Edgar Wallace — Secretul cercului purpuriu

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SECRETUL CERCULUI 
PURPURIU 


PROLOG. 

Cuiul. 

Cine ar fi crezut că un fapt atât de lipsit de importanţă - 
petrecerea zilei de naştere a domnului Paillon în 19 
septembrie, anul nu contează - avea să prilejuiască 
evenimente atât de surprinzătoare. Dacă n-ar fi fost această 
petrecere n-am mai fi vorbit acum despre „Secretul 
cercului purpuriu”; apoi, mai bine de o duzină de oameni ar 
mai fi fost încă în viaţă, iar Thalia Drummond n-ar fi fost 
acuzată de furt şi complicitate la furt de către un inspector 
cu figură imparţială. 

Domnul Paillon dăduse de băut la Cog d'Or în Toulouse. 
Invitaţi erau trei dintre colaboratorii lui. Atmosfera era 
destinsă şi cheful în toi, când, pe la vreo trei dimineaţa, 
domnul Paillon îşi aminti că, de fapt, se afla la Toulouse 
pentru execuţia lui Lightman, un criminal englez. 

— Băieți, se strădui el să fie grav în ciuda limbii 
împleticite, e târziu şi mai avem de pus pe picioare „duduia 
sângeroasă”. 

Se îndreptară spre piaţeta din faţa închisorii unde aştepta, 
încă de la miezul nopţii, o căruţă cu ghilotina demontată. Cu 
o pricepere demnă de cauze mai bune, câştigată prin 
repetate exerciţii, înălţară schela sinistră şi montară 
ghilotina la locul ei. Numai că vinurile grele ale sudului pun 
la anevoioasă încercare şi cea mai exersată mână: ghilotina 
refuza să cadă cum se cuvenea. 


— Lăsaţi pe mine, zise domnul Paillon şi bătu un cui exact 
acolo unde era mai puţină nevoie de el. Se simţea tot mai 
nervos pe măsură ce trecea timpul. 

Curând soldaţii se postară la locurile lor. Când se lumină 
de-a binelea, aşa încât fotograful distingea cu uşurinţă 
chipul prizonierului, acesta din urmă în adus spre eşafod. 

— Curaj! îi şopti domnul Paillon. 

— Lua-te-ar dracu'! scrâşni victima, cu capul deja fixat pe 
butuc. 

Domnul Paillon trase de frânghie. Cuţitul porni şuierând, 
dar... se înţepeni în cui! Călăul reluă totul de trei ori cu 
acelaşi rezultat. Mulțimea revoltată rupse cordonul de 
soldaţi vociferând. Condamnatul trebui să fie condus înapoi 
în celulă. 

Peste încă unsprezece ani cuiul acesta avea să pricinuiască 
moartea unui şir întreg de oameni. 

1. Începe povestea. 

Era ora la care oamenii cumsecade dormeau demult. Doar 
ici-colo se mai vedeau ferestre luminate pe care se 
proiectau umbrele negre ale copacilor bătuţi de vânt. Un 
vânt rece, pătrunzător, venind dinspre râu. 

Deşi înfofolit, bărbatul care se plimba pe lângă grilajul 
vechi de fier tremura vizibil. Necunoscutul alesese parcă 
anume acest loc de întâlnire, descoperit, expus rafalelor 
îngheţate. 

Frunze şi ramuri uscate dansau frenetic în jurul lui - 
toamna se făcea simțită. Trotuarul era şi el acoperit de 
frunze foşnitoare. Bărbatul îşi ridica din când în când ochii, 
cu jind, către vreo fereastră luminată imaginându-şi căldura 
care l-ar fi întâmpinat dacă ar fi bătut la poartă. 

Un orologiu bătea ora unsprezece când se auzi zgomotul 
slab al unui automobil care se opri curând lângă el. Farurile 
luminau stins, iar înăuntru era cu totul întuneric. Şovăind, 
bărbatul se apropie, deschise portiera şi urcă. Abia 
distingea silueta şoferului pe bancheta din faţă. Inima îi 
bătea nebuneşte, gândindu-se la gravitatea pasului pe care 


hotărâse să-l facă şi la urmările posibile. Maşina rămăsese 
pe loc, iar omul de la volan stătea nemişcat. Era o linişte de 
mormânt. 

— Ei, zise bărbatul, uşor iritat. 

— Te-ai hotărât? îl întrebă şoferul. 

— După cum vezi, răspunse bărbatul. Doar nu-ţi închipui 
că am venit din curiozitate! Ce doreşti, de fapt? Spune-mi 
ce-mi ceri şi-ţi voi spune şi eu ce aştept de la dumneata. 

— Ştiu prea bine ce aştepţi, mormăi şoferul cu o voce 
înăbuşită, ca de după un paravan. 

Ochii bărbatului se mai obişnuiseră cu întunericul şi acum 
putea să vadă pălăria neagră a şoferului lucind şters. 

— Eşti în pragul falimentului, reluă şoferul. Te-ai înfruptat 
din bani care nu erau ai dumitale şi acum vrei să te sinucizi. 
Dar nu din cauza falimentului, ci din a celui care te are la 
mână cu ceva atât de dezonorant că te poate da oricând pe 
mâna poliţiei. În urmă cu trei zile i-ai procurat o otravă 
puternică de la un amic chimist, o otravă care nu se găseşte 
la farmacii. Ai citit tot felul de articole despre otrăvuri şi 
efectele lor, iar, dacă nu intervine ceva salvator, te vei 
sinucide sâmbătă ori duminică. Poate mai degrabă 
duminică. 

Simţi mirarea celui din spate şi râse încetişor. 

— Ei, domnule, continuă el. Lucrezi pentru mine pentru o 
sumă frumuşică? 

— Ce trebuie să fac? întrebă, tremurând, celălalt. 

— Nimic altceva decât îţi spun eu. Nu vei risca aproape 
nimic şi vei fi plătit domneşte. Pot să-ţi dau şi un avans 
bunicel să-ţi acoperi cheltuieli mai presante. N-ai decât să 
pui în circulaţie toţi banii pe care ţi-i trimit eu - dacă e 
nevoie, chiar să-i schimbi în valută străină. Important e să 
dispară urmele bancnotelor cu numere înregistrate la 
poliţie. Să vinzi, să schimbi, într-un cuvânt, să te 
descotoroseşti cum ştii mai bine de banii de care eu nu mă 
pot atinge. Să fii agentul meu. Şi să-mi plăteşti cât îţi cer, 
adăugă apăsat, după o pauză. 


Bărbatul tăcu un răstimp, apoi întrebă deodată: 

— Ce-i „cercul purpuriu”? 

— Dumneata eşti, veni răspunsul. 

— Eu? se miră. 

— Da, dumneata eşti „cercul purpuriu”. Ai o reţea deo 
sută de oameni pe care nu-i vei cunoaşte direct şi nici ei pe 
dumneata. 

— Dar dumneata? 

— Oh, eu îi cunosc pe toţi. Ei, facem târgul? 

— Da, răspunse bărbatul după o clipă de ezitare. 

Şoferul se răsuci spre el şi întinse mâna. 

— Ia asta. 

„Asta” era un plic voluminos pe care noul membru al 
„cercului purpuriu” şi-l strecură în buzunar. 

— Şi acum coboară! porunci scurt şoferul. 

Celălalt se supuse grăbit fără altă întrebare. Trânti 
portiera şi se apropie de şofer. [inea cu orice preţ să-i vadă 
chipul. Simţea că e foarte important pentru ce avea să 
urmeze. 

— Nu-ţi aprinde ţigara, îl opri şoferul. Înţeleg că e un 
pretext ca să aprinzi un chibrit. Nu-ţi foloseşte altundeva 
decât în iad să mă cunoşti. 

Înainte de a mai apuca să replice în vreun fel, maşina se 
puse în mişcare. O urmări, cu mâna pe plicul din buzunar, 
până dispăru în noapte. Tremura din toate încheieturile. 
Dinţii îi clănţăneau pe ţigara pe care şi-o înfipse în fine între 
buze, iar flacăra chibritului se bâţâia încolo şi încoace. 
„Asta-i”, îşi spuse răguşit şi dispăru la rându-i într-o 
străduţă laterală. 

Un individ ieşi tiptil dintr-un gang şi se strecură grăbit pe 
urmele lui. Era un bărbat înalt şi zdravăn, cu mişcări 
greoaie şi o răsuflare gâfâită. După vreo sută de paşi îşi 
dădu seama că ţinea încă în mâini binoclul cu care 
încercase să urmărească toată scena de adineauri. Când 
ieşi în strada principală înţelese că scăpase urma 
bărbatului. Se aştepta, de altminteri, dar nu-şi făcea 


probleme, îi ştia adresa. „Dar cine o fi fost tipul din 
maşină?!” Îi luase numărul şi a doua zi putea afla cine e 
proprietarul. Felix Marl rânji. Dacă ar fi putut ghici măcar 
jumătate din conversaţia la care asistase de la distanţă i-ar 
fi pierit orice poftă de zâmbit. Oameni mult mai puternici 
decât el căzuseră pradă „cercului purpuriu”. 

2. Răul platnic. 

Philipp Brassard plătea şi trăia. „Cercul purpuriu” îşi 
respecta cuvântul. Şi bancherul Jacques Rizzi plătea, însă 
veşnica frică nu se putea numi viaţă. Muri în mai puţin de o 
lună, de inimă. Benson nu luă în seamă amenințările. 
Avocatul căilor ferate fu descoperit mort lângă vagonul 
personal. 

Derrick Yale, vestit pentru flerul său, l-a găsit pe criminalul 
lui Benson: un negru care se strecurase în vagon, îl 
omorâse pe avocat şi-l zvârlise apoi pe fereastră. Vinovatul 
fu spânzurat, dar muri fără să trădeze al cui ordin îl 
executase. Degeaba îl ironizau poliţiştii pe Yale pentru 
teoriile lui psihometrice: în patruzeci şi opt de ore îi 
condusese la casa vinovatului. 

După această întâmplare se pare că oamenii plăteau fără 
să mai anunţe poliţia. Nici o însemnare despre isprăvile 
„Cercului purpuriu” nu mai apăruse, de o vreme, în ziar. 
Până când, într-o bună dimineaţă, James Beardmore găsi 
lângă tava cu micul dejun un plic: înăuntru un cartonaş cu 
un cerc purpuriu într-un colţ. 

— Jack, citeşte asta, pe tine te pasionează poveştile 
palpitante. 

James Stamford Beardmore zvârli cartonaşul fiului său şi- 
şi văzu mai departe de corespondenţă. Jack luă cartonaşul 
şi-l cercetă încruntat. Era un fel de carte poştală, fără 
adresă. Cercul purpuriu fusese imprimat grosolan cu o 
radieră. Alături erau următoarele cuvinte: „O sută de mii 
reprezintă doar o părticică din averea dumneavoastră. Veţi 
plăti această sumă unui comisionar. Fixaţi, în 24 de ore, 


timpul care vă convine printr-un anunţ în Tribune. E ultimul 
avertisment”. 

— Ei, făcu surâzând pe deasupra ochelarilor bătrânul Jim. 

— Cercul purpuriu, anunţă speriat fiul. 

— Da, „cercul purpuriu”, repetă bătrânul, râzând de 
spaima care tremura în glasul băiatului. Am mai primit vreo 
patru de astea! 

— Patru? se miră tânărul. Dumnezeule! Aşadar, de asta stă 
la noi Yale? 

— De asta, aprobă zâmbind Beardmore. 

— Ştiam că-i detectiv, dar nu mi-a trecut prin cap că... 

— Nu-ţi face griji din pricina acestui „cerc purpuriu” 
afurisit, îl întrerupse tatăl. 

— Nu-mi fac. Froyant e şi el foarte speriat. Nu m-aş mira 
să fie atacat. Avem destui duşmani. 

Beardmore, cărunt, plin de riduri, părea mai degrabă 
bunicul decât tatăl chipeşului băiat. Averea lor fusese 
agonisită cu destulă osteneală. Bătrânul căutător de aur 
trecuse prin destule încercări şi nereuşite. Înfruntase 
moartea în deşertul Kalahari, scotocise mocirla după 
diamante, se luptase cu gheţurile din Klondyke. Privise în 
faţă prea multe pericole ca să se neliniştească la 
amenințările „Cercului purpuriu”. 

Acum îl preocupa un pericol mai apropiat care-l privea pe 
fiul său. 

— Mă bizui pe judecata ta, Jack, începu el. Te rog să nu te 
simţi jignit de cele ce ţi le voi spune. Niciodată nu m-am 
amestecat în aventurile tale, dar crezi că e înţelept ce faci 
acum? 

Jack înţelegea prea bine unde ţintea. 

— E vorba despre domnişoara Drummond, aşa-i, tată? 

Bătrânul dădu din cap afirmativ. 

— E secretara lui Froyant, începu tânărul. 

— Ştiu, şi n-am nimic împotrivă, zise bătrânul. Dar cât de 
bine o cunoşti pe această fată? 


Băiatul îşi împături gânditor şervetul. Roşi violent, apoi 
reuşi să-şi stăpânească emoția. Jim îl urmărea zâmbind cu 
înţelegere. 

— Îmi place, suntem prieteni. Nu i-am făcut într-adevăr 
curte niciodată. Cred că n-ar mai vrea să fim prieteni dac-aş 
încerca aşa ceva. 

Jim aprobă. Nu mai avea nimic de adăugat deocamdată. 
Reveni la plicul de pe masă şi îl cercetă cu interes. Mărcile 
erau franceze şi Jack se întrebă cine o fi expeditorul. 
Bătrânul desfăcu plicul, scoase dinăuntru mai multe 
scrisori, dintre care una sigilată cu ceară roşie în mai multe 
locuri. Se uită la adresă şi făcu o grimasă. 

— Ah! exclamă nemulţumit, lăsând plicul nedesfăcut pe 
masă. 

După ce termină de răsfoit restul corespondenţei îşi privi 
fiul. 

— Să nu te încrezi niciodată în oamenii despre care n-ai 
aflat tot ce-i mai rău, zise el. Mă va vizita azi un domn 
distins şi onorabil care are un trecut mai negru decât 
pălăria mea. Voi face afaceri cu el fiindcă ştiu exact răul de 
care este în stare! 

Jack râse. Conversaţia lor fu întreruptă de apariţia 
musafirului lor. 

— Bună dimineaţa, Yale! Cum ai dormit? întrebă bătrânul, 
apoi, fără să aştepte răspunsul, se întoarse spre fiul său: 
Jack, sună să aducă o ceaşcă de calea proaspătă! 

Vizita lui Derrick Yale îi făcea lui Jack o plăcere nespusă. 
Era la vârsta la care îl fascinau trăsăturile romantice şi ar fi 
fost bucuros să se afle şi în preajma unui detectiv obişnuit, 
darmite a unuia de faima lui Yale. Calitățile lui erau cu totul 
neobişnuite. Avea o figură delicată şi distinsă, ochi 
pătrunzători şi gravi, gesturi cumva ceremonioase, magice. 

— Nu dorm niciodată, răspunse vesel detectivul, 
aranjându-şi şervetul. Luă inelul şervetului în mână şi-l privi 
câteva clipe. Jim şi Jack îl urmăreau cu curiozitate şi 
admiraţie. 


— Ei! făcu bătrânul, nerăbdător. 

— Cel care a ţinut acest inel în mână a primit veşti 
proaspete - probabil cineva din familia lui e bolnav. 

Beardmore confirmă: 

— Jane Higgins, servitoarea care a pus masa azi dimineaţă 
a aflat că mama ei e în agonie. 

— Şi asta ai simţit dumneata în inelul şervetului? întrebă 
surprins Jack. Cum se face că ai asemenea puteri, domnule 
Yale? 

Derrick clătină gânditor capul. 

— Nu încerc să explic fiindcă nu văd ce aş putea spune. Tot 
ce ştiu e că, luând inelul în mână, am simţit o mare 
mâhnire. Nu-i ciudat? întrebă liniştit. 

— Dar de unde ştiai că e vorba despre familie? 

— Am simţit pur şi simplu. Şi am dedus puţintel. Dumneata 
ai ceva veşti, domnule Beardmore? 

În loc de răspuns, bătrânul îi întinse cartonaşul tocmai 
primit. 

Yale îl cântări atent în palmă. 

— A fost pus la poştă de un marinar. Un om care a stat la 
închisoare şi în ultimul timp a pierdut mulţi bani... 

Beardmore se ridică de la masă râzând. 

— Nu eu o să ii-i restitui. lei în serios ameninţarea asta? 

— Foarte, răspunse Derrick calm. Aşa de în serios încât te- 
aş sfătui să nu ieşi din casă fără mine. „Cercul purpuriu” 
acţionează extrem de melodramatic, însă nu cred că pentru 
moştenitorii dumitale ar fi o consolare să ştie că ai murit 
teatral. 

Jim tăcu şi fiul său îl privi tulburat. 

— Tată, de ce nu pleci în străinătate? 

Bătrânul se enervă brusc: 

— La dracu' cu străinătatea! N-am de gând să fug de o 
bandă de pungaşi! Ducă-se... 

Nu mai indică destinaţia, dar ceilalţi doi o putură bănui. 

3. Fata misterioasă. 


Jack se plimba îngândurat prin grădină. O luă, aproape 
inconştient, spre valea care despărţea proprietăţile lui 
Beardmore de cele ale lui Froyant. Dimineaţa era 
splendidă. Ploaia încetase, tot aşa şi vântul, iar soarele 
scălda totul într-o lumină proaspătă. Dincolo de pădurea 
Penton Hill se putea zări somptuosul castel al lui Harvey 
Froyant. „Mă întreb dacă va ieşi din casă prin iarba asta 
udă.” 

Sub ulmul cel mare din capătul grădinii se opri şi privi de- 
a lungul gardului viu. Zări pavilionul clădit de fostul 
proprietar de la Tower-House. Harvey Froyant detesta prea 
mult singurătatea ca să cheltuiască pe asemenea 
excentricităţi. 

Nu se zărea nici ţipenie în jur şi fu mâhnit. După vreo zece 
minute ajunse la spărtura făcută de el însuşi în gard. Intră. 
Fata, auzindu-i paşii, ieşi din pavilion uşor nemulțumită. Era 
foarte frumoasă: blondă, cu trăsături extrem de fine şi nici o 
urmă de bucurie în ochi. 

— Bună dimineaţa, zise cu răceală în glas. 

— Bună dimineaţa, Thalia, răspunse el, iar ea se încruntă. 

— Aş vrea să nu mai faci asta, zise ea. 

Se vedea că nu glumegşte. Purtarea ei îl necăjea şi îl punea 
pe gânduri. Odată o văzuse alergând sprintenă ca o Diană 
după un iepure, altădată o auzise cântând cu toată bucuria 
vieţii revărsate în cântec. Dar a văzut-o şi posomorâtă de 
parcă ar fi fost suferindă. 

— De ce eşti atât de rece şi convenţională cu mine? 
întrebă el supărat. 

Ea surâse vag. 

— Pentru că am citit cărţi destule în care secretare sărace 
au sfârşit-o rău fiindcă n-au fost reci şi convenţionale cu fiii 
de milionari. 

Avea o sinceritate de-a dreptul enervantă. 

— Şi-apoi, continuă ea, rece şi convenţională se cuvine să 
te porţi cu toată lumea în afara celor care-ţi sunt dragi. lar 
dumneata nu-mi eşti drag. 


Vorbise calm şi aşezat. Tânărul roşi. Regretă amarnic că 
provocase asemenea vorbe dezgustătoare. Fata îl privi 
câteva clipe, apoi se simţi datoare să reia. 

— Domnule Beardmore, mai este ceva. Un tânăr 
naufragiat pe o insulă cu o fată e firesc s-o vadă tot mai 
frumoasă, cea mai frumoasă, unică. Am citit despre 
asemenea întâmplări, am văzut şi filme. Am impresia că 
dumneata te găseşti într-o astfel de situaţie. Petreci mult 
timp la moşie şi nu vezi altceva decât iepuri, păsări şi pe 
Thalia Drummond. Ar fi bine să mergi la oraş să întâlneşti 
oameni din lumea dumitale. 

Cu aceste vorbe se răsuci grăbită fiindcă observase 
apropierea stăpânului ei. Acesta o privi nemulţumit. 

— Domnişoară, parcă trebuie să lucrezi la bilanţ, spuse 
aspru. 

Era un bărbat uscăţiv, de vreo cincizeci de ani, energic şi 
cu o chelie prematură. Rânjea dezvelindu-şi dinţii lungi şi 
galbeni ori de câte ori punea o întrebare ca şi când s-ar fi 
aşteptat la eschivări. 

— Neaţa, Beardmore, mârâi un salut Jack. Nu-mi place să 
te văd pierzând vremea, se întoarse iarăşi spre Thalia. 

— N-o pierd, domnule, nici pe a mea nici pe a 
dumneavoastră, răspunse aceasta calm. Am terminat 
calculele, sunt aici, adăugă arătând o mapă jerpelită 
subsuoară. 

— Puteai lucra în birou, nu era nevoie să vii în sălbăticia 
asta. 

Froyant îşi frecă nervos nasul întorcându-şi privirea spre 
tânărul tăcut. 

— Asta-i tot! Jack, tocmai mergeam la tatăl dumitale. Mă 
însoţeşti? 

Thalia plecase deja spre 'Tower-House, aşa că nu mai avea 
de ce să rămână acolo. 

— Te rog să nu mai abuzezi de timpul fetei, Beardmore! 
spuse Froyant morocănos. Are mult de lucru şi nici tatălui 
dumitale nu cred că-i convine o asemenea legătură. 


Jack tăcu. Îl dispreţui pe acest om, acum mai mult ca 
oricând, după ce-l auzise răstindu-se la fată. 

— Fetele astea, începu Froyant îndreptându-se spre 
poarta gardului viu, fetele de soiul ăsta... Se opri mirat. 
Cine dracu' a trecut prin gard? întrebă arătând cu bastonul 
spărtura. 

— Eu, recunoscu Jack înciudat. De altfel, e gardul nostru şi 
aşa se şi scurtează drumul cu o milă. Haide, domnule 
Froyani! 

Harvey Froyant se supuse şi trecu prin gard. Urcă încet 
colina spre ulmul cel mare de unde privise adineauri Jack 
valea. Froyant tăcea uşor ofensat. Îi plăcea să arate că ţine 
la tradiţie. Când ajunseră sus se simţi prins de braţ. Se 
întoarse şi-l văzu pe Jack privind fix trunchiul unui copac. 
Urmărindu-i privirea descoperi la rându-i motivul 
surprinderii tânărului şi se dădu un pas îndărăt, pălind. Pe 
copac era desenat un cerc purpuriu. Vopseaua era încă 
proaspătă. 

4. Domnul Felix Mari. 

Jack privi în jur. Un individ se îndepărta de ei, spre castel, 
cu o servietă în mână. Jack îl strigă. Individul se întoarse 
spre ei. 

— Cine eşti dumneata? Ce cauţi aici? 

Străinul era înalt şi puternic. Servieta părea să atârne 
greu. Trecu un timp până se învrednici să răspundă. 

— Numele meu este Mari, Felix Marl. Cred că aţi auzit 
despre mine. Dacă nu mă înşel, sunteţi tânărul domn 
Beardmore! 

— Da, eu sunt, zise Jack. Dar ce cauţi, totuşi, aici? 

— Mi s-a spus că pe aici drumul de la gară e mai scurt. Nu 
mi s-a părut, adăugă respirând greu. Sunt pe cale de a-i 
face o vizită tatălui dumneavoastră. 

— Ai trecut pe lângă copacul acela? îl întrebă Jack. 

— De ce să fi trecut pe acolo, întrebă arţăgos Marl. Nu v- 
am spus că am venit peste câmp? 


Froyant se apropie de ei, desprinzându-se în fine de 
copacul însemnat. Părea să-l cunoască pe străin. 

— A, domnul Mari. Ai văzut pe cineva dând târcoale 
copacului de colo? 

Străinul clătină din cap contrariat. Era clar că nu pricepe 
NIMIC. 

— Nu înţeleg ce spuneţi. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

— Nimic, răspunse scurt Harvey Froyant. 

Jack îi luă servieta şi în scurt timp ajunseră toţi trei la 
castel. Străinul nu făcea o impresie prea bună tânărului. 
Vocea îi era prea aspră, purtarea prea familiară. Jack se 
întreba ce relaţii puteau fi între acest individ şi tatăl său. 

Se apropiau de casă când deodată Marl scoase un țipăt de 
groază şi sări înapoi, galben ca ceara şi tremurând tot. 

Jack şi Froyant îl priviră uimiţi. 

— Ce dracu' ai? întrebă Froyant nervos. Nervii îi erau 
încordaţi şi reacţia tipului îl speriase. 

— Nimic, nimic, bâigui răguşit Marl. Am... 

— Ai băut, se pare, se răsti Froyant. 

Jack îl conduse pe Marl în casă, apoi porni în căutarea lui 
Derrick Yale. Îl găsi pe detectiv şezând pe un scaun de 
trestie într-un tufiş, cu bărbia în piept şi braţele încrucişate. 

Când auzi paşii tânărului ridică privirea. 

— Nu pot să-ţi spun, răspunse, înainte ca Jack să fi apucat 
să deschidă gura. Ai vrut să mă întrebi de ce s-a speriat 
Mari, nu? continuă râzând. 

— Da, e adevărat, recunoscu Jack râzând la rândul său. 
Domnule Yale, eşti extraordinar! Ai văzut scena? 

— Da, l-am văzut chiar puţin înainte. De aici se vede foarte 
bine poteca. Se încruntă: îmi aminteşte de cineva, nu-mi pot 
aminti de cine. Vine adeseori acest Marl? 

— Îl văd pentru prima dată. Ştiu, însă, că tata şi Froyant 
au mai făcut afaceri cu el. Am impresia că speculează 
terenuri. Tata e foarte interesat în aşa ceva. Ştii, continuă 
Jack, am văzut „cercul purpuriu” desenat pe copacul acela 
de lângă ulm. 


Interesul lui Yale pentru Marl dispăru într-o clipă. 

— Nu era acolo când am coborât. Pot s-o jur. Sigur a fost 
făcut în timp ce... în timp ce stăteam de vorbă cu un 
prieten. Ce crezi despre asta, domnule Yale? 

— O, poate să fie extrem de neplăcut, răspunse Yale. 

Se ridică şi se plimbă se colo-colo pe alee, ignorându-l pe 
tânăr. Jack aşteptă puţin, apoi îl lăsă singur, cu gândurile 
sale. 

Între timp, Marl asista la o conversaţie despre terenuri. 
Părea în plus deşi el adusese oferta avantajoasă despre 
care se vorbea acum. La insistenţele celor doi proprietari, 
se recunoscu incapabil să intre în detalii. 

— Îmi pare rău, domnilor. Astăzi am avut un fel de şoc. 

— Ce s-a întâmplat? 

Marl nu reuşi să dea vreo explicaţie coerentă. Clătina doar 
din cap şi se lamenta: 

— Nu pot să-mi adun gândurile, regret. Va trebui să 
amânăm discuţia pe mâine. 

— N-am venit aici să aud aberaţiile dumitale, se răsti 
Froyant. Vreau să tranşăm chiar acum afacerea şi domnul 
Beardmore doreşte acelaşi lucru. 

Jim Beardmore, mai puţin grăbit, râse: 

— Nu e chiar atât de urgent. Dacă domnul Marl e prea 
tulburat de ce să-l chinuim? Vrei să rămâi peste naopte aici, 
Marl? 

— Nu, nu, nu, aproape ţipă acesta. Nu, nu rămân aici, nu 
vă supăraţi, prefer să nu rămân! 

— Cum doreşti, încheie Jim adunându-şi hârtiile de pe 
birou. 

Se îndreptară toţi trei spre ieşire. Maşina lui Beardmore îl 
conduse pe Marl la gară. De aici înainte comportarea 
acestuia fu cel puţin bizară. Servieta a predat-o la bagaje, el 
a coborât la prima staţie şi, fiind un om care detesta mersul 
pe jos, şi, în general, eforturile fizice, dovedi mult eroism 
când refăcu cele 9 mile până la castelul lui Beardmore, de 
unde plecase, fără s-o ia pe scurtătură! Se aşeză, obosit şi 


plin de praf, într-un tufiş şi aşteptă căderea nopţii. Din când 
în când cerceta revolverul scos din servietă înainte de a o 
depune la bagaje. 

5. Fugara 

— De ce n-o fi revenit? se încruntă Beardmore. 

— Cine să revină? întrebă Jack plictisit. 

— Marl, explică tatăl. 

— Domnul acela voinic de ieri? se interesează Derrick 
Yale. 

Se aflau pe terasă şi aveau sub ochi întreg ţinutul. Trenul 
de dimineaţă trecuse prin gară în nori de fum şi dispăruse 
după coline. 

— Da, răspunse în fine Jim. Trebuie să-i telefonez lui 
Froyant să nu vină degeaba până aici. Îşi frecă gânditor 
bărbia nerasă. Marl e o enigmă. Pe vremuri a avut necazuri 
cu poliţia pentru furt. Acum pare destul de capabil. S-a 
îndreptat sau, cel puţin, aşa sper! Jack! ce l-a înspăimântat 
aşa ieri? Era palid ca moartea când a intrat ieri în birou. 

— Habar n-am! Am avut impresia că suferă cu inima. De 
altfel a mărturisit că are, din când în când, crize de felul 
ăsta. 

Beardmore zâmbi. Intră în casă şi reveni cu bastonul în 
mână. 

— Vreau să fac o mică plimbare. Nu-i nevoie să mă 
însoţeşti, Jack. Vreau să mă gândesc la ceva în linişte. 
Dumneata, Yale, poţi fi sigur că nu părăsesc proprietatea, 
deşi am impresia că dai prea mare importanţă 
descreieraţilor ălora. 

— Dar semnul de pe copac? întrebă Yale. 

Jim mormăi dispreţuitor: 

— Prea puţin ca să-mi stoarcă o sută de mii. 

Cobori treptele spre grădină şi le făcu semn cu mâna, 
îndepărtându-se încet. 

— Crezi, într-adevăr, că tata e în pericol? întrebă Jack. 

Yale, care îl urmărea cu privirea pe bătrân, se întoarse 
brusc: 


— În pericol? repetă, apoi, după o ezitare, continuă: 

— Da, aşa cred. Zilele astea va fi în mare pericol. 

Jack privi îngrijorat spre grădină. 

— Sper să te înşeli. Tata nu pare să ia prea în serios toate 
astea. 

— Tatăl dumitale nu are experienţa mea, zise detectivul. A 
fost, după câte ştiu, la inspectorul Parr şi acesta e şi el 
convins că există un mare pericol. 

Jack râse, cu toată îngrijorarea. 

— Nu mă aşteptam să fiţi de acord, dumneata şi 
inspectorul. 

— Oh, eu îl admir pe Parr, zise Derrick încet. Nu se 
grăbeşte, însă e temeinic. Am auzit că e unul dintre cei mai 
conştiincioşi inspectori de poliţie, iar domnii cei mari nu s- 
au prea purtat frumos cu el la ultima crimă a „cercului 
purpuriu”. Il s-a sugerat să se retragă dacă nu-i în stare să 
prindă toată banda. 

Beardmore, bătrânul, nu se mai vedea. Intrase în 
pădurice. 

— Am lucrat împreună, continuă Yale, şi nu... 

Se opri brusc. Se uitară unul la celălalt. Nu putea fi nici o 
îndoială. Din direcţia pădurii răsunase o împuşcătură. 

Jack sări peste balustradă şi o luă într-acolo, în fugă. 
Derrick îl urmă. La vreo douăzeci de paşi de pădure îl 
găsiră pe Jim căzut cu faţa la pământ. Era mort. Jack privea 
îngrozit cadavrul. Dinspre partea opusă apăru alergând o 
fată. Se opri cât să-şi şteargă de iarbă mâna înroşită şi 
dispăru în tufişuri. Nu întoarse nici măcar o dată capul 
înainte de a ajunge la pavilion. Thalia Drummond, căci ea 
era fata, era palidă şi răvăşită. Gâfâind, se opri în uşă şi 
privi înapoi. Dispăru apoi în pavilion, căzu în genunchi şi 
desprinse, tremurând, o scândura din podea. Sub ea era o 
scobitură. După o şovăire, dădu drumul revolverului din 
mână înăuntru şi fixă la loc scândura. 

6. „Lhalia Drummond e o pungaşă!” 


Comisarul se uita la ziarul din faţa lui şi se trăgea nervos 
de mustață. Inspectorul Parr cunoştea bine acest tic. 

Parr era mic şi îndesat. Era de mirare că-l primiseră în 
poliţie cu o asemenea înălţime. Deşi împlinise cincizeci de 
ani, faţa îi era netedă şi lipsită de orice urmă de inteligenţă 
şi cultură. Ochii rotunzi şi holbaţi aveau o expresie bovină. 
Nasul mare şi cărnos, fălcile căzute, chelia, îl făceau să pară 
un oarecare. 

— Vă rog să ascultați! zise comisarul şi începu să citească 
articolul de fond din „Morning Monitor”: „Pentru a doua 
oară în acest an suntem martorii unui asasinat odios. O 
personalitate a ținutului nostru cade victimă <cercului 
purpuriu >. Trebuie să recunoaştem deschis că poliţia este 
cu desăvârşire neputincioasă în acest caz. Inspectorul Parr, 
care are în sarcină urmărirea acestor şantajişti ucigaşi, nu 
poate oferi decât vagi promisiuni, niciodată respectate. E 
nevoie de oameni tineri şi competenţi. Sperăm că Guvernul 
va lua măsurile cuvenite neîntârziat”. 

— Ei, ce zici, Parr? întrebă colonelul Morton, alias 
comisarul. 

Parr îşi frecă, tăcut, bărbia. 

— James Beardmore a fost asasinat după ce prevenise 
poliţia, reluă comisarul. A fost ucis în apropierea casei, iar 
criminalul e în libertate. Al doilea caz greu de rezolvat, Parr. 
Tare mă tem că va trebui să ţin seama de sfatul ziarului. 
Lovi cu palma articolul de pe prima pagină. Data trecută 
laurii i-a cules detectivul Yale. L-ai întâlnit din nou, 
presupun? 

Parr aprobă din cap. 

— Şi ce zicea? 

Parr se foi jenat: 

— Mi-a povestit tot felul de nerozii despre un om cu dureri 
de dinţi. 

— De unde a scos toate astea? 

— De la cartuş... Nu vreau să mai aud despre prostiile lui 
psihometrice... 


Comisarul se rezemă de speteaza scaunului şi suspină: 

— Dumneata, Parr, am impresia că nu vrei să ştii nimic din 
ce ţi-ar putea fi de folos. Să nu râzi de Yale. Are calităţi cu 
totul extraordinare, chiar dacă dumneata nu înţelegi nimic. 

— Să nu-mi spui mie, domnule comisar, se aprinse Parr, că 
cineva care ia un glonte în mână poate să-ţi spună cum 
arată şi ce gândea cel care l-a avut ultima dată în mână! E 
absurd! 

— Nimic nu-i absurd, îl contrazise liniştit comisarul. 
Psihometria e folosită de mulţi ani. Există oameni atât de 
sensibili încât simt ceea ce nu simte toată lumea. Yale e unul 
dintre ei. 

— Era acolo când s-a comis crima. Era cu fiul lui 
Beardmore la câţiva paşi şi, totuşi, nu a prins criminalul. 

— Nici dumneata n-ai reuşit. Acum un an am aprobat 
planul dumitale de capturare a „Cercului purpuriu”, mi se 
păruse bun. Cred că ne-am înşelat amândoi. E cazul să 
încercăm altceva. Asta-i tot! N-avem încotro! 

Parr nu reacţionă un timp. Apoi, spre mirarea comisarului, 
îşi trase un scaun şi se aşeză nepoftit. 

— Colonele, trebuie să-ţi spun ceva. Era atât de grav că 
Morton îl ascultă mirat, fără comentarii. Banda „Cercul 
purpuriu”, reluă Parr, e uşor de prins. Îi voi aduce unul câte 
unul dacă-mi daţi timp. Caut osia. Dacă am pus mâna pe 
osie, spiţele nu mai contează. Însă trebuie să-mi daţi putere 
mai mare. 

— Putere mai mare? întrebă uluit comisarul. Ce naiba 
înţelegi prin putere mai mare? 

— Vă explic imediat. 

Şi explică atât de bine încât, când îl părăsi, comisarul era 
tăcut şi îngândurat ca niciodată. 

Parr se îndreptă de îndată spre un birou din centrul 
oraşului. La etajul trei, într-un mic apartament, îl aştepta 
Yale. Deosebirea dintre cei doi frapa: Yale fremătând ca un 
visător sensibil ce era; Parr greoi, opac, incapabil de vreo 
idee originală. 


— Cum a fost, Parr? 

— Nu prea grozav, răspunse acesta trist. Comisarul nu 
prea are încredere în mine. Dumneata ai descoperit ceva? 

— L-am găsit pe insul cu dureri de dinţi. Îl cheamă Sibly - 
e marinar şi a fost văzut dând târcoale casei. Ieri a fost 
arestat, fiind beat, şi s-a găsit la el un revolver. Probabil 
arma crimei. Glontele care l-a ucis pe Beardmore era dintr- 
o armă de acest tip. 

Parr îl privi mirat. 

— Cum ai aflat toate astea? 

— Dumneata, râse Yale, nu prea crezi în deducţiile mele. 
Ochii îi sclipeau, amuzaţi. Când am atins glontele eram aşa 
de sigur de ceea ce simt că îl puteam vedea pe individ 
aievea. Aşa că am trimis pe unul din oamenii mei să 
cerceteze şi ăsta e rezultatul. 

Îi întinse o telegramă. 

Parr rămase încruntat o vreme. 

— Aşadar a fost prins, zise în sfârşit. Tare aş vrea să ştiu 
dacă el a scris asta. Scoase din buzunar un portofel şi din el 
o bucăţică de hârtie pe jumătate arsă, înnegrită. 

Yale o luă grăbit: 

— De unde o ai? 

— Am scormonit în cenuşă, la Beardmore. 

Un scris mare şi lăbărţat spunea următoarele: „D-ta 
singur eu singur. 

Block B. 

mituire”. 

— „eu singur... Dumneata singur”, citi Yale. „Block B... 
mituire”?! 

Clătină nemulţumit capul: 

— E chinezeşte pentru mine. Cântări o vreme hârtia în 
palmă: Nu simt nimic. Focul distruge aura. 

Parr puse hârtia la loc în portofel. 

— Aş vrea să-ţi mai spun ceva... Cineva care poartă pantofi 
cu vârfuri ascuţite şi fumează a fost în pădure. Am găsit 
scrum de ţigară şi urme de paşi pe rondurile de flori. 


— Aproape de casă, aşadar? se miră Yale. 

— Da. Am impresia că cineva care a dorit să-l prevină pe 
Beardmore i-a scris scrisoarea asta şi a dus-o când s-a 
întunecat. Bătrânul a citit-o şi a azvârlit-o în foc. Bucăţica 
asta era în cenuşa din cămin. 

Cineva bătu la uşă. 

— E Jack Beardmore, şopti Yale. 

Palid, tras la faţă, Jack înclină capul spre Parr şi se 
îndreptă cu mâna întinsă spre Yale. 

— Nimic nou? Dumneata, domnule Parr, ai fost ieri la noi 
în casă. N-ai găsit nimic? 

— Nimic vrednic de atenţie, răspunse Parr. 

— I-am făcut o vizită lui Froyant. E în oraş, spuse Jack. N-a 
fost prea încântat. E cu nervii la pământ. 

Că nici pentru el n-a fost plăcută vizita fiindcă Thalia 
Drummond lipsea, n-a mai spus. Oricum, unul dintre cei doi 
bărbaţi înţelegea şi fără cuvinte. 

Yale îi povesti despre cel arestat: 

— Să nu-ţi faci prea mari iluzii. Chiar dacă ela tras, nu-i 
decât un complice. Probabil va explica totul înduioşător: că 
era disperat, că şeful „cercului purpuriu” l-a ademenit... 
Suntem încă departe de rezolvarea cazului. 

leşiră împreună în strada însorită. Jack avea întâlnire cu 
avocatul în legătură cu moştenirea. Până atunci, avea timp 
să-i conducă pe ceilalţi doi la gară. Plecau spre oraşul în 
care fusese arestat marinarul. Jack tresări violent. Pe 
partea cealaltă a străzii tocmai ieşea de la „Muntele de 
pietate” o fată. 

— Afurisita! exclamă Parr printre dinţi. N-am mai văzut-o 
de vreo doi ani! 

Jack căscă ochii perplex. 

— N-ai mai văzut-o de doi ani? Vorbeşti de tânăra de colo? 

Parr răspunse calm: 

— Da, vorbesc de Thalia Drummond. E o pungaşă şi o 
escroacă! 

7. Idolul furat. 


Jack rămase ca trăsnit. Nu putea scoate o vorbă cu ochii la 
fata care tocmai oprise o maşină şi plecase fără să-l 
observe. 

— Ce naiba căuta acolo? se întrebă Parr. 

— Pungaşă! Escroacă! repetă Jack mecanic. Stai! Unde te 
duci? strigă după inspectorul care se pregătea să treacă 
strada. 

— Vreau să aflu ce făcea acolo! răspunse Parr. 

— Poate că avea nevoie de bani şi a amanetat ceva. Nu-io 
crimă! o apără neconvingător Jack. 

Thalia Drummond hoaţă! Era de necrezut! Imposibil! Jack 
îl urmă pe inspector la casa de amanetare. Un funcţionar le 
arată obiectul amanetat de fată: un mic Budha de aur! 

— Mi s-a părut curios că nu vrea decât 10 lire pe această 
statuetă care merită pe puţin o sută, îi spuse funcţionarul 
lui Parr, după ce acesta se legitimă. 

— A spus ceva? întrebă Yale. 

— Da, că are nevoie de bani, că tatăl ei are o grămadă de 
statuete de astea şi că le amanetează pe sume mici ca să le 
poată răscumpăra mai uşor. 

— Şi-a lăsat adresa? 

— Thalia Drummond, Park Gate 29, citi funcţionarul din 
registru. 

— Dar asta-i adresa lui Froyant, exclamă surprins Yale. 

Jack ştia bine că asta-i adresa lui Froyant şi-şi mai aminti, 
descumpănit, că Froyant era un colecţionar asiduu de 
antichităţi. Inspectorul semnă o chitanţă şi vâri statueta în 
buzunar. 

— Să-i facem o vizită lui Froyant, propuse Parr. 

— Vă rog să nu-i faceţi vreun rău fetei! Poate a fost o 
tentaţie de moment. Aranjez eu totul dacă se poate face 
asta cu bani! 

Yale îl privi sever, cu subîinţeles. 

— Va să zică o cunoşti pe domnişoara Drummond? 

Jack recunoscu, deprimat şi disperat, cu o dorinţă 
copilărească de a fugi să se ascundă de toată lumea. 


— Ce propui dumneata nu se poate, zise Parr ca un poliţist 
care se respectă. Mă duc la Froyant să văd ce ştie despre 
amanetarea acestui obiect. 

— N-ai decât să mergi singur, zise Jack furios. 

Gândul de a fi martor la umilirea fetei îl crispa. 

— E groaznic, reluă Jack după ce rămase doar cu Yale. 
Fata asta nu poate fi vinovată de un lucru atât de oribil. Mai 
bine nu-i atrăgeam atenţia asupra ei. 

— Ela văzut-o întâi, nu dumneata, Jack, zise Yale punându- 
i mâna pe umăr. De ce te interesează atât de mult 
domnişoara Drummond? Eraţi vecini, nu-i aşa? 

— Da, răspunse şovâind Jack... Dacă s-ar fi ostenit pentru 
rezolvarea cazului „cercului purpuriu” tot aşa ca acum, 
lucrurile ar fi fost demult limpezite şi tatăl meu în viaţă, 
reluă cu amărăciune. 

Yale se strădui să-l liniştească. Îl luă la el la birou şi-i abătu 
gândurile în direcţii mai plăcute. După vreun sfert de oră 
sună telefonul. Era Parr. 

— Ei? întrebă Yale. 

— Am arestat-o şi mâine depun dosarul de anchetă, 
raportă scurt Parr. 

Yale lăsă jos receptorul şi se întoarse spre Jack. 

— Am arestat-o, aşa-i? ghici Jack. 

— Da, recunoscu Yale, privind faţa lividă a tânărul. Vezi, 
Jack, ai fost la fel de înşelat ca şi Froyant. Fata e o hoaţă. 

— Poate fi de o mie de ori hoaţă şi criminală, tot o iubesc! 
răbufni, îndărătnic, Jack. 

8. Acuzarea. 

Convorbirea lui Parr cu Harvey Froyant fu scurtă. La 
vederea detectivului, uscăţivul Froyant încremeni de 
spaimă. Ştia că e implicat în dezlegarea cazului Beardmore. 

— Ceva nou? întrebă tremurând. S-a mai întâmplat ceva 
cu afurisita aia de bandă? 

— Nu e aşa de grav, domnule, îl linişti Parr. Am venit numai 
să vă pun câteva întrebări. De cât timp lucrează la 
dumneavoastră Thalia Drummond? 


— De trei luni, răspunse Froyant surprins. De ce? 

— Cu cât o plătiţi? 

Froyant indică o sumă derizorie cu oarecare jenă în glas: 

— Are şi mâncarea asigurată şi seri libere, încercă el o 
scuză. 

— Vi s-a părut că are nevoie de bani în ultimul timp? 

— Hm, da, îl privi mirat Froyant. Chiar ieri m-a întrebat 
dacă nu-i pot avansa cinci lire. Zicea că are o plată urgentă 
de făcut. Desigur, nu i-am dat. E împotriva principiilor mele 
să plătesc dinainte o muncă neîndeplinită, explică Froyant 
cu aroganță şi automulţumire. Asta duce la ruină... 

— Am auzit că aveţi o grămadă de antichităţi. N-aţi 
observat să vă lipsească vreuna? 

Froyant sări ca ars. Ideea că s-ar fi putut să fie prădat îl 
panica. Fugi din încăpere. Se întoarse după câteva minute 
cu ochii ieşiţi din cap. 

— Budha! gemu el. Valorează o sută de lire. Azi dimineaţă 
era încă la locul lui! 

— Chemaţi-o, vă rog, pe Thalia Drummond, zise scurt 
polițistul. 

Thalia apăru rece, distantă şi se opri lângă biroul 
stăpânului. La inspector abia se uită. 

Conversaţia fu scurtă şi neplăcută pentru domnul Froyant, 
fiindcă fata nu părea deloc tulburată. 

— Dumneata... dumneata! începu Froyant cu voce 
piţigăiată, abia reuşind să se stăpânească. Mi-ai furat o 
statuetă! Hoaţo! 

— Te-am rugat să-mi dai bani, spuse fata liniştit. Dacă n-ai 
fi aşa de avar mi-ai fi dat. 

— Eşti o... Eşti o... bâigui Froyant, gâfâind. O acuz, 
domnule inspector. O acuz de furt! Ţine minte, 
domnişoară!... Aşteaptă numai... să văd dacă nu mai 
lipseşte ceva! 

— Poţi să-ţi cruţi osteneala, îl opri fata. Nu l-am luat decât 
pe Budha, era cel mai urât. 


— Dă-mi cheile imediat! strigă Froyant. Când mă gândesc 
că ţi-am dat voie să-mi deschizi scrisorile de afaceri! 

— Tocmai am deschis una care nu-ţi va fi pe plac, domnule, 
zise, tot calmă, întinzându-i plicul pe care-l ţinuse tot timpul 
în mână. 

Froyant privi îngrozit cercul purpuriu şi cuvintele care-l 
însoțeau. Ochii i se împăinjeniră şi el se prăbuşi pe scaun. 

9. Domnişoara Drummond la poliţie. 

Judecătorul părea un om cumsecade. Se uita când la Parr, 
martorul, când la acuzata la fel de calmă şi de impasibilă ca 
şi martorul acuzării. Frumuseţea ei era de-a dreptul 
şocantă în această sală cenuşie şi mohorâtă. Judecătorul citi 
de pe actul de acuzare: vârsta - douăzeci şi unu, 
profesiunea - secretară. Experienţa îl înarmase împotriva 
celor mai neverosimile întâmplări. 

— Ce probe deţineţi contra femeii? întrebă părându-i-se 
ridicol că vorbeşte despre o fată zveltă şi frumoasă zicându- 
i „femeie”. 

— A mai fost supravegheată, dar cu poliţia n-a mai avut de- 
a face, sosi răspunsul. 

Judecătorul o privi pe deasupra ochelarilor: 

— Nu înţeleg cum ai putut ajunge în situaţia aceasta. Pari 
educată. Să furi, pentru câteva lire, un obiect de asemenea 
valoare! Probabil situaţia era disperată. Vreau să cred că ai 
avut mare nevoie de bani, deşi asta nu e o scuză. Îţi dau, 
totuşi, şansa să te îndrepţi. N-ai antecedente, însă ai grijă 
să nu se mai repete aşa ceva! 

Thalia se înclină şi părăsi banca acuzaților lăsând loc 
cazului următor. 

Harvey Froyant părăsi şi el sala. Pentru el banul era totul. 
Ţinea la fiecare monedă. Pentru banii lui ar fi arestat-o şi pe 
maică-sa. Fapta Thaliei i se părea cu atât mai josnică din 
cauza ultimului serviciu pe care i-l făcuse: înmânarea 
avertismentului „Cercului purpuriu”. Încă nu-şi revenise din 
spaimă. Înainta, adus de spate ca orice om înalt şi uscăţiv, 
meditând la dreptul de proprietate şi la încălcarea acestuia. 


Îi mărturisi lui Parr, care îl însoțea, nemulţumirea că fata nu 
fusese condamnată: 

— O asemenea femeie e un pericol public, se văicări cu o 
voce ascuţită şi arţăgoasă. De unde să ştiu că nu e în 
legătură cu şantajiştii? Îmi cer patruzeci de mii! Patruzeci 
de mii! E datoria dumitale să mă aperi, înţelegi? Trebuie să 
mă aperi! 

— Da, sigur, aprobă plictisit Parr. Cât despre fată, nu cred 
că ştie ceva despre „Cercul purpuriu”. E prea tânără. 

— Tânără?! Acum ar trebui pedepsiţi dacă vreţi să scoateţi 
oameni de treabă din ei! 

— Poate că aveţi dreptate, admise Parr. Copiii sunt o mare 
responsabilitate. 

Froyant mârâi ceva şi se îndepărtă grăbit fără să-şi ia 
rămas bun. Urcă în maşina care îl aştepta şi dispăru. 

Inspectorul îl urmări surâzând. Se întoarse şi-l descoperi 
pe Jack în uşă. 

— Bună dimineaţa, domnule Beardmore. O aşteptaţi pe 
domnişoara? 

— Da. O mai ţin mult? întrebă enervat. 

Parr îl privi placid. 

— Scuză-mă, domnule Beardmore. Însă îi acorzi prea mult 
interes, mult prea mult. 

— Ce vrei să spui? Totul a fost o înscenare oribilă din 
partea lui Froyant, bestia de Froyant... 

Inspectorul clătină din cap: 

— Domnişoara Thalia a recunoscut că a luat statueta. Apoi, 
chiar noi am văzut-o ieşind de la Isaac. Nu e nici o îndoială. 
— O fi avut un motiv ca să ticluiască povestea asta. Crezi 
că o fată ca ea poate fi hoaţă? De ce să fure? Eu i-aş fi dat 

tot ce dorea... E ceva ce nu înţeleg şi cred că nici 
dumneata, inspectare... 

În acest moment uşa se deschise şi apăru fata. La vederea 
lui Jack tresări şi roşi. 

— Ai fost în sală? 

— Da. 


— Nu trebuia să vii. De unde ai aflat? Cine ţi-a spus? Părea 
că nu-l vede pe inspector. Pentru prima dată îşi pierduse 
stăpânirea de sine: îmi pare nespus de rău că ai venit aici, 
domnule Beardmore, adăugă cu vocea tremurându-i de 
emoție. 

— Nu-i nimic adevărat, ripostă tânărul. A fost o capcană. O 
înscenare ca să te distrugă, nu-i aşa? întrebă cu o voce 
rugătoare. 

— N-a fost nici o înscenare, spuse ea calm. Am furat. 

— Dar de ce? De ce? întrebă el disperat 

— Regret, dar nu-ţi pot spune decât că aveam nevoie de 
bani. Nu-i destul de serios motivul? zâmbi ea. 

— Nu cred. Figura lui era gravă şi încordată. Nu poţi fi o 
hoaţă. 

— Domnule Parr, se întoarse ea spre inspector, poate 
reuşeşti dumneata să-l convingi. Eu nu sunt în stare. 

— Unde mergi? întrebă Jack. 

— Acasă şi te rog să nu mă urmăreşti. 

— Unde acasă? 

— Am o cameră mobilată, explică ea nerăbdătoare. 

— Atunci te însoțesc, se încăpăţână el. 

Ea nu se mai împotrivi şi porniră alături pe străzile 
oraşului, tăcuţi. La intrarea metroului ea se opri. 

— De aici încolo merg singură, spuse blând. 

— Ce ai de gând să faci? Cum te vei descurca? Doar eşti 
acuzată! 

— E chiar aşa de teribilă acuzaţia? întrebă ea cu răceală, 
pregătindu-se să coboare în staţia metroului. 

— Ascultă-mă, Thalia, o trase el violent înapoi. Te iubesc şi 
vreau să fii soţia mea. Nu ţi-am spus-o, dar ai înţeles, 
desigur, şi singură, ce simt. Nu vreau să dispari aşa. Mă 
înţelegi? Nu cred că eşti hoaţă şi... 

— Domnule Beardmore, cred că eşti puţin nebun şi bizar. 
Nu pot admite să-ţi ratezi viaţa din cauza mea, o hoaţă 
dovedită. Nu ştii nimic despre mine decât că sunt o fată 
frumuşică pe care ai cunoscut-o la ţară. Aş putea să-ţi fiu 


mamă sau mătuşă. În ochi avea o urmă de veselie când îi 
întinse mâna: Poate ne vom întâlni după ce se va spulbera 
aura romantică din jurul meu. Rămâi cu bine! mai spuse şi 
dispăru ca prin farmec. 

10. „Cercul purpuriu” face apel. 

Thalia Drummond se întoarse în camera pe care o ocupase 
înainte de a deveni secretara lui Froyant. Ştirea despre furt 
i-o luase, evident, înainte. Gazda o primi cu răceală. Poate 
n-ar fi primit-o deloc dacă n-ar fi plătit chiria neîntrerupt. 
Era o cămăruţă plăcută. Intră şi încuie uşa. Petrecuse o 
săptămână dezagreabilă. Hainele păstrau mirosul îmbâcsit 
al închisorii Halloway. Închisoarea avusese un avantaj, 
totuşi. Thalia se gândea la baia care aici îi lipsea. O 
frământau o mulţime de gânduri. Froyant, Jack 
Beardmore... se încruntă şi reveni la Froyant. Aproape îl 
ura. De dispreţ nu mai vorbim. Timpul petrecut în slujba lui 
a fost cel mai neplăcut din viaţa ei. Mânca împreună cu 
servitorii şi-şi simţea fiecare îmbucătură măsurată, 
cântărită de către un om care nu semna cecuri mai mici de 
şapte cifre. 

„Bine, cel puţin, că nu mi-a făcut curte”, zâmbi Thalia 
pentru sine. Nici nu şi-l putea imagina pe Froyant 
îndrăgostit. Îşi amintea de zilele în care îl însoțea prin toată 
casa cu un registru în mână în căutarea de nereguli din 
partea servitorilor. Căuta urme de praf, controla argintăria, 
pipăia covoarele. Verifica, săptămânal, cămara cu provizii. 
Număra sticlele goale, chiar şi dopurile. Se lăuda că ar 
observa dispariţia şi a celei mai mici flori din vasta grădină 
plină de legume, fructe, flori pe care le trimitea la piaţă. Vai 
de capul grădinarului care şi-ar fi îngăduit să culeagă 
pentru sine un măr copt! Harvey descoperea de îndată. 
Thalia râse dispreţuitor la aceste amintiri. Se îmbrăcă şi 
părăsi camera. Gazda o urmări cu privirea. 

— ȚŢi s-a întors chiriaşa? o întrebă o vecină. 

— Da! răspunse gazda cu ciudă. Minunată domnişoară. 
Prima dată când am în casă o hoaţă, dar şi ultima! Astă 


seară îi voi spune să-şi ia tălpăşiţa. 

Thalia ignoră această hotărâre. Urcă într-un omnibuz care 
o duse în City. Cobori în Fleet-Street şi intră în biroul unui 
ziar cunoscut. Luă un formular pentru anunţuri şi-l 
completă: „Secretară: tânără din colonii caută post de 
secretară. Locuinţă. Salariu convenabil. Steno şi 
dactilografie”. 

Plăti la ghişeu şi ieşi în stradă. La cină era din nou acasă, 
în Lexington Street. Gazda îi aduse mâncarea pe o tavă 
veche. 

— Domnişoară, vreau să vorbesc cu dumneata. 

— Poftim! zise fata, ironic. 

— Am nevoie de camera dumitale săptămâna viitoare. 

— Cu alte cuvinte, trebuie să plec. 

— Cam aşa ceva. Nu pot permite unei persoane ca 
dumneata să locuiască într-o casă cinstită. Sunt foarte 
decepţionată. Eu care te credeam o fată cinstită, o doamnă. 

— Poţi să mă crezi în continuare, zise 'Thalia foarte calm. 
Mă port ca o doamnă. 

Durdulia gazdă nu suferea să fie întreruptă. 

— Eşti într-adevăr distinsă, n-am ce zice. Mai mare cinste 
să-mi fii chiriaşă. Mai ales după ce ai stat o săptămână în 
puşcărie. Credeai că nu ştiu, parcă eu nu citesc ziarele! 

— Mă-ndoiesc, răspunse liniştit fata. Oricum, mi-e de 
ajuns, doamnă Bobd. Săptămâna viitoare voi pleca. 

— Vroiam să mai spun că... începu gazda. 

— Spune, te rog, afară, o opri Thalia, trântindu-i uşa în 
nas. 

Curând se întunecă. Aprinse lumina şi începu să-şi 
lăcuiască unghiile. Pe la 9 fu întreruptă de poşta de seară. 
Auzi paşii grei ai gazdei pe scări. 

— O scrisoare pentru dumneata, o strigă femeia. 

Thalia deschise uşa şi luă plicul. 

— Ar trebui să-ţi anunţi prietenii că te muţi, strecură 
gazda veninos, nemulțumită că n-a avut, mai devreme, 
ultimul cuvânt. 


— O, nici nu le-am spus că locuiesc într-o casă atât de 
oribilă, răspunse Thalia şi trânti din nou uşa. 

Privi plicul. Adresa era scrisă cu litere de tipar. Întoarse 
plicul şi se uită la timbru. Tresări la vederea lui. Înăuntru 
găsi un cartonaş pe care era un cerc purpuriu, mare, iar în 
interiorul cercului era scris, tot cu litere de tipar, următorul 
mesaj: „Avem nevoie de dumneata. Urcă mâine seară la ora 
zece în maşina care te va aştepta în colţ cu Steyne Square”. 

Puse cartonaşul pe masă şi rămase cu privirea aţintită pe 
el. „Cercul purpuriu” avea nevoie de ea. Se aştepta la acest 
apel, însă venise prea curând. 

11. Destăinuirea. 

În seara următoare o maşină închisă se apropie de Steyne 
Square şi opri în colţ, câteva minute înainte de zece. Îndată 
după aceea sosi Thalia Drummond. Era într-o pelerină 
neagră, iar pălăria îi era prinsă sub bărbie cu un voal. Fără 
urmă de şovăire, deschise portiera şi urcă. Era întuneric, 
abia distingea silueta şoferului. Acesta rămase nemişcat 
câteva clipe, apoi vorbi fără nici o introducere. 

— Ai fost acuzată de furt de poliţia din Marylebone. Ieri 
după masă ai dat un anunţ în care susţineai că vii din 
colonii. Vrei să obţii o nouă slujbă să poţi fura mai departe. 

— Interesant ce spui, zise Thalia, dar nu cred că m-ai 
chemat până aici numai pentru a-mi povesti trecutul. Am 
presupus că ai nevoie de ajutor, aşa că despre asta să-mi 
vorbeşti. 

— Dacă am chef, vorbesc, i-o reteză bărbatul. 

— Îmi închipui, surâse Thalia. Dar dacă mă înţelegeam cu 
poliţia şi veneam aici cu Parr şi isteţul de Yale? 

— Acum erai moartă, pe trotuar, fu răspunsul calm. 
Domnişoară, vreau să te ajut să câştigi nişte bani şi să-ţi 
găseşti şi un post bun. Nu mă priveşte dacă în timpul liber 
faci ce-ţi place. Mă interesează să-mi îndeplineşti 
dispoziţiile. Clar? 

Ea încuviinţă din cap, apoi, dându-şi seama că n-o poate 
vedea, zise: „Da”. 


— Vei fi bine plătită pentru tot ce vei face. Voi fi mereu în 
preajmă să te ajut când ai nevoie ori să te pedepsesc dacă-ţi 
trece prin cap să mă trădezi. Ai priceput? 

— Pe deplin, îl asigură fata. 

— Nu e greu ce-ţi cer să faci. Mâine te prezinţi la banca 
„Brabazon”. Au nevoie de o secretară. 

— Dar mă vor angaja? întrebă Thalia. Trebuie să mă 
prezint sub alt nume? 

— Nu, te duci cu numele dumitale. Şi nu mă tot întrerupe, 
adăugă morocănos. Pentru ce faci ai deocamdată două sute 
de lire. Poftim banii. 

Thalia luă bancnotele. Cu mâna întinsă îl atinsese uşor şi 
simţise ceva dur sub pelerină. „Probabil o vestă de zale”, îşi 
zise. 

— Ce să-i spun domnului Brabazon despre trecutul meu? 
întrebă tare. 

— Nu va fi nevoie nici să spui, nici să faci ceva. Din când în 
când, vei primi ordine. 

Câteva minute mai târziu Thalia se afla într-un taximetru 
care o ducea spre casă. La o oarecare distanţă, un alt 
taximetru îi luase urma, străduindu-se să nu se apropie 
prea mult. Când Thalia cobori la poartă şi scoase cheia din 
poşetă, Parr se găsea la numai câţiva paşi de ea. Dacă fata 
se ştia urmărită, nu lăsa în nici un fel să se vadă. 

Parr aşteptă până când văzu lumina aprinzându-se la una 
dintre ferestrele casei, apoi se întoarse la maşină. Tocmai se 
pregătea să deschidă portiera când trecu pe lângă elun 
bărbat cu gulerul hainei ridicat. Inspectorul îl recunoscu 
imediat: 

— Flush, strigă, şi individul se întoarse spre el. 

Era mic, negricios, cu mişcări agile. Când îl zări pe 
inspector, tresări speriat. 

— Hei, domnule Parr, se prefăcu bucuros de revedere, cine 
ar fi crezut că te voi întâlni prin cartierul ăsta! 

— Aş vrea să stăm puţin de vorbă, Flush. Ai ceva 
împotrivă? 


Invitaţia nu suna prea îmbietor. 

— Mă ai cu ceva la mână? întrebă intimidat. 

— Nu, cu nimic. Şi-apoi nu te ocupi decât de afaceri 
cinstite, doar aşa mi-ai promis când ai ieşit din închisoare. 

— Adevărat, răsuflă uşurat Flush Barnet. Îmi câştig cinstit 
pâinea şi sunt pe cale să mă însor. 

— Ce vorbeşti? îşi exageră surpriza Parr. Cine-i fericita? 
Bella sau Milly? 

— Milly, răspunse Flush blestemând ţinerea de minte a 
inspectorului. Şi ea a apucat-o pe drumul cel bun. Lucrează 
într-un birou, adăugă. 

— Mai precis la banca Brabazon, zise inspectorul obsedat 
de un gând: „Aş vrea să ştiu, aş vrea să ştiu dacă-i aşa!” 

— Milly e o doamnă din cap până în picioare, se grăbi să 
adauge Flush. Cinstită, lucru mare - n-ar fura nici un 
ceasornic, pentru nimic în lume. Să nu crezi, domnule Parr, 
că-i o stricată, una din alea. Nu! Trăim amândoi o viaţa 
foarte cinstită. 

Parr era gata să izbucnească în râs: 

— Minunate veşti aflu, Flush. Pe unde stă drăguţa de 
Milly? 

— Într-o cameră mobilată, dincolo de râu. Doar n-ai de 
gând să dezgropi morţii, domn şef? 

— Doamne fereşte! Nicidecum! Aş vrea numai să schimb 
două vorbe cu ea. Dacă se poate. Nu-i nici o grabă, oricum. 
Ce noroc că te-am întâlnit, Flush! 

Lui Flush îi era greu să fie de aceeaşi părere, deşi se 
prefăcea din răsputeri că e aşa. 

„Asta-i”, îşi zise Parr. Peste o jumătate de oră îl întâlni pe 
Yale la club şi-i destăinui bănuiala lui. Straniu era că, deşi 
răsuciseră pe amândouă feţele secretul „Cercului purpuriu 
„„, Parr nu pomeni nici un cuvinţel despre întâlnirea 'Thaliei 
cu un necunoscut în Steyne Square. 

A doua zi dimineaţă, cei doi, Parr şi Yale, luară trenul spre 
orăşelul unde se afla reţinut Ambrose Sibly, marinarul 
bănuit de crimă. 


Jack Beardmore i-a însoţit însă nu a putut asista la 
interogatoriu. Sibly era o matahală de om, neras, jumătate 
scoţian, jumătate suedez. Nu ştia nici să scrie, nici să 
citească şi mai avusese de lucru cu poliţia. Toate astea le-a 
aflat Parr din fişierul poliţiei. 

La început acuzatul se încăpăţână să nege totul. Până la 
urmă, încolţit de Yale, se văzu silit să mărturisească: 

— Da, eu l-am ucis. 

Se aflau toţi într-o celulă. Un stenograf oficial scrise 
declaraţia. 

— Aţi avut noroc că eram beat, altfel nu mă prindeaţi. Şi 
dacă tot am ajuns la mărturisiri, aflaţi că eu l-am ucis şi pe 
Harry Hobbs. În 1913 eram împreună pe Oritanga. De 
spânzurat numai o dată mă spânzură, aşa că ascultați aici 
povestea... A fost pentru o femeie, în Newport, în America. 
De vreo lună scăpasem vaporul şi stăteam în căminul 
marinăresc din Wapping. M-au dat afară fiindcă m-am 
îmbătat. Am făcut şi carceră vreo opt zile. Dacă mă ţineau 
vreo lună măcar închis, acum nu eram aici! Când am ieşit 
din carceră am luat-o spre Ostende. N-aveam o para 
chioară şi-mi ardea buza după un pahar de băutură. Mă 
apucaseră şi măselele de înnebuneam... 

Parr se uită la Yale şi acesta zâmbi. 

— Umblam aiurea pe străzi, continuă marinarul istorisirea. 
Căutam mucuri de ţigară şi mă gândeam unde aş putea găsi 
un bârlog şi ceva haleală, începuse să plouă şi se părea că 
mai trebuie să petrec o noapte în stradă. Deodată numai ce 
aud o voce: „Sari înăuntru!” Mă uit! Un automobil oprise 
lângă mine. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. „Hei, 
dumneata, hai odată!” strigă iar cel din maşină şi-mi spune 
pe nume. Am urcat. O vreme ne-am tot învârtit pe străzi 
lăturalnice, fără o vorbă. Apoi a oprit maşina şi a început să- 
mi spună despre mine - ştia tot. Şi povestea cu Harry 
Hobbs. La proces fusesem achitat. M-a întrebat dacă vreau 
să câştig 100 de lire. I-am spus „sigur” şi atunci mi-a 
povestit că undeva la ţară trăieşte un domn în vârstă care i- 


a făcut mult rău şi că ar vrea să-l ştie pe lumea cealaltă. La 
început m-am codit, nu mă bag în chestii de astea. El zicea 
că dacă nu vreau mă trimite la spânzurătoare pentru Hobbs 
şi atâta m-a tot bătut la cap că-i o afacere sigură şi că-mi dă 
şi o bicicletă să pot fugi de acolo, că aşa, că pe dincolo, până 
la urmă m-am învoit. La o săptămână după învoială ne-am 
întâlnit, tot în maşină, în Steyne Square. Asta ca să-mi dea 
toate amănuntele. Mi-a spus că bătrânul se plimbă în 
pădure în fiecare dimineaţă şi că eu pot să mă ascund în 
apropriere încă de cu noapte. Eram de vreun ceas în 
pădure când am tras o spaimă grozavă. Am auzit pe cineva 
venind, am crezut că e vreun paznic. Era un ditamai omul, 
dar nu i-am văzut faţa. Cam asta-i tot. A doua zi bătrânul a 
venit şi l-am împuşcat. Nu mai ştiu chiar toate amănuntele 
că eram beat. Aveam o sticlă de whisky cu mine. Pe 
bicicletă, mă puteam ţine. Dacă nu era beţia, scăpăm! 

— Asta-i tot? întrebă Parr după ce îi citi declaraţia, iar 
marinarul făcu o cruce dedesubt. 

— Asta-i tot, aprobă marinarul. 

— Nu ştii cine te-a angajat? 

— N-am idee. Da' ceva tot aş putea să vă spun despre el. 
Avea obiceiul să tot repete un cuvânt pe care nu-l mai 
auzisem niciodată. Nu am eu şcoală, dar am băgat de 
seamă că unii oameni au obiceiul ori plăcerea să tot repete 
câte o vorbă. Un căpitan pe care l-am cunoscut cândva 
spunea mereu „bolnăvicios”. 

— Care era vorba? întrebă nerăbdător Parr. 

Marinarul se scărpină în cap: 

— Asta-i, că am cam uitat-o. Dar mi-o aduc aminte şi v-o 
spun. 

Îl lăsară singur cu gândurile lui, desigur nu prea plăcute. 

După câteva ore paznicul îi duse mâncarea. Îl găsi culcat 
şi-l scutură de umeri. Dar Sibly nu se mai deşteptă 
niciodată. 

Era mort. Un pahar plin pe jumătate cu apă era pe 
noptieră. Înăuntru fu descoperită o cantitate zdravănă de 


acid prusic - destul să omoare cinzeci de oameni. 

Nu otrava îl interesa pe Parr, ci cercul purpuriu de hârtie 
care plutea în pahar. 

12. Pantofii cu vârful ascuţit. 

Domnul Felix Marl era încuiat în dormitorul său şi se 
îndeletnicea cu ceva ce-i trezea amintiri neplăcute. În urmă 
cu vreun sfert de veac era locatarul închisorii din 'Toulouse 
şi făcea cizmărie. Se pricepea să dreagă orice încălţăminte. 
Acum, în schimb, tăia fâşii o pereche de pantofi de lac, pe 
care nu-i purtase mai mult de trei ori şi arunca fâşiile în foc. 

Există oameni care se consumă rapid şi suferă cu 
intensitate. Marl era unul dintre ei. Putea trăi într-o zi 
groaza pe un deceniu întreg. Un ziar pomenea despre 
urmele găsite în cazul Beardmore. Ştirea adăugă o grijă în 
plus unui om copleşit de necazuri. Era doar în cămaşă şi 
năduşea din greu. Focul duduia în cămin şi încăperea era 
supraîncălzită. 

Când ultima fâşie de piele se răsuci cuprinsă de flăcări 
puse cuțitul deoparte, se spălă pe mâini şi deschise 
ferestrele să iasă mirosul. Bine ar fi fost dacă ar fi urmat 
primul plan! Laşitatea îl făcuse să înlocuiască pana cu 
revolverul. Era sigur că nu-l văzuse nimeni. La oamenii de 
felul lui frica nemotivată şi încrederea oarbă se urmau 
firesc. Când cobori, mai târziu, în bibliotecă, uitase că-l 
ameninţa un pericol. 

Scrisese o scrisoare aproape greţos de umilă şi se întreba 
dacă o fi ajuns la destinaţie. Trăi un scurt moment de 
panică. Ph! făcu Marl alungându-şi din minte varianta 
neplăcută a evenimentelor. Servitorul intră cu cina şi aşeză 
tava pe o măsuţă lângă biroul uriaşului domn. 

— Doriţi să vorbiţi acum cu acel domn? 

— Hm! Care domn? 

— V-am spus că e un domn care vrea să vă vorbească. 

Marl îşi aminti că, în timp ce era ocupat cu distrugerea 
pantofilor, fusese deranjat de o bătaie în uşă. 

— Cine e? întrebă. 


— Am pus cartea de vizită pe masă, domnule. 

— Nu i-ai spus că sunt ocupat? 

— Ba da, însă a spus că vă aşteaptă până coborâţi. 

Servitorul îi întinse cartea de vizită. Marl sări în sus, palid 
ca ceara. 

— Inspectorul Parr, citi el. Ce vrea de la mine? 

Mâinile îi tremurau. 

— Să intre, spuse în silă. Nu-l mai văzuse pe Parr până 
acum, însă apariţia măruntului personaj îl linişti brusc. Nu 
era nimic ameninţător în figura micului poliţist cu obrazul 
TOŞu. 

— Luaţi loc, domnule inspector, zise Marl. Regret că am 
fost ocupat adineauri. Vocea îi era stridentă, ca un țipăt de 
pasăre, de câte ori se enerva. 

Parr se aşeză pe marginea unui scaun, cu pălăria pe 
genunchi. 

— Am aşteptat să coborâţi, domnule Marl, fiindcă doream 
să vorbesc cu dumneavoastră despre asasinarea lui 
Beardmore. 

Marl tăcu. Îşi stăpânea cu greu tremurul mâinilor şi se 
prefăcu interesat. 

— L-aţi cunoscut bine pe Beardmore? întrebă inspectorul. 

— Nu prea bine. Am avut, e adevărat, legături de afaceri 
cu dânsul. 

— Îl cunoşteaţi mai demult? 

Marl ezită. Era un om care minţea cu mare uşurinţă, aşa 
că nu-i fu prea greu nici de data asta: 

— Nu. L-am văzut în urmă cu câţiva ani când nu-şi lăsase 
încă barbă. 

— Unde era Beardmore când aţi intrat în casă? întrebă 
Parr. 

— Pe terasă, răspunse Marl, cu un ton prea sus. 

— Şi acolo l-aţi văzut? 

— Da. 

— Mi s-a spus, domnule Marl, continuă Parr răsucindu-şi în 
mâini pălăria, că v-aţi speriat la un moment dat. Domnul 


Jack zice că aţi avut un fel de şoc. Care a fost motivul? 

Marl ridică din umeri şi zâmbi strâmb. 

— Am spus-o, deja atunci. A fost un fel de junghi la inimă. 
Sunt cardiac, mai adăugă. 

Parr îşi cerceta conştiincios căptuşeala pălăriei şi zise fără 
să ridice ochii: 

— Nu cumva v-aţi speriat la vederea domnului 
Beardmore? 

— Cu siguranţă nu! De ce era să mă sperii de domnul 
Beardmore? Doar corespondam de multă vreme şi-l 
cunoşteam destul de bine... 

— Dar nu l-aţi întâlnit câţiva ani? 

— Nu, nu-l mai văzusem demult. 

— Aşadar, motivul şocului a fost o criză de inimă, insistă 
Parr, ridicându-şi în sfârşit privirea spre Marl. 

— Nimic altceva, îl asigură Marl. Am şi uitat acest incident 
până nu l-aţi adus în discuţie. 

— Aş mai dori să lămuresc un punct, zise inspectorul, din 
nou captivat de pălărie. O sucea în fel şi chip. Când aţi fost 
la Beardmore, purtaţi pantofi cu vârful ascuţit? 

Marl se încruntă. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— V-aţi plimbat prin împrejurimi când aţi venit de la gară? 

— Nu. 

— Nu aţi înconjurat clădirea pentru a-i admira arhitectura, 
de pildă? 

— Nu, categoric nu. Am stat doar câteva minute în casă şi 
apoi am plecat. 

Parr îşi ridică privirea în tavan: 

— V-aş cere prea mult dacă v-aş ruga să-mi arătaţi pantofii 
cu care eraţi în ziua aceea? 

— Nicidecum, zise Marl, ridicându-se. 

Reveni după câteva minute cu o pereche de ghete ascuţite 
la vârf. 

Detectivul le luă în mână şi le cercetă tălpile. 


— Da, zise. Numai că nu pe astea le aveaţi atunci în 
picioare. Pe astea e praf şi atunci plouase şi pământul era 
umed. 

Marl simţi că i se opreşte inima de emoție. 

— Pe astea le purtam, reuşi să spună aproape provocator. 
Ce numeşti dumneata praf e noroi uscat. 

Parr îşi privi degetele: 

— Cred că e o greşeală la mijloc, domnule Marl. Acesta e 
praf de var. Puse ghetele pe podea şi se ridică: N-are 
importanţă, mai spuse şi rămase aşa, privind covorul. 

Marl îşi pierdu răbdarea: 

— Vă mai pot fi de folos cu ceva, domnule inspector? 

— Da. Aş vrea să ştiu adresa croitorului dumneavoastră 
Sunteţi bun să mi-o scrieţi aici? 

— Croitorul meu? Ce naiba vrei cu croitorul meu? se 
enervă Marl, apoi râse forţat: Eşti un om ciudat, inspectare. 
Fie, îţi satisfac capriciul. 

Se duse la birou, luă o hârtie, scrise un nume şi o adresă şi 
o dădu inspectorului. Parr o puse în buzunar fără s-o 
privească. 

— Îmi pare rău că am fost nevoit să vă deranjez, dar 
înţelegeţi că toate persoanele care au fost la Beardmore în 
răstimpul crimei trebuie interogate... „Cercul purpuriu”... 

— Cercul purpuriu”? şuieră Marl privindu-l fix pe detectiv. 

— Cum, n-aţi ştiut că „Cercul purpuriu” poartă vina 
acestei crime? 

Trebuie să spunem că ăsta era adevărul. Marl citise un 
articolaş despre asasinarea lui Beardmore şi nimic altceva. 
Doar în „Monitor” se vorbea despre „Cercul purpuriu”, ziar 
pe care Marl nu-l citea niciodată. Se prăbuşi tremurând pe 
un scaun. 

— Cercul purpuriu”! Dumnezeule! N-aş fi crezut niciodată 
că... 

— Ce n-aţi fi crezut? întrebă blând Parr. 

— Credeam că e numai... nu isprăvi ce avea de spus. 
Surpriza era prea mare. O oră după plecarea detectivului, 


Felix Marl mai şedea pe acelaşi scaun, cu capul în mâini. 
„Cercul purpuriu”! Pentru prima dată în viaţă intersecta 
activităţile unei bande renumite şi faptul îi dădea peste cap 

toate socotelile. 

— Nu-mi place deloc! murmură, ridicându-se să aprindă 
lumina Toată seara şi-o petrecu verificându-şi conturile. 
Stătea bine. Dac-ar mai pica nişte gologani ar fi mai bine... 

13. Lui Marl îi mai pică. 

Thalia, proaspăt agent al „Cercului purpuriu”, fu angajată 
la Brabazon fără nici o problemă. Tipul din automobil părea 
influent într-adevăr. Ciudat era, însă, că treceau zilele una 
după alta fără să primească vreo instrucţiune. Trecu o lună 
întreagă înainte de a primi un semn. Într-o dimineaţă găsi 
pe pupitru un plic. Înăuntru se trecea direct la subiect, fără 
nici o introducere: „Să faci cunoştinţă cu Marl. Află cu ce îl 
are la mână pe Brabazon şi ce sume are depuse la bancă. 
Anunţă-mă dacă Parr sau Yale au fost la bancă. Telefonează 
la Johnson, 23 Mildred Street, City”. 

Thalia se execută conştiincios, dar îi trebuiră câteva zile 
până reuşi să-l cunoască pe Marl. Yale fusese la bancă o 
singură dată. L-a recunoscut imediat după fotografiile care 
apăruseră în toate ziarele. Thalia a comunicat „Cercului 
purpuriu”. Parr n-a apărut. 

Nici Jack. De altminteri, la Jack nici nu vroia să se 
gândească. Nu era plăcut. 

Severul şi impozantul preşedinte al băncii Seller, domnul 
John Brabazon, îşi trăda enervarea printr-un gest foarte 
curios: prindea între degete o şuviţă din pletele albe de pe 
ceafă şi o aducea, peste chelie, până pe frunte. Privindu-l de 
la distanţă aveai impresia că se roagă. 

Insul care se afla acum în faţa lui era destul de şters. 
Mătăhălos de viaţă prea bună, respirând anevoie şi cu 
mâinile încrucişate pe piept. 

— Dragă Marl, începu moale şi linguşitor bancherul, 
uneori îmi pui răbdarea la grea încercare. Ai nişte pretenţii 
cu totul fistichii. 


Marl surâse: 

— Dar îţi dau toate garanţiile, Brabazon, mai poţi sta la 
îndoială? 

Brabazon tamburina o melodie pe marginea mesei: 

— Ai venit la mine cu cele mai năstruşnice planuri şi le-am 
finanţat pe toate. Dar a fost destul! Nu mai ai nevoie de 
ajutor. Ai un cont de o sută de mii de lire! 

— Hai să-ţi spun o istorioară. Un mic funcţionar de bancă, 
lefter, se căsătoreşte cu văduva lui Seller, bancherul. Ea, 
bătrâna, muri subit în Elveţia. Alunecase într-o prăpastie. 
Cum să nu ştiu toate astea dacă eram acolo şi fotografiam 
peisajul? Splendid peisaj! Dumneata eşti în fotografie deşi 
judecătorul de instrucţie crede că erai la multe mile 
depărtare. Doar aşa ai declarat, nu? 

Brabazon îl asculta împietrit, cu ochii în pământ. 

— Ca să nu mai vorbim că nici nu-i mare lucru! Şi-apoi, 
vrei să te recăsătoreşti, nu-i aşa? 

Bancherul îl privi, încruntat: 

— Ce vrei să spui? 

Marl se înveseli brusc. Se lovea cu mâinile pe genunchi, se 
îneca de râs. 

— E ceva în legătură cu persoana pe care ai întâlnit-o în 
Steyne-Square, într-o maşină mică şi drăguță, aşa-i? Să nu 
zici nu! Te-am văzut cu ochii mei! 

Abia acum se observau semnele de enervare pe chipul lui 
Brabazon. Faţa îi era pământie şi descompusă, ochii 
adânciţi şi mai mult în orbite: 

— Fie, ai împrumutul. 

Satisfacţia lui Marl fu întreruptă din manifestarea ei 
zgomotoasă de o bătaie în uşă. În birou pătrunse o fată la a 
cărei vedere vizitatorul uită de ce se află acolo. Fata 
adusese o hârtie la semnat. Marl o privea sorbind-o din 
ochi: aur, alb, purpuriu. Piele fină, delicată, buze ca fraga, 
părul - grâu copt. Bărbia puţin cam aspră. Lui Marl îi 
plăceau femeile blânde, supuse, cu care putea face tot ce 
dorea. Frumuseţea fetei era uimitoare! Gâfâi uşor, excitat. 


— Ca o regină! exclamă după retragerea fetei. Parcă o ştiu 
de undeva. Cum o cheamă? 

— Drummond. Thalia Drummond, răspunse Brabazon, 
rece. 

— Thalia Drummond? Asta-i fata de la Froyant, nu? Ie-ai 
cam aprins, bătrâne! Ei? Ce spui, Brabazon? 

— N-am obiceiul să mă îndrăgostesc de salariate, Marl. 
Domnişoara Drummond e foarte capabilă. Asta pretind 
personalului meu, competenţă! 

Marl se ridică râzând: 

— Mâine dimineaţă vorbim despre cealaltă afacere. Râdea 
în hohote în timp ce Brabazon rămânea încruntat. 

— La zece şi jumătate. Sau, mai bine, la unsprezece! 

— Fie, aprobă Marl, la unsprezece! 

Abia se închise uşa după musafir că Brabazon se grăbi 
spre birou, luă o foaie de hârtie, desenă cu cerneală roşie 
un cerc şi scrise dedesubt: „Felix Marl ne-a văzut în Steyne 
Square. Locuieşte în Marisburg Place, 76”. Puse bileţelul 
într-un plic şi scrise adresa: „Johnson, Mildred Street, 25, 
City”. 

14. Thalia primeşte o invitaţie. 

Marl trecu prin bancă şi luă la rând ghişeele. Fata nu era 
nicăieri. În fine, descoperi o uşă întredeschisă spre un birou 
izolat. O zări înăuntru pe Thalia şi intră imediat spre 
surprinderea dactilografei de alături: 

— Sunteţi foarte ocupată, domnişoară? 

Thalia privi faţa surâzătoare aplecată spre ea şi răspunse 
amabil: 

— Foarte. 

— Nu e prea amuzant aici, nu? 

— Nu prea. 

— Cum vi s-ar părea un mic dineu şi apoi o lojă la teatru? 

Fata îl măsură de la părul cănit până la ghetele lustruite: 

— Domnule, pari un donjuan periculos, însă ador 
dineurile! zâmbi ea. 

Marl rânji cu aere de cuceritor flatat: 


— Ce zici de „Moulin Gris”? 

Fata strâmbă din nas, dispreţuitor: 

— De ce nu „Bomba apaşilor”? Nu, ori la Ritz Carlton ori 
deloc. 

— Eşti o prinţesă! exclamă Marl uluit şi încântat. Vei avea 
o masă princiară. Astă seară e bine? 

— Perfect. 

— Vino deseară la mine pe la şapte şi jumătate. Marisburg 
Place, Bayswater Road. Îmi vei găsi numele pe uşă. 

Se opri aşteptând un refuz, dar fata fu din nou de acord. 

— La revedere, drăguţo! ieşi el trimiţându-i bezele cu 
degetele lui groase. 

— Închide uşa, îi strigă fata fără să-şi întrerupă lucrul. 

După câteva minute se strecură în biroul fetei un nou 
vizitator. De data asta era o tânără cu mânecare negre - 
dactilografa care asistase la avansurile lui Marl. închise uşa 
şi se aşeză pe un scaun în faţa Thaliei. 

— Ei, Macroy, ce te roade? o întrebă brutal Thalia. 

— Cine era babalâcul? 

— Un admirator. 

— Dar ştiu că-i pui pe foc! zise Milly Macroy cu invidie în 
glas. 

— Ei, nu cumva ai venit aici să-mi vorbeşti despre flirturile 
mele? 

— Dacă flirt înseamnă amant, râse Milly, nu de asta am 
venit. Drummond, hai să vorbim deschis. 

— De asta am parte toată ziua, de discuţii deschise, zise 
Thalia. 

— Îţi aminteşti de banii care au fost trimişi vinerea 
trecută, recomandat, la corporaţia Sellinger? 

— Da. 

— Presupun că ştii şi că plicul a ajuns la destinaţie plin de 
hârtii fără valoare?! 

— Nu mai spune! Domnul Brabazon nu mi-a spus nimic, 
zise Thalia fără să clipească. 


— Eu am pus banii în plic şi dumneata ai făcut revizia, 
continuă, rar, Milly. Una din noi două a şterpelit banii. Jur că 
eu nu. 

— Atunci trebuie să fi fost eu, zâmbi Thalia inocent. E o 
acuzaţie gravă pentru o fată nevinovată, Macroy! 

Milly o privi cu admiraţie. 

— Eşti îngrozitor de versată! Acum o lună după angajarea 
dumitale aici, a dispărut a bancnotă de o sută de lire. 

— Da, şi? întrebă Thalia, calm. 

— Şi! Întâmplător, ştiu că dumneata ai luat această 
bancnotă şi ştiu şi unde ai schimbat-o. Dacă vrei îţi dau 
adresa exactă! 

Thalia o privi uşor încruntată. 

— Dumnezeule mare, pe cine am în faţă? O detectivă? Vai, 
sunt descoperită! se lamentă, ironic. 

Milly continuă destul de încurcată de siguranţa Thaliei: 

— Probabil nu ştii ce-i aia conştiinţă. Însă dacă afacerea 
Sellinger se agravează o să ai nevoie de toate relaţiile din 
lume pentru a scăpa basma curată. 

— Eşti în aceeaşi oală. Şi dumneata ai avut banii în mână. 

— Dar dumneata i-ai luat! Dacă nu ne certăm, povestea 
poate fi îngropată - eu voi jura că plicul a fost sigilat sub 
ochii mei. 

Thalia ridică din umeri, înveselită: 

— Bine, să nu mai vorbim despre asta. M-ai scăpat şi vrei o 
răsplată, nu? Cât despre bani, i-am luat că aveam nevoie de 
ei. Am foarte des nevoie de bani. Şi-apoi - atâtea furturi au 
loc la poştă! Şi în ziare scrie! Ei! Spune, dă-i drumul! 

Milly Macroy, care avusese de-a face cu destui pungaşi, o 
privea uluită: 

— Doamne, ce versată eşti! Dar să ştii că trebuie să te laşi 
de furtişaguri mărunte dacă vrei să dai lovituri serioase. 

— Zău! Cine sunt complicii dumitale? 

— Cunosc un domn... începu şovăitor Milly. 

— Zi mai bine „bărbat”. Când spui domn mă gândesc la 
reclamele croitorilor. 


— Bine, un bărbat! reluă nerăbdătoare Milly. E un prieten 
de-al meu. Te-a urmărit vreo două săptămâni şi crede că 
eşti destul de abilă ca să câştigi bani frumoşi. Ar vrea să te 
întâlnească. 

— Încă un adorator? 

— A, nu, se întunecă Milly. Cu ăsta sunt ca şi logodită. 

— Ferească sfântul să mă amestec între două suflete care 
se iubesc, o asigură cu ironie mascată Thalia. 

— Nu fi sarcastică, se răsti Milly. Nu va fi nici un flirt. E o 
afacere, pricepi? 

Thalia se juca, distrată, cu cuțitul de tăiat hârtie: 

— Dacă aş vrea să intru în asociaţie? Ce zici? 

Milly o privi cu neîncredere: 

— Hai să luăm masa împreună, după slujbă. 

— Altă invitaţie la masă, murmură Thalia şi Milly înţelese 
la ce face aluzie. 

— Junele” te-a poftit la masă? Ăsta da noroc! Fluieră 
admirativ. A câştigat o grămadă de bani dându-i cu 
dobândă. Parcă te văd într-o săptămână-două cu un colier 
de briliante. 

Thalia se ridică: 

— Slăbiciunea mea sunt perlele! Bine, Milly! Ne vedem 
deseară, adăugă reluându-şi lucrul. 

Milly o mai rugă, ezitând: 

— Nu cumva să-i vorbeşti domnului despre ce ţi-am spus, 
despre logodnă, adică... 

— Fii liniştită! Nu voi sufla o vorbă! Nu-mi plac poveştile. 
Milly o privi cu foarte puţină prietenie şi ieşi. 

Domnul Brabazon o sună. Thalia îl găsi la birou. Bancherul 
îi întinse un plic sigilat: 

— Trimite-l prin curier. 

Thalia luă plicul, citi adresa şi îl privi pe Brabazon cu 
interes sporit. Constată că „Cercul purpuriu” are oameni în 
toate clasele. 

15. Thalia intră în bandă. 


Thalia părăsi ultima clădirea băncii. Se opri pe treptele de 
la intrare privind în jur în timp ce-şi punea mănuşile. O 
descoperi pe Milly aşteptând-o şi se îndreptă spre ea. 

— Mult ţi-a mai trebuit, Drummond, bombăni Milly. 
Amicului meu nu-i place să aştepte. 

— Se va obişnui. Nu-mi fac probleme cu punctualitatea 
când e vorba despre bărbaţi. 

Se îndreptară alături spre Ruder-Street, o stradă care voia 
să pară pariziană cu orice preţ. „Moulin Gris” era un 
restaurant lung şi îngust, cu o impresie de bogăţie obişnuită 
cu oglinzi şi poleială. Mesele erau goale. Mai erau două ore 
până la masă, iar „five o'clock”-ul nu intra în obiceiurile 
casei. Fetele urcară la etaj unde, la o masă, le aştepta un 
bărbat. Acesta le ieşi în întâmpinare. Era îmbrăcat destul 
de la modă. Un miros de Origan, o mână mare şi albă, nişte 
ochi spaălăciţi şi ficşi, fură primele impresii recepționate de 
Thalia. 

— Luaţi loc, domnişoară Drummond, i se adresă vesel 
bărbatul. Băiete, adu ceaiul! 

— Ea e Thalia Drummond, vorbi fără rost Milly. 

— Nu e nevoie de prezentări, râse tânărul. Am auzit multe 
despre dumneata, domnişoară. Numele meu e Barnet. 

— Flush Barnet, preciză Thalia. 

— Oh, deci ai auzit despre mine? se miră el. 

— Ştie tot, îl informă Milly. Pe deasupra, astă seară cinează 
cu Marl. 

Barnet se uită suspicios de la una la alta. 

— I-ai spus ceva? o întrebă ameninţător pe Milly. 

— N-am avut ce să-i spun. Ştie tot. 

— I-ai spus sau nu? repetă Flush. 

— Despre Marl? Nu! Spune-itu! 

Fu adus ceaiul. 

— Sunt un om sincer, domnişoară, spuse Flush. O să 
vorbesc deschis! Ştii cum te-am poreclit? 

— Sunt foarte curioasă! zise Thalia, fixându-l. 


— Thalia priceputa”. Îţi place? Eram în sală când te-a 
acuzat Froyant de furt. Eşti foarte şireată, adăugă mişcând 
glumeţ din cap. 

— Eşti plin de informaţii ca almanahul de anul trecut, 
spuse Thalia, sec. M-ai chemat să schimbăm complimente? 

— Nu, sigur nu, se grăbi Flush s-o îmbuneze. Milly Macroy 
observă, geloasă, influenţa pe care o avea invitata asupra 
amantului ei. le-am chemat pentru afaceri, reluă Barnet. 
Suntem toţi prieteni şi învârtim afaceri serioase. Nu suntem 
nişte pârliţi care o duc de azi pe mâine. 

Thalia îl asculta atentă şi la micul defect de pronunție al 
bărbatului. 

— Am în spate oameni serioşi în stare să pună la bătaie 
sume grase dacă afacerea e bună. Dumneata, Thalia, cam 
strici piaţa. 

— Ah, da? La ce te referi? 

— Fată dragă, i se adresă Barnet cu un reproş binevoitor, 
cât timp crezi că vei rezista furând bancnote şi înlocuindu- 
le cu hârtii? Dacă amicul meu Brabazon n-ar fi convins că 
poşta e de vină, demult te-ar fi înhăţat poliţia. Şi când zic 
„amicul meu Brabazon”, află că nu exagerez deloc! îi plăcea 
să se laude, dar se temea şi să nu-i scape mai mult decât 
trebuia. 

— Acum, ascultă! se aplecă Barnet spre ea. Eu şi Milly 
„lucrăm” banca vreo două luni. Dar nu banii băncii direct, ci 
ai clienţilor. Brabazon mi-e prieten... Uite, de pildă, Marle 
un om cu depuneri serioase. 

Thalia zâmbi. 

— Te cam înşeli. Cu banii lui Marl poţi cumpăra o baniţă de 
fasole cel mult. 

El o privi neîncrezător şi se întoarse spre Milly: 

— Parcă vorbeai de o sută de mii?! 

— Da, zise fata. 

— Până astăzi aşa era, explică Thalia. Dar astăzi pe la 
prânz Brabazon s-a dus, cred, la Banca Angliei - bancnotele 
erau noi - am văzut teancurile de bani pe biroul lui. Zicea 


că vrea să isprăvească „afacerea” Marl, că nu-i un client 
serios. Mai târziu s-a dus la Marl şi apoi mi-a adus cecul şi 
mi-a spus: „Sper că am scăpat definitiv de acest şantajist, 
domnişoară!” 

— Ştia că Marl te-a invitat la masă? întrebă Milly. 

— Nu. 

— Era o sumă mare? întrebă Flush gânditor. 

— Şaizeci şi două de mii. 

— Şi banii ăştia sunt acum acasă la el? întrebă roşu de 
emoție. Şaizeci şi două de mii! Auzi, Milly? Şi dumneata, 
Thalia, cinezi cu el? Ei, ce crezi despre asta? 

— Despre ce? întrebă Thalia nedumerită. 

— E o ocazie unică. Era răguşită de agitaţie. Ile duci acolo! 
Ai ceva împotrivă să-i dai cu ceva la nas? 

Thalia nu răspunse. 

— Cunosc casa, e o bijuterie. În Kensington. Costă o avere 
să locuieşti acolo. Marisburg Place... 

— Ştiu adresa, îl întrerupse fata. 

— Are trei servitori, dar nu-s acasă niciodată când 
primeşte femei. Pricepi? 

— Dar nu acasă m-a invitat! 

— Ce-are a face? Dacă după spectacol accepţi un supeu în 
doi? La ora aia nu mai e nimeni în casă, ţi-o jur! îl cunosc pe 
Mari. 

— Ce-ai vrea să fac? Să-l jefuiesc? Să-i pun pistolul în piept 
şi să-i strig: Banii sau viaţa? 

— Nu fi caraghioasă! Barnet renunţase la manierele de 
lume bună. Nu trebuie decât să iei masa cu el şi să pleci. 
Înveseleşte-l, fă-l să râdă. Nu te teme. Voi fi acolo şi te voi 
ajuta la o adică. 

Thalia se juca preocupată cu linguriţa. 

— Dacă nu-şi expediază servitorii? 

— Despre asta nu încape discuţie. Sfinte Sisoe, ce ocazie 
minunată! Vrei? 

— Afacerea e prea riscantă pentru mine. Pentru voi, mă 
rog! Eu sunt bună de furtişaguri mărunte. 


— Bah! exclamă Barnet cu dispreţ. Eşti nebună! Vrei să 
dai cu piciorul la o ocazie ca asta? Acum e de tine, nu te ştie 
poliţia ca pe mine. Ei, te-nvoieşti ori ba? 

— Bine, acceptă ea. Spânzurătoarea e tot aia. 

— Ori o sută ori şaizeci de mii, nu? întrebă Barnet vesel şi 
chemă chelnerul. 

Thalia o luă spre casă. Avea de trecut prin faţa băncii şi 
renunţă la taximetru să n-o vadă Brabazon risipind. Se 
strecura printre valurile de trecători când, deodată, se simţi 
prinsă de braţ. Se întoarse şi descoperi alături un tânăr 
frumos şi trist care-i rosti numele: 

— Thalia! 

— Domnule Beardmore! spuse ea, tulburată o clipă. 

Obrajii lui Jack erau îmbujoraţi. 

— Vreau să-ţi vorbesc câteva minute. De o săptămână 
aştept un prilej. 

— Ştiai, deci, că sunt la Brabazon. De unde? 

— Inspectorul Parr mi-a spus. Văzând-o că surâde, se 
grăbi să adauge: Bătrânul Parr nu-i un om rău, n-a mai spus 
nimic rău despre dumneata, te asigur. 

— Şi ce importanţă are asta? întrebă Thalia. Acum, 
domnule Beardmore, te rog să mă scuzi. Am o întâlnire 
importantă. 

Jack o ţinea încă strâns de mână: 

— Thalia, nu vrei să-mi spui de ce ai făcut asta? Cine te-a 
îndemnat? 

Thalia râse. 

— Trebuie să existe un motiv serios ca să te complaci într- 
o asemenea tovărăşie. 

— Ce tovărăşie? întrebă surprinsă. 

— Ai fost cu unul Flush Barnet, un criminal cunoscut, cu 
un trecut cam negru. Şi cu Milly Macroy, complicea lui la 
furtul din Darlington. Şi ea a făcut închisoare. Acum 
lucrează la Brabazon. 

— Ei, şi? făcu Thalia. 

— Nu-i cunoşti, aşa-i? insistă Jack. 


— Dar de unde-i cunoşti dumneata? Ai procurat singur 
atâtea informaţii ori te-a ajutat minunatul domn Parr? Te 
pregăteşti cumva pentru cariera de detectiv? 

Jack o privi mirat: 

— Crezi că Parr nu-l va informa pe patronul dumitale cu 
cine te înhăitezi? Pentru Dumnezeu, Thalia! Nu-ţi dai seama 
că eşti în pericol? 

Thalia râse din nou. 

— Vai de mine, departe de mine gândul de a împiedica un 
detectiv să-şi facă datoria. Deşi, recunosc, mi-ar conveni 
dacă Parr ar fi mai puţin conştiincios şi nu s-ar duce la 
Brabazon să mă toarne. Sunt gata să primesc sfaturile bine 
intenţionate ale poliţiei. Cei slabi şi rătăciţi trebuie aduşi pe 
calea cea bună. Însă, dacă s-ar însărcina cu treaba asta un 
patron, lucrurile ar putea fi extrem de neplăcute pentru o 
fată, nu crezi? 

Jack râse palid. 

— Thalia, eşti prea bună pentru lumea în care te învârţi şi 
pentru drumul pe care ai apucat-o, reluă serios. Ştiu că n- 
am nici un drept să mă amestec, însă te pot ajuta, dacă vrei. 
Mai ales dacă ai făcut ceva cu care aceşti indivizi te au la 
mână. 

— La revedere, spuse ea amabil şi-l lăsă acolo, țintuit în 
mijlocul străzii. 

Traversă repede şi luă o maşină. Cobori pe Marylebone 
Road în faţa unei case foarte frumoase. Portarul în livrea o 
conduse cu liftul până la etajul al doilea unde se afla un 
apartament drăguţ şi elegant mobilat. Apăsă butonul unei 
sonerii şi apăru o femeie în vârstă. 

— Martha, i se adresă Thalia, astă seară mănânc în oraş. 
Te rog să-mi pregăteşti rochia albastră de seară şi să 
telefonezi la garajul Waltham să vină o maşină la şapte 
douăzeci şi cinci. 

Thalia câştiga la bancă patru lire pe săptămână. 

16. Domnul Marl petrece 


— Ai venit? o întâmpină Marl pe fată. Ei, dar arăţi grozav. 
Eşti adorabilă! 

Îi luă mâinile şi o conduse într-un salonaş decorat în alb şi 
auriu. 

— Încântătoare! şopti iar. Trebuie să mărturisesc că mă 
cam temeam de faţa pe care ai putea-o face la Ritz Carlton. 
Nu te superi că sunt sincer, nu-i aşa? Doreşti o ţigară? 

Luase dintr-un buzunar al fracului un etui de aur şii-l oferi 
deschis. 

— Ai crezut că voi apărea în vreo toaletă de două parale? 
râse Thalia aprinzându-şi o ţigară. 

— Drept să-ţi spun, nu eşti departe de adevăr. Am avut 
atât de multe ocazii să fiu decepţionat, zise Marl lăsându-se 
într-un fotoliu. Le-am văzut în cele mai caraghioase toalete. 

— Vrei să spui că obişnuieşti să inviţi destul de des tinerele 
drăguţe la dumneata? îl atacă Thalia, aşezându-se într-un 
fotoliu în faţa căminului şi privindu-l printre gene. 

— He! He! râse satisfăcut Marl. Doar nu-s destul de bătrân 
să nu-mi mai placă societatea femeilor! Dumneata eşti 
absolut adorabilă!... Mergem să mâncăm apoi vom vedea, la 
palatul de iarnă, o piesă drăguță. Pe urmă, dacă n-ai nimic 
împotrivă, te invit la un mic supeu. 

— Un mic supeu? Nu mănânc atât de târziu, se opuse 
Thalia. 

— Ei, două-trei fructe vei putea gusta, nu? insistă Marl. 

— Dar unde să mergem? La ora aceea toate restaurantele 
sunt închise! 

— De ce nu ne-am putea întoarce aici? sugeră Marl. Asta 
dacă nu eşti foarte mofturoasă! 

— Nu prea sunt, zâmbi Thalia. 

— 'Te voi conduce pe urmă acasă cu maşina, îi promise el. 

— O, mulţumesc! Am maşina mea. 

Marl rămase o clipă cu gura căscată apoi începu să râdă în 
hohote tot mai puternice până sfârşi într-un acces astmatic. 
Horcăi, în fine: Şireato! 


Seara se dovedi interesantă pentru Thalia, cu atât mai 
mult cu cât îl zări în holul hotelului şi pe Flush. După 
spectacol, când aşteptau să fie trasă maşina la scară, Thalia 
se mai codi puţin însă în cele din urmă cedă insistențelor 
reînnoite ale domnului Marl. La unsprezece şi jumătate se 
aflau în holul locuinţei acestuia. Thalia remarcase că nu fu 
chemat nici un servitor să deschidă. Marl descuie singur. 
Supeul era pregătit în sufrageria tapetată cu trandafiri. 

— Te rog să te serveşti. Nu mai chemăm servitorul. 

Thalia refuză: 

— Nu pot mânca nimic şi, oricum, nu pot întârzia mult. 

— Te rog, mai rămâi puţin. Aş vrea să vorbesc cu 
dumneata despre Brabazon. Pot să-ţi fiu de folos, Thalia. 
Cine ţi-a dat acest nume? 

— Naşul meu, cutare sau cutare, răspunse Thalia grav. 
Marl izbucni în râs. Se aplecă prefăcându-se că vrea să 
ajungă la un platou şi o prinse în braţe încercând s-o sărute. 
Fata îi alunecă din mâini. 

— Cred că e mai bine să plec! 

— Prostii! se enervă Marl şi uită să se mai poarte galant. 
Haide, vino aici, aşează-te lângă mine. 

Ea îl privi lung, gânditoare, apoi se îndreptă brusc spre 
uşă. Apăsă pe clanţă: era încuiată. 

— Cred că ar fi bine să descui, îi ceru ea. 

— Ei, bine, eu cred că ar fi mai bine să nu descui, rânji el. 
Thalia, fii, te rog, fetiţa dulce pe care mi-am închipuit-o! 

— Nu vreau să te dezamăgesc, zise ea sec. Deschide uşa, 
te rog! 

— Bine, o deschid. 

Se prefăcu că-şi caută cheia prin buzunare apropiindu-se 
de uşă. Apoi, pe negândite, o strânse în braţe. Era un 
bărbat puternic, cu un cap mai înalt decât ea şi cu mâini 
vânjoase care o strângeau ca-ntr-un cleşte. 

— Lasă-mă, ceru calm Thalia, fără să-şi piardă cumpătul şi 
fără vreun semn de spaimă. 

Lui Marl i se păru că a învins-o şi-i dădu drumul gâfâind. 


— Lasă-mă să mănânc ceva, zise ea, iar el se lumină. 

— Ei, vezi, dragă, poţi fi şi fată bună... Ce-i asta?! 

Ultimele cuvinte erau un țipăt de spaimă. 

Thalia scosese din poşeta de pe masă un obiect întunecat, 
de forma unui ou, din care trase un fel de ac şi-l aşeză pe 
masă. Marl ştia prea bine ce e. Avusese de-a face cu 
asemenea obiecte în război: bombe Mill. 

— Arunc-o, adică nu, vâră acul la loc, nebuno! strigă el 
îngrozit. 

— Nu te teme. Mai am una în poşetă. Acum deschizi uşa? 

Tremurând, el reuşi să răsucească, în sfârşit, cheia în uşă. 

Ea ieşi afară ţinând bomba ucigătoare în mână. Elo 
urmări până la poartă, trânti uşa cea mare în urma ei şi 
reveni, tremurând mereu, în dormitor. 

Flush Barnet, ascuns după un dulap, auzi zgomotul cheii în 
broască şi al zăvorului. În curând casa se scufundă într-o 
linişte deplină. Din dormitorul lui Marl nu răzbătea nici un 
sunet. Singurul semn că e cineva în odaie era pata de 
lumină reflectată pe tavanul holului printr-o gură de 
ventilaţie fixată în perete. 

În timpul războiului această casă fusese un sanatoriu 
pentru ofiţeri aşa că era plină de instalaţii igienice, nu toate 
estetice. 

Flush păşi tiptil până la uşă şi ascultă. I se păru că-l aude 
pe Marl vorbind singur. Căută cu privirea vreun obiect pe 
care să urce ca să încerce să se uite în cameră. Descoperi o 
măsuţă de stejar. O trase lângă perete, se urcă pe ea şi privi 
prin gura ventilatorului. Marl se plimba agitat prin 
încăpere. Deodată Flush auzi un zgomot de paşi uşori pe 
covor. Cobori repede şi se strecură spre capul scărilor. Mai 
degrabă simţi decât văzu că pe scară se află cineva. Nu a 
putut distinge dacă era femeie sau bărbat. Putea fi un 
servitor care se întorsese acasă în ciuda dispoziţiilor 
stăpânului. Se furişă la capătul coridorului şi aşteptă. Nu 
văzu pe nimeni trecând. De altfel era şi greu să vadă pe 
fondul acela întunecat. Reveni după o vreme. Chiar dacă ar 


fi putut forţa uşa lui Marl, n-avea nici un rost. Cotrobăise în 
linişte casa de bani din bibliotecă. „Controlul” a durat două 
ore. Avea la el toate instrumentele necesare unei asemenea 
delicate îndeletniciri, însă nu acolo erau banii cei mulţi - 
doar ceva mărunţiş. Noaptea era prea înaintată ca să mai 
verifice o dată dormitorul. Strânse instrumentele cu grijă, 
le vâri într-un buzunar şi prada în celălalt. Marl o fi avut 
banii în haine, ori în vreo casetă. Contase pe această din 
urmă posibilitate. Se strecură până în încăperea vecină 
unde-şi lăsase ghetele, paltonul şi jobenul. Umblase în 
ciorapi tot timpul. Alunecă de-a lungul casei până la o uşă 
ce dădea în grădină. Ajuns aici, simţi deodată atingerea 
unei mâini şi auzi o voce cunoscută: 

— Am nevoie de dumneata, Flush. Sunt inspectorul Parr, 
ţi-aminteşti de mine, nu? 

— Parr! izbucni Barnet înjurând furios. 

Se smulse din braţele lui Parr şi o zbughi în stradă. Acolo 
căzu drept în braţele a trei poliţişti care-l aşteptau şi-l 
duseră imediat la postul cel mai apropiat. 

Între timp, Parr, însoţit de un poliţist, inspectă clădirea. 
Ajunseră la etaj, unde se afla dormitorul. 

— Uite o cameră locuită, zise polițistul văzând lumina. 
Bătură, dar nu răspunse nimeni. 

— Încearcă să scoli servitorii, îi ceru Parr. În scurt timp 
omul se întoarse cu vestea surprinzătoare că nu e nimeni în 
toată casa. 

— Aici e, totuşi, cineva, spuse Parr luminând cu o lanternă 
holul. Zări măsuţa de stejar. Sări pe ea cu repeziciune 
uimitoare şi se uită prin gura ventilatorului. 

— Văd un om lungit în pat, anunţă el. Hei! Trezeşte-te! 

Nici o mişcare. Mai bătură o dată în uşă, fără rezultat însă. 

— Du-te şi caută un topor. Vom sparge uşa. Nu-mi miroase 
a bine povestea asta. 

Polițistul reveni cu un ciocan. 

— Luminaţi un pic aici, domnule Parr! îl rugă polițistul. 
Parr îndreptă fascicolul de lumină spre uşă. Era vopsită în 


alb şi avea pe ea, imprimat proaspăt, un cerc purpuriu. 

— Sparge uşa, ceru scurt Parr. 

După vreo cinci minute reuşiră să pătrundă în dormitor. 
Cel din pat nu mişca. Luminarea ardea încă, pe noptieră. 
Omul era întins pe spate cu un surâs îngheţat pe buze. Era 
mort. 

17. Baloane de săpun. 

Era târziu după miezul nopţii. Derrick Yale se afla în 
cochetul său birou cu vedere spre parc când auzi un 
ciocănit uşor la uşă. Se duse să deschidă. În prag stătea 
inspectorul Parr. 

— De ce nu m-ai anunţat şi pe mine? îi reproşă Yale, apoi 
adăugă zâmbind: Ilartă-mă! Mă amestec mereu în treburile 
dumitale. Cum o fi izbutit criminalul să dispară? Ziceai că 
aţi încercuit casa preţ de două ceasuri. Fata a plecat? 

— Fără doar şi poate! A plecat acasă. 

— Şi n-a mai intrat nimeni? 

— N-aş putea să jur, zise Parr. Dacă mai era cineva în casă 
era acolo mult înainte de a veni Marl de la teatru. Am mai 
descoperit o ieşire prin grădină pe care n-o ştiam. Habar n- 
aveam că are şi grădină casa asta. Sigur pe acolo a scăpat! 

— Ai vreo bănuială împotriva fetei? 

Parr clătină din cap. 

— Nu înţeleg, totuşi, de ce ai încercuit casa? întrebă 
Derrick Yale serios. 

— Fiindcă Marl e pus sub urmărire de când s-a întors la 
Londra. Mai ales de când am constatat că ela scris bileţelul 
descoperit în cămin, cel pe jumătate ars. Am comparat cu 
scrisul de pe hârtia cu adresa croitorului. 

— Mari? se miră Yale. 

— Nu ştiu ce era între Marl şi bătrânul Beardmore, nici ce 
căuta la castel. Am încercat să-mi imaginez scena. Îţi 
aminteşti că Marl avusese un fel de şoc la sosirea lui la 
moşie. 

— Da, îmi amintesc. Mi-a povestit Jack întâmplarea. Şi? 


— N-a vrut să rămână în casă şi a motivat că trebuie să se 
întoarcă urgent la Londra. În realitate, nu s-a dus decât 
până la Kingside, o haltă de vreo opt mile. Şi-a trimis 
servieta la Londra şi el s-a întors pe jos. E posibil ca el să fie 
persoana pe care a văzut-o asasinul în pădure. De ce s-a 
întors după ce fusese atât de înspăimântat încât a fugit, nu 
înţeleg. Apoi de ce a scris scrisoarea aceea care trebuia 
predată noaptea când a avut, în timpul zilei, destul timp să 
vorbească despre tot ce dorea cu Beardmore? 

După un răstimp de tăcere Yale întrebă: 

— Cum a fost omorât Marl? 

— Nu-mi pot explica. Ucigaşul n-a putut intra în încăpere. 
Am vorbit cu Flush Barnet. Nu ştia încă nimic despre crimă. 
A mărturisit că a cotrobăit toată casa în căutarea unei prăzi 
pe care o bănuia bogată. La un moment dat a auzit mişcare, 
paşi, dar s-a ascuns. A mai spus că a auzit un zgomot 
straniu, un fel de sâsâit ca atunci când ţâşneşte aerul dintr- 
o ţeavă. Un amănunt ciudat e că pe pernă s-a descoperit o 
pată rotundă, umedă, lângă capul victimei. La început am 
crezut că e semnul „Cercului purpuriu”, apoi am descoperit 
aceeaşi pată pe plapumă. Doctorul n-a putut stabili cauza 
morţii. Motivul, în schimb, e clar. Am vorbit cu Brabazon la 
telefon adineauri. Mari, se pare, a ridicat o sumă mare de 
bani ieri, când s-au certat şi i-a încheiat contul. Casa de 
bani a deschis-o Flush, dar n-a găsit ce căuta. L-au 
percheziţionat, de altfel. A furat doar nişte fleacuri, cât să 
nu plece cu mâna goală. Atunci cine a luat banii? 

Yale se plimba prin cameră cu mâinile la spate şi bărbia în 
piept. 

— Ce ştii despre Brabazon? întrebă. 

— Numai că e bancher şi face afaceri mari în străinătate. 

— Solvabil? întrebă Yale direct, ridicându-şi ochii tulburi. 

— Nu. Am avut chiar două reclamaţii asupra felului în care 
proceda. 

— Mar! şi Brabazon au fost prieteni? 


— Destul de buni, fu răspunsul. Din mai multe „fire” am 
putut să deduc că Marl avea o oarecare putere asupra lui 
Brabazon. 

— Aşadar Brabazon nu e solvabil, repetă Yale pe gânduri. 
Marl şi-a încheiat contul după prânz. Cum a procedat? A 
fost el la bancă? 

Parr îi povesti pe scurt cele întâmplate. Părea bine 
informat. Yale începuse să-l preţuiască pe acest om pe care 
îl dispreţuise până acum socotindu-l mărginit. 

— Am putea vizita casa lui Marl în noaptea asta? 

— Tocmai vroiam să propun. Am cerut maşinii să aştepte în 
acest scop. 

Tot drumul până la Bayswater, Yale n-a scos nici un cuvânt. 
A deschis gura abia în holul casei: 

— Ar trebui să găsim undeva un mic cilindru de oţel. 

Sergentul care rămăsese de gardă făcu un pas înainte şi 
raportă: 

— Am găsit în garaj un bidon de oţel, domnule. 

— Aha! exclamă Yale triumfător. Exact la ce mă aşteptam! 
Urcă grăbit scările spre coridorul de la etaj. 

Măsuţa de stejar era încă sub ventilator. Yale se apropie, 
se lăsă în genunchi şi începu să miroasă covorul. Imediat se 
ridică tuşind, cu faţa congestionată. 

— Arată-mi cilindrul, ceru polițistul. 

Era de fapt un „bidon”, cum îl descrisese sergentul. Se 
termina cu o ţeavă îngustă cu un robinet minuscul. 

— Trebuie să fie şi o casetă pe aici, se uită Yale în jur. Sau 
o sticlă... 

— În garaj, lângă cilindru era aruncată o sticluţă, dar era 
spartă, explică sergentul. 

— Adu-o iute. Vreau să cred că nu e chiar cioburi să nu 
mai fi rămas nimic în ea. 

Parr îl privi încruntat. 

— Ce înseamnă toate astea? 

Yale râse: 

— O metodă de ucidere, dragă Parr. Hai în dormitor. 


Corpul lui Marl era lungit pe pat, acoperit cu un cearşaf. 
Pata rotundă nu se uscase încă. Ferestrele erau deschise şi 
perdelele fluturau. 

— Aici n-ai cum să mai simţi mirosul, zise Yale ca pentru 
sine. 

Mai îngenunche o dată să miroasă covorul şi tuşi din nou. 

Sergentul apăru cu un rest de sticlă în care mai erau 
câteva picături de lichid. Yale o goli în palmă. 

— Apă şi săpun. La asta mă şi aşteptam. Acum am să vă 
explic cum a fost omorât Marl. Hoţul dumitale, Flush, a 
auzit un fel de zgomot şuierat. Era zgomotul unor gaze care 
ţâşneau din cilindru. Poate mă înşel, însă cred că a fost aici 
otravă suficientă să ne omoare şi pe noi. E un gaz dintre 
acelea care se lasă în jos. 

— Dar cum a putut să-l ucidă pe Marl? L-au pompat prin 
ventilator? 

Yale a continuat liniştit: 

— Cercul purpuriu” a apelat la o metodă mult mai simplă 
şi mai ucigătoare. A folosit baloane de săpun. 

— Baloane de săpun?! 

— Da. Vârful cilindrului, poţi vedea încă urmele, a fost 
muiat într-o soluţie de săpun şi trecut printre gratiile 
ventilatorului. La deschiderea robinetului se forma un balon 
care era scuturat şi cădea spre capul lui Marl. Două-trei 
baloane par să fi ratat ţinta. Se vede o urmă pe pernă, alta 
pe plapumă, una pe perete. Alte baloane s-au spart de 
obrajii lui şi l-au omorât pe loc. 

Parr îl privea cu gura căscată. 

— Mi-am imaginat toate detaliile pe drum încoace. Ideea 
mi-a venit de la pata de pe pernă, continuă Yale. Mi-am 
amintit de experienţele mele din copilărie şi de muştruluiala 
pe care am căpătat-o când m-am jucat în dormitor. Când mi- 
ai spus de ventilator şi de şuierat n-am mai avut nici o 
îndoială. Cum vezi, totul s-a confirmat. 

— N-am simţit mirosul de gaze când am intrat, mărturisiri 
Parr. 


— Curentul a împrăştiat mirosul. Dar mai este destul gaz 
aproape de podea. Priveşte! Yale aprinse un chibrit şi-l 
apropie de covor. La câţiva centimetri se stinse brusc. 

— Da, e clar, zise Parr. 

— Dăm o raită prin casă? Poate vă pot fi de folos, zise Yale, 
dar oferta lui nu fu primită bine. 

Poliţiştii care ascultaseră explicaţiile lui Yale ştiau ce simte 
inspectorul. Şi Yale înţelegea. Râse, se scuză şi plecă spre 
casă. Sunt momente când poliţia trebuie lăsată în pace. 
Nimeni nu înţelegea mai bine asta decât Derrick Yale. 

18. Flush Barnet povesteşte. 

După ce termină cercetarea minuțioasă a casei, Parr se 
duse la postul de poliţie unde se afla Flush pentru a-l 
ancheta. Abătut şi agitat, acesta nu era în stare să adauge 
lucruri noi. 

Prada sa era înşirată la vedere: câteva inele, un cec fără 
valoare, un ceasornic, o sticluţă de argint. Curios era că mai 
fuseseră descoperite şi două bancnote noi-nouţe de câte o 
sută de lire despre care Flush susţinea că sunt ale lui. 
Numai că pungaşii de teapa lui Flush nu „lucrează” când au 
bani la buzunar. Cu cele două sute în pungă Flush n-ar fi 
încercat spargerea. 

— Vă asigur, domnule Parr, că sunt ai mei. Cum aş putea să 
vă mint? 

— Uite că poţi, zise Parr, fără să se agite. Dacă zici că-s ai 
tăi, de unde-i ai? 

— De la un prieten. 

— De ce ai aprins focul în bibliotecă? întrebă cu acelaşi 
ton, pe neaşteptate. 

Flush tresări. 

— Mi-era frig, explică după o clipă. 

— Hm! făcu Parr ca pentru sine: are două sutare noi- 
nouţe, face o spargere, goleşte casa de bani şi face focul. De 
ce face focul? De ce? Ca să ardă ceva găsit în dulapul de 
fier? 

Barnet asculta fără să zică o vorbă, dar evident îngrijorat. 


— Ai fost plătit cu cele două bancnote ca să spargi casa lui 
Marl, să iei ceva din casa de bani şi să arzi. Aşa-i că am 
ghicit? 

— Să mor acum, pe loc, dacă... începu Flush. 

— Iadul te mănâncă, zise inspectorul calm. Acolo se duc 
toţi mincinoşii... Barnet, cine-i amicul pentru care lucrezi? 
Ai face bine să-mi povesteşti frumugşel totul. Nu de alta, dar 
nu ştiu ce să fac: să te acuz de crimă... 

— Crimă?! sări Barnet speriat. Ce crimă? N-am comis nici 
o crimă! 

— Marl e mort - ăsta-i adevărul. A fost găsit mort în pat. 

Îl lăsă, abătut şi descurajat, să-şi rumege gândurile. A 
doua zi dimineaţa reluă anchetarea. De data asta Flush 
povesti tot. 

— Nu ştiu nimic despre „Cercul purpuriu”, domnule Parr. 
Te rog să mă crezi. Să mă bată Dumnezeu dacă nu spun tot 
ce ştiu. Am o prietenă care lucrează la Brabazon. Într-o 
seară o aşteptam să iasă de la bancă. Eram pe stradă. Un 
domn a ieşit dintr-o uşă laterală şi mi-a vorbit. M-a mirat că 
ştie cum mă cheamă. Pe urmă i-am văzut faţa şi era să pic 
din picioare de surpriză. 

— Era Brabazon? 

— Da. Elera. M-a pofiit în biroul lui. Credeam că e ceva în 
legătură cu Milly, că l-o fi supărat cu ceva... 

— Spune mai departe! 

— Trebuie să-mi scap pielea. Aşa că spun. Mi-a povestit că 
Marl îl şantajează, că are scrisori de-ale lui în casa de fier şi 
că e gata să-mi dea o mie de lire dacă i le aduc. Mi-a mai 
dat să înţeleg că Marl are şi mulţi bani gheaţă acasă. N-a 
spus-o direct. Aşa, pe ocolite. Ştia că am mai fost închis şi 
mă socotea cel mai potrivit pentru treaba asta. Am primit. 
M-am dus întâi să văd cum e casa. Părea greu de intrat - 
era plină de servitori, bărbaţi, mai tot timpul. Dar am văzut 
că de câte ori primea vreo femeie, rânji Flush, casa era 
pustie. Mă gândeam ce şi cum să fac când am aflat că era la 
bancă o domnişoară după care se topea Marl. 


— Thalia Drummond? 

— Da, domnule. Soarta a hotărât aşa. Când am aflat că a 
invitat-o la dineu, mi-am zis că era o ocazie cum nu se poate 
mai bună. Se părea că voi primi banii degeaba fiindcă 
auzisem că Marl şi-a lichidat contul de la bancă. Am intrat 
în casă, am deschis casa de bani - n-a fost cine ştie ce de 
lucru, şi am găsit plicul. Nu erau scrisori, numai o 
fotografie. Un bărbat şi o femeie, undeva în străinătate că 
se vedeau munţii. Părea că el o împinge în prăpastie. Ea 
încerca să se ţină de un pomişor. Poate era vreo scenă 
dintr-un film. Eu, în tot cazul, am ars-o. 

— Înţeleg. Asta-i tot? 

— Asta-i tot, domnule. N-am găsit banii. 

Cu un mandat în buzunar şi însoţit de doi poliţişti, Parr se 
înfiinţă la Brabazon acasă. Era ora şapte dimineaţa. Un 
servitor, încă în pijama, le deschise şi le arătă camera 
bancherului. Era încuiată. Parr o forţă fără să stea pe 
gânduri. Încăperea era goală. Fereastra deschisă şi scara 
de incendiu erau martore ale felului în care se evaporase 
Brabazon. Patul nedesfăcut arăta că o făcuse înainte de 
venirea poliţiei. 

Lângă pat era un telefon şi Parr ceru centrala. 

— Vreau să ştiu dacă a cerut, azi-noapte, cineva legătura 
aici. Sunt inspector Parr, de la poliţie. 

— Două numere, fu răspunsul. Unul de la Bayswater... 

— Acela era al meu. Al doilea? 

— De la Western Exchange, pe la două şi jumătate. 

— Mulţumesc! 

Parr puse receptorul la loc, îşi frecă nasul cu înverşunare 
Şi zise: 

— Thalia Drummond va ocupa, în fine, postul pe care-l 
merită! 

19. Thalia primeşte o ofertă. 

O săptămână întreagă se lucră la falimentul băncii lui 
Brabazon. La capătul ei Thalia părăsi banca fără nici o 


perspectivă imediată, doar cu banii pe o săptămână înainte 
în poşetă. 

Parr o interogă în faţa mai multor martori. 

— Ai noroc că te-am văzut cu ochii mei plecând de la Marl 
şi pe el închizând uşa după dumneata! Nimic nu te-ar fi 
scăpat de o acuzaţie gravă! 

— M-aş fi bucurat grozav dacă puteam scăpa şi de predică 
zise Thalia cu răceală, părăsind biroul. 

— Ce ai de gând? întrebă Parr. Ce faci cu ea? 

— E o enigmă, răspunse Derrick Yale, căruia îi fusese 
adresată întrebarea. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât e 
mai mare enigma. Milly Macroy susţine că a comis mai 
multe furturi mărunte de când e la bancă. Însă nu există 
nici o dovadă! Singurul care m-ar putea lămuri e amicul 
Brabazon care lipseşte cu desăvârşire! De ce n-ai citat-o ca 
martoră în procesul lui Barnet? 

— Fiindcă am fi avut declaraţiile ei contra declaraţiilor lui 
Barnet. Pe de altă parte cazul lui Barnet e clar ca lumina 
zilei. 

Yale se încruntă uşor: 

— Aş vrea să ştiu... 

— Ce-ai vrea să ştii? 

— Aş vrea să ştiu dacă fata asta nu ştie cumva mai multe 
lucruri despre „Cercul purpuriu”. Aş vrea s-o angajez la 
mine. 

Parr mormăi ceva în barbă. 

— Ştiu că mă crezi nebun. Însă am un plan. La mine în 
birou nu e nimic de şterpelit. Fata ar fi sub ochii mei 
permanent şi dacă ar lua legătura cu „Cercul” aş afla 
imediat. Apoi, mă şi interesează. 

— A, de-aia i-ai strâns mâna! 

— Da. Voiam să-mi fac o impresie psihică asupra ei. Am 
avut senzaţia că o forţă misterioasă îi influenţează destinul. 
Fata asta nu lucrează de capul ei, ascultă de... 

— Cercul purpuriu”? îl ironiză Parr. 


— S-ar putea, zise Yale, serios. Oricum, voi sta de vorbă cu 
ea. 

În aceeaşi zi, după masă, Yale îi făcu Thaliei o vizită acasă. 
Servitoarea îl conduse în salonaş. După câteva minute 
apăru Thalia. În ochi îi jucă o luminiţă când îl recunoscu: 

— Ah, domnule Yale! Ai venit să-mi ţii şi dumneata o 
predică? 

— Nu tocmai. Am venit să-ţi ofer o slujbă. 

Thalia îl privi mirată. 

— Ai nevoie de un ucenic? Sau porneşti de la principiul că 
dacă ai şoareci poţi atrage pisica? Ori, pur şi simplu, vrei să 
mă aduci pe calea cea bună? Sunt o mulţime de candidaţi la 
treaba asta! 

Se aşeză lângă pian, cu mâinile la spate. Yale ştia că-l 
ironizează, dar nu abandonă: 

— De ce furi, domnişoară Drummond? 

— Pentru că aşa îmi vine. De ce să fie cleptomania 
privilegiul exclusiv al celor bogaţi? 

— Îţi face plăcere? Te întreb ca om interesat de misterele 
omenirii. 

Thalia îi arătă cu un gest apartamentul: 

— Am plăcerea de a avea o locuinţă plăcută, o servitoare 
bună şi, probabil, nu voi muri de foame. Toate astea îmi 
aduc o mare mulţumire. Acum, te rog, vorbeşte-mi despre 
post. Voi deveni detectivă? 

— Nu chiar, zâmbi Yale. Am nevoie de o secretară de 
încredere. Afacerile mele prosperă şi nu mai prididesc cu 
corespondenţa. Oricum, trebuie să te avertizez că biroul 
meu nu e cel mai propice pentru viciul dumitale. Sunt gata 
să risc, de altfel. 

— Dacă rişti dumneata, risc şi eu, îl privi Thalia. Unde e 
biroul dumitale? 

Yale îi dădu adresa. 

— Mâine dimineaţă la zece voi fi la dumneata. Ascunde-ţi 
cecurile şi mărunţişul. 


„Stranie fată” se gândi Yale întorcându-se spre oraş. 
Thalia i se părea într-adevăr enigmatică, deşi el avusese de- 
a face cu tot soiul de criminali şi ştia mai mult despre lumea 
lor chiar decât Parr. Sărmanul Parr, cine ştie dacă o să-l mai 
ţină în slujbă după al treilea eşec cu „Cercul purpuriu”. 

Parr era frământat de aceleaşi gânduri. Primise, tocmai, 
un comunicat oficial pe care-l citise cu îngrijorare. „Ăsta-i 
doar începutul!” îşi spuse, amărât. 

A doua zi fu chemat acasă la Froyant unde îl găsi şi pe 
Derrick Yale. Deşi în bune relaţii, afacerea „Cercului 
purpuriu” îi punea într-un fel de concurenţă. Toată lumea 
ştia că dizgraţia lui Parr se datora nu atât eşecurilor 
repetate cât succeselor supranaturale obţinute de acest 
rival neoficial. Yale se străduia să îmblânzească situaţia, dar 
în zadar. 

Froyant - cu toată zgârcenia şi cunoscând onorariul lui 
Yale - îl angajă de îndată ce primi ameninţarea. Încrederea 
sa în poliţie dispăruse şi nici nu-şi da osteneala să ascundă 
acest lucru. 

— Aşadar, domnul Froyant e hotărât să plătească, spuse 
inspectorul. 

— Sigur că voi plăti! se răsti, iritat ca de obicei, Froyant. 

Lui Parr i se păru îmbătrânit cu zece ani. Faţa palidă era şi 
mai trasă şi, cumva, mai scofâlcit tot trupul. 

— Dacă poliţia permite ca o bandă de ticăloşi să terorizeze 
pe cei mai paşnici şi mai onorabili cetăţeni şi nu e în stare 
să le pună viaţa în siguranţă, ce-i de făcut decât să plăteşti? 
Prietenul meu, Pindle, a primit o ameninţare asemănătoare 
şi a plătit. Nu mai suport starea asta de nelinişte şi teamă, 
ţipă Froyant agitându-se de colo-colo prin bibliotecă, 
surescitat la culme. 

— Domnul Froyant va plăti, repetă rar Yale. Însă sunt de 
părere că „Cercul purpuriu” a mers prea departe de data 
asta. 

— Cum adică? întrebă Parr. 


— Mai aveţi scrisoarea, domnule? întrebă Yale. Froyant 
trase furios un sertar şi azvârli pe masă cartonaşul. 

— Când a sosit? se interesă Parr, luându-l în mână şi 
observând cercul deja obişnuit. 

— Azi dimineaţă, cu prima poştă. 

Parr citi cuvintele înscrise în cerc: „Vineri după masă vom 
veni la biroul domnului Yale să ridicăm banii. Bancnotele să 
nu fie în serie. Dacă nu-i vom găsi acolo, vei muri în aceeaşi 
noapte...” 

Inspectorul citi încă o dată textul şi oftă: 

— Lucrurile se simplifică în cazul ăsta, nu credeţi? Dar 
fireşte că nu vor veni! 

— Ba eu cred că vor veni, îl contrazise Yale. Îi voi aştepta şi 
aş dori, Parr, să fii pe aproape. 

— Sigur. Cu toate că nu cred că vin. 

— Dă-mi voie să te contrazic. Oricine ar fi creierul 
„Cercului purpuriu”, e un tip îndrăzneţ şi plin de curaj. Şi 
pe urmă, vei găsi la mine în birou o veche cunoştinţă. 

20. Cheia casei de lângă râu. 

S-a stabilit ca Froyant să ridice joi dimineaţa bani de la 
bancă şi să plătească, Yale să ducă banii la birou, iar Parr să 
pregătească din timp măsurile necesare pentru „primirea” 
vizitatorilor. 

Drumul spre poliţie trecea prin faţa casei în care locuia, 
retras, Jack Beardmore. Întâmplările ultimelor săptămâni îl 
schimbaseră mult. Dintr-un băieţandru capricios devenise 
un bărbat aşezat şi rezonabil. Moştenitor al unei averi 
uriaşe, şi-a pierdut libertatea de mişcare. Noile răspunderi 
nu-l făceau, însă, s-o uite pe Thalia Drummond. Imaginea ei 
îl urmărea zi şi noapte. Se străduia s-o uite, dar fără nici un 
rezultat. Dimpotrivă, obesia era tot mai adâncă. 

Între Parr şi Jack se ţesuse o prietenie ciudată. La început 
îl urâse, aproape, pe omul ăsta scund şi rotofei. Între timp 
înţelesese că nu era altceva decât luciditatea unui poliţist 
cu experienţă, netulburată de sentimente şi pasiuni, 


nicidecum răutate în părerile sale, chiar şi în legătură cu 
Thalia. 

Inspectorul se opri în faţa casei, nehotărât. După câteva 
momente de şovăială, urcă treptele de la intrare şi sună la 
uşă. Îi deschise un servitor dintre aceia care prin atitudinea 
lor scorţoasă fac să pară casa şi mai pustie. Jack era în 
sufragerie la un dejun întârziat. 

— Intră, domnule Parr, îl întâmpină tânărul. Desigur, ai 
dejunat demult! Ce noutăţi ai? 

— Nimic decât că Froyant s-a hotărât să plătească. 

— Într-adevăr? se miră dispreţuitor Jack. Mare lucru! N-aş 
vrea să fiu „Cercul purpuriu”! 

— De ce nu? întrebă Parr, deşi bănuia răspunsul. 

— Tata zicea că Froyant se lamentează pentru fiecare 
centimă pe care trebuie s-o plătească şi nu se linişteşte 
până n-o pune la loc în buzunarul lui. Dacă îl lasă frica, va 
urmări „Cercul purpuriu” până va redobândi ultimul bănuţ 
de care e silit să se despartă acum. 

— Tot ce se poate. Banii încă n-au ajuns la şantajişti. Îi 
povesti lui Jack despre scrisoarea primită de Froyant. 

— Nu riscă prea mult? zise Jack. Probabil că e un om în 
stare să-l depăşească pe Derrick Yale în ingeniozitate! 

— Aşa cred şi eu, zise inspectorul aşezându-se picior peste 
picior. Yale e un tip grozav. Am toată admiraţia pentru el. 

— Yale şi puterile lui psihometrice! zâmbi Jack. 

— Nu ştiu destul despre asta ca să pot judeca, zise Parr. 
Aşa că nu la aceste calităţi mă refeream. Sunt ciudate şi nu 
înţeleg mare lucru. Mă gândeam la celelalte calităţi ale lui. 

Parr tăcu şi căzu pe gânduri, abătut. 

— Nu te simţi prea bine la poliţie, aşa-i? Presupun că şefii 
dumitale nu sunt mulţumiţi că nu se rezolvă cazul „Cercului 
purpuriu”. 

— Da, recunoscu Parr. Nu stau prea pe roze. Dar nu-mi fac 
prea mari probleme... Ştiai că prietena dumitale are o nouă 
slujbă? 

— Prietena?... Vrei să zici domnişoara?... 


— Da, vreau să zic domnişoara Drummond. Derrick Yale a 
angajat-o. Îi venea să râdă de uluiala lui Jack. 

— A angajat-o? Glumeşti! 

— Şi eu am crezut că glumeşte când mi-a spus-o. Dar Yale 
e un om ciudat, cum ştii. 

— Se pare că are mare trecere la poliţie, spuse Jack şi-şi 
dădu imediat seama că făcuse o gafă. 

Parr, însă, nu lăsă să se vadă că s-ar fi simţit ofensat. 

— Ei, nu-i de colo! râse Parr. Dacă ar avea trecere oricine 
nici pe dumneata nu te-ar împiedica nimeni, nu? Numai că 
prietenul nostru, deşi are multe calităţi, e considerat un 
detectiv-amator cam scrântit. 

Se apropiară amândoi de fereastră şi priviră strada 
liniştită. 

— Ei, aceea nu-i domnişoara Drummond? întrebă Jack, 
tresărind. Parr o observase deja. Era clar că e în căutarea 
unei adrese. În fine, trecu strada spre casa lui Jack. 

— La mine vine! se miră Jack. Mă-ntreb ce... Nu-şi termină 
vorba. leşi din cameră grăbit. Ajunse la uşă chiar când 
Thalia se pregătea să sune. 

— Ce bine-mi pare că te văd! o luă Jack de mâini. Hai, 
intră. În sufragerie vei găsi un vechi prieten. 

— Nu cumva Parr? se încruntă Thalia. 

— Ai ghicit! Vroiai să-mi vorbeşti între patru ochi? 

— A, nu. Vroiam să te rog, din partea domnului Yale, să-mi 
dai cheia casei dumitale de lângă râu. Între timp ajunseră 
în sufragerie. Parr o privi fix, dar fără expresie. Thalia îl 
salută scurt. „Nu-l prea iubeşte!” îşi zise Jack, urmărind 
scena. 

— Tatăl meu are o casă nelocuită pe malul râului, îi explică 
Jack lui Parr. Reparaţia ar costa o avere, aşa că e lăsată în 
paragină. Nu ştiu de unde i s-a năzărit lui Yale că Brabazon 
s-ar putea ascunde acolo! E adevărat că Brabazon fusese, la 
un moment dat, însărcinat să se ocupe de vânzarea ei. El 
administra şi o parte din averea tatălui meu. Să se fi ascuns, 
oare, acolo? 


Parr clipi des, ţuguindu-şi buzele: 

— Singurul lucru de care sunt sigur este că Brabazon n-a 
ieşit din ţară. Nu-mi vine să cred că s-ar ascunde într-o casă 
care poate fi oricând percheziţionată. Deşi, nu-i exclus. Are 
o cheie? Ce fel de casă e? 

— Locuinţă şi magazie în acelaşi timp. N-am văzut-o 
niciodată, însă am înţeles că e o casă dintre acelea care le 
plăceau negustorilor de acum două sute de ani când se 
trăia la un loc cu prăvălia, spuse Jack deschizând un sertar 
plin de chei, fiecare cu etichetă. 

— Cred că asta este, domnişoară! i se adresă Thaliei. Cum 
îţi place noua slujbă? 

Făcuse un efort uriaş să pună firesc întrebarea. Prezenţa 
ei îl făcea să tremure. 

— Foarte interesantă, dar nicidecum seducătoare, zâmbi 
Thalia. De altfel, nici n-am avut când să-mi dau seama. Abia 
azi dimineaţă am început să lucrez. Domnule Parr, se 
întoarse batjocoritoare spre inspector, dumneata poţi fi 
liniştit. Nu se află în birou decât un press-papier de argint 
şi nici scrisorile nu le duc eu la poştă. Clădirea are un 
sistem american - din biroul domnului Yale corespondenţa 
merge direct în cutia poştală de la poartă. O decepţie! Deşi 
spusese toate astea extrem de serioasă, în ochi îi jucau 
luminiţe ştrengăreşti. 

— Thalia Drummond, eşti o persoană ciudată, zise Parr. Eu 
încă mai cred că există şi ceva bun în dumneata. 

Fata începu să râdă în hohote. Jack îi ţinu isonul. Parr, însă, 
rămase grav. O privea pe fată cu atâta serioasă insistenţă 
încât acesteia i se curmă râsul. 

— Fii prudentă, domnişoară. 

— Am să fiu, domnule Parr. Şi dacă voi avea vreun necaz te 
voi chema. 

— Mă-ndoiesc, zise Parr pe gânduri. 

21. Casa de lângă râu. 

Thalia se întoarse la birou. Yale era îngropat într-un 
maldăr de corespondenţă. 


— Asta-i cheia? Mulţumesc! Pune-o acolo! Thalia, cred că 
va trebui să răspunzi singură la aceste scrisori. E vorba de 
o sumedenie de tineri naivi care vor să devină detectivi. 
Găseşte o formulă de răspuns-tip, valabilă pentru toţi. 
Acestei doamne, adăugă întinzându-i o scrisoare, scrie-i că 
sunt prea ocupat acum ca să mă angajez în alte afaceri. 

Yale luă cheia de pe masă şi o cântări în palmă. 

— L-ai întâlnit pe Parr? 

— Domnule Yale, eşti teribil, râse Thalia. Da, l-am întâlnit, 
de unde ştii? 

— Nu-i mare lucru şi nu mă laud deloc cu această însuşire. 
Tot aşa cum nici dumneata nu faci caz de obiceiul dumitale 
de a şterpeli tot ce găseşti în cale. 

— M-am îndreptat. 

— Cu timpul, poate. Eşti un caz extrem de interesant! Poţi 
să pleci, acum. 

Thalia ţăcănea de zor la maşina de scris când Yale apăru în 
uşă: 

— Încearcă să-l prinzi la telefon pe Parr. Numărul lui e în 
agendă. 

Thalia reuşi să stabilească legătura abia după o jumătate 
de oră. Fata auzea totul prin uşa lăsată întredeschisă de 
Yale. 

— Vreau să mă duc la casa de la râu. Am un fel de 
presimţire că Brabazon e acolo!... După dejun, bine... Vino 
aici pe la trei, Parr. 

Thalia trăgea cu urechea şi înregistra tot. La trei a venit 
Parr. Thalia nu l-a văzut fiindcă biroul lui Yale avea şi o 
intrare directă, din coridor. A auzit însă vocea. Au plecat 
împreună curând. Thalia a aşteptat până s-au îndepărtat de 
casă, apoi a expediat pe adresa lui Johnson, 23 Mildred 
Street, City, următoarea telegramă: „Derrick Yale 
percheziţionează casa Beardmore de lângă râu”. 

Orice s-ar spune, oricâte defecte i s-ar putea găsi, Thalia, 
trebuia recunoscut, era conştiincioasă! 


Casa, părăsită şi neglijată, se afla lângă un mic 
debarcader, şi el ruinat, gata să se prăvălească în apă. 
Gardul spart, curtea năpădită de bălării. Buruieni încâlcite, 
urzici, făceau anevoioasă înaintarea. Casa trebuie să fi fost 
arătoasă pe vremuri. Acum, însă, ferestrele erau ţăndări. 
Lemnăria spălăcită, roasă de ploi, tencuiala căzută - o 
adevărată ruină. Alături se afla o magazie mare, zidită din 
piatră, probabil în legătură cu casa. În timpul războiului 
vreun obuz spărsese un colţ al zidului şi o parte din 
acoperiş. Prin spărtură se vedea lemnul putred al podului. 

— Admirabil! exclamă Yale. Mă tem că nu e chiar locul în 
care şi-ar putea cineva închipui că trăieşte elegantul 
Brabazon. 

Gangul era plin de praf. Pânze de păianjen atârnau 
pretutindeni. Casa pustie, fără viaţă. Trecură dintr-o 
cameră în alta fără să descopere vreo urmă a fugarului. 

— Uite, aici e o mansardă, arătă Yale nişte trepte înguste 
care duceau spre o trapă în tavanul ultimului etaj. 

Yale urcă grăbit, împinse trapa şi dispăru. Parr îi auzea 
paşii. Se întoarse curând. 

— Nu-i nimic, zise trântind uşa podului. 

— Nici n-am crezut că vei găsi pe cineva, zise Parr 
părăsind primul casa. 

Se îndreptară pe poteca năpădită de buruieni spre poartă. 
De la o ferestruică prăfuită, de la mansardă, îi urmărea cu 
privirea un bărbat cu faţa palidă. Obrajii arătau că nu s-a 
mai ras de o săptămână. Nici prietenii cei mai apropiaţi n-ar 
fi recunoscut în el pe Brabazon, marele bancher. 

22. Solie din partea „Cercului” 

— Eşti nebun, domnule. Un tâmpit! Credeam că eşti un 
detectiv capabil şi când colo nu eşti decât un cretin, striga 
Froyant într-o stare de spaimă şi furie de nedescris. Motivul 
enervării sale se afla pe birou: un teanc mărişor de 
bancnote. Ideea de a se despărţi de aceşti bani îl 
înnebunea. Nu-şi putea desprinde privirea îndurerată de la 
ei. 


Derrick Yale era un om greu de ofensat. 

— Poate ai dreptate, domnule Froyant, însă dă-mi voie să- 
mi fac meseria cum cred eu de cuviinţă. Dacă cred că fata 
asta mă va duce la „Cercul purpuriu” înseamnă că aşa este! 

— Ascultă ce-ţi spun, strigă Froyant. Fata face parte din 
bandă. O să vezi că ea e solia, ea va ridica banii. 

— Atunci va fi arestată imediat. Crede-mă, domnule 
Froyant, că nu am de gând să pierd din ochi banii dumitale. 
Iar dacă „Cercul purpuriu” va pune mâna pe ei, eu răspund, 
nu dumneata. Datoria mea e să-ţi scap viaţa, să atrag 
răzbunarea „Cercului” asupra mea. 

— Foarte bine, foarte bine! zise Froyant. E un punct de 
vedere excelent. Văd că eşti, totuşi, priceput. Fă cum crezi! 
Mângâie bancnotele, le puse într-un plic şi le înmână 
detectivului. 

— Despre Brabazon n-aţi aflat nimic? Pungaşul ăsta m-a 
făcut să pierd două mii de lire într-o afacere prăpăstioasă 
de-a lui Mari. 

— Ştii mai multe despre Marl? 

— Ştiu că era un şantajist. 

— Altceva nimic? întrebă Yale, răbdător. 

— Cred că a venit din Franţa. Beardmore ne-a făcut 
cunoştinţă. Am auzit că în Franţa se ocupa de afaceri 
frauduloase cu terenuri şi a făcut şi puşcărie. Poate sunt 
numai bârfe. Eu am câştigat, în general, când am lucrat cu 
el. Trebuie să recunosc. 

Yale se amuză în sinea lui la gândul că Froyant ar fi în 
stare să-i ierte pierderile de mai târziu în amintirea vechilor 
câştiguri. 

În biroul lui, Yale îi găsi pe Parr şi Jack aşteptându-l. 
Bănuia că Jack venise cu gândul de a o întâlni pe Thalia. 
Plin de tact, explică: 

— Parr, pe domnişoara Drummond am trimis-o acasă. 
Afacerea de astăzi ar putea fi destul de brutală, n-am vrut 
să fie amestecată. 

Se întoarse, apoi, spre Jack: 


— Sper că eşti pregătit?! 

— Aş fi decepţionat dacă ar fi altfel, zise Jack, vesel. 

— Câteva minute înainte de a veni trimisul, mă voi retrage 
în camera mea. Amândouă uşile vor fi încuiate. Pe cea 
dinspre camera asta o încuiaţi voi, pe cea dinspre coridor o 
încui eu. Vreau să înlătur orice surpriză. Cum auziţi bătăi în 
uşă veţi şti că a venit omul şi vă postați pe coridor, în faţa 
uşii. 

— Pare destul de simplu, zise Parr. 

Se apropie de fereastră şi făcu semne cu batista. Yale 
surâse aprobator: 

— Câţi oameni ai mobilizat? 

— Vreo optzeci. Vor încercui casa. 

— Bun. Trebuie să ne gândim la toate variantele. Poate va 
veni un curier care ar trebui urmărit. Vreau ca banii să 
ajungă în mâinile şefului cel mare. Asta-i foarte important. 

— De acord, zise Parr. Nu cred că va veni chiar el după 
bani. Pot să-ţi văd biroul? 

Yale îl conduse alături. Parr inspectă atent camera. Avea 
doar o fereastră, într-un colţ, un dulap în perete. Înăuntru - 
nimic în afara unui palton. 

— Te rog să mă laşi puţin singur, dacă nu te superi, 
imploră aproape umil Parr. Nu-mi pot aduna gândurile când 
sunt urmărit. 

Yale ieşi râzând şi Parr închise uşa. O deschise pe cea de-a 
doua şi se uită de-a lungul coridorului. Îl auziră după puţin 
timp închizând-o la loc. 

— Puteţi intra, strigă Parr. Am văzut tot ce era de văzut. 

Încăperea era simplă, dar confortabil aranjată. Era 
răcoare fiindcă în marele cămin nu ardea focul. 

— Sper că nu va zbura pe coş, glumi Yale. Eu nu fac 
niciodată focul aici. Am sângele fierbinte, nu mi-e frig 
niciodată. 

Jack ridică de pe masa detectivului un mic revolver şi-l 
inspectă curios. 


— Ai grijă, cocoşul sare foarte uşor, zise Yale. Scoase din 
buzunar pachetul cu bani şi-l aşeză alături de armă. Se uită 
la ceas. 

— Haideţi să trecem dincolo, se apropie ora, zise apoi şi 
încuie uşa dinspre coridor. 

— Ce enervante sunt toate astea, şopti Jack emoţionat. 

— Sper să nu fie nimic într-adevăr iritant, spuse Yale. 

Parr şi Jack trecură în camera alăturată şi îl încuiară pe 
Yale în birou. Jack se aşeză pe scaunul Thaliei Drummond. 
Îşi aminti aluzia făcută deunăzi de Parr. O fi făcând parte 
Thalia din bandă? Nu-i venea să creadă, cum nu credea 
până la capăt nimic rău despre ea, în ciuda dovezilor 
vizibile cu ochiul liber. Nu putea judeca limpede fiindcă 
Thalia îi concentra tot mai mult gândurile şi simţirea. Era o 
creatură excepţională în mintea lui, chiar şi vinovată fiind... 
Ridică ochii şi descoperi privirea lui Parr aţintită asupra lui. 

— Nu mă pricep la psihometrie, şopti Parr, dar aş putea 
paria că te gândeşti la Thalia Drummond. 

— Aşa-i, recunoscu Jack. Crezi că-i chiar atât de coruptă, 
domnule Parr? 

— Vrei să ştii dacă cred că ea a furat statueta de la 
Froyant? Dacă la asta te referi, nu-i vorba de crezut ori nu. 
E absolut sigur. 

Jack tăcu. Nu spera să-l convingă pe acest poliţist 
încăpățânat de nevinovăția fetei. Era conştient şi de 
nebunia sa de a o crede nevinovată după ce-şi mărturisise 
ea însăşi fapta. 

— Faceţi prea mult zgomot, se auzi vocea lui Yale. 

Parr mormăi ceva drept răspuns, după care tăcură 
amândoi. O vreme se mai auziră mişcările lui Yale după care 
se potoli şi el. Ora hotărâtă se apropia. 

Inspectorul Parr scoase ceasornicul din buzunar şi îl aşeză 
pe masă. Era ora patru. Trimisul trebuia să intre în scenă. 
Parr şedea aplecat, cu urechile ciulite. Nu se auzea nimic 
de alături. Apoi răsună o bufnitură, un zgomot surd, ciudat 
ca şi cum Yale s-ar fi trântit greoi pe scaun. 


— Ce se întâmplă? strigă Parr. 

— Nimic. Totul e în ordine. M-am împiedicat eu de ceva, îi 
linişti Yale. 

Mai stătură încordaţi vreo cinci minute. Parr întrebă din 
nou. 

— Yale, e-n regulă? 

Nici un răspuns. 

— Yale! strigă Parr încă o dată. Mă auzi? 

Tăcere. Parr sări la uşă, o descuie şi se repezi în birou. 
Jack îl urmă. 

Priveliştea ar fi întors pe dos şi pe un om cu mai multă 
experienţă chiar decât Parr. 

Întins pe podea, cu mâinile în cătuşe, cu picioarele legate 
şi un prosop pe faţă, Yale zăcea nemişcat. Fereastra era 
deschisă şi se simţea un miros puternic de eter şi cloroform. 
Pachetul cu bani, desigur, dispăruse. Trei secunde mai 
târziu un poştaş bătrân, cu un sac de corespondenţă în 
spate, părăsea casa. Poliţia, la pândă de jur împrejur, îl lăsă 
să plece nestingherit. 

23. Femeia din dulap. 

Parr luă prosopul de pe faţa detectivului. Acesta deschise 
ochii şi se uită uluit înjur. 

— Ce s-a întâmplat? bâigui el în timp ce Parr îi desfăcea 
cătuşele, iar Jack se chinuia, cu mâinile tremurânde, să-i 
dezlege picioarele. Îl ajutară să se ridice şi îl aşezară pe un 
scaun. 

— Ce s-a întâmplat? repetă Yale întrebarea. 

— Asta aş vrea şi eu să aflu, zise Parr. În ce direcţie au 
fugit? 

— Nu ştiu, nu-mi amintesc. Uşa e încuiată? 

Jack probă clanţa - era încuiată. Pe dinăuntru. Pe acolo, 
aşadar, n-o luaseră. Fereastra, în schimb, era deschisă. Parr 
privi afară. Un abis de vreo optzeci de picioare şi nici urmă 
de scară de care să se fi folosit hoţii. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, zise Yale revenindu-şi încet. 
Şedeam pe scaun când, deodată, am simţit o cârpă umedă 


pe faţă. Două braţe puternice m-au cuprins cu forţă 
nebănuită. Înainte de a putea scoate un sunet ori de a 
încerca să mă apăr mi-am pierdut cunoştinţa. 

— Nu m-ai auzit strigându-te? 

— Nu. 

— Dar, domnule Yale, interveni Jack, noi am auzit un 
zgomot şi domnul Parr a întrebat dacă e totul în ordine, iar 
dumneata i-ai răspuns că te-ai împiedicat! 

— Nu eram eu. Nu-mi amintesc nimic decât cârpa umedă 
pe faţă. 

Parr era la fereastră. O ridică, o cobori, se mai uită la 
pervaz, după care izbucni în râs. 

— E cea mai dibace treabă pe care am văzut-o vreodată! 

— Nu văd nici o dibăcie, îl contrazise Jack. Erau cât pe-aci 
să-l omoare pe Yale şi pe urmă au şters-o! 

— Chiar dacă, tot dibăcie rămâne, insistă Parr. Mă duc să 
vorbesc cu oamenii care făceau de pază. 

Numai că aceştia nu aveau prea multe lucruri de raportat. 
În afară de poştaş, n-a intrat şi n-a ieşit nimeni. 

— În afară de poştaş? întrebă îngândurat Parr. Ah, da... 
poştaşul! Foarte bine, sergent, poţi da drumul oamenilor. 

Luă ascensorul şi se întoarse în biroul lui Yale. Acesta 
stătea la birou cu capul în mâini. 

— Eu sunt vinovatul, e clar. Dumneata n-ai nici o vină, Parr. 
Încerc să pricep cum au ajuns la fereastră şi apoi la mine 
fără cel mai mic zgomot. 

— Erai cu spatele la fereastră? 

— Da. Nici nu mi-am făcut probleme în legătură cu 
fereastra. Mă aşezasem în aşa fel încât să pot supraveghea 
ambele uşi. 

— Erai, deci, cu spatele la cămin? 

— Pe-acolo nu puteau veni. Nu mi s-a întâmplat ceva mai 
straniu. Povestea asta e chiar mai interesantă decât banda 
însăşi. Se ridică încet. Acum trebuie să-i povestesc totul 
bătrânului Froyant. N-ar strica să veniţi cu mine să mă 
ajutaţi să-i ţin piept. Va fi furios, bătrânul! 


Plecară împreună. Yale încuie ambele uşi şi puse cheile în 
buzunar. 

Furios era un cuvânt prea blând pentru a descrie starea 
furibundă a lui Froyant. 

— Mi-ai promis că voi primi banii înapoi, urlă el, şi acum vii 
să mi te plângi că te-au narcotizat! Dumneata unde erai, 
domnule Parr? 

— Alături. Tot ce-a povestit Yale e adevărat. 

Deodată furia lui Froyant se stinse ca prin farmec. 

Transformarea era de admirat. Reuşi să spună liniştit, 
chiar cu demnitate: 

— Bine. Nu mai putem face, oricum, nimic. „Cercul 
purpuriu” are banii şi cu asta povestea s-a încheiat. Îţi sunt 
foarte recunoscător, domnule Yale. Trimite-mi, te rog, nota 
de plată. 

Cu aceste cuvinte îi concedie. În stradă se întâlniră cu Jack 
care-i aştepta nerăbdător. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise Parr, perplex. La început am 
crezut că-l loveşte damblaua şi pe urmă... Ai văzut cum s-a 
schimbat? 

Yale încuviinţă tăcut. În momentul în care Froyant îşi 
schimbase atitudinea în capul lui se născuse o idee. O 
bănuială teribilă, înspăimântătoare, dar care prinse 
rădăcini. 

— Şi acum, glumi galben Parr, serviciu contra serviciu. Te- 
am însoţit la Froyant, hai şi dumneata cu mine la şeful 
Poliţiei să le povesteşti cum s-a întâmplat. 

Biroul lui Yale era tăcut şi părăsit. De vreo zece minute 
zgomotul ascensorului amuţise. Deodată se auzi un ţăcănit 
scurt. Uşile dulapului din perete se deschiseră încet şi din el 
ieşi Thalia Drummond. Închise uşile cu grijă, privi în jur, 
scoase o cheie, descuie uşa dinspre coridor, ieşi, încuie la 
loc. 

Nu chemă ascensorul. La capătul coridorului se afla o 
scară de serviciu. Cobori pe acolo, ajunse în curte şi se 
amestecă printre funcţionarii care părăseau clădirea. 


24. Zece mii de lire „Banca Associated Merchants oferă 
suma de zece mii de lire drept recompensă celui care va 
demasca pe conducătorul bandei <Cercul purpuriu>. 
Ministerul de Interne dă libertate deplină de acţiune 
cetăţenilor care ajută la prinderea răufăcătorului şi-i iartă 
de eventuale infracţiuni, cu excepţia crimei”. 

Tipărit cu litere mari şi roşii, acest afiş împânzise oraşul. 
Derrick Yale se gândi la efectul pe care îl va avea asupra 
membrilor mărunți ai bandei. Thalia citi afişul în timp ce 
trecea cu omnibuzul pe lângă un panou de afişaj şi zâmbi. 
Cea mai ciudată impresie o provocă asupra lui Froyant. 
Acesta se îmbujoră, ochii începură să-i sclipească - părea că 
întinerise. Se întoarse din drum, scoase din sertar lista 
lungă a seriilor banilor pierduţi de curând, bani furaţi de 
„Cercul purpuriu”. Toată dimineaţa şi-o pierdu făcând o 
copie după această listă întocmită cu trudă şi dragoste. 
Scrise apoi o scrisoare, îi anexă lista şi le expedie pe 
amândouă pe adresa unei firme celebre care se ocupa cu 
descoperirea banilor furaţi. Plicul îl puse în cutie cu mâna 
lui. Heggitt, şeful firmei, îl mai servise şi altădată. Era un 
om mic, uscat ca o smochină, care se prezentă a doua zi la 
Froyant. James Heggitt nu putea spune că se bucura de 
respect. Nici el, nici firma lui nu erau văzuţi cu ochi buni de 
cei din aceeaşi breaslă. Cu toate acestea era unul dintre 
birourile avocăţeşti cele mai căutate. Clienţii - dintre cei cu 
conştiinţa nu tocmai curată, dar serviseră din când în când 
şi oameni cinstiţi. Cine dorea să reintre în posesia unor 
bunuri pierdute în situaţii necurate, ilegale, apela la 
Heggitt. Pe o cale misterioasă acesta punea mâna pe vreun 
„gentleman” care „auzise” despre respectivele bunuri. De 
cele mai multe ori acestea se întorceau la fostul proprietar. 

— Am primit scrisoarea dumitale, domnule Froyant, 
începu omuleţul. Îţi pot spune că niciuna dintre bancnote 
nu va merge pe calea obişnuită. Cel mai mare tăinuitor, 
continuă umezindu-şi buzele cu limba, a dispărut, aşa că 
nu-i mai fac nici un rău spunând asta. 


— La cine te referi? 

— La Brabazon, fu răspunsul uimitor pentru Froyant care 
clipi mirat. 

— Brabazon, bancherul? 

— Da. Cred că făcea cele mai mari afaceri cu bani furaţi. 
N-avea rival în Londra. Banii treceau prin banca lui fără să 
ştie cineva despre treaba asta. Avea afaceri cu străinătatea 
aşa că putea schimba oricând bani fără să dea de bănuit, 
darmite să fie prins. Noi ştiam, adică, mai bine zis, bănuiam. 
Dacă ştiam sigur, anunţam autorităţile, ne obliga probitatea 
profesională, se grăbi să adauge Heggitt. Ţi-am spus toate 
astea, domnule, ca să te previn că va fi greu să dăm de 
urma banilor dumitale. De obicei banii furaţi sunt plasați la 
curse, dar cea mai mare parte pleacă peste graniţă, unde 
se pot schimba mai uşor. Dumneata crezi că „Cercul 
purpuriu” e implicat în asta? 

— Îl cunoşti pe şef? întrebă curios Froyant. 

— N-am avut de lucru cu el, dar am auzit destule, aşa că- 
mi pot da seama ce colaboratori rafinaţi trebuie să aibă. E 
foarte posibil ca Brabazon, conştient ori nu, să fi lucrat 
pentru ei. Dacă-i aşa, vor avea nevoie de alt tăinuitor şi nu-i 
deloc uşor să găseşti unul. Ce să fac dacă găsesc o bancnotă 
şi aflu persoana care a plasat-o? 

— Vii neîntârziat şi-mi dai de ştire, numai mie, nimănui 
altcuiva. Să nu uiţi că mi-e viaţa în joc. Dacă „Cercul 
purpuriu” ar afla că vreau să reintru în posesia banilor s-ar 
putea să fiu în pericol. 

— Desigur, fu de acord avocatul. Povestea cu „Cercul 
purpuriu” îl interesa şi-şi descusu clientul cât putu mai 
discret ca să afle tot ce ştia acesta despre bandă. „Cercul”, 
continuă el, e o noutate în lumea criminalilor. În Italia, unde 
există Mafia, să obţii bani amenințând cu moartea e ceva 
obişnuit. N-aş fi crezut că va apărea şi la noi ceva de genul 
ăsta. Mă uimeşte cât de bine e organizată această bandă. 
Cred că e o singură persoană care angajează o mulţime de 
tipi care nu se cunosc unul pe altul şi care primesc 


instrucţiuni individuale. Altminteri ar fi fost descoperit 
demult. Numai aşa, necunoscându-l nimeni direct, s-a putut 
menţine în siguranţă atâta vreme. 

Heggitt îşi luă pălăria: 

— L-ai cunoscut pe Felix Marl, domnule Froyant? Un client 
de-al nostru, un oarecare Barnet e acuzat în cazul Marl. 

Despre Flush, Froyant nu auzise. Pe Mari, însă, l-a 
cunoscut. Avocatul părea să fie la fel de interesat de „Cercul 
purpuriu” ca şi de Marl. 

— Da. L-am cunoscut pe Marl. De ce întrebi? 

— Un om ciudat - zâmbi avocatul. Chiar foarte straniu, aş 
putea spune. Făcea parte dintr-o bandă care excroca 
băncile franceze. Nu ştiai, aşa-i? Avocatul lui m-a căutat 
astăzi. Se pare că a apărut o doamnă Marl care ridică 
pretenţii asupra averii rămase. Marl şi cu unul Lightman au 
făcut bani serioşi în Franţa înainte de a fi prinşi. Lightman a 
fost decapitat, însă Marl a scăpat devenind martor al 
acuzării. 

— Un om adorabil acest Mari, comentă ironic Froyant. 

— Suntem toţi admirabili dacă ne privim viaţa fără farduri 
şi pomezi! surâse micul avocat. 

Froyant simţi reproşul mascat şi se enervă. Îi plăcea să se 
laude că viaţa lui e ca o carte deschisă. Poate că dacă ar fi 
zis „registru” ar fi fost mai aproape de adevăr. 

Aşadar, Brabazon era tăinuitor de bani furaţi, iar Marl un 
fost condamnat pentru escrocherii! Froyant se mira de felul 
în care Marl depăşise asprimea condamnării. Îi părea bine 
că afacerile lui cu mortul n-au fost chiar păguboase. 

Se îmbrăcă şi ieşi să ia masa la club. Trecând cu maşina 
prin Pall Mall, zări un afiş care-i aminti că era mai sărac cu 
40.000 de lire decât dimineaţa! Zece mii recompensă! Bah! 
Cine s-ar încumeta să fie martor într-o asemenea afacere? 
Nici chiar Brabazon n-ar risca. 

Nu-l cunoştea pe Brabazon... 

25. Locatarul casei de lângă râu. 


Brabazon stătea în mansarda casei de lângă râu şi mânca 
pâine cu brânză. Purta încă fracul în care fugise, acum 
prăfuit şi boţit. Cămaşa albă devenise cenuşie, gulerul şi-l 
desprinsese, iar barba ţepoasă accentua impresia generală 
de mizerie. 

Isprăvind cu mâncatul, deschise fereastra precaut şi 
aruncă fărâmiturile. Cobori în bucătărie. Nu avea nici 
prosop, nici săpun. Se spălă cum putu şi se şterse cu 
batista. Nu venise decât cu hainele de pe el. Douăzeci şi 
patru de ore a stat nemâncat până când a apărut un individ 
misterios şi i-a lăsat un coş cu provizii. Nervii îi erau 
zdruncinaţi. O săptămână întreagă în ruina asta de casă, 
fără să vadă faţă de om. Hăituirea îi desfigurase trăsăturile. 
Se ştia căutat şi nu putea spera o pedeapsă uşoară în cazul 
în care ar fi fost prins. Când au fost aici cei doi, Brabazon a 
stat ascuns după uşa spre pod. Au fost momente de coşmar! 
Se aşeză pe micul scaun din casă şi se pregăti să mai 
petreacă o noapte. Trebuia să sosească şi cel cu proviziile, 
aşa cum l-a anunţat data trecută. Privea în gol, prostit, când 
se auzi o cheie în uşa de la intrare. Se apropie tiptil de 
trapa mansardei. „Vino jos!” se auzi vocea puternică a 
necunoscutului. Brabazon se supuse. Prima lor convorbire 
avusese loc în gangul întunecat. Între timp se obişnuise cu 
întunericul şi cobori fără poticneli scările. 

— Opreşte-te unde eşti, îi strigă vocea. Ţi-am adus 
mâncare şi îmbrăcăminte. Rade-te să arăţi ca oamenii. 

— Dar unde voi fi dus? întrebă Brabazon. 

— Am reţinut un loc la un vapor spre Noua Zeelandă. 
Paşaportul şi biletul sunt în geamantan. Fii atent! Mustaţa 
să ţi-o laşi, dar rade-ţi sprâncenele, sunt prea mari, sari 
imediat în ochi. 

Brabazon se miră când îl văzuse străinul?! îşi ridică 
automat mâna şi-şi pipăi sprâncenele. Trebuia să-i dea 
dreptate. 

— Nu ţi-am adus bani, continuă vocea. Ai şaizeci de mii de 
lire de la Marl. Te aşteptai să rezolv eu cu Mari, ceea ce am 


şi făcut. Socotelile au fost încheiate. 

— Cine eşti dumneata? 

— Ce întrebare! „Cercul purpuriu”! Doar ne-am mai 
întâlnit. 

— Da, adevărat, bâigui Brabazon. Locul ăsta mă 
înnebuneşte. Când pot pleca de aici? 

— Mâine. Aşteaptă să se întunece. Vaporul pleacă doar 
poimâine, dar te poţi îmbarca de mâine. 

— Nu va fi supravegheat vaporul? Nu-i primejdios? bâlbâi 
bancherul. 

— Pentru dumneata nu va fi nici un pericol. Dă-mi banii! 

— Ce bani? 

— Banii dumitale, preciză vocea cu un timbru atât de 
funest că Brabazon se execută tremurând. 

Două pachete voluminoase trecură în mâna înmănuşată a 
necunoscutului. 

— Haide, ţine asta! zise necunoscutul. 

Brabazon luă în mână un teanc de bancnote. Le pipăi. 
Erau noi. 

— Le poţi schimba cum ajungi. 

— N-aş putea pleca chiar astă seară? Brabazon îşi auzi 
dinţii clănţănind: Nu mai suport casa asta. 

— Cum vrei - fie! răspunse vocea după o vreme de 
gândire. Însă nu uita că e periculos! Acum du-te sus! îi 
ordonă scurt şi hotărât. Brabazon se retrase tăcut. Auzi uşa 
închizându-se. Privi pe fereastra prăfuită. Văzu o umbră 
dispărând pe potecă în noapte. 

Brabazon căută geamantanul adus şi-l cără în bucătărie. 
Numai acolo putea aprinde lumina fără teama că va fi 
descoperit. Găsi un rest de luminare şi deschise 
geamantanul. Avea tot ce-i trebuia. Banii primiţi erau din 
serii diferite. Ai lui fuseseră toţi cu aceeaşi serie. Brabazon 
ştia că nu-i uşor să procuri bancnote noi. Desigur, „Cercul 
purpuriu” şterpelise banii de la cineva căruia i-a pretins să 
fie din serii diferite. 


Se schimbă. După un ceas un Brabazon fercheş trecu prin 
grădină cu geamantanul în mână. Sprâncenele rase îi 
schimbau mult înfăţişarea. Un agent pe care îl cunoştea l-a 
lăsat să treacă fără probleme. Închirie o cameră într-un 
hotel de lângă gara Easton. Se culcă imediat. Era frânt 
după o săptămână de pândă şi de spaimă. A doua zio 
petrecu în cameră. Nu avea curaj să iasă pe lumină. Seara, 
însă, mâncă ceva şi ieşi la aer. Era convins că va putea trece 
neobservat şi pe lângă paza din port. Se plimbă, totuşi, pe 
străzile lăturalnice. Un afiş îi atrase atenţia. Se opri să-l 
citească. „Zece mii de lire şi scutire de pedeapsă!”. Un gând 
licări de îndată în capul bancherului. Nici nu era chiar aşa 
de sigur că va reuşi să scape a doua zi! Ba, dacă se 
gândeşte bine, ar fi mult mai probabil să-l prindă. Şi chiar 
dacă scapă, ce viaţă va avea de aici înainte? Va fi un biet 
câine fugărit, oricâţi bani ar avea. Zece mii de lire şi 
libertatea! Nimeni nu ştia de banii cu care-i înşelase pe 
urmaşii lui Marl. Mâine dimineaţă îi va depune într-un seif 
şi va merge la poliţie să spună tot ce ştie despre „Cercul 
purpuriu”. 

— Asta voi face! zise cu voce tare, privind ţintă afişul. 

— Mi se pare extrem de rezonabil! auzi o voce lângă el. 

Se întoarse repede. Un omuleţ îl urmărise neauzit. 
Brabazon îl recunoscu imediat: 

— Inspector Parr! bâlbâi. 

— Exact. Domnule Brabazon, eşti dispus să facem o 
plimbare împreună sau ai de gând să-mi faci greutăţi? 

Când intrară la poliţie se ciocniră de o femeie în care 
Brabazon nu-şi recunoscu fosta angajată. Fu dus în celulă şi 
i se citiră toate acuzaţiile - un pomelnic întreg. 

— Poţi scăpa de multe neplăceri, domnule Brabazon, dacă 
spui adevărul. Ştiu la ce hotel stai, ai ajuns acolo aseară 
târziu. Mai ştiu şi că vaporul Itinga are un loc înregistrat pe 
numele Thomson, alias Brabazon. 

— Dumnezeule! exclamă Brabazon, uimit. Asta de unde o 
ştii? 


Parr nu răspunse. Brabazon nu părea pus pe minciuni. 
Povesti tot ce ştia. Tot, din momentul în care, primind 
ameninţarea, s-a hotărât să fugă. 

— Va să zică ai stat tot timpul în casa de la râu? Cum ai 
reuşit să scapi de inspecția lui Yale? 

— Ah! Yale era? Credeam că eşti dumneata. Era o 
despărţitură, un fel de cămară după uşa podului. Acolo am 
stat. Eram mort de frică. 

— Aşadar, Yale a avut din nou dreptate! Acolo erai! Şi- 
acum ce ai de gând, Brabazon? 

— O să-ţi povestesc tot ce ştiu despre „Cercul purpuriu”. 
Cred că ştiu destule încât să-l poţi aresta. Numai să fiţi 
destul de şireţi. 

Parr îl asculta atent. Nu-i scăpă tonul lăudăros la care 
revenise bancherul. 

— Mi-a cerut să schimbăm banii. Aşadar, are la el 
bancnotele mele, toate din aceeaşi serie, E19. Dacă vrei îţi 
spun şi numerele. Nu cred că avea curajul să-i schimbe pe 
ai lui. 

— Ăştia erau banii de la Froyant, cei pe care ţi i-a dat. 
Continuă! 

— Va încerca să schimbe banii mei şi atunci îl veţi avea la 
mână. 

Inspectorul îl chemă pe Froyant la telefon, după ce 
Brabazon fu dus din nou în celulă, şi îi povesti pe scurt cele 
întâmplate. 

— Ai banii? strigă Froyant fericit. Vino imediat la mine. 

— O să-i aduc, însă îţi atrag atenţia că nu sunt ai dumitale 
deşi au seriile corespunzătoare. 

Mai târziu, ajuns la Froyant, îi explică mai pe îndelete cum 
stau lucrurile. Uscăţivul domn nu-şi putea ascunde 
dezamăgirea. Era convins că, indiferent prin ce mijloace, 
banii trebuiau să se întoarcă la el. În sfârşit, înţelese 
punctul de vedere al lui Parr şi discutară liniştiţi toată 
seara. 


— Seria bancnotelor ajunse în mâna lui Brabazon o ai? 
întrebă la un moment dat Froyant. 

— Desigur. Nimic mai uşor de reţinut. Parr îi dictă seria şi 
numerele bancnotelor, iar Froyant notă totul conştiincios. 

26. Sticluţa cu cloroform. 

Thalia Drummond scria o scrisoare când primi o vizită. La 
oricine s-ar fi aşteptat numai la Milly Macroy, nu. Aceasta 
părea bolnavă şi obosită. Cu toate acestea se opri să admire 
salonaşul în care o primise Thalia. Servitoarea era liberă 
peste noapte. 

— Asta e un palat! zise Milly impresionată. Te descurci de 
toată frumuseţea, mai bine decât bietul Flush. 

— Ce mai face distinsul domn? întrebă Thalia ironic. 

— Ascultă, se întunecă Milly, nu-ţi permit să vorbeşti 
despre el cu tonul ăsta! Pricepi? El se află acum unde ar fi 
trebuit să fii tu. Nu eşti mai nevinovată decât el. 

— Nu te prosti, o calmă Thalia. Scoate-ţi haina şi şezi. Îmi 
vin în minte vremurile trecute când te văd. 

Milly bolborosi ceva, dar acceptă invitaţia. 

— Aş vrea să vorbesc cu tine despre Flush. Se pare că va fi 
acuzat de crimă. Tu ştii cel mai bine că nu ela făcut-o! 

— Eu? De unde să ştiu eu? se miră Thalia. Nu ştiam nici 
măcar că e în casă, abia dimineaţa am aflat din ziare. Presa 
ştie să scoată ştirile pe tavă ca pâinea caldă! 

Milly nu venise până aici să vorbească despre iscusinţa 
presei. Aşa că reveni la Flush şi la şansele pe care le putea 
avea să scape de acuzaţie. 

— Drummond, n-am de gând să mă cert cu tine. Tot ce 
spui o fi adevărat, nu ştiu! Problema e ce crezi despre 
Flush? Îi cunoşti pe toţi tipii ăştia, pentru Yale chiar lucrezi, 
mârâi ea. Yale l-a pus în gardă pe Parr în legătură cu 
afacerea, Parr nu avea destulă minte s-o descopere singur. 

— Mă faci să râd, zise Thalia. Am lucrat pentru Yale! I-am 
dus corespondenţa şi i-am făcut ordine pe birou. Dacă şi 
asta se mai poate numi „lucrat”! Şi-apoi despre ce tipi 
vorbeşti? Ce-aş putea face eu pentru Barnet? 


— Poţi merge la Parr să-i torni o poveste după reţeta 
veche: că Flush s-a îndrăgostit de tine, că te-a văzut intrând 
în casa lui Marl şi că, urmărindu-te, n-a mai putut ieşi de 
acolo... 

— Şi despre reputaţia mea ce-mi spui? întrebă Thalia sec. 
Nu, Milly Macroy - inventează ceva mai bun. Şi nici nu cred 
că au de gând să-l acuze de crimă. Cel puţin n-am înţeles 
nimic de genul ăsta din spusele lui Yale. Se ridică şi se 
plimbă prin cameră cu mâinile la spate: De fapt ce interes 
am eu să-mi pun obrazul pentru amicul tău? 

— Îţi spun imediat, zise, arţăgoasă, Milly, ridicându-se şi 
punându-şi, agresiv, mâinile în şolduri: Dacă afacerea 
Brabazon se ia la purecat mă voi duce martoră şi cine mă 
va împiedica să spun ce matrapazlâcuri ai învârtit cât ai fost 
secretara lui? Ce mai spui, domnişoară? Să te-aud! 

— Dacă afacerea Brabazon se ia la purecat? întrebă foarte 
calm, Thalia. Vrei să spui că l-au prins? 

— Da, astăzi, au pus mâna pe el. Parr l-a prins. Tocmai 
ieşeam de la poliţie şi i-am văzut pe amândoi. Am fost să văd 
ce bani poate să-mi lase Flush. 

— Brabazon arestat! repetă Thalia la fel de liniştită. 
Sărmanul Brabazon! 

Macroy o privi printre gene. Niciodată n-o putuse suferi pe 
Thalia, dar acum simţea că o urăşte de-a dreptul. Îi era şi 
frică de ea - avea ceva sinistru, ameninţător în firea ei rece. 

— Am să fac tot ce pot pentru Flush, se hotări deodată 
Thalia. Nu că m-aş teme de mărturia ta care ar fi mai 
neplăcută pentru tine decât pentru mine. Dar, aşa, fiindcă 
micul nemernic e nevinovat... 

Macroy înghiţi în sec această caracterizare a iubitului ei. 

— Vorbesc mâine cu Yale, reluă Thalia. Nu ştiu dacă va fi 
de folos, dar voi vorbi cu el deschis. 

— Mulţumesc, zise, mai prietenoasă, Milly. 

Thalia o pofti să-i vadă casa. Milly se lansă în exclamaţii 
admirative. 

— Ce-i aici? 


— Bucătăria, răspunse Thalia, fără să pară dispusă să i-o 
arate. 

— Ai pe cineva? întrebă Milly şi, indiscretă, împinse uşa şi 
intră. 

Bucătăria era mică şi pustie. Lumina era aprinsă. Thalia 
zâmbi observând decepţia fetei, dar veselia îi dispăru când 
Milly se îndreptă spre coşul de gunoi şi ridică dinăuntru o 
sticluţă. 

— Ce-i asta? întrebă citind eticheta. Sticluţa era goală pe 
jumătate. Milly nu-i scoase dopul fiindcă se lămurise ce-i: 
cloroform şi eter, citi cu voce tare. 

— Pentru ce ţi-a trebuit cloroformul? 

Thalia îşi pierdu o clipă cumpătul, apoi izbucni în râs: 

— Oh, Milly, când mă gândesc că bietul Flush e la 
închisoare trebuie să fac ceva ca să-mi alung gândurile 
negre. Aşa că miros eter! 

— Eşti groaznică, Drummond, izbucni Milly trântind 
sticluţa pe masă. Sper să fii întrebată într-o bună dimineaţă 
dacă mai ai să le spui un ultim cuvânt prietenilor! 

— Îngropaţi-mă alături de Flush!” asta voi cere! 

Milly găsi replica potrivită abia când ajunse în Marilebone 
Road. Îşi dădu seama, totodată, că promisiunile Thaliei erau 
extrem de vagi. 

27. Mama inspectorului Parr. 

Jack Beardmore plecă la poliţie să-l vadă pe Parr îndată ce 
află de arestarea lui Brabazon. Acolo i se spuse că 
„destoinicul inspector” plecase acasă. 

— Dacă e ceva important îl puteţi găsi în Stamford Avenue, 
unde locuieşte, domnule Beardmore, îl lămuri polițistul de 
serviciu. 

Interesul pentru „Cercul purpuriu” îl făcea să-l caute pe 
Parr. Yale îi spusese la telefon că Parr speră să afle dovezi 
zdrobitoare prin Brabazon. Nici nu-l văzuse încă pe 
bancher, dar va asista mâine la interogatoriu. Acum Yale 
era la teatru, aşa că Jack porni spre casă pe jos. Maşina o 
trimisese înainte, simţea nevoia de mişcare. O luă prin parc 


să scurteze drumul. Se surprinse întrebându-se ce viaţă de 
familie o fi având Parr? Niciodată nu vorbea despre familia 
lui. Viaţa lui particulară era un secret la fel de mare ca şi cel 
al „cercului purpuriu”. Jack nu ştia unde-i Stamford Avenue. 
La un moment dat i se păru că aude paşi în urma lui. Se 
întoarse. Nu era fricos de felul lui şi în alte împrejurări nu s- 
ar fi sinchisit deloc. Jack iuți paşii. Nu mai auzea nimic 
suspect, dar când se întoarse din nou i se păru că vede un 
bărbat strecurându-se prin iarbă. Jack se opri. Se opri şi 
celălalt. Situaţia începea să devină caraghioasă. Nu vedea 
de ce n-ar fi putut să fie un cetăţean inofensiv care se 
plimba, întâmplător, în acelaşi timp şi în acelaşi loc ca şi el. 
Din faţă se apropie un alt bărbat. După ţinută recunoscu 
polițistul în patrulare. Spre surprinderea lui se simţi uşurat. 
Privi înapoi - nu mai era nimeni. Celălalt dispăruse. Fusese 
un ins mic de statură, poate vreun copil cerşetor care-l 
pândea să-i ceară câţiva cenți. Oricât de caraghios ar fi, 
trebuia să recunoască bucuria pe care o simţea ieşind din 
parc în strada luminată. îl opri pe poliţist şi-i ceru lămuriri. 

— Stamford Avenue? Luaţi omnibuzul de colo ori mai bine 
un taximetru, în zece minute ajungeţi. 

Parr nu se va supăra că e deranjat acasă, la ora asta? Ce 
scuză să invoce? Se hotări: opri o maşină şi în scurt timp se 
afla în faţa casei inspectorului Parr. Şovăi o vreme, apoi 
sună. Îi deschise chiar Parr. Faţa lui nu arăta nici bucurie, 
nici iritare. Vizita aceasta târzie nu-i făcea nici o impresie 
vizibilă. 

— Pofteşte, domnule Beardmore. Tocmai luam masa. 
Dumneata ai mâncat? 

— Fireşte. Nu te deranja, domnule Parr. Mă interesează 
arestarea lui Brabazon, de aceea am venit să te văd. 

Inspectorul îl conduse spre sufragerie. Deodată se opri 
tresărind şi exclamă, aproape speriat: „Dumnezeule!” Jack 
nu înţelegea ce se putuse întâmpla: 

— Te rog, aşteaptă-mă o clipă! Parr părea încurcat, lucru 
extrem de rar la el: Trebuie să-i spun mătuşii cine eşti. 


Primim atât de rar vizite. Eu sunt văduv şi mătuşa se ocupă 
de gospodărie. 

Dispăru în sufragerie închizând uşa după el. Jack rămase 
încurcat în mijlocul coridorului. Parr reveni curând: 

— Pofteşte şi iartă-mă că te-am făcut să aştepţi. 

Camera era bine şi cu gust aranjată. Jack se mustră în 
gând că se aşteptase la altceva. Mătuşa lui Parr era o 
bătrânică distrată care părea să-i dea mult de furcă. îi 
urmărea mişcările prin odaie iar când începu să spună ceva 
o întrerupse, politicos dar hotărât. Mâncarea inspectorului 
se afla pe o tavă. 

— Scuză dezordinea de la noi, domnule... spuse bătrâna 
doamnă. 

— Beardmore, se prezentă Jack. 

— Tot n-o să-l ţină minte, şopti Parr. 

— Eu nu-s aşa de pricepută gospodină ca mama, mai zise 
mătuşa. 

— Sigur că nu, o întrerupse Parr. E cam distrată, îi şopti lui 
Jack. Ei, domnule Beardmore, ce vrei să ştii? 

— Crezi că arestarea lui Brabazon ne va fi de folos în 
afacerea asta încâlcită? întrebă cu un zâmbet de scuză Jack. 

— Nu ştiu. Este posibil. Am lăsat pe unul dintre oamenii 
mei de pază lângă celulă şi i-am interzis să intre la 
Brabazon. 

— Te gândeşti la otrăvirea marinarului Sibly? 

— Da. Nu ţi se pare că a fost una dintre cele mai 
misterioase crime? 

Parr vorbea calm dar avea o lumină jucăuşă în ochi, pe 
care Jack o interceptă. 

— Îţi vine să râzi! De ce? A fost într-adevăr misterioasă! 
Nu crezi şi dumneata la fel? 

— O, ba da, confirmă inspectorul. Oricum, sunt sigur că 
otrăvirea lui Sibly ne va fi de mai mare folos ca arestarea lui 
Brabazon în dosarul „Cercului purpuriu”. 

— Nu mai tot vorbiţi despre crime şi criminali, se agită 
bătrâna. John, mă calci pe nervi. Mamei îi plac chestiile 


astea, dar... 

— Ai dreptate, mătugşico. lartă-mă, spuse Parr grăbit. 

Mătuşa părăsi încăperea. Curiozitatea lui Jack era mai 
puternică decât buna creştere. 

— Mama pare să fie exemplară! zise Jack râzând, dar cu 
teama de a nu face o gafă. 

— Da, a fost exemplară. Momentan nu e aici. 

— E vorba despre mama dumitale, Parr? 

— Nu, despre bunica, zise acesta, iar Jack rămase perplex. 

28. O împuşcătură în noapte. 

Inspectorul părea să aibă vreo cincizeci de ani. Jack socoti 
câţi ani ar avea această minunată bunică interesată de 
crime şi în stare să ţină gospodăria. 

— Trebuie să fie grozavă bătrâna doamnă, zise Jack. O 
interesează şi „Cercul purpuriu”? 

— Dacă o interesează? zise Parr râzând. Dacă ar avea 
puterea mea, banda ar fi încă în această seară la poliţie, 
după gratii. Cum stau lucrurile, însă, nu e cazul! 

Jack simţi o oarecare dezordine în cameră fără să-şi 
explice din ce pricină avea această impresie. Nici nu avu 
timp să se gândească prea mult fiindcă Parr era în vervă. 
Avea chef de vorbă şi îi povesti şi despre necazurile lui cu 
şeful. 

— E normal să fie iritat de aceste crime în lanţ, spuse Parr. 
N-am mai apucat aşa ceva de pe vremea lui „Jack 
Spintecătorul”. O oroare! „Cercul purpuriu” este singura 
organizaţie criminală care ne-a dat de lucru de atunci 
încoace. Bandele de spărgători sunt şubrede fiindcă se 
bazează pe onorarea membrilor săi, ceea ce nu prea există. 
Cât despre „Cercul purpuriu”, pare mai degrabă să fie o 
singură persoană, un ins care n-are încredere în nimeni. 
Lucrează în aşa fel încât nu poate fi trădat fiindcă nu are 
cine s-o facă. Nici măcar membrii cei mai mărunți nu se 
cunosc între ei şi, deci, nu se pot trăda. Sunt convins că nu 
se cunosc nici după nume, nici din vedere. 


Parr îi povesti despre tot felul de cazuri care de care mai 
interesante, până se făcu douăsprezece. Jack se ridică, în 
sfârşit, şi-şi luă rămas bun. 

— Te însoțesc până la poştă. Eşti cu maşina? 

— Nu, am venit cu un taximetru, răspunse Jack. 

— Mi s-a părut că aud o maşină. Sunt destul de rare pe 
strada asta. Poate fi vreun doctor chemat la vreun pacient. 

Deschise poarta. Era într-adevăr o maşină oprită la câţiva 
paşi. Cred că pe asta am auzit-o, zise Parr ieşind în stradă. 
În clipa următoare se auzi o detunătură puternică. Parr se 
prăbuşi în braţele lui Jack care era în spatele său. Maşina 
demară şi porni cu toată viteza, dispărând în noapte, cu 
farurile stinse. Apărură oameni pe la ferestre şi în porţi. 
Veni în fugă şi un poliţist. Parr fu dus în sufragerie. Mătuşa 
se culcase deja şi nu părea să fi auzit zgomotul. 

Parr deschise ochii. 

— Afurisită întâmplare, se strâmbă el de durere. Îşi pipăi 
vesta şi extrase o bucăţică turtită de metal: Bine că n-a avut 
un automat. Văzu privirea mirată a lui Jack şi rânji: După 
câte ştiu, suntem trei cu vestă de zale - eu, „Cercul 
purpuriu” şi, se pare, Thalia Drummond! 

Un timp tăcu. Apoi îl rugă pe Jack: 

— Cheamă-l la telefon pe Yale şi spune-i ce s-a întâmplat. 
Cred că o să-l intereseze. 

O jumătate de oră mai târziu Yale fu acolo: 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, zise el după ce ascultă 
istoria, dar eşti ultima persoană la care m-aş fi aşteptat să 
fie împuşcată! 

— Mulţumesc! zise Parr, tamponându-şi uşor rana. 

— Nu mă refer la prestigiul dumitale, nicidecum! însă nu 
credeam că vor avea curaj să sfideze poliţia. Se încruntă şi 
continuă ca pentru sine: Nu înţeleg de ce m-a întrebat azi 
dimineaţă Thalia Drummond adresa dumitale. Ştiu că nu-i 
trecută în anuar şi nici în cartea de telefon. 

— Ce i-ai spus? 


— Am răspuns evaziv, însă, acum îmi dau seama că nu era 
nici o problemă pentru ea s-o caute în agenda mea de pe 
birou. 

Jack oftă mâhnit: 

— Nu cumva crezi, domnule Yale, că Thalia ar putea fi 
autoarea atentatului? Ar fi ridicol. O, ştiu ce vrei să zici - e 
imorală, a făcut tot felul de mici delicte, dar nu înseamnă că 
e şi criminală! 

— Ai dreptate, recunoscu Yale. Mai ales că vreau să-i dau 
ocazia să se îndrepte. Trebuie să-i acord mai mult credit. De 
altfel, Parr, chiar vroiam să-ţi vorbesc. Ce zici de această 
obrăznicie? zise el scoțând din buzunar un cartonaş şi 
aşezându-l pe masă, în faţa inspectorului. 

— Când l-ai primit? 

— Era în cutia de poştă. Ciudat e că l-am descoperit abia 
când am ieşit să vin încoace. Trebuie să recunoşti că le 
întrece pe toate! 

Cartonul avea semnul de acum familiar: un cerc roşu. Jack 
simţi un fior numai privindu-l. Textul suna aşa: „Dumneata 
lucrezi de partea celor care pierd. Lucrează pentru noi şi 
vei fi răsplătit înzecit. Dacă nu te astâmperi vei muri în cea 
de-a patra zi a lunii viitoare”. 

— Îţi mai dă vreo zece zile! murmură Parr, palid şi din 
cauza rănii. 

— Evident, nu iau în seamă ameninţarea, însă sunt nevoit 
să admit că au puteri supranaturale. Cel puţin după 
întâmplarea din biroul meu. 

— Zece zile! repetă inspectorul. Ţi-ai făcut vreun program 
pentru atunci? În mod normal, unde ar urma să fii în patru? 

— Ciudat că mă întrebi. Plănuiesc să merg la Deal, la 
pescuit. Un prieten mi-a împrumutat o barcă cu motor şi 
aveam de gând să-mi petrec noaptea pe canal. Am făcut, 
deja, toate pregătirile pentru excursia asta. 

— Treaba dumitale ce pregătiri ai făcut, dar e sigur că nu 
vei pleca singur. Acum, poţi pleca, adăugă Parr. Mulţumeşte 
cerului că mătuşa doarme şi mama nu-i aici. 


Ultimele cuvinte fură adresate, cu un zâmbet cu 
subînţeles, lui Jack. 

29. Cercul purpuriu. 

Harvey Froyant se lăuda că nu are încredere în nimeni. 
Până la un punct avea încredere în avocatul lui, numai că 
acesta era în relaţie cu tot felul de oameni dubioşi şi, deci, 
se păstra rezervat şi faţă de el. 

La două zile după atentatul asupra lui Parr, micul avocat 
se prezentă, tremurând de emoție, la clientul său. Dăduse 
de urma uneia dintre bancnotele pe care „Cercul purpuriu” 
le luase de la Brabazon. 

— Acum avem o pistă bună, îl asigură pe Froyant. În 
curând voi da de cel de la care a plecat bancnota. 

Froyant nu voia să lase mai departe afacerea pe mâinile 
acestui om. Firma Heggitt îşi încheiase, din punctul lui de 
vedere, misiunea. Mai departe se va ocupa el. Îl făcu şi pe 
avocat să înţeleagă ce intenţii are. 

— Regret că nu mă laşi să continui, zise Heggitt 
dezamăgit. Am lucrat personal la treaba asta şi nu mai sunt 
decât câţiva paşi. 

Froyant ştia asta. Jack avusese dreptate zicând că acest 
om nu va renunţa la bani cu una cu două. Pierderea lor îl 
chinuia şi-l făcea să născocească tot felul de planuri de 
recuperare. Nu dormea noaptea, dimineaţa se trezea 
disperat. Acum, că terenul era pregătit, putea duce singur 
urmărirea la bun sfârşit. Averea şi-a început-o cumpărând şi 
vânzând terenuri pe toate continentele. A început aproape 
fără capital iar acum avea milioane. Nu le-a făcut stând în 
birou şi bizuindu-se pe alţii, ci lucrând din greu: voiaje 
lungi, cercetări epuizante, indiscreţii, riscuri toate au fost 
necesare. Aşa că, şi de data asta, se puse cu râvnă pe 
treabă. Parr şi Yale nu aveau habar de planurile lui... 

A găsit urma bancnotei în trei locuri. Mai întâi la o casă de 
schimb pe chei, apoi într-o agenţie de voiaj şi, în fine, la o 
bancă. Spre norocul lui era filiala unei bănci cu care lucra 
el însuşi. Trei zile scotoci prin registre. Nu-i ajungea să ştie 


cine a fost primul schimbător. Directorul băncii nu ştia ce 
caută de fapt Froyant şi nici împotriva cui erau îndreptate 
cercetările. 

Într-o dimineaţă Froyant plecă în Franţa. La Paris făcu o 
escală de numai două ore şi porni spre sud. La 9 dimineaţa 
se afla la Toulouse. Şi avu noroc. Unul dintre funcţionarii 
înalţi ai primăriei fusese, pe vremuri, agentul său în afaceri 
cu terenuri. Monsieur Brassard îl primi, aşadar, bine. Sigur, 
şi din cauza unei afaceri pe care o puseseră la cale şi din 
care avea să iasă un câştig bun. Când află, însă, scopul 
vizitei lui Froyant, entuziasmul îi scăzu brusc. 

— Nu mă ocup cu asemenea lucruri, Froyant. Deşi sunt 
avocat, nu m-am băgat în afaceri penale. Mângâindu-şi 
barba lungă, adăugă: De Marl îmi aduc aminte. Mari şi încă 
unul, un englez parcă. 

— Nu cumva Lightman? 

— Ba da, ăsta-i ticălosul. Dumnezeule! Da! zise scârbit. Ce 
poveste. Nişte lichele! Unul dintre ei l-a împuşcat pe 
casierul băncii din Nâmes. Au mai fost câteva crime aici la 
Toulouse în care au fost amestecate şi numele lor. Şi pe 
urmă incidentul ăla teribil! 

— Ce incident? întrebă, curios, Froyant. 

— Când Lightman a fost dus la eşafod. Cred că de vină a 
fost băutura, călăii erau morţi de beţi. Ghilotina n-a 
funcţionat. A căzut o dată, de două ori. Abia i-a atins gâtul. 
Mulțimea s-a înfuriat, ştii că francezii se aprind repede, aşa 
că l-au condus pe condamnat înapoi în temniţă. Da, da, 
„Cercul purpuriu” a scăpat de ghilotină. 

Froyant scăpă ceaşca de cafea din mână şi sări ca ars: 

— Cine? strigă el. 

Brassard se uită la el cu gura căscată: 

— Ce ai, dom'le? întrebă, privind cu reproş covorul pătat. 

— Cercul purpuriu”! Despre ce vorbeşti! se bâlbâi de 
emoție Froyani. 

— Aşa îl chema pe Lightman, răspunse Brassard, tot mai 
mirat de efectul vorbelor sale. Asta era porecla lui. 


Secretarul meu ştie mai multe despre asta. Stai să-l chem. 

Sună şi apăru un bărbat în vârstă. 

— Jules, îţi mai aminteşti de „Cercul purpuriu”? 

— Cum să nu, domnule. Chiar foarte bine. Am fost de faţă 
la execuţie. A fost teribil, gesticulă el convingător. 

— De ce i se spunea „Cercul purpuriu”? 

— Din pricina unui semn. Avea un cerc roşu în jurul gâtului 
şi încă înainte de execuţie toată lumea vorbea că nu-l poate 
atinge nici un cuţit. Un fel de semn miraculos. Din naştere 
cred. Mulţi gură-cască din apropierea eşafodului preziceau 
că nu va avea loc nici o execuţie, că Lightman e fermecat. 
Ar fi fost mai corect, după părerea mea, domnule, dacă s-ar 
fi spus că atât de beţi vor fi călăii încât nu vor fi în stare să 
fixeze ca lumea ghilotina. 

Froyant asculta agitat. Adevărul ieşea, încetul cu încetul, 
la iveală. Lucrurile se limpezeau. 

— Ce s-a întâmplat cu „Cercul purpuriu”? 

— Nu ştiu, dădu din umeri Jules. A fost deportat pe o 
insulă. În schimb, Marl a scăpat fiindcă a acceptat să fie 
martorul procurorului. Am auzit că Lightman ar fi evadat 
nu demult. Nu ştiu dacă e adevărat. 

Froyant avea motive să creadă că e adevărat. Restul zilei 
şi-l petrecu scotocind mai departe prin hârţoage. Făcu apoi 
o vizită procurorului şi directorului închisorii. La acesta din 
urmă cercetă un teanc de fotografii. Froyant se culcă în 
seara aceea complet satisfăcut. Izbutise acolo unde cea mai 
destoinică poliţie a eşuat. Pentru el „Secretul Cercului 
purpuriu” încetase a fi un secret. 

30. Froyant e silit să tacă. 

Viaţa lui Froyant în Franţa n-a trecut neobservată. Derrick 
Yale şi Parr ştiau că e plecat. Ştia şi „Cercul purpuriu”, dacă 
telegrama 'Thaliei a ajuns la destinaţie. Tocmai aceste 
telegrame ale Thaliei au fost motivul vizitei la Poliţie a lui 
Yale în seara revenirii triumfătoare a lui Froyant din Franţa. 
Când Parr intră în biroul lui îl găsi distrând un grup de 
poliţişti cu ciudatele lui însuşiri. Cu un inel al unui inspector 


în palmă fu în stare să povestească nu numai istoria inelului 
cu pricina, ci şi o mică întâmplare secretă din viaţa 
posesorului. Un curier îi aduse lui Parr un plic sigilat. 
Acesta îl depuse în palma întinsă a lui Yale, râzând: 

— Spune-mi de la cine e? 

— De la un tip scund, cu barbă galbenă. Vorbeşte pe nas şi 
are o prăvălie, recită, râzând la rândul lui Yale. Numai că 
asta nu e psihometrie. Absolut întâmplător ştiu că plicul e 
de la Johnson din Mildreed Street. 

Inspectorul rămase perplex. După ce ieşiră ceilalţi, Yale îi 
dezlegă misterul: 

— Am aflat că ştii adresa unde sunt expediate toate 
comunicatele pentru „Cercul purpuriu”. Eu o ştiam de mult 
şi citisem toate ştirile primite de acesta. Domnul Johnson 
mi-a spus că ai ajuns cu cercetările până la el. L-am rugat 
să-ţi dea toate lămuririle. 

— Aşadar, ai ştiut tot timpul?! întrebă Parr, răguşit de 
mirare. 

— Da. Ştiam că toate scrisorile mergeau pe adresa unei 
mici agenţii de anunţuri şi că în fiecare zi venea un băieţaş 
să le ridice. E umilitor că trebuie să recunosc că n-am fost 
în stare să descopăr cine îi golea buzunarele! 

— Îi golea buzunarele? se miră iar Parr spre amuzamentul 
lui Yale. 

— Cum ai auzit! Băiatul avea ordin să pună mesajul în 
buzunar şi să se ducă în Hugh-Street unde este întotdeauna 
aglomeraţie. Ei bine, cineva îi golea la un moment dat 
buzunarul fără ca băiatul să-şi dea seama! 

— Eşti grozav! Şi ce ai mai descoperit? 

— Ceea ce am bănuit mereu: că Thalia e în legătură cu 
„Cercul purpuriu” şi îl informează despre tot ce se 
întâmplă. 

— Şi acum ce ai de gând? 

— Ţi-am spus că ea ne va conduce la ţintă. Mai devreme 
sau mai târziu prezicerea mea se va împlini. Sunt deja două 
luni de când l-am convins pe prietenul meu de la agenţie să- 


mi dea mie întâi să citesc toate mesajele. Am pus la bătaie o 
artilerie întreagă de argumente până l-am înduplecat să 
consimtă la această mică înşelăciune. E un om cinstit. Nu 
ştiu dacă ai observat că oamenii cei mai cinstiţi sunt gata să 
comită cele mai teribile înşelătorii dacă li se spune că sunt 
pentru o cauză dreaptă. Mi-am permis a-i da să înţeleagă că 
sunt de la poliţie. Sper că n-ai nimic împotrivă. 

— Nu de puţine ori m-am gândit că n-ar fi rău să chiar fii 
„de la poliţie”. Va să zică Thalia Drummond e amestecată? 

— O ţin mai departe la mine. Cu cât e mai aproape, cu atât 
e mai puţin periculoasă. 

— Ce a căutat Froyant în Franţa? 

— Nu ştiu exact. Probabil vreo nouă afacere. Ştii că o 
treime din viile din Champagne sunt ale lui, nu? 

— Da, răspunse scurt Parr. 

Tăcură o vreme amândoi, fiecare cu gândurile sale. Parr 
tot se mai întreba ce-o fi făcut Froyant la Toulouse. 

— De unde ştiai că a fost la Toulouse? întrebă Yale. 

Întrebarea venise pe neaşteptate, în continuarea 
gândurilor lui Parr şi acesta tresări violent: 

— Pentru Dumnezeu! Şi gândurile le citeşti? 

— Uneori, răspunse serios Yale. Eu credeam că a fost la 
Paris. 

— A fost la Toulouse, întări scurt inspectorul fără altă 
explicaţie. 

Era încă tulburat de felul în care Yale îi citise gândurile - 
asta i se părea cea mai stranie dintre însuşiri. Era aproape 
speriat. 

Sună telefonul. Era Froyant: 

— Parr? Aş vrea să veniţi imediat până la mine. Dumneata 
şi Yale. Trebuie să vă comunic ceva extrem de important. 

Parr aşeză încet telefonul în furcă. 

— Ce naiba o fi aflat? se întrebă Parr. 

În ochii lui Yale zări o luminiţă ciudată. 

Thalia Drummond isprăvise cu masa şi cosea nişte ciorapi. 
Ocupaţia ei de căpetenie era, însă, să-şi alunge gândurile în 


legătură cu Jack. Erau momente când amintirea tânărului 
era o adevărată tortură. Singurătatea şi liniştea făceau 
gândurile acestea şi mai acute. Puse lucrul deoparte şi 
căută ceva mai captivant de făcut. Ilocmai atunci se auzi 
soneria de la intrare. Era un comisionar care îi adusese un 
pachet de mărimea unei cutii de pantofi. Adresa era scrisă 
cu cerneală, cu litere de tipar. Inima începu să-i bată mai 
puternic la vederea expeditorului. 

Se retrase în dormitor şi desfăcu pachetul. Deasupra era o 
scrisoare de la „Cercul purpuriu” cu următorul text: 
„Cunoşti casa lui Froyant. Din grădină există o intrare spre 
camera blindată de sub biroul lui. Du-te acolo la ora nouă şi 
ia cu dumneata şi conţinutul acestei cutii. Aşteaptă acolo 
până la noi instrucţiuni.” 

În cutie se afla o mănuşă mare, bărbătească, până la cot, 
pentru mâna stângă şi un cuţit lung, ascuţit, cu mâner lat. Îi 
încercă tăişul. Era brici. Privi multă vreme îngândurată 
aceste obiecte. Se sculă în cele din urmă şi încercă un 
număr de telefon. De la Centrală i se spuse că nu răspunde 
nimeni. 

La ora nouă... Era opt... nu avea vreme de pierdut. Puse 
mănuşa şi cuțitul într-o geantă de piele, îşi îmbrăcă paltonul 
şi ieşi. 

Peste o jumătate de ceas, Yale şi Parr urcau scările casei 
lui Froyant. Îi primi un servitor. Yale remarcă lumina 
puternică din hol. De altfel şi pe scări ardeau toate lămpile, 
lucru ciudat dacă avea în vedere zgârcenia lui Froyant. De 
obicei casa era scufundată în întuneric. Biblioteca se afla 
imediat lângă intrare. Şi ea era luminată ca ziua. Harvey 
Froyant şedea la birou cu un zâmbet pe buze. Deşi evident 
obosit, toate gesturile lui arătau o mare satisfacţie. 

— Domnilor, începu el vesel, vă voi spune ceva ce vă va 
mira şi amuza în acelaşi timp. Frecându-şi mâinile, se 
întoarse spre dolofanul inspector: L-am anunţat telefonic pe 
comisarul general că vă aflaţi aici. Să nu vi se întâmple ceva 
când părăsiţi casa. E un secret primejdios. Şi-acum, 


domnilor, faceţi-vă comozi. Povestea pe care vreau să v-o 
spun e destul de lungă. 

Sună telefonul. Yale şi Parr urmăriseră convorbirea. 

— Da, da, colonele. Am de făcut o declaraţie extrem de 
importanţă. Pot să sun peste câteva minute? Foarte bine. 

Închise telefonul şi, încruntat, se adresă celor doi. 

— Cred că-l voi suna chiar acum, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă să treceţi în camera alăturată şi să închideţi uşa. 
Nu vreau să stric surpriza pe care v-am pregătit-o. 

— Se înţelege, fu de acord Parr părăsind odaia. 

Yale ezita. 

— Convorbirea va fi în legătură cu „Cercul purpuriu”? 

— Vei afla mai târziu, zise Froyant... Mai ai răbdare. Cinci 
minute şi vei avea cea mai mare surpriză din viaţa dumitale. 

Yale râse. Se auzi şi râsul lui Parr de alături. 

— E greu să mă surprindă ceva, zise Yale ieşind. Cu mâna 
pe clanţă mai adăugă: Pe urmă o să-ţi povestesc eu ceva 
despre tânăra noastră prietenă, Thalia Drummond. Ştiu că 
fata nu te interesează, dar istorioara va fi la fel de 
surprinzătoare ca a dumitale. 

Parr privea din prag şi avu impresia că Froyant bolborosea 
ceva cu totul nepoliticos la adresa Thaliei. 

Yale închise încet uşa. 

— Aş vrea să ştiu, Parr, despre ce surpriză e vorba şi ce 
naiba are de vorbit cu colonelul? 

În salon era foarte multă lumină, ca, de altfel, în toată 
casa. 

— Ce se întâmplă, Steeve? se adresă Yale servitorului pe 
care îl cunoştea. 

— E o ciudăţenie, domnule, recunoscu impozantul servitor. 
Domnul Froyant nu e prea risipitor. Astăzi mi-a spus că nu 
vrea să se expună deloc. N-am înţeles ce vroia să zică. 
Găsesc la fel de ciudat şi faptul că are două revolvere 
încărcate în buzunar. Domnul Froyant are oroare de arme. 

— De unde ştii că are revolvere? întrebă Parr. 


— Eu le-am încărcat, domnule, răspunse servitorul. Am 
făcut armata la cavalerie şi mă pricep să mânuiesc armele. 
Unul dintre revolvere e, de altfel, al meu. 

Yale fluieră de surpriză şi uitându-se la Parr zise: 

— Am impresia că nu numai că-l cunoaşte pe „Cercul 
purpuriu”, dar îi chiar aşteaptă vizita. Ai ceva oameni prin 
preajmă? 

— Da, pe stradă. Le-am spus să stea pe aproape pentru 
orice eventualitate. 

Vocea lui Froyant vorbind la telefon nu se putea auzi din 
cauza zidurilor groase. Casa era masivă. După o jumătate 
de ceas Yale îşi pierdu răbdarea. 

— Steeve, du-te şi-l întreabă pe stăpânul dumitale dacă nu 
are nevoie de noi! 

— Îmi pare rău, domnule, dar n-am voie să-l deranjez. 
Niciunul dintre noi nu poate intra dacă nu e sunat. Puteţi să 
mergeţi dumneavoastră. 

Parr a deschis uşa. Lămpile ardeau. Froyant era prăbuşit 
într-un fotoliu. Parr înţelese imediat că e mort. În partea 
stângă a pieptului se vedea mânerul lat al unui cuţit. Pe 
masa stropită cu sânge se vedea o mănuşă bărbătească, 
mare. La strigătul de groază al lui Parr, Yale se repezi în 
încăpere. Inspectorul era palid de oroare. Priviră amândoi 
împietriţi de surpriză. 

În fine, Parr îşi veni în fire. 

— Cheamă-i pe oamenii mei. Să nu părăsească nimeni 
casa. Spune lui Steeve să adune tot personalul în bucătărie. 

Cercetă cu de-amănuntul camera. La ferestrele mari ce 
dădeau spre grădină atârnau perdele grele de pluş. Le 
dădu deoparte. Jaluzelele erau trase. 

Cum a fost omorât Harvey Froyant? 

Biroul se afla în faţa căminului. Era mai îngust decât unul 
obişnuit. Froyant lucra însă cu plăcere la el. Din ce parte o 
fi venit asasinul? Prin spate? Cuţitul era împlântat de sus în 
jos. Probabil că atentatorul s-a apropiat pe neobservate. La 


ce folosea mănuşa? Parr o ridică - era o mănuşă de care 
poartă de obicei şoferii, mare şi urâtă. 

Telefonă comisarului de poliţie. Acesta era în aşteptarea 
telefonului lui Froyant. 

— Va să zică n-aţi vorbit? 

— Nu. Dar ce s-a întâmplat? 

Parr îi povesti pe scurt întâmplarea şi înghiţi fără să 
crâcnească înjurăturile şefului său. 

Trecu în hol. Acolo îl aşteptau oamenii lui. Organiză 
percheziţionarea amănunţită a casei. Reveni, apoi, la Yale 
care-l aştepta curios şi nerâbdător: 

— Ei? 

— Nimic. Nici un suspect printre cei prezenţi. Cum a 
intrat, totuşi, asasinul? 

— Poate, o trapă în podea? sugeră Yale. 

— Casele din West-End n-au trape, declară Parr. 

Însă o cercetare mai atentă avu un rezultat surprinzător. 
Era într-adevăr, sub covor, o trapă. Steeve povesti că în 
timpul războiului, de teama bombardamentelor, Froyant a 
construit un adăpost blindat sub birou, în pivniţă. Se ajunge 
acolo prin această trapă. 

Parr cobori precaut. Ajunse într-un fel de celulă cu o uşă 
încuiată. Cu cheia găsită în buzunarul lui Froyant o 
deschise. Urma a doua uşă, de oţel, care dădea în grădină. 

— Nimic mai uşor decât să pătrunzi în casă prin uşa 
aceasta din grădină, zise Yale care coborâse şi el. Sunt 
convins că asasinul a intrat pe aici. 

Cu o lanternă lumină podeaua adăpostului. Se lăsă în 


genunchi: 

— Aici e o urmă proaspătă. De femeie! exclamă el 
surprins. 

Parr se uită şi el. Nu era nici o îndoială. Era o urmă 
proaspătă! 


— Dumnezeule! Ce plan infernal! exclamă Yale aproape 
îngrozit. Recunoscuse urma Thaliei Drummond. 
31. Thalia răspunde la întrebări. 


Derrick Yale stătea aplecat deasupra unui ziar. Răsfoise 
deja o duzină. 

— Sub ochii poliţiei”, citi el titlurile. „Neputinţa 
inspectorului”. Presa nu are nici un cuvânt bun despre 
bietul Parr şi totuşi i-a fost absolut imposibil să împiedice 
crima. lot aşa cum mi-a fost mie sau dumitale, Thalia 
Drummond. 

Thalia părea obosită în dimineaţa asta. Avea cearcăne 
adânci, faţa trasă. Nimic din veselia ei obişnuită. 

— Cine se ocupă cu meseria asta trebuie să se aştepte la 
neplăceri. Poliţiei nu-i pot merge toate după plac, zise 
liniştită Thalia. 

Yale o privi curios: 

— Nu prea admiri metodele poliţiei, aşa-i? 

— Nu prea, admise Thalia sortând corespondenţa. N-am 
pentru ce să-i dau certificat de capacitate! 

Yale râse: 

— Eşti o fată ciudată! Îmi vine să cred, uneori, că nu ştii 
ce-i aceea milă... Dumneata ai lucrat şi pentru Froyant, nu? 

— Da, răspunse ea scurt. 

— Ai locuit în casa lui? 

Thalia amână răspunsul privindu-l în ochi: 

— Da, am locuit o vreme acolo. De ce întrebarea asta? 

— Mă gândeam că poate ştiai şi de adăpostul subteran. 

— Bineînţeles că ştiam. Bietul Froyant se lăuda la toată 
lumea cu soliditatea lui. Mi-a spus de câteva ori şi cât l-a 
costat, adăugă fata, râzând. 

— Unde ţinea cheia? 

— Pe birou. Vrei, poate, să sugerezi că puteam ajunge la 
ea şi că, prin urmare, sunt complice la crima de aseară? 

— Nu vreau să zic nimic, domnişoară, zâmbi Yale. Ştiu că 
dumneata cunoşti mai bine ca oricare altul casa şi întreb 
pur şi simplu. Crezi că putea fi ridicată trapa fără zgomot? 

— Cu siguranţă, răspunse ea. Se manevrează prin 
contrabalans. Răspunzi dumneata la vreuna dintre scrisori? 

Yale dădu teancul de scrisori deoparte cu mâna: 


— Cum ţi-ai petrecut timpul aseară, domnişoară Thalia? 

Întrebarea era mai personală decât cele de până acum. 

— Am fost acasă, răspunse Thalia, ducându-şi mâinile la 
spate cu un gest pe care Yale i-l cunoştea deja. 

— Toată seara? 

Ea tăcu. 

— E adevărat că pe la opt şi jumătate ai ieşit să duci un 
pachet? 

Thalia tot nu răspunse. 

— Unul dintre oamenii mei te-a văzut întâmplător şi apoi 
te-a pierdut din vedere. Unde ţi-ai petrecut seara? Ai ajuns 
acasă abia pe la unsprezece. 

— Am făcut o plimbare, răspunse Thalia cu răceală. Dacă- 
mi dai o hartă a Londrei îţi arăt pe unde m-am plimbat. 

— Dar dacă o parte din drum e cunoscut deja? 

Thalia îl privi cu ochii mijiţi. 

— Perfect! Înseamnă că voi fi scutită de o parte din 
răspuns. 

Yale se aplecă peste masă: 

— Acum, te rog să mă asculţi. Sunt absolut convins că în 
sufletul dumitale nu eşti o ucigaşă. Văd că te cutremură 
acest cuvânt oribil. Însă sunt câteva momente, în mişcările 
dumitale de ieri, foarte suspecte. Încă nu i le-am comunicat 
lui Parr. 

— M-am obişnuit să fiu bănuită, spuse Thalia. Dacă ştii 
deja aşa de multe nici nu mai am ce povesti. 

Yale nu se putea împiedica să nu-i admire calmul. Zise, 
ridicând din umeri: 

— De altminteri, nici nu are importanţă unde ai fost. 

— Sunt aproape de aceeaşi părere, spuse Thalia 
batjocoritor şi se instală la maşina de scris punând capăt 
discuţiei. 

„Ciudată fiinţă”, îşi zise Yale. În general, nu-l prea 
interesau femeile. Thalia, însă, era cu totul neobişnuită. 
Frumuseţea ei nu-l impresiona. Ştia că e frumoasă, tot aşa 


cum ştia că uşa biroului e vopsită brun şi că moneda de un 
penny e roşcată. 

Luă ziarul şi citi articolul despre incompetenţa poliţiei. 
Curând apăru Parr. Era agitat şi se trânti pe un scaun. 

— Comisarul mi-a cerut să-mi dau demisia, zise vesel, spre 
mirarea celuilalt. Nu mă supără deloc. Aveam de gând s-o 
fac încă de acum trei ani, de când am primit moştenirea de 
la fratele meu. 

Yale aflase că Parr e un om bogat. 

— Ce vei face? îl întrebă. 

— Dacă autorităţile îţi cer demisia, ţi-o dai. Ce altceva poţi 
face? Nu voi pleca, însă, decât la sfârşitul lunii viitoare. 
Trebuie să aştept să văd ce ţi se întâmplă şi dumitale. 

— Mie? se miră Derrick. Ah! Te referi la ameninţarea cu 
moartea? Chiar aşa! Nu mai am de trăit decât două-trei 
zile, zise ironic, privind în calendar. N-are rost să mai 
aştepţi!... Dar să vorbim serios - de ce să-ţi dai demisia? Nu 
vrei să vorbesc eu cu comisarul? 

— Nici vorbă. Nici nu te-ar lua în seamă. lar afacerea 
„Cercului purpuriu” n-o las din mână, oricum, până la 
demisie. Comisarul a fost de acord. Datorită dumitale! 

— Mie? 

— Da, râse rotofeiul de inspector. I-am spus că viaţa 
dumitale e atât de valoroasă încât e absolut necesar să mă 
îngrijesc să treci peste data fatală! 

În acest moment apăru Thalia cu nişte scrisori: 

— Bună dimineaţa, domnişoară Drummond! 

— Am citit despre dumneata în ziar, zise Thalia. Mâine- 
poimâine eşti o personalitate de rangul unu. 

— Ce nu face omul pentru puţină reclamă, murmură 
inspectorul, deloc supărat. În schimb, numele dumitale nu |- 
am mai văzut demult. 

Aluzia la povestea cu furtul părea să-l distreze. 

— 'Toate la timpul lor, zise 'Thalia. Ce noutăţi mai aveţi 
despre „Cercul purpuriu”? 


— Cea mai nouă ştire, zise Parr liniştit, este că toată 
corespondenţa trimisă lui la agenţia din Mildreed Street 
trebuie trimisă acum în altă parte. 

Observă schimbarea ei la faţă. Un singur moment, dar 
Parr era satisfăcut pe deplin. 

— Nu cumva oamenii Cercului îşi deschid birouri în City? 
îşi regăsi stăpânirea de sine Thalia. Nu înţeleg, de altfel, de 
ce n-ar face-o. Oricum, fac tot ce doresc. Ar putea deschide 
o agenţie mare, cu reclamă luminoasă, poate reuşeşte s-o 
vadă şi poliţia! 

— Sarcasmul la o tânără domnişoară nu e doar nepotrivit 
ci şi necuviincios! o mustră Parr. 

Yale urmărea surâzând această discuţie. Dacă Thalia îl 
uimea uneori, trebuia să recunoască, erau momente când şi 
Parr îl uimea. Putea fi atât de răutăcios. 

— Unde ai fost aseară, domnişoară Drummond? întrebă 
Parr privind în pământ. 

— În pat, visam! 

— Probabil eşti somnambulă, altfel nu-mi explic ce făceai 
pe la nouă şi jumătate în spatele casei lui Froyant. 

— Asta e, va să zică? Ai găsit delicatele mele urme în 
grădină? La asta făcea aluzie şi domnul Yale adineauri. Nu, 
domnule inspector, nu sunt somnambulă. M-am plimbat 
prin parc. Îmi place singurătatea. 

Parr privea covorul cu mare atenţie. 

— Delicată domnişoară, dacă te mai plimbi prin parc 
păstrează distanţa cuvenită între dumneata şi Jack 
Beardmore. Ultima dată când l-ai urmărit l-ai cam speriat! 

De data asta nimerise ţinta. Thalia roşi şi încruntă 
sprâncenele. 

— Domnul Beardmore nu se sperie aşa de uşor şi apoi... şi 
apoi... 

Se întoarse şi ieşi repede din cameră. Când Parr plecă 
trecând prin biroul ei, Thalia îl privi supărată: 

— Sunt momente când te urăsc sincer, domnule inspector! 
zise ea furioasă. 


— Mă uimeşti, zise el calm. 

32. O excursie la ţară. 

Poliţia trecea prin momente grele. Coloane întregi prin 
ziare scriau despre ultima tragedie pusă în seama „Cercului 
purpuriu”, se făceau interpelări în parlament, se ţineau 
conferinţe cu uşile închise, iar Parr era întâmpinat cu 
nedisimulată răceală. Liste ale crimelor Cercului apăruseră 
în mai toate ziarele. Se făceau comentarii aspre la adresa 
lui Parr, cel însărcinat cu rezolvarea cazului. Parr ceru 
învoire pentru a face nişte cercetări în Franţa. Abia plecat, 
se discuta înlocuirea lui. Nu avea în conducerea poliţiei 
decât un singur susţinător, pe colonelul Morton, comisarul 
şef. Morton îl sprijinea din răsputeri deşi ştia că e în van. 
Yale trecu şi el pe la şefi şi preciză unele detalii în legătură 
cu mersul anchetei, sperând să-şi reabiliteze prietenul. 

— Eram şi eu acolo, cu datoria de a-l apăra pe Froyant, 
numai aşa se explică scăderea vigilenţei lui Parr. Am şi eu o 
parte de vină, insista Yale. 

— Nu vreau să te jignesc, domnule Yale, zise comisarul, 
lăsându-se pe spate în fotoliul adânc, însă acţiunile dumitale 
nu sunt oficiale şi nu cred că-l poţi ajuta pe Parr în vreun 
fel. A avut destule ocazii să-şi dovedească destoinicia şi le-a 
ratat pe toate. 

Yale se pregăti să plece, dezamăgit. Comisarul îl mai 
reţinu cu o întrebare: 

— Dumneata ne poţi da desluşirile necesare în legătură cu 
omul care l-a ucis pe James Beardmore. Ţi-l aminteşti pe 
Sibly, marinarul? 

— Desigur, zise Yale aşezându-se din nou. 

— Cine mai era în celulă când l-ai interogat? 

— Eu, Parr şi un stenograf. 

— Bărbat sau femeie? 

— Bărbat. Cred că era din serviciul poliţiei. Nimeni 
altcineva. Gardianul a intrat o dată sau de două ori. A adus 
apa în care a fost pusă la un moment dat otrava. 

Comisarul scoase dintr-un dosar o coală de hârtie. 


— Asta-i declaraţia gardianului. O să sar introducerea. lată 
ce spune: „Deţinutul şedea pe pat. Domnul Parr stătea în 
faţa lui, iar domnul Yale cu spatele la uşa celulei, care era 
deschisă. De la robinet am umplut un pahar pe care l-am 
lăsat puţin jos până m-am dus în altă celulă, unde am fost 
chemat. După câte ştiu era imposibil să se întâmple ceva cu 
paharul între timp, deşi uşa spre curte era deschisă. Când 
am intrat, domnul Parr mi-a luat paharul din mână şi mi-a 
cerut să nu-i mai deranjez”. Cum vezi, despre stenograf nu 
spune nimic. Crezi că era din penitenciar? 

— Sunt aproape sigur că era din serviciul Poliţiei. 

— Trebuie să-l întreb pe Parr, zise comisarul. 

Parr, întors din Franţa, le spuse că omul fusese angajat 
chiar în orăşelul respectiv, după ce ceruse relaţii despre el. 
În deruta iscată de moartea lui Sibly nu s-a mai gândit să-l 
interogheze. Declaraţia lui Sibly i-a fost dată scrisă la 
maşină şi îşi aduce aminte că l-a plătit pe stenograf. Asta 
era tot ce ştia Parr. Nu destul ca să-l lămurească pe 
comisar. 

Derrick Yale aşteptă sfârşitul convorbirii telefonice. Văzu 
faţa nemulțumită a comisarului, semn că nu aflase ce dorea. 

— Dumneata nu ţi-l aminteşti? 

— Nu, zise Yale. Şedea lângă Parr şi l-am văzut tot timpul 
numai din spate. 

Comisarul mormăi ceva despre neglijenţă, apoi zise: 

— Nu m-aş mira să aflu că stenograful era un agent al 
Cercului. A fost o neglijenţă criminală că pentru o afacere 
atât de gravă s-a apelat la un om neverificat. Da, Parr ne-a 
decepţionat. Oftă. Îmi pare rău în multe privinţe pentru el. 
Eu ţin la Parr, e un poliţist de şcoală veche pe care cei tineri 
nu-l preţuiesc. Nu are însuşiri extraordinare, dar a fost un 
lucrător bun. Acum, însă trebuie să plece. E lucru hotărât. 
I-am dat să înţeleagă cât am putut de delicat. Îmi pare rău. 

Yale se gândi că e o noutate pe care o ştia şi ultimul agent 
de circulaţie. 


Cel care părea cel mai puţin afectat era Parr însuşi. Îşi 
vedea de slujbă calm, iar când veni succesorul său să-şi 
vadă viitorul birou Parr îl primi chiar vesel. Într-o zi îl întâlni 
în parc pe Jack. Şi acesta fu surprins de buna dispoziţie a 
grăsunului inspector. 

— Cum e, inspectore, e gata cursa? 

— Da, aşa cred. Eu sunt aproape de „sosire”. 

— E imposibil să te retragi acum. Dumneata ai toate firele 
în mână. Nu pot fi chiar aşa de naivi şefii încât să renunţe la 
serviciile dumitale în aceste momente critice. Ţi-ai pierdut 
orice speranţă de a pune mâna pe ticăloşi? 

Parr se gândi că ei şi-au pierdut speranţa şi răbdarea, dar 
nu mai avea chef să discute despre conducerea poliţiei. 

Jack intenţiona să plece la moşie. De la moartea tatălui său 
nu a mai fost pe acolo. Nici acum nu s-ar fi dus dacă nu ar fi 
avut de rezolvat nişte contracte care nu se puteau rezolva 
în oraş. Hotărâse să rămână peste noapte în castel, locul 
dramei şi al altor amintiri triste. 

— Vasăzică pleci la ţară? Singur? întrebă Parr pe gânduri. 

— Da. Ghicind gândurile celuilalt, continuă: Nu vrei să vii 
cu mine, domnule Parr? Mi-ar face o mare plăcere dacă ai 
putea veni. 

— Cred că se descurcă şi fără mine, zise Parr mâhnit. Da, 
vin cu plăcere. Aş vrea să mai cercetez o dată terenul. 

Ceru două zile libere. 1 se acordară chiar cu oarecare 
grabă. Şefii lui păreau bucuroşi să-i dea concediu pentru 
totdeauna. 

Jack voia să plece chiar în acea seară, aşa că Parr trecu pe 
acasă şi-şi făcu bagajul. 

Nu era un sezon plăcut pentru călătoria cu maşina, aşa că 
aleseră trenul. Înainte de plecare inspectorul lăsă un bilet 
pentru Yale: „Poate vor interveni evenimente care vor 
reclama prezenţa mea în oraş. Anunţă-mă neîntârziat.” 

33. Afişul. 

Jack nu avu în Parr un tovarăş de drum prea agreabil. 
Inspectorul îşi luase cu sine un maldăr de ziare din care citi 


cu sârg toate articolele despre „Cercul purpuriu”. Jack se 
miră că, oricât de nepăsătoare i-ar fi fost firea, Parr se 
putea distra citind frazele injurioase la adresa lui. Îşi 
exprimă surprinderea. Inspectorul lăsă ziarul din mână, îşi 
luă jos şi ochelarii ieftini şi zise: 

— Ah, ştii, critica n-a stricat niciodată. Numai când cineva 
ştie că a greşit îl deranjează critica. Eu unul ştiu că am 
dreptate şi, deci, pot să spună, din partea mea, ce vor. 

— Crezi, într-adevăr, că ai dreptate? În legătură cu ce? 
întrebă Jack, curios. Parr însă nu catadicsi să răspundă. 

Ajunseră în gară. Până la castel erau vreo trei mile, pe 
vremuri plimbarea preferată a lui Jack. Acum făcură drumul 
cu maşina. Servitorul lui Jack plecase din timp pentru a 
pregăti cele necesare şederii stăpânului. Îi aştepta la 
intrare şi îi întinse lui Parr o telegramă: 

— De când e aici? 

— A sosit acum cinci minute, domnule. A adus-o un poştaş 
cu bicicleta. 

Inspectorul citi telegrama. Era de la Yale: „Vino imediat la 
Londra. Incidente neplăcute.” 

Parr i-o întins şi lui Jack. 

— Deci trebuie să te întorci? Destul de neplăcut. Primul 
tren e abia la ora nouă, zise întristat Jack. 

— Nu plec, hotări liniştit Parr. Nimeni nu mă poate obliga 
să mai fac astă seară un drum cu trenul. Să aştepte. 

Comportarea lui Parr ca răspuns la o telegramă urgentă 
nu se potrivea cu imaginea pe care Jack şi-o făcuse despre 
el. Era chiar dezamăgit, chiar dacă îi surâdea ideea de a nu 
rămâne singur în castel noaptea. Casa i se părea bântuită 
de umbre. 

Parr mai citi o dată telegrama. 

— A fost trimisă o jumătate de oră după plecarea noastră. 
Pot da un telefon? 

— Desigur. 

Jack îi arătă aparatul. 


Parr prinse legătura după un sfert de oră. 1 se auzi vocea 
un timp, apoi reveni în salon: 

— Aşa cum mi-am închipuit, telegrama era falsificată. Am 
vorbit cu Yale. 

— Bănuiai că e o înşelătorie la mijloc? 

— Da. Sunt aproape la fel de şiret ca Yale, adăugă râzând. 

Petrecură seara jucând pichet, un joc în care Parr era 
mare meşter. Era de părere că nu există joc de cărţi în doi 
mai captivant decât acesta. Seara trecu plăcut şi pe 
nesimţite. Jack constată cu mirare că se făcuse miezul 
nopții. 

Inspectorul fu condus în fosta cameră a lui James 
Beardmore. O încăpere mare, înaltă, cu trei ferestre largi. 
Era luminată cu acetilenă ca, de altminteri, toată casa. 

— Dumneata unde dormi? întrebă Parr. 

— Alături. 

Se retrase fiecare în camera sa. Parr auzi cum Jack 
închide uşa. Îşi scoase haina şi vesta şi îmbrăcă pe deasupra 
un halat vechi de mătase. Stinse lumina şi ridică jaluzelele. 
Noaptea era destul de luminoasă încât să găsească drumul 
spre pat. Se culcă şi-şi trase plapuma peste cap. Avea o 
metodă de adormit mai puţin cunoscută. Stătea cu ochii 
deschişi în întuneric. Se întoarse într-o parte şi-şi aţinti 
privirea asupra celei mai apropiate ferestre pe care o 
lăsase deschisă. 

Spre dimineaţă, se trezi brusc şi se duse tiptil la fereastră. 
Auzise un zgomot uşor, ca de maşină. Acum era din nou 
liniştit. Se duse la baie, se spălă pe faţă şi se şterse 
puternic. Reveni la fereastră şi se aşeză pe un scaun în aşa 
fel încât avea sub ochi intrarea casei. După vreo jumătate 
de ceas văzu o umbră furişându-se din umbra copacilor şi 
dispărând apoi imediat. O revăzu apoi în apropierea casei. 
Părăsi odaia, ieşi în coridor şi cobori scările. Uşa mare de la 
intrare era zăvorâtă aşa că pierdu câtva timp până reuşi s-o 
deschidă. leşi în noapte. Nu desluşi pe nimeni. Se furişă 
până la colţul casei. Tot nimeni. Reveni la intrarea 


principală. Atunci auzi din nou zgomotul unei maşini care se 
îndepărta. Vizita nocturnă se încheiase. 

Zăvori la loc uşa şi urcă în cameră. Vizita era misterioasă. 
Era clar că fusese un bărbat şi că acel bărbat nu-l văzuse pe 
Parr şi nu se ştia observat. 

Dimineaţa, la micul dejun, află scopul vizitatorului nocturn. 
Jack stătea în faţa căminului citind o hârtie cam mototolită. 
Un mic afiş scris de mână, cu litere de tipar. Parr ştia că e 
un mesaj din partea Cercului înainte de a-i citi conţinutul. 

— Ce crezi despre asta? întrebă Jack când îl văzu pe 
detectiv intrând. Am găsit vreo şase de astea pe copacii din 
parc. Asta era chiar sub fereastra mea! 

Parr citi: „Datoria tatălui dumitale a rămas neplătită. Poţi fi 
iertat de ea dacă-i convingi pe Yale şi Parr să-şi oprească 
ancheta. De la persoane particulare nu vom mai pretinde 
nimic”, era adăugat cu litere mai mici, un fel de post- 
scriptum. 

— Deci asta făcea: lipea afişe, zise Parr. Mă miram de ce o 
fi plecat aşa de repede?! 

— L-ai văzut? se miră Jack. 

— În fugă, doar. Eram foarte sigur că va veni, dar mă 
aşteptam la fapte mai spectaculoase. 

În timpul dejunului nu mai scoase nici o vorbă. La 
întrebările lui Jack răspunse monosilabic. Abia când se 
aflară mai târziu în grădină Parr întrebă pe neaşteptate: 

— Tare aş vrea să ştiu dacă tipul ştie că dumneata o iubeşti 
pe Thalia Drummond? 

— De ce întrebi asta? se înroşi îngrijorat Jack. Crezi că vor 
întreprinde ceva împotriva ei? 

— Dacă i-ar fi de folos ar scăpa de Thalia cât ai bate din 
palme! zise Parr, oprindu-se. Destul. Până aici. 

— Credeam că vrei să mergi pe drumul pe care a venit 
Marl atunci, în dimineaţa aceea. 

— Nu. Voiam să văd numai din ce direcţie s-a apropiat de 
casă. Poţi să-mi arăţi exact în ce loc a avut şocul acela? 


— Da, cum să nu, zise Jack amabil, fără să înţeleagă la ce 
foloseau toate astea! A fost mai aproape de casă. Îmi aduc 
aminte exact fiindcă a călcat un trandafir sărind într-o parte 
şi firul e rupt şi acum. Uite, ăsta e! 

— Da. E foarte important de ştiut asta. Ştiam că a minţit, 
zise el după ce privise câteva secunde înspre casă. De aici 
nu se vede terasa. Marl mi-a spus că în momentul crizei îl 
văzuse pe tatăl dumitale pe terasă. La început am crezut că 
s-a speriat de ceva în legătură cu el. Parr îi povesti 
amănunţit spusele lui Mari. 

— Pot să aduc şi eu un argument că a minţit, spuse Jack. 
Tata a stat toată dimineaţa în bibliotecă şi a ieşit din casă 
doar când noi am ajuns pe treptele de la intrare. 

Parr făcu o schiţă în carneţelul scos din buzunar. Castelul, 
terasa, grădina, gardul pe unde, probabil, intrase Marl. În 
dreapta un tufiş şi o umbrelă de soare. 

— Aici îi plăcea tatei să stea ore întregi. Bătea vântul şi în 
cele mai călduroase zile şi era, în acelaşi timp, adăpostit. 

Parr se învârti pe călcâie privind de jur împrejur. 

— Cred că am văzut tot ce era de văzut. 

Se apropiară de casă şi vorbiră din nou despre afişe. 

— A fost un pas greşit din partea „Cercului”. Pot să jur că 
nu asta a avut de gând la început şi că s-a răzgândit în 
ultimul moment. 

Se aşeză pe trepte plimbându-şi privirea înjur. Era atât de 
neînsemnat sărmanul Parr, se gândi Jack. Mic şi rotofei, cu 
o faţă lipsită de expresie, era atât de departe de imaginea 
pe care şi-o făcuse tânărul despre criminalişti. 

— Cred că a venit să ceară suma pe care o datora tatăl 
dumitale. Vorbea, înainte de a fi ucis, despre o mare 
lovitură. Pe drum s-a gândit că ar fi mai bine să ne oblige să 
încetăm, eu şi Yale, cercetările. Se amăgeşte, ticălosul! Mai 
arată-mi o dată afişul. 

Jack îl aduse. 

— Aşa cum am bănuit, a fost scris în grabă. Poate în 
maşină. Oare ce mai coace la ora asta? Avea s-o afle curând. 


Servitorul veni să-l anunţe că sună telefonul de vreo cinci 
minute. 

— E pentru dumneata, zise Jack. 

Parr recunoscu vocea colonelului Morton. 

— Parr, vino imediat la Londra. Trebuie să asişti la o 
şedinţă a cabinetului. 

Parr puse receptorul în furcă şi zâmbi. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ajung membru al Cabinetului, râse Parr în hohote, cum 
rar i se întâmpla. 

34. Încercarea de şantaj asupra guvernului. 

Ziarele londoneze publicaseră deja cea mai senzaţională 
dintre veşti: „Cercul purpuriu” dăduse un ultimatum 
guvernului. Pe scurt, iată cum s-au petrecut lucrurile: 
Fiecare membru al guvernului a primit câte un mesaj 
dactilografiat, cu un cerc purpuriu într-un colţ, având 
următorul conţinut: „Strădania poliţiei oficiale sau 
particulare, genialitatea lui Derrick Yale şi osteneala 
inspectorului Parr n-au fost în măsură să împiedice 
activitatea noastră. Nu sunt cunoscute toate succesele 
noastre. Adesea am fost constrânşi în mod neplăcut să 
îndepărtăm diverse persoane din calea noastră. Nu din 
răzbunare, ci ca avertisment. Astăzi dimineaţă, de pildă, ne- 
am îndeplinit dizgraţioasa datorie a-l lichida pe avocatul 
Samuel Heggitt care, angajat de răposatul Harvey Froyant, 
se apropiase neîngăduit de persoana noastră. Spre norocul 
colegilor din cadrul firmei sale, n-a avut colaboratori în 
această afacere. Corpul său va fi găsit lângă calea ferată 
între Brixton şi Marsden. 

Poliţia dovedindu-se cu totul neputincioasă vizavi de noi, 
fiind totodată de acord cu autorităţile că am ajuns cel mai 
mare pericol pentru societate, ne-am hotărât să ne încetăm 
activitatea, însă cu o condiţie: să ni se pună la dispoziţie un 
milion de lire sterline. Modul în care va fi făcută tranzacţia 
îl vom stabili ulterior. Banii vor fi însoţiţi de un certificat de 
amnistie de care să ne putem servi în cazul în care vom fi 


descoperiţi. Refuzul dumneavoastră va avea urmări 
neplăcute. Aveţi mai jos lista a doisprezece parlamentari pe 
care îi considerăm din această clipă ostateci, ei garantând 
împlinirea cererilor noastre. Dacă până la sfârşitul 
săptămânii guvernul nu va fi de acord cu târgul pe care îl 
propunem, unul dintre cei doisprezece va muri”. 

Primul om pe care-l întâlni Parr la întoarcerea de la castel 
fu Derrick Yale. Pentru prima dată părea îngrijorat. 

— Mi-a fost teamă de această încheiere, zise Yale. E foarte 
ciudat că acest ultimatum a apărut exact când credeam că 
sunt la un pas de prinderea capului bandei. 

Îl luă pe Parr de braţ şi se plimbară în sus şi în jos pe 
coridorul posomorât. 

— Povestea asta îmi strică planul de a merge la pescuit, 
zise Yale. 

— Ah, da! astăzi este ziua morţii dumitale! Cred că în 
„amnistia” promisă de „Cercul purpuriu” intri şi dumneata. 

Yale râse. 

— Înainte de a merge la şedinţa de cabinet, vreau să-ţi 
spun, Parr, că poţi conta pe tot sprijinul meu. Mi s-a propus 
să lucrez oficial pentru anchetarea cazului. Le-am spus că 
dumneata eşti cel mai competent şi că lucrez numai sub 
comanda dumitale. 

— O, mulţumesc. S-ar putea ca şefii să fie de altă părere. 


Şedinţa se ţinu la Ministerul de Interne. Toţi cei care 
primiseră avertismentul erau de faţă. Fu chemat întâi Yale, 
apoi Parr. Îi cunoştea pe cei mai mulţi din vedere. Însă Parr 
făcea parte din alt partid şi nu-l respecta pe niciunul dintre 
ei. Simţea o atmosferă ostilă. Primul ministru i se adresă 
destul de ţeapăn. 

— Discutăm cazul „Cercului purpuriu” care a devenit 
aproape o problemă de stat. Caracterul periculos a fost 
accentuat de avertismentul de astăzi. Ai citit, desigur, în 
ziare! 

— Da, domnule, confirmă inspectorul. 

— N-o să ascund că suntem extrem de nemulţumiţi de felul 
în care ai condus cercetările. Ai avut toată puterea, chiar... 

Parr îl întrerupse politicos: 

— V-aş ruga să nu pomeniţi aici ce împuterniciri şi ce 
privilegii mi-au fost acordate. 

— Bine, fu de acord prim-ministrul, mirat. Oricum, cu 
toate privilegiile, n-ai fost în stare să-l aduci pe criminal în 
faţa justiţiei. Intenţia noastră a fost de a-i încredința cazul 
lui Derrick Yale, deşi în ultima vreme n-a fost nici el mai 
priceput. Domnul Yale vrea să lucreze, însă, sub comanda 
dumitale şi am acceptat. Demisia dumitale a fost prezentată 
comisarului şi, de formă, primită. Deocamdată lăsăm 
lucrurile aşa cum sunt. Trebuie să înţelegi, domnule Parr, că 
este absolut imposibil să ne supunem pretențiilor „Cercului 
purpuriu”. Ar fi să negăm toate legile şi să discredităm 
autoritatea. Avem încredere că îţi vei lua în grijă apărarea 
celor doisprezece parlamentari. Este în joc cariera 
dumitale. 

Parr se ridică încet şi spuse: 

— Dacă „Cercul purpuriu” se ţine de cuvânt, vă garantez 
că nici unui membru al guvernului nu i se va întâmpla 
nimic. Dar că îl voi şi putea prinde pe ticălos, asta nu pot 
promite. 

— Cu Heggitt n-a fost o glumă, nu? 


— Nu, domnule prim-ministru. A fost descoperit azi 
dimineaţă în locul pomenit de „Cerc”. 

— Regretabil, foarte regretabil. Lanţul acesta de crime 
odioase pare să nu aibă sfârşit. 

La ieşirea din Whitehall, Yale şi Parr găsiră o mulţime de 
oameni adunaţi în piaţă. Toată lumea aflase despre 
ultimatumul adresat guvernului. La vederea lui Yale, 
mulţimea ovaţionă, pe Parr nepărând să-l bage în seamă. 

„Cercul purpuriu” era senzaţia zilei. Apăruseră afişe, se 
discuta, se făceau pronosticuri. 

Thalia Drummond îşi ridică ochii la apariţia şefului ei. În 
faţa ei se afla ziarul de seară. Derrick descoperi pe chipul ei 
interesul şi uluiala. 

— Ei, domnişoară, ce zici de ultima lor ispravă? 

— E colosală şi chiar, în unele privinţe, admirabilă. 

— Nu văd ce găseşti de admirat, zise el serios. Ai o 
concepţie foarte ciudată şi sucită despre lucrurile astea. 

— Aşa crezi? zise ea cu răceală. Nu trebuie să uiţi, 
domnule Yale, că eu însămi sunt ciudată şi sucită. 

Yale o privi lung. Ea îi prinse privirea fără să clipească. 

— Cred că poţi fi mulţumită că Johnson din Mildred Street 
nu mai primeşte mesajele dumitale. 

Ea tăcu. 

— Probabil că-mi voi muta biroul la Direcţia Poliţiei. Sunt 
convins că nu-i un loc agreabil pentru dumneata, aşa că te 
voi lăsa aici să-ţi vezi de treburile obişnuite. 

— Dumneata te-ai însărcinat cu prinderea „Cercului 
purpuriu”? întrebă ea, calm. 

— Da. Inspectorul Parr conduce ancheta şi eu voi lucra cu 
el. 

Yale nu mai adăugă nimic. Toată dimineaţa se ocupă cu 
rezolvarea corespondenţei. La prânz, plecă să mănânce şi-i 
spuse că nu se mai întoarce la birou. 

Abia plecase Yale că sună telefonul. La auzul vocii de la 
celălalt capăt al firului, era aproape să scape receptorul din 
mână: 


— Da, domnule Beardmore, eu sunt. Bună dimineaţa! 

— Yale e acolo? întrebă el. 

— Tocmai a plecat şi nu revine astăzi. Dacă vrei să-i 
comunici ceva important, încerc să-l găsesc, zise ea 
străduindu-se să-şi păstreze cumpătul. 

— Nu ştiu dacă e important, ezită Jack. Am făcut ordine 
printre hârtiile tatălui meu şi am descoperit o grămadă de 
lucruri despre Mari. 

— Marl? întrebă ea încet. 

— Da. Se pare că tatăl meu ştia mai mult despre Marl 
decât bănuiam noi. Ştiai că a făcut închisoare? 

— Asta mi-o puteam imagina, răspunse Thalia. 

— Tata se informa despre toţi cei cu care urma să se 
lanseze în afaceri. Despre Marl luase informaţii printr-un 
birou francez. Era un ticălos, mă mir că tata a lucratcuel. 
Este şi un document ciudat. Un plic sigilat cu titlul 
„Fotografia execuţiei”. Tata nu l-a desfăcut. Avea oroare de 
aceste lucruri groaznice. 

— Dumneata l-ai deschis? întrebă repede Thalia. 

— Nu. Dar de ce te agiţi aşa? se miră el. 

— Jack,vrei să-mi faci o plăcere? 

Era prima dată când Thalia îi spunea pe numele mic. Ea îl 
simţi roşind. 

— Da...da... se-nţelege, Thalia. Fac orice pentru dumneata, 
bâlbâi el emoţionat. 

— Promite-mi că nu deschizi plicul! îl rugă ea, grav. Pune 
toate hârtiile despre Mari într-un loc sigur. Promiţi? 

— Promit, se supuse el. Ce dorinţă ciudată. 

— Ai mai vorbit cu cineva despre asta? 

— I-am scris inspectorului Parr câteva cuvinte. 

— Ah, exclamă ea nemulțumită. Promite-mi că nu mai 
vorbeşti cu nimeni, mai ales despre fotografie. 

— Promit, Thalia. Dacă doreşti, ţi-o trimit. 

— Nu, te rog să nu faci asta, zise Thalia şi întrerupse 
convorbirea. 


Mai stătu o vreme pe gânduri, încruntată, apoi se ridică, 
îşi luă pălăria, încuie biroul şi plecă la masă. 

35. Thalia ia masa cu un ministru. 

Ziua de 4 trecu şi Derrick Yale era încă în viaţă. 

— Am pierdut şi pescuitul, se lamentă el către Parr, cu 
care împărțea biroul la Poliţie. 

— Decât să te pierdem noi din vedere mai bine pierzi un 
pescuit. Sunt convins că nu te-ai fi întors de acolo. 

Yale râse. 

— Ce încrede ai în „Cercul purpuriu 

— Până la un anumit punct, am, recunoscu inspectorul 
fără să-şi ridice ochii de pe hârtia la care lucra. 

— Am auzit că Brabazon a făcut o declaraţie, zise Yale. 

— Da, însă nu aduce mai nimic nou. Câteva desluşiri abia. 
A declarat că de multă vreme schimba banii pe care Cercul 
îi lua de la victimele sale. Nu ştia mare lucru. Ne-a povestit 
şi cum a intrat el în bandă. Bineînţeles că de la acea dată e 
responsabil de faptele sale. 

— Vrei să-l acuzi de asasinarea lui Marl? 

— Nu, n-avem destule dovezi pentru asta. 

Puse sugativa pe hârtie, o împături şi o puse într-un plic. 

— Ce ai descoperit în Franţa? N-am avut încă prilejul să te 
întreb. 

Parr se rezemă de spătarul scaunului, îşi aprinse luleaua şi 
abia pe urmă răspunse: 

— Aproape tot atât cât a aflat şi bietul Froyant. Am mers 
pe aceeaşi pistă. [ineam să aflu despre Marl şi trecutul lui. 
Ştii că făceau parte dintr-o bandă, el şi prietenul lui, 
Lightman... aşa cred că-l chema. Au fost condamnaţi la 
moarte. Lightman trebuia să fie ghilotinat, dar din cauza 
neândemnării călăului a scăpat cu viaţă şi a fost deportat la 
Cayenne în Insula Dracului. Se pare că a murit acolo. 

— A evadat, a zis calm Yale. 

— Ce? Cum naiba a reuşit? De altfel, eu m-am interesat de 
Mari, nu de Lightman. 

— Dumneata ştii franţuzeşte, domnule Parr? întrebă Yale. 


LIA 
! 


— Foarte bine. De ce întrebi? 

— Nu, nimic. Mă miram doar cum te-ai descurcat cu 
cercetările în Franţa. 

— Vorbesc franţuzeşte chiar foarte bine, întări Parr, gata 
să schimbe vorba. 

— Lightman a evadat. Aş vrea să ştiu pe unde se ascunde 
acum. 

— O, asta nu mă prea interesează, zise Parr nerăbdător. 

— Se pare că nu eşti singurul care s-a interesat de Mari. Ai 
pe masă o înştiinţare de la Jack Beardmore. Te anunţă că a 
descoperit hârtii referitoare la Felix. Tatăl său se informase 
asupra lui, era un om prevăzător. 

Yale îi mai spuse că a fost invitat la masă de comisar. Parr 
nu se simţi jignit că el n-a fost chemat, avea şi aşa destule 
pe cap în legătură cu paza membrilor guvernului ca să-şi 
mai piardă vremea cu asemenea invitaţii plicticoase. 

De altfel, prezenţa lui ar fi fost jenantă. Yale avea să-i 
comunice ceva comisarului ce Parr era mai bine să nu audă. 
Lăsă bomba să explodeze aproape de sfârşitul mesei. 
Comisarul fu aşa de surprins că rămase cu gura căscată: 

— Cineva din Direcţia Poliţiei?! întrebă neîncrezător. 
Imposibil, domnule Yale. 

— Eu n-aş spune că e chiar atât de imposibil. Nu vi se pare 
că sunt destule semne care duc la concluzia asta? Este 
mereu cineva care e cu un pas înaintea noastră. Ne 
zădărniceşte fiecare nouă iniţiativă. E, cu siguranţă, cineva 
care a avut acces în celula lui Sibly şi l-a omorât. Cine 
altcineva decât un ins din Direcţia Poliţiei? Luaţi, apoi, cazul 
Froyant - o grămadă de poliţişti în jurul casei. N-a ieşit şi n- 
a intrat nimeni! 

— Să vorbim mai limpede, domnule Yale. De fapt, îl acuzi 
pe Parr. 

— Sigur că nu, râse Yale. Nu cred că Parr are vreo urmă 
de instinct criminal. Dar dacă judecaţi întâmplările şi vă 
gândiţi la fiecare circumstanţă, trebuie să vă sară în ochi că 
nu poate fi vorba decât despre o persoană cu autoritate. 


— Parr? întrebă, iar, comisarul. 

— Nu vreau să mă gândesc neapărat la Parr, zise Yale, 
muşcându-şi uşor buzele. Mai degrabă vreau să cred că e 
victima unui subaltern în care are prea mare încredere. Să 
mă înţelegeţi exact: nu m-aş da îndărăt să-l acuz pe Parr, 
dacă cercetările ar duce într-acolo. Şi pe dumneavoastră v- 
aş acuza dacă aş avea dovezi. 

Comisarul părea impresionat. 

— Pot să te asigur că nu ştiu nimic despre „Cercul 
purpuriu”, zise el morocănos, apoi dându-şi seama de 
naivitatea protestului său, începu să râdă. 

— Cine e fata de acolo? întrebă comisarul arătând înspre o 
pereche aflată la o masă în cealaltă parte a restaurantului. 
Se tot uită încoace, spre dumneata! 

— Tânăra aceea? zise Yale prudent. E o domnişoară Thalia 
Drummond, iar partenerul ei e, dacă nu mă înşel, onorabilul 
Raphael Willings, membru al guvernului, unul dintre cei 
doisprezece, ameninţaţi de „Cerc”. 

— Thalia Drummond? Parcă a fost arestată nu demult, nu? 
Fosta secretară a lui Froyant. 

— Da, confirmă Yale. O mare enigmă. Cea mai mare 
enigmă pentru mine. Are în ea o nepăsare pe care n-o 
pricep deloc. Oare cum ajunge o fată ca ea să cunoască un 
ministru? 

Derrick Yale nu putea găsi un răspuns convenabil propriei 
întrebări. La un moment dat Thalia şi ministrul se ridicară şi 
o luară spre ieşire trecând pe lângă masa lui Derrick şi a 
comisarului. Thalia întâlni privirea scrutătoare a patronului 
ei, zâmbi, salută peste umăr şi-i şopti ceva domnului cam 
bătrâior care o însoțea. 

— Ei, ce ziceţi de asta? întrebă Yale. 

— Am impresia că-i vei spune vreo două acestei 
domnişoare când te întorci la birou. 

Thalia era deja la birou, ajunsese înaintea lui cu câteva 
minute. Yale nu era tipicar, dar de data asta îl scosese din 
sărite comportarea fetei. 


— Domnişoară Drummond, de ce ai părăsit biroul când te 
rugasem insistent să n-o faci cât timp lipsesc eu? 

— Şi domnul Willings m-a rugat la fel de insistent să iau 
masa cu el, răspunse Thalia cu un surâs inocent pe buze. 
Cum puteam refuza un membru al guvernului? 

— De unde îl cunoşti? 

Ea îl privi rece şi răspunse obraznic: 

— Există mai multe feluri de a face cunoştinţă cu bărbaţii. 
Un anunţ matrimonial în ziar, întâlniri în parc, poţi fi 
prezentată. Acesta din urmă e cazul meu. 

— Când i-ai fost prezentată? 

— Azi noapte pe la două. Merg uneori să dansez la Merro- 
Club. E o distracţie la cei de vârsta mea. Acolo ne-am 
cunoscut. 

Yale scoase bani din buzunar şi îi aşeză pe birou. 

— Ai aici leafa pe săptămâna asta, domnişoară, zise calm. 
De astăzi nu mai am nevoie de serviciile dumitale. 

Sprâncenele ei se înălţară: 

— Ai renunţat la ideea de a mă aduce pe drumul cel bun, 
domnule Yale? întrebă Thalia cu atâta seriozitate că 
detectivul rămase o clipă interzis, apoi izbucni în râs. 

— Dumneata nu poţi fi îndreptată, domnişoară. Multe pot 
eu ierta. Dacă lipseau bani treceam cu vederea amănuntul. 
Nu pot admite, însă, să-mi nesocoteşti instrucţiunile. 

Thalia luă banii şi-i numără tacticos. 

— Exact, nici o centimă mai mult, zise ea ironic. Domnule 
Yale, cred că eşti scoţian! 

— Nu văd decât o cale ca să fii îndreptată, zise acesta 
serios, căutându-şi cuvintele. Să te ia cineva de soţie. Sunt 
aproape hotărât să fac această încercare. 

Thalia izbucni în hohote de râs: 

— Eşti foarte spiritual şi pe deasupra şi filantrop. Apoi, 
serios: Trebuie să recunoşti, domnule Yale, că mă priveşti 
ca pe un experiment şi nu ai mai multă simpatie pentru 
mine decât pentru musca de pe perete. 


— Da, ai dreptate, nu sunt îndrăgostit de dumneata, dacă 
asta vrei să spui. 

— La aşa ceva m-am gândit, zise Thalia. Sunt de acord şi 
cu concedierea şi cu leafa şi-ţi mulţumesc pentru ocazia 
oferită de a lucra pentru un geniu. 

Yale încheie conversaţia ca şi când ar fi fost vorba de 
afaceri nu tocmai rentabile. Spuse ceva şi despre o 
scrisoare de recomandare. Cu aceasta, incidentul luă 
sfârşit. Trecu în biroul lui fără să închidă măcar uşa. 

Pentru Thalia afacerea era mai gravă. Existau două 
posibilităţi: ori Yale o bănuia şi atunci era rău, ori 
concedierea era un şiretlic făcând parte dintr-un plan mai 
vast de a o distruge şi atunci era tot rău. 

În drum spre casă se gândi la aluzia cu Johnson din 
Mildred Street. Poate era mai mult decât faptul că se ştia 
despre legăturile ei cu „Cercul purpuriu”. Ajunsă acasă găsi 
o scrisoare. Era de la Cerc. Citi următoarele: „Ai procedat 
corect, exact cum ţi-am cerut. Bine jucată cunoştinţa cu 
Willings. Vreau să cunosc slăbiciunile acestui om, felul de a 
gândi, care e atitudinea guvernului faţă de propunerile 
mele. Rochia pe care ai purtat-o azi n-a fost destul de 
potrivită. Nu trebuie să faci economie când e vorba de 
îmbrăcăminte. Derrick Yale te va concedia astăzi. Să nu-ţi 
faci probleme: nu mai e necesară prezenţa dumitale în 
biroul lui. Astă seară vei lua masa cu Willings care are o 
mare slăbiciune pentru femei. Dacă se poate, du-te la el 
acasă. Are o colecţie de săbii de care e foarte mândru. 
Trebuie să cunoşti planul casei.” 

În plic erau şi două bancnote de câte o sută de lire. Le 
strecură în poşetă cu o figură extrem de concentrată. 

36. întrunirea Cercului purpuriu. 

Domnul Raphael Willings era un om ambițios. Deşi nu avea 
decât vreo patruzeci de ani, izbutise să intre deja în 
cabinetul guvernului. Nu se bucura de popularitate. Nu-l 
iubeau nici poporul, nici colegii. Destoinicia îi era apreciată 
- era cel mai bun orator din parlament - dar nu avea nimeni 


încredere în el. Se arătase de prea multe ori inconsecvent 
încât era şi de mirare că se cocoţase atât de sus. Avea însă 
câţiva susţinători foarte devotați, destui încât să nu poată fi 
clintit din funcţie. Printre colegi, avea un prost renume. 
Fără să intrăm în detalii dezonorante, puţin a lipsit să nu fie 
implicat într-un proces de divorţ destul de dubios. Era aşa 
de puţin agreat încât poliţia făcuse de câteva ori deja razie 
la cluburile pe care le frecventa, Merro-Club în primul rând. 
Raziile urmăreau să-l compromită pe acest politician 
uşuratec. Poliţia fusese ajutată de soţia unui coleg. De aici 
articolul injurios la adresa soţului, apărut în ziarul lui 
Willings. Ca urmare, individul a fost obligat să se retragă 
din viaţa publică... 

Willings era un bărbat atrăgător deşi cam pleşuv şi cam 
rotofei. Ar fi fost îngrozit dacă ar fi ştiut că această întâlnire 
fusese pusă la cale de „Cercul purpuriu”, care avea agenţi 
în toate mediile. Vreo sută de oameni de toate profesiunile - 
bancheri, contabili, directori de hoteluri. Câteodată nu 
aveau altceva de făcut decât să mijlocească o întâlnire între 
doi oameni dorită de Cerc. 

Organizaţia era desăvârşită. Pe o cale misterioasă Cercul 
prindea de veste despre mizeria sau nenorocirea cuiva. 
Uneori, înainte de a afla cel lovit că se apropie o primejdie. 
Au fost angajaţi separat. Nu se cunoşteau unii pe alţii şi nici 
pe şef nu-l cunoşteau. Rolul lor era adesea ridicol de mic şi 
de neînsemnat şi ignorau adevărata ţintă a ceea ce făceau. 
Unii dintre cei recrutaţi s-au speriat şi s-au predat poliţiei. 
Aşa s-au aflat amănunte. De frica urmărilor unei trădări 
majoritatea dintre ei erau credincioşi şefului necunoscut. 
Era de admirat mecanismul perfect al spionajului. 

În ziua în care Derrick Yale a fost chemat la masă de 
comisar, agenţii au primit invitaţii la o întrunire a Cercului, 
prima întrunire de altfel. Toţi au primit indicaţii precise: ce 
să îmbrace, unde să meargă, ce au de făcut ca să nu fie 
recunoscuţi de ceilalţi. Şovăitorii, nemulţumiţii n-aveau ce 
căuta printre ei. 


S-ar fi putut trăda. 

Pentru Thalia această întrunire avea să fie cea mai 
interesantă amintire cu „Cercul purpuriu.” 

Multe biserici sunt în City, însă niciuna atât de veche ca St. 
Agnes din Powder-Hill. Scâpase din marele incendiu al 
Londrei pentru a fi copleşită de oraşul comercial care se 
ridica în jur, sufocând-o. Magazii şi hale făceau ca turnul ei 
abia să se mai zărească. Enoriaşii puteau fi numărați pe 
degete, deşi erau în stare să susţină un preot care predica 
săptămânal. Pe vremuri biserica fusese înconjurată de un 
cimitir şi osemintele credincioşilor odihneau la umbra 
bisericii. Oraşul, lacom, nu putea risipi atâta teren. 
Osemintele au fost mutate în alt loc şi deasupra cavourilor 
s-au ridicat case de comerţ. Intrarea în biserică se afla pe o 
ulicioară şi figurile care treceau pe drumul neluminat 
dispăreau în întuneric prin porţi invizibile. 

În această biserică ţinu „Cercul purpuriu” prima şi ultima 
întrunire a membrilor săi. Organizarea era şi aici 
admirabilă. Fiecare membru avea stabilită exact, în minute, 
ora la care trebuia să sosească, să nu ajungă doi deodată. 
Întrunirea avea loc între două ronduri ale poliţiei. 

Thalia a venit foarte punctual. A urcat două trepte, i s-a 
deschis o uşă, s-a strecurat înăuntru. Încăperea era slab 
luminată, doar de o luminiţă filtrată prin vitralii. 

— Mergi drept înainte, şopti o voce, aşează-te la capătul 
băncii din dreapta. 

Mai erau şi alţi oameni în biserică, îi putea distinge. Erau 
grupaţi doi câte doi. Întrunirea era lugubră. După scurt 
timp apăru omul de la uşă şi se rezemă de grilajul altarului. 
Cei din încăpere ştiură de la primele cuvinte că se află în 
faţa şefului lor. Vocea suna adânc, înăbuşit. Thalia 
presupunea că purta un văl pe faţă ca atunci, la prima 
întâlnire. 

— Prieteni, zise el, răspicând cuvintele. A sosit timpul ca 
societatea noastră să fie dizolvată. Aţi citit anunţul meu din 
ziare. M-am hotărât ca 20 % din banii pe care va fi nevoit 


guvernul să mi-i dea să-i împart cu voi, cei care m-aţi slujit. 
Să nu vă temeţi că am putea fi prinşi. Patrula poliţiei trece 
abia peste un sfert de oră şi vocea mea nu se aude de afară. 

Continuă, mai aspru: 

— Cei care plănuiesc trădări şi cred că această întrunire 
va însemna pieirea mea să afle că în această noapte 
arestarea mea este imposibilă. Poliţia a fost în două cazuri 
foarte aproape de identificarea mea. Pe urmele mele se află 
Derrick Yale, care mi se pare destul de abil şi inspectorul 
Parr care nu poate fi ignorat. În acest moment critic vă rog 
pe toţi să mă sprijiniți. Mâine veţi primi instrucţiuni asupra 
modului în care va trebui să vă comportaţi. Vor fi atât de 
detaliate încât va fi cu neputinţă să greşiţi. Gândiţi-vă că 
primejdia este şi pentru voi la fel de mare şi că nici 
recompensa nu e mică. Acum părăsiţi biserica la interval de 
treizeci de secunde unul de celălalt. Cei din dreapta să 
înceapă acum! 

Figuri cenuşii alunecau pe lângă el dispărând prin uşa din 
stânga amvonului. Bărbatul aşteptă până se goli biserica 
apoi plecă şi el, încuind uşa în urmă. Ceasornicul din turn 
bătu jumătate când opri un automobil şi-l luă îndreptându- 
se spre vest. 

Thalia Drummond îşi schimbă repede înfăţişarea. 
Dezbrăcă paltonul negru şi vechi. Sub el avea o pelerină de 
mătase fină şi o rochie elegantă de bal care ar fi plăcut şi 
pretenţiosului ei stăpân. Îşi luă jos pălăria şi-şi aranjă părul. 
Când cobori la Merro-Club strălucea de frumuseţe. Cel 
puţin aşa i se păru lui Jack care era la o masă cu nişte 
prieteni, nu foarte în largul lui fiindcă nu-i plăcea viaţa de 
noapte. Îl privi, gelos, pe însoţitorul Thaliei. 

— Cine sunt? îl întrebă pe prietenul lui care se uită plictisit 
într-acolo şi-i răspunse: 

— Pe tipă n-o cunosc, bărbatul însă e Raphael Willings. O 
forţă în guvern. 

Thalia îl văzuse şi ea şi oftă în sinea ei. Îl asculta pe 
Willings doar pe jumătate, gândurile îi erau în cu totul alt 


loc. Doar când ministrul vorbi ceva despre săbii tresări şi-şi 
îndreptă toată atenţia asupra conversaţiei: 

— Am auzit că aveţi o colecţie grozavă de săbii antice, 
domnule Willings? 

— Te interesează? zâmbi el. 

— Nu foarte mult, însă... da, păru ea intimidată. 

— Îmi dai voie să te invit într-o după amiază la ceai ca să 
vezi colecţia? întrebă Raphael. Rar întâlnesc femei care să 
aibă un cât de mic interes pentru aşa ceva. Ce zici de 
mâine? 

— Nu, mâine nu, se precipită Thalia. Poate poimâine. 

El îşi notă întâlnirea în agendă. 

Thalia îl văzu pe Jack părăsind clubul fără să-i arunce 
măcar o privire. Se întristă. Ar fi vrut să-i vorbească şi 
sperase că se va opri la masa ei. 

Willings vru s-o conducă acasă cu maşina lui. Ea însă îl 
refuză şi-i mulţumi afabil, bucuroasă să scape cât mai 
devreme de el. Dispoziţia ei din această seară nu-l suporta 
alături pe ministru. 

Se apropia de clădirea în care locuia, precaut. Ştiu că în 
curtea interioară o aşteaptă un bărbat. El îi şopti câteva 
cuvinte şi ea îi răspunse la fel. Totul dură câteva secunde. 
Bărbatul se îndepărtă fără a-şi lua rămas bun. Thalia urcă 
în apartamentul ei. 

Deşi se simţea urmărit, bărbatul nu lăsă să se observe 
acest lucru. O luă pe o stradă laterală, prost luminată şi 
încetini pasul. În curând urmăritorul îl depăşi aşteptându-l 
în apropierea unui felinar. Se aplecă să vadă faţa celui 
urmărit, însă acesta se repezi pe neaşteptate la el. 
Urmăritorul se trezi înşfăcat de gât şi trântit la pământ. 
Apărură vreo trei inşi care-l salvară pe cel atacat şi-l 
ridicară în picioare. Privea ameţit şi speriat în jur. Dând cu 
ochii de cel pe care-l urmărise, gemu îngrozit: 

— Pentru Dumnezeu, dumneata eşti? 

Celălalt rânji lugubru: 


— Fii sigur, amice, că nu vei ajunge să faci caz de 
descoperirea ta. 

37.,...Dacă eşti în viaţă” 

Jack Beardmore plecă nervos şi decepţionat spre casă. Îşi 
făcuse din Thalia Drummond un ideal deşi avea motive 
suficiente să creadă despre ea tot ce-i mai rău. „Sunt 
nebun”, îşi repeta plimbându-se agitat, cu mâinile în 
buzunare, prin bibliotecă. Faţa lui tânără şi frumoasă era 
umbrită de supărare. Ar fi avut o poftă s-o bată, s-o 
chinuiască aşa cum îl chinuia şi ea, fără s-o ştie. Se trânti pe 
un scaun şi rămase aşa, cu capul în mâini aproape o oră. 
Gândurile lui reveneau mereu pe unul şi acelaşi făgaş: 
Thalia. 

Obosit, se ridică, deschise casa de bani şi scoase dinăuntru 
un pachet de documente. Plicul sigilat începuse să-l 
intereseze. Simţea o tentaţie copilărească să-l deschidă, 
chiar şi numai pentru a o necăji pe Thalia. De ce ţinea ca el 
să nu vadă fotografia din plic? De unde interesul ăsta 
pentru Marl? Îşi aminti că Thalia fusese cu Marl când 
acesta fusese omorât atât de misterios. 

Se sculă, strânse hârtiile de pe masă şi le luă cu el în 
dormitor. Prea obosit ca să-şi mai alimenteze curiozitatea, 
depuse hârtiile pe măsuţa de toaletă. Se dezbrăcă încet. Se 
aştepta la o noapte albă după tot zbuciumul acelei seri. Însă 
trupul tânăr îşi cerea drepturile. Adormi de îndată ce-şi 
puse capul pe pernă şi visă. Cu Thalia Drummond, fireşte. O 
vedea în ghearele unui monstru care semăna cu inspectorul 
Parr. Apoi îl visă pe Marl şi o arătare teribilă care avea 
legătură cu bunica lui Parr, acea misterioasă „mamă” de 
care îi era frică inspectorului. 

O fâşie de lumină îl trezi. Se ridică în capul oaselor, încă 
buimac. Era sigur că nu visase. Fulger nu putea fi în 
anotimpul ăsta. „Cine e?” întrebă dibuind pe noptieră după 
lanternă. Aceasta dispăruse. Sări din pat. Auzi un zgomot în 
direcţia uşii. Se repezi într-acolo şi prinse în braţe pe cineva 
care se zvârcolea disperat să scape din strânsoare. Cu un 


țipăt desfăcu mâinile. Îşi dăduse seama că e femeie şi că nu 
putea fi alta decât... Thalia! 

Întinse încet mâna şi aprinse lumina. Era Thalia - 
tremurând, albă ca varul. Ţinea ceva ascuns la spate şi-l 
privea. 

— Thalia! gemu el, aşezându-se pe scaun. 

Thalia în camera lui! Ce căuta aici? 

— De ce ai venit? întrebă Jack, tremurând şi el. Ce ascunzi 
acolo? 

— De ce ai adus hârtiile astea aici? îl întrebă ea, furioasă. 
Oh, de ce nu le-ai lăsat la locul lor, în casa de bani? 

Abia acum observă Jack că Thalia are în mână plicul sigilat 
cu fotografia execuţiei. 

— Thalia, Thalia. Nu te înţeleg deloc. De ce nu mi-ai spus 
că... 

— Te-am rugat să nu te uiţi la fotografia asta. N-am crezut 
că o vei aduce aici. Au fost azi noapte aici şi au căutat-o, 
adăugă foarte tulburată. 

— Au fost aici? Cine? întrebă el încet. 

— Cercul purpuriu.” Ştiau că ai fotografia şi au intrat în 
bibliotecă. Eram în casă când au venit şi mă rugam s-o 
găsească! Acum vor crede că ai văzut-o! Ah, de ce ai adus-o 
aici? 

Jack îşi luă halatul călduros şi se simţi ceva mai în 
siguranţă. 

— Nu înţeleg nimic! Singurul lucru pe care îl înţeleg este 
că a fost spargere în casa mea! Vrei să vii cu mine? 

Thalia îl urmă în bibliotecă. Era adevărat. Uşa casei de 
bani atârna în balamale. În fereastră fusese tăiată o 
deschizătură, sertarele erau trase, hârtiile aruncate pe jos, 
răscolite. Chiar şi coşul de hârtii fusese cercetat. 

— Nu înţeleg nimic, murmură Jack. Trase draperiile grele 
la ferestre. 

— Vei înţelege odată şi odată. Cu toate că sper să nu 
înţelegi prea devreme, zise Thalia serioasă. Ia, te rog, o 
coală de hârtie şi scrie ce-ţi spun: 


— Cui să-i scriu? se miră Jack. 

— Inspectorului Parr. Scrie: „Stimate domnule inspector. 
Vă trimit fotografia pe care a primit-o tata cu o zi înainte de 
a muri. N-am deschis plicul, m-am gândit că te va interesa 
mai degrabă pe dumneata.” Aşa! Acum semnează! 

Thalia puse hârtia într-un plic, apoi împreună cu fotografia 
într-un plic mai mare. 

— Scrie adresa! Aici în colţ scrie: „De la Jack Beardmore” 
şi mai jos: „fotografie, foarte urgent.” 

Cu plicul în mână Thalia se îndreptă spre ieşire. 

— 'Te voi vedea mâine, domnule Beardmore, dacă... mai 
eşti în viaţă! 

Jack încercă să râdă. Însă faţa ei tristă şi buzele 
tremurânde îi tăiară orice poftă de râs. 

38. Arestarea Thaliei. 

Trecuseră şapte zile de la şedinţa cabinetului şi guvernul 
era departe de a îndeplini condiţiile „Cercului purpuriu”. 
Dimpotrivă, dădu de înţeles în cuvinte ferme şi clare că 
înţelege să refuze orice dialog cu Cercul. 

În aceeaşi zi după masă, domnul Raphael Willings se 
pregătea să primească o vizită. Casa lui din Onslow 
Gardens merita să fie văzută. Colecţiile lui de zale, săbii, 
pietre scumpe şi gravuri erau cunoscute în toată lumea. 
Însă îl interesa mai puţin colecţia la ora asta. Aştepta o fată 
frumoasă despre care aflase tot felul de lucruri curioase, nu 
îndeajuns ca să-l sperie, însă. Dimpotrivă, aştepta vizita cu 
şi mai mare interes. 

Şi ce dacă era hoaţă? Putea să ia orice săbii dorea, orice 
piatră şi orice gravură dacă era amabilă şi înţelegătoare! 

Thalia fu întâmpinată de un servitor cu accent străin. Îşi 
aminti că auzise că Willings ţinea numai servitori italieni. Fu 
condusă într-o cameră cu ferestre mari, larg deschise. Se 
aşteptase la o măsuţă aranjată pentru un tete-ă-tâte. 

Willings apăru după câteva momente şi o salută entuziast: 

— Mâncaţi, beţi şi vă înveseliţi - mâine vom muri! Dacă nu 
cumva chiar astăzi, zise el. Ai auzit, domnişoară, ultima 


veste? Eu sunt cea mai nouă jertfă a Cercului! Dumneata 
probabil nu citeşti ziarele şi n-ai auzit despre această 
ilustră societate a Cercului purpuriu. Da, dintre toţi colegii 
mei am fost ales eu, pour encourager les autres! 

Thalia se miră de calmul lui Raph Willings. 

— Cum tragedia se va întâmpla chiar azi, te-aş ruga, 
domnişoară, să fii drăguță... 

Se auzi o bătaie în uşă. Intră un servitor, spuse ceva în 
italiană. Raphael aprobă. 

— Maşina mea aşteaptă la poartă, te rog să-mi faci 
plăcerea de a lua ceaiul cu mine la moşie. Ajungem acolo 
într-o jumătate de oră. 

Thalia nu se aştepta la această schimbare de program. 

— Unde se află proprietatea dumitale? 

EI îi explică şi-i vorbi înfierbântat despre frumuseţile 
peisajului în Hartfordshire. 

— Aş fi preferat să iau ceaiul aici, spuse Thalia. 

— Crede-mă, domnişoară, că nu mă sperie amenințările 
Cercului. Onslow Gardens e un paradis cu o vizită atât de 
delicioasă. Însă poliţia a fost aici şi mi-a întors pe dos toate 
planurile. La început mi-au sugerat să te primesc într-un loc 
public. Până la urmă au acceptat varianta mea. N-o să ne 
stricăm ziua asta frumoasă pentru atâta lucru, nu-i aşa? Aş 
fi foarte dezamăgit dacă m-ai refuza. Am trimis doi servitori 
înainte care au pregătit totul. Cred că-ţi voi arăta cea mai 
frumoasă căsuţă din jurul Londrei. 

— Bine, zise Thalia rămânând să-l aştepte pe Willings să 
transmită ultimele instrucţiuni. Privi cu interes peretele 
acoperit cu arme orientale, absolut minunate. 

— Nu-i aşa că-s frumoase? zise Raphael care revenise în 
încăpere. Îmi pare rău că nu pot să-ţi povestesc istoria 
fiecărei arme din colecţie. Ei, dar unde-i pumnalul asirian? 

Pe perete era un loc gol. Rămăsese doar eticheta prinsă de 
postav. 

— Şi eu m-am întrebat, zise Thalia. 

Willings se încruntă: 


— Poate l-a luat vreun servitor, deşi am dat ordin să nu fie 
atinse decât în prezenţa mea. Voi cerceta la înapoiere, mai 
spuse conducând-o apoi la maşină. 

Thalia putu constata că pierderea armei îl neliniştea. Buna 
dispoziţie se alterase. 

— Nu înţeleg. Ieri era încă acolo, i-am arătat-o lui Sir 
Thomas. Nici un servitor n-ar cuteza să se atingă de arme. 

— Au fost şi străini în cameră? 

— Numai domnul de la Poliţie şi sunt sigur că elnu l-a luat, 
zâmbi strâmb Willings. Nu, altceva e la mijloc. Dar să uităm 
deocamdată! 

În restul drumului reuşi să fie atent, amabil, chiar, dacă nu 
vesel. Se purta ca un om bine crescut faţă de un musafir 
stimat. 

Willings nu exagerase deloc: casa de pe Hatfield Road se 
afla la trei mile de şoseaua principală, într-o pădurice şi era, 
într-adevăr, frumoasă. 

— Am ajuns! exclamă Willings, ajutând-o să coboare. O 
conduse printr-un hol lambrisat într-un salonaş mobilat 
splendid. Masa de ceai era deja aranjată. Nu se vedea nici 
un servitor. 

— Şi acum, draga mea, suntem, în fine, singuri-singuri! 

Tonul lui, atitudinea se schimbaseră brusc. Se apropia 
momentul critic, gândea Thalia. Se străduia să se poarte cu 
detaşare şi calm. Turnă ceaiul. Se aplecă şi-i aşeză o ceaşcă 
în faţă, pe măsuţă. El profită de ocazie şi o sărută. În clipa 
următoare o cuprinse în braţe. Thalia nu se apăra deloc. Îl 
privea fix în ochi. 

— Vreau să-ţi spun ceva! 

— Poţi să-mi spui ce vrei, drăguţo! zise îndrăgostitul 
ţinând-o în braţe şi privindu-i ochii. 

Thalia nu mai apucă să spună ce vroia: gura îi fu acoperită 
de buzele lui lacome. Cu o mişcare de „jiu-jiţ”, învățată la 
şcoală, ea încercă să-şi strecoare braţul între ei, să-l 
îndepărteze. Willings cunoştea, însă, figura şi o pară uşor. 
Thalia simţi că o conduce înspre un paravan amenajat într- 


un colţ al salonului pe care îl observase de cum au intrat. 
Thalia nu ţipa şi Willings o găsi mai docilă decât se aştepta. 
De două ori încercase să vorbească, de două ori îi astupase 
gura cu săruturi pătimaşe. Apropiindu-se de perdele, ea se 
zbătu şi mai puternic să scape din braţele lui. Deodată 
scoase un țipăt de groază. 

Cei doi servitori italieni erau în bucătărie, nu departe de 
salon. Auziră ţipătul, se priviră înspăimântați şi alergară 
într-acolo. Deschiseră uşa. Îl văzură imediat pe Willings 
prăbuşit lângă paravan, cu faţa în jos. În umărul strâng 
avea înfipt pumnalul asirian. Lângă el - o fată cu obrazul 
alb, privindu-l. Unul dintre servitori scoase pumnalul din 
rană şi-şi duse stăpânul pe canapea. Rănitul gemea. Celălalt 
servitor alergă la telefon. Între timp se străduia să oprească 
sângele spunându-i fetei cuvinte de neînțeles pentru ea. 
Părea că nici nu-l aude măcar. 

Ca prin vis, părăsi camera, traversă holul şi ieşi în curte. 
Maşina lui Willings era trasă la scară. În jur, nimeni şi nici 
şoferul nu se zărea. Thalia îşi reveni încet, urcă la volan şi 
porni motorul. Cu o viteză nebună pomi spre ieşirea din 
parc. Porţile de fier erau închise. Nu avea timp de pierdut. 
Acceleră şi trecu prin poartă cu toată forţa. Auzi sticla 
parbrizului sărind în ţăndări. Ajunse pe şosea cu farurile 
sparte, cu o aripă atârnând ca o zdreanţă. Însă motorul 
funcţiona şi Thalia zbura, cu un curaj nebun, spre Londra. 

Portarul casei nu o recunoscu - era desfigurată de spaimă 
şi agitată. 

— Nu te simţi bine, domnişoară? o întrebă el conducând-o 
la ascensor. 

Ea nu răspunse. Ajunsă în apartament alergă la telefon şi 
formă un număr. Povesti încurcat, printre suspine, ce s-a 
întâmplat. Cel care o asculta abia reuşea să priceapă 
istoria. 

— Gata, nu mai pot! zicea Thalia. Nu mai pot face nimic! A 
fost oribil! 


Puse receptorul la loc şi trecu în dormitor. Simţea o 
încordare gata să pleznească în orice clipă. Se stăpâni din 
răsputeri. Avu nevoie de câteva ore ca să-şi revină. 

Seara, când Yale veni s-o vadă, Thalia îşi recăpătase 
încrederea în sine, sângele rece. Era calmă şi obraznică. 

— Ce onoare neaşteptată, zise ea rece. Cine e prietenul 
dumitale? 

Se uita la bărbatul care îl însoțea pe Yale. 

— Thalia Drummond, zise Yale, grav, am un mandat de 
arestare pentru dumneata. 

Thalia ridică sprâncenele: 

— Se pare că sunt mereu pe mâinile poliţiei. Acum de ce 
mai sunt acuzată? 

— Tentativă de omor asupra lui Raphael Willings. Îţi atrag 
atenţia că tot ce vei spune de aici înainte va putea fi folosit 
împotriva dumitale. 

Celălalt bărbat făcu un pas înainte şi o prinse de braţ. 
Thalia urma să-şi petreacă noaptea într-o celulă la poliţia 
din Marylebone. 

39. Mâncarea deţinuţilor 

— Cum s-au petrecut lucrurile de fapt mai e de aflat, zise 
Yale. Parr îl asculta tăcut şi foarte atent. Am ajuns la Onslow 
Gardens, continuă Yale, puţin timp după plecarea celor doi. 
Servitorii nu prea vroiau să-mi răspundă la întrebări, dar 
am aflat, totuşi, că au plecat la moşia lui. Am impresia că ea 
s-a prefăcut că nu pleacă de bunăvoie. Tot timpul am 
bănuit-o pe Thalia Drummond că e mai mult decât un 
membru obişnuit al Cercului. Eram, desigur, consternat şi 
am plecat repede spre Hartfield unde am ajuns când ea 
părăsea casa. A fugit cu maşina lui Willings trecând prin 
poartă. Este extraordinar câtă nepăsare poate să existe în 
fata asta! 

— Cum se simte Willings? 

— O să-şi revină. Rana e superficială. Important e că totul 
a fost premeditat. Willings observase dispariţia pumnalului 
înainte de a pleca spre moşie. Thalia rămăsese singură în 


camera colecţiei de arme. El bănuieşte că fata avea 
pumnalul ascuns în manşon. E neverosimil. Despre 
momentele dinaintea atentatului nu-mi poate povesti nimic 
clar. 

— Hm, făcu Parr. Cum arăta camera? 

— Un salonaş drăguţ în legătură cu o încăpere pe care 
Willings o numeşte „camera turcească”. O imitație 
admirabilă de interior oriental. Pot să-mi imaginez cam cum 
s-au petrecut lucrurile... Willings nu se bucură de un 
renume prea bun. Camera turcească este despărțită de 
salon printr-un paravan, o perdea. În apropierea acestei 
perdele a fost găsit. 

Parr era aşa de cufundat în gânduri că Yale crezu o clipă 
că a adormit. Dar nu, inspectorul era foarte treaz. Era 
convins că Yale va culege din nou toată gloria. De fapt, nu-l 
invidia. Reflectă cu voce tare: 

— Toţi criminalii celebri cad din cauza unei mici greşeli, 
zise cu un ton de oracol. 

Yale zâmbi: 

— Greşeala în această ultimă ispravă a fost că nu l-a ucis 
pe Willings! E un om antipatic. Absența lui ar fi fost cel mai 
uşor suportată. Cu toate acestea mă bucur că au ratat. 

— Eu nu mă gândesc la Willings, răspunse Parr, ridicându- 
se încet. Mă gândesc la o mică minciună pe care mi-a spus-o 
un bărbat care se cuvenea să fie mai bine informat. 

Cu aceste cuvinte misterioase Parr plecă să-l caute pe 
Jack, să-i povestească ultimele evenimente. Era semnificativ 
că Jack era primul om pe care s-a gândit să-l informeze 
despre arestarea 'Thaliei. 'Ținea la Jack şi ştia mai bine decât 
Yale cât de mare lovitură va fi pentru tânăr fapta Thaliei. 
Fiindcă Jack o iubea. 

Se dovedi că Jack aflase deja vestea din ziarele de seară şi, 
când ajunse Parr, era în culmea disperării. 

— Trebuie să aibă cei mai buni avocaţi, hotări el. Nu ştiu 
dacă mă pot încrede în dumneata, Parr. Faci parte, oricum, 
din tabăra adversă. 


— Sigur, recunoscu Parr. Însă am şi eu un fel de stimă 
pentru Thalia Drummond. 

— Dumneata? se miră Jack. Credeam că... 

— Sunt şi eu om. Un criminal nu e altceva decât un 
criminal. Niciodată nu am simţit mânie sau ură faţă de 
oamenii pe care i-am arestat. Otrăvitorul Truland, de pildă, 
pe care l-am dus la spânzurătoare, a fost unul dintre cei mai 
simpatici oameni pe care i-am cunoscut. Până la urmă mi-a 
fost chiar drag. 

Jack se cutremură. 

— N-o pune pe Thalia alături de aceşti criminali, zise 
supărat. Crezi, într-adevăr, că ea ar putea fi conducătoarea 
„Cercului purpuriu”? 

Parr îşi ţuguie buzele: 

— Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că 
arhiepiscopul e şeful, nu m-aş mira... Când afacerea va fi 
dezlegată vom avea cu toţii surprize, te asigur. Eu am 
început cercetările bănuind pe toată lumea: pe dumneata, 
pe Marl, pe comisar, pe Yale şi pe Thalia. 

— În cazul acesta ai putea fi chiar dumneata mizerabilul, 
reuşi să zâmbească Jack. 

Parr nu discută această posibilitate. 

— Mama crede... începu Parr. 

Jack izbucni în râs: 

— Bunica dumitale trebuie să fie o persoană admirabilă. 
Are păreri personale despre „Cercul purpuriu”, presupun! 

— Le are, te asigur, încă de la prima crimă. A pus de 
fiecare dată degetul pe rană. Cele mai bune idei de la ea le- 
am avut... adică toate! 

Jack zâmbi, dar îl compătimea. Acest om atât de puţin 
dotat pentru profesiunea sa a reuşit să se ridice pe un post 
înalt prin tenacitate şi perseverenţă. Acum îl şoca faptul că 
tot felul de oameni capabili îşi băteau capul să-l descopere 
pe criminal, iar Parr vorbea cu gravitate despre sfaturile 
primite de la bunică. 


— Trebuie să vin s-o mai văd pe mătuşa dumitale, zise 
Jack. 

— Acum e la ţară. Sunt singur. Vine o femeie să-mi facă, în 
fiecare dimineaţă, curat. Seara e pustiu, nici nu-mi vine să 
spun „acasă”. 

Jack se bucură că vorbeau despre ceva aşa de paşnic. Era 
o uşurare pentru sufletul lui tulburat. Avea sentimentul că o 
seară petrecută în tovărăşia atotştiutoarei bunici a lui Parr 
l-ar ajuta să gândească normal. 

Parr trecu la probleme mai serioase: 

— Thalia Drummond va fi ţinută în arest preventiv. 

— Nu e posibil să fie eliberată pe cauţiune? 

— Nu. Va fi dusă la închisoarea Holoway. N-o să-i strice, 
adăugă spre nemulţumirea lui Jack care avea o dovadă în 
plus că inspectorul e un om fără inimă. 

— Este o închisoare dintre cele mai bune. Se poate bucura 
şi ea de puţină linişte, mai spuse Parr. 

— Cum de a arestat-o Yale? Credeam că e treaba 
dumitale! 

— Eu i-am dat ordin. Acum lucrează oficial pentru noi şi 
era în temă. 

A doua zi la judecătorie totul a decurs cum prezisese în 
ajun Parr. Fură ascultați martorii şi Thalia dusă în arest 
preventiv. 

Sala de şedinţe era arhiplină. Mulțimea era atrasă de 
senzaţionalul acestui caz. Erau mulţi şi pe stradă, lângă 
clădire. 

Willings nu asista la dezbateri fiind prea slăbit. Însă nu 
atât de slăbit încât să nu-şi poată da demisia din cabinet ca 
urmare a interpelării primului ministru. Era căzut în 
dizgrație. Chiar şi partizanii lui politici erau scârbiţi de 
declaraţiile lui. A dus Ia moşie o fată tânără, a încercat să o 
violeze şi a fost rănit. Povestea suna scârbos. Se blestema 
singur pentru prostia lui. 

Parr făcu o vizită fetei la închisoare. Thalia nu-l primi decât 
în prezenţa supraveghetoarei. 


— Mă vei ierta, domnule Parr, se explică ea. Nu te primesc 
singură fiindcă destui tineri plini de speranţe ai Cercului au 
murit prematur primind vizita unor funcţionari de la poliţie 
în celulele lor. 

— Singurul pe care-l ştiu e Sibly, zise Parr. 

— Un exemplu strălucit de lipsă de prevedere, zâmbi ea 
larg. Ei, ce vrei cu mine? 

— Aş vrea să aud de la dumneata ce s-a întâmplat când ai 
fost în vizită la Onslow Gardens. 

Thalia îi povesti amănunţit. 

— Când ai observat că pumnalul dispăruse? 

— În timp ce mă uitam prin cameră în aşteptarea lui 
Willings. Apropo, cum îi merge? 

— Bine. Îşi revine curând, din păca..., adică, din fericire, 
vreau să spun! Willings abia atunci a observat dispariţia 
pumnalului? 

— Da. 

— Aveai manşonul la dumneata? 

— Da. Acesta ar fi locul în care am ascuns pumnalul, nu? 

— Aveai manşonul pe mână şi când ai intrat în casa din 
Hartfield? 

— Da. 

Inspectorul se ridică în picioare. 

— Mâncare ai destulă? 

— Da. Mâncarea deţinuţilor îmi va face bine, mulţumesc. 
N-aş vrea ca, din prietenie deplasată, cineva să-mi trimită 
mâncare de afară - aşa cum se obişnuieşte destul de 
frecvent în arestul preventiv. 

Parr îşi frecă bărbia: 

— Cred că ai dreptate. 

40. Evadarea. 

Atentatul împotriva lui Willings produse panică în guvern. 
Cât de mare e spaima avea să afle Parr de la Direcţia 
Poliţiei. Primul ministru era îngrijorat pe bună dreptate. 
„Cercul purpuriu” n-a precizat când şi contra cui va da a 
doua lovitură. 


Convorbirea inspectorului cu primul ministru a durat două 
ore. După aceea a avut loc o şedinţă a cabinetului. 

Ziarele scriau că viaţa primului ministru e în pericol. 
Ştirea nu era nici confirmată, nici dezminţită. 

Seara, când Yale se întoarse acasă, Parr îl aştepta în faţa 
uşii. 

— Ce-i nou? 

— Am nevoie de ajutorul dumitale, zise Parr. 

Nu continuă ce avea de spus decât când se văzu aşezat în 
faţa căminului lui Yale: 

— Ştii că trebuie să ies din Poliţie şi prim ministrul se 
întreabă dacă n-ar fi mai bine să plec mai devreme decât 
plănuisem. Cabinetul a format o comisie de cercetare a 
metodelor de lucru ale Poliţiei. Comisarul m-a rugat să asist 
mâine seară la o consfătuire neoficială acasă la primul 
ministru. 

— De ce? 

— Ca să fac un raport, zise Parr posomorât. Să le explic ce 
măsuri am luat contra „Cercului purpuriu”. Am avut 
procură extraordinară şi nu am fost obligat să comunic 
membrilor guvernului tot ce am descoperit. Însă am 
intenţia s-o fac vineri seara şi pentru asta am nevoie de 
ajutorul dumitale. 

— Îl ai, zise Yale. 

— Sunt încă multe lucruri enigmatice. Încetul cu încetul le 
voi descurca. Am bănuiala că cineva de la Direcţia Poliţiei 
lucrează cu „Cercul purpuriu”. 

— Este şi părerea mea, se grăbi să-l aprobe Yale. Dar pe 
ce te bazezi? 

— Ei, să-ţi dau un exemplu. Tânărul Beardmore a găsit 
printre hârtiile tatălui său o fotografie pe care mi-a trimis-o. 
A ajuns cu sigiliul neatins. Când am desfăcut plicul, 
înăuntru era un carton gol. Jack mi-a spus că i-a dat Thaliei 
Drummond plicul să-l pună în cutia de poştă. Eljură că 
stătea pe treapta casei şi o privea pe Thalia cum pune 


scrisoarea peste drum, în cutie. Dacă ăsta e adevărul, 
atunci la Poliţie s-a întâmplat ceva cu plicul, nu? 

— Ce fel de fotografie era? întrebă Yale, curios. 

— Era fotografia unei execuţii sau a condamnatului 
Lightman. Bătrânul Beardmore a primit-o în preziua morţii 
sale. Se pare că victimelor „cercului purpuriu” li se 
întâmplă multe în preziua morţii! Jack a găsit-o şi a trimis- 
0... 

— Prin Thalia Drummond! zise Yale cu subînţeles. Cred că 
nu cei de la Direcţie sunt vinovaţi. Fata asta e mai 
amestecată decât crezi dumneata. Astă seară i-am 
percheziţionat casa şi uite ce am găsit! 

leşi câteva clipe şi se întoarse cu un pachet învelit în hârtie 
cenuşie. Îl desfăcu. Inspectorul rămase înmărmurit. În 
pachet se aflau o mănuşă şi un cuţit lung şi lat. 

— E perechea celei găsite la Froyant şi cuțitul e identic cu 
celălalt. 

Parr cercetă mai atent măânuşa. 

— Da, aşa-i. Aceasta e pentru dreapta şi cea de la Froyant 
era pentru stânga. E o mănuşă uzată, de automobilist. Cine 
o fi fost proprietarul? Yale, încearcă-ţi puterile 
psihometrice! 

— Le-am încercat deja, zise Yale. Însă mănuşa a trecut 
prin atâtea mâini încât impresiile sunt şterse. Oricum, 
Thalia e amestecată până în gât. Sunt gata să te ajut! 

— Vreau să fii de faţă şi să completezi raportul meu de 
câte ori eşti în stare. Apoi, aş vrea să fie acolo şi mama. 

— Mama? se miră Yale. 

— Bunica mea, zise Parr liniştit. În afară de dumneata şi 
de mine, e singurul detectiv capabil. 

Pentru prima dată Yale avu motive să creadă că lui Parr 
nu-i lipsea simţul umorului. 

Ştirile senzaţionale se ţineau lanţ. Însă niciuna, probabil, 
nu fu atât de uluitoare ca aceea pe care Derrick Yale o citi 
la micul dejun în ziarul de dimineaţă, pe prima pagină: 
„Thalia Drummond a evadat!” 


În romane se întâmplă adesea evadări. Se ştie, apoi, că din 
teribilul Dartmore mai scapă din când în când câte unul, 
dar e curând adus înapoi. Niciodată, însă, nu s-a întâmplat 
ca să evadeze vreo femeie de la Halloway. Şi totuşi, când 
supraveghetoarea deschise uşa celulei, Thalia Drummond 
dispăruse. 

Era greu să-l scoţi din fire pe Derrick Yale. La această 
ştire, însă, rămase ca trăsnit. Citi descrierea evadării, 
cuvânt de cuvânt. Enigma nu se lăsă dezlegată. Scria negru 
pe alb: „Din cauza gravităţii acuzaţiei au fost luate măsuri 
excepţionale de pază. Patrula a fost dublată şi verificarea s- 
a făcut nu din oră în oră, ci din jumătate în jumătate de oră, 
prin sondaj. La ora 3 noaptea supraveghetoarea a privit în 
celulă şi a văzut că deţinuta era acolo. La ora 6, însă, Thalia 
Drummond dispăruse. Gratiile de la fereastră erau intacte, 
uşa nu părea forţată. 

Cercetările n-au dat nici un rezultat. N-a fost descoperită 
nici o urmă. E greu de crezut că a putut evada trecând prin 
cele şase uşi, toate încuiate, niciuna forţată, şi prin faţa 
logiei portarului. Această evadare este o nouă dovadă a 
calităţilor supranaturale ale „Cercului purpuriu”, tocmai 
acum când viaţa primului ministru este în pericol.” 

Yale se uită la ceas. Era unsprezece şi jumătate. Se uită la 
ziar. Servitorul îi adusese o ediţie de seară. Într-o clipă fu 
îmbrăcat şi alergă la Direcţia Poliţiei. Îl găsi pe Parr în cea 
mai bună dispoziţie în ciuda împrejurărilor prea puţin 
vesele. 

— E de necrezut, Parr. E imposibil! Trebuie să aibă 
prieteni şi la închisoare. 

— Asta-i părerea mea, zise Parr. I-am spus-o chiar cu 
aceste cuvinte şi comisarului. Altfel nu se poate explica 
evadarea. 

Yale îl privi cu neîncredere. Parr i se păru uşuratic şi 
superficial. 

41. Cine este Cercul purpuriu? 


Yale nu putu afla alte amănunte. Luă o maşină şi plecă la 
biroul său din City pe unde nu mai trecuse de vreo două 
zile. Evadarea Thaliei era un lucru mai important decât 
credea Parr. Parr! O idee groaznică se născu în mintea lui 
Yale. John Par! acest om liniştit, cu figură stupidă - nu, era 
imposibil! Trecu în revistă toate împrejurările, apoi declară: 
„Imposibil!” 

Urcă încet scările, fără a mai recurge la ascensor. Primul 
lucru pe care-l observă fu cutia de poştă complet goală. Era 
o cutie mare, cu clape, astfel construită că nu putea ajunge 
nimeni la conţinut. Cu toate acestea cutia era goală! Nu era 
înăuntru nici măcar o reclamă. 

Descuie şi intră în camera lui. Se opri după primul pas. 
Sertarele biroului erau deschise, de asemenea dulăpiorul 
de oţel. Avea şi o despărţitură secretă pe care numai un 
expert ar fi putut-o găsi. Acolo ţinea documentele 
confidenţiale referitoare la Cercul purpuriu. Era goală şi 
aceea. 

Se aşeză pe un scaun cu privirea aţintită pe fereastră. 
Bănuia cine era „expertul”, nici nu era greu. Bănuielile sale 
fură întărite de portar. 

— Da, domnule, secretara dumneavoastră, domnişoara 
aceea frumoasă, a fost astăzi de dimineaţă aici. A stat cam 
un ceas şi a plecat. 

— Avea o geantă? 

— Da, domnule. 

— Mulţumesc, zise Yale şi plecă la Poliţie să-i povestească 
flegmaticului Parr despre sertare răscolite şi documente 
furate. 

— Acum, Parr, vreau să-ţi spun ceva ce n-am vorbit cu 
nimeni, nici măcar cu comisarul. Noi presupunem că şeful e 
un bărbat. Ştiu că Thalia s-a întâlnit cu omul din maşină, 
care i-a dat tot felul de instrucţiuni. Însă, mai ştiu că omul 
din maşină nu e şeful. E un agent ca oricare altul care 
primeşte ordine de la adevăratul şef care e... Thalia 
Drummond! 


— Pentru Dumnezeu! exclamă inspectorul. 

— Te-ai mirat c-am angajat-o la mine? [i-am spus de atunci 
că ea ne va duce la Cerc. Şi am avut dreptate. 

— Dar atunci, de ce ai concediat-o? 

— Fiindcă s-a făcut vinovată de ceva pentru care de obicei 
secretarele sunt concediate. Dacă n-o făceam îşi dădea 
seama că am un motiv serios s-o ţin în continuare. M-am 
ostenit degeaba! Treaba pe care a făcut-o azi în birou 
dovedeşte că ştia prea bine ce-i în capul meu! râse Yale 
galben. Faţa i se întunecă din nou şi continuă cu asprime: 
Dacă vei povesti primului ministru şi prietenilor lui o istorie 
interesantă, te asigur că nici ce voi spune eu nu te va lăsa 
rece! 

— Nimic din ce spui dumneata nu mă surprinde vreodată, 
zise Parr. 

A treia surpriză îl aştepta pe Derrick Yale acasă. Prima 
neregulă fu că femeia de serviciu nu mai era acolo, deşi 
trebuia să stea până la 9 seara şi era abia 6. Aprinse lumina 
şi trecu dintr-o cameră în alta. O singură încăpere fusese 
răscolită însă minuţios. Nu mai era nevoie să caute femeia 
ca să afle ce s-a întâmplat. A fost îndepărtată în vreun fel 
din casă, cu vreun mesaj ca din partea lui, după care Thalia 
Drummond a putut scotoci în linişte. 

„Iscusită femeie!” se gândi Yale nu prea supărat. Admira 
inteligenţa chiar şi îndreptată împotriva lui. Thalia nu 
pierdea vremea degeaba. În douăsprezece ore evadase, îi 
scotocise biroul şi casa şi, fireşte, ascunsese la loc sigur 
documente de cea mai mare însemnătate în legătură cu 
Cercul. 

Yale se îmbrăcă încet şi se gândi la ce avea să urmeze. Era 
sigur de sine. Peste douăzeci şi patru de ore Parr va fi un 
om distrus. Dintr-un sertar scoase un revolver, îl privi o 
clipă şi-l strecură în buzunar. Va fi un sfârşit senzaţional al 
vânătorii după „Cercul purpuriu”, un sfârşit la care nu se 
aşteaptă nimeni. 


Acasă la primul ministru, întâlni un vizitator a cărui 
prezenţă nu şi-o putea explica. E adevărat că Jack 
Beardmore a avut mult de suferit de pe urma Cercului, însă 
la ultimele evenimente nu luase parte. 

— Cred că eşti surprins să mă găseşti aici, domnule Yale, îl 
întâmpină râzând Jack. Nu poţi fi, însă, mai uimit decât 
mine de când am primit invitaţia de a lua parte la şedinţa 
cabinetului. 

— Cine te-a invitat? Parr? 

— A, nu, secretarul primului ministru. Însă nu-i exclus ca 
Parr să fi avut un amestec. Nu te sperie această societate? 

— Nu prea, râse Yale. 

Un tânăr secretar se apropie şi îi conduse spre un salon 
somptuos unde vreo duzină de domni stăteau de vorbă, 
grupaţi. 

Primul ministru se apropie să-l salute pe detectiv: 

— Inspectorul Parr încă n-a sosit. Se întoarse spre Jack: 
Cred că sunteţi domnul Beardmore, nu-i aşa? Inspectorul a 
insistat foarte mult să fiţi de faţă. Cred că va aduce lumină 
în împrejurările misterioase care au provocat moartea 
tatălui dumitale. Mi-a fost bun prieten... 

În acest moment intră Parr. Purta un frac care văzuse 
vremuri mai bune cu un guler şi o cravată de modă veche. 
Arăta desuet în această societate distinsă. Îl însoțea 
comisarul Morton care îl luă deoparte pe prim ministru şi 
şoptiră împreună câteva timp. Comisarul se apropie apoi de 
Yale: 

— Ai vreo idee despre raportul pe care vrea să-l facă Parr? 
Am crezut ca va face un raport general, dar se pare că 
inspectorul vrea să prezinte istoria „Cercului purpuriu”. 
Sper să nu-şi dea în petec! 

— Nu cred că e cazul să vă temeţi de aşa ceva! se auzi 
vocea calmă a lui Jack. 

Comisarul se întoarse întrebător spre el. Yale le făcu 
cunoştinţă. 


— Sunt de acord cu dumneata, Jack, zise apoi Yale. Nu mă 
tem deloc. Parr nu se va încurca. Dimpotrivă, va umple 
câteva lacune şi va stabili nişte legături între evenimente. 
Eu sunt gata să completez. 

Prim ministrul rugă lumea să se apropie. 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, zise Parr, aş rămâne 
unde mă aflu. Nu sunt bun orator şi aş vrea să vă spun 
povestea nu de la tribună, ci ca şi cum aş vorbi cu fiecare 
dintre dumneavoastră în parte. 

Tuşi scurt şi începu. Primele fraze fură destul de 
împiedicate, cu pauze şi ezitări. Se încălzi curând şi 
cuvintele îi veniră mai uşor pe buze: 

— Cercul purpuriu” e un om cu numele de Lightman, un 
criminal care a fost condamnat la moarte în Franţa şi care, 
întâmplător, a scăpat de ghilotină. Numele întreg este 
Ferdinand Walter Lightman şi avea în ziua execuţiei 
douăzeci şi trei de ani. A fost deportat la Cayenne de unde, 
omorând un gardian, a evadat. Se crede că a fugit în 
Australia. Un bărbat cu semnalmentele lui a lucrat 
optsprezece luni la un negustor în Melbourne şi apoi doi ani 
şi jumătate la un colonist. A părăsit Australia din cauza unui 
mandat de arestare pentru şantaj. Ce s-a întâmplat pe urmă 
cu el nu ştiu. A apărut, însă, în Anglia un şantajist cu 
numele de „Cercul purpuriu”. Şi-a adunat cu răbdare o 
mulţime de complici care nu se cunoşteau unii pe alţii. 
Căuta oameni cu funcţii importante care fie că aveau nevoie 
de bani, fie că tremurau pentru abuzurile săvârşite. Bărbaţi 
şi femei, deopotrivă. Noii recrutaţi erau urmăriţi atent 
înainte de a fi contactaţi. Întâlnirea avea loc într-o maşină 
închisă, condusă de „Cercul purpuriu”. Punctul de întâlnire 
preferat: una dintre pieţele Londrei, cu mai multe ieşiri 
spre străzi prost luminate. Ştiţi, domnilor, că cele mai prost 
luminate sunt pieţele înconjurate de mari case particulare. 
O altă categorie de care se folosea „Cercul purpuriu” erau 
oamenii cu cazier. Aşa a fost atras Sibly marinarul. Acesta 
fusese deja bănuit de o crimă, era tocmai bun pentru 


scopurile Cercului. Tot aşa fu atrasă şi Thalia Drummond, o 
hoaţă şi tăinuitoare de hoţi. Aşa fu găsit cel care l-a ucis pe 
directorul Căilor ferate. Brabazon fu cooptat şi adus la 
ruină. Ar fi păţit la fel şi Marl dacă n-ar fi avut ghinionul de 
a fi fost complicele lui Lightman la crima pentru care fusese 
condamnat la moarte. Marl l-a recunoscut imediat pe 
Lightman şi a trebuit, aşadar să dispară. Marl a fost ucis 
într-un mod de-a dreptul genial. „Cercul purpuriu”, 
domnilor... continuă Parr. 

— De ce se numea Cercul purpuriu? întrebă Yale. 

— Se numea „Cercul purpuriu” fiindcă aşa îl porecliseră 
camarazii din închisoare. Avea în jurul gâtului un semn 
roşu, din naştere... Să nu faci o mişcare că trag! strigă 
deodată Parr. 

Revolverul Webley, de calibru mare, era îndreptat spre... 
Derrick Yale! 

— Sus mâinile! zise Parr. 

Se apropie brusc de Yale şi-i smulse gulerul înalt. 

Toţi rămaseră înmărmuriţi. Roşu ca sângele, un cerc 
înconjura gâtul lui Yale. 

42. „Mama” 

Apărură trei poliţişti. Îl legară de mâini şi de picioare. O 
mână îi scoase din buzunar revolverul. Fu ridicat. 

Inspectorul Parr îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se uită 
la auditoriul uimit. 

— Domnilor, dacă-mi îngăduiţi, am să vă povestesc mâine 
sfârşitul. 

Îl înconjurară cu tot felul de întrebări. El răspundea 
monosilabic. 

— A trecut prin momente grele, zise comisarul Morton. 
Nimeni n-o ştie mai bine ca mine. Ascultaţi-i rugămintea, 
domnule prim-ministru. Lăsaţi continuarea pe mâine. 

— Poate vii la dejun, domnule Parr, zise prim-ministrul. 

Parr acceptă invitaţia. Luă braţul lui Jack şi părăsi salonul. 
Îl aştepta o maşină. Îl împinse pe Jack înăuntru şi urcă 
alături. 


— Am impresia că visez, zise Jack. Derrick Yale! Imposibil! 
Şi totuşi... 

— Ah, e foarte posibil, îl asigură Parr râzând. 

— Atunci... el şi Thalia lucrau împreună? 

— Sigur. 

— Dar cum ai descoperit toate astea, domnule Parr? 

— Mama m-a pus pe drumul cel bun. Nici nu-ţi dai seama 
ce bătrânică dibace e. Aseară mi-a spus... 

— S-a întors, deci? 

— Da, s-a întors. Aş vrea s-o cunoşti. E foarte încăpăţânată 
şi gata să contrazică pe toată lumea, dar las mereu după ea. 

— Aşa am să fac şi eu, zise Jack. Crezi, într-adevăr, că e 
încheiat cazul Cercului? 

— Sunt foarte sigur. Tot aşa de sigur cum sunt că eşti 
acum, aici, cu mine în maşină şi că bunica mea e cea mai 
înţeleaptă bunică din lume. 

Jack tăcu o vreme. 

— Thalia e, deci, şi mai implicată în afacerea asta decât 
credeam. Yale n-o va cruța deloc în timpul anchetei. 

— Categoric nu, zise Parr. Dar ce te frământă atât această 
Thalia Drummond? 

— O iubesc, afurisitule! izbucni Jack şi-şi ceru imediat 
scuze, ruşinat. 

— Domnule Beardmore, ascultă-mă pe mine! Uit-o pe 
Thalia Drummond şi dacă ai prea multă iubire în tine, dă-o 
mamei! 

Jack avu poftă să spună ceva nu tocmai amabil despre 
această bunică, dar se abţinu. 

Locuinţa inspectorului era la etajul întâi. Parr o luă înainte 
şi deschise uşa. 

— Hei, mamă! strigă din prag. L-am adus pe Jack 
Beardmore să te cunoască. 

Se auzi un țipăt scurt. 

— Hai, domnule Jack, vino s-o cunoşti pe mama. 

Jack intră în încăpere şi se opri ca trăsnit. În faţa lui stătea 
o fată zâmbitoare, cam palidă şi obosită, dar... era... visa 


sau înnebunise?!... era Thalia Drummond! 

— Tată, ziceai că-l aduci pe comisarul Morton, îl mustră 
Thalia. 

— Tată? murmură Jack. Parcă vorbeai de o bunică?! 

Thalia îi mângâie mâna. 

— Tata a făcut o glumă proastă. Acasă mi se zicea „mama” 
fiindcă eu l-am îngrijit pe tata după moartea bietei mele 
mame. Povestea cu bunica a fost o prostie. lartă-l! 

— Tatăl dumitale? repetă, perplex, Jack. 

— Da. Thalia Drummond Parr e numele meu întreg. Bine 
că nu eşti poliţist. Ai fi făcut cercetările şi ai fi descoperit 
adevărul prea repede... Ei, haideţi să mâncăm. Eu am făcut 
mâncarea, domnule Jack. 

Jack nu avea poftă de mâncare. Vroia să audă povestea pe 
îndelete. Thalia îi satisfăcu dorinţa: 

— Când au fost comise primele crime ale „Cercului 
purpuriu” şi dosarul a fost încredinţat tatei, ştiam cât de 
greu are să-i fie şi cât de uşor se putea întâmpla să dea greş 
cu un criminal atât de abil. Tata are destui duşmani şi la 
direcţie. Comisarul chiar l-a sfătuit să nu accepte cazul. 
Comisarul e naşul meu şi are multă grijă de noi. Tata însă n- 
a renunţat cu toate că am impresia că a regretat curând. 

Eu m-am interesat întotdeauna de criminalistică. Tata 
descoperise stilul de lucru al Cercului, interesul lui pentru 
oameni certaţi cu legea, aşa că m-am hotărât să mă strecor 
în lumea lor. Tatăl dumitale a primit înştiinţarea cu trei luni 
înainte de moarte. Atunci m-am angajat şi eu secretară la 
Froyant fiindcă eraţi vecini. El era prieten cu tatăl dumitale 
şi aveam, astfel, prilejul să vă observ. Am încercat să găsesc 
o slujbă chiar la tatăl dumitale, dar n-am reuşit. Mai oribil 
este că eram în pădure când a fost omorât. N-am văzut cine 
a tras, dar am alergat imediat acolo şi am văzut că nu se 
mai putea face nimic. Te-am văzut venind în fugă şi am 
dispărut cu atât mai mult cu cât aveam şi un revolver în 
mână. Am zărit un om furişându-se prin pădure şi l-am 
urmărit, însă l-am scăpat din ochi. După moartea tatălui 


dumitale nu mai aveam ce face la Froyant. Trebuia să mă 
apropii şi mai mult de cerc. Cel mai bun mijloc era să am 
de-a face cu poliţia cât mai spectaculos. N-a fost o 
coincidenţă că am ieşit din casa de amanet tocmai când 
treceaţi pe acolo. Tata a aranjat întâlnirea. Şi când m-a 
numit hoaţă şi escroacă, a făcut-o pentru a-i trezi interesul 
lui Derrick Yale, alias Lightman. Nu era pericol să fiu 
închisă fiindcă nu aveam antecedente. Dar s-a făcut vâlvă. 
După câteva zile, aşa cum prevăzusem, am primit 
convocarea la o întâlnire cu şeful. L-am întâlnit în Steyne- 
Square. Tata era în preajmă. Pe mine m-a urmărit până 
acasă. N-a fost niciodată prea departe, nu-i aşa, tată? 

— Da, cu excepţia cazului Barnet. Atunci am fost foarte 
îngrijorat. 

— Primisem ordin să mă duc la Brabazon. Yale folosea un 
membru pentru a-l spiona pe altul. Brabazon a rămas o 
enigmă pentru mine. Nu eram niciodată sigură dacă e 
cinstit ori nu şi nici nu puteam şti dacă face ori nu parte din 
bandă. A trebuit să încep din nou să fur ca să-mi păstrez 
renumele. Misteriosul meu şef îmi făcu o observaţie, dar 
povestea îmi folosise: aşa am intrat în legătură cu o bandă 
de răufăcători şi am fost la Marisburg Place când a fost ucis 
Felix Marl. Yale mă împingea pe mine în faţă ca să atrag 
bănuielile. Apoi, îmi pregătise un sfârşit frumos. Mi-a 
poruncit ca, în noaptea când avea să-l omoare pe Froyant, 
să fiu în apropiere cu o mănuşă şi un cuţit aidoma celor 
care au folosit crimei. 

— Cum ai evadat? 

Thalia izbucni în râs. 

— Cum aş fi putut evada? Directorul mi-a dat drumul şi un 
onorabil inspector m-a condus acasă cu maşina. 

— Vezi, trebuia să-l încolţim pe Yale, interveni Parr. Cum a 
aflat că mama e liberă a început pregătirile de fugă. Când 
şi-a găsit biroul spart a înţeles că în spatele Thaliei e ceva 
mai înfricoşător decât bănuise vreodată. 

43. Sfârşitul istoriei. 


A doua zi Jack şi Thalia, eroina zilei, se întâlniră la masă la 
prim ministru. Parr se ţinu de cuvânt şi termină povestirea: 

— Domnilor, dacă vă gândiţi bine vă veţi da seama că 
numele lui Derrick Yale a apărut odată cu prima crimă a 
Cercului. Îşi deschisese deja un birou în City, a dat anunţuri 
recomandându-se „detectiv psihometric”, dar nu i-au prea 
fost încredințate afaceri! De altfel, nici nu avea nevoie de 
ele. Se pregătea pentru lovitura cea mare. După prima 
crimă Yale fu angajat de un ziar care avea nevoie de câteva 
reportaje-şoc. Cine cunoştea mai bine decât el asasinul? Aşa 
că luând în palmă revolverul cu care se trăsese a trimis 
poliţia exact la ţintă. Renumele îi crescu brusc. Toată lumea 
vorbea despre el. De aici înainte oricine ar fi avut neplăceri 
din partea Cercului ar fi apelat la el. Aşa a şi fost. Sub 
această mască se apropia de victimele sale, le câştiga 
încrederea. Ştia să fie foarte convingător. Îi putea convinge 
pe cei ameninţaţi să plătească sumele pretinse ori putea să- 
i ucidă. 

Froyant nu ar fi murit de mâna lui Yale dacă nu făcea 
cercetările pe cont propriu. Lucrând metodic acesta a ajuns 
la concluzia că Yale şi Lightman sunt una şi aceeaşi 
persoană. A trimis după noi ca să ne comunice rezultatul 
cercetărilor sale. Dovadă că se temea erau cele două 
revolvere încărcate care s-au găsit în buzunarele unui om 
care avea oroare de arme de foc. 

Dacă aţi citit procesul verbal, vă amintiţi că a sunat 
telefonul, comisarul vrând să-i vorbească lui Froyant. O 
scuză binevenită pentru Froyant să ne roage să ieşim din 
încăpere. Eu am ieşit primul. Nu credeam că va cuteza să 
facă aşa ceva. Când am intrat eram cu paltoanele pe noi şi 
Yale îşi ţinea mâna în buzunar. Pe această mână era trasă 
mănuşa lungă şi în mână avea şi cuțitul cu care l-a ucis. 

— De ce purta mănuşa? întrebă prim-ministrul. 

— Fiindcă eu urma să-i văd mâna imediat după crimă şi 
putea fi pătată de sânge. Când eu mă îndreptam spre uşă, 
el a înfipt cuțitul drept în inima lui Froyant care a murit pe 


loc. Şi-a scos repede mănuşa şi a lăsat-o pe birou. Pe urmă, 
venind spre uşă, continua să vorbească de parcă ar fi vorbit 
cu Froyani. 

Am înţeles ce s-a întâmplat, dar nu aveam dovezi. Pe 
Thalia a ademenit-o în casă cu intenţia de a o acuza pe ea 
de crimă. Fata, prevăzătoare, a venit doar până în grădină 
şi a plecat presupunându-i intenţiile... O să fiu mai scurt! Îl 
supravegheam şi pe James Beardmore, la început, fiindcă 
specula terenuri şi cunoştea tot felul de oameni, şi buni, şi 
răi. În ziua fatală îl aştepta pe Marl pe care nu-l văzuse 
niciodată. I-a pomenit lui Jack despre această vizită, dar nu 
în prezenţa lui Yale care se afla la moşie şi el. Când Marl se 
apropie de castel, ultima persoană din lume pe care şi-ar fi 
dorit s-o întâlnească se afla pe terasă: complicele lui din 
Toulouse, omul care, în urma trădării sale, fusese 
condamnat la moarte. Marl l-a zărit doar o clipă şi a anunţat 
că se întoarce în sat şi apoi la Londra. Se hotărâse să-l 
lichideze pe Lightman înainte de a apuca acesta s-o facă 
primul. Curajul, însă, l-a părăsit. Era un tip laş. A scris o 
scrisoare şi a strecurat-o sub fereastră, Yale a citit-o şi a 
ars-o pe jumătate. Cred că era un fel de târg: mă laşi în 
pace ca să te las şi eu. N-avea de unde să ştie ce poziţie 
avea Yale. Cuvintele „Bloc B” se refereau, desigur, la 
închisoarea din Toulouse. 

Din acest moment Marl era condamnat. Făcu un mic şantaj 
pe cont propriu asupra lui Brabazon, agent al Cercului şi el. 
Brabazon, se pare, l-a anunţat pe Yale în ce pericol se află - 
printr-un mesaj trimis pe adresa unei mici agenţii de unde 
Yale ridica scrisorile către Cerc în calitatea sa de detectiv. 

Sub motiv că ajuta justiţia, el citea primul mesajele fără să 
bănuiască lumea că el era chiar destinatarul. Brabazon 
vroia să scape de şantaj. Scosese banii lui Marl cu un cec 
fals şi făcuse toate pregătirile de fugă. După moartea lui 
Mari, bănuielile cădeau asupra lui. Cercul l-a avertizat că se 
află în primejdie şi că trebuie să se ascundă în casa de pe 
râu, casa pe care am percheziţionat-o noi. 


Parr râse: noi, adică Yale. Cu alte cuvinte, el a intrat în 
camera unde se afla Brabazon şi a reapărut zicând că nu e 
nimeni. 

— Cum a fost cu întâlnirea din biroul lui Yale, când a fost 
atacat? întrebă prim-ministrul. 

— O, a fost o înscenare perfectă care m-a derutat pentru 
moment. Yale şi-a pus singur cătuşele după ce se legase şi 
înscenase chestia cu cloroformul. Banii îi pusese chiar el 
într-un plic şi le dăduse drumul în cutia de scrisori. Îi 
pusese pe adresa lui de acasă. Vă amintiţi că poştaşul a 
trecut chiar după câteva minute de la atentat? Din 
nenorocire pentru Yale, Thalia era ascunsă în dulap de unde 
a asistat la toată comedia. Ea a luat din sertar sticla cu 
cloroform. Ultima victimă îi poate mulţumi Thaliei că 
trăieşte. Raphael Willings a scăpat cu viaţă fiindcă devenise 
agresiv faţă de Thalia şi, pe când se lupta cu el, ea a văzut 
mâna ieşind din perdele cu pumnalul asirian îndreptat spre 
ministru. Thalia a reuşit să-l ferească pe Willings, aşa încât 
lovitura a fost deviată. Yale era în preajmă, gata să 
descopere crima ca orice detectiv pe fază. I-a fost foarte 
greu să dea vina pe Thalia. Yale este extrem de 
îndemânatic. A dus de nas pe toată lumea, a câştigat 
încrederea tuturor. A fost chemat la Direcţia Poliţiei la sfatul 
meu. Aşa îi puteau ajunge în mână documente importante 
care să-l determine să se pripească, să facă un pas greşit. 
Yale a fost primul care şi-a văzut fotografia, viaţa lui Jack 
fiind, astfel, salvată. 

Mai aveţi nelămuriri, domnilor? Eu mai am doar un 
amănunt de relevat. Acum două zile îi spuneam lui Yale că şi 
cei mai celebri criminali au căzut din pricina unor greşeli 
ridicol de neînsemnate. Yale a avut impertinenţa de a-mi 
spune că a fost acasă la Willings după ce acesta plecase cu 
Thalia şi că servitorul i-a spus unde sunt. A fost destul. Eu 
ştiam foarte bine că nu a fost acolo şi că se afla la moşie cu 
o oră înainte de apariţia celor doi servitori italieni, de 


vreme ce chiar el a sugerat acest loc de întâlnire lui 
Willings. 

— Mă întreb cum am putea-o noi răsplăti pe fiica dumitale, 
domnule Parr? întrebă primul ministru. În ce te priveşte nu- 
i nici o greutate. Tocmai este liber un post de comisar. Însă 
ce putem să facem pentru domnişoara, în afară de premiul 
acordat pentru prinderea asasinului? 

Se auzi o voce răguşită de emoție: 

— Nu e necesar să ne facem probleme din asta. Noi ne 
vom căsători curând! anunţă Jack. 

După ce zgomotul felicitărilor se opri, Parr îi şopti fetei, 
mustrător: 

— Nu mi-ai spus nimic, mamă! 

— Nici lui nu i-am spus-o! zise Thalia pe gânduri. 

— Vrei să zici că nu te-a întrebat dacă vrei să-l iei? 

— Nu şi nici eu nu i-am spus-o, numai că aveam o 
presimţire că aşa se vor petrece lucrurile. 

Ligtman-Yale a fost un model de deţinut. Singura lui 
plângere a fost că, în drum spre execuţie, nu i-au dat voie 
să fumeze. 

— În Franţa se aranjează mai uşor lucrurile astea, îi spuse 
el directorului închisorii. Ultima dată când am fost 
executat... 

Preotului îi vorbi despre Thalia: 

— E o fată nemaipomenită! Mi se pare că se mărită cu Jack 
Beardmore. Ce om norocos! Pe mine nu mă prea 
interesează femeile şi de aceea am şi reuşit în viaţă. Dacă 
mi-ar trece prin cap vreodată să mă însor, Thalia ar fi genul 
de femeie căutat. 

Într-o dimineaţă cenuşie de martie intră la el în celulă un 
om şi-i puse cătuşele: 

Yale îl privi: 

— Ai auzit vreodată de domnul Pallion? Un coleg de-al 
dumitale. 

Călăul nu răspunse. Legea îi interzicea să vorbească 
altceva decât despre iertarea păcatelor pe care, oricum, le 


ispăşea în momentul următor. 

— Ar trebui să afli ceva despre Pallion şi să înveţi din 
greşelile lui! Să nu bei niciodată! Pe mine băutura m-a adus 
aici! 

Acest gând îl înveseli în drumul spre eşafod. Cu lanţul la 
gât şi o eşarfă albă la ochi, Yale mai apucă să zică: 

— Sper să nu se rupă ştreangul. 

A fost ultimul mesaj al „Cercului purpuriu!” 


SFÂRŞIT