Edgar Wallace — Jack Judecatorul

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


JACK JUDECĂTORUL 


Capitolul 1 

VALETUL DE TREFLĂ. 

Tânărul poreclit Gregory Coco fu ridicat dintr-un şanţ al 
cartierului Lambeth din Londra; murise înainte ca 
sergentul din post, din strada Waterloo, care auzise 
împuşcăturile, să fi ajuns la faţa locului. Noaptea era 
viforoasă, ningea; fusese, probabil, urmărit şi apoi 
împuşcat; nimeni însă nu fusese martor la această crimă. 
Când fu adus la morgă şi i se cercetară hainele, nu se găsi 
asupra lui decât o cutiuţă de tinichea conţinând un praf alb, 
ce se dovedi a fi cocaină, şi o carte de joc... valetul de treflă! 

Asociaţii săi îl botezaseră Gregory Coco fiindcă era 
cocainoman şi pentru că, printre robii beţiei reci, cocainei i 
se zice „coco”. Fusese jucător de cărţi şi tovarăş cu 
colonelul Boundary în câteva dintre afacerile acestuia. Asta 
era tot ce se putuse afla despre el. Colonelul nu ştia nimic 
din trecutul tânărului, afară de faptul că urmase 
Universitatea din Oxford şi că apoi decăzuse. Boundary mai 
adăugă câteva amănunte în scopul de a dovedi - pentru cei 
ce voiau să fie obiectivi - că el, colonelul Boundary, fusese 
totdeauna un om care dorea binele tuturor. Acest titlu de 
colonel era onorific şi Boundary îl purta, mai curând, graţie 
unui vechi obicei, decât în baza vreunui drept. Unii 
pretindeau că Gregory Coco, în momentele sale de 
exagerată exaltare, vorbise despre lucruri ce ar fi putut 
dăuna colonelului; lumea însă era întotdeauna gata să-l 
bârfească pe Boundary, a cărui avere era o sfidare şi o 
ruşine. După ce-l îngropă pe misteriosul Gregory Coco, un 


juriu compus din concetăţeni de-ai săi pronunţă verdictul: 
„crimă premeditată, înfăptuită de una sau mai multe 
persoane necunoscute”. Aşa se părea că s-a sfârşit o 
tragedie pornită din cauze meschine când, trei luni mai 
târziu, se produse în viaţa colonelului Boundary o 
întâmplare, nu tocmai plăcută. 

Într-o dimineaţă, sosi, pe adresa locuinţei sale de un lux 
princiar, din Albermale Place, o scrisoare. O deschise el 
însuşi, căci purta menţiunea „personal”. După cum se 
dovedi, nu era chiar o scrisoare, ci o carte de joc, soioasă şi 
pătată: valetul de treflă. O privi adânc uimit; uitase de mult 
ce soartă avusese fostul său asociat, apoi observă că era 
ceva scris pe marginea cărţii de joc şi, răsucind-o, citi: „Jack 
Judecătorul”, nimic mai mult. Colonelul îşi cobori pleoapele 
peste ochii obosiţi, încercând parcă să înlăture astfel o 
fantasmă. 

— Eh! exclamă el dezgustat, aruncând cartonaşul în coşul 
de hârtii. 

În clipa aceea avu o viziune: o faţă albă, nerasă şi uscăţivă, 
cu buzele întredeschise într-un zâmbet uşor, zâmbetul lui 
Gregory „Coco”, din ziua când se întâlniseră ultima oară. 

Apoi îi mai sosiră şi alte cărţi de joc şi urmară diferite 
întâmplări neplăcute, ca să nu le numim neliniştitoare. 
După ce chibzui câtva timp, colonelul se hotări să dea o 
dublă lovitură. Era pe cale de a face un pas cutezător pe 
care nimeni altul afară de colonelul Dan Boundary nu l-ar fi 
riscat. Ştia mai bine decât oricine că, de trei ani încoace, 
Stafford King îşi destinase întregul său timp deconspirării 
bandei lui Boundary. Îi era cunoscut faptul că tânărul acela 
grav, cu ochii cenuşii şi pătrunzători, care şedea acum de 
partea cealaltă a mesei stil Ludovic XV, în elegantul birou 
particular al Sindicatului Spillsbury, îşi câştigase situaţia de 
frunte din departamentul poliţiei criminale numai 
mulţumită inteligenţei sale şi că, dintre toţi agenţii, el era 
cel mai de temut. 


Nu exista un contrast mai izbitor decât cel dintre cei doi 
bărbaţi: de o parte detectivul, un om rafinat, dotat cu simţ 
estetic; de cealaltă, statura înaltă, impresionantă, a omului 
de care era bine să te fereşti, colonelul Boundary. Acesta 
din urmă, cu părul negru, lins, despărţit la mijloc printr-o 
cărare, cu ochii mari, obosiţi, mustaţa lată, galbenă, ca de 
fiară, bărbia dublă, corpul mătăhălos şi puternic, mâinile 
enorme şi păroase ce se odihneau acum pe masă, era 
întruchiparea forţei brutale, neobosite, lipsite de scrupule; 
mai înfăţişa şi viclenia, viclenia tigrului ce stă la pândă. 

Stafford îl observă cu interes; privirea lui era foarte calmă. 
Poate că în sine se amuza de îndrăzneala extraordinară a 
acestui om, dar chiar dacă acesta i-ar fi fost gândul, nimic 
nu se putea citi pe faţa sa de nepătruns. 

— Probabil, domnule King, zise colonelul încet şi greoi, 
după cum îi era obiceiul, găseşti ciudat faptul că, în 
împrejurările date, am trimis după dumneata. Presupun, 
urmă el, că asociaţii mei vor împărtăşi părerea dumitale, 
având în vedere toate neplăcerile pe care ni le-ai pricinuit. 

Stafford King nu răspunse nimic. Şedea drept şi atent, cu 
ochii în patru. 

— Scoate-i omului un nume rău şi l-ai nenorocit. Sunt 
douăzeci de ani de când lupt împotriva bănuielilor nedrepte 
ale duşmanilor mei. Am fost mereu defăimat, spuse 
clătinând capul, îndurerat... Nu cred să fi fost cineva mai 
defăimat decât mine... şi tovarăşii mei de afaceri: Poliţia şi-a 
vârât nasul... vreau să spun că... a cercetat afacerile mele 
în amănunţime şi, să fiu sincer faţă de dumneata, domnule 
King, atunci când a ajuns la cunoştinţa mea şi a asociaţilor 
mei de afaceri că dumneata ai primit însărcinarea de a-l 
supraveghea pe bătrânul şi nedreptăţitul Dan Boundary, am 
fost mulţumiţi. 

— Spunându-mi toate acestea, înţelegi să-mi faci un 
compliment? întrebă Stafford, schiţând un zâmbet uşor. 

— Fără îndoială, răspunse colonelul cu glas sigur, în primul 
rând, domnule King, ştiu că eşti cel mai corect şi mai cinstit 


dintre toţi detectivii din Anglia şi, probabil, din lumea 
întreagă. Singurul lucru pe care îl cer e dreptate. Viaţa mea 
e o carte deschisă şi suport investigaţiile cele mai 
minuţioase, spuse acestea şi întinse mâinile-i uriaşe, 
invitând parcă să fie cercetat cu mai multă severitate decât 
până acum. 

Stafford King nu răspunse nimic. Cunoştea, chiar foarte 
bine, poveştile care circulau în privinţa bandei Boundary. 
Ştia destul de puţin, mai mult ghicea, despre ramificaţiile ei 
întinse. În orice caz, era absolut sigur că avea de-a face cu o 
organizaţie bogată şi că omul acesta, care vorbea atât de 
măsurat, dispunea de milioane. Dar era departe de a da 
crezare asigurărilor colonelului, din care s-ar fi putut 
deduce corectitudinea metodelor sale în afaceri. King se 
plecă puţin înainte şi spuse cu un ton ironic: 

— Sunt sigur că n-ai trimis după mine ca să-mi vorbeşti 
despre soarta dumitale vitregă, colonele. 

Boundary făcu un semn negativ. 

— Voiam să te cunosc, declară el cu sinceritatea omului 
şiret. Am auzit vorbindu-se multe despre dumneata, 
domnule King. Mi s-a spus că nu ai altă preocupare decât 
specializarea în studiul întreprinderilor Boundary şi pot să- 
ţi spun, domnule King, că niciodată nu vei putea şti prea 
multe despre mine, dar nici eu despre dumneata. Făcu o 
mică pauză, apoi continuă: ai absolută dreptate, spunând că 
nu te-am chemat la mine ca să-mi discut trecutul; e o cinste 
mare ce mi s-a făcut, ca un funcţionar superior al poliţiei să 
fi găsit timpul de a mă vizita. Eu, acum, vreau să-ţi vorbesc 
despre prezent. 

Stafford King făcu semn că înţelege. 

— Sunt un cetăţean supus legilor, zise colonelul cu glas 
mieros, şi sunt gata să fac orice îmi stă în putere pentru a 
da ajutor reprezentanţilor justiţiei. Ţi-am scris în privinţa 
aceasta acum două săptămâni. 

Colonelul trase un sertar şi scoase un plic mare ce purta 
antetul Sindicatului Spillsbury. Îl deschise şi scoase din el o 


carte de joc. Era dintr-un carton foarte fin, cu marginea 
aurită şi pe verso alb, înfăţişând o figură. 

— Valetul de treflă, zise Stafford King. 

— E Jack de treflă, răspunse colonelul cu seriozitate, aşa 
cel puţin mi se pare că e denumit, eu nu sunt jucător. 

Ochii-i nu clipiră deloc şi nici Stafford King nu zâmbi. 

— Dacă-mi amintesc bine, zise şeful detectivilor, ai mai 
primit una mai înainte. Mi-a sosit la biroul meu, din partea 
dumitale, o scrisoare în această chestiune. 

Colonelul făcu un semn afirmativ. 

— Citeşte ce scrie dedesubtul figurii. 

King se uită mai îndeaproape la cartea de joc, scrisul era 
foarte mărunt, şi citi: „Renunţă la crimă, cruţă-ţi necazurile 
şi neplăcerile! Înapoiază lui Spillsbury averea pe care i-ai 
furat-o”. Semnătura era: Jack Judecătorul. 

King puse cartea de joc pe masă şi-şi îndreptă privirea 
asupra colonelului. 

— Ce s-a întâmplat după sosirea ultimei cărţi de joc? 
întrebă el. A urmat o spargere sau aşa ceva, nu-i aşa? 

— Ultima epistolă de felul acesta, răspunse colonelul, 
conţinea o acuzare josnică şi nefondată, anume că eu şi 
tovarăşii mei de afaceri i-am fi furat domnului George 
Fetter, un comerciant din Manchester, şaizeci de mii de lire 
sterline, trişând la cărţi, o faptă nedemnă de care nici eu şi 
niciunul dintre tovarăşii mei de afaceri nu s-ar putea face 
vreodată vinovat; eu şi prietenii mei, necunoscând nici un 
fel de joc de cărţi. Am refuzat, bineînţeles, să-i plătim lui 
Fetter şi sunt sigur că dumneata ai fi ultimul care ne-ar 
cere una ca asta. În realitate, lucrurile stau astfel: domnul 
acesta ne-a dat poliţe pentru suma de şaizeci de mii de lire 
sterline, dar asta a fost în legătură cu vânzarea unei 
proprietăţi. Nu-mi pot închipui că domnul Fetter ar putea 
pretinde vreodată banii de la noi sau că ar şti de această 
cerere, sper cel puţin că nu, deoarece pare o persoană 
foarte respectabilă. 

Detectivul privi din nou cartea de joc. 


— Şi ce e cu povestea despre afacerea Spillsbury? 

— Ce e cu povestea despre afacerea Spillsbury? repetă 
colonelul care avea obiceiul să repete întrebările ce i se 
puneau, obicei care adeseori îi dădea vreme să chibzuiască 
înainte de a răspunde. Ah, nu are nici o importanţă. Am 
cumpărat uzina de motoare din Coventry. Admit că a fost o 
afacere reuşită. Dar nu există nici o lege care să interzică 
profitul. Ştii, desigur, şi dumneata ce înseamnă să faci o 
afacere. 

Detectivul ştia, într-adevăr. Spillsbury era însă tânăr şi 
cam nebunatic, apucase pe o cale greşită. Avea una din 
acele slăbiciuni despre care nu se vorbeşte, cel puţin nu în 
cercul oamenilor cumsecade. Moştenise o avere 
considerabilă şi era proprietarul a patru fabrici; despre cea 
mai bună dintre acestea era acum vorba. 

— Îl ştiu pe Spillsbury şi, din întâmplare, cunosc şi fabricile 
sale. Mai ştiu că ţi-a vândut o proprietate care pe piaţă 
valorează trei sute de mii de lire sterline, pentru o sumă cu 
totul derizorie, treizeci de mii de lire sterline, nu-i aşa? 

— Treizeci şi cinci, corectă colonelul. Nu există nici o lege 
care să te împiedice de a încheia o afacere, repetă el. 

— Ai avut mult noroc în afacerile dumitale! 

Stafford King se ridică şi-şi luă pălăria. 

— Ai cumpărat hotelul Transome, de la tânăra doamnă 
Rachmeyer, pentru o sumă care nu reprezintă nici a 
douăzecea parte din valoarea sa reală. Ai cumpărat minele 
de ardezie ale lordului Bethon cu douăsprezece mii de lire 
sterline. În decursul ultimilor cincisprezece ani, ai adunat 
cu o iuţeală uimitoare diferite proprietăţi la preţuri tot atât 
de uimitoare. 

Colonelul zâmbi. 

— Îmi faci un compliment foarte măgulitor, domnule King, 
zise el cu o nuanţă de sarcasm în glas. Şi aceasta n-o voi 
uita niciodată. Dar să nu ne îndepărtăm de la chestiunea ce 
formează obiectul vizitei dumitale. Te înştiinţez, în calitatea 
dumitale de poliţist, că am fost ameninţat de un şantajist, 


un hoţ care e, probabil, şi un ucigaş. Nu voi putea fi făcut 
răspunzător pentru măsurile la care voi fi silit să recurg. 
Jack Judecătorul! Zău aşa! mormăi el. 

— L-ai văzut vreodată? întrebă King. 

Colonelul se încruntă. 

— E un om în carne şi oase, nu? Dacă l-aş fi văzut, crezi că 
mi-ar mai trimite scrisori? E treaba dumitale să-l prinzi! 
Dacă voi de la Scotland Yard aţi pierde mai puţin timp 
amestecându-vă în treburile unor oameni de afaceri 
cinstiţi... 

Stafford King zâmbea fără a-şi ascunde buna dispoziţie. 
Ochii-i cenuşii sclipeau veseli. 

— Colonele, ştii că eşti îndrăzneţ?! zise el cu admiraţie 
ironică şi, fără să mai adauge un cuvânt, părăsi camera. 

Capitolul 2 

JACK JUDECĂTORUL ŞI CARTEA DE VIZITĂ. 

Uşa de intrare a artiştilor dădea de-a dreptul afară. Era o 
noapte îngrozitoare: ploua cu găleata şi vântul rece ca 
gheaţa, bătând dinspre vest, urla prin pasajul îngust ce 
ducea din stradă spre uşă. 

Stafford King se simţea bine în aerul îngheţat de afară, în 
colţul cel mai întunecos al gangului spre care se deschidea 
uşa culiselor teatrului „Orpheum Music Hall”. La vederea 
unei persoane care, venind prin pasaj cu pas afectat, se opri 
în faţa uşii ca să-şi închidă umbrela, King se retrase mai în 
umbră. 

Pinto Silva, îmbrăcat într-un costum impecabil, de seară, 
cu un trandafir alb splendid la butonieră, nu avea nici o 
îndoială de care parte a uşii era preferabil să stai. Intră, 
salutându-l pe portar cu un gest indiferent. 

— O noapte nesuferită, Joe, zise el. Domnişoara White n-a 
plecat încă, nu-i aşa? 

— Nu, domnule, răspunse celălalt, pe un ton slugarnic. A 
ieşit din scenă abia acum câteva minute. Să-i spun că 
sunteţi aici? 


Pinto făcu semn că nu. Era un bărbat atrăgător, în vârstă 
de treizeci şi cinci de ani. Unii ar fi mers mai departe şi l-ar 
fi numit chiar frumos, cu toate că tipul său de frumuseţe n- 
ar fi fost pe gustul tuturor. Tenul măsliniu, ochii negri, 
mustaţa-i bine răsucită şi bărbia delicată aveau darul de a 
atrage şi Pinto Silva admitea cu modestie, în momentele 
când se lăsa pradă amintirilor, că existaseră femei care 
chiar înnebuniseră după el. 

— Domnişoara White e la numărul şase, îl informă 
portarul. Nu vreţi să trimit pe cineva s-o anunţe că sunteţi 
aici? 

— Nu e nevoie să te deranjezi, răspunse celălalt. Trebuie 
să vină îndată. 

Tânăra fată păşea grăbită prin coridor, încheindu-şi 
pardesiul în mers şi se opri surprinsă când îl zări; o 
expresie de plictiseală apăru pe faţa ei. Era înăltuţă, 
admirabil proporţionată şi era mai mult decât drăgălaşă. 

Pinto îşi scoase pălăria zâmbind. 

— Am avut un loc în faţă, domnişoară White, interpretarea 
dumitale a fost minunată! 

— Mulţumesc, zise ea simplu. Nu te-am văzut. 

— Te simţi bine aici? întrebă el. 

— Destul de bine, răspunse ea politicos. 

Era vădit că aştepta cu nerăbdare sfârşitul conversaţiei şi 
nu ştia în ce fel ar putea s-o termine. 

— Cabina e comodă, sunt toţi respectuoşi, eşti mulţumită 
de toate celelalte? întrebă el. N-ai decât să spui un cuvânt 
dacă te deranjează sau te supără cineva şi voi avea eu grijă 
să fie dat afară, indiferent ce slujbă ar ocupa, fie el chiar 
directorul teatrului! 

— O, mulţumesc, răspunse ea repede, toţi sunt foarte 
cumsecade şi amabili cu mine. 

Îi întinse mâna: 

— Trebuie să plec. Mă aşteaptă... o prietenă. 

— Un moment, domnişoară White, îşi linse uşor buzele şi 
păru foarte stânjenit. Poate că vei veni într-o seară cu mine, 


după spectacol, să luăm cina împreună. Ştii că ţin foarte 
mult la dumneata... şi aşa mai departe... 

— Ştiu că ţii foarte mult la mine şi aşa mai departe, repetă 
Maisie White, cu o notă de ironie în glas, dar din nefericire 
eu nu ţin foarte mult la cină... şi aşa mai departe. Îi zâmbi 
şi-i întinse mâna spunându-i: îţi urez noapte bună! 

— Ştii Maisie... începu el. 

— Noapte bună, repetă fata şi trecu repede pe lângă el. 

Pinto o urmări cu privirea până ce dispăru în întuneric; 
fruntea i se încreţi, apoi, dând din umeri, se întoarse încet 
spre loja portarului. 

— Trimite să mi se aducă maşina! se răsti el. 

Aşteptă nerăbdător, mestecând ţigara, până ce apăru 
portarul, ud leoarcă, înştiinţându-l că maşina a tras la 
capătul pasajului. Pinto deschise umbrela şi merse pe ploaie 
până la locul unde se afla limuzina sa. Era supărat şi 
supărarea-i era dintre acelea ce ard încet, pline de ura ce 
creşte din oră în oră, din clipă în clipă chiar. Cum îndrăznea 
ea să-l trateze astfel? Ea, care, mulţumită influenţei sale, 
căpătase acel angajament, ea, al cărui noroc era în mâinile 
sale? Va vorbi colonelului, iar acesta va sta de vorbă cu tatăl 
ei... Se săturase de toate astea. Tresărind brusc, îşi dădu 
seama că tânăra fată îi inspira teamă. Era de necrezut şi 
totuşi era adevărat. Nu avusese niciodată acest sentiment 
faţă de o femeie, dar era ceva în ochii ei, un dispreţ rece 
care îl intimida şi îl înnebunea în acelaşi timp. 

Maşina se opri în faţa unei clădiri mari, situată într-o 
stradă liniştită din cartierul West End. La lumina becului 
văzu că era puţin trecut de ora unsprezece. Ceea ce dorea 
acum mai puţin decât orice era să ia parte astă-noapte la o 
conferinţă. Dar dacă mai exista ceva ce ar fi dorit şi mai 
puţin încă, aceasta era să dea ochii cu colonelul în acest 
moment critic! 'Trecu prin vestibulul întunecos şi intră în 
ascensorul care îl duse la etajul al treilea. Aici, scara şi 
coridorul erau luminate de un singur bec mic, dar suficient 
de puternic pentru a-i arăta drumul spre uşile masive de 


nuc, ce duceau la biroul Sindicatului Spillsbury. Deschise 
uşa cu o cheie ce se potrivea la mai multe broaşte şi intră 
într-un antreu mobilat cu mult gust şi unde erau întinse pe 
jos covoare scumpe. 

Un bărbat şedea în faţa unui radiator; ţinea pe genunchi 
un carnet şi nota ceva cu un creion. Ridică speriat privirea 
când intră celălalt şi dădu din cap. Era Olaf Hanson, 
secretarul colonelului, şi Olaf, cu faţa-i lată, lipsită de 
expresie, şi cu păru-i aspru, întotdeauna zbârlit, îi amintea, 
de câte ori îl vedea, de băiatul din poveste care nu voia 
niciodată să se lase tuns. 

— Ascultă, Hanson, colonelul e aici? 

— Vă aşteaptă, răspunse celălalt. 

— Nu intri? întrebă Pinto surprins, ţinând mâna pe clanţă. 

Hanson clătină capul. 

— Trebuie să mă duc la colonel acasă, zise el, ca să duc 
nişte hârtii. Afară de asta, nu au nevoie de mine. 

El zâmbi uşor, dar zâmbetu-i se şterse repede. Era mai 
curând o strâmbătură decât o expresie de veselie şi Pinto îl 
privi mai atent. Avu, totuşi, bunul simţ de a nu maipune şi 
alte întrebări. Apăsând pe clanţă, intră într-o încăpere 
mare, foarte elegantă. În mijlocul camerei se afla o masă 
mare şi scaunele ce se înşirau împrejurul ei erau aproape 
toate ocupate. Se aşeză la dreapta colonelului şi-i salută şi 
pe ceilalţi. Majoritatea conducătorilor erau de faţă, 
elegantul Crewe, Jackson, Kresswell şi, la capătul mai 
îndepărtat al mesei, Lolly Marsh, cu faţa ei de copil şi 
veşnica-i expresie de uimire nesfârşită. 

— Unde-i White? întrebă el. 

Colonelul citea o scrisoare şi nu răspunse îndată. După 
câteva clipe îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunar. 

— Unde e White? repetă colonelul. White nu e aici. Nu, 
White nu e aici, repetă el, semnificativ. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Pinto repede. 

Colonelul îşi mângâie bărbia şi ridică privirea spre tavan. 


— Acum pun la punct afacerea Spillsbury, zise el, White nu 
are nici o parte aici. 

— De ce nu? întrebă Pinto. 

— El nu a participat, răspunse colonelul evaziv. Nu era una 
dintre afacerile la care White ar fi vrut să ia parte. Am 
impresia că devine religios sau cam aşa ceva, sau poate că 
fiică-sa este de vină. 

Pleoapele lui Pinto Silva se lăsară puţin peste ochi când 
auzi de Maisie White şi era gata să spună că tocmai se 
despărţise de ea, dar se răzgândi. 

— Ştie ceva despre tatăl ei? întrebă el. 

Colonelul zâmbi. 

— O, nu... doar dacă i-ai vorbit dumneata. 

— Nu am legături prea apropiate cu ea, zise Pinto. A 
început să mi se urască de aerele pe care şi le dă şi de 
mofturile ei, colonele, după toate câte am făcut pentru ea!... 

— 'Ţi se va uri şi mai mult, Pinto, răsună un glas de la 
capătul mesei şi când Pinto întoarse capul, întâlni ochii lui 
Lolly Marsh. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă el. 

— Am fost azi în oraş s-o urmăresc puţin, zise ea şi 
colonelul o privi posomorât. 

— Ai fost în oraş ca să urmăreşti pe altcineva, dacă îmi 
amintesc bine, o corectă el liniştit. Ţi-am spus să te ţii de 
Stafford King. 

— Aşa am şi făcut, răspunse ea. Am mers după el şi după 
fată... 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— E o noutate pentru dumneata, nu-i aşa? 

Era încântată că poate lansa o asemenea bombă. Nu-l poţi 
urmări pe Stafford King fără să dai de Maisie White. 

Colonelul scoase o exclamaţie de uimire. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el din nou. 

— Nu ştiai că se cunosc? Nu ştiai că Stafford King se duce 
la Horsham ca s-o vadă şi că mănâncă de două ori pe 
săptămână cu ea în oraş? 


Se priviră toţi, uimiţi. Maisie White era fiica omului care, 
în afară de colonel, fusese cel mai îndrăzneţ membru al 
bandei şi organizase mai multe lovituri decât oricare altul, 
în afară de conducătorul lor. Vestea că fiica lui Solomon 
White se întâlnea cu şeful poliţiei criminale era de necrezut 
şi îi lăsă pe toţi încremeniţi de mirare. 

— Deci aşa stau lucrurile! zise colonelul umezindu-şi 
buzele uscate. De aceea Solomon White s-a săturat de toate 
şi vrea să se retragă. Se întoarse spre Pinto Silva, a cărui 
faţă era aspră şi încruntată, şi-i zise răguşit: credeam că ţii 
la fata asta, Pinto, ţi-am lăsat drum liber. Ce ştii despre 
toate acestea? 

— Nimic. Nu cred să fie adevărat... 

— Nu crezi!... izbucni Lolly. Atunci ascultă! Azi a avut loc 
un matineu la „Orpheum” şi King a fost acolo. L-am urmărit, 
am luat un loc lângă el şi am încercat să intru în vorbă, dar 
el n-avea ochi decât pentru fata de pe scenă şi, în ceea ce 
mă priveşte, îmi dădea tot atâta atenţie ca şi pereţilor. După 
ce s-a terminat rolul ei, a ieşit şi a aşteptat-o la intrarea 
artiştilor. S-au dus la Roymoyer să ia ceaiul. M-am înapoiat 
la teatru şi am stat de vorbă cu fata care o îmbracă. Pe 
aceasta am recomandat-o eu când Pinto i-a găsit lui Maisie 
locul la teatru. 

— Ce fel de roluri are ea? întrebă melancolicul Crewe. 

— Roluri de bărbat; joacă în travesti, răspunse ea, dar 
ştiţi, e minunată în haine bărbăteşti! Când vorbeşte... 

— Ia lasă astea acum, o întrerupse colonelul. Ce ai 
descoperit? 

— Am constatat că Stafford King vine regulat la teatru, că 
o ia cu ella masă şi că o vizitează acasă la ea, la Horsham. 

— Solly nu mi-a vorbit niciodată despre toate astea... 
neruşinatul! izbucni colonelul. Are de gând să ne înşele, 
tipul ăsta! 

— Eu nu cred. 

Cuvintele din urmă fuseseră rostite de Crewe, „Elegantul” 
Crewe, a cărui mândrie era că-şi putea îngădui să schimbe 


zilnic costumul. 

— Îl cunosc pe Solly, îl cunosc de ani de zile, zise el. Îl ştiu 
tot atât de bine ca dumneata, colonele. În ceea ce ne 
priveşte, Solly e sincer. Nu neg că ar putea avea intenţia de 
a ne părăsi, dar asta e foarte firesc. Are o fiică şi şi-a făcut 
suma. Bag însă mâna în foc că nu ne va denunța niciodată. 

— Să ne denunțe pe noi? Ce ar putea să denunțe? 
Afacerile noastre sunt curate! După câte ştiu, niciunul 
dintre noi nu s-a făcut vinovat de vreo faptă necinstită. Să 
ne denunțe! Asta-i acum! 

Mâna mare a colonelului lovi în masă cu toată puterea şi 
cei din jur aveau destulă experienţă pentru a şti că acesta 
era cel mai bun semn că orice discuţie se terminase. 

— Acum, domnilor, zise colonelul, să revenim la afacerile 
noastre. Spune-i lui Hanson să intre, el are socotelile. Sunt 
ultimele socoteli pe care le va face pentru noi. 

Cineva se duse la uşa antreului şi-l chemă pe secretar, dar 
nimeni nu-i răspunse. 

— A plecat. 

— A plecat? întrebă colonelul încruntându-se. Cine i-a spus 
să plece? N-are importanţă, se va înapoia desigur îndată, 
închide uşa! 

Ridică de jos, de la picioarele sale, o casetă de documente, 
o puse pe masă, o deschise cu o cheie prinsă de lanţul 
ceasornicului său şi scoase un teanc de hârtii. 

— În noaptea asta vom pune la punct afacerea Spillsbury, 
zise el. Se pare că Spillsbury are de gând să vorbească. 

— Unde e? întrebă Pinto. 

— Într-un sanatoriu pentru beţivi, zise colonelul cu 
cruzime. După câte am aflat, unii dintre curatorii 
proprietăţilor tatălui său au de gând să cerceteze 
legalitatea înstrăinărilor făcute de el. Dar am consultat cei 
mai buni avocaţi din Londra şi putem fi foarte liniştiţi, căci 
situaţia noastră e absolut sigură. Singurul lucru ce ne 
rămâne de făcut la noapte e să ne asigurăm dacă toate 


acele scrisori neroade pe care i le-a scris lui Lolly au fost 
distruse. 

— Le ai? întrebă fata repede. 

— Le-am avut, zise colonelul, şi în momentul în care 
tranzacţia devenise perfectă, le-am ars pe toate, în afară de 
una. Întrebarea ce trebuie să ne-o punem, domnilor, e dacă 
să ardem ultima scrisoare. 

Scoase din teancul din faţa sa un plic şi-l ridică în sus. 

— Am păstrat asta, în caz că s-ar întâmpla ceva, dar dacă e 
într-un asemenea sanatoriu, nu se va speria de ameninţarea 
că se va da publicităţii o scrisoare murdară adresată unei 
fete. Presupun că nici curatorii săi nu se vor lăsa prea mult 
influenţaţi. Pe de altă parte, dacă această scrisoare s-ar 
descoperi printre hârtiile noastre de afaceri, ar fi foarte 
prost pentru noi. 

— Cine ar putea-o găsi? întrebă Pinto. 

— Poliţia, răspunse colonelul liniştit. 

— Poliţia? 

Colonelul făcu un semn afirmativ. 

— Ne urmăreşte îndeaproape, dar nu trebuie să vă fie 
frică, zise el. King îşi dă osteneala să găsească neapărat 
ceva şi nu va sta în cumpănă să ceară Parchetului să 
dispună o descindere. Dar nu mi-e chiar aşa teamă de 
poliţie. Cred că avem destule proptele în magistratură 
pentru a zădărnici această treabă! E Jack... 

— Jack! Ha, ha, ha! 

Un râs strident întrerupse discursul colonelului şi acesta 
sări în picioare, ducându-şi repede mâna la buzunarul din 
spate al pantalonului. Uşa se deschisese şi se închisese atât 
de repede, încât nimeni nu auzise nimic şi în faţa lor se afla 
acum un necunoscut. Era îmbrăcat într-o pelerină lungă din 
mătase neagră, ce strălucea la lumina lămpii, purta mănuşi, 
iar pe cap avea o pălărie neagră, de fetru şi faţa-i era 
ascunsă de o batistă albă din mătase. 

Colonelul se răzgândi şi, scoțând mâna din buzunar, ridică 
ambele braţe în aer. Revolverul lung pe care noul venit îl 


ţinea în mână avea un aspect foarte ameninţător, cu toate 
că ţeava era încrustată cu argint şi aur. 

— Toată lumea să ridice mâinile! zise Jack cu glas strident. 
Drept în sus, spre cerul cel frumos! Şi tu, Lolly! îndepărtaţi- 
vă toţi de masă şi lipiţi-vă cu spatele de perete. Jack 
Judecătorul e printre voi şi viaţa vă rezervă foarte multe 
surprize! 

Se îndepărtară toţi de masă, privind spre ochii neclintiţi ce 
se zăreau prin găurile batistei. 

— Înapoi spre perete, scumpii mei! râse celălalt. Vă voi 
face să râdeţi şi veţi avea nevoie de un sprijin. 

Se apropie de masă şi, în timp ce vorbea, degetele-i agile 
răsfoiau teancul de acte pe care colonelul le scosese cu 
grămada din cutia de documente. 

— Vă voi spune o poveste comică despre o bandă de 
escroci... 

— Eşti un mincinos! strigă colonelul. 

— Despre o bandă de şantajişti, urmă Jack râzând strident. 
Băieți care nu lucrau ca nişte şantajişti obişnuiţi, nici nu 
cereau bani... O, nu, nu erau nişte şantajişti ordinari... 
Puneau mâna pe cei mai vicioşi şi mai naivi dintre oameni 
şi-i făceau să vândă diferite bunuri în valoare de mii de lire 
sterline, numai pe câteva sute. Amuzanţi băieţi! Era Dan 
Boundary care şi-a început cariera furând bani de la mama 
lui moartă, era elegantul Crewe, care fusese odată un om 
de lume şi acum e un hoţ! 

— Du-te dracului! strigă Crewe, făcând un pas înainte, dar 
revolverul îndreptat spre el îl sili să se oprească. 

— Era Lolly care şi-a vândut propriul copil... 

— Nu am nici un copil! gemu ea. 

— Încearcă să-ţi aminteşti, Lolly, scumpa mea!... sufleţel 
drag şi nevinovat! tăcu brusc. 

Găsise plicul pe care îl căutaseră degetele sale, îl strecură 
sub pelerina-i neagră şi din doi paşi fu la uşă. 

— Trimiteţi după poliţie! spuse batjocoritor. Cheamă 
poliţia, Dan! Adu-l pe Stafford King, eminentul detectiv! 


Spune-i că am fost aici! lată cartea mea de vizită. 

Cu o mişcare, aruncă un cartonaş în mijlocul încăperii, 
apoi deschise uşa şi se făcu nevăzut. 

O clipă de tăcere; apoi, suspinând uşor, Lolly Marsh căzu 
grămadă jos: leşinase... Colonelul Dan Boundary privi 
chipurile albe ale asociaţilor săi. 

— O sută de mii... de lire sterline... aceluia dintre voi 
care... pune mâna pe tipul ăla, fie el bărbat sau femeie! zise 
el gâfâind înfundat. 

Capitolul 3 

CURSA. 

În dimineaţa zilei următoare, colonelul Boundary, şezând 
la biroul său, sună şi îndată apăru un om mărunt şi îndesat, 
Olaf. Ca de obicei, era îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare. Colonelul îl privi gânditor. 

— Hanson, zise el, a venit domnişoara Marsh? 

— Da, a venit, răspunse celălalt fără amabilitate. 

— Spune-i că vreau să-i vorbesc, zise colonelul şi când 
celălalt se întoarse să plece, mai adăugă: unde ai fost 
aseară când am avut nevoie de tine? 

— Am fost plecat, răspunse scurt omul. Cred că am şi eu 
timpul meu liber. 

Colonelul dădu încet din cap: 

— Sigur că da. Hanson. 

Glasul îi era blând şi dacă scandinavul ar fi avut destulă 
minte, ar fi înţeles că-l ameninţă un pericol. Plecarea sa era 
al treilea semn de răzvrătire de care dăduse dovadă Olaf în 
cursul ultimei săptămâni. 

— Ce ţi s-a întâmplat azi-dimineaţă, Hanson? întrebă 
colonelul. 

— Multe, izbucni secretarul. Dumneata mi-ai spus că voi 
putea pleca la fratele meu în America. Unde sunt banii 
aceia? Pleci în martie, pleci în mai, în iunie, în iuli€e..., şi eu 
tot aici sunt! 

— Dragă prietene răspunse colonelul, eşti prea 
nerăbdător, începi să devii nervos, asta-i totul! Poate că îţi 


voi da concediu săptămâna viitoare. 

— Nervos! urlă Hanson. Da, sunt! Mereu sunt ochi 
îndreptaţi asupra mea. Când umblu pe stradă, orice bărbat 
pe care-l întâlnesc e un poliţist. Când mă culc, aud mereu 
paşi furişându-se pe coridorul din faţa camerei mele. 

— Prietenul Jack, hai? întrebă colonelul privindu-l 
cercetător. 

Hanson se cutremură. Îl văzuse odată pe Jack Judecătorul: 
un bărbat îmbrăcat în mătase subţire stătuse lângă patul în 
care zăcea întins scandinavul şi-i dăduse poveţe, în timp ce 
Olaf tremura de groază. 

Colonelul nu cunoştea acel fapt. El credea că apariţia din 
noaptea trecută li se arătase atunci pentru prima oară sub 
forma aceea amenințătoare. Clătină, deci, din nou, capul. 

— Trimite-mi-o pe domnişoara Marsh! 

Secretarul plecase abia de câteva secunde, când uşa se 
deschise din nou şi tânăra intră. Era înaltă, drăguță ca o 
păpuşă şi capu-i mic era încununat de un păr des, auriu. Ar 
fi fost şi mai drăgălaşă dacă n-ar fi avut ochii de un albastru 
prea spălăcit pentru a fi numiţi frumoşi. Era într-o toaletă 
foarte scumpă şi avea mersul uşor al oamenilor cu situaţia 
asigurată. 

— Bună dimineaţa, zise colonelul. L-ai mai văzut? 

— Am putut să-l văd foarte bine, răspunse ea. 

— Dar el? 

— Nu cred. Are asta vreo importanţă? 

— Artista aia a fost cu el? 

Lolly făcu un semn că nu. 

— Ei bine, urmă colonelul, crezi că vei putea ajunge la 
vreun rezultat? 

Ea făcu o strâmbătură. Dacă îşi închipuise că Boundary va 
vorbi despre întâmplarea îngrozitoare din noaptea trecută, 
atunci o aştepta o deziluzie. Ochii pătrunzători ai bărbatului 
din faţa ei o sileau să nu se îndepărteze de la subiectul 
conversaţiei lor. 


— Pare un om destul de tare, zise ea. Nu cred că e dintre 
aceia care se lasă prinşi de prostiile astea dulcege. 

— Ce vrei să spui? întrebă colonelul. 

— Nimic altceva decât ceea ce am spus, răspunse Lolly, 
înălţând din umeri. Nu mi-l pot închipui luându-mă de pe 
stradă şi invitându-mă la masă ca să-mi încredinţeze 
secretele sale, în clipa când ajunge la a doua sticlă de vin. 

— Nici eu nu-l văd într-o asemenea situaţie, zise colonelul, 
îngândurat. Eşti o fată destul de deşteaptă, Lolly, şi vom 
face astfel ca să merite să te ocupi de băiatul acela. Ei e 
singurul om de la Scotland Yard pe care vrem să-l scoatem 
din slujbă. Asta nu înseamnă că am avea de ce să ne temem, 
adăugă el. Dar se amestecă în..., se opri căutând cuvântul 
potrivit. 

— În afacerile noastre, completă fata. Să lăsăm asta, 
colonele! Spune-mi numai cât de departe vrei să merg. 

— Trebuie să mergi până la capăt, răspunse Boundary cu 
hotărâre. Trebuie să-l pui într-o situaţie atât de dificilă, 
încât să fie compromis până peste cap. 

— Şi cum rămâne cu tânăra mea reputaţie? întrebă cu o 
strâmbătură fata. 

— Dacă o pierzi, îţi vom cumpăra alta, răspunse colonelul. 
Şi cred că e chiar momentul să ai alta, Lolly. 

— Nu va fi uşor, zise fata. Cu el nu vor merge lucrurile 
cum au mers cu tânărul Spillsbury. Pinto Silva sau chiar 
White ar fi putut face asta fără ajutor. 

— Încetează odată cu afacerea Spillsbury! strigă colonelul. 
Ţi-am mai spus să uiţi tot ce s-a întâmplat în legătură cu 
afacerile noastre. Ţi-am spus de o sută de ori să nu 
pomeneşti de Pinto sau de altul dintre oamenii noştri, când 
e vorba de chestia asta!... Şi să nu te mai văd făcând astfel 
de mutre! Se ridică repede şi, aplecându-se înainte, privi cu 
ochi strălucitori la fată: Ai devenit cam prea liberă în 
ultimul timp, Lolly, şi îţi dai aere! Cu mine să nu încerci 
mofturile tale de doamnă mare, m-ai auzit? Nu am mai mult 
respect pentru femei, decât pentru bărbaţi, mă înţelegi? 


Dacă încerci vreodată să faci pe şmechera cu mine, îţi voi 
suci gâtul cu mâinile mele, uite aşa!... strânse pumnii cu o 
mişcare foarte sugestivă şi fata speriată îl privi ca fascinată. 
Te voi sfărâma ca pe un ciob de porţelan!... Te voi rupe în 
bucăţi ca pe o cârpă!... Nu trebuie să-ţi închipui că vei 
scăpa vreodată de mine! Te voi urmări până la capătul 
pământului!... Eşti plătită şi tratată ca o regină şi cu mine 
trebuie să joci cu cărţile pe faţă... A fost odată un bărbat 
numit Gregory Coco!... 

Fata, tremurând toată, se ridică de pe scaun cu faţa 
galbenă ca ceara... 

— Îmi pare rău, colonele bâlbâi ea. N-am avut de gând să 
te jignesc. Eu... eu... 

Era gata să plângă, când colonelul, cu un gest, îi făcu 
semn să se aşeze din nou. Furia-i trecuse tot atât de repede 
cum îi venise. 

— Acum fă ce ţi-am spus. Lolly! zise el liniştit. 'Ţine-te de 
tânărul acela şi nu veni la mine până ce nu l-ai încurcat 
bine. 

Ea făcu un semn afirmativ, neavând puterea să vorbească 
şi merse în vârful picioarelor spre uşă. Când ajunse acolo, el 
o opri. 

— În ceea ce o priveşte pe Maisie..., zise el în sfârşit, pe 
Maisie o poţi lăsa în seama mea. 

Capitolul 4 

HANSON DISPĂRUT. 

Colonelul Dan Boundary cobori încet din „Ford”-ul care-l 
adusese în Horsham şi privi fără emoție locuinţa asociatului 
său. 

— Voi avea încă nevoie de dumneata, aşa că poţi să aştepţi, 
zise el şoferului şi deschise poarta de lemn care ducea spre 
Vila Rose. 

Se opri la mijlocul drumului, căci acum putea să vadă casa 
mai bine. Era o vilă clădită din cărămizi roşii, locuinţa unui 
om bine situat. Gazonul îngrijit. Înconjurat de trandafiri 
frumoşi, fântâna arteziană ce picura cu stropi limpezi peste 


stâncile aşezate cu măiestrie, calitatea mobilei de grădină 
din faţa sa, precum şi atmosfera de bună stare ce domnea 
peste tot dovedeau că ai în faţă casa unui om bogat, una 
dintre acele fiinţe fericite care nu s-au chinuit niciodată să 
adune milioane, dar au trăit totdeauna mulţumite, cheltuind 
sume ce se scriu cu patru şi cinci cifre. Colonelul Boundary 
mormăi ceva şi îşi urmă drumul. O servitoare curăţică îi 
deschise uşa şi privirea-i uimită dovedi că noul venit nu era 
un vizitator obişnuit al acestei case. 

— Boundary. E de ajuns să anunţi pe domnul Boundary! 
zise colonelul. 

Fu introdus în salon şi găsi iarăşi multe lucruri 
interesante. Nu simţea pic de milă la gândul că Solomon 
White va schimba foarte curând această locuinţă luxoasă cu 
o celulă întunecoasă, strâmtă... Nici chiar în clipa când 
tânăra fată intră în cameră să-l salute, nu simţi vreo 
mustrare de cuget. 

— Vrei să vorbeşti cu tata, domnule colonel? întrebă ea. 

Tonul cu care i se adresase era rece, dar politicos. 

Colonelul nu fusese niciodată unul dintre favoriţii lui 
Maisie White şi acum trebuia să facă un efort de voinţă ca 
să-şi ascundă antipatia pe care o resimțea. 

— Întrebi dacă vreau să vorbesc cu tatăl dumitale? repetă 
colonelul Boundary. Da, desigur, cu el şi cu dumneata. Pot 
tot atât de bine să încep cu dumneata, înainte de a-l vedea 
pe Solly. 

Ea se aşeză, punându-şi mâinile în poală. Părea imaginea 
vie a politeţii şi a răbdării. În camera luminată de soare se 
vedea cât era de frumoasă, cu trupu-i subţire şi grațios. 
Ochii-i limpezi, cenuşii păreau adânc înţelegători când 
întâlniră privirea colonelului. 

— Domnişoară White, noi am fost foarte buni cu 
dumneata. 

— Noi am fost buni? repetă fata. 

— Noi, zise colonelul, făcând din cap un semn afirmativ. 
Vorbesc de mine şi de asociaţii mei în afaceri. Dacă Solly ţi-a 


spus vreodată adevărul, ai şti că datorezi întreaga dumitale 
educaţie, casa dumitale frumoasă, mie şi asociaţilor mei. 

— Eu credeam că datorez toate acestea tatălui meu, zise 
fata cu o nuanţă de ironie în glas, căci presupun că a 
câştigat prin munca sa tot ce-i aparţine. 

— Presupui că a câştigat tot ce are prin munca sa? repetă 
colonelul. Bine, poate că ai dreptate. 1 se cuvine mai mult 
decât are şi ziua plăţii se apropie. 

Nu putea fi nici o îndoială că glasul lui Boundary era 
ameninţător, dar fata nu făcu nici o observaţie. Ştia că se 
iviseră oarecare neplăceri şi că tatăl ei stătuse închis zile 
întregi în biroul său, fără să schimbe vreun cuvânt cu 
cineva. 

— Te-am văzut aseară, zise colonelul, schimbând direcţia 
atacului său. Te-am văzut la „Orpheum”. Pinto Silva era cu 
mine. Ne aflam în loja teatrului. 

— V-am zărit, răspunse ea, liniştită. 

— Ai un joc de scenă foarte bun, având în vedere că eşti 
încă o copilă, urmă Boundary. Într-adevăr, Pinto spune că 
eşti cea mai bună artistă pe care a văzut-o vreodată. Pinto e 
cel care ţi-a procurat contractul. 

— Îi sunt foarte recunoscătoare domnului Silva, zise ea. 

— Lumea îţi aparţine, drăguţo. Te aşteaptă un viitor 
frumos, strălucire, bani din belşug, perle, diamante. Pinto, 
care e cel mai valoros dintre tovarăşii mei de afaceri, ţine 
foarte mult la dumneata. 

Fata oftă, obosită. 

— Credeam sfârşită pentru totdeauna această chestie, 
domnule colonel! zise ea. Nu ştiu cum ar privi oamenii din 
lumea dumitale o asemenea ofertă, dar într-a mea ar fi 
privită ca o insultă. 

— Şi care naiba e lumea dumitale? întrebă colonelul. 

Maisie se ridică în picioare. 

— Lumea onorabilă, cu conştiinţa curată, răspunse ea, cea 
supusă legilor. Aceea care priveşte drept insultătoare 


aranjamentele propuse de dumneata. Nu am în vedere 
numai faptul că domnul Silva e însurat... 

Colonelul ridică mâna. 

— Pinto vorbeşte foarte serios de divorţ, zise el solemn. Şi 
când un domn ca Pinto îşi dă cuvântul, asta ar trebui să fie 
de-ajuns pentru orice fată. Acum că ai pomenit de oamenii 
care se supun legilor, urmă el încet, aş vrea să vorbesc de 
unul dintre aceştia. 

Ea bănuia ce va urma şi tăcu. 

— Există un tânăr cu numele de Stafford King şi acesta e 
mereu pe lângă dumneata. 

Colonelul observă că Maisie roşeşte, dar urmă: 

— Domnul Stafford King e poliţist. 

— E funcţionar al poliţiei criminale, zise tânăra fată, dar 
nu cred că ar putea fi numit poliţist, nu e aşa, domnule 
colonel? 

— "Toţi poliţiştii sunt pentru mine poliţişti, răspunse 
Boundary, şi domnul Stafford King e unul dintre cei mai răi, 
după părerea mea, pentru că se căzneşte să ticluiască o 
poveste fantastică despre mine şi să mă pună într-o situaţie 
extrem de neplăcută. 

— Ştiu că domnul Stafford King caută să lămurească o 
sumedenie de cazuri neplăcute, zise fata cu răceală. 

— Ar fi o coincidenţă dacă s-ar ocupa de unul care să te 
intereseze şi pe dumneata. Ar fi o coincidenţă, nu-i aşa? 
repetă el, clătinând capul său uriaş. E o întâmplare, poate, 
că secretarul meu, Hanson, a dispărut şi a fost văzut în 
tovărăşia prietenului dumitale, hai? Sau că Stafford King 
cercetează cazul Spillsbury, singurul despre care Solly nu 
ştie nimic, nu e aşa? 

Ea îl privi, uimită şi înfricoşată. 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Înseamnă neplăceri pentru Solly, asta-i tot, răspunse 
colonelul. Dacă are de gând să mă înlăture pe mine şi pe 
asociaţii mei din afaceri... va fi silit să înveţe minte din 
experienţă, afară numai... 


— Afară numai? întrebă ea. 

— Pinto e un om iertător. Noi nu vrem să avem neplăceri 
cu foştii noştri asociaţi de afaceri, dar neplăceri au să fie, 
ascultă ce-ţi spun eu!... 

— Ce fel de neplăceri? întrebă Maisie. Dacă vrei să spui că 
aşa-zisa dumitale tovărăşie de afaceri cu tatăl meu va lua 
sfârşit, voi fi mai fericită. Tata poate să-şi câştige existenţa 
şi eu am angajamentul meu la teatru. 

— Ai angajamentul dumitale la teatru!... Şi tatăl dumitale 
îşi poate câştiga existenţa!... Îşi poate câştiga existenţa la 
închisoarea Portland!... zise el ridicând vocea. 

Boundary întoarse capul şi privi trupul slab al omului din 
pragul uşii. 

— O, ai auzit ce am zis, Solly! exclamă el bine dispus. 

— Te-am auzit, răspunse Solomon White. 

Respira cu greu şi faţa-i slabă era mai albă de cum o 
văzuse fiică-sa vreodată. 

— Dacă ai de gând să mă bagi la închisoare, zise White, te 
pot asigura că vom forma o societate destul de simpatică 
acolo. 

— Vorbeşti de mine? întrebă colonelul mirat. 

— De dumneata şi de alţii. Pinto Silva, elegantul Crewe şi 
Selby, ca să numesc numai pe câţiva... 

Colonelul Boundary îşi îngădui să râdă pe înfundate. 

— Şi pe baza cărei învinuiri vom fi închişi? se interesă el. 
Ia răspunde-mi la întrebarea asta, Solly! Cei mai inteligenţi 
oameni de la Scotland Yard mă pândesc de ani de zile şi n- 
au izbutit să pună mâna pe mine. Poate... cu ajutorul tău şi 
al câinelui aceluia de Hanson?... 

— Asta-i o minciună, întrerupse White, în ceea cemă 
priveşte, pot să-ţi declar că nu ştiu nimic despre Hanson. 

— Hanson, zise colonelul încet, e un hoţ. A dispărut luând 
cu el trei sute de lire sterline ce-mi aparţin, ceea ce am 
reclamat chiar poliţiei. 

— Înţeleg, zise White, cu un uşor zâmbet de dispreţ, 
dumneata ai venit întâi cu învinuirea, aşa-i, colonele? Ai 


discreditat martorul. Ai pus la cale şi ceva împotriva mea? 

— Nimic, răspunse colonelul, afară de un singur lucru: 
tocmai mi-a sosit de la bancă un cec pentru suma de patru 
mii de lire sterline, cec emis în favoarea dumitale asupra 
contului nostru comun şi care trece drept semnat de Silva şi 
de mine. 

— Întâmplător, zise White, a fost iscălit de voi doi în 
prezenţa mea. 

Colonelul clătină capul. 

— Eşti încăpățânat... de ce nu vrei să-i faci vechiului tău 
asociat o mărturisire sinceră, Solly? Am venit la tine ca să 
vorbim în privinţa acelui cec. 

— Va să zică aşa stau lucrurile? exclamă White. Vrei să mă 
învinuieşti de fals şi crezi că eu voi face scandal? 

— Să faci scandal? întrebă Boundary, dacă prin asta vrei 
să spui că ai de gând să faci un denunţ la poliţie, păgubitor 
pentru mine şi ceilalţi asociaţi ai mei... ia spune, ce poţi 
povesti? Pot aduce zece martori care să dovedească cum că 
atât eu, cât şi Pinto am fost la Brighton în dimineaţa zilei 
când a fost semnat cecul. 

— Aţi venit noaptea cu maşina, zise White cu ton aspru. Ne 
înţeleseserăm să ne întâlnim în afara Gulaford-ului pentru a 
împărţi prada. 

— Prada? întrebă colonelul, uimit. Nu înţeleg ce vrei să 
spui. 

— Voi vorbi mai lămurit, zise White, ai cărui ochi 
străluceau ca doi cărbuni aprinşi. Acum un an l-aţi convins 
pe tânărul Balston, armatorul, să investească cincizeci de 
mii de lire sterline într-o întreprindere inexistentă. White o 
auzi pe Maisie respirând cu greu, dar urmă: mijlocul graţie 
căruia aţi izbutit să-l hotărâți n-am să-l spun în faţa fetei 
mele, dar a fost o escrocherie pusă la cale de dumneata şi 
de Pinto. Balston a plătit ultima rată, cele patru mii de lire 
sterline erau partea mea. 

Colonelul Boundary se ridică şi se uită la ceas. 


— Mă aşteaptă taxiul şi timpul costă bani. Dacă ai de gând 
să aduci o învinuire unui tânăr nevinovat, care va nega cu 
siguranţă că a avut ceva de-a face cu mine şi cu asociaţii 
mei de afaceri... asta-i o chestie ce nu priveşte decât 
propria-ţi conştiinţă. Eu afirm că nu ştiu nimic despre acel 
cec. Am făcut o ofertă fiicei dumitale... 

— Îmi închipui despre ce e vorba, întrerupse White, şi pot 
să te asigur că, dacă ai de gând să mă trădezi, va veni ziua 
socotelilor între noi, chiar de-ar fi să aştept douăzeci de ani! 
Dacă crezi cumva că voi lăsa pe fiica mea să intre în banda 
voastră murdară... Glasu-i se frânse şi trecu câtva timp 
până ce White îşi reveni: fă ce vrei! Dar voi pune mâna pe 
tine, Boundary! Nu mă îndoiesc că mă poţi băga la 
închisoare şi ştii că sunt lucruri despre care nu pot vorbi. 
Voi trece şi prin această încercare, dar tu nu-mi vei scăpa!... 

— Aşteaptă, colonele, de data asta vorbise fata, dar cu glas 
atât de slab, încât nu ar fi auzit-o, dacă nu s-ar fi aşteptat s- 
o audă. Vrei să spui că-l vei acuza pe tatăl meu în faţa 
justiţiei? 

— Pentru persoane care respectă legea, zise colonelul cu 
gravitate, justiţia vine în primul rând. Trebuie să-mi fac 
datoria faţă de ţară, dar dacă ţi-ai schimba cumva 
hotărârea... 

— Nu şi-o va schimba, răcni White. Dintr-o săritură fu 
între colonel şi uşă, rămase o clipă acolo, apoi se dădu 
înapoi. Fă ce vrei! zise el răguşit, şi colonelul Boundary 
părăsi încăperea, băgând în buzunar revolverul ce se ivise 
deodată în mâna sa. 

Câteva clipe după aceea auziră uruitul maşinii care se 
îndepărta. 

Colonelul era adâncit în gânduri când ajunsese la 
Horsham şi era tot atât de îngândurat când cobori în staţia 
Victoria. În momentul când puse piciorul pe peron, simţi o 
mână pe braţul său şi, întorcându-se, zări faţa zâmbitoare a 
lui Stafford King. 

— Ei! făcu colonelul şi inima-i încetă să bată. 


— Îmi pare rău că trebuie să-ţi întrerup visarea, colonele, 
zise Stafford King, dar am un mandat de arestare împotriva 
dumitale. 

— Şi de ce anume faptă sunt acuzat? întrebă colonelul 
livid. 

— Escrocherie şi constituire în bandă, răspunse King şi 
văzu cu uimire că privirea celuilalt era acum a unui om 
uşurat de o povară. Boundary, credeai că te arestez pentru 
uciderea lui Gregory Coco? 

Colonelul nu-i răspunse. 

Capitolul 5 

PUNEREA SUB ACUZARE. 

Niciodată, în trecut, străduţa întunecoasă, în care era 
situată judecătoria de pace North Lambeth, nu fusese 
teatrul unor scene ca acelea petrecute, în acea memorabilă 
zi de 4 decembrie, când procurorul îşi dezvoltă rechizitoriul 
împotriva colonelului Dan Boundary. Cu mult înainte de 
deschiderea judecătoriei, porţile clădirii erau asediate de 
lumea dornică de a-şi asigura unul dintre puţinele locuri 
puse la dispoziţia publicului. Pe la ora nouă fu necesară 
intervenţia poliţiei pentru a face loc numeroaselor maşini ce 
soseau din diferite direcţii şi care apoi erau garate pe 
străzile laterale, spre adânca uimire a cetăţenilor din acel 
cartier modest în care se afla localul judecătoriei. Nimeni 
nu avea acces fără bilet. Nici chiar reporterii nu erau 
admişi să intre fără a fi arătat permisul agentului 
polițienesc de la intrare. Toate locurile disponibile fuseseră 
date. Până şi podiumul rezervat magistratului fusese 
invadat, în dreapta şi în stânga sa fiind îngrămădite mai 
multe scaune. O parte din public venise din pură curiozitate 
pentru a se putea făli apoi că asistase la şedinţa în care s-a 
dezbătut cazul acela vestit. O altă parte ţinuse să fie 
prezentă tremurând de emoție cu gândul la destăinuirile 
făgăduite de ziare. 

Pe strada tixită de lume aştepta un tânăr cercetând din 
ochi, cu vădită nerăbdare, toate maşinile ce veneau cu 


întârziere. Magistratul sosise, dispărând în curtea 
judecătoriei. Stafford văzu doamne îmbrăcate elegant şi 
bărbaţi îngrijoraţi, care reprezentau ceva în lumea politică 
şi socială; deodată, fără să-şi dea seama, se îndreptă spre 
intrare, vrând să iasă în calea limuzinei luxoase ce trăsese 
la scara principală. În maşină nu se afla decât o singură 
persoană, un bărbat de vreo şaizeci de ani. Era de statură 
mijlocie şi îmbrăcat cu foarte multă grijă; pe faţa-i rasă 
plutea un zâmbet de mulţumire. Stafford King apucă mâna 
ce i-o întinse noul venit şi ochii-i străluciră. 

— Mi-era teamă că nu vă vom putea rezerva locul, sir 
Stanley, zise el. 

Sir Stanley Belcom, şeful poliţiei criminale, zâmbi. 

— Ei bine, Stafford, am venit să asist la triumful cel mai 
mare din cariera dumitale, zise el. 

Stafford King dădu din cap, răspunzând scurt: 

— Sper că va fi. 

— Nădăjduiesc şi eu că lucrurile se vor petrece astfel, zise 
şeful poliţiei. Totuşi, am o presimţire, Stafford, că nu pe 
căile legale obişnuite se va putea pune mâna pe această 
organizaţie. Legea nu are destulă putere ca să înfrângă 
teroarea ce o exercită acest om. Numai fiinţe de soiul 
acesta justifică linşarea, acea formă rapidă, aspră, a 
justiţiei, care execută pe acuzat fără să facă uz de viclenie 
sau de pretexte. 

Stafford îl privi pe şeful său fără să încerce să-şi ascundă 
mirarea. 

— Credeţi că există... Jack Judecătorul? întrebă el. 

Sir Stanley îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ele sperietoarea bandei, nu? 

— Aşa pretinde Hanson, răspunse celălalt. Eu sunt convins 
că Hanson se teme mai mult de acel personaj misterios, 
decât de Boundary. 

Procurorul îşi începuse pledoaria când cei doi bărbaţi îşi 
făcură drum prin sala tixită, spre a ajunge la scaunele lor 
din capătul mesei magistraţilor. Pe banca acuzaților se afla 


colonelul Boundary, cel mai puţin neliniştit dintre toate 
persoanele de faţă. Şedea aplecat înainte, coatele i se 
odihneau pe marginea îngrăditurii, bărbia şi-o sprijinise în 
palme şi ochii îl fixau pe procuror, un om mai în vârstă, care 
dezbătea cazul foarte liniştit. 

— Îl acuz pe colonelul Boundary, zise procurorul, de a fi 
conducătorul unei vaste organizaţii de şantaj şi că, în cursul 
ultimilor douăzeci de ani, făcând uz de mijloace pe care vi le 
voi relata şi pe care le va indica martorul principal al 
acuzării, a desfăşurat o intensă activitate criminală 
ajungând să stăpânească, în momentul de faţă, una din cele 
mai complexe şi mai primejdioase bande pomenite vreodată 
în analele crimei. Veţi fi auzit, desigur, urmă el, de o figură 
bizară şi fantastică ce revine mereu, un personaj misterios, 
numit Jack Judecătorul. Dar vă voi cere, domnule 
preşedinte, şi adresez aceeaşi rugăminte şi domnilor juraţi, 
ca atunci când veţi lua în discuţie acest caz, să nu ţineţi 
seama de acea apariţie ce n-are nici un amestec în 
aducerea lui Boundary în faţa justiţiei. Îl acuz pe colonelul 
Boundary că, prin teroare şi şantaj exercitat cu ajutorul 
complicilor săi, a stors sume mari de la diferite persoane 
bogate şi naive alcătuindu-şi astfel averea ce aparţine lui şi 
complicilor săi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia, urmărirea 
lor judiciară depinde, într-o largă măsură, de soarta pe care 
o va avea Boundary. Sunt, cred, câţiva dintre ei care se 
găsesc chiar în această clipă în sală şi, deşi nu se află sub 
stare de arest, nu le voi spune nici o noutate, înştiinţându-i 
că sunt puşi sub supravegherea poliţiei. 

Crewe, care şedea în spatele juriului, se mişcă neliniştit şi, 
întorcând capul, întâlni privirea indiferentă a unui bărbat 
înalt, cu aspect milităros, care avea înfăţişarea tipică a 
detectivului. 

Procurorul făcu o pauză pentru a privi notele pe care le 
avea în faţa sa. 

— Prezentând acest caz, domnule preşedinte, urmă el, ne 
aflăm întrucâtva în dilemă. Ne-am asigurat un martor 


important, capital, credem noi, un om care a lucrat în 
strânsă legătură cu acuzatul, un scandinav al cărui nume 
este Hanson şi care, considerându-se rău tratat de banda 
căreia îi aparţinea, a adunat, vreme îndelungată, dovezi 
incriminatoare împotriva membrilor ei. Scopul pe care l-a 
urmărit nu trebuie să-l cercetăm. Eminentul meu confrate, 
avocatul acuzatului, este de părere că Hanson avusese de 
gând să-i şantajeze pe şantajişti, prezentând dovezi atât de 
clare, încât Boundary n-ar fi avut încotro şi ar fi fost nevoit 
să-i plătească complicelui său ca să tacă. Nu exclud această 
posibilitate. Ceea ce contează este că Hanson a adunat 
dovezi documentate, care există ascunse în ţară, în locuri ce 
urmează a fi date în vileag, în cursul prezentelor dezbateri. 
Trebuie să semnalez neajunsul că, până în momentul de 
faţă, Hanson n-a scăpat nici un cuvânt. Temându-se că viaţa 
îi este ameninţată, deoarece această bandă nu se dă înapoi 
de la nimic, a fost pazit cu străşnicie de poliţie, chiar din 
clipa în care a făcut declaraţiile sale premergătoare. 'Toate 
eforturile ce s-au depus pentru a-l hotări să-şi formuleze 
mărturisirile în scris au fost zadarnice şi suntem constrânşi 
să-l ascultăm în şedinţă publică. 

— Dacă am înţeles bine, întrerupse preşedintele, 
dumneavoastră nu posedaţi încă dovezile pe baza cărora 
cereţi condamnarea la închisoare a acuzatului. 

— Exact, domnule preşedinte, zise procurorul, tot ce am 
putut obţine de la Hanson n-a fost decât declaraţia de care 
am avut nevoie pentru a-l putea aresta pe acest individ. 

— Aşadar, dacă martorul dumneavoastră ar fi avut de 
suferit vreun accident, Curtea şi-ar fi retras acţiunea? 

— V-am arătat exact cum stau lucrurile, domnule 
preşedinte, şi de aceea am avut grijă să ţinem martorul sub 
pază bună. Omul acesta e într-o stare de extremă 
nervozitate şi am fost nevoiţi să-i facem pe plac. Dar nu 
cred, domnule preşedinte, că trebuie să priviţi cu 
neîncredere mărturia ce va fi depusă azi sau să vă formaţi 


părerea că n-am avea dovezi îndestulătoare pentru a 
justifica mandatul de arestare emis împotriva acuzatului. 

— Înţeleg, spuse magistratul. 

— O procedură cam ciudată, murmură sir Stanley către 
Stafford King. 

— E singurul lucru ce s-a putut face, zise Stafford. Hanson 
a refuzat să vorbească înainte de a compărea în faţa 
judecătorului... Spunea că va tăcea până când îl va vedea 
pe Boundary arestat. 

— Boundary ştie toate astea? 

— Cred că da, răspunse Stafford zâmbind. El ştie orice. 
Are o armată întreagă de spioni. Sir Stanley, dumneata nici 
nu ştii ce puternică e această organizaţie. A izbutit să-i 
stăpânească pe toţi. Are membri ai parlamentului de partea 
ei, îi are pe cei mai buni avocaţi din Londra şi două dintre 
cele mai mari agenţii de detectivi sunt exclusiv în serviciul 
ei. 

Sir Stanley îşi muşcă buzele şi-şi îndreptă atenţia asupra 
procurorului. Rechizitoriul nu fu lung şi, după ce-l termină, 
procurorul se aşeză; după el luă cuvântul un fruntaş al 
baroului, în numele apărării. Nu trecu mult timp şi sfârşi şi 
el pledoaria; apoi se ridică din nou procurorul. 

— Chemaţi-l pe Olaf Hanson! ceru el. 

Uşa ce dădea spre celule se deschise, doi detectivi apărură 
şi după ei alţi doi. În mijlocul lor se afla un bărbat scund, cu 
faţa ca de ceară, în ale cărui mâini se afla soarta, ba chiar 
viaţa colonelului Dan Boundary. Hanson nu aruncă nici 
măcar o privire spre banca acuzaților, ci păşi grăbit prin 
mijlocul sălii. Fu introdus în boxa martorilor, iar cei patru 
paznici ai săi se postară lângă el. Omul era gata să leşine; 
privirea-i îngrozită aluneca peste grupul juraţilor, buzele-i 
erau albe şi tremurau, mâinile-i erau încleştate de 
marginea boxei. 

— Numele dumitale e Olaf Hanson? îl întrebă calm 
procurorul încercând astfel să-l liniştească. 


Martorul făcu un semn afirmativ, nefiind în stare să 
vorbească. Procurorul reluă: 

— Eşti născut în Suedia? 

Hanson încuviinţă iarăşi. 

— E de datoria dumitale să vorbeşti, zise procurorul 
binevoitor. Nu trebuie să-ţi fie teamă. De când îl cunoşti pe 
colonelul Boundary? 

De data aceasta Hanson putu să vorbească. 

— De zece ani, răspunse el, cu glas răguşit. 

Un uşier apăru din fundul sălii unde se îngrămădea 
publicul şi întinse martorului un pahar cu apă; omul îl bău 
cu lăcomie. Procurorul aşteptă până ce Hanson goli 
paharul, apoi vorbi din nou: 

— Eşti în posesia anumitor documente care-l acuză pe 
colonelul Boundary de diferite fapte nepermise de lege? 

— Da, răspunse martorul. 

— Ai făgăduit poliţiei că vei destăinui Curţii unde ai ascuns 
acele hârtii? 

— Da, repetă Hanson. 

— Ca poliţia să piardă cât mai puţin timp, vrei să spui 
acum Curţii unde ai ascuns acele documente 
compromiţătoare? 

Pentru prima oară de când începuse şedinţa, colonelul 
Boundary dovedi interes. 

Hanson vorbea, dar cu greutate: 

— Am pus acele hârtii... Am pus... hârtiile... 

Apoi, deodată, se prăbugşi la pământ ca un butuc. 

— Mi-e teamă că a leşinat, zise magistratul. 

Detectivii se îngrămădiră în jurul lui Hanson şi-l scoaseră 
din boxă. Se auziră şoapte. Stafford King îşi părăsi locul. Se 
aplecă peste omul întins jos, desfăcându-i gulerul, apoi veni 
şi medicul legist, care se afla în sală. Urmă o mică 
consfătuire, după aceea Stafford King îşi îndreptă trupul şi 
faţa-i deveni palidă şi rece. 

— Cu părere de rău trebuie să vă aduc la cunoştinţă, 
domnule preşedinte, că martorul a încetat din viaţă. 


Capitolul 6 

STAFFORD KING ÎŞI DĂ DEMISIA. 

O săptămână mai târziu, Stafford King intră în biroul 
şefului poliţiei criminale. Sir Stanley ridică privirea şi se 
uită la el prietenos şi plin de milă. 

— Ia loc, Stafford! zise el cu bunăvoință. Ce s-a întâmplat? 

— Boundary a fost găsit nevinovat! 

Sir Stanley clătină capul. 

— Era inevitabil, zise el. Cred că nu-i nici o speranţă ca el 
şi banda lui să poată fi implicaţi în misterul morţii lui 
Hanson? 

— Mi-e teamă şi mie că nu există nici o umbră de speranţă, 
zise Stafford, clătinând capul. Hanson a fost ucis, în privinţa 
aceasta nu există îndoială, şi otrava ucigătoare se afla în 
paharul cu apă pe care i l-a adus uşierul. Azi i-am luat 
acestuia un nou interogatoriu; tot ce-şi poate aminti e că a 
văzut pe cineva făcându-şi drum prin mulţimea din spatele 
juraţilor şi întinzând un pahar peste capetele oamenilor. Se 
pare că nimeni nu l-a observat pe cel care a venit cu 
paharul. Aceasta a fost metoda întrebuințată de bandă 
pentru a scăpa de trădătorul ei. 

— Inteligentă mişcare, zise sir Stanley împreunându-şi 
mâinile. Cunoşteau bine starea de spirit în care se va afla 
Hanson în momentul când se va înfăţişa Curţii. Otrava era 
pregătită şi prevăzuseră că detectivii vor îngădui uşierului 
să-i dea acuzatului apă, chiar de n-ar fi dat voie altcuiva să 
se apropie de el. Asta-i o afacere foarte urâtă, King. 

— Ştiu, răspunse tânărul detectiv. Bineînţeles că-mi voi 
înainta demisia. Nu-mi rămâne altceva de făcut. Credeam 
că de astă dată am pus mâna pe el, în special, pe baza 
dovezii vinovăţiei sale în cazul Spillsbury. 

— Vorbeşti de scrisoarea pe care Spillsbury a scris-o 
femeii Marsh? Fiindcă veni vorba de asta, cum de a ajuns 
epistola aceea în posesia dumitale? 

— A fost trimisă prin poştă la Scotland Yard. 

— Ştii cine a expediat-o? 


— N-a fost însoţită de nici o notă explicativă, răspunse 
Stafford. Era într-un plic obişnuit, adresa era scrisă la 
maşină, scrisoarea mi-a fost adresată personal. Bineînţeles 
că hârtia aceea, în sine, nu are nici o valoare. 

— Ai încercat să descoperi documentele despre care 
vorbea Hanson? 

— Am căutat, răspunse celălalt. Oricum ar sta lucrurile, 
amicul Boundary e liber. 

Celălalt îl privi atent. 

— E o deziluzie amară pentru dumneata, tânărul meu 
prieten, zise el. Lucrezi de ani de zile la cazul Boundary. Mi- 
e teamă că niciodată nu ţi se va mai prezenta o ocazie atât 
de prielnică de a pune mâna pe el. Acum, are de partea lui 
simpatia publicului. Ticălosul care scapă din mâinile Poliţiei 
se bucură întotdeauna de multă popularitate în rândurile 
mulţimii şi mă îndoiesc că ministrul de interne va încuviinţa 
deschiderea unei noi acţiuni publice, dacă nu vom avea 
dovezi zdrobitoare... Ce e asta? 

Stafford pusese o hârtie pe masă. 

— Demisia mea, răspunse tânărul. 

Şeful secţiei criminale luă foaia de hârtie şi o rupse în 
bucăţi. 

— N-o primesc, zise el. Ai făcut tot ce-ai putut şi de cele 
întâmplate nu eşti mai răspunzător decât mine. Dacă 
dumneata îţi dai demisia, ar trebui să mi-o dau şi eu şi, ca 
mine, toţi ceilalţi care au colaborat la elucidarea acestui 
caz. Vezi-ţi de lucrul dumitale şi mai lasă-l pe Boundary 
câtva timp în plata Domnului! 

Stafford îl privea, pierdut în gânduri. 

— Credeţi că-l vom prinde vreodată, sir Stanley? 

— La drept vorbind, nu cred, răspunse el. După cum am 
spus şi mai înainte, singurul pericol ce-l ameninţă pe 
Boundary e individul acela misterios, care, după cât se 
pare, îşi face uneori apariţia în viaţa colonelului. Eu 
presupun că aceasta e persoana care ţi-a trimis scrisoarea 
lui Spillsbury. Jack Judecătorul, parcă aşa îşi spune... Ştii ce 


cred eu? Dacă l-ai găsi pe acel Jack şi l-ai vedea fără 
deghizarea lui misterioasă, ai descoperi pe cineva care 
nutreşte împotriva lui Boundary o ură mai puternică decât 
poliţia. 

Stafford zâmbi. 

— Nu pot pierde vremea alergând după fantome, sir 
Stanley, zise el cam aspru. 

Şeful său îl privi curios. 

— Am auzit că te plimbi destul de des prin oraş, spuse el, 
ca într-o doară, începând să-şi aranjeze hârtiile de pe birou. 
Fiindcă veni vorba de plimbare, ce mai face domnişoara 
White? 

Stafford roşi. 

— Se simţea foarte bine când am văzut-o aseară răspunse 
el. N-o să mai apară pe scenă. 

— Şi tatăl ei? 

— A plecat de acasă cu o săptămână înainte de dezbaterile 
procesului Boundary şi de atunci n-a mai fost văzut. 

Şeful clătină capul. 

— Eu, în locul dumitale, n-aş lăsa-o din ochi pe domnişoara 
White, atâta vreme cât tatăl ei este plecat. 

— Ce vreţi să spuneţi, sir Stanley? întrebă tânărul. 

— Îţi dau numai o idee, gândeşte-te la vorbele mele! 

Stafford se gândea la ce i se spusese în drum spre locul de 
întâlnire cu tânăra fată. Aceasta îl aştepta pe o bancă, la 
soare, în parcul Temple; era o zi frumoasă, chiar caldă, şi cu 
două ore înainte de prânz nu prea se afla multă lume pe 
acolo. Maisie îl văzu abătut şi se ridică să-i iasă înainte; o 
clipă uită de necazurile ei, de grijile şi teama ce o chinuiau. 
Fără îndoială, cunoştea motivul vizitei sale la Scotland Yard 
şi parte din întrevederea pe care o avusese acolo. 

— Mi-am înaintat demisia, răspunse el întrebării ei mute, 
dar sir Stanley n-a primit-o. 

— Cred că a avut dreptate, zise ea. Ar fi pur şi simplu o 
prostie dacă ţi-ai distruge cariera fără să ai vreo vină. 


— Să nu vorbim despre mine, zâmbi Stafford. Ce-ai mai 
făcut? 

— Am reziliat contractele mele; am alte treburi. 

— Cum... 

El şovăi, dar ea înţelesese gândul său şi-l bătu uşor peste 
braţ. 

— Mulţumesc, am destui bani. Tata mi-a lăsat o sumă 
destul de însemnată. Închid casa de la Horsham şi 
depozitez mobila undeva; îmi opresc numai cât îmi trebuie 
ca să-mi mobilez un apartament mic pe care l-am închiriat 
la Bloomsbury. 

— Dar ce-ai de gând să faci? întrebă el curios. 

— O, sunt o grămadă de lucruri de care se poate ocupa o 
fată, zise ea vag, afară de arta dramatică. 

— Dar nu înseamnă asta un sacrificiu? Nu-ţi plăcea munca 
dumitale? 

— La început mi s-a părut că da. Vezi, am fost întotdeauna 
o artistă bună. Când eram fetiţă, puteam să-l imit pe 
colonel. Ascultă! 

Deodată, spre uimirea lui, Stafford auzi mormăitul lui Dan 
Boundary. Ea râse veselă, văzându-i mirarea, dar în curând 
zâmbetul îi dispăru de pe faţă şi oftă. 

— Aş vrea să-mi spui un lucru, domnule King... 

— Stafford. Ai făgăduit că-mi vei spune pe nume! 

Ea roşi. 

— Nu prea îmi place să-ţi spun pe numele de botez, dar 
pentru că pare mai degrabă un nume de familie poate că n- 
are să-mi fie atât de greu. 

— Ce vrei să mă întrebi? făcu el. 

Tânăra fată tăcu o clipă, apoi zise: 

— Cât a fost implicat tatăl meu în povestea asta 
dezgustătoare? 

— În afacerile bandei? 

Ea făcu un semn afirmativ. 

Stafford King era într-o stare neplăcută. Solomon White 
era amestecat cât şi ceilalţi, afară de colonel; în tinereţe, 


fusese geniul rău al asociaţiei, responsabil de faptele ei. Ani 
de zile fusese mâna dreaptă a colonelului, până când Pinto, 
acel aventurier portughez, îl înlăturase şi, ca să spunem 
adevărul, până în clipa când, cu inima strânsă de durere, îşi 
dăduse seama că fetiţa sa crescuse mare. Căci îşi iubea fiica 
din tot sufletul. 

— Nu-mi răspunzi la întrebare, zise Maisie, dar tăcerea 
dumitale e un răspuns. Tatăl meu a fost... un om râu? 

— Nu vreau încă să-l judec, răspunse el. Pot să-ţi spun 
doar că în ultimii ani a jucat un rol foarte şters în afacerile 
bandei. Dar spune-mi mai bine ce ai de gând să faci. 

— Ce încăpățânat eşti! râse ea. O, sunt atâtea lucruri la 
care mă gândesc, încât nici nu am vreme să ţi le înşir. În 
primul rând voi încerca să repar o parte din răul pe care l-a 
făcut banda. Voi căuta să repar cât de mult pot faptele rele 
comise de tatăl meu. 

— Ai o misiune de îndeplinit? întrebă el zâmbind. 

— Nu râde de mine! Simt, aici, ce trebuie să fac, zise fata 
ducându-şi mâna la inimă. Ceva îmi spune că, chiar în cazul 
că tata ar fi fost fondatorul acestei bande, aşa cum ai spus 
odată... ah, ai uitat asta... 

Stafford King uitase, într-adevăr, această afirmaţie a sa. 

— Ei bine? întrebă el. Ai de gând s-o distrugi? 

Ea făcu un semn afirmativ. 

— Şi mai simt că sunt urmărită... Sunt fiica lui Solomon 
White, pe care colonelul îl consideră trădător. Îţi închipui că 
mă vor lăsa în pace? Crezi că nu mă vor supraveghea zi şi 
noapte şi că nu vor încerca să mă prindă în cursă cât mai 
curând? Gândeşte-te ce putere ar căpăta astfel... puterea 
de a-l sili pe tata să se înapoieze la ei! 

— O, poţi fi foarte sigură că vei fi supravegheată fără 
întrerupere, zise el amintindu-şi de spusele şefului său. De 
fapt, eşti urmărită chiar de pe acum. Ie nelinişteşte această 
veste? 

— Acum? întrebă ea surprinsă. 


Stafford îi arătă cu mâna o doamnă la mică depărtare de 
ei; faţa ei era ascunsă cu multă grijă de o umbreluţă. 

— Cine e? întrebă fata curioasă. 

— O tânără numită Lolly Marsh. Pentru moment are încă o 
misiune, aceea de a mă pune într-o situaţie 
compromiţătoare. Mă urmăreşte de săptămâni de zile şi mi- 
ar fi neplăcut să-ţi povestesc de câte ori am fost pur şi 
simplu zvâărliţi unul în braţele celuilalt. Biata fată! exclamă 
el ironic. Trebuie să i se fi urât să stea acolo de atâta vreme. 
Hai să ne plimbăm puţin. 

Dacă îşi închipuise că Lolly îi va urma, se înşelase. Ea 
rămase pe loc, uitându-se după cei doi până ce-i pierdu din 
ochi şi nu făcu nici o mişcare să se ridice. Aşteptă până ce 
nu-i mai văzu, apoi se duse pe malul Tamisei şi opri un taxi. 
Părea foarte mulţumită că planul ticluit de ea pentru 
prinderea lui Stafford King nu putea să dea greş. 

Capitolul 7 

COLONELUL ÎŞI VEDE DE AFACERI. 

În seara aceea, o societate bine dispusă se adunase într-un 
apartament luxos în Albermale House. Era o masă la care 
se aflau numai bărbaţi: colonelul, impunător într-un costum 
de seară, Crewe, elegant ca întotdeauna, şi un bărbat de 
vârstă mijlocie a cărui haină veche şi cămaşă de o albeaţă 
nu tocmai ireproşabilă nu etalau bogăţia celui ce le purta. 
Totuşi, omul acela cu mustaţa mică şi chelia mare putea 
emite cecuri de milioane, căci era Thomas Crotin de la 
firma „Crotin & Principie”, ale cărei fabrici ocupau întinderi 
imense în Huddesfield şi Dewsbury. 

— Dumneata eşti colonelul Boundary, nu-i aşa? întrebă el 
cu admiraţie în glas, poate pentru a zecea oară de când 
începuse masa. 

Colonelul făcu un semn afirmativ şi ochii săi străluciră 
veseli. 

— Ei bine, asta-i extraordinar! zise Crotin. Voi avea pe 
povestit când mă voi înapoia în Yorkshire. Noroc că l-am 


întâlnit pe prietenul dumitale, căpitanul Crewe, la clubul 
nostru din Huddersfield. 

Colonelul ştia că această întâlnire era mai mult decât o 
întâmplare ce putea fi numită „norocoasă”. 

— Am citit despre proces şi toate poveştile acelea urmă 
Crotin. Pot să spun că lucrurile stăteau foarte prost pentru 
dumneata, colonele. 

Acesta zâmbi şi, ridicând o sticlă, îl privi pe industriaş 
întrebător. 

— Nu, nu, zise Crotin. Nu mai vreau să beau. Am băut cât 
am putut şi ştiu când trebuie să mă opresc. 

Colonelul puse sticla jos, lângă el. 

— Va să zică ai citit despre proces? 

— Da, şi ca mine atâţia alţii, răspunse celălalt. Şi i-am zis 
cucoanei mele: „lată un băiat deştept, aş vrea să-l cunosc şi 
eu.” 

— Ai admiraţie pentru criminali? întrebă Boundary bine 
dispus. 

— O, nu vreau să spun că eşti un criminal, dar exercitând 
eu însumi, ca jurat, funcţia de magistrat, e foarte firesc să 
mă intereseze asemenea cazuri. Nu ştii niciodată unde poţi 
învăţa ceva. 

— Şi ce a spus nobila dumitale soţie? 

— Pe ea n-o interesează astfel de lucruri. Soţia mea e o 
doamnă din elita londoneză. Avea un rang înalt când m-am 
căsătorit cu ea. 

— Acum cinci ani te-ai căsătorit cu fiica lordului 
Westseverin. Ţi-au trebuit o sută de mii de lire sterline ca să 
plăteşti datoriile bătrânului. 

Industriaşul îl privi uimit: 

— De unde ştii toate astea? 

— E vorba să candidezi pentru un loc de deputat, nu-i aşa? 
Şi vei fi primar la Little Thornhill? 

— Dar ştii că eşti bine informat despre mine? zise Crotin 
cu admiraţie şi râzând înveselit. 

— Va să zică te interesează lumea criminalilor? 


Crotin protestă, ridicând mâna. 

— Eu nu spun că faci parte din această lume, colonele, zise 
el. Prietenul meu Crewe ştie, desigur, că nu pot fi atât de 
mojic. Bineînţeles că acuzaţia ce ţi s-a adus a fost 
nedreaptă. 

— Vezi, aici greşeşti, îl întrerupse colonelul calm. Era 
foarte dreaptă. 

— Cum? 

Fabricantul părea buimăcit. 

— Învinuirea era perfect îndreptăţită, zise Boundary 
jucându-se cu cuțitul de fructe. De douăzeci de ani strâng 
bani, cumpăr proprietăţi pentru care plătesc a douăzecea 
parte din valoarea lor şi apoi le vând mai scump. 

— Dar în ce fel... 

— Aşteaptă puţin, îţi voi povesti totul. Am oamenii mei care 
lucrează în toată ţara, acoliţi şi trepăduşi care scormonesc 
mereu după chestii compromiţătoare. Menajere, valeţi, 
servitori... înţelegi, oameni de acest fel, care pot afla 
asemenea amănunte. Mai curând sau mai târziu descopăr o 
pată pe onoarea persoanei cu avere. Prefer scandalurile în 
legătură cu vreo crimă. 

Domnul Crotin, furios la culme, îşi strângea şervetul. 

— Unde vrei să te duci? Ce vrei să faci? Noaptea abia a 
început, zise colonelul cu nevinovăție. 

— Plec, răspunse Crotin, a cărui faţă devenise roşie ca 
focul. Te-ai întrecut cu gluma; când prietenul Crewe te-a 
recomandat, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că ai putea fi 
un asemenea om. Doar nu-ţi închipui că voi rămâne mai 
departe în societatea dumitale, eu, un om cu legături atât 
de înalte... că voi rămâne aici după cele ce mi-ai spus? 

— De ce nu? întrebă Boundary. La urma urmei afacerile 
sunt afaceri şi cum am de gând să-ţi fac o ofertă pentru 
fabrica Riverborne... 

— Fabrica Riverborne? răcni fabricantul de stofe. Aha! 
asta-i una din glumele dumitale! Nu vei cumpăra fabrica 
Riverborne, dragule!... 


— Dimpotrivă, o voi cumpăra de la dumneata. Dacă vrei să 
ştii, am chiar pregătite toate hârtiile şi actul de vânzare; nu- 
ţi rămâne decât să semnezi. 

— A, le ai chiar pregătite? exclamă furios celălalt. Şi ce ai 
de gând să-mi oferi pentru Riverborne? 

— Îţi ofer treizeci de mii de lire sterline bani gheaţă 
răspunse colonelul. 

Fabricantul rămase mut de uimire. 

— Treizeci de mii de lire sterline bani gheaţă! zise el după 
câtva timp. Dar bine, omule, proprietatea aceasta valorează 
două sute de mii de lire sterline. 

— O apreciasem la ceva mai mult, răspunse colonelul calm. 

— Eşti nebun sau tâmpit, zise furios celălalt. Nu e fabrica 
mea, e o societate pe acţiuni. 

— Dar dumneata deţii majoritatea acţiunilor; mi se pare că 
nouăzeci şi cinci la sută, răspunse Boundary. Şi pe acestea 
mi le vei da mie pentru preţul pe care ţi l-am oferit. 

— Mai curând mă împuşc, urlă Crotin bătând cu pumnul în 
masă. 

— Ia loc un moment. 

Glasul colonelului era amabil, dar insistent. 

— O cunoşti pe Maggie Delman? 

Crotin îngălbeni subit. 

— Era una din lucrătoarele fabricii tatălui dumitale. Pe 
vremea când erai încă tânăr, urmă colonelul. Erai foarte 
îndrăgostit de ea şi ai plecat, odată, cu dânsa, de Paşti, la 
Blackpool. Mai ţii minte? 'Te-ai căsătorit cu tânăra femeie şi 
căsătoria a rămas secretă, pentru că ţi-era teamă de tatăl 
dumitale. Cum în cursul anilor fata rămăsese mulţumită de 
mai căsuţa pe care i-o dăduseşi şi de suma ce i-o trimiteai 
lunar; se părea că nu e nevoie să faci cunoscută această 
căsătorie, mai cu seamă că nici nu aveai copii. Apoi ai 
început să te ocupi de politică în oraşul dumitale şi ai 
devenit tot mai ambițios. Nu îndrăzneai să divorţezi de 
nevasta dumitale şi nici nu credeai să fie nevoie. [i s-a oferit 


prilejul să te ridici, căsătorindu-te cu fiica unui lord englez, 
şi ai profitat de această împrejurare favorabilă. 

— Trebuie să dovedeşti spusele dumitale, zise fabricantul 
cu glas răguşit. 

— Pot să dovedesc foarte bine. O, nu, nevasta dumitale nu 
te-a trădat, nevasta dumitale cea adevărată, vreau să spun. 
Te-ai trădat singur, trimiţându-i mereu banii telegrafic. Am 
auzit de aceste plăţi misterioase, dar n-am bănuit că ar 
putea fi altceva decât o legătură banală de dragoste. Într-o 
seară, în timp ce soţia dumitale se afla la cinema, unul din 
oamenii mei îi controlă casa şi dădu de actul de căsătorie. 
Vrei să-l vezi? 

— Nu mai am nimic de zis, răspunse Crotin fără putere. 
Sunt în mâna dumitale, domnule. Va să zică în felul acesta 
lucrezi! 

— Da, aşa lucrez, fu răspunsul colonelului. Am credinţa că 
e bine să fiu sincer cu oameni ca dumneata. Poftim actul de 
vânzare. lată locul unde trebuie să semnezi, e marcat. 

Înnebunit de furie, Crotin sări brusc la colonel, dar acesta 
îl apucă de gât cu mâna-i de fier şi-l zgudui aşa cum face 
pisica cu şoarecele. 

— Şezi jos şi semnează! şuieră el. Dacă ai de gând să 
procedezi în felul acesta, îţi sucesc gâtul. Dă-i tocul, Crewe! 

— Pentru asta vei înfunda puşcăria! strigă cu glas enervat 
industriaşul a cărui faţă devenise galbenă ca ceara. 

— Da, o s-o înfund, dar dacă nu semnezi, tot acolo vei sta şi 
dumneata, astfel că ne vom revedea. 

Crotin se ridică şi aruncă tocul jos. 

— Vei suferi consecinţele faptei dumitale, scrâşni el. 

— Nu pe nemeritate, răspunse colonelul. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Boundary se întoarse. 

— Cine-i acolo? întrebă el. 

— Pot să intru? se auzi un glas. 

Crewe se încruntă. 

— Cine-i? repetă colonelul. 


Uşa se deschise încet, întâi apăru o mână înmănuşată, apoi 
se ivi un cap învăluit în ceva alb şi necunoscutul misterios se 
strecură pe uşa întredeschisă. 

— Jack Judecătorul! Bietul, sărmanul Jack Judecătorul a 
venit în vizită, râse pe înfundate omul. Jos, câine, jos! 

Cu un gest teatral el îndreptă revolverul cu ţeava lungă 
spre cei de faţă, apoi, râzând încet, se întoarse spre Crotin 
care încremenise de frică. 

— Bietul Iacob! cârâi el. Şi-a vândut dreptul primului 
născut pentru un blid de linte! Nu pune mâna pe hârtia 
aceea, Crewe, că mori de moarte grabnică. 

Necunoscutul întinse repede braţul şi apucă actul de 
vânzare, azvârlindu-l în mâna fabricantului. 

— Pleacă de aici şi du-te acasă la mămica, mieluşelule! zise 
el. Crezi că s-ar mulţumi cu o singură fabrică? S-ar 
prezenta în fiecare an pentru alta şi nu ţi-ar da pace până 
ce n-ai muri sau ai fi distrus. Du-te la poliţie, sărmanul meu 
mieluşel, şi relatează-le trista-ţi poveste! Du-te la minunatul 
domn Stafford King; el ţi se va arunca de gât. Dar nu te vei 
duce, văd că nu te vei duce!... 

Izbucni iarăşi în râs; apoi, cu o mişcare rapidă a braţului, îl 
împinse pe Crotin spre ieşire, rămânând nemişcat până ce 
auzi trântindu-se uşa principală. Boundary îşi regăsi cu 
greu puterea de a vorbi. 

— Nu ştiu cine eşti, zise el respirând din greu, dar îţi 
propun o afacere. Am oferit o sută de mii de lire sterline 
aceluia care te va prinde. Îţi ofer tot atât să mă laşi în pace. 

— Trebuie să-mi oferi o sută de mii de milioane! zise Jack 
Judecătorul. Dă-mi luna de pe cer şi sunt omul dumitale. 

Apoi ieşi, făcându-se nevăzut. 

— Repede la fereastră! strigă colonelul. 

De acolo se putea vedea intrarea la Albermale House şi 
uşa era bine luminată. Ajunseră la timp la geam ca să-l vadă 
pe fabricant ieşind din casă cu paşi nesiguri şi dispărând în 
întunericul nopţii. Trecu un minut, două... apoi cineva 


cobori scările, ivindu-se în lumină. Era o femeie; când se 
întoarse puţin, colonelul îşi pierdu răsuflarea. 

— Maisie White! îngână el mirat, ce dracu o fi căutând pe 
aici? 

Capitolul 8 

CEL CE ASCULTĂ LA UŞĂ. 

Maisie White închiriase un apartament modest într-o casă 
din strada Dougty. Din ziua plecării tatălui ei nu mai auzise 
de el şi refuzase cu îndârjire să se arate îngrijorată. Ştia 
numai din ghicite ce legături existau între tatăl ei şi 
asociaţia lui Boundary. Îi era cunoscut că erau foarte 
strânse, dar nu se temea atât de ceea ce ar fi putut 
întreprinde poliţia împotriva lui, cât de amenințările sinistre 
ale lui Boundary. Avusese alte motive de a părăsi scena, 
decât cele mărturisite lui Stafford King. La teatru era 
cunoscută şi putea fi foarte uşor urmărită. Două lucruri o 
preocupau când deschise în seara aceea uşa vestibulului, 
intrând grăbită în apartamentul ei. Primul era că fusese 
urmărită până acasă şi acesta era gândul care o preocupa 
cel mai mult în momentul de faţă. Nu aprinse lumina când 
intră, ci, încuind uşa, se apropie repede de fereastră, privi 
afară şi văzu de partea cealaltă a străzii doi bărbaţi stând 
de vorbă. Era prea întuneric ca să-i poată recunoaşte, dar i 
se păru că unul dintre ei era Pinto Silva. Nu-i era frică, 
totuşi se uită întrebătoare la telefon şi mâna-i apucă 
receptorul, înainte ca ea să se fi răzgândit. În definitiv, tot 
vor şti unde locuieşte, căci întrebându-l pe impresarul ei, 
sau chiar la teatru, puteau afla îndată la ce adresă îi 
trimiteau scrisorile. Şovăi o clipă, apoi lăsă transperantul 
jos şi aprinse lumina. 

Cei doi bărbaţi din stradă văzură lumina şi zăriră umbra 
fetei profilându-se uşor pe transperantul coborât. 

— E chiar Maisie, zise Pinto Silva. Acum spune-mi ce s-a 
întâmplat. 

În câteva cuvinte, Crewe descrise scena la care luase 
parte la casa Albermale. 


— Imposibil! exclamă Pinto. Vrei să spui că Maisie e Jack 
Judecătorul? 

— Nu ştiu nimic în privinţa asta, răspunse Crewe. i-am 
relatat faptele. 

Pinto ridică iar privirea spre lumina aprinsă. 

— O să merg să vorbesc cu ea, zise el. 

— Crezi că faci bine? întrebă Crewe. Nu-i vei deştepta 
bănuielile? 

— E o fată foarte inteligentă, răspunse Pinto, şi nici nu ştie 
că suntem aici, afară. Ea nu seamănă deloc cu Solomon 
White. 

Trecu de cealaltă parte a străzii şi aprinse un chibrit ca să 
vadă care era soneria ei. Maisie auzi ţârâitul soneriei şi 
înţelese imediat ce însemna asta. Nu începuse încă să se 
dezbrace şi, după câteva clipe de şovăială, cobori scările şi 
deschise uşa. 

— E o oră cam înaintată pentru o vizită, zise Pinto 
glumind, dar te-am văzut plecând de la Albermale şi nu te- 
am putut ajunge din urmă. 

— E cam târziu ca să stăm de vorbă, spuse ea rece. Ai avut 
vreun motiv să vii? 

— Sunt diferite chestiuni despre care aş fi vrut să vorbesc 
cu dumneata, domnişoară White, răspunse Pinto puţin 
descurajat de calmul fetei. Ai veşti de la tatăl dumitale? 

— Nu eşti de părere, i-o întoarse ea, că ar fi mai bine să vii 
la o oră mai convenabilă? Nu sunt deloc dispusă să stau de 
vorbă în pragul uşii şi mi-e teamă că nu te pot pofti în casă. 

— Colonelul e îngrijorat, se grăbi să explice Pinto. Ştii că 
Solly e unul dintre prietenii săi cei mai buni. 

Fata râse încet. 

— Ştiu, răspunse ea. L-am auzit pe colonel vorbind cu tata 
la Horsham, adăugă ea cu înţeles. 

— Trebuie să fii înţelegătoare cu colonelul, spuse Pinto. Se 
înfuriase, dar acum i-a trecut. N-ai putea hotări pe tatăl 
dumitale să ne scrie şi nouă... adică lui? 


— Nu am posibilitatea de a intra în legătură cu tata. Ştiu 
tot atât de puţin ca voi unde se află. Dacă cineva e 
îngrijorat, apoi aceea sunt eu, domnule Silva. 

— Şi acum altceva, urmă Pinto. De ce ai rupt contractul cu 
teatrul, Maisie? Mi-am dat multă silinţă să te ajut şie o 
prostie să-ţi strici cariera. Am foarte multă influenţă, dar 
directorii nu vor să suporte o asemenea purtare şi dacă te 
vei înapoia... 

— Nu mă voi înapoia, zise dânsa. Dar zău, domnule Silva, 
trebuie să mă scuzi astă-seară. Sunt foarte obosită după 
munca grea din cursul zilei... 

— Cu ce te ocupi acum, Maisie? întrebă Silva curios. 

— Nu doresc să prelungesc această convorbire. Dar mai e 
un lucru pe care aş vrea să ţi-l spun, şi anume că aş prefera 
să-mi spui „domnişoară White”. 

— Foarte bine, foarte bine, zise Silva, binevoitor. Şi ce 
făceai astă-seară, Mais... domnişoară White? 

— Noapte bună! spuse fata şi-i închise uşa în nas. 

Pinto înjură şi ridică mâna să bată în uşă, dar se răzgândi 
şi se înapoie la Crewe, care stătea liniştit lângă un felinar. 

— Ei bine? întrebă Crewe. 

— Fir-ar a dracului de fată, nu vrea să spună nimic! 
mormăi Silva. Aş da mult să-i înving mândria, Crewe. Pe 
onoarea mea, am să izbutesc într-una din zilele astea! 

— Nu are nici un sens să-ţi pierzi capul pentru că o fată ţi- 
a întors spatele, zise Crewe, râzând. Ce ţi-a răspuns când ai 
întrebat-o ce face? Şi ce ţi-a spus în privinţa vizitei ei la 
Albermale House? 

— N-a zis nimic. Hai să ne înapoiem la colonel. 

Îl găsiră pe colonel aşteptându-i şi, după toate aparențele, 
întâmplările din seara aceea îl lăsaseră rece. 

— Ei bine? întrebă el. 

— Admite că a fost aici, zise Pinto. 

— Ce căuta la Albermale? 

— Ar fi mai bine s-o întrebi chiar dumneata, zise celălalt, 
cu asprime. Îţi mărturisesc, colonele, că n-o pot stăpâni pe 


femeia asta. 

— Nici n-a crezut vreodată cineva că ai fi în stare, 
răspunse colonelul. Te-a lămurit în ceea ce priveşte 
ocupaţia ei? 

Pinto făcu un semn negativ şi Boundary începu să se 
plimbe prin încăpere. 

— lată cum stau lucrurile, zise el. Există cineva din afară 
care urmăreşte toate mişcările noastre, care ştia că acel 
gogoman din Hudderfield trebuia să vină şi care era 
informat ce treabă aveam cu el. Acel cineva a fost afurisitul 
acela de Jack Judecătorul, dar cine e Jack Judecătorul, hai? 

Colonelul se uită furios de la unul la altul. 

— Vă voi spune tot eu cine e, urmă el. E cineva care 
cunoaşte banda noastră tot atât de bine ca noi, cineva care 
a făcut parte din ea, care are acces la noi, sau în orice caz a 
avut odată, şi cunoaşte metodele noastre de lucru. Pe scurt 
unul dintre asociaţii de afaceri!... 

— Vorbeşti prostii! zise Pinto. 

Acest portughez cu maniere elegante, intrat de curând în 
bandă, era unul dintre puţinii oameni care aveau situaţia 
privilegiată de a se putea opune lui Boundary, şeful 
asociaţiei. 

— Ai fi tot atât de îndreptăţit să spui că e vorba de mine 
sau de Crewe, sau de Dempsey, sau de Selby... 

— Sau White, zise colonelul, încet. Nu uitaţi pe White. 

— Ce vrei să spui? întrebă Crewe încruntându-se. 

White fusese unul dintre favoriţii săi. 

— Cum s-ar putea să fie el? 

— Şi de ce nu? răspunse colonelul. Când a apărut pentru 
prima oară Jack Judecătorul? Vă voi spune eu îndată. Cam 
pe vremea când am început să ne gândim ce am putea face 
împotriva lui White. L-am văzut oare vreodată când White 
era cu noi? Nu! Pare neîndoios că e cineva care a fost odată 
părtaşul nostru în afaceri şi cunoaşte sistemele noastre de 
lucru. Nu poate fi vorba de altcineva. Spuneţi-mi cine altul 


ar putea fi? Doar nu veţi pretinde că e Gregory Coco, 
adăugă el sarcastic. 

Crewe se cutremură şi închise ochii pe jumătate. 

— Pentru Dumnezeu, nu mai vorbi de el! zise nervos. 

— Şi de ce nu? şuieră colonelul. El ne-a redat banii, viaţa şi 
libertatea, Crewe. E un exemplu înfricoşător, care îi ţine pe 
unii dintre asociaţii noştri pe drumul cel drept. Asta nu 
înseamnă că din vina noastră a murit atât de tânăr. Dara 
murit... la timp. Un cocainoman e un om destul de neplăcut, 
dar un cocainoman care vorbeşte multe, se laudă şi care-mi 
spune aici, în camera aceasta, ce-mi va face e un om chiar 
primejdios, Crewe. 

— A făcut într-adevăr una ca asta? întrebă Crewe 
interesat. 

— Chiar în camera asta unde te afli acum, zise colonelul 
vrând să facă impresie. Stătea la capătul acestei mese 
ameţit cu desăvârşire de cocaină şi mi-a spus anumite 
lucruri despre asociaţia noastră, pe care nu le credeam 
ştiute de nimeni în afară de mine. Asta-i consecinţa cea mai 
rea a narcoticelor. Nu ştii niciodată cât de mult deschid 
capul oamenilor şi pe Gregory l-au făcut cam prea ştiutor. 
Nu vreau să spun că i-am regretat moartea... nici gând de 
aşa ceva. Nu ştiu cum de a fost amestecat în afacerea 
aceea... 

— Ia isprăveşte! strigă Pinto. De ce joci teatru în faţa 
noastră? Am fost toţi amestecați... 

— Sst! şuieră colonelul, aruncându-şi ochii spre uşă şi toţi 
priviră într-acolo. 

— Aţi auzit ceva? şopti Boundary. Faţa-i era foarte palidă. 

— Nu-i nimeni, răspunse Pinto. Omul acela a devenit o 
obsesie pentru dumneata. 

— Multe lucruri mă enervează, zise Boundary, dar nimic 
atât de mult ca pierderea banilor. Crewe, trebuie să ne 
ţinem iarăşi de industriaşul acela din Yorkshire... Ar trebui 
s-o facă unul din voi. 


— Şi acela nu voi fi eu, zise Crewe. Eu mi-am făcut datoria 
în afacerea asta. Să încerce şi Pinto. 

Acesta clătină capul. 

— Să-l lăsăm în pace şi..., zise cu un ton nesigur. 

Se opri brusc şi întoarse capul. 

De data aceasta fusese el cel care auzise un zgomot la uşă. 
Cu paşi uşori străbătu camera, îndreptându-se spre ieşire şi 
apucând clanţa deschise repede uşa. Un revolver se ivi în 
mâna sa, dar nu făcu uz de el. În schimb, sări afară şi cei 
doi bărbaţi auziră zgomotul unei lupte. După un scurt timp 
se înapoie, aducând de guler un bărbat. 

— L-am prins! zise el triumfător şi-şi aruncă prizonierul în 
scaunul cel mai apropiat. 

Capitolul 9 

COLONELUL ANGAJEAZĂ UN DETECTIV. 

Prizonierul lor era un necunoscut. Era un bărbat slab, de 
vreo treizeci şi cinci de ani, de statură sub-mijlocie, destul 
de bine îmbrăcat; se uita pe furiş în jurul său. În primul 
moment, colonelul, a cărui slăbiciune era să ghicească 
dintr-o privire care era situaţia socială a unui om, nu putu 
să-şi dea seama cu cine are de-a face. Crewe încuie uşa. 

— la spune, omule, de ce naiba stăteai la uşa mea să 
asculţi? întrebă colonelul. Căci cu asta se ocupa, nu-i aşa, 
Silva? 

— Da, aşa se pare, zise cel întrebat. 

— Ce ai de spus înainte de a trimite după poliţie? întrebă 
colonelul cu un aer de om cinstit. Ce scuză poţi invoca? 
Auzi, să se furişeze cineva în casa unui domn şi s-asculte pe 
la uşi! 

Necunoscutul se ridică în picioare şi-şi îndreptă gulerul. 
Rămăsese buimăcit de atacul neaşteptat, dar acum îşi 
recăpătase sângele rece. 

— Dacă vreţi să trimiteţi după poliţie, faceţi-o chiar acum, 
zise el. Aveţi telefon, nu-i aşa? Poate că aş avea şi eu ceva 
de spus poliţistului. 

— Ce căutai aici? întrebă colonelul. 


— Încearcă să ghiceşti! zise necunoscutul cu asprime. 

— Ascultă amice, îi vorbi colonelul cu oarecare jovialitate, 
suntem toţi prieteni aici şi nu avem nevoie de scandal. 
Trebuie să admitem că dumneata ai făcut o greşeală şi 
prietenul meu tot aşa. Vrei un pahar de whisky cu sifon? 

Străinul râse şi făcu o strâmbătură. 

— Mulţumesc, eu nu, zise el cu tărie. Dacă-mi amintesc 
bine, un tip a luat un pahar cu apă zilele trecute, în sala 
judecătoriei din North Lambeth şi... 

Colonelul închise ochii pe jumătate. 

— În sfârşit, şezi jos şi să vorbim prieteneşte. Dacă vrei să 
insinuezi că am de gând să te otrăvesc, atunci vrei să spui 
în acelaşi timp că ştii un lucru pe care eu vreau să-l ţin 
ascuns sau că ai descoperit unul din acele secrete teribile 
despre care vorbesc toate ziarele. Fii om de înţeles: bea un 
pahar de whisky! 

Străinul şovăi. 

— Dacă bei şi dumneata din aceeaşi sticlă, nu refuz. 

— Serveşte-te! zise colonelul binevoitor. Dă-mi orice pahar 
vrei! 

Străinul se duse la bufet, turnă whisky în două pahare 
înalte apoi le umplu cu sifon. 

— Acesta-i al dumitale şi celălalt al meu, zise el. Noroc! 

Bău tot paharul după ce văzu că Boundary îl goleşte pe al 
său. 

— Este deci lucru stabilit, zise colonelul, că nu ne-am 
înşelat şi că dumneata stăteai la uşa noastră ca să asculţi. 
Nu vreau să facem scandal şi vom vorbi despre această 
chestiune ca între bărbaţi. 

— Asta e calea cea mai bună, zise celălalt. 

— Ai fost trimis aici ca să mă ţii sub observaţie? 

— Se poate să fie aşa, se poate să fie şi altfel, zise străinul. 

Pinto făcu o mişcare de nerăbdare, dar colonelul îl sili, 
dintr-o privire, să rămână pe loc. 

— la să vedem acum ce ocupaţie ai, zise Boundary. Nu eşti 
un simplu negustor. Faci impresia unui om mai cult. Ah, am 


ghicit... eşti un detectiv particular! 

Străinul rânji: 

— Poate că sunt, poate că nu. 

Colonelul îl bătu pe umăr: 

— Sunt sigur că nu mă înşel, zise el cu ton de intimitate. 
Nu întâlneşti în orice zi băieţi atât de isteţi. Faci parte din 
poliţie! 

— Nu sunt angajat la stat! 

— Ascultă ce-am să-ţi spun, urmă colonelul. Voi fi sincer cu 
dumneata şi dumneata trebuie să fii tot aşa cu mine. 
Desigur că nu te ocupi de meseria asta numai din plăcere. 

Celălalt clătină din cap afirmativ. 

— Pun rămăşag că lucrezi pentru o firmă care îţi dă un 
salariu de trei lire sterline pe săptămână şi-ţi plăteşte micile 
dumitale cheltuieli, făcute în legătură cu cercetările ce ţi se 
încredinţează. O viaţă de câine! 

— În privinţa asta ai absolută dreptate, răspunse străinul. 

— E o viaţă de câine. Trebuie să ieşi pe orice vreme, la 
orice oră din zi sau din noapte, şi nu auzi niciodată măcar 
un cuvânt de laudă pentru munca ta. 

— Nu ni se dă nici o atenţie, domnule. Când suntem citați 
ca martori, avocaţii ne tratează ca pe nişte servitori. 

— Îţi dau absolută dreptate, zise colonelul clătinând capul. 
Am impresia că meseria de detectiv nu e apreciată la noi în 
ţară după cum merită. E foarte ciudat că te-am întâlnit 
tocmai acum. Chiar în seara asta spuneam prietenilor mei 
că ar trebui să găsim un bărbat capabil, care să aibă grijă 
de interesele noastre. Sunt sigur că ai auzit de mine, 
domnule... 

— Snakit, completă celălalt. lată cartea mea de vizită. 

Scoase un cartonaş din buzunarul vestei şi colonelul îl citi: 

— Horace Snakit, de la firma „Dooby & Somes”. Ei bine, ce 
zici de propunerea mea de a intra în serviciul nostru? 

Detectivul clipi puţin din ochi. 

— Am un serviciu destul de bun..., începu el fără 
convingere. 


— Eu îţi ofer unul şi mai bun... şase lire sterline pe 
săptămână, plata cheltuielilor şi o sumă fixă pentru 
îmbrăcăminte. 

— S-a făcut! răspunse Snakit cu promptitudine. 

— Ei bine, te poţi considera angajat. Acum, domnule 
Snakit, deoarece sinceritatea e baza legăturii noastre, îmi 
vei spune deschis dacă ai fost angajat ca să mă 
supraveghezi! 

— Trebuie să recunosc că da, domnule, răspunse 
detectivul. Am fost însărcinat să vă supraveghez şi să 
descopar dacă ştiţi locul unde se află o anumită persoană. 

— De către cine ai fost angajat? 

Omul şovăi puţin. 

— Ei bine, vă voi spune cinstit, firma noastră a primit 
însărcinarea de la o doamnă tânără. Ea m-a adus aici astă- 
seară... 

— Domnişoara White, nu-i aşa? întrebă colonelul. 

— Chiar ea, domnule, răspunse Snakit. 

— Va să zică de aceea a fost aici. Voia să-ţi arate... 

— Unde se află apartamentul dumneavoastră, domnule, 
completă detectivul. Voiam să-mi arate şi unde se află scara 
de serviciu pe unde să pot fugi la nevoie din casă. 

— Ce fel de instrucţiuni ţi s-au dat? 

— Doar atât: să vă supraveghez, domnule, şi pentru cazul 
că n-aţi fi fost acasă, să mă furişez, dacă ar fi fost posibil, în 
apartamentul dumneavoastră şi să întreprind cercetări 
peste tot. 

— Înţeleg, zise colonelul, Crewe, condu pe domnul Snakit 
jos şi arată-i unde să dea raportul! Aranjează salariul... ştii 
ce vreau să spun. 

Făcu un semn cu capul şi Crewe îl conduse pe micul 
detectiv, care era încântat. Când uşa se închise după ei, 
colonelul se întoarse spre Silva. 

— Pinto, zise el, fata asta e periculoasă. Poate că ştie unde 
e tatăl ei... poate că nu ştie... Poate că povestea asta cu 
detectivul e numai aranjată cu un scop oarecare. Probabil 


că Snakit a fost trimis aici, ştiindu-se că va fi prins şi că el va 
povesti totul. 

— La asta m-am gândit şi eu, zise Pinto. 

— E periculoasă, repetă colonelul. 

Îşi întrerupse plimbarea prin cameră. 

— E foarte activă şi lucrează împotriva noastră. Ei bine, 
voi termina cu domnişoara White! zise el înfuriat. Voi 
termina cu ea o dată pentru totdeauna. Nu mă interesează 
ce ştie, dar probabil că ştie prea multe. Merge mână în 
mână cu poliţia şi poate chiar lucrează împreună cu tatăl ei. 
Mâine dimineaţă îl vei aduce pe Phillopolis aici... 

Celălalt holbă ochii. 

— Phillopolis? izbuti el să spună. Dumnezeule mare! Doar 
nu ai de gând să... 

Colonelul îl privi drept în faţă. 

— Ai avut drum liber să-ţi încerci norocul cu fata asta şi nu 
ai reuşit, zise el. Ai încercat metoda ta fantastică de a o 
curta şi ai fost respins. 

— Dar pe Phillopolis nu-l voi admite, zise Pinto. Ţi-am spus 
că o iubesc pe fata asta. Nu vreau ca... 

— O, nu vrei... ce nu vrei? se răsti colonelul. 

Apoi se aplecă brusc peste masă şi faţa-i luă o expresie 
diabolică. 

— Nu există decât o singură asociaţie Boundary, Pinto, 
asta-i cea pe care o ştii, şuieră el printre dinţi, şi nu e decât 
un singur Dan Boundary şi acela sunt eu. M-ai înţeles, 
Pinto? Poţi să mergi liniştit o bucată bună de drum cu mine 
dacă, întâmplător, am şi eu acelaşi drum. Dar acum îmi stai 
în cale şi trebuie să accepţi ce se va întâmpla. Am fost bun 
cu tine, Pinto. Ţi-am îngăduit amestecul deoarece mă distra. 
Dar dacă mi te împotriveşti, dacă ai să te opui serios, vei 
avea ocazia să mă cunoşti altfel! Ai înţeles şi asta? 

— Am înţeles, răspunse Pinto. 

Capitolul 10 

GRECUL PHILLOPOLIS. 


Constituirea bandei Boundary nu fusese o întâmplare, iar 
calea pe care a apucat-o mai târziu nici ea nu fusese 
plănuită de la început. Persoana principală era Boundary, 
un extraordinar geniu financiar, cu înfăţişarea impunătoare, 
având îndemânarea de a exploata orice avantaj. Formal, era 
şeful a trei societăţi comerciale perfect legale care aduceau 
un profit, dacă nu mare, totuşi respectabil şi care 
acopereau alte operaţii ce nu erau trecute niciodată în 
registrele lor oficiale. Afacerile ascunse ale bandei erau 
puse la cale după împrejurări. Bărbaţi buni, răi, mediocri 
erau toţi atraşi în orbita activităţii asociaţiei, după cum se 
iveau ocaziile sau anumite necesităţi de neînlăturat. Pe 
toată întinderea Marii Britanii, în toată Franţa, în Italia, 
înainte de război şi chiar în timpul acestuia, în Germania, 
Rusia şi Statele Unite, se aflau indivizi care, dacă nu puteau 
fi numiţi agenţi, erau cel puţin unelte docile. 

Boundary era amestecat în orice afacere cu caracter 
dubios. Un spărgător, de pildă, ieşit din închisoare, nu avea 
nevoie să se adreseze colonelului Boundary ca să-l 
finanţeze pentru cumpărarea de noi ustensile - o trusă cu 
instrumente absolut puse la punct costă ceva peste două 
sute de lire sterline - căci existau oameni care împrumutau 
banii necesari... şi aceşti bani veneau de obicei din 
buzunarul colonelului. Unele din afacerile pe care le finanța 
se aflau la marginea a ceea ce se poate numi onorabil. 
Altele, în care investise o parte din capitalul său, erau pur şi 
simplu necinstite. Pretutindeni se afirma că el nu ştie nimic 
despre acestea din urmă, iar dacă se afla că finanţase vreun 
pungaş ori că se găsise în spatele unui astfel de om, se 
spunea cu convingere că acela era angajat într-o afacere, 
care fusese prezentată colonelului drept foarte onorabilă. 

Paul Phillopolis era un mic negustor grec, care avea un 
birou la Mincing-Court, o încăpere micuță, sus, la ultimul 
etaj, cel de-al patrulea; pe geamul uşii de intrare se putea 
citi numele firmei: „Exportator general”. Phillopolis 
petrecea două-trei ore zilnic în biroul său, iar restul 


timpului putea fi găsit într-o berărie din Soho. Era un 
bărbat scund, cu ten închis, o mustață mândră şi două şiruri 
impecabile de dinţi albi, pe care şi le arăta adeseori, căci 
râdea cu destulă uşurinţă. Cunoscuţii săi cei mai intimi ştiau 
că exportă produse din Grecia în America de Sud şi că era 
un om foarte respectabil. 

Colonelul se duse personal la întâlnirea cu grecul. Locul de 
întâlnire era un hotel mic din Aldgate. Oricare ar fi fost 
subterfugiile colonelului, el nu mai pretindea acum că nu 
cunoaşte ramura de comerţ în care activa grecul. 

— Paul, zise el după ce schimbară saluturile, ţi-am fost 
totdeauna un prieten devotat. 

— Asta-i adevărat, colonele, spuse grecul recunoscător. 
Dacă ţi-aş putea face vreodată un serviciu... 

— Poţi, dar nu va fi uşor. 

Grecul îl privi curios: 

— Uşor sau greu, nu mă voi da înapoi. 

Boundary fu mulţumit. 

— Cum merg afacerile cu America de Sud? întrebă el 
deodată. 

Grecul ridică mâinile, disperat. 

— Război! zise el cu ton tragic. Îţi închipui ce a fost! Atâtea 
mii de fete, arzând de nerăbdare să găsească angajamente 
la cabarete... şi era imposibil să le îmbarci, din pricina 
vapoarelor de război. Am pierdut mii de lire sterline. 

— Cererea n-a scăzut, nu-i aşa? 

Grecul zâmbi. 

— America de Sud e plină de bani. Au milioane oamenii de 
acolo... miliarde! Aproape orice individ e milionar. 
Cabaretele au patroni, dar sunt lipsite de elemente 
talentate. 

Pe faţa colonelului se ivi un zâmbet diabolic. 

— Există la Londra o fată de o abilitate extraordinară, zise 
el. A apărut aici într-un music-hall şi e frumoasă ca un vis. 

— E englezoaică? întrebă grecul. 


— Irlandeză, ceea ce e şi mai bine. Îţi spun, e frumoasă, ce 
mai, toţi bărbaţii vor înnebuni după ea! 

— Vrea să plece? întrebă grecul. 

— Crezi că aş veni la dumneata şi ţi-aş cere să scoţi bilete 
de drum dacă ar vrea să plece de bunăvoie? întrebă 
Boundary răstit. Desigur că nu vrea să părăsească ţara şi 
nici nu ştie că va pleca. Dar vreau s-o înlătur din calea mea, 
înţelegi? 

Domnul Phillopolis păru dezamăgit. 

— S-o scot din Anglia? 

— Întâi din Londra, zise colonelul. 

Grecul clătină capul: 

— E imposibil. E nevoie de paşaport şi dacă nu vrea să 
plece... nu e cu putinţă s-o expediezi din ţară. 

— Crezi că nu ştiu toate astea? îl întrerupse Boundary. 
Ceea ce îţi cer e ca atunci când va fi în dispoziţie prielnică, 
s-o duci în America şi s-o plasezi într-un loc de unde să nu 
se poată întoarce vreme îndelungată. Ai înţeles? 

— Asta o înţeleg foarte bine. 

— Nu vreau să fiu amestecat în chestia asta, urmă 
Boundary. Singurul lucru ce ţi-l pot făgădui e că va pleca în 
linişte. Voi avea grijă de paşaport. Va călători pentru 
căutarea sănătăţii... înţelegi? Când vei ajunge în America 
de Sud vreau s-o duci în interior. Să n-o laşi într-unul din 
music-hall-urile din oraşele de pe coastă, unde poate fi 
întâlnită de turişti englezi sau americani. 

— Dar cum vei izbuti să... 

— Asta-i treaba mea, zise colonelul. Sper că ai înţeles ce ai 
de făcut, îţi voi anunţa data plecării şi voi plăti biletul ei şi al 
dumitale, în ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, poţi să-mi 
trimiţi nota. 

Fără îndoială, nu era chiar o afacere pe placul lui 
Phillopolis, dar avea motive serioase să-i fie teamă de 
colonel şi făcu semn că acceptă. Boundary se înapoie la 
locul unde lăsase pe Pinto. 

— Ai aranjat lucrurile? întrebă acesta, cu glas scăzut. 


— Se înţelege că da. 

— Nu vreau să fiu amestecat în afacerea asta, zise 
portughezul. 

Colonelul zâmbi. 

— Poate că îţi vei schimba părerea, zise el semnificativ. 

Cineva bătu la uşă şi Boundary strigă: 

— Intră. 

Un servitor îi întinse o carte de vizită: Stafford King, Poliţia 
Criminală. 

Ridică privirea de pe cartonaşul alb şi se uită la Pinto, apoi 
zise: 

— Să poftească! 

Capitolul 11 

COLONELUL LA SCOTLAND YARD. 

Cei doi bărbaţi nu se mai văzuseră de când se despărţiseră 
la uşa judecătoriei din North Lambeth. 

— Ah, dumneata eşti, domnule King! Intră, te rog. Îi 
întinse mâna, dar Stafford se prefăcu că n-o vede. 

— Sper că nu-mi porţi pică, domnule King, zise colonelul. Îl 
cunoşti cred pe amicul meu, domnul Silva. E unul dintre 
tovarăşii mei de afaceri şi director la câteva din societăţile 
mele. 

— Îl cunosc destul de bine, răspunse Stafford. Sper că 
într-o zi îl voi cunoaşte şi mai bine. 

Pinto prinse înţelesul ascuns al acestor cuvinte, dar 
expresia chipului său rămase neschimbată. 

— Şi cărui fapt datorăm vizita dumitale? întrebă colonelul, 
cu blândeţe. 

— Şeful vrea să te vadă. 

— Şeful? 

— Sir Stanley Belcome. Fiind şeful departamentului 
nostru, crezusem că ai auzit de el. 

— Sir Stanley Belcome, repetă celălalt. Ah, desigur... îl 
cunosc pe sir Stanley, graţie renumelui său. Îmi dai voie să 
te întreb de ce doreşte să mă vadă? Şi ce mai face tânăra 
noastră prietenă, domnişoara White? întrebă colonelul. 


— Când am văzut-o ultima dată, arăta destul de bine, după 
cât îmi pot aminti. 

— Sunt încântat, zise colonelul, politicos. Situaţia 
domnişoarei White mă interesează îndeaproape. Îmi dai 
voie să întreb când ai văzut-o? 

— Aseară, răspunse Stafford. Stătea în uşa apartamentului 
ei din strada Doughty şi vorbea cu prietenul dumitale, zise 
el arătând spre Pinto, iar un alt prieten, domnul Crewe, se 
afla în imediată apropiere. 

— Va să zică stăteai la pândă, hai? izbucni Pinto. Credeam 
că după lecţia pe care ai primit-o acum câteva săptămâni 
vei fi... 

— Te rog să mă laşi pe mine, Pinto, să duc conversaţia mai 
departe, zise colonelul. Ne-am înţeles să lăsăm trecutul 
deoparte, domnule King, şi sunt sigur că numai interesul 
excesiv pentru persoana mea a făcut pe prietenul nostru să 
fie atât de indiscret, încât să se refere la întâmplările 
neplăcute pe care vreau să le ştergem din amintirea 
noastră. 

Fata era deci păzită! Aceasta făcea ca planul pe care şi-l 
făcuse să nu meargă aşa cum îşi închipuise. Totuşi, 
presupunea că nu se va ivi nici un obstacol de neînvins, care 
să zădărnicească răpirea. Îşi ticluise planul în dimineaţa 
zilei aceleia, citind în ziar o informaţie scurtă, care 
înlăturase în măsură foarte largă cea mai mare parte a 
greutăților. 

— Dacă domnul King o păzeşte pe tânăra noastă prietenă, 
Maisie White, fiica unuia dintre cei mai dragi asociaţi ai 
noştri, asta nu poate decât să mă bucure, urmă el cu 
bunăvoință. Domnule King, Londra e un loc foarte 
primejdios pentru fete tinere, în special pentru cele lipsite 
de iubirea plină de grijă a părinţilor şi una din principalele 
calităţi, dacă mi-e îngăduit să mă exprim astfel, pe care 
poliţia o are în ochii mei, e faptul că e protectoarea celor 
lipsiţi de apărare şi păzitoarea celor singuri pe lume. Când 
pot vizita pe şeful dumitale? 


— Poţi veni chiar acum, cu mine, dacă vrei, sau te poţi 
duce mâine dimineaţă, la ora zece, răspunse Stafford. 

— Cred că nu greşesc, presupunând că această invitaţie e 
datorată unui interes prietenesc... 

— O, desigur, răspunse Stafford, amuzat, nu este obişnuita 
invitaţie oficială: „vino sau”... Cred că şeful vrea să te vadă 
ca să descopere ce fel de om eşti. Sunt sigur că îţi va 
plăcea, colonele. E un om care se interesează foarte mult 
de... hm... 

— De criminali? 

— Tocmai încercam să găsesc un cuvânt mai simpatic cu 
care să-l înlocuiesc pe acesta, zise Stafford. Oricum ar fi, 
dumneata îl interesezi. 

— Mai bine acum decât mai târziu, zise colonelul. Pinto, 
vrei să fii atât de bun să-mi dai pălăria? 

În drum spre Scotland Yard discutară diferite chestiuni 
banale, până ce Stafford îl întrerupse: 

— Te-a mai vizitat amicul dumitale? 

— Vrei să spui Jack Judecătorul? întrebă colonelul. Da, l- 
am văzut noaptea trecută. E o persoană amuzantă. Fiindcă 
veni vorba de el: vi s-a mai plâns cineva? 

— Nu. Se pare că specialitatea lui e să se ocupe numai de 
dumneata, colonele. Ai monopolizat, fără îndoială, atenţia 
sa. 

— A apărut în cursul nopţii trecute, urmă colonelul, tocmai 
când discutam o afacere deosebit de dificilă. 

— Ce ghinion! exclamă Stafford. 

Boundary intră pe poarta Scotland Yard-ului fără să 
tresară, urcă scările largi şi merse de-a lungul coridoarelor 
până ce ajunse la uşa dublă ce dădea în biroul particular al 
şefului poliţiei criminale. King fu cel care-i conduse 
înăuntru. Sir Stanley şedea la un birou masiv şi ridică 
privirea în momentul când intră colonelul. 

— Ia loc, te rog, colonele! zise el arătând un scaun de 
partea cealaltă a biroului. Nu e nevoie să aştepţi, King! 
Vreau să discut vreo două chestiuni cu domnul Boundary. 


Când uşa se închise după detectiv, sir Stanley se rezemă 
comod de speteaza fotoliului său. 

— Am trimis după dumneata, colonele, începu sir Stanley, 
pentru că sper să-mi dai unele informaţii... dacă vrei, 
bineînţeles. 

— La dispoziţia dumneavoastră, zise colonelul cu 
mărinimie. 

— E vorba de o crimă comisă la Londra acum câteva luni. 

— Faceţi aluzie la cazul Gregory Coco? întrebă colonelul. 

— Exact. Ne-a sosit din America o scrisoare în care am fost 
întrebaţi de identitatea acelui tânăr. Ei bine, dumneata l-ai 
cunoscut mai îndeaproape decât oricare altul din Londra, 
colonele. Poţi să-mi spui dacă a fost american? 

— Sunt sigur că nu, răspunse Boundary. L-am cunoscut 
graţie unor... hm, împrejurări... pentru moment nu-mi pot 
aminti întocmai amănuntele. Am avut... uneori de-a face cu 
el. Îmi făcea uneori câte un serviciu... 

— Era un om cult? 

— Pot spune că da. Am auzit că fusese la Oxford şi se prea 
poate ca aceasta să fie adevărat. Se exprima ca un 
intelectual. 

— Nu ştii dacă a avut rude în Anglia? 

— Nu avea rude în Anglia; tatăl său călătorea prin 
străinătate. 

— Aha, acum am ajuns la date mai precise! zise şeful 
poliţiei şi trase spre el o bucată de hârtie. Cum se numea 
tatăl său? 

— Asta chiar nu ştiu, domnule, răspunse colonelul. Mi-ar 
părea bine să vă pot servi, dar numele acelui om mi-e tot 
atât de necunoscut ca şi dumneavoastră. Cred că se afla în 
Indii, căci de acolo mai soseau, uneori, scrisori pentru 
Gregory. 

— Acesta-i era numele? 

— Da, numele său de botez, după câte ştiu, răspunse 
colonelul după o clipă de gândire. Nu prea s-a ţinut de 
învăţătură şi de aceea a fost trimis în Anglia, apoi a plecat la 


Paris şi s-a apucat de artă, dar acolo a avut ceva 
încurcături. Asta-i tot ce am aflat de la el. 

— Nu ţi-ai format vreo părere în privinţa cauzei morţii sale 
sau a criminalului care l-a ucis? 

— Nu, răspunse colonelul, dar se corectă îndată, 
bineînţeles că mi-am format anumite păreri, dar niciuna nu 
s-a dovedit temeinică. Din câte ştiu, nu avea duşmani, cu 
toate că era iute la mânie, în special atunci când îşi revenea 
după ce luase o doză de cocaină. 

— Ştii cumva de ce se afla la Londra? După toate 
aparențele nu locuia aici. 

— În privinţa aceasta nu v-aş putea spune nimic, domnule, 
zise colonelul. 

— Mai e încă ceva. Din câte am aflat, există un individ care 
te plictiseşte şi care îşi zice „Valetul judecății”. 

— Jack Judecătorul, îl corectă colonelul cu un zâmbet 
dispreţuitor. Acest soi de maimuţăreală nu mă deranjează 
câtuşi de puţin, de asta puteţi fi sigur. 

— Eu am ideile mele în privinţa acestui Jack Judecătorul, 
zise şeful poliţiei. Am revăzut întregul dosar al acelei crime 
şi, dacă nu mă-nşel, lângă cadavru a fost găsită o carte de 
joc. 

— Aveţi dreptate, zise colonelul, era valetul de treflă, 
numit şi „Jack de treflă”. 

— Ştii ce semnificaţie are acea carte de joc? întrebă sir 
Stanley Belcome. 

Colonelul răspunse foarte cinstit că n-avea habar. Găsirea 
cărţii de joc lângă cel ucis îl pusese pe gânduri, dar n-a ştiut 
să rezolve această problemă. 

— Există un anumit tip de bandiți, în special la Paris, care 
obişnuiesc să facă gestul teatral de a lăsa, de fiecare dată, 
la locul crimei, un semn particular de-al lor. Acei oameni au 
totemurile lor, semnele lor speciale. De pildă, apaşul 
Flequier, care a fost executat mai zilele trecute la Nantes, 
lăsa de fiecare dată o piatră de domino - dublul de şase - 
lângă victima sa. Am pierdut mult timp cu rezolvarea 


cazului Gregory şi m-a preocupat nespus; sperasem că 
dumneata îmi vei putea da o mână de ajutor. După părerea 
mea, ipoteza cea mai justă e că tânărul acela nenorocit a 
fost ucis de un criminal francez, dintre cei despre care ţi- 
am vorbit adineaori, tipul apaşului ucigaş, atât de des 
întâlnit în Franţa. De ce a fost comisă acea crimă, de către 
cine... şi, eventual, cine a fost autorul moral, toate acestea 
par sortite să rămână învăluite în mister. Eşti şi dumneata 
de părerea mea? 

— Întocmai, răspunse colonelul umezindu-şi buzele uscate. 

— Am impresia, urmă şeful poliţiei, că Jack Judecătorul, 
amicul dumitale, fie el cine o fi, e o rudă a celui ucis. Nu e 
menirea mea să-ţi fac viaţa mai uşoară sau să-ţi dau vreun 
ajutor. Dar, deoarece îmi pare că acel Jack Judecătorul a 
pornit un şir de acţiuni ilegale şi pentru că în calitatea mea 
de reprezentant al legii trebuie să lupt împotriva unor astfel 
de practici, m-am considerat dator să-ţi înfăţişez această 
părere a mea. 

— Că Jack Judecătorul ar fi înrudit cu Gregory Coco? 
întrebă colonelul. 

— Exact, asta-i presupunerea mea, răspunse şeful poliţiei. 

— Şi dumneavoastră credeţi că... 

Şeful poliţiei ridică din umeri. 

— Eu cred că el întruchipează cel mai mare pericol pentru 
dumneata, colonele, zise el. E un pericol mult mai 
ameninţător decât poliţia, decât toate minţile isteţe care 
plănuiesc să te aducă în faţa justiţiei şi, probabil, adăugă el, 
la spânzurătoare. 

Altădată, colonelul ar fi protestat la auzul acestor cuvinte, 
dar acum rămase mut, atât din pricina seriozităţii din glasul 
şefului poliţiei, cât şi pentru că îşi dădea seama că era 
ameninţat de un pericol mai îngrozitor decât oricare altul 
întâlnit până atunci. Boundary se ridică înțelegând că 
întrevederea luase sfârşit. 

— Vă sunt foarte îndatorat, sir Stanley, zise el dregându-şi 
glasul. Sunteţi foarte bun că m-aţi prevenit, dar n-aş vrea să 


credeţi că sunt amestecat în vreo afacere necinstită... 

— Să lăsăm asta pentru altă dată, când vom mai sta de 
vorbă, spuse rece şeful poliţiei, în timp ce Stafford intră în 
cameră. Arată-i, te rog, colonelului unde este ieşirea! Altfel 
s-ar putea rătăci într-una din carcerele noastre. Bună ziua, 
colonele Boundary. Nu uita ce ţi-am spus! 

— Nu cred să uit, răspunse colonelul. 

Îşi recăpătase destul de repede stăpânirea de sine şi când 
ajunse în stradă revenise la felu-i obişnuit de a fi. 
Înapoindu-se la Albermale Palace, nu-l găsi decât pe omul 
de serviciu din cursul zilei şi trecu în sufragerie. Privi pe 
fereastră în stradă. Avea de lucru şi era ceva ce trebuia 
repede făcut. Într-unul din pereţi era zidită o casă de fier 
rezistentă; o deschise şi scoase de acolo o casetă de metal 
pe care o puse pe masă. Lemnele erau aşezate în cămin. Le 
aprinse, cu toate că era o zi destul de călduroasă. Apoi 
descuie caseta. După toate aparențele era goală, dar 
scoțând acul său de cravată şi vârând vârful într-o gaură 
mică ce ar fi scăpat unei priviri normale, apăsă uşor. 
Jumătate din fundul de oţel al casetei se ridică şi dedesubt 
apăru o adâncitură goală. Colonelul rămase înlemnit. 
Pusese acolo două scrisori pe care le păstrase pentru 
momentul când va fi nevoie să aibă în mână pe un oarecare 
agent recalcitrant. Scrisorile dispăruseră. Îşi strecură 
degetele sub jumătatea ce nu se ridicase şi dădu de un 
cartonaş. Câteva clipe fixă valetul de treflă pe care-l avea în 
mână. Un valet de treflă cu o semnătură de-a curmezişul 
desenului: Jack Judecătorul. Aruncă cartea de joc în cămin 
şi ducându-se la bufet îşi turnă un pahar mare de whisky. 

Capitolul 12 

CUMPĂRAREA UNUI SANATORIU. 

Clădirea în care colonelul Boundary ocupa un apartament 
frumos era construită într-un stil destul de obişnuit în 
cartierul West End din Londra. La parter se aflau numai 
prăvălii, la etajul întâi birouri, iar restul casei era închiriat 
colonelului. Încetul cu încetul, îi îndepărtase pe toţi chiriaşii 


şi deţinea acum, de fapt, pe nume diferite, cele paisprezece 
apartamente ce compuneau partea din imobil rezervată 
locuinţelor. Unele le obținuse plătind indemnizaţii 
însemnate, pe altele şi le asigurase după expirarea 
contractelor foştilor chiriaşi, altele, iarăşi, intraseră pe 
mâna sa prin subînchiriere. Încercase să cumpere întregul 
edificiu, lucru care i-ar fi convenit foarte mult, dar se lovise 
de un contract cu o societate şi de secţia de notariat a 
tribunalului şi din precauţie renunţă la afacerea ce l-ar fi 
obligat să se prezinte notarului şef şi care ar fi avut drept 
urmare publicitatea obişnuită în asemenea tranzacţii. Nici 
cu dobândirea locuinţelor de la etajul întâi nu avu mai mult 
noroc, erau proprietatea a trei firme vechi: o agenţie 
imobiliară, un birou de amanet şi unul de cadastre. 
Pierduse prilejul de a închiria apartamentul ocupat de 
inginerii hotarnici Lee şi Hol, şi nu află că e de vânzare 
decât după ce fusese vândut. Ceilalţi chiriaşi erau însă 
oameni cinstiţi şi cumsecade, care închideau birourile lor în 
fiecare zi între cinci şi şase şi nu le deschideau decât a doua 
zi între orele nouă şi zece. 

Noul proprietar al firmei „Lee & Hol” era un bărbat mai în 
vârstă, miop, cam taciturn şi, pe cât se părea, n-avea alt 
rost în viaţă decât să răspundă „nu” la ofertele destul de 
avantajoase pe care i le făcură agenţii colonelului, după ce 
aflară că există din nou posibilitatea de a cumpăra 
apartamentul. Boundary personal inspectase toate 
încăperile. Găsise pretexte pentru a le vizita de câteva ori, 
notase exact aranjamentul mobilei, numărul funcţionarilor 
şi caracterul afacerilor ce se făceau acolo. Aceasta era o 
precauţie necesară, deoarece apartamentul se afla imediat 
sub al său. Dar tocmai acum birourile erau de o 
însemnătate deosebită, fiindcă era obiceiul celor trei firme 
de a-şi ţine, pe timpul zilei, pentru serviciul lor un om care 
stătea totdeauna într-o gheretă cu geamuri, aşezată lângă 
scară. El căuta să mulţumească în mod imparţial pe toţi 
chiriaşii. Boundary cobori treptele şi găsi pe acel om de 


serviciu, un bărbat în vârstă, lipind timbre pe o grămadă de 
plicuri. Colonelul îl întrerupse: 

— Judson, n-ai văzut azi după-masă pe cineva urcând spre 
apartamentul meu? 

Omul se gândi puţin. 

— Nu, domnule, n-am observat pe nimeni, răspunse apoi. 

— Ai fost tot timpul aici? 

— Da, de la ora unu mă aflu în ghereta mea. Nu m-am 
mişcat de aici decât un moment, când m-am dus în biroul 
domnului Lee, să iau aceste scrisori. 

— Şi n-ai văzut pe nimeni ducându-se sus? 

— Pe nimeni, după ce a coborât domnul Silva, domnule, 
care a coborât după dumneavoastră. 

— N-ai observat dacă a urcat vreo doamnă? întrebă 
colonelul, brusc. 

— Nimeni n-a urcat aceste scări, răspunse cu hotărâre 
omul de serviciu. 

Colonelul strecură o jumătate de şiling în mâna 
servitorului. 

— Nu e nevoie să spui că ţi-am pus aceste întrebări, zise el 
şi urcă iar încet scara. 

Cartea de joc fusese pusă acolo de foarte curând, chiar în 
ziua aceea. Ar fi jurat că nu se înşală şi cercetând camera 
mai amănunţit, această presupunere se confirmă, după ce 
văzu sugativa; vizitatorul se servise de ea, iar peniţa tocului 
era încă umedă. Colonelul trecu în dormitor şi-şi scoase 
haina şi vesta. Scotoci într-un scrin şi găsi ceea ce-i trebuia; 
părea să fie o pereche de bretele de culoare deschisă, şi le 
puse, aranjându-le astfel încât sub braţul stâng să atârne 
un săculeţ din pânză de cânepă. Dintr-un sertar luă un 
revolver, îi scoase magazia, o examină înainte de a o pune la 
loc şi băgă un cartuş în locul liber; trăgând piedica, o unse 
cu grijă şi o dădu înapoi; băgă revolverul în săculeţ, îşi 
îmbrăcă iar vesta şi apoi haina. De multă vreme colonelul 
nu mai purtase o armă sub haină, dar vechea-i îndemânare 
nu putea fi egalată de nimeni. Făcu câteva exerciţii în faţa 


oglinzii şi fu mulţumit de iuţeala mişcării; încărcă o magazie 
de rezervă şi o băgă în buzunarul încăpător al vestei, apoi, 
punând restul cartuşelor înapoi, închise cutia şi sertarul şi 
se întoarse în birou. Dacă toate cele spuse de Şeful poliţiei 
erau adevărate, dacă acel vizitator misterios îl urmărea din 
pricina afacerii Gregory Coco, îl va răsplăti după merit. 
Colonelul se aşeză astfel încât să poată vedea uşa; luă un 
toc şi o foaie de hârtie şi începu să scrie repede. Scria încă 
în momentul când intră Crewe. Ridică privirea. 

— Tocmai de dumneata aveam nevoie, zise colonelul şi-i 
întinse celuilalt trei foi de hârtie, acoperite cu un scris 
mărunt. 

— Ce este asta? întrebă Crewe şi citi: „Douăzeci şi trei de 
paturi de fier, douăzeci şi trei de saltele, douăzeci şi trei 
de...” Dar ce înseamnă toate astea, colonele? 

— Du-te în strada Tottenham Court şi dă ordin ca tot ce am 
notat aici să fie trimis în Washburn Avenue, numărul trei. 

— Vrei să înzestrezi un orfelinat sau vreun azil? întrebă 
celălalt surprins. 

— Dacă ţii să ştii, află că mobilez un sanatoriu, zise 
colonelul feroce, l-am cumpărat azi-dimineaţă şi mâine îl 
pun la punct. Trimite-mi-o pe Lolly Marsh! Spune-i să 
angajeze trei femei de meserie care să îngrijească de o 
bolnavă cu mintea zdruncinată şi care va sosi la sanatoriul 
meu. Fiindcă veni vorba... telefonează bătrânului Boyton 
sau mai bine du-te de-lia cu trăsura! Va fi probabil beat, 
dar mai e încă trecut pe lista medicilor cu dreptul de liberă 
practică şi e omul de care am nevoie. Du-l în Washburn 
Avenue şi nu uita că sanatoriul e al lui, şi nu al meu. Numele 
meu nu trebuie să fie amintit în această afacere şi ai face 
mai bine să... 

— Cine e bolnava cu mintea zdruncinată? îl întrerupse 
Crewe. 

— Maisie White, răspunse colonelul ursuz. 

Crewe rămase uimit. 

— E nebună? întrebă el neîncrezător. 


— Poate că acum nu e, răspunse Boundary, dar... 

Capitolul 13 

DRAGOSTEA LUI STAFFORD KING. 

Maisie White nu-şi făcu nici o iluzie. Când primi 
înştiinţarea că detectivul angajat de ea trecuse în serviciul 
omului pe care ar fi trebuit să-l supravegheze, ea ştia că 
banda Boundary va pune totul în mişcare pentru a o 
distruge. Mărturisi lui Stafford că nu era deloc tulburată; 
ceea ce părea destul de ciudat. Mâncau împreună la hotelul 
Palatine şi detectivul era mai gânditor decât de obicei. 

— De ce nu pleci din Londra? întrebă el. 

— Trebuie să-mi văd de treburile mele, zise ea. 

— Ce treburi ai? întrebă Stafford. 

— 'Ţi-am mai spus o dată, răspunse Maisie. Încerc să salvez 
onoarea tatălui meu; lucrez să-l scap de învinuirile ce-l 
aşteaptă în ziua judecății. 

— Nu ai nici o veste de la el? întrebă tânărul. 

Ea clătină capul şi ochii-i se umplură de lacrimi. 

— A fost un tată bun, cel mai bun şi mai drăgăstos dintre 
oameni, zise ea E îngrozitor gândul că... 

Buzele-i tremurau; nu se simţea în stare să continue. 

— De ce crezi că a plecat tatăl dumitale? întrebă el. 

— Cred că-i era teamă, răspunse Maisie după câtva timp. 
Am fost zdruncinată până în adâncul sufletului, văzând cât îl 
înfricoşase colonelul. Era îngrozit de ameninţarea acestuia 
şi totuşi sunt sigură că şi-ar fi dat viaţa ca să mă ferească de 
rău. Cred că tocmai din cauza mea s-a hotărât să facă acel 
pas. 

— Şi acum ce e de făcut cu dumneata? întrebă King pe 
jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Nu te pot lăsa 
singură în Londra, aşa cum stau lucrurile sunt extrem de 
îngrijorat. 

— Ar fi mai bine să mă ţii undeva închisă, zise ea în glumă 
şi el o aprobă râzând. 

— Ştiu o casă în St. John's Wood; aceea ne-ar servi 
admirabil ca închisoare, spuse el. Are zece încăperi şi două 


camere de baie. Clădirea are încălzire centrală şi o grădină 
mare, umbroasă şi dacă ai vrea să te conduc în faţa 
ofițerului stării civile sau măcar la un preot oarecare... 

— Asta nu e închisoare, zise ea liniştită şi-i întinse mâna 
peste masă. 

Stafford o apucă şi o ţinu strâns. 

— Maisie, zise el, ştii că te iubesc, te iubesc mai mult decât 
orice pe lume. 

Fata nu răspunse. 

— Ca soţia mea, urmă el, ai fi în siguranţă şi eu aş fi fericit. 
Vreau să te am mereu lângă mine. 

Ea îşi retrase încet mâna şi clătinând capul zâmbi uşor. 

— Şi ce importanţă are asta, Stafford? Ştii foarte bine că 
vrei să mă înşeli, admițând că tatăl meu... glasu-i tremura 
iar. Nu, nu, urmă ea i-ai distruge cariera, dacă ai lua de 
soţie pe fiica unui ocnaş. Îmi dau foarte bine seama ce ar 
însemna asta, căci ştiu... 

— Ce ştii? întrebă el cu glas scăzut. 

— Ştiu că toată munca mea va fi zadarnică. Dar trebuie să 
continuu. Trebuie, altfel înnebunesc. Sunt perfect 
conştientă că nimic în lume nu l-ar putea spăla pe tatăl meu 
de păcatele sale, dar e pentru prima şi ultima oară că fac 
această afirmaţie. Vreau să cred în posibilitatea unui 
miracol, în înlăturarea, ca neîntemeiate, a tuturor dovezilor 
pe care eu însămi le posed împotriva sa. 

Pe furiş Stafford îi luă mâna şi i-o strânse; Maisie n-o 
retrase. 

— Ascultă, draga mea, trebuie să priveşti viitorul în faţă, 
fără să-ţi faci alte iluzii. 

Ea tresări la auzul ultimelor două cuvinte, dar el urmă, 
fără să bage în seamă tulburarea ei: 

— Boundary e un tigru. Dacă are convingerea că trebuie 
să-i fie teamă de tine, nu va înceta să te urmărească până 
ce nu te va avea în mâinile lui. Îţi spun drept, cu toată 
puterea poliţiei, în ciuda bunei ei organizări, ea poate fi cu 


mâinile legate faţă de acest om, dacă el şi-a pus în gând să 
te pedepsească. 

— Nu mi-e teamă, zise ea liniştită. 

— Mie însă îmi este, răspunse el. Sunt atât de înfricoşat, 
încât uneori sunt parcă bolnav de grijă. 

— Bietul Stafford! zise ea blând, cu o privire care-l răsplăti 
pentru multe. Dar nu trebuie să fii îngrijorat, dragul meu, 
sunt în stare să mă feresc şi singură. 

— Asta e cea mai mare dintre toate iluziile pe care ţi le 
faci, zise el iritat. Eşti mieluşelul cel mai blând ce a căzut 
deodată în puterea lupului. 

Ea clătină capul, zâmbind neîncrezătoare. 

— Dar îţi repet, vorbesc foarte serios, urmă el, voi ace tot 
ce-mi stă în putinţă ca să te apăr. Voi da ordin ca un om să 
te supravegheze zi şi noapte. 

Stafford o conduse afară din restaurant şi chemă un taxi, 
apoi ajută fetei să urce în maşină; ea se aplecă pe fereastră 
şi-i făcu semn cu mâna, în timp ce automobilul se îndepărta. 

Doi bărbaţi stăteau de partea cealaltă a străzii şi 
urmăreau cu privirea plecarea lui Maisie. 

— Asta e fata, zise Crewe. 

Capitolul 14 

RĂPIREA LUI MAISIE WHITE. 

Trecu o săptămână fără să se fi întâmplat ceva deosebit şi 
Maisie White nu încetase să se întrebe dacă era sau nu în 
siguranţă; era îngrijorată, cu tot curajul manifestat faţă de 
Stafford King. Nu se lăsase descurajată de prima 
experienţă şi se înţelesese cu o altă agenţie de detectivi, 
mai vrednică de încredere, alegând un alt agent care să-l 
supravegheze pe colonel. Îl văzuse o dată pe Pinto Silva. 
Venise s-o viziteze şi observase cu mirare că bărbatul 
politicos, încrezător în sine, pe care-l cunoscuse până 
atunci, al cărui aer de superioritate conştientă o enervase 
atât, se schimbase foarte mult. De data asta, îl pofti în 
micuța ei cameră de primire, căci i se părea că acum poate 
să-i fie mai puţină teamă de Pinto decât altădată. Poate o 


liniştea gândul că în colţul străzii stătea un bărbat simplu 
îmbrăcat, care nu părea să aibă nici o ocupaţie specială şi 
care era înlocuit după opt ore de un altul, şi mai şters, 
trimis de Scotland Yard. Maisie aşteptă ca Pinto să spună 
ce-l adusese la ea, dar, după toate aparențele, el nu era 
grăbit să înceapă destăinuirile. 

— Ascultă, Maisie, ai încurcat lucrurile rău de tot. Ie 
aşteaptă ceva foarte urât dacă nu... dacă nu... 

— Dacă nu? întrebă ea. 

— Dacă nu te înţelegi cu mine, zise el cu glas scăzut. Nu 
sunt chiar atât de rău, Maisie, şi mă voi purta frumos cu 
tine. Te-am iubit totdeauna... 

— Destul! exclamă ea, liniştită. De obicei, e o cinste mare 
pentru o fată ca un bărbat s-o iubească; există, însă, ceva ce 
micşorează valoarea acestui dar şi acesta e cazul, când 
bărbatul e deja însurat. 

— Asta n-are nici o importanţă, zise el repede. Legile îmi 
îngăduie să divorţez, Maisie, ea mă urăşte şi eu n-o urăsc 
mai puţin. 

— Dacă lucrurile stau astfel, zise ea zâmbind, mă mir de ce 
ai aşteptat să te îndrăgosteşti din nou ca să divorţezi. Nu, 
domnule Silva, povestea asta nu mă convinge. Chiar dacă ai 
fi necăsătorit sau divorţat, dacă ai fi de zece ori mai 
atrăgător, tot nu m-aş căsători cu dumneata. 

— De ce? întrebă el furios. Am avere. 

— Şi eu, zise ea, de o anumită provenienţă... 

— Banii mei sunt tot atât de curaţi ca ai dumitale, dacă 
sunt ai lui Solomon White. 

— Îmi dau foarte bine seama şi de asta, zise ea. Sunt banii 
bandei... bani furaţi!... Nu văd ce-aş profita, schimbându-i 
pe ai mei cu ai dumitale. Sunt tot atât de murdari. Nu e 
vorba de bani aici, domnule Silva. Trebuie să iubeşti pe 
cineva mult... ca să te căsătoreşti. Şi eu nu ţin la dumneata 
în acest fel. 

— Nu ţii deloc la mine, mormăi el. 

— Aproape că ai dreptate, zise ea zâmbind. 


— Eşti nebună... nebuno! izbucni el, nu ştii ce te aşteaptă! 

— Poate că te înşeli. Poate sunt în stare să ghicesc. Dar 
orice m-ar ameninţa, după cum spui dumneata, prefer 
soarta asta decât să mă căsătoresc cu dumneata. 

Galben ca ceara, se dădu câţiva paşi înapoi: 

— Nu vei mai spune asta când... 

Se stăpâni şi, fără să mai adauge un cuvânt, părăsi 
camera. Maisie îl auzi coborând scările cu paşi apăsaţi. 

Îl revăzu două nopţi mai târziu, într-un vis îngrozitor. Se 
făcea că Pinto zboară după ea, că amândoi erau păsări, ea 
un porumbel şi el un uliu; şi când făcu ultima încercare 
disperată de a scăpa, auzi glasul lui cavernos lângă urechea 
ei: 

— Maisie, Maisie, e ultima ta şansă de scăpare, ultima! 

În seara aceea se culcase la ora zece şi se părea că abia 
adormise când avu acest coşmar. Se căzni să se răsucească 
în pat, încercă să vorbească, dar o mână grea îi acoperi 
gura. Deci era adevărat, nu era un vis! El se afla în odaie, îi 
astupa gura cu mâna, îi vorbea la ureche, în cameră era 
întuneric. 

— Peste cinci minute vor fi aici sus, şopti el. Te pot salva 
din Iad! Te pot scăpa, Maisie! Vrei să te căsătoreşti cu 
mine? 

Ea încercă să ţipe, dar în clipa aceea o bucată de vată îi 
acoperi faţa şi simţi un miros greu şi dulce. Acum se mai 
afla încă cineva în cameră. Îi ţineau picioarele. La ora două 
din noapte un poliţist făcându-şi rondul, văzu o ambulanţă 
în faţa casei din strada Doughty Interesându-se ce se 
întâmplase, şoferul ambulanţei îi răspunse: 

— Un caz de scarlatină. 

— Ca să vezi! făcu polițistul, un om de treabă. 

Uşa se deschise. Apoi apărură doi bărbaţi, ducând o 
persoană învelită într-un cearşaf. Polițistul rămase locului să 
privească şi putu să-i vadă pe acei oameni culcând un 
pacient pe o brancardă şi închizând uşa din spate a 
ambulanţei. Pe urmă, merse mai departe, până la colţul 


străzii, unde găsi trântit într-un gang un detectiv de la 
Scotland Yard. Era lipsit de cunoştinţă. În timp ce stătuse la 
pândă, cineva îl lovise în cap cu un obiect tare. 

Capitolul 15 

ŞEFUL POLIŢIEI ŞI-A FORMAT O PĂRERE. 

Către toate posturile de poliţie! 

Opriţi ambulanţa cu numărul LKO 9943. Arestaţi şi ţineţi 
închişi pe şofer şi orice altă persoană ce s-ar afla înăuntru! 
Înştiinţaţi toate garajele şi raportați! 

Semnat: Şeful poliţiei. 

Ordinul acesta zbură prin noapte spre toate posturile de 
poliţie şi, înainte de ivirea zorilor, nouă mii de poliţişti 
căutau ambulanţa indicată. 

— Există desigur speranţa că vor fi prinşi, zise Stafford, 
dar e o speranţă foarte slabă. 

— Nu ştiu, domnule, ce va fi, spuse Southwick, subalternul 
său. Totdeauna e posibil ca un tâlhar să facă tocmai ceea ce 
n-ar trebui. V-aţi format vreo părere în privinţa drumului pe 
care l-au urmat? 

— N-au ieşit din oraş, de asta sunt convins, zise King. De 
aceea, urmărirea e atât de lipsită de orice sorţi de reuşită. 
Au ajuns cu siguranţă la destinaţie cu mult înainte de a se fi 
dat alarma! 

Cei doi bărbaţi se aflau în camera de dormit a fetei. Aerul 
era încă îmbâcsit de cloroform; pe masă erau adunate toate 
obiectele ce ar fi putut lămuri această întâmplare. Nu erau 
multe: o bucată de vată, o sticlă de cloroform pe jumătate 
goală şi o mănuşă din piele fină. O ridică şi o privi atent, 
apoi se apropie de fereastră. Cu toate că era veche, se 
vedea că e frumos croită şi de calitate bună, probabil că 
fusese comandată la unul dintre cele mai mari magazine de 
mâănuşi. 

— De aici nu putem deduce nimic, repetă Stafford 
aruncând mănuşa înapoi pe masă. 

Un poliţist intră în cameră şi salută. 


— Am venit cu bicicleta de la Scotland Yard, domnule. Ni s- 
a comunicat că sir Stanley Belcome vă pofteşte să mergeţi 
îndată la dânsul acasă. 

— De unde a aflat sir Stanley de ceea ce s-a petrecut aici? 

— A telefonat azi-dimineaţă, pe la cinci. Se întâmplă destul 
de des să se intereseze devreme de tot ce mai e nou. 

Stafford privi în jurul său. Nu mai avea nimic de făcut. 
Cobori scările şi ieşi în stradă, apoi sări pe motocicleta cu 
care venise acolo. 

Sir Stanley Belcome locuia în Cavendish Place şi Stafford îl 
vizitase adeseori în apartamentul său. Sir Stanley era văduv 
şi n-avea copii. El se plângea că e obligat să aibă un 
apartament atât de mare, ca să justifice întrebuinţarea 
atâtor servitori. Stafford bănuia că e un om căruia îi place 
să trăiască bine. Mesele sale erau vestite, iar pivniţa sa era 
una din cele mai renumite din Londra. Având mulţi prieteni 
şi cunoscuţi printre artişti, devenise un amator priceput în 
artele culinare pe care le patrona. 

Uşa fu deschisă de un fecior care apăru în prag şi-l primi 
pe Stafford. 

— Sir Stanley e în bibliotecă, domnule, zise el. 

Stafford îl găsi pe şeful său îmbrăcat într-un halat de 
mătase, prăjindu-şi pâine la un aparat electric. 

— Veşti proaste, Stafford? întrebă el. Ia loc şi bea o cafea! 
Fata a dispărut? 

Stafford făcu semn că da. 

— Şi nefericitul nostru de detectiv care stătea la pândă e, 
cred, cu-n picior în groapă. 

— Nu-i chiar atât de rău, sir Stanley. Dar are o rană destul 
de adâncă. Şi-a recăpătat cunoştinţa, dar nu-şi poate aminti 
ce s-a întâmplat. 

— O lovitură măiastră, zise sir Stanley cu admiraţie. Asta e 
cu siguranţă opera bandei Boundary. Sunt ani de zile de 
când colonelul n-a mai dat o lovitură atât de strigătoare la 
cer şi mâna-i dreaptă nu şi-a pierdut îndemânarea. Priveşte 
cât de bine a aranjat totul: oamenii intră în casă fără să 


atragă atenţia păzitorului pus de dumneata. Apoi, exact în 
momentul când vine ambulanţa, apare bătăuşul lor şi-l 
pocneşte pe detectivul care stătea de veghe. Presupun că 
întreaga scenă n-a durat mai mult de zece minute. Totul a 
fost calculat în amănunţime. 

Sir Stanley turnă cafeaua în ceşti, apoi se aşeză iar în 
fotoliul său. 

— De ce crezi că a făcut asta? 

— Le era teamă de ea, sir Stanley, zise Stafford. 

— Nu mi-l pot închipui pe Boundary fiindu-i teamă de o 
fată. 

— E fiica lui Solomon White. 

— Chiar aşa fiind, nu pot să înţeleg, replică sir Stanley. 
Doar dacă... Pe Dumnezeul meu! Desigur! 

Se lovi peste genunchi şi Stafford aşteptă să audă ce va 
spune. 

— Probabil că au urmărit altceva cu asta şi eu îţi pot indica 
unul dintre motivele pentru care au răpit fata... voiau astfel 
să-l readucă pe Solomon White. El a dispărut, nu-i aşa? 

Stafford făcu un semn afirmativ. 

— Acesta le era țelul... să-l aducă pe Solomon White 
înapoi. Şi oricare ar fi pericolul ce-l ameninţă, el va fi mâine 
la Londra, îndată ce va afla de fapta bandei. 

Sir Stanley rămase pe gânduri, sprijinindu-şi bărbia în 
mâini; era încruntat. 

— Mai au şi alt motiv. Ştii care-i acesta? 

Stafford ghici, dar nu vru să spună. 

— Fata va trebui să-şi revină puţin înainte de a i se face 
vreun rău, zise Sir Stanley. Singura dumitale speranţă e că 
prietenul Jack o va scăpa. 

— Jack Judecătorul? 

Sir Stanley făcu un semn afirmativ şi Stafford zâmbi cu 
tristeţe. 

— Asta nu prea e probabil, zise el. Ba e chiar imposibil. 
Cred că pot să vă spun acum părerea mea despre răpirea 


lui Maisie şi motivul pentru care Boundary şi-a dat atâta 
osteneală s-o aibă în puterea sa. 

— Ei, care ţi-e părerea? 

— Eu cred, sir Stanley, că ea e Jack Judecătorul. 

— Ea... Jack Judecătorul? 

Şeful poliţiei sărise în picioare şi-l privea uimit. 

— Imposibil! E un bărbat... 

— Se pare că aţi uitat, sir Stanley, că domnişoara White e o 
artistă desăvârşită. 

— Dar de ce?... 

— Vrea să limpezească situaţia tatălui ei. Asta mi-a spus-o 
abia acum o săptămână. De altfel, am făcut pe cont propriu 
investigaţii. Am descoperit că a fost văzută ieşind din casa 
Albermale, în noaptea când Jack Judecătorul l-a vizitat 
ultima dată pe Boundary în apartamentul său. 

— Aşteaptă puţin, zise Sir Stanley, părăsind încăperea. 

Se întoarse îndată, ţinând un obiect mic în mână. 

— Dacă domnişoara White e Jack Judecătorul şi dacă ea a 
fost răpită astă-noapte, cum explici asta? lată ce am găsit 
sub pernă când m-am deşteptat azi-dimineaţă, spuse şi 
puse pe masă cartea de vizită obişnuită a lui Jack 
Judecătorul - un valet de treflă. 

Capitolul 16 

LA BAIA DE ABURI. 

Colonelul Boundary avea doi musafiri la cafeaua de 
dimineaţă. Nu părea obosit, cu toate că nu se culcase deloc 
în noaptea aceea. Altfel stătea cazul cu Pinto şi Crewe, care 
erau frânţi de oboseală şi păreau şi mai dărâmaţi din cauză 
că erau amândoi neraşi. 

— Bătălia e ca şi câştigată, zise colonelul. Dintr-o singură 
lovitură, vom scăpa de fată şi de Solly White. Mi-e teamă de 
Solly, ştie prea multe. Fiindcă veni vorba... Raul vine în ţară. 

— Raul? exclamă Crewe, îndreptându-şi brusc trupul. Dar 
bine, colonele, ai înnebunit? Nu ţi-a spus tipul de la 
Scotland Yard... 


— Că bănuieşte mâna unui francez în cazul lui Gregory 
Coco? Un motiv în plus ca Raul să vină, zise colonelul 
liniştit. Trebuie să se prezinte azi-dimineaţă. 

— Rişti, bombăni Pinto. 

— Asta nu-i ceva neobişnuit, răspunse colonelul curăţând 
un ou de coajă. Ultimul lucru pe care l-ar bănui la Scotland 
Yard, după ce m-au prevenit... e că-l voi aduce pe Raul din 
nou în Anglia; de altfel, ei nu-l cunosc. Raul e un tânăr 
francez, tâmplar de lux, foarte inofensiv. Nu e vorbăreţ şi 
vreau să-l conving să renunţe la obiceiul urât de a-şi lăsa 
cartea de vizită. 

Urmară câteva minute de tăcere, întrerupte de Crewe: 

— Ai nevoie de el pentru... 

— Am de lucru pentru el, răspunse colonelul. E foarte 
regretabil, dar ar fi de o mie de ori mai regretabil dacă eu 
sau tu am sta la răcoare şi am aştepta în celula 
condamnaților sosirea domnului Ellis, eminentul călău. Raul 
e un lucrător bun, putem avea încredere în el. Nu trăieşte 
la noi în ţară şi eu am posibilitatea să-l fac să plece neştiut, 
ba îi voi da îndeajuns ca să poată trăi fără griji doi ani. Raul 
e o mică bestie recunoscătoare şi, slavă Domnului, nu poate 
citi şi scrie. 

— Mie nu-mi place, zise Crewe, urăsc asemenea lucruri. 
De ce să nu-i dai lui Solly posibilitatea de a se apăra? De ce 
nu aranjezi o luptă... un duel, orice, şi nu un omor făptuit cu 
sânge rece? 

— Vorbeşti cum îţi dictează caracterul, Crewe? întrebă el, 
cu răutate. Eşti iarăşi „distinsul Crewe”, hai? Vrei să faci 
totul cum te-au învăţat la şcoală? Ei bine, prostule, astea să 
le spui altuia, nu mie! Eu sunt Dan Boundary şi am de gând 
să îmbătrânesc şi să am o bătrâneţe plăcută!... 

Crewe roşi. 

— Foarte bine, zise el, fă ce vrei! 

— Poţi fi sigur că voi face ce vreau! 

— Ai văzut fata, azi-dimineaţă, Pinto? 

Pinto făcu semn că nu. 


— Să nu te duci la ea câteva zile! Îl am pe Boyton acolo şi o 
va hrăni cu bromură de potasiu până ce nu va mai şti ce-i cu 
ea. Afară de asta, o zi sau două vom fi supravegheați, poţi fi 
sigur. Stafford King nu va lăsa să treacă timpul fără să 
acţioneze. Şi acum, băieţi, duceţi-vă acasă şi încercaţi să 
păreţi odihniţi, ca după o noapte de somn! 

După plecarea lor, colonelul îşi făcu pregătirile. La 
Westminster erau băi de aburi şi Boundary se duse acolo, 
învelit într-un halat de baie, trecu dintr-o încăpere plină de 
aburi într-alta şi, în sfârşit, ajunse în salonul de odihnă; aici 
şedeau câţiva bărbaţi pe scaune îmbrăcate în canava, 
dormitând sau citind. Colonelul se rezemă de speteaza 
scaunului său; ţinea ochii închişi şi părea nepăsător la tot 
ce-l înconjura. Nimeni nu putu să observe că-l zărise pe 
bărbatul scund şi slab care se aşeză lângă el. Noul venit 
avea obrajii palizi şi supţi, iar braţele-i lungi erau tatuate de 
la umăr până la încheietura pumnului. 

— Aici, monsieur, zise un glas blând, în franţuzeşte. 

Colonelul nu deschise ochii. El încetă numai de a mişca 
evantaiul în formă de frunză de palmier, cu care-şi făcuse 
vânt, şi-şi acoperi astfel gura. 

— Îţi aminteşti de un domn White? întrebă el, tot atât de 
încet. 

— Îmi amintesc perfect de bine, răspunse celălalt. El era 
cel care nu voia ca tânărul dumitale amic Coco... să fie 
îndepărtat. 

— Chiar el, răspunse celălalt. Ai memorie bună, Raul. Ţine 
minte următoarele: există un loc lângă Londra, numit 
Putney Heath. 

— Putney Heath, repetă celălalt. 

— Există o casă numită Bishopsholme. 

— Bishopsholme, repetă Raul. 

— E goală, de închiriat, înţelegi? E complet părăsită. 
Grădina, casa... cunoşti astfel de locuri? 

— Perfect de bine, monsieur. 


— La noapte la ora nouă şi mâine la aceeaşi oră, te vei afla 
în apropierea acelei intrări. E acolo un tufiş des, în dosul 
căruia te vei ascunde. Vei rămâne acolo până la ora zece. În 
acel timp, domnul White se va apropia de casa aceea şi va 
intra, înţelegi? 

— Perfect de bine, monsieur. 

— Îl vei împuşca astfel încât să moară pe loc. 

— E deja un om mort, zise celălalt. 

Urmă o pauză lungă. 

— Îţi voi plăti şaizeci de mii de franci şi voi avea grijă ca o 
maşină să te ducă de-a dreptul la Dover. Vei prinde vaporul 
care face cursa de noapte spre Ostende. Paşaportul tău va fi 
în ordine şi vei putea să te înapoiezi la Paris în toată 
liniştea. Plata o vei primi la Paris. Eşti mulţumit? 

— N-am nimic de obiectat, monsieur, zise celălalt. Am 
nevoie pentru moment de ceva bani pentru cheltuieli şi mai 
vreau să ştiu unde voi găsi maşina. 

— Te va aştepta la colţul primei străzi când treci de casa 
aceea, pe drumul spre Londra. Nu vei vorbi cu şoferul şi el 
nu-ţi va adresa nici un cuvânt. În maşină vei găsi bani destui 
pentru nevoile tale imediate. Mai ai nevoie de vreo 
explicaţie? 

— De niciuna, monsieur, răspunse omul cu glasul blând şi 
Raul lăsă să-i cadă capul pe o parte, ca şi cum ar fi vrut să 
doarmă. 

Colonelul adormi de-a binelea. Singurul om care mai 
rămăsese, afară de ei, în salonul de odihnă, un bărbat 
voinic, care citea un ziar, închise şi el ochii... dar nu adormi. 

Capitolul 17 

SOLOMON SE ÎNAPOIAZĂ. 

În seara aceleiaşi zile, colonelul, îmbrăcat într-un costum 
de seară impecabil, juca bridge în trei, cu cei doi tovarăşi ai 
săi, la lumina lămpii mari cu abajur ce atârna deasupra lor. 
Uitându-se la ceasul de pe cămin, colonelul observă că era 
nouă fără un sfert. Se ridică, se duse la fereastră şi privi 


afară. Era o noapte furtunoasă, cu ploaie îşi exprimă 
satisfacția mârâind ceva şi se înapoie la masă. 

— Ai văzut ziarul? întrebă Pinto. 

— L-am văzut, răspunse colonelul neridicând privirea de 
pe cărţile din mâna sa. 

— Ai văzut că au făcut o descriere a... 

— Nu pronunţa nici un nume! zise colonelul. Ştiu asta! Cu 
atât mai bine. Totul depinde de... 

În timp ce vorbea încă, Solomon White intră în cameră. 
Boundary ştia că era el, înainte ca mâna noului venit să fi 
apăsat clanţa, înainte ca zgomotul glasurilor de afară, din 
hol, să fi încetat. Dar se prefăcu foarte mirat când ridică 
privirea. 

— Ia te uită, Solomon White, zise el. 

Acesta părea slăbit şi bolnav. Se apropie încet de masă şi 
servitorul lui Boundary închise uşa. 

— Unde ai fost tot timpul? întrebă colonelul, cu 
bunăvoință. Şezi jos şi joacă cu noi! 

— Ştii de ce am venit? se auzi vocea lui Solomon White. 

— Desigur că ştiu. Ai venit să explici unde ai fost, dragul 
meu. Şezi jos! 

— Unde e fiica mea? întrebă White. 

— Unde ţi-e fiica? Ei bine, pot să-ţi spun că ne pui o 
întrebare ciudată. Noi am întrebat mereu unde e Solomon 
White. 

— Am fost la Brighton, zise celălalt, dar asta n-are nimic 
de-a face cu ce v-am întrebat eu! 

— Ai fost la Brighton? Un loc foarte plăcut, spuse 
Boundary. Şi ce făceai acolo? 

— Voiam să fiu departe de tine, fir-ai să fii afurisit! Am 
încercat să mă vindec de teama ce mi-o inspiri şi care a 
făcut din mine un laş! Dacă ai vrut să găseşti o metodă de a 
mă vindeca, apoi ai descoperit-o, colonele... M-am înapoiat 
pentru fiica mea, unde e? 

Colonelul împinse scaunul său înapoi şi ridică privirea, 
zâmbind ironic. 


— Cred că nu o să mi-o iei în nume de rău, Solomon, zise 
el. Trebuia să te am aici şi asta a fost singura cale de care 
ne-am putut sluji. Ştii bine că sunt o grămadă de mici 
afaceri care trebuie limpezite, mici afaceri în care ai avut 
acelaşi amestec ca şi ceilalţi asociaţi ai mei. 

— Unde e fata? întrebă White apăsat. 

— Ei bine, îţi voi spune drept: o ţin închisă, răspunse 
colonelul. Nu i s-a întâmplat nici un rău... înţelegi ce vreau 
să spun. Se află într-o mică casă la Putney Heath, o locuinţă 
pe care am închiriat-o special pentru ea; e înconjurată de 
paznici iubitori... 

— Ca Pinto? întrebă White privind spre Silva. 

— Ca Lolly. Nu poţi nega că Lolly e o fată foarte drăguță, 
zise colonelul. Şezi jos, Solomon, să stăm de vorbă! 

— Când voi avea fata, voi sta de vorbă cu voi! Unde e casa 
aceea? 

— E la Putney Heath, răspunse colonelul. Dacă te duci 
acolo, Solomon, ia câţiva dintre prietenii tăi copoi cu tine. 

— N-am prieteni copoi, zise celălalt încruntat, o ştii destul 
de bine. Cum se numeşte casa? Vreau să văd dacă joci cu 
cărţile pe faţă, Boundary, şi dacă nu, pe... 

— Nu mă ameninţa, nu mă ameninţa, Solomon! zise 
colonelul făcând un gest de om bine dispus. Sunt o fire 
nervoasă şi sufăr de inimă. Bishopsholme se numeşte locul. 
E a patra casă mare, după ce treci de calea Tredennis, o 
vilă frumoasă, înconjurată de curte şi grădină. Pare cam 
părăsită, pentru că a stat goală până acum câteva zile, când 
am mobilat-o puţin. De ce nu vrei să aştepţi... 

— Întâi vreau să văd dacă spui adevărul şi dacă nu... 

— Mai încet, mai încet! mormăi Crewe. Ce rost are să cauţi 
ceartă, White? Colonelul se poartă mai cinstit cu dumneata 
decât dumneata cu noi. 

Nu era iniţiat în secretele colonelului şi el personal se lăsa 
înşelat, crezând că fata fusese mutată în casa despre care 
auzea acum pentru prima dată. Îşi închipui că singurul scop 
al răpirii fusese de a-l readuce pe White. 


— Aşteaptă puţin..., zise Boundary. E abia nouă... 

Dar White plecase. Trecu grăbit pe lângă servitor şi ieşi în 
coridorul pe jumătate cufundat în întuneric. Ardea lumina 
la etajul de jos şi, în timp ce cobora scările în fugă, i se păru 
că vede pe cineva stând acolo. Până în momentul când 
necunoscutul se întoarse, avu impresia că e o femeie, dar în 
clipa aceea Solomon White rămase înmărmurit. Îl vedea 
pentru prima oară pe Jack Judecătorul! 

— Stai! 

Glasul îi era poruncitor, iar revolverul strălucitor din mână 
şi mai poruncitor. 

— Cine eşti? bâigui Solomon White. 

— Jack Judecătorul. N-ai auzit niciodată de micul Jack? 
râse străinul. Aha, iată încă unul... Solomon White... n-a 
auzit niciodată de Jack Judecătorul. Nu m-ai văzut când m- 
au scos din buzunarul lui Gregory Coco? Micul Jack 
Judecătorul! 

Solomon White se dădu un pas înapoi. 

— N-am fost amestecat în chestia aceea, zise el cu glas 
răguşit. N-am avut nimic de-a face cu el, auzi? 

— Unde te duci? Nu vrei să-i spui nimic lui Jack, nu vrei să- 
i spui ce mai e nou? Bietul, sărmanul Jack, n-a mai aflat 
nimic în ultimele zile. 

— Mă duc în interes personal. Dă-te la o parte! zise 
celălalt. 

— Dar vei răspunde lui Jack Judecătorul, urmă 
necunoscutul. Vei spune sărmanului Jack unde se află 
frumoasa ta fiică? 

— Ştii, zise White. 

Făcu un pas înainte, dar revolverul îl sili să dea înapoi. 

— Vei vorbi, dacă nu, nu treci! zise Jack Judecătorul. 

— E o vilă numită Bishopsholme, răspunse el fără chef 
după ce se gândi puţin, la Putney Heath. Acum lasă-mă să 
trec! 

— Aşteaptă, aşteaptă! Numai cinci minute! Nu te voi 
reţine! Dar nu te duce, căci acolo te pândeşte moartea, 


Solomon White! N-ai nici o presimţire? 

Un fior rece străbătu trupul lui White. Se întoarse pe 
jumătate, vrând să plece. 

— Aşteaptă! zise străinul iarăşi. 

Solomon White rămase pe loc. White căâută să prindă 
zgomotul paşilor celui ce urca scările, dar nu auzi nimic. 
Apoi, tresărind, păru că se deşteaptă dintr-un vis urât şi 
coborî repede, dispărând în bezna nopţii. În coridorul de 
sus, fiinţa stranie care se numea Jack Judecătorul stătea în 
faţa uşii ce ducea la apartamentul lui Boundary. Scosese o 
cheie din buzunar şi o cântări în mână; auzind zgomotul 
paşilor lui White rămase pe loc, nehotărât, dar numai 
pentru o secundă, apoi băgă cheia în broască şi uşa se 
deschise. Feciorul, care şedea într-o cămăruţă mică, îl 
văzuse şi trântise uşa odăii sale, încuind-o. Într-o clipă, Jack 
Judecătorul era în odaie, apărând brusc în faţa celor trei 
bărbaţi paralizaţi de groază. Nu spuse nici un cuvânt, dar, 
deodată, ridică braţul drept şi zvârli un obiect strălucitor; 
se auzi pocnetul unei sticle sparte şi, îndată, se răspândi în 
cameră un miros urât. Pe peretele opus celui de care se 
spărsese sticla, apăru o pată întunecată. Apoi, cu un râs 
scurt, necunoscutul se dădu înapoi, ieşi pe uşă şi cobori 
scările în goană, în urmărirea lui White. Era prea târziu 
însă, acesta dispăruse. 

Jack Judecătorul se opri o clipă, vrând să se încredinţeze 
că nu e nimeni prin apropiere, pe urmă dezbrăcă haina 
neagră şi-şi trase masca de pe faţă. Haina era făcută din 
mătasea cea mai fină, aşa că putu s-o bage în buzunar ca pe 
o batistă. Acelaşi lucru făcu cu basmaua ce-i acoperise faţa. 
Dacă l-ar fi observat cineva, ar fi zărit un bărbat într-un 
costum de seară, coborând repede scările slab luminate. 
Coti şi merse în umbra clădirii, trecu printr-o stradă 
dosnică, unde îl aştepta o limuzină mare. Indică în şoaptă 
şoferului o adresă şi maşina porni. 

Capitolul 18 

JUDECATA MORŢII. 


Pe Solomon White îl aştepta taxiul; urcă şi dădu adresa. 
Era destul de leal faţă de bandă pentru a evita de a atrage 
atenţia asupra casei unde se afla închisă fata; de aceea 
spuse şoferului său să aştepte la capătul străzii. În noaptea 
furtunoasă, vântul urla şi un întuneric adânc domnea peste 
tot. Solomon White avea însă o lanternă şi, în curând, 
ajunse la un gard dărăpănat, pe care era scris cu litere 
şterse numele ce-l interesa. Deschise poarta cu greu. 
Drumul pentru vehicule ducea, şerpuind, până la uşa de 
intrare. Ridică privirea spre clădire, dar aceasta era 
cufundată în beznă. Nehotărât, se opri şi rămase pe 
gânduri. Scoase apoi un revolver din buzunar, puse degetul 
pe trăgaci şi înaintă cu băgare de seamă. Se afla drept în 
faţa uşii şi ridicase piciorul sa urce scările, când se auzi un 
zgomot ca bătaia unei tobe: „Bum-Bum”. Solomon White 
rămase o clipă nemişcat, apoi căzu grămadă şi muri înainte 
de a atinge pământul. Orologiul unei biserici bătu ora zece 
fără un sfert. O maşină trecu pe lângă casă, apoi tufişurile 
de dafin de lângă scară se mişcară şi un bărbat îmbrăcat 
într-un impermeabil negru ieşi la iveală. Se aplecă peste cel 
ucis, ridică lampa ce căzuse jos şi după ce o aprinse, plimbă 
lumina peste faţa mortului, apoi, cu un murmur de 
satisfacţie, Raul Pontarlier ascunse revolverul în buzunarul 
ud al impermeabilului său. Ajuns la poartă se uită cu băgare 
de seamă afară. Strada era pustie. Raul era cu mâna pe 
clanţă, când simţi un obiect rece şi tare lângă ureche şi se 
întoarse. 

— Sus mâinile! răsună un glas batjocoritor şi întoarce-te 
cu faţa spre casă. Repede! Marchez! Stai pe loc! 

Raul se opri. De-ar putea numai să lase mâinile în jos şi să 
se aplece, o mişcare rapidă... Celălalt îi ghicise fără îndoială 
gândurile, căci Raul simţi o mână strecurându-i-se în 
buzunarul impermeabilului şi fu uşurat de greutatea 
revolverului său. 

— Ia-o înainte! Urcă scările! Stai! 


Străinul îl zărise pe White întins jos şi se aplecă deasupra 
lui. Nu făcu nici o observaţie; înainte încă de a-l fi atins ştia 
că omul acela era mort. 

— Urcă scara, canalie! răsună glasul şi Raul urcă încet 
treptele ce duceau sus şi se opri în faţa uşii. 

O mână apăru şi se strecură sub braţul său ridicat, 
căutând gaura cheii. Câteva secunde trecură până ce un 
şperaclu nimeri broasca. Apoi uşa se deschise larg şi 
răbufni un miros închis, ca al încăperilor goale şi neaerisite. 

— Marchez! porunci străinul. 

Raul merse înainte şi auzi uşa închizându-se după el. 

Casa nu era chiar nemobilată. Necunoscutul se folosea de 
o lanternă foarte puternică; la lumina ei zări un cuier 
distrus şi un scaun mucegăit. Se uită câteva clipe în jur, 
apoi zise: 

— Coboară treptele astea! 

Ucigaşul se supuse. 

Acum se aflau în bucătărie şi lumina puternică lunecă 
iarăşi peste toate obiectele. Ferestrele erau bine închise cu 
obloane. Pe o masă era o lampă de gaz şi străinul o aprinse. 
Atunci, pentru prima oară, Raul privi plin de teamă şi 
uimire pe bărbatul care-l făcuse prizonier. 

— Monsieur, bâlbâi el, cine sunteţi? 

Mascatul băgă mâna în buzunar şi azvârli o carte de joc pe 
masă. Raul văzu valetul de treflă şi ştiu că sfârşitul i se 
apropia. 

Trei ore rămase francezul întins pe jos, cu mâinile şi 
picioarele legate, cu un căluş în gură. Orologiul bisericilor 
bătură ora două, când se înapoie Jack Judecătorul. De data 
aceasta nu purta nici masca, nici haina neagră, şi pe braţ 
avea o frânghie. Raul îl urmări cu privirea, ca fascinat. 

— Monsieur, monsieur, bâlbâi francezul îngrozit. Aş face o 
mărturisire. Voi declara în faţa judecătorului... 

Jack Judecătorul zâmbi. 

— Vei face o mărturisire în faţa judecătorului tău, căci 
acela sunt eu. 


Ridică privirea spre tavanul înalt al bucătăriei şi văzu un 
cârlig mare ce servise pe vremuri pentru atârnatul şuncilor 
grele. Se urcă pe masă şi, cu o mişcare îndemânatică, 
aruncă frânghia pe cârlig şi o trase încet spre el. 

— Monsieur, monsieur, pentru numele lui Dumnezeu, 
iartă-mă! Voi căuta să-mi repar greşelile. 

— Bine zici! răspunse celălalt. Căci îţi repari în noaptea 
asta greşelile pe care le-ai făcut faţă de doi şi, Dumnezeu 
ştie, faţă de câţi alţii încă. 

— Doi? 

Asasinul întoarse capul. 

— În special faţă de un om numit Gregory, zise Jack 
Judecătorul, pe care l-ai ucis ca pe un câine. 

— Am fost plătit s-o fac. N-am ştiut nimic despre el, n-am 
avut nici un pic de ură împotriva lui. 

— Nici eu nu am nimic împotriva ta, zise Jack Judecătorul. 
Te voi ucide fără patimă, ca să serveşti drept pildă tuturor 
canaliilor din toate ţările. 

Făcuse un laţ la unul dintre capetele frânghiei şi acum îşi 
terminase treaba. 

— Raul Pontarlier, zise el, a sosit clipa pe care am aşteptat- 
o de mult. 

Prizonierul gemu şi se zvârcoli, dar laţul îi alunecase peste 
cap şi începu să-l strângă. Apoi, cu o smucitură, Jack 
Judecătorul îl ridică în picioare. 

— Urcă-te pe masă! zise el cu glas aspru. Urcă! Aşa, mergi 
mai repede. 

— Nu vreau! Nu vreau! urlă francezul. Ajutor!... ajutor!... 

O jumătate de oră mai târziu, Jack Judecătorul cobora pe 
drumul întunecos şi se opri numai o clipă să se uite la 
Solomon White. 

— Dumnezeu să vă ierte tuturor păcatele! zise el cu 
gravitate şi dispăru în bezna nopţii. 

Capitolul 19 

COLONELUL E JIGNIT 


„Misterul crimei din Putney, scria ziarul Daily Megaphone, 
întrece prin caracteru-i senzaţional toate crimele înfăptuite 
în ultimii doi ani. Există o notă bizară în spectacolul 
înfiorător al bărbatului ucis la uşa casei nelocuite şi al 
ucigaşului al cărui trup se legăna într-un cârlig în 
bucătărie, fără vreun act de identitate asupra sa, afară de o 
carte de joc prinsă pe pieptul cămăşii sale. Tragedia poate fi 
reconstituită până la un anumit punct. Solomon White a fost 
ucis, fără îndoială, în grădină, de către francezul care a fost 
găsit spânzurat. Revolverul din buzunarul său, care fusese 
recent descărcat, ar dovedi că presupunerea aceasta e 
justă, chiar dacă poliţia n-ar fi găsit urmele paşilor săi prin 
tufiş. Dar cine l-a spânzurat pe ucigaşul Raul cu o frânghie 
întrebuințată numai pentru asemenea scopuri? Acesta e 
marele mister al crimei din Putney. Poliţia de acolo nu poate 
da nici o informaţie în această privinţă şi Scotland Yard e tot 
atât de discret. Iată cum a fost descoperită crima: «În ziua 
de patru, la ora trei din noapte, comisarul de poliţie 
Robinson, care tocmai făcea inspecția, intră în grădină să 
vadă dacă nu fusese forţată vreo uşă. Venise să examineze 
casa, după cum e obiceiul când o locuinţă stă goală; în 
ultimele două-trei luni a fost o adevărată epidemie de 
spargeri în regiunea Putney Heath şi poliţia e extrem de 
vigilentă în ceea ce priveşte paza caselor de acolo. 
Comisarul n-ar fi făcut inspecția în noaptea aceea, dacă 
poarta grădinii n-ar fi fost larg deschisă...»,, 

Ziarul făcea o expunere asupra împrejurărilor în care 
comisarul găsise cadavrul şi, urmându-şi investigaţiile, 
ajunsese în bucătărie, unde făcu a doua descoperire 
lugubră. 

Colonelul Boundary citi gazeta de seară, apoi o puse jos. 
Înainte de a se urca în maşina sa, cumpărase un exemplar 
şi, acum, automobilul înainta încet prin parc. Îşi aprinse o 
țigară şi privi pe fereastră. Dar pe chipul său nu se putu citi 
nici o urmă de agitaţie. Maşina făcu de două ori înconjurul 
parcului, când, trecând iarăşi pe lângă Marble Arch, 


Boundary îl zări pe Crewe stând pe trotuar. Colonelul spuse 
ceva şoferului şi acesta opri maşina. 

— Urcă, zise el scurt. 

Celălalt se supuse. Colonelul îl privi liniştit şi amuzat: 

— Te-a impresionat? 

— Dumnezeule! Dar e îngrozitor! exclamă Crewe. 

— Ce-i atât de îngrozitor? întrebă colonelul. White e mort, 
nu-i aşa? Raul e mort! Doi oameni care ar fi putut vorbi, 
aducându-ne astfel mari neplăceri. 

— Ce-o fi spus înainte de a muri? 

— Cine? Raul? întrebă colonelul. Ce putea să spună? Orice 
ar fi fost, în cazul că ar fi avut de făcut o declaraţie şi dacă 
aceasta ar fi fost de valoare, poţi fi sigur că ar trăi încă! 
Raul era singurul martor de care ar fi avut nevoie poliţia, 
dar ea n-a ştiut-o. Cei care au făcut această isprava au făcut 
o boacănă. 

— Acel Jack Judecătorul! bâigui Crewe şi buzele-i 
tremurară. Cine e el? Ce ocupaţie are? 

— De unde vrei să ştiu? se răsti colonelul. Ce-mi pui 
întrebări neroade... crezi că o să-ţi pot răspunde? Cei doi 
sunt morţi şi cu asta s-a isprăvit. Prefer să-l omoare pe Raul 
decât să-mi fi făcut buclucul ăla în apartamentul meu. 

— De ce crezi că s-a apucat de boroboaţa aceea? întrebă 
Crewe. 

Colonelul bombăni ceva, dar nu dădu nici o explicaţie. 

— Poate că a făcut pozna ca să ne silească să plecăm din 
încăperea aceea... ceea ce a zvârlit el era hidrogen sulfurat. 
Poate că a fost un gest de bravură, dar dacă îşi închipuie 
cumva că mă poate înspăimânta... 

Colonelul trăgea furios din ţigară. 

— Am adus lucrători să dea jos tapetul pătat şi să pună 
altul în loc, zise el. Mă voi înapoia acolo diseară. 

Colonelul aruncă mucul de ţigară pe fereastră, apoi reluă, 
mai vesel: 

— Crewe, tipul acela de la Scotland Yard mi-a sugerat o 
idee... 


— De care tip vorbeşti? întrebă Crewe. 

— De şeful poliţiei criminale. Voia să ştie dacă Coco avea 
rude. Fir-ar al dracului de Coco! Aş fi vrut ca... în fine, acum 
nu mai are importanţă, tot e mort... 

— Rude? întrebă Crewe. I-ai spus ceva? 

— l-am spus tot ce ştiam şi asta e foarte puţin, răspunse 
colonelul. Dar am căpătat convingerea că sir Stanley ştie 
mult mai multe despre tânărul Coco decât noi. În orice caz, 
cineva s-a interesat de el şi eu presupun că persoana aceea 
e cea care l-a ucis pe Raul. 

— Jack Judecătorul? 

— Jack Judecătorul, repetă colonelul furios. Tu l-ai 
introdus pe Gregory Coco în bandă... ce ştii despre el? 

Crewe clătină capul. 

— Foarte puţin, zise el. L-am întâlnit la Monte Carlo. Era 
complet distrus. Părea un băiat simpatic, cu educaţie... un 
gentleman! Când am descoperit că e cocainoman, m-am 
gândit că e omul de care ai nevoie. 

Colonelul făcu un semn afirmativ. 

— N-a vorbit niciodată despre rudele sale. Singurul lucru 
pe care-l ştiu e că are un unchi în India, sau poate e tatăl 
său, şi am putut afla că a falsificat iscălitura omului aceluia 
pe o poliţă. Când am sosit eu la Monte Carlo, el cheltuia 
banii din plin. Presupun că din pricina asta şi-a schimbat 
numele, căci sunt sigur că Gregory nu era numele său 
adevărat. 

— Eşti convins că n-a vorbit niciodată de un frate? 

— Sunt absolut convins, răspunse Crewe. Nici despre 
persoana sa nu vorbea vreodată. De obicei era sub influenţa 
narcoticului sau în stadiul când îşi revenea din ameţeală... 

— Trebuie să existe o cale de a-i afla identitatea, zise 
colonelul. Venea de la Oxford, zici? 

— Da, de asta sunt sigur, răspunse Crewe. Mi-a vorbit 
odată de chestia asta. 

— La ce colegiu a fost? 


— La Baliol, spuse Crewe. Îmi amintesc foarte bine că mi-a 
vorbit de Baliol. 

— În ce an putea fi asta? 

Crewe se gândi puţin. 

— A plecat de la Universitate doi ani înainte ca eu să-l fi 
întâlnit la Monte Carlo, răspunse el. Asta ar fi... 

— Ei bine, atunci e foarte simplu, zise colonelul. Trimite un 
om la Oxford şi spune-i să afle numele tuturor studenţilor 
care au părăsit Baliol în anul acela. Vezi la câţi poţi să le dai 
de urmă şi te asigur că nu va trebui să căutăm decât pe doi 
sau trei despre care n-ai să poţi afla la Oxford ceva precis. 
Apucă-te imediat de această cercetare, Crewe. Nu te uita la 
cheltuieli. 

Colonelul îl lăsă pe Crewe să coboare şi indică şoferului 
său o altă adresă; zece minute mai târziu cobori din 
limuzina sa la poarta Scotland Yard-ului. Stafford King nu 
era acolo sau, în orice caz, nu putea primi pe nimeni. 
Colonelul îi trimise cartea sa de vizită şefului poliţiei. Sir 
Stanley Belcome citi numele şi ridică uimit sprâncenele. 

— Să intre, zise el şi pentru a doua oară Dan apăru în faţa 
şefului poliţiei. 

— Ei bine, colonele, zise sir Stanley, ce spui de crima asta 
îngrozitoare? 

— 'Teribilă, teribilă! făcu Boundary clătinând capul. 
Solomon White a fost unul dintre prietenii mei cei mai buni; 
sunt săptămâni de zile de când îl caut. 

— Am auzit, zise sir Stanley rece. Ai vreo bănuială? 

— Niciuna. 

— Ce e cu omul acela numit Raul? 'Ţi-e cunoscut? 

— De aceea am venit să vă văd, sir Stanley, zise colonelul 
cu ton confidenţial. Vă amintiţi, cred, că ultima oară când 
am fost aici, aţi exprimat presupunerea că ucigaşul bietului 
Gregory ar putea fi un francez. Mi-aţi spus atunci că 
asasinii aceia francezi au obiceiul de a lăsa o „carte de 
vizită”, pecetea lor personală? 

Sir Stanley făcu un semn afirmativ. 


— Ei bine, de data aceasta avem acelaşi caz, zise colonelul 
triumfător, şi aceeaşi carte de vizită. Nu credeţi, sir Stanley, 
că ucigaşul bietului meu amic Gregory şi al sărmanului meu 
prieten White a fost una şi aceeaşi persoană? 

— Adică Raul? întrebă sir Stanley. 

Colonelul făcu un semn afirmativ şi, câteva clipe şeful 
poliţiei tăcu, privindu-şi unghiile îngrijite. 

— Îţi pot mărturisi, cred, că aceasta e şi părerea mea, 
colonele Boundary, zise el. Şi confidenţă pentru confidenţă: 
n-ai vrea să-mi spui dacă Raul a fost cumva unul dintre... 
asociaţii dumitale de afaceri? 

Ultimele cuvinte aveau o uşoară nuanţă de ironie, dar 
colonelul preferă să treacă peste acest amănunt. 

— Îmi pare foarte bine că mi-aţi pus această întrebare, sir 
Stanley, zise el uşurat. Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea 
pe Raul. De fapt, cunosc foarte puţini francezi şi, în orice 
caz, nu fac afaceri cu oameni din această pătură socială. 

— Ce fel de pătură socială? întrebă celălalt repede. 

— Nu mă refer decât la ceea ce spun ziarele, zise 
colonelul. Ele presupun că a fost un apaş. 

— Dumneata nu-l cunoşti? întrebă sir Stanley. 

— Nu l-am văzut niciodată în viaţa mea. 

— Atunci vei afla, desigur, cu mirare, că ai stat lângă el în 
salonul de odihnă la baia de aburi. 

Colonelul simţi că inima i se opreşte o clipă din loc, dar nici 
nu clipi. 

— Ceea ce-mi spuneţi mă uimeşte foarte mult, zise el. N- 
am fost la baia de aburi decât o dată în ultimele trei luni şi 
asta s-a întâmplat ieri. 

Sir Stanley făcu un semn afirmativ. 

— Şi a stat lângă mine? întrebă colonelul neîncrezător. 

— A stat lângă dumneata, răspunse Sir Stanley vădit 
amuzat. 

— Ei bine, asta e o coincidenţă extraordinară! Cea mai 
uimitoare, din viaţa mea! Când te gândeşti că ticălosul acela 


se afla atât de aproape de mine... Dumnezeule mare! Mă 
trec fiorii la acest gând! 

— Mi-am închipuit eu că vei reacţiona în felul acesta, zise 
şeful poliţiei. 

Apăsă pe butonul soneriei şi, după o clipă, intră secretarul 
său. 

— Vezi dacă domnul Stafford King e aici şi spune-i să vină 
la mine! Colonele, speram că ne vei putea da informaţii 
preţioase şi multe. Noi credeam că n-a fost numai o simplă 
coincidenţă că l-ai întâlnit pe omul acela la baia de aburi... 
Fiindcă veni vorba, trebuie să recunosc că e un admirabil 
loc de rendez-vous. 

— Vă dau cuvântul meu de onoare, zise colonelul, că ştiam 
tot atât de puţin de prezenţa acelui om acolo, de identitatea 
sa şi chiar de existenţa sa... tot atât de puţin, ca şi 
dumneavoastră... 

În momentul acela intră Stafford King. 

— Tocmai îi reaminteam colonelului de întâlnirea sa de la 
baia de aburi, spuse sir Stanley. Cred că nu poate exista nici 
o îndoială în privinţa aceasta? 

— Niciuna, domnule, răspunse Stafford. Amândoi, şi 
colonelul, şi omul acela, au fost văzuţi de sergentul 
Livingstone. 

— Colonelul e de părere că e o simplă coincidenţă şi că n-a 
vorbit niciodată cu tipul acela, zise sir Stanley. Ce spui de 
asta, Stafford? 

— Dacă domnul colonel pretinde că e aşa, trebuie să fie 
adevărat, răspunse King cu ironie. 

— Acum am să-ţi vorbesc deschis, colonele, zise sir 
Stanley. În ultimul timp s-au succedat câteva întâmplări 
foarte supărătoare. A fost moartea martorului principal din 
Procesul dumitale; apoi moartea nenorocitului aceluia, 
White, care a fost amestecat în toate afacerile dumitale şi 
care s-a retras în ultima vreme din banda pe care o 
conduci, cred că suntem bine informaţi în această privinţă, 


şi moartea lui Raul, care a fost văzut stând lângă dumneata, 
vorbind la adăpostul unui evantai. 

— Nu mi-a adresat niciodată vreun cuvânt, protestă 
colonelul. 

— Şi mai e şi dispariţia lui Maisie White, una din 
întâmplările cele mai importante, deoarece avem motive să 
credem că, în orice caz, domnişoara White mai trăieşte, zise 
sir Stanley. Ei bine, colonele, poate cunoşti explicaţia 
tuturor acestor mistere, poate că nu. E posibil să ştii cine e 
misteriosul dumitale prieten, Jack Judecătorul... 

— Pe Dumnezeul meu, nu mi-e prieten! exclamă colonelul 
şi niciunul dintre cei doi poliţişti nu se îndoi că spune 
adevărul. 

— După cum am spus, e posibil să cunoşti toate acestea... 
Dar ceea ce ne interesează în special acum, sunt ştiri 
adevărate în privinţa domnişoarei White. Eu şi domnul 
Stafford King avem motive întemeiate de a dori informaţii în 
această chestiune. Ne poţi ajuta? 

— Dacă v-aş putea fi de vreun folos cheltuind o sută de mii 
de lire sterline, aş face-o, zise colonelul cu căldură. Dar în 
ceea ce-o priveşte pe domnişoara White, locul unde se află, 
trebuie să mărturisesc că sunt tot atât de neştiutor ca 
dumneavoastră. Mă credeţi, sir Stanley? 

— Nu, zise acesta cu sinceritate, nu te cred. 

Capitolul 20 

CREWE SE RETRAGE. 

Colonelul părăsi Scotland Yard-ul gândindu-se că nu 
pierduse dimineaţa degeaba. Petrecu apoi un timp în 
apartamentul lui Pinto, ocupat cu anumite pregătiri. Venind 
să vadă ce se făcuse, constată că lucrătorii avuseseră serios 
de lucru cu peretele stricat. Mirosul acela îngrozitor 
aproape dispăruse, dar de lucru fusese mai mult decât îşi 
închipuise el. Colonelul avea însă alte preocupări: îşi 
neglijase destul de mult în ultima vreme „afacerile sale 
cinstite”, cum le numea el. Primise tot felul de rapoarte de 
la diferite agenţii; supunându-le unui studiu amănunţit ar fi 


putut scoate câştiguri însemnate. Dar, pentru moment, 
Boundary se interesa mai îndeaproape de averea sa 
mobiliară şi de fluctuațiile posibile pe care le-ar fi putut 
suferi valoarea acesteia pe piaţă. Simţea ca situaţia sa 
putea deveni cam nesigură. Povestea cu Jack Judecătorul se 
împrăştiase, nu se ştie cum, cu o iuţeală uimitoare şi 
ajunsese la urechile unor oameni foarte interesaţi în tot 
ceea ce privea pe colonel. Crewe, care-i fusese de ajutor în 
aproape toate loviturile sale mai importante, era un om pe 
care putea conta. White, mâna sa dreaptă, murise. Pinto, în 
fine, Pinto îşi va urma drumul său, oricând va găsi de 
cuviinţă. Colonelul regreta acum că pierduse prilejul de a 
deveni cetăţean american în timpul celor şapte ani 
petrecuţi la San Francisco. Dar ce intenţiona acum Crewe? 
El avea să-şi dezvăluie planurile destul de lămurit. Veni mai 
târziu, după-amiază, şi-l găsi pe colonel lucrând în mijlocul 
dezordinii de pe birou. 

— Ai început cercetările la Oxford? întrebă Boundary. 

— Am trimis doi oameni acolo, pe cei mai buni din Londra, 
răspunse Crewe. 

Trase un scaun lângă birou şi-şi aruncă pălăria pe divan. 

— Vreau să stau puţin de vorbă cu dumneata colonele. 

— Asta sună prost. 

— Colonele, am de gând să mă retrag. 

Boundary nu răspunse nimic. Continuă să scrie scrisoarea 
şi abia când ajunse la capătul paginii ridică ochii şi privirea 
sa o întâlni pe cea a lui Crewe. 

— Va să zică ai de gând să te retragi? întrebă Boundary. Te 
simţi pe teren şubred, hai? 

— Cam aşa ceva, răspunse Crewe. Bineînţeles că nu te voi 
lăsa încurcat. 

— O, desigur că nu, zise colonelul extrem de politicos. N-ai 
de gând decât să pleci şi eu să trag ponoasele... 

— De ce nu te retragi şi dumneata, colonele? 

— Să mă retrag? Şi în ce fel? Ai putea tot atât de bine să 
ceri unui copac să renunţe la pământ, să se dezrădăcineze 


şi totuşi să trăiască. Ce s-ar întâmpla dacă aş părăsi acest 
birou şi aş lua o cabină de lux pe un transatlantic care 
pleacă spre New York? Crezi că Asociaţia Boundary s-ar 
lichida, ar dispărea, ar muri pur şi simplu, hei? În momentul 
când aş pleca ar urma un scandal care ar fi destul de mare 
ca să mă ajungă oriunde m-aş afla atunci. Există vreo zece 
mici asociaţii care vor crede că le trag pe sfoară şi s-ar 
grăbi, care mai de care, să dea în vileag ceea ce ştiu. 

Crewe îşi simţi buzele uscate. 

— Poate aşa stau lucrurile în cazul dumitale, colonele, dar, 
din întâmplare, nu şi într-al meu. Am şters orice urmă a 
faptelor mele, aşa că nu există nici o dovadă împotriva mea. 

— Asta-i adevărat, zise colonelul. Ai izbutit foarte bine să 
te ţii mai la distanţă, să nu joci vreun rol important. Te 
felicit. 

— Nu are nici un rost să te înfurii din pricina asta, îi spuse 
Crewe. Aşa mi-a fost norocul şi atâta tot. Vreau să profit de 
această situaţie avantajoasă. 

— În ce fel? 

— Nu sunt încurcat în nimic grav. Poliţia chiar de-ar 
cerceta şi o mie de ani, n-ar putea găsi urmă de dovadă, 
care să justifice condamnarea mea, urmă Crewe. Chiar de 
ţi-ar fi venit de hac dumitale, atunci când te-a trădat 
Hanson, pe mine nu m-ar fi putut condamna. 

— Asta e adevărat, zise colonelul din nou. Ei bine, şi ce 
vrei să spui cu toate astea, Crewe? Vrei să fii demobilizat? 

— Cam aşa ceva. Nu vreau să fiu amestecat în vreo 
chestiune nouă şi în orice caz nu în... 

— În ce? 

— În cea cu Maisie White, zise Crewe serios. Lasă-i lui 
Pinto misiunea aceea murdară! 

— Asta mă priveşte şi pe mine, spuse colonelul. Dar mi se 
pare că ai uitat ceva important. 

— Ce anume? întrebă Crewe. 

— Ai trecut cu vederea pe un tip numit Jack Judecătorul. 
El e unul dintre cei care n-au nevoie de vreo dovadă. L-a 


spânzurat pe Raul fără multă vorbă. 

— Crezi că el a făcut-o? întrebă Crewe. 

— Dacă cred că ela făcut-o? zise colonelul zâmbind. Dar 
cine altul? Şi când va veni momentul să te judece, presupun 
că nu va pierde timpul cu mărturisiri şi cu jurăminte şi nu te 
va duce la poliţie, ci te va da de-a dreptul pe mâna 
judecătorului de instrucţie. 

Crewe sări în sus. 

— Dar ce-am făcut? strigă el. 

— Ce-ai făcut? Tu trebuie să ştii asta mai bine decât 
oricine. Zici că poliţia nu te poate prinde şi că n-are nici o 
dovadă împotriva ta. Poate că ai dreptate. Grecul acela mi-a 
spus acelaşi lucru. A fost aici, azi după-amiază, văitându-se 
că trebuie s-o ducă pe fata aceea în Argentina; voia s-o 
trimitem cu medicul şi el s-o aştepte acolo când va cobori de 
pe vapor. Nici împotriva lui nu există vreo dovadă. Poate că 
sunt totuşi mai multe decât îţi închipui... Dacă aş fi în locul 
tău, Crewe, n-aş conta prea mult pe faptul că poliţia m-ar 
lăsa să mă strecor neatins. Acest domn Stafford King 
ascunde ceva şi nu-mi place deloc!... Are mai multă minte în 
degetul său mic, decât filfizonul acela de şef de poliţie în tot 
capul său. Nu vorbeşte mult, dar gândeşte mult, aş vrea să 
ştiu ce gândeşte în acest moment despre mine... 

Capitolul 21 

MIREASA MORŢII. 

Trecuse mult de când timpul încetase să mai aibă vreo 
semnificaţie pentru Maisie White. Ziua şi noaptea îşi urmau 
cursul, monoton. Îşi amintea vag că luptase din răsputeri în 
ziua când fusese adusă în casa aceea stranie şi când 
surorile de caritate o legaseră de pat cu nişte chingi, iar un 
bătrân îi făcuse o injecție în braţ. Ştia că o duruse, dar 
despre ceea ce urmase îşi amintea foarte puţin. Privea 
apatică tot ce se petrecea în jurul ei şi aproape că nu-şi 
dădea seama de ceea ce se întâmplă. Dorea numai să fie 
lăsată singură, în voia visurilor celor mai stranii pe care le 
avusese vreodată o fată. Nu ştia că starea aceea se datora 


bromurii de potasiu ce i se administra împreună cu fiecare 
băutură, cu orice fel de mâncare. Bromură în pâine, în 
legume, în orice aliment, chiar şi în cafea. Uneori, scăpa de 
sub înrâurirea sedativului şi îşi dădea bine seama de ceea 
ce se petrece în jurul ei. Vedea o tânără care venea şi pleca, 
o fată drăguță cu păr mătăsos, auriu. Aceasta o privea fără 
ură, dar nu răspundea niciodată la întrebările lui Maisie. O 
dată îl zări pe Pinto şi ar fi vrut să-l strige, dar o siliră la 
timp să tacă. Într-unul din momentele de luciditate îşi dădu 
seama de un fapt extrem de important: era sub înrâurirea 
unui sedativ. Se gândi că putea deveni imună la acţiunea 
acelui medicament şi alcătui un plan vag pe care aproape 
că-l uită a doua zi dimineaţă. Trebuia să apară mereu 
ameţită, somnoroasă: nu trebuia să se trădeze că, uneori, 
îşi dădea bine seama de tot ce se petrecea în jurul ei. În 
momentul când concepu planul acela, se găsea de o 
săptămână în aşa-zisul „sanatoriu”. Putea urmări 
conversațiile oamenilor de acolo, în timp ce stătea culcată, 
cu ochii închişi. Auzi pe cineva vorbind despre un vapor şi 
despre un paşaport şi află că peste o săptămână urma să fie 
luată de acolo. Nu putu înţelege unde va fi dusă, dar 
pricepu că voiau s-o îmbarce pe un vapor. Odată, când 
infirmierele nu se aflau în cameră, încercă să se ridice din 
pat şi să ajungă până la fereastră, dar picioarele n-o 
ajutară. Pe calea aceasta nu exista nici o salvare. Într-o 
noapte se trezi speriată. Auzi vorbind două persoane. 
Întoarse puţin capul şi-l zări pe Pinto în odaie; faţa-i era 
descompusă de furie; Maisie tresări când în persoana 
cealaltă o recunoscu pe fata cea drăguță, pe care 
infirmierele o numeau Lolly. 

— Chestia asta nu te priveşte, zise el. 

— Te înşeli amarnic, Silva, răspunse ea. Mă priveşte chiar 
foarte mult. Ce se va întâmpla cu fata asta când va pleca de 
aici, numai Dumnezeu ştie!... Cred că depinde de colonel. 
Dar atâta vreme cât e în clădirea asta, voi avea grijă de ea. 


— Ah, ai de gând să te ocupi de ea? scrâşni Pinto. Ei bine, 
acum poţi să pleci şi să te plimbi puţin. 

— Pot tot atât de bine să-mi iau un scaun şi să şed aici, îi 
spuse ea. 

Pinto se apropie şi o privi cu ochi scăpărători de furie; 
Lolly îi suflă fumul de ţigară drept în faţă. 

— Sunt o escroacă, fiindcă am un profit de pe urma asta, 
zise fata liniştită. Dacă e vorba să-l ameţesc cu băutură pe 
unul dintre naivii cu ochi albaştri ai colonelului, sau să-l 
supraveghez pe King, sau să joc rolul fetei credincioase faţă 
de un oarecare biet nerod de la ţară... o, la aşa ceva sunt 
îndată gata, doar asta mi-e meseria, dar acum lucrurile stau 
cu totul altfel. Dacă domnul colonel spune că fata trebuie să 
plece din ţară, ei bine, trebuie să plece, dar nu vreau s-o am 
pe conştiinţă... asta e tot. 

Trecură amândoi într-o încăpere mai mică, unde se aflau 
paznicii de noapte. Lolly vru să se aşeze la masă, dar Pinto o 
apucă de braţ şi o smuci spre el. Fata ridică mâinile să se 
apere, însă fu aruncată de perete şi mâna portughezului i 
se înfipse în gât. 

— Ştii ce am să-ţi fac? şuieră el. 

— Nu-mi pasă ce ai de gând să faci, răspunse ea. Nu vei 
intra singur în camera aceea... nu vei intra! 

Lolly se repezi la Pinto, dar acesta se întoarse spre ea, 
mârâind ca o fiară sălbatică, şi o lovi; fata fu lovită de 
perete. 

— Acum ieşi din camera asta! urlă el arătând uşa, ieşi şi să 
nu te mai văd pe aici. Şi dacă ai ceva de spus, poţi sa te duci 
la colonel, să-i raportezi ce ştii şi ai să vezi ce o să-ţi 
răspundă. 

Lolly se strecură afară şi Pinto se înapoie în camera unde 
se afla Maisie. 

— "Ţi-ai acoperit faţa cu plapuma, păpuşico? întrebă el. Nu 
vrei ca Pinto să vadă chipul tău drăgălaş? 

Apucă marginea plapumei şi o trase uşor, dar Maisie o 
ţinea cu toată puterea. Cu o smucitură, o trase totuşi, dar 


se dezechilibră şi căzu pe spate. În faţa sa se afla masca 
albă a lui Jack Judecătorul şi glasul urât al duşmanului său 
răsună strident: 

— Eu sunt moartea! Jack Judecătorul! Bietul, bătrânul 
Jack! Jack călăul! Îl vei mai întâlni într-o bună zi, Pinto, 
altfel de cum l-ai întâlnit acum! 

Pinto se prăbuşi la pământ: leşinase. 

Capitolul 22 

MAISIE POVESTEŞTE CE 1 S-A ÎNTÂMPLAT 

— Un lucru vreau să-l reţineţi, spuse sir Stanley Belcome 
adresându-se inspectorilor şefi ai departamentului său, în 
cursul conferinţei matinale de la Scotland Yard. Şi anume 
că, în lupta dintre criminal şi poliţie, sorții de izbândă ai 
răufăcătorului sunt de nouăzeci la sută. Într-adevăr, 
domnilor, criminalul ar putea, dacă ar fi inteligent, să iasă 
totdeauna învingător. 

— Exact, sir Stanley, completă Cole de la serviciul de 
cartoteci, dar eu unul n-am întâlnit încă nici un criminal 
care să nu fi fost un prost. 

— Şi nici n-ai să întâlneşti vreunul, până ce nu vei da de 
colonelul Boundary, zise sir Stanley zâmbind uşor. Şi 
motivul pentru care nu dai de el, este că nu e prost. Unul 
dintre dumneavoastră, domnilor, a scos din nou pe tapet 
chestiunea punerii sub urmărire a bandei colonelului 
Boundary şi în special a şefului ei. Ei bine, eu mă declar de 
acord, deşi mă îndoiesc că ministrul de interne sau 
procurorul ar aproba punctul meu de vedere. Posedăm o 
serie de dovezi, dar nu sunt suficient de solide pentru a-l 
trimite la închisoare. Ştim că acest om este un şantajist, 
care terorizează nefericitele sale victime, totuşi simplul fapt 
că noi avem părerea formată nu este de ajuns. Trebuie s-o 
dovedim, dar dovada ne lipseşte. În privinţa aceasta 
misteriosul Jack Judecătorul are un avantaj asupra noastră. 
Când ştie un lucru, asta îi ajunge! El nu caută dovezi 
precise, ci condamnă şi-şi duce la îndeplinire sentinţa fără a 
se sinchisi de prevederile codului juridic. 


— Ei, King, ce s-a întâmplat? 

Stafford King dăduse buzna în cameră. Era plin de praf, cu 
faţa înfierbântată şi ochii-i luceau de agitaţie. 

— A fost găsită, sir Stanley, a fost găsită! 

— A fost găsită? întrebă şeful încruntând sprâncenele. 
Despre cine vorbeşti? Domnişoara White? 

Stafford dădu din cap printr-un semn afirmativ. 

— Unde a fost găsită? 

— În apartamentul ei, sir Stanley. Acesta-i faptul cel mai 
uimitor în toată întâmplarea asta. 

— Cum, s-a înapoiat singură? 

— E o poveste ciudată, sir Stanley. Bineînţeles că a fost 
prizonieră şi că au ţinut-o undeva închisă. Nu ştie să-mi dea 
amănunte. Noaptea trecută a fost scoasă din casa unde o 
ţinuseră închisă. S-a petrecut o scenă îngrozitoare la care 
face numai aluzie, biata fată! După cât se pare leşinase şi 
când şi-a revenit în fire se afla într-o maşină în plină viteză. 
Asta-i cam tot ce mi-a spus. 

— Dar cine a luat-o de acolo? întrebă sir Stanley. 

Stafford făcu semn că nu ştie. 

— Presupun că are motive să fie discretă sau chiar nu e în 
stare să ne dea nici o lămurire. Acolo, fără îndoială, a fost 
narcotizată, căci arată îngrozitor de rău... Probabil, a şi 
făgăduit salvatorului ei necunoscut că nu va povesti mai 
mult decât strictul necesar. 

— Dar trebuie să raportez mai departe şi e foarte 
important pentru tânăra domnişoară să facă mărturisiri, 
mai ales, logodnicului ei... mi se pare că sunteţi logodiţi, 
King. 

Tânărul zâmbi emoţionat. 

— Ca şi dumneata, sunt de părere că nu e acum momentul 
să-i luăm fetei un interogatoriu, dar aş vrea s-o vezi cât mai 
curând şi s-o convingi să-ţi povestească tot. 

Maisie era acasă la ea, întinsă pe sofa. Se simţea încă 
slabă, dar cât de mulţumită era că scăpase, că se sfârşise 
acel vis îngrozitor care o chinuise, efectul întârziat al 


sedativului nu putea înăbuşi fericirea ce o stăpânea 
gândindu-se că e iarăşi liberă. Îşi reaminti treptat, unul câte 
unul, amănuntele ultimei nopţi, simţea că trebuie să facă 
acest efort. Îşi dădea seama că niciodată nu trebuie să se 
şteargă din amintirea ei cele întâmplate şi că, în acelaşi 
timp, nu avea voie să uite făgăduiala dată. Primul lucru de 
care îşi aduse aminte fu figura ireală, ca o arătare, a lui 
Jack Judecătorul. O ridicase din pat şi o culcase pe jos. Îşi 
aminti imediat că-l văzuse în pat acoperindu-se cu plapuma, 
apoi intrase Pinto. Când îşi revenise din leşin, se afla într-un 
automobil mare care străbătea repede străzile pustii şi 
întunecoase. Nu-şi amintea cine o scosese din încăperea 
aceea, nici cine o dăduse în grija omului scund şi îndesat 
care stătuse afară pe o scară rezemată de fereastra 
deschisă. Îşi mai aducea aminte de momentul când îşi 
revenise din leşin şi zărise la lumina slabă strălucirea unei 
batiste albe de mătase. Era prea ameţită ca să poată fi 
înspăimântată şi glasul blând care-i răsună la ureche 
înăbuşi în sufletul ei orice dorinţă de împotrivire. Omul 
acela mascat o ţinea în braţe cu duioşia unui frate pentru 
sora lui, sau a unui tată pentru copilul său. 

— Eşti în siguranţă, domnişoară White, răsună un glas. 
Înţelegi? Te-ai trezit? 

— Da, murmură ea. 

— Ştii de ce soartă îngrozitoare te-am scăpat? 

Ea făcu semn că da. 

— Îţi cer acum să-mi faci şi mie un serviciu. Vrei? 

Maisie făcu din nou semn că acceptă. 

— 'Te voi duce acasă la dumneata şi mâine prietenii 
dumitale vor afla că te-ai înapoiat. Dar nu le vei vorbi 
despre casa unde ai fost ţinută închisă. Nu trebuie să le 
povesteşti despre Silva sau oricare altul care se afla acolo. 
Mă înţelegi? 

— Dar de ce să nu povestesc nimic? 

Celălalt râse cu blândeţe. 


— Nu vreau să-i ocrotesc, zise el răspunzând gândului ei 
neformulat prin cuvinte, dar dacă dai informaţii, nu poţi 
povesti decât puţine şi poliţia nu poate descoperi decât 
puţin... iar oamenii aceia vor primi doar o pedeapsă mică. 
Ei merită însă o pedeapsă aspră, căci au distrus atâtea vieţi, 
au pricinuit atâta durere, încât ar fi o nedreptate 
strigătoare la cer să scape atât de uşor. Vrei să-i laşi în 
seama mea? 

Ea se sili să se ridice puţin şi-l privi fix. 

— 'Te recunosc, eşti Jack Judecătorul! 

El râse amar. 

— Da, sunt Jack Judecătorul. Sunt minciuna cu chip de om, 
sunt o mască, un caraghios, sunt „nimeni”... 

Maisie nu-şi dădu seama ce o îndemnă să apuce mâna 
necunoscutului. Simţi mănuşa mătăsoasă, apoi mâna 
cealaltă a omului mascat o acoperi pe cea a fetei. 

— Mulţumesc, zise el cu simplitate. Crezi că ai putea să 
mergi? Cotim tocmai în strada Doughty. Poţi să urci singură 
scările? 

— O să încerc, răspunse ea. 

Dar când o ajută să coboare din maşină fu cât p-aci să 
cadă şi necunoscutul o sprijini să urce până în apartamentul 
ei. Se opri obosită în dreptul uşii. 

— Mă simt destul de bine; pot să rămân singură, zise ea 
zâmbind. 

— N-ar fi mai bine să-ţi trimit pe cineva... o infirmieră? Ai 
cheia pe care ţi-am dat-o? 

— Cum ai ajuns în posesia ei? întrebă ea deodată şi el râse 
iarăşi. 

— Jack Judecătorul! zise el batjocoritor. Înțeleptul, bunul 
Jack Judecătorul! Are totul... şi nimic! O să-ţi trimit totuşi o 
infirmieră, una de încredere. Aş putea să-i trimit cheia prin 
altcineva. Ai vrea? 

— Cred că da, zise Maisie cu un zâmbet slab. Nu sunt cu 
totul restabilită. 


Necunoscutul o salută, se întoarse repede şi dispăru pe 
uşă. O lăsase pe canapea şi acolo o găsi, pe jumătate 
ameţită încă de sedative, bătrâna infirmieră de la spitalul 
St. George, care sosi o jumătate de oră după plecarea 
mascatului. Stafford veni în cursul după-amiezii şi fu 
încântat când află că poate vorbi cu fata. O găsi mai veselă 
şi mai întremată. Se aplecă spre ea şi o sărută pe obraz, iar 
mâna ei o căută pe a lui. 

— Acum îţi voi vorbi numai ca un detectiv de la Scotland 
Yard, râse el. Aş vrea să aflu diferite amănunte. 

— Nu am nimic de povestit, Stafford, zise ea. 

— Nimic? întrebă el mirat, dar ai fost răpită! 

— Am fost răpită, dusă de aici, nu ştiu unde, m-au ţinut 
închisă şi am fost narcotizată. 

— Nu ţi-au făcut nici un rău? întrebă el îngrijorat. 

— Nu ajunge? 

— Dar unde te-au dus? Cine te-a răpit? Cine au fost 
oamenii aceia? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Nu ştii? 

Maisie şovăi. 

— Ba cred că ştiu, dar nu-ţi pot spune. 

— De ce? întrebă el uimit. 

— Pentru că acela care m-a scăpat m-a rugat să nu spun 
nimic... şi, Stafford, nici nu ştii de la ce soartă îngrozitoare 
m-a scăpat! 

— Dar cine e omul acela? întrebă Stafford. 

— E necunoscutul... Jack Judecătorul, răspunse fata încet. 

Stafford sări în sus. 

— Jack Judecătorul! strigă el, cum de n-am ghicit? I-ai 
văzut faţa? 

Ea făcu semn că nu. 

— Ţi-a spus ceva care să lămurească misterul ce-l 
înconjoară? 

— Absolut nimic. Ce detectiv minunat eşti, Stafford! Şi eu 
care credeam că vii să-mi spui..., începu ea în timp ce 


obrajii i se îmbujorară, să-mi spui ce mai e nou, adăugă însă 
repede. E ceva nou? 

— Nu, afară de... 

Apoi îşi aminti că ea nu ştia nimic despre moartea tatălui 
ei şi nici despre ce urmase, dar considera că nu era necesar 
să-i dea această ştire, acum. 

Ea îl privea atentă şi în ochii i se citea îngrijorarea. 

— Ai auzit ceva despre tatăl meu? întrebă. 

— Nimic, minţi el. 

— Nu spui adevărul, Stafford, spuse punând mâna pe 
braţul lui. Stafford, ai veşti de la tatăl meu? 

EI o privi şi fata observă durerea din ochii săi 

— De ce nu ai puţină răbdare? În curând îţi voi spune tot 
ce-i nou, zise el încercând să glumească. S-au încheiat 
diferite căsătorii în lumea mare... 

— 'Te rog, spune-mi, Stafford! Zile de-a rândul am fost sub 
înrâurirea unui sedativ care a înăbuşit, oarecum, în mine 
facultatea de a mai simţi durerea. Poate că nu mă vei mai 
găsi niciodată într-o stare atât de prielnică de a auzi... ce 
poate fi mai îngrozitor. 

— Ce poate fi mai îngrozitor s-a întâmplat, Maisie, spuse 
el. 

— A fost arestat? întrebă ea. 

— Nu, draga mea, s-a întâmplat ceva mai rău. 

— S-a... s-a sinucis? întrebă ea încet. 

— A murit, răspunse el cu blândeţe. 

— Mort!... Cum a murit? 

— A fost împuşcat, noi credem că de un membru al bandei 
Boundary, un bărbat numit Raul. 

Ea ridică privirea spre el. 

— Nu l-am auzit niciodată pe tata pomenindu-l. 

— Se pare că acest om a venit din Franţa. 

— Şi a fost prins? 

— A fost ucis, răspunse Stafford, a fost prins asupra 
faptului şi executat pe loc. 

— De cine? întrebă fata. 


— De Jack Judecătorul. 

— Jack Judecătorul! şopti Maisie. Şi eu... eu nici nu i-am 
mulţumit! Nici n-am ştiut... 

Stafford îi povesti cum se făcuse descoperirea crimei şi la 
ce concluzii ajunsese poliţia. O jumătate de oră după aceea, 
o lăsă în grija infirmierei şi se înapoie la Scotland Yard să 
dea raportul. 

Capitolul 23 

FONDUL DE REZERVĂ AL BANDEI. 

Vestea despre evadarea fetei mai ajunsese şi la urechile 
altor persoane. Colonelul Boundary şedea în scaunul său 
favorit ascultând explicaţiile lui Pinto. 

— Şi zici că au ieşit pe fereastră, şi au coborât pe o scară? 
întrebă colonelul ironic când portughezul sfârşi. Probabil că 
ai leşinat şi ai căzut jos, hai? Ei bine, asta e o poveste 
minunată! Şi ce-ai făcut tu? Tu, care erai înarmat până-n 
dinţi? N-ai putut să tragi un foc de revolver? 

— Ai tras dumneata vreun foc când l-ai văzut pe Jack 
Judecătorul? întrebă celălalt iritat. Nu are nici un rost să-mi 
spui cum ar fi trebuit să procedez! 

— Poate că ai dreptate, răspunse colonelul. În fine, acum 
tot nu mai e nimic de făcut. Fata s-a dus şi toate planurile 
tale frumoase au căzut. 

— N-au fost ale mele, zise Pinto indignat, a fost numai 
ideea dumitale. 

— Nu ne rămâne altceva de făcut decât să aşteptăm, să 
vedem ce curs vor lua lucrurile. După toate aparențele, vor 
pune în curând mâna pe noi, spuse colonelul cu calm 
prefăcut. 

Pinto îngălbeni. 

— Da, urmă colonelul vorbind ca pentru sine. Cred că asta 
e ultima noastră zi de libertate. Sper că te vei simţi bine la 
puşcărie, Pinto! 

— Ia isprăveşte cu puşcăria, mârâi celălalt, asta nu-i 
glumă! 


— Nu, nu este, dar dacă se întâmplă, are lumea de ce 
râde. Şi ştii când râde lumea mai cu poftă, Pinto? Când 
cineva e lovit şi, de astă-dată, cei loviți vom fi noi. 

— Crezi că Maisie va povesti poliţiei ce i s-a întâmplat? 

— E aproape sigur, răspunse Boundary. La urma urmei nu 
prea e de aşteptat să tacă. Sunt foarte mulţumit că nu sunt 
amestecat în chestia asta. 

Pinto sări în sus. 

— Nu eşti amestecat în chestia asta? strigă el. Ba eşti, 
până peste cap! 

— Nu am absolut nici un amestec, Pinto. Nu există măcar o 
amprentă digitală care să le îngăduie să-mi aducă 
învinuirea că am luat parte la întâmplarea aceasta 
nenorocită. 

Portughezul se răsti la el: 

— Va să zică ăsta ţi-a fost jocul, hai? Ai de gând să ne tragi 
pe sfoară? Te pui la adăpost şi noi o păţim, da? 

— Şezi jos, nerodule! Auzi, să vă trag pe sfoară! Uşor te 
mai sperii când îţi merge de-a-ndoaselea. Am vrut numai să 
spun că e o chestie în care nu sunt băgat. Şi e un noroc 
mare pentru voi că lucrurile stau astfel. Pe cine caută să 
pună mâna poliţia? Pe tine, pe Crewe, pe restul bandei? 
Nici gând! Pe mine mă urmăresc. Dacă doboară copacul, 
toate crăcile cad o dată cu el. Înţelegi? Nu au nici un câştig 
dacă taie câteva crăci, fie ele chiar uscate... Nu vor fi 
mulţumiţi dacă vor dovedi numai vina ta în acest caz; e 
necesar să descopere şi ce amestec am avut eu. Ei caută să- 
Il prindă pe autorul principal, nu pe micii executanţi! Dacă 
fata povesteşte totul poliţiei, vor trimite pe cineva să ne 
urmărească vreo două-trei zile, să descopere dacă eu pot fi 
acuzat. Şi dacă găsesc o dovadă, fie ea cât de slabă, ei bine, 
fără îndoială că te vor aresta, dar şi pe mine împreună cu 
tine. Avantajul pe care vi-l aduc eu în afaceri este că eu sunt 
un fel de primă de asigurare pentru voi, pungaşi de mâna a 
doua. Eu sunt prada cea mare pe care au pus ochii şi 


momeala pe care o întrebuinţează nu e de natură s-o 
înghiţiţi voi. 

— Am ars toate hârtiile mele, explică Pinto, şi am distrus 
orice urmă ce-ar fi putut duce la descoperirea faptelor 
mele. 

— Că ai ars totul şi mi te-ai alăturat e cel mai inteligent 
lucru pe care l-ai putut face, zise colonelul. Ascultă ce-ţi 
spun: nu pe tine te urmăresc ei! Numai eu îi interesez, de 
asta poţi fi sigur. Poate vor încerca să bage frica în tine 
sperând că astfel vei depune mărturie împotriva mea. Am o 
presimţire că nu le vei face pe plac; dacă n-aş fi sigur, nu ai 
mai apuca să vezi astă-seară ridicarea cortinei la 
„Orpheum”, Pinto! Şi acum, vom ieşi. 

Se ridică repede, intră în dormitorul său şi apăru cu 
pălăria-i mare de fetru pe cap. Îl găsi pe Pinto muşcându-şi 
nervos unghiile şi privind afară pe fereastră. 

— Nu vreau să ies din casă, zise portughezul 

— Hai, îl îndemnă colonelul. Ce câştigi stând aici? 

Coborâră împreună în stradă şi câteva minute mai târziu 
treceau prin Green Park. 

— Nu înţeleg cum poţi pretinde că nu au nici o dovadă 
împotriva dumitale. Dacă Crotin te denunţă? 

— Până acum nu l-a oprit nimeni s-o facă, răspunse 
colonelul filosofic. Nu văd, însă, ce însemnătate ar putea 
avea asta. Pinto, habar n-ai de metodele mele şi mă îndoiesc 
că o să ai vreodată! Eşti un băiat deştept, folositor, dar dacă 
ai fi şeful unei bande, ai lucra astfel încât în mai puţin de o 
lună aţi fi toţi la puşcărie. De pildă Crotin, desigur, e furios 
şi e posibil ca afurisitul acela de Jack Judecătorul să fie pe 
lângă el şi să-i spună... Nu, nu se poate! Jack Judecătorul nu 
poate să ştie în chestia asta mai mult ca mine! Nu are nici o 
dovadă împotriva mea. Eu nu închei nici o afacere prin 
scrisori. Şi ce dovadă are Crotin? Niciuna. Nu i-am scris 
niciodată, nici măcar un rând. Crewe l-a adus la mine. l-am 
dat o masă şi i-am făcut propunerea fără nici un înconjur. 


Nu există nimic ce ar putea servi ca dovadă în faţa justiţiei, 
absolut nimic! 

— Şi ce-i cu documentele despre care vorbea Hanson? 

Colonelul se încruntă, apoi râse. 

— Sunt numai protocoalele tranzacţiilor noastre şi nu pot 
servi drept dovadă. Chiar poliţia a renunţat să le caute. Dar 
n-am terminat încă cu Crotin! 

— EI însă a terminat cu dumneata, zise Pinto. 

— Se poate, dar n-a terminat cu banda. Acum e rândul tău 
să te ocupi de el. 

— Eu? întrebă Pinto speriat. Ascultă, colonele, nu crezi că 
ar fi momentul să ne retragem? 

— Să ne retragem! exclamă colonelul dispreţuitor. E 
posibil să avem încurcături, dar se şi poate să scăpăm 
teferi. Dacă nu ni se întâmplă nimic, putem foarte bine 
continua. De altfel, avem şi nevoie de bani: afacerile cam 
scârţâie. 

— Unde te duci acum? întrebă celălalt văzând că 
Boundary se îndreaptă în altă direcţie. 

— "Tocmai mi-a trecut prin minte ca am putea trece pe la 
bancă să vedem cum stăm cu fondul nostru de rezervă, 
deoarece cursul lirei sterline a scăzut simţitor, vreau să-i 
spun lui Fergusson să cumpere dolari. 

Clădirea impunătoare a băncii „Victoria” din strada 
Victoria era la o mică distanţă de parc. Oricare ar fi fost 
părerile directorului Fergusson în ceea ce privea caracterul 
colonelului, din punct de vedere financiar avea pentru el un 
respect considerabil şi Dan Boundary fu îndată condus în 
biroul directorial. El rămase câtva timp înăuntru, iar Pinto îl 
aştepta nerăbdător în stradă. Colonelul nu îngăduia 
niciodată vreunuia dintre membrii bandei, fie ei chiar cei 
mai de vază, să cunoască în amănunt, la fel ca el, situaţia 
financiară. Ştiau, în linii mari, ce manipulări se făceau cu 
fondul de rezervă, dar, de fapt, suma depusă la banca 
„Victoria” aparţinea colonelului. După cum se află mai 
târziu, banda lui Boundary obişnuia, după fiecare lovitură, 


să împartă prada şi fiecare membru al asociaţiei lua partea 
la care avea dreptul. Banii erau împărţiţi între cinci 
persoane, iar partea a şasea era ceea ce se numea contul 
bandei, un fond comun, la care toţi puteau recurge în caz 
de nevoie. Capitalul bandei nu era trecut în registrele 
băncii. Era cunoscut sub denumirea „Contul B”. Cheltuielile 
afacerilor se plăteau, de obicei, din contul particular al 
colonelului şi i se rambursau după împărţirea câştigului. 
Asupra disponibilului său personal el era stăpân absolut, 
dar pentru a utiliza „Contul B” era nevoie de trei semnături. 
Unul din scopurile vizitei actuale a colonelului era să 
reducă numărul acestora la două, deoarece prin moartea 
lui Solomon White dispăruse una dintre persoanele 
autorizate să semneze. Se înapoie la Pinto şi, după toate 
aparențele, nu era nemulţumit. 

— Avem o grămadă de bani depuşi la bancă, zise el. Am 
şters numele lui Solly; de acum înainte semnăturile a mea şi 
a ta sau a mea şi a lui Crewe, vor fi suficiente. 

— Sau a mea şi a lui Crewe, presupun? prepuse Pinto 
zâmbind. 

— A, nu! Nu prea cred că un om este de neînlocuit dar 
semnătura lui Dan Boundary trebuie să existe, căci altfel nu 
se poate ridica nici un bânuţ din contul acela. 

La înapoiere, trecură iar prin parc şi colonelul îşi expuse 
filosofia sa asupra traiului necinstit: 

— A trăi înseamnă a jefui, Pinto. Singura greşeală pe care 
o poate face vreodată un pungaş e aceea de a ieşi din calea 
legală a afacerilor sale şi de a se lăsa influenţat de alte 
considerente decât de cele care îi îngăduie să strângă tot 
mai mulţi bani. 

— Ce vrei să spui? întrebă Pinto plictisit. 

— Iată ce, zise Boundary încet, n-aş fi căutat cu atâta 
îndârjire să pun stăpânire pe Maisie White, dacă n-aş fi ştiut 
că ţii la ea şi că vrei s-o ai. Asta e ceea ce se numeşte 
amestecul dragostei în chestiuni de afaceri. 


— Dar spuneai că ţi-e teamă să nu vorbească... Nu mai da 
acum vina pe mine, zise Pinto indignat. 

— Mi-era teamă... şi totuşi nu prea, răspunse colonelul. Mi 
se pare că mai degrabă eu însumi am vrut să-mi vâr în cap 
că ar fi periculoasă; bineînţeles că nu e! Nici Solomon 
White nu a însemnat un pericol real. Boundary se opri 
brusc şi, întinzând un deget uriaş spre pieptul celuilalt, 
continuă: ţine bine minte, Pinto, n-am necaz pe domnişoara 
White şi nu cred că mi-ar putea face vreun rău. Cât mă 
priveşte pe mine, te asigur că nu-i voi face nimic, nu mă voi 
atinge nici de un fir de păr din capul ei. Sunt convins că nu 
are nimic cu mine şi ordon tuturor care au vreo legătură cu 
persoana mea, adică tuturor asociaţilor mei, ca fata să fie 
lăsată în pace. 

Colonelul vorbi încet, precis, accentuând fiecare cuvânt. 
Pinto se încruntă; îl mai văzuse pe Boundary atât de 
binevoitor, acum ştia că Maisie White era condamnată. 

Capitolul 24 

PINTO PLEACĂ ÎN NORDUL ŢĂRII. 

Dacă Pinto ar fi fost un bun psiholog, ceea ce nu era cazul, 
i-ar fi atras atenţia faptul că Boundary îi dăduse informaţii 
asupra fondului de rezervă al bandei, ceea ce nu intra în 
obiceiul său, dar informaţiile căpătate de la colonelul 
Boundary în privinţa situaţiei sale financiare personale nu 
erau atât de satisfăcătoare, cum se aşteptase. Avea obiceiul 
să avanseze bani şi banda îi datora o sumă însemnată. Banii 
aceştia fuseseră daţi pentru continuarea activităţii 
diferitelor întreprinderi. A scoate această sumă din 
capitalul comun însemna să reducă fondul bandei la extrem 
de puţin şi nu putea îndrăzni să facă acest pas în momentul 
când toţi erau într-o situaţie foarte proastă. Nu numai că 
principalii săi subalterni, Pinto şi Crewe, erau într-o astfel 
de stare încât săreau în sus la orice zgomot şi tresăreau 
văzând o umbră, dar primise scrisori urgente din partea 
celorlalţi membri ai bandei, răsfiraţi prin toate ungherele 


ţării, şi se hotări să facă un act pe care nu-l mai făcuse de 
trei ani: o întrunire a tuturor membrilor organizaţiei sale. 

În noaptea aceea el adresă asociaţilor săi de afaceri 
convocarea pentru adunarea generală a Sindicatului 
Metalurgic Nord-European. Aceasta era una dintre 
societăţile ce-i aparţineau şi a cărei existenţă era justificată 
prin nişte turnătorii din nordul Angliei. Convocarea pentru 
o adunare generală a Sindicatului Metalurgic Nord- 
European însemna că situaţia era critică şi, de aceea, toţi 
asociaţii se prezentară, întrunirea avea loc în sala de 
banchete a unui restaurant din cartierul West End. Sosirea 
celor douăzeci de bărbaţi care se întâlniră acolo nu stârni 
nici un comentariu şi, după toate aparențele, nu atrase nici 
măcar atenţia detectivilor atât de vigilenţi de la Scotland 
Yard. Şi dacă discursul colonelului ar fi fost stenografiat şi 
supus controlului poliţiei, nu s-ar fi putut descoperi o cât de 
uşoară aluzie la adevărata semnificaţie a acestei întruniri. 
Boundary vorbi despre dificultăţile care stau azi în calea 
comerţului, despre concurenţa care ameninţa societatea lor 
şi se adresă acţionarilor cerându-le, având în vedere 
timpurile atât de grele, să acorde sprijinul lor leal. Dar cei 
de faţă ştiau foarte bine că vorbind de „concurenţă” vorbea 
de poliţie, dar aveau părerile lor deja formate în privinţa 
„timpurilor grele” la care se referea colonelul. Era o 
adunare generală destul de obişnuită a unei societăţi 
comerciale, terminându-se, ca totdeauna în asemenea 
cazuri, prin reînnoirea mandatului preşedintelui. Când 
toate acestea luară sfârşit şi şedinţa fu ridicată, abia atunci 
membrii asociaţiei începură să vorbească între ei şi 
discutară adevăratele chestiuni de afaceri. Atunci fu 
momentul când Selby, un bărbat scund şi îndesat, a cărui 
ocupaţie principală era să slujească drept intermediar între 
asociaţie şi întreprinderile ei cu caracter criminal, primi 
ordinul de a grăbi încheierea unor noi afaceri. Selby era cel 
care primea scrisorile. Pungaşul sau hoţul de buzunare 
care, în decursul activităţii sale, intra în posesia unor 


documente şi scrisori lipsite, până în momentul acela, de 
orice valoare, găsea, prin Selby, un debuşeu. Trei sferturi 
din scrisorile primite nu aveau nici o importanţă, dar uneori 
găsea o adevărată comoară, o scrisoare de dragoste pe 
care o păstra cu sfinţenie şi care forma baza unei noi 
„operaţii comerciale”. Apoi începea chinuirea unui suflet 
omenesc, o nouă victimă. Colonelul constată că grija cea 
mare a „acţionarilor” săi nu se datora temerii pentru 
viitorul asociaţiei sau nesiguranţei în privinţa afacerilor cu 
care se ocupa. De nenumărate ori i se punea o întrebare, 
pentru care toţi întrebuinţau aceleaşi cuvinte, şi tot de 
atâtea ori răspundea dând din umerii săi uriaşi: 

— Ce rost are să fiţi îngrijoraţi din cauza unei asemenea 
chestiuni? Jack Judecătorul e un pungaş! Nu e el omul care 
să se ducă la poliţie şi să ne denunțe; n-ar îndrăzni să intre 
acolo. Liăsaţi-l în seama noastră; vom pune noi mâna pe el, 
mai curând sau mai târziu. 

— Dar, întrebă cineva neliniştit, ce e cu Raul, care a fost 
ucis la Putney? 

— Raul nu era dintre ai noştri, răspunse colonelul. Nu am 
auzit niciodată numele tipului acela până în momentul când 
l-am citit în ziare. În ceea ce-l priveşte pe White, nu putem 
împiedica oamenii să aibă certurile lor particulare şi se 
prea poate ca ăsta să fi fost cazul cu francezul acela şi 
White. Eu sunt de părere că Raul, White şi acel Jack 
Judecătorul lucrau împreună. Având în vedere 
împrejurările, poate că nu e tocmai rău că White a fost ucis. 
Colonelul puse mâna pe umărul celuilalt şi, vrând să-l 
încurajeze, continuă vesel: acum puteţi pleca, băieţi, şi să 
fiţi fără nici o grijă. Lăsaţi-l pe prietenul Dan să-l pună la 
punct pe Jack Judecătorul, sau Billy Judecătorul, sau Tom 
Judecătorul, cum naiba l-o fi chemând!... 

Plecând de la întrunire, Boundary îşi exprimă 
nemulţumirea cu privire la rezultatul nu prea strălucit al 
întrevederii. Îi luă pe Pinto şi pe Crewe cu el în maşină şi-l 
lăsă pe cel din urmă la Piccaddilly Circus. Pinto ar fi fost 


mulţumit să-l poată întovărăşi pe „Elegantul” Crewe, dar 
colonelul îl reţinu. 

— Vreau să-ţi vorbesc Pinto, zise el. 

— Pentru ziua de azi m-am cam săturat de afaceri, 
răspunse portughezul. 

— Şi eu, dar asta nu mă împiedică să mă îngrijesc de cele 
urgente. Ţi-am vorbit ieri despre Crotin. 

— Fabricantul de stofe din Yorkshire? întrebă Pinto. 

— Chiar el. Îţi propusesem să te duci acolo şi să vorbeşti 
cu el. 

— Şi eu am fost de părere să nu mă duc, spuse Pinto. Lasă- 
l în pace! Nu vei mai avea niciodată o ocazie atât de 
minunată ca data trecută. 


— Eu nu renunţ la nimic, zise colonelul cu asprime. le temi 
că Crotin va şti acum să se păzească? Ce zici? Crezi desigur 
că, deoarece Jack Judecătorul a intervenit la momentul 
oportun, Crotin s-a întors în Yorkshire, crezându-se în 
siguranţă? Ei bine, te înşeli. Nu înţelegi această latură a 
unor astfel de afaceri. Tipul acesta moare de frică acasă, 
întrebându-se ce ar spune nobila sa nevastă dacă ar afla că 
e bigam. Şi azi, mai mult ca oricând are motiv să-i fie teamă. 
la uită-te aici! 

Scoase un ziar din buzunar şi Pinto îşi aminti că, în timpul 
întrunirii, colonelul făcuse de două ori aluzie la o anumită 
informaţie din ziar. Pasajul pe care colonelul i-l arată cu 
degetul avea următorul conţinut: „Prin moartea lui sir 
Tressillian Morgan se stinge una dintre cele mai vechi 
familii nobile. Domeniul său, evaluat mai mult de un milion, 
trece în posesia nepoatei sale, lady Sybil Crotin, fiica 
lordului Westsevern, căci fiul şi moştenitorul lui sir George 
a fost ucis în timpul războiului. Lady Sybil e soţia unui bine 
cunoscut industriaş.” 

— N-am ştiut asta, zise Pinto interesat. 

— Nici eu n-am ştiut nimic până azi, răspunse colonelul. Şi 
poţi să-ţi dai şi tu seama, Pinto, că aceasta e o afacere 
importantă. Nu e vorba numai de fabrică, dar avem acum 
ocazia de a da, într-adevăr, o lovitură mare. Nu pot să trimit 
pe nimeni afară de tine la el; Crewe nu se poate duce în nici 
un caz. Crotin îl cunoaşte. 

Pinto putu să vadă că Boundary aranjase totul şi că de 
două zile plănuise un atac banditesc asupra fabricantului. 
La Huddersfield se organiza un bazar în folosul spitalului 
local şi lady Sybil Crotin se interesa îndeaproape de reuşita 
lui. Ea aranjase programul festivităţii şi lansase o listă de 
subscripţie. 

— După cum se vede din ziarul local, lumea nu se prea 
grăbeşte să dea, zise colonelul, şi asta mi-a inspirat o idee. 
Tu eşti un băiat prezentabil, Pinto, şi după toate 
probabilitățile vei avea şi mai mare succes pentru că eşti 


străin. Te vei duce acolo, vei lua o mie de lire sterline cu 
tine şi, dacă va fi necesar, vei dona o sumă destul de 
importantă pentru sporirea fondului, dar asta trebuie făcut 
prin lady Sybil. Aranjează astfel încât să-i fii prezentat şi să 
te invite acasă la ea, unde vei putea da de Crotin. 

— Bine, voi prelua chestia asta, spuse Pinto dar nu crezi că 
ne va denunța? 

— Încă n-am auzit ca un om prins la strâmtoare să facă 
scandal. Nu, nu trebuie să ai nici o grijă în privinţa asta. Tot 
ce ai de făcut e să prinzi momentul potrivit şi să fii discret. 
Prin câteva aluzii, fă-l să înţeleagă ce-l aşteaptă şi vei vedea 
că va sta de vorbă cu tine ca un adevărat om de afaceri ce 
e. 

Pinto plecă să facă pregătirile de călătorie. Locuia într- 
unul din apartamentele situate la ultimul etaj al clădirii 
Albermale. Sună şi valetul deschise uşa. 

— Nu, domnule, nimeni nu v-a căutat, zise servitorul 
răspunzându-i la întrebarea pusă din priviri. 

Pinto respiră uşurat. 

— Plec în Yorkshire, explică el. Îţi voi da adresa înainte de 
a pleca şi să-mi scrii dacă a întrebat cineva de mine şi 
numele persoanelor care m-au căutat. 

— Desigur, domnule, răspunse servitorul. 

— Cred că voi fi mulţumit de tine, Cobalt, zise el. Feciorul 
pe care l-am avut înaintea ta în serviciu era cam nerod şi 
avea poftă să-şi bage nasul în chestiuni care nu-l priveau 
deloc. 

Servitorul zâmbi şi-i spuse: 

— În privinţa aceasta nu veţi avea nici o neplăcere, 
domnule. 

— Bineînţeles că nu am nimic de ascuns, continuă Pinto 
dând din umeri, dar ştii cum e lumea! Crede că dacă sunt 
asociatul colonelului Boundary, musai trebuie să fiu încurcat 
în fel de fel de treburi necurate. 

— Asta a spus-o şi domnul Snakit, observă servitorul. 

— Snakit? repetă Pinto mirat. Cine naiba e Snakit? 


Apoi îşi aminti de micul detectiv care fusese întâi în 
serviciul lui Maisie şi fusese apoi convins, graţie banilor 
colonelului, să-l servească pe acesta. 

— Ah, îl vezi uneori? întrebă Pinto într-o doară. 

— Vine câteodată sus, domnule. E feciorul colonelului, nu-i 
aşa? 

— Nu tocmai, răspunse Pinto. Eu în locul dumitale nu aş 
discuta nimic cu Snakit. 

— În orice caz, domnule, nu aş discuta cu el afacerile 
dumneavoastră, zise feciorul cu demnitate. 

Termină cu împachetatul şi, după ce îl ajută pe stăpânul 
său la îmbrăcat, fu liber să plece acasă. 

„Un băiat de treabă”, se gândi Pinto în timp ce uşa se 
închise după servitor. 

„Băiatul de treabă” cobori în stradă şi, după ce merse 
câţiva metri, urcă într-un taxi şi dădu şoferului o adresă. 
Maisie White tocmai scria în momentul când ţârâi soneria. 
Fata cobori să deschidă uşa. Nu vorbi cu noul venit până în 
clipa când fu iar în apartamentul ei; atunci abia se adresă 
omului scund şi politicos pe care Pinto îl numise Cobalt. 

— Ei bine, domnule Grey? zise ea. 

— Aş vrea să mă numiţi Cobalt, domnişoară, spuse el şi 
zâmbi. Prefer să mi se spună în acelaşi fel, altminteri sunt în 
pericol să mă dau de gol. 

— Ai descoperit ceva? 

— Foarte puţin, domnişoară, în apartament nu se poate 
găsi nimic. 

— Ai fost angajat ca fecior? 

— Mulțumită recomandărilor pe care mi le-aţi procurat, 
domnişoară, a fost foarte uşor să capăt slujba asta. Silva 
avea nevoie de un servitor şi a luat notă de certificatele 
mele, fără multă vorbă. 

— Şi n-ai putut descoperi nimic? 

— N-am găsit nimic în apartamentul său. Singurul lucru pe 
care l-am aflat e că pleacă mâine spre Yorkshire 

— Rămâne mult timp acolo? întrebă ea. 


— Va sta ceva vreme, răspunse detectivul. Cel puţin aşa 
cred; şi-a împachetat vreo zece costume, pălării şi tot felul 
de lucruri pe care îmi închipui că nu le-ar lua cu el dacă nu 
ar avea de gând să lipsească mai multe zile. 

— Ai idee la cine se duce? 

— Asta voi afla mâine, domnişoară, zise Cobalt. 

— În apartamentul colonelului n-ai fost? 

Detectivul făcu semn că nu. 

— Acum e păzit pe dinăuntru şi pe dinafară, domnişoară. 
Nu-l are numai pe valetul său, un tip cu care nu-i tocmai 
recomandabil să glumeşti, dar şi Snakit e angajat să-l 
păzească; după câte ştiu, el e omul care a fost în serviciul 
dumneavoastră. 

— Chiar el, spuse fata zâmbind uşor. Foarte bine, Cobalt, 
să-mi telefonezi dacă mai descoperi ceva. 

A doua zi dimineaţa, pe când îşi bea cafeaua, sună 
telefonul. Când ridică receptorul auzi glasul lui Cobalt: 

— Numai câteva cuvinte, domnişoară. El pleacă cu trenul 
de zece douăzeci şi cinci la Huddersfield, persoana la care 
se duce e o oarecare lady Sybil şi e vorba de o afacere 
bănească. 

— De unde ai aflat? 

— L-am auzit vorbind cu colonelul, în coridorul din faţa 
scărilor, şi am prins cuvintele: „Va plăti”. 

Maisie se gândi puţin. 

— Zece douăzeci şi cinci, repetă ea, mulţumesc foarte 
mult, domnule Cobalt. 

Puse receptorul la loc şi rămase câtva timp pe gânduri, 
apoi trecu repede în dormitor şi începu să se îmbrace. 

Capitolul 25 

UN FILANTROP 

Lady Sybil Crotin nu era o femeie cu obiceiuri burgheze; 
îşi dădea seama că se căsătorise cu un om de un rang 
inferior şi, în ultimul timp, văzu că n-ar fi fost nevoie să 
încheie această căsnicie, ceea ce o înăcri puţin. Se simţea 
datoare să fie plecată din Yorkshire cel puţin şase luni pe an 


şi când se înapoia se putea citi foarte lămurit pe faţa ei că 
era revoltată împotriva sorții. Lady Sybil era o femeie slabă, 
osoasă, cu ochi de un verde palid şi buze subţiri; nu fusese 
niciodată frumoasă, dar cei cinci sau şase ani petrecuţi în 
mijlocul unor oameni care îi erau străini o făcuseră 
răutăcioasă şi o istoviseră. Având în vedere nepopularitatea 
lui lady Sybil Crotin, era, poate, o greşeală ca ea să fie în 
fruntea comitetului pentru strângerea fondurilor destinate 
spitalului din localitate. Ea avea, însă, credinţa că numele şi 
situaţia ei exercitau o putere magică şi că astfel va învinge 
ceea ce numea ea „timiditatea oamenilor”. Lista de 
subscripţie pe care o lansase avu un răsunet slab şi puţin 
promiţător. Cu greutate izbutise să câştige bunăvoința 
câtorva persoane pentru bazar şi, cu toate că acesta fu 
inaugurat de o ducesă ea ştiu chiar din prima zi că nu va 
avea succesul dorit. Dacă ea, personal, ar fi contribuit cu o 
sumă importantă la fondul spitalului, ar fi putut avea 
speranţă că va izbuti, dar lady Sybil era prea meschină, iar 
sala mare şi posomorâtă pe care o alesese pentru bazar, 
numai fiindcă era ieftină, era nepotrivită pentru opera de 
binefacere pe care o patrona. În după-amiaza celei de-a 
doua zile, lady Sybil îşi punea mănuşile, aruncând o privire 
neprietenoasă bărbatului ei, care îşi bea cafeaua. 

— A fost întocmai cum mă aşteptam, zise ea cu un ton 
amar. Am făcut prostia de a lua o astfel de iniţiativă şi e 
pentru ultima oară că încerc să dau o mână de ajutor 
operelor de binefacere din oraşul acesta. 

Încurcat, domnul Crotin începu să-şi scarpine chelia. 

— Vor veni, spuse el plin de speranţă referindu-se la 
industriaşii a căror absenţă era cauza supărării lui lady 
Sybil. Vor veni când vor auzi ce serbare admirabilă dai. Şi 
dacă nu, atunci voi veni eu, Syb, şi voi cheltui câteva sute de 
lire sterline. 

— Nu vei face una ca asta, se răsti ea, şi, te rog, lasă-te de 
obiceiul acesta ridicol de a reduce numele meu la o singură 
silabă. Dacă locuitorii acestui oraş nu pot contribui cu un 


ajutor pentru întreţinerea spitalului lor, atunci nu-l merită 
şi, bineînţeles, că nu-ţi voi permite să arunci banii noştri pe 
o asemenea nerozie. 

Isprăvise cu încheiatul mănuşilor şi-şi privea soţul cu 
oarecare curiozitate. 

— Ce e cu tine, John? întrebă ea subit şi el tresări. 

— Ce zici, draga mea? spuse el făcând o încercare 
curajoasă de a zâmbi. O, nu e nimic. Ce ar putea fi? 

— Ai fost foarte ciudat în ultimul timp, de când te-ai 
înapoiat de la Londra. 

— Cred că am mâncat ceva ce nu mi-a priit... 

— E totul în ordine la fabrică? 

— La fabrică? O, da, totul e în ordine. 

— E ceva ce nu-mi place, zise ea clătinând capul şi domnul 
Crotin îngălbeni. Voi sta de vorbă cu tine după ce voi fi 
terminat cu afurisitul acesta de bazar, adăugă ea ieşind. 

Presupunerea colonelului Boundary că victima nenorocită 
a şantajului său va fi copleşită de griji fusese întemeiată. 
Crotin petrecuse multe nopţi nedormite de când se 
înapoiase de la Londra. Trăia tot timpul urmărit de spectrul 
justiţiei răzbunătoare şi exagera pericolul ce-l ameninţa. 
Viaţa îi părea lipsită de orice plăcere şi acum, de când 
aflase că nevastă-sa observase schimbarea petrecută în 
sufletul său, chinul devenise şi mai îngrozitor. Se duse la 
birou şi fu toată după-amiaza extrem de abătut; se plimbă 
prin fabrică şi se înapoie seara cu o oră mai devreme ca de 
obicei. Simţi oarecare bucurie când, vorbind cu soţia sa la 
telefon, putu să observe că era mai veselă de cum o ştia de 
luni de zile! 

— Alo, John? întrebă ea. Aduc un musafir la masă. Vrei să 
fii atât de bun şi să-l anunţi pe Phillips? 

— Foarte bine, draga mea, răspunse Crotin. 

— E un domn, Silva. Lai întâlnit vreodată? 

— Nu, draga mea. E un străin? 

— E portughez, răsună glasul soţiei sale. A fost foarte 
generos şi mi-a dat un ajutor însemnat. 


— Adu-l la masă! îmi va face plăcere să-l cunosc, zise 
Crotin. 

John Crotin tocmai îşi schimba hainele, când se înapoie 
lady Sybil şi o jumătate de oră mai târziu îl întâlni, pentru 
prima oară, pe Pinto Silva. Acesta era un bărbat arătos şi se 
îmbrăca foarte bine. Când portughezul intră în sufragerie şi 
strânse mâna pe care i-o întinse industriaşul, John Crotin se 
gândi că străinul era persoana cea mai distinsă pe care o 
văzuse vreodată. 

— Ţi-l recomand pe domnul da Silva, îi zise nevastă-sa 
prezentându-i musafirul. După cum ţi-am spus, John, 
domnul da Silva a fost extrem de amabil. 

— Nici nu ştiu ce ai să faci cu atâtea lucruri inutile pentru 
dumneata, pe care le-ai cumpărat, se adresă ea 
manieratului portughez 

— O să le dăruiesc, răspunse acesta. Există, de pildă, 
destule femei sărace în ţară care ar fi fericite să aibă 
pânzeturile pe care le-am cumpărat eu. 

În momentul acela, servitorul anunţă că masa e servită şi 
Pinto îi oferi braţul lui lady Sybil. Sfârşiseră aproape masa, 
când ea reveni asupra întrebuinţării pe care el avea s-o dea 
cumpărăturilor sale. 

— Te ocupi mult de chestiuni de binefacere, domnule da 
Silva? 

— Aici, ca şi în Portugalia, caut să fac cât mai mult bine 
săracilor, răspunse el. 

— Asta e foarte frumos, observă domnul Crotin şi făcu un 
gest de aprobare. Eu ştiu cât au de suferit aceşti bieţi 
oameni. Am trăit printre ei... 

Soţia sa îi aruncă o privire care îl făcu să tacă. 

— Se întâmplă adeseori să mi se aducă la cunoştinţă 
anumite cazuri de suferinţă, urmă Pinto. Şi am în minte 
două dintre aceste femei, cărora cumpărăturile mele le-ar fi 
foarte binevenite. De pildă, am auzit, mai zilele trecute, 
printr-o pură întâmplare, de o biată femeie din Wales, care 
a fost părăsită de bărbatul ei. 


Domnul Crotin tocmai ducea furculiţa la gură; o puse jos 
fără să mai mănânce. 

— Eu, personal, nu prea ştiu multe amănunte despre 
soarta ei, zise Pinto ca în treacăt, cazul mi-a fost povestit de 
un prieten. Cred că oamenii aceştia suferă mai mult decât 
ne închipuim. Vă voi împărtăşi un secret, lady Sybil, zise el 
cu glas insinuant. 

Nu se uită la Crotin, ci continuă: 

— Am câţiva prieteni care se gândesc să cumpere o 
fabrică. 

— O fabrică de stofe de lână? întrebă ea ridicând 
sprâncenele. 

— O fabrică de stofe de lână! repetă portughezul. 

— Dar pentru ce? întrebă lady Sybil. 

— Vrem să facem îmbrăcăminte pentru săraci. Suntem de 
părere că dacă am putea aranja această afacere pe baze 
cooperative, am obţine materialul necesar la un preţ mic, 
bineînţeles dacă fabrica n-ar necesita o sumă prea mare. 

Se uită la Crotin, a cărui faţă era de o paloare cadaverică. 

— Ce idee ciudată! exclamă lady Sybil. O fabrică bună v-ar 
costa o grămadă de bani. 

— Noi suntem de altă părere, zise Pinto. De fapt, sperăm 
să cumpărăm o fabrică minunată pe un preţ foarte 
rezonabil. Acesta a fost scopul venirii mele la Yorkshire şi 
pot să vă mărturisesc, lady Sybil, că numai din întâmplare 
am aflat de bazarul dumneavoastră şi am venit şi eu acolo. 

— Eu sunt de părere că e o greşeală foarte mare să fii 
prea generos cu cei săraci, spuse ea clătinând capul. 
Fiinţele acestea sunt arareori recunoscătoare. 

— Ştiu asta, confirmă Pinto cu seriozitate, dar nu aştept 
recunoştinţa lor. După părerea noastră, uneori ele se află în 
situaţii îngrozitoare, fără să aibă vreo vină. De exemplu, 
femeia aceea din Wales a fost părăsită de soţ... ei bine, 
acesta-i un caz grav. 

Lady Sybil deveni interesată. 


— Graţie cercetărilor noastre am aflat, zise Pinto vorbind 
încet şi insinuant, că bărbatul care a părăsit-o s-a căsătorit 
între timp şi ocupă o situaţie foarte importantă într-unul din 
oraşele din nordul Angliei. 

Domnul Crotin scăpă cuțitul din mână şi acesta căzu cu 
zgomot la pământ; mormăind o scuză, îl ridică. 

— Ce îngrozitor! exclamă lady Sybil. Purtarea omului acela 
ar trebui dată pe faţă. Nu merită să trăiască printre 
oameni. Nu poţi face nimic spre a-l pedepsi? 

— Ar fi posibil, zise Silva, dar asta ar procura o durere 
foarte mare actualei sale soţii, care nu ştie nimic de 
necredinţa soţului ei. 

— Ar fi mai bine să afle acum decât mai târziu, spuse lady 
Sybil, combativă. Eu cred că nu faceţi bine ascunzându-i 
totul. 

Crotin se ridică, clătinându-se, şi nevastă-sa îl privi 
bănuitoare. 

— Nu te simţi bine, John? întrebă ea. 

— Te rog să mă scuzi, draga mea; mă duc în birou, zise el. 
Poate că domnul da Silva mă va urma. Mi-ar... mi-ar face 
plăcere să discut cu el despre cumpărarea acelei fabrici. 

Pinto încuviinţă. 

— Atunci du-te, spuse lady Sybil, şi după ce aţi terminat de 
vorbit, vino înapoi, domnule da Silva. 

Pinto îl urmă pe Crotin la oarecare distanţă, îl văzu 
trecând într-o încăpere mare, aprinzând luminile, şi intră 
după el. După ce închise uşa, Crotin se întoarse spre 
musafirul său. 

— Acum spune-mi ce propunere ai să-mi faci, canalie! 
izbucni el cu asprime. Numegşte o sumă rezonabilă Şi-ţi voi 
plăti! 

Capitolul 26 

SOLDATUL MISTERIOS. 

În acelaşi tren cu care plecase Pinto Silva la Huddersfield, 
mai călătoreau două persoane şi nu era deloc pură 
întâmplare că nu se întâlniseră. În ultimul vagon, într-un 


compartiment de clasa a treia, se afla un soldat cu o raniţă 
în spinare; tot drumul citise un teanc imens de reviste. 
Cobori şi el la Huddersfield şi, la ieşirea de pe peron, Pinto 
ar fi putut să-l vadă, poate chiar îl zări. Soldatul lăsă raniţa 
la ghişeul de bagaje şi fu unul dintre cei câţiva oameni care 
vizitară, în după-amiaza aceea, bazarul organizat de lady 
Sybil. Trecu de două ori pe lângă Pinto şi o dată cumpără 
un fleac la acelaşi stand unde portughezul cheltuise bani 
din plin. Chiar dacă Pinto l-ar fi observat, cu siguranţă că nu 
i-ar fi dat vreo atenţie. Lady Sybil avu prilejul să observe 
prezenţa acestui militar şi ea personal îl informă, pe ton 
sever, că fumatul era oprit. Mormăind o scuză, tânărul 
aruncă ţigara pe jos şi o călcă cu piciorul, apoi părăsi sala. 
Când lady Sybil, întovărăşită de musafirul ei, plecase cu 
maşina spre castel, soldatul rămase lângă uşa pe unde 
ijeşiseră cei doi şi, câteva minute mai târziu, îi urmă într-un 
taxi care îl aştepta acolo de două ceasuri. Maşina sa nu se 
opri în faţa castelului, ci câţiva metri mai încolo. Soldatul 
cobori, se înapoie şi intră curajos pe poarta principală, 
îndreptându-se spre intrare. Se întunecase de-a binelea şi 
nimeni nu-l opri. Făcu înconjurul casei, cercetând-o cu 
luare-aminte şi găsi, destul de repede, sufrageria. 
Transperantele nu erau lăsate şi putu să vadă că servitorii 
puneau masa. Apoi trecu mai departe, spre o aripă a clădirii 
şi descoperi biroul. Intră îndată înăuntru; ferestrele şi uşa 
de sticlă erau deschise, lady Sybil ordonase să se aerisească 
încăperea ca să dispară mirosul de tutun. 

„Dacă cei doi bărbaţi vor avea o convorbire confidențială, 
aici va avea loc”, se gândi el privind în jurul său ca să 
găsească un loc unde să aştepte ascuns. 

Camera nu avea dulapuri. Se duse iar pe terasă ca s-o 
exploreze mai în detaliu. Privi în jurul său şi, deodată, se 
ascunse repede în dosul parapetului; văzuse pe cineva, 
îmbrăcat în negru, traversând pajiştea şi îndreptându-se 
spre terasă. Se furişă înapoi în cameră şi, în momentul 
acela, auzi paşi pe coridorul din faţa odăii. Păşi uşor spre 


divan şi se ascunse sub el. Probabil că intrase un servitor, 
căci auzi cum cineva închidea obloanele şi ferestrele. Erau 
nişte obloane obişnuite, pe care le puteai fixa, cum era 
moda mai înainte, cu ajutorul unei bare de fier; soldatul 
notă acest amănunt. Apoi fură trase draperiile. Cineva 
aprinse o lumină şi aţâţă focul, apoi lumina fu stinsă şi uşa 
fu închisă fără zgomot. Soldatul care se furişase în cameră 
se hotări repede. Se îndreptă spre uşa de sticlă, o deschise 
şi împinse obloanele aşa cum fuseseră când intrase mai 
înainte, apoi trase draperiile grele şi se înapoie în 
ascunzătoarea sa. Pregătise totul pentru cazul că ar fi fost 
nevoit să recurgă la fugă. Trecură astfel vreo zece minute. 
Apoi auzi ceva ce-i atrase atenţia; îşi concentră toate 
simţurile şi ascultă. Desluşi un pas uşor, afară pe terasă; 
cineva se furişase acolo. Se întrebă dacă n-o fi un servitor şi 
dacă va observa că oblonul era deschis. Se hotărâse 
aproape să se ducă să vadă cine e, când auzi un alt zgomot 
venind de pe coridor. Uşa se deschise brusc, lumina fu 
aprinsă şi soldatul se trase sub divan şi-şi ţinu răsuflarea. 

— Cât cere? 

Pinto râse şi-şi aprinse o ţigară. 

— Dragă domnule Crotin, trebuie să-ţi mărturisesc că nu 
înţeleg ce vrei să spui. 

— Isprăveşte cu prefăcătoriile! se răsti Crotin. Ştiu că vii 
din partea colonelului Boundary şi mai cunosc şi scopul 
vizitei dumitale! Vrei să cumperi fabrica mea, da? Ei bine, 
vom aranja astfel lucrurile, încât să nu te mai intereseze 
fabrica, în schimb îţi voi da bani. 

— Te rog să mă crezi că nu ştiu despre ce vorbeşti, într- 
adevăr, am venit să cumpăr o fabrică, nu neg. E tot atât de 
adevărat că vreau să cumpăr fabrica dumitale. 

— Şi cam ce ai de gând să-mi oferi pentru ea? 

— Douăzeci de mii de lire sterline, răspunse Pinto 
nepăsător. 

— Douăzeci de mii de lire sterline? Data trecută era vorba 
de treizeci de mii. Nu, nu, prietene... îţi voi plăti, dar nu cu 


fabrica. 

— Gândegşte-te la săraci! zise Pinto. 

— Mă gândesc la biata femeie din Wales şi la biata femeie 
de aici. Am ghicit în timpul mesei de unde vii. Eşti trimisul 
lui Boundary. 

— E mai bine să nu menţionăm nici un nume, îi spuse Pinto 
politicos. 

— la spune-mi, te rog, cine-i colonelul Boundary? 

Crotin se afla acum la biroul său. Scosese carnetul de 
cecuri şi-l aruncă pe masa de scris. 

— M-ai înghesuit bine, zise el. Îţi fac o propunere, îţi ofer 
cincizeci de mii de lire sterline dacă îmi dai în scris ca nu 
mă vei mai deranja niciodată. 

Câteva clipe fu tăcere şi soldatul ascuns sub divan asculta 
cu atenţia încordată. 

— Asta, dragul meu prieten, se auzi vocea portughezului, 
ar fi un şantaj. Dar nu-ţi închipui că aş avea de gând să mă 
fac vinovat de o asemenea nelegiuire? Nu ştiu nimic despre 
dumneata. Îţi propun numai să-mi vinzi pe un preţ 
rezonabil una dintre fabricile ce-ţi aparţin. 

— Douăzeci de mii de lire sterline e pentru dumneata o 
sumă rezonabilă, nu-i aşa? întrebă industriaşul. 

— Sunt mulţi bani, răspunse Pinto. 

Crotin trase sertarul biroului, zvârli carnetul de cecuri 
înăuntru şi închise sertarul cu zgomot. 

— Ei bine, nu-ţi voi da nimic, se răsti el. Nici fabrica, nici 
banii. Poţi să te cari! 

Se îndreptă apoi spre telefon. 

— Ce vrei să faci? întrebă Pinto ascunzându-şi teama. 

— Vreau să anunţ poliţia, zise celălalt. Mă voi 
autodenunţa, dar voi avea grijă să fii prins. 

— De ce să provoci atâtea încurcături? îi spuse Pinto 
împăciuitor. Libertatea şi reputaţia dumitale au doar o 
valoare mult mai mare pentru dumneata, decât o fabrică. 
Eşti bogat. Soţia dumitale are averea ei, îţi rămâne destul 


din ce să trăieşti până la moarte. De ce să provoci un 
scandal? 

Crotin lăsă capul în jos, oftând din greu şi se îndreptă, 
obosit, spre birou. 

— Şi dacă îţi voi vinde ceea ce vrei? întrebă el cu glas slab. 
De unde ştiu că nu vei veni din nou? 

— Când un domn îşi dă cuvântul de onoare..., începu Pinto 
cu demnitate. 

Fu întrerupt de un râs strident care-i îngheţă sângele în 
vine. Se întoarse brusc. Perdelele de la una din ferestre 
erau date deoparte şi de acolo apăruse silueta bine 
cunoscută! Pelerina neagră de mătase, faţa acoperită de o 
mască albă, pălăria cu boruri largi trasă peste ochi... Dinţii 
clănţăniră în gura lui Pinto şi îngrozit, se rezemă de perete. 

— Cine n-are încredere în Pinto? răsună glasul. Cine nu 
pune temei pe cuvântul de onoare al lui Pinto? Jack 
Judecătorul nu are încredere în el, sărmanul, bietul Jack 
Judecătorul! 

Soldatul din dosul divanului auzi aceste cuvinte şi îşi ţinu 
răsuflarea. Fără să se gândească la urmări, ridică încet 
capul şi privi: Jack Judecătorul stătea în locul unde se 
aşteptase să-l vadă. Intrase pe fereastra pe care o lăsase 
deschisă. De data aceasta nu avea nici o armă în mână şi 
Pinto îşi dădu repede seama că aceasta însemna un avantaj 
pentru el. Comutatorul era în apropierea sa şi Silva întinse 
mâna. Se auzi un clic uşor şi lumina se stinse. Figura lui 
Jack se contura lămurit pe fondul întunecat. Pinto scoase 
repede pumnalul pe care-l avea totdeauna la el şi, ţintind, îl 
zvârli spre duşmanul său. Văzu cum mascatul se apleacă, 
geamul se sparse şi Jack Judecătorul dispăru. Furios, dar 
mai cu seamă îngrozit la culme, portughezul se repezi la 
fereastra deschisă şi sări afară pe terasă. Avu încă timp să 
vadă cum un om îmbrăcat în negru sare peste balustradă şi 
fuge în parc. 

Capitolul 27 

JACK E PRINS. 


Dintr-o săritură, Pinto fu în grădină şi-l urmări. Mascatul 
ajunse la plantaţia de pomi şi urmăritorul său auzi fâşâitul 
frunzelor, când necunoscutul dispăru în întuneric. Într-o 
clipă fu după el. Îl pierdu din vedere şi se opri să asculte. 
Nu se auzi nici un sunet. 

— S-a ascuns, mormăi Pinto, apoi strigă: ieşi de acolo! Te 
văd şi te voi ucide ca pe un câine! Vino aici! 

Nu primi nici un răspuns însă; se repezi în direcţia unde i 
se părea că se află Jack Judecătorul, dar nu-l găsi. Înjurând, 
se îndreptă în altă direcţie când, deodată, zări o umbră în 
faţa sa şi se repezi la ea. Fu respins fără multă greutate şi 
rămase locului, uimit, căci haina pe care o atinsese cu mâna 
era făcută dintr-o stofă aspră şi avea nasuri de metal. 

— Un soldat! bâigui el. Cine eşti? 

— Nu te agita, Pinto. Numele meu e Stafford King. Şi cred 
că voi avea nevoie de tine. 

Pinto se întoarse să plece, dar King îl reţinu. 

— Poţi să te înapoiezi la Huddersfield şi să-ţi împachetezi 
geamantanele! Nu vei părăsi oraşul decât cu permisiunea 
mea. 

— Ce vrei să spui? întrebă Pinto respirând cu greu. 

— Vreau să spun că nenorocitul pe care aţi încercat să-l 
şantajaţi trebuie să te denunțe, indiferent de urmările ce 
vor decurge pentru el din asta. Acum, Pinto, ai un prilej 
minunat să-ţi dai pe faţă complicii. 

Pinto nu răspunse. Chibzuia. Apoi, după câteva clipe, zise: 

— Despre chestia asta vom vorbi mai târziu, King. Stau la 
hotelul „Huddersfield Arms”. Ne vom întâlni acolo peste o 
oră. 

Stafford King nu se mişcă până ce nu mai auzi paşii lui 
Pinto pierzându-se în depărtare. După aceea începu o 
cercetare sistematică, deoarece şi el ardea de nerăbdare să 
dezvăluie misterul ce înconjura persoana lui Jack 
Judecătorul. Detectivul se afla într-o plantație mică de 
leandri şi la mijloc se afla un chioşc. Într-acolo duceau 
câteva cărări şi Stafford se găsea chiar în mijlocul uneia 


dintre ele. Scârţâitul pietrişului sub picioarele sale îi inspiră 
o idee; merse de-a-ndăratelea, până ce ajunse în umbra 
unui copac, apoi, imitând zgomotul mereu mai slab al unor 
paşi ce se îndepărtează, rămase pe loc, în aşteptare. După 
câtva timp auzi un fâşâit. Stafford rămase nemişcat. Cineva 
înainta cu băgare de seamă prin desiş; zări o siluetă la o 
mică depărtare de el şi auzi zgomotul uşor al unor paşi pe 
pietriş; în momentul acela, sări spre el. Necunoscutul 
rămase o clipă nemişcat, pe urmă, întorcându-se repede, 
fugi iar spre tufiş. Dar, înainte de a fi făcut zece paşi, 
Stafford îl ajunsese din urmă şi-l imobiliză. 

— Prietene, zise el în şoaptă, nu ştiu ce voi face cu tine 
acum că te-am prins, dar în orice caz vreau să-mi memorez 
figura ta, ca să te recunosc dacă va fi nevoie 

— Nu, nu, zise un glas înăbuşit, să nu faci asta; te rog, nu! 

Dar Stafford îi smulse masca şi, căutându-se prin 
buzunare, găsi lampa sa electrică; aprinzând-o, îndreptă 
lumina spre faţa prizonierului său. Apoi, cu un strigăt de 
uimire, se dădu un pas înapoi... era Maisie White! 

— Maisie! zise el zăpăcit cu desăvârşire, Maisie! Tu eşti 
Jack Judecătorul? 

Ea nu răspunse. 

Stafford fluieră încet. Apoi, aşezându-se pe trunchiul unui 
copac tăiat, începu să râdă. 

— Dintre toţi, e tocmai Maisie! Şi eu nu bânuiam nimic! 

Fata îşi acoperise faţa cu mâinile şi plângea încet; el se 
apropie de ea şi o îmbrăţişă. 

— Iubito, nu s-a întâmplat nimic îngrozitor. Te rog, nu mai 
plânge. 

— O, nu înţelegi, nu înţelegi! Voiam să-l prind pe Silva. Am 
aflat că a plecat în nordul ţării ca să şantajeze pe cineva, 
cum le e obiceiul, şi l-am urmat. 

— Ai venit cu acelaşi tren? 

Ea făcu semn că da. 

— Ca şi mine, zise el zâmbind uşor. 


— L-am urmărit la bazar, urmă ea, pe urmă am observat 
ce face. Ştii, m-am întrebat dacă nu eşti şi tu aici şi te-am 
căutat peste tot cu privirea. După cât am putut să văd când 
lady Sybil ieşea din sală cu Pinto, nu mai era nimeni pe 
acolo, afară de soldat. 

— Eu eram soldatul acela, spuse Stafford. 

— Am descoperit unde locuieşte domnul Crotin şi am venit 
şi eu mai târziu, urmă ea. Bineînţeles, nu-mi formasem o 
idee lămurită despre ceea ce aveam de făcut şi numai 
graţie unei întâmplări norocoase am găsit fereastra biroului 
deschisă. 

— Nu a fost atât o întâmplare norocoasă, cât o prevedere 
a mea, zise Stafford. 

— Acum vreau să-ţi vorbesc despre Jack Judecătorul, 
începu ea. 

Dar el o întrerupse: 

— Să lăsăm asta pentru mai târziu. Principalul e că 
mulţumită mărturiei mele şi a ta, am pus mâna pe Pinto... 
Ce-a fost asta? 

Se auzi o împuşcătură. 

— Probabil un vânător clandestin, zise Stafford după o 
clipă. Nu-mi închipui ca Pinto să facă uz de armă. De altfel, 
nici nu cred că are una la el. Cu ce a aruncat după tine? 

— Un pumnal, îi răspunse ea. Aproape să mă nimerească... 
Dar spune-mi, în ce fel îl avem pe Pinto în mână? 

leşiseră dintre leandri şi se îndreptau spre casă. Ea se opri 
puţin să-şi scoată pelerina lungă, neagră şi Stafford văzu că 
purta o rochie scurtă sub ea. 

— Trebuie să-l silim pe Crotin să se adreseze justiţiei, zise 
Stafford. Din moment ce există mărturia noastră, nimic nu-l 
poate salva pe Pinto şi probabil că-l va târi şi pe colonel 
după el. Nici nu e nevoie de mărturia ta, adăugă el 
gândindu-se o clipă, şi, dacă va fi posibil, nu te voi amesteca 
în chestia asta. 

Ţipătul unei femei îl întrerupse. 


— S-a întâmplat ceva acolo, se impacientă el alergând spre 
casă. 

Un servitor stătea pe terasă strigând foarte agitat. 

— Tu eşti, lerence? 

— Nu, răspunse Stafford, sunt poliţist. 

— Slavă Domnului! făcu omul de pe terasă. Vrei sa fii atât 
de bun şi să intri, domnule? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Stafford sărind peste 
balustradă 

— Domnul Crotin s-a împuşcat. 

Douăsprezece ore mai târziu, Stafford King înmână şefului 
său raportul asupra celor întâmplate cu toate amănuntele 
privitoare la tragedia din ziua trecută. 

— Bietul om! zise sir Stanley. Mi-a fost teamă că va sfârşi 
astfel. 

— Aţi ştiut că a fost şantajat? întrebă Stafford. 

— S-a depus o plângere venind, probabil, din partea lui 
Jack Judecătorul, care în ultimul timp a început să-mi 
trimită mie personal rapoartele sale, zise sir Stanley. 
Bineînţeles că n-ai ce să-i faci lui Pinto. Numai mărturia 
dumitale nu ajunge. Ce păcat că nu există încă un martor! 

— Există un martor, sir Stanley. E Jack Judecătorul! 
izbucni Stafford şi sir Stanley sări în sus. 

— Jack Judecătorul! Ce înseamnă asta? 

— Jack Judecătorul a fost acolo, răspunse Stafford şi-i 
povesti cât de neaşteptat apăruse misteriosul personaj şi 
cum îl prinsese în grădină. 

— Şi pe urmă ai îndreptat lanterna spre faţa sa, da? Ei, 
cine a fost? 

— Maisie White, răspunse Stafford. 

— Dumnezeule sfinte! 

Sir Stanley rămase câtva timp nemişcat, cu mâinile în 
buzunare. 

— Chestia asta ascunde un mister mai mare decât mă 
aşteptam! exclamă el în cele din urmă. I-ai cerut 
domnişoarei White o explicaţie? 


— Credeam că cel mai bun lucru e să vă raportez 
dumneavoastră totul înainte de a-i cere... 

— De a se învinovăţi ea singură... poate că ai procedat 
bine. Îmi închipui că explicaţia pe care o va da va fi foarte 
simplă. Poate ne va spune şi cum reuşeşte Jack Judecătorul 
să fie prezent în două locuri diferite în acelaşi timp; este ea 
este acest personaj? 

— Dar nu înţeleg, sir Stanley? 

— Jack Judecătorul a fost noaptea trecută în dormitorul 
colonelului; şedea pe marginea patului său când Boundary 
s-a deşteptat şi, după ce mi-a declarat chiar el, personal, 
acum două ore, în acest birou, l-a înştiinţat că va muri în 
curând. 

— Sunteţi sigur, sir Stanley? întrebă Stafford neîncrezător. 

— Evident, doar nu-ţi închipui că Boundary ar inventa un 
asemenea lucru! De altfel, întâmplarea aceasta a avut 
rezultatul de a-l dezechilibra pe colonel şi, pentru prima 
oară, pare să fie într-adevăr speriat. Unde e domnişoara 
White? 

— E aici, sir Stanley. 

— Ai adus-o aici? Cu atât mai bine. Pofteşte-o înăuntru. 

După câteva minute, tânăra fată şedea în faţa şefului 
poliţiei. 

— Acum, domnişoară White, îţi vom pune câteva întrebări 
în privinţa spectacolului dumitale, zise sir Stanley 
prietenos. După câte am înţeles, ai apărut în costumul lui 
Jack Judecătorul imitându-i glasul. Ei bine, te previn, înainte 
de a continua convorbirea noastră, că nu cred o clipă că 
dumneata eşti Jack Judecătorul. Am dreptate? 

— Absolută dreptate, sir Stanley, răspunse fata. Nu ştiu 
prea bine de ce am făcut un lucru atât de nebunesc. Mă 
gândeam că Pinto e destul de înfricoşat de omul acela. 
Pelerina o aveam printre costumele mele, iar masca mi-am 
făcut-o singură. Nu ştiam dacă voi avea nevoie de acest 
costum, dar mă gândeam că dacă aş fi vreodată în pericol 


sau dacă voiam să bag groaza în Pinto, acesta era rolul pe 
care trebuia să-l joc. 

— Dar cum i-ai putut imita vocea dacă nu l-ai văzut 
niciodată pe Jack Judecătorul? 

— L-am văzut o dată. Mi se pare că aţi uitat, sir Stanley, 
doar el m-a scăpat din casa aceea înspăimântătoare. 

— Da, da, l-ai imitat bine, nu-i aşa? spuse sir Stanley şi se 
întoarse spre subalternul său, continuând: accept explicaţia 
domnişoarei White, Stafford, şi te sfătuiesc să-mi urmezi 
pilda. După câte am înţeles, s-a dus după Silva să-l 
urmărească şi şi-a luat costumul cu ea, ca un fel de armă de 
apărare. Ei bine, domnişoară White, eşti mulţumită de 
rezultatul muncii pe care ai depus-o ca detectiv? 

Ea zâmbi trist: 

— Mi se pare că nu sunt tocmai făcută pentru această 
meserie... 

— Aceasta este şi impresia mea, zise sir Stanley râzând. 
Nu există decât un detectiv adevărat... şi acela e Jack 
Judecătorul! 

Capitolul 28 

FUGA LUI PHILLOPOLIS. 

Pentru un singur lucru avea Pinto o mare slăbiciune: 
teatrul „Orpheum”. Acesta mersese prost şi fusese scos la 
vânzare într-un moment când proprietarii şi directorii de 
teatre erau puţin întreprinzători şi lipsa de bani era acută. 
Pinto îl cumpărase pe un preţ de nimic şi afacerea asta se 
dovedi a fi destul de bună. Teatrul îi servea pentru două 
scopuri: îi oferea plăcere şi era totodată justificarea averii 
sale. Se iscaseră vreo două scandaluri în legătură cu 
„Orpheum”, cu răsunet în presă, scandaluri cu caracter nu 
tocmai nevinovat, dar Pinto izbutise să scape de disprețul 
publicului. În orice caz, graţie lui „Orpheum” reuşise să 
înşele poliţia care îl vedea pe Silva trăind dintr-un venit de 
douăzeci de mii de lire sterline pe an, dar nu era în stare să 
descopere sursa averii sale. 


În seara asta era mai indispus ca oricând. Intră într-una 
din lojile avanscenei şi, trăgându-şi fotoliul în umbra 
draperiilor, se rezemă de spetează să-şi reexamineze 
situaţia. Se întorsese îngrozit din Yorkshire şi trebuise să 
îndure reproşurile furioase ale colonelului. Lojile 
avanscenei teatrului „Orpheum” nu erau niciodată vândute 
publicului: era pentru Pinto salonul şi biroul său. Urmărea 
fără veselie desfăşurarea micii reviste care nu lipsea 
niciodată din programul teatrului său, dar mintea-i era 
frământată de probleme arzătoare; în plus, era zdruncinat 
de interogatoriul ce i se luase la poliţia din Huddersfield. 
Ticluise o minciună care să explice de ce ieşise grăbit şi de 
ce domnul Crotin s-a sinucis după ce el părăsise biblioteca. 
Din fericire, se înapoiase în casă prin intrarea principală şi 
se afla în hol, inventând o poveste despre nişte hoţi care ar 
fi apărut deodată când, în timp ce vorbea cu lady Sybil care 
era foarte agitată, răsună împuşcătura ce puse capăt vieţii 
nefericitului bigam. Astfel scăpase fără să fie bănuit de 
crimă. 

Cineva bătu la uşa lojei şi un servitor vâri capul înăuntru: 

— Un domn vrea să vă vorbească, domnule, susţine că-l 
aşteptaţi. 

— Cum se numeşte? 

— Cartwright. 

— Pofteşte-l aici, zise Pinto. 

Noul venit era un bărbat scund şi îndesat, cu pielea 
obrajilor uscată de vânt şi bronzată; era în haine de seară şi 
vorbea ca un om de societate. 

— Am primit scrisoarea dumneavoastră, domnule Silva, 
începu el. Aţi primit înştiinţarea mea telefonică? 

— Da, răspunse Pinto. Vroiam să-ţi vorbesc între patru 
ochi. Cred că înţelegi că ceea ce am să-ţi spun e absolut 
confidenţial. 

— Înţeleg foarte bine, zise Cartwright. 

— Am citit despre dumneata în ziare, spuse Pinto. 
Dumneata eşti aviatorul din serviciul „Societăţii 


Aeronautice de Vest”, cel care a făcut călătoria fără escală? 

— Exact, răspunse Cartwright zâmbind. Am întreprins 
multe zboruri lungi. Presupun că vorbiţi de călătoria mea la 
San Sebastian? 

Pinto făcu semn că da. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări şi chiar dacă îţi vor 
părea indiscrete, te rog să mă crezi că intenţia mea este 
numai să culeg nişte informaţii care au importanţă vitală 
pentru mine. Ce situaţie ai la „Societatea de Vest”? 

— Sunt pilot. În caz că vă închipuiţi că sunt unul dintre 
directori sau că am capital investit în această întreprindere, 
vă înşelaţi. Aş dori să fie aşa, dar sunt numai un simplu 
angajat. 

— Asta voiam să ştiu, zise Pinto. Acum am să-ţi pun o altă 
întrebare. Cât costă cel mai bun aeroplan? 

— Depinde. Un avion pentru zboruri lungi, cum a fost cel 
cu care am zburat eu, ar costa vreo cinci mii de lire sterline. 

— Ai putea să cumperi unul? Se găsesc de vânzare? 
întrebă Pinto repede. 

— Aş putea cumpăra zece, chiar mâine, răspunse celălalt. 
Societatea R. A. FE. îşi vinde avioanele şi ştiu unde aş putea 
găsi unul dintre cele mai bune din ţară. 

— Îţi voi spune ce-mi trebuie, zise Pinto. Nu mă 
interesează atât de mult aviația, dar e posibil să fiu nevoit 
să mă înapoiez repede în Portugalia. Ştii că noi portughezii 
suntem, ca de obicei, în preajma unei revoluţii. 

— Înţeleg, aprobă Cartwright cu un zâmbet ascuns. 

— Având în vedere aceste împrejurări, urmă Pinto, poate 
va fi necesar să părăsesc această ţară... fără a mai pierde 
timpul cu formalităţile pentru paşaport. Am nevoie de un 
avion care să mă ducă de la Londra, să zicem, la Cintra, 
fără escală, şi am nevoie de un pilot capabil. 

Cartwright rămase pe gânduri, câteva clipe. 

— Da, cred că vă pot procura avionul şi sunt sigur că voi 
găsi şi un pilot, zise el. 


— Să vorbim deschis: aş vrea să te angajez pe un an, să-mi 
cumperi avionul şi să-l ţii undeva gata, oricând, de plecare, 
pentru mine. Te voi plăti bine. Nu vreau să se afle că avionul 
e al meu: îl cumperi pe numele dumitale. 

— Asta e foarte uşor, zise Cartwright. Când vreţi să 
cumpăr avionul? 

— Imediat, acum! răspunse Pinto. Cu cât ai mai repede 
avionul gata de plecare, cu atât mai bine. Eu sunt aici 
aproape în fiecare seară şi voi da ordin servitorilor să te 
lase să intri oricând. Vii mâine pe la unsprezece dimineaţa 
aici, îţi dau banii necesari pentru cumpărarea avionului şi- 
mi va face plăcere să-ţi plătesc salariul pe o jumătate de an 
înainte. 

— Va dura puţin timp până voi părăsi actualul meu post, 
zise Cartwright. În orice caz, am să-mi găsesc timp să 
cumpăr avionul. 

Se ridică să plece şi îi întinse lui Pinto mâna. 

— Nu uita, îi mai atrase atenţia portughezul, nimeni nu 
trebuie să afle ceva despre chestia asta. 

— Puteţi avea încredere în mine, răspunse celălalt. 

Pinto urmări restul revistei ceva mai înviorat. Rămase 
până la sfârşitul reprezentaţiei şi se duse pe urmă la clubul 
pe care-l frecventa, undeva în Pall Mall, care îl acceptase cu 
destulă uşurinţă drept membru, fără să se intereseze prea 
amănunţit despre viaţa pe care o ducea. Intră în salonul 
fumătorilor şi răsfoi ziarele de seară. O singură ştire îl 
interesa: aceeaşi care deşteptase şi interesul colonelului, 
despre un magazin de bijuterii care fusese jefuit în cursul 
nopţii trecute; se furase tot ce se afla în seif. Pinto continuă 
scurt timp lectura, apoi lăsă ziarul întrebându-se ce-l făcea 
să caute cu atâta râvnă ceva care să-l distreze şi îşi dădu 
seama tresărind că, de fapt, nu voia să se înapoieze la 
colonelul Boundary. Pentru prima oară avea o astfel de 
senzaţie, iar constatarea aceasta nu-i făcu deloc plăcere. Îşi 
puse paltonul şi plecă. Era o noapte rece cu ploaie măruntă. 
Pinto îşi ridică gulerul paltonului şi se uită împrejur căutând 


un taxi, dar nici în faţa clubului, nici în Piaţa Pall Mall nu 
văzu niciunul. Se îndreptă abătut spre locuinţa sa; repulsia 
de a da ochii cu Boundary nu-l părăsise. Un gând îi fulgeră 
prin minte: ce-ar fi să se ducă până la Phillopolis, micul 
negustor grec? Acesta era patronul unui club din Soho 
unde putea fi găsit, de obicei, între miezul nopţii şi ora 
două. Având o ţintă precisă, Pinto se simţi mai bine dispus 
şi-şi continuă drumul cu pas sprinten. Îl găsi pe grec şezând 
singur la o masă de marmură şi privind gânditor la o sticlă 
de şampanie. Tresări speriat când auzi glasul lui Pinto. 

— Şezi jos, zise el vădit uşurat. Credeam că e... 

— Cine credeai că e? Poliţia? îl luă peste picior Pinto. 

Spre uimirea sa, îl văzu pe grec tresărind. 

— Ce e cu colonelul Boundary? întrebă el iritat. A fost un 
timp când oricine se afla sub protecţia sa era în siguranţă. 
Plec din ţara asta, cât se poate de curând. 

— De ce? întrebă Pinto pe care lucrul acesta îl interesa 
foarte mult. 

Grecul întinse mâinile, făcând o strâmbătură. 

— Nervii! zise el. Nu-mi pot reveni din chestia aceea cu 
Maisie White. 

— Bah! făcu celălalt. Dacă poliţia s-ar fi interesat de 
afacerea asta, ar fi intervenit până acum! Te necăjeşti fără 
motiv, Phillopolis. 

— Eu ştiu foarte bine când e momentul să termin, zise 
grecul. Mi-am vizat paşaportul şi o şterg la sfârşitul acestei 
săptămâni. 

— Colonelul ştie despre intenţia ta? 

— Nu ştiu dacă e informat sau nu, spuse el. În orice caz, 
între mine şi Boundary nu există legături strânse de afaceri 
şi nu-l priveşte ceea ce fac eu. 

Pinto se simţi neliniştit descoperind că până şi un membru 
al bandei atât de neînsemnat ca Phillopolis se pregătea să 
fugă, întocmai ca un şoarece care părăseşte corabia în 
pericol de a se scufunda. Dar constatarea sa îl întări în 
convingerea că procedase bine luând toate precauţiile şi fu 


foarte mulţumit că-i trecuse prin minte să-l viziteze în seara 
aceea pe Phillopolis. 

— Când pleci din ţară? întrebă el. 

— Poimâine, răspunse grecul. Cred că o să mă duc în Italia 
pentru un an. Am câştigat destui bani ca să-mi îngădui să 
trăiesc fără să muncesc... şi am de gând să petrec bine. 

— Fericit muritor! zise Pinto ieşind cu grecul de la club. 
Dar ia spune, unde locuieşti? 

— În strada Somers, în Soho. E chiar după colţ. Vrei să vii 
la mine? 

Pinto şovăi o clipă, pe urmă zise: 

— Da, vin. 

Voia să vadă ce fel de casă avea Phillopolis. Vorbiră de una, 
de alta, până ce ajunseră în strada Somers. 

— Sper că nu te superi dacă o iau înainte? întrebă grecul. 
Mă aşteaptă acolo un... prieten şi s-ar speria dacă te-ar 
vedea apărând deodată. 

Pinto zâmbi în sinea sa. 

— Desigur că nu, răspunse el. Voi aştepta de partea 
cealaltă a străzii, până ce termini. 

Grecul avea locuinţa deasupra unui magazin de mobilă şi 
intrarea era printr-o uşă lăturalnică. Portughezul îl văzu 
intrând şi auzi închizându-se uşa. Se scurse timp 
îndelungat. Explicaţia acestei întârzieri o află Pinto într-un 
mod foarte neaşteptat; deodată, uşa se deschise şi apăru un 
bărbat; era urmat de alţi doi şi între ei se afla Phillopolis; 
felinarul de pe stradă lumina cătuşele de la mâinile 
grecului. Pinto, dintr-un intrând, observa ce se întâmplă. 
Phillopolis vorbea sau, mai bine zis, urla furios cu un glas 
strident, blestema şi plângea ca un nebun. 

— Voi le-aţi pus acolo, sunt puse de voi! ţipă el. Sunteţi 
nişte bestii! 

— Te potoleşti sau ai de gând să faci scandal? se auzi un 
glas. Ia-l, Dempsey! 

Pinto aşteptă până ce-i pierdu din ochi şi pe urmă traversă 
strada; în faţa uşii, un detectiv îşi aprindea pipa. 


— Bună seara, zise portughezul, s-a întâmplat ceva? 

Detectivul îl privi bănuitor. Dar Pinto era îmbrăcat în haine 
de seară şi vorbea ca un om de societate. 

— Nimic important, domnule, răspunse celălalt. A fost 
prins un tăinuitor. 

— Ce-i aia? întrebă Pinto jucând rolul omului cinstit care 
nu pricepea expresia argotică. 

— Adică ăsta ascundea lucruri de furat. Am găsit casa 
plină cu astfel de obiecte. De când sunt n-am văzut adunate 
laolaltă atâtea lucruri de preţ. Noaptea trecută a avut loc o 
spargere în Regent Street. Din magazinul unui bijutier s-au 
furat giuvaericale în valoare de douăzeci de mii de lire 
sterline şi le-am găsit, acum, pe toate aici. Îl bănuiam noi 
mereu pe omul acesta; nimeni nu ştia din ce trăieşte, dar 
mulţumită unui denunţ pe care l-am primit azi, l-am putut 
prinde. 

— Mulţumesc, zise Pinto. 

Plecă încet spre casă; nu-i mai era teamă să dea ochii cu 
colonelul. Avea ce să-i povestească şi era ceva care-i va 
inspira teamă chiar şi lui Boundary. 

Capitolul 29 

VOCEA MISTERIOASĂ. 

Aşa cum prevăzuse Silva, colonelul nu se culcase; îl 
aştepta şezând la biroul său şi făcea o pasenţă; când intră 
portughezul, ridică privirea, încruntându-se. 

— Ai ajuns în sfârşit, Pinto? începu el. 

Dar celălalt îl întrerupse: 

— Păstrează-ţi observaţiile pentru altădată, zise el. Au pus 
mâna pe Phillopolis! 

Cu o mişcare iute, nervoasă, colonelul împinse cărţile 
deoparte. 

— Au pus mâna pe Phillopolis? repetă el încet. Şi de ce 
faptă e acuzat? 

— A tăinuit lucruri furate, răspunse portughezul. Au găsit 
în apartamentul său obiectele furate la spargerea din 
strada Regent. 


— Înţeleg! Lucrurile au fost ascunse acolo cu scopul de a-l 
putea prinde, nu-i aşa? 

— Ce vrei să spui? întrebă Pinto. 

— Doar nu crezi că Phillopolis e tăinuitor? Asta e o afacere 
de care trebuie să te ocupi o viaţă întreagă până ce să poţi 
conta pe un câştig. Nu, Phillopolis ştie tot atât de puţin ca şi 
mine sau tine despre spargerea aceea şi despre bijuteriile 
furate. Ceea ce s-a găsit în apartamentul său a fost dus 
acolo cu scopul de a-l putea acuza de complicitate la furt. E 
mâna lui Jack Judecătorul, de data asta se îngroaşă gluma! 

— Jack Judecătorul! repetă Pinto. Dar crezi că el ar comite 
o spargere? 

Colonelul râse dispreţuitor: 

— Ar comite un asasinat? L-ar spânzura pe Raul? Te-ar 
împuşca pe tine? Nu mai pune întrebări idioate, Silva! 
Desigur că nu a fost Jack Judecătorul, îţi repet. În noaptea 
când tu erai în Yorkshire, încurcând toată afacerea aceea cu 
Crotin, Jack Judecătorul a venit aici, chiar în dormitorul 
meu şi mi-a spus că ne va ruina pe toţi, unul după altul, şi că 
pe mine mă va lăsa la urmă. Ne-a numit pe toţi: pe tine, pe 
Crewe, pe Selby... dar n-a numit-o pe Lolly Marsh. Asta-i 
ciudat! N-a pomenit măcar o dată de Lolly Marsh! Câteva 
clipe rămase pe gânduri, apoi urmă: va să zică l-a aranjat 
pe Phillopolis... Phillopolis trebuie să înghită acest hap. Nu 
pot face nimic pentru el. 

— Dar cu siguranţă că va putea dovedi..., începu Pinto. 

— Ce poate dovedi? întrebă celălalt. Poate arăta în ce fel 
îşi câştigă el banii? A fost prins cu lucrurile acelea în casă; 
nu are nici cea mai mică şansă de scăpare. Îţi spun sigur: 
Phillopolis va fi condamnat la cinci ani închisoare şi nimic în 
lume nu-l poate scăpa. Se afundă în fotoliul său şi-şi răsuci 
mustaţa stufoasă. 

— Phillopolis, Crewe, Pinto, Selby şi apoi eu, urmă el 
vorbind ca pentru sine, şi n-a numit-o măcar o dată pe Lolly 
Marsh. Şi Lolly a servit ca momeală la fiecare vânătoare la 
care porneam. Asta trebuie cercetat mai de-aproape, Pinto. 


Abia terminase fraza, când răsună un zbârnâit uşor dintr- 
un ungher al camerei şi Pinto ridică speriat privirea. 
Colonelul făcu la fel şi un zâmbet se ivi pe faţa sa. 

— Un musafir, zise el cu blândeţe. Cu siguranţă că nu e 
vechiul nostru prieten, Jack Judecătorul. 

— Ce e asta? întrebă Pinto. 

— Un mic aparat de alamă pe care l-am fixat pe una din 
treptele scării. Nu-mi place să fiu surprins. 

— Poate că e Crewe? zise Pinto. 

— Crewe a plecat acasă acum o oră. Nu, acesta e un 
musafir adevărat. 

Aşteptară câteva secunde, pe urmă cineva bătu la uşa 
apartamentului. 

— Deschide, Pinto, îi spuse colonelul. Şi deoarece 
portughezul nu se mişcă îndată continuă: deschide-i odată, 
ţi-e frică? 

— Nu mi-e frică de nimic, bombăni Pinto şi ieşi repede din 
odaie. 

Deschise larg uşa şi se dădu înapoi mai mult decât uimit, 
în faţa lui era Maisie White. 

— Vreau să vorbesc cu colonelul Boundary, zise ea brusc. 

— Poftim, poftim, spuse Pinto cu glas răguşit, închise uşa şi 
o conduse pe Maisie la colonel. 

Acesta închise ochii pe jumătate zărind fata. Bănui că i s-a 
întins o cursă şi privi peste capul ei, aşteptându-se parcă să 
vadă o escortă în urma ei. 

— Ce onoare neaşteptată, domnişoară White! i se adresă 
el cu glas mieros şi privi cu înţeles ceasornicul de pe cămin. 
De obicei, nu primim musafiri la o oră atât de înaintată, în 
special domnişoare atât de încântătoare. 

Maisie adusese cu ea un pachet pe care-l puse pe masă. 

— Regret că e atât de târziu, zise ea liniştită, dar am 
examinat toată seara conturile tatălui meu Ce-i aici vă 
aparţine; pachetul acesta conţine douăzeci şi şapte de mii 
trei sute de lire sterline. Suma aceasta reprezintă tot ce a 


rămas din banii pe care tatăl meu i-a câştigat lucrând cu 
banda dumitale. 

— Bani necuraţi, ei? zise colonelul glumind. Faci o prostie, 
domnişoară White, tatăl dumitale a câştigat banii aceştia 
prin muncă cinstită. 

— Ştiu foarte bine ce fel de afaceri a făcut, am vrut numai 
să-mi uşurez conştiinţa înapoind aceşti bani. 

— Va să zică ai venit aici ca să repari o greşeală? şuieră 
colonelul. 

— Da, pentru asta, răspunse ea înfruntându-l. 

— Dar nu singură, ci înconjurată din toate părţile de 
poliţie. Domnul Stafford King te aşteaptă, desigur, afară 
într-un taxi, poate, chiar în faţa uşii, zise colonelul pe 
acelaşi ton. N-ai de ce să te temi de noi, domnişoară White! 

Luă pachetul, rupse învelitoarea şi scoase două grămezi 
de bancnote. 

— Şi din ce ai să trăieşti? întrebă el. 

— Din munca mea cinstită, răspunse fata. Acesta-i un fel 
ciudat de a-şi câştiga cineva existenţa, nu-i aşa, colonele? 

— Sunt sigur că n-ai să munceşti niciodată mai greu decât 
mine, zise colonelul. 

Apoi, privind banii: 

— Va să zică asta e partea lui Solly White, nu-i aşa? 
Presupun că în suma aceasta nu intră şi valoarea casei sau 
a maşinii sale? 

— Am vândut totul, răspunse fata liniştită. Cel mai mic 
lucru ce i-a aparţinut l-am vândut şi aici v-am adus ceea ce 
am realizat. 

Ea vru să iasă, dar Pinto o opri: 

— Un moment, domnişoară White! Dacă te-ai gândit să vii 
aici, la miezul nopţii... 

Colonelul îl despărţi pe Pinto de Maisie dându-i 
portughezului un brânci. Fără să spună un cuvânt, deschise 
uşa. 

— Noapte bună, domnişoară White! zise el. Complimentele 
mele domnului Stafford King care, după cum presupun, se 


află pe undeva prin apropiere, şi tuturor băieţilor inteligenţi 
din poliţia criminală, care supraveghează casa în momentul 
acesta. 

Ea zâmbi, dar nu apucă mâna pe care i-o întinsese 
colonelul. 

— Bună seara, spuse ea. 

Boundary o conduse până la uşă şi aprinse toate luminile 
de pe scară; pe urmă aşteptă până ce ultimul ecou al 
paşilor ei se pierdu şi abia atunci se întoarse la tovarăşul 
său. 

— Ştii că eşti bine, Pinto? zise el liniştit. Din toată banda, 
tu ai inteligenţa cea mai redusă! 

— Dacă a venit aici singură... 

— Singură! şuieră colonelul. Am făcut de câteva ori aluzie 
la faptul că venise cu o întreagă armată de poliţişti după ea! 
Primul ei țipăt ar fi fost semnalul pentru arestarea noastră. 
Nu te-ai învăţat încă minte astă-noapte? Cât timp crezi că i- 
ar trebui lui Stafford King să aranjeze un delict în care tu să 
apari vinovat şi să te bage la răcoare? 

Colonelul se duse la fereastră şi o urmări pe Maisie cu 
privirea. În faţa porţii staţiona un taxi şi, după cum 
prevăzuse, un bărbat o aştepta, fata urcă în maşină, iar 
bărbatul o urmă. Colonelul închise obloanele smucindu-le 
cu zgomot şi începu să se plimbe prin odaie. Se opri la 
capătul celălalt al încăperii şi privi peretele. 

— Ştii, m-am întrebat de ce a stricat Jack Judecătorul acest 
tapet, zise el. M-a pus pe gânduri şi de atunci încerc mereu 
să ghicesc ce a urmărit. 

— Crezi că a fost un capriciu? întrebă Pinto. 

— Nu cred că Jack Judecătorul se ţine de fleacuri. La orice 
pas pe care-l face are înaintea ochilor un scop precis. 

— Poate că intenţiona să te silească să nu intri a doua zi în 
cameră şi să poată căuta el hârtiile pe care le ascunzi, 
sugeră Pinto. 

— Mă cunoaşte îndeajuns ca să nu facă una ca asta, 
răspunse colonelul. Ştia foarte bine că nu aş fi lăsat nici o 


bucată de hârtie în odaie, ştia că nimeni n-ar fi găsit nimic. 
Poate că... 

— Poate că ce? întrebă Pinto. 

— E posibil ca lucrătorii să fi venit, de fapt, cu dublu scop. 
Te pomeneşti că au fost poliţişti... 

Dădu din umeri. 

— Acum, Pinto, zise el cu glasul schimbat, nu voi sta să 
discut cu tine despre Crotin. Ai încurcat lucrurile urât de 
tot: n-ar fi trebuit să te trimit pe tine. Avem două chestiuni 
de pus la punct. Crewe vrea să se retragă şi mi se pare că şi 
tu te pregăteşti s-o ştergi. 

— Eu? se miră Pinto cu indignarea omului cinstit, îţi 
închipui că te-aş părăsi, colonele, dacă ai fi ameninţat? 

— Dacă îmi închipui una ca asta? râse colonelul. Nu face 
pe prostul! Şezi jos! Când ai văzut-o pe Lolly Marsh pentru 
ultima oară? 

Pinto se gândi puţin. 

— N-am văzut-o de câteva săptămâni de zile. 

— Nici eu, zise colonelul. Desigur că lipsa ei e foarte 
explicabilă. Nu vine decât atunci când e chemată. După cât 
îmi amintesc, ai avut o mică neînțelegere cu domnişoara 
asta. În privinţa lui Maisie White? 

— S-a amestecat..., începu Pinto. 

— Şi pe cât se pare ţi-a salvat viaţa, observă colonelul. Nu, 
pentru chestia asta n-ai de ce să-i porţi pică. 

Boundary trase sertarul biroului, scoase o carte poştală şi 
începu să scrie repede câteva cuvinte. 

— Îl voi pune pe Snakit s-o urmărească, zise el. 

— Snakit! făcu portughezul dispreţuitor. 

— E foarte potrivit pentru un asemenea lucru, spuse 
colonelul. Snakit poate îndeplini o astfel de misiune. Oricum 
nu face nimic pentru banii pe care-i primeşte şi Lolly nu-l 
cunoaşte, aşa-i? 

— Da, poate, răspunse Pinto distrat. Dacă crezi că Lolly te 
înşală, de ce nu... 


— 'Te voi înştiinţa când voi avea nevoie de sfaturile tale în 
chestiuni de afaceri! Unde locuieşte Lolly? 

— Pe bulevardul Tavistock. 

Colonelul isprăvi de scris cartea poştală şi, punând-o 
deoparte, zise: 

— Ce vine acum? 

Ridică privirea în tavan, căutând parcă o inspiraţie. 

— Crewe! exclamă el. Şi Crewe începe să se îndepărteze. 
I-am dat însărcinarea să lămurească trecutul lui Gregory 
Coco. N-am mai auzit de el de vreo două zile. 

Cineva râse. Era un râs ciudat, îndepărtat, dar Pinto îl 
recunoscu şi părul i se făcu măciucă. Deveni cenuşiu la faţă; 
îl privi pe colonel, apoi se întoarse, înfricoşat, spre uşă. 

— Ai auzit? şopti el. 

— Am auzit... şi-i mulţumesc Domnului, răspunse colonelul 
suspinând adânc. 

Pinto îl privi uimit. 

— Dar a fost Jack Judecătorul! zise el cu glas scăzut. 

— Ştiu, şi totuşi îi mulţumesc Domnului! 

Se ridică încet, făcu înconjurul camerei, deschise uşa care 
dădea în odaia sa de culcare şi aprinse lumina. În cameră 
nu era nimeni şi singurul dulap care se afla acolo, şi unde s- 
ar fi putut ascunde cineva, avea uşile larg deschise. Se 
înapoie, se duse în hol şi deschise încet uşa. Nici în coridor 
nu se afla nimeni; închise uşa, trase zăvoarele şi se întoarse. 

— 'Te miri, desigur, că am mulţumit lui Dumnezeu? întrebă 
el încet. Am mai auzit odată acel râs şi am crezut că 
înnebunesc, asta-i explicaţia. Aş prefera să fie Jack 
Judecătorul în carne şi oase, decât Jack Judecătorul ca 
spirit, umblând prin casa mea. 

— L-ai mai auzit râzând? se miră Pinto. Aici? 

— În camera asta, răspunse colonelul. Credeam că 
înnebunesc. Tu eşti singurul, afară de mine, care a auzit 
acel râs. 

— Frumoasă perspectivă! Ce zici? Hai să vorbim despre 
altceva! 


Capitolul 30 

DIAMANTELE DEPUSE LA BANCĂ. 

Din prima clipă se putea susţine cu siguranţă că Phillopolis 
nu putea avea nici o speranţă de scăpare. Delictul ce i se 
imputa era absolut dovedit şi atât de grav, încât judecătorul 
de instrucţie nu avu nici un moment de şovăială de a-l 
trimite în faţa tribunalului penal. Toate obiectele furate din 
magazinul bijutierului fuseseră găsite în apartamentul său. 
Reprezentanţii poliţiei declarară că Phillopolis era bănuit de 
ani de zile şi că felul în care îşi câştiga existenţa fusese 
adeseori obiectul cercetărilor lor. Colonelul nu fu de faţă la 
proces şi nici vreun alt membru al bandei, afară de micul 
Selby, care fusese chemat de colonel şi se prezentă dis-de- 
dimineaţă. 

— Nu există nici umbră de speranţă pentru el, raportă 
Selby, care era un vechi prieten al pungaşilor de mâna a 
doua şi era foarte versat în asemenea chestii. Dacă nu ia 
zece ani, să nu-mi spui pe nume. 

— Ce zice Phillopolis? 

— Jură că obiectele acelea nu se aflau în apartamentul său 
în momentul când a plecat de acasă, în seara aceea. Dar 
dacă e adevărat că lucrurile au fost puse acolo de altcineva, 
poţi să-ţi spun că omul acela a lucrat bine. 

Convorbirea avu loc în Green Park, unul din locurile 
favorite ale colonelului. 

— Vrei o havană, Selby? întrebă el. Ce mai e nou pe la 
tine? 

Selby muşcă atent vârful ţigării. 

— Aproape nimic, zise el. Mai zilele trecute am pus mâna 
pe nişte scrisori de la doamna Crombie Brail. Fiul ei are 
nişte încurcături prin Africa de Sud. Scrisorile le-am 
căpătat prin Lew Litchfield. Avea un serviciu la Manchester. 

Lew Litchfield era un tânăr pungaş inteligent şi colonelul 
ştia ce fel de „slujbă” avea el. 

— Le-ai cumpărat? întrebă el. 


— l-am dat zece lire pe ele, răspunse Selby. Nu cred că 
ştie ce valoare au. 

Colonelul clătină capul. 

— Nu sunt astea scrisorile care ne aduc câştig, zise el. În 
orice caz, nu te-am chemat să vorbim despre scrisori. Am 
de lucru pentru tine. 

Selby nu păru încântat şi acesta nu era un semn bun. 
Colonelul băgă de seamă. 

— Nu pari prea mulţumit, zise el. 

— Îţi spun sincer, colonele, am impresia că suntem 
urmăriţi şi nu vreau să risc. 

— Ai s-o faci totuşi, îi spuse colonelul. 'Trebuie înlăturat 
cineva. 

Selby îşi muşcă buzele. 

— Nu vreau să fiu amestecat în chestia asta. Am avut 
destule necazuri cu afacerea Hanson. 

— Prin „înlăturat” nu înţeleg ca persoana aceea sa fie 
ucisă sau chinuită într-un fel sau altul, continuă colonelul, şi 
afară de asta e vorba de unul dintre ai noştri. Îţi repet că nu 
vreau să i se întâmple nici un rău lui Lolly. 

— Lolly? 

Selby nu-şi ascunse uimirea. 

— Doar n-a... 

— Nu ştiu ce a sau n-a făcut până acum, dar cred că a 
venit momentul să plece, zise colonelul. Şi, după cât mi se 
pare, a sosit şi pentru tine vremea să pleci, Selby. Nu ştiu 
dacă Lolly ne înşală, dar dacă i-aş propune să părăsească 
Anglia, e posibil să mă trădeze. Ştii cât de bănuitoare sunt 
femeile astea. Singura cale pe care am găsit-o bună e s-o 
înfricoşez şi s-o fac să se hotărască singură să plece cât mai 
repede şi vreau ca tu s-o ajuţi. Am cumpărat o barcă cu 
motor. E pregătită la Twickenham; poţi să-ţi duci pe bord 
tot ce ai şi să pleci la... 

— Unde? 

— Oriunde vrei, zise colonelul. Olanda, Danemarca, mi-e 
perfect egal! Barca e foarte bună. Acum să-ţi spun ce am de 


gând... Când voi crede că Lolly încearcă să ne trădeze, voi 
băga spaima în ea şi va fi încântată dacă i se prezintă ocazia 
să plece pe drumul cel mai scurt şi cât mai repede din 
Anglia. Poţi pleca cu ea şi s-o ţii sub observaţie până ce 
situaţia de aici se va limpezi. 

— E o propunere... acceptabilă, spuse Selby după ce se 
gândi câteva clipe. Primesc însărcinarea, colonele. 

— Ar fi bine dacă ai aduce la Londra câţiva oameni 
pricepuţi, care să ştie ce au de făcut cu Lolly, în caz că ne-ar 
face neplăceri... nu, nu vom recurge la nimic brutal... Cum 
să-i facem una ca asta? Tu vei prelua totul şi vei fi 
răspunzător de felul cum va fi tratată Lolly. 

După ce se despărţi de agentul său, colonelul se îndreptă 
spre Westminster şi luă un taxi care-l duse de-a lungul 
cheiului până la Blackfriars. Se putea să fie urmărit şi 
probabil că aşa şi era, dar faptul acesta nu-l deranja. Trecu 
prin Ludgate Circus, merse pe strada St. Bride spre Hatton 
Park şi intră în magazinul lui Mygleberg. Domnul 
Mygleberg, un olandez foarte fin şi politicos, îl primi şi-l 
pofti în biroul său. 

— Îmi pare bine că ai venit, colonele, zise el. Te aştept de 
câteva zile. Ni s-a trimis tocmai acum un stoc de pietre 
preţioase din Amsterdam şi cred că unele te-ar interesa şi 
pe dumneata. 

Negustorul dispăru şi reveni, aducând pe o tavă cele mai 
strălucitoare diamante ce ieşiseră vreodată din mâinile 
şlefuitorilor. Colonelul le examină cu atenţie şi alese câteva 
pe care le puse deoparte. 

— Pe acestea le voi lua, spuse el. 

Mygleberg râse: 

— Sunt cele mai frumoase. Ştiam eu că te pricepi să alegi 
ce e mai bun, colonele. 

— Cât ceri pe ele? 

Mygleberg făcu repede socoteala şi numi colonelului 
suma. 


— E mult, zise acesta, dar nu cred că ai exagerat. De altfel, 
oricând le pot vinde, cel puţin, la acelaşi preţ. 

— După părerea mea, faci foarte bine că-ţi investeşti 
averea în pietre preţioase, colonele, îl aprobă olandezul. 
Valoarea lor e mereu în urcare, niciodată în scădere. 

Colonelul scoase din buzunar un teanc de bancnote şi plăti 
diamantele. Erau banii pe care, în noaptea precedentă, îi 
înmânase Maisie White. Aşteptă până ce negustorul făcu un 
pacheţel pe care scrise numele şi adresa colonelului, 
pecetluindu-l apoi. După aceea, mulţumit, Boundary îşi luă 
rămas-bun de la Mygleberg, fixând o zi când va veni din 
nou. Intenţiona să depună pachetul cu bijuterii împreună cu 
altele la bancă, în seiful său particular care mai cuprindea 
şi alte valori. Timp de luni de zile, colonelul se ocupase cu 
transformarea în dolari a averii sale. Se puteau negocia mai 
lesne şi urma lor era mai greu de găsit decât a bancnotelor 
englezeşti. La simpla sa cerere şi fără să dea socoteală 
nimănui, era în drept să ceară conţinutul safeului său şi să 
părăsească banca fără ca cineva să bănuiască măcar că 
ducea cu sine cea mai mare parte a averii sale. Luă un taxi 
şi o porni spre bancă. Acolo fu primit de directorul 
Fergusson. 

— Bună dimineaţa, colonele, zise Fergusson. Tocmai îţi 
scriam câteva cuvinte. Disponibilul dumitale a scăzut 
simţitor. 

— Adevărat? întrebă colonelul surprins. 

— Mă gândeam că poate nu cunoşti exact situaţia, încercă 
să-l lămurească Fergusson, în ultimul timp ai retras, însă, 
sume foarte importante. 

— Voi aranja eu lucrurile, răspunse colonelul. Doar n-am 
emis cecuri fără acoperire? întrebă el în glumă şi Fergusson 
zâmbi. 

— Ai optzeci de mii de lire sterline în „Contul B”, zise 
directorul. Probabil că nu vrei să-i atingi. 

„Contul B.” era titulatura simbolică a fondului aparţinând 
principalilor colaboratori ai lui Boundary. 


— Nu cumva ţi-e teamă că mă voi face vinovat de 
deturnarea fondurilor societăţii? întrebă colonelul, pe 
acelaşi ton. Fii liniştit, voi găsi azi timpul să pun la punct 
contul meu. Până atunci, urmă el, scoțând un pachet din 
buzunar, aş vrea să pun asta în seiful meu. 

— Cum să nu! răspunse Fergusson şi sună. 

Apăru un funcţionar. 

— Condu-l pe colonelul Boundary în tezaur! Vrea să 
depună ceva în seiful său. Ori poate ai vrea s-o fac eu, 
colonele? 

— Nu, mă duc eu singur, răspunse Boundary. 

Îl urmă pe funcţionarul care cobora scara în spirală ce 
ducea la camera seifurilor personale, bine luminată. Cu 
cheia pe care i-o înmână, tânărul deschise seiful cu numărul 
20. Avea două compartimente; cel din stânga deţinea un 
sertar adânc pe care colonelul îl trase afară. Ştia că pusese 
acolo o sumă apreciabilă în dolari americani strânsă frumos 
în pachete, chiar cu mâna lui. 

— Mă întreb adeseori, colonele Boundary, zise funcţionarul 
interesat, de ce nu întrebuinţaţi chiar seiful băncii? Ştiţi că 
noi nu răspundem de pierderile suferite de un client care 
are un seif propriu. 

— Ştiu, îi spuse colonelul prietenos, nu mă sperie riscul. 

Puse noul pacheţel peste grămada de bani, împinse 
sertarul la loc, încuie seiful şi-i înmână tânărului cheia 
continuând să-i vorbească: 

— Găsesc că banca are destule probleme pe cap, aşa că 
nu-i nevoie s-o mai încarce şi eu cu altele; de altfel, îmi place 
uneori să înfrunt pericolul. 

— Aşa am auzit şi eu, răspunse funcţionarul cu 
nevinovăție. 

Colonelul îi aruncă tânărului o privire cercetătoare. 

Capitolul 31 

GLASUL MISTERIOS RĂSUNĂ IARĂŞI. 

Părăsi banca mulţumit că aranjase totul, fără ajutorul 
cuiva. Nu fixase încă data plecării sale şi nici calea pe care o 


va apuca. Multe trebuiau să se mai întâmple până ce să 
părăsească el pământul Angliei şi, deoarece pusese totul la 
punct, avea destul timp să chibzuiască bine înainte de 
plecare. În zilele următoare se petrecură o serie de fapte 
care-l îndreptăţiră să creadă că fuga sa nu era chiar atât de 
urgentă. Într-o dimineaţă îl întâlni pe Stafford King în parc 
şi detectivul fu neobişnuit de vorbăreţ şi prietenos cu el. 
Glasul ce răsunase în apartament nu se mai auzise şi nici 
Jack Judecătorul nu mai dăduse vreun semn de viaţă. lată 
însă că, la cinci zile după ce depusese pacheţelul acela 
preţios la bancă, primi cea dintâi lovitură. Înapoindu-se de 
la un spectacol, îl găsi pe Snakit aşteptându-l. Micul 
detectiv îşi dădea atâtea aere făcând pe misteriosul, încât 
colonelul înţelese imediat că descoperise ceva. 

— Ei bine, zise el închizând uşa, ce-ai descoperit? 

— E în legătură cu poliţia, răspunse Snakit. 

— Lolly? 

— Chiar de domnişoara Marsh vorbesc. 

— Spune-mi mai precis ce ştii! ceru colonelul. Vrei să mă 
informezi că are obiceiul de a sta de vorbă cu sergentul din 
Piccadilly Circus? 

— Vă înştiinţez, domnule, spuse Snakit demn, că 
obişnuieşte să se vadă cu Stafford King, un detectiv bine 
cunoscut de la Scotland Yard... 

— Unde se întâlnesc? îl întrerupse colonelul. 

— În tot felul de locuri ciudate... asta-i partea suspectă, 
răspunse Snakit. S-au întâlnit de două ori la ora unsprezece 
noaptea, la capătul străzii St. James şi s-au plimbat 
împreună, discutând foarte aprins. O dată a întâlnit-o la 
capătul scărilor din Piaţa Waterloo. Azi-dimineaţă, urmă el 
vorbind încet, căci fără îndoială că acum venea bomba, azi- 
dimineaţă, Stafford King s-a dus la birourile Societăţii de 
Transporturi Maritime din strada Cock şi a reţinut cabina 
şaptesprezece pe „Lapland”, cu destinaţia New York. 

— Pentru cine? 

— Pentru domnişoara Isabel Trenton. 


Colonelul dădu din cap. Numele acesta îl mai întrebuinţase 
Lolly şi altă dată; povestea devenea interesantă. 

— Când pleacă vaporul ăsta, „Lapland”? 

Detectivul îşi consultă carnetul. 

— Sâmbăta viitoare, zise el, din Liverpool. 

— Bine, Snakit, ai lucrat foarte bine. Vezi dacă poţi da de 
ea şi... stai... Nu, astă-noapte n-o mai urmări. Voi sta eu de 
vorbă cu ea. 

Vestea aceasta îl neliniştise pe colonel; faptul ca Lolly se 
pregătea s-o şteargă pe furiş, asta nu avea mare 
importanţă, dar pleca cu ajutorul poliţiei, care-i cumpărase 
biletul de drum. Asta însemna că aflaseră de la ea tot ce ştia 
şi că o expediau din ţară înainte de producerea catastrofei. 

Faptul nu era numai important, ci dovedea totodată şi 
gravitatea situaţiei, sau poliţia avea de gând să dea imediat 
lovitura, sau... îi trecu ceva prin minte şi-i telefonă lui Pinto, 
apoi îl convocă şi pe Crewe. Când Selby veni în după-amiaza 
aceea, cei trei se aflau împreună, cufundaţi într-o discuţie 
aprinsă. Sosi într-un moment nepotrivit: colonelul spumega 
de furie. Pricina era Crewe, care şedea cu braţele 
încrucişate şi cu o expresie de încordare pe faţă, privind în 
Jos. 

— Poţi să termini cu rolul tău de gentleman, Crewe! strigă 
colonelul. Am ajuns să mă satur auzindu-te mereu spunând 
ce vrei şi ce nu vrei să faci! Dacă Lolly ne-a trădat, n-are 
decât să sufere consecinţele. 

— Şi ce folos ai avea, presupunând că ar fi chiar aşa? 
răspunse celălalt arţăgos. Nu cred nici un moment că a 
făcut una ca asta. Dar presupunând că ne-a denunţat, ce 
vrei să faci? Să mai adaugi încă o crimă la cele de care eşti 
suspectat? Lolly s-a săturat de traiul acesta şi vrea să plece 
undeva, ca să poată duce o viaţă de om cumsecade. 

— Aha, ai discutat toate astea cu ea, aşa-i? întrebă 
colonelul cu un calm prevestitor de rău. Poate că şi tu eşti 
sătul de traiul acesta şi vrei să pleci, să duci o viaţă de om 


cumsecade? Îmi amintesc că ai spus aşa ceva acum câteva 
săptămâni. 

— "Toţi ne-am săturat, răspunse Crewe. Priveşte-l pe Pinto! 
Crezi că el arde de nerăbdare s-o ducă tot aşa, mai 
departe? 

Pinto tresări. 

— De ce mă amesteci pe mine în chestia asta? Eu stau 
alături de colonel până la sfârşit. Şi sunt de acord cu elcă 
ar trebui să ştim ce a spus Lolly poliţiei. 

— Nu putea să spună nimic, zise Crewe. De altfel, ce ştie 
ea? 

— Ştie destule! se răsti colonelul. Să-ţi pun o întrebare. Nu 
cumva ea e Jack Judecătorul? 

Crewe îl privi uimit. 

— Asta e o presupunere absurdă, zise el. Cum ţi-a venit 
ideea? 

— O să-ţi spun imediat, răspunse colonelul N-a fost 
niciodată cu noi când îşi făcea Jack apariţia... asta trebuie s- 
o admiţi, nu-i aşa? 

Crewe se gândi o clipă. 

— Admit că te înşeli, zise el, a fost cu noi în noaptea când 
Jack Judecătorul a apărut prima oară, aici. 

Colonelul rămase buimăcit. Acest fapt de care i se amintea 
îi desfiinţă rapid bănuiala. 

— Da, ai dreptate. E adevărat, a fost, acum îmi amintesc că 
a şi insultat-o. Dar sunt sigur că de atunci l-a mai întâlnit; 
sunt sigur că de atunci a lucrat mână-n mână cu el. Cine 
era acel Jack care a fost la Yorkshire? 

De data asta fu rândul lui Crewe să rămână fără replică. 

— Jack Judecătorul lucrează cu siguranţă în tovărăşie cu 
cineva, urmă colonelul triumfător. Şi eu presupun că acel 
tovarăş e Lolly Marsh. 

— Asta e o minciună! 

Colonelul ridică repede privirea. 

— Cine a spus asta? întrebă el aspru. 

Crewe clătină capul. 


— Eu nu, zise el. 

— Tu, Selby? 

— Eu? făcu Selby mirat. Nu! Credeam că dumneata ai 
vorbit. Glasul a venit din partea unde şezi dumneata, 
colonele. 

Boundary se ridică. 

— Aici e ceva ce nu-mi place, zise el. 

— Am descoperit ce e! exclamă Pinto. Vocea aceea nu ţi s-a 
părut deloc ciudată, colonele? Din primul moment m-am 
întrebat ce mi-o fi atras atenţia şi acum ştiu. E un 
gramofon! 

— Un gramofon? 

— Sună întocmai ca un glas de pe o placă de gramofon. 

Colonelul făcu un semn afirmativ. 

— Acum mi se pare şi mie că e aşa, zise el. Mi se părea 
ceva cunoscut. Cu siguranţă că e vorba de un gramofon! 

Cercetară odaia cu multă grijă, apoi luară la rând rafturile 
adânci ale bibliotecii, aşteptându-se să descopere aparatul 
ascuns printre cărţi. Crewe nu luă parte la cercetarea 
aceea, dar îi urmărea cu privirea, având un uşor zâmbet pe 
buze. La un moment dat colonelul, întorcându-se, îi observă 
atitudinea. 

— Ce naiba te face să rânjeşti? întrebă el. De ce nu ne 
ajuţi, Crewe? Tu nu eşti interesat? 

— Nu într-atât încât să mă prostesc, căutând un gramofon 
când ştiu că vocea răsună totdeauna la momentul oportun, 
răspunse Crewe. Nu vi se pare că ar trebui să fie un aparat 
foarte isteţ ca să se priceapă să se amestece în conversaţie 
în clipa potrivită? 

Colonelul rămase puţin pe gânduri, apoi se înapoie la locul 
său din capul mesei şi-şi şterse fruntea de sudoare. 

— Pinto, are dreptate, zise el. Tipul a izbutit să ascundă pe 
undeva un aparat în apartamentul acesta, ca să-şi bată joc 
de noi, dar mai curând sau mai târziu tot vom da de el. Nu 
ştiu în ce fel îl pune în mişcare, nici cine se ocupă de asta, 


colonelul aruncă lui Crewe o privire bănuitoare, nici cine se 
ocupă de asta, repetă el. 

— Ai mai spus-o o dată, mormăi Crewe rece. 

— Ne vom întâlni aici, la noapte, la ora unsprezece, zise 
colonelul. Am poftit-o şi pe Lolly. Ascultă, Crewe, urmă el 
mai blând, eşti amestecat până peste cap în toate chestiile 
astea şi acum nu te poţi sustrage. La urma urmei eşti tot 
atât de mult ca noi în pericol de a pierde viaţa sau 
libertatea. Dacă Lolly ne-a trădat, trebuie să... 

— Lolly nu ne-a trădat, colonele, îl întrerupse Crewe. Ţin la 
fata asta şi... 

Boundary observă că faţa lui Crewe devenise palidă şi-l 
ironiză: 

— Va să zică aşa stau lucrurile? Un mic roman de dragoste 
a răsărit dintre preocupările noastre serioase, comerciale! 
Poate că ştii şi despre ce a vorbit cu Stafford King? 

— Ştiu că vrea să plece din ţară, să părăsească banda, dar 
nu e adevărat că te-a trădat pe dumneata sau pe oricare 
altul dintre noi. Lolly a dus o viaţă mizerabilă şi s-a săturat, 
asta e tot. Ce imputare vrei să-i aduci pentru asta? 

— Nu e vorba aici de vreo imputare sau de laudă, 
răspunse colonelul, ci dacă o eliminăm sau dacă ne păstrăm 
şi de-acum încolo încrederea în ea, iar chestiunea aceasta o 
vom lămuri la noapte. Vei fi şi tu de faţă, Crewe! 

Capitolul 32 

LOLILY PLEACĂ. 

Lui Crewe, „Elegantul”, i se păru că scena la care lua 
parte se asemăna într-un mod foarte ciudat cu un proces la 
care asistase şi el. Colonelul şedea în capul mesei şi părea 
un adevărat judecător, şi încă unul neîndurător. Pinto şedea 
în dreapta sa, Selby în stânga şi Crewe mai departe, între 
Lolly şi Pinto. 

Lolly Marsh ştia foarte bine de ce fusese chemată. 

— Îmi pare rău că am fost silit să te chem aici şi să-ţi pun 
aceste întrebări, zise colonelul, dar noi toţi suntem 
ameninţaţi de pericol şi vrem să ştim la ce să ne aşteptăm 


de la tine. Eşti suspectată că ai fi în legătură cu poliţia. E 
adevărat? 

— Dacă vrei să spui că m-am întâlnit cu domnul Stafford 
King... da, asta e adevărat. Dumneata mi-ai spus să mă 
apropii de el. Am fost doar săptămâni de zile... 

— Scuza asta e destul de bună, dar nu merge, Lolly, o 
întrerupse colonelul. Nu faci cunoştinţă cu un om ca 
Stafford King ca să-l întâlneşti pe urmă pe ascuns în strada 
James. Şi nu te apropii stând de fiecare dată doar o 
jumătate de oră de vorbă cu el. Şi nici nu am auzit să te fi 
încurcat până acum cu un tip în aşa fel încât să-ţi scoată un 
bilet de drum pentru America. 

Ea tresări. 

— Ştii cum se fac asemenea lucruri. Le-ai mai făcut şi altă 
dată, Lolly, urmă colonelul. Ei bine, acum fii fată bună şi 
spune-ne cât de departe ai mers. 

— Îţi voi spune adevărul, răspunse fata. M-am săturat de 
viaţa asta, colonele. Vreau să plec, să nu mai ştiu nimic de 
toate astea şi... doar el mă va ajuta! 

— Un reformator social, hai? zise colonelul. N-am ştiut că 
poliţia ocroteşte scârbe de felul tău. Şi de când l-a apucat 
această filantropie subită pentru tine, Lolly? 

— N-a fost deloc filantropie subită. Cred că o face pentru 
că... ei bine, pentru că l-am oprit pe Pinto la sanatoriu... şi 
domnişoara White i-a povestit... asta e tot! 

— Asta se poate, zise colonelul. Sună adevărat. Nu ţi-a pus 
întrebări? 

— Despre dumneata? 

— Despre noi, o corectă colonelul. 

— Nu m-a întrebat nimic despre dumneata, nici despre 
obiceiurile şi metodele dumitale, nici despre vreuna din 
afacerile noastre ciudate. 

— Doar n-ai de gând s-o crezi, colonele? întrebă Pinto. Nu- 
ţi dai seama? Minte şi te trădează! 

— Nici nu minte şi nici nu ne trădează, interveni Crewe. 
Nu ştiu ce părere ai dumneata, colonele, dar eu sunt 


convins că Lolly spune adevărul. 

— Tu! râse Pinto. Tu eşti într-o asemenea stare de spirit, 
încât ai crede orice-ar spune Lolly. Şi în orice caz, am 
impresia că-i faci jocul. 

— Nu-i adevărat! sări Crewe. 

Era atât de liniştit, încât nimeni n-ar fi bănuit ceea ce 
urmă: deodată îi trase lui Pinto un pumn drept în faţă şi-l 
trânti la pământ. Într-o clipă colonelul sări în picioare, 
întinzând mâna. 

— Ajunge, Crewe! strigă el. Nu vreau să mai aibă loc astfel 
de scene. 

Pinto se ridică, faţa-i era înfricoşătoare şi gâfâia. 

— Mi-o vei plăti tu! şuieră el. 

Dar Crewe se îndreptase spre fată şi, punându-i mâna pe 
umăr, îi zise: 

— Lolly, eu te cred şi sunt sigur că şi colonelul are 
încredere în tine. Dacă pleci din ţară, ei bine! Îţi doresc 
noroc. Ai luat o hotărâre înţeleaptă şi pe care o vom lua 
toţi... unii dintre noi poate prea târziu. 

— Aşteaptă un moment, interveni colonelul. 

Schimbă o privire cu Selby şi acesta părăsi, tăcut, odaia. 

— Înainte de a juca scena despărțţirilor, mai am să-ţi spun 
câteva cuvinte, Lolly. Sunt de părerea lui Crewe. Cred că e 
momentul să părăseşti ţara, dar să pleci şi din calea mea. 

— Ce vrei să spui? întrebă fata apucându-l pe Crewe de 
braţ. 

— Să dispari din calea mea, zise colonelul, şi-ţi jur că nu ţi 
se va întâmpla nimic rău. Vei pleca astă-noapte. 

— Cum? Unde? întrebă ea speriată. 

— Asta ţi-o va spune Selby pe care-l vei întâlni jos. Arată-te 
fată inteligentă şi fă ce ţi-am spus. Selby te va întovărăşi şi 
va avea grijă de tine. Am făcut toate pregătirile ca să poţi 
porni la drum chiar la noapte. 

— Ce înseamnă asta, colonele? întrebă Crewe. 

— Nu te priveşte, se răsti Boundary. Dacă vrei mai târziu 
să te duci după Lolly, n-ai decât. Acum, ea se va duce unde 


vreau eu şi pe calea indicată de mine. 

Colonelul îi întinse fetei mâna şi ea i-o strânse. 

— La revedere şi noroc, Lolly, zise el. 

— Nu m-aş putea repezi până la apartamentul meu? 
întrebă ea. 

— Fă ce ţi-am spus! se răsti Boundary. 

Lolly rămase în pragul uşii şi o clipă privirea ei se întâlni 
cu a lui Crewe care vru să se îndrepte spre ea, dar colonelul 
îl apucă de braţ. 

— Drum bun, Lolly, îi ură şi închise uşa după ea. 

— Lasă-mă să plec! scrâşni Crewe. Poate că ea are 
încredere în dumneata, eu însă nu. Asta e o maşinaţie de-a 
metisului! 

Cu un răcnet de furie, Pinto scoase cu iuţeala fulgerului 
pumnalul din buzunar şi-l azvârli. Colonelul îl smuci pe 
Crewe deoparte, iar cuțitul zbură pe lângă el şi rămase 
înfipt în perete. Boundary întrerupse tăcerea apăsătoare. 

— Pinto, dacă te-ai săturat de viaţă, mai fă o dată aşa... m- 
ai înţeles? Apoi izbucni plin de furie: pe Dumnezeul meu, îl 
voi împuşca pe oricare dintre voi care va mai face pe 
nebunul în faţa mea! Găinari ordinari pe care i-am cules din 
şanţurile străzii! Secături mizerabile ce sunteţi! Aşezaţi-vă 
amândoi şi fiţi atenţi! ordonă colonelul. 

Se duse la fereastră şi privi afară. Maşina pe care o 
comandase aştepta în faţa intrării şi-l văzu pe Selby stând 
de vorbă cu şoferul. 

— Ia ascultați, în special tu, Crewe, zise el. Ai prea multă 
încredere în femeile astea. Se poate ca Lolly să fi spus 
adevărul, dar e tot atât de posibil să fi minţit. Deocamdată o 
s-o credem pe cuvânt, oricum, n-are cine s-o apere. 

Înainte ca Crewe să fi putut vorbi, colonelul primi 
răspunsul. 

— Jack Judecătorul! Sărmanul, bietul Jack Judecătorul! El 
o va apăra pe Lolly! 

Colonelul privi în jurul său şi scoase o înjurătură, în 
cameră erau doar ei trei, iar glasul răsunase mai tare decât 


oricând. Cineva bătu în uşă. 

Capitolul 33 

DE UNDE VENEA GLASUL? 

— Deschide! şopti colonelul. Deschide, Crewe, repetă el în 
timp ce trăgea un sertar de unde scoase un revolver, şi 
dacă e Jack Judecătorul, îl... 

Crewe deschise uşa, inima-i bătea să se spargă, dar noul 
venit era Selby, care, intrând, se văzu în faţa revolverului 
ameninţător al colonelului. 

— Ce vrei? întrebă Boundary repede. Nerodule, nu ţi-am 
spus să n-o pierzi din vedere? 

— Dar când vine? întrebă Selby. Cât s-o mai aştept? Ba în 
colţul străzii s-a postat şi un poliţist... 

— N-a coborât? întrebă colonelul. A plecat de aici acum 
cinci minute! 

— N-a coborât, răspunse celălalt, şi sunt sigur că nici pe 
scări n-am întâlnit-o. Mai există şi o altă ieşire? 

— Niciuna de care să se fi putut servi ea, zise colonelul, în 
plus, am schimbat broaştele la toate uşile. 

O clipă rămase pe gânduri: 

— Dacă nu a coborât, atunci poate că a urcat... 

Urcară cu toţii scările şi căutară peste tot. 

— Du-te jos şi aşteaptă acolo, ca s-o vezi în caz că încearcă 
să coboare! ordonă colonelul. 

Se înapoie în apartamentul său, întovărăşit de ceilalţi 
bărbaţi; se priviră, muţi de uimire. 

— Poţi să-mi explici ce s-a întâmplat, Crewe? întrebă 
colonelul bănuitor. 

— Habar n-am, răspunse Crewe. 

— Dar a coborât, zise Boundary. Am auzit clopoţelul de 
alarmă. 

— Ce clopoțel de alarmă? întrebă Crewe. 

— Am instalat o sonerie pe una din treptele scării. E foarte 
practic; afli imediat când vine cineva. 

După vreo zece minute, Selby veni iar sus să le spună că 
polițistul vrea să ştie a cui este maşina. 


— Ar fi mai bine să pleci, zise colonelul. Şi spune-le 
oamenilor cu care ai venit că nu mai ai nevoie de ei. 

— Le-am spus deja să plece. N-am vrut să risc. 

Selby cobori şi curând după aceea auziră zgomotul maşinii 
care se îndepărta. Boundary deschise un bufet şi scoase o 
sticlă plină de whisky. Turnă alcoolul în pahare, apoi le 
umplu cu sifon. 

— Ei bine, domnilor, zise el, să bem întru desăvârşirea 
acestei afaceri. 

Ridicând privirea, zări pumnalul lui Pinto. 

— Nu-i de-ajuns că Jack Judecătorul îmi încurcă totul pe 
aici? mai trebuie şi tu să-mi tai tapetul! bolborosi el. Scoate- 
ţi pumnalul de acolo şi să nu-l mai văd vreodată! 

Portughezul zâmbi încurcat, se duse spre perete şi apucă 
mânerul pumnalului, îl trase cu toată puterea smulgându-l 
din tencuială împreună cu o fâşie de tapet. 

— Dobitocule! se înfurie colonelul. Uite ce ai făcut... fir-ai 
al dracului! 

Se duse spre perete şi rămase locului, uimit, căci prin 
gaura ce se făcuse se zăreau trei discuri negre fixate în 
tencuială şi care fuseseră despărțite de cameră numai de 
tapetul ce fusese rupt. 

— La naiba! exclamă colonelul. Microfoane? Difuzoare? 
Ce-i asta? 

Luă arma din mâna lui Pinto şi deşurubă un disc. Era 
ataşat de o sârmă prinsă de tencuială; o tăie cu cuțitul. 

— De aici pornea vocea! bâigui Pinto. 

— Desigur. Ce nerod am fost să nu mă gândesc la asta! În 
felul acesta ne auzea şi putea vorbi. Acum vom dezvălui tot 
misterul. Tot cu pumnalul lui Pinto râcâi tencuiala şi dădu 
de alte sârme care mergeau în jos, după toate aparențele, 
trecând prin podea. Se opri un moment şi privi gânditor la 
grămada de tencuială. 

— Ce apartament se află sub al meu? Biroul lui Lee, aşa-i? 
Desigur, al lui e! Ce nătărău am fost! 


Îi dădu lui Pinto pumnalul înapoi, scoase o lanternă din 
buzunar şi ieşi din apartament. Coborâră scările 
întunecoase până la etajul inferior, unde se aflau cele trei 
birouri. Colonelul scoase o legătură de chei şi descuie uşa 
inginerului cu o cheie potrivită. Pipăi peretele căutând 
comutatorul, îl găsi şi imediat camera fu inundată de 
lumină. Încăperea era împărţită de o tejghea îngustă a 
cărei clapă era ridicată; în spatele ei văzu ceva alb pe jos, 
se aplecă şi ridică o batistă de damă cu un „L: brodat. 

— IL ar putea fi de la Lolly. Cunoşti batista asta, Crewe? 

— E a lui Lolly, o recunoscu el. 

— Mi-am închipuit eu. Ea era aici şi noi o căutam. Aici, 
împreună cu Jack Judecătorul? Să intrăm în camera 
alăturată. 

Aceasta era încuiată, dar nu-i fu prea greu să deschidă 
uşa. Acolo se afla biroul lui Lee; era mobilat simplu şi într- 
un colţ se afla un fel de cabină de telefon. Colonelul 
deschise uşa şi o lumină cu lanterna. Văzu un pupitru pe 
care erau căşti şi microfoane, mai multe butoane, cabluri şi 
prize. 

— Aici şedea, zise colonelul arătând scaunul; şi cu astea, 
urmă el ridicând receptoarele, asculta conversațiile noastre 
atât de interesante. Du-te sus, Pinto, vreau să încerc şi eu. 

Puse căştile la urechi şi aşteptă: câteva clipe după aceea îl 
auzi pe Pinto deschizând uşa apartamentului de sus, apoi 
colonelul vorbi. 

— Mă auzi, Pinto? 

— Aud foarte limpede, răspunse portughezul. 

— Vorbeşte mai încet, ca şi cum ai vorbi singur; vreau să 
constat dacă pot auzi. 

Pinto ascultă de ordinul dat. Recită ceva din revista 
teatrului „Orpheum” şi colonelul auzi lămurit fiecare silabă. 
Puse receptoarele la locul lor, închise uşa cabinei şi cea a 
biroului şi se înapoie sus. Whisky-ul mai era pe masă; 
colonelul luă un pahar şi-l dădu dintr-odată pe gât. 


— Dacă ştii franţuzeşte, Crewe, trebuie să fi auzit 
expresia: „sauve qui peut!” Asta înseamnă: să se salveze 
cine poate, s-o şteargă, acesta e sfatul pe care vi-l dau şi pe 
care-l voi urma şi eu. Mâine ne întâlnim să lichidăm banda 
Boundary şi să împărţim fondul asociaţiei. Plecaţi şi 
încercaţi să vă odihniţi. 

El nu putu dormi decât puţin în noaptea aceea, înainte de 
ivirea zorilor, era la Twickenham, examinând o barcă mare 
cu motor, adăpostită într-un şopron. Era cea cu care ar fi 
trebuit să plece Lolly Marsh şi Selby în călătoria lor pe 
fluviu şi apoi pe mare. Barca era aprovizionată cu de toate, 
gata de plecare. Dar în primul rând, colonelul trebui să 
scoată din dulapul aşezat în pupa bărcii o cutie mică, 
neagră şi să desfacă nişte sârme, înainte de a opri un 
ceasornic mic, ce ticăia destul de tare. Aranjase totul astfel 
încât bomba să explodeze la ora patru dimineaţa, când 
socotise că Lolly Marsh şi însoţitorul ei ar fi fost departe, pe 
mare. 

Capitolul 34 

BANII REMUŞCĂRII. 

Colonelul încă dormea când Pinto intră ca o vijelie în 
dormitor, aducându-i vestea senzaţională. Într-o clipă se 
trezi şi se ridică din pat. 

— Ce-ai zis? întrebă el neîncrezător. 

— Selby a fost arestat, spuse Pinto. Dumnezeule! E 
îngrozitor! Înspăimântător! Colonele, trebuie s-o ştergem 
chiar azi. Îţi spun că vor pune mâna pe noi... 

— la mai ţine-ţi gura un moment! bombăni colonelul 
sărind din pat şi căutându-şi papucii. De ce faptă e acuzat? 

— Că hoinăreşte, pregătind vreo tâlhărie, răspunse Pinto. 
L-au condus la secţie şi au cercetat geamantanul său. Luase 
unul cu el, crezând că va pleca cu Lolly. Şi ce crezi că au 
găsit? 

— Ştiu ce, replică colonelul. O trusă cu toate uneltele 
trebuitoare unui spărgător. Nerodul a lăsat cu siguranţă 


geamantanul în hol şi, bineînţeles, Jack Judecătorul i-a pus 
lucrurile alea înăuntru. E foarte simplu! 

— Ce putem facem? se tângui Pinto. Ce e de făcut? 

— Angajează-i un avocat bun. Aranjează asta, însă, prin 
unul din oamenii tăi. Chestia asta cu Selby nu va fi uşoară. A 
mai fost condamnat o dată. 

— Crezi că ne va denunța? 

— Primele două-trei zile nu cred, zise colonelul, dar până 
atunci nu vom mai fi aici. Crewe ştie? V-aţi văzut? 

— Nu. 

— Ei bine, cheamă.-l, îi ordonă colonelul. Vom avea nevoie 
de semnătura lui la bancă. 

— Ce vrei să faci? 

— Îmi retrag banii din bancă şi voi să faceţi la fel. Probabil 
că n-ai făcut nici o pregătire de plecare, aşa-i? 

— N-am făcut, minţi Pinto amintindu-şi, foarte mulţumit, 
că în dimineaţa acea primise o scrisoare din partea 
aviatorului Cartwright, în care acesta îl înştiinţa că avionul 
era pus la punct şi gata să pornească în orice moment. Nu 
m-am gândit nici o clipă să plec, colonele. Am spus 
întotdeauna că voi rămâne alături de dumneata... 

O oră după aceea apăru, şi Crewe; părea cel mai liniştit 
dintre ei. 

— Aici e carnetul de cecuri, zise colonelul, scoţându-l 
dintr-un sertar. Capitalul de care dispunem e de optzeci şi 
una de mii trei sute treisprezece lire sterline. Propun să 
retragem de la bancă optzeci de mii; îi împărţim între noi şi- 
o ştergem la noapte. 

— Ce faci cu disponibilul dumitale particular? întrebă 
Silva. 

— Asta nu te priveşte. Îl repezi colonelul. 

Scrise cecul, îl iscăli şi îi înmână tocul lui Crewe; acesta 
semnă sub numele colonelului şi văzând că cecul era plătibil 
prezentatorului, îi înapoie carnetul lui Boundary. 

— Ia asta, Pinto, zise colonelul după ce rupse foaia din 
carnetul de cecuri, la un taxi, vorbeşte cu Fergusson şi vino 


îndată înapoi... Stai, mai bine du-te la banca „New York 
Guaranty” şi schimbă banii în dolari! Pleacă! 

— Ai încredere în Pinto? întrebă Crewe. 

— N-am încredere nici în Pinto, nici în tine. Dacă Pinto ar 
avea destul timp, sunt sigur că nu aş mai vedea niciodată 
banii aceia, dar trebuie să fie aici foarte curând... nu cred 
ca până atunci să poată fugi... 

— Unde ai să te duci, colonele? Sunt curios... vreau să 
spun, atunci când vei fugi de aici? 

Pe faţa mare a lui Boundary se ivi un rânjet dispreţuitor. 

— Ce întrebare neroadă, zise el. Plec oriunde... Timbuktu, 
Tanger, America. Buenos Aires, Madrid, poate China. 

— Ceea ce înseamnă că nu vrei să-mi spui nimic; nu ţi-o 
iau în nume de rău, spuse Crewe. 

— Dar, tu, unde te duci tu? întrebă colonelul. Dacă eşti 
prost, chiar îmi vei spune. 

— Cred că la... închisoare, mormăi Crewe îngândurat şi 
colonelul râse pe înfundate. 

— Îţi închipui că ai răspuns şi la întrebarea pe care mi-ai 
pus-o mie? Hm! Eu mă pregătesc de luptă. Dan Boundary e 
bătrân şi iubeşte prea mult aerul liber ca să poată trăi în 
aerul închis de la închisoarea Dartmoor... dacă la asta te 
gândeşti să ajungi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Crewe. 

— Vreau să spun că dacă l-au fotografiat pe Selby şi i-au 
publicat fotografia, se va găsi cu siguranţă cineva care să 
recunoască în el pe omul care a întins paharul peste capul 
tuturor, atunci când a fost ucis Hanson... 

— Selby a fost acela? 

— Da, el... şi e mai mult ca sigur că aprodul l-ar 
recunoaşte dacă l-ar vedea. Asta ar însemna... în fine, nu 
cred că obişnuiesc să spânzure la Dartmoor. 

Se uită la ceas: 

— Cred că Pinto se va întoarce peste vreo oră şj jumătate. 
Te rog să mă scuzi, mai am mult de lucru... 


Goli sertarele biroului său într-un mod foarte simplu: le 
trăgea afară, le răsturna conţinutul pe masă, îl examina cu 
o iuţeală uimitoare şi arunca în foc hârtie după hârtie. Era 
încă ocupat cu această treabă când se înapoie Pinto. 

— Te-ai şi întors? mormăi colonelul apoi aruncându-i o 
privire, îl întrebă: ce s-a întâmplat? 

Pinto nu putu să vorbească; puse numai cecul pe masă. 

— Nu l-au onorat? se încruntă colonelul. 

— N-au avut cum s-o facă, banii nu mai sunt acolo! 

Colonelul luă cecul. 

— N-au mai rămas bani în cont pentru acoperirea cecului? 
Cum adică nu mai sunt? 

— Au fost retraşi încă de-acum trei zile. Am vorbit cu 
Fergusson şi el mi-a spus că i-a sosit un cec pentru valoarea 
totală a sumei depuse; era din partea Băncii Angliei. 

— În favoarea cui a fost emis? 

— În favoarea Ministerului de Finanţe. De aceea a şi 
onorat Fergusson cecul fără nici o vorbă. Zice că de n-ar fi 
stat astfel lucrurile, ţi-ar fi trimis o înştiinţare. 

— Ministerul de Finanţe! şuieră colonelul. Ce înseamnă 
asta? 

— Ia citeşte aici. Fergusson mi l-a dat. 

Pinto scoase din buzunar un exemplar din ziarul „Limes”, îl 
puse pe masă şi-i arătă paragraful în chestiune. Era o 
informaţie scurtă, în coloana rezervată anunţurilor. 

„Ministerul de Finanţe confirmă pe această cale primirea 
sumei de optzeci şi una de mii trei sute treisprezece lire 
sterline, bani daţi pentru liniştirea conştiinţei de către 
colonelul D. B.” 

— Pentru liniştirea conştiinţei! 

Colonelul se rezemă de speteaza scaunului său şi râse 
încet. Era într-adevăr amuzat. 

— Bineînţeles că putem cere banii înapoi, zise el în cele 
din urmă. Putem explica Ministerului de Finanţe ce festă ni 
s-a jucat, dar asta ar însemna o amânare şi în momentul de 
faţă pierderea de timp ne poate fi într-adevăr fatală. 


Presupun că amândoi aveţi ceva bani? Ştiu că Pinto are. 
Cum stai tu, Crewe? 

— Am puţin de tot, dar, ca să fiu sincer, contam pe partea 
ce mi se cuvenea, din fondul asociaţiei. 

— Dar dumneata, colonele, cum stai? întrebă Pinto cu 
subînţeles. Îmi permit să fac o propunere: să punem toţi 
banii împreună şi să-i împărţim. 

Colonelul zâmbi. 

— Nu fii caraghios. Mă îndoiesc că aş avea mai mult decât 
vreo câteva mii de lire sterline depuse la bancă. 

— Dar în seiful dumitale particular? stărui Pinto. Aha! Nu 
bănuiai că ştiu de chestia asta, nu-i aşa? De fapt, Fergusson 
mi-a povestit... Mi-a zis că a primit pacheţelul şi că l-a pus în 
seiful dumitale, unde sunt şi celelalte valori. 

Colonelul nu-i răspunse, trecu repede în dormitorul său şi 
după câteva clipe apăru cu pălăria şi paltonul. 

— Vino cu mine, Crewe, ne ducem la bancă. Tu rămâi aici, 
Pinto, ai să-mi raportezi tot ce se va întâmpla. 

Pe drum îi mărturisi lui Crewe: 

— Am ceva bani puşi deoparte şi sunt dispus să te finanţez. 
N-ai fost un tovarăş prost. Crewe. Singura boroboaţă pe 
care ne-ai făcut-o a fost atunci când l-ai introdus în banda 
noastră pe blestematul acela de Gregory Coco. Şi, de fapt, 
nu prea eşti vinovat: eu îl întâlnisem înainte de a da tu deel 
la Monte Carlo. Fiindcă veni vorba, mi-am amintit acum, ai 
descoperit ceva în legătură cu el? 

— Am la mine o scrisoare de la Oxford, zise Crewe, băgând 
mâna în buzunar. De aici vei afla totul, dacă mai e ceva de 
aflat. 

Îi dădu tovarăşului său un plic, dar colonelul îl puse în 
buzunar spunând: 

— Chestia asta mai poate fi amânată. Despre ce vorbeam? 
Ah, da, despre Gregory... Toate astea s-au întâmplat din 
cauza lui Gregory. El e de vină că a apărut Jack Judecătorul 
şi... Jack Judecătorul e cel care ne-a distrus! 


Coborâră din taxi în faţa băncii. Boundary merse de-a 
dreptul la biroul directorului. Fără să piardă multă vreme îl 
chestionă: 

— Ce pacheţel a sosit ieri pentru mine, Fergusson? 

Directorul păru surprins. 

— Unul asemănător cu cel pe care l-aţi pus mai zilele 
trecute în seif. Era legat, sigilat şi cu numele dumitale scris 
pe ambalaj. M-am mirat eu că nu l-ai adus dumneata 
personal, dar l-am pus în seif, de faţă fiind încă doi 
funcţionari. 

— Aş vrea să văd ce e acolo, zise colonelul. 

Fergusson cobori cu ei scările ce duceau la camera 
blindată şi deschise safeul ce purta numărul 20. În 
momentul acela, Crewe simţi un miros neplăcut. 

— Ce pute aşa? întrebă colonelul bănuitor. 

Băgă mâna înăuntru şi trase sertarul, în aceeaşi clipă un 
abur greu, urât mirositor, se răspândi în aer. Pentru prima 
oară îl auzi Crewe pe Boundary gemând. Scoase sertarul 
afară şi privi înăuntru. Nu era nimic acolo decât o grămadă 
de hârtii arse în care se vedea strălucind ceva. Cu un răcnet 
de furie, colonelul răsturnă sertarul pe podeaua de piatră 
şi-l răscoli cu vârful bastonului său. Diamantele erau 
intacte; ele, cel puţin, scăpaseră neatinse şi asta însemna 
ceva. Dar cea mai mare parte a unui capital de opt sute de 
mii de dolari era distrusă. 

Capitolul 35 

ÎN LOJĂ LA TEATRUL „ORPHEUM” 

Colonelul îşi şterse mâinile mânjite după ce băgase ultimul 
diamant într-o sticlă de medicamente pe care o avea 
directorul băncii, întâmplător, în biroul său. 

— Cel puţin o parte a fost salvată din dezastrul acesta, zise 
el privindu-l pe directorul băncii. Nu-ţi imput nimic, 
Fergusson, spuse colonelul. A fost un complot urzit pentru 
ruinarea mea şi a reuşit. 

— Cum crezi că a fost posibil să se întâmple asta? întrebă 
Fergusson necâăjit. 


— În hârtie era învelită o cutie conţinând un acid, o cutie 
dintr-un material moale, subţire, prin care acidul şi-a putut 
face drum în câteva ore. 

Ridică din umeri şi părăsi camera, fără să mai spună un 
cuvânt. 

— Asta reprezenta munca a treizeci şi cinci de ani, Crewe, 
comentă el în timp ce se înapoiau cu maşina. Treizeci şi 
cinci de ani de riscuri, de preocupare, de organizare şi... 
totul s-a sfârşit într-o grămadă de hârtie arsă de Jack 
Judecătorul! Hm!... El şi-a rostit sentinţa! Mi-o voi rosti-o şi 
eu pe a mea. Nu e nevoie să-i spui lui Pinto ce s-a întâmplat 
azi-dimineaţă. Lasă-l să presupună ce-o vrea. Dispune de o 
sumă însemnată şi accept planul lui de a împărţi banii. 

Gândul acesta păru să-l înveselească şi când ajunseră 
acasă, aproape îşi recăpătase buna dispoziţie 

— Ei bine, ce veşti aduceţi? întrebă Pinto nerăbdător. 

— Admirabile, zâmbi colonelul. Totul e în perfectă ordine. 

— Isprăveşte cu prostiile! mormăi portughezul. Ce e nou? 

— Ceea ce e nou, băiete, zise colonelul, e că m-am hotărât 
să accept propunerea ta altruistă. Să punem banii 
împreună şi să-i împărţim între noi. Să facem patru părţi şi 
cel care va depune cei mai mulţi bani va lua două pătrimi. 
Nu-i o idee bună? 

— Cred că da, răspunse Pinto. Spune-mi adevărul despre 
banii dumitale. I-a luat Jack Judecătorul? 

— Nu am avut bani acolo, spuse colonelul. Am vreo mie de 
lire ascunse în camera asta. Atâta tot, dacă Jack Judecătorul 
nu a fost cumva pe aici. Descuie seiful şi-i inspectă 
conţinutul. Da, e ceva peste o mie. Cât ai tu, Crewe? 

— Trei mii, răspunse acesta. 

— Asta face patru mii. Şi acum spune cât ai tu, Pinto? 

— Am vreo cinci mii, zise Pinto. 

Colonelul fluieră încet printre dinţi. 

— Adu cincizeci, ordonă el. Vorbesc cât se poate de serios, 
Pinto. Adu cincizeci de mii! 

— Dar de unde să-i iau? 


— Fă rost de suma asta, răspunse colonelul. E foarte 
probabil că nu va fi de folos nici unuia dintre noi, dar să 
avem, cel puţin, iluzia că suntem bogaţi. 

Lolly Marsh, într-o stare sufletească mai calmă decât cei 
trei bărbaţi, se pregătea de plecare la New York. Era în 
apartamentul ei şi îşi împacheta liniştită lucrurile. Termină 
în cele din urmă, vâri ultimul obiect în cufăr şi puse lacătul. 
Se uită la ceasornicul-brăţară: era nouă şi jumătate. 
Stafford nu-i ceruse o întrevedere, deci era liberă în seara 
aceea. Îşi aminti de teatrul „Orpheum”. Era unul dintre 
teatrele ei favorite. 1 se dădea totdeauna o lojă, dacă 
rămânea vreuna neocupată, şi multe din serile ei 
singuratice le petrecuse în acest fel. Se îmbrăcă şi luă un 
taxi care o lăsă la „Orpheum”. Casierul o cunoştea şi, fără s- 
o întrebe ce doreşte, rupse un bilet din carnet. 

— Astă-seară vă pot da loja C, domnişoară Marsh, zise el. E 
situată deasupra lojei şefului. 

Şeful era Pinto. Trebuia să treacă prin faţa lojei lui Pinto ca 
să urce scara ce ducea la loja de sus. Il se păru că aude 
glasuri şi, oprindu-se puţin, ascultă. Uşa era întredeschisă 
şi cel care vorbea era, fără îndoială, gata să iasă căci îi zări 
mâna pe clanţă şi glasul, foarte desluşit, spunea: 

— trei dimineaţa. Vei găsi cu siguranţă aerodromul. E la o 
depărtare de o milă de Bromley şi situat pe mâna dreaptă, 
şoseaua principală. Vei vedea arzând trei lămpi roşii, 
formând un triunghi. 

„Aerodromul!” Duse mâna la gură ca să înăbuşe o 
exclamaţie. Pinto zise ceva, dar nu desluşi nimic. 

— Foarte bine, răsună vocea străinului. Pot duce trei sau 
patru pasageri, dacă doriţi. E destul loc... desigur, dacă 
sunteţi singur, cu atât mai bine. Vă aştept la ora trei. 
Vremea se anunţă favorabilă. 

Uşa se deschise şi Liolly se lipi de perete, aşa că uşa o 
acoperi. Îl auzi iar pe Pinto chemându-l pe străinul acela 
înapoi şi spunându-i pe nume. 


— Cartwright! repetă ea. Cartwright! La depărtare de o 
milă de Bromley pe şoseaua principală! Trei lămpi formând 
un triunghi roşu! 

Tocmai voia să se furişeze spre scări, dar după ce 
Cartwright închisese uşa după el, se răzgândi brusc şi se 
întoarse, trecu prin faţa lojei şi merse în holul teatrului. 
Câteva clipe mai târziu, observă un bărbat plecând. Îl văzu 
zâmbind şi când îi spuse uşierului „noapte bună” îi 
recunoscu glasul. Îl urmă, dar îl lăsă să iasă din teatru, apoi 
i se adresă, atingându-i braţul: 

— Domnule Cartwright! 

E] se întoarse mirat, zări faţa ei zâmbitoare şi-şi scoase 
pălăria. 

— Aşa mă numesc, îi zâmbi el. Nu-mi amintesc... 

— O, eu sunt o prietenă a domnului Silva, spuse ea. Am 
auzit vorbindu-se despre dumneata. 

Cartwright rămăsese surprins, deoarece crezuse că zborul 
proiectat era un secret absolut; ea îi ghici gândurile. 

— N-o să mă spui domnului Silva că ţi-am zis că ştiu, da? 
M-a rugat să nu vorbesc cu nimeni despre celălalt domn 
care va veni, celălalt om politic care trebuie să plece fără 
întârziere în Portugalia. 

— Nu te pârăsc, fii liniştită, răspunse Cartwright dar mi-a 
spus că numai el singur va pleca. 

— A, sigur că ţi-a spus aşa, zise ea. Înţelegi, sunt lucruri pe 
care nu are voie să ţi le spună. Dar să nu fii surprins dacă 
vei avea doi pasageri în loc de unul singur. 

— Nu voi fi mirat, ci încântat. Avionul poate duce şi mai 
mulţi. 

O invită la restaurant şi în timpul mesei, aviatorul 
descoperi că Lolly e o companie plăcută. Uneori însă veselia 
ei era întreruptă de momente de neatenţie, asta i se 
întâmpla când încerca să-şi clarifice planul întocmit de 
Pinto. El era, prin urmare, unul dintre şobolanii care 
părăseau vasul gata să se scufunde, lăsându-i pe colonel şi 
pe Crewe. Când se despărţi de aviator, o preocupa un 


singur lucru: să-i dezvăluie colonelului trădarea lui Pinto şi 
să-l prevină pe Crewe; de fapt, Crewe avea prioritate, mai 
mult la el se gândea... 

Capitolul 36 

LOLLY ŞI JACK. 

Ce trebuia să facă? Trebuia să-l anunţe pe colonel. Intră 
într-o cabină telefonică şi-l sună, dar nu primi nici un 
răspuns. Nici când îl chemă pe Crewe nu avu mai mult 
noroc. Luă un taxi şi se duse la colonel acasă, dar nimeni 
nu-i deschise. Dezorientată, plecă pe jos spre strada 
Regent. Deodată văzu doi bărbaţi înaintea ei şi-i recunoscu, 
începu să alerge şi-i ajunse din urmă. Când îl strigă, 
colonelul se întoarse repede şi o privi surprins: 

— Lolly! exclamă el. 

— Am să vă comunic ceva important, zise ea. S-o luăm pe 
aici. 

Cotiră într-o străduţă pustie şi ea le relată repede tot ce 
ştia. 

— Va să zică Pinto se pregăteşte s-o şteargă? Nici nu mă 
aşteptam la altceva. Cu un avion, zici? E întreprinzător. Şi 
eu m-am gândit la aşa ceva, dar... 

Lăsă capul în jos şi rămase pe gânduri. 

— Îţi mulţumesc, Lolly, îmi pare bine că nu te-ai dus cu 
Selby... nu aţi fi ajuns pe continent. Şi acum cred că ar fi 
bine să pleci cu adevărat, să nu te încrezi în promisiunile 
poliţiei. Chiar având cele mai bune intenţii din lume, 
Stafford King nu te poate salva, dacă s-ar întâmpla să fiu 
judecat. Şi tu, Crewe, pleacă, spuse el întorcându-se spre 
asociatul său. 

— Dar dumneata nu vrei să fugi, colonele? întrebă ea. La 
Bromley aşteaptă avionul. L-am putea convinge pe 
Cartwright că suntem trimişi de Pinto. 

Colonelul clătină capul. 

— Faceţi cum vreţi, zise el, dar plecaţi mai repede! Ai 
grijă, Crewe. Să nu vă fie teamă de poliţie. Aveţi douăzeci şi 


patru de ore înaintea voastră. Noaptea de azi e a lui Pinto... 
câinele acela! 

Încet şi tăcuţi merseră mai departe. Când ajunseră la 
capătul străzii, colonelul se întoarse spre ei. 

— Vreau să-ţi strâng mâna, Lolly. Când am făcut-o cu 
câteva ore mai devreme, aveam de gând să te trimit la o 
moarte sigură... Ai bani la tine, Crewe? 

— Da, răspunse acesta. 

— Bine! zise colonelul. Plecaţi, gata!... 

Se întoarse repede şi se îndepărtă. Crewe vru - să-l 
urmeze, dar Lolly îl apucă de braţ. 

— Nu te duce, lasă-l! şopti ea. 

— Parcă n-aş vrea să-l părăsesc în felul acesta. 

— Nici eu n-aş vrea, spuse fata, dar mai am şi eu puţin 
simţ al onoarei... deşi suntem cu toţii vinovaţi, toţi suntem 
nişte escroci... Care ţi-e numele de botez? îl întrebă brusc 
schimbând tonul. 

EI o privi uimit. 

— Jack, răspunse Crewe. Ce întrebare ciudată! 

— Nu-i aşa? râse ea amuzată. Vom fi legaţi unul de altul... 
şi nu-mi place să-ţi spun pe numele de familie, prefer Jack. 

— Cine ştie dacă ai să apuci s-o faci... 

Lolly se opri în loc şi-l apucă de un braţ cu amândouă 
mâinile: 

— Nu trebuie să vorbeşti aşa! Nu s-a sfârşit totul pentru 
tine, Jack. Există posibilitatea să poţi fugi, ţi-a spus-o şi 
colonelul. Dacă ai un păcat de moarte pe conştiinţă, dacă 
simţi că eşti atât de rău încât nu există nici o scăpare 
pentru tine, măcar aşteaptă, vezi ce-ţi va hărăzi soarta. 
Scrutează-ţi sufletul şi poate că... în altă ţară, alături de... 
de cineva care te-ar iubi... 

— Lolly, zise el, vrei să spui că... 

— Sunt neruşinată ca întotdeauna, nu-ţi cer să te însori cu 
mine, doar să-mi fii apropiat, prieten... oamenii se pot iubi 
şi fără să se căsătorească... Vrei, Jack, să plecăm împreună? 


— Dacă vreau?... Oriunde cu tine! îi şopti în timp ce-o 
îmbrăţişa şi o acoperea cu sărutări. 

Capitolul 37 

ARESTAREA LUI PINTO. 

Pinto îşi lua ultimele măsuri pentru desăvârşirea planului 
său de fugă, în acelaşi timp colonelul se plimba nervos, în 
sus şi în jos, prin camera sa, fluierând fals o arie dintr-o 
operă. Era neliniştit şi ceea ce-l irita şi mai mult era 
dispariţia servitorului său, un membru mai puţin important 
al bandei, dar care luase parte la toate ticăloşiile; ultima 
dată, avusese însărcinarea să pună totul la cale pentru 
răpirea lui Maisie White. De două ori în cursul serii ieşi din 
apartament, deschise uşa de la intrare şi privi afară. Prima 
dată nu fu nimic de văzut; a doua oară, dacă ar fi ieşit cu 
câteva clipe mai devreme, ar fi apucat să observe silueta 
îmbrăcată în negru, urcând fără zgomot treptele şi 
furişându-se la etajul al doilea. Această persoană, în schimb, 
îl auzi pe colonel şi rămase în umbră, fără nici o mişcare, 
aşteptând. Apoi, când urechea-i nu mai distinse nici un 
zgomot, se îndreptă spre apartamentul lui Pinto, descuie 
uşa cu grijă, puse pe podea, în vestibul, geamantanul pe 
care-l ţinuse în mână şi încuie uşa pe dinăuntru. Rămase 
acolo cam un sfert de ceas, apoi ieşi cu geamantanul în 
mână, cobori repede scările şi părăsi clădirea. În momentul 
acela, ceasornicul bătu nouă şi jumătate; un sfert de ceas 
mai târziu, Stafford King primi prin curier special o 
înştiinţare care îl puse pe gânduri. O citi de două ori apoi îi 
telefonă şefului poliţiei şi-i comunică înştiinţarea ce-i sosise. 

— E a treia oară că ni se trimite un astfel de mesaj, zise el. 

— Celelalte s-au dovedit corecte, spuse sir Stanley. De ce 
n-ar fi şi acum aşa? 

— Dar pare de necrezut, comentă Stafford King, buimăcit, 
l-am urmărit pe oamenii aceştia de ani de zile şi n-am găsit 
niciodată ceva concret. 

— Eu, în locul dumitale, aş cerceta neapărat, zise şeful 
poliţiei. Înştiinţează-mă dacă găseşti ceva. 


În seara acea, Pinto avea multă treabă la teatru. De o 
săptămână nu mai depusese la bancă banii încasaţi la 
spectacole şi acum luă şi ultimul ban din seif. Era 
unsprezece şi jumătate când ajunse la club, unde i se servi 
cina preferată. Făcu plata cu una din bancnotele pe care le 
scosese în ziua aceea de la bancă. După câteva clipe, 
chelnerul se înapoie. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, casierul spune că 
bancnota aceasta e falsă. 

— Falsă? întrebă Pinto şi o privi surprins. 

Nu putea fi nici o îndoială: omul avea dreptate. Nu văzuse 
niciodată o bancnotă atât de grosolan falsificată. 

— Atunci am fost înşelat, zâmbi el. 

Scoase alta şi o examină; din prima ochire văzu că şi 
aceasta era falsă. În buzunarul hainei avea banii pe care îi 
luase de la teatru şi astfel îşi putu plăti consumaţia. Foarte 
necăjit, se înapoie acasă. În dimineaţa zilei aceleia 
retrăsese de la bancă o sută de lire sterline, în bancnote a 
câte cinci. Îşi aminti că le pusese în portvizit şi de atunci nu 
le mai atinsese. În momentul când cobori din taxi îşi dădu 
seama de adevăr în toată grozăvia lui. Banii fuseseră 
substituiţi, cei falşi în locul celor buni! Duse mâna la 
buzunar, vrând să scoată banii şi să-i arunce în primul 
canal, când cineva îl apucă de braţ. 

— Stai, ce vrei să faci? răsună un glas. 

El se întoarse, tremurând ca varga. 

— Stafford King, zise Pinto năucit. 

— Chiar Stafford King, în persoană! Am un mandat de 
arestare împotriva ta, Silva; eşti acuzat că ai falsificat bani 
pe care i-ai pus în circulaţie. Duceţi-l sus în apartamentul 
său! 

Colonelul auzi zgomotul de pe scări şi apăru în uşă. 
Rămase nemişcat, un spectator mut, privind grupul ce trecu 
pe lângă el, îndreptându-se spre etajul superior. 

— Dă-mi cheia! îi ceru Stafford, iar portughezul i-o întinse. 

Detectivul descuie uşa şi aprinse lumina. 


— Ei, ce-i asta, Pinto? 

Masa era încărcată cu plăci de aramă şi cu suluri îmbibate 
de cerneală. Într-un colţ al mesei se afla un teanc de bani 
falşi, deasupra cărora era pus un presse-papier; peste tot 
erau risipite sticluţe cu soluţii colorate şi în apropierea 
mesei se afla o presă atât de mică, încât putea fi băgată 
într-un colţ de geamantan. 

— Mi se pare că am pus mâna pe tine, Pinto, zise Stafford 
King. 

Portughezul făcu un semn afirmativ, apoi se prăbuşi fără 
putere în braţele detectivului. 

Maisie White se culcase devreme; soneria ţârâi de câteva 
ori până ce ea se deşteptă, îşi puse repede un capot, se 
duse la fereastră şi se aplecă în afară. Văzu o tânără care 
privea în sus şi, în ciuda întunericului, o recunoscu, dar nu 
şi pe bărbatul care era cu ea. Cobori şi-i deschise uşa. 

— Dumneata eşti, domnişoară White? 

— Da, eu. Eşti Lolly Marsh, nu-i aşa? Poftim, intră. 

— Da, răspunse ea şi după o clipă amândouă urcau 
treptele. Îmi pare foarte rău că te-am deranjat domnişoară 
White, dar m-a adus ceva ce n-aş fi putut amâna. Ştii ce bun 
a fost domnul Stafford King cu mine? 

Maisie făcu semn că da. 

— Ştii, probabil, că domnul King mi-a scos un bilet pentru 
America, urmă Lolly. Dar în ultimul moment am fost obligată 
să-mi schimb planul. 

— Îmi pare rău, zise Maisie. Speram că vei pleca Înainte 
ca... 

— Asta sper şi eu, o întrerupse Lolly zâmbind uşor. Dar 
trebuie găsită o cale grabnică, deoarece evenimentele se 
succed cu repeziciune. L-au arestat astă-noapte pe Pinto, 
tocmai acum am aflat. 

— L-au arestat pe Silva? De ce e acuzat? 

— N-am înţeles bine ce-a făcut. Colonelul mi-a spus să plec 
cât pot de repede. Şi un noroc mare mă aşteaptă, 
domnişoară White, e vorba să mă mărit. 


— Te felicit din toată inima, zise Maisie. Cine e fericitul? 

— Nu pot să-ţi spun... Ba da, de ce nu? Am încredere în 
dumneata. Mă căsătoresc cu Jack Crewe. 

— Crewe? Ah, îmi amintesc... Stafford King mi-a pomenit 
de el, face parte din... nu e un apropiat al colonelului? 

— Da... adică, nu mai e, a fost... noi la noapte plecăm. De 
aceea am venit aici. 

Maisie White apucă mâinile fetei. 

— Te aşteaptă o viaţă fericită, zise Lolly cu ochii 
înlăcrimaţi. Ai putea să mă priveşti cu simpatie? Eu am 
nevoie, mai mult chiar decât dumneata, de dragoste, de 
fericire şi de siguranţă. Dumneata n-ai cunoscut niciodată 
momentele de teamă îngrozitoare şi de zbucium prin care 
am trecut eu. Aş vrea să-mi dai o mână de ajutor, ca să pot 
reuşi. Nu-ţi cer să-l influenţezi pe domnul King să facă un 
lucru ce n-ar fi în concordanţă cu datoria sa. Cer numai ca 
Jack să aibă posibilitatea să plece. 

— Nu ştiu dacă îţi pot promite asta, spuse Maisie, dar 
Stafford King mi-a spus că prietenul dumitale e cel mai 
puţin periculos din bandă. 

— Aş vrea să te previn într-o singură chestiune 
domnişoară White, încheie Lolly când fu în pragul uşii. 
Colonelul e cuprins de disperare şi am presimţirea că nu va 
scăpa cu viaţă din toate astea. Atât cât se pricepe el, mi-a 
fost într-o oarecare măsură prieten, dar dumneata ai fost 
bună cu mine şi domnul King a fost mai mult decât bun. 
Păziţi-vă de colonel, încă nu e prins. Asta e tot. 

Capitolul 38 

LA CE SUNT BUNE FILMELE VECHI. 

A doua zi de dimineaţă, Pinto fu adus în faţa judecătorului 
de instrucţie; portughezul abia se putea ţine pe picioare. 
Lângă avocatul său se afla un bărbat slab, cu faţa cenuşie; 
la sfârşitul procedurii şopti avocatului ceva la ureche. 
Cererea de punere în libertate pe cauţiune fu respinsă. 
Colonelul nu vorbi cu acuzatul, nici nu-l privi măcar. 
Boundary, asupra căruia erau îndreptaţi ochii tuturor 


poliţiştilor, plecă după terminarea procedurii şi se înapoie 
acasă. Putu să examineze în toată liniştea restul hârtiilor 
sale. De mult timp avea pregătit tot ce-i trebuia pentru 
deghizare: un aparat de ras, o pereche de foarfeci şi o 
sticluţă cu o soluţie pentru înnegrirea feţei. Termină cu 
distrugerea corespondenţei sale, apoi începu să caute prin 
buzunare, dacă nu avea vreo scrisoare uitată acolo din 
nebăgare de seamă. În cursul acestei cercetări dădu de un 
plic mare, alb, adresat lui Crewe şi se întrebă mirat cum de 
ajunsese la el. Apoi îşi aminti că însuşi Crewe i-l dăduse. 

Privi marca poştală. Scrisoarea era expediată din Oxford. 
Era raportul agenţilor trimişi de Crewe să afle numele 
studenţilor care plecaseră de la colegiul Balliol într-un 
anume an. Gregory Coco fusese unul dintre ei. Care era 
adevăratul nume al lui Gregory Coco? Dacă descoperea 
taina aceasta, era posibil să dea şi de Jack Judecătorul. 
Rupse plicul şi scoase trei coli ministeriale, împreună cu o 
notă de cheltuieli; acesta era tot conţinutul scrisorii. Erau 
două liste cu numele studenţilor care părăsiseră 
Universitatea în acelaşi an cu Gregory Coco... dacă cele 
spuse de acesta, într-unul din rarele-i momente de 
spovedanie, erau adevărate. Colonelul urmări fiecare rând 
şi termină prima listă fără să găsească vreun nume care să-i 
fie cunoscut. Citise jumătate dintr-a doua când se opri 
tresărind. 

— Dumnezeule mare! murmură el. 

Rămase nemişcat aproape o oră, cu bărbia sprijinită în 
pumni, privind fix hârtia pe care era scris numele acela. În 
tot timpul acesta gândurile-i zburau înapoi, prin negura 
anilor, strângând dovezile care-i îngăduiau, acum, să-l 
identifice, fără umbră de îndoială, pe Jack Judecătorul. Se 
ridică şi se îndreptă spre etajera cu cărţi de unde trase 
volum după volum. Erau aproape toate anuare; câtva timp 
le cercetă în zadar. În cele din urmă, dădu de unul în care 
găsi ce-i trebuia; puse volumul pe masă şi-şi făcu repede 
câteva notițe. Le citi şi pe urmă le arse. Cu ochi strălucitori, 


termină tot ce avea de făcut şi se înapoie în dormitorul său; 
arăta cu zece ani mai tânăr. Stinse toate luminile şi se aşeză 
câteva clipe la fereastra deschisă, privind în stradă unde, la 
un capăt al clădirii, Armata Salvării ţinea o întrunire şi 
colonelul se miră că nu observase asta până în momentul de 
faţă. Cercetă strada foarte atent căutând o persoană care 
ar sta la pândă; la un moment dat, un bărbat trecu pe sub 
un felinar aprins şi se furişă în umbra unui gang situat pe 
trotuarul de vizavi. Colonelul se duse în dormitorul său, luă 
o pereche de ochelari şi apoi se uită spre persoana aceea. 
Râse pe înfundate, apoi ieşi din casă îndreptându-se spre 
sud. Nu merse departe, ci se opri şi se uită înapoi; răbdarea 
îi fu răsplătită, văzu pe cineva traversând strada şi intrând 
în clădirea pe care o părăsise el cu câteva clipe înainte. 
Colonelul mai aşteptă puţin şi se întoarse. La intrare îşi 
scoase pantofii şi urcă scările, fără zgomot. Era la 
jumătatea drumului când auzi încuindu-se uşa 
apartamentului său; rânji din nou şi iar mai aşteptă câteva 
clipe până să bage cheia în broască; apoi, descuind 
încetişor, pătrunse în vestibulul întunecos. În biroul său 
ardea lumina; îl auzi pe vizitatorul nepoftit trăgând un 
sertar. Colonelul apăsă pe clanţă, deschise larg uşa şi intră. 
Bărbatul care scotocea prin sertar sări în sus, speriat. După 
cum bănuise Boundary, era fostul său servitor care-l 
părăsise cu o zi în urmă, fără nici o vorbă. 

— Ei, Tom, zise Boundary, te-ai înapoiat ca să şterpeleşti 
ceva? 

— Cam aşa ceva, şefule, răspunse celălalt. N-ai să mi-o iei 
în nume de rău, sper! 

— Am fost destul de bun cu tine, Tom, zise colonelul. 

— Ei aş! Nu ştiu pentru ce aş avea să-ţi mulţumesc. 

— Ce spui, Iom? Asta dovedeşte că nu eşti prea 
recunoscător. 

— Pentru ce să-ţi fiu recunoscător? 

— Să-mi fii recunoscător că trăieşti, Tom. 


— Nu-mi veni cu lucruri de astea, colonele, şuieră 
servitorul. Mie nu-mi poţi îndruga asemenea palavre. Ştiu 
mult mai multe despre dumneata decât îţi închipui. Nu te- 
am servit câţiva ani, ajutându-ţi la toate afacerile murdare, 
colonele, fără să învăţ ceva... Te asigur că aş spune lucruri 
nostime dacă aş apărea ca martor. 

— Va să zică ai venit să şterpeleşti? întrebă colonelul, 
neluând în seamă amenințările servitorului. Poftim, 
serveşte-te! 

Se duse la bufet, îşi turnă whisky într-un pahar şi se aşeză 
la fereastră, urmărind ceea ce făcea servitorul. Tom trase 
un alt sertar şi-l închise iar. 

— Ascultă, colonele, zise el, eu n-am câştigat în afaceri 
atâţia bani ca dumneata. Îmi merge destul de prost şi cred 
că ai putea să-mi dai ceva ca amintire. 

— Tom, îţi aminteşti că acum trei luni am cumpărat o 
grămadă de filme vechi? 

— Şi ce-mi pasă de asta? 

— Erau vreo zece cutii, aşa-i? 

— Ba parcă erau douăsprezece. Ascultă, colonele... 

— Aşteaptă un moment, Tom. Vom discuta ce am să-ţi 
dăruiesc, după ce-mi vei fi dat o mână de ajutor. Întâlnindu- 
te aici - fiindcă veni vorba, să ştii că te-am zărit pe fereastră 
în timp ce spionai de partea cealaltă a străzii - mi-a venit o 
idee. Unde ai pus filmele acelea? 

Tom rânji. 

— Ai de gând să deschizi un cinematograf, colonele? 

— Cam aşa ceva, răspunse Boundary. De fapt, Armata 
Salvării mi-a inspirat ideea asta. Auzi ce mai bubuie toba? 

Servitorul făcu un gest de nerăbdare. 

— Ce doreşti? Dacă vrei să ştii unde sunt filmele află că le- 
am pus în cămară, sub bufetul cu argintărie. Cred că acum, 
când s-a terminat cu tovărăşia, nu ai nimic de obiectat dacă 
iau argintăria? 

— Bine, bine, poţi să iei argintăria, fu de acord colonelul. 
Adu-mi filmele! 


Fostul servitor fu nevoit să se ducă de trei ori până ce cără 
cutiile şi le puse pe masă. 

— Astea sunt, zise el. Acum zi-mi ce ai de gând să faci. 

— În primul rând, răspunse colonelul, ia spune-mi, vorbeai 
serios când ai susţinut că ştii despre mine ceva ce ar 
interesa îndeaproape poliţia? Iar începe toba, Tom. Ştii la 
ce-mi va folosi ea? 

— Nu ştiu, mormăi servitorul. 

— Lumea de pe stradă nu poate auzi nimic, când bate 
toba, zise colonelul. 

Apoi băgă mâna în buzunarul hainei căutând parcă un 
carnet de notițe şi atât de repede făcuse această mişcare, 
încât omul plecat deasupra mesei nu văzu arma ucigaşă. 
Colonelul trase de trei ori şi, lovit mortal, servitorul se 
prăbuşi la pământ. 

— Nici dracul n-are să te mai recunoască! râse el, punând 
arma la loc. 

Culcă mortul pe spate, scoase propriul ac de cravată şi-l 
înfipse în cravata celui ucis. Apoi scoase ceasornicul şi 
lanţul său din buzunar şi le strecură în vesta celuilalt, în 
degetul cel mic avea un inel cu monogramă; îl puse şi pe 
acesta în degetul servitorului. După aceea, începu să 
deschidă cutiile pline cu filme vechi, pe care le aruncă pe 
podea, le prinse de perdele, înfăşură picioarele scaunelor, 
fluierând tot timpul. Găsi o lumânare în cămară şi o înfipse, 
cu mână sigură, în grămada de suluri de celuloid. O 
aprinse, apoi ieşi, închizând uşa. O jumătate de oră mai 
târziu, Piaţa Albermale era ocupată de pompieri şi vreo 
zece furtunuri căutau să stingă marea de flăcări din casa 
colonelului Boundary. 

Stafford King apăru foarte devreme în strada Doughty şi 
Maisie îşi dădu seama după ora neobişnuită a acestei vizite 
şi după expresia gravă de pe faţa musafirului ei că se 
petrecuse un eveniment neobişnuit. 

— S-a isprăvit cu banda Boundary, Maisie! Colonelul a 
murit! 


— A murit? făcu ea mirată. 

— Nu se ştie ce s-a întâmplat, dar se presupune că a 
incendiat casa şi apoi s-a împuşcat. Cadavrul a fost găsit în 
mijlocul ruinelor; graţie bijuteriilor l-am putut identifica. Îţi 
aminteşti, cred, că poliţia i le luase când a fost arestat şi le- 
am notat pe toate ca să le putem recunoaşte dacă ar fi 
vreodată nevoie. 

— În sfârşit, s-a terminat şi asta! E finalul unui vis 
îngrozitor! zise ea. 

— Nu tăgăduiesc, însă, că Jack Judecătorul ne-a fost de 
mare folos până acum. Nu am fi pus niciodată mâna pe 
Pinto, Selby sau chiar pe colonel, dacă n-ar fi fost Jack. 
Fiindcă veni vorba... nu ştim nimic despre Crewe sau Lolly. 

— Crezi că până acum au avut timp să ajungă la 
destinaţie? întrebă ea. 

— O, desigur, răspunse Stafford King, trebuie să fi ajuns de 
mult. Dar unde s-or fi dus? 

Ea clătină capul: 

— Nu-ţi spun. 

— Nici nu-i nevoie, zise Stafford zâmbind. S-au dus în 
Portugalia. Era avionul lui Pinto şi cred că nu avea altă 
dorinţă decât să se înapoieze în scumpa-i patrie. Cât despre 
Pinto, se pare că va fi condamnat la zece ani. Ca să fiu 
sincer în ceea ce-l priveşte pe Crewe, am telegrafiat unui 
englez la Finister; mi-e bun prieten şi trăieşte într-o 
regiune izolată, prin apropierea farului. Mi-a răspuns, 
înştiinţându-mă că ieri după-amiază, curând după ora 
mesei, a trecut un avion deasupra Finisterului. Era probabil 
avionul în care se afla prietena noastră Lolly. 

— Aş vrea ca amândoi să scape. E rău că am o asemenea 
dorinţă? 

— Nu, nu e nimic râu. Cred că şeful are aceeaşi dorinţă ca 
tine. Are uneori păreri ciudate şi se întâmplă să mă irite 
câteodată. De exemplu, el nu crede că Boundary a murit. 

— Dar nu spuneai că aţi găsit cadavrul? 

— Sir Stanley susţine că nu e cadavrul colonelului. 


Maisie rămase pe gânduri. 

— Eu sunt de aceeaşi părere cu el, zise ea. Colonelul nu ar 
fi făcut una ca asta. Oameni de teapa lui Boundary nu se 
sinucid. 

Stafford se înapoie la biroul său şi află că şeful poliţiei, 
care sosise mai înainte, întrebase de el. Sir Stanley citea 
ziarul de dimineaţă, când Stafford intră în birou; primele-i 
cuvinte îl consternară pe tânărul detectiv. 

— King, acela nu e cadavrul colonelului. Am fost acolo să-l 
văd şi sunt sigur că nu mă înşel. Trebuie să dai ordin 
tuturor poliţiilor din ţară, în special celor din sud, să caute 
un bărbat, probabil ras, în orice caz fără mustață, deghizat 
ca vagabond. 

— De ce ca vagabond? întrebă Stafford. 

— Acum cincisprezece ani, răspunse Sir Stanley, colonelul 
îşi ducea aproape singur la îndeplinire afacerile murdare şi 
aceasta era deghizarea lui favorită. Să fie căutat pe la 
spitale, printre victimele diferitelor accidente, prin 
hotelurile de mâna a doua şi prin închisori! E foarte 
probabil ca Boundary să comită un mic delict, cu gândul de 
a fi ţinut câteva luni la închisoare... Nu există ascunzătoare 
mai bună decât o închisoare, Stafford. 

Sir Stanley văzu expresia de îndoială de pe faţa tânărului 
şi râse. 

— Crezi că a murit, nu-i aşa? 

— Sunt absolut sigur, Sir Stanley, răspunse Stafford. 

— Eşti optimist, zise sir Stanley râzând şi-i făcu semn că 
poate pleca. 

Capitolul 39 

CINE E JACK JUDECĂTORUL. 

Un om voinic, cu păr cărunt, cobori dintr-un vagon de 
clasa a treia la staţia Ohatham şi-l întrebă pe un hamal de 
drumul spre antrepozite. Avea o grămadă de unelte de 
tâmplărie într-un coş împletit şi fuma o pipă scurtă de 
argilă. Hamalul îl măsură cu o privire cercetătoare pe 
bărbatul acela cu barbă albă şi scurtă. 


— Cauţi serviciu, meştere? întrebă el. 

— Da. 

— Câţi ani ai? 

— Şaizeci şi patru. 

Hamalul clătină capul. 

— Nu vei găsi uşor de lucru. Nu prea ne vorpe noi, 
bătrânii, zise el. De ce nu încerci la Markham, antreprenorii 
din strada High? Au nevoie de muncitori. Chiar azi- 
dimineaţă am văzut un anunţ la poartă. 

Lucrătorul mulţumi hamalului, puse coşul în spinare şi se 
îndreptă spre strada High. Era îmbrăcat curăţel şi poliţiştii 
care căutau vagabonzi suspecți nu-i dădeau atenţie. 
Petrecu cea mai mare parte a zilei mergând de la o firmă la 
alta şi peste tot primi acelaşi refuz. Spre seară avu mai mult 
noroc. O firmă ce se ocupa cu reparaţiile vapoarelor avea 
nevoie de un tâmplar şi-l angajă imediat. 

Erau mulţi ani de când colonelul Boundary nu mai pusese 
mâna pe un ferăstrău, dar se descurcă bine. Totuşi, după 
două ore de muncă, îl dureau mâinile şi spatele. Fu 
mulţumit când sună clopotul pentru încetarea lucrului, 
închirie o cămăruţă, plăti un acont, se spălă îşi lăsă uneltele 
acolo, apoi ieşi să caute un local unde să mănânce. 

A doua zi, la ora şapte dimineaţa, era iarăşi pe şantier, la 
lucru. De câteva ori în cursul zilei crezu că va fi silit să 
renunţe la munca asta. Spatele îl durea îngrozitor şi braţele 
îi erau ca de plumb, dar nu se dădu bătut şi astfel trecu încă 
O zi. A treia zi muşchii i se obişnuiseră cu munca fizică şi 
Boundary găsi că lucrul pe care-l făcea nu era din cale 
afară de greu. La sfârşitul săptămânii i se prezentă o 
ocazie. Fusese trimis la docuri să facă nişte reparaţii pe un 
vapor şi căpitanul îi observă îndemânarea. 

— Nu vrei să te angajezi la mine? îi propuse el. Am nevoie 
de un tâmplar. 

— Unde plecaţi? întrebă Boundary. 

— Întâi la Valparaiso, apoi de-a lungul coastei, vom 
înconjura Capul Horn, îndreptându-ne spre San Francisco 


şi, poate, vom obţine o încărcătură pentru China. 

— O să mă mai gândesc, zise colonelul. 

Seara se întoarse la căpitan şi-i spuse că se hotărâse să 
plece. 

— Bine, fu de acord căpitanul, dar trebuie să iscăleşti încă 
astă-seară angajamentul. Plec mâine dimineaţă, când vine 
fluxul. 

A doua zi dis-de-dimineaţă, Boundary se afla ia bordul 
vasului „Arabella Sands” şi privea cum se pierdea ţărmul în 
zare. Vaporul trebuia să se oprească întâi la Falmouth şi 
după două zile ajunseră în port. Boundary se duse să 
cumpere nişte scânduri şi unelte de care mai avea nevoie şi 
după-amiază se înapoie pe vapor. Seara cobori în tovărăşia 
căpitanului la țărm. 

— Vom pleca abia mâine la douăsprezece, zise căpitanul. 
Poţi să petreci o noapte pe uscat. 

Închirie o cameră la han şi-l invită pe Boundary să doarmă 
cu el, dar colonelul prefera să fie singur. Îşi luă o cameră în 
oraş şi, după ce se scuză faţă de căpitan, plecă devreme 
acasă. Cumpărase toate ziarele pe care le găsise şi voia să 
le citească în linişte. Simţi o uşurare nespusă citind darea 
de seamă asupra constatării oficiale a decesului său Nu 
aveau nici un pic de îndoială în această privinţă. 

Deodată se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră! zise Boundary crezând că era stăpâna hanului. 

Se afla în mijlocul camerei în momentul când pronunţă 
acest cuvânt. La vederea vizitatorului se dădu înapoi, pas cu 
pas. Limba i se lipi de cerul gurii şi ochii i se holbară 

— Tu! Tu! zise el cu glas răguşit. 

— Bietul Jack Judecătorul, spuse omul mascat care intrase. 
Bietul, bătrânul Jack! A venit să-şi ia rămas-bun de la 
colonel, înainte de plecarea acestuia în ţări străine. 

— Taci! strigă Boundary. Ştiu cine eşti, afurisit să fii! Ştiu 
cine eşti! 

Trase perdelele deoparte şi privi pe fereastră afară. Nu 
mai era nevoie să pună nici o întrebare. Casa era 


împresurată. Se întoarse iar spre mascat şi, orbit de furie 
rămase în faţa lui. 

— Eşti inteligent, nu-i aşa? întrebă el. Mai deştept decât 
întreaga poliţie. Dar n-ai avut destulă inteligenţă ca să-ţi 
scapi fiul de la moarte! 

Mascatul se dădu câţiva paşi înapoi. 

— Ah, cum te-am lovit! Sărmanul Jack Judecătorul! zise 
colonelul batjocoritor. Am nimerit rana cea mai dureroasă, 
da? Unicul fiu! S-a dus dracului repede din cauza mea... a 
mea, a mea! Nu-i poţi reda viaţa! Aici am fost eu mai tare 
decât tine!... 

— Aşa e, răspunse Jack Judecătorul cu glas slab, nu-i pot 
reda viaţa, dar îl pot distruge pe cel care l-a răpus, pe omul 
care i-a nimicit viaţa tânără, care l-a îndrumat pe căi 
greşite, l-ai zdruncinat sănătatea cu stupefiante... 

— Asta e minciună! izbucni colonelul. Crewe l-a strâns de 
pe drumuri la Monte Carlo, când era deja distrus. 

— Cine l-a trimis la Monte Carlo? întrebă celălalt. Cine e 
jucătorul care l-a nenorocit şi prefăcându-se că nu-l 
cunoaşte a primit apoi această epavă omenească, de a cărui 
decădere numai el era vinovat? Tu ai fost acela, Boundary! 

Colonelul făcu un semn afirmativ. 

— Am fost un nerod că am căutat să neg acest lucru. Am 
pretins faţă de Crewe că nu-l cunosc. Da, eu am fost acela şi 
sunt mândru de fapta mea. Crezi că o să mă prinzi acum şi 
o să mă vezi la locul ce mi se cuvine?... La eşafod poate?... 
Niciodată, însă, nu vei putea şterge din mintea ta această 
amintire: că ai avut un fiu care a murit într-un şanţ, că eşti 
un bătrân singur, un bătrân fără urmaşi!... 

— Asta n-o pot şterge din amintirea mea! zise Jack 
Judecătorul. O, Dumnezeule, nu pot! 

Duse mâna la faţa-i mascată, încercând parcă să înlăture 
astfel vedenia pe care cuvintele lui Boundary o făcuse să se 
ivească înaintea ochilor săi. 

— Dar te pot şterge pe tine de pe suprafaţa pământului, 
răcni el cu ferocitate, mi-am nimicit viaţa, cariera, 


reputaţia, tot ce mi-a fost mai drag, ca să pot pune mâna pe 
tine! Eşti aşteptat jos, Boundary! Le-am spus să vină acum. 
Stafford King... 

— Nu vei ajunge să mă vezi prins, zise Boundary. Două 
focuri detunară în aceeaşi clipă şi colonelul se prăbuşi pe 
pat mort! 

Jack Judecătorul se rezemă de perete şi de pe mâna ce-o 
dusese la piept se prelinse sânge. Împuşcăturile fuseseră 
auzite afară şi Stafford King fu primul care intră în cameră. 
O singură privire aruncată asupra colonelului fu de ajuns, 
apoi se întoarse spre omul care căzuse jos şi şedea acum 
rezemat de perete. 

— Dumnezeule mare! exclamă Stafford. Jack Judecătorul! 

— Sărmanul, bătrânul Jack! răsună slab glasul 
batjocoritor. 

Stafford îl sprijini şi cu o mişcare delicată îndepărtă masca 
şi lumina lămpii de gaz ce atârna în tavan căzu pe faţa 
palidă. 

— Sir Stanley Belcome! Sir Stanley!... murmură el. 

Sir Stanley întoarse capul şi deschise ochii. 

— Bietul, bătrânul Jack! repetă el trist. Va fi un scandal de 
primul rang, King. Pentru reputaţia instituţiei noastre ar 
trebui să-l înăbuşi. 

— Dar nu e nevoie să se afle, sir Stanley, zise Stafford. 
Puteţi explica ministrului de interne... 

Celălalt clătină capul. 

— Voi fi în curând în faţa unui ministru mai mare decât cei 
de pe pământ, spuse el încet. Totul s-a sfârşit, King. 

Dacă poţi, scoate-mi hainele astea de măscărici. 

Cu mâini nesigure, Stafford King trase jos pelerina neagră 
şi o azvârli sub pat. 

— Acum, mă poţi prezenta poliţiei locale drept şeful 
departamentului nostru şi-mi poţi păstra secretul, King, 
dacă vrei... l-am spus avocatului meu să-ţi dea o scrisoare, 
în caz... în caz că s-ar întâmpla ceva. Ştiu că nu am 
procedat aşa cum s-ar fi cuvenit, ca şef al poliţiei... Trebuia 


să-mi înaintez demisia cu ani în urmă... când am descoperit 
ce i se întâmplase bietului meu băiat. Pe vremea aceea 
eram şeful poliţiei unui oraş din India; în loc de demisie, am 
primit o avansare şi am venit la Scotland Yard... Nu, nu m- 
am supus normelor care guvernează instituţia noastră... şi 
totuşi, poate că da... 

Un timp tăcu istovit, apoi reluă: 

— Am fost silit să te mint, murmură el, trebuia să susţin că 
Jack Judecătorul m-a vizitat şi pe mine, ca să înlătur orice 
bănuială ce ar fi putut să cadă asupra logod... asupra 
domnişoarei White, zise el zâmbind. Nu, n-am procedat 
conform regulamentului. Reprezentam justiţia... şi singur 
am distrus această bandă de care justiţia nu se putea 
atinge. Da... am distrus-o! Dacă Boundary nu m-ar fi 
recunoscut, aş fi plecat de aici înainte de venirea ta şi mi-aş 
fi dat mâine demisia. Probabil, descoperise cine era băiatul. 
Mă mir că nu încercase mai înainte să afle. I-am distrus pe 
bandiți, nu-i aşa, King?... M-a costat mulţi bani. Am făcut 
multe... am jefuit magazinul acela de bijuterii... să-mi dai 
cuvântul tău de onoare că nu vei spune nimănui un 
cuvânt!... Phillopolis trebuie să sufere. Toţi trebuie 
pedepsiţi. 

Stafford dăduse ordin ca poliţiştii să părăsească odaia. 
Medicul poliţiei îşi dădu seama repede că nu-l mai putea 
ajuta pe acest om în agonie şi că numai schimbându-i 
poziţia în care era acum culcat i s-ar grăbi moartea. leşi din 
cameră şi-i lăsă singuri pe cei doi. 

— Stafford, am avere mare, mai spuse şeful poliţiei. E a ta. 
Am făcut un testament... ata... 

Apoi amuţi şi Stafford crezu că sosise clipa din urmă. După 
câteva minute, muribundul se mişcă uşor şi începu să 
vorbească tare şi lămurit. 

— Gregory, băiatul meu drag... sărmanul meu Gregory!... 
lată-l pe tatăl tău, copilul meu!... 

Glasu-i slăbi tot mai mult, până ce nu se mai auzi decât un 
murmur. Lacrimi mari se prelingeau de-a lungul obrajilor 


lui Stafford King. Sir Stanley încercă să se ridice în picioare 
şi Stafford îl susţinu. 

— Încet, sir Stanley. Încet! Vă faceţi numai rău! 

Muribundul râse scurt, strident. Stafford simţi sângele 
îngheţându-i în vine. 

— Priviţi-l pe bietul, bunul Jack Judecătorul!... Sărmanul 
Jack Judecătorul!... Dă-mi vieţile pe care le-ai răpus, 
speranţele nimicite... Dă-i-le lui Jack... Jack Judecătorul!... 

Acestea fură ultimele sale cuvinte. 

Un an mai târziu, şeful poliţiei, sir Stafford King, primi o 
scrisoare din America de Sud. În plic nu se afla decât o 
fotografie cu un bărbat impunător lângă o femeie drăgălaşa 
care ţinea în poală un copil. 

— Priveşte-i pe ultimii membri ai bandei Boundary, se 
adresă sir Stafford lui Maisie. Căsătoria lor e singurul lucru 
bun ce a rezultat din atâta răutate şi nenorocire. 

— Da, asta e Lolly Marsh! 

— Cred că acum se numeşte Lolly Crewe, zise Stafford. E 
ciudat cum a putut sir Stanley să-şi dea seama care sunt 
singurii membri ai bandei ce mai aveau ceva omenesc în 
sufletul lor. 

— Cum au izbutit să fugă? întrebă Maisie. M-am întrebat 
deseori ce s-a întâmplat la aerodrom. 

Stafford râse. 

— O, se înţelege că au plecat, spuse el. Au părăsit Londra 
la ora trei şi douăzeci, după o îndelungată discuţie cu 
aviatorul care se numea Cartwright. 

— De parcă i-ai fi văzut tu! zâmbi ea. 

— Sir Stanley şi cu mine am asistat ascunşi la plecarea lor, 
zise Stafford. 

Privi din nou fotografia şi clătină capul. 

— Iată un caz când judecata lui Jack a fost foarte 
indulgentă, adăugă el cu seriozitate. 


SFÂRŞIT