Ponson Du Terrail — S7 — Mizeriile Londrei Vol 1

Ponson Du Tlerrail 


Ponson Du lerrail 


Dramele Parisului 
S7 - Mizeriile Londrei - Vol. 1 


Partea întâi. 

Hoaţa de copii. 

Capitolul 1. 

Silueta neagră a penny-boatului se contura prin ceața 
roşiatică care plutea deasupra Tamisei. 

Penny-boatul este un vapor care are ca preţ de transport 
al călătorilor, după cum o indică şi numele, un penny. 

Cincizeci de vaporaşe de soiul acesta brăzdează zilnic 
imensul fluviu Tamisa, în ale cărui valuri întunecate Londra 
îşi oglindeşte străzile. 

Ca întotdeauna, penny-boatul era plin de lume; 
gentlemenii şi elegantele lady stăteau din partea în spate, 
iar oamenii de rând în cea din faţă. 

În această parte, bărbaţii şi femeile priveau, unii cu milă, 
alţii cu curiozitate, o femeie de vreo douăzeci şi patru sau 
douăzeci şi cinci de ani, care ţinea în braţe un copil de zece 
ani. Îmbrăcămintea lor era cât se poate de sărăcăcioasă. 

Femeia purta o pălărie veche, un şal şi mai vechi, ciorapi 
albaştri de lână şi nişte papuci rupţi plini de praf. Se vedea 
bine că femeia făcuse un drum lung. 

Copilul era şi el foarte prost îmbrăcat. Pe cap avea o 
pălărie ponosită, în schimb părul său castaniu şi creţ era 
aşa de frumos, încât te făcea să rămâi cu ochii fixaţi asupra 
lui. 

Câţiva gentlemeni corect îmbrăcaţi se apropiaseră şi ei 
de mulţime şi împărtăşeau aceeaşi naivă admiraţie pentru 
necunoscuta mamă şi pentru copilaşul ei. 


De ce oare, amărâţii aceştia atrăgeau atenţia generală, 
pe puntea plină de lume? 

Pentru că, sub zdrenţele sale, mama era mai frumoasă 
decât cele mai frumoase lady care se plimbă dimineaţa în 
Hyde-Park în trăsuri elegante, trase de cai superbi. 
Niciodată un artist înamorat de un ideal n-ar fi putut să 
viseze o figură de copil mai plină de drăgălăşenie, decât cea 
a copilului din braţele necunoscutei. 

Mama avea faţa albă, buzele roşii, ochii albaştri închis şi 
părul de abanos. 

Copilul avea un semn bizar: în mijlocul părului său 
castaniu, aproape negru, era o şuviţă de păr roşu, foarte 
fină, care cobora până pe frunte. 

Amândoi, mama şi copilul, priveau plini de nelinişte 
oraşul, care se înălța imens de ambele părţi ale râului, cu 
bisericile sale fără număr, cu gările sale gigantice, cu 
podurile sale monumentale şi casele sale negre şi afumate. 

De unde, din ce loc veneau oamenii aceia? Nimeni nu 
ştia. 

Un vapor ieşea de la staţia Greenwich, unde cei doi 
sosiseră pe jos. 

Mama scoase suspinând dintr-o pungă uzată cele două 
monede pentru plata biletelor de îmbarcare. 

Apoi se aşeză pe punte, luându-şi copilul în braţe. Mult 
timp stătuse fără să adreseze cuiva vreun cuvânt. 

Dar, în cele din urmă, pe când, penny-boatul era aproape 
să ajungă la staţia de docuri „Inbia”, tânăra femeie întrebă 
dacă oraşul care se desfăşura în faţa ei era Londra. 

— Da şi nu, îi răspunse un om gras, cu părul roşu, un 
negustor de peşte, care mergea până la London-Bridge. 
Asta depinde, scumpa mea doamnă, Londra e pretutindeni, 
şi nu se sfârşeşte nicăieri. Unde mergi dumneata? 

Tânăra femeie stătu un moment la îndoială. 

— Mă duc, zise ea în sfârşit, într-un cartier unde se 
găseşte o biserică numită Saint-Gilles, pe o stradă numită 
Lawrence. 


— Foarte bine, răspunse scoţianul, eu ştiu unde vine 
Saint-Gilles. E o biserică catolică, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dumneata eşti irlandeză? 

— Da, răspunse tânăra femeie. 

Negustorul de peşte era un om de treabă, cam flecar de 
felul său. O femeie drăguță nu-i displăcea niciodată şi, mai 
cu seamă, când nu era nevoit să respecte eticheta, era la 
largul său şi devenea curtenitor. 

— Ai destul drum de făcut, frumoasa mea doamnă, îi zise 
el. Vei cobori la staţia Charing-Cross. De acolo o vei lua 
drept înainte. Lawrence e o stradă mică şi e foarte departe. 
Biserica Saint-Gilles e o biserică sărmană, dar până acolo 
sunt numai străzi largi şi frumoase. După ce vei străbate şi 
Piccadilly, vei fi foarte aproape. Te duci, poate, la nişte 
rude? 

— Nu, eu nu cunosc pe nimeni la Londra, dar mi s-a spus 
că în Lawrence Street locuieşte un irlandez cu numele de 
Patrik, care mă va găzdui pe mine şi pe copilul meu. 

— Mulţi irlandezi se numesc Patrik, buna mea doamnă, 
răspunse negustorul de peşte, şi dacă nu mai cunoşti şi alte 
amănunte în privinţa lui rişti să dormi la noapte sub cerul 
liber. 

Irlandeza îşi ridică spre cer ochii ei liniştiţi, cu un aer 
plin de resemnare. 

— Dumnezeu este bun, zise ea, şi nu ne va părăsi. 

Scoţianul continuă: 

— Vii la Londra să cauţi de lucru, nu-i aşa? 

— Nu ştiu, răspunse ea. 

Dacă priveai îmbrăcămintea zdrenţăroasă a femeii, 
figura ei, pe care suferinţa era adânc întipărită, nu se putea 
ca răspunsul acesta să nu ţi se pară bizar. 

— La Londra, răspunse scoţianul, numai lorzii trăiesc 
fără să lucreze. 

— Sunt purtătoarea unei misiuni, zise irlandeza. Mâine e 
27 octombrie, nu-i aşa? 


— Da. 

— Mâine dimineaţă, la ora opt trebuie neapărat să fiu la 
biserica Saint-Gilles, lângă altar. Trebuie să-l prezint pe fiul 
meu preotului care va celebra liturghia. 

— Şi pentru ce asta? Întrebă cu naivitate scoţianul. 

— Tatăl copilului mi-a ordonat pe patul de moarte. 

Pe când irlandeza dădea răspunsul acesta plin de mister, 
fără să bage de seamă că lumea făcuse cerc în jurul ei, al 
copilaşului şi al negustorului de peşte, şi că în lumea 
aceasta erau amestecați şi doi oameni din lumea bună, un 
bărbat şi o femeie, care-i priveau cu aviditate, penny-boatul 
ajunsese la staţia „London-Bridge”. 

— Mica mea doamnă, zise atunci scoţianul, nevasta mea 
este o femeie cumsecade şi, dacă vrei să vii la noi, v-am da 
bucuroşi câte o ceaşcă de ceai şi câte o pereche de 
sandvişuri. Apoi v-aţi culca la noi şi aţi avea destulă vreme 
până dimineaţa să vă duceţi la Saint-Gilles. 

Scoţianul dorea din toată inima să o ajute şi se vedea pe 
faţa sa că nu era împins de nici un gând rău. 

Irlandeza stătu un moment la îndoială şi îşi privi 
copilaşul, care era sfârşit de oboseală. 

— Nu, nu, zise ea în cele din urmă, îţi mulţumesc foarte 
mult, dar nu pot primi, pentru că trebuie să mă duc acolo 
unde am ordin să mă duc. 

— Atunci rămâi cu bine, zise scoţianul, şi Dumnezeu să te 
aibă în pază. 

Şi sări pe podul care servea de debarcader. 

Penny-boatul îşi reluă cursa mai departe, trecu pe la 
staţia Cannon Street, apoi pe sub Podul Călugărilor negri, 
se opri un moment la templul Bar, apoi porni din nou spre 
sud-vest. 

Atunci, sub influenţa unei raze mai puternice de soare, 
ceața se împrăştie şi cei doi dezmoşteniţi ai sorții începură 
să contemple grandiosul spectacol ce li se desfăşura 
înaintea ochilor. 


La dreapta era palatul Sommerset, la stânga negrele 
case din Southwark, în faţa lor podul Waterloo şi puţin mai 
departe podul Westminster. Pe jumătate acoperite încă de 
ceaţă, se zăreau vechea catedrală şi parlamentul, care îşi 
scălda ultimele sale trepte în valuri. 

În ochii uimiţi ai celor doi modeşti călători, apărea dintr- 
o dată Londra bogată, Londra palatelor, oraşul stăpânilor 
lumii. 

Şi cu toate acestea, copilul se strecură binişor din 
braţele mamei sale şi, făcând câţiva paşi înainte, îşi plimbă 
asupra imensului oraş privirea lui mândră şi dominatoare. 

În atitudinea aceasta, putea fi fără greşeală comparat cu 
un vultur tânăr care, din înălţime, contempla cu seninătate 
vastele întinderi ale cerului, pe care de acum înainte era 
stăpân desăvârşit. 

Gentlemanul, care nu pierduse nici o clipă din vedere pe 
mamă, nici pe copil, surprinse privirea aceasta şi tresări. 

— Oh! Murmură el, parcă ar fi privirea înflăcărată a lui 
sir Edmond. 

În acelaşi timp, femeia, care de asemenea îl contemplase 
cu o curiozitate şi o stăruinţă aproape bizară, se strecură ca 
o reptilă lângă tânăra irlandeză. 

Capitolul II. 

Femeia care se apropiase de necunoscuta irlandeză era 
unul din acele tipuri care îţi inspiră dintr-o dată cea mai 
completă neîncredere. 

Îmbrăcămintea ei era cea a unei burgheze fără gust, cu 
pretenţii de eleganţă. Mulțimea culorilor pe care le avea pe 
ea, umbrela pe care o ţinea în mâna dreaptă, degetele ei 
împodobite cu pietre grosolane şi multicolore, te făcea să 
zâmbeşti. 

Ochii ei erau de un albastru spălăcit, buzele înguste, 
dinţii galbeni şi laţi avea o expresie răutăcioasă şi plină de 
şiretenie. Faţa roşie şi umflată ascundea ceva bestial, care- 
ţi amintea într-un mod vag de un animal carnivor. 


Femeia aceasta se apropiase de irlandeză. Biata 
necunoscută se trase la capătul băncii pe care era aşezată, 
nu atât pentru a-i face loc, cât împinsă de un inexplicabil 
sentiment de repulsie. 

— Draga mea, îi zise femeia aceasta, servindu-se de o 
expresie comună muncitorilor din Londra, pe cât e de 
adevărat că eu mă numesc mistress Fanoche, pe cât e de 
adevărat că mă pot lăuda că fac parte din lumea bună, pe 
cât e de adevărat că ţin un institut pentru copii în strada 
Dudley lângă Oxford, la doi paşi de Saint-Gilles, pe cât e de 
adevărat că sunt catolică la fel ca şi dumneata, pe atât e de 
adevărat că dumneata ai cel mai frumos copil ce s-a văzut 
vreodată. 

— Dumneata eşti catolică? 

— Da, draga mea. 

— Poate că eşti chiar irlandeză? 

Şi tânăra femeie, care la început se retrăsese 
neîncrezătoare până la capătul băncii, ascultă în momentul 
acela de acea nevoie imperioasă pe care o simt toţi exilaţii 
de a regăsi pe pământ străin pe cineva sau ceva care să le 
vorbească de patria lor. 

— Nu sunt irlandeză din naştere, răspunse mistress 
Fanoche, dar sunt de origine irlandeză. Bunicul meu a fost 
irlandez. Noi am rămas catolice şi chiar am suferit mult din 
cauza aceasta, căci decedatul meu soţ, mister Fanoche, 
aibă-l Dumnezeu în paza sa, nutrea o deosebită ură pentru 
tot ce era catolic. 

Şi mistress Fanoche îşi duse mâinile sale pline de inele 
multicolore la ochi, ştergându-şi o lacrimă imaginară. 

— Şi spui că te duci la Saint-Gilles? Reluă femeia. 

— Da, doamnă. 

— La nişte irlandezi? 

— Da, doamnă, la un oarecare Patrik. 

— În Lawrence Street? 

— Chiar aşa. 


Pe când irlandeza vorbea astfel, nu observă că o altă 
femeie, înaltă, slăbuţă, tot aşa de ridicol îmbrăcată ca şi 
mistress Fanoche, se apropiase puţin câte puţin şi 
schimbase o privire furişă cu pretinsa directoare de institut. 

Femeia cea înaltă scoase din buzunar un carnet şi un 
creion şi, pe când mistress Fanoche îşi continua convorbirea 
cu irlandeza, absorbind toată atenţia acesteia, ea scrise în 
grabă cuvintele „Saint-Gilles, Patrik, Lawrence Street”. 

— Da, draga mea, reluă mistress Fanoche, ai un copil cât 
se poate de drăguţ. 

Mama se înroşi toată de mândrie. 

— N-ai de gând să-l dai la un pension? 

Un surâs trist flutură pe buzele irlandezei. 

— Nu ştiu, răspunse ea, suntem săraci şi poate că vom 
mai fi multă vreme încă... 

— E aşa de drăguţ, urmă mistress Fanoche, încât l-aş lua 
la pensionul meu, fără nici o plată, numai din dragoste 
pentru Dumnezeu şi pentru buna noastră Irlandă, adăugă 
ea, cu un entuziasm prefăcut. 

În clipa aceea, copilul, sătul de spectacolul pe care-l 
contemplase câteva minute, se întoarse şi se apropie de 
mama sa. 

Ca şi ea, văzând-o pe mistress Fanoche, încercă acelaşi 
sentiment de inexplicabilă teamă, dar mult mai adânc şi mai 
accentuat. 

Apropiindu-se de mama sa, întrebă: 

— Cine este femeia aceasta? 

— O doamnă care-ţi va da o prăjitură, răspunse mistress 
Fanoche. 

Şi deschizându-şi geanta, scoase o prăjitură şi o întinse 
copilului. 

Deşi micuțul era chinuit de multă vreme de foame, 
refuză cu o demnitate pe care nimeni n-ar fi bănuit-o la un 
copil de vârsta lui. 

— Mulţumesc doamnă, răspunse, dar nu mi-e foame. 


Şi ascultând mereu de acelaşi sentiment instinctiv de 
neîncredere se depărtă din nou şi începu să privească 
podurile şi bisericile şi să urmărească prin ceața care 
devenea din ce în ce tot mai deasă, fumul negru al penny- 
boatului care se culca pe apă, devenind nemăsurat de lung. 

— Draga mea, mai zise mistress Fanoche, te asigur că vei 
fi foarte prost găzduită în Lawrence Street. Îl cunosc pe 
acel domn Patrik, despre care îmi vorbeai. E un biet cizmar, 
care nici pâinea de toate zilele nu şi-o poate câştiga. 

— Îl voi ajuta şi eu, căci mai am ceva bani. 

— 'Ţi-am spus, urmă mistress Fanoche, că locuiesc în 
Dudley Street. E la doi paşi de Saint-Gilles. Te vei putea 
duce mâine, oricât de dimineaţă vei voi. Îţi voi da mâncare 
şi te voi găzdui. Vino din dragoste pentru scumpa noastră 
Irlandă! 

Tânăra femeie îşi privi din nou copilul. 

Tot aşa îl privise şi când scoţianul negustor îi oferise 
ospitalitatea în casa sa. 

Dar de astă dată copilul oferi el însuşi răspunsul. 

Se apropie, se înghesui într-însa ca o păsărică lângă 
aripa protectoare a mamei sale în momentele de furtună şi 
îi zise cu o vagă spaimă în voce: 

— Să nu ne ducem mamă. Să nu ne ducem! 

— Cum vreţi, răspunse cu vioiciune mistress Fanoche şi, 
schimbând o nouă privire furişă cu tovarăşa sa cea înaltă şi 
uscăţivă, se îndepărtă de irlandeză. 

În acelaşi timp, la o mică distanţă de ei, gentlemanul 
care-i privise cu atâta curiozitate discuta cu un călător. 

Gentlemanul acesta avea îmbrăcămintea corectă a unui 
om din înalta societate şi toţi fuseseră uimiţi când îl 
văzuseră trecând în partea de dinaintea vasului şi 
amestecându-se cu oamenii de rând din jurul irlandezei. 

Mirarea aceasta nu putea decât să crească dacă ar fi 
băgat cineva de seamă cu cine vorbea acum. 

Interlocutorul era un om de vreo patruzeci şi cinci de ani 
care rezuma în persoana sa tot ce are Londra mai mizerabil 


şi mai hidos. 

Pantalonii îi erau sfâşiaţi la genunchi şi în picioare purta 
nişte ciubote vechi, rupte şi fără tocuri. O zdreanţă de haină 
neagră, care nu mai avea decât jumătate din spate, închisă 
până sus, îi acoperea partea de sus a corpului. Pe cap purta 
o pălărie veche, cenuşie, fără boruri. 

Cu toate acestea, omul nostru avea oarecare ţinută. Cu 
capul adus puţin îndărăt, într-o atitudine de perfectă 
demnitate, el asculta cu mare gravitate vorbele 
gentlemanului, care sunau cam aşa: 

— Sunt lordul Palmure, locuiesc în Chester Street, şi 
dacă vei asculta cu atenţie ce-ţi voi spune vei putea să 
câştigi zece lire. 

— Zece lire, înălţimea voastră! Exclamă cerşetorul uimit. 
Pe patronul nostru şi onoarea numelui meu de Barclay, zis şi 
Shoking, nu pot crede că vorbele dumneavoastră sunt 
serioase. 

— Ba sunt cât se poate de serioase, dragul meu. 

— Atunci, vă ascult. 

— Vezi femeia şi copilul? 

— Da. 

— Vreau să-i urmăreşti. 

— Prea bine! 

— Să-i urmăreşti până când vor intra într-o casă 
oarecare pentru a-şi petrece noaptea. După care vei veni 
să-mi raportezi şi-ţi voi da cele zece lire. 

— Pe onoarea mea, mi se pare că înnebunesc! Zise 
cerşetorul plin de veselie. Puteţi avea toată încrederea în 
mine. 

În timpul acesta, mistress Fanoche se apropiase de 
misterioasa sa tovarăşă şi-i spunea: 

— Ştii bine că miss Emily ne va cere să-i dăm copilul, şi 
mai ştii tot aşa de bine că micuțul este ca şi mort. Puteam 
şti noi de la început că lucrurile vor merge astfel? Prin 
urmare ne trebuie un copil, ne trebuie unul cu orice preţ. 

— Dar... mama? 


— Mama! Ne vom debarasa noi de prezenţa ei. Wilton 
îmi va face cu plăcere serviciul acesta. 

Pe când mistress Fanoche pronunţa cuvintele acestea, 
penny-boatul ajunse la staţia Charing-Cross şi călătorii 
trecură pe punte. Apoi se înfundară pe drumul acela de 
scânduri, plin de afişe multicolore, care merge de-a lungul 
clădirilor căilor ferate. Deodată, sărmana irlandeză şi 
copilul ei se găsiră pierduţi în mijlocul mulţimii imense şi a 
splendorilor comerciale. Mii de lumini începură să se 
aprindă în mijlocul ceţii care urma încetişor de-a lungul 
tarmurilor Tamisei. 

Capitolul III. 

Mama şi copilul rămaseră un moment uluiţi. 

Pe trotuarele largi, trecătorii se încrucişau, se ciocneau, 
mergeau în şiruri lungi şi iar se încrucişau. Mulțimea aceea 
semăna cu un furnicar imens. 

Trăsurile treceau repede ca fulgerul, încrucişându-se cu 
tramvaie şi cu omnibuze. Era un zgomot de nedescris. 

Tânăra irlandeză fu cuprinsă de un sentiment de groază. 
Se văzu singură şi pierdută în mijlocul acelei lumi 
necunoscute, pe care o ghicea ostilă şi începu să regrete că 
nu primise ospitalitatea binevoitoare a negustorului de 
peşte sau a aristocratei mistress Fanoche. 

Copilul se ţinea strâns de poalele ei şi părea şi el cuprins 
de acelaşi sentiment de teamă. 

Cu toate acestea, micuțul avu curajul să-i şoptească: 

— Să mergem, mamă. Nu e bine să stăm aici... 

Scoţianul o învățase ce drum trebuia să urmeze, dar ea 
nu-şi mai amintea nimic. 

De aceea opri un trecător şi-l întrebă: 

— Nu ştii, domnule, încotro vine Lawrence Street? 

Trecătorul se opri şi se gândi: 

— Nu ştiu unde-o fi, zise în cele din urmă. 

Irlandeza îl salută şi-şi continuă drumul. 

Dar în loc să urmeze direcţia adevărată, o luă spre vest, 
trecând prin faţa gării Charing-Cross. 


Ajunse astfel în piaţa Trafalgar şi intră în Pall-Mall, unde 
nimeni n-a auzit vreodată de Lawrence Street. 

Numai oamenii de rând cunosc această stradă. 

Irlandeza opri mai mulţi trecători să-i întrebe, dar 
nimeni nu ştiu să-i răspundă. 

În urmă, opri un domn bătrân şi-l întrebă de Saint-Gilles. 

Domnul îi strigă cuvântul „Soho Square” şi trecu înainte. 

Sărmana mamă se întoarse înapoi. Dar tocmai când era 
mai disperată, auzi o voce care o făcu să tresară. 

Se întoarse şi recunoscu pe unul dintre călătorii de pe 
penny-boat. 

Era Barclay, zis Shoking, omul pe care lordul Palmure îl 
însărcinase s-o urmărească şi care nici un singur moment n- 
o scăpase din vedere. 

— Nu ştii încotro s-o apuci, draga mea? O întrebă el. 

— Da, răspunse irlandeza, nimeni nu poate să-mi spună 
unde vine Lawrence Street. 

— Apoi, frumoasele doamne şi eleganţii domni nu cunosc 
strada aceasta, comentă Shoking. Numai oamenii sărmani 
ca noi au auzit de ea. Dar, nu cumva ai fost pe penny-boat? 

— Da, răspunse irlandeza şi dumneata de asemenea? 

— Trebuie, răspunse acesta dând din cap, să ne ajutăm 
unul pe altul, mai ales când suntem oameni săraci. Aşa că în 
loc să-ţi indic numai drumul, te voi conduce eu însumi până 
acolo. 

Şi, luându-i braţul cu familiaritate, porniră înainte. 

Copilul, care la început îl privise pe necunoscut cu 
neîncredere, se lăsă şi el luat de mână. 

Shoking, cu toate că era îmbrăcat în zdrenţe, avea ceva 
care te atrăgea şi-ţi inspira încredere. 

S-ar fi zis că era mândru de sărăcia lui. 

Lordul Palmure îl însărcinase s-o urmărească pe 
irlandeză, făgăduindu-i pentru această muncă fabuloasă 
sumă de zece lire. 

Shoking, îşi spusese că putea foarte bine să lucreze în 
acelaşi timp şi după îndemnul inimii sale compătimitoare şi 


după dorinţa nobilului lord. 

Era înduioşat de mizeria acelei sărmane femei, pierdută 
în imensitatea Londrei. 

Şi pe urmă care putea să fie cauza pentru care lordul 
Palmure dorea să afle unde avea să se oprească acea 
femeie? 

Frumuseţea sărmanei irlandeze era suficient pentru a 
răspunde la această întrebare. 

„Asta îl priveşte, îşi spuse Shoking, până atunci când nu 
fac nici o faptă rea arătând acestei femei drumul.” 

Intrară deci din nou în Piccadilly, străbătură Leicester 
Square, ajunseră în strada Newport şi apoi prin Dudley 
Street intrară în Lawrence Street, după ce trecuseră mai 
întâi prin faţa bisericii Saint-Gilles. 

Desigur, aveau dreptate toţi cei care susțineau că 
Lawrence Street era o sărmană stradă, lipsită de 
perspectivă şi de lumină. 

Cea mai mare parte dintre case erau fără uşi, pătrundeai 
înăuntru printr-o scară lipsită de fereastră. 

Lawrence Street este cartierul general al irlandezilor 
negustori de verdeţuri. 

Femeile rămân toată ziua singure acasă, cu copiii, 
bărbaţii nu se întorc decât seara, împingând căruţa goală. 

Când Shoking, tânăra femeie şi copilul ajunseră acolo, 
nu era nici un singur bărbat pe toată strada. 

Shoking se adresă unei fetiţe de vreo paisprezece ani, 
care stătea cu un copilaş în braţe. 

— Îl cunoşti, tu, pe Patrik? O întrebă el. 

— Care Patrik? Răspunse fata. Sunt mai mulţi pe la noi. 
Despre care vorbeşti? 

O amintire străbătu creierul irlandezei. Ea îşi aduse 
aminte că omul despre care i se vorbise se numea Patrik 
Drury. 

— Drury! Exclamă tânăra fată, Drury nu e aici... Ah! Nu-l 
veţi putea vedea pe omul acesta... Dar dacă voiţi să vorbiţi 
cu nevasta lui, iată, acolo e casa... 


Şi le arătă un fel de vizuină pe partea stângă a străzii. 

Irlandeza se înfioră, dar Shoking se apropie de locul 
arătat şi strigă cu voce puternică: 

— Hei! Mistress Patrik, vino puţin la lumină, draga mea, 
v-au sosit nişte prieteni din ţara voastră. 

O voce, care semăna mai mult cu un mormânt, ajunse 
până la ei. Apoi, o umbră se agită în întuneric şi o creatură 
omenească înaintă spre ieşire. 

Era o femeie tânără încă, dar într-o stare de slăbiciune 
înspăimântătoare. Părul ei lung, negru, atârna despletit pe 
umeri. Drept orice îmbrăcăminte era înfăşurată într-o 
bucată de stofă largă. La pieptul ei secat şi pipernicit ţinea 
un copilaş de şapte sau opt luni. 

Mistress Patrik plimbă în jurul ei o privire înspăimântată 
şi, cu o voce în care se citea nebunia, zise: 

— Ce vreţi de la mine? Cine vorbeşte de Patrik? Patrik nu 
e aici... Poliţiştii l-au luat, l-au dus la închisoare... Patrik nu 
se va mai întoarce niciodată... 

Shoking se întoarse spre irlandeză: 

— Mi se pare, draga mea, că nu veţi putea petrece 
noaptea aici. 

— Dar unde să mergem? Murmură sărmana mamă, 
privindu-şi copilul. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse eu naivitate Shoking. Ai ceva 
bani la dumneata? 

— Mi-au mai rămas trei şilingi şi jumătate, răspunse 
femeia. 

— Atunci să ne întoarcem în Dudley Street, zise Shoking, 
cunosc acolo nişte oameni cumsecade, care pentru un şiling 
vă vor da un pat, precum şi puţină pâine cu jambon. 

Nevasta lui Patrik Drury se înfundase din nou în vizuina 
sa şi se culcase pe grămada de paie murdare care îi ţinea 
loc de pat. 

Shoking luă braţul irlandezei şi porniră îndărăt. 

— Mamă, spunea copilaşul, n-am ajuns încă? Mi-e 
foame... şi sunt aşa de obosit! 


— Vrei să te iau în braţe? Zise cerşetorul. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, îl ridică pe umeri. 

Se reîntoarseră în Dudley Street. Deodată, pe 
neaşteptate, irlandeza se simţi atinsă pe umar. 

Întoarse capul şi cu uimire se văzu în faţa aceleiaşi 
mistress Fanoche, pe care o întâlnise pe vapor. 

— Ei bine! Draga mea, îi zise mistress Fanoche, nu-ţi 
spuneam eu că va fi cu neputinţă să găseşti un adăpost în 
Lawrence Street? Haide, eu sunt o femeie bună şi nu m-am 
supărat... Vino fără nici o teamă la mine. 

Sărmana mamă, îşi privi copilaşul, care-şi încrucişase 
mânuţele-i obosite pe pieptul lui Shoking. 

— Vino, draga mea, repetă mistress Fanoche, cu o voce 
dulce. 

— Iată o doamnă, murmură în sine Shoking, care pare a 
fi foarte cumsecade! 

Copilul închisese ochii şi nu mai spunea nimic. 

— Haide, vino, draga mea, repetă pentru a treia oară 
mistress Fanoche. 

Capitolul IV. 

Irlandeza nu se mai împotrivi. 

Imensitatea Londrei o înspăimântase atât de mult încât 
acum s-ar fi lăsat în voia oricui. 

Ea uită neîncrederea pe care i-o inspirase la început 
mistress Fanoche, uită că această neîncredere era 
împărtăşită într-un mod şi mai viu încă, de copilul ei. 

Sărmana femeie nu mai ştia acum decât un singur lucru: 
copilul ei suferea de foame şi de frig. 

Mistress Fanoche o luă de braţ şi-i făcu semn lui Shoking 
să le urmeze. 

Cerşetorul nu aşteptă să i se spună de două ori. Distanţa 
era mică. 

Pe la jumătatea străzii Dudley era o casă mică, drăguță, 
cu subsol şi grădină. 

Mistress Fanoche, scoase o cheie din buzunar, deschise 
portiţa şi intră cea dintâi. 


Vestibulul era curat, cu mobilierul nou. 

— Cred că veţi dormi mai bine aici decât acolo unde 
voiam eu să vă duc. 

Irlandeza simţi o mare uşurare, îşi aduse aminte îndată 
de căsuţele albe şi de grădinile din jurul Dublinului. 

Mistress Fanoche deschise o a doua uşă şi o lumină 
destul de vie luă locul semiobscurităţii din vestibul. 

Irlandeza se văzu în pragul unui dormitor drăguţ, în care 
era un covor înflorat, mobilă de nuc sculptat, o pendulă 
mare şi vase frumoase de porțelan. În mijlocul încăperii se 
afla o masă, în jurul căreia îşi lua cina o femeie bătrână, cea 
de pe penny-boat şi patru fetiţe, care puteau să aibă între 
şase şi opt ani. 

Shoking simţi mirosul plăcut al unor tartine şi al unei 
fripturi calde, care se aflau pe masă. 

Copilul, care se deşteptase din somn, aruncă asupra 
acestor bucate o privire lacomă şi n-o mai văzu pe mistress 
Fanoche, de care se temuse aşa de mult la început. 

Sărmana irlandeză începu să plângă, atât îi era de mare 
emoția. 

— Draga mea mătuşă, zise mistress Fanoche adresându- 
se bătrânei, iată o sărmană femeie şi copilul ei, cărora le-am 
oferit ospitalitatea. 

Bătrâna doamnă uscăţivă îşi îndulci cât putu vocea, de 
obicei foarte guturală şi răspunse: 

— Fie bine veniţi săracii pe care mi-i trimite Dumnezeu! 

— Ai mult noroc, draga mea, şopti Shoking la urechea 
irlandezei, în momentul de faţă, nici chiar un loc în paradis 
n-ar fi putut avea mai multă valoare decât ospitalitatea ce ţi 
se oferă. 

Mistress Fanoche luă mâinile tinerei femei, care plângea 
mereu. 

— Apropie-te de cămin, buna mea femeie şi încălzeşte- 
te... E aşa de frig... După aceea te vei aşeza la masă 
împreună cu noi. lar tu drăguţul meu, adăugă ea, mângâind 
copilul, te mai temi de mine? 


— Nu, răspunse copilul, aruncând o privire plină de 
curiozitate celor patru fetiţe. 

Atunci mistress Fanoche se întoarse spre Shoking. 

— Eşti un om cumsecade, dragul meu. Te-aş opri 
bucuros la masă, dar trebuie să ştii că niciodată un bărbat 
nu a fost găzduit în casa mea. Dar te voi ruga să bei un 
pahar cu bere şi să primeşti de la mine o jumătate de 
coroană. 

Shoking era cu ochii plini de lacrimi, dar ştiu să-şi 
stăpânească emoția. Bău paharul cu bere ce-i fusese oferit, 
primi de asemenea şi jumătatea de coroană şi murmură cu 
gravitate: 

— Rămâi cu bine, doamnă, şi Dumnezeu să te aibă în 
pază. Noapte bună, draga mea, adăugă el, întinzând mâna 
irlandezei. Ai căzut în mâini bune, plec liniştit. 

Şi cerşetorul ieşi, înclinându-se cu curtenia unui 
adevărat gentilom. 

Ajuns în stradă, îşi întipări bine în memorie numele 
bunei mistress Fanoche şi numărul casei. 

Apoi, porni mai departe, zicându-şi: 

— Iată o zi care se sfârşeşte bine. Am băut un pahar cu 
bere, am o jumătate de coroană în buzunar şi pe deasupra 
am mai făcut şi o faptă bună ajutând o femeie şi un copil 
care n-aveau nici un sprijin. Şi unde mai pui că, dacă nobilul 
lord nu şi-a bătut joc de mine, peste o oră voi intra în 
posesia a zece frumoase lire. Niciodată treburile nu ţi-au 
mers aşa de bine, urmă Shoking, vorbind singur şi dacă 
lucrurile vor merge tot aşa, cred că vei deveni un mic 
burghez... 

În timpul acesta, irlandeza mânca vărsând din când în 
când câte o lacrimă de recunoştinţă. 

— Cum te numeşti doamnă? O întrebă cea mai micuță 
dintre cele patru fete. 

— Jenny, răspunse sărmana femeie. 

— Şi acest mic domn? Urmă copila, arătându-l pe 
irlandez. 


— Ralph, răspunse băieţelul. 

Fetiţa îi sări de gât, şi-i zise: 

— Îmi eşti foarte drag! Vei vrea să te joci cu mine? 

— Da, răspunse Ralph. 

Cea mai mare dintre fetiţe o învălui într-o privire plină 
de tristeţe pe necunoscuta mamă şi pe copilaşul ei. 

Mistress Fanoche surprinse această privire şi fetiţa îşi 
plecă îndată ochii şi începu să tremure. 

După ce Jenny şi fiul ei terminaseră de mâncat, mistress 
Fanoche le zise: 

— Trebuie să aveţi mare nevoie de somn. Veniţi cu mine, 
vă voi conduce în camera de culcare. 

Şi luă în mână una dintre lămpile care erau pe cămin. 

Ralph fu foarte drăgălaş şi se lăsă îmbrăţişat pe rând de 
cele patru fetiţe. 

Cea din urmă, cea mai mare care îl privise mai înainte cu 
atâta tristeţe, îl îmbrăţişă cu mai multă dragoste decât 
celelalte şi-i şopti la ureche: 

— Nu trebuie să rămâi aici, drăgălaşul meu, nu trebuie... 

— De ce? 

— Pentru că doamnele acestea sunt foarte rele şi te vor 
bate. 

În clipa aceea, doamna cea bătrână îşi ridică ochelarii pe 
vârful nasului. 

Fetiţa se înroşi şi se dezlipi din braţele lui Ralph, dar îi 
strânse mâna apăsat, şi micul irlandez o simţi cum tremură. 

Mistress Fanoche deschise o uşă şi irlandeza fu 
introdusă într-o odăiţă drăguță. 

Paturile erau albe ca zăpada şi te îndemnau la somn. 

— Draga mea, îi zise mistress Fanoche, nu mi-ai spus 
dumneata că mâine dimineaţă vrei să te duci la Saint- 
Gilles? 

— Da doamnă. 

— La ce oră? 

— Trebuie să fim acolo, fiul meu şi cu mine, pentru 
liturghia de la orele opt. 


— Mâine dimineaţă, la şapte, veţi fi treziţi. Noapte bună! 

Şi mistress Fanoche, aprinse o lumânare pe care o lăsă 
pe masă, mângâie încă o dată copilaşul şi ieşi. 

Rămasă singură cu el, Jenny irlandeza, îl luă în braţe. 
Fruntea lui Ralph era încruntată. 

— Mamă, întrebă el, vom rămâne aici? 

— Da, drăguţul meu. 

— Mult timp? 

— Până mâine dimineaţă. 

— Eşti sigură că vom pleca mâine dimineaţă? 

— Va trebui să plecăm, suspină irlandeza. 

— Şi de ce n-am pleca chiar acum, îndată? 

— Dar, dragul meu, e cu neputinţă... 

— Oh! Murmură copilul. 

Şi un moment rămase tăcut, apoi pe când mama lui îl 
dezbrăca pentru culcare, murmură; 

— Mi-e teamă, mamă. 

— De ce ţi-e teamă? Întrebă femeia. 

— Fetiţa cea mare mi-a spus că nu trebuie să rămânem 
aici... 

— De ce? 

— Pentru că femeile acestea sunt rele, şi mă vor bate. 

— Dar oare nu sunt eu aici ca să te apăr? 

— E adevărat. Dacă e aşa, vom rămâne... dar mâine 
dimineaţă vom pleca, nu-i aşa? 

— Da. 

— Atunci, noapte bună, mamă! 

Şi copilul se culcă. Câteva momente după aceea dormea 
adânc. 

Irlandeza îngenunche lângă pat. Voia să se roage şi să 
mulţumească lui Dumnezeu că n-o părăsise. 

Dar, deodată, simţi o căldură urcându-i-se de la piept 
spre frunte. Capul i se îngreună şi o nevoie de somn, pe 
care o crezu rezultatul oboselii, o cuprinse. 

Vru să se scoale, dar nu a putut. Încercă să cheme pe 
cineva în ajutor, dar nici un sunet nu-i ieşi dintre buzele 


încleştate. Pleoapele i se lăsară peste ochi şi se rostogoli pe 
Covor. 

Atunci uşa camerei se deschise şi în prag apăru mistress 
Fanoche. 

Un om cu o figură sinistră o urma. 

Capitolul V. 

Abia intrase irlandeza în camera ei, şi în vorbitor scena 
îşi schimbă dintr-o dată aspectul. 

Mistress Fanoche făcu un semn şi doamna cea bătrână, 
cu o voce plină de răutate, strigă: 

— La culcare, dracilor! 

Atunci fetiţele se ridicară tremurătoare de la masă şi 
fără să mai pronunţe vreun cuvânt se îndreptară spre catul 
de sus, unde era odaia lor de culcare. 

Mistress Fanoche rămase singură. Era adâncită în citirea 
unei scrisori pe care o scosese din buzunar şi pe care, fără 
îndoială, n-o citise atunci pentru întâia oară, de vreme ce 
hârtia era murdară şi mototolită. 

Ochii îi străluceau de o bucurie infernală şi pe când 
citea, murmură: 

— Ce noroc că, reîntorcându-mă de la Greenwich, am 
luat penny-boatul în loc să iau omnibuzul, cum făceam de 
obicei. Acum sir John Waterley şi miss Emily pot să se 
prezinte: am de unde să le înapoiez copilul. Numai dacă 
comisionarul meu l-ar fi găsi pe Wilton. 

Abia sfârşise monologul acesta, când cineva bătu la uşă. 

— Intră, zise ea. 

Un bărbat apăru. 

Avea o înfăţişare respingătoare şi era aproape tot aşa de 
prost îmbrăcat ca şi bunul Shoking. Purta părul lung şi 
barba nepieptănată. 

Părul şi barba ascundeau aproape în întregime o faţă 
brăzdată de misterioase cicatrice şi luminată de doi ochi 
plini de sălbăticie. 

— Ah! Dumneata eşti Wilton? Întrebă mistress Fanoche? 

— Da, doamnă. 


— Eşti beat sau treaz? 

Bătrânul îşi încreţi buzele într-un surâs amar. 

— Sunt douăzeci şi patru de ore de când n-am mâncat, 
nici n-am băut. 

— lată un pahar cu bere şi o tartină; dar grăbeşte-te, 
adăugă mistress Fanoche, pe când omul se apropia cu 
lăcomie de masă, căci avem de vorbit serios. 

— Despre ce e vorba, milady? Întrebă el cu un ton ironic, 
avem vreo fetiţă sau vreun băieţel de înecat astă seară? 

— Nu, dar în schimb va trebui să-ţi aduni bine amintirile. 

— Am memorie bună, răspunse bătrânul cu un accent 
sinistru, aşa de bună, încât noaptea, când foamea nu mă 
lasă să dorm, mi se pare că văd dansând pe grămada de 
paie care îmi serveşte drept saltea toate micile creaturi al 
căror călău am fost. 

— E foarte poetic ceea ce spui dumneata, Wilton, zise 
mistress Fanoche, ridicând din umeri, dar crede-mă că 
acum nu prea avem timp să vorbim despre asemenea 
lucruri. E vorba de câştigat două lire pe loc, şi de o 
pensiune de o liră pe săptămână timp de un an. 

— Milady, răspunse Wilton, cine l-a imaginat pe Diavol cu 
coarne, rău l-a imaginat. Diavolul este o femeie şi această 
femeie eşti dumneata. 

— Fie, zise ea, vorba este: primeşti propunerea? 

— Trebuie s-o primesc, răspunse Wilton, ducând paharul 
la gură. Ce trebuie să fac? 

— Mai întâi de toate trebuie să ne întoarcem cu vreo 
nouă ani înapoi. 

— Aşa... 

— Îţi aminteşti că acum nouă ani, într-o seară, un 
gentleman s-a prezentat aici, aducând un copil în mantaua 
sa? 

— O! Au venit pe aici atâţia gentlemeni care au adus 
copii! Exclamă Wilton. 

— Fie, dar pe acesta nu cred să-l fi uitat. 

— Numele său? 


— Se numea sir John Waterley, era ofiţer în armata 
Indiilor şi trebuia să plece a doua zi spre Calcutta. Era atins 
de o boală teribilă şi credea că nu se va mai reîntoarce. 
Copilul era fiul acestui gentleman şi al unei fete nobile, miss 
Emily Hambury, fiica unui pair al Angliei. Era prin urmare 
de origine prea înaltă pentru ca tânărul să spere că o va 
putea lua vreodată în căsătorie. Ne aducea copilul cu 
misiunea de a-l îngriji, de a-l creşte până la vârsta de 
cinsprezece ani şi de a face dintr-însul un lucrător onest. 
Ne anunţa în acelaşi timp că niciodată părinţii săi nu-l vor 
putea reclama. 

— Ah! Îmi amintesc acum, zise Wilton, ducând la gură un 
al treilea pahar. Sir John ţi-a întins o pungă care conţinea 
opt sute de lire şi cum dumneata nu prea aveai poftă să 
cheltuieşti suma aceasta cu educaţia mititelului, îndată 
după plecarea lui sir John am înecat copilul în Tamisa, în 
dreptul podului Londrei. 

— Da, da, aşa este. 

— Dar de ce naiba mă întrebi de toate acestea, milady? 

— Pentru că acum mi se cere copilul. 

— Cine-l cere? 

— Sir John. 

— Aşadar, nu a murit? 

— Nu. S-a căsătorit la Cannes, în Franţa, cu miss Emily. 
Tatăl acesteia a murit şi ea s-a aruncat la picioarele fratelui 
său, i-a mărturisit totul şi a fost iertată. 

— Drace! Exclamă Wilton. Ei bine, ce vei face acum, 
adăugă el, după ce citise şi scrisoarea pe care mistress 
Fanoche i-o pusese sub ochi. 

Un surâs flutură pe buzele crescătoarei de copii. 

— Toţi copiii mei seamănă între ei, răspunse aceasta. 

— Asta cam aşa este. 

— Ce vrea sir John? Un copil care trebuie să aibă acum 
nouă sau zece ani. 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Îi voi da un copil care să aibă vârsta aceasta. 


— Dar... unde vom găsi copilul? 

— Aici, zise mistress Fanoche. Vino cu mine... 

Luă o lampă şi deschise uşa camerei în care dormea 
micul Ralph şi unde irlandeza Jenny căzuse fără simţire pe 
Covor. 

— O femeie! Exclamă Wilton intrând. 

— Da, răspunse mistress Fanoche, dar să n-ai nici o 
teamă. Femeia aceasta nu se va deştepta decât peste trei 
sau patru ore. 

— Oh! 

— Am turnat în paharul de ceai pe care l-a băut două 
picături de opiu şi acum toate clopotele de la Saint Paul n-ar 
mai deştepta-o. Şi dacă vrei dumneata, Wilton, femeia 
aceasta nu se va mai deştepta niciodată. 

— Ah! Atunci pentru asta? 

— Pentru asta, răspunse cu cinism mistress Fanoche. 

Wilton se apropie de patul unde dormea copilaşul 

— Cât e de frumos! Exclamă el cu naivitate. 

— Nu-i aşa? 

— S-ar zice că e un înger adormit. 

— Ei bine! Poate că acest copil e destinat să devină pair, 
într-o zi... 

— Dar, draga mea, zise Wilton, la un lucru nu te-ai 
gândit... Copilul acesta are zece ani, şi-şi va aduce aminte 
foarte bine de ţara sa. 

— Şi? 

— Şi de mama sa. 

— Negreşit. 

— Şi aşa fiind, nu-l vei putea înşela pe sir John şi pe miss 
Emily nici măcar un sfert de minut. 

— 'Te înşeli, dragul meu Wilton. 

— Cum? 

— Am avut grijă să pregătesc o mică istorie, foarte 
simplă şi foarte naturală. 

— S-o auzim! 

— Eu am încredinţat copilul de mic, unei doici irlandeze. 


— Ah! Aşadar femeia aceasta e o irlandeză? 

— Da. Le trimiteam bani în fiecare lună şi ea îmi trimitea 
veşti despre copil. Când am primit scrisoarea nobilei miss 
Emily, am scris irlandezei şi ea a venit, cu copilul. I-am plătit 
şi buna femeie s-a reîntors în ţinutul ei. 

— Foarte frumoasă poveste exclamă Wilton. Aveam 
dreptate eu că diavolul este femeia şi că acea femeie eşti 
dumneata. 

— Destulă vorbă, zise mistress Fanoche, femeia aceasta 
trebuie să dispară... 

— Cum? 

Mistress Fanoche înălţă din umeri. 

— Ai uitat de podul Londrei? 

— Aşa este. Dar... 

Şi Wilton se scărpină după ceafă. 

— Dar? întrebă mistress Fanoche. 

— O femeie nu poate fi dusă sub manta, ca un copil. 

— Drace! Zise mistress Fanoche, îmi închipui că ai vreun 
cunoscut birjar. 

— Sigur că da. 

— Plătesc două lire pentru el. 

Wilton mai stătea încă la îndoială. 

Mistress Fanoche deschise punga şi scoase două monede 
de aur. 

— Plătesc înainte, zise ea. 

— Pe onoarea mea, murmură Wilton, timpurile sunt 
grele... şi trebuie să trăim şi noi... 

Şi ridicând-o pe irlandeză adăugă: 

— E grea... va trebui un efort mare pentru a fi aruncată 
în apă. 

— Să nu pierdem timpul, zise mistress Fanoche, să 
mergem după birjarul tău. 

— Nu credeam că am nevoie de el, zise Wilton, dar m-a 
adus aici. Aşteaptă la poartă. 

O rază infernală de bucurie luci în ochii teribilei mistress 
Fanoche. 


Capitolul VI. 

Mistress Fanoche ridicase din nou corpul irlandezei. 

— Haide, zise ea, ia-o pe umăr şi pleacă. 

— Un moment, zise Wilton, prea iei repede lucrurile, 
draga mea. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ne-am înţeles încă cu birjarul. 

— Îl vom plăti. 

— Cred şi eu, zise Wilton, dar... 

— Dar ce? 

— Fără îndoială că omul acesta va cere mai mult pentru 
o femeie decât pentru un copil. 

Mistress Fanoche era o femeie inteligentă... Ea ştia că 
sunt unele cazuri când trebuie să dea fără să numere. Erau 
acolo vreo cincisprezece guinee de aur. 

— Ia totul, zise ea, şi fă cum ştii cu birjarul. Numai să 
luaţi femeia aceasta de aici. 

Wilton numără banii, îi băgă în buzunar şi după aceea o 
ridică pe irlandeză în spate. 

— Bine! Murmură el, dar trebuie să ne păzim de poliţişti. 

— Voi ieşi eu prima, răspunse mistress Fanoche. 

Şi trecu în vestibul cu o lampă în mână, deschise uşa şi 
privi cu atenţie în stradă. 

De trei ceasuri de când intrase nenorocita irlandeză la 
mistress Fanoche, ceața se îndesise foarte mult. 

Nu vedeai nici până la o distanţă de zece paşi şi becurile 
de gaz păreau că dormitează ori că sunt gata să se stingă. 

Englezul nu se amestecă niciodată în afacerile altuia. El 
trece înainte şi rareori i se întâmplă să se oprească. Numai 
poliţiştii au dreptul şi timpul să fie curioşi. 

Aşadar, mistress Fanoche n-avea să se teamă decât de 
poliţişti. 

Dar ceața era deasă şi, apoi, Dudley Street nu e vizitată 
decât de pungaşi. De aceea şi poliţiştii sunt rari. Birjarul 
aştepta la poartă. 


— Oh! Oh! Zise acesta văzând-o pe mistress Fanoche, s- 
ar zice că aveţi nevoie de mine. 

— Da, şi preţul cursei va fi foarte bun. 

În acelaşi timp se întoarse spre Wilton, care se apropiase 
cu irlandeza în spate. 

— Repede! Îi şopti, strada e goală. 

Wilton, care poseda o putere extraordinară, se aruncă 
aşa de repede în trăsură, încât birjarul n-avu timp să vadă 
de ce natură era povara pe care o purta. 

Mistress Fanoche se întoarse în casă şi închise uşa în 
urma ei. 

— London-Bridge! Strigă Wilton. 

Birjarul îşi biciui calul şi trăsura porni la trap. 

Atunci Wilton începu să-şi aranjeze „coletul”. O ridică pe 
irlandeză, o aşeză într-un colţ al trăsurii şi o susţinu cu 
braţul. 

S-ar fi zis că e un îndrăgostit care ţine înlănţuit mijlocul 
femeii adorate. 

Trecând prin dreptul unui atelier, faţa irlandezei fu 
dintr-o dată luminată, ca în plină zi. 

Wilton tresări. 

Până în momentul acela nu o privise încă pe femeia pe 
care se însărcinase s-o înece pentru bani. 

Acum însă o văzuse şi frumuseţea irlandezei produse 
asupra lui o impresie bizară. 

— Frumoasă fată! Zise el, ce păcat că trebuie să moară 
atât de tânără. 

Dar trăsura îşi continua drumul, cercul luminos fu lăsat 
în urmă şi faţa irlandezei intră din nou în întuneric. 

Wilton murmură: 

— Drace! Mi se pare că am avut o clipă de slăbiciune! 
Dar oare meseria mea e făcută pentru milă? Aş face mai 
bine să-mi păstrez toată sensibilitatea pentru ziua când voi 
fi spânzurat, ceea ce sigur se va întâmpla, mai curând sau 
mai târziu. 

Se apropiau de pod. Deodată, trăsura se opri. 


— Hei! Wilton! Strigă birjarul. 

— Ce vrei? Răspunse acesta. 

— Vreau să vorbesc puţin cu tine. 

— Ei bine, vorbeşte. 

— Pe cine transportăm acum? 

— O femeie. 

— Moartă? 

— Nu, adormită. 

— Asta nu-mi prea convine, Wilton. 

— De ce? 

— Pentru că... nu-mi convine... Copii, da, îţi înec câţi 
pofteşti, dar femei nu. 

— Nu-i acelaşi lucru? 

— Nu. O femeie înecată îţi aduce totdeauna nenorocire. 

— Râzi de mine? 

— Şi apoi, femeia aceasta se va deştepta şi va începe să 
strige. 

— Cât despre asta, nu e nici o primejdie. Doamna a băut 
o cantitate mare de opiu şi e ca moartă. 

— Şi cât ţi se dă pentru afacerea asta? 

— Cinci guinee. 

— Pentru amândoi? 

— Nu, pentru fiecare câte cinci. 

Birjarul, mai stătea încă la îndoială. 

— Urâtă afacere, Wilton, repetă el. 

— Am primit banii înainte, zise Wilton, vrei să ţi-i dau? 

— Dă-i, răspunse omul suspinând, dar vei vedea că nu ne 
va merge bine. 

— Cum o fi, zise Wilton, cel mai rău lucru care mi se 
poate întâmpla e moartea şi moartea pentru mine... 

Birjarul primi banii. 

Ceaţa era tot aşa de deasă dar cum nu era trecut de 
unsprezece, multe magazine erau deschise şi scânteiau de 
lumină. 

Din când în când, câte un val de raze năvăleau în trăsură 
şi Wilton putea să admire o clipă faţa îngerească a 


irlandezei. 

Atunci banditul tresărea şi inima începea să-i bată cu 
putere. 

Calul mergea repede, iar cu cât se apropia mai mult de 
fluviu, Wilton simţea că inima îi bate tot mai puternic. 

Pe la mijlocul străzii Faringston, strigă birjarului: 

— Opreşte un moment. 

— Pentru ce? 

— Vreau să beau ceva... 

Şi sărind la pământ, intră într-un magazin de spirtoase. 

Bău două pahare de gin, unul după altul, plăti cu una din 
guineele darnicei mistress Fanoche şi se urcă din nou în 
trăsură. 

— Înainte! Strigă, acum treaba va merge mai bine. 

Irlandeza stătea mereu nemişcată, într-un colţ al 
trăsurii. 

Intrară în strada Tamisei şi peste câteva momente la 
London-Bridge. 

Podul Londrei, care în timpul zilei e străbătut de mii de 
trăsuri şi de aproape o jumătate de milion de pietoni, 
rămâne cu totul pustiu îndată ce înnoptează. 

— Opregşte la mijlocul podului! Strigă Wilton. 

În acelaşi timp scoase din buzunar o frânghie şi legă 
strâns mâinile şi picioarele irlandezei, aşa încât, dacă 
răceala apei ar fi deşteptat-o din letargie, să nu poată face 
nici o mişcare şi să se scufunde. 

Birja se opri. 

Atunci Wilton o ridică pe irlandeză în braţe, cobori şi se 
apropie de parapet. 

Capitolul VII. 

Deodată o lumină roşie apăru la capătul podului, înspre 
Borughe, adică spre ţărmul meridional. 

Lumina era proiectată de lanterna unui camion cu trei 
cai, care transporta mărfuri de la o gară la cealaltă. 

Inima lui Wilton începu din nou să bată cu putere. 

Birjarul îi strigă: 


— la seama! 

Wilton se depărtă de parapet şi veni din nou spre 
trăsură. 

Cel mai elementar sentiment de prudenţă cerea să 
aştepte să treacă întâi camionul. 

Cu cât greoaia trăsură se apropia, lumina felinarului 
devenea tot mai puternică şi faţa irlandezei se lumina. 

Din nou privirile lui Wilton se opriră pe această faţă 
îngerească şi din nou mizerabilul se înfioră. 

Camionul trecu. 

Vizitiul care-l conducea, învelit bine într-o manta 
îmblănită, cu cascheta trasă pe ochi, abia dacă vedea 
înaintea lui şi somnoros cum era, nu se ocupa de nimic 
altceva decât de drumul lui. 

Poate că zărise trăsura, dar nu dădu nici o atenţie 
omului acela care părea că ţine o femeie în braţe. 

— Ei bine! Strigă birjarul, ai de gând să isprăveşti odată 
Wilton? 

Wilton nu răspunse. 

— E frig şi-mi îngheaţă mâinile, adăugă birjarul, 
grăbeşte-te! 

Wilton era în prada unei stări ciudate. 

— Curios lucru! Murmură el, niciodată n-am simţit 
asemenea senzaţie. Îmi lipseşte curajul şi mi se înmoaie 
picioarele. 

— Haide! Haide! Repetă birjarul. 

Dar Wilton scoase un strigăt. 

Irlandeza, care până atunci stătuse ca moartă în braţele 
sale, suspinase adânc. 

Şi Wilton, se îndepărtă din nou de parapet, veni la 
trăsură şi zise: 

— Nu, nu vreau... 

— Nu vrei s-o arunci? Întrebă birjarul înlemnit. 

— Nu, repetă Wilton. 

— Dar, nenorocitule. Vrei să dai banii înapoi. 


— Nu voi da nimic înapoi, răspunse Wilton. Cu atât mai 
rău pentru mistress Fanoche... Femeia aceasta este prea 
frumoasă şi nu pot s-o înec. 

Birjarul râse cu zgomot. 

— Din moment ce nu dăm banii îndărăt, zise el, tot una 
îmi este. Ba chiar mai mult îmi convine aşa, pentru că eu mă 
temeam de o nenorocire. Dar, ce vom face acum? 

— Nici eu nu ştiu, zise Wilton. 

Irlandeza fu din nou urcată în trăsură. Biata femeie 
păstra mereu aceeaşi imobilitate cadaverică. 

— Doza de opiu a fost bună, murmură Wilton. Vom avea 
destul timp să ne gândim până ce se va deştepta. 

Birjarul întoarse calul. 

— Unde mergem? Întrebă. 

— Ştiu şi eu? 

— Nu cumva vrei s-o faci doamna Wilton? Întrebă 
celălalt râzând. 

Wilton tresări. 

— Oh! Nu, exclamă el. Dacă aş iubi vreodată o femeie, aş 
fi pierdut. Aş face prea multe prostii pentru ea. 

Apoi, luând o hotărâre subită, se urcă în trăsură şi zise: 

— Ia-o prin strada Regele Wilhem, până la monument, 
apoi prin strada Vrăjitoarele şi pe lângă docuri, până la 
Wanstoone. Până acolo mă voi mai gândi. 

— Cum vrei... 

Şi birja începu să alerge cu repeziciune, lăsând podul 
Londrei în urmă. 

Dincolo de docurile Londrei e o stradă în pantă, care 
coboară spre Tamisa şi se sfârşeşte la tunel. 

Strada aceasta, care descrie un arc, se numeşte Old- 
Gravelane, ceea ce înseamnă „vechiul drum nisipos”. E o 
stradă pustie în timpul nopţii. 

În mijlocul acestei singurătăţi, o singură cantină mai 
rămâne deschisă încă şi după miezul nopţii. 

Proprietarul se numeşte Wanstoone. 


E un om discret, care nu se amestecă niciodată în 
afacerile altuia, nu se amestecă în nici o ceartă şi păstrează 
pentru el tot ce aude. 

La uşa acestei cantine se opri trăsura. 

Calul era bine dresat; stăpânul său putea să-l lase 
ceasuri întregi singur, fără nici o primejdie. 

Birjarul, care era un oaspete obişnuit al cantinei, nu se 
ocupa niciodată de trăsura sa, decât atunci când se temea 
de poliţişti. 

Dar, după orele opt seara, nu întâlneşti picior de poliţist 
în acea zonă. 

Wilton o întinsese pe irlandeză de-a lungul banchetei şi o 
înveli cu pătura. 

Apoi, cei doi intrară în cantină, care era cu totul goală. 
Master Wanstoone socotea ceva şi păru puţin supărat 
când trebui să se scoale pentru a servi cele două pahare pe 

care le comandase Wilton. 

După aceea îşi continuă munca. 

— Vezi tu, zise Wilton birjarului, m-am gândit... 

— Aşa... 

— Care e însărcinarea pe care ne-am luat-o noi? Să 
facem să dispară o femeie, nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi ne-am luat însărcinarea aceasta pentru ca mistress 
Fanoche să poată face ce va voi cu copilul acestei femei. 

— Aşadar femeia aceasta are un copil? 

— Da, îţi voi povesti cum stau lucrurile altădată. Acum n- 
avem timp. Aşadar, am primit, fiecare câte cinci guinee. 
Bine! Am luat femeia şi mistress Fanoche nu va mai auzi 
vorbindu-se de ea. 

— Dar dacă femeia aceasta are un copil, va începe, fără 
îndoială, să-l caute. 

— Nicidecum... 

— Crezi? 

— Femeia aceasta a sosit astă seară la Londra şi nu 
cunoaşte pe nimeni... Nu ştia nici numele generoasei 


mistress Fanoche, nici cel al străzii unde a lăsat copilul. 
Cum vrei să-l găsească atunci? Şi apoi, Londra e aşa de 
mare, încât nu se mai sfârşeşte niciodată. Ştii că sunt 
aproape patru mile de la Dudley Street până la Old- 
Gravelane. 

— Aşadar, vrei s-o lăsăm aici? 

— O vom duce în Wellclose Square. O vom culca pe o 
bancă şi cu asta basta. 

— Fie, zise birjarul. 

leşiră. Fiecare se aşeză la locul său în trăsură. 

— Ehei! Zise Wilton, să ne grăbim. Cu tot gerul, femeia 
aceasta arde, ceea ce e un semn că în curând se va 
deştepta. 

Locul despre care vorbise Wilton era la o foarte mică 
distanţă. 

Birja urcă din nou strada Saint-George, cârmi spre 
stânga şi după zece minute intră în Wellclose Square. Locul 
era sinistru şi pustiu... 

De jur împrejurul unui soi de grădină se înălța un grilaj 
vechi de fier. Din loc în loc se aflau câteva bănci de lemn. 
Casele erau negre şi hidoase, nici un zgomot nu se auzea, 
nici o lumină nu se zărea. 

Străzile tăcute, strâmte, întortocheate, porneau în toate 
părţile. 

O tăcere de moarte domnea în aer. 

Cartierul nu se deşteaptă decât după miezul nopţii. 

Atunci se deschid taverne fără nume. leatre, al căror 
public este format din prostituate şi tâlhari. 

Trăsura se opri. Wilton ridică irlandeza în braţe şi 
cobori. 

Se apropie de o bancă, şi o culcă pe ea. 

— Stă foarte bine aici, zise el. Poate se va găsi vreun 
suflet milos care s-o îngrijească. 

— O femeie frumoasă găseşte oricând un culcuş, 
răspunse birjarul. 


Şi cei doi bandiți se îndepărtară, lăsând-o pe nenorocita 
irlandeză adormită, în mijlocul acelui cartier îndepărtat al 
Londrei, în care, un gentleman sau o femeie onestă n-ar 
îndrăzni să pătrundă noaptea. 

Se auzea încă în depărtare zgomotul roţilor trăsurii, 
când miezul nopţii sună la capela Saint-George. 

Atunci, câteva lumini tremurătoare se aprinseră, ici şi 
colo, pe la ferestrele vecine. 

Cartierul se deştepta şi irlandeza dormea. 

Capitolul VIII. 

Noaptea era rece şi, după calculele doamnei Fanoche, 
efectele narcoticului înghiţit de irlandeză trebuiau să 
dureze trei sau patru ore. 

Ne aducem aminte că Jenny suspinase când era încă în 
braţele lui Wilton. 

Nu trecuse nici o oră de când cei doi mizerabili o 
depuseseră pe banca din Wellclose Square şi ea începu să 
se agite. 

Membrele îşi regăsiră puţin câte puţin elasticitatea, 
buzele i se întredeschiseră şi murmură: 

— Ralph! 

Numele copilului său nu este oare primul cuvânt pe 
care-l pronunţă o mamă deşteptându-se? 

Căci, în timp ce bandiții îşi puneau problema dacă o vor 
trimite să doarmă somnul de veci în valurile negre ale 
Tamisei, sau îi vor dărui viaţa, sărmana mamă visa. 

Şi visul îi era dominat de figura copilului ei. 

Îl vedea mare şi puternic, păşind spre destine înalte. 

În curând biata femeie deschise ochii. 

Între timp cartierul se deşteptase şi îşi deschisese casele 
sale de noapte. 

Restaurantele străluceau, cerşetorii şi tâlharii 
deveniseră foarte numeroşi, muzica unui bal răsuna din 
adâncimile unei pivnițe. 

Irlandeza deschise ochii şi la început se crezu tot în 
prada visului, dar răceala vântului, care-i biciuia faţa, o 


convinse în curând că nu doarme. 

„Unde mă aflu oare?” 

Primul gând îi fu să strige copilul. 

— Ralph, unde eşti? 

Dar Ralph nu răspunse. 

Atunci femeia se sculă speriată şi aruncă o privire 
rătăcită în jurul ei. 

Squarul era sinistru, luminile, răspândite ici şi colo ca 
nişte faruri pe o mare furtunoasă, erau şi mai sinistre încă. 

— Dumnezeule! Copilul meu... unde sunt oare? Zise ea, 
cuprinzându-şi capul în mâini. 

Făcu câţiva paşi înainte, apoi se opri ca şi cum ar fi vrut 
să-şi adune gândurile. 

Şi deodată îşi aduse aminte. 

Revăzu salonul, pe cele două dame, pe fetiţele cele mici 
şi drăguţe. Revăzu camera în care fusese condusă 
împreună cu fiul ei. 

Îşi aduse aminte de spaima copilului, care voia să plece. 

Îşi mai aduse aminte că un somn de plumb o cuprinsese 
pe neaşteptate şi că nici nu mai avusese timp să se aşeze pe 
pat. 

Atunci scoase un strigăt sălbatic, un strigăt de disperare. 

Fusese adormită pentru a i se fura copilul. 

Unde era acum? Cum se numea piaţa în care fusese 
dusă? 

Cum se numea strada unde era casa acelei doamne? 

Biata irlandeză nu ştia. 

Dar mamele au un curaj de leoaică. 

— Voi căuta, îşi zise ea şi voi găsi. Le voi smulge copilul, 
indiferent în ce mână ar fi căzut. 

Şi, nevăzând altceva mai bun de făcut, începu să alerge 
drept înainte. 

De unde ar fi putut ea să ştie că fusese transportată 
adormită pe o distanţă de mai bine de patru mile? 

Străbătu, una câte una, străzile care înconjurau 
Wellclose Square, când, scoțând un strigăt de bucurie şi 


crezând că a dat peste drumul adevărat, când oprindu-se 
cu spaimă, căci licărirea de speranţă se întuneca şi nu mai 
recunoştea nimic. 

Bărbaţi îmbrăcaţi în zdrenţe treceau pe lângă ea, şi, 
când la lumina unui bec îi puteau admira faţa de înger, îi 
făceau propuneri ruşinoase şi pronunţau cuvinte obscene. 

Jenny porni înainte fugind, dar se învârtea în cerc, căci 
mereu se pomenea tot în Wellclose Square. 

La uşa unei bodegi, un grup de femei, ameţite de 
băutură, se certau între ele. 

Jenny avu curajul să se apropie şi să le întrebe: 

— Nu ştiţi cumva unde este Saint-Gilles? 

Unele începură să râdă, altele o priviră cu gravitate. Dar 
niciuna nu-i răspunse. 

Dar, după o clipă de tăcere, una se desprinse din grup şi 
înaintând spre irlandeză, o întrebă furioasă: 

— Ce cauţi tu aici? Eşti din cartierul acesta? Ai venit aici 
pentru că ai auzit de sosirea unui grup de mateloţi şi ştii că 
mateloţii au bani... Ai venit să ne furi partea noastră. Pleacă 
de aici! 

Şi ridică asupra ei pumnii strânşi. 

Jenny, înspăimântată, voi să fugă. 

Dar femeia o apucă de braţ şi-i strigă din nou: 

— Ai putea să-mi spui ce cauţi aici? Cel puţin cred că nu-l 
cauţi pe Williams, căci el este amantul meu şi nimeni n-are 
voie să se atingă de el! 

— Eu îmi caut copilul! Răspunse Jenny cu voce 
sfâşietoare şi încercă să scape din mâinile mizerabilei 
femei. 

Tovarăşele ei râdeau şi-şi şopteau între ele: 

— Betty a noastră e mereu geloasă! 

— Ai milă de mine! Se ruga Jenny, îţi jur că nici nu-l 
cunosc pe acel Williams despre care îmi vorbeşti... 

— Minţi! Strigă femeia ameţită, văd eu bine că pe 
Williams îl cauţi... 


— Cine vorbeşte de Williams? Tună deodată o voce 
bărbătească. 

Şi un bărbat înaintă în cercul de lumină în mijlocul 
căruia se petrecea scena. 

Bărbatul acesta este un matelot zdrenţăros, cu umeri 
largi cu faţa roşie, istovită de băutură, cu părul lung şi 
blond. 

— Eu sunt Williams! Zise el. 

Şi văzând-o pe Jenny adăugă: 

— Cine este femeia aceasta? Nu este din cartier şi n-o 
cunosc... Dar e foarte frumoasă! 

— Ai milă de mine! Se rugă Jenny împreunându-şi 
mâinile, apără-mă! 

— Ah! Ţi se pare că e frumoasă! Urlă beţiva... Ei bine îi 
voi scoate ochii şi nu va mai fi frumoasă... 

Dar, în aceeaşi clipă, matelotul o izbi cu pumnul drept în 
faţă şi nenorocita se rostogoli la pământ, scoțând un 
geamăt înăbuşit. 

— Oh! Ştiam eu, strigă una dintre femei, Williams când 
are în mână o femeie frumoasă n-o lasă aşa, cu una cu două. 

Williams puse mâna pe braţul irlandezei şi-i zise: 

— Vino cu mine! Nu vei avea ate teme de nimic, draga 
mea... Sunt cunoscut în întreg cartierul... şi când o femeie 
trece la braţul meu nu îndrăzneşte s-o atingă nimeni. 

— În numele cerului, zise Jenny, ajută-mă să-mi regăsesc 
fiul... şi te voi binecuvânta... 

— Şi mă vei iubi? Întrebă el, cu o lăcomie de fiară 
sălbatică. 

Ea nu pricepu adevăratul înţeles al acestor cuvinte şi 
răspunse: 

— Oh! Da... dacă îmi vei regăsi copilul, te voi iubi! 

— Dar unde este copilul tău? 

— Condu-mă la Saint-Gilles! 

— Saint-Gilles? Întrebă el, dar e cam departe de aici, 
foarte departe... 

— În numele cerului, condu-mă... 


— Mai întâi vino să bem câte o înghiţitură, zise el. 

Irlandeza vru să se împotrivească, dar bărbatul îi ţinea 
braţul ca într-un cleşte. 

Cu forţa o târi într-o uliţă neagră, în fundul căreia licărea 
o lumină. 

Era cârciuma „La calul negru”, celebră în zonă. 

— lată o nouă amantă a lui Williams, murmurară 
oribilele creaturi privindu-l depărtându-se, pe când cea 
care voia să-l păstreze pe Williams numai pentru ea se 
ridică plină de sânge şi cu ochiul umflat. 

Capitolul IX. 

Wellclose Square are în colţul său de la sud-est o stradă 
cu o lărgime ceva mai mare de trei metri. 

În mijlocul acestei străzi este un teatru. 

Dar un teatru cum nu s-a mai văzut, poate, niciodată, în 
nici o parte a lumii. Un teatru unde lojile de frunte se 
închiriază cu 5 penny şi parterul cu 1 penny. 

Primul artist este un negru iar în timpul spectacolului se 
bea şi se mănâncă. 

Prostituatele, care stau în balcoane, sunt cu picioarele 
goale iar parterul găzduieşte numai tâlhari. 

În capătul străzii e cantina „Calul negru”. 

Bărbaţii după ce beau încep cearta şi de obicei toate 
aceste certuri se sfârşesc în stradă, cu lovituri de cuţit. 

Artista, în zdrenţe, se plimbă adesea mânjită de sânge. 
Învingătorul, căci lupta a fost pentru ea, îi cuprinde mijlocul 
plin de dragoste. 

O scară cu zece trepte duce la subsol. 

Acolo e adevărata tavernă. 

De la miezul nopţii şi până în zorii zilei, cincizeci de 
bărbaţi şi femei, dacă se mai poate da numele acesta unei 
adunături de adevărate bestii, cincizeci de persoane deci, 
beau, mănâncă, se ceartă, râd şi cântă. 

Se aud răsunând sărutări dezgustătoare pe buzele arse 
de vicii, la lumina câtorva lămpi fumegânde, se vede 


spumegând berea neagră sau blondă, în paharele groase şi 
înalte. 

Îndărătul unei tejghele, tronează maiestuoasă, mistress 
Brandy. 

E soţia stăpânului stabilimentului. 

Acesta stă în partea de sus a cârciumii, îmbrăcat într-o 
haină neagră şi purtând o cravată care cu câţiva ani mai 
înainte fusese albă. 

Mistress Brandy avea un alt nume, dar nimeni nu-l mai 
ştia. Fusese uitat. 

În englezeşte „brandy” înseamnă rachiu. Era prin 
urmare o poreclă. 

Era o femeie voinică, înaltă, cu mâinile lungi şi nişte 
picioare care ar fi putut servi de bază unui monument. 

Cu toate acestea, în viaţa ei mistress Brandy nu dăduse 
decât o singură palmă unui insolent care se purtase prea 
brutal cu ea. 

Dar palma aceasta avusese efectul unei adevărate 
măciuci. 

Nenorocitul căzuse fără cunoştinţă lângă tejghea. 
Altminteri, mistress Brandy era foarte înţelegătoare şi nu 
cerea nimic altceva, decât să i se plătească pe loc 
consumaţia. 

Dacă la cârciuma ei tâlharii prădau un matelot, mistress 
Brandy închidea ochii. Dacă mateloţii se luau la ceartă între 
ei, scoțând cuţitele, miss Brandy îl chema pe John. 

John era un scoţian uriaş, care-i servea de băiat în 
prăvălie. 

John îl ia în braţele sale pe luptătorul căzut, îl duce în 
stradă şi se întoarce înapoi la lucrul său, ca şi cum nimic nu 
s-ar fi întâmplat. 

„Calul negru” este o cârciumă liniştită şi niciodată n-a 
fost nevoie acolo de intervenţia poliţiei. 

De altfel, în zonă nici nu prea sunt poliţişti. Nobilii lorzi 
care tronează în parlament au cugetat că poporul se poate 
apăra destul de bine şi singur. 


În seara aceea, toate mesele din pivniţa „Calul negru” 
erau ocupate. 

Dar dintre toate, cea mai zgomotoasă era cea din stânga 
comptuarului. 

Se sărbătorea eliberarea lui Jack zis „Pasărea albastră”, 
un tunar celebru care ieşise chiar în dimineaţa aceea din 
închisoarea de la Midlesex, unde făcuse şase luni de 
carceră. 

Jack zicea, ridicând paharul: 

— Beau paharul acesta în sănătatea colonelului 
închisorii, care este un om foarte cumsecade şi un perfect 
gentleman. Mi-a dat la plecare două coroane şi un shiling şi 
mi-a ţinut un frumos discurs, recomandându-mi ca pe viitor 
să fiu om cinstit. 

— Şi ştrengarul nostru de Jack, zise o femeie care-şi 
trecuse mâna în jurul mijlocului acestuia, e în stare să fi 
făgăduit. 

— Desigur, răspunse Jack. Excelenţa voastră, i-am zis, 
poate fi sigură că voi fi un om cinstit pe viitor. Chiar din 
seara aceasta mă voi duce să caut de lucru. 

Tâlharii şi prostituatele începură să râdă cu hohote. 

La o altă masă nişte mateloţi vorbeau liniştiţi între ei. 

Puţin mai departe o irlandeză făcea o scenă de gelozie 
amantului ei. 

Mistress Brandy, nepăsătoare, supraveghea totul cu 
atenţie. 

Din când în când numai, îşi îndrepta o privire plină de 
curiozitate spre un bărbat care stătea retras la o masă şi 
bea singur un grog. 

Era un om de vreo treizeci şi şapte sau treizeci şi opt de 
ani, de statură mijlocie, purtând favoriţi. Faţa lui netedă şi 
regulată contrasta cu feţele istovite ale oamenilor care îl 
înconjurau. 

Era scoţian, englez, irlandez sau francez? 

Nimeni n-ar fi putut să spună, deşi nu venea pentru 
întâia oară în cârciuma „Calul negru”. Dar n-avea obiceiul 


să vorbească. Îşi bea grogul, plătea şi pleca. 

Câteodată, se întâmpla să cadă într-o reverie adâncă. 

Într-o noapte, voiră să afle cine era, de unde venea, dacă 
era tâlhar sau matelot, dacă era fugit din închisoare, sau 
dacă exercita vreo meserie. 

Pentru aceasta îi căutară nod în papură. 

Dar el nu-şi pierdu deloc sângele rece şi păstră aceeaşi 
atitudine liniştită. Din trei lovituri de pumni, trei adversari, 
fură scoşi din luptă. 

De atunci toată lumea îl respecta. 

De altminteri, omul acesta vorbea o engleză foarte 
curată, fără cea mai mică intonaţie greşită. 

Cum nimeni nu-i cunoştea adevăratul nume, fusese 
poreclit Omul Gri din pricina unei haine vechi, cenuşii, pe 
care o purta mereu. 

Unul singur dintre muşteriii „Calului negru” găsise 
audienţă în faţa acestei perfecte indiferenţe. 

Era un sărman cerşetor, pe care toată lumea îl iubea 
pentru filosofia sa şi pentru ilaritatea pe care o provocau 
pretenţiile sale de om cumsecade. 

Desigur că din această sumară schiţă, cititorii l-au 
recunoscut pe amicul Barclay, zis şi Shoking. 

Shoking, care fusese poreclit astfel pentru că găsea 
întotdeauna că tovarăşii săi de orgie nocturnă nu erau „cum 
se cuvine”, Shoking care se lăuda că are maniere de 
gentleman şi pretindea că norocul îi va surâde într-o zi, că 
va umbla călare în Hyde-Park întocmai ca un fiu de pair, 
Shoking era singurul om căruia Omul Gri îi oferise, 
câteodată, un pahar de grog. 

În seara aceea, pe când tâlharii beau, pe când mateloţii 
se certau şi fetele pierdute cântau, pe când mistress Brandy 
privea la Omul Gri, pe când acesta îşi bea cu cea mai mare 
linişte grogul, Shoking apăru în tavernă. 

— lată-l pe Shoking! Se auzi o voce. 

— Trăiască Shoking! 

— Bravo Shoking! 


Fu o adevărată furtună de voci. 

Omul Gri ridică privirea şi trimise cu mâna o salutare lui 
Shoking. 

— Bună ziua, amicii mei, bună ziua, răspunse Shoking, 
cu tonul protector al unui om fericit. 

— Aa! Exclamă una dintre femei, Shoking are pantofi 
noi! 

— Şi haină nouă, adăugă un tâlhar. 

— Şi o cămaşă... murdară, zise una dintre prostituate. 

— Dumnezeule! Adăugă mistress Brandy, are şi o pălărie 
cu boruri. 

— Am dat peste un chilipir, răspunse Shoking, dar fiţi 
fără teamă, am avut grijă să-mi las banii acasă. 

— Ce rău îmi pare! Zise Jack râzând. 

Shoking traversă taverna şi veni să se aşeze la masă 
lângă Omul Gri. 

— De data asta, zise el, voi plăti eu. 

Capitolul X. 

Omul Gri surâse. 

— Prietene, zise el, văd că ai bani astă seară şi, cum eşti 
un om corect, ţi-ai spus că a venit şi rândul dumitale să 
plăteşti. 

— Asta e foarte adevărat, răspunse Shoking. 

Omul Gri continuă cu voce mai înceată: 

— Departe de mine gândul de a te refuza. Eu nu vreau 
niciodată să ofensez pe cineva şi ştiu că orice bun englez îşi 
are mândria şi demnitatea sa. Dacă vrei să plăteşti, 
plăteşte, dar lasă-mă să-ţi pun o întrebare. 

— Ce întrebare? Zise Shoking cu oarecare uimire. 

— Ai bani? 

— Tăcere, răspunse Shoking cu voce înceată, nu mă 
trăda, am câştigat zece guinee astă seară. 

— Zece guinee? 

— Zece... Una am cheltuit-o pentru a mă îmbrăca. Nu-i 
aşa că sunt bine? Adăugă Shoking cu importanţă. 

— Un adevărat gentleman, răspunse Omul Gri. 


— Ştiam eu... 

Şi Shoking începu să enumere cumpărăturile făcute. 

— Haina mea costă trei şilingi, zise el, pălăria doi şilingi, 
pantalonii un şiling şi jumătate. Papucii patru şilingi, dar 
sunt noi, cămaşa şi cravata doi şilingi. Aveam de gând să-mi 
cumpăr chiar şi un pardesiu. Sezonul e cam rece şi n-ar fi 
stricat, dar m-am gândit că mai bine ar fi să-mi închiriez o 
cameră pentru două săptămâni în Milend Road. Ar fi foarte 
distractiv pentru mine care n-am fost admis niciodată acolo, 
decât pe timpul nopţii... Şi încă şi asta cu condiţia ca a doua 
zi să lucrez două ceasuri. Aşadar, îmi mai rămân nouă 
guinee. Voi putea să trăiesc un an întreg fără să muncesc. 
Mă voi duce mâine seară să mă plimb pe Regent Street şi 
voi cumpăra un bilet la teatru. 

Omul Gri surâdea mereu. 

— Dar cum ai câştigat aceste zece guinee? Întrebă el. 

— Oh! Într-un mod foarte simplu, răspunse Shoking. 

— Da? 

— Am făcut un serviciu unui lord. 

— Cum adică? 

— Era pe penny-boatul care merge de la Greenwich la 
Charing-Cross. 

— Bine, şi... 

— În penny-boat era o femeie foarte drăguță, o irlandeză 
cu copilul ei, şi mai era şi un lord, care o privea. Oh, de ai şti 
cum 0 privea! 

— Şi după asta? Întrebă Omul Gri încruntând din 
sprâncene. 

— Lordul s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „O vei urmări 
pe această femeie şi-mi vei aduce adresa ei. Astă seară, la 
palatul meu din Chester Street. Vei fi răsplătit cu zece 
guinee”. Aşa am şi făcut. Vezi prin urmare că nu e deloc 
greu de câştigat mulţi bani şi într-un mod cinstit... 

— Cinstit? Murmură Omul Gri. 

— Cum? 


— Crezi dumneata că ai câştigat banii aceştia într-un 
mod cinstit, amice Shoking? 

Cerşetorul se înroşi uşor şi pentru prima oară, se gândi 
că lucrase, poate cu prea multă uşurinţă. 

De aceea simţi nevoia să-şi explice îndată purtarea şi se 
grăbi să-şi povestească aventura până în cele mai mici 
amănunte. 

El povesti cum servise de călăuză sărmanei mame şi 
copilului ei, pierduţi prin străzile Londrei, cum îi condusese 
în Lawrence Street şi apoi la mistress Fanoche. 

Nu uită nimic, nici chiar amănuntul acela bizar că femeia 
întrebase de mai multe ori dacă va putea să fie a doua zi la 
orele opt dimineaţa, în biserica de la Saint-Gilles. 

După ce sfârşi, Omul Gri, care-l ascultase cu atenţie, îi 
zise: 

— Eşti cam uşuratic, Shoking, dar în schimb ai o inimă 
foarte bună. 

— De ce? Întrebă cerşetorul. 

— Ai făcut o faptă bună venindu-i în ajutor acestei femei, 
dar ai făcut un act blamabil ducându-te să anunţi lordului... 
cum l-ai numit? 

— Palmure. 

— Bine! Îţi spuneam că rău ai făcut ducând lordului 
adresa frumoasei irlandeze. 

— Dar... 

— Poate oricine vedea, continuă Omul Gri, că un lord 
care se interesează de adresa unei femei sărace şi 
frumoase nu poate avea intenţii bune. 

— Ai dreptate, răspunse el, rău am făcut. 

Apoi, lovindu-se peste frunte, adăugă: 

— Dacă m-aş duce s-o înştiinţez pe irlandeză? 

Omul Gri n-avu timpul să-i răspundă, căci o mare zarvă 
se produse la intrarea tavernei. 

Aşezaţi aproape în fundul subteranei, Omul Gri şi 
Shoking erau în umbră, intrarea pivniţei era în plină 
lumină. 


În prag apărură un bărbat şi o femeie. Femeia se abătea 
şi nu voia să intre. Scotea nişte strigăte sfâşietoare şi se 
ruga cu voce zdrobită. 

— În numele bunului Dumnezeu, Lăsaţi-mă. 

Bărbatul răspundea cu vocea sălbatică: 

— Eu sunt Williams, de pe bordul „Victoriei”, cel mai de 
frunte dintre toate vasele Majestății Sale Regina. Toate 
femeile sunt nebune după mine, toate femeile din Wapping 
m-au iubit... şi trebuie să faci şi tu la fel. Haide! 

Şi o împinse înaintea lui. 

— Trăiască Williams! Strigă mulţimea beţivilor. 

— Ce proastă! Exclamară femeile. Să nu-l vrea pe 
Williams! E nebună, dragă? 

— Williams, cuceritorul inimilor! Adăugă o alta. 

— Spaima geloşilor! Exclamă un tâlhar. 

Femeia se agăţă de el, îmbrăţişându-i genunchii şi 
repetând mereu: 

— Lasă-mă! 

Sala întreagă râdea în hohote şi aplauda cu frenezie. 

— Ah! Nu vrei să fii doamna Williams, urla matelotul, 
vom vedea noi îndată. 

Şi cu un efort suplimentar irlandeza fu aruncată în 
mijlocul tavernei. 

Deodată, Shoking scoase un strigăt. 

Un strigăt pe care nimeni nu-l auzi, căci atenţia generală 
era concentrată asupra lui Williams şi a noii sale cuceriri. 

Nimeni, afară de Omul Gri. 

— Ea e! Exclamă Shoking. 

— Care ea? Întrebă Omul Gri. 

— Irlandeza. 

— Mama copilului? 

— Da. 

— Cum de-a ajuns aici? 

— Nu ştiu, dar ea este. 

Omul Gri îşi îndreptă atunci privirea spre femeia 
necunoscută şi, văzând-o atât de frumoasă, fără de voie 


tresări. 

Irlandeza părea un înger venit din cer într-un colţ de 
infern. Era acum îngenuncheată şi aruncă în jurul ei o 
privire rugătoare şi plină de lacrimi. 

— Bunii mei domni, spuse ea, bunele mele doamne, aveţi 
milă de mine. Sunt o sărmană mamă care îşi caută copilul. 
Scăpaţi-mă şi lăsaţi-mă să plec... 

Şi de disperare îşi frângea mâinile. 

Bandiţii şi prostituatele se prăpădeau de râs şi repetau 
mereu: 

— Trăiască Williams! 

Williams se aşezase în mijlocul tavernei şi striga în gura 
mare: 

— Eu sunt Williams, Williams de pe bordul Victoriei şi 
totodată am fost iubit de femei. 

În acelaşi timp îşi aruncă vesta sa de matelot şi-şi arătă 
umerii şi braţele de taur, umflându-se în pene de mândrie. 

— Eu sunt Williams, repetă el, şi femeia aceasta îmi 
place. Cine va îndrăzni oare să mi-o ia? 

Şi aruncă o privire provocatoare întregii săli. Nimeni nu 
se mişcă. 

Williams îşi scosese cuțitul şi se jucă cu el. 

— Şi cu toate acestea e o femeie destul de frumoasă, 
reluă el cu ironie. Dar pentru ca s-o aibă cineva, ar trebui 
să ne jucăm cu cuțitul şi nimănui nu-i place jocul acesta... 

Irlandeza era mereu îngenuncheată şi se ruga cu 
ardoare. 

— Vezi bine, draga mea, că nimeni nu te vrea, îi zise 
Williams. Vei fi a mea, trebuie să fii. 

Dar, deodată, un om se sculă, străbătu sala ca un fulger 
şi se plantă în faţa lui Williams. 

— Îţi interzic să te atingi de femeia aceasta! Zise el. 

— Trăiască Omul Gri! Urlară beţivii. 

Într-adevăr cel care luase apărarea irlandezei era Omul 
Gri. 

Şi irlandeza întinse spre el mâinile-i rugătoare. 


Capitolul XI. 

Acelaşi efect trebuie să-l fi produs şi David când a ieşit 
din rândurile mulţimii evreilor pentru a se lupta cu gigantul 
Goliat. 

Williams nu era un gigant, dar avea umerii aşa de largi, 
picioarele atât de solide, încât foarte puţini ar fi îndrăznit să 
se măsoare cu el. 

Şi cel care era acum în faţa lui şi-l privea provocator, era 
un om de talie obişnuită, slab, cu mâinile mici şi picioarele 
subţiri. 

Ai fi jurat că sub hainele acelea ordinare se ascundea 
vreun fiu de lord, atâta nobleţe şi eleganţă aristocratică era 
în întreaga atitudine a acelui om. 

O femeie îi strigă: 

— Nu te duce mititelule, te va zdrobi! 

— Omul Gri a înnebunit! Zise unul dintre tâlhari. 

Un altul, însă, care-l văzuse aplicând cele trei lovituri de 
pumn despre care am vorbit mai sus, răspunse: 

— Lăsaţi-l în pace! Cine ştie? 

Mateloţii de curând debarcaţi îl priveau cu milă. 

— Sărmanul, ziceau ei, se vede bine că nu-l cunoaşte pe 
Williams. 

Williams începu să râdă. Era un râs aşa de sincer, aşa de 
dispreţuitor, încât toată sala îl imită. 

— Du-te de aici, domnişoară, zise el Omului Gri. Vrei să-ţi 
plătesc un pahar de grog? Sau, poate vrei mai bine o 
prăjitură? 

Dar privirea sa întâlni privirea adversarului, tresări şi 
făcu un pas îndărăt. 

Atunci Omul Gri se aşeză între irlandeză şi Williams. 

— Îţi interzic să te atingi de femeia aceasta, repetă el. 

— Trăiască Omul Gri! Strigară mai mulţi bandiți. 

Vocea omului acela era scurtă, hotărâtă şi metalică. 

Din ochi îi ţâşneau flăcări. 

— Va fi a mea! Strigă Williams furios. 

Şi-şi ridică pumnul său enorm. 


Braţul său şuieră prin aer şi, ca o măciucă, se abătu 
asupra Omului Gri. 

Dar, dintr-o săritură, acesta se trase îndărăt, pară 
lovitura şi, Williams care îşi pusese toată forţa în această 
lovitură, se clătină pe picioare şi-şi pierdu un moment 
echilibrul. 

Omul Gri se aplecă şi se repezi cu capul înainte. Izbitura 
fu aşa de puternică încât Williams se rostogoli la pământ. 

Fără îndoială, Omul Gri ar fi putut să profite de victoria 
sa, ar fi putut chiar să-şi împlânte cuțitul în gâtul 
adversarului fără ca cineva să aibă vreo obiecţie. Cu toate 
acestea, Omul Gri nu profită de victorie şi rămase în 
aşteptare. 

Williams se ridică mugind. 

De astă dată se hotări să întrebuinţeze cuțitul. 

Omul Gri rămase nepăsător. 

Williams se năpusti asupra lui. Omul Gri se trase din nou 
înapoi, pară lovitura şi apucându-şi adversarul de mijloc, îl 
ridică şi-l trânti la pământ. Izbitura fu atât de puternică, 
încât cuțitul îi scăpă din mână şi rămase timp de câteva 
minute fără mişcare. 

Atunci Omul Gri puse piciorul pe cuţit şi privi în jurul lui. 

Privirea lui se întâlni cu aceea a lui Shoking. 

Cerşetorul, palid, se apropiase de irlandeză şi aceasta, 
recunoscându-l, scoase un strigăt de bucurie şi i se 
aruncase de gât. 

— Îţi încredinţez femeia aceasta, îi zise Omul Gri, şi toată 
lumea s-o ştie aici că o iau sub protecţia mea. 

Atunci de pretutindeni izbucniră aplauze frenetice, pe 
când Williams, ruşinat de înfrângere, se sculă cu greutate în 
picioare. 

Dar, deodată, aplauzele încetară. 

Cei care strigau tăcură şi Williams, care se pregătea să 
se arunce din nou asupra adversarului său, se opri din 
drum. 


Un nou personaj apăruse în pragul tavernei. Un 
sentiment de respect, de admiraţie şi de ruşine cuprinse 
întreaga asistenţă. Hoţii şi prostituatele îşi plecaseră 
capetele în tăcere. 

Un bărbat tânăr, cu faţa rotundă şi palidă, cu părul blond 
căzându-i în bucle pe umeri, înalt, slab, îmbrăcat în negru, 
aşa de delicat încât putea fi luat drept o femeie, cobori 
încetişor treptele şi cu o voce gravă, zise: 

— Fraţilor, Dumnezeu a spus că acela care ucide, la 
rândul său va fi ucis. În loc să se urască, oamenii au datoria 
să se iubească şi să se ajute între ei. 

Şi Williams, matelotul furios, căzu în genunchi, femeile 
pierdute îşi plecară frunţile ruşinate şi sărmana irlandeză 
crezu că însuşi Dumnezeu îl trimisese pe unul din îngerii săi 
pentru a o elibera. 

Omul acela tânăr, cu ochii albaştri, care vorbea de 
dragoste şi de caritate în fundul acelei taverne murdare era 
un preot. 

Un preot catolic irlandez, bine cunoscut în lumea 
mateloţilor. Căci fusese duhovnic pe un vas, timp în care se 
remarcase, prin curajul şi energia sa. Focul, furtuna care 
ameninţa să înghită vasul împreună cu mateloţii şi călătorii, 
pe el nu-l înspăimântau. Alerga în toate părţile dând poveţe 
şi silindu-se să-i îmbărbăteze pe toţi prin sângele său rece. 

Era de asemenea binecunoscut de toată acea sărmană 
populaţie a Wapingului, care-l văzuse în timpul ultimului 
flagel de holeră dând ajutor şi consolând pe toată lumea, cu 
toate că parohia sa nu era acolo, ci la Saint-Gilles. 

Preotul acesta era abatele Samuel. El merse drept spre 
Williams care îngenunchease cu umilinţă în faţa lui, şi îi 
zise: 

— Pentru tine am venit aici. Mi s-a spus că maltratai o 
femeie şi, cum ştiu că în fond nu eşti un om rău, m-am 
gândit că prezenţa mea te-ar putea readuce pe calea cea 
bună. 

— lartă-mă, murmură matelotul. 


Preotul îşi aruncă privirea asupra sărmanei femei pe 
care Shoking o ţinea în braţe. 

— Cine eşti dumneata, întrebă el. 

— Oh! Răspunse ea, ai milă de mine, Domnule, salvează- 
mă... Ajută-mă să-mi regăsesc copilul... 

— Copilul dumitale? 

— Am fost despărțită de el, răspunse femeia, mi l-au 
răpit. 

— N-avea nici o teamă, scumpo, zise Shoking, copilul 
dumitale va fi găsit, căci eu ştiu unde este. Oare nu te-am 
condus eu în casa aceea? Vor trebui să ţi-l înapoieze! 

Irlandeza scoase un țipăt de bucurie. 

— Copilul meu! 

Şi începu să sărute mâinile preotului. 

— Eşti irlandeză, după accent, zise preotul. 

— Da, răspunse femeia. 

— Şi eu sunt irlandez, zise preotul. Deie Domnul ca 
Irlanda, mama noastră comună, să fie salvată! 

Apoi îşi îndreptă privirea asupra Omului Gri. 

— Şi dumneata, zise el, care ţi-ai primejduit viaţa 
apărând-o pe această femeie, cine eşti? 

Atunci omul acela, care cu câteva clipe mai înainte 
stăpânise cu privirea toată asistenţa, omul acela în faţa 
căruia toţi tremuraseră, îşi plecă fruntea în faţa privirii 
calme şi limpede a tânărului bărbat pe care Dumnezeu şi-l 
alesese. Se plecă în faţa preotului tânăr şi fraged încă, pe 
care l-ai fi putut lua drept un copil, şi cu vocea umilă şi 
tremurătoare de emoție îi răspunse: 

— Voi fi sclavul dumitale, dacă vei binevoi să mi-o 
îngădui... 

Apoi, îşi îndoi un genunchi şi-i sărută cu respect mâna. 

Capitolul XII. 

Ce se întâmplă atunci ar fi greu de povestit. Putem 
spune numai că, după o oră, taverna era pustie. 

Mateloţii, prostituatele, hoţii dispăruseră unul câte unul, 
înțelegând că prezenţa lor nu mai era posibilă, în faţa acelei 


persoane. 

Mistress Brandy însăşi păstra tăcerea. 

Abatele Samuel rămăsese în picioare, contemplând la 
lumina fumegândă a lămpilor faţa palidă şi frumoasă a 
irlandezei, pe care Shoking şi Omul Gri o susțineau în 
braţe. Aşa de mult o afectaseră teribilele scene pe care le- 
am povestii mai sus. 

— Aşadar, zise tânărul preot, din Irlanda? 

— Da, răspunse ea. 

— Împreună cu copilul dumitale? 

— Şi încă ce copil drăgălaş! Zise bunul Shoking. 

— Nu cumva nevoile te-au făcut şi pe dumneata să 
părăseşti Irlanda şi să vii la Londra pentru a-ţi căuta 
norocul? 

— Nu, zise ea, am venit aici împinsă de o datorie sfântă. 

Preotul tresări. 

— Am venit la Londra, continuă tânăra femeie cu o voce 
tremurătoare, pentru că mâine, la ora opt, trebuie să fiu de 
faţă la liturghie, la biserica de la Gilles. 

— E vreun jurământ la mijloc? Întrebă preotul, tresărind 
din nou. 

Irlandeza îl privi cu o expresie de încredere şi 
sinceritate: 

— Ah! Zise ea, eu presimt că dumneata eşti unul dintre 
acei oameni în faţa cărora îţi poţi deschide inima fără 
teamă. 

— Vorbeşte, zise preotul cu o voce gravă. 

— Eu, domnule, sunt o sărmană ţărancă, fiica unui 
pescar dintr-un mic port situat la nord de Dublin. Nu ştiu 
nimic sigur în privinţa misiunii pe care bărbatul meu mi-a 
încredinţat-o în ultimele sale clipe de viaţă, dar îmi voi ţine 
jurământul pe care i l-am făcut. 

— Şi care este acest jurământ? 

Ea îşi fixă din nou privirea asupra abatelui Samuel. 

— O! Ca să mă înţelegi trebuie să-ţi spun povestea de la 
început. 


Shoking şi Omul Gri luară loc pe o bancă, preotul 
cuprinse mâinile tinerei femei şi atunci, în taverna plină de 
fum, devenită tăcută şi solitară, le povesti următoarele: 

— Coliba noastră era pe ţărmul mării. În timpul nopţilor 
furtunoase, când marea era furioasă, valurile ajungeau 
până în uşa acelei colibe. 

Tatăl meu era văduv şi eu eram singurul lui copil. 

El se ducea la pescuit şi eu rămâneam acasă să-i dreg 
uneltele şi să gătesc. 

Câteodată tatăl meu pleca pentru mai mult timp la 
pescuit. Se ducea la Terra Nova, angajându-se pe un vapor 
mai mare. 

Atunci eu rămâneam singură şi în fiecare dimineaţă 
cercetam, cu privirea scrutătoare valurile mării pentru a 
zări vaporul cu care plecase. 

Într-o noapte de iarnă furtunoasă, pe când 
îngenuncheasem şi mă rugam lui Dumnezeu pentru bieţii 
marinari în primejdie, căci marea mugea cu furie şi vântul 
gemea, cineva bătu la uşa colibei mele. 

Eram singură de trei luni şi am crezut că tatăl meu s-a 
întors pe neaşteptate. Am alergat îndată să deschid. 

Dar nu era tatăl meu. Un necunoscut, cu fruntea 
sângerândă, intră, cu vioiciune zicându-mi: 

— În numele Domnului, în numele Irlandei, patria 
noastră, pentru care a curs sângele meu, ascundeţi-mă, 
salvaţi-mă!” 

Eu nici nu m-am uitat la faţa lui. Nu vedeam decât un 
singur lucru, că era rănit, pe moarte poate. N-am auzit 
decât un singur cuvânt: numele patriei noastre. L-am lăsat 
să intre. 

În depărtare, printre mugetele furtunii, se auzea larma 
unei lupte. 

Nu ştiam nimic din câte se petrecuseră în afara portului 
nostru. Totuşi îmi adusei aminte, că seara trecută, nişte 
pescari îmi spuseseră că ţara era în plină revoltă. 


Ştiam că mai multe sate de la noi se înarmaseră 
împotriva englezilor; ştiam că trupele regale sosiseră 
pentru a readuce sărmana Irlandă la tăcere şi la sclavie. 

Pe recrut l-am introdus în casă şi l-am culcat în patul 
tatălui meu. l-am dat să bea, căci murea de sete. 

Tot timpul nopţii am rămas îngenuncheată, rugându-mă 
pentru Irlanda şi tresărind de spaimă la cel mai mic 
zgomot. Mi se părea că soldaţii regali urmau să sosească 
din moment în moment pentru a-l aresta pe nenorocitul 
căruia îi dădusem azil. 

Ziua veni în sfârşit. Am ieşit din colibă şi m-am dus până 
în port. 

Aici mi se povestiseră evenimente din timpul nopţii. 

Se dăduse o mare luptă între răsculați şi soldaţii regali. 
Aceştia din urmă fuseseră învingători. Răsculaţii, 
împrăştiaţi, zdrobiţi, descurajaţi, se retrăseseră spre munţi. 

Soldaţii englezi străbătuseră oraşul în zori, strigând şi 
vociferând că, cu toată victoria lor, ziua era pierdută pentru 
că nu-l putuseră captura pe şeful răsculaților. 

M-am întors în grabă acasă. 

Ceva parcă îmi spunea că acel şef, pe care soldaţii îl 
căutau, era chiar el. 

Timp de mai multe luni omul acela rămase ascuns în 
sărmana noastră colibă. 

Împărţeam cu el bucata de pâine neagră şi cartofii pe 
care-i aveam şi făceam împreună rugăciuni pentru sărmana 
noastră Irlandă. 

Era tânăr, frumos şi avea privirea imperioasă a omului 
care a fost deprins să comande. 

Irlandeza tăcu şi plecă privirea: 

— Cum să nu-l fi iubit? Continuă ea, după o pauză. Într-o 
seară, îmi cuprinse mâinile şi îmi zise: 

— Jenny, tu nu eşti numai îngerul meu salvator, dar 
poate, că într-o zi, fără s-o ştii vei fi devenit salvatoarea 
Irlandei”. 


Tatăl meu se reîntorsese. El îl primi pe nenorocitul 
proscris cu aceeaşi dragoste cu care îl primisem şi eu. 

Într-o zi, omul acesta vru să ne părăsească. 

— Sunt sărac, ne spuse el, şi nu vreau să vă fiu o povară” 

Când îl văzui că pleacă inima mi se strânse. Mă aruncai 
la picioarele sale şi-i mărturisii dragostea mea. El mă ridică 
şi-mi spuse: 

— Şi eu te iubesc, te iubesc de multă vreme şi aş vrea să 
fiu un sărman pescar, numai ca să pot deveni soţul tău. Dar 
tu nu ştii cine sunt eu, copilă, tu nu ştii că sunt un proscris, 
că pe capul meu este pus un preţ şi poate că în chiar a doua 
zi după căsătoria noastră va trebui să porţi haine de 
doliu...” 

— Ce-mi pasă că eşti proscris! Exclamai eu, te iubesc aşa 
cum eşti şi vreau să-ţi împărtăşesc soarta. Dacă vei muri, 
voi şti să mor împreună cu tine.” 

Mă cuprinse în braţe, inima sa palpită alături de a mea, 
buzele noastre se uniră şi, în noaptea aceea friguroasă de 
iarnă, sub licăririle miilor de stele, Dumnezeul Irlandei ne 
logodi. 

A doua zi un preot ne uni. De atunci soţul meu începu să 
lucreze împreună cu tata la greaua meserie de pescar şi 
mai multe luni trecură în linişte. 

Soldaţii regali plecaseră ducând vestea că Irlanda era 
din nou subjugată. 

Devenisem mamă. 

Când fiul meu se născu, soţul meu îl luă în braţe şi-mi 
zise: 

— Copilul acesta va fi, poate, într-o zi salvatorul 
Irlandei...” 

Eu credeam în cuvintele lui şi ca şi cum ar fi vorbit însuşi 
Dumnezeu. 

Irlandeza se opri, îşi înăbuşi un suspin şi-şi şterse ochii 
plini de lacrimi. 

— Continuă, copila mea, îi zise abatele Samuel cu vocea 
sa gravă. 


Capitolul XIII. 

Femeia continuă: 

— Părul copilului meu începuse să crească. Avea un păr 
negru închis, cu toate că în ţara noastră, la vârsta lui toţi 
copii au părul blond. 

Într-o zi observai că în mijlocul acestui păr negru 
crescuse o şuviţă de păr blond. 

Soţul meu scoase un strigăt de bucurie. 

— Ah! Scumpa mea soţie, aveam dreptate când îţi 
spuneam că într-o zi tu vei deveni eliberatoarea Irlandei.” 

Şi cum eu nu înţelegeam nimic din aceste cuvinte, el 
continuă: 

— Jenny, ascultă bine cuvintele mele. Acum eu nu sunt 
decât un sărman pescar care trăieşte în umbră, fericit 
lângă tine. Mâine, însă s-ar putea întâmpla să te părăsesc şi 
să-ţi spun adio.” 

Îmi împreunai mâinile cu spaimă. 

— Mâine, continuă el, Irlanda va avea poate nevoie de 
braţul meu. Atunci voi pleca şi voi lua din nou sabia pe care 
am lăsat-o să cadă pe cel de pe urmă câmp de bătaie. Voi fi 
oare învingător? Îmi va fi dat oare să-mi salvez patria, sau 
sarcina aceasta glorioasă este rezervată copilului nostru? 
Dumnezeu singur o ştie! Dar, orice s-ar întâmpla, ţine minte 
cuvintele mele: În anul 186... trebuie să părăseşti Irlanda 
împreună cu copilul tău.” 

— Şi unde să ne ducem?”, întrebai eu. 

— La Londra, la stăpânii şi apărătorii noştri. 'Te vei 
prezenta în ziua de 27 octombrie, la ora opt dimineaţa, la 
biserica Saint-Gilles, te vei apropia cu fiul tău de sanctuar 
şi, când preotul va cobori din altar, tu îi vei zice: Vi-l aduc pe 
cel pe care-l aşteptaţi.” 

— Voi face precum îmi ordoni”, am răspuns eu cu 
supunere. 

Mai mulţi ani trecură. Era mereu lângă noi, ca un simplu 
pescar, şi cu toate că era soţul meu, niciodată n-am 
îndrăznit să-i cercetez trecutul. 


Într-o seară, nişte oameni pe care nu-i mai văzusem 
niciodată, veniră să bată la uşa colibei noastre. 

— A! Exclamă soţul meu, în sfârşit vă revăd!” 

Cine erau oamenii aceştia, n-am ştiut niciodată. Soţul 
meu a plecat cu ei, zicându-mi: 

— Irlanda, are nevoie de braţul meu.” 

Nici lacrimile mele, nici zâmbetul copilului n-au putut să- 
l reţină. Părăsindu-mă, mă strânse cu foc la pieptul său, 
zicându-mi: 

— Aduc-ţi aminte de făgăduiala pe care ai făcut-o. La 
Saint-Gilles, pe 27 octombrie 186...” 

— Da”, îi răspunsei eu plângând. 

Câteva zile după aceea, Irlanda era din nou în flăcări. 
Satele se răsculară unul câte unul şi trupele regale fură 
învinse în mai multe confruntări. 

Dar Anglia avea bani mulţi şi cu bani se găsesc soldaţi. 
Cu toate acestea, fraţii mei au rezistat multă vreme. Dar cei 
care cădeau, nu mai puteau fi înlocuiţi. Şi în scurtă vreme 
biata Irlandă fu învinsă. Ce se întâmplase cu soţul meu? 

Mi-am luat copilul în braţe şi, pe jos, sub bătaia 
arzătoare a soarelui, prin mijlocul furtunilor şi a 
primejdiilor de toate soiurile, m-am dus la Dublin. 

O mulţime imensă circula pe străzi, tobele băteau, 
clopotele sunau şi, când am întrebat de ce atâta zarvă, mi s- 
a spus: 

— Înalta Curte Marţială a pronunţat mai multe sentinţe 
la moarte şi executările vor avea loc azi.” 

M-am înfiorat, o ceaţă groasă mi s-a pus pe ochi. 

Un om din popor a adăugat: 

— Va fi spânzurat şi şeful revoluţiei.” 

Inima mi se strânse, tâmplele începură să-mi 
zvâcnească. Avui o presimţire oribilă. 

Eram târâtă de mulţime şi numai cu mare greutate 
puteam ţine copilul deasupra capului, pentru ca să nu fie 
strivit. 


Chiar dacă aş fi vrut să mă retrag n-aş mai fi putut s-o 
fac. Am ajuns astfel până în piaţa publică unde se înălța 
eşafodul cu hidoasa lui platformă. 

Am scos un strigăt. Aş fi vrut să fug. Dar valurile mulţimii 
mă împinseră până lângă eşafod. 

Voiam să închid ochii, dar o forţă misterioasă mă silea să- 
i ţin deschişi, şi să-i ridic spre platformă. În momentul acela 
urcară condamnaţii. 

Deodată un nou strigăt îmi scăpă. 

Oh! Cei care au auzit strigătul acela, nu cred că vor mai 
putea să-l uite, căci sufletul, viaţa mea întreagă, erau în el. 

Primul condamnat care urcase pe platformă era soţul 
meu care mă văzu şi îmi strigă: „Adu-ţi aminte!” 

Ce s-a petrecut atunci, n-am mai ştiut. Am închis ochii şi 
când i-am deschis din nou era noapte şi valurile acelea de 
lume dispăruseră. Eram departe de locul acela oribil unde 
el murise pentru Irlanda. Un om pe care nu-l cunoşteam îmi 
purta copilul în braţe şi mă conducea prin mijlocul 
câmpiilor pustii. 

Eram ca nebună şi mergeam după omul acela fără să 
caut a şti unde eram şi încotro mă îndreptam. După o oră 
de mers, un vânt rece îmi biciui faţa şi mi se păru că 
recunosc drumurile care duceau spre satul meu. Atunci 
necunoscuta mea călăuză se opri şi îmi zise: 

— Acum nu mai ai de ce te teme. Tiranii Irlandei nu vor 
veni să-ţi caute copilul în coliba de pe ţărmul mării. Du-te cu 
Dumnezeu şi „adu-ţi aminte,,!” 

Şi se departă. 

Aşadar şi omul acesta cunoştea jurământul pe care-l 
făcusem celui care murise pe eşafod. 

Irlandeza se opri din nou şi îşi şterse lacrimile care-i 
inundau faţa. 

După aceea se aruncă la picioarele preotului: 

— Acum, când ştii totul, în numele lui Dumnezeu, în 
numele soţului meu mort, în numele Irlandei... ajută-mă să- 


mi regăsesc copilul, ajută-mă să ajung mâine dimineaţă la 
biserica de la Saint-Gilles. 

Abatele Samuel o opri cu un gest. 

— Eu sunt preotul care trebuie să celebreze liturghia 
mâine dimineaţă la Saint-Gilles, zise el. 

— Dumneata! Exclamă sărmana femeie. 

— Eu, răspunse el, te aşteptam. 

— Fiul meu! Exclamă nenorocita mamă, unde este fiul 
meu? 

— Îl vom regăsi! 

Apoi, întorcându-se spre Shoking şi spre Omul Gri le 
zise: 

— Voi, amicii mei, veţi veni cu mine, nu e aşa? Mă veţi 
ajuta să regăsim copilul? 

— Oh, desigur, zise Shoking şi nici nu va fi prea greu. 

— Sunt gata să te urmez, răspunse Omul Gri. 

— Copilul pe care-l căutăm, copilul pe care trebuie cu 
orice preţ să-l regăsim, adăugă preotul, este omul pe care 
întreaga Irlandă îl aşteaptă! 

Dar, pe când se pregăteau să iasă din tavernă, un nou 
personaj apăru în prag. Preotul tresări văzându-l şi aruncă 
tovarăşilor săi o privire plină de nelinişte. 

Capitolul XIV. 

Cu toate acestea noul venit n-avea nimic înspăimântător. 

Era un om mic de statură, purtând nişte haine uzate, dar 
foarte bine lucrate. 

În degetul de la mâna dreaptă purta un diamant mare şi 
la cămaşă alte trei diamante. 

Obrajii săi roşii, nasul său turtit, buzele sale late, ochii 
săi mici şi închişi n-aveau nimic sălbatic. L-ai fi luat drept un 
burghez bogat, retras din afaceri, care nu mai are altă 
ambiţie decât cea de a deveni membru în vreunul din 
numeroasele consilii ale imensei Londre. 

Şi totuşi, omul acesta care n-avea nimic extraordinar, 
nici în persoană, nici în înfăţişare şi nici în îmbrăcăminte, nu 
putea străbate o stradă a Londrei fără să nu fie băgat în 


seamă. Un fior străbătea corpul tuturor celor care-l vedeau 
şi deseori auzeai şoptindu-se în urma lui: 

— Dumnezeu să te ferească să ai de-a face cu domnul 
Thomas Elgin!” 

Se spunea că domnul Elgin ar fi un evreu fără de lege. Şi 
cu toate acestea omul nostru era creştin şi locuia într-o casă 
destul de confortabilă din Oxford Street, iar nu în vreo 
comună întunecoasă din cine ştie ce cartier uitat, după cum 
se zvonea. 

Ceea ce nu-l împiedica pe domnul Thomas Elgin să fie un 
cămătar de cea mai ordinară speţă, spaima oraşului întreg. 
Vorba lumii: „Să te ferească Dumnezeu de ciumă şi de 
Thomas Elgin” era cât se poate de justificată. Căci, omul 
acesta împrumuta mereu. Cei care n-ar fi găsit un şiling în 
altă parte erau siguri că vor găsi la dânsul un sac întreg de 
guinee. 

Avea chiar obiceiul să spună: „Oamenii care pretind că 
există debitori insolvabili sunt nişte dobitoci! Cu mine toată 
lumea sfârşeşte prin a fi solvabilă. Eu niciodată n-am 
posedat creanţe despre care să se poată spune cu drept 
cuvânt că sunt fără valoare.” 

Micul comerciant, meseriaşul care avea proasta 
inspiraţie să se adreseze lui Elgin era un om pierdut. 

Putea să plătească mult şi bine tot dator rămânea. 
Pentru vecie rămânea sclavul lui Thomas Elgin. Astfel era 
omul care se aventura la ora aceea târzie în taverna „Calul 
negru” şi la a cărui apariţie tresărise abatele Samuel. 

— Ehei! Domnule abate, zise Thomas Elgin înaintând 
spre preot, dacă mi-ar fi spus cineva că te voi găsi aici, şi, 
încă într-o asemenea tovărăşie, aş fi râs cu hohote. 

— Domnule, răspunse preotul cu demnitate, servitorii lui 
Dumnezeu se duc pretutindeni unde-i cheamă datoria. 

— A, iartă-mă dacă te-am jignit cu ceva, domnule abate, 
reluă Thomas Elgin. N-aveam nicidecum intenţia... Şi apoi, 
lucrurile acestea nu mă privesc deloc. Rău am făcut că m- 
am amestecat... Ştii, am venit pentru mica noastră afacere. 


M-am prezentat de mai multe ori la domiciliul dumitale, dar 
se pare că preoţii catolici sunt foarte ocupați. Niciodată nu-i 
găseşti acasă. 

— Domnule, răspunse abatele Samuel, cam aşa stau 
lucrurile de vreo cincisprezece zile. Am petrecut două 
săptămâni la căpătâiul unui muribund, pe care nu-l 
părăseam decât pentru a mă duce să ţin slujba la biserică. 

— Aşa încât, de cincisprezece zile, n-ai mai trecut deloc 
pe acasă? 

— Nu, domnule. 

— Şi rău ai făcut, domnule abate, foarte rău... 

— De ce? 

— Pentru că oamenii legii te-au vizitat în timpul acesta. 
Şi dumneata ştii că ei nu glumesc. 

— Dar, domnule... 

Thomas Elgin era fără îndoială obosit, căci fără multe 
vorbe luă loc pe un scaun, pe când preotul rămase în 
picioare înaintea lui. 

— Haide, reluă cămătarul, să fim sinceri. le-ai 
împrumutat de la mine cu o sută de lire pentru nevoile 
bisericii dumitale, acum un an. Este mai mult de o lună de 
când a venit scadenţa creanţei dumitale. 

— Spui adevărul, domnule, răspunse preotul, dar ţi-am 
trimis o scrisoare prin care îţi ceream o amânare de două 
luni. 

— Într-adevăr. 

— Îţi jur că peste două luni voi plăti. Am dat ordin să se 
vândă nişte pământuri pe care le mai posed încă în Irlanda 
şi vânzarea aceasta se va efectua cât de curând. 

— Lasă, lasă! exclamă domnul Thomas Elgin că ştiu eu 
bine povestea cu pământul din Irlanda. Niciodată nu se 
găsesc cumpărători şi chiar dacă găseşti, îi găseşti fără 
bani. Ai face bine, domnule abate, să-ţi întorci privirile în 
altă parte. 

— Ce-ţi pasă dumitale, de vreme ce vei fi plătit? 

— Oh! E adevărat, asta e afacerea dumitale, nu a mea. 


Şi se sculă pentru a se retrage. 

O rază de bucurie licări în ochii abatelui Samuel. 
Crezuse că tigrul se lasă îmblânzit. 

— Aşadar, zise el, îmi acorzi o amânare de două luni? 

— Cine a spus asta? Răspunse cămătarul cu un ton 
batjocoritor. 

— Dar, domnule, îţi jur că-ţi voi plăti... 

— Sper şi eu, pentru binele dumitale, domnule abate. 

— Aşadar... mă refuzi? 

— Eu! Nu refuz nimic! Mergi de te consultă cu avocatul 
dumitale, poate că el va găsi mijlocul să mai lungească 
procedura... 

— Eu n-am nici un avocat, răspunse preotul. 

— Atunci cu atât mai rău pentru dumneata. E treaba 
dumitale, nu a mea... Bună seara! 

Şi cămătarul plecă. 

Abatele Samuel alergă după el. 

— Domnule, se rugă el, în numele cerului, acordă-mi o 
amânare... 

Thomas Elgin urca scările liniştit, fără să audă. 

Preotul îl urma. 

Shoking şi Omul Gri, împreună cu irlandeza urcară şi ei. 

Nici nu băgară de seamă că se făcuse ziuă. 

Ceaţa care plutea deasupra acoperişurilor era roşie şi 
transparentă, semn că soarele răsărise. 

Preotul cerea mereu o amânare şi Thomas Elgin mergea 
drept înainte fără să răspundă. 

La uşa localului aştepta o trăsură. 

În acelaşi timp, doi oameni apărură în faţa lor şi Thomas 
Elgin zise zâmbind: 

— Mi-e teamă că nu vei mai putea să-ţi citeşti liturghia 
astăzi domnule abate. 

Cei doi oameni se apropiară de preot şi îi puseră mâinile 
pe umeri. 

— Conduceţi-l pe domnul la White-Cross, zise Thomas 
Elgin, procedura este în regulă. 


White-Cross era închisoarea pentru datornici. 

Atunci, abatele Samuel aruncă o privire plină de 
disperare lui Shoking şi Omului Gri şi le zise: 

— În numele cerului, prieteni, găsiţi copilul! 

— Îţi jur că-l vom găsi, răspunse Omul Gri. 

— Ah! Mizerabile! Zise Shoking, arătând cămătarului 
pumnul. 

Thomas Elgin înălţă din umeri şi se îndepărtă, pe când 
cei doi oameni îl sileau pe abatele Samuel să se urce în 
trăsură. 

Irlandeza îngenunchease şi se ruga. 

Capitolul XV. 

Preotul pleca spre White-Cross, sub escorta celor doi 
agenţi. Irlandeza rămase singură cu Omul Gri şi cu bunul 
Shoking. 

Sărmana femeie plângea şi se ruga să i se redea copilul. 

— N-avem nici un moment de pierdut, zise Shoking, 
trebuie să ne întoarcem în Dudley Street şi să luăm copilul. 

— Fără îndoială, răspunse Omul Gri, dar trebuie să 
acţionăm cu prudenţă. 

— Să luăm o birjă! 

— Lucrul va fi cu atât mai uşor, zice Shoking cu cât am 
bani. 

Şi, cu oarecare mândrie, sună guineele din buzunar. 

Apoi luă braţul irlandezei şi-i zise: 

— Vino, draga mea, peste o oră îţi vei revedea copilul. 

— Oh! De ai spune adevărul! Exclamă sărmana mamă. 

— Vei vedea, răspunse Shoking. 

Cei doi bărbaţi şi irlandeza se urcară deci într-o trăsură 
şi Shoking strigă birjarului: 

— Dudley Street! 

Atunci Omul Gri îi zise lui Shoking: 

— Acum trebuie să gândim rece, să vedem pentru ce a 
fost despărțită femeia aceasta de copilul ei. Lasă-mă să-i 
pun câteva întrebări, poate că în cele din urmă voi înţelege 
ceva. 


Şi începu să pună întrebări irlandezei. 

Dar nici ea nu ştia mai mult decât Shoking. 

Se întâlnise pe penny-boat cu mistress Fanoche, care 
dezmierdase copilul, apoi se întâlnise din nou cu ea în 
Lawrence Street şi primise ospitalitatea pe care i-o oferise 
necunoscuta cu atâta amabilitate. 

Ştia numai atâta, că îndată ce-şi urcase copilaşul în pat 
un fel de greutate i se coborâse în tot corpul şi simţise o 
nevoie imperioasă de a dormi. 

După aceea nu-şi mai aducea aminte de nimic. 

— Scoate limba, îi zise Omul Gri. 

Irlandeza se supuse. 

— Bine! Zise el, ţi s-a dat un narcotic şi somnul dumitale 
a fost atât de adânc, încât ai fost transportată până în 
Wellclose Square, fără să te trezeşti. Este evident că cineva 
are interes să te despartă de copilul dumitale. Pentru ce, nu 
ştim încă, dar sigur vom afla. 

— Ah! Exclamă Shoking, sunt atât de pornit împotriva 
acelei femei, încât cred că o voi lua la palme. 

— Fii liniştită, draga mea, reluă Omul Gri, adresându-se 
irlandezei, e clar că de vreme ce ţi-au furat copilul n-au de 
gând să-i facă rău. În imensa Londră există oameni bogaţi, 
care au fantezii aşa de bizare! Poate că femeia aceea vrea 
să-ţi adopte copilul... 

— Oh! Nu, zise irlandeza, ea ţine un pension. 

— Ah! 

— Am văzut acolo câteva fetiţe care se temeau foarte 
mult de ea. Una dintre ele i-a spus copilului meu, că dacă 
rămâne acolo, va fi bătut. 

— Ah! l-a spus ea asta? 

— Da. 

Omul Gri căzu într-o reverie adâncă şi irlandeza 
continuă să plângă în tăcere. 

Birja străbătu cu repeziciune străzile şi, în mai puţin de 
trei sferturi de oră, după ce traversase mai întâi Leicester 
Square, ajunse în cartierul irlandez, a cărui stradă 


principală este Dudley Street. Cea mai întunecoasă, cea mai 
îngustă şi mai tristă fiind însă Lawrence Street. 

Omul Gri zise birjarului: 

— Opreşte. 

Erau la intrarea în strada Dudley. 

— Ce număr are casa? Întrebă Omul Gri. 

— Treizeci şi cinci, răspunse Shoking, care-şi notase 
numărul pentru a-l duce lordului Palmure. 

— Foarte bine. Aşteptaţi-mă aici. 

— Oh! Exclamă irlandeza, mă vei părăsi oare? De ce nu 
ne iei şi pe noi cu dumneata? Oare nu sunt eu în drept să-mi 
reiau copilul? 

— Draga mea, răspunse Omul Gri, care exercita deja o 
misterioasă influenţă asupra irlandezei, ascultă ce-ţi spun. 

— Vorbeşte, răspunse sărmana femeie. 

— Aici, stăpân este acela care are bani. Cei săraci 
trebuie să tacă şi să se supună. 

— Aşa e pretutindeni, zise Shoking, lovindu-şi din nou 
buzunarul vestei în care erau cele nouă guinee. 

Omul Gri continuă: 

— Dacă ţi-au răpit fiul, înseamnă că au interes să-l 
păstreze şi pentru a-l căpăta trebuie să ne folosim mai mult 
de şiretlicuri decât de forţă. Forţa n-are nici o valoare 
pentru cei care n-au bani. 

— Dar eu am bani, zise Shoking. 

— Tu? Zise Omul Gri surâzând. Tu, dragul meu, eşti un 
om foarte bun, dar în acelaşi timp, şi un mare naiv. 

Şi, sărind din birjă, ordonă vizitiului să rămână pe loc. 

După aceea, fără să se grăbească, Omul Gri înaintă până 
la nr. 35, trecu de mai multe ori prin faţa casei examinând-o 
cu cea mai mare atenţie. 

„Sărmana femeie, îşi zise el, cum trebuie să-i bâta inima 
de nerăbdare!” 

Şi din nou, în loc să sune şi să intre la nr. 35, trecu 
înainte. 


Puțin mai încolo, era o crâşmă. Omul Gri intră înăuntru. 
Ceru un pahar de brandy şi adresându-se fetei care-l 
servise, o întrebă: 

— O cunoşti dumneata pe mistress Fanoche? 

— Da, răspunse fata, mistress Fanoche trimite de multe 
ori la noi, după bere. 

— Şi unde locuieşte? 

— Acolo... la nr. 35, casa aceea drăguță... o vezi? 

Şi chelneriţa se întoarse spre stâlpul stabilimentului care 
stătea cu gravitate îndărătul tejghelei. După o clipă acesta 
se sculă, veni spre Omul Gri şi-l privi cu atenţie. 

— Şi totuşi, zise, dumneata ai înfăţişarea unui om 
cumsecade. 

— Cred şi eu, răspunse Omul Gri. 

— Ei bine! Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, să nu-ţi dai 
copila la mistress Fanoche, căci bănuiesc că pentru aşa ceva 
te interesezi de ea. 

— Cu toate acestea, mi se pare că mistress Fanoche e 
directoarea unui pension. 

— Nicidecum! E o crescătoare de copii. 

— Bine, zise Omul Gri tresărind, înţeleg. 

Şi, aruncând o monedă de argint pe masă ieşi. 

Ajuns în stradă îşi continuă drumul fără să se întoarcă 
spre numărul 35. 

„Să vedem, îşi zise el, dacă nu cumva, din întâmplare, voi 
putea culege şi alte informaţii”. 

Şi începu să examineze oamenii care treceau pe acolo. 
Aproape îndată observă pe trotuarul din stânga un om 
care se plimba cu mâinile la spate. Era un tânăr înalt, brun, 
foarte prost îmbrăcat. Se cunoaşte că era lucrător, iar nu 

cerşetor, după cum ar fi părut să-l arate hainele. 

Omul Gri îl privi insistent. 

Surprins de această examinare, necunoscutul se opri. 

Atunci Omul Gri îşi ridică mâna stângă la frunte şi cu 
degetul arătător făcu semnul crucii. 


Era fără îndoială vreun semn misterios, căci 
necunoscutul veni îndată spre el şi îi zise: 

— Frate, ce doreşti? 

Atunci Omul Gri repetă cu mâna dreaptă acelaşi semn pe 
care-l făcuse cu mâna stângă. 

Necunoscutul se înclină şi zise: 

— Stăpâne, poţi vorbi, te voi asculta! 

Primul semn glăsuia: „Suntem egali cu toţii în faţa 
aceluiaşi secret”. 

Şi al doilea: „În orice asociaţie misterioasă sunt unii 
oameni care se supun şi alţii care comandă. Eu sunt dintre 
aceştia din urmă”. 

— Ce trebuie să fac? Întrebă necunoscutul. 

— Să mă urmezi, răspunse Omul Gri. 

Şi se îndreptă spre birjă, unde Shoking îşi dădea toată 
silinţa pentru a o putea reţine pe irlandeză, care îşi cerea 
copilul cu strigăte şi lacrimi. 

Necunoscutul îl urmă fără să mai pronunţe vreun 
cuvânt. 

Capitolul XVI. 

Omul Gri se apropie de birjă. 

— Cum! Zise Shoking, care-l văzuse trecând fără să se 
oprească în faţa numărului 35, n-ai găsit casa? 

În loc să răspundă la întrebarea aceasta, Omul Gri se 
adresă irlandezei. 

— Buna mea femeie, te întreb dacă-ţi iubeşti într-adevăr 
copilul şi dacă ai fi în stare să-ţi sacrifici viaţa pentru el. 

— Oh! Mi-aş da tot sângele dacă ar trebui. 

— Ei bine! Reluă Omul Gri, cu un accent aşa de solemn, 
încât biata mamă tresări, dacă vrei să-ţi regăseşti copilul 
ascultă-mă bine, ascultă-mă în linişte. 

Femeia îşi opri lacrimile şi-şi fixă privirea rugătoare 
asupra lui. 

Acesta reluă: 

— Femeia la care ai fost aseară e o criminală. Ea o voit 
să-ţi fure copilul pentru a-l vinde vreunei familii bogate. 


Irlandeza vru să vorbească, dar Omul Gri o opri cu un 
gest. 

— Ascultă-mă, repetă el, fiul dumitale nu este în 
primejdie. Cei care l-au furat sunt acum foarte liniştiţi. Dacă 
te-ai prezenta chiar dumneata în persoană pentru a-ţi 
reclama copilul, în virtutea dreptului englez, care nu 
îngăduie violarea domiciliului, vei fi dată afară şi nu vei 
putea să-ţi mai revezi copilul. 

— Dumnezeule! Gemu sărmana mamă împreunându-şi 
mâinile. 

Omul Gri continuă: 

— Ştii bine că am putea să ne adresăm poliţiei şi că o 
anchetă ar fi ordonată fără întârziere. Dar cât timp va dura 
această anchetă? La Londra justiţia nu merge tocmai 
repede. 

Irlandeza îşi frângea mâinile de disperare. 

— Aşadar, dacă vrei să-ţi revezi copilul... trebuie să mă 
asculţi orbeşte, să faci orice ţi-aş cere. 

— Da, răspunse ea, îţi jur că te voi asculta. 

— Trebuie să rămâi aici, în trăsură. 

— Singură? 

— Cu Shoking, la început, dar e posibil ca eu s-apar la 
una din ferestrele acestei case. 

— Ei bine? Întrebă Shoking. 

— Atunci, continuă Omul Gri, vei veni la mine. Dar 
femeia aceasta trebuie să rămână aici. 

— Bine, răspunse Shoking, care înţelegea acum că avea 
de-a face cu un om tot atât de înţelept şi prudent pe cât era 
de viteaz şi puternic. 

Apoi, zărindu-l pe omul din care numai cu un semn Omul 
Gri îşi făcuse un sclav, zise: 

— la seama, cineva ne spionează. 

Omul Gri surâse. 

— Necunoscutul acesta ne este prieten. Aşadar, ne-am 
înţeles? 

— Da! 


— Vei veni la prima mea chemare? 

— Da! 

— Oh! Exclamă irlandeza, redă-mi copilul şi te voi 
binecuvânta... 

Omul Gri făcu un semn tovarăşului său şi amândoi se 
îndreptară spre casa doamnei Fanoche. 

Cel dintâi îşi încheiase haina până sus şi îşi dăduse puţin 
pălăria într-o parte. Necunoscutul îl imitase. 

La Londra, ca în toate oraşele mari, sunt două feluri de 
poliţişti. Cei care poartă uniformă şi poliţia secretă. Pe 
aceasta din urmă răufăcătorii o pot recunoaşte numai cu 
mare greutate, pentru că agenţii întrebuinţează cele mai 
variate deghizări. 

După cartier, agentul adoptă costume aristocratice sau 
populare. 

Încheindu-şi haina până sus şi dându-şi pălăria într-o 
parte Omul Gri îşi luase aspectul unui poliţist. 

Proasta îmbrăcăminte a celui care-l întovărăşea întărea 
şi mai mult această impresie. 

Omul Gri se opri la uşa casei cu numărul 35 şi sună. 

Timp de câteva minute nimeni nu răspunse. Apoi nişte 
paşi răsunară înăuntru şi se auzi zgomotul unui zăvor. 

Dar uşa nu se deschise. La un fel de ghişeu apăru faţa 
unei bătrâne. 

— Cine e acolo? Întrebă o voce răguşită. 

— O caut pe mistress Fanoche, răspunse Omul Gri. 

— Aici stă, dar nu e acasă. 

— Nu-i nimic, deschide. 

— Cine eşti dumneata? 

— Deschide, repetă Omul Gri. 

Accentul său era imperios. Bătrâna doamnă, căci ea era, 
stătu un moment la îndoială, dar în cele din urmă se hotări 
să deschidă crezând că era vorba de o afacere. 

Omul Gri se strecură cu grabă înăuntru şi tovarăşul său 
îl urmă. 


Văzând zdrenţele acestuia din urmă, bătrâna se 
înspăimântă. 

Dar Omul Gri închise îndată uşa şi-i zise: 

— la seama să nu faci nici un zgomot căci ar putea să ţi 
se întâmple o mare nenorocire. 

— Cine eşti dumneata şi ce vrei cu mine? Repetă femeia 
cu spaimă. 

Uşa salonului era întredeschisă. Omul Gri o împinse în 
lături. 

Cele patru fetiţe şedeau în jurul unei mese şi lucrau. Pe 
un scaun se afla biciul cu care bătrâna doamnă le stimula 
hărnicia. 

La vederea celor doi necunoscuţi copilele arătară mai 
multă curiozitate decât spaimă şi începură să-i privească cu 
atenţie. 

Atunci Omul Gri se întoarse spre bătrână: 

— Dumneata nu eşti mistress Fanoche, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Dar ea unde este? 

— A plecat în călătorie. 

— Ah! Dar irlandeza Jenny unde este? 

La auzul acestui nume bătrâna tresări. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, murmură. 

— Doamnă, reluă Omul Gri, aseară un bărbat, o femeie şi 
un copil au venit aici. 

— Te înşeli, răspunse bătrâna. 

— Bărbatul a plecat, dar femeia şi copilul au rămas. 

Bătrâna rămase nepăsătoare. 

— Nu ştiu ce vrei să zici, repetă ea. 

Şi aruncă o privire teribilă celor patru fetiţe pentru a le 
recomanda aceeaşi discreţie. 

Dar Omul Gri surprinse această privire. 

Trei dintre fetiţe îşi plecaseră capetele, dar cea mai 
mare dintre ele, cea care se apropiase de micul Ralph şi-i 
vorbise încetişor, ridică asupra Omului Gri o privire 
hotărâtă. 


Acesta se apropie de ea şi-i zise: 

— Nu-i aşa copila mea, că aseară a venit aici un bărbat, o 
femeie şi un copil? 

— Da, domnule, răspunse cu curaj fetiţa. 

— Oh! Mincinoasa, exclamă bătrâna doamnă furioasă şi 
apucând biciul de pe scaun îl ridică asupra copilei. 

Dar Omul Gri îi prinse braţul cu atâta putere încât biciul 
îi căzu din mână. 

Ţinând-o mereu la distanţă, Omul Gri se adresă din nou 
curajoasei copile: 

— Vorbeşte, draga mea, spuneai că oamenii aceia au 
venit aici? 

— Da, domnule. 

— Şi după aceea? 

— l-au dus să se culce. 

Şi cu mâna arătă uşa care se deschidea în fundul 
salonului. 

Omul Gri făcu un semn tovarăşului său şi uşa arătată fu 
deschisă. 

Camera era goală. 

— Şi unde sunt ei acum? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Nu i-ai văzut în dimineaţa asta? 

— Nu. 

— Poate că pe femeie n-ai văzut-o, dar nici pe copil? 

— Nici pe el. 

— Dar mistress Fanoche unde este? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Mizerabilo! Urlă bătrâna peste măsură de furioasă, te 
voi ucide în bătaie. 

— Mai bine bagă de seamă să nu pun eu mâna pe 
dumneata, zise Omul Gri. 

Bătrâna fu aruncată pe un fotoliu şi necunoscutul 
adăugă: 

— Dacă vei avea proasta inspiraţie să scoţi un singur 
strigăt s-a sfârşit cu dumneata! 


Apoi, Omul Gri deschise una dintre ferestrele casei şi se 
aplecă în afară. 

Era semnalul convenit cu Shoking. 

Capitolul XVII. 

Câteva momente după aceea, Shoking sosea şi, la un 
semn al Omului Gri necunoscutul său tovarăş se duse să-i 
deschidă uşa. 

Bătrâna doamnă se gândi că poate un leşin ar scăpa-o 
din încurcătură şi în consecinţă leşină. 

Copilele, înveselite, râdeau cu poftă. 

Shoking, intrând, privi de jur împrejur căutând copilul 
irlandezei. Dar nu-l zări nicăieri. 

Omul Gri îi zise: 

— Mi se pare că pasărea a zburat din cuib. 

Şi adresându-se din nou celei mai mari dintre fetiţe, o 
întrebă: 

— Aşadar, e adevărat copila mea, că azi dimineaţă nu l-ai 
văzut pe băieţelul de aseară? 

— Da, domnule. 

— Nici pe mistress Fanoche? 

— Nici pe ea... 

— Dar pe domnul acesta cred că-l recunoşti? Adăugă el, 
arătându-l pe Shoking. 

— Oh! Da. 

Bătrâna doamnă fusese apucată de convulsii şi, în fotoliul 
ei, făcea mişcările cele mai fantastice. 

— Doamnă, îi zise Omul Gri, te voi lăsa aici sub 
supravegherea acestui om. Dacă vei scoate cel mai mic 
strigăt, sau dacă vei încerca să fugi, vei fi strânsă de gât. 
Voi, adăugă el, întorcându-se spre cele patru fetiţe, dacă 
veţi fi cuminţi, vă făgăduiesc că pe viitor nu veţi mai fi 
bătute. 

Apoi, făcu un semn lui Shoking, care ieşi împreună cu el 
din salon, pe când omul cel zdrenţăros se instală lângă 
bătrâna doamnă, gata să o apuce de gât la cea mai mică 
mişcare. 


Shoking şi Omul Gri începură să cerceteze casa. 

Coborâră la subsol, vizitară pivniţa, grădina, dar nu 
găsiră nimic. 

Servitoarea, mistress Fanoche şi copilul dispăruseră. 

Atunci se priviră amândoi muţi, consternaţi, cu fruntea 
inundată de sudoare. 

Grădiniţa din spatele casei avea o portiţă care dădea 
într-o uliţă întunecoasă. 

Omul Gri crezu că găsise cheia misterului. 

— Fără îndoială că pe aici a plecat cu copilul... 

Se reîntoarseră în salon. 

Bătrâna doamnă deschisese ochii şi stătea foarte liniştită 
în fotoliul ei. 

Din timp în timp ridica o privire furioasă spre cele patru 
fetiţe, apoi îşi ridică mâinile părând că ia cerul drept martor 
pentru această flagrantă violare a domiciliului ei. 

Omul Gri le zise fetiţelor: 

— Dragele mele, duceţi-vă să vă jucaţi în grădină. Azi 
aveţi vacanţă. 

De vreme ce bătrâna tremura în faţa acelui necunoscut, 
fără îndoială că el era stăpânul. 

Sărmanele fetiţe ieşiră îndată din salon; peste câteva 
secunde grădina răsuna de strigătele lor. 

Atunci, Omul Gri închise uşile şi se întoarse la bătrână: 

— O birjă te aşteaptă afară. Ie vom conduce la poliţie şi 
acolo vei fi silită să spui unde este micul irlandez. 

— Nu ştiu nimic, răspunse ea. 

— Ba ştii! 

— Ucideţi-mă dacă vreţi, dar nu voi vorbi... Nu ştiu 
NIMIC... 

— Dacă am strânge-o de gât? Întrebă Shoking. 

— Fie! Răspunse Omul Gri, care se gândi că ameninţarea 
aceasta va avea poate ceva mai mult efect. 

Shoking îşi desfăşură cravata şi o înfăşură în jurul 
gâtului bătrânii. 

— Strânge! Comandă Omul Gri. 


Bătrâna scoase un geamăt înăbuşit. Cu toate acestea, 
repeta mereu: 

— Ucideţi-mă, dar nu vă voi spune nimic. 

— Strânge! Comandă din nou, Omul Gri. 

Bătrâna scoase un nou geamăt mai înăbuşit şi mai 
răguşit decât cel dintâi. 

În aceeaşi clipă soneria de la uşa de jos răsună cu 
violenţă. 

Instinctiv, mâna lui Shoking se opri. 

Omul Gri şi cei doi tovarăşi ai săi se priviră îngrijoraţi. 

— Ajutor! Ajutor! Strigă bătrâna. 

Shoking se aruncă asupra ei şi o apucă de găt. 

Soneria răsună din nou. 

Atunci Omul Gri alergă la fereastră şi printre storurile 
lăsate privi în stradă. 

Un cupeu se oprise în faţa casei şi un gentleman 
coborâse din el. 

În acelaşi timp, doi poliţişti care treceau pe acolo, 
văzând că nimeni nu venea să deschidă se apropiaseră. 

Omul Gri pricepu primejdia. 

— Veniţi, zise, să fugim! Şi se repezi în grădină. 

Shoking şi omul îmbrăcat în zdrenţe îl urmară. 

Portiţa care dădea în uliţa întunecoasă avea cheia în 
broască. Toţi trei o luară la fugă, spre marea uimire a celor 
patru fetiţe. 

Când se văzură în siguranţă, Omul Gri îi zise lui Shoking: 

— Astăzi nu vom mai putea să găsim copilul, dar te 
asigur că-l vom găsi. Poţi să te încrezi în mine. 

Şi scoțând din buzunar o bancnotă de zece lire, i-o 
întinse, adăugând: 

— lată bani pentru a găsi o cameră irlandezei. 

— Bine, zise Shoking. 

Şi vâri bancnota în buzunar. 

— Dumneata nu vii cu mine? Întrebă Shoking. 

— Nu. 

— Dar... 


— Trebuie să mă întâlnesc cu abatele Samuel. 

— Preotul acela catolic? 

— Da. 

— Dar e la închisoare. 

— Mă voi duce şi eu la închisoare. 

— Bine... Dar dacă te vei duce acolo nu vei mai putea să 
ieşi. 

— Îţi dau întâlnire pentru mâine. La ora patru fix, în gara 
de la Charing-Cross. 

— Vei fi acolo? 

— Eu am obiceiul să mă ţin întotdeauna de cuvânt. 

Şi Omul Gri strânse mâna lui Shoking, adăugând: 

— Alergi pe strada aceasta până la capăt şi vei ajunge 
din nou în Dudley Street, unde a-i lăsat-o pe irlandeză. 

Shoking se îndepărtă murmurând: 

— Sărmana femeie! Ce-i voi spune oare? 

Omul Gri îşi continuă drumul în direcţia opusă. 

Ajunseră astfel în Oxford. 

Atunci, adresându-se tovarăşului său care-l urma, zise: 

— Frate, te vei întoarce şi dumneata în Dudley Street, 
acolo unde ai lăsat-o pe irlandeză. 

— Da, răspunse necunoscutul. 

— Te vei ţine la distanţă şi vei supraveghea trăsura din 
faţa casei de unde am ieşit. 

— Şi după aceea? 

— Când trăsura va pleca, o vei urmări. 

— Da, răspunse necunoscutul. 

— Vei afla astfel numele gentlemanului şi vei veni să mi-l 
spui. 

— Unde? 

— Mâine, în gara de la Charing-Cross. 

Omul zdrenţăros se înclină şi stăpânul său misterios se 
pierdu în mulţimea pietonilor şi a trăsurilor care umpleau 
Oxford Street. 

Ce se întâmplase oare cu micul irlandez? 

Cititorii noştri vor afla îndată. 


Capitolul XVIII. 

Unde plecase mistress Fanoche cu micul Ralph? Pentru a 
afla trebuie să ne întoarcem cu câteva ore în urmă. 

După plecarea lui Wilton, mistress Fanoche mai 
rămăsese câteva clipe în uşă, până când birja care o 
transporta pe irlandeza adormită se pierdu în ceaţă. 

Abia atunci intră înăuntru, închizând cu grijă uşile în 
urma sa. 

Apoi, ca tâlharul ce îşi face o plăcere contemplând 
obiectele furate, se reîntoarse în odaia în care dormea 
Ralph. 

Mistress Fanoche murmură: 

— Curios lucru! Dar mi se pare că copilaşul acesta chiar 
seamănă cu maiorul Waterley. lată nişte părinţi pe care-i voi 
face cât se poate de fericiţi. 

În clipa aceea intră în cameră şi bătrâna. 

— Ei bine, zise ea, unde este mama? 

— A plecat. 

— Ah! Ah! Draga mea, lucrezi cu o repeziciune 
admirabilă. 

— Nu-i aşa? 

— Şi Wilton acesta este un om preţios, într-adevăr. 

— Asta mi-am spus şi eu întotdeauna, răspunse mistress 
Fanoche. Priveşte, Aron, cât de drăguţ este mititelul acesta! 

— Îţi vine să-l mănânci, zise bătrâna, cu o voce ironică şi 
crudă. 

Mistress Fanoche luă lumânarea pe care o pusese pe 
sobă. 

— Vino cu mine, draga mea, zise ea, îndreptându-se spre 
salon, avem de vorbit. 

— E târziu, zise bătrâna, vom vorbi mâine. Acum să 
mergem la culcare... 

Un fulger de mânie licări în ochii energicei mistress 
Fanoche. 

— Bătrână imbecilă! Zise ea, crezi oare că te plătesc 
numai ca să bei, să mănânci şi să dormi? 


— Mulţumesc! Răspunse bătrâna înţeleaptă, mă insulţi şi 
cu toate acestea dacă nu m-ai avea pe mine, nu ştiu, zău, ce 
s-ar face casa dumitale. Fetiţele nu se tem decât de mine. 

— Fie, zise mistress Fanoche, dar ţi-o repet, avem de 
vorbit serios. 

— Ei bine! Vorbeşte atunci! 

Şi, cu resemnare, bătrâna luă loc în fotoliul ei, aşteptând 
ca mistress Fanoche să spună ce avea de spus. 

— Acum, draga mea, trebuie să vedem ce vom face cu 
copilul acesta. 

— Ştii dumneata bine ce ai de făcut, mormăi bătrâna. 

— Dă-mi voie... 

Şi mistress Fanoche păru că stă pe gânduri. 

— Draga mea, miss Emily şi soţul ei vor sosi peste 
cincisprezece zile. 

— Foarte bine! 

— Abia dacă vom avea destul timp ca să dresăm copilul. 

— Am biciul la îndemână, zise bătrâna. 

Mistress Fanoche ridică din umeri. 

— Nu vei fi niciodată altceva decât o bătrână idioată. 

— Da, da, insultă-mă, e dreptul dumitale, la urma urmei, 
de vreme ce îmi eşti stăpână. 

Mistress Fanoche continuă, părând că nici nu auzise 
vorbele bătrânei. 

— Nu te mai deştepţi deloc, draga mea. Că batem o 
grămadă de copii, pentru care mi se plăteşte pensiune şi 
care nu vor fi reclamaţi niciodată de părinţii lor, e cu totul 
altceva. 

— Fără bătaie, nu se poate face nimic dintr-un copil, 
răspunse bătrâna, dar copilul acesta ne va fi cerut peste 
câteva zile. 

— Ei bine? 

— În loc să-l batem, în loc să-l maltratăm, trebuie să-i 
dăm toate îngrijirile, să-l mângâiem, să-l cocoloşim. 

— La ce bun? 

— Mai întâi, astfel vom face să-şi uite mama. 


— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, mi se pare că copilaşul acesta posedă o 
voinţă şi o energie mai presus de vârsta sa. 

— Ah! Într-adevăr! Murmură bătrâna. 

— Aşa încât, eu sunt de părere că trebuie să ne purtăm 
faţă de el cu cea mai mare blândeţe. 

— Atunci te vei însărcina dumneata cu asta, nu-i aşa? 

— Mai mult decât atât, aş vrea să-l duc de aici. 

— Pentru ce? 

— Mai întâi pentru că deşteptându-se va întreba de 
mama sa şi va începe să plângă, să strige şi să facă un 
zgomot atât de mare, încât întreg cartierul va fi deşteptat. 

— Dar biciul meu? Zise bătrâna, revenind din nou la 
ideea sa. 

— Ah! Ce idioată! Dar nu ţi-am spus odată că trebuie să 
fim bune cu el? 

— Uitasem... Atunci, cum îl vei face să tacă? 

— Îl voi duce de aici... 

— Când? 

— Chiar în noaptea asta. 

— Şi unde-l vei duce? 

— La Hampstead unde, după cum ştii, am o căsuţă. E un 
cartier aproape pustiu, grădina este mare, aerul curat. Îi va 
fi foarte bine acolo micului Ralph. O voi lua şi pe Mary cu 
mine. Dacă va fi nevoie, Mary îl va bate. Eu însă îl voi 
acoperi cu sărutări. Cred că, cu sistemul acesta, o 
săptămână va fi suficientă pentru ca mititelul să-şi uite 
mama. 

Când va sosi miss Emily va fi un mieluşel şi va sări de 
gâtul frumoasei doamne, numind-o mamă. 

— Într-adevăr, răspunse bătrâna doamnă, va fi o 
întâlnire foarte emoţionantă. Îmi vine să plâng de pe acum. 

— Dumneata, urmă mistress Fanoche, vei rămâne aici şi 
vei avea grijă de casă, ca şi până acum. 

— Ştii că sunt femeie onestă, răspunse bătrâna, căreia 
nu-i displăcea deloc perspectiva de a rămâne stăpână. 


— Acum când ne-am înţeles, sfârşi mistress Fanoche, poţi 
să te duci la culcare. 

— Şi dumneata pleci? 

— Chiar acum. 

— Foarte bine, răspunse bătrâna şi luând lampa, se 
înclină în faţa stăpânei sale. 

Când ajunse în pragul salonului se întoarse şi zise 
suspinând: 

— Ah! Ce rău îmi pare că nu pot aplica două-trei bice 
băieţelului acela. Avea un mod de-a mă privi care-mi 
displăcea foarte mult. 

Şi cu vorbele acestea plecă. 

Atunci, mistress Fanoche deschise uşa care dădea din 
vestibul în subsol şi strigă: 

— Mary! 

— Îndată, doamnă, răspunse o voce. 

Peste o clipă, Mary apăru. 

— Mergem în Hampstead, draga mea, îi zise mistress 
Fanoche. 

— La ora aceasta? 

— Da. Du-te şi fă rost de o trăsură. 

Fără să mai obiecteze ceva, servitoarea se îndreptă spre 
uşa de la stradă şi mistress Fanoche se reîntoarse în 
camera în care dormea micul irlandez. 

Narcoticele au în general un efect cu atât mai puternic, 
cu cât organismul era mai slab. 

Semnul letargic al irlandezei durase aproape patru ore. 

Cel al copilului trebuia să fie, fără îndoială, mult mai 
lung. 

Mistress Fanoche calculase de mai înainte toate acestea. 

Pe când Mary se dusese după trăsură, ea îl ridică pe 
copil din pat. 

Ralph dormea în continuare. 

Mistress Fanoche începu să-l îmbrace şi după ce sfârşi îl 
culcă din nou aşteptând întoarcerea servitoarei. 

Câteva momente după aceea, o trăsură se opri în stradă. 


Mary intră. Era o scoțiană robustă, de vreo patruzeci şi 
cinci de ani, cu privirea rece şi sălbatică. O servea pe 
mistress Fanoche din interes, dar şi din dragoste. 

Crudă de felul ei, simţea o plăcere deosebită văzând 
chinurile la care erau supuşi bieţii copilaşi pe care-i creştea 
mistress Fanoche. 

Mary completa perfect acel trio de călăi cu fustă, care 
trăiau în strada Dudley. 

Nepăsătoare şi mută când nevoia o cerea, Mary 
cunoştea toate crimele care se petreceau în acea casă 
misterioasă. 

Dar ar fi putut cineva s-o supună la cele mai groaznice 
torturi şi n-ar fi mărturisit nimic. 

— Îl vom îneca şi pe acesta? Întrebă Mary intrând în 
odaie. 

— Nu, răspunse mistress Fanoche. Nu îneci un copil care 
poate să-ţi aducă un câştig de o mie de lire. 

În acelaşi timp mistress Fanoche crezu că era prudent să 
vorbească puţin cu birjarul. 

Când ia cineva o birjă de pe stradă, cu un birjar pe care 
nu-l cunoaşte, e totdeauna bine să stabilească preţul de mai 
înainte. 

Afară de asta, mistress Fanoche mai avea nevoie să 
alunge orice bănuială din mintea acestuia, care avea să 
vadă în trăsură un copil aşa de adânc adormit încât părea 
mort. 

Ea înaintă până în pragul uşii şi strigă: 

— Hei! 

— Milady? Răspunse birjarul 

— 'Ţi-e bun calul? 

— Cât se poate de bun. 

— Cu atât mai bine, căci noaptea e foarte rece şi 
copilaşul meu ar putea să răcească dacă ar ţine drumul 
prea mult. 

— Asta depinde de distanţa pe care o avem de străbătut, 
milady. 


— Mergem la Hampstead. Câte mile avem de făcut până 
acolo? 

— Aproape patru mile, milady. 

— Care este preţul cursei, dragul meu? Eu sunt o văduvă 
săracă şi trebuie să ştiu cât mă costă. 

— O coroană şi jumătate, milady. Pentru trei persoane. 

— Fie, numai să ne duci repede. 

— Nu sunt doi cai ca al meu în întreaga Londră, 
răspunse birjarul cu mândrie. 

Mistress Fanoche se reîntoarse în casă, îşi puse pălăria, 
se înfăşură într-o blană şi, întorcându-se spre Mary, îi zise: 

— Să plecăm! 

Scoţiana învelise copilul într-o cuvertură mare, care-i 
acoperea faţa. 

— Sărmanul mititel! Zise birjarul privindu-l, cât de bine 
doarme! 

Se instalară toţi trei şi mistress Fanoche strigă birjarului: 

— La drum, amice! 

— Ce stradă din Hampstead? Întrebă birjarul. 

— Heath-Mount, numărul 18, răspunse mistress 
Fanoche. 

Trăsura plecă. 

Birjarul nu se lăudase. Calul său era excelent. 

În mai puţin de o oră ajunseră la destinaţie. 

Era o alee largă, cu case rare şi cu grădini mari. 

Foarte animat, în timpul verii, acest cartier era aproape 
nelocuit iarna. 

Birjarul opri în faţa grădinii în fundul căreia, printre 
arbori, se zărea o căsuţă. 

Mistress Fanoche cobori cea dintâi şi plăti birjarului. 
Apoi scoase cheia din buzunar şi deschise portiţa. 

Scoţiana se dădu şi ea jos cu copilul în braţe. 

— Hei! Doamnă, zise ea, pe când străbăteau grădina, mi 
se pare că mititelul se va deştepta. 

— Ah! Exclamă mistress Fanoche. 

— A început să se mişte. 


— Foarte bine, răspunse cealaltă. Acum poate să se 
trezească şi să strige cât va pofti. Suntem la noi acasă. 

— Nu va mai alarma vecinii, zise scoţiana râzând, pentru 
motivul simplu că aici n-avem nici un vecin. 

După ce străbătură grădina, mistress Fanoche scoase oa 
doua cheie din buzunar şi deschise uşa casei. 

Locuinţa de vară a nobilei mistress Fanoche era destul 
de confortabilă. Patru odăi bine mobilate, de o curăţenie 
exemplară. 

Abia intraseră cele două femei înăuntru, abia 
aprinseseră o lumină şi copilul, pe care scoţiana îl purta 
mereu în braţe, suspină adânc: 

— Mamă! 

Apoi deschise ochii. 

Scoţiana îl întinse pe un pat. 

— Mamă! Repetă micul irlandez privind în jurul lui. 

Salonul casei din Hampstead semăna foarte bine cu cel 
din Dudley Street şi Ralph crezu la început că era în aceeaşi 
sală în care cinase în tovărăşia celor patru fetiţe. 

Zărind-o pe mistress Fanoche, o recunoscu. 

— Unde este mama? Întrebă. 

— Doarme, răspunse mistress Fanoche. 

Ralph se sculă în picioare: 

— Atunci, de ce eu sunt îmbrăcat? 

Mistress Fanoche nu răspunse. 

— Unde este mama? Întrebă copilul din nou. 

— Mă duc s-o trezesc, răspunse mistress Fanoche. 

Şi ieşi schimbând o privire cu scoţiana, care în timpul 
drumului fusese instruită. 

— De ce m-aţi îmbrăcat? Repetă din nou copilul 

— Mama ta te-a îmbrăcat, răspunse Mary. 

— Şi unde e? 

— Sus. 

— Vreau să mă duc şi eu acolo. 

Şi copilul se îndreptă cu hotărâre spre uşă. 

Dar scoţiana îi ţinu calea. 


— Vei rămâne aici, îi zise ea. 

— Dar eu nu vreau! Răspunse cu un accent aşa de 
teribil, încât scoţiana tresări. 

— Vei rămâne! 

Copilul bătu din picior. 

— Vreau să mă duc la mama! 

Scoţiana îl dădu la o parte cu brutalitate. 

Ralph încercă să lupte, dar două palme zdravene îl 
aruncară din nou în mijlocul odăii. 

— Ah! Mugji scoţiana, te învăţ eu minte! 

Şi scoțând din buzunarul fustei un bici asemănător cu cel 
de care se servea bătrâna Ana, îl ridică asupra copilului 
murmurând: 

— Ah! Canalie mică. Vei avea de-a face cu mine! 

Biciul şuieră şi se lipi pe umerii micului irlandez, care 
scoase un strigăt de durere. 

Capitolul XIX. 

Să-l lăsăm pentru moment pe Ralph în puterea acestor 
tirani cu fustă, s-o lăsăm pe irlandeză dezolată, împreună 
cu Shoking, care-şi dădea toată osteneala s-o consoleze, şi 
să pătrundem într-o crâşmă binecunoscută în partea 
locului, sub numele de „Ultima staţie”. 

În faţa acestei taverne este un edificiu pătrat, cu 
înfăţişare tristă, având gratii la toate ferestrele. 

Clădirea aceasta înaltă de trei etaje e White-Cross, 
închisoarea pentru datornici. 

Două pavilioane sunt lipite de zidul principal. 

Unul dintre ele serveşte pentru intrarea prizonierilor, iar 
cealaltă este confortabila locuinţă a guvernatorului. 

În faţă - după cum am spus - este „Ultima staţie”. 

Aici, nenorocitul debitor, care trebuie să-şi dea corpul 
drept garanţie pentru datoria ce a contractat-o, îşi bea 
ultimul pahar de bere, ciocnind cu polițistul care l-a arestat. 
Aici rudele întristate vin să-şi ia rămas bun de la ai lor. 

De aici, miss Penny vine să cumpere jambon şi sandvişuri 
pentru clienţii săi. 


Cine e miss Penny? 

Fiica lui master Goldschmid. 

Are şaisprezece ani, e mică, subţire, neagră şi agilă ca o 
maimuţă. 

Ea face toate cumpărăturile pentru deţinuţi, având grijă 
să-şi oprească din suma totală un penny pentru osteneală. 

Salariul acesta modest i-a adus porecla miss Penny. 

Miss Penny intră de zece ori pe zi la „Ultima staţie”. 

Afară de poliţişti şi de rudele deţinuţilor, mai sunt acolo 
totdeauna o mulţime de gură cască, care nu sunt deloc 
deranjaţi să afle ce se petrece în White-Cross. 

Miss Penny e abilă ca o mierlă, e o cronică vie, o gazetă 
care apare în şase ediţii pe zi. 

Ea ştie să spună poveşti care provoacă hohote de râs, 
dar aproape totdeauna râsetele sunt urmate de lacrimi. 

Miss Penny amestecă o poveste veselă cu una tristă, şi 
când intră în crâşmă, îndată se face cerc în jurul ei şi 
master „Colson”, stăpânul stabilimentului, îşi lasă deodată 
numărul din „Limes” sau din „Morning-Post”, pe care-l 
citeşte cu atâta atenţie. 

În ziua în care Omul Gri se despărţise de Shoking, 
încredinţându-i-o pe irlandeză, miss Penny se pregătea să-şi 
întristeze auditoriul cu o poveste tragică, pe când nevasta 
patronului îi umplea panerul cu proviziile cerute. 

Ea povesti cum deţinuţii văzuseră sosind printre ei, pe 
un tânăr aşa de viteaz, aşa de blând, cu privirea atât de 
inspirată şi resemnată în tristeţea ei, încât părea un înger al 
bunului Dumnezeu. 

Tânărul despre care vorbea fata era preot, nimeni altul 
decât abatele Samuel. 

El nu vorbise nimănui despre motivul încarcerării sale, 
dar un deţinut care-l recunoscuse făcu o naivă, simplă şi 
elocventă apologie a tânărului preot. 

Dacă omul acesta era dator, era din cauză că se 
împrumutase pentru biserica sa şi săraci, din dragoste 


pentru aproapele său şi avusese curajul să se adreseze 
cămătarului care se numea Thomas Elgin. 

Toţi deţinuţii protestaseră, iar acum, cele cincisprezece 
sau douăzeci de persoane din crâşmă plângeau, ascultând 
povestea fetei. 

Fata făcu o trecere bruscă de la abatele Samuel la sir 
Cooman, onorabilul guvernator al închisorii. 

White-Cross este o închisoare pentru datornici care n- 
are nimic comun cu statul şi depinde numai de comerţ, în 
consecinţă şi guvernatorul său este un negustor. 

Sir Cooman era un om scund, cu părul creţ, cât se poate 
de metodic în acţiunile sale. 

Umbla totdeauna îmbrăcat în negru. 

Sir Cooman avea obiceiul să spună că poporul englez 
este cel mai mare dintre toate popoarele, că Londra este cel 
mai frumos oraş din lume, că White-Cross era închisoarea 
cea mai confortabilă şi frumoasă... 

Sir Cooman era discipolul fervent, sclavul tradiţiei. 

Ce se petrecuse ieri trebuia să se petreacă şi astăzi şi 
mâine şi în zilele următoare. 

De două ore, după spusele drăgălaşei miss Penny, sir 
Cooman era omul cel mai nenorocit de pe întregul 
continent. 

Miss Penny adăugă chiar că tatăl ei îl văzuse pe 
guvernator smulgându-şi părul de disperare. 

Care era cauza acestei dureri? 

Un fapt fără precedent, un fapt nemaipomenit se 
produsese la White-Cross. 

De când se ţinea minte, fusese în închisoarea de la 
White-Cross şi câte un francez. Uneori erau şi doi, dar 
niciodată nu se întâmplase să nu fie niciunul. 

Când unul ieşea însemna că un altul intrase cu o zi mai 
înainte. 

— S-a întâmplat, zicea miss Penny râzând, că francezul a 
ieşit. 

— Atunci trebuie să mai fie un francez în închisoare! 


— Nu, nu mai este niciunul. Sir Cooman se crede 
dezonorat. E vorba în mod serios că se va duce să se arunce 
în Tamisa. 

— Chiar aşa? 

— Soţia sa, văzându-l într-o asemenea stare, nu l-a lăsat 
să-şi aranjeze barba azi dimineaţă. 

— De ce? 

— Se temea să nu-şi taie gâtul. 

— Ah! Murmură întreaga sală. 

— Francezul a plătit totul? Întrebă un om care stătuse 
până atunci liniştit în fundul sălii, bând un pahar de bere. 

— Au plătit alţii pentru el, iar guvernatorul era atât de 
dezolat, încât nici nu voia să-l lase să plece. 

— Aşa încât, adăugă necunoscutul surâzând, dacă nu va 
fi arestat un alt francez, sir Cooman este în stare să comită 
cine ştie ce act de disperare? 

— Oh! Fără îndoială. 

Necunoscutul ceru un nou pahar de bere brună şi nu se 
mai amestecă în conversaţie, care acum devenise generală 
şi nu fu întreruptă decât de sosirea unui nou personaj. 

Era tot o fată tânără, dar nu o copilă surâzătoare ca miss 
Penny şi nici îmbrăcată aşa de curat şi de cochet ca aceasta. 

Era înaltă şi palidă, îmbrăcată în negru. Avea trăsături 
frumoase, umbrite de o adâncă suferinţă, ochi albaştri 
înroşiţi de nesomn şi lacrimi. 

Fata aceasta era atât de tristă şi demnă, încât omul cu 
berea tresări văzând-o şi începu s-o examineze cu atenţie. 

Omul acesta, care se afla pentru întâia oară în crâşma 
„Ultima staţie”, era amicul nostru, Omul Gri, care căuta să 
pătrundă în White-Cross pentru a regăsi pe abatele 
Samuel. 

Tânăra fată intră şi se aşeză tristă pe o bancă. Atunci 
Omul Gri se apropie de ea şi-i zise: 

— Pari foarte supărată, draga mea domnişoară! 

Fata tresări şi-şi ridică spre el ochii ei mari, melancolici. 
O voce interioară îi zise în momentul acela că întâlnise un 


prieten. 

Capitolul XX. 

Omul Gri cuprinse mâna tinerei fete. 

— Pentru ce-ai venit aici? O întrebă. 

— Am venit să-l aştept pe tata, răspunse fata. 

— E închis acolo şi acum va ieşi? 

Şi arătă cu mâna spre zidurile negre ale închisorii. 

Fata clătină din cap cu tristeţe. 

— Acum întră. 

— Ah! 

— Poliţiştii l-au arestat azi dimineaţă şi l-au urcat într-o 
trăsură. Trebuie să sosească peste puţin timp. 

Biata copilă era foarte emoţionată, dar plânsese atât de 
mult până atunci, încât, fără îndoială, nu mai avea lacrimi. 

— Cum se face atunci, o întrebă Omul Gri că ai sosit aici 
înaintea lui? 

— Pentru că tatăl meu e plin de iluzii, zise ea. El îşi 
închipuie că va face rost de bani. De altfel, datorează o 
sumă aşa de mare: douăzeci şi cinci de lire, domnule. 
Pentru unii oameni suma aceasta nu înseamnă nimic... dar 
pentru noi, acum, enorm. Tatăl meu îşi închipuie că mai 
suntem pe timpurile când aveam prăvălie în Fleet Street şi 
când eram consideraţi nişte comercianţi de frunte. Când 
vine nenorocirea vine repede... În trei ani ne-am ruinat cu 
totul. Toţi ceilalţi creditori ne-au iertat, numai Thomas Elgin 
nu are milă. 

— Ah! Zise Omul Gri şi dumneavoastră aţi avut de-a face 
cu el? 

— Da, domnule. 

— Şi tatăl dumitale speră să-l înduplece? 

— S-a rugat atât de mult de poliţişti, încât aceştia au 
consimţit să-l conducă la domnul Elgin înainte de a-l aduce 
aici. Tatăl meu crede că îl va putea îndupleca. Dar eu ştiu 
bine că-şi pierde timpul în zadar. De aceea am venit aici să-l 
aştept şi să-l îmbrăţişez încă o dată. 

— Cum te numeşti? Întrebă Omul Gri. 


— Luize, răspunse fata. 

— Luize? Dar acesta e un nume franțuzesc 

— Da, domnule. 

— Şi tatăl dumitale? 

— Se numeşte Francois Galtier. 

— E francez? 

— Da, domnule, dar eu m-am născut la Londra. Sunt 
treizeci de ani de când tatăl meu s-a stabilit aici, împreună 
cu părinţii săi. 

— Şi eşti sigură că poliţiştii îl vor aduce pe tatăl dumitale 
aici? 

— Ah! Da, domnule, poliţiştii au obiceiul să se oprească 
întotdeauna la crâşma aceasta. 

Omul Gri strânse cu putere mâna tinerei fete. 

— Nu dispera, îi şopti. 

Ea tresări, îl privi din nou şi, văzându-l prost îmbrăcat, 
clătină din cap şi răspunse cu tristeţe. 

— Oh! Dumneata eşti bun, domnule, şi-ţi mulţumesc că 
încerci să-mi dai speranţe. Dar când fatalitatea apasă 
asupra oamenilor săraci ce pot ei să facă? 

— Cine ştie? Murmură Omul Gri. 

În momentul acela o birjă opri la uşa crâşmei şi tânăra 
fată îşi înăbuşi un strigăt de durere. 

Erau doi poliţişti şi arestatul, un om îmbătrânit înainte 
de vreme, care mergea clătinându-se ca un bătrân. 

Plângea în tăcere şi se lăsa condus cu docilitatea unui 
copil. 

Tânăra fată se repezi înaintea lui şi i se aruncă în braţe. 

— Tu, aici? Murmură el cu tristeţe şi cu bucurie în 
acelaşi timp. De ce ai venit? 

— Pentru că voiam să te mai văd încă o dată, scumpul 
meu tată, zise ea, acoperindu-l cu sărutări. 

— Omul acela n-are inimă, murmură nenorocitul 
datornic, făcând aluzie la Thomas Elgin. Am îngenuncheat 
în faţa lui, l-am rugat, am plâns... i-am vorbit de tine. 


— Oh! Eu, zise ea, voi lucra, bunul meu tată. Nu te mai 
gândi la mine; gândeşte-te la tine. 

Cei doi poliţişti intrară în local cu brutala familiaritate a 
unor oameni care veneau de zece ori pe zi acolo. 

Unul dintre ei o zări pe miss Penny, care tocmai se 
pregătea să iasă. 

— Ah! Iată-te, mititico, îi zise el. Ei bine, dacă vei intra în 
închisoare înaintea noastră, poţi să duci o veste bună lui sir 
Cooman. 

— Da? Întrebă fata, nu cumva îi aduci un francez? 

— Ba chiar aşa, răspunse polițistul. 

Şi ridicând paharul pe care servitoarea îl pusese pe 
masă fără să mai aştepte comanda, se întoarse spre cel 
arestat şi-i zise: 

— Haide, dragul meu. Să bem câte un pahar. De astă 
dată vom plăti noi, de vreme ce dumneata n-ai bani. 

— Nu mi-e sete, răspunse nenorocitul care îşi ţinea 
copila la piept. 

Atunci interveni Omul Gri. 

— Hei! Camarazi, zise el în cea mai curată engleză, de 
astă dată nu voi veţi plăti, ci eu. Îmi veţi îngădui chiar să vă 
ofer o sticlă de vin de Porto. 

Cei doi poliţişti îşi ridicară spre el privirile uimite. 

— Miss Katt, continuă Omul Gri, adresându-se 
chelneriţei, vei avea bunătatea să ne serveşti în odaia din 
fund? 

Miss Katt îl privi şi ea uimită, la fel ca şi celelalte 
persoane care se aflau în local. 

Porto este o băutură pe care nu şi-o pot permite decât 
oamenii bogaţi. 

— Drace! Zise unul dintre poliţişti, ştii că îmi place 
propunerea dumitale? 

— Când vreau să intru în afaceri cu cineva, răspunse 
Omul Gri ofer totdeauna vin de Porto. 

Şi, ca să înlăture orice îndoială din partea negustorului, 
puse pe tejghea o monedă de aur. 


Miss Penny ieşi din prăvălie exclamând: 

— Ştiu că va râde cu poftă sir Cooman. 

— Aşadar vrei să faci afaceri cu noi? Întrebă unul dintre 
poliţişti, adresându-se Omului Gri. 

— Da. 

— Ce fel de afaceri? 

Omul Gri clipi din ochi. 

— Vă voi spune îndată 

— Şi de ce nu chiar acum? 

— Trebuie să fim mai întâi singuri. 

Cei doi poliţişti îşi imaginară că Omul Gri voia să le ceară 
vreo graţie pentru vreun datornic 

— Ei bine! Zise unul din ei, aşteaptă să sfârşim cu 
nenorocitul acesta. Ne întoarcem peste un sfert de oră. 

— Nu, nu, răspunse Omul Gri, din contră, domnul acesta 
va bea împreună cu noi. 

Nenorocitul condamnat nu mai vedea, nu mai auzea 
nimic. Se lăsase târât în odaia din fundul cârciumii, unde 
miss Katt pusese pe o masă rotundă o sticlă de vin de Porto 
şi cinci pahare. 

După ce intrară cu toţii, patronul îşi reluă jurnalul şi 
murmură: 

— Mare dreptate a avut cine a spus că nu haina face pe 
om. Cu câteva momente mai înainte aş fi râs cu hohote dacă 
mi-ar fi spus cineva că omul acesta are măcar o guinee în 
buzunar. 

Capitolul XXI. 

După ce Omul Gri şi cei doi poliţişti, împreună cu 
prizonierul şi cu tânăra fată se instalară în jurul mesei, miss 
Katt ieşi şi închise uşa în urma ei. 

— lată-ne ca la noi acasă, zise Omul Gri. Să vorbim fără 
nici o teamă. 

Şi, desfundând sticla de Porto, umplu paharele. 

Apoi se adresă poliţiştilor: 

— E vorba să căpătaţi fiecare câte trei guinee, zise el. 

— Câte trei guinee? 


— Da. 

— Şi ce trebuie să facem pentru asta? 

— Mai întâi să mă ascultați. 

— Vorbeşte. 

Şi cei doi poliţişti îşi îndreptară privirile asupra Omului 
Gri, în timp ce prizonierul absent la cele ce se petreceau în 
jurul său, continua să-şi îmbrăţişeze copila. 

— Dumneavoastră ştiţi, reluă Omul Gri, că francezul din 
White-Cross a plecat azi dimineaţă? 

— Da şi dacă n-am fi pus mâna pe acesta cred că bunul şi 
onorabilul sir Cooman s-ar fi sinucis de disperare. 

— Pe cât e de adevărat, zise celălalt poliţist, că numele 
meu e Edward Northman şi că fac meseria aceasta de 
aproape treizeci de ani, tot aşa de adevărat este că 
niciodată nu s-a întâmplat ca închisoarea White-Cross să n- 
aibă măcar un singur prizonier francez! 

— Adevărat! 

— Şi eu reluă primul poliţist, pe cât e de adevărat că mă 
numesc John Clavery, zis şi Omul sensibil cu tot atâta 
siguranţă pot să afirm că sir Cooman ne va da o frumoasă 
gratificaţie. 

— Ah! Ah! 

— Vom primi fiecare câte o guinee, continuă Omul 
sensibil. 

— Poate chiar câte două, adăugă Edward Northman. 

— Şi eu spun că nu vi se va da nici o gratificaţie, 
răspunse cu răceală Omul Gri. 

— Nu cred... 

— Numai dacă nu cumva vă veţi înţelege cu mine. 

— Cum? 

— Da, da... căci, să presupunem un lucru... 

— Ce lucru? 

— Că se găseşte cineva care să plătească datoria omului 
acesta. 

— Glumeşti! Exclamă Omul Gri. 

El continuă: 


— "Totul este posibil, chiar şi imposibilul. 

— Bine! 

— Cât datorează omul acesta? 

— Douăzeci şi cinci de lire, adică în monedă franceză, 
şase sute douăzeci şi cinci de franci. Aceasta este datoria 
principală. 

— Şi procentele? 

— Se ridică la aproape tot atâta. 

Omul Gri îşi desfăcu haina şi spre marea uimire a celor 
doi poliţişti, spre marea uimire a debitorului, care şovăi, şi a 
tinerei fete care nu putea să-şi creadă ochilor, scoase un 
portofel plin cu bancnote. 

Apoi numără, unul câte unul, zece bilete de cinci lire şi, 
întinzându-le pe masă, zise: 

— Aceştia sunt banii datoraţi? 

— Dar... dar... bolborosi Omul sensibil, ce faci 
dumneata? 

— Plătesc, răspunse Omul Gri. 

— Pentru omul acesta? 

— Fără îndoială. 

— Aşadar îl cunoşti? 

— Îl văd acum pentru întâia oară. 

— Atunci dumneata eşti nebun, domnule, zise Edward 
Northman. 

Bătrânul datornic privea bancnotele cu un aer stupid. 
Tânăra fată, peste măsură de emoţionată, căzuse în 
genunchi. 

Omul Gri se apropie de ea şi-i cuprinse mâinile 

— Ridică-te, copila mea şi du-te împreună cu tatăl 
dumitale, care e bolnav şi slăbit. Ia banii şi nu-mi mulţumi. 

În acelaşi timp îi mai puse în mână alte zece bilete de 
câte zece lire. 

Din instinct şi ascultând de acel sentiment de respect, pe 
care în Anglia, mai ales, îl inspiră banul, cei doi poliţişti se 
ridicară în picioare şi, scoţându-şi chipiurile, rămaseră la 
distanţă. 


— Iertaţi-ne, milord, zise Omul sensibil, înclinându-se 
adânc, ar fi trebuit să ghicim de la început că nu eşti un om 
din popor, căci, fără îndoială, excelența voastră trebuie să 
fie vreun lord filantrop. 

— Filantrop este cuvântul potrivit, zise Omul Gri 
surâzând. Aşadar, dacă veţi face ceea ce vă cer... 

— Ah! Milord, exclamă Omul sensibil, puteţi vorbi... simt 
că aş fi în stare să trec şi prin foc pentru Excelenţa voastră. 

— Ceea ce aştept de la dumneavoastră e mult mai 
simplu, răspunse Omul Gri. 

Şi, ca din nebăgare de seamă, lăsă portofelul deschis pe 
masă. 

— Să vedem, reluă el, cum se numeşte omul acesta? 

— Frangois Galtier. 

— Procedura este în regulă? 

— Nu lipseşte nici o singură virgulă. 

— În consecinţă, dacă un alt francez ar avea fantezia să 
viziteze închisoarea White-Cross şi să stea închis acolo 
câteva zile, v-ar veni foarte uşor să utilizaţi dosarul acesta. 

— Da, răspunse Omul sensibil, dar apar două dificultăţi. 

— Care? 

— Mai întăi, lipseşte francezul. 

— Bine! 

— Şi pe urmă, e puţin probabil, că s-ar găsi vreunul care 
să aibă asemenea dorinţă. 

— Vă înşelaţi! Omul acesta sunt eu! 

— Excelenţa voastră? 

— Eu, repetă cu răceală Omul Gri. 

— Dar dumneavoastră nu sunteţi francez! 

— Cine ştie?! 

— "Totuşi, zise Omul sensibil eu am trăit multă vreme la 
Paris, şi după modul cum vorbeşti dumneata limba 
engleză... 

— Aşadar, dumneata cunoşti limba franceză? 

— Fără îndoială. 

— Ei bine! Ascultă-mă. 


Şi Omul Gri începu să vorbească o franceză atât de 
curată, încât polițistul se crezu un moment la Paris. 

— Aşadar sunteţi francez? 

— Da. 

— Şi vreţi să intraţi la închisoare? 

— Pentru serviciul acesta, vă ofer zece lire. 

— Dar atunci nu sunteţi lord? 

— Nu. 

— Şi cine sunteţi? 

— Un francez. 

— Dar numele dumneavoastră? 

— Dorinţa mea e să mă numesc Francois Galtier. 

— Înţeleg, dar... 

— Dar, ai vrea să ştii adevăratul meu nume! 

— O simplă curiozitate, Excelenţa voastră. 

— Ei bine! Zise Omul Gri, ascultă-mă. Îţi făgăduiesc să-ţi 
spun adevăratul meu nume când voi ieşi din White-Cross. 

Cei doi poliţişti se priviră şi murmurară cuvântul acesta 
care zugrăveşte aşa de bine caracterul naţional englezesc: 
„Excentric!” 

Apoi întinseră mâinile spre cele două bancnote de câte 
cinci lire, ceea ce însemna că târgul era încheiat. 

Capitolul XXII. 

Miss Penny nu exagerase deloc când în crâşma „Ultima 
staţie” vorbise despre durerea profundă a lui sir Cooman. 

Domnul guvernator era grozav de supărat. 

Din fericire, nu era singur pe lume: avea o soţie şi o fiică. 

Femeia lui era o fiinţă înaltă şi uscăţivă, care se plângea 
de ploaie când ploua, de frig dacă vântul sufla, de soare 
dacă se întâmpla câteodată ca razele lui să străbată ceața şi 
să ajungă până la ea. 

Doamna Cooman primea în fiecare zi vizita a doi medici, 
care-i prescriau reţete pentru maladia sa imaginară. 

Miss Cooman nu semăna deloc mamei sale. 

Era scundă, rotundă, grasă, cu ochi mici şi buze 
cărnoase. 


Mama se plângea că slăbeşte şi fata era distrusă că se 
îngraşă. 

De altfel şi ea era mereu supărată. 

Domnul Goldschmid avea obiceiul să zică: „Sir Cooman 
ar fi un om vesel, dar între aceste două cumetre, traiul 
trebuie, să-i fi ajuns de nesuferit”. 

Master Goldschmid se înşela: cel puţin în ceea ce 
priveşte starea lucrurilor până în ziua aceea. 

De mai bine de douăzeci de ani de când era guvernator 
la White-Cross era omul cel mai fericit din lume. El râdea 
din toată inima şi, când vizita vreun nou deţinut, ştia să-l 
consoleze cu vorbe bune şi se silea să-l convingă că nicăieri 
nu putea fi mai bine decât acolo. Libertatea, după el, era un 
lucru de care omul trebuia să fugă ca de ciumă. 

Un singur lucru aducea câteodată o umbră de întristare 
pe fruntea lui sir Cooman. 

Pentru a înţelege lucrul acesta, e necesar să facem o 
scurtă incursiune prin trecutul lui. 

Când intrase ca guvernator la White-Cross, urmase unui 
om cumsecade, fost librar, pe care onorurile municipale îl 
ridicaseră până la demnitatea de guvernator al închisorii 
pentru datornici. 

Omul acela, prea bătrân pentru a-şi mai putea exercita 
funcţia, fusese pensionat, dar nu voia să se retragă până 
când nu-şi instala el însuşi succesorul. 

— Tinere, îi zise el, eu am trăit treizeci de ani aici, şi în 
timpul administraţiei mele totul a mers în cea mai perfectă 
regulă. N-au fost nici revolte, nici încercări de evadare, nici 
certuri între deţinuţi, care m-au numit întotdeauna tatăl lor. 
Şi ştii dumneata de ce s-au petrecut toate lucrurile astfel? 

— Nu, răspunse sir Cooman mirat. 

— E la mijloc ceva, un fel de predestinare, care apără 
închisoarea White-Cross şi prin urmare şi pe guvernatorul 
ei. 

— Într-adevăr? Zise sir Cooman. 


— Totdeauna a fost în închisoarea aceasta şi un francez, 
şi cât timp se va păstra tradiţia aceasta, vei putea să dormi 
liniştit. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca un francez 
eliberat să nu fie înlocuit cu un altul... 

— Ei bine! Întrebă sir Cooman. 

— În cazul acesta, n-aş mai răspunde de nimic, sfârşi 
bătrânul. Îmi şopteşte parcă ceva că nenorociri teribile s-ar 
abate asupra închisorii şi a guvernatorului ei. 

Amintirea acestei conversații cu predecesorul său avea 
darul să întunece câteodată fruntea lui Cooman. 

Din fericire, până atunci fusese mereu câte un francez în 
închisoare şi se construise pentru ei chiar o aripă specială. 

Căci, trebuie s-o spunem, White-Cross şi celelalte 
închisori pentru datornici din Anglia nu seamănă deloc cu 
puşcăriile obişnuite. 

Administraţia municipală le-a destinat un teren imens, 
înconjurat cu ziduri înalte, mărginindu-se să clădească 
numai un pavilion pentru guvernator şi unul pentru portar! 

Între aceste două pavilioane, câteva camere pentru 
funcţionarii subalterni. 

Apoi chemase în ajutor iniţiativa particulară, industria 
liberă. 

Industriaşii au trimis un arhitect şi un antreprenor, care 
se puseră pe lucru şi clădiră câteva case spaţioase. Erau 
viitoarele locuinţe ale celor care vor fi închişi pentru datorii. 

White-Cross devenise un adevărat târguşor, cu străzi şi 
uliţe, având chiar şi o piaţă. 

Era deci în închisoare şi o casă a francezilor, şi casa 
aceasta era totdeauna locuită. 

Puteţi deci judeca spaima lui sir Cooman când, în 
dimineaţa aceea, portarul se prezentă în camera lui, şi-i 
zise: 

— Francezul şi-a plătit datoria şi cere să fie eliberat, 
ceea ce e dreptul său. 

Sir Cooman nu înţelesese la început. 

— Ei bine! Zise el, puneţi-l pe celălalt în locul lui. 


— Care celălalt? 

— Pe celălalt francez. 

— Dar nu mai avem niciunul. 

Abia acum înţelesese sir Cooman şi un sunet răguşit îi 
ieşi din gură. După aceea declară că pentru nimic în lume 
nu-l va lăsa pe francez să plece, până ce nu se va prezenta 
mai întâi un altul în locul lui. 

Dar portarul înălţă din umeri şi invocă legea. 

Înaintea legii, orice englez îşi pleacă fruntea şi sir 
Cooman fu obligat să se supună. 

Dar fu cuprins de un puternic acces de furie şi disperare, 
încât soţia şi fiica sa, înspăimântate, fură silite să ascundă 
briciul cu care sir Cooman îşi aranja barba în fiecare după 
amiază. 

Peste puţin timp se aduseră noi deţinuţi. 

Sir Cooman, care căzuse acum într-un fel de prostituție 
fizică şi morală, nu punea decât o singură întrebare: 

— Este vreun francez? 

— Nu, răspundea cu tristeţe portarul. 

Şi Sir Cooman recădea din nou în tristeţe, uitându-şi 
curtenia sa obişnuită faţă de deţinuţii noi. 

Într-un târziu, portarul veni la el: 

— Avem un prizonier de o aşa de mare importanţă, zise 
el, încât Excelenţa voastră va trebui să-l viziteze măcar 
pentru câteva momente. 

— Cine e prizonierul acesta? Întrebă sir Cooman. 

— E un preot catolic foarte popular în Londra. 

— Ah! Murmură sărmanul guvernator, cu cea mai 
adâncă indiferenţă. 

— E abatele Samuel. 

— Ah! 

Şi sir Cooman căzu din nou pe gânduri. 

Soţia şi fiica sa se priveau una pe alta, îngrozite. 


Sărmanul om era în stare să moară de supărare. 

Dar pe când portarul se pregătea să se retragă, nişte 
paşi uşori şi repezi se auziră în coridor şi o voce tânără şi 
sonoră răsună: 

— Domnule guvernator! Domnule guvernator! Veste 
bună! Dumnezeu n-a părăsit închisoarea White-Cross. 

Şi în acelaşi timp, miss Penny năvăli înăuntru, cu panerul 
de provizii pe braţ. 

— Ce înseamnă asta, nebuno, îi strigă tatăl ei, plin de 
severitate. 

— Un francez! Exclamă miss Penny. 

— Un francez! 

Sir Cooman sări în sus, dar emoția îi fu atât de mare 
încât căzu din nou pe fotoliu. 

— Dar vorbeşte odată, nebuno! Exclamă portarul, nu 
vezi că Excelenţa sa moare de nerăbdare? 

Şi într-adevăr, sir Cooman era gata să leşine. 

Capitolul XXIII. 

Miss Penny începu să râdă cu hohote. Râdea aşa de 
zgomotos şi de ironic, încât uscăţiva doamnă Cooman şi 
rotunjoara miss Cooman se priviră indignate. 

Portarul însuşi, încruntă uşor din sprâncene. 

Miss Penny, reluă: 

— Lucrul nu e atât de extraordinar încât să faceţi 
asemenea mutre! Francezul de azi dimineaţă a plecat şi 
acum se aduce un altul în locul lui. E faptul ce-l mai natural 
din lume! 

Sir Cooman făcu o sforţare supremă. Se ridică în 
picioare şi, apucând mâinile veselei copile, zise: 

— Cel puţin nu mă minţi? 

— Oh! Excelenţă... 

— Poliţiştii aduc un prizonier? 

— Da, Excelenţă. 

— Şi e francez? 

— Cât se poate de francez. 

— L-ai văzut cu ochii tăi? 


— Da, Excelenţă. 

Sir Cooman suspină adânc şi murmură: 

— Oh! Nimeni nu va şti vreodată cât de mult am suferit. 

Apoi întrebă din nou: 

— Care poliţişti îl aduc? 

— Edward Northman şi Omul sensibil. 

Sir Cooman îşi recăpăta cu încetul calmul. Văzându-l 
astfel transformat, mistress şi miss Cooman schimbară o 
privire plină de satisfacţii. 

Master Goldschmid îndrăzni să vorbească la rândul său: 

— Acum, Excelenţa Voastră îmi va îngădui o observaţie... 

— Vorbeşte, răspunse sir Cooman. 

— Un francez are întotdeauna bani la el. Oamenilor 
acestora le place să trăiască bine şi Excelenţa Voastră ştie 
ce lux duc dânşii chiar în închisoare. Francezul pe care-l 
aduc acum poliţiştii le-a oferit o sticlă de vin de Porto. 

— Vin de Porto! Exclamă sir Cooman. 

Însuşi judecătorul nu-şi putea permite luxul de a bea 
astfel de vin. 

— Prin urmare, urmă portarul, oamenii aceştia nu vor 
sosi aşa de curând. Îi cunosc eu bine pe francezi; vor bea 
două sticle de Porto, nu una! 

— Să-i ia naiba! Strigă sir Cooman, care era foarte 
nerăbdător. 

— Mi se pare, continuă portarul, că Excelenţa Voastră ar 
putea întrebuința într-un mod folositor această jumătate de 
oră. 

— Cum? 

— Aţi putea să vă duceţi să-l vizitaţi pe preotul catolic. 

— Fie, zise sir Cooman. 

Era aşa de vesel bunul guvernator, încât ar fi fost în 
stare să-i îmbrăţişeze pe toţi deţinuţii. 

— Cred că Excelenţa Voastră va face ceva pentru omul 
acela. 

— Cum! Exclamă sir Cooman. 


— Când un creditor îşi pierde respectul pentru debitorul 
său, urmă master Goldschmid guvernatorul poate interveni. 

— Fără îndoială, fără îndoială, despre ce e vorba? 

— Nu e bine ca un preot, urmă portarul, să fie găzduit 
aşa de prost cum a fost abatele Samuel. Creditorul său este 
Thomas Elgin, care dă numai un shiling pe zi pentru hrana 
datornicilor săi. 

Domnul judecător se silea să asculte ce spunea portarul, 
dar gândul lui era în altă parte. Era nerăbdător să-i fie adus 
francezul. 

Portarul urmă: 

— Ieri, Thomas Elgin a venit el însuşi să reţină o cameră 
pentru debitorul său. A cerut ce avea mai prost, încât am 
crezut că e vorba de un om din popor. E vorba deo 
mansardă care nu costă decât un shiling pe săptămână. 

— Ce oroare! Murmură sir Cooman. 

— Mi se pare, reluă portarul, că Excelenţa Voastră 
trebuie să intervină. 

— Fără îndoială, fără îndoială, murmură guvernatorul, 
care se gândea mereu la francez. 

— Sărmanul preot n-are nici un ban, Excelenţă. De altfel, 
nici nu se plânge... Deţinuţii sunt peste măsură de 
indignaţi! 

— Într-adevăr? 

— Excelenţa Voastră va putea să se convingă cu proprii 
săi ochi... 

În timpul acesta ajunseră în dreptul locuinţei 
irlandezului. 

Urcă treptele şi odată ajunşi sus, portarul bătu în uşă. 

— Intră! Se auzi o voce liniştită. 

Portarul deschise uşa şi sir Cooman se văzu în faţa 
abatelui Samuel. 

Faţa tânărului preot avea o expresie de durere atât de 
resemnată, încât guvernatorul tresări. 

Şi cu toate acestea, sir Cooman cunoştea bine durerile 
omeneşti. 


Dar în momentul acela nu-şi putu opri un fior şi uită 
Chiar şi de deţinutul francez care urma să aducă din nou 
liniştea la White-Cross. 

Capitolul XXIV. 

Când uşa se deschise abatele Samuel stătea pe murdara 
grămadă de paie, care-i servea drept pat. Avea o carte în 
mână şi se ruga. 

Camera în care se găsea avea un aspect atât de 
respingător, încât, fără de voie, guvernatorul făcu un pas 
înapoi. 

Dar, în mijlocul acelei sărăcii lucii, în mijlocul acelei 
murdării josnice, figura preotului strălucea ca a unui înger. 

Preotul se ridică în picioare. 

— Într-adevăr, domnule abate, exclamă guvernatorul, 
sunt foarte indignat de atitudinea domnului Thomas Elgin. 

— Şi pentru ce, domnule, întrebă preotul surâzând. 

— Dar lucrurile nu vor continua astfel, adăugă sir 
Cooman. 

Şi, întorcându-se spre portar: 

— Goldschmid, vei scrie chiar acum domnului Thomas 
Elgin. 

— Da, Excelenţă. 

Abatele Samuel, îşi ridică spre guvernator frumoşii ochi 
albaştri şi zise surâzând: 

— Eşti prea bun, domnule, să te superi astfel pentru 
mine. Te rog nu fi îngrijorat; stau foarte bine şi aici. 

— E o locuinţă infectă, domnule abate! Exclamă 
guvernatorul. 

— Ce-mi pasă? Zise abatele Samuel, sunt mulţi oameni la 
Londra care n-au nici un fel de locuinţă. 

Cu cât vorbea mai mult, abatele Samuel exercita asupra 
lui sir Cooman o fascinaţie misterioasă. 

De treizeci de ani de când era guvernator, sir Cooman 
nu se interesase niciodată de un prizonier cum se interesa 
în momentul acesta de abatele Samuel. 


— Domnule, exclamă bravul guvernator, nu se poate să 
rămâi aici. 

— Domnule, reluă abatele Samuel, te rog foarte mult să 
nu te deranjezi pentru mine. Dar dacă vrei să-mi faci un 
serviciu te rog să îmi dai hârtie şi cerneală pentru a scrie în 
Irlanda. Sper că în scurtă vreme voi primi bani pentru a mă 
elibera. 

— Oh! O doresc din toată inima; domnule abate! Aşadar, 
doreşti să rămâi aici? 

— Da. 

— Dar vei muri de frig. 

— Oh! Nu, răspunse cu simplitate tânărul preot. 

— Domnule abate, zise Goldschmid, dacă ai binevoi să vii 
în biroul meu, avem acolo toate cele necesare pentru scris. 

— Cu plăcere, răspunse abatele Samuel. 

Şi coborâră toţi în curte. 

Sir Cooman îşi aduse din nou aminte de francez. 

— Omul sensibil trebuie să sosească, murmură. 

Şi se îndreptă şi el spre ghişeul portarului. 

Abatele Samuel se aşeză la masă şi începu să scrie, în 
timp ce sir Cooman rămase în aşteptare. 

Deodată se auziră bătăi în poartă. 

— lată francezul! Exclamă cu veselie sir Cooman. 

Erau într-adevăr Omul sensibil, camaradul său Edward 
Northman şi prizonierul lor. 

Dacă miss Penny ar fi fost de faţă ar fi rămas foarte 
surprinsă, căci nu mai era acelaşi prizonier pe care-l ştia 
ea. 

— Ah! Excelenţă, exclamă Omul sensibil, înclinându-se 
cu respect în faţa lui sir Cooman, precum vezi, nu ne-am 
pierdut timpul. Ţi-am adus un alt francez. 

— E într-adevăr francez? Întrebă guvernatorul cu vocea 
tremurând de emoție. 

Omul Gri, căci el era, se înclină şi răspunse în franceză: 

— Sunt născut în strada Coguenand, din Paris, 
Excelenţă. 


Sir Cooman ştia limba franceză. 

— Oh! Da... exclamă el, eşti francez. 

Şi în bucuria sa întinse mâna francezului. 

— Ah! Prietene, dacă ai şti ce serviciu ne-ai făcut 
lăsându-te arestat! 

— Îmi pare şi mie foarte bine, domnule, răspunde Omul 
Gri, în limba franceză. 

Preotul care până atunci îşi văzuse de scris tresări şi 
ridică privirea. 

Omul Gri îşi duse degetul la buze. 

Asta însemna: „Llăcere! nu mă trăda!” 

— Excelenţa Voastră trebuie să recunoască, zise Omul 
sensibil că avem dreptul la o mică recompensă, camaradul 
meu şi cu mine. 

— Desigur, desigur, răspunse sir Cooman. Veţi primi 
fiecare câte o liră. 

— Dar eu n-am nici un drept la bunăvoința 
dumneavoastră? Întrebă Omul Gri. 

— Fără îndoială, amicul meu. Ce pot face pentru 
dumneata? 

— Aş vrea să pot locui împreună cu domnul abate, zise 
Omul Gri. Sunt francez, catolic şi foarte religios. 

În acelaşi timp îşi îndreptă asupra abatelui Samuel ochii 
săi rugători. 

— Cu toată plăcerea dacă se învoieşte şi domnul abate, 
răspunse sir Cooman. Locuinţa francezilor e destul de mare 
pentru două persoane. 

— Mă învoiesc, zise la rândul său abatele Samuel, care 
nu-şi putea explica modul cum Omul Gri ajunsese la White- 
Cross. 

Capitolul XXV. 

O oră după aceea, preotul şi Omul Gri erau singuri. 

Li se dăduse locuinţa care în White-Cross era cunoscută 
sub numele de casa francezilor. 

Cu două ore mai înainte, abatele Samuel refuzase să 
primească o cameră mai bună. 


Dar Omul Gri apăruse şi schimbase cu preotul un semn 
de misterioasă înţelegere, ceea ce fusese de ajuns pentru 
ca preotul să consimtă a-şi schimba locuinţa. 

Pentru ce? 

Pentru că omul acesta exercita asupra lui o fascinaţie 
misterioasă şi nu venise la White-Cross decât pentru a vorbi 
cu el. 

Căci datoria nu putea fi decât un pretext. 

Cel puţin aşa îşi închipuise tânărul preot catolic când îl 
văzuse pe Omul Gri. 

Master Goldschmid primise de la Omul Gri o jumătate de 
guinee şi acum nu ştia ce să mai facă pentru a le fi util, atât 
acestuia cât şi preotului. 

Un foc viu ardea în cămin şi preotul se apropiase cu 
aviditate, căci în mansarda lui îi fusese foarte frig. 

— Ei bine! Întrebă preotul cu vioiciune, ai găsit copilul? 

— Nu, răspunse Omul Gri. 

— Atunci, de ce-ai venit aici? 

— Voi ieşi când voi crede de cuviinţă. 

— Ah! Exclamă preotul. 

— Voiam să-ţi vorbesc şi pentru asta m-am lăsat arestat. 

— Dar cine eşti dumneata? Întrebă preotul, dumneata în 
al cărui ochi citesc dragostea şi devotamentul? 

Omul Gri răspunse cu vocea aceea gravă şi tristă, care-ţi 
mergea drept la inimă: 

— Sunt un mare criminal, care de zece ani a fost cuprins 
de o căinţă şi care încearcă să facă puţin bine, devotându-se 
celor care urmăresc un scop nobil. 

— Ah! Exclamă preotul, privindu-l cu atenţie. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

Apoi îşi duse mâna la frunte şi făcu acelaşi misterios 
semn care-l înrobise pe irlandezul zdrenţăros din Dudley 
Street. 

Preotul tresări şi-i întinse mâna: 

— Aşadar eşti un fiu al Irlandei? Te credeam francez. 


— Sunt francez într-adevăr, dar toţi cei care suferă sunt 
fraţii mei. 

— Dar cine te-a iniţiat în secretele noastre? Întrebă 
preotul. 

— Un om care a murit pentru Irlanda. 

— Cine era omul acesta? 

— Pentru cei care l-au judecat, pentru Anglia care l-a 
spânzurat era un sărman birjar cu numele Fatten. 

— Fatten! Exclamă abatele Samuel. 

— Am locuit împreună cu el la Dublin, timp de şase luni. 
Era condamnat la moarte şi a reuşit să scape de urmărirea 
călăilor. Mulțumită mie a evadat din închisoare. Mulțumită 
mie era gata să părăsească pământul Irlandei şi să-şi pună 
viaţa la adăpost pentru totdeauna. Dar Dumnezeu vrea 
câteodată ca proiectele cele mai înțelepte şi mai bine 
chibzuite să cadă... 

— Cauzele nobile au totdeauna nevoie de martiri, zise 
preotul. 

— Era iarnă şi ceața era deasă. Eu eram sigur de succes 
pentru că vasul pe care Fatten trebuia să fugă era francez. 
Fatten, însă îşi pierduse încrederea. „Ie vei duce în Anglia, 
îmi spunea el şi vei găsi în imensul oraş Londra un tânăr 
preot, abatele Samuel. E şeful nostru suprem. Îi vei vorbi de 
mine.” 

— Şi Fatten a murit? Întrebă abatele Samuel. 

— Da, răspunse Omul Gri. 

— Şi pentru asta ai venit dumneata aici? Mai întrebă 
abatele. 

— Da. 

— Dumnezeule! De ce n-ai găsit oare copilul? Întrebă 
preotul plin de nelinişte. 

— Oh! Răspunse Omul Gri, îţi jur că-l voi găsi. 

— Cum? Întrebă preotul cu tristeţe. 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri. 

— Ascultă-mă, zise el, şi vei vedea. 

Capitolul XXVI. 


Atunci Omul Gri povesti abatelui Samuel ce se petrecuse 
în dimineaţa aceleiaşi zile, în casa doamnei Fanoche. 

— Ei bine, zise abatele Samuel, după ce ascultase totul 
cu atenţie, şi acum dumneata eşti liniştit? 

— Fără îndoială. 

— Zici că dacă s-a furat acest copil, asta-i cu scopul de a-l 
substitui altuia. 

— Fără îndoială. 

— În locul unui copil mort, sau bolnav, sau desfigurat... 
şi-ţi mai vine să zici că mistress Fanoche îl va îngriji bine şi 
că a găsi urma unui copil, nu-i decât o jucărie pentru nişte 
oameni care aparţin marii familii irlandeze? 

— Cel puţin asta-i părerea mea, zise Omul Gri cu un ton 
supus şi plin de respect. 

— Ei bine! La rândul dumitale ascultă-mă, zise abatele 
Samuel, cu o emoție crescândă. 

— Vorbeşte! 

— Acum o sută de ani, Irlanda era, ca şi azi, vasală 
Angliei. Era pământul unde curgea mult sânge şi multe 
lacrimi şi pe care învingătorii puneau piciorul cu cea mai 
mare obrăznicie. Un om, sau mai bine zis odată cu acest om 
o întreagă rasă, se ridică făcând să fâlfâie steagul 
independenţei şi vorbind de libertate. În jurul acestei rase 
se adunară luptătorii şi timp de un sfert de secol Irlanda 
luptă când la lumină, când în umbră încă fără a se odihni o 
clipă! Şi toate astea după porunca a doi oameni. Aceşti doi 
oameni erau fraţi, vlăstare din foştii noştri regi, după 
vechea legendă a lui Erin, care zice că fiul acestei rase va fi 
eliberatorul Irlandei. Dintre cei doi fraţi unul a murit în 
luptă. Celălalt a fost un laş. S-a supus Angliei şi aceasta i-a 
dat un scaun în Parlament. Acest om a avut şi ella rândul 
lui doi feciori. Unul a rămas un nobil lord, este englez şi şi-a 
renegat patria lui, Irlanda. Celălalt însă şi-a amintit de 
sângele care curgea în vinele lui. Acesta se numea sir 
Edmond. Ela trecut în Irlanda şi îi ştiţi sfârşitul. 

— Este tatăl copilului, nu-i aşa? Zise Omul Gri. 


— Da. 

— Ah! Înţeleg acum totul. 

— Nu, dumneata nu înţelegi acum încă nimic, zise 
preotul. Fratele lui sir Edmond, în loc să-i întindă mâna, l-a 
urmat cu ura lui şi-a rămas englez aşa după cum celălalt a 
rămas irlandez. 

— Şi apoi? 

— Apoi cine-ţi spune că nu-i el cel care a luat copilul? 

— EL! 

— Da. Şi nu pentru a-l substitui altuia, ci pentru a-l face 
să dispară pentru vecie. Cei care au ucis acvila îi omoară şi 
pe puişori. Doar ştii că Iamisa rostogoleşte valuri aşa de 
negre, că ţi-e greu să vezi ce s-a aruncat în ea. 

Omul Gri tresări. Îşi aduse aminte ce povestise Shoking 
despre acel gentilom care dăduse zece lire unui cerşetor ca 
să-i aducă adresa irlandezei. 

— Stăpâne, zise el luând în faţa tânărului preot acea 
atitudine supusă care şi-o impusese, îmi permiteţi o 
întrebare? 

— Vorbeşte! 

— Cum se numeşte fratele lui sir Edmond? 

— Lord Palmure. 

Omul Gri scoase un strigăt: 

— Ah! Zise el, trebuie să ies imediat! Trebuie să găsesc 
copilul... 

Preotul clătină din cap: 

— Să ieşi, dar cum? 

Cum Omul Gri nu răspundea nimic, preotul continuă cu 
un ton înfierbântat: 

— Dacă Thomas Elgin s-a arătat nemilos, asta nu-i decât 
consecinţa faptului că este un instrument al persecutorilor 
noştri, căci aceştia ştiu că băiatul trebuie să sosească şi că 
în această dimineaţă eu trebuie să celebrez liturghia la 
Saint-Gilles în prezenţa a patru oameni, care sunt ca şi 
mine, patru şefi ai asociaţiei noastre. Aceşti patru oameni 
veneau unul din Irlanda, altul din Scoţia, al treilea din 


comitatul de Galles şi cel de-al patrulea tocmai din America. 
Eu eram, ca să zic aşa, liantul care trebuia să-i unească, 
căci nu ne cunoşteam între noi. Eu trebuia să binecuvântez 
copilul pe care o sărmană mamă mi-l aducea şi aceşti patru 
oameni pierduţi în mulţime ar fi recunoscut în acest copil pe 
cel pe care întreaga Irlandă îl aşteaptă. Inamicii noştri însă 
n-au vrut aceasta, zise tânărul preot, lăsându-şi capul în 
piept şi, vai, cine ştie, în acest moment copilul este mort 
poate. 

— Nu, nu, zise Omul Gri, aceasta nu se poate întâmpla! 

— Şi eu sunt la puşcărie! Zise abatele Samuel cu 
disperare. 

— Vom ieşi când vei dori. 

— Să fie cu putinţă? 

— Da. 

— Ca să ieşim de aici, trebuie să plătim şi eu n-am bani... 
Şi dumneata, de asemenea, nu ai! Zise preotul privind 
sărăcăcioasele veşminte ale Omului Gri. 

Acesta n-avu timp să răspundă căci se auzi un ciocănit 
uşor în uşă. 

Era sir Cooman, guvernatorul din White-Cross. 

În spatele lui se aflau Goldschmid şi vesela miss Penny. 
Miss Penny ducea o tavă mare pe care se aflau două sticle şi 
trei pahare. 

Erau trei pahare de cristal cu picior şi două mari sticle 
acoperite de praf şi de pânză de păianjen. 

— Domnilor, zise bunul guvernator, vin aici, după vechiul 
obicei, ca să vă fac mica mea vizită, căci un guvernator care 
se respectă, totdeauna trebuie să se poarte astfel cu 
deţinuţii săi. Sunt atât de încântat, onorabilii mei domni, 
continuă sir Cooman, încât vă rog să-mi faceţi deosebita 
cinste de a bea împreună câte un pahar cu vin de Porto. 

Omul Gri începu să râdă. 

— Primesc cu mare bucurie, zise el. 

Master Goldschmid destupă cele două sticle şi începu, să 
toarne în pahare. 


— Domnilor, zise sir Cooman ridicând paharul, beau în 
sănătatea voastră, a Franţei şi a Irlandei. 

— În sănătatea reginei! Zise Omul Gri. 

— În sănătatea voastră, adăugă abatele Samuel. 

— Beau şi pentru White-Cross, zise Omul Gri şi pentru 
fericirea celor de aici. Cu toate că nu mai am de stat decât 
câteva ore şi cu toate că momentul plecării mele s-a 
apropiat... 

— Ce ai spus? Întrebă sir Cooman. 

— Onorabile guvernator, eu şi domnul abate vom avea 
durerea de a vă părăsi. Domnul abate datorează două sute 
de lire şi eu douăzeci şi cinci. 

În acelaşi timp scoase din buzunar un portofel şi din 
acesta un bilet de bancă în valoare de patru mii de lire. 

Sir Cooman scoase un strigăt şi scăpă paharul din mână. 

Atunci Omul Gri se plecă la urechea abatelui Samuel. 

— S-a spart un pahar alb, ăsta-i un semn bun. Să ştii că 
vom găsi copilul! 

Sir Cooman leşină în braţele portarului, demnul lui 
paznic de temniţă. 

Capitolul XXVII. 

Din cauza traiului în comun cu guvernatorul său, master 
Goldschmid începuse să-i împărtăşească superstiţiile în 
ceea ce priveşte prezenţa francezului care ar proteja 
White-Cross. 

El scoase un adevărat strigăt de durere, în timp ce sir 
Cooman îşi pierdea într-adevăr cunoştinţa. 

Omul Gri ajută să-l întindă pe sir Cooman în pat. 

Miss Penny îl stropi cu apă. 

Master Goldschmid zicea cu o voce plângătoare: 

— Nu, nu, nu vei ieşi astăzi... Dacă nu vrei să rămâi ca 
prizonier, trebuie să rămâi cel puţin ca amic... 

Omul Gri surâdea: 

— Aş face-o cu plăcere, dar atât eu, cât şi abatele, avem 
astăzi afaceri în Londra. 


— O, Doamne! Strigă din nou paznicul, părăsiţi deci 
White-Cross? 

Apa pe care miss Penny o arunca pe faţa lui sir Cooman, 
îl făcu să se trezească. 

După ce suspină, deschise ochii şi scoase un strigăt de 
bucurie, văzându-l din nou pe francez. Omul Gri surâdea. 

— Ah! Excelenţa Voastră e foarte impresionabilă, zise el. 

Sir Cooman sări din pat, îl apucă pe Omul Gri de braţ şi îi 
zise: 

— Nu vei pleca... 

— Dar... Onorate... 

— Nu, asta nu se poate... nu puteţi pleca... Cred că nu 
doriţi pieirea mea, nici dezonoarea, nu este aşa? 

— Nu, sigur că nu, zise Omul Gri. 

— Dacă plecaţi, toate nenorocirile vor cădea pe capul 
meu. 

— Permiteţi-mi să nu cred, onoratul meu domn. Dacă 
însă eu şi domnul abate n-am fi grăbiţi să plecăm... 

Sir Cooman lovi cu putere pământul cu piciorul. 

— Şi cine mă asigură, zise el, că acest bilet de bancă este 
valabil? 

Şi puse mâna pe mandatul care era pe masă. 

— La dracu! Doar n-ai să te apuci acum să negi 
semnătura Băncii, zise Omul Gri. 

Deodată o licărire de speranţă se aprinse în mintea lui 
sir Cooman... 

— Scumpul meu gentilom, zise el, cu vocea cea mai 
amabilă posibil, lasă-mă să-ţi spun! Eu nu neg semnătura 
Băncii, dar... 

— Dar ce? Zise Omul Gri. 

— Aş putea să vă cer să achitaţi datoria în numerar. 

— Ah! 

— În cazul acesta va trebui să completaţi cecul şi să-l 
daţi paznicului... 

— Fie, zise Omul Gri. 

Sir Cooman avu un zâmbet de triumf pe buze. 


— Astăzi însă, afacerea aceasta nu se mai poate rezolva. 

— De ce? 

— Pentru simplul motiv că s-a închis Banca, zise 
guvernatorul, scoţându-şi ceasul. Nu veţi putea ieşi deci 
decât mâine şi poate că până atunci va veni un alt francez. 

Omul Gri surâdea. 

Sir Cooman, care-şi mai veni puţin în fire, continuă: 

— Deoarece, însă, din acest moment eu nu vă mai pot 
considera deţinuţi, vă invit, pe domnul abate şi pe 
dumneata, să veniţi astă seară la mistress Cooman, care va 
fi foarte încântată să vă cunoască. 

Omul Gri surâdea mereu. 

— Excelenţa Voastră este foarte amabilă, zise el, dar, 
repet, noi trebuie să ieşim imediat. 

— Dar n-am spus că asta nu se poate? 

— Ah! Crezi dumneata asta? 

— Nu pot să vă primesc cecul! 

— Aşa! Atunci cred că veţi primi bancnote. 

La această propunere sir Cooman se cutremură. 

— Bancnote? Zise el. 

— Da. 

— Vreţi să plătiţi în bancnote? 

— Fără îndoială... 

— Oh! Dar sunt sigur că nu aveţi o sumă aşa de mare la 
voi... asta n-o cred... asta-i imposibil... nu este aşa? 

Şi vocea lui sir Cooman tremura din nou. Drept orice 
răspuns, Omul Gri îşi desfăcu din nou haina cea veche şi 
scoase din nou la lumină portofelul. 

Deschizându-l, o ploaie de bancnote începu să curgă. 

Sir Cooman scoase un țipăt: 

— Sunt pierdut! 

Dar în acest moment, se auzi un zgomot şi imediat după 
aceasta Goldschmid ieşi din cameră. 

— Cine ştie? 

Zgomotul era cel al clopotului şi clopotul lovise de două 
ori. 


Acest clopot, nu suna decât o dată, când venea vreun 
simplu vizitator la White-Cross. 

Dacă suna de două ori, însemna că se aduce un 
prizonier. 

Goldschmid zisese: „Cine ştie?” 

În aceste două cuvinte era o întreagă lume de speranţe. 

Sir Cooman nu mai zise nimic şi căzu, cu inima bătând, 
pe un scaun. 

Atunci Omului Gri şi preotului li se făcură milă de acest 
om. Doreau şi ei ca prizonierul să fie un francez. 

Trecură zece minute de zăpăceală fără margini pentru 
sir Cooman şi de curiozitate enormă pentru abatele Samuel 
şi Omul Gri. 

Apoi, deodată, miss Penny, care ieşise în urma tatălui ei, 
reapăru strigând: 

— Un francez! Un francez! 

Emoţia care-l cuprinse pe sir Cooman fu atât de mare, 
încât Omul Gri trebui să-l ia în braţe ca să-l împiedice să 
cadă. 

În acelaşi timp, paznicul sosi împingând înaintea lui un 
frumos tânăr, cu ochelari, îmbrăcat într-un costum elegant, 
cu o pălărie mică şi cu favoriţi. În fine, tipul unui israelit, 
care zise: 

— Pe onoarea mea, este de necrezut! Uită cineva să-şi 
plătească datoriile la bursa din Paris, n-are decât să vină 
direct de la Paris la Londra, trecând prin Baden şi prin 
Bruxelles. Debarcând la Hay-Market se poate crede omul 
cel mai liniştit din lume. Dar iată că deodată apare un 
individ, care te arestează pentru o datorie de una sută lire. 
Şi când te gândeşti că aş fi putut să mă plimb liniştit prin 
piaţa operei dacă nu mi-ar fi venit gândul acestei călătorii! 

Şi după ce noul venit spuse toate acestea fără să răsufle, 
sir Cooman întinse mâna Omului Gri şi-i zise: 

— Domnule, dacă crezi de cuviinţă, dă-mi cecul dumitale 
şi eşti liber. 


După câteva momente, Omul Gri şi abatele Samuel 
ieşeau din White-Cross urmaţi până la poartă de sir 
Cooman, care le ură drum bun. 

Dar în momentul în care treceau pragul închisorii, un om 
ieşi din crâşma „Ultima staţie”. 

Era polițistul John Clavery, supranumit Omul sensibil. 

EI veni drept la Omul Gri şi scoţându-şi pălăria de la 
distanţă, se înclină respectuos şi zise: 

— Excelenţa Voastră se va ţine de făgăduială? 

— Ce făgăduială? 

— Excelenţa Voastră mi-a făgăduit să-mi spună 
adevăratul său nume când va ieşi din închisoare. 

— E adevărat, răspunse Omul Gri, dar n-ai vrea mai bine 
să-ţi dau un bilet de cinci lire? 

— Oh! Desigur. 

— Atunci iată cele cinci lire, zise Omul Gri şi puse o 
bancnotă în mâna poliţistului. 

— La urma urmei, murmură Omul sensibil, ce câştig aş 
avea eu dacă aş afla numele omului acestuia. 

Şi înclinându-se până la pământ, se depărtă. 

Capitolul XXVIII. 

Londra îşi aprindea luminile în momentul în care Omul 
Gri şi preotul irlandez se depărtau de White-Cross. 

Ceaţa îşi recăpătase culoarea roşiatică şi frigul era 
destul de puternic. 

— Unde vrei să te duci acum? Întreabă Omul Gri? 

— La Saint-Gilles, răspunse preotul. 

— Azi dimineaţă, zise Omul Gri, i-am încredinţat-o pe 
irlandeză lui Shoking. Şi nu i-am dat întâlnire acestuia din 
urmă decât pentru mâine. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştiam că voi putea intra cu atâta uşurinţă 
la White-Cross. 

— Ai dreptate. Şi pe urmă? 

— Mai prost este că până mâine nu vom putea avea nici 
o ştire, nici despre irlandeză, nici despre fiul ei... 


— Fiul ei? 

— Fără îndoială. L-am însărcinat pe unul dintre fraţii 
noştri să ia urma gentlemanului care pătrunsese în casa lui 
mistress Fanoche şi i-am dat şi acestuia întâlnire tot pentru 
mâine. 

— În ce loc? 

— În gara de la Charing-Cross. 

— Atunci să ne continuăm drumul spre Saint-Gilles, zise 
preotul, poate că cei pe care-i aşteptam pentru azi 
dimineaţă vor fi lăsat vreo urmă despre trecerea lor. 

Ajunseră astfel în Dudley Street, care coboară direct din 
Oxford în squarul Saint-Gilees. 

Trecând pe dinaintea casei cu numărul treizeci şi cinci, 
Omul Gri atinse braţul preotului. 

— Aici e, zise el. 

— Aici? 

— Da. Aici au fost conduşi mama şi copilul. 

Casa părea pustie, nici o lumină nu se vedea la fereastră. 

Dar, deodată, Omul Gri tresări. 

Zărise la o mică distanţă de casă, pe trotuarul opus un 
om înalt care se plimba în lung şi în lat. 

Îl recunoscu îndată pe cerşetorul căruia îi dăduse 
misiunea de a-l supraveghea pe gentleman. 

Omul Gri merse drept spre dânsul. Cerşetorul îl 
recunoscu şi-i arătă cu mâna casa. 

— E acolo! Zise el. 

— Cine? 

— Gentlemanul. 

— De azi dimineaţă n-a plecat deloc? 

— O! Ba da. A plecat de dimineaţă cu trăsura. Şi numai 
cu mare greutate l-am putut urma. 

— Unde locuieşte? 

— În Chester Street. 

— Numele său? 

— Lordul Palmure. 

Atunci preotul irlandez se apropia cu vioiciune. 


Omul în zdrenţe îl recunoscu şi se plecă înaintea lui. 

— Vorbeşte, zise Omul Gri. 

— Precum mi-ai ordonat, reluă irlandezul, după ce am 
aflat numele şi adresa gentilomului, am alergat din nou aici 
şi am rămas în observaţie. În timpul zilei nu s-a petrecut 
nimic deosebit. Bătrâna doamnă n-a ieşit nicăieri. Dar acum 
o oră am zărit un om cu pălăria trasă pe ochi, care se 
strecura încetişor pe lângă zid. Era el. 

— Lordul Palmure? 

— Da. 

— Şi e şi acum tot în casă? Domnule abate, zise Omul 
Gri, trebuie cu orice preţ să pătrund în casa aceasta. 

— Cum? Întrebă preotul. 

— Nu ştiu, dar voi intra. Probabil că mă voi servi de 
portiţa care dă în uliţa din spate. Numai că trebuie ca 
dumneata şi omul acesta să rămâneţi aici. 

Abatele Samuel începuse să aibă o încredere oarbă în 
Omul Gri. 

— Fie, zise el, dar noi ce vom face? 

— Dacă gentlemanul iese înainte de a mă întoarce eu, îl 
veţi urmări; 

— Foarte bine! 

Şi abatele şi omul zdrenţăros se ascunseră lângă o casă 
vecină. 

Atunci Omul Gri porni în fugă spre uliţa din spatele casei 
cu numărul 35. 

Când fu însă pe la mijlocul ei, i se păru că cineva îl 
urmăreşte. 

Întoarse capul imediat. 

O umbră neagră se profila în întuneric. Omul Gri 
recunoscu îndată în această umbră un poliţist. 

Se opri. Umbra făcu acelaşi lucru. 

„Ehei! Ia să vedem noi ce înseamnă asta”, îşi zise Omul 
Gri. 

Şi porni înainte. Polițistul îl urmă. 


Pe când trecea prin faţa portiţei secrete a grădinii, ridică 
ochii şi văzu o lumină care se proiecta pe crengile arborilor 
stufoşi. 

Această lumină părea că vine de la subsol. 

Şi cum el se oprise, polițistul îşi iuți paşii şi se apropie. 

„Bine! Îşi zise Omul Gri. Am priceput. Dar n-avea grijă, 
sunt şi eu destul de şiret!” 

Şi se opri în faţa unei alte uşi, la o distanţă de zece metri, 
şi începu să bată. 

Apoi porni înainte, repetă acelaşi lucru la alte trei uşi. 

După aceea traversă drumul şi făcu acelaşi lucru şi la 
alte uşi, fără să pară a se preocupa de omul poliţiei care-l 
urmărea mereu. 

Trebuie să spunem că în Londra poliţiştii de noapte au 
misiunea de a se asigura din când în când dacă uşile sunt 
sau nu bine închise. 

Când se găseşte vreuna deschisă, proprietarul e 
deşteptat îndată şi silit s-o închidă. 

Aşa încât, pipăind rând pe rând uşile caselor, Omul Gri 
avea aparenţa unui poliţist sau mai bine zis a unui sergent 
de noapte. 

Polițistul căzu în cursă; el străbătu strada şi veni drept 
spre Omul Gri. 

— Hei, camarade, îi zise el, mi se pare că ai uitat că nu 
eşti în uniformă. 

— E adevărat, răspunse Omul Gri; dar forţa 
deprinderii... 

— Ah! Ai dreptate... dar ce faci pe aici? 

Omul Gri clipi din ochi. 

— Dar tu ce faci? 

Polițistul începu să râdă. 

— Văd bine, zise el, că eşti unul dintre cei patru pe care 
lordul i-a cerut astă seară de la Scotland-Yard. 

— Da, răspunse Omul Gri. 

— Bizară fantezie şi la lordul ăsta! Murmură polițistul; să 
părăsească dânsul cartierul său aristocratic pentru a se 


înfunda în străzile acestea periculoase. Pe aici locuiesc 
numai irlandezi, şi de-ar şti ei că au de-a face cu un 
membru al camerei... 

— Tăcere! Şopti Omul Gri. 

— La urma urmei, zise polițistul, asta nu ne priveşte pe 
noi. 

— Dar mi se pare că este mai mult de o oră de când 
gentlemanul a intrat în casa aceasta. 

— E adevărat. 

— Şi eu am început să fiu neliniştit. 

Şi zicând aceasta se apropie de portiţa grădinii. Omul 
Gri îşi aducea aminte că dimineaţă, când ieşise prin portiţa 
aceea, o trăsese după el. Şi dacă bătrâna doamnă nu venise 
în urmă s-o închidă, era probabil că avea s-o găsească 
deschisă. 

Omul Gri nu se înşela. Portiţa era deschisă. 

— Ce faci acolo? Întreabă polițistul mirat. 

— Mă duc să văd dacă nu cumva i s-a întâmplat vreo 
nenorocire patronului. 

Şi zicând aceasta, Omul Gri pătrunse în grădină, având 
grijă să închidă uşa cu cheia în urma lui. 

Apoi, călăuzit de lumină, se îndreptă fără zgomot, spre 
casă. 

Lumina venea într-adevăr din subsol. Şi Omul Gri 
aplecându-se, zări printre geamurile unui mic vorbitor pe 
bătrâna şi pe gentlemanul de dimineaţă. 

Amândoi stăteau jos şi vorbeau. 

Omul Gri îşi încordă atenţia. 

Capitolul XXIX. 

Pentru a explica prezenţa lordului Palmure la mistress 
Fanoche trebuie să ne întoarcem cu câteva ore înapoi. 

Lordul Palmure, căruia Shoking îi comunicase numărul 
casei şi numele străzii, venise în mijlocul zilei, fără nici o 
teamă, cugetând că nimic nu era mai uşor decât a se întâlni 
cu irlandeza şi cu fiul ei, şi a le zice: „Acela pe care-l 


plângeţi, soţul dumitale şi tatăl dumitale, era prietenul meu, 
şi eu am venit să vă ofer ospitalitatea”. 

În modul acesta suprima din faşă încă pe vulturaşul 
aşteptat de întreaga Irlandă. 

Lordul Palmure fusese foarte uimit când trebuise să 
aştepte un sfert de oră la uşă. 

Sunase cel puţin de patru ori, când, în cele din urmă, 
bătrâna se hotări să-i deschidă. 

Bătrâna nu-şi pierduse timpul: închisese uşa care dădea 
spre grădină şi apoi alergase să deschidă. 

Ea presimţea că de vreme ce ceilalţi fugiseră, noul venit 
nu putea fi decât un auxiliar pe care cerul i-l trimitea. 

— Iertaţi-mă, Excelenţă, zise ea, când se văzu în 
prezenţa lordului Palmure, eram în grădină cu copiii şi din 
pricina zgomotului n-am auzit soneria. 

În acelaşi timp ea se înclină cu umilinţă în faţa 
vizitatorului. 

— Doamnă, zise lordul Palmure, dumneata ţii un pension, 
nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Ai şi o asociată? 

— Da, domnule, dar este la ţară. 

— Puțin îmi pasă. Ieri aţi oferit ospitalitatea unei tinere 
femei şi unui copil, nu-i aşa? 

Bătrâna doamnă tresări, crezând că acela care se afla în 
faţa ei nu era altul decât soţul nobilei miss Emily. 

— Nu cumva am onoarea să vorbesc cu sir John 
Waterley? 

— Nu! Eu sunt lordul Palmure. 

— Ah! 

Şi bătrâna îşi muşcă buzele şi-şi zise că trebuia să fie 
prudentă. 

Lordul Palmure continuă: 

— Am venit s-o caut pe femeia aceea şi pe copilul ei, căci 
îmi sunt puţin rudă. 

— Au plecat amândoi, milord, zise bătrâna. 


— Când? 

— Astăzi dimineaţă. 

— Şi unde s-au dus? 

— Asta nu pot s-o spun. 

Lordul Palmure o învălui într-o privire scrutătoare. 

— Spui adevărul, doamnă? Murmură el. 

— Da, milord; şi cu toate acestea... 

— Ei bine? 

— Asociata mea ar putea să vă spună poate ceea ce eu 
nu ştiu... 

— A! Şi unde aş putea-o găsi pe asociata dumitale? 

— E la ţară; dar poate că se va reîntoarce în timpul zilei 
şi dacă Excelenţa Voastră ar putea să mai vină pe aici, 
înspre seară... 

Lordul Palmure simţea bine că femeia ascundea ceva. El 
crezu că sunase momentul pentru a pune în acţiune 
obiectul acela care te scoate din impas, adică „banul”. 

— Doamnă, zise el, îi făgăduiesc o recompensă de o sută 
de lire dacă îmi vei spune diseară unde o pot găsi pe 
irlandeză şi mai cu seamă pe copil. 

— A! Excelenţa voastră se interesează mai mult de copil? 

— Da, doamnă. 

Bătrâna doamnă poseda mult sânge rece şi o prezenţă 
de spirit admirabilă. 

— Ei bine, milord, vino diseară; îţi făgăduiesc că-ţi voi da 
toate informaţiile pe care le ceri. 

După plecarea lordului Palmure, bătrâna doamnă îşi făcu 
raţionamentul următor: „Mistress Fanoche are absolută 
nevoie de copil; oamenii care au venit aici voiau să mă 
strângă de gât pentru că nu le spuneam unde este copilul; 
şi acum iată că un lord, al cărui nume l-am citit deseori în 
gazeta „Limes, şi care, desigur, trebuie să fie membru al 
Parlamentului, se interesează de acelaşi copil. Afacerea 
devine serioasă; şi trebuie să deschid bine ochii pentru că 
de aici ar putea să iasă o mică avere...” 


Bătrâna doamnă se afundă în gânduri şi uită cu totul de 
furia ei împotriva copiliţelor, care fură lăsate să se joace în 
voie. 

Ziua i se păru nemăsurat de lungă. 

În fine, veni şi seara. 

Mistress Fanoche nu apăruse deloc şi bătrâna doamnă 
raţionase astfel: „Dacă păstrez secretul, dacă refuz adică 
banii lordului Palmure, fără nici o îndoială că mistress 
Fanoche, mişcată de frumoasa mea purtare, îmi va da în dar 
un şal şi o pereche de papuci noi. Atât va însemna 
generozitatea ei. Femeia aceasta m-a tratat întotdeauna ca 
pe o servitoare.” 

Şi hotărâtă să-şi trădeze stăpâna, îşi mai zise: „Dar în 
cazul acesta va trebui să părăsesc Londra; mistress 
Fanoche e mai răzbunătoare decât o italiană. Femeia 
aceasta ar fi în stare să mă gâtuie prin intermediul lui 
Wilton sau al unui alt complice al ei. Dacă lordul Palmure 
vrea să afle unde este copilul, va trebui să-mi dea banii 
înainte şi să-mi asigure viaţa.” 

Pe la orele opt seara, lordul Palmure se reîntoarse... 
Nobilul personaj cugetase şi el foarte mult de dimineaţă şi 
până atunci. 

Asemănarea micului irlandez cu fratele care murise, 
după ce toată viaţa purtase armele împotriva Angliei, nu-i 
mai lăsa îndoială, mai ales când îşi aducea aminte de 
misterioasele cuvinte pe care le pronunţase irlandeza pe 
penny-boat; căci el o auzise foarte bine pe aceasta 
declarând că avea întâlnire pentru a doua zi dimineaţa la 
orele opt, în biserica de la Saint-Gilles. 

În dimineaţa aceea, lordul Palmure se dusese la Saint- 
Gilles şi nevăzând-o nici pe irlandeză şi nici pe copil, venise 
să sune la uşa casei din Dudley Street. 

Micul irlandez era deci fiul lui sir Edmond, fratele acela 
care murise pe o grămadă de paie, luptându-se pentru 
Irlanda. 


Şi pe copilul acesta îl aştepta întreaga Irlandă cu o 
nerăbdare febrilă. 

Prin urmare, cu orice preţ, trebuia să pună mâna pe el. 

Lordul Palmure îşi mai spunea încă: „Dudley Street e în 
mijlocul cartierului irlandez şi ar fi o imprudenţă din partea 
mea să mă duc acolo cu trăsura.” 

Aşadar, după ce ceruse mai întâi de la prefectura poliţiei 
o escortă de patru oameni, se îndreptă pe jos spre cartierul 
irlandez. 

Bătrâna culcase fetiţele şi când lordul Palmure sosi, o 
găsi singură. Ea veni să-i deschidă fără nici o lumânare în 
mână şi îi zise încetişor: 

— Urmează-mă, milord, acolo; şi cu mâna îi arătă 
subsolul, vom avea răgazul de a putea vorbi în linişte. 

Lordul Palmure nu făcu nici o obiecţie. Era din ce în ce 
mai convins că bătrâna doamnă ştie cât de mare importanţă 
avea copilaşul acela. 

Ajunşi în subsol, bătrâna închise uşa. 

— Milord, zise dânsa, ştiu unde este copilul. Dar nu voi 
declara-o Excelenței Voastre, decât dacă veţi binevoi să 
acceptaţi unele condiţii... 

— Vorbeşte... 

— Eu îmi pun în joc viaţa... 

— Da? Ce sumă îţi trebuie? Întrebă cu răceală lordul 
Palmure. 

— Îmi trebuie atât cât să pot trăi liniştită restul zilelor. 

— O sută de lire sterline pe an ţi-ar ajunge? 

— Fie, zise ea; dar nu e numai atâta... 

— Ce mai este încă? 

— Va trebui să părăsesc Londra şi să fac astfel încât 
oamenii pe care îi voi trăda să nu-mi poată da de urmă 

— Vrei să pleci din Anglia? 

— Nu, dar m-aş duce să locuiesc în Brighton. 

— Vei putea să te duci ori unde vei voi. 

Pe când lordul Palmure pronunţa aceste ultime cuvinte, 
bătrâna doamnă se sculă cu vioiciune. 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă el. 

— Mi se pare, răspunse ea, că am auzit zgomot în 
grădină. 

Şi alergă afară. 

Capitolul XXX. 

Zgomotul pe care-l auzise bătrâna fusese provocat de 
către Omul Gri, după cum se va vedea îndată. 

L-am văzut pe acesta din urmă apropiindu-se de 
fereastra luminată a subsolului. 

Se culcase pe burtă şi vedea bine tot ce se petrecea 
înăuntru; dar nu putea să audă ce se vorbea şi acesta era 
tot interesul său. 

Un arbore se înălța aproape de fereastră. 

Deasupra ferestrei şi drept în faţa acelui arbore, Omul 
Gri observă un ventilator. Când vremea e friguroasă, se 
aprinde un bec cu gaz, care e aşezat în mijloc. Ventilatorul 
atrage lumina şi sunetele. 

Omul Gri, zărind acest ventilator, îşi zise: „Cred că am 
rezolvat afacerea”... Şi se agăţă de crengile arborelui şi-şi 
lipi urechea de ventilator; dar una dintre ramuri pârâi sub 
picioarele sale şi produse zgomotul care atrăsese atenţia 
bătrânei doamne. 

Altul ar fi căzut la pământ. 

Omul Gri însă, uşor ca o veveriţă, se agăţă de ramurile 
superioare şi rămase atârnat. 

Bătrâna doamnă inspectă cu atenţie grădina, fără să-i 
vină în minte să privească în sus. 

— Fără îndoială că zgomotul s-a produs în stradă, îşi zise 
ea. 

Şi veni din nou lângă lordul Palmure. 

Atunci, Omul Gri căută un punct de sprijin pe o altă 
ramură; cu urechea lipită de ventilator, rămase în 
ascultare: 

— Ei bine! Zise lordul Palmure, ce s-a întâmplat? 

— Ah! Mi-a fost atât de frică! Exclamă bătrâna. 

— Da? 


— Milord, reluă ea, cred că mai bine aş face să te las să 
pleci... 

— Dar scumpa mea doamnă... 

— Dacă îmi voi trăda asociata, aceasta mă va ucide. 

— Ce nebunie! 

— Eu sunt o sărmană femeie, milord, şi nu am avut multă 
bucurie în viaţă; cu toate acestea n-aş voi încă să mor. 

Bătrâna tremura şi părea cu totul tulburată. 

— Dar, scumpă doamnă, reluă lordul Palmure, dacă te 
iau sub protecţia mea, de ce mai aia te teme? 

— A! răspunse bătrâna, eu nu voi vorbi decât după ce mă 
voi vedea pe drumul Brightonului. 

— Cum? Nu-mi vei spune astă seară unde este copilul? 

— Nu. 

Era în răspunsul acesta atâta încăpățânare încât lordul 
Palmure nu mai insistă. 

— De altfel, reluă bătrâna, fii liniştit; copilul nu trece 
prin nici o primejdie... Vei putea să-l găseşti şi mâine tot aşa 
de bine ca şi astăzi... 

— Îmi juri? 

— Uite, milord, reluă bătrâna. Vă voi face o propunere... 

— Vorbeşte... 

— Mâine, la orele şapte seara, îmi vei aduce contractul 
de rentă. 

— Bine! 

— Şi treizeci de lire pentru primele cheltuieli de 
instalare. 

— Şi pe urmă? 

— Mă vei lua în trăsura dumitale şi te voi conduce acolo 
unde este copilul. 

— Fie, zise lordul Palmure. 

Şi se ridică. 

Atunci Omul Gri cobori din pom şi fugi spre ieşire 
zicându-şi: „Nu lordul Palmure va avea copilul, ci noi...” 

În stradă, polițistul se plimba în lung şi în lat. 

— Ei bine! Zise el alergând spre Omul Gri. 


— Totul merge bine, zise acesta. 

Şi alergă spre piaţa celor şapte cadrane. 

După câteva momente îl zări pe lordul Palmure coborând 
Dudley Street. 

La zece paşi în urma lui mergea abatele Samuel şi omul 
zdrenţăros. 

Omul Gri merse drept spre ei. 

— Ei bine? Întrebă abatele Samuel cu nelinişte. 

— Nu mai e nevoie să-l urmăreşti pe omul acesta, zise 
Omul Gri. 

— Ah! 

— Mâine, la ora aceasta, vom avea copilul. 

— Adevărat? 

— Vei vedea dumneata însuţi, domnule abate. 

Şi Omul Gri povesti preotului tot ceea ce auzise. 

— Ah! Dacă aş şti unde a condus-o Shoking pe irlandeză, 
m-aş duce s-o consolez. Trebuie să aşteptăm până mâine 
dimineaţă. 

— Mâine? Întrebă preotul, dezolat. 

— Să sperăm, zise Omul Gri. Acum unde vrei să te duci 
domnule abate? 

— La Saint-Gilles. 

— Să mergem, zise Omul Gri. 

Şi toţi trei porniră. 

Mica biserică Saint-Gilles este situată la doi paşi de piaţa 
celor şapte cadrane. 

În Londra, ca şi în tot restul Angliei, cultul catolic nu este 
recunoscut, ci numai pur şi simplu tolerat. 

Credincioşii sunt obligaţi să cotizeze pentru a 
subvenţiona biserica şi a plăti salariul preotului. 

Biserica era închisă, dar abatele Samuel avea o cheie la 
el. 

Un om, îngenuncheat în faţa altarului, auzind zgomotul 
uşii, se ridică cu vioiciune. 

Era un bătrân înalt, cu barba căzându-i în valuri 
ondulate pe piept. 


EI îl recunoscu pe abatele Samuel şi cu tot locul sfânt 
unde se aflau, nu-şi putu stăpâni un strigăt: 

— Dumnezeule! Exclamă el alergând spre preot, de unde 
vii? Ai uitat de ziua de douăzeci şi şapte octombrie? O 
mulţime imensă te-a aşteptat aici; şi te-a aşteptat multă 
vreme... 

— Vai! Răspunse preotul, eram în închisoare. 

— În închisoare? 

Şi bătrânul îşi îndreptă o privire plină de nelinişte 
asupra Omului Gri şi a celuilalt tovarăş. 

— Sunt nişte prieteni, zise abatele Samuel. 

Atunci bătrânul continuă: 

— Mulțimea s-a împrăştiat, obosită de atâta aşteptare. 
Fără îndoială că printre ei erau şi cei patru pe care îi 
aşteptam. Mă gândesc cum îi vom mai întâlni. 

— Da, repetă abatele Samuel, cum îi vom mai regăsi? 

Un surâs flutură pe buzele Omului Gri: 

— Îi vom regăsi foarte lesne, zise el. 

— Ah! 

Bătrânul şi tânărul preot îl priviră cu atenţie pe cel care 
avea puterea să rămână rece în faţa celor mai grele situaţii. 

— Ascultaţi-mă, zise el. La Londra apar două sute de 
ziare, citite în fiecare zi de milioane de oameni. 

— Ei bine? 

— Putem publica următoarele două rânduri: „Abatele de 
la Saint-Gilles previne pe toţi credincioşii că ceremonia 
religioasă, care trebuia să aibă loc în ziua de 27 octombrie, 
a fost amânată pentru ziua de 3 noiembrie, la aceeaşi oră”. 
E important ca aceste rânduri să cadă şi sub ochii celor 
patru, care vin, unul din Irlanda, altul din America, al 
treilea din Scoţia şi al patrulea din comitatul de Galles. 

— Dar copilul? Întrebă bătrânul. 

— Ştim acuma unde-l găsim, răspunse Omul Gri. 

— Dar, interveni abatele Samuel, pentru a face ceea ce 
spui dumneata, ne trebuiesc mulţi bani. 

— Am eu destui bani, zise Omul Gri. 


Şi cu un surâs adăugă: 

— Voi pune milioane întregi în serviciul Irlandei. 

Capitolul XXXI. 

Ce se întâmplase cu sărmana irlandeză? 

Când Shoking venise să-i spună că fiul ei nu mai era în 
casa doamnei Fanoche, sărmana femeie plânsese cu lacrimi 
amare. 

Shoking era un om hotărât. El înţelesese că irlandeza 
trebuia dusă cât mai repede de acolo şi strigă cabmanuluil: 

— Du-ne în Great Newport Street! 

Shoking îşi aduse aminte că în strada aceasta era un 
local liniştit, ţinut de văduva unui negustor ruinat. 

După câteva momente trăsura opri în faţa micului hotel. 

Shoking o sili pe irlandeză să coboare, ceru o cameră, se 
instală împreună cu ea şi-i zise: 

— Să vedem, draga mea, să raţionăm puţin; în loc să 
plângi ascultă-mă... 

— Daţi-mi copilul! Murmură sărmana femeie. 

— Fii fără nici o teamă, îl vom găsi. 

— Oh! Îmi spuneţi toate acestea pentru a mă consola; 
dar văd bine că nu-mi spuneţi adevărul. 

— Aşadar, n-ai încredere în Omul Gri? 

Irlandeza clătină din cap. 

— Nici în preot? 

Nefericita mamă tresări. Într-adevăr, abatele Samuel - 
gândi ea - nu era preotul care în dimineaţa aceea trebuia 
să spună liturghia la Saint-Gilles? 

Sărmana irlandeză, care plângea mereu, suspină printre 
lacrimi: 

— Dar preotul este în închisoare! 

— Va ieşi de acolo. 

— Când? 

— Poate mâine. Poate chiar astăzi, căci Omul Gri mi-a 
spus-o şi tot ce spune Omul Gri e adevărat. 

În cele din urmă, bunul Shoking reuşise să-i insufle 
puţină speranţă. 


La urma urmei n-aveau de petrecut singuri decât o zi şi 
o noapte, de vreme ce a doua zi se întâlneau din nou cu 
Omul Gri şi cu abatele Samuel. 

Irlandeza păru că se resemnează. Toată ziua Shoking 
rămase lângă ea. 

În spiritul sărmanei mame se ciocneau nişte 
raționamente ciudate. 

Avea acum credinţă în Shoking şi n-ar mai fi vrut să-l 
părăsească; dar în acelaşi timp, nutrea o idee fixă: să se 
reîntoarcă în strada unde era copilaşul ei. 

— Mi se pare că îl voi regăsi! Spunea ea, căci femeile 
acelea nu vor mai îndrăzni să-l ascundă când mă vor vedea. 

Se aşeză în pat cu speranţa că Shoking va pleca undeva. 

Într-adevăr, peste puţin timp, cerşetorul se strecură 
afară şi irlandeza îl auzi coborând treptele. 

Ea alergă la fereastră şi privi în stradă. 

Shoking mergea repede, de-a lungul străzii îndreptându- 
se spre Leicester Square. 

De douăzeci şi patru de ore, Shoking se putea lăuda că 
are aur în buzunar, ceea ce nu se mai întâmplase, poate, 
niciodată. Şi tot de douăzeci şi patru de ore Shoking nu 
pusese pic de băutură în gură, lucru care, iarăşi, nu i se 
prea întâmpla. 

De aceea cobori să bea câteva halbe de bere, încredinţat 
că irlandeza, zdrobită de oboseală şi emoție, dormea dusă. 

Shoking se înşela. 

Irlandeza, în cămaşă şi cu picioarele goale, îl urmări cu 
privirea până ce îl văzu dând colţul străzii. 

Atunci se îmbrăcă în pripă şi deschise uşa fără zgomot. 

Stăpâna casei stătea în catul de jos şi după orele opt 
seara nu se mai ocupa deloc de chiriaşii ei, care intrau şi 
ieşeau în voie, fiind bine ştiut de toată lumea că în Londra 
faci orice pofteşti. 

Irlandeza străbătu în fugă coridorul, deschise uşa şi se 
avântă. Începu să alerge drept înainte, pe Newport Street. 


Drumul pe care îl făcuse dimineaţa îi rămăsese în 
memorie. 

La început merse cam la întâmplare, dar tot bătând 
aceleaşi străzi ajunse în Saint-Martin Lane. Acolo îşi aduse 
aminte bine de drum. 

— Oh! Zise ea, iuţind paşii, vor trebui să-mi redea 
copilul! 

Şi pe când mergea precipitat se lovi piept în piept cu un 
om care străbătea strada în sens invers. 

Respectivul scoase un strigăt şi irlandeza însăşi lăsă să-i 
scape o exclamaţie de uimire şi de bucurie totală. 

Recunoscuse pe gentlemanul din penny-boat, acelaşi 
care făgăduise zece guinee lui Shoking dacă îi va da adresa 
irlandezei; îl recunoscu, în fine, pe lordul Palmure, care se 
întorcea de la mistress Fanoche, cu care încheiase micul 
contract pe care-l cunoaştem. 

Shoking uitase să vorbească irlandezei despre lordul 
Palmure sau mai bine zis, nu îndrăznise să-i spună ce 
misiune îi fusese încredinţată, aşa încât irlandeza n-avea 
nici un motiv să se teamă de gentleman. 

I se părea chiar că toţi oamenii pe care-i întâlnise pe 
penny-boat trebuiau să-i fie prieteni. 

— Dumneata! Exclamă lordul Palmure; dumneata, 
scumpa mea! 

Omul acesta avea o înfăţişare impunătoare, pe lângă 
care Shoking nu era, la urma urmei, decât un simplu 
cerşetor. 

Irlandeza simţi un sentiment de încredere oarbă în 
lordul Palmure; nenorocita asculta, fără îndoială, de vocea 
fatalităţii. 

— Oh! Zise Jenny, cerul mi te-a scos în cale. 

— Dar dumneata plângi, exclamă lordul Palmure. 

— Fiul meu! murmură dânsa cu vocea înăbuşită. 

— Ei bine! 

— Mi l-au furat! 

Şi, împreunându-şi mâinile, adăugă rugătoare: 


— O, dumneata, care eşti nobil şi bun, dumneata care, 
fără îndoială, eşti puternic, redă-mi copilul... te rog în 
genunchi. 

Lordul Palmure nu ştia că mama fusese separată de 
copil. 

O luă pe irlandeză de braţ şi, cu tonul cel mai liniştit din 
lume, opri trăsura care tocmai trecea pe acolo. 

— Urcă-te, zise el irlandezei; dacă ţi-a furat cineva 
copilul, eu ţi-l voi reda, sunt pair al Angliei şi am puteri 
mari. 

Apoi, strigă vizitiului! 

— Chester Street, Belgrave Square. 

De acum înainte irlandeza era în puterea lordului 
Palmure. 

În timpul acesta bunul Shoking bea foarte liniştit în 
taverna Evans, din strada Covent-Garden. 

Capitolul XXXII. 

Irlandeza nu auzise decât un singur cuvânt din tot ceea 
ce-i spusese lordul. 

— Sunt pair de Anglia! 

Nenorocita femeie, care de douăzeci şi patru de ore de 
când era în Londra, trecuse prin atâtea întâmplări, fusese 
înconjurată şi disputată de atâţia oameni îmbrăcaţi în 
zdrenţe, încât începea acuma să respire mai uşurată când 
se vedea în tovărăşia unui om care declara că aparţine 
clasei de sus a societăţii. 

Toţi ceilalţi nu se ţinuseră de cuvânt. Îşi pusese toată 
speranţa în omul care aparţinea societăţii înalte şi a cărui 
înfăţişare şi ţinută aristocratică erau o dovadă vie a puterii 
de care dispunea. 

— Copila mea, zicea lordul Palmure, pe când trăsura 
înainta cu repeziciune, vrei să-ţi vorbesc cu inima deschisă? 
Eu nu te-am întâlnit din întâmplare! Sunt douăzeci şi patru 
de ore de când te caut prin imensa Londră. 

— Mă cauţi pe mine? Întrebă ea mirată. 

— Da... 


— Dar... pentru ce? 

— Pentru că copilul dumitale, copilul pe care-l plângi şi 
pe care ţi-l voi înapoia, îmi aminteşte de un alt copil pe care 
l-am cunoscut în tinereţea mea... un copil pe care l-am iubit, 
care a fost prietenul meu cel mai bun. 

Vocea lordului Palmure era plină de emoție pe când 
vorbea astfel. 

— Amicul acesta dispărut, amicul acesta mort pentru o 
cauză sfântă... 

Irlandeza tresări; lordul continuă: 

— Scumpul meu Edmond. 

— Edmond! Exclamă irlandeza. 

— Da... 

— Se numea Edmond? 

— Fără îndoială. Ei bine, el ar fi putut să fie tatăl 
copilului dumitale... 

Lordul Palmure se oprise şi o privea. 

Jenny tremura din tot corpul. 

— Sărmanul Edmond, adăugă el, a murit pentru 
Irlanda... 

De astă dată irlandeza scoase un strigăt. 

— Omul pe care l-ai cunoscut, zise ea, omul pe care l-ai 
iubit... 

— Oh! Cât de mult l-am iubit! 

— Spui că omul acesta, urmă irlandeza, se numea sir 
Edmond şi... a murit pentru Irlanda? 

— Da, a murit pentru Irlanda! Şi omul acesta era fratele 
meu! Adăugă lordul Palmure cu un suspin adânc. 

— Era soţul meu, exclamă irlandeza; era tatăl copilului 
meu. 

— Ah! De ce n-am ghicit asta de ieri, exclamă lordul 
Palmure. 

— Copila mea, sora mea, adăugă, cuprinzând-o pe 
irlandeză în braţe, nu mai plânge... copilul dumitale va fi 
găsit! Copilul meu, sânge din sângele meu! 

Şi obrajii lordului Palmure fură inundaţi de lacrimi. 


— Ai spus că fiul meu a fost găsit? Oh! Nu mă înşeli 
oare? 

— Nu, ţi-o jur. 

— Dar unde este acum? La dumneata? 

— Da; în unul din castelele mele, la o distanţă de treizeci 
de leghe de Londra... Îţi voi spune îndată totul. 

— Vorbeşte, murmură femeia sfârşită de atâta emoție. 

— Dumneata ai încăput ieri pe mâinile unei bande de 
tâlhari şi ai fost despărțită de copilul dumitale, nu-i aşa? 

— Da, am fost adormită... 

— Şi ai fost dusă în stradă... 

— Când m-am trezit, m-am văzut într-un loc pustiu, 
necunoscut... 

— Continuă, copila mea, continuă, zise lordul, care voia 
să afle toate aventurile prin care trecuse irlandeza. 

Atunci, încrezătoare, Jenny îi povesti tot ce se petrecuse 
în Wellclose Square, primejdia prin care trecuse şi din care 
o scăpase Omul Gri, sosirea preotului şi arestarea sa şi, în 
sfârşit, expediţia aceea pentru regăsirea copilului, care nu 
dăduse nici un rezultat. 

Această povestire aruncă o lumină cu totul nouă asupra 
evenimentului dispariţiei copilului. Era evident că cei care-l 
căutau erau amicii irlandezi şi ştiau cine era copilul. 

Tâlharii însă, răpitorii, nu mai erau decât nişte hoţi 
ordinari, care furaseră copilul pentru vreo negustorie. 

Şi lordul Palmure regreta făgăduielile pe care le făcuse 
bătrânei doamne, căci dânsul crezuse sincer că bătrâna 
trăda marea cauză a Irlandei. 

În momentul acela trăsura se opri. 

Se aflau la poarta palatului Palmure. Lordul cobori cel 
dintâi şi întinse mâna irlandezei. 

Aceasta aruncă în jurul ei o privire rătăcită. Era în 
Chester Street, în mijlocul lui Belgrave Square, în Londra 
bogată, în Londra palatelor nobilimii. Nu mai erau străzile 
acelea întunecoase şi colibele acelea prost luminate; nu mai 


erau nici cantinele murdare şi zgomotoase. Erau numai 
palate, palate! 

— lată unde s-a născut sir Edmond! Exclamă lordul 
Palmure, apăsând butonul soneriei. 

— E posibil oare? Murmură irlandeza, împreunându-şi 
mâinile. 

„Recunosc caracterul sălbatic, dispreţuitor şi mândru al 
lui sir Edmond”, cugeta lordul Palmure. „S-a căsătorit cu 
femeia aceasta şi nu i-a vorbit niciodată de persecuțiile la 
care era supus de către familia sa. A crezut că se înjoseşte, 
acuzându-ne, şi... dânsa nu ştie nimic.” 

Poarta se deschise. Jenny se văzu în pragul unei vaste 
curţi. 

Ea, ţăranca irlandeză, cu hainele sale sărăcăcioase, 
trecu, la braţul lordului Palmure, prin mijlocul unui dublu 
rând de lachei, galonaţi cu aur. 

Lordul Palmure o conduse astfel până într-un vestibul 
splendid luminat. Apoi deschise o uşă în stânga. Irlandeza, 
care credea că visează se văzu într-un salon magnific. 

— Vino, să stai aici, copila mea, îi zise nobilul lord, 
conducând-o spre canapea. 

Irlandeza tremura de emoție. 

Niciodată, chiar în visele sale, nu-şi imaginase atâta 
splendoare. 

Lordul Palmure sună. 

Un lacheu apăru. 

— Miss Ellen e acasă? Întrebă el. 

— Da, milord. 

— Roag-o să coboare, şi spune-i că persoana pe care o 
căutam a fost găsită. 

După câtea momente, uşa se deschise şi o tânără fată 
intră. 

Era aşa de frumoasă, încât irlandeza se dădu înapoi, 
surprinsă, fascinată şi fără de voie îşi privi sărmana sa 
îmbrăcăminte şi roşi toată. 


Era aşa de frumoasă încât frumuseţea irlandezei pălea 
lângă ea. 

Şi această tânăra fată aşa de frumoasă veni spre ea şi-i 
întinse mâna. 

— Miss Ellen, zise lordul Palmure, iată văduva iubitului 
meu frate, sir Edmond. 

Şi întorcându-se spre irlandeză, adăugă: 

— Fiica mea. 

Capitolul XXXIII. 

Bunul Shoking îşi petrecuse întreaga noapte în tavernă, 
mâncase o omletă scoțiană cu brânză, băuse un pahar de 
gin şi fumase două ţigări. 

Shoking nu-şi mai refuza nimic acum. 

Când se gândi să se ducă la culcare erau orele unu după 
miezul nopţii; îşi oprise o cameră alături de cea a 
irlandezei. 

leşind din tavernă se cam clătina puţin pe picioare. 

Lumina becurilor i se părea nespus de slabă şi uneori le 
vedea chiar prinzându-se unul de altul şi jucând un dans, 
nebun. 

În sfârşit, şchiopătând puţin, ajunse la micul hotel. 

După cum am spus, din hotelul acesta ieşeau toţi, când şi 
cum pofteau. 

Cu toată ameţeala sa, Shoking urcă scările cu cea mai 
mare precauţie ca să nu facă zgomot. 

Pentru ca să ajungă la camera sa, trebuia să treacă prin 
dreptul uşii irlandezei. 

— Ce fel de om sunt şi eu, îşi zicea el; în timp ce sărmana 
femeie plânge, eu m-am dus să mă îmbăt. Sunt un om fără 
inimă. 

Se apropie de uşă şi-şi lipi urechea de ea. 

Se temea să n-o audă pe irlandeză plângând încă şi 
acum. 

Dar cea mai adâncă tăcere domnea în cameră. 

— Doamne, se gândi Shoking; sărmana femeie! 


Şi în vârful picioarelor intră în camera lui şi se aşeză în 
pat. 

Shoking adormi adânc şi începu să viseze cele mai 
plăcute vise. 

Londra, de altfel, nu este deloc un oraş matinal. 
Dimineaţă nimic nu se mişcă înainte de orele nouă sau zece. 

E un oraş care trăieşte mai mult în timpul nopţii. 

Shoking dormi deci până pe la orele zece şi jumătate. 

Deşteptându-se, suspină adânc, atât de departe era 
realitatea de frumoasele vise cu care se desfătase. 

Apoi se gândi la irlandeză. 

Într-o clipă cerşetorul se îmbrăcă, îşi puse cravata cea 
albă şi se duse să bată la uşa irlandezei. Dar nimeni nu-i 
răspunse. Bătu a doua oară. Aceeaşi tăcere. Atunci băgă de 
seamă că cheia era în uşă. Cuprins de o vagă nelinişte 
deschise şi intră. Camera era goală, fereastra deschisă, 
patul neatins. Shoking alergă în fugă pe coridor. 

— Unde este femeia pe care am adus-o aseară aici? 
Întrebă el oprindu-se în faţa stăpânei hotelului. 

— Eu n-am văzut-o, răspunse onorabila doamnă. 

— Nu s-a culcat aici? 

— Nu ştiu. 

Shoking vorbea aşa de tare şi cu un aer de om disperat, 
încât mai mulţi locatari intrară în vorbă. 

O doamnă bătrâna afirmă că o văzuse pe irlandeză 
ieşind în stradă, pe la orele opt sau nouă seara. 

Ar fi greu să descriem disperarea nenorocitului. 

Alergă în stradă, o străbătu de câteva ori, colindă şi prin 
cele vecine şi întrebă în toate părţile dacă nu cumva 
văzuseră o femeie săracă, dar remarcabilă prin deosebita 
sa frumuseţe. 

Nimeni nu putu să-i răspundă. 

Irlandeza era pierdută, ca şi copilul ei. 

— Mizerabil ce sunt! Îşi zicea Shoking. Mizerabil! 
Funesta patimă pentru băutură mi-a cauzat nenorocirea 


aceasta... Ce va spune abatele Samuel? Ce va spune Omul 
Gri? 

Şi Shoking, în prada celei mai mari disperări, după ce-şi 
petrecuse o parte din zi în cercetări zadarnice, avu un 
moment gândul de a se arunca în Tamisa, spre a se pedepsi. 

Dar îşi aduse aminte că Omul Gri îi dăduse întâlnire 
pentru orele patru seara, în gara de la Charing-Cross. 

— Oh! Îşi zise el, omul acesta are puteri mari. El va 
regăsi-o pe irlandeză. Ce îmi pasă că mă voi expune mâniei 
sale, de vreme ce o merit? 

Shoking ajunse la Charing-Cross. Îl zări plimbându-se 
alături de abatele Samuel. 

Aşadar, preotul era liber şi asta fără îndoială, numai 
mulţumită misterioasei puteri a Omului Gri. 

Shoking merse drept spre ei şi îngenunche. 

Avea ochii plini de lacrimi şi gestul său era rugător. 

— Ce ai? Îl întrebă Omul Gri. 

— Ei bine! Irlandeza... bolborosi Shoking. E pierdută. Şi 
ea ca şi copilul... 

Omul Gri îl sili pe Shoking să se ridice. Nici un muşchi de 
pe obrazul său nu tresări. O uşoară paloare numai îi acoperi 
fruntea. 

— Dar vorbeşte odată, îi zise el şi sileşte-te să fii liniştit! 
Vorbeşte şi spune ce s-a întâmplat. 

Şi porniră toţi trei spre un colţ mai retras, pentru a nu 
atrage atenţia lumii. 

Atunci Shoking povesti cum dispăruse irlandeza. 

Omul Gri îl ascultă cu răceală. 

— Şi nu-ţi închipui deloc unde poate fi ea? Întrebă el. 

— Dacă aş fi avut vreo bănuială, zise Shoking, aş fi 
acţionat eu însumi. 

Omul Gri înălţă din umeri. 

— Adu-ţi aminte, zise el, nu mi-ai vorbit tu însuţi de 
lordul Palmure? 

Shoking tresări. 


— Cine altul decât el ar fi avut interes s-o facă să 
dispară? Nu era el la poarta casei din Dudley Street, ieri, la 
orele opt dimineaţa? 

— Ai dreptate. 

— Aşadar, interveni şi abatele Samuel, dumneata crezi 
asta? 

— Da, cu siguranţă! 

— Ah! 

— Dacă irlandeza a dispărut, aceasta înseamnă că e în 
mâinile lordului Palmure. 

Shoking strânse pumnii. 

— Oh! Exclamă el, lordul Palmure e puternic, iar eu nu 
sunt decât un cerşetor. Cu toate acestea, va trebui să mi-o 
redea. 

Voi să facă un pas înainte, dar Omul Gri îl opri. 

— Unde te duci? Îl întrebă. 

— La lordul Palmure, exclamă el. 

— Nu, nu astăzi... 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să găsim copilul mai întâi, răspunse 
cu răceală Omul Gri. 

— Dar vom reuşi noi oare? Întrebă Shoking. 

— Da, astă seară. 

— Ah! 

— Şi avem nevoie de tine, adăugă Omul Gri. 

Apoi, luând braţul abatelui Samuel îi zise: 

— Să mergem... Timpul e scurt şi avem multe lucruri de 
făcut. 

Şi toţi trei ieşiră din gară. 

Capitolul XXXIV. 

Pe la orele şapte seara, lordul Palmure discuta cu fiica 
sa. Despre miss Ellen se putea spune că era una din acele 
femei coapte înainte de vreme. 

La şaisprezece ani se ocupa de politică. 

Demnă fiică a tatălui său, ea cunoştea de minune istoria 
contemporană a regatului unit, aspiraţiile Irlandei şi, ca şi 


lordul Palmure, avea un sentiment de ură faţă de ţara 
aceea, care era leagănul familiei sale. Se ştie că aceia care 
şi-au trădat patria, devin cei mai cruzi duşmani ai ei. 

Lordul Palmure îşi găsise deci în fată un auxiliar docil şi 
inteligent pentru îndeplinirea proiectelor sale tenebroase. 

Cu toate acestea, miss Ellen nu asculta orbeşte; încerca 
să pătrundă ordinele tatălui său şi-i zicea: 

— Nu înţeleg bine care este scopul dumitale... 

— E foarte simplu: să punem mâna pe copil. 

— Fie. 

— Să-l răpim, să-l smulgem din mâinile acelor oameni 
care vor să şi-l facă într-o zi şef. 

— Înţeleg foarte bine asta, dar... 

— Îţi ghicesc gândul, Ellen, zise lordul. Tu te întrebi: la 
ce bun să luăm copilul în casa noastră, să-i creştem fiul 
mizerabilului care ne-a dezonorat numele? 

— "Tocmai aşa tată. 

Un surâs flutură pe buzele lordului Palmure. 

— Ascultă-mă bine, zise el; ascultă-mă cu atenţie. Am 
convingerea că copilul n-a fost furat de către cei care se 
gândesc la libertatea Irlandei, ci de către nişte 
răufăcători... Copilul a fost furat pentru a fi substituit altuia; 
şi, desigur, ocazia ar fi fost foarte nimerită să dăm o mână 
de ajutor oamenilor acelora, pentru ca urma nepotului meu 
să fie pierdută pentru totdeauna. 

— Tocmai gândul acesta mă frământă şi pe mine, tată. 

— Eu însă, în loc să las copilul acesta să urmeze un 
destin obscur, pun mâna pe el şi pe mama sa şi-i instalez pe 
amândoi în unul din castelele noastre. 

— Foarte bine, zise miss Ellen. 

— Copilul va fi crescut bine, iar mamei îi spun: N-avea 
nici o grijă de Irlanda. Eu şi fraţii mei lucrăm în umbră; dar 
n-a sunat încă ora acţiunii generale. 

— Foarte bine. 

— Oamenii aceia săraci, care până atunci trăiseră 
mâncând numai cartofi, se vor vedea deveniți dintr-o dată 


mari seniori. Omul se deprinde foarte lesne cu bogăţia, 
Ellen. 

— Continuă tată, căci deocamdată nu înţeleg nimic. 

— Aşteaptă, Ellen, aşteaptă. Fiul va creşte, în mijlocul 
acestui lux... 

— Şi mama sa îl va creşte insuflându-i dragostea pentru 
Irlanda... observă Ellen cu ironie. 

Un surâs misterios flutură pe buzele lordului Palmure 

— Mama poate să moară, zise el. E aşa de uşoară 
trecerea de la viaţă la moarte! Un fruct, un pahar cu apă... 
Cine ştie? 

— Şi după asta? Întrebă cu răceală miss Ellen. 

— Să presupunem că copilul rămâne orfan la 
doisprezece sau la treisprezece ani; socotesc că va avea 
destulă vreme să uite cu totul de scumpa sa Irlanda. 

— Bine! 

— Îl vom creşte ca pe un bun englez, care trebuie să 
troneze într-o zi în Parlament; îl voi creşte ca pe fiul meu, 
căci copilul acesta trebuie să-mi urmeze într-o zi... 

— Ce spui, tată? 

— Vreau să-l fac soţul tău, Ellen. 

— Te-ai gândit dumneata la una ca asta? Exclamă tânăra 
fată înfiorându-se de indignare... Eu să mă căsătoresc cu 
vagabondul, cu cerşetorul acesta... 

— E sânge din sângele tău, Ellen... 

— Ce-mi pasă? 

— Şi pe urmă. Nu ţi-am spus încă totul. 

— Vorbeşte, tată, răspunse cu răceală miss Ellen. 

Lordul Palmure reluă: 

— Tatăl meu, după cum ştii şi tu Ellen, a păzit cauza 
Irlandei. Anglia i s-a arătat recunoscătoare. Ea ne-a donat 
nişte ţinuturi întinse, în cea mai mare parte confiscate de la 
răzvrătiți. Tatăl meu a devenit unul dintre cei mai bogaţi 
seniori din regatul Unit. El nu avea cum să prevadă că 
fratele meu Edmond va îmbrăţişa într-o zi cauza Irlandei; el 
ne-a reunit pe amândoi când eram copii şi ne-a zis: „Cu 


multă greutate, dragii mei, am obţinut de la parlament 
dreptul de a-mi împărţi averea în două părţi egale; sunt 
destul de bogat pentru a-mi putea îngădui luxul acesta”. 

— Ah! Într-adevăr? Exclamă miss Ellen, care devenea 
din ce în ce mai atentă. 

— Eu sunt bogat, copila mea, foarte bogat. Şi, cu toate 
acestea, nu posed decât jumătate din averea tatălui meu. 

— Ce s-a făcut cu cealaltă jumătate? 

— Partea lui sir Edmond? 

— Da. 

— Anglia a confiscat-o. 

— Ah! 

— Şi de aceea, crescându-l pe fiul lui sir Edmond şi 
insuflându-i dragostea pentru Anglia, sper ca averile tatălui 
său să-i fie înapoiate. Acum înţelegi de ce m-am gândit să-l 
fac soţul tău? 

— Da, tată. 

— Şi mai eşti indignată? 

— Nu, tată; dar ce vârstă are copilul? 

— Zece ani. 

— Eu am şaisprezece. 

— Soţul tău va fi mai tânăr decât tine. Ce ne pasă! În 
cercurile aristocratice în care trăim noi căsătoria nu este 
unirea a două persoane, ci a două nume şi a două averi. 

— Fie, tată, zise miss Ellen. Acum pleci? 

— Da... 

Şi într-adevăr, nobilul lord se ridică şi-şi învălui trupul în 
blana sa largă. 

— 'Te duci să cauţi copilul? 

— Da. 

— Unde? 

— Nu ştiu nici eu, dar doamna cea bătrână ne va călăuzi. 

Miss Ellen se apropie de fereastră şi privi în curte. 

— Trăsura nu este încă gata, zise ea. 

— Nu mă voi duce cu echipajul meu, zise lordul; aş face o 
imprudenţă, mai ales că, desigur, bătrâna mă va conduce 


într-un cartier îndepărtat. 

— E probabil. 

— De aceea, am reţinut un birjar, care mă aşteaptă în 
colţul străzii. 

— Tată, mai zise miss Ellen, te duci singur? 

— Nu. Doi agenţi mă vor întovărăşi. 

— Atunci, noroc bun! Voi fi mai liniştită. 

— Adio, copila mea, zise lordul Palmure. Nu ştiu exact 
când mă voi reîntoarce. Ai grijă de irlandeză. 

— Oh! Zise miss Ellen, de când i-am arătat portretul lui 
sir Edmond, pe care l-am aşezat în galeria familiei noastre, 
are cea mai deplină încredere în noi. 

— Răspunzi de ea? 

— Ca de mine însumi. 

— Foarte bine, Ellen. La revedere. 

Şi lordul Palmure, îşi sărută fiica pe frunte. 

Cinci minute după aceea, ieşea pe jos din palatul său. La 
extremitatea de nord a străzii Chester găsi un birjar care 
aştepta acolo de multă vreme. 

Lordul Palmure se urcă în trăsură. 

Birjarul avea faţa aşa de bine acoperită, încât lordul 
Palmure, chiar dacă ar fi fost ziuă, nu l-ar fi putut 
recunoaşte pe bunul Shoking. 

— Dudley Street! Îi strigă lordul Palmure, închizând 
portiera. 

Şi trăsura plecă în goană. Shoking fusese birjar în 
tinereţe. 

Capitolul XXXV. 

Trăsura străbătu Calea Victoriei, trecu prin faţa 
catedralei Westminster şi intră în strada Parlamentului. 

Lordul Palmure strigă birjarului: 

— Vă opriţi la Scotland-Yard. 

— Bine, răspunse Shoking. 

Trăsura trecu prin faţa Amiralității şi putu după aceea 
opri. 


Doi oameni care aşteptau lângă zid se apropiară. Lordul 
Palmure îşi scoase capul afară din trăsură. 

— Noi suntem aceia pe care îi aşteptaţi, seniore, zise 
unul dintre ei. 

— Atunci urcaţi-vă, răspunse lordul Palmure, deschizând 
el însuşi uşa trăsurii. 

Cei doi oameni se urcară şi se aşezară pe bancheta de 
vis-a-vis, căci trăsura avea patru locuri. 

Apoi Shoking dădu bice calului. 

În mai puţin de un sfert de oră trăsura se opri din nou la 
poarta casei mistressei Fanoche. 

Nu fu nevoie să sune de două ori. 

Bătrâna doamnă era gata şi aştepta foarte 
nerăbdătoare. 

— În fine, îşi zise ea, pentru a douăsprezecea oară, în 
intervalul a câtorva minute, în fine, voi putea să trăiesc 
liniştită pe viitor, fără ajutorul nimănui. 

Fetiţele fuseseră culcate devreme; de altfel puţin îi păsa 
bătrânei doamne ce se alege de bietele copile după 
plecarea ei. 

Îşi adunase în grabă câteva lucruri într-o geantă uşoară, 
îşi pusese pălăria pe cap, un şal scoţian pe umeri, şi aştepta. 

— Ah! Milord, zise ea, văzându-l pe lordul Palmure 
intrând, mă temeam că nu vei veni... În acelaşi timp, o 
spuneam... 

— Pentru ce? 

— Mi-e teamă... 

— Şi de ce ţi-ar fi teamă? 

— Ah, dumneata nu ştii ce fel de oameni sunt aceia pe 
care-i voi trăda. Ar fi în stare să mă ucidă... 

— Scumpa mea doamnă, zise cu răceală lordul Palmure, 
intrând într-o încăpere unde era aprinsă o lampă şi scoțând 
din buzunar un portofel, iată aici contractul dumitale de 
rentă. 

Inima bătrânei doamne bătu cu putere. 


— lată şi cele o sută de lire pentru cheltuielile dumitale 
de drum. Şi un bilet de clasa I, până la Brighton. Trenul 
pleacă la amiază. 

Bătrâna doamnă întinse mâna pentru a lua în stăpânire 
contractul, biletul şi bancnotele. 

Lordul Palmure o opri. 

— Nu, zise el, nu încă. Îndată ce voi avea copilul toate 
acestea vor trece în proprietatea dumitale. Te voi conduce 
eu însumi la gară. 

Bătrâna doamnă rămase puţin decepţionată. 

— Nu cumva mă înşeli? Zise ea. 

— Mă numesc lordul Palmure şi numele meu trebuie să 
fie garanţie pentru dumneata. 

— Fără îndoială, dar... 

— Dar? 

— Ce vrei dumneata să faci cu copilul? 

— Să-l redau mamei sale. 

— Mamei sale! 

— Da, mamei sale, care este acum în casa mea, după ce 
a scăpat de moarte ca prin minune, răspunse cu răceală 
lordul. 

Bătrâna se îngălbeni. 

— Haide, continuă lordul, coborându-şi vocea, vezi bine 
că eu ştiu o mulţime de lucruri, nu-i aşa? Să nu pierdem 
timpul în zadar. În trăsură mă aşteaptă doi poliţişti, care mă 
vor întovărăşi. Sau, peste o oră, voi avea copilul, şi atunci 
dumneata vei pleca la Brighton, sau mă vei fi înşelat, şi 
atunci te voi conduce la Scotland-Yard. 

Bătrâna îşi împreună mâinile. 

— Milord, zise ea, îţi jur că te voi duce acolo unde este 
copilul. 

— Ei bine, să plecăm... 

Şi luă braţul bătrânei. Ea stinse lampa şi închise uşa. 

Urcându-se în trăsură îi văzu şi dânsa pe cei doi oameni; 
dar trăsurile din Londra n-au lanterne; afară de asta, 
Dudley Street e foarte slab luminată. Pe urmă, cei doi 


oameni aveau pălăriile trase pe ochi, aşa încât cu greu i-ar 
fi putut cineva recunoaşte. 

Bătrâna se aşeză în fundul trăsurii, alături de lordul 
Palmure. 

— Unde mergem? 

— La Hampstead. 

— Bine. Ce stradă? 

— Heath-Mount. 

— Foarte bine. Ce număr? 

— Optsprezece. 

— Acolo e copilul? 

— Acolo. 

Lordul Palmure repetă această adresă birjarului. 

— All right! Răspunse Shoking. 

Şi-şi biciui calul. 

Douăzeci de minute după ce plecaseră din Dudley 
Street, erau în Heath-Mount. 

Lordul Palmure şi bătrâna doamnă nu schimbaseră nici 
un semn sau cuvânt în tot timpul drumului, socotind că nu 
era nevoie să iniţieze şi pe poliţişti în secretele lor. 

Aceştia, la rândul lor, stătuseră cu dinţii strânşi. 

Când trăsura se opri, lordul Palmure scoase capul pe 
uşiţă şi întrebă: 

— Am ajuns? 

— lată strada căutată, răspunse Shoking, şi iată numărul 
18. 

Lordul Palmure văzu un grilaj, o grădină mare şi, în fund, 
o căsuţă care avea câteva ferestre luminate. 

— Aici e? Întrebă el, adresându-se bătrânei. 

— Da, răspunse aceasta. 

— Atunci hai de-mi arată drumul. 

— Dar, milord, zise femeia, cu vocea plină de nelinişte, 
vrei ca oamenii aceia să mă asasineze? 

— Ei bine, răspunse lordul Palmure, dacă ţi-e teamă, 
rămâi aici. 


Şi cum contractul şi bancnotele sunt în buzunarul meu, 
cred că mă vei aştepta. 

Şi adresându-se celor doi poliţişti: 

— Veniţi, domnilor şi fiţi gata pentru orice situaţie. 

Lordul Palmure cobori cel dintâi şi merse drept spre 
grilaj; el nu putea vedea pe unul dintre cei doi poliţişti 
luând un pachet din mâna lui Shoking. 

Nobilul lord voi să apese butonul soneriei, dar acela 
căruia Shoking îi dăduse misteriosul pachet îl opri. 

— Nu suna milord, zise el. 

— Cu toate acestea, trebuie să intrăm... 

— Am prevăzut cazul. 

Şi scoase de sub mantie o legătură de chei. 

— În Londra, zise el, toate broaştele uşilor sunt făcute 
aproape după acelaşi model. 

— Eşti un om abil, domnule, zise lordul Palmure. 

Cel lăudat astfel încercă rând pe rând mai multe chei. În 
sfârşit, una dintre ele se potrivi şi porţile se deschiseră. 

— Intră, milord, zise polițistul. 

Şi se dădu la-o parte pentru a face loc nobilului lord. 

Dar, în clipa aceea, acesta simţi cum cineva îl apucă de 
gât. 

Şi până să fi putut scoate un singur strigăt sau să facă o 
singură mişcare de împotrivire, fu rostogolit la pământ şi 
legat fedeleş. 

— Acum, zise Omul Gri, căci el era, să mergem să 
căutăm copilul. 

Capitolul XXXVI. 

Acum să ne întoarcem puţin înapoi şi să vedem ce isprăvi 
mai făcu mistress Fanoche. 

L-am lăsat pe micul Ralph în momentul în care bruta 
Mary ridicase biciul asupra lui. Copilul scoase un strigăt, 
unul singur. După care rămase mut. Încrucişându-şi braţele 
pe piept, îşi privea călăul cu dispreţ. 

Scoţiana îl lovi din nou. 


Din fericire, pe când ridica biciul pentru a treia oare, uşa 
se deschise şi mistress Fanoche apăru. 

Ea scoase la rândul ei un strigăt, se aruncă asupra 
scoţienei şi-i smulse biciul. 

Apoi, cu un get impetuos, îi arătă uşa. 

Scoţiana plecă fără să obiecteze ceva. 

Atunci mistress Fanoche voi să ia copilul în braţe. 

— Unde este mama mea? Întrebă acesta, încruntând 
sprâncenele. 

— Mama ta a plecat într-o mică călătorie, dragul meu, îi 
răspunse, şi eu i-am făgăduit că voi avea grijă de tine. 

Ralph o fixă cu privirea lui adâncă şi scrutătoare. 

— Mă înşeli, zise el. 

— De ce te-aş înşela, dragul meu? Mama ta a plecat, dar 
se va reîntoarce... 

— Când? 

— Mâine. 

— Mă înşeli, repeta copilul. Vreau să plec. 

— Cum? 

— Vreau să plec de-aici, răspunse el, cu vocea 
imperioasă. 

— Şi unde să pleci? Întrebă îngrijitoarea de copii. 

— S-o găsesc pe mama mea. 

— Ştii bine că asta nu se poate. Pentru că mama ta a 
plecat... 

Copilul bătu din picior. 

— Vreau să plec! Repetă el cu îndârjire. 

Şi se îndreptă spre uşă. 

Dar mistress Fanoche îl apucă de braţ. 

— Dragul meu, îi zise ea, când un copil vrea să nu fie 
bătut, trebuie să fie cuminte; căci dacă... 

— Bate-mă, dar lasă-mă să plec. 

Mistress Fanoche era exasperată. Ea o chemă din nou pe 
scoțiană. Mary se reîntoarse cu teribilul ei bici. 

De astă dată mistress Fanoche nu mai surâdea. 

— Culcă-mi pe tâlharul acesta, zise ea scoţienei. 


Mistress Fanoche ieşi şi Ralph rămase din nou în puterea 
teribilei servitoare. 

Aceasta îl luă în braţe şi-l împinse cu violenţă înaintea ei; 
şi cum copilul părea că vrea să-i reziste, îl lovi din nou. 

Apoi deschise uşa unei încăperi. Ralph se văzu într-o 
cameră mică, în care era un pat. Camera aceasta semăna 
puţin cu aceea în care adormise în braţele mamei sale. Un 
moment fu legănat de o iluzie dulce şi începu să strige: 

— Mamă! Mamă! 

Un hohot de râs al scoţienei fu singurul răspuns. 

— Mamă! Mai repetă copilul. 

Dar acum biciul căzu pe umerii săi fragezi. 

Atunci, învins de durere, copilul începu să plângă. 

Scoţiana îl dezbrăcă în linişte şi Ralph nu se mai opuse. 

Sărmanul copil plânse multă vreme, neîntrerupându-şi 
suspinele decât pentru a pronunţa numele adorat al mamei. 

După slăbiciunea morală, urmă lâncezeala fizică, în cele 
din urmă copilul adormi. 

Când se deşteptă, era ziuă şi soarele îi inunda camera. 

Ralph aruncă o privire în jurul său. 

Era singur. 

Din nou o chemă pe mama sa. 

Mistress Fanoche fu aceea care apăru în locul ei. Femeia 
era din nou surâzătoare şi voi să-l îmbrăţişeze. Dar copilul o 
respinse. 

— Redă-mi-o pe mama, zicea el. 

— Nu ţi-am spus că se va reîntoarce? 

— Când? 

— Mâine. 

Copilul păru a crede în cuvintele ei. Aşa că în momentul 
acela nu mai plânse, nu mai puse nici o întrebare. 

— Eram sigură, îşi zicea mistress Fanoche, că în cele din 
urmă mititelul se va linişti. 

Copilul fu tratat cât se poate de bine; el nu le mai 
respingea acum pe cele două femei, dar le primea 
observaţiile cu indiferenţă. 


La început nu voise să mănânce; dar spre seară foamea 
fu mai puternică şi-l învinse. 

Mistress Fanoche avusese grijă să amestece puţin opiu în 
alimentele sale, aşa încât adormi brusc şi scoţiana putu să-l 
dezbrace. 

A doua zi, Ralph întrebă iarăşi de mama sa. 

— Mâine, îi răspunse din nou mistress Fanoche. 

Copilul nu făcu nici o obiecţie. 

Erau douăzeci şi patru de ore de când un gând îi chinuia 
mintea. 

Îşi amintea de toate evenimentele care-i atrăseseră 
atenţia de când sosise la Londra. 

Fetiţa care-i spusese că va fi bătut, nu rostise decât 
adevărul. Doamna cea bătrâna dispăruse şi n-o mai vedea 
acum decât pe mistress Fanoche. 

Apoi, Ralph era convins că locuinţa în care se găsea 
acum nu era aceea în care fusese condus împreună cu 
mama sa de către cerşetorul Shoking. 

Prin urmare, Ralph făcu raţionamentul că dacă voia s-o 
găsească pe mama sa, trebuia să fugă din casa aceea. 

Copilul nu-şi dădea tocmai bine seama de intensitatea 
Londrei. Cu toate acestea se întreba dacă va putea el singur 
să găsească drumul. 

Aşadar, Ralph se gândea mereu la fugă. 

Şi când copiii îşi pun ceva în minte, sunt capabili de tot 
atâta răbdare şi putere de disimulaţie ca şi oamenii mari. 

Ralph se arătă aşa de ascultător la un moment dat încât 
mistress Fanoche îl acoperi de mângâieri şi sărutări. 

El n-o mai respingea acum şi părea convins că într- 
adevăr mama sa avea să se întoarcă a doua zi. 

Ca să-l răsplătească pentru atâta supuşenie mistress 
Fanoche îi îngădui să se joace în grădină. 

Grădina aceasta era înconjurată de toate părţile de un 
gard înalt de scânduri, aşa încât nu era nici o primejdie: 
copilul n-ar fi avut pe unde să fugă. 


Seara, mistress Fanoche nu mai amestecă în alimente 
nici o substanţă menită să-i forţeze somnul. 

Copilul mâncă foarte puţin. 

Când scoţiana veni să-l anunţe că ora culcării sosise, el 
nu se împotrivi deloc. 

Servitoarea îl dezbrăcă ca de obicei, îl aşeză în pat şi luă 
lampa cu ea. 

Atunci, copilul se sculă fără zgomot şi în picioarele goale 
veni să-şi lipească urechea de broasca uşii. 

Mistress Fanoche şi scoţiana vorbeau cu voce înceată. 

Ralph se apropie de pat şi se îmbrăcă. 

Numai papucii nu şi-i puse. 

Apoi, pe dibuite, se îndreptă spre fereastră. 

Ralph deschise fereastra fără cel mai mic zgomot; se 
opri pentru a trage cu urechea. 

Cele două femei vorbeau în continuare. 

Fereastra era la o înălţime foarte mică; săritura nu 
prezenta nici o primejdie, căci picioarele aproape îi 
atingeau pământul. 

Ralph nu stătu mult pe gânduri şi sări în grădină. 

Capitolul XXXVII. 

Pe când micul irlandez fugea din camera sa, mistress 
Fanoche, cu toate pretenţiile sale de aristocrată, stătea de 
vorbă cu Mary, umila servitoare scoțiană. Puterea 
complicităţii era mai mare decât mândria rangului. 

Ca şi bătrâna doamnă, care o trădase lordului Palmure 
pentru bani, şi scoţiana Mary cunoştea toate crimele 
misterioase comise de mistress Fanoche. 

Aceasta din urmă era într-adevăr stăpâna reală a 
stabilimentului; şi dacă lucrurile prosperau, prosperau 
numai şi numai pentru ea. Afacerea din care bătrâna se 
alegea cu un şal sau cu o rochie şi Mary cu cine ştie ce alt 
fleac îi aduceau inteligentei mistress Fanoche pumni întregi 
de guinee. 

Cu toate acestea, oricât de sigură ar fi fost mistress 
Fanoche de cele două femei, tot credea că trebuie să le 


supravegheze; afară de asta întrebuinţase cu ele şi un alt 
sistem foarte eficace. Ea încurajase din umbră gelozia pe 
care bătrâna doamnă şi servitoare o nutreau una pentru 

alta. 

De douăzeci de ori în fiecare zi, bătrâna doamnă afirma 
că scoţiana era o tâlhăriţă şi că argintăriile şi lenjeria nu 
trebuiau lăsate pe mâna ei. 

Din contră, Mary spunea adeseori: 

— Rău faci, doamnă, că-ţi încredinţezi toate secretele 
bătrânei. Femeia aceasta are privire de trădătoare, 
seamănă cu luda. Dacă i s-ar oferi vreodată prilejul de a te 
vinde, n-ar sta nici o clipă la îndoială. 

În seara aceea, după ce culcase copilul, Mary intră în 
vorbitor, unde mistress Fanoche stătea la o masă brodând. 
În loc să se îndrepte spre bucătărie, se aşeză şi ea la 

masă. 

Mistress Fanoche nu se supără deloc. 

Cu toate acestea, adresă o privire întrebătoare 
servitoarei: 

— Ce este? 

— Doamnă, răspunse Mary, aş dori să-ţi pun o întrebare! 

— Vorbeşte... 

— Bătrâna maimuţă ştie că noi am venit aici? 

Bătrâna maimuţă era - după cum lesne se înţelege - 
doamna cea bătrână. 

— Desigur, răspunse mistress Fanoche. 

— Rău ai făcut doamnă, că i-ai spus. 

— Pentru ce? 

— Pentru că s-ar putea foarte bine să fim trădate. 

Mistress Fanoche înălţă din umeri. 

— Şi pentru ce crezi tu că vrea să ne trădeze. 

— Pentru bani. 

— Fie. Dar cine îi va da banii. 

— Aceia care ar avea interes să regăsească copilul. 

— Tu eşti nebună, Mary. 

— Şi pentru ce, doamnă? 


— Pentru că, nu este decât o singură persoană care ar 
putea să se intereseze de copilul acesta: mama lui... Şi 
mama aceasta... ştii tu bine... 

— Da, răspunse Mary, cu un surâs sălbatic, frumoasa 
irlandeză trebuie să fie acum... 

— Şi chiar de-ar fi încă în viaţă, cum era cu totul lipsită 
de bani... 

— Tot una e, urmă scoţiana, căâlăuzită de sentimentul său 
de adâncă ură; eu am ideea mea fixă. 

— Taci! Zise cu asprime mistress Fanoche. 

— Ce se întâmplă, doamnă? 

— Mi se pare că am auzit zgomot. 

— Poate că mititelul se mişcă în pat. 

Şi Mary se ridică pentru a se apropia de uşa camerei în 
care fusese culcat copilul. 

— Nu, zise mistress Fanoche; nu dintr-acolo venea 
zgomotul... din grădină. 

Se ridicase în picioare şi trăgea cu urechea. 

— Portiţa e bine închisă, zise Mary. 

— Şi eu îţi spun că aud paşi... îţi spun că... 

Mistress Fanoche nu-şi sfârşi vorba. Devenise palidă de 
emoție, căci o cheie fusese vârâtă în broasca uşii de la 
intrare. 

Cele două femei se priviră mute de spaimă, cu fruntea 
înecată în sudoare. 

Cu toate acestea, robusta scoțiană îşi recăpătă energia şi 
exclamă: 

— Dacă sunt pungaşi, vor avea de-a face cu mine! 

Deodată uşa vorbitorului se deschise şi doi bărbaţi 
apărură în prag. Şi nu erau alţii decât Omul Gri şi tovarăşul 
său irlandez, acela pe care cu un singur semn îl făcuse 
sclavul său. 

Omul Gri avea un revolver în mână. 

Îndreptându-l asupra scoţienei zise: 

— Pe tine te rog să rămâi liniştită. 

Mistress Fanoche voi să strige. 


— Doamnă, îi zise cu răceală Omul Gri, eu nu sunt 
tâlhar; fii pe pace. Dar vreau să vorbesc ceva cu dumneata. 
Te rog să mă asculţi. 

— Cine eşti dumneata? Ce vrei de la mine? Întrebă 
mistress Fanoche. 

Scoţiana ţinută la respect de revolver, îşi plimba privirea 
rând pe rând de la Omul Gri la irlandez şi invers. 

Omul Gri continuă: 

— Îl cunoşti dumneata pe lordul Palmure, doamnă? 

Mistress Fanoche se simţi puţin în siguranţă când auzi 
pronunţându-se numele acesta, pe care-şi amintea că-l 
citise adesea în ziarul „Ilimes”. 

— Nu, răspunse ea. 

— Lordul Palmure este în căutarea nepotului său. 

Mistress Fanoche făcu un pas înapoi. 

— Un mic irlandez, pe a cărui mamă aţi făcut-o să 
dispară şi pe care îl ascunzi aici, adăugă Omul Gri. 

Mistress Fanoche se sili să fie îndrăzneață: 

— Nu ştiu ce vrei să spui, răspunse ea. 

— Aşteaptă puţin, reluă Omul Gri. Dumneata ţii un 
pension în Dudley Street. Ai ca asociată pe o bătrâna care 
seamănă foarte bine cu o maimuţă. 

Scoţiana Mary, mânată de eterna ei ură, exclamă: 

— Ah! Bătrâna maimuţă ne-a trădat! Îţi spuneam eu, 
doamnă, că aşa se va întâmpla. 

— Servitoarea aceasta, zise cu răceală Omul Gri, a spus 
curatul adevăr, doamnă. Asociata dumitale a spus curatul 
adevăr, doamnă. Asociata dumitale a vândut lordului 
Palmure, pentru o sumă considerabilă, secretul retragerii 
dumitale şi, prin urmare şi al copilului. 

— Oh! Mizerabila! Exclamă scoţiana. 

— Dar taci odată! Exclamă mistress Fanoche, tremurând 
de ciudă. 

Omul Gri adăugă: 

— Din fericire, lordul Palmure nu i-a dat încă banii. 

Mistress Fanoche scoase un țipăt. 


— Înapoiaţi-ne copilul şi banii vor fi ai dumneavoastră. 

Mistress Fanoche avu o mişcare de bucurie care o trădă. 
Fără voie îşi îndreptase ochii spre camera în care fusese 
culcat copilul. 

Omul Gri surprinse această privire. 

— Ah! Zise el, de astă dată ştim unde este copilul! 

Şi îndreptându-se spre încăperea alăturată, deschise 
uşa, lăsându-le pe cele două femei în paza irlandezului. Dar 
ajuns în prag, se opri. Camera era goală. 

Era acolo într-adevăr un pat şi acesta era desfăcut; 
pernele păstrau încă urma formelor unui copil. 

Omul Gri se apropie şi pipăi cu mâna; pernele erau 
calde. 

Atunci alergă la fereastră care era deschisă. Grădina era 
tăcută. 

În acelaşi timp, mistress Fanoche şi scoţiana scoaseră 
câte un strigăt. 

Omul Gri îşi dădu seama că copilul fugise şi cele două 
femei nu ştiau nimic. 

El sări pe fereastră în grădină. 

Începu să alerge în toate părţile, urmat de cele două 
femei, care se văitau într-una şi de irlandez. 

Lordul Palmure sta aşa de bine ascuns după un arbore, 
încât cele două femei trecură pe lângă el fără să-l vadă. 

Shoking însuşi, auzind atâta zgomot, sărise de pe capră 
şi alerga. 

Făcură înconjurul grădinii, căutară pretutindeni, dar 
copilul nu era nicăieri. 

Deodată, Omul Gri se opri în faţa unui arbore care se 
înălța lângă zid. 

O ramură ruptă îi indica drumul pe care-l urmase 
fugarul. 

— Din fericire, reluă Omul Gri, nu e mult timp de când a 
fugit. Hampsteadul este aproape pustiu, astfel că-l vom găsi 
în cele din urmă. 


Şi alergă afară din grădină, urmat de Shoking şi de 
irlandez. 

Toţi trei uitaseră de bătrâna doamnă care tremura de 
spaimă în trăsură şi de lordul Palmure ascuns după un 
copac. 

Capitolul XXXVIII. 

Miss Ellen aşteptase reîntoarcerea tatălui său, lordul 
Palmure. 

La miezul nopţii, lordul nu se întorsese încă; cu toate 
acestea, miss Ellen nu era încă neliniştită, căci îşi spunea 
că, desigur, copilaşul fusese transportat departe de Londra. 

În spatele palatului Palmure se întindea o grădină mare, 
plantată cu arbori bătrâni. 

Apartamentul frumoasei Ellen, situat în catul de jos, avea 
ferestrele deschise către acea grădină. 

După ce aşteptase în zadar până târziu, miss Ellen se 
hotări, în fine, să se culce. 

Dar înainte de asta, credincioasă promisiunii făcute, 
mândra fată voi să se asigure că irlandeza era acolo unde o 
lăsase. 

Pentru mai multă siguranţă se dăduse sărmanei mame o 
cameră care n-avea altă ieşire decât prin camera frumoasei 
fete. 

Dar aceste precauţii erau inutile, Jenny, de când văzuse 
portretul lui Edmond la vârsta de douăzeci de ani, de când 
îl recunoscuse pe soţul ei, se ştia în propria ei familie şi nu 
numai că nu se temea de lordul Palmure şi de fiica sa, dar 
avea cea mai deplină încredere în ei. 

Miss Ellen o găsi în picioare, cu ochii secaţi de lacrimi, 
pradă unei nelinişti teribile. 

Văzând-o pe miss Ellen, veni spre dânsa cu braţele 
deschise. 

— Ei bine, exclamă sărmana femeie, tatăl dumitale s-a 
întors? 

— Încă nu. 

— Dumnezeule! Dar dacă nu va găsi copilul? 


Un surâs plin de încredere flutură pe buzele frumoasei 
fete. 

— N-avea nici o teamă, zise ea; tatăl meu se ţine 
întotdeauna de făgăduială. S-a dus după fiul dumitale şi va 
veni cu el. 

— Dar când? 

— Poate că astă noapte chiar; poate că mâine dimineaţă. 
Copilul e în afară din Londra, la ţară; pentru a face drumul 
acesta, trebuie un timp destul de lung. 

— Oh! De-ar fi adevărate vorbele dumitale, murmură 
irlandeza, împreunându-şi mâinile. 

— Draga mea, reluă miss Ellen, crede-mă, toate emoţiile 
prin care ai trecut de două zile te-au zdruncinat. Ai nevoie 
de odihnă; aşează-te în pat şi aşteaptă cu răbdare şi curaj 
reîntoarcerea tatălui meu. 

— Voi face tot ce vei voi, frumoasa mea domnişoară, 
răspunse irlandeza cu supunere. 

— Mi-o făgăduieşti? 

— Da. 

— Atunci, bună seara, draga mea, şi ai încredere în noi. 

Miss Ellen depuse o sărutare pe fruntea irlandezei. 
Sărmana mamă îngenunche la picioarele patului, pentru a 
se ruga înainte de culcare. 

Miss Ellen ieşi. 

Se reîntoarse în camera sa şi se gândi dacă să cheme 
cameristele pentru a fi dezbrăcată; dar apoi, ascultând de 
nu ştiu ce capriciu, se apropie de o fereastră pe care o 
deschise. 

Noaptea era răcoroasă, dar plăcută. 

Când ceața nu apasă asupra Londrei, atmosfera este 
caldă chiar în timpul toamnei. 

Miss Ellen se sprijini pe fereastră, îşi cuprinse capul 
între mâini şi începu să viseze. 

Deodată tresări. O umbră se agita în grădină. 

Era un om sau un animal? 

Miss Ellen nu putu să-şi dea seama la început. 


Umbra se apropie. Atunci, fata văzu licărind în întuneric 
două puncte luminoase. S-ar fi zis că sunt ochii unei fiare 
sălbatice în mijlocul unei păduri. 

Lucru bizar, miss Ellen nu se retrase, nu închise 
fereastra nici nu apăsă butonul soneriei pentru a chema 
vreun servitor. 

Ca prinsă în puterea unei vrăji, ea privea ochii aceia care 
înaintau mereu spre dânsa şi îi văzu oprindu-se lângă 
trunchiul unui arbore care se înălța în faţa ferestrei. Abia 
atunci miss Ellen văzu că avea de-a face cu un om. 

Omul acesta începu să se prindă de crengi şi să urce de- 
a lungul arborelui. 

Miss Ellen voi să scoată un strigăt, dar gâtul îi rămăsese 
încleştat. 

Ar fi vrut să fugă şi să închidă fereastra. 

Dar o forţă necunoscută o ţintuia pe loc. 

Omul urca mereu. 

Cu uşurinţa unei maimuțe, ajunse până la o ramură 
situată la nivelul ferestrei. 

Poate că, dacă ar fi întors o clipă capul, dacă ar fi încetat 
să-şi fixeze privirea strălucitoare asupra tinerei fete, 
farmecul ar fi fost rupt şi miss Ellen ar fi avut puterea să 
cheme pe cineva în ajutor. Dar ochii aceia dominatori 
rămaseră mereu fixaţi asupra ei şi fiica lordului Palmure, ca 
în transă, putu să-l vadă pe omul acela făcând un salt şi 
sărind în odaie. 

Avea un pumnal în mână şi cu cea mai mare răceală zise: 

— Dacă scoţi un singur strigăt, eşti moartă! 

Miss Ellen făcu un pas înapoi. 

Dar se mişca cu încetineală, cu ochii în ochii aceluia care 
îndrăznea s-o amenințe cu moartea. 

Cine era acesta? Niciodată până atunci nu-l mai văzuse. 

Ţinuta sa era aceea a unui gentleman iar faţa avea 
distincţia unui aristocrat. 

Privirea sa fascina şi de aproape, cum fascina de 
departe. 


Cu toate acestea, miss Ellen făcu o sforţare şi rupse pe 
jumătate farmecul care o învăluia. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă ea. Ce vrei? 

— Miss Ellen, răspunse necunoscutul, cu o voce dulce şi 
gravă, am venit să-ţi vorbesc în numele tatălui dumitale. 

— În numele tatălui meu? 

— Da. 

Şi cum ea îl privea cu o mirare crescândă, îi puse sub 
ochi un inel, zicând: 

— Cunogşti inelul acesta? 

Miss Ellen tresări şi-şi înăbuşi un strigăt. Era inelul 
lordului Palmure. 

— Tatăl dumitale, zise necunoscutul este prizonierul 
meu. Viaţa sa depinde de mine. 

— Dar cine eşti dumneata? 

— Numele meu nu-ţi va spune mare lucru, răspunse! Mă 
numesc Omul Gri. 

Capitolul XXXIX. 

Omul Gri, căci el era, se apropie şi mai mult de tânăra 
fată: 

— Miss Ellen, zise, aveţi ascunsă aici o femeie, numită 
Jenny irlandeza? 

— Ce-ţi pasă? 

— Miss Ellen, repetă Omul Gri, vreau s-o văd pe 
irlandeză. 

Miss Ellen se îngălbeni. Natura sa mândră se revoltă. 

— Niciodată n-a îndrăznit cineva să spună „vreau” în faţa 
mea. 

— Te rog să mă ierţi, miss Ellen, dar ascult de legile 
necesităţii... Viaţa tatălui dumitale e în primejdie şi orice 
rezistenţă din partea dumitale... 

Ea îl întrerupse cu un gest: 

— Şi cine mă asigură că vorbele dumitale sunt 
adevărate? 

— Inelul pe care ţi l-am arătat. 

Frumoasa fată îşi muşcă buzele de ciudă. 


— Condu-mă, te rog, în camera irlandezei, adăugă Omul 
Gri. 

Dominată de privirea vizitatorului nocturn, miss Ellen se 
îndreptă spre uşa care da în camera irlandezei. 

Omul Gri aruncă o ultimă privire mândrei fete şi intră în 
camera respectivă. 

Jenny se ruga încă. Ea nu auzi zgomotul uşii şi Omul Gri 
putu să păşească pe covorul moale până lângă ea, fără s-o 
tulbure. 

Când îi puse mâna pe umăr, irlandeza tresări. 

Omul Gri îşi duse degetul la buze... 

— În numele copilului dumitale, îi zise el încetişor, nici un 
strigăt. 

Jenny se ridică deîndată prea emoţionată ca să poată 
vorbi. 

— Ce vrei? Întrebă în cele din urmă. 

— Am venit să-ţi vorbesc în numele soţului dumitale 
mort. 

— Ea tresări. 

— În numele copilului dumitale viu... Am venit în numele 
Irlandei, pe care o trădezi fără să ştii. 

— Ce spui dumneata domnule, replică ea. 

— Am venit în numele preotului aceluia care trebuia să 
facă ieri dimineaţă slujba la Saint-Gilles, şi căruia trebuia să 
i se prezinte copilul. 

Ea îl privi plină de spaimă. 

— Ştii dumneata unde eşti, soţie a lui sir Edmond? Eşti în 
casa călăului soţului dumitale, în casa persecutorului fiului 
dumitale, în casa omului care a ruinat Irlanda şi a lăsat să 
se ridice eşafod liberatorilor ei. 

De data asta Jenny scoase un strigăt. 

— Oh! Zise dânsa, dumneata minţi. 

— În numele copilului dumitale, îţi jur că spun adevărul. 

— Copilul meu se va reîntoarce peste câteva ore, 
împreună cu lordul Palmure. 


— Lordul Palmure nu se va reîntoarce aici decât după ce 
dumneata vei fi plecat. 

— Vrei să plec de aici! Exclamă irlandeza. 

— În numele Irlandei, care crede în dumneata, te rog să 
mă urmezi: 

Capitolul XL.. 

Irlandeza nu ştiu ce să facă. 

— Ah! Exclamă Omul Gri, nu mă crezi nici pe mine, după 
cum nu l-ai crezut nici pe preot... în schimb însă, ai 
încredere în omul care a fost călăul soţului dumitale... 

— Predă-mi copilul, exclamă irlandeza şi te voi crede. 

— Ca să-ţi redau copilul, trebuie să părăseşti casa 
aceasta. 

— Pentru ce? 

— Ascultă-mă bine. Fiul dumitale a fost furat de o femeie 
care face negoţ de copii; acum rătăceşte pe străzile 
Londrei, dar tot e mai bine aşa, decât dacă ar fi aici, în 
camera aceasta, alături de dumneata. Ce ţi-a spus omul 
care te-a adus aici? Ţi-a spus: „Sunt fratele soţului pe care-l 
plângi. Vino, casa mea va fi casa dumitale, fiul dumitale va fi 
fiul meu”. 

— Într-adevăr, mi-a spus cuvintele astea, răspunse 
irlandeza. 

— Omul acesta, continuă Omul Gri, îşi va ţine în parte 
făgăduiala. Dumneata, fiică din popor, vei trăi ca o 
aristocrată, fiul dumitale va fi crescut ca un fiu de lord. 

— Vezi bine! Exclamă sărmana mamă. 

— Dar, în acelaşi timp, fiul dumitale va fi învăţat să 
dispreţuiască Irlanda şi s-o urască. 

— Ah! Exclamă irlandeza. 

— Soţul dumitale n-a murit pentru Irlanda, blestemând 
Anglia? 

— E adevărat. Dar lordul Palmure? 

— Lordul Palmure este pair de Anglia, Jenny, şi ar fi 
putut să-l scape pe sir Edmond de la eşafod. Priveşte-mă 
bine şi vei vedea că-ţi spun adevărul. 


Şi-şi aţinti asupra tinerei femei privirea aceea adâncă şi 
magnetică, care fascina şi subjuga. 

— Da, zise ea, în cele din urmă, te cred. 

— Dacă vei rămâne aici, continuă Omul Gri, fiul dumitale 
va deveni lord într-o zi; va fi bogat, fericit, e adevărat, dar 
sir Edmond îl va blestema din fundul mormântului său. 

— Oh! Nu vorbi astfel, zise femeia cu spaimă. 

— Dacă mă vei urma, fiul dumitale va fi poate sărac, va 
suferi, va lupta, dar va fi într-o zi şeful unei armate care 
luptă pentru Irlanda şi pentru martirii ei. Adu-ţi aminte de 
vorbele lui sir Edmond şi alege! 

De astă dată irlandeza nu mai stătu la îndoială. 

Ea se ridică şi zise: 

— Să plecăm! 

— Un moment, zise Omul Gri. Nu ştiu unde se află fiul 
dumitale. 

Femeia îşi împreună mâinile. 

— Dar, continuă bărbatul, ai încredere... Nu e un singur 
om sau doi care caută. Irlanda întreagă e în picioare, 
căutându-şi şeful. Şi te asigur că-l va găsi; trebuie să-l 
găsească! 

Jenny avu încredere în accentul grav al acelui om. 

— Te cred, zise ea; dar lordul Palmure mă înşeală, când 
mă asigură că mi-l va aduce? 

— Nu, dar, ca şi noi, el a fost înşelat în aşteptările sale. 
Ascultă-mă bine. Femeile care te-au adormit pe dumneata 
au dus copilul la Hampstead, un sat aflat la porţile Londrei. 
Lordul Palmure descoperise locul acesta de retragere şi 
acum câteva ore a pornit într-acolo. Doi oameni l-au 
întovărăşit şi eu am fost unul dintre aceia. 

— Dumneata? 

— Eu. 

— Ei bine! Întrebă femeia cu nelinişte. 

— Când am sosit, copilul nu mai era acolo; fugise. 
Scăpase din ghearele călăilor săi şi pornise la drum pentru 
a te regăsi. 


— O, Dumnezeule! 

— Jenny, continuă Omul Gri, fiul dumitale, rătăcind pe 
străzile Londrei, va fi întâlnit de vreun poliţist, care-l va 
conduce la poliţie; şi noi ne vom duce să-l luăm de acolo. 

— Spui adevărul? 

— Un vagabond pierdut în imensitatea oraşului este mai 
în siguranţă decât în odăile luxoase ale acestui palat. Ai 
încredere în noi. Va trebui să-l găsim. 

— Da, zise ea, da, te cred, da, ochii mei se deschid acum 
spre adevărata lumină şi sunt sigură că fiul meu va fi iarăşi 
cu mine. 

— Atunci, vrei să mă urmezi? 

— Da. 

— La poarta palatului ne vom întâlni cu preotul pe care l- 
ai văzut şi care m-a ajutat să te salvez. 

— Abatele Samuel! 

— L-am scăpat din închisoare, după cum ţi-am făgăduit. 

Irlandeza se simţi şi mai în siguranţă lângă Omul Gri. 

— Oh! Zise ea, oricine ai fi, am încredere în dumneata. 

Atunci Omul Gri deschise uşa camerei şi Jenny, tresărind, 
o zări pe miss Ellen stând nemişcată într-un fotoliu. 

Omul Gri merse drept spre ea. 

— Miss Ellen, îi zise el, ţi-ai ţinut o parte din făgăduială; 
dar numai atât nu e destul şi viaţa tatălui dumitale este încă 
în primejdie. 

Tânăra fată îl privi cu o expresie de ură şi de supunere în 
acelaşi timp. 

— Ce mai vrei de la mine? Îl întrebă ea. 

— Să ne conduci departe de aici. 

— Ah! 

Omul Gri adăugă: 

— E târziu, toţi servitorii sunt culcaţi. Ia o lumânare şi 
condu-ne până la uşa care dă în grădină. În fundul grădinii 
e o portiţă, a cărei cheie trebuie s-o ai la dumneata. Această 
portiţă dă într-o stradelă. Pe acolo vom ieşi. 


Miss Ellen îşi ridică privirea-i scrutătoare asupra 
irlandezei. 

— Aşadar, îi zise ea, dumneata pleci cu omul acesta? 

Jenny îşi plecă ochii: 

— Irlanda o porunceşte! Fu răspunsul. 

Miss Ellen avu o tresărire de mânie, dar privirea 
fascinantă a Omului Gri o domina şi fu silită să se supună. 
Ea luă deci o lumânare, deschise uşa camerei şi zise: 

— Urmaţi-mă! 

Irlandeza mergea la braţul eliberatorului ei. Palatul era 
tăcut şi nu întâlniră pe nimeni în cale. 

Când ajunseră în grădină, miss Ellen luă o cheie ascunsă 
în crăpătura unui zid: 

— lată, zise ea, cheia de la portiţa cea mică. 

— La revedere, miss Ellen, zise Omul Gri. 

În clipa aceea mândra fată se scutură de farmecul care o 
dominase o oră întreagă. 

— Da, zise ea, la revedere! Ne vom revedea. 

Şi privi cu ură spre omul în faţa căruia tremurase şi se 
simţise umilită. 

— Da, ne vom vedea, murmură ea, pe când Omul Gri şi 
irlandeza străbăteau grădina. Ne vom vedea! Şi va fi între 
noi un duel de moarte! 


SFÂRŞIT