Charles Dickens — Oliver Twist

Charles Dickens 


Charles Dickens 


Oliver Twist 


Capitolul 1 

În care se spun câteva cuvinte despre locul unde s-a 
născut Oliver 'Twist, precum şi întâmplări de la naşterea lui. 

Printre alte clădiri importante dintr-un orăşel anume, care 
din raţiuni multiple e mai bine să nu fie menţionat şi căruia 
nici n-o să-i dau vreun nume fictiv, există una pe care, din 
vechime, o găseşti în aproape toate oraşele mari sau mici: o 
casă parohiala de muncă. Aici, într-o zi şi la o dată anume 
pe care nici n-are rost să le menţionez pentru că nu prea 
sunt importante pentru cititor, s-a născut, în tumultul 
evenimentelor, un muritor al cărui nume a fost trecut la 
începutul acestui capitol. 

Pentru destul de mult timp după ce a intrat în această 
lume chinuită şi plină de necazuri, ajutat de doctorul 
parohiei, posibilitatea ca acest copil să trăiască şi să mai 
aibă şi vreun nume a fost chiar o problemă: de aceea a fost 
puţin probabil că aceste rânduri să fie scrise şi publicate 
vreodată; şi dacă totuşi urmau să apară în vreo câteva 
pagini, ar fi avut meritul incontestabil de a fi fost biografia 
cea mai concisă şi mai credibilă din literatură vremurilor. 

Deşi nu sunt dispus să susţin că fiinţă născută într-o casă 
parohiala este, prin natura împrejurărilor, cea mai 
norocoasă şi mai de invidiat, totuşi vreau să spun că, în 
această situaţie, pentru Oliver Twist a fost lucrul cel mai 
bun care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Adevărul este că 
i-a fost deosebit de greu să înceapă să respire singur, de 
altfel o funcţie complexă, dar indispensabilă existenţei 
noastre; câtva timp, a respirat cu greutate, sufocându-se, 
pe o salteluţă de lână, oscilând între această lume şi cea de 


dincolo; iar balanta înclină mai mult către cea de dincolo. 
Dacă în acest scurt răstimp el ar fi fost înconjurat de bunici 
iubitori, mătuşi grijulii, moaşe cu experienţă, precum şi de 
doctori deosebit de învăţaţi, fără nici un dubiu că ar fi murit 
cu zile. Dar nefiind în preajma decât o femeie săraca, ce 
avea mintea înceţoşată de aburii alcoolului, şi doctorul 
parohiei, care acţiona fără tragere de inimă, Oliver şi Mama 
Natură şi-au disputat victoria. Rezultatul a fost că, după 
câteva icneli, el a început să respire, să strănute şi să-i 
anunţe pe locatarii casei ca a mai apărut încă o povară pe 
capul parohiei, ţipând cât de tare îl ţineau plămânii lui de 
băieţel, a cărui singură avuţie nu era decât vocea, care se 
auzea de mai bine de trei minute. 

În timp ce Oliver îşi demonstra cu tărie puterea plămânilor 
lui, la căpătâiul din fier al patului, pe care se afla o păturică 
peticită, se mişca uşurel ceva şi o fată palidă de femeie 
tânăra se ridică anevoie de pe pernă, rostind cu greutate: 

— Daţi-mi să-mi văd copilul şi-apoi pot să mor în pace! 

Doctorul stătea cu faţa la foc, răsucindu-şi palmele şi 
frecându-le ca să şi le încălzească. Auzind-o, el se ridică şi, 
îndreptându-se către căpătâiul patului, spuse cu cea mai 
mare blândeţe, pe care nu ai fi aşteptat-o de la unul ca el: 

— Oh, stai, nu-i rândul tău să vorbeşti de moarte! 

— Mnezeu s-o binecuvânteze! Se băga şi moaşa în vorbă, 
vârându-şi repede în buzunar o sticlă verde, din al cărui 
conţinut luase cu mare satisfacţie o duşcă într-un colţ ferit 
al încăperii. 'Mnezeu să-i binecuvânteze inimioara ei bună 
şi să trăiască tot pe cât am trăit şi eu, domile şi să facă 
trei'spe copii, că ai mei au murit toţi, mai am doar doi şi-i 
iau cu mine la lucru, da ştie ea ce să facă, 'Mnezeu să-i 
binecuvânteze inimioara ei bună! Hm, ca să vezi ce- 
nseamnă adică să fii mamă, să ai un puişor! 

Această perspectivă consolatoare nu a avut efectul scontat 
pentru proaspătă mama. Bolnavă dădu din cap şi arătă cu 
mâna către copil. 


Doctorul i-l puse în braţe, iar ea îşi lipi cu o dragoste 
disperată buzele reci de fruntea micuţului; apoi îşi trecu 
palmele peste faţă, privi rătăcită de jur-împrejur, se 
cutremură, căzu pe spate şi muri. Au frecat-o pe piept, pe 
mâini şi pe la tâmple, dar inima ei se oprise pentru 
totdeauna. Apoi au tot vorbit despre speranţă şi uşurare, 
ceea ce ei îi lipsiseră aproape de desăvârşire. 

— Gata, madam Cutare, a murit! Spuse doctorul în cele 
din urmă. 

— Of, săraca de ea, aşa e! Spuse moaşa, scoțând dopul de 
la sticlă cea verde, care-i căzuse pe pernă atunci când se 
aplecase să ia copilul. Biata de ea! 

— Nu te mai osteni să trimiţi să mă cheme dacă plânge 
copilul, spuse doctorul punându-şi mănuşile cu multă grijă. 
S-ar putea să aibă probleme, şi atunci să-i dai nişte fiertura 
de ovăz. Îşi puse pălăria pe cap şi în drum spre uşa se opri 
puţin lângă pat şi adăugă: arata chiar bine fata asta, de 
unde vine? 

— Supraveghetorul a adus-o aici astă-noapte de pe stradă, 
răspunse bătrâna. Abia dacă a mai putut face câţiva paşi de 
obosită ce era, avea pantofii făcuţi ferfeniţă; dar nimeni nu 
ştie de unde venea şi unde se ducea. 

Doctorul se aplecă peste trupul inert şi-i ridică mâna 
stângă. 

— Aceeaşi veche poveste - spuse el dând din cap - văd că 
n-are verigheta. Ei, noapte bună! 

Apoi plecă să cineze, în timp ce moaşa mai trase o duşcă 
din sticla ei verde, după care se aşeză pe un scăunel lângă 
foc şi începu să-l infase pe copil. 

Că haina-l face pe om avea să fie un proverb adeverit 
pentru Oliver Twist! Înfăşurat în pătura, care de acum 
încolo avea să-i fie singurul acoperământ, el putea foarte 
bine să fie copilul unui bogătaş sau al unui cerşetor; şi nici 
chiar cel mai apreciat detectiv n-ar fi putut spune din ce 
neam se trage. Acum însă, îmbrăcat în cămăşuţa 
îngălbenită de atâta purtare, era pecetluit, etichetat şi pus 


imediat la locul lui - copilul parohiei, orfanul casei parohiale 
de muncă, umilit, înfometat şi hulit de toată lumea, veşnic 
bătut, înghiontit şi îmbrâncit -, disprețuit şi oropsit de toţi. 

Oliver tipa cât îl ţinea gura. Dacă ar fi ştiut el că nu era 
decât un biet orfan, rămas la mila epitropilor şi a 
supraveghetorilor, poate că ar fi ţipat şi mai tare. 

Capitolul 2 

În care se vorbeşte despre creşterea şi educaţia lui Oliver 
Twist, precum şi de consiliul parohial. 

Timp de opt sau zece luni, Oliver a fost victima unui şir 
neantrerupt de înşelăciuni şi dezamăgiri. L-au crescut cu 
biberonul. Conducerea casei parohiale de muncă raporta în 
permanenţă mai-marilor parohiei situaţia acestui copil 
orfan, flămând şi sărac. Aceştia, la rândul lor, începuseră să 
se intereseze dacă pe acolo nu era vreo femeie care să-i 
ofere lui Oliver Twist mângâierea şi hrană de care avea 
atâta nevoie. Din păcate, pentru că asemenea fiinţă nu 
există, maimarii parohiei au hotărât cu mărinimie şi plini de 
omenie că Oliver să fie trimis la ţară, într-o altă casă mai 
mică, tot proprietate a parohiei, la vreo trei mile depărtare, 
unde cam vreo douăzeci sau treizeci de tineri certaţi cu 
legea se tolăneau pe podele cât era ziulica de lungă, fără să 
ceară prea multă mâncare sau haine, sub supravegherea 
părintească a unei femei bătrâne care, pentru vreo şapte 
pence şi jumătate de cap de copil pe săptămână, îi pripăşea 
acolo pe toţi răii. Şapte pence şi jumătate pe săptămână e o 
sumă destul de frumuşică: cu şapte pence şi jumătate poţi 
cumpăra o grămadă de lucruri cu care să-i îndopi pe copii 
până le vine rău de la stomac. Bătrâna era o femeie 
înţeleaptă şi cu multă experienţă; ea ştia exact ce le trebuia 
copiilor, dar şi ce era bun pentru ea. Aşa că ei îi revenea cea 
mai mare parte a câştigului săptămânal, oferind tinerei 
generaţii parohiale în creştere o porţie şi mai mică decâti 
se cuvenea, reuşind să stoarcă de peste tot câte ceva, chiar 
şi de acolo de unde nu se mai putea stoarce nimic. lată cum 


se dovedea bătrâna a semăna un foarte iscusit filosof 
materialist. 

Cine nu cunoaşte povestea acelui filosof? El a inventat o 
teorie grozavă despre un cal care putea trăi fără să 
mănânce şi pe care a reuşit să o demonstreze atât de bine, 
încât a ajuns să-i dea acestuia doar un păi pe zi, 
transformându-l din nimic într-un animal ager şi focos, care 
a murit doar cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge 
să ia o gură bună de aer. Din nefericire, sistemul filosofic 
materialist folosit de această femeie hoaţă opera tot la fel şi 
pentru Oliver Twist; căci dacă vreun copil reuşea să-şi ducă 
zilele cu puţină hrană primită, în opt din zece cazuri ori se 
îmbolnăvea din cauza foamei sau a frigului, ori cădea în foc 
din nebăgare de seamă, ori se înăbuşea din te miri ce; dar 
oricare ar fi fost întâmplarea, plodul cel nenorocit era 
chemat în cealaltă lume ca să-şi cunoască părinţii pe care 
nu-i văzuse niciodată în lumea aceasta. 

Câteodată, când se întâmplă să aibă loc vreo ancheta mai 
aparte cu privire la vreun copil trecut cu vederea la întorsul 
saltelei sau care murise opărit atunci când se spălau rufele 
- cu toate că un astfel de accident se întâmplă foarte rar, 
dat fiind că acolo la ţară nu se prea spălau rufele -, tocmai 
atunci le venea în gând anchetatorilor să pună întrebări 
stânjenitoare, enoriaşii razvratindu-se şi semnând câte o 
plângere. Însă aceste obraznicii erau repede muşamalizate 
de doctor, precum şi de mărturia epitropului; primul 
deschidea întotdeauna cadavrul şi nu găsea nimic înăuntru 
(lucru adevărat, de altfel), celălalt jura invariabil tot ce 
dorea parohia (dând astfel dovadă de un devotament fără 
margini). În plus, membrii consiliului parohial făceau 
controale regulate la ţară, având întotdeauna grijă să-l 
trimită pe epitrop cu o zi înainte ca să le anunţe venirea. 
Aşa se face că de fiecare dată toţi copiii erau primeniţi şi 
curaţi. Ce puteai pretinde mai mult? 

Nu prea era de aşteptat ca un astfel de sistem să dea 
roade. La cei nouă ani ai săi, Oliver Twist era un copil palid 


şi firav, micuţ de statură şi subţire ca o trestioară. Cu toate 
acestea, natură sau asemănarea cu vreunul din cei doi 
părinţi au făcut să-i bată în piept o inimă tare curajoasă, 
întâmplarea ce urmează a fi relatată se datorează tocmai 
faptului că a reuşit să ajungă la cea de-a nouă aniversare, 
graţie regimului auster la care fusese supus încă de la 
naştere. Indiferent cum a răzbit, vorba e că a ajuns la 
vârsta de nouă ani, pe care şi-o sărbătorea în pivniţa de 
cărbuni în compania selecta a doi domnişori, după ce toţi 
trei fuseseră snopiţi în bătaie şi încuiaţi acolo pentru că 
îndrăzniseră să le fie foame. În acest timp, fără veste, 
doamna Mann, stăpâna cea bună a casei, trase o sperietură 
zdravănă, văzându-l pe domnul Bumble, epitropul, cum se 
căznea din greu să tragă zăvorul de la poarta grădinii. 

— Doamne, Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi, 
domnule Bumble? Spuse doamna Mann scoțând capul pe 
geam şi prefăcându-se grozav de bucuroasă. Suzano, ada 
sus pe Oliver şi pe ăilalţi doi plozi şi bagă-i imediat la spălat! 
Vai, ce mă bucur să vă văd, domnule Bumble! 

Domnul Bumble era cam grăsuţ şi cam ţâfnos din fire, aşa 
că în loc să răspundă politicos la un salut atât de deschis, 
începu a zgâlţăi portiţa cu furie, ba, îi mai trase şi un şut, 
cum numai un epitrop o poate face. 

— Vai de mine! 

— Spuse doamna Mann, alergând într-un suflet afară, pe 
când cei trei băieţi erau scoşi din ascunzătoare - oare cum 
de nu m-am gândit?! Cum am putut să uit că portiţă era 
încuiată pe dinăuntru, dar numai din cauza copilaşilor 
acestora, dragii de ei! Intraţi, domnule! Poftiţi, vă rog, 
domnule Bumble, dar, vă rog, poftiţi, domnule! 

Deşi această invitaţie a fost de o politeţe excesivă, putând 
înmuia chiar şi inima celui mai înţepat staroste de biserică, 
ea nu l-a impresionat deloc pe epitrop. 

— Doamna Mann, chiar crezi că aceasta conduită este 
respectuoasă şi cuviincioasă? Se răţoi domnul Bumble, 
strângându-şi bastonul cu putere. Să-i ţii pe reprezentanţii 


parohiei să aştepte la poarta grădinii, când ei vin aici cu o 
misiune parohiala foarte clară legată de copiii orfani ai 
parohiei? Îţi dai seama, doamna Mann, că eşti, cum să spun 
eu, doar o biată delegata a parohiei şi o lefegioaica? 

— Vai, domnule Bumble, cum să nu, doar ce le-am spus la 
vreo doi puişori de copii, care vă iubesc atât de mult, c-aţi 
venit, îi întoarse doamna Mann vorba, mieroasă şi cu multă 
umilinţă. 

Domnul Bumble se fudulea foarte tare cu puterea lui de 
orator şi era foarte mândru de el însuşi. Începu să se 
calmeze, având în vedere că deja îşi etalase oratoria şi-şi 
răzbunase orgoliul. 

— Bine, bine, doamna Mann, continuă el pe un ton ceva 
mai potolit, poate că-i aşa cum spui dumneata. Fie! Deci, 
doamna Mann, ia-o dumneata înainte, eu am venit aici cu 
niscaiva treburi şi am câte ceva să-ţi spun. 

Doamna Mann îl introduse pe epitrop într-un holisor 
pardosit cu dale de cărămidă şi îi oferi un scaun, aşezându-i 
foarte tacticos pe masă bastonul şi pălăria în formă de 
tricorn. Încălzit de drum, domnul Bumble îşi şterse 
transpiraţia de pe frunte, aruncă o privire satisfăcută către 
tricorn, apoi zâmbi. Da, da, zâmbi! La urma-urmei, epitropii 
sunt şi ei oameni, aşa că domnul Bumble zâmbi. 

— Ei, da' acum să nu vă supăraţi de ce-am să vă spun, 
adăugă doamna Mann cu glas mieros. Din câte văd eu, aţi 
mers ceva pe jos, da' mai bine-mi văd de treabă. Domnu' 
Bumble, ce-aţi zice de o băuturicăâ? 

— Nici o picătură, dar chiar nici o picătură, spuse domnul 
Bumble, fluturându-şi liniştit mâna dreaptă cu un semn plin 
de demnitate. 

— Ba io tot cred c-o să vreţi puţin, spuse doamna Mann, 
care înregistrase îndeajuns de bine tonul de refuz că şi 
gestul făcut. Numa' o picătură îndoită cu puţină apă rece şi 
o bucăţică de zahăr. 

Domnul Bumble îşi drese glasul. 


— Acu' numa' o picături ca, zise doamna Mann 
convingătoare. 

— Ce anume? Întrebă epitropul. 

— Iaca, întotdeauna trebuie să am câte ceva în casă ca să-i 
ung pe drăguţii de mititei pe la buric, când nu li-i bine, 
domnu' Bumble, îi răspunse doamna Mann scoțând o sticlă 
şi-un pahar din dulapul din colţ. Gin. Ai să vezi domnu' 
Bumble, e-un gin straşnic. 

— Dar dumneata, doamna Mann, le dai copiilor aşa ceva? 
Întrebă Bumble urmărind-o cu interes cum amesteca totul. 

— Oh, bată-i norocul să-i bată, cum să nu le dau, dragii de 
ei?! Răspunse îngrijitoarea. N-aş putea suferi să-i văd cum 
se chinuiesc, doar mă cunoaşteţi 'mneavoastra. 

— Da, desigur, încuviinţă domnul Bumble, n-ai putea. 
Doamna Mann, eşti o femeie adevărată (la auzul acestor 
cuvinte, bătrâna puse paharul pe masă). Chiar am să 
informez consiliul cu prima ocazie. (rase paharul spre el). 
Am să spun că pentru copii eşti ca o mamă. (Amesteca bine 
ginul cu apă). Eu, doamna Mann, beau cu bucurie în 
sănătatea dumitale - şi dădu peste cap jumătate din el. Ei, 
şi-acum să trecem la treabă, spuse epitropul, scoțând din 
buzunar un carneţel cu coperte din piele. Băiatul acela care 
a fost botezat aşa, că vai de lume, Oliver 'Twist, împlineşte 
azi nouă ani. 

— Batu-l-ar norocu' să-l bată! Îl întrerupse doamna Mann 
ştergându-şi ochiul drept cu colţul sortului, până ce se 
înroşi. 

— Cu toate că s-a oferit o recompensă de zece lire sterline, 
care apoi a fost ridicată la douăzeci, cu toate eforturile 
supraomeneşti, ba, chiar aş putea spune supranaturale din 
partea parohiei, spuse Bumble, tot nu am putut să 
descoperim cine este tatăl lui sau de unde venea mama lui, 
cum o chema şi din ce clasă socială făcea parte. 

Doamna Mann îşi ridică mâinile a neputinţă, apoi, după o 
clipă de gândire, spuse: 

— Atunci cum se face că el totuşi are un nume? 


Luând o poziţie impozantă şi plin de mândrie, epitropul 
spuse cu emfază: 

— Eu l-am inventat. 

— Dumneata, dom'le Bumble?! 

— Da, doamna Mann, chiar eu în persoană. Le dăm nume 
copilaşilor noştri iubiţi în ordine alfabetică. Ultimul pe care 
l-am numit a fost cu S - Swubble, iar acesta a fostcu T - 
Twist. Eu i-am găsit numele. Următorul va fi Unwin, iar cel 
care vine după el Vilkins. După cum vezi, am numele gata 
pregătite până la sfârşitul alfabetului şi iar o pot lua de la A 
până la Z. 

— Da' chiar că sunteţi tare citit, dom'le! Spuse doamna 
Mann. 

— Ei, cum să nu, spuse epitropul vădit măgulit de un astfel 
de compliment; aşa o fi, dacă spui dumneata. Aşa o fi, 
doamna Mann. Termină de băut tot ginul amestecat cu apă 
şi apoi spuse: întrucât Oliver e cam mare ca să mai rămână 
pe aici, consiliul parohial a hotărât să-l ia înapoi la casă. De 
aceea, am venit chiar eu în persoană. Vreau să-l văd 
imediat. 

— Gata, acu' vi-l aduc, spuse doamna Mann ieşind iute din 
cameră. 

Curăţat atât cât se putuse printr-o simplă spălare cu apă 
de jegul întărit pe faţă şi pe mâini, băiatul fu condus în 
camera de protectoarea lui cea plină de bunăvoință. 

— Oliver, fă o plecăciune în faţa domnului, spuse doamna 
Mann. 

Oliver făcu o plecăciune îndreptată jumătate către 
epitropul care era aşezat pe un scaun şi jumătate către 
tricornul de pe masă. 

— Vrei să mergi cu mine, Oliver? Spuse domnul Bumble cu 
emfază. 

Era gata-gata să spună că ar fi plecat imediat cu oricine, 
doar că ridicându-şi privirea o întâlni pe cea a doamnei 
Mann, care se strecurase în spatele scaunului unde stătea 
epitropul. Îi arătă pumnul şi avea o fată amenințătoare, 


într-o fracțiune de secundă înţelese totul. Prea des încasase 
pumni ca să-i fi uitat atât de uşor. 

— Vine şi dansa cu mine? Întrebă sărmanul Oliver. 

— Nu, dânsa nu poate veni, răspunse domnul Bumble, va 
veni să te vadă doar din când în când. 

Copilul, chiar dacă era mic, reuşi să se prefacă şi să arate 
că-i părea tare râu că trebuia să plece. Avea chiar şi ochii 
plini de lacrimi. Foamea şi bătăile încasate de mai multe ori 
pe zi te ajuta în astfel de cazuri, când vrei să plângi; iar 
Oliver chiar putu să plângă de-adevăratelea. Doamna Mann 
îl strângea la piept întruna. Oliver, în schimb, nu-şi dorea 
decât o bucată mare de pâine unsă cu unt, ca să nu pară 
prea flămând când va ajunge la casa-azil. Cu felia de pâine 
într-o mână şi cu şepcuţa maronie, specifică uniformei 
parohiale, pe cap, Oliver fu luat de domnul Bumble din 
acest loc nenorocit, unde niciodată nu auzise vreo vorbă 
bună şi nici nu avusese parte de vreo privire caldă, care să-i 
lumineze anii întunecaţi ai copilăriei. În ciuda celor arătate 
mai sus, el izbucni în hohote de plâns când portiţă grădinii 
se închise în urma lui. 

Chiar aşa rai cum erau, micuţii lui tovarăşi de suferinţă, pe 
care tocmai îi părăsea, fuseseră singurii prieteni pe care îi 
avusese vreodată; pentru întâia oară în viaţa lui simţi cu 
adevărat ce înseamnă singurătatea în lumea asta mare! 

Domnul Bumble mergea cu paşi mari; tropăind mărunt, 
Oliver îl ţinea strâns de manşeta bordata cu fireturi aurii şi 
îl tot întrebă la fiecare sfert de milă dacă mai aveau mult de 
mers. Domnul Bumble îi răspundea scurt şi cu ţâfnă - 
blândeţea temporară pe care ginul amestecat cu apă o 
trezise în inima lui tocmai se evaporase, aşa că devenise 
epitropul de mai înainte. 

Oliver nu era în această casa-azil decât de un sfert de ceas 
şi abia dacă avusese vreme să termine de mâncat a doua 
felie de pâine, când iată că domnul Bumble, care-l dăduse în 
grija unei babe, apăru de nicăieri informându-l că în acea 


seară membrii consiliului aveau să se întâlnească şi că el, 
Oliver, trebuia să apară în faţa lor negreşit. 

Negştiind prea bine ce era cu consiliul acesta, Oliver era 
chiar uluit de inteligenta epitropului şi nici nu ştia dacă să 
râdă sau să plângă. Dar nu avu prea multă vreme de gândit 
pentru că domnul Bumble îi dădu una peste cap cu 
bastonul, aşa, doar ca să-l mai trezească un pic, şi-i mai 
dădu încă una peste spate ca să-l mai învioreze; 
poruncindu-i să-l urmeze, îl conduse într-o sală foarte mare, 
văruita în alb, unde vreo opt sau zece domni mari şi graşi 
stăteau în jurul unei mese. În capul mesei, aşezat într-un 
jilţ, ceva mai înalt decât celelalte, era un grăsan cu o faţă 
rotundă şi tare roşie. 

— Fă o plecăciune în faţa consiliului, spuse Bumble. Oliver 
îşi şterse câteva lacrimi, care erau gata să-i curgă din ochi 
şi, nevăzând nici un consiliu, ci doar o singură masă se 
înclină în faţa ei. 

— Cum te cheamă, băieţaş? Îl întrebă domnul din scaunul 
cel înalt. 

La vederea atâtor domni, Oliver se sperie şi începu să 
tremure; epitropul îl mai înghionti încă o dată de la spate, 
lucru care-l făcu să plângă. Aşa că răspunse foarte încet şi 
parcă nesigur, ceea ce-l determină pe un domn în jiletcă 
albă să-i spună că e prost. Incredibil, remarcă l-a mai 
îmbărbătat, făcându-l chiar să se simtă în largul lui. 

— Ascultă, băiete, spuse domnul din scaunul cel înalt, cred 
că ştii foarte bine că eşti orfan. 

— Ce înseamnă orfan, domnule? Întrebă bietul Oliver. 

— Am zis eu că băiatul ăsta e prost, spuse domnul cu 
jiletca albă. 

— Lasă, spuse cel care vorbise primul, cred că ştii că n-ai 
nici tata şi nici mama şi că ai fost crescut din milă parohiei, 
nu? 

— Da, domnule, răspunse Oliver plângând amar. 

— De ce plângi? Întrebă domnul cu jiletca albă. Şi ca să 
arate că nimeni nu-i ca el, continuă: chiar aşa, oare de ce-o 


plânge acest copil? 

— Sper că te închini în fiecare seară ca un creştin 
adevărat - spuse un alt domn cu o voce răguşită - şi că te 
rogi pentru cei care-ţi dau de mâncare şi care au grijă de 
tine. 

— Da, domnule, se bâlbâi băiatul. 

Chiar dacă nu-şi dădea prea bine seama, domnul care 
vorbise ultimul avea perfectă dreptate. Sigur c-ar fi fost 
foarte creştineşte şi că el ar fi fost un foarte bun creştin 
dacă s-ar fi rugat pentru toţi cei care-l hrăniseră şi 
avuseseră grijă de el. Dar el nu făcuse aşa ceva până acum, 
pentru că nimeni nu-l învățase. 

— Băiete, te-am adus aici ca să te învăţăm carte şi să te 
dăm la o meserie, spuse omul cu faţa roşie, care stătea pe 
scaunul cel înalt. 

— Aşa că ai să te apuci de scărmănat câlţi chiar de mâine 
dimineaţă, de la ora şase, adăugă domnul cel răguşit, 
îmbrăcat în jiletcă albă. 

Mulţumind pentru aceste binefaceri ca şi pentru slujbă cu 
scărmănatul câlţilor, Oliver se înclină în fata epitropului, 
după care fu condus către un dormitor foarte mare, unde 
adormi în cele din urmă cu suspine grele, pe un pat tare, cu 
o saltea aspră pe el. Doar şi săracii au dreptul la somn, nu?! 
Oh, minunatele şi blândele legi englezeşti! 

Sărmanul Oliver! Nici nu visa în somnul lui de copil că în 
acea zi cei din consiliu luaseră o hotărâre majoră care avea 
să-i influenţeze de acum încolo întreaga viaţă. Asta e, 
hotărârea fusese luată. Dar să vedem despre ce este vorba. 

Membrii acestui consiliu parohial erau nişte filosofi cu o 
judecată profundă; atunci când era vorba de această 
casaazil, ei îşi dădeau seama, ceea ce oamenii de rând n-ar 
fi putut, că nevoiaşii chiar se simțeau bine aici, unde era un 
loc public şi de oarecare distracţii pentru oamenii din 
clasele cele mai de jos; un han unde nu plăteai nimic 
niciodată; aici puteai să iei gratis micul dejun, prânzul, 
ceaiul, chiar şi cina; un fel de paradis construit din 


cărămidă şi mortar, unde tot anul nu era decât cântec, joc şi 
voie bună, iar munca deloc. Ei, dar, spuseră ei atotştiutori, 
odată şi-odată lucrurile trebuie puse la punct; las' că vedem 
noi, una-două. Aşa că stabiliră un regulament cum că toţi 
săracii (iar ei nu obligau pe nimeni) nu aveau decât două 
posibilităţi: ori mureau încet-încet de foame în azil, ori 
mureau repede-repede în afara lui. Şi de aceea au vorbit cu 
cei de la administraţia apelor să le dea apă la discreţie şi cu 
un morar să le mai dea din când în când câte puţin din faină 
lui de ovăz. Urmau să primească prin urmare câte trei mese 
pe zi de fiertura de ovăz foarte diluată, de două ori pe 
săptămână câte o ceapă şi duminică o jumătate de chiflă. 
Nu mai spun aici ca privitor la femei mai făcură şi alte 
regulamente, tot înțelepte şi pline de omenie. Şi tot din 
milă, hotărâră că familiile sărace care divorţau să nu mai fie 
puse la plată. Şi în loc să-l oblige pe bărbat să dea bani 
familiei, aşa cum fusese cazul până atunci, îl debarasau 
definitiv de ea, ducând-o în altă parte, iar pe el îl descărcau 
de toate belelele. Nimeni nu poate şti câţi săraci ar fi vrut 
să scape din chingi, graţie acestor două privilegii, dacă n-ar 
fi fost legaţi de mâini şi de picioare de acest azil sau casa 
parohiala de muncă. Însă membrii consiliului erau oameni 
judecaţi şi prevăzători, care nu lăsau lucrurile la voia 
întâmplării. În afară de muncă pentru casa şi de fiertura de 
ovăz nu există nimic, iar asta îi cam speria pe oameni. 

După primele şase luni de la sosirea lui Oliver Twist aici, 
sistemul funcţiona ca pe roate. Din cauza cheltuielilor tot 
mai mari cu antreprenorii de pompe funebre, el fusese cam 
costisitor la început. Se mai punea şi problema strâmtării 
hainelor săracilor care, după o săptămână sau două, 
fluturau lălai pe trupurile lor împuţinate de ovăzul îndoit cu 
apă. Aşa că numărul locatarilor săraci de la casa de muncă 
a parohiei se împuţina pe zi ce trece, spre bucuria fără de 
margini a membrilor consiliului parohial. 

Încăperea unde luau masa copiii era un spaţiu foarte 
mare, cu dale din piatră pe jos şi într-un colţ cu un cazan 


din cupru; lângă el, bucătarul, cu un şorţ pe dinainte şi 
ajutat de una sau două femei, servea pe fiecare cu un 
polonic uriaş din fiertura aceea apoasa. Toţi copiii aveau 
câte o străchinuţă în care primeau din această mâncare 
aleasă. Nimic mai mult. Excepţia era de sărbători, când 
primeau în plus încă două linguri şi un sfert de pâine. 
Castronaşele nu erau spălate niciodată pentru că 
străluceau de atâta lins. Odată încheiată această operaţie 
(care bineanteles nu dură prea mult, deoarece şi lingurile 
erau tot atât de mari ca şi castroanele), se opreau şi se tot 
uitau la cazanul din cupru, cu aşa nişte ochi flămânzi de 
parcă ar fi vrut să devoreze până şi cărămizile pe care era 
aşezat; totodată, îşi sugeau degetele cu sârg, că nu cumva 
să le scape pe jos vreo picătură din fiertura de ovăz. Se ştie 
că, în general, băieţii mănâncă mai mult decât fetele. De 
mai bine de trei luni, Oliver Twist şi prietenii lui indurau 
chinurile unei senzaţii permanente de foame. În cele din 
urmă, au ajuns să fie atât de hămesiţi şi de sălbatici, încât 
un băiat, care era destul de înalt pentru vârsta lui şi care nu 
era prea obişnuit cu un astfel de regim (pentru că tatăl lui 
avusese un mic birt în trecut), le spuse într-o zi prietenilor 
lui printre dinţi ca, dacă nu primea în plus un castronel din 
acea fiertură de ovăz, s-ar fi putut foarte bine să-l mănânce 
chiar pe băieţelul care dormea noaptea lângă el şi care 
întâmplător era mai mic şi mai slăbuţ. De atâta foame, avea 
nişte ochi de fiară, aşa că ei l-au crezut. Chiar în acea după- 
amiază s-au adunat cu toţii, s-au sfătuit şi au tras la sorţi 
cine să meargă la bucătar şi să-i mai ceară din acea 
fiertură; sarcina îi reveni lui Oliver Twist. 

Veni seara şi copiii se aşezară fiecare la locurile lor. 
Îmbrăcat în uniforma lui bine cunoscută, bucătarul stătea 
proţăpit lângă cazan; ajutoarele stăteau cuminţi în spatele 
lui; se servi fiertura de ovăz şi apoi se rosti o rugăciune mai 
lungă pentru a se binecuvânta acea mâncare sărăcăcioasă. 
Ovăzul dispăru din castroane cât ai zice peşte. Copiii 
începură să şuşotească ceva între ei şi să se uite insistent la 


Oliver. Cei care stăteau lângă el îl tot înghionteau, înnebunit 
de foame, chiar nu-i mai pasă deloc de mizeria din jurul lui. 
Se ridică de la masă şi, ţinând castronul şi lingura în mână, 
se îndrepta către bucătar, speriat chiar şi el de aşa 
cutezanţă. 

— Vă rog frumos, domnule, aş mai vrea puţin. 

Bucătarul era un bărbat gras care plesnea de sănătate; 
deodată se făcu palid la faţă. Timp de câteva clipe îl privi pe 
micuțul răzvrătit, cu ochii ieşiţi din orbite, după care se 
sprijini de cazan să nu cadă. Ajutoarele înlemniseră de 
uimire, copiii de frică. 

— Ce? Întrebă bucătarul cu glas stins. 

— Domnule, spuse Oliver din nou, vă rog să-mi mai daţi o 
porţie. 

Bucătarul îi dădu lui Oliver una în cap cu polonicul, îl luă în 
braţe şi începu să strige după epitrop. 

Membrii consiliului tocmai participau la o adunare 
solemnă, când domnul Bumble dădu buzna în încăpere 
foarte tulburat, adresându-i-se domnului din scaunul cel 
înalt: 

— Domnule Limbkins, vă cer iertare! Oliver Twist vrea să-i 
dăm mai multă mâncare. 

Cu toţii au rămas cu gura căscată, în timp ce groază şi 
uimirea se puteau citi pe feţele lor. 

— A cerut săi se dea mai mult? Întrebă domnul Limbkins. 
Bumble, calmează-te şi răspunde-mi clar şi răspicat! Deci să 
înţeleg că Oliver Twist a cerut mai multă mâncare, chiar şi 
după ce a mâncat cantitatea prescrisă în raţia zilnică? 

— Da, domnule, aşa a făcut. 

— Băiatul ăsta n-o s-o sfârşească prea bine, cu siguranţă 
că va fi spânzurat, spuse domnul cu jiletca albă. Vă spun eu 
că va fi spânzurat. 

Nimeni n-a îndrăznit să-l contrazică. Conversaţia asupra 
acestui subiect se încinsese. Se dădu ordin ca Oliver să fie 
închis de îndată. A doua zi dimineaţă a fost lipit un afiş pe 
dinafară porţii. Pe el se putea citi că se oferă o plată de cinci 


lire sterline oricărei persoane care va avea grijă de Oliver 
Twist, luându-l astfel de pe capul parohiei. Adică, altfel 
spus, se ofereau Oliver 'Twist şi pe deasupra încă cinci lire 
sterline oricărui bărbat sau femeie care ar fi avut nevoie de 
un ucenic la orice fel de negoţ, afacere sau meserie. 

— Niciodată până acum nu am crezut cu atâta tărie, spuse 
domnul cu jiletca albă, pe când bătea în poartă şi citea 
afişul din dimineaţa aceea, niciodată n-am crezut cu atâta 
tărie că acum că băiatul ăsta va sfârşi sigur la 
spânzurătoare! 

Întrucât nu-mi propun de pe acum să descopăr dacă 
domnul cu jiletca albă are sau nu dreptate şi nici nu vreau 
să vă stric plăcerea de a citi povestirea această pană la 
capăt (în cazul în care ea v-a stârnit un interes oarecare), 
mă încumet să vă las să ghiciţi dacă Oliver Twist a murit în 
acest tragic chip sau nu. 

Capitolul 3 

În care se arăta cum Oliver Twist era cât pe ce să capete o 
slujbă, care n-ar fi fost chiar deloc o sinecură. 

În urma hotărârii pline de înţelepciune şi milă luate de 
consiliul parohial, Oliver a rămas o săptămână întreagă 
închis într-o cameră întunecată şi izolată complet. Vina nu 
era decât aceea de a fi îndrăznit să ceară mai multă 
mâncare. Pe bună dreptate am putea spune că, dacă el ar fi 
avut cel mai mic respect în ceea ce priveşte prorocirea 
domnului cu jiletca albă, atunci ar fi trebuit, o dată pentru 
totdeauna, să fi făcut tot ce-i stătea în putinţă ca să 
întărească spusele acestui domn, înnodându-şi un capăt al 
batistei din buzunar de cârligul din perete şi spânzurându- 
se de el. Totuşi, ceva îl împiedica s-o facă, şi anume că 
batistele de buzunar erau considerate a fi articole de lux şi, 
drept urmare, nu erau de nasul săracilor. Acesta fusese 
ordinul, semnat şi parafat, dat de membrii consiliului 
parohial la o adunare de-a lor. Dar în copilăria aceasta 
crudă a lui Oliver există o durere şi mai mare. 


În sufletul lui de copil, plângea întruna cu lacrimi amare 
cât era ziua de lungă; iar, când noaptea întunecată punea 
stăpânire peste tot, încerca să se apere de întunericul ei de 
nepătruns acoperindu-şi ochii cu mâinile şi ghemuindu-se în 
câte un colţ încercând să adoarmă. Din când în când se mai 
trezea, iat atunci tremura tot şi se lipea din ce în ce mai 
mult de peretele rece, căutând o oarecare ocrotire în 
întunericul şi singurătatea apăsătoare a nopţii. 

Să nu cumva să creadă duşmanii de moarte ai „sistemului” 
că, în cele şapte zile cât a stat încarcerat, Oliver nu a avut 
parte de mişcare, de vreo tovărăşie plăcută sau de 
avantajele unei consolări religioase. Cât despre gimnastică, 
afară era un frig de crăpau pietrele, aşa că, fără nici o 
problemă, îi era permis să se spele dimineaţa la cişmeaua 
din curtea pavată cu piatra. Ca să nu răcească, domnul 
Bumble îi mai aplică din când în când pe spate câte o 
lovitură de baston, menită să-l mai furnice pe piele şi să-i 
pună sângele în mişcare. În ceea ce priveşte tovărăşia, era 
dus o dată la două zile în încăperea unde se lua masa şi era 
biciuit pentru a se da un exemplu tuturor. Cum am spus, 
nici mângâierea religiei nu i-a fost luată. Când venea 
vremea rugăciunii, era mânat în fiecare seară cu şuturi în 
aceeaşi încăpere cu ceilalţi, unde i se permitea doar să 
asculte şi să-şi mai uşureze sufletul. În afară rugăciunii 
obişnuite, membrii consiliului parohial au mai adăugat încă 
una, prin care copiii se rugau să fie buni, plini de virtuţi, 
ascultători, mulţumiţi cu soarta ce le fusese hărăzita şi 
păziţi de rele precum cele făcute de Oliver Twist, care, cu 
siguranţă, era stăpânit de puterile răului şi chiar ale 
diavolului. 

S-a întâmplat că într-o bună dimineaţa, pe când treburile 
lui Oliver se desfăşurau atât de plăcut, domnul Gamfield, 
care era cosar de meserie, să coboare pe Strada cea Mare 
şi să se gândească profund la ce să facă pentru a-şi plăti 
unele mici restante la chirie, cu care proprietarul lui îl tot 
bătea la cap. Dar cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi 


dădea seama că toţi banii lui nu puteau ajunge la mult- 
ravnita suma de cinci lire sterline. Cufundat în această 
disperare de ordin aritmetic în care îşi tot îmboldea când 
mintea, când măgăruşul, ajunse să treacă pe lângă casa de 
muncă a parohiei şi să-i cadă ochii pe afişul de pe poartă. 

— Hoo-o, îi spuse domnul Gamfield măgăruşului. 

Cine ştie însă unde se gândea şi măgăruşul, întrebându-se 
pesemne dacă avea să primească de mâncare una sau două 
căpăţâni de varză, după ce ar fi lăsat cei doi saci de 
funingine ce-i îngreunau şi mai mult cotiga. Şi, fără să-i 
pese prea mult de porunca stăpânului, îşi văzu mai departe 
de drum. 

Domnul Gamfield îi adresă o înjurătură straşnică şi, 
alergând după el, îi dădu una în cap, cum numai ţeasta unui 
măgar putea încasa fără să se spargă. Apoi apucând frâiele, 
scutură bine de zăbala, ca să-i arate cine e adevăratul 
stăpân dintre ei doi. Procedând aşa, îl întoarse. Apoi îl mai 
izbi din nou în cap, ca să-l ameţească de tot până ce avea să 
se întoarcă. Pregătirile fiind făcute, domnul Gamfield se 
îndrepta către poartă ca să citească ce scria acolo. 

Domnul cu jiletca albă stătea în picioare lângă poartă cu 
mâinile la spate. Tocmai se mai răcorise în sala de consiliu 
de veninul ce-l avea. Fără să vrea, asistase la mică dispută 
dintre domnul Gamfield şi măgarul lui. Zâmbi cu satisfacţie 
când îl văzu pe om că vine să citească afişul, pentru că 
înţelese pe dată că acesta era exact stăpânul care-i trebuia 
lui Oliver Twist. Dar şi domnul Gamfield zâmbi atunci când 
citi afişul, pentru că lui nu-i trebuiau decât cinci lire 
sterline. Domnul Gamfield ştia prea bine care era 
regulamentul casei parohiale, cât despre băiat, care trebuia 
şi el luat odată cu banii, spera că băiatul să fie vreun 
pipernicit, aşa cum îi era lui necesar la curăţatul sobelor. 
Mai citi încă o dată afişul silabisindu-l în întregime, după 
care îşi scoase căciula de blană în semn de respect şi i se 
adresă domnului cu jiletca albă. 


— Cică, dom'le, parohia vrea să-l facă ucenic, pe băiatu' 
ăsta? Întrebă domnul Gamfield. 

— Da, bre, aşa e, rosti domnul cu jiletca albă, zâmbind 
condescendent. Ai vreo treabă cu el? 

— Păi de! Dacă azilu' mi-l dă, io l-aş învăţa o muncă uşoară 
şi bună de cosar, spuse domnul Gamfield, cam aş avea 
nevoie de un ucenic şi l-aş lua pe asta. 

— Pofteşte înăuntru, spuse domnul cu jiletca albă. 

Ca să nu fugă în absenţa lui, domnul Gamfield mai zăbovi o 
clipă lângă măgar, dându-i un alt pumn în cap şi trăgându-l 
de falcă. Apoi îl urmă pe domnul cu jiletca albă în camera în 
care era Oliver. 

— E o muncă destul de murdară, spuse domnul Limbkins, 
după ce Gamfield îi explică tot ce voia. 

— Am mai auzit noi de copii care au murit asfixiaţi prin 
coşurile sobelor, spuse un alt domn. 

— Asta se întâmplă numai când paiele sunt ude şi ard ca să 
alunece băiatul mai uşor pe horn, spuse Gamfield. Şi atunci 
chiar dacă nu-i flacără, fum este. Şi dacă-i mult fum iar nu-i 
bine, căci fumu-i adoarme pe copii, şi cum lor le place 
somnul... Şi apoi copiii ăştia-s tare încăpăţânaţi şi puturoşi, 
domnilor, şi nimica nu le place mai mult decât un foc bun. 
Aşa se face când îi prinzi în horn: îi frigi la tălpi, iar ei se 
zbat şi coboară mai repede. 

Domnul cu jiletca albă părea că se amuză de aceste 
explicaţii. Numai că voia bună îi pieri pe dată, când domnul 
Limbkins îi aruncă o privire mai mult decât grăitoare. După 
toate acestea, membrii consiliului parohial vorbiră atât de 
încet între ei timp de câteva minute, încât cu greu s-au 
putut distinge cuvintele „reducere a cheltuielilor”, „da bine 
la socoteli”, „trebuie neapărat să publicăm un raport”. Atâta 
s-a putut auzi, restul nefiind decât cuvinte rostite cu mare 
emfază. 

În cele din urmă şuşoteala luă sfârşit şi membrii consiliului 
parohial îşi ocupară locurile lor, devenind gravi şi solemni. 
Domnul Limbkins spuse: 


— Am discutat propunerea dumitale şi nu suntem de acord 
cu ea. 

— Da, da, chiar deloc nu suntem de acord cu ea, sari şi 
domnul cu jiletca albă. 

— Categoric nu, mai adăugară şi ceilalţi membri. 

Deoarece asupra domnului Gamfield plutea acuzaţia că ar 
fi snopit în bătăi vreo trei sau patru băieţi, se gândi că 
poate membrii consiliului vor fi ţinut cont de aceste 
întâmplări cu totul şi cu totul neansemnate. Nu prea făceau 
ei din astea. Dar nici lui nu-i prea venea la socoteală să 
dezgroape morţii. Tot învârtindu-şi căciula în mână, se 
îndepărtă uşor de masă. 

— Deci nu mi-l daţi? Întrebă domnul Gamfield, oprindu-se 
puţin lângă uşă. 

— Categoric nu, răspunse tăios domnul Limbkins; şi dacă 
mai pui că aceasta e şi o meserie tare urâtă şi murdară, 
atunci cred că ar trebui să primeşti ceva mai puţin decât 
răsplata oferită de noi. 

Domnul Gamfield se lumină din nou la faţă şi, răsucindu-se 
repede pe călcâie, ajunse lângă masa spunând: 

— Şi deci acum cât îmi daţi, domnilor, hai, gândiţi-vă puţin, 
io-s sărac, cât îmi daţi? 

— Cred că trei lire şi zece şilingi îţi ajung cu prisosinţă, 
spuse domnul Limbkins. 

— Ei, şi zece şilingi, e prea mult, spuse domnul cu jiletca 
albă. 

— Bine, domnilor, zise Gamfield, daţi-mi patru lire, numa' 
patru şi nu-l mai vedeţi pe puşti niciodată. E bine? 

— Am spus: numai trei lire şi zece şilingi, repetă domnul 
Limbkins cu o voce de neclintit. 

— Uitaţi, domnilor, facem altfel, împărţim diferenţa, insistă 
Gamfield. Trei lire şi cinşpe şilingi. 

— Nici un sfanţ în plus, veni răspunsul domnului Limbkins 
la fel de neclintit. 

— Sunteţi tare rai cu mine, domnilor, spuse Gamfield, 
dând a lehamite din mâini. 


— Ei, asta-i bună! Spuse domnul cu jiletca albă. Asta e 
pomană curata chiar şi dacă nu ţi-am da nici un sfânt. 
Idiotule, ia-l şi şterge-o, băiatul ăsta este exact ce-ţi trebuie 
ţie, doar că din când în când mai trebuie să-l mai mângâi 
niţeluş cu varga pe spinare, ai să vezi ce bine-i face! Cât 
despre cheltuielile cu întreţinerea lui, nu te-ngrijora, nu e 
prea obişnuit cu mâncarea de când s-a născut. Ha, ha, ha! 

Domnul Gamfield se uită bănuitor la toţi cei care stăteau în 
jurul mesei şi, văzând numai zâmbete, se destinse şi el în 
cele din urmă, zâmbind fără nici o oprelişte. Târgul fusese 
încheiat. Imediat i s-au dat instrucţiunile necesare domnului 
Bumble să-i pregătească lui Oliver Twist certificatele de 
ucenic cu care avea să se prezinte chiar în acea după- 
amiază în faţa magistratului, acesta urmând să semneze şi 
să aprobe totul. 

Ca rezultat al acestei hotărâri şi spre uimirea lui totală, 
micuțul Oliver fu eliberat din închisoarea lui, poruncindu-i- 
se, pe deasupra, să se îmbrace cu o cămăşuţă curată. De- 
abia sfârşise cu îmbrăcatul, că domnul Bumble îi aduse 
personal un castron cu fiertura de ovăz, precum şi raţia de 
pâine din zilele de sărbătoare, de două uncii şi un sfert. La 
o asemenea privelişte incredibilă, Oliver începu să plângă în 
hohote, gândindu-se că membrii consiliului parohial s-au 
hotărât să-l omoare pentru cine ştie ce cauză nobilă, altfel 
nu ar fi decis să-l îndoape în aşa hal. 

— Oliver, nu-ţi mai înroşi ochii de pomană, mai bine treci şi 
mănâncă şi fii mulţumit, spuse domnul Bumble cu emfază. 
Nu va mai trece mult timp şi-ai să devii ucenic, Oliver! 

— Eu, ucenic, domnule?! Spuse copilul care deja tremura 
ca varga. 

— Da, Oliver, spuse domnul Bumble. Domnii aceia buni şi 
milostivi, care ţi-au fost ca nişte adevăraţi părinţi - că tu, 
Oliver, n-ai nici mama, n-ai nici tata - te dau la ucenicie, ca 
să-ţi faci şi tu un rost în viaţă, să devii un bărbat adevărat. 
Dar pentru asta parohia cheltuieşte pe tine trei lire şi zece 
şilingi. Trei lire şi zece şilingi, Oliver, adică şaptezeci de 


şilingi, adică o sută patruzeci şi şase de penny, adică tot 
acest bănet pentru un orfan obraznic şi nătâng, care nu-i 
trebuie nimănui şi pe care nimeni nu-l iubeşte! 

Şi în timp ce domnul Bumble se mai opri puţin să-şi tragă 
respiraţia după acest discurs rostit cu o voce cumplită, 
lacrimile se rostogoleau pe fata bietului copil, care suspină 
amarnic din adâncul sufletului lui. 

— Hai, vino, spuse domnul Bumble, ceva mai puţin 
imperios. Il ungea pe suflet să vadă ce efect avusese 
discursul lui asupra copilului. Hai, vino, Oliver! Şterge-te la 
ochi cu mâneca de la haină, şi nu mai vărsa atâtea lacrimi în 
fiertura aia, auzi, Oliver! 

Avea dreptate domnul Bumble: şi aşa era îndeajuns de 
multă apă în castron. 

Îndreptându-se către biroul magistratului, domnul Bumble 
îl tot dăscălea pe Oliver ce avea de făcut: că trebuia să 
arate şi el mai vesel şi că trebuia să spună, când acest domn 
l-ar fi întrebat dacă voia să se facă ucenic, că el chiar îşi 
dorea acest lucru foarte mult. Oliver spuse că va face 
întocmai. Ca să fie şi mai convingător, domnul Bumble îi 
dădu de înţeles cu blândeţe că, dacă nu-l ascultă, el nu mai 
răspundea de nimic şi-şi luă mâinile de pe Oliver. În sfârşit 
ajunseră la biroul magistratului, unde fu închis singur într-o 
cămăruţa, domnul Bumble atrăgându-i atenţia să stea acolo 
cuminte şi să-l aştepte până se întorcea el să-lia. 

Aşa rămase el acolo preţ de vreo jumătate de oră, cu inima 
bătându-i să-i spargă pieptul. Tocmai atunci domnul Bumble 
îşi vâri capul pe uşă, fără să mai poarte de această dată 
mândreţea lui de pălărie în formă de tricorn şi zise cu glas 
tare: 

— Oliver, dragul meu, te cheamă domnul! Şi spunând 
acestea, îi aruncă scrâşnind un zâmbet ranjit şi o privire 
amenințătoare, amintindu-i cu o voce şoptită: Să nu cumva 
să uiţi ce ţi-am spus, hoţoman ticălos ce eşti! 

Negştiind ce să mai creadă despre cele două modalităţi 
contradictorii de adresare, Oliver îl privea oarecum uluit pe 


domnul Bumble, care fără să-i lase prea multă vreme de 
gândire, îl împinse repede în camera alăturată, a cărei uşa 
stătea larg deschisă. Era o încăpere foarte mare, cu un 
geam uriaş. În spatele unui birou stăteau doi domni bătrâni, 
care aveau părul pomădat cu pudră. Unul citea un ziar, iar 
celălalt cerceta prin ochelarii lui cu ramă de baga o 
bucăţică dintr-un pergament. În picioare, în faţa biroului, 
stăteau domnul Limbkins, de o parte, şi domnul Gamfield, 
spălat oarecum pe faţă, de cealaltă parte. Vreo doi sau trei 
bărbaţi morocănoşi, încălţaţi cu cizme înalte, se foiau fără 
rost de colo până colo. 

Domnul cel bătrân, care purta ochelari, dormita aplecat 
deasupra bucății de pergament, aşa că trecu un răstimp 
până ce Oliver fu împins de domnul Bumble până în faţa 
biroului. 

— Am adus băiatul, înălţimea Voastră, spuse domnul 
Bumble. 

Domnul cel bătrân care citea ziarul îşi ridică privirea 
pentru o clipă şi-l trase uşurel de mânecă pe celălalt domn 
bătrân, ca să-l trezească. 

— Ah, iată şi băiatul, l-aţi adus, nu?! Spuse domnul cel 
bătrân. 

— Da, chiar el este, domnule! Răspunse domnul Bumble. 
Băieţaş, fă o plecăciune în faţa domnului magistrat! 

Oliver se îndreptă de spate, după care se aplecă frumos. 
Nu-şi putea lua ochii de la magistrați şi de aceea se tot 
întreba dacă toţi oamenii asemenea lor se născuseră cu 
pudră aceea albă pe păr şi dacă din această cauză ei se 
numeau magistrați. 

— Ei, ia să vedem, spuse domnul cel bătrân. Să cred oare 
că i-ar plăcea să măture coşurile? 

— Înălţimea Voastră, copilul de-abia aşteaptă, răspunse 
domnul Bumble, ciupindu-l uşurel pe Oliver de ceafă, că nu 
cumva să spună altceva. 

— Şi vrea el să devină cosar? Continua domnul cel bătrân 
cu întrebările. 


— Înălţimea Voastră, dacă l-am trimite cu de-a silă mâine 
să facă orice altă meserie, cu siguranţă că ar fugi înapoi, 
răspunse Bumble. 

— Iar omul acesta îi va fi stăpân. Domnule, vei avea cu 
siguranţă grijă de el, îl vei hrăni bine şi vei avea grijă să nu-i 
lipsească nimic, nu-i aşa? Întrebă domnul cel bătrân. 

— Păi io dacă spun o vorbă-i vorba, mormăi domnul 
Gamfield. 

— Nu eşti prea meşteşugit la vorba, omule, dar se vede 
treaba că eşti un om dintr-o bucată şi bun la suflet, spuse 
domnul cel bătrân, întorcându-şi ochelarii către cel care 
aştepta răsplată pentru Oliver şi pe chipul căruia se putea 
citi lesne cruzimea. Doar că magistratul era cam chior şi 
cam dus cu capul, aşa că nu-i puteai cere prea multe. 

— Aia zic şi io, dom'le, spuse domnul Gamfield aruncându-i 
o privire chiorâşa. 

— Da, da, prietene, n-am nici cea mai mică îndoială, 
răspunse domnul cel bătrân, în timp ce-şi punea şi mai bine 
ochelarii pe nas şi cauta călimara cu cerneală peste tot pe 
masă. 

Pentru Oliver acesta fu momentul de destin. Dacă 
nenorocita de călimara s-ar fi aflat exact acolo unde credea 
domnul cel bătrân că ar fi trebuit să fie, cu siguranţă că el 
şi-ar fi înmuiat până în ea şi ar fi semnat certificatul de 
ucenicie, iar Oliver ar fi părăsit imediat locul acela. Dar, 
întrucât ea se afla chiar sub nasul lui, se întâmplă că el să o 
caute peste tot pe birou şi să nu o găsească. În tot acest 
răstimp, îşi aruncă din întâmplare privirea la mutrişoara 
palidă şi îngrozită a lui Oliver Twist, care, în ciuda tuturor 
ocheadelor prevenitoare şi pline de înţeles şi a ciupiturilor 
domnului Bumble, se uită îngrozit şi speriat la fata 
respingătoare a viitorului lui stăpân. Chiar şi aşa cum era 
pe jumătate chior, magistratul remarcă totul. 

Domnul cel bătrân se întrerupse din ceea ce tocmai făcea, 
puse până pe birou şi se uită când la Oliver, când la domnul 


Limbkins, care tocmai lua o priză de tutun, arborând o 
figură veselă şi nonşalantă. 

— Măi, băieţel, spuse domnul cel bătrân aplecându-se 
peste birou. 

Auzindu-se strigat, Oliver tresări. Şi nici nu era de mirare, 
cuvintele care îi fuseseră adresate erau atât de blânde, 
încât avură darul să-l sperie, aşa că începu să tremure 
vizibil şi izbucni în lacrimi. 

— Măi, băieţel, spuse din nou domnul cel bătrân, de ce eşti 
tu atât de palid şi de speriat? Ce-i cu tine? Ce ţi s-a 
întâmplat? 

— Bumble, dă-te puţin mai încolo, spuse celălalt magistrat, 
punând ziarul deoparte şi aplecându-se peste birou, cu o 
expresie vădit interesată. Ei, şi acum, mai bâieţaş, ia spune 
tu deschis, ce te doare? 

Oliver căzu în genunchi şi, împreunându-şi mâinile, începu 
să se roage de cei doi să dea poruncă să-l ducă înapoi în 
cămăruţa lui întunecată, că mai bine ar fi murit de foame 
sau l-ar fi bătut, sau l-ar fi omorât decât să-l fi dat acestui 
om îngrozitor. 

— Bravo, spuse domnul Bumble, ridicându-şi mâinile şi 
ochii a prosternare, bravo! Oliver, tu eşti unul dintre cei mai 
prefăcuţi, mai vicleni şi mai neobrăzaţi orfani pe care i-am 
văzut vreodată. 

— Tu să taci, spuse al doilea domn bătrân când domnul 
Bumble începu să înşire la adjective. 

— Înălţimea Voastră, vă cer iertare, spuse domnul Bumble, 
neputând să-şi creadă urechilor ce auzise. Înălţimea 
Voastră a vorbit cu mine? 

— Da, cu tine şi mai ţine-ţi gura! 

De această dată, domnul Bumble chiar rămase cu gura 
căscată. Era de necrezut că unui epitrop să i se spună să-şi 
ţină gura. 

Domnul cel bătrân, cu ochelari cu ramă de băga, se uită la 
colegul lui şi dădu şi el aprobator din cap. 


— Noi nu vom semna aceste documente, spuse domnul cel 
bătrân, dând deoparte hârtiile. 

— Eu trag nădejde, reuşi domnul Limbkins să articuleze cu 
greu, eu trag nădejde că domnii magistrați aici de faţă nu 
se vor lăsa impresionați şi induşi în eroare de nişte cuvinte 
neghioabe spuse fără rost de un copil fără minte. 

— Nu magistraţii trebuie să-şi dea cu părerea asupra unei 
astfel de probleme, spuse tăios cel de-al doilea domn 
bătrân. Să duceţi băiatul înapoi la casa parobhiala şi să-l 
trataţi mai cu blândeţe, că are mare nevoie. 

În seara aceea, domnul cu jiletca albă a susţinut vehement 
nu numai că Oliver avea să sfârşească în ştreang, dar poate 
chiar şi schingiuit pe roata. Oarecum misterios, dar şi 
atotştiutor, domnul Bumble dădu din cap spunând că el 
chiar îşi dorea îndreptarea lui Oliver. La toate acestea, 
domnul Gamfield răspunse că el chiar ar fi vrut să-l ia pe 
băiat ca ucenic şi, deşi în majoritatea cazurilor el şi cu 
epitropul erau de aceeaşi părere, acum dorinţa lui părea să 
fie în totală opoziţie cu cea a epitropului. 

În dimineaţa următoare, oamenii aveau să afle din nou că 
Oliver Twist era pentru a doua oară „de închiriat” şi că cinci 
lire sterline erau oferite celui care l-ar fi luat în îngrijirea 
lui. 

Capitolul 4 

În care se arăta cum Oliver a căpătat o altă slujbă şi a 
putut în sfârşit să-şi facă intrarea în viaţa publică. 

Se ştie deja că în familiile cu mulţi copii se obişnuieşte ca 
fiul cel mai mare să fie făcut marinar din cauză că nu poate 
fi pus în posesia vreunei averi, a unui bun prin reversiune 
sau a vreunei scrisori de intenţie. locmai de aceea, consiliul 
parohial a hotărât să urmeze acest exemplu înţelept şi să-l 
îmbarce pe Oliver Twist pe un mic vas comercial, care urma 
să ajungă oriunde în lume, în alt port bun, dar, ce-i drept, 
cu reputaţie dubioasă. Cu toţii erau convinşi că acesta era 
cel mai bun lucru cu putinţă. Ori într-o seară căpitanul avea 
să-i tragă o mamă de bătaie soră cu moartea, ori îl trântea 


cumva cu capul de vreun drug de fier, de-i săreau creierii 
pe jos, ambele variante fiind foarte posibile şi preferate că 
metoda de corecție pentru cei de teapa lui. Cu cât membrii 
consiliului parohial discutau mai mult despre această 
posibilitate, cu atât mai atrăgător şi mai avantajos li se 
părea proiectul. Aşa că, în unanimitate, au ajuns la 
concluzia că singura modalitate de a face ceva pentru 
Oliver era aceea de a-l trimite cât mai repede pe mare. 

Sarcina de a cerceta cât mai amănunţit problema îi reveni 
domnului Bumble. Acesta trebuia să găsească un căpitan 
sau orice alt membru al echipajului care să aibă nevoie de 
un copil sărman că baiat-bun-la-toate la bord. Pe când se 
întorcea la casa parohiala de muncă pentru a informa 
consiliul despre rezultatele obţinute, se întâlni la poartă cu 
dricarul parohiei, domnul Sowerberry în persoană, un om 
înalt, sfrijit de uscat ce era, cu oase mari, cioturoase, 
îmbrăcat într-un costum negru, învechit, ros şi uzat, încălţat 
cu ciorapi negri cârpiţi mai peste tot şi nişte pantofi pe 
măsură. Aşa cum arată, nu i s-ar fi potrivit vreun zâmbet 
oarecare şi totuşi, în ciuda aspectului general, care desigur 
se dorea a fi profesional, ceva din el scotea la iveală o fire 
glumeaţă. Mergea cu paşi uşori, arborând o fată şugubeaţă 
şi, îndreptându-se către domnul Bumble, îi scutură mâna 
călduros. 

— Domnule Bumble, am luat deja măsurile celor două 
femei care au murit astă-noapte, spuse dricarul. 

— Ai să te îmbogăţeşti, domnule Sowerberry, spuse 
epitropul, băgându-şi degetul mare şi arătătorul în 
tabachera pe care i-o întinsese dricarul şi care, desigur, 
semăna cu un sicriu în miniatură. Îţi spun eu, domnule 
Sowerberry, ai să te îmbogăţeşti, repetă domnul Bumble 
bătându-l prieteneşte cu bastonul pe umăr. 

— Aşa crezi dumneata? Se miră dricarul, care s-ar fi 
încrezut şi nu prea în spusele epitropului. Consiliul parohial 
îmi fixează nişte preţuri foarte mici, domnule Bumble. 


— Ca şi sicriele, răspunse epitropul, care dădu să râdă 
doar atât cât îi permitea poziţia lui de persoană oficială. 

Auzind acest comentariu, domnul Sowerberry se puse pe 
râs şi râse destul, cu mare poftă. Păi de! Domnule Bumble, 
spuse el în cele din urmă, nu încape nici o îndoială că de 
când cu noul regim alimentar, şi sicriele sunt ceva mai 
înguste şi mai scurte decât erau înainte, dar acum ceva 
câştig trebuie să am şi eu, domnule Bumble. Ştiţi şi 
dumneavoastră că lemnul bine uscate scump, ca să nu mai 
vorbim de mânerele din fier, care vin tocmai din 
Birmingham, pe canal. 

— Ei şi dumneata acum, orice afacere are şi neajunsurile 
ei, spuse domnul Bumble, dar e clar că trebuie să fie şiun 
profit. 

— Bine-nţeles, bine-nţeles, răspunse dricarul, că dacă nu 
obţin un profit oricât de mic de la un articol sau de la altul, 
atunci de ce mai fac afacerea, înţelegi dumneata? Hi! Hi! 
Hi! 

— Exact aşa cum spui, fu de acord domnul Bumble. 

— Deşi trebuie să-ţi spun, continua dricarul, reluându-şi 
firul ideilor întrerupte de epitrop, deci repet, trebuie să-ţi 
spun, domnule Bumble, că mă mai lupt şi cu unele mari 
neajunsuri. 

De exemplu, ştii dumneata că oamenii graşi se duc cei 
dintâi pe lumea cealaltă? La fel se întâmplă şi cu cei care au 
dus-o bine şi şi-au plătit dările toată viaţa lor. Când ajung la 
azil, ei sunt primii care pleacă dintre noi. Şi apoi să-ţi mai 
spun eu ceva, domnule Bumble, trei-patru inci în plus în 
calculaţie chiar fac o gaură în profit, mai ales atunci când ai 
în grijă o familie întreagă. 

În timp ce domnul Sowerberry spunea aceste lucruri cu 
indignarea prostului, domnul Bumble se temea că nu cumva 
de aici să se işte cine ştie ce lucru ce ar fi dăunat imaginii 
onorabile a parohiei, de aceea se şi grăbi să schimbe 
subiectul. Şi cum Oliver Twist era subiectul cel mai fierbinte 


şi care i se învârtea mereu în minte, se gândi că ar fi mai 
bine să aducă vorba despre el. 

— Apropo, spuse domnul Bumble, ţi se întâmplă cumva să 
cunoşti pe cineva care ar avea nevoie de un băiat bun la 
toate? Un ucenic al parohiei, care acum e ca o adevărată 
piatră de moară, ca să zic aşa, ce atârna de gâtul parohiei? 
Un adevărat chilipir, domnule Sowerberry, chiar un 
adevărat chilipir! Şi pe când spunea toate acestea, domnul 
Bumble îşi ridică bastonul înspre afişul de deasupra capului 
lui şi bătu cu el de trei ori în cuvintele „cinci lire sterline”, 
ce fuseseră scrise cu litere de-o şchioapă. 

— Măi să fie, spuse dricarul, apucându-l pe domnul 
Bumble de reverul hainei, brodat cu auriu. Exact asta voiam 
să discut şi eu cu dumneata. Vai, Doamne, dar cum de nu 
am apucat să văd nasturele acesta atât de elegant, domnule 
Bumble? Chiar nu l-am văzut niciodată până acum. 

— Da, e frumos, spuse epitropul, uitându-se cu mândrie în 
josul hainei la toţi nasturii de alamă care i-o înfrumuseţau şi 
mai mult. Desenul de pe ei corespunde exact cu cel de pe 
ştampila parohiei - bunul samaritean care l-a vindecat pe 
omul bolnav şi lovit. Mi i-au dat în dar în ajunul Anului Nou 
membrii consiliului parohial. Îmi amintesc că i-am pus 
pentru prima oară atunci când am fost la anchetă 
negustorului aceluia scăpătat, care a murit la miez de 
noapte în pragul uşii. 

— Îmi amintesc, spuse dricarul. Dacă ţin minte bine, juraţii 
l-au declarat „mort din cauza frigului şi a lipsei celor 
necesare vieţii”. 

Domnul Bumble dădu afirmativ din cap. 

— Cred că a fost chiar un verdict cu totul şi cu totul 
special, spuse dricarul, pentru că ei au mai adăugat şi alte 
cuvinte, cum că „dacă gardianul de serviciu ar fi...” 

— Eh, prostii! Îl întrerupse epitropul. Dacă membrii 
consiliului parohial s-ar potrivi să asculte la toate nebuniile 
juraţilor, nimeni n-ar mai şti ce să creadă în cele din urmă. 

— Adevărat zici, spuse dricarul, chiar nimeni n-ar mai şti. 


— Şi juraţii ăştia, spuse domnul Bumble, strângând în 
mână mânerul bastonului, aşa cum făcea de fiecare dată 
când îl apucau furiile pe câte cineva, juraţii ăştia - nişte 
bădărani, nişte nenorociţi, nişte ticăloşi. 

— Da, aşa sunt, recunoscu şi dricarul. 

— Nu au nici cea mai mică noţiune de filosofie sau de 
economie politică, spuse epitropul, pocnind din degete cu 
dispreţ. 

— Da, da, nu au nici cea mai mică noţiune, fu de acord şi 
dricarul. 

— Nu-ţi dai seama cât îi dispreţuiesc eu de mult, spuse 
epitropul, înroşindu-se la faţă. 

— Şi eu, îi cânta în strună şi dricarul. 

— Ce mi-aş mai dori eu să-i am sub control la casa 
parohiala doar o săptămână sau poate maximum două! 
Spuse epitropul. l-aş pune eu cu botul pe labe cu 
regulamentul şi regimul nostru de la consiliu. 

— Lasă-i în plată Domnului, răspunse dricarul. Şi zicând 
acestea, zâmbi aprobator, ca să mai calmeze furia 
clocotitoare a înaltului slujbaş parohial. 

Domnul Bumble îşi ridică pălăria lui în formă de tricorn, 
lua o batistă din ea, îşi şterse transpiraţia de pe faţă, îşi 
puse din nou mai bine pălăria pe cap şi, întorcându-se către 
dricar, îi spuse calm: 

— Şi cu băiatul acela, ce-i? 

— Oh, da, răspunse dricarul, ştiţi, domnule Bumble, eu 
cam plătesc o grămadă de bani ca să ajut săracii. 

— Hm! Spuse domnul Bumble. Şi ce-i cu asta? 

— Păi, răspunse dricarul, m-am gândit că dacă tot le 
plătesc atâta, pot să-mi mai trag şi eu un câştig de pe urma 
lor, nu-i aşa? Domnule Bumble, drept pentru care mă cam 
socotesc să-l iau pe băiat la mine. 

Domnul Bumble îl luă pe dricar de braţ şi-l conduse în 
clădire. Acolo, dricarul stătu de vorbă preţ de cinci minute 
cu membrii consiliului parohial. S-a luat hotărârea că, 
mergând pe principiul „văzut, plăcut”, Oliver să plece la el 


chiar în acea seară şi să-i fie ucenic din partea parohiei. 
Dacă după un timp nu prea mare stăpânul se arătă 
mulţumit de muncă băiatului, fără ca să-i dea prea mult de 
mâncare, atunci putea să-l ţină vreo câţiva ani şi să se 
slujească de el aşa cum ar fi socotit el. 

Micuţul Oliver fu adus în fata „domnilor” chiar în acea 
seară. Fu informat că avea să plece de îndată şi că munca 
lui urma să fie aceea de baiat-bun-la-toate la un meşter 
dricar. Dacă se mai plângea iar de situaţia lui sau dacă se 
mai întorcea vreodată la parohie, cu siguranţă că ei l-ar fi 
trimis pe mare, ca să-l înece căpitanul sau să-l dea cu capul 
de ceva, după cum era cazul. Doar că el s-a arătat atât de 
puţin emoţionat, încât toţi membrii consiliului parohial, la 
unison, au spus că Oliver este o mare puşlama nesimţita şi i- 
au dat poruncă domnului Bumble să-l scoată de acolo 
imediat. 

Însă de această dată membrii consiliului parohial nu aveau 
dreptate. Pentru ei era foarte normal să fie îngroziţi şi 
indignaţi atunci când cineva nu dădea dovadă de cel mai 
mic respect, aşa cum se întâmplase acum. Adevărul era că 
în loc să fie nesimţitor, Oliver era prea sensibil şi dacă părea 
insensibil, acest lucru se datora numai unui tratament 
brutal şi abuziv care-i fusese administrat până atunci. Aşa 
că tăcu şi ascultă ce i se pregătea. Îşi luă bocceluţa cu 
lucruşoarele lui în mâna - nici nu-i era prea greu să o care, 
pentru că totul nu avea decât dimensiunea unui pacheţel - 
îşi trase şepcuţa pe ochi şi, agăţându-se din nou de mâneca 
hainei domnului Bumble, se lăsă condus de onorabilul 
slujbaş către noul lui loc de suferinţă. 

O vreme, domnul Bumble îl trase pe Oliver după el, fără ca 
să-i dea nici cea mai mică atenţie. Epitropul mergea foarte 
ţanţoş, aşa cum îi stă bine unui epitrop adevărat şi, fiindcă 
vântul bătea destul de tare, micuțul Oliver era mai tot 
timpul acoperit de pulpanele descheiate ale hainei 
domnului Bumble, care dezvăluiau, spre marea lui mândrie, 
o vestă umflată de la piept până la burtă şi nişte pantaloni 


bufanţi de catifea de culoare bej. Se apropiau de casă. 
Atunci domnul Bumble îşi aminti şi privi în jos blând şi 
protector, ca să-l cerceteze o clipă pe băiat şi să vadă dacă 
era aşa cum trebuie pentru inspecția noului lui stăpân. 

— Oliver! Spuse domnul Bumble. 

— Da, domnule Bumble, răspunse Oliver încet, cu o voce 
tremurândă. 

— Ridică-ţi şapca aia şi ţine capul sus. 

Oliver făcu întocmai cum i se spusese. Se uită în sus la 
omul care-l conducea, îşi trecu dosul palmei peste ochi şi 
simţi o lacrimă. Domnul Bumble îl fixă stăruitor şi aspru. 
Lacrimă începu să i se rostogolească pe obraz. Şi imediat 
începu să-i mai curgă una şi încă una. Copilul încerca din 
răsputeri să se abţină, dar nu reuşea. Retrăgându-şi 
cealaltă mână din cea a domnului Bumble, îşi acoperi faţa 
cu amândouă şi plânse de-i ţâşniră lacrimile printre 
degetele lui slăbănoage şi osoase, innodandu-i-se în final în 
barbă. 

— Deci din asta-mi eşti! Exclamă domnul Bumble, oprindu- 
se puţin şi aruncându-i o căutătură piezişă, deci din asta-mi 
eşti! Oliver, tu eşti cel mai nerecunoscător şi mai rău copil 
pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea. Eşti... 

— Nu, nu, domnule, vă rog! Vorbi Oliver cu suspine, 
agăţându-se cu toată puterea lui de mâna care ridicase 
bastonul pe care şi el îl cunoştea atât de bine. Nu, nu, 
domnule, vă rog, am să fiu cuminte, vă promit eu că am să 
fiu cuminte! Sunt şi eu mic, domnule, şi atât de... Atât de... 

— Atât de cum? Îl întrebă domnul Bumble uluit. 

— Atât de singur, domnule! Atât de singur! Hohoti copilul. 
Şi toţi mă urăsc. Of, domnule, vă rog, nu mă urâţi şi 
dumneavoastră! Şi începu să se bată cu pumnii lui mici în 
piept şi să-l privească a implorare cu ochii plini de lacrimi. 

Pentru câteva clipe, uluit, domnul Bumble se uită la Oliver, 
care cerşea milă şi arata fără să vrea cât este de neajutorat, 
încerca să bâiguie un cuvânt şi, după ce reuşi doar să mai 
îngaime ceva despre tusea lui sâcâitoare, îl rugă pe Oliver 


să se şteargă la ochi şi să devină acelaşi băieţel cuminte pe 
care-l cunoştea el. Apoi, luându-l din nou de mână, merseră 
mai departe în linişte. 

Când domnul Bumble îşi făcu intrarea, dricarul tocmai 
trăsese obloanele la prăvălie şi-şi trecea cifrele în 
catastifele lui, la lumina palidă a unei lumânări chioare. 

— Aha, zise dricarul, ridicându-şi ochii din terfeloage şi 
oprindu-se chiar în mijlocul cuvântului. Dumneata eşti, 
domnule Bumble? 

— Chiar eu în carne şi oase, domnule Sowerberry, 
răspunse epitropul. Şi uite, l-am adus şi pe băiat. 

Oliver făcu o plecăciune. 

— Aşa, deci, ăsta-i băiatul, spuse dricarul ridicând 
lumânarea ca să-l vadă mai bine pe Oliver. Dragă doamnă 
Sowerberry, vrei să vii puţin? 

Doamna Sowerberry ieşi pe data dintr-o cămăruţă din 
spatele prăvăliei. Era o femeie cu o fată ca de scorpie, 
micuță de statură şi foarte slabă, de parcă era intrată la 
apă. 

— Draga mea, spuse domnul Sowerberry cu toată 
politeţea de care era el în stare, acesta-i băiatul de la casa 
de muncă a parohiei, ţi-am spus de el. Oliver mai făcu o 
plecăciune. 

— Vai de mine, spuse soţia dricarului, da' tare-i mic! 

— Da, e cam micuţ - răspunse domnul Bumble şi se uită 
apoi la Oliver ca şi cum ar fi fost greşeala lui că nu era puţin 
mai mare - e cam micuţ, nu zic, dar va creşte, doamna 
Sowerberry, va creşte. 

— Ei, da, sigur că va mai creşte, răspunse doamna cu 
ţâfnă, dar pe mâncarea şi pe băutura noastră. Eu chiar nu 
prea înţeleg la ce sunt folositori copiii ăştia din parohie, 
chiar deloc. Costă mult mai mult decât produc. Dar eu nu 
mai spun nimic, toţi bărbaţii pretind că ştiu ei mai bine... 
Hai, gata, şterge-o jos la bucătărie, mai sac de oase într-o 
piele! Şi zicând astea, soţia dricarului deschise o uşa 
laterală şi-l îmbrânci pe Oliver pe o scară cu trepte abrupte, 


într-un fel de pivniţă sau beci întunecos pentru cărbuni, cu 
pereţi din piatră umedă. Înaintea băiatului se afla aşa-zisa 
„bucătărie”. Aici zări o fată şleampătă şi tare murdară, cu 

nişte papuci scâlciaţi şi nişte ciorapi albaştri de lână, rupţi. 

— Charlotte, strigă doamna Sowerberry, care venea în 
urma lui Oliver, dă-i băiatului ăstuia resturile alea reci de 
mâncare, care erau pentru Trip. Dacă tot n-a venit acasă de 
azi dimineaţă, dă-i-le lui! Nu prea cred eu că el n-o să se 
înghesuie să le mănânce, ce zici, mai băieţaş? 

Auzind de cuvintele carne şi mâncare, Oliver făcu ochii 
mari şi, tremurând de foame şi de poftă, dădu din cap că 
nu. Îi puseră în faţă o farfurie plină cu resturi. 

Aş vrea şi eu să văd pe vreunul din acei filosofi cu sângele 
ca gheaţa şi inima ca piatra, să tui şi ghiftuiţi, care tot ce 
bagă în burdihanul lor - carne şi vin - se preface în fiere, 
cam ce-ar fi zis dacă l-ar fi văzut pe Oliver Twist cum s-a 
repezit să înghită de-a valma bucăţile acelea scârboase de 
carne, pe care nici câinele nu voise să le mănânce. Aş fi vrut 
să vadă cât de hulpav rupea Oliver din bucăţi şi cu ce pofta 
le mânca! Nu mi-aş dori decât să-l pot vedea pe acel filosof 
mâncând acelaşi fel de mâncare pe care o înghiţea acum 
Oliver cu o aviditate şi o poftă de lup. 

— Ei, ai terminat? Întrebă soţia dricarului după ce Oliver 
îşi sfârşi mâncarea. Il urmărise îngrozită şi în tăcere. Nu se 
gândea decât la ce-o aştepta în viitor. Se vede treaba că 
băiatul ăsta mânca tare mult. 

Oliver linsese totul, aşa că răspunse afirmativ. 

— Aşa. Acum hai cu mine sus, spuse doamna Sowerberry 
luând cu ea un sfeşnic soios şi afumat, care de-abia lumina. 
De acum încolo patul tău va fi aici, sub tejghea. Cred că nu 
ţi-e frică să dormi printre sicrie? Oricum n-are nici o 
importanţă, tot n-ai unde dormi în altă parte. Hai, gata, că 
doar n-am să stau toată noaptea aici lângă tine! 

Fără să mai stea pe gânduri, Oliver îşi urma supus nouă 
stăpâna. 


Capitolul 5 în care Oliver îşi face prieteni noi şi în care, 
ducându-se la o înmormântare pentru prima dată în viaţa 
lui, îşi face o idee nu prea strălucită despre afacerea 
stăpânului său. 

Rămas singur în prăvălie, Oliver puse sfeşnicul pe un banc 
de lucru şi privi de jur-împrejur speriat şi îngrozit, aşa cum 
ar fi făcut şi alţii mai mari în locul lui. În mijlocul încăperii 
era un sicriu neterminat, ce stătea pe nişte picioare negre 
de lemn în formă de capră. Totul în jur era întunecat, 
sumbru şi mirosea a moarte. Îl treceau fiori pe şira spinării 
ori de câte ori ochii lui se opreau asupra acestui obiect 
sinistru din care se aştepta în fiecare clipă să vadă vreo 
arătare înspăimântătoare care s-ar fi ridicat şi l-ar fi speriat 
foarte tare. Rezemate de perete, stăteau perfect aliniate 
nişte bucăţi din lemn de ulm, tăiate exact la dimensiune. În 
lumina ele păreau a fi nişte stafii uriaşe cu mâinile vârâte în 
buzunarele nădragilor. Peste tot pe podea erau numai 
capace de sicrie, aşchii din lemn de ulm, cuie cu capete 
strălucitoare, precum şi bucăţi de cârpa neagră. Pe 
peretele din spatele tejghelei se putea vedea o scenă cu doi 
ciocli, care erau îmbrăcaţi cu nişte haine cu gulere foarte 
scrobite. Ei aşteptau în faţa unei porţi un dric tras de patru 
cai negri. Aerul din prăvălie era închis şi irespirabil, totul în 
jur părând că miroase a mort. Chiar şi locul acela mic de 
sub tejghea, în care stăpâna lui îi pusese amărâtă aceea de 
saltea, semăna perfect cu un mormânt. 

Acestea nu erau singurele detalii care să-l sperie pe Oliver. 
Era singur într-un loc de groază, iar noi ştim cu toţii cât de 
înfricoşaţi şi de speriaţi putem fi într-o astfel de situaţie, 
chiar atunci când ne simţim foarte tari pe poziţie. Băiatul 
nu avea prieteni de care să-i pese, dar nici altora nu le pasă 
de el. De cine să regrete că s-a despărţit? Nu păstra în 
inima nici un chip iubit sau pe care să-l aibă aievea în faţa 
ochilor. Cu toate acestea avea o inimă tare grea. Şi, 
strecurându-se în culcuşul acela îngust, care ar fi putut 
foarte bine să-i fie sicriu şi în care s-ar fi întins ca să-şi 


doarmă în linişte somnul de veci în cimitirul cu iarba înaltă 
şi uşor unduitoare deasupra capului, se gândi la dangătul 
grav al vechiului clopot al bisericii care să-i aline somnul. 

Se trezi a doua zi dis-de-dimineaţă, auzind pe cineva care 
dădea tare cu piciorul în uşa prăvăliei; încerca să se 
îmbrace la repezeală, dar cel de afară mai dădu furios încă 
vreo douăzeci şi cinci de picioare în uşă. Pe când dezlega 
lanţul, loviturile în usa încetară şi o voce ca de tunet se făcu 
auzită. 

— Deschide, n-auzi? Strigă puternic vocea celui care 
dăduse cu picioarele în uşă. 

— Da, da, imediat, domnule, răspunse Oliver desfăcând 
lanţul şi învârtind cheia în broască. 

— Eu cred că tu oi fi noul ucenic, spuse vocea prin gaura 
cheii. 

— Da, domnule, răspunse Oliver. 

— Şi câţi ani ai? Întrebă iar vocea. 

— Zece, domnule, răspunse Oliver. 

— Atunci să vezi tu ce chelfăneala îţi trag când intru, spuse 
vocea. Numa' stai să vezi. Şi, promițând acestea, vocea 
aceea, nevăzută încă, începu să fluiere. 

Prea de multe ori fusese Oliver supus la un astfel de 
tratament ca să se mai îndoiască de faptul că posesorul 
vocii, oricine ar fi fost el, s-ar fi răzgândit într-un mod 
onorabil. Deci, cu mâinile tremurând ca vargă, trase 
zăvorul şi deschise uşa. 

Pentru câteva secunde, Oliver privi în susul, în josul străzii 
şi peste drum, fiind convins că necunoscutul care-l 
ameninţase prin gaura cheii se îndepărtase câţiva paşi ca să 
se mai încălzească. Nu văzu pe nimeni, decât pe un băiat de 
pripas, ce stătea pe o bornă în faţa casei mâncând lacom o 
felie de pâine cu unt, pe care o tăia cu un briceag în 
bucățele mai mici ca să-i intre mai uşor în gură. 

— Mă scuzaţi de îndrăzneală, domnule, spuse Oliver în 
cele din urmă, văzând clar că nu era nimeni prin preajmă, 
dumneavoastră aţi bătut la uşă? 


— N-am bătut, am dat cu piciorul, spuse celălalt. 

— Vreţi să cumpăraţi un sicriu, domnule? Întrebă Oliver cu 
naivitate. 

Auzind întrebarea, băiatul se uită fioros la Oliver şi-i spuse 
că probabil el va fi acela care va avea nevoie de un sicriu în 
foarte scurtă vreme, de-şi permitea să facă astfel de glume 
nesărate cu superiorii lui. 

— A, da' tu nici nu cred că ştii cam cine-s io. Ai început să 
munceşti pe aici? Continua băiatul de pripas coborând 
ţanţoş din înaltul bornei din piatră. 

— Nu, domnule, chiar nu ştiu. 

— Eu sunt domnul Noah Claypole, spuse băiatul de pripas, 
iar tu eşti, desigur, subalternul meu. Hai, da repejor 
obloanele jos, puturos şi ticălos ce eşti! 

Şi cu aceasta, domnul Claypole îi trase un şut în fund lui 
Oliver şi-şi făcu intrarea în prăvălie cu un aer extrem de 
măreț şi de pompos. E greu totuşi să-ţi imaginezi cum un 
vlâjgan greoi ca asta, cu capul mare, ochii mici şi pe 
deasupra îmbrăcat cu haine vechi ar putea avea vreun aer 
demn. Ca să nu mai vorbim şi de anumite detalii de atracţie 
personală, cum ar fi un nas roşu ca un ardei şi nişte 
pantaloni foarte strâmţi şi galbeni. 

Atunci Oliver începu să dea obloanele jos şi, străduindu-se 
din răsputeri că să ducă unul din obloane într-o curticică 
din dosul casei unde erau ţinute în timpul zilei, se poticni 
sub greutatea acestuia şi sparse un ochi de geam. Noah îl 
privea chiar grațios, consolându-l cu asigurarea că avea s-o 
încaseze, după care se hotărî să-i dea o mână de ajutor. 
Imediat cobori domnul Sowerberry, urmat de doamna 
Sowerberry, iar Oliver, care deja o încasase bine, veni şi el 
după tânărul domn Noah să ia micul dejun. 

— Noah, vino aici lângă foc, spuse Charlotte. Din ce-a 
rămas de la micul dejun al stăpânului ţi-am păstrat o bucată 
bună de slănină. Oliver, închide uşa după domnul Noah şi 
ia-ţi resturile pe care ţi le-am lăsat pe capacul coşului de 
pâine. la-ţi şi ceaiul, du-te cu el la coş şi bea-l acolo, dar 


grăbeşte-te că stăpânii te aşteaptă să te duci tu la prăvălie 
şi să ai grijă de ea. Auzi? 

— Ca să vezi, dom'le „Casă de muncă a parohiei”, spuse 
Noah Claypole că pentru sine. 

— Bătu-te-ar norocul să te bată, Noah, tare-ţi mai place să 
glumeşti. Lasă băiatul în pace, spuse Charlotte. 

— Cum adică să-l las în pace, spuse Noah. Dacă-i vorba pe 
aşa, apăi chiar că toţi îl lăsa-n pace. Nici taică-său şi nici 
maică-sa nu s-au băgat deloc în problemele lui. Şi în 
general toată lumea îl cam lasa în pace. Nu-i aşa, Charlotte? 
Hi! Hi! Hi! 

— Oh, ca ciudat mai eşti şi tu, spuse Charlotte, râzând cu 
gura până la urechi, în timp ce Noah râdea la fel. După ce 
se mai potoliră din hahait, se uitară cu un dispreţ total la 
bietul Oliver, aşa cum stătea el şi tremura de frig pe o ladă 
din colţul cel mai îngheţat al încăperii şi mâncă din bucăţile 
acelea de pâine rece şi veche care-i fuseseră păstrate în 
mod special. 

O fi fost Noah un băiat de pripas, dar nici într-un caz nu 
era un băiat orfan de la azilul parohiei. Era al cuiva, îşi 
cunoştea neamurile şi avea părinţi, care locuiau pe undeva, 
prin apropiere. Maică-sa era spălătoreasa cu ziua, iar taică- 
său fusese un soldat beţivan, care acum nu mai era în 
armată pentru că avea un picior de lemn şi o pensie zilnică 
de puţin mai mult de doi penny şi jumătate. Toţi băieţii din 
prăvăliile de prin jur îi găseau mereu lui Noah câte o 
poreclă şi-l strigau pe stradă în gura mare cu tot soiul de 
apelative demne de dispreţ, cum ar fi „piele lungă”, 
„sărăcie” şi alte porecle similare cu acestea. lar Noah tăcea 
şi rabda fără să zică nimic. Dar acum, că destinul îi scosese 
în cale un copil orfan, pe care toţi îl priveau şi-l dispreţuiau, 
bineanteles că-i venise şi lui în sfârşit rândul să râdă de 
cineva. Şi slava Domnului, subiectul avea să fie de durată! 
Aşa ne putem da seama cât de minunat poate fi uneori 
caracterul oamenilor şi cât de egal se pot dezvolta calităţile 


atât la cel mai desăvârşit lord, cât şi la cel mai de pe urma 
băiat de pripas. 

Oliver era în slujba dricarului cam de trei sau patru 
săptămâni. Prăvălia era închisă, iar în cameră mică din 
spate domnul şi doamna Sowerberry îşi luau liniştiţi masa 
de seara. După mai multe priviri insistente şi pline de 
respect îndreptate către soţia lui, domnul Sowerberry 
spuse: 

— Draga mea..., ar fi vrut el să spună mai mult, dar 
doamna Sowerberry îşi ridică ochii din farfurie şi-l privi de 
sus, ameninţător chiar. Domnului Sowerberry i se opriră pe 
loc vorbele în gât. 

— Ei, ce vrei, spune, i-o tăie doamna Sowerberry scurt. 

— Nimic, draga mea, nimic, spuse domnul Sowerberry. 

— Of, că prost mai eşti! Spuse doamna Sowerberry. 

— Draga mea, te rog iartă-mă, spuse umil domnul 
Sowerberry, credeam că nu vrei să-ţi tulbur masă. Voiam 
doar să-ţi spun... 

— la mai lasă-mă-n pace cu prostiile tale! Îl repezi ea. 
Dacă eu tot sunt nimeni, te rog nici să nu-mi spui. Numă 
baga pe mine în secretele tale. Şi pe când îi spunea toate 
acestea se puse pe un râs isteric, care nu prevestea nimic 
de bine, ci doar ceartă la cuțite. 

— Dar, draga mea, eu voiam doar să-ţi cer un sfat, 
continua domnul Sowerberry. 

— Nu, nu, pe mine să nu mă-ntrebi, îi răspunse sec 
doamna Sowerberry. Du-te şi-ntreaba pe cine vrei tu! 
Rostind aceste cuvinte începu din nou să râdă isteric. Fiori 
reci de spaimă trecură pe şira spinării domnului 
Sowerberry. Un astfel de lucru se întâmplă destul de des în 
familii şi are efectul scontat: l-a adus pe domnul 
Sowerberry în situaţia de a o implora pur şi simplu pe 
doamna Sowerberry, care era teribil de curioasă, să-l lase 
să spună ce avea de spus. Şi, după o ceartă de vreo trei 
sferturi de oră, i s-a acordat cu multă graţie permisiunea de 
a vorbi. 


— Draga mea, voiam doar să-ţi vorbesc despre tânărul 
Twist, spuse domnul Sowerberry. E un băiat cu adevărat 
chipeş. 

— Păi cred şi eu, la cât mănâncă, puncta imediat doamnă. 

— Are o expresie tare melancolică, draga mea, spuse 
precaut domnul Sowerberry, ceea ce-i da un aer destul de 
interesant. Nu crezi c-ar da bine că bocitor, iubita mea? 

Uluită, doamna Soweberry ridică din nou ochii din 
farfurie. Domnul Sowerberry observă imediat expresia feţei 
soţiei lui şi continuă fără să-i mai lase timp să mai spună 
ceva: 

— Draga mea, nu vreau să spun un bocitor în adevăratul 
sens al cuvântului, ci doar pentru copii. Ar fi o idee şi ceva 
inedit să avem un bocitor pentru copii, nu-i aşa, draga mea? 
Gândegşte-te ce efect ar avea! 

Doamna Sowerberry, care era o femeie de mult bun gust 
în materie de dricarie, a fost de-a dreptul şocată de 
originalitatea acestei idei. Cum însă nu prea voia să-şi 
compromită buna ei imagine în acest sens, se prefăcu 
interesată, întrebând pe un ton tăios de ce soţul ei nu 
avusese o asemenea idee mai înainte. Domnul Sowerberry 
înţelese clar că acesta era un răspuns afirmativ la 
propunerea lui. Prin urmare, s-a hotărât imediat că Oliver 
să fie iniţiat în tainele acestei meserii şi deci să-şi însoţească 
stăpânul la cea dintâi ocazie ce avea să se ivească. 

N-a durat prea mult şi iată că prilejul s-a ivit. A doua zi 
dimineaţă, la o jumătate de oră după micul-dejun, domnul 
Bumble îşi făcu apariţia în prăvălie şi, sprijinindu-şi 
bastonul de tejghea, scoase din buzunar carneţelul cu 
coperte din piele, rupse o bucăţică de hârtie şi i-o întinse 
domnului Sowerberry. 

— Aha! Spuse dricarul aruncându-şi privirea vesel peste 
notiţa, o nouă comandă de sicriu, nu? 

— Da, mai întâi de sicriu şi apoi pentru o înmormântare ce 
va fi plătită de parohie, răspunse domnul Bumble, 


închizându-şi cu grijă carneţelul, care era la fel de burduşit 
ca şi el. 

— Bayton? Citi întrebător dricarul, plimbându-şi privirea 
de pe hârtie spre domnul Bumble, n-am mai auzit de 
numele acesta până acum. 

Dând din cap, Bumble răspunse: 

— Oameni căpoşi, domnule Sowerberry, foarte căpoşi şi 
foarte mândri, aş zice eu, domnule. 

— Mândri, hai! Exclamă domnul Strowerberry zâmbind 
dispreţuitor, ei, hai că-i prea de tot. 

— Te doare capul, domnule Sowerberry, răspunse domnul 
Bumble. 

— Da, aşa e, fu de acord şi dricarul. 

— Până noaptea trecută nici noi n-am auzit de familia 
aceasta - spuse epitropul - şi poate că nici atunci nu am fi 
auzit de ei, dacă n-ar fi fost acea vecină care stă în aceeaşi 
casă cu ei şi care a cerut consiliului parohial să trimită 
medicul parohiei să consulte o femeie care era foarte 
bolnavă. Medicul nu era acolo, că plecase la masă. Atunci, 
asistentul lui (care-i un băiat tare deştept) i-a trimis cu de la 
sine putere nişte medicamente pe care le-a pus într-o cutie 
de cremă neagră de ghete. 

— Ei, asta da promptitudine, spuse dricarul. 

— Da, da, promptitudine, fu de acord şi epitropul. Ei, dar 
acum să vezi urmărea. Ce crezi c-au făcut nătângii aceia, 
domnule? Stai să vezi! Soţul i-a trimis vorbă băiatului că 
pastilele nu-s bune pentru boala nevestei lui, prin urmare 
ea nu trebuia să le ia. Soţia a spus la fel, că nu le ia. 
Medicamente bune, tari, dintr-alea puternice, care au fost 
administrate acum o săptămână cu mare succes la doi 
muncitori irlandezi şi la un cărbunar. 1 le-a trimis gratuit cu 
cutie cu tot, iar soţul trimite vorbă că nevastă-sa n-o să le ia, 
auzi tu, domnule! 

Şi pentru că domnul Bumble se tot enerva, amintindu-şi de 
tot ce se întâmplase, izbi puternic cu bastonul în tejghea, 
făcându-se roşu ca racul de nervi. 


— Ca să vezi, spuse şi dricarul, eu aşa ceva n-am mai văzut 
în viaţa mea. 

— Nici eu, domnule, întări epitropul. Nu, nu. Şi cred că 
nimeni n-a văzut. Dar acum ea a murit şi trebuie s-o 
îngropăm. lar instrucţiunile spun: cu cât mai repede, cu 
atât mai bine. 

Acestea fiind spuse, domnul Bumble îşi puse greşit 
tricornul pe cap şi ieşi în grabă din prăvălie. 

— De ce-o fi fost aşa de supărat, Oliver? A uitat să întrebe 
chiar şi de tine! Spuse domnul Sowerberry, uitându-se lung 
după epitrop, care se îndepărta pe stradă. 

— Da, domnule, răspunse Oliver, care se ascunsese cu 
grijă de ochii epitropului şi care tremura ca varga doar la 
auzul vocii domnului Bumble. Cu toate acestea nu avea 
nevoie să se retragă din faţa ochilor domnului Bumble. 
Pentru epitrop, predicția domnului cu jiletca albă era încă 
vie în minte, aşa că dacă dricarul tot îl luase pe Oliver de 
probă, era mai bine să ocolească subiectul, până la 
împlinirea celor şapte ani, evitând astfel pericolul de a-l 
returna parohiei înainte de terminarea contractului. 

— Deci, spuse domnul Sowerberry în cele din urmă, 
punându-şi pălăria pe cap, cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. Noah, să ai grijă de prăvălie! Iar tu, Oliver, pune-ţi 
şapca pe cap şi hai cu mine! Oliver se supuse şi-şi urma 
stăpânul la treabă. 

Merseră pe jos o bună bucată de vreme, prin partea cea 
mai aglomerată şi mai locuită a oraşului. Apoi, o luară pe o 
stradă foarte îngustă, cea mai murdară şi mai sordidă prin 
care trecuseră vreodată. La un moment dat s-au oprit să 
caute locul unde trebuiau să ajungă. De o parte şi de alta 
erau nişte hardughii de case înalte şi vechi, locuite de 
oameni foarte săraci. Pe dinafară erau toate în paragină, iar 
puţinii oameni, murdari şi ei, care treceau pe acolo, bărbaţi 
şi femei, se strecurau cocoşaţi pe lângă ziduri, cu braţele 
încrucişate. Fuseseră multe prăvălii la stradă, dar acum ele 
erau închise, abandonate, dărăpănate şi jalnice. Oamenii 


locuiau în încăperile de la etaj. Unele case, ce erau nesigure 
din cauza subrezeniei şi a stării avansate de degradare, 
erau proptite cu bârne groase pentru că pereţii să nu cadă 
în stradă. Grinzile uriaşe din lemn propteau zidurile, fiind 
bine înfipte în pământ, dar chiar şi aceste clădiri crăpate 
asemenea unei plase de păianjen păreau a fi alese de 
vagabonzii care mişună noaptea în căutarea unei uşi şi a 
unei ferestre, care să permită unui trup omenesc să se 
strecoare înăuntru. Apa din canal băltea nemişcată, 
murdară şi urât mirositoare. Ca să nu mai vorbim de 
şobolanii care intraseră în putrefacție în apa asta clocită şi 
care arătau înspăimântător după ce muriseră de foame. 

Oliver şi stăpânul lui s-au oprit în faţa uşii. Nu avea nici 
ciocănel şi nici lanţ de care să tragi clopoţelul, aşa că 
bâjbâind prin coridorul întunecat şi îndemnându-l să ţină 
aproape de el ca să nu se sperie, dricarul a urcat şi a tot 
urcat scările până la primul etaj. Lovindu-se din întâmplare 
de o uşă, ciocăni cu degetul în ea. 

O fetiţă în vârstă de treisprezece sau paisprezece ani îi 
deschise uşa. Dricarului nu-i trebui prea mult ca să vadă ce 
era în cameră şi că acela era exact locul unde trebuia el să 
ajungă. Păşi înăuntru cu Oliver după el. 

Deşi focul nu ardea, un bărbat se tot aplecă peste soba 
goală. Lângă el o baborniţă îşi trăsese un scăunel şi stătea 
şi ea lângă vatră aceea rece. În celălalt colţ al camerei, 
îngrămădiţi unii în alţii, erau nişte copii soioşi şi îmbrăcaţi 
în haine zdrenţuite. În faţa uşii, într-un fel de nişă a zidului, 
zăcea pe jos ceva acoperit cu o pătură veche. Privind într- 
acolo, Oliver se înfioră şi involuntar se lipi de stăpânul lui, 
căci deşi grămadă aceea era acoperită, ştia şi el că acolo 
era un mort. 

Bărbatul avea o fată cadaverică de slab şi palid ce era. 
Avea părul şi barba albe şi ochii plini de vinişoare de sânge. 
Baborniţa avea faţă brăzdată de riduri. Cei doi dinţi din 
faţă, singurii pe care îi mai avea, călcau peste buza de jos. 
Parcă era un iepure cu ochi strălucitori şi sfredelitori. Lui 


Oliver i se făcu frică să privească la femeia aceea şi la 
bărbat. Semănau exact cu şobolanii cei morţi pe care îi 
văzuse el prin apă. 

— Să nu se-apropie nimeni de ea, spuse bărbatul, oprindu- 
| pe dricarul care se îndrepta spre nişa. Rămâi acolo unde 
eşti, ai auzit? Rămâi acolo unde eşti, că de nu, te omor! 

— Prostii, băiete, spuse dricarul, care era destul de 
obişnuit cu mizeria umană sub toate aspectele ei. Prostii! 

— Ascultă ce-ţi spun eu, zise omul, strângându-şi pumnii şi 
bătând înnebunit cu piciorul în duşumele. Ascultă ce-ţi spun 
eu, nimeni n-o s-o bage în mormânt! Nici ea nu s-ar putea 
odihni acolo. Nici viermii n-ar putea-o mânca, aşa de 
chinuită a fost, poate doar să se sperie de ea. 

La aşa nişte vorbe aruncate, nici dricarul nu mai avu ce să 
spună. Scoase din buzunar o sfoară şi îngenunche o clipă 
lângă cadavru. 

— Of, Doamne, spuse bărbatul hohotind de plâns şi căzând 
lângă moartă. În genunchi, în genunchi toată lumea şi 
ascultați la vorbele mele! Vă spun eu, de foame a murit! Nu 
m-am gândit că putea fi atât de bolnavă, până ce n-a făcut 
febră. Era slabă de-i ieşeau oasele prin piele. Foc în soba nu 
era, lumânare n-a avut, a murit fără lumină, în întuneric! 
Nici măcar n-a mai putut să-şi vadă copiii pentru ultima 
oară. Noi am auzit-o cum i-a strigat pe fiecare. Ca să mai 
strâng vreun bănuţ, am şi cerşit pentru ea pe stradă. M-au 
trimis la închisoare. După ce mi-au dat drumul, am venit 
acasă, dar ea era pe moarte. Mi s-a rupt inima să văd cum 
au lăsat-o să moară de foame. Mă jur c-aşa a fost. Au lăsat-o 
să moară de foame!... Se trăgea cu mâinile de păr, răcnea 
ca un animal înjunghiat, se tăvălea pe jos de durere, avea 
privirea fixă, iar din gură îi curgea o salivă albă, spumoasa. 

Speriaţi şi ei, copiii plângeau fiecare în felul lui. Doar 
baborniţa, care până atunci nu spusese nimic, de parcă era 
surdomuta, se stropşi la ei să mai tacă din gură. După care 
dezlegă cravata de la gâtul bărbatului, care zăcea în 
continuare întins pe jos, se apropie de dricar şi spuse: 


— Asta a fost fata mea, singurul meu copil, arătând spre 
moartă. Vorbea şi avea o căutătură chiorâşa şi tâmpă, mai 
urâtă decât moartea însăşi. Of, Doamne, Doamne! Şi când 
te gândeşti că eu am născut-o şi pe atunci eram tare, o 
femeie în toată puterea cuvântului, iar astăzi uită-te la 
mine, sunt ditamai omul, în timp ce ea zace acolo pe jos, 
rece şi ţeapănă! Of, Doamne, Doamne! Nu mai pot, nu mai 
pot şi nici nu-mi vine să cred ce văd! 

Şi în timp ce făptura aceasta nenorocită morfolea nişte 
cuvinte în veselia ei vecină cu nebunia, dricarul se răsuci pe 
călcâie şi se pregăti de plecare. 

— Stai, stai! Rosti baborniţa răspicat. Când o-ngropati? 
Mâine, poimâine sau la noapte? Eu însămi am pregătit-o şi 
trebuie să ştiu că să vin şi eu. Să-mi trimiteţi o haină mare 
care să-mi ţină bine de cald, că-i tare frig afară. Şi să nu 
uitaţi înainte de plecare de câţiva colăcei şi de vin. Ba, mai 
bine lasă, ajunge doar nişte pâine - doar o bucată şi o cană 
cu apă. Ei, ce zici, dragul mamei? Mâncăm şi noi nişte 
pâine? Spuse ea cu ochi avizi, apucând de pulpana hainei 
dricarului, care tot încerca să se îndrepte spre uşă. 

— Ei, cum să nu, bineanteles, spuse dricarul. Tot ce vreţi, 
doar să spuneţi. Se desprinse din încleştarea baborniţei şi 
se grăbi să plece, trăgându-l şi pe Oliver după el. 

În ziua următoare (după ce chiar domnul Bumble în 
persoană adusese familiei că pomană un sfert de pâine şi o 
bucată de brânză), Oliver şi stăpânul lui se întoarseră în 
locul acela mizerabil. Domnul Bumble era deja acolo, însoţit 
de patru bărbaţi de la azilul parohial care trebuiau să ducă 
sicriul. Baborniţei şi bărbatului li se aduseseră două mantii 
negre şi roase de atâta purtat. Sicriul, făcut dintr-un lemn 
ca vai de lume, fusese bătut în cuie încă din casă, apoi 
cărătorii l-au ridicat pe umeri şi l-au dus direct în stradă. 

— Ei, acum trebuie să cam întinzi pasul, mătuşa, îi şopti 
Sowerberry baborniţei. Am întârziat şi nu se face să-l 
punem pe preot să ne aştepte prea mult. Hai, daţi-i drumul, 
băieţi, repejor, repejor! 


Odată ordinele date, purtătorii de coşciug o porniră la 
drum, ducând în spate povara lor uşoară. Cei doi bocitori 
făceau eforturi să se ţină de ei. Domnul Bumble şi 
Sowerberry mergeau ţanţoşi în frunte. Oliver, care nu avea 
picioarele la fel de lungi ca şi stăpânul lui, alerga pe lângă 
ei, ca să nu rămână în urmă. 

Dar nu a fost nevoie de atâta grabă, iar domnul 
Sowerberry ştia el foarte bine. Când au ajuns în colţul cel 
mai întunecat al cimitirului, care era năpădit de urzici 
bătrâne şi unde se aflau numai gropile care ţineau de 
parohie, preotul nici măcar nu sosise acolo. Dascălul se 
încălzea la soba din sacristie şi era aproape sigur că preotul 
ar veni cam într-o oră. Aşa că, în lipsa de altceva, au pus 
năsălia pe marginea gropii. Cei doi bocitori stăteau liniştiţi 
în noroiul ud şi cleios. Plouă mărunt şi rece. Din tot acest 
tablou mai făcea parte şi o şleahtă de băieţi zdrenţăroşi, 
care erau atraşi de ceea ce se petrecea prin preajmă şi care 
se jucau de-a v-aţi ascunselea pe după pietrele funerare, 
sărind înainte şi înapoi peste groapă şi peste sicriu. Fiind 
prieteni buni cu dascălul, domnii Sowerberry şi Bumble 
stăteau şi ei pe lângă foc şi citeau ziarul. 

În cele din urmă, după o oră bună de aşteptare, cei trei se 
îndreptară înspre groapă. Imediat apăru şi preotul, care din 
mers îşi punea stiharul pe el. Ca să mai salveze întrucâtva 
aparențele, domnul Bumble îi trase de urechi pe vreo doi 
băieţi. 

În patru minute, preotul citi cât putu de repede ceva din 
rugăciunea de înmormântare, apoi îşi scoase odăjdiile, le 
dădu dascălului şi pleca pe dată fără să mai spună nici o 
vorbă. 

— Gata, Bill, noi plecăm, spuse domnul Sowerberry, poţi să 
astupi groapă! 

Nici nu era prea greu, groapa era atât de plină, încât 
sicriul era doar la o adâncime de câteva picioare. Groparul 
vâri cu nădejde lopata în pământul pe care-l azvârli în 
groapa şi-l bătu cu picioarele, apoi puse lopata pe umăr şi 


plecă urmat de băieţii care tot vociferau că spectacolul se 
terminase prea repede. 

— Haide, prietene, să mergem, spuse domnul Bumble 
bătându-l uşor pe bărbat pe spate. S-a terminat, iar ei vor 
să închidă cimitirul. 

Bărbatul, care până atunci stătuse înţepenit că o stână de 
piatră lângă marginea gropii, se trezi că din vis, ridică 
privirea, îl privi fix pe cel care-i vorbea, înaintă câţiva paşi, 
căzu la pământ şi leşină. Baborniţa cea nebună avea cu 
totul şi cu totul altă treabă - nu-şi găsea mantaua (pe care 
domnul Sowerberry şi-o recuperase deja), darămite să-i mai 
dea vreo atenţie bărbatului, aşa încât ceilalţi aruncară 
peste el o cană cu apă rece, iar după ce-şi reveni, îl 
scoaseră cu bine din cimitir, încuiară poarta şi plecară 
fiecare în drumul lui. 

— Ei, Oliver, vru să ştie Sowerberry în drum spre casă, 
cum ţi s-a părut? 

— Nu prea plăcut, domnule, răspunse Oliver cu destul de 
multă ezitare în glas, nu prea plăcut. 

— Cu vremea ai să te obişnuieşti, Oliver, spuse Sowerberry 
şi n-o să mai producă nici un efect asupra ta. 

În sinea lui, Oliver se tot întreba cam cât i-a trebuit 
domnului Sowerberry să se obişnuiască cu astfel de lucruri. 
Dar tot el se gândea că era mai bine să nu întrebe. Tot 
drumul de întoarcere a fost obsedat de ce-a văzut şi auzit. 

Capitolul 6 

În care se arăta cum Oliver, care este mereu ţinta bătăii de 
joc a lui Noah, trece la acţiune şi-l lăsa cu gura căscată. 

După ce a trecut luna de probă, Oliver a fost angajat ca 
ucenic. Era o perioadă plină de tot soiul de boli. Adică, în 
termeni comerciali, sicriele erau la mare căutare şi, în 
decurs de câteva săptămâni, Oliver căpătase multă 
experienţă. Ingenioasă idee pe care o avusese domnul 
Sowerberry depăşise chiar şi cele mai neaşteptate speranţe 
ale lui. Bătrânii nu îşi mai aminteau de aşa vremuri când 
pojarul să fi fost atât de frecvent la copii. Cu o pălărie care 


avea o panglică neagră, lungă până la genunchi, micul 
Oliver era văzut tot mai des la înmormântări, spre 
admiraţia şi emoția tuturor mamelor din oraş. Dar Oliver îşi 
însoțea stăpânul şi la înmormântările oamenilor mari, ca să 
dobândească stăpânirea de sine şi purtarea neutră care 
sunt indispensabile unui dricar. Aşa a avut el ocazia să 
observe resemnarea plină de demnitate şi tăria de caracter 
cu care unii oameni puternici întâmpina încercările sorții şi 
pierderile celor dragi. 

Se întâmplă uneori că Sowerberry să primească o 
comandă pentru înmormântarea unei bătrâne bogate sau a 
unui domn bogat, înconjurat de mulţi nepoți şi nepoate, 
pentru care durerea pierderii suferite nu putea fi înlocuită 
de nimic în public, însă acasă la ei erau cât se poate de 
fericiţi - ba chiar veseli şi mulţumiţi, vorbind pe un ton 
degajat şi eliberat de orice apăsare sufletească, aşa că şi 
cum nu se întâmplase nimic care să-i tulbure. Şi soţii 
puteau suporta pierderea nevestelor lor cu o resemnare 
eroică. Soţiile se îmbrăcau cu haine de doliu după soţii lor, 
ca să arate cât de mult suferă, dar, de fapt, ele nu ştiau cum 
să fie mai atractive. Era clar că lumina zilei cum doamnele 
şi domnii, care fuseseră răvăşiţi de durere în timpul slujbei 
de înmormântare, îşi reveneau că prin minune imediat ce 
ajungeau acasă şi, înainte de a-şi termina de băut ceaiul, 
erau la fel de joviali că pe vremuri. Aşa că era chiar foarte 
plăcut şi pilduitor să vezi toate acestea. Cât despre Oliver, 
el era în culmea admiraţiei. 

Deşi eu sunt biograful lui, nu pot totuşi să afirm sus şi tare 
că Oliver Twist nu era mişcat de exemplele date de aceşti 
oameni deosebiți. Dar pot spune cu precizie că timp de mai 
multe luni el a tot continuat cu supunere să funcţioneze sub 
dominaţia şi tratamentul inuman ale lui Noah Claypole, care 
acum îl folosea şi mai rău decât la început. Era mai invidios 
că niciodată că băiatul fusese ridicat la rangul de a purta un 
baston negru şi o pălărie cu panglica, spre deosebire de el, 
care era mai vechi în slujba şi tot bătea pasul pe loc cu 


şapca lui ca o plăcintă şi veşnicii lui pantaloni din piele. 
Pentru că Noah se purta urât cu el, iar Charlotte se purta 
tot la fel, doamna Sowerberry se declarase duşmanca lui pe 
fata din cauză că domnul Sowerberry era prietenul lui. Aşa 
că, sincer vorbind, împărţit între cei trei şi cu atâtea 
înmormântări pe cap, Oliver nu se prea simţea ca un peşte 
în apă. 

Ei, şi acum ajungem la un nou şi foarte important capitol 
din viaţa lui Oliver. Un fapt mărunt şi poate fără importanţă 
în realitate, dar care a produs indirect o schimbare radicală 
în toate gândurile şi faptele lui de viitor. 

Într-una din zile, Oliver şi Noah coborâră la ceas de seară 
în bucătărie să mănânce din nişte ciozvârte din carne de 
oaie - cam vreo livra şi jumătate din partea cea mai rea de 
la gât. Charlotte tocmai fusese chemată pe afară, aşa că 
pentru Noah Claypole fu îndeajuns, flămând şi răutăcios 
cum era, să-şi bată joc şi să-l chinuie pe tânărul Oliver 
Twist. 

Ca să se distreze şi mai bine şi făcând-o pe inocentul, 
Noah puse direct picioarele pe faţă de masă, îl apucă pe 
Oliver de cap, îi răsuci urechile şi-i spuse că era o secătură 
vicleană, ticăloasă şi prefăcută. Mai mult decât atât, îi mai 
spuse cade-abia aştepta să-l vadă în ştreang, atunci când 
acest fericit lucru avea să se întâmple. Şi pentru că nu se 
dezminţea a fi un băiat de pripas, rău la suflet şi de proastă 
condiţie, continua să-l provoace cu tot soiul de alte subiecte 
dezagreabile. Dar cum niciuna din aceste săgeți otrăvite nu 
au avut efectul scontat, adică să-l facă pe Oliver să plângă, 
Noah recurse şi la alte tertipuri, utilizând multă şiretenie şi 
răutate, aşa cum făceau şi alţii mai dibaci decât el, atunci 
când voiau să pară spirituali. 

— Mă, săracule de la azil, ce mai face maică-ta? 

— Mama mea e moartă, răspunse Oliver. Şi să nu- 
ndrăzneşti s-o vorbeşti de rău în faţa mea! 

Pe măsură ce rostea aceste vorbe, Oliver se înroşea la faţă 
de mânie, buzele îi tremurau, iar nările îi fremătau. Aceste 


manifestări aproape îl convinseră pe domnul Claypole că 
Oliver avea să izbucnească repede în hohote de plâns, lucru 
care îl încuraja şi-l făcu să insiste în răutatea lui. 

— De ce-a murit, mă, săracule, de la azil? Continua Noah 
cu întrebările. 

— O moaşă bătrâna mi-a spus că a murit de inimă rea, 
răspunse Oliver, ca şi cum ar fi vorbit mai mult cu el însuşi, 
decât cu Noah. Eu chiar cred că ştiu ce înseamnă să mori 
de aşa ceva. 

— Fleacuri, mă, săracule, de la azil, fleacuri, spuse Noah, 
în timp ce o lacrimă amară se rostogolea pe obrazul lui 
Oliver. S-acu' de ce scânceşti? 

— Nu plâng din cauza ta, să nu crezi asta, răspunse Oliver 
grăbindu-se să-şi şteargă lacrima. 

— Ei, nu mai spune, zise Noah sarcastic. 

— Nu, zău, răspunse Oliver tăios. Gata, ajunge, să nu mai 
vorbeşti nimic despre ea, ai auzit? 

— Da, am auzit, îngăimă Noah, am auzit, mă, săracule, de 
la azil, obrăznicătură ce eşti. Şi maică-ta aia! Era şi aia una, 
mamă, mama! 

Şi zicând acestea, Noah dădu din cap cu înţeles, 
strâmbând cu dispreţ din nasul lui mic şi roşu. 

— Ştii tu, mă, săracule de la azil, continua Noah, incitat de 
tăcerea lui Oliver şi vorbind pe un ton batjocoritor, cu o 
prefăcută milă, asta e şi n-ai ce-i face şi mie-mi pare tare 
rău şi cred că tuturor le pare. Da' acu ştii şi tu cum este, 
mă, săracule de la azil, maică-ta chiar era una din alea de-o 
puneau jos toţi care voiau. 

— Ce spui? Îl privi Oliver fulgerător. 

— Da, cum ai auzit, mă, săracule de la azil, numa' cine nu 
voia n-o tăvălea, îi răspunse Noah cu condescendenţă. Şi 
dacă mai vrei să ştii, mă, săracule de la azil, afla că mai bine 
c-a murit, altfel ar fi trebuit să muncească mult şi bine în 
închisoarea Bridewell, ori ar fi fost deportata, ori ar fi 
atârnat în ştreang. lar asta era cea mai sigură posibilitate. 


Văzând roşu în faţa ochilor, Oliver sări ca ars, răsturnând 
scaunul şi masă şi, apucându-l pe Noah de gât, îl zgâlţăi cu 
atâta putere de-i clănţăneau şi dinţii din gură, apoi îi dădu 
cu sete un pumn, de-l trânti la pământ. 

Cu o secundă mai devreme, el nu era decât băieţelul acela 
tăcut, cuminte şi obişnuit să fie repudiat de toţi. Dar acum, 
în cele din urmă, se trezise mândria din el. 

Învinuirile total neadevărate cu privire la mama lui moartă 
au făcut să-i clocotească sângele în vine. Inima-i bătea să-i 
spargă pieptul, trupul lui era ca un arc încordat, ochii îi 
erau scânteietori şi plini de fulgere; părea cu totul altul aşa 
cum stătea în picioare şi-şi ţintuia călăul las, care era 
trântit, cât era de lung, la picioarele lui. Oliver îl sfida cu o 
înverşunare de care niciodată nu bănuise că ar putea fi 
capabil. 

— Charlotte! Doamnă! Săriţi, mă omoară, bâlbâi Noah. 
Băiatu' ăsta nou mă omoară! Ajutor! Ajutor! A-nnebunit 
Oliver! Charlotte! 

La zbieretele lui Noah au răspuns pe dată Charlotte, 
ţipând tare, precum şi doamna Sowerberry, care ţipă şi mai 
tare. Printr-o uşa laterală, prima dădu buzna în bucătărie. A 
doua mai zăbovi o clipă pe scări până când se convinse că 
viaţa ei nu era în primejdie. 

— Creatura infama ce eşti, tipa Charlotte, apucându-l pe 
Oliver cu toată puterea ei, care acum era la fel de mare ca 
şi cea a unui bărbat bine antrenat. Ne-ru-si-na-tu-le, cri-mi- 
nal fără milă! 

Şi cu fiecare silabă rostită, Charlotte îi mai trăgea câte un 
pumn lui Oliver cu toată puterea ei, ţipând la el, şi toate 
acestea numai pentru binele societăţii. 

Să fiţi siguri că Charlotte nu avea un pumn prea uşor. Dar, 
pentru că toate acestea nu erau îndeajuns ca să potolească 
furia de nestăpânit a lui Oliver, doamna Sowerberry năvăli 
şi ea în bucătărie, îl apucă cu o mână ca să-l ţină, iar cu 
cealaltă îl zgâria pe faţă. Devenind avantajat de intervenţie, 


Noah se ridică şi începu să-i care şi el pumni în spate lui 
Oliver. 

Dar acest exerciţiu era prea violent ca să dureze mai mult. 
Când au obosit şi nu l-au mai putut bate, cei trei l-au tras pe 
Oliver, care se zbătea şi tipa cât îl ţinea gura, în pivniţa cu 
cărbuni, încuindu-l acolo. Odată treaba terminată, doamna 
Sowerberry căzu epuizată într-un scaun şi izbucni în 
lacrimi. 

— Doamne, ajut-o că se duce, spuse Charlotte. Repede, 
Noah, adu-i un pahar cu apă! Hai, da fuguţa! 

— Of, Charlotte, spuse doamna Sowerberry, încercând să 
nu mai vorbească împleticit, din cauză că respiraţia nu-i 
aducea cantitatea necesară de aer, dar şi din cauza unei 
cantităţi îndeajuns de mari de apă rece pe care Noah i-o 
turnase în cap şi pe umeri. Of, Charlotte, slavă Domnului că 
n-am fost omorâţi cu toţii în pat! 

— Da, doamnă, slavă Domnului! Veni răspunsul fetei. Trag 
nădejde că întâmplarea aceasta va fi o lecţie de neuitat şi 
pentru stăpânul nostru, care să nu mai aducă pe aici tot 
soiul de indivizi ciudaţi, ce sunt criminali şi hoţi încă din 
faşă. Bietul Noah! Dacă nu dădeam buzna peste ei, îl 
omora. 

— Da, da, bietul copil! Spuse şi doamna Sowerberry 
privându-l cu milă pe băiatul de pripas. 

Noah, al cărui nasture de sus de la vesta de-abia ajungea 
la fruntea lui Oliver, se frecă la ochi cu podul palmelor 
pentru a atrage şi mai multă milă asupra lui şi reuşi să 
stoarcă printre nişte smiorcăieli câteva lacrimi. 

— Ei, şi acum ce-i de făcut? Se întrebă uluită doamna 
Sowerberry. Stăpânul tău nu-i acasă, n-avem nici un bărbat 
prin preajmă şi parcă văd că în zece minute o să dea cu uşa 
de pământ. 

În acest timp, Oliver bătea cu picioarele atât de tare în 
uşă, de credeai că o va scoate din balamale. 

— Of, Doamne, Dumnezeule! Nici nu ştiu ce să mai spun, 
doamnă, zise Charlotte, oare n-ar trebui să chemăm poliţia? 


— Sau nişte militari? Îşi dădu cu părerea şi domnul 
Claypole. 

— Nici pomeneală, spuse doamna Sowerberry, gândindu- 
se dintr-odată la bătrânul prieten al lui Oliver. Noah, du-te 
repede la domnul Bumble şi spune-i să vină aici de îndată, 
să nu piardă nici un minut! Lasă şapca! Hai, grăbeşte-te! Şi 
ca să se ducă umflătura de acolo, să ţii, cât fugi, un cuţit pe 
ochi. 

Fără a mai spune ceva, Noah o zbughi pe uşă. Toţi 
trecătorii erau uimiţi să vadă un băiat de pripas, cu capul 
gol şi care ţinea un briceag pe ochi, alergând pe străzi cât îl 
ţineau picioarele. 

Capitolul 7 în care Oliver continua să fie un răzvrătit. 

Noah Claypole alerga pe străzi cât îl ţineau picioarele şi se 
opri să-şi tragă răsuflarea doar atunci când ajunse la poarta 
casei parohiale de muncă. Acolo stătu unul sau două 
minute, ca să-şi adune o mare cantitate de suspine, dar şi 
ca să poată juca un teatru convingător în a-şi expune frică şi 
lacrimile. Bătu cu tărie în poartă şi se înfăţişa bătrânului 
sărac care-i deschise, cu aşa o faţă ce inspiră milă, încât 
chiar şi acesta, care văzuse şi auzise atâtea la viaţa lui, se 
dădu puţin înapoi uluit. 

— Ce e, ce s-a întâmplat mai, băiete? Întreba bătrânul. 

— Domnu' Bumble! Domnu' Bumble! Strigă Noah cu o 
teamă prefăcută, dar atât de tare şi disperat, încât ţipetele 
lui nu numai că ajunseră la urechile domnului Bumble, care 
era din întâmplare prin apropiere, dar l-au speriat atât de 
tare, încât s-a grăbit să dea buzna în curte fără a-şi mai 
pune pe cap pălăria în formă de tricorn - lucru total 
neobişnuit şi care arata că până şi un epitrop poate acţiona 
sub puterea primului impuls şi pentru moment poate să-şi 
piardă stăpânirea de sine, ba chiar şi demnitatea personală. 

— Of, dom'le Bumble! Dom'le! Spuse Noah. Dom'le, Oliver, 
Oliver a... 

— Ce-i? Ce-i? Îl întrerupse domnul Bumble în timp ce o 
licărire de bucurie îi trecu prin ochii lui metalici. Ce-i, Noah, 


a fugit? Spune-mi că a fugit, nu-i aşa? 

— Nu, domi'le, nu, n-a fugit, da' eu cred c-a-nnebunit, 
răspunse Noah. Dom'le, a vrut să mă omoare. Ş-apoi a vrut 
s-o omoare şi pe Charlotte. Şi pe doamna. Of, că tare mă 
doare. Dom'le, vă rog, este nebun! 

Şi zicând acestea, îşi tot răsucea trupul luând nişte poziţii 
ciudate, ca să-i arate domnului Bumble cât de mult îl 
dureau locurile unde Oliver Twist îl lovise cu atâta furie, 
provocându-i o suferinţă greu de suportat. 

Văzând că toate cele spuse de el avuseseră darul de a-l 
amuţi complet pe domnul Bumble, Noah se strădui şi mai 
mult să joace teatru şi să se văicărească şi mai abitir decât 
o făcuse înainte. lar când l-a mai văzut şi pe un domn cu 
jiletca albă traversând curtea, a început să facă şi mai rău, 
ca să atragă atenţia asupra lui şi să stârnească indignarea 
domnului cu pricina. 

Şi într-adevăr nu i-a trebuit prea mult, căci domnul a făcut 
doar trei paşi pentru că imediat să se întoarcă furios la 
culme şi să se intereseze de ce javra aia împuţită făcea 
atâta gălăgie şi de ce domnul Bumble nu-l mulțumea cu 
câteva bastoane pe spinare ca să-i mai taie din logoree. 

— E un băiat bun, vai de capul lui, domnule, l-am pripăşit 
şi noi pe aici, răspunse domnul Bumble, era cât pe ce să fie 
omorât, da, da, omorât, domnule, de tânărul Twist. 

— Sfinte Sisoe, exclamă domnul cu jiletca cea albă, 
oprindu-se pe dată. Ştiam eu! Am zis eu bine chiar de la 
început că tânărul acesta vagabond şi sălbatic va sfârşi într- 
o zi în ştreang. 

— Ca să nu va mai spun, domnule, că a încercat să o 
omoare şi pe servitoare, spuse domnul Bumble palid la faţa. 

— Ba chiar şi pe stăpâni, se băgă în vorbă domnul 
Claypole. 

— Parcă şi pe stăpân, n-ai spus tu aşa, Noah? Mai adăugă 
domnul Bumble. 

— Nu, n-am spus, răspunse Noah, stăpânul este plecat, 
altfel l-ar fi omorât, aşa zicea el. 


— Aha, deci ar fi vrut, nu-i aşa, băiete? Mai vru să ştie 
domnul cu jiletca albă. 

— Da, dom'le, răspunse Noah. Şi vă rog, dom'le, şi doamna 
ar vrea să ştie dacă domnu' Bumble ar avea ceva timp să 
treacă pe la ea şi să-l bată bine cu biciul, că stapanu' nu-i 
acasă. 

— Sigur, sigur, băiete, spuse domnul cu jiletca albă, 
zâmbind jovial şi bătându-l uşor cu palma pe cap pe Noah, 
care era cu trei inci mai înalt decât el. Eşti un băiat bun, tu 
eşti chiar un băiat foarte bun. Uite, ia un penny de la mine. 
Bumble, ia dă tu o raită pe la Sowerberry cu bastonul tău 
cu tot şi vezi ce-i de făcut pe acolo. Să nu-l ierţi deloc, 
Bumble! 

— Ei, cum să-l iert, domnule?! Răspunse epitropul 
răsucind cu degetele şfichiul dat cu ceară din celălalt capăt 
al bastonului, care era făcut aşa tocmai pentru corecţii 
parohiale. 

— Să-i spui lui Sowerberry nu care cumva să-l ierte el, că 
nu vor scoate nimic de la băiatul acesta dacă nu-l bat bine 
de tot, mai spuse domnul cu jiletca cea albă. 

— Contaţi pe mine, domnule, am eu grijă, răspunse 
epitropul. Apoi, după ce-şi aşeză după plac pălăria şi 
bastonul, domnul Bumble şi Noah Calypole plecară repede 
către prăvălia dricarului. 

Aici, situaţia era aceeaşi. Domnul Sowerberry nu se 
întorsese încă, iar Oliver bătea întruna cu aceeaşi îndârjire 
în usa pivniţei pentru cărbuni. Auzind grozăviile povestite 
de doamna Sowerberry şi de Charlotte, domnul Bumble 
rămase uimit şi gândi că era mai sigur să vorbească mai 
întâi prin uşă. Deci, ca un avertisment, dădu şi el cu piciorul 
în uşă, iar apoi îşi lipi gura de gaura cheii, strigând pe un 
ton grav: 

— Oliver! 

— Daţi-mi drumul! Îi răspunse Oliver dinăuntru. 

— Ştii cu cine vorbeşti, Oliver? Întrebă domnul Bumble. 

— Da, răspunse Oliver. 


— Şi nu ţi-e oarecum teamă de mine şi de vocea mea, 
domnule? Întrebă domnul Bumble. 

— Nu, răspunse Oliver cu tupeu. 

Un răspuns atât de diferit de cel pe care se aştepta să-l 
primească l-a descumpănit cu totul pe domnul Bumble. Se 
dădu un pas îndărăt de la gaura cheii, se îndreptă de spate 
şi, mut de uimire, îi privi pe rând pe cei trei care asistau la 
această scenă. 

— Domnule Bumble, cred că-i cam nebun, zise doamna 
Sowerberry. Nici un băiat normal nu şi-ar permite să vă 
vorbească astfel. 

— Nu, doamnă, nu-i nebun, răspunse domnul Bumble 
după câteva clipe de gândire profundă. Carnea e de vină. 

— Ce spuneţi? Întrebă uluită doamna Sowerberry. 

— Carne, doamnă, cred c-am vorbit foarte clar, carne, 
răspunse domnul Bumble cu îngâmfare. Dumneavoastră i- 
aţi oferit-o, doamnă, nu-i aşa? Pentru unul ca el, n-aţi făcut 
decât să creşteţi un suflet şi o minte prefăcute, doamnă! 
Aşa v-ar spune toţi membrii consiliului parohial, care sunt 
oameni cu experienţa îndelungată şi cu multă ştiinţă de 
carte. Ce să facă săracii, doamnă, cu sufletul şi cu mintea? 
Oare nu-i de-ajuns că-i lăsăm să trăiască? Dacă pe băiatul 
acesta l-ai fi hrănit numai cu nişte fiertura de ovăz, îţi 
garantez eu, doamnă, ca un astfel de lucru nu s-ar fi 
întâmplat niciodată. 

— Of, Doamne, Dumnezeule! Zise doamna Sowerberry 
ridicându-şi pios ochii către tavanul bucătăriei, dacă sunt 
darnica, tot eu sunt de vină! 

Dărnicia pe care doamna Sowerberry şi-o manifestase faţă 
de Oliver nu constă decât în nişte ciozvârte şi zgârciuri care 
arătau foarte urât şi pe care nimeni n-ar fi pus gura să le 
mănânce. Deşi domnul Bumble o acuză pe nedrept de 
slăbiciune şi prea mult devotament, ea nu avea nici o vină, 
nici cu gândul, nici cu vorba şi nici cu fapta. 

— Da, spuse domnul Bumble când doamna îşi cobori ochii 
în pământ din nou, singurul lucru care cred eu că s-ar mai 


putea face acum ar fi să-l ţinem închis în pivniţa vreo zi sau 
două până-l loveşte foamea, după care îl scoatem de acolo, 
iar dumneata îl vei hrăni numai cu fiertura de ovăz până ce- 
şi va termina ucenicia. Cred că ştiţi că se trage din neamuri 
foarte proaste. Nişte căpiaţi, doamna Sowerberry! Moaşa şi 
doctorul mi-au spus că mama lui a trecut prin multe 
greutăţi şi necazuri, care pe o altă femeie ar fi dat-o gata de 
mult. 

Auzind cam tot ce spusese domnul Bumble şi mai cu 
seamă vorbele despre mama lui, Oliver începu din nou să 
lovească cu putere în uşă şi o făcea cu atâta furie, încât 
vacarmul era de nedescris. Exact în acel moment sosi şi 
domnul Sowerberry, căruia i se explică în amănunt ce 
făcuse Oliver, exagerându-se totul în aşa hal, încât să-l 
întărâte pe acesta şi mai mult. Aşa se făcu că domnul 
Sowerberry descuie într-o clipă uşa de la pivniţa şi-l trase 
de guler afară pe ucenicul cel bătăios. 

De atâta bătaie ce încasase avea hainele rupte, pe faţă 
avea numai vânătăi şi zgârieturi, iar părul îi cădea vâlvoi 
peste frunte. Cu toate acestea, îndârjirea nu-i dispăruse din 
ochi, iar când stăpânul l-a scos din aşa-zisă închisoare, 
Oliver i-a aruncat lui Noah o privire amenințătoare şi plină 
de promisiuni sumbre. 

— Ei, bravo, frumos îţi mai sta! Spuse Sowerberry 
scuturându-l bine de tot pe Oliver şi dându-i o palmă 
zdravănă peste cap. 

— Ela vorbit urât despre mama mea, veni prompt 
răspunsul lui Oliver. 

— Ei şi ce dacă, nenorocit ingrat, ce eşti! Se băga şi 
doamna Sowerberry în vorbă. Chiar aşa era, ba, şi mai rău! 

— Nu-i adevărat, spuse Oliver. 

— Ba e, întări doamna Sowerberry. 

— E o minciună, mai spuse Oliver. 

Auzind aceste cuvinte, doamna Sowerberry izbucni în 
lacrimi. 


În faţa acestor hohote de plâns, domnului Sowerberry nu-i 
mai rămase nimic de făcut. Dacă pentru o clipă tot mai ezita 
în a-l pedepsi pe Oliver foarte aspru sau nu, cred că acum a 
devenit cât se poate de clar pentru orice cititor 
experimentat în ale certurilor dintre soţi că omul despre 
care vorbim nu era o brută sau un soţ denaturat, sau o 
creatură de joasă speţă, un monstru cu faţa umană şi multe 
alte personaje la fel de drăgălaşe, dar prea numeroase ca 
să poată intra în acest capitol. Deşi nu putea face prea 
multe în această situaţie, el încerca totuşi să-i dea dreptate 
băiatului, arătându-se oarecum binevoitor cu el. Toate 
acestea poate şi din cauză că avea un interes la el sau poate 
şi pentru că nevasta lui nu-l putea vedea în ochi pe copil. 
Dar în fata lacrimilor ei nu a mai avut de ales. Aşa că atâta |- 
a bătut pe băiat, încât chiar şi doamna Sowerberry a fost 
satisfăcută, iar bastonul parohial al domnului Bumble a 
devenit inutil. Apoi l-a închis în cămăruţa din spatele 
bucătăriei, lăsându-i doar nişte apă şi o amărâtă de bucată 
de pâine. Când a venit seara, după ce a mai făcut dincolo de 
uşă câteva remarci pline de bunăvoință la adresa mamei lui, 
doamna Sowerberry a intrat în încăpere şi i-a poruncit să se 
ducă sus în umilul lui culcuş, în timp ce Noah şi Charlotte 
rânjeau batjocoritor şi-l arătau cu degetul. 

De-abia atunci, rămas în singurătatea lui, în liniştea şi în 
tăcerea îngheţată a prăvăliei întunecate a dricarului, Oliver 
îşi dădu frâu liber simţămintelor pe care tratamentul de 
peste zi îl trezise în sufletul lui de copil. Ascultase şi ţinuse 
piept cu dispreţ tuturor ocărilor auzite. Îndurase toate 
loviturile fără să cârtească. Atâta mândrie avea în suflet, 
încât s-ar fi lăsat să ardă de viu, dar tot nu ar fi scos nici cel 
mai mic sunet de durere. Dar acum, că nu era nimeni să-l 
vadă sau să-l audă, căzu în genunchi pe duşumea şi-şi 
ascunse faţa în mâini şi plânse cu aşa nişte lacrimi amare, 
încât chiar şi lui Dumnezeu i s-ar fi făcut milă să vadă ce 
lacrimi varsă în faţa Lui un copil atât de mic! 


Multă vreme a rămas Oliver nemişcat. Când s-a ridicat în 
picioare mai rămăsese puţin din lumânarea care încă mai 
ardea în sfeşnic. Privi atent în jurul lui şi-şi ciuli urechile, 
apoi trase uşor zăvoarele de la uşă şi se uită afară. 

Era o noapte rece şi mai întunecată ca alte dăţi. În ochii lui 
de copil, că niciodată, stelele păreau şi mai departe de 
pământ. Totul în jur era încremenit. Umbrele sumbre 
aruncate de copaci stăteau nemişcate într-o linişte de 
moarte. Fără să facă nici cel mai mic zgomot, băiatul închise 
uşa încet şi, înainte de a se stinge lumânarea, îşi adună 
puţinele lucruşoare într-o bocceluţă, după care se aşeză pe 
o bancă în aşteptarea zorilor. 

La prima rază de soare ce străpunse o crăpătură a 
obloanelor, Oliver se ridică şi trase din nou uşor zăvoarele 
de la uşă. Privi cu teamă în toate părţile, ezită puţin, apoi 
închise uşa în urma lui şi se văzu direct în stradă. 

Se uită în dreapta şi-n stânga, neştiind exact pe unde să 
fugă. Abia atunci îşi aminti că mai demult văzuse căruțele 
care urcau dealul înspre oraş. Le urmă şi el şi, ajungând la 
o cărăruie care ducea direct în câmp şi care ştia exact unde 
urma să-l scoată, o apucă repede pe ea îndreptându-se 
către drumul mare. 

Îşi aminti foarte bine că aceasta era cărarea pe care 
mersese cu domnul Bumble când l-a dus pentru prima oară 
de la azil la fermă. Drumul lui trecea chiar prin faţa ei. 
Inima îi bătea puternic în piept când şi-a dat seama de acest 
lucru şi mai-mai că s-ar fi întors. Dar s-a gândit că mersese 
destul până atunci şi că o întoarcere l-ar fi costat şi mai 
mult timp. Mai mult decât atât, era mult prea de dimineaţă 
şi, prin urmare, nu avea de ce să se teamă că ar fi fost 
văzut, aşa că merse mai departe. 

Ajunse în dreptul fermei, care părea încă adormită la acea 
oră a dimineţii şi se opri ca să se uite pe furiş în grădină. Un 
copil smulgea nişte buruieni de pe un strat. Se întrerupse 
din lucru, ridicându-şi privirea. Era tare palid la faţă. Oliver 
se bucura foarte tare să vadă înainte de plecare un vechi 


tovarăş de-al lui, care chiar dacă era mai mic decât el, îi era 
prieten şi se jucau împreună. De câte ori fuseseră ei bătuţi, 
înfometați şi închişi! 

— Pst! Dick! Spuse Oliver în timp ce băieţelul alerga către 
poarta şi încercă să-şi bage mânuţele lui slăbănoage printre 
lemnele gardului, în semn de bun venit. S-a sculat cineva? 

— Nu, nimeni, doar eu, răspunse copilul. 

— Să nu spui la nimeni că m-ai văzut pe aici, spuse Oliver. 
Eu fug, că nu mai pot. Dick, m-au bătut şi m-au chinuit 
foarte tare. lar acum merg să-mi caut norocul, oricât de 
departe ar fi. Nici eu nu ştiu prea bine unde. Dar tare mai 
eşti palid! 

Zâmbind pierit şi trist, copilul răspunse: 

— l-am auzit când vorbeau între ei, doctorul spune că aş fi 
pe moarte. Tare mă bucur să te văd, dragul meu! Dar du-te! 
Du-te şi nu te mai opri! 

— Da, da, voi pleca, am vrut doar să-mi iau rămas-bun de 
la tine, îi mai spuse Oliver. Ne mai vedem, Dick! Sunt sigur 
că ne vom mai vedea! lar tu vei fi sănătos şi fericit! 

— Sper, îi răspunse copilul. Poate după ce-oi muri, nici 
într-un caz înainte. Oliver, eu ştiu foarte bine că doctorul 
are dreptate pentru că visez adesea cerurile, îngerii şi tot 
felul de chipuri blânde pe care nu le-am văzut niciodată 
până acum, mai ales când sunt treaz. Sărută-mă, îi mai 
spuse copilul, ridicându-se în vârful picioarelor pe portiţa 
cea joasă şi atârnându-se cu mânuţele lui slăbănoage de 
gâtul lui Oliver. Adio, prieten drag, şi Dumnezeu să te aibă 
în pază lui! 

Deşi rostită de buzele unui copil, această binecuvântare a 
fost prima care i-a fost adresată în viaţa lui Oliver. Niciodată 
nu avea să o uite în ciuda tuturor încercărilor şi 
suferințelor, a greutăților şi schimbărilor ce urmau mai 
târziu să survină în viaţa lui. 

Capitolul 8 

În care Oliver merge mai departe şi ajunge la Londra. Pe 
drum se întâlneşte cu un tânăr gentleman foarte ciudat. 


Oliver ajunse la pârleazul de la capătul cărăruii şi o apucă 
din nou pe drumul mare. Era cam opt dimineaţa. Deşi mai 
avea doar vreo cinci mile până să ajungă în oraş, o ţinea tot 
într-o fugă, ascunzându-se uneori pe după garduri, de frică 
să nu fie urmărit şi prins. Aşa a făcut până pe la vremea 
prânzului. Abia atunci se aşeză pe o piatră de hotar ca să se 
odihnească şi începu să se gândească pentru prima oară 
cam încotro ar fi fost cel mai bine pentru el să meargă ca să 
poată să-şi câştige o bucată de pâine. 

Pe piatra pe care stătea, scria cu litere mari, de-o 
şchioapă, că până la Londra mai erau exact şaptezeci de 
mile. În mintea lui de copil, numele a făcut să-i încolţească o 
grămadă de idei. Londra! Acel oraş mare şi minunat! 
Nimeni, nici chiar domnul Bumble nu l-ar putea găsi acolo. 
Îi auzise adesea pe mai-marii de la azilul parohial cum 
spuneau că orice băiat isteţ se poate descurca de minune 
acolo, numai să vrea. Şi că acolo, în acel oraş uriaş, erau 
atâtea modalităţi să-ţi câştigi existenţa, încât cei de la ţară 
nici nu îşi puteau imagina. Acesta era locul oricărui băiat 
fără nici o casă, care poate oricând să moară pe străzi, dacă 
nu se găseşte cineva care să-l ajute. Şi gândind la toate 
acestea, sări în picioare şi o porni mai departe la drum. 

Până să-şi dea seama cât mai avea de făcut ca să ajungă la 
destinaţia lui finală, mai parcursese încă patru mile. Tot 
mergând, mai încetini puţin pasul ca să se gândească mai 
bine cum să facă să găsească un mijloc de transport, care 
să-l ducă direct într-acolo. Ducea cu sine în bocceluţa lui 
cea mică doar o coajă de pâine, o cămaşă că vai de lume şi 
două perechi de ciorapi. În buzunar avea doar un penny, pe 
care i-l dăduse în dar domnul Sowerberry după o 
înmormântare la care se arătase foarte mulţumit de 
prestațiile lui. „Nimic nu-i mai bun decât o cămaşă curată” - 
se gândi Oliver în sinea lui. Ca să nu mai spun şi de cele 
două perechi de ciorapi, chiar dacă sunt cârpiţi; însă la 
vreme de iarnă nu prea te ajută mult, mai ales când mai ai 
de parcurs şi vreo şaizeci şi cinci de mile”. Dar şi Oliver cu 


gândurile lui era la fel ca şi ceilalţi oameni, care chiar dacă 
erau gata oricând şi foarte dornici să vorbească despre 
greutăţile lor, se găseau uneori în încurcătură pentru că nu 
ştiau cum să le facă faţă. Aşa că, după o abordare mai 
profundă a subiectului la care nu găsi nici un răspuns, îşi 
schimbă bocceluţa de pe un umăr pe altul şi o porni mai 
departe la drum. 

În acea zi, Oliver merse douăzeci de mile, timp în care nu 
puse în gura decât o bucăţică din coaja aceea uscată de 
pâine şi vreo câteva înghiţituri de apă pe care le mai cerşise 
de pe la fermele din drum. Se înnopta şi astfel se hotări să 
rămână pe o pajişte, strecurându-se sub o căpiţă de fân. La 
început i-a fost frică, întrucât vântul şuiera fioros peste 
câmpurile dezgolite. Îi era frig, şi-i era foame, şi se simţea 
singur cum nu mai fusese niciodată până atunci în viaţa lui. 
Dar pentru că era prea obosit de atâta mers pe jos, a 
adormit imediat, uitând de toate necazurile. 

Când s-a trezit în dimineaţa următoare, era înţepenit de 
frig şi atât de flămând ca până la urmă nu a avut încotro şia 
trebuit să-şi sacrifice singurul lui bănuţ ca să-şi cumpere 
din primul sat care i-a ieşit în cale o bucată de pâine. Şi aşa 
a mers încă vreo douăsprezece mile, până s-a făcut noapte 
din nou. Tălpile îl dureau, i se umflaseră şi făcuse răni. 
Picioarele îi tremurau de atâta oboseala. Aşa mai petrecu 
încă o noapte rece şi umedă într-un loc pustiu şi bătut de 
vânturi, care, în loc să aibă darul de a-l odihni, îi făcu şi mai 
rău. A doua zi, când vru din nou să plece la drum, de-abia 
îşi mai putea târî picioarele. 

Aştepta la poalele unui deal destul de abrupt ca să se 
ivească vreo diligenţă şi-i rugă pe călătorii de pe imperială 
să-i facă şi lui un loc. Dar nu au fost prea mulţi cei care să-l 
bage în seamă. Şi chiar şi aceia care l-au auzit i-au spus să 
mai aştepte până ce diligenta ar fi ajuns în vârful dealului şi 
numai după aceea să le arate cam cât ar fi putut să fugă de 
jumătate de penny. Săracul Oliver a încercat el să ţină pasul 
cu diligenţa, dar nu a reuşit din cauza oboselii şi pentru că-l 


dureau picioarele. Văzând acest lucru, călătorii de pe 
imperială şi-au băgat jumătatea de penny în buzunar, fiind 
cu toţii de acord că băiatul era o puşlama puturoasă, care 
nu merită nimic. Deci, diligenta şi-a văzut mai departe de 
drum, lăsând în urma ei doar un nor gros de praf. 

În unele sate erau nişte tăblițe din lemn pictat. Pe ele se 
putea citi că oricine va cerşi urma să fie aruncat în 
închisoare. Desigur că acest lucru a avut darul de a-l speria 
pe Oliver foarte tare şi de a-l determina să facă tot posibilul 
ca să le traverseze cât mai iute. Era foarte bucuros când 
acele sate rămâneau în urma lui. În alte locuri, se lipea de 
gardurile hanurilor şi-i privea cu tristeţe pe cei care intrau 
şi ieşeau până când hangiţa se satura şi trimitea pe vreunul 
din birjarii care-şi pierdeau timpul prin curte să-l alunge pe 
băiatul acela ciudat, care, cu siguranţă, spunea ea, stătea la 
pândă că să fure oarece. Dacă se întâmplă să cerşească pe 
la ferme, în majoritatea cazurilor era alungat, că de nu, 
aveau să pună câinii pe el. lar dacă îşi strecură capul într-o 
prăvălie, cei de acolo imediat pomeneau de epitrop, încât 
lui Oliver îi îngheţă de frică sângele în vine, iar inima 
continua să-i bată cu putere multe ore după aceea. 

Acum, ca să spunem adevărul, dacă nu ar fi fost 
cantonierul acela bun la inima şi doamna aceea bătrână şi 
milostivă, cu siguranţă că toate necazurile lui Oliver nu s-ar 
mai fi prelungit foarte mult, iar el ar fi sfârşit-o cu viaţa tot 
atât de repede ca şi mama lui, adică ar fi căzut pe jos şi ar fi 
murit la drumul mare. Cantonierul i-a dat pâine cu brânză, 
iar doamnei bătrâne, care avea un nepot naufragiat ce 
mergea desculţ cine ştie pe unde în lume, i se făcu milă de 
bietul orfan şi-i dădu şi ea câte ceva din puţinul ei, dar, cel 
mai important, îi oferi vorbe frumoase şi bune şi lacrimi de 
duioşie şi milă, care s-au întipărit în sufletul lui Oliver mai 
adânc decât toate suferinţele pe care le îndurase până 
atunci. 

Foarte devreme, în dimineaţa celei de-a şaptea zile după 
ce-şi părăsise oraşul natal, Oliver îşi făcu intrarea în 


orăşelul Bârneţ şchiopătând uşor. Obloanele erau încă 
trase, străzile erau pustii şi nimeni nu se sculase ca să se 
apuce de treabă. Frumos ca un glob de aur, soarele se 
înălţă pe cer, doar că lumina lui nu făcea decât să-l arate pe 
băiat şi mai singur şi într-o stare şi mai jalnică, aşa cum 
stătea el pe un prag rece al unei case, cu picioarele tot o 
rană, pline de sânge şi murdar de praf din cap până în 
picioare. 

Dar iată că obloanele începeau să se deschidă unul după 
altul, storurile se ridicau, iar oamenii începeau să mişune 
care încotro. Unii dintre ei se opreau preţ de o clipă ca să 
se uite la Oliver. Alţii, chiar dacă erau foarte grăbiţi, se 
uitau la el ca la cine ştie ce arâtare. Dar nimeni nu-i 
întindea o mână de ajutor şi nici nu-şi bătea capul să-l 
întrebe cum a ajuns acolo. Nu mai avea putere nici măcar 
să cerşească, aşa că se aşeză pe o treaptă. 

Rămase acolo ghemuit câtva timp, minunându-se de atâtea 
case pe care le vedea în jurul lui (se părea că în Bârneţ, 
cam la două-trei case dădeai peste o cârciumă, mai mare 
sau mai mică), tot privind la toate trăsurile care treceau în 
sus şi-n jos şi gândindu-se cam cât de puţin le-ar fi trebuit 
lor să parcurgă acelaşi drum pe care el l-a făcut într-o 
săptămână întreagă cu atâta curaj şi efort. Pe când se 
gândea la toate acestea, privirea îi fu atrasă de un băiat, 
care trecuse pe lângă el cu câteva minute mai înainte fără 
să-i dea nici cea mai mică atenţie, dar care acum îl privea 
foarte insistent de pe cealaltă parte a drumului. La început 
nu-l prea baga în seamă, dar pentru că rămase acolo pironit 
şi-l observă cu atâta insistenţă, Oliver ridică şi el capul şi-l 
fixă cu privirea. În acel moment, băiatul traversa strada şi, 
apropiindu-se de Oliver, îi zise: 

— Bună, mai puiule, ce e? Ce s-a întâmplat? 

Cel care îi pusese întrebarea tânărului nostru călător era 
cam tot de vârsta lui, dar şi unul dintre cei mai ciudaţi pe 
care acesta îi văzuse până atunci. Era un băiat extrem de 
murdar, cu nasul cârn, cu fruntea teşita şi cu o faţa 


inexpresivă, însă în ciuda acestui aspect general total 
neplăcut îşi dădea aere şi avea un comportament de om 
mare. Era cam mic de înălţime pentru vârsta lui, avea 
picioarele în paranteză, iar ochii îi erau mici şi urâţi; totuşi 
privirea lui era foarte vioaie. Pălăria părea să-i cadă de pe 
cap în orice moment şi desigur că aşa s-ar fi întâmplat dacă 
nu ar fi fost atât de iscusit în a da într-un fel anume din cap, 
gest care o aducea înapoi în poziţia ei iniţială. Era îmbrăcat 
cu o haină de om mare, care-i ajungea aproape de călcâie. 
Ca să nu-i treacă mânecile mai jos de degete, şi le suflecase 
până la coate, în dorinţa de a le putea băga cât mai adânc 
în buzunarele pantalonilor lui de velur. În plus, deşi nu era 
prea înalt, botinele lui cu şireturi îi confereau un aer tare 
cuceritor, făcându-l să pară un tânăr gentleman foarte 
elegant. 

— Bună, mai puiule, ce e? Ce s-a întâmplat? Îl întrebă iar 
ciudatul acesta pe Oliver. 

— Sunt extrem de flămând şi de obosit, răspunse Oliver, cu 
ochii plini de lacrimi. Nici nu ştii cât de mult am mers pe 
jos. De şapte zile tot merg şi merg întruna. 

— De şapte zile? Se miră domnişorul. Ca să vezi! Ciocul ţi- 
a poruncit, nu? Dar, observând surpriza din ochii lui Oliver, 
adăugă: prietene, cred că nu prea ştii bine ce înseamnă aia 
Cioc. 

Supus, el răspunse că din câte ştia, cuvântul înseamnă 
gura unei păsări. 

— Da' chiar că eşti prostuţ, exclamă domnişorul. Cioc vrea 
să zică magistrat, iar când unul îţi spune că mergi din 
porunca ciocului, adică vrea să spună că nu eşti pe drumul 
cel drept, adică eşti când sus, când jos. Dar la moară ai fost 
vreodată? 

— La care moară? Întrebă Oliver. 

— Cum la care moară?! Păi, moara aia atât de mică încât 
intra lejer în Stone Jug.1 Ea merge întotdeauna mai bine 
atunci când vântul neprielnic matura oamenii şi-i băgă 
înăuntru, dar dacă bate vântul bun cu putere, atunci 


lucrătorii nu prea pot intra. Da' nu-i nimic, hai cu mine, 
spuse 

1 Stone Jug era o închisoare, unde muncă silnică se numea 
moară, dar mai poate înseamnă şi borcan de piatră, într-un 
joc de cuvinte, (n.t.) domnişorul, mâncare vrei, mâncare îţi 
voi da! Nici eu nu am prea mulţi bani, doar o jumătate de 
penny, dar mă mai scotocesc eu de ceva şi văd eu ce fac! 
Hai, sus, ridică-te în cele două bețe, aşa! 

II ajută pe Oliver să se ridice pentru că apoi să meargă 
împreună în prăvălia unui lumânărar de unde cumpăra 
nişte şuncă mai grasă şi un sfert de pâine, sau aşa cum 
spunea el „o bucată de patru firfirei”. Scoase iute miezul 
din pâine şi făcu o gaură în care baga şuncă, după care 
îndesa miezul la loc. Puse pâinea sub braţ, intra apoi într-o 
cârciumă şi-l conduse pe Oliver într-o cameră din spate. 
Acolo, tânărul acesta misterios porunci să li se aducă o 
halbă de bere. Îmbiat de noul lui prieten, începu să 
mănânce cu disperare, timp în care băiatul acesta ciudat îl 
ţinea sub observaţie cu foarte multă atenţie. 

— 'Te duci la Londra, nu? Spuse băiatul cel ciudat după ce 
Oliver termina în sfârşit de mâncat. 

— Da. 

— Ai unde dormi? 

— Nu. 

— Bani ai? 

— Nu. 

Băiatul cel ciudat fluieră şi-şi vâri mâinile în buzunare, atât 
cât îi permiteau mânecile de la haină lui mult prea largă. 

— Tu stai la Londra? Întrebă Oliver. 

— Da, dar numai atunci când merg pe acasă, răspunse 
băiatul. Cred că ai nevoie de un loc unde să tragi la noapte, 
nu-i aşa? 

— Da, aşa e, răspunse Oliver. N-am mai dormit sub un 
acoperiş de când am plecat de acasă. 

— Lasă, nu-ţi mai înroşi ochii de atâta plâns, spuse 
domnişorul cel tânăr. Şi eu trebuie să fiu la Londra în seara 


aceasta. Cunosc eu acolo un bătrân foarte de treabă, care 
ţi-ar oferi găzduire fără să-ţi ceară nici un ban. Singura 
condiţie este aceea de a-i fi prezentat de vreun domn pe 
care el să-l cunoască. Dacă mă cunoaşte pe mine? O, nu! 
Câtuşi de puţin! Nici nu mă cunoaşte! 

Domnişorul cel tânăr zâmbi cu un subanteles ironic şi-şi 
termină de băut berea. 

Această ofertă deosebit de tentantă şi de neaşteptată era 
dincolo de orice speranţă, cu atât mai mult cu cât Oliver nu 
ar fi putut să obţină această favoare din partea bătrânului, 
precum şi vreo muncă, fără să piardă multă vreme. 

Toată această discuţie a avut darul de a destinde 
atmosfera dintre cei doi. Aşa a aflat Oliver că pe prietenul 
lui îl chema Jack Dawkins şi că era copilul favorit şi 
protejatul acestui bătrân foarte de treabă. 

Domnul Dawkins nu prea părea să arate ca şi cum s-ar 
bucura foarte mult de favorurile stăpânului său, care pe 
deasupra îl mai şi proteja. Dar domnişorul vorbea de nu se 
mai oprea şi fără şir, recunoscând pe faţă ca prietenii lui cei 
mai apropiaţi îl porecleau Şmecherul, de aceea Oliver şi-a 
dat seama în cele din urmă că, fiind un tip împrăştiat şi 
căruia nu-i pasă de nimic, zadarnic binefăcătorul lui încerca 
să-l facă să vină cu picioarele pe pământ. Ajungând la 
această concluzie, şi-a pus în cap în secret să câştige cât 
mai iute cu putinţă încrederea domnului cel bătrân, iar 
dacă Şmecherul tot nu se îndreptă, Oliver fiind aproape 
convins de acest lucru, atunci putea el să aibă onoarea de a 
se împrieteni mai bine cu acesta. 

John Dawkins nu a vrut nici în ruptul capului să intre în 
Londra înainte de căderea nopţii, aşa că au ajuns la bariera 
Islington doar după ora unsprezece. Au trecut din Angelo în 
stradă Saint John, apoi au coborât pe străduţa care dădea 
spre teatrul Sadler's Wells, prin strada Exmouth şi calea 
Coppice; au trecut pe lângă curtea cea mică a azilului de 
muncă, au traversat terenul care în trecut se numea 
Hockley-in-the-Hole, şi de acolo au ajuns la colina Little 


Saffron şi la colina Saffron the Great. Din acea zonă, 
Şmecherul a început să meargă mai repede, îndemnându-l 
şi pe Oliver să facă la fel. 

Deşi Oliver era foarte atent că nu cumva să se piardă de 
călăuza lui, din când în când tot nu se putea opri să nu 
privească pe furiş la casele de pe marginea drumului. În 
viaţa lui nu văzuse locuri mai murdare şi mai sordide că pe 
aici. Străzile erau foarte înguste şi pline de noroi, iar aerul 
era irespirabil şi plin de miasme. Peste tot erau o mulţime 
de prăvălii şi prăvălioare, de unde, ciudat, aveai impresia că 
singura marfa erau ciorchinii aceia de ţânci adunaţi la un 
loc, care, chiar şi la acea oră târzie din noapte, se târau de- 
a buşilea peste pragurile uşilor, ţipând cât îi ţinea gura. 
Singurele locuri ce păreau a prospera în toată această 
atmosferă încărcată de murdărie, ceața şi pâcla erau aceste 
cârciumi unde irlandezi de cea mai proastă calitate se 
certau întruna. Prin nişte curţi acoperite, care duceau prin 
cotloane întortocheate în case înghesuite unele într-altele, 
se tăvăleau în noroi, deopotrivă, bărbaţi şi femei morţi de 
beţi. De pe la uşi apăreau nişte indivizi cu figuri dubioase, 
care întâi priveau în sus şi-n jos pentru că apoi să o 
zbughească afară, dar nu întotdeauna mânaţi de nişte 
scopuri bune. 

Când au ajuns sus în vârful colinei, Oliver chiar se gândea 
dacă nu era mai bine pentru el să o ia la sănătoasă. 
Prinzându-l de mână, şeful lui împinse uşa unei case de pe 
uliţa Field şi, împingându-l în hol, o închise în urma lor. 

— Cine-i acolo? Strigă o voce de undeva, de jos, ca răspuns 
la fluieratul $Şmecherului 

— Popa şi cu asul! Se auzi răspunsul. 

Vorbele sunau ca o parolă prin care se anunţă că totul era 
în regulă. Lumina slabă a unei lumânări pâlpâi uşor, în 
celălalt capăt îndepărtat la coridorului, şi o fată de bărbat 
apăru de nicăieri, de pe lângă o balustradă ruptă dintr-o 
scară ce ducea într-o bucătărie. 


— Dar parcă sunteţi doi, spuse bărbatul, ridicând 
lumânarea şi punându-şi mâna streaşină la ochi. Celălalt 
cine e? 

— Noul meu prieten, răspunse Jack Dawkins, trăgându-l 
pe Oliver de guler mai în faţă. 

— De unde e? 

— Din ţara lui Papă-Lapte! Fagin e sus? 

— Da, alege ştergătorile. Hai, sus cu voi! Lumânarea se 
trase înapoi, iar chipul dispăru în întuneric. 

Bâjbâind prin întuneric cu o mână şi ţinându-se foarte 
strâns de tovarăşul lui cu cealaltă, Oliver urca cu greu pe 
scara ruptă, prin acel întuneric de nepătruns. Spre 
deosebire de el, prietenul lui urca uşor şi repede, lucru ce 
demonstra că el era foarte obişnuit cu toată casa. Trânti de 
perete uşa camerei din dos şi-l trase pe Oliver după el. 

Pereţii şi tavanul erau înnegriţi de vreme şi mizerie. În faţa 
focului era o măsuţă din lemn. Pe ea era o lumânare înfiptă 
bine de tot în gâtul unei sticle de bere. Mai erau vreo două- 
trei oale din aramă, iar pe o farfurie o bucată de pâine şi 
unt. Într-o tigaie, pe foc, se prăjeau câţiva cârnaţi. Aplecat 
deasupra lor şi cu o furculiţă în mână, stătea un evreu 
foarte bătrân şi scofâlcit, ale cărui priviri răutăcioase şi chip 
respingător erau umbrite de o claie de păr roşu. Avea pe el 
un halat soios din flanel, cu un decolteu din care se vedea 
un gât slab şi plin de vene. Părea că-şi împarte atenţia când 
înspre tigaia cu cârnaţi, când înspre grătarul pentru uscatul 
rufelor unde atârnau mai multe batiste din mătase. Pe jos 
erau puşi unii lângă alţii nişte saci foarte aspri, care se 
doreau a fi paturi, iar în jurul mesei stăteau vreo patru sau 
cinci băieţi, niciunul mai mare decât $mecherul. Asemenea 
oamenilor mari, fumau din nişte pipe lungi de lut şi beau 
dintr-o băutură foarte tare. La vederea lor, s-au îngrămădit 
împrejur, şi, în timp ce Şmecherului îi şoptea ceva la ureche 
evreului cel bătrân, ei au început să se strâmbe la Oliver şi 
să rânjească în toate felurile. La fel făcu şi bătrânul, care tot 
răsucea furculiţa în mână. 


— Fagin, acesta este Oliver 'Twist, băiatul de care ţi-am 
vorbit, spuse -Jack Dawkins. 

Bătrânul îi adresă un rânjet şi aplecându-se până la 
pământ în faţa lui Oliver, îl luă de mână şi începu să-i spună 
că spera să aibă onoarea de a-l cunoaşte mai bine. La auzul 
acestor cuvinte, băieţii, care până atunci fumaseră pipa, 
veniră lângă el şi dădură mâna cu el bărbăteşte, 
scuturandu-i-o mai tare în special pe cea în care-şi ţinea 
bocceluţa. Unul dintre ei se străduia din răsputeri să-i ia 
şapcă de pe cap, altul să-şi bage mâinile în buzunare lui 
Oliver pentru că, gândea el, fiind obosit, să nu mai 
trebuiască să şi le golească el personal înainte de a merge 
la culcare. Şi probabil că ar fi mers şi mai departe cu aceste 
politeţuri, dacă nu ar fi fost evreul cel bătrân care să 
înceapă să împartă cu dărnicie ici şi colo lovituri cu furculiţa 
peste capetele şi mâinile drăgălaşilor de tineri. 

— Ne bucurăm foarte mult că te-am cunoscut, Oliver, da, 
da, chiar foarte mult, spuse evreul. Şmecherule, da cârnaţii 
la o parte şi trage ciubărul acela lângă foc ca să se aşeze 
Oliver pe el. Dragul meu, oh, te uiţi la batiste, nu-i aşa? 
Sunt foarte multe. Le-am pus acolo ca să le spălăm şi atât. 
Ha! Ha! Ha! 

Partea finală a discursului a fost primită cu adevărate 
urale din partea băieţilor care promiteau mult pentru 
domnul cel bătrân şi vesel, după care, în mijlocul acestei 
veselii de nedescris, au plecat la masă. 

Oliver şi-a mâncat partea lui, iar evreul i-a amestecat într- 
un pahar gin fierbinte cu apă. Când i l-a dat, i-a spus că 
trebuia să-l bea până la fund, pentru că trebuia să-l 
servească şi pe alt domn. Oliver făcu întocmai. Imediat s-a 
simţit luat pe sus de parcă era un fulg şi pus pe saci, după 
care a adormit buştean. 

Capitolul 9 

În care aflăm mai multe detalii despre domnul cel bătrân 
şi simpatic, precum şi despre tinerele lui speranţe. 


Târziu în dimineaţa următoare, Oliver s-a trezit dintr-un 
somn profund şi odihnitor. Nu era nimeni în încăpere, decât 
evreul cel bătrân, care fierbea într-o crăticioară nişte cafea 
pentru micul dejun şi fluieră încetişor în timp ce amestecă 
şi amesteca mereu cu o lingură de fier. Din când în când se 
oprea ca să asculte dacă de undeva de jos s-ar fi auzit cel 
mai mic zgomot. Apoi, când era sigur că nu se-ntâmplă 
nimic, începea din nou să fluiere şi să amestece mai departe 
în cafea. 

Chiar dacă Oliver făcuse ochi, el nu se trezise încă de-a 
binelea. Există acea stare de veghe, când eşti între vis şi 
realitate şi când doar în cinci minute poţi visa mult mai 
mult, cu ochii pe jumătate deschişi şi conştient, decât ai visa 
în cinci nopţi cu ochii închişi şi cu simţurile complet 
adormite. În acele momente, omul ştie exact ce se petrece 
în mintea lui, deşi are o idee vagă asupra puterii gândului 
lui, a legăturii lui cu teluricul şi a stimulului de a se elibera 
de timp şi de spaţiu. 

Exact aşa se simţea Oliver în acest moment. Il văzu pe 
evreu deşi avea ochii pe jumătate închişi, îl auzi cum fluieră 
uşurel şi recunoscu sunetul lingurii care atingea din când în 
când marginile crăticioarei. Mintea lui mai era preocupată 
şi de toţi cei pe care îi cunoscuse până atunci. 

Terminând de făcut cafeaua, evreul trase crăticioară într- 
un colţ al plitei şi, neştiind exact pentru câteva clipe ce să 
mai facă, se întoarse, se uită la Oliver şi-l strigă pe nume. 
Acesta nu-i răspunse, făcând încă pe adormitul. 

Fiind acum sigur că băiatul doarme, evreul se îndrepta 
uşurel către uşă, pe care o încuie cu cheia. Apoi, atât cât 
putu Oliver să zărească, scoase de undeva din duşumea o 
lădiţă, pe care o puse cu grijă pe masă. Ochii îi scânteiau de 
o bucurie ciudată pe când salta capacul şi privea înăuntru. 
Trăgându-şi un scaun vechi mai aproape de masă, se aşeză 
şi scoase din lădiţa un ceas superb din aur incrustat cu 
pietre preţioase. 


— Aha, spuse evreul ridicând din umeri şi strâmbându-se 
de-ţi îngheţă sângele în vine. Deştepţi! Deştepţi! Şi au 
rezistat până la capăt! Nici în ruptul capului nu au vrut să-i 
spună bătrânului pastor unde le-au pus. Şi niciodată nu l-au 
turnat pe moş Fagin! Dar chiar aşa, de ce ar face-o? Latul 
nu s-ar fi lărgit şi nici ei nu ar fi stat ceva mai mult acolo sus 
pe scăunel pentru altceva! Nu, nu! Buni, băieţii ăştia! Buni 
tare! 

Rostind aceste vorbe şi continuând să mormăie şi altele, 
evreul puse ceasul la locul lui secret şi sigur. După care mai 
scoase din aceeaşi lădiţă încă vreo şase sau şapte ceasuri 
pe care le examină cu aceeaşi plăcere; apoi scoase inele, 
broşe, brățări şi alte bijuterii din metale scumpe şi lucrate 
meşteşugit, încât Oliver nici nu ştia cum să le spună. 

Le puse pe toate la locul lor pentru ca să scoată apoiun 
obiect de preţ atât de mic, încât aproape nici nu se putea 
vedea din palma lui. Părea că pe el era scris ceva care abia 
de se putea citi, pentru că evreul îl puse pe masă şi ţinând 
mâna căuş pentru că lumina să-i cadă dintr-un unghi 
favorabil, îl cercetă îndelung şi cu multă seriozitate. În cele 
din urmă îl puse înapoi la locul lui fără ca să fi ajuns la 
vreun rezultat satisfăcător şi, sprijinindu-se de spătarul 
scaunului, murmură: 

— Mare lucru şi pedeapsa cu moartea! Doar că morţii nu 
mai apucă să se pocăiască niciodată şi nici nu pot să mai 
dezvăluie povesti deocheate sau periculoase. Ah, mare 
istorie pentru afacerea asta a noastră! Cinci dintre ei 
atârnau în ştreang, dar niciunul nu şi-a dezlegat limba şi 
nici nu l-a dat în gât pe moş Fagin! 

Şi pe când evreul se pierdea în diverse consideraţii rostind 
aceste cuvinte, ochii lui negri şi strălucitori că ai unui 
viezure, care de data aceasta priveau în gol înaintea lui, 
căzură din întâmplare pe chipul lui Oliver. Copilul îl privea 
cu ochi mari, mai-mai să-i iasă din orbite, mut de uimire. Şi, 
deşi privirile lor s-au încrucişat doar pentru o fracțiune de 
secundă, bătrânului i-a fost suficient pentru a-şi da seama 


că băiatul îi observase toate mişcările. Închise capacul 
lădiţei cu un zgomot asurzitor şi, punând mâna pe un cuţit 
de tăiat pâine care era pe masă, se ridică iute. Tremura atât 
de tare, încât Oliver, care şi el era foarte speriat, putu să 
observe că şi cuțitul îi tremura de nervi în mână. 

— Ce e? Întreba bătrânul. De ce mă pândeşti? De când te- 
ai trezit? Spune, ce-ai văzut? Vorbeşte, n-auzi! Şi asta cât 
mai repede, dacă vrei să mai trăieşti! 

— N-am mai putut dormi, domnule, răspunse Oliver cu 
glas şoptit şi îmi pare foarte rău dacă v-am tulburat, 
domnule. 

— Nu cumva te-ai trezit mai devreme, de acum vreo oră? 
Întrebă evreul încruntându-se ameninţător la băiat. 

— Nu, domnule, nici vorbă, răspunse Oliver. 

— Sigur? Strigă evreul la el, privindu-l şi mai ameninţător 
decât înainte şi având o atitudine şi mai amenințătoare. 

— Pe cuvântul meu de onoare, domnule, eu am dormit, 
răspunse Oliver foarte serios. N-am fost treaz deloc, 
domnule! 

— Bine, bine, băiete dragă! Spuse brusc evreul reveniri - 
du-şi în fire, respirând parcă mai uşurat şi jucându-se puţin 
cu cuțitul, înainte de a-l pune la loc, doar ca să lase 
impresia că îl mânuia numai din joacă. Oh, da, sigur că da, 
aşa e cum spui tu. Am vrut doar să te sperii. Eşti un băiat 
tare bun! Ha! Ha! Da, chiar eşti un băiat tare bun, Oliver! 
Evreul îşi frecă mâinile şi îşi râse răutăcios în barbă, dar, în 
acelaşi timp, aruncă şi o privire stinghera spre lădiţă. 

— Dragul meu, ai văzut vreunul din lucruşoarele acestea 
drăguţe? Întrebă evreul punând mâna pe lădiţa după o 
scurtă pauză. 

— Da, domnule, răspunse Oliver. 

— Ah, făcu evreul schimbându-se la faţă. Sunt ale mele, 
Oliver, aceasta este mica mea comoară. Din asta voi trăi la 
bătrâneţe. Toată lumea spune despre mine, dragul meu, că 
aş fi un zgârie-brânză şi atât. 


Oliver se gândi că într-adevăr domnul cel bătrân îşi mânca 
de sub unghii de zgârcit ce era, dacă trăia într-un loc atât 
de murdar şi avea aşa nişte ceasuri de valoare. 

Dar gândindu-se că probabil $Şmecherul şi ceilalţi băieţi îl 
costau o mulţime de bani, îl privi pe bătrânul evreu mai 
atent şi-l întrebă dacă acesta îi dădea voie să se dea jos din 
pat. 

— Dar cum să nu, dragul meu, bineanteles, răspunse 
domnul cel bătrân. Uite vezi, acolo în colţul camerei, lângă 
uşă, e un ulcior cu apă. Adu-l încoace, iar eu am să-ţi dau un 
lighean în care să te speli, dragul meu. 

Oliver se dădu jos din pat, traversă camera şi, înainte de a 
ridica ulciorul cu apă, se opri o fracțiune de secundă. Când 
se întoarse, lădiţa cu bijuterii nu mai era nicăieri. 

De-abia terminase să se spele şi să pună totul în ordine, să 
arunce apa din lighean pe fereastră, ca să-i facă pe plac 
evreului, când apăru $Şmecherul, însoţit de un prieten de-al 
lui, foarte sprinţar şi care nu stătea în loc cum nu sta nici 
argintul viu şi pe care Oliver îl văzuse cu o seară înainte 
cum fuma pipa. 1-1 prezenta, se numea Charley Bates. Cei 
patru s-au aşezat să-şi ia micul dejun şi să-şi bea cafeaua cu 
nişte pâinici rotunde cu şuncă pe care Şmecherul le scosese 
din pălărie. 

— Ei, spuse bătrânul evreu întrebător, uitându-se din când 
în când cu coada ochiului la Oliver în timp ce, de fapt, 
vorbea cu Şmecherul, sper că aţi făcut treabă bună astăzi, 
dragii mei, nu-i aşa? 

— Oho! Răspunse Şmecherul. 

— Şi încă cum! Adăugă Charley Bates. 

— Straşnici băieţi, straşnici cu adevărat! Spuse evreul. Şi 
cam ce-aţi pescuit azi, dragii mei? 

— Vreo două portofele, răspunse domnul cel tânăr. 

— Căptugşite bine? Se interesă evreul cu ochi mai-mai să-i 
iasă din orbite de lăcomie. 

— Hm, destul de bine, răspunse $mecherul, punând pe 
masă cele două portofele, unul verde şi unul roşu. 


— Nu-s chiar aşa de grele precum s-ar crede, spuse 
evreul, după ce le cerceta pe dinăuntru cu atenţie. Dar, în 
schimb, sunt foarte curate şi lucrate îngrijit. Cine le-a făcut 
e priceput, nu glumă, nu-i aşa Oliver? 

— Adevărat, domnule, spuse Oliver. 

Auzind aceste cuvinte, Charley Bates începu să râdă în 
hohote, în timp ce Oliver era uluit şi nu înţelegea deloc ce 
era aşa de râs în cele spuse deel. 

— Iar tu ce-ai adus, dragul meu? Îl întrebă Fagin pe 
Charley Bates. 

— Ştergători, răspunse domnişorul Bates, scoțând patru 
batiste din buzunar. 

— Ei, da, spuse evreul, cercetându-le foarte atent, sunt 
foarte bune, da, da, chiar foarte bune! Charley, literele pot 
fi uşor scoase cu un ac fin, iar eu cred că cel mai bine ar fi 
să-l învăţăm pe Oliver cum să facă acest lucru. Ce zici, 
Oliver? Hi! Hi! Hi! 

— Desigur, domnule, dacă vreţi dumneavoastră, veni 
răspunsul lui Oliver. 

— Nu-i aşa, dragul meu, că ai vrea şi tu să înveţi că şi 
Charley Bates trucul acesta cu batistele? Întrebă evreul. 

— Cum să nu, domnule, doar dacă vreţi dumneavoastră să 
mă învăţaţi, răspunse Oliver. 

Tot acest schimb de replici i se păru domnişorului Bates 
atât de caraghios, încât izbucni din nou într-un hohot de râs 
şi râse, şi râse cu atâta poftă ca, în loc să înghită cafeaua 
cum trebuie, se înecă de era mai-mai să se sufoce. 

— Ce mai papă-lapte! Spuse Charley când îşi mai reveni 
puţin, ca scuză pentru comportamentul total lipsit de 
politeţe faţă de cei din jurul lui. 

Şmecherul prefera să tacă şi să-i răvăşească părul pe 
frunte lui Oliver, pentru că mai apoi să-i spună că în curând 
va avea să ştie de toate. Sesizând că Oliver se face roşu ca 
para focului la faţă, bătrânul domn schimba subiectul pe 
dată şi întrebă dacă în dimineaţa aceea fusese multă lume 
care să asiste la execuţie. Toate acestea făceau să se învârtă 


în capul băiatului o mulţime de întrebări. Judecând după 
răspunsurile celor doi băieţi, era limpede că lumina zilei ca 
ei fuseseră acolo şi atunci normal că Oliver se întrebă cum 
de fusese posibil ca ei să asiste la execuţie şi să-şi fi făcut şi 
treabă atât de bine şi de repede. 

După ce au terminat de luat micul dejun, domnul cel 
bătrân şi vesel, împreună cu cei doi băieţi începură un joc 
ciudat şi neobisnit, care avea următoarele reguli: domnul 
cel bătrân şi vesel baga o tabacheră într-un buzunar de la 
pantaloni, un carneţel în celălalt şi un ceas cu un lanţ 
petrecut în jurul gâtului în buzunarul de sus de la vesta şi, 
înfigându-şi un ac cu un diamant fals în cămaşă, îşi încheie 
haina cu toţi nasturii de jos până la gât, apoi îşi puse tocul 
de ochelari şi batista în buzunar şi luând un baston în mână, 
începu să se plimbe încolo şi încoace prin încăpere, 
imitându-i aidoma pe acei domni bătrâni pe care îi poţi 
vedea aproape la orice oră din zi plimbându-se pe stradă. 
Din când în când se oprea în fata sobei sau a uşii, dând 
senzaţia că priveşte cu mare atenţie la vitrina vreunui 
magazin. Şi, permanent în aceste momente, privea de jur- 
împrejur, de teamă să nu fie atacat de hoţi şi îşi tot pipăia 
buzunarele pe rând ca să se asigure că nu a pierdut nimic 
între timp. Toate acestea le făcea într-un mod atât de 
caraghios, dar şi foarte firesc, încât Oliver începu să râdă şi 
râse de-i curgeau lacrimile. Dar în tot acest timp, cei doi 
băieţi se ţineau după el, urmându-l îndeaproape şi sărind 
într-o parte şi-n alta, atât de sprinteni de fiecare dată când 
bătrânul se întorcea pe neaşteptate, încât practic îi era 
imposibil să-i vadă. În cele din urmă Şmecherul îl călca pe 
bătrân pe picior sau se prefăcu că se împiedică din greşeală 
de gheata lui, în timp ce Charley Bates se izbi de el pe la 
spate. O fracțiune de secundă le-a fost de ajuns ca să-i ia cu 
o rapiditate incredibilă tabachera, carneţelul, ceasul de 
buzunar cu lanţ cu tot, acul de la cămaşa, tocul de ochelari 
şi batista din buzunar. Dacă domnul cel bătrân simţea o 


mână într-unui din buzunare, strigă imediat care era acela 
şi astfel jocul începea de la capăt. 

După ce s-au jucat astfel de mai multe ori, au apărut şi 
două domnişoare care au venit să-i viziteze pe domnii cei 
tineri. Se numeau Bet şi Nancy. Amândouă aveau o claie de 
păr în cap, care nu era prea frumos strâns la spate în coc şi 
erau încălţate cu ciorapi căzuţi pe picioare şi nişte pantofi 
scâlciaţi, că vai de ei. Per total, nu puteai spune despre ele 
că erau prea frumoase. Erau tare roşii în obraji şi aveau o 
privire sfidătoare, dar şi sinceră în acelaşi timp. Aveau un 
comportament şi maniere agreabile şi se mişcau cu multă 
uşurinţă. Oliver le găsi pe dată foarte drăguţe şi, într- 
adevăr, chiar aşa şi erau. 

Vizitatoarele au poposit la ei o bună bucată de vreme. 
Imediat a apărut şi rachiul pe masă, pentru că una dintre 
domnişoare se plângea că ar avea o răceală pe dinăuntru. 
Ca urmare, conversaţia s-a încins din toate părţile. În cele 
din urmă, Charley Bates spuse că era timpul să hoinărească 
puţin - adică, se gândi Oliver, cum spun francezii, să facă o 
plimbare. Şmecherul şi Charley au plecat împreună cu cele 
două domnişoare, dar nu înainte de a fi dăruiţi din plin cu 
bani de buzunar primiţi de la amabilul evreu bătrân. 

— Ei, ai văzut, dragul meu?! Spuse Fagin, asta înseamnă 
să trăieşti o viaţă frumoasă! Azi pot să facă tot ce poftesc. 

— Dar şi-au terminat treaba, domnule? Se interesă Oliver. 

— Da, spuse evreul. Doar dacă din întâmplare dau peste 
ceva prin drumul lor şi dacă se întâmplă aşa, bineanteles că 
n-or să lase treaba nefăcuta. Să-i iei drept exemplu, dragul 
meu, e-xem-plu, spuse evreul aranjând cărbunii mai bine în 
soba cu cleştele ca să dea o importanţă şi mai mare 
spuselor lui. Să faci tot ce-ţi spun ei şi să-i asculţi în toate, 
dar în special pe Şmecher. În curând, el va ajunge un mare 
om şi te va ajuta şi pe tine să fii la fel ca el, dacă îi urmezi 
sfaturile întocmai. Îmi atârna cumva batista din buzunar, 
dragul meu? Spuse evreul oprindu-se brusc din ceea ce 
spunea mai înainte. 


— Da, domnule, răspunse Oliver. 

— Ia încearcă să vezi şi tu dacă nu cumva poţi să o scoţi 
din buzunarul meu, fără ca eu să simt. l-ai văzut cum au 
făcut azi-dimineaţă. 

Cu o mână Oliver salta căptuşeala buzunarului, aşa cum îl 
văzuse pe Şiret că făcuse de dimineaţă şi trase batista 
uşurel cu cealaltă mână. 

— Ai scos-o? Strigă bătrânul. 

— Da, domnule, uitaţi-o, spuse Oliver fluturând-o. 

— Eşti tare isteţ, Oliver, spuse domnul cel bătrân în joacă, 
mângâindu-l pe Oliver aprobator pe cap. Până acum nu am 
văzut un băiat atât de iute ca tine. Uite, ia de aici un siling. 
Dacă mergi tot aşa, ai să ajungi cel mai mare om al vremii 
acesteia. Iar acum, vino lângă mine să-ţi arăt cum să scoţi 
monogramele de pe batiste. 

Lui Oliver i se învârtea în cap aceeaşi întrebare: ce 
legătură există între a sustrage o batistă din buzunarul 
domnului cel bătrân şi şansa lui de a ajunge un om mare? 
Dar, gandându-se mai departe că ştie evreul ce spune, 
pentru că avea atâta experienţă de viaţă, îl urmă în tăcere 
la masă şi fu foarte atent la ceea ce i se explică. 

Capitolul 10 

În care Oliver ajunge să se împrietenească mai bine cu noii 
săi asociaţi; dobândeşte experienţa plătind un preţ foarte 
scump. Acesta este un capitol foarte scurt, dar deosebit de 
important pentru povestea noastră. 

Multe zile de atunci încolo Oliver a rămas în încăperea 
evreului fie descosând monogramele de pe numeroasele 
batiste care erau aduse acasă, fie participând la jocul pe 
care vi l-am descris deja şi pe care cei doi băieţi şi evreul îl 
jucau cu regularitate în fiecare dimineaţă. De la o vreme 
începu să-i fie dor să mai iasă la aer curat şi de aceea 
începu să insiste pe lângă domnul cel bătrân să-i dea şi lui 
voie să meargă la lucru cu cei doi tovarăşi ai lui. 

Oliver îşi dorea să se apuce şi el serios de treabă, pentru 
că îşi dădea seama că domnul cel bătrân avea un caracter şi 


o morală foarte dârze. Ori de câte ori Şmecherul sau 
Charley Bates se întorceau noaptea târziu acasă cu mâinile 
goale, el îi certa foarte aspru şi se plângea de obiceiurile lor 
proaste de băieţi nepăsători şi puturoşi, nu le dădea nimic 
de mâncare şi le amintea că trebuie să se străduiască să 
muncească din greu. Odată, chiar a ajuns să-i bată şi să le 
dea un brânci pe scară, numai că acest lucru se întâmplă 
foarte rar, fiind ceva cu totul ieşit din comun. 

În cele din urmă, Oliver obţinu permisiunea mult-ravnită. 
Timp de vreo două sau trei zile nu au avut de lucru cu 
batistele, prin urmare mesele de seară au fost cu mâncare 
extrem de puţină. Poate că tocmai din această cauză 
domnul cel bătrân i-a dat voie să iasă în oraş. Dar, oricare 
ar fi fost situaţia, el i-a spus lui Oliver să plece, asigurându-l 
în acelaşi timp cu supravegherea permanentă a lui Charley 
Bates şi a prietenului lui, Şmecherul. 

Cei trei au pornit-o la drum. Şmecherul avea ca de obicei 
mânecile de la haină suflecate şi pălăria pusă şmechereşte 
pe o parte. Domnişorul Bates îşi pierdea timpul hoinărind 
cu mâinile vârâte în buzunare. Între ei era Oliver, care 
murea de curiozitate ca să vadă unde urmau să meargă şi 
ce aveau ei să-l înveţe întâi şi mai întâi de toate. 

Mergeau atât de agale pe drum, hoinărind aşa, fără nici o 
ţintă, încât Oliver începu să se gândească la un moment dat 
ca iarăşi aveau să-l dezamăgească pe domnul cel bătrân şi 
să nu muncească deloc. Dar $Şmecherul mai avea şi un alt 
obicei prost, acela de a smulge şepcile de pe capul băieţilor 
mai mici decât el şi de a le arunca pe unde îi venea. Spre 
deosebire de el, Charley Bates avea nişte idei foarte largi 
despre dreptul la proprietate, şterpelind de pe tarabele 
înşirate pe marginea Tamisei mere şi ceapă, pe care le bagă 
cât mai adânc în buzunarele lui labirintice şi care păreau că 
se întind peste tot pe sub haine. Întreaga situaţie chiar 
luase o turnură total neplăcută, Oliver fiind pe punctul de a 
declara sus şi tare intenţia de a se întoarce acasă, când 


deodată privirea îi fu atrasă de un comportament ciudat de 
misterios din partea Şmecherului. 

Tocmai ce ieşiseră dintr-o curte lungă şi îngustă aflată la 
doi paşi de Piaţă Clerkenwell şi care, din cauza unei confuzii 
de cuvinte, se mai numeşte şi „Locul cel Verde”. $Şmecherul 
s-a oprit brusc, a dus degetul arătător la gură şi i-a tras pe 
tovarăşii lui înapoi cu foarte mare precauţie şi 
circumspecţie. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Întrebă Oliver. 

— Sssti, răspunse Şmecherul. Îl vezi pe boşorogul acela de 
lângă tarabă cu cărţi? 

— Domnul acela bătrân de dincolo de drum? Întrebă 
Oliver din nou. Da, îl văd. 

— Ala e, e-al nostru, spuse Şmecherul. 

— Marfă! Insistă şi domnişorul Charley Bates. 

Mut de uimire, Oliver se uită la cei doi şi nu-i venea să 
creadă ce aude şi ce vede. Dar nu mai avu timp să mai facă 
nici o remarcă, pentru că băieţii traversară drumul 
furişându-se tiptil şi apropiindu-se foarte tare de domnul cel 
bătrân care le atrăsese atenţia atât de mult. Oliver făcu doi 
paşi după ei şi, neştiind exact dacă să meargă mai departe 
sau să se întoarcă, rămase pe loc uitându-se la ei, mut şi 
uluit în acelaşi timp. 

Domnul cel bătrân părea a fi un bărbat foarte respectabil, 
avea părul pomădat şi ochelari cu ramă de aur. Purta o 
haină de culoare verde închis cu guler de catifea neagră, 
avea pantaloni albi, iar sub braţ ţinea un baston elegant de 
bambus. Stând uşor rezemat de tarabă, tocmai alesese o 
carte pe care o răsfoia şi o citea cu mare interes, ca şi cum 
ar fi stat foarte confortabil în fotoliul lui de acasă din 
bibliotecă. Judecând după cât era de cufundat în lectura 
cărţii, cu siguranţă că el deja se simţea ca acasă, pentru că 
în jurul lui nu mai existau nici tarabă, nici stradă, nici băieţii 
şi în general nimic, ci doar cartea pe care o citea cu 
aviditate, întorcând paginile una după alta şi continuând 


foarte absorbit şi cu mare interes cu rândurile din pagina 
următoare. 

Spre groaza şi spaimă lui Oliver, care era doar la câţiva 
paşi în urma lor, privind cu ochii mai-mai să-i iasă din 
orbite, îl văzu pe Şiret cum baga mâna în buzunarul 
domnului cel bătrân şi cum îi scoate batista din el, pe care i- 
o păsa lui Charley Bates, după care o luară la fugă cât îi 
ţineau picioarele. 

Într-o fracțiune de secundă, prin mintea băiatului se 
perindară batistele, ceasurile de buzunar, toate bijuteriile, 
evreul şi totul îi deveni acum foarte clar. Era ca şi paralizat, 
iar de spaimă sângele îi gonea nebuneşte prin tot trupul. 
Zăpăcit de tot şi îngrozit de ce văzuse, se răsuci pe călcâie 
şi o rupse la fugă cât putea el de iute. 

Toate acestea s-au petrecut într-o fracțiune de secundă. 
Dar exact în clipa în care Oliver a rupt-o la fugă, domnul cel 
bătrân baga mâna în buzunar şi, observând dispariţia 
batistei, se întoarse cu fată înspre fugar. Văzându-l pe băiat 
că o zbughise la fugă, fireşte că trase concluzia că el îl 
jefuise şi atunci se puse pe strigat: 

— Hoţul, hoţul, prindeţi hoţul! 

Se luă după el, alergând cu toată puterea lui de om 
bătrân, fugind cu carte cu tot. 

Dar domnul cel bătrân nu a fost singura persoană care să 
strige pentru prinderea răufăcătorului. Vrând să evite să 
atragă atenţia asupra lor pentru că alergau ca nişte nebuni 
pe stradă, Şmecherul şi domnişorul Bates au reuşit cu greu 
să se ascundă în primul gang de după un colţ. Nu mult după 
aceasta au auzit şi ei strigătele şi l-au văzut pe Oliver care 
fugea mâncând pământul. Într-o fracțiune de secundă au 
înţeles cum stau lucrurile, aşa că au ieşit imediat din 
ascunzătoarea lor şi, ca nişte cetăţeni oneşti ce se 
pretindeau a fi, s-au alăturat urmăririi şi au început să 
strige la rândul lor: 

— Hoţul, hoţul, prindeţi hoţul! 


Deşi Oliver fusese crescut de filosofi, teoretic vorbind, el 
nu ştia prea bine că frumoasă axiomă a instinctului de 
autoapărare este prima lege a naturii. Poate că dacă ar fi 
ştiut-o ar fi fost mult mai bine pregătit pentru ea. Dar 
fiindcă nu o ştia, se alarmă şi mai mult. Aşa că alerga de 
parcă mânca norii, urmărit de domnul cel bătrân şi de cei 
doi băieţi, care strigau şi ţipau în urma lui. 

— Hoţul, hoţul, prindeţi hoţul! 

Vorbele acestea atrag ca un magnet. Negustorul iese din 
prăvălie, căruţaşul lasă calul şi căruţa, măcelarul aruncă 
tava pe jos, brutarul lasa coşul, lăptarul doniţa cu lapte, 
curierul îşi abandonează pachetele, şcolarul jocul cu bile, 
muncitorul cazmaua, copilul paleta. Fug care încotro, de-a 
valma, într-o harababură totală, ca nebunii. Unii plâng, alţii 
tipa, iar alţii urlă. Cei care ies dintr-o stradă laterală au 
toate şansele să fie trântiţi la pământ, câinii asmuţiţi încep 
să latre şi să urle şi, în general, toate orătăniile sunt 
stârnite. Peste tot, pe străzi, prin pieţe şi prin curţi se aud 
numai strigăte. 

— Hoţul, hoţul, prindeţi hoţul! Vorbele acestea sunt rostite 
de sute de voci şi se aud din ce în ce mai pregnant cu 
fiecare cotitură de drum. Zboară în vânt, sunt călcate în 
picioare prin noroi, mărşăluind de-a lungul trotuarelor. 
Ferestrele se deschid, oamenii ies în grabă afară din case, 
lumea parcă mărşăluieşte pe străzi, toată gloata se adună 
ca la bâlci ca să vadă şi să audă cât mai mult, dar cu toţii 
îngroaşă rândurile şi strigă şi mai tare: Hoţul, hoţul, 
prindeţi hoţul! 

— Hoţul, hoţul, prindeţi hoţul! Toţi oamenii sunt ahtiaţi ca 
să prindă ceva, măcar o dată în viaţa lor; un sărman copil 
nefericit, care de-abia mai putea să-şi tragă respiraţia, fiind 
mort de oboseală, citindu-i-se teroarea şi spaimă din ochi, 
cu boabe de transpiraţie alunecându-i pe faţă şi încercând 
din răsputeri să scape de urmăritorii lui ce se aţineau tot 
mai aproape de el, tot strigând după el, făcându-l să-şi 
piardă treptat din putere, strigând după el din ce în ce mai 


tare şi chiar bucurându-se: Prindeţi hoţul! Prindeţi-l, pentru 
numele lui Dumnezeu, prindeţi-l! 

Gata, l-au prins. O lovitură bine gândită. L-au trântit la 
pământ. Flamanda de senzaţii tari, mulţimea s-a strâns în 
jurul lui, iar fiecare nou-venit, îngrămădindu-se şi dând din 
coate din răsputeri, încearcă să vadă şi el cât de cât ceva. 
„Faceţi loc! Faceţi loc!” „Lăsaţi-l să respire, n-are aer!” „Ei, 
pe naiba, nici nu-i trebuie!” „Unde-i domnul cu pricina?” 
„Uite-l, coboară stradă.” „Faceţi-i loc, domnului!” „Acesta-i 
băiatul, domnule?” 

— Da. 

Murdar de noroi şi de praf, cu buza sângerândă, privind 
speriat la mulţimea aceea de fete care-l înconjurau, Oliver 
zăcea trântit la pământ, în timp ce domnul cel bătrân era 
târât şi împins oficial de urmăritorii de bază. 

— Da, spuse domnul, mă tem că acesta e băiatul. 

— Se teme, i-auzi, murmură mulţimea, te pomeneşti că ţi-o 
fi milă! 

— Bietul băiat! Spuse iar domnul, s-a rănit. 

— Ei, bietul băiat, spuse un lungan mătăhălos făcând un 
pas înainte. Eu i-am dat un pumn în gură şi m-am tăiat la 
mână în dinţii lui. Dar l-am oprit, domnule! 

Rânjind, lunganul duse uşor mâna la pălărie, aşteptând să 
primească ceva pentru tot ce făcuse. Numai că domnul cel 
bătrân îl privi vădit neplăcut impresionat, se uită de jur- 
împrejur ca şi cum ar fi vrut să plece cât mai repede din 
acel loc şi probabil că ar fi făcut-o, fiind indirect de acord cu 
o a doua vânătoare, dacă în acel moment nu ar fi apărut un 
poliţist (care se ştie foarte bine că este întotdeauna ultima 
persoană ce apare în astfel de cazuri) care să-şi croiască 
drum prin mulţime şi să-l apuce pe Oliver de guler. 

— Hai, scoală-te în picioare, spuse omul cu asprime. 

— Domnule, eu spun adevărul, nu-s vinovat cu nimic. Zău, 
mă jur, au fost alţi doi băieţi, spuse Oliver împreunându-şi 
mâinile în semn de rugăciune şi privind disperat în jurul lui. 
Trebuie să fie pe aici, pe undeva. 


— Ei, da, las' că ştiu eu că nu sunt, spuse poliţaiul. 

Voia el să fie spiritual şi ironic, dar din nefericire pentru 
Oliver chiar era adevărat, numai că Şmecherul şi Charley 
Bates o şterseseră în prima curte care le ieşise în cale. Hai, 
scoală-te şi hai să mergem! 

— Să nu-l baţi! Spuse domnul cel bătrân plin de milă. 

— O, nu, cum aş putea să fac aşa ceva? Răspunse poliţaiul 
şi, ca să dovedească acest lucru, smulse haina de pe copil. 
Hai, că vă ştiu eu pe voi ăştia, dar cu mine nu ţine! Le ridici 
odată, sau nu, diavol împieliţat ce eşti? 

De-abia putea să se ţină pe picioare, dar totuşi încerca să 
se ridice fiind înşfăcat de gulerul hainei şi mai mult târât cu 
paşi repezi. Domnul îi însoțea şi el, mergând pe lângă 
poliţist, iar unii din mulţime le-o luaseră binişor înainte şi, 
din când în când, se mai întorceau ca să se uite înapoi la 
Oliver. Băieţii mai chiuiau de bucurie şi ţopăiau pe lângă cei 
de pe stradă. 

Capitolul 11 

În care se vorbeşte despre domnul Fang, magistrat 
orăşenesc, şi în care se arăta cum împărțea el dreptatea. 

Furtul fusese comis pe raza de acţiune şi în imediata 
apropiere ale unui important birou orăşenesc al poliţiei. 
Mulţimii nu i s-a permis să-l însoţească pe Oliver decât două 
sau trei străzi şi până la Mutton Hill, după care băiatul a 
fost dus pe sub o boltă, a intrat direct într-o curte murdară 
şi de aici într-un loc anume, unde cauzele se judecau 
imediat. Curtea mică era pavată cu dale. Aici au dat peste 
un bărbat îndesat şi vânjos, cu nişte favoriţi tare stufoşi pe 
obraji, ce tot învârtea o legătură de chei în mână. 

— Ei, care-i treaba? Întrebă omul fără să se sinchisească 
prea mult. 

— Am prins un hoţ de batiste, răspunse celălalt, care încă 
îl mai ţinea pe Oliver de guler. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi partea cea păgubita, 
nu-i aşa domnule? Întrebă bărbatul cu cheile. 


— Da, întocmai, eu sunt, răspunse domnul cel bătrân. Dar 
acum mă cam îndoiesc că acesta ar fi băiatul care să-mi fi 
furat batista. Mai bine... Mai bine aş renunţa. 

— Îmi pare rău, domnule, dar acum nu se mai poate, nu 
mai aveţi de ales, sunteţi obligat să vă prezentaţi în faţa 
magistratului. Înălţimea Sa va fi disponibil într-o jumătate 
de minut. Hai şi tu, spanzuratule ce eşti! 

Cam aşa a sunat invitaţia pentru Oliver să intre într-o 
celulă cu pereţi din piatră, în timp ce omul descuia usa. Deşi 
l-a căutat peste tot, fără să găsească nimic asupra lui, el tot 
l-a încuiat. 

Celula avea forma şi aproape mărimea unui beci şi era 
îngrozitor de murdară. Singura deosebire era că lumina din 
afară nu intră pe nicăieri. Nu era decât luni dimineaţa, dar 
locul fusese ocupat de şase beţivani, care fuseseră închişi 
acolo de sâmbătă noaptea. Dar asta nu contează câtuşi de 
puţin în comparaţie cu arestul poliţiei unde se aduc în 
fiecare noapte bărbaţi şi femei, care sunt acuzaţi de cele 
mai neansemnate pricini. Vorbele rostite şi sentinţele sunt 
date ca pe bandă rulantă, iar temniţele, comparate cu cele 
de la închisoarea Newgate, sunt adevărate palate, deşi 
ocupate de criminalii cei mai înrăiţi care sunt judecaţi, 
declaraţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte. Cine nu crede, 
nu are decât să intre acolo şi vadă pe propria lui piele! 

Asemenea lui Oliver, domnul cel bătrân fu la fel de mâhnit, 
atunci când cheia se răsuci cu un zgomot strident în 
broască. De-abia în acea clipă îşi aminti de carte, se uită la 
ea şi oftă din greu; doar ea era cauza, ce-i drept nevinovată, 
a tuturor celor întâmplate. 

— Şi totuşi exista ceva, se vede clar pe faţa acestui copil, 
îşi spuse domnul cel bătrân, în timp ce pleca păşind 
gânditor şi se tot bătea uşor cu cartea pe bărbie, ceva care 
mă impresionează, dar mă şi intriga în acelaşi timp. Oare 
chiar să fie într-atât de nevinovat? Aşa părea. Măi, să fie! 
Exclamă domnul cel bătrân, oprindu-se brusc şi uitându-se 


către cer. Doamne, ajută-mă! Oare unde am văzut eu ochii 
şi privirea aceasta? 

După ce se concentra puternic timp de câteva minute, 
domnul cel bătrân pleca mai departe cu aceeaşi fată 
gânditoare, trecu printr-o anticameră ce dădea în curte, iar 
de acolo se retrase într-un colţ de unde putu, în linişte, să-şi 
evoce nenumăratele chipuri pe care le văzuse în toată viaţa 
lui şi peste care căzuse de foarte mulţi ani o cortină groasă 
ce nu lasa să se vadă nimic dincolo de ea. Nu se poate, îşi 
spuse domnul cel bătrân, dând din cap, sigur visez. 

Începu din nou să treacă în revistă chipurile, nefiindu-i 
deloc uşor să ridice valul care le acoperise pentru atâta 
amar de vreme. Erau feţele prietenilor şi ale duşmanilor, 
ale unora pe care nu apucase să-i cunoască îndeaproape 
niciodată, oameni zăriţi din întâmplare prin mulţime, fetele 
unor domnişoare tinere şi deosebit de frumoase, care acum 
nu erau decât nişte bătrâne scofâlcite, fetele descărnate 
prin morminte unde capacele s-au închis pentru totdeauna, 
pe care însă gândul cu puterea lui le aduce în prezent, aşa 
cum erau ele odinioară, proaspete, iar acum nu sunt decât 
o frumuseţe veştejită, amintind de strălucirile ochilor, de un 
zâmbet luminos şi de acea bunătate ce transpare prin 
masca de lut pe care o purtăm cu toţii şi care încă ne mai 
evoca frumuseţea ce trece dincolo de mormânt şi care s-a 
schimbat doar spre a fi înălţată la ceruri şi culeasă de pe 
pământ ca să fie trimisă acolo, sus, că o steluţă care să 
emane o lumină blândă şi dragoste pe calea ce duce în Rai. 

În ciuda tuturor acestor imagini care i se perindau prin 
faţa ochilor, domnul cel bătrân nu-şi putea da seama cu cine 
anume semăna Oliver. Aşa că oftă adânc înainte de a-şi 
reveni din visare. Şi, pentru că de felul lui era un tip vesel şi 
nu prea dădea importanta detaliilor din jurul lui, îngropa 
repede aceste amintiri în paginile cărţii învechite. 

Totuşi fu trezit din visarea lui de o uşoară atingere pe 
umăr. Era bărbatul cu cheile, care i-a cerut să-l urmeze în 
birou. Îşi închise cartea în grabă pentru a fi imediat 


introdus în încăperea unde l-a văzut, stând impozant, pe 
celebrul domn Fang. 

Biroul era ca un fel de încăpere situată în partea din faţă a 
clădirii şi avea pereţii lambrisaţi. Domnul Fang stătea puţin 
mai în spate. De o parte a uşii era un fel de ţarc din lemn, în 
care fusese deja închis sărmanul Oliver, care tremura ca 
vargă, văzându-se personajul principal al acestei scene. 

Domnul Fang era un om sfrijit, înalt şi nu prea, mergea 
cam ţeapăn de gât şi era cam chel. Avea nişte smocuri de 
păr ce-i creşteau stufoase pe lângă urechi. Părea să aibă o 
faţa sumbră, în schimb era tare roşu în obraji. Dacă într- 
adevăr nu obişnuia să tragă la măsea, lucru bun pentru el, 
era însă în stare să-şi intenteze o acţiune la tribunal chiar 
împotriva lui şi pe deasupra să mai obţină şi nişte 
recompense foarte grase. 

Domnul cel bătrân făcu o plecăciune adâncă şi plină de 
respect, înainta spre biroul magistratului şi, cu o voce 
perfect potrivită cu ceea ce se întâmplă în acel moment 
spuse: 

— Domnule, acesta este numele meu şi aceasta este 
adresa mea. 

Apoi, se retrase un pas sau doi, şi după o altă înclinare a 
capului, foarte politicoasă şi bine studiată pentru un domn 
adevărat, aştepta să i se pună întrebări. 

Acum, ideea e că domnul Fang tocmai citea editorialul din 
ziarul de dimineaţă, care se referea la o hotărâre recentă 
de-a lui şi care-l critică pentru a trei sute cincizecea oară, 
afirmând că el ar fi trebuit supravegheat în mod special de 
ministrul adjunct de la Interne. Deja se înfuriase, aşa că 
supărat îşi ridică privirile. 

— Cine eşti, dumneata? Întrebă domnul Fang. 

Surprins, domnul cel bătrân îi arătă cartea lui de vizită. 

— Sergent! Strigă domnul Fang aruncând cartea de vizită 
şi ziarul cu un dispreţ total. Cine-i omul? 

— Numele meu, domnule, spuse domnul cel bătrân, 
vorbind ca un adevărat domn, numele meu, domnule, este 


Brownlow. Permiteţi-mi să aflu şi eu, la rândul meu, numele 
magistratului care proferează, la adăpostul scaunului lui, 
gratuit şi fără nici o noimă, insulte la adresa unei persoane 
respectabile. 

Şi spunând toate acestea îşi roti privirea de jur-împrejur 
ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă ar fi putut să găsească pe 
cineva care să-i ofere informaţia de care avea nevoie. 

— Sergent! Strigă din nou domnul Fang, aruncând ziarul 
cât colo. De ce este acuzat omul acesta? 

— Nu el este cel acuzat, înălţimea Voastră, răspunse 
sergentul. Acuzaţia lui este împotriva băiatului de acolo. 

Ştia foarte bine înălţimea Sa acest lucru, numai că încerca 
să mai tragă puţin de timp. 

— Aha, deci domnul are ceva de reclamat împotriva 
băiatului, nu-i aşa? Spuse domnul Fang măsurându-l cu 
dispreţ din cap până în picioare pe domnul Brownlow. Să 
jure! 

— Înainte să jur, vă rog să-mi permiteţi să mai spun doar 
un cuvânt, adăugă domnul Brownlow. Şi acesta este că în 
ciuda experienţei mele, nu aş fi crezut niciodată că... 

— Linişte, domnule! Spuse domnul Fang dictatorial. 

— Nici să nu vă treacă prin cap, domnule, că am să tac, 
răspunse domnul cel bătrân. 

— Ba să taci chiar din clipa aceasta, că, de nu, te dau afară 
din sală, spuse domnul Fang. Eşti obraznic şi impertinent. 
Cum de îndrăzneşti să-l înfrunţi pe un magistrat? 

— Cum? Se miră domnul cel bătrân, făcându-se roşu ca 
racul la faţă. 

— Ajunge! Pune-l să jure, îi spuse Fang grefierului. Să nu 
mai aud nici un cuvânt în plus. Gata! Pune-l să jure! 

Domnul Brownlow spumega de indignare, dar, gândindu- 
se mai bine că dacă mai continua în acest fel nu va face 
decât să-i dăuneze copilului, încerca să se stăpânească şi fu 
de acord să jure. 

— Şi acum, domnule, spuse Fang, care este acuzaţia pe 
care o aduceţi acestui băiat şi ce aveţi de declarat împotriva 


lui? 

— Eram în faţa unei tarabe cu cărţi, începu Brownlow. 

— Gata, ajunge! Taci din gură, domnule! Sergent! Unde-i 
sergentul? Ah, domnule sergent, te rog să juri. Ei, şi acum, 
domnule sergent, ia spune-mi cum s-au întâmplat lucrurile? 

Luând o atitudine plină de umilinţă, sergentul relata cum I- 
a prins şi căutat cu de-amănuntul pe Oliver, pentru că, în 
cele din urmă, să nu găsească nimic asupra lui şi că asta era 
cam tot ce ştia el. 

— Martori există? Se interesă domnul Fang. 

— Niciunul, înălţimea Voastră, răspunse sergentul. 

Domnul Fang tăcu preţ de câteva clipe, apoi se întoarse 
către reclamant şi i se adresă cu o voce tunătoare, plină de 
mânie: 

— Ai de gând odată să spui ce ai de reclamat la băiatul 
acesta sau nu? Nu uita că eşti sub jurământ, iar dacă refuzi 
să spui tot ce ştii te voi pedepsi pentru lipsa ta de respect 
faţă de reprezentanţii statului. Voi porunci să... 

Continuarea propoziției n-a putut-o nimeni desluşi pentru 
că atât grefierul, cât şi temnicerul au început să tuşească 
foarte tare. Ba chiar în aceeaşi clipă, primul scapa, din 
greşeală, o carte foarte grea pe jos, făcând în aşa fel încât 
să nu se mai audă nimic. 

În ciuda tuturor întreruperilor şi a nenumăratelor insulte, 
domnul Brownlow a reuşit să-şi prezinte cazul, neuitând să 
menţioneze că, de îndată ce s-a dezmeticit, el a alergat 
după băiat, pentru că-l văzuse fugind, şi şi-a exprimat 
speranţă că, dacă magistratul l-ar crede, el nu ar spune că 
băiatul ar fi hoţul, ci că poate ar fi vreo legătură între el şi 
hoţi. Mai adăugă că el l-ar trata cu toată blândeţea, dacă 
justiţia i-ar permite-o. 

— E şi rănit, după cum puteţi vedea, spuse domnul cel 
bătrân în încheiere. Şi mi-e teamă, adăugă el cu zel, 
uitându-se la cuşcă, mi-e teamă că este şi foarte bolnav. 

— O, da, desigur, fu de acord şi domnul Fang, rânjind 
respingător. Hai, gata, cu mine nu-ţi merge, golanule ce 


eşti! Cum te cheamă? 

Deşi Oliver încerca să răspundă, limba îi era înţepenită. 
Era foarte palid şi avea impresia că totul de învârtea în 
jurul lui. 

— Cum te cheamă, nemernicule şi neruşinatule? Întrebă 
domnul Fang. Sergent, cum îl cheamă? 

Ultima întrebare fu adresată unui bătrânel care era 
îmbrăcat cu o vestă dungata şi stătea lângă bară acuzaților, 
părând foarte speriat. Se aplecă puţin asupra lui Oliver 
repetând întrebarea. Dar văzând că este într-adevăr 
incapabil să înţeleagă întrebarea cu pricina şi dându-şi 
seama că tăcerea lui l-ar fi înfuriat şi mai tare pe magistrat, 
îngreunându-i astfel sentinţa, se hazarda şi el să-şi dea cu 
părerea şi să ghicească. 

— Spune că-l cheamă Tom White, înălţimea Voastră, spuse 
acel blând şi binevoitor ginitor de pungaşi. 

— Aha, deci el nu vrea să ne spună, nu? Întrebă Fang. 
Foarte bine, foarte foarte bine! Pe unde stă? 

— Pe unde apucă şi el, înălţimea Voastră, răspunse 
sergentul, prefăcându-se că ar fi primit răspunsul de la 
Oliver. 

— Are părinţi? Întrebă domnul Fang. 

— Zice că au murit când era el foarte mic, înălţimea 
Voastră, răspunse sergentul, hazardându-se din nou cu 
răspunsul. 

Ajunşi aici cu interogatoriul, Oliver îşi înălţă capul şi, 
privind în jurul lui cu ochi care implorau, îi rugă abia şoptit 
să-i dea o picătură de apă. 

— Fleacuri şi prostii, spuse domnul Fang, pe mine nu mă 
duceţi cu una, cu două. 

— Şi eu cred că e într-adevăr bolnav, înălţimea Voastră, 
insistă sergentul. 

— Las' că ştiu eu mai bine, spuse domnul Fang. 

— Ai grijă de el, sergentule, spuse domnul cel bătrân 
ridicându-şi mâinile în mod instinctiv, o să cadă! 


— Stai la locul tău, sergentule, strigă Fang, n-are decât să 
cadă, dacă vrea. 

Profitând de permisiunea dată, Oliver căzu cu greutate la 
pământ, într-un leşin profund. Toţi cei de fată s-au privit cu 
uimire, dar nimeni nu a îndrăznit să se mişte din loc. 

— Ştiam eu că se preface, spuse Fang, ca şi cum aceasta 
ar fi fost dovada incontestabilă. Lăsaţi-l să zacă acolo pe jos. 
În curând se va sătura şi de teatrul acesta şi o să se scoale. 

— Şi atunci ce hotărâre luaţi în acest caz, domnule? 
Întrebă grefierul pe şoptite. 

— Am hotărât, răspunse domnul Fang. Va sta în închisoare 
trei luni şi va presta bineanteles muncă silnică. Gata, acum 
evacuaţi sala! 

Deschiseră uşa să iasă toţi din sală şi vreo doi bărbaţi se 
pregăteau să-l ducă pe băiatul cel leşinat în celulă, când un 
bărbat mai în vârstă cu un aspect decent, dar îmbrăcat 
sărăcăcios, într-un costum negru şi demodat, intra în fugă 
în sală şi, din câţiva paşi, fu exact lângă masa magistratului. 

— Staţi! Staţi! Nu-l luaţi de aici! Pentru numele lui 
Dumnezeu, mai staţi doar o clipă! 

Noul-venit se agită şi strigă, încercând să-şi tragă sufletul 
după atâta alergătura. 

Deşi zeii care prezidaseră şedinţa într-o astfel de sală îşi 
puteau exercita puterea imediat şi în mod arbitrar asupra 
libertăţii, bunului renume, caracterului şi vieţii supuşilor 
Majestății Sale, în special asupra celor din clasele de jos, şi 
deşi în interiorul acestor pereţi au zilnic loc tot felul de 
farse care storc lacrimi până şi de la îngeri, ele nu sunt 
prea cunoscute oamenilor, decât prin intermediul gazetelor. 
De aceea domnul Fang a fost foarte indignat să vadă un 
musafir nepoftit cum intră la el în sala într-un mod cu totul 
şi cu totul nerespectuos. 

— Ce se petrece aici? Şi cine mai e şi omul acesta? Daţi-l 
afară! Gata! Evacuaţi sala! Începu să strige domnul Fang. 

— Lăsaţi-mă să vorbesc, începu omul să strige. Nu ies 
afară nici în ruptul capului, pentru că eu am văzut şi am 


auzit totul, iar tarabă cu cărţi este a mea. Vă rogsămă 
lăsaţi să depun jurământ. Domnule Fang, vă rog să nu mă 
daţi afară, ascultaţi-mă vă rog! Nu-mi puteţi refuza acest 
drept, domnule! 

Omul acesta avea dreptate. Ţinea morţiş să vorbească şi 
toată chestia aceasta luase o întorsătură mult prea serioasă 
ca să nu fie ascultată. 

— Daţi-i omului Biblia să jure, mârâi Fang total neplăcut 
impresionat. Ei, acum hai, dai drumul, omule! 

— Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. Domnul aici de faţă 
citea. Eu am văzut trei băieţi, doi care nu sunt aici şi cu cel 
închis. Se plimbau toţi trei pe marginea cealaltă a drumului. 
Furtul propriu-zis l-a comis unul dintre cei doi băieţi. L-am 
văzut eu. El era foarte speriat şi nu ştia ce să facă. Făcu o 
mică pauză ca să-şi revină puţin şi ca să poată continua cu 
relatarea celor întâmplate, exact aşa cum se petrecuseră în 
realitate. 

— Şi de ce n-ai venit, omule, mai devreme aici? Întrebă 
domnul Fang după ce se gândi puţin. 

— N-am găsit pe nimeni să-mi păzească tarabă, răspunse 
omul. Cei pe care m-aş fi putut baza plecaseră cu puhoiul 
de urmăritori. De-abia acum cinci minute am găsit pe 
cineva şi am venit aici, cât am putut de repede. 

— Şi zici că reclamantul citea, nu? Întrebă din nou domnul 
Fang după o scurtă pauză. 

— Da, răspunse omul. Chiar cartea aceasta pe care o are 
acum în mână. 

— A, da, cartea aceasta, spuse Fang. Dar a plătit-o? 

— Nu, n-a plătit-o, răspunse omul cu un zâmbet. 

— Doamne, iartă-mă, chiar am uitat de tot, exclamă cu 
nevinovăție domnul cel bătrân şi distrat. 

— Aşa un domn stilat să se plângă de un biet băiat! Spuse 
Fang, străduindu-se din răsputeri să pară bun şi blând, dar 
fiind doar foarte caraghios. Domnule, eu cred că 
dumneavoastră aţi intrat în posesia acestei cărţi în nişte 
împrejurări foarte dubioase şi mai puţin ortodoxe. Şi ai 


noroc că librarul nu vrea să te reclame că i-ai furat cartea. 
Să nu uiţi acest lucru niciodată, dacă nu cumva vrei ca 
justiţia să te pedepsească aşa cum se cuvine. Eliberaţi 
băiatul şi evacuaţi sala! 

— La naiba! Strigă domnul cel bătrân, dând frâu liber 
mâniei pe care o ţinuse în el atâta vreme, la naiba! Eu... 

— Evacuaţi sala! Spuse din nou magistratul, sergenţi n-aţi 
auzit? Evacuaţi sala! 

Porunca a fost executată fără nici o întârziere, iar domnul 
Brownlow a ieşit şi el, furios la culme, cu cartea într-o mână 
şi cu bastonul de bambus în cealaltă mână. Se mai potoli 
doar atunci când ajunse în curte. Micul Oliver Twist era 
întins pe spate pe trotuar. Avea cămaşa descheiată şi era ud 
pe la tâmple. Era livid la faţă şi din când în când avea un 
tremur care-i scutură tot trupul. 

— Bietul de el, bietul de el! Spuse domnul Brownlow, 
aplecându-se uşor peste el. Aduceţi-mi o trăsură, repede, 
repede, o trăsură! 

A apărut şi trăsură, iar Oliver a fost aşezat cu multă grijă 
pe o pernă. După care, domnul cel bătrân s-a urcat şi el 
alături. 

— Pot să vă însoțesc şi eu, domnule? Spuse librarul 
uitându-se la cei doi dinăuntru. 

— Doamne, cum să nu, prietene! Spuse domnul Brownlow 
repede. Of, Doamne, cum de am putut să te uit? Şi am uitat 
şi de carte, care tot la mine e. Hai, sus! Bietul copil! N-avem 
timp de pierdut. 

Librarul s-a urcat şi el în trăsură şi aşa au plecat cu toţii. 

Capitolul 12 

În care se arăta cum Oliver este îngrijit cum nu a fost 
niciodată până atunci în viaţa lui şi în care mai aflăm noutăţi 
despre bătrânul evreu, precum şi despre cei doi băieţi 
protejaţi ai lui. 

Trăsura o luă la goană înaintând zgomotos către Mount 
Pleasant, urcând apoi pe strada Exmouth şi parcurgând 
aproape acelaşi traseu pe care Oliver l-a parcurs atunci 


când a sosit la Londra, fiind însoţit de $mecherul. Apoi a 
luat-o pe un alt drum, ajungând de la Angel la Islington şi 
oprindu-se în faţa unei case deosebit de frumoase, care se 
afla pe o stradă liniştită şi umbrită de copaci de pe lângă 
Pentonville. Aici domnul Brownlow a dat poruncă să se 
aştearnă un pat imediat, pentru că băiatul să fie aşezat în el 
cu grijă şi să se simtă cât mai confortabil. Atenţia şi 
blândeţea bătrânului erau de-a dreptul debordante. 

Pentru o bună bucată de vreme, Oliver a rămas insensibil 
la atenţia deosebită cu care-l înconjurau noii lui prieteni. 
Soarele răsărise şi apusese de nenumărate ori, dar băiatul 
continuă să zacă în patul lui, topindu-se din cauza febrei 
mari care-l cuprinsese şi care-l chinuia de moarte. Nici 
viermele nu poate roade cu atâta tenacitate dintr-un trup 
mort aşa cum distruge fierbinţeala, încet, dar sigur, o fiinţă 
vie. 

Slăbit, fără vlagă şi palid la faţă, putu în cele din urmă să 
se ridice din ceea ce părea să fi fost un vis lung şi 
întortocheat. Reuşind cu greu să se scoale în şezut, cu capul 
sprijinit pe o mână tremurândă, privi speriat în jurul lui. 

— Ce fel de încăpere e aceasta? Unde sunt? Întrebă Oliver. 
Eu nu am dormit aici niciodată. 

Rosti aceste cuvinte cu o voce tare scăzută. Chiar dacă 
vorbele au fost abia şoptite, ele au fost totuşi auzite, 
perdeaua de la capul patului fiind iute trasă la o parte. A 
apărut chipul blând al unei bătrâne, care era foarte curat şi 
corect îmbrăcată. Se sculase din fotoliul de lângă pat, unde 
stătuse până atunci şi împletise. 

— Stai liniştit, puiule, spuse încetişor doamna cea bătrână. 
Stai cuminte, altfel te vei îmbolnăvi din nou. Ai fost foarte 
bolnav. Nici nu-ţi închipui cât de bolnav ai putut să fii. Hai, 
întinde-te înapoi pe pat, aşa, puiule. Şi spunând acestea, 
bătrâna îl aşeză cu multă grijă pe Oliver pe pernă, îi dădu 
uşor părul peste cap şi-l privi cu atâta dragoste şi blândeţe, 
încât el pur şi simplu nu s-a mai putut abţine şi i-a luat 
mâinile ca să şi le petreacă pe după gâtul lui. 


— Mulţumescu-ţi, Doamne! Spuse doamna cea bătrână cu 
lacrimi în ochi, ce pui de băiat recunoscător, bietul de el! 
Oare ce-ar fi spus mama lui dacă ar fi putut să stea lângă el 
aşa cum am stat eu şi dacă l-ar putea vedea în această 
clipă? 

— Poate că într-adevăr mă vede, şopti Oliver, 
împreunându-şi mâinile a rugăciune, poate că în tot acest 
timp m-a vegheat îndeaproape, aşa simt eu, poate că a fost 
aici lângă mine. 

— Nu, puiule, asta e din cauza febrei, spuse cu blândeţe 
bătrâna doamnă. 

— Da, cred că aveţi dreptate, răspunse Oliver. E atât de 
departe până sus la cer, iar cei de acolo de sus trebuie să fie 
foarte fericiţi ca să se mai gândească să mai coboare aici, 
jos, pe pământ lângă patul unui biet băiat. Dar eu tot mai 
cred că dacă ea ar fi ştiut că sunt bolnav, i-ar fi fost milă de 
mine pentru că şi ea a fost foarte bolnavă înainte de a muri. 
Dar poate că nu mai ştie nimic despre mine, adăugă Oliver 
după o tăcere scurtă. Cred că ar fi suferit foarte mult 
pentru mine să mă ştie atât de izbit din toate părţile. 
Singurul lucru e că ori de câte ori o visez are o fată tare 
blajina, suavă şi este foarte fericită. 

Doamna cea bătrână nu-i răspunse deloc. Îşi şterse mai 
întâi ochii, apoi ochelarii pe care îi lăsase pe plapumă, ca şi 
cum ar fi făcut parte integrantă din fiinţa ei, îi aduse lui 
Oliver o băutură răcoritoare, i-o oferi, apoi alintându-l pe 
obraji îi mai spuse că trebuia să stea foarte cuminte, dacă 
nu cumva voia să se îmbolnăvească din nou. 

Aşa că Oliver se aşeză mai bine pe pat; odată pentru că 
dorea cu tot dinadinsul să nu iasă din cuvântul bătrânei 
doamne şi apoi, ca să recunoaştem adevărul, pentru că 
făcuse un efort peste măsură de mare şi se simţea deja 
istovit de cele spuse. Curând, căzu într-o dulce somnolenta 
din care nu-l trezi decât lumina unei lumânări, ce ardea 
deasupra capului lui. Un domn stătea aplecat şi ţinea în 


mână un ceas foarte mare de aur ce ticăia puternic. Domnul 
îi lua pulsul şi-i spuse că era mult mai bine. 

— Nu-i aşa că te simţi mult mai bine, puiule? Îl întrebă 
domnul. 

— Da, domnule şi vă mulţumesc, răspunse Oliver. 

— Vezi, ştiam eu că aşa va fi, spuse şi domnul la rândul lui. 
Şi mai cred că îţi este şi foame, nu-i aşa? 

— Nu, domnule, răspunse Oliver. 

— Hm! Spuse domnul. Da, nu ţi-e foame. Nu îi este foame, 
doamna Bedwin, reluă din nou domnul, care pe deasupra 
mai părea şi foarte înţelept. 

Doamna Bedwin înclină din cap cu foarte mult respect, 
dând de înţeles că ea dintotdeauna ştiuse că doctorul era 
un om cu multă ştiinţă de carte, aceeaşi părere având-o şi el 
despre sine. 

— Ţi-e somn, nu-i aşa, puiule? Întrebă doctorul. 

— Nu, domnule, răspunse Oliver. 

— Nu, repetă doctorul, cu o licărire pătrunzătoare şi 
satisfăcută în ochi. Şi nici nu ţi-e sete? 

— Ba da, sete îmi este, răspunse Oliver. 

— Exact aşa cum am bănuit, doamna Bedwin, spuse 
doctorul. E normal să-i fie sete. Aţi putea să-i daţi puţin ceai 
şi nişte pâine prăjită, dar fără unt. Şi v-aş mai ruga, 
doamnă, să nu-i faceţi în camera nici prea cald, nici prea 
rece. 

Bătrâna doamnă făcu o plecăciune adâncă. După ce gusta 
puţin din băutura aceea răcoritoare, doctorul fu de acord 
că ea să-i fie administrată lui Oliver, apoi plecă în grabă, 
călcând într-un anume fel în timp ce cobora scările, de-i 
scârţâiau cizmele a om foarte important şi bogat. 

Imediat după această vizită, Oliver căzu iar într-un somn 
profund din care nu se trezi decât aproape de miezul nopţii. 
Cu multă blândeţe, doamna Bedwin îi ura de îndată noapte 
bună şi-l lăsa în grija unei alte femei bătrâne şi grase, care 
tocmai intrase în încăpere, aducând cu ea, legate într-o 
basma, o cărticică de rugăciuni şi o bonetă uriaşă de pus pe 


caP. Îi spuse lui Oliver că urma să stea toată noaptea să-l 
păzească, îşi îndesa boneta pe cap, aşeză cartea de 
rugăciuni pe masă, îşi trase scaunul mai aproape de 
şemineu şi adormi pe loc, tresărind din când în când, ba, 
uneori şi capul îi cădea în faţă, mormăind şi clefăind, alteori 
chiar frecându-şi cu nădejde nasul, pentru că mai apoi să 
adoarmă din nou. 

Aşa s-a scurs încet noaptea. Oliver mai rămase treaz 
pentru o vreme, numărând cercurile pe care le reflectă 
lumina lumânării pe tavan sau urmărind cu ochii modelele 
de pe tapet. Întunericul şi liniştea adâncă din încăpere erau 
cu adevărat solemne, lăsând să se furişeze în mintea 
băiatului spaima că atâtea nopţi şi zile el fusese bântuit de 
ameninţarea morţii întunecate şi înfricoşătoare. Îşi ascunse 
faţa în pernă şi începu să se roage din tot sufleţelul lui. 

Se trezi treptat din acel somn liniştit, care parcă te 
eliberează de tot răul pe care l-ai suferit până atunci, acea 
odihnă care îţi toarnă pace în suflet şi din care parcă e 
păcat să te trezeşti. Oare cine şi-ar dori, dacă acesta ar fi 
somnul morţii, să se scoale din el şi să fie din nou izbit de 
valurile vieţii, de necazurile prezentului şi nesiguranța 
viitorului, dar cel mai mult de îngrijorarea amintirilor 
apăsătoare din trecut? 

Soarele strălucea de mult sus pe cer, când Oliver s-a trezit. 
Era din nou vesel şi fericit. Criza ţinea de domeniul 
trecutului, iar el aparţinea lumii din nou. 

După trei zile putea din nou să stea sprijinit de perne, 
confortabil, într-un fotoliu şi, pentru că era prea slăbit ca să 
poată merge, doamna Bedwin a dat ordin să fie dus jos, în 
camera servitorilor, care îi aparţinea de drept şi îl aşeză 
lângă foc. Bună doamnă se aşeză şi ea lângă el şi, 
bucurându-se foarte tare că îl vedea mult mai bine, începu 
să plângă în hohote. 

— Lasă, să nu mă iei în seamă, puiule, spuse bătrâna, uite 
aşa mi-a venit mie să plâng, dar gata, acum mă simt mai 
bine. 


— Doamnă, sunteţi atât de bună cu mine! Spuse Oliver. 

— Bine, hai lasă, puiule, spuse doamna Bedwin, asta nu 
are nici o legătură cu supa ta şi ar cam trebui să o bei. 
Doctorul spune ca în dimineaţa aceasta va veni chiar 
domnul Brownlow în persoană să te vadă şi trebuie să arăţi 
cât mai bine, ca să-i facem cât mai mult pe plac. Şi zicând 
acestea, doamna cea bătrână turna într-o crăticioară o 
cantitate substanţială de supă, care dacă ar fi fost îndoită 
cu apă, ar fi fost îndeajuns de concentrată să hrănească 
bine vreo trei sute cincizeci de sărăntoci. 

— Îţi plac tablourile, puiule? Întrebă doamna văzând cum 
Oliver se tot uita la un portret care era pe peretele din faţa 
lui. 

— Ştiu şi eu?! Răspunse Oliver fără să-şi ia ochii de la 
pictură. Am văzut foarte puţine tablouri la viaţa mea, aşa că 
nu prea ştiu ce să spun. Cât de frumoasă şi de blândă pare 
a fi acea doamnă! 

— Ah, spuse doamna cea bătrână, pictorii fac întotdeauna 
portretele femeilor mai frumoase decât sunt ele în realitate, 
altfel şi-ar pierde toţi clienţii. Cel care a inventat maşinăria 
aceea care face poze ar fi trebuit să ştie că nu va avea prea 
mult succes cu ea. Poza e prea adevărată, prea sinceră, 
spuse doamna cea bătrână, râzând din tot sufletul de 
remarca ei oarecum maliţioasă. 

— Şi aceasta e o poză, doamnă? Întrebă Oliver. 

— Da, spuse doamna cea bătrână, ridicând ochii, doar 
pentru o secundă, din crăticioară cu supa, e un portret. 

— Portretul cui, doamnă? Mai întreba Oliver. 

— Păi ce să-ţi spun, eu nu ştiu al cui e portretul, răspunse 
doamna cea bătrână, tare bine dispusă. Nu e poza cuiva pe 
care tu sau eu să o cunoaştem. S-ar părea că te interesează 
foarte mult, puiule dragă. 

— E atât de frumoasă, răspunse Oliver. 

— Nu cumva ţi-e frică de ea?! Insistă doamna cea bătrână 
observând surpriză şi teamă respectuoasă cu care copilul 
privea tabloul. 


— O, nu, nici vorbă de aşa ceva, răspunse Oliver pe dată. 
Doar că are ochii foarte trişti şi de aici de unde stau eu se 
uită tot timpul fix la mine, iar mie îmi bate inima foarte tare 
de emoție, mai adăugă Oliver abia şoptit, parcă ar vrea să- 
mi spună ceva, dar nu poate. 

— Doamne, nu mă lăsa! Exclamă doamna Bedwin 
tresărind. Să nu mai spui niciodată aşa ceva, puiule! Eu 
cred că tu mai degrabă eşti tare slăbit şi nervos după boala. 
Stai să te mut în cealaltă parte, ca să nu te mai uiţi atât de 
mult la tablou. Aşa, spuse doamna cea bătrână, trecând de 
la vorba la fapta. Ei, deci acum nu-l mai poţi vedea. 

Chiar dacă îşi schimbase poziţia, Oliver tot mai vedea 
portretul cu ochii minţii, dar s-a gândit că mai bine era să 
nu o îngrijoreze pe doamna cea bătrână şi bună mai mult 
decât o făcuse până atunci, aşa că îi zâmbi când ea se uită 
la el. Doamna Bedwin era şi ea mulţumită că lui îi era mai 
bine şi, cu un aer foarte solemn, puse sare în supă şi rupse 
în ea câteva bucățele de pâine prăjită. Oliver o sorbi în 
viteză şi abia că înghiţise ultima lingură, când auzi o bătaie 
uşoară în uşă. 

— Intraţi, spuse bătrâna. 

În uşă apăru domnul Brownlow. 

Intrând sprinten în încăpere, el îşi ridică ochelarii pe 
frunte şi îşi duse mâinile la spate ca să-l vadă mai bine pe 
Oliver, când deodată faţa i se schimonosi ciudat de tot. Din 
cauza bolii, Oliver arata epuizat şi foarte palid şi, chiar dacă 
din respect pentru binefăcătorul sau a încercat în zadar să 
se scoale, din cauza slăbiciunii, el nu a reuşit decât să se 
afunde şi mai mult în fotoliul în care stătea aşezat. Adevărul 
e că domnul Brownlow avea o inimă mare, care ar fi putut 
cuprinde inimile a încă cel puţin şase domni la fel de bătrâni 
ca şi el şi atunci, prin nu se ştie ce fel de proces inexplicabil, 
ochii lui s-au umplut de lacrimi. 

— Bietul băiat, bietul băiat! Spuse domnul Brownlow 
încercând să-şi stăpânească emoția din glas. Mă cam doare 
în gât, doamna Bedwin, cred că am răcit. 


— Vai, domnule, sper că nu, spuse doamna Bedwin, eu 
însămi am aerisit şi am uscat perfect toate lucrurile 
dumneavoastră. 

— Ştiu şi eu, doamna Bedwin, ce să mai zic, spuse domnul 
Brownlow. Mă gândesc doar că aseară la cină mi-ai dat un 
şervet cam umed. Dar bine, hai să lăsăm asta, nu-i nimic, tu, 
puiule, cum te mai simţi? 

— Domnule, eu nu pot să vă spun cât sunt de fericit şi cât 
vă sunt de recunoscător, răspunse Oliver, pentru toată 
bunătatea dumneavoastră. 

— Doamne, ce băiat manierat, spuse domnul Brownlow cu 
convingere. Doamna Bedwin, i-ai dat ceva de mâncare, 
nişte zeamă, ceva, acolo? 

— Tocmai i-am dat o farfurie plina-ochi cu supa, domnule, 
răspunse doamna Bedwin îndreptându-se uşor de spate şi 
accentuând cuvântul supa, ca să arate foarte clar că între 
zeama şi supa nu există nici cea mai mică legătură. 

— Ei, mda, fu de acord domnul Brownlow, scuturat parcă 
de un mic fior. Poate că vreo două pahare de vin de Porto i- 
ar fi făcut şi mai bine, nu-i aşa Iom White? 

— Dar, domnule, pe mine mă cheamă Oliver, răspunse 
micuțul cel bolnav uluit. 

— Oliver?! Repetă domnul Brownlow. Oliver şi mai cum? 
Oliver White, nu? 

— Nu, domnule, Twist. Oliver Twist. 

— Hm, ce nume ciudat, spuse domnul cel bătrân. Şi de ce, 
mă rog, i-ai spus magistratului că te cheamă White? 

— Eu, domnule, eu nu am spus niciodată aşa ceva, îi 
răspunse Oliver mirat. 

Pentru domnul cel bătrân totul părea acum a fi o mare 
minciună, aşa că se uită la băiat destul de sever. Dar nici nu 
puteai să nu-l crezi, pentru că faţa lui, chiar aşa slăbită şi 
asprita de boală, arata clar că el spunea adevărul. 

— Poate că e vreo greşeală la mijloc. Şi, chiar dacă nu mai 
avea de ce să se îndoiască de cele spuse de Oliver, ideea 
aceea, că trăsăturile băiatului îi erau familiare şi că el 


semăna foarte tare cu cineva cunoscut, îl făceau să nu 
poată să-şi ia ochii de la băiat. 

— Sper din tot sufletul, domnule, că nu v-aţi supărat pe 
mine, adăugă Oliver, privindu-l cu ochi care implorau mila. 

— Nu, nu, răspunse domnul cel bătrân, de ce să mă fi 
supărat? Dar ce-i asta, Bedwin, ia uită-te aici! 

Şi spunând toate acestea, arătă cu degetul spre tabloul 
care atârna deasupra capului lui Oliver şi apoi la faţa 
băiatului. Era copia lui fidelă. Ochii, capul şi gura erau 
identice. Expresia feţei era atât de perfectă, încât aveai 
impresia că totul fusese copiat întocmai până în cele mai 
mici detalii. 

Oliver nu înţelese care era cauza acestei explozii şi, pentru 
că nu se restabilise pe deplin, ca să fie în stare să suporte o 
asemenea emoție puternică, leşina. 

Această slăbiciune a lui ne dă nouă ocazia să-i dezvăluim 
cititorului ce s-a mai întâmplat între timp cu cei doi băieţi 
protejaţi ai bătrânului evreu. 

Şmecherul, împreună cu prietenul său, domnişorul Bates, 
s-au alăturat mulţimii care fugea şi urlă în dezordine 
urmărindu-l pe Oliver. Aşa cum am arătat deja, în ciuda 
faptului că ei îşi însuşiseră ilegal un bun al domnului 
Brownlow, au ascultat de un sfat lăuntric foarte lăudabil şi 
folositor pentru ei, şi anume acela de a-şi salva mai întâi 
propria piele. Aici trebuie să mai adăugăm că, pentru orice 
englez mândru şi adevărat, libertatea individului, ca şi 
libertatea lui interioară sunt pe primul loc, deci trebuie să-l 
rog umil pe cititor să înţeleagă clar că această atitudine 
înflăcărează patriotismul din oameni. Parţial, acest lucru 
este o dovadă vie a instinctului lor de conservare şi 
siguranţă care este legat indisolubil şi confirmă acest mic 
cod de legi pe care unii filosofi profunzi şi cu scaun la cap 
le-au stabilit ca fiind liniile directoare ale faptelor şi 
acţiunilor naturii însăşi. Totuşi, aceşti filosofi foarte înţelepţi 
nu au făcut decât să reducă faptele bunei Doamne Natura 
la enunţarea de maxime şi teorii şi, folosindu-se meşteşugit 


de complimente frumos alese care să-i preamărească 
înţelepciunea şi capacitatea de a înţelege, au lăsat complet 
la o parte orice consideraţie de ordin sentimental, pentru 
că astfel de pricini sunt mult mai prejos decât valoarea 
unanim recunoscută a unei astfel de Doamne, care stă cu 
mult deasupra micilor slăbiciuni şi greşeli specifice sexului 
ei. 

Dacă ar fi ca eu să mai emit pe deasupra şi unele 
consideraţii de natură strict filosofică în ceea ce priveşte 
comportamentul celor doi domnişori, în situaţia aceea 
delicată în care se aflau, le-aş putea găsi pe dată în faptul 
(care a mai fost deja povestit în această carte) că ei au 
părăsit gloată şi au tăiat-o pe drumul cel mai scurt către 
casă, numai atunci când atenţia generală s-a fixat cu totul 
asupra lui Oliver. Nu aş vrea să susţin că oamenii învăţaţi au 
obiceiul de a se duce cu ideea direct la ţintă, ca să ajungă 
repede la concluzia mult râvnita. Tactica lor este mai 
degrabă aceea de a lungi distanta folosindu-se de diverse 
exprimări contorsionate şi ocolişuri care decurg unul dintr- 
altul, asemenea beţivanilor care se află sub presiunea unui 
şuvoi de idei prea mare pentru mintea lor, de nu mai ştiu 
cum să iasă din el. Deci, ceea ce vreau eu să spun - şi o 
susţin sus şi tare - este că aceasta-i practică invariabila a 
tuturor filosofilor redutabili în a-şi susţine teoriile lor, în a-şi 
demonstra marea lor înţelepciune şi clarviziune atunci când 
îşi prezintă sistemele lor, care, în cele din urmă, ajung să-i 
afecteze chiar şi pe ei înşişi. Aşa se ajunge că, înainte de a 
face un mare bine, să fii obligat să faci uneori şi puţin rău şi 
să te poţi prevala de orice fel de mijloace pe care scopul să 
le justifice. Luate separat, binele şi răul - sau distincţia 
dintre bine şi rău - vor fi complet lăsate la latitudinea 
filosofului, lui revenindu-i sarcina delicată de a stabili şi 
determină totul prin prisma lui clară, completă şi 
imparţială. 

Abia după ce băieţii au fugit cât au putut de repede pe 
nişte străduţe întortocheate şi au traversat nenumărate 


curţi, s-au uitat unul la celălalt şi au fost de acord din priviri 
să se oprească puţin sub o poartă boltită şi întunecată. 
Rămaseră muţi pentru câteva secunde, atât cât să-şi tragă 
sufletul. Domnişorul Bates exclamă ceva, după care începu 
să chiuie de bucurie şi, izbucnind într-un hohot de râs de 
nestăpânit, se prelinse cât era de lung de-a lungul porţii, 
tăvălindu-se pe jos şi ţinându-se cu mâinile de burtă. 

— Ce e, de ce râzi în aşa hal? Întrebă Şmecherul. 

— Ha! Ha! Hohotea Charley Bates fără să se poată opri. 

— Termină, îţi ajunge cu atâta râs, îl apostrofă $Şmecherul 
uitându-se precaut de jur-împrejur, sau vrei să ne înhaţe 
careva, prostule?! 

— Nu pot, pur şi simplu nu mă pot abţine să nu râd, spuse 
Charley. Când mă gândesc cum o luase la sănătoasa, cotind- 
o pe uliţe şi lovindu-se de toţi stâlpii de parcă era făcut din 
fier, nu alta, iar eu aveam batistă în buzunar şi strigăm cât 
mă ţinea gura după el „prindeţi-l, prindeţi-l”, zău, nici nu-mi 
vine a crede! Imaginaţia domnişorului Bates era atât de vie, 
încât ajungând cu relatarea în acest moment, reuşi doar să- 
şi mai calmeze puţin respiraţia, după care se prelinse din 
nou pe poartă şi începu să râdă chiar mai tare decât 
înainte. 

— Şi Fagin? Fagin ce-o să spună? Întrebă Şmecherul, 
profitând dinainte de mică pauză pe care prietenul lui spera 
că urma să o facă. 

— Ce să spună? Repetă Charley Bates. 

— Da, ce-o să spună? Întrebă din nou Şmecherul. 

— Dar cam ce-ai vrea tu să spună? Întrebă Charley, 
oprindu-se brusc din veselia lui debordanta pentru că-l 
văzuse pe Şiret atât de serios. Da, exact, cam ce-ai vrea tu 
să spună? 

Domnul Dawkins fluieră vreo două minute, apoi, scoţându- 
şi pălăria, se scarpina şi dădu din cap de vreo trei ori. 

— Ce vrei să spui cu asta? Întrebă Charley. 

— Ala-bala-portocala, cioc-boc, treci la loc! Spuse 
Şmecherul cu un rânjet vădit sfidător pe chipul lui de băiat 


intelectual. 

Desigur că era şi aceasta o explicaţie, dar domnişorul 
Bates nu o prea găsi satisfăcătoare, aşa că întrebă din nou: 
ce vrei să spui cu asta? 

Şmecherul nu-i răspunse, ci îşi puse pălăria la loc pe cap 
şi, adunându-şi bulendrele de dedesubt şi pulpana hainei pe 
sub braţ, îşi împinse obrazul cu limba şi se bătu gânditor de 
câteva ori cu degetul peste nas, în stilul lui propriu şi 
personal, se răsuci pe călcâie şi o zbughi afară din curte. În 
urma lui ieşi şi domnişorul Bates, numai că era ceva mai 
îngândurat. 

Zgomotul paşilor lor pe scările care scârţâiau îngrozitor se 
auzi doar la câteva clipe de la această conversaţie, fiind 
sesizat şi de bătrânul cel vesel care stătea lângă foc, ţinând 
în mâna stângă o bucată de pâine peste care era uncarnat 
foarte iute, iar în dreaptă un briceag. Pe un colţ de soba era 
o oală din cositor. Se întoarse, pe fata putandu-i-se vedea 
un zâmbet mârşav. Pe sub sprâncenele lui roşcate şi 
stufoase privi ţintă spre uşă, îşi lipi urechea de ea şi ascultă 
cu foarte multă atenţie. 

— Cum adică? Murmură evreul schimonosindu-se la faţă. 
De ce numai doi? Al treilea unde-i? Ia să vedem ce li s-a 
întâmplat! 

Paşii se apropiau tot mai mult până ce ajunseră sus. Uşa se 
deschise încetişor şi pe ea intrară Şmecherul împreună cu 
Charley Bates; apoi, închiseră uşa încetişor în urma lor. 

Capitolul 13 

În care cititorul inteligent cunoaşte nişte personaje noi, 
care sunt implicate în diverse întâmplări plăcute ce au de-a 
face cu povestea noastră 

— Unde-i Oliver? Întreba furios evreul, privind amenintallll 
tor ce* Unde-i băiatul? 

Îngroziţi de vocea lui tunătoare, micuţii hoţi se uitau 
speriaţi la maestru şi, nefiind prea în largul lor, prefera să 
tacă din gură. 


— Ce s-a întâmplat cu băiatul? Întreba bătrânul evreu din 
nou, apucându-l fără milă pe Şiret de guler şi blestemându-l 
de-ţi îngheţă sângele în vine. Vorbeşte, n-auzi? Sau te 
strâng de gât! 

Şi părea atât de hotărât în ceea ce spunea, încât Charley 
Bates, care până atunci stătuse mai retras pentru că îşi 
dădea seama că e mai sigur să fii în spate, începu să se 
gândească foarte serios că el va fi al doilea care va fi strâns 
de gât. Căzu în genunchi şi se puse pe un urlet puternic şi 
continuu, ceva între un taur foarte înfuriat şi o trompetă 
dezacordata şi hodorogita. 

— Vorbeşte odată, n-auzi? Tună bătrânul evreu scuturări - 
du-l pe Şiret atât de tare încât a fost o adevărată minune că 
a mai rămas cu hainele acelea largi pe el. 

— Ei, ce s-a-ntâmplat? L-au prins şi gata! Spuse 
Şmecherul supărat. Asta s-a întâmplat. Hai, lasă-mă-n pace! 
Şi răsucindu-se meşteşugit, ieşi iute din hainele lui lălai pe 
care le abandona fără şovăiala în mâinile evreului, după 
care îi înşfăcă furculiţa cea cu coada lungă din mână şi făcu 
o fandare către bătrân, fandare care, dacă ar fi avut efectul 
scontat, l-ar fi făcut pe acesta mult mai serios pentru vreo 
lună sau două. 

Cât ai clipi, evreul se dădu un pas îndărăt cu o agilitate 
incredibil de mare în comparaţie cu vârsta lui matusalemica 
şi, luând oala în mână, se pregăti să i-o arunce în cap 
atacatorului său. Însă tocmai în acel moment Charley Bates 
scoase un urlet îngrozitor, distrăgându-i atenţia şi făcându-l 
astfel să-şi schimbe ţinta către el. 

— Hei, ce naiba faceţi aici? Se auzi mârâind o voce 
baritonala. Cine a aruncat cu nenorocita asta de oală în 
mine? Noroc că n-a fost decât berea şi nu oala, că altfel 
vedea el acela. Nu m-aş fi gândit niciodată că un bătrân ca 
tine, infernal, bogat, hoţ şi turbat pe deasupra, şi-ar putea 
permite să arunce în oameni cu altceva decât cu apă, şi 
aceea primită de pomană de la compania apelor. Ce-aveţi 
de vă bateţi că chiorii? Fagin! Ei, drăcia dracului! Mi-aţi 


udat toată eşarfa de la gât cu berea voastră! Şi tu, sărăcie 
jegoasă ce eşti, ce stai afară de parcă ţi-ar fi ruşine de 
stapanu-tau, mars înăuntru! 

Bărbatul care tocmai rostise aceste vorbe era un tip 
îndesat şi bine făcut, cam de vreo treizeci şi cinci de ani. 
Era îmbrăcat într-o haină de catifea din bumbac de proastă 
calitate, pantaloni bufanţi de postav de culoare bej, soioşi 
de atâta purtat, era încălţat cu nişte ghete încheiate cu 
şireturi încrucişate până la jumătatea gambei, care veneau 
peste nişte ciorapi grosolani din lana gri. Avea nişte pulpe 
drepte şi nişte picioare care, într-un astfel de costum, 
păreau a fi neterminate, dacă nu ar fi avut şi nişte lanţuri 
de jur-împrejurul lor. Pe cap era îndesată o pălărie maro, 
iar în jurul gâtului avea acea eşarfă murdară în formă 
triunghiulară, destrămată pe la colţuri şi cu care, pe când 
vorbea, îşi tot ştergea berea de pe faţă. Isprăvind cu 
ştersul, lasa să se vadă un chip urât, cu o barbă deasă, 
nerasă de trei zile, şi doi ochi care priveau crunt, dintre 
care unul avea împrejur mai multe culori ce arătau clar că 
primise de curând un pumn straşnic. 

— Ce stai? N-ai auzit să intri? Mârâi din nou tâlharul. 

În odaie se strecura şi un câine alb şi lăţos, zgâriat şi plin 
de răni. 

— Pe unde mi-ai umblat până acum? Întrebă bărbatul. Nu 
cumva eşti şi tu mult prea mândru ca să te aciuezi pe lângă 
mine? Culcat! 

Şi odată cu comanda aceasta îi dădu câinelui un şut de-l 
trimise tocmai în capătul celălalt al încăperii. Dar câinele 
era foarte obişnuit cu un astfel de tratament, căci se chirci 
fără să schelălăie într-un colţ şi clipind foarte des din ochi, 
părea că cercetează ceva cu multă atenţie. 

— Ce te-a apucat de-i asupreşti în halul ăsta pe băieţi, 
bătrân zgârcit, lacom şi hot ce eşti? Întrebă omul aşezându- 
se pe un scaun ca şi cum era la el acasă. Mă mir cum de nu 
ţi-au tras una în cap ca să te omoare! Că eu dacă eram în 
locul lor o făceam sigur. lar dacă mai eram şi ucenicul tău, o 


făceam de multă vreme. Şi după aceea, nu, după aceea n-aş 
fi putut să te vând, că nu eşti bun nici să te pună într-un 
borcan că o ciudăţenie a naturii, că nu cred să dea cineva 
ceva pe un bătrân atât de urât ca tine. 

— Gata, gata, taci, domnule Sikes, spuse evreul care deja 
tremura ca vargă, nu mai vorbi atât de tare! 

— Ia nu mă mai tot domni atâta! Îl repezi tâlharul 
răutăcios. Ori de câte ori mi-ai vorbit aşa de mieros, ai pus 
tu ceva rău la cale. Să nu zici că nu ţi-am spus! Şi nici să nu- 
ţi închipui că taman eu am să-mi fac numele de râs. 

— Bine, bine, am înţeles, Bill Sikes, spuse evreul cu o 
umilinţă vrednică de tot disprețul. S-ar părea, Bill, că astăzi 
nu prea eşti în toane bune. 

— Se prea poate, răspunse Sikes, dar eu tot mai cred că şi 
ţie ţi-a cam sărit ţandăra de-ai început să arunci cu oală cu 
bere după oameni şi turui întruna că o moară hodorogita. 

— Ai înnebunit? Spuse evreul apucându-l brusc de mânecă 
şi arătând către băieţi. 


Însă domnul Sikes se mulţumi doar să mimeze că şi-ar lega 
un nod imaginar după urechea stângă, apoi cu o mişcare 
bruscă îşi dădu capul pe spate spre umărul drept. Doar 
evreul părea că pricepuse exact semnificaţia acestui limbaj 
gestic. Cu o ipocrizie greu de ascuns, ceru în termeni 
golăneşti, pe care cu siguranţă nimeni nu i-ar fi putut 
înţelege, un pahar cu tărie. 

— Şi nu care cumva să-mi torni niscaiva otravă în el, spuse 
domnul Sikes, punându-şi pălăria pe masă. 

Vorbitorul o spusese în glumă, dar dacă ar fi apucat să 
vadă căutătura răutăcioasă şi felul în care evreul îşi muşcă 
buzele lui vinete şi subţiri pe când se îndrepta spre dulap, 
şi-ar fi dat seama că aceasta precauţie nu era chiar lipsită 
de sens, având în vedere ideile năstruşnice ale bătrânului 
cel vesel, căruia cu siguranţă i-ar fi trecut prin cap să 
modifice unele produse din industria distileriilor. 

După ce băuse vreo două sau trei pahare bune cu tărie, 
domnul Sikes catadicsi să le dea atenţie domnişorilor din 
preajma lui, care, cu multă măiestrie, îl atraseră într-o 
conversaţie, povestindu-i cu lux de amănunte cum fusese 
prins Oliver, oferind detalii, îmbunătăţind şi alterând 
adevărul cu tot soiul de alte şi alte explicaţii pe care 
Şmecherul le considera neapărat necesare. 

— Teama mea e, zise evreul, că nu cumva el să spună ceva 
şi să ne bage în belele. 

— Tot ce-i posibil, i-o întoarse Sikes, rânjind plin de 
răutate, dacă spune ceva, ai dat de naiba, Fagin! 

— Şi mi-e teamă, vezi tu, adăugă evreul privindu-şi atent 
interlocutorul şi prefăcându-se că nu a observat 
întreruperea, mi-e teamă că dacă jocul ne cuprinde şi pe 
noi, el va mai cuprinde şi pe alţii şi că nici ţie, dragul meu, 
nu-ţi va fi mai bine. 

Omul fu scuturat de un fior puternic şi, întorcându-se 
către bătrân, îl privi ameninţător. Numai că acesta îşi 
ridicase umerii până în dreptul urechilor şi privea aiurea la 
peretele din faţa lui. 


Timp de câteva clipe bune toată lumea tăcu şi fiecare 
membru din această gască deosebit de respectabilă părea 
cufundat în propriile lui gânduri. Singurul căruia nu-i pasă 
de nimic era câinele, care se lingea pe bot cu răutate şi 
care părea că se gândeşte profund cum să muşte piciorul 
primului domn sau primei doamne care i-ar fi ieşit în cale 
pe stradă. 

— Unul dintre voi trebuie să afle cam ce s-a întâmplat pe 
la poliţie, spuse domnul Sikes cu o voce ceva mai potolită 
decât atunci când îşi făcuse intrarea în încăpere. 

Evreul dădu din cap în semn că era şi el de acord cu acest 
lucru. 

— Dacă n-a ciripit nimic până acum şi l-au băgat la zdup, 
n-avem de ce ne teme până ce-i dau drumul, spuse domnul 
Sikes, numai după aceea trebuie să-l avem în paza noastră, 
dar oricum eu cred că trebuie să punem laba pe el. 

Evreul dădu din nou afirmativ din cap. 

Prudenţa fiind mama înţelepciunii, era limpede că acesta 
era drumul pe care trebuiau să-l urmeze. Există totuşi un 
impediment, anume că Şmecherul, Charley Bates, Fagin şi 
domnul William Sikes nutreau o antipatie vădită şi profundă 
ca să se apropie de vreun birou polițienesc indiferent de 
pretext. 

Este greu de spus cam cât au stat şi s-au tot uitat unul la 
altul neştiind ce să facă, întrucât nesiguranța nu era prea 
plăcută pentru ei. Dar nu trebuie să ne batem capul prea 
mult ca să ghicim cam cât a durat totul, pentru că pe usa au 
intrat dintr-odată cele două domnişoare pe care Oliver le 
întâlnise mai demult şi care au dat un nou suflu 
conversaţiei. 

— Chiar aşa, spuse evreul, am găsit, va merge Bet, nu-i 
aşa, draga mea? 

— Unde? Se interesă domnişoară. 

— Puțin pe aici, pe la birourile poliţiei, draga mea, spuse 
evreul linguşitor. 


Adevărul e că domnişoara nu a răspuns categoric că ea nu 
ar merge acolo nici în ruptul capului, dar şi-a exprimat 
părerea cu emfază şi seriozitate ca mai bine ar muri - o 
manieră foarte politicoasă şi delicată de a se eschiva de la 
această rugăminte, lucru ce ne arată cât de bine-crescuta 
era de nu putea să refuze sau să repeadă pe cineva în mod 
direct. 

Evreului îi căzu fata şi se întoarse de la această drăgălaşă 
domnişoară la cealaltă domnişoară, care era foarte frumos 
îmbrăcată şi care atrăgea privirile cu rochiţa ei roşie, 
ghetuţele ei verzi şi părul blond pus pe moaţe de hârtie. 

— Nancy, draga mea, spuse evreul cu glas mieros, tu cam 
ce părere ai? 

— Că nu ţine, aşa că las-o baltă, Fagin, îi răspunse fata. 

— Adică ce vrei să spui? Întrebă domnul Sikes privind-o că 
un câine plouat. 

— Exact ce ţi-am spus şi ce-ai auzit, Bill, răspunse doamna 
cu răceală. 

— Dar de ce, eşti exact omul de care avem nevoie, cauta 
domnul Sikes să o convingă, nimeni nu ştie nimic despre 
tine. 

— Şi nici nu vreau să ştie, răspunse Nancy cu aceeaşi 
răceală în glas. Deci Bill, hotărârea mea e luată, răspunsul 
meu e nu. 

— Lasă, Fagin, că va merge, spuse Sikes. 

— Ba nu, Fagin, n-o să merg, spuse Nancy. 

— Ba da, Fagin, o să meargă, spuse Sikes. 

Şi domnul Sikes avea dreptate. Printre ameninţări, 
promisiuni şi ademeniri, doamna cu pricină a cedat în cele 
din urmă şi a fost de acord să meargă la biroul poliţiei. 
Adevărul e că ea nu avea aceleaşi oprelişti ca şi 
încântătoarea ei prietenă, pentru că tocmai se mutase în 
apropiere de Field Lane din îndepărtată, dar distinsă 
mahala Ratcliffe şi, prin urmare, nu avea de ce să-i fie 
teamă că s-ar fi putut întâlni cu una dintre nenumăratele ei 
cunoştinţe. 


Drept care şi-a pus un şorţ curat şi strălucitor de alb în 
jurul taliei şi şi-a aranjat zulufii sub o pălăriuţa de pai, toată 
costumaţia provenind din garderoba inepuizabilă a 
evreului. Şi astfel costumată, domnişoara Nancy a plecat să 
vadă ce poate afla. 

— Ia, stai puţin, draga mea, îi spuse evreul, scoțând de pe 
undeva, dintr-un cotlon numai de el ştiut, un coşuleţ cu 
capac. Du şi asta într-o mână, prezinţi mai multă garanţie. 

— Fagin, mai dă-i şi o cheie mai mare de la vreo poartă, să 
se joace cu ea în cealaltă mână, spuse Sikes, da bine şi face 
impresie bună. 

— Da, da, ai dreptate, aşa e, face impresie bună, spuse 
evreul, agăţând o cheie mare de poartă de degetul arătător 
de la mâna dreaptă a domnişoarei. Ei, aşa da! Perfect, 
draga mea, spuse evreul frecându-şi mâinile cu satisfacţie. 

— Oh, vai de frăţiorul meu, bietul meu frăţior, nevinovatul 
de el! Se tânguia Nancy, hohotind de atâta plâns şi 
strângând cu putere la piept coşuleţul şi cheia. Ce-o fi cu el, 
ce-o fi cu el? Oare pe unde mi l-or fi dus? Domnilor, fie-vă 
milă şi spuneţi-mi ce i s-a întâmplat dragului meu frăţior! 
Domnilor, vă rog, vă implor! 

Şi spunând toate acestea cu o voce care-ţi rupea inima, 
sugrumată de suspine şi de lacrimi, spre deliciul nemărginit 
al auditoriului, domnişoara Nancy se opri, făcu cu coada 
ochiului către spectatorii ei, zâmbi înclinând uşor din cap şi 
dispăru pe uşă. 

— Ei, asta da faţă isteaţă, dragii mei, spuse evreul 
privindu-şi prietenii cu satisfacţie şi dând din cap cu multă 
consideraţie, ca şi cum ar fi vrut să le spună şi lor să 
urmeze acest exemplu fără cusur, pe care tocmai îl 
văzuseră cu propriii lor ochi. 

— E o adevărată mândrie pentru reprezentanţele sexului 
ei, confirma şi domnul Sikes umplându-şi paharul şi bătând 
cu pumnul lui enorm în masă. Beau în sănătatea ei şi le 
doresc la toate să fie ca şi ea! 


În timp ce se rosteau la adresa lui Nancy toate aceste 
laude şi discursuri elogioase, tânăra domnişoara tocmai 
ajunsese cu bine în dreptul poliţiei, în ciuda unei reţineri 
fireşti de a merge pe străzi singură şi neansotita. 

Intră printr-un coridor din spatele clădirii şi bătu uşurel cu 
cheia la uşa unei celule, după care ascultă. Întrucât 
dinăuntru nu se auzea nimic, tuşi şi îşi ascuţi urechea din 
nou ca să audă mai bine. Tot nimic. Aşa că începu să 
vorbească. 

— Nolly, dragul meu, murmură Nancy cu un glas tare 
dulce, Nolly? 

Înăuntru nu era nimeni, decât un nenorocit de criminal 
desculţ, care fusese băgat la răcoare pentru că avusese 
îndrăzneala să cânte la flaut, vina îndreptată împotriva 
comunităţii şi dovedită fără tăgadă, fapta care fusese 
condamnată cum se cuvine de Fang prin pedeapsa cu o lună 
de închisoare la casa de corecție, împreună cu remarca 
justă şi amuzantă pe care o făcuse cum că dacă tot avea 
atâta respiraţie de împrăştiat, mai bine ar fi folosit-o ca să 
învârtă o moară de vânt, decât să sufle într-un instrument 
muzical. Dar întrucât el nu-i răspunse, pentru că tot 
plângea după flautul ce îi fusese confiscat în folosul 
comunităţii, Nancy trecu mai departe la celula următoare şi 
bătu la uşa ei. 

— Ce-i? Întrebă de dincolo o voce slabă şi care de-abia se 
putea face auzită. 

— E cumva din întâmplare vreun băieţel cu tine acolo? 
Întrebă Nancy, dar nu înainte de a suspina din greu. 

— Nu, răspunse vocea, asta mi-ar mai trebui! 

Aici era un cerşetor care avea cam vreo şaizeci şi cinci de 
ani şi care nu fusese băgat la închisoare pentru că ar fi 
cântat la flaut, sau că ar fi vagabondat pe străzi, ci pentru 
că-şi pierdea timpul fără să facă nimic, nici măcar pentru 
viaţa lui. În celula alăturată era un alt bărbat, care fusese 
închis pentru că făcuse comerţ ambulant cu tigăi, fără să 
aibă licenţa; deci, el încercase să facă ceva ca să-şi câştige 


existenta, dar activitatea sa fusese în dauna timbrului fiscal 
ce trebuia aplicat pe licenţa. 

Dar întrucât niciunul dintre aceşti borfaşi nu răspundea la 
numele de Oliver şi nici nu ştia nimic despre el, Nancy se 
hotărî să meargă direct la temnicer, care era îmbrăcat cu o 
jiletca în dungi şi, plângând, suspinând, legănându-şi 
coşuleţul şi învârtind cheia în jurul degetului, obţinând 
astfel un efect şi mai mare, întrebă de frăţiorul ei drag. 

— Draga mea, nu avem pe nimeni asemenea lui pe aici, 
răspunse bătrânul. 

— Atunci unde ar putea fi? Gemu Nancy distrusă. 

— Păi, l-a luat domnul acela, răspunse temnicerul. 

— Care domn? Of, Doamne, Dumnezeule! Care domn?! Se 
miră Nancy. 

Ca răspuns la aceste întrebări care veneau de-a valma, 
bătrânul începu să-i spună fetei distruse de supărare că 
Oliver leşinase în sala de judecată şi că, în urma mărturiei 
depuse de un om care spusese că un alt băiat comisese 
furtul, el fusese dat în custodia domnului care mai întâi îl 
acuzase şi că mai apoi reclamantul îl luase cu el, aşa leşinat 
cum era ca să-l ducă la el acasă, despre care informatorul 
ştia doar că ar fi pe undeva prin Pentonville, că aşa auzise el 
când i se dădu adresa birjarului. 

Distrusă de îndoială şi nelinişte, domnişoara cea chinuită 
de durere porni clătinându-se către poarta, pentru că apoi 
să-şi schimbe pe dată mersul nesigur cu unul hotărât, iute 
şi apăsat. O apucă pe o uliţă întortocheată şi nu se opri 
decât atunci când ajunse la casa evreului cel bătrân. 

De îndată ce auzi raportul misiunii ce-i fusese încredinţată, 
domnul Bill Sikes îşi îndesa pălăria pe cap, îşi chema repede 
câinele şi plecă foarte grăbit, fără să mai dea nici o atenţie 
politeţurilor de rămas bun. 

— Dragii mei, trebuie neapărat să ştim unde se afla, 
trebuie neapărat să-l găsim, spuse evreul foarte tulburat. 
Charley, ia-ţi picioarele la spinare şi să nu te întorci până ce 
nu vii cu veşti despre el. Nancy, draga mea, tu trebuie să 


mi-l găseşti! Eu n-am încredere decât în tine, în tine şi în 
Şmecherul acesta! Ia staţi, staţi! Mai adăugă evreul 
descuind un sertar cu o mână tremurândă. Uite, luaţi şi 
nişte bani, dragii mei! În noaptea aceasta închidem prăvălia 
aici. lar voi ştiţi unde să mă găsiţi. Drăguţilor, nu mai 
pierdeţi timpul, nici măcar o secundă! 

Şi rostind aceste cuvinte îi împinse afară din încăpere, 
după care încuie uşa de două ori cu mare grijă şi, pe 
deasupra, mai trase în spatele ei şi drugul de fier. Odată 
făcute toate acestea, scoase din ascunzătoare lădiţa, pe 
care fără voia lui i-o arătase lui Oliver, pentru că apoi, în cea 
mai mare grabă, să înceapă a-şi îndesa la grămadă în 
buzunarele de sub haine ceasurile şi bijuteriile din ea. 

O bătaie în uşă îl întrerupse din ceea ce făcea cu atâta 
înfrigurare. 

— Cine-i acolo? Întrebă el cu o voce vădit iritată. 

— Eu, se auzi vocea Şmecherului prin gaura cheii. 

— Acum ce mai vrei? Tipa evreul aproape pierzându-şi 
cumpătul. 

— Nancy vrea să ştie dacă, după ce punem laba pe el, îl 
ducem la cuibul celălalt, întrebă $Şmecherul. 

— Bineanteles, răspunse evreul, imediat cum puneţi laba 
pe el. Numai găsiţi-l, găsiţi-l, asta-i tot pentru moment! Că 
după aceea ştiu eu ce am de făcut, las' pe mine! 

Băiatul mormăi ceva cum că a înţeles şi o luă la goană pe 
scări după tovarăşii lui. 

— Nu prea cred eu c-a ciripit ceva până acum, îşi spuse 
evreul, văzându-şi mai departe de treabă. 

Capitolul 14 

În care se dau noi amănunte legate de şederea lui Oliver 
în casa domnului Brownlow, precum şi despre prezicerea 
surprinzătoare a domnului Grimwig cu privire la băiat şi la 
misiunea pe care acesta a trebuit să o îndeplinească odată, 
când a plecat de acasă. 

Oliver îşi reveni repede din leşinul cauzat de exclamaţia 
bruscă a domnului Brownlow. Subiectul cu pricina, adică 


tabloul, a fost de atunci încolo evitat cu grijă, atât de 
domnul cel bătrân, cât şi de doamna Bedwin. Nu s-a făcut 
nici o aluzie la trecutul lui Oliver, discuţiile abordând numai 
subiecte care să-l binedispună. Era încă prea slăbit ca să 
poată cobori la micul dejun. Dar când a venit a doua zi 
dimineaţă în camera menajerei, primul lucru pe care l-a 
făcut a fost acela de a privi înspre perete, în speranţa de a 
vedea din nou chipul acela frumos al doamnei din tablou. 
Numai că speranţele i-au fost spulberate, pentru că tabloul 
fusese luat de acolo. 

— Oh, spuse menajera urmărind direcţia înspre care 
privea Oliver, după cum vezi l-au luat. 

— Da, văd că l-au luat, răspunse Oliver cu un oftat adânc, 
dar de ce? 

— Puiule, l-au dat doar jos de pe perete pentru că domnul 
Brownlow a spus că avea o influenţă prea mare asupra ta şi 
că poate din cauza aceasta tu nu te faci bine mai repede, 
ştii cum e, reluă doamna Bedwin. 

— O, nu, doamnă, nu-mi făcea rău deloc, spuse Oliver, îmi 
plăcea să-l văd aici şi chiar îmi era drag. 

— Bine, bine spuse doamna plină de bunăvoință. Fă-te tu 
bine, puiule, cât mai iute cu putinţă, iar eu îţi promit că am 
să-l pun la locul lui. E bine aşa? Îţi promit. Ei, acum hai să 
mai vorbim şi noi de alte lucruri. 

Acestea au fost singurele lucruri pe care Oliver a putut să 
le afle despre tablou la acea vreme. Şi întrucât doamna 
Bedwin a fost atât de bună cu el atunci când a fost bolnav, şi 
el, la rândul lui, s-a străduit să nu se mai gândească şi să 
mai aducă vorba despre subiectul cu pricina. Aşa că ascultă 
cu atenţie poveştile pe care ea i le spuse despre fiica ei cea 
deosebită şi foarte frumoasă care se căsătorise cu un 
bărbat foarte chipeş şi cum cei doi trăiau undeva la ţară. 
Despre un fiu al ei care era funcţionar la un negustor din 
Indiile de Vest şi care era un fiu desăvârşit, ce-i scria de 
patru ori pe an nişte scrisori atât de pline de duioşie, că de 
fiecare dată îi venea să plângă când vorbea despre ele. 


După ce bătrână a terminat de vorbit pe larg despre cât de 
buni sunt copiii ei şi despre cât de bun era şi fostul ei soţ, 
care murise şi se dusese de mult de tot, bietul de el, cu 
douazecisisase de ani în urmă, s-a ajuns la ora ceaiului. 
După ceai, ea a început să-l înveţe pe Oliver să joace 
cribbage, pe care el l-a deprins numaidecât, după care au 
jucat amândoi cu mult interes şi seriozitate, până când 
pentru Oliver a venit timpul să bea nişte vin cald amestecat 
cu apă şi să mănânce o felie de pâine prăjită, apoi să 
meargă binişor la culcare. 

Fericite au fost acele zile în care Oliver se însănătoşea 
văzând cu ochii! Totul în jurul lui era atât de paşnic, de 
curat şi de pus la punct, toţi cei din jurul lui erau atât de 
blânzi şi de atenţi, încât, pe lângă zarva şi nesiguranţă în 
mijlocul cărora trăise de când se născuse, părea că acum 
trăia în paradis. Nu era încă îndeajuns de puternic să se 
îmbrace, când domnul Brownlow îi dădu un costum nou, o 
şapcă nouă şi o pereche nouă de încălțări. Spunandu-i-se că 
putea face ce dorea cu hainele cele vechi, el le dădu unei 
servitoare, care fusese tare bună cu el şi-i ceru să le vândă 
vreunui evreu şi să-şi păstreze banii pentru ea. Lucru pe 
care s-a grăbit să-l facă şi, pe când Oliver privea de la 
fereastră salonaşului, îl văzu pe evreu cum înfăşură şi 
punea hainele în sac şi cum se îndepărta. Abia atunci se 
simţi mai uşurat şi fu încântat să constate că ele fuseseră 
vândute acum cui trebuia şi că pentru el nu mai era nici un 
pericol să le mai îmbrace vreodată. Că să spunem adevărul, 
acestea erau numai nişte biete zdrenţe, iar Oliver niciodată 
nu avusese ocazia să se îmbrace cu nişte haine nou-nouţe. 

Într-o seară, cam la vreo săptămână după întâmplarea cu 
tabloul, pe când stătea şi vorbea cu doamna Bedwin, 
domnul Brownlow îi trimise vorbă lui Oliver 'Twist că dacă 
se simţea îndeajuns de bine, îl poftea în birou ca să-i spună 
ceva. 

— Mulţumescu-ţi Doamne şi ajută-ne! Spală-te pe mâini şi 
lasă-mă să-ţi aranjez puţin părul şi să-ţi fac o cărare pe 


mijloc, puiule, spuse doamna Bedwin. Doamne, 
Dumnezeule, dacă aş fi ştiut că te cheamă la el, aş fi 
pregătit un guleraş curat şi te aranjăm cum se cuvine. 

Oliver făcu întocmai aşa cum îi spusese doamna cea 
bătrână şi, chiar dacă ea se tot frământa că nu avea timp 
să-i pliseze gulerul cămăşii, el arata la fel de delicat şi de 
chipeş şi fără aceste găteli. Chiar şi fără vreo instrucţiune 
pe care să o fi primit în timp util, ea tot nu ar fi putut face 
mai mult pentru el. Era aşa de frumos! 

Astfel îmbărbătat, Oliver bătu la uşa biroului. Domnul 
Brownlow l-a poftit înăuntru, iar el s-a găsit pe dată într-o 
încăpere plină de cărţi şi destul de mică, din spatele casei. 
Unica fereastră dădea într-o grădiniţă plină de flori şi 
verdeaţa, iar în faţa ei era o masă la care stătea domnul 
Brownlow în persoană şi citea. Când îl văzu pe Oliver, lasă 
cartea deoparte şi-i spuse să se apropie şi să ia loc pe 
scaun. Băiatul făcu întocmai, mirându-se cum de pot exista 
atâţia oameni care să citească munţi de cărţi, ce fuseseră 
scrise numai şi numai cu scopul de a-i face pe oameni mai 
înţelepţi, lucru care de altfel e de mirare şi pentru oameni 
cu mult mai multă experienţă decât un băieţel că Oliver 
Twist. 

— Ei, ce zici de atâtea cărţi, băiete? Spuse domnul 
Brownlow, observând imediat uimirea cu care Oliver se uită 
la rafturile pline de cărţi şi care urcau de la podea până sus 
la tavan. 

— Cu adevărat, domnule, sunt foarte multe, răspunse 
Oliver. În viaţa mea nu am văzut atâtea cărți. 

— Dacă vei fi un băieţel ascultător, le vei citi şi tu, spuse 
domnul cu blândeţe. Şi sunt aproape convins că vei vrea 
mai mult să le citeşti decât doar să te uiţi la ele, asta doar în 
unele cazuri, pentru că există într-adevăr şi cărţi la care 
numai copertele sunt singura parte foarte bună. 

— Cred că vă referiţi la cărţile acelea, domnule, spuse 
Oliver arătând nişte rafturi cu cărţi în format in-cvarto, care 
au o legătură aurită. 


— Nu, nu neapărat acelea, spuse domnul Brownlow, 
bătându-l uşurel pe Oliver cu palma pe cap şi zâmbindu-i. 
Mai sunt şi altele tot atât de grele ca acestea, chiar dacă 
sunt mai mici. Ţi-ar plăcea să înveţi mult şi când vei fi mare 
să scrii şi tu cărţi cum sunt acestea? 

— Cred că mai degrabă mi-ar plăcea să le citesc, domnule, 
răspunse Oliver. 

— Cum adică, nu ţi-ar plăcea să fii scriitor? Întrebă 
domnul cel bătrân. 

Oliver se gândi puţin şi, în cele din urmă, spuse că el crede 
că ar fi mai bine să vândă cărţi. Auzind acest lucru, domnul 
Brownlow începu să râdă din toată inima zicând că 
afirmaţiile băiatului sunt într-adevăr un lucru tare bun. 
Oliver se bucură şi el de ceea ce spusese, chiar dacă nu 
prea avea habar încă de sensul cuvintelor lui. 

— Bine, bine, spuse domnul Brownlow, devenind iarăşi 
omul sobru de mai înainte, nu-ţi fie teamă! Nu vom face din 
ţine vreun scriitor, atâta timp cât mai există şi alte meserii 
bune şi cinstite pe lumea asta, cum ar fi să faci cărămizi. 

— Vă mulţumesc, domnule, adăugă Oliver. Privindu-l aşa 
serios cum răspunsese, domnul cel bătrân începu să râdă 
din nou şi spuse ceva despre ciudăţeniile instinctului, dar 
Oliver nu înţelese aceste cuvinte şi prin urmare nici nu le 
dădu prea mare atenţie. 

— Ei şi acum, spuse domnul Brownlow, vorbind pe un ton 
blând, dar în acelaşi timp şi foarte serios, aşa cum Oliver nu 
îl mai auzise vreodată, aş vrea, puiule, să fii foarte atent la 
ce-ţi voi spune. Voi fi foarte direct pentru că sunt sigur că tu 
eşti îndeajuns de matur, ca să mă înţelegi că un om mare. 

— Domnule, vă rog, vă implor să nu mă daţi afară din casă! 
Se tângui Oliver, speriat de tonul serios cu care domnul 
începuse să vorbească. Nu mă goniţi de aici, ca să 
trebuiască să rătăcesc din nou pe străzi. Lăsaţi-mă să stau 
aici şi să fiu servitorul dumneavoastră. Vă rog, nu mă 
trimiteţi înapoi în locul acela îngrozitor din care am venit. 
Domnule, vă implor, fie-vă milă de un biet copil sărman! 


— Dragule, spuse domnul Brownlow, mişcat de rugămintea 
fierbinte şi neaşteptată a lui Oliver, să nu-ţi fie teamă, 
pentru că eu nu am să te părăsesc, decât dacă tu mă obligi 
să fee acest lucru prin comportamentul tău. 

— Eu? Niciodată, domnule, niciodată, îl întrerupse Oliver. 
— Aşa nădăjduiesc şi eu, îi întări promisiunea domnul cel 
bătrân. Iar în plus, eu chiar nu cred că tu vei face ceva rău, 

care să mă dezamăgească. Am fost înşelat de multe ori în 
viaţa de oameni sau lucruri în care am crezut foarte mult, 
dar în continuare sunt dispus să am încredere în tine şi sunt 
mai interesat de tine şi de soarta ta decât de a mea. Cei pe 
care i-am iubit cel mai mult pe lumea aceasta zac de mult în 
pământ, dar, chiar dacă fericirea şi bucuria vieţii mele au 
fost şi ele îngropate acolo odată cu ei, eu nu am pus capacul 
sicriului peste inima mea şi peste sentimentele mele cele 
mai bune. Ba, dimpotrivă, durerea adâncă nu a făcut decât 
să mi le întărească şi să mi le ascută. 

Şi pe când domnul cel bătrân spuse toate acestea aproape 
şoptit, mai mult pentru el însuşi decât pentru interlocutorul 
lui, tăcu la un moment dat, ceea ce făcu şi Oliver. 

— Hai, gata, spuse domnul Brownlow în cele din urmă, 
dar, de data aceasta, cu o voce mult mai uşurată şi mai 
veselă. 'Ţi-am spus toate acestea pentru că eşti de-abia un 
copil şi, din cauză că eu am trecut prin necazuri şi suferinţe 
foarte mari, sper că măcar tu să fii mai atent, ca să nu-mi 
răneşti sufletul vreodată. Spui că eşti orfan şi că nu aipe 
nimeni pe lumea aceasta. Toate cercetările mele mi-au 
confirmat acest lucru. Haide, spune-mi care este povestea 
vieţii tale, de unde vii, cine te-a crescut şi cum ai ajuns să fii 
în compania celor cu care te-am găsit. Ai curaj şi spune-mi 
adevărul şi ai să vezi că în mine vei avea un prieten toată 
viaţa ta. 

Lacrimile şi suspinele l-au oprit pe Oliver să vorbească 
pentru câteva minute. Şi exact în momentul în care se 
pregătea să povestească cum crescuse el la fermă şi apoi 
cum fusese dus la azilul parohial de către domnul Bumble, 


se auziră la uşa de la intrare două bătăi mai insistente şi o 
slujnică urcă scările în goană ca să anunţe că sosise domnul 
Grimwig. 

— Urcă aici? Întrebă domnul Brownlow. 

— Da, domnule, răspunse slujnică. Şi m-a mai întrebat 
dacă avem brioşe în casă, i-am spus că da şi atunci a spus 
că rămâne la noi să ia ceaiul. 

Domnul Brownlow zâmbi şi se întoarse spre Oliver, ca să-i 
spună că domnul Grimwig era un prieten vechi şi foarte bun 
de-al lui şi că, prin urmare, nu trebuia să-l ia prea mult în 
considerare dacă părea a fi mai aspru în comportament, 
pentru că, per total, era un om nemaipomenit, lucru de care 
şi el urma să-şi dea seama. 

— Vreţi să plec de aici şi să merg jos, domnule? Vru să ştie 
Oliver. 

— Nu, răspunse domnul Brownlow, chiar aş vrea să rămâi. 

Exact în acea clipă pe uşa intră un domn bătrân, dar 
voinic, ce se sprijinea într-un baston gros şi şchiopăta de un 
picior. Era îmbrăcat cu o haină albastră sub care se vedea o 
vestă dungată, avea pantaloni şi ghete cu elastic, toate de 
un galben pai, pe cap purta o pălărie albă cu boruri mari, 
tivite cu verde pe marginile ridicate puţin în sus. Din 
decolteul vestei ieşea lejer un jabou ce avea pliseuri foarte 
mici şi un lanţ din oţel foarte lung, de al cărui capăt atârna 
o cheiţă. Cravata albă era înnodata meşteşugit. Muşchii 
feţei erau foarte mobili, asigurându-i astfel o expresivitate 
greu de imaginat. Când vorbea, avea un fel anume de a-şi 
da capul într-o parte şi a privi cu coada ochiului, lucru care 
îi amintea interlocutorului de mişcările unui papagal. Intră 
teatral în cameră şi, ţinând în mână o bucăţică de coajă de 
portocală, începu să strige cu o voce morocănoasă şi total 
nemulțumită: 

— Uită-te aici! Ai mai văzut aşa ceva? Nu-i aşa că-iun 
lucru nemaipomenit şi extraordinar să nu pot intra în casa 
unui prieten şi să nu găsesc o coajă de portocală, spre 
bucuria neţărmurită a bieţilor chirurgi? Am rămas şchiop 


din cauza unei coji de portocală şi sunt convins că tot din 
asta mi se va trage moartea. Ascultă la mine, domnule, 
moartea mi se va trage de la o coajă de portocală, să-mi 
înghit eu capul, domnule, dacă nu va fi aşa! 

De fiecare dată domnul Grimwig rostea aceeaşi încheiere, 
care era cu totul şi cu totul aparte, pentru că, să fim de 
acord măcar de dragul argumentului, ştiinţa avansează şi 
da posibilitatea unui domn să-şi înghită capul, admițând că 
ar vrea să facă un astfel de gest. Dar capul domnului 
Grimwig era destul de mare şi chiar şi un om mâncăcios 
putea cu greu să spere că ar fi putut să-l devoreze, ca să nu 
mai vorbim de stratul gros de pudră ce-l pomada. 

— Da, da, cum îţi spun eu, domnule, să-mi înghit eu capul, 
repetă domnul Grimwig bătând cu bastonul în podea. Bună 
ziua! Dar ce-i arătarea asta? Întrebă el privindu-l pe Oliver 
cu ochii mai-mai să-i iasă din orbite şi dându-se vreo doi 
paşi înapoi. 

— Este Oliver Twist, băiatul despre care ţi-am vorbit, îl 
informă domnul Brownlow. 

Oliver făcu o plecăciune adâncă. 

— Adică vrei să spui că acesta este băiatul care a zăcut de 
febră? Întrebă domnul Grimwig retrăgându-se şi mai mult. 
Dar ia stai! Nu mai spune nimic! Stai! Stai! Continua 
domnul Grimwig poruncitor uitând, din cauza triumfului pe 
care i l-a dat descoperirea, până şi de frica lui morbidă de a 
se molipsi de febră. Acesta-i băiatul care a mâncat 
portocala! Şi dacă nu-i el, domnule, cel care să fi mâncat 
portocală şi care să fi aruncat pe scări coaja aceasta atunci 
cine-i, că-i înghit eu şi lui capul. 

— Nu, el nu a mâncat nici o portocală, spuse domnul 
Brownlow râzând. Haide intră, pune-ţi pălăria aici şi 
vorbeşte-i tânărului meu prieten. 

— Las' că ştiu eu ce spun, domnule, spuse stropşit 
bătrânul domn în timp ce-şi scotea mănuşile. Nu există zi pe 
care să nu o trăiesc şi să nu văd coji de portocale pe 
trotuarul de pe strada noastră şi ştiu eu sigur că băiatul 


chirurgului de la colţul străzii e acela care le împrăştie. Ieri- 
seară, o femeie mai tânără a călcat pe o bucată de 
portocală, a alunecat şi a căzut cu faţă peste gardul de fier 
al grădinii mele, iar când s-a ridicat, am văzut-o cum se uită 
cu ciudă la lumina roşie dus la azilul parohial de către 
domnul Bumble, se auziră la uşa de la intrare două bătăi 
mai insistente şi o slujnică urcă scările în goană ca să 
anunţe că sosise domnul Grimwig. 

— Urcă aici? Întrebă domnul Brownlow. 

— Da, domnule, răspunse slujnică. Şi m-a mai întrebat 
dacă avem brioşe în casă, i-am spus că da şi atunci a spus 
că rămâne la noi să ia ceaiul. 

Domnul Brownlow zâmbi şi se întoarse spre Oliver, ca să-i 
spună că domnul Grimwig era un prieten vechi şi foarte bun 
de-al lui şi că, prin urmare, nu trebuia să-l ia prea mult în 
considerare dacă părea a fi mai aspru în comportament, 
pentru că, per total, era un om nemaipomenit, lucru de care 
şi el urma să-şi dea seama. 

— Vreţi să plec de aici şi să merg jos, domnule? Vru să ştie 
Oliver. 

— Nu, răspunse domnul Brownlow, chiar aş vrea să rămâi. 

Exact în acea clipă pe uşa intră un domn bătrân, dar 
voinic, ce se sprijinea într-un baston gros şi şchiopăta de un 
picior. Era îmbrăcat cu o haină albastră sub care se vedea o 
vestă dungată, avea pantaloni şi ghete cu elastic, toate de 
un galben pai, pe cap purta o pălărie albă cu boruri mari, 
tivite cu verde pe marginile ridicate puţin în sus. Din 
decolteul vestei ieşea lejer un jabou ce avea pliseuri foarte 
mici şi un lanţ din oţel foarte lung, de al cărui capăt atârna 
o cheiţă. Cravata albă era înnodata meşteşugit. Muşchii 
feţei erau foarte mobili, asigurându-i astfel o expresivitate 
greu de imaginat. Când vorbea, avea un fel anume de a-şi 
da capul într-o parte şi a privi cu coada ochiului, lucru care 
îi amintea interlocutorului de mişcările unui papagal. Intră 
teatral în cameră şi, ţinând în mână o bucăţică de coajă de 


portocală, începu să strige cu o voce morocănoasă şi total 
nemulțumită: 

— Uită-te aici! Ai mai văzut aşa ceva? Nu-i aşa că-iun 
lucru nemaipomenit şi extraordinar să nu pot intra în casa 
unui prieten şi să nu găsesc o coajă de portocală, spre 
bucuria neţărmurită a bieţilor chirurgi? Am rămas şchiop 
din cauza unei coji de portocală şi sunt convins că tot din 
asta mi se va trage moartea. Ascultă la mine, domnule, 
moartea mi se va trage de la o coajă de portocală, să-mi 
înghit eu capul, domnule, dacă nu va fi aşa! 

De fiecare dată domnul Grimwig rostea aceeaşi încheiere, 
care era cu totul şi cu totul aparte, pentru că, să fim de 
acord măcar de dragul argumentului, ştiinţa avansează şi 
da posibilitatea unui domn să-şi înghită capul, admițând că 
ar vrea să facă un astfel de gest. Dar capul domnului 
Grimwig era destul de mare şi chiar şi un om mâncăcios 
putea cu greu să spere că ar fi putut să-l devoreze, ca să nu 
mai vorbim de stratul gros de pudră ce-l pomada. 

— Da, da, cum îţi spun eu, domnule, să-mi înghit eu capul, 
repetă domnul Grimwig bătând cu bastonul în podea. Bună 
ziua! Dar ce-i arătarea asta? Întrebă el privindu-l pe Oliver 
cu ochii mai-mai să-i iasă din orbite şi dându-se vreo doi 
paşi înapoi. 

— Este Oliver Twist, băiatul despre care ţi-am vorbit, îl 
informă domnul Brownlow. 

Oliver făcu o plecăciune adâncă. 

— Adică vrei să spui că acesta este băiatul care a zăcut de 
febră? Întrebă domnul Grimwig retrăgându-se şi mai mult. 
Dar ia stai! Nu mai spune nimic! Stai! Stai! Continua 
domnul Grimwig poruncitor uitând, din cauza triumfului pe 
care i l-a dat descoperirea, până şi de frica lui morbidă de a 
se molipsi de febră. Acesta-i băiatul care a mâncat 
portocala! Şi dacă nu-i el, domnule, cel care să fi mâncat 
portocală şi care să fi aruncat pe scări coaja aceasta atunci 
cine-i, că-i înghit eu şi lui capul. 


— Nu, el nu a mâncat nici o portocală, spuse domnul 
Brownlow râzând. Haide intră, pune-ţi pălăria aici şi 
vorbeşte-i tânărului meu prieten. 

— Las' că ştiu eu ce spun, domnule, spuse stropşit 
bătrânul domn în timp ce-şi scotea mănuşile. Nu există zi pe 
care să nu o trăiesc şi să nu văd coji de portocale pe 
trotuarul de pe strada noastră şi ştiu eu sigur că băiatul 
chirurgului de la colţul străzii e acela care le împrăştie. Ieri- 
seară, o femeie mai tânără a călcat pe o bucată de 
portocală, a alunecat şi a căzut cu faţă peste gardul de fier 
al grădinii mele, iar când s-a ridicat, am văzut-o cum se uită 
cu ciudă la lumina roşie de deasupra firmei doctorului. Să 
nu te duci la el, am avertizat-o eu de sus de la fereastră, e 
un asasin! Un om fără scrupule! Asta e! Să nu-mi spui mie, 
că de nu, am... Şi rostind aceste cuvinte, supărat bătrânul 
domn bătu tare cu bastonul în podea, lucru care arata 
prietenilor lui că acesta era un alt mod obişnuit de a-şi 
exprima oferta lui binecunoscută. Apoi, sprijinindu-se în 
baston cu toată greutatea lui, se aşeză şi-şi deschise 
monoclul dublu care atârna de o panglică mare şi neagră, îl 
privi pe Oliver, care, văzând că era obiectul unei cercetări 
amănunțite, se făcu roşu la faţă ca para focului şi făcu din 
nou o plecăciune adâncă. 

— Ăsta-i băiatul? Întrebă domnul Grimwig în cele din 
urmă. 

— Da, el e, răspunse domnul Brownlow. 

— Ce mai faci, mai băieţel? Întrebă domnul Grimwig. 

— Cu mult mai bine decât acum câtva timp în urmă, vă 
mulţumesc, domnule, răspunse Oliver. 

Sesizând că micul lui prieten era pe cale să spună ceva 
dezagreabil, domnul Brownlow îl rugă pe Oliver să coboare 
şi să-i spună doamnei Bedwin că ei doreau să ia ceaiul, 
lucru pe care băiatul îl făcu, cu mare grabă şi bucurie, 
întrucât nu-i plăcuse deloc musafirul şi nici felul lui de a se 
comporta. 

— E drăguţ băiatul acesta, nu? Întrebă domnul Brownlow. 


— Ştiu şi eu? Răspunse domnul Grimwig, suspicios şi iritat 
în acelaşi timp. 

— Ce vrei să spui că nu ştii? 

— Nu ştiu şi gata. Eu nu-mi dau seama de diferenţele 
dintre băieţi, în special. Pot să-ţi spun doar că pot 
recunoaşte băieţii pufoşi şi albi la faţă şi pe cei fălcoşi. 

— Şi Oliver cum e? 

— Pufos şi alb la faţă. Dar cunosc şi o bestie de băiat, fiul 
unui prieten de-al meu, care este din aceia fâlcoşi. Părinţii 
lui sunt tare mândri de el şi spun că-i frumos foc, dar eu 
cred că are un cap rotund ca o farfurie, e roşu în obraji şi 
are ochi de o strălucire metalică. Arată groaznic. Are mâini 
şi picioare nefiresc de mari, ce-i ies afară din hainele 
albastre, tare caraghioase şi strâmte, de stau să plesnească 
pe el. Vorbeşte piţigăiat şi mănâncă până crapă. 

— Ei, haide şi tu, spuse domnul Brownlow, doar vezi bine 
că Oliver nu-i nicidecum că el, aşa că nu te mai agita mai 
mult decât e nevoie. 

— Da, poate că nu-i ca unul dintre aceştia, răspunse 
domnul Grimwig, poate că e chiar şi mai rău decât ei. 

La auzul acestor cuvinte, domnul Brownlow tuşi cam 
nervos, lucru care-i pricinui domnului Grimwig o mare 
satisfacţie. 

— Eu îţi spun, poate că e chiar şi mai rău decât ei, repetă 
domnul Grimwig. De unde vine? Cine e? Ce e cu el? A avut 
febră mare. Ei şi, ce dacă? Ce, numai oamenii buni fac 
febră? Şi oamenii râi mai fac febra uneori, nu-i aşa? Ştiu eu 
pe unul din Jamaica. L-au spânzurat pentru că şi-a ucis 
stăpânul. De şase ori a zăcut de febră şi nu l-a grațiat 
nimeni din această cauză. Ptiu, ce prostie! 

Acum, adevărul era că, în adâncul sufletului lui, domnul 
Grimwig era foarte dispus să recunoască despre Oliver că 
avea o înfăţişare şi maniere alese, dar, din nefericire, avea 
şi această meteahnă de a se contrazice, accentuată în acest 
caz şi de faptul că găsise coajă de portocală pe scări. În 
forul lui interior nu acceptă că altcineva să-i dicteze ce să 


spună despre un băiat, dacă arată bine sau nu, de aceea 
era hotărât încă dinainte de a avea această discuţie să i se 
opună cu vehemenţă prietenului lui. lar când domnul 
Brownlow mai recunoscu pe deasupra ca nu putea să-i 
răspundă la niciuna din întrebările puse de el şi că amânase 
orice fel de investigaţie cu privire la Oliver din cauza stării 
lui precare de sănătate, domnul Grimwig râse cu 
maliţiozitate şi-l întrebă rânjind dispreţuitor dacă menajera 
şi-a făcut deja un obicei în a număra argintăria noaptea, 
înainte de culcare, că nu cumva să aibă surpriză neplăcută 
de a găsi vreo două linguri mai puţin într-o bună dimineaţa, 
că de nu o fi aşa, să-şi înghită el... Şi aşa mai departe, cu 
vorbele lui bine-cunoscute deja. 

Deşi nici domnul Brownlow nu era prea uşor de manevrat, 
cunoscând ciudăţeniile prietenului lui, tăcu şi le înghiţi cu 
un mare simţ al umorului. Cât despre domnul Grimwig, la 
ceai a fost foarte încântat de brioşe, aşa că lucrurile s-au 
mai îndulcit şi atmosfera s-a mai calmat, iar Oliver, care 
făcea şi el parte din această societate, începu să se simtă 
mai în largul lui, mai mult decât fusese mai înainte în faţa 
bătrânului domn care era tare de temut şi ţâfnos. 

— Şi cam când crezi că am putea să ascultăm povestea 
întreagă, adevărată şi detaliată a vieţii şi aventurilor lui 
Oliver Twist? Îl întrebă domnul Grimwig pe domnul 
Brownlow, privind oarecum dintr-o parte la Oliver şi 
încercând din nou să deschidă subiectul pe când terminau 
ceaiul. 

— Mâine dimineaţă, răspunse domnul Brownlow. Dar aş 
prefera să fim doar noi doi la această conversaţie. Puiule, te 
aştept sus la mine în birou, mâine pe la zece dimineaţa. 

— Da, domnule, răspunse Oliver, doar că avea o voce puţin 
mai timidă, deoarece se uită cam speriat la domnul Grimwig 
care, la rândul lui, îl privea cu asprime. 

— Vrei să-ţi spun eu ceva? Şopti domnul la urechea 
domnului Brownlow. Mâine dimineaţă nu va veni. L-am 
văzut eu cum ezită. Te minte, prietenul meu drag. 


— Eu pun mâna în foc pentru el, răspunse domnul 
Brownlow ceva mai enervat. 

— Dacă nu va fi aşa cum îţi spun eu, continua domnul 
Grimwig să insiste pe ideea lui, să-mi înghit eu... Şi bătu cu 
putere din nou cu bastonul în podea. 

— Dar şi eu mă pun chezaş cu viaţa mea că băiatul acesta 
spune adevărul şi numai adevărul, se înfierbântă şi domnul 
Brownlow izbind cu pumnul în masă. 

— Şi eu îmi pun capul şi susţin sus şi tare ca el minte! Îi 
răspunse domnul Grimwig, lovind şi el tare cu pumnul în 
masă. 

— Mai vedem noi cine va avea dreptate până la urmă, 
spuse domnul Brownlow, stăpânindu-şi cu greu mânia care 
îi clocotea în vine. 

— Da, da, chiar aşa, mai vedem noi cine va avea dreptate 
până în cele din urmă, răspunse şi domnul Grimwig 
zâmbind provocator, mai vedem. 

Dar aşa cum hotărăşte uneori numai destinul, doamna 
Bedwin se nimeri să intre în camera chiar în acel moment şi 
să aducă un pacheţel cu cărţi pe care domnul Brownlow le 
cumpărase în dimineaţa aceea chiar de la acelaşi vânzător 
de cărţi despre care am mai vorbit mai înainte în istorioara 
noastră. Le lasa pe masă şi părăsi încăperea. 

— Doamna Bedwin, te rog opreşte băiatul, spuse domnul 
Brownlow, trebuie să-i mai dau ceva. 

— Dar a plecat, domnule, răspunse doamna Bedwin. 

— Nu-i nimic, chemaţi-l înapoi, insistă domnul Brownlow, 
este chiar foarte important. Negustorul de cărţi e sărac, iar 
eu nu am plătit cărţile. Pe deasupra mai sunt alte cărţi pe 
care trebuie să i le înapoiez. 

Uşa casei era deschisă. Oliver o zbughi într-o direcţie, iar 
servitoarea în cealaltă. Numai doamna Bedwin rămase în 
pragul casei strigând după băiat. Dar el dispăruse ca prin 
farmec. Oliver şi cu fată s-au întors suflând de parcă îşi 
dădeau duhul, spunând că nu l-au găsit nicăieri. 


— Of, Doamne, ce rău îmi pare, spuse domnul Brownlow, 
chiar doream din tot sufletul să trimit aceste cărţi înapoi în 
seara aceasta. 

— De ce nu-l trimiţi pe Oliver să le ducă? Întrebă domnul 
Grimwig zâmbind şi vorbind ironic. Sunt convins că-şi va 
îndeplini misiunea negregşit. 

— Da, chiar aşa, domnule, vă rog să mă lăsaţi să le duc eu, 
spuse Oliver, mă duc şi mă întorc tot într-o goană. 

Domnul cel bătrân se pregătea să nu-i permită lui Oliver 
sub nici o formă să iasă din casa pentru el, când o tuse 
răutăcioasă ce ieşea din gâtul domnului Grimwig îl 
determină să-l lase să plece. Poate că numai îndeplinirea 
promptă a acestui comision ar fi dovedit din partea lui căi 
se făcea o nedreptate cu aceste suspiciuni care planau 
asupra-i. 

— Bine, puiule, du-te, spuse domnul cel bătrân. Cărţile 
sunt pe scaunul de lângă masă. Adu-le aici, jos. 

Fericit că în sfârşit putea să se facă şi el folositor cu ceva, 
Oliver cobori scările în goană cu cărţile subsuoară şi 
aşteptă cu şapca în mâna ca să audă ce instrucţiuni avea de 
îndeplinit. 

— Să-i spui, zise domnul Brownlow fixându-l pe domnul 
Grimwig cu privirea, să-i spui că i-am trimis cărţile înapoi şi 
că i-ai adus patru lire şi zece penny, banii pe care îi datorez. 
Uite aici ai o bancnotă de cinci lire, deci trebuie să-mi 
restitui zece şilingi. 

— În zece minute m-am dus şi am venit înapoi, domnule, 
răspunse Oliver plin de entuziasm. Vâri banii în buzunarul 
jachetei pe care îl încheie cu nasturele, strânse bine cărţile, 
făcu o plecăciune respectuoasă şi părăsi încăperea. 
Doamna Bedwin îl conduse până la uşa casei, spunându-i 
cum să ajungă mai repede la locul cu pricina, cum îl chema 
pe vânzător, numele străzii şi nu îl lasa să plece decât 
atunci când Oliver spuse că a înţeles clar toate 
instrucţiunile ei. După ce îl mai dascăli să fie atent să nu 


răcească din nou, doamna cea bătrână îi dădu în sfârşit voie 
să plece. 

— Dumnezeu să-l aibă în pază lui, îi ura doamna Bedwin 
uitându-se după el cum se îndepărta. Nu ştiu de ce, dar nu- 
mi place să ştiu că nu-l am prin preajmă şi sub ochii mei. 

Exact în această clipă Oliver îşi întoarse capul, o văzu pe 
doamna Bedwin în prag, o salută din nou şi o luă pe cealaltă 
stradă. Doamna îi zâmbi, îi răspunse şi ea la salut, după 
care închizând uşa, se înapoie în camera ei. 

— Ei, acum să vedem; în cel mai rău caz trebuie să se 
întoarcă în douăzeci de minute, spuse domnul Brownlow 
scoţându-şi ceasul din buzunar şi punându-l cu grijă pe 
masă. Şi în douăzeci de minute se va face întuneric. 

— Hm! Dumneata chiar crezi că se va mai întoarce, nu? 
Întrebă domnul Grimwig. 

— Dumneata nu crezi? Întrebă domnul Brownlow 
zâmbind. 

În acel moment, domnul Grimwig chiar era stăpânit de un 
puternic sentiment de contradicţie, care era aţâţat şi de 
zâmbetul provocator al prietenului lui. 

— Nu, spuse el, bătând din nou cu pumnul în masă. Eu nu 
cred. Nu cred pentru că băiatul are un costum nou, nişte 
cărţi de mare valoare sub braţ şi pe deasupra mai are în 
buzunar şi o bancnotă de cinci lire sterline. Ai să vezi că se 
va întoarce la vechii lui prieteni, la hoţii lui şi că vor râde 
toţi de dumneata. Iar eu, domnule, îmi voi înghiţi capul cu 
siguranţă, dacă vreodată acest băiat se va mai întoarce în 
această casă. 

Şi spunând aceste lucruri, îşi trase scaunul. Aşa statura cei 
doi prieteni, într-o tăcere încordată şi plină de aşteptare şi 
cu ceasul aşezat pe masă între ei. 

Pentru a demonstra importanta pe care o acordăm 
judecaţilor noastre, precum şi mândria cu care ne grăbim 
să tragem concluzii, trebuie să subliniem faptul că domnul 
Grimwig, deşi nu era un om hain, şi cu siguranţă i-ar fi 
părut nespus de rău să-l vadă pe respectabilul său prieten 


dezamăgit şi tras pe sfoară, îşi dorea din suflet, în acea 
clipă, că Oliver să nu se mai întoarcă. 

Se făcuse atât de întuneric, încât nu se mai puteau vedea 
nici cifrele de pe cadranul ceasului. Doar cei doi domni 
bătrâni continuau să stea acolo nemişcaţi, în tăcere şi cu 
ceasul pe masă între ei. 

Capitolul 15 

În care se arata cât de mult îl iubeau evreul cel vesel şi 
domnişoara Nancy pe Oliver Twist. 

Într-o încăpere unde lumina nu pătrunsese niciodată, 
aparţinând unei bodegi de cea mai joasă speţă din cartierul 
cel mai murdar, pe care toată lumea îl cunoaşte sub numele 
de Little Saffron Hill, o speluncă întunecată şi în care plutea 
o pâclă lipicioasă, irespirabila şi murdară şi unde iarnă, cât 
era ziulica de lungă, de-abia pâlpâia flacăra unei lămpi cu 
gaz, iar vara nu pătrundea niciodată nici cea mai mică rază 
de soare, stătea tot clocind în mintea lui, în faţa unei căni 
din cositor şi a unui păhărel, duhnind a rachiu prost, un om 
care era îmbrăcat cu o haină din catifea de bumbac, 
pantaloni scurţi de postav de culoare bej, ghete şi ciorapi 
ce-i ajungeau până la jumătatea gambei, care, cu toată 
lumina aceea chioară, l-ar fi îndreptăţit chiar şi pe cel mai 
neexperimentat poliţist să-l recunoască şi să spună pe dată 
că acesta era domnul William Sikes. La picioarele lui era un 
câine alb, cu ochii roşii, care când clipea des uitându-se la 
stăpânul lui, când îşi tot lingea rana de pe bot, ce cu 
siguranţă era rezultatul unei încăierări care se petrecuse 
nu cu mult timp în urmă. 

— Stai cuminte, jigodie, şi mai tacă-ţi fleanca! Se stropşi 
domnul Sikes dintr-odată, rupând tăcerea. 

Gândurile lui erau atât de adânci, încât să fie tulburate de 
câinele care clipea foarte des, sau simţămintele îi 
sfredeleau atât de mult mintea, încât, ca să se mai 
liniştească, îi mai dădea câte un şut câinelui. Rămâne de 
văzut şi de discutat. 


Dar oricare ar fi fost situaţia, efectul era sigur acelaşi, 
adică un şut şi o înjurătură birjărească, ce se abăteau 
amândouă deodată asupra bietului animal. 

Orice li s-ar întâmpla, câinii nu se răzbuna pe stăpânii lor, 
dar câinele domnului Sikes fiind la fel de nebun ca şi 
stăpânul lui şi considerând că de data această lovitură a fost 
total nemeritata, nu mai lătra deloc şi pe muteşte îşi înfipse 
direct colții în cizmele stăpânului, de care începu să tragă 
cu putere. Apoi se ascunse sub un scaun, scăpând ca prin 
urechile acului de cană de cositor pe care domnul Sikes i-o 
aruncase direct în cap. 

— Faci din astea cu mine? Întrebă Sikes luând cleştele 
într-o mână şi deschizând lama unui briceag pe care îl 
scoase iute cu cealaltă mână din buzunar. Vino, vino aici, 
diavole! Vino, n-auzi? 

Câinele auzea el foarte bine, deoarece domnul Sikes 
răcnea că scos din minţi, dar cum nu i-ar fi surâs foarte 
mult să se lase tăiat în patru nici chiar de propriul lui 
stăpân, rămase pitit acolo unde era, mârâind şi mai înrăit şi 
apucând cleştele cu colții lui ascuţiţi şi muşcându-l de ai fi 
zis că-i turbat. 

Numai că împotrivirea câinelui nu a avut decât darul de a-l 
înfuria la culme pe domnul Sikes, care, căzând în genunchi, 
începu să-l lovească pe animal pe unde nimerea. Câinele 
sărea de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, 
încercând să muşte, mârâind şi lătrând. Omul îl mai croia 
din când în când, îl înjura de mama focului, îi mai dădea 
câte un şut şi-l blestemă. Şi probabil că luptă ar fi ajuns să 
fie şi mai îndârjită, dacă uşa nu s-ar fi deschis pe 
neaşteptate, permițându-i astfel câinelui să o zbughească 
afară, lăsându-l pe Bill Sikes cu cleştele într-o mână şi cu 
briceagul în cealaltă. 

O vorbă din bătrâni spune că obligatoriu într-o ceartă 
trebuie să fie doi, iar pentru că domnul Sikes era foarte 
dezmagât de câine, în general, precum şi de atitudinea lui a 
găsi cu cale să-şi verse năduful asupra nou-venitului. 


— De ce dracu' intervii tu între mine şi câinele meu? 
Întrebă Sikes amenințând cu pumnul. 

— De unde să ştiu eu, dragă, de unde să ştiu?! Răspunse 
Fagin cu umilinţă, pentru că el era cel care tocmai intrase. 

— Ei, n-ai ştiut, hot fricos şi laş ce eşti, mârâi Sikes. Ce, n- 
ai auzit toată zarvă? 

— Nimica, nimicuţa, să nu mai apuc ziua de mâine dacă te 
mint, Bill, răspunse evreul. 

— Ei nu zău, că n-ai auzit nimic, i-o întoarse Sikes rânjind 
ameninţător. Numai tu te furişezi înăuntru sau ieşi tiptil 
afară şi nimeni nu te aude! Mai bine, cu o secundă în urmă, 
erai tu în locul câinelui meu, Fagin. 

— De ce? Îl întrebă evreul zâmbind forţat. 

— De ce, de ce, pentru că celor de sus din guvern le pasă 
de nu mai pot de viaţa unor javre neghioabe ca tine şi nu ne 
lasă să vă omorâm, dar cu un câine nu au nici cea mai mică 
treabă - răspunse Sikes, închizându-şi briceagul şi privindu- 
| într-un mod foarte semnificativ - uite de aia! 

Evreul îşi frecă mâinile cu satisfacţie şi, aşezându-se la 
masă, începu să râdă mânzeşte de glumă prietenului lui, 
dar se vedea de departe că nu se prea simţea în largul său. 

— N-ai decât să rânjeşti cât vrei tu, spuse Sikes punând 
cleştele la loc şi pândindu-l cu o bucurie sălbatică, aşa cum 
face pisica când stă la pândă să prindă şoarecele, n-ai 
decât, că de mine nu poţi să râzi decât atunci când ţi-oi 
vedea ceafa fără oglindă. Acum, te joc eu cum vreau, Fagin, 
auzi tu, cum vreau eu! Aşa! Dacă eu o păţesc, o păţeşti şi tu, 
aşa că mai bine ai grijă cum te porţi cu mine! 

— Ei, lasa Bill, haide şi tu acum, spuse evreul, lasa că n-am 
uitat nimic din ce trebuie să ştiu, noi, noi doi avem aceleaşi 
interese, Bill, interese comune. 

— Hm, făcu Sikes ca şi cum s-ar fi gândit că interesul era 
mai mult al evreului decât al lui personal. Ei, şi mie ce vrei 
să-mi spui atunci? 

— "Totul a trecut foarte bine prin căldarea de topit - 
răspunse Fagin - şi aici vine şi partea ta. E chiar mai mult 


decât ţi s-ar fi cuvenit, dragul meu, dar eu m-am obişnuit 
deja că la rândul tău şi tu ai să-mi faci altă dată vreun favor. 

— Hai, gata, ai vorbit destul, îl întrerupse hoţul pierzându- 
şi răbdarea, unde e, scoate tot pe masă! 

— Da, da, Bill, stai puţin, stai puţin, răspunse evreul calm. 
Uite! Asta-i tot! Şi pe când spunea toate acestea, scoase din 
san o batistă veche dintr-o cârpă murdară şi desfăcând un 
nod foarte mare de la un capăt al ei scoase un pacheţel din 
hârtie maro. Sikes i-l smulse din mână, îl deschise în grabă 
mare şi începu să numere monedele de aur. 

— Numai atât? Întrebă Sikes. 

— Numai atât, răspunse evreul. 

— Nu cumva ţi-a trecut prin cap că venind încoace să 
deschizi pacheţelul şi să înghiţi una sau două monede? 
Întrebă Sikes bănuitor. Lasă, nu mai lua figura asta de rănit 
în aripa, ce dacă te întreb, ai mai făcut-o şi altă dată, îţi 
aminteşti, nu? Hai, scoate tot! 

Într-o engleză de baltă, aceste cuvinte însemnau o 
comandă, şi anume „să sune clopoţelul”. Aşa că de nicăieri a 
apărut un alt evreu, mai tânăr decât Fagin, dar aproape la 
fel de rău şi de urât ca şiel. 

Bill Sikes nu făcu decât să arate cu degetul cană de cositor 
care era aproape goală. Evreul pricepu pe dată gestul, luă 
cană şi plecă să o umple din nou, dar nu mai înainte de a 
schimba o privire plină de subânţelesuri cu Fagin, care şi-a 
ridicat ochii spre el doar pentru o fracțiune de secundă, ca 
şi cum ar fi stat în aşteptarea a ceva şi care dădu din cap în 
semn că a înţeles, un gest abia perceptibil pentru o a treia 
persoană. Sikes nu observă nimic din toate acestea, 
deoarece era foarte ocupat cu legarea şireturilor pe care 
câinele le dezlegase de la ghetele lui. Poate că dacă ar fi 
observat schimbul scurt de priviri dintre cei doi, ar fi 
înţeles, cu siguranţă, că acest lucru nu-i era deloc de bun 
augur. 

— E cineva pe aici, Barney? Întrebă Fagin privind în jos, 
tocmai acum când Sikes se ridică. 


— Nue nimeni, răspunse Barney, care vorbea întotdeauna 
pe nas, indiferent că vorbele îi veneau din inimă sau nu. 

— Nu e nimeni? Întrebă Fagin surprins total, ceea ce 
însemna că Barney spunea adevărul. 

— Nu, nimeni în afară de domnişoara Nancy, răspunse 
Barney. 

— Nancy? Exclamă Sikes. Unde-i? Să orbesc dacă eu nu 
apuc s-o cinstesc pe fata asta cu un păhărel pentru 
talentele ei înnăscute! 

— l-am dat eu deja să mănânce o porţie bună de rasol de 
vacă, e la tejghea, răspunse Barney. 

— Ia trimite-o aici, spuse Sikes, turnându-i rachiu într-un 
păhărel. Trimite-o aici! 

Barney se uită mai timid la Fagin cerându-i parcă 
permisiunea. Văzând că evreul nu zice nimic şi că nici nu-şi 
ridică ochii, se retrase şi se întoarse, pentru că apoi să o 
introducă pe Nancy, care era gătită cu boneţică pe cap, 
sortul în fata rochiţei, coşuleţul pe mână, iar de deget îi 
atârna cheia. 

— Nu-i aşa că ai mirosit tu ceva pe undeva, Nancy? 
Întrebă Sikes oferindu-i paharul. 

— Da, am mirosit eu ceva, Bill, răspunse tânăra dând o 
duşcă bună pe gât. Uf, că obosită mai sunt. Ei, şiacum să vă 
spun: tacă al nostru a fost bolnav şi a zăcut la cineva acasă. 
Sica 

— Ah, Nancy, draga mea, spuse Fagin ridicând în sfârşit 
ochii. 

Probabil că o anumită licărire din ochii pe jumătate închişi 
ai evreului, adânciţi în orbite şi străjuiţi de sprâncene roşii, 
îi dădu a înţelege domnişoarei Nancy că vorbea prea mult. 
Dar s-ar părea că acest detaliu este prea puţin relevant 
pentru ceea ce se petrecea aici. Pe noi ne interesează 
numai faptele, aşa că ea schimbă foaia dintr-odată şi 
aruncându-i domnului Sikes nişte zâmbete pline de graţie, 
abătu conversaţia pe alte subiecte. Zece minute mai târziu, 
domnul Fagin avu un atac de tuse foarte puternic. Nancy îşi 


puse şalul pe umeri şi anunţă că era timpul că ei să plece. 
Văzând că o bucată de drum aveau să meargă împreună, 
domnul Sikes îşi exprimă intenţia de a o însoţi, aşa că 
plecară cu toţii, urmaţi la mică distanţă de câine, care s-a 
făcut nevăzut într-o curte, imediat ce stăpânul lui dispăru şi 
el după un colţ de stradă. 

După plecarea lui Sikes, evreul scoase capul pe uşă, se 
uită după el cum urcă în susul uliţei înguste şi întunecate, îl 
ameninţă cu pumnul încleştat, mormăi o înjurătură 
cumplită şi apoi, cu un rânjet oribil, se aşeză din nou la 
masă, cufundându-se în citirea interesantului ziar 
„Urmărirea”. 

Între timp, Oliver Twist, care nici nu visa că ar putea fi atât 
de aproape de bătrânul evreu, se grăbea să ajungă cât mai 
repede la negustorul de cărţi. Când ajunse în Clerkenwell, o 
luă din greşeală pe o altă străduţă, pe unde nu ar fi trebuit 
să meargă, dar nu îşi dădu seama de acest lucru până ce nu 
ajunse cam pe la jumătatea ei şi, gândindu-se că dacă 
merge tot înainte va ajunge tot acolo, nici nu-i trecu prin 
cap să se întoarcă, aşa că-şi văzu mai departe de drum, cât 
de repede putea el, cu cărţile sub braţ. 

Astfel mergea Oliver gândindu-se cât de fericit şi de 
mulţumit ar fi trebuit să fie şi că ar fi dat oricât să-l mai 
vadă măcar o dată pe bietul Dick, care, mort de foame şi 
bătut cum era, poate că plângea amarnic în acea clipă, când 
dintr-odată se sperie de moarte de ţipetele unei tinere: 

— Of, fratele meu, frăţiorul meu drag! 

El nici măcar nu avu timpul necesar să înţeleagă ce se 
petrece, când fu oprit de nişte braţe, care i se încolăciseră 
bine de tot în jurul gâtului. 

— Nu, lasă-mă, începu Oliver să ţipe şi să se zbată. Lasă- 
mă! Nu te cunosc, cine eşti? De ce mă opreşti din drum? 

Singurul răspuns la toate aceste întrebări nu a fost decât o 
ploaie de văicăreli şi de plânsete care veneau necontenit de 
la tânăra femeie, care-l ţinea foarte strâns la pieptul ei şi 
care avea într-o mână un coşuleţ şi o cheie. 


— Of, Maica Domnului! Spuse tânăra. L-am găsit! Vai, 
Oliver, Oliver! Răule ce eşti, puteam să mă îmbolnăvesc şi să 
mor de supărare! Haide, puiule, să mergem acasă, haide! O, 
Doamne, îţi mulţumesc din suflet că l-am găsit în sfârşit! 
Doamne, îţi mulţumesc că l-am găsit! Auzind aceste 
plânsete şi vaiete care veneau de-a valma din gura tinerei, 
care începea din nou să plângă isteric, nişte femei, ce 
tocmai treceau pe acolo din întâmplare, îl întrebară pe 
ucenicul unui măcelar, care avea o ceafă grasă, 
strălucitoare şi unsuroasă de atâta transpiraţie şi care se 
uită şi el la ce se întâmplă, dacă nu ar fi fost mai bine să 
meargă şi să aducă un doctor. La care, ucenicul de măcelar, 
ce nu părea a fi grăbit de ceva pe lumea aceasta, ca să nu 
spunem că era chiar puturos, răspunse că el nu credea să fi 
fost cazul de aşa ceva. 

— O, nu, lăsaţi, nu-i nevoie, spuse fata apucându-l pe 
Oliver de mână, mă simt mai bine. Hai, repede acasă, răule 
ce eşti! Hai să mergem! 

— Dar ce s-a întâmplat, doamna dragă? Întrebă una din 
cele două femei. 

— Vai, doamnă, răspunse tânără, ce să vă spun, a fugit de 
acasă, cam acum o lună, de la părinţii lui care muncesc din 
greu şi sunt nişte oameni foarte respectabili şi s-a înhăitat 
cu o şleahtă de hoţi şi de răufăcători, încât mamă-sa era cât 
pe ce să moară de inimă rea. 

— Ca să vezi ce copil ticălos! Afirma una dintre femei. 

— Hai, du-te acasă, răule ce eşti! Spuse cealaltă. 

— Nu mă duc nicăieri, răspunse Oliver, speriat de moarte, 
nici n-o cunosc cine e, n-am nici sora, nici tată, nici mama. 
Sunt orfan şi locuiesc în Pentonville. 

— Ia auziţi-l ce spune, cum o mai face pe grozavul, începu 
tânăra să strige din nou. 

— Ce? Dumneata eşti, Nancy? Exclamă Oliver plin de 
uimire pentru că de-abia acum văzuse bine chipul fetei şi se 
dădu un pas înapoi. 


— Vedeţi? Vedeţi că mă cunoaşte! Strigă Nancy uitându-se 
la privitorii din jurul ei. Chiar el însuşi a recunoscut. 
Oameni buni, ajutaţi-mă să-l duc acasă, că de nu mama şi 
tata vor muri, iar eu o să mă îmbolnăvesc de inimă rea. 

— Ce dracu' se întâmplă aici? Întrebă un bărbat care 
năvăli afară dintr-o bodegă cu un câine alb după el. Ia te 
uită! Oliver! Hai, şterge-o acasă la biata maică-ta, puşlama 
ce eşti! Du-te acasă imediat! 

— Nu mă lăsaţi, nu ştiu cine sunt şi nici nu-i cunosc. 
Ajutor! Ajutor! Începu Oliver să strige şi să se zbată în 
strânsoarea că de cleşte a bărbatului. 

— Ajutor! Îl îngână omul, maimuţărindu-se după el. Să vezi 
tu ce ajutor îţi dau eu, puşlama ce eşti! Şi cu cărţile astea 
ce-i? Nu cumva le-o fi furat de undeva! Ia dă-mi-le încoace! 
Şi spunând acestea, i le smulse de sub braţ şi-i dădu o 
palmă peste cap. 

— Aşa, dă-i, strigă cineva care privea de la fereastra unei 
mansarde. Numai aşa o să se cuminţească. 

— Că bine zici, mai adaugă şi un tâmplar care avea o faţă 
cam bleagă, uitându-se în sus spre fereastră de la 
mansardă. 

— Aşa-i trebuie! Fură de acord şi cele două femei. 

— Şi-i mai dau eu, li se alătură şi omul, dându-i încă una lui 
Oliver şi apucându-l de guler. Hai, dai drumul, puşti ticălos 
ce eşti! Aici! Ochi-de-Fiara! Aşa, băiete, păzeşte-l! 

Slăbit foarte tare de boala de care suferise atât de mult, 
neputând să creadă ce i se întâmplă şi ce palme primeşte, 
înspăimântat de moarte de mârâitul ameninţător al câinelui 
şi de cruzimea bărbatului şi, mai ales, copleşit de faptul că 
toţi cei care asistau la această scenă îl credeau cu adevărat 
un răufăcător, cum mai putea el să se opună cu slabele lui 
puteri? Se lăsă noaptea şi nu se vedea nici ţipenie de om, 
deci la cine putea să strige după ajutor? lar ca să se mai 
zbată şi să se mai împotrivească era fără sens. Dintr-odată, 
fu luat printr-un labirint de străduţe înguste şi întunecate şi 
târât atât de repede împotriva voinţei lui, încât chiar şi cele 


câteva strigăte pe care mai îndrăzni să le scoată nu au fost 
auzite de nimeni. Dar de fapt ce mai conta dacă erau auzite 
sau nu, atât timp cât nimănui nu-i pasă, pentru că nimeni 
nu era în preajmă? 

Se aprindeau felinarele, iar doamna Bedwin aştepta cu 
nerăbdare în pragul uşii, slujnica fugise pe stradă de zeci 
de ori să vadă dacă Oliver apărea de undeva, iar cei doi 
domni bătrâni continuau cu încăpățânare să stea în tăcere 
şi să aştepte în odaia deja cufundată în întuneric, cu ceasul 
aşezat pe masă între ei. 

Capitolul 16 

Unde se povesteşte despre ce s-a întâmplat cu Oliver 
Twist, după ce a fost preluat de Nancy. 

Străzile şi curţile înguste dădeau la un moment dat într-un 
spaţiu larg, unde se puteau vedea ţarcuri pentru animale, 
dar şi alte urme care indicau că acolo ar fi fost un târg de 
vite. Sikes îşi încetini pasul când se apropiară de acest loc, 
fata nemaifiind în stare să ţină pasul rapid în care 
merseseră până atunci. Întorcându-se spre Oliver, îi spuse 
pe un ton poruncitor şi răstit să o ia de mână pe Nancy. 

— M-auzi? Mârâi Sikes, în timp ce Oliver se uită în jur, 
şovăitor. 

Se aflau într-un loc întunecos, destul de departe de căile 
bătătorite de trecători. 

Oliver îşi dădu seama, şi încă foarte bine, că nu avea rost 
să se opună. Întinse mâna, iar Nancy i-o apucă şi o ţinu 
strâns. 

— Ia dă-mi-o şi pe cealaltă, spuse Sikes, apucându-l de 
mână liberă. Aici, [inta! 

Câinele se uită în sus şi mârâi. 

— Ochii la mine, băiete! Zise Sikes, punându-şi cealaltă 
mână în jurul gâtului lui Oliver. Dacă scoate vreo şoaptă, 
înhaţă-l! Ai înţeles? 

Câinele mârâi din nou şi, lingându-se pe bot, se uită la 
Oliver ca şi cum abia ar fi aşteptat să-i sară la beregată. 


— Înţelege de parc-ar fi om, să-mi zici mie Cuţu dacă nu-i 
aşa! Spuse Sikes, privind animalul cu un fel de aprobare 
sinistră şi feroce. Acuma ştii la ce să te aştepţi, domnişorule, 
poţi să ţipi cât ţi-e voia, câinele ştie ce are de făcut să te 
oprească. Hai, ia-o înainte, băieţică! 

Ţinta dădu din coadă ca răspuns la acest mod neobişnuit 
de blând de a-i vorbi şi, slobozind încă un mârâit de 
admonestare la adresa lui Oliver, se puse înaintea lor să le 
deschidă drumul. Traversară Smithfieldul, dar şi Piaţa 
Grosevenor de ar fi fost, pentru Oliver era totuna, căci nu 
avea habar pe unde sunt. Noaptea era neagră şi ceţoasă, 
iar luminile prăvăliilor cu greu puteau străbate ceaţă deasă, 
care se înteţea cu fiecare moment şi învăluia străzile şi 
casele în întunecime, făcând din locul acela straniu unul şi 
mai straniu în ochii lui Oliver, iar nesiguranța lui deveni încă 
şi mai accentuată şi mai deprimantă. 

Un timp merseră în pas grăbit, până când clopotul unei 
biserici începu să bată apăsat ora exactă. La prima bătaie, 
cele două călăuze se opriră şi-şi întoarseră capetele în 
direcţia de unde veneau sunetele. 

— Ora opt, Bill, zise Nancy, când clopotul înceta. 

— La ce-mi foloseşte să-mi spui asta, aud şi eu, nu-i aşa? 
Replică Sikes. 

— Eu mă întreb dacă şi ei aud, zise Nancy. 

— Bineânţeles că aud, replică Sikes. Când m-au prins, era 
târg de Sfântul Bartolomeu şi auzeam toate trompetele 
amărâte de prin târg. În noaptea aceea, după ce m-au 
închis, gălăgia şi larmă de afară făceau din închisoarea aia 
veche şi solidă un loc atât de groaznic de tăcut, că îmi 
venea să mă dau cu capul de fiarele uşii. 

— Bietul de el, zise Nancy, a cărei fată încă era întoarsă 
spre partea din care sunase clopotul. Vai de mine, Bill, aşa 
nişte flăcăi faini! 

— Da, femeilor numai la asta le stă gândul, răspunse Sikes, 
„flăcăi faini”. Ei, bine, acuma sunt cât se poate de morţi, aşa 
că nu mai contează. Cu această consolare, domnul Sikes 


păru că-şi reprima o pornire de gelozie şi, apucând mai 
zdravăn mâna lui Oliver, îi porunci s-o pornească din nou la 
drum. 

— Stai aşa, zise fata: eu nu m-aş grăbi încolo, dacă mă 
gândesc că dumneata, Bill, ai putea păşi spre 
spânzurătoare când bate din nou de ora opt. Aş înconjura 
locul până nu aş mai putea, chiar de ar fi zăpadă pe jos şi eu 
nu aşaveacucesă mă acopăr. 

— Şi la ce-ar folosi asta, mă rog? Întrebă insensibilul domn 
Sikes. Dacă n-ai putea să-mi faci rost de o pilă şi de 20 de 
yarzi de frânghie tare, poţi tu să ocoleşti şi 50 de mile, sau 
să nu faci nici un pas, că pentru mine e tot ăia. Haide, nu 
mai sta să-mi ţii predici acuma. 

Fata izbucni în râs; îşi strânse şalul în jurul trupului şi cu 
toţii îşi continuară drumul. Dar Oliver îi simţi mâna 
tremurând şi, privind-o drept în faţă pe când treceau prin 
dreptul unui felinar, văzu că se făcuse albă ca varul. 

Merseră mai departe, preţ de jumătate de oră, prin locuri 
neumblate şi murdare. Puţinii oameni pe care-i întâlniră, 
după cât îşi dădură seama, purtau cam acelaşi hram ca şi 
domnul Sikes. În cele din urmă, o apucară pe o străduţă 
îngustă şi infectă, plină de prăvălii cu vechituri; câinele o 
luă înainte, ca şi când ar fi fost conştient că nu va mai avea 
ocazia să păzească ceva şi se opri în faţa unei dughene care 
avea uşa închisă şi părea părăsită; casa era în ruină; pe uşa 
era o tăbliță ce părea că atârna acolo de ani de zile şi pe 
care scria că e de închiriat. 

— Ca lumea! Strigă Sikes, uitându-se atent în jur. 

Nancy se opri sub obloane, iar Oliver auzi clinchetul unui 
clopoțel. Traversară strada şi rămaseră câteva momente 
sub un felinar. Se auzi un zgomot ca şi cum s-ar fi ridicat 
uşor un geam şi, curând după asta, se deschise şi uşa încet. 
Atunci domnul Sikes îl înşfăcă de guler pe băiatul şi aşa 
speriat, fără prea multă ceremonie, şi toţi trei pătrunseră 
repede în casă. 


Coridorul era total în întuneric. Aşteptară, în timp ce 
persoană care-i primise înăuntru încuie uşa şi-i puse şi un 
drug de fier. 

— E cineva pe-aici? 

— Nu, replică o voce, pe care Oliver se gândi că o mai 
auzise. 

— I-aici moşneagul? Întrebă hoţul. 

— Da, se auzi vocea, şi nu în toane prea bune. Tare s-ar 
mai bucura să te vadă. 

— Chiar? 

— Stilul în care vorbea şi vocea păreau familiare urechilor 
lui Oliver, dar nu putea distinge nici măcar silueta 
vorbitorului în întuneric. 

— Fă puţină lumină, zise Sikes, că ne rupem gâtul pe aici şi 
dăm peste câinele ăsta. Şi ar fi vai de picioarele noastre 
dacă s-ar întâmpla asta! 

— Staţi aşa un moment şi vă fac lumina mintenaş, replică 
vocea. 

Se auziră paşii vorbitorului îndepărtându-se şi, în câteva 
clipe, apăru figura domnului John Dawkins, alias 
Şmecherul. Avea în mâna dreaptă o lumânare înfiptă în 
capătul unui băţ crăpat. 

Tânărul domn nu se opri ca să-i acorde lui Oliver vreun alt 
fel de recunoaştere decât un rânjet comic; dar, întorcându-i 
spatele, le făcu semn cu mâna vizitatorilor să-l urmeze în 
jos pe nişte scări. Traversară o bucătărie goală şi, 
deschizând uşa unei cămăruţe ce mirosea a pământ şi care 
părea că fusese construită într-o curte neâncăpătoare, fură 
primiţi cu un hohot de râs. 

— Vai, ce figură! Strigă Charley Bates, din ai cărui plămâni 
se auzise hohotul de râs, aici era! Vai, uite, aicea este! Vai, 
Fagin, uită-te la el! Fagin, da' priveşte-l! Nu se poate aşa 
ceva, nu mai pot! Să mă ţină cineva că mor de râs. 

Cu această izbucnire veselă de nestăvilit, Bates se trânti la 
podea şi chicoti convulsiv preţ de cinci minute, în extaz. 
Apoi, sărind în picioare, smulse băţul de la Şmecherul, şi, 


înaintând către Oliver, îl studie de jur-împrejur, în timp ce 
evreul, scoţându-şi boneta de noapte din cap, începu a face 
plecăciuni adânci în faţa băiatului mirat la culme. În acest 
timp, $mecherul, care era din fire mai posac şi care rareori 
se lăsă dus de veselie atunci când era vorba de meseria lui, 
cotrobăia cu mare asiduitate prin buzunarele lui Oliver. 

— Ia uită-te la hainele lui, Fagin! Zise Charley, punând 
flacăra lumânării aşa de aproape de hainele noi, că erau 
aproape să ia foc. Uită-te la haine! Ce stofa fină şi ce 
lucrătură de mare ştab! Vai de mine, ce chestie! Şi cărţile 
lui! Nu încape nici o îndoială că e un domn, Fagin! 

— Mă bucur să văd ce bine arăţi, dragule, spuse evreul, 
făcând o plecăciune în bătaie de joc. $Şmecherul tre' să-ţi 
dea un alt costum, dragul meu, ca să nuti-l strici pe cel de 
zile mari. De ce n-ai scris să ne anunţi că vii? Am fi pregătit 
ceva cald la cină. 

La asta, Bates se hlizi din nou, atât de tare, încât şi Fagin 
se relaxă, iar $mecherul zâmbi; dar cum acesta din urma 
tocmai scosese la lumina bancnotă de 5 lire, se prea poate 
că descoperirea asta să-i fi stârnit veselia. 

— Ehei, ce-i aia? Se interesă Sikes, făcând un pas înainte, 
în timp ce evreul puse mâna pe bancnotă. A mea este, 
Fagin. 

— Nu, nu, dragul meu, zise evreul. A mea. Tu poţi să iei 
cărţile. 

— Dacă nu-i a mea, zise Bill Sikes, punându-şi pe cap 
pălăria cu un aer foarte hotărât, a mea şi a lui Nancy, vreau 
să spun, am să-l duc înapoi pe băiat. 

Evreul tresări. La fel şi Oliver, dar dintr-o cu totul altă 
cauză; el crezu cu adevărat că dispută lor chiar l-ar fi putut 
trimite înapoi. 

— Haide, dă-mi-o, te rog, zise Sikes. 

— Dar nu e drept, Bill, chiar deloc, nu-i aşa Nancy? 
Întrebă evreul. 

— Drept ori nu, trânti Sikes, dă-mi-o, ţi-o spun! Crezi că 
Nancy şi cu mine nu avem altceva de făcut cu timpul nostru 


preţios decât să-l petrecem scotocind şi răpind băieţei 
căzuţi în ghearele copoilor din pricina dumitale? Dă-o 
încoace, prăpădit bătrân şi avar, dă-o mai repede! 

Cu această admonestare uşoară, domnul Sikes şterpeli 
bancnotă dintre degetele evreului şi, privindu-l pe bătrân în 
faţă cu răceală, o împături şi şi-o puse bine în basma. 

— Asta e partea noastră pentru osteneala, zise Sikes, şi nu 
e nici pe jumătate din cât ar trebui. Poţi să păstrezi cărţile, 
dacă te interesează cititul. Dacă nu, le poţi vinde. 

— Sunt tare drăguţe, spuse Charley Bates, care, cu 
strâmbături diverse, chipurile citea din unul din volumele în 
cauză; ce frumos scrie, nu-i aşa Oliver? 

La vederea spaimei cu care Oliver îşi privea călăii, Bates, 
care era binecuvântat cu un real simţ al umorului, căzu 
iarăşi într-o veselie, chiar mai ceva ca prima dată. 

— Sunt ai bătrânului domn, spuse Oliver, frângându-şi 
mâinile, ai bunului şi bătrânului domn care m-a luat acasă 
la el şi m-a îngrijit când eram aproape să mor de febră. Vă 
rog din suflet să le trimiteţi înapoi; trimiteţi-i cărţile şi banii. 
Pe mine mă puteţi ţine aici şi toată viaţa; dar vă implor, 
trimiteţi-le înapoi. O să creadă că le-am furat, bătrână şi de 
altfel toţi cei de acolo care au fost atât de buni cu mine or 
să creadă că eu le-am furat. Aveţi milă de mine şi trimiteţi-le 
acolo! 

Cu aceste cuvinte, care fuseseră rostite cu toată energia şi 
patimă deznădejdii, Oliver căzu în genunchi la picioarele 
bătrânului evreu şi îşi împreună mâinile într-un gest 
disperat. 

— Băiatul are dreptate, remarcă Fagin, în timp ce se uită 
pe furiş în jur, încruntându-şi sprâncenele lăţoase cât putea 
de tare. Ai dreptate, Oliver, că bine spui; vor crede că tu le- 
ai furat. Ha! Ha! Se hlizi bătrânul, frecându-şi mâinile. Nici 
că se putea brodi mai bine! 

— Sigur că nu se putea, replică Sikes, eu ştiu bine asta, 
încă de când l-am zărit venind pe Clerkenwell, cu cărţile 
sub braţ. E cât se poate de bine. Sunt oameni cu frica lui 


Dumnezeu, de aceea l-au şi luat la ei; şi n-or să întreprindă 
nimic în privinţa băiatului, de teamă că agitația lor ar putea 
pune copoii pe urmele lui şi aşa ar ajunge la zdup. E în 
deplină siguranţă. 

Oliver se uită când la unul, când la celălalt cât a ţinut 
discuţia asta, ca şi cum nu şi-ar fi putut crede urechilor de 
zăpăcit ce era. Dar când Sikes termină fraza, sări în 
picioare şi se repezi ca un nebun afară din cameră, strigând 
atât de disperat după ajutor încât făcu să se cutremure 
casa aceea goală şi dărăpănata. 

— "Ţine câinele, Bill, strigă Nancy ţâşnind spre uşă şi 
închizând-o, asta fiindcă evreul şi cei doi discipoli ai săi se 
repeziseră după băiat. Ţine câinele că o să-l facă bucăţi pe 
băiat. 

— Să-l facă! Tună Sikes, în timp ce se chinuia să scape din 
strânsoarea fetei. Dă-te din calea mea că-ţi crăp capul de 
pereţii ăştia! 

— Nu-mi pasă, dacă vrei să ştii, Bill, nu-mi pasă de asta; 
strigă fata, chinuindu-se să-l ţină locului - copilul nu va fi 
sfâşiat de câine, va trebui să mă omori pe mine mai întâi. 

— Nu mai spune! Zise Sikes, scrâşnind din dinţi. Păi am s-o 
fac dacă nu te dai la o parte. 

Tâlharul o aruncă pe fată în celălalt capăt al încăperii, 
taman când îşi făcură apariţia evreul şi cei doi băieţi, 
trăgându-l pe Oliver după ei. 

— Ce se petrece aici? Zise Fagin, uitându-se în jur. 

— Fata asta a înnebunit, dacă e să mă întrebi pe mine, 
replică răstit Sikes. 

— Ba nu, n-a înnebunit, zise Nancy palidă şi epuizată de 
încăierare. Nu te lua după el, Fagin, n-am înnebunit câtuşi 
de puţin. 

— Atunci ţine-ţi gura, mă auzi? Spuse evreul, privind-o 
ameninţător. 

— Ba n-am să mi-o ţin, replică Nancy, pe un ton ridicat. Ce 
spui de asta? 


Domnul Fagin era suficient de familiar cu firea şi 
apucăturile speciei din care făcea parte Nancy ca să-şi dea 
îndată seama că nu era cazul să lungească vorbă cu ea. Şi 
ca să mai distragă atenţia celor prezenţi, se întoarse către 
Oliver. 

— Deci ai vrut să fugi, drăgălaşule, nu-i aşa? Întrebă 
evreul, punând mâna pe un ciomag rupt şi noduros care 
zăcea într-un colţ al căminului. Aud? 

Oliver nu răspunse. Dar urmărea mişcările bătrânului cu 
inima bătându-i din ce în ce mai tare. 

— Îţi trebuia ajutor, ai chemat poliţia, nu-i aşa? Mârâi 
Fagin, prinzându-l pe băiat de-o mână. Te vindecăm noi, 
domnişorule, de toate astea. 

Evreul îi aplică lui Oliver o lovitură peste umeri cu 
ciomagul şi se pregătea să lovească din nou, când fata, 
repezindu-se înainte, i-l smulse din mână. Apoi îl aruncă în 
foc cu aşa o forţă, încât cărbunii se împrăştiară prin 
încăpere. 

— Nu pot suporta să văd aşa ceva, Fagin, strigă fata. Ai 
băiatul, ce-ţi mai trebuie? Lasă-l în plată Domnului, că 
acuma crestez pe cine-mi vine la îndemână, chiar de ştiu că 
m-or duce la spânzurătoare. 

Fata bătu cu furie din picior la rostirea acestei ameninţări 
şi, cu buzele strânse şi mâinile încleştate, se uită când la 
evreu, când la celălalt hoţ, cu faţa lividă de furia ce o 
cuprinsese. 

— Dar de ce, Nancy? Zise Fagin, pe un ton blând; apoi, 
după o pauză, timp în care el şi domnul Sikes se priviră 
oarecum nedumeriţi: eşti isteaţă rău în seara asta. Ha, ha, 
draga mea, îţi joci bine rolul. 

— Oare? Spuse fata. Roagă-te să nu-l joc prea bine. Ar fi 
spre raul tău, Fagin; aşa că-ţi spun de pe-acuma, păzea! 

E ceva în furia unei femei, mai ales atunci când peste toate 
se mai adaugă şi impulsurile violente provocate de nebunie 
şi disperare, de care puţini bărbaţi nu se tem. Evreul îşi 
dădu seama că nu avea rost să nu ia în serios furia lui 


Nancy şi, dându-se aproape involuntar câţiva paşi înapoi, se 
uită pe jumătate rugător, pe jumătate temător la Sikes, că 
pentru a-i sugera că el era cel care s-ar fi cuvenit să 
continue dialogul. 

Domnul Sikes, la care se făcuse apel pe mutegşte şi ale 
cărui mândrie şi autoritate îi dădeau ghes să o aducă pe 
domnişoara Nancy la realitate, slobozi vreo câteva 
înjurături şi blesteme cu o iuţeală care făcea cinste 
spiritului său inventiv. Cum însă acestea nu produseră nici 
un efect asupra celei căreia îi erau destinate, el recurse la 
argumente mai palpabile. 

— Ce vrei să spui cu asta? Zise Sikes, completând 
întrebarea cu obişnuitul blestem legat de cea mai frumoasă 
trăsătură a feţei omului şi care, dacă ar fi auzită în cer, 
măcar o dată la 50 de mii de ori de rostiri de pe pământ, ar 
face orbirea o boală la fel de comună că pojarul. Ce vrei să 
zici cu asta? Fir-aş al naibii! Îţi dai seama cine eşti şi ce eşti 
tu? 

— Oh, da, ştiu prea bine, replică fata, râzând isteric şi 
mişcându-şi capul într-o parte şi în alta, încercând, fără 
prea mult succes, să pară indiferentă. 

— Păi atunci ţine-ţi gura, răspunse Sikes, cu un mârâit că 
acela pe care-l folosea când se adresă câinelui, ori te fac eu 
să taci pentru multă vreme de acum înainte. 

Fata râse din nou, chiar mai tare că prima dată, şi, 
aruncându-i o privire fugitiva lui Sikes îşi întoarse capul 
într-o parte şi îşi muşcă buzele până-i dădu sângele. 

— Ştii că-mi placi? Adăugă Sikes, privind-o cu dispreţ; să 
faci pe miloasă şi generoasă! Da bine în faţa copilului, cum 
îi spui tu, să ţi-l faci prieten. 

— Dumnezeu mi-e martor că îi sunt cu adevărat prietenă, 
strigă fata cu tărie; şi mai bine m-aş fi prăvălit fără suflare 
în drum ori aş fi fost în locul celor pe lângă care am trecut 
aşa de aproape în noaptea asta, decât să-l fi adus aici. Din 
noaptea asta nu va mai fi altceva decât un hoţ, un mincinos, 


un nemernic, tot ce e mai rău. Nu-i ajunge oare bătrânului 
şi fără să-l lovească? 

— Haide, Sikes, zise evreul, adresându-i-se pe un ton de 
admonestare, şi arătând către băieţii care ciuleau urechile 
la tot ce se petrecea; hai să fim înţelegători, să folosim 
cuvinte blânde, Bill. 

— Cuvinte blânde, strigă fata, a cărei patimă era 
înspăimântătoare de-a dreptul. Cuvinte blânde, ticălosule. 
Da, de la mine le meriţi. M-ai pus să fur pentru tine, când 
aveam jumătate vârsta lui, şi arătă spre Oliver. Ştiu ce 
meserie e asta, 12 ani te-am servit. Ai uitat? Spune! Nu mai 
ştii? 

— Ei, hai, acuma, replică bătrânul evreu cu o încercare de 
împăciuire, asta este viaţa ta, cu asta te ocupi. 

— Da, este, răspunse fata, mai mult tunând decât rostind 
cuvintele, într-un strigăt continuu şi vehement. Este viaţa 
mea, ca şi străzile reci, umede şi murdare unde mi-e casă, 
iar tu eşti ticălosul care m-a târât acolo, cu mult timp în 
urmă, şi care mă va ţine aşa zi şi noapte, zi şi noapte până 
la sfârşitul zilelor mele! 

— Vezi că te paşte un alt rău, o opri bătrânul, ofensat de 
aceste reproşuri; unul chiar şi mai mare, dacă mai scoţi 
vreo vorbă! 

Fata nu mai zise nimic, dar smulgându-şi părul din cap şi 
hainele de pe ea într-un acces de furie, se repezi atât de 
năprasnic spre evreu că i-ar fi lăsat semnele răzbunării ei, 
dacă Sikes nu ar fi apucat-o de mâini la timp. După ce mai 
luptă un timp, fără sorţi de izbândă, leşina. 

— Acuma e în regulă, spuse Sikes, întinzând-o pe jos într- 
un colţ al odăii. Are în mâini o putere de nestăvilit când se 
înfurie. 

Bătrânul se şterse pe frunte şi zâmbi, ca şi când s-ar fi 
simţit uşurat că s-a terminat circul. Dar nici el, nici Sikes, 
nici câinele şi nici băieţii nu păreau să se mire de ce se 
întâmplase, era firesc pentru meseria lor. 


— Grea treabă şi cu femeile astea, zise evreul, punând 
ciomagul la locul lui. Dar nu-s proaste, şi în meseria noastră 
nici nu se poate fără ele. Charley, condu-l pe Oliver la 
culcare. 

— Eu cred că n-ar trebui să poarte hainele lui de 
sărbătoare mâine, Fagin, ce zici? Întrebă Charley Bates. 

— Fireşte că nu, replică evreul, întorcându-i lui Charles 
rânjetul cu care acesta pusese întrebarea. 

Bates, care părea tare bucuros de sarcină pe care o 
primise, lua băţul cu lumânarea şi îl conduse pe Oliver într- 
o bucătărie alăturată, unde se aflau două sau trei paturi pe 
care Oliver mai dormise şi altă dată. Iar aici, căzând pradă 
unui nou acces de râs, îi dădu lui Oliver aceleaşi haine de 
care acesta se felicitase că scăpase, pe când locuia la 
domnul Brownlow, şi care pentru Fagin reprezentaseră un 
indiciu ce-l pusese pe urma lui Oliver. 

— Scoate-ti-le pe astea bune, spuse Charley, ca să i le dau 
lui Fagin, să aibă el grijă de ele. E distractiv, nevoie mare! 

Bietul Oliver nu avu încotro şi se supuse. Conul Bates, cu 
hainele împăturite sub braţ, ieşi din cameră, lăsându-l pe 
Oliver în întuneric şi încuind uşa în urma lui. 

Râsul zgomotos al lui Charley şi vocea domnişoarei Betsy, 
care ajunse taman la timp pentru a o stropi cu apă pe 
prietena ei şi pentru a face şi alte lucruri spre folosul 
acesteia, ar fi putut ţine multă lume în picioare, dacă 
împrejurările ar fi fost mai fericite decât cele în care se afla 
Oliver. Dar el era bolnav şi la capătul puterilor, aşa că în 
curând căzu într-un somn adânc. 

Capitolul 17 

Soarta potrivnica a lui Oliver aduce la Londra un personaj 
important care-i pătează reputaţia. 

În lumea teatrului se obişnuieşte ca atunci când e vorba 
despre melodrame amarnice să se facă prezentarea sce 
nelor tragice în perfectă alternanta cu cele comice, pre cum 
straturile albe şi roşii dintr-o bucată de costiţă. Eroul se 
afunda într-un pat de paie, apăsat de lanţuri şi nevoi; în 


scena următoare, valetul lui credincios şi sărac cu duhul 
incanta audiența cu un cântec vesel. Urmărim cu emoție 
cum eroina, răpită de un baron trufaş şi fără scrupule, ce-i 
pune virtutea şi viaţa în pericol, îşi scoate pumnalul pentru 
a-şi salva una cu preţul celeilalte. Şi chiar în clipa în care 
aşteptările noastre ating apogeul, se aude un fluierat şi 
suntem numaidecât transportaţi în holul unui castel, unde 
un curtean cu părul sur trage o cântare de toată 
frumuseţea, acompaniat de un cor de vasali care cu asta se 
ocupa şi care umblă prin biserici şi palate ţinând-o numai 
într-o cântare. 

Astfel de schimbări pot părea absurde, dar nu sunt chiar 
atât de neobişnuite cum par la prima vedere. Şi în viaţa 
reală, trecerea de la mese îmbelşugate la patul de moarte 
ori de la hainele de înmormântare la cele de sărbătoare se 
face uneori pe nesimţite. Numai că aici noi suntem actorii, 
şi nu nişte spectatori pasivi, ceea ce face diferenţa. Actorii 
din teatru nu simt pe pielea lor schimbările violente ori 
impulsurile pasiunilor pe care le interpretează, de aceea în 
ochii spectatorilor acestea apar mai degrabă scandaloase şi 
stupide. 

Schimbările bruşte de scenă, ca şi cele de timp şi spaţiu nu 
numai că sunt folosite de când lumea în cărţi, dar sunt 
considerate de mulţi dileme în marea artă a scrisului. 
Talentul literar, după unii critici, se măsoară tocmai după 
dilemele în care sunt lăsate personajele la sfârşitul fiecărui 
capitol. Această scurtă introducere ar putea foarte bine să 
şi lipsească. În acest caz, cititorul trebuie să ştie că nu e 
decât o delicată prevenire din partea autorului că se va 
întoarce cu istorisirea în oraşul în care Oliver s-a născut, 
asigurându-l că are toate motivele s-o facă, fiindcă altfel nici 
nu l-ar invita la o asemenea expediţie. 

Domnul Bumble ieşi dis-de-dimineaţă pe poarta azilului şi 
o porni cu trupul său greoi şi cu paşi hotărâți spre bulevard. 
Era tare mândru de demnitatea lui de intendent: pălăria şi 
haina îi străluceau în soarele dimineţii şi-şi mânuia bastonul 


cu vigoarea omului încrezător şi sănătos. Domnul Bumble 
se ţinea mereu semeţ, dar în dimineaţa asta era parcă mai 
semeţ că de obicei. Avea un aer superior, care parcă sugera 
oricărui privitor că prea măreţele gânduri care i-ar fi putut 
trece prin cap nu erau de împărtăşit. Domnul Bumble nu se 
opri să schimbe vreo vorbă cu negustoraşii şi alţi amărâţi 
care i se adresau cu mare respect. Abia dacă le răspundea 
la salut, fluturându-şi mâna şi nu se opri din mersul lui 
mândru până ce nu ajunse în dreptul fermei unde doamna 
Mann se ocupă cum putea şi ea de copiii orfani. 

— Ce naiba mai vrea şi intendentul ăsta?! Zise doamna 
Mann, recunoscând felul în care acesta trăgea de poarta 
grădinii. Cine altul ar putea fi aşa de dimineaţă! Ei, 
domnule Bumble, mă gândeam eu că dumneata trebuie să 
fii! Vai, dar chiar mă bucur! Poftim, intră, te rog! 

Primele vorbe fuseseră rostite pentru urechile Susanei, iar 
exclamaţiile de încântare îi fură adresate domnului Bumble, 
în timp ce jupâneasa deschidea poarta grădinii şi-l 
conducea cu mare atenţie şi respect în casă. 

— Doamna Mann, zise domnul Bumble, neasezandu-se de- 
a dreptul pe scaun, că orice necioplit, ci mai cu grijă şi fără 
grabă; bună dimineaţa, doamna Mann! 

— Bună dimineaţa şi dumneavoastră, replică doamna 
Mann, toată numai un zâmbet, şi sper că sunteţi bine 
sănătos! 

— Aşa şi aşa, doamna Mann, răspunse intendentul. Viaţa 
de azil nu e tocmai uşoară, doamna Mann. 

— Păi sigur că da, domnule Bumble, fu de acord femeia. 
Iar bieţii orfani ar fi fost cu toţii de acord în cor, dacă i-ar fi 
auzit vorbele. 

— Viaţa la azil, doamnă, continua domnul Bumble, lovind 
masa cu bastonul, e o viaţă plină de griji, de lipsuri şi de 
greutăţi; iar persoanele publice aş spune că sunt sortite 
nedreptăţilor. 

Doamna Mann, deşi nu înţelese prea bine ce voia să spună 
intendentul, îşi ridică mâinile în semn de simpatie şi scoase 


un oftat. 

— Ai dreptate să oftezi, doamna Mann, spuse el. 

Văzând că i se da dreptate, doamna Mann mai oftă o dată, 
spre satisfacția persoanei publice, care, după ce-şi opri un 
zâmbet de mulţumire, se uită cu un aer serios la tricornul 
său şi zise: 

— Doamna Mann, eu plec la Londra, să ştiţi. 

— Vai de mine, nu mai spune, domnule Bumble, strigă 
doamna Mann, dându-se puţin înapoi. 

— Chiar la Londra, doamnă, reluă inflexibilul intendent, cu 
diligenţa. Eu şi doi orfani de la azil, doamna Mann. E vorba 
de o acţiune legală ce s-a intentat în legătură cu un 
plasament; iar consiliul administrativ m-a ales pe mine, pe 
mine, doamna Mann, să mă ocup de chestiune şi să o 
prezint în faţa Curţii trimestriale din Clerkinwell. Şi acuma 
stau şi mă întreb, adăugă domnul Bumble, aşezându-se mai 
bine pe scaun, dacă nu cumva or s-o bage pe mâneca cei de 
la Curtea din Clerkinwell, când or vedea de ce-s în stare. 

— Vai, dar nu trebuie să fiţi prea aspru cu ei, zise doamna 
Mann, parcă vrând să-l înduplece. 

— Şi-au făcut-o cu mâna lor cei de la Curtea din 
Clerkinwell, răspunse domnul Bumble, şi dacă treaba o să 
iasă mai rău decât se aşteaptă ei, e doar vina lor. 

Era atâta hotărâre şi convingere că are dreptate în felul 
ameninţător în care domnul Bumble rostise cuvintele 
acestea, încât doamna Mann se sperie. Într-un târziu spuse: 

— Şi ziceţi că mergeţi cu diligenţa? Mă gândeam că se 
obişnuia să fie trimişi cu căruţa calicii ăştia. 

— Da, dar asta atunci când sunt bolnavi, doamna Mann, 
zise intendentul. Punem orfanii în căruţe descoperite, când 
e vreme ploioasă, ca să nu răcească. 

— Aha! Zise doamna Mann. 

— Pe aceştia doi îi ia concurenta, şi încă ieftin, răspunse 
domnul Bumble. Amândoi sunt într-o stare jalnică şi ne-am 
făcut socoteala că ieşim mai ieftin cu două lire dacă-i 
mutăm decât dacă-i îngropăm, asta dacă-i putem muta la o 


altă parohie, ceea ce cred că se poate, dacă nu cumva mor 
pe drum, ca să ne facă în ciuda. Ha! Ha! Ha! 

După ce râse o vreme, dădu iarăşi cu ochii de mandra-i 
pălărie şi deveni numaidecât sobru. 

— Dar uitam ce-i mai important, doamnă, spuse domnul 
Bumble, poftiţi stipendiul lunar ce vi se cuvine de la 
parohie. 

Domnul Bumble scoase nişte bani de argint, ce fuseseră 
înveliţi într-o bucată de hârtie, din carnetul lui de buzunar 
şi îi ceru o chitanţă, pe care doamna Mann o scrise pe dată. 

— Nu prea se cunoaşte ce scrie, domnule, zise 
îngrijitoarea de orfani; dar scrie ce trebuie, nici o grijă. 
Mulţumesc, domnule, vă sunt cât se poate de 
recunoscătoare, să ştiţi. 

Domnul Bumble dădu din cap, încuviinţând cuvintele 
curtenitoare ale doamnei Mann şi întreba de copii. 

— Dragii de ei, spuse doamna Mann cu emoție, sunt cât se 
poate de bine, micuţii! Sigur, în afară de cei doi care au 
murit săptămâna trecută, şi micuțul Dick. 

— Deci nu şi-a revenit încă micuțul? Se interesă domnul 
Bumble. 

Doamna Mann făcu semn că nu. 

— E un orfan bolnăvicios, mofturos şi neascultător, se 
supără domnul Bumble. Unde-i? 

— VIi-l aduc numaidecât, domnule, răspunse doamna 
Mann. Dick, vino la mine! 

Abia după ce-l mai strigă de câteva ori, îl descoperi pe 
băiat. După ce-l spala repede la pompa şi-l şterse cu rochia 
ei, îl târî în cameră, în fata înspăimântătorului domn 
Bumble. 

Copilul era sfrijit şi palid, obrajii îi erau supţi, iar ochii 
mari ardeau de febră. Hainele îi erau ponosite, livreaua 
mizerabilă atârna pe trupul lui firav, iar picioarele lui de 
copil se uscaseră, ca acelea ale bătrânilor. 

Cam aşa arată biata fiinţă omenească ce stătea tremurând 
sub privirile domnului Bumble, neândrăznind să-şi ridice 


ochii din podea şi înfiorându-se doar la auzul vocii domnului 
Bumble. 

— Da' ce ai de nu te uiţi la domnul, încăpăţânatule? Îl 
apostrofă doamna Mann. 

Copilul ridică temător ochii şi-i întâlni pe cei ai domnului 
Bumble. 

— Ce-i cu tine, orfanule Dick? Întrebă domnul Bumble, cu 
un ton glumeţ, numai bun pentru situaţie. 

— Nimic, domnule, replică băiatul, aproape leşinat. 

— Păi aşa mai zic şi eu, zise doamna Mann, care se 
amuzase nevoie mare de glumă domnului Bumble. Nu-i aşa 
că nu vrei nimic? 

— Ba, aş vrea, spuse aproape fără glas copilul. 

— Ei, hai, acuma, îl întrerupse doamna Mann, doar n-ai să 
spui că-ţi trebuie ceva, chiar! Ticălos mic ce eşti! 

— Ia stai aşa, doamna Mann, stai! Zise intendentul, 
ridicând mâna într-un gest autoritar. Spune ce vrei, 
domnule, ce? 

— Aş vrea, mormăi copilul, să-i scriu câteva cuvinte de 
prietenie bietului Oliver Twist şi să-i mărturisesc de câte ori 
am stat singur şi am plâns gândindu-mă cum trebuie să fi 
hoinărit el singur pe străzi, noaptea târziu, fără cineva 
alături care să-l poată ajuta. Şi aş mai vrea să-i pot spune, 
se însufleţi copilul, împreunându-şi mânuţele, că nu-mi pare 
rău că mor aşa tânăr, fiindcă, probabil, dacă aş fi trăit să 
ajung bărbat, şi aş fi îmbătrânit, surioara mea care se afla 
în Rai m-ar fi uitat, ori s-ar fi îndepărtat de mine, aşa că ar fi 
mult mai bine să fim copii amândoi şi să fim împreună în 
ceruri. 

Domnul Bumble îl analiză pe micuțul vorbitor din cap 
până-n picioare, cu o mirare fără seamăn şi, întorcându-se 
spre partenera de discuţie, zise: 

— Toţi trăiesc încă în aceeaşi poveste, doamna Mann. 
Blestematul acela de Oliver le-a sucit minţile la toţi. 

— Nu m-aş fi gândit la aşa ceva, domnule, spuse doamna 
Mann, ridicându-şi mâinile şi aruncându-i lui Dick o privire 


maliţioasă. N-am mai văzut aşa un ticălos înrăit! 

— Să nu-l mai văd în faţa ochilor, doamnă, spuse domnul 
Bumble pe un ton imperativ. Consiliul administrativ trebuie 
să ştie toate astea, doamnă. 

— Sper că domnii de acolo să înţeleagă că eu nu am nici o 
vină în toată chestia asta, scânci doamna Mann patetic. 

— Vor înţelege, doamnă, fiindcă li se va spune adevărul, 
răspunse domnul Bumble. Gata, du-l de-aici, nu mai suport 
să-l văd. 

Dick fu imediat luat şi încuiat în pivniţa cu cărbuni. Curând 
după asta, pleca şi domnul Bumble, care avea să se 
pregătească pentru călătorie. 

La ora şase a doua zi, domnul Bumble, care-şi schimbase 
tricornul cu o pălărie rotundă, se înfăşură într-un palton 
albastru cu glugă şi ocupa locul din faţă al diligentei, alături 
de nenorociţii a căror cauza avea să fie discutată, şi cu care 
ajunse la Londra la timp. Pe drum nu întâmpină alte 
greutăţi decât comportamentul pervers al celor doi 
sărăntoci, care se zgribuliră şi se plânseră întruna de frig în 
aşa hal, că domnul Bumble se trezi că-i clănţănesc şi lui 
dintii şi că se simte rău, deşi avea o haină groasă pe el. 
După ce le aranja blestemaţilor să doarmă în noaptea 
aceea, domnul Bumble se caza el însuşi la hanul unde trase 
diligenţa şi comanda o masă frugală cu friptură, sos de 
stridii şi o bere nu prea de soi. După aceea, îşi puse un 
pahar cu vin fiert pe căminul lângă care îşi trăsese scaunul, 
reflectă trist la păcatul de a fi mereu nemulţumit şi de a se 
plânge, după care se pregăti să citească ziarul. 

Chiar primul paragraf pe care-i căzură ochii anunţa 
următoarele: 

Recompensa cinci guinee. 

Un băiat pe nume Oliver Twist a fugit ori a fost răpit, în 
seara de joi, de la domiciliul lui din Pentonville şi de atunci 
nu s-a mai auzit nimic de el. Se oferă recompensa de mai 
sus oricărei persoane care ne va ajuta cu informaţii să-l 
găsim pe numitul Oliver Twist sau care ne poate aduce 


orice indiciu despre viaţa lui anterioară, în care autorul 
anunţului este din multe motive foarte interesat. 

Apoi urmă o descriere completă a felului în care era 
îmbrăcat Oliver, cum arăta şi cum a dispărut şi se 
menţionau numele şi adresa exactă a domnului Brownlow. 

Domnul Bumble făcu ochii mari, citi anunţul încet şi cu 
mare atenţie de mai mult de trei ori şi în cinci minute şi 
ceva se şi află în drum spre Pentonville; în marea lui grabă 
lasa paharul cu băutura de pe cămin neatins. 

— E acasă domnul Brownlow? Întrebă domnul Bumble pe 
fata care deschise uşa. 

La această întrebare fata dădu un răspuns pe cât de 
neobişnuit, pe atât de evaziv, anume: 

— Nu ştiu; dar din partea cui veniţi? 

Domnul Bumble nici nu apucă să rostească bine numele lui 
Oliver, ca răspuns, că doamna Bedwin, care ascultase la uşa 
salonului, se şi înfiinţa cu sufletul la gură. 

— Poftiţi, poftiţi, zise bătrâna, ştiam că o să aflăm ceva de 
el, mititelul! Ştiam eu! De fapt eram sigură. Dumnezeu să-l 
păzească, v-am spus eu. 

După ce zise acestea, bătrâna milostivă se grăbi spre salon 
şi, aşezându-se pe o canapea, izbucni în lacrimi. Fata, care 
nu era chiar aşa încrezătoare, se repezise sus pe scări între 
timp şi acuma se întorcea cu invitaţia ca domnul Bumble s-o 
urmeze imediat, ceea ce se şi întâmplă. 

El fu condus în biroul cel mic, unde se aflau domnul 
Brownlow şi prietenul său, domnul Grimwig, cu nişte 
pahare în faţă. 

Acesta din urmă exclamă de cum îl văzu: 

— Un intendent de la o parohie, măi să fie! 

— 'Te rog, nu ne întrerupe chiar acum, zise domnul 
Brownlow. Luaţi loc, vă rog. 

Domnul Bumble se aşeză, destul de derutat de izbucnirea 
domnului Grimwig. Domnul Brownlow întoarse lampa în aşa 
fel, încât să-l poată vedea mai bine pe intendent, şi spuse 
destul de nerăbdător: 


— Aşadar, domnule, aţi venit în legătură cu anunţul? 

— Da, domnule, răspunse domnul Bumble. 

— Şi e adevărat că sunteţi intendent, nu-i aşa? Se interesă 
domnul Grimwig. 

— Sunt intendent parohial, stimate domn, replică domnul 
Bumble plin de mândrie. 

— Ţi-am spus eu, îi strecură Grimwig prietenului său, 
ştiam eu că e intendent, şi gata. 

— Ştiţi cumva unde se afla bietul băiat acum? 

— Chiar deloc, replică domnul Bumble. 

— Ei, bine, ce ştiţi despre el, atunci? Se interesă bătrânul 
domn. Spuneţi ce aveţi de spus, ce ştiţi de fapt despre el? 

— Nu prea aveţi veşti bune despre el, nu-i aşa? Spuse 
caustic domnul Grimwig, după ce-l cercetă atent pe domnul 
Bumble. 

Domnul Bumble, grăbit să răspundă, dădu din cap cu 
gravitate, în semn că aşa este. 

— Vezi? Zise domnul Grimwig, uitându-se triumfător la 
domnul Brownlow. 

Domnul Brownlow privi cu îngrijorare la aerul preţios al 
lui Bumble şi-l ruga să-i spună pe scurt ce ştie în legătură 
cu Oliver. 

Domnul Bumble îşi scoase pălăria, îşi descheie haina, îşi 
încrucişă braţele, apoi îşi înclină gânditor capul, iar după 
câteva momente de reflecţie începu să povestească. 

Ne-am lungi prea mult dacă aş reproduce fiecare cuvânt 
rostit de intendent în cele douăzeci de minute de povestire, 
dar esenţa era că Oliver era un pripăşit, iar părinţii lui nişte 
netrebnici de cea mai joasă speţă. Că încă de mic se vedea 
că e soi rău, prefăcut şi ingrat, şi că şi-a sfârşit scurtă 
trecere prin locul lui de baştină atacând cu sălbăticie şi 
laşitate un băieţaş inofensiv, că după aceea să fugă hoţeşte 
din casa stăpânului său, în toiul nopţii. Pentru ca să nu mai 
fie nici o îndoială cu privire la identitatea sa, domnul 
Bumble scoase pe masă documentele pe care le adusese cu 


el. Făcând apoi din nou gestul de încrucişare a braţelor, 
aştepta observaţiile domnului Brownlow. 

— Mă tem că e foarte adevărat ce spuneţi, zise bătrânul 
domn cu tristeţe, după ce-şi aruncă ochii pe hârtii. Ce vă 
dau eu nu e prea mult pentru serviciul pe care mi l-aţi 
făcut, dar v-aş fi dat şi de trei ori pe-atata, dacă informaţiile 
ar fi fost de bine despre băiat. 

Dacă domnul Bumble ar fi ştiut asta din timp, e foarte 
probabil că şi-ar fi colorat altfel povestioară. Acuma era 
prea târziu însă ca să mai schimbe ceva, aşa încât făcu o 
plecăciune plin de gravitate, îşi baga în buzunar cele cinci 
guinee şi se retrase. 

Domnul Brownlow se plimba prin cameră de câteva ori, 
preţ de câteva minute, afectat în mod evident de povestea 
intendentului, drept care nici domnul Grimwig nu-l mai 
necăji. În cele din urmă, se opri şi trase cu violenţă de 
cordonul clopoţelului. 

— Doamna Bedwin, spuse el, când apăru menajeră, să ştii 
că Oliver e un impostor. 

— Nu se poate, domnule, pot să pun mâna în foc pentru 
asta, spuse cu convingere bătrânică. 

— Ba este, dacă-ţi spun, răspunse bătrânul domn. Cum 
adică nu se poate? Tocmai am ascultat nişte mărturisiri 
despre viaţa lui de când s-a născut, şi am aflat că a fost 
mereu un mare ticălos. 

— Eu nu cred, domnule, nu cred pentru nimic în lume, 
replică bătrânică ferm. 

— Voi, astea mai bătrâne, nu credeţi decât în doctori 
şarlatani şi în poveşti mincinoase, mormăi domnul Grimwig. 
Eu am ştiut de la început. De ce nu mi-aţi ascultat sfatul, la 
început? Şi poate aţi fi făcut-o dacă nu ar fi avut febră, nu-i 
aşa? Era interesant, aşa-i? Bah! 

Şi domnul Grimwig atâta focul cu un băț. 

— Ba era un copil cuminte, respectuos şi bun la suflet, i-o 
tăie doamna Bedwin, indignată. Ştiu să mă port cu copiii, 
domnule, fac asta de patruzeci de ani, nu ca alţii, care nu se 


pot lăuda cu asta, şi care n-ar trebui să-şi dea cu părerea. 
Eu aşa cred! 

Asta l-a vizat direct pe domnul Grimwig, care era 
necăsătorit. Cum însă nu provoca decât un zâmbet pe 
buzele domnului cu pricina, bătrâna se pregătea să-şi 
continue discursul, clătinând din cap şi trăgându-şi sorţul, 
doar ca domnul Brownlow o întrerupse. 

— Ia mai tăceţi, spuse bătrânul domn, simulând o furie mai 
mare decât simţea cu adevărat. Nici nu mai vreau să aud 
pomenindu-se numele băiatului asta. De asta te-am chemat 
de fapt. Niciodată, sub nici o formă, să nu-l mai aud, ai 
înţeles? Acuma poţi să pleci, doamna Bedwin, dar ţine 
minte, vorbesc serios! 

A fost tristeţe mare în casa domnului Brownlow în noaptea 
aceea. 

Cât despre Oliver, avea şi el inima amară când se gândea 
la prietenii lui de suflet; bine că nu ascultase ce se spusese 
despre el, că i s-ar fi rupt inima de-a dreptul. 

Capitolul 18 

Cum Oliver şi-a petrecut un timp incompania educativa a 
venerabililor săi prieteni. 

Cam pe la orele prânzului, a doua zi, în timp ce $mecherul 
şi domnul Bates ieşiseră să-şi practice meseria, domnul 
Fagin folosi ocazia să-i predice lui Oliver îndelung despre 
păcatul de neiertat al ingratitudinii, de care îi demonstra 
clar că se făcuse vinovat, şi încă grav, vaduvindu-i pe 
prietenii săi îngrijoraţi de prezenţa sa; dar încă şi mai grav 
era faptul că încercase să fugă după ce ei depuseseră atâta 
efort şi cheltuiala în încercarea de a-l recupera. Domnul 
Fagin insistă pe faptul că îi oferise un acoperiş deasupra 
capului şi îl tratase părinteşte pe Oliver, într-un moment în 
care, fără ajutorul lui, ar fi murit de foame. Îi spuse apoi 
povestea impresionantă a unui băiat ce se aflase într-o 
situaţie asemănătoare şi pe care, în mărinimia lui, Fagin îl 
ajutase, dar acesta nu fusese demn de încrederea lui, 
încercând să-şi denunțe binefăcătorul la poliţie. Din 


nefericire, acel băiat sfârşise într-o bună dimineaţă în 
ştreang, la Old Bailey. Domnul Fagin nu-i ascunse faptul că 
avusese şi el un rol în tragicul deznodământ, dar cu lacrimi 
în ochi se plânse că doar prostia şi neruşinarea acelui tânăr 
îl forţaseră la asta, şi chiar dacă nu era în spiritul 
adevărului, ceea ce făcuse era indispensabil pentru 
siguranţa lui (a lui Fagin) şi a câtorva prieteni de soi. 
Domnul Fagin încheie arătând ce rău e să fii spânzurat, şi 
asta descriind tabloul înspăimântător al spânzurătorii, după 
care, cu un ton prietenos şi politicos, îşi exprimă speranţa 
că nu va fi niciodată nevoit să-l expună pe Oliver la un aşa 
tratament neplăcut. 

Lui Oliver îi îngheţă sângele în vine ascultându-l pe evreu, 
căci înţelese, deşi nu în totalitate, amenințările pe care 
acele vorbe le ascundeau. Faptul ca justiţia însăşi putea să 
confunde pe nevinovat cu vinovatul, când aceştia se găseau 
din întâmplare alături, îi era deja cunoscut. Iar uneltirile 
împotriva celor prea guralivi puse la cale şi îndeplinite nu 
doar o dată de către bătrânul evreu, nu i se păreau deloc 
improbabile acum, când îşi aducea aminte de certurile 
dintre bătrân şi Sikes, certuri care aveau ca subiect o 
conspirație de felul ăsta. Când se uită timid în sus şi întâlni 
ochii inchizitoriali ai evreului, simţi cum fata să palidă şi 
membrele nesigure nu trecuseră neobservate bătrânului 
versat. 

Rânjind hidos, evreul îl atinse pe Oliver pe creştet şi îi 
spuse că vor fi prieteni dacă-şi ţine gura şi dacă-şi vede de 
treabă. Apoi, luându-şi pălăria şi trăgând pe el o haină 
ponosită, părăsi camera şi încuie uşa după el. 

Şi aşa rămase Oliver toată ziua aceea şi o mare parte din 
zilele ce urmară, fără să vadă pe nimeni, de dimineaţă până 
seara, doar cu gândurile lui. Şi gândurile-i erau triste 
fiindcă-l duceau la bunii lui prieteni şi la părerea proastă pe 
care aceştia pesemne au căpătat-o despre el. 

Asta dura preţ de o săptămână, după care evreul lasa uşa 
deschisă, iar Oliver se putea plimba liber prin toată casa. 


Era un loc murdar. Camerele de sus aveau pereţii înalţi, 
dublaţi cu plăci de lemn, şi uşile mari, iar colţurile 
tavanului, deşi erau negre de praf şi de trecerea vremii, 
aveau fel de fel de ornamente. 

Din toate aceste observaţii, Oliverintelese că înainte ca 
evreul să se fi născut, deci cu mult timp în urmă, casa 
aparținuse unor oameni de buna-credinţă şi că pe vremea 
aceea arată altfel, mai veselă şi mai elegantă, nu sinistră şi 
neângrijită că acum. 

Păianjenii îşi construiseră pânze prin toate ungherele şi, 
uneori, când Oliver se plimba prin camere, şoarecii pe care- 
i surprindea pe podele fugeau speriaţi spre găurile lor. Cu 
excepţia acestora, nu se auzea şi nu se vedea nici o fiinţă; 
şi, adesea, când se făcea întuneric şi se simţea obosit de 
plimbările prin camere, Oliver obişnuia să se aciueze în 
colţul de lângă uşă care dădea afară, ca să fie mai aproape 
de trecători; şi rămânea acolo, numărând orele, până ce 
apărea bătrânul ori băieţii. 

În toate camerele, obloanele mucegăite erau ferecate, iar 
drugii care le ţineau erau strâns înşurubate în lemn. 
Lumina nu putea intra decât prin nişte găuri care se 
făcuseră în partea de sus a obloanelor, făcând locul încă şi 
mai sumbru, şi umplându-l de umbre ciudate. Se mai afla 
totuşi un geam la mansardă cu nişte zăbrele ruginite pe 
dinafară, dar care nu avea obloane. Ei, bine, pe geamul 
acesta privea Oliver cu melancolie, ore în şir câteodată, deşi 
nu se putea distinge mare lucru, doar o aglomerare confuză 
de acoperişuri, coşuri înnegrite şi cornişe. Uneori mai 
vedea câte un cap ce se zgâia peste vreun parapet în 
depărtare, dar pentru puţin timp, şi cum fereastra de 
observaţie a lui Oliver era bine bătută în cuie şi murdară de 
ploaie şi fum, aşa încât abia putea distinge formele 
obiectelor de dincolo de ea, ce să mai vorbim să-l poată auzi 
ori vedea cineva de acolo, e ca şi cum ar fi stat în globul din 
vârful catedralei St. Paul. 


Într-o după-amiază, fiindcă Şmecherul şi Bates erau 
angajaţi într-o misiune pe-afară, primul din cei doi cavaleri 
se găsi să se preocupe de felul în care arata el însuşi (şi 
trebuie să recunoaştem că nu i se năzărea prea des), drept 
care îi porunci lui Oliver să-l ajute imediat să se aranjeze. 

Oliver era cum nu se poate mai fericit că poate fi de ajutor 
şi că mai vede nişte fete, chiar şi nesuferite; era prea dornic 
să intre în voia celor cu care venea în contact, când avea 
ocazia, ca să se mai împiedice în astfel de consideraţii. Aşa 
încât îşi manifesta pe dată acordul, şi îngenunchind pe 
podea, pentru a ţine piciorul $Şmecherului în poală, se 
apucă să facă ceea ce domnul Dawkins numea „lăcuirea 
copitelor”, adică să-i facă ghetele. 

Să fi fost simţul acela al libertăţii şi independenţei care-l 
cuprinse pe $mecher, simt pe care orice animal cugetător îl 
are când stă lăfăindu-se pe o masă, fumând dintr-o pipă şi 
legănându-şi câte un picior în faţă şi în spate, meditând, pe 
când cineva îi curata ghetele, şi asta fără ca el să se fi 
deranjat măcar să şi le scoată ori să se gândească la 
perspectiva de a şi le pune singur? Ori o fi fost vorba de 
efectul benefic al tutunului care înmuiase firea 
Şmecherului, ori poate de cel al berii, de i se înmuiasem 
gândurile aşa? Dar oricum fu cuprins deodată de un soi de 
entuziasm romantic, foarte neobişnuit felului lui de a fi. Se 
uită în jos la Oliver cu un aer preocupat, dar pentru puţin 
timp, şi apoi, ridicându-şi capul şi slobozind un suspin, 
spuse, pe jumătate pentru sine şi pe jumătate adresându-se 
lui Bates: 

— Păcat că nu-i un sterpelitor de-al nostru! 

— Ei, zise Charley Bates, nu ştie ce-i bun pentru el. 

Şmecherul suspină din nou şi-şi reluă fumatul din pipă, că 
şi Charley Bates de altfel. Fumară amândoi, preţ de câteva 
clipe, în linişte. 

— Măcar ştii ce-i aia sterpelitor? Zise Şmecherul 
mMorocănos. 


— Cred că ştiu, replică Oliver, uitându-se în sus. E ho..., 
Dumneata eşti din aia, nu-i aşa? 

— Aşa e, răspunse el, şi nici n-aş vrea să fiu altceva. 

După aceste vorbe, domnul Dawkins îşi izbi cu putere 
pălăria şi se uită la Bates, ca şi cum ar fi aşteptat o 
provocare din partea lui. 

— Asta sunt, repetă Şmecherul, şi Charley e tot aşa şi 
Fagin, şi Sikes. Şi Nancy şi Bet sunt din aceeaşi tagmă. Toţi, 
chiar şi câinele e. El e cel mai nespecializat din banda. 

— Dar şi cel mai puţin înclinat spre pârâciuni, adăugă 
Charley Bates. 

— Nici măcar n-ar lătra din boxa martorilor, ca să nu se 
dea de gol; nu, nici legat şi nemâncat două săptămâni, de-ar 
fi să fie, zise $mecherul. 

— Nici vorbă, întări Charley. 

— E un câine cam trăsnit. Cum se uită el fioros la oamenii 
care se veselesc, continua Şmecherul, şi cum latră la toţi, 
mai ales când aude vreun scripcar! Ca să nu mai spun că-i 
duşmăneşte pe toţi câinii care nu-s ca el. Zău! 

— E un adevărat creştin, zise Charley. 

Toate vorbele acestea erau menite să laude calităţile 
câinelui, dar Bates nu ştia că ele puteau fi răstălmăcite, 
fiindcă sunt destui domni şi doamne care se cred creştini, şi 
chiar au multe în comun cu câinele domnului Sikes. 

— Ei, bine, zise $mecherul, reluând firul de unde-l 
lăsaseră, cu acea perspicacitate specifică profesiei lui, asta 
n-are nimic de-a face cu tânărul necopt de aici. 

— Nu, nu mai are, zise Charley. De ce nu te puitu la 
dispoziţia lui Fagin, Oliver? 

— Şi să te îmbogăţeşti cât ai zice peşte, adăugă 
Şmecherul, cu un rânjet. 

— Şi apoi să te retragi la proprietatea ta şi să faci pe 
domnul, aşa cum voi face şi eu, la Paştele cailor ori la 
Sfântul Aşteaptă, zise Charley Bates. 

— Nu-mi place, răspunse timid Oliver, aş vrea să-mi dea 
drumul să plec, aş prefera să plec. 


— Iar Fagin ar prefera să rămâi. 

Oliver ştia asta prea bine şi, de teamă că ar fi periculos să- 
şi exprime liber sentimentele, se mulţumi să ofteze şi să-şi 
vadă de lustruitul ghetelor. 

— Haide, exclamă Şmecherul, de ce, unde ţi-e capul? Nu ai 
şi tu mândria ta? Vrei să continui să depinzi de alţii? 

— Hai că asta-i prea de tot, zise Charley Bates, scoțând 
nişte batiste de mătase din buzunar şi aruncându-le într-un 
dulap, e prea de tot! 

— Eu unul n-aş putea s-o fac, zise Şmecherul, cu un aer de 
dezgust total. 

— Cu toate astea, îţi poţi părăsi prietenii, zise Oliver cu 
jumătate de zâmbet, lăsându-i să fie pedepsiţi pe nedrept. 

— Ei, asta, făcu Şmecherul, fluturându-şi pipa, asta s-a 
întâmplat de dragul lui Fagin, fiindcă poliţiştii ştiu că noi 
lucrăm împreună, şi ar fi dat de dracu' dacă noi nu eram pe 
fază, asta a fost mişcarea, nu-i aşa Charley? 

Bates dădu afirmativ din cap şi ar fi vrut să şi spună ceva, 
dar amintirea fugii lui Oliver îi veni atât de brusc în minte, 
că vrând să radă se înecă, şi asta fiindcă fumul i se urcă la 
cap şi apoi îi cobori din nou în gât, aşa că se puse pe tuşit şi 
pe bătut din picioare, preţ de vreo cinci minute. 

— Ia uită-te aicea! Zise $mecherul, întinzându-i o mână 
plină de bani. Ce viaţă! Ce contează de unde vin? Pune 
mâna pe ei, mai sunt o grămadă acolo de unde au fost luaţi. 
Dar tu nu-i vrei, aşa-i, vai, drăgălaşul de el! 

— E groaznic, nu-i aşa, Oliver? Întrebă Charley Bates. El 
ar putea sfârşi atârnat, dacă ne gândim. 

— Nu înţeleg ce înseamnă asta, răspunse Oliver. 

— Uite ceva de genul ăsta, prietene, zise Charley. 

Şi, în timp ce vorbea, îşi apucă un capăt al cravatei şi 
trăgându-l în sus îşi lăsă capul pe umăr şi scoase un sunet 
ciudat printre dinţi, arătând prin această inspirată 
pantomimă că atârnat şi spânzurat însemnau acelaşi lucru. 

— Asta înseamnă, continua Charley. Ia uite ce se holbează. 


— Jack. N-am pomenit unul mai neştiutor! Mă omoară, pur 
şi simplu. 

Domnul Charley Bates, după ce râse cu poftă din nou, îşi 
duse din nou pipa la gură, cu lacrimi în ochi. 

— Nu prea te-au învăţat bine, zise $Şmecherul, uitându-se 
cu satisfacţie la ghetele lui, după ce Oliver termină să le 
lustruiască. Fagin are să facă ceva şi cu tine, ori poate tu ai 
să fii primul de pe urma căruia nu va scoate nici un profit. 
Mai bine ai începe imediat, că ai să ieşi la lucru mai 
devreme decât te aştepţi, aşa că nu mai pierde timpul, 
Oliver. 

Bates întări cele spuse cu poveţe morale de-ale lui, după 
care el şi domnul Dawkins se lansară într-o lauda a 
plăcerilor vieţii pe care o duceau ei, strecurându-i lui Oliver 
o grămadă de aluzii la faptul că lucrul cel mai bun ar fi să-i 
facă lui Fagin pe plac fără întârziere, cu aceleaşi mijloace 
pe care le folosiseră şi ei. 

— Şi mai ţine minte, Nolly, zise $Şmecherul, pe când se 
auzea cum evreul deschide uşa de sus, dacă nu pui mâna să 
furi... 

— Ce rost are să-i vorbeşti aşa? Interveni Bates, habar n- 
are ce vrei să spui. 

— Adică dacă nu bagi mâna în buzunare după batiste şi 
ceasuri, zise el, coborându-se la nivelul de înţelegere al lui 
Oliver, or s-o facă alţii, aşa că aceia care stau cu mâinile-n 
sân, ca tine, n-or să aibă nici un câştig, şi nici tu n-o să ai, 
deşi ai avea şi tu dreptul, ca şi ei. 

— Aşa-i, nu încape vorbă, zise evreul, care intrase fără să-l 
simtă Oliver. E simplu ca bună ziua, dragul meu, ca bună 
ziua, ascultă ce spune Şmecherul, că spune bine. Ha, ha, 
ha! El înţelege cum stau lucrurile în meseria asta. 

Bătrânul îşi frecă mâinile cu satisfacţie, încuviinţând câtă 
dreptate avea Dawkins şi râse pe înfundate, mulţumit de 
performanţele elevului său. 

Conversaţia se opri aici pentru moment, fiindcă evreul se 
întorsese împreună cu miss Betsy şi cu un domn, pe care 


Oliver nu-l mai văzuse niciodată, dar căruia $mecherul îi 
zicea 'lom Chitling, şi care, zăbovind pe scări pentru un 
schimb de amabilităţi cu domnişoara, abia acum apăru. 

Domnul Chitling era mai în vârstă decât $mecherul, să fi 
avut vreo optsprezece ani, dar era ceva în comportamentul 
lui care arata că se simte cumva inferior în fata geniului şi 
profesionalismului lui. Avea ochii mici şi ageri şi urme de 
vărsat de vânt pe faţă; purta o căciulă de blană, o vestă 
groasă, închisă la culoare, nişte pantaloni ponosiţi şi plini de 
grăsime şi un şorţ. E drept că hainele lui arătau jalnic, dar 
se scuză faţă de cei de faţă, spunând că ispăşise o pedeapsă 
abia de o oră şi că, deoarece purtase uniforma locului timp 
de şase săptămâni, nu mai dăduse atenţie hainelor 
personale. Domnul Chitling mai adăuga, vizibil iritat, că 
nouă metodă de dezinfectare a hainelor de acolo era şi 
infernală şi neconstituţionala, fumigaţia lăsând găuri în 
țesătura lor, dar că nu aveai cum să te împotriveşti. Vorbi în 
aceiaşi termeni şi despre regulă de a tunde părul de la locul 
cu pricina, regulă pe care o consideră de-a dreptul în afara 
legii. El îşi încheie observaţiile critice declarând că nu 
pusese nimic în gura în timpul celor patruzeci şi două de 
zile infernale de muncă grea şi că se jura că e uscat ca o 
varniţă. 

— De unde crezi tu că vine domnul, Oliver? Întrebă evreul, 
cu un rânjet, în timp ce băieţii puneau o sticlă de tărie pe 
masă. 

— Nu, nu ştiu, domnule, răspunse Oliver. 

— Da' asta cine-i? Întrebă Tom Chitling, aruncându-i lui 
Oliver o privire dispreţuitoare. 

— Un prieten de-al meu mai tânăr, dragă, replică evreul. 

— Ei, are noroc atuncea, zise tânărul, cu o privire plină de 
înţeles spre Fagin. Nu contează de unde vin, băiete, ai să 
afli cât de curând şi tu unde vine asta, pun rămăşag. 

Băieţii râseră la auzul acestor vorbe. După încă alte câteva 
glume pe seama aceluiaşi subiect şi după ce-i şoptiră ceva 
lui Fagin, se retraseră. 


Fagin şi nou-venitul schimbară câteva vorbe deoparte şi 
apoi îşi traseră scaunele lângă foc. Iar evreul, invitându-l pe 
Oliver lângă el, începu să vorbească despre ceea ce credea 
că îi va interesa pe ascultători, şi anume marile avantaje ale 
meseriei lor, talentul $Şmecherului, generozitatea lui 
Charley Bates şi propria lui cumsecădenie. Într-un târziu, 
epuizară subiectul, iar domnul Chitling dădea şi el semne 
de epuizare, căci scoala de corecție te vlăguieşte după o 
săptămână, două. Aşa că miss Betsy pleca şi-i lasă să se 
odihnească. 

Din acea zi, Oliver rareori mai fu lăsat singur. El îi însoțea 
mai tot timpul pe cei doi băieţi, care se antrenau cu 
bătrânul în fiecare zi. Şi dacă era mai mult în folosul lor sau 
al lui Oliver, asta doar Fagin ştia. Uneori bătrânul le 
povestea de jafurile pe care le făcuse el în tinereţe, dar 
presărate cu atâta umor, că Oliver nu se putea abţine să nu 
râdă cu poftă, amuzându-se, în ciuda mai bunelor lui 
sentimente. 

Cu alte cuvinte, vicleanul evreu îl avea pe băiat în puterea 
lui. Pregătindu-i mintea să prefere orice societate în afară 
de propriile gânduri negre într-un loc atât de sordid, şi asta 
expunându-l mereu solitudinii şi amărăciunii, îi strecură 
acum încet în suflet otravă ce, spera el, avea să i-l întunece 
şi să i-l schimbe pentru totdeauna. 

Capitolul 19 în care se discuta şi se hotărăşte un plan 
important. 

Era o noapte rece, cu ploaie şi vânt, când evreul, 
încheindu-şi haina strâns în jurul corpului lui uscat şi 
trăgându-şi gulerul peste urechi, aşa încât să-şi ascundă 
partea de jos a feţei, ieşi din vizuină. Se opri pe scară, în 
timp ce băieţii încuiau şi trăgeau lanţul după el; şi abia 
după ce se asigura că aceştia îşi făcuseră bine treaba şi că 
paşii lor de retragere nu se mai auzeau, o porni în josul 
străzii, cât de repede putu. 

Casa în care stătuse Oliver era în apropiere de 
Whitechapel. Evreul se opri pentru un moment în colţul 


străzii şi, privind cu suspiciune în jur, traversa strada şi o 
apucă spre Spitalfields. 

Strada era acoperită de un strat gros de noroi şi era o 
ceaţă deasă; ploaia cădea greoi şi totul părea rece şi 
lipicios. Era noaptea perfectă pentru că evreul să iasă. Cum 
alunecă pe furiş, strecurându-se pe sub ziduri şi porţi, 
hidosul moşneag părea o reptilă scârboasă, apărută din 
noroiul şi întunericul prin care se mişcă, târându-se practic 
înainte în noapte, în căutarea unor resturi de mâncare. 
Trecu prin multe străzi înguste şi întortocheate, până 
ajunse în Bethnal Green. De aici o luă la stânga şi se pomeni 
într-un labirint de străduţe murdare, care de altfel abundă 
în cartierul acela suprapopulat. Evreul era în mod evident 
prea familiarizat cu locul pe care-l străbătea, ca să fie mirat 
de întunecimea nopţii ori de încâlceala străduţelor. Se grăbi 
să treacă printr-un şir de alei şi străzi, că până la urmă să o 
apuce pe una care era luminată de un singur felinar ce se 
găsea în celălalt capăt. Bătu la uşa unei case de pe această 
stradă şi, după ce schimba câteva cuvinte în şoaptă cu 
persoana care deschise, o apucă în sus pe scări. 

Se auzi mârâitul unui câine când atinse mânerul unei uşi, 
iar o voce de bărbat întreba cine este. 

— Cine altul decât mine, Bill, eu sunt, dragul meu, zise 
evreul, uitându-se înăuntru. 

— Arată-te, dară, zise Sikes. Şi tu stai liniştit, animal prost! 
Nu-l mai cunoşti pe diavolul ăsta dacă şi-a tras o haină pe 
el? 

Câinele se pare că fusese cu adevărat dus în eroare de 
hainele domnului Fagin; fiindcă după ce acesta se descheie 
la palton şi îl aruncă pe un scaun, câinele se retrase în 
colţul de unde apăruse, dând din coadă în tot acest timp 
pentru a-şi arăta mulţumirea. 

— Ei, bine! Zise Sikes. 

— Da, dragul meu, răspunse evreul. Ah, Nancy! 

Ultimele vorbe fură rostite cu o jenă care exprimă îndoială 
lui în legătură cu primirea din partea lui Nancy; asta fiindcă 


domnul Fagin n-o mai întâlnise pe tânără de când aceasta îi 
luase apărarea lui Oliver. Dar toate îndoielile lui se risipiră 
de îndată ce văzu cum se poartă fata cu el. Ea îşi luă 
picioarele de pe grătarul sobei, îşi îndepărtă scaunul de 
acolo şi-l invita pe Fagin să şi-l aducă pe-al lui mai aproape, 
fără să mai spună nimic, fiindcă era clar pentru oricine că 
era o noapte rece. 

— Într-adevăr e frig, dragă Nancy, zise evreul, în timp ce-şi 
încălzea mâinile osoase în faţa focului. Îţi pătrunde până-n 
inima, adăugă bătrânul, ducându-şi mâna în partea stângă. 

— Trebuie să fie al naibii de pătrunzător dacă ajunge la 
inima ta, zise Sikes. Dă-i omului ceva de băut, Nancy. Şi 
umblă mai repede, la dracu'! Mi se face rău să-l văd aşa 
slab şi bătrân şi tremurând de frig de parcă ar fi un strigoi 
ieşit din mormânt. 

Nancy se prezentă repede cu o sticlă scoasă dintr-un 
dulap în care se aflau multe altele, şi care, judecând după 
felul în care arătau, erau pline cu felurite băuturi. 
Turnându-i coniac într-un pahar, Sikes îl îndemna pe evreu 
să bea. 

— Ajunge, ajunge, mulţam, Bill, răspunse bătrânul, 
punând paharul jos, după ce doar îşi înmuie buzele. 

— Ce, ţi-e teamă că te-om otrăvi? Întrebă Sikes, privindu-l 
ţinta pe acesta. Uf! 

Cu un mârâit plin de dispreţ, domnul Sikes apuca paharul 
şi aruncă ce rămase în cenuşă, asta ca să-l pregătească 
pentru a fi din nou umplut, de data aceasta pentru el însuşi. 

În timp ce prietenul său dădu pe gât al doilea pahar, 
evreul privi prin încăpere, nu din curiozitate, fiindcă o mai 
văzuse de multe ori înainte, ci într-un fel bănuitor, specific 
bătrânului. Era un apartament în care domnea sărăcia, şi 
doar conţinutul dulapului de haine trăda faptul că nu era 
vorba de un muncitor ce locuia acolo; aceeaşi suspiciune 
plana însă şi asupra altor articole înşirate la vedere, cum ar 
fi trei ciomege ce se aflau într-un colţ al camerei şi o altă 
armă „de apărare” care atârna deasupra căminului. 


— Da, zise Sikes, lingându-şi buzele, acuma sunt gata. 

— Gata, să trecem la afaceri! 

— La afaceri, răspunse Sikes, aşa că dă-i drumul, spune ce 
ai de spus. 

— E vorba de căsuţa de la Chertsey, Bill, zise evreul, 
trăgându-şi mai în fata scaunul şi vorbind foarte încet. 

— Da, care-i problema cu ea? Întrebă Sikes. 

— Ei, ştii tu ce vreau să spun, dragul meu, spuse evreul. 
Ştie sigur ce vreau să spun, Nancy, nu-i aşa? 

— Ba nu ştie, mârâi domnul Sikes, ori nu vrea să ştie, ceea 
ce-i acelaşi lucru. Spune ce ai de spus fără ocolişuri şi nu 
mai stă acolo, prostindu-te şi vorbind în dodii, ca şi cum nu 
tu ai fi fost acela care a pus la cale furtul. Care-i treaba, de 
fapt? 

— Şşşt, Bill, încet, zise evreul, care încercase în zadar să 
oprească această manifestare de indignare, s-ar putea să 
ne audă cineva, dragul meu. Dacă ne aude cineva? 

— Las' s-audă, zise Sikes, puţin îmi pasă. Numai că îşi 
dădu seama imediat că de fapt îi pasă, aşa că rosti cuvintele 
mai încet şi se calmă. 

— Haide, acuma, zise evreul, împăciuitor. Am fost doar 
precaut, nimic mai mult. Şi în legătură cu căsuţa din 
Chertesey, dragul meu, când o facem, Bill? Spune! Când ne 
încumetam? La câtă argintărie este acolo! Zise acesta, 
frecându-şi mâinile şi ridicându-şi sprâncenele, anticipând 
parcă lovitura. 

— Nu-i posibil, răspunse Sikes, cu răceală. 

— Nu-i posibil, repetă evreul, lăsându-se în scaun. 

— Nu, chiar deloc, răspunse Sikes. Adică treburile nu stau 
aşa cum ne-am fi aşteptat. 

— Păi asta înseamnă că nu a fost bine gândită treaba, zise 
evreul, îngălbenindu-se de furie. Nu mai spune! 

— Ba am să-ţi spun, i-o tăie Sikes. Cine eşti dumneata ca 
să nu-ţi spun? Îţi spun că Toby Crackit, care de două 
săptămâni dă târcoale casei, nu a reuşit să dea pe brazdă 
nici un servitor. 


— Vrei să spui, Bill, zise bătrânul evreu potolit, în timp ce 
celălalt se ambală, că niciunul din cei doi servitori nu 
cedează? 

— Da, chiar asta vreau să spun, răspunse Sikes. Ei sunt în 
serviciul bătrânei menajere de vreo douăzeci de ani, aşa că 
nici cu cinci sute de lire dacă le fluturi pe la nas, nu se 
prind. 

— Dar asta vrea să zică, dragul meu, reluă evreul, că nici 
femeile n-au putut fi convinse? 

— Nici vorbă! Replică Sikes. 

— Dar nici simpaticul Toby Crackit nu a reuşit? Zise 
evreul, neâncrezător. Ştim doar cum sunt femeile. 

— laca, nici el n-a reuşit, răspunse Sikes. Zice că nici 
favoriţii şi nici vesta lui la modă nu i-au folosit la nimic, tot 
timpul cât s-a perindat pe acolo. 

— Dar ar fi trebuit să încerce cu mustăţi şi pantaloni de 
uniformă militară, dragul meu, continua evreul. 

— A încercat şi aşa şi tot degeaba. 

Bătrânul evreu rămase mut la aceste cuvinte. După ce 
reflectă cu bărbia în piept vreo câteva minute, îşi ridică 
privirea şi zise oftând că dacă e adevărat ce spune Toby 
Crackit, îi e teamă că nu se mai poate face nimic. 

— Şi totuşi, zise bătrânul, coborându-şi mâinile pe 
genunchi, ce păcat să pierzi atâta, dragul meu, când am pus 
atâta suflet. 

— Asta aşa-i, răspunse domnul Sikes. Ce ghinion! 

Urmă o tăcere lungă, timp în care bătrânul căzu pe 
gânduri, cu o expresie demonică pe faţa lui scofâlcita. Sikes 
îi aruncă din când în când câte o privire pe furiş, iar Nancy, 
căreia parcă îi era teamă să nu-l irite cumva pe spărgătorul 
de case, stătea cu ochii aţintiţi la foc, ca şi cum n-ar fi auzit 
nimic din ce se întâmplă. 

— Fagin, zise Sikes, rupând brusc tăcerea care se 
instalase, ar merita încă cincizeci de galbeni, dacă se 
rezolvă din afară? 

— Da, răspunse evreul, parcă trezit deodată. 


— Batem palma? Întrebă Sikes. 

— Da, sigur, dragul meu, sigur, spuse evreul cu ochi 
strălucitori şi faţa schimonosită de emoția pe care i-o 
provocase întrebarea. 

— Atuncea, zise Sikes, îndepărtând mana evreului, cu 
oarece dispreţ, o s-o facem cât de repede ţi-i voia. Toby şi cu 
mine am cercetat deja uşile şi obloanele, alaltăieri, când am 
sărit gardul grădinii. Casa e baricadata că o închisoare pe 
timpul nopţii, dar e un loc pe care-l putem sparge, fără 
riscuri şi fără zgomot. 

— Care-i ăla, Bill? Întrebă nerăbdător evreul. 

— Păi, şopti Sikes, după ce treci de pajişte... 

— Da, zise evreul, aplecându-şi urechea şi holbându-şi 
ochii. 

— Dar... 

— Continuă Sikes, oprindu-se un moment, fiindcă fata 
mişcându-şi uşor capul şi uitându-se în jur, îi îndrepta 
atenţia cu un semn discret, spre faţa bătrânului - nu are 
importanţă care este. Oricum n-o poţi face fără mine, ştiu 
asta. Dar prefer să fiu precaut când am de-a face cu 
dumneata. 

— Cum vrei, dragul meu, cum vrei, răspunse evreul. Vă 
descurcaţi singuri, tu şi Ioby, nu aveţi nevoie de ajutor? 

— Nu, zise Sikes, decât un burghiu şi un băiat. Il avem pe 
primul, pe al doilea trebuie să ni-l găseşti dumneata. 

— Un băiat, exclamă evreul. A, păi atunci e vorba de un 
geam, aşa-i? 

— Nu asta-i problema dumitale, replică Sikes. Am nevoie 
de un băiat şi nu tre' să fie unul mare. Stai aşa, mai zise 
Sikes, făcând un efort de gândire, ce n-aş da să-l am pe 
băiatul lui Ned, cosarul! Intenţionat nu-l lasa să crească şi-l 
folosea pentru astfel de treburi. Dar l-au prins pe taică-său 
şi apoi au venit cei de la şcoala de corecție şi l-au smuls din 
mediul în care făcea bani, l-au învăţat să scrie şi să citească 
şi l-au dat să înveţe o meserie. Uite asta au făcut, zise 
domnul Sikes, căruia îi creştea mânia pe măsură ce îşi 


amintea de toate astea, asta fee ei; şi dacă ar avea destui 
bani (ceea ce este o minune că nu au) noi n-am rămâne nici 
cu jumătate de duzină de băieţi pentru meseria noastră, 
într-un an ori doi. 

— Că bine zici, fu de acord bătrânul, care se gândise la ale 
lui în timpul acestui discurs şi prinse doar această ultimă 
parte. Bill! 

— Ce mai vrei, acuma? Îl întrebă Sikes. 

Evreul arătă către Nancy, care se uită în continuare la foc, 
şi-i dădu acestuia de înţeles că ar fi bine ca ea să 
părăsească încăperea. Sikes dădu nervos din umeri ca şi 
cum ar fi considerat că nu e nevoie de o asemenea 
precauţie, dar se conformă, în cele din urmă, cerându-i lui 
Nancy să-i aducă o cană cu bere. 

— N-ai tu nevoie de nici o bere, zise Nancy, încrucişându-şi 
braţele şi rămânând fără grijă pe scaun. 

— Ba chiar am, dacă-ţi spun! Răspunse Sikes. 

— Prostii, riposta fata cu răceală. Dă-i drumul, Fagin. Ştiu 
ce vrea el să-ţi spună, Bill, şi nu trebuie să se ferească de 
mine. 

Evreul încă şovăia. Sikes se uită când la unul, când la 
celălalt, oarecum surprins. 

— Hai, doar nu ţi-o fi jenă de faţă, Fagin, zise el în cele din 
urmă. O ştii de prea multă vreme ca să nu ai încredere în 
ea, ce naiba! Nu ciripeşte ea, spune şi tu, Nancy. 

— Păi sigur că nu, replică tânăra, trăgându-şi scaunul mai 
aproape de masă şi punându-şi coatele pe ea. 

— Nu, nu, draga mea, ştiu că n-o faci, zise evreul, dar... 

Şi bătrânul făcu din nou o pauză. 

— Dar ce? Întrebă Sikes. 

— Nu ştiam dacă nu-şi mai iese din fire, ştii tu, dragul 
meu, cum a păţit mai serile trecute, replică evreul. 

La această confesiune, pe Miss Nancy o pufni râsul; şi, 
trăgând pe gât un pahar de coniac, îşi scutură capul cu un 
aer dispreţuitor şi începu să exclame tot soiul de lucruri, 
cum ar fi „nu vă lăsaţi, continuaţi acţiunea” ori „mergeţi 


V 


fără teamă!” şi altele. Astea păreau să aibă efectul de a-i 
linişti pe cei doi domni; drept urmare, evreul dădu 
satisfăcut din cap şi-şi reluă locul pe scaun, iar domnul 
Sikes făcu şi el asijde rea. 

— Ei, hai, Fagin, zise Nancy râzând, spune-i repede lui Bill 
ce-i cu Oliver! 

— Ehei, da' deşteaptă mai eşti, draga mea, nici n-am 
pomenit una mai deşteaptă ca tine până acuma, zise evreul, 
atingând-o în chip de alint peste gât. Bineânţeles că despre 
Oliver voiam să vorbesc, n-avea grijă. Ha, ha, ha! 

— Păi, ce-ai de zis? Întrebă Sikes. 

— Ele băiatul de care ai tu nevoie, dragul meu, răspunse 
evreul într-o şoaptă cam răguşită, ducându-şi degetul la nas 
şi rânjind înfricoşător. 

— EI! Exclamă Sikes. 

— De ce nu, Bill? Zise Nancy. Eu l-aş lua, dacă aş fi în locul 
tău. Ştiu că nu se compară cu ceilalţi, dar nici nu-i nevoie, 
din moment ce nu trebuie decât să deschidă o uşă. E de 
încredere, Bill. 

— Aşa zic şi eu, întări Fagin. S-a tot pregătit în ultimele 
săptămâni şi ar cam fi timpul să-şi câştige şi el pâinea. Şi 
apoi, toţi ceilalţi sunt prea mari pentru asta. 

— Da, e drept că e întocmai mărimea de care am nevoie, 
zise domnul Sikes, încă meditând. 

— Şi va face tot ce-i spui, dragă Bill, mai adăugă evreul. N- 
are cum altfel. Mai ales dacă-l sperii cât trebuie. 

— Să-l sperii, repetă Sikes. Ştii bine că n-ar fi o problemă 
s-o fac. Dar dacă-i trece prin cap să ne încurce, odată 
începută treaba, n-o să-l mai vezi în viaţă, Fagin. Gândeşte- 
te bine la ce-ţi spun, înainte de a mi-l trimite. Ia aminte! 
Zise hoţul, ţinând în mână o bară de metal, pe care o 
scosese de sub pat. 

— M-am gândit la toate, zise evreul convins de ce spune. 
L-am... L-am observat dragilor, îndeaproape, zău aşa. 
Trebuie doar să-l faci să creadă că e unul de-ai noştri; odată 


intrată în capul lui ideea că e hoţ, al nostru e! Şi asta pentru 
totdeauna. Ehei, nici că se putea mai bine! 

Bătrânul îşi încrucişă braţele la piept şi, înfundându-şi 
capul între umeri, sări în sus de bucurie. 

— Al nostru?! Zise Sikes, al dumitale, poate. 

— Da, fie, dragul meu, spuse evreul, râzând pe înfundate, 
al meu, dacă zici tu, Bill. 

— Şi ce, zise Sikes, încruntându-se tare la prietenul său 
bine dispus, ce te face să te îngrijorezi atâta pentru puştiul 
acela neajutorat, când ştii că alţi cincizeci asemenea lui 
hălăduiesc prin grădina publică, în fiecare seară, şi deci ai 
avea de unde să alegi? 

— Fiindcă nu-mi folosesc la nimic, dragul meu, replică 
evreul oarecum confuz, nu are rost să-i iau. Mutra lor îi dă 
de gol când intră în belea, şi aşa îi pierd pe toţi. Cu băiatul 
ăsta, dacă e bine instruit, dragii mei, pot să-mi fac treaba 
mai bine decât cu douăzeci din aia. Şi unde mai pui că, 
urma evreul, după ce-şi recăpătă siguranţă de sine, ne are 
la mână, dacă ne scapă iarăşi, aşa că trebuie mort-copt să 
fie în gaşca noastră. Nu contează cum, dacă a participat la 
un furt, e deja în puterea mea şi asta e şi interesul meu. 
Gândiţi-vă că e mai bine aşa decât să fim nevoiţi să ne 
descotorosim de bietul băiat, ceea ce ar fi nu numai 
periculos, ci şi păgubos. 

— Şi când vreţi s-o faceţi? Întrebă Nancy, întrerupând 
pornirile agresive ale domnului Sikes, care dorea să-şi 
exprime greață cu care primise manifestările de milostenie 
din partea lui Fagin. 

— Ah, bună întrebare, zise evreul. Când o faceţi, Bill? 

— Am plănuit cu Toby să o facem poimâine noapte, preciza 
Sikes ursuz, cu condiţia să nu-i trimit vorbă că m-am 
răzgândit. 

— Aşa deci, zise evreul. Şi nu e luna, cumva? 

— Nu, răspunse Sikes. 

— Şi-i pregătit totul ca să aducem pradă, presupun, zise 
evreul. 


Sikes dădu din cap afirmativ. 

— Şi cu... 

— Vai de mine, totul e bine pus la punct, replică Sikes, 
întrerupându-l. Lasă detaliile. Ocupă-te mai bine că băiatul 
să fie aici mâine seară. O vom porni la o oră după ce se face 
ziuă. Şi vezi de-ţi ţine gura. Fă rost de oală de topit, n-ai 
altceva de făcut. 

După o vreme, după ce se mai sfătuiră toţi trei, rămase 
stabilit că Nancy avea sarcina să meargă la evreu la lăsarea 
serii, a doua zi, şi să-l ia pe Oliver cu ea. Vicleanul Fagin ştia 
că în cazul în care băiatul ar fi fost înclinat să refuze treaba, 
el ar accepta mai degrabă să o însoţească pe faţă, care se 
luptase pentru el nu de mult, decât pe oricine altcineva. Se 
mai hotări în mod solemn că bietul Oliver avea să fie 
încredinţat fără drept de apel domnului Sikes, şi că acesta 
din urmă va face cu el ce va crede de cuviinţă şi nu va fi tras 
la răspundere în fata evreului, nici pentru vreun rău ce i s- 
ar putea întâmpla băiatului şi nici pentru vreo pedeapsă pe 
care ar socoti de cuviinţă să i-o aplice, asta, se înţelege, cu 
condiţia ca tot ce declară domnul Sikes să fie confirmat şi 
coroborat în toate punctele esenţiale cu mărturia domnului 
Toby Crackit, Sclipitorul. 

Acestea fiind spuse, domnul Sikes se apucă de băut coniac 
în neştire şi de învârtit bucata aceea de metal într-un mod 
alarmant, urlând în acelaşi timp părţi dintr-un cântec, dar 
părţi nemuzicale, amestecate cu blesteme oribile. În cele 
din urmă, într-un exces de zel profesional, insistă să le arate 
trusa lui de spart case. Dar nu apucă bine să o aducă, 
poticnindu-se cu ea în mână şi deschizând-o ca să le explice 
ce şi cum, ca şi căzu peste ea pe podea, şi acolo adormi. 

— Noapte bună, Nancy! Spuse evreul, infofolindu-se că 
atunci când venise. 

— Noapte bună! 

Ochii lor se întâlniră, iar evreul o scrută cu privirea. Fata 
nu schiţă nici un gest. Ea era la fel de cinstită şi de corectă 
în privinţa meseriei lor, că Toby Crackit. 


Bătrânul îi ura din nou noapte bună şi, pe când ea era cu 
spatele, trase pe furiş un picior în trupul căzut al domnului 
Sikes şi o porni bâjbâind pe scări în jos. 

— Aşa-i întotdeauna! Mormăi evreul că pentru sine, în 
timp ce se îndrepta spre casă. Ce-i mai rău cu femeile astea 
e ca un nimic le poate stârni simţăminte de mult adormite, 
dar ce e bine e că nu durează niciodată prea mult. Ha! Ha! 
Omul împotriva copilului, pentru un sac cu bani! 

Omorându-şi timpul cu asemenea plăcute gânduri, domnul 
Fagin îşi găsi drumul, prin noroi şi murdărie, către tristul lui 
sălaş, unde $mecherul era încă treaz şi-l aştepta cu multă 
nerăbdare. 

— Oliver s-a dus la culcare? Vreau să-i vorbesc, fură 
primele lui vorbe, în timp ce coborau scările. 

— Acu' multă vreme, răspunse $mecherul, în timp ce 
deschidea o uşă. Uite-l! 

Băiatul dormea dus, pe o rogojină întinsă pe jos. Era aşa 
palid de frică şi supărare şi de condiţia de prizonier în care 
trăia, încât parcă era mort, dar nu aşa, că în sicriu şi-n 
giulgiu, ci că în momentul în care viaţa părăseşte trupul, că 
atunci când un suflet tânăr şi nobil s-a înălţat la ceruri, iar 
aerul infect al lumii nu a mai avut timp să prindă praful 
acela sfânt. 

— Nu acum, zise evreul, întorcându-se uşor de la uşă. 
Mâine, mâine. 

Capitolul 20 în care Oliver îi este încredinţat lui William 
Sikes. 

Când Oliver se trezi de dimineaţă, mare îi fu mirarea să 
vadă la capătul patului său o pereche de ghete noi, cu tălpi 
groase, în locul celor vechi. La început îl bucura 
descoperirea, gândindu-se că ar putea fi un prim pas spre 
eliberarea lui, dar gândul nu dură mult, fiindcă, stând 
alături de evreu la masa de dimineaţă, afla, într-o manieră 
care nu făcu decât să-i sporească îngrijorarea, că avea să 
fie dus acasă la Bill Sikes, chiar în seara aceea. 


— Ca să... ca să rămân acolo, domnule? Întrebă Oliver, cu 
teamă. 

— Nu, nu, dragul meu. Nu ca să rămâi, răspunse evreul. 
Nu vrem să te pierdem. Nu-ţi fie teamă, Oliver, ai să te 
întorci la noi. Ha, ha, ha! Nu suntem noi aşa haini ca să te 
alungăm, dragul meu, nici vorbă! 

Bătrânul, care se aplecă deasupra focului să-şi prăjească o 
felie de pâine, se uită în jur, în timp ce-l aburea pe Oliver 
astfel, şi râse pe înfundate, parcă pentru a-i arăta că ştie că 
ar fi bucuros să scape, dacă ar putea. 

— Sunt sigur, continua bătrânul, fixându-l cu privirea pe 
Oliver, că vrei să ştii de ce te vei duce la Bill, nu-i aşa, 
drăguță? 

Oliver se colora la faţă, fără să vrea, când înţelese că 
bătrânul hot îi citeşte gândurile, dar spuse destul de 
hotărât că voia desigur să ştie asta. 

— Dar tu ce crezi? Întrebă Fagin, amânând răspunsul. 

— Chiar nu ştiu, domnule, replică Oliver. 

— Bah, zise evreul, întorcându-se dezamăgit, după o 
cercetare atentă a feţei băiatului. Aşteaptă să-ţi spună Bill, 
atuncea. 

Bătrânul părea destul de supărat de faptul că Oliver nu se 
arăta a fi prea curios în legătură cu subiectul; dar adevărul 
e că, deşi era tare îngrijorat, băiatul era şi zăpăcit de 
privirea vicleană a lui Fagin şi de propriile lui bănuieli, ca să 
mai şi întrebe ceva. Şi nici nu mai avu nici o ocazie să 
întrebe, fiindcă evreul rămase tăcut şi fără chef de vorbă 
până seara, când se pregăti de plecare. 

— Poţi să aprinzi o lumânare, zise bătrânul, punând una pe 
masă. Şi uite şi o carte, ca să citeşti până vor veni să te ia. 
Noapte bună! 

— Noapte bună! Răspunse fără putere Oliver. 

Evreul se îndrepta spre uşă, uitându-se peste umăr la 
băiat. Deodată se opri şi-l strigă pe nume. 

Oliver se uită în sus, iar evreul, arătând spre lumânare, îi 
făcu semn s-o aprindă. El se supuse şi, pe când punea 


sfeşnicul pe masă, văzu cum evreul se uită fix la el, prin 
întunericul camerei, cu sprâncenele încruntate. 

— Fii atent, Oliver! Fii atent! Zise bătrânul, ridicându-şi 
mâna dreaptă în semn de avertizare. E un om nemilos, şi 
când e pielea lui în joc nu-i pasă de ceilalţi. Orice s-ar 
întâmpla, nu te plânge şi fă ce-ţi porunceşte el să faci. 
Păzea! Apăsând anume pe ultimul cuvânt, se forţă să-i iasă 
un rânjet şi, clătinându-şi capul, ieşi din cameră. 

Oliver îşi sprijinise capul pe o mână, după ce dispăru 
bătrânul, şi se gândea cu inima tremurândă la cuvintele pe 
care tocmai le auzise. Cu cât se gândea mai mult la 
avertizarea bătrânului evreu, cu atât îi era mai greu să 
ghicească adevăratul ei sens şi scop. Nu se putea gândi la 
nimic rău în legătură cu trimiterea lui la Sikes, ceea ce nu 
se putea spune şi de situaţia în care rămânea cu Fagin. 
După ce se gândi mult şi bine, ajunse la concluzia că el 
fusese ales să-i facă spărgătorului mici servicii pe lângă 
casă, până ce vor găsi un băiat mai potrivit pentru asta, pe 
care să-l angajeze. Era prea obişnuit să sufere şi suportase 
prea multe acolo unde era acum, ca să mai plângă la gândul 
unei schimbări. Rămase pierdut în gânduri un timp, apoi, 
după ce curăța lumânarea, lua cartea pe care i-o lăsase 
evreul şi, cu un oftat greu, începu să citească. Dădea pagina 
după pagină, neatent la început, dar întâlnind un pasaj 
care-i atrase atenţia, deveni curând absorbit de carte. Era 
vorba despre vieţile şi procesele unor mari criminali, iar 
paginile cărţii erau murdare şi uzate de mulţimea mâinilor 
prin care trecuseră. Citi despre crime oribile care îţi 
îngheaţă sângele în vine, despre ucideri secrete care 
fuseseră săvârşite la margine de drum, despre corpuri 
ascunse de ochii oamenilor în gropi adânci ori fântâni, dar 
care apăruseră la suprafaţă, după mulţi ani, făcându-i pe 
ucigaşii înnebuniţi de spaimă, la vederea lor, să 
mărturisească şi să-şi ceară singuri pedeapsa ca să le fie 
curmata agonia. Mai citi şi despre oameni care fuseseră 
ispitiţi (după propriile lor mărturisiri) şi conduşi din patul 


lor, noaptea târziu, de gânduri negre, spre crime atât de 
groaznice, că ţi se ridică părul în vârful capului şi rămâi 
paralizat de spaimă. lar descrierile acestor teribile fapte 
erau aşa de bine făcute ca paginile, galbene la început, 
păreau că se înroşiseră de sânge închegat, iar cuvintele de 
acolo îi sunau ca şi cum spiritele celor morţi i le-ar fi şoptit 
la ureche. 

Mort de frică, băiatul închise cartea şi o aruncă departe. 
Apoi, căzând în genunchi, se ruga la Dumnezeu să-l 
ferească de asemenea nenorociri şi să-i dea mai bine 
moartea decât asemenea orori. Încet-încet, se linişti şi 
implora cu voce joasă şi pierdută să fie scăpat din 
primejdiile vieţii lui prezente, fiindcă dacă ar fi să 
primească ajutor unul ca el, care nu cunoscuse niciodată 
dragostea şi prietenia celor din jur, atunci era momentul, 
când, descurajat şi singur, trebuia să facă faţa atâtor răutăţi 
şi nenorociri. 

Deşi îşi terminase rugăciunea, rămase cu faţa în mâini, 
când un foşnet îl făcu să tresară. 

— Ce-i asta? Strigă el, ridicându-se şi zărind o figură care 
stătea în picioare lângă uşă. Cine-i acolo? 

— Eu, doar eu, răspunse o voce nesigură. 

Oliver ridică lumânarea deasupra capului şi privi spre uşă. 
Era Nancy. 

— Pune lumânarea jos, zise fata, întorcându-şi privirea, îmi 
face rău la ochi. 

Oliver observă că era palidă de-a binelea, şi o întrebă 
politicos dacă se simte rău. Fata se aruncă pe un scaun, cu 
spatele la el şi îşi frecă mâinile, fără să-i răspundă. 

— Să mă ierte Dumnezeu! Strigă ea după un timp. Dar 
niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă Oliver. Pot să te ajut 
cumva? Ştii că aş face-o, dacă aş putea. Poţi să fii sigură. 

Ea se legănă înainte şi-napoi cu scaunul, se prinse de gât, 
apoi scoțând un horcăit, se chinuia să tragă aer. 

— Nancy! Tipa Oliver. Ce se întâmplă? 


Fata îşi bătu genunchii cu palmele, trase un tropăit pe 
podea şi, oprindu-se deodată, îşi strânse şalul în jurul 
trupului şi începu să clănţăne de frig. 

Oliver atâta focul. Fata îşi trase scaunul mai aproape şi 
rămase acolo un timp, fără a rosti vreun cuvânt, dar în cele 
din urmă îşi înălţă capul şi se uită în jur. 

— Nu ştiu ce mă apucă, uneori, zise ea, preocupată să-şi 
aranjeze rochia. O fi camera asta umedă şi mizerabilă. Da' 
acuma, Nolly, dragule, eşti pregătit? 

— Trebuie să vin cu tine? Întrebă Oliver. 

— Da, vin din partea lui Bill, răspunse fata. Trebuie să vii 
cu mine. 

— De ce? Întrebă Oliver, făcând un pas înapoi. 

— De ce? Repetă fata, ridicându-şi ochii şi coborându-i iar 
în momentul în care văzu faţa băiatului. Oh! Pentru nimic 
rău. 

— Nu te cred, zise Oliver, care o urmărise cu mare băgare 
de seamă. 

— Atuncea, fie pe-a ta, răspunse fata, cu un râs forţat. 
Pentru nimic bun, deci. 

Oliver îşi dădu seama că are oarece putere asupra bunelor 
intenţii ale feţei şi, pentru o clipă, se gândi să profite de 
compasiunea ei pentru starea disperată în care se afla. Dar 
apoi îi trecu prin cap că, fiind abia orele unsprezece, mai 
erau încă mulţi oameni pe stradă, şi ca s-o găsi vreunul care 
să-i creadă povestea. Deândată ce se gândi la asta, paşi 
înainte şi spuse, oarecum grăbit, că era gata. 

Nici gândul lui şi nici intenţiile pe care părea să le aibă 
Oliver nu scăpară neobservate de Nancy, care-l urmări 
atent în timp ce vorbea şi-i aruncă apoi o privire din acelea 
care-i dovedi clar că-i ghicise gândurile. 

— Ssti, făcu fata, aplecându-se peste el şi arătându-i spre 
uşă, în timp ce se uită cu grijă în jur. Nu ai cum să scapi, am 
încercat în zadar să te ajut. Eşti păzit din toate părţile. Dacă 
ar fi să scapi vreodată de aici, nu acuma-i momentul. 


Impresionat de energia cu care vorbea, Oliver se uită în 
sus la faţa ei, cu mirare. Părea să spună adevărul, era 
palidă şi agitată şi tremura din toate mădularele. 

— Te-am salvat o dată de la rele tratamente şi am s-o mai 
fac, şi o fac şi acum, zise fata cu voce tare, fiindcă dacă ar fi 
pus mâna pe tine alţii, aceia ar fi fost mult mai nemiloşi. Mi- 
am pus obrazul că ai să fii liniştit şi cuminte, iar dacă nu vei 
fi aşa ai să-ţi faci râu ţie, dar şi mie, dacă nu cumva mi se va 
trage şi moartea din asta. Uită-te aici! Pentru tine le-am 
suportat, jur pe ce am mai sfânt că aşa este. 

Ea arată grăbită spre nişte vânătăi pe care le avea pe gât 
şi pe braţe şi continuă să-i vorbească repezit. 

— "Ţine minte şi nu mă fă să sufăr mai mult pentru tine şi 
acuma. Te-aş ajuta, dar nu-mi stă în putinţă. Ei nu vor să-ţi 
facă vreun rău; orice te-ar pune să faci nu e vina ta. Iaci! 
Orice ai spune ar fi greu de suportat pentru mine. Dă mâna 
şi hai mai repede! 

Ea prinse mâna pe care Oliver i-o dăduse instinctiv şi, 
stingând lumânarea, îl trase după ea pe scări în sus. Cineva 
ascuns în întuneric deschise uşa şi, după ce ieşiră ei, o 
închise repede la loc. O trăsură îi aştepta, iar faţa, cu 
aceeaşi vehementa de care dăduse dovadă şi mai înainte, îl 
urcă lângă ea înăuntru şi trase bine perdelele. Birjarul nu 
aştepta nici o comanda, ci dădu bice cailor, fără să mai 
piardă vreo clipă. 

Fata îl ţinea în continuare strâns de mână pe Oliver, în 
timp ce-i şoptea la ureche aceleaşi vorbe de atenţionare şi 
compasiune pe care i le spusese deja. Totul se petrecuse cu 
aşa o repeziciune, încât el nici nu-şi dădu seama unde era şi 
cum ajunsese acolo, când trăsura se opri în faţa aceleiaşi 
case în care intrase evreul cu o seară înainte. 

Preţ de o secundă, Oliver aruncă o privire grăbită de-a 
lungul străzii pustii şi era cât pe ce să strige după ajutor. 
Dar vocea fetei îi stăruia în ureche, implorându-l atât de 
disperat să nu o uite, încât nu avu inima s-o facă. Momentul 
de ezitare l-a costat scump, fiindcă ocazia s-a evaporat, şi 


fără să-şi dea seama, erau deja în casă şi uşa era închisă 
după ei. 

— Pe aici, zise fata, eliberându-l în sfârşit din strânsoare 
pe Oliver. Bill! 

— Salut! Răspunse Sikes, apărând în capul scărilor, cu o 
lumânare. O! Aşa mai zic şi eu. Haideţi sus! 

Asta era semn de mare mulţumire şi de o neobişnuit de 
bună primire din partea unui om de felul domnului Sikes. 
Nancy, simțindu-se ea însăşi apreciată, îl salută cordial. 

— Pe Ţinta l-a luat Tom cu el, îi informă Sikes, în timp ce le 
lumina drumul în sus. Ne-ar fi stat în cale. 

— Asta cam aşa-i, remarcă Nancy. 

— Deci ai adus băiatul, zise Sikes, când ajunseră cu toţii în 
cameră şi după ce închise uşa. 

— Da, e aici, răspunse Nancy. 

— A fost cuminte? Se interesă Sikes. 

— Ca un mieluşel, răspunse Nancy. 

— Mă bucur să aud asta, zise Sikes în timp ce-i aruncă o 
privire severă lui Oliver, de dragul propriului lui spate, care 
ar fi avut de suferit altfel. la vino-ncoace, puştiulică, să te 
învăţ eu câteva lucruri de bază. 

Spunând asta noului său învățăcel, domnul Sikes îi scoase 
şapcă de pe cap şi i-o aruncă într-un colţ al camerei, iar 
apoi, înşfăcându-l de umeri, se aşeză la masa şi-l puse pe 
băiat în picioare în faţa lui. 

— Acuma, pentru început, ia să vedem: ştii ce-i asta? 
Întrebă Sikes arătându-i un pistol de buzunar care zăcea pe 
masă. 

Oliver dădu din cap afirmativ. 

— Atuncea uita-te-ncoa', continua Sikes. Asta-i praf de 
puşcă, iar aicea ai un glonţ; asta e o bucată dintr-o pălărie 
veche, pentru căptuşeală. 

Cum Oliver murmură că înţelese la ce se referă, domnul 
Sikes începu să încarce pistolul cu mare precizie şi 
precauţie. 


— Acuma-i încărcat, zise domnul Sikes când îşi termină 
treaba. 

— Da, îmi dau seama, domnule, răspunse Oliver. 

— Ei, atuncea, continua spărgătorul, apucându-l pe Oliver 
de încheietura mâinii şi punându-i armă atât de aproape de 
tâmplă, încât îl atinse, moment în care băiatul nu se putu 
abţine să nu tresară, dacă scoţi vreo vorbă, fără să te întreb 
eu, când suntem afară, toată încărcătura pe care ai văzut-o 
va nimeri în capul tău, cât ai zice peşte. Aşa că, dacă te 
hotărăşti să ciripeşti fără voie, poţi să-ţi spui rugăciunea 
deja. 

Arucand o privire încruntată celui căruia i se adresă, 
pentru a se asigura de efectul vorbelor lui, domnul Sikes 
continuă: 

— Din câte ştiu, nu prea ar avea cine să se intereseze de 
soarta ta, în cazul în care ţi s-ar întâmpla ceva, aşa încât de 
ce m-aş chinui să-ţi explic toate astea, dacă nu de dragul 
tău. Mă înţelegi? 

— Ca să priceapă mai bine ce vrei să spui, zise Nancy, 
subliniind cuvintele şi încruntându-se puţin la Oliver că 
pentru a-i reţine şi mai mult atenţia asupra vorbelor ei - 
treaba e că dacă face vreo greşeală în misiunea care 
urmează, nu o să mai aibă ocazia să ciripească după aia, 
fiindcă o să primească un glonţ în cap, iar tu s-ar putea să 
atârni în ştreang pentru asta, aşa cum s-ar putea pentru 
multe alte lucruri pe care le faci în meseria ta, mai tot 
timpul. 

— Aşa este! Fu de acord Sikes, femeile ştiu cum să spună 
lucrurile mai simplu. Asta în cazul în care nu le sare 
ţandăra, fiindcă atunci o lungesc la nesfârşit. Ei, şi acuma, 
dacă tot s-a lămurit, hai să mâncăm ceva şi să tragem şi un 
somn înainte de a începe treaba. 

Răspunzând cererii lui Sikes, Nancy puse repede o fată de 
masă şi ieşi pentru câteva minute. Se întoarse cu o cană de 
bere şi o farfurie de capete de oaie, care stârniră câteva 
comentarii glumeţe din partea domnului Sikes, şi asta legat 


de jargonul lor profesional. Se pare că onorabilul domn, 
stimulat de perspectiva apropiatei misiuni, era tare bine 
dispus, şi ca dovadă, bau dintr-o sorbitură toată berea şi 
apoi nu mai rosti decât înjurături cât timp ţinu masă. 

După masă, la care e de înţeles că Oliver nu a avut mare 
poftă de mâncare, domnul Sikes a mai dat pe gât vreo două 
pahare de băutură cu apă, după care s-a trântit pe un pat şi 
i-a poruncit lui Nancy să-l trezească la ora cinci fix, 
ameninţând-o cu blesteme, dacă cumva uita. Oliver se 
întinse îmbrăcat, la porunca aceleiaşi autorităţi, pe o saltea 
pusă pe jos. În acest timp, faţă stătea să păzească focul, 
pregătită să-i trezească la ora stabilită. 

Oliver, care a rămas treaz multă vreme, se gândea că s-ar 
putea ca Nancy să mai găsească vreun prilej să-i mai 
şoptească nişte sfaturi la ureche; dar faţă stătea nemişcată 
deasupra focului şi, doar din când în când, se ocupă ca 
lumânarea să ardă în continuare. Obosit să stea cu ochii 
deschişi şi doborât de griji, băiatul adormi în cele din urmă. 

Când se trezi, masa era pregătită de ceai, iar Sikes îşi 
burduşea buzunarele paltonului, care era pus pe spătarul 
unui scaun, cu tot felul de chestii. În timpul acesta, Nancy 
se străduia să pregătească micul dejun. Nu se făcuse încă 
ziua, fiindcă lumânarea încă mai ardea, iar afară era destul 
de întuneric. Ploaia bătea cu putere în ferestre, iar cerul 
era negru şi plin de nori. 

— Haide! Mărâi Sikes, în timp ce Oliver se ridică, e deja 
cinci jumate, umbla repede, că altfel rămâi fără mâncare, şi 
aşa e târziu. 

Lui Oliver nu-i luă mult timp să se îmbrace şi, după ce 
îmbuca ceva repede, răspunse solicitării ursuze a domnului 
Sikes, spunând că e pregătit de plecare. 

Nancy, aproape fără să se uite la băiat, îi aruncă o basma 
de pus la gât, iar Sikes îi dădu o pelerină largă pe care să 
şi-o pună peste umeri. Astfel echipat, el îi întinse mâna 
hoţului, care, se opri o clipă arătându-i cu un gest 
ameninţător că are încă pistolul în buzunarul hainei, după 


care înşfăcă mana băiatului şi, luându-şi rămas bun de la 
Nancy, plecară. 

Oliver se întoarse pentru o clipă, când ajunseră la uşă, cu 
speranţa că fata se va uita la el, numai că ea se întorsese la 
locul din faţa focului şi stătea acolo nemişcată. 

Capitolul 21 

Expediția. 

Era o dimineaţă posomorâtă, când au ieşit în stradă, bătea 
vântul şi ploua tare, iar cerul plin de nori prevestea furtuna. 
Şi noaptea fusese ploioasă, drumul era plin de bălți, iar 
canalizarea dădea pe dinafară. Se zărea o geană de lumină, 
semn că se arata ziua, dar asta mai degrabă agrava decât 
lumina situaţia; licărirea aceea servea doar ca să 
estompeze oarecum lumina felinarelor de pe stradă, fără a 
colora mai viu ori mai cald acoperişurile ude şi drumurile 
dezolante. Părea că nimeni nu se trezise în partea aceea a 
oraşului, ferestrele caselor erau zăvorâte, iar străzile 
străbătute erau goale şi tăcute. 

Când apucară pe Bethnal Green Road, se lumină de ziuă. 
Multe felinare erau deja stinse şi doar câteva căruţe de la 
ţară înaintau încet spre Londra. Din când în când, mai 
trecea câte o diligenţa, plină de noroi şi grăbită, iar birjarul 
mai administra câte un bici calului neândemânatic, ce îi 
întârzia sosirea la staţie cu jumătate de minut, numai 
fiindcă nu mergea pe partea lui de drum. Locurile publice, 
care aveau lumină înăuntru, erau deja deschise. Pe măsură 
ce înaintau, se mai deschideau şi alte prăvălii şi mai 
întâlniră chiar şi câte un om pe ici, pe colo. Mai apoi, 
apărură grupuri de muncitori îndreptându-se spre lucru, 
bărbaţi şi femei purtând pe cap coşuri cu peşte, căruţe 
trase de măgăruşi şi încărcate cu legume, căruţuri trase de 
oameni şi pline cu animale vii ori carne, lăptărese cu găleți 
cu lapte, un şir neântrerupt de oameni, chinuindu-se să 
ajungă cu diferite mărfuri în suburbiile estice ale oraşului. 
Cu cât se apropiau de oraş, cu atât zgomotul şi traficul se 
intensificau, iar odată intraţi pe străzile dintre Shoreditch şi 


Smithfield, totul se transformă de-a dreptul într-un vacarm. 
Era cât se poate de ziuă, iar londonezii din jumătate de oraş 
îşi începuseră activitatea. 

Apucând-o pe Sun Street şi Crown Street şi traversând 
piaţa Finsbury, domnul Sikes ajunse, trecând prin Chiswell 
Street, în Barbican, apoi în Long Lane şi în sfârşit în 
Smithfield, de unde se auziră nişte zgomote ciudate care-l 
uimiră pe Oliver. 

Era zi de târg. Pe jos era numai noroi şi murdărie care-ţi 
ajungeau până la glezne. Un abur gros, care se ridică din 
trupurile animalelor, se amestecă cu ceaţă care atârna greu 
de coşurile caselor. 'Toate ţarcurile din centrul acestei zone 
largi, dar şi altele încropite pe moment în spaţiile libere, 
erau pline cu oi. Priponite de stâlpi, de-a lungul canalului, 
se mai puteau vedea şi alte animale, boi şi vaci, înghesuite 
într-un şir lung. Oameni de la ţară, măcelări, negustori de 
vite, băieţandri, hoţi, oameni fără ocupaţie şi vagabonzi de 
cea mai joasă speţă formau o masă. Fluierăturile ciobanilor, 
lătratul câinilor, mugetul vitelor, behăitul oilor, grohăitul şi 
guiţatul porcilor, chinchetul clopoţeilor şi zumzetul vocilor 
care se auzeau de la fiecare crâşmă, aglomeraţia, 
îmbulzeala şi strigătele de tot felul, ca şi fetele nespălate, 
neângrijite ori murdare care alergau de ici-colo, 
îngrămădindu-se, formau o scenă atât de ameţitoare, că 
rămâneai năucit. 

Domnul Sikes, trăgându-l după el pe Oliver, îşi făcu loc cu 
coatele pe unde era mulţimea mai mare şi nu băgă în seama 
aproape deloc sumedenia de sunete şi apariţii, care păreau 
să-l mire aşa de tare pe băiat. El răspunse de câteva ori la 
câteva saluturi şi, rezistând ispitei de a servi ceva de băut 
împreună cu ei, se grăbi înainte, până ce scăpară de 
aglomeraţie şi îşi găsiră drumul spre Holborn, prin Hosier 
Lane. 

— Ei, băieţica, zise Sikes, privind la ceasul de la biserica 
St. Andrew, se face de şapte, da mai repede din picioare. 
Haide, nu mai rămâne în urmă, împiedicatule! 


Spunând acestea, îl şi smuci de mână pe micuţ. Oliver, 
mărind pasul într-un fel de trap, între mers repede şi 
alergat, făcea eforturi să se ţină de pasul mare al 
spărgătorului. 

Merseră aşa până trecură de Hyde Park şi o cotiră către 
Kensington. Atunci Sikes îşi încetini pasul până apăru la 
mică distanţă în spatele lor o căruţă goală. Cum văzu scris 
pe ea Hounslow, el îl rugă pe vizitiu, cu toată politeţea de 
care era în stare, să-i ducă până în Isleworth. 

— Urcă, zise omul. Asta-i băiatul dumitale? 

— Da, e băiatul meu, răspunse Sikes, uitându-se urât la 
Oliver şi ducându-şi distrat mana în buzunarul cu pistolul. 

— Merge cam repede tatăl tău, pentru tine, nu-i aşa, 
băiete? Întrebă vizitiul, observând că băiatul gâfâia. 

— Nici vorbă, interveni Sikes, e obişnuit cu ritmul. la dă 
mâna şi urcă-te sus, Ned! 

Adresându-se astfel lui Oliver, îl ajuta să urce în căruţă, iar 
căruţaşul, arătându-i un morman de saci, îi spuse să se 
întindă acolo ca să se odihnească. 

Cum treceau pe lângă bornele kilometrice, Oliver se 
întrebă din ce în ce mai mult unde doreşte tovarăşul lui de 
drum să-l ducă. Trecuseră deja de Kensington, 
Hammersmith, Chiswick, Kew Bridge şi Brentford şi 
mergeau înainte, ca şi cum călătoria era abia la început. La 
un moment dat ajunseră la o crâşmă numită Diligenta cu 
cai, în spatele căreia se deschidea un alt drum. Şi aici, 
căruţa se opri. 

Sikes se grăbi să coboare, ţinându-l de mână pe Oliver, în 
tot acest timp, iar când îl cobori din căruţa îi aruncă o 
privire furioasă şi-şi atinse buzunarul cu mâna, într-un gest 
sugestiv. 

— Cu bine, băiete, zise omul. 

— E ruşinos, interveni Sikes, dându-i un ghiont, e ruşinos 
şi neumblat. Nu-l lua în seamă. 

— Nici vorba! Răspunse celălalt, în timp ce se urcă în 
căruţă. S-a făcut frumos afară, până la urmă. Şi plecă mai 


departe. 

Sikes aştepta până se îndepărta, apoi îi spuse lui Oliver că 
poate să se uite la ce-i în jur şi-şi urmară drumul. 

O luară la stânga, după ce trecură de crâşmă şi apoi, 
cotind-o la dreapta, merseră o bună bucată de drum, 
trecând pe lângă case boiereşti şi grădini care se aflau de o 
parte şi de alta a străzii. Nu s-au oprit decât pentru o bere 
mică, înainte de a ajunge într-un oraş. /Viei, pe zidul unei 
case, Oliver citi Hampton. Mai zăboviră pe coclauri vreo 
câteva ore, după care se întoarseră în oraş şi oprindu-se la 
o crâşmă veche, cu o firmă ştearsă de trecerea timpului, 
comandară ceva de mâncare, lângă focul de la bucătărie. 

Bucătăria era o încăpere veche şi joasă, susţinută de o 
grindă care străbătea mijlocul tavanului. Lângă foc erau 
nişte bănci cu spătarul înalt, pe care stăteau nişte indivizi 
morocănoşi, îmbrăcaţi în haine de lucru, care beau şi 
fumau. Pe Oliver nici nu l-au băgat în seamă, iar pe Sikes 
abia dacă l-au observat. Şi cum nici Sikes nu păru să le dea 
prea mare importanţă, îşi alese un colţ pentru el şi 
camaradul său mai tânăr, unde să nu fie deranjaţi de 
nimeni. 

Au mâncat ceva carne rece şi au mai zăbovit ceva timp, 
atâta cât să tragă domnul Sikes vreo trei-patru pipe. De 
aceea Oliver avea motive să creadă că nu vor mai pleca 
nicăieri. Fiind aşa de obosit de pe drum şi începându-şi ziua 
aşa devreme în dimineaţa aceea, moţăi puţin la început, dar 
apoi, doborât de oboseală şi de fumul de tutun, adormi de-a 
binelea. 

Era deja noapte când se trezi zgâlţâit de Sikes. Ridicându- 
se atâta cât să poată vedea ce-i în jur, îl văzu pe onorabilul 
domn Sikes stând de vorbă cu un om de prin partea locului, 
la o cană cu bere. 

— Înţeleg că mergi la Lower Halliford, nu-i aşa? Se 
interesă Sikes. 

— Da, aşa este, replică omul, care părea cam afectat de 
băutură, şi am de gând să ajung repede. Calul meu nu mai 


tre' să tragă marfa după el, aşa cum a fost cazul când am 
venit dimineaţa, aşa că n-o să-i ia prea mult timp. Hai noroc 
pentru el! E un animal de nădejde! 

— Ai putea să ne iei pe mine şi pe băiatul meu până acolo? 
Întrebă Sikes, împingând berea spre noul său prieten. 

— Păi dacă acolo mergeţi, pot, răspunse bărbatul, privind 
dincolo de cană cu bere. Mergeţi la Halliford? 

— Ne îndreptăm spre Shepperton, preciza Sikes. 

— Atunci vă pot fi de folos, până unde merg eu, zise 
celălalt. E totul plătit, Becky? 

— Da, domnul a plătit totul, răspunse fata. 

— Păi stai aşa, zise omul, cu gravitatea unuia care a băut 
cam mult. Nu aşa se cade. 

— De ce nu? Dumneata ne faci un serviciu, aşa că nimeni 
nu mă împiedică să-ţi ofer o bere-doua în schimb. 

Străinul medita la acest ultim argument cu o figură foarte 
preocupată, după care îl luă pe Sikes de mână şi îi declară 
că îl consideră un om pe cinste. Sikes îi răspunse că 
probabil glumeşte, ceea ce, dacă nu ar fi fost ameţit de 
băutură, omul şi-ar fi dat seama şi singur. 

După ce se mai complimentara reciproc, îşi luară la 
revedere de la cei de faţă şi o luară din loc. Fata strânse 
cănile şi paharele de pe masă şi îndreptându-se spre uşă, cu 
mâinile pline, se asigura că au ieşit. 

Calul, în sănătatea căruia ciocniseră, aştepta afară, gata 
înhămat la căruţă. Oliver şi Sikes se urcară sus fără prea 
multe ceremonii, iar bărbatul căruia-i aparţinea animalul 
zăbovi câteva momente să-l pregătească de drum şi să se 
laude la crâşmar şi la ceilalţi că nu e altul mai bun ca el, 
după care urca şi el. Il rugă pe crâşmar să ia calul de 
căpăstru pentru a-l scoate la drum, dar se întâmplă un 
lucru tare urât animalul se smuci şi nimeri în casa de peste 
drum, după care, sprijinindu-se pe picioarele de dinapoi, o 
porni în mare viteză şi galopa vitejeşte afară din oraş. 

Noaptea era tare întunecoasă. O ceaţă groasă se ridica 
dinspre rău şi dinspre mlaştinile din jur şi cuprinse 


câmpurile goale. Era un frig sec, şi totul era negru şi 
posomorât. Nimeni nu scotea nici un cuvânt. Vizitiul era 
cam adormit, iar Sikes nu avea chef de vorbă. Oliver stătea 
zgribulit într-un colţ de căruţă, tulburat de teamă şi 
îngrijorare şi imaginându-şi tot felul de obiecte ciudate prin 
copacii ale căror ramuri se mişcau înfricoşător înainte şi 
înapoi, ca într-un soi de veselie fantastică în dezolarea 
generală a tabloului. 

Când treceau prin fata bisericii Sunburry, ceasul bătu de 
ora şapte. Se putea zări o lumină în fereastra casei de 
vizavi. Ea lumina oarecum stradă şi aruncă o umbră şi mai 
ciudată peste o tisa care stă deasupra unor morminte. Se 
auzea zgomotul unei căderi de apă prin apropiere, iar 
frunzele bătrânului copac dansau duse de vântul nopţii. 
Părea că se îngână o melodie specială pentru liniştea 
morţilor. 

Ei străbătură Sunburry şi se aflau acum din nou pe drumul 
pustiu. Căruţa se opri după încă vreo câteva mile. Sikes se 
repezi să coboare, îl luă de mână pe Oliver şi porniră din 
nou la drum pe jos. 

Nu se opriră la nici o casă în Shepperton, spre 
dezamăgirea lui Oliver, ci continuară să meargă, prin noroi 
şi întuneric, pe drumuri dezolant de pustii şi reci, până 
zăriră luminile unui oraş nu la mare depărtare. Uitându-se 
mai atent înjur, Oliver se pomeni cu un rău drept la 
picioarele lor, şi cu un pod lângă ei. 

Sikes continuă drumul drept, până ajunseră în dreptul 
podului, apoi o luă pe mal la stânga. 

— Vai, apă, se gândi Oliver, îmbolnăvindu-se de teamă. M-a 
adus în locul ăsta pustiu ca să mă ucidă! 

Era pe punctul de a se arunca la pământ, ca să se lupte 
pentru viaţa lui fragedă, când îşi dădu seama că se aflau în 
faţa unei case solitare, în totală ruină. Câte o fereastră se 
afla de fiecare parte a intrării, care arata jalnic. Casa mai 
avea un etaj, dar nu se putea zări nici o lumină. Era în 


întuneric, dărăpănata şi, după toate probabilitățile, 
nelocuită. 

Sikes, încă ţinându-l de mână pe Oliver, se apropie uşor de 
intrare şi trase de clanţa. Uşa ceda şi ei păşiră înăuntru. 

Capitolul 22 

Spargerea. 

Salutare, strigă o voce cam dogită, de cum puseră piciorul 
în casă. 

Nu fă aşa un zgomot, zise Sikes, închizând uşa cu zăvorul. 
Fă lumină, loby. 

— Aha, amice, strigă aceeaşi voce. Lumina, Barney, nu 
auzi? Arată-i drumul domnului, Barney, hai trezeşte-te 
odată! 

Cel care vorbea păru să arunce cu un calapod de ghete, 
sau ceva asemănător, în cel căruia i se adresă, pentru a-l 
trezi din somn, fiindcă se auzi zgomotul făcut de un obiect 
de lemn care cade cu violenţă, iar apoi mormăitul cuiva abia 
trezit din somn. 

— Nu m-auzi? Strigă aceeaşi voce. Bill Sikes aşteaptă pe 
hol şi nimeni nu se ocupă de el, şi tu dormi, ca şi cum ai fi 
luat lauda - num la fiecare masă, şi nimic mai mult! le-ai 
mai dezmeticit, ori e nevoie de sfeşnicul de fier ca să te 
trezesc de-a binelea? 

Se auzi târşâitul unor papuci în grabă, pe podeaua goală a 
camerei, în timp ce interogatoriul încă mai continuă, şi 
apăru dintr-o cameră din dreapta, mai întâi o lumânare 
anemică şi apoi persoană care a mai fost descrisă aici, 
anume omul acela care suferea de infirmitatea de a vorbi 
pe nas şi era chelner la crâşmă de pe Saffron Hill. 

— Dobnule Sikes, exclamă Barney cu o bucurie sinceră ori 
prefăcută, indrati, indrati, dobnule! 

— Hai, intra tu primul, zise Sikes, punându-l pe Oliver 
înaintea lui. Mai repede că te calc pe picioare. 

Mormăind o înjurătură la adresa încetinelii băiatului, Sikes 
îl împinse pe Oliver în faţă şi pătrunseră amândoi într-o 
cameră joasă şi întunecoasă, cu un cămin care scotea fum, 


câteva scaune stricate, o masă şi o canapea foarte veche, pe 
care stătea lăfăindu-se un bărbat, cu picioarele ridicate mai 
sus de înălţimea capului şi fumând dintr-o pipă lungă de lut. 
Era îmbrăcat cu o haină bine croită, de culoarea tutunului, 
cu nasturi de metal mari, o basma portocalie, o jiletca cu 
revere cam ţipătoare şi pantaloni de culoare închisă. 
Domnul Crackit, fiindcă despre el vorbim, nu prea avea 
mult păr pe cap ori pe faţă, dar ce avea era de culoare 
roşcată şi-l purta în bucle lungi în formă de sfredel, peste 
care aplica ocazional nişte degete foarte murdare, dotate 
cu ghiuluri ieftine. Era de statură puţin peste medie şi avea 
picioarele cam slabe, dar asta nu-l împiedica nicidecum să- 
şi admire cizmele, la care se tot uita cu vădită satisfacţie. 

— Bill, băiete, zise individul întorcându-se către uşă, cât 
mă bucur să te văd. Eram cât pe ce să cred că ai renunţat, 
ceea ce m-ar fi silit s-o fac de unul singur. Salut! 

Rostind ultimă exclamaţie pe un ton de mare surpriză, în 
timp ce-l studia pe Oliver, domnul Toby Crackit îşi schimbă 
poziţia într-una şezând şi întreba cine e băiatul. 

— E băiatul, doar atât, răspunse Sikes, trăgându-şi un 
scaun lângă foc. 

— Udul din băieţii dobnului Fagin, exclamă Barney, cu un 
rânjet. 

— Al lui Fagin, deci! Exclamă Toby, uitându-se la Oliver. Ce 
potrivit ar fi el pentru buzunarele babelor de prin biserici. 
II ajută tare mult mutra pe care o are. 

— Ei, gata cu prostiile astea, îl întrerupse Sikes, 
nerăbdător, şi aplecându-se deasupra prietenului său, îi 
şopti ceva la ureche, ceea ce-l făcu pe domnul Crackit să 
râdă cu poftă şi să-l onoreze pe Oliver cu o privire lungă şi 
plină de uimire. 

— Acuma, zise Sikes, pe când îşi reocupă locul pe scaun, 
dacă ne-aţi da ceva de mâncare şi de băut, cât mai avem de 
stat, ne-aţi face un mare bine, sau cel puţin mie. Vino şi te 
aşază lângă foc, băiete, şi încearcă să te odihneşti, căci ai să 


ai treabă cu noi în noaptea asta, când o să ieşim, dar nu 
prea departe de aici. 

Oliver se uită la Sikes fără să spună vreun cuvânt, mirat şi 
curios. Trăgându-şi şi el un scaun lângă foc, îşi lăsă capul 
care-l durea în mâini, nedându-şi prea bine seama unde se 
află sau ce se petrece în jurul său. 

— Iaca, zise Toby în timp ce tânărul evreu punea ceva de 
mâncare şi o sticlă de băutură pe masă. Succes la 
întreprinderea noastră! Se ridică să onoreze toastul, îşi lăsă 
cu grijă pipa într-un colţ, înainta spre masă, îşi umplu un 
pahar cu băutura şi-l dădu pe gât. Tot la fel făcu şi domnul 
Sikes. 

— O picătură şi pentru băiat, spuse Toby umplând un 
pahar cu vin pe jumătate. Da-l pe gât, inocenta! 

— Dar domnule, spuse Oliver, uitându-se rugător în sus 
spre faţa bărbatului, eu chiar... 

— Da-l pe gât, repetă Toby, crezi că eu nu ştiu ce-ţi 
trebuie? Spune-i s-o facă, Bill! 

— Păi ar fi bine s-o facă, spuse Sikes bătându-se peste 
buzunar. Să fiu al dracului dacă nu-ţi da mai multă bătaie 
de cap decât o familie întreagă de Şmecheri. Bea, 
nenorocitule, bea-l! 

Speriat de gesturile amenințătoare ale celor doi bărbaţi, 
Oliver înghiţi repede conţinutul paharului şi fu imediat 
cuprins de un acces de tuse, spre deliciul lui Toby şi al lui 
Barney. Chiar şi ursuzului Sikes îi smulse un zâmbet toată 
treaba. 

După acest episod, şi după ce Sikes îşi satisfăcu foamea 
(Oliver nu putu mânca decât o coajă de pâine, şi aceea cu 
forţa), cei doi bărbaţi se întinseră pe nişte scaune să tragă 
un somn scurt. Oliver rămase cu scaunul lângă foc, iar 
Barney, învelit într-o pătură, se întinse pe jos, aproape de 
cămin. 

Ei dormiră, sau cel puţin aşa păreau, un timp. Nu se mişca 
decât Barney, o dată sau de două ori, ca să mai pună nişte 
cărbuni pe foc. Oliver căzu într-un somn adânc, în care se 


făcea că înaintează prin câmpurile întunecoase sau 
hoinăreşte prin curtea cimitirului, retrăind scene din ziua 
precedentă, când fu trezit de Toby, care sări spunând că se 
făcuse unu şi jumătate. 

Într-o clipă, ceilalţi doi fură în picioare şi toţi se apucară 
de pregătiri. Sikes şi prietenul său îşi puseră nişte basmale 
mari care le acopereu gâtul şi bărbia şi-şi traseră 
paltoanele pe ei. 

Barney scoase dintr-un dulap nişte obiecte pe care le 
înghesui în buzunarele celor doi. 

— Lătrătoarele, Barney, zise Toby Crackit. 

— Aici sunt, răspunse Barney, apărând cu o pereche de 
pistoale. Le-ai ingargat ghiar du. 

— În regulă, răspunse Toby, palmandu-le. Şi acuma 
convingătoarele? 

— Aici sunt, zise Sikes. 

— Cheile, carpele, draibărele, luminatoarele, n-am uitat 
nimic? Întrebă Toby, ataşându-şi un instrument mic de 
metal, la o cheutoare din interiorul hainei. 

— E totul în ordine, adăugă prietenul său. Adu şi beţele, 
Barney! Şi cam asta e. 

După ce rosti aceste vorbe, lua un ciomag sănătos din 
mâinile lui Barnes, dându-i şi lui Toby unul, care se ocupă 
acum cu aranjatul pelerinei lui Oliver. 

— La drum, zise Sikes, întinzând mâna. 

Oliver, care era stupefiat de neobişnuitul exerciţiu, şi de 
aer şi de băutură pe care îl forţaseră s-o înghită, îşi puse 
mecanic mana în cea pe care Sikes i-o întinsese. 

— Ia-l de mâna cealaltă, Toby, zise Sikes, vezi dacă e 
cineva pe afară, Barney! 

Omul se duse la uşă şi se întoarse anunțând că e linişte şi 
pace. Cei doi spărgători porniră, ţinându-l pe Oliver la 
mijloc. Barney, terminând tot ce avea de făcut repede, se 
înfăşură din nou în pătura, că mai înainte, şi în scurt timp 
adormi. 


Noaptea era de nepătruns, iar ceața era mult mai deasă 
decât în prima parte a nopţii. Atmosfera era aşa de umedă, 
încât, deşi nu plouă, părul şi sprâncenele lui Oliver, la 
câteva minute după ce părăsiră casa, erau deja ţepene de la 
promoroaca de afară. Traversară podul şi se îndreptară 
spre luminile pe care le mai văzuse băiatul şi înainte. Nu 
erau departe şi, cum au mers destul de repede, ajunseră 
imediat la Chertsey. 

— S-o luăm prin oraş, şopti Sikes, n-o să ne întâlnim cu 
nimeni, în noaptea asta, care să ne vadă. 

Toby fu de acord şi se grăbiră să străbată strada principală 
a orăşelului, care la ora aceea târzie era pustie. Câte o 
lumină difuză se mai putea vedea din când în când de pe la 
câte o fereastră de dormitor, iar lătratul răguşit al câte unui 
câine mai rupea uneori liniştea nopţii. Dar în rest nu era 
nimeni. leşiră din orăşel când ceasul bisericii bătu orele 
două noaptea. 

Grăbind pasul, o luară pe o stradă la stânga. După ce 
făcură cam un sfert de milă, se opriră în faţa unei case mai 
izolate, împrejmuită de un zid, pe care Toby Crackit îl urca 
fără să stea prea mult pe gânduri. 

— Acuma băiatul, zise Toby. Ridică-l, eu am să-l prind. 

Înainte ca Oliver să aibă timp să se uite în jur, Sikes îl şi 
înşfăcă în braţe şi în trei sau patru secunde, el şi Toby 
stăteau întinşi pe jos pe iarba de pe partea cealaltă a 
zidului. Sikes îi urmă şi se îndreptară cu prudenţă spre 
casă. 

Şi acum, pentru prima dată, Oliver, înnebunit de supărare 
şi teamă, îşi dădu seama că scopul expediției lor era spartul 
caselor, jaful, dacă nu cumva şi crimă. Îşi împreună mâinile 
şi scoase involuntar un suspin de groază. Vederea i se 
întunecă, pe fata vineţie i se scurgea o transpiraţie rece, 
picioarele îi cedară şi căzu în genunchi. 

— Ridică-te, spuse Sikes printre dinţi, tremurând de furie 
şi scoţându-şi pistolul din buzunar. Ridică-te că de nu, îţi 
zbor creierii prin iarbă asta. 


— Vai, în numele Domnului, lăsaţi-mă să plec, se tângui 
Oliver. Lăsaţi-mă să fug şi să mor pe câmp. N-am să mă mai 
apropii de Londra niciodată, niciodată! Aveţi milă de mine, 
vă rog, şi nu mă puneţi să fur. De dragul sfinţilor din cer, fie- 
vă milă! 

Omul căruia îi adresă aceasta rugă înjura năprasnic, după 
care îşi pregăti pistolul să tragă, când Toby, reuşind să i-l ia 
din mână, puse palmă la gură băiatului şi-l tari către casă. 

— Sssti, făcu el. Asta n-o să ajute la nimic. Cu mine nu-ţi 
merge aşa, o rezolvăm cu o lovitură în moalele capului. Asta 
se face fără zgomot, e sigur şi chiar mai blând. Bill, hai, 
deschide oblonul. Acuma şi-a revenit băiatul, mai mult ca 
sigur. Am văzut eu şi mai breji că el, care s-au pierdut cu 
firea preţ de câteva minute, pe o noapte rece ca asta. 

Sikes, blestemându-l pe Fagin că l-a lăsat pe băiat într-o 
asemenea misiune, fixă cu putere o bară de metal sub 
oblon, fără să facă prea mult zgomot. După o vreme, şi după 
ce mai puse mâna şi Ioby să ajute, oblonul cu pricina se 
deschise din balamale. 

Era o mică fereastră (cu zăbrele), cam la vreo cinci 
picioare şi ceva de la pământ, în partea din spate a casei, ce 
aparţinea fie unei debarale, fie unei pivnițe de vin de la 
capătul unui hol. Deschizătura era aşa de mică, încât 
locatarii au considerat că nu e nevoie s-o mai asigure. Era 
însă suficient de largă pentru a lăsa un băiat de statura lui 
Oliver să intre. Nu-i luă deloc mult timp priceputului Sikes 
să spargă lacătul, aşa că ferestruica se deschise larg. 

— Şi acuma ascultă la mine, mucosule, şuieră Sikes, 
scoțând o lanternă din buzunar şi fixând lumina pe faţa lui 
Oliver. Am să te urc pe acolo. Ia luminatoarea asta, 
strecoară-te sus pe scările care vor fi chiar în faţa ta, ieşi pe 
holul mic, până ajungi la uşa de afară, descui-o şi dă-ne 
drumul înăuntru. 

— Este un zăvor mai sus, pe care n-ai să ajungi să-l 
deschizi, interveni Toby. Urcă-te pe unul din scaunele de pe 


hol. Sunt trei pe acolo, Bill, toate cu câte un unicorn 
albastru şi o furcă aurită pe ele, blazonul babei. 

— Mai taci odată! Se răsti Sikes, cu o privire 
amenințătoare. Uşa de la camera e deschisă, nu-i aşa? 

— Chiar larg, încuviinţă Toby, după ce aruncă o privire 
înăuntru. Chestia e că întotdeauna lasă uşa asta deschisă, 
încât câinele, care are culcuşul pe acolo, să se plimbe în 
voie când nu doarme. Ha! Ha! Barney l-a amuţit în seara 
asta. Bună treabă! 

Deşi domnul Crackit vorbea de-abia auzindu-se şi râdea 
fără zgomot, Sikes îi porunci din nou să tacă şi să se apuce 
de treabă. Toby îl ascultă, şi primul lucru pe care-l făcu fu 
să-şi scoată lanterna şi s-o pună jos. Apoi se aşeză sub 
fereastră, cu capul lipit de perete şi cu mâinile pe genunchi, 
aşa încât spatele lui să folosească drept scară pentru 
careva. Nici nu apucă bine să se aşeze că Sikes se şi urcă 
peste el, îl introduse uşor pe Oliver pe fereastră, cu 
picioarele înainte şi, fără să-i dea drumul de guler, îl planta 
pe podeaua din încăpere. 

— Ia lanterna asta, zise Sikes, uitându-se prin cameră, vezi 
treptele din faţa ta? 

Oliver, mai mult mort decât viu, reuşi să scâncească un da. 
Sikes îi arătă cu ţeava pistolului drumul spre uşa de afară, 
asigurându-se astfel că băiatul ia notă de pericolul care-l 
paste în tot acest timp, şi că dacă dă greş va fi spulberat. 

— E treabă de un minut, zise Sikes, tot în şoaptă. Cum îţi 
dau drumul, te şi apuci de treabă. Păzea! 

— Ce-i asta? Şopti celălalt bărbat. 

Ascultară amândoi cu atenţie. 

— Nimic, hotări Sikes, slobozindu-l din strânsoare pe 
Oliver. Acuma! 

În puţinul timp pe care-l avusese la dispoziţie ca să-şi vină 
în simţiri, băiatul se hotărî, cu riscul de a-şi pierde viaţa, că 
va încerca să fugă pe scări ca să-i anunţe pe locuitorii casei 
despre ce se petrece. 

Cu asta în minte, o luă tiptil înainte spre scări. 


— Întoarce-te! Strigă Sikes deodată, de-a dreptul disperat, 
înapoi, înapoi! 

Speriat de bruscă spargere a liniştii de până atunci şi de 
țţipătul puternic ce urmă, Oliver lasa să-i cadă lanterna şi nu 
ştia încotro s-o ia, să meargă înainte ori s-o ia la sănătoasă. 
Ţipătul se repetă, apăru şi o lumină şi apoi doi oameni pe 
jumătate îmbrăcaţi şi înspăimântați apărură în capul 
scărilor, alunecând prin faţa lui; apoi urmă o lumină 
puternică, un zgomot asurzitor, fum, o bufnitură undeva, 
dar nu văzu unde, şi băiatul se împletici, căzând pe spate. 

Sikes dispăruse între timp, dar reapăru imediat, şi-l apucă 
pe băiat de guler înainte de a se risipi fumul. El trase cu 
propriul pistol asupra celor doi oameni, care se retrăgeau 
deja, şi-l ridică pe băiat de jos. 

— Apucă-mă mai bine, zise Sikes, în timp ce-l scotea pe 
fereastră. Daţi-mi o basma, ceva. L-au nimerit. Repede, 
haideţi că sângerează tare, mucosul. 

Apoi se auzi sunetul puternic al unui clopot, amestecat cu 
zgomotul unor focuri de arme şi de ţipete de oameni, iar 
Oliver se simţi purtat pe sus foarte repede, pe un drum cu 
hopuri şi dâmburi. Zgomotele se pierdură curând în 
depărtare, o răceală de moarte îl cuprinse, nu mai văzu şi 
nu mai auzi nimic. 

Capitolul 23 

Care conţine plăcută conversaţie dintre domnul Bumble şi 
o doamnă; şi din care se înţelege că până şi un intendent 
are sensibilităţile lui. 

Noaptea era al naibii de rece. Erau straturi groase şi 41 fi 
întărite de zăpadă pe străzi aşa că vântul ce bătea 
Vnăprasnic nu spulbera doar acele grămezi de zăpadă 
rămase pe la colţuri de stradă ori prin locuri mai dosnice. Şi 
când le găsea, vântul parcă se repezea asupra unor prăzi, 
ridicându-le şi spulberându-le în vârtejuri prin aer. O aşa 
noapte rece, neagră şi dezolantă e una în care cei cu case 
mari şi viaţă îndestulată se strâng în jurul focului şi 
mulţumesc lui Dumnezeu că au un cămin, iar cei fără un 


acoperiş deasupra capului şi flămânzi se pregătesc de 
moarte. Mulţi nenorociţi hămesiţi închid ochii pentru 
totdeauna pe o asemenea vreme, chiar în stradă, ca să-i 
redeschidă în altă lume, una care, oricum ai lua-o, nu poate 
fi mai rea decât cea de acum, indiferent ce crime or fi 
săvârşit ei. 

Cam aşa stăteau lucrurile afară, când doamna Corney, 
directoarea azilului parohial pe care cititorii noştri îl cunosc 
drept locul de naştere al lui Oliver Twist, stătea în faţa unui 
foc îmbietor în cămăruţa ei şi se uită cu mare plăcere la o 
masă mică, rotundă, pe care se afla o tavă cu tot ce trebuia 
pentru o masă din cele mai alese şi care să bucure inima 
unei stăpâne că ea. De fapt, doamna Corney era pe punctul 
de a savura o ceaşcă de ceai. Mutându-şi astfel privirea de 
la masă la focul pe care cel mai mic ceainic posibil susura 
încetişor un cântecel, satisfacția ei interioară crescu încă şi 
mai mult, aşa de mult, încât doamna Corney schiţă un 
zâmbet. 

— Ei, bine, zise directoarea, sprijinindu-şi cotul de masă şi 
uitându-se gânditoare la foc. Sunt convinsă că avem motive 
să fim recunoscători pentru ce ne-a dat Dumnezeu! Şi încă 
cum! Ah! 

Doamna Corney dădu din cap cu părere de rău, la gândul 
că orfanii, săraci cu duhul cum se aflau, nu înțelegeau asta. 
Şi vârând o linguriţă de argint (proprietate privată) până la 
fundul unei cutii de ceai de vreo două uncii, se apucă să 
pregătească ceaiul. 

Dar ce uşor ne poate fi tulburată mintea de lucruri 
mărunte! Ceainicul negru fiind atât de mic şi umplându-se 
repede, dădu în foc, în timp ce doamna Corney făcea aceste 
reflecţii moralizatoare, iar apă fierbinte îi opări puţin mâna. 

— Al naibii ceainic! Zise venerabila doamnă, punându-l 
înapoi imediat. Un nimic din asta, în care încap doar câteva 
ceşti de apă! La ce dracu' foloseşte asta cuiva? Decât, zise 
doamna Corney făcând o pauză, unei biete fiinţe ca mine. 
Vai de mine! 


Cu aceste cuvinte, directoarea noastră se lăsă pe scaunul 
ei şi, punându-şi din nou cotul pe masă, se gândi la soarta ei 
de femeie rămasă singură. Micul ceainic şi ceaşca ei cu ceai 
îi treziră triste amintiri despre domnul Corney (care murise 
cu doar douăzeci şi cinci de ani în urmă) amintiri ce o 
copleşiră în cele din urmă. 

— N-am să mai întâlnesc unul ca el! Zise doamna Corney, 
cu tristeţe. Niciodată unulaşa că el. 

Nu se poate şti dacă remarca se referea la soţul ei sau la 
ceainic. Se prea poate să fi fost vorba de ceainic, fiindcă 
doamna Corney se uită la el în timp ce vorbea şi apoi îl şi 
luă de la locul lui, să-şi toarne ceai. locmai terminase de 
băut prima ceşcuţa, când fu deranjată de o uşoară bătaie în 
uşă. 

— Ei hai, intra odată! Zise doamna Corney, înţepată. Mai 
moare vreo babă, nu-i aşa? Ca întotdeauna îşi găsesc să 
moară când sunt şi eu la masă. Nu mai stă acolo în uşa ca se 
răceşte în cameră. Spune, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doamnă, nimic, răspunse o voce de bărbat. 

— Vai de mine! Spuse doamna Corney, pe un ton mult mai 
dulce. Dar e domnul Bumble! 

— Chiar el, doamnă, la dispoziţia dumneavoastră, zise 
domnul Bumble care rămăsese afară să-şi curețe ghetele şi 
să-şi scuture zăpadă de pe haina, iar acum apăruse cu 
pălăria lui tricorn într-o mână şi cu un pacheţel în cealaltă. 
Pot să închid uşa, doamnă? 

Doamna ezită cu modestie să răspundă, gândindu-se că 
poate ar fi nepotrivit să stea de vorbă cu domnul Bumble cu 
uşa închisă. Domnul Bumble profita de această ezitare şi, 
ţinând cont că era şi tare înfrigurat, închise uşa fără să mai 
aştepte permisiunea. 

— Ce vreme rea, domnule Bumble! Zise femeia. 

— Cu adevărat rea, întări intendentul. Una antiparohiăla, 
aş zice. A trebuit, doamna Corney, să distribuim vreo 
douăzeci şi ceva de pâini şi o roată şi jumatare de brânză în 


această după-amiază blestemată. Şi calicii tot nemulţumiţi 
sunt. 

— Ei, păi cum altfel? Dar când au fost ei mulţumiţi, 
domnule Bumble? Zise directoarea sorbind din ceaşcă de 
ceai. 

— Da, aveţi perfectă dreptate, doamnă, întări domnul 
Bumble. Uite, de pildă un singur om s-a făcut cu nici mai 
mult, nici mai puţin de o pâine întreagă şi o livră de brânză 
pentru hrană soţiei şi a familiei lui numeroase. Şi credeţi că 
a fost mulţumit, recunoscător, doamnă? Nici vorbă de aşa 
ceva. Ştiţi ce a făcut? A mai cerut şi cărbuni pe deasupra, 
măcar cât să pună într-o batistă, a zis el. Cărbuni, auzi, ce 
să facă el cu cărbunii? Poate să pună brânză să sfârâie şi 
apoi să vină să mai ceară. Ei, bine, cu de-ăştia avem de-a 
face, doamnă. Le dai un braţ de cărbuni azi şi apoi vin să-ţi 
ceară din nou în fiecare zi, ca nişte maimuțe neruşinate. 

Doamna fu întru totul de acord cu această comparaţie, iar 
intendentul continuă: 

— Nu credeam că se va ajunge aşa de jos. lată, nu mai 
departe de ieri, un om - aţi fost măritată, doamnă, aşa câ vă 
pot spune - un om pe jumătate gol, cu vreo două zdrenţe pe 
el (aici doamna Corney îşi cobori ochii), vine să se plângă la 
uşa inspectorului nostru, când acesta avea musafiri la masă, 
cerând ajutor, doamna Corney. Cum nu se dădea dus şi 
apariţia lui scandaliza musafirii, inspectorul i-a trimis o livră 
de cartofi şi nişte faină de ovăz. „Vai, mie”, strigă ticălosul 
nerecunoscător, „la ce-mi foloseşte asta, oricum, nu mai 
mult decât mi-ar folosi o pereche de ochelari”. „Foarte 
bine”, zise inspectorul luându-i înapoi totul, „n-ai să mai 
primeşti nimic din partea mea”. „Păi atunci am să mor în 
stradă”, zise vagabondul. „Ba iaca n-ai să mori”, îi răspunse 
inspectorul. 

— A, asta mi-a plăcut! Tipic pentru domnul Grannett, nu-i 
aşa? Îl întrerupse directoarea. Şi ce s-a mai întâmplat? 

— Ei, bine, doamnă, continua intendentul, omul a plecat şi, 
n-o să credeţi, dar chiar a murit pe stradă. Ca să vezi ce 


nenorocit încăpățânat! 

— N-am mai auzit aşa ceva! Comentă femeia accentuând 
cuvintele. Dar nu crezi că ajutoarele astea date de azil 
oamenilor de afară nu sunt deloc în regulă, domnule 
Bumble? Dumneata eşti o persoană cu experienţă şi trebuie 
să ştii, aşa că spune-mi! 

— Doamna Corney, zise intendentul zâmbind superior, că 
unul care ştie că deţine informaţii importante, ajutoarele 
din partea azilului, dacă sunt bine administrate, deci bine 
administrate, doamnă, reprezintă un fel de asigurare a 
parohiei. Ceea ce contează aici este să le dai săracilor exact 
ceea ce nu le trebuie, şi în felul acesta ei se satură să mai 
ceară. 

— Ca să vezi! Exclamă doamna Corney. Şi cu asta m-ai dat 
gata! 

— Da, între noi fie vorba, doamnă, răspunse domnul 
Bumble, asta e ceea ce contează, marele principiu adică, şi 
de aceea, dacă te uiţi prin ziarele noastre neruşinate, ai să 
vezi că familiilor de săraci bolnavi li se dăduse brânză ca 
ajutor. Cam asta-i regulă în toată ţara acuma, doamna 
Corney. Dar astea, continua intendentul, oprindu-se să 
deschidă pacheţelul pe care-l adusese, astea sunt secrete 
oficiale, doamnă, şi nimeni nu trebuie să afle de ele, decât 
cei care lucrează la parohie, aşa cum suntem noi doi. lată, 
acesta-i vinul de Porto, pe care Consiliul l-a comandat 
pentru infirmerie, un vin adevărat, bun şi curat, scos din 
butoi în după-amiaza asta; e limpede ca lăcrimă şi nu are 
nici o depunere! 

După ce scoase prima sticlă la lumină şi o agita bine ca să-i 
demonstreze calităţile, domnul Bumble le plasa pe 
amândouă pe un dulap, îşi împături la loc sacoşa în care 
fuseseră împachetate şi şi-o puse cu grijă în buzunar. Apoi 
îşi luă pălăria şi se pregăti să plece. 

— Vei avea de înfruntat un ger năprasnic, domnule 
Bumble, zise directoarea. 


— Suflă al naibii de tare, doamnă, răspunse domnul 
Bumble în timp ce-şi ridică gulerul de la haină, e suficient 
ca să-ţi degere urechile de frig. 

Doamna se uită la ceainic şi apoi la intendent, care acum 
se îndrepta spre uşă. Şi cum el tuşi, pregătindu-se să-i 
spună noapte bună, ea îl întrebă timid dacă... Nu ar dori 
totuşi o ceaşcă cu ceai. 

Domnul Bumble îşi întoarse imediat la loc gulerul hainei, 
îşi puse pălăria şi bastonul pe un scaun şi îşi trase un alt 
scaun la masă. În timp ce se aşeză cu grijă, se uită şi la 
femeie. Ea stătea cu ochii aţintiţi la ceainicul cel mic. 
Domnul Bumble tuşi din nou şi schiţă un zâmbet uşor. 

Doamna Corney se ridică să mai aducă o ceaşcă şi o 
farfurioară din dulap. În timp ce se aşeză, privirea ei o 
întâlni din nou pe cea a galantului intendent; se colora la 
faţă, dar părea în continuare foarte preocupată să-i facă 
ceaiul. Domnul Bumble mai tuşi o dată, de data asta însă 
mai pronunţat ca mai înainte. 

— Dulce, domnule Bumble? Întrebă directoarea, ridicând 
zaharniţă. 

— Chiar foarte dulce, doamnă, răspunse Bumble. Elo fixă 
cu privirea în timp ce spunea asta şi dacă vreodată un 
intendent a părut cu adevărat tandru, păi acela era domnul 
Bumble în chiar clipa aceea. 

Ceaiul era gata şi-i fu oferit intendentului în tăcere. Cum 
îşi aşternuse o batistă peste genunchi, ca să nu-şi strice 
frumuseţe de pantaloni, domnul Bumble începu să mănânce 
şi să bea, strecurând din când în când câte un oftat adânc. 
Dar asta nu părea să-i afecteze pofta de mâncare, ci 
dimpotrivă, părea mai degrabă să-l ajute să-şi coordoneze 
mai bine mişcările între ceai şi pâinea prăjită. 

— Dar văd că aveţi şi o pisică, doamnă, zise domnul 
Bumble, uitându-se la un animal care stătea lăfăindu-se 
lângă foc, în mijlocul familiei ei, şi uite că are şi pui. 

— Mi-s tare dragi, nici nu-ţi poţi imagina cât, răspunse 
femeia. Sunt aşa fericiţi, jucăuşi şi veseli, că-mi face plăcere 


compania lor. 

— Cu adevărat drăgălaşe aceste animale, doamnă, 
încuviinţă, şi atât de cuminţi! 

— Oh, da, răspunse directoarea cu entuziasm, şi se 
ataşează de casă, e o adevărată plăcere, zău! 

— Doamna Corney, zise Bumble sacadat, marcând 
cuvintele cu linguriţă de ceai, ce vreau să-ţi spun este că 
orice pisici ori motani care ar putea să trăiască pe lângă 
dumneata fără să se ataşeze de casa dumitale, nu ar fi 
nimic altceva decât nişte măgari, doamnă! 

— Vai, domnule Bumble! Protestă doamna Corney. 

— Să spunem lucrurilor pe nume, doamnă, zise domnul 
Bumble, mişcând linguriţă încet, cu un soi de demnitate 
amoroasă care îl făcea şi mai convingător. Eu însumi aş 
îneca cu plăcere un asemenea animal. 

— Asta înseamnă că eşti un om crud, spuse directoarea 
bine-dispusă, în timp ce întindea mâna să ia ceaşca 
intendentului, unul cu inima de piatră. 

— Cu inima de piatră, doamnă, zise domnul Bumble, chiar 
aşa? Şi nemaispunand nici un cuvânt în timp ce-i lăsa 
ceaşca, strânse degetul cel mic al doamnei Corney. Apoi, 
punându-şi ambele mâini pe vesta să dichisita, slobozi un 
oftat şi-şi trase scaunul ceva mai departe de foc. 

Masa era rotundă şi cum doamna Corney şi domnul 
Bumble stătuseră lângă foc, unul în faţa celuilalt şi destul 
de aproape, e clar că depărtându-se de foc şi rămânând la 
masă, domnul Bumble se îndepărtase de fapt de doamna 
Corney. Asemenea gest va stârni fără îndoială o mare 
admiraţie din partea unor cititori mai prudenţi, 
considerându-l un act de eroism din partea domnului 
Bumble, deoarece locul, momentul şi ocazia ar fi putut să-l 
determine să rostească vorbe dulci, care ar fi sunat bine pe 
buzele unor nesăbuiţi, uşuratici, dar care sunt sub 
demnitatea unui magistrat, a unui parlamentar, a unui 
ministru al statului, primar ori înalt funcţionar public, ca să 
nu mai vorbim că sunt cu totul nepotrivite pentru statutul şi 


seriozitatea unui intendent parohial, care (după cum se 
ştie) trebuie să fie cel mai riguros şi mai inflexibil dintre 
toţi. 

Dar oricare ar fi fost intenţiile domnului Bumble (şi nu ne 
îndoim că erau dintre cele mai bune), masa era din 
nefericire rotundă, aşa cum am mai precizat de două ori 
până acuma, ceea ce înseamnă că, mişcându-şi încet-încet 
scaunul, domnul Bumble micşorase de fapt distanţa dintre 
el şi directoare, şi continuând să călătorească în jurul 
mesei, ajunse până la urma lângă scaunul pe care era 
aşezată doamna Corney. lar cele două scaune chiar se 
atinseră, moment în care domnul Bumble se opri. 

Acuma, dacă femeia şi-ar fi mutat scaunul la dreapta, s-ar 
fi ars la foc, iar dacă s-ar fi mişcat la stânga ar fi căzut 
direct în braţele domnului Bumble; de aceea (fiind o femeie 
discretă şi dându-şi seama dintr-un foc unde ar duce toate 
astea) rămase pe loc şi-i mai întinse domnului Bumble o 
ceaşcă cu ceai. 

— Inima de piatră, doamna Corney, zise domnul Bumble, 
amestecând în ceaşcă cu ceai şi uitându-se drept în ochii 
directoarei; dar dumneata nu ai inimă de piatră? 

— Vai de mine, exclamă femeia, ce întrebare neobişnuită 
din partea unui burlac! De ce te-ar interesa pe dumneata 
asta, domnule Bumble? 

Intendentul îşi bău ceaiul până la ultima picătură, îşi 
termină de mâncat pâinea prăjită, îşi îndepărtă firimiturile 
de pe genunchi, se şterse la gură şi, niciuna, nici două, îi 
fură o sărutare doamnei directoare. 

— Domnule Bumble, strigă discretă doamna în şoaptă, 
asta fiindcă spaima o făcuse să-şi piardă vocea. Domnule 
Bumble, mă faci să ţip! 

Domnul Bumble nu răspunse, ci o cuprinse uşor cu braţul 
de mijloc, într-un gest de demnitate masculină. 

Doamna şi-ar fi ţinut promisiunea şi chiar ar fi ţipat la 
această nouă îndrăzneală a domnului Bumble, dacă un 
ciocănit grăbit în uşa nu ar fi făcut gestul inutil. 


Cu mare iuţeală, domnul Bumble fugi la sticlele de vin, şi 
începu să le şteargă de praf cu mare asiduitate, în timp ce 
directoarea întrebă cu o voce aspră cine-i la uşă. Merită 
aşadar să remarcăm aici, că pe un exemplu curios de cum 
poate o surpriză subită să contracareze efectele spaimei, că 
vocea doamnei îşi recăpătase aproape total seriozitatea ei 
oficială. 

— Dacă nu vă e cu supărare, coniţa - zise o calică bătrână 
şi zbârcită şi urâtă ca dracu', arătându-se la uşa - bătrâna 
Sally îşi dă duhul. 

— Ei, şi ce mă interesează pe mine asta? Întrebă 
directoarea supărată. Doar nu pot eu s-o ţin în viaţă, nu? 

— Nu, sigur că nu, coniţa, răspunse bătrână, nimeni nu 
poate asta. Nimeni n-o mai poate ajuta acuma. Eu am văzut 
mulţi oameni murind, de la prunci la oameni în toată firea, 
şi ştiu destul de bine cum stau lucrurile când se apropie 
moartea. Dar femeia asta e tulburată rău şi când nu are 
dureri, ceea ce se întâmplă rar, fiindcă îi e dat să aibă un 
sfârşit greu, tot spune că are ceva să vă mărturisească. Nu 
poate muri liniştită până nu veniţi, coniţa. 

Drept răspuns, venerabila doamna Corney rosti o mulţime 
de insulte la adresa babelor care nici să moară nu puteau 
fără a-i deranja pe alţii. Apoi, infofolindu-se într-un sal gros 
pe care-l găsi în grabă, îi ceru domnului Bumble s-o aştepte 
până se întoarce, dacă nu se întâmplă între timp ceva 
neprevăzut, desigur. 

Poruncind mesagerei să meargă mai repede şi să nu se 
târâie toată noaptea pe scări, o urmă pe această afară din 
cameră, indispusa şi continuând s-o muştruluiască. Odată 
lăsat acolo singur, domnul Bumble avu un comportament 
inexplicabil. Deschise dulapul, număra linguriţele, cântări în 
mâna cleştele de zahăr, inspectă cu atenţie un vas mare 
pentru lapte, ca să se convingă dacă e autentic, iar după ce- 
şi satisfăcu aceste curiozităţi, îşi puse pălăria pe cap aiurea 
şi dansa cu gravitate în jurul mesei, înconjurând-o astfel de 
patru ori. 


După ce reuşi această extraordinară performanţă, îşi 
scoase din nou pălăria şi, aşezându-se cu spatele în faţa 
focului, păru că face inventarul exact al mobilelor din jur. 

Capitolul 24 

Se referă la o poveste foarte tristă, dar scurtă, şi care ar 
putea fi importantă pentru istorisirea noastră. 

Cea care tulburase liniştea şi pacea din camera directoarei 
noastre nu era deloc nepotrivită pentru rolul de vestitoare a 
morţii. Adusă de spate din cauza vârstei înaintate, cu 
picioarele tremurând de paralizie, cu faţa schimonosită de o 
uitătură hidoasă, ea semăna mai mult cu o caricatură 
grotescă, desenată de o mână nebună, decât cu opera 
Naturii. 

Vai, cât de puţine fete omeneşti făcute de Natură sunt 
lăsate să ne încânte cu frumuseţea lor! Grijile, tristeţile şi 
neajunsurile lumii le schimba, aşa cum schimba şi inimile 
lor; şi doar atunci când aceste apăsări amuţesc şi nu le mai 
pot atinge niciodată, norii negri se risipesc şi lasa cerul 
limpede. Aşa se întâmpla adesea cu înfăţişarea morţilor; 
chiar şi starea lor de neclintire rigidă se poate transforma 
în expresia aceea de mult uitată de copil adormit, revenind 
astfel la figura pe care o aveau în prima parte a vieţii. Atât 
de calm şi de împăcat le e din nou chipul, încât cei care i-au 
cunoscut în copilăria lor fericită îngenunchează lângă 
coşciug smeriţi, ca şi cum ar vedea un înger pe pământ. 

Baba trecu clătinându-se pe coridoare şi pe scări, 
bolborosind nişte cuvinte incoerente la mustrările 
însoţitoarei sale. Într-un târziu, fiind nevoită să-şi tragă 
sufletul, îi dădu directoarei lumânarea şi rămase în urma 
târându-se cum putea şi. 

Charles Dickens ea. În acest timp, cealaltă, mai iute, îşi 
făcu repede drum spre odaia în care zăcea femeia bolnavă. 

Era o odaie goală din podul casei, unde se zărea o lumină 
slabă în partea din fund. Lângă pat se afla o altă bătrână 
care veghea, iar lângă foc stătea asistentul farmacistului de 
la parohie, care-şi făcea de zor o scobitoare dintr-o până. 


— Rece noapte mai este, doamna Corney, zise tânărul 
domn când intră directoarea. 

— Cu adevărat rece, domnule, răspunse ea, cu cel mai 
blând ton de care era în stare şi înclinându-se uşor în timp 
ce vorbea. 

— Ar trebui să le cereţi cărbuni de mai bună calitate 
furnizorilor dumneavoastră, zise asistentul farmacistului, 
spărgând o bucată de cărbune din foc, cu ajutorul unui 
cleşte ruginit. Ăştia nu-s buni deloc pe o noapte friguroasă 
că asta. 

— Asta hotărăşte consiliul, domnule, replică directoarea. 
Trebuie să ne asigure măcar căldură, ca şi aşa nu ne este 
deloc uşor. 

Discuţia le fu întreruptă de un geamăt care venea dinspre 
femeia bolnavă. 

— Oh, făcu tânărul tămăduitor întorcându-se spre pat, ca 
şi cum şi-ar fi adus deodată aminte de pacientă, este totul 
pierdut în privinţa ei, doamna Corney. 

— Aşa să fie oare, domnule? Întrebă directoarea. 

— M-ar mira s-o mai ducă şi câteva ore, zise tânărul, 
preocupat mai mult de scobitoarea să. Întregul organism e 
terminat. Ce face acuma, moţăie, bătrâna doamnă? 

Însoţitoarea se aplecă deasupra patului să verifice şi dădu 
afirmativ din cap. 

— Atuncea poate se va sfârşi aşa, liniştit, dacă nu mai 
faceţi gălăgie. Puneţi lumânarea pe podea. N-o s-o vadă 
acolo. 

Însoţitoarea făcu întocmai cum i se ceruse, clătinând însă 
din cap, în semn că femeia nu-şi va da duhul aşa uşor. După 
asta se aşeză din nou lângă cealaltă îngrijitoare, care se 
întorsese între timp. Cu o expresie de nerăbdare, 
directoarea se înfăşură mai bine în sal şi se aşeză la 
căpătâiul patului. 

Asistentul, terminându-şi îndeletnicirea cu cioplitul 
scobitorii, se postă în faţa focului şi începu s-o folosească de 
ZOr. 


Oliver 'Twist preţ de aproape zece minute. Când se plictisi, 
îi ura doamnei Corney serviciu uşor şi ieşi în vârful 
picioarelor. 

După ce rămaseră tăcute un timp, cele două bătrâne se 
ridicară de pe pat, şi, ghemuindu-se lângă foc, îşi întinseră 
mâinile zbârcite să le încălzească. Flăcările aruncau o 
lumină difuză pe chipurile lor scofâlcite, făcându-le şi mai 
hidoase, acum că începuseră să vorbească încet. 

— A mai spus ceva, dragă Ann, cât timp am fost eu 
plecată? Începu mesageră. 

— Nici măcar un cuvânt, răspunse cealaltă. S-a frământat 
şi s-a tras de mâini un pic, dar eu i le-am ţinut bine şi atunci 
n-a mai făcut-o. Nu prea i-a mai rămas multă vlagă, aşa că 
mi-a fost uşor s-o potolesc. Sunt destul de puternică să mă 
descurc aici, cu o femeie bătrână, asta fără doar şi poate. 

— A băut vinul fiert pe care a spus doctorul să-l bea? 
Întrebă prima. 

— Am încercat să i-l dau, răspunse cealaltă, dar ţinea dintii 
prea strâns şi când a apucat cană cu dinţii, o muscă aşa 
tare, că abia am reuşit să i-o trag. Aşa că l-am băut eu şi mi- 
a făcut tare bine! 

Uitându-se cu atenţie în jur, să se convingă că nu le aude 
nimeni, cele două hârci se apropiară mai mult de foc şi 
continuăm să sporovăiască cu spor. 

— Eu îmi amintesc de vremea când, zise prima, şi ea ar fi 
procedat exact la fel, după care ar fi făcut un haz nebun de 
asta. 

— Da, aşa ar fi făcut, fu de acord cealaltă, era o fire veselă. 
Şi câţi morţi a mai avut pe mână, frumoşi şi curaţi ca şi 
ceară. Ochii mei bătrâni i-au văzut, vai, şi mâinile astea 
bătrâne i-au şi atins, fiindcă am ajutat-o de nenumărate ori. 

Întinzându-şi degetele tremurânde în timp ce vorbea, 
bătrână şi le flutură triumfătoare prin faţa ochilor, şi 
căutându-se prin buzunare găsi o tabacheră veche, 
decolorată de vreme, din care vărsa câteva fire de tutun în 
palma întinsă a tovarăşei ei şi câteva în propria palma. Pe 


când babele se ocupau cu asta, directoarea, care aşteptase 
cu nerăbdare ca femeia să se trezească din inconştienţă, se 
apropie de ele lângă foc şi întrebă enervată cât mai are de 
aşteptat. 

— Nu prea mult, coniţa, răspunse a doua femeie, uitându- 
se drept în ochii ei. Nu tre! s-aşteptam niciunul prea mult 
moartea. Răbdare, răbdare şi va veni curând pentru toţi. 

— Ţine-ţi gura, toantă senila! I-o tăie directoarea cu 
asprime. Martha, spune-mi tu, a mai fost în starea asta şi 
până acuma? 

— Da, deseori, răspunse prima femeie. 

— Dar nu va mai fi niciodată la fel, adăugă a doua, vreau 
să spun că nu se va mai trezi decât o dată şi asta nu pentru 
mult timp, ascultă la mine coniţa! 

— Mult sau puţin, o repezi directoarea, pe mine n-o să mă 
mai găsească aici când se trezeşte. Şi să vă fie clar la 
amândouă să nu mă mai deranjaţi altă dată pentru fleacuri. 
Nu e de datoria mea să veghez la toate babele care mor în 
azilul ăsta, şi de aceea nici n-am s-o mai fac, aşa să ştiţi. 
Ascultaţi bine, cotoroanţe neruşinate. Dacă mai îndrăzniţi 
să vă mai bateţi joc de mine, vă vin eu de hac, o să vedeţi 
voi! 

Se îndrepta grăbită să iasă, când se auzi un țipăt dinspre 
cele două bătrâne, care se întorseseră la pat, ţipat care o 
făcu să se uite înapoi. Pacienta se ridicase încăpui oaselor şi 
întindea mâinile spre ea. 

— Cine-i acolo? Strigă ea cu o voce spartă. 

— Sst! Ssti, făcu una dintre femei, năpustindu-se asupra 
ei. Stai acolo liniştită, culcă-te! 

— N-o să mai stau niciodată culcată, decât moartă! Spuse 
femeia agitându-se. Am să-i spun ce am de spus. Vino aici, 
mai aproape, să-ţi şoptesc ceva la ureche. 

Ea o prinse pe directoare de mână, şi silind-o să se aşeze 
pe un scaun de lângă pat, se pregătea să vorbească. Dar 
când se uită în jur, baga de seamă că cele două babe se 
iţeau s-o asculte. 


— Scoate-le afară, zise femeia doborâtă de toropeală, 
grăbeşte-te, grăbeşte-te! 

Cele două băbătii, vorbind când una, când altă, nu mai 
pridideau cu văicărelile, spunând printre altele că, fiind cu 
minţile rătăcite, biata femeie nu mai ştia cine-i sunt 
adevăratele prietene, şi bâiguind în continuare felurite 
proteste spuseră că n-or s-o părăsească oricum. Cu toate 
acestea, directoarea le împinse afară din cameră şi se 
întoarse lângă pat. Fiindcă fuseseră alungate, babele îşi 
schimbaseră tonul şi urlau prin gaura cheii că bătrâna Sally 
e beată, ceea ce nu era chiar imposibil, ţinând cont că, pe 
lângă doza normală de opium prescrisă de farmacist, ea 
mai făcea faţa şi efectelor ultimului pahar de gin cu apă pe 
care-l gustase mai înainte, prin mărinimia celor două 
bătrâne de ispravă. 

— Şi acuma ascultă, zise muribundă cu voce tare, în 
sforţarea de a-şi aduna ultimele puteri. Chiar în camera 
asta şi în chiar patul ăsta, am îngrijit odată o tânără tare 
drăguță care fusese adusă la azil cu picioarele numai răni 
de la cât mersese şi toată plină de praf şi de sânge. Ea a 
născut un băieţel, după care a murit. Stai să mă gândesc... 
În ce an o fi fost asta oare? 

— Lasă anul acuma, zise cu nerăbdare ascultătoarea. 
Spune, ce-i cu ea? 

— Vai, murmură bolnavă, recăzând în starea ei de 
toropeală, ce-i cu ea? Aha, da, ştiu, strigă ea, sărind în sus 
deodată, cu faţa roşie şi ochii bulbucaţi. Am furat de la ea, 
asta am făcut, nici nu se răcise bine când i l-am furat. 

— Ce i-ai furat, pentru numele lui Dumnezeu? Urlă 
directoarea, pregătindu-se să ceară ajutor. 

— Lucrul acela, răspunse femeia, astupând gura celeilalte. 
Era singura ei avuţie. Ar fi avut nevoie de haine să-i ţină de 
cald, şi de mâncare să se hrănească, dar ea l-a păstrat şi l-a 
ascuns în sân. Era aur, asta era! Aur adevărat, care ar fi 
putut să-i salveze viaţa. 


— Aur zici? Repetă directoarea, aplecându-se curioasă 
peste femeia care căzuse pe spate. Spune mai departe, aşa 
deci, şi ce s-a întâmplat până la urmă? Cine era mama, când 
s-a întâmplat asta? 

— Mi l-a încredinţat spre păstrare, răspunse femeia cu un 
geamăt, şi a avut încredere în mine că în singura fiinţă care 
a stat la căpătâiul ei. Cu gândul i l-am furat încă din clipa în 
care mi l-a arătat în jurul gâtului ei; iar de moartea copilului 
probabil că tot eu mă fac vinovată! Ăştia l-ar fi tratat mai 
bine pe micuţ, dacă ar fi ştiut toată povestea! 

— Ce să ştie? Întrebă cealaltă. Spune-mi! 

— Băiatul, pe măsură ce creştea, semăna tot mai mult cu 
maică-sa, zise femeia, fără legătură cu întrebarea ce i se 
pusese, aşa că de fiecare dată când îi vedeam chipul îmi 
aminteam de. 

Charles Dickens maică-sa. Biata fată, biata de ea! Şi cât de 
tânără mai era, şi blândă ca o mieluşea. Aşteaptă, mai am 
ceva să-ţi spun. Nu ţi-am spus totul. 

— Nu, n-ai terminat, răspunse directoarea, aplecându-şi 
capul pentru a prinde fiecare şoaptă, fiindcă ele se auzeau 
din ce în ce mai slab de la muribundă. Grăbeşte-te, căci 
altfel s-ar putea să fie prea târziu. 

— Mamă, continua femeia, făcând un efort şi mai mare 
decât înainte, mamă, când au apucat-o prima dată fiorii 
morţii, mi-a şoptit la ureche ca dacă se va naşte viu copilul 
ei şi dacă va trăi după aceea, s-ar putea să vină ziua în care 
nu se va mai ruşina la auzul numelui bietei sale mame. 
„Rogu-te Doamne”, mai spusese ea, împreunându-şi mâinile 
fine, „de-o fi băiat ori faţă, găseşte-i nişte prieteni, în lumea 
asta tulbure, fie-ţi milă de un biet copil singur, lăsat în voia 
sorții”. 

— Care-i numele băiatului? Întrebă directoarea. 

— l-au pus numele Oliver, răspunse femeia slăbită. lar 
aurul pe care l-am furat e... 

— Da, da, spune, strigă cealaltă. 


Se aplecă nerăbdătoare peste femeie ca să-i asculte 
răspunsul, dar dădu înapoi instinctiv, fiindcă muribundă 
iarăşi se ridică încet şi rămase ţeapănă în poziţie şezândă, 
apoi, prinzându-se cu ambele mâini de cuvertura, bolborosi 
nişte sunete indescifrabile, după care căzu fără suflare pe 
pat. 

— Moartă de-a binelea, zise una din cele două bătrâne, 
grăbindu-se să dea buzna înăuntru, de cum se deschise uşa. 
— Şi nici n-a avut nimic să-mi spună, până la urmă, spuse 

directoarea, îndepărtându-se, nepăsătoare. 

Cele două hârci, fiind se pare prea ocupate cu îndatoririle 
lor faţă de moartă, nu mai ziseră nimic, ci continuară să 
trebăluiască în jurul ei. 

Capitolul 25 în care domnul Fagin şi compania lui revin în 
poveste. 

În timp ce toate acestea se petreceau la azilul din pro 
vincie, domnul Fagin stătea în vechea lui vizuină, ace easi 
din care îl luase fata pe Oliver, şi medita în faţă unui foc mic 
şi fumegând. Ţinea pe genunchi nişte foaie, cu care se pare 
că încercase să aţâţe focul. Dar cum căzuse pe gânduri, cu 
mâinile pe foaie şi cu bărbia sprijinită în degete, ochii lui 
rămaseră fixaţi pe barele ruginite ale căminului. 

La o masă din spatele lui, Şmecherul, conul Bates şi 
domnul Chitling erau absorbiți într-un joc de whist, în care 
Şmecherul juca împotriva celorlalţi doi. 

Figura inteligentă a primului numit devenise chiar mai 
interesantă prin felul în care urmărea jocul şi în care 
încerca să-i citească mâna domnului Chitling, la care se iţea 
de câte ori avea ocazia, jucând practic în funcţie de cât 
putea vedea din cărţile vecinului său de joc. Fiind o noapte 
rece, acesta avea pălăria pe cap, un lucru obişnuit de altfel 
în cazul lui, chiar dacă se afla încasa. Mai avea şi o pipă de 
lut între dinţi, pe care o scotea doar atunci când simţea 
nevoia să guste nişte gin cu apă dintr-o cană ce se afla pe 
masă, tocmai pentru a-i bucura pe cei de faţă. 


Şi conul Bates urmărea cu atenţie jocul, dar fiind o fire 
mai zburdalnică decât venerabilul său prieten, se aplecă 
mai mult asupra cănii cu gin şi se lansă în fel de fel de 
remarci şi glume nepotrivite pentru partidă ştiinţifică la 
care luau parte. 

E drept că $Şmecherul, bizuindu-se pe vechea lor prietenie, 
nu de puţine ori îl mustrului în legătură cu aceste abordări 
nepotrivite, numai că Bates lua în uşor aceste reacţii, 
cerându-i prietenului său fie să-şi vadă de treabă, fie să-şi 
bage mai bine capul într-un sac. Dar mai spuse şi alte 
glume bine ticluite, tot în acelaşi spirit, câştigând astfel 
admiraţia sinceră a domnului Chitling. Ceea ce era ciudat 
era faptul că deşi acesta din urmă şi partenerul său 
pierdeau mereu, în loc să-l înfurie pe conul Bates, nu făcea 
decât să-l amuze în cel mai înalt grad pe acesta, atât de 
mult, încât la sfârşitul fiecărui joc râdea zgomotos şi spunea 
că în viaţa lui n-a mai văzut un joc aşa de vesel. 

— Am două perechi şi rubberul, zise domnul Chitling, cu o 
faţa lungă, în timp ce scotea din buzunarul vestei jumătate 
de coroană. N-am mai văzut unul ca tine, Jack, mereu 
câştigi; chiar şi când avem noi mâna bună, Charley şi cu 
mine tot nu putem face nimic să câştigăm. 

Fie persoana lui, fie felul în care a rostit el asta, adică într- 
un mod plângăcios, îl amuză atât de tare pe Charley Bates, 
încât hohotul de râs care urmă îl trezi pe evreu din reverie 
şi-l făcu să întrebe ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat, auzi! Fagin, strigă Charley, păcat că n- 
ai urmărit jocul. Tommy Chitling nu a câştigat nici măcar un 
punct, iar eu am fost partenerul lui împotriva $mecherului 
şi a mortului. 

— A, zise evreul, cu un rânjet care demonstra că pricepuse 
despre ce-i vorba. Mai încearcă-i o dată Tom, nu te lăsa! 

— Mulţumesc, nu-mi mai trebuie, Fagin, răspunse domnul 
Chitling, mi-a ajuns. Asta are aşa un noroc, că nu are rost 
să-i stau împotriva. 


— Ha, ha! Dragul meu, făcu evreul, tre' să mai treacă mult 
timp ca să-l poţi tu bate pe Şmecher. 

— Trezirea! Zise Charley Bates, poate vrei să spui că tre' 
să stai cu picioarele în apă rece, să ai câte un telescop la 
fiecare ochi şi să mai ai şi un binoclu din acela cu care 
mergi la operă, dacă vrei să-l baţi. 

Domnul Dawkins primi aceste minunate complimente cu 
multă demnitate, şi îi provoca să pună câte un siling fiecare 
ca să le demonstreze că el va scoate prima figura din 
pachetul de cărţi. Cum nimeni nu-i acceptă provocarea şi 
tutunul din pipă i se terminase, începu să se distreze 
desenând un plan al închisorii Newgate pe masă, cu bucată 
de cretă pe care o folosise pentru scor, şi fluierând în 
acelaşi timp, destul de tare. 

— Ce îngrozitor de plictisitor eşti, Tommy, zise Şmecherul, 
oprindu-se din fluierat după un lung moment de linişte, şi 
adresându-se domnului Chitling. La ce crezi dumneata că 
se gândeşte el, Fagin? 

— De unde ai vrea să ştiu eu, dragul meu, răspunse evreul, 
uitându-se în jur, în timp ce strângea foalele. S-o fi gândind 
la ce a pierdut poate, sau la locul de odihnă de la ţară de 
unde tocmai s-a întors, mai degrabă! Ha, ha! Asta o fi, 
dragul meu? 

— Nici vorbă de aşa ceva, răspunse Şmecherul, oprind 
conversaţia chiar când domnul Chitling se pregătea să 
răspundă. la spune tu, Charley! 

— Eu aş spune, zise conul Bates, cu un rânjet, că se dă în 
vânt după Betsy. Vedeţi cum s-a înroşit? Vai de mine, dar 
omul ăsta nu se mai poate opri. Deci Iommy Chitling e 
îndrăgostit. Oh, Fagin, Fagin! Ce mă mai distrează asta! 

De-a dreptul trăsnit la gândul că domnul Chitling ar putea 
fi victima unei pasiuni amoroase, Bates se arunca aşa brusc 
pe spătarul scaunului său, încât îşi pierdu echilibrul şi căzu 
(accidentul neschimbându-i câtuşi de puţin starea) 
întinzându-se pe podea cât era de lung până termină de 


râs, după care se întoarse la locul său şi începu din nou să 
râdă. 

— Nu te lua după el, dragul meu, zise Fagin, făcându-i 
semn din ochi domnului Dawkins şi lovindu-l dojenitor pe 
Bates cu capătul foalelor. Betsy e o fată faină. N-o lăsa să-ţi 
scape. N-o lăsa, îţi spun. 

— Ce vreau eu să spun, Fagin, spuse domnul Chitling, tot 
roşu la faţă, e că asta nu vă priveşte pe niciunul din cei de 
faţă. 

— Da, sigur că nu, făcu evreul. Ştii că Charley vorbeşte 
aiurea, nu-l lua în seamă dragule, n-are rost. Betsy e o fată 
pe cinste. Fă ce-ţi spune ea şi ai să vezi că o să ajungi 
departe. 

— Asta şi fac, exact cum îmi spune ea, răspunse domnul 
Chitling, dacă nu mă luam după ea nici nu ajungeam după 
gratii. Dar pentru tine a fost că lumea, nu-i aşa, Fagin? Şi 
parcă ce mare lucru să stai şase săptămâni acolo? Oricum 
se întâmplă odată şi-odată, şi de ce să nu se întâmple iarnă, 
când nu prea-ţi arde de plimbat pe străzi, zic bine, Fagin? 

— Sigur că da, dragul meu, răspunse evreul. 

— Nu te-ai supăra să mai stai o dată, Iom, întrebă 
Şmecherul, făcându-le cu ochiul lui Charley şi evreului, 
dacă lui Bet i-ar conveni, aşa-i? 

— Nu, nu m-aş supăra, replică Tom furios. Ei? Mai este 
cineva care ar face asta, aş vrea să ştiu. Spune, Fagin! 

— Păi, nimeni, dragule, răspunse evreul, nici vorbă, Tom. 
Nu mai ştiu pe niciunul dintre ei care ar face asta în afară 
de tine, chiar niciunul, dragul meu. 


— Eu aş fi putut scăpa basma curată dacă aş fi dat-o pe ea 
în gât, spune dacă nu-i adevărat, Fagin, continua supărat 
bietul nenorocit fără minte. Numai să fi spus eu o vorbă şi 
era vai şi-amar de ea, nu-i aşa Fagin? 

— Ai dreptate, dragul meu, răspunse evreul. 

— Dar eu n-am făcut-o, aşa-i, Fagin? Întrebă Tom, 
nesaturându-se să întrebe şi făcând-o din ce în ce mai 
ambalat. 

— Aşa-i, sigur că da, răspunse evreul, tu eşti prea curajos 
ca să faci aşa ceva. Chiar prea-prea, dragul meu. 

— Poate că ai dreptate, reluă Tom, uitându-se în jur, şi 
dacă-i aşa, ce-aţi găsit de râs în asta, spune-mi, Fagin? 

Evreul observând că domnul Chitling e pe cale să-şi iasă 
din fire, se grăbi să-l asigure că nimeni nu râde, şi ca să-i 
dovedească ce serioşi erau toţi cei de faţă, se adresă 
conului Bates, principalul bănuit. Numai că, din păcate, 
chiar când se pregătea să deschidă gura pentru a spune că 
nu a fost niciodată mai serios în viaţa lui, Charley nu se putu 
abţine să nu slobozească un hohot de râs atât de puternic, 
încât batjocoritul domn Chitling, fără să-l prevină în vreun 
fel, se repezi să străbată camera pentru a-l pocni pe 
vinovat. Charley însă, fiind priceput să scape de primejdii, 
se aplecă să evite lovitură, şi îşi alese atât de bine 
momentul, încât nimeri direct în pieptul bătrânului glumeţ, 
lovindu-l de perete, unde acesta rămase horcăind, în timp 
ce domnul Chitling privea totul cu o mare spaimă. 

— Ia, tăceţi, strigă $mecherul în momentul acela. Am auzit 
clopoţelul. Şi apucând lumânarea, se strecură în sus pe 
scări. 

Sunetul se auzi şi mai impacientat că prima dată, iar cei 
dinăuntru rămaseră în întuneric. După o scurtă pauză, 
Şmecherul reapăru şi îi şopti ceva evreului la ureche. 

— Ce spui, strigă evreul, singur? 

Şmecherul dădu afirmativ din cap şi, umbrind niţel cu 
mâna lumânarea, se uită sugestiv la Charley Bates, dându-i 
de înţeles acestuia că nu mai era cazul să se hlizească în 


momentele acelea. După ce făcu acest gest prietenesc, se 
uită atent la fata evreului că pentru a primi nişte 
instrucţiuni. 

Bătrânul îşi muşcă degetele îngălbenite, meditând câteva 
secunde, în timp ce fata-i trăda îngrijorarea unei presimţiri 
rele. În cele din urmă îşi ridică privirea. 

— Unde-i? Întrebă el. 

Şmecherul arătă spre tavan şi făcu un gest care voia să 
spună că el ar trebui să părăsească odaia. 

— Da, răspunse evreul întrebării lui mute, adu-l aici, jos! 
Sst! Linişte, Charley, şi tu Iom! Valea, hai! 

Această poruncă scurtă dată lui Charley Bates şi 
opozantului sau de mai înainte fu îndeplinită imediat, fără 
comentarii. Nu se mai auzea nici un zgomot din partea lor, 
atunci când $Şmecherul cobori scările cu lumânarea în 
mână, urmat de un om îmbrăcat în salopetă, om care, după 
ce aruncă o privire grăbită prin cameră, îşi scoase o basma 
care-i acoperise până atunci partea de jos a feţei şi dezvălui 
chipul răvăşit, neras şi palid al lui Toby Crackit. 

— Ce mai faci, Faguey? Zise onorabilul domn Crackit, 
salutându-l pe bătrânul evreu. Aruncă şalul ăla în castorul 
meu, Şmecherule, ca să ştiu de unde să-l iau când am s-o 
roiesc de-aici. Aşa te vreau! Ai să ajungi un mare priceput, 
mai ceva decât cei bătrâni! 

Zicând acestea, îşi scoase bluză de lucru de pe el şi, 
infasurandu-si-o în jurul mijlocului, îşi trase un scaun lângă 
foc şi-şi întinse picioarele pe vatră. 

— Ia uite-aici, Faguey, zise el, privind neconsolat la ghetele 
lui murdare. Nici o picătură de ceară, ştii tu de când, nici 
un fel de lustru, să-nnebunesc dacă nu-i aşa! Dar nu te uită 
în felul asta întrebător la mine, omule! 'Ioate la timpul lor. 
Eu nu pot vorbi de afaceri până nu mănânc şi nu beau, 
aşadar, adu ce trebuie şi lasă-mă să mă ghiftuiesc pentru 
prima dată în ultimele trei zile. 

Evreul făcu semn Şmecherului să aducă pe masă ce se mai 
găsea de mâncare şi, aşezându-se în fata spărgătorului de 


case, aştepta să înceapă povestirea. 

După cum se vedea, Toby nu ardea de nerăbdare să 
înceapă vreo poveste. La început, evreul se mulţumi să-l 
privească liniştit, ca şi cum ar fi vrut să-i citească gândurile 
în trăsături. Dar fu în zadar. 

Arăta obosit şi vlăguit, dar era destins şi, chiar şi aşa 
murdar, cu barbă şi favoriţii netunsi, fercheşul Toby Crackit 
arata seducător şi se simţea foarte bine în pielea lui. 

Evreul, aproape bolnav de nerăbdare, îi urmărea fiecare 
îmbucătură pe care o ducea la gură, plimbându-se în tot 
acest timp în lung şi-n lat prin cameră, enervat la culme. 
Dar nici asta nu-l ajuta. Toby continua să mănânce 
nepăsător, până se ghiftui. Apoi, poruncindu-i Şmecherului 
să iasă, închise uşa, îşi prepara un pahar de tărie cu apă şi 
se pregăti de conversaţie. 

— Mai întâi şi la-nceput, Faguey, zise Toby. 

— Da, spune, se repezi evreul, trăgându-şi scaunul mai 
aproape. 

Domnul Toby Crackit se opri să soarbă o înghiţitură de 
băutură din pahar şi să declare că ginul este excelent. Apoi, 
punându-şi atent picioarele pe marginea vetrei, astfel încât 
să-şi aducă ghetele la nivelul ochilor, reveni liniştit cu 
aceeaşi replică: 

— Mai întâi şi la-nceput, Faguey, zise spărgătorul, ce mai 
face Bill? 

— Ce zici? Urlă evreul sărind de pe scaun. 

— Doar nu vrei să spui că..., începu Toby, palid la faţă. 

— Să spun eu? Tună evreul bătând cu piciorul în podea. 
Unde sunt ăştia? Sikes şi băiatul? Unde sunt acum, unde au 
fost până acum? Unde se ascund? De ce n-au venit pe aici? 

— Spargerea a eşuat, zise Toby abia auzit. 

— Ştiu asta, răspunse evreul, smulgându-şi un ziar din 
buzunar şi arătându-i-l. Ce altceva s-a mai întâmplat? 

— Au tras cu arma şi l-au nimerit pe băiat. Am ras-o de-a 
dreptul peste câmp, ţinându-l pe băiat între noi, peste 


garduri şi gropi. Ne-au urmărit, fir-ar să fie, toată lumea 
era în picioare şi au asmuţit şi câinii asupra noastră. 

— Şi băiatul? 

— Bill l-a suit în spate şi l-a dus ca vântul. Ne-am oprit să-l 
punem între noi. Capul îi atârna într-o parte şi era rece. 
Erau pe urmele noastre, le simţeam respiraţia în ceafă; în 
asemenea situaţii, fiecare pentru el, ştii cum e, mai ales că 
ne păştea spânzurătoarea, aşa că ne-am separat şi l-am 
lăsat pe micuţ într-un şanţ, nu ştiu dacă e mort sau viu la 
ora asta. 

Evreul nu mai suporta să asculte mai departe. Scoţând un 
urlet şi izbindu-se peste cap, ieşi ca o furtună din cameră şi 
din casă. 

Capitolul 26 

În care îşi face apariţia pe scenă un personaj misterios şi 
se mai întâmpla încă multe lucruri legate de povestea 
noastră. 

Bătrânul ajunse în colţul străzii înainte de a-şi reveni din 
efectul produs de veştile aduse de Toby Crackit. Nu se 
oprise din goana lui, ci se grăbea besmetic înainte, în felul 
acela sălbatic şi dezordonat, tipic pentru el, când trecu o 
trăsură în goană; şi doar strigătele trecătorilor, care văzură 
primejdia în care se afla, îl făcură să treacă înapoi pe 
trotuar. Evitând cât era posibil străzile principale şi 
strecurându-se doar pe drumuri mărginaşe şi fundături, 
ajunse într-un târziu în Snow Hill. De aici o luă şi mai tare la 
sănătoasă şi nu se mai opri până nu ajunse în dreptul unei 
curţi, iar aici, ca şi când s-ar fi simţit din nou în elementul 
lui, reveni la pasul sau greoi, şi părea să respire mai bine. 

Aproape de locul în care se întretaie Snow Hill cu Holborn 
Hill, se afla pe mâna dreaptă, cum vii dinspre oraş, o 
străduţă îngustă şi mizerabilă ce dă în Saffron Hill. În 
prăvăliile infecte din zonă sunt expuse batiste de mătase 
uzate, de toate felurile şi mărimile, căci aici locuiesc acei 
comercianţi care le cumpăra de la hoţii de buzunare. Sute 
de batiste atârna afară agăţate de ferestre şi uşi, iar 


rafturile dinăuntru sunt pline cu mormane de astfel de 
batiste. Aflată la marginea cartierului Field Lane, mahalaua 
are propria ei viaţă, cu barbieri, cafenele, crâşme şi locuri 
unde se găseşte peste prăjit. E un fel de colonie comercială 
de sine stătătoare. Aici e raiul hoţilor, unde negustori tăcuţi 
vin dis-de-dimineaţă ori când se întunecă deja, îşi fac treaba 
în cămăruţele întunecate din spatele prăvăliilor şi apoi 
dispar la fel de ciudat cum au apărut. În acest loc, 
negustorii de haine, pantofi şi zdrenţe îşi expun mărfurile 
printre hoţi. E un loc în care tinichelele, oasele şi grămezile 
de resturi de materiale textile ruginesc ori putrezesc în 
pivnițele soioase. 

Ei, bine, tocmai în locul acesta a poposit evreul. Era bine 
cunoscut de toate scursurile din zonă, fiindcă mulţi din cei 
care cumpărau ori vindeau pe-acolo îl salutară pe bătrân 
prieteneşte când îl văzură. El le răspunse la salut în acelaşi 
fel, dar nu se manifestă altfel până nu ajunse în capătul 
celălalt al străduţei. Aici se opri să-i vorbească unui 
vânzător mic de statură, îngrămădit cât se putea într-un 
scaun de copil şi fumând dintr-o pipă la uşa prăvăliei sale. 

— Ştii, domnule Fagin, vederea dumitale parcă îmi face 
bine la hoftalmie! Zise respectabilul negustor ca răspuns la 
întrebarea evreului despre cum mai sta cu sănătatea. 

— Zona observ că e destul de fierbinte, Lively, spuse Fagin, 
ridicând din sprâncene şi încrucişându-şi mâinile pe coate. 

— E drept că am mai auzit nemulţumirea asta la vreo doi 
oameni până acuma, răspunse negustorul, dar se răceşte 
repede la loc, nu crezi? 

Fagin dădu din cap afirmativ. Apoi arătând către Saffron 
Hill, se interesa dacă era cineva în seara aceea pe-acolo. 

— La „Şchiopi”? Întrebă omul. 

Evreul clătină din nou capul. 

— Stai să mă gândesc, continua negustorul, reflectând. 
Da, sunt vreo juma' de duzină duşi acolo, din câte ştiu eu, 
dar nu cred că prietenul dumitale e acolo. 


— Deci Sikes nu e pe-acolo, din câte zici? Insistă evreul cu 
o figură dezamăgită. 

— Non ist ventus - cum zic oamenii legii, replică scundul, 
dând din cap şi afişând un aer tare şmecher. Ai cumva ceva 
pentru mine în seara asta? 

— Nu, nimic în seara asta, zise evreul şi plecă. 

— Mergi la „Şchiopi”, acuma, Fagin? Strigă după el piticul. 
Stai aşa, nu mi-ar displăcea să bem ceva împreună acolo. 

Dar cum evreul, uitându-se înapoi, făcu semn cu mâna că 
preferă să fie singur şi cum, pe deasupra, scundul nu putu 
prea repede să iasă din scăâunelul lui, firma „La Şchiopi” fu 
văduvită un timp de prezenţa domnului Lively. Când reuşi în 
sfârşit să se ridice din scaun, evreul dispăruse deja, aşa 
încât după ce se ridică în zadar pe vârfuri, în speranţa că-l 
va putea zări pe bătrân, îşi forţa din nou trupul în scaun şi 
făcând un semn din cap a îndoială şi neâncredere doamnei 
de la prăvălia de vizavi, îşi reluă fumatul din pipa cu un aer 
grav. 

Crâşmă „La Trei Şchiopi”, sau mai degrabă „La Şchiopi”, 
cum era cunoscută printre clienţi, era acel local în care 
domnul Sikes şi câinele lui mai fuseseră văzuţi. Doar 
făcându-i un semn unui individ de la bar, Fagin urca direct 
pe scări şi, deschizând uşa unei camere, intra pe nesimţite 
şi scrută cu privirea locul, punându-şi palmă la ochi, ca şi 
cum ar fi căutat pe cineva anume. 

Camera era luminată de două lămpi cu gaz, ce nu se 
vedeau de afară, din cauza obloanelor închise şi a 
perdelelor de un roşu decolorat, bine trase. Tavanul era 
vopsit în negru, pentru a nu fi afectată culoarea lui de fumul 
lămpilor, iar locul era aşa plin de fum, încât la început nici 
nu se prea vedea nimic. Treptat însă, cum fumul mai ieşea 
pe uşa deschisă, se puteau distinge nişte capete, dar asta la 
fel de neclar ca şi zgomotele care-i ajungeau la ureche. 
Când ochiul se mai obişnuia cu scena, spectatorul putea 
vedea o grămadă de lume, bărbaţi şi femei, îngrămădiţi în 
jurul unei mese lungi, în capătul căreia stătea un 


preşedinte, cu un ciocan în mână, semn că era abilitat să 
stea acolo, în timp ce un artist profesionist, cu nasul vineţiu 
şi falca legată din pricina unei dureri de masele, cânta la un 
pian vechi undeva într-un colţ îndepărtat al camerei. 

Când Fagin se strecurase pe nesimţite înăuntru, artistul 
tocmai îşi plimbă degetele pe clape, într-un preludiu, ceea 
ce-i făcu pe cei de faţă să ceară un anumit cântec. Când 
încetară, apăru o tânără care îi încânta cu o baladă în patru 
părţi, iar între ele acompaniatorul interpreta refrenul, cât 
putea de tare. Când terminară, preşedintele le mulţumi şi 
urmară artiştii ce se aflau în dreapta şi în stânga sa şi care 
se lansară într-un duet răsplătit şi acesta cu multe aplauze. 

Era interesant de observat nişte figuri care ieşeau în 
evidenţă din grup. Unul era însuşi preşedintele (nimeni 
altul decât proprietarul casei), un individ masiv, cu trăsături 
aspre, care, în timp ce artiştii cântau, îşi rotea ochii încoace 
şi încolo, şi deşi părea că se distrează, nu-i scăpa nimic din 
ce se întâmplă; avea ochiul şi urechea formate pentru asta. 
Lângă el se aflau cântăreții care primeau cu o indiferenţă 
profesională complimentele spectatorilor şi dădeau pe gât o 
mulţime de pahare de băutură cu apă oferite de cei mai 
înfocaţi admiratori ai lor. Fetele acestora din urmă, care 
exprimau parcă fiecare viciu posibil, atrăgeau atenţia 
tocmai fiindcă erau aşa de respingători. Viclenia, 
bestialitatea şi beţia în toate fazele lor se aflau în toată 
splendoarea lor aici, iar femeile, unele rămase doar cu vagi 
urme ale tinereţii, şi acelea pălind la o privire mai atentă, 
altele arătând urmele destrăbălării ori ale crimelor 
săvârşite, iar altele, abia fete ori femei tinere şi niciunele 
trecute de prima tinereţe, formau cea mai sumbră şi mai 
tristă parte a acestui dezolant tablou. 

Fagin, care nu se lăsă tulburat de emoţii, se uită atent la 
fiecare fată, în timp ce toată distracţia continuă, dar se pare 
că nu-l văzu pe cel pe care-l caută. Reuşind într-un târziu 
să-i prindă privirea preşedintelui, îl salută uşor, după care 
părăsi încăperea la fel de discret cum intrase. 


— Ce pot face pentru dumneata, domnule Fagin? Îl întrebă 
omul, ieşind după el. Nu vrei să petreci cu noi? S-ar bucura 
cu toţii. 

Evreul scutură din cap cu nerăbdare şi întrebă în şoaptă: 

— E aici? 

— Nu, răspunse omul. 

— Şi n-ai nici o veste de la Barney? Mai întreba Fagin. 

— Niciuna, răspunse proprietarul crâşmei „Şchiopilor”. 
Fiindcă ela fost... Şi nu va da nici un semn până nu se vor 
linişti lucrurile. Sunt pe urmele lui ăştia, şi dacă se mişcă, 
şi-i ridică în cap. Se pare că e bine Barney al nostru, că 
altfel aş fi aflat. Mă prind pe orice că Barney o scoate la 
capăt până la urmă. O să vezi. 

— Va veni şi celălalt în seara asta pe-aici? Întrebă evreul, 
accentuând din nou pronumele. 

— Monks, vrei să spui? Întrebă ezitând proprietarul. 

— Mai încet! Făcu evreul. Da. 

— Sigur, răspunse omul, scoțând un ceas de aur din 
buzunarul pantalonilor. Încă îl mai aştept. Dacă mai stai 
zece minute va i... 

— Nu, nu, zise evreul grăbit, ca şi cum, oricât de mult ar fi 
dorit să vadă persoana respectivă, era mai liniştit acum că 
lipsea. Spune-i că am trecut să-l caut şi că trebuie musai să 
vină la mine în noaptea asta. Nu, mai bine mâine. Cum nu e 
aici, e mai bine s-o lăsăm pe mâine. 

— E-n regulă, spuse omul. Nimic altceva? 

— Nimic în plus, preciza bătrânul, coborând scările. 

— Ce zici, spuse celălalt, uitându-se la balustradă şi 
scoțând nişte şoapte răguşite, de o vânzare? Îl am pe Phil 
Baker aici şi e aşa beat ca şi un copil l-ar putea face. 

— Aha, dar nu e încă rândul lui Phil Baker, zise evreul, 
uitându-se în sus. Phil mai are câte ceva de făcut înainte de 
a ne putea permite să ne descotorosim de el. Aşa că mergi 
înapoi la petrecere, dragul meu, şi spune-le tuturor să se 
veselească atâta cât mai pot. Ha! Ha, ha! 


Cârciumarul începu să râdă şi el şi se întoarse la oaspeţii 
lui. Pe chipul evreului se reasternu expresia de nelinişte şi 
preocupare imediat ce rămase singur. După ce se gândi 
puţin, chema o birjă şi-i ceru omului să se îndrepte spre 
Bethnal Green. Se opri cam la un sfert de milă de reşedinţă 
domnului Sikes şi parcurse restul distanţei pe jos. 

— Acuma, mormăi bătrânul, în timp ce bătea la uşă, dacă 
se pune ceva la cale aicea, am s-o aflu eu de la tine, fată 
dragă, oricât de vicleană te-ai crede. 

— Era în camera ei, zise femeia care-i deschise uşa. 

Fagin se strecură uşor pe scări şi intră fără alte 
introduceri. Fata era singură şi stătea cu capul pe masă şi 
cu părul răsfirat în jur. 

— O fi băut, se gândi evreul nepăsător, sau poate e doar 
nefericită. 

În timp ce gândea asta, bătrânul se întoarse să închidă us, 
şi zgomotul pe care-l făcu trezi fata. Uitându-se la faţa lui 
vicleană, ea îl întrebă ce mai ştie, după ce asculta povestea 
despre Toby Crackit. După asta reveni la starea ei dinainte 
şi nu mai scoase nici un cuvânt. Împinse apoi cu nerăbdare 
lumânarea din faţa ei şi-şi mai schimbă de vreo două ori 
poziţia cu nervozitate, frecându-şi picioarele de podea, dar 
atăt. 

Cât dură tăcerea, evreul se uită neliniştit prin cameră, 
parcă pentru a se asigura că Sikes nu s-a întors pe ascuns. 
Oarecum satisfăcut de rezultatele inspecției sale, el tuşi o 
dată sau de două ori şi făcu tot atâtea eforturi să înceapă o 
conversaţie, dar fata îl trata ca şi cum ar fi fost un obiect, în 
cele din urmă, mai încerca o dată şi, frecându-şi mâinile, 
începu, cât de mieros putu: 

— Şi unde crezi tu că o fi Bill acuma, draga mea? 

Fata bolborosi abia auzit că nu are cum să ştie, şi părea, 
din geamătul pe care-l scapa, că plânge. 

— Şi băiatul? Continua evreul, forţându-şi ochii să 
surprindă vreun semn pe faţa ei. Bietul copil! Părăsit într- 
un şanţ, dragă Nancy, gândeşte-te şi tu! 


— Copilul, sari fata, uitându-se deodată în sus, e mai bine 
acolo unde este decât printre noi, şi dacă Bill nu păţeşte 
nimic din cauza asta, sper să zacă mort în şanţ şi să-i 
putrezească oasele pe acolo. 

— Ce spui! Se miră evreul. 

— Da, da, asta e, zise fata, întâlnindu-i privirea. Aş vrea să 
nu-l mai văd şi să ştiu că s-a terminat cu răul. Nu mai suport 
să-l mai am în preajma mea. Vederea lui mă întoarce 
împotriva propriei mele fiinţe şi împotriva voastră. 

— Puah! Făcu evreul cu dispreţ, dar eşti beată. 

— Nu, zău? Strigă fata cu amărăciune, dar nu e vina 
dumitale dacă nu sunt! De altfel, dumneata te-ai bucura să 
mă vezi mereu într-o astfel de stare, afară de acuma, poate. 
Nu-ţi prea place dispoziţia mea, aşa-i? 

— Nu, se răsti evreul, nicidecum. 

— Schimba-mi-o, atunci! Răspunse fata râzând. 

— Să ţi-o schimb eu? Exclamă evreul, exasperat la culme 
de încăpăţânarea neaşteptată a tovarăşei lui de discuţie şi 
de necazurile pe care i le adusese seara. Păi, să ştii că am 
să ţi-o schimb! Ascultă bine ce-ţi spun, numai cu şase 
cuvinte îl pot sugruma pe Sikes, e ca şi cum aş avea chiar 
acum gâtul lui gros între degetele mele. Dacă se întoarce 
fără băiat şi dacă scapă neprins fără să mi-l aducă mort sau 
viu, mai bine ucide-l dacă vrei să-l scapi de spânzurătoare. 
Şi fă-i felul în clipa în care pune piciorul în camera asta, sau 
altfel, ascultă-mă pe mine, va fi prea târziu. 

— Ce vrei să spui cu toate astea, strigă fata involuntar. 

— Ce vreau?! Continua furios Fagin. Când băiatul ăsta 
valorează mii de lire pentru mine, pot eu să pierd o 
asemenea şansă de a mă căpătui, din cauza unei bande de 
beţivi pe care-i pot face să dispară imediat? Şi mă mai bate 
la cap şi diavolul acela care nu vrea decât testamentul şi 
are şi putere să, să... 

Rămânând fără suflu, bătrânul se opri să caute cuvântul 
potrivit, dar chiar în clipa aceea îşi potoli mânia şi-şi 
schimbă atitudinea. Cu doar puţin timp în urmă îşi 


încleştase mâinile, ochii i se dilataseră, iar faţa i se albise de 
la nervi; acum însă, se prăbuşise pe un scaun şi tremura la 
gândul că şi-a dezvăluit unele din ticăloşiile sale. După un 
scurt moment de tăcere, îndrăzni din nou să se uite la faţă. 
Păru oarecum mulţumit de faptul că o găsea în aceeaşi 
stare de nepăsare din care o trezise la început. 

— Draga mea Nancy, croncâăni evreul, cu obişnuita-i voce. 
Ai luat seamă la ce ţi-am spus, dragă? 

— Nu mă mai băga în boale, Fagin! Răspunse fata, 
ridicându-şi capul încet. Dacă Bill n-a reuşit treabă de data 
asta, are s-o facă altă dată, te-a servit de multe ori, şi o va 
mai face de câte ori va putea, iar când nu va putea, n-o va 
face, aşa că slăbeşte-mă cu asta. 

— Hai să revenim la băiat, draga mea! Zise evreul, 
frecându-şi nervos palmele una de alta. 

— Copilul va trebui să împărtăşească soarta celorlalţi, îl 
întrerupse Nancy, repezit. Şi-ţi mai spun o dată: sper să fi 
murit, ca să scape de suferinţă şi de dumneata. Asta, dacă 
Bill nu păţeşte nimic. Dar dacă Toby a reuşit să scape, Bill e 
în siguranţă fără doar şi poate, fiindcă Bill face cât doi de 
Toby oricând. 

— Şi despre ce ţi-am povestit eu, dragă? Se interesă 
bătrânul, sfredelind-o cu privirea. 

— Trebuie să-mi mai spui o dată, dacă e vreo treabă pe 
care vrei s-o fac, spuse Nancy, şi, dacă este, ai face mai bine 
să aştepţi până mâine. M-ai trezit dumneata pentru un 
minut, dar acuma m-ai pierdut din nou. 

Fagin mai puse câteva întrebări, toate cu aceeaşi intenţie - 
de a se asigura că fata nu profitase de lipsa lui de atenţie în 
împărtăşirea unor secrete de-ale lui - dar ea răspunse aşa 
prompt şi părea atât de liniştită la privirile lui iscoditoare, 
încât impresia lui iniţială că fata era doar sub impresia 
băuturii îi fu confirmată. E adevărat că Nancy avea şi ea 
viciul acesta, aşa cum îl aveau cele mai multe protejate ale 
evreului, dat fiind faptul că, încă de la o vârstă fragedă, ele 


fuseseră mai degrabă încurajate să-l practice decât să se 
ferească de el. 

Aspectul ei dezordonat şi damful de alcool care umplea 
apartamentul îi întăreau convingerea evreului; şi când mai 
văzu că după izbucnirea de violenţă descrisă mai sus faţă 
cade mai întâi în letargie şi apoi iar se agită, deci acuma 
varsă lacrimi amare şi în secunda următoare se lansează în 
afirmaţii optimiste cum ar fi să nu renunţi niciodată, şi mai 
începe să mediteze şi despre care ar fi neplăcerile atunci 
când cineva, bărbat ori femeie, este fericit, domnul Fagin, 
care avea suficientă experienţă în privinţa asta la vârsta lui, 
constată cu mare satisfacţie că era cu adevărat ameţită de 
băutură. 

Relaxat de această descoperire şi considerând că-şi 
îndeplinise cele două scopuri pentru care venise, unul de a-i 
împărtăşi fetei toate câte aflase în noaptea aceea şi al doilea 
să se convingă cu ochii lui că Sikes nu se întorsese, Fagin se 
îndrepta către casă, lăsând-o pe fata adormită, cu capul pe 
masă. 

Era în jur de ora unu noaptea. Vremea foarte rece şi 
întunericul de afară nu-l îmbiau pe bătrân să zăbovească 
prea mult pe drum. Vântul care răscolea străzile părea să fi 
alungat trecătorii şi să fi spulberat tot praful şi noroiul, 
fiindcă erau puţini oameni pe-afară şi cu toţii se grăbeau să 
ajungă acasă. Vântul îi sufla din faţă, aşa că evreul tremura 
clănţănind din dinţi la fiecare rafală care-l lovea. 

Ajunsese la colţul străduţei pe care locuia şi se cauta deja 
în buzunar după cheie, când o figură întunecată apărută 
din umbră trecu stradă şi se înfiinţă lângă el pe nesimţite. 

— Fagin, şopti o voce în urechea lui. 

— Ah! Exclamă evreul, întorcându-se cât putu de repede, 
dumneata eşti... 

— Da! Îl întrerupse străinul. M-am tot plimbat pe aici în 
ultimele două ore. Unde naiba ai fost? 

— Să-ţi rezolv treburile, dragul meu, răspunse evreul, 
uitându-se încurcat la partenerul de discuţie şi încetinindu- 


şi pasul în timp ce vorbea. Treburile dumitale, toată 
noaptea. 

— Da, cum să nu! Zise străinul, cu un rânjet. Ei, şi ce-ai 
reuşit să faci? 

— Nimic bun, răspunse evreul. 

— Dar nici rău, sper! Zise străinul oprindu-se din mers şi 
întorcându-i o privire mirată bătrânului. 

Evreul dădu din cap şi se pregătea să răspundă, când 
străinul îl întrerupse, îi arătă casa în faţa căreia ajunseră 
de-acuma şi spuse că ar fi mai bine să afle ce are de spus 
înăuntru, fiindcă îi îngheţaseră toate mădularele cât 
aşteptase, iar vântul îi pătrunsese peste tot. 

Fagin nu părea prea încântat să aducă pe cineva încasa la 
ora aceea nepotrivită şi chiar mormăi că nu ar fi foc în casă, 
dar cum tovarăşul său insistă, el deschise uşa şi-i ceru 
acestuia s-o închidă încet, în timp ce el căuta o lumânare. 

— E un întuneric de mormânt aicea, zise omul, bâjbâind pe 
scări. Grăbeşte-te! 

— Închide uşa, şopti Fagin de la celălalt capăt al 
coridorului, şi cum spuse asta, uşa se închise cu zgomot. 

— Nu eu am făcut asta, spuse celălalt, căutându-şi în 
continuare drumul. Fie a trântit-o vântul, fie s-a închis pur 
şi simplu. Hai mai repede cu lumina că-mi sparg capul dând 
peste ceva în gaura asta nenorocită. 

Fagin cobori poticnindu-se în scările de la bucătărie, şi 
după o absenţă scurtă, se întoarse cu o lumânare aprinsă şi 
cu vestea că Toby Crackit dormea în camera din spate şi că 
băieţii sunt în cea din faţă. Îndemnându-l pe străin să-l 
urmeze, îl conduse sus pe scări. 

— Am putea să avem mica noastră discuţie aici, dragul 
meu, zise evreul, dând de perete uşa unei camere de la 
primul etaj, şi cum sunt găuri în obloane, şi cum nu le 
arătăm noi vecinilor lumina pe aici, o să punem lumânarea 
pe scări, uite acolo! 

Spunând acestea, bătrânul evreu se opri şi puse 
lumânarea jos, pe partea de deasupra a scărilor, chiar în 


faţa uşii camerei. După asta îl conduse pe individ în 
apartament. Acesta nu conţinea nici un fel de mobile în 
afara unui fotoliu stricat şi a unei canapele fără fata, care se 
afla după uşă. Ei, bine, aici se aşeză străinul cu un aer 
obosit, iar evreul, trăgându-şi fotoliul din partea cealaltă, se 
aşeză în faţa lui. Nu era chiar întuneric, uşa era parţial 
deschisă, iar lumânarea de afară aruncă o lumină palidă pe 
peretele din faţă. 

Un timp vorbiră în şoaptă. Deşi nu se înţelegea mai nimic 
din ce spuneau, decât câte un cuvânt pe ici, pe colo, un 
ascultător ar fi priceput că Fagin se apăra împotriva unor 
acuzaţii făcute de străin şi că acesta din urmă e foarte 
furios. Să fi vorbit aşa vreun sfert de oră sau ceva mai mult, 
când Monks, nume cu care evreul îl strigă de câteva ori pe 
străin în cursul discuţiei, spuse ridicând niţel vocea: 

— Îţi spun încă o dată, nu a fost bun planul. De ce nu l-ai 
ţinut aici, printre ceilalţi şi să faci din el un sterpelitor de 
buzunare că lumea? 

— Ia te uita la el! Exclamă evreul, ridicând din umeri. 

— Ce, vrei să spui că nu ai fi putut face asta dacă ai fi vrut 
dumneata? Întrebă Monks furios. Nu ai mai făcut-o şi cu alţi 
băieţi de atâtea ori? Dacă ai mai fi avut răbdare vreo 
douăsprezece luni, cel mult, nu ai fi putut dumneata face să 
fie condamnat şi apoi trimis undeva afară din regat în 
siguranţă, poate pe viaţă? 

— Cui i-ar fi folosit, dragă? Întreba bătrânul umil. 

— Mie, răspunse Monks. 

— Dar nu şi mie, zise evreul cu un aer supus. El ar fi putut 
să-mi fie de folos. Atunci când sunt implicate două părţi într- 
o afacere e bine să fie luate în seamă interesele 
amândurora, nu-i aşa prietene? 

— Şi ce-i cu asta? Întrebă Monks. 

— Păi, am văzut că nu e deloc uşor să-l antrenez pentru 
afacerea noastră, răspunse evreul, nu era ca şi ceilalţi 
băieţi care mai ajung în situaţia lui. 


— Fir-ar el să fie! Aşa este! Bombăni omul, că altfel de 
mult ar fi fost hoţ. 

— N-am fost în stare să-l înrăiesc, continua evreul, 
urmărind atent reacţiile tovarăşului său, nu făcuse nimic 
rău şi nu aveam cu ce să-l ameninţ, ştii că aşa procedăm noi 
pentru început, altfel muncim degeaba. Ce puteam să fac? 
Să-l trimit la furat cu Şmecherul şi cu Charley? Am făcut-o 
şi pe asta la început şi, mult timp după aceea, mi-a tremurat 
inima pentru noi toţi. 

— Nu-i vina mea pentru asta, interveni Monks. 

— Nu, dragul meu, încuviinţă evreul. Şi nu mă leg eu de 
asta acuma, fiindcă dacă nu s-ar fi întâmplat cum s-a 
întâmplat, poate că n-ai fi pus niciodată ochii pe băiat că să 
descoperi că tocmai pe el îl căutai. Ei, bine, l-am prins din 
nou pentru dumneata, cu ajutorul fetei, că după aceea să 
constat că ea se ataşează de băiat. 

— Păi, fă-i felul fetei! Zise Monks, enervat. 

— Nu prea ne putem permite să facem asta acum, dragul 
meu, răspunse evreul zâmbind. Şi apoi, noi nu ne ocupăm 
cu astfel de lucruri, fiindcă altfel aş fi fost bucuros că aşa 
ceva să se întâmple, în una din ultimele zile. Cunosc eu 
fetele de teapa ei, Monks, şi încă prea bine. Dacă băiatul se 
înrăieşte, ei nu-i va mai pasă deloc de el. Dumneata îl vrei 
hoţ. Dacă trăieşte, am să-l fac până la urmă, şi dacă..., dacă, 
continua evreul, apropiindu-se de celălalt, ceea ce nu e 
probabil, dar, dacă se întâmplă ce-i mai rău şi băiatul e 
mort... 

— Şi ce vina am eu dacă a murit? Interveni bărbatul, cu o 
privire îngrozită şi apucându-l tremurând pe evreu de 
mână. la aminte, Fagin! Eu nu am nimic de-a face cu asta. 
Ţi-am spus de la început că nu-l vreau mort, în rest i se 
poate întâmpla orice. Nu vreau vărsare de sânge, 
întotdeauna se descoperă asta şi te mai urmăreşte şi 
fantoma lui. Dacă l-au împuşcat mortal, nu-s eu cel vinovat, 
mă auzi? Ce vizuina infernală! Dar ce-i asta? 


— Care? Strigă bătrânul, prinzându-l pe fricos cu ambele 
braţe, când acesta sări în picioare. Unde? 

— Uite, acolo! Răspunse omul privind peretele din faţă. O 
umbră, am văzut o umbră de femeie cu pelerina şi pălărie, 
trecând de-a lungul peretelui în mare grabă. 

Evreul îi dădu drumul din strânsoare şi amândoi se 
repeziră afară din cameră. Lumânarea, cu flacăra pâlpâind 
de la curent, se afla tot acolo şi se puteau vedea doar 
scările goale şi fetele lor palide. Ascultară atenţi, dar o 
linişte profundă domnea peste toată casa. 

— O închipuire de-a dumitale, zise evreul, ridicând 
lumânarea şi întorcându-se spre tovarăşul său. 

— Jur că am văzut-o! Răspunse Monks, tremurând. Stătea 
aplecată înainte când am zărit-o prima dată, iar când am 
început eu să vorbesc s-a evaporat. 

Evreul se uită cu dispreţ la faţa lividă a asociatului sau, şi 
spunându-i să-l urmeze, dacă vrea, porni pe scări în sus. 
Cercetară toate camerele şi nu găsiră decât că erau reci, 
goale şi tăcute. Coborâră în hol şi de aici în pivniţă. Aici, 
umezeala verde domnea pe zidurile joase, iar urmele 
melcilor străluceau în lumina lumânării, dar totul era 
încremenit că de moarte. 

— Ei, acuma ce mai zici? Întrebă evreul când se întoarseră 
în hol. În afară de noi, de Toby şi de băieţi nu mai e nimeni 
în casa asta. Şi în privinţa lor m-am asigurat, uită-te! 

Ca dovadă că tot ce spunea era adevărat, bătrânul evreu 
scoase din buzunar două chei şi-i zise că atunci când 
coborâse el prima dată scările îi încuiase acolo, tocmai 
pentru a preveni orice intruziune în mica lor discuţie. 

Cu atâtea dovezi, Monks se mai linişti. Protestele sale 
deveniră din ce în ce mai slabe, pe măsură ce cercetau şi 
constatau că nu e nimeni, iar acum râdea chiar, mărturisind 
că se poate să fi fost doar imaginaţia lui de vină. Nu mai 
dori să mai continue discuţia lor în noaptea aceea, 
amintindu-şi deodată că era trecut de ora două noaptea. Şi 
astfel, simpaticul cuplu se despărţi. 


Capitolul 27 

Aflăm despre repararea unui gest nepoliticos, săvârşit într- 
un capitol precedent, în care o doamnă fusese părăsită 
neceremonios. 

Cum nu se cuvine sub nici o formă ca un umil scriitor să 
lase în aşteptare un personaj aşa important ca intendentul 
nostru parohial, şi asta stând în picioare cu spatele la foc şi 
cu pulpanele hainei ţinute sub braţ, până în momentul în 
care se va hotări (scriitorul) să-l elibereze, şi cum, pe de 
altă parte, nu e cuviincios pentru un scriitor nici să 
neglijeze o doamnă pe care acel intendent o privise cu 
multă afecţiune şi tandreţe şi în urechile căreia şoptise 
cuvinte dulci, care, venind din partea unui asemenea om, ar 
fi putut tulbura inima oricărei domnişoare ori doamne de 
orice rang - povestitorul care înşiră aceste rânduri, 
înțelegând rolul său şi respectându-i pe cei care îndeplinesc 
funcţii importante în această lume, se grăbeşte să le acorde 
importanta cuvenită rangului lor şi să-i trateze cu toată 
reverență meritată. În acest sens, el îşi propusese să aducă 
în discuţie aici dreptul divin al intendenţilor parohiali şi să 
asigure cititorul ca un astfel de om nu este supus greşelii, şi 
asta pentru a face lectura atât profitabilă, cât şi plăcută 
pentru cititorul înţelept. Din nefericire, se vede silit să 
amâne din lipsă de timp şi spaţiu acest proiect, pentru un 
moment mai propice dezvoltării lui. Când acest moment va 
veni, el va fi pregătit să demonstreze că un intendent 
parohial adevărat, adică unul ataşat unei case parohiale, şi 
investit de biserică în acest sens, este înzestrat, în virtutea 
funcţiei sale, cu toate calităţile şi virtuțile omeneşti, în timp 
ce alţi intendenţi, cum ar fi cei ataşaţi administraţiilor ori 
curților de justiţie, sau chiar unor sucursale parohiale (e 
adevărat că ăştia din urmă au şi ei unele merite, dar mai 
puţine şi net inferioare celorlalţi) nu au cum să pretindă că 
au asemenea calităţi. 

Domnul Bumble numărase iar şi iar linguriţele de ceai, 
recântărise iar şi iar cleştele de zahăr, inspectase de-a fir a 


păr cana pentru lapte şi se asigurase că starea mobilei e 
bună şi, mai mult chiar, se asigurase că scaunele sunt 
umplute cu păr de cal. Repetase tot acest proces de cel 
puţin cinci-şase ori înainte de a începe să se gândească la 
doamna Corney, care ar cam fi trebuit să se întoarcă de- 
acuma. Şi cum un gând îţi inspiră altul, iar doamna Corney 
nu dădea semne să se întoarcă, domnul Bumble se gândi că 
un mod numai bun de a-şi petrece timpul era să-şi satisfacă 
niţel curiozitatea aruncând un ochi în scrinul doamnei 
Corney. 

Ascultând mai întâi prin gaura cheii, ca să se asigure că nu 
vine nimeni, domnul Bumble începu cu partea de jos a 
scrinului şi făcu cunoştinţă cu conţinutul celor trei sertare 
lungi, garnisite cu fel de fel de lucruri de bună calitate, 
protejate de două rânduri de ziare vechi, presărate cu 
levănţică uscată. Păru foarte satisfăcut de ce găsi acolo. 
Ajungând la un moment dat la sertarul din partea dreaptă 
(în care se afla şi o cheie), zări o cutiuţă încuiată, care, 
mişcată fiind, făcu un zgomot ca de zornăit de monede, 
moment în care domnul Bumble se întoarse cu paşi siguri la 
cămin, unde reluându-şi postura dinainte, zise cu un aer 
grav şi hotărât: „O voi face!”. După această declaraţie, 
clătină din cap preţ de zece minute, cu o mână 
atotştiutoare, ca şi cum s-ar fi felicitat pentru cât de bine a 
făcut totul, iar apoi începu a se uita cu mult interes şi 
plăcere la propriile sale picioare din profil. 

Era încă angajat în această contemplare când doamna 
Corney, intrând grăbită în cameră, se aruncă pe un scaun 
de lângă foc, gâfâind şi acoperindu-şi cu o mână ochii şi cu 
cealaltă apăsându-şi inima, ca şi cum s-ar fi sufocat. 

— Doamna Corney, zise domnul Bumble, aplecându-se 
peste directoare, ce vi s-a întâmplat, doamnă? S-a întâmplat 
ceva, doamnă? Vă implor, spuneţi ceva, că stau ca pe, pe... 

Domnului Bumble, în starea de tulburare în care se afla, 
nu-i veni imediat cuvântul „ghimpi”, aşa că spuse „sticle 
sparte”. 


— Vai, domnule Bumble, se tângui doamnă, ce m-au mai 
scos din sărite! 

— V-au scos din sărite, doamnă? Exclamă domnul Bumble. 
Dar cine a îndrăznit să?... Ştiu! Zise domnul Bumble, 
recăpătându-şi aerul demn, tre' să fie nenorociţii de calici! 

— Mă apuca groază dacă mă gândesc, zise doamna, 
înfiorându-se. 

— Atunci, nu va mai gândiţi, doamnă, făcu domnul Bumble. 

— Dar n-am cum, suspină directoarea. 

— Atunci, luaţi ceva, doamnă, zise delicat domnul Bumble. 
Poate puţin vin? 

— Nici vorbă! Răspunse doamna Corney. Nu am cum, vai! 
Raftul de sus, pe partea dreaptă, oh! 

Rostind aceste cuvinte, bună doamnă arata distrată spre 
dulap, după care intră într-un fel de convulsie. Domnul 
Bumble se repezi la dulap, de unde înşfăcă o sticlă de 
culoare verde de pe raftul indicat de doamna în incoerenţă 
ei, umplu o ceşcuţă de cafea cu ce era înăuntru şi-o puse la 
buzele directoarei. 

— Mă simt mai bine acuma, zise doamna Corney lăsându- 
se pe spate, după ce bău jumătate din conţinutul ceştii. 

Dumnul Bumble îşi ridică ochii, mulţumind cerului într-un 
gest pios, şi apoi coborându-i înapoi către marginea ceştii, 
şi-o duse la nas. 

— Mentă, exclamă doamna Corney, cu voce pierdută şi 
zâmbindu-i dulce intendentului în timp ce vorbea. Încearcă! 
Mai conţine şi puţin... Puțin din altceva. 

Domnul Bumble gusta licoarea cu neâncredere, plescăi din 
buze, mai luă o gură şi puse ceaşca goală la loc. 

— E foarte bun, zise doamna Corney. 

— Să ştii că ai dreptate, doamnă, răspunse intendentul. 

În timp ce vorbea îşi trase un scaun lângă directoare şi o 
întrebă delicat ce se întâmplase de o supărase aşa tare. 

— Nimic, răspunse doamna Corney, sunt eu o proastă 
sentimentală şi prea slabă. 


— Slabă, n-aş zice, protestă domnul Bumble, apropiindu-şi 
şi mai mult scaunul de al ei. Sunteţi o fiinţă slabă, doamna 
Corney? 

— Cu toţii suntem doar nişte creaturi slabe, stabili doamna 
Corney ca principiu. 

— Asta cam aşa este, fu de acord intendentul. 

Preţ de un minut sau două, niciunul din ei nu mai rosti nici 
un cuvânt. După ce această perioadă expiră, ca să-şi arate 
poziţia în legătură cu principiul enunțat de directoare, 
domnul Bumble îşi mută braţul de pe spătarul scaunului 
doamnei Corney, unde-l ţinuse până atunci, spre mijlocul 
doamnei, în jurul căruia îl strânse. 

— Cu toţii suntem nişte creaturi slabe, spuse domnul 
Bumble. 

Doamna Corney scoase un suspin. 

— Nu mai suspinaţi, doamna Corney, făcu domnul Bumble. 

— Dar nu mă pot abţine, zise ea şi suspină din nou. 

— Aveţi aici o cameră cu adevărat plăcută, doamna 
Corney, spuse domnul Bumble uitându-se în juR. Încă o 
cameră şi ar fi ideal. 

— Dar ar fi prea mult pentru o singură persoană, 
murmură doamnă. 

— Da, dar nu şi pentru două, adăugă domnul Bumble, cu 
un accent discret. Ei, doamna Corney? 

Doamna îşi plecă fruntea când auzi acestea, iar 
intendentul şi-l lăsa şi el, pentru a vedea mai bine faţa 
directoarei. Apoi, doamna Corney, într-un gest de 
demnitate, îşi întoarse capul într-o parte, îşi eliberă mâna 
pentru a-şi scoate o batistă din buzunar, dar apoi o strecură 
din nou pe nesimţite în mâna intendentului. 

— Consiliul parohial va aloca şi cărbuni, nu-i aşa, doamna 
Corney? Se interesă domnului Bumble, apăsându-i mâna cu 
afecţiune. 

— Şi lumânări pe deasupra, adăugă doamna Corney, 
întorcându-i gestul cu discreţie. 


— Cărbuni, lumânări şi casa, zise domnul Bumble. Vai, 
doamnă, ce comoară mai sunteţi! 

Doamna nu era chiar pregătită pentru o astfel de 
izbucnire sentimentală. Căzu în braţele domnului Bumble, 
care în agitația respectivă aplica un sărut pe nasul ei 
neprihănit. 

— Ce perfecţiune parohiala! Exclamă domnul Bumble cu 
patimă. Ştii că domnul Slout e mai rău în seara asta, 
adorata mea? 

— Da, răspunse doamna, înroşindu-se. 

— N-o duce mai mult de o săptămână, după cum spune 
doctorul, continua domnul Bumble. El e conducătorul 
acestei instituţii, iar moartea lui va elibera postul, şi postul 
va trebui să fie ocupat de cineva. Vai, doamna Corney, ce 
perspectivă se deschide! Ce ocazie de a aduce două inimi 
împreună pentru a întemeia un cămin! 

Doamna scoase un oftat. 

— Un cuvânt trebuie să-mi spui doar! Zise domnul 
Bumble, aplecându-se asupra frumuseţii aceleia sfioase. 
Cuvinţelul acela mic, mic, comoara mea! 

— Da, d... da! Suspină directoarea. 

— Şi încă unul, continua intendentul, pregăteşte-ţi inima 
pentru încă unul. Dată. 

Doamna Corney încerca de două ori să vorbească, dar nu 
putu. Până la urmă, adunându-şi curajul, îşi aruncă braţele 
în jurul gâtului domnului Bumble şi spuse că dată ar putea 
fi cât de repede doreşte el, şi-i mai spuse că e un răţoi 
irezistibil. 

Lucrurile aranjându-se aşa de amical şi satisfăcător, 
contractul fu consfințit cu o altă ceaşcă de licoare de mentă, 
care oricum se cerea, având în vedere starea de agitaţie a 
doamnei. În timp ce se ocupau cu asta, doamna îi povesti 
intendentului despre moartea bătrânei. 

— Prea bine, zise domnul, sorbind din băutură. Am să trec 
pe la Sowerberry în drum spre casă şi am să-i spun să vină 
mâine dimineaţă. Asta te-a speriat aşa tare, iubirea mea? 


— N-aş putea spune că neapărat asta, dragul meu, spuse 
evaziv doamnă. 

— Dar ceva trebuie să fi fost, iubire, insistă domnul 
Bumble. Nu vrei să-i spui iubiţelului B., ce zici? 

— Dar nu acuma, răspunse doamna, îţi voi spune în una 
din zilele următoare. După ce ne căsătorim, dragule! 

— După ce ne căsătorim? Exclamă domnul Bumble. Doar 
nu vrei să spui că o fi îndrăznit ceva vreun calic... 

— Nu, nu, iubitule! Îl întrerupse doamna repezit. 

— Dacă aş afla aşa ceva, continua domnul Bumble, dacă aş 
afla că vreunul a îndrăznit să-şi ridice privirea vulgară la 
chipul acesta radios... 

— N-ar îndrăzni niciunul, iubirea mea, răspunse doamna. 
— Atâta le-ar trebui! Zise domnul Bumble, încleştându-şi 
pumnii. Arată-mi unul de aici de la azil sau din afară care s- 
ar gândi măcar s-o facă, şi te asigur că nu i-ar mai da prin 

cap s-o mai gândească vreodată! 

Dacă nu ar fi fost însoţite de violenţă gesturilor, aceste 
cuvinte ar fi putut părea mai puţin măgulitoare pentru 
farmecele doamnei, dar cum domnul Bumble acompania 
amenințările cu o mulţime de gesturi războinice, ea fu cu 
adevărat mişcată de această dovadă de devotament şi 
protestă, cu mare admiraţie, spunându-i că e un porumbel. 

Apoi porumbelul îşi ridică gulerul hainei, îşi puse pălăria 
pe cap şi, îmbrăţişând-o lung şi drăgăstos pe viitoarea lui 
partenera de viaţă, porni din nou prin frigul nopţii, oprindu- 
se doar pentru câteva minute în salonul bărbaţilor, ca să-i 
muştruluiască niţel şi să se asigure că avea tăria de 
caracter pentru a îndeplini demnitatea de director de azil. 
Convins acum de calităţile sale, domnul Bumble părăsi 
azilul cu inima uşoară şi cu mintea plină de viziuni 
strălucitoare ale viitoarei sale funcţii. Asta îi ocupa 
gândurile până ajunse la prăvălia antreprenorului de 
pompe funebre. 

Cum domnul şi doamna Sowerberry erau plecaţi în oraş să 
ia cina şi ceaiul, Noah Claypole era cel care ţinea magazinul 


încă deschis, deşi era de mult trecut de ora închiderii, şi 
asta fiindcă nu era dispus, cum nu era de obicei, să practice 
şi el exerciţiile fizice necesare performanţei obişnuite de a 
mânca şi a bea în oraş. Domnul Bumble bătu cu bastonul 
sau în tejghea de câteva ori, dar neprimind nici un răspuns 
şi zărind o lumină prin geamul uşii de la o cameră din spate, 
îşi făcu până la urma curaj şi se duse să se uite înăuntru să 
vadă ce se întâmplă. Şi când văzu ce se întâmplă, nu mica-i 
fu mirarea. 

Masa era pregătită de cină. Pe masă era pâine, unt, 
farfurii şi pahare, o cană cu bere şi o sticlă cu vin. La un 
capăt al mesei, domnul Noah Claypole se lăfăia pe un scaun, 
ţinându-şi picioarele ridicate peste braţul scaunului, cu un 
cuţit într-o mâna şi o bucată bună de pâine cu unt în 
cealaltă. Lângă el se afla Charlotte, care era ocupată să 
deschidă stridii dintr-o cutie, stridii pe care domnul 
Claypole le înghiţea cu mare lăcomie. O roşeaţă mai 
pronunţată a nasului tânărului domn şi un fel de clipit 
continuu al ochiului său drept dovedeau că era bine-dispus. 
Simptomele acestea mai erau confirmate şi de voluptatea 
cu care apucă stridiile, cărora le aprecia mai ales calităţile 
răcoritoare, foarte eficiente în caz de febră. 

— Uite una mare şi delicioasă, Noah, dragă! Zise 
Charlotte, încearc-o, hai, numai pe asta. 

— Ce grozăvii mai sunt şi stridiile astea! Remarcă domnul 
Claypole după ce o înghiţi. Ce păcat că dacă mănânci prea 
multe ţi se face râu, nu-i aşa, Charlotte? 

— E chiar groaznic, zise Charlotte. 

— Da, aşa e, încuviinţă domnul Claypole, dar ţie nu-ţi plac 
stridiile? 

— Nu cine ştie ce, răspunse Charlotte, îmi place mai 
degrabă să te urmăresc pe tine mâncându-le, decât să le 
mănânc eu însămi. 

— Vai, zise gânditor Noah, cam ciudat! 

— Mai ia una, făcu Charlotte, uite asta, ce frumoasă şi 
delicată e! 


— Nu mai pot, răspunse Noah. Îmi pare rău, zău. Dar vino- 
ncoa' să-ţi dau o sărutare. 

— Ce-ai zis? Interveni domnul Bumble, dând buzna în 
cameră. la repetă ce ai spus, domnule! 

Charlotte scoase un strigăt şi-şi ascunse faţa în şort. 
Domnul Claypole, fără a-şi schimba poziţia, decât că-şi puse 
picioarele pe pământ, se holba la intendent, cu o privire 
îngrozită de beţivan. 

— Mai spune o dată ce ai spus, ticălos obraznic ce eşti! 
Zise domnul Bumble. Cum îndrăzneşti să rosteşti astfel de 
cuvinte, domnule? lar dumneata, cum îndrăzneşti să-l 
încurajezi, destrăbălata insolenta? Auzi, s-o sărute! 
Exclamă domnul Bumble cu mare indignare. Pfui! 

— Dar nu vorbeam serios! Răspunse Noah, bâlbâindu-se. 
Ea e cea care mă săruta mereu, fie că vreau, fie că nu 
vreau. 

— Vai, Noah, strigă Charlotte plină de reproş. 

— Ba chiar aşa este, ştii că aşa este, i-o tâie Noah. Ea 
începe întotdeauna, domnule Bumble, mă mângâie pe sub 
bărbie şi mă dragaleste în tot felul. 

— Linişte! Urlă domnul Bumble furios. Treci sus, 
domnişoară! Noah, tu du-te de închide prăvălia şi să nu mai 
aud o vorbă până îţi vine stăpânul, că aţâţă-ţi trebuie! Iar 
când se întoarce, să-i spui că a trecut domnul Bumble pe la 
el şi l-a rugat să trimită un sicriu pentru o bătrână de la 
azil, mâine dimineaţă după micul dejun. Mă auzi, dom'le? 
Săruturi, auzi! Urlă domnul Bumble ridicându-şi mâinile în 
aer. Păcatul şi răutatea domnesc printre oamenii de jos din 
acest district parohial, e îngrozitor! Dacă parlamentul nu 
face nimic în legătură cu acest comportament abominabil, 
ţara asta va ajunge râu de tot şi caracterul sănătos al 
omului de la ţară se va pierde pentru totdeauna. 

După ce rosti aceste vorbe, intendentul o şterse din 
prăvălia antreprenorului de pompe funebre, cu un aer trist 
şi demn. 


Şi acuma, dacă tot l-am însoţit tot drumul lui către casă şi 
am asistat la pregătirile de înmormântare ale bătrânei de la 
azil, să ne întoarcem la tânărul Oliver Twist şi să vedem 
dacă mai zace încă în şanţul în care l-a lăsat Toby Crackit. 

Capitolul 28 în care este vorba despre Oliver şi de 
continuarea aventurilor sale. 

Să vă mănânce lupii! Bombăni Sikes, scrâşnind din dinţi. 
Măcar câţiva dacă aţi fi pe mâna mea, ce v-aş mai face să 
urlaţi! 

În timp ce rostea aceste cuvinte cu o sălbăticie de 
nedescris, aşeză copilul rănit pe genunchi şi întoarse capul 
o clipă, să vadă dacă e urmărit. 

În ceaţă şi întunericul dens de afară nu puteai desluşi 
nimic, doar strigătele puternice ale oamenilor şi lătratul 
câinilor, stârniţi de clopotul de alarmă, răsunau din toate 
părţile. 

— Stai, nemernicule! Strigă hoţul, îndreptând arma spre 
Toby Crackit, care, folosindu-şi cum putu mai bine 
picioarele lui lungi, o luase înainte la sănătoasă. Stai! 

Când Sikes strigă a doua oară, Toby încremeni pe loc. Nu 
era sigur dacă se afla în bătaia pistolului, dar ştia că nu se 
poate juca cu Sikes. 

— Ajută-mă să car copilul, strigă Sikes ameninţându-l cu 
pumnul pe tovarăşul său. Vino încoace! 

Toby dădu să se întoarcă, dar îndrăzni mai întâi să 
bombăne ceva gâfâind şi abia apoi reveni încet. 

— Mai repede! Strigă Sikes, aşezându-l pe băiat într-un 
sunt uscat, apoi scoase pistolul din buzunar. Cu mine nu-ţi 
merge! 

Din acel moment, zgomotul se auzi mai tare. Uitându-se în 
jur, Sikes văzu cum oamenii care erau pe urmele lor se 
apropiau din ce în ce mai mult şi săreau deja pârleazul, în 
timp ce câţiva câini erau deja cu câţiva paşi înaintea lor. 

— Până aici ne-a fost Bill! Strigă 'Toby. Lasă copilul şi hai să 
fugim! 


Cu acest sfat de separare, domnul Crackit preferând să fie 
împuşcat de prietenul său decât să fie prins de duşman, 
făcu stânga-mprejur şi o rupse la fugă cât putu de repede. 
Sikes strânse din dinţi, aruncă şi el o privire în jur, azvârli 
peste trupul inert al lui Oliver mantaua cu care îl învelise 
mai înainte în grabă şi o luă la sănătoasa de-a lungul 
gardului, ca şi cum ar fi vrut să distragă atenţia 
urmăritorilor de la locul unde se afla băiatul. Apoi se opri 
un moment în fata altui gard care făcea unghi drept cu 
primul, trase câteva gloanţe în aer, sari iute gardul şi se 
făcu nevăzut. 

— Hei! Se auzi o voce de departe. Pincher, Neptune, veniţi 
aici. 

Câinii, care asemenea stăpânilor lor nu prea păreau 
încântați de sportul în care erau angajaţi, răspunseră 
imediat la comandă. În acest timp, trei dintre urmăritori 
înaintaseră până spre mijlocul câmpului şi se opriră ca să se 
sfătuiască. 

— Sfatul meu, sau ordinul meu mai bine-zis, spuse cel mai 
gras dintre ei, e să ne întoarcem imediat acasă. ” 

— Eu sunt de acord cu tot ce zice domnul Gilfes, se 
amestecă unul scund şi amărât, dar foarte politicos, aşa 
cum sunt în general oamenii speriaţi. 

— N-aş vrea să par bădăran, domnilor, spuse cel de-al 
treilea, care chemase înapoi câinii. Domnul Giles ştie sigur 
ce face. 

— Bineânţeles, răspunse cel scund, şi orice ar spune 
domnul Giles n-o să îndrăznim noi acuma să-l contrazicem. 
Nu, nu, eu chiar îmi dau seama în ce situaţie mă aflu. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, chiar ştiu. 

Într-adevăr, bărbatul cel mititel părea că-şi dă perfect de 
bine seama că nu era într-o situaţie tocmai bună, căci îi 
clănţăneau dinţii în gura când vorbea. 

— 'Ţi-e frică Brittles, zise domnul Giles. 

— Ba chiar deloc, răspunse Britt les. 

— Ba da, zise Giles. 


— Vă înşelaţi domnule Giles, făcu Brittles. 

— Eşti un mincinos Brittles, zise domnul Giles. 

Acest schimb neplăcut de cuvinte fusese provocat de 
observaţia răutăcioasă a domnului Giles. De fapt, domnul 
Giles îl luase peste picior pe Brittles fiindcă era indignat că 
şi ceilalţi îl considerau pe el responsabil pentru retragere, 
deşi îl tratau ca şi cum l-ar fi complimentat. Al treilea 
participant încheie discuţia cu o observaţie filosofică. 

— Am să v-o spun pe-a dreapta, domnilor. Ne e frică la toţi. 

— Vorbeşte doar în numele dumitale, domnule, zise Giles, 
care era cel mai palid dintre toţi. 

— Dar asta şi fac, răspunse celălalt. Este firesc să-ţi fie 
frică în asemenea împrejurare. Eu mărturisesc că sunt 
speriat. 

— Şi eu la fel, spuse Brittles, numai că nu se cade s-o spui 
aşa, direct, omului în faţă. 

Aceste mărturisiri sincere îl îmblânziră pe domnul Giles, 
care recunoscu imediat că şi lui îi era frică. După aceasta 
porniră înapoi către sat cu toţii, în deplină unanimitate, 
până când domnul Giles, care cam gâfâia şi mai căra şi o 
furcă în spate, ceru cât putu el de politicos să se facă o 
oprire, ca să se scuze pentru vorbele lui repezite de mai 
înainte. 

— Nu-ţi vine să crezi, spuse domnul Giles, după ce se 
explică, ce poate spune un om când i se urcă sângele la cap. 
Eram în stare să comit o crimă, serios acuma, dacă-l 
prindeam pe vreunul din tâlharii aceia, spuse domnul Giles. 

Pentru că şi ceilalţi doi îi împărtăşeau părerea şi pentru că 
acum le mai coborâse sângele de la cap, începură să 
speculeze asupra motivului care le adusese aşa o 
neaşteptată schimbare de dispoziţie. 

— Eu cred că ştiu ce a fost, spuse domnul Giles. De vină e 
poarta. 

— Nu m-aş mira să fie asta, exclamă Brittles, fiind imediat 
de acord cu ideea. 


— Mai mult ca sigur, zise Giles, că poarta ne-a tăiat tot 
elanul. Eu pe-al meu l-am pierdut când m-am căţărat pe 
poarta aia. 

Din pură coincidenţă, se pare că şi ceilalţi doi avuseseră 
aceeaşi senzaţie neplăcută în chiar acelaşi moment. Era 
evident deci că poarta era de vină, mai ales că toţi cei trei 
îşi aminteau că văzuseră hoţii în clipa când se pregăteau să 
sară. 

Personajele acestui dialog erau cei doi oameni care îi 
surprinseseră pe hoţi, plus un căldărar nomad ce dormea 
într-un şopron şi care fusese trezit împreună cu cei doi câini 
ai săi, ca să participe la urmărire. Domnul Giles avea dublă 
funcţie de majordom şi intendent al bătrânei proprietare. 
Brittles era sluga bună la toate şi, intrând în acest serviciu 
din frageda copilărie, era tratat tot ca un tânăr de nădejde, 
deşi trecuse de 30 de ani. 

Încurajându-se unii pe alţii cu vorbe de felul acesta şi 
ţinându-se aproape unul de altul, dar privind temător înjur, 
ori de câte ori bătea vântul crengile, cei trei se îndreptară 
repede spre un copac în dosul căruia îşi lăsaseră felinarul, 
de teamă că nu cumva lumina lui să indice hoţilor direcţia în 
care să tragă. Ridicând lumină, o luară repejor spre casă, şi 
mult timp după ce siluetele lor dispărură în noapte, lumina 
felinarului încă stăruia în depărtare, că o nălucă născută 
din atmosferă aceea umedă şi dezolantă. 

Se făcea tot mai frig pe măsură ce se lumină de ziuă, iar 
ceata se prelingea deasupra pământului, ca un nor des de 
fum. larba era udă, drumurile şi gropile erau pline de noroi 
şi apă, iar o rafală de vânt umed şi nesănătos trecu agale, 
că o tânguire. Oliver rămase nemişcat şi nesimtiror în 
acelaşi loc în care îl lăsase Sikes. 

Încet, încet, se lumină de ziuă. Aerul deveni mai înţepător, 
când primele semne ale sfârşitului nopţii, ca să nu spunem 
ale începutului de zi, se arătară discret pe cer. Lucrurile 
care păruseră sumbre în întuneric prindeau acum contur, 
căpătând forma lor obişnuită. O ploaie deasă şi grăbită 


lovea cu un ropot sonor tufişurile desfrunzite. Dar Oliver n- 
o simţea cum cade pe el, căci zăcea neajutorat pe patul de 
lut. 

În cele din urmă, un strigăt tânguitor, plin de durere, 
rupse tăcerea din jur, şi copilul se trezi. Braţul lui stâng, 
care-i fusese înfăşurat la repezeală într-un sal, îi atârna 
inert şi greu de-a lungul corpului, iar bandajul era plin de 
sânge. Era atât de slăbit, încât cu greu reuşi să se ridice în 
capul oaselor. Cu privirea stinsă, se uită înjur după ajutor, 
gemând de durere. Tremurând din toate mădularele, de 
frig şi oboseala, făcu o sforţare să se ridice în picioare, dar, 
tremurând tot, se prăbuşi moale la pământ. După ce mai 
rămase o vreme în starea de inconştienţă în care stătuse 
deja atâta timp, cum simţi că o durere îi creşte în inimă, 
parcă dându-i de ştire că dacă mai rămâne acolo va muri cu 
siguranţă, Oliver se ridică în picioare şi încercă să meargă. 
Era ameţit şi se clătină ca un om beat. Reuşi totuşi să 
rămână în picioare şi, cu capul căzându-i pe piept, înainta 
împleticindu-se, fără să ştie încotro se duce. Gânduri 
nedesluşite începură să-i treacă prin minte. Parcă încă mai 
mergea între Sikes şi Crackit, care se certau furioşi, iar 
vorbele lor încă îi răsunau în urechi. Şi chiar şi atunci când 
avea nevoie de toată atenţia lui ca să nu cadă, se trezea 
vorbind tot cu ei. Apoi i se părea că e singur cu Sikes 
umblând fără oprire, că în ziua precedentă şi simţea 
strânsoarea mâinii banditului atunci când oamenii treceau 
pe lângă ei ca nişte umbre. Deodată tresări la zgomotul 
unei arme, apoi auzi ţipete şi hărmălaie. Nişte lumini 
străluceau în faţa ochilor lui, era mult zgomot şi agitaţie, în 
timp ce o mână nevăzută îl ducea parcă repede undeva. În 
tot timpul petrecut cu aceste vedenii care se derulau cu 
repeziciune, Oliver simţea o durere difuză şi supărătoare 
care-l obosea şi-l chinuia continuu. 

Înainta astfel împleticindu-se, strecurându-se instinctiv 
printre zăbrelele gardurilor ori prin găurile zăplazurilor 
care-i ieşeau în cale, până când ieşi la drum. Aici se porni o 


ploaie violenţă care îl dezmetici. Privind în jur, nu departe, 
văzu o casă până la care se gândi că ar putea ajunge. 
Văzând poate halul în care era, oamenii vor avea milă de el. 
Şi, chiar de n-ar fi aşa, tot ar fi mai bine, se gândi el, să mori 
înconjurat de fiinţe omeneşti decât singur pe câmp. Aşa 
încât îşi adună toate puterile, că pentru o ultimă încercare, 
şi se îndreptă într-acolo cu paşi şovăielnici. 

Apropiindu-se de casă, avu senzaţia că ar mai fi văzut-o. 
Nu-şi amintea detalii, dar forma şi felul în care arata casa i 
se păreau familiare. 

Gardul acela al grădinii... Pe iarba din curte căzuse în 
genunchi noaptea trecută, cerând îndurare de la cei doi 
tâlhari. Era chiar casa din care încercaseră să fure! 

Oliver simţi că-l cuprinde aşa o spaimă când recunoscu 
locurile, încât pentru o clipă uita de agonia durerii ce-l 
chinuia şi nu se gândi decât cum să fugă mai repede de 
acolo. Să fugă?! Abia dacă se putea ţine pe picioare. Şi 
chiar dacă ar fi dispus de toată agilitatea lui de copil, 
încotro ar fi putut s-o ia? Împinse portiţă grădinii care, 
neâncuiata fiind, se deschise larg. Se târi de-a lungul 
pajiştii, apoi urcă treptele şi bătu uşor la uşă; apoi, 
părăsindu-l toate puterile, se prăbuşi peste unul din stâlpii 
porticului de la intrare. 

Se face că la acea oră, domnul Giles, Brittles şi căldărarul 
stăteau în bucătărie, refăcându-se după oboseala şi spaimă 
din timpul nopţii, cu ceai şi alte bunătăţi. Nu că ar fi stat în 
obiceiul domnului Giles să se tragă de şireturi cu servitorii, 
faţă de care arată mai degrabă o bunăvoință superioară, 
pentru a-i face să-şi amintească mereu de înălţimea poziţiei 
sale sociale, dar moartea, focul şi jaful îi face egali pe toţi. 
Domnul Giles stătea aşadar cu picioarele întinse în faţa 
focului, cu braţul stâng rezemat de masă, iar cu dreptul 
gesticula povestind în amănunt atacul nocturn, în timp ce 
ascultătorii (în special bucătăreasa şi servitoarea, care erau 
şi ele pe acolo) erau cu răsuflarea tăiată. 


— Să tot fi fost vreo două şi jumătate, zise domnul Giles, 
deşi nu pun mâna-n foc că nu era aproape trei noaptea 
când m-am trezit şi, întorcându-mă în pat aşa (aici domnul 
Giles se suci pe scaun, trăgând peste el capătul fetei de 
masă, ca şi cum ar fi fost un cearşaf), mi s-a părut că aud un 
zgomot. 

Când ajunse în acest punct al povestirii, bucătăreasa se 
făcu palidă şi o îndemnă pe servitoare să închidă uşa. Fata 
se adresă lui Brittles, acesta, la rândul său, se adresă 
căldărarului, iar acesta din urmă se făcu că nu aude. 

— Am auzit un zgomot, continua domnul Giles. Mi-am spus 
întâi: „E doar o închipuire a mea” şi m-am culcat la loc, dar 
am auzit din nou zgomotul, chiar clar de data asta. 

— Ce fel de zgomot era? Întrebă bucătăreasă. 

— Un zgomot înfundat, spunse domnul Giles, privind în jur. 

— Ca şi cum ar scrijeli cineva un grătar de fier, lămuri 
Brittles. 

— Aşa o fi fost când ai auzit dumneata, i-o tăie Giles. Dar în 
momentul despre care spun eu, se auzea numai un zgomot 
înfundat. Am dat la o parte cuvertura, continua Giles, 
făcând acelaşi gest cu faţă de masă, m-am ridicat în capul 
oaselor şi am început să ascult. 

— Doamne sfinte! Strigară într-un glas bucătăreasa şi 
servitoarea şi-şi apropiam scaunele unul de altul. 

— Şi am auzit, clar, reluă domnul Giles. „Cineva, mi-am zis, 
încearcă să forţeze o uşă sau o fereastră, ceva. Ce să fac?” 
Am ieşit să-l scol pe bietul Brittles, că nu cumva răufăcătorii 
să-l asasineze în pat. „Poate acuma, îmi zic eu, îi taie gâtul 
de la o ureche la cealaltă fără ca omul să poată face ceva.” 

Aici, toţi se holbară spre Brittles, care se uită fix la 
povestitor, cu gura căscată şi cu o mutră îngrozită. 

— Dau la o parte cuvertura, spuse Giles, aruncând pe jos 
faţă de masă şi privind intens la bucătăreasa şi servitoare, 
mă dau încet jos din pat, îmi trag o pereche de... 

— Sunt şi doamne aici de faţă, domnule Giles, spuse 
căldărarul. 


— De ghete, domnule, zise Giles, întorcându-se spre el şi 
accentuând cuvintele. Apuc pistolul încărcat, pe care-l iau 
întotdeauna sus cu mine, împreună cu coşul cu argintărie, 
şi mă strecor tiptil spre camera lui. „Brittles, îi spun eu, 
după ce îl trezesc, nu te speria!” 

— Da, chiar aşa mi-ai spus, domnule Giles, încuviinţă 
Brittles cu voce scăzută. 

— Suntem morţi, Brittles,, zic eu, „adică aşa cred,, 
continua Giles, „dar nu te speria”. 

— Şi s-a speriat? Întrebă bucătăreasă. 

— Nici pomeneală. A fost la fel de curajos... hm! Aproape 
la fel ca mine. 

— Aş fi murit pe loc de frică, sunt sigură, se băgă în vorbă 
şi servitoarea. 

— Dar dumneata eşti femeie, replică Brittles, care mai 
prinsese şi el puţin curaj între timp. 

— Are dreptate Brittles, spuse domnul Giles, încuviinţând 
din cap. Nu te poţi aştepta la altceva de la o femeie. Dar 
noi, bărbaţi fiind, am luat felinarul de pe marginea vetrei lui 
Brittles şi am coborât pe bâjbâite scările, cam aşa. 

Domnul Giles se ridică de pe scaun şi făcu câţiva paşi cu 
ochii închişi ca să însoţească descrierea de mişcarea 
potrivită, când, deodată, tresări în acelaşi timp cu toţi 
ceilalţi şi se repezi iute la scaunul lui. Bucătăreasa şi 
servitoarea începură a ţipa. 

— S-a auzit o bătaie în uşă, spuse senin domnul Giles. 
Deschideţi careva. 

Dar nimeni nu făcu nici o mişcare. 

— Ar fi ciudat să bată cineva la uşă aşa de dimineaţă, 
spuse domnul Giles, cercetând fetele palide ale celor din jur 
şi devenind chiar el foarte palid. Dar uşa trebuie deschisă. 
Mă aude cineva? 

Domnul Giles se uită la Brittles în timp ce vorbea, dar 
acesta, modest fiind şi neândrăznind să se creadă cineva, se 
gândi că treaba asta nu are legătură cu el; oricum, nu 
spuse nimic. Domnul Giles se uită cu subânţeles la căldărar, 


dar acesta se pare că adormise subit. Femeile nu intrau în 
discuţie. 

— Dacă Brittles are nevoie de martori ca să deschidă uşa, 
eu mă ofer. 

— Şi eu, spuse căldărarul, trezindu-se acuma, tot aşa din 
senin cum şi adormise. 

Brittles se dădu bătut şi toţi ceilalţi erau acum ceva mai 
liniştiţi, când deschizând obloanele descoperiră că se făcuse 
ziuă, aşa că urcară scările cu câinii în frunte. Femeile, 
cărora le era frică să rămână singure la urmă, veniră şi ele 
în faţă. Urmând sfatul domnului Giles, toţi începură să 
vorbească tare ca să-i dea de-nţeles eventualului răufăcător 
că sunt mulţi la număr. Lovit de geniu, Giles mai avu încă o 
idee grozavă: să strângă tare câinii de coadă, în hol, ca să le 
stârnească un lătrat furios. 

Luând toate aceste măsuri, domnul Giles îl apucă pe 
căldărar de braţ (ca să nu o rupă la fugă, după cum glumi 
el), şi ordonă ca să se deschidă uşa. Brittles făcu întocmai 
şi, îngrămădiţi cum erau, uitându-se cu teamă unii peste 
umerii celorlalţi, văzură în locul unui presupus hot doar pe 
bietul Oliver Twist care, vlăguit şi fără glas, îşi ridică ochii 
cu greu şi implora mila lor din priviri. 

— Un copil! Strigă domnul Giles, împingându-l vitejeşte pe 
căldărar înapoi. Dar ce-o mai fi şi asta? Măi, să fie! 
Brittles... Uită-te, cine-o fi? 

Brittles, care se trăsese după uşa când o deschise, scoase 
un ţipat când îl văzu pe Oliver. Prinzându-l pe băiat de o 
mână şi de un picior (din fericire nu de cel beteag) îl duse 
direct în hol, unde-l puse jos pe podea. 

— L-am prins! Strigă Giles, spre scări, într-o stare de mare 
entuziasm. Am pus mâna pe unul din hoţi, doamnă! Unul 
din hoţi zace rănit aici, domnişoară! Chiar eu l-am 
împuşcat, domnişoară, iar Brittles ducea lumânarea. 

— Ba un felinar, domnişoară, urlă Brittles punându-şi 
mâna pâlnie la gură ca să poată fi auzit mai bine. 


Cele două servitoare urcară iute scările ca să ducă vestea 
că domnul Giles prinsese pe unul dintre hoţi. În acest timp, 
căldărarul se chinuia să-l trezească pe Oliver din leşin, de 
teamă că nu cumva să moară înainte de a fi dus la 
spânzurătoare. În mijlocul zgomotului general şi al 
zăpăcelii, se auzi o voce dulce de femeie care-i potoli pe 
dată. 

— Giles! Murmură vocea din capul scărilor. 

— Aici sunt domnişoară, răspunse domnul Giles. Nu vă 
speriaţi, nu sunt rănit. Nu a opus prea multă rezistenţă, 
domnişoară! Nu s-a putut el pune cu mine! 

— Sst! Făcu tânăra fată. O s-o speriaţi pe mătuşica mai 
ceva decât au făcut-o hoţii. E rănit tare, bietul de el? 

— E rănit de moarte, domnişoară, răspunse Giles foarte 
mândru. 

— Arata de parcă n-ar mai avea mult, domnişoară, răcni 
Brittles, în aceeaşi manieră că mai înainte. N-aţi vrea să 
veniţi să-l vedeţi, domnişoară, în caz că aşa e? 

— Linişte, vă rog! Bietul de el! Aşteptaţi aici în linişte, să 
vorbesc întâi cu mătuşa. 

Cu un pas la fel de gingaş şi plăcut cum îi era şi vocea, cea 
care vorbi se depărta, apoi reveni îndată cu instrucţiunile 
că rănitul trebuia să fie transportat cu băgare de seamă sus 
în camera lui Giles, iar Brittles trebuia să pună şaua pe 
ponei şi să plece cât mai iute la Chertsey, de unde să cheme 
cât mai repede cu putinţă un poliţist şi un doctor. 

— Dar n-aţi vrea să vă uitaţi mai întâi la el, domnişoară? 
Întrebă Giles, cu aşa mare mândrie, ca şi cum Oliver ar fi 
fost cine ştie ce pasăre rară pe care el o doborâse vitejeşte. 
Măcar puţin! 

— Acuma, pentru nimic în lume, răspunse fata. Bietul om, 
să vă purtaţi blând cu el, Giles, de dragul meu! 

Bătrânul servitor se uită după fata care se îndepărta, cu o 
mină gravă şi admirativă, ca şi cum ar fi fost propriul lui 
copil. Apoi, aplecându-se asupra lui Oliver, ajuta să fie cărat 
sus pe scări cu o atenţie şi o grijă demne de o femeie. 


Capitolul 29 

În care se face o scurtă prezentare a celor din casă în care 
a nimerit Oliver. 

Într-o cameră elegantă, deşi mobila avea un aer mai 
degrabă învechit decât la modă, stăteau două doamne în 
faţa unei mese cu un mic dejun îmbelşugat. Domnul Giles, 
îmbrăcat foarte îngrijit, într-o haină neagră, făcea oficiile de 
majordom. Stând cumva între bufet şi masă, cu o statură 
semeaţă, cu capul pe spate şi puţin aplecat pe un umăr, cu 
piciorul stâng în faţă, cu mâna dreaptă băgată în vesta, iar 
cu cealaltă, în care ţinea un şervet, atârnând, avea aerul 
unui om care lucra convins de propriile sale merite şi de 
importanţă să. 

Una din cele două doamne părea binişor înaintată în 
vârstă, dar se ţinea la fel de dreapta ca şi scaunul de stejar 
cu spătar înalt pe care se afla aşezată. Îmbrăcată cât se 
poate de îngrijit şi potrivit pentru ocazie, cu un costum de 
modă veche, adaptat oarecum cerinţelor moderne, dar într- 
un fel în care scotea şi mai mult în evidenţă linia modei de 
altădată, în loc s-o nedreptăţească, ea stătea mândră, cu 
mâinile împreunate pe masa din faţa ei. Ochii ei (şi vârsta 
nu le luase încă strălucirea) erau aţintiţi la tanara-i 
tovarăşă. 

Aceasta era în primăvara înfloririi femeieşti, la vârsta 
aceea la care, dacă vreodată îngerii ar îmbrăca forme de 
muritor când coboară pe pământ pentru a împlini voinţa lui 
Dumnezeu, ar putea alege, fără să comită un sacrilegiu, o 
asemenea formă. 

N-avea mai mult de şaptesprezece ani; era subţirică şi 
graţioasă, aşa de gingaşa şi de blândă, aşa de pură şi de 
frumoasă, încât părea că nu venea de pe pământ, laolaltă cu 
creaturile brute de aici. Inteligența ce se citea în ochii ei 
albaştri şi care-i lumina întregul chip părea nefirească 
pentru vârsta ei şi chiar pentru lumea asta; dar schimbarea 
expresiei în blândeţe şi veselie, ce-i străluceau acum pe 
faţă, nelăsând nici o umbră, dar mai ales zâmbetul, 


zâmbetul îmbietor şi fericit, erau dintre acelea care dau 
pacea şi fericirea unui cămin. 

Ea era preocupată de micile îndatoriri de gospodină, dar 
ridicându-şi din întâmplare ochii spre doamnă mai în vârstă 
şi văzând că aceasta o priveşte, îşi dădu jucăuş părul pe 
spate, şi în ochi îi apăru o expresie de afecţiune şi de 
neprefăcută dragoste, încât n-o puteai privi fără să 
zâmbeşti. 

— Şi zici că Brittles are mai mult de o oră de când a 
plecat? Întrebă doamna în vârstă, după o clipă de tăcere. 

— O oră şi douăsprezece minute, doamnă, spuse Giles, 
uitându-se la un ceas de argint, legat cu o panglică neagră. 

— Aşa se mişca el, încet, remarcă bătrâna. 

— Dar întotdeauna a fost cam greoi Brittles al nostru, 
doamnă, răspunse servitorul. Şi ţinând cont că Brittles e 
aşa cam de treizeci de ani, e foarte puţin probabil să devină 
vreodată mai iute. 

— Eu cred că merge spre rău, spuse doamnă mai în 
vârstă. 

— Ar fi de neiertat să se mai oprească acuma pe drum să 
se joace cu alţi băieţi, spuse zâmbind tânără. 

Domnul Giles tocmai se gândea că ar putea să-şi permită şi 
el un zâmbet respectuos, când o trăsură se opri în faţa 
porţii. Un domn cam grăsuţ sări din ea şi se repezi direct 
spre uşa de la intrare, pătrunse nu se ştie cum în casă şi 
niciuna, nici două dădu buzna în sufragerie, unde era gata 
să-l dea jos pe Giles şi să răstoarne masa cu micul dejun. 

— Unde s-a mai pomenit una ca ăsta până acuma! Exclamă 
rotofeiul. Dragă doamnă Maylie... Ce să mai spun... În toiul 
nopţii... N-am mai auzit aşa ceva! 

Cu aceste exclamaţii de consolare, domnul rotofei dădu 
mâna cu doamnele şi, trăgându-şi şi el un scaun lângă 
masă, se interesa cum le mai merge. 

— Ati fi putut să fiţi moarte! De frică, vreau să spun. De ce 
n-aţi dat un semn? Ştiţi bine că omul meu putea fi aici într-o 
clipită, şi eu la fel, iar asistentul meu ar fi fost încântat. De 


fapt oricine ar fi fost, în asemenea împrejurare. Doamne! 
Aşa de neaşteptat a fost! Şi în timpul nopţii, pe deasupra! 

Doctorul părea să fie tare tulburat de faptul că hoţii se 
hotărâseră să vină pe neaşteptate şi mai cu seamă noaptea, 
ca şi cum ei, ca nişte adevăraţi domni, ar obişnui să-şi facă 
treaba în toiul zilei, şi să-şi mai şi anunţe vizita printr-o 
scrisoare, eventual cu vreo două zile înainte. 

— Şi dumneata, domnişoara Rose, spuse el întorcându-se 
către fată, sigur că... 

— Aşa este, da, îl întrerupse Rose. Dar avem sus un biet 
amărât pe care mătuşa mea ar vrea să-l consulţi. 

— A! Da, sigur, răspunse doctorul, să vedem. Înţeleg că e 
opera dumitale, Giles. 

Domnul Giles, care tocmai punea în ordine ceştile de ceai, 
se înroşi tare şi răspunse că e adevărat că avusese această 
onoare. 

— Onoare, zici? Făcu doctorul; nu ştiu nici eu ce să spun. 
Poate că e la fel de onorabil să împuşti un hoţ în bucătărie 
ori pe unul într-un duel, de la cincisprezece paşi depărtare. 
Poţi să presupui că ela tras în aer şi că tu ai câştigat duelul, 
Giles. 

Domnului Giles nu i se păru deloc potrivit felul acesta 
zeflemitor de a privi toată povestea şi consideră că e o 
încercare de a-i micşora gloria. De aceea se mulţumi să 
răspundă respectuos că nu este el în măsură să judece asta, 
dar crede că din partea tâlharilor n-a fost deloc o glumă. 

— Asta aşa e! Spuse doctorul. Unde-i el acuma? Condu-mă 
la el! O să trec din nou pe la dumneavoastră când cobor, 
doamna Maylie. A! Asta-i ferestruica prin care s-a strecurat 
hoţul, nu-i aşa? N-aş fi crezut că e posibil! 

Vorbind aşa tot drumul, doctorul urcă scările în urma lui 
Giles. Şi în timp ce urca, cititorul trebuie să afle că domnul 
Losberne, chirurgul din localitate, cunoscut pe o rază de 
zece mile sub numele de Doctorul, se îngrăşase mai mult 
din pricina bunei lui dispoziţii decât a ghiftuielii. Era un 


burlac tomnatic, excentric şi inimos cum nu găseai altul pe 
o rază de cinci ori mai mare. 

Doctorul zăbovise sus mai mult decât anticipase el ori 
doamnele. Trimise să i se aducă din trăsură o cutie mare, 
iar clopoţelul camerei sună neâncetat în acest timp, 
făcându-i pe servitori să alerge în sus şi-n jos pe scări. După 
cum se agitau toţi, puteai spune, pe bună dreptate, că se 
petrecea ceva important acolo sus. Într-un târziu, doctorul 
cobori, dar în loc să răspundă imediat la întrebarea 
îngrijorată despre starea pacientului, el îşi luă un aer 
misterios şi închise uşa cu grijă. 

— Se petrece ceva de-a dreptul extraordinar, doamna 
Maylie, spuse el, stând în picioare, rezemat cu spatele de 
uşă ca şi cum ar fi vrut s-o ţină neapărat închisă. 

— Sper că e în afara pericolului! Presupuse doamnă. 

— Nu este exclus, după cum stau lucrurile, spuse doctorul. 
Cred că nu e în pericol. L-aţi văzut pe hoţ? 

— Nu, răspunse bătrâna. 

— Şi nici n-aţi auzit nimic despre el? 

— Nu. 

— Mă scuzaţi, doamnă, interveni Giles, eu voiam să vă 
informez în legătură cu el, înainte de a veni domnul doctor 
Losberne. 

Adevărul era că domnului Giles nu-i dădea mâna să 
mărturisească faptul că trăsese asupra unui copil. Fusese 
copleşit de atâtea laude pentru vitejia lui încât pentru nimic 
în lume n-ar fi putut scurta printr-o explicaţie, fără să fie 
nevoit, acele clipe minunate în care se simţise înflorind, 
acum la bătrâneţe, pentru actul lui de curaj. 

— Rose a dorit să-l vadă, spuse doamna Maylie, dar nici n- 
am vrut să aud de-aşa ceva. 

— Hm! Făcu doctorul. Nu-i nimic neobişnuit în înfăţişarea 
lui. Aţi accepta să-l vedeţi dacă sunt şi eu de faţă? 

— Dacă trebuie neapărat să-l vedem, fie, spunse bătrâna. 

— Eu spun că trebuie, zise doctorul. Ştiţi cum e, 
întotdeauna regreţi dacă n-ai făcut-o până la urmă. Acum 


băiatul se simte bine şi e liniştit. Daţi-mi voie, domnişoara 
Rose, vă rog, nu vă fie frică, credeţi-mă pe cuvânt. 

Capitolul 30 

În care se povesteşte ce cred gazdele lui Oliver despre el. 

După ce le asigura în repetate rânduri că vor fi plăcut 
surprinse de înfăţişarea criminalului, doctorul o apucă pe 
faţă de braţ, i-l oferi pe celălalt doamnei şi, cu un aer 
ceremonios, le conduse sus pe scări. 

— Şi acuma, zise doctorul în şoaptă, pe când apăsă clanţa, 
o să-mi spuneţi cum vi se pare. E cam nebărbierit, dar nu 
arată deloc feroce. Aşteptaţi totuşi un moment, să văd mai 
întâi dacă e pregătit să primească vizite. 

O luă înaintea lor şi se uită prin cameră. Făcându-le apoi 
semn cu mâna să avanseze, închise uşa după ele şi dădu 
uşor la o parte perdelele patului. Acolo, în locul tâlharului 
respingător şi înfricoşător pe care se aşteptau să-l vadă, 
dădură cu ochii de un biet copil care, chinuit de durere şi 
de oboseală, căzuse într-un somn adânc. Îşi ţinea braţul 
bandajat şi susţinut de o eşarfă pe piept, capul i se sprijinea 
pe celălalt braţ, iar fata îi era pe jumătate ascunsă de părul 
lui lung, răsfirat pe pernă. 

Respectabilul domn ţinu cortina în mâna şi-l privi aşa 
tăcut, preţ de un minut, două. Între timp, fata se strecură 
pe lângă el şi, aşezându-se pe un scaun de lângă pat, îi 
îndepărta băiatului părul de pe faţă. Aplecându-se peste el, 
câteva lacrimi îi căzură pe fruntea lui Oliver. 

Băiatul se mişcă şi zâmbi prin somn, ca şi cum aceste 
gesturi de milă şi compasiune i-ar fi trezit în suflet un vis 
frumos de dragoste şi afecţiune, pe care el nu le cunoscuse 
niciodată. Uneori, acordurile unei melodii ori susurul apei 
într-un loc tăcut, parfumul unei flori, ori auzul unui glas 
cunoscut ne pot trezi amintiri vagi ale unor întâmplări ce n- 
au existat nicicând în această viaţă, amintiri ce dispar ca un 
suflu şi care parcă vin dintr-o altă viaţă mai fericită, de mult 
uitată şi reluată numai pentru o clipă, dar pe care nu ţi-o 
poţi aminti, oricât ai vrea. 


— Dar ce poate să însemne asta? Întrebă doamna în 
vârstă. E imposibil ca acest copil să fi fost complicele hoţilor. 

— Viciul, răspunse doctorul, lăsând perdeaua să cadă, 
viciul se cuibăreşte în multe temple. Cine ştie dacă nu 
sălăşluieşte şi dincolo de această înfăţişare nevinovată? 

— Dar la o vârstă aşa de fragedă! Adăugă Rose. 

— Draga mea domnişoară, răspunse doctorul, clătinând 
din cap cu tristeţe. Crimă, ca şi moartea, nu au neapărat 
legătura cu bătrâneţea şi slăbiciunea. Şi cei tineri şi frumoşi 
să ştiţi că le cad adesea victime. 

— Dar dumneata chiar crezi că acest copil plăpând a ajuns 
de bunăvoie tovarăşul unora dintre cei mai ticăloşi oameni? 
Întrebă Rose. 

Doctorul clătină din cap, dând a-nţelege că e posibil, apoi, 
observând că ar putea să-l deranjeze pe bolnav cu vorba, le 
conduse pe doamne într-o cameră alăturată. 

— Şi chiar şi corupt dacă ar fi, continua Rose, gândiţi-vă la 
cât de tânăr este, că poate n-a cunoscut niciodată 
dragostea unei mame şi confortul unui cămin adevărat. 
Abuzurile şi foamea poate l-au forţat să se înhăiteze cu 
oameni care l-au îndreptat spre păcat. Mătuşica, dragă 
mătuşica, milostiveste-te şi gândeşte-te la asta înainte de a 
lăsa să intre la închisoare un biet copil bolnav. Ar însemna 
să nu mai fie nici o şansă pentru el să se îndrepte. 
Dumneata, care mă iubeşti şi ştii că n-am simţit niciodată că 
nu am părinţi, fiindcă dragostea şi bunătatea pe care mi le- 
ai arătat au înlocuit dorul de părinţi, gândeşte-te ca şi eu aş 
fi putut păţi la fel, adică să fiu părăsită şi lipsită de ajutor, 
întocmai ca acest băiat sărman, şi ai milă de el cât încă nu-i 
prea târziu. 

— Scumpa mea copilă, spuse doamna strângând-o la 
pieptul ei pe fata care plângea, crezi că m-aş putea atinge 
măcar de un fir de păr din capul lui? 

— A, nu! Răspunse mulţumită Rose. 

— Sigur că nu, zise bătrâna. Zilele îmi sunt şi aşa 
numărate. Dumnezeu se va îndura de mine aşa cum mă 


îndur şi eu de alţii; cum aş putea oare să-l salvez, doctore? 

— Să mă gândesc, doamnă, staţi să mă gândesc. 

Domnul Losberne îşi băgă mâinile în buzunare şi făcu 
turul camerei de câteva ori, oprindu-se şi legănându-se pe 
călcâie, uşor încruntat. După ce striga de câteva ori: „Ah, 
am găsit!” sau „Ba, nu!” se opri în sfârşit şi spuse: 

— Dacă-mi acordaţi puteri depline să-l pun la punct pe 
Giles şi pe băieţaşul nostru Brittles, cred că voi reuşi. Ştiu 
că Giles e un vechi servitor credincios, dar vă puteţi 
revanşa faţă de el într-o mie de alte feluri, îi puteţi da un 
premiu că bun ţintaş. Sper că n-aveţi nimic împotrivă. 

— Nu, răspunse doamna Maylie, dacă nu e alt fel în care 
pot salva copilul. 

— Păi nu este altul, spuse doctorul, puteţi să mă credeţi pe 
cuvânt. 

— Atunci mătuşa te investeşte cu puteri depline, spuse 
Rose printre lacrimi, numai nu fi mai aspru decât trebuie cu 
bieţii oameni. 

— După cum se vede treaba, domnişoara Rose, astăzi 
înclini să crezi că în afară de dumneata toată lumea este 
neândurătoare. Tare mi-aş dori ca primul pretendent la 
mâna dumitale să te găsească într-o astfel de dispoziţie 
îngăduitoare când îţi va implora milă; şi-mi pare sincer rău 
că nu mai sunt tânăr, fiindcă eu nu aş pierde niciodată o 
ocazie ca aceasta. 

— Sunteţi la fel de copilăros ca şi bietul Brittles, răspunse 
Rose înroşindu-se. 

— Ei, bine, răspunse doctorul râzând cu poftă, dar asta nu 
e aşa grav. Hai să revenim la copil acuma. Cel mai 
important este să ne gândim ce vom face de acum înainte. 
EI se va trezi după toate probabilitățile cam peste o oră şi, 
deşi i-am spus imbecilului de comisar, care este jos, că 
bolnavul e în primejdie să moară dacă se mişca ori 
vorbeşte, cred că noi putem sta de vorbă cu el fără a ne 
teme. Cu o condiţie însă: să-l cercetez în prezenţa 
dumneavoastră şi dacă, după răspunsurile lui ne vom 


convinge că e unul din aceia înrăiţi (ceea ce e perfect 
posibil), îl vom lăsa în voia sorții, iar eu nu mă voi mai 
amesteca deloc în această poveste. 

— O, nu, mătuşico! Se ruga Rose. 

— O, da, mătuşico! Replică doctorul. Aşa rămâne 
înţelegerea noastră? 

— Nu se poate să fie un ticălos înrăit, spuse Rose. Pur şi 
simplu nu se poate! 

— Cu atât mai bine! Răspunse doctorul. Atunci cred că vă 
convine propunerea mea. 

În cele din urmă, tratatul se încheie şi cele două părţi se 
aşezară pe scaune, aşteptând cu nelinişte trezirea lui 
Oliver. 

Răbdarea doamnelor fu încercată ceva mai mult timp 
decât le lăsase doctorul L.osborne să creadă. Orele se 
scurseră una după alta şi Oliver continua să doarmă un 
somn adânc. Se înserase de-a binelea, când doctorul cel 
inimos veni să le înştiinţeze că băiatul îşi revenise suficient 
cât să poată sta de vorbă cu ei. Copilul era tare bolnav, 
spuse el, şi slăbit de la pierderea de sânge, dar cum mintea 
lui era atât de tulburată şi preocupată de dorinţa dea 
mărturisi ceva, doctorul considera că era mai bine să-i 
îndeplinească dorinţa, decât să-l îndemne să stea liniştit 
până a doua zi dimineaţă, cum avusese de gând să facă la 
început. 

Întrevederea dura foarte mult. Oliver le spuse toată 
povestea lui, deşi se oprea adesea din cauza durerii şi a 
dorinţei de a-şi mai trage sufletul. Camera aceea 
întunecoasă capăta un aer solemn, când vocea slabă a 
copilului bolnav începu să dezvăluie nesfârşitul lanţ de 
nenorociri şi suferinţe care se abătuseră asupra lui. Ah! 
Dacă ne-am gândi, atunci când îi asuprim şi nedreptăţim pe 
semenii noştri, la erorile grave ale judecății umane, care 
asemenea unor nori deşi şi grei se ridică încet, dar sigur, 
către cer, pentru a se răzbuna apoi pe noi! Dacă am putea 
auzi măcar pentru o clipă vocile atâtor victime, pe care nici 


o putere nu le poate amuţi, ar mai fi oare pe lume atâta 
suferinţă, mizerie, cruzime şi nedreptate, cu care noi ne 
confruntăm de fapt în fiecare zi? 

În acea noapte, Oliver avu parte de nişte mâini blânde 
care-i potriviră pernă sub cap; frumuseţea şi virtutea îi 
vegheară somnul. Copilul se simţea atât de liniştit şi de 
fericit, încât ar fi murit aşa, fără să scoată măcar un suspin. 

Odată terminat interviul acela hotărâtor, Oliver fu 
îndemnat să se odiheasca în continuare, iar doctorul, după 
ce-şi şterse lacrimile de la ochi, mustrându-le pe de altă 
parte pe cele de faţă că sunt prea slabe, cobori scările 
pentru a lămuri lucrurile cu domnul Giles. Cum nu găsi pe 
nimeni prin camere, se gândi că poate ar fi mai nimerit să 
înceapă procesul chiar în bucătărie, aşa că intră direct 
acolo. 

Acolo se afla în mare adunare parlamentara toată 
servitorimea: femeile, domnul Brittles, domnul Giles, 
căldărarul (care fusese invitat special la o gustare care să-i 
ţie de foame pe tot restul zilei, drept răsplată pentru 
serviciile aduse) şi comisarul. Acesta din urmă avea un 
baston mare, un cap mare, trăsături largi, cizme imense şi 
arata de parcă ar fi înghiţit o cantitate de bere pe măsura 
lui, ceea ce şi făcuse de altfel. 

Evenimentele din noaptea trecută încă mai erau 
dezbătute. Când apăru doctorul, domnul Giles tocmai 
povestea cu amănunte câtă prezenta de spirit îi trebuise, 
iar domnul Brittles, cu o cană cu bere în mână, încuviinţă 
dinainte tot ceea ce spunea superiorul său. 

— Staţi acolo liniştit! Spuse doctorul, făcându-i semn cu 
mâna. 

— Vă mulţumim, domnule, răspunse domnul Giles. 
Stăpâna a dorit să servesc personalului bere şi cum n- 
aveam deloc chef să stau singur în cămăruţa mea, ci mai 
degrabă chef de vorbă, am venit şi eu cu ei. 

Domnul Brittles scoase un murmur aprobator, dimpreună 
cu toţi cei de faţă, arătându-şi în acest fel recunoştinţa ce-o 


purtau domnului Giles pentru cinstea ce le-o făcuse 
coborând printre ei. Domnul Giles se uită în jur cu un aer 
protector, ca şi cum ar fi vrut să-i asigure pe cei de faţă ca, 
atâta vreme cât se vor purta cum trebuie, el va avea grijă 
de ei şi nu-i va părăsi la greu. 

— Cum se mai simte pacientul în seara asta, domnule? 
Întrebă Giles. 

— Aşa şi aşa, răspunse doctorul. Mă tem că dumneata însă 
ai intrat într-un mare bucluc, domnule Giles! 

— Sper că nu vreţi să spuneţi, domnule, zise domnul Giles, 
tremurând, că-i pe moarte! Nu mi-aş ierta-o niciodată. N-aş 
curma viaţa unui copil, fie el chiar şi Brittles, domnule, nici 
pentru toată argintăria din lume! 

— Nu asta-i buba, spuse doctorul, cu un aer misterios. Eşti 
cumva protestant, domnule Giles? 

— Da, domnule doctor, din câte ştiu, răspunse Giles, 
îngălbenindu-se. 

— Dar tu, băiete? Îl întrebă doctorul pe Brittles cu aceeaşi 
severitate. 

— Doamne apără-mă şi păzeşte-mă! Sări speriat Brittles. 
Eu... ca şi domnul Giles. 

— Atunci să-mi răspundeţi amândoi, zise doctorul, fiecare 
pe rând! Puteţi să juraţi că băiatul de sus din camera e unul 
şi acelaşi cu cel care a intrat noaptea trecută prin 
ferestruică? Acuma, să aud, juraţi! 

Doctorul, care era ştiut de toţi că unul dintre cei mai 
blânzi oameni din lume, pusese întrebarea cu un ton aşa de 
furios şi ameninţător, încât Brittles şi Giles, care erau cam 
ameţiţi de la bere şi de la atâta agitaţie câtă fusese, se uitau 
unul la altul stupefiaţi. 

— Fii foarte atent la răspunsul lor, domnule comisar, spuse 
cu solemnitate doctorul, făcând semne de ameninţare cu 
arătătorul şi lovindu-se apoi cu el peste nas, pentru că 
efectul să fie şi mai impresionant. S-ar putea să iasă ceva 
din treaba asta, mai devreme decât vă aşteptaţi. 


Comisarul încerca să-şi ia un aer cât mai demn cu putinţă, 
drept care îşi apucă bastonul, semnul funcţiei sale, baston 
ce stătuse până atunci rezemat în colţul de lângă cămin. 

— E doar o simplă chestiune de identificare, le spuse 
doctorul. 

— Da, sigur că da, domnule, răspunse comisarul, tuşind 
violent, căci dăduse pe gât berea în prea mare grabă şi o 
parte din ea o luase pe altă cale. 

— Avem de-a face deci cu o spargere aicea, zise doctorul, 
şi doi oameni zăresc pentru o clipă, prin fumul lăsat de 
praful de puşcă, în întunecimea şi zăpăceala generală, un 
copil. lată că nu mai târziu de câteva ore după asta, 
dimineaţa, un băiat se prezintă la uşa aceleiaşi case şi, doar 
pentru că are braţul bandajat, acei oameni îl tratează cu 
brutalitate, ceea ce-i pune viaţa în pericol, şi apoi jura că 
acel copil e hoţul. Acum, întrebarea pe care ne-o punem 
este dacă ei aveau dreptate să se poarte astfel şi, dacă nu, 
în ce situaţie se pun ei atuncea. 

Comisarul dădu din cap încuviinţând şi se întrebă: dacă 
nici aceea nu e lege, apoi ce ar putea fi? 

— Eu vă mai întreb o dată, tună doctorul, puteţi sub 
jurământ să identificaţi copilul? 

Brittles se uită cu îndoială la domnul Giles, domnul Giles se 
uită cu îndoială la Brittles, comisarul îşi puse mâna după 
ureche ca să audă mai bine răspunsul, cele două femei şi 
căldărarul se aplecară înainte ca să asculte, doctorul se uită 
atent în jur, când, deodată, sună clopotul de la poartă şi în 
acelaşi timp se auzi şi huruitul unor roţi. 

— Sticleţii! Strigă Brittles, părând că răsuflă uşurat. 

— Cum le-ai zis? Întrebă doctorul, tulburat şi el. 

— Poliţiştii din Bow Street, adică, răspunse Brittles, luând 
un sfeşnic în mână. Domnul Giles şi cu mine am trimis după 
ei azi-dimineaţă. 

— Ce? Răcni doctorul. 

— Da, continua Brittles, le-am trimis înştiinţare prin 
vizitiul diligentei şi acuma chiar ne mirăm că nu mai sosesc. 


— A! Aşa aţi făcut deci? La naiba cu diligentele astea, cu 
încetineala lor cu tot, asta este, zise doctorul, ieşind pe uşă. 

Capitolul 31 

Implică o poziţie critică. 

Cine-i acolo? Întrebă Brittles, crăpând doar puţin uşa fără 
să scoată lanţul, şi făcând efort să vadă afară, în timp ce 
apara cu mâna flacăra lumânării. 

— Deschideţi, răspunse o voce de afară. Suntem ofiţerii 
din Bow Street. Aţi trimis după noi azi dimineaţă. 

Venindu-i inima la loc în momentul în care auzi acestea, 
Brittles deschise larg uşa şi se trezi în faţa unui om cu 
înfăţişare impunătoare, îmbrăcat într-o haină lungă, om ce 
păşi înainte fără să spună nimic şi-şi şterse picioarele de 
preş, că la el acasă. 

— Poţi trimite pe cineva să-l ajute pe colegul meu care a 
rămas să păzească trăsură, tinere? Este pe undeva vreun 
adăpost unde să o putem ţine pentru 5-10 minute? 

Brittles îi spuse că da şi îi şi arătă cu degetul clădirea. 
Omul se-ntoarse la poarta şi-şi ajuta tovarăşul să-şi pună la 
adăpost trăsură, în timp ce Brittles le ţinea lumânarea şi-i 
privea cu mare admiraţie. După asta, se întoarseră în casă, 
unde fură poftiţi într-un salonaş. Aici îşi scoaseră paltoanele 
şi pălăriile, dând la iveală adevărata lor înfăţişare. 

Cel ce bătuse la uşa era un om bine făcut, de statură 
mijlocie, cam la 50 de ani, cu părul negru, lucios, favoriţi 
scurţi, faţa rotundă şi nişte ochi iscoditori. Celălalt era un 
roşcovan ciolănos, cam urât la faţă şi cu un nas cârn, care-i 
dădea un aer de-a dreptul sinistru. 

— Spune-i stăpânului dumitale că Blathers şi Duff sunt 
aici, zise cel dintâi, trecându-şi mâna prin păr şi aşezând pe 
masă o pereche de cătuşe. A! Bună seara, domnule. Am 
putea schimba câteva vorbe între patru ochi? 

Cuvintele erau adresate domnului Losberne, care tocmai 
apăruse. Îi făcu semn lui Brittles să iasă afară şi le invită pe 
cele două doamne înăuntru, închizând uşa după ele. 


— Doamna este stăpâna casei, spuse domnul Losberne, 
arătând spre doamna Maylie. 

Domnul Blathers se înclină şi, fiind poftit să ia loc, îşi trase 
un scaun, îşi puse pălăria pe podea şi îi făcu semn lui Duff 
să facă acelaşi lucru. Acesta din urmă se pare că nu era 
obişnuit cu înalta societate, sau poate nu se simţea în largul 
lui într-o asemenea companie, aşa că se aşeză destul de 
stânjenit. 

— Şi acum să vorbim despre furt, domnule. Care sunt 
circumstanţele în care s-a întâmplat? Întrebă polițistul. 

Doctorul, care părea că doreşte să câştige timp, povesti pe 
îndelete şi cu lux de amănunte toată întâmplarea, în timp ce 
domnii Blathers şi Duff păreau că înţeleg şi îşi făceau din 
când în când semne din cap. 

— Nu mă pot pronunţa deocamdată, înainte de a face 
cercetările de rigoare, zise Blathers, dar după umila mea 
părere, şi cred că nu mă înşel, lovitura n-a fost comisă de un 
mârlan. Ce zici, Duff? 

— Cu siguranţă că nu, răspunse Duff. 

— Şi ca să traducem cuvântul mârlan şi pentru doamnele 
de faţă, presupun că înseamnă că acela care a dat lovitura 
nu era un om de la ţară? Întrebă Losberne zâmbind. 

— Întocmai, domnule, răspunse Blathers. Asta e tot ce ne 
puteţi spune despre furt, domnule? 

— Da, asta-i tot, răspunse doctorul. 

— Dar ce-i cu băiatul acela despre care tot vorbesc 
servitorii? Mai întreba Blathers. 

— A, nimic! Răspunse doctorul. Unui servitor speriat i s-a 
năzărit că băiatul ar fi participat la jaf. E doar o absurditate. 

— Asta n-ar fi greu de dovedit, observă Duff. 

— Ce spune colegul meu e foarte adevărat, încuviinţă 
Blathers, dând din cap aprobator şi jucându-se distrat cu 
cătuşele, ca şi cum ar fi fost o pereche de castaniete. Cine-i 
băiatul de fapt? De unde vine? Ce spune el despre toată 
povestea asta? Doar n-o fi căzut din cer? 


— Desigur că nu, răspunse doctorul, privind cu nelinişte 
spre doamne. Ştiu toată povestea lui, dar despre asta vom 
vorbi imediat. Probabil doriţi să vedeţi mai întâi pe unde au 
încercat să intre hoţii. 

— Cu siguranţă, încuviinţă domnul Blathers, mai întâi 
facem cercetări la faţa locului, apoi îi interogam pe 
servitori. De obicei aşa se procedează, ştiţi. 

Se aduseră lumini, iar domnul Blathers şi Duff, însoţiţi de 
comisarul local, de Brittles şi Giles, într-un cuvânt de toată 
casa, intrară cu toţii într-o cameră mică de la capătul 
culoarului şi se uitară pe fereastră; după asta, au mers 
afară, au înconjurat peluza şi au privit pe fereastra 
înăuntru. Apoi au cerut o lumânare ca să inspecteze oblonul 
şi un felinar ca să găsească urmele paşilor, iar la urmă au 
cerut o furcă pentru a scormoni tufişurile. După toate astea 
şi printre spectatorii curioşi, ei intrară în sfârşit din nou în 
casă. Acum Giles şi Brittles au fost nevoiţi să-şi povestească 
rolurile din noaptea precedentă şi au dat o reprezentaţie 
melodramatică pe care o repetară de vreo şase ori. Prima 
dată s-au contrazis numai într-un singur loc, iar până la 
sfârşit au ajuns să se contrazică în douăsprezece locuri. 
Când se ajunse în acest punct, Blathers şi Duff îi dădură pe 
toţi afară şi ţinură o consfătuire atât de misterioasă şi 
solemnă, încât faţă de aşa ceva, un consult de doctori 
vestiți, discutând şi cea mai dificila problemă medicală, ar 
părea un joc de copii. 

În tot acest timp, în camera de alături, doctorul se plimba 
încolo şi-ncoace încurcat, iar doamna Maylie şi Rose îl 
priveau îngrijorate. 

— Pe cuvântul meu, spuse domnul Losberne oprindu-se 
deodată în loc, după un impresionant număr de ture, că nu 
mai ştiu ce-i de făcut. 

— Sunt sigură, zise Rose, că dacă le-am spune povestea 
adevărată a bietului băiat, ar fi suficient ca să nu-l mai 
bănuiască. 


— Mă îndoiesc, dragă domnişoară, zise doctorul dând din 
cap, nu cred că l-ar dezvinovăţi în ochii acestor oameni, şi 
nici în ochii unor funcţionari mai înalţi în grad. Ce hram 
poartă el de fapt, s-ar întreba ei, e un fugar? De altfel, 
povestea lui, judecata mai serios, nu prea stă-n picioare. 

— Dar dumneata o crezi, nu-i aşa? Îl întrerupse Rose. 

— Eu o cred, deşi e cam ciudată, urmă doctorul, şi poate 
că sunt un mare naiv ca o cred; dar aceasta nu e o poveste 
pe care un poliţist cu experienţa s-o poată crede. 

— De ce nu? Întrebă Rose 

— lată de ce, scumpa mea interlocutoare, răspunse 
doctorul. Pentru că povestea aceasta, văzută prin ochii lor, 
are mai multe puncte neclare decât clare. El poate dovedi 
doar întâmplările care îi sunt nefavorabile şi nimic din ceea 
ce i-ar fi favorabil. La naiba cu ăştia, ei vor să cerceteze de- 
a fir a păr totul şi nu vor lua nimic din ce spune el drept 
bun. Pe de altă parte, după cum spune el singur, a fost mai 
mult timp tovarăş cu hoţii; a fost prins şi dus în faţa 
comisarului de poliţie, acuzat fiind de furtul unei batiste din 
buzunarul unui domn; a fost răpit apoi de la locuinţa acelui 
domn şi dus într-un loc despre care nu poate da nici o 
lămurire şi nici nu are habar pe unde ar putea fi. E adus la 
Cherstey de nişte oameni care se pare că s-au pus pe capul 
lui şi, cu sau fără voia lui, îl împing pe o fereastră într-o casă 
ca să fure, iar acolo, chiar în clipa în care voia să dea 
alarma celor dinăuntru şi să facă astfel singurul lucru care 
l-ar putea reabilita, îi iese în cale ca din senin o namilă de 
majordom care-l împuşca! Ca şi cum toate i-ar fi stat 
împotriva. Nu-ţi dai seama că de fapt aşa stau lucrurile? 

— Bineânţeles că-mi dau seama, răspunse Rose şi zâmbi la 
patosul cu care doctorul povestea. Totuşi nu văd nimic care 
să-l incrimineze pe băiat. 

— De bună seamă că nu, zise doctorul. De aia vă 
strălucesc vouă ochii! Voi nu puteţi vedea clar nici în bine, 
nici în rău, voi luaţi de bună doar o latură a problemei, 
întotdeauna prima care vi se prezintă de fapt. 


După ce formula aceasta reflecţie izvorâtă din experienţa 
sa, doctorul îşi băgă mâinile în buzunare şi începu din nou 
să străbată camera în lung şi-n lat, de data asta şi mai 
repede că înainte. 

— Cu cât mă gândesc mai bine, cu atât îmi dau seama că 
dacă poliţiştii ar fi puşi la curent cu povestea copilului, n-am 
avea decât nesfârşite necazuri şi dificultăţi. Sunt sigur că 
nu l-ar crede, chiar dacă valva şi publicitatea din jurul 
bănuielilor ar putea să coste şi să strice planurile 
dumneavoastră generoase de a-l salva din necaz pe copil. 

— Ce-i de făcut atunci? Strigă Rose. Doamne! Doamne! De 
ce-or fi trimis ei după oamenii ăştia? 

— Da chiar, de ce? Zise doamna Maylie. Eu nu i-aş fi 
chemat pentru nimic în lume! 

— Tot ce ştiu, zise domnul Losberne, aşezându-se cu un fel 
de linişte disperată, e că trebuie să încercăm s-o scoatem la 
capăt cu îndrăzneală. Avem un scop nobil, asta e scuza 
noastră. Băiatul are febră şi nu e în stare să vorbească, asta 
e în avantajul nostru. Să facem tot ce putem şi dacă iese 
rău, măcar să nu fie din vina noastră... Intră! 

— Iată ce este, domnule, zise Blathers intrând în cameră, 
urmat de Duff şi închizând uşa cu grijă. Nu a fost o lovitură 
pusă la cale... 

— Ce dracu' înţelegi dumneata prin lovitura pusă la cale? 
Întrebă nervos doctorul. 

— Noi numim o lovitură pusă la cale, doamnelor, zise 
Blathers, întorcându-se spre ele, cu oarecare milă pentru 
neştiinţa lor, şi cu dispreţ pentru cea a doctorului, atunci 
când iau parte şi servitorii. 

— Dar nimeni nu i-a bănuit pe ei în cazul de faţă, spuse 
doamna Maylie. 

— Posibil, doamnă, răspunse Blathers, asta nu înseamnă 
că nu s-ar putea să fie amestecați, totuşi. 

— Ba e cu atât mai mult posibil, adăugă Duff. 

— Noi credem că jaful a fost pus la cale de nişte orăşeni, 
îşi continuă raţionamentul Blathers, se cunoaşte că aveau 


stil. 

— Da, bine ticluit totul, observă Duff cu jumătate de glas. 

— Au fost doi, zise Blathers, şi aveau şi un copil cu ei. 
Lucrul ăsta reiese foarte clar, având în vedere mărimea 
ferestrei. Asta-i tot ce se poate spune până în acest 
moment. 

Vom sta imediat de vorbă cu băiatul pe care-l aveţi sus, 
dacă nu vă supăraţi. 

— Dar poate ar fi bine să li se servească ceva de băut mai 
întâi, doamna Maylie, spuse doctorul cu faţa luminată 
deodată, ca şi cum i-ar fi venit o idee salvatoare. 

— Da, sigur că da, exclamă Rose, nerăbdătoare. Chiar 
acum dacă doriţi. 

— Va foarte mulţumim, domnişoară! Zise Blathers, 
ştergându-se la gură cu mâneca hainei. Meseria asta a 
noastră ne cam ţine pe uscat. Daţi-ne ce aveţi şi 
dumneavoastră la îndemână. Nu vă deranjaţi pentru noi. 

— Ce să fie deci? Întrebă doctorul, urmând-o pe faţă la 
bufet. 

— O tărie mică, domnule, dacă se poate, răspunse 
Blathers. Am cam îngheţat de frig de la Londra până aici. 
Cred că ne-ar fi de ajutor să ne mai încălzim niţel. 

Această comunicare interesantă era adresată doamnei 
Maylie, care o primi cu graţie. În acest timp, doctorul se 
furişă pe uşă afară. 

— Ah! Făcu Blathers, luând paharul între degetul mare şi 
arătător, în loc să-l ia de picioruş, şi ţinându-l în dreptul 
pieptului. Am văzut multe de astea la viaţa mea. 

— Cum ar fi spargerea din fundătură de la Edmonton! Zise 
Duff, vrând să împrospăteze memoria colegului său. 

— Cred că era cam aceeaşi situaţie ca aici, îşi aminti 
Blathers. O lovitură dată de Conkey Chickweed, dacă nu mă 
înşel...! 

— Întotdeauna dai vina pe el, răspunse Duff. A fost însă 
Răzgâiatul, îţi spun eu. Conkey n-a avut de-a face cu ea cum 
n-am avut eu. 


— Ei, mai slăbeşte-mă! Spuse Blathers. Eu ştiu mai bine. 
Dar îţi mai aminteşti tu când i-au furat banii chiar lui 
Conkey? Ce mai scandal! Nici în române nu întâlneşti aşa 
ceva. 

— Cum a fost? Întrebă Rose, dornică să încurajeze orice 
semn de bună-dispoziţie a musafirilor nedoriți. 

— A fost un furt cum nu s-a mai pomenit vreodată, spuse 
Blathers. Era unul Conkey Chickweed... 

— Conkey înseamnă Năsosul, doamnă, îl completă Duff. 

— Cred că domnişoara ştie asta! Făcu Blathers. Nu mă mai 
întrerupe, dom'le. Acel Conkey, domnişoară, avea o 
cârciumă lângă Buttelbridge şi o pivniţă unde veneau mulţi 
lorzi tineri ca să vadă lupte de cocoşi, jocuri cu câini şi 
altele. Şi nu era deloc rău organizată treaba, pot să vă spun 
fiindcă mă duceam destul de des pe acolo. Pe atunci Conkey 
nu făcea încă parte din tagma hoţilor. Şi într-o noapte i s-au 
furat 327 de guinee pe care le ţinea într-un sac de pânză. I- 
au fost furaţi din dormitor banii, spunea el, de un om înalt 
cu plasture negru pe ochi ce se ascunsese sub pat şi după 
furt sărise pe fereastra de la etajul întâi. A fost iute tare, 
omul. Dar şi Conkey era iute; trezit din somn de zgomot, a 
sărit din pat şi a tras după el cu arma, sculând toţi vecinii. 
Şi ce hărmălaie a mai fost; apoi când oamenii s-au uitat mai 
atent au crezut că Conkey îl rănise pe hoţ, asta după 
urmele de sânge care ajungeau până departe, la un gard, 
unde deodată dispăreau. Oricum, hoţul a scăpat cu banii, 
iar pierderea aceasta l-a ruinat pe Conkey cârciumarul, aşa 
că numele lui a apărut prin ziare pe lista faliţilor. S-au 
strâns tot felul de fonduri pentru ajutorarea bietului om, 
care-şi pierduse minţile de supărare şi vreo trei-patru zile a 
rătăcit pe străzi, smulgându-şi părul din cap, în asemenea 
hal de disperare încât lumea se temea să nu-şi ia zilele. 
Într-o zi, a apărut ca o furtună la comisariatul de poliţie şi a 
avut o întrevedere între patru ochi cu magistratul, care, 
după un timp, l-a chemat pe -Jem Spyers (Spyers era un 
agent de nădejde) şi i-a spus să meargă împreună cu 


domnul Chickweed să prindă presupusul hot care-i 
spărsese casă. „închipuie-ţi, Spyers, că l-am văzut ieri 
dimineaţă, trecând prin faţa uşii mele”, zise Chickweed. „De 
ce nu l-ai înşfăcat de guler?”, întrebă Spyers. „Eram atât de 
surprins de parcă eram cu mâinile şi picioarele legate - 
spuse bietul om - dar cred că vom putea să-l prindem, căci 
a trecut din nou aseară între orele zece şi unsprezece.” 

De îndată ce auzi asta, Spyers îşi luă schimburi curate şi 
un pieptene, pentru cazul în care ar fi trebuit să lipsească 
vreo două zile. Apoi merse şi se aşeză la una din ferestrele 
cârciumii, în spatele unei draperii roşii, cu pălăria pe cap, 
gata să se repeadă afară în orice clipă. Fuma din pipa sa, 
noaptea târziu, când îl aude deodată pe Chickweed urlând: 
„Săriţi! 

Puneţi mâna pe criminal!, Spyers se repezi afară şi-l văzu 
doar pe Chickweed fugind pe stradă şi strigând în gura 
mare. Spyers fugea acuma după el; Chickweed fugea 
înainte, lumea fugea în toate părţile, fiecare strigând în 
legea lui „Hoţii!,, şi Chickweed striga întruna, mai tare că 
toţi, ca un turbat. Spyers îl pierdu din ochi o clipă la o 
cotitură, se uită în jur, văzu un grup mic de oameni şi se 
repezi întrebând „Care-i?, „La naiba! 

— Zise el - l-am scăpat!” 

Ciudată întâmplare, dar chiar nu mai era nici urmă de hoţ. 
Drept urmare, toţi se întoarseră la cârciumă. A doua zi 
dimineaţă, Spyers se aşeză iar în acelaşi loc, în spatele 
aceleiaşi perdele, şi se uită să vadă trecând un bărbat înalt 
cu plasture negru pe un ochi, numai că începură să-l usture 
tare ochii, la un moment dat. Nemaiputând rabdă, îi închise 
o clipă ca să-i odihnească; şi ca un făcut, chiar în momentul 
acela îl auzi pe Chickweed zbierând din nou: „Uite-l!” Se 
repezi iar afară şi o porni după Chickweed care era deja la 
jumătatea străduţei; şi, după ce alergară de două ori mai 
mult decât în ziua trecută, îl pierdură şi de data asta pe hoţ. 
Acelaşi lucru se mai întâmpla încă de vreo două-trei ori, 
până ce o jumătate din mahala răspândise bârfa cum că pe 


domnul Chickweed l-ar fi prădat diavolul însuşi, care acuma 
se juca cu el, iar cealaltă jumătate susţinea că bietul 
Chickweed pur şi simplu o luase razna de supărare. 

— Şi Jem Spyers ce spunea? Întrebă doctorul, care se 
întorsese în camera puţin după începutul povestirii. 

— Jem Spyers, continua polițistul, n-a spus multă vreme 
nimic, dar era atent la toate, fără să pară că face asta, ca 
dovadă că-şi cunoştea bine meseria. Dar într-o bună 
dimineaţa intra în cârciumă omului şi, scoţându-şi 
tabachera, zise: „Chickweed, am descoperit cine a săvârşit 
furtul aici.” „Chiar?”, zise Chickweed. „Ah! Dragă Spyers, 
ajută-mă să mă răzbun, ca să mor şi eu liniştit! Dragul meu 
Spyers, unde-i nemernicul?” „Haide, zise Spyers, oferindu-i 
o priză de tabac, termină odată comedia asta! Chiar 
dumneata ai făcut-o.” Aşa şi era, şi-n acest fel câştigase o 
sumă destul de frumuşică de bani. Nu s-ar fi descoperit 
niciodată dacă bănuitul n-ar fi avut atâta grijă să 
îndepărteze bănuielile! Spuse în încheiere domnul Blathers, 
punând paharul cu băutura pe masă şi zornăind cătuşele. 

— Foarte curios, într-adevăr, comentă doctorul. Acum, 
dacă doriţi, puteţi să mergeţi sus. 

— Cu voia dumneavoastră, domnule, răspunse Blathers. Şi 
cei doi poliţişti urcară în urma domnului Losberne, în 
camera lui Oliver, însoţiţi de Giles care le lumina calea. 

Deşi dormise, Oliver arata mai rău acuma, şi se părea că 
febra îi sporise chiar. Cu ajutorul doctorului, izbuti să se 
ridice din pat timp de câteva minute. Se uită la străini fără 
să priceapă ce se întâmplă de fapt şi fără să pară că-şi 
aminteşte unde se afla şi ce se întâmplase mai înainte cu el. 

— Acesta, zise domnul Losberne, cu voce joasă şi totuşi 
foarte hotărâtă, este băiatul care a fost rănit din greşeală 
de un glonţ, pe când se juca cu alţi copii în grădina 
domnului, cum îi zice?! Care locuieşte pe undeva, pe aici, în 
spatele casei. Copilul a venit la noi, azi dimineaţă, să ceară 
ajutor, numai că acest talentat domn, care ţine acum 
lumânarea, a pus imediat mâna pe el şi l-a şi maltratat, ceea 


ce i-a pus serios viaţa în pericol, după cum pot eu însumi să 
confirm, ca doctor. 

Domnii Blathers şi Duff se uitară la Giles, astfel 
recomandat de doctor, iar majordomul, zăpăcit, se uită de la 
ei spre Oliver, de la Oliver la domnul Losberne, cu un 
amestec amuzant de spaimă şi perplexitate. 

— Presupun că n-ai de gând să negi? Spuse doctorul, 
culcându-l din nou cu grijă pe Oliver. 

— Am făcut totul pentru binele... Aşa am crezut, domnule, 
răspunse Giles. Eram convins că e băiatul lor, altfel nu m-aş 
fi atins de el. Nu sunt un om fără inimă, domnule. 

— Ce băiat ziceai că ai crezut că e? Întrebă ofiţerul cel mai 
în vârstă. 

— Băiatul spărgătorilor, domnule! Răspunse Giles. Fără 
doar şi poate că... Că aveau un copil cu ei. 

— Da? Acuma crezi şi dumneata asta? Întreba acelaşi 
ofiţer. 

— Ce să cred? Răspunse Giles, uitându-se cu o privire 
pierdută la poliţist. 

— Că e acelaşi copil, cap-pătrat ce eşti! Repetă Blathers, 
cu nerăbdare. 

— Nu ştiu, drept să vă spun că nu mai ştiu, spuse cu o voce 
slabă Giles, n-aş putea să jur. 

— Dar părerea dumitale care-i? Întrebă Blathers. 

— Nu mai ştiu ce să cred, răspunse bietul Giles. Parcă nu 
ar fi acelaşi copil; sunt aproape sigur că nu-i acelaşi, totuşi. 
Dumneavoastră ştiţi prea bine că nu poate fi. 

— Omul acesta a băut? Întrebă Blathers, întorcându-se 
către doctor. 

— Eşti un nătăfleţ, spuse Duff, adresându-se lui Giles, cu 
profund dispreţ. 

În timpul acestui scurt dialog, domnul Losberne luase 
pulsul bolnavului. Sculându-se acum de pe scaunul de lângă 
pat, îi înştiinţa pe domnii poliţişti ca, dacă mai au vreo 
îndoială în această privinţă, pot să meargă în camera 
alăturată că să-l ancheteze pe Brittles. 


Acceptând propunerea, poliţiştii trecură în altă cameră, 
unde îl invitară şi pe Brittles; acesta reuşi să se încurce, 
nefăcând altceva decât să-l bage şi pe respectabilul lui 
superior într-o aşa mare încurcătură de contraziceri şi 
imposibilităţi noi, încât nu izbuti să limpezească altceva 
decât doar faptul că se înşelase cu totul şi să declare că n-ar 
putea recunoaşte băiatul chiar dacă l-ar avea în faţa ochilor. 
Crezuse că era Oliver, fiindcă aşa spusese domnul Giles, dar 
la fel ca domnul Giles, cu cinci minute în urmă, mărturisise 
în bucătărie ca tare-i era teamă că se grăbise să tragă 
această concluzie. 

Printre alte bănuieli care mai de care mai interesante, se 
puse întrebarea dacă domnul Giles chiar rănise pe cineva; 
cercetând astfel pistolul cu care declarase că a tras, îl 
găsiră încărcat doar cu pulbere şi înfundat cu hârtie 
maronie. Descoperirea îi ului pe toţi, în afară de doctor, 
care extrăsese un glonţ din trupul rănitului cu doar zece 
minute mai înainte, dar cel mai uluit dintre toţi fu Giles 
care, după ce fusese chinuit câteva ceasuri de teamă de a fi 
rănit mortal o fiinţă omenească, se agaţa acum cu toată 
fiinţa lui de ideea cea nouă şi o susţinu cu fervoare. În cele 
din urmă, poliţiştii, cărora nu le pasă prea mult de situaţia 
lui Oliver, lăsară în casa pe comisarul din Chertsey şi se 
duseră să doarmă peste noapte în oraş, promițând că se vor 
întoarce a doua zi dimineaţă. 

În dimineaţa următoare apăru deja zvonul că doi oameni şi 
un băieţaş fuseseră arestaţi în împrejurări suspecte peste 
noapte şi duşi la închisoarea din Kingston; aşa că domnii 
Blathers şi Duff se porniră pe dată într-acolo. Singurele 
circumstanţe care-i incriminau pe respectivii se reduceau la 
faptul că fuseseră descoperiţi dormind sub o căpiţă de fân; 
ceea ce este fără îndoială o mare crimă, dar care nu-i 
pedepsită decât cu închisoarea şi pe care ochii îndurători ai 
legii englezeşti şi aplecarea plină de înţelegere pentru 
supuşii ei n-o socotea suficientă, în lipsa de altă dovadă, 
pentru a stabili că acel sau acei oameni care au fost găsiţi 


dormind sunt vinovaţi de furt prin spargere şi merită, prin 
urmare, pedeapsa cu moartea. lată de ce domnii Blathers şi 
Duff trebuiră să se întoarcă de unde plecaseră. 

Pe scurt, după o nouă examinare a faptelor şi nesfârşite 
discuţii despre subiect, se hotărî că un magistrat de prin 
zonă avea să încaseze o cauţiune, iar doamna Maylie şi 
domnul Losberne aveau să răspundă de Oliver în cazul în 
care ar fi căutat de poliţie. Blathers şi Duff fură răsplătiți cu 
vreo câteva guinee, şi apoi se întoarseră la Londra, fiecare 
cu părerea lui în legătură cu excursia aceasta. Duff, după o 
cercetare mai matură a tuturor circumstanțelor furtului, 
înclină mai degrabă să creadă că încercarea de spargere 
fusese pusă la cale de Răzgăiatul. Cât despre Blathers, el 
atribuia tot meritul vestitului Conkey Chickweed. 

Încetul cu încetul, Oliver începu să-şi revină şi să prindă 
puteri, sub îngrijirile atente şi reunite ale doamnei Maylie, 
ale Rosei şi ale bunului doctor Losborne. Dacă cerul aude 
rugile fierbinţi ale inimilor pline de recunoştinţă (ce 
rugăciuni ar putea avea mai multă trecere!), atunci 
binecuvântările orfanului trebuie să fi coborât în sufletele 
binefăcătorilor lui, răspândind dragoste şi fericire. 

Capitolul 32 

Despre viaţă fericită pe care o începe Oliver alături de 
bunii lui prieteni. 

Suferințele lui Oliver nu fură nici puţine şi nici uşoare. Pe 
lângă durerea stăruitoare pricinuită de braţul rupt, frigul şi 
umezeală pe care fusese silit să le îndure înainte i-au 
crescut febră, care de altfel l-a ţinut mai multe săptămâni, 
vlaguindu-i trupul. Dar în cele din urmă, încet, a prins 
puteri atâta cât să spună printre lacrimi cât de mişcat era 
de bunătatea celor două doamne şi cât de mult spera că 
după ce se va simţi mai bine să poată face ceva pentru a le 
arăta recunoştinţa lui; ceva care să le arate cât de plină era 
inima lui de dragoste şi devotament, ceva care să le 
demonstreze că bunătatea lor fără margini nu a fost în 
zadar şi că băiatul sărman, pe care mila lor îl scăpase de 


mizerie şi de moarte, era gata să le fie de folos din tot 
sufletul. 

— Bietul de el! Spuse Rose, după ce Oliver se chinuise să 
rostească cele câteva vorbe de mulţumire. Vei avea destule 
ocazii să ne mulţumeşti pentru binele făcut, dacă doreşti. 
Noi vom pleca la ţară şi mătuşa mea vrea să ne însoţeşti. 
Liniştea, aerul curat, toate bucuriile şi frumuseţile 
primăverii te vor face bine în câteva zile. Ne vei putea fi de 
folos în o sută de feluri, atunci când vei fi în stare să suporţi 
oboseala. 

— Oboseală! Spuse Oliver. Vai! Doamnă, de-aş putea munci 
pentru dumneavoastră! Ce n-aş da să vă pot stropi florile, 
să vă îngrijesc pasarelele, să alerg încolo şi încoace de 
dimineaţă până seara, dacă aş şti că asta vă poate mulţumi! 

— Ba n-ai să dai nimic, zise domnişoara Maylie, zâmbind. 
După cum ţi-am mai spus, îţi vom da tot felul de sarcini şi 
dacă ai face şi numai jumătate din ceea ce doreşti tu să faci 
pentru noi, să ştii că mă vei face foarte fericită. 

— Fericită, domnişoară! Strigă Oliver. Ce drăguţ din 
partea dumneavoastră să-mi spuneţi asta! 

— Ai să mă faci chiar mai fericită decât crezi, zise tânăra 
fată. Numai la gândul că iubita mea mătuşa a putut să 
salveze pe cineva din nenorocirea pe care mi-ai descris-o, şi 
mi se umple sufletul de bucurie. lar să mai ştiu că acela 
care i-a stârnit bunătatea şi milă este sincer recunoscător şi 
devotat, m-ar face mai fericită decât îţi poţi tu imagina. Mă 
înţelegi? Întrebă ea, uitându-se la figură gânditoare a lui 
Oliver. 

— Da, sigur, domnişoară, răspunse cu entuziasm Oliver, 
dar mă gândeam că sunt nerecunoscător chiar acuma. 

— Faţă de cine? Întrebă tânăra fată. 

— Faţă de domnul cel bun şi bătrâna menajeră, care au 
avut atâta grijă de mine, răspunse Oliver. Dacă ar şti ce 
fericit sunt acum, sigur s-ar bucura. 

— Nu mă îndoiesc de asta, urma binefăcătoarea lui Oliver, 
iar domnul Losberne a avut bunătatea să promită că de 


îndată ce vei putea suporta călătoria, te va duce să-i 
vizitezi. 

— Adevărat, domnişoară? Strigă Oliver, cu faţa luminată 
de veste. N-o să mai pot de bucurie când o să-i văd din nou! 
La scurt timp după asta, Oliver se înzdrăveni destul ca să 
poată suporta oboseala unei astfel de deplasări, aşa că într- 
o bună dimineaţa pleca împreună cu domnul Losberne într- 
o trăsurică aparţinând doamnei Maylie. Când ajunseră însă 
la Chertsey Bridge, Oliver deveni deodată palid şi scoase un 

țipăt. 

— Ce-o fi cu băiatul? Strigă cu vocea lui repezita doctorul. 
E ceva ce ai văzut? Ai auzit poate? Ori ai simţit ceva? 

— Aia, domnule! Răspunse speriat Oliver, arătând cu mâna 
prin fereastra trăsurii. Casa aceea! 

— Da, văd, ce-i cu ea? Opreşte, aici vizitiule! Ce e cu casa 
aia, tinere? 

— Hoţii... E casa în care m-au adus! Şopti Oliver. 

— Ei, drăcie! Strigă doctorul. Hei! Deschide repede să ies! 

Dar înainte ca vizitiul să apuce să coboare de pe capră, 
doctorul sărise deja din trăsură, şi alergând până la casa 
pustie, începu să bată cu piciorul în uşa ca un nebun. 

— Hei, zise un om urât şi cocoşat, deschizând uşa atât de 
brusc, încât doctorul aproape căzu peste el în holul de la 
intrare, ce se întâmplă aici? 

— Ce se întâmplă, urlă doctorul luându-l de guler fără a 
mai sta prea mult pe gânduri. Se întâmplă ceva care se 
numeşte hoţie. 

— S-ar putea să se întâmple chiar şi o crimă, răspunse 
cocoşatul netulburat, dacă nu-ţi iei mâinile de pe mine, 
auzi? 

— Aud, răspunse doctorul scuturându-l bine pe om, unde 
dracu-i ăla, cum l-o fi chemând pe ticălos, Sikes, aşa, unde-i 
Sikes, tâlharule? 

Cocoşatul se holba acuma la doctor cu un amestec de 
mirare şi indignare, apoi smulgându-se din strânsoarea 
doctorului, îl împroşca pe acesta cu nişte înjurături 


cumplite şi se retrase în casă. Dar înainte de a putea 
închide uşa, doctorul intrase deja în hol, fără a-i mai adresă 
vreo vorbă. Privi în jur cu îngrijorare; nici o mobilă, nici un 
suflet, nimic care să se potrivească descrierii făcute de 
Oliver. 

— Ce-i? Zise cocoşatul, care-l studiase din cap până-n 
picioare. Ce-i asta să intri aşa violent încasa mea? Ai de 
gând să mă jefuieşti, ori poate să mă omori, spune! 

— Ai mai pomenit vreodată pe cineva să vină într-o trăsură 
cu doi cai ca să fure, strigoi bătrân şi caraghios ce eşti! 
Spuse doctorul iute din fire. 

— Atunci, ce vrei? Întrebă cocoşatul. Şterge-o de aici 
înainte să-ţi fac de petrecanie, fir-ai afurisit! 

— Am să plec atunci când am să vreau eu, spuse domnul 
Losberne, trăgând cu ochiul în cealaltă cameră, care nici ea 
nu semăna mai mult ca primă cu descrierea lui Oliver. Las' 
că ne-om mai întâlni noi pe-afară, prietene! 

— Aşa, deci? Rânji într-un dinte cocoşatul. Dacă ai nevoie 
de mine vreodată, aici mă găseşti. Doar n-am trăit eu singur 
cuc 25 de ani, ca să mă sperie unul ca tine! Ai să plăteşti 
pentru asta! Ai să mi-o plăteşti! 

Spunând aceasta, mică pocitanie scoase un strigăt şi 
începu să danseze ca şi cum şi-ar fi ieşit din minţi. 

— Mă simt cam ridicol, murmură doctorul pentru sine. S-o 
fi înşelat băiatul. Ia asta, bag-o în buzunar şi încuie-te iar 
înăuntru! Spunând asta, îi aruncă cocoşatului un ban de 
argint şi se întoarse la trăsură. 

Omul se luă după el până la portiera, blestamand şi 
înjurând nevoie mare, dar când doctorul se întoarse ca să 
vorbească vizitiului, cocoşatul se uită în trăsură şi dând cu 
ochii de Oliver îi aruncă acestuia o privire atât de apriga şi 
duşmănoasă, încât Oliver n-o putu uita nici treaz, nici în 
somn luni de zile după asta. Continua astfel seria lui de 
blesteme şi înjurături până ce vizitiul se sui pe capră, dar 
chiar când se îndepărtară deja îl văzură tot bătând din 


picioare şi smulgându-şi părul din cap într-un acces de furie 
adevărată sau simulată. 

— Sunt un dobitoc, zise doctorul după o lungă tăcere. Ştiai 
asta, Oliver? 

— Nu, domnule. 

— Atunci ţine minte, să ştii pentru altă dată. Un dobitoc, 
repetă doctorul după un alt răgaz de tăcere de câteva 
minute. Păi chiar dacă ar fi fost casa cu pricina şi i-aş fi 
găsit pe indivizii pe care-i căutăm, ce aş fi putut face eu 
singur? Şi chiar de aş fi avut şi vreun ajutor, nu văd ce mare 
brânză aş fi putut face, decât să mă fac de râs. Dar cred că 
tot mi-a folosit la ceva. Mereu mă bag în tot felul de istorii, 
fiindcă nu mă pot abţine, şi asta ar trebui să-mi fie de 
învăţătură. 

E drept că simpaticul nostru doctor chiar reacţionase sub 
imperiul primului impuls mai toată viaţa sa, dar nu era 
cazul să se blameze, atâta vreme cât nu numai că nu intrase 
în mari buclucuri şi neplăceri, ci din contră, îşi câştigase 
stimă şi respectul celor care îl cunoşteau. Dacă e să spunem 
adevărul gol-goluţ, e drept că îşi ieşise din fire vreo câteva 
minute, şi asta fiindcă fusese dezamăgit că nu descoperise 
dovezi care să arate adevărul spuselor lui Oliver atunci 
când se ivise această ocazie. Dar îşi reveni repede, şi 
văzând că Oliver îi răspundea la întrebări tot atât de clar şi 
logic, dar mai ales că părea aşa sincer, se hotări că băiatul 
merită toată încrederea lui. 

Cum Oliver ştia numele străzii pe care locuia domnul 
Brownlow, nimeriră uşor acolo; când trăsura ajunse la colţul 
străzii, inima băiatului începu să-i bată cu atâta putere ca 
aproape rămase fără respiraţie. 

— Acuma, băiete, care e casa? Întrebă doctorul. 

— Aceea! Aceea! Răspunse Oliver, arătând nerăbdător cu 
mâna pe fereastră. Casa cea albă. Haideţi mai repede, vă 
rog! Îmi vine să mor, aşa de tare tremur! 

— Haide acuma, spuse doctorul impresionat, bătându-l pe 
umăr. Ai să-i vezi imediat, iar ei se vor bucura să te revadă 


sănătos. 

— Oh! Aşa sper şi eu! Strigă Oliver. Au fost atât de buni cu 
mine, că nici nu am cuvinte să spun! 

Trăsura mai merse o bucată de drum, după care se opri. 
Nu, nu asta era casa, ci următoarea. Mai merseră puţin şi 
se opriră iar. Oliver se uită în sus spre ferestre cu lacrimi de 
bucurie rostogolindu-i-se pe faţă. 

Dar vai! Casa cea albă era goală şi pe un geam se vedea 
un afiş: „De închiriat!” 

— Hai să batem la uşa de alături, spuse domnul Losberne, 
luându-l de braţ pe Oliver. Nu ştii cumva ce s-a întâmplat cu 
domnul Brownlow care locuia alături? 

Servitoarea nu ştia, dar s-a dus să întrebe. S-a întors 
imediat şi le-a spus că domnul Brownlow vânduse tot şi 
plecase în Indiile Occidentale cu vreo şase săptămâni în 
urmă. 

Oliver îşi împreună mâinile şi se lăsă fără putere pe spate. 

— A plecat şi menajeră? Întrebă doctorul după un moment 
de pauză. 

— Da, domnule, răspunse servitoarea. Domnul cel bătrân, 
menajeră şi încă un domn, prieten de-al domnului 
Brownlow, au plecat împreună. 

— Atuncea hai să ne întoarcem acasă, spuse doctorul către 
vizitiu, şi să nu te opreşti până nu ieşim din oraşul ăsta 
afurisit! 

— Dar librarul, domnule? Zise Oliver. Ştiu cum se ajunge 
acolo, haideţi şi la el, vă rog! 

— Sărmane copil, au fost destule dezamăgiri pentru o 
singură zi, pentru amândoi, răspunse doctorul. Dacă mai 
mergem şi la librar, cu siguranţă vom afla că ori a murit, ori 
i-a ars casa, ori a fugit de-aici. Nu, direct acasă vom merge! 
Şi ascultând astfel de primul impuls al domnului doctor, se 
întoarseră acasă. 

Aceasta amară dezamăgire îl mâhni tare pe Oliver, chiar în 
mijlocul fericirii lui. Îi făcea adesea plăcere, în timpul bolii 
lui, să-şi închipuie ce i-ar spune domnul Brownlow şi 


doamna Bedwin şi cu câtă plăcere le-ar povesti cum zile şi 
nopți în şir îşi amintea tot ce făcuseră ei pentru el şi cât 
suferise că a fost despărţit de ei. Speranţa că va veni o zi în 
care le va putea mărturisi totul, cum a fost răpit, i-a fost 
sprijin în multe din ultimele sale încercări. lar acum, gândul 
că plecaseră aşa de departe, convinşi fiind că el era un hoţ, 
era de nesuportat. 

Întâmplarea aceasta nu schimba însă cu nimic 
generozitatea binefăcătoarelor lui faţă de el. După alte 
două săptămâni, când afară începu să fie cald, iar copacii şi 
florile se îmbrăcară în verdeaţa nouă, ei se pregăteau să 
plece de la Chertsey pentru câteva luni. După ce lăsară în 
grija unui bancher argintăria care stârnise lăcomia lui 
Fagin, şi-i încredinţară lui Giles şi încă unui slujitor paza 
casei, plecară la un conac de la ţară, şi-l luară pe Oliver cu 
ele. 

Cine ar putea descrie bucuria şi plăcerea, tihna şi liniştea 
pe care bolnavul le simţea în aerul acela îmbălsămat printre 
colinele înverzite şi pădurile dese, din satul acela! Cine ar 
putea spune cum se întipăresc acele scene pline de pace şi 
tihna în sufletele unor fiinţe care au cunoscut numai 
nenorociri şi locuri zgomotoase şi înghesuite, şi cât de 
adânc pătrunde în inimile lor frânte prospeţimea acestei 
vieţi? Unii oameni, care au dus o viaţă plină de apăsări în 
locuri strâmte şi aglomerate şi care n-au dorit niciodată o 
schimbare, fiindcă obişnuinţa devenise o a doua natură 
pentru ei, şi care ajunseseră aproape să iubească fiecare 
piatră şi fiecare cărămidă care alcătuiau mediul lor zilnic, 
chiar şi astfel de oameni, trăind mereu cu ameninţarea 
morţii deasupra capului, au fost tentaţi măcar o dată să stea 
în mijlocul naturii, departe de locurile vechilor suferinţe şi 
bucurii, şi au părut atunci a trece într-un alt fel de 
existenţă. Târându-se cu greu în fiecare zi către un loc 
verde şi însorit, aceşti oameni au simţit trezindu-se în ei 
atâtea amintiri doar uitându-se la cer şi la munţii, văile ori 
râurile din jur, încât sfârşitul le-a fost mângâiat de 


presimţirea raiului, aşa că au intrat în mormânt la fel de 
liniştiţi că soarele la apus, aşa cum îl văzuseră ei de la 
fereastra lor singuratică dispărând pentru totdeauna din 
faţa ochilor lor slăbiţi şi înceţoşaţi! Amintirile trezite de 
priveliştile edenice de la ţară nu sunt din lumea asta şi n-au 
nici o legătură cu gândurile ori speranţele pământeşti. Ele 
ne învaţă să culegem flori proaspete ca să le punem la 
mormintele celor dragi, ne purifica gândurile şi ne reprima 
sentimentele de ură, dar dincolo de toate astea, ele trezesc 
chiar şi în minţile mai puţin reflexive o vagă şi tulbure 
conştiinţa că au mai avut cândva aceste senzaţii şi le 
deschide solemn porţile îndepărtate ale unor vremuri 
viitoare, lăsând în urma vanitatea şi păcatele acestei lumi. 

Era un loc încântător acolo unde ajunseră, iar lui Oliver, 
care trăise până atunci în mijlocul unor mulţimi sordide, al 
zgomotului şi al certurilor, i se părea că trăieşte o altă viaţă. 
Trandafiri şi caprifoi se căţărau pe zidurile casei, iedera se 
încolăcea în jurul copacilor, iar florile din grădina 
înmiresmau aerul cu parfumurile lor delicioase. În 
apropiere era un cimitir mic în care se puteau vedea, în 
locul pietrelor de mormânt, nişte moviliţe modeste, 
acoperite de muşchi şi iarbă, sub care dormeau în tihnă 
bătrânii satului. Oliver hoinărea adesea pe acolo şi, 
gândindu-se cu tristeţe la mormântul nenorocit în care 
zăcea propria sa mamă, se aşeza acolo şi suspină fără să-l 
vadă nimeni; dar când îşi ridică ochii către cerul înalt de 
deasupra, nu se mai gândea că ea zace în pământ şi 
continuă să o plângă, dar nu cu un plâns amar. 

Era o perioadă fericită. Zilele treceau liniştite şi senine, iar 
nopţile n-aduceau cu ele nici teamă, nici grijă. El nu mai 
zăcea acuma într-o închisoare mizerabilă şi nici nu se mai 
însoțea cu ticăloşii, nu mai ştia decât de gânduri vesele şi 
fericite. În fiecare dimineaţă mergea la casa unui domn 
bătrân, cu părul alb, care locuia lângă biserică şi care-l 
învaţa să scrie şi să citească vorbindu-i cu atâta blândeţe, 
încât Oliver făcea tot posibilul să-l mulţumească. Apoi mai 


ieşea la plimbare cu doamna Maylie şi Rose, şi le asculta 
vorbind despre cărţi sau se aşeză într-un loc umbros, pe 
când Rose citea cu voce tare, iar el ascultă cu nesaţ, până 
când se lăsă întunericul şi nu se mai desluşeau literele. Dar 
mai avea şi lecţii de făcut pe a doua zi, şi în privinţa asta îşi 
dovedea toată silinţa, stând în odăiţa lui care dădea înspre 
gradina până se însera. Atunci doamnele îl luau din nou la 
plimbare, iar el ascultă cu mare plăcere tot ce spuneau ele 
şi se bucura nespus când avea ocazia să se caţere după o 
floare pe care o doreau sau să se întoarcă după vreun lucru 
pe care-l uitaseră! Când se înnopta de-a binelea şi se 
întorceau acasă, Rose se aşeză la pian şi cântă o arie 
plăcută, sau cântă din gură, c-o voce delicată şi domoală, 
cântece vechi, ce-i plăceau mătuşii. În asemenea momente, 
lumânările nu erau aprinse, iar Oliver se aşeză de obicei 
aproape de una din ferestre şi ascultă în extaz muzica 
aceea dulce. 

Şi când venea duminică, ce diferit o petrecea el faţă de 
cum făcea până atunci şi ce fericit era! Dimineaţa se 
duceau la bisericuţa aceea unde copacii îşi fluturau frunzele 
în faţa ferestrelor, pasarelele cântau peste tot, iar aerul 
îmbălsămat intra pe uşa mică umplând locul de miresme. 
Oamenii săraci, aşa cum se aflau, erau atât de curaţi şi 
îngrijit îmbrăcaţi, şi îngenuncheau cu atâta smerenie ca să 
se roage, încât era o plăcere să te afli acolo şi nu o datorie. 
Deşi nu se prea pricepeau să cânte, lui Oliver cântările 
enoriaşilor i se păreau mai vii şi mai muzicale decât toate 
celelalte pe care le ascultase el până atunci la biserică. 

După asta se plimbau, că de obicei, şi intrau adesea să-i 
viziteze pe săteni în casele lor curate. Seara, Oliver 
obişnuia să citească un capitol ori două din Biblie, pe care 
le studiase în timpul săptămânii şi se simţea mai mândru şi 
mai fericit decât dacă ar fi fost însuşi păstorul, făcând 
aceasta. 

Dimineaţa, pe la şase, Oliver era deja în picioare. Alergă în 
voie pe câmp ori se ducea până mai departe ca să culeagă 


flori sălbatice dintre gardurile vii, şi se întorcea acasă plin 
de flori, cu care împodobea cu mare grijă şi pricepere masa 
din sufragerie. Mai aducea şi plante proaspete pentru 
pasarelele domnişoarei Maylie, cu care, aşa cum îl învățase 
preotul satului, dichisea cu multă pricepere coliviile. După 
ce pasarelele erau astfel pregătite, mai făcea câte un drum 
prin sat, ca să dea de pomană oamenilor nevoiaşi, sau când 
nu trebuia să facă asta, juca cricket pe pajişte. Se găsea 
ceva de făcut mereu, de pildă în grădina la flori, pe care 
învățase să le îngrijească tot de la preot, acesta fiind un 
grădinar iscusit. Şi lucra astfel cu plăcere, până când 
domnişoara Rose cobora şi-l umplea de laude pentru tot ce 
făcuse. 

Aşa s-au scurs trei luni, trei luni care şi în viaţa celor mai 
norocoşi oameni ar fi fost trei luni de fericire netulburată, 
dar care pentru Oliver au fost fericirea însăşi. Având pe de 
o parte o aşa sinceră şi suavă generozitate, iar pe de altă o 
atât de sinceră şi caldă recunoştinţă, nu-i de mirare că, în 
scurt timp, Oliver s-a obişnuit perfect cu doamna Maylie şi 
nepoţica ei. Devotamentul lui sincer, izvorât dintr-o inimă 
tânără şi sensibilă, era pe deplin răsplătit de dragostea şi 
afecțiunea lor. 

Capitolul 33 

În care fericirea lui Oliver şi a prietenilor săi primeşte o 
lovitură neaşteptată. 

Prima vară zbură repede şi se instală vara. Dacă încă 1 de 
la început satul păruse frumos, acum natura se arata chiar 
în toată splendoarea şi bogăţia ei. Copacii mari, cei care în 
lunile precedente rămăseseră goi şi ciufuliţi, îşi reluau 
acum seva cu putere şi vigoare, întinzându-şi braţele lor de 
verdeață deasupra pământului însetat, prefăcând locurile 
deschise şi goale în colţişoare de umbră deasă şi plăcută, de 
unde puteai vedea priveliştile întinse şi scăldate de soare. 
Pământul îşi îmbrăcase mantia lui de verdeață, răspândind 
peste tot miresme parfumate. Era perioada de înflorire a 
anului, în care totul era vesel, liniştit şi luminos. 


În căsuţa de la ţară continua aceeaşi viaţă tihnită, iar 
locuitorii ei erau tot veseli şi senini. Deşi trecuse multă 
vreme de când Oliver se însănătoşise şi se înzdrăvenise, el 
nutrea aceleaşi sentimente calde pentru cei din jurul său, 
ceea ce nu se întâmplă prea des şi cu alţi oameni. Rămăsese 
acelaşi băiat devotat şi afectuos ca şi atunci când, supărat şi 
suferind, era dependent de atenţia şi grija lor. 

Într-una din serile frumoase petrecute acolo, ei făcură o 
plimbare mai lungă decât de obicei, întrucât ziua fusese 
neobişnuit de caldă, iar la vremea aceea lună strălucea pe 
cer şi se şi iscase o boare de vânt mai răcoroasă că de 
obicei. Cum Rose era într-o foarte bună-dispoziţie, se tot 
plimbaseră sporovăind, până când ajunseră mult mai 
departe decât de obicei. 

Doamna Maylie, simțindu-se obosită, hotărâră să se 
întoarcă cu toţii încet acasă. Rose, doar ce-şi scoase pălăria 
şi se aşeză că de obicei la pian, după ce îşi plimbă distrată 
degetele peste clape câteva minute, începu să cânte o arie 
foarte lentă şi solemnă, iar în timp ce cântă, o auziră cum 
suspină, de parcă ar fi plâns. 

— Draga mea Rose! Zise bătrâna doamnă. 

Rose nu răspunse, dar începu să cânte mai repede ca şi 
cum cuvintele acelea ar fi trezit-o din nişte gânduri 
chinuitoare. 

— Rose, scumpa mea! Zise doamna Maylie ridicându-se 
repede şi aplecându-se asupra ei. Ce se întâmplă? Lacrimi? 
Copilă dragă, ce-ai păţit? 

— Nimic, mătuşa, nimic, răspunse fata. Nu ştiu ce am, nu 
pot să descriu, dar mă simt... 

— Nu cumva eşti bolnavă, scumpa mea? O întrerupse 
doamna Maylie. 

— A! Nu, nu sunt bolnavă! Răspunse Rose, înfiorându-se 
ca şi cum o răceală de moarte ar fi trecut pe deasupra ei. 
Îmi trece repede. Dar închide fereastră, dacă vrei! 

Oliver se grăbi să-i îndeplinească rugămintea. Fata, 
încercând să-şi recapete bună-dispoziţie, începu o melodie 


mai veselă, dar degetele îi căzură neputincioase pe clape. 
Acoperindu-şi fata cu mâinile, se aruncă pe o sofa şi dădu 
drumul lacrimilor, pe care nu şi le mai putu stăpâni. 

— Copila mea! Spuse bătrâna, cuprinzând-o cu braţele. 
Dar nu te-am mai văzut niciodată aşa. 

— Nu te-aş necăji dacă aş putea în vreun fel evita asta, am 
încercat, dar n-am reuşit să te scutesc de asta, zise Rose. 
Mă tem că sunt bolnavă, mătuşă. 

Era într-adevăr bolnavă; când se aduseră lumânările, ei 
observară că în scurtul timp ce trecuse de la întoarcerea 
acasă, paloarea fâţei ei se schimbase şi era acum albă ca 
varul. Expresia chipului ei nu-şi pierduse frumuseţea, dar 
era schimbată. Avea acum o expresie neliniştită şi obosită 
pe care n-o mai avusese niciodată. După nici un minut, fata 
îi deveni de un roşu aprins şi un aer tulbure şi greu 
pătrunse în frumoşii ei ochi albaştri. Dar asta trecu repede, 
că umbra unui nor trecător şi redeveni lividă, ca un 
cadavru. 

Oliver, care privea îngrijorat la doamna Maylie, observă 
cât de alarmată era de simptomele acestea, cum de altfel 
era şi el. Văzând însă că ea încearcă să ia lucrurile fără 
panică, încerca să facă şi el la fel, aşa încât izbutiră s-o 
liniştească pe Rose, iar când aceasta se lăsă convinsă să 
meargă la culcare, era într-o mult mai bună-dispoziţie şi 
parcă şi arata mai bine, asigurându-i ea însăşi că a doua zi 
dimineaţă se va trezi absolut sănătoasă. 

— Sper, doamnă, zise Oliver când se întoarse doamna 
Maylie, că nu-i nimic îngrijorător! Nu arată prea bine în 
seara asta, dar... 

Doamna Maylie îi făcu semn cu mâna să nu mai vorbească 
şi, aşezându-se într-un colţ întunecat al camerei, rămase un 
timp tăcută. Într-un târziu, spuse cu voce tremurândă: 

— N-am speranţa asta, Oliver, şi am fost foarte fericită 
lângă ea atâţia ani de zile, poate prea fericită. De aceea, se 
vede că a venit timpul să trec printr-o încercare, deşi 
nădăjduiesc să nu fie asta. 


— Ce să fie, doamnă? 

— Lovitura de graţie, spuse bătrâna, adică să-mi pierd 
copilă, care a fost atâta vreme singura mea mângâiere şi 
bucurie. 

— Vai, Doamne fereşte! Se grăbi Oliver să exclame. 

— Amin, dragă copile! Zise bătrâna doamnă, 
împreunându-şi mâinile. 

— Sunt sigur că nu poate fi vorba de un lucru atât de 
groaznic, zise Oliver. Acum două ore se simţea cât se poate 
de bine. 

— Acum însă e foarte bolnavă, răspunse doamna Maylie, şi 
sunt sigură că îi va fi şi mai rău. Draga mea Rose! Doamne, 
ce m-aş face fără ea? 

Doamna Maylie căzu într-o aşa stare de supărare, încât 
Oliver, stăpânindu-şi propria-i emoție, îndrăzni să o mustre 
şi să o implore din suflet că, de dragul scumpei lor bolnave, 
să-şi ţină calmul. 

— Şi gândiţi-vă, doamnă, spuse Oliver, în timp ce-l 
podideau lacrimile, cu toate eforturile lui de a se stăpâni, 
gândiţi-vă cât de tânără şi de bună este şi câtă plăcere şi 
mângâiere aduce tuturor celor din jurul ei. Sunt sigur... 
Sunt încredinţat... Foarte încredinţat... ca de dragul 
dumneavoastră, care sunteţi atât de bună... De dragul ei 
însăşi, şi de dragul tuturor celor pe care i-a făcut atât de 
fericiţi, n-are să moară. Cerul nu va permite ca ea să moară 
atât de tânără. 

— Sst! Zise doamna Maylie, punându-şi mâna pe capul lui 
Oliver. Gândeşti ca un copil, bietul de tine. Dar, în orice caz, 
mi-ai arătat care mi-e datoria. O uitasem pentru o clipă, 
Oliver, dar sper să fiu iertată, căci sunt bătrână şi am văzut 
destui oameni morţi sau bolind, ca să cunosc prea bine 
agonia celor ce rămân în viaţă, după ei. Am văzut destule ca 
să mai ştiu şi că nu întotdeauna cei mai tineri şi mai buni 
sunt cruţaţi de dragul celor care îi iubesc. Dar asta ar 
trebui să ne întărească în supărarea noastră, căci 
Dumnezeu este drept, iar asemenea lucruri ne învaţă că 


există o lume mai bună decât aceasta, şi că trecerea spre ea 
e scurtă. Facă-se voia Domnului! O iubesc şi El ştie cât de 
mult! 

Oliver fu surprins să vadă că imediat ce rosti vorbele 
acestea doamna Maylie înceta dintr-odată să se mai vaite şi, 
ridicându-şi capul, îşi reluă atitudinea ei liniştită şi fermă. 
Fu încă şi mai mirat să constate că fermitatea ei rămâne de 
neclintit şi că, în mijlocul tuturor grijilor care urmară, 
doamna Maylie îşi păstră calmul, îndeplinindu-şi toate 
îndatoririle ce-i reveneau, fără şovăire şi, în aparenţă, chiar 
voioasă. Dar Oliver era încă tânăr şi nu înţelegea de ce sunt 
în stare minţile curajoase în situaţii grele. Cum ar fi putut el 
înţelege asta, când nici cei în cauză nu se mai înțelegeau? 

Urmă o noapte plină de griji. Când se făcu dimineaţă, 
presimţirile negre ale doamnei Maylie se adeveriră. Rose 
era cuprinsă de o febră mare şi rău prevestitoare. 

— Trebuie să facem ceva, Oliver, nu trebuie să ne lăsăm 
pradă unei dureri neputincioase, spuse doamna Maylie, 
ducând un deget la buze şi uitându-se în ochii lui. 
Scrisoarea aceasta trebuie să ajungă cât mai repede la 
domnul Losberne. Mai întâi trebuie dusă în sat, care nu e la 
mai mult de vreo patru mile de aici, dacă o iei pe poteca de 
peste câmp, şi de acolo trimisă la Chertsey cu o ştafetă 
călare. Oamenii de la han te vor ajuta şi am toată 
încrederea că ai să duci însărcinarea aceasta la bun sfârşit. 

Oliver nici nu putu răspunde de nerăbdător ce era să 
plece imediat. 

— Iată încă o scrisoare, spuse doamna Maylie, oprindu-se 
o clipă, ca să se mai gândească. Dar oare s-o trimit acum, 
ori să aştept să văd cum îi merge lui Rose mai întâi şi apoi s- 
o trimit? Mai bine o trimit doar în cel mai rău caz. 

— Tot pentru Chertsey, doamnă? Întrebă Oliver, 
nerăbdător să-şi îndeplinească misiunea şi întinzând mâna 
tremurândă spre scrisoare. 

— Nu, răspunse bătrână, dându-i-o totuşi, într-un gest 
mecanic. 


Oliver îşi aruncă ochii pe plic şi văzu că era adresat lui 
Harry Maylie, la castelul unui lord de la ţară, dar nu putu 
distinge adresa. 

— S-o duc, doamnă? Întrebă Oliver, privind nerăbdător în 
sus spre doamna Maylie. 

— Nu, spuse ea, luându-i-o înapoi, am să aştept până 
mâine. 

După asta, ea îi înmână lui Oliver comisionul şi băiatul se 
porni imediat în goană. 

Alerga iute peste câmpuri şi de-a lungul haturilor ce le 
despărţeau uneori, când ascuns de grânele înalte de pe 
ambele laturi, când ieşind în loc deschis, unde cosaşii şi 
secerătorii îşi vedeau de treaba lor. Nu se opri tot drumul 
decât să-şi tragă sufletul din când în când, până ce ajunse, 
încălzit şi prăfuit, în piaţa satului. 

Acolo se opri şi se uită în jur după han. Văzu o bancă 
văruita în alb, o cârciumă toată în roşu, un fel de casă 
oficială vopsită în galben şi într-un colţ al pieţei o casă 
mare, cu toată lemnăria vopsită în verde, purtând firma „La 
George”. Cum dădu cu ochii de ea, se îndrepta grăbit acolo. 

Vorbi cu un vizitiu care moţăia sub portic şi care, după ce 
auzi despre ce e vorba, îl trimise la grăjdarul hanului, care, 
la rândul său, după ce ascultă ce are Oliver de spus, îl 
trimise la hangiu. Acesta era un om înalt şi purta o cravată 
albastră, pălărie albă, pantaloni de culoare închisă şi cizme 
răsfrânte, iar băiatul îl găsi stând rezemat de o cişmea, 
lângă uşa grajdului, scobindu-se în dinţi cu o scobitoare de 
argint. Omul merse fără să se grăbească în han ca să scrie 
recipisa, ceea ce dura o grămadă de timp. După ce hârtia fu 
scrisă şi plătită, omul care fu desemnat să plece trebui să se 
îmbrace şi să pună şaua pe cal, ceea ce mai dura încă cel 
puţin vreo zece minute. În tot acest timp, Oliver era într-o 
aşa stare de nerăbdare şi îngrijorare, încât ar fi preferat să 
se urce el însuşi pe cal şi să nu se mai oprească din goana 
până la haltă următoare. În cele din urmă, pregătirile luară 
sfârşit şi, după ce mesagerul primi scrisoarea cu dispoziţia 


şi rugămintea să fie înmânată cât mai repede, omul dădu 
pinteni calului care, avântandu-se pe pavajul inegal al 
pieţei, ieşi în câteva minute din oraş, luând-o în galop pe 
drumul ce ducea spre bariera. 

Cum se simţea bine să ştie că se trimisese după ajutor şi 
că nu se pierduse timp, Oliver pleca din curtea hanului cu 
inima oarecum mai uşurată. locmai ieşea pe poarta, când 
se izbi din greşeală de un om înalt, înfăşurat într-o pelerină, 
care intră chiar atunci din han. 

— Hei! Strigă omul, fixându-l pe Oliver şi dându-se 
deodată înapoi... Ce dracu' mai înseamnă şi asta? 

— lertaţi-mă domnule, spuse Oliver, mă grăbeam foarte 
tare să ajung acasă şi nu v-am văzut venind. 

— Dracu să te ia! Murmură omul, că pentru sine, trăgând 
o uitătură aprigă băiatului, cu nişte ochi mari, negri. Cine 
şi-ar fi putut închipui? De-ar fi prefăcut în cenuşă, din 
mormânt de piatră ar sări, numai ca să-mi taie mie calea! 

— Îmi pare rău, domnule, bâlbâi Oliver, încurcat şi mirat 
de privirea sălbatică a omului, sper că nu v-am lovit. 

— Nu ţi-ar muri mulţi înainte! Mârâi printre dinţi omul, 
stăpânit de o furie oarbă. De-aş fi avut curajul să spun doar 
un cuvânt atunci, aş fi scăpat de tine într-o noapte. 
Blestemat să fii şi să ai parte de-o moarte năprasnică, 
împieliţatule! Ce cauţi aici? 

Omul ridică pumnul asupra lui Oliver în timp ce rostea 
aceste cuvinte fără şir, şi se avânta spre el ca şi cum ar fi 
avut de gând să-i tragă una, dar dintr-odată se prăbuşi la 
pământ, zvârcolindu-se şi făcând spume la gură, ca într-un 
atac. 

Oliver se uită o clipă cum se zvârcolea nebunul (căci asta 
îşi închipuia că este), apoi se repezi în han după ajutor. 
După ce se asigura că e dus în han, Oliver o apucă spre 
casă, alergând cât îl ţineau picioarele ca să câştige din 
timpul pierdut, şi neputându-şi scoate din minte 
comportamentul ciudat al omului de care se despărţise nu 
de mult. 


Dar amintirea acestei întâmplări nu dură prea mult căci, 
îndată ce ajunse acasă, avu destule lucruri care-i reclamară 
pe dată atenţia, aşa încât să-i alunge orice fel de 
preocupări. 

Starea Rosei Maylie se înrăutăţea pe zi ce trecea şi, 
înainte de miezul nopţii, începu să aiureze deja. Un doctor 
de prin partea locului o îngrijea fără întrerupere. După ce o 
consulta prima dată pe pacientă, acesta o trase pe doamna 
Maylie deoparte şi îi spuse că boala fetei avea o formă 
foarte gravă.,„Drept să vă spun, o lămurise el, ar fi de-a 
dreptul un miracol dacă ar scăpa.” 

Şi de câte ori nu se sculă Oliver în noaptea aceea ca să se 
strecoare în vârful degetelor până la scări şi să asculte până 
şi cel mai mic zgomot care venea din camera bolnavei! De 
câte ori nu tremura şi nu-şi simţi fruntea plină de sudoare 
rece, când vreun zgomot de paşi îl făcea să se teamă că s-a 
întâmplat chiar atunci o nenorocire la care nici n-avea 
curajul să se gândească! Iar rugăminţile pe care el le 
considerase cele mai fierbinţi până atunci nu erau nimic în 
comparaţie cu acelea pe care le făcea acum din tot sufletul 
şi cu toată deznădejdea, pentru viaţă şi sănătatea gingaşei 
creaturi care se afla acum la un pas de moarte! 

Oh! Aşteptarea, aşteptarea aceea chinuitoare şi 
neândurătoare, când stai neputincios lângă fiinţa iubită 
care se zbate între viaţă şi moarte! Ah! Agonia gândurilor 
care se îngrămădesc în mintea noastră şi care ne fac inima 
să bată mai tare, ne tăie răsuflarea, cu puterea imaginilor 
care ne podidesc! Dorinţa disperată de a face ceva pentru a 
uşura suferinţele ori a micşora primejdia împotriva căreia 
n-avem nici o putere, înecarea minţii şi a spiritului, pe care 
neputinţa o produce în noi, ce torturi mai mari pot exista! Şi 
apoi, nimeni şi nimic nu te poate mângâia în clipele acelea 
de febră şi disperare! 

Se făcu din nou dimineaţa şi căsuţa de la ţara era tăcută şi 
tristă; toţi vorbeau în şoaptă, la poarta apăreau din când în 
când tot felul de fete îngrijorate, iar pe femei şi pe copii îi 


apucă plânsul. Cât fu ziulica de mare, şi multă vreme după 
ce se însera, Oliver se plimbă în sus şi-n jos prin grădină cu 
pas domol, ridicând ochii mereu către odaia bolnavei şi 
înfiorându-se când vedea fereastra întunecându-se, ca şi 
cum umbra morţii ar fi fost deja înăuntru. Domnul Losberne 
sosi noaptea târziu. 

— Grea lovitură! Zise simpaticul doctor, întorcându-se într- 
o parte în timp ce vorbea. Aşa de tânără, aşa de dragă 
tuturor! Şi speranţe sunt foarte puţine. 

Mai trecu o zi, în care soarele se ridică strălucitor, atât de 
strălucitor că n-ai fi zis că a stat deasupra vreunei 
nenorociri, ori suferinţe şi, pe când în jur totul era verde şi 
înflorit, plin de viaţă, vigoare şi veselie, tânără şi suavă fata 
zăcea întinsă în pat şi topindu-se văzând cu ochii. Oliver se 
strecură în cimitirul cel vechi şi, aşezându-se pe o movilită 
acoperită de verdeață, plânse şi se rugă pentru ea în 
tăcere. 

Era atâta pace şi frumuseţe acolo, atâta strălucire şi 
veselie în priveliştea însorită, atâta voioşie în cântecul 
păsărelelor verii, atâta libertate în zborul iute al corbilor ce 
croncăneau pe deasupra, atâta viaţă şi veselie peste tot, 
încât atunci când băiatul îşi ridică ochii înroşiţi de plâns şi 
privi în jur, îi veni în gând deodată că asemenea vreme nu-i 
de murit, că Rose nu poate să moară când până şi vietăţile 
cele mai mici şi mai neânsemnate sunt atât de pline de viaţă 
şi voie bună; iar mormintele se potrivesc mai degrabă cu 
frigul şi tristeţea iernii, şi nicidecum cu soarele şi cu aerul 
îmbălsămat al verii. Se mai gândi că giulgiul e doar pentru 
bătrâni şi infirmi şi că niciodată n-a învăluit în faldurile-i 
funebre trupuri tinere şi graţioase. 

O singură bătaie a clopotului bisericii fu de ajuns să-l 
trezească pe Oliver din gândurile-i copilăreşti. Încă o 
bătaie! Şi încă una! Era semnul că urma un serviciu 
funerar. Pe poarta cimitirului intră un grup de săteni 
îndoliaţi. Ei purtau banderole albe, fiindcă cel ce murise era 
tânăr. Se opriră cu capetele descoperite în faţa unei gropi şi 


printre ei era şi o mamă, o mamă care acum nu mai avea 
copil! Şi cu toate astea, soarele strălucea vesel şi păsările 
cântau în continuare. 

Oliver se întoarse acasă, gândindu-se la tot binele pe care- 
| primise de la tânăra domnişoară, dorindu-şi să dea timpul 
înapoi, pentru că el să-i poată arăta cât îi era de devotat şi 
de recunoscător. Nu-şi putea reproşa că a neglijat-o în 
vreun fel, căci o slujise cu tot sufletul. Şi totuşi îi reveneau 
acum în minte o mulţime de împrejurări mărunte în carei 
se părea că ar fi putut fi mai zelos şi mai serios. E bine să 
fim mai atenţi cum ne purtăm cu cei din jurul nostru, 
pentru că fiecare moarte ne conduce la cei care rămân 
după, şi ne arată cât de puţin am făcut pentru cei duşi şi cât 
de mult am fi putut face! Nu există remuşcare mai cumplită 
decât cea care-i deja inutilă, şi dacă vrem s-o evităm, ar fi 
bine să ne amintim de asta la timp. 

Când ajunse acasă, doamna Maylie stătea în salonaş. La 
vederea ei, lui Oliver îi sări inima de spaimă, fiindcă de 
obicei nu părăsea camera bolnavei, aşa că se gândea 
îngrijorat acuma ce schimbare ar fi putut-o îndepărta de 
lângă nepoata ei. Află că Rose căzuse într-un somn adânc, 
din care se va deştepta fie ca să trăiască mai departe şi să 
se însănătoşească, fie ca să-şi ia rămas bun de la ei şi să 
moară. 

Stătură atenţi la orice zgomot, dar fără a îndrăzni să 
vorbească, preţ de mai multe ore. Mâncarea fu dusă înapoi 
în bucătărie neatinsă, cu gesturi mecanice care arătau că 
gândul lor era în altă parte, urmăreau cu privirea soarele 
care cobora încet spre asfinţit şi care, până la urmă, învălui 
cerul şi pământul în acele culori vii care vestesc apusul. 
Urechile lor atente desluşiră zgomotul unor paşi care se 
apropiau. Se repeziră amândoi odată spre uşă în care 
apăru doctorul Losberne. 

— Ce face Rose? Strigă bătrâna. Spune repede! Nu mai 
pot suporta să nu ştiu! Hai spune-mi, pentru numele lui 
Dumnezeu! 


— Trebuie să fiţi calmă, zise doctorul, sprijinind-o. Vă rog, 
ţineţi-vă firea, doamnă! 

— Pentru Dumnezeu, lasă-mă să mă duc la ea! Scumpa 
mea copilă! E moartă, nu-i aşa? Sau e pe moarte! 

— Nu! Strigă cu putere doctorul. Cum Dumnezeu e bun şi 
îndurător, ea va trăi ca să ne mai facă încă multă vreme 
fericiţi. 

Doamna Maylie căzu în genunchi şi încercă să-şi 
împreuneze mâinile, dar energia care o ţinuse atâta vreme 
zbura spre cer odată cu prima ei ruga de mulţumire şi căzu 
în braţele prieteneşti pregătite să o primească. 

Capitolul 34 

Conţine lămuriri asupra unui tânăr domn care apare acum 
în scenă. lar Oliver are o nouă aventură. 

Fericirea lui Oliver era nemăsurată. La auzul neaşteptatei 
veşti, Oliver rămase stupefiat; nu putea nici să plângă, nici 
să vorbească, nici să-şi găsească liniştea. Nu prea pricepea 
ce se întâmplase, dar umblând mult prin aerul curat al serii, 
îl apucă deodată un plâns nestăpânit, care avu darul să-l 
mai potolească, făcându-l să-şi dea dintr-odată seama de 
schimbarea fericită ce i se întâmplase şi care-i luase de pe 
inimă povara insuportabilă a îngrijorării. 

Se făcuse noapte în toată regula când o porni înapoi spre 
casă cu braţele pline de flori, pe care le culesese cu mare 
grijă ca să împodobească odaia bolnavei. Cum mergea aşa 
grăbit pe drum, auzi în spatele lui huruitul unei trăsuri ce 
se apropia cu mare iuţeală. Uitându-se în spate, observă că 
era o diligenţă condusă în goană, şi cum caii veneau 
ameninţător, iar drumul era îngust, Oliver se sprijini de o 
poartă, ca s-o lase să treacă. 

Deşi trecu iute, Oliver putu zări un individ cu scufie albă 
de noapte pe cap, a cărui figură îi păru cunoscută, dar nu 
avu suficient timp să recunoască persoană. O clipă mai 
târziu, scufia de noapte ţâşni afară pe portiera şi o voce de 
stentor urlă vizitiului să oprească, ceea ce acesta şi făcu, 


de-ndată ce putu opri caii. Atunci scufia de noapte apăru 
din nou şi aceeaşi voce îl strigă pe Oliver pe nume. 

— Hei! Strigă vocea. Oliver, ce veşti ai? Domnişoara 
Rose?... Domnule Oliver! 

— Dumneata eşti, Giles? Strigă Oliver, alergând la portiera 
diligentei. 

Scufia lui Giles se ivi din nou şi stăpânul ei tocmai se 
pregătea să răspundă, când deodată se trezi tras înapoi de 
un domn tânăr aflat în celălalt colţ al trăsurii şi care întrebă 
nerâbdător care erau noutăţile. 

— Într-un cuvânt, zise el, e mai bine ori mai rău? 

— Mai bine, mult mai bine! Se grăbi să răspundă Oliver. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu! Exclamă tânărul. Dar eşti 
sigur? 

— Foarte sigur domnule, răspunse Oliver. Schimbarea s-a 
petrecut abia acum câteva ore şi domnul Losberne spune că 
toată primejdia a trecut. 

Tânărul nu mai spuse nici un cuvânt, ci deschise portiera, 
sări din trăsură şi, apucându-l repede pe Oliver de braţ, îl 
trase la o parte. 

— Zici că eşti absolut sigur? Nu se poate să te fi înşelat 
cumva, băiete? Întrebă el cu vocea tremurândă. Să nu mă 
amăgeşti cu speranţe zadarnice. 

— N-aş face asta pentru nimic în lume, domnule, răspunse 
Oliver. Puteţi avea încredere în mine. Cuvintele domnului 
Losberne au fost ca ea va trăi ca să ne mai facă încă multă 
vreme fericiţi. L-am auzit eu însumi când a spus asta. 

Ochii lui Oliver se umplură de lacrimi când îşi aminti de 
clipele acelea care însemnaseră începutul fericirii lui, iar 
tânărul întoarse capul şi rămase tăcut câteva minute. Lui 
Oliver i se păru că îl aude suspinând, şi nu doar o dată, dar 
se feri să-l deranjeze cu alte vorbe, ghicind prea bine ce 
simţea, aşa că se dădu mai la o parte, prefăcându-se că e 
preocupat de aranjarea buchetului. 

În tot acest timp, Giles, tot cu scufia de noapte pe cap, 
stătuse pe scara trăsurii, cu coatele pe genunchi, 


ştergându-şi ochii cu o batistă albastră cu picăţele albe. Se 
vedea ca emoția acelui om cumsecade nu era deloc 
prefăcută, lucru dovedit de altfel cu prisosinţă de ochii 
înroşiţi cu care privea spre tânărul ce acum se întoarse 
către el ca să-i vorbească. 

— Cred că-i mai bine că dumneata să-ţi continui drumul în 
trăsură, până acasă la maică-mea, spuse el. Eu prefer s-o 
iau încet pe jos, ca să mă mai liniştesc niţel, înainte de ao 
vedea. Poţi să-i spui că sosesc şi eu îndată. 

— Vă cer iertare, domnule Harry, spuse Giles, dând un 
lustru final cu batista chipului său răvăşit, dar aş prefera să 
facă asta vizitiul. Nu se cade să mă vadă servitoarele în 
starea în care sunt. N-aş mai avea autoritate asupra lor. 

— Bine, răspunse Harry Maylie zâmbind. Fă cum vrei. 
Lasă-l să plece el cu bagajele şi, dacă vrei, poţi veni cu noi. 
Numai fă bine şi schimbă-ţi scufia aceea de pe cap cu ceva 
mai potrivit, ca să nu ne creadă lumea nebuni pe toţi. 

Domnul Giles, amintindu-şi deodată cum era îmbrăcat, îşi 
scoase repede scufia, o băga în buzunar şi o înlocui cu o 
pălărie sobră şi serioasă pe care o luă din trăsură. După 
aceea, vizitiul pleca înainte, iar Giles, Maylie şi Oliver îl 
urmară încet pe jos. 

În timp ce mergeau, Oliver se uită din când în când cu 
mare interes la noul venit. Părea de vreo douăzeci şi cinci 
de ani, de statură mijlocie, avea o înfăţişare plăcută şi 
deschisă, şi un fel de a se purta natural şi plăcut. În ciuda 
deosebirii mari de vârstă, semăna aşa de mult cu doamna 
Maylie, încât lui Oliver nu i-ar fi venit greu să ghicească 
relaţia lor de rudenie, chiar dacă tânărul n-ar fi vorbit deja 
de ea că despre mama lui. 

Doamna Mylie îşi aştepta cu nerăbdare fiul, când ajunse el 
în dreptul casei, iar întâlnirea fu plină de emoție şi dintr-o 
parte, şi din cealaltă. 

— Mamă! Şopti tânărul. De ce nu mi-ai scris mai devreme? 

— Dar ţi-am scris, răspunse doamna Maylie, numai că 
după ce m-am gândit mai bine, m-am hotărât să nu trimit 


scrisoarea înainte de a afla părerea domnului Losberne. 

— Şi de ce mă rog să aştepţi să se întâmple întâi ceea ce îţi 
era frică să bănuieşti? Dacă Rose ar fi... Nici nu pot rosti 
cuvântul, dacă boala ei s-ar fi terminat altfel, ai fi putut 
vreodată să ţi-o ierţi? lar eu cum aş mai fi putut fi vreodată 
fericit? 

— Dacă s-ar fi întâmplat cum spui, Harry, răspunse 
doamna Maylie, cred că fericirea ta oricum ar fi fost 
distrusă, şi că sosirea ta aici cu o zi mai devreme ori mai 
târziu n-ar fi schimbat nimic. 

— Şi de ce să nu vorbim pe faţă, mama? Continua tânărul, 
sau de ce să spunem dacă, atunci când ştim că acesta-i 
adevărul, şi dumneata ştii prea bine asta. 

— Ştiu că ea merită dragostea cea mai frumoasă şi mai 
pură de care e în stare inima unui bărbat, spuse doamna 
Maylie. Mai ştiu că naturii ei afectuoase şi devotate merită 
să i se răspundă cu sentimente la fel de adânci şi de 
durabile. Dacă n-aş fi încredinţată că aşa este, şi că o 
purtare schimbătoare din partea celui pe care l-ar iubi nu i- 
ar sfâşia inima, datoria mea n-ar fi atât de grea şi nu m-aş 
mai frământa atâta, ca să-mi fac datoria cum trebuie. 

— Mă nedreptăţeşti, mamă, spuse Harry. Tot mă mai crezi 
un băieţaş inconştient, care se înşală asupra sentimentelor 
lui? 

— Cred, dragul meu copil, răspunse doamna Maylie, 
sprijinindu-şi mâna pe umărul lui, că tinereţea are multe 
impulsuri care nu durează şi că printre ele sunt unele care, 
după ce-şi găsesc împlinirea, nu mai contează. Şi mai ales 
cred, spuse doamna, privindu-l în ochi, că atunci când un 
tânăr entuziast, înflăcărat şi ambițios ia în căsătorie o fată 
al cărei nume poartă o pată de care ea n-are nici o vină, dar 
pe care oamenii răi şi invidioşi o vor folosi împotriva ei şi a 
copiilor lor cu rânjete şi vorbe rele, cu atât mai îndârjite cu 
cât va fi mai mare succesul lui în viaţă, atunci se poate 
întâmpla că, oricât de bun şi de generos ar fi el, să regrete 


într-o bună zi că s-a hotărât să facă această legătură în 
tinereţe. lar ea s-ar putea să sufere, ştiind asta. 

— Mamă, se repezi să răspundă tânărul, omul care s-ar 
purta astfel n-ar fi decât o brută egoistă, nedemn să poarte 
numele de om şi nedemn de femeia pe care ai descris-o. 

— Aşa crezi acum, Harry, răspunse mama lui. 

— Şi am să cred întotdeauna la fel, zise tânărul. Agonia în 
care am trăit în ultimele două zile mă sileşte să-ţi 
mărturisesc o pasiune care, după cum bine ştii, nu s-a 
născut ieri, şi nici nu e neserioasă. Îi dăruiesc inima lui 
Rose, copilă aceasta blândă şi gingaşa, şi crede-mă că 
niciodată un bărbat nu şi-a dăruit inima cu mai multă 
înflăcărare unei femei. Toate gândurile mele, speranţele şi 
planurile mele sunt legate de ea. Şi dacă dumneata te opui 
acestor speranţe ale mele, e ca şi cum mi-ai lua în mâini 
pacea şi fericirea şi mi le-ai împrăştia în vânt. Mamă, 
gândeşte-te bine la asta şi la mine şi nu-mi nesocoti 
fericirea! 

— Harry, zise doamna Maylie, vorbesc fiindcă preţuiesc o 
inimă simţitoare şi caldă şi vreau să o feresc de suferinţă. 
Dar cred că am vorbit deja prea mult despre asta, de-acum. 

— Să hotărască Rose atunci, o întrerupse Harry. Cred că 
n-ai să mergi aşa de departe cu părerile dumitale, mamă, 
încât să-mi pui piedici în cale. 

— N-am de gând să fac asta, răspunse doamna Maylie. Dar 
aş dori ca tu să mai reflectezi. 

— Am reflectat deja! Veni prompt răspunsul. De ani de zile 
mă tot gândesc la asta. Mă gândesc mereu de când sunt în 
stare să mă gândesc serios. Sentimentele mele sunt 
neschimbate şi vor rămâne aşa pentru totdeauna. Şi atunci 
de ce să amân mărturisirea lor ca să sufăr fără nici un rost? 
Nu! Înainte de a părăsi această casă, Rose va asculta ce am 
să-i spun. 

— Va ascultă, spuse doamna Maylie. 

— Este ceva în felul în care îmi spui asta, mamă, care 
aproape mă face să cred că Rose mă va primi cu răceală, 


zise tânărul. 

— Nu, nu cu răceală, răspunse doamna Maylie, nici vorbă 
de aşa ceva. 

— Atunci cum? Insistă tânărul. Are o altă legătură? 

— Asta nu, spuse maică-sa, căci, dacă nu mă înşel, ocupi 
deja un loc foarte important în inima ei. Ce aş vrea să-ţi 
spun totuşi, continuă doamna Maylie, oprindu-l pe tânărul 
care voia să vorbească, este că înainte de a te dărui cu totul 
acestui gând, înainte de a te lăsa dus de aceste speranţe, 
mai gândeşte-te un pic, dragul meu copil, la povestea Rosei 
şi gândeşte-te ce efect ar putea avea asupra ei cunoaşterea 
adevărului despre naşterea ei învăluită în mister, iubindu- 
ne aşa cum ne iubeşte ea, cu toată intensitatea inimii ei 
nobile şi cu spiritul ei de sacrificiu, care a fost întotdeauna 
fondul caracterului ei. 

— Ce vrei să spui? 

— Asta te las pe tine să descoperi! Răspunse doamna 
Maylie. Acum trebuie să mă întorc la ea. Dumnezeu să te 
ajute! 

— Crezi că te voi mai vedea în seara asta? Întrebă 
nerăbdător tânărul. 

— Sigur, răspunse doamna Maylie. Când mă întorc de la 
Rose. 

— Îi vei spune că sunt aici? Întrebă Harry. 

— Bineânţeles, răspunse doamna Maylie. 

— Şi ai să-i spui cât de îngrijorat am fost, cât de mult am 
suferit şi ce dor îmi e de ea? Eşti sigură că poţi face asta, 
mama? 

— Da, răspunse bătrâna. 1 le voi spune pe toate. Şi 
strângând afectuos mana fiului ei, se grăbi să părăsească 
odaia. 

Domnul Losberne şi Oliver, în tot acest timp al conversaţiei 
lor grăbite, stătuseră în celălalt capăt al odăii, iar acum 
doctorul se apropie ca să dea mâna cu Harry Maylie şi 
amândoi schimbară saluturi amicale. Apoi, ca răspuns la 
mulţimea de întrebări cu care îl asalta tânărul lui prieten, 


doctorul făcu un raport amănunţit asupra stării bolnavei, 
raport care era de altfel tot atât de consolator şi optimist ca 
şi veştile pe care i le dăduse deja Oliver. În tot acest timp, 
Giles, agitându-se în jurul bagajelor, trăgea cât putea cu 
urechea la tot ce se spunea. 

— Ai mai împuşcat ceva deosebit în ultimul timp, Giles? Îl 
întrebă doctorul după ce sfârşi cu lămuririle. 

— Nu, nimic deosebit, domnule, răspunse Giles, înroşindu- 
se până în vârful urechilor. 

— Nici n-ai mai prins hoţi ori spărgători? Zise doctorul. 

— Chiar niciunul, răspunse cu gravitate Giles. 

— Păcat, spuse doctorul, fiindcă eşti de-a dreptul talentat 
la astfel de treburi. Şi dacă tot veni vorba, ce mai face 
Brittles? 

— Băiatul face bine, domnule, zise Giles recăpătându-şi 
tonul obişnuit, protector, şi va trimite salutări respectuoase. 

— Mă bucur, zise doctorul. Văzându-te, mi-am amintit, 
Giles, ca-n ajunul zilei în care am fost chemat atât de 
neaşteptat şi a trebuit să plec, am îndeplinit, la cererea 
stăpânei dumitale, un mic comision în favoarea dumitale. 
Eşti bun să vii un moment cu mine în colţul acela? 

Giles îl urmă pe doctor spre colţul camerei cu un aer 
foarte demn şi puţin cam mirat, fiind onorat de scurtă 
convorbire pe care o avu cu el în şoaptă, şi după care se 
înclină către domnul Losberne de mai multe ori şi se 
retrase cu un pas şi mai măreț ca de obicei. Subiectul micii 
lor discuţii nu fu divulgat în salon, dar la bucătărie se afla 
numaidecât despre ce era vorba, şi asta fiindcă Giles se 
duse puşca acolo şi, după ce ceru o cană cu bere, anunţă cu 
un aer maiestuos, care avu şi efectul scontat, ca stăpână 
binevoise, având în vedere purtarea să exemplară cu ocazia 
spargerii, să depună la banca din localitate, în beneficiul lui, 
suma de 25 de lire sterline. La auzul unei asemenea veşti, 
cele două servitoare ridicară mâinile şi ochii în sus, 
spunând că domnul Giles avea de-acum motiv să fie 
mândru; la care domnul Giles răspunse trăgându-şi jaboul: 


„Nu, nu”. Şi că dacă vreunul din ei ar observa că se ţine 
mândru faţă de subalterni, le-ar fi recunoscător să i-o 
spună. Apoi produse o serie întreagă de reflecţii ce erau 
menite să demonstreze înclinația să către modestie, şi care 
fură tare bine primite şi aplaudate, căci erau tot atât de 
originale şi la obiect ca toate reflecţiile oamenilor 
importanţi. 

La etaj, restul serii se scurse vesel, căci doctorul era într-o 
foarte bună dispoziţie, iar Harry, oricât de ostenit şi 
îngândurat se arătase la început, până la urmă se dădu 
după bună dispoziţie a doctorului, care se întrecu în tot 
felul de glume nostime şi amintiri din cariera sa, încât 
Oliver se prăpădea de râs, găsindu-le cele mai amuzante 
lucruri pe care le auzise vreodată, şi asta spre evidentă 
satisfacţie a doctorului care râdea şi el în hohote, 
molipsindu-l şi pe Harry de veselia lor. Aşadar, erau cât se 
poate de veseli, în asemenea circumstanţe, şi se făcuse deja 
târziu când se despărţiră cu inimile uşoare şi pline de 
mulţumire, ca să se ducă la odihnă de care chiar aveau 
nevoie după îndoielile şi grijile prin care trecuseră. 

A doua zi dimineaţă Oliver se trezi mai bine dispus şi-şi 
reluă îndeletnicirile lui obişnuite cu mai multă speranţă şi 
plăcere decât simţise în ultimele zile. Pasarelele fură scoase 
din nou afară în locul lor obişnuit, ca să cânte, şi cele mai 
frumoase flori de câmp fură adunate într-un buchet care s-o 
bucure pe Rose. Melancolia cu care păreau învăluite toate 
lucrurile în ochii trişti şi îngrijoraţi ai băiatului, cu câteva 
zile înainte, se risipise acum, că prin farmec. Rouă părea că 
străluceşte mai tare pe frunzişul verde, vântul părea că 
şopteşte un cântec mai dulce, şi chiar şi cerul parcă era mai 
albastru şi mai luminos, atât de mare este influenţa pe care 
o exercită starea noastră sufletească asupra lucrurilor din 
jur. Oamenii care contempla natura şi pe semenii lor şi 
constată că totul e întunecat şi sumbru, au dreptate în felul 
lor, fiindcă aceste culori întunecate sunt reflexiile propriilor 


lor stări sufleteşti de frustrare. Adevăratele nuanţe sunt 
greu de înţeles şi cer o privire limpede. 

Trebuie să spunem un lucru, pe care şi Oliver l-a remarcat 
atunci, şi anume că plimbările lui de dimineaţă nu mai erau 
singuratice. Harry Maylie, chiar din prima zi în care l-a 
văzut pe Oliver întorcându-se acasă cu braţul plin de flori, 
fu cuprins deodată de aşa o pasiune pentru flori şi dovedi 
un gust atât de rafinat în aranjarea lor, încât îl întrecu pe 
tovarăşul lui mai mic. Dar dacă în privinţa asta Oliver era pe 
locul doi, în schimb el cunoştea mai bine locurile unde se 
găseau cele mai frumoase flori, aşa că în fiecare dimineaţă 
cutreierau împreună câmpiile şi aduceau acasă ce era mai 
frumos de peste tot. Fereastra de la camera fetei era acum 
deschisă, fiindcă lui Rose îi plăcea să respire aerul 
înmiresmat al verii şi să se învioreze cu prospeţimea lui, iar 
pe pervazul ferestrei se afla întotdeauna, într-un vas cu 
apă, un anume bucheţel care era aranjat cu grijă şi înlocuit 
în fiecare dimineaţă. Oliver observă că florile vestejite nu 
erau niciodată aruncate, chiar dacă erau înlocuite mereu cu 
altele proaspete, şi mai observă că, ori de câte ori doctorul 
intră în grădină, el îşi îndreptă în mod invariabil privirile 
spre acel loc special mai întâi, la vasul cu flori, apoi clătină 
din cap cu înţeles înainte de a-şi începe plimbarea de 
dimineaţă. Şi aşa zilele trecură, iar Rose se însănătoşea 
repede. 

Dar nici lui Oliver nu-i mergea rău, deşi Rose încă nu-şi 
părăsise camera de bolnavă şi plimbările de seară nu se mai 
făceau decât rar şi pe distanţe mici şi numai în compania 
doamnei Maylie. Era foarte conştiincios cu lecţiile predate 
de bătrânul cu părul alb şi muncea cu atâta sârguinţă, că se 
mira şi el de repeziciunea cu care progresa. Ei, bine, tocmai 
în mijlocul unor astfel de îndeletniciri se întâmplă un lucru 
ce-l înspăimânta şi-l îngrozi. 

Odăiţa în care şedea el de obicei şi îşi făcea lecţiile era la 
etajul de jos, în partea din spate a casei. Era o adevărată 
odăiţa de ţară cu o fereastră cu zăbrele, încadrată de 


iasomie şi caprifoi care se căţărau de jur-împrejurul 
pervazului umplând camera de parfumuri delicioase. Avea 
vedere înspre grădină, care la rândul ei era despărțită de 
un padoc, printr-o poartă. Mai încolo erau păşuni bogate şi 
pădure. Nu mai erau alte case în zonă, iar priveliştea se 
întindea până foarte departe. 

Într-o seară frumoasă, când cele dintâi umbre ale 
amurgului coborau pe pământ, Oliver stătea la fereastră, 
cufundat în cărţile lui. Stătuse aplecat deasupra lor o bună 
bucată de vreme, şi cum ziua fusese caniculară, iar el 
muncise destul de mult, n-or să se supere autorii acelor 
cărţi, cine or mai fi ei, dacă am să spun că încetul cu încetul 
Oliver adormi. 

Există un anume fel de somn care ne cuprinde fără să ne 
dăm seama, şi care, deşi ne ţine trupul prizonier, ne lasă să 
fim conştienţi de lucrurile ce ne înconjoară şi spiritul liber 
să hoinărească după voie. Asta dacă se poate numi somn 
acea greutate apăsătoare, starea de neputinţa generală şi 
incapacitatea de a-ţi controla gândurile şi mişcările. Şi 
totuşi suntem conştienţi de tot ce se petrece în jurul nostru 
şi dacă se întâmplă să visăm, cuvintele şi sunetele rostite în 
momentele acelea vin să se amestece cu visele noastre, 
potrivindu-se atât de surprinzător cu vedeniile noastre, iar 
realitatea se îmbină cu închipuirea atât de ciudat, încât e 
aproape cu neputinţă să le deosebim. Dar fenomenul cel 
mai ciudat al acestei stări e altul, şi anume faptul că deşi 
văzul şi pipăitul sunt amorţite, totuşi gândurile din somn şi 
imaginile care se perinda prin faţa noastră vor suferi o 
influenţă materială, dacă intervine prezenta tăcută a unui 
obiect din afară care se poate să nu fi fost în preajma 
noastră când am închis ochii şi de a cărui vecinătate nu ne 
dăm seama în timpul treziei. 

Oliver realiză faptul că se afla în camera lui, că în faţa lui, 
pe masă, se aflau cărţile, ca vântul adia printre plantele 
agăţătoare de afară. Şi totuşi dormea. Dintr-odată scena se 
schimba însă: acum aerul deveni insuficient şi greoi şi se 


trezi gândindu-se cu groază că se afla din nou închis în casa 
evreului. Îl şi vedea pe bătrânul cel hidos stând în colţul lui 
obişnuit, arătându-l pe el cu degetul şi şoptind ceva la 
urechea altui individ, pe care însă nu-l putea distinge şi 
care îi stătea alături. 

— Sst! Dragul meu, i se păru lui că-l aude pe evreu 
spunând, el este, fără nici o îndoială. Hai să mergem. 

— E el cu adevărat, răspunse celălalt. Cum aş putea să mă 
înşel?! De-ar fi printre o mie de strigoi, toţi cu chipul lui, tot 
l-aş ghici care-i. Dacă l-ar îngropa la 15 metri adâncime şi 
m-aş nimeri deasupra acelui loc, cred că aş simţi că-i 
îngropat acolo chiar dacă n-ar fi nici o piatră de mormânt 
cu numele lui! 

Omul părea că rosteşte cuvintele acestea cu o ură atât de 
sălbatică, încât Oliver se trezi bolnav de spaimă. 

Doamne sfinte! Oare de ce îşi simţea sângele zvâcnind în 
inimă, de ce îi pierise graiul şi nu se mai putea mişca? 
Acolo, acolo la fereastră, chiar în faţa lui, atât de aproape, 
că ar fi putut să-l atingă dacă nu s-ar fi dat înapoi, stătea 
evreul, uitandu-i-se drept în ochi! Iar lângă el, galben de 
furie sau de frică, ori poate de amândouă, era chipul 
schimonosit al omului care se răstise la el în curtea hanului. 

Nu dură decât o clipă, că într-o străfulgerare, apoi 
dispărură. Dar ei sigur îl recunoscuseră, aşa cum şi el îi 
recunoscuse foarte bine. Chipurile lor erau atât de adânc 
întipărite în mintea lui, ca şi cum ar fi fost dăltuite în piatră 
şi aşezate în faţa lui de când se născuse. Rămase o clipă 
încremenit, apoi, sărind pe fereastră în grădină, începu să 
strige după ajutor cât îl ţinea gura. 

Capitolul 35 

Cuprinzând rezultatul neplăcut al aventurii lui Oliver şi o 
convorbire întrucâtva importantă dintre Harry. 

Maylie şi Rose. 

Când locuitorii casei, atraşi de strigătele lui Oliver, se 
repeziră la locul de unde veneau, îl găsiră pe băiat palid şi 


agitat, arătând cu degetul spre livezile din spatele casei, şi 
abia putând să rostească: „Evreul! Evreul!” 

Domnul Giles era nedumerit de rostul acestui strigat; dar 
Harry Maylie, căruia îi mergea mintea mai repede şi care 
aflase povestea lui Oliver de la mama sa, pricepu totul pe 
dată. 

— Încotro s-a dus? Întrebă el, apucând un ciomag care 
stătea sprijinit într-un colţ al încăperii. 

— Încolo, zise Oliver, arătând cu mâna calea pe care o 
luaseră cei doi. I-am pierdut din ochi într-o clipită. 

— Păi, atunci sunt în şanţ! Spuse Harry. Veniţi după mine! 
Şi ţineţi-vă cât de aproape puteţi. Şi zicând asta, o zbughi 
peste mărăciniş şi prinse din prima clipă o aşa mare viteză, 
încât celorlati le era foarte greu să ţină pasul cu el. 

Giles îl urmă cât putu el de repede; şi Oliver se ţinu 
aproape, iar după un minut sau două, domnul Losberne, 
care fusese la plimbare şi tocmai se întorcea, dădu peste 
gard şi vădindu-se mai ager decât s-ar fi crezut, se avânta şi 
el în aceeaşi cursă cu o viteză de invidiat, strigând 
necontenit din răsputeri la ceilalţi, ca să afle ce s-a 
întâmplat. 

Şi aşa alergară fără oprire, nici măcar pentru a-şi trage 
răsuflarea, până ce conducătorul grupului, ajungând la 
porţiunea de câmp arătată de Oliver, începu să caute 
îndeaproape prin sunt şi gardul viu înconjurător; ceea ce le 
dădu răgaz celorlalţi să-l ajungă din urmă, iar Oliver avu 
vreme să-i povestească domnului împrejurările care au dus 
la o aşa aprigă urmărire. 

Căutarea fu zadarnică. Nu găsiră nici măcar urme 
proaspete de paşi. Stăteau acum pe vârful unui deluşor de 
unde cuprindeau cu privirea câmpurile deschise care se 
întindeau preţ de trei-patru mile de jur-împrejur. Satul se 
zărea într-o vâlcea din stânga; dar, ca să ajungă acolo pe 
drumul arătat de Oliver, bărbaţii ar fi trebuit să treacă prin 
câmpul descoperit, şi le-ar fi fost cu neputinţă să fi parcurs 
distanta într-un timp aşa de scurt. De cealaltă parte, o 


pădure deasă marginea lunca şi nu ar fi putut ajunge acolo 
din aceleaşi pricina. 

— Trebuie să fi fost un vis, Oliver, spuse Harry Maylie. 

— O, nu, domnule, n-a fost aşa, răspunse Oliver, 
cutremurându-se la amintirea chipului bătrânului ticălos; l- 
am văzut prea bine ca să mă fi înşelat. I-am văzut pe 
amândoi, la fel de limpede cum te văd pe dumneata acum. 

— Cine era celălalt? Întrebară Harry şi domnul Losberne 
într-un glas. 

— Acelaşi om de care v-am vorbit, care s-a năpustit 
deodată asupra mea la han, spuse Oliver. Ne-am uitat fix 
unul în ochii celuilalt, şi aş putea jura că era el. 

— Eşti sigur că au luat-o încoace? Întrebă Harry. 

— La fel de sigur cum sunt că i-am văzut la fereastră, 
răspunse Oliver, arătând, pe măsură ce vorbea, spre gardul 
viu care despărţea gradina conacului de câmpie. Bărbatul 
înalt a sărit gardul chiar acolo; şi evreul, alergând un pic 
spre dreapta, s-a strecurat prin spărtură de colo. 

Cei doi bărbaţi priviră chipul cinstit al lui Oliver în timp ce 
vorbea, şi mutându-şi privirile de la unul la altul, părură 
mulţumiţi de precizia vorbelor sale. Şi totuşi, nicăieri nu se 
întrezăreau urmele trecerii în grabă a celor doi bărbaţi. 
Iarba era înaltă, dar nicăieri nu era călcată, decât acolo pe 
unde trecuseră ei. Laturile şi marginile şanţurilor erau din 
lut jilav, dar nicăieri nu se putea distinge urmă de încălțări 
şi nici cel mai mic semn care ar fi arătat că trecuse pe acolo 
picior de om cu câteva ore în urmă. 

— Asta e ciudat! Spuse Harry. 

— Ciudat? Repetă doctorul. Nici Blathers şi Duff nu putură 
pricepe nimic. 

Măcar că văzură cât de zadarnică le fusese căutarea, nu 
se lăsară până când căderea nopţii înlătura orice nădejde 
de reuşită; şi chiar şi atunci renunţară cu inima strânsă. 
Giles fu trimis prin cârciumile din sat, după ce Oliver a 
descris cât de bine a putut înfăţişarea şi straiele străinilor. 
Dintre ei, evreul avea, în orice caz, o înfăţişare destul de 


stranie pentru ca să-şi amintească cineva de el, 
presupunând că ar fi fost văzut bând sau umblând fără rost. 
Giles totuşi se întoarse fără nici o veste care ar fi putut să 
lămurească sau să micşoreze taina. 

A doua zi reluară căutările şi întrebările din nou, dar fără 
sorţi de izbândă. Cealaltă zi, Oliver şi domnul Giles merseră 
iar împreună în târg, trăgând nădejde să vadă sau să afle 
acolo ceva despre fugari, însă şi acest efort fu la fel de lipsit 
de roade. După câteva zile, tărăşenia începu să fie dată 
uitării, aşa cum se întâmplă de obicei când curiozitatea, 
nemaiavând hrană proaspătă care să o întreţină, se stinge 
singură. 

Între timp, Rose se însănătoşea văzând cu ochii. Deja nu 
mai stătea în camera ei. Putea să iasă afară şi reluând parte 
la viaţa de familie, aducea bucurie în inimile tuturor. 

Dar, măcar că această schimbare fericită avu un efect 
vădit asupra micului cerc familial, şi măcar că se auzeau din 
nou voci vesele şi râsete fericite în căsuţa de la ţară, uneori 
se simţea asupra unora din cei prezenţi o reţinere 
neobişnuită, chiar asupra domnişoarei Rose, şi nu se putu 
ca Oliver să nu bage de seamă acest lucru. Doamna Maylie 
şi fiul său se închideau deseori singuri în cameră, pentru 
vreme îndelungată şi, de mai multe ori, Rose apăru cu urme 
de lacrimi pe obraji. După ce domnul Losberne îşi stabili o 
zi pentru plecarea la Chertsey, aceste simptome deveniră 
mai pronunţate şi în mod vădit se petrecea ceva care 
tulbură pacea domnişoarei şi a altcuiva în afara ei. 

În sfârşit, într-o dimineaţă, când Rose era singură în sala 
unde se servea micul dejun, intră Harry Maylie şi, după o 
oarecare şovăire, îi ceru voie să îi vorbească preţ de câteva 
clipe. 

— Doar câteva - foarte puţine - vor fi de ajuns, Rose, spuse 
tânărul, trăgându-şi scaunul lângă al ei. Ceea ce am a-ţi 
spune nu se poate să nu-ţi fi trecut prin minte deja. 
Speranţele cele mai dragi inimii mele nu îţi sunt străine, 
măcar că încă nu le-ai auzit rostite de buzele mele. 


Rose se făcuse foarte palidă din clipa în care Harry Maylie 
a intrat, dar acesta ar fi putut fi rezulatul bolii ei recente. 
Se înclină doar şi, aplecându-se asupra unor plante care se 
aflau în preajmă, aştepta în linişte ca el să înceapă să spună 
ce avea de spus. 

— Eu... Eu ar fitrebuit să fi plecat de aici de mai demult, 
spuse Harry. 

— Într-adevăr, ar fi trebuit, răspunse Rose. Să mă ierţi că 
îţi spun asta, dar aş fi preferat să fi plecat. 

— Am fost adus aici de teamă cea mai de temut şi cea mai 
chinuitoare, spuse tânărul, teamă de a pierde o fiinţă dragă 
în care mi-am pus toate dorinţele şi speranţele. Ai fost pe 
moarte, tremurând între pământ şi ceruri. Se ştie că atunci 
când făpturile tinere, frumoase şi bune sunt prinse de 
boală, sufletele lor curate se îndreaptă cu nepăsare spre 
locaşul luminos al odihnei veşnice; şi se mai ştie - ferească 
Sfântul! 

— Că făpturi ca tine, cele mai bune şi mai frumoase, 
deseori se ofilesc tocmai când le-a venit vremea să 
înflorească. 

În ochii fetei apărură lacrimi, pe măsură ce el rostea 
aceste cuvinte; şi când una din ele căzu pe floarea desupra 
căreia era aplecată şi străluci puternic în cupa ei, făcând-o 
şi mai frumoasă, păru că simţămintele inimioarei ei tinere 
se înrudeau, în mod firesc, cu cele mai minunate lucruri din 
natură. 

— O făptură, continua tânărul cu înflăcărare, o făptură 
atât de gingaşa şi lipsită de viclenie, aidoma unui înger al 
Domnului, s-a zbătut între viaţă şi moarte. ()! Cine ar fi 
putut nădăjdui, când lumea îndepărtată cu care se 
aseamănă i s-a deschis pe jumătate privirii, că această 
făptură se va întoarce la durerea şi necazul acestei lumi! 
Rose, Rose, să ştiu că te duci ca o umbră dulce, pe care o 
face pe pământ o lumină de sus; să nu am nici o nădejde că 
vei scăpa, pentru cei rămaşi în urmă; să nu ştiu aproape 
nici un motiv pentru care să continui să exişti; să simt că 


aparţii acelei sfere luminoase unde s-au dus deja în zbor, 
prea curând, atât de mulţi din cei mai frumoşi şi mai buni; şi 
totuşi să mă rog, în mijlocul acestor gânduri mângâietoare, 
să fii redata celor care te iubesc - acestea mi-au fost chinuri 
aproape cu neputinţă de suportat. Au stat în sufletul meu zi 
şi noapte; şi cu ele a venit un şuvoi de temeri, groază şi 
păreri de rău egoiste că nu cumva să mori fără să fi ştiut 
vreodată cu câtă credinţă te-am iubit, şi uneori îmi părea că 
îmi pierd minţile şi uzul raţiunii. Te-ai făcut bine. Zi de zi, şi 
aproape ceas cu ceas, îţi revenea o picătură de sănătate 
care, alăturându-se firişorului de viaţă vlăguit şi istovit care 
curgea agale în tine, l-a făcut să se învolbureze iarăşi şi să 
se facă val înalt şi tumultuos. Te-am văzut întorcându-te 
aproape de la moarte la viaţă, cu ochi care mai că au orbit 
de nerăbdare şi dragoste adâncă. Nu-mi spune că ai fi dorit 
să pierd această întoarcere, căci ea mi-a înduioşat inima 
faţă de tot neamul omenesc. 

— Nu asta am vrut să spun, zise Rose, în lacrimi. Aş fi vrut 
doar să fi plecat, să te fi întors la țeluri înalte şi nobile, la 
țeluri vrednice de dumneata. 

— Nu este ţel mai vrednic de mine, mai vrednic de firea 
cea mai aleasă de pe faţa pământului, decât lupta pentru a 
câştiga o inimă că a dumitale, spuse tânărul luând-o de 
mână. Rose, draga mea Rose! Ani de zile - sunt ani de zile - 
de când te iubesc, năzuind să parcurg drumul spre faima, 
ca apoi să mă întorc cu mândrie acasă şi să îţi spun că m-am 
zbătut doar ca să i te fac părtaşă; gândindu-mă, în visele 
mele cu ochii deschişi, cum îţi voi aminti, în acel moment 
ferice, de multele dovezi tăcute de afecţiune pe care ţi le- 
am dat în copilărie şi că îţi voi cere mâna ca urmare a unei 
înţelegeri vechi, doar de noi ştiute! Vremea aceea nu a sosit 
încă, dar, fără să îmi fi făcut un nume şi fără să îmi fi 
îndeplinit vreun vis din tinereţe, îţi dăruiesc inima mea care 
de atât de multă vreme îţi aparţine şi soarta mea va fi 
hotărâtă de cuvintele cu care vei primi această ofrandă. 


— Purtarea dumitale a fost dintotdeauna cumsecade şi 
nobilă, spuse Rose, stăpânindu-şi emoţiile care o tulburau. 
Şi cum nu mă socoti nici nepăsătoare, nici 
nerecunoscătoare, iată care e răspunsul meu. 

— Răspunsul e că trebuie să mă străduiesc să te merit. Aşa 
este, dragă Rose? 

— Trebuie, răspunse Rose, să te străduieşti să mă uiţi; nu 
ca pe o tovarăşă draga de demult, căci acest lucru m-ar răni 
cumplit, ci ca pe iubita. Uită-te bine în jurul tău; gândeşte- 
te câte inimi sunt pe lumea asta pe care ai fi mândru să le 
câştigi. Încredinţează-mi alte sentimente, şi îţi voi fi cea mai 
devotată şi mai credincioasă prietena dintre toţi prietenii pe 
care îi ai. 

Urmă o pauză, timp în care Rose, acoperindu-şi fata cu o 
mână, dădu drumul lacrimilor să curgă în voie. Harry o 
ţinea încă de cealaltă mână. 

— Şi care ar fi motivele tale, Rose - spuse el într-un sfârşit, 
cu vocea scăzută - motivele pentru această hotărâre? 

— Ai dreptul să le cunoşti, răspunse Rose. Nu poţi spune 
nimic care să îmi schimbe hotărârea. E o datorie pe care 
trebuie să o îndeplinesc. O datorie faţă de alţii şi faţă de 
mine. 

— Faţă de tine? 

— Da, Harry. E o datorie faţă de mine însămi că eu, că o 
fată fără prieteni şi fără avere, cu o pată pe numele meu, să 
nu le dau prietenilor tăi pricina să creadă că am cedat 
josnic în fata primelor porniri ale pasiunii dumitale, şi că m- 
am agăţat de năzuinţele şi planurile tale, înăbuşindu-le. 
Sunt datoare faţă de dumneata şi cei dragi dumitale să te 
împiedic că, din prea plinul firii tale calde şi generoase, să 
pui această mare piedica în calea urcuşului spre succes în 
lume. 

— Dacă sentimentele îţi sunt acordate la sentimentul 
datoriei... 

— Începu Harry. 

— Nu sunt, răspunse Rose, îmbujorându-se puternic. 


— Prin urmare, îmi împărtăşeşti dragostea? Spuse Harry. 
Spune-mi măcar atât, dragă Rose! Spune-mi măcar asta şi 
îndulceşte amărăciunea acestei dezamăgiri cumplite! 

— Dacă aş fi putut-o face fără să-i provoc un mare rău 
celui pe care îl iubesc, răspunse Rose, aş fi putut... 

— Să primeşti această declaraţie într-un mod cu totul 
diferit? Spuse Harry. Cel puţin, nu îmi ascunde asta, Rose! 

— Poate, spuse Rose. Destul! Adăugă ea, desprinzându-şi 
mâna din a lui, de ce am mai lungi această discuţie 
chinuitoare? E foarte dureroasă pentru mine, şi totuşi 
dătătoare de fericire trainică - căci fericire vă fi, într- 
adevăr, să ştiu că odată am avut în ochii dumitale locul înalt 
pe care îl ocup acum, şi orice victorie pe care o câştigi în 
viaţa mă va însufleţi cu tărie şi hotărâre sporite. Rămâi cu 
bine, Harry! Aşa cum ne-am întâlnit astăzi, nu ne vom mai 
întâlni vreodată, ci prin alte relaţii decât cele în care ne-ar 
fi pus convorbirea aceasta, am putea fi uniţi pentru multă şi 
fericită vreme. Şi fie că toate binecuvântările pe care 
rugăciunile unei inimi cinstite şi curate le poate cobori de la 
izvorul adevărului şi sincerităţii să te bucure şi să te ajute 
să reuşeşti! 

— Încă un cuvânt, Rose, spuse Harry. Spune-mi, cu 
cuvintele tale, care e motivul. Vreau să-l audit chiar de pe 
buzele tale! 

— Viitorul care ţi se deschide este unul strălucitor, 
răspunse Rose cu tărie. le aşteaptă toate onorurile pe care 
bărbaţii pot să le atingă în viaţa publică, cu talente mari şi 
protectori puternici. Dar protectorii aceştia sunt mândri; şi 
eu nu vreau să am de-a face cu ei, că nu cumva săo 
dispreţuiască pe mama care mi-a dat viaţa; şi nici nu-l voi 
înjosi, nici duce spre eşec, pe fiul celei care a ţinut atât de 
bine locul mamei mele. Într-un cuvânt, spuse tânăra 
întorcându-şi capul, pe măsură ce tăria ei de moment o 
părăsi, numele meu e pătat, cu pata pe care lumea o pune 
pe capetele celor nevinovaţi. Voi purta această pata doar în 
sângele meu şi doar asupra mea va rămâne reproşul lumii. 


— Încă un cuvânt, Rose. Mult prea draga mea Rose! Doar 
un cuvânt! Strigă Harry, aruncându-se la picioarele ei. Dacă 
aş fi fost mai puţin... Mai puţin favorizat de soartă, cum zice 
lumea, dacă mi-ar fi fost hărăzit un trai modest şi liniştit, 
dacă aş fi fost sărac, bolnav, neajutorat, mi-ai fi întors şi 
atunci spatele? Sau, poate, aşteptatul meu urcuş spre 
bogăţie şi onoruri te face să ai aceste scrupule legate de 
numele tău? 

— Nu mă sili să-ţi răspund, replică Rose. Întrebarea nu-şi 
are rostul, şi nici nu-l va avea vreodată. E nedrept, aproape 
crud, să o pui. 

— Dacă răspunsul tău ar fi acela pe care aproape 
îndrăznesc să-l sper, răspunse Harry, mi-ar arunca o rază 
de fericire pe drumul meu singuratic, şi îmi va lumina 
cărarea care mi se deschide. Nu e lucru de nimic să faci 
atât de mult, doar rostind câteva cuvintele, pentru cel care 
te iubeşte mai mult decât orice pe lume. O, Rose, în numele 
simţămintelor mele fierbinţi şi statornice; în numele a tot ce 
am îndurat pentru tine şi al osândei la care mă supui, 
răspunde-mi, te rog, numai la întrebarea asta! 

— Bine, atunci, dacă soarta dumitale ar fi fost altă, 
răspunse Rose, dacă ai fi fost doar cu puţin, şi nu aşa de 
mult, deasupra mea; dacă ţi-aş fi putut da ajutor şi 
mângâiere într-o viaţă simplă, paşnică şi retrasă, şi nu o 
pată şi o piedică în mijlocul mulțimilor ambiţioase şi 
pretenţioase, aş fi fost scutită de această încercare a vieţii 
mele. Acum am toate motivele să fiu fericită, chiar foarte 
fericită, dar atunci, Harry, mărturisesc că aş fi fost şi mai 
fericită. 

Pe când făcea aceasta mărturisire, amintiri ale năzuinţelor 
trecute, care îi fuseseră dragi cu mult timp în urmă, în 
vremea copilăriei, se năpustiră în mintea lui Rose aducând 
cu ele lacrimi, aşa cum se întâmplă când năzuinţe de 
demult se întorc în gândul nostru, ofilite, şi lacrimile o 
uşurară. 


— Nu-mi pot stăpâni slăbiciunea şi prin aceasta, hotărârea 
mea se face mai puternică, spuse Rose întinzându-i mâna. 
Acum chiar trebuie să te părăsesc. 

— Îţi cer o singură făgăduiala, spuse Harry. O dată, doar o 
singură dată, să zicem peste un an, deşi s-ar putea să fie 
mult mai devreme, să-mi îngădui să îţi mai vorbesc iar 
despre acest lucru, pentru ultima oară. 

— Dar nu ca să mă îndupleci să îmi schimb hotărârea, 
răspunse Rose, cu un zâmbet trist; ar fi zadarnic. 

— Nu, spuse Harry - numai ca să te aud repetând-o, dacă 
ai binevoi, pentru ultima oară! Voi pune la picioarele tale 
orice avere sau situaţie o să dobândesc; şi dacă vei sta 
neclintită în hotărârea de acum, n-am să caut nici prin 
cuvânt, nici prin fapta, să ţi-o schimb. 

— Atunci aşa să fie, răspunse Rose. Pentru mine va fi doar 
o suferinţă în plus, şi până atunci s-ar putea să fiu în stare 
să o port cu mai multă uşurinţă. 

Şi îi mai întinse o dată mâna. Dar tânărul o strânse la 
pieptul său, o sărută pe fruntea ei frumoasă şi ieşi în grabă 
din cameră. 

Capitolul 36 

Este unul foarte scurt, şi poate că acum nu pare foarte 
important, dar cu toate acestea ar trebui citit ca urmare la 
capitolul anterior şi drept cheie a unui capitol care va urmă 
când îi va veni timpul. 

Carevasăzică eşti hotărât să mă însoţeşti la drum în 
dimineaţa aceasta, aşa-i? Spuse doctorul, când. 

Harry Maylie veni la masa unde el şi Oliver serveau micul 
dejun. Măi să fie, nu te ţine nici măcar jumătate de oră dacă 
te hotărăşti la ceva, sau dacă te răzgândeşti! 

— Peste câteva zile îţi vei schimba părerea, spuse Harry 
roşind fără vreun motiv anume. 

— Nădăjduiesc că o să am motive serioase să mi-o schimb, 
răspunse domnul Losberne, deşi mărturisesc că nu cred că 
o să fie aşa. Doar ieri dimineaţă te-ai hotărât, cu mare zor, 
să stai aici şi să îţi însoţeşti mamă, ca un fiu bun, la mare. 


Înainte de prânz ai dat de ştire că o să îmi faci cinstea de a 
mă însoţi până la destinaţia mea, în drumul dumitale spre 
Londra. Şi seara, m-ai rugat în chip tainic să plecăm înainte 
de a se scula doamnele. Urmărea e că tânărul Oliver sta aici 
țintuit, la micul dejun, când de fapt ar fi trebuit să cutreiere 
luncile după tot felul de minunaţii botanice. Păcat, nu-i aşa, 
Oliver? 

— Mi-ar fi părut tare rău, domnule, dacă n-aş fi fost acasă 
când dumneavoastră şi domnul Maylie aţi fi plecat, 
răspunse Oliver. 

— Drăguţ din partea dumitale, spuse doctorul. Poţi să vii 
să mă vezi când te întorci. Dar, ca să vorbim serios acum, 
Harry, ai primit vreo veste de la grangurii cei mari, de eşti 
aşa, deodată, nerăbdător să pleci? 

— Grangurii cei mari, răspunse Harry, şi bănuiesc că îl 
incluzi sub această denumire pe unchiul meu, care-i cel mai 
mare dintre toţi, nu mi-au trimis nici o veste de când sunt 
aici, şi nici nu cred că în această perioadă a anului o să 
intervină ceva care să mă oblige să fiu imediat alături de ei. 

— Ei, bine, spuse doctorul, eşti un om ciudat. Dar, cu 
siguranţă, o să te bage în parlament la alegerile de dinainte 
de Crăciun, şi aceste schimbări neaşteptate şi răzgândiri 
sunt o bună pregătire pentru viaţa politică. Se poate trage 
un folos din asta. O pregătire bună e întotdeauna de dorit, 
fie că este vorba despre o cursă pentru un loc, pentru o 
cupă sau o sumă frumuşică. 

Harry Maylie arata de parcă ar fi putut să continue 
această convorbire scurtă cu una-două replici care l-ar fi 
zguduit bine pe doctor, dar se mulţumi să spună doar „Vom 
vedea”, şi nu mai zise nimic mai departe. La puţin timp 
după aceea, diligenta trase în faţa uşii. Giles intra să ia 
bagajele şi doctorul se năpusti afară, să inspecteze 
aşezarea lor. 

— Oliver, spuse Harry Maylie în şoaptă, aş vrea să discut 
ceva cu tine. 


Oliver se apropie de cadrul ferestrei unde stătea domnul 
Maylie, tare mirat de amestecul de trisete şi însufleţire ce 
se vedea în comportamentul tânărului. 

— Poţi scrie bine acum? Spuse Harry, apucându-l de braţ. 

— Cred că da, domnule, răspunse Oliver. 

— Poate că o să treacă multă vreme până când osămă 
întorc acasă. Aş dori să îmi scrii - să zicem o dată la două 
săptămâni, lunea, la Oficiul General al Poştei din Londra. 
Eşti de acord? 

— Desigur, domnule. Chiar sunt mândru că pot să o fac, 
exclamă Oliver, încântat peste măsură de această 
însărcinare. 

— Mi-ar plăcea să ştiu ce mai fac mama şi domnişoara 
Maylie, spuse tânărul - şi poţi umple pagina spunându-mi 
ce plimbări faceţi şi despre ce vorbiţi, şi dacă ea - adică ele, 
sunt fericite şi sănătoase. Mă înţelegi? 

— Foarte bine, domnule, foarte bine, răspunse Oliver. 

— Aş prefera să nu le spui acest lucru şi lor, spuse Harry în 
grabă, pentru că mama s-ar sili să îmi scrie mai des şi asta 
ar fi greu pentru ea şi o grijă în plus. Să fie aceasta o taină 
între mine şi tine. Şi nu uita să îmi scrii despre toate! Mă 
bazez pe tine! 

Oliver, mândru şi foarte încântat de importanta rolului său, 
făgădui cu credinţa să păstreze taina şi să scrie cât mai 
amănunţit în scrisorile sale. Domnul Maylie îşi luă rămas 
bun de la el, asigurându-l de stimă şi protecţia sa. 

Doctorul era deja în diligenţă. Giles (care, după cum se 
stabilise, rămânea la ţară) ţinea portiera deschisă cu mâna, 
iar servitoarele se uitau din grădină. Harry mai aruncă o 
privire fugară spre fereastră cu obloane şi sări în trăsură. 

— Dă-i drumul - strigă el - şi mâna cu străşnicie, la galop, 
cât mai iute! Nimeni nu va ţine pasul cu noi azi, măcar dac- 
ar zbura! 

— Hei! Strigă doctorul, coborând grabnic geamul din faţă, 
răstindu-se la vizitiu. Cineva va ţine pasul cu mine, chiar 
dac-ar zbura. Ai auzit? 


Cu zgâlţăieli şi duruituri, până când sunetele se stinseră în 
depărtare, trăsura înainta rapid şi abia se mai vedea; urma 
şerpuirea şoselei, apoi dispăru din ochi, aproape înghițită 
de un nor de praf. Ba dispărea total, ba se vedea din nou, 
după cum dădeau voie obstacolele din cale, sau suişurile şi 
coborâşurile drumului. Iar privitorii se împrăştiară doar 
după ce norul de praf dispăru cu desăvârşire. 

Mai era însă un privitor care rămăsese cu ochii aţintiţi 
asupra locului unde dispăru trăsură, vreme îndelungată 
după ce se îndepărtase deja preţ de multe mile, căci în 
spatele perdelei albe, care o ascunsese privirii când Harry 
şi-a ridicat ochii spre fereastră, stătea chiar Rose. 

— Pare foarte bine-dispus şi fericit, spuse ea în cele din 
urmă. M-am temut pentru o vreme că ar putea să fie altfel. 
M-am înşelat. Sunt foarte, foarte bucuroasă. 

Lacrimile sunt semne de bucurie, dar şi de durere; iar cele 
care au coborât pe chipul lui Rose, pe când stătea 
cufundată în gânduri, la fereastră, uitându-se încă în 
aceeaşi direcţie, păreau să izvorască mai degrabă din 
durere decât din bucurie. 

— Grangurii cei mari, răspunse Harry, şi bănuiesc că îl 
incluzi sub această denumire pe unchiul meu, care-i cel mai 
mare dintre toţi, nu mi-au trimis nici o veste de când sunt 
aici, şi nici nu cred că în această perioadă a anului o să 
intervină ceva care să mă oblige să fiu imediat alături de ei. 

— Ei, bine, spuse doctorul, eşti un om ciudat. Dar, cu 
siguranţă, o să te bage în parlament la alegerile de dinainte 
de Crăciun, şi aceste schimbări neaşteptate şi răzgândiri 
sunt o bună pregătire pentru viaţa politică. Se poate trage 
un folos din asta. O pregătire bună e întotdeauna de dorit, 
fie că este vorba despre o cursă pentru un loc, pentru o 
cupă sau o sumă frumuşică. 

Harry Maylie arata de parcă ar fi putut să continue 
această convorbire scurtă cu una-două replici care l-ar fi 
zguduit bine pe doctor, dar se mulţumi să spună doar „Vom 
vedea”, şi nu mai zise nimic mai departe. La puţin timp 


după aceea, diligenta trase în faţa uşii. Giles intra să ia 
bagajele şi doctorul se năpusti afară, să inspecteze 
aşezarea lor. 

— Oliver, spuse Harry Maylie în şoaptă, aş vrea să discut 
ceva cu tine. 

Oliver se apropie de cadrul ferestrei unde stătea domnul 
Maylie, tare mirat de amestecul de trisete şi însufleţire ce 
se vedea în comportamentul tânărului. 

— Poţi scrie bine acum? Spuse Harry, apucându-l de braţ. 

— Cred că da, domnule, răspunse Oliver. 

— Poate că o să treacă multă vreme până când o să mă 
întorc acasă. Aş dori să îmi scrii - să zicem o dată la două 
săptămâni, lunea, la Oficiul General al Poştei din Londra. 
Eşti de acord? 

— Desigur, domnule. Chiar sunt mândru că pot să o fac, 
exclamă Oliver, încântat peste măsură de această 
însărcinare. 

— Mi-ar plăcea să ştiu ce mai fac mama şi domnişoara 
Maylie, spuse tânărul - şi poţi umple pagina spunându-mi 
ce plimbări faceţi şi despre ce vorbiţi, şi dacă ea - adică ele, 
sunt fericite şi sănătoase. Mă înţelegi? 

— Foarte bine, domnule, foarte bine, răspunse Oliver. 

— Aş prefera să nu le spui acest lucru şi lor, spuse Harry în 
grabă, pentru că mama s-ar sili să îmi scrie mai des şi asta 
ar fi greu pentru ea şi o grijă în plus. Să fie aceasta o taină 
între mine şi tine. Şi nu uita să îmi scrii despre toate! Mă 
bazez pe tine! 

Oliver, mândru şi foarte încântat de importanta rolului său, 
făgădui cu credinţa să păstreze taina şi să scrie cât mai 
amănunţit în scrisorile sale. Domnul Maylie îşi luă rămas 
bun de la el, asigurându-l de stimă şi protecţia sa. 

Doctorul era deja în diligenţă. Giles (care, după cum se 
stabilise, rămânea la ţară) ţinea portiera deschisă cu mâna, 
iar servitoarele se uitau din grădină. Harry mai aruncă o 
privire fugară spre fereastră cu obloane şi sări în trăsură. 


— Dă-i drumul - strigă el - şi mâna cu străşnicie, la galop, 
cât mai iute! Nimeni nu va ţine pasul cu noi azi, măcar dac- 
ar zbura! 

— Hei! Strigă doctorul, coborând grabnic geamul din faţă, 
răstindu-se la vizitiu. Cineva va ţine pasul cu mine, chiar 
dac-ar zbura. Ai auzit? 

Cu zgâlţăieli şi duruituri, până când sunetele se stinseră în 
depărtare, trăsura înainta rapid şi abia se mai vedea; urma 
şerpuirea şoselei, apoi dispăru din ochi, aproape înghițită 
de un nor de praf. Ba dispărea total, ba se vedea din nou, 
după cum dădeau voie obstacolele din cale, sau suişurile şi 
coborâşurile drumului. Iar privitorii se împrăştiară doar 
după ce norul de praf dispăru cu desăvârşire. 

Mai era însă un privitor care rămăsese cu ochii aţintiţi 
asupra locului unde dispăru trăsură, vreme îndelungată 
după ce se îndepărtase deja preţ de multe mile, căci în 
spatele perdelei albe, care o ascunsese privirii când Harry 
şi-a ridicat ochii spre fereastră, stătea chiar Rose. 

— Pare foarte bine-dispus şi fericit, spuse ea în cele din 
urmă. M-am temut pentru o vreme că ar putea să fie altfel. 
M-am înşelat. Sunt foarte, foarte bucuroasă. 

Lacrimile sunt semne de bucurie, dar şi de durere; iar cele 
care au coborât pe chipul lui Rose, pe când stătea 
cufundată în gânduri, la fereastră, uitându-se încă în 
aceeaşi direcţie, păreau să izvorască mai degrabă din 
durere decât din bucurie. 

Capitolul 37 

În care cititorul poate observa un contrast destul de des 
întâlnit în casnicii. 

Domnul Bumble şedea în biroul azilului, cu ochii 
morocănoşi aţintiţi asupra vetrei triste a sobei de unde, 
vara fiind, nu se vedea nici o licărire, în afară unor raze 
palide care erau reflectate de suprafaţa ei rece şi 
strălucitoare. O hârtie de prins muşte atârna din tavan, şi 
din când în când îşi ridică ochii spre ea, cu gând apăsător; 
şi, pe când insectele nepăsătoare zburau pe deasupra 


grilajului strălucitor, domnul Bumble scotea câte un oftat 
adânc şi înfăţişarea i se întunecă şi mai tare. Domnul 
Bumble era cufundat în cugetare. Se prea poate că 
gângăniile să-i fi readus în minte vreun episod dureros din 
viaţă. 

Dar posomorârea domnului Bumble nu era singurul lucru 
care putea trezi o dulce melancolie în pieptul cititorului. 
Mai erau şi alte semne, strâns legate de persoană să, care 
arătau că se petrecuse o schimbare însemnată în situaţia 
lui. Unde erau haina cu fireturi şi pălăria tricorn? Purta 
încă pantaloni strânşi sub genunchi şi ciorapi negri din 
bumbac, dar nu mai erau ca înainte. Haina avea pulpane 
mari, ca şi cea de dinainte, dar cât era de diferită! Pălăria 
tricorn impunătoare fusese înlocuită cu una modestă, 
rotundă. Domnul Bumble nu mai era intendent. 

Sunt unele poziţii sociale care, în afară avantajelor 
materiale substanţiale pe care le oferă, îşi dobândesc o 
anumită valoare şi demnitate de la ţinuta aferenta. 
Mareşalul are uniforma; episcopul are odăjdii de mătase; 
consilierul are şi el o ţinută de mătase; intendentul are 
pălăria tricorn. Dacă-i iei episcopului odăjdiile sau 
intendentului pălăria şi fireturile, ce mai rămâne din ei? 
Nişte oameni. Oameni obişnuiţi. Demnitatea, şi chiar şi 
sfinţenia uneori, sunt chestiuni care ţin de haină mai mult 
decât îşi poate cineva închipui. 

Domnul Bumble se însurase cu doamna Corney şi era 
directorul azilului. Un alt intendent ajunsese la onoruri. 
Tricornul, haina cu fireturi aurite şi bastonul, toate îi 
reveniseră lui. 

— Mâine se fac două luni de atunci! Oftă domnul Bumble. 
Parc-ar fi trecut o veşnicie. 

S-ar fi putut ca domnul Bumble să vrea să spună că în 
intervalul scurt de opt săptămâni s-a concentrat o întreagă 
existenţă de fericire; dar oftatul... Oftatul acela spunea 
multe. 


— M-am vândut, spuse domnul Bumble, urmărindu-şi firul 
gândurilor, pentru şase linguriţe de ceai, un cleşte de zahăr 
şi o ulcică de lapte; ceva mobilă de mâna a doua şi douăzeci 
de lire. Am fost foarte chibzuit. leftin, grozav de ieftin! 

— Ieftin?! Răsună o voce ascuţită în urechea domnului 
Bumble. Orice preţ ar fi fost prea mare pentru tine şi, 
Domnul din ceruri ştie, te-am cumpărat destul de scump! 

Domnul Bumble se întoarse şi dădu de chipul interesantei 
sale consoarte care, înțelegând doar câteva cuvinte din 
tânguirea lui, îi răspunse aşa, la întâmplare. 

— Doamna Bumble! Zise el, cu reţinere sentimentală. 

— Ei? Strigă doamna. 

— Fii bună şi uită-te la mine, spuse domnul Bumble, 
țţintuindu-şi ochii asupra ei. („Dacă suporta să fie privită 
aşa, îşi spuse domnul Bumble, înseamnă că poate să 
suporte orice. Cu privirea asta n-am dat greş niciodată cu 
calicii. Dacă n-are nici un efect asupra ei, s-a dus 
autoritatea mea”). 

Părerile diferă dacă o privire foarte scurtă poate fi 
îndeajuns să îi intimideze pe săraci care, fiind prost hrăniţi, 
nu sunt într-o formă foarte bună, sau dacă fosta doamnă 
Corney era imună la asemenea priviri vultureşti. Cert e că 
directoarea nu s-a arătat deloc intimidată de sprânceană 
ridicată a domnului Bumble; dimpotrivă, îl trată cu mare 
dispreţ şi chiar izbucni într-un hohot de râs care părea a fi 
adevărat. 

La auzul acestui sunet neaşteptat, domnul Bumble păru 
mai întâi neâncrezător, apoi uimit. După aceea căzu din nou 
în gânduri melancolice şi nu se ridică de acolo până când 
atenţia nu îi fu din nou trezită de glasul consoartei. 

— Ai de gând să stai toată ziua aici şi să sforăi? Întrebă 
doamna Bumble. 

— O să stau aici cât cred eu de cuviinţă, doamnă, răspunse 
domnul Bumble. Şi măcar că nu sforăiam, o să sforăi, o să 
casc, o să strănut, o să râd ori o să plâng, după cum îmi 
vine. E dreptul meu. 


— Dreptul tău spuse doamna Bumble, cu dispreţ făţiş. 

— Aşa-i cum zic eu, doamnă, spuse domnul Bumble. 
Dreptul bărbatului este să poruncească. 

— Şi, pentru numele Domnului, dreptul femeii atunci care 
e? Strigă văduva răposatului domn Corney. 

— Să asculte, doamnă, tună domnul Bumble. Asta ar fi 
trebuit să te înveţe bietul dumitale soţ, răposatul; şi atunci, 
poate, ar mai fi trăit şi astăzi. Ce bine ar fi fost să fie aşa, 
sărmanul! 

Doamna Bumble, dându-şi seama dintr-o privire că sosise 
clipa hotărâtoare, şi că orice lovitură dată acum pentru 
stăpânire asupra celuilalt era neapărat totală şi de 
neschimbat, se prăbuşi într-un scaun de îndată ce auzi 
această aluzie la cel plecat pe lumea cealaltă, şi răcnind că 
domnul Bumble era o brută cu inima de piatră, se apucă să 
plângă în neştire. 

Dar nu cu lacrimi se putea ajunge la sufletul domnului 
Bumble; inima lui era impermeabilă. Aidoma căciulilor de 
castor care se fac mai frumoase de la ploaie, nervii lui 
deveneau mai rezistenți şi mai viguroşi sub şiroaiele 
lacrimilor care, fiind semne de slăbiciune şi de 
recunoaştere tacita a puterii lui, îl încântară şi îl mulţumiră. 
Se uită la doamna lui cu o privire foarte satisfăcută şi o 
rugă, încurajator, să-şi verse toate lacrimile, ştiut fiind că 
exerciţiul este foarte bun pentru sănătate. 

— Hai, plângi cât vrei, spuse domnul Bumble. Aşa se 
aerisesc plămânii, se spală faţa, se întreţin ochii şi se 
înmoaie firea. 

Încheind cu această glumă, domnul Bumble îşi luă pălăria 
din cuier, o tufli pe-o ureche, că orice bărbat care simte că 
şi-a arătat superioritatea aşa cum trebuie, îşi vâri mâinile în 
buzunare şi o porni săltăreţ spre uşă, arătând tare poznaş 
şi şmecher. 

Fosta doamnă Corney încercase să-l impresioneze prin 
lacrimi fiindcă erau mai puţin supărătoare decât un atac cu 
mâinile; acum, însă, era cât se poate de pregătită să încerce 


aceasta a doua metodă, după cum domnul Bumble nu 
întârzie să descopere. 

Prima înştiinţare a schimbării de tactică pe care o primi fu 
un zgomot înfundat, şi îndată îi zbura pălăria din cap în 
cealaltă parte a camerei. Cum această procedură 
preliminară îl lasă cu capul descoperit, doamnă, cu multă 
îndemânare, îl apucă strâns de grumaz cu o mână, iar cu 
cealaltă îi trase o ploaie de lovituri, cu multă forţă şi 
pricepere. După aceea, introduse puţină varietate, 
zgâriindu-l pe faţă şi smulgându-i părul; apoi, socotind că îl 
pedepsise îndeajuns pentru că a jignit-o, îl împinse într-un 
scaun, care se nimeri parcă anume în cale, şi îl sfida, 
zicându-i să mai vorbească despre dreptul lui, dacă are 
curaj. 

— Scoală! Porunci doamna Bumble, şi dispari de-aici, dacă 
nu vrei s-o păţeşti mai rău. 

Domnul Bumble se ridică cu o figură jalnică, întrebându-se 
ce altceva mai rău ar fi putut pătimi din partea ei. 
Ridicându-şi pălăria, se uită înspre uşă. 

— Te duci azi? Întrebă doamna Bumble. 

— Desigur, draga mea, desigur, răspunse domnul Bumble, 
făcând o mişcare rapidă înspre uşă. Nu aveam de gând 
dar... Mă duc, dragă! Eşti atât de apriga şi tăioasă că, 
crede-mă, eu... 

În acea clipă, doamna Bumble păşi cu repeziciune înainte 
ca să pună la locul lui covorul care fusese strâns în timpul 
luptei. Domnul Bumble o zbughi imediat din cameră, fără să 
se mai gândească la faptul că nu terminase ceea ce avea de 
spus şi lăsând-o pe fosta doamnă Corney stăpâna absolută a 
terenului de luptă. 

Domnul Bumble fusese luat prin surprindere şi bătut 
destul de bine. Avea o înclinaţie spre a-i intimida pe ceilalţi 
şi nu mică îi era plăcerea când îşi arata cruzimea josnică; şi, 
nu mai încape vorbă, era un fricos. Nu spunem asta ca să îl 
ponegrim, căci multe persoane care se bucura de înaltă 
preţuire şi admiraţie sunt victime ale unor asemenea 


slăbiciuni. Observaţia aceasta e în favoarea sa şi urmăreşte 
să îl ajute pe cititor să îşi facă o părere justă despre 
calităţile cu care era înzestrat pentru funcţia sa. 

Dar nu ajunsese încă la capătul umilinţei. După ce făcu un 
tur al azilului, gândindu-se, pentru prima dată, că legile 
sunt prea aspre cu cei săraci şi că bărbaţii care fug de 
soțiile lor, lăsându-le în seamă parohiei, nu ar trebui să fie 
deloc pedepsiţi de lege, ci, dimpotrivă, premiaţi că oameni 
merituoşi care au suferit prea mult, domnul Bumble intra 
într-o încăpere unde câteva femei sărace spălau, după 
obişnuinţă, rufăria parohiei. De acolo se auzea zarva de 
voci. 

— Hm! Făcu domnul Bumble, recăpătându-şi firească 
demnitate. Aceste femei cel puţin vor continua să-mi 
respecte dreptul. Hei! Voi de colo! Ce-i cu zarva asta, 
ticăloaselor? 

Zicând aceste cuvinte, domnul Bumble deschise uşa şi 
intră mânios şi ameninţător. Însă de îndată ce, în mod 
neaşteptat, dădu cu ochii de soţia sa, se schimbă şi luă o 
înfăţişare umilă şi supusă. 

— Draga mea, spuse domnul Bumble, nu ştiam că eşti aici. 

— Nu ştiai că sunt aici?! Repetă doamna Bumble. Ce cauţi 
tu aici? 

— Am crezut că vorbesc prea mult ca să îşi facă treaba 
cum trebuie, draga mea, răspunse domnul Bumble, 
uitându-se distrat la două bătrâne din spatele albiei, care 
schimbau păreri admirative la adresa înfăţişării smerite a 
directorului azilului. 

— Ai crezut tu că vorbesc ele prea mult? Spuse doamna 
Bumble. Ce te priveşte asta pe tine? 

— Păi, draga mea..., începu domnul Bumble cu supunere. 

— Ce te priveşte pe tine? Întrebă doamna Bumble, din 
nou. 

— Aşa este, tu eşti stăpâna aici, draga mea, recunoscu 
domnul Bumble; dar am crezut că poate nu eşti aici, chiar 
acum. 


— Ascultă-mă bine, domnule Bumble, replică doamnă. Nu 
avem nevoie să te amesteci în treburile noastre. Îţi place 
prea mult să îţi bagi nasul în lucruri care nu te privesc; toţi 
din azil râd de tine de îndată ce te întorci cu spatele, şi te 
faci singur de râs la orice ceas din zi. Haide, pleacă! 

Domnul Bumble şovăi o clipă, văzând cu durere 
chinuitoare cât de încântate chicotesc cele două babe. 
Doamna Bumble, care ajunsese la capătul răbdării, apuca o 
strachină plină cu zoaie şi arătându-i usa, îi porunci să 
plece pe dată, altminteri ameninţa să verse tot conţinutul 
pe ilustra să persoană. 

Ce putea să facă domnul Bumble? Se uită descurajat în jur 
şi se strecură afară, iar când ajunse la uşă, chicotelile 
sărăntoacelor se transformară într-un râs zgomotos de 
încântare nestăvilită. Asta era ultimul lucru pe care îl dorea. 
Era dezonorat în ochii lor; îşi pierduse prestigiul şi 
prestanta chiar şi în fata sărăntocilor. Decăzuse de la starea 
mândră şi falnica de intendent la micimea bărbatului cicălit, 
ţinut sub papucul nevestei. 

— Totul în doar două luni! Spuse domnul Bumble, plin de 
gânduri dureroase. Două luni! Acum două luni eram doar 
propriul meu stăpân şi al celorlalţi care aveau vreo legătură 
cu azilul, şi acum... 

Era prea mult. Domnul Bumble trase două palme peste 
urechile băiatului care îi deschise uşa (căci, visând aşa, 
ajunsese la uşa deja) şi o porni, distrat, pe stradă. 

Urcă pe o stradă, cobori pe alta, până ce mersul îi domoli 
primul clocot al durerii; şi apoi revolta simţurilor îl făcu să-i 
fie sete. Trecu pe lângă multe cârciumi şi, în cele din urmă, 
se opri în faţa uneia, într-o fundătură, al cărei salon, după 
cum îşi dădu seama aruncând o privire grăbită pe deasupra 
oblonului, era pustiu. Doar într-un colţ era un muşteriu 
singuratic. În clipa aceea începu să plouă cu găleata. Asta îl 
făcu să se hotărască. Domnul Bumble intra şi, după ce 
comandă ceva de băut de la bar, se duse spre separeul pe 
care îl văzuse din stradă. 


Bărbatul care şedea acolo era înalt şi negricios şi purta o 
haină largă. Părea a fi străin şi după înfăţişarea-i obosită şi 
praful de pe haine se vedea că făcuse drum lung. Când 
Bumble intră, se uită la el cu suspiciune şi abia dacă îşi 
înclină capul ca răspuns la salut. 

Chiar dacă străinul ar fi fost mai deschis la vorba, domnul 
Bumble avea demnitate cât pentru doi, aşa că îşi bău ginul 
cu apă în tăcere şi citi ziarul cu aer pompos şi ceremonios. 

Şi cum adesea se întâmplă când doi oameni sunt laolaltă în 
asemenea împrejurări, aşa se făcu şi acum. Domnul Bumble 
simţea din când în când dorinţa puternică, de nestăpânit, 
de a arunca o privire pe furiş înspre străin; şi ori de câte ori 
făcea asta, îşi lăsă ochii în pământ, stânjenit, văzând că şi 
străinul se uită la el pe furiş în clipa aceea. Stânjeneala 
domnului Bumble era sporită de expresia întru totul 
deosebită a ochilor străinului, care erau vii şi strălucitori, 
dar adumbriţi de bănuiala şi neâncredere. Asemenea ochi 
nu mai văzuse niciodată, şi erau respingători când se uită la 
ei. 

După ce şi-au întâlnit astfel privirile de mai multe ori, 
străinul rupse tăcerea cu o voce adâncă şi aspră: 

— Pe mine mă căutai când te-ai uitat înăuntru pe geam? 
Întrebă el. 

— N-aş zice, decât dacă eşti domnul... 

— Aici domnul Bumble se opri brusc căci era curios să afle 
numele străinului şi crezu că, nerăbdător, acesta i-ar putea 
duce la sfârşit fraza. 

— Văd că nu-i aşa, spuse străinul, cu o expresie de 
sarcasm potolit în jurul gurii; altfel, mi-ai fi ştiut numele. 
Nu-l cunoşti. 'Te-aş sfătui nici să nu încerci să-l afli. 

— Tinere, n-am avut nici un gând rău, îi atrase atenţia 
domnul Bumble, cu măreție în glas. 

— Şi nici n-ai făcut vreun rău, spuse străinul. 

Schimbul acesta scurt de vorbe fu urmat de o altă tăcere, 
întreruptă iarăşi de străin. 


— Cred că te-am mai văzut cândva, spuse el. Pe vremea 
aceea te purtai altfel îmbrăcat şi am trecut doar pe lângă 
tine pe stradă, dar te recunosc. Cândva ai fost intendent 
aici, nu-i aşa? 

— Am fost, spuse domnul Bumble puţin surprins, intendent 
parohial. 

— Chiar aşa, răspunse celălalt dând din cap. În această 
poziţie te-am văzut. Şi acum ce eşti? 

— Directorul azilului, răspunse domnul Bumble, rar şi cu 
importanţa, ca să se asigure că străinul nu o să ia un aer de 
familiaritate nepotrivită. Directorul azilului, tinere! 


— Şi nu mă îndoiesc că-ţi urmăreşti propriul interes, că de 
obicei, nu-i aşa? Continua străinul, uitându-se fix în ochii 
domnului Bumble, când acesta îi ridică, uimit de întrebare. 
Nu te sfii să-mi răspunzi pe şleau, omule! După cum vezi, te 
ştiu destul de bine. 

— Bănuiesc că un om însurat - răspunse domnul Bumble, 
adumbrindu-şi ochii cu mâna şi cercetându-l pe străin din 
cap până-n picioare, cu vădită uimire - nu e mai puţin 
doritor decât un burlac să facă un ban cinstit când poate. 
Slujbaşii parohiali nu sunt într-atât de bine plătiţi încât să 
îşi permită să zică nu la un ban în plus, atunci când pot să-l 
câştige cinstit, cum se cuvine. 

Străinul zâmbi şi dădu iar din cap aprobator, ca şi cum ar 
fi zis că nu se înşelase în privinţa omului, şi apoi sună 
clopoţelul. 

— Umple iar paharul, spuse el, dând stăpânului localului 
paharul gol al domnului Bumble. Să fie tare şi fierbinte. 
Bănuiesc că aşa-ţi place, nu? 

— Nu foare tare, răspunse domnul Bumble, tuşind uşor. 

— Înţelegi dumneata ce vrea să însemne asta, şefu!'! Spuse 
străinul cu răceală. 

Omul zâmbi, se făcu nevăzut şi se întoarse îndată cu un 
pahar din care se ridicau aburi; de la prima sorbitură, 
domnului Bumble îi dădură lacrimile de la tăria băuturii. 

— Acum, ascultă-mă, spuse străinul, după ce închise uşa şi 
geamul. Am venit azi aici ca să te întâlnesc; şi, dintr-o 
întâmplare - din acelea pe care diavolul le azvârle uneori în 
calea prietenilor săi - ai intrat chiar în încăperea unde 
şedeam eu, chiar când mă gândeam mai mult la tine. Am 
nevoie de nişte informaţii de la tine. Nu-ţi cer să mi le dai 
de pomană, oricât ar fie ele de neânsemnate. Pune bine 
astea, pentru început. 

În timp ce vorbea, împinse spre celălalt capăt al mesei, 
înspre tovarăşul său, două lire de aur, cu băgare de seamă, 
de parcă s-ar fi temut că nu cumva să se audă în jur 
zornăitul banilor. După ce domnul Bumble cerceta 


îndeaproape monedele, să vadă dacă erau adevărate şi le 
puse în buzunarul hainei, cu mare satisfacţie, grai iarăşi: 

— Du-te cu gândul... Stai să văd - s-au făcut doisprezece 
ani iarna trecută. 

— E cam mult, spuse domnul Bumble. Foarte bine. M-am 
dus înapoi în timp, cu gândul. 

— Scena e azilul. 

— Bine! 

— Şi e noapte. 

— Da. 

— Iar locul e hruba aceea nemernică, pe unde-o fi fost, în 
care nişte sărăntoace ticăloase aduceau pe lume viaţa şi 
sănătatea de care adesea ele nu aveau parte - dădeau 
naştere la copii gălăgioşi pe care parohia trebuia apoi să îi 
crească şi apoi ele, lua-le-ar moartea, îşi ascundeau ruşinea 
în mormânt! 

— Sala de naşteri, despre ea vorbeşti? Spuse domnul 
Bumble, neânţelegând exact unde bătea descrierea 
amănunţită a strâinului. 

— Da, spuse străinul. Acolo s-a născut un băiat. 

— Oho, mulţi băieţi chiar, îl corectă domnul Bumble, 
clătinând din cap cu nedumerire. 

— Dă-i încolo de draci de copii! Se răsti străinul. Pe mine 
mă interesează unul - un băiat blând şi palid, care a făcut 
ucenicie aici la un meşter de cosciuge - bine ar fi fost să îşi 
fi făcut singur coşciugul, şi să îşi fi întins trupul în el pe 
veşnicie, şi care după aceea s-a zvonit că ar fi fugit la 
Londra. 

— A, vorbeşti de Oliver! Tânărul Twist! Spuse domnul 
Bumble. II ţin minte, cum nu. N-a fost o puşlama mai 
îndărătnică decât el... 

— Nu despre el vreau să-mi vorbeşti. Am auzit deja 
destule, spuse străinul, oprindu-l pe domnul Bumble chiar 
de la începutul unei tirade despre viciile bietului Oliver. Mă 
interesează o femeie, zgripţuroaica aceea care a îngrijit-o 
pe maică-sa. Unde-i acum? 


— Unde-i? Spuse domnul Bumble, căruia ginul cu apă îi 
dădu chef de glume. Greu de zis. Unde s-a dus ea nu maie 
nici un loc de moşit - aşa că-mi închipui că a rămas, oricum, 
fără muncă. 

— Ce tot bâigui acolo? Întrebă străinul posomorât. 

— A dat ortul popii iama trecută, răspunse domnul 
Bumble. 

Bărbatul se uită fix la el când primi această informaţie şi, 
deşi nu îşi retrase ochii ceva vreme după aceea, privirea îi 
deveni treptat goală şi absenta şi păru pierdut în gânduri. 
Pentru un timp, păru că nu se poate hotărî dacă ar trebui să 
răsufle uşurat sau să fie dezamăgit de această veste, dar în 
cele din urmă respira mai în voie şi întorcându-şi privirea, 
spuse că asta nu avea mare importanţă. Şi apoi se ridică, 
gata de plecare. 

Dar domnul Bumble era destul de viclean şi pe dată 
pricepu că se ivise ocazia să tragă foloase dintr-o taină pe 
care o ştia jumătatea sa. Ţinea bine minte noaptea în care a 
murit bătrâna Sally. Avea motive întemeiate să o facă, 
întrucât atunci ceruse mâna doamnei Corney. Şi măcar că 
doamna nu îi destăinuise niciodată cele petrecute când a 
rămas să primească spovedania muribundei, auzise 
îndeajuns de multe ca să ştie că avea de-a face cu ceva care 
se întâmplase în prezenţa ei, când lucra la azil şi o îngrijea 
pe mama lui Oliver Twist. De îndată ce îşi aminti această 
împrejurare, îl înştiinţa pe străin, cu un aer tainic, că o 
femeie fusese singura cu zgripţuroaica chiar înainte de a-şi 
da duhul, şi că acea femeie ar putea, din câte îşi dădea el 
seama, să aducă lumină în privinţa întrebării sale. 

— Cum pot să dau de ea? Spuse străinul luat prin 
surprindere şi vădind că toate temerile (oricare ar fi fost 
acelea) i-au fost reaprinse de această veste. 

— Doar prin mine, răspunse domnul Bumble. 

— Când? Întrebă străinul în grabă. 

— Mâine, răspunse Bumble. 


— La nouă ceasuri ale serii, spuse străinul, scoțând o 
bucată de hârtie şi scriind pe ea o adresă obscură, undeva 
pe malul apei, cu slove care îi dădeau de gol tulburarea. La 
nouă seară să mi-o aduci acolo. Nu mai e nevoie să îţi mai 
spun să-ţi ţii gura. E în interesul dumitale. 

Acestea fiind zise, pleca primul spre uşă, după ce se opri 
să plătească băutura. Zicând grăbit că drumurile lor erau 
diferite, se îndepărtă fără prea multe politeţuri, repetând 
doar apăsat ora întâlnirii de a doua zi. 

Uitându-se la adresa, slujbaşul parohial baga de seamă că 
nu avea nici un nume. Străinul nu se îndepărtase prea tare, 
aşa că se luă după el ca să îl întrebe. 

— Ce doreşti? Strigă bărbatul, întorcându-se iute când 
Bumble îi atinse braţul. Mă urmăreşti? 

— Doar ca să pun o întrebare, spuse celălalt, arătându-i 
bucată de hârtie. Pe cine să caut când ajung acolo? 

— Pe Monks! Răspunse bărbatul şi se îndepărta în grabă. 

Capitolul 38 

Unde aflăm ce s-a întâmplat între domnul şi doamna 
Bumble şi domnul Monks în timpul întrevederii lor 
nocturne. 

Era o seară de vară posomorâtă şi întunecată. Norii, care 
toată ziua atârnaseră ameninţători, se împrăştiară într-o 
pânză groasă şi leneşă de aburi, deja dădură drumul la 
câteva picături mari de ploaie şi păreau să prevestească o 
furtună aprigă, cu fulgere şi tunete. locmai atunci domnul 
şi doamna Bumble, ieşind de pe strada principală a 
oraşului, o cotiră spre un pâlc de case dărăpănate, ce se 
zăreau la vreo milă şi jumătate depărtare şi care erau 
ridicate pe un teren mlăştinos şi nesănătos, pe malul raului. 

Erau amândoi îmbrăcaţi pe deasupra cu haine vechi şi 
ponosite, care ar fi putut să aibă un rol dublu: să-i apere de 
ploaie şi să-i ascundă de privirile altora. Soţul ducea un 
felinar din care, totuşi, nu răzbătea nici o lumină şi mergea 
cu câţiva paşi înaintea consoartei ca şi cum, drumul fiind 
noroios, să poată călca în urmele adânci ale picioarelor sale. 


Mergeau aşa, cufundaţi în tăcere; din când în când, domnul 
Bumble încetinea ritmul şi se uită în urmă ca şi cum ar fi 
vrut să fie sigur că tovarăşa să îl urmează; apoi, văzând că îl 
ajunge din urmă, îşi potrivi ritmul de mers şi o luă înainte, 
cu viteza sporită, spre destinaţia lor. 

Locul acela avea mai mult decât o faimă îndoielnică; de 
multă vreme era cunoscut drept un cuib de tâlhari 
netrebnici care, chipurile, trăiau din munca lor, dar care de 
fapt îşi câştigau pâinea zilnică furând şi făcând fel de fel de 
ticăloşii. Era o adunătură de cocioabe mizerabile unele 
ridicate în grabă, din cărămizi netencuite altele, din 
cherestea veche de corăbii, mâncate de carii, zvârlite unele 
peste altele fără nici o încercare de a le pune în ordine şi 
înfipte, în mare parte, doar la câţiva paşi de malul raului. 
Câteva bărci găurite erau trase pe nămol şi legate de un 
parapet scund care îl înconjura; din loc în loc se vedea o 
lopată sau o bucată de frânghie. Mai întâi, ele păreau să 
arate că locuitorii acelor cocioabe mizerabile se 
îndeletniceau cu vreo meserie care avea de-a face cu răul; 
dar văzându-le atât de distruse şi de părăginite, trecătorul 
şi-ar fi dat seama fără nici o greutate că erau puse aşa, de 
ochii lumii, nu ca să fie folosite vreodată la lucru. 

În inima acestui muşuroi de colibe, chiar pe malul raului 
deasupra căruia atârnau etajele superioare, se afla clădirea 
folosită cândva pe post de fabrică. Pe vremuri, probabil că 
asigurase locuri de muncă celor care stăteau în casele din 
jur. Dar se părăginise deja de multă vreme. Şobolanii, 
cariile şi acţiunea umezelii slăbiseră şi mâncaseră stâlpii pe 
care stătea; şi o parte considerabilă a clădirii se prăbuşise 
deja în apă. Restul, cât mai rămăsese din ea, stătea aplecat 
deasupra raului întunecat părând că aşteaptă doar ocazia 
potrivită ca să meargă pe urmele celeilalte părţi de clădire, 
şi să împărtăşească aceeaşi soartă. 

Chiar în faţa acestei clădiri se opri respectabilă pereche, 
când primul bubuit îndepărtat al unui tunet se auzi prelung 
în văzduh şi începu să toarne cu găleata. 


— Pe-aici pe undeva trebuie să fie, spuse Bumble, 
cercetând bucată de hârtie pe care o ţinea în mână. 

— Hei, voi de colo! Strigă o voce de sus. 

Căutând să vadă de unde venise strigătul, domnul Bumble 
îşi ridică privirea şi văzu, la etajul al doilea, un om care se 
uită la ei de la o uşă aşa de scundă că abia îi ajungea până 
la piept. 

— Staţi aşa, un minut - strigă vocea - cobor numaidecât. 
Şi zicând acestea, capul se făcu nevăzut şi uşa se închise. 

— El e bărbatul? Întrebă consoarta domnului Bumble. 

Domnul Bumble încuviinţă din cap. 

— Atunci, ţine minte ce ţi-am spus, zise doamna, şi ai grijă 
să vorbeşti cât de puţin cu putinţă, că de nu, ne dai de gol 
într-o clipită. 

Domnul Bumble, care iscodise clădirea cu ochi plini de 
remuşcare, era pe punctul de a da glas îndoielilor sale 
referitoare la cât de potrivit era să meargă mai departe cu 
planul lor, când fu împiedicat să grăiască de apariţia lui 
Monks, care deschisese o uşiţă chiar lângă locul unde 
stăteau ei şi le făcu semn să poftească înăuntru. 

— Intraţi! Strigă el nerăbdător, bătând cu piciorul în prag. 
Nu mă ţineţi aici! 

Femeia, care şovăise mai întâi, păşi cu îndrăzneală 
înăuntru, fără să mai aştepte altă invitaţie. Domnul Bumble, 
căruia îi era ruşine sau teamă să rămână în urmă, o luă 
după ea, în mod vădit tare stingher şi fără urmă din măreţia 
aceea remarcabilă care îl caracteriza de obicei. 

— Ce naiba făceaţi acolo, stând aşa în ploaie? Întrebă 
Monks, întorcându-se spre ei şi adresându-se lui Bumble, 
după ce trase zăvorul la uşă în urma lor. 

— Păi... Ne răcoream doar, bâigui Bumble, uitându-se 
îngrijorat înjur. 

— Vă răcoreaţi! Le-o întoarse Monks. 'Toată ploaia care a 
căzut vreodată, şi care va mai veni, nu va putea să stingă 
iadul pe care îl poate purta un om în el. Să nu vă închipuiţi 
că vă puteţi răcori aşa uşor! 


Cu această cuvântare încântătoare, Monks se întoarse 
spre doamna şi se uită de sus la ea până când chiar ea, care 
nu se lăsă uşor intimidată, îşi plecă ochii şi se uită în 
pământ. 

— Asta-i femeia? Întrebă Monks. 

— Hm!... Asta-i, răspunse domnul Bumble, ţinând cont de 
sfatul soţiei. 

— Dumneata, bănuiesc, crezi că femeile nu pot ţine 
niciodată o taină, spuse directoarea, întrerupându-i pe cei 
doi şi întorcându-i lui Monks, pe măsură ce vorbea, privirea 
iscoditoare. 

— Ştiu doar că pot întotdeauna să ţină una până când e 
descoperită, spuse Monks. 

— Şi care ar putea fi aceea? Întrebă directoarea. 

— Pierderea propriului bun nume, răspunse Monks. 
Aşadar, după această regulă, dacă o femeie e părtaşă la o 
taină care i-ar putea aduce spânzurătoarea sau deportarea, 
nu mă tem că ar ciripi; nu eu! Înţelegi, cucoană? 

— Nu, spuse ea, îmbujorându-se uşor pe măsură ce 
vorbea. 

— Păi cum altfel? Spuse Monks. Cum să înţelegi? 

Cu o mutră pe jumătate zâmbitoare, pe jumătate 
încruntată, şi îndemnându-i din nou pe cei doi tovarăşi ai săi 
să îl urmeze, traversă încăperea, care era destul de mare, 
dar cu tavanul jos. Se pregătea să urce nişte trepte 
abrupte, că o scară aproape verticală, care ducea la un alt 
etaj al casei, când un fulger străbătu încăperea prin 
deschizătură, urmat de un tunet, care zguduiră clădirea din 
temelii. 

— I-auzi! Răcni el, dându-se îndărăt. I-auzi cum se 
rostogoleşte şi bubuie de parcă ar trece printr-o mie de 
peşteri unde se ascund dracii de el. Urăsc acest sunet! 

A rămas tăcut câteva clipe şi apoi, luându-şi brusc mâinile 
de la ochi, domnul Bumble văzu că avea chipul schimonosit, 
răvăşit şi alb, fără culoare în obraji. 


— Mă apuca din când în când crizele astea, spuse Monks, 
când îl văzu alarmat; uneori le aduce tunetul. Nu vă faceţi 
griji din pricina mea, mi-a şi trecut de data asta. 

Zicând acestea, îi călăuzi pe scară şi, închizând în grabă 
oblonul încăperii în care ajunseră, cobori un felinar care 
atârna de o sfoară trecută printr-un scripete prins de o 
bârnă groasă din tavan, care aruncă o lumină palidă peste 
masă veche şi cele trei scaune din jur. 

— Acum, spuse Monks, după ce se aşezară cu toţii, cu cât 
intrăm mai repede în miezul problemei, cu atât e mai bine 
pentru toţi. Femeia ştie despre ce e vorba, nu-i aşa? 

Întrebarea era adresată lui Bumble; dar soţia sa a intuit 
răspunsul, arătând că ştia foarte bine despre ce e vorba. 

— Are dreptate când spune că erai cu vrăjitoarea aceea în 
noaptea în care a murit şi că ţi-a spus ceva... 

— Despre mama băiatului despre care vorbeai? Răspunse 
directoarea întrerupându-l. Da. 

— Prima întrebare este: de ce natură a fost destăinuirea 
ei? Spuse Monks. 

— Asta-i a doua, îi atrase atenţia femeia cu multă hotărâre. 
Prima e, cât valorează destăinuirea? 

— Cine naiba ar putea să spună asta fără să ştie despre ce 
e vorba? Întrebă Monks. 

— Nimeni altcineva decât dumneata, sunt sigură, răspunse 
doamna Bumble, căreia nu-i lipsea absolut deloc ascuţimea 
minţii, după cum tovarăşul ei de jug putea să dea din plin 
mărturie. 

— Hm! Făcu Monks cu înţeles şi cu o privire cercetătoare; 
înseamnă că ai ceva bani de câştigat, aşa-i? 

— 'Tot ce se poate, fu răspunsul reţinut. 

— Ceva care i-a fost luat, spuse Monks. Ceva ce purta. 
Ceva ce... 

— Mai bine ai veni cu o propunere de preţ, îl întrerupse 
doamna Bumble. Am auzit deja destul ca să îmi dau seama 
că eşti omul cu care trebuie să vorbesc. 


Domnul Bumble, pe care jumătatea sa nu îl lămurise mai 
mult în privinţa tainei decât ştia de la început, ascultă acest 
schimb de replici cu gâtul întins şi ochii holbaţi, cu care se 
uită când la soţia sa, când la Monks, pe rând, cu mirare 
neprefăcută. Mirarea îi crescu când cel din urmă întrebă 
aspru ce sumă se cerea pentru destăinuire. 

— Cât preţuieşte pentru dumneata? Întrebă femeia, cu 
aceeaşi stăpânire de sine că mai înainte. 

— S-ar putea să nu preţuiască nimic, şi la fel de bine ar 
putea să preţuiască douăzeci de lire, răspunse Monks. 
Vorbeşte, şi voi şti şi eu cât face. 

— Mai pune cinci lire lângă celelalte; dă-mi douăzeci şi 
cinci de lire de aur, spuse femeia, şi-ţi voi spune tot ceea ce 
ştiu. Nu înainte. 

— Douăzeci şi cinci de lire! Izbucni Monks, dându-se 
înapoi. 

— Am vorbit cât se poate de clar, răspunse doamna 
Bumble. 

Şi nici măcar nu e o sumă mare. 

— Nu e mult pentru un flecuşteţ de secret, care se poate 
să nu facă nici cât o ceapă degerată când l-oi spune! Strigă 
Monks scos din sărite, şi care a zăcut mort de mai bine de 
doi'spe ani! 

— Asemenea lucruri se păstrează bine şi, ca şi vinul bun, 
deseori îşi dublează valoarea în decursul timpului, răspunse 
doamna, cu acelaşi ton indiferent şi hotărât de la început. 
Cât despre faptul că a zăcut mort, sunt taine care o să mai 
zacă moarte doi'spe mii de ani de aici încolo, ori doi'spe 
milioane - ce ştim noi? 

— Şi care până la urmă vor da la iveală povesti ciudate! 

— Şi dacă azvârl banii de pomană pentru taina asta? 
Întrebă Monks, şovăielnic. 

— Poţi foarte uşor să ţi-i recapeţi, răspunse directoarea. 
Nu-s decât o biată femeie singură şi lipsită de apărare. 

— Nu eşti singură, draga mea, nici lipsită de apărare, 
adăugă domnul Bumble, cu vocea tremurându-i de frică. Eu 


sunt aici, draga mea. În plus, spuse domnul Bumble, 
clănţănind din dinţi în timp ce vorbea, domnul Monks e un 
gentleman, nu o să încerce să folosească violentă faţă de 
persoane din parohie. Domnul Monks ştie prea bine că nu 
mai sunt tânăr, draga mea, ci un om copt, ca să zic aşa. Şia 
auzit - n-am nici o îndoială că domnul Monks a aflat, draga 
mea - că sunt un slujbaş foarte hotărât, cu o forţă 
neobişnuită, dacă mă stârneşte cineva. Nu trebuie decât să 
mă stârnească cineva, doar atât. 

În timp ce vorbea, domnul Bumble făcu o jalnică încercare 
să îşi înşface felinarul cu hotărâre şi se văzu clar, după cât îi 
era de agitat chipul, că avea nevoie să fie stârnit, şi nu de 
puţin, ci chiar de mai mult, mai înainte de a o face pe 
războinicul, mai ales atunci când nu avea de-a face cu 
sărăntocii sau alte persoane instruite pentru asemenea 
isprăvi de vitejie. 

— Eşti un prost, spuse doamna Bumble, în replică, şi mai 
bine ţi-ai ţine gura. 

— Mai bine şi-ar fi tăiat limbă înainte de a veni încoace, 
dacă nu poate să vorbească mai încet, spuse Monks, 
înciudat. Carevasăzică e bărbatul tău, hai? 

— Ei, bărbatul meu! Îngăimă aceasta, ocolind întrebarea. 

— Mi s-a părut mie, când aţi intrat, răspunse Monks, 
văzând privirea furioasă pe care doamna i-o azvârlise 
soţului când vorbea. Cu atât mai bine; am mai puţine 
şovăieli când am de-a face cu doi oameni uniţi de-o sigură 
voinţă. Sincer vă spun. la uitaţi-vă aici! 

Îşi vârî mâna într-un buzunar lateral şi scoțând o pungă de 
pânză, puse douăzeci şi cinci de lire sterline pe masă şi le 
împinse înspre femeie. 

— Acum, spuse el, adună-i şi ia-ti-i, şi după ce trece 
blestematul ăsta de tunet, care simt ca o se spargă chiar 
deasupra casei, să auzim ce ai de zis. 

După ce s-a stins tunetul, care, de fapt, păru să fi fost mai 
aproape, şi să se fi spart cu tremur chiar deasupra 
capetelor lor, aproape, Monks îşi săltă capul de pe masă şi 


se aplecă înainte ca să audă ce avea să spună femeia. 
Chipurile celor trei aproape că se atingeau, căci cei doi 
bărbaţi se aplecaseră asupra mesei mici fiind nerăbdători 
să audă, iar femeia se aplecase înainte ca şoapta ei să poată 
fi auzită. Lumina bolnăvicioasă a felinarului atârnat 
deasupra cădea chiar pe ei, şi le accentua paloarea şi 
neliniştea de pe chipurile care, înconjurate de un întuneric 
adânc şi sinistru, arătau că de strigoi. 

— Când a murit această femeie, căreia noi îi ziceam 
bătrâna Sally, începu directoarea, eu eram singură cu ea. 

— Nu mai era nimeni în preajmă? Întrebă Monks, cu 
aceeaşi voce şoptită şi găunoasa. Vreo babă beteaga ori 
vreo proastă pe alt pat? Nimeni care ar fi putut auzi şi ar fi 
putut să priceapă ce ziceaţi? 

— Nici ţipenie, răspunse femeia. Eram singure. Eu singură 
am stat lângă trupul ei când a venit moartea şi a luat-o. 

— Bine, spuse Monks, privind-o cu atenţie. Continuă. 

— A vorbit de o făptură tânără, continua directoarea, care 
a adus pe lume un copil cu câţiva ani în urmă; nu doar în 
aceeaşi încăpere, ci chiar în acelaşi pat în care ea îşi 
aştepta sfârşitul. 

— A! Făcu Monks, cu buze tremurânde şi uitându-se peste 
umăr. Drace! Cum s-a nimerit! 

— Copilul era cel pe care i l-ai pomenit ieri seară, spuse 
directoarea, arătând nepăsătoare cu capul înspre soţul ei; 
îngrijitoarea a prădat-o pe această mamă. 

— Vie fiind? Întrebă Monks. 

— Moartă, răspunse femeia, şi parcă o trecu un fior. A 
furat de pe leşul care încă nu se răcise ceea ce mama 
răposata o rugase, cu limbă de moarte, să păstreze pentru 
copil. 

— A vândut prada? Strigă Monks, nerăbdător şi disperat 
să afle. A vândut? Unde? Când? Cui? Cu cât timp în urmă? 

— După ce mi-a spus, cu mare greutate, ce fapta săvârşise, 
spuse directoarea, a căzut pe spate şi şi-a dat duhul. 


— Fără să mai zică nimic? Strigă Monks, cu o voce care, 
tocmai prin tonu-i înfundat, părea şi mai mânioasă. E o 
minciună! Să nu crezi că te joci cu mine. A spus mai mult. 
Vă omor pe amândoi, şi tot o să aflu ce-a zis. 

— N-a mai rostit nici un cuvânt, spuse femeia, care (spre 
deosebire de domnul Bumble) nu părea deloc afectată de 
ciudată răbufnire de violenţă a bărbatului. Dar s-a agăţat 
de haina mea, sălbatic, cu o mână, care era închisă pe 
jumătate şi când am văzut că murise şi i-am îndepărtat 
mâna cu forţa, am descoperit că ţinea o bucăţică de hârtie 
murdară. 

— Care conţinea... 

— O întrerupse Monks, aplecându-se înainte. 

— Nimic, răspunse femeia, era o recipisă de la amanet. 

— Pentru ce? Întrebă Monks. 

— Aşteaptă că îţi spun, zise femeia. Socot că a păstrat 
bijuteria pentru o vreme, năzuind să scoată un folos mai 
mare, dar apoi a amanetat-o şi a pus deoparte, sau a adunat 
de ici-colo bani ca să plătească suma pentru amanet, ca să 
nu 0 piardă şi, dacă e cazul, să o poată răscumpăra. Nu a 
fost cazul şi, cum îţi spun, a murit cu peticul de hârtie în 
mână, vechi şi mototolit. Îi expiră termenul în două zile; am 
socotit că poate, într-o zi, o să iasă ceva de aici, aşa că am 
scos-o de sub amanet. 

— Unde se afla acum? Întrebă Monks repede. 

— Iat-o! Răspunse femeia. Şi, ca şi cum ar fi fost 
bucuroasă să scape de ea, aruncă iute pe masă un săculeţ 
de piele aşa de mic că abia ar fi încăput în el un ceas de 
buzunar. Monks, năpustindu-se asupra lui, îl deschise cu 
mâinile tremurânde. Găsi un mic medalion de aur în care se 
aflau două bucle de păr şi o verighetă de aur masiv. 

— Are cuvântul „Agnes” gravat înăuntru, îi spuse repede 
femeia. Este un spaţiu liber - pentru numele de familie - şi 
apoi urmează dată, care este cu un an înainte de a se naşte 
copilul. Eu am aflat asta. 


— Şi asta-i tot? Spuse Monks, după ce cerceta cu de- 
amănuntul şi cu mare atenţie conţinutul săculeţului. 

— "Tot, răspunse femeia. 

Domnul Bumble răsuflă adânc, ca şi cum s-ar fi bucurat că 
s-a terminat toată povestea, şi n-a mai zis nimeni ca o să ia 
cele douăzeci şi cinci de lire înapoi; şi acum îndrăzni să-şi 
şteargă sudoarea care i se prelinse de-a lungul nasului, 
nestingherită, pe parcursul convorbirii de mai sus. 

— Nu mai ştiu nimic altceva din toată povestea asta în 
afară de ceea ce pot ghici, spuse soţia adresându-se lui 
Monks, după o scurtă tăcere. Şi nici nu vreau să ştiu mai 
multe, căci e mai bine aşa. Dar aş putea să-ţi pun două 
întrebări? 

— Poţi să întrebi, spuse Monks, vădit uimit, dar dacă o să 
răspund sau nu, asta-i altă întrebare. 

— Deci, cu asta, sunt trei, observă domnul Bumble, 
încercând să glumească. 

— Asta aşteptai să obţii de la mine? Întrebă directoarea. 

— Da, răspunse Monks. Cealaltă întrebare? 

— Ce ai de gând să faci cu lucrurile astea? Pot fi folosite 
împotriva mea? 

— Niciodată, răspunse Monks, şi nici împotriva mea. 
Uitaţi-vă aici! Dar nu faceţi nici un pas înainte, altfel viaţa 
voastră nu mai face nici cât o ceapă degerată. 

Cu aceste cuvinte, împinse deodată masa deoparte şi, 
trăgând de un inel de fier din podea, deschise o usa- 
capcana care se casca chiar la picioarele domnului Bumble 
şi îl făcu să se retragă cu câţiva paşi înapoi, foarte grabnic. 

— Uitaţi-vă în jos, spuse Monks, coborând felinarul în 
gaură. Nu vă temeţi de mine. V-aş fi putut scufunda pe 
nesimţite când stăteaţi aici, deasupra, dacă într-adevăr asta 
aş fi urmărit. 

Prinzând curaj la auzul acestor vorbe, directoarea se 
apropie de margine şi chiar şi domnul Bumble, împins de 
curiozitate, îndrăzni să facă acelaşi lucru. Apa tulbure, 
umflată de ploaia puternică, se scurgea năvălitoare 


dedesubt şi toate celelalte sunete se pierdeau în vuietul 
vârtejului care se izbea de stâlpii verzi şi slinoşi. Cândva 
acolo, dedesubt, fusese o moară de apă; vârtejul înspumat 
care se frecă de cele câteva axe putrede şi de rămăşiţele 
din maşinăria morii părea să se azvârle înainte, cu noi 
puteri, când era slobozit din zăgazurile care încercau 
zadarnic să-i potolească goană năprasnică. 

— Dacă ai arunca aici trupul unui om, unde ar ajunge 
mâine dimineaţă? Întrebă Monks, legănând felinarul 
încoace şi încolo în puţul întunecat. 

— Cu vreo douăsprezece mile în jos, şi în plus făcut bucăţi, 
răspunse domnul Bumble, dându-se cu groază înapoi, la 
acest gând. 

Monks scoase săculeţul din san, unde îl vârâse în grabă, şi 
legându-l de o greutate de plumb scoasă dintr-un scripete 
care zăcea pe podea, îl azvârli în şuvoi. Săculeţul căzu 
drept şi cu viteză, despica apă cu un plescăit abia auzit şi 
dispăru. 

Cei trei, uitându-se unul în ochii celuilalt, părură să 
respire uşuraţi. 

— Gata! Spuse Monks, închizând usa-capcana care căzu 
cu zgomot la loc. Dacă marea îşi scoate vreodată morţii la 
lumină, cum scrie în cărţi, o să-şi păstreze pentru sine aurul 
şi argintul, printre care şi acel gunoi. Nu mai avem ce să ne 
spunem, şi prin urmare putem să punem capăt plăcuței 
noastre întâlniri. 

— Negreşit, se grăbi să răspundă domnul Bumble. 

— O să îţi ţii gura, nu-i aşa? Întrebă Monks, cu o căutătură 
amenințătoare. Nu îmi fac griji în privinţa soţiei tale, 
domnule Bumble. 

— 'Te poţi baza pe mine, tinere, răspunse domnul Bumble, 
făcând întruna plecăciuni de politeţe şi apropiindu-se 
incetâncet de scară. E în interesul tuturor, tinere, şi, după 
cum ştii, şi al meu, domnule Monks. 

— Sunt bucuros, în ceea ce te priveşte, să aud asta, 
răspunse Monks. Aprinde felinarul! Şi plecaţi de-aici cât 


mai repede! 

Domnul Bumble a avut noroc că s-a încheiat aici 
convorbirea, altfel, cum se tot ploconise până ajunse la doar 
câţiva centimetri de scară, ar fi căzut negreşit cu capul în 
jos, în camera de dedesubt. Îşi aprinse felinarul de la acela 
pe care Monks îl dezlegase de sfoară şi pe care acum îl 
ducea în mână şi fără să mai zăbovească pentru a lungi 
discuţia, cobori în tăcere, urmat de soţia sa. Monks cobori 
ultimul, după ce se opri pe scară ca să se încredinţeze că nu 
se mai auzeau alte zgomote decât ropotul ploii de afară şi 
vuietul apei. 

Străbătură încăperea de jos încet şi cu grijă. Monks 
tresărea la fiecare umbră, iar domnul Bumble, ţinându-şi 
felinarul ridicat la un picior deasupra podelei, păşea nu 
doar cu o sporită băgare de seamă, dar şi cu un pas uimitor 
de uşor pentru un bărbat de proporţiile sale, uitându-se 
încordat în jur să vadă dacă nu mai sunt trape secrete. 
Monks descuie uşor şi deschise uşa prin care intraseră. 
Apoi, după ce schiţară o înclinare a capului în semn de salut 
spre cunoştinţa lor misterioasă, cei doi soţi ieşiră în 
întunericul şi umezeala de afară. 

Nici nu plecară bine că Monks, care părea să aibă o 
neânduplecată silă de singurătate, îl strigă pe un băieţaş 
care stătuse ascuns undeva în partea de jos a casei. 
Făcându-i semn să meargă înainte şi să ducă felinarul, se 
întoarse în încăperea pe care doar ce o părăsise. 

Capitolul 39 

Prezintă unele personaje respectabile pe care cititorul le-a 
întâlnit deja şi arata ce au urzit Monks şi evreul. 

În seara care a urmat aceleia în care distinsele perso naje 
din capitolul anterior şi-au rânduit treburile aşa cum s-a 
arătat în povestire, domnul William Sikes, trezindu-se dintr- 
un somn scurt, întrebă mormăind câte ceasuri din noapte 
puteau i. 

Încăperea în care domnul Sikes rosti această întrebare nu 
era una ca acelea pe care le luase cu chirie înainte de 


expediţia la Chertsey, deşi se afla în acelaşi cartier din oraş 
şi destul de aproape de fosta sa locuinţa. După cum arată, 
nu era un apartament la fel de confortabil precum cel de 
odinioară, fiind o amărâtă de încăpere mică, strâmtă şi 
prost mobilată, în care lumina pătrundea doar printr-o 
ferestruică din acoperişul povârnit, dând spre o uliţă 
îngustă şi murdară. Nici nu mai era nevoie de alte semne 
care să arate că de curând bunul domn scăpătase, căci 
puţinătatea mobilelor şi lipsa desăvârşită a confortului, 
împreună cu dispariţia lucrurilor mărunte, precum haine şi 
aşternuturi de schimb, vorbeau de la sine despre starea de 
sărăcie lucie. Şi dacă ar mai fi fost nevoie să întărească 
cineva aceste simptome, chipul scofâlcit şi împuţinat al 
domnului Sikes ar fi putut oricând să te încredinţeze că aşa 
stăteau lucrurile. 

Spărgătorul de case stătea întins pe pat, înfăşurat în 
redingota-i albă în chip de halat de casă. Paloarea 
cadaverică, tichia jegoasă de noapte şi barba neagră, 
ţepoasă, nerasă de o săptămână, nu îl făceau deloc mai 
atrăgător. Câinele stătea lângă pat ba uitându-se la stăpân 
cu o privire gânditoare, ba ciulindu-şi urechile şi scoțând un 
mârâit înfundat când vreun zgomot din stradă sau din 
partea de jos a casei îi atrăgea atenţia. O femeie şedea la 
fereastră, foarte ocupată să peticească o vestă veche care 
făcuse parte din ţinuta obişnuită a spărgătorului. Era atât 
de palidă şi de slăbită de nopţi de veghe şi de lipsuri, încât 
cu greu ar fi putut să o recunoască cineva ca fiind aceeaşi 
Nancy pe care am mai întâlnit-o în această povestire. Doar 
vocea cu care a răspuns la întrebarea domnului Sikes era 
aceeaşi. 

— Nu mult după şapte, spuse fata. Cum te simţi în seara 
aceasta, Bill? 

— Moale ca o cârpă, răspunse domnul Sikes, blestemându- 
şi ochii şi oasele. Hai, dă-mi o mână de ajutor să mă scol 
odată din patul ăsta afurisit. 


Boala nu-i înmuiase deloc firea domnului Sikes. Pe când 
fata îl ajuta să se ridice şi să ajungă la scaun, o înjura în fel 
şi chip pentru neândemânarea ei, şi chiar o lovi. 

— Scânceşti? Spuse Sikes. Hai! Nu sta aici să te smiorcăi. 
Dacă nu poţi face altceva mai bun, las-o baltă. Auzi ce-ţi 
spui eu? 

— Aud, răspunse fata, întorcând capul într-o parte şi 
silindu-se să râdă. Ce-ţi veni acum? 

— Aha! Ţi-ai băgat minţile în cap, nu-i aşa? Bombăni Sikes, 
văzând lacrimă care licărea în ochii ei. Cu atât mai bine 
pentru tine. 

— Păi, doar nu vrei să zici că o să fii rău cu mine în seara 
asta, Bill, spuse fata, punându-şi mâna pe umărul lui. 

— Nu! Strigă domnul Sikes. Şi de ce nu? 

— Nopți la rând, spuse fata cu tandreţe specific feminină 
care îi îndulcea glasul, atâtea nopţi am avut răbdare cu 
tine, îngrijindu-te că pe un copil, şi acum e prima dată când 
ţi-ai revenit; nu te-ai fi purtat aşa cu mine dacă te-ai fi 
gândit la asta, nu-i aşa? Hai, hai spune că n-ai fi făcut aşa. 

— Păi, bine, atunci, răspunse domnul Sikes, n-aş fi făcut-o. 
Na! Să mă ia naiba, iar a apucat-o plânsul! 

— Nu-i nimic, zise fata trandindu-se pe un scaun. Nu mă 
baga în seamă. O să îmi treacă în curând. 

— Ce o să treacă? Întrebă domnul Sikes cu o voce 
sălbatică. De ce nerozii ai de gând să te apuci iar? Hai, 
şcoală şi dă-i zor, şi nu mă mai bate la cap cu prostii 
muiereşti. 

Înalte împrejurări, această mustrare şi tonul în care a fost 
spusă ar fi avut efectul scontat, dar fata fiind foarte slăbită 
şi trudita, îşi lăsă capul pe spătarul scaunului şi leşină 
înainte ca domnul Sikes să scoată câteva din înjurăturile pe 
cinste cu care, în asemenea ocazii, obişnuia să îşi asorteze 
amenințările. Neştiind foarte bine ce să facă în această 
nemaiîntâlnită stare de urgenţă - întrucât istericalele 
domnişoarei Nancy aveau de obicei acea violenţă cu care 
pacientul se luptă şi din care iese biruitor, fără prea mult 


ajutor - domnul Sikes încerca puţină blasfemie. Totuşi, 
găsind că acest tratament nu dădea nici un rezultat, strigă 
după ajutor. 

— Ce s-a întâmplat aici, dragă? Spuse Fagin, uitându-se 
înăuntru. 

— Dă-i feţei o mână de ajutor! Răspunse Sikes nerăbdător. 
Nu sta acolo bodogănind şi rânjindu-te la mine! 

Cu un strigăt de uimire, Fagin se grăbi să-i vină în ajutor 
fetei, în vreme ce domnul John Dawkins (de altminteri 
cunoscut sub numele de $mecherul), care intrase în urma 
venerabilului său prieten în cameră, lasa în grabă pe podea 
bocceaua pe care o cărase şi, smulgând o sticlă din mâna 
jupanului Charles Bates care îl ajunse din urmă, o destupa 
cu gura şi turnă o parte din conţinut pe gâtul pacientei, 
după ce el însuşi lua o duşcă, de parcă ar fi vrut să se 
asigure că aceea era batură de care avea nevoie. 

— Fă-i vânt cu foalele, Charley, spuse domnul Dawkins, iar 
tu, Fagin, plesneşte-o peste mâini, iar tu, Bill deschide-i 
rochia. 

Aceste leacuri, laolaltă, administrate cu multă energie, mai 
ales cel care îi revenise jupanului Bates, căruia i se părea că 
sarcina lui era o glumă cât se poate de hazlie, nu întârziară 
să îşi facă efectul. Fata îşi reveni treptat şi, mergând 
clătinându-se spre un scaun de lângă pat, îşi ascunse faţa 
într-o perna, lăsându-l pe domnul Sikes să se ocupe singur 
de nousosiţi, mirat întrucâtva de apariţia lor neaşteptată. 

— Mai să fie, ce vânt turbat v-a mânat încoace? Îl întrebă 
pe Fagin. 

— Nici un vânt turbat, dragă, căci vânturile rele nu aduc 
nimănui nici un bine. Eu în schimb am adus ceva bun, care 
o să îţi facă plăcere să îl vezi. Şmechere, dragă, ia deschide 
bocceaua şi dă-i lui Bill fleacurile pe care ne-am prăpădit 
toţi banii dimineaţa. 

Ascultând cererea domnului Fagin, Şmecherul desfăcu 
bocceaua, care era mare şi făcută dintr-o faţă de masă 
veche şi îi înmână toate lucrurile, unul câte unul, lui Charley 


Bates, care le punea pe masă lăudându-le în toate felurile 
raritatea şi calitatea. 

— 'Tii! Te platinta cu carne de iepure, Bill! Strigă tânărul 
scoțând la vedere o plăcintă uriaşă. Te fiinţe zingase, cu aşa 
oase fragede, Bill, ca şi oasele se topesc în gură şi n-ai te să 
mai dai deoparte. O zumatate de livră de tai verde, aşa de 
tare că dacă îl amesteti cu apă clocotită, o să spulbere 
capacul tainicului. Mai e o livră şi zumatate de zahăr tos pe 
care negrii nu îl muntesc deloc, înainte de a-l adute la aşa 
dulceaţă, şi ai două pâinişoare de casă, o livră de unt 
proaspăt şi o bucată de brânză grasă de Glo'ster şi... ca să 
punem capac la toate, teva aşa de bun şi de gras cum n-ai 
dat pe gât vreodată! 

Încheind cu această ultimă laudă, jupanul Bates scoase din 
unul din buzunarele sale adânci o sticlă mare de vin, bine 
înfundată, iar domnul Dawkins, în aceeaşi clipă, umplu un 
pahar de vin cu ţuica din sticlă pe care o ducea, şi bolnavul 
o turna pe gât cât ai zice peşte. 

— A! Spuse Fagin, frecându-şi mâinile cu mulţumire. 
Merge, Bill, merge, ai? 

— Merge! Izbucni domnul Sikes. Puteam să crăp de 
douăzeci de ori până acum, până să faci ceva să mă ajuţi. 
Ce vasăzică asta, făţarnicule şi vagadontule, să laşi un om în 
starea asta, mai bine de trei săptămâni? 

— I-auziţi, băieţi! Spuse Fagin, ridicând din umeri. Şi noi 
am venit să-i aducem toate bu-na-ta-ti-le astea. 

— Sunt bine-venite, zise domnul Sikes, un pic mângâiat să 
le vadă pe masă; dar ce aveţi de spus în apărarea voastră, 
cum de m-aţi lăsat aici, cu gura uscată, bolnav, ramolit, fără 
de nici unele şi fără să vă pese de mine, în tot timpu' asta 
cumplit, nici cât de câinele ăsta? Goneşte-l de-aici, Charley! 

— N-am mai văzut aşa câine hazliu de când mă ştiu, zise 
jupanul Bates, îndeplinind ce i se spusese. Adulmecă 
merindele că o cumătră bătrână la piaţă! Da, da, te-ar fi 
umplut de bani dacă juca pe scenă, şi-n plus, ar fi adus din 
nou la modă melodrama. 


— Tacă-ţi fleanca, strigă Sikes, pe când câinele se furişă 
sub pat mârâind furios. Ce ai de zis în apărarea ta, băbătie 
uscată, ai? 

— Nu am fost în Londra, dragă, de mai bine de o 
săptămână, ci la o fabrică, răspunse evreul. 

— Şi în celelalte două săptămâni? Întrebă Sikes. Ce-ai 
făcut în celelalte două săptămâni de când m-ai lăsat aici să 
zac ca un şobolan ciumat, în gaura asta? 

— N-am avut ce face, Bill. Nu mă pot lungi acum la 
explicaţii de faţă cu alţi oameni, dar n-am avut ce face, pe 
cuvântul meu. 

— Pe ce? Mormăi Sikes scârbit. Hei! Băieți, unul din voi, ia 
tăiaţi-mi o bucată de plăcintă, să-mi dreg gustul din gură, 
că mă omoară. 

— Nu-ţi pierde cumpătul, dragă, îl îndemna Fagin, supus. 
Nu te-am dat nicicând uitării, Bill, niciodată. 

— Ei, nu! Îmi pun capul ca nu m-ai uitat, răspunse Sikes, 
cu un rânjet amar. Tu puneai fel de fel de măgarii la cale pe 
când eu zăceam aici, ceas de ceas, tremuram şi mă 
pârjoleam; şi pe urmă, cum se înzdrăveneşte, Bill să facă 
cutare lucru; Bill s-o facă şi pe-ailalta, pe nimica toată. 
Toată munca asta ca să rămân sărac lipit pământului. Dacă 
n-ar fi fost fata, aş fu putut da ortu' popii. 

— Păi vezi, Bill, îl mustra Fagin, prinzând ocazia să 
folosească acest cuvânt cu dibăcie. Dacă n-ar fi fost fata! 
Cine altul dacă nu bătrânul Fagin ţi-a fost mijlocitor să ai o 
asemenea fată la îndemână? 

— Aici are dreptate! Spuse Nancy, apropiindu-se de ei în 
grabă. Dă-i pace, hai, lasă.-l. 

Venirea lui Nancy dădu o nouă întorsătură convorbirii căci 
băieţii, văzând că evreul le făcu cu ochiul, începură s-o 
îmbie cu băutură. Ea nu bău decât foarte puţin, iar Fagin, 
cuprins de-o veselie neobişnuită, îl aduse treptat pe domnul 
Sikes spre o stare de mai bună-dispoziţie, prefăcându-se să- 
i treacă cu vederea amenințările că pe nişte glume cuminţi 
şi pline de duh şi, chiar mai mult, râzând din inima la una- 


două glume pe care a binevoit să le facă, după ce s-a întors 
în repetate rânduri la sticlă de rachiu. 

— Toate-s bune, zise domnul Sikes, dar trebuie să mă aleg 
cu ceva bani de la tine în seara asta. 

— N-am nici o leţcaie la mine, răspunse evreul. 

— Atunci ai o grămadă acasă, răspunse el, şi trebuie să-mi 
dai de-acolo. 

— O grămadă? Izbucni Fagin, ridicând mâinile în aer. N- 
am aşa de mulţi încât să... 

— Nu ştiu cât ai şi-ndraznesc să spun că nici tu nu ştii, că 
ţi-ar lua multă vreme să îi numeri, spuse Sikes. Dar trebuie 
să îmi dai ceva bani în seara asta, negreşit. 

— Bine, bine, spuse Fagin oftând, o să-l trimit acuş pe 
Şmecher să-ţi aducă. 

— Ba n-ai să faci asta, răspunse domnul Sikes. Smecheru-i 
prea şmecher şi are să uite să se întoarcă, ori are să se 
rătăcească, ori are să cadă în vreo capcană nenorocită care 
o să îl împiedice să ajungă, şi aşa să se dezvinovăţească, 
dacă-i dai sarcina asta. Nancy o să meargă la vizuină ta să-i 
aducă, ca să fiu sigur că-i primesc, iar eu o să mă întind 
oleacă să dorm cât e ea plecată. 

După multe ciorovăieli şi tocmeli, Fagin micşora suma 
cerută că avans de la cinci lire la trei lire, patru şilingi şi 
şase penny, protestând şi încredinţându-l solemn că rămâne 
numai cu optsprezece penny pentru cheltuielile din casă. 
Cum domnul Sikes îşi dădu seama îmbufnat că nu avea să 
obţină mai mult şi că trebuie să se mulţumească cu atât, 
Nancy se pregăti să îl însoţească acasă, în timp ce 
Şmecherul şi jupanul Bates au pus merindele în dulap. 
Atunci evreul, luându-şi rămas bun de la prietenul său iubit, 
o porni spre casă însoţit de Nancy şi de băieţi. Domnul 
Sikes, între timp, se trânti în pat pregătit să doarmă până la 
întoarcerea fetei. 

La timpul potrivit, ajunseră la locuinţa lui Fagin unde îi 
găsiră pe Toby Crackit şi pe domnul Chitling cufundaţi în a 
cincisprezecea partidă de cărţi. Aproape că nu mai e nevoie 


să spunem că domnul Chitling a pierdut partida şi odată cu 
ea şi ultimii lui cincisprezece penny, spre hazul tovarăşilor 
săi tineri. Domnul Crackit, căruia părea să-i fie ruşine că e 
văzut pierzându-şi vremea cu cineva cu mult inferior lui în 
rang şi inteligentă, prinse să caşte şi, întrebând ce mai face 
Sikes, îşi luă pălăria ca să plece. 

— N-a fost careva pe-aici, Toby? Întrebă Fagin. 

— Nici ţipenie de om, răspunse domnul Crackit, trăgându- 
şi gulerul în sus. M-am plictisit de moarte. S-ar cuveni să 
mă răsplăteşti cum se cuvine, Fagin, că am grijă de casă de 
atâta vreme. Ce naiba? Mi s-a urât de plictiseală. Aş fi tras 
un pui de somn să tai lemnele pe mine dacă m-ar fi lăsat 
inima să nu-i ţin de urât tânărului asta. Ce mai, sunt 
groaznic de plictisit! 

Cu astfel de proteste şi altele asemenea, domnul Toby 
Crackit îşi adună câştigul şi înfunda banii în buzunarul 
vestei, cu un aer dispreţuitor, ca şi cum acei bânuţi de 
argint erau total nedemni de un om ca el. Şi făcând aceasta, 
părăsi încăperea cu un mers atât de elegant şi de distins că 
domnul Chitling, admirându-i din priviri picioarele şi 
ghetele până dispărură, îi asigură pe cei de faţă ca 
cincisprezece monede de şase penny erau un preţ mic 
pentru o asemenea şedinţa şi că nu-i pasă nici cât negru 
sub unghie de banii pierduţi. 

— Ce om ciudat eşti, Tom! Spuse jupanul Bates, făcând 
mare haz de declaraţia lui. 

— Nicidecum, răspunse domnul Chitling. Tu ce crezi, 
Fagin, sunt? 

— Eşti un tip foarte isteţ, dragă, spuse Fagin, bătându-l pe 
umăr şi făcând cu ochiul spre ceilalţi învăţăcei. 

— lar domnul Crackit este un personaj de soi, nu-i aşa, 
Fagin? Întrebă Tom. 

— Nici nu mai încape îndoială, dragă. 

— Şi prietenia lui cred că este de mare preţ, nu-i aşa, 
Fagin? Continua Iom. 


— Chiar aşa e, dragă. Dar lor li-i ciudă, Tom, fiindcă el nu 
vrea să fie prieten cu mine. 

— A! Strigă Tom triumfător, asta e! M-a curăţat de bani 
dar pot oricând să merg să câştig alţii, oricând am chef, nu-i 
aşa, Fagin? 

— Negreşit, şi cu cât te duci mai repede, cu atât e mai 
bine, Tom. Aşa că scoate-ţi neântârziat pârleala şi nu mai 
irosi nici o clipă. $Şmechere! Charley! La ora asta ar fi 
trebuit să fiţi pe câmpul de acţiune. Hai! E aproape zece şi 
n-aţi făcut nimic. 

În semn de ascultare faţă de acest îndemn, băieţii o 
salutară pe Nancy, îşi luară pălăriile şi părăsiră încăperea. 
Pe când ieşeau, $Şmecherul şi prietenul său hazliu făcură o 
grămadă de glume pe socoteala domnului Chitling a cărui 
purtare, s-o zicem pe şleau, nu avea nimic remarcabil sau 
deosebit, dat fiind că un număr mare de tineri cu pretenţii 
din oraş ar plăti mai mult decât domnul Chitling ca să fie 
văzuţi în înalta societate, şi un mare număr de gentilomi 
(care alcătuiesc sus-numita înalta societate) îşi clădesc 
reputaţia cam în felul în care o face elegantul Toby Crackit. 

— Acum, spuse Fagin după ce au părăsit camera, osămă 
duc să-ţi aduc banii, Nancy. Asta-i doar cheia de la un 
dulăpior unde păstrez câteva lucruri mai deosebite pe care 
le aduc băieţii, draga mea. Nu-mi încui niciodată banii că n- 
am parale de-ncuiat, dragă... Ha! Ha! Ha! N-am ce ţine sub 
cheie. Meseria nu merge bine, Nancy, şi nu da satisfacţii. 
Dar îmi place să mă văd înconjurat de tineri şi le suport pe 
toate, pe toate le rabd pentru asta. Sst! Făcu el, ascunzând 
în grabă cheia la piept. Care-i acolo? I-auzi! 

Fata, care stătea la masă cu braţele încrucişate, nu păru 
că o interesează cine vine şi nici dacă persoană, oricine ar fi 
fost, venea sau pleca, până când mormăitul unei voci de 
bărbat îi ajunse la ureche. În clipa în care a auzit sunetul, 
şi-a scos boneta şi şalul cu viteza fulgerului şi le-a vârât sub 
masă. Imediat după aceea, evreul se întoarse cu faţa, iar ea 
bâigui că e mult prea cald, cu o langoare în voce care 


contrasta foarte vădit cu grabă sporită şi violenta faptei 
sale. Fagin, oricum, nu băga de seamă, căci stătuse cu 
spatele la ea tot timpul. 

— Na! Şopti el parcă supărat de această întrerupere. E 
bărbatul pe care îl aşteptam mai înainte; coboară acum 
scările. Să nu sufli o vorbă despre bani, Nancy, cât timp e el 
aici. N-o să stea mult. Nici măcar zece minute, dragă. 

Punându-şi arătătorul slăbănog pe buze, în semn de 
tăcere, evreul se duse spre uşă cu o lumânare în mână, pe 
când afară se auzea pas de bărbat pe scară. Ajunse la uşa 
odată cu musafirul care, intrând grabnic în încăpere, se 
trezi chiar lângă faţa înainte măcar de-a vedea că e acolo. 

Nou-venitul era Monks. 

— E doar unul dintre oamenii mei cei tineri, spuse Fagin, 
văzând că Monks se trage înapoi la vederea unui străin. Nu 
pleca, Nancy! 

Tânăra veni lângă masă şi, uitându-se la Monks cu un aer 
nepăsător, îşi retrase apoi privirea, dar când acesta îşi 
întoarse capul spre Fagin, îi mai aruncă o căutătură atât de 
ageră, de iscoditoare şi de plină de înţelesuri, că dacă vreun 
martor ar fi văzut schimbarea expresiei cu greu ar fi crezut 
că amândouă au venit de la aceeaşi persoană. 

— Ai vreo veste? Întrebă Fagin. 

— Grozavă. 

— Şi... Şi. Bună? Întrebă Fagin, şovăind ca şi cum s-ar fi 
temut să îl supere pe celălalt bărbat cu nerăbdarea lui. 

— Oricum, nu-i rea, răspunse Monks cu un zâmbet. De 
data asta am acţionat la timp. Vreau să schimb două vorbe 
cu dumneata. 

Fata se apropie mai mult de masă şi nu schiţă nici un gest 
să iasă din încăpere, deşi vedea foarte bine că Monks 
arătase spre ea. Evreul, temându-se probabil să nu zică 
ceva de bani dacă ar fi încercat să scape de ea, făcu un 
semn spre etajul de sus şi ieşi cu Monks din cameră. 

— Poate nu mă duci în blestematul acela de cotlon unde 
am mai fost o dată, îl auzi pe Monks zicând în vreme ce urcă 


scările. Fagin prinse a râde şi dându-i un răspuns care nu 
ajunse până la ea, păru, judecând după scârţâiala 
scândurilor, că îşi duce tovarăşul la etajul al doilea. 

Înainte ca sunetul paşilor lor să înceteze de-a mai răsuna 
prin casă, fata îşi scoase încălţările, îşi trase uşor rochia 
peste cap, îşi ascunse mâinile în ea şi stătu aşa la uşă, 
ascultând cu mare interes. În clipa în care zgomotul înceta, 
se strecură din încăpere şi urcă scările cu pas incredibil de 
uşor şi în mare tăcere, pierzându-se în întunecimea de 
deasupra. 

Încăperea rămase pustie pentru un sfert de oră sau mai 
mult. Fata se strecură înapoi cu acelaşi mers nepământesc 
şi imediat după aceea se auzi cum coborau cei doi bărbaţi. 
Monks se duse direct în stradă, iar evreul se mai urcă pe 
scări o dată după bani. Când se întoarse, fata îşi aşeză şalul 
şi boneta, ca şi cum s-ar fi pregătit de plecare. 

— Tu, Nancy, zise evreul, tresărind când puse lumânarea 
pe masă, ce albă eşti! 

— Albă? Repetă fata, umbrindu-şi ochii cu mâinile, ca şi 
cum ar fi vrut să se uite fix la el. 

— Arăţi destul de groaznic. Ce-ai făcut? 

— Nimic, doar că am stat în acest loc închis pentru nu ştiu 
câtă vreme, răspunse fata nepăsătoare. Hai, slobozeşte-mă 
să plec ca nu mai pot. 

Oftând pentru fiecare pară, Fagin îi numără banii în 
palmă. Se despărţiră fără să mai vorbească, zicându-şi doar 
„noapte bună”. 

Când fata ajunse în stradă, se aşeză pe pragul unei uşi şi 
păru, preţ de câteva clipe, total buimăcita şi neputincioasă 
să-şi cotinue drumul. Se ridică brusc şi, iuţind pasul într-o 
direcţie opusă celei în care Sikes o aştepta să se întoarcă, 
prinse atâta viteză că treptat mersul i se prefăcu într-o 
goană nebună. După ce obosi de-atăta alergătura, se opri 
să-şi tragă răsuflarea şi, ca şi cum şi-ar fi dat deodată 
seama de situaţie şi şi-ar fi deplâns neputinţa de a face ceva 


ce ar fi vrut să facă, începu să-şi frângă mâinile şi izbucni în 
plâns. 

Poate că lacrimile au uşurat-o, sau a simţit deznădejdea 
teribilă a stării în care se afla, căci se întoarse şi, grăbindu- 
se în direcţia opusă, în parte să recupereze timpul pierdut 
şi în parte ca să ţină pasul cu şuvoiul sălbatic al propriilor 
gânduri, ajunse curând la casa unde îl lăsase pe spărgător. 

Când s-a înfăţişat domnului Sikes, chiar dacă ar fi dat 
vreun semn de agitaţie, el nu văzu nimic. O întrebă doar 
dacă a adus banii şi primind un răspuns afirmativ, scoase un 
mormăit de mulţumire, după care, punând înapoi capul pe 
pernă, îşi continuă somnul întrerupt de sosirea fetei. 

Fata avu noroc că a doua zi, văzându-se cu bani, domnul 
Sikes îşi petrecu ziua mâncând şi bând. Această 
îndeletnicire avu un efect atât de benefic în sensul 
îmblânzirii firii sale aspre că nu avu nici răgaz, nici chef să o 
mustre pentru purtare şi înfăţişare. Ochiul de linx al lui 
Fagin ar fi surprins pe dată că avea îngrijorarea şi 
neliniştea cuiva care e cât pe ce să facă un pas îndrăzneţ şi 
periculos, pe care s-a hotărât să îl facă după multă luptă, şi 
s-ar fi alarmat pe dată. Dar domnul Sikes nu avea mintea 
atât de ascuţită încât să bage de seamă asemenea lucruri. 
Nici nu se lăsă tulburat de temeri şi bănuieli mai subtile 
decât cele care se vădesc printr-o purtare câineasca faţă de 
toată lumea şi, după cum am mai zis, fiind şi bine-dispus, nu 
văzu nimic neobişnuit în purtarea fetei. Şi cum şi-aşa se 
sinchisea puţin de ea, chiar de i-ar fi fost neliniştea mai 
vădită, aproape sigur că tot nu i-ar fi deşteptat nici o 
bănuială. 

Cu cât ziua se apropia de sfârşit, neliniştea fetei creştea, 
iar când noaptea sosi şi ea se aşeză lângă pat, aşteptând ca 
băutura să îl adoarmă pe spărgător, obrajii ei aveau o 
paloare neobişnuită şi ochii îi ardeau aşa de tare, că până şi 
Sikes baga de seamă cu uimire. 

Domnul Sikes fiind slăbit de pe urma febrei, era întins pe 
pat şi sorbea ginul cu apă caldă ca să-i mai taie tăria. Când 


băgă de seamă aceste simptome, tocmai împinsese paharul 
spre Nancy ca să i-l umple pentru a treia sau a patra oară. 

— Măi să fie, să mă trăsnească focul! Spuse bărbatul, 
ridicându-se în coate ca să o privească pe fată în faţă. Arăţi 
ca un leş care a prins iar viaţa. Ce-i cu tine? 

— Ce să fie? Răspunse fata. Nimic. Ce te holbezi la mine? 

— Ce mai e şi prostia asta? Întrebă Sikes, apucând-o de 
braţ şi scuturând-o cu asprime. Ce e? Ce înseamnă asta? La 
ce îţi umblă mintea? 

— La multe lucruri, Bill, răspunse fata tremurând şi 
punându-şi în acelaşi timp mâinile pe ochi. Dar, Doamne 
Dumnezeule, ce vezi rău la mine? 

Tonul de voioşie forţată cu care au fost rostite aceste 
ultime cuvinte părură să lase o impresie mai adâncă asupra 
lui Sikes decât privirea sălbatică şi rigidă care le precedase. 

— Las' că-ţi spun io ce-i, zise Sikes. Dacă n-ai făcut febră, 
or' faci acu', or' se pune la cale ceva râu şi periculos. Doar 
n-ai de gând să... Nu, la naiba! Nu poţi să faci una ca asta! 

— Ce să fac? Întrebă fata. 

— Nu, nu-i asta - spuse Sikes, ţintuind-o cu ochii, şi 
mormăind în sinea lui. Fata mai credincioasă şi mai de 
încredere că ea nu există; altminteri, i-aş fi sucit gâtul acu' 
trei luni. O ia febră, asta-i tot. 

Liniştindu-se la gândul acesta, Sikes îşi goli paharul până 
la fund şi apoi, bombănind morocănos, îşi ceru doctoria. 
Fata sari, cu mare vioiciune, să i-o aducă, i-o turna repede, 
cu spatele la el, şi îi ţinu ceaşca la gură până când bau tot. 

— Hai, spuse spărgătorul, vino şi stai lângă mine, şi 
schimbă-ţi mutra asta, altfel ţi-o schimb eu de n-ai s-o mai 
cunoşti cât oi trăi tu. 

Fata se supuse. Sikes, ţinând-o strâns de mână, se prăbuşi 
înapoi pe pernă, întorcându-şi ochii spre faţa ei. Ochii i se 
închiseră, apoi se deschiseră, se închiseră din nou şi iar se 
deschiseră. Se întorcea întruna, când pe-o parte, când pe 
alta. Aţipea din când în când, pentru două-trei minute, şi la 
fel de des tresărea cu o privire de groază, şi se uită în jur 


năuc. Până la urmă, rămase dintr-odată înlemnit într-un 
somn adânc, tocmai când părea că se trezeşte din nou. 
Strânsoarea mâinii slabi, braţul ridicat căzu moale de-a 
lungul trupului şi rămase aşa, ca un om în transă. 

— Laudanumul şi-a făcut efectul, în sfârşit, murmură fata, 
sculându-se de pe pat. Numai că s-ar putea să fie mult prea 
târziu. 

Îşi puse în grabă boneta şi şalul, uitându-se temătoare în 
jur, din când în când, ca şi cum, cu toată licoarea 
adormitoare, se aştepta în fiecare clipă să simtă apăsarea 
mâinii grele a lui Sikes pe umărul ei; apoi, aplecându-se 
uşor deasupra patului, sărută buzele spărgătorului. 
Deschise apoi uşa încăperii şi o închise fără zgomot şi se 
grăbi să iasă din casă. 

Un paznic vestise ora nouă şi jumătate la capătul unui 
gang întunecos prin care trebuia să meargă, ca să ajungă la 
strada principală. 

— A trecut de mult de ora nouă şi jumătate? Întrebă fata. 

— O să bată ora zece într-un sfert de oră, spuse omul 
ridicându-şi felinarul să o vadă la faţă. 

— Şi n-am cum să ajung acolo în mai puţin de ooră sau un 
pic mai mult chiar, murmură Nancy strecurându-se grăbită 
pe lângă el şi mergând repede pe stradă, că pe gheaţă. 

Multe prăvălii se închideau deja pe ulițele din dos şi pe 
străzile pe unde îşi continuă drumul, ca să ajungă din 
Spitalfields spre cartierul West-End din Londra. Ceasul bătu 
ora zece, ceea ce o făcu şi mai nerăbdătoare. Zorea pe 
trotuarul îngust făcându-şi loc cu coatele printre trecători şi 
vârându-se chiar sub botul cailor. Traversă străzi 
aglomerate unde pâlcuri de persoane aşteptau şi ele, 
nerăbdătoare, ocazia potrivită să facă acelaşi lucru. 

— Femeia asta-i ţicnită! Spuneau oamenii întorcându-se să 
se uite în urma ei cum aleargă. 

Când a ajuns în cartierul bogătaşilor din oraş, străzile erau 
pustii în comparaţie cu celelalte, dar şi aici goana ei 
hotărâtă stârni o curiozitate şi mai mare printre trecătorii 


care păşeau agale. Unii iuţiră pasul în urma ei, ca şi când ar 
fi vrut să vadă unde se grăbea în halul ăla. Câţiva o 
depăşiră şi se întoarseră să o privească, uimiţi de viteza ei 
constantă şi, încet-încet, rămaseră în urmă, astfel încât, 
atunci când a ajuns aproape de destinaţie, femeia nu mai 
avea urmăritori. 

Destinația era o locuinţă particulară de pe o stradă 
liniştită şi frumoasă de lângă Hyde Park. Bătu ora 
unsprezece tocmai când lumina strălucitoare a lămpii care 
ardea în faţa uşii îi arăta calea. Merse câţiva paşi încoace şi 
încolo ca şi cum ar fi fost nehotărâtă şi abia de se putu 
hotări dacă să intre ori ba, când bătaia ceasului îi dădu 
ghes şi păşi în vestibul. Scaunul portarului era gol. Se uită 
în jur cu un aer de nesiguranţă şi înainta spre trepte. 

— Hei, fato! Spuse o femeie îmbrăcată bine, scoțând capul 
pe o uşă din spatele ei, ce cauţi pe-aici? 

— Caut o doamnă care stă în această casă, răspunse fata. 

— O doamnă?! Fu răspunsul, însoţit de o privire 
dispreţuitoare. Ce doamna? 

— Domnişoara Maylie, spuse Nancy. 

Femeia care, între timp, îi inspectase ţinută, răspunse 
doar printr-o privire plină de virtuos respect şi îl chema pe 
un bărbat să îi răspundă. Nancy îi repetă şi lui cererea ei. 

— Pe cine să anunţ că o caută? Întrebă valetul. 

— Nu ajută la nimic dacă veţi spune vreun nume, răspunse 
Nancy. 

— Nici motivul? Spuse bărbatul. 

— Nu, nici motivul, răspunse Nancy. Trebuie s-o văd pe 
doamna. 

— Ei, da! Spuse bărbatul împingând-o spre uşă. Nu-ţi 
merge cu de-astea. Cară-te de-aici. 

— Dacă-i vorba pe-aşa, trebuie să fiu scoasă cu sila! Spuse 
fata cu brutalitate, şi asta nu-i o treabă pe care să o poată 
face nici măcar doi ca matale. Nu-i nimeni pe-aici - adăugă 
ea - care să dea ceva de veste din partea unei nenorocite ca 
mine? Spuse ea uitându-se înjur. 


Acest apel îl înduioşa pe bucătar care se uită cu alţi 
servitori şi făcu un pas înainte ca să intre în discuţie. 

— Du-i mesajul domnişoarei, Joe, doar nu-i mare lucru, 
spuse bucătarul. 

— La ce bun? Răspunse bărbatul. Doar nu-ţi închipui că 
domnişoara o să primească pe cineva de teapa ei? 

Această aluzie la caracterul îndoielnic al lui Nancy stârni 
un val de mânie pudica în pieptul celor patru slujnice, care 
declarară cu mare înflăcărare că o asemenea fiinţă era o 
ruşine pentru toată partea femeiasca şi stăruiră să fie 
aruncată fără milă în canal. 

— Faceţi ce vreţi cu mine, spuse fata, întorcându-se iarăşi 
către bărbaţi, dar faceţi mai întâi ceea ce vă rog, şi vă rog 
să-i spuneţi vorbele mele, pentru numele lui Dumnezeu cel 
Atotputernic. 

Bucătarul cu inima caldă puse şi el o vorbă bună şi, prin 
urmare, valetul cu care vorbise mai întâi fata se îndupleca 
să dea de veste domnişoarei. 

— Ce să-i spun? Întrebă bărbatul, cu un picior pe scară. 
— Ca o fată vrea să-i vorbească numaidecât domnişoarei 
Maylie între patru ochi, spuse Nancy, şi că dacă dumneaei o 

să binevoiască să asculte prima vorbă pe care are să o 
spună, o să ştie dacă face să asculte ce are de zis sau, mai 
degrabă, are să ceară să fie azvârlită din casă ca o 
mincinoasă. 

— Ei, da' ştii că ai curaj? Spuse bărbatul. 

— Măta dă-i de veste, spuse fata cu tărie, şi să-mi spui apoi 
răspunsul. 

Omul fugi sus pe scări. Nancy rămase palidă şi aproape 
fără răsuflare, ascultând cu buzele tremurânde cuvintele 
pline de dispreţ care se revărsau din gură pudicelor 
servitoare şi care se înteţiră când bărbatul se întoarse şi 
spuse tinerei să urce. 

— Nu are rost să fii un om la locul lui pe lumea asta, spuse 
prima servitoare. 


— Arama-i la mai mare preţ decât aurul trecut prin foc, 
spuse a doua. 

A treia se mulţumi doar să se minuneze: „Ce ţi-e şi cu 
cucoanele astea!”, iar a patra se făcu solista unui cvartet 
care strigă „Ruşine!”. Şi aşa încheiară Dianele noastre. 

Fără să-i pese de toate astea, deoarece avea greutăţi mai 
mari pe inimă, Nancy merse în urma bărbatului, cu picioare 
tremurânde, până la o anticameră mică, luminată de o 
lampă care atârna din tavan. Valetul o lăsa acolo şi se 
retrase discret. 

Capitolul 40 

O întrevedere ciudată, care este urmărea capitolului 
anterior. 

Viaţa fetei fusese irosită pe străzi, printre cele mai 
dezgustătoare taverne şi cotloane din Londra, dar tot îi mai 
rămăsese ceva din firea specific feminină. 

Când auzi un pas uşor apropiindu-se de uşa opusă celei pe 
care intrase şi se gândi la contrastul uriaş la care o să fie 
martoră într-o clipită odăiţa aceea, se simţi copleşită de 
sentimentul adânc al propriei ruşini şi se făcu mică, de 
parcă abia ar fi putut îndura prezenta celeia pe care o 
căutase să-i vorbească. 

Mândria însă - viciul fapturilor josnice şi decăzute, ca şi al 
celor sus-puse şi pline de încredere în sine - se lupta cu 
aceste sentimente mai bune. Tovarăşa netrebnica a hoţilor 
şi răufăcătorilor, lepădătura speluncilor josnice, ajutătoarea 
scursurilor de prin închisori şi temnițe, care trăia ea însăşi 
în umbra spânzurătorii, chiar şi această făptură degradata 
se simţea prea mândră că să trădeze măcar o licărire din 
simţirea femeiasca pe care o socotea o slăbiciune, dar care 
o lega de acea omenie din care viaţa ei irosită ştersese atât 
de multe urme, chiar din pruncie. 

Îşi ridică ochii îndeajuns pentru a vedea că făptura care 
intră era aceea a unei fete zvelte şi frumoase; apoi, 
coborându-i, clătină din cap cu nepăsare prefăcută şi zise: 


— E tare greu de ajuns la dumneavoastră, doamnă. Dacă 
m-aş fi supărat şi aş fi plecat, cum ar fi făcut mulţi alţii, v-ar 
fi părut rău într-o zi şi nu fără motiv. 

— Îmi pare nespus de rău dacă s-a purtat cineva cu 
asprime faţă de dumneata, răspunse Rose. Nu te mai gândi 
la asta. Spune-mi de ce ai dorit să mă vezi. Eu sunt cea de 
care ai întrebat. 

Blândeţea acestui răspuns, vocea dulce, purtarea delicată 
şi lipsa oricărei urme de trufie ori supărare o luară prin 
surprindere pe Nancy, care izbucni în plâns. 

— Ah, domnişoară, domnişoară! Spuse ea, frângându-şi 
mâinile cu deznădejde. Dacă ar fi mai multe ca 
dumneavoastră, ar fi mai puţine ca mine, da, da! 

— Ia loc, spuse Rose cu bunăvoință. Dacă trăieşti în 
sărăcie sau durere voi fi cu adevărat bucuroasă să îţi 
uşurez chinul dacă pot. Aşa am să fac. Hai, stai jos! 

— Lăsaţi-mă să stau în picioare, domnişoară, spuse fata, 
lăcrimând încă, şi nu îmi vorbiţi cu atâta bunătate până 
când nu ştiţi mai bine cine sunt. Se face târziu. Uşa... De 
colo... E închisă? 

— Da, răspunse Rose, trăgându-se înapoi câţiva paşi ca 
pentru a-i fi mai uşor să ceară ajutor la nevoie. De ce? 

— Pentru că, spuse fata, o să-mi pun viaţa, pe-a mea şi pe- 
a altora, în mâinile dumneavoastră. Eu sunt fata care l-a 
dus cu sila pe bietul Oliver înapoi la casa lui Fagin în seara 
când a ieşit din casa din Pentonville. 

— Dumneata?! Spuse Rose Maylie. 

— Da, domnişoară! Răspunse fata. Sunt fiinţă netrebnica 
de care aţi auzit, care trăieşte printre hoţi şi care niciodată, 
din câte îşi aminteşte, de când şi-a deschis ochii şi simţurile 
asupra străzilor Londrei, nu a cunoscut o viaţă mai bună, 
nici cuvinte mai blânde, Doamne-ajută, decât cele pe care 
mi le-aţi spus! Nu încercaţi să vă feriţi făţiş de mine, 
doamnă. Sunt mai tânără decât credeţi şi decât par, dar 
sunt obişnuită cu asta. Şi calicele de pe stradă se dau 
îndărăt când merg pe trotuarul aglomerat. 


— Ce lucruri îngrozitoare îmi spui! Zise Rose, trăgându-se 
fără să vrea mai departe de tovarăşa ei ciudată. 

— Să mulţumiţi în genunchi lui Dumnezeu, scumpa 
domnişoara - strigă fata - că aţi avut în copilărie prieteni 
care v-au purtat de grijă şi v-au ocrotit, şi că nu aţi stat 
niciodată în frig şi foame, prinţe scandaluri şi beţie, şi... Şi... 
Altele mai rele decât toate, cum mi-a fost mie soarta din 
leagăn. Pot să zic asta, căci uliţa şi şanţul mi-au fost leagăn, 
tot aşa cum îmi vor fi pat de moarte. 

— Îţi plâng de milă, spuse Rose cu glas mişcat. Mi se 
frânge inima când te aud! 

— Să vă binecuvânteze Dumnezeu pentru bunătate! 
Răspunse fata. Dacă aţi şti în ce hal sunt uneori, mi-aţi 
plânge de milă, într-adevăr. Dar am scăpat pentru o clipă de 
cei care m-ar omori, negreşit, de-ar şti că sunt aici ca să vă 
spun ce am auzit. Il cunoaşteţi pe un bărbat numit Monks? 

— Nu, spuse Rose. 

— Elvă ştie, răspunse fata, şi ştie că sunteţi aici, că aşa v- 
am găsit, auzind de la el adresa. 

— Eu n-am auzit niciodată acest nume, spuse Rose. 

— Înseamnă că foloseşte altul faţă de noi, răspunse fata. 
M-am gândit eu la asta şi mai înainte. Acu' câtăva vreme, 
curând după ce Oliver a fost adus în casa dumneavoastră în 
seara jafului, eu... Bănuindu-l pe acest om... Am ascultat o 
conversaţie dintre el şi Fagin, în întuneric. Aşa am aflat, din 
ce am auzit, că Monks - ştiţi, bărbatul de care v-am 
întrebat... 

— Da, spuse Rose, înţeleg. 

— Că Monks - continuă fata - îl văzuse din întâmplare cu 
doi din băieţii noştri în ziua în care l-am pierdut prima dată 
şi l-a cunoscut imediat că e acelaşi copil pe care îl urmărea, 
deşi n-am putut pricepe de ce. A făcut o înţelegere cu 
Fagin, că dacă Oliver o să ajungă înapoi, Fagin o să aibă o 
anumită sumă şi avea să primească mai mult dacă îl face 
hoţ, lucru pe care acest Monks îl dorea pentru un scop al 
său, personal. 


— Pentru ce scop? Întrebă Rose. 

— Mi-a zărit umbra pe perete în timp ce ascultăm, 
nădăjduind să aflu, spuse fata. Nu sunt mulţi oameni în 
afară de mine care ar fi putut să se ferească la vreme ca să 
nu fie prinşi. Dar eu am reuşit şi l-am văzut iarăşi nu mai 
devreme de aseară. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? 

— O să vă spun, domniţă. Noaptea trecută a venit din nou. 
lar s-au dus sus şi eu, infofolindu-mă ca să nu mă dea de gol 
umbră, am tras iar cu urechea la uşă. Primele cuvinte pe 
care le-am auzit rostite de Monks au fost acestea: „Deci 
singurele dovezi ale identităţii băiatului zac pe fundul 
râului, şi vrăjitoarea bătrână care le-a primit de la mama lui 
putezeste în coşciug.” Au râs şi au discutat cum a reuşit 
isprava asta, iar Monks, vorbind în continuare despre băiat 
şi înfuriindu-se, a spus că deşi acum e sigur că a obţinut 
banii drăcuşorului, ar fi preferat să-i ia pe altă cale. Ce 
farsă ar fi putut fi aceea de a spulbera orgoliul din 
testamentul tatălui, purtându-l pe băiat prin toate 
închisorile din oraş ori chiar ducându-l la închisoare pentru 
vreo crimă aranjată uşor de Fagin, după ce ar fi câştigat 
frumos de pe urma lui. 

— Ce înseamnă toate astea? Spuse Rose. 

— Adevărul, domniţă, venit prin buzele mele, răspunse 
fata. Apoi el a zis, cu înjurături obişnuite urechilor mele, dar 
străine de-ale dumitale, că şi-ar potoli ura luând viaţă 
băiatului dacă ar putea-o face fără să-şi pună gâtul la 
mijloc; dar cum asta nu e cu putinţă, o să stea la pândă să 
prindă momentul potrivit, la orice răspântie a vieţii. lar de- 
ar vrea băiatul să tragă foloase de pe urma naşterii şi a 
poveştii vieţii lui, o să poată să-l rănească încă. „Pe scurt, 
Fagin - a zis el - oricât ai fi tu de evreu, n-ai întins niciodată 
curse precum cele ce le-oi întinde eu fratelui meu mai mic, 
Oliver.” 

— Fratele său! Exclamă Rose. 


— Aşa a spus - zise Nancy, uitându-se neliniştită în jur, la 
fel cum făcuse de când începuse să vorbească, pentru că 
umbra lui Sikes o bântuia permanent. Şi mai mult decât 
atât. Când vorbi de dumneata şi de cealaltă doamnă, şi mai 
zise că i se părea că i s-a împotrivit cerul său şi-a băgat 
dracu coadă ca să ajungă Oliver în mâinile voastre, a râs şi- 
a mai zis că şi de-aici se poate trage un folos, că, de! Câte 
mii şi sute de lire n-aţi da, de le-aţi avea, ca să ştiţi cine-i 
căţeluşul vostru cu două picioare. 

— Vrei să spui, zise Rose, făcându-se foarte palidă, că 
vorbea serios? 

— A vorbit serios, apăsat şi cu mânie, că nimeni altul, 
răspunse fata, dând din cap. Vorbeşte serios la mânie. Ştiu 
pe mulţi alţii care fac lucruri mai rele, dar mai degrabă i-aş 
asculta pe ei toţi de zece ori decât să-l ascult pe Monks o 
dată. Se face târziu, şi trebuie să ajung acasă fără să 
stârnesc bănuieli că am făcut un drum ca să vă spun asta. 
Trebuie să mă întorc repede înapoi. 

— Dar ce pot eu să fac? Spuse Rose. Cum pot folosi 
această ştire fără dumneata? Înapoi...?! De ce vrei să te 
întorci la tovarăşi pe care îi descrii în asemenea culori 
îngrozitoare? Dacă repeţi această informaţie unui domn pe 
care îl pot chema într-o clipă din camera alăturată, poţi fi 
dusă fără întârziere într-un loc unde să fii în siguranţă. 

— Vreau să mă întorc, spuse fata. Trebuie să mă întorc, 
fiindcă... Cum să spun asemenea lucruri unei domnişoare 
aşa neştiutoare?... Pentru că printre bărbaţii de care v-am 
spus, se afla unul, în starea cea mai jalnică dintre toţi, pe 
care nu-l pot lăsa acum, nici măcar ca să fiu izbăvită de 
viaţă pe care o am. 

— Faptul că ai intervenit în numele băiatului şi mai înainte, 
spuse Rose, că ai venit aici, punându-te într-o primejdie aşa 
de mare, ca să-mi spui ceea ce ai auzit, modul în care te 
porţi, care mă convinge de adevărul a ceea ce-mi spui, 
părerea clară de rău şi sentimentul ruşinii, toate acestea 
mă fac să cred că poţi fi încă dusă pe calea cea bună. Ah! 


— Spuse domnişoara cu convingere şi cuprinzându-şi 
mâinile ca pentru rugăciune în vreme ce pe obraji îi 
curgeau lacrimile - nu-ţi astupa urechile la implorarea unei 
femei ca mine, prima - prima, cred, care te-a rugat cu voce 
plină de milă şi de compătimire. Ascultă-mi cuvintele şi lasă- 
mă să te scot de-acolo, ca să trăieşti pentru scopuri mai 
bune. 

— Domniţă, strigă fata, plecându-şi genunchii, dragă, 
scumpa domnişoara îngerească, sunteţi prima fiinţă care m- 
a binecuvântat cu asemenea cuvinte, şi de le-aş fi auzit cu 
ani în urmă, poate m-ar fi întors de la o viaţă de păcat şi 
durere. Dar e prea târziu, prea târziu! 

— Nu e niciodată prea târziu, spuse Rose, pentru pocăință 
şi îndreptare. 

— Este, zise fata, zvârcolindu-se în agonia propriei minţi. 
Nu pot să-l las acum! Nu pot să-l bag în mormânt. 

— De ce să-l bagi în mormânt? Întrebă Rose. 

— Nimic nu l-ar putea salva, strigă fata. Dacă le-aş spune 
altora ce v-am spus, şi ei, ca urmare, ar fi luaţi la închisoare, 
ar muri sigur. Ele cel mai îndrăzneţ, şi a făcut atâtea 
cruzimi! 

— E cu putinţă, zise Rose, să renunţi la orice nădejde 
viitoare şi la siguranţă izbăvirii grabnice pentru un om ca 
acesta? Ceea ce faci e o nebunie. 

— Nu ştiu ce este, răspunse fata. Ştiu doar că aşa este, şi 
nu doar pentru mine, ci şi pentru alte sute de oameni la fel 
de răi şi de netrebnici ca mine. Trebuie să mă întorc. Nu 
ştiu dacă aceasta e mânia lui Dumnezeu pentru răul pe care 
l-am făcut, dar mă simt trasă de el prin toată suferinţa şi 
bătaia de joc. Şi mai cred că tot m-ar trage aţa să mă întorc, 
măcar să ştiu că o să mă omoare cu mâna lui. 

— Şi eu ce să fac? Întrebă Rose. N-ar trebui să te las să 
pleci aşa. 

— Ba ar trebui, domniţă, şi ştiu că o veţi face, răspunse 
fata, ridicându-se. N-o să mă împiedicaţi să plec fiindcă am 


avut încredere în bunătatea dumneavoastră şi nu v-am pus 
să făgăduiţi nimic, aşa cum aş fi putut să o fac. 

— Of, şi la ce-mi foloseşte atunci ceea ce mi-ai spus? Spuse 
Rose. Aceasta taină trebuie cercetată, altfel cum ar putea 
să îl ajute pe Oliver, pe care eşti doritoare să-l ajuţi, faptul 
că mi-ai dezvăluit mie acest lucru? 

— Trebuie să fie vreun domn bun prin preajmă dumitale, 
care o să afle acest lucru ca pe un secret, şi care osăvă 
sfătuiască ce să faceţi, răspunse fata. 

— Dar unde te pot găsi la nevoie? Întrebă Rose. Nu caut să 
aflu unde trăiesc aceşti oameni groaznici, ci pe unde te 
plimbi sau pe unde treci la o anumită oră, la o oră sau 
perioada stabilită dinainte? 

— Făgăduiţi să-mi păstraţi taină cu sfinţenie şi să veniţi 
singură sau doar cu acea altă persoană care o cunoaşte, şi 
că nu voi fi urmărită sau ţinută sub observaţie? Întrebă fata. 

— Promit solemn, răspunse Rose. 

— În fiecare duminică seara, de la unsprezece până când 
bate ora doisprezece, spuse fata fără şovăială, o să mă 
plimb pe London Bridge dacă sunt în viaţă. 

— Mai stai o clipă, o întrerupse în vreme ce fata se ducea 
grăbită înspre uşă. Gândeşte-te încă o dată la starea 
dumitale şi la ocazia pe care o ai de a scăpa din ea. Mă simt 
datoare să stărui pentru dumneata, nu doar că purtător al 
acestei veşti, ci ca femeie pierdută şi aproape cu neputinţă 
de mântuire. Vrei să te întorci la această bandă de tâlhari şi 
la acest om, când un singur cuvânt te poate izbăvi? Ce 
fascinaţie e aceea care te duce înapoi şi te face să te agăţi 
de răutate şi de mizerie? O, nu mai e nici o coardă în inima 
ta pe care să o pot atinge! N-a mai rămas nimic ce-aş putea 
convinge să te scot din această patimă groaznică! 

— Când domniţe aşa de tinere, de bune şi de frumoase ca 
dumneata - răspunse fata cu convingere, îşi dăruiesc cuiva 
inima, dragostea le poartă până departe - chiar domniţe că 
mata, care au casă, prieteni, alţi admiratori, şi tot ce-şi 
doresc. Când una ca mine, care nu are alt acoperiş sigur 


decât capacul cosciugului, şi nici prieteni la vreme de boala 
ori de moarte în afară de îngrijitoarea de la spital, ne dăm 
putregaiul nostru de inimă vreunui bărbat şi îl lăsăm să 
umple locul care a fost gol în tot timpul vieţii noastre 
nenorocite, cine mai poate nădăjdui să ne vindece? Să-ţi fie 
milă de noi, domniţă, milă, că numai o simţire femeiasca ne- 
a mai rămas, şi că şi aceea s-a preschimbat, printr-o 
judecată aspră, din mângâiere şi mândrie într-un nou mijloc 
de suferinţă şi tortură. 

— Primeşti, spuse Rose după o pauză, să iei nişte bani de 
la mine, care ţi-ar putea permite să trăieşti cinstit, măcar 
până ne reântâlnim? 

— Nici un ban, răspunse fata, dând din mâna a refuz. 

— Nu-ţi împietri inima la toate eforturile mele de a te 
ajuta, spuse Rose, păşind uşor înainte. Vreau doar să îţi fiu 
de ajutor. 

— M-aţi ajuta cel mai mult domniţă, răspunse fata 
frecându-şi mâinile, dacă mi-aţi lua viaţa pe dată, că în 
seara asta m-am îndurerat cel mai mult gândindu-mă la ce 
sunt decât oricând mai înainte, şi ar fi ceva să nu mor în 
iadul în care am trăit. Dumnezeu să vă binecuvânteze, 
domniţă, şi să coboare asupră-vă atâta fericire câtă ruşine 
mi-am adus eu pe cap! 

Zicând asta, printre sughiţuri de plâns, nefericită făptura 
se întoarse, în timp ce Rose Maylie, copleşită de această 
întrevedere neobişnuită, care păru mai degrabă un vis 
fugar decât o întâmplare reală, se cufundă într-un fotoliu şi 
încercă să-şi adune gândurile rătăcitoare. 

Capitolul 41 

Care cuprinde descoperiri noi şi arata că surprizele, ca şi 
nenorocirile, rareori vin singure. 

Situaţia ei era într-adevăr una de încercare şi greutate 
ieşite din comun. Simţea dorinţa cea mai nerâbdătoare şi 
mai arzătoare de a pătrunde misterul în care era învăluită 
povestea lui Oliver. Nu putea să ţină doar în sine, cu 
sfinţenie, mărturisirea pe care i-o făcuse nefericită cu care 


tocmai vorbise, ca unei fete tinere şi fără viclenie. Cuvintele 
şi purtarea ei atinseseră inima lui Rose Maylie şi, 
amestecată cu iubirea pentru protejatul ei mic şi la fel de 
puternică în adevăr şi ardoare, era dorinţa de a o câştiga pe 
femeia pierdută şi a o aduce pe calea pocăinţei şi a nădejdii. 

Îşi propuseseră să rămână la Londra doar trei zile înainte 
de a pleca pentru câteva săptămâni într-o parte îndepărtată 
a zonei de coastă. Era acum miezul nopţii din prima zi. La 
ce fel de acţiune se putea hotări, care să poată fi pusă în 
aplicare în patruzeci şi opt de ore? Sau cum să amâne 
călătoria fără să straneasca suspiciune? 

Domnul Losberne era cu ei şi avea să fie şi pentru 
următoarele două zile. Rose, totuşi, ştia foarte bine că 
minunatul domn e de nestăpânit ca să îi încredinţeze 
secretul, când nici o altă persoană trecută mai mult prin 
viaţă nu ar fi putut întări cuvintele ei în numele fetei. 
Prevăzu chiar foarte clar mânia cu care, la prima explozie a 
indignării sale, ar privi instrumentul regăsirii şi aducerii 
înapoi a lui Oliver. Toate acestea erau motive pentru mare 
băgare de seamă şi o purtate cât mai circumspectă dacă i- 
ar spune doamnei Maylie, al cărei prim impuls ar fi, 
negreşit, să ţină o consfătuire pe acest subiect cu vrednicul 
doctor. Cât despre a cere sfatul vreunui avocat, chiar dacă 
ar fi ştiut cum să o facă, nici nu s-ar fi putut pune problema, 
din aceleaşi motive. Îi trecu prin minte să-i ceară ajutor lui 
Harry, dar acest gând îi trezi amintirea ultimei lor 
despărţiri şi i se păru nedemn să-l cheme înapoi când - şi 
gândind asta, ochii i se umplură de lacrimi - poate că până 
atunci ar fi învăţat să o uite şi să fie mai fericit departe de 
ea. 

Tulburată de aceste gânduri diferite, înclinând când să-l 
urmeze pe unul, când pe altul, şi dându-se înapoi de la 
toate, pe măsură ce îi veneau, unul după altul, în minte, 
Rose petrecu o noapte fără somn şi plină de griji. După ce 
se mai sfătui cu sine însăşi în ziua următoare, ajunse la 
concluzia disperată de a se consulta cu Harry. 


— Dacă i-ar fi greu să vină aici - gândi ea, cât de greu mi- 
ar fi mie! Dar poate n-o să vină. Poate o să scrie, ori poate o 
să vină el însuşi, şi o să se abţină cu ardoare de laa mă 
întâlni - aşa a făcut când a plecat. N-am crezut că o s-o 
facă, dar a fost mai bine pentru amândoi. Aici Rose scapa 
tocul şi se întoarse într-o parte, ca şi cum hârtia care avea 
să-i fie mesager nu ar fi trebuit să o vadă plângând. 

Ridică tocul şi-l lăsa jos iarăşi de vreo cincizeci de ori, şi se 
gândi şi se răzgândi la primul rând din scrisoare fără să 
scrie măcar primul cuvânt, când Oliver, care se plimbase pe 
străzi cu domnul Giles ca însoțitor, intra în încăpere abia 
ţinându-şi respiraţia, cu mare goană şi agitaţie violenta, ce 
păreau a fi semnul unei noi cauze de îngrijorare. 

— De ce eşti aşa tulburat? Întrebă Rose, înaintând spre el. 

— Nu ştiu cum... Mă simt de parcă mă sufoc, răspunse 
băiatul. Vai, Doamne, când mă gândesc că l-am văzut în 
sfârşit, şi voi aţi putea şti că v-am spus tot adevărul! 

— Eu niciodată n-am crezut că ne-ai spus altceva decât 
adevărul, zise Rose cu mângâiere în glas. Dar ce înseamnă 
asta? 

— Despre cine vorbeşti? 

— L-am văzut pe domnul, răspunse Oliver, chinuindu-se să 
articuleze cuvintele, pe domnul care a fost aşa de bun cu 
mine, pe domnul Brownlow, despre care am vorbit adesea. 

— Unde? Întrebă Rose. 

— Cobora dintr-o trăsură, răspunse Oliver, căruia îi 
curgeau lacrimi de bucurie, şi a intrat într-o casă. Nu i-am 
vorbit - nu puteam să vorbesc cu el, că nu m-a văzut, şi 
tremuram aşa de tare, că nu puteam să merg până la el. 
Dar Giles a întrebat în locul meu dacă locuieşte aici, şi i s-a 
spus că da. Uite - spuse Oliver, desfăcând o bucată de 
hârtie, aceasta e adresa. Aici locuieşte - mă duc acolo 
direct! O, vai de mine, vai de mine! Ce mă fac când mă duc 
să-l văd şi să-l aud iar vorbind! 

Cu atenţia tulburată de acestea şi de multe alte strigăte 
incoerente de bucurie, Rose citi adresa, care era în Craven 


Street, în cartierul Ştrand. Se hotări pe dată să folosească 
această descoperire. 

— Repede! Zise ea. Spune-le să aducă o trăsură şi 
pregăteşte-te să mergi cu mine. Te duc acolo imediat, fără 
să mai irosim o clipită. O să-i spun doar mă tuşii că ieşim 
pentru o oră, şi fii gata îndată. 

Oliver nu avu nevoie de prea multe îndemnuri ca să facă 
ce i s-a spus şi, cu puţin peste cinci minute, erau pe drum 
spre Strada Craven. Când au ajuns acolo, Rose l-a lăsat pe 
Oliver în trăsură, pretinzând că îl pregăteşte pe bătrânul 
domn să îl primească şi trimițând sus cartea de vizită prin 
servitor, ceru să-l vadă pe domnul Brownlow într-o 
problemă ce nu mai suporta amânare. Servitorul se 
întoarse ca să o invite sus şi urmându-l într-o cameră de la 
etajul de deasupra, domnişoara Maylie a fost prezentată 
unui domn în vârstă, cu chip binevoitor, într-o haină verde, 
de culoarea sticlei. La mică distanţă de el stătea alt domn în 
vârstă, în pantaloni scurţi de nanchin şi ghete, care nu 
arata tocmai binevoitor şi care stătea cu mâinile una peste 
alta pe capătul bastonului său gros, de care i se sprijinea 
bărbia. 

— Vai de mine - spuse domnul în haină verde, sculându-se 
în grabă cu mare politeţe - îmi cer scuze, domnişoara - îmi 
închipuisem că e vorba de vreo persoană enervantă care... 
Vă rog să mă iertaţi. Vă rog, luaţi loc. 

— Sunteţi domnul Brownlow, presupun - spuse Rose, 
uitându-se de la celălalt domn către cel care vorbise. 

— Acesta-mi e numele, spuse bătrânul domn. Dansul e 
prietenul meu, domnul Grimwig. Grimwig, ne laşi câteva 
minute? 

— Cred, întrerupse domnişoara Maylie, că la acest 
moment al întrevederii noastre, nu trebuie să se deranjeze 
domnul să plece. Dacă sunt corect informată, e la curent cu 
ceea ce vreau să vă comunic. 

Domnul Brownlow dădu din cap aprobator. Domnul 
Grimwig, care făcuse o plecăciune foarte ţeapăână şi se 


ridicase din scaun, făcu o altă plecăciune şi se trânti în 
scaun din nou. 

— Nu mă îndoiesc că vă voi surprinde foarte mult, spuse 
Rose, în mod firesc, stânjenită, dar cândva aţi arătat mare 
bunăvoință şi bunătate unui tânăr prieten de-al meu, foarte 
drag, şi sunt sigură că vă va interesa să mai auziţi veşti 
despre el. 

— Într-adevăr! Spuse domnul Brownlow. 

— L-aţi cunoscut cu numele de Oliver Twist, răspunse 
Rose. 

Nici n-au ieşit bine de pe buzele ei aceste două cuvinte ca 
domnul Grimwig, care se prefăcea că se uită într-o carte 
mare care stătea pe masă, o dărâma cu mare zgomot şi 
prăbuşindu-se pe spate în scaun, produse cu fiecare 
trăsătură a chipului o expresie de nespusă uimire, şi apoi 
rămase holbându-se lung, în gol. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost 
ruşine că a trădat atâta emoție, se îndreptă, într-un fel, 
printr-o convulsie şi reveni la poziţia anterioară. În timp ce 
se uită drept înainte, scoase un fluierat lung şi prelung care 
păru, în cele din urmă, să nu iasă în aerul gol, ci să se stingă 
în cotloanele cele mai adânci ale stomacului său. 

Domnul Brownlow fu la fel de surprins, măcar că mirarea 
sa nu se expima în acelaşi mod excentric. Îşi trase scaunul 
mai aproape de cel al domnişoarei Maylie şi spuse: 

— Faceţi-mi plăcerea, domnişoara dragă, să lăsaţi 
deoparte acea bunătate şi bunăvoința de care vorbiţi şi 
despre care nimeni altcineva nu ştie nimic. lar dacă va sta 
în putere să îmi arătaţi vreo dovadă care va schimba 
părerea nefavorabilă pe care am fost convins să mi-o fac 
despre acel biet copil, în numele lui Dumnezeu, puneţi-mă 
în posesia ei. 

— O puşlama! Îmi mănânc ţeastă dacă nu-i aşa, mormăi 
domnul Grimwig, vorbind cu un fel de putere de ventriloc, 
fără să mişte vreun muşchi al fetei. 

— E un copil cu fire nobilă şi o inimă caldă, spuse Rose 
roşind. Iar acea Putere care a găsit că e bine să fie încercat 


mai mult decât poate duce cineva de vârsta lui, a sădit în 
pieptul său sentimente şi trăiri care le-ar face cinste 
multora care au de şase ori mai mult vârsta lui. 

— N-am decât şaizeci şi unu de ani, spuse domnul 
Grimwig, cu aceeaşi faţa rigidă. Şi să mă bată Dumnezeu 
dacă acest Oliver nu are cel puţin doişpe ani, aşa că nu văd 
cui i se potriveşte observaţia dumitale. 

— Nu-l baga în seamă pe prietenul meu, domnişoara 
Maylie, spuse domnul Brownlow. N-a vrut să spună asta. 

— Ba da, momâi domnul Grimwig. 

— Nu, n-a vrut, spuse domnul Brownlow, căruia îi creştea 
mânia pe măsură ce vorbea. 

— O să-şi mănânce ţeastă dacă nu vorbea serios, mormăi 
domnul Grimwig. 

— Ar merita să-i taie cineva capul, dacă vorbea serios, 
spuse domnul Brownlow. 

— Şi ar mai vrea, în mod excepţional, să-l vadă şi pe omul 
care s-ar oferi să o facă, răspunse domnul Grimwig, bătând 
cu bastonul pe podea. 

Ajungând aşa de departe cu discuţia, cei doi domni în 
vârstă au tras fiecare câte o priză de tabac şi după aceea îşi 
dădură mâna, după obiceiul lor neschimbat. 

— Şi acum, domnişoara Maylie, spuse domnul Brownlow, 
să ne întoarcem la subiectul de care, că o fiinţă 
mărinimoasa ce sunteţi, vă interesaţi. Îmi spuneţi ce ştiţi 
despre acest biet copil? Permiteţi-mi să vă spun mai întâi că 
am epuizat orice mijloc care mi-a stat în putere ca să-l aflu 
şi că de când am lipsit din ţară, prima impresie pe care mi-a 
făcut-o, fiind, probabil, convins de foştii lui tovarăşi să mă 
jefuiască, a fost zguduită considerabil. 

Rose, care avusese timp să-şi adune gândurile, povesti pe 
dată, în câteva cuvinte fireşti, tot ce i se întâmplase lui 
Oliver de când plecase din casa domnului Brownlow. 
Informaţiile de la Nancy le păstra doar pentru auzul acelui 
domn, şi încheie asigurându-l că în ultimele luni, singura lui 


durere a fost aceea de a nu putea să-şi întâlnească fostul 
binefăcător şi prieten. 

— Slavă Ţie, Doamne! Spuse bătrânul domn. Pentru mine 
aceasta e o fericire mare, mare fericire. Dar nu mi-aţi spus 
unde este acum, domnişoara Maylie. Să mă iertaţi că vă 
caut cusur, dar de ce nu l-aţi adus cu dumneavoastră? 

— Aşteaptă în trăsură la intrare, răspunse Rose. 

— La intrare?! Strigă bătrânul. Şi imediat se zori să iasă 
din cameră, să coboare scările, să urce treptele trăsurii şi 
să intre în ea, fără nici un alt cuvânt. 

Când uşa încăperii s-a închis în urma lui, domnul Grimwig 
îşi înălţă capul şi preschimbând unul din picioarele din 
spate ale scaunului într-un pivot, făcu trei cercuri distincte 
cu ajutorul bastonului şi al mesei, stând pe scaun în tot 
acest timp. După acest spectacol, se ridică şi merse 
şchiopătând cât de repede putu, în susul şi-n josul încăperii, 
cel puţin de douăsprezece ori, şi apoi oprindu-se brusc în 
faţa lui Rose, o sărută fără nici cea mai mică înştiinţare. 

— Şşş! Spuse el când domnişoara se ridică alarmată de 
fapta sa neobişnuită. Nu te teme! Aş putea să-ţi fiu bunic. 
Eşti o fată dulce. Îmi placi. Iată-i că vin! 

De fapt, pe când se avânta într-o scufundare plină de 
îndemânare în scaunul pe care stătuse mai înainte, domnul 
Brownlow se întoarse, însoţit de Oliver, pe care domnul 
Grimwig îl primi cu multă graţie; şi dacă bucuria acelui 
moment i-ar fi fost singura răsplată pentru toată grijă şi 
tulburarea pricinuită de Oliver, Rose Maylie s-ar fi socotit 
recompensata cu prisosinţă. 

— Mai e cineva care nu ar trebui uitat, apropo, spuse 
domnul Brownlow sunând clopoţelul. Spuneţi-i doamnei 
Bedwin să vină aici, vă rog. 

Bătrâna slujitoare din casa răspunse chemării imediat; şi 
făcând o plecăciune de politeţe la uşă, aştepta porunca. 

— Măi, orbeşti pe zi ce trece, doamna Bedwin, spuse 
domnul Brownlow, un pic iritat. 


— Păi, cam aşa e, domnule, răspunse bătrâna. Ochii 
oamenilor, la această perioadă din viaţă, nu se fac mai buni 
pe măsură ce înaintăm în vârstă, domnule. 

— Asta aş fi putut să-ţi spun şi eu, spuse domnul Brownlow. 
Pune-ţi ochelarii să vezi de ce te-am chemat, hai! 

Bătrâna începu să se caute prin buzunar după ochelari. 
Dar răbdarea lui Oliver nu făcea faţa acestei noi încercări şi 
cedând primului impuls, îi sări în braţe. 

— Vai de mine! Strigă bătrână, îmbrăţişându-l. E băiatul 
meu nevinovat! 

— Draga mea bătrânică! Strigă Oliver. 

— Ştiam eu că o să se întoarcă, ştiam eu, spuse bătrâna, 
strângându-l în braţe. Ce bine arată, şi iar e îmbrăcat ca un 
domnişor! Unde ai fost în toată perioada asta aşa de lungă? 
Ah! Acelaşi chip dulce, dar nu la fel de palid, aceiaşi ochi 
blânzi, dar nu la fel de trişti. Nu i-am uitat niciodată, nici 
zâmbetul său liniştit, dar i-am văzut zi de zi, cu ochii minţii, 
alături de cei ai copiilor mei dragi pe care i-am pierdut pe 
când eram şi eu tânără şi veselă. 

Tot vorbind despre asta, ba îl depărta pe Oliver ca să vadă 
cât a crescut, ba îl strângea la piept şi îi trecea cu dragoste 
degetele prin păr, plângând şi râzând pe umărul lui, rând 
pe rând. 

Lăsând-o pe bătrâna şi pe Oliver să vorbească în voie, 
domnul Brownlow arata drumul spre altă încăpere şi acolo 
auzi de la Rose povestea completă a întrevederii ei cu 
Nancy, poveste care îl surprinse şi îl uimi. Rose îi explică şi 
de ce nu i-a mărturisit în primul rând prietenului ei, domnul 
Losberne. Bătrânul domn socoti că acţionase cu prudenţă şi 
se hotări pe dată să discute solemn cu vrednicul doctor. Ca 
să aibă ocazia de a-şi duce din timp la îndeplinire planul, s-a 
hotărât că el să vină la hotel la opt seara şi că între timp, 
doamna Maylie ar trebui să fie informată cu grijă de tot 
ceea ce s-a întâmplat. Odată stabilite aceste măsuri 
pregătitoare, Rose şi Oliver se întoarseră acasă. 


Rose nu exagerase în nici un fel măsură mâniei bunului 
doctor. Nici nu i s-a spus bine povestirea lui Nancy că a şi 
scos un şuvoi de ameninţări amestecate cu blesteme şi jură 
să o facă prima victimă a ingenuităţii combinate a domnilor 
Blathers şi Duff. Ba, chiar şi-a pus şi pălăria, gata să 
pornească să ceară ajutorul acelor celebrităţi. Şi, fără 
îndoială, stăpânit de prima izbucnire de violenţă, ar fi putut 
să-şi ducă până la capăt intenţia fără să se gândească nici o 
clipă la consecinţe, dacă nu ar fi fost reţinut, în parte, de 
mânia la fel de mare a domnului Brownlow, care era şi el o 
fire aprigă, şi în parte de astfel de argumente şi de lămuriri 
care făcură să pară că lucrul cel mai bine socotit e să 
renunţe la pornirea-i înflăcărată. 

— Atunci ce naiba e de făcut? Se întrebă vulcanicul doctor. 
Va trebui acum să le trimitem biletele de mulţumire tuturor 
acestor vagabonzi, bărbaţi şi femei, şi să-i rugăm să 
primească o sută de lire, de căciulă, ca semn modest al 
preţuirii noastre, şi ca recunoaştere sumară a bunătăţii lor 
faţă de Oliver? 

— Nu chiar aşa, răspunse domnul Brownlow, râzând, dar 
trebuie să procedăm cu delicateţe şi mare grijă. 

— Delicateţe şi grijă, exclamă doctorul. Eu i-aş trimite pe 
toţi la... 

— Nu contează unde, îl întrerupse domnul Brownlow. 
Gândeşte-te dacă trimiţându-i undeva se poate atinge țelul 
pe care îl urmărim. 

— Care ţel? Întrebă doctorul. 

— Pur şi simplu, descoperirea părinţilor lui Oliver, şi 
recâştigarea, pentru el, a moştenirii de care, dacă povestea 
e adevărată, a fost lipsit în mod fraudulos. 

— A! Spuse domnul Losberne, răcorindu-se cu batista, mai 
că uitasem de asta. 

— Vedeţi, continua domnul Brownlow, dacă o scoatem pe 
această biată fată din socoteală şi am presupune că am 
putea să-i aducem pe aceşti ticăloşi în faţa justiţiei fără să îi 
compromitem siguranţă, ce folos putem scoate de aici? 


— Probabil să spânzurăm măcar câţiva din ei, sugera 
doctorul, şi ceilalţi să fie deportaţi. 

— Foarte bine, răspunse domnul Brownlow zâmbind. Dar, 
nu încape îndoială, la timpul potrivit, asta o să le fie oricum 
soarta. lar dacă noi grăbim evenimentele, am impresia că 
acţionăm ca Don Quijote, în direcţia total opusă intereselor 
noastre - sau, cel puţin, ale lui Oliver, care, la urma urmei, 
sunt şi ale noastre. 

— Cum? Întrebă doctorul. 

— Aşa. E destul de clar că o să întâmpinăm greutăţi mari 
în a pătrunde miezul acestei taine dacă nu-l îngenunchem 
pe acest om, Monks. Asta nu se poate face decât prin 
şiretlic şi dacă îl prindem când nu e înconjurat de aceşti 
oameni. Căci, să zicem că ar fi arestat: nu avem nici o 
dovadă împotriva lui. Din câte ştim, sau din câte ne arată 
faptele, nici măcar nu e amestecat în vreuna din tâlhăriile 
făcute de banda aceea. Dacă n-ar fi achitat, e puţin probabil 
să fie pedepsit altfel decât cu închisoarea, ca un nemernic şi 
vagabond. Desigur, chiar şi după aceea, o să-şi ţină gura cu 
încăpățânare că, pentru ce ne trebuie nouă, ne va fi tot atât 
de puţin de folos cât un surd, mut, orb şi-un idiot. 

— Atunci, adăugă doctorul cu înflăcărare, te întreb iarăşi 
dacă dumneata crezi că trebuie să ţinem promisiunea 
făcută fetei - o promisiune făcută cu cele mai bune şi mai 
nobile intenţii, dar, la drept vorbind... 

— Te rog, dragă domnişoară, nici n-o să discutăm despre 
asta, spuse domnul Brownlow, întrerupând-o pe Rose care 
se pregătea să vorbească. Promisiunea va fi ţinută. Nu cred 
că o să ne fie nici cea mai mică piedică în acţiunile noastre. 
Dar, înainte de a hotări asupra oricărui mod precis de a 
acţiona, va trebui să o vedem pe faţă, să vedem dacă nu 
vrea să ni-l arate pe-acest Monks, dacă o încredinţăm că 
noi, şi nu oamenii legii, o să se ocupe de el. lar dacă nu vrea 
sau nu poate să facă asta, o să-i cerem să ne povestească 
amănunţit cum arăta şi să ne spună ce spelunci 
frecventează, că să-l putem recunoaşte. N-o putem vedea 


mai devreme de duminică seara. Azi e marţi. Aş sugera că, 
între timp, să stăm liniştii şi să păstrăm aceste lucruri 
tainice chiar şi faţă de Oliver. 

Deşi domnul Losberne primi cu mutra acră propunerea de 
a mai întârzia cinci zile, trebui totuşi să recunoască şi el că 
pentru moment, nu putea să propună nimic mai bun. Cum 
atât Rose, cât şi doamna Maylie erau cu totul de partea 
domnului Brownlow, propunerea sa a fost adoptată în 
unanimitate. 

— Aş dori, spuse el, să apelez la ajutorul prietenului meu 
Grimwig. E o făptură ciudată şi vicleană, şi s-ar putea să ne 
fie de ajutor substanţial. Ar trebui să spun că a fost educat 
ca avocat şi a părăsit Baroul dezgustat pentru că a avut 
doar un client şi un singur proces, în decurs de douăzeci de 
ani. Va trebui să hotărâți singuri dacă asta-i o recomandare 
ori ba. 

— Nu mă împotrivesc să apelaţi la sfatul prietenului 
dumneavoastră dacă pot să cer şi eu ajutor de la un prieten 
de-al meu, spuse doctorul. 

— Trebuie să votăm, răspunse Brownlow. Cine este? 

— Fiul doamnei şi... Prietenul foarte vechi al acestei 
domnişoare, spuse doctorul, arătând spre doamna Maylie şi 
încheind cu o privire plină de înţelesuri către nepoata sa. 

Rose roşi până-n vârful urechilor, dar nu făcu nici o 
obiecţie auzibila (se poate să se fi simţit în minoritate 
zdrobitoare), iar Harry Maylie şi domnul Grimwig fură 
primiţi în comitet. 

— Stăm în oraş, desigur, spuse doamna Maylie, atâta timp 
cât rămâne cea mai mică nădejde să ne ducem la bun 
sfârşit cercetările. Nu voi cruța nici un efort şi nici o 
cheltuială în vederea scopului în care ne interesăm cu toţii 
şi sunt mulţumită să rămân aici, chiar de-ar fi să stăm şi 
douăsprezece luni, atâta vreme cât mă asiguraţi că mai este 
nădejde. 

— Bine! Răspunse domnul Brownlow. Şi, cum văd pe 
chipurile din jur dorinţa de a mă întreba cum se face de n- 


am fost în stare să lămuresc povestea lui Oliver şi de ce am 
plecat pe neaşteptate din regat, permiteţi-mi să cer să nu 
mi se pună nici o întrebare până când nu voi socoti eu 
nimerit să lămuresc totul istorisindu-vă povestea vieţii mele. 
Credeţi-mă, am motive întemeiate să vă cer acest lucru. 
Altminteri, s-ar putea să stârnesc speranţe care nu sunt 
sortite să se împlinească vreodată şi prin aceasta să sporesc 
greutăţile şi dezamăgirile care şi aşa sunt multe. Haideţi! 
Cina e gata şi tânărul Oliver, care e singur în încăperea 
alăturată, o fi început să creadă deja că ne-am plictisit de 
compania lui şi ne-am apucat de vreo conspirație întunecată 
ca să-l lăsăm iarăşi de izbelişte. 

Zicând aceste cuvinte, bătrânul domn îi dădu mâna 
doamnei Maylie, şi o conduse în sufragerie. Domnul 
Losberne îi urmă, conducând-o pe Rose. Şi aşa, pentru 
moment, s-a spart consfătuirea. 

Capitolul 42 

O veche cunoştinţă a lui Oliver, care dă semne clare că ar 
fi un geniu, devine o figură publică a metropolei. 

În noaptea când Nancy, după ce l-a adormit pe domnul 
Sikes, s-a grăbit să-şi ducă la îndeplinire misiunea pe care 
şi-a asumat-o singura fată de Rose Maylie, două persoane 
se apropiau de Londra pe Stradă Mare, de la Nord, şi 
neapărat trebuie că povestirea noastră să le dea o oarecare 
atenţie. 

Erau un bărbat şi o femeie, sau poate le-am zice mai bine 
un mascul şi o femelă. El era unul din acei oameni osoşi, cu 
membre lungi, deşiraţi şi cu picioarele stambe, cărora e 
greu să le dai vreo vârstă precisă. Când sunt copii, arata că 
oamenii mari care au rămas chirciţi, iar când sunt mari, 
arata ca şi copiii prea înalţi pentru vârsta lor. Femeia era 
tânără, dar bine făcută, zdravănă, aşa cum trebuia să fie ca 
să poarte greutatea boccelei care îi era legată în spate. 
Tovarăşul său nu era încărcat cu multe bagaje. Abia îi 
atârna un pacheţel de băţul pe care-l purta pe umăr, 
înfăşurat într-o basma obisnuta, şi părea să fie destul de 


uşor. Acest lucru, împreună cu lungimea neobişnuită a 
picioarelor sale, îi permiteau să se ţină lejer cu vreo şase 
paşi înaintea tovarăşei sale, spre care se întorcea uneori cu 
o mişcare nerăbdătoare a capului, ca şi cum i-ar fi reproşat 
întârzierea şi ar fi îndemnat-o să se străduiască mai mult. 

Aşa înaintaseră pe drumul plin de praf, nebăgând în seamă 
obiectele pe care le întâlneau, mai puţin atunci când s-au 
dat deoparte ca să dea voie să treacă poştalioanele care 
veneau dinspre oraş, până au trecut prin arcadă Highgate. 
Atunci călătorul din faţă a stat locului şi a strigat 
nerăâbdător către tovarăşa lui: 

— 'ai mai iute! N-auzi? Ce puturoasă eşti, Charlotte. 

— E grea bocceaua asta, nu glumă, spuse femeia, 
ajungându-l din urmă aproape fără respiraţie din pricina 
oboselii. 

— Grea! Ce bâigui acolo, ai? La ce eşti bună atunci? 
Răspunse călătorul, schimbându-şi bocceluţa pe celălalt 
umăr, în timp ce vorbea. Of, iarăşi te odihneşti? N-am zis io 
că nu eşti bună decât să scoţi oamenii din sărite? 

— Mai e mult? Întrebă femeia, rezemându-se de o bancă şi 
uitându-se în sus cu faţa leoarcă de sudoare. 

— Tot înainte! Uite unde eşti! Spuse vlăjganul arătând cu 
degetul în faţă. Uite colo! Alea sunt luminile Londrei. 

— Mai avem încă pe puţin două mile, spuse femeia 
abătută. 

— Ce contează dacă-s două sau douăzeci, spuse Noah 
Claypole (căci el era). Şcoala şi mişcă-te, că de nu, ţi-oi da 
un picior...! 

Nasul roşu al lui Noah se făcea şi mai roşu la mânie şi, 
trecând de partea cealaltă a străzii în timp ce vorbea, şi 
fiind gata pregătit să-şi îndeplinească ameninţarea, femeia 
se ridică fără să mai zică nimic şi continuă să meargă 
alături de el. 

— Unde vrei să rămâi peste noapte, Noah? Întrebă ea, 
după ce mai merseră vreo câteva sute de metri. 


— De unde-oi fi vrând să ştiu? Răspunse Noah, a cărui fire 
se făcuse şi mai arţăgoasă de la mers. 

— Nădăjduiesc că pe undeva pe-aproape, spuse Charlotte. 

— Nu, nu aproape, răspunse domnul Claypole. Colo! Nu-i 
aproape, aşa că nu te mai gândi. 

— De ce nu? 

— Când îţi spun că nu vreau să fac ceva, asta este, fără nici 
un „de ce” sau „pentru că”, răspunse domnul Claypole cu 
demnitate. 

— Ei, nu trebuie să te superi aşa, adăugă însoţitoarea sa. 

— Frumos ar mai fi, nu-i aşa, să mergem şi să ne oprim la 
primul han de la marginea oraşului, că Sowerberry, dacă 
vine pe urma noastră, să-şi vare-acolo nasu' bătrân şi să 
pună să ne umfle într-o căruţă cu cătuşe la mâini, şi să ne 
ducă de unde-am plecat, spuse domnul Claypole cu ton 
batjocoritor. Nu! O să merg să mă afund în cele mai înguste 
străduţe pe care le-oi afla şi n-am să mă opresc până nu 
ajungem la ultima casă, cea mai ferită şi mai ascunsă cu 
putinţă. Ar trebui să mulţumeşti cerului că-s om cu cap. Ca 
de n-am fi apucat întâi pe-un drum greşit, înadins, şi de n- 
am fi trecut peste câmpuri că s-ajungem iar la şosea, de- 
acu' o săptămână ai fi fost vârâta la pârnaie, femeie! Aşa ţi- 
ar fi trebuit dacă n-ai cap! 

— Ştiu că nu-s şireată ca tine, răspunse Charlotte, da' nu 
da toată vina pe mine şi nu spune că eu aş fi fost închisă. 
Oricum, dacă eram eu prinsă, erai şi tu. 

— Tu ai luat banii din tejghea, ştii foarte bine, spuse 
domnul Claypole. 

— l-am luat pentru tine Noah, dragul meu, răspunse 
Charlotte. 

— I-ai păstrat? Întrebă domnul Claypole. 

— Nu. Ai avut încredere în mine şi m-ai lăsat să-i ţin eu, ca 
un băiat drăguţ ce eşti, spuse femeia, mângâindu-l sub 
bărbie şi luându-l de braţ. 

Chiar aşa au stat lucrurile, dar cum domnul Claypole nu 
obişnuia să se încreadă prosteşte şi orbeşte în nimeni, ar 


trebui să spunem, ca să nu-l nedreptăţim pe domnul acesta, 
că avusese încredere într-atât încât, dacă ar fi fost urmăriţi, 
banii ar fi fost găsiţi asupra ei. Aşa ar fi avut ocazia să-şi 
susţină nevinovăția şi i-ar fi fost mult mai uşor să scape. 
Desigur, în acest moment nu dădu nici un fel de explicaţii 
pentru motivele sale şi continuară să meargă ca o pereche 
foarte iubitoare. 

Continuându-şi planul pevazator, domnul Claypole merse 
fără oprire până ajunse la hanul „îngerului”de la Islington 
de unde, judecând după mulţimea călătorilor şi numărul 
vehiculelor, socoti el cu înţelepciune că începe cu adevărat 
Londra. Oprindu-se doar să vadă care păreau a fi cele mai 
aglomerate străzi, şi prin urmare, cele de care trebuia să se 
ferească cel mai tare, traversa Saint -John's Road, şi se 
cufundă în curând în întunecimea drumurilor murdare şi 
întortocheate dintre Gray's Inn Lane şi Smithfield, care fac 
din acea parte a oraşului cartierul cel mai hidos şi mai 
barbar care a existat vreodată în Londra reconstruită. 

Noah Claypole merse prin aceste străzi trăgând-o pe 
Charlotte după el. Uneori se oprea, intrând cu picioarele în 
vreun sunt, ca să poată cuprinde dintr-o privire înfăţişarea 
vreunei taverne, alteori se strecură mai departe dacă vreun 
zid îl făcea să creadă că localul e prea populat pentru el. În 
cele din urmă, se opri în faţa unui local care arată mai 
modest şi mai mizer decât celelalte pe care le văzuse. După 
ce traversa şi se uită la el de pe trotuarul celălalt, îşi 
înştiinţa grațios tovarăşa că avea de gând să rămâie acolo 
peste noapte. 

— Hai, da-ncoa' bocceaua, spuse Noah, desfăcându-i 
curelele şi trecând-o de pe umerii femeii pe spatele lui, şi 
nu care cumva să vorbeşti neântrebata. Cum se cheamă 
cârciuma asta? La t-r-e... Trei şi mai ce? 

— Şchiopi, spuse Charlotte. 

— La Trei Şchiopi” - repetă Noah - foarte frumoasă firma, 
ce mai! Acuma, ţine-te aproape în urma mea şi hai! Cu 


aceste porunci, împinse cu umărul usa scârţâitoare şi intră, 
urmat de tovarăşa sa de drum. 

Nu era nimeni la bar în afara unui evreu tânăr care, cu 
coatele pe tejghea, citea un ziar soios. Când îi văzu, se 
holba urât la Noah, şi Noah se holba urât la el. 

Dacă Noah ar fi fost îmbrăcat în uniformă de la Şcoala de 
Binefacere, evreul ar fi avut motiv să caşte aşa ochii la el. 
Dar cum îşi lepădase haina şi insigna şi purta o bluză de 
lucrător peste pantalonii de muncitor, nu părea să existe 
vreo pricină anume că înfăţişarea lui să stârnească atâta 
atenţie într-un local public. 

— Aici e hanul „La Trei Şchiopi”? Întrebă Noah. 

— Aşa e dubele hâdului, răspunse evreul, vorbind pe nas. 

— Venind încoace de la ţară, un domn pe care l-am întâlnit 
pe drum ne-a recomandat să tragem aici, spuse Noah, 
făcând cu ochiul spre Charlotte, ca să o facă atentă, 
probabil, prin ce mijloace inventive se poate câştiga 
respectul şi poate că s-o avertizeze să nu se arate deloc 
uimită. Vrem să dormim aici la noapte. 

— Du ştiu sigur dacă puteţi, spuse Barney, care nu era 
decât spiriduşul care-l ajuta pe patron. O să indreb. 

— Atunci, hai, arată-ne sală şi dă-ne ceva friptura rece şi-o 
picătură de bere şi pe urma poţi să-ntrebi, spuse Noah. 

Barney făcu întocmai. Îi duse într-o încăpere mică din dos 
şi le puse friptura înainte, după care îi înştiinţa că pot 
rămâne acolo peste noapte şi lasa perechea aceasta 
drăguță să se îndestuleze între patru ochi. 

Ei, bine, această încăpere din dos era chiar în spatele 
tejghelei, cu câteva trepte mai jos. O perdea mică ascundea 
o ferestruică, făcută în peretele odăii, la cinci picioare 
înălţime de la podea, astfel ca oricare din oamenii casei, 
dând doar un pic perdeaua la o parte, să poată vedea ce fac 
oaspeţii în încăperea din dos fără teamă de a fi văzuţi. 
Fereastră era într-un ungher întunecat din perete, iar 
privitorul trebuia să stea între perete şi o bârnă groasă. 
Pitit acolo, dacă lipea urechea de peretele despărțitor, 


putea să audă orice conversaţie cu destul de multă 
claritate. Stăpânul localului rămase vreo cinci minute cu 
ochii lipiţi de ferestruica de spionat, iar Barney tocmai ce 
terminase de dat călătorilor răspunsul povestit mai sus 
când Fagin, curios să afle cum îi merg afacerile în seara 
aceea, intra în cârciumă să se intereseze de câţiva din elevii 
lui cei tineri. 

— Ssti, şopti Barney. Diste străini id odaia de alături. 

— Străini! Repetă bătrânul în şoaptă. 

— Şi pe deasupra diste garaghiosi, adăugă Barney. De la 
ţară, şi din breaslă dubitale, dacă du ba-dsel. 

Fagin păru că primeşte această veste cu mult interes. 
Urcându-se pe-un scăunel, se uită cu grijă prin geam şi de 
acolo, tainic, îl văzu pe domnul Claypole luând friptura rece 
din farfurie şi bere din cana, mâncând şi bând cât îi poftea 
inima şi dându-i şi Charlottei, care stătea răbdătoare 
alături, doze homeopatice din ambele feluri. 

— Aha! Şopti el uitându-se spre Barney, îmi place 
căutătura individului. Ne-ar fi de folos şi deja ştie cum s-o 
instruiască pe faţă. Stai liniştit, să nu se-audă nici musca, 
dragă, că vreau să aud ce zic, ia, s-aud! 

Se uită din nou prin geam şi, punându-şi urechea pe 
despărţituri, ascultă cu atenţie. Pe chipul lui se vedea o 
privire subtilă şi doritoare, ageră precum cea a unui 
vrăjitor bătrân. 

— De-acum încolo vreau să trăiesc ca un domn, spuse 
Claypole, lungindu-şi picioarele şi continuând conversaţia al 
cărei început îi scăpase lui Fagin. Gata cu drăguţele de 
sicrie, Charlotte. Eu am să duc viaţa de om bine, şi tu, dacă 
vrei, o să fii o doamnă. 

— Mi-ar plăcea foarte mult să fie aşa, dragă, răspunse 
Charlotte. Dar nu se găsesc în fiecare zi sertare de golit şi 
stăpâni de părăsit după aceea. 

— Dă-le naibii de sertare! Spuse domnul Claypole. Mai 
sunt şi alte lucruri de golit în afară de sertare şi tejghele. 

— Ce vrei să spui? Întrebă tovarăşa să. 


— Buzunare, case, diligente, bănci! Spuse domnul 
Claypole, înfierbântat de la bere. 

— Dar nu poţi face toate astea, dragă, spuse Charlotte. 

— Am eu grijă să intru în cercul specialiştilor, răspunse 
Noah. O să poată ei să ne întrebuinţeze într-un fel sau altul. 
Păi cum, tu singură preţuieşti cât cincizeci de femei. N-am 
mai pomenit o fiinţă aşa de şireată şi de vicleană ca ţine de 
când sunt, când te pun să faci vreo treabă. 

— Doamne! Ce bine-i să te aud vorbind aşa! Strigă 
Charlotte, sărutând obrazul lui respingător. 

— Hai, gata! Nu mă mai drăgosti atâta. Nu cumva te temi 
că-s supărat pe tine? Spuse Noah, desfăcându-se cu multă 
solemnitate din îmbrăţişare. Mi-ar plăcea să fiu şeful unei 
bande, să strunesc bine oamenii, dar fără ca ei să ştie. Mi-ar 
conveni tare mult, mai ales dacă s-ar scoate un câştig bun. 
Aş da bucuros hârtia de douăzeci de lire pe care ai 
şterpelit-o dacă am putea lucra cu nişte specialişti de- 
acestia, mai ales că nici nu ştim prea bine cum să ne 
descotorosim de ea. 

După ce-şi spuse părerea, domnul Claypole se uită în cană 
de bere cu un aer de profundă înţelepciune. Îi scutură bine 
conţinutul, dădu din cap binevoitor spre Charlotte, şi trase 
un gât de bere care păru că l-a răcorit bine. Tocmai se 
gândea că ar fi bine să mai tragă unul când uşa se deschise 
deodată şi fu interupt de venirea unui străin. 

Străinul era domnul Fagin. Arată foarte prietenos, făcu o 
plecăciune adâncă pe măsură ce se apropia, şi, aşezându-se 
la cea mai apropiată masă, porunci lui Barney, care rânjea, 
să-i aducă ceva de băut. 

— Plăcută noapte, domnule, dar rece pentru această 
vreme a anului, spuse Fagin, frecându-şi mâinile. Văd că 
sunteţi din provincie, nu? 

— După ce se vede asta? Întrebă Noah Claypole. 

— Nu avem aşa mult praf în Londra, răspunse Fagin, 
arătând cu degetul încălţările lui Noah şi pe cele ale 
tovarăşei sale, şi apoi cele două boccele. 


— Eşti isteţ, matale, spuse Noah. Ha! Ha! Ai auzit, 
Charlotte? 

— Păi cum altfel? Dragă, în oraşul acesta trebuie să fii 
isteţ, răspunse evreul, coborându-şi vocea ca şi cum ar fi 
şoptit ceva confidenţial, ăsta-i adevărul. 

După această observaţie, Fagin se bătu uşor cu arătătorul 
drept pe latura nasului, un gest pe care Noah încerca să-l 
imitate, deşi nu tocmai cu succes deplin, fiindcă nasul lui nu 
era îndeajuns de mare pentru aşa ceva. Oricum, domnul 
Fagin păru să interpreteze această încercare că exprimând 
faptul că e de aceeaşi părere şi-l pofti, într-un mod foarte 
prietenesc, să guste din băutura pe care i-o aduse Barney. 

— Straşnică băutura, făcu domnul Claypole, plescăind din 
buze. 

— Scumpă! Spuse Fagin. Cine bea aşa ceva des trebuie să 
tot golească tejghele, buzunare, case, diligente ori bănci. 

Domnul Claypole, cum auzi că repeta cuvânt cu cuvânt 
ceea ce spusese el mai înainte, se lăsă în jos pe speteaza 
scaunului şi îşi mută privirea de la evreu la Charlotte, alb ca 
varul şi cuprins de spaimă mare. 

— Nu mă baga în seamă, dragă, spuse Fagin, trăgându-şi 
scaunul mai aproape. Ha! Ha! Ai avut noroc că numai eu te- 
am auzit, din întâmplare. Ai avut mare noroc că n-am fost 
decât eu în preajmă. 

— Nu eu i-am luat, se bâlbâi Noah, care nu-şi mai ţinea 
picioarele întinse ca un domn independent, ci le strânsese 
cât putuse de bine sub scaun. Ea a făcut totul. Tu îi ai, 
Charlotte, ştii prea bine că-s la tine. 

— Dragă, nu contează cine îi are şi nici cine i-a luat! 
Răspunse Fagin, aruncând totuşi o privire de vultur înspre 
fata şi cele două boccele. Cu asta mă ocup şi eu şi de aceea 
îmi placi şi mai mult. 

— Cu ce, adică? Întrebă Claypole, revenindu-şi un pic. 

— Cu genul ăsta de afaceri, răspunse Fagin. La fel şi cei 
din cârciuma. Ai nimerit taman unde trebuie şi te afli aici în 
perfectă siguranţă. Nu e loc mai sigur decât „La Trei 


Şchiopi” în tot oraşul - adică, atunci când vreau eu să fie 
aşa. Îmi sunteţi pe plac, şi dumneata şi femeia, aşa că am 
aranjat, n-aveţi a vă teme de nimic. 

Noah Claypole poate se liniştise cu mintea auzind această 
asigurare, dar trupul lui nu era deloc liniştit, pentru că se 
mişca încoace şi-ncolo, în fel de fel de poziţii, şi nu-şi găsea 
astâmpăr, uitându-se din când în când la noul său prieten 
cu teamă şi neâncredere. 

— Am să-ţi mai zic ceva, spuse Fagin, după ce o linişti pe 
faţă prin semne şi şoapte de încurajare. Am un prieten care 
cred că îţi poate îndeplini dorinţa cea mare şi te poate pune 
pe drumul bun. O să îţi alegi oricare specialitate din 
meserie care crezi că ţi s-ar potrivi mai bine la început, şi o 
să fii instruit în toate celelalte. 

— S-ar părea că vorbeşti serios, zise Noah. 

— Ce folos aş avea dacă aş vorbi altfel? Întrebă Fagin, 
ridicând din umeri. Hai, vino să discutăm afară între patru 
ochi! 

— N-are rost să ne deranjăm să ne mutăm, spuse Noah, 
lungindu-şi iarăşi picioarele, încetul cu încetul. Fata o să 
ducă bagajul sus în timp ce vorbim. Charlotte, ia vezi de 
boccelele alea! 

Porunca aceasta, rostită cu mare autoritate, fu îndeplinită 
fără nici cea mai mică împotrivire şi Charlotte ieşi cum putu 
ea mai bine cu bagajele, în timp ce Noah ţinea uşa deschisă 
şi o urmărea cu privirea. 

— E destul de bine dresată, nu? Întrebă el când se aşeză 
din nou pe scaun, cu tonul unui dresor care a îmblânzit 
vreun animal sălbatic. 

— Cât se poate de bine, răspunse Fagin, batadu-l pe umăr. 
Eşti un geniu, dragă. 

— Păi, dacă n-aş fi fost, nu m-aş fi aflat aici, răspunse 
Noah. Dar hai să nu mai irosim vremea că acuşi se-ntoarce. 
— Ei, ce crezi? Spuse Fagin. Dacă o să-ţi placă prietenul 

meu, poţi face altceva mai bun decât să te asociezi cu el? 


— Îi merg bine afacerile? Aici i-aici! Răspunse Noah, 
făcându-i semn cu unul din ochii săi mici. 

— E în vârf. Are angajaţi de primă mână, cei mai buni 
meseriaşi din breaslă. 

— Orăşeni de rând? Întrebă domnul Claypole. 

— Nici un băiat de la ţară printre ei. Nu cred că te-ar lua, 
chiar cu recomandarea mea, dacă nu ar fi rămas cam fără 
ajutoare chiar acum, răspunse Fagin. 

— O să trebuiască să dau ceva? Spuse Noah, bătându-se 
cu mâna peste buzunar. 

— Nici că se poate altfel, răspunse Fagin cu glas hotărât. 

— Da'... Vezi matale, douăzeci de lire e, totuşi, o grămadă 
de bani! 

— Nu când e-o hârtie de care nu poţi scăpa, i-o întoarse 
Fagin. Bănuiesc că i-au fost luate numărul şi data, nu? Plata 
la Banca i-a fost oprită. Ah! Nu înseamnă mult pentru el. Va 
trebui scoasă din ţară, căci n-ar putea să o dea la un preţ 
bun pe piaţă. 

— Când aş putea să îl văd? Întrebă Noah plin de îndoială. 

— Mâine dimineaţă. 

— Unde? 

— Aici. 

— Hm! Spuse Noah. Care-i câştigul? 

— 'Trăieşti ca un boier - cazare şi masă, tutun şi băutură, 
toate gratis - jumătate din tot ce câştigi tu şi jumătate din 
ce face femeia, răspunse domnul Fagin. 

Nu se ştie dacă Noah Claypole, a cărui lăcomie era fără 
margini, ar fi acceptat acele condiţii promițătoare dacă ar fi 
fost un om cu totul liber să facă ce vrea. Socoti însă că, dacă 
ar refuza, noul lui prieten l-ar fi putut da imediat pe mâna 
justiţiei (doar s-au văzut şi lucruri mai surprinzătoare decât 
acesta), îşi descreţi treptat fruntea şi spuse că afacerea i-ar 
conveni. 

— Da', vezi matale, adăugă Noah, cum ea o să poată să 
facă mult, mie mi-ar plăcea să iau ceva foarte uşor. 

— O muncă uşoară, aşa, de formă? Sugera Fagin. 


— Ei, ceva de genul ăsta, răspunse Noah. Ce credeţi că mi 
s-ar potrivi acum? Ceva nu prea obositor, nici foarte 
primejdios. Pricepi? Asta mi-aş dori! 

— Dragă, te-am auzit zicând că ţi-ar plăcea să-i spionezi pe 
alţii, spuse Fagin. Prietenul meu are mare nevoie de cineva 
care se pricepe bine la asta. 

— Da, am pomenit de asta, şi nu m-ar deranja să-mi încerc 
mâna uneori, răspunse domnul Claypole domol, numai că, 
ştii, nu mi-ar aduce nici un câştig. 

— Asta aşa e! Zise evreul, gândindu-se sau prefăcându-se 
că se gândeşte. Nu, s-ar putea să nu-ţi aducă vreun câştig. 

— Atunci, ce zici, ce alteva aş putea face? Întrebă Noah, 
privindu-l îngrijorat. Aş putea să fac ceva mai modest, pe 
ascuns, unde munca e sigură şi fără primejdii, ca acasă. 

— Ce zici de babe? Întrebă Fagin. Se fac mulţi bani dacă le 
smulgi genţile şi pachetele, dai colţul şi-o iei la goană. 

— Păi nu ţipa uneori cam tare, şi mai şi zgârie câteodată? 
Întrebă Noah, clătinând din cap. Nu cred că asta mi s-ar 
potrivi. Altceva nu mai e, unde nu sunt prea mulţi angajaţi? 

— Stai! Zise Fagin punându-şi mâna pe genunchiul lui 
Noah. Mai sunt broscoii. 

— Ce-i aia? Întrebă domnul Claypole. 

— Broscoii, dragă, spuse Fagin, puradeii trimişi de mame 
după târguieli, cu câţiva penny ori un siling. Afacerea e să le 
şterpeleşti banii - tot timpul îi ţin pregătiţi, în mâna -, apoi 
le dai brânci în sunt să cadă şi mergi mai departe, cu pas 
rar, ca şi cum nu s-a-ntâmplat nimic decât ca un copila 
căzut şi s-a lovit. Ha! Ha! Ha! 

— Ha! Ha! Ha! Făcu domnul Claypole, ridicându-şi 
picioarele şi bătând din călcâie de bucurie. Ţii, Doamne, 
asta-i de mine! 

— Desigur, răspunse Fagin. Poţi să lucrezi tare bine în 
Camden Town şi Battle Bridge, şi alte cartiere asemenea, 
unde mişună puradei trimişi cu fel de fel de însărcinări. Poţi 
să răstorni câţi vrei, la orice oră din zi. Ha! Ha! Ha! 


Şi zicând asta, Fagin îi dădu un ghiont domnului Claypole 
în coastă, şi prinseră amândoi a râde tare şi prelung. 

— Da, asta-i! Perfect! Spuse Noah, după ce s-a liniştit şi s-a 
întors şi Charlotte. La cât să zicem că vin mâine? 

— E bine la zece? Vru să ştie Fagin şi întrebă, după 
încuviințarea domnului Claypole: Cum să-i spun prietenului 
meu că te numeşti? 

— Domnul Bolter, răspunse Noah, care avea răspunsul 
pregătit pentru o asemenea urgenţă. Domnul Morris Bolter. 
Aceasta e doamna Bolter. 

— Slugă supusă a doamnei Bolter, spuse Fagin, făcând o 
plecăciune de o politeţe grotescă. Nădăjduiesc să o cunosc 
mai bine foarte curând. 

— N-auzi ce zice domnul, Charlotte? Izbucni Claypole. 

— Da, Noah, dragă! Răspunse doamna Bolter, întinzând 
mâna. 

— Aşa îmi zice ea, Noah, când mă alintă, spuse domnul 
Morris Bolter, fostul Claypole, întorcându-se către Fagin. 
Pricepi? 

— Ei, da, înţeleg perfect, răspunse Fagin, spunând şi el o 
dată adevărul. Noapte bună! Noapte bună! 

După multe urări de bine şi de rămas bun, domnul Fagin 
îşi văzu de drum. Noah Claypole, poruncind doamnei sale să 
fie atentă, se apucă să o lămurească în privinţa înţelegerii 
pe care a făcut-o, cu un aer trufaş şi superior care i se 
potriveşte nu doar unui membru din sexul putenic, ci şi unui 
gentleman care apreciază demnitatea numirii sale speciale 
ca jefuitor al broscoilor din Londra şi din împrejurimi. 

Capitolul 43 

Unde se arăta cum $mecherul a dat de belea. 

Carevasăzică dumneata erai chiar prietenul, nu-i aşa? 
Întrebă domnul Claypole, adică Bolter, când, în urma 
înţelegerii făcute, se duse a doua zi acasă la Fagin. Măi să 
fie, am bănuit eu una ca asta aseară! 

— Orice om e propriul său prieten, dragul meu, răspunse 
Fagin, cu rânjetul sau plin de înţelesuri. Nicăieri n-are 


prieten mai bun ca el însuşi. 

— Numai că uneori, răspunse Morris Bolter, luându-şi aere 
de om de lume, ştii, unii oameni sunt propriii lor duşmani. 
— Să nu crezi asta, spuse Fagin. Când un om e propriul 
său duşman, asta se întâmplă fiindcă îşi e prea mult prieten, 

nu fiindcă se îngrijeşte de toţi, dar nu de sine. Pffl, pff! Nu 
există aşa ceva pe lumea asta. 

— N-ar trebui să fie, chiar de s-ar pomeni, răspunse 
domnul Bolter. 

— E la mintea cocoşului. Unii vrăjitori spun că numărul 
trei este magic, alţii zic că-i numărul şapte. Nu e niciunul, 
nici celălalt, amice, niciunul din astea două. Numărul 
norocos e numărul unu. 

— Ha! Ha! Strigă domnul Bolter. Trăiască numărul unu! 

— Dragă, într-o obşte mică aşa cum e a noastră, spuse 
Fagin, care simţi nevoia să-şi lămurească bine rangul, 
numărul unu e pentru toţi. Adică, nu te poţi considera doar 
pe tine numărul unu, fără să mă consideri şi pe mine la fel, 
şi pe ceilalţi mai tineri. 

— Ei, drăcie! Izbucni domnul Bolter. 

— Vezi, continua Fagin, prefăcându-se să nu bage în 
seamă această întrerupere, suntem în aceeaşi oală şi ne 
leagă interese comune, încât nu se poate să fie altfel. De 
pildă, interesul dumitale e să te îngrijeşti de numărul unu, 
adică de dumneata însuţi. 

— Desigur, răspunse domnul Bolter. Aici ai dreptate. 

— Bine! Dar nu poţi să ai grijă de tine, că numărul unu, 
fără să te îngrijeşti de mine, tot numărul unu. 

— Vrei să zici numărul doi, spuse domnul Bolter, care era 
înzestrat cu o doză mare de egoism. 

— Nicidecum! Răspunse Fagin. Sunt la fel de important 
pentru tine pe cât eşti şi tu. 

— Uite ce zic eu, îl întrerupse domnul Bolter, eşti un om 
tare drăguţ şi îmi placi mult, dar nu suntem chiar atât de 
legaţi unul de altul, încât să fii numărul unu pentru mine. 


— Ia gândeşte-te mai bine, spuse Fagin, ridicându-şi 
umerii şi întinzându-şi mâinile. Ai făcut o treabă tare 
frumuşică, şi de-asta îmi place, dar care în acelaşi timp o să 
îţi pună o cravată în jurul gâtului, care e tare uşor de legat 
şi tare greu de dezlegat - ce mai, ca să zic pe şleau, 
ştreangul! 

Domnul Bolter duse mâna la legătura de la gât, ca şi cum 
ar fi simţit că e prea strânsă şi îl deranjează şi mormăi ceva 
care avea tonul unei încuviinţări, dar nu şi substanţa ei. 

— Spânzurătoarea, continua Fagin, spânzurătoarea, 
dragul meu, e un stâlp urât de răspântie, care arata o 
cotitură tare scurtă şi primejdioasă, care a curmat cariera 
multor voinici curajoşi, pe drumul mare. Să urmezi drumul 
bun şi să ţii spânzurătoarea la distanţă, asta e grijă numărul 
unu pentru tine. 

— Fără îndoială, aşa e, răspunse domnul Bolter. Da de ce- 
mi spui toate astea? 

— Numai ca să te fac să mă-nţelegi limpede, spuse evreul, 
ridicându-şi sprâncenele. De mine depinzi ca să fii ferit de 
primejdie. Şi eu, ca să-mi izbutească afacerile, depind de 
dumneata. Primul lucru e numărul unu pentru tine, al 
doilea e numărul unu pentru mine. Cu cât ţii mai mult la 
numărul unu al tău, cu atât trebuie să te îngrijeşti mai mult 
de al meu. Şi uite-aşa ne întoarcem la ce ţi-am spus la 
început - că numărul unu ne ţine împreună şi aşa trebuie să 
fie, altminteri ne ducem toţi de râpă. 

— Asta aşa e, răspunse domnul Bolter, pe gânduri. Ehei, 
văd că eşti vulpe bătrâna! 

Domnul Fagin constată cu încântare că acest tribut adus 
puterii sale nu era un simplu compliment, ci chiar îl 
impresionase pe noul ucenic cu geniul sau viclenesc, lucru 
important de stabilit de la începutul relaţiei lor. Ca să 
întărească şi mai mult această impresie favorabilă şi 
folositoare, continua prin a se lăuda, cu oarecare amănunt, 
cu măreţia şi amploarea operaţiunilor sale. Amestecă 
adevărul cu minciuna, după cum i-o cerea interesul şi reuşi 


să le îmbine cu atâta artă, că prețuirea domnului Bolter 
crescu vizibil şi în acelaşi timp deveni stăpânit de o frică 
sănătoasă şi bine-venită pentru interesele patronului. 

— Tocmai această încredere pe care o avem unul în altul 
mă mângâie când sunt pierderi mari, spuse Fagin. Ieri 
dimineaţă am rămas fără mâna mea dreaptă. 

— Vrei să spui că a murit? Zise domnul Bolter. 

— Ei, nu, nu, răspunse Fagin, nu e chiar aşa de rău, nici 
chiar aşa. 

— Atunci, bănuiesc că a fost... 

— Căutat de poliţie, întrerupse Fagin. Da, era căutat de 
poliţie. 

— Pentru ceva anume? Întrebă domnul Bolter. 

— Nu, răspunse Fagin, nu chiar. A fost acuzat că a încercat 
să fure dintr-un buzunar şi au găsit o tabacheră de argint 
asupra lui, propria lui tabachera, dragă, propria lui 
tabachera, că lua şi el prize de tabac şi-i plăcea tare mult. 
Termenul de judecată este astăzi, căci cei de la poliţie îşi 
închipuie că îl ştiu pe proprietar. Ah! Băiatul ăsta face cât 
cincizeci de tabachere, şi aş da acest preţ ca să-l am înapoi. 
Păcat că nu l-ai cunoscut pe $mecher, dragă, mare păcat. 

— Bine da', nădăjduiesc să-l cunosc de-acum înainte, nu 
crezi? Spuse domnul Bolter. 

— Mă îndoiesc, răspunse Fagin oftând. Dacă nu primesc 
probe noi, o să fie condamnat repede şi se întoarce printre 
noi peste vreo şase săptămâni. Dar dacă vin cu probe noi, îl 
bagă la zdup. Ştiu ei ce flăcău deştept este -o să fie 
pensionar pe viaţă! Asta o să-l transforme pe Şmecher în 
pensionar pe viaţă. 

— Ce vrei să spui cu zdupul şi cu pensionarul pe viaţă? 
Întrebă domnul Bolter. Ce rost are să vorbeşti aşa cu mine? 
De ce nu vorbeşti aşa că să pot şi eu pricepe? 

Fagin se pregătea să traducă aceste expresii misterioase 
în limbaj obişnuit şi să explice că reprezintă acea 
combinaţie de cuvinte, „deportare pe viaţă”, când 
convorbirea a fost întreruptă de intrarea jupanului Bates, 


cu mâinile în buzunarele pantalonilor şi cu faţa 
schimonosită într-o mutră îndurerată şi comică. 

— S-a sfârşit, Fagin, spuse Charley, după ce a făcut 
cunoştinţă cu noul tovarăşi. 

— Ce vrei să spui? 

— II găsiră pe proprietarul tabacherei; mai veniră vreo 
doitrei să-l recunoască; şi Smecheru-i închis pentru 
călătorie, răspunse jupanul Bates. Fagin, îmi trebuie haine 
de doliu şi crep la pălărie, să-l cercetez înainte de- 
mbarcare. Când te gândeşti că Jack Dawkins - Jack cel Isteţ 
- $mecherul - Şmecherul Şmecherilor - pleacă peste mări 
şi târi pentru o amărâtă de tabachera de doi bani! Tot 
timpu' mi-am închipuit că dac-o fi s-o păţească, o să fie 
măcar pentr-un ceas de aur, cu lanţ şi brelocuri. Of, de ce n- 
o fi jefuit şi el vreun bogătaş de toate avuţiile lui, şi să plece 
ca un domn, nu ca un terchea-berchea oarecare, fără 
onoruri, fără slavă! 

După ce-şi spuse oful la adresa nenorocitului său prieten, 
jupan Bates se aşeză pe primul scaun care-i ieşi în cale, 
abătut şi trist. 

— Ce zici acolo că n-are nici cinste, nici slava? Sari Fagin, 
aruncând o privire supărată către ucenicul său. Cum, n-a 
fost întotdeauna cel mai priceput dintre toţi? E vreunul 
dintre voi care s-ar putea măsura cu el, care l-ar putea 
ajunge din urmă? Hai? 

— Niciunul, răspunse jupanul Bates cu glas înmuiat de 
părere de rău, niciunul. 

— Şi-atunci de ce vorbeşti aşa? Răspunse Fagin mânios, ce 
te vâicăreşti acolo? 

— Fiinca nu-i scris nicăieri, de-asta! Spuse Charley, 
enervat şi el de tumultul propriilor păreri de rău şi gata să- 
şi apere vrednicul prieten. Fiindcă n-o să apară în acuzare, 
fiinca nimeni n-o să afle vreodată nici jumătate din cât a 
prețuit. Cum o să fie trecut în calendarul din Newgate? 
Poate nici n-o să-l treacă. Of, Doamne, Doamne, ce lovitură! 


— Ha! Ha! Strigă Fagin întinzându-şi mâna dreaptă şi 
întorcându-se spre domnul Bolter cu un hohot de râs care îl 
zgudui de parcă ar fi avut un atac. Ia uite, dragă, cum se 
mândresc cu meseria lor. Frumos lucru, nu? 

Domnul Bolter încuviinţă din cap şi Fagin, după ce se uită 
câteva momente, cu vădită mulţumire, la îndureratul 
Charley Bates, merse lângă tânăr şi-l bătu prieteneşte pe 
umăr. 

— Lasă, Charley, spuse Fagin cu blândeţe. Are să se ştie, în 
mod sigur, are să se ştie. O să afle toată lumea ce băiat 
deştept a fost. El singur o s-o arate, şi n-o să-şi facă de râs 
vechii lui tovarăşi şi profesori. la gândeşte-te numai la cât e 
de tânăr! Ce cinste, Charley, să fii trimis la vârsta asta în 
călătorie pe viaţă! 

— Asta aşa este, e mare cinste! Spuse Charley, ceva mai 
consolat. 

— O să aibă tot ce-şi doreşte, continua evreul. O să fie 
ţinut în Stone Jug, Charley, ca un domn. Da, da, ca un 
domn! O să aibă bere în fiecare zi şi bani în buzunar ca să 
joace risca dacă n-are cum să-i cheltuie. 

— Chiar aşa e? Zise tare Charley Bates. 

— Păi da, aşa o să fie, răspunse Fagin, şi o să avem un 
avocat mare, Charley, unul cu darul vorbirii, ca să îl apere. 
Şi o să ţină un discurs şi el singur, dacă vrea, pentru 
apărarea lui. O să citim apoi în toate ziarele: „Şmecherul 
Şmecherilor - hohote de râs în sala - juraţii se ţineau cu 
mâinile de burtă de râs.” Ei, Charley, ce zici de asta, ţi-ar 
plăcea? 

— Ha! Ha! Râse jupanul Bates, ce nostim ar fi, nu-i aşa, 
Fagin? Ce zici, o să-şi bată Şmecherul joc de toţi, nu-i aşa? 

— Cum nu! Strigă Fagin. Cu siguranţă aşa va fi! 

— Ah, ce bine-mi pare că o să-şi bată joc de ei, repetă 
Charley, frecându-şi mâinile. 

— Parcă-l văd, zise evreul, aţintindu-şi ochii asupra 
elevului său. 


— Şi eu, sari Charley Bates. Ha! Ha! Ha! Şi eu. Zău, Fagin, 
să mor dacă nu-l văd înaintea ochilor! Ce farsă pe cinste! Ce 
farsă! Toţi ăia cu perucile lor mari care-şi dau aere grozave, 
şi Jack Dawkins vorbindu-le aşa, pe şleau, fără să se 
sinchisească de nimic, ca şi cum ar fi fiul judecătorului 
ţinând o cuvântare după banchet - ha! Ha! Ha! 

De fapt, domnul Fagin înfierbântase atât de bine 
imaginaţia excentrică a prietenului său că jupan Bates, care 
mai întâi înclinase să-l vadă pe Şmecher la închisoare, că pe 
o victimă, îl vedea acum că pe actorul principal într-o scenă 
de un umor deosebit şi neobişnuit, şi abia aştepta să 
sosească clipa când vechiul său tovarăş va avea ocazia de a 
arăta de ce e în stare. 

— Trebuie, într-un fel sau altul, să aflăm chiar azi cum îi 
merge, spuse Fagin. Stai să mă gândesc cum am putea. 

— Să mă duc eu? Întrebă Charley. 

— Pentru nimic în lume, răspunse Fagin. Ce, ai înnebunit, 
dragă, ai înnebunit de tot? Cum să te duci tocmai acolo 
unde... Nu, Charley, nu. E de-ajuns că am piedut unul. 

— Doar n-oi vrea să te duci chiar dumneata? Îşi dădu cu 
părerea Charley, cu o privire răutăcioasă şi amuzată. 

— N-ar fi tocmai lucrul cel mai potrivit, răspunse Fagin 
clătinând din cap. 

— Atunci de ce nu-l trimiţi pe ucenicul acesta nou? Întrebă 
jupan Bates, punându-şi mâna pe braţul lui Noah. Pe el 
doar nu-l cunoaşte nimeni. 

— Păi, dacă n-are nimic împotrivă..., zise Fagin. 

— Împotriva?! Întrerupse Charley. Ce-ar putea el să aibă 
împotriva? 

— Păi nimic, dragă, spuse Fagin, întorcându-se spre 
domnul Bolter, cred că nimic. 

— O, nu, ştiţi doar cum ne-a fost înţelegerea, răspunse 
Noah, trăgându-se înapoi spre uşă şi clătinând din cap cu 
un aer de îngrijorare foarte serioasă. Nu, nu, nicisănuvă 
gândiţi. Asta nu-i specialitatea mea, ştiţi doar. 


— Ce specialitate şi-a ales, Fagin? Întrebă jupanul Bates, 
măsurând trupul deşirat al lui Noah cu mare dispreţ. S-o 
şteargă dacă dăm de belea şi să huzurească atunci când 
toate merg strună? Asta-i specialitatea lui? 

— Nu te interesează, i-o întoarse Bolter; şi să nu-ţi iei 
nasul la purtare cu mai-marii tăi, băiete, că altfel o păţeşti! 

Jupanul Bates râse atât de vehement la această teribilă 
ameninţare că Fagin trebui să aştepte ceva vreme ca să 
poată vorbi şi să-i explice domnului Bolter că, pentru el, o 
vizită la poliţie nu ar fi nici un pericol. Atâta timp cât la 
capitală nu ajunsese nici descrierea făptaşului şi nici o veste 
despre mica lui isprava, era foarte probabil că nimeni să nu 
bănuiască măcar că ar fi venit acolo să se ascundă. Dacă ar 
fi deghizat bine, poliţia ar fi un loc la fel de sigur că oricare 
altul din Londra, deoarece din toate locurile din oraş ar fi 
ultimul unde ar putea bănui cineva că s-a dus de bunăvoie. 

Convins, parţial, de aceste argumente şi mai mult din frică 
pe care i-o insufla Fagin, domnul Bolter consimţi în cele din 
urmă, în silă, să facă această expediţie. Urmând 
instrucţiunile lui Fagin, îşi schimbă imediat hainele cu altele 
de căruţaş, pantaloni de velur şi jambiere de piele, pe care 
le avea evreul la îndemână. Avea în dotare şi o pălărie de 
pâslă bine garnisita cu bilete de vamă şi primi şi un bici. Aşa 
echipat, avea să intre în biroul poliţiei, ca un ţăran venit din 
bâlciul de la Covent Garden care vrea să-şi satisfacă şi el 
curiozitatea. Cum Bolter arata stângaci, încurcat şi deşirat, 
chiar aşa cum trebuia, domnul Fagin nici nu se temea că n-o 
să-şi joace rolul la perfecţie. 

Odată terminate aceste pregătiri, i se dădură toate 
semnele şi lămuririle de care avea nevoie ca să îl 
recunoască pe Şmecherul Şmecherilor, apoi jupan Bates îl 
călăuzi prin uliţe întunecoase şi şerpuitoare până foarte 
aproape de Bow Street. După ce i-a descris cu exactitate 
locul unde se afla secţia şi i-a dat un belşug de amănunte 
cum să meargă drept înainte pe o uliţă, şi când ajunge la o 
curte, să suie scările şi să intre pe uşa din dreapta şi să-şi 


scoată pălăria din cap când va păşi în cameră, Charley 
Bates îl îndemna să plece cât mai repede şi îi făgădui că o 
să îl aştepte în acelaşi loc, unde se despărţeau, până când 
se va întoarce. 

Noah Claypole - sau, dacă doriţi, Morris Bolter - urma 
întocmai instrucţiunile primite, care, întrucât jupan Bates 
cunoştea foarte bine locul, erau atât de exacte că Noah 
ajunse în prezenţa magistraţilor fără să pună nici o 
întrebare sau să se oprească vreodată din drum. Se trezi 
prins în mijlocul unei mulţimi de oameni, majoritatea femei, 
care erau îngrămădiţi într-o sală murdară, la capătul căreia 
se ridică o platformă despărțită de restul sălii printr-un 
grilaj. Acolo, la stânga, la perete, era banca acuzaților, la 
mijloc se afla o tribună pentru martori şi, la dreapta, biroul 
magistraţilor. Acest din urmă element al sălii era despărţit 
de public printr-un paravan, care îi ascundea privirilor şi 
lăsă mulţimea să-şi închipuie (dacă putea) măreţia deplină a 
justiţiei. 

Pe banca acuzaților erau doar câteva femei care le făceau 
semne admiratorilor din public, în timp ce grefierul citea 
nişte depoziţii pentru vreo doi poliţişti şi un bărbat în straie 
simple care stătea aplecat peste masă. Un temnicer stătea 
în picioare, sprijinindu-se de balustradă şi bătându-şi uşor 
nasul cu o cheie mare. Făcea acest lucru necontenit, 
oprindu-se doar pentru a pune capăt unei înclinări 
nepotrivite spre vorbă a vreunor gură-cască, poruncindu-le 
să tacă, ori pentru a privi încruntat spre vreo femeie şi a-i 
spune „Scoate copilul acela afară” când atmosfera sobră a 
justiţiei era deranjată de scâncetele slabe ale vreunui prunc 
firav, pe jumătate înăbuşit în şalul mamei. Încăperea avea 
un miros de aer închis şi nesănătos; pereţii erau decoloraţi 
din cauza mizeriei, iar tavanul era înnegrit. Pe prichiciul 
căminului era un bust vechi şi afumat, iar deasupra băncii 
acuzaților era un ceas - singurul lucru prezent care părea 
că merge cum trebuie. Altfel, viaţa strictă sau sărăcia, sau 
chiar amândouă laolaltă, lăsaseră o pojghiţă murdară pe 


toate fiinţele vii, cu nimic mai plăcută decât jegul gros şi 
soios care acoperea toate lucrurile fără suflare din 
încăpere. 

Noah se uită ager în jur după Şmecher. Erau destule femei 
care ar fi putut foarte bine să fie mama sau soră distinsului 
personaj şi câţiva bărbaţi care păreau să semene foarte 
bine cu tatăl lui, dar, totuşi, nu se vedea nimeni care să 
corespundă descrierii domnului Dawkins. Aştepta cuprins 
de nesiguranţă şi încordare până când cele două femei, 
fiind puse sub acuzaţie şi trimise la judecătorie, ieşiră pline 
de aere. Îndată după aceea fu uşurat de apariţia unui alt 
prizonier care - după cum îşi dădu imediat seama - nu 
putea fi decât cel pentru care venise. 

Într-adevăr, cel care intrase în sală, urmat de temnicer, 
era chiar domnul Dawkins. Înainta ţârâindu-şi picioarele, şi, 
cum îi era obiceiul, avea mânecile mari ale hainei suflecate, 
mâna stângă în buzunar şi pălăria în mâna dreaptă, iar 
mersul lui legănat era imposibil de descris. Luă loc în banca 
acuzaților şi ceru cu glas tare să afle de ce era pus în acea 
situaţie umilitoare. 

— Ţine-ţi gura, hai! Spuse temnicerul. 

— Bine dar sunt cetăţean englez, nu? Spuse Şmecherul. 
Unde-mi sunt privilegiile? 

— Ai să le capeţi imediat - răspunse temnicerul - 
piperandu-şi vorbele. 

— O să vedem noi ce le spune cloncanilor de magistrați 
Secretarul de Stat în Probleme Interne dacă nu mi se 
recunosc drepturile, răspunse domnul Dawkins. 
Carevasăzică, care-i trebuşoară? De ce suntem aici? Voi fi 
recunoscător magistraţilor dacă isprăvesc repede cu 
trebuşoara asta şi nu mă ţin aici cât timp citesc ziarul, că 
am o întâlnire cu un domn în centru, şi cum mi-s om de 
cuvânt şi punctual când e vorba de afaceri, o să plece dacă 
nu ajung când am spus, şi-apoi n-o să mai fie cazul să cer 
despăgubiri de la cei care mă rețin. Ei, nu, desigur, n-aş 
cere despăgubiri. 


În acest moment, $Şmecherul, care se prefăcea a fi foarte 
atent la ce o să urmeze, ceru temnicerului să-i spună 
„numele celor doi şmecheri din fotolii”. Aceste vorbe 
stârniră aşa de tare spectatorii că au râs aproape cu tot aşa 
de mare poftă cum ar fi râs jupan Bates dacă ar fi auzit ce 
ceruse. 

— Linişte! Strigă temnicerul. 

— Ce-avem aici? Întrebă unul dintre magistrați. 

— Un caz de furt din buzunare, înălţimea Voastră. 

— A mai fost pe-aici vreodată băiatul? 

— Ar fi trebuit să fie de mai multe ori, răspunse 
temnicerul. A fost văzut în multe alte locuri, destul de des. 
Eu unul îl cunosc bine, înălţimea Voastră. 

— O! Mă cunoşti, nu-i aşa? Strigă Şmecherul, luând la 
cunoştinţă această declaraţie. Foarte bine. Asta-i caz de 
defăimare, să ştii. 

Aici din nou se auziră râsete, şi alt strigat să se facă linişte. 

— Bine, unde sunt martorii? Întrebă grefierul. 

— A! Chiar aşa, adăugă Şmecherul. Unde sunt? Mi-ar 
plăcea să-i văd. 

Dorinţa aceasta fu imediat îndeplinită: făcu un pas înainte 
un poliţist care îl văzuse pe prizonier încercând să vâre 
mana în buzunarul unui domn necunoscut, în mulţime, şi 
scoțând din el o batistă. Cum era prea veche, a pus-o singur 
la loc, după ce a folosit-o. Din această pricină, el însuşi l-a 
arestat pe $mecher de îndată ce a ajuns aproape de el şi 
când l-a cercetat a găsit asupra lui o tabacheră de argint cu 
numele posesorului gravat pe capac. Din Anuarul Curţii s-a 
aflat cine era acel domn care, aflându-se prezent atunci în 
sală, jura că tabachera este a lui şi că a pierdut-o cu ozi 
înainte când a ieşit din mulţimea de care tocmai am vorbit. 
Domnia sa l-a observat de asemenea pe un tânăr din 
grămadă aceea de oameni, care era cât se poate de grăbit 
să-şi croiască drum să iasă, şi acel tânăr era chiar 
prizonierul de faţă. 


— Ai vreo întrebare să-i pui acestui martor, băiete? Spuse 
magistratul. 

— Nu mă cobor într-atât încât să vorbesc cu el, răspunse 
Şmecherul. 

— Mai ai ceva de spus? 

— Ai auzit ce-a spus înălţimea Sa? Mai ai ceva de zis? 
Întrebă temnicerul, dându-i un cot Şmecherului care tăcea. 

— Vă rog să mă iertaţi, spuse $mecherul, ridicând privirea 
cu un aer distrat. Domnul meu, v-aţi adresat către mine? 

— De când mă ştiu, n-am mai pomenit aşa o puşlama, 
tânăr şi obraznic fără pereche, zise funcţionarul rânjind. Ai 
de gând să spui ceva, măi, pierde-vară? 

— Nu, răspunse $mecherul, nu aici, că nu-i asta prăvălia 
unde se face dreptate. Pe lângă asta, avocatul meu serveşte 
micul dejun cu vicepreşedintele Camerei Comunelor în 
dimineaţa aceasta. Dar aş avea ceva de zis în altă parte, şi o 
să zică şi el, şi o să zică şi cercu' meu numeros şi 'spectabil 
de cunoştinţe, care o să îi facă ei pe cloncănii de colo de 
magistrați să le pară rău că au venit pe lume, sau că nui-a 
spânzurat slugile de cuierul pentru pălării de acasă, 'nainte 
dea-i lasa să iasă din casa să mă vadă cât ţin la plictiseală. O 
să... 

— De-ajuns! Tribunalul îl trimite în judecată! Întrerupse 
grefierul. Luaţi-l! 

— Hai, spuse temnicerul. 

— Ei ho, uite că vin, răspunse Şmecherul, ştergându-şi 
pălăria cu palma. Ei! 

— Zise el magistraţilor - n-are rost să vă arătaţi 
înspăimântați că n-o să vă cruţ, nici cât negru sub unghie. O 
să vă coste scump, dragilor! N-aş vrea să fiu în pielea 
vostra, sub nici un chip! Chiar de-aţi cădea în genunchi să 
mă rugaţi, tot n-aş pleca de-aici ca un om liber. Hai, duceţi- 
mă la închisoare! Luaţi-mă de-aici! 

Zicând aceste ultime cuvinte, $mecherul se lăsă dus de 
gulerul hainei şi, până ajunse în curte, tot ameninţă că o să 


ajungă până la parlament toată istoria asta. Apoi rânji în 
faţa gardianului, foarte mulţumit de sine şi tare bucuros. 

După ce l-a văzut închis într-o celulă mică, Noah se strădui 
să ajungă repede înapoi unde îl lăsase pe jupanul Bates. 
Aştepta acolo ceva vreme, apoi veni celălalt domn tânăr 
care se ferise, cu mare băgare de seamă, să nu fie văzut 
până ce nu s-a convins, uitându-se din ascunzătoarea sa, că 
nici o persoană prea îndrăzneață nu ţinuse urma noului său 
prieten. 

Cei doi se grăbiră să se întoarcă împreună ca să-i ducă 
domnului Fagin vestea care avea să îi mişte, că Şmecherul 
făcea cinste educaţiei primite şi îşi construia o faimă 
strălucită. 

Capitolul 44 

Vine vremea ca Nancy să-şi ţină făgădui al a făcută lui 
Rose Maylie. Nu se ţine, însă, de cuvânt. 

Deşi era foarte pricepută în arta vicleniei şi a 
prefăcătoriei, Nancy nu putea ascunde cu totul tulburarea 
la gândul pasului pe care îl făcuse. Îşi amintea că şi evreul 
cel perfid şi brutalul Sikes îi încredinţaseră planuri tainice 
pe care le ţinuseră ascunse de ceilalţi, fiind pe deplin 
încredinţaţi că le merită încrederea şi că e în afară de orice 
bănuială. Neândoielnic, aceste planuri erau nişte ticăloşii şi 
făuritorii lor nişte ticăloşi, iar ea era plină de ură împotriva 
lui Fagin care o împinsese, pas cu pas şi din ce în ce mai 
adânc, în prăpastia crimei şi a mizeriei, de unde nu îşi va 
mai putea afla scăpare. Totuşi, erau momente în care, chiar 
faţă de el, se simţea zdruncinată în hotărârea ce-o luase, 
gândindu-se că dezvăluirile sale îl vor împinge în gheară de 
fier de care se ferise întotdeauna şi că se va prăbuşi la 
sfârşit, aşa cum o şi merită, din pricina ei. 

Însă acestea erau simple rătăciri ale unei minţi care nu se 
putea desprinde întru totul de vechii ei prieteni şi tovarăşi, 
deşi era în stare să rămână neclintită într-o hotărâre şi să 
nu se abată de la ea. lemerile sale pentru Sikes ar fi fost un 
motiv mult mai puternic să dea înapoi cât mai era încă 


vreme; dar ţinuse mortis că secretul ei să fie păstrat cu 
sfinţenie, nu scăpase nici o vorbă care ar fi putut să-l dea în 
vileag, refuzase, de dragul lui, un adăpost care ar fi ţinut-o 
departe de remuşcări şi mizerie. Ce putea face mai mult? 
Hotărârea ei era deja luată. 

Deşi toate luptele ei sufleteşti se sfârşeau cu această 
concluzie, îi reveneau cu forţa, mereu, în minte şi chiar îi 
lăsau urme. În numai câteva zile, deveni palidă şi slabă. 
Uneori nici nu băgă în seama ce se întâmplă în jurul ei şi 
nici nu mai lua parte la discuţii ea care altădată era cea mai 
zgomotoasă. Alteori râdea aiurea şi făcea zarva din nimic 
său stătea tăcută şi abătută, cu capul în mâini, şi chiar 
efortul de-a se ridica o făcea să se vadă cât de rău se simţea 
şi cât de departe şi de diferite îi erau gândurile faţă de 
discuţiile tovarăşilor ei. 

Era duminică noaptea şi ceasul bisericii din apropiere bătu 
ora exactă. Sikes şi evreul stăteau de vorbă, însă se opriră 
că să-l asculte. Fata îşi ridică privirea din scăunelul în care 
stă ghemuită ca să-l asculte şi ea... Unsprezece. 

— Mai e o oră până la miezul nopţii, spuse Sikes, ridicând 
storul pentru a se uita afară şi întorcându-se la locul lui. E o 
noapte întunecată şi grea. O noapte bună pentru afacerile 
noastre. 

— Ah! Răspunse Fagin. Ce păcat, Bill dragă, că nu-i 
niciuna gata pregătită. 

Ai dreptate de data asta, răspunse stropşit Sikes. Păcat, 
căci sunt bine-dispus. 

Fagin oftă şi clătină descurajat din cap. 

— Trebuie să câştigăm vremea pierdută imediat ce vom 
pune ceva la cale. Eu aşa zic, spuse Sikes. 

— Aşa mai merge, dragă, răspunse Fagin, îndrăznind să-l 
bată pe umăr. Îmi face bine să te ascult. 

— Îţi face bine, ha! Strigă Sikes. Ei, bine, aşa să fie! 

— Ha, ha, ha! Râse Fagin, ca şi cum s-ar fi simţit uşurat 
după aceasta concesie. Eşti în apele tale în seara asta, Bill! 
În apele tale. 


— Nu sunt în apele mele când îţi pui gheara bătrână şi 
ofilită pe umărul meu, aşa că ia-o de pe mine, spuse Sikes, 
împingând mana evreului. 

— Te nelinişteşte, Bill, îţi aminteşte cum e să fii prins 
asupra faptului, nu-i aşa? Spuse Fagin, hotărât să nu-i ia 
jignirea în serios. 

— Îmi aminteşte cum e să fiu prins de diavol, replică Sikes. 
N-a mai fost vreodată om cu o fată că a ta pe faţa 
pământului, poate doar taică-tău. Îmi închipui că şi-a 
perpelit deja barba-i roşie şi-ncaruntita. Doar dacă n-oi fi 
venit direct din iad, fără vreun tată care să te zămislească. 
Asta nu m-ar mira deloc. 

Fagin nu răspunse la acest compliment, însă, trăgându-l pe 
Sikes de mânecă, i-o arăta cu degetul pe Nancy care, 
profitând de convorbirea lor, îşi pusese boneta şi tocmai 
ieşea din încăpere. 

— Hei! Strigă Sikes. Nance! Unde pleci, fato, la ora asta 
din noapte? 

— Pe aproape. 

— Ce răspuns e asta? I-o întoarse Sikes. Încotro? 

— 'Ţi-am răspuns, pe aproape. 

— Şi eu am întrebat unde anume? Zise Sikes. Mă auzi? 

— Nu ştiu, răspunse fata. 

— Las' c-atunci ştiu eu, spuse Sikes, mânat mai mult de 
încăpățânare, căci nu se împotrivea cu adevărat că fata să 
plece unde zisese. Nu te duci nicăieri. Stai jos aicea! 

— Nu mă simt bine. Ţi-am zis asta şi mai înainte. Vreau să 
iau o gură de aer. 

— Scoate-ţi capul pe geam, replică Sikes. 

— Aici nu-i destul aer, spuse fata. Vreau să iau aer afară, în 
stradă. 

— Atunci nu o să iei deloc, răspunse Sikes. Se ridică 
încrezător, încuie uşa, scoase cheia şi, luându-i boneta de 
pe cap, o aruncă pe un dulap vechi. 

— Uite-aşa, spuse hoţul. Acum stai liniştită unde eşti, bine? 


— Nu cred că boneta mă va împiedica să ies, spuse fata, 
albindu-se deodată la faţă. Ce vrei să spui, Bill? Îţi dai 
seama ce faci? 

— Îmi dau seama ce... Ah! Strigă Sikes întorcându-se spre 
Fagin, şi-a pierdut minţile, altminteri nu ar îndrăzni să-mi 
vorbească aşa. 

— O să mă faci să săvârşesc vreo faptă necugetata, 
murmură fata aşezându-şi ambele mâini pe piept, ca şi cum 
ar fi încercat să înăbuşe vreo izbucnire violentă. Lasă-mă să 
plec, chiar în minutul ăsta, în clipa asta. 

— Nu! Răspunse Sikes. 

— Spune-i să mă lase să plec, Fagin. Ar face bine să mă 
lase să plec. Ar fi mai bine pentru el. Mă auzi? Strigă Nancy 
lovind cu piciorul în podea. 

— Dacă te aud? Repetă Sikes întorcându-se pentru a o 
înfrunta. Totdeauna! Şi dacă te mai aud încă o jumătate de 
minut, câinele o să te apuce aşa de tare de gât ca va sfâşia o 
parte din vocea ţipătoare. Ce te-a apucat, uşuratico! Ai, ce 
este? 

— Lasă-mă să plec, spuse fata foarte hotărâtă. Apoi, 
aşezându-se pe podea în faţa uşii, continuă: Bill, lasă-mă să 
plec. Nu-ţi dai seama ce faci, chiar nu-ţi dai seama. Doar 
pentru o oră - lasă-mă - dă-mi drumul! 

— Să-mi tai mâinile şi picioarele unul câte unul - strigă 
Sikes, înşfăcând-o cu brutalitate de braţ - dacă fata asta n-a 
înnebunit de-a binelea. Ridică-te! 

— Numai dacă mă laşi să plec... Numai dacă mă laşi să 
plec... Nu vreau... Nu vreau!... Tipa fata. 

Sikes rămase privind pentru o clipă, aşteptând ocazia 
potrivită, şi dintr-odată, îi apucă mâinile şi o târî, în timp ce 
ea se zbătea şi se lupta cu el, într-o cameră mică de alături 
unde se aşeză pe o bancă, iar pe faţă o trânti pe un scaun, 
ţinând-o nemişcată cu forţa. Faţă ba se zbătu, ba implora, 
până când ceasul bătu ora douăsprezece, după care, 
obosită şi epuizată, înceta să se mai lupte. După cea 
prevenit-o, şi după ce faţă a jurat că nu avea să mai iasă în 


seara aceea, Sikes o lasă să-şi revină şi se întoarse lângă 
Fagin. 

— Pfui! Făcu spărgătorul în timp ce-şi ştergea sudoarea de 
pe faţă. E tare ciudată fată asta! 

— Aşa e, Bill, îi răspunse Fagin gânditor. Chiar aşa e. 

— De ce i-o fi intrat în cap să iasă în seara asta, ce părere 
ai? Întrebă Sikes. Hai, spune, ar trebui să ştii mai bine 
decât mine. Ce înseamnă asta? 

— Încăpăţânare, încăpățânare femeiasca, dragul meu, aşa 
bănuiesc. 

— Da, bănuiesc că da, mârâi Sikes. Am crezut că am 
îmblânzit-o, dar a rămas la fel de rea. 

— Mai rea, spuse Fagin gânditor. Nu am văzut-o niciodată 
făcând aşa, pentru un fleac. 

— Nici eu, replică Sikes. Cred că i-a mai rămas o urmă din 
febra aceea în sânge, care nu vrea să iasă. Ce zici? 

— Posibil. 

— O să-i iau nişte sânge, fără să deranjez doctorul, dacă a 
apucat-o din nou, zise Sikes. 

Fagin dădu din cap expresiv, în semn că încuviinţă acest fel 
de tratament. 

— Cât am zăcut bolnav la pat mi-a stat la căpătâi zi şi 
noapte pe când tu, lup negru la inima ce eşti, te-ai ţinut 
departe, spuse Sikes. Am fost foarte săraci tot acest timp, şi 
mă gândesc că, într-un fel sau altul, asta a îngrijorat-o şi 
măcinat-o. A stat închisă aici atâta amar de vreme. Nu-i de 
mirare că s-a făcut neliniştită, nu crezi? 

— Aşa e, dragă, răspunse evreul în şoaptă. Sst! 

În timp ce rostea aceste cuvinte, fata apăru şi se aşeză pe 
locul său de mai înainte. Avea ochii umflaţi şi roşii. Se 
legănă înainte şi-napoi, dădu din cap şi, după o vreme, 
izbucni în râs. 

— Na! Acum a sărit dintr-una în alta! Exclamă Sikes, 
uitându-se la tovarăşul său cu o privire tare uimită. 

Fagin îi făcu semn că, pentru moment, să nu o bage în 
seamă şi în câteva minute faţă reveni la înfăţişarea ei 


obişnuită. După ce-i şopti lui Sikes că nu era nici o 
primejdie să o apuce iar criză, Fagin îşi luă pălăria şi îi ura 
noapte bună. Se opri când ajunse la uşă şi, uitându-se 
împrejur, ruga să-i lumineze careva drumul ca să coboare 
scările cufundate în întuneric. 

— Luminează-i drumul până jos, spuse Sikes, care-şi 
umplea pipa. Ar fi păcat să-şi rupă gâtul de unul singur şi 
să-i dezamăgească pe doritorii de asemenea privelişti. 
Luminează-i drumul. 

Nancy merse pe scări în urma baranului, cu o lumânare în 
mână. Când ajunseră pe coridor, acesta îşi puse un deget la 
gură şi, apropiindu-se de faţă, îi spuse în şoaptă: 

— Ce s-a întâmplat, Nancy? 

— Ce vrei să spui? Răspunse fata, pe acelaşi ton. 

— Pricina pentru toate acestea, replică Fagin. Dacă el - şi- 
şi îndreptă arătătorul subţire în sus - este atât de aspru cu 
tine (este o brută, Nancy, o bestie brutală), de ce nu...? 

— Ei? Întrebă fata, când Fagin se opri, aproape atingându- 
i urechea cu gura, şi fixându-i privirea. 

— Nu contează acum. Vom mai vorbi despre asta altă dată. 
Sunt prietenul tău, Nancy, un prieten devotat. Am un mijloc 
la dispoziţie, liniştit şi la îndemână. Dacă vrei să te răzbuni 
pe cei care te tratează ca pe un câine - ca pe-un câine!... 
Ba, mai rău decât îşi tratează câinele, căci îi face pe plac 
uneori -, vino la mine. Ascultă-mă, vino la mine. Ele doar un 
copoi de-o zi, două, pe când pe mine mă ştii de-atâta amar 
de vreme, Nancy. 

— Te ştiu bine, replică fata, fără să i se citească cea mai 
mică emoție. Noapte bună! 

Se dădu înapoi, căci Fagin încerca să-şi pună mâinile peste 
ale sale, însă spuse noapte bună încă o dată, pe un ton 
ferm, şi, răspunzând privirii sale în timp ce pleca printr-un 
semn cu capul, de înţelegere, închise uşa între ei. 

Fagin se îndrepta spre casă, cufundat în gândurile care îl 
frământau. Îşi făcuse această părere - nu din ceea ce 
tocmai se întâmplase, deşi acest episod îi confirmă 


presupunerea -, ci încet, treptat - că Nancy, sătulă de 
brutalitatea spărgătorului, începuse să se ataşeze de vreun 
nou prieten. Purtarea ei diferită, plecările repetate de 
acasă de una singură, indiferenta vizavi de interesele 
bandei faţă de care arătase atâta zel, şi, pe lângă acestea, 
nerăbdarea să disperată de a pleca de acasă la o oră anume 
în seara aceasta, toate veneau în sprijinul presupunerii, 
transformând-o, cel puţin în ceea ce-l privea, incertitudine. 
Obiectul acestei noi simpatii nu se număra printre complicii 
săi. Avea să fie o achiziţie valoroasă cu un ajutor ca Nancy şi 
trebuia (susţinea Fagin) obţinut fără întârziere. 

Mai era şi altceva, ceva mai întunecat, care trebuia 
câştigat. Sikes ştia prea multe, iar batjocurile sale ticăloase 
cu care-l umilea îl răneau foarte tare fiindcă rănile erau 
ascunse. Ei, bine, fata trebuie să ştie că, dacă îl părăseşte, 
nu va scăpa niciodată de furia sa, şi că şi-ar descărca mânia 
- schilodindu-l sau chiar ucigându-l - asupra aceluia care 
făcea obiectului noii sale atracţii. „N-ar trebui decât puţin 
efort de convingere - gândi Fagin - ca să se învoiască să-l 
otrăvească. Femeile fac astfel de lucruri, şi chiar mai rele, 
pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Aşa o să dispară ticălosul 
ăsta periculos, bărbatul pe care-l urăsc, şi-o să vină altul în 
locul său. Iar puterea mea asupra fetei, întărită de faptul că 
am cunoştinţă de această crimă, nu va avea limite”. 

Astfel de lucruri îi trecură prin cap lui Fagin în scurtul 
răstimp în care stătu singur, în casa spărgătorului. Fiind 
foarte preocupat de ele, profita de ocazia care i se ivise 
după aceea ca s-o ispitească pe faţă prin cele câteva cuvinte 
strecurate la plecare. Fata nu fu surprinsă şi nici nu dădu 
impresia că nu înţelege sensul cuvintelor sale. Înţelegea 
totul limpede. Privirea ei când şi-au luat rămas bun arata 
clar acest lucru. 

Însă poate că avea să se dea înapoi de la o uneltire menită 
să-i curme viaţa lui Sikes, iar acesta era unul dintre 
principalele scopuri urmărite. Cum, se gândea Fagin în timp 


ce se furişă spre casă, să-mi pot spori influenţă asupra ei? 
Ce nouă putere aş putea dobândi? 

O minte că a sa era bogată în soluţii. Ce-ar fi dacă, fără să 
o facă să mărturisească, ar sta la pândă, ar descoperi cine e 
noul iubit şi ar ameninţa să-i spună totul lui Sikes (faţă de 
care nutrea o frică deloc obişnuită) în cazul în care nu ar 
lua parte la planurile sale? Nu ar putea oare obţine astfel 
supunerea fetei? 

— Negreşit, spuse Fagin, aproape cu voce tare. În acest 
caz nu ar mai îndrăzni să mă refuze. Ar costa-o viaţa, viaţa! 
M-am gândit la toate. Mijloacele sunt pregătite, şi vor fi 
puse în aplicare. Acum te am la mână! 

Se uită îndărăt cu privirea întunecată, cu o mişcare 
amenințătoare a mâinii spre locul unde-l lăsase pe ticălosul 
obraznic şi-şi văzu apoi de drum, ocupându-şi mâinile 
osoase cu cutele veşmântului sau peticit, pe care îl strângea 
bine, ca şi cum acolo s-ar fi aflat un duşman pe care-l ura, 
zdrobit cu fiecare mişcare a degetelor. 

Capitolul 45 

Lui Noah Claypole i se încredinţează, de către Fagin, o 
misiune secretă. 

Bătrânul se sculă a doua zi dis-de-dimineaţă şi aşteptă cu 
nerăbdare apariţia noului asociat care, după un timp ce 
păru nesfârşit de lung, sosi şi se aruncă lacom asupra 
micului dejun. 

— Bolter, zise Fagin, trăgându-şi un scaun lângă masă şi 
aşezându-se în faţa lui Morris Bolter. 

— Iată-mă-s, îi răspunse Noah. Care-i treaba? Nu-mi cere 
să fac nimic până nu termin de mâncat. Asta-i marea 
problemă aici. N-ai vreme nici să mănânci cum trebuie. 

— Poţi vorbi în timp ce mănânci, nu? Spuse Fagin, 
blestemând în gând, din tot sufletul, lăcomia noului său 
prieten. 

— Păi sigur că pot. Ba, chiar îmi prieşte să vorbesc la 
masă, zise Noah, tăind o ditamai felia de pâine. Unde-i 
Charlotte? 


— Este afară, răspunse Fagin. Am trimis-o la plimbare de 
dimineaţă, împreună cu cealaltă fată, căci am vrut să fim 
singuri. 

— Aha! Spuse Noah. Aş fi vrut s-o pui mai întâi să-mi facă 
nişte pâine prăjită cu unt. Dar nu-i nimic. Dă-i drumul, căci 
asta nu mă opreşte din mâncat. 

Într-adevăr, părea că nu-i nici o primejdie să-l întrerupă 
cineva, căci se aşezase la masă cu chef mare de lucru. 

— Te-ai descurcat bine ieri, dragă, zise Fagin. Frumos! 
Şase şilingi şi nouă penny jumate din prima zi! Ai să te 
îmbogăţeşti de pe urma broscoilor. 

— Nu uita să pui la socoteală trei oale de cositor şi bidonul 
de lapte, zise domnul Bolter. 

— Nu, nu, dragă. Oalele de cositor au fost o sclipire de 
geniu, iar cu bidonul de lapte, am dat lovitura. 

— E foarte bine pentru un începător, remarcă domnul 
Bolter cu satisfacţie. Am luat oalele de după nişte gratii, iar 
bidonul de lapte stătea stingher în faţa unei cârciumi. M-am 
gândit că va rugini de la ploaie sau va răci de la frig, mai 
ştii?! Ce zici de asta? Ha! Ha! Ha! 

Fagin râse cu poftă, iar domnul Bolter, după ce isprăvi cu 
râsetele, înfuleca zdravăn prima bucată de pâine cu unt şi 
trecu la a doua. 

— Bolter dragă, zise Fagin, rezemându-se cu coatele de 
masă, vreau să faci o treabă pentru mine şi e nevoie de 
multă grijă şi atenţie. 

— I-auzi! Spuse Bolter. Să nu mă vâri în vreo primejdie şi 
să nu mă mai trimiţi la vreo poliţie de-a matale. Nu-mi vin 
bine nicicum; aţâţă-ţi zic. 

— Nu-i nici o primejdie, fii pe pace, zise evreul. E vorba 
numai de urmărit o femeie. 

— O femeie bătrână? Întrebă domnul Bolter. 

— Una tânără, răspunse Fagin. 

— Păi la asta mă pricep foarte bine, da, da, zise Bolter. La 
şcoală eram mereu o iscoadă vicleană. De ce trebuie s-o 
urmăresc? Ca să... 


— Nu trebuie să faci nimic, doar să-mi zici unde merge, cu 
cine se vede şi, dacă se poate, ce spune, să ţii minte stradă, 
dacă-i o stradă sau casa, dacă-i o casă şi să-mi aduci toate 
informaţiile. 

— Şi cât îmi dai? Întrebă Noah, punând cana jos şi 
aruncându-i o privire scrutătoare bătrânului. 

— Dacă îţi faci treaba aşa cum se cuvine, îţi dau o liră. O 
liră întreagă, zise Fagin, dorind să-i stârnească interesul cât 
mai mult. Să ştii că n-am plătit niciodată atât de mult 
pentru o treabă de unde nu-mi iese nici un câştig însemnat. 

— Cine e? Întrebă Noah. 

— Una de-a noastră. 

— O, Doamne! Izbucni Noah, împingându-şi nasul în sus. 
Ai vreo bănuială asupra ei, te pomeneşti? 

— Şi-a făcut nişte prieteni noi, dragă, şi trebuie să aflu 
cine sunt, răspunse Fagin. 

— Am priceput, zise Noah. Vrei doar să ai plăcerea de a-i 
cunoaşte, dacă-s oameni respectabili, ai? Ha! Ha! Ha! Sunt 
omul de care ai nevoie. 

— Ştiam eu, strigă Fagin, încântat de succesul propunerii 
sale. 

— Desigur, desigur, răspunse Noah. Unde-i femeia asta? 
Unde trebuie s-o aştept? Unde trebuie să mă duc? 

— Toate astea, dragă, le vei afla de la mine la timpul 
potrivit. i-o voi arăta când va veni vremea, zise Fagin. Fii 
pregătit doar şi lasă restul pe seama mea. 

Inacea noapte şi în următoarea, şi-n celelalte, spionul stătu 
încălţat şi îmbrăcat cu hainele-i de căruţaş, gata de plecare 
la ordinul lui Fagin. Trecură aşa şase nopţi - şase nopţi 
lungi şi chinuitoare -, iar Fagin se întorcea acasă după 
fiecare cu o mutră posomorâtă şi bosumflat că nu sosise 
încă vremea. În cea de-a şaptea noapte, se întoarse mai 
devreme cu o bucurie pe care nu o putea ascunde. Era într- 
o duminică. 

— Pleacă de acasă în seara asta, zise Fagin, şi sunt sigur 
că se duce cu treaba care ne interesează. A stat singura 


toată ziua, iar omul de care se teme nu se întoarce până în 
zori. Vino cu mine. Hai, repede! 

Noah fu gata de plecare într-o clipă, fără să zică vreo 
vorbă, căci evreul era cuprins de o asemenea exaltare, că-l 
molipsise şi pe el. leşiră din casa tiptil şi, străbătând în 
grabă un labirint de străzi, ajunseră în sfârşit în faţa unei 
taverne pe care Noah o recunoscu drept casă în care 
dormise în noaptea în care sosise la Londra. 

Era trecut de unsprezece, iar uşa era închisă. Se deschise 
însă uşor din balamale la un fluierat înfundat al lui Fagin. 
Intrară fără să scoată nici un sunet şi uşa se închise în urma 
lor. 

Abia şuşotind şi înţelegându-se mai mult prin semne, Fagin 
şi evreul cel tânăr care îi primise înăuntru arătară spre o 
fereastruica şi îl îndemnară pe Noah să urce până acolo şi 
să o vadă pe persoana din camera alăturată. 

— Ea-i femeia cu pricina? Întrebă el pe şoptite. 

Fagin dădu din cap că da. 

— N-o văd bine la faţă, şopti Noah. Se uită în jos, iar 
lumânarea e în spatele ei. 

— Stai aici, murmură Fagin. Îi făcu semn lui Barney şi 
acesta se retrase. Într-o clipă, intra în camera de-alături şi, 
prefăcându-se că ar curăța mucul lumânării, o mută în 
poziţia bună. Îi vorbi fetei, făcând-o astfel să-şi ridice capul. 

— Acum 0 văd, izbucni spionul. 

— O vezi bine? 

— Aş recunoaşte-o dintr-o mie! 

Noah se dădu repede jos, căci uşa încăperii se deschise şi 
fata ieşi. Fagin îl trase în dosul unei despărţituri mascate 
de-o perdea şi îşi ţinură respiraţia când ea trecu pe lângă 
ascunzătoarea lor şi se îndrepta spre uşă pe care ei 
intraseră. 

— Pssti, făcu flăcăul care ţinea uşa deschisă. Acu'! 

Noah schimba o privire cu Fagin şi se repezi să iasă afară. 

— La stânga, şopti flăcăul. Ia-o la stadga şi tide-o tot aşa. 


Chiar aşa şi făcu. La lumina felinarelor, văzu silueta fetei 
care se afla deja la o mică distanţă înaintea lui. Înaintă cât 
considera de cuviinţă că-i prudent şi rămase pe partea 
cealaltă a străzii s-o urmărească mai bine. Fata se uită de 
câteva ori neliniştită în jur şi o dată se opri să lase doi 
bărbaţi din spatele ei să treacă înainte. Părea că prinde 
curaj pe măsură ce înainta şi că merge cu un pas din ce în 
ce mai hotărât. Iscoada se ţinu la aceeaşi distanţă între ei şi 
o urmă fără s-o scape din ochi. 

Capitolul 46 întâlnirea. 

Orologiile bisericii vesteau orele unsprezece şi trei sferturi 
când două siluete îşi făcură apariţia pe London Bridge. Una, 
care înainta cu pas repede şi uşor, era a unei femei care se 
uită nerăbdătoare în jur că şi cum ar fi căutat ceva ce se 
aştepta să fie acolo. Cealaltă era a unui bărbat care se ţinea 
la oarecare distanţă de ea, şi o urmă din umbra cea mai 
neagră pe care o găsise, potrivindu-şi pasul după al său. Se 
oprea când se oprea şi ea şi înaintă uşor, pe furiş, când 
pornea şi ea, dar nu-şi permitea niciodată, în ardoarea cu 
care îşi făcea datoria de a o urma, să ajungă chiar lângă ea. 
Trecură aşa podul de la Middlesex pe malul celălalt dinspre 
Surrey şi femeia, care părea dezamăgită după ce-i 
cercetase îngrijorată pe trecătorii care mergeau pe jos pe 
pod, se întoarse în loc. Mişcarea fu neaşteptată, dar cel 
care o urmărea nu fu luat chiar pe nepregătite. Se înghesui 
într-unui din cotloanele din dreptul picioarelor podului şi, 
aplecându-se peste parapet ca să-şi ferească mai bine 
chipul, o lasa să treacă pe trotuarul celălalt. Când femeia 
ajunse cam la aceeaşi distanţă în faţa lui cât fusese şi mai 
înainte, se strecură uşor din ascunzătoare şi o urmă din 
nou. Aproape de mijlocul podului, tânăra se opri. Bărbatul 
se opri şi el. 

Era o seară foarte întunecată. Ziua nu fusese una prielnică 
şi puţină lume trecea la ora aceea, prin locul acela. Iar cei 
care erau acolo, treceau în grabă mai departe, probabil 
fără să vadă şi în mod sigur fără să-i bage de seamă nici pe 


femeie, nici pe bărbatul care nu o scăpă din ochi. 
Înfăţişarea lor fusese dinadins calculată să nu atragă 
privirile insistente ale săracilor din Londra, care s-ar fi 
întâmplat să treacă podul în acea seară, căutând vreo 
arcadă rece ori vreo cocioabă fără uşi unde să-şi culce 
capul. Stăteau acolo în tăcere: nici ei nu ziceau nimic, dar 
nici vreunul dintre trecători nu le adresă vreo vorbă. 

Ceata atârna deasupra raului, adâncind strălucirea roşie a 
focurilor de pe puntea vapoarelor legate la diferite cheiuri 
şi făcând clădirile jegoase de pe mal să pară şi mai 
întunecate şi mai greu de deosebit. Depozitele vechi şi 
înnegrite de fum de pe ambele maluri se ridicau greoaie şi 
total neinteresante din mulţimea densă de acoperişuri şi 
creşte şi se încruntau cu asprime asupra apei care era prea 
neagră ca măcar să le reflecte formele greoaie. Turnul 
vechii biserici Saint Saviour şi turla de la Saint Magnus, de 
multă vreme paznici uriaşi ai vechiului pod, se vedeau prin 
pâcla. Dar toată pădurea de catarge de sub pod şi turlele 
împrăştiate ale bisericilor de deasupra erau ascunse 
privirii. 

Fata făcuse câţiva paşi nerăbdători înainte şi înapoi - 
urmărită îndeaproape în acest răstimp de observatorul sau 
din umbra - când clopotul cel mare de la catedrala St. Paul 
veşti că s-a mai dus o zi. Peste oraşul aglomerat venise 
miezul nopţii. Palatul, cocioabă, închisoarea, casa de 
nebuni, săli de naştere şi de moarte, încăperi pentru 
oameni sănătoşi şi pentru bolnavi, chipul ţeapăn al mortului 
şi somnul liniştit al pruncului - peste toate se lăsase miezul 
nopții. 

Nu trecură două minute de când ceasul bătu ora exactă 
când o domnişoară, însoţită de un domn cărunt, coborâră 
dintr-o trăsura la distanţă mică de pod şi, după ce-i dădură 
drumul vizitiului să plece, merseră chiar spre pod. Cum 
păşiră pe pavajul podului, fata se şi îndreptă către ei. 

Merseră înainte uitându-se în jur cu aerul persoanelor 
care se aşteaptă întrucâtva la ceva, dar nu prea au nădejde 


că o să se întâmple, când li se alătura deodată această fată 
ca nouă însoţitoare. Se opriră, cât pe ce să dea glas 
surprizei de a o vedea, dar se abţinură imediat, căci chiar 
atunci un bărbat în straie de ţăran veni foarte aproape şi 
trecu pe lângă ei, aproape atingându-i. 

— Nu aici, spuse Nancy în grabă. Mă tem să vă vorbesc 
aici. Haideţi mai departe, mai departe de drumul public, jos, 
pe treptele de colo! 

Pe când rostea aceste cuvinte şi arătă cu mâna direcţia 
unde dorea să meargă cu toţii, ţăranul se întoarse spre ei 
şi-i întrebă ursuz de ce au ocupat tot trotuarul, şi apoi trecu 
mai departe. 

Treptele pe care le arătase faţă erau acelea care, pe malul 
dinspre Surrey şi pe aceeaşi parte a podului ca şi biserica 
Saint Saviour, alcătuiesc o scară ce ajunge până la rău. Într- 
acolo se grăbi neobservat bărbatul cu înfăţişare de ţăran. 
După ce cerceta o clipă locul, începu să coboare. 

Aceste trepte fac parte din pod şi sunt grupate în trei 
rânduri. Chiar sub al doilea rând de trepte, în jos, peretele 
de piatră din stânga se termină într-un pilastru decorativ 
care dă spre Tamisa. În acest loc treptele mai joase se 
lăţesc astfel încât un om care trece colţul acela al zidului nu 
este văzut de nimeni care s-ar întâmpla să fie deasupra lui, 
chiar cu o treapa numai. Ajungând aici, ţăranul se uită 
grabnic în jur. Şi cum nu părea să fie vreo ascunzătoare mai 
bună prin preajmă şi nefiind flux, avea loc din belşug. Se 
strecură în latura aceea, cu spatele lipit de pilastru, şi 
aşteptă. Era sigur că aceia de pe pod nu aveau să coboare 
mai mult şi chiar dacă nu ar putea auzi ce vor vorbi, le va 
putea ţine urma din nou, în siguranţă. 

Atât de greu se scurgea timpul în acest loc singuratic, iar 
iscoada era atât de doritoare să afle motivele acestei 
întrevederi atât de diferite de ce crezuse el la început ca o 
să fie, că fu gata de mai multe ori să se dea bătut şi aproape 
se convinse că fie se opriseră cu mult mai sus, fie se 
duseseră într-un alt loc ca să-şi poarte convorbirea tainică. 


Era cât pe ce să iasă din ascunzătoare şi să se întoarcă pe 
drumul de sus când auzi zgomot de paşi şi imediat după 
aceea voci care aproape că vorbeau în urechea lui. 

Se trase drept, lipit de perete, şi, abia ţinându-şi 
răsuflarea, ascultă cu atenţie. 

— E destul de departe, spuse un glas care era clar al 
domnului. Nu pot îngădui că domnişoara să meargă mai 
departe. Mulţi oameni nu ar fi avut atâta încredere în 
dumneata, încât să vină până aici, dar vezi, eu sunt dispus 
să-ţi fac pe plac. 

— Să-mi faceţi pe plac?! Strigă vocea fetei pe care o 
urmărise. Chiar sunteţi drăguţ, domnule. Să-mi faceţi pe 
plac! Ei, bine... Să nu mai vorbim despre asta. 

— Pentru ce - spuse domnul cu voce mai blândă -, cu ce 
scop ne-ai adus în acest loc straniu? De ce nu m-ai lăsat să- 
ţi vorbesc acolo, sus, unde e lumină, şi mai circulă lumea, în 
loc să ne aduci în cotlonul ăsta întunecat şi sumbru? 

— V-am spus şi mai înainte, răspunse Nancy, că mă 
temeam să vorbesc cu dumneavoastră acolo. Nu ştiu de ce, 
spuse fata cutremurându-se, dar am aşa o frică şi o teamă 
în seara asta de nici nu mă pot ţine pe picioare. 

— Frică de ce? Întrebă domnul, căruia părea să îi fie milă 
de ea. 

— Nici eu nu ştiu de ce, răspunse fata. Măcar de-aş fi ştiut. 
Toată ziua am avut gânduri groaznice de moarte, şi-am 
văzut linţolii pline de sânge, şi m-a stăpânit o teamă care m- 
a făcut să ard de parc-aş fi luat foc. Citeam o carte în seara 
asta, ca să treacă timpul mai repede, şi aceleaşi lucruri 
apărură pe pagina tipărită. 

— Închipuiri, spuse domnul, încercând s-o liniştească. 

— Nu-s închipuiri, răspunse fata cu vocea groasă. Jur că 
am văzut „coşciug” scris pe toate paginile cărţii cu litere 
mari, negre. Of, şi treceau în seara asta cu un coşciug chiar 
pe lângă mine, pe stradă. 

— Nu e nimic neobişnuit în asta, spuse domnul. Şi pe lângă 
mine au trecut deseori. 


— Dar acela era aievea, spuse ea. Ce-am văzut eu nu era. 

Era ceva atât de straniu în modul ei de a vorbi ca 
ascultând-o, iscoadei i se cutremură trupul şi-i îngheţă 
sângele în vine. Niciodată nu simţi uşurare mai mare ca 
atunci când auzi vocea dulce a domnişoarei care o imploră 
să se liniştească şi să nu se lase pradă unor asemenea 
închipuiri groaznice. 

— Vorbeşte-i cu blândeţe, spuse domnişoara însoţitorului 
ei. Sărmana! Pare să aibă nevoie de bunătate. 

— Păstorii voştri cei semeţi s-ar fi uitat cu dispreţ la mine 
de m-ar fi văzut în starea în care sunt în seara asta, şi mi-ar 
fi ţinut o predică despre flăcările iadului şi răzbunarea 
cerurilor, zise fata. Of, domniţă scumpă, de ce nu-s cei ce zic 
că-s oamenii lui Dumnezeu la fel de blânzi şi de buni cu noi, 
sărăntocii, că dumneavoastră care, având tinereţe şi 
frumuseţe, şi tot ce ei au pierdut, aţi putea fi mai mândră 
decât ei, în loc să fiţi mult mai smerita? 

— Ah! Spuse domnul. Turcul, după ce îşi spală bine faţa, se 
întoarce spre răsărit ca să-şi spună rugăciunile. Oamenii 
aceştia, după ce-şi şterg zâmbetul de pe faţă şi arata lumii 
chipuri cuvioase, se întorc cu aceeaşi regularitate spre 
partea cea mai întunecată a cerului. Dac-ar fi să aleg între 
un musulman şi un fariseu, mă las în grijă musulmanului! 

Aceste cuvinte păreau a fi adresate domnişoarei şi fură 
rostite, poate, ca să îi dea timp lui Nancy să-şi revină. 
Curând după aceea, domnul vorbi cu ea. 

— Duminica trecută n-ai fost aici, spuse el. 

— N-am putut veni, răspunse Nancy. Am fost ţinută cu 
forţa. 

— De către cine? 

— De cel despre care i-am povestit mai înainte 
domnişoarei. 

— Nădăjduiesc că nu bănuieşte nimeni că vorbeşti cu 
cineva despre chestiunea care ne-a adus pe toţi aici, în 
seara aceasta, spuse domnul. 


— Nu, răspunse fata, clătinând din cap. Nu mi-e uşor să 
plec de lângă el dacă nu ştie de ce. N-aş fi putut să o văd pe 
domnişoara când ne-am întâlnit dacă nu i-aş fi dat să bea 
laudanum înainte de a pleca. 

— S-a trezit înainte de a te întoarce? Întrebă domnul. 

— Nu, şi nici el, nici nimeni altcineva nu mă bănuieşte. 

— Asta e bine, spuse domnul. Acum, ascultă-mă! 

— Sunt gata, răspunse fata, când el făcu o mică pauză. 

— Această domnişoară, începu domnul, mi-a spus mie şi 
câtorva alţi prieteni de nădejde ceea ce i-ai spus acum 
aproape două săptămâni. Mărturisesc că m-am îndoit la 
început dacă putem avea şi în dumneata încredere, dar 
acum sunt pe deplin convins că da. 

— Aşa este, puteţi, spuse fata cu seriozitate. 

— Repet că te cred pe cuvânt. Ca să îţi dovedesc că sunt 
dispus să am încredere în dumneata, îţi voi spune fără ocol 
că avem de gând să smulgem secretul, oricare ar fi acela, 
din spatele temerilor acestui bărbat cu numele Monks. Dar 
dacă. Dacă. 

— Spuse domnul - nu-l putem prinde ori, dacă l-am prins, 
nu putem obţine de la el ce ne dorim, trebuie să ne ajuţi să-l 
prindem pe evreu. 

— Pe Fagin?! Strigă fata, trăgându-se cu un pas înapoi. 

— Va trebui să ni-l dai în mâna pe omul acela, spuse 
domnul. 

— N-am s-o fac! N-am s-o fac niciodată! Răspunse fata. 
Măcar că-i dracu' gol, şi chiar că mai rău decât un drac a 
fost cu mine, dar tot n-am să fac asta niciodată. 

— N-ai s-o faci? Spuse domnul, care părea total pregătit 
pentru acest răspuns. 

— Niciodată! Răspunse fata. 

— Spune-mi de ce. 

— Dintr-un motiv - răspunse fata hotărâtă -, dintr-un 
motiv pe care îl ştie domnişoară şi îl înţelege, şi o să fie de 
partea mea, căci mi-a făgăduit. Şi din alt motiv, pe lângă 
acela: viaţa mea a fost la fel de ticăloasă ca şi a lui. Suntem 


mulţi care am mers pe-acelasi drum şi n-am să mă întorc 
împotriva lor când şi ei s-ar fi putut întoarce împotriva mea, 
dar n-au făcut-o, aşa, ticăloşi cum sunt. 

— Atunci, spuse domnul repede, ca şi cum aceasta ar fi 
fost punctul unde voia să ajungă, dă-mi-l pe Monks în mână, 
şi lasă-mă pe mine să mă ocup mai departe. 

— Şi dacă se întoarce împotriva celorlalţi? 

— Îţi făgăduiesc că în acel caz, dacă izbutim să-l facem să 
spună adevărul, acolo o să rămână totul îngropat. Trebuie 
să fie împrejurări din mică poveste a vieţii lui Oliver care ar 
fi dureroase dacă ar fi tarate în ochii lumii; dacă iese la 
iveală adevărul, nu va fi nimeni în primejdie să-şi piardă 
libertatea. 

— Şi dacă nu iese la iveală? Întrebă fata. 

— Atunci, continua domnul, acest Fagin nu va fi dus 
înaintea justiţiei fără încuviințarea dumitale. Dacă aşa vor 
sta lucrurile, îţi voi arăta, cred, motivele care te vor face să 
ne dai consimţământul. 

— Îmi făgăduieşte domniţă că aşa va fi? Întrebă fata. 

— Da, ai făgăduiala mea, răspunse Rose. Făgăduiala mea 
adevărată şi credincioasă. 

— Şi Monks n-o să afle niciodată cum de ştiţi ceea ce ştiţi? 
Întrebă fata, după o scurtă pauză. 

— Niciodată, răspunse domnul. Îi vom spune ce ştim în aşa 
fel, încât nici măcar n-o să ghicească niciodată. 

— Eu sunt o mincinoasă şi trăiesc printre mincinoşi de 
când eram mică, spuse faţă după o altă perioadă de tăcere, 
dar o să vă cred pe cuvânt. 

După ce amândoi o asigurară că se poate încrede în 
cuvântul lor, continua să vorbească cu o voce atât de 
înceată că iscoadei îi era adesea greu să-şi dea seama unde 
băteau cuvintele ei, care descriau, după nume şi locaţie, 
taverna de unde fusese urmărită în seara aceea. Judecând 
după modul în care se oprea din când în când, părea că 
domnul notează în grabă informaţiile pe care i le spune. 
După ce a explicat în amănunt unde anume se afla taverna, 


locul cel mai bun de unde poate fi observată fără a fi văzut 
de alţii, şi seara şi ora la care Monks obişnuia să o 
frecventeze, păru că se gândeşte câteva clipe ca să-şi 
amintească bine trăsăturile şi înfăţişarea lui. 

— E înalt, spuse fata, un bărbat bine făcut, dar nu-i gras. 
Când merge parcă e veşnic la pândă şi se uită tot timpul 
peste umăr, mai întâi într-o parte şi apoi în cealaltă. Ţineţi 
bine minte: are ochii adânciţi în cap mult mai mult decât ai 
oricărui alt om. Numai după asta şi vă puteţi da seama că e 
el. Chipul îi e întunecat, ca şi părul şi ochii. Şi măcar că nu 
poate să aibă mai mult de douăzeci şi sase-douazeci şi opt 
de ani, arata scofâlcit şi veşted. Buzele sunt adesea albe şi 
schimonosite de semne lăsate de dinţi, că are crize şi uneori 
îşi muşcă mâinile, chiar şi le umple de răni. De ce aţi 
tresărit? Spuse fata, oprindu-se brusc. 

Domnul răspunse grăbit că nu îşi dăduse seama să fi făcut 
aşa ceva şi îi ceru să continue. 

— O parte din ce v-am zis, continua fata, sunt lucruri pe 
care le-am aflat de la alţi oameni din taverna de care vă 
spun, căci eu nu l-am văzut decât de două ori şi de fiecare 
dată era acoperit din cap până-n picioare cu o haină largă. 
Cred că asta-i tot ce vă pot spune că să-l recunoaşteţi. Staţi 
aşa, adăugă ea. Pe gât - atât de sus că puteţi vedea o parte 
din ea sub cravata când întoarce capul, se afla... 

— Un semn mare, roşu, că o cicatrice de la o arsură sau 
dacă s-ar fi opărit? Strigă domnul. 

— Cum aşa? Spuse fata. Il cunoaşteţi! 

Domnişoara scoase un strigăt de surpriză şi preţ de câteva 
clipe rămăseseră atât de neclintiţi ca iscoadă le auzea clar 
respiraţia. 

— Cred că da, spuse domnul întrerupând tăcerea. Ar 
trebui, judecând după descrierea dumitale. Vom vedea. 
Mulţi oameni seamănă foarte mult unul cu altul. S-ar putea 
să nu fie aceeaşi persoană. 

Şi zicând acestea, aparent nepăsător, făcu un pas sau doi, 
probabil înspre iscoada ascunsă, judecând după claritatea 


cu care acesta din urmă îl auzi zicând în şoaptă: „El trebuie 
să fie”! 

— Acum - spuse el, întorcându-se după cum indica 
zgomotul, la locul unde stătuse mai înainte - ne-ai fost de 
mare ajutor, domnişoară, şi doresc să-ţi fac un bine în 
schimb. Ce pot face ca să-ţi fiu de folos? 

— Nimic, răspunse Nancy. 

— Doar n-o să te încăpăţânezi să spui numai asta, 
răspunse domnul, cu un glas plin de bunătate care ar fi 
înduioşat o inimă mult mai împietrită şi mai îndărătnică. 
Gândeşte-te bine! Hai, spune-mi! 

— Nimic, domnule, răspunse fata plângând. Nu puteţi face 
nimic ca să mă ajutaţi. Nu mai e nici o nădejde pentru mine. 

— Te judeci prea aspru, spuse domnul. Trecutul te-a 
măcinat prea tare, ţi-a irosit energiile tinereţii şi comorile 
nepreţuite pe care Făcătorul le revărsa o dată doar, şi nu le 
da şi-a doua oară, pentru viitor. Nu spun că stă în puterile 
dumitale să-ţi dăruieşti pace inimii şi cugetului, căci acestea 
vin după cum le cauţi. Dar un azil liniştit, ori dacă te temi să 
rămâi aici, într-o ţară străină, e ceva ce nu numai că ne 
putem permite, ci chiar dorim din toată inima să-ţi oferim. 
Înainte de răsăritul zorilor, înainte ca răul să se trezească la 
prima licărire de lumină, vei fi undeva unde niciunul din 
foştii dumitale tovarăşi nu te va putea găsi, şi nu vei lăsa 
după dumneata absolut nici o urmă, ca şi cum ai fi dispărut 
de pe faţa pământului în această clipă. Hai! Nu mă lasă 
inima să te duci înapoi să mai schimbi vreo vorbă cu 
vreunul din vechii tovarăşi, nici să te mai uiţi o dată la 
vechea vizuină, nici să respiri aerul care îţi aduce ciuma şi 
moarte. Părăseşte-le pe toate, cât mai e vreme şi ai şi ocazia 
să o faci! 

— O să se lase înduplecata acum? Spuse domnişoară. 
Şovăie, desigur. 

— Mă tem că nu, draga mea, spuse domnul. 

— Nu, domnule, nu, răspunse fata, după o scurtă luptă cu 
ea însăşi. Sunt prinsă în lanţuri în viaţa mea cea veche. 


Acum mi-e scârbă de ea şi o urăsc, dar nu o pot părăsi. 
Cred că am mers prea departe ca să mă mai întorc, şi, 
totuşi, nu ştiu, dacă mi-aţi fi vorbit aşa cu ceva timp în 
urmă, v-aş fi râs în nas. Dar, spuse ea, uitându-se grăbită în 
jur, frică mă cuprinde iarăşi. Trebuie să mă duc acasă. 

— Acasă! Repetă domnişoara cuvântul, cu tărie în glas. 

— Acasă, domniţă, răspunse fata. La acea casă pe care mi- 
am ridicat-o cu munca mea de-o viaţă. Să ne luăm rămas 
bun. O să fiu urmărită ori văzută. Hai! Mergeţi! Dacă v-am 
fost de ajutor cu ceva, tot ce vă cer în schimb e să plecaţi 
acum şi să mă lăsaţi să-mi văd de drumul meu, singură. 

— N-are rost, spuse domnul oftând. Poate că stând aici, îi 
punem în primejdie siguranţă. Poate că deja am reţinut-o 
mai mult decât s-ar fi aşteptat. 

— Da, aşa e, spuse fata. M-aţi ţinut mai mult decât aş fi 
crezut. 

— Care poate fi sfârşitul vieţii acestei sărmane? Întrebă 
domnişoară. 

— Care? Repetă fata. Uitaţi-vă drept înainte, domniţă. 
Uitaţi-vă la apa aceasta întunecată. De câte ori nu citiţi 
despre unele ca mine care se aruncă în apă nelăsând pe 
nimeni în urma căruia să-i pese ori să le jelească? Poate 
peste câţiva ani, ori poate doar peste câteva luni, tot acolo o 
să ajung şi eu în cele din urmă. 

— Te rog, te rog nu vorbi aşa, răspunse domnişoara 
printre lacrimi. 

— Nu o să ajungă la urechile dumneavoastră, domnişoara 
scumpă. Ferească Sfântul s-auziţi asemenea grozăvii! 
Răspunse fata. Noapte bună! Noapte bună! 

Domnul se întoarse să plece. 

— Uite, ia punga asta, spuse domnişoară. la-o de dragul 
meu, să ai ceva pus deoparte la nevoie şi necaz. 

— Nu! Răspunse fata. Nu pentru bani am făcut asta. 
Lăsaţi-mă să mă gândesc. Totuşi - daţi-mi ceva ce-aţi purtat. 
Mi-ar plăcea să am ceva - nu, nu, nu un inel - mănuşile sau 
o batistă -, ceva ce aş putea păstra ca amintire de la 


dumneata, scumpa domnişoară. Aşa! Fiţi binecuvântată! 
Dumnezeu să vă binecuvânteze. Noapte bună, noapte bună! 

Neliniştea puternică a feţei şi teamă vreunei descoperiri 
care ar supune-o bătăii şi persecuției părură să îl convingă 
pe domn să o părăsească acolo, aşa cum ceruse. Se auziră 
paşi plecând şi vocile încetară să mai vorbească. 

Curând după aceea, cele două siluete, ale tinerei şi ale 
însoţitorului ei, apărură pe pod. Se opriră la capătul 
scărilor. 

— Stai! Strigă tânără, ascultând. A strigat? Mi s-a părut că 
i-am auzit vocea. 

— Nu, draga mea, răspunse domnul Brownlow, uitându-se 
trist înapoi. Nu s-a mişcat şi nici nu o să se mişte până nu 
vom pleca. 

Rose Maylie rămase în urmă, dar bătrânul o luă de braţ şi 
o conduse mai departe, cu putere blândă. Când se făcură 
nevăzuţi, faţa aproape că se prăbuşi toată pe una din 
treptele de piatră, şi-şi slobozi durerea din inima în lacrimi 
amare. 

Se ridică după o vreme şi, cu picioarele slăbite şi 
tremurânde, urcă în stradă. Iscoada uimită rămase 
nemişcată la locul de observaţie câteva minute după aceea, 
şi încredinţându-se, după ce se uită atent în jur, că era 
iarăşi singur, se strecură încet din ascunzătoare şi se 
întoarse pe furiş în umbra zidului, la fel cum coborâse. 

Ajuns la capătul scării, Noah Claypole se uită în jur de 
câteva ori, ca să fie sigur că nu-l vede nimeni, şi o luă la 
goană cât îl ţinură picioarele spre locuinţa evreului. 

Capitolul 47 

Consecințe fatale. 

Mai erau aproape două ore până în zori, acel ceas care, la 
vreme de toamnă, poate fi numit pe drept cuvânt puterea 
nopții. E ceasul când străzile sunt liniştite şi pustii, când 
chiar şi sunetele par să moţăie, iar beţivii şi scandalagiii au 
ajuns, orbecăâind, acasă, să viseze. La ceasul acesta 
nemişcat şi tăcut, Fagin stătea de veghe în bârlogul lui, cu 


chipul schimonosit şi palid, cu ochii atât de roşii şi de 
injectaţi de sânge, încât nu arată chiar a om, ci mai degrabă 
a stafie urâcioasa, abia ieşită din mormânt şi înspăimântată 
de vreun duh rău. 

Stătea ghemuit deasupra vetrei reci, înfăşurat într-o 
cuvertură veche şi zdentuita, cu faţa spre lumânarea pe 
terminate care se afla pe o masă de lângă el. Ţinea mâna 
dreaptă la gură şi, cufundat în gânduri cum era, îşi muşcă 
unghiile lungi şi negre cu cei câţiva colţi că de câine ori de 
şobolan care i se vedeau printre gingiile altminteri rămase 
fără dinţi. 

Noah Claypole dormea buştean întins pe o saltea de pe 
podea. Bătrânul îşi aruncă uneori ochii spre el pentru o 
clipă şi apoi se uită iar la lumânarea care, cu fitilul lung şi 
ars atârnând aproape mai lung decât ea şi cu multele-i 
picături de seu fierbinte care cădeau pe masă, abia vădea 
că Fagin era cu gândul în altă parte. 

Chiar aşa şi era. Ciuda că-şi vedea zădărnicit planul său 
deosebit, ura faţă de faţă care îndrăznise să se tocmească 
cu nişte necunoscuţi, neâncrederea totală că faţă fusese 
sinceră când refuzase să li-l dea în mână, cumplită 
dezamăgire că pierduse ocazia de a se răzbuna pe Sikes, 
teamă că va fi descoperit, ruinat şi că o să moară, toate îi 
aprindeau mânia cruntă şi ucigătoare. Gânduri pătimaşe 
năvăleau unul după altul într-un vârtej iute şi nestăvilit în 
mintea lui Fagin, iar în inima îi colcăiau cele mai rele 
gânduri şi cele mai ticăloase planuri. 

Stătea fără a se clinti câtuşi de puţin şi părea că nici nu 
băgă în seamă trecerea timpului, până când urechea lui 
ascuţită prinse zgomot de paşi din stradă. 

— În sfârşit, murmură el, ştergându-şi gura uscată de 
febră. În sfârşit! 

Se auzi uşor soneria, în vreme ce el vorbea. Se strecură în 
sus pe scări până la uşa de la intrare şi se întoarse, curând 
după aceea, însoţit de un bărbat încotoşmănat până la 
bărbie, care ducea o boccea sub braţ. După ce se aşeză şi-şi 


scoase haina, se văzu cine era sub ea: trupul zdravăn al lui 
Sikes. 

— Uite! Zise el, punând bocceaua pe masă. Ai grijă de asta 
şi scoate cât poţi de pe urma ei. M-am trudit o grămadă să 
fac rost de ce-i în ea. Am crezut la început ca o să mă-ntorc 
acu' vreo trei ore. 

Fagin înşfăcă bocceaua, o încuie în dulap şi se aşeză din 
nou muteşte. În tot acest timp, nu îşi dezlipi ochii nici o 
clipă de hoţ şi acum stăteau unul în faţa celuilalt, Fagin 
uitându-se fix la Sikes. Buzele îi tremurau atât de tare, iar 
fata îi era atât de schimbată de trăirile care îl stăpâniseră, 
că spărgătorul îşi trase înapoi scaunul fără să vrea şi se uită 
la el cuprins de mare spaimă. 

— Ce-i? Strigă Sikes. Ce te uiţi aşa la mine? 

Fagin îşi ridicase mâna dreaptă şi bătu aerul cu arătătoru-i 
tremurător, iar mânia lui era aşa de mare că, pentru 
moment, îi pierise graiul. 

— Să mă ia naiba! Spuse Sikes, cu o privire îngrijorată. A 
căpiat! Trebuie să-mi păzesc pielea acum. 

— Nu, nu, răspunse Fagin, după ce-i reveni graiul. Nu eşti 
tu de vină - nu-i din cauza ta, Bill. N-am nimica mă plânge 
de tine. 

— N-ai căpiat, aşa-i? Spuse Sikes, uitându-se aspru la el şi 
mutând, la vedere, pistolul într-un buzunar unde îi era mai 
la îndemână. Mare noroc - pentru unu' din noi. Nu 
contează pentru care. 

— Ce am a-ţi spune, Bill, spuse Fagin, trăgându-şi scaunul 
mai aproape de al lui, o să te aducă într-un hal mai ceva ca 
pe mine. 

— Zău? Zise spărgătorul privindu-l neâncrezător. Hai, 
spune-odata, iute, că Nancy o să creadă că m-am pierdut. 

— Pierdut? Strigă Fagin. S-a ocupat ea deja de asta, în 
mintea ei. 

Sikes se uită foarte mirat la fata evreului şi, necitind acolo 
nici o explicaţie mulţumitoare pentru această ghicitoare, îl 
apucă cu mâna lui uriaşă de gulerul hainei şi-l zgâlţâi bine. 


— Deschide-ţi gura odată! Spuse el, că dacă nu, ai s-o faci 
că nu mai ai aer. Grăieşte şi zi ce-ai de zis, pe şleau. Dă-i 
drumu', moşneagule, că-ţi bubuie gura! 

— Ia închipuie-ţi că băiatul care sta întins acolea... 

— Începu Fagin. 

Sikes îşi întoarse capul spre locul unde dormea Noah, ca şi 
cum nu îl văzuse până atunci. 

— Bine! Zise el, revenind la poziţia anterioară. 

— Închipuie-ţi că flăcăul, continua Fagin, ar fi o guraspartă 
şi ne-ar fi dat în vileag pe toţi - după ce a căutat mai întâi 
oamenii potriviţi pentru asta şi apoi, după ce s-a întâlnit cu 
ei pe stradă ca să ne descrie cum arătăm, le-a indicat 
fiecare semn după care ne-ar putea recunoaşte şi locul de 
unde-am putea fi umflaţi mai uşor, că din oala. Să zicem că 
ar face toate astea, ba, mai mult, ar trăda o afacere în care- 
am fi fost, mai mult sau mai puţin, amestecați cu toţii - că 
aşa i-a căşunat lui, nu c-ar fi fost prins, atras în capcană, 
judecat, auzit de preot şi pus să mărturisească după ce a 
fost ţinut doar cu pâine şi apă, ci că aşa i-a căşunat lui, ca 
să-şi facă un hatâr. Să zicem că s-ar fi furişat noaptea ca să-i 
afle pe cei care au cel mai mare interes împotriva noastră şi 
ne-a parat. Mă-nţelegi? Strigă evreul cu ochii scăpărând de 
mânie. Să zicem c-ar fi făcut toate astea, care-ar fi 
urmarea? 

— Care-ar fi urmarea? Răspunse Sikes cu un blestem 
înfiorător. Dac-ar mai fi în viaţă până la venirea mea, i-aş 
măcina ţeasta cu călcâiul oţelit al ghetei mele până s-ar face 
atâtea bucățele câte fire de păr are-n cap. 

— Şi dacă eu aş fi făcut asta? Zise Fagin aproape ţipând. 
Eu, care ştiu atâtea şi aş putea să-i duc pe mulţi în ştreang 
cu mine! 

— Nu ştiu, răspunse Sikes, scrâşnind din dinţi şi făcându- 
se alb ca varul numai gândindu-se la asta. Aş face ceva în 
puşcărie care m-ar pune în lanţuri şi dacă aş fi judecat 
odată cu tine, m-aş repezi asupra ta de faţă cu toată lumea 
din tribunal şi ţi-aş zbura creierii în faţa tuturor. Aş avea o 


asemenea putere - mormăi spărgătorul, arătându-şi braţul 
musculos - că ţi-aş zdrobi ţeasta ca şi cum ar fi călcat-o o 
căruţă încărcată. 

— Aşa ai face? 

— Da! Spuse spărgătorul de case. Pune-mă la încercare. 

— Iar dac-ar fi fost Charley sau Şmecherul, ori Beth, ori... 

— Nu-mi pasă cine-ar fi, răspunse Sikes pierzându-şi 
răbdarea. Oricare ar fi, ar avea aceeaşi soartă. 

Fagin se uită ţintă la spărgător şi făcându-i semn să tacă, 
se aplecă deasupra patului de pe podea şi-l zgâlţâi pe cel 
care dormea că să-l trezească. Sikes se aplecă şi el în fata 
din scaun, uitându-se cu mâinile pe genunchi, ca şi cum s-ar 
fi întrebat unde avea să sfârşească şirul acestor întrebări şi 
al acestor pregătiri. 

— Bolter, Bolter! Bietul flăcău! Spuse Fagin, ridicându-şi 
ochii în care se citeau presimţiri drăceşti şi vorbind încet şi 
foarte apăsat. A obosit - a obosit urmărind-o atâta vreme, 
pe ea urmărind-o, Bill. 

— Ce vrei să zici? Întrebă Sikes, trăgându-se îndărăt. 

Fagin nu răspunse, dar aplecându-se iarăşi deasupra 
flăcăului care dormea, zbieră la el până ce acesta sări drept 
în fund. După ce numele lui cel nou a fost repetat de mai 
multe ori, Noah se frecă la ochi, şi după ce căsca straşnic, 
se uită somnoros în jur. 

— Mai spune-mi o dată - încă o dată, ca să audă şi el, 
spuse evreul, arătând spre Sikes în vreme ce vorbea. 

— Ce să-i spun? Întrebă Noah somnoros, zbârlindu-se ca 
un copil. 

— Tarasania cu Nancy, spuse Fagin, apucându-l strâns pe 
Sikes de încheietura mâinii, ca şi cum ar fi vrut să-l 
oprească să plece înainte de-a fi ascultat îndeajuns. Ai 
urmărit-o? 

— Da. 

— Până la London Bridge? 

— Da. 

— Unde s-a întâlnit cu doi oameni? 


— Chiar aşa. 

— Un domn şi o doamnă la care s-a dus de capu' ei înainte, 
care i-au cerut să-şi trădeze prietenii şi pe Monks în primul 
rând - lucru pe care l-a făcut - şi să-l descrie - lucru pe care 
l-a făcut - şi să le spună la care cârciumă ne întâlnim şi 
unde mergem de obicei - ceea ce a făcut - şi de unde poate 
fi observată cârciumă mai bine - şi le-a zis-o şi pe-asta - şi la 
ce oră se duc oamenii acolo - şi le-a spus. A făcut toate 
astea. Le-a zis tot, cuvânt cu cuvânt, fără să fie ameninţată 
şi fără să cârtească. Aşa a fost, nu? Strigă Fagin, pe 
jumătate nebun de mânie. 

— Întocmai, răspunse Noah, scărpinându-se în cap. Chiar 
aşa a fost! 

— Ce-au zis despre duminica trecută? 

— Despre duminica trecută? Răspunse Noah, pe gânduri. 
Păi nu ţi-am mai zis şi mai 'nainte? 

— Înc-o dată, mai spune-o dată! Strigă Fagin, strângându-l 
şi mai tare pe Sikes de mână, şi făcând semne cu mâna 
cealaltă prin aer de mânie, pe când îi zbura spumă de la 
gură. 

— O întrebară - spuse Noah care, pe măsură ce se trezea, 
păru că începe să priceapă cine e Sikes -, o întrebară de ce 
nu venise duminica trecută, după cum făgăduise. Şi le-a zis 
că n-a putut. 

— De ce... De ce n-a putut? Spune-i asta. 

— Fiindcă fusese ţinută cu forţa acasă de Bill, bărbatul de 
care le vorbise mai înainte, răspunse Noah. 

— Şi ce-a mai zis despre el? Strigă Fagin. Ce-a mai zis 
despre bărbatul de care le vorbise mai înainte? Spune-i şi 
asta, spune-i. 

— Păi, că nu poate să iasă prea uşor din casă dacă elnu 
ştie unde se duce, spuse Noah. Şi că prima dată când s-a 
dus s-o vadă pe doamna... Ha! Ha! Ha! 

— Mi-a venit să râd când a zis asta - i-a dat să bea 
laudanum. 


— Arza-o-ar focul! Strigă Sikes, smulgându-se fioros din 
strânsoarea evreului. Dă-mi drumul să mă duc! 

Azvârlindu-l pe bătrân cât colo, ieşi din încăpere şi se 
năpusti sălbatic şi mânios în susul scărilor. 

— Bill, Bill! Strigă Fagin, alergând în urma lui în grabă. 
Aşteaptă! Doar o vorbă am să-ţi spun. 

N-ar fi apucat să rostească acel cuvânt dacă spărgătorul 
ar fi putut să deschidă uşa. Neputând, înjura de mama 
focului şi bătea degeaba, când evreul ajunse lângă el 
gâfâind. 

— Da-mi drumul saies, spuse Sikes. Nu vorbi cu mine - eşti 
mai în siguranţă aşa. Dă-mi drumul să ies, când îţi spun! 

— Ascultă-mă, doar o vorbă am a-ţi spune, răspunse Fagin, 
punându-şi mâna pe zăvor. Să nu fii... 

— Ei? Răspunse celălalt. 

— Să nu fii... Prea... Violent, Bill. 

Se crapa de ziua şi era îndeajuns de multă lumină ca 
aceşti doi bărbaţi să-şi vadă chipurile. Schimbară o singură 
privire scurtă. Era o flacără în ochii lor şi amândoi ştiau 
exact ce înseamnă. 

— Vreau să spun, zise Fagin, arătând că acum nu mai avea 
rost să se mai prefacă, nu prea violent ca să-i pui viaţa în 
primejdie. Fii iscusit în viclenie, Bill, şi nu prea necugetat. 

Sikes nu zise nimic, ci deschizând uşa pe care Fagin o 
descuiase, se năpusti pe străzile tăcute. 

Fără să facă vreo pauză ori să se gândească vreo clipă, 
fără să întoarcă măcar o dată capul spre dreapta ori spre 
stânga, să-şi ridice ochii spre cer ori să-i coboare în pământ, 
ci uitându-se înainte cu o hotărâre sălbatică, cu dinţii atât 
de strânşi că falca încleştată părea să-i sară prin piele, 
spărgătorul îşi văzu de drumul lui neabătut. Nu scoase nici 
o vorbă şi nici nu i se relaxă vreun muşchi până când nu 
ajunse la uşa casei unde stătea. O deschise încet cu cheia, 
păşi uşor pe scări şi intrând în odaia lui, încuie uşa de două 
ori, iar după ce o bloca cu o masă grea, trase în lături 
perdeaua patului. 


Fata era întinsă pe pat, pe jumătate îmbrăcată. O trezise 
din somn, căci ea se ridică înspăimântată şi grăbită. 

— Scoală! Spuse bărbatul. 

— Tu eşti, Bill?! Spuse fata, vădit încântată că s-a întors. 

— Eu sunt, fu răspunsul. Scoală! 

Undeva ardea o lumânare, dar bărbatul o scoase din 
sfeşnic şi o azvârli în soba. Văzând lumina slabă de afară, a 
începutului de zi, fata se ridică să tragă perdeaua. 

— Las-o, spuse Sikes, punându-şi mâna înaintea ei ca s-o 
oprească. E lumina-ndeajuns pentru ce-am eu de făcut. 

— Bill, spuse fata cu voce scăzută şi neliniştită, de ce te uiţi 
aşa la mine? 

Spărgătorul stătu să o privească pentru câteva secunde, 
cu nările umflate şi răsuflând greu din piept. Apoi, apucând- 
o de cap şi de gât, o târî până-n mijlocul odăii şi după ce se 
mai uită o dată înspre uşă, îşi puse mâna grea pe gură fetei. 

— Bill, Bill! Gemu fata, luptându-se cu puterea pe care ţi-o 
dă teamă de moarte. Eu... Eu... N-am să ţip nici n-am să 
strig - deloc - ascultă-mă... Vorbeşte cu mine... Spune-mi 
ce-am făcut! 

— Ştii prea bine, drăcoaico! Răspunse spărgătorul, 
ţinându-şi răsuflarea. Ai fost urmărită în seara asta. Orice 
cuvânt ai spus a fost auzit. 

— Atunci cruţă-mi viaţa pentru numele lui Dumnezeu, aşa 
cum ţi-am cruţat-o şi eu, răspunse fata, agăţându-se de el. 
Bill, dragă Bill, nu se poate să te lase inima să mă omori. Of! 
Gândeşte-te la toate lucrurile la care-am renunţat, doar în 
seara asta, pentru tine. Ai timp să cugeţi şi să nu făptuiţi 
acest omor. Nu-ţi dau drumul, nu mă poţi azvârli. Bill, Bill, 
pentru numele lui Dumnezeu, de dragul tău şi-al meu, 
opreşte-te înainte de a-mi vărsa sângele! Ţi-am fost 
credincioasă - mă jur pe sufletul meu păcătos că am fost! 

Bărbatul se lupta cu putere să-şi slobozească braţele, dar 
cele ale feţei erau prinse ca nişte cârlige în jurul lor şi 
oricât de mult încerca, nu le putea desprinde. 


— Bill, strigă fata, încercând din răsputeri să-şi pună capul 
pe pieptul lui, domnul şi domniţă aceea drăguță mi-au 
vorbit în seara asta de un azil dintr-o ţară străină unde aş 
putea să-mi aştept sfârşitul zilelor în pace şi singurătate. 
Lasă-mă să-i mai văd o dată şi să-i implor, în genunchi, să 
arate aceeaşi îndurare şi bunătate şi faţă de tine şi hai să 
părăsim amândoi locul acesta înspăimântător şi să ducem 
vieţi mai bune departe de aici, să uităm cum am trăit - să ne 
amintim doar în rugăciuni - şi să nu ne mai vedem 
niciodată. Nu e niciodată prea târziu să ne pocăim. Aşa mi- 
au spus - şi acum simt că au dreptate - dar trebuie să avem 
vreme, puţintica vreme! 

Spărgătorul îşi slobozi un braţ din strânsoare şi apucă 
pistolul. Chiar în toiul furiei îi trecu prin minte că, în mod 
sigur, va fi prins imediat dacă trage. Şi adunându-şi toate 
puterile, izbi de două ori pistolul de capul ridicat în sus al 
feţei, care aproape că-l atingea pe-al lui. 

Fata se clătină şi căzu, orbită aproape de sângele care se 
scurgea şiroaie din gaură adâncă din fruntea ei, dar 
ridicându-se, cu greutate, în genunchi, scoase din san o 
batistă albă - a lui Rose Maylie - şi ridicând-o, cu manile 
împreunate către cer, cât de sus îi permiteau puterile 
slăbite, murmură o rugăciune cerând îndurare de la 
Făcătorul ei. 

Era o privelişte înfiorătoare. Ucigaşul merse clătinându-se 
spre perete şi împiedicându-şi ochii cu mâna să mai vadă 
priveliştea aceea, puse mâna pe-un baston greu şi o dobori 
la pământ. 

Capitolul 48 

Fuga lui Sikes. 

Dintre toate nelegiuirile săvârşite vreodată la adăpostul 
întunericului în Londra cea măreaţă, aceasta era cea mai 
cumplită. Dintre toate ticăloşiile ce spurcaseră mireasma 
dimineţilor, aceasta era cea mai mârşavă şi mai 
neomenoasa. 


Soarele - strălucitorul soare care aduce nu doar lumină, ci 
şi o nouă viaţă, speranţă şi prospeţime oamenilor - se 
revărsă peste oraşul ticsit de lume cu limpezimea lui 
strălucitoare, pătrunzând cu razele-i deopotrivă prin vitralii 
scumpe şi ferestre acoperite cu hârtie, prin cupole de 
catedrale şi crăpături putrede. Pătrunse şi în încăperea în 
care zăcea femeia ucisă. Pătrunse fără milă. Degeaba 
încercase el să-l oprească. Totul era în zadar. Dacă 
priveliştea aceasta fusese înspăimântătoare în lumina 
nehotărâtă a dimineţii, cu-atât mai cutremurătoare era 
acum, în acea lumină strălucitoare! 

Nici nu se clintise; îi fusese frică să se mişte. Geamătul şi 
mişcarea mâinii ei născuseră în el teamă, care, pe lângă 
furia ce-l stăpânea, îl făcuse să o lovească în neştire. Apoi 
aruncă un ţol peste ea; dar îi era şi mai greu când îşi 
închipuia ochii ridicându-se spre el decât îi era să-i vadă 
ţintuind tavanul, privind parcă băltoaca de sânge închegat 
care tremura şi dansa reflectată pe tavan de lumina 
soarelui. Zvârli din nou ţolul la o parte şi se uită la corpul 
neânsufleţit - numai carne şi sânge, nimic mai mult -, dar 
ce carne şi cât amar de sânge! 

Scapara amnarul, aprinse focul şi-i făcu vânt în el 
ciomagului. Pe capătul ciomagului erau nişte fire de păr 
năclăite, care se aprinseră în văpaie scurtă şi se făcură iute 
scântei pe care vârtejul curentului le scoase pe hornul 
căminului. Până şi asta îl înspăimântă, cât de vânjos era el. 
Dar nu lasă arma până ce focul nu o făcu bucățele, după 
care le aşeză pe cărbuni ca să ardă de tot, transformându- 
se în cenuşă. Se spala şi-şi frecă hainele cu mâna; erau 
unele pete pe care nu putea şterge, aşa că le taie şi zvârli în 
foc bucăţile de stofă pătate. Ce mai de pete erau prin toată 
încăperea! Până şi labele câinelui erau pline de sânge. 

În tot acest timp nu se întoarse nici o clipă cu spatele la 
cadavru; nu, nici un singur moment. După ce termină toate 
pregătirile, se dădu cu spatele spre uşă, trăgând câinele 
după el, ca să nu-şi murdărească iar labele şi să scoată la 


iveală crimă. Închise uşor uşa, o încuie, lua cheia şi părăsi 
casa. 

După ce trecu drumul aruncă o privire spre fereastra 
pentru a fi sigur că nu se vedea nimic din exterior. 
Perdeaua era încă lăsată, acea perdea pe care ea ar fi vrut 
s-o ridice ca să între lumină pe care nu avea să o mai vadă 
vreodată. Zăcea chiar acolo, sub geam. El ştia asta. 
Doamne, cum se revarsa soarele chiar în acel loc! 

Privi într-acolo doar pentru o clipă. Ce uşurat se simţea că 
ieşise din încăpere! Fluieră câinele şi se îndepărta iute. 

Străbătu tot Islingtonul; urcă colina Highgate, în vârful 
căreia se ridică monumentul în cinstea lui Whittington; 
începu să coboare spre Highgate Hill, fără un scop anume şi 
neştiind unde să se ducă; făcu iar la dreapta aproape 
imediat după ce începu să coboare şi, luând-o pe cărarea ce 
străbătea câmpurile, înconjura Caen Wood, ieşind în 
Hampstead Heath. Cobori prin Vale of Health, urcă pe 
celălalt mal şi peste drumul ce leagă Hampstead de 
Highgate, străbătu ce mai rămăsese din pârloagă, până 
ajunse la câmpurile din North End, unde se lungi sub un 
gard şi adormi. 

Nu zăbovi prea mult, ci o luă din nou la pas - nu înspre 
câmp -, ci înapoi spre Londra pe drumul mare - apoi se 
întoarse la ţinutul pe care deja îl străbătuse - apoi hoinări 
pe câmpuri, odihnindu-se pe marginea şanţurilor, şi porni 
iarăşi la drum, şi iarăşi tot aşa, hoinărind în neştire. 

În ce loc putea să se ducă, unde să nu fie prea departe, 
dar nici prea vizitat de lume, şi unde să găsească ceva de 
mâncat şi de băut? Hendon era un loc bun, nu prea departe 
şi mai ferit, într-acolo îşi îndreptă paşii - ba fugind, ba, 
printr-o ciudată contradicţie, târându-se cu pas de melc, ba 
chiar oprindu-se să bată gardurile alene cu un băț. Când în 
sfârşit ajunse, avu impresia că toţi cei cu care se întâlnea - 
până şi copiii care stăteau în usa - îl priveau bănuitor. Făcu 
cale întoarsă, neavând curajul să-şi cumpere nimic, deşi nu 


pusese nimic în gura de multişor şi îşi pierdu din nou 
vremea prin Heath, neştiind unde să se ducă. 

Rătăci aşa kilometri întregi în lung şi-n lat, revenind de 
fiecare dată în acelaşi loc. Dimineaţa şi amiază trecuseră de 
mult, ziua se apropia de sfârşit, şi el tot umbla fără rost de 
colo-colo, şi tot zăbovea în acelaşi loC. În sfârşit se hotări şi- 
şi îndreptă paşii spre Hatfield. 

Era nouă seara când omul frânt de oboseală şi câinele, 
care şchiopăta şi era cotonog de atâta umblat, coborâră 
colina de lângă biserica sătucului liniştit şi, înaintând cu 
greutate pe străduţa ce-l traversa, se strecurară într-o 
cârciumioară, după a cărei lumină slabă îşi indeptasera 
paşii într-acolo. Câţiva ţărani îşi sorbeau băutură în faţa 
focului. Îi făcură loc şi străinului, care se aşeză în colţul cel 
mai îndepărtat şi mânca, şi bău singur cu câinele, căruia îi 
aruncă din când în când câte o îmbucătură din mâncarea 
să. 

Ţăranii adunaţi în jurul focului vorbeau despre 
pământurile şi fermierii din partea locului, iar când 
isprăviră vorbiră despre vârsta la care ajunsese un 
moşneag pe care-l îngropaseră cu o duminică în urmă; 
tinerii îl considerau foarte bătrân, iar cei bătrâni, încă în 
floarea vârstei. 

— Nu era mai bătrân decât mine, spuse un bătrânel cu 
părul alb. Ar mai fi avut de trăit cel puţin zece sau 
cincisprezece ani de-acum încolo, dacă s-ar fi îngrijit... Da, 
dacă s-ar fi îngrijit. 

Nimic din toate acestea nu atrăgea atenţia ori nu crea 
vreo pricină de îngrijorare. După ce-şi plăti mâncarea şi 
băutură, tâlharul rămase tăcut şi nebăgat în seamă în colţul 
său, aţipind chiar la un moment dat, dar îl trezi intrarea 
zgomotoasă a unui nou-venit. 

Era o arătare curioasă, pe jumătate negustor ambulant, pe 
jumătate şarlatan, care bătea pe jos ţinutul în lung şi-n lat 
vânzând pietre de tocila, curele de ascuţit briciul, brice, 
săpunele, ceară pentru hamuri, hapuri pentru câini şi cai, 


parfumuri ieftine, cosmeticale şi multe altele, pe care le 
avea într-o ladă ce-i atârna în spate. Intră şi începu să 
glumească cu mesenii, care nu-l slăbiră până ce nu-şi 
termină cină şi nu-şi deschise lada cu minunăţii. Atunci el 
prinse să unească glumă cu comerţul, cu mare isteţime. 

— Asta ce-o mai fi? O fi bună de mâncat, Harry? Întrebă 
rânjind un comesean, arătând la nişte bucăţi dintr-un colţ 
ce semănau a plăcintă. 

— Asta, spuse negustorul arătându-i-l, asta e un leac 
nemaivăzut şi nemaiintâlnit care şterge toate petele, 
rugina, murdăria, mucegaiul, pete mari ori mici, cât un bob 
ori o baltă, de pe mătăsuri, satin, în, batist, stofe, crep, 
ţesături diverse, covoare, merinos, muselina sau lana. 
Petele de vin, de fructe, de bere, de apă, de vopsea, de 
smoală, de orice altceva, ies toate după o singură frecare cu 
leacul acesta fermecat. Dacă vreo doamnă îşi pătează 
cinstea, e de ajuns să înghită o pastilă şi pe dată se vindecă 
- pentru că e otravă. Dacă vreun domn doreşte să dea 
dovadă că are onoare, să ia o tabletă şi nu mai are îndoieli - 
pentru că aduce aceeaşi satisfacţie că un glonţ de pistol şi 
are o aromă mult mai neplăcută, deci are parte de mai 
multă cinste dacă îl ia. Un penny bucată. Toate avantajele 
astea la doar un penny bucată! 

Găsi pe dată doi cumpărători, ceilalţi meseni încă stăteau 
în cumpănă. Văzând aceasta, vânzătorul deveni şi mai 
limbut. 

— Nu prididesc fabricile să facă atât cât se cumpără, 
spuse negustorul. Paisprezece mori cu apă, şase motoare cu 
abur şi o pilă galvanica merg întruna că să producă acest 
leac şi tot nu îl fac pe cât ar trebui de repede, deşi oamenii 
îşi dau suflarea muncind să-l facă, iar văduvele lor primesc 
direct pensie de douăzeci de lire pe an pentru fiecare copil 
şi chiar cincizeci pentru gemeni. Un penny bucată! Puteţi 
da două jumătăţi de penny sau chiar patru bănuţi. Mi-e 
totuna. Un penny bucată! Pete de vin, de fructe, de bere, de 


apă, de vopsea, de smoală, de noroi, de sânge! Uite o pată 
pe pălăria domnului de colo. 

Pot s-o curăţ înainte să apuce el să închine o halbă de bere 
în cinstea mea. 

— Hei! Strigă Sikes tresărind. Dă-mi-o înapoi. 

— O să scot pată, domnule, răspunse negustorul, făcând 
cu ochiul celor de la mese, înainte chiar să apucaţi s-o luaţi 
înapoi. Domnilor, priviţi aceasta pata închisă de pe pălăria 
acestui domn, de mărimea unei monede. Nu contează dacă 
este o pată de vin, de fructe, de bere, de apă, de vopsea, de 
smoală, de noroi sau de sânge... 

Dar negustorul nu reuşi să continue pentru că Sikes se 
năpusti înjurând cumplit, răsturna masă, şi smulgându-i din 
mână pălăria, se năpusti afară din cârciuma. 

Pradă aceleiaşi nelinişti şi nehotărâri care-l stăpâniseră 
toată ziua, împotriva dorinţei lui, ucigaşul, văzând că nu-i 
urmărit şi că mesenii îl crezuseră, probabil, vreun beţiv 
oarecare, se întoarse spre oraş. Se feri de luminile unei 
diligente oprite pe stradă şi trecând pe lângă ea, se dumiri 
că diligenta tocmai adusese poşta de la Londra şi că se afla 
în fata micului oficiu poştal. Era aproape sigur de ce avea să 
se întâmple, dar totuşi traversa şi trase cu urechea. 

Poştaşul şedea în faţa uşii, aşteptând sacul cu scrisori. Un 
bărbat în haine de pădurar veni spre el şi-i dete un coş care 
era pe pavaj, gata pregătit. 

— Asta e pentru ai dumitale, spuse poştaşul. lar voi, aia 
dinăuntru, grăbiţi-vă odată. Al naibii sac cu scrisori, nu era 
pregătit nici alaltăieri seară. Nu se mai poate aşa, să ştiţi! 

— Ce mai e nou prin oraş, Ben? Întrebă pădurarul, 
trăgând obloanele ca să vadă mai bine caii. 

— Nu-i mare lucru, din câte ştiu eu, răspunse celălalt, 
punându-şi mănuşile. A crescut o ţară preţul la grâne. Şi am 
auzit ceva vorbe despre un omor prin Spitalfields, dar n-aş 
pune prea mare temei pe gura lumii. 

— Ba să ştiţi că-i adevărat, spuse un domn dinautru, ce 
privea pe fereastra diligentei. Şi-ncă ce crimă groaznică! 


— Chiar aşa, domnule? Se miră poştaşul, ducând mâna la 
pălărie. Era bărbat sau femeie, dacă nu vă e cu supărare? 

— Femeie, răspunse călătorul. Se crede că... 

— Gata, Ben, spuse vizitiul nerăbdător să plece. 

— Aţi terminat cu afurisitul ăla de sac de scrisori, se răsti 
poştaşul, sau aţi adormit acolo-nauntru? 

— Acuma vin! Strigă slujbaşul ieşind în fugă. 

— Acuma vine, mormăi poştaşul. E, aşa vine şi tinerica aia 
bogată pe care o tot aştept să se îndrăgostească într-o bună 
zi de mine, numai că nu mai apare. Hai, ţin-te bine. Gata! 

Cornul sună vesel şi trăsura se porni. 

Sikes rămase stană de piatră pe stradă, nepărând 
îngrijorat de cele auzite, ci mai degrabă nehotărât, neştiind 
pe care drum s-o apuce. În cele din urmă, făcu cale întoarsă 
şi o luă pe drumul ce duce de la Hatfield la St. Albans. 

Se aşternu la drum cu hotărâre, dar pe măsură ce se 
îndepărta de oraş şi se afunda în siguratatea şi întunecimea 
drumului, se simţea copleşit de o teamă şi o groază ce-l 
cutremurau până-n măduva oaselor. Tot ce-i ieşea în cale, 
lucru material ori închipuit, nemişcat ori umblător, i se 
părea înspăimântător. Dar aceste spaime erau o nimica 
toată pe lângă imaginea leşului oribil pe care-l simţea 
mergând în urma lui. Îi putea distinge umbră în întuneric şi 
vedea cele mai mici amănunte din conturul ei şi cât de 
ţeapănă şi gravă înainta în urma lui. Îi auzea fâşâitul 
hainelor prin frunziş şi fiecare pală de vânt aducea cu ea 
acel ultim scâncet înăbuşit. Dacă se oprea, arătarea se 
oprea şi ea. Dacă o luă la fugă, vedenia îl urmărea, dar nu 
tot în fugă, ceea ce l-ar fi liniştit, ci purtată de un vânticel 
melancolic care nici nu sporea, nici nu se stingea, ca un 
cadavru ce mai păstra încă simplă maşinărie a vieţii. 

Câteodată se întorcea, cu hotărârea disperată de a alunga 
vedenia o dată pentru totdeauna. Dar părul i se ridică 
măciucă în vârful capului, iar sângele îi îngheţă în vine, căci 
arătarea se întorcea odată cu el şi era tot în spatele lui. 
Dimineaţă o avusese în faţă, acum însă îl urmărea din spate 


- tot timpul. Se rezemă cu spatele de un mal şi o simţi 
plutind deasupra lui, vizibilă pe cerul rece al nopţii. Se 
trânti jos în drum, pe spate. Arătarea îi stătea la cap, 
tăcută, mândră şi nemişcată, că o piatră de mormânt 
însufleţită, cu epitaful scris cu litere de sânge. 

Să nu mai zică nimeni că ucigaşii scapa nepedepsiţi şi că 
Providența doarme. Un singur minut petrecut într-o astfel 
de agonie a groazei face cât sute de morţi violente. 

Pe un câmp dădu de un şopron în care se putea adăposti 
peste noapte. În faţa uşii se ridicau trei plopi falnici, care 
făceau şi mai întunecată încăperea şi lăsau să treacă vântul 
tânguitor printre ramurile lor. Nu putea să meargă mai 
departe înainte de ivirea zorilor şi se întinse lângă perete, 
să treacă prin alte chinuri. 

O vedenie îi apăru acum, la fel de stăruitoare, dar cu mult 
mai înspăimântătoare decât cea de care scăpase. În 
străfundurile întunericului se iviră doi ochi căscaţi, stinşi, 
dar sticloşi, pe care preferase să-i vadă decât să şi-i 
închipuie. Erau lumină, dar nu luminau nimic în jur. Nu 
erau decât doi, dar erau pretutindeni. Dacă închidea ochii, 
vedea încăperi cu toate obiectele prea bine cunoscute - 
unele pe care le-ar fi uitat, dacă ar fi încercat intenţionat să 
şi le amintească - fiecare la locul său obsnuit. Cadavrul era 
la locul lui, iar ochii erau la fel ca atunci când i-a văzut la 
plecare. Se ridică şi se repezi afară, pe câmp. Vedenia îl 
urmărea. Intră din nou în şopron şi iar se ghemui. Ochii 
erau tot acolo, înainte chiar că el să se întindă pe jos. 

Rămase pironit locului, pradă unor chinuri numai de el 
ştiute, tremurând din toate mădularele şi scăldat într-o 
sudoare rece care-i şiroia din toţi porii. Deodată vântul 
nopţii aduse frânturi de strigăte depărtate şi larmă de 
glasuri amestecate, îngrijorate şi mirate. Faptul că auzea 
glasuri omeneşti în acel loc îndepărtat îl mai linişti, chiar 
dacă ar fi trebuit mai degrabă să-l îngrijoreze. Îşi recăpăta 
puterea şi energia la gândul unei posibile ameninţări şi, 
sărind în picioare, se năpusti afară. 


Cerul parcă luase foc. Limbi de foc urcau spre cer într-o 
ploaie de scântei, se învârtejeau una deasupra celeilalte şi 
luminau întunericul până la kilometri depărtare, şi 
trimiteau nori de fum înspre locul unde se adăpostise. 
Larma creştea în intensitate, adaugandu-i-se fără încetare 
voci noi care strigau „Foc!”, amestecate cu sunetul 
clopotului de alarmă, cu zgomotul prăbuşirii bârnelor şi cu 
trosnetul flăcărilor care mistuiau vreun obstacol nou, şi 
izbucneau după aceea mai sus, de parcă s-ar fi hrănit cu 
fiece casa mistuita. Gălăgia nu mai contenea. Vedea oameni 
- bărbaţi şi femei - lumini, forfota. Era ca şi cum s-ar fi 
născut din nou. Năvăli nebunegşte într-acolo - direct, tot 
înainte -, croindu-şi drum prin mărăcini, sărind ca un nebun 
peste garduri şi porţi, cu câinele înaintea lui, lătrând din 
răsputeri. 


Ajunse în sfârşit la locul unde ardea. Oameni pe jumătate 
despuiaţi se repezeau încoace şi-ncolo, unii încercând să 
scoată caii înfricoşaţi din grajduri, alţii mânând vitele din 
curţi şi ocoale, iar alţii ieşind cu braţele pline de obiecte 
salvate din calea flăcărilor, trecând prin ploaia de scântei şi 
printre bârnele aprinse ce se prăbuşeau în jurul lor. Prin 
deschizăturile în care cu o oră în urmă fuseseră uşi şi 
ferestre, năvăleau acum flăcări furioase, pereţii se clătinau 
şi se prăvăleau în mijlocul pârjolului, plumbul şi fierul topit, 
alb şi fierbinte, se scurgeau pe pământ. Femeile şi copiii 
scoteau ţipete ascuţite, iar bărbaţii se încurajau cu strigăte 
şi îndemnuri zgomotoase. Acestei larme groaznice i se 
adăugă zgomotul pompelor şi şuierul şi sfârâitul apei pe 
lemnul încins. Ucigaşul prinse şi el să răcnească din 
răsputeri, până răguşi, şi se făcu nevăzut unde era 
înghesuiala mai mare, ca să uite de sine şi de amintirea 
faptei. 

Nu stătu nici o clipă toată noaptea. Ba munci la pompe, ba 
se repezi prin fum şi flăcări, tot timpul ivindu-se unde era 
larma mai mare şi oamenii mai mulţi. Ba era sus, ba jos pe 
scări, ba pe acoperişuri, ba pe podele care scârţâiau şi se 
cutremurau sub greutatea lui, ba sub o ploaie de cărămizi şi 
pietre, oriunde era primejdia mai mare. Dar scapă ca prin 
minune şi nu avu nici măcar o zgârietură sau vânătaie, nu 
era nici obosit, nici nu se gândi la nimic, până la ivirea 
zorilor, când din toate nu mai rămăseseră decât fumul şi 
nişte ruine înnegrite. 

După ce se stinse zbuciumul acesta nebunesc, puse din 
nou stăpânire pe el, de zece ori mai puternică, conştiinţa 
grozăviei săvârşite. Se uită bănuitor în jur, bărbaţii vorbeau 
în grupuri şi se temea că nu cumva chiar el să fie subiectul 
discuţiilor lor. Câinele ascultă de semnul ştiut, pe care i-l 
făcu cu mâna, şi se îndepărtară pe furiş, împreună. Trecu 
pe lângă o pompă, unde şedeau câţiva oameni, care-l 
invitară să mănânce cu ei. Luă un colţ de pâine şi o bucată 


de carne şi în timp ce-şi sorbea berea îi auzi pe pompieri, 
care erau din Londra, vorbind despre omor. 

— Lumea spune că s-a dus la Birmingham, spunea unul. 
Dar îl caută cu câinii şi or să-l prindă repede, căci poliţia e 
pe urmele lui şi până mâine seară îl caută cu potera prin 
toată ţara. 

Se îndepărta în grabă şi merse până aproape căzu din 
picioare de oboseală. Se lăsă într-un şanţ şi dormi un somn 
lung, dar zbuciumat şi neliniştit. Şi plecă iar la drum, 
şovăitor şi nehotărât, chinuit de teamă că o să mai petreacă 
o noapte singur. 

Dintr-odată, lua hotărârea disperată de a reveni la Londra. 

— Măcar acolo am oricând cu cine vorbi, se gândea el. Pot 
găsi şi o ascunzătoare bună. Nu s-ar aştepta nimeni să mă 
dibuiască tocmai acolo, întrucât îmi caută urmă prin ţară. 
N-aş putea rămâne acolo o săptămână sau două, să-l silesc 
pe Fagin să-mi dea bani să trec în Franţa? La naiba, trebuie 
să cutez. 

Se lăsă purtat de acest imbold fără zăbavă şi făcu cale 
întoarsă pe cele mai pustii drumuri, hotărât să rămână 
ascuns până aproape de metropolă. Avea să o ia pe o cale 
ocolită şi să se ducă chiar la locul pe care şi l-a stabilit drept 
destinaţie. 

Dar mai era şi câinele. Dacă se publicaseră deja descrieri 
ale sale, s-ar fi spus şi că i-a dispărut câinele, care probabil 
plecase cu el. Ar fi putut foarte bine să fie prins din cauza 
câinelui, mergând pe stradă. Se hotări să-l înece şi merse 
mai departe până dădu de o baltă. Ridică de jos o piatră 
grea şi o lega în batistă, din mers. 

Animalul se uită în ochii stăpânului când făcea pregătirile. 
Fie instinctul îl preveni de rostul pietroiului, fie privirea 
piezişă a tâlharului era mai aprigă decât de obicei, dar 
câinele rămase mai în urmă, chircindu-se şi înaintând agale. 
Când stăpânul se opri pe malul iazului şi se uită în juru-i că 
să-l strige, se opri. 

— N-auzi? Vino aici! Strigă Sikes. 


Animalul veni din obişnuinţă, dar când Sikes se aplecă să-i 
lege basmaua de gât, animalul scoase un urlet prelung şi se 
duse mai încolo. 

— Vino îndărăt! Strigă tâlharul. 

Câinele dădu din coadă, dar nu se clinti. Sikes făcu un laţ 
şi-l chemă din nou la el. 

Câinele înainta un pic, apoi se retrase, se opri o clipă, se 
întoarse şi o luă la goană cât îl ţineau picioarele. 

Fugarul fluieră de câteva ori şi se aşeză jos, gândindu-se 
că o să se întoarcă. Dar câinele nu se mai întoarse şi, în cele 
din urmă, omul îşi relua călătoria. 

Capitolul 49 

Monks şi domnul Brownlow, în sfârşit, se întâlnesc. 
Convorbirea lor este întreruptă de o veste. 

Începuse să se insereze când domnul Brownlow cobori din 
trăsură în faţa casei lui şi bătu încetişor în uşă. 

După ce uşa se deschise, un bărbat voinic cobori din 
trăsura şi rămase în picioare lângă scări, în timp ce alt 
bărbat care şezuse până atunci pe capră, cobori şi el şi se 
postă pe partea cealaltă a scărilor. La un semnal domnului 
Brownlow, îl scoaseră din trăsură pe cel de-al treilea bărbat 
şi, luându-l între ei, îl siliră să intre în casă. 

Urcară astfel scările fără să vorbească. Domnul Brownlow 
trecu înaintea lor şi-i conduse într-o cameră din spate. 
Monks, care urcase fără nici o tragere de inimă, se opri la 
uşă. Cei doi bărbaţi se uitară la domnul Brownlow, ca şi cum 
ar fi aşteptat să le spună ce să facă. 

— Ştie ce-l aşteaptă, zise domnul Brownlow. Dacă şovăie 
sau mişca vreun deget fără încuviințarea voastră, târâţi-l în 
stradă, chemaţi poliţia în ajutor şi acuzaţi-l de crimă în 
numele meu. 

— Cum îndrăzneşti să spui asta despre mine? Întrebă 
Monks. 

— Cum îndrăzneşti dumneata, tinere, să mă sileşti să fac 
asta? Îi răspunse domnul Brownlow înfruntându-l din 
priviri. Eşti chiar aşa de nechibzuit încât să părăseşti casa 


asta? Sloboziţi-l! Poftim, domnule! Eşti liber să pleci, iar noi, 
liberi să te urmărim. Dar te previn, pe tot ce am mai sfânt, 
că în clipa în care ai pus piciorul în stradă, voi pune să te 
aresteze pentru fraudă şi jaf. Hotărârea mea este neclintită. 
Dacă te încăpăţânezi sau te împotriveşti, eu mă spăl pe 
mâini de vină. 

— Cine le-a dat dreptul acestor dulăi să mă răpească din 
stradă şi să mă aducă încoace? Întrebă Monks uitându-se 
pe rând la cei doi bărbaţi care stăteau lângă el. 

— Eu, îi răspunse domnul Brownlow. Acei oameni sunt puşi 
de mine. Dacă te plângi că ţi s-a răpit libertatea - deşi ai 
avut puterea şi prilejul să ţi-o redobândeşti până ai ajuns 
aici, dar ai socotit că-i mai înţelept să-ţi ţii gura - îţi spun 
din nou: cheamă legea să te ocrotească. Voi apela şi eu tot 
la lege. Dar dacă mergi prea departe ca să mai poţi da 
înapoi, şi când puterea asupra situaţiei va fi în alte mâini, să 
nu te bazezi pe indulgenta mea şi să nu spui că eu te-am 
împins în prăpastia în care tu, singur, te-ai aruncat. 

Monks era vădit tulburat şi îngrijorat. Şovăia. 

— Hotărăşte-te repede, spuse domnul Brownlow cu o tărie 
şi o stăpânire de sine demne de invidiat. Dacă doreşti să-mi 
formulez acuzele oficial şi să te las să primeşti o pedeapsă 
ale cărei urmări, deşi, cu înfiorare le prevăd, nu le voi mai 
putea controla, îţi spun că ştii ce ai de făcut. Dacă, 
dimpotrivă, apelezi la bunăvoința mea şi la mila acelora 
cărora le-ai făcut mult rău, asaza-te pe scaunul acela fără 
să mai spui nimic. le aşteaptă de două zile. 

Monks mormăi câteva cuvinte de neânţeles, şi era încă 
nehotărât. 

— Hai, grăbeşte-te, spuse domnul Brownlow. Numai un 
cuvânt să spun şi n-o să mai ai de ales. 

Monks stătea încă în cumpănă. 

— Nu sunt dispus să mai lungesc discuţia, spuse domnul 
Brownlow - nu am acest drept întrucât apăr interesele cele 
mai dragi ale altor prieteni. 

— Oare... 


— Întrebă Monks cu glas tremurat, oare nu există nici o 
cale de mijloc? 

— Niciuna. 

Monks îi aruncă o privire neliniştită domnului mai în 
vârstă, dar, necitind pe chipul lui decât neândurare şi 
hotărâre, intra în odaie şi, ridicând din umeri, se aşeză pe 
scaun. 

— Încuiați uşa pe dinafară, le spuse domnul Brownlow 
celor doi bărbaţi, şi să veniţi când sun. 

Bărbaţii îl ascultară şi cei doi rămaseră singuri. 

— Frumos tratament, domnule, spuse Monks aruncându-şi 
jos pălăria şi mantaua, din partea celui mai vechi prieten al 
tatălui meu. 

— Tocmai fiindcă am fost cel mai vechi prieten al tatălui 
tău, tinere - îi răspunse domnul Brownlow -, tocmai fiindcă 
speranţele şi dorinţele acelor ani fericiţi ai tinereţii mi-au 
fost strâns legate de dânsul şi de fiinţă aceea gingaşa din 
acelaşi sânge cu el, care a plecat la Domnul prea tânără şi 
care m-a lăsat singur şi pustiit. Tocmai fiindcă a 
îngenuncheat o dată cu mine, când nu era decât un copil 
încă, lângă patul de moarte al singurei lui surori, în 
dimineaţa în care ea trebuia să devină soţia mea. Dar cerul 
ne-a fost potrivnic... Tocmai fiindcă inima mea rănită a 
rămas de atunci legată de el până la moarte, cu toate 
greşelile şi slăbiciunile lui, şi tocmai pentru că, numai 
văzându-te, amintiri de demult mi-au umplut sufletul. 
Pentru toate aceste lucruri sunt mişcat şi doresc să mă port 
frumos cu tine, acum - da, Edward Leeford, chiar şi acum - 
şi să roşesc pentru nevrednicia cu care îi porţi numele. 

— Ce are numele de-a face cu treaba asta? Întrebă 
celălalt, după ce privise îndelung, pe jumătate în tăcere, pe 
jumătate întrebător, frământarea tovarăşului său. Ce 
înseamnă numele pentru mine? 

— Nimic, îi răspunse domnul Brownlow, nimic pentru tine. 
Dar era numele ei, şi cu toate că a trecut atâta timp de 
atunci, încă îi aduce aminte unui bătrân ca mine de focul şi 


fiorii pe care îi simţeam chiar şi numai când un străin îi 
repetă numele, îmi pare foarte bine că tu ţi l-ai schimbat - 
chiar foarte bine. 

— Toate astea-s bune şi frumoase, spuse Monks (îi vom 
spune în continuare după numele pe care şi l-a luat) după o 
tăcere lungă, în care se frământase continuu, uitându-se cu 
dispreţ la domnul Brownlow care şedea pe scaun cu mâna 
la ochi. Bun, şi totuşi, ce vrei de la mine? 

— Ai un frate, spuse domnul Brownlow emoţionându-se, 
un frate al cărui nume ţi l-am şoptit la ureche când te 
urmăream pe stradă şi la auzul căruia te-ai hotărât să mă 
urmezi până aici, cu uimire şi teamă. 

— Nu am nici un frate, replică Monks. Ştii că am fost 
singur la părinţi. De ce-mi vorbeşti de fraţi? Doar ştii asta, 
la fel de bine ca şi mine. 

— Asculta atunci ce ştiu eu, şi ce poate tu nu cunoşti, 
spuse domnul Brownlow. Are să te intereseze încetul cu 
încetul. Ştiu că ai fost sigurul fruct, neroditor, din căsătoria 
aceea blestemată la care a fost silit de tânăr tatăl tău, de 
orgoliul familiei şi cea mai meschină ambiţie. 

— Ocările nu mă mai ating, îl întrerupse Monks, cu un 
rânjet răutăcios. Cunoşti cum stau treburile şi asta mi-e de- 
ajuns. 

— Dar cunosc de asemenea, continua domnul Brownlow, 
nefericirea, chinul şi suferinţa îndelungate din acea 
căsătorie nepotrivită. Ştiu cu câtă lipsă de vlagă şi 
dezinteres au tras la jugul căsniciei fiecare din cei doi, şi ce 
trăi înveninat au avut. Ştiu cum politeţii reci i-au urmat 
certuri puternice; cum indiferentei i-a urmat repulsia, 
repulsiei - ura, urii i-a urmat dezgustul până ce la sfârşit 
legătura lor s-a rupt. S-au depărtat cât mai mult unul de 
altul, ducând fiecare rămăşiţele rănilor de la frecuşul 
legăturii dintre ei, ale cărei chingi doar moartea le putea 
spulbera şi ascunzându-le pe alte meleaguri, sub cea mai 
veselă şi mai nepăsătoare înfăţişare pe care o puteau arăta 


lumii. Mama ta a reuşit; a uitat repede totul. Însă tatăl tău 
s-a măcinat şi şi-a amărât sufletul ani în şir. 

— Da, s-au despărţit, spuse Monks, şi ce-i cu asta? 

— La ceva timp după despărţirea lor, continua domnul 
Brownlow, mama ta, dându-se cu totul plăcerilor uşoare de 
pe continent, uita cu desăvârşire pe soţul sau mai tânăr cu 
zece ani, care lâncezea acasă, în Anglia, cu viitorul distrus, 
dar care legase între timp noi prietenii. Aceste amănunte, 
cel puţin, îţi sunt cunoscute. 

— Nu le cunosc, spuse Monks, întorcându-şi privirea în 
altă parte şi lovind cu piciorul în pământ, ca un om care e 
hotărât să nege totul. Nu le cunosc. 

— Modul în care te porţi, ca şi faptele tale mă 
încredinţează că n-ai uitat nici o clipă toate aceste lucruri şi 
că neâncetat te gândeşti la ele cu amărăciune, răspunse 
domnul Brownlow. Vorbesc de întâmplări de acum 
cincisprezece ani, când tu nu aveai mai mult de unsprezece, 
iar tatăl tău doar treizeci şi unu - căci era, repet, aproape 
un copil, când tatăl lui îl sili să se căsătorească. Chiar 
trebuie să mai dezgrop acum întâmplări care umbresc 
memoria părintelui tău? Ori ai s-o cruţi şi-ai să-mi dezvălui 
adevărul? 

— N-am nimic de dezvăluit, riposta Monks. N-ai decât să 
vorbeşti în continuare dacă ţii neapărat. 

— Aceşti noi prieteni ai tatălui tău, spuse domnul 
Brownlow, erau, pe atunci, un ofiţer de marină pensionat, a 
cărui soţie murise cu aproximativ jumătate de an înainte şi-l 
lăsase cu doi copii - fuseseră mai mulţi, dar, din toată 
familia lor, supravieţuiseră, în mod fericit, doar doi. Erau 
două fete: una de nouăsprezece ani, frumoasă, iar cealaltă, 
doar o copiliţa de doi-trei ani. 

— Ce-are a face cu mine? Întrebă Monks. 

— Locuiau, spuse domnul Brownlow, fără să pară că a 
auzit observaţia celuilalt, într-o parte a ținutului la care 
tatăl tău se întoarse din peregrinările sale şi unde îşi 
stabilise domiciliul. S-au cunoscut, s-au apropiat, au legat o 


prietenie strânsă - una după alta. Tatăl tău era un om 
înzestrat cu multe daruri, de la naştere, cum puţini mai 
sunt. Avea sufletul şi înfăţişarea surorii lui. Pe măsură ce 
bătrânul ofiţer îl cunoştea mai bine, se ataşă mai tare de el. 
Bine-ar fi fost să se fi terminat atunci. Dar fiica lui făcu la 
fel. 

Bătrânul domn tăcu o clipă; Monks îşi muşcă buzele, cu 
ochii aţintiţi în podele. Văzând asta, domnul Brownlow se 
grăbi să încheie: 

— Sfârşitul de an îl găsi logodit, logodit oficial, cu acea fată 
nevinovată, pentru care el reprezenta obiectul primei, 
unicei iubiri, adevărate şi pasionale. 

— Povestea dumitale e fără capăt, constată Monks, 
mişcându-se fără încetare în scaun. 

— E o poveste adevărată, tinere, plină de durere, încercări 
şi amărăciune, îi răspunse iarăşi domnul Brownlow, şi 
asemenea poveşti sunt, de obicei, lungi. Dacă ar fi fost 
povestea unor bucurii şi-a unei fericiri neumbrite de nimic, 
ar fi fost foarte scurtă. În sfârşit, muri una dintre rudele 
bogate, în interesul căreia fusese sacrificat tatăl tău, aşa 
cum mai sunt şi alţii, căci acest lucru este destul de 
obişnuit, şi pentru a îndrepta raul cumplit pricinuit, îi lasa 
leacul împotriva tuturor durerilor: bani. Trebuia neapărat 
să se întoarcă la Roma, la rudă aceea a cărei sănătate era în 
primejdie şi care şi muri, lăsându-şi afacerile foarte 
încurcate. Plecă, iar odată ajuns la Roma, fu răpus acolo de 
o boală mortală. Când vestea a ajuns la Paris, mama ta a 
mers după el şi te-a luat şi pe tine cu ea. Ela murita doua 
zi de la sosirea ei, nelăsând nici un testament - nici un 
testament - astfel ca toată averea a moştenit-o mama 
dumitale împreună cu dumneata. 

În acest punct al povestirii, Monks îşi ţinu răsuflarea şi 
ascultă cu o încordare vădită, fără să-şi îndrepte privirile 
spre povestitor. Când domnul Brownlow făcu o pauză, îşi 
schimbă locul pe scaun, luând aerul unui om care tocmai 


încercase un sentiment de uşurare neaşteptată, şi-şi şterse 
de transpiraţie fata înfierbântată şi mâinile. 

— Înainte de a pleca din ţară, deoarece avea drum prin 
Londra, spuse domnul Brownlow încet, uitându-se ţintă în 
ochii celuilalt, tatăl tău a trecut pe la mine. 

— Nu am auzit niciodată de asta, îl întrerupse Monks pe 
un ton voit neâncrezător, dar care trăda surpriză neplăcută 
de care avusese parte. 

— A venit la mine şi mi-a încredinţat, printre altele, un 
tablou - un portret pictat de el însuşi, o imagine a acelei 
biete fete - de care nu voia să se despartă şi pe care nu-l 
putea lua cu dansul în grabnica-i călătorie. Era chinuit de 
grijă şi remuşcare şi ajunsese că o umbră; vorbea ciudat, 
aproape fără continuitate, despre ruină şi necinstea pe care 
le-a adus asupra familiei; îmi destăinui intenţia de a preface 
întreaga avere în bani, indiferent de pierderi, asigurând 
pentru soţie şi pentru dumneata o parte din câştig, precum 
şi intenţia de a părăsi ţara - am presupus bine că nu pleca 
singur - fără a o mai revedea vreodată. Chiar şi faţă de 
mine, prietenul lui din copilărie, al cărui devotament adânc 
îşi avea rădăcinile în pământul de pe mormântul celei care 
ne fusese atât de dragă amândurora - chiar şi faţă de mine 
avea rezerve, promițând totuşi că o să-mi scrie şi o să-mi 
dezvăluie totul, iar apoi să ne mai vedem o dată, şi ultima. 
Dar, vai! Aceea chiar a fost ultima. N-am primit nici o 
scrisoare de la el, nici nu l-am mai văzut. M-am dus - 
continuă domnul Brownlow după o scurtă pauză, m-am dus, 
după ce totul s-a sfârşit, la locul - şi voi întrebuința aici 
cuvântul des folosit de oameni, căci asprimea ori îngăduinţa 
lor au acum aceeaşi valoare pentru el - dragostei lui 
vinovate, hotărât, dacă temerile mele se adevereau, să-i 
găsesc acelei copile sărmane o casă care s-o primească şi o 
inimă care s-o compătimească. Dar familia ei părăsise acel 
ţinut cu o săptămână mai înainte; plătiseră nişte datorii 
neânsemnate ce le mai rămăseseră şi părăsiseră acel loc în 
timpul nopţii. De ce sau pentru ce, nimeni nu ştie. 


Monks răsuflă mai uşurat şi privi în jur cu un zâmbet 
victorios. 

— Când fratele dumitale - spuse domnul Brownlow, 
trăgându-se mai aproape de scaunul celuilalt -, când fratele 
dumitale: copil sărman, firav şi zdrenţăros fu aruncat în 
calea mea de ceva mai puternic decât pură întâmplare şi fu 
scăpat de către mine dintr-o viaţă de viciu şi ticăloşie... 

— Cum? Strigă Monks. 

— Da, eu l-am scăpat, spuse domnul Brownlow. 'Ţi-am spus 
eu că-ţi voi trezi interesul în cele din urmă. Da, eu sunt 
acela - înţeleg că perfidul dumitale complice a trecut sub 
tăcere numele meu, deşi oarecum îl ştia; ţi-ar fi părut chiar 
ciudat. Numai după ce a fost salvat de mine şi ţinut la mine 
acasă să se refacă de pe urma bolii, asemănarea sa 
evidentă cu portretul m-a frapat. Chiar şi prima oară când |- 
am zărit, cu toată murdăria şi suferinţa lui, avea o privire 
galeşa care a venit asupra mea ca o străfulgerare şi mi-a 
amintit de un vechi prieten. Nu e nevoie să-ţi spun că a fost 
răpit de pe stradă înainte de a-i fi aflat povestea. 

— De ce nu mi-o spui? Întrebă iute Monks. 

— Pentru că o ştii prea bine. 

— Eu?! 

— N-are rost să negi, mai spuse domnul Brownlow. Îţi voi 
dovedi că ştiu mai mult de-atât. 

— Tu... Tu n-ai nici o dovadă împotriva mea, se bâlbâi 
Monks. Te provoc să-mi dovedeşti că aşa a fost! 

— Vom vedea, spuse din nou domnul în vârstă, aruncându-i 
o privire iscoditoare. L-am pierdut pe băiat şi toate 
eforturile mele de a-l regăsi au fost în van. Mama ta fiind 
moartă, ştiam că numai tu singur ai putea dezlega taina şi, 
când am auzit ultima dată că eşti la moşia ta din Indiile 
Occidentale - unde, cum bine ştii, te retrăseseşi după 
moartea mamei tale pentru a scăpa de urmările 
supărătoare ale comportamentului tău de aici - am pornit 
spre tine. Însă plecaseşi de-acolo de câteva luni bune şi se 
presupunea că eşti la Londra, dar nimeni nu ştia mai mult 


de-atât. Am făcut cale-ntoarsă. Nici oamenii tăi de 
încredere n-aveau cea mai vagă idee unde locuieşti. Veneai 
şi plecai, spuneau ei, la fel de ciudat cum îţi era felul: 
câteodată pentru zile întregi, altădată pentru luni întregi, 
frecventând aceleaşi locuri sordide şi având de-a face cu 
aceeaşi bandă de ticăloşi care-ţi fuseseră tovarăşi de pe 
vremea când erai un băiat aprig, de nestăpânit. I-am obosit 
cu tot felul de întrebări. Am bătut străzile zi şi noapte, dar 
până acum două ore toate eforturile mele au fost zadarnice, 
căci nu te zărisem nici măcar o singură clipă. 

— Acum mă vezi într-adevăr, spuse Monks, ridicându-se 
obraznic, şi ce-i cu asta? Fraudă şi tâlhăria sunt cuvinte 
mari - îndreptăţite, după părerea dumitale, de o închipuită 
asemănare a unui tânăr oarecare cu mâzgăleala prostească 
a unui mort. Ascultă! Nici măcar nu ştii sigur dacă s-a 
născut vreun copil din acea înduioşătoare pereche; nici 
măcar asta nu ştii. 

— Nu ştiam, replică domnul Brownlow, ridicându-se la 
rândul lui, dar în ultimele două săptămâni am aflat totul. A 
existat un testament pe care mama dumitale l-a distrus, 
încredinţându-ţi secretul lui, ca şi averea, la moartea ei. 
Conţinea o aluzie la un oarecare copil, rodul probabil al 
acestei triste legături, copil care s-a născut şi peste care ai 
dat din întâmplare, cu care ocazie bănuielile tale ţi-au fost 
trezite imediat de asemănarea cu tatăl lui. Te-ai dus la locul 
naşterii lui. Acolo se aflau dovezi - dovezi tăinuite de mult 
timp - despre naşterea şi originea sa. Acele dovezi au fost 
distruse de tine, şi acum, potrivit vorbelor tale spuse 
evreului, complicele dumitale, singurele dovezi ale 
identităţii băiatului zac pe fundul râului, şi vrăjitoarea 
bătrână care le-a primit de la mama lui putrezeşte în 
coşciug. Fiu nevrednic, las, mincinos - tu, care ţii sfaturi de 
taină, noaptea, cu hoţii şi criminalii în încăperi fără pic de 
lumină -, tu, ale cărui comploturi şi tertipuri au pricinuit 
moartea cruntă a cuiva care are valoare de un milion de ori 
mai mare că a dumitale -, tu, care din leagăn ai fost pricină 


de scârbă şi amărăciune pentru sufletul tatălui tău, şi în 
care toate patimile, viciile şi depravarea aucolcait până ţi s- 
au întipărit pe chip ca o oglindă a sufletului tău, arătându-ţi 
boala respingătoare -, tu, Edward Leeford, încă mă mai 
înfrunţi! 

— Nu, nu, nu! Răspunse laşul, copleşit de atâtea învinuiri 
venite deodată. 

— Fiecare cuvânt - strigă domnul în vârstă - fiecare 
cuvânt rostit între dumneata şi acel ticălos nesuferit îmi 
este cunoscut. Umbrele de pe ziduri au auzit şoaptele 
voastre şi mi le-au spus la ureche. La vederea acelui copil 
prigonit, până şi viciul s-a înduioşat, căpătând curajul şi 
aproape însuşirile virtuţii. S-a săvârşit o crimă de care eşti 
vinovat ca autor moral sau poate chiar părtaş. 

— Nu, nu, îl întrerupse Monks. Eu... Eu nu ştiu nimic 
despre acest lucru. Aveam de gând să aflu adevărul acestei 
întâmplări când m-ai luat pe sus. Nu ştiam pricina. Am 
crezut că-i vorba de o ceartă obişnuită. 

— Pricină a fost dezvăluirea în parte a secretelor dumitale, 
îi răspunse domnul Brownlow. Eşti dispus să le dezvălui pe 
de-a-ntregul acum? 

— Da, sunt. 

— Şi să scrii cu mâna dumitale adevărul şi toate cele 
întâmplate şi să le confirmi în fata martorilor? 

— Făgăduiesc să fac şi asta. 

— Şi o să rămâi liniştit aici, până ce acea declaraţie va fi 
întocmita, iar după aceea vei merge cu mine într-un anumit 
loc pe care-l consider potrivit pentru a o confirma? 

— Dacă trebuie numaidecât, ce să fac, o fac şi pe-asta, 
replică Monks. 

— Trebuie să faci mai mult decât atât, spuse domnul 
Brownlow. Înapoiază-i moştenirea unui copil nevinovat, care 
nu supăra pe nimeni, că aşa e, măcar că s-a născut dintr-o 
iubire vinovată şi foarte nefericită. N-ai uitat clauzele 
testamentului. Îndeplineşte-le întocmai în ceea ce-l priveşte 


pe fratele dumitale, iar apoi mergi unde doreşti. Putem să 
nu ne mai întâlnim cât trăim. 

În timp ce Monks se plimba încoace şi-ncolo, aruncând 
priviri întunecate şi duşmănoase şi cugetând la propunere, 
dar şi la posibilitatea de a ieşi din această situaţie, chinuit 
de temeri, pe de o parte şi de ură, de cealaltă parte, uşa fu 
descuiată în grabă, iar un domn (domnul Losberne) intra 
într-o stare de mare frământare. 

— Bărbatul va fi prins, strigă el. Va fi luat diseară! 

— Criminalul? Întrebă domnul Brownlow. 

— Da, da, îi răspunse celălalt. Câinele lui a fost zărit stând 
la pândă într-un vechi cuib de hoţi şi nu încape îndoială că 
stăpânul său este, sau va fi, acolo, la adăpostul 
întunericului. Iscoade mişună în toate direcţiile. Am vorbit 
cu oamenii care se ocupă de prinderea lui şi mi-au spus că 
nu poate scăpa. O recompensă de o sută de lire va fi 
anunţată de Guvern diseară. 

— Voi da încă cincizeci, spuse domnul Brownlow, şi voi da 
vestea asta cu gura mea acolo, la faţa locului, dacă voi 
ajunge. Unde-i domnul Maylie? 

— Harry? De îndată ce l-a văzut pe prietenul dumitale aici, 
de faţă, în trăsură cu dumneata, s-a grăbit spre locul unde a 
auzit că va fi prinderea - răspunse doctorul - şi 
încălecându-şi calul se grăbi să se alăture primului grup 
care va cauta criminalul, undeva la periferie, într-un loc 
unde se înţeleseseră să se întâlnească. 

— Fagin - rosti domnul Brownlow. Ce ştii de el? 

— Ultima dată când am auzit de el nu fusese încă prins, 
dar va fi, dacă nu a fost deja. 

— Tu te-ai hotărât? Îl întrebă domnul Brownlow pe Monks, 
încet. 

— Da, răspunse el. Dar... Îmi vei păstra secretul? 

— Promit. Rămâi aici până mă întorc. E singura ta 
speranţa de-a fi în siguranţă. 

Domnul Brownlow şi doctorul ieşiră din cameră, iar uşa fu 
iarăşi încuiată. 


— Ce-ai făcut? Întrebă doctorul în şoaptă. 

— Tot ce-am nădâăjduit că voi face, şi chiar mai mult de- 
atât. Punând laolaltă spusele bietei fete cu ce ştiam eu 
dinainte, şi cu rezultatul cercetărilor făcute la faţa locului 
de bunul nostru prieten, nu i-am lăsat nici o portiţă de 
scăpare, dezvăluindu-i toată ticăloşia care, în lumina 
acestor întâmplări, a devenit limpede precum cristalul. 
Scrie-le dumneata şi stabileşte seara de poimâine, la şapte, 
pentru întâlnire. Vom fi acolo cu câteva ore înainte, dar vom 
cere să ne odihnim, în special tânăra doamnă, care s-ar 
putea să aibă nevoie de mai multă tărie de caracter decât 
noi; presimt că aşa va fi. Dar îmi fierbe sângele la gândul că 
o vom răzbuna pe biata făptura ucisă. Pe care drum au 
plecat? 

— Mergi direct la poliţie şi vei ajunge la timp, replică 
domnul Losberne. Eu rămân aici. 

Cei doi domni se despărţiră în grabă, amândoi tulburaţi 
peste măsură. 

Capitolul 50 

Urmărirea şi fuga. 

În apropiere de Tamisa, pe aceeaşi parte a răului cu 
biserica Rotherhithe, unde clădirile de pe mal se întrec în 
mizerie, iar corăbiile sunt înnegrite din pricina pra fului de 
cărbune şi a fumului de la coşurile de pe acoperişurile joase 
şi înghesuite, acolo se afla mahalaua cea mai murdară, mai 
ciudată şi mai fără de seamăn din câte se găsesc în Londra, 
cu totul necunoscută, nici măcar după nume, pentru cei mai 
mulţi dintre locuitorii obişnuiţi ai oraşului. 

Pentru a ajunge în acest loc, vizitatorul trebuie să treacă 
printr-un labirint de străzi înghesuite, înguste şi pline de 
noroi, înţesate de oamenii cei mai săraci şi mai neciopliţi din 
câţi trăiesc pe malurile Tamisei. În magazine se găsesc cele 
mai proaste şi ieftine alimente, iar de uşile şi geamurile 
negustorilor atârna hainele cele mai simple şi mai 
grosolane. Făcându-şi loc cu coatele printre muncitorii de 
speța cea mai joasă, rămaşi fără lucru, printre hamali şi 


cărbunari, printre femei neruşinate şi copii zdrenţăroşi, 
printre mizeriile şi gunoaiele aduse de rău, vizitatorul îşi 
croieşte drum cu greu, copleşit de priveliştea şi mirosurile 
respingătoare de pe ulițele strâmte de la dreapta sau de la 
stânga şi asurzit de zgomotul căruţelor încărcate cu 
mormane de lucruri de tot felul, de la magaziile care se 
găsesc la fiecare colţ. Când ajunge, în cele din urmă, pe 
străzi mai îndepărtate şi mai puţin umblate decât cele pe 
care tocmai le-a parcurs, trece pe sub case cu faţade 
dărăpănate, gata să se năruie, pe lângă coşuri pe jumătate 
distruse, care stau să se prăbuşească, pe lângă ferestre cu 
zăbrele de fier pline de rugină, pe care timpul şi praful 
aproape le-au mâncat, sau pe lângă oricare alt semn de 
paragină şi delăsare care şi-l poate închipui cineva. 

Într-un asemenea loc, dincolo de Dockhead, în mahalaua 
Southwark, se afla Insula lui Iacob, înconjurată de un canal 
mocirlos, adânc de 2-3 metri şi lat de 5 sau chiar 6 în 
perioada refluxului, numit odinioară Mill Pond, dar cunoscut 
în vremurile acestei povestiri drept Folly Ditch. Canalul este 
un braţ al lamisei şi poate fi umplut cu apă prin 
deschiderea stăvilarelor de la Lead Mills, de unde i se trage 
şi vechiul nume. Atunci, dacă s-ar uita cineva de pe unul din 
podurile de lemn de peste el către Mill Lane, ar vedea 
locuitorii caselor de pe o parte şi alta a canalului cum urcă 
şi coboară pe sfoară, de la ferestre şi uşi, găleți, ciuturi şi 
tot felul de alte obiecte casnice, pentru a scoate apă. Când 
îşi întoarce privirea de la aceste activităţi la casele propriu- 
zise, este cum nu se poate mai uimit de noua privelişte. 
Prispe de lemn care unesc câte şase case între ele, pline de 
găuri prin care se poate vedea mocirla de dedesubt; 
ferestre sparte şi peticite, prin care ies bețe pe care ar fi 
trebuit să fie întinse rufe la uscat, deşi acolo n-ai ce întinde; 
odăi atât de mici, atât de murdare şi de strâmte, încât şi 
aerul din ele pare stricat de mizeria şi infecția pe care le 
adăpostesc; case din lemn care se apleacă asupra malului, 
amenințând să se prăbuşească, cum s-a întâmplat deja cu 


unele; ziduri mânjite de noroi şi temelii surpate; tot ce 
putea să vădească sărăcia, toate semnele dezgustătoare ale 
mizeriei, putreziciunii şi gunoiului, toate acestea 
„impodobeau” malurile de la Folly Ditch. 

Pe Insula lui lacob, magaziile nu au acoperişuri şi sunt 
goale; zidurile se surpă, ferestrele nu mai pot fi numite 
ferestre, uşile se prăbuşesc în stradă, coşurile sunt 
înnegrite, deşi nu mai scot fum. Cu treizeci sau patruzeci de 
ani în urmă, înainte să se abată pierderile şi procesele 
asupra acestui loc, insulă era înfloritoare. Acum însă e 
pustie. 

Casele nu au proprietari. Intră în ele oricine are curaj şi 
acolo rămâne să trăiască ori să moară. Cei care-şi caută 
adăpost pe Insula lui Iacob au motive temeinice să stea la 
loc tainic sau au ajuns într-o stare de sărăcie lucie. 

Într-o odaie de la etajul uneia dintre aceste case, una de 
dimensiuni normale, dărăpănata mai toată, dar cu uşa şi 
ferestre bine baricadate, aşezată cu spatele spre canal, se 
aflau trei bărbaţi care îşi aruncau din când în când câte o 
privire în care se citeau uimire şi nelinişte. Stăteau de ceva 
vreme într-o tăcere apăsătoare şi sumbră. Unul dintre ei 
era 'Toby Crackit, altul domnul Chitling, iar al treilea, un hoţ 
de vreo cincizeci de ani, cu nasul rupt într-o bătaie mai 
veche şi cu o cicatrice înspăimântătoare pe faţă, probabil 
din aceeaşi încăierare. Acest bărbat era un fost deportat, pe 
nume Kags. 

— Mi-aş fi dorit, spuse 'Toby întorcându-se spre domnul 
Chitling, să fi ales altă ascunzătoare când ai văzut că şi 
celelalte două mai vechi au trezit bănuieli şi să nu fi venit 
aici, stimabile. 

— De ce atunci nu te-ai dus în altă parte, cap sec ce eşti? 
Spuse Kags. 

— Da... Mă aşteptam să vă bucuraţi un pic mai mult că mă 
vedeţi, răspunse domnul Chitling, cu un aer trist. 

— Uite ce e, tinere, zise Toby, când un om trăieşte atât de 
retras, aşa cum am trăit eu, şi îşi face un acoperiş deasupra 


capului, sub care nu-şi bagă nimeni nasul, este un lucru 
destul de surprinzător să aibă onoarea unei vizite din 
partea unui tânăr domn în situaţia ta (oricât de respectabil 
ar fi acesta şi oricât de plăcut ar fi să joci cărţi cu el sau să 
te împrieteneşti). 

— Mai ales atunci când cel care trăieşte în singurătate 
găzduieşte un prieten care s-a întors de pe meleaguri 
străine mai repede decât era aşteptat şi este prea timid să 
vrea să se prezinte judecătorilor la întoarcere, adăugă 
domnul Kags. 

Au urmat câteva secunde de tăcere, după care Toby 
Crackit, părând că renunţă la aerul său obişnuit de 
prefăcătorie şi nepăsare, se întoarse către Chitling şi spuse: 

— Şi când a fost prins Fagin? 

— Chiar la vremea prânzului - la ora două, azi. Eu şi 
Charley am avut noroc să ne strecurăm pe coşul de la 
spălătorie, iar Bolter s-a băgat cu capul în jos în butoiul de 
apă, care era gol, dar cum picioarele îi sunt atât de lungi, 
au rămas pe dinafară şi l-au prins şi pe el. 

— Şi Bet? 

— Săraca Bet! S-a dus să vadă leşul, să-l recunoască al cui 
este, răspunse Chitling, devenind din ce în ce mai palid. Şi-a 
ieşit din minţi, ţipă şi vorbea aiurea şi se dădea cu capul de 
pereţi. Până la urmă a trebuit să-i pună cămaşa de forţă şi 
au dus-o la ospiciu, unde este şi acum. 

— Şi ce s-a întâmplat cu tânărul Bates? Întrebă Kags. 

— E p-aci pe undeva, da tacoale. Nu vine până nu se 
întunecă, da'o să apară el acuşica, răspunse Chitling. Nu-i 
chip să te ţii ascuns în altă parte acum. Toţi cei de la „Trei 
Şchiopi” au fost ridicaţi - am fost eu până acolo şi am văzut 
cu ochii mei - e plin de capcane. 

— Ce dezastru! Remarcă Toby muşcându-şi buzele. Nu mai 
scăpa nimeni. 

— Chiar acu' sunt judecaţi, spuse Kags. Dacă ancheta 
continuă şi Bolter depune mărturie, cum a spus c-o să facă, 
pot să dovedească vinovăția lui Fagin şi să continue 


procesul vineri. Dumnezeule, în şase zile o s-atârne de 
ştreang! 

— Ar fi trebuit să auzi cum huiduiau oamenii, spuse 
Chitling. Poliţiştii s-au luptat ca nişte draci, altfel l-ar fi 
sfâşiat. O dată chiar l-au pus la pământ, dar copoii au făcut 
un cerc în jurul lui şi s-au luptat până l-au scos afară. Să-l fi 
văzut cum arată, plin de noroi şi de sânge, se agaţa de ei de 
parcă i-ar fi fost cei mai buni prieteni. Parcă-i văd şi acum, 
el nu era în stare să stea în picioare ca puhoiul de oameni 
tot împingea şi-l ţara şi pe el cu ei. Parcă văd cum săreau 
oamenii, unul în spatele celuilalt, rânjind şi făcându-i semne 
cu pumnul. Parcă-l văd cu barbă şi părul pline de sânge şi 
aud ţipetele femeilor care se repezeau în mijlocul mulţimii 
şi jurau că au să-i smulgă inima din piept! 

Martorul îngrozit al acestei scene îşi acoperi urechile cu 
mâinile şi cu ochii închişi, se ridică şi începu să cutreiere 
odaia încoace şi încolo, ca ieşit din minţi. 

Chitling nu se putea opri din mers, pe când ceilalţi doi 
stăteau tăcuţi, cu privirea în podea. Se auzi un zgomot de 
paşi pe scări şi câinele lui Sikes năvăli în cameră. Au sărit 
care încotro, la fereastră, pe scări şi apoi în stradă. Câinele 
sări spre o fereastră deschisă; nu făcu nici o mişcare să vină 
după ei şi nu se vedea nici urmă de stăpân. 

— Ce mai înseamnă şi asta? Zise Toby când s-au întors. Nu 
se poate să vină aici. Sper... Sper că nu vine. 

— Dacă era să vină încoace, ar fi venit odată cu câinele, 
spuse Kags, aplecându-se să se uite mai bine la câinele care 
stătea gâfâind pe podea. Hai să-i dăm nişte apă, e sfârşit de 
cât a alergat! 

— Uite! A băut tot! Observă Chitling, după ce se uită o 
vreme la câine fără să scoată o vorbă. E plin de noroi, 
şchiop, pe jumătate orb - trebuie că vine de undeva de 
departe. 

— De unde-ar fi putut să vină? Exclamă Toby. A fost şi la 
celelalte ascunzători, negreşit, şi găsindu-le pline de străini, 
a venit şi aici, unde mai fusese de atâtea ori. Dar oare unde- 


a fost mai întâi şi cum se face de-a ajuns aici singur, fără 
stăpân? 

— Nu se poate să-şi fi luat singur zilele (niciunul nu 
îndrăznea să rostească numele ucigaşului). Ce credeţi? Zise 
Chitling. 

Toby clătină din cap. 

— Dac-ar fi făcut asta, zise Kags, câinele ar fi vrut să ne 
ducă la locul cu pricina. Nu. Cred că a ieşit cumva din ţară 
şi cainele-a rămas în urmă. Cu siguranţă i-a pierdut urma, 
altminteri nu ar sta aşa de liniştit. 

Această soluţie, părând cea mai vrednică de crezare, fu 
acceptată de toţi. Câinele, furişându-se sub un scaun, se 
făcu ghem să se culce, şi nu-i mai dădu nimeni nici o 
atenţie. 

Cum se lăsase întunericul, traseră obloanele şi aprinseră o 
lumânare pe masă. Întâmplările cumplite din ultimele două 
zile îi tulburaseră pe toţi trei, mai ales din cauza primejdiei 
şi nesiguranţei în care se aflau. Îşi traseră scaunele mai 
aproape unul de celălalt, tresărind la fiecare zgomot. 
Vorbeau puţin şi numai în şoaptă, fiind tăcuţi şi îngroziţi, de 
parcă rămăşiţele femeii ucise s-ar fi aflat în odaia de alături. 

Stătură astfel ceva vreme, când deodată auziră nişte bătăi 
grăbite la uşa de jos. 

— Tânărul Bates, zise Kags, privind furios în jur, ca să-şi 
ţină teamă-n frâu. 

Bătăile se auziră din nou. Nu, nu era el. El nu bătea aşa. 

Crackit se aplecă pe fereastră şi, tremurând din toate 
încheieturile, îşi trase capul înapoi. Nu mai era nevoie să le 
spună cine era, chipul său palid spunea totul. Câinele intra 
în alertă imediat şi fugi scheunând spre uşă. 

— Trebuie să-i dăm drumul, zise el luând lumânarea. 

— Nu se poate altfel? Întrebă celălalt cu o voce răguşită. 

— Nu, trebuie să intre. 

— Nu ne lasă pe întuneric, spuse Kags, luând o lumânare 
de pe soba. Tremura atât de tare, încât bătăile de la uşă se 
mai auziră de două ori până ce reuşi el să o aprindă. 


Crackit cobori la uşă şi se întoarse urmat de un bărbat cu 
faţa ascunsă pe jumătate de o batistă, iar cealaltă jumătate 
de o basma înnodata pe sub pălărie. Le desfăcu încet. 
Apăru o fată albă ca de ceară, ochii înfundaţi în cap, obrajii 
supţi, barba nerasă de multe zile, pielea uscată şi răsuflarea 
grea. Părea că-i chiar stafia lui Sikes. 

Trase un scaun care stătea în mijlocul odăii, clătinându-se 
în timp ce încerca să îşi dea drumul în el, dar uitându-se 
peste umăr, îl trase spre perete, îl lipi de acesta şi se aşeză. 

Nimeni nu scoase o vorbă. Noul venit se uită pe rând la 
fiecare. Dacă se ridică vreo privire din pământ, era imediat 
coborâtă. Când vocea lui răguşită rupse tăcerea, tresăriră 
toţi trei, de parcă nu o mai auziseră niciodată. 

— Cum a ajuns câinele aici? Întrebă el. 

— Singur. Acu! trei ore. 

— În ziarul de seară scrie că Fagin a fost prins. E adevărat 
sau e o minciună? 

— E adevărat. 

Linişte din nou. 

— Să vă ia naiba pe toţi, zise Sikes, ştergându-şi fruntea 
cu mâna. N-aveţi nimic să-mi spuneţi? 

Se simţiră toţi încurcaţi, dar nu vorbi niciunul. 

— Tu, care ai casa asta, zise Sikes întorcându-se spre 
Crackit, ai de gând să mă vinzi sau mă laşi să stau aici până 
trece perioada de vânătoare? 

— Poţi să rămâi aici, dacă te simţi în siguranţă, răspunse 
cel întrebat, după câteva secunde de şovăială. 

Sikes îşi întoarse privirea încet spre peretele din spatele 
lui - mai mult încerca de fapt, fără să fie în stare să îşi mişte 
capul - şi spuse: 

— Corpul... Leşul... A fost îngropat? 

Au răspuns clătinând din cap, semn că nu. 

— De ce? Răspunse el cu aceeaşi privire peste umăr. De ce 
mai lasa o aşa hidoşenie pe faţa pământului?... Cine bate la 
uşă? 


Crackit făcu un semn cu mâna când ieşea din cameră, prin 
care îi dădea de înţeles că nu are de ce să se teamă şi se 
întoarse cu Charley Bates în spatele lui. Sikes stătea în faţa 
uşii aşa încât băiatul îi văzu faţa chiar când intră în cameră. 

— 'Toby, spuse băiatul dându-se înapoi, când Sikes se uită 
la el. De ce nu mi-ai spus la intrare? 

Fusese atât de groaznic pentru Sikes să îi vadă pe cei trei 
cum se strâng de frică, încât nenorocitul încerca să-l 
liniştească măcar pe tânăr. Dădu din cap părând că vrea să 
vină spre el ca să-i strângă mâna. 

— Lasă-mă să merg în altă odaie, zise băiatul, retrăgându- 
se mai mult. 

— Charley! Spuse Sikes, făcând un pas înainte, nu mai ştii 
cine sunt? 

— Nu te-apropia de mine, îi răspunse băiatul, dându-se în 
continuare înapoi şi privind înspăimântat chipul 
criminalului. Monstrule! 

Bărbatul se opri la jumătatea distanţei şi amândoi se 
uitară unul la celălalt, dar ochii lui Sikes coborâră treptat în 
pământ. 

— Sunteţi martori, voi trei - strigă băiatul, amenințând cu 
pumnul şi întărâtându-se din ce în ce mai tare pe măsură ce 
vorbea. Sunteţi martori - nu mi-e frică de el - dacă vor veni 
după el, îl denunţ. Aşa voi face, să ştiţi! Poate să mă omoare 
dacă vrea ori dacă îndrăzneşte, dar dacă mai sunt în viaţă, 
îl denunţ! L-aş da pe mâna lor chiar de-ar fi să-l ardă de viu. 
Ucigaşul! Ajutor! Dacă mai aveţi inimă vreunul din voi, 
ajutaţi-mă! Ucigaşul! Ajutor! Puneţi mâna pe el! 

Strigând astfel şi gesticulând ameninţător, băiatul se 
arunca pur şi simplu, cu mâinile goale, asupra bărbatului 
mult mai puternic decât el, dar cu atâta forţă şi luându-l 
prin surprindere încât îl trânti la pământ. 

Cei trei spectatori rămaseră înmărmuriţi. Nu se băgară în 
nici un fel între ei, iar băiatul şi bărbatul se rostogoliră la 
pământ împreună. Băiatul, în ciuda loviturilor care curgeau 
asupra lui, strângea din ce în ce mai tare gulerul 


criminalului şi nu înceta să strige după ajutor din toate 
puterile. 

Dar lupta era prea inegală ca să dureze. Sikes îl dobori şi 
era cu genunchiul pe gâtul celuilalt când Crackit l-a tras 
înapoi, cu o privire alarmată, arătând spre fereastră. Jos se 
vedeau lumini, se auzeau voci vorbind tare şi agitat, paşi 
grăbiţi ce păreau că nu se mai sfârşesc trecând peste podul 
de lemn din apropiere. Părea că în mijlocul mulţimii se afla 
un bărbat călare, căci se auzi un tropot de copite pe 
caldarâm. Lumina crescu în intensitate, paşii şi tropotul se 
auziră mai tare şi mai grăbiţi. Se auzi apoi o bătaie 
puternică în uşă, urmată de un murmur confuz de voci 
furioase care l-ar fi făcut să tremure şi pe cel mai curajos 
om. 

— Ajutor! Tipa băiatul cu o voce care sfâşie aerul. E aici! 
Spargeţi usa! 

— În numele regelui! Strigară vocile de afară, iar ţipătul 
băiatului izbucni din nou, de data aceasta mai tare. 

— Spargeţi usa! Urlă el. Ei nu vă vor deschide. Mergeţi 
repede spre camera de unde vine lumina! Spargeţi usa! 

De îndată ce termină de vorbit, se auziră bătăi puternice 
care zguduiau usa şi obloanele şi apoi mulţimea izbucni atât 
de tare, încât abia acum îşi putea da seama cine stătea să 
asculte cât de numeroasă e. 

— Deschideţi-mi o uşă ca să îl pot vâri undeva pe 
împieliţatul ăsta care urla-ntruna! Răcni Sikes furios în timp 
ce alerga de acolo-colo, târându-l pe băiat după el cu atâta 
uşurinţă, de parcă ar fi fost un sac gol. Uşa aia! Repede! Il 
aruncă înăuntru, puse zăvorul şi răsuci cheia în broască. 
Uşa de jos e încuiată bine? 

— Încuiată de două ori şi are şi lanţul pus, răspunse 
Crackit, care era încă năucit şi nu reuşea să facă nimic, aşa 
cum erau şi ceilalţi doi. 

— Tăbliile uşii sunt zdravene? 

— Căptugşite cu tabla. 

— Şi geamurile? 


— Da, şi ele. 

— Să vă ia naiba! Strigă tâlharul înnebunit, ridicând 
geamul şi amenințând mulţimea. Faceţi ce vreţi, ce ştiţi! Tot 
n-o să puneţi mâna pe mine! 

Auzind această, mulţimea izbucni atât de puternic că nu se 
mai auzise aşa un răcnet pe faţa pământului. Unii strigară 
către cei din apropierea casei să îi dea foc; alţii răcniră 
către poliţişti să-l împuşte. Niciunul însă nu zbieră cu atâta 
furie că omul călare, care se aruncă din şa în mulţime şi îşi 
croi drum cu mâinile de parcă înota. Ajunse sub o fereastră 
şi strigă cu o voce care le acoperi pe toate celelalte: 

— Douăzeci de guinee pentru cine aduce scara! 

Cei din jur repetară ce a spus şi se auziră sute de ecouri. 
Unii cereau scări, alţii târnăcoape; unii alergau cu făclii 
încoace şi-ncolo, de parcă ar fi căutat cele cerute, dar se 
întorceau şi strigau din nou. Unii blestemau şi înjurau 
neputincioşi, alţii se îmbulzeau ca nebunii, împiedicându-i 
pe ceilalţi să se mişte. Cei mai curajoşi încercau să se caţere 
pe burlane şi pe crăpăturile zidurilor. Era o mişcare 
continuă în întunericul de afară, mulţimea unduia 
asemenea unui câmp de porumb în bătaia vijeliei, izbucnind 
din când în când într-un urlet furios. 

— Fluxul! 

— Strigă ucigaşul, coborând cu un tremur de la fereastră - 
apa umpluse deja canalul când am venit eu. Daţi-mi o 
frânghie, una lungă. Mulţimea-i în faţa casei. Aş putea să 
mă arunc în Folly Ditch şi să fug pe acolo. Daţi-mi o frânghie 
că de nu, mai fac trei omoruri şi-mi iau şi mie viaţa! 

Cei trei bărbaţi cuprinşi de spaimă făcură semn spre locul 
unde ţineau frânghiile, iar ucigaşul o alese în grabă pe cea 
mai lungă şi mai zdravănă şi se grăbi să urce pe acoperiş. 

Toate ferestrele din spatele casei fuseseră de mult 
astupate cu cărămizi, mai puţin o ferestruică din odaia în 
care era ascuns băiatul, dar era atât de mică încât nici 
trupul său slăbănog nu ar fi încăput prin ea. Dar băiatul nu 
încetase să strige pe acolo la cei de afară, pentru a păzi şi 


spatele casei. Aşa se face că atunci când criminalul ajunse 
în cele din urmă pe acoperiş, îi anunţa printr-un strigat 
sălbatic pe cei de afară, iar aceştia se adunară imediat 
împrejur, înghesuindu-se într-un şuvoi continuu. 

Sikes pusese o scândură în dreptul uşii pe care ieşise, pe 
care o că râse special pentru asta, astfel să nu poată fi 
deschisă prea uşor, după care se furişă pe acoperiş şi se 
uită în jos. 

Apa se retrăsese, iar canalul era plin de mal. 

Puhoiul de oameni amuţi câteva minute, pândindu-i 
mişcările şi încercând să înţeleagă ce avea de gând, dar în 
clipa în care cei de jos pricepură ce plan avea şi ştiau că nu 
are nici o şansă, izbucniră într-un urlet victorios atât de 
puternic, încât cele de dinainte parcă fuseseră nişte şoapte. 
Strigătul crescu din ce în ce mai tare, năvalnic. Cei care 
erau prea departe pentru a înţelege exact ce se întâmplă, 
se alăturară şi ei şi răspândeau ecoul, de parcă întregul 
oraş s-ar fi adunat acolo ca să-l blesteme pe ucigaş. 

Oamenii din faţă se îmbulzeau din ce în ce mai tare, din ce 
în ce mai în faţă, ca un şuvoi puternic de chipuri mânioase, 
luminate ici-colo de câte o torţă care le arata furia şi 
întreaga lor ura. Mulțimea năvălise şi în casele de pe partea 
cealaltă a canalului; sparseră geamuri sau le scoaseră cu 
totul din balamale; la fiecare fereastră se iviră multe fete, şi 
erau şiruri nesfârşite de oameni care se căţărau pe 
acoperişuri. Cele trei podete din apropiere se lăsaseră sub 
greutatea mulţimii care dăduse buluc pe ele. Cu toate 
acestea, şuvoiul înainta strecurându-se în orice loc posibil, 
de unde îşi slobozea strigătele, chiar dacă ucigaşul era 
văzut doar pentru o secundă. 

— L-au prins! Strigă un bărbat de lângă pod. Ura! 

Mulțimea începu să îşi arunce pălăriile în aer şi, din nou, 
strigătele crescură în intensitate. 

— Cincizeci de lire - strigă un domn bătrân din aceeaşi 
parte - cui îl prinde viu! Eu stau aici şi aştept, până ce vine 
cineva şi îmi cere recompensa. 


Se auziră din nou strigăte. În acest moment, se răspândi 
zvonul că uşa fusese spartă în sfârşit şi că acela care ceruse 
scara intrase în camera de sus. Şuvoiul îşi schimbă cursul 
imediat ce această veste trecu din gură în gură. Oamenii de 
la ferestre îi vedeau pe cei de pe poduri retrăgându-se în 
aceeaşi îmbulzeală, alergând pe străzi şi alăturându-se 
gloatei amestecate care se grăbea acum spre locul din care 
plecase, fiecare înghiontindu-l şi împingându-l pe cel de 
alături, nerăbdători să ajungă lângă uşă, să poată vedea 
criminalul când este scos de poliţişti. Ţipetele şi urletele 
celor care erau aproape sufocaţi în îmbulzeala, sau cât pe 
ce să fie călcaţi în picioare, erau îngrozitoare. Străzile 
înguste erau blocate complet şi, în acest timp, în grabă şi 
lupta mulţimii de a ocupa un loc în faţa casei, atenţia 
acordată criminalului a fost distrasă de acest iureş, deşi 
dorinţa de a fi prins sporise parcă (dacă se mai putea aşa 
ceva). 

Bărbatul se ghemuise pe acoperiş, copleşit cu totul de 
sălbăticia mulţimii şi de gândul că nu mai e putinţă de 
scăpare. Dar observând mişcarea nouă a oamenilor cu 
aceeaşi rapiditate cu care s-a şi întâmplat, sări în picioare, 
hotărât să mai facă o ultimă sforţare de a-şi salva viaţa 
aruncându-se în canal, chiar cu riscul de a fi înghiţit de 
mlaştină, şi să încerce să se strecoare prin întunericul şi 
hărmălaia de afară. 

Prinzând noi puteri şi împins de larma din casa care-i dădu 
de veste că reuşiseră într-adevăr să intre, îşi propti un 
picior de coş, lega cu străşnicie un capăt al frânghiei de el şi 
la celălalt capăt făcu un laţ aproape într-o clipită, cu 
ajutorul mâinilor şi al dinţilor. Ar putea să coboare pe 
frânghie până la o distanţă destul de mică de pământ, 
ţinând cuțitul pregătit să o taie şi apoi să se arunce în 
mlaştină. 

Chiar în clipa în care îşi petrecuse latul peste cap, înainte 
de a-l trece peste braţe şi când bătrânul domn despre care 
am vorbit mai devreme (care se agăţase cu putere de 


balustradă podului pentru a nu fi luat înainte de mulţime) 
strigă către cei din jurul său să le dea de ştire că bărbatul 
se pregătea să îşi dea drumul în şanţ - chiar în clipa aceea - 
ucigaşul, uitându-se în spate pe acoperiş, îşi ridică braţele 
deasupra capului şi slobozi un urlet de groază. 

— Iar ochii aceia! Scrâşni el cu glas nepământesc. 

Clătinându-se de parcă fusese lovit de trăsnet, îşi pierdu 
echilibrul şi căzu peste streaşină. Latul îi ajunse în jurul 
gâtului. Se strânsese sub greutatea corpului că o coardă de 
arc şi cu iuţeală săgeţii. Omul se prăbuşi de la doisprezece 
metri. Se opri cu o smuci tura bruscă, urmă o zvârcolire 
grozavă a mâinilor şi picioarelor, după care rămase acolo, 
spânzurat, ţinând încă cuțitul în pumnul încleştat. 

Hornul cel vechi se zgudui de şocul smuciturii, dar rămase 
întreg. Ucigaşul atârna fără viaţă pe lângă zid, iar băiatul, 
dând la o parte trupul neânsufleţit care se bălăngănea şi îl 
împiedică să vadă, strigă să vină cineva să îl scoată odată de 
acolo. 

Un câine care stătuse ascuns până atunci începu să alerge 
de colo-colo pe acoperiş, scheunând jalnic şi, prinzând pana 
la urma curaj, sări spre umerii corpului neânsufleţit. 
Nereuşind să se agaţe de el, căzu în canal, răsucindu-se în 
aer. Se izbi cu capul de o piatră şi muri pe loc. 

Capitolul 51 

Prilej pentru lămurirea mai multor taine, capitol care 
cuprinde o cerere în căsătorie pentru care nici rangul, nici 
zestrea nu contează. 

Abia trecuseră două zile de la evenimentele povestite în 
capitolul anterior când Oliver se afla, la ora trei după- 
amiază, într-o trăsură care îl ducea cu repeziciune spre 
oraşul unde se născuse. Cu el se aflau doamna Maylie, Rose, 
doamna Bedwin şi bunul doctor, iar domnul Brownlow îi 
urmă într-o diligenţa, însoţit de o persoană al cărei nume 
nu le fusese adus la cunoştinţă. 

Nu vorbiră prea mult pe drum pentru că Oliver era într-o 
stare de nelinişte şi tulburare care îl împiedică să îşi adune 


gândurile şi să lege două vorbe, stare care păru să nu îi 
deranjeze pe ceilalţi, ba, chiar păru să îi caracterizeze şi pe 
ei aproape în aceeaşi măsură. Domnul Brownlow le 
dezvăluise cu multă grijă, lui Oliver şi celor două doamne, 
mărturisirile făcute de Monks. Deşi ştiau că scopul 
călătoriei lor era acela de a duce la bun sfârşit opera 
poliţienească începută atât de bine de domnul Brownlow, 
totuşi nu cunoşteau toate detaliile poveştii care rămăsese 
învăluită în mister şi suspans, ţinându-i cu sufletul la gură. 

Acelaşi bun prieten, cu ajutorul domnului Losberne, 
împiedicase orice mijloc prin care cei trei ar fi putut afla 
alte informaţii despre groaznicele întâmplări petrecute de 
curând. 

— Este foarte adevărat, spusese el, că, mai devreme sau 
mai târziu, tot o să afle, dar ar fi mai bine să nu afle chiar 
acum, ci altă dată, într-un moment mai potrivit. 

Călătoreau aşadar în tăcere, fiecare cugetând şi punându- 
şi întrebări despre ceea ce îi adusese laolaltă, dar nimeni nu 
era dispus să dea glas gândurilor care se îngrămădeau în 
mintea tuturor. 

Măcar că Oliver, în aceste împrejurări, păstrase liniştea în 
timp ce călătoreau cu toţii spre locul său de naştere, pe un 
drum pe care nu îl mai văzuse niciodată, ce val de amintiri 
din vremurile vechi şi ce şuvoi de sentimente nu i se treziră 
în suflet când ajunseră pe meleagurile pe care el le 
străbătuse cu piciorul, pe vremea când era un biet fugar 
sărman, fără prieteni care să-i dea o mână de ajutor şi fără 
un acoperiş deasupra capului! 

— Uite, colo, acolo! Strigă Oliver, strângând mâna lui Rose 
şi arătând pe fereastra trăsurii, acela e pârleazul peste care 
am sărit. Acelea sunt gardurile vii pe lângă care m-am 
furişat şi m-am ascuns, de frică să nu mă prindă cineva şi să 
mă ducă cu forţă înapoi la azil! Uite şi cărarea care străbate 
câmpurile şi duce la vechea casă unde am copilărit! O, Dick, 
Dick, dragul şi vechiul meu prieten, ce n-aş da să te mai văd 
o dată! 


— II vei revedea curând, răspunse Rose, luându-i cu 
blândeţe mâinile într-ale sale. Îi vei spune ce fericit eşti şi 
cât de bogat ai ajuns, dar că nu este fericire mai mare 
pentru tine decât să te întorci, ca să îl faci şi pe el fericit. 

— Da, da, spuse Oliver. Şi o să-l luăm de acolo, îi luăm 
haine noi şi îl învăţăm carte şi o să-l trimitem într-un loc 
liniştit la ţară ca să se facă sănătos şi puternic... Nu-i aşa? 

Rose încuviinţă cu o aplecare a capului, căci nu mai putea 
vorbi văzând zâmbetul şi lacrimile de fericire ale băiatului. 

— Vei fi blândă şi bună cu el, aşa cum eşti cu toată lumea, 
zise Oliver. Ştiu că te va face să plângi cu tot ce are de spus, 
dar nu contează, nu contează, totul se va termina cu bine şi 
vei zâmbi din nou, sunt sigur şi de asta, când o să vezi ce 
schimbat va fi. La fel ai făcut şi pentru mine. „Dumnezeu să 
te binecuvânteze”, aşa mi-a spus când am fugit, izbucni cu 
emoție băiatul. Îi voi spune eu de data asta: „Dumnezeu să 
te binecuvânteze şi pe tine” şi îi voi arăta cât de mult îl 
iubesc pentru acele vorbe. 

Pe măsură ce se apropiau de oraş şi după ce au intrat pe 
ulitele-i înguste, cu greu putură să-l potolească pe băiat din 
înflăcărarea cu care vorbea. lată prăvălia lui Sowerberry, 
antreprenorul de pompe funebre, exact aşa cum o ştia, 
poate doar puţin mai mică şi mai puţin impozantă decât 
cum şi-o amintea el. lată şi toate casele şi magazinele, 
aproape despre toate avea câte o amintire. Iată şi căruţa lui 
Gamfield, aceeaşi căruţă veche, în fata cârciumii. lată şi 
azilul de săraci, închisoarea tristă a copilăriei sale, cu 
ferestrele mohorâte ca nişte ochi care se încruntă spre 
stradă. lată-l şi pe portarul cel deşirat de la intrare, la 
vederea căruia Oliver se ghemui fără să vrea şi apoi râse în 
sine de prostia să. Şi tot aşa, din râs în plâns, îşi aminti de 
zecile de fete care apăreau la uşi şi la ferestre şi pe care le 
ştia atât de bine. Totul era la fel, de parcă ar fi plecat de 
acolo cu o zi înainte şi viaţa lui fericită din ultima vreme n- 
ar fi fost decât un vis frumos. 


Dar nu era vis, ci realitatea pură, fericită, adevărată. 
Traseră la cel mai bun hotel (la care Oliver obişnuia să se 
uite cu sfială, intimidat de măreţia lui, căci i se părea un 
adevărat palat, dar acum îşi pierduse cumva din grandoare 
şi semeţie). Acolo îi aştepta domnul Grimwig, pregătit. Când 
coborâră din trăsură, o sărută pe tânăra domnişoară şi apoi 
pe bătrâna doamnă, de parcă ar fi fost bunicul tuturor. Era 
tot numai zâmbet şi bunătate; chiar şi atunci când se 
contrazise cu bătrânul poştaş cu privire la cel mai scurt 
drum spre Londra, susţinând cu tărie că ştie el mai bine, 
deşi nu făcuse acel drum decât o singură dată, şi atunci 
dormind buştean. Cina fusese pregătită, camerele aranjate, 
totul fusese orânduit că prin farmec. 

Cu toate acestea, după ce prima jumătate de oră se duse 
cu tot entuziasmul sosirii, tăcerea şi încordarea care îi 
stăpânise tot drumul îşi făcură simțită prezenţa. Domnul 
Brownlow nu cina împreună cu ei, ci rămase în altă cameră. 
Ceilalţi doi domni intrau şi ieşeau cu chipurile pline de 
nelinişte, iar în scurtul răstimp cât rămâneau înăuntru, 
discutau deoparte. La un moment dat, doamna Maylie fu 
chemată afară şi, după ce lipsi aproape o oră, se întoarse cu 
ochii umflaţi de plâns. Toate aceste evenimente nu făceau 
decât să îi frământe şi mai tare pe Oliver şi pe Rose, cărora 
nu li se dezvăluise nici o taină şi care stăteau neliniştiţi şi 
stingheri. Se gândeau doar, în tăcere; iar dacă schimbau 
vreo vorbă, o rosteau în şoaptă, ca şi cum le-ar fi fost frică 
să-şi audă propriile glasuri. 

În cele din urmă, când se făcu deja ora nouă şi începură să 
creadă că nu vor mai afla nimic în seara aceea, domnul 
Losberne şi domnul Grimwig îşi făcură apariţia în salon, 
urmaţi de domnul Brownlow şi de un bărbat la vederea 
căruia Oliver slobozi un strigăt de uimire. I se spuse că este 
fratele lui, iar Oliver îl recunoscu drept bărbatul pe care îl 
întâlnise în târg şi pe care îl văzuse şuşotind cu Fagin, de la 
fereastră odăiţei sale. Monks îi aruncă băiatului o privire 
plină de ură pe care nici măcar atunci nu şi-o putu ascunde 


şi se aşeză lângă uşă. Domnul Brownlow, ţinând în mână 
nişte hârtii, se apropie de masă lângă care stăteau Rose şi 
Oliver. 

— E o sarcină dureroasă, spuse el, dar aceste declaraţii, 
care au fost semnate la Londra în faţa mai multor martori, 
trebuie citite aici. V-aş fi scutit de această situaţie 
umilitoare, dar trebuie să le auzim rostite chiar de buzele 
tale, înainte de a ne despărţi, şi tu ştii de ce. 

— Continuă, spuse persoană căreia i se adresase, 
întorcându-şi privirea. Repede! Cred că am făcut destul 
până acum. Nu mă mai ţine aici. 

— Acest copil, spuse domnul Brownlow, trăgându-l pe 
Oliver lângă el şi punându-i o mână pe cap, este fratele tău 
vitreg, fiul nelegitim al tatălui tău, dragul meu prieten 
Edwin Leeford, şi al sărmanei Agnes Fleming, care a murit 
de tânără la naştere. 

— Da, răspunse Monks, uitându-se crunt la băiatul care 
tremura ca varga şi a cărui inimă bătea aşa de tare că 
aproape ar fi putut să i-o audă. Ele bastardul lor. 

— Cuvântul pe care îl foloseşti, zise domnul Brownlow cu 
asprime, este un reproş pentru cei care au părăsit această 
lume. Este o ruşine care nu cade asupra nimănui altcuiva 
decât a aceluia care foloseşte acest cuvânt. Dar să lăsăm 
asta acum. Băiatul s-a născut în acest oraş. 

— În azilul din acest oraş, veni răspunsul ursuz. Totul este 
povestit aici - adăugă Monks nerăbdător şi arătă cu mâna 
spre hărţii în timp ce vorbea. 

— Trebuie să auzim şi aici toată istoria, spuse domnul 
Brownlow, uitându-se pe rând la cei prezenţi. 

— Ascultaţi atunci! Răspunse Monks. Când tatăl lui s-a 
îmbolnăvit la Roma, soţia lui, mama mea, de care se 
despărţise de multă vreme, pleca de la Paris şi merse la el, 
luându-mă şi pe mine cu ea. S-a dus să se îngrijească de 
bunurile sale, pentru că din câte ştiu, nu mai nutrea 
sentimente pentru el, nici el pentru ea. El nu ştia nimic de 
venirea noastră, deja nu mai era conştient. A mai zăcut o zi, 


după care a murit. Printre hârtiile din sertarul biroului său 
erau două, datate cu seara în care căzuse bolnav, adresate 
dumitale - se întoarse către domnul Brownlow. Erau câteva 
rânduri pentru dumneata, cu menţiunea pe plic să nu fie 
trimise decât după moartea sa. Una din aceste hârtii era 
adresată acestei fete, Agnes, cealaltă era un testament. 

— Ce ştii despre scrisoare? Întrebă domnul Brownlow. 

— Scrisoarea? O bucată de hârtie cu multe tăieturi, pe 
care aşternuse o mărturisire plină de căâinţa şi rugăciuni 
către Dumnezeu să o ajute. Născocise o poveste pentru 
fata, cum că o taină - care avea să fie lămurită într-o zi - îl 
împiedică să o ia atunci de soţie. Iar ea a trăit mai departe, 
crezând în el, cu răbdare, până când a avut atâta încredere 
că a pierdut ceea ce nimeni nu îi mai putea da înapoi. La 
vremea aceea, mai avea câteva luni până la naştere. ELîi 
spusese tot ce avea de gând să facă, să îi şteargă ruşinea 
dacă avea să mai trăiască, iar dac-o fi să moară, o rugă să 
nu îi blesteme amintirea, nici să creadă că păcatul lor se va 
abate asupra copilului, căci toată vină era a lui. Îi amintea 
de ziua în care îi dăduse un mic medalion şi un inel cu 
numele ei de botez gravat pe el şi un spaţiu liber pentru 
numele de familie, unde spera să îl adauge pe-al lui într-o 
bună zi. O mai ruga să păstreze medalionul şi să îl poarte 
aproape de inimă, aşa cum făcuse şi până atunci. Şi tot aşa, 
mai departe, bătea câmpii, în mare, cu aceleaşi cuvinte, de 
parcă mintea i-ar fi luat-o razna. Şi cred că aşa şi era. 

— Testamentul, spuse domnul Brownlow, în vreme ce 
lacrimi se rostogoleau cu repeziciune pe obrazul lui Oliver. 

Monks nu scoase o vorbă. 

— Testamentul, continua domnul Brownlow în locul lui, era 
în acelaşi spirit cu scrisoarea. Vorbea de nefericirea pe care 
i-o adusese soţia lui, despre firea răzvrătită, rea, pornită 
spre păcat şi despre patimile rele pe care tu, unicul său fiu, 
le aveai şi cum fuseseşi învăţat să îl urăşti. Lasă pentru tine 
şi pentru mama ta o rentă anuală de câte opt sute de lire. 
Proprietatea sa era împărţită în două părţi egale: una 


pentru Agnes Fleming şi cealaltă pentru copil, dacă urma să 
vină pe lume şi să ajungă la vârsta majoratului. Dacă avea 
să fie faţă, urma să moştenească totul, fără nici o condiţie, 
dar dacă avea să fie băiat, hotăra să primească moştenirea 
numai dacă până la majorat nu şi-ar fi pătat numele prin 
vreo faptă publică de necinste, răutate, laşitate sau 
nedreptate. Prin aceasta, spunea el, voise să arate 
încrederea pe care o avea în mama copilului şi convingerea 
- cu atât mai mult întărită de apropierea morţii - că pruncul 
va moşteni sufletul său blând şi firea să nobilă. Dacă avea să 
fie înşelat în aşteptările sale, atunci urmă că banii să-ţi 
revină dumitale, căci numai dacă ambii copii ar fi fost de-o 
teapa ţi-ar fi recunoscut dumitale întâietatea la dobândirea 
averii. Altfel, n-aveai nici un drept asupra inimii sale, 
arătându-te rece şi împotriva lui chiar din pruncie. 

— Mama mea, spuse Monks cu un ton ridicat, a făcut ceea 
ce ar fi făcut orice femeie. A ars acest testament. Scrisoarea 
nu a ajuns niciodată la destinatar, dar a păstrat-o, împreună 
cu alte dovezi, în caz că s-ar fi încercat ascunderea 
păcatului. Tatăl fetei a aflat povestea de la mama mea, cu 
toate înfloriturile născocite de ură pătimaşă pe care o 
nutrea atunci - şi cât o iubesc acum pentru asta! Copleşit 
de ruşine şi necinste, tatăl a fugit împreună cu copiii într-un 
colţ îndepărtat din Ţara Galilor, schimbându-şi numele, 
pentru că niciunul din prietenii lui să nu-i cunoască 
ascunzişul. Acolo, nu mult timp după aceea, a fost găsit 
mort în patul lui. Fiica sa fugise de acasă, fără să o ştie 
nimeni, cu câteva săptămâni înainte. El o căutase peste tot, 
bătând cu pasul fiecare oraş sau târg din apropiere. Chiar 
în noaptea în care s-a întors acasă, încredinţat că fiica să îşi 
pusese capăt zilelor ca să ascundă ruşinea ei şi a lui, inima 
i-a cedat. 

Urmă un scurt moment de tăcere, până ce domnul 
Brownlow reluă firul povestirii. 

— Mulţi ani după aceea, zise el, mama acestui Edward 
Leeford a venit la mine. Fiul ei o părăsise când avea doar 


optsprezece ani, jefuind-o de bijuterii şi de bani. Jucase 
jocuri de noroc, tocase averea, făcuse tot felul de falsuri şi 
fugise la Londra, unde de doi ani trăia în compania celor 
mai josnici indivizi. Femeia era măcinată de o boală 
dureroasă şi fără leac şi dorea să îl poată aduce pe calea 
cea bună înainte de a muri. L-a căutat peste tot şi în toate 
modurile. Toate încercările au fost zadarnice la început, dar 
într-un târziu i-a dat de urmă şi l-a luat cu ea în Franţa. 

— Acolo a murit, zise Monks, după o îndelungată suferinţă. 
Pe patul de moarte, mi-a încredinţat aceste taine, împreună 
cu toată ura ei nestăvilită faţă de toţi cei amestecați în ea, 
deşi nu era nevoie să mi-o transmită, pentru că îmi intrase 
în sânge cu mult timp înainte. Nu putea să creadă că fata îşi 
luase zilele înainte de a naşte, era convinsă că se născuse 
un băiat şi că acesta era în viaţă. l-am jurat că dacă se va 
întâmpla vreodată să îmi iasă în cale, am să-l urmăresc fără 
odihnă şi am să-l hăituiesc cu cea mai îngrozitoare şi mai 
nepotolita ura, am să-mi revărs asupra sa toată duşmănia 
care-mi macină sufletul şi am să calc în picioare toată 
nenorocirea pe care o aduce acel testament, dacă se poate, 
chiar punându-i ştreangul de gât moştenitorului. A avut 
dreptate. Băiatul mi-a ieşit în cale în cele din urmă. 
Începusem bine. Dacă n-ar fi fost guri sparte care să 
trăncănească, mi-aş fi dus planul la bun sfârşit! 

În vreme ce ticălosul îşi încrucişă braţele pe piept şi 
blestemă printre dinţi ca nu reuşise să ducă la capăt 
mişelia, domnul Brownlow se întoarse către cei care 
ascultau îngroziţi şi îi lămuri cum evreul, care îi fusese 
complice şi confident lui Monks, primise o recompensă 
mare pentru a-l tine pe Oliver prizonier, suma din care ar fi 
trebuit să înapoieze o parte dacă cumva ar fi scăpat şi că în 
urma unei certe iscate din această pricină veniseră 
amândoi la casa de la ţară ca să îl identifice. 

— Medalionul şi inelul? Spuse domnul Brownlow, 
întorcându-se către Monks. 


— Le-am cumpărat de la bărbatul şi femeia despre care v- 
am povestit, cei care le furaseră de la moaşa, care la rândul 
ei le furase de la mama băiatului, după ce murise, răspunse 
Monks fără să îşi ridice ochii. Ştii ce s-a întâmplat cu ele. 

Domnul Brownlow îi făcu un semn din cap domnului 
Grimwig care dispăru, dar se întoarse grabnic, împingând-o 
de la spate pe doamna Bumble care-şi trăgea după ea cu 
de-a silă soţul. 

— Oare mă înşală ochii? Strigă domnul Bumble cu o 
bucurie care se vedea de departe că e prefăcută. Nu cumva 
acesta-i micul Oliver? Vai, Oliver, dacă ai şti cât am plâns 
după tine... 

— 'Ţine-ţi gura, nătărăule, spuse încet doamna Bumble. 

— Nu este firesc, doamna Bumble? O dojeni directorul 
azilului. Nu este firesc să mă simt mişcat?... Eu sunt cel 
care l-a crescut la parohie... Şi acum îl văd între aceste 
distinse fete de doamne şi domni! Întotdeauna l-am iubit pe 
acest băieţel că pe... ca pe bunicul meu, zise domnul 
Bumble, oprindu-se pentru a găsi cea mai potrivită 
comparaţie. Domnişorule Oliver, dragul meu, îţi aduci 
aminte de domnul acela cu haina albă? S-a înălţat la ceruri 
săptămâna trecută, a avut un sicriu din lemn de stejar, cu 
mânere aurite, Oliver. 

— Haide, domnule, se stropşi la el domnul Grimwig, ţine-ţi 
sentimentele în frâu. 

— Am să fac tot posibilul, domnule, răspunse domnul 
Bumble. Ce mai faceţi, domnule? Sper că sunteţi bine, 
sănătos. 

Această replică fu adresată domnului Brownlow, care se 
apropiase de respectabilă pereche şi întrebă, arătând spre 
Monks: 

— II cunoaşteţi pe acest om? 

— Nu, răspunse doamna Bumble sec. 

— Poate dumneavoastră? Îl întrebă pe soţ. 

— Nu l-am văzut în viaţa mea, spuse domnul Bumble. 

— Nu i-aţi vândut nimic, niciodată? 


— Nu, răspunse doamna Bumble. 

— Nu aţi avut un anume medalion de aur şi un anume 
inel? Întrebă domnul Brownlow. 

— Nici pomeneală, răspunse doamna. Pentru asta am fost 
aduşi aici, să ni se pună astfel de întrebări prosteşti? 

Din nou, domnul Brownlow îi făcu un semn cu capul 
domnului Grimwig şi, din nou, acesta din urmă se repezi 
afară, în ciuda mersului său şchiopătat. Dar de data aceasta 
nu se mai întoarse cu un soţ şi o soţie, ci aduse cu el două 
femei paralitice, care tremurau jalnic când mergeau. 

— Oi fi închis tu uşa în noaptea când şi-a dat duhu' bătrâna 
Sally, spuse prima dintre ele, ridicând o mână tremurândă, 
da' n-ai putut astupa crăpăturile, ca să nu se-audă vorbele 
şi zgomotele. 

— Nu, nu, spuse cealaltă, uitându-se împrejur şi molfăind 
din gură ştirba. Nu, nu, nu. 

— Am auzit cum a încercat să-ţi spuie ce făcuse şi am 
văzut cum ai luat o hârtie din mâna ei şi te-am văzut şi a 
doua zi, la Muntele de Pietate, zise prima. 

— Da, adăugă a doua, ai luat un medalion şi-un inel de aur. 
Am aflat, am văzut când ţi le-a dat. Eram pe-aproape, da... 
Pe-aproape. 

— Şi mai ştim noi şi altele, mai mult de-atât, reluă prima, 
pentru că ne-a povestit de multe ori bătrâna Sally cum 
tânăra mamă i se destăinuise, simțind că i se apropie 
sfârşitul, că era în drum spre mormântul tatălui copilului, să 
moară lângă el, când a pălit-o boala. 

— Aţi vrea să îl vedeţi şi pe slujbaşul de la Muntele de 
Pietate? Întrebă domnul Grimwig făcând un pas spre uşă. 

— Nu, răspunse doamna Bumble, dacă el - şi arătă spre 
Monks - a fost aşa de las şi a mărturisit, după cum îmi dau 
seama, iar voi aţi căutat printre toate babele de la azil, până 
le-aţi găsit pe astea, eu nu mai am nimic de spus. Da, le-am 
vândut şi sunt acum într-un loc din care nu le veţi putea lua. 
Ce mai vreţi acum? 


— Nimic, răspunse domnul Brownlow, doar că trebuie să 
avem grijă ca niciunul dintre voi să nu fie pus într-un post în 
care se cere încredere. Puteţi pleca. 

— Sper, începu domnul Bumble, uitându-se în jur cu foarte 
mare tristeţe, în vreme ce domnul Grimwig dispăru cu cele 
două bătrâne, sper că această întâmplare nefericită, fără 
însemnătate, nu mă va face să pierd poziţia mea parobhiala. 

— Ba chiar aşa, răspunse domnul Brownlow. Te vei obişnui 
cu ideea - mai mult, vei fi bucuros că ai scăpat doar cu atât. 

— A fost numai vina doamnei Bumble. Ea a vrut, răspunse 
domnul Bumble, uitându-se mai întâi să vadă dacă soţia sa 
ieşise din cameră. 

— Asta nu este o scuză, răspunse domnul Brownlow. Erai 
de faţă când au fost auncate acele bijuterii şi în faţa legii 
eşti cel mai vinovat dintre voi doi, pentru că legea consideră 
că soţia acţionează la îndemnul soţului. 

— Dacă legea consideră asta, spuse domnul Bumble, 
strângându-şi pălăria cu ambele mâini, atunci legea este o 
mare dobitoacă. O proastă. Dacă aşa văd ochii legii, legea 
este un burlac şi cel mai râu lucru pe care i-l doresc legii 
este să îi fie deschişi ochii de experienţă! De experienţă! 

Repetând apăsat aceste ultime două cuvinte, domnul 
Bumble îşi îndesa pălăria pe cap şi, băgându-şi mâinile în 
buzunar, cobori scările după consoarta sa. 

— Domnişoară, spuse domnul Brownlow întorcându-se 
spre Rose, dă-mi mâna, te rog. Nu tremura. Nu trebuie să 
îţi fie teamă de puţinele vorbe pe care le mai avem de spus. 

— Dacă au vreo legătură cu mine - deşi nu ştiu cum ar 
putea avea -, dacă au vreo legătură cu mine, spuse Rose, vă 
rog să mi le spuneţi altă dată căci nu am nici puterea, nici 
curajul acum. 

— Nu, răspunse bătrânul domn, luând-o de braţ. Eşti mai 
puternică decât atât. O cunoşti pe această domnişoară, 
domnule? 

— Da, răspunse Monks. 


— Nu te-am mai văzut niciodată, spuse Rose cu glasul 
stins. 

— Eu te-am văzut de multe ori, răspunse Monks. 

— Tatăl nefericitei Agnes a avut două fiice, zise domnul 
Brownlow. Care a fost soarta celeilalte? 

— Acea copilă, răspunse Monks, după ce i-a murit tatăl 
prin locuri străine, fiind cu un nume necunoscut, fără nici o 
scrisoare, document ori act care să aibă măcar cel mai mic 
indiciu despre prietenii sau rudele sale, acea copilă a fost 
luată de nişte ţărani săraci, care au crescut-o ca pe copilul 
lor. 

— Continuă, spuse domnul Brownlow, făcându-i semn 
doamnei Maylie să se apropie. Continuă! 

— N-ai reuşit să găseşti locul în care se aflau aceşti 
oameni, spuse Monks, dar acolo unde prietenia nu 
izbuteşte, îşi face drum ura. Mama mea a găsit calea. A 
căutat un an, cu viclenie, dar a găsit fata. 

— A luat copilul, nu-i aşa? 

— Nu, oamenii erau sărmani şi începuseră să se sature - 
cel puţin bărbatul - de pomană pe care şi-o făcuseră cu ea. 
Aşa că mama le-a lăsat copilă şi le-a dat şi o mică suma de 
bani, care nu avea să le ajungă prea multă vreme, 
făgăduindu-le că o să le dea mai mult - dar nu avea de gând 
să trimită nimic. Nu se putea baza doar pe nemulţumirea şi 
sărăcia lor că garanţii pentru nefericirea copilei, aşa că le 
povesti despre ruşinea surorii ei, înflorind totul în avantajul 
ei. I-a îndemnat s-o păzească bine pe fetiţa, că avea sânge 
rău. Le-a spus că nu e un copil legitim şi că, mai devreme 
sau mai târziu, o va apuca şi ea pe cai greşite. Împrejurările 
păreau să adeverească toate acestea. Oamenii au crezut 
povestea şi astfel copila se chinui să-şi târască viaţa, având 
un trăi aşa de nefericit, că noi eram chiar satisfăcuţi, până 
când o văduvă care locuia pe atunci în Chester a văzut 
copilă din întâmplare, i s-a făcut milă de ea şi a luat-o acasă. 
Asta a fost ca un blestem împotriva noastră. Oricât ne-am 
străduit noi, fata a rămas acolo şi a fost fericită. l-am 


pierdut urma, acum doi sau trei ani şi nu am mai văzut-o 
până acum câteva luni. 

— Acum 0 vezi? 

— Da, e la braţul dumitale. 

— Dar asta nu înseamnă că nu mai e nepoata mea, strigă 
doamna Maylie, strângând-o în braţe pe faţa aproape 
leşinată. E tot copila mea cea dragă. N-aş vrea să o pierd 
acum, nici pentru toate comorile din lume. Scumpa mea 
prietenă, draga mea faţă! 

— Singura prietena pe care am avut-o vreodată, strigă 
Rose, agăţându-se de ea. Cea mai blândă, cea mai bună 
prietena. Îmi bate inima de-o să-mi spargă pieptul. Nu mai 
pot îndura atâtea emoţii. 

— Ai îndurat şi mai multe şi ai fost cea mai bună şi cea mai 
nobilă fiinţă, aducând bucurie tuturor celor din jur, spuse 
doamna Maylie, îmbrăţişând-o cu căldură. Hai, draga mea, 
ţine minte cine este acesta care aşteaptă să te ţină în braţe, 
bietul copil! Priveşte-l, draga mea! 

— Nu mătuşă! Strigă Oliver, aruncându-şi braţele în jurul 
gâtului ei. Nu-i voi spune vreodată mătuşa, ci sora, draga 
mea soră! Ceva în inima mea m-a îndemnat de la început să 
te iubesc cu mult drag! Draga mea Rose, dragă Rose! 

Să respectăm, cu cuvioşenie, lacrimile care au curs şi 
cuvintele pe care şi le-au spus cei doi orfani îmbrăţişându- 
se îndelung. În acelaşi moment s-au regăsit şi s-au şi 
pierdut un tată, o soră şi o mamă. Bucurie şi tristeţe s-au 
amestecat în acelaşi pahar, dar fără lacrimi amare, căci 
până şi durerea era alinata de amintiri atât de dulci şi de 
duioase, încât totul se transformă într-o solemnă plăcere şi 
îşi pierdu tot sensul de suferinţă. 

Rămaseră mult, mult timp singuri. Într-un târziu, se auzi 
un ciocănit uşor în uşă. Oliver deschise, se dădu la o parte şi 
îi făcu loc lui Harry Maylie. 

— Ştiu tot, spuse el, trăgând un scaun lângă 
fermecătoarea copilă. Draga mea Rose, ştiu tot. Nu sunt 
aici din întâmplare, adăugă el după o lungă tăcere, şi nici 


nu am aflat totul în seara asta, căci ştiam de ieri, da, doar 
de ieri. Poţi să crezi că am venit să îţi reamintesc de o 
promisiune? 

— Stai, spuse Rose. Chiar ştii totul? 

— Totul. Mi-ai dat permisiunea ca oricând, în timp de un 
an, să-ţi vorbesc din nou despre ce am discutat ultima dată. 

— Aşa este. 

— Nu vreau să te presez să îţi schimbi hotărârea, continua 
tânărul, dar vreau să o mai spui încă o dată, dacă vrei. 
Ziceam atunci că am să-ţi pun la picioare întreaga mea 
avere şi poziţie în societate şi, dacă vei stărui în hotărârea 
ta, am făgăduit să nu caut, prin vorbe sau fapte, să ţi-o 
schimb. 

— Aceleaşi motive pe care le-am avut atunci le am şi acum, 
spuse Rose cu hotărâre. Dacă am avut vreodată o datorie 
neclintită faţă de cea a cărei bunătate m-a salvat de la o 
viaţă de mizerie şi suferinţa, când aş putea să o simt mai 
profund dacă nu în această seară? Este o luptă grea, 
adăugă Rose, dar sunt mândră să o port. Este un chin, dar 
unul pe care inima mea îl va îndura. 

— Ce s-a scos la iveală în seara aceasta... 

— Începu Harry 

— Ce s-a scos la iveală în seara aceasta, continua Rose cu 
blândeţe, nu schimbă cu nimic situaţia mea faţă de 
dumneata. 

— Îţi împietreşti inima faţă de mine, Rose... 

— Stărui tânărul îndrăgostit. 

— Doamne, Harry, Harry, izbucni tânăra în lacrimi. Aş vrea 
să pot să îmi împietresc inima şi să nu mai sufăr atât. 

— Şi-atunci de ce te chinuieşti singură? Spuse Harry, 
luându-i mâna. Gândeşte-te, draga mea Rose, gândeşte-te 
la ce-ai aflat în seara asta. 

— Şi ce am aflat? Ce am aflat? Strigă Rose. Că sentimentul 
ruşinii l-a copleşit atât de mult pe tata că a fugit de toţi şi de 
toate. Dar... Am spus destul, Harry, să nu mai vorbim 
despre asta 


— Încă nu, încă nu, spuse tânărul, oprind-o în clipa în care 
se pregătea să se scoale. Năzuinţele, dorinţele, planurile şi 
sentimentele mele - toate gândurile din viaţa mea în afară 
iubirii mele pentru tine - s-au schimbat. Ceea ce îţi ofer 
acum nu este mărirea în mijlocul unei mulţimi în vâltoare, 
nici o viaţă într-o lume a invidiei şi a meschinăriilor, o lume 
în care cei cinstiţi sunt siliţi să roşească din pricina 
necinstei şi a ruşinii. Ceea ce îţi ofer este un cămin, un 
suflet şi un cămin, da, draga mea Rose, numai aceste două 
lucruri am să îţi ofer. 

— Ce vrei să spui? Spuse ea cu vocea întretăiată. 

— Nimic altceva decât că atunci când te-am văzut ultima 
dată, am plecat hotărât să dobor toate piedicile închipuite 
dintre noi doi. Că dacă lumea mea nu poate fi şi a ta, atunci 
aş face astfel încât să o fac pe a ta să fie şi a mea, iar dacă 
cineva ţi-ar zâmbi batjocoritor din pricina obârşiei tale, le- 
aş întoarce spatele. Chiar aşa am făcut. Cei care s-au 
depărtat de mine din această pricină, s-au depărtat şi de 
tine şi au arătat câtă dreptate ai avut. Rude cu rang, putere 
şi influenţă, care mă protejau, mă privesc acum cu răceală, 
dar câmpiile şi copacii foşnitori din ţinutul Angliei zâmbesc 
şi lângă o biserică dintr-un sat, se afla o locuinţă simplă, a 
mea Rose, a mea, unde împreună cu tine aş fi cel mai 
mândru, de-o mie de ori mai mândru decât dacă aş fi avut 
toate cele la care am renunţat. Aceasta este averea şi 
poziţia mea în societate acum şi pe acestea ţi le ofer. 

— E greu să aştepţi să vină la masa doi îndrăgostiţi, spuse 
domnul Grimwig, trezindu-se şi dând la o parte batistă cu 
care îşi acoperise faţa. 

Ce-i drept, se întârziase mult cu cina, nepermis de mult. 
Nici doamna Maylie, nici Harry, nici Rose (care veniseră toţi 
trei, împreună) nu putură să ofere vreo scuză. 

— Deja mă gândeam serios să îmi mănânc ţeasta în seara 
asta, spuse domnul Grimwig, fiindcă nu credeam că o să 
mai primesc altceva. Vă rog să îmi permiteţi să o felicit pe 
viitoarea mireasă. 


Domnul Grimwig nu pierdu timpul şi o sărută pe tânăra 
care se înroşise deja şi exemplul îi fu urmat şi de doctor, şi 
de domnul Brownlow. Unele guri spun că Harry Maylie 
fusese primul care a făcut acest lucru, într-o cameră 
întunecată de alături, dar vocile cele mai îndreptăţite spun 
că asta e o bârfă neruşinata, căci Harry era el tânăr, dar era 
şi preot. 

— Oliver, copilul meu, spuse doamna Maylie, unde ai fost şi 
de ce eşti atât de trist? Îţi curg lacrimile pe faţă. Ce s-a 
întâmplat? 

Lumea aceasta este una care răspunde prin dezamăgiri, 
de multe ori, la cele mai arzătoare speranţe şi visuri de-ale 
noastre, la năzuinţe care fac cea mai mare cinste firii 
noastre. 

Bietul Dick murise! 

Capitolul 52 

Ultima noapte din viaţa lui Fagin. 

Curtea era înţesată de oameni. Din fiecare parte priveau 
ochi iscoditori şi curioşi. De la bară din faţa băncii 
acuzaților şi până în cel mai îndepărtat cotlon al sălii, toate 
privirile erau aţintite asupra unui singur om: Fagin. În faţă 
şi în spatele lui, deasupra şi mai jos, în dreapta şi în stânga, 
părea înconjurat de o boltă luminată de ochi strălucitori. 

Fagin stătea în mijlocul acestor lumini vii, cu o mână 
sprijinită de balustrada de lemn din faţa lui, cu cealaltă la 
ureche, cu capul aplecat în faţă ca să audă cât mai clar 
fiecare cuvânt rostit de judecător, care tocmai le citea 
juraţilor acuzaţiile. Din când în când îşi îndreptă privirile 
spre ei pentru a observa orice semn din partea lor care ar fi 
fost în favoarea sa, iar când acuzaţiile împotriva lui erau 
dovedite cum nu se poate mai limpede, se uită la avocatul 
său, cerşind fără cuvinte ca măcar atunci să spună ceva în 
apărarea lui. În afara acestor gesturi care îi trădau 
neliniştea, nu se mişcă deloc. Nu se clintise aproape deloc 
de când începuse procesul şi acum când judecătorul îşi 


încheiase discursul, rămase la fel de încordat, cu privirile 
aţintite asupra lui, de parcă l-ar fi ascultat încă. 

Un freamăt uşor din sala îl făcu să îşi vină în fire. Uitându- 
se în jurul său, văzu că juraţii se adunaseră laolaltă pentru 
a hotări verdictul. Când îşi plimbă privirile prin sală, văzu 
cum oamenii îşi ridicau capetele ca să-i poată zări fata, unii 
punându-şi în grabă lornietele, alţii vorbind în şoaptă cu 
vecinii lor, cu priviri dezgustate. Puţini păreau să nu îi 
acorde nici o atenţie, uitându-se doar la juraţi, nerăbdători 
şi miraţi că întârziau atât. Dar pe nici un chip din sală, nici 
măcar pe cel al femeilor - şi erau multe acolo - nu se putea 
citi nici cea mai mică urmă de compătimire pentru el, sau 
oricare altă trăire, ci doar o dorinţă fierbinte de a-l vedea 
condamnat. 

De îndată ce văzu toate acestea cu o singură privire 
uimită, o tăcere de moarte se aşternu din nou şi, uitându-se 
îndărăt, văzu că juraţii se întorseseră către judecător. 
Linişte! 

Nu, cerură doar permisiunea de a se retrage pentru 
deliberări. 

Se uită cu luare-aminte la feţele lor, la fiecare în parte, pe 
măsură ce ieşeau, de parcă voia să vadă în ce parte înclina 
balanţa, dar fu în zadar. Temnicerul îi puse mâna pe umăr. 
II urmă mecanic până în spatele boxei şi se aşeză pe un 
scaun pe care nu l-ar fi văzut dacă nu i l-ar fi arătat 
temnicerul. 

Se uită din nou în sală. Unii oameni mâncau, alţii îşi făceau 
vânt cu batistele, căci era foarte cald de la atâta 
aglomeraţie. Un tânăr îi făcea chiar portretul pe un 
carneţel. Se întrebă dacă semănă şi aruncă o privire când 
tânărul îşi rupse vârful creionului, până îl ascuţi din nou cu 
un cuţitaş, aşa cum ar fi făcut oricare alt spectator. 

La fel, când îşi ridică privirea spre judecător, în minte 
începură să i se învălmăşească gânduri despre hainele 
judecătorului, dacă erau la modă, cât or fi costat şi cum le-o 
fi îmbrăcând. Un domn bătrân şi gras de pe banca ieşise cu 


vreo jumătate de oră înainte şi acum se întoarse. Se întrebă 
în sinea lui dacă fusese la masă, ce-o fi mâncat, unde 
anume, îşi urma astfel şirul gândurilor până ce atenţia îi era 
distrasă de altceva şi o luă de la capăt. 

Dar asta nu însemna că în acest răstimp reuşise măcar 
pentru o clipă să îşi slobozească mintea de acel sentiment 
copleşitor şi apăsător că i se căscase un mormânt la 
picioare. Gândul acesta era mereu prezent, dar foarte vag 
şi general şi nu îşi putu fixa atenţia asupra lui. Astfel, chiar 
pe când tremura şi simţea cum i se schimba temperatura la 
ideea morţii care se apropia fulgerător, se trezi numărând 
barele grilajului de fier din faţa lui, întrebându-se cum se 
rupsese oare vârful uneia dintre ele şi dacă o va repara 
cineva sau va rămâne aşa. Apoi se gândi la toate grozăviile 
ştreangului şi ale eşafodului, se opri să privească un bărbat 
care stropea pardoseala ca să o mai răcorească şi mintea i 
se cufundă iarăşi în alte gânduri fără şir. 

În cele din urmă, se auzi un strigăt prin care se cerea să 
se facă linişte şi toţi cei prezenţi îşi îndreptară privirile spre 
uşă. Juraţii se întoarseră în sală, trecând chiar pe lângă 
Fagin. Nu reuşi să citească nimic pe chipurile lor, de parcă 
ar fi fost de piatră. Urmă o tăcere deplină, nici un foşnet, 
nici o răsuflare. Vinovat! 

Clădirea răsună de un strigăt de triumf, apoi urmă un altul 
şi încă unul, răsunând ca un ecou, strigăte care crescură 
din ce în ce mai puternic, ca un tunet cumplit. Urmă un 
chiot de bucurie de la oamenii de afară, care se bucurau 
auzind vestea că vinovatul urma să fie dus la moarte în ziua 
de luni. 

Gălăgia se mai potoli şi condamnatul fu întrebat dacă avea 
ceva de spus în apărarea să. Revenise la atitudinea sa de 
ascultător atent şi se uită încordat la cel care îi adresase 
întrebarea, dar a fost nevoie să îi fie pusă de două ori până 
să dea vreun semn că a auzit. Şi nici atunci nu fu în stare 
decât să bâiguie că el e om bătrân... Un biet moşneag... Un 


biet moşneag. Şi după încă o şoaptă, se cufundă din nou în 
tăcere. 

Judecătorul îşi puse boneta neagră pe cap şi prizonierul 
rămase în aceeaşi poziţie încremenit. O femeie din sala 
slobozi un strigăt, înfiorată de această ceremonie. Bătrânul 
îşi ridică repede privirile, părând iritat de întrerupere şi se 
aplecă în faţă cu o şi mai mare încordare. Judecătorul rosti 
solemn şi impresionant sentinţa înfiorătoare. Dar el rămase 
ca o figură de ceară, fără să-i tresară nici un muşchi. Faţa 
să zbârcită era în continuare încremenită, cu bărbia lăsată 
şi ochii holbaţi, până când temnicerul îl atinse pe braţ, 
făcându-i semn că trebuie să iasă. Se uită împrejur ca 
prostit şi se supuse. 

Fu condus printr-o sală pavată ce se află sub cea de 
judecată, unde prizonierii aşteptau să le vină rândul, iar 
alţii vorbeau cu prietenii lor îngrămădiţi în jurul unor gratii 
care dădeau spre curte. Dar el nu avea acolo pe nimeni cu 
care să vorbească, iar când trecu, prizonierii se dădură în 
lături că mulţimea de afară să îl vadă mai bine. Oamenii se 
agăţară de gratii şi începură a-i arunca ocări, huiduind şi 
fluierând. El îi ameninţa cu pumnul şi ar fi vrut să-i scuipe, 
dar gardienii l-au scos repede într-un coridor întunecat, 
luminat doar de câteva felinare slabe, spre interiorul 
închisorii. 

Ajuns acolo, fu percheziţionat ca nu cumva să aibă la el 
ceva ce ar putea fi împotriva legii. Odată ce se încheie 
căutarea, fu condus într-una din celule şi lăsat acolo, singur. 

Se aşeză pe o bancă de piatră din faţa uşii, care slujea şi 
de scaun şi de pat. Îşi aţinti privirile în pământ şi încercă să 
îşi adune gândurile. După un timp, începu să-şi amintească 
fragmente din ce spusese judecătorul, deşi i se păruse 
atunci că nu putea auzi nici un cuvânt. Toate frânturile de 
vorbe se aşezară încet la locul lor şi treptat prinseră înţeles, 
astfel că nu după multă vreme îşi aminti aproape totul, 
aproape exact cum fusese rostit. Urma să fie spânzurat şi să 
moară, acesta era sfârşitul. Să fie spânzurat şi să moară. 


Pe măsură ce se întunecă, începu să se gândească la toţi 
cei pe care îi cunoscuse şi sfârşiseră în ştreang, unii dintre 
ei din cauza lui. 1 se perindau prin faţa ochilor unul după 
altul, atât de repede, încât de-abia reuşi să îi numere. Pe 
unii îi văzuse chiar murind şi făcuse haz pentru că mureau 
îngânând o rugăciune. Îi răsună în urechi sunetul cu care 
cădeau în ştreang şi cât de repede se făceau, din bărbaţi 
viguroşi şi puternici, nişte cârpe bătute de vânt. 

Poate că unii dintre ei trecură chiar prin acea celulă, poate 
că au şezut chiar în acel loc. Ce întuneric! De ce oare nu 
aduceau nici o lumină? Celulă fusese construită de mulţi 
ani. Zeci de oameni îşi petrecuseră ultimele ore acolo. Se 
simţea de parcă ar fi fost într-un cavou înţesat de cadavre: 
panza cu care le acopereau faţa, ştreangul, mâinile legate, 
fetele pe care şi le aducea aminte, chiar şi în spatele valului 
acela hidos... Lumina, lumina! 

Într-un târziu, când mâinile îi erau numai o rană de la cât 
bătuse în uşile grele şi în pereţi, apărură doi bărbaţi. Unul 
ducea o lumânare pe care o fixă într-un suport de pe 
perete, celălalt ţară după el o saltea pe care avea să 
doarmă în acea noapte. Din acel moment, prizonierul nu 
mai trebuia lăsat singur. 

Veni apoi noaptea, o noapte neagră, sinistră şi cufundată 
în tăcere. Alţi oameni sunt bucuroşi să audă bătăile 
orologiilor de la biserici pentru că anunţă o nouă zi, 
trezirea la viaţă. Pentru el aduseră deznădejde. Fiecare 
dangăt al clopotelor de fier era însoţit de unul mult mai 
surd şi adânc, sunetul morţii. La ce bun mai erau forfota şi 
zgomotul unei dimineţi vesele, care ajungeau până la el? 
Pentru el nu era decât sunetul morţii, cu un ton ironic şi de 
batjocură. 

Ziua trecuse şi ea. Ziua? Nu fusese nici o zi, trecuse pe 
nesimţite şi noaptea veni din nou - o noapte atât de lungă şi 
totuşi atât de scurtă. Lungă prin tăcerea ei înfiorătoare şi 
scurtă prin iuţeală cu care treceau orele. La un moment 
dat, începu să blesteme, iar în alt rând să urle şi să îşi 


smulgă părul din cap. Veniră şi preoţi să se roage alături de 
el, dar el îi alungase cu blesteme. Când încercară din nou, 
fuseseră daţi afară cu pumnul. 

Sâmbătă noaptea. Mai avea o noapte. Şi nici nu se gândise 
bine la asta că se şi făcu ziuă. Duminică. 

Abia când se lăsă întunericul peste acea ultimă zi, îl 
cuprinse un sentiment de neputinţa mistuitoare şi o stare 
de deznădejde îi umplu sufletul îndurerat. Şi asta nu pentru 
că avusese vreodată prea multe speranţe de iertare, ci 
pentru că nu privise niciodată moartea ca pe ceva ce ar 
putea fi atât de apropiat. Vorbise puţin cu cei doi bărbaţi 
care îl păziră cu rândul şi nici ei nu făcuseră nici un efort să 
îi atragă atenţia. Stătuse acolo, treaz, dar cu mintea în 
visare. Acum, sarea la fiecare minut, se repezea încoace şi 
încolo cu gura deschisă şi fierbând, cu aşa o frică şi ura 
duse la paroxism, încât şi cei doi - obişnuiţi cu astfel de 
scene - se fereau din calea lui, îngroziţi. În final, deveni atât 
de groaznic, torturat de conştiinţa sa neagră, încât doar 
unul dintre bărbaţi nu mai suporta să stea singur cu el, aşa 
că cei doi îl vegheau împreună. 

Se ghemui pe patul de piatră şi se gândi la trecut. În ziua 
în care fusese prins, mulţimea aruncase în el cu fel de fel de 
lucruri, lovindu-l la cap şi acum era bandajat. Părul roşcat îi 
cădea răvăşit pe fata albă ca varul, barba îi era încâlcită şi 
ochii îi sticleau sălbatic, şi tot trupul, nespălat şi cu pielea 
crăpata, îi ardea de febră. Opt... nouă... Zece... Dar dacă 
totul nu fusese decât o păcăleală ca să îl sperie şi dacă orele 
nu făceau decât să se fugărească unele pe altele, călcându- 
şi pe urme, unde va fi el când se va face din nou trecerea 
către o altă oră? Unsprezece! Altă bătaie când nici nu se 
sfârşise bine să-i vibreze în ureche bătaia de la ora ce-a 
trecut. La opt avea să meargă la moarte şi el va fi singurul 
care va plânge la propria-i înmormântare. La unsprezece... 

Zidurile acelea îngrozitoare ale închisorii Newgate, care 
tăinuiseră atâta suferinţă şi atâtea chinuri groaznice nu 
numai de ochii celorlalţi, ci mult prea adesea şi mult prea 


îndelung, chiar de conştiinţa oamenilor, nicicând nu mai 
văzuseră asemenea scene de coşmar. Cei câţiva trecători 
care zăboveau o clipă în faţa închisorii, întrebându-se ce 
făcea oare bărbatul care urma să fie spânzurat a doua zi, cu 
siguranţă că nu ar fi dormit prea bine în noaptea aceea 
dacă l-ar fi putut vedea. 

De când se înserase şi până târziu în noapte, veneau 
pâlcuri de câte doi-trei oameni care întrebau cu fete 
îngrijorate dacă nu cumva se primise ordin de schimbare a 
pedepsei. 

Tuturor li s-a spus că nu, şi vestea s-a dus mai departe la 
grupurile de pe stradă, la oamenii care îşi arătau unul 
altuia uşa prin care condamnatul avea să iasă şi locul unde 
urma să fie ridicat eşafodul. Se îndepărtară apoi şi se 
împrăştiară unul câte unul. În puterea nopţii, după o oră, 
străzile rămaseră pustii şi cufundate în beznă. 

Locul de jur-împrejurul închisorii fusese curăţat şi de-a 
lungul străzii fuseseră întinse deja câteva bariere zdravene, 
vopsite în negru, pentru a ţine mulţimea la distanţă. Atunci, 
domnul Brownlow şi Oliver se înfăţişară la ghişeul închisorii 
şi arătară un permis de intrare la prizonier, semnat de unul 
din şefii poliţiei. Li se dădu imediat drumul înăuntru. 

— Merge şi tânărul cu dumneavoastră, domnule? Întrebă 
gardianul care trebuia să îi conducă. Nu-i o privelişte bună 
pentru copii, domnule. 

— Nu este, într-adevăr, prietene, răspunse domnul 
Brownlow, dar pricina pentru care trebuie să îl văd pe 
acesta are strânsă legătură cu băiatul. Cum el l-a văzut 
numai atunci când ticăloşia sa era la mare succes, cred că 
este bine - chiar cu preţul unei suferinţe sau spaime - să îl 
vadă şi cum a ajuns acum. 

Aceste câteva cuvinte le rostise cumva într-o parte, astfel 
încât Oliver să nu le poată auzi. Paznicul îşi duse mâna la 
pălărie şi îl privi cu o oarecare curiozitate pe Oliver. 
Deschise o uşă, drept în faţa celei pe care intraseră şi le fu 


călăuză mai departe, prin întuneric, pe coridoarele 
întortocheate ce duceau spre celule. 

— Pe aici, spuse bărbatul oprindu-se într-un coridor 
întunecat, unde câţiva oameni lucrau la ceva fără să scoată 
o vorbă. Acesta este holul prin care o să treacă. Dacă 
mergeţi pe aici, puteţi vedea uşa pe care o să iasă. 

Îi conduse până la o bucătărie de piatră, în care se aflau 
toate cele necesare pentru pregătirea mâncării şi arătă 
spre o uşă. Deasupra acesteia se afla o fereastră zăbrelită 
prin care se auzeau voci, bătăi de ciocane şi zgomote de 
scânduri trântite. Afară se lucra la ridicarea spânzurătorii. 

Din acest loc, trecură prin câteva uşi grele, deschise de 
alţi paznici de dinăuntru şi după ce intrară într-o curte, 
urcară pe o scară strâmtă şi ajunseră într-un coridor cu un 
singur rând de uşi pe partea stângă. Făcându-le semn să 
rămână pe loc, temnicerul bătu cu mănunchiul sau de chei. 
Cei doi paznici, după ce schimbară câteva şoapte, ieşiră, 
întinzându-şi oasele ca şi cum ar fi simţit o uşurare bine- 
venită, după care le făcură semn vizitatorilor să îl urmeze 
pe temnicer în celulă. Aşa şi făcură. 

Condamnatul stătea pe pat, legănându-se dintr-o parte în 
alta, cu o expresie întipărită pe chip care nu mai avea nimic 
omenesc, ci mai degrabă ceva de animal încolţit. Era mai 
mult decât limpede că mintea îi rătăcea la vremurile de 
demult, căci bolborosea fără încetare, fără să dea semne că 
îi vede pe nou-veniţi, confundându-i probabil cu 
nenumăratele sale închipuiri. 

— Bravo, Charley, bravo, murmură el. lată-l şi pe Oliver! 
Ha, ha, ha! Şi Oliver, aproape un domn, aproape... Duceţi 
băiatul la culcare! 

Paznicul îl prinse pe Oliver de mână şi, şoptindu-i să nu îi 
fie teamă, privi în continuare în tăcere. 

— Du-l la culcare! Strigă Fagin. N-auziţi niciunul? Ela 
fost... Pricina, întrucâtva, pentru tot ce s-a-ntâmplat. Face 
toţi banii care s-au dus cu cheltuielile lui. Beregata lui 


Bolter, Bill, fata nu contează... Beregata lui Bolter, tăiată cât 
mai adânc. Să-i tai gâtul! 

— Fagin, spuse temnicerul. 

— Da, eu sunt! Strigă evreul, căzând dintr-odată în aceeaşi 
stare de ascultare încordată pe care o avusese la proces. 
Sunt un biet moşneag, Doamne, un biet moşneag tare 
bătrân! 

— Uite, zise temnicerul, punându-i mâna pe piept ca să nu 
se ridice. E cineva aici care vrea să te vadă, să-ţi pună 
câteva întrebări, cred. Fagin! Fagin! Om eşti tu? 

— N-o să mai fiu pentru multă vreme, răspunse el, 
ridicându-şi privirile şi dezvăluind un chip pe care nu se mai 
regăseau decât furia şi groază. Pe ei, băieţi! Omorâţi-i până 
la unul! Cu ce drept mă căsăpesc ei pe mine? 

Rostind acestea, dădu cu ochii de Oliver şi de domnul 
Brownlow. Ghemuindu-se în cel mai îndepărtat colţişor al 
băncii de piatră, îi întrebă răstit ce cauta acolo. 

— Linişteşte-te, spuse temnicerul, care încă îl ţinea, ca să 
nu se ridice. Poftiţi, domnule, spuneţi-i ce aveţi de spus. Dar 
iute, vă rog, că devine din ce în ce mai neliniştit pe măsură 
ce i se apropie sorocul. 

— Ai nişte hârtii, zise domnul Brownlow, apropiindu-se de 
Fagin, care ţi-au fost încredințate spre păstrare, pentru mai 
multă siguranţă, de un om cu numele de Monks. 

— E o minciună sfruntată, răspunse Fagin. N-am avut nici 
o hârtie... Niciodată! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse domnul Brownlow, 
cu o voce gravă, nu tăgădui asta acum, când te afli chiar în 
pragul morţii, spune-mi doar unde sunt. Ştii bine că Sikes 
este mort. Celălalt, Monks, a mărturisit, aşa că nu ai nimic 
de câştigat. Unde sunt hârtiile acelea? 

— Oliver! Strigă Fagin, făcându-i semn. Vino, vino aici! 
Vreau să-ţi spun ceva la ureche. 

— Nu mi-e teamă, spuse Oliver cu o voce scăzută, dând 
drumul mâinii domnului Brownlow. 


— Documentele, zise Fagin, trăgându-l pe Oliver lângă el, 
sunt într-un săculeţ de pânză, ascuns într-o gaură de 
deasupra căminului, sus, în camera din faţă. Vreau să 
vorbesc cu tine, dragule, vreau să vorbesc cu tine. 

— Da, da, răspunse Oliver. Dă-mi voie să spun o rugăciune. 
Haide! Lasă-mă să spun o rugăciune! Numai una. Asaza-te 
în genunchi şi spune o rugăciune împreună cu mine şi după 
aceea putem să stăm de vorbă până dimineaţă. 

— Afară, afară! Îi răspunse Fagin, dându-i brânci spre uşă 
şi uitându-se cu priviri rătăcite pe deasupra capului 
băiatului. Spune-le că am dormit... pe tine or să te creadă. 
Tu poţi să mă scoţi de aici, dacă faci asta. Haide, haide, 
acum, acum! 

— O, Doamne, iartă-l pe acest nenorocit! Strigă băiatul, 
izbucnind în lacrimi. 

— Aşa, foarte bine, zise Fagin. Asta o să ne ajute la ce 
avem noi de făcut. Întâi, uşa asta. Să nu te sperii, dacă o să 
tremur şi o să mă împleticesc când o să trecem prin fata 
spânzurătorii, ci numai să iuţeşti un pic pasul. Haide, acum, 
acum! 

— Vreţi să îl mai întrebaţi ceva, domnule? Spuse 
temnicerul. 

— Nimic, răspunse domnul Brownlow. Numai dacă ar mai 
fi vreo speranţă să-l fac să-şi dea seama ce-l aşteaptă... 

— Asta nu se mai poate face, răspunse celălalt, clătinând 
din cap. Mai bine l-aţi lăsa în pace. 

Uşa celulei se deschise şi cei doi paznici se întoarseră. 

— Grăbeşte-te, grăbeşte-te! Strigă Fagin. Împinge usa 
binişor, dar mai cu inima. Mai repede, mai repede! 

Cei doi paznici puseră mâna pe el, smulgându-l pe Oliver 
din strânsoarea lui, şi îl ţinură să nu scape. Bătrânul se 
zbătu pentru o clipă cu disperare, după care începu să 
scoată nişte urlete atât de îngrozitoare, încât răsunau chiar 
şi prin zidurile groase ale închisorii, urmărindu-i fără 
încetare pe cei doi vizitatori până când ieşiră afară, în 
curte. 


Fură nevoiţi să mai zăbovească o vreme în închisoare, căci 
Oliver era aproape leşinat după această scenă înfiorătoare, 
simțindu-se atât de slăbit, vreme de o oră şi mai bine, de 
nici nu se putea ţine pe picioare. 

Se lumină de ziua când ieşiră. Deja se adunase puhoi de 
lume. Ferestrele erau înţesate de oameni care fumau şi 
jucau cărţi ca să treacă timpul. Gloata se îmbrâncea, se 
dondănea, glumea. Totul părea plin de viaţă şi de mişcare, 
în afară de obiectele sinistre din mijlocul pieţei: podeţul cel 
negru, spânzurătoarea, funia şi celelalte îngrozitoare unelte 
ale morţii. 

Capitolul 53 

Şi ultimul... 

Destinele celor care au avut un rol în povestirea noastră s- 
au cam împlinit. Puţinul care a mai rămas de istorisit, 
povestitorul îl va pune în câteva cuvinte. N-au trecut nici 
trei luni şi Rose Fleming şi Harry Maylie s-au căsătorit, în 
biserica din sătucul care avea să fie, de atunci înainte, 
scena pe care tânărul pastor îşi va oficia slujbele. Tot în 
acea zi au intrat şi în posesia noului şi fericitului lor cămin. 

Doamna Maylie veni să locuiască alături de fiul şi nora ei, 
ca să se bucure, în zilele tihnite pe care le mai avea, de cea 
mai mare binecuvântare a bătrâneţii şi virtuţii: fericirea 
celor cărora li se dedicase, fără încetare, de-a lungul unei 
vieţi trăite cumpătat şi cuviincios, cu cea mai caldă iubire şi 
cu grijă cea mai tandră. 

În urma unei cercetări atente şi complete a reieşit că, în 
cazul în care mai rămăsese ceva din averea pe care şi-o 
însuşise Monks (pe care atât tânărul, cât şi mama să o 
risipiseră în tot acest răstimp), aceasta ar fi fost împărţită în 
mod egal între el şi Oliver, fiecăruia revenindu-i ceva mai 
mult de trei mii de lire. Dacă ar fi respectat dorinţele tatălui 
său scrise în testament, Oliver ar fi avut dreptul, el singur, 
la întreaga avere. Domnul Brownlow însă, dorind să îi dea o 
şansă fiului mai mare de a se lepăda de viaţă să ticăloasă de 
până atunci şi de a urma o cale cinstită pe viitor, a propus 


ca averea să fie împărţită în mod egal între cei doi fraţi, 
propunere pe care micuțul său protejat a primit-o cu mare 
bucurie. 

Monks, ascunzându-se încă în spatele acestui nume fals, îşi 
lua partea sa şi pleca undeva, departe, în Lumea Nouă 
unde, după ce risipi rapid tot ce avea, îşi relua vechile 
obiceiuri. Stătu vreme îndelungată după gratii, pentru alte 
escrocherii şi pungaşii, iar în cele din urmă căzu prada unei 
crize a vechii sale boli, sfârşindu-şi zilele în închisoare. Şi 
tot în pribegie, departe de casă, pieriră toţi ceilalţi tovarăşi 
de ticăloşii ai prietenului său, Fagin. 

Domnul Brownlow îl înfie pe Oliver. Împreună cu el şi cu 
bătrâna menajeră, se mutară la mai puţin de o milă 
depărtare de casă parohiala unde locuiau dragii lor prieteni 
şi, astfel, se împlini singura dorinţa la care mai tânjea inima 
caldă şi devotată a lui Oliver - să fie împreună, că o mică 
familie, a cărei viaţă era scăldată într-o fericire desăvârşită, 
cum nu se mai aflase vreodată una în mijlocul acestei lumi 
în care toate sunt trecătoare. 

Curând după căsătoria tinerei perechi, bunul doctor se 
întoarse la Chertsey, unde, lipsit de compania vechilor săi 
prieteni, s-ar fi simţit foarte nemulţumit dacă acest lucru nu 
ar fi fost cu totul împotriva firii sale, şi ar fi devenit chiar 
morocănos, dacă ar fi ştiut cum. Timp de două-trei luni nu 
făcu altceva decât să îşi exprime o oarecare temere că aerul 
de acolo nu îi mai pria, după care, convingându-se că acele 
locuri nu mai erau deloc ceea ce fuseseră, îi lasa asociatului 
săi în grijă toată clientele, stabilindu-se într-o căsuţă de la 
marginea sătucului în care era pastor tânărul lui prieten şi 
unde îşi recapăta bună dispoziţie ca prin farmec. Aici se 
ocupă cu grădinăritul, plantatul legumelor, pescuitul, 
tâmplăria şi altele asemenea, pe toate făcându-le cu aceeaşi 
tragere de inimă de nestăvilit, care îi era caracteristică. 
Deveni cunoscut în tot ţinutul pentru fiecare îndeletnicire în 
parte drept o autoritate de necontestat. 


Încă dinainte de a se retrage acolo, legase o strânsă 
prietenie cu domnul Grimwig, pe care gentlemanul cel 
excentric i-o împărtăşea pe deplin. Astfel că, după ce se 
mutase, primea nenumărate vizite, de-a lungul anului, din 
partea domnului Grimwig, fiecare prilej fiind folosit de 
acesta din urmă ca să se ocupe cu o râvnă nemaipomenită 
de grădinărit, de tâmplărie, de pescuit, pe toate făcându-le 
într-un mod cum nu se poate mai original şi nemaipomenit, 
susţinând de fiecare dată, cum obişnuia el să întărească ce 
spune, că numai aşa trebuie făcute. Nu era duminică în 
care să nu critice predicile ţinute de tânărul pastor, în faţa 
acestuia, însă apoi îi destăinuia domnului Losberne, între 
patru ochi, că le socotea absolut extraordinare, dar că nu 
credea nimerit să recunoască acest lucru în gura mare. 
Domnului Brownlow îi făcea o deosebită plăcere să îl 
tachineze cu vechea sa profeție referitoare la Oliver şi nu 
scapa nici un prilej de a-i reaminti acestuia de noaptea în 
care stătuseră împreună, cu ceasornicul dinainte pe masă, 
aşteptând întoarcerea băiatului. Dar domnul Grimwig se 
mulțumea să spună că, în mare, avusese dreptate, căci 
Oliver, la urma urmei, chiar nu se întorsese. Această 
concluzie era însoţită de fiecare dată de un hohot de râs 
copios, care-i sporea bună-dispoziţie. 

Cât despre domnul Noah Claypole, primind îndurare din 
partea Regelui pentru că depusese mărturie împotriva lui 
Fagin şi socotind că ultima meserie pe care şi-o alesese nu 
era totuşi atât de sigură pe cât şi-ar fi dorit, se frământă un 
timp, fără să poată întrezări vreo soluţie, cum şi-ar putea 
câştiga traiul fără să trudească prea mult. După ce chibzui 
îndelung, se făcu informator al poliţiei, treaba din care 
scotea un venit frumugşel. lată cum proceda: ieşea pe 
stradă, o dată pe săptămână, duminică, în timpul slujbei, 
însoţit de Charlotte, îmbrăcată ca o femeie respectabilă. 
Doamna leşină în faţă vreunei cârciumi, în vreme ce domnul 
se ruga de cârciumar să-i dea puţin rachiu, de câţiva 
bănuţi, ca s-o readucă la simţiri. A doua zi, se ducea la 


poliţie că să-l denunțe pe cârciumar pentru vânzare ilegală 
de alcool, băgând în buzunar jumătate din amendă. 
Câteodată, leşina domnul Claypole, iar rezultatul era 
acelaşi. 

Domnul şi doamna Bumble, rămaşi fără ocupaţie, se 
afundară încetul cu încetul într-o sărăcie şi mizerie lucie, 
ajungând în cele din urmă printre săracii aceluiaşi azil 
unde, odată, fuseseră stăpâni peste tot şi toate. Se spune că 
domnul Bumble a mărturisit că nici măcar de singurul lucru 
bun care ieşise din toată această decădere şi umilire, acela 
că era despărţit de soţia sa, nu mai avea putere să se 
bucure. 

Cât îi priveşte pe domnii Giles şi Brittles, ei mai sunt încă 
şi acum în vechile lor slujbe, chiar dacă cel dintâi a rămas 
fără nici un fir de păr în cap, iar cel din urmă a încărunţit 
de-a binelea. Dorm la casa parohiala, însă îi servesc în 
aceeaşi măsură şi pe cei de acolo, şi pe Oliver, pe domnul 
Brownlow şi pe domnul Losberne, încât nici până în ziua de 
astăzi sătenii nu s-au putut dumiri cine le sunt stăpânii. 

Domnul Charles Bates, îngrozit de crima lui Sikes, începu 
să se gândească dacă nu cumva ar fi mai bine, până la 
urmă, să ducă o viaţă cinstită. După ce ajunse la concluzia 
că în mod sigur aşa era mai bine, părăsi toate nenorocirile 
din trecut, hotărât să-şi răscumpere greşelile şi să se apuce 
de altceva. Pentru o vreme se frământă şi se zbătu într-o 
grea suferinţa, cum însă avea o fire veselă şi un ţel nobil, 
izbuti în cele din urmă. După ce lucra la un fermier, mai 
întâi că argat şi apoi ca ajutor, ajunse în cele din urmă un 
tânăr crescător de vite, pe picioarele lui, cel mai vesel din 
Northamptonshire. 

lar acum, când mâna care a aşternut toate aceste rânduri 
a început să şovăie, apropiindu-se de sfârşitul povestirii, 
autorul va continua numai pentru foarte scurt timp şirul 
acestor aventuri. 

Cu câtă bucurie n-aş mai zăbovi alături de cele câteva 
personaje printre care am petrecut atât de multă vreme, 


împărtăşindu-le fericirea în încercarea de a o descrie! Aş 
zugrăvi-o pe Rose Maylie, în toată frumuseţea şi împlinirea 
ei că tânăra femeie căsătorită, răspândind o lumină caldă şi 
blândă de-a lungul întregii sale treceri liniştite prin viaţă 
asupra tuturor celor care i-au rămas alături, încălzindu-le 
sufletul. Aş arăta cum însufleţea şi umplea de bucurie pe 
toţi prietenii strânşi în jurul focului pe timp de iarnă, ca şi 
întâlnirile lor, pline de veselie, sub soarele verii. Aş colinda 
alături de ea pe câmpurile încinse la vremea amiezei şi i-aş 
asculta vocea dulce şi domoală, în timpul plimbărilor sub 
clar de lună. Nu m-aş mai satură privind-o în toată 
bunătatea şi dărnicia ei faţă de toţi cei sărmani şi necăjiţi şi 
cum, mereu, cu zâmbetul pe buze, se întorcea acasă, 
neobosita în a-şi îndeplini toate treburile. Aş înfăţişa 
dragostea care a legat-o de copilul răposatei sale surori şi 
cum petreceau ei împreună, ceasuri întregi, depanând 
amintiri despre prietenii pe care, din păcate, amândoi îi 
pierduseră. Aş vrea să îmi mai închipui, încă o dată, 
chipurile mici şi drăgălaşe ale copiilor care i se agăţau de 
sort şi să le aud gânguritul cel voios. Aş vrea să îmi răsune 
din nou în urechi acel râs limpede şi să văd acele lacrimi de 
înduioşare strălucindu-i în ochii albaştri. Cât aş vrea să mai 
văd o dată toate acestea, ca şi alte mii de priviri şi de 
zâmbete, de îngândurări sau de înseninări. 

Aş mai arăta cum domnul Brownlow nu înceta, zi de zi, să 
îmbogăţească mintea fiului său adoptiv cu noi şi noi 
cunoştinţe şi cum îi devenea din ce în ce mai drag, văzând 
cum înainta în ştiinţă şi cum fiecare sămânță de cunoaştere 
pe care o sadea în el dădea roade, întocmai precum îşi 
dorise. Şi cum găsea de fiecare dată alte şi alte asemănări 
cu prietenul său din tinereţe, trezindu-i în suflet amintiri de 
odinioară, umplându-l de tristeţe şi totodată de alinare. 
Cum cei doi orfani, puşi la grea încercare, au învăţat şi nu 
au uitat niciodată să arate milă faţă de ceilalţi, să se 
iubească unul pe celălalt şi să mulţumească din tot sufletul 
Celui de Sus, care i-a ocrotit şi le-a arătat bunătate. Dar nici 


nu mai este nevoie să continuăm cu aceste amănunte, 
pentru că am spus deja că trăiau fericirea deplină. lar fără 
bunătate şi omenie, fără recunoştinţă faţă de Dumnezeu, a 
cărui milă e nesfârşită şi a cărui bunătate e cel dintâi har pe 
care îl picură în sufletul oricărei fiinţe de pe pământ, 
adevărata fericire nu e cu putinţă. 

În altarul din vechea bisericuţa a satului este aşezată o 
placă de marmură, pe care nu e scris decât un singur 
cuvânt: Agnes. Nu se află nici un sicriu în acel mormânt şi 
dea Domnul să treacă mulţi, foarte mulţi ani până când 
acolo o să mai fie adăugat un alt nume! Dar dacă sufletele 
celor trecuţi în lumea cealaltă se întorc vreodată în lumea 
noastră ca să viziteze locurile în care domneşte sentimentul 
pe care moartea nu îl poate nimici - dragostea celor pe care 
i-au cunoscut în viaţa -, atunci sunt încredinţat că umbra 
sărmanei Agnes pluteşte, uneori, în jurul acelui colţ sfânt. Şi 
cred asta cu toată tăria, pentru că altarul acela se afla în 
mijlocul unei biserici, iar Agnes, biata făptura slabă, 
rătăcise calea. 


SFÂRŞIT