Charles Dickens — Casa Umbrelor

Charles Dickens 


Charles Dickens 


Casa Umbrelor 


CUPRINS: 

Lista personajelor 5 

1. La înalta Curte 9 

2. Înalta Societate 17 

3. Un pas înainte 27 

4. Filantropie telescopică 51 
5. O întâmplare în zori 65 

6. În sfârşit, acasă 81 

7. Drumul Stafiei 107 

8. Ascunzând o grămadă de păcate 121 
9. Semne şi mărturii 145 

10. Copistul 163 

11. Scumpul nostru frate 177 
12. La pândă 195 

13. Povestirea Estherei 213 
14. Înaltă Ţinută 233 

15. Bell Yard 259 

16. Tom-all-Alonei's 277 

17. Povestirea Estherei 289 
18. Lady Dedlock 307 

19. Ia-o din loc! 327 

20. Un locatar nou 345 

21. Familia Smallweed 363 
22. Domnul Bucket 385 

23. Povestirea Estherei 401 
24. Caz de apel 423 

25. Doamna Snagsby vede tot 445 
26. Trăgător de elită 457 

27. Înc-un oştean bătrân 473 
28. Industriaşul metalurgist 489 
29. Tânărul 503 


. Povestirea Estherei 515 

. Infirmieră şi Pacient 535 

„ Ora fixată 555 

„Intruşi 573 

„ Strâns cu uşa 591 

. Povestirea Estherei 611 

. Chesney Wold 629 

. Procesul Jarndyce 647 

„O luptă 669 

.„ Avocat şi client 683 

. Probleme naţionale şi probleme familiale 703 
. În camera domnului Tulkinghorn 719 
. În birourile domnului Tulkinghorn 731 
. Povestirea Estherei 741 

„ Scrisoarea şi răspunsul 761 
„ Sub oblăduire 771 

. Pune mâna pe el! 787 

„ Testamentul lui Jo 799 

. Împresurare 817 

„ Prietenie statornică 837 

. Povestirea Estherei 853 

. Lămurită 865 

. Îndărătnicie 879 

„Urma 893 

. Mina explodează 907 

. Fuga 933 

„ Urmărire 953 

. Povestirea Estherei 963 

„O zi şi o noapte de iarnă 985 
. Povestirea Estherei 1003 

. Perspectivă 1019 

„O descoperire 1035 

„ Altă descoperire 1047 

.„ Oțel şi fier 1059 

. Povestirea Estherei 1069 

„O viaţă nouă 1083 


66. În Lincolnshire 1093 
67. Sfârşitul povestirii Estherei 1099 


Lista personajelor: 

Domnul Bayham Badger, medic, liber profesionist în 
Londra. 

Matthew Bagnet („Lignum Vitae”), fagotist, fost artilerist. 

Woolwich Bagnet, fiul său. 

Lawrence Boythorn, prietenul impetuos şi cordial al 
domnului Jarndyce. 

Inspector Bucket, ofiţer de poliţie, detectiv ager şi 
neobosit. 

Domnul William Buffy, Pair, membru în Parlament, prieten 
al lui sir Leicester Dedlock. 

Richard Carstone, minor în tutela domnului Jarndyce, 
reclamant la înalta Curte de Justiţie. 

Domnul Chadband, preot, bărbat voluminos, unsuros, 
mulţumit de sine, nu aparţine niciunei secte aparte. 

Sir Leicester Dedlock, reprezentantul uneia dintre 
familiile faimoase din ţară. 

Domnul Gridley (Omul din Shropshire), reclamant ruinat 
de înalta Curte de Justiţie. 

William Guppy, secretar de avocat, în serviciul firmei 
„Kenge şi Carboy”. 

Căpitanul Hawdon („Nemo”), ofiţer în armată; mai târziu 
copist de texte şi acte juridice. 

John Jarndyce, bărbat mărinimos, cinstit, necăsătorit, de 
vreo şaizeci de ani; tutorele lui Richard Carstone şi al Adei 
Clare. 

Domnul Jellyby, soţul blajin şi modest al doamnei Jellyby. 

Peepy Jellyby, fiul neglijat şi nefericit al celui de mai sus. 

Jo (Vlăjganul), măturător de stradă. 

Tony Jobling (Weevle), copist judiciar şi prieten al 
domnului Guppy. 

Domnul Kenge (Kenge, Vorbă-Lungă) persoană corpolentă 
şi arătoasă; coproprietarul cel mai în vârstă al firmei 


„Kenge şi Carboy - avocaţi”. 

Domnul Krook, negustor de articole marinăreşti, bătrân 
cam sărit. 

Mercury, lacheu în serviciul lui sir Leicester Dedlock. 

Domnul Rouncewell, metalurgist, fiul îngrijitoarei de la 
Castelul lui Sir Leicester Dedlock. 

George Rouncewell (domnul George), alt fiu; flăcău 
nesăbuit ce se-nrolează în armată; mai târziu patronul unui 
pavilion de tir. 

Watt Rouncewell, nepotul doamnei Rouncewell. 

Harold Skimpole, bărbat scânteietor, vesel, sentimental, 
dar egoist cu desăvârşire. 

Bartholomew Smallweed, nepotul domnului şi-al doamnei 
Smallweed. 

Bunicul Smallweed, bătrân din cale-afară de vârstnic. 

Domnul Snagsby, librar, specialitate cărţi juridice; om 
blând şi timid. 

Phil Squod, om de serviciu la pavilionul de tir al domnului 
George. 

Little (Micul) Swill, cântăreţ comic, cu faţa roşie. 

Domnul Tulkinghorn, avocat pe lângă înalta Curte de 
Justiţie; sfătuitor jurist al lui sir Leicester Dedlock. 

Domnul Turveydrop, bărbat ce se comportă ca un 
gentilom; celebru pentru „înalta-i Ţinută”. 

Prince Turveydrop, fiul său, tânăr, blond, cu înfăţişare de 
adolescent. 

Domnul Vholes, avocatul lui Richard Carstone. 

Allan Woodcourt, tânăr medic militar. 

Doamna Dayham Badger, doamnă între două vârste, ce se 
îmbracă de parcă ar fi o tinerică. 

Doamna Bagnet, femeie cu înfăţişare soldăţească; soţia lui 
Mathiew Bagnet. 

Malta şi Quebec Bagnet, fiicele ei. 

Doamna Bucket, soţia ageră a domnului inspector Bucket. 

Doamna Chadband, femeie severă şi tăcută; soţia 
domnului Chadband, preot. 


Ada Clare, minoră în tutela domnului John Jarndyce. 

Lady Honoria Dedlock, doamnă mândră şi distantă, soţia 
lui sir Leicester Dedlock. 

Volumnia Dedlock, doamnă de şaizeci de ani, vară a lui sir 
Leicester Dedlock. 

Domnişoara Flite, bătrână mică de statură, pe jumătate 
nebună, reclamantă la înalta Curte de Justiţie. 

Guşter, slujnică la familia Snagsby. 

Mademoiselle Hortense, camerista lady-ei Dedlock. 

Doamna Jellyby, doamnă devotată nevoilor publice, în 
dauna celor casnice. 

Caroline Jellyby (Caddy), fiica cea mai mare şi secretara ei. 

Jenny şi Liz, soţii de cărămidari. 

Chartolle Neckett (Charley), fată cu apucături de femeie 
matură, sigură de sine, fiica mai mare a unui funcţionar de 
percepţie. 

Doamna Pardiggle, membră activă a mai multor comitete 
de conducere. 

Roza lucrează ca servitoare pentru lady Dedlock, 
frumuseţe de brunetă, venită de la ţară. 

Doamna Rouncewell, bătrâna îngrijitoare frumoasă şi 
maiestuoasă a lui sir Leicester Dedlock. 

Bunica Smallweed, bătrână căzută în mintea copiilor. 

Judy Smallweed, nepoata ei. 

Doamna Snagsby, femeie scurtă de statură şi îndărătnică. 

Esther Summerson, protejata domnului Jarndyce, 
persoană precaută şi înţeleaptă şi prietenă plină de 
abnegaţie. 

Doamna Woodcourt, doamnă vârstnică, opozantă; Allan 
Woodcourt e fiul ei. 


La înalta Curte. 
Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate şi Lordul 
Preşedinte înscăunat în sala de şedinţe de la Lincoln's Inn. 


Vreme neîndurătoare de noiembrie. Pe străzi atâta noroi de 
parcă apele abia s-ar fi retras de pe faţa pământului şi n-ar 
fi de mirare să întâlneşti un megalozaur, lung de patruzeci 
de picioare sau cam aşa ceva, urcându-se legănat ca o 
şopârlă uriaşă pe colina Holborn. Fum ce se lasă în jos de 
pe gurile hornurilor şi se preface într-o burniţă înceată şi 
neagră cu fulgi de funingine mari cât fulgii de zăpadă... 
Jelind, ţi-ar veni a spune, moartea soarelui. Câinii, una cu 
noroiul. Caii, stropiţi chiar până sub ochelarii hamurilor, nu- 
s mai acătării. lrecătorii, ciocnindu-şi umbrelele unii de 
alţii, morocănoşi cu toţii de parc-ar fi cuprinşi de o molimă, 
alunecă şi cad din picioare la colţuri de stradă, unde, de la 
ivirea zorilor (dacă se mai poate spune că s-au ivit într- 
adevăr zorile) zeci de mii de alţi trecători au călcat greşit şi 
au alunecat, adăugând noi depozite la straturile de noroi 
adunate unele peste altele, ce se lipesc temeinic de 
caldarâm în locurile acelea şi sporesc îndoit rezerva. 

Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară 
printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se 
rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de 
scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe 
malurile apei. Ceaţă pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe 
culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor 
de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă 
plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se 
peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor. Ceaţă în ochii şi 
gâtlejurile pensionarilor vârstnici din azilul Greenwich ce 
abia îşi trag sufletul pe lângă focurile din dormitoare; ceaţă 
în coada şi-n găoacea lulelei de după-amiază a 
comandantului mânios în cabina lui strâmtă, neaerisită; 
ceaţă ce-nţeapă fără milă degetele de la picioarele şi 
mâinile micuţului ucenic care tremură pe punte. Oameni 
din întâmplare pe poduri, aruncându-şi privirile peste 
balustrade în cerul de ceaţă de sub ei, cu ceața jur- 
împrejurul lor, ca şi cum ar fi sus într-un balon şi ar 
spânzura printre norii neguroşi. 


Lumină de felinare întrezărită în diferite locuri pe stradă 
atât cât poate şi soarele de pe ogoarele afânate licări 
gospodarului şi plugarului. Prăvălii, cele mai multe cu 
luminile aprinse cu două ceasuri înainte de vreme... Ceea 
ce şi gazul pare să ştie, deoarece lumina lui e slabă şi 
duşmănoasă. 

După-amiaza umedă şi rece e mai umedă şi mai rece, 
ceața deasă, mai deasă, iar străzile noroioase încă mai 
noroioase lângă Poarta Temple, vechi şi plumburiu obstacol, 
podoabă potrivită pentru pragul unei vechi şi plumburii 
corporaţii. Şi drept lângă Bariera Temple, în sala de şedinţe 
de la Lincoln's Inn, în chiar inima ceţii, stă înscăunat înaltul 
Lord Preşedinte în înalta sa Curte de Justiţie. 

Acolo nicicând n-ar fi ceața destul de deasă, şi nici noroiul 
destul de mare pentru a se potrivi cu orbecăirea şi zbaterea 
în care înalta Curte de Justiţie, cea mai infamă dintre toţi 
păcătoşii învechiţi în rele, ţine azi şedinţa sub căutătura 
îngăduitoare a cerului şi a pământului! 

Pe o asemenea după-amiază şi nu pe alta se cuvenea ca 
înaltul Lord Preşedinte să stea înscăunat aici... Aşa cum şi 
este... Cu o aureolă de ceaţă în jurul capului, îngrădit în 
ţarcul său căptuşit cu stofe şi draperii stacojii, ascultând la 
un avocat, uriaş de statură, cu favoriţi mari, voce mică şi cu 
o pledoarie fără de sfârşit, şi părând că îşi îndreaptă 
privirile către felinarul din tavan unde nu poate vedea 
altceva decât ceaţă. Pe o asemenea după-amiază, vreo 
douăzeci de apărători de la înalta Curte de Justiţie se 
cuvenea să fie... Aşa cum şi sunt... Prinşi în negura uneia 
dintre cele zece mii de faze ale unui proces fără de capăt, 
împiedicându-se la tot pasul de jurisprudenţe vagi, 
împotmolindu-se până peste cap în proceduri, împungând 
pereţii de cuvinte cu capetele lor apărate de peruci din păr 
de ţap sau de cal şi invocând, cu aer grav de actor, 
dreptatea. Pe o asemenea după-amiază feluriţi jurişti fără 
drept de pledare, din procesul pe care doi sau trei l-au 
moştenit de la taţii lor, ce s-au îmbogăţit de pe urma lui, s- 


ar cuveni să fie... Dar ce, nu sunt?... Aliniaţi în şir, jospeo 
bancă rotundă ca o fântână capitonată (dar zadarnic ai să 
cauţi Dreptatea în fundul acelei fântâni) ce stă între masa 
roşie a grefierului şi cea a consilierilor Coroanei, cu citaţii, 
somaţii, interpelări, depoziţii, încheieri, declaraţii sub luare 
de jurământ, contestaţii, citate din doctrină, concluzii 
scrise, maldăre de absurdităţi costisitoare, îngrămădite 
dinaintea lor. Întunecată e sala de şedinţe cu lumânările ei 
ce se mistuie ici şi colo, grea e ceața ce s-a strâns în ea ca 
să nu mai iasă niciodată. Şterse sunt culorile ferestrelor cu 
vitralii ce nu mai lasă lumina zilei să străbată înăuntru, iar 
neştiutorul de pe stradă, ce-şi aruncă privirile prin sticla 
geamurilor de la uşă, şovăie să intre, speriat de aspectul 
sinistru şi de ecoul rostirii solemne şi apatice, care răsună 
până-n tavan după ce a pornit de pe estrada capitonată de 
unde înaltul Lord Preşedinte priveşte la felinarul stins şi 
unde consilierii cu peruci sunt pierduţi în norul de ceaţă! 
Nu e de mirare. Asta-i înalta Curte de Justiţie, cea care-şi 
are în fiecare comitat case în ruină şi ogoare năpădite de 
buruiană; care-şi are nebuni istoviţi în fiecare balamuc şi 
morţi în fiecare cimitir; care-şi are împricinaţi ruinaţi, cu 
tocuri scâlciate şi haine jerpelite, împrumutând şi cerşind 
de la toţi cunoscuţii luaţi la rând; care dă puterii banului 
mijloace din plin să înfrângă dreptul; care istoveşte până 
într-atât avutul, răbdarea, îndrăzneala, speranţa; care 
doboară mintea şi distruge sufletul în aşa hal, încât nu e om 
cinstit în rândul celor ce profesează în cadrul ei care să nu- 
ţi dea sfatul... Şi cine nu s-ar grăbi să ţi-l dea...: „Mai 
curând să înduri orice nedreptate de pe lume decât să vii 
aici!” 

Cine se întâmplă să mai fie la Curte în după-amiaza asta 
întunecoasă, în afară de Lordul Preşedinte, avocatul din 
proces, alţi doi, trei avocaţi care nu-s niciodată în nici un 
proces, şi banca avocaţilor pomenită mai înainte? Mai este 
grefierul, mai jos de judecător, cu perucă şi robă, şi mai 
sunt doi, trei aprozi, sau garderobieri, sau perceptori ori 


cine ştie ce ar putea să fie, îmbrăcaţi în uniformele curților 
de judecată. Cu toţii cască fiindcă nici-o fărâmă de plăcere 
nu pică din procesul de pe rol: Dosarul Jarndyce, proces 
care ani după ani a fost stors până la ultima picătură. 
Stenografii, cronicarii şi reporterii gazetelor, împreună cu 
restul asistenţei, o iau invariabil din loc când procesul 
Jarndyce vine la rând. Locurile lor rămân goale. Într-o 
latură a sălii, pe un loc cât mai bun ca să nu scape privirilor 
ei nimic din sanctuarul plin de draperii, se află o bătrânică 
nebună cu o bonetă strâmtă, care e totdeauna în sala de 
şedinţă, de la intrarea Curţii până la ieşire, aşteptând 
mereu să se pronunţe vreo hotărâre de neînțeles în 
favoarea ei. Unii zic că într-adevăr este sau a fost parte într- 
un proces, dar nimeni nu ştie c-ar fi sigur aşa, fiindcă 
nimănui nu-i pasă de ea. Poartă în geantă nişte gunoaie pe 
care le numeşte documente, constând în principal din 
câteva petice de hârtie, chibrituri şi lavandă uscată. Un 
arestat gălbejit s-a ivit cu escorta după el, pentru a şasea 
oară, ca să înainteze o petiție personală, în vederea 
absolvirii de vină, ceea ce nu-i probabil să obţină fiind 
singurul supravieţuitor implicat într-o neregulă de conturi 
despre care nici nu se pretinde că ar fi avut vreodată 
cunoştinţă. Între timp planurile sale de viaţă au căzut baltă. 
Un alt reclamant ruinat, care periodic îşi face apariţia de la 
Shropshire şi se trudeşte să adreseze cuvânt preşedintelui 
când se termină procesele zilei, şi care în nici un fel nu 
poate fi făcut să înţeleagă că, după lege, preşedintele n-are 
cunoştinţă de existenţa lui, după ce timp de-un sfert de veac 
i-a otrăvit-o, se-aşază într-un loc bun şi pune ochii pe 
judecător, gata să strige: „Excelenţă!” cu o voce 
tânguitoare şi răsunătoare, în clipa în care magistratul se 
ridică să plece. Câţiva secretari de avocaţi şi alţii, care-l ştiu 
din vedere pe petiţionar, zăbovesc, nădăjduind să afle de la 
el oarecare haz şi să învoioşeze puţin vremea cenuşie. 
Procesul Jarndyce continuă să lâncezească. Ajuns ca o 
sperietoare de procese, cu timpul s-a învălmăşit atât de 


tare, încât nici-o suflare de om nu mai ştie ce scopuri 
urmăreşte. Părţile din proces nu-l înţeleg aproape de loc, 
dar s-a băgat de seamă că niciodată doi avocaţi de la înalta 
Curte nu pot vorbi despre pricina de faţă cinci minute 
măcar fără să ajungă la o totală neînțelegere în privinţa 
temeiurilor în cauză. De la intentarea acţiunii, nenumărați 
copii s-au născut adăugându-se în proces; nenumărați tineri 
s-au căsătorit; nenumărați bătrâni au murit de atunci 
încoace. Zeci de oameni s-au pomenit din senin parte în 
procesul Jarndyce, fără să ştie cum şi de ce; familii întregi 
au moştenit o ură legendară odată cu procesul. Micuţul 
reclamant sau pârât, căruia i s-a făgăduit un cal nou de 
lemn când se va soluţiona procesul Jarndyce, a crescut, a 
avut un cal adevărat, şi a trecut în trap pe cealaltă lume. 
Minorele frumoase de la Curte s-au ofilit, ajungând mame şi 
bunici; o procesiune lungă de preşedinţi s-au petrecut 
începându-şi şi încheindu-şi cariera în proces; teancul de 
acte depuse la dosar s-au schimbat pur şi simplu în acte de 
deces; n-au mai rămas poate nici trei Jarndyce pe faţa 
pământului de când bătrânul Tom Jarndyce şi-a zburat 
creierii la o cafenea pe Chancery Lane; dar procesul 
Jarndyce îşi târăşte zilele mohorâte în faţa Curţii fără 
speranţa de a se mai sfârşi. 

Procesul Jarndyce a ajuns de râsul lumii. E singurul lucru 
bun căruia i-a dat naştere. A adus moarte multora, dar 
pentru oamenii de lege e o farsă. N-a fost jurisconsult care 
să nu fi avut de-a face cu el. N-a fost preşedinte care să nu 
fi pledat „în el” pentru unul sau altul pe vremea când era 
încă avocat la bară. Lucruri de duh s-au spus despre acest 
proces de către decanii bătrâni cu ghete scâlciate şi cu 
nasuri vinete, în comitete selecte, la un pahar de vin, de 
după prânzurile oficiale ale breslei. Stagiarii aveau obiceiul 
să-şi ascută spiritul juridic pe seama faimosului proces. 
Ultimul Lord Preşedinte s-a folosit de-al său cu dibăcie 
când, completându-i pe domnul Blowers, eminentul 
consilier al Coroanei care zicea că un anume lucru are să se 


întâmple cândva să ploaie cu cartofi din cer, a adăugat: „sau 
când vom da o hotărâre în procesul Jarndyce, domnule 
Blowers”, glumă ce-a desfătat mai ales pe aprozi şi pe 
purtătorii însemnelor şi peceţilor. 

Asupra câtor oameni în afara cauzei şi-a întins procesul 
Jarndyce nefasta-i mână ca să-i strice şi să-i corupă, asta-i o 
problemă foarte vastă. De la maestrul jurisconsult, pe ale 
cărui dosare capsate teancuri de mandate prăfuite din 
procesul Jarndyce s-au închircit în forme de tot felul, până 
la copistul din biroul celor şase arhivari care i-a copiat 
zecile de mii de pagini pe foile duble ale Curţii de Justiţie 
sub aceeaşi eternă titulatură, firea nimănui nu s-a 
îmbunătăţit datorită procesului ăstuia. În şiretlic, 
subterfugiu, amânare, jefuire, pisălogeală, sub false 
prefăcătorii de tot felul, se află înrâuriri care niciodată nu 
se termină cu bine. Chiar valeţii avocaţilor, care i-au tot 
amânat pe nefericiţii petiţionari, asigurându-i nu se mai ştie 
de câte ori că domnii Chizzle, Mizzle, sau cum îi mai 
cheamă, sunt peste măsură de ocupați şi au audienţe până 
la cină, chiar şi ei pot să-şi fi pervertit firea datorită 
procesului Jarndyce. Administratorul bunurilor respective a 
dobândit o sumă frumuşică de bani prin proces, dar a 
dobândit şi neîncrederea propriei sale mame, precum şi un 
dispreţ pentru propria lui funcţie. Chizzle, Mizzle sau cum îi 
mai cheamă şi-au luat obiceiul de a făgădui în mod vag că 
vor cerceta mica pricină nerezolvată şi vor vedea ce se 
poate face pentru Drizzle... Care nu e destul de deprins cu 
sistemul... Când procesul Jarndyce va ieşi de pe rol. 
Eschivarea şi pungăşia, sub toate multiplele lor variante, au 
fost semănate pe scară întinsă de nenorocitul proces; şi 
Chiar şi aceia care, urmărind desfăşurarea procesului au 
înţeles tot răul pe care îl generează, au fost pe nesimţite 
ademeniţi să lase răul să-şi urmeze cursul şi s-au împăcat 
cu ideea că dacă lumea merge strâmb asta-i pentru că, într- 
un fel sau altul, nu-i făcută să meargă drept. 


Astfel, în mijlocul noroiului şi-n inima ceţii, stă-nscăunat 
înaltul Lord Preşedinte la înalta sa Curte de Justiţie. 

— Domnule Tangle, zice înaltul Lord Preşedinte cam 
neliniştit de-o bucată de vreme de elocinţa învățatului 
gentilom. 

— Excelenţă! Zice domnul Tangle. Domnul Tangle ştie 
despre procesul Jarndyce mai mult decât oricine. Cu asta a 
ajuns de pomină... Fiind de presupus că el niciodată n-a mai 
citit nimic altceva de când a părăsit şcoala. 

— Aţi epuizat argumentele dumneavoastră? 

— Excelenţă, nu... Felurime de puncte... Simt de datoria 
mea să mă supun... 'Excelenţei Voastre, e răspunsul ce 
ţâşneşte din domnul Tangle. 

— Mai sunt de ascultat şi alţi reprezentanţi ai barei, cred? 
Zice preşedintele cu un zâmbet şters. 

Optsprezece colegi erudiţi de-ai domnului Tangle, fiecare 
înarmat cu câte un mic sumar de câte o mie opt sute de 
pagini, saltă în sus ca optsprezece ciocănele de la un pian, 
fac optsprezece plecăciuni şi se cufundă pe cele 
optsprezece locuri, în întunecime. 

— Vom continua şedinţa de miercuri în două săptămâni, 
zice preşedintele. 

Fiindcă punctul în litigiu nu-i decât asupra cheltuielilor de 
judecată, cât un fleac de mugur pe-un arbore de codru din 
procesul iniţial, şi sigur se va pronunţa o hotărâre în una 
din zilele acestea. 

Preşedintele se ridică; avocaţii se ridică; arestatul e scos 
afară în grabă; omul din Shropshire strigă: „Excelenţă!”. 
Aprozi, garderobieri şi purtători de însemne impun cu 
indignare linişte şi se încruntă la omul din Shropshire. 

— În ceea ce priveşte pe tânăra fată..., urmează 
preşedintele tot referitor la procesul Jarndyce. 

— Iertare, 'Excelenţă... Băiat, zice domnul Tangle, 
pripindu-se. 

— În ceea ce priveşte urmează preşedintele, limpede şi 
răspicat” pe tânăra fată şi pe băiat, ambii tineri... 


Domnul Tangle se dă bătut. 

— Cărora le-am acordat astăzi audienţă şi care se află 
acum în cabinetul meu, am să-i văd şi voi chibzui asupra 
utilității redactării ordinului de fixare a reşedinţei la unchiul 
lor. 

Domnul 'Tangle iar se ridică în picioare. 

— Iertare, 'Excelenţă... Mort. 

— La bunicul lor, rosteşte preşedintele, privind prin 
ochelari la hârtiile de pe masă. 

— Iertare 'Excelenţă... Victimă a unui suicid... Zburat 
creierii. 

Pe neaşteptate, un avocat, tare mic de statură, cu o voce 
teribilă de bas, se ridică, umflat în pene cât se poate pe 
fundalul de ceaţă din spate, şi zice: 

— Excelenţa Voastră îmi îngăduie? Îl reprezint. E văr de-al 
nu ştiu câtelea grad. În clipa de faţă nu sunt pregătit să 
aduc la cunoştinţa Curţii în ce anume grad e văr; dar e văr. 

Dând drumul acestei replici (rostită cu o voce ca de 
dincolo de mormânt) ce răsună printre bârnele 
acoperişului, avocatul tare mic de statură se lasă să cadă la 
locul lui şi se pierde în ceaţă. Degeaba îl caută toată lumea 
cu privirea. Nimeni nu-l mai poate vedea. 

— Am să vorbesc cu amândoi tinerii, zice preşedintele 
iarăşi, şi voi chibzui asupra fixării reşedinţei lor la vărul 
acela. Voi comunica hotărârea mâine dimineaţă, când se 
deschide şedinţa. 

Preşedintele este pe punctul de a se înclina spre banca 
avocaţilor, când i se înfăţişează arestatul. Din încurcătura în 
care se găseşte arestatul nimic alta nu poate să iasă decât 
trimiterea sa îndărăt la închisoare, ceea ce se şi face 
numaidecât. Omul din Shropshire se încumetă să rostească 
iarăşi demonstrativ „Excelenţă!”, dar preşedintele, zărindu- 
|, se strecoară dibaci, dispărând. Toată asistenţa dispare şi 
ea repede. Un regiment de dosare albastre sunt umplute cu 
teancuri de hârtii, luate şi scoase din sală de funcţionari; 
bătrânica nebună iese cu documentele sale; curtea rămasă 


goală e închisă. Dacă toate nedreptăţile pe care le-a 
săvârşit şi toate nenorocirile pe care le-a pricinuit ar putea 
şi ele să fie încuiate în ea şi totul să ardă într-un imens rug 
funerar... Vai! Ar fi cu mult mai bine pentru alte părţi, dar 
nu şi pentru cele implicate în procesul Jarndyce! 

Înalta Societate u-i vorba decât de o aruncătură de ochi 
asupra lumii AM rl din înalta Societate tot în aceeaşi după- 
amiază noroioasă. Nu e chiar atât de lipsită de asemănare 
cu Curtea de Justiţie, ca să nu putem trece de la un decor la 
celălalt, aşa, în linie dreaptă, cum zboară cioara. Atât înalta 
Societate, cât şi Curtea de Justiţie sunt instituţii stăpânite 
de cutume vetuste şi datine; ca şi prea adormitul Van 
Winkle care nu s-a trezit nici în toiul trăsnetelor, ca şi 
frumoasa din pădurea adormită pe care Cavalerul a 
deşteptat-o într-o zi, când toate frigările încremenite din 
bucătărie s-au pornit să se învârtă de mai mare minunea! 

Nu-i o lume mare la număr. Chiar şi în comparaţie cu 
lumea asta a noastră, care şi ea îşi are hotare (aşa cum şi 
Maria Voastră va constata după ce va fi făcut ocolul ei şi va 
fi ajuns la un pas de golul de dincolo) e cât un fir de praf. În 
ea sunt multe lucruri bune; în ea sunt mulţi oameni buni şi 
cinstiţi; îşi are locul ei fixat. Dar păcatul ei e că-i o lume 
prea înfăşurată în linuri şi mătăsuri, ca o bijuterie, şi nu 
poate auzi frământarea lumilor mai mari şi nici nu le poate 
vedea cum se învârt în jurul soarelui. E o lume înăbugşită ce 
respiră greu în atmosfera asta nesănătoasă, lipsită de aer. 

Nobila lady Dedlock s-a întors la casa ei din oraş, câteva 
zile înaintea plecării la Paris, unde Domnia Sa are de gând 
să stea câteva săptămâni, după care deplasările sale sunt 
nesigure. Veştile din înalta Societate grăiesc aşa, pentru 
mângâierea parizienilor, şi ele au cunoştinţă de tot ce se 
petrece în înalta Societate. Să ştii lucrurile altcum 
înseamnă să nu fii la curent cu ce se petrece în înalta 
Societate. Lady Dedlock s-a dus la „reşedinţa ei”, aşa cum o 
numeşte ca în conversațiile intime, din Lincolnshire. Apele 
au inundat în Lincolnshire. Un picior de pod, în parc, a fost 


desfundat şi luat de ape. Terenul alăturat, aşezat mai jos, pe 
o lăţime de-o jumătate de milă, arată ca o baltă stătătoare, 
cu arbori melancolici în chip de insule şi cu faţa împunsă pe 
tot întinsul ei, cât e ziua de lungă, de ploaia care cade. 
„Reşedinţa” doamnei Dedlock a fost îngrozitor de 
mohorâtă. 

Vremea, zile şi nopţi de-a rândul, a fost atât de umedă de 
parc-ar fi răzbit apa prin copaci, şi uscăturile mărunte şi 
crengile sărite sub securea pădurarului nu mai pot pârâi şi 
nici trosni când cad. Căprioarele, ude leoarcă, lasă urme 
pline de apă pe unde trec. Pocnetul de flintă îşi pierde tăria 
în aerul umed, iar fumul se mişcă încet, ca un nor mic şi 
leneş, către movila verde, acoperită de-un crâng, ce 
alcătuieşte fundal ploii care cade. Priveliştea de la chiar 
ferestrele nobilei doamne e când cenugşie ca plumbul, când 
neagră ca tuşul. Vazele de pe terasa de piatră, aşezate în 
faţă, adună ploaia toată ziulica, iar picăturile grele cad 
toată noaptea, pic, pic, pic, pe caldarâmul lat, din lespede, 
ce poartă din vremea de demult numele de Drumul Stafiei. 
Duminicile, bisericuţa din parc miroase a mucegai; amvonul 
de stejar începe să asude o sudoare rece şi peste tote o 
duhoare şi un iz de mormintele vechilor Dedlock. Nobila 
lady Dedlock (care n-are copii), privind afară devreme în 
asfinţit, din iatacul ei, la căsuţa paznicului şi văzând lumina 
unui foc, prin geamurile zăbrelite, şi fum ieşind de pe coş şi 
un copil alungat de o femeie, alergând afară prin ploaie ca 
să-i iasă înainte unui om cu faţa radioasă, venind pe poartă, 
înfăşurat în manta, a fost scoasă de tot din sărite. Nobila 
lady zice c-a fost „plictisită de moarte”. 

De aceea, doamna Dedlock a plecat din casa de la 
Lincolnshire şi a lăsat-o ploii, şi ciorilor, şi şoarecilor, şi 
căprioarelor, şi potârnichilor şi fazanilor. Portretele celor 
din familia Dedlock, trecuţi şi dispăruţi, păreau că se topesc 
în umbra pereţilor umezi într-o adevărată stare de 
posomorâre, în timp ce îngrijitoarea trecea prin vechile 
încăperi închizând obloanele. Dar cândva veni ziua să iasă 


iarăşi la lumină, cărturarii din înalta Societate, care sunt ca 
şi demonii întru toate ştiutori ai prezentului şi trecutului, 
dar nu şi ai viitorului, nu-şi pot lua încă răspunderea s-o 
spună. 

Sir Leicester Dedlock nu-i decât baronet. Dar nu există 
baronet mai veritabil ca el. Familia lui e tot atât de veche 
precum munţii, dar infinit mai respectabilă. Are o părere 
vagă că lumea ar putea merge înainte şi fără coline, dar ar 
fi nimicită fără „dinastia” Dedlock. E gata să admită că 
Natura e ceva reuşit (cam vulgar, când nu-i îngrădită de-un 
grilaj de parc) dar ceva ce, ca să se desăvârşească, depinde 
de marile noastre familii din comitate. E-un gentilom cu 
principii riguroase, dispreţuind meschinăria şi josnicia sub 
orice formă, gata la cel mai mic semn mai curând să moară 
de orice moarte ţi-ar plăcea să-i alegi, decât să dea prilej la 
cea mai mică ştirbire a integrităţii sale. E un om onorabil, 
îndărătnic, cinstit, violent, plin de prejudecăţi şi de-o 
perfectă nesăbuinţă. 

Sir Leicester e cu douăzeci de ani împliniţi mai în vârstă 
decât Doamna Sa. N-are s-ajungă la şaizeci şi cinci, poate 
nici la şaizeci şi şase şi nici la şaizeci şi şapte. Îl chinuie din 
când în când câte o criză de gută şi merge puţin cam 
ţeapăn. Are o înfăţişare respectabilă cu părul şi favoriţii 
uşor încărunţiţi, cu un jabou straşnic, vesta-i de un alb 
imaculat şi haina albastră, cu nasturi strălucitori, totdeauna 
îmbumbată. E ceremonios, solemn, câtse poate de 
curtenitor în orice împrejurare cu nobila lady şi are cea mai 
înaltă preţuire pentru farmecul ei personal. Curtoazia lui 
faţă de lady Dedlock, care a rămas neschimbată de pe 
vremea când umbla după ea, e singura urmă de fantezie 
romantică pe care o are. 

Într-adevăr, s-a căsătorit cu ea din dragoste. Mai umblă 
şoapta că ea n-a avut nici măcar familie; oricum ar fi, sir 
Leicester are aşa de multă familie, încât se vede că i-a fost 
deajuns şi s-a putut lipsi de încă una. În schimb, doamna a 
avut frumuseţe, mândrie, ambiţie, îndrăzneală şi minte 


destulă ca să mai dea la o gloată întreagă de doamne 
distinse. Averea şi rangul, în adaos la cele de mai sus, au 
înălţat-o curând în frunte; şi sunt ani la mijloc de când lady 
Dedlock se află în centrul spiritualităţii aristocratice ca o 
stea a înaltei Societăţi. 

Oricine ştie cum a plâns Alexandru când n-a mai avut nici- 
o lume de cucerit, sau s-ar cuveni să ştie la vremea asta, 
deoarece subiectul a fost destul de des citat. Nobila 
Doamnă, după ce şi-a cucerit lumea ei, a căzut într-o 
dispoziţie nu înfierbântată, ci mai curând îngheţată. 
Trofeele victoriei sale sunt un calm surmenat, o indiferenţă 
extenuată, o linişte obosită ce nu pot fi tulburate nici de 
curiozitate şi nici de satisfacţie. E perfect educată. Dacă 
mâine ar putea fi dusă în Ceruri, ar fi de aşteptat să se 
poată înălța fără să arate nici-o emoție. 

E încă frumoasă şi dacă nu mai este în zorile tinereţii, nu e 
nici în apusul ei. Are o faţă plăcută... Care la început se 
putea numi mai curând drăgălaşă decât frumoasă, dar care 
a câştigat un stil clasic prin dobândirea conştiinţei că face 
parte din înalta Societate. Cu talia-i elegantă lasă impresia 
că e înaltă. Nu că ar fi aşa, dar, după cum declară 
onorabilul Bob Stables, gata să jure, „şi-a pus în valoare 
toate însuşirile”. Acelaşi personaj adăuga că se găteşte cu 
un gust desăvârşit şi observa, mai ales spre lauda părului 
ei, că „e femeia cea mai bine ţesălată din toată herghelia”. 

Împodobită cu toate perfecţiunile citate mai sus, nobila 
Noastră Doamnă a sosit de la reşedinţa ei din Lincolnshire 
(întâmpinată cu însufleţire de crema înaltei Societăţi), ca să 
petreacă la cea din metropolă câteva zile mai înainte de a 
pleca la Paris, unde Senioria Sa are de gând să stea câteva 
săptămâni, după care deplasările sunt nesigure. Şi la 
reşedinţa din metropolă, în după-amiaza aceea noroioasă şi 
întunecoasă, se înfăţişează un gentilom vârstnic şi demodat, 
om de lege şi avocat la înalta Curte de Justiţie, care are 
cinstea să îndeplinească funcţia de sfătuitor juridic al soţilor 
Dedlock şi are atâtea clasoare de metal în biroul lui cu 


numele de mai sus înscris pe ele, de parcă actualul baronet 
ar fi moneda cu care-şi face boscarul scamatoria, scoţând-o 
întruna din mânecă şi arătând-o celor ce cască gura la el. 
Vârstnicul gentilom este îndrumat de către un fecior 
înzorzonat, ca să se prezinte doamnei, trecând prin sala 
mare, apoi sus pe scări, apoi de-a lungul coridoarelor şi prin 
saloane, strălucitoare la vremea recepţiilor şi întunecate în 
restul timpului, ţară de basm în zilele de primire, dar un 
pustiu dezolat dacă e să trăieşti în el. 

Vârstnicul gentilom parcă-i scos de la naftalină când te uiţi 
la el, dar îi merge faima că a strâns bani deoparte de pe 
urma aranjamentelor dotale, matrimoniale, aristocratice şi 
a testamentelor nobililor şi că e foarte avut. Este învăluit 
într-o tainică aureolă de secrete de familie, al căror 
depozitar tăcut e cunoscut a fi. 

În luminişuri de parcuri, printre buşteni şi ferigi ce se 
înalţă, se află mausolee nobile ţintuite de secole, care poate 
că închid mai puţine taine decât cele câte umblă afară prin 
lume şi-s pecetluite în inima domnului Tulkinghorn. El 
aparţine aşa-numitei şcoli vechi, expresie prin care în 
general se înţelege orice şcoală ce pare că n-a fost 
niciodată tânără; şi poartă pantaloni scurţi, legaţi sub 
genunchi cu panglici, şi jambiere sau ciorapi lungi. O 
particularitate a hainelor sale negre şi a ciorapilor săi 
negri, fie ei de mătase sau de lână, e că niciodată nu 
strălucesc. Mute şi tainice, nesimţitoare la scânteierile de 
lumină oricare-ar fi ele, hainele lui sunt ca şi el. Nu stă 
niciodată de vorbă, decât dacă e consultat profesional. E de 
văzut câteodată, rezervat, dar ca la el acasă, în reşedinţele 
de la ţară ale nobililor, la un colţ de masă sau pe lângă uşile 
saloanelor, prezent la conversațiile la care aristocrația se 
pricepe de minune; aici îl cunoaşte orişicine şi jumătate din 
lorzii Angliei se opresc să-i spună: „Bună ziua, domnule 
Tulkinghorn”; primeşte salutul cu gravitate şi-l îngroapă 
alături de celelalte taine ştiute de dânsul. 


Sir Leicester Dedlock se află împreună cu doamna şi-i 
fericit că-l vede pe domnul Tulkinghorn. Domnia Sa se 
prezintă cu un aer ceremonios care îi este totdeauna plăcut 
lui sir Leicester; îl primeşte ca pe un soi de omagiu cuvenit 
şi-i plac hainele domnului Tulkinghorn, pentru că şi ele 
poartă pecetea respectului. Ţinuta lui deosebit de 
respectuoasă sugerează oarecum pe cea a servitorimii. Ar 
putea fi majordomul tainelor juridice sau pivnicerul cămării 
treburilor judiciare ale familiei Dedlock. 

Are oare domnul Tulkinghorn vreo părere în această 
privinţă? S-ar putea să aibă ori s-ar putea să nu, clar este 
un fapt vrednic de luat în seamă, ce trebuie reţinut în tot 
ceea ce o priveşte pe nobila doamnă, atât ca una ce face 
parte dintr-o clasă, cât şi ca a ceea ce conduce şi reprezintă 
lumea ei mică. Domnia Sa îşi închipuie că e o fiinţă de 
nepătruns, cu totul în afară de înţelegerea muritorilor de 
rând... Văzându-se în oglinda în care într-adevăr aşa arată. 
Cu toate acestea, toate steluţele palide ce se învârt în jurul 
ei, de la cameristă până la impresarul Operei Italiene, îi 
cunosc slăbiciunile, prejudecățile, nebuniile, aroganţele şi 
toanele; iar în privinţa firii ei îşi fac un calcul tot atât de 
precis şi-i iau o măsurătoare tot atât de potrivită, ca şi 
croitoreasa ce-i ia măsura după forma trupului. E de lansat 
o haină nouă, un obicei nou, un cântăreţ nou, un dansator 
nou, o formă nouă de bijuterie, un pitic sau un uriaş nou, o 
credinţă nouă sau un te miri ce nou? Într-o duzină de 
meserii există oameni deferenţi pe care Doamna Noastră îi 
presupune că se prosternează în faţa ei, dar care îţi tot 
spun cum să te porţi cu ea, ca şi cum ar fi un copil; care nu 
fac nimic altceva toată viaţa lor decât s-o dădăcească şi 
care, prefăcându-se cu umilinţă că preasupuşii o urmează, 
o duc de nas şi pe ea şi pe toţi din ceata ei; care agăţând în 
undiţă pe unul, îi agaţă pe toţi ceilalţi şi-i duc după ei aşa 
cum L.emuel Gulliver a tras după el flota importantă a 
maăreţului Lilliput. „Dacă doriţi să comunicaţi cu ai noştri, 
domnule”, zic Blaze şi Sparkle, bijutierii, înțelegând prin „ai 


noştri” pe lady Dedlock şi restul, „trebuie să vă amintiţi că 
nu aveţi de-a face cu marele public; trebuie să-i luaţi pe 
partea lor cea mai slabă şi partea lor cea mai slabă e în 
cutare loc.” „Ca să faceţi articolul ăsta să meargă, 
domnilor”, zic Sheen şi Gloss, negustori de mărunţişuri, 
prietenilor lor negustori de manufactură, „trebuie să veniţi 
la noi, pentru că noi ştim cum să ne purtăm cu înalta 
Societate şi-l putem lansa ca să fie la modă.” „Dacă doreşti 
să răspândeşti tipăritura asta pe mesele tuturor clienţilor 
mei din lumea bună, domnule”, zice domnul Sladdery, 
bibliotecarul, „sau de doreşti ca piticul sau uriaşul ăsta să 
pătrundă în casele clientelei mele din înalta Societate, 
domnule, sau dacă doreşti să-i asiguri spectacolului său 
patronajul clientului meu aristocrat, domnule, te rog să laşi 
totul pe mine, pentru că am studiat în amănunt pe 
conducătorii înaltei mele clientele, domnule, şi pot să-ţi 
spun, fără să mă laud, că pot să-i port pe degete”, ceea ce 
nu-i exagerat deloc din partea domnului Sladdery, om serios 
de felul lui, ce nu exagerează defel. 

De aceea, cu toate că se poate ca domnul Tulkinghorn să 
nu ştie ce se petrece în clipa prezentă într-o minte de 
Dedlock, e cu putinţă totuşi ca să ştie. 

— Procesul doamnei mele a fost iarăşi pe rol la preşedinte, 
domnule Tulkinghorn, nu-i aşa? Întreabă sir Leicester, 
întinzându-i mâna. 

— Da. A avut astăzi iarăşi termen, răspunde domnul 
Tulkinghorn, făcând o plecăciune modestă ca de obicei 
nobilei doamne ce se află pe o sofa lângă foc, ferindu-şi faţa 
cu un evantai. 

— Ar fi de prisos să întreb, zice nobila doamnă, încă sub 
povara plictiselii sale din reşedinţa-i din Lincolnshire, dacă 
s-a făcut ceva. 

— Nimic, din ceea ce aţi putea Domnia Voastră numi 
„ceva”, nu s-a făcut astăzi, răspunde domnul Tulkinghorn. 

— Şi nici n-are să se facă vreodată, zice nobila doamnă. 


Pe sir Leicester nu-l supără procesul nesfârşit de la înalta 
Curte de Justiţie. E un soi de treabă înceată, costisitoare, 
englezească, constituţională. Bineînţeles, el n-are interes 
vital în procesul în chestiune, în care doamna apare ca 
parte pentru unica proprietate pe care i-a adus-o; şi sir 
Leicester are o impresie sumbră că e un accident cât se 
poate de ridicol ca numele său, numele de Dedlock, să fie 
într-un proces şi să nu fie pus pe coperta dosarului. Chiar 
dacă procedura instanţei de faţă implică uneori amânarea 
proceselor şi o sumă de mici încurcături, totuşi Domnia Sa 
priveşte înalta Curte de Justiţie ca pe o instituţie născocită 
împreună cu multe altele de înţelepciunea omenească 
pentru statornicirea pe vecie (omeneşte vorbind) a tuturor 
lucrurilor. Şi în general are o părere definitivă că a-şi 
alătura autoritatea persoanei sale la sprijinul unor plângeri 
aduse împotriva înaltei instanţe ar însemna să dea apă la 
moara unora din clasele de jos să se răzvrătească cumva, ca 
Wat 1yler. 

— Deoarece câteva declaraţii proaspete sub prestare de 
jurământ au fost anexate la dosar, zice domnul Tulkinghorn, 
şi fiindcă sunt scurte, şi cum eu procedez potrivit 
principiului anevoios de a cere permisiunea să pun la 
îndemâna clienţilor mei toate actele noi din proces; 
(prudent om e-acest domn Tulkinghorn, neluând asupră-şi 
mai multă răspundere decât e nevoie); şi apoi, văzând că 
plecaţi la Paris, le-am adus cu mine, în buzunar. 

Cu toate că şi sir Leicester pleacă la Paris, fiindcă veni 
vorba, totuşi interesul şi încântarea înaltei Societăţi erau 
destinate doamnei. 

Domnul Tulkinghorn scoate hârtiile, cere îngăduinţa să le 
aşeze pe un talisman de aur de pe masa de la cotul 
Doamnei Noastre, îşi pune ochelarii şi începe să citească la 
lumina unei lămpi umbrite de abajur: „înalta Curte. Între 
John Jarndyce.” 

Doamna Noastră îl întrerupe cerându-i să treacă peste 
oribilele formule, pe cât se poate. 


Domnul Tulkinghorn aruncă o privire peste ochelari, apoi 
începe iarăşi ceva mai de jos. Nobila doamnă, nepăsătoare 
şi dispreţuitoare îşi sustrage atenţia. Sir Leicester dintr-un 
scaun impozant priveşte la foc şi se arată a gusta o plăcere 
solemnă pentru limbajul juridic plin de repetiţii şi subtile 
întortocheri, ca şi când ar fi unul dintre stâlpii citadelei 
naţionale. Se întâmplă ca focul, unde şade doamna, să 
dogorească tare, iar evantaiul, nestemat dar mic, să fie mai 
mult frumos decât folositor. Doamna, întorcându-se, vede 
hârtiile pe masă, se uită la ele mai de-aproape... Se uită la 
ele încă mai de-aproape... Şi întreabă, pierzându-şi 
stăpânirea de sine: 

— Cine a copiat asta? 

Domnul Tulkinghorn se opreşte scurt, uimit de însufleţirea 
doamnei şi de tonul ei neobişnuit. 

— E ceea ce numiţi voi juriştii caracter judiciar? Întreabă 
iarăşi uitându-se drept la el, din nou în felul ei nepăsător şi 
jucându-se cu evantaiul. 

— Nu chiar. Se vede că - domnul Tulkinghorn cercetează 
scrisul în vreme ce vorbeşte -caracterul judiciar pe care îl 
are a fost dobândit după ce originalul a căpătat formă 
definitivă. Pentru ce întrebaţi? 

— Ca să schimb cu ceva monotonia asta nesuferită. Hai, 
mergi mai departe, citeşte! 

Domnul Tulkinghorn citeşte iarăşi. Căldura e mai mare, 
Doamna Noastră îşi apără faţa cu evantaiul. Sir Leicester 
moţăie, apoi deodată se scoală în picioare şi strigă: 

— Ei, ce spui? 

— Spun că mă tem, zice domnul Tulkinghorn, care se 
ridicase în pripă, că lady Dedlock nu se simte bine. 

— Mă simt istovită, murmură doamna, cu buzele albite, 
numai atât; dar e ca un leşin de moarte. Nu vorbi cu mine. 
Sună. Sună şi du-mă în camera mea! 

Domnul Tulkinghorn se retrage în altă încăpere; clopoţeii 
sună, paşii se târăsc şi tropăie, apoi urmează linişte. În 
sfârşit, feciorul îl roagă pe domnul Tulkinghorn să revină. 


— Acum e mai bine, repetă sir Leicester, propunându-i 
juristului să ia loc şi să-i citească numai lui. Am fost foarte 
îngrijorat. Nu ştiu să fi leşinat vreodată Doamna Mea până 
acum. Dar vremea e teribil de apăsătoare, şi într-adevăr s-a 
plictisit de moarte acolo, la reşedinţa noastră din 
Lincolnshire. 

Un pas înainte. 

Îmi vine grozav de greu să încep să scriu fragmentul din 
paginile de faţă, pentru că ştiu că nu mă pricep. Şi asta am 
ştiut-o dintotdeauna. Îmi amintesc, când eram chiar o 
copiliţă, cum îi spuneam păpuşii mele, când ne aflam numai 
noi două: Ascultă, păpuşică, eu nu mă pricep, ştii tu foarte 
bine, şi trebuie să ai răbdare cu mine, dacă mă iubeşti”. Şi 
ea şedea proptită într-un fotoliu mare, cu chipul frumos şi 
buzele-i trandafirii, uitându-se la mine sau nu chiar atât la 
mine, îmi închipui, cât la nimic în vreme ce eu împungeam 
de zor cu acul şi-i spuneam toate tainele mele. 

Scumpa mea păpuşă de pe vremuri! Eram o copiliţă atât 
de sfioasă încât arareori cutezam să deschid gura, dar 
niciodată să-mi deschid altcuiva inima. Aproape că-mi vine 
să plâng când mă gândesc ce mângâiere era pentru mine 
când veneam acasă după o zi de şcoală, să urc în fugă în 
camera mea şi să spun: „O, scumpa şi credincioasa mea 
păpuşică, ştiam eu că mă aştepţi!” şi apoi să mă aşez jos pe 
duşumea, să mă sprijin de braţele fotoliului ei şi să-i 
povestesc tot ceea ce văzusem de când ne-am despărţit. De 
când mă ştiu mi-a plăcut să iau aminte la ce se-ntâmplă, dar 
nu în fugă, o, nu! Într-un fel tainic de a afla ceea ce se 
petrece în faţa mea gândindu-mă cum aş putea să înţeleg 
totul, cel mai bine cu putinţă. În nici un caz nu pot spune că 
sunt ageră la minte. 

Când cineva mi-e drag din suflet, atunci se pare că mintea 
mi se luminează. Dar poate că asta nu-i decât vanitate. 

Am fost crescută, de când mi-aduc aminte, de către naşa 
mea, ca o prinţesă din basme, numai că nu eram 
fermecătoare. Cel puţin asta am ştiut că-mi este. Era o 


femeie bună, tare bună! Se ducea la biserică de trei ori în 
fiecare duminică, şi la slujbele de miercuri dimineaţa şi de 
vineri şi la predici, ori de câte ori se ţineau predici, şi nu 
lipsea niciodată. Era frumoasă; şi dac-ar fi zâmbit, ar fi fost 
(cred eu) ca un înger, dar nu zâmbea niciodată. Totdeauna 
era gravă şi severă. Era atât de bună, îmi închipui, încât 
răutatea altora a făcut-o să se întunece pe toată viaţa. Mă 
simţeam aşa de altfel decât ea, chiar şi când ţineam seama 
de deosebirile dintre un copil şi o femeie; mă simţeam atât 
de umilă şi neînsemnată pe lângă ea, atât de departe, încât 
niciodată n-am putut să mă simt la largul meu cu ea, nu, 
nici n-am putut măcar s-o iubesc aşa cum aş fi dorit. Mă 
mâhnea grozav să văd cât era ea de bună şi ce nedemnă 
eram eu şi nădăjduiam din tot sufletul să pot avea o inimă 
mai bună şi foarte des mă mărturiseam scumpei şi vechii 
mele păpuşi; dar niciodată nu mi-am iubit naşa aşa cum s-ar 
fi cuvenit s-o iubesc şi cum simţeam c-ar fi trebuit s-o 
iubesc, dacă aş fi fost o fată mai bună. 

Asta m-a făcut, aş zice, mai sfioasă şi mai închisă decât 
sunt din fire şi m-a aruncat în braţele păpuşelei, singura 
prietenă cu care mă simţeam în voie. Dar ceva s-a întâmplat 
pe când eram încă micuță, ceva care a accentuat toate 
acestea încă mai mult. 

N-am auzit niciodată vorbindu-se de mama. N-am auzit 
nici de tata, dar mă simţeam mai atrasă de mama. N-am 
purtat niciodată rochie de doliu din câte mi-amintesc. Nu 
mi-a arătat nimeni mormântul mamei. Nici nu mi s-a spus 
vreodată unde e. Şi nici n-am fost învățată să mă rog pentru 
altcineva dintr-ai mei decât pentru naşa mea. De multe ori, 
cu madam Rachael, singura noastră slujnică şi care-mi lua 
lumânarea după ce mă culcam (altă femeie foarte bună, dar 
severă cu mine) am atacat subiectul gândurilor ce mă 
frământau, dar ea nu-mi spunea decât: „Esther, noapte 
bună!”, apoi pleca şi mă lăsa părăsită. 

Cu toate că eram şapte fete la şcoala din vecinătate, unde 
mergeam ca externă, şi cu toate că ele îmi spuneau „micuța 


Esther Summerson”, n-am fost niciodată la vreuna acasă. 
Toate erau mai mari ca mine, bineînţeles (eram cu mult mai 
mică decât ele), dar părea că mai este ceva ce ne desparte 
pe lângă asta şi pe lângă faptul că erau cu mult mai 
deştepte decât mine şi că ştiau cu mult mai multe decât 
mine. Una dintre ele, în prima săptămână când m-am dus la 
şcoală (îmi aduc aminte de asta foarte bine) m-a poftit acasă 
la ea la o mică petrecere, spre marea mea bucurie. Dar 
naşă-mea a scris o scrisoare categorică, refuzând invitaţia 
şi nu m-am dus niciodată. Şi nici n-am mai ieşit vreodată din 
casă. 

Venise ziua mea de naştere. La zilele de naştere ale altora 
li se dădea liber de la şcoală, niciodată la a mea. Se făceau 
petreceri la zilele de naştere ale altora, acasă la ele, aşa 
cum ştiam din cele ce auzeam de la fete, cum îşi povesteau 
una alteia, nici-o petrecere la a mea. Ziua mea de naştere 
era cea mai tristă zi, petrecută acasă, din tot anul. 

Am spus că înţelegerea mi-e aţâţată când şi iubirea mi-e, 
doar dacă nu m-amăgeşte îngâmfarea (aşa cum ştiu că s-ar 
putea, căci aş putea fi vanitoasă fără să bănuiesc, cu toate 
că de fapt nu sunt). Din fire sunt afectuoasă şi poate că voi 
mai simţi vreodată asemenea jignire, dacă asemenea jignire 
poate fi simțită mai mult decât o dată, cu toată usturimea 
acelei aniversări. 

Cina se isprăvise şi naşă-mea şi cu mine şedeam încă la 
masă în faţa focului. Ornicul ticăia, focul pâlpâia şi o vreme, 
nu mai ştiu cât, nici un alt zgomot nu s-a mai auzit în 
încăpere sau în casă. S-a întâmplat să ridic ochii sfios de pe 
cusătura la care lucram şi să mă uit peste masă la naşa mea 
şi i-am citit pe faţă, pe când mă privea întunecată: „Ar fi fost 
cu mult mai bine, micuța mea Esther, să nu mai fi avut zi de 
naştere, să nu te mai fi născut!” 

Am izbucnit în plâns şi printre suspine am zis: 

— Scumpă naşă, spune-mi, te rog, spune-mi, mama a murit 
la naşterea mea? 

— Nu, mi-a dat ea răspuns. Nu mă mai întreba, copilă! 


— O, te rog, spune-mi ceva despre ea. Hai, acum cel puţin, 
scumpă naşă, te rog. Ce i-am făcut? Cum de-am pierdut-o? 
De ce sunt altfel decât ceilalţi copii şi care-i vina mea, dragă 
naşă? Nu, nu, nu, nu pleca. Vai, spune-mi! 

Aveam şi-un soi de spaimă, pe lângă mâhnire, şi m-am 
prins cu mâinile de rochia ei şi i-am îngenuncheat înainte. 
Tot timpul spusese: „Dă-mi drumul!” Dar acum, dintr-odată 
s-a oprit locului. 

Faţa ei întunecată avea atâta putere asupră-mi, încât mă 
stăvili în toiul înflăcărării mele. Am ridicat tremurând mâna 
ca să i-o apuc pe-a ei şi să-i cer iertare cât voi putea de 
fierbinte, dar când am văzut-o cum mă priveşte mi-am tras- 
o îndărăt şi mi-am pus-o pe inima ce-mi bătea să-mi spargă 
pieptul. M-a ridicat în picioare, s-a aşezat pe scaun şi 
trăgându-mă în faţa ei mi-a spus rar, cu vocea rece şi 
înceată, parcă o văd încruntată, cu degetul îndreptat către 
mine: 

— Maică-ta e o ruşine pentru tine, Esther, şi tu pentru ea. 
O să vină vremea, şi încă destul de curând, când ai să 
înţelegi mai bine şi ai s-o şi simţi cum numai o femeie 
poate... Eu am iertat-o (dar faţa nu i s-a îmbunat) de tot 
răul ce mi l-a făcut, şi nu mai pomenesc de el, cu toate căa 
fost mai mare decât ţi-ai putea da seama, mai mare decât 
şi-ar putea cineva închipui, afară de mine care l-am îndurat. 
Cât despre tine, copilă nefericită, rămasă fără de mamă şi 
fără de cinste chiar din ziua blestemată a naşterii tale, 
roagă-te în fiecare zi ca păcatele altora să nu cadă asupra 
capului tău, aşa cum stă scris. Uită-ţi mama şi lasă şi pe toţi 
ceilalţi s-o uite, făcând prin asta cel mai mare bine 
nefericitului ei copil. Acuma, pleacă! 

Dar pe când eram gata să plec, cu sângele îngheţat în 
vine, ea m-a oprit, totuşi, şi a adăugat: 

— Supunerea, abnegaţia, munca sârguincioasă: iată 
zestrea cu care să-ţi duci o viaţă începută cu asemenea 
povară asupră-i. Tu nu eşti la fel cu ceilalţi copii, Esther, 


fiindcă nu te-ai născut numai din păcatul strămoşesc. Tu 
eşti dintr-un alt soi. 

Am urcat în camera mea, m-am strecurat în pat şi am lipit 
obrazul păpuşii de-al meu, scăldat în lacrimi, şi ţinându-mi 
unica prietenă la piept am plâns până ce-am adormit. Cu 
puţina înţelegere ce-aveam pentru necazul meu, am ştiut că 
n-am adus nici un pic de bucurie în sufletul nimănui 
niciodată şi că pentru nimeni de pe faţa pământului nu 
însemnam eu ceea ce însemna păpuşa pentru mine. 

Draga de ea, draga de ea, când mă gândesc câtă vreme 
am petrecut după aceea singure împreună şi cât de des i- 
am repetat păpuşii povestea zilei mele de naştere şi i-am 
mărturisit că voi încerca din răsputeri să ispăşesc păcatul 
cu care mă născusem (de care mă recunoşteam vinovată şi 
totuşi nevinovată) şi că mă voi strădui când voi fi mare să fiu 
sârguincioasă, îndatoritoare şi miloasă, să fac numai bine 
orişicui şi să câştig, de voi putea, puţină dragoste şi pentru 
mine. Nădăjduiesc că nu din milă pentru mine vărs lacrimi 
când mă gândesc la asta. Sunt foarte mulţumită şi foarte 
bucuroasă, dar nu le pot împiedica să-mi vină în ochi. 

Dar iată! Le-am şters acuma şi pot iarăşi continua aşa cum 
se cuvine. 

Am simţit distanţa dintre naşa mea şi mine cu atât mai 
mult după aniversarea aceea şi îmi dădeam aşa de bine 
seama că ţin un loc, în casa ei, ce ar fi trebuit să fie gol, 
încât îmi venea cu mult mai greu să mă apropii de ea, cu 
toate că în sufletul meu îi eram adânc recunoscătoare mai 
mult ca niciodată. La fel mă simţeam şi faţă de colegele 
mele de şcoală; la fel mă simţeam şi faţă de madam 
Rachael, care era văduvă; şi, vai, şi faţă de fie-sa, cu care se 
mândrea şi care venea s-o vadă o dată la două săptămâni! 
Ajunsesem foarte retrasă şi tăcută şi încercam să fiu foarte 
sârguincioasă. 

Într-o după-amiază însorită, după ce mă întorsesem acasă 
de la şcoală cu cărţile şi cu ghiozdanul, pe când mă uitam la 
umbra-mi prelungă ce mă însoțea şi, ca de obicei, mă 


strecuram sus în cameră, naşa mea a ieşit pe uşa salonului 
şi m-a chemat înapoi. Aşezându-mă lângă ea am văzut, ceva 
într-adevăr cu totul neobişnuit, că mai era un străin. Un 
domn măreț şi arătos, îmbrăcat tot în negru, cu o cravată 
albă, brelocuri mari de aur la ceas, o pereche de ochelari cu 
rame de aur şi un inel mare cu pecete pe degetul cel mic. 

— Asta-i copila, zise naşa mea cu voce înceată. Apoi 
adăugă cu asprime în glas, cum îi era obiceiul să vorbească: 
Asta-i Esther, domnule. 

Gentilomul îşi puse ochelarii de aur ca să se uite la mine şi 
zise: 

— Vino încoace, drăguță! 

Dădu mâna cu mine şi-mi ceru să-mi scot boneta, 
măsurându-mă din ochi tot timpul. După ce îi dădui 
ascultare, el zise: „Ah!” şi după aceea „Da!” Şi apoi, 
scoţându-şi ochelarii şi punându-i într-un toc roşu şi 
lăsându-se pe spate în fotoliu şi învârtind tocul de ochelari 
în mână, făcu spre naşa mea un semn de încuviinţare cu 
capul. După asta, naşa mea zise: 

— Poţi să pleci sus, Esther! 

Şi făcând o reverență gentilomului, am plecat. Trebuie să 
fi trecut doi ani de-atunci şi eu să fi tot avut aproape 
paisprezece ani, când pe o noapte îngrozitoare naşa mea şi 
cu mine şedeam în faţa focului. Eu citeam tare şi ea asculta. 
Coborâsem pe la vreo nouă, aşa cum făceam totdeauna, ca 
să-i citesc Biblia şi tocmai citeam din Evanghelia Sfântului 
Ioan, cum Mântuitorul nostru se aplecase în jos ca să scrie 
cu degetul său în ţărână, când i-au înfăţişat pe femeia cea 
păcătoasă. 

„Astfel când ei nu mai încetau întrebându-l, el s-a ridicat şi 
le-a vorbit lor. Cel care dintre voi e fără de păcat, s-arunce 
cel dintâi cu piatra în ea!” 

Aici naşă-mea m-a oprit şi, ridicându-şi mâna şi-a dus-o la 
cap, apoi a citat cu o voce teribilă, dintr-o cu totul altă parte 
a cărţii: „Veghează de aceea! Ca nu cumva, venind pe 


nevestite, să te găsească dormind. De aceea vă zic vouă şi 
tuturora, „Vegheaţi!” 

În clipa aceea, cum stătea în picioare în faţa mea repetând 
vorbele astea, s-a prăbuşit la pământ. N-a fost nevoie să mai 
strig; vocea îi răsunase în toată casa şi fusese auzită până-n 
stradă. 

A fost pusă în pat. Mai mult de o săptămână a zăcut acolo, 
puţin schimbată la înfăţişare, cu încruntarea-i 
impresionantă şi hotărâtă, pe care i-o ştiam atât de bine, 
adânc săpată pe chip. De nenumărate ori ziua şi noaptea, 
cu capul pe pernă alături de-al ei, ca să-mi audă mai bine 
suspinele, o sărutam, îi mulţumeam, mă rugam pentru ea, o 
rugam să mă binecuvânteze şi să mă ierte, o imploram să- 
mi dea un semn cât de mic că înţelege, că mă aude. Nu, nu, 
nu. Faţa-i rămânea neclintită. 

Până în clipa din urmă şi chiar după aceea, căutătura-i 
cruntă i-a rămas neîmblânzită. 

În ziua de după înmormântarea sărmanei mele naşe, 
gentilomul în negru cu legătoarea-i albă s-a arătat iarăşi. 
Madam Rachael m-a dus la el şi l-am găsit în acelaşi loc, ca 
şi cum nu s-ar mai fi clintit de-acolo. 

— Mă numesc Kenge, zise el. N-ar fi rău să ţii minte, copilă 
dragă: „Kenge şi Carboy”, Lincoln's Inn. 

I-am răspuns că-mi aduc aminte că l-am mai văzut o dată, 
mai de mult. 

— 'Te rog, aşază-te... Aici, lângă mine. Nu te mâhni; nu 
slujeşte la nimic. Madam Rachael, dumitale, care ştiai în ce 
situaţie se afla în ultima vreme averea domnişoarei Barbary, 
nu-i nevoie să-ţi mai aduc la cunoştinţă că veniturile ei s-au 
stins o dată cu moartea şi că fetiţa aici de faţă, acum că 
mătuşa ei a murit... 

— Mătuşa mea, domnule? 

— Zău, nu are nici un rost să mai lungim amăgeala când 
nu-i nimic de câştigat din asta! Zice domnul Kenge calm. 
Mătuşă de fapt, nu şi de drept. Nu te mâhni! Nu plânge! Nu 


tremura! Madam Rachael, micuța noastră, fără îndoială c-o 
fi auzit de... hm!... Procesul Jarndyce. 

— Niciodată, zise madam Rachael. 

— E oare cu putinţă, urmă domnul Kenge, aşezându-şi pe 
nas ochelarii, ca micuța noastră... Ile rog, nu mai fi 
mâhnită!... Să nu fi auzit încă de procesul Jarndyce! 

Am dat din cap că nu, minunându-mă ce-o fi aceea. 

— Nimic de procesul Jarndyce? Adaugă domnul Kenge, 
uitându-se la mine pe deasupra ochelarilor şi învârtind 
întruna, încet, în mâini tocul ca şi cum ar fi dezmierdat 
ceva. Nimic despre unul dintre cele mai faimoase procese 
de la înalta Curte, din toate câte se ştiu? Nimic de cazul 
Jarndyce... Care. E. E în sine un monument de procedură a 
înaltei Curți de Justiţie. În care (aş spune) toate 
încurcăturile, toate ipotezele neprevăzute, toate 
elucubraţiile meşteşugite, toate formele procedurale 
cunoscute la Curte, sunt reeditate iarăşi şi iarăşi? E un 
proces ce n-ar putea exista dincolo de hotarele ţării ăsteia 
mari şi libere. Aş putea spune că totalul cheltuielilor în 
procesul Jarndyce, madam Rachael, (mă tem că i s-a 
adresat ei, pentru că eu păream că mă gândesc la altceva) 
se ridică în momentul de faţă la o sumă între şaizeci şi 
şaptezeci de mii de lire, spuse domnul Kenge, lăsându-se pe 
spate în scaun. 

Mi-am dat seama cât sunt de ignorantă, dar ce puteam să 
fac? Eram atât de necunoscătoare în materie, că şi după 
asta tot nimic n-am înţeles. 

— Şi chiar n-a auzit niciodată de proces? Întrebă domnul 
Kenge. Uimitor! 

— Domnişoara Barbary, domnule, răspunse madam 
Rachael, care se află acum printre serafimi... 

— Aşa cred, sunt sigur, zise domnul Kenge cu politeţe. 

— A dorit ca Esther să nu ştie decât ceea ce îi e de folos. Şi 
afară de ceea ce a învăţat aici, altceva nu ştie. 

— Hm! Făcu domnul Kenge. În general e foarte nimerit. 
Dar acum să ne întoarcem la subiect (adresându-se mie), 


domnişoara Barbary, singura dumitale rudă (de fapt, asta e; 
pentru că trebuie să subliniez că de drept nu ai niciuna), 
decedând şi, fireşte, neputându-ne aştepta ca madam 
Rachael... 

— Vai de mine, nu! Spuse repede madam Rachael. 

— Întocmai, încuviinţă domnul Kenge... Nu se poate ca 
madam Rachael să-şi ia asupră-şi întreţinerea dumitale şi 
sprijinul material (te rog, nu trebuie să te îngrijorezi); eşti 
în situaţia de a primi reînnoirea unei propuneri, pe care am 
fost însărcinat s-o fac domnişoarei Barbary acum vreo doi 
ani, dar care, cu toate că a fost respinsă atunci, de la sine 
înţeles poate fi reînnoită în împrejurările nenorocite care s- 
au ivit între timp. Oare, dacă declar că în procesul Jarndyce 
şi în afară de el eu sunt reprezentantul unui om grozav de 
generos dar, în acelaşi timp, ciudat, ar însemna că mă abat 
de la precauţiile mele profesionale? Întrebă domnul Kenge, 
lăsându-se iarăşi pe spate în scaun şi privindu-ne liniştit pe 
amândouă. 

Părea că mai presus de orice se bucură să-şi asculte vocea. 
N-aş avea de ce mă mira fiindcă era o voce caldă şi plină şi 
dădea mare importanţă fiecărui cuvânt pe care îl rostea. Se 
asculta pe sine cu o satisfacţie evidentă şi, din când în când, 
îşi însoțea muzica glasului bătând uşor măsura cu capul sau 
rotunjind câte o frază cu mâna. Am fost foarte impresionată 
de el, chiar de pe atunci, înainte de a şti că se formase după 
modelul unui mare nobil ce-i era client şi că era în general 
supranumit „Kenge Vorbă-Lungă”. 

— Domnul Jarndyce, continuă el, fiind conştient de... 
Vreau să spun dezolat de... Situaţia micuţei noastre 
prietene, se oferă s-o plaseze într-un institut de mâna întâi 
unde educaţia îi va fi desăvârşită, i se vor asigura condiţii 
confortabile, i se vor realiza toate cerinţele rezonabile şi 
unde va primi o excelentă pregătire ca să răspundă tuturor 
îndatoririlor situaţiei sociale la care a fost destinată de... 
Să-i zicem Providența? 


Inima mi se umpluse ochi, nu numai de cele ce spunea, dar 
şi de cum le spunea, încât n-am fost în stare să vorbesc, cu 
toate că am încercat. 

— Domnul Jarndyce, a urmat el, nu pune nici-o condiţie, 
afară doar că-şi exprimă dorinţa fermă ca micuța noastră 
prietenă să nu părăsească cumva institutul în chestie fără 
ştiinţa şi consimţământul său. Să se consacre cu toată 
sârguinţa în vederea însuşirii acelor cunoştinţe de 
practicarea cărora va depinde în cele din urmă soarta ei. Să 
păşească pe căile cinstei şi ale virtuţii şi ale... Şi să... Şi aşa 
mai departe. 

Eu mă simţeam încă mai puţin în stare să vorbesc. 

— Ei, ce are de spus tânăra noastră prietenă? Adăugă 
domnul Kenge. Să-şi ia timp, să-şi ia timp. Eu mă opresc ca 
să-i aştept răspunsul. Dar să-şi ia timp de gândire! 

N-am nevoie să repet ceea ce a încercat să spună fiinţa 
aceea sărmană. Ceea ce a spus, mi-ar veni mai uşor să 
redau, dacă ar merita să fie redat. Ceea ce a simţit şi ceea 
ce are să simtă până în ceasul morţii, n-am să pot niciodată 
pune în cuvinte. 

Întrevederea aceea a avut loc la Windsor, unde îmi 
petrecusem (după câte ştiu) toată viaţa până atunci. Chiar 
la o săptămână după aceea, înzestrată din belşug cu toate 
cele de trebuinţă, am plecat de acolo într-o diligenţă la 
Reading. 

Madame Rachael care era bunătatea întruchipată n-a 
simţit emoţii la despărţire, dar eu care nu eram atât de 
bună, am plâns amar. Mă gândeam c-ar fi trebuit s-o cunosc 
mai bine după atâţia ani şi c-ar fi trebuit să mă fi făcut 
destul de iubită de ea ca să-i pară rău la despărţire. Când 
mi-a pus un sărut rece, de bun rămas, pe frunte, ca o 
picătură de apă din dezgheţ căzută de pe piatra unui 
portal... Era o zi tare geroasă... M-am simţit atât de 
nenorocită şi vinovată, încât m-am lipit de ea şi i-am spus că 
ştiu că-i vina mea dacă se poate despărţi atât de uşor de 
mine! 


— Nu, Esther, mi-a răspuns. E vina nenorocirii de pe capul 
tău! 

Diligenţă era la portiţa peluzei, noi n-am ieşit din casă 
până n-am auzit duruitul roţilor, şi astfel am părăsit-o cu 
inima îndurerată. Ea s-a întors în casă mai înainte ca lăzile 
mele să fi fost urcate pe acoperişul diligenţei şi a închis uşa. 
Cât am putut să mai văd casa, m-am tot uitat printre lacrimi 
îndărăt la ea de la fereastra trăsurii. Naşa mea îi lăsase 
madamei Rachael toate lucruşoarele pe care le avea; urma 
să se facă o vânzare la licitaţie; printre ele şi un covoraş 
vechi cu trandafiri, care totdeauna îmi păruse cel mai de 
preţ lucru din lume din câte văzusem şi care atârna afară, 
în ger şi zăpadă. Cu o zi sau două înainte, îmi înfăşurasem 
păpuşa mea veche şi scumpă în şăluţul ei şi o îngropasem 
liniştit, mi-e cam ruşine să mărturisesc aşa ceva, în grădină 
sub copacul ce-mi umbrea fereastra. Nu-mi mai rămăsese 
nici un tovarăş decât o păsărică în cuşcă, pe care am luat-o 
cu mine. 

Când casa nu se mai văzu, m-am aşezat în faţă pe scăunel, 
cu cuşca păsăricii aşezată în paiele de la picioare, ca să mă 
uit afară pe fereastra înaltă la copacii acoperiţi de 
promoroacă de parcă erau nişte bucăţi frumoase de spat; la 
câmpiile netede şi albe de zăpada ultimei nopţi şi la soarele 
atât de roşu, dar răspândind aşa de puţină căldură, şi la 
gheaţa, întunecată ca metalul, de pe care tinerii cu patine şi 
fără de patine spintecaseră zăpada. În diligenţă se mai afla 
un domn care şedea pe locul din faţa mea şi părea foarte 
mare, înfofolit cum era într-o grămadă de pături; dar şedea 
cu privirile pironite pe cealaltă fereastră şi habar n-avea de 
mine. 

Mă gândeam la naşa mea care murise, la noaptea aceea 
când îi citisem, la căutătura ei încruntată, atât de neclintită 
şi severă, cum sta întinsă în pat, la locurile străine către 
care mă îndreptam, la oamenii pe care am să-i găsesc acolo, 
cum vor fi fiind şi ce au să-mi spună, când o voce din 
trăsură mă făcu să tresar îngrozitor. Vocea zise: 


— Pentru ce dracu' plângi? 

Aşa m-am speriat de tare, că mi-a pierit glasul şi n-am fost 
în stare să răspund decât în şoaptă: 

— Eu, domnule? 

Pentru că am ştiut fără îndoială că trebuie să fi fost 
gentilomul acela de sub maldărul de pături, cu toate că el 
se uita încă tot pe fereastră. 

— Da, dumneata, răspunse el înturnându-se. 

— N-am ştiut că plâng, domnule, am bolborosit fâstâcită. 

— Ba plângi! Zise gentilomul. Ia uită-te la mine! 

Veni drept în faţa mea din celălalt colţ al diligenţei, îmi 
şterse ochii cu una dintre manşetele sale mari de blană 
(fără să-mi facă rău) şi-mi arătă că-i udă. 

— Na! Acuma ştii că plângi, zise el. Nu-i aşa? 

— Da, domnule. 

— Şi de ce plângi? Zise gentilomul. Nu vrei să te duci 
acolo? 

— Unde, domnule? 

— Unde? Acolo unde te-i fi ducând, zise domnul acela. 

— Sunt foarte bucuroasă că mă duc acolo, domnule, i-am 
răspuns eu. 

— Bine; atunci fii veselă, zise gentilomul. 

Mi-a părut că-i tare ciudat; sau cel puţin ceea ce-am putut 
vedea din el era tare ciudat, căci era înfofolit până sus, sub 
bărbie, şi faţa îi era aproape ascunsă de-o căciulă cu două 
urechi late de blană de-o parte şi de alta a capului, prinse 
pe sub bărbie; dar mi-am venit iarăşi în fire şi nu mi-a fost 
frică de el. Aşa că i-am spus că bănuiesc c-am plâns din 
pricina morţii naşei mele şi pentru că madamei Rachael nu 
i-a părut rău că se desparte de mine. 

— S-o ia naiba de madam Rachael! Zise gentilomul. Ducă- 
se învârtindu-se într-un vârtej de vânt pe-o coadă de 
mătură! 

Începuse să-mi fie acum frică de-a binelea şi m-am uitat la 
el cât se poate de uluită. Dar mi-a părut că are ochi plăcuţi, 


cu toate că tot mai şoptea ca pentru el, furios, zicându-i 
madamei Rachael în tot felul, cum îi venea la gură. 

După un scurt răgaz, îşi desfăcu învelitoarea de deasupra 
ce-mi păru aşa de largă, de putea să-nfăşoare în ea trăsura 
întreagă şi-şi vâri mâna într-un buzunar adânc dintr-o 
parte. 

— Hai, ia priveşte ici! Zise el. În hârtia asta, o hârtie 
frumos împăturită, se găseşte o bucată de prăjitură, cea 
mai bună din câte sunt pe piaţă... Zahăr pe părţi de-un 
deget de gros, ca seul pe cotletul de berbec. Aici e puţină 
plăcintă (e-un giuvaier, şi ca mărime şi ca gust), făcută în 
Franţa. Şi din ce crezi că-i făcută? Din ficaţi de gâscă 
îngrăşată. Asta plăcintă! Acu' să vezi, când ai s-o mănânci. 

— Vă mulţumesc, domnule, am răspuns, vă mulţumesc 
chiar foarte mult, dar nădăjduiesc să nu vă supăraţi, sunt 
bucate prea alese pentru mine. 

— lar m-a răpus! Zise gentilomul, vorbă pe care nu am 
înţeles-o şi a aruncat amândouă pachetele afară pe 
fereastră. 

N-a mai vorbit cu mine defel, până când s-a dat jos din 
trăsură, cu puţin înainte de-a ajunge la Reading, când m-a 
sfătuit să fiu fată bună şi să învăţ bine şi a dat mâna cu 
mine. Trebuie să spun că m-am simţit uşurată c-a plecat. L.- 
am lăsat în drum, la o răspântie. De multe ori am mai trecut 
pe-acolo, după aceea, fără să stau prea mult, fără să mă 
gândesc la el, dar pe jumătate aşteptând să-l întâlnesc. Însă 
nu l-am întâlnit nicidecum şi, astfel, cu trecerea timpului, 
mi-a ieşit din minte. 

Când diligenţă s-a oprit, o doamnă foarte îngrijit 
îmbrăcată s-a uitat în sus la fereastră şi a zis: 

— Domnişoara Donny. 

— Nu doamnă, Esther Summerson. 

— E perfect, zise doamna. Domnişoara Donny. 

Abia atunci am înţeles că ea s-a recomandat cu numele 
acesta şi i-am cerut iertare domnişoarei Donny pentru că 
nu înţelesesem; apoi, la cererea ei, i-am arătat cu degetul 


cuferele mele. Sub privegherea unei slujnice bine 
îmbrăcate, cuferele au fost puse în spatele unei trăsuri ci 
verzi. Apoi, domnişoara Donny, slujnica şi cu mine ne-am 
suit în trăsurică şi am plecat. 

— "Totul e pregătit în ceea ce te priveşte, Esther, zise 
domnişoara Donny; iar programul activităţii dumitale a fost 
alcătuit întocmai după dorinţa tutorelui dumitale, domnul 
Jarndyce. 

— Cum aţi spus, doamnă? 

— A tutorelui dumitale, domnul Jarndyce, zise domnişoara 
Donny. 

M-am tulburat atât de tare, încât domnişoara Donny a 
crezut că gerul fusese prea aspru pentru mine şi mi-a 
împrumutat flaconul ei cu săruri. 

— Îl cunoaşteţi pedomnul Jarndyce... Tutorele meu, 
doamnă? Am întrebat după ce m-am codit o bună bucată de 
vreme. 

— Nu-l cunosc personal, Esther, zise domnişoara Donny; 
numai prin avocaţii săi, domnii Kenge şi Carboy, din Londra. 
Un gentilom cu totul superior, domnul Kenge. Adevărat 
orator, ce-i drept. Unele dintre frazele sale sunt într-adevăr 
măreţe! 

Ştiam că-i foarte adevărat, dar eram prea năucită ca să 
dau ascultare la toate astea. Sosirea noastră pripită la 
destinaţie, mai înainte de a fi avut timpul să mă 
dezmeticesc, mă zăpăci mai tare şi niciodată n-am să uit 
aspectul confuz şi ireal al tuturor lucrurilor de la Greenleaf 
(casa domnişoarei Donny), din după-amiaza aceea! 

Dar curând m-am deprins. În scurtă vreme ajunsesem să 
fiu atât de obişnuită cu programul de la Greenleaf, încât 
părea că sunt acolo de când lumea şi aproape că-mi părea 
mai curând că am visat decât c-am trăit cu adevărat viaţa 
mea de altădată, de la naşa mea. Nimic nu putea să fie mai 
precis, mai exact şi mai ordonat decât viaţa la Greenleaf. Se 
găsea vreme pentru orice, în fiece clipă a ornicului şi orice 
lucru era făcut la momentul fixat. 


Eram douăsprezece interne şi erau două domnişoare 
Donny, gemene. Se părea că va trebui cu timpul să-mi 
câştig existenţa din calificarea mea ca institutoare şi nu 
numai că eram instruită în tot ce se preda la Greenleaf, dar 
foarte curând am fost pusă să ajut la instruirea altora. Cu 
toate că în toate celelalte privinţe eram supusă aceluiaşi 
tratament ca toate elevele şcolii, această unică deosebire a 
fost făcută cu mine chiar de la început. Pe măsură ce 
începusem să ştiu mai mult, predam mai mult, şi cu timpul 
ajunsesem să am de făcut o grămadă de lucruri, ceea ce-mi 
plăcea grozav, pentru că prin asta fetele mă îndrăgeau. 
Până la urmă, ori de câte ori venea o elevă nouă, care se 
simţea cumva abătută şi nenorocită, era aşa de sigur, nici 
eu nu ştiu de fapt cum, că se va împrieteni cu mine, încât 
toate nou-venitele mi-erau date în grijă. Ziceau că sunt atât 
de bună; dar eu sunt convinsă că ele erau bune! Adesea mă 
gândeam la hotărârea pe care o luasem la aniversarea 
aceea a zilei mele de naştere, şi anume să încerc să fiu 
harnică, mulţumită şi cu inima deschisă, să fac numai bine 
orişicui şi să mă fac iubită dacă se poate; şi, la drept 
vorbind, mi-era aproape ruşine de cât de puţin făcusem şi 
cât de mult câştigasem. 

Am petrecut la Greenleaf şase ani fericiţi şi liniştiţi. N-am 
citit pe faţa nimănui acolo, slavă Domnului, în ziua mea de 
naştere, că ar fi fost mai bine dacă nu m-aş fi născut. Când 
venea ziua aceea, îmi aducea atâtea mărturii de dragoste, 
încât camera îmi rămânea împodobită din prima zi a anului 
şi până la Crăciun. 

În cei şase ani de zile n-am ieşit niciodată din şcoală, decât 
de Sărbători în vizite prin vecinătate. După primele şase 
luni, sau cam aşa ceva, am urmat sfatul domnişoarei Donny, 
că ar fi de cuviinţă să-i scriu domnului Kenge, ca să-i spun 
că sunt fericită şi recunoscătoare; şi cu încuviințarea ei i-am 
scris o asemenea scrisoare. Am primit un răspuns formal, 
confirmând primirea scrisorii şi adăugând: „Am luat 
cunoştinţă de conţinutul scrisorii care se va comunica 


LIA 


întocmai clientului nostru!” După aceea le auzeam uneori 
pe domnişoara Donny şi pe sora ei vorbind despre cât de 
regulat se plăteau taxele mele de întreţinere; şi cam de 
două ori pe an mă încumetam să scriu câte o scrisoare 
asemănătoare. Totdeauna, cu poşta următoare, primeam 
întocmai acelaşi răspuns, cu acelaşi scris rotund, purtând 
semnătura Kenge şi Carboy în alt scris pe care-l 
presupuneam să fie al domnului Kenge. 

Mi se pare atât de ciudat să fiu silită să scriu toate astea 
despre mine! Ca şi cum povestea asta ar fi povestea vieţii 
mele! Dar curând neînsemnata mea persoană va trece pe 
planul al doilea. 

Şase ani de linişte (văd că spun asta a doua oară) 
petrecusem la Greenleaf, văzând în toate din jurul meu, ca 
într-o oglindă, fiecare pas al creşterii şi al schimbării mele 
acolo, când într-o dimineaţă de noiembrie am primit 
scrisoarea de mai jos. Îi trec data sub tăcere. 

Old Square, Lincoln's Inn. Doamnă, Cit.' nostru, domnul 
Jarndyce, urmând să prscă. În casa sa, printr-o decizie a C- 
ţii. De J-ţie. A o minoră a C-ţii.' din acest proces, pentru care 
doreşte să-i asigure o domnişoară de companie pvităne-a 
dat dispoziţie să vă aducem la cunoştinţă că ar fi bucuros de 
srciile' dvs. În szaclte. - ' arjattransportul dvs, cheltuielile 
urmând a fi acoperite de noi pentru diligenţă de ora opt de 
la Reading, lunea viitoare dimineaţa, până la Hor se Cellar, 
Piccadilly, Londra, unde unul din fcţrii.” noştri vă va aştepta 
ca să vă conducă la brul.'2 nostru, cF. Celor de mai sus. 

Ai dV. Prea spş. N sv. U Kenge şi Carboy. 

Domnişoarei Esther Summerson. 

O, niciodată, niciodată, niciodată n-am să uit emoția pe 
care scrisoarea de mai sus a pricinuit-o tuturor de la 
institut. Ce înduioşător din partea lor că-mi purtau atâta 
grijă. Atâta har de la Tatăl Nostru din ceruri care nu m-a 
uitat, că mi-a netezit şi mi-a uşurat drumul de orfană şi câ a 
trezit în sufletele atâtor tinere caldă bunăvoință pentru 
mine, ceea ce m-a copleşit cu desăvârşire. Nu că aş fi vrut 


ca fetele să fie mai puţin întristate... Mă tem că nu; dar 
plăcerea, şi suferinţa, şi mândria, şi bucuria, şi modesta 
părere de rău, toate erau atât de îmbinate, încât aproape 
îmi părea că are să-mi crape inima de fericire. 

Scrisoarea mă înştiinţa numai cu cinci zile înainte de 
plecare. Fiecare clipă adăuga numai dovezi de dragoste şi 
de bunătate, care mi-au fost date în acele cinci zile; şi când 
în sfârşit sosi dimineaţa şi când fetele m-au luat şi m-au dus 
prin toate camerele ca să le mai pot vedea pentru ultima 
dată; şi când unele dintre ele îmi strigau: „Esther, scumpo, 
ia-ţi rămas bun aici, pe marginea patului, unde ai vorbit cu 
mine pentru întâia oară cu atâta bunătate!”; şi când altele 
mă rugau să le scriu doar numele „Cu dragoste de la 
Esther”; şi când toate s-au adunat în jurul meu cu daruri de 
rămas bun şi se agăţau de mine, plângând şi strigând: „Ce 
ne-om face când scumpa, scumpa noastră Esther n-o să mai 
fie cu noi!” Şi când am încercat să le spun cât de atente şi 
cât de bune au fost cu mine şi cât le mulţumesc şi cum le 
binecuvântez pe fiecare pentru toate acelea; ce inimă 
puteam să am! 

Şi când cele două domnişoare Donny plângeau la fel de 
tare că se despart de mine ca şi ultima dintre fete; şi când 
slujnicele au spus: „Binecuvântată să fii, domnişoară, 
oriunde vei merge!”; şi când bătrânul grădinar, şchiop şi 
urât, care credeam că nici nu m-a băgat în seamă în toţi anii 
aceia, a venit gâfâind după diligenţă ca să-mi dea un 
bucheţel de muşcate şi să-mi spună că eu i-am fost lumina 
ochilor... Chiar aşa a spus bătrânul... Ce inimă mai puteam 
să am! 

Şi puteam oare să mă stăpânesc, când mi se perindau 
toate prin faţa ochilor, de la venirea mea la micuța şcoală, 
până la neaşteptata privelişte a bietelor fetiţe, afară, 
fluturându-şi pălăriile şi bonetele spre mine, şi a apariţiei 
unui gentilom şi a unei doamne, amândoi cărunţi, pe-a 
căror fiică o ajutasem să înveţe şi la casa cărora fusesem în 
vizită (despre aceştia se spunea că erau cei mai mândri 


oameni din tot ţinutul) şi care, fără să le pese de 
convenienţe, strigau: „Adio, Esther. Îţi dorim să fiifoarte 
fericită...!”. Puteam oare să mă mai stăpânesc, fiind singură 
în diligenţă, şi să nu mă plec adânc şi să strig de 
nenumărate ori: „O, cât sunt de recunoscătoare, cât sunt de 
mulţumită!” 

Dar, bineînţeles, am socotit numaidecât că nu trebuie să 
duc lacrimi acolo unde plecam, după toate câte le făcuseră 
pentru mine. De aceea, bineînţeles, m-am silit să suspin mai 
puţin şi mi-am pus în minte să mă liniştesc, spunându-mi 
fără întrerupere: „Esther, trebuie numaidecât! Aşa nu 
merge.” În sfârşit m-am liniştit destul de bine până la urmă, 
cu toate că mă tem că mi-a luat mai mult timp decât ar fi 
trebuit; şi după ce îmi răcorisem ochii cu apă de lavandă, 
venise vremea să ne pregătim de Londra. 

Eram foarte încredinţată că ajunsesem, când mai aveam 
de străbătut încă zece mile; iar când într-adevăr am ajuns, 
începusem să cred că n-o să mai ajungem niciodată. Totuşi, 
când am prins să ne hurducăm pe un caldarâm de pietre şi 
mai ales când toate celelalte vehicule păreau să dea peste 
noi, iar noi să intrăm în fiecare vehicul ce ne ieşea în cale, 
am început să cred că ne apropiem într-adevăr de capătul 
călătoriei noastre. Foarte curând după aceea ne-am oprit. 

Un tânăr, mânjit din întâmplare tot cu cerneală, mi se 
adresă de pe caldarâm, zicând: 

— Sunt de la „Kenge şi Carboy”, domnişoară, de la 
Lincoln's Inn. 

— Vă rog, domnule, am spus eu. 

Era foarte îndatoritor; şi după ce m-a ajutat să urc într-o 
trăsură de stradă şi a supravegheat încărcarea cuferelor 
mele, l-am întrebat dacă arde undeva. Pentru că străzile 
erau aşa de pline de un fum gros şi cafeniu, încât aproape 
că nu se mai vedea nimic. 

— Vai de mine, nu, domnişoară, a zis el. Asta eo 
caracteristică a Londrei. 

Nu mai auzisem de aşa ceva. 


— Ceaţă, domnişoară, spuse tânărul. 

— A, da, într-adevăr! Am zis şi eu. 

Am mers încet trecând prin cele mai murdare şi 
întunecate cu putinţă străzi din lume (după câte-mi 
închipuiam) printr-o învălmăşeală atât de zăpăcită, încât mă 
întrebam cum de oamenii îşi mai puteau ţine firea, până 
când am pătruns într-o neaşteptată linişte, pe sub un vechi 
portal şi-am trecut apoi mai departe, printr-o piaţă tăcută, 
până am dat iar de un ungher ciudat, la un colţ, unde era o 
intrare deasupra unui şir de trepte pieptişe şi late, ca şi 
cum ar fi fost intrarea unei biserici. Şi într-adevăr era un 
cimitir acolo, pe lângă nişte ganguri boltite, fiindcă prin 
fereastra scării am văzut pietre de morminte. 

Aici era firma „Kenge şi Carboy”. Tânărul mă conduse 
printr-un cabinet exterior în biroul domnului Kenge - în 
care nu era nimeni-şi, politicos, îmi împinse un fotoliu în 
faţa focului. Apoi îmi arătă o oglinjoară, agăţată într-un cui, 
de-o parte a căminului. 

— În cazul că aţi dori să aruncaţi o privire, domnişoară, ca 
să vedeţi cum arătaţi după călătorie, pentru că veţi merge 
în faţa preşedintelui. Nu că ar fi cumva de trebuinţă, 
bineînţeles, adaugă cuviincios tânărul. 

— Să merg în faţa preşedintelui? Am zis eu, surprinsă 
pentru moment. 

— Doar o formalitate, domnişoară, răspunse tânărul. 
Domnul Kenge se află acum la Curte. Vă urează bun sosit şi 
vă pofteşte să luaţi o gustare pe o măsuţă erau pişcoturi şi o 
carafă de vin şi să răsfoiţi ziarul (pe care tânărul mi-l dădu 
în vreme ce vorbea). Apoi aţâţă focul şi plecă. 

Toate erau atât de ciudate, şi mai ciudată decât toate era 
noaptea asta în timpul zilei, lumânările aprinse cu flacăra 
albă, ce păreau tăioase şi reci, încât citeam cuvintele în 
gazetă fără să înţeleg ce înseamnă, ba, m-am surprins chiar 
citind aceleaşi cuvinte de nenumărate ori. Cum n-avea nici 
un rost să continui, am lăsat gazeta din mână, am aruncat o 
privire în oglindă la bonetă să văd dacă-i în ordine şi m-am 


uitat prin camera nici pe jumătate luminată, la mesele urâte 
şi murdare, la teancurile de hârtii scrise şi la un dulap plin 
cu nişte cărţi din cele mai puţin atrăgătoare şi care nu 
păreau a spune mare lucru. Apoi am urmat să mă gândesc 
şi să mă gândesc şi să mă gândesc; şi focul a urmat să ardă 
şi să ardă şi să ardă; şi lumânările au urmat să pâlpâie şi să 
picure şi nu era nici-o foarfecă de tăiat mucurile... Până 
când tânărul, în sfârşit, a adus una tare murdară; asta preţ 
de două ceasuri. 

Până la urmă a venit şi domnul Kenge. El era neschimbat, 
dar s-a mirat văzând cât m-am schimbat eu şi păru tare 
mulţumit. 

— Fiindcă ai să fii domnişoara de companie a tinerei 
doamne care se află acum în cabinetul preşedintelui, zise el, 
ne-am gândit, domnişoară Summerson, că-i bine să fii şi 
dumneata prezentă acolo. N-ai să-ţi pierzi cumpătul în faţa 
Lordului Preşedinte, sper? 

— Nu, domnule, am zis eu, nu cred c-am să mi-l pierd. 

Într-adevăr, nu vedeam, la drept vorbind, de ce mi l-aş fi 
pierdut. 

Astfel că domnul Kenge îmi dădu braţul şi am trecut pe 
după un colţ, pe sub un şir de coloane şi am intrat printr-o 
uşă lăturalnică. Şi astfel, trecând printr-un culoar, am ajuns 
într-un soi de cameră plăcută în care o tânără şi un tânăr 
şedeau în picioare lângă un foc mare care duduia. Între ei şi 
foc se afla un paravan, iar cei doi vorbeau, rezemându-se de 
paravan. 

Amândoi au ridicat ochii când am intrat şi am văzut cât de 
frumoasă era tânăra aşa cum sta în bătaia focului. Un păr 
auriu atât de bogat, nişte ochi albaştri atât de blânzi, o faţă 
atât de luminoasă, candidă şi încrezătoare. 

— Domnişoară Ada, zise demnul Kenge, ia t-o pe 
domnişoara Summerson. 

Veni către mine ca să ne cunoaştem, cu un zâmbet de bun- 
sosit şi cu mâna întinsă, dar într-o clipă păru că se 
răzgândeşte şi mă sărută. Pe scurt, avea un fel de-a fi atât 


de firesc, atrăgător şi lipicios încât, după câteva clipe, ne şi 
aşezarăm una lângă alta pe-o canapea sub fereastră, 
încălzindu-ne la para focului, vorbind împreună cum nu se 
poate mai deschis şi mai plăcut. 

Ce greutate mi s-a luat de pe suflet! Ce minunat să văd că 
se poate încrede în mine şi că-i sunt dragă! Cât de frumos 
din partea ei şi ce plină de făgăduinţe pentru mine! Tânărul 
gentilom îi era văr mai de departe, după câte mi-a spus ea, 
pe nume Richard Carstone. Un adolescent chipeş, cu o faţă 
plină de candoare şi un râs fermecător; şi după ce l-a 
chemat să vie unde ne aşezaserăm, el a rămas în picioare 
lângă noi, tot în dogoarea focului, vorbind voios ca un băiat 
cu sufletul deschis, sincer. Era tare tânăr; nu avea mai mult 
de nouăsprezece ani, poate nici atât, dar era aproape cu doi 
ani mai mare ca ea. Amândoi erau orfani şi (ceea ce mi-a 
părut foarte surprinzător şi ciudat) nu se văzuseră până 
atunci. Venirea noastră tustrei laolaltă pentru întâia oară, 
într-un loc atât de neobişnuit, era un lucru de care puteai 
vorbi; şi am vorbit despre asta; şi focul, care se potolise, 
clipea către noi cu ochii lui roşii, ca un leu bătrân şi 
somnoros al înaltei Curți de Justiţie, după cum spunea 
Richard. 

Vorbeam încet, fiindcă un domn în mare ţinută şi cu 
perucă intra şi ieşea adeseori şi atunci puteam auzi ca în 
depărtare un murmur de voci care, după câte ne-a spus el, 
venea de la pledoaria din procesul nostru, adresată 
Lordului Preşedinte. El i-a spus domnului Kenge că Lordul 
Preşedinte vine peste cinci minute; şi îndată după aceea am 
auzit o forfotă şi un tropăit de paşi şi domnul Kenge ne-a 
spus că şedinţa Curţii s-a ridicat şi că Lordul Preşedinte se 
afla în camera de alături. 

Domnul cu perucă deschise uşa aproape în acelaşi timp şi-l 
pofti pe domnul Kenge să intre. Atunci, am intrat cu toţii în 
camera alăturată; întâi domnul Kenge cu draga mea... Mi se 
pare acum atât de firesc că nu mă pot opri de a o numi aşa; 
şi acolo, îmbrăcat din creştet până-n tălpi doar în negru, 


stând într-un fotoliu la o masă, lângă foc, se afla înaltul Lord 
Preşedinte, a cărui robă, împodobită cu o lucrătură 
frumoasă de fir de aur stătea aruncată pe-un alt scaun. Ne 
scrută cu privirea pe când intram, dar felul lui era 
curtenitor şi binevoitor. 

Domnul cu perucă aşeză nişte maldăre de hârtii pe masa 
înaltului Lord, iar Senioria Sa alese în tăcere un dosar şi 
începu a-l răsfoi. 

— Domnişoara Clare, zise Lordul Preşedinte. Domnişoara 
Ada Clare? 

Domnul Kenge i-o prezentă şi Domnia Sa o rugă să ia loc 
lângă el. Că o admiră şi că îi plăcu am putut să văd din 
prima clipă. M-am întristat că vatra părintească a unei 
tinere făpturi atât de frumoase poate fi reprezentată de o 
instituţie aridă ca aceea. Înaltul Lord Preşedinte, cu tot 
apanajul său, cu greu putea să ţină locul dragostei şi 
mândriei părinteşti. 

— De care Jarndyce e vorba, întrebă Lordul Preşedinte, 
răsfoind încă filele dosarului, e Jarndyce din Casa 
Umbrelor? 

— Jarndyce din Casa Umbrelor, zise domnul Kenge. 

— Sinistru nume, comentă Lordul Preşedinte. 

— Şi totuşi astăzi nu-i un loc sinistru, milord, zise domnul 
Kenge. 

— Casa Umbrelor, continuă înaltul Lord, e în... 

— Herdfordshire, milord. 

— Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor nu-i căsătorit? 
Întrebă înaltul Lord. 

— Nu e, milord, răspunse domnul Kenge. Urmă o pauză. 

— Tânărul Richard Carstone e de faţă? Întrebă Lordul 
Preşedinte, aruncându-şi privirile către noi. 

Richard se înclină şi făcu câţiva paşi înainte. 

— Hm! Zise Lordul Preşedinte, întorcând mai multe file. 

— Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor, milord, menţionă 
domnul Kenge, vorbind încet, dacă mi-l îngăduit să-i 


amintesc Excelenței Voastre, a făcut rost de o domnişoară 
de companie potrivită pentru... 

— Pentru domnul Richard Carstone? Cred (dar nu sunt 
sigură) că l-am auzit pe Excelenţa Sa zicând, tot încet şi cu 
un zâmbet. 

— Pentru domnişoara Ada Clare. Aceasta-i tânăra aleasă. 
Domnişoara Summerson. 

Excelenţa Sa îmi aruncă o privire îngăduitoare şi luă act 
cu amabilitate de reverenţa mea. 

— Domnişoara Summerson nu se înrudeşte cu nici-o parte 
din proces, îmi închipui? 

— Nu, milord. 

Domnul Kenge făcu o plecăciune mai înainte de a isprăvi 
de spus cele de mai sus şi continuă în şoaptă. Excelenţa Sa, 
cu ochii pe hârtii, ascultă, dădu din cap de două ori, trei ori, 
întoarse mai multe file de la dosar şi nu se mai uită la mine 
până la plecarea noastră. 

Domnul Kenge se retrase apoi, şi cu el şi Richard, lângă 
uşă, unde mă aflam şi eu, lăsându-mi draga (mi se pare atât 
de firesc să-i spun aşa, încât nici acum n-am alt cuvânt) 
alături de Lordul Preşedinte; Excelenţa Sa vorbind cu ea 
puţin între patru ochi, întrebând-o, după cum mi-a spus 
după aceea, dacă s-a gândit bine la înţelegerea făcută şi 
dacă crede că va fi fericită sub acoperişul domnului 
Jarndyce din Casa Umbrelor, şi ce-o face să creadă asta? 
Puțin după aceea se sculă curtenitor şi-i îngădui să se 
retragă, după care vorbi un minut, două, cu Richard 
Carstone, nu stând jos, ci în picioare şi evident cu mai multă 
uşurinţă şi mai puţină ceremonie... ca şi cum mai ştia încă, 
deşi era Lord Preşedinte, cum să ajungă de-a dreptul la 
inima candidă a unui băiat. 

— Foarte bine, zise tare Excelenţa Sa. Voi întocmi decizia. 
Domnul Jarndyce din Casa Umbrelor a ales, atât cât pot 
aprecia, şi rosti acestea uitându-se la mine, o domnişoară 
de companie foarte bună pentru tânăra noastră şi soluţia 
pare a fi cea mai potrivită din cele îngăduite de împrejurări. 


Ne concedie cu simpatie, iar noi cu toţii am părăsit 
cabinetul foarte recunoscători că a fost atât de binevoitor şi 
politicos, fapt prin care nu şi-a ştirbit nimic din demnitate, 
ci, dimpotrivă, a mai câştigat puţin, după cum ni se păru 
nouă. 

Când am ajuns sub şirul de coloane, domnul Kenge şi-a 
amintit că trebuie să se întoarcă pentru a mai pune o 
întrebare şi ne-a lăsat în ceaţă cu echipajul şi slujitorii 
Lordului Preşedinte, care îl aşteptau să iasă. 

— Ei, bine, zise Richard Carstone, s-a terminat şi cu asta! 
Unde mergem acuma, domnişoară Summerson? 

— Nu ştii? Am întrebat. 

— Habar n-am, îmi răspunse. 

— Nici tu nu ştii, draga mea? Am întrebat-o pe Ada. 

— Nu! Zise ea. Dar tu? 

— Deloc! Am răspuns. 

Ne-am uitat unul la altul, pe jumătate râzând, că eram 
asemenea copiilor din poveste, rătăciţi în pădure, când o 
bătrânică ciudată, cu o bonetă strânsă pe vârful capului şi o 
poşetă, se îndreptă spre noi cu o înfăţişare foarte 
ceremonioasă, făcând reverenţe şi zâmbind. 

— Oh! Zise ea. Minorii din procesul Jarndyce. Foarte 
fericită, bineînţeles, că am cinstea! E de bun augur pentru 
tinereţe, pentru speranţă şi frumuseţe, când se află 
adunate în acest loc şi nu ştiu ce-are să iasă din toată 
treaba asta. 

— Nebună, şopti Richard, nebănuind că s-ar putea să-l 
audă. 

— Ai dreptate, tinere, nebună, zise ea întorcându-se spre 
el atât de repede, de-a rămas băiatul ruşinat de tot. Şi eu 
am fost minoră. La vremea aceea nu eram nebună; vorbea 
făcând plecăciuni adânci şi zâmbind după fiecare propoziţie 
scurtă. Aveam de partea mea tinereţea şi speranţa. Cred, şi 
frumuseţea. Acum prea puţin contează. Niciuna din trei nu 
mi-a slujit şi nici nu m-a salvat. Am cinstea să iau parte cu 
regularitate la şedinţele Curţii. Cu documentele mele. 


Aştept o sentinţă. Numaidecât. La ziua de apoi. Am 
descoperit că al şaselea sigiliu de care se vorbeşte în Sfânta 
Scriptură de la Ioan citire, e Marele Sigiliu al Lordului 
Preşedinte. A fost descoperit de multă vreme. Vă rog să 
primiţi binecuvântarea mea. 

Văzând-o pe Ada puţin înfricoşată, i-am spus, ca să-i cânt 
în strună bătrânei doamne, că-i suntem foarte 
recunoscători. 

— Da-a! Zise ea, sclifosindu-se. Îmi închipui. Şi iată şi pe 
Kenge, Vorbă-Lungă. Cu actele sale. Ce mai face 
preacinstita şi cuvioasa voastră persoană? 

— Foarte bine, foarte bine! Hai, fii bună şi nu ne mai 
plictisi! Zise domnul Kenge. 

— Nicidecum, răspunse sărmana bătrână ţinându-se de 
Ada şi de mine. Orice, numai plictiseală nu. Le voi dărui 
avere la amândouă... Asta nu-nseamnă plictiseală, sper! 
Aştept o sentinţă. În curând. La Ziua Judecăţii de Apoi. E 
semn bun pentru voi. Primiţi binecuvântarea mea! 

S-a oprit în faţa largului şir de scări pieptişe; dar noi ne- 
am uitat îndărăt la ea, pe când urcam; stătea locului, 
bolborosind cu câte o reverență şi câte un zâmbet după 
fiecare propoziţie scurtă: 

— Tinerețe. Şi speranţă. Şi frumuseţe. Şi înaltă Curte de 
Justiţie. Şi Kenge Vorbă-Lungă. Ha? Vă rog, primiţi 
binecuvântarea mea! 

Filantropie telescopică '“Tilfk rma să petrecem noaptea, 
ne-a spus domnul Kenge Mi când am ajuns în biroul său, la 
doamna Jellyby; şi apoi se întoarse către mine şi-mi spuse c- 
o luase de bună că eu ştiu cine-i doamna Jellyby. 

— Habar n-am, domnule, i-am răspuns. Poate domnul 
Carstone... Sau domnişoara Clare... 

Dar nu, nici ei nu ştiau nimic de doamna Jellyby. 

— Nu zău! Doamna Jellyby, zise domnul Kenge, stând cu 
spatele la foc şi aruncându-şi ochii pe covorul prăfuit din 
faţa căminului, de parcă pe el ar fi fost înscrisă biografia 
doamnei Jellyby, este o doamnă cu o putere de caracter cu 


totul deosebită, care se devotează în întregime publicului. 
S-a devotat unor multiple probleme de interes public în 
diferite perioade şi în clipa de faţă (până când va fi atrasă 
de altceva) se devotează problemei Africii în ce priveşte 
cultura generală a boabelor de cafea, a băştinaşilor şi a 
stabilirii - în condiţii fericite - a populaţiei supraabundente 
din patrie, pe malurile fluviilor africane. Domnul Jarndyce, 
care e dornic să sprijine orice iniţiativă socotită a fi 
valoroasă şi care este foarte vânat de filantropi, are, cred, o 
părere foarte bună despre doamna Jellyby. 

Domnul Kenge, după ce şi-a potrivit cravata, s-a uitat la 
NOI. 

— Şi domnul Jellyby, domnule? A întrebat Richard. 

— Ah! Domnul Jellyby, începu domnul Kenge, e... un... Nu 
ştiu cum pot să vi-l descriu mai bine, decât spunându-vă că 
e soţul doamnei Jellyby. 

— Un nimic, domnule? Întrebă Richard, cu o căutătură 
amuzată. 

— Nu spun asta, răspunse domnul Kenge, cu seriozitate. 
De fapt nici nu pot afirma aşa ceva, pentru că nu ştiu 
absolut nimic despre domnul Jellyby. Din câte ştiu, n-am 
avut niciodată plăcerea să-l văd pe domnul Jellyby. Poate că 
e un om cu totul superior; dar e, ca să zic aşa, înghiţit... 
Înghiţit... În mai strălucitoarele calităţi ale soţiei sale. 

Domnul Kenge continuă să ne spună că, deoarece drumul 
până la Casa Umbrelor ar fi fost lung, întunecos şi obositor 
pe-o asemenea seară şi fiindcă abia sosiserâăm de la alt 
drum, chiar domnul Jarndyce propusese această soluţie. O 
trăsură ne va aştepta acasă la doamna Jellyby, dis-de- 
dimineaţă a doua zi, ca să ne transporte afară din oraş. Apoi 
sună dintr-un clopoțel şi tânărul se arătă. Chemându-l pe 
numele de Guppy, domnul Kenge l-a întrebat dacă cuierele 
domnişoarei Summerson şi restul bagajelor au fost „trimise 
la destinaţie”. Domnul Guppy a răspuns că da, fuseseră 
trimise la destinaţie şi o trăsură aşteaptă ca să ne ducă şi 
pe noi la destinaţie, când dorim. 


— Atunci nu-mi mai rămâne, zise domnul Kenge, dând 
mâna cu noi, decât să-mi exprim via satisfacţie (bună ziua, 
domnişoară Clare!) pentru cele stabilite astăzi şi (cu bine, 
domnişoară Summerson!) speranţa vie că asta va aduce 
fericirea, (bucuros că am avut cinstea să vă cunosc, 
domnule Carstone!) bunăstarea şi binele tuturor celor 
interesaţi, din toate punctele de vedere! Guppy, ai grijă de 
oaspeţi s-ajungă cu bine acolo. 

— Unde-i acolo, domnule Guppy? Întrebă Richard în timp 
ce coboram. 

— Nu-i departe, răspunse domnul Guppy; aproape, la 
Thavies Inn, ştiţi. 

— Nu pot spune că ştiu unde-i, pentru că vin din 
Winchester şi sunt străin de Londra. 

— Chiar după colţ, preciză domnul Guppy. Ne strecurăm 
doar pe Chancery Lane, o tăiem de-a dreptul peste Holborn 
şi suntem acolo în patru minute, o zvârlitură de băţ. Acum 
iată acel ceva specific Londrei, nu-i aşa, domnişoară? 

Părea foarte încântat de această observaţie, pe seama 
mea. 

— Într-adevăr, ceața e tare deasă! Am zis eu. 

— Nu că v-ar dăuna, sunt sigur, spuse domnul Guppy, 
ridicând scările trăsurii. Dimpotrivă, pare că vă face bine, 
domnişoară, judecând după înfăţişare. 

Ştiam că acest compliment era făcut cu bunăvoință, aşa că 
mi-am râs de mine că m-am înroşit, după ce-a închis 
portiera şi s-a urcat pe capră; şi toţi trei am făcut haz şi-am 
stat de vorbă despre nepriceperea noastră şi despre 
ciudăţenia Londrei, până când am cotit sub o arcadă în 
drum spre destinaţia noastră; o stradă îngustă cu case 
înalte, un fel de albie alungită ca să ţină ceața. Se vedea o 
mică înghesuială de lume învălmăşită, cei mai mulţi copii, 
strânşi în faţa casei unde ne-am oprit şi care avea pe uşă o 
placă de alamă, ce-şi pierduse luciul, cu inscripţia „Jellyby”. 

— Nu vă speriaţi! Zise domnul Guppy, privind la noi prin 
fereastra vehiculului. Unul dintre copiii Jellyby şi-a vârât 


capul printre gratiile grilajului curţii! 

— O, bietul copil, am exclamat eu, daţi-mi drumul să ies, 
dacă sunteţi bun! 

— Vă rog, domnişoară, băgaţi de seamă! Copiii Jellyby sunt 
totdeauna gata de farse, mă preveni domnul Guppy. 

Mi-am făcut drum până la bietul copil, unul dintre cei mai 
murdari puşti nenorociţi din câţi am văzut şi l-am găsit 
foarte înfierbântat şi înfricoşat, urlând în gura mare, cu 
gâtul între două gratii de fier, în timp ce un lăptar şi un 
slujbaş, cu intenţiile cele mai bune cu putinţă, se trudeau 
să-l tragă înapoi de picioare, încredinţaţi că datorită 
mijloacelor folosite ţeasta copilului se poate micşora. 
Văzând (după ce l-am potolit) că-i un băieţel cu capul mare 
din fire, m-am gândit că poate pe unde i-a trecut capul să-i 
poată trece şi trupul şi mi-am dat cu părerea că poate cea 
mai bună cale ar fi să-l împingă de picioare înainte. Ideea a 
fost aşa de bine primită de către lăptar şi slujbaş, încât 
copilul împins ar fi căzut pe dată în curte, dacă nu l-aş fi 
prins de şorţuleţ, ţinându-l în timp ce Richard şi domnul 
Guppy au coborât în grabă, trecând prin bucătărie în curte, 
ca să-l prindă când i-am dat eu drumul. În sfârşit, din 
fericire a ajuns jos fără accident şi după asta a prins a-l bate 
pe domnul Guppy cu un băț de cerc, de parcă-şi ieşise de-a 
binelea din minţi. 

Nimeni din casă n-a ieşit, afară de o persoană încălţată cu 
saboţi, care l-a îmboldit pe copil cu un măturoi nu ştiu în ce 
scop şi nici nu cred că avea vreunul. De aceea am presupus 
că doamna Jellyby nu e acasă şi am rămas uimită de tot 
când persoana s-a arătat pe culoar, după ce-şi lepădase 
saboţii, şi urcând în camera din fund, de la etajul întăi, 
înaintea Adei şi înaintea mea, ne-a anunţat astfel: 

— lată pe cele două domnişoare, doamnă Jellyby. 

Am trecut pe lângă mai mulţi copii în calea noastră, pe 
care cu greu i-am ocolit prin întuneric ca să nu-i călcăm; şi 
când am ajuns în faţa doamnei Jellyby, unul dintre bieţii 
copilaşi s-a prăbuşit pe scară... De-a rostogolul pe toată 


scara etajului (după câte mi-a ajuns mie sunetul la urechi) 
cu un zgomot grozav. 

Doamna Jellyby, a cărei figură nu oglindea nimic din 
neliniştea care ar fi fost cu neputinţă să nu se citească pe 
figurile noastre în timp ce căpăţâna copilului, dragul de el, 
îşi înregistra trecerea cu câte o bufnitură pe fiecare treaptă 
(Richard spunea după aceea că a numărat şapte, fără cea 
de la acostare), ne-a primit cu un calm desăvârşit. Era o 
femeie drăguță, foarte mică, durdulie, între patruzeci şi 
cincizeci de ani, cu ochi frumoşi, cu toate că aveau ciudatul 
obicei de a părea că privesc în depărtare. Ca şi cum, iar îl 
citez pe Richard, nu erau în stare să vadă mai încoace de 
coasta Africii! 

— Mă bucur într-adevăr tare mult, zise doamna Jellyby, cu 
vocea-i agreabilă, că am plăcerea să vă găzduiesc. Îi port 
mult respect domnului Jarndyce şi nimeni dintre cei care-l 
interesează nu-mi poate fi mie indiferent. 

Noi i-am exprimat recunoştinţa şi ne-am aşezat îndărătul 
uşii unde se afla o biată canapea şchioapă. Doamna Jellyby 
avea păr foarte bogat, dar era prea absorbită de obligaţiile 
pe care le avea faţă de Africa ei, ca să-l mai pieptene. Şalul 
cu care era neglijent învelită i-a căzut pe scaun când 
Domnia Sa a păşit spre noi; şi, când s-a întors să-şi reia 
locul, a fost cu neputinţă să nu băgăm de seamă că rochia-i 
nu s-ajungea să se încheie în spate şi partea goală era 
zăbrelită de un grilaj de balene de corset, ca un pavilion 
într-o grădină. 

Camera, plină de hârtii împrăştiate şi ocupată aproape în 
întregime de o masă de scris, acoperită tot cu un asemenea 
aşternut, era, trebuie să spun, nu numai foarte răscolită, 
dar şi foarte murdară. Am fost siliţi să luăm aminte la toate 
astea fiindcă ne săreau în ochi, chiar şi atunci când trăgeam 
cu urechea la sărmanul copil care se rostogolise pe scară, 
aflat, cred în bucătăria din dos, unde cineva părea că-i vâră 
pumnul în gură ca să nui se audă răcnetele. 


Dar mai cu deosebire ne-a izbit o fată surmenată, cu o 
înfăţişare nesănătoasă, dar nicidecum urâtă, care şedea la 
masa de lucru, muşcându-şi pana tocului, şi se zgâia la noi. 
N-am văzut în viaţa mea pe cineva atât de mânjit de 
cerneală. Şi de la păru-i răvăşit până la picioarele-i drăguţe, 
sluţite de nişte papuci de cârpă roşii şi rupţi, cu căputele 
călcate, părea într-adevăr că nimic din ceea ce purta ea, 
începând de la un ac cu gămălie, nu era pus ca lumea şi nici 
la locul cuvenit. 

— Mă găsiţi, dragii mei, zise doamna Jellyby, tăind 
mucurile celor două lumânări mari de birou în sfeşnice de 
tinichea, care răspândeau în cameră un miros de seu ars 
(focul se stinsese şi pe vatră nu mai erau decât cenuşă, o 
sarcină de lemne şi un vătrai), mă găsiţi, scumpii mei, ca de 
obicei foarte ocupată; dar să mă scuzaţi. Proiectul african 
îmi ia în prezent tot timpul. Mă pune în corespondenţă cu 
instituţii publice şi cu particulari, îngrijoraţi de buna stare a 
semenilor lor din toată ţara! Sunt fericită să pot spune că 
lucrul înaintează. Nădăjduim ca la anul pe vremea asta să 
avem între o sută cincizeci şi două sute de familii sănătoase 
cultivând cafea şi educând băştinaşii din Borrioboola-Gha, 
pe malul stâng al Nigerului. 

Cum Ada nu zicea nimic, ci se uita la mine, eu am răspuns 
că trebuie să fie o treabă care dă mari satisfacţii. 

— Îmi dă într-adevăr mari satisfacţii, replică doamna 
Jellyby. Mă sileşte să-mi dedic toată energia de care dispun; 
dar asta nu-i nimic, numai să reuşească. Şi pe zi ce trece 
am tot mai multă încredere în reuşită. Ştii, domnişoară 
Summerson, aproape că mă şi mir că nu ţi-ai îndreptat încă 
gândul spre Africa. 

Întorsătura pe care a luat-o subiectul a fost de fapt atât de 
neaşteptată, încât m-a pus cu totul în încurcătură, neştiind 
cum s-o privesc. Am lăsat să se înţeleagă că climatul... 

— Cel mai minunat climat din lume! Exclamă doamna 
Jellyby. 

— Chiar aşa, doamnă? 


— Sigur. Cu băgare de seamă. Poţi să te duci la Holborn 
fără să-ţi iei măsuri de precauţie şi să fii strivită de un 
vehicul. Poţi să te duci la Holborn cu măsuri de precauţie şi 
n-ai să fii nicicând doborâtă. Aşa-i şi cu Africa. 

Am zis: 

— Fără îndoială, gândindu-mă la Holborn. 

— N-aţi vrea, zise doamna Jellyby, punând un teanc de 
hârtii în faţa noastră, să cercetaţi câteva precizări asupra 
acestui capitol şi asupra subiectului în general (răspândite 
de mine pe scară întinsă), până termin o scrisoare pe care o 
dictez fiicei mele cea mare, care mi-e secretară? 

Fata de la masă s-a oprit din muşcatul condeiului şi, la 
atenţia pe care i-am arătat-o, ne-a dat un răspuns pe 
jumătate ruşinat, pe jumătate morocănos. 

— După asta voi fi terminat pentru moment, continuă 
doamna Jellyby cu un zâmbet dulce, cu toate că munca mea 
nu se termină niciodată. Unde am rămas, Caddy? 

— Prezintă complimente domnului Swallow şi îşi 
îngăduie”..., zise Caddy. 

— „işi îngăduie”, îi luă vorba doamna Jellyby, dictând, „să-l 
informeze cu privire la scrisoarea sa, prin care cere 
lămuriri asupra proiectului african”... Nu, Peepy! Cu nici un 
preţ! 

Peepy (după cum se botezase el singur) era nenorocitul de 
copil care se rostogolise pe scară, şi care acum întrerupea 
corespondenţa prin venirea lui cu o fâşie de plasture pe 
frunte, ca să-şi arate genunchii juliţi, la vederea cărora Ada 
şi cu mine nu ştiam ce să compătimim mai mult... Vânătăile 
sau murdăria. Doamna Jellyby adăugă, cu înfăţişarea-i 
senină cu care rostea fiecare vorbă: 

— Pleacă Peepy, copil neascultător ce eşti! Şi-şi pironi 
iarăşi frumogşii săi ochi asupra Africii. 

Deoarece ea s-a apucat deodată să dicteze, iar eu am 
socotit că nu-i stânjenesc lucrul, am îndrăznit să-l opresc 
încetişor pe bietul Peepy, care tocmai ieşea afară din 
cameră şi să-l iau în braţe ca să-l mângâi. El s-a arătat tare 


mirat de asta şi de faptul că Ada îl sărută; dar curând a 
aţipit, suspinând din ce în ce mai rar, până când s-a liniştit. 
Eram atât de preocupată de Peepy, încât mi-au scăpat 
amănuntele scrisorii, cu toate că din ea m-am ales cu 
asemenea impresie generală despre colosala importanţă a 
Africii şi despre totala neînsemnătate a tuturor celorlalte 
locuri şi lucruri, încât mi-a fost tare ruşine că nu m-am 
gândit decât prea puţin la ea. 

— E ceasul şase, zise doamna Jellyby. Şi ora noastră de 
cină e la cinci (cu numele, pentru că noi, de fapt, cinăm 
când se nimereşte). Caddy, arată domnişoarei Clare şi 
domnişoarei Summerson camerele lor. Poate v-ar plăcea să 
faceţi vreo schimbare. Mă veţi ierta, ştiu, fiindcă sunt atât 
de ocupată. A! Copilul acela atât de rău! Ie rog dă-l jos, 
domnişoară Summerson! 

I-am cerut îngăduinţa să mi-l lase, spunându-i sincer că nu 
mă stinghereşte câtuşi de puţin; şi l-am luat cu mine sus şi l- 
am aşezat pe patul meu. Ada şi cu mine aveam câte o 
cameră la etaj cu o uşă de trecere între ele. Erau din cale 
afară de goale şi dezordonate, iar perdelele de la fereastra 
mea erau prinse între ele cu o furculiţă. 

— Aţi dori, poate nişte apă fierbinte, nu-i aşa? Întrebă 
domnişoara Jellyby, căutând peste tot o oală cu toartă, dar 
căutând de prisos. 

— Dacă nu vă e cu necaz, am zis noi. 

— Oh, nu-i nici un necaz! Răspunse domnişoara Jellyby; 
vorba-i dacă este vreun pic. 

Noaptea era atât de rece şi camerele aveau un miros ca de 
mlaştină, încât trebuie să mărturisesc că ne simţeam cam 
triste şi descurajate, iar Ada era gata, gata să plângă. Dar 
nu mult după aceea am prins a râde totuşi şi eram încă 
ocupate cu despachetatul, când doamna Jellyby se întoarse 
ca să ne spună că-i pare rău că nu-iapă fierbinte. 

Am rugat-o să nu-şi mai bată capul cu asta şi ne-am grăbit 
cât am putut să ne aşezăm iarăşi la foc. Dar toţi copilaşii 
veniseră sus pe palierul de-afară să se uite la fenomenul 


Peepy culcat pe patul meu, iar atenţia noastră era mereu 
atrasă de apariţia continuă de nasturi şi degete expuse la 
primejdia de a fi prinse între ţâţânile uşilor. Era cu 
neputinţă să închizi vreo uşă, fiindcă broasca de la uşa 
camerei mele arăta de parc-ar fi aşteptat să fie demontată. 
Şi cu toate că mânerul de la uşa camerei rezervată Adei se- 
nvârtea întruna cu cea mai mare uşurinţă, mişcarea n-avea 
nici un efect asupra broaştei. De aceea le-am propus 
copiilor să intre şi să stea cuminţi în jurul mesei, 
făgăduindu-le că am să le spun povestea Scufiţei Roşii, în 
timp ce mă îmbrac; ceea ce au şi făcut şi au tăcut chitic, 
odată cu ei şi Peepy, care se trezise tocmai înainte să apară 
lupul. 

Când am coborât la parter, am găsit un pocal pe care era 
scris: „Suvenir din Staţiunea climaterică Tunbridge”, aşezat 
în fereastra de la scară, şi-n el aprinsă o candelă; o femeie 
tânără cu faţa umflată, legată cu un bandaj de flanea, sufla 
în focul din salon (ce comunica acum cu camera doamnei 
Jellyby printr-o uşă deschisă) şi se înăbuşea îngrozitor. 
Curând a ieşit atâta fum, încât ne-am pus cu toţii pe tuşit cu 
lacrimile şiroaie, cu ferestrele deschise vreo jumătate de 
oră; în tot acest timp, doamna Jellyby, cu aceeaşi dulce 
dispoziţie din fire, îşi redacta scrisorile în problema Africii. 
Trebuie să spun că a fost o adevărată consolare s-o văd atât 
de ocupată; pentru că Richard ne-a povestit că el se spălase 
pe mâini într-o covată de frământat pâine şi că găsiseră 
ceainicul pe masa lui de toaletă; şi a făcut-o pe Ada să râdă 
atâta şi amândoi m-au făcut şi pe mine să râd în hohote. 

Curând după ora şapte, am coborât ca să luăm cina; cu 
multă grijă, datorită sfatului doamnei Jellyby, pentru că 
preşurile de pe scară, desprinse din vergelele de metal ale 
treptelor şi grozav de roase, erau adevărate capcane. Ni s-a 
servit un peşte minunat, câte un grătar, o mâncare cu 
costiţe şi o budincă; o cină excelentă, dacă s-ar fi putut 
spune că a fost la foc, dar toată mâncarea era aproape 
crudă. Femeia cea tânără, bandajată cu flanelă, servea şi 


trântea pe masă tot ce i se aducea, oriunde se întâmpla, de 
unde nu le mai mişca din loc decât ca să le pună pe scară. 
Persoana pe care o văzusem cu saboţi (presupun să fi fost 
bucătăreasa) venea deseori şi se hărţuia cu cealaltă la uşă, 
părând că între ele e duşmănie. Tot timpul cinei, care a 
durat mult din pricina unor accidente cum ar fi că 
mâncarea de cartofi s-a rătăcit în coşul de cărbuni, iar 
mânerul de la tirbuşon, sărind, a lovit-o pe femeie în obraz, 
doamna Jellyby şi-a păstrat aceeaşi dispoziţie. Ne-a povestit 
o grămadă de lucruri interesante despre Borrioboola-Gha şi 
despre băştinaşii săi; şi a primit un teanc de scrisori, atât de 
multe, încât Richard, care şedea alături de ea, a văzut patru 
plicuri cum au căzut dintr-odată în sos. Unele din ele 
cuprindeau dări de seamă de la comitete de doamne, sau 
hotărâri de la întrunirile doamnelor, pe care ni le citea; 
altele erau cereri de la oameni interesaţi în diferite feluri de 
chestiunea culturii de cafea şi a băştinaşilor africani; altele 
cereau răspunsuri, drept care a trimis-o de la masă pe fiica 
cea mai mare, de trei sau patru ori, ca să le scrie. Era până 
peste cap vârâtă în treburi şi fără îndoială că era aşa cum 
ne spusese, cu totul devotată cauzei. 

Eram într-un fel curioasă să aflu cine putea fi domnul 
blajin, chel, cu ochelari, care s-a lăsat pe un scaun liber 
(masa n-avea nici cap, nici coadă), după ce peştele fusese 
scos afară, şi părea că se supune pasiv problemei 
Borrioboola-Gha, dar că nu ia parte activă la colonizarea 
aceea. Cum nu scotea nici-o vorbă, ai fi zis că-i indigen, dar 
nu şi după culoarea feţei. Abia când ne-am sculat de la 
masă şi el rămase singur cu Richard, mi-a dat prin minte c- 
ar putea fi domnul Jellyby. Şi chiar domnul Jellyby era; iar 
un tânăr vorbăreţ, numit domnul Quale, cu nişte 
protuberanţe mari şi strălucitoare în loc de tâmple şi cu 
părul tot pieptănat la ceafă, care a venit seara şi i-a spus 
Adei că el e filantrop, a informat-o că legăturii matrimoniale 
a doamnei Jellyby cu domnul Jellyby, el îi spune unirea 
spiritului cu materia. 


Tânărul, pe lângă că avea el însuşi o sumedenie de lucruri 
de spus despre Africa şi despre un plan al său de a-i învăţa 
pe coloniştii cultivatori de cafea cum să-i înveţe pe indigeni 
să construiască picioare de pian şi pe urmă să înfiinţeze o 
firmă de export, se mai delecta s-o tragă de limbă pe 
doamna Jellyby, zicându-i: 

— Doamnă Jellyby, cred că acuma primiţi între o sută 
cincizeci şi două sute de scrisori pe zi în privinţa Africii, nu-i 
aşa? 

Sau: 

— Doamnă Jellyby, de nu mă înşală memoria, mi-aţi spus 
cândva că aţi expediat cinci mii de circulare, de la un oficiu 
poştal, dintr-odată?... totdeauna repetându-ne nouă 
răspunsul doamnei Jellyby, de parc-ar fi fost tălmăcit. 

Tot timpul serii, domnul Jellyby a stat într-un colţ, cu capul 
rezemat de perete, ca şi cum ar fi fost pradă deznădejdii. 
Se părea că de mai multe ori deschisese gura, când se 
găsea numai cu Richard, după cină, ca şi cum ar fi fost 
preocupat de ceva; dar totdeauna o închisese iarăşi, fără să 
spună nimic, spre extrema nedumerire a lui Richard. 

Doamna Jellyby, stând ca într-un cuibar de hârţoage, bău 
cafea toată seara şi din când în când dictă fiicei sale cea 
mare. Şi ea purta o discuţie cu domnul Quale, al cărei 
subiect păru să fie, dacă l-am înţeles bine, Frăția Omenirii; 
şi îşi ilustră ideile cu câteva afirmaţii frumoase. Totuşi nu 
am fost un auditor atât de atent pe cât aş fi dorit, fiindcă 
Peepy şi ceilalţi copii veniră, adunându-se în jurul Adei şi al 
meu, într-un colţ al salonului, ca să ne ceară să le spunem 
altă poveste, aşa că ne-am aşezat printre ei şi le-am istorisit 
pe şoptite Motanul încălţat şi nu mai ştiu ce, până când 
doamna Jellyby, aducându-şi din întâmplare aminte de ei, îi 
trimise la culcare. Fiindcă Peepy plângea după mine să-l iau 
la culcare, l-am dus sus, la etaj, unde femeia cea tânără, cu 
bandajul de flanelă, s-a năpustit ca un dragon în mijlocul 
micii familii, încărcându-i şi răsturnându-i în pătuţurile lor. 


După asta m-am apucat să fac puţină ordine în cameră şi 
să-mi înduplec focul potrivnic, care fusese aprins, să ardă; 
ceea ce până la urmă făcu, şi chiar cu însufleţire. Când m- 
am întors jos, am simţit că doamna Jellyby mă cam 
dispreţuia că sunt atât de uşuratică; şi mi-a părut rău, cu 
toate că ştiam că nu pot avea pretenţii mai mari de la mine. 

Se făcuse aproape de miezul nopţii până când am găsit un 
prilej să ne ducem la culcare; şi chiar şi la acea oră am 
lăsat-o pe doamna Jellyby printre hârtiile ei, bând cafea, iar 
pe domnişoara Jellyby muşcând pana condeiului. 

— Ce casă bizară! Exclamă Ada când ajunserăm sus. Ce 
ciudat din partea vărului meu Jarndyce, să ne trimită aici! 

— Scumpa mea, am răspuns eu, sunt cu totul nedumerită. 
Aş vrea să înţeleg şi nu pot deloc. 

— Ce? Întrebă Ada cu zâmbetu-i drăgălaş. 

— Toate astea, draga mea. Trebuie să fie foarte frumos din 
partea doamnei Jellyby să se trudească în aşa hal pentru un 
plan în beneficiul indigenilor... Şi totuşi... Peepy şi 
gospodăria! 

Ada râse şi mă prinse cu braţul pe după gât, cum şedeam, 
privind la foc; şi-mi spuse că sunt o făptură blândă, scumpă 
şi bună şi că i-am câştigat inima. 

— Eşti atât de înţeleaptă, Esther, zise ea, şi totuşi aşa de 
veselă şi faci atâtea fără să aştepţi nimic. Ai izbuti să scoţi 
un cămin primitor chiar şi din casa asta. 

Draga mea inocentă! Ea habar n-avea că toată lauda i se 
cuvenea şi că numai din bunătatea sufletului său îi păream 
eu atât de grozavă. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? Începui eu, după ce 
stătuserăm o bucată de vreme în faţa focului. 

— Şi cinci sute, zise Ada. 

— Vărul tău, domnul Jarndyce. Îi datorez atât de mult! N- 
ai vrea să mi-l descrii? 

Fluturându-şi buclele aurii, Ada îşi întoarse ochii spre 
mine, râzând plină de atâta uimire, încât şi eu am rămas 


uimită, în parte de cât e de frumoasă, în parte de cât fu de 
surprinsă. 

— Esther! Strigă ea. 

— Da, scumpa mea! 

— Doreşti să-ţi descriu pe vărul meu Jarndyce? 

— Draga mea, nu l-am văzut niciodată! 

— Nici eu nu l-am văzut! Îmi răspunse Ada. 

— Hm! Asta-i bună! 

Nu, nu-l văzuse niciodată. Cât de mică era când îi murise 
măicuţa, îşi mai amintea totuşi cum îi ţâşneau acesteia 
lacrimile din ochi când vorbea de el şi de nobila 
generozitate a firii sale, în care zicea că trebuie să te 
încrezi mai presus decât în orice de pe faţa pământului; şi 
Ada s-a încrezut. Vărul Jarndyce îi scrisese cu câteva luni în 
urmă, „O scrisoare sinceră, cinstită”, zise Ada, propunând 
aranjamentul care trebuia acum să intre în aplicare şi 
spunându-i că, treptat, „cu timpul, aranjamentul lui ar 
putea să vindece unele dintre rănile făcute de mizerabilul 
acela de proces de la înalta Curte de Justiţie”. Ea i-a 
răspuns, primindu-i cu recunoştinţă propunerea. Şi Richard 
primise o scrisoare asemănătoare şi-i trimisese un răspuns 
asemănător. 

El îl văzuse pe domnul Jarndyce o dată, dar numai o dată, 
cu vreo cinci ani în urmă, la Winchester, la şcoală. îi 
povestise Adei, pe când se sprijineau de paravan în faţa 
focului, unde i-am găsit eu, că îşi amintea de el ca de un tip 
roşcovan şi inimos. lată cea mai amănunţită descriere pe 
care mi-o putu da Ada. 

Asta mă puse pe gânduri, încât Ada adormise şi eu tot mai 
stăteam în faţa focului, întrebându-mă cum o fi Casa 
Umbrelor, tot mirându-mă ce mult îmi părea că trecuse de 
ieri dimineaţă. Nu mai ştiu pe unde-mi rătăceau gândurile, 
când o ciocănitură în uşă mă aduse la realitate. 

Am deschis încetişor şi în faţa uşii am dat peste 
domnişoara Jellyby, tremurând de frig, într-o mână cu o 


lumânare ruptă într-un sfeşnic stricat, iar în cealaltă cu un 
păhăruţ de ouă. 

— Bună seara! Îmi zise, tare îmbufnată. 

— Bună seara! l-am răspuns. 

— Pot să intru? Mă întrebă scurt şi pe neaşteptate, tot aşa 
de îmbufnată. 

— Desigur. Vezi să n-o trezeşti pe domnişoara Clare. 

Nu vru să se aşeze, dar stătu lângă foc, muindu-şi degetul 
mijlociu, plin de cerneală, în păhăruţul de ouă în care era 
oţet, ungându-se peste petele de cerneală de pe faţă, 
încruntându-se tot timpul şi uitându-se foarte posomorâtă. 

— Ducă-se dracului blestemata asta de Africa! Zise ea, 
deodată. 

Eram gata s-o mustru. 

— Ba aşa-i! Zise ea. Nu-mi spune mie, domnişoară 
Summerson. O urăsc, mi-e silă de ea. E-o fiară! 

I-am răspuns că-i obosită şi-mi pare rău. l-am pus mâna pe 
cap, i-am atins fruntea şi i-am spus că are fierbinţeală, dar 
că până mâine se va răcori. Şedea încă în picioare, 
țuguindu-şi buzele şi încruntându-se la mine. Dar puţin 
după aceea puse la o parte păhărelul şi se întoarse încetişor 
către patul în care era culcată Ada. 

— E foarte frumoasă! Îmi zise, cu aceeaşi încruntă tură 
strânsă din sprâncene şi în acelaşi fel morocănos. 

Am încuviinţat cu un zâmbet. 

— Orfană. Nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar ştie o mulţime de lucruri, îmi închipui. Ştie să 
danseze, ştie să cânte la clavecin, să cânte din gură, îmi 
închipui. Poate vorbi franţuzeşte, cred, ştie geografie din 
toate lumile şi ştie să coasă, şi orice alt lucru? 

— Fără îndoială, i-am răspuns. 

— Eu nu ştiu, urmă ea. Nu ştiu aproape nimic, decât să 
scriu. Scriu tot timpul pentru mama. Cum de nu v-a fost 
ruşine să intraţi aici, azi după masă, şi să mă vedeţi că nu-s 


în stare de nimic? Asta se potriveşte cu răutatea voastră. 
Totuşi vă socotiți grozave, se vede! 

Mi-am dat seama că biata fată aproape plângea şi m-am 
aşezat iarăşi pe scaun, fără să vorbesc, uitându-mă la ea cu 
blândeţe (sper), aşa cum mă şi simţeam faţă de ea. 

— E-o ruşine, zise mai departe. Dumneata ştii că-i aşa, 
toată casa e-o ruşine. Copiii sunt o ruşine. Eu sunt o ruşine. 
Tata e nenorocit şi nu-i de mirare! Priscilla bea... E mereu 
beată. E-o minciună sfruntată din partea dumitale dacă spui 
că nu ţi-a mirosit astăzi. Puţea ca o cârciumă, când ne 
servea la cină; ştii că-i aşa! 

— Draga mea, nu ştiu, i-am răspuns. 

— Ba ştii, zise ea foarte scurt. N-ai să spui că nu-i aşa. I- 
aşa! 

— O, draga mea! l-am spus, dacă nu mă laşi să vorbesc... 

— Acum nu vorbeşti? Doar ştii că vorbeşti. Nu spune 
minciuni, domnişoară Summerson. 

— Draga mea, am zis eu iarăşi, câtă vreme n-ai să mă 
asculţi... 

— Nu vreau să te ascult. 

— O, da, cred că nu vrei, am continuat eu, pentru că n-ar 
avea nici un rost. N-am ştiut cele ce-mi spui pentru că 
slujnica n-a venit lângă mine în timpul cinei; dar nu mă 
îndoiesc că-i adevărat şi-mi pare rău s-aud aşa ceva. 

— Nu-i nevoie să-ţi faci un merit din asta. 

— Nu, draga mea, i-am răspuns eu. Asta ar fi prostie 
curată. 

Şedea încă în picioare lângă pat, apoi se aplecă (dar tot cu 
aceeaşi nemulţumire pe faţă) şi o sărută pe Ada. După cea 
făcut asta, s-a tras binişor înapoi şi a rămas în picioare 
lângă scaunul meu. Pieptul îi sălta de deznădejde de-mi era 
grozav de milă; dar am socotit că-i mai bine să nu vorbesc. 

— Aş vrea să mor! Izbucni ea. Aş vrea să murim cu toţii. Ar 
fi cu mult mai bine pentru noi! 

În clipa următoare s-a lăsat în genunchi pe podea lângă 
mine, şi-a ascuns faţa în rochia mea, mi-a cerut iertare din 


toată inima şi a prins a plânge. Am mângâiat-o şi am vrut s- 
o ridic, dar ea a strigat: „Nu, nu”; dorea să stea aşa! 

— Dumneata dai lecţii fetelor, îmi spuse. Dacă ai fi putut să 
mă-nveţi şi pe mine, aş fi învăţat de la dumneata! Sunt atât 
de grozav de nenorocită şi-mi eşti aşa de dragă! 

N-am putut-o îndupleca să se aşeze lângă mine sau 
altcumva, afară doar că a tras un scăunaş zdrenţos pe locul 
pe care şezuse îngenuncheată şi s-a aşezat pe el, ţinându- 
mă încă de rochie, încetul cu încetul, sărmana copilă 
obosită a adormit şi atunci am reuşit să-i ridic capul aşa fel 
ca să se poată odihni pe genunchii mei şi ne-am învelit 
amândouă cu şaluri. Focul s-a trecut şi toată noaptea, cât a 
fost de lungă, a moţăit aşa în faţa vetrei plină de cenuşă. La 
început eram chinuitor de trează şi zadarnic încercam să 
mă adâncesc, cu ochii închişi, în ceea ce se petrecuse în 
timpul zilei. Cu timpul, treptat, treptat, toate au prins să se 
tulbure şi să se amestece. Am început să nu mai ştiu cine e 
fiinţa adormită ce se odihnea pe genunchii mei. Aci îmi 
părea a fi Ada, aci una dintre vechile mele prietene de la 
Reading, de care nu puteam crede că mă despărţisem aşa 
de curând. Aci era femeiuşcă cea nebună, sleită de puteri, 
cu temenelele şi zâmbetele ei, aci era cineva important de 
la Casa Umbrelor. Până la urmă nu mai era nimeni şi nu mai 
eram nici eu. 

Ziua oarbă se lupta slab cu ceața când am deschis ochii ca 
să-i întâlnesc pe cei de pe faţa murdară a unui spectru 
micuţ, ce erau aţintiţi asupră-mi. Peepy sărise din pătuţul 
lui şi se furişase în cămaşa de noapte şi cu boneta pe cap, 
şi-i era atât de frig, încât îi clănţăneau dinţii în gură de-ai fi 
zis că atunci îi crescuseră toţi deodată. 

O întâmplare în zori u toate că dimineaţa era rece şi 
umedă şi cu toate că ceața părea groasă, am spus părea, 
pentru că ferestrele erau acoperite cu o crustă de 
murdărie, care ar fi întunecat şi strălucirea soarelui în miez 
de vară, presimţeam destul de bine cât de neprimitoare e 
casa la acea oră matinală şi eram destul de curioasă să 


cunosc Londra, încât mi se păru minunată ideea 
domnişoarei Jellyby când mi-a propus să ieşim să ne 
plimbăm. 

— Mama nu coboară decât mult mai târziu, zise ea, şi-ar fi 
o minune ca micul dejun să fie gata mai curând de un ceas 
de la scularea ei, atât de alene se fac toate dimineaţa. Cât 
despre tata, el apucă ce poate şi pleacă la birou. Niciodată 
nu ia ceea ce se cheamă un mic dejun adevărat. Priscilla îi 
lasă afară franzela şi ceva lapte când se mai găseşte rămas 
de cu seară. Uneori nu-i lapte deloc şi alteori îl bea pisica. 
Dar mă tem că trebuie să fii obosită, domnişoară 
Summerson, şi poate doreşti mai curând să te culci. 

— Nu-s deloc obosită, draga mea, i-am spus eu, şi tare aş 
dori să ies puţin. 

— Dacă eşti sigură că-i aşa, adaugă domnişoara Jellyby, mă 
duc să-mi pun haina pe mine. 

Ada zise c-ar merge şi ea şi se puse numaidecât în 
mişcare. I-am făcut o propunere lui Peepy, negăsindu-mă în 
stare să fac ceva mai bun pentru el, adică să mă lase să-l 
spăl şi apoi să-l culc iarăşi în pat la mine. La asta s-a supus 
cu cea mai mare îngăduinţă posibilă; uitându-se ţintă la 
mine tot timpul cât a durat întreaga operaţie, ca şi cum 
niciodată în viaţa lui nu mai fusese şi nici n-ar mai putea fi 
atât de mirat, dar părând desigur în acelaşi timp foarte 
nenorocit, fără să se plângă însă, şi cuibărindu-se bucuros 
să doarmă, după ce totul se terminase. La început am avut 
îndoieli dacă pot să-mi iau asemenea libertate, dar îndată 
m-am gândit că probabil nimeni în casă n-are să bage de 
seamă. 

Dar cu zorul de-a termina cu Peepy, cu graba deamă 
pregăti pe mine şi de a o ajuta şi pe Ada, curând m-am 
încălzit de-a binelea. Am găsit-o pe domnişoara Jellyby 
încercând să se încălzească la focul din birou pe care 
Priscilla tocmai îl aprindea atunci cu un sfeşnic murdar din 
salon... Aruncând lumânarea în foc, ca să-l facă să ardă mai 
bine. Totul era exact cum rămăsese de cu seară, şi 


bineînţeles era menit să rămână aşa. În camera de jos, faţa 
de masă nu fusese ridicată, ci fusese lăsată pentru micul 
dejun. Fărâmituri, praf şi hârtii rupte erau pretutindeni în 
casă. Câteva oale cositorite şi un bidon de lapte atârnau pe 
un grilaj; uşa şedea deschisă şi am întâlnit bucătăreasa, 
după colţ, ieşind de la cârciumă, ştergându-se la gură. Ne-a 
spus, când a trecut prin faţa noastră, că fusese să vadă cât 
e ceasul. 

Dar mai înainte de a ne întâlni cu bucătăreasa, am dat 
peste Richard care tropăia din picioare prin faţa hanului 
„Thavies”, ca să se încălzească. A fost plăcut surprins să ne 
vadă punându-ne în mişcare atât de devreme şi ne-a spus 
că ia şi el parte bucuros la plimbarea noastră. Astfel că el o 
însoţi pe Ada, iar domnişoara Jellyby şi cu mine am mers 
înainte. Pot spune că domnişoara Jellyby a recăzut în starea 
ei morocănoasă şi că nu mi-ar fi venit a crede că-i sunt aşa 
de dragă, dacă nu mi-ar fi spus-o. 

— Unde doreşti să mergem? Mă întrebă. 

— Orişiunde, draga mea! l-am răspuns. 

— Orişiunde e nicăieri, zise domnişoara Jellyby, oprindu-se 
în loc, arţăgoasă. 

— Hai să mergem undeva, în orice caz, i-am cerut eu. 
Atunci mă luă într-un pas foarte repede. 

— Puțin îmi pasă! Spuse ea. Iată, îmi eşti martoră, 
domnişoară Summerson, eu spun că puţin îmi pasă; dar de- 
ar fi să vie în casa noastră cu fruntea-i mare, lucioasă, 
bombată, seară după seară, până va îmbătrâni cât 
Mathusalem, tot n-aş avea ce vorbi cu el. Cum se fac de râs 
el şi mama, mai rar aşa ceva! Ca nişte dobitoci! 

— Draga mea, am mustrat-o eu, referindu-mă la epitetul şi 
la accentul puternic pe care domnişoara Jellyby l-a pus pe 
el. Datoria dumitale de copil... 

— O! Nu-mivorbidedatoriadecopil, 
domnişoarăSummerson; unde-i datoria ei de mamă? Ioată 
dăruită poporului şi Africii, cred! Atunci să-şi facă poporul şi 
Africa datoria de copil faţă de ea; îi priveşte mai mult pe ei 


decât pe mine. Eşti scandalizată, cred! Foarte bine, şi eu 
sunt scandalizată; aşa că suntem amândouă scandalizate şi 
cu asta gata! 

Grăbi pasul mai mult încă. 

— Şi, cât despre asta, îţi spun iarăşi, n-are decât să vină, şi 
să vină, şi să vină, eu tot n-am să am nimic de vorbit cu el. 
Nu-l pot suferi. De nimic nu mi-e mai silă şi nimic nu urăsc 
mai tare pe lume decât palavrele pe care le vorbeşte el cu 
mama. Mi-e de mirare că pietrele de pe caldarâmul din faţa 
casei noastre mai pot avea răbdare să stea locului şi să fie 
martore la toate gogomăniile şi bazaconiile acestei comedii 
neghioabe şi la gospodăria pe care o duce mama! 

Am înţeles bine că nu putea fi vorba decât de domnul 
Quale, tânărul domn care-şi făcuse apariţia după cina de 
ieri seară. Am fost scutită de nevoia neplăcută de-a 
continua subiectul, de către Richard şi Ada, care, 
apropiindu-se de noi cu pasul grăbit ne-au întrebat râzând 
dacă nu cumva luăm parte la o cursă de alergare? Astfel 
întreruptă, domnişoara Jellyby amuţi şi îşi continuă 
plimbarea, posacă, alături de mine; în timpul acesta, eu mă 
minunam de lanţul lung de străzi şi de diversitatea lor, de 
mulţimea de oameni care atât de dimineaţă mergeau 
forfotă încoace şi încolo, de numărul de vehicule ce treceau 
şi iar treceau, de pregătirea febrilă în etalarea mărfurilor 
din vitrine, de măturatul prăvăliilor şi mai ales de 
extraordinarele făpturi în zdrenţe, scormonind pe furiş în 
gunoaiele măturate, ca să găsească bolduri sau alte 
mărunţişuri. 

— Aşa, verişoară, am auzit vocea veselă a lui Richard către 
Ada, în spatele meu. Parcă-i un făcut să nu mai scăpăm de 
înalta Curte de Justiţie. Ieri am venit aici, la locul nostru de 
întâlnire, pe alt drum şi... Dar pe legea mea, iat-o iarăşi pe 
bătrâna doamnă! 

Într-adevăr, ea era, chiar în faţa noastră, făcând temeneli 
şi zâmbind şi zicând cu acelaşi aer protector ca şi ieri: 

— Minorii din procesul Jarndyce! Foarte fericită, desigur! 


— Aţi ieşit devreme de-acasă, doamnă, i-am zis, pe când 
îmi făcea reverență. 

— Da-a! De obicei mă plimb devreme pe aici. Înainte de a 
se deschide şedinţa la înalta Curte. E un loc ferit. Aici îmi 
adun gândurile pentru treburile din timpul zilei, zise 
bătrâna doamnă, apăsând pe cuvinte şi sclifosindu-se. 
Treburile zilnice cer multă gândire. Justiţia înaltei Curți e 
atât de foarte greu de urmărit. 

— Cine-i asta, domnişoară Summerson? Îmi şopti 
domnişoara Jellyby, trăgându-mi braţul mai aproape de-al 
ei. 

Dar auzul bătrânei doamne era deosebit de ager. Ea 
răspunse de-a dreptul la întrebare: 

— Parte în proces, copila mea. Cu voia dumitale. Am 
cinstea să asist regulat la Curte. Cu documentele mele. Am 
plăcerea să vorbesc cu altă tânără din procesul Jarndyce? 
Întrebă bătrâna doamnă restabilindu-şi echilibrul, cu capul 
aplecat într-o parte, după o plecăciune foarte adâncă. 

Richard, dornic să şteargă nesocotinţa lui de ieri, i-a 
explicat cu bunăvoință că domnişoara Jellyby n-avea nici-o 
legătură cu procesul. 

— Hm! Exclamă bătrâna doamnă. Nu aşteaptă sentinţa? 
Totuşi are să îmbătrânească. Dar nu aşa tare. O, dragii mei! 
Iată grădina Lincoln's Inn. Eu îi spun grădina mea. Vara e 
un adevărat rai în care păsările cântă melodios. Îmi petrec 
vacanţa mare în bună parte aici. În contemplare. Vacanţa 
mare e din cale afară de lungă! Nu găsiţi? 

Am zis cu toţii da, fiindcă părea că aşteaptă de la noi să 
zicem aşa. 

— Când frunzele cad din copaci şi când nu mai sunt florile 
în floare ca să facem bucheţele pentru înalta Curte a 
Lordului Preşedinte, zise bătrâna doamnă, vacanţa s-a 
împlinit, iar sigiliul al şaselea, pomenit în Apocalips, ajunge 
iarăşi la putere. Vă rog, veniţi să vedeţi unde locuiesc. Mie- 
mi va fi de bun augur. Tinereţea, speranţa şi frumuseţea 


arareori îmi păşesc pragul. E mult, tare mult de când 
niciuna dintre ele n-a mai dat ochii cu mine. 

Mă apucase de mână şi, îndrumându-ne pe mine şi pe 
domnişoara Jellyby, le făcu semn lui Richard şi Adei să vină 
şi ei. N-am ştiut cum să mă sustrag şi m-am uitat la Richard 
ca să-i cer ajutor. Fiindcă el era pe cât de amuzat, pe atât 
de curios şi în cumpănă cum să scape de bătrâna doamnă 
fără s-o jignească, ea a urmat să ne ducă mai departe, iar 
Richard şi Ada au venit după noi, pe când ciudata noastră 
conducătoare ne tot spunea întruna, cu o condescendenţă 
plină de zâmbete, că locuieşte chiar alături. 

Era foarte adevărat, aşa după cum s-a văzut numaidecât. 
Locuia atât de aproape, încât nici n-avurăm timp să-i 
spunem că-i facem pe plac, când ne-am pomenit în faţa 
casei ei. Strecurându-ne pe o portiţă lăturalnică, bătrâna 
doamnă, cu totul pe neaşteptate, se opri pe o stradă îngustă 
şi dosnică, făcând parte din câteva curţi şi uliţe, chiar lângă 
zidul clădirii Lincon's Inn, şi zise: 

— Aici e locuinţa mea. Vă rog urcați! 

Se oprise la o prăvălie, deasupra căreia sta scris: Krook 
Magazie de zdrenţe şi sticle goale. De asemenea, cu litere 
lungi şi subţiri: Krook, negustor de articole de marină. Într- 
o parte a vitrinei era imaginea unei fabrici roşii, de hârtie, 
la care o căruţă descărca o grămadă de saci de zdrenţe 
vechi. În altă parte era un anunţ: Cumpăr oase. În alta: 
Cumpăr veselă uzată, de bucătărie. În alta: Cumpăr fiare 
vechi. În alta: Cumpăr ziare vechi. În alta: Cumpăr haine 
vechi bărbăteşti şi de damă. Totul părea că-i de cumpărat 
acolo şi nimic de vânzare. În toate părţile vitrinei erau 
grămezi de sticle murdare: sticle de negreală pentru piele, 
sticle de doctorii, sticle de bere şi de ape minerale, sticle de 
conserve, sticle de vin, sticle de cerneală; menţionându-le 
pe acestea din urmă îmi amintesc că prăvălia, prin multe şi 
mici caracteristici, avea aerul că se găseşte într-o 
vecinătate judiciară şi că ar fi, cum de altfel era, o anexă şi 
o rudenie renegată a justiţiei. Se vedea un mare număr de 


sticle de cerneală. Mai era afară, în faţa uşii, şi o băncuţă 
şubredă cu cărţi jerpelite şi vechi, cu o etichetă: „Cărţi de 
Drept, 9 penny fiecare”. Câteva dintre anunţurile pe care 
le-am enumerat erau scrise cu o caligrafie ca de arhivă, ca 
şi hârtiile pe care le văzusem în biroul lui Kenge şi Carboy şi 
ca scrisorile pe care le primisem demult de la firma de mai 
sus. Printre acestea era unul, cu aceeaşi caligrafie, care n- 
avea nimic de-a face cu afacerile prăvăliei, dar vestind că 
un om respectabil, în vârstă de patruzeci şi cinci de ani, se 
oferea să redacteze acte sau să copieze, executând cu 
îndemânare şi promptitudine. „A se adresa lui Nemo, de 
găsit la dl Krook, înăuntru”. Mai erau feluriţi saci de calitate 
ordinară, albaştri şi roşii, care atârnau sus. Înăuntru, 
aproape de uşa prăvăliei, zăceau mormane de suluri de 
pergament vechi şi ferfeniţit, şi de texte de legi, îngălbenite 
şi cu colţurile roase de atâta răsfoit. Puteam să-mi închipui 
că toate cheile ruginite, din care trebuie să fi fost cu sutele 
adunate grămadă ca fier vechi, aparținuseră cândva unor 
uşi de cameră sau unor dulapuri masive din cancelariile 
judecătoreşti. Resturile şi zdrenţele aruncate peste o 
balanţă de lemn cu un singur picior, atârnând fără nici-o 
greutate de cântar, poate să fi fost cordele sau robe uzate 
de-ale consilierilor. Puteai foarte bine să-ţi închipui, aşa cum 
ne-a şoptit Richard, Adei şi mie, pe când stăteam să ne 
uităm înăuntru, că oasele de-acolo din colţ, adunate 
grămadă şi curățate foarte bine, erau ciolanele clienţilor, ca 
să întregească tabloul. 

Cum era încă ceaţă şi întuneric şi fiindcă prăvălia mai era 
pe deasupra şi umbrită de zidul clădirii Lincoln's Inn, din 
pricina căruia nu se mai zărea la doi-trei yarzi în faţă, n-am 
fi văzut aşa de multe, fără felinarul aprins pe care-l purta, 
prin prăvălie, un bătrân cu ochelari şi cu o scufie păroasă. 
Întorcându-se către uşă, ne văzu. Era scurt de statură, 
pierit la faţă şi uscat, cu capul înfundat între umeri şi cu 
răsuflarea ieşindu-i ca un fum din gură de parcă înăuntrul 
său ardea. Gâtul, bărbia şi sprâncenele îi erau atât de ninse 


şi atât de bulucite de vine şi piele încreţită, încât de la piept 
în sus arăta ca o rădăcină bătrână în bătaia ninsorii. 

— Hi hi! Grăi bătrânul, venind spre uşă. Aveţi ceva de 
vânzare? 

Noi, bineînţeles, ne-am tras îndărăt şi ne-am uitat la 
călăuza noastră care se trudea să deschidă uşa casei cu o 
cheie pe care o scosese din buzunar şi căreia Richard 
tocmai îi spunea că, de vreme ce avusesem plăcerea să 
vedem unde locuieşte, avem s-o părăsim, fiindcă ne 
grăbeşte timpul. Dar ea nu se lăsă aşa de uşor părăsită, 
începu să fie zeloasă într-un chip atât de ciudat şi de 
stăruitor în rugăminţile ei ca să urcăm şi să-i vedem 
apartamentul măcar o clipă, şi era atât de perseverentă în 
felul său inofensiv de a mă sili să intru, ca şi cum eu i-aş fi 
adus norocul, pe care şi-l dorea, încât (orice ar fi vrut să 
facă ceilalţi) n-am putut decât să mă supun. Îmi închipui că 
toţi eram mai mult sau mai puţin curioşi - în orice caz, când 
bătrânul şi-a adăugat şi el stăruinţele pe lângă ea şi a prins 
a zice: „Vai, vai! Faceţi-i pe plac! Nu vă ia nici un minut! 
Intraţi, intraţi! Veniţi prin prăvălie dacă cealaltă uşă nu 
merge!” Am intrat cu toţii, îndemnați de încurajarea hazlie 
a lui Richard, şi bizuindu-ne pe protecţia sa. 

— Proprietarul meu, Krook, zise bătrâna, catadicsind din 
înalta-i poziţie să-i acorde oarecare condescendenţă pe 
când ni-l prezenta. Printre vecini i se spune Lordul 
Preşedinte. Prăvălia lui e numită Curtea de Justiţie. E 
grozav de original. E tare ciudat. Oh! E-un om tare bizar, 
zău! 

Clătină din cap de-o mulţime de ori şi-şi lovi uşor fruntea 
cu degetul ca să ne facă să-nţelegem că trebuie să avem 
bunătatea să-i trecem cu vederea, „pentru că e puţin... 
Ştiţi! Ne.!”, zise bătrâna doamnă cu multă demnitate. 
Bătrânul fără să vrea o auzi şi prinse a râde. 

— E chiar aşa, zise el, mergând cu felinarul înaintea 
noastră, îmi spun Lordul Preşedinte şi prăvăliei îi zic Curtea 


de Justiţie. Şi de ce credeţi oare că-mi spun mie Lordul 
Preşedinte şi prăvăliei Curtea de Justiţie? 

— Nu ştiu, zău! Răspunse Richard ca să spună ceva. 

— Ştiţi, urmă bătrânul oprindu-se şi întorcându-se în loc, 
ei... Hi! Ce păr frumos! Am trei saci de păr de damă jos, dar 
niciunul atât de frumos şi fin ca ăsta. Ce culoare şi ce 
calitate! 

— Destul, amice! Interveni Richard, împotrivindu-se din 
răsputeri când bătrânul îşi trecu mâna-i galbenă pe una 
dintre şuviţele de păr ale Adei. Poţi să te minunezi de ele 
fără să-ţi iei asemenea îndrăzneală. 

Bătrânul îl săgeta cu ochii, atrăgându-mi şi mie privirea 
către Ada, care, tulburată şi îmbujorată, era atât de nespus 
de frumoasă, încât păru să oprească în loc chiar şi atenţia 
risipită a bătrânicii. Dar în timp ce Ada interveni declarând 
surâzătoare că nu se poate simţi decât măgulită de 
asemenea admiraţie sinceră, domnul Krook îşi reluă 
expresia de mai înainte, tot aşa de pe neaşteptate cum îşi 
ieşise din fire. 

— Ştiţi, am atât de multe lucruri aici, reîncepu el, ridicând 
felinarul în sus, de aşa multe feluri, şi toate, aşa cred vecinii 
(dar ei nu ştiu nimic) se irosesc şi se năruie, încât de aceea 
mi-au pus porecle mie şi casei. Şi am aşa de multe 
pergamente vechi şi hârţoage în depozit. Şi-mi place 
rugina, mucegaiul şi pânza de păianjen. Şi ştiu să scot 
câştig din toate. Şi nu pot suferi să mă despart de nimic, din 
cele pe care am pus mâna (sau cam aşa cred vecinii mei, 
dar ce ştiu ei?) sau să schimb ceva, sau să pun să se 
măture, să se spele, să se curețe sau să se dreagă ceva în 
juru-mi. De aceea am căpătat renumele defăimat de „Curte 
de Justiţie”. Nu mă supăr. Mă duc de-mi văd nobilul şi 
învățatul confrate mai în fiecare zi, când prezidează la 
Curte. El nu mă bagă de seamă, dar eu da. Nu-i mare 
deosebire între noi. Amândoi pescuim în apă tulbure. Hi, 
doamnă Jane! 


O pisică mare, cenuşie i-a sărit pe umăr de pe vreun raft 
din apropiere şi ne-a făcut să tresărim cu toţii. 

— Hi! Ia arată-le cum zgârii! Hi! Sfâşie, domniţă! Îi spuse 
stăpânul. 

Pisica sări jos şi prinse a sfârteca o legătură de zdrenţe cu 
ghearele ei de tigru, cu un scrijelit de-mi veni să-mi iau 
lumea în cap la auzul lui. 

— Ar face la fel cu oricine dacă aş asmuţi-o, zise bătrânul, 
între alte afaceri, fac negoţ şi cu piei de pisică şi a ei mi-a 
fost oferită. E o pielicică grozav de fină, după cum puteţi 
vedea, dar pe ea n-am dat-o la jupuit. Aşa ceva nu se 
potriveşte totuşi cu procedura Curţii de Justiţie, aveţi să 
spuneţi! 

Între timp, ne trecu prin toată prăvălia şi acum deschidea 
o uşă prin partea din dos, ce da în coridorul casei. Cum 
şedea cu mâna pe zăvorul uşii, bătrânica, înainte de a ieşi, îi 
strecură în chip grațios: 

— Ajunge, Krook. Ai intenţii bune, dar eşti plicticos. Tinerii 
mei prieteni sunt grăbiţi, n-au timp. Nici eu n-am nici-o 
clipă de răgaz, trebuind să mă prezint la Curte peste câteva 
minute. Tinerii mei prieteni sunt minorii din procesul 
Jarndyce. 

— Jarndyce! Zise bătrânul, tresărind. 

— Dosarul Jarndyce. Procesul cel mare, Krook, îi răspunse 
locatara lui. 

— Hi! Făcu bătrânul uimit şi îngrijorat, holbându-se mai 
tare ca înainte. la te uită! 

Dintr-odată păru atât de absorbit şi se uită la noi atât de 
ciudat, încât Richard spuse: 

— Vai! Se pare că te tulburi grozav în privinţa proceselor, 
înaintea nobilului şi învățatului dumitale confrate, celălalt 
preşedinte! 

— Da, făcu bătrânul îngândurat. Sigur că da! Aşadar, 
numele dumitale e... 

— Richard Carstone. 


— Carstone, repetă el, însemnându-l încetişor pe degetul 
arătător şi continuă să-i însemne pe fiecare din ceilalţi pe 
câte un alt deget. Da. Există numele Barbary şi numele 
Clare, precum şi numele Dedlock, cred. 

— Ştie tot atât despre proces cât şi adevăratul preşedinte, 
cel ce primeşte leafă, ne spuse Richard, mirat la culme, 
adresându-se Adei şi mie. 

— Aşa-i! Începu bătrânul, scuturându-se încetişor de 
gânduri. Da! Un Jarndyce... Să-mi fie cu iertare de-i spun 
aşa mai ales că-i sunteţi rudă, dar la Curte n-a fost trecut 
sub alt nume şi acolo îl ştiau cu toţii tot aşa de bine ca şi... 
pe ea acuma; şi-o arătă uşurel cu capul pe locatara lui. Iom 
Jarndyce a intrat adeseori aici. Îşi luase un obicei de-a 
hoinări, plin de nelinişte, ori de câte ori era procesul pe rol, 
sau urma să fie, vorbind cu negustoraşii de prin prăvălii şi 
spunându-le să se ferească de înalta Curte cu orice preţ, 
fiindcă, zicea el, asta înseamnă să te macini bucăţică cu 
bucăţică într-o moară ce-abia se mişcă; să fii prăjit pe un foc 
slab, să fii împuns de-o singură albină până mori, să fii 
înecat cu picătura, să înnebuneşti încetul cu încetul! Era 
gata, gata să-şi pună capăt zilelor, uite drept în locul unde 
stă tânăra de colo. 

Ascultam îngroziţi. 

— A venit înăuntru până la uşă, urmă bătrânul, arătând 
încetişor o urmă închipuită de paşi străbătând prăvălia, 
chiar în ziua când a săvârşit fapta... Toţi de prin vecini 
spuseseră cu luni înainte că mai curând ori mai târziu are s- 
o săvârşească sigur... A venit înăuntru până la uşă în ziua 
aceea, uite aici, şi s-a aşezat pe o bancă ce se afla acolo şi 
m-a rugat (ţineţi seama, arătam cu mult mai tânăr pe 
vremea aceea) să-i aduc o carafă de vin. „Pentru că, Krook, 
mi-a spus el, sunt descurajat; procesul meu e iarăşi pe rol şi 
cred că sunt mai aproape ca niciodată de hotărâre”. Nici 
prin minte nu-mi trecea să-l las singur. L-am înduplecat să 
meargă la cârciuma de colo, de peste drum, de cealaltă 
parte a străzii mele (vreau să spun strada înaltei Curți) şi 


m-am dus şi eu din urmă, m-am uitat înăuntru pe geam şi |- 
am văzut stând liniştit, după cum îmi închipuiam, în fotoliu, 
lângă foc, şi cu lume în juru-i. Încă n-apucasem bine să mă 
întorc aici, când am auzit un foc de armă cu bubuit şi 
trosnet tocmai de-acolo din han. Am ieşit alergând... Vecinii 
au alergat şi ei... Vreo douăzeci dintre noi am strigat într- 
un glas: „lom Jarndyce!” 

Bătrânul se opri, se uită ţintă la noi, apoi îşi aplecă privirea 
spre felinar, suflă în el să-l stingă şi-l închise. 

— A avut dreptate; nu-i nevoie să vă mai spun vouă care 
m-ascultaţi. Hi! Ce să mai spun, cum au dat năvală vecinii la 
Curte, în după-amiaza aceea, când procesul era pe rol! Cum 
nobilul şi învățatul meu confrate şi cu tot restul lor 
cotrobăiau prin hârtii şi ca de obicei le încurcau şi încercau 
să pară ca şi cum n-ar fi auzit nici-o vorbă despre ultimul 
eveniment, aşa ca şi cum... Vai, Doamne!... N-ar fi avut 
nimic de-a face cu el, chiar de-ar fi auzit prin cine ştie ce- 
ntâmplare! 

Adei îi pieriseră cu totul culorile din faţă, cât despre 
Richard era la fel de palid şi el. N-aveam de ce mă mira, 
judecând chiar după emoţiile mele, fără să fiu parte în 
proces, că pentru nişte suflete atât de nevinovate şi de 
candide era o lovitură grea să intre în moştenirea unui lanţ 
de nenorociri, prezente în cugetele multor oameni cu 
asemenea amintiri înfiorătoare. Mai aveam o nelinişte, ca 
nu cumva sărmana creatură pe jumătate sărită care ne 
adusese acolo, să-şi aplice şi ea deznodământul penibilei 
povestiri, dar, spre surprinderea mea, părea că n-a luat act 
de cele istorisite, ci doar ne arătă calea mai departe pe 
scări, aducându-ne la cunoştinţă, cu îngăduinţa unei fiinţe 
superioare faţă de infirmităţile unui muritor de rând, că 
proprietarul ei e „puţin, ne... Ştiţi?” 

Locuia în vârful casei, într-o cameră mare şi plăcută, din 
care putea să-şi arunce privirile în sala de şedinţă de la 
Lincoln's Inn. Se pare că ăsta a fost la început mobilul de 
căpetenie de şi-a luat locuinţă acolo sus. Putea să se uite în 


ea, ne spunea, şi noaptea; mai ales pe lună. Camera era 
curată, dar foarte, foarte goală. Am putut vedea că mobila 
se reducea la strictul necesar cel mai sărac, câteva gravuri 
vechi înfăţişând preşedinţi şi avocaţi pledanţi de prin cărţi, 
lipite pe pereţi; câteva genţi şi săculeţe „conţinând 
documente”, după cum ne-a informat ea. Pe vatră nici 
cărbuni, nici cenuşă şi n-am văzut nici un soi de 
îmbrăcăminte şi nici un fel de hrană. Pe un raft, într-un 
dulap deschis, se găseau vreo două farfurii, vreo două 
pahare şi aşa mai departe, dar toate goale şi uscate. 
Uitându-mă înjur, am socotit că în înfăţişarea chinuită a 
femeii era o semnificaţie mai înduioşătoare decât crezusem. 

— Grozav de onorată, bineînţeles, zise sărmana noastră 
gazdă cu cea mai mare gingăşie, de vizita minorilor din 
procesul Jarndyce. Şi foarte îndatorată pentru asemenea 
semn bun. E o locuinţă modestă aici. Împrejurările. De altfel 
în privinţa asta n-am avut de ales. Din pricina nevoii de a fi 
aproape de Lordul Preşedinte. Trăiesc aici de mulţi ani. Îmi 
petrec zilele la Curte; serile şi nopţile aici. Nopțile îmi par 
lungi, pentru că nu dorm decât puţin şi mă gândesc mult. 
Bineînţeles, aşa ceva e inevitabil fiind la Curte. Îmi pare rău 
că nu vă pot oferi şocolată. Aştept o hotărâre peste puţin şi 
atunci am să trăiesc pe-un picior mai mare. Acuma, nu mă 
sfiesc să mărturisesc minorilor din procesul Jarndyce (în 
mare taină) că îmi vine greu câteodată să păstrez o 
înfăţişare cuviincioasă. Am suferit de frig aici. Am suferit de 
ceva mai aspru ca frigul. Asta are prea puţin a face. Vă rog 
să-mi fie cu iertare că am pomenit de nişte lucruri atât de 
meschine. A tras puţin într-o parte perdeaua de la fereastra 
lungă şi joasă a mansardei şi ne-a arătat o mulţime de cuşti 
de păsărele ce atârnau acolo; în unele erau câteva păsărele. 
Se aflau ciocârlii, cânepari, sticleţi... Cel puţin douăzeci, aş 
crede. 

— Am purces să ţin făpturile astea mici, începu ea a spune, 
cu un scop pe care minorii îl vor înţelege cu uşurinţă. Cu 
gândul de a le reda libertatea. Când voi câştiga procesul. 


Da-a! Şi totuşi ele mor în închisoare. Vieţile lor, sărmanele 
făpturi, sunt atât de scurte în comparaţie cu procedurile 
înaltei Curți de Justiţie, încât pe rând, serie după serie, au 
pierit. Ştiţi, mă îndoiesc că vreuna dintre ele, deşi toate 
sunt pui, are să mai apuce să trăiască în libertate. Foarte 
dezolant, nu-i aşa? 

Deşi uneori punea întrebări, părea că nu aşteaptă vreun 
răspuns, ci vorbea fără şir, ca şi cum obişnuia să facă aşa şi 
când era singură. 

— La drept vorbind, urmă ea, vă asigur că uneori mă 
îndoiesc de-a binelea dacă într-o bună zi, cât pricina încă 
nu-i lămurită şi cât stăm încă sub semnul celui de-al şaselea 
sau Marelui Sigiliu, n-oi fi găsită zăcând aici ţeapănă şi în 
nesimţire, aşa cum am găsit eu atâtea păsărele! 

Richard, răspunzând celor ce citise în ochii plini de 
compătimire ai Adei, se sluji de o împrejurare de a lăsa ceva 
bani, încetişor şi pe nevăzute, pe marginea căminului. Noi 
cu toţii ne-am tras mai aproape de cuşti, făcându-ne că ne 
uităm la păsărele. 

— Nu le pot îngădui să cânte mult, făcu bătrânica, pentru 
că (poate vi se pare ciudat) mi se tulbură mintea la gândul 
că ele cântă în timp ce eu ascult discuţiile amare de la 
Curte. Şi mintea mea are nevoie să fie foarte limpede, ştiţi! 
Altă dată am să vă spun şi cum le cheamă. Nu acuma. Pe o 
zi cu semne atât de bune, pot să cânte cât vor de mult. În 
cinstea tinereţii, un zâmbet şi o plecăciune, a speranţei, un 
zâmbet şi o plecăciune, şi a frumuseţii, un zâmbet şi o 
plecăciune. Aşa! Să le lăsăm lumina toată. 

Păsărelele începură să sară şi să ciripească. 

— Nu pot lăsa ferestrele larg deschise, urmă bătrânica. În 
cameră aerul era închis: ar fi prins bine o fereastră 
deschisă. 

Pentru că pisica pe care aţi văzut-o jos, o cheamă Lady 
Jane. Pofteşte la vieţile lor. Stă ghemuită afară pe parapet 
ceasuri în şir. Am descoperit, şopti ea misterios, că la 
fireasca-i cruzime se mai adaugă temerea şi invidia c-au să- 


şi recâştige cumva libertatea, ca urmare a hotărârii pe care 
o aştept să fie dată curând. Pisica e vicleană şi plină de 
răutate. Câteodată îmi vine a crede că nu-i pisică, ci lupul 
din poveste. E atât de greu s-o ţii departe de uşă. 

Nişte clopote din vecinătate, amintindu-i bietei fiinţe că e 
nouă şi jumătate, ne-au fost mai de folos în a pune capăt 
vizitei, decât am fi fost noi în stare s-o facem. Îşi luă în 
grabă gentuţa cu documente, pe care o aşezase pe masă la 
intrarea noastră şi ne întrebă dacă mergem şi noi la Curte. 
La răspunsul nostru că nu şi că nu vrem cu nici un preţ s-o 
reținem, deschise uşa ca să ne însoţească până jos. 

— Cu asemenea semne bune e chiar mai necesar decât de 
obicei să fiu acolo înainte de intrarea în şedinţă a Lordului 
Preşedinte, urmă ea, pentru că ar putea să pună procesul 
meu primul pe rol. Am ca o presimţire că în dimineaţa asta 
îl va pune primul pe rol. 

S-a oprit ca să ne spună, în şoaptă, pe când coboram, că 
întregul imobil era plin cu vechituri ciudate, pe care 
proprietarul ei le cumpărase bucată cu bucată şi nici nu se 
gândea să le vândă, din pricină că e puţin cam... ne... Asta 
s-a petrecut la etajul întâi. Dar se mai oprise o dată la etajul 
al doilea, unde ne arătase pe tăcute o uşă întunecată. 

— Celălalt mic locatar, şopti ca, ca să explice; un copist de 
acte. Copiii de aici de pe uliţă spun că s-a vândut Satanei. 
Nu ştiu ce-a putut face cu banii. Ss-t! 

Părea a bănui că locatarul ar putea s-o audă chiar şi acolo; 
făcând iar „Ss-t!”, păşi înaintea noastră pe vârfurile 
degetelor, ca şi cum chiar zgomotul paşilor ei i-ar fi putut 
dezvălui locatarului cele ce spusese. 

Trecând prin prăvălie la ieşirea din casă, aşa cum 
trecuserăm şi la intrare, l-am găsit pe bătrân adunând 
grămadă de pachete cu hârţoage într-un soi de fântână în 
podea. Părea că munceşte din greu, cu sudoarea pe frunte, 
şi avea la el o bucată de cretă cu care însemna cu câte o 
cruce pe lambriul peretelui de câte ori dădea drumul în 
gaură la câte un pachet sau o legătură. 


Richard şi Ada, şi domnişoara Jellyby, şi bătrânica 
trecuseră pe lângă el, dar tocmai când treceam eu a pus 
mâna pe braţul meu ca să mă oprească şi a însemnat cu 
creta pe perete litera ]... într-un fel foarte ciudat, începând 
cu sfârşitul literei şi scriind-o de la coadă la cap. Era literă 
mare, dar nu de tipar, o literă întocmai cum ar fi făcut-o 
oricare scrib din biroul domnilor Kenge şi Carboy. 

— Poţi s-o citeşti? M-a întrebat cu o privire pătrunzătoare. 

— Sigur, i-am răspuns. E foarte limpede. 

— Ce e? 

zi, 

Aruncându-mi iar o privire mie şi alta înspre uşă, a şters 
litera şi a făcut în locul ei un a (de data asta literă mică), şi 
zise: 

— Ce-i asta? 

I-am spus. Atunci a şters-o şi a scris literar şi mi-a pus 
aceeaşi întrebare. A continuat repede până a format în 
acelaşi chip bizar cuvântul Jarndyce, începând cu sfârşitul şi 
cu partea de jos a literelor şi nelăsând niciodată pe perete 
două litere la un loc. 

— Ce cuvânt iese? M-a întrebat. 

Când i-am spus, a prins a râde. În acelaşi fel bizar, dar cu 
aceeaşi repeziciune a scris una câte una şi a şters una câte 
una literele ce formează cuvintele Casa Umbrelor. Le-am 
citit şi pe acestea cu oarecare uimire. Şi el râse iarăşi. 

— Hi! Făcu bătrânul, punând creta la o parte. Sunt în stare 
să copiez din memorie, vezi, domnişoară, cu toate că nu ştiu 
nici citi, nici scrie. 

Mă privi aşa de urât şi pisica lui se uită la mine cu atâta 
răutate, ca şi cum aş fi fost o rudă de sânge a păsărelelor de 
la etaj, încât m-am simţit uşurată când s-a arătat Richard la 
uşă, spunându-mi: 

— Domnişoară Summerson, nădăjduiesc că nu te 
târguieşti pentru vânzarea părului. Nu te lăsa ademenită. 
Cei trei saci de jos îi ajung cu vârf şi îndesat domnului 
Krook! 


Fără să mai pierd timp i-am spus bună ziua domnului 
Krook şi mi-am ajuns prietenii mei afară, unde ne-am 
despărţit de bătrânica ce ne-a dat foarte ceremonios 
binecuvântarea şi ne-a asigurat din nou, ca şi ieri, în 
privinţa intenţiilor ei de a ne dărui averea, Adei şi mie. Mai 
înainte de a fi ieşit în sfârşit de pe ulițele acelea, ne-am uitat 
îndărăt şi l-am văzut pe domnul Krook, stând în uşa 
prăvăliei sale, cu ochelarii pe nas, uitându-se după noi, pe 
umăr cu pisica ce-şi ţinea coada ţeapănă în sus de parc-ar fi 
fost o pană înaltă înfiptă-n cuşma păroasă a bătrânului. 

— Adevărată aventură pentru o dimineaţă la Londra! Zise 
Richard cu un suspin. Ah! Verişoară, verişoară, silnică vorbă 
mai e şi înalta Curte! 

— Mai ales pentru mine aşa e şi a fost de când mă ştiu, 
răspunse Ada. Mă doare că trebuie să fiu, după cum 
presupun că sunt, duşmanul unui mare număr de rude şi 
nerude şi că ei trebuie să-mi fie duşmani... Aşa cum 
presupun că-mi sunt; şi că trebuie să ne ruinăm unii pe alţii, 
fără să ştim cum sau de ce şi să fim într-o veşnică îndoială şi 
discordie toată viaţa noastră. Cum dreptatea trebuie să fie 
pe undeva, îmi pare tare bizar că un judecător cinstit şi 
serios cu adevărat n-a fost în stare în toţi anii aceştia să 
descopere unde stă pitită. 

— Oh! Verişoară! Urmă Richard. Bizar, într-adevăr! 'Iot 
jocul ăsta de şah capricios şi irositor e tare bizar. Să vezi 
Curtea aceea solemnă de ieri mişcându-se atât de senină, şi 
să te gândeşti la mizeria pionilor de pe tabla de şah; mă 
prinde durerea de cap şi mi se rupe inima! Mă doare capul 
când mă întreb ce s-ar întâmpla dacă oamenii n-ar fi nici 
proşti nici ticăloşi; şi mi se rupe inima când mă gândesc că 
ar putea fi altfel. Dar în orice caz, Ada... Pot să-ţi spun Ada? 

— Sigur că poţi, vere Richard. 

— În orice caz, înalta Curte de Justiţie nu ne va putea 
urmări cu nefasta ei înrâurire. Din fericire, datorită 
generoasei noastre rude am fost adunaţi la un loc şi acuma 
nu ne mai poate despărţi! 


— Niciodată, sper, vere Richard! Zise Ada cu bunăvoință. 

Domnişoara Jellyby mă strânse de mână şi se uită la mine 
foarte semnificativ. Ca răspuns i-am zâmbit, şi restul 
drumului îndărăt a fost foarte plăcut. 

La o jumătate de ceas după sosirea noastră, apăru şi 
doamna Jellyby şi-n decurs de o oră feluritele lucruri 
trebuincioase micului dejun s-au adunat anevoie, unul câte 
unul, în sufragerie. 

Nu mă îndoiesc că doamna Jellyby se culcase şi se sculase, 
după cum îi e obiceiul, dar nu se vedea nici într-un fel că şi- 
ar fi schimbat rochia. Era tare preocupată în timpul micului 
dejun, pentru că poşta de dimineaţă îi adusese o 
corespondenţă masivă cu privire la Borrioboola-Gha, care 
avea să-i dea de furcă (zicea ea) ziua întreagă. Copiii 
zburdau şi se dădeau de-a berbeleacul, accidentele 
lăsându-le semne, ca într-o agendă, pe picioarele ce păreau 
a fi nişte mici calendare ale nenorocirilor; iar Peepy fu 
pierdut timp de vreun ceas şi jumătate şi apoi adus acasă 
din piaţa Newgate de un poliţist. Am rămas uimiţi de calmul 
cu care doamna Jellyby a îndurat lipsa lui şi cu care i-a 
întâmpinat întoarcerea în cercul familiei. 

La vremea aceea îi dicta Caddyei cu perseverenţă, iar fata 
se afla iarăşi aproape neagră de cerneală, condiţie în care o 
găsisem prima oară. La ora unu sosi o trăsură deschisă, 
pentru noi, şi o căruţă pentru bagajele noastre. Doamna 
Jellyby ne dădu misiunea să transmitem multe salutări 
bunului ei prieten, domnul Jarndyce; Caddy îşi părăsi 
pupitrul ca să ne vadă plecând; mă sărută când trecui pe 
coridor şi rămase pe scări, cu tocul între dinţi, plângând cu 
sughiţuri. Peepy, din fericire, adormise şi a fost cruțat de 
durerea despărțirii (nu eram lipsită de temerea că plecase 
în piaţa Newgate ca să mă caute); şi toţi ceilalţi copii se 
căţărară în dosul docarului şi se rostogoliră şi îi văzurăm, 
cu multă îngrijorare, risipiţi pe caldarâmul din faţa 
imobilului 'Thavies Inn, în timp ce ieşeam cu vehiculul din 
curte. 


În sfârşit, acasă iua se limpezise tare mult şi încă se mai 
limpezea pe măsură ce înaintam spre apus. Călătoream sub 
bătaia soarelui şi în adierea aerului curat, minunându-ne 
din ce în ce mai tare de întinderea străzilor, de strălucirea 
prăvăliilor, de traficul mare, de puzderia de oameni pe care 
vremea însorită păru că-i scosese la lumină ca pe-o mulţime 
de flori colorate. Nu după mult timp începurăm să părăsim 
minunatul oraş şi să ne urmăm drumul, trecând prin 
periferia care, după judecata mea, ar fi putut fi un oraş 
destul de mare, de sine stătător; şi în sfârşit am intrat iarăşi 
pe un adevărat drum de ţară, cu mori de vânt, ocoluri 
pentru nutreţ, pietre de kilometraj pe margine, furgoane de 
fermieri, mirosuri de fân cosit, firme legănându-se în bătaia 
vântului şi uluce de adăpat caii, copaci, câmpii, garduri vii. 
Era o desfătare să vezi verdele peisajului înaintea noastră şi 
imensa metropolă îndărăt; şi când un brec, cu nişte perechi 
de cai frumoşi închingaţi în hamuri roşii şi cu clopoței 
cristalini la sunet, trecu pe lângă noi cu muzica lor, mai că 
ne veni şi nouă să cântăm odată cu clopoţeii, până într-atât 
de veselă era ambianța ce ne înconjura. 

— Tot drumul mi-a venit în minte omonimul meu, 
Wittington, zise Richard, şi brecul ăsta tocmai întregeşte 
tabloul. Ei! Ce se întâmplă? 

Ne oprirăm şi brecul se opri şi el. Cântecul clopoţeilor se 
schimbă când caii stătură în loc şi se potoli într-un dangăt 
delicat, întrerupt doar atunci când vreun cal îşi clătina 
capul sau se scutura şi împrăştia o ploaie uşoară de 
clinchete de zurgălăi. 

— Vizitiul nostru îl caută pe cel de la brec, zice Richard, iar 
vizitiul brecului vine din spate după noi. Bună, amice! 

Vizitiul brecului se înfăţişă la uşa trăsurii noastre. 

— Ei! Ciudat lucru! Adaugă Richard, scrutându-l cu 
privirea pe om. Îţi poartă numele la pălărie, Ada! 

Avea toate numele noastre înfipte în pălărie. Vârâte sub 
panglică, erau trei bileţele mici; unul adresat Adei, unul lui 
Richard, unul mie. Vizitiul ni le-a înmânat fiecăruia dintre 


noi pe cel respectiv, citind mai întâi numele cu voce tare. 
Răspunzând întrebării lui Richard în privinţa cui ni le-a 
trimis, el zise scurt: 

— Stăpânul, domnule, vă rog. 

Şi punându-şi iarăşi pălăria (care era ca un castron 
moale), plesni din bici, redeşteptă clinchetul şi porni într-o 
muzică melodioasă. 

— E brecul domnului Jarndyce? Întrebă Richard pe vizitiul 
nostru. 

— Da, domnule, răspunse omul. Merge la Londra. 

Am desfăcut bileţelele. Fiecare era duplicatul celorlalte şi 
conţineau cuvintele următoare, scrise limpede, cu trăsătura 
sigură: 

Aştept cu plăcere să te cunosc, dragă, şi sper că întâlnirea 
noastră va fi firească şi fără nici un soi de sfială sau silnicie 
din partea vreunuia dintre noi. De aceea îţi propun să ne 
întâlnim ca nişte vechi prieteni şi să nu ţinem seama de 
trecut. Cred că va fi mai uşor şi pentru tine, căci pentru 
mine sigur că va fi; aşadar, cu drag, altău, John Jarndyce. 

Poate că eu aveam mai puţin temei să fiu uimită decât 
ceilalţi doi tovarăşi ai mei, deoarece încă nu mă bucurasem 
vreodată de prilejul de a mulţumi cuiva care să fi fost 
binefăcătorul meu şi unicul sprijin pe pământ în decursul 
atâtor mulţi ani. Încă nu mă gândisem cum i-aş putea 
mulţumi, recunoştinţa mea fiind îngropată prea adânc în 
suflet, dar oricum am început să mă gândesc cum l-aş putea 
întâlni fără să-i mulţumesc şi mi-am dat seama că mi-ar veni 
într-adevăr tare greu. 

Bileţelele au redeşteptat în Richard şi în Ada o impresie 
generală, pe care amândoi o aveau, fără să ştie bine cum au 
ajuns la ea, că vărul lor Jarndyce nu putea suferi 
manifestări de recunoştinţă pentru binele pe care-l făcea şi 
că decât să primească mulţumiri, mai curând ar fi recurs la 
cele mai ciudate expediente şi subterfugii sau chiar nu s-ar 
fi dat în lături s-o rupă la fugă. Ada îşi amintea ca prin ceaţă 
că o auzise pe maică-sa spunând, când era abia de-o 


şchioapă, că John Jarndyce îi dăduse o mână de ajutor cu o 
bunătate neobişnuită, şi când s-a dus la casa lui ca să-i 
mulţumească, s-a întâmplat ca el s-o vadă pe fereastră cum 
venea spre uşă şi atunci a rupt-o numaidecât la fugă pe 
poarta din dos şi nu s-a mai auzit de el vreo trei luni. 
Povestirea Adei ne aduse în discuţie o grămadă de lucruri 
de aceeaşi natură şi de fapt ne-a preocupat toată ziua, încât 
aproape n-am mai vorbit de altceva. Dacă, cine ştie cum, ne 
abăteam asupra altui subiect, curând ne întorceam tot la 
ăsta şi ne întrebam cum o fi casa şi oare când o s-ajungem 
şi dacă avem să-l vedem pe domnul Jarndyce chiar cum vom 
sosi sau după un răstimp şi ce are să ne spună şi ce-avem 
să-i spunem noi. Lucruri despre care ne tot întrebam iarăşi 
şi iarăşi. 

Drumurile erau foarte grele pentru cai, dar cărarea era în 
general bună; aşa că ne coboram din trăsură şi urcam 
dealurile pe jos şi ne plăcea aşa tare, încât mai mergeam o 
bucată şi pe terenul drept după ce ajungeam în vârf. La 
Barnet ne aşteptau alţi cai, dar cum abia mâncaseră a 
trebuit să aşteptăm o bucată de timp şi-atunci am făcut o 
plimbare lungă şi sănătoasă, trecând peste un islaz şi un 
vechi câmp de bătălie, până ne-a ajuns trăsura din urmă. 
Întârzierile acestea au prelungit călătoria atât de mult, 
încât ziua scurtă se scurse şi lunga noapte se lăsă de tot, 
înainte de-a fi ajuns la St. Albans, oraş lângă care ştiam că 
se află Casa Umbrelor. 

Ne cuprinse atunci o asemenea îngrijorare şi nelinişte, 
încât până şi Richard ne mărturisi, pe când trăsura ne 
zdruncina pe pietrele vechii străzi, că îi vine să se întoarcă. 
În ce ne privea pe Ada şi pe mine, cu toate că el ne 
înfăşurase în pături cu multă grijă, din cauza nopţii aspre şi 
geroase, tremuram din creştet până-n tălpi. După ce-am 
ieşit din oraş, la o cotitură, când Richard ne spuse că 
băiatul de pe capră, care multă vreme împărtăşise 
aşteptările noastre înfrigurate, se uită înapoi şi face semn 
cu capul, ne-am sculat în trăsură (Richard ţinând-o pe Ada, 


ca nu cumva să fie aruncată jos) şi am privit lung, jur- 
împrejur, la câmpul întins şi la noaptea înstelată, căutându- 
ne ţinta. Pe vârful unei coline, în faţa noastră, se vedea o 
lumină licărind şi vizitiul, arătându-ne-o cu biciul, ne-a 
strigat: 

— Acolo-i Casa Umbrelor! 

Apoi puse caii în galop şi mână înainte cu aşa viteză, cu 
toate că eram în pantă, încât roţile aruncau pulberea 
drumului ce zbura pe deasupra capetelor noastre ca stropii 
unei mori de apă. Rând pe rând pierdeam din ochi lumina, 
apoi o vedeam iarăşi, apoi iarăşi o pierdeam, şi iarăşi o 
vedeam, până ce în sfârşit cotirăm pe o alee cu arbori şi 
galoparăm înainte către locul unde strălucea. Venea de la o 
fereastră a ceea ce părea să fie o casă demodată cu un 
acoperiş cu trei frontoane în faţă şi cu o alee circulară ce 
ducea la portic. Un clopot a sunat când ne-am oprit în faţa 
peronului şi în sunetul glasului său adânc, în liniştea din jur, 
în lătratul îndepărtat al câtorva câini, în şuvoiul de lumină, 
ţâşnind pe uşa deschisă, în fumul şi aburul ce se înălța de 
pe caii încălziţi şi în bătăile repezi ale inimilor noastre, am 
coborât într-o zăpăceală uluitoare. 

— Ada, scumpa mea, Esther dragă, fiţi binevenite. Cât mă 
bucur că vă văd! Rick, dac-aş mai avea o mână, ţi-aş da-o 
ție! 

Gentilomul care rostise cuvintele astea cu o voce limpede, 
luminoasă, prietenoasă, o ţinea cu o mână pe Ada pe după 
talie, iar cu cealaltă pe mine, ne sărută părinteşte pe 
amândouă şi ne duse aşa prin vestibul într-o încăpere mică 
în care mobila roşietică licărea sub lumina unui foc încins. 
Aici ne sărută iarăşi şi, desfăcându-şi braţele, ne aşeză jos 
alături de el pe o sofa gata trasă lângă cămin. Am simţit că 
dacă ne-am fi arătat cât de cât sentimentele pe faţă ar fi 
rupt-o la fugă în aceeaşi clipă. 

— Rick! Zise el, acum am o mână liberă. O vorbă sinceră 
face cât un discurs. Mă bucur din inimă să vă văd. Aici 
sunteţi acasă la voi. Încălziţi-vă! 


Richard îi strânse amândouă mâinile cu un amestec firesc 
de respect şi francheţe spunând simplu (deşi cu o gravitate 
care m-a cam alarmat, aşa de tare mă temeam ca nu cumva 
domnul Jarndyce să dispară pe neaşteptate): 

— Sunteţi foarte bun, domnule. Vă rămânem foarte 
îndatoraţi! 

Apoi îşi lăsă la o parte pălăria şi mantaua şi se apropie de 
foc. 

— Şi cum ţi-a plăcut drumul? Şi cum ţi-a plăcut doamna 
Jellyby, draga mea? Făcu domnul Jarndyce către Ada. 

Pe când Ada îi răspundea, eu aruncai o privire (nu-i nevoie 
să spun cu ce curiozitate) spre faţa lui. Avea o faţă 
frumoasă, vioaie, ageră, expresivă şi mobilă, iar părul îi era 
de un argintiu metalic. L-am socotit mai aproape de şaizeci 
decât de cincizeci de ani, se ţinea drept, era plin de 
vioiciune şi sănătate. Din clipa în care deschisese gura, 
vocea lui mi s-a asociat în minte cu o alta pe care n-o 
puteam defini; dar acum, aşa deodată, ceva neaşteptat în 
felul lui de a fi, şi o căutătură plăcută în ochi îmi aminti de 
gentilomul din diligenţă, din urmă cu şase ani, în 
memorabila zi a călătoriei mele la Reading. Eram sigură că- 
i el. În viaţa mea nu m-am temut atât de tare ca-n clipa 
aceea când am făcut descoperirea, pentru că el îmi 
surprinsese privirea şi, părând că-mi citeşte gândurile, se 
uită în aşa fel spre uşă, încât am crezut că l-am pierdut. 

Totuşi, sunt fericită să pot spune că a rămas pe loc şimă 
întrebă ce părere am despre doamna Jellyby. 

— Se străduieşte grozav de mult pentru Africa, domnule, 
am răspuns eu. 

— În chip nobil, adaugă domnul Jarndyce. Dar răspunzi ca 
Ada (pe care n-o auzisem). Cu toţii gândiţi altceva decât 
spuneţi; văd eu. 

— Credem cumva, am zis, uitându-mă la Richard şi la Ada 
care mă implorau din ochi să vorbesc, că poate e puţin cam 
neglijentă cu căminul ei. 

— Răpus! Strigă domnul Jarndyce. 


Iarăşi am intrat în panică. 

— Hm! Vreau să ştiu tot ce gândiţi, dragii mei. Poate v-am 
trimis acolo cu un anume scop. 

— Gândim, am început eu, şovăind, că poate se cuvine să 
începi cu îndatoririle pe care le ai faţă de cămin, domnule, 
şi că dacă acestea sunt cumva trecute cu vederea şi 
neglijate, nici-o altă datorie nu-i cu putinţă să le ţină locul. 

— Copiii doamnei Jellyby, adaugă Richard, venindu-mi în 
ajutor, sunt cu adevărat... Nu mă pot împiedica de ao 
spune pe şleau, domnule... Într-un hal fără de hal. 

— Are intenţii bune, zise domnul Jarndyce pripit. Suflă 
vânt din răsărit. 

— Bătea din nord, domnule, când am sosit, îşi dădu 
părerea Richard. 

— Dragul meu Rick, urmă domnul Jarndyce, înteţind focul; 
pun capul că sau bate dinspre răsărit, sau are să bată. Ori 
de câte ori suflă vânt din răsărit, totdeauna mă cuprinde o 
nelinişte şi mă simt prost. 

— Reumatism, domnule? 

— Cred că da, Rick. Cred că e reumatism. Aşa că micuţii 
Jeli... Aveam eu îndoieli în privinţa lor... Sunt... Oh! 
Doamne, da... Tot în bătaia vântului din răsărit, zise domnul 
Jarndyce. 

A făcut prin cameră două, trei ocoluri nehotărâte, în sus şi 
în jos, rostind frânturile astea de fraze, cu o mână ţinând 
vătraiul şi cu cealaltă frecându-şi părul de pe cap cu o 
enervare blândă, pe cât de capricioasă, pe atât de plăcută, 
încât sunt sigură că n-ar fi cu putinţă să exprimăm în 
cuvinte cât de fermecător era. Ne-a dat câte un braţ Adei şi 
mie şi, poftindu-l pe Richard să ia o lumânare, ne 
pregăteam să ieşim, când, pe neaşteptate, ne întoarse iarăşi 
pe toți. 

— Micuţii aceia Jellyby. N-aţi putut... N-aţi... hm! Dacă le- 
aţi fi putut aduce o ploaie cu lapte, cu plăcinte, sau cam aşa 
ceva! Zise domnul Jarndyce. 

— O, verişorule!... Începu în grabă Ada. 


— Bine, drăgălaşa mea. Îmi place verişorule. Vere John, 
poate, e mai bine. 

— Fie, vere John!... începu iarăşi Ada râzând. 

— Ha, ha! Foarte bine, într-adevăr! Zise domnul Jarndyce 
cuprins de-o mare bucurie. Sună neobişnuit de natural. Da, 
draga mea? 

— Au avut parte de mai mult decât o ploaie cu plăcinte. Au 
avut parte de Esther. 

— Cum? Întrebă domnul Jarndyce. Ce-a făcut Esther? 

— Hm! Vere John, zise Ada, prinzându-l cu amândouă 
mâinile de braţ şi făcând un semn cu capul către mine, pe 
după dânsul, fiindcă eu voiam s-o fac să tacă. Esther s-a 
împrietenit cu ei de la început. Esther i-a îngrijit, i-a legănat 
ca să-i adoarmă, i-a spălat, i-a îmbrăcat, le-a spus poveşti, i- 
a cuminţit, le-a cumpăr at j ucării...! 

— Ei! Draga mea! Ce mare lucru am făcut? Am ieşit doar 
cu Peepy, după ce a fost găsit, de i-am luat un căluţ mititel! 

— Şi, vere John, tot ea a-mbunat-o aşa de bine pe biata 
Caroline, fiica cea mai mare a doamnei Jellyby, şi a fost atât 
de atentă şi de drăguță cu mine!... Nu, nu,sănumă 
contrazici, Esther dragă! Ştii doar prea bine că-i adevărat! 

Draga de ea, cu toată căldura se aplecă pe după vărul ei 
John şi mă sărută, apoi, privindu-l drept în faţă îi spuse cu 
curaj: 

— În orice caz, vere John, vreau să-ţi mulţumesc pentru 
tovarăşa pe care mi-ai dat-o. 

O spuse ca şi cum l-ar fi provocat s-o rupă la fugă. Darel 
n-a fugit. 

— De unde ziceai că suflă vântul, Rick? Întrebă domnul 
Jarndyce. 

— Din nord, când am sosit, domnule. 

— Ai dreptate. Nu-i vânt din răsărit. Greşeala mea. Haideţi 
fetelor, veniţi să vă vedeţi căminul. 

Era una dintre casele acelea fermecător de neregulate în 
care urci sau cobori trepte dintr-o cameră într-alta şi unde 
dai peste mai multe camere când credeai că le-ai văzut pe 


toate câte sunt şi în care se află din belşug o grămadă de 
pridvoare şi coridoare şi unde găseşti cămăruţe intime mai 
vechi încă, atunci când nu te aştepţi, cu ferestre cu zăbrele 
printre care se strecoară verdeaţa crescută. Camera mea, 
în care am intrat cel dintâi, era de felul acestora, cu tavanul 
neregulat, cu mai multe colţişoare decât am reuşit să 
număr vreodată şi cu un cămin (era foc de lemne în vatră) 
pardosit jur-îimprejur cu ţigle de un alb imaculat, 
reflectându-se în fiecare dintre ele miniatura strălucitoare a 
focului. leşind din cameră, am coborât două trepte într-un 
salonaş încântător ce dădea spre grădina de flori, încăpere 
care de aci înainte avea să ne aparţină Adei şi mie. Din 
salonaş urcai trei trepte în camera de culcare a Adei, 
prevăzută cu o minunată fereastră lată ce dădea spre o 
privelişte splendidă (am văzut o mare risipă de întuneric), 
umplând golul de sub stele: la fereastră se afla un pervaz 
lat, ca o ladă goală, sub capacul căreia puteau să încapă 
deodată trei Ade scumpe. leşind din cameră, treceai printr- 
o mică galerie, cu care celelalte salonaşe (numai două) 
comunicau şi apoi coborai în sala mare, pe o scară mică cu 
trepte scunde, cu o grămadă de coturi, ţinând seamă de 
lungimea ei. Dar dacă, în loc să ieşi pe uşa Adei, te întorceai 
în camera mea şi ieşeai pe uşa pe care intraseşi şi urcai 
câteva trepte întortocheate care se despărţeau de scară pe 
neaşteptate, te pierdeai în coridoare în care găseai prese 
de călcat rufe, mese în trei colţuri şi un vechi scaun hindus, 
care era şi sofa şi ladă şi cadru de pat şi, oricum l-ai fi luat, 
arăta ceva între un schelet de bambus şi o cuşcă mare de 
păsări; fusese adus din India, dar nimeni nu ştia de cine şi 
când. De pe coridoarele acestea ajungeai în camera lui 
Richard, care o parte era bibliotecă, o parte salon şi o parte 
cameră de culcare, şi părea să fie un adevărat apartament 
confortabil de mai multe camere. De aici mergeai drept 
înainte câţiva paşi pe un coridor în camera simplă în care 
dormea domnul Jarndyce cu fereastra deschisă tot anul, cu 
patul fără nici un adaos, aşezat în mijlocul încăperii pentru 


mai mult aer şi cu baia-i rece, gata să-l primească, într-o 
cămăruţă alăturată. leşind de aici dădeai într-alt coridor, ce 
ducea la scara din dos, de unde puteai auzi caii care erau 
ţesălaţi afară din grajd şi îndemnurile de „Na!” şi „Hi!” 
când alunecau pe pietrele inegale. Sau ai fi putut, dacă 
ieşeai pe altă uşă (fiecare cameră avea cel puţin două uşi), 
să cobori direct iarăşi în sala mare centrală pe vreo şase 
trepte şi pe sub o arcadă joasă, minunându-te cum de-ai 
ajuns îndărăt acolo sau cum de-ai putut ieşi de-acolo. 

Şi mobila, mai curând de modă veche decât propriu-zis 
veche, ca şi casa, era plăcut asimetrică. Camera de dormit a 
Adei era toată numai flori... pe cretoane şi tapet, pe catifele 
şi broderii, pe brocarturile a două fotolii domneşti ce 
şedeau de o parte şi de alta a căminului, fiecare însoţit de 
câte un taburet mic drept paj, pentru o mai mare 
solemnitate. Salonul nostru era verde şi avea pe pereţi 
înrămate şi puse sub sticlă sumedenie de păsări uimitoare 
şi uimite, privind ţintă, afară din tablouri, la un păstrăv viu 
într-o cutie de sticlă, cafeniu şi strălucitor de parc-ar fi fost 
servit cu sos, sau privind la moartea Căpitanului Cook, ori la 
întregul procedeu de pregătire a ceaiului în China, pictat de 
nişte artişti chinezi. În camera mea se aflau gravuri ovale 
cu lunile anului... Doamne la întorsul fânului, cu corsaje 
scurte şi pălării mari legate sub bărbie, pentru luna iunie... 
Nobili, păşind lin, cu pălăria pe-o ureche, arătând spre 
turlele satului, pentru luna octombrie. Portrete pe jumătate 
mărime, în creion, se găseau din belşug pretutindeni în 
casă, dar erau atât de împrăştiate, încât l-am găsit pe 
fratele unui tânăr ofiţer de la mine în vitrina cu porţelanuri, 
iar pe drăguţa şi tânăra mireasă din camera mea am 
regăsit-o la vârsta înaintată a părului cărunt, purtând o 
floare în corsaj, în sufrageria cea mică. În schimb, aveam 
patru îngeri, din timpul domniei reginei Ana, ce ridicau la 
cer cu oarecare caznă un gentilom mulţumit de sine, tot în 
ghirlande. 'Toate mobilele, de la dulapurile de haine până la 
scaune, mese, draperii, oglinzi şi chiar până la perniţele cu 


ace şi sticlele înmiresmate de pe măsuţele de toaletă, 
arătau aceeaşi ciudată diversitate. Nu se potriveau în nimic 
altceva decât în desăvârşita lor îngrijire, în etalarea celor 
mai albe pânzeturi, şi în depozitarea de cantităţi de petale 
de trandafir şi de lavandă suavă, oriunde prezenţa vreunui 
sertar mic sau mare o îngăduia. Astfel fură primele noastre 
impresii despre Casa Umbrelor, cu ferestrele-i strălucitoare 
estompate ici şi colo de adierea perdelelor, sclipind în 
noaptea înstelată, cu lumina, căldura şi plăcutul ei confort, 
cu îmbietoru-i clinchet din depărtare de pregătire a cinei, 
cu chipul generosului ei stăpân însufleţind tot ceea ce 
vedeam şi cu vânt pe afară tocmai cât trebuie ca să sune ca 
un tainic acompaniament la tot ceea ce auzeam. 

— Sunt bucuros că vă place aici, zise domnul Jarndyce 
după ce ne adunase iarăşi în jurul său în salonaşul Adei. E 
fără pretenţii, dar e un locşor plăcut, cred, şi va fi încă mai 
plăcut cu nişte făpturi atât de tinere şi luminoase. Mai aveţi 
doar o jumătate de oră până la cină. Aici nu mai e nimeni 
afară de-o singură fiinţă, cea mai minunată de pe faţa 
pământului... Un copil. 

— Încă un copil, Esther, făcu Ada. 

— Nu vreau să spun un copil în adevăratul sens al 
cuvântului, urmă domnul Jarndyce. Nu-i copil ca vârstă. E 
adult... E cel puţin tot atât de vârstnic cât sunt şi eu... Dar 
în simplitate, şi în prospeţime, şi în entuziasm, şi în acea 
minunată şi candidă nepricepere în toate treburile lumeşti 
e un copil desăvârşit. 

Am zâmbit gândind că trebuie să fie grozav de interesant. 

— O cunoaşte pe doamna Jellyby, adăugă domnul Jarndyce. 
E muzician amator, dar ar fi putut fi profesionist. E şi pictor 
amator, dar ar fi putut fi profesionist. E om înzestrat şi are 
un încântător fel de a fi. N-a avut noroc în afaceri, n-a avut 
noroc în vocaţii şi n-a avut noroc nici în cămin; dar puţin îi 
pasă... E copil! 

— Aţi dat a înţelege că a avut şi copii, domnule? Întrebă 
Richard. 


— Da, Rick! Vreo cinci, şase, mai mulţi încă! Aproape o 
duzină, aş crede. Dar niciodată nu s-a îngrijit de ei. Cum ar 
fi putut? El singur are nevoie de cineva să-i poarte lui de 
grijă. Ştii, e copil! Zise domnul Jarndyce. 

— Şi copiii au putut să se descurce singuri? Întrebă 
Richard. 

— Vai! Îţi închipui cum, răspunse domnul Jarndyce 
posomorându-se deodată la faţă. Se spune despre copiii 
săracului că nu sunt educați, ci lăsaţi de capul lor. Copiii lui 
Harold Skimpole au scos-o la capăt într-un fel sau altul... 
Mă tem că iar suflă vântul. Îl cam simt. 

Richard menţionă că, prin aşezarea ei, casa era expusă 
vânturilor pe o noapte aspră. 

— Este expusă, încuviinţă domnul Jarndyce. Fără îndoială 
că asta e pricina. Casa Umbrelor stă în bătaia vânturilor aşa 
cum o arată şi numele. Dar, mergi în aceeaşi direcţie cu 
mine. Haide! 

Bagajul nostru fiind sosit şi avându-l la îndemână, în 
câteva minute mi-am schimbat rochia şi tocmai eram 
ocupată cu rânduirea lucrurilor mele, când o slujnică (nu 
cea în serviciul Adei, ci una pe care n-o mai văzusem) aduse 
un coşuleţ în cameră la mine cu două legături de chei în el, 
toate etichetate. 

— Pentru dumneavoastră, domnişoară, vă rog, zise ea. 

— Pentru mine? Am întrebat eu. 

— Cheile gospodăriei, domnişoară. 

M-am arătat surprinsă, fiindcă şi ea a adăugat cu oarecare 
surprindere la rându-i: 

— Mi s-a spus să vi le aduc de îndată ce veţi fi singură, 
domnişoară. Sunteţi domnişoara Summerson, de nu mă 
înşel? 

— Da. Aşa mă numesc. 

— În legătura cea mare sunt cheile casei şi în cea mică 
sunt cele de la cămaări. La ce vreme veţi avea plăcere să 
hotărâți pe mâine dimineaţă, eu trebuie să vă arăt 
dulapurile şi celelalte locuri la care se potrivesc cheile. 


I-am spus că am să fiu gata la şase şi jumătate şi după cea 
plecat, am rămas în picioare pe gânduri, uitându-mă la 
coşuleţ, aproape copleşită de prea marele credit ce mi se 
acordase. Aşa mă găsi Ada şi-şi arătă atâta încântătoare 
încredere în mine când i-am arătat cheile şi i-am spus ce-i 
cu ele, încât ar fi trebuit să fiu nesimţitoare şi 
nerecunoscătoare, să nu mă simt încurajată. Ştiam, 
bineînţeles, că nu-i decât bunătate din partea dragei mele, 
dar îmi plăcu să mă las înşelată. 

Când am coborât la parter, am fost prezentate domnului 
Skimpole, care stătea în faţa focului, povestindu-i lui 
Richard ce mult îi plăcuse fotbalul când era la şcoală. Era 
un om vioi, mic de statură, cu capul cam mare, dar cu faţa 
delicată, cu vocea dulce şi plin de farmec. Tot ceea ce 
spunea era atât de firesc şi spontan şi spus cu o voie bună 
atât de captivantă, încât te fascina când îl auzeai vorbind. 
Fiind de o statură mai zveltă decât cea a domnului Jarndyce 
şi având un colorit al feţei mai bogat, cu părul mai castaniu, 
arăta mai tânăr. De fapt, din toate punctele de vedere avea 
mai mult aparenţa unui tânăr consumat decât a unui bătrân 
bine păstrat. Se vedea o uşoară delăsare în felul său de a fi 
şi chiar şi în îmbrăcăminte (părul în neorânduială, iar 
cravata-i desfăcută şi lăsată în voie aşa cum am văzut că-şi 
fac pictorii autoportretele), pe care nu o puteam desprinde 
de ideea unui tânăr romantic care suferise pentru că nu 
fusese înţeles. M-a izbit faptul că nu avea deloc felul de a fi 
sau înfăţişarea unui om ce a înaintat în viaţă pe obişnuitul 
făgaş al anilor, grijilor şi al încercărilor. 

Am înţeles din convorbire că domnul Skimpole fusese 
pregătit pentru profesiunea de medic şi că odinioară locuise 
în casa unui prinţ german, în calitate de medic. Ne spuse 
totuşi, că deoarece în materie de măsuri şi greutăţi fusese 
dintotdeauna ignorant ca un copil, că nu ştiuse niciodată 
nici o iotă despre ele (afară doar că-l dezgustau), n-a fost 
nicicând în stare să dea reţete cu precizia necesară. De 
fapt, ne spunea el, n-are cap pentru amănunte. Şi ne 


povesti cu mult haz că de câte ori era chemat să ia sânge 
prinţului, sau să îngrijească pe vreunul dintre oamenii săi, îl 
găseau de obicei tolănit în pat, citind ziarele sau desenând 
în creion schiţe fanteziste, neputând să se ducă. Până la 
urmă, prinţul făcând obiecţiuni, „lucru pentru care, zicea 
domnul Skimpole, cu aerul cel mai firesc, avea perfectă 
dreptate”, angajarea Domniei Sale a luat sfârşit, iar domnul 
Skimpole neavând (cum de altfel adaugă el cu o veselie 
fermecătoare) „nimic din ce trăi, decât dragostea” s-a 
îndrăgostit, s-a căsătorit şi s-a înconjurat de o grămadă de 
obrăjori bucălaţi. Bunul său prieten, Jarndyce, şi alţi câţiva 
dintre bunii săi prieteni, l-au ajutat atunci, mai repede sau 
mai încet, să-şi găsească alte căi în viaţă, dar de prisos, 
pentru că trebui să-şi recunoască două dintre cele mai 
vechi slăbiciuni din lume: una, că nu avea habar de timp; 
cealaltă, că n-avea habar de bani. Drept care, niciodată n-a 
venit la întâlnirile fixate, niciodată n-a fost în stare să- 
ncheie o tranzacţie în afaceri şi niciodată n-a cunoscut 
valoarea vreunui lucru. Ei, bine! lată aşa îşi dusese viaţa şi 
iată unde ajunsese! Îi plăcea tare mult să citească gazetele, 
îi plăcea tare mult să facă schiţe fanteziste în creion, îi 
plăcea tare mult natura, tare mult arta. Nu cerea altceva de 
la societate decât să-l lase să trăiască. Aşa ceva nu e mare 
lucru. Nevoile lui erau puţine la număr. Dă-i ziare, pe cineva 
cu care să stea de vorbă, ceva muzică, o halcă de berbec, 
cafea, un peisaj acătării, fructe la vremea lor, câteva foi de 
hârtie de desen, puţin vin roşu şi nu-i mai trebuia nimic. E 
copil de-a binelea, dar nu cere luna de pe cer. Le spunea 
oamenilor: „Vedeţi-vă de drumurile voastre. Faceţi-vă 
soldaţi, marinari, călugări, slujbaşi, ori tocmiţi-vă slugi; 
fugiţi după mărire, evlavie, afaceri, negoţ sau după ce 
doriţi, numai... Lăsaţi-l pe Harold Skimpole să trăiască 
Toate astea şi încă multe altele ni le spunea nu numai cu 
cea mai scânteietoare vervă şi satisfacţie, dar şi cu o 
oarecare naivitate însufleţită, vorbind despre el ca şi cum ar 
fi fost vorba despre altcineva, ca şi cum Skimpole ar fi fost o 


LLA 


terță persoană, ca şi cum ar fi ştiut că Skimpole îşi are 
ciudăţeniile lui, dar are pe deasupra şi pretenţii care 
priveau în primul rând societatea şi nu trebuiau 
desconsiderate. Era de-a dreptul încântător. Dacă 
înţelegeam pe deplin strădania mea de a împăca tot ceea ce 
spunea el cu cele ce ştiam eu despre sarcinile şi 
răspunderile pe care le ai în viaţă (de care nici pe departe 
nu sunt sigură) nu pricepeam de ce se considera el dezlegat 
de acestea. Că era dezlegat de ele nici nu mă mai îndoiam; 
în asemenea privinţă era cât se poate de categoric. 

— Nu râvnesc la nimic, zicea domnul Skimpole, cu aceeaşi 
uşurinţă. A avea nu înseamnă nimic pentru mine. lată 
minunata casă a prietenului meu Jarndyce. Mă simt 
îndatorat lui că-i posed casa. O pot desena, o pot 
transforma. O pot proslăvi în cântec. Când sunt aici, o 
stăpânesc atât cât îmi trebuie şi n-am nici-o bătaie de cap, 
nici cheltuială, nici răspundere. În scurt, pe administratorul 
meu îl cheamă Jarndyce şi el nu mă poate înşela. Tocmai 
vorbeam de doamna Jellyby. E o femeie cu o căutătură 
inteligentă, cu o voinţă dârză şi cu imensă pasiune pentru 
amănuntul tranzacţiilor comerciale, o femeie care se dedică 
unor cauze cu un zel uimitor. O pot admira fără invidie. Îi 
pot împărtăşi sentimentele în slujba scopului urmărit. Nu- 
mi pare rău că nu posed aceeaşi puternică voinţă şi imensă 
pasiune pentru afaceri, cu toate detaliile lor, ca să mă dedic 
cu acelaşi zel uimitor cauzei pe care o serveşte. Pot să visez 
la această cauză. Pot să şed întins pe iarbă, pe o vreme 
minunată şi să plutesc la vale pe-un fluviu african, 
îmbrăţişând pe toţi băştinaşii pe care-i întâlnesc, conştient 
de liniştea adâncă ce mă înconjoară, şi de vegetaţia 
tropicală, luxuriantă, ce mă acoperă tot atât de aievea ca şi 
cum aş fi acolo. Nu ştiu de e de vreun folos că fac aşa ceva, 
dar numai atât pot eu face şi o fac conştiincios. Aşa că, 
pentru numele lui Dumnezeu, Harold Skimpole, un copil 
naiv, vă roagă pe voi, şi lumea întreagă, îmbulzeala asta de 
oameni practici, cu deprinderi negustoreşti, să-l lăsaţi să 


trăiască şi să admire familia umană: faceţi asta pentru el, 
într-un fel sau altul, ca nişte suflete bune ce sunteţi, şi 
râăbdaţi-l cu toate trăsnăile lui. Lăsaţi-l să se dea huţa pe 
calul lui de lemn! 

Era destul de evident că domnul Jarndyce nu rămăsese 
indiferent la imprecaţia lui. 

De altfel, chiar din situaţia generală a domnului Skimpole 
s-ar fi vădit că este aşa, fără adaosul celor spuse de el 
îndată după aceea. 

— Numai pe voi, făpturi generoase, vă invidiez, urmă 
dânsul, adresându-se nouă, prietenilor lui cei noi, într-un fel 
impersonal. Vă invidiez puterea de a face ceea ce faceţi. E 
lucrul de care aş vrea să mă bucur şi eu. Şi nu am pentru 
voi o recunoştinţă ordinară. Ci mai curând sentimentul că 
voi ar trebui să-mi fiţi recunoscători, pentru că vă dau 
prilejul să vă bucuraţi de prisosul vostru de mărinimie. Ştiu 
că aşa ceva vă place. Pentru că tot ce vă pot spune e că 
poate am venit pe lume tocmai în scopul de a spori rezerva 
voastră de fericire. Poate c-am fost născut să fiu 
binefăcătorul vostru, oferindu-vă unora prilejul de a-mi da o 
mână de ajutor în micile mele nedumeriri. De ce să-mi pară 
rău de nepriceperea mea la amănunte şi la grijile 
pământeşti, când datorită ei ajung la asemenea rezultate 
plăcute? De aceea nu-mi pare rău. 

Din toată vorbăria lui uşuratică, având totuşi un înţeles 
complet în ceea ce exprima, nimic nu păru să fie mai pe 
placul domnului Jarndyce decât spusele de la urmă. 
Adeseori după aceea am fost ademenită să mă întreb dacă 
era într-adevăr neobişnuit, sau numai mie îmi părea 
neobişnuit faptul că el, care se vădea a fi, cred, cel mai 
recunoscător om din lume pentru cel mai neînsemnat lucru, 
dorea până într-atât să se ferească de recunoştinţa altora. 

Cu toţii eram fermecaţi. Mi se păru un omagiu 
binemeritat, adus însuşirilor cuceritoare ale Adei şi ale lui 
Richard, faptul că domnul Skimpole, văzându-i pentru întâia 
oară, a fost atât de deschis şi şi-a dat osteneala să fie atât 


de cordial. Amândoi (dar mai cu seamă Richard) erau 
bineînţeles mulţumiţi din aceleaşi motive şi au înţeles că a 
te bucura de încrederea sinceră a unui om atât de 
atrăgător nu-i un privilegiu obişnuit. 

Cu cât îl ascultam mai mult, cu atât domnul Skimpole 
vorbea mai înflăcărat. lar cu felul lui de-a fi minunat de 
vesel şi cu sinceritatea-i cuceritoare, cu modul său firesc de 
a-şi da pe faţă toate slăbiciunile de parc-ar fi zis: „Sunt 
copil, ştiţi! Voi sunteţi nişte oameni pricepuţi în comparaţie 
cu mine (şi într-adevăr mă făcea să mă socotesc ca atare) 
pe câtă vreme eu sunt vesel şi neştiutor; uitaţi dară de 
vicleşugurile lumeşti şi jucaţi-vă cu mine!”, făcea o impresie 
de-a dreptul uluitoare. 

Şi mai era plin de o duioşie atât de delicată pentru tot 
ceea ce-i frumos sau gingaş, încât ar fi putut câştiga sufletul 
cuiva numai printr-atât. Seara, când tocmai mă pregăteam 
să fac ceaiul şi Ada abia atingea clapele pianului în camera 
alăturată, fredonând uşurel vărului ei Richard un cântec 
despre care se-ntâmplase să-i vorbească, domnul Skimpole 
veni şi se aşeză pe sofa lângă mine, şi vorbi în aşa fel despre 
Ada, încât aproape că-mi fu drag. 

— E ca dimineaţa, zicea de ea. Cu păru-i auriu, cu ochii 
albaştri şi cu bujorii fragezi din obraji, e ca o dimineaţă de 
vară. Până şi păsările de aici au s-o creadă aşa. Cum să 
zicem că-i orfană, o asemenea făptură tânără şi drăgălaşă 
ca ea, o adevărată fericire pentru întreaga omenire? Doar 
ea-i copilul al însăşi acelei omeniri. 

Domnul Jarndyce, am văzut, stătea lângă noi cu mânile la 
spate şi cu un zâmbet atent pe figură. 

— Mă tem că omenirea, zise el, e un părinte cam 
indiferent. 

— O! Ştiu eu? Se repezi domnul Skimpole cu înflăcărare. 

— Eu cred că ştiu, îi răspunse domnul Jarndyce. 

— Hm! Urmă domnul Skimpole, dumneata cunoşti lumea 
(care după înţelesul dumitale înseamnă omenirea), pe câtă 
vreme eu nu ştiu nimic despre ea, aşa că fie cum zici 


dumneata. Dar dacă ar fi după mine, trăgând cu coada 
ochiului spre cei doi verişori, pe-o cărare ca aceea n-aş lăsa 
să stăruie mărăcinii realităţii meschine. Ar fi toată 
presărată cu trandafiri. Ar şerpui printre umbrare, pe unde 
nu-i nici primăvară, nici toamnă, nici iarnă, ci numai vară 
veşnică. Nici anii, nici schimbările n-ar veşteji trandafirii. 
Cuvântul josnic „bani” să nu fie niciodată şoptit în preajmă- 
i! 

Domnul Jarndyce l-a mângâiat pe cap cu un zâmbet, ca şi 
cum domnul Skimpole ar fi fost într-adevăr un copil. Apoi, 
făcând un pas, doi, înainte şi oprindu-se o clipă, se uită la 
tinerii săi verişori. Căutătura lui era dusă pe gânduri, dar 
oglindea bunăvoința pe care adeseori (vai! Cât de des) i-am 
mai văzut-o; şi care mi s-a întipărit de mult în suflet. 
Camera unde erau cei doi, comunicând cu cea în care se 
afla el, nu era luminată decât de focul din vatră. Ada şedea 
la pian; Richard sta în picioare aplecat lângă ea. Pe perete, 
umbrele lor se înlănţuiau, încercuite de forme ciudate, într- 
o fantomatică mişcare dată de focul şovâielnic ce 
răsfrângea imaginea unor lucruri încremenite. Ada atingea 
clapele atât de suav şi cânta atât de încetişor, încât vântul 
ce suspina afară, dinspre colinele îndepărtate, se auzea tot 
atâta cât şi muzica. Întregul tablou părea să redea taina 
viitorului şi să vădească slabu-i semn de dezlegare aflat în 
acea voce a prezentului. 

Dar nu ca să descriu plăsmuirea aceasta, exact cum am 
păstrat-o în sufletul meu, îmi reamintesc scena de mai sus. 
Mai întâi de toate, îmi dădeam oarecum seama de 
contrastul cu privire la semnificaţie şi intenţie care exista 
între privirea tăcută îndreptată în partea aceea şi potopul 
de cuvinte care o precedase. În al doilea rând, cu toate că 
privirea domnului Jarndyce nu se opri decât o clipă asupra 
mea când îşi întoarse ochii de la ei, am simţit, ca şi cum în 
clipa aceea mi-a mărturisit, am ştiut că mi-a mărturisit şi că 
am primit mărturisire. 


— Da, mi-a mărturisit speranţa lui că Ada şi Richard vor 
putea cândva să se unească într-o înrudire mai strânsă. 

Domnul Skimpole ştia să cânte la pian şi la violoncel şi era 
şi compozitor... Cândva scrisese o jumătate de operă, dar 
ostenise... Şi cânta cu gust ceea ce compusese. După ceai, 
am avut chiar un mic concert în care Richard (fermecat de 
vocea Adei, mi-a spus că draga mea pare să ştie toate 
cântecele ce s-au scris), domnul Jarndyce şi cu mine eram 
publicul. După câtva timp au plecat, mai întâi domnul 
Skimpole şi după aceea Richard şi pe când mă gândeam 
cum poate Richard lipsi aşa de mult şi pierde atâta, slujnica 
ce-mi dăduse cheile intră, spunându-mi din uşă: 

— Vă rog, domnişoară, puteţi veni o clipă? 

După ce am ieşit în sală şi am închis uşa după noi, femeia 
îmi spuse, ridicând mâinile în sus: 

— Oh! Vă rog, domnişoară, domnul Carstone zice să poftiţi 
sus în cameră la domnul Skimpole. L-a prins, domnişoară! 

— Prins? Am întrebat eu. 

— Prins, domnişoară. Aşa deodată, îmi răspunse slujnica. 

M-am temut că boala care-l prinsese să nu fie 
primejdioasă, dar bineînţeles am rugat-o să tacă şi să nu 
tulbure pe nimeni şi, pe când urcam scările repede după ea, 
mi-am adunat gândurile atât cât să văd care ar fi fost leacul 
cel mai bun de aplicat dacă se dovedea a fi fost un leşin. 
Fata deschise uşa şi am intrat într-o încăpere unde, spre 
surprinderea mea de nedescris, în loc să-l găsesc pe 
domnul Skimpole întins în pat, sau fără cunoştinţă, căzut pe 
duşumea, l-am găsit în picioare în faţa focului, zâmbind la 
Richard, în timp ce acesta, cu faţa foarte îngrijorată, privea 
la o persoană de pe sofa, învăluită într-o manta albă, cu păr 
lins şi rar, pe care şi-l ştergea c-o batistă ca să-l lingă mai 
tare şi să-l mai rărească încă. 

— Domnişoară Summerson, făcu Richard grăbit, bine c-ai 
venit. Poate că eşti în stare să ne dai un sfat. Prietenul 
nostru, domnul Skimpole... Stai, nu te speria!... E arestat 
pentru datorii. 


— Şi zău, scumpă domnişoară Summerson, zise domnul 
Skimpole cu plăcuta-i candoare, niciodată n-am fost într-o 
situaţie în care să fie atâta nevoie de-acel minunat bun simţ 
şi de-acel calm necesar pentru a găsi metoda şi soluţia 
practică, pe care oricine a avut fericirea de a sta un sfert de 
ceas în tovărăşia dumitale, trebuie să fi observat că le ai. 

Individul de pe sofa, care părea să aibă un guturai, a 
smiorcăit atât de tare, încât am tresărit. 

— Eşti arestat pentru o sumă mare, domnule? L-am 
întrebat pe domnul Skimpole. 

— Dragă domnişoară Summerson, îmi răspunse, clătinând 
din cap cu seninătate, nu ştiu. S-a vorbit de câteva lire, ceva 
şilingi şi ceva peni, cred. 

— Douăzeci şi patru de lire, şaisprezece şilingi şi şapte 
peni jumate, spuse străinul. Asta-i suma. 

— Şi pare să fie... Pare oarecum să fie, făcu domnul 
Skimpole, o sumă mică? 

Omul cel străin nu zise nimic, dar se smiorcăi iarăşi. De 
data asta atât de tare, încât păru că-l saltă de pe loc. 

— Domnul Skimpole, zise Richard către mine, se fereşte să 
recurgă la vărul meu Jarndyce, pentru că nu de mult a... 
cred, domnule, că am înţeles bine, că nu de mult aţi... 

— O, da! Răspunse domnul Skimpole, zâmbind. Cu toate că 
am uitat cât a fost şi când a fost. Jarndyce ar fi gata s-o facă 
iarăşi; dar am un soi de sentiment epicurian, că aş prefera o 
formă nouă de ajutor; că aş vrea, şi s-a uitat la Richard şi la 
mine, să dezvolt cumva generozitatea într-un teren virgin şi 
să descopăr o floare nouă. 

— Ce crezi c-ar fi mai bine, domnişoară Summerson? Mă 
întrebă Richard deoparte. 

Am propus să întrebăm în general, înainte de a da un 
răspuns, ce s-ar întâmpla dacă nu face rost de bani. 

— Temniţă, zise omul cel străin, cu răceală, punându-şi 
batista în pălărie, care era pe duşumea, la picioarele sale. 
Sau Coavinses. 

— Pot să întreb, domnule, ce e... 


— Coavinses? Zise străinul. Un imobil. 

Richard şi cu mine ne-am uitat iarăşi unul la altul. Părea 
lucrul cel mai bizar că întemnițarea ne stingherea pe noi şi 
nu pe domnul Skimpole. Se uita la noi cu un interes altruist; 
părea, dacă mi-e îngăduit să risc asemenea contradicţie, că 
n-avea nici un fel de legătură cu persoana lui. Se spălase pe 
mâini de încurcătură, care ajunsese acum să ne privească 
pe noi. 

— M-am gândit, ne sugeră el, ca şi cum voia să ne ajute cu 
bunăvoință, să ieşim din încurcătură, m-am gândit că, fiind 
părţi dintr-un proces de la înalta Curte de Justiţie, având ca 
obiect (aşa cum spune lumea) o proprietate de mare 
valoare, domnul Richard, sau frumoasa lui verişoară, sau 
amândoi, ar putea semna ceva, sau face ceva, sau ar putea 
da un soi de angajament, sau de garanţie, sau un gir? Nu 
ştiu ce fel de nume poartă în lumea afacerilor, dar presupun 
că trebuie să fie vreo unealtă în puterea lor cu care să 
poată limpezi lucrurile? 

— Nici gând, zise străinul. 

— Zău? Ripostă domnul Skimpole. Aşa ceva pare ciudat, 
vezi dumneata, pentru un om care nu se pricepe la 
asemenea lucruri! 

— Ciudat ori ba, adăugă străinul morocănos, îţi spun: nici 
gând! 

— Ţine-ţi firea, dragă amice, ţine-ţi firea! Încercă domnul 
Skimpole să discute blând cu el, în timp ce-i desena o schiţă 
mică a capului pe-o foaie albă dintr-o carte. Nu-ţi pierde 
firea din pricina meseriei dumitale. Noi ştim să te 
desprindem de funcţia pe care o ai; noi ştim să despărţim 
individul de ocupaţia lui. Nu suntem supuşi prejudecăţilor 
până într-atât, încâtsă nu ne dăm seama că, spre deosebire 
de acest respectabil personaj, în viaţa dumitale particulară 
eşti un om adânc înzestrat cu poezie, de care poate 
dumneata nu-ţi dai seama. 

Străinul răspunse iarăşi printr-un smiorcâit puternic; nu 
puteai spune dacă asta însemna că a primit omagiul poeziei 


sau că l-ar fi înlăturat cu dispreţ. 

— Ei, bine, dragă domnişoară Summerson şi dragă 
domnule Richard, făcu domnul Skimpole către noi, vesel, 
nevinovat şi încrezător, în timp ce se uita cu capul plecat 
pe-o parte la desenul său; iată, mă vedeţi cu totul în 
neputinţă de a ieşi din încurcătură şi sunt din creştet până 
în tălpi în mâinile Domniilor Voastre! Nu cer nimic altceva 
decât să fiu liber. Fluturii nu-s liberi? Sigur că omenirea n- 
are să-l lipsească pe Harold Skimpole de ceea ce le asigură 
fluturilor! 

— Dragă domnişoară Summerson, îmi şopti Richard, am 
zece lire pe care le-am primit de la domnul Kenge. Trebuie 
să încerc să văd ce pot face. 

Aveam şi eu cincisprezece lire şi ceva şilingi, pe care îi 
economisisem din alocaţia mea trimestrială în decursul mai 
multor ani. Gândisem totdeauna că s-ar putea ivi o 
întâmplare care să m-arunce dintr-odată în lumea largă, 
fără sprijin şi fără avere, şi totdeauna am avut grijă să 
păstrez ceva bani ca să nu fiu cu punga goală. l-am şoptit 
lui Richard că am aceşti bani puşi deoparte şi că în prezent 
n-aveam nevoie de ei; şi l-am rugat să-i spună în chip delicat 
domnului Skimpole, în timp ce aveam să mă duc s-aduc 
banii, că noi vom avea plăcerea să-i plătim datoria. 

Când m-am întors, domnul Skimpole îmi sărută mâna şi 
păru foarte mişcat. Dar nu pentru el (mi-am dat iarăşi 
seama de uimitoarea şi extraordinara contradicţie), ci 
pentru noi, ca şi cum îi era cu neputinţă să se gândească la 
el şi numai gândul că suntem noi fericiţi de ceea ce 
făcusem, numai asta îl emoţiona. Pentru a da mai multă 
eleganţă tranzacţiei, aşa spunea Richard, m-a rugat pe 
mine să închei socotelile cu Coavinses (după cum îl numea 
domnul Skimpole acum în glumă) aşa că am numărat banii 
şi am primit confirmarea respectivă. Până şi asta l-a 
încântat pe domnul Skimpole... Felicitările sale 
curtenitoare, adresate cu atâta delicateţe, m-au făcut să 
roşesc mai puţin decât ar fi trebuit; cu străinul în haină albă 


am încheiat socotelile fără să fac nici-o greşeală. Îşi puse 
banii în buzunar şi-mi spuse scurt: 

— Ei, bine, domnişoară, vă urez o seară plăcută. 

— Amice, îi zise domnul Skimpole, stând cu spatele la foc, 
după ce abandonase schiţa numai pe jumătate isprăvită, aş 
dori să te întreb ceva, fără să te simţi jignit. 

Cred că răspunsul a fost: 

— Dă-i drumul, hai! 

— Ai ştiut de astăzi dimineaţă, c-ai să vii acum aici în 
misiunea asta? 

— Ştiut de ieri după-amiază, la timpul ceaiului, îi răspunse 
Coavinses. 

— Şi nu ţi-a pierit pofta de mâncare? 

— Nicidecum! Îi răspunse iarăşi Coavinses. Ştiam că dacă 
te scap astăzi, n-am să te scap mâine. O zi nu contează. 

— Dar când ai venit aici, continuă domnul Skimpole, era o 
zi grozavă. Soarele strălucea, vântul adia, lumini şi umbre 
curgeau peste câmpii, păsărele cântau. 

— Nimeni nu zice că n-ar fi fost, din câte ştiu, răspunse 
Coavinses. 

— Nu, adaugă domnul Skimpole. Dar pe drum încoace, la 
ce te gândeai? 

— Da' ce vrei să zici? Mormăi Coavinses, foarte mânios. Să 
mă gândesc! Am destule de făcut şi destul de puţin de 
câştigat şi fără gândire. Să mă gândesc (cu profund 
dispreţ). 

— Atunci, în orice caz, nu te-ai gândit, spuse mai departe 
domnul Skimpole, la următorul aspect: lui Harold Skimpole 
i-i drag să vadă soarele strălucind, i-i drag s-audă vântul 
adiind; i-i drag să vadă cum se schimbă luminile cu 
umbrele; i-i drag să audă păsărelele, coristele acelea din 
marea catedrală a Naturii. Şi, pare-se, eu sunt pe cale să-l 
lipsesc de asemenea bunuri, care reprezintă tot ce are elpe 
lume. Nu te-ai gândit deloc la asta? 

— Cu... Siguranţă. Că. Nu, zise Coavinses, a cărui 
încăpățânare în înlăturarea totală a unor asemenea idei fu 


atât de puternică, încât nu-şi găsi o exprimare potrivită 
decât făcând câte o pauză lungă după fiecare cuvânt şi 
însoţindu-l pe cel din urmă de o smucitură a capului, gata 
să-i strămute gâtul din loc. 

— Foarte bizar şi foarte curios se desfăşoară procesul 
mintal la voi, oamenii de afaceri! Urmă domnul Skimpole, 
dus pe gânduri. Mulţumesc, amice. Noapte bună! 

Cum lipsa noastră fusese destul de lungă ca să pară 
ciudată jos, la parter, am dat fuga numaidecât şi am găsit-o 
pe Ada şezând cu lucrul lângă foc şi vorbind cu vărul ei 
John. Puțin după aceea apăru domnul Skimpole, iar după el 
numaidecât şi Richard. În restul serii am fost destul de 
absorbită de prima lecţie de table primită de la domnul 
Jarndyce, căruia îi plăcea foarte mult jocul şi de la care 
bineînţeles doream să-l învăţ cât mai repede cu putinţă, ca 
să-i pot fi cât de cât de folos, jucând cu el când n-avea un 
adversar mai bun. Dar pe când domnul Skimpole îşi căuta 
nişte fragmente din compoziţiile sale, sau când fie la pian, 
fie cu violoncelul, ori cu noi la masă îşi păstra, fără nici un 
pic de efort, dispoziţia încântătoare şi cursul uşor al 
vorbirii, atât eu, cât şi Richard păstram impresia transmisă 
de dânsul că noi fuseserăm arestaţi îndată după cină, şi asta 
părea într-adevăr cât se poate de ciudat. 

Se făcuse târziu când ne-am despărţit, căci pe la 
unsprezece, când Ada tocmai voia să se retragă, domnul 
Skimpole se aşeză la pian şi prinse a zdrăngăni plin de 
veselie zicând că „cel mai bun mijloc să ne lungim zilele e să 
furăm nopţii câteva ceasuri, draga mea!” Trecuse de miezul 
nopţii când figura-i radioasă dispăru împreună cu 
lumânarea-i din cameră, şi cred că, dac-ar fi vrut, ar fi putut 
să ne ţină acolo până la ziuă, de-ar fi socotit el că merită. 
Ada şi Richard au mai zăbovit câteva clipe lângă foc, 
întrebându-se dacă doamna Jellyby şi-o fi isprăvit în sfârşit 
dictatul pe ziua în curs, când domnul Jarndyce, care plecase 
dinainte din cameră, s-a întors. 


— O, Doamne Dumnezeule, ce-nseamnă asta, ce înseamnă 
asta? Prinse să spună, frecându-se pe cap şi mergând de 
colo până colo, contrariat, dar bine dispus. Ce-nseamnă 
ceea ce-am aflat? Rick, dragă băiete şi Esther, scumpa mea, 
ce v-aţi apucat să faceţi? De ce-aţi făcut voi una ca asta? 
Cum aţi putut face aşa ceva? De câţi bani e vorba?... Mă 
suflă iarăşi vântul. Îl simt cum mă învăluie. 

Niciunul dintre noi nu prea ştiam ce să-i răspundem. 

— Hai, Rick, hai! Trebuie să lămuresc asta înainte de 
culcare. Cât aţi dat din pungă? Voi doi aţi împlinit suma, da? 
Dar de ce? Cum aţi putut?... O, Doamne, da, suflă din 
răsărit... De-acolo trebuie să fie! 

— Drept să vă spun, domnule, începu Richard, nu cred că 
mi-ar face cinste să vă povestesc cele întâmplate. Domnul 
Skimpole s-a bizuit pe noi că... 

— Domnul să te binecuvânteze, dragă băiete! El se bizuie 
pe oricine! Zise domnul Jarndyce, frecându-se mai tare pe 
cap şi oprindu-se scurt. 

— Da, domnule? 

— Pe oricine! Şi săptămâna viitoare are să dea iarăşi peste 
obelea de-acelaşi soi! Adăugă domnul Jarndyce, pornind 
iarăşi să se plimbe cu paşi repezi prin cameră, ţinând în 
mână lumânarea care se stinsese. Intră mereu în 
încurcătură. S-a născut în încurcătură. Eu chiar cred că, 
atunci când l-a născut maică-sa, evenimentul a fost anunţat 
aşa: „Marţea trecută, la reşedinţa ei din Imobilul 
Buclucului, doamna Skimpole a adus pe lume un fiu în 
încurcătură.” 

Richard a râs din toată inima, dar a adăugat: 

— Totuşi, domnule, nu vreau să-i zdruncin încrederea sau 
să i-o distrug şi dacă vă spun iarăşi, spre o mai bună ştiinţă, 
că trebuie să-i păstrez taina încredinţată, nădăjduiesc că 
veţi ţine cont de asta fără să mă mai constrângeţi. Dar, fără 
îndoială, dacă stăruiţi să mi-o cereţi, voi înţelege că nu am 
dreptate şi vă voi spune. 


— Bine! Declară domnul Jarndyce, oprindu-se iar, şi făcând 
câteva încercări distrate să vâre sfeşnicul în buzunar. Eu... 
Ia te uită! Draga mea, ţine, ia-l la tine! Nici nu ştiu ce voiam 
să fac cu el; astea-s toate din cauza vântului... Acelaşi 
invariabil efect... N-am să te silesc, Rick; poate că ai 
dreptate. Dar zău aşa... Să pună mâna pe dumneata şi pe 
Esther... Şi să vă stoarcă aşa ca pe două portocale 
proaspete şi fragede!... În cursul nopţii are să se dezlănţuie 
furtună! 

Aci îşi vâra mâinile în buzunare, ca şi cum avea să le ţie 
acolo multă vreme, aci le scotea iarăşi afară şi se freca tare 
cu amândouă odată pe cap. 

M-am gândit să mă folosesc de împrejurare ca să insinuez 
că domnul Skimpole, fiind în asemenea probleme întocmai 
ca un copil... 

— Cum, draga mea? Făcu domnul Jarndyce, izbit de 
cuvânt. 

— Fiind întocmai ca un copil, domnule, am urmat eu, şi 
atât de diferit de ceilalţi oameni. 

— Ai dreptate! Îmi luă vorba domnul Jarndyce, 
înseninându-se. Agerimea dumitale femeiască merge drept 
la ţintă. E un copil... Un copil în toată puterea cuvântului. V- 
am spus eu că-i copil, ştiţi, atunci când am vorbit prima 
oară de el. 

— Desigur! Bineînţeles! Ne-am grăbit noi să adăugăm. 

— Şi chiar este copil. Hm, nu-i aşa? Urmă domnul 
Jarndyce, înseninându-se din ce în ce mai mult. 

— Fireşte că este, spuserăm noi. 

— Când stai să te gândeşti bine, e cea mai mare 
copilărie... Vreau să spun la mine, urmă domnul Jarndyce, 
să-l socotesc om în toată firea, fie chiar pentru o clipă. Nu-l 
poţi face răspunzător. Să-ţi închipui că Harold Skimpole 
face asta cu scopuri, sau planuri, sau că ştie ce urmări îl 
aşteaptă! Ce idee! Ha, ha, ha! 

Era atât de minunat să vezi cum se risipesc norii de pe 
faţa lui luminoasă şi să-l vezi că-i mulţumit din toată inima şi 


să ştii, cum de altfel era cu neputinţă să nu ştii, că izvorul 
bucuriei sale nu era decât bunătatea torturată la gândul de 
a învinui, sau a bănui, sau a osândi pe cineva în taină, încât 
cu toate că Ada râdea împreună cu el, am văzut cum 
ţâşnesc lacrimi din ochii ei, cum am simţit şi eu într-ai mei. 

— Hm! Ce cap sec sunt, urmă domnul Jarndyce, să am 
nevoie să mi se amintească! Din toată povestea asta se vede 
că-i un copil de la început până la sfârşit. Cine altul decât 
un copil s-ar fi gândit să vă aleagă pe voi doi de complici în 
afacerea asta! Cine altul, decât un copil, s-ar fi gândit că voi 
aveţi bani? Şi chiar de-ar fi fost vorba de o mie de lire tot 
aşa ar fi procedat! Adaugă domnul Jarndyce cu toată faţa 
îmbujorată. 

Noi cu toţii am încuviinţat ceea ce se vădise din 
evenimentele de cu seară. 

— Fără îndoială, fără îndoială, sigur că-i aşa! Urmă domnul 
Jarndyce. Totuşi, Rick, Esther şi chiar şi dumneata Ada, 
fiindcă nici punguţa dumitale nu cred să fie ferită de 
nepriceperea lui, trebuie să-mi făgăduiţi cu toţii că 
niciodată n-are să se mai întâmple ceva asemănător. Nici un 
împrumut! Nici chiar o para. 

Cu toţii am făgăduit solemn; Richard îmi aruncă o privire 
amuzată, ducându-şi mâna la buzunar, ca să-mi amintească 
după câte părea că pe noi doi nu ne paşte primejdia de a ne 
călca cuvântul. 

— Cât despre Skimpole, reluă domnul Jarndyce, o căsuţă 
de păpuşi pentru locuit, o masă bună şi câţiva omuleţi de 
plumb de la care să se împrumute şi cărora să le datoreze 
bani, nu i-ar trebui băiatului altceva toată viaţa. La vremea 
asta doarme ca un copil, presupun; de altfel e timpul să-mi 
aşez şi eu capul mai chibzuit pe perna-mi mai pământească. 
Noapte bună, dragii mei! Domnul să vă aibă în pază! 

Se întoarse ca să ne mai privească o dată cu faţa-i 
luminată de zâmbet, înainte ca noi să ne fi aprins 
lumânările, şi ne spuse: 


— O! M-am uitat la giruetă. Văd că a fost falsă alarma cu 
vântul. Suflă din sud. Şi se îndepărtă cântând. 

Ada şi cu mine, stând încă puţin de vorbă împreună după 
ce-am urcat, am fost de aceeaşi părere că toanele cu vântul 
existau numai în închipuirea lui şi, ca să-şi justifice toate 
dezamăgirile pe care nu le putea ascunde, se slujea de-un 
asemenea pretext mai curând decât să dea vina pe 
adevărata cauză sau să jignească şi să blameze pe cineva. 
Ne-am gândit că toate acestea caracterizează nobleţea-i 
neobişnuită şi totodată deosebirea dintre el şi ceilalţi 
oameni supărăcioşi, care fac din vreme şi din furtună (mai 
cu seamă din vântul acela nefast pe care el şi l-a ales pentru 
un scop atât de diferit) calul de bătaie ca să-şi justifice 
dispoziţiile lor posace sau morocăânoase. 

În adevăr, într-aceasta singură seară se adăugase atât de 
multă afecţiune pe lângă recunoştinţa pe care i-o purtam, 
încât nădăjduiesc că am şi început să-l înţeleg datorită unui 
asemenea sentiment complex. Nu mă puteam aştepta să fiu 
în stare să împac aşa-zisele contradicții ale domnului 
Skimpole sau ale doamnei Jellyby, având atât de puţină 
experienţă şi cunoştinţe practice. De altfel nici n-am 
încercat, căci gândurile mele toate, când eram singură, mi- 
alergau la Ada, şi la Richard, şi la încrederea în viitorul lor. 
Închipuirea mea, aţâţată puţin poate de vânt, nu mă lăsa să 
mă desprind cu totul de ale mele, cu toate că, de-aş fi putut, 
aş fi îndemnat-o să mă lase. Gândul rătăci îndărăt, ducându- 
mă la casa naşei mele, apoi străbătu tot drumul scoțând la 
iveală ipoteze vagi, care odinioară tremuraseră în umbră, 
întrebându-mă de pildă ce ştia domnul Jarndyce despre 
povestea vieţii mele sau chiar de nu-i cu putinţă ca el să-mi 
fi fost tată... Cu toate că asemenea visuri se spulberaseră 
de tot, acum. 

Spulberate pentru totdeauna, mi-am dat eu seama 
ridicându-mă din faţa focului. La ce bun să mai răscolesc 
cele trecute; mai bine să-mi văd de treabă cu gând voios şi 
cu sufletul plin de recunoştinţă. Aşa că mi-am spus: 


„Esther! Esther! Esther! Datoria, draga mea! Şi, apucând 
coşuleţul, l-am zgâlţâit aşa de tare, încât cheile de la cămări 
au scos un clinchet ca de clopoței, mânându-mă la culcare 
în sunetul unei muzici plină de speranţă. 

Drumul Stafiei. 

Ploaia cade întruna pic, pic, pic, zi şi noapte pe caldarâmul 
lat şi muiat al terasei, numit Drumul Stafiei. Vremea e atât 
de rea acolo în Lincolnshire, încât nici fantezia cea mai vie 
nu mai poate aştepta să se îndrepte. De altfel nici nu prea 
era belşug mare de fantezie în locurile acelea, fiindcă sir 
Leicester nu se mai afla aici (şi la drept vorbind, chiar dacă 
ar fi fost, n-ar fi ajutat prea mult), ci la Paris cu doamna; iar 
singurătatea, cu aripile-i sumbre, s-a cuibărit la Chesney 
Wold. 

Fie că Esther doarme, fie că Esther e trează, acolo la 
reşedinţa din Lincolnshire e încă vreme ploioasă. 

Printre animalele din regnul inferior de la Chesney Wold s- 
ar putea să se fi stârnit puţină fantezie. Caii din grajduri... 
Grajduri lungi într-o curte stearpă, cu ziduri de cărămidă 
roşie, unde se află un clopot mare într-o turlă şi un orologiu 
cu cadran vast, pe care hulubii, ce locuiesc lângă el şi 
cărora le place să se aşeze pe umerii lui, îl cercetează de 
parcă ar căuta mereu să afle ora... Caii poate că din când în 
când îşi mai făuresc în minte tablouri de zile senine şi poate 
chiar cu mai multtalentdecâtgrăjdarii. Bătrânul murg, 
atâtdefaimos pentru cavalcadele sale de pe câmpuri, 
înturnându-şi pupilele mari spre fereastra zăbrelită de 
lângă iesle, poate că-şi aduce aminte de frunzele proaspete 
ce scânteiau acolo în alte dăţi şi de miresmele ce curgeau 
din ele, şi poate că se vede într-un galop grozav cu dulăii 
după ei, în timp ce rândaşul care curăţă staulul de-alături, 
în afară de furcă şi târn nu cunoaşte alte emoţii. Cel sur, ce- 
şi are locul în faţa uşii, şi care cu un zornăit neliniştit al 
lanţului ciuleşte urechile şi întoarce dornic capul când se 
deschide uşa, dar căruia cel ce-a deschis-o îi spune: „Hei! 
Surule, stai liniştit! Nimeni nu te cere astăzi!”; surul poate 


că şi el ştie asta tot atât de bine ca şi omul. Poate că toţi cei 
şase cai, părând plictisitor de nemişcaţi şi indiferenți, 
strânşi în grajd la un loc, după ce se-nchide uşa, îşi petrec 
ceasurile lungi de ploaie cu mai multă însufleţire decât 
slujitorii în sala lor de mese sau la hanul din preajmă... Sau 
poate că-şi trec timpul învăţându-l (sau cine ştie, poate 
deprinzându-l la rele) pe mânzul nelegat din boxa din colţ. 

La fel şi dulăul, moţăind în cuşca din curte, cu capu-i mare 
pe labe, poate că se gândeşte la soarele fierbinte cu lumina 
lui, când umbrele grajdurilor îl scot din sărite fiindcă se tot 
mută şi-l lasă la un anumit ceas al zilei fără alt adăpost 
decât umbra cuştii sale, în care până la urmă se aşază, 
gâfâind şi mârâind scurt şi dorind tare mult să mai aibă şi 
alte necazuri în afară de făptura lui şi de lanţ. Aşa că acum, 
pe jumătate treaz şi tot clipind, poate că-şi reaminteşte de 
casa plină de lume, de droşcăriile pline de trăsuri, de 
grajdurile pline de cai şi de atenansele pline de argaţi până 
ce, uitând de clipa prezentă, iese afară să vadă cum e. Apoi, 
exasperat, scuturându-se, poate că îşi zice mârâind: „Ploaie, 
ploaie şi iar ploaie! Nimic decât ploaie... Şi nimenea din 
familie!” şi, intrând iarăşi în cuşcă, se culcă cu un căscat 
ursuz. 

La fel şi cânii de vânătoare din cuştile lor din marginea 
parcului pe care-i prinde câte o toană de neastâmpăr şi al 
căror lătrat lugubru, când vântul suflă cu încăpățânare, 
ajunge să s-audă chiar până-n casă: la etaj, la parter şi în 
camera doamnei. Poate că se văd gonind după vânat cât e 
câmpul de mare, pe când ploaia bate jur-împrejur, silindu-i 
la şedere. La fel şi iepurilor, pe care-i trădează urechile, 
ţâşnind înăuntru şi afară din culcuşuri la rădăcinile 
copacilor, poate că le zboară gândul la zilele cu vânt uşor 
când urechile le stau în bătaia adierii, sau la acele 
anotimpuri de belşug când se găseşte buruiană fragedă de 
ros. Apoi, curcanul în curtea păsărilor de-a pururi îngrijorat 
de nedreptatea de clasă (e vorba se vede de Crăciun) poate 
că-şi aminteşte cu nostalgie de dimineaţa aceea de vară, de 


care pe nedrept e lipsit, când a pătruns pe potecă printre 
copacii doborâţi la pământ, unde se afla şura cu orz. Şi 
nemulţumita gâscă aplecându-se să treacă pe sub vechea 
poartă înaltă de şapte metri, poate că bombăneşte în 
mersu-i legănat, dacă măcar i-am pricepe limba, despre 
preferința ei pentru vremea în care poarta îşi aşterne 
umbra pe pământ. 

Aşa cum stau lucrurile, nu se prea vede nici-o frământare 
care să stârnească senzaţie la Chesney Wold. Iar de se 
iveşte cumva vreun pic, atunci, ca şi zgomotul uşor ce 
răsună în clădirea asta veche, plină de ecouri, porneşte pe o 
cale lungă care se încheie de obicei în mister şi stafii. 

Aplouat atât de tare şi a plouat atât de mult în 
Lincolnshire, încât doamna Rouncewell, bătrâna îngrijitoare 
de la Chesney Wold, şi-a scos de mai multe ori ochelarii şi i- 
a şters ca să se încredinţeze că picăturile de apă nu erau pe 
lentile. Doamna Rouncewell ar fi putut fi destul de sigură 
numai din zgomotul ploii, dar e cam surdă, ceea ce nu vrea 
să recunoască nici în ruptul capului. E o doamnă bătrână 
demnă, chipeşă, maiestuoasă, grozav de ordonată şi are 
asemenea spate şi asemenea bust încât dacă la moartea ei 
s-ar vădi că acel corset pe care-l purtase fusese un vechi 
grătar gospodăresc mare şi lat, nimeni din cei care o 
cunosc n-ar avea de ce să se mire. Vremea o indispune prea 
puţin pe doamna Rouncewell. Casa stă pe loc, orice vreme 
ar fi, şi casa, după cum spune ea: „e singurul lucru la care 
se uită”. Stă în camera ei (dintr-un coridor lateral de la 
parter, cu o fereastră cu arcadă ce dă asupra unei peluze 
netede, împodobită la distanţe egale cu copaci cu coroane 
rotunde şi netede şi cu blocuri de piatră rotunde şi netede 
ca şi cum copacii ar fi gata să se joace de-a popicele cu 
pietrele) şi casa întreagă, adormită, se sprijină numai pe 
puterile ei. O poate trezi când e cazul şi însufleţi cu zarvă şi 
agitaţie; dar acum casa stă închisă şi zace un somn măreț, 
sprijinită pe bustul amplu, încins în corset al doamnei 
Rouncewell. 


E lucru greu, vecin cu imposibilul, să-ţi închipui Chesney 
Wold fără doamna Rouncewell, cu toate că ea nu-i aici decât 
de cincizeci de ani. Întreab-o acum, pe ziua asta ploioasă, 
de când e şi are să-ţi răspundă „de cincizeci de ani, trei luni 
şi cincisprezece zile cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă trăiesc 
până marţi”. Domnul Rouncewell a murit câtva timp înainte 
de decesul drăgălaşei mode a cozilor împletite purtate pe 
spate, şi el şi-a ascuns-o cu modestie pe a lui (dacă şi-a luat- 
o cu el) într-un colţ al cimitirului din parc, de lângă porticul 
înnegrit de mucegai. Se născuse în târguşorul din 
apropiere, la fel ca şi tânăra lui văduvă. Pătrunderea ei în 
familie s-a făcut de pe vremea celuilalt Sir Leicester şi 
faptul a luat naştere în încăperea cu alambic. 

Reprezentantul actual al familiei Dedlock e un stăpân 
minunat. El îi consideră pe toţi cei din jurul lui lipsiţi cu 
desăvârşire de personalitate, de idei sau păreri personale şi 
este încredinţat că a fost adus pe lume ca să îndeplinească 
nevoia lor de a avea vreuna. Dacă ar fi să descopere 
contrariul, ar încremeni... Şi nu şi-ar mai veni în fire 
niciodată, decât ca să horcăie şi să-şi dea ultima suflare. 
Dar e un stăpân perfect, aşa precum o cere rangul. Are o 
mare slăbiciune pentru doamna Rouncewell; zice că-i o 
femeie foarte onorabilă şi demnă de încredere. Totdeauna 
dă mâna cu ea, când vine la Chesney Wold şi când pleacă; şi 
de-ar fi foarte bolnav, sau rănit într-un accident, sau călcat 
de trăsură sau în orice altă situaţie ce-ar pune pe un 
Dedlock într-o lumină dezavantajoasă, ar zice, dacă ar 
putea grăi: „Lăsaţi-mă singur şi trimiteţi-mi pe doamna 
Rouncewell!”, simţindu-şi într-un asemenea impas 
demnitatea mai în siguranţă alături de ea, decât alături de 
oricine altul. 


Doamna Rouncewell a fost încercată de necazuri. Avusese 
doi feciori dintre care celui mai tânăr i-a venit o trăsnaie, s- 
a înrolat în armată şi nu s-a mai întors. Chiar şi acuma, 
mâinile liniştite ale doamnei Rouncewell îşi pierd calmul 
când vorbeşte de el şi, desprinzându-i-se de pe pântece, îi 
flutură cuprinse de neastâmpăr, când zice: „Ce băiat plăcut, 
ce băiat minunat, ce băiat vesel, bine dispus şi isteţ mai 
era!” Cel de-al doilea fecior ar fi putut să-şi găsească rostul 
la Chesney Wold şi ar fi ajuns intendent la timpul potrivit, 
dar de pe când era la şcoală s-a apucat să construiască din 
tigăi o maşină cu aburi şi să lase păsările să-şi scoată 
singure apa cu ea, prin efortul cel mai mic cu putinţă, 
ajutându-le astfel cu dibacea invenţie a presiunii hidraulice, 
încât canarul însetat n-avea decât să pună umărul la roată, 
ca să zicem aşa, şi treaba era gata făcută. Înclinaţia asta a 
băiatului i-a pricinuit doamnei Rouncewell mare bătaie de 
cap. Cu o strângere de inimă maternă a presimţit că băiatul 
a apucat-o pe calea lui Wat [yler, ştiind ea prea bine că asta 
înseamnă în ochii lui sir Leicester chemarea către un 
meşteşug în care fumul şi coşurile înalte sunt socotite 
indispensabile. Dar tânărul rebel sortit pierzaniei (altcum 
băiat duios şi tare sârguincios) nearătând vreun semn de 
căinţă pe măsură ce înainta în vârstă ci, dimpotrivă, 
construind un model de război de ţesut, maică-sa s-a văzut 
silită să mărturisească cu ochii înlăcrimaţi baronetului că 
feciorul a apucat-o iar pe căi greşite. 

— Doamnă Rouncewell, îi spuse sir Leicester, nu pot fi de 
acord să combat, după cum ştii, părerile nimănui în nici-o 
privinţă. Ar fi mai bine să scapi de băiatul dumitale; ar fi 
mai bine să-l bagi într-o fabrică oarecare. Ţinutul industrial 
dinspre nord este, cred, direcţia cea mai potrivită pentru un 
băiat cu asemenea apucături. Şi a plecat spre nord şi acolo 
în nord a crescut; iar dacă sir Leicester Dedlock l-a văzut 
vreodată, când băiatul venea la Chesney Wold să-şi viziteze 
mama, sau dacă s-a gândit vreodată la el după aceea, cu 
siguranţă că nu l-a socotit decât ca pe unul din ceata aceea 


de câteva mii de conspiratori cu feţele mânjite şi privirile 
întunecate, care aveau de obicei să se adune noaptea la 
lumina torţelor de două, trei ori pe săptămână, în scopuri 
subversive. 

Cu toate acestea, fiul doamnei Rouncewell, cu trecerea 
anilor, a crescut mare, şi-a văzut de meserie, s-a gospodărit, 
s-a căsătorit şi i-a dăruit doamnei Rouncewell un nepot 
care, terminându-şi ucenicia şi întorcându-se dintr-o 
călătorie în ţările depărtate, unde a fost trimis ca să-şi 
îmbogăţească cunoştinţele şi să-şi întregească pregătirea 
pentru valurile vieţii, stă acum, chiar în ziua de faţă, 
sprijinit de vatra căminului, în camera doamnei Rouncewell 
la Chesney Wold. 

— Iarăşi şi iarăşi, îmi pare bine că te văd, Watt! Şi încă o 
dată, îmi pare bine că te văd, Watt! Zice doamna 
Rouncewell. Eşti un tânăr grozav. Eşti ca bietul George, 
unchiul tău. Ah! Mâinile doamnei Rouncewell se neliniştesc 
ca de obicei când vine vorba de asta. 

— Lumea zice să sunt ca tata, bunică. 

— Şi ca el, dragul meu... Dar mai mult ca bietul unchiu- 
tău, George! Şi taică-tău! Doamna Rouncewell îşi adună 
mâinile iar. E bine? 

— Îi merge bine, bunică, în toate. 

— Mă bucur! 

Doamna Rouncewell îşi iubeşte feciorul, dar are pentru el 
un soi de compătimire, de parcă ar fi fost un brav soldat 
care a trecut în tabăra duşmanului. 

— E fericit? 

— Foarte. 

— Slavă Domnului! Aşadar te-a crescut ca să calci pe 
urmele lui şi te-a trimis în ţări străine şi aşa mai departe? 
Hm! Ştie el mai bine. Poate să existe o lume dincolo de 
Chesney Wold pe care eu n-o pricep. Cu toate că nu mai 
sunt tânără. Şi am văzut şi eu o mulţime de oameni cu 
scaun la cap! 


— Bunică, face tânărul, schimbând subiectul, cine-i fata 
aceea aşa de drăgălaşă, pe care am găsit-o cu dumneata 
mai adineauri? Ai strigat-o Roza! 

— Da, băiete. E fiica unei văduve din sat. Aşa-i de greu să 
înveţi slujnicele în ziua de azi, încât am luat-o pe lângă mine 
de mică. Se arată a fi dibace la învăţat şi are s-o scoată la 
capăt. De pe acum ştie să căâlăuzească prin casă bine de tot. 
Stă cu mine şi mănâncă la masă cu mine, aici. 

— Nădăjduiesc că n-a plecat din pricina mea. 

— Îşi închipuie că avem de discutat chestiuni de familie, 
aşa cred. E tare la locul ei. Ce calitate grozavă la o femeie 
tânără! Şi mai rară, zice doamna Rouncewell lărgindu-şi 
băierile şorţului, decât era pe vremuri. 

Tânărul înclină capul recunoscând parcă învăţămintele 
trase din experienţă. Doamna Rouncewell ciuleşte urechea. 

— Duruit de roţi! Zice. Urechile mai tinere ale nepotului ei 
îl auzise de mult. Ce trăsură să fie pe-o zi ca asta, pentru 
numele lui Dumnezeu? 

După puţină vreme, o bătaie la uşă. 

— Intră! 

O fată frumoasă de la ţară cu ochii negri, cu părul negru, 
sfioasă, intră... Arătând atât de gingaşă cu bujorii obrajilor 
rumeni, dar delicaţi, încât picăturile de ploaie care i-au 
stropit părul par ca o rouă pe-o floare proaspăt culeasă. 

— Cine a sosit, Roza? Întreabă doamna Rouncewell. 

— Doi tineri într-un docar, care vor să viziteze casa... Da, 
vă rog, aşa le-am şi spus! E răspunsul repede la semnul de 
oprelişte al îngrijitoarei. M-am dus la uşa de la intrare şi le- 
am spus că astăzi nu e zi de vizită şi nici ceas potrivit; dar 
tânărul care mâna şi-a scos pălăria, cu toate că ploua, şi m- 
a rugat să vă aduc biletul ăsta. 

— Citeşte, dragă Walt, zice îngrijitoarea. 

Roza se sfieşte aşa de tare când îi dă biletul, încât îl scapă 
jos între ei şi aproape se lovesc cap în cap când se apleacă 
să-l ridice. Roza se fâstâceşte mai tare ca-nainte. 

— Domnul Guppy, e tot ce spune bileţelul. 


— Guppy! Repetă doamna Rouncewell. Domnul Guppy! De 
unde până unde! Ce naiba? N-am auzit niciodată de el! 

— Vă rog, doamnă, el mi-a spus asta! Adăugă Roza. Dar 
zice că şi el şi celălalt domnişor au venit din Londra cu 
poştalionul abia astă noapte, cu treburi la conferinţa 
juriştilor de azi-dimineaţă, la zece mile de aici; şi cum şi-au 
terminat treburile devreme şi fiindcă auziseră din zvonuri o 
grămadă de lucruri despre Chesney Wold şi cum de fapt nu 
mai ştiu ce să facă, au venit prin ploaie ca să vadă castelul. 
Sunt jurişti de meserie. Zicea că nu-i din biroul domnului 
Tulkinghorn, dar sigur că se poate sluji de numele domnului 
Tulkinghorn, de e nevoie. 

După ce a tăcut, găsind că ţinuse un discurs destul de 
lung, Roza s-a fâstâcit de-a binelea. 

Aşa cum stau lucrurile, domnul Tulkinghorn este, într-un 
fel, de-al casei la Chesney Wold; şi, pe lângă asta se mai 
crede că el e cel care a întocmit şi testamentul doamnei 
Rouncewell. 

Bătrâna doamnă se lasă înduplecată, consimte să-i 
primească pe vizitatori în chip de favoare şi o trimite pe 
Roza să-i conducă. Totuşi, nepotul, cuprins de o dorinţă 
subită de a vedea şi el casa, propune să se alăture grupului. 
Bunica, mulţumită să-l vadă că se interesează de aşa ceva, îl 
însoţeşte, cu toate că băiatul, ca să fim drepţi cu el, nu vrea 
cu nici un chip s-o stingherească. 

— Vă rămânem foarte îndatoraţi, doamnă! Face domnul 
Guppy, lepădând de pe el, în vestibul, mantaua-i udă. Noi, 
juriştii din Londra, nu adesea putem pleca de-acolo! Iar 
când ieşim, ştiţi, ne place să tragem cât mai mult folos. 

Bătrâna îngrijitoare, cu o graţie severă în ţinută, face un 
semn cu mâna spre scara cea mare. Domnul Guppy şi 
prietenul lui se iau după Roza, iar doamna Rouncewell şi cu 
nepotul ei îi urmează, în timp ce un tânăr grădinar merge 
înainte ca să deschidă obloanele. 

Cum se întâmplă de obicei cu oamenii care vizitează case, 
domnul Guppy şi prietenul său sunt frânţi de oboseală mai 


înainte de a fi început bine treaba. Se răzleţesc pe unde nu 
trebuie, se uită unde nu trebuie, nu se interesează de ceea 
ce trebuie, încep a căsca după ce s-au deschis câteva 
camere, manifestă o adâncă deprimare sufletească şi e 
limpede că sunt istoviţi. În fiecare cameră pe rând, în care 
intră, doamna Rouncewell, la fel de maiestuoasă ca şi 
castelul însuşi, se desprinde de ceilalţi aşezându-se pe o 
bancă de sub fereastră sau în alt asemenea ungher şi 
ascultă, încuviinţând solemn, explicaţiile date de Roza. 
Nepotul o ascultă cu atâta interes, încât fata e intimidată, 
cum n-a mai fost de când e ea, şi mai frumoasă ca oricând. 
Astfel trec cu toţii mai departe, din încăpere în încăpere, 
deşteptând din somn pentru câteva scurte clipe pe 
strămoşii Dedlock din portrete, când tânărul grădinar lasă 
lumina să intre, şi trimiţându-i îndărăt în mormintele lor de 
îndată ce alungă iarăşi lumina afară din încăperi. Bietul 
domn Guppy şi nemângâiatul său prieten au impresia că nu 
se mai termină şirul tablourilor celor din familia Dedlock, a 
cărei grandoare constă, se pare, în aceea că vreme de şapte 
sute de ani n-au făcut nimic de seamă. 

Nici chiar salonul cel lung de la Chesney Wold nu-i în stare 
să redeştepte buna dispoziţie a domnului Guppy. E atât de 
abătut încât pe prag îl apucă o slăbiciune şi aproape nu mai 
are tăria să intre. Dar portretul de deasupra căminului, 
zugrăvit de pictorul la modă atunci, are asupra lui putere 
de farmec. Într-o clipă îşi recapătă vlaga. Se uită lung la el 
cu un interes neobişnuit: pare că l-a țintuit locului şi l-a 
subjugat. 

— Doamne Dumnezeule! Zice domnul Guppy. Cine-i 
persoana? 

— Pictura de deasupra căminului, răspunde Roza, e 
portretul actualei lady Dedlock. Are o asemănare 
desăvârşită cu doamna şi e socotit drept cea mai bună 
operă a maestrului. 

— Ei, drace! Zice domnul Guppy, cumva consternat, către 
prietenul său, n-am văzut-o niciodată de când sunt. Şi totuşi 


o cunosc! A fost reprodusă în gravură, domnişoară? 

— Niciodată n-a fost reprodusă. Sir Leicester n-a îngăduit 
aşa ceva. 

— Hm! Face domnul Guppy pe şoptite. La naiba! Grozav 
de bine cunosc pictura asta! Ce curios! Şi zici că-i lady 
Dedlock, da? 

— Tabloul din dreapta e actualul sir Leicester Dedlock. Cel 
din stânga e tatăl lui, răposatul sir Leicester. Domnul Guppy 
n-are ochi pentru niciunul dintre magnații aceia. 

— E de neînțeles, zice el cu ochii nedezlipiţi încă de 
portret, cât de bine ştiu pictura asta! Nu-mi mai vin în fire! 
Adaugă el, privind în jur, îmi vine a crede că trebuie să fi 
visat tabloul, cu siguranţă! 

Cum nimeni din cei prezenţi nu se arăta interesat în mod 
deosebit de visurile domnului Guppy, probabilitatea rămâne 
fără urmare. Dar el e încă atât de absorbit de portret, încât 
stă nemişcat în faţa lui până ce grădinarul cel tânăr închide 
obloanele; când iese afară din încăpere, e aşa de 
impresionat, că numai cu interesul stârnit de această 
puternică emoție trece şi-n următoarele camere, cu o 
căutătură rătăcită de parcă ar căuta-o pretutindeni pe lady 
Dedlock. 

Dar ea nu mai apare nicăieri. Îi vede camerele, lăsate la 
urmă, ca fiind cele mai elegante, şi se uită afară pe 
ferestrele prin care şi ea, nu de mult timp, îşi aruncase 
privirea asupra priveliştii mohorâte care-o plictisea de 
moarte. 'Toate lucrurile au un sfârşit, chiar şi casele pe care 
oamenii îşi dau o nesfârşită trudă să le vadă şi ostenesc 
înainte chiar de a fi început să le cerceteze. A ajuns şi el la 
capătul vizitării şi Roza, frumoasa săteancă plină de 
sănătate, la capătul descrierii sale care se termină 
totdeauna astfel: 

— Terasa de jos este tare admirată. 1 se spune, după o 
veche poveste a familiei, Drumul Stafiei. 

— Ei, nu mai spune! Face domnul Guppy curios la culme; 
cum e povestea, domnişoară? E ceva în legătură cu 


portretul? 

— 'Te rog, spune-ne povestea, cere Watt, pe jumătate în 
şoaptă. 

— N-o ştiu, domnule. Roza e grozav de fâstăcită. 

— Nu se povesteşte vizitatorilor; aproape că e uitată, 
intervine îngrijitoarea, înaintând câţiva paşi. Nu-i decât o 
legendă de familie. 

— Vă rog, doamnă, să iertaţi că întreb iarăşi dacă are vreo 
legătură cu portretul, vorbi domnul Guppy, pentru că, vă 
asigur, cu cât mă gândesc mai mult la portret, cu atât îl ştiu 
mai bine, fără să ştiu cum de-l ştiu! 

— Povestea n-are nici-o legătură cu portretul, îl asigură 
îngrijitoarea. 

Domnul Guppy îi mulţumeşte pentru informaţie şi îi 
mulţumeşte, de-altminteri, pentru toate cele. Se retrage cu 
prietenul său, pe o altă scară, călăuzit de tânărul grădinar 
şi, puţin mai târziu, se aude cum pleacă la drum cu trăsura. 
Dar, iată, s-a înserat. Doamna Rouncewell se poate încrede 
în discreţia celor doi tineri cum de-a ajuns terasa să capete 
numele acela înfiorător. Se aşază într-un fotoliu mare lângă 
fereastra aproape întunecată, şi le povesteşte: 

— În zilele de ticăloşie, dragii mei, a domniei regelui Carol 
întâiul, vreau să spun, bineînţeles, pe vremea ticăloşiilor 
rebelilor care s-au unit împotriva acelui rege minunat, sir 
Morbury Dedlock era stăpân la Chesney Wold. 

C-ar fi fost vorba de vreo stafie în familie înainte de-acele 
timpuri, n-aş putea spune. La drept vorbind, lucrul îmi pare 
cu putinţă. 

Doamna Rouncewell şi-a format o asemenea părere, 
fiindcă socoate ea că o familie cu astfel de vechime şi 
importanţă are drept la o stafie. Ea consideră stafia ca un 
privilegiu al claselor conducătoare, un titlu nobil la care 
oamenii de rând n-au chemare. 

— Sir Morbury Dedlock, urmează doamna Rouncewell, 
era, n-am nevoie s-o spun, de partea prea fericitului martir. 
Dar se crede că doamna lui, care n-avea nici-o picătură de 


sânge nobil în vinele sale, era de partea rebelilor. Se zice că 
avea rude printre duşmanii regelui Carol; că ţinea legătura 
cu ei şi că le dădea informaţii. Când unii din nobilii din 
regiune, dintre cei ce erau de partea Maiestăţii Sale, se 
întruneau aici, se zice că doamna se afla totdeauna cu 
urechea mai aproape de uşa sălii lor de sfat decât puteau ei 
bănui. N-auzi, Watt, un zgomot ca de paşi ce trec pe terasă? 

Roza se trage mai aproape de îngrijitoare. 

— Aud ploaia ce cade pe pietre, răspunde tânărul, şi aud 
un ecou ciudat... Parc-ar fi un ecou... Ce seamănă c-un pas 
de şchiop. 

Îngrijitoarea dă solemn din cap şi urmează: 

— În parte din pricina dezbinării dintre ei şi-n parte din 
alte pricini, sir Morbury şi doamna sa au dus casă rea. Ea 
era trufaşă din fire. Nu se potriveau unul cu altul nici ca 
vârstă, nici ca fire şi nici n-au avut copii care să-i apropie. 
După ce fratele ei preaiubit, tânăr gentilom, fu ucis în 
războaiele civile (de către o rudă apropiată a lui sir 
Morbury), suferinţa doamnei fu atât de puternică, încât a 
prins a uri spiţa cu care se legase prin căsătorie. Când cei 
din neamul Dedlock erau gata s-o pornească de la Chesney 
Wold, ca să sară într-ajutorul regelui, se bănuieşte că ea nu 
numai o dată s-a furişat în grajduri în puterea nopţii şi a 
schilodit caii; şi zice povestea că odată, la un asemenea 
ceas, soţul ei a văzut-o strecurându-se jos pe scări şi a 
urmărit-o până în grajdul unde se afla calul său cel mai 
drag. Acolo a prins-o de braţ şi, din luptă, sau din cădere, 
sau din lovitura copitei calului înspăimântat, a fost 
schilodită din şold, şi din ceasul acela a prins a se ofili. 

Îngrijitoarea a scăzut vocea până ce-a ajuns aproape ca o 
şoaptă. 

— Fusese o doamnă frumoasă la înfăţişare şi nobilă la 
statură. Nu s-a plâns niciodată de ceea ce i se întâmplase; 
n-a scos o vorbă faţă de nimeni c-ar fi schilodită sau c-ar 
suferi, ci zi de zi încerca să meargă pe terasă, şi, ţinându-se 
de balustrada de piatră umbla în sus şi-n jos, în sus şi-n jos, 


în sus şi-n jos, pe soare şi pe nor, din ce în ce mai greu pe zi 
ce trecea. În sfârşit, într-o după-amiază, soţul ei (către care, 
din noaptea aceea nu se mai înduplecase să deschidă măcar 
gura), stând la fereastra cea mare dinspre sud, a văzut-o 
căzând pe caldarâm. S-a repezit jos s-o ridice, dar ea s-a 
împotrivit când el s-a aplecat asupră-i şi, aruncându-i o 
căutătură fixă şi rece, i-a spus: „Aici am să mor, unde am 
umblat şi aici am să umblu şi când oi fi în mormânt. Am să 
umblu aici până când mândria casei Domniei Tale va fi 
umilită. Şi când dezastrul şi ruşinea vor cădea asupra ei 
atunci să-mi audă cei din neamul Dedlock pasul! 

Watt căta către Roza. Roza, în întunericul din ce în ce mai 
adânc, căta în jos spre pământ pe cât de înspăimântată, pe 
atât de tulburată. 

— Atunci şi acolo a murit. Şi din zilele acelea, urmează 
doamna Rouncewell, i s-a tras numele... Drumul Stafiei. 
Dacă pasul e numai un ecou, apoi e un ecou ce nu s-aude 
după ce se lasă întunericul, iar uneori nu s-aude o bună 
bucată de vreme. Dar se întoarce din vreme în vreme. Şi 
când se face de boală sau de moarte în familie, atunci nici 
vorbă că se aude. 

— Şi când e de ruşine, bunică..., zise Watt. 

— Ruşinea niciodată nu se abate la Chesney Wold, 
răspunde îngrijitoarea. 

— Adevărat. Adevărat, face nepotul, ca şi cum şi-ar cere 
iertare. 

— Asta-i povestea. De oriunde ar veni sunetul acela, e tare 
înfricoşător, urmează doamna Rouncewell, ridicându-se de 
pe scaun şi e de luat aminte că trebuie ascultat. Doamna 
noastră, care nu se teme de nimic, socoate că trebuie 
ascultat când se aude. Nu-l poţi împiedica. Watt, în spatele 
tău se află un orologiu înalt, din Franţa (pus acolo anume), 
care are o bătaie puternică atunci când merge şi care poate 
şi cânta. Te pricepi să umbli la asemenea lucruri? 

— Destul de bine, cred, bunică. 

— Fă-l să meargă. 


Watt porneşte ornicul... Şi încep bătăile şi muzica. 

— Acuma vino aici! Zice îngrijitoarea. Aici, copile, lângă 
perna de căpătâi a doamnei. Aşa! Nu sunt sigură dacă-i 
destul de întuneric, dar ascultă! Auzi mersul pe terasă, cu 
toată muzica şi bătaia ceasului şi celelalte? 

— Sigur că-l aud. 

— Aşa zice şi doamna noastră. Ascunzând o grămadă de 
păcate e cum m-am îmbrăcat, înainte de a se face ziuă, mi s- 
a părut interesant să privesc pe fereastră afară, unde 
lumânările se oglindeau ca două faruri în ochiurile 
întunecate şi unde, dincolo de geamuri, totul era încă 
învăluit în umbrele confuze ale nopţii, şi s-aştept să văd ce 
se va ivi când se va lumina de ziuă. În timp ce priveliştea se 
dezvăluia treptat şi descoperea întinderile peste care 
hoinărise vântul în întuneric, ca amintirile mele peste 
trecut, îmi făcea plăcere să descopăr lucrurile necunoscute 
ce mă înconjuraseră în timpul somnului. La început, abia de 
se puteau desluşi din negură, iar deasupra lor cele din 
urmă stele mai licăreau încă. După ce s-a scurs acel răstimp 
palid, tabloul a prins a creşte şi s-a umplut atât de repede, 
încât la fiecare aruncătură de ochi aş fi putut găsi destule 
amănunte ca să privesc la ele cu ceasurile. Pe nesimţite, 
lumânările au ajuns să fie singurele lucruri nepotrivite cu 
dimineaţa; ungherele întunecate din cameră s-au topit şi 
ziua a strălucit plină de lumină asupra unui peisaj vesel şi 
limpede, în care biserica vechii mănăstiri, cu turnul ei 
masiv, arunca în cadru o umbră prelungită, mai delicată 
decât s-ar fi potrivit cu caracteru-i dur şi auster. Dar ceea 
ce îţi pare aspru la început (cred că atâta lucru am învăţat) 
adeseori îţi aduce în suflet linişte şi mângâiere. 

Fiecare colţişor de casă era ţinut în asemenea rânduială şi 
toată lumea era atât de binevoitoare cu mine, încât n-am 
avut nici-o bătaie de cap cu cele două legături de chei, dar 
cu grija de-a ţine minte ce se afla în toate sertarele şi 
dulapurile din fiecare cămăruţă, de a ţine răbojul 
marmeladelor, al murăturilor şi al dulceţurilor, al sticlelor, al 


paharelor şi al porţelanurilor şi al tare multor alte lucruri; 
cu truda mea de a fi în toate ordonată şi tipicară ca o 
bătrână, am fost atât de prinsă de treburi, încât nu mi-a 
venit a crede că se făcuse timpul prânzişorului, când am 
auzit că bate clopotul de masă. Am dat fuga totuşi şi am 
făcut ceaiul, căci îmi fusese dată în sarcină şi pregătirea 
ceaiului şi, apoi, deoarece cu toţii erau oarecum în 
întârziere şi nimeni nu coborâse încă, am gândit să arunc o 
privire şi prin grădină ca să aflu câte ceva şi despre ea. Am 
găsit că e un loc de-a dreptul încântător; în faţă frumoasa 
alee centrală şi drumul pe care sosisem noi şi unde, fiindcă 
veni vorba, roţile ne hurducaseră pe pietre atât de 
îngrozitor, încât l-am rugat pe grădinar să-l netezească; în 
spate, grădina de flori, cu draga mea la fereastră sus, 
deschizând-o ca să-mi zâmbească, de parcă ar fi vrut să mă 
sărute de-acolo, de departe. În dosul grădinii de flori se afla 
grădina de zarzavaturi şi apoi un ocol pentru cai şi o 
curticică plăcută, cu şurile de nutreţ, şi apoi o ogradă foarte 
drăguță. Cât despre casă, cu acoperişul în trei vârfuri, cu 
ferestrele în felurite forme, unele atât de mari, altele aşa de 
mici, dar toate atât de frumoase; cu grilajul în partea 
dinspre sud pentru trandafiri şi caprifoi şi cu înfăţişarea-i 
plăcută şi primitoare; casa, aşa cum a spus Ada, când a ieşit 
să mă întâmpine braţ la braţ cu stăpânul locului, era demnă 
de vărul ei John; mare cutezanţă să zică aşa ceva, cu toate 
că el a ciupit-o doar de obrăjor pentru asta. 

Domnul Skimpole se dovedi tot atât de plăcut la micul 
dejun pe cât fusese şi c-o seară înainte. Pe masă era miere 
şi asta l-a făcut să ţie o dizertaţie despre albine. N-avea 
obiecţiuni de făcut în privinţa mierii, zicea el (şi îmi vine a 
crede că n-avea fiindcă părea că-i place) dar protesta faţă 
de aroganţa înfumurată a albinelor. Nu vedea deloc de ce 
harnica albină trebuia să-i fie dată de model; în definitiv 
albinei îi place să facă miere, altfel n-ar face-o... De altfel 
nimenea nu-i cere. Nu era nevoie ca albina să-şi facă un 
titlu de merit din poftele sale. Dacă fiecare cofetar ar merge 


bâzâind prin lume, trântind şi bufnind împotriva a tot ce-i 
iese în cale şi pretinzând cu nasul pe sus către fiecare să ia 
aminte că el se duce la muncă şi să nu fie stingherit, lumea 
ar deveni un loc de-a dreptul nesuferit. Pe de altă parte, e 
ridicol să fii scos cu fum de pucioasă din casa ta, din averea 
ta, de îndată ce ţi-ai făcut-o. Ce părere ţi-ai face despre un 
industriaş din Manchester, dacă n-ar fila bumbacul decât ca 
să se afle în treabă. După părerea lui intimă, trântorul e 
întruchiparea unei idei mai plăcute şi mai înțelepte. 
Trântorul spune în chip firesc: „Să-mi fie cu iertăciune, dar 
zău, nu pot să slugăresc în atelier! Mă găsesc într-o lume în 
care sunt atâtea de văzut şi am aşa de puţin timp ca să le 
văd, încât trebuie să-mi iau libertatea de a mă uita în 
dreapta şi-n stânga, cercetând lumea, şi de a cere să fiu 
aprovizionat de cineva care n-are poftă să cerceteze lumea. 
Asta socotea domnul Skimpole că trebuie să fie filosofia 
trântorului şi o socotea el drept o filosofie înţeleaptă, 
presupunând că trântorul e gata oricând să fie în termeni 
buni cu albina; că, după câte se ştie, el ar fi un tovarăş lesne 
de înţeles, dacă creatura asta încrezută l-ar lăsa în voie şi n- 
ar fi atât de îngâmfată în privinţa mierii sale! 

Îşi lăsa închipuirea să-i meargă cu cea mai mare uşurinţă 
asupra unor multe şi felurite subiecte, făcându-ne pe toţi să 
râdem, cu toate că părea că tot ce spune are o semnificaţie 
mai adâncă, mai serioasă, atât cât era el în stare s-o aibă. I- 
am lăsat pe toţi ascultându-l, iar eu am plecat să-mi văd de 
noile mele îndatoriri. O bună bucată de vreme am fost 
prinsă de treburi, dar la întoarcere, tocmai treceam prin 
coridor cu coşuleţul cu chei sub braţ, când domnul Jarndyce 
m-a chemat într-o odăiţă alături de camera sa de culcare, 
care-mi păru în parte o bibliotecă micuță pentru cărţi şi 
manuscrise, iar în parte chiar un mic muzeu cu ghetele, 
încălţările şi cutiile lui de pălării. 

— Stai jos, drăguță, făcu domnul Jarndyce. Aici, trebuie să 
ştii că e Odaia Cârtitului. Când nu-mi sunt boii acasă, vin 
aici şi bombănesc. 


— Trebuie că sunteţi aici foarte rar, domnule, am zis eu. 

— O, nu mă cunoşti! Îmi răspunse el. Când sunt tras pe 
sfoară, sau dezamăgit de ceva... Şi vântul suflă din răsărit, 
mă adăpostesc aici. Odaia Cârtitului e încăperea cea mai 
bine folosită din casă. Nu-ţi dai seama încă nici pe jumătate 
de câte toane am. Drăguţă, cum tremuri! 

Nu mă puteam stăpâni; am încercat din toate puterile, dar 
aflându-mă singură cu fiinţa aceea generoasă şi întâlnindu-i 
privirea binevoitoare, m-am simţit atât de fericită şi atât de 
respectată acolo şi cu inima plină ochi. 

I-am sărutat mâna. Nu ştiu ce vorbe am rostit sau dacă 
măcar am deschis gura. El s-a tulburat şi a plecat repede 
către fereastră, aproape l-am crezut în stare să sară afară, 
dar s-a întors şi m-am liniştit, văzându-i în ochi ce se dusese 
să ascundă acolo. M-a mângâiat cu blândeţe pe cap şi eu m- 
am aşezat jos. 

— Hai! Hai, făcu el. Gata. Puh! Nu fi copilă. 

— N-are să se mai întâmple, domnule, i-am răspuns eu, 
dar la început e greu... 

— Fleacuri! Zise el, ba e uşor, e uşor. De ce nu? Aud de-o 
orfană, o fetiţă bună fără ocrotire, şi-mi intră mie în cap să-i 
fiu ocrotitor. Fata creşte şi îmi îndreptăţeşte bunele păreri 
mai mult decât era de aşteptat şi îi rămân tutore şi prieten. 
Ce-i aşa mare lucru? Aşa, aşa! Acum am lămurit nişte 
socoteli vechi şi am iarăşi în faţa mea chipul tău plăcut, 
încrezător şi demn de încredere. 

Mi-am spus în sinea mea, „Esther, dragă, mă uimeşti! La 
asta, zău, nu ne-am aşteptat de la tine!” şi a avut un efect 
atât de bun, încât mi-am împreunat braţele deasupra 
coşuleţului şi m-am liniştit de tot. Domnul Jarndyce, 
manifestându-şi pe chip mulţumirea, a început să discute cu 
mine în taină, de parcă aş fi avut obiceiul să stau la sfat cu 
el în fiecare dimineaţă, de când lumea. Aproape am simţit 
că-i aşa. 

— Cu siguranţă, Esther, zise el, că nu înţelegi nimic din 
toată treaba asta cu procesul de la Curte? 


Şi bineînţeles am dat din cap că nu. 

— Nu ştiu cine o fi înțelegând, reluă el: juriştii au încurcat 
lucrurile în asemenea hal, încât temeiurile iniţiale ale 
procesului au dispărut de mult de pe faţa pământului. E 
vorba de un testament şi de drepturile ce decurg din 
testament... Sau, mai bine zis a fost vorba, odinioară. Acum 
nu mai e vorba decât de cheltuieli de judecată. Întruna 
apărem, dispărem, depunem jurământ”, interogăm, aducem 
dovezi şi contra-dovezi, argumentăm, punem peceţi şi 
facem întâmpinări şi referate şi rapoarte şi batem apa în 
piuă pe lângă Lordul Preşedinte cu toţi sateliții lui, 
îndeplinind toate formele legale, şi ne-nvârtim într-o horă 
până ne seceră moartea; toate astea pentru cheltuielile de 
judecată. Asta-i temeiul cel de căpetenie. Restul, prin nişte 
procedee extraordinare, s-a mistuit. 

— Dar, domnule am zis, ca să-şi revie în fire, pentru că 
începuse să se frece pe cap a fost vorba de un testament? 

— Hm, da, a fost vorba de un testament, pe vremea când 
toată povestea asta avea un preţ, răspunse el. Un oarecare 
Jarndyce, în ceasul cel rău a făcut avere mare şi a întocmit 
un testament. Tot căutându-se cum trebuie administrate 
legatele prevăzute în testament, averea lăsată prin 
testament s-a irosit; legatarii din testament au ajuns într-o 
stare atât de mizeră, că dacă ar fi săvârşit o crimă enormă, 
n-ar fi fost pedeapsă mai potrivită decât să le fi lăsat banii 
aceia; iar testamentul însuşi a ajuns literă moartă. De când 
a început nenorocitul ăsta de proces orice lucru pe care toţi 
din proces, afară de unul singur, îl ştiu, ise notifică aceluia 
care nu-l ştie, pentru ca să-l afle... De când a început 
nenorocitul ăsta de proces fiecare parte trebuie să aibă 
copii, copii peste copii, despre orice, hârtii care s-au adunat 
cu carul (şi chiar dacă nu le ai, aşa cum se întâmplă de 
obicei, fiindcă nimeni nu le doreşte, trebuie să plăteşti 
pentru ele) şi iarăşi începe hora aceea de cheltuieli şi taxe 
şi absurdităţi şi venalităţi, într-un iureş mai sălbatic decât 


cele mai fanteziste orgii ale vrăjitoarelor în Noaptea de 
Sabat. 

Jurisprudenţa te trimite la Lege; Legea te trimite înapoi 
iar la Jurisprudenţă; Legea găseşte cu cale că nu poate face 
cutare lucru; nici măcar nu-i în stare să-ţi spună că nu 
poate face nimic fără ca avocaţii lui A să sară şi să se ridice, 
fără ca avocaţii lui B să sară şi să se ridice şi ei, şi tot aşa 
înainte pentru tot alfabetul la rând, ca soldaţii. Aşa că anii 
trec şi vieţile se scurg şi totul merge înainte, începând cu 
statornicie iarăşi şi iarăşi de la început, fără să se mai 
termine vreodată. Şi nu putem ieşi din proces cu niciun 
chip, pentru că suntem parte în proces şi trebuie să 
rămânem aşa, fie că ne place ori ba. Dar nu face să-ţi baţi 
capul cu el. Când strămoşul meu, sărmanul Tom Jarndyce, a 
început să-şi bată capul cu procesul, atunci a început 
sfârşitul lui. 

— Acel domn Jarndyce, a cărui poveste am auzit-o, 
domnule? 

EI a încuviinţat din cap. 

— I-am fost moştenitor şi iată asta-i casa lui, Esther. Când 
am venit aici, era cu adevărat o casă a umbrelor. Îşi lăsase 
asupra ei semnele necazurilor pe care le îndurase. 

— Cât de schimbată trebuie că e acum! 

— Înainte de a fi locuit el aci, casa se chemase La Piscuri. 
El i-a dat numele de acum şi a trăit aici închis ca în temniţă; 
zi şi noapte, studiind cu de-amănuntul blestematele de 
teancuri de hârtii din proces şi nădăjduind dincolo de orice 
nădejde să-l descurce din noianul de înşelătorii şi să-l 
scoată la liman, între timp clădirea s-a dărăpănat, vântul a 
prins a sufla printre crăpăturile pereţilor, ploaia curgea 
prin acoperişul găurit, iar buruienile înecaseră cărarea ce 
ducea spre uşa putregăită. După ce am adunat aici, acasă, 
tot ceea ce rămăsese de la dânsul, îmi păru că şi casa îşi 
zburase creierii, atât era de spartă şi de părăginită. 

Se plimbă puţin de ici până colo, după ce spuse toate 
acestea ca pentru el, cutremurându-se de un fior, apoi se 


uită la mine, se lumină la faţă şi veni de se aşeză iarăşi cu 
mâinile în buzunare. 

— Ţi-am spus eu, drăguță, că asta-i Odaia Cârtitului. Unde 
rămăsesem? 

I-am amintit de schimbările minunate pe care le făcuse în 
Casa Umbrelor. 

— Casa Umbrelor: adevărat. Acolo, în cetatea Londrei, se 
află nişte imobile de-ale noastre, care astăzi seamănă mult 
cu ceea ce era pe atunci Casa Umbrelor; zic proprietăţi de- 
ale noastre, vrând să spun de-ale Procesului, de fapt ar 
trebui să spun că ele aparţin Cheltuielilor de Judecată; 
pentru că numai Cheltuielile de Judecată au unica putere 
din lume care mai poate scoate ceva din ruinele acelea şi 
care ştiu că nu mai sunt bune decât ca să-ţi întristeze 
privirile şi să-ţi amărască sufletul. E vorba de o stradă 
întreagă, plină de case în ruină, oarbe, cu toţi ochii zidiţi, 
fără de nici un geam, fără de nici un loc de fereastră, cu 
obloanele goale, fără de tăblii, ieşite din ţâţâni şi căzute în 
bucăţi, cu gratiile de fier cojindu-se în straturi de rugină, cu 
hornurile prăbuşite, cu treptele de piatră de la fiecare uşă 
înverzite de neumblare (şi fiecare uşă fiind parcă Portalul 
Morţii); nişte adevărate cârje de infirm, în care se propteşte 
ruina şi care putrezesc şi ele la rândul lor. Deşi Casa 
Umbrelor nu figura în procesul înaltei Curți, stăpânul ei era 
totuşi, şi soarta casei a fost pecetluită cu acelaşi sigiliu. Aşa 
sunt, drăguţa mea, peceţile Marelui Sigiliu răspândite în 
toată Anglia... Până şi copiii le ştiu! 

— Cât e de schimbată casa! Am zis eu iarăşi. 

— Hm! Aşa e, răspunse el cu mult mai bucuros, şi văd că 
eşti înţeleaptă că mă tot întorci către partea frumoasă a 
lucrurilor. (Eu şi înţeleaptă!) De asemenea lucruri nu 
vorbesc niciodată şi nici nu mă gândesc la ele decât aici, în 
Odaia Cârtitului. Dacă crezi că se cuvine să le spui lui Rick 
şi Adei (uitându-se la mine cu gravitate), poţi s-o faci. O las 
la alegerea ta, Esther. 

— Aş dori, domnule... 


— Cred c-ar fi mai nimerit să-mi spui tutore, drăguță. 

Am simţit iarăşi că mi se taie răsuflarea; m-am dojenit în 
sinea mea: „Esther, ia vezi, ştii doar ce eşti”... Cu toate că 
se făcea a spune asta simplu, ca şi cum ar fi fost un capriciu 
şi nu expresia gândită a unor profunde afecţiuni. Dar am 
zgâlţâit uşor cheile de la cămări, ca să mă întorc la realitate 
şi, încrucişându-mi mâinile pe coşuleţ cu un aer încă şi mai 
hotărât, m-am uitat liniştit în ochii lui. 

— Nădăjduiesc, tutore, am reluat eu, că nu veţi pune prea 
mult temei pe ceea ce sunt eu în stare. Aş dori să nu vă 
înşelaţi asupră-mi. Mă tem să nu aveţi o dezamăgire când 
veţi afla că nu sunt chiar pricepută... Dar ăsta-i adevărul, 
zău, şi curând v-aţi da seama că-i aşa, de n-aş avea eu 
cinstea să v-o mărturisesc. 

El nu păru de loc dezamăgit, ci dimpotrivă. Îmi spuse cu 
faţa luminată toată de-un zâmbet că mă cunoaşte foarte 
bine, nici vorbă, şi că pentru el sunt destul de pricepută, 
atât cât trebuie. 

— Aş vrea s-ajung aşa, i-am zis, dar tare mă tem că n-am 
să pot, tutore. 

— Eşti pricepută cât trebuie ca să fii micuța şi buna 
gospodină pentru sufletele noastre de aici, drăguță, mi-o- 
ntoarse el glumeţ; micuța măicuţă din poeziile pentru copii 
(Nu vreau să spun pentru Skimpole): „Micuţă măicuţă, 
încotro cu-aşa zor?” „la, pânza de păianjeni de pe cer s-o 
cobor.” 

— Şi-ai s-o ştergi aşa de bine de pe cerul nostru, după ce 
vei lua gospodăria pe mână, încât în una din zile va trebui 
să părăsim Odaia Cârtitului şi să-i batem uşa în cuie. 

Aşa am început a fi chemată „Bătrâna, Bătrânica, Aţa-de- 
Păianjen, Madam Shipton, Măicuţa Hubbard, ori Doamna 
Durden” şi încă atâtea alte nume de soiul ăsta, încât 
adevăratul meu nume s-a pierdut printre ele. 

— Hai, totuşi, urmă domnul Jarndyce, să ne întoarcem la 
cârtelile noastre. Iată-l pe Rick, un tânăr ce promite mult. 
Ce facem cu el? 


O, Doamne Dumnezeule, ce idee să-mi ceară părerea într- 
asemenea privinţă! 

— Iată-l, Esther, făcu domnul Jarndyce, vârându-şi în voie 
mâinile în buzunare şi întinzându-şi picioarele. Trebuie să 
aibă o meserie; trebuie să-şi aleagă ceva. Şi-or să fie o 
grămadă de peruci, presupun, să-şi dea cu părerea, dar 
trebuie să trecem şi prin asta. 

— O grămadă de ce, tutore? Am întrebat. 

— De peruci, îmi răspunse. Altfel n-am cum să le spun. 
Rick e în tutela Curţii, draga mea. Aşa că „Kenge şi Carboy” 
vor avea un cuvânt de spus în privinţa asta; apoi Maestrul 
Cutare... Un soi de gropar caraghios, care într-o încăpere 
dosnică de pe strada Cancelariei, acolo unde se termină 
Curtea propriu-zisă, vâră în mormânt tot ceea ce e de preţ 
în proces... Şi elare să aibă un cuvânt de spus; apărătorul 
lui, şi el are să aibă ceva de spus; apoi Preşedintele, şi el are 
să aibă un cuvânt de spus; sateliții lui, şi ei au să aibă un 
cuvânt de spus; şi apoi cu toţii vor trebui să fie plătiţi din 
gros; toată treaba se va desfăşura pe scară întinsă, cu 
ceremonie, cu vorbărie, cu nemulțumiri, şi va fi costisitoare, 
iar eu, în general, la toată comedia asta îi spun Grămada de 
Peruci. Cum a ajuns asemenea pacoste pe capul omenirii şi 
pentru ale cui păcate cad tinerii ăştia, bieţii, în capcană, 
asta eu n-o ştiu, dar aşa e. 

A început să se frece iarăşi pe cap şi să-mi dea a înţelege 
că simte cum suflă iarăşi vântul. Dar, fie că se freca pe cap, 
ori că mergea de ici până colo, sau că făcea şi una şi alta, 
faţa lui îşi recăpăta fără doar şi poate căutătura-i 
binevoitoare de-ndată ce se uita în direcţia mea, ca o 
dovadă încântătoare a bunătăţii lui faţă de mine şi atunci 
sigur că-şi recăpăta liniştea şi-şi băga mâinile în buzunare 
şi-şi întindea picioarele în voie. 

— Poate c-ar fi cel mai bine, mai întâi şi-ntâi, am spus eu, 
să fie întrebat domnul Richard către ce-ar tinde el însuşi. 

— Chiar aşa, răspunse el. 'locmai asta vreau şi eu! Ştii, 
gândeşte-te să vorbeşti cu el şi cu Ada, cu tactul şi-n felul 


tău liniştit, şi vedeţi cu toţii la ce concluzie ajungeţi. Fără 
doar şi poate că vom pătrunde în miezul problemei, datorită 
mijloacelor tale, drăguță gospodină. 

Eram de-a binelea înspăimântată gândindu-mă ce 
importanţă căpătăm şi cât de multe lucruri mi se 
încredinţau. Nu asta voisem să spun; mă gândisem că el ar 
trebui să vorbească cu Richard. Dar, bineînţeles, n-am 
răspuns nimic altceva decât că îmi voi da toată silinţa, cu 
toate că mă temeam (am simţit într-adevăr că e nevoie să 
repet asta) că mă crede cu mult mai înţeleaptă decât eram. 
La care tutorele meu s-a pornit pe-un râs cum altul mai 
plăcut n-am auzit. 

— Vino! Zise el, ridicându-se şi împingând îndărăt scaunul. 
Cred că pentru o zi ajunge ce-am făcut aici în Odaia 
Cârtitului, încă un cuvânt de încheiere, Esther, draga mea: 
doreşti să-mi pui vreo întrebare? 

Se uită la mine cu atâta grijă, încât şi eu m-am uitat la el 
cu căldură şi am fost sigură că l-am înţeles. 

— În legătură cu mine? 

— Da. 

— Tutore, am răspuns, cutezând să-i prind mânile într-ale 
mele, care se răciseră dintr-odată mai tare decât aş fi vrut; 
nimic! Sunt încredinţată că dacă ar fi ceva ce trebuie să ştiu 
sau ce e de vreo trebuinţă să aflu, n-ar fi nevoie să cer să-mi 
spui. Ar trebui să am o inimă de piatră, dacă nu mi-aş pune 
toată încrederea şi nădejdea în dumneata. N-am nimic să-ţi 
cer, absolut nimic din toată lumea asta. 

Îmi prinse mâna sub braţ şi am plecat s-o căutăm pe Ada. 
Din clipa aceea n-am mai avut faţă de el nici un fel de 
stânjenire, nici-o sfială, dimpotrivă, m-am simţit foarte 
mulţumită că nu ştiu mai multe, chiar foarte fericită. 

La început am avut la Casa Umbrelor o viaţă destul de 
grea; fiindcă a trebuit să întâlnim multă lume din vecinătate 
şi din alte părţi, care-l cunoşteau pe domnul Jarndycc. Adei 
şi mie ni se părea că era cunoscut de toţi cei ce doreau să 
întreprindă ceva cu banii altuia, nu cu ai lor. Într-o 


dimineaţă, aflându-ne în Odaia Cârtitului, unde 
începuserăm să-i rânduim scrisorile şi să răspundem în 
locul lui la câteva dintre ele, am rămas uluită când am văzut 
că scopul aproape al tuturor celor ce-i scriau era să se 
organizeze în Comitete ca să adune bani şi apoi să-i 
cheltuiască. Doamnele erau tot atât de stăruitoare ca şi 
domnii; de fapt, cred că erau pornite chiar mai ceva ca ei. 
Se repezeau să întemeieze Comitete cu o pasiune 
nemaipomenită şi colectau subscripţii cu o vehemenţă de 
nedescris. Părea că multe dintre ele îşi petreceau viaţa 
întreagă cu expedierea scrisorilor de subscripţii, la toate 
oficiile poştale, scrisori pentru câte un şiling, pentru câte-o 
jumătate de coroană, pentru câte o jumătate de liră sau 
pentru câte o pence. Cereau de toate. Îmbrăcăminte mai 
acătării, le trebuiau zdrenţe de în, cereau bani, cereau 
cărbuni, doreau supă, voiau procente, doreau autografe, 
cereau flanele, cereau de toate, fie că domnul Jarndyce 
avea sau nu avea. Scopurile lor erau tot atât de felurite ca 
şi cererile. Aveau să înalțe clădiri noi, să achite datoriile 
făcute pe clădirile vechi, să întemeieze într-o clădire 
pitorească (a cărei faţadă vestică era desenată în anexă) 
confreria Sfintelor Marii din Evul Mediu, să ofere o donaţie 
doamnei Jellyby, să comande un portret pictat al 
secretarului lor şi să-l dăruiască soacrei acestuia al cărei 
adânc devotament pentru el era ştiut şi răsştiut. În sfârşit, 
îmi vine a crede că erau în stare să născocească orice de la 
cinci sute de mii de broşuri, până la instituirea unei rente 
viagere şi de la un monument de marmură, până la un 
ceainic de argint. Îşi însuşeau o mulţime de titluri. Aci se 
dădeau drept Femeile Angliei, Fiicele Britaniei, Surorile 
Virtuţilor celor mai de căpetenie luate la rând, Femeile 
America, Doamnele cu sute de denumiri. Păreau tot timpul 
înfierbântate, umblând după voturi pentru alegeri. După 
mintea noastră puţintică şi după propriile lor spuse, păreau 
că tot timpul şi-l petrec votând cu zecile de mii de candidaţi 


fără ca vreunul dintre ei să reuşească. Ne apucau durerile 
de cap când ne gândeam ce viaţă febrilă trebuie să ducă. 

Printre doamnele care se deosebeau grozav prin atâta 
mărinimie rapace (dacă mi-e îngăduit să folosesc asemenea 
expresie) se afla şi o anume doamnă Pardiggle, ce părea, 
socotind după numărul scrisorilor ei către domnul Jarndyce, 
să fie o corespondentă aproape tot atât de asiduă ca şi 
doamna Jellyby. Băgarăm de seamă că de câte ori doamna 
Pardiggle ajungea să fie subiect de conversaţie, vântul îşi 
schimba întotdeauna direcţia; şi asta invariabil îl deranja pe 
domnul Jarndyce care evita să mai adauge vreun cuvânt, 
după ce apucase a zice că sunt două soiuri de filantropi: 
unii care fac puţin, dar un tărăboi grozav, ceilalţi care fac 
enorm de mult, dar fără nici un tărăboi. Eram din pricina 
asta tare curioasă s-o cunoaştem pe doamna Pardiggle, 
bănuind că face parte din categoria întâi şi ne-am bucurat 
când într-o bună zi a venit în vizită cu cei cinci fecioraşi. 

Era un soi de matroană impozantă, cu ochelari, cu nasul 
proeminent şi vocea puternică, dând impresia că are nevoie 
de un spaţiu foarte mare. Şi într-adevăr aşa era, deoarece 
cu fustele a răsturnat nişte scăunele ce erau destul de 
departe de ea. Cum nu eram decât eu şi Ada acasă, am 
primit-o tare sfioase, căci aveai impresia c-ar fi intrat 
înăuntru iarna ce-i învineţise şi pe micuţii Pardiggle care 
veneau în urma ei. 

— Aceştia, domnişoarelor, prinse ea a zice cu multă 
emfază, după ce ne-am salutat, sunt cei cinci feciori ai mei. 
Trebuie să le fi văzut numele pe o listă de subscripţie 
tipărită (poate chiar pe mai multe) ce se află în mâinile 
stimatului nostru prieten, domnul Jarndyce. Egbert, cel mai 
mare (are doisprezece ani) e băiatul care şi-a trimis 
indienilor Tockahoopo banii de buzunar, în sumă de cinci 
şilingi şi trei pence. Oswald, cel de-al doilea (de zece ani 
jumate) e copilul ce a contribuit la Marea Donaţie Naţională 
pentru Făurari, cu doi şilingi şi nouă pence. Francis, al 
treilea (de nouă ani) cu un şiling şi şase pence şi jumătate, 


Felix, al patrulea (de şapte) cu opt pence pentru Văduvele 
la pensie, Alfred, cel mai mic (numai de cinci) s-a înrolat 
voluntar în Liga Copiilor Fericirii, cu legământ ca niciodată 
în viaţă să nu recurgă la tutun, sub nici-o formă. 

De când sunt nu mai văzusem asemenea copii 
nemulţumiţi. Nu doar c-ar fi fost sfrijiţi şi scofâlciţi, cu toate 
că bineînţeles erau şi aşa, dar de atâta nemulţumire aveau 
o căutătură de-a dreptul feroce. Când s-a rostit numele 
indienilor Tockahoopo, aş fi putut cu drept cuvânt 
presupune că Egbert e unul dintre cei mai fioroşi membri ai 
tribului aceluia, atât de sălbatică şi încruntată căutătură îmi 
aruncă. Chipul fiecăruia dintre copii, când se menţiona 
suma cu care contribuise, se întuneca, trădând mai cu 
seamă răzbunarea, dar chipul lui Egbert arăta de departe 
cel mai feroce. Trebuie totuşi să-l scot din cauză pe micul 
recrut al Ligii Copiilor Fericirii care era indiferent şi 
încremenit în nefericire. 

— După câte înţeleg, aţi fost în vizită la doamna Jellyby? 
Ne întrebă doamna Pardiggle. 

I-am confirmat: petrecusem o noapte acolo. 

— Doamna Jellyby, urmă ea, vorbind tot cu acelaşi ton 
ostentativ, puternic şi aspru, încât vocea ei făcu asupra 
fanteziei mele impresia c-ar fi purtat şi ea ochelari, şi mă 
folosesc de împrejurare ca să menţionez că ochelarii îi 
şedeau cu atât mai rău doamnei Pardiggle cu cât ochii îi 
erau „de om strangulat”, cum spunea Ada, adică ieşiţi din 
orbite, doamna Jellyby este o binefacere pentru societate şi 
merită o mână de ajutor. Băieţii mei şi-au dat obolul pentru 
proiectul cu Africa. Egbert, cu un şiling şi şase pence, adică 
toţi banii adunaţi timp de nouă săptămâni; Oswald, cu un 
şiling şi o pence şi jumătate, tot aşa; ceilalţi, potrivit cu 
micile lor mijloace. Cu toate acestea nu sunt alături de 
doamna Jellyby în felul de a-şi trata tineretul din familie. Am 
băgat de seamă că tineretul din familia ei nu e lăsat să ia 
parte la obiectivele cărora li s-a dedicat. Poate că are 


dreptate, poate că nu are, dar pe drept, sau pe nedrept, eu 
nu mă port aşa cu copiii mei. Îi iau cu mine peste tot. 

M-am încredinţat pe dată (la fel şi Ada) că vorbele acestea 
au smuls un urlet copilului celui mai mare, cel înrăit. L-a 
întors el mai apoi într-un căscat, dar a început ca un urlet. 

— Merg cu mine la utrenie (foarte frumos făcută) la şase şi 
jumătate dimineaţa, tot anul, bineînţeles şi-n miezul iernii, 
urmă doamna Pardiggle repede, şi sunt alături de mine în 
timpul activităţilor mele zilnice, atât de frământate. Sunt o 
doamnă care instruieşte, o doamnă care vizitează bolnavii, 
care le citeşte la căpătâi, care împarte ajutoare, fac parte 
din Comitetul local al Fondului Rufăriei şi din multe alte 
Comitete generale, iar campania pe care o duc e pe-o scară 
foarte întinsă, cum nu-i a nimănui. Dar, pretutindeni, ei sunt 
însoțitorii mei şi prin aceasta învaţă să cunoască pe săraci şi 
dobândesc acea însuşire de a întreprinde acţiuni caritabile 
în general, pe scurt, gustul pentru acel soi de lucruri care 
mai târziu vor aduce servicii aproapelui şi satisfacţie lor. 
Tânăra mea familie nu-i uşuratică, îşi cheltuieşte banii în 
întregime pentru subscripţii, sub supravegherea mea; copiii 
mei au luat parte la mai multe întruniri publice şi au 
ascultat mai multe conferinţe, discursuri şi dezbateri decât 
li se întâmplă puţinor oameni maturi în general. Alfred (cel 
de cinci) care, după cum v-am arătat, din propria lui 
iniţiativă s-a înscris în Liga Copiilor Fericirii, a fost unul 
dintre puţinii copii ce-au dat dovadă de conştiinţă în 
împrejurarea aceea, după un discurs înflăcărat de două 
ceasuri al conferenţiarului serii. 

Alfred s-a încruntat ameninţător la noi de parcă niciodată 
nu va putea sau nu va voi să ierte răul suferit în seara 
aceea. 

— Trebuie să fi băgat de seamă, domnişoară Summerson, 
urmă doamna Pardiggle, în câteva dintre listele despre care 
am vorbit, şi care se află la stimatul nostru prieten, domnul 
Jarndyce, că şirul numelor copiilor familiei mele se încheie 
cu numele lui O. A. Pardiggle, F. R. S. O liră. E tatăl lor. 


Urmăm de obicei aceeaşi ordine. Eu deschid cea dintâi lista 
cu obolul meu, apoi tineretul familiei îşi înscrie contribuţiile 
potrivit cu vârsta şi cu mijloacele lor modeste şi, apoi, 
domnul Pardiggle încheie şirul. Domnul Pardiggle e fericit 
să contribuie cu o danie potrivită, sub directivele mele şi 
astfel treaba se face într-un fel ce nu e numai plăcut pentru 
noi, ci şi folositor altora, lucru de care sunt pe deplin 
încredinţată. 

Să presupunem că domnul Pardiggle ar lua cina cu 
domnul Jellyby şi să presupunem că, după cină, domnul 
Jellyby ar simţi nevoia să-şi uşureze sufletul în faţa 
domnului Pardiggle; oare domnul Pardiggle i-ar face în 
schimb vreo destăinuire domnului Jellyby? M-am ruşinat 
foarte văzând că-mi trec prin cap asemenea lucruri, dar mi- 
au venit în minte şi pace bună! 

— Sunteţi tare plăcut instalate aici! Urmă doamna 
Pardiggle. 

Am fost foarte bucuroasă de schimbarea subiectului şi, 
îndreptându-mă spre fereastră am arătat frumoasa vedere 
ce ne stă în faţă şi asupra căreia ochelarii musafirului îmi 
părură că s-au oprit cu o ciudată nepăsare. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Gusher? Ne întrebă doamna 
Pardiggle. 

Ne văzurăm silite să-i spunem că nu avusesem plăcerea să 
facem cunoştinţă cu domnul Gusher. 

— Pierderea e de partea dumneavoastră, vă încredinţez, 
urmă doamna Pardiggle cu aerul ei impozant. E un orator 
foarte înflăcărat şi pasionat, plin de foc! De ar fi urcat acum 
pe un furgon pe pajiştea de-aici, care după cum e aşezată 
parcă-i făcută de la natură pentru întruniri publice, ar 
dezbate orice subiect i-aţi sugera, ceasuri de-a rândul! Ei, 
acum, dragele mele, adăugă doamna Pardiggle, întorcându- 
se spre scaunul ei şi răsturnând, parcă printr-o manevră 
invizibilă, o măsuţă rotundă ce se afla la o distanţă 
considerabilă cu coşuleţul meu de lucru pe ea, acum ştiţi 
cine sunt eu, nu-i aşa? 


Era o întrebare ce ne pusese într-asemenea încurcătură, 
încât Ada s-a uitat la mine consternată cu desăvârşire. Cât 
despre conştiinţa-mi vinovată de cele ce gândisem, trebuie 
să se fi citit în culoarea vie a obrajilor mei. 

— Vreau să spun că aţi descoperit, reîncepu doamna 
Pardiggle, care-i trăsătura de căpetenie a firii mele. Eu ştiu 
că e atât de proeminentă, încât îţi sare în ochi numaidecât. 
Mă las lesne descoperită, ştiu. Da, sunt cu totul de acord că 
sunt o femeie cu spirit practic şi activ. Îmi place să muncesc 
din greu; mă bucur când muncesc din greu. Activitatea îmi 
face bine. Sunt atât de deprinsă cu munca grea, atât de 
călită, că nu ştiu ce-i oboseala. 

Am spus cu jumătate de glas că e într-adevăr uimitor şi 
foarte îmbucurător sau cam aşa ceva. La drept vorbind nu 
ştiam ce mai putea fi pe deasupra, dar asta din politeţe am 
spus-o. 

— Nu înţeleg ce-i aceea să fii obosit; chiar de-aţi încerca, 
pe mine nu mă puteţi osteni! Urmă doamna Pardiggle. 
Câteodată rămân şi eu uimită de câtă energie depun (şi 
care nu-nseamnă nimic pentru mine) şi la câte treburi (pe 
care le privesc ca şi cum n-ar fi nimic) am de făcut faţă. Îmi 
văd tânăra progenitură şi pe domnul Pardiggle istoviţi de 
tot numai cât asistă la munca mea, în vreme ce eu, vă spun 
drept, mă simt vioaie ca o ciocârlie! 

Abia atunci, băiatul cel mai mare, întunecat la faţă, a 
aruncat o căutătură atât de răutăcioasă, mai afurisită decât 
oricare alta s-ar fi putut. L-am văzut încleştându-şi pumnul 
de la mâna dreaptă şi repezind o lovitură pe furiş în fundul 
şepcii pe care o ţinea sub braţul stâng. 

— Asta mi-e de mare folos când îmi fac rondurile, continuă 
doamna Pardiggle. Dacă dau peste un ins care nu vrea s- 
asculte ce am de spus, atunci i-o torn de-a dreptul: „Pentru 
mine nu există osteneală, dragă amice, niciodată nu mă 
simt obosită şi am de gând s-o duc înainte până la capăt!” 
Are un efect admirabil! Nădăjduiesc că mă veţi însoţi şi 


dumneata şi domnişoara Clare în rondurile pe care le fac 
chiar acum? 

La început am încercat să scap, cerându-mi scuze pentru 
moment, pe motivul general că am treburi pe care nu se 
cuvine să le trec cu vederea. Dar cum împotrivirea mea a 
fost de prisos, am spus atunci mai în amănunt că nu sunt 
sigură de aptitudinile mele în asemenea privinţă. Că sunt 
nepricepută în meşteşugul de a înţelege spiritele unor 
oameni aflaţi în situaţii foarte diferite de a mea şi de a vorbi 
cu ei cum s-ar cuveni. Că nu am acea delicată cunoaştere a 
sufletului omenesc care e esenţială în asemenea activitate. 
Că am multe de învăţat eu însămi, înainte de a învăţa pe 
alţii şi că nu mă pot încrede numai în bunele mele intenţii. 
Din asemenea pricini cred că mai bine e să fiu pe cât se 
poate de utilă şi să fac orice cu bunăvoința de care sunt în 
stare pentru cei din imediata mea apropiere şi să încerc să 
las cercul acesta de îndatoriri să crească treptat şi de la 
sine. Toate cele de mai sus le-am spus cu sfiiciune, fiindcă 
doamna Pardiggle e mult mai în vârstă decât mine şi are 
mare experienţă şi pentru că e foarte milităroasă în felul ei 
de a fi. 

— Te înşeli, domnişoară Summerson, făcu ea, dar poate că 
nu eşti în stare să înfrunţi munca grea cu toate emoţiile ei; 
şi de aici vine marea deosebire. Dacă ai poftă să vezi cum 
mă achit eu de îndatoririle mele, tocmai sunt pe punctul, cu 
tânăra mea progenitură, să trec pe la un cărămidar din 
vecinătate (o fire tare înrăită) şi m-aş bucura să te iau cu 
mine. Şi pe domnişoara Clare, dacă vrea să-mi facă 
favoarea asta. 

Ada şi cu mine am schimbat o privire şi deoarece tot 
aveam să ieşim, am primit invitaţia. Când, după ce ne 
puseserăm bonetele pe cap, ne-am întors grăbite, am găsit 
tânăra progenitură lâncezind într-un colţ, iar pe doamna 
Pardiggle măsurând camera în lung şi-n lat şi răsturnând 
aproape toate obiectele mai uşoare ce se aflau în calea ei. 


Doamna Pardiggle a pus stăpânire pe Ada, iar eu le-am 
urmat cu progenitura. 

Ada mi-a spus după aceea că doamna Pardiggle a vorbit 
tot drumul, până la cărămidar acasă, cu acelaşi ton ridicat 
(pe care de fapt l-am auzit fără să vreau), despre o 
pasionantă luptă pe care o duce de doi sau trei ani 
împotriva altei doamne, în scopul de a obţine ea şi nu 
cealaltă o pensie pentru candidatul respectiv. S-au făcut o 
grămadă de imprimate, de făgăduieli, de împuterniciri, de 
puneri la vot şi se pare că toată activitatea a adus o mare 
satisfacţie tuturor celor în cauză, afară de cei doi pensionari 
care încă n-ajunseră aleşi. 

Îmi place tare mult să aud destăinuirile copiilor şi sunt 
fericită ori de câte ori mi se iveşte asemenea prilej, dar de 
data asta am avut parte de nişte necazuri tare nesuferite. 
De cum am ieşit din casă, Egbert mi-a cerut un şiling cu 
aerul unui mic pungaş, pe temeiul că banii lui de buzunar i- 
au fost „şterpeliţi”. Când i-am atras atenţia că-i o mare 
necuviinţă să rostească astfel de cuvinte (fiindcă el 
adăugase morocănos: „De ea!”) m-a pişcat, zicând: „Atunci 
na! lată cine-mi eşti! Dumitale nu ţi-ar place, cred? Pentru 
ce joacă atâta comedie pretinzând că-mi dă banii pe care 
mi-i ia înapoi? De ce zice că-s banii mei şi nu mă lasă să-i 
cheltuiesc niciodată?” întrebările lui disperate au încins şi 
spiritele lui Oswald şi Francis atât de tare, încât au început 
a mă ciupi cu toţii deodată şi cu teribil de multă pricepere, 
prinzând şi răsucind câte o bucăţică foarte mică de carne 
de pe braţele mele, încât cu greu mă puteam stăpâni să nu 
ţip. În acelaşi timp, Felix tropăia pe degetele mele de la 
picioare. Cât despre cel din Liga Fericirii, cel care, prin 
faptul că întreaga lui sumă îi era totdeauna dinainte 
blocată, găsindu-se de fapt constrâns să se abţină şi de la 
prăjituri nu numai de la tutun, aşa de tare s-a umplut de 
năduf şi de ciudă când am trecut prin faţa unei cofetării, 
încât m-am îngrozit când l-am văzut că se face roşu cum e 
gotca. N-am avut niciodată de pătimit atât de tare trupeşte 


şi sufleteşte, plimbându-mă cu cei mici, cât mi-a fost dat să 
îndur de la copiii aceia constrânşi atât de nefiresc, când mi- 
au făcut favoarea să-şi dea arama pe faţă. 

M-am bucurat când am ajuns la casa cărămidarului, cu 
toate că acolo era un soi de adunătură de cocioabe 
nenorocite, într-un câmp de cărămizi cu nişte cocine de 
porci drept lângă ferestrele sparte, iar în faţa uşilor cu nişte 
grădiniţe mizerabile în care nu creştea nimic, adăpostind 
doar nişte băltoace stătute. Ici şi colo vedeai câte un ciubăr 
vechi, pentru a strânge apa de ploaie de pe acoperiş, care 
altfel se aduna cu noroiul într-o băltoacă ce părea ca o 
plăcintă mare de tină. Pe lângă uşi şi ferestre câţiva bărbaţi 
şi femei trândăveau sau dădeau târcoale jur-împrejur fără 
să ne ia altcum în seamă decât râzând de noi sau, când 
treceam prin faţa lor, zicând câte ceva despre coconetul 
care-ar trebui să-şi vadă de treburile sale şi nu să-şi bată 
capul şi să-şi murdărească încălţările venind să-şi vâre 
nasul în treburile altora. 

Doamna Pardiggle, mergând în fruntea noastră, făcând 
mare paradă de fermitate morală, şi dând drumul la un 
potop de vorbe despre năravurile trândave ale oamenilor 
(cu toate că mă îndoiesc că şi cei mai perfecţi dintre noi ar 
fi putut fi ordonaţi în asemenea loc), ne-a îndrumat către o 
căsuţă, a cărei încăpere, când am intrat, aproape c-am 
umplut-o. În afară de noi se mai aflau în camera aceea 
umedă şi neprimitoare o femeie cu un ochi învineţit, 
alăptând lângă foc un biet copilaş ce suspina întruna, un 
bărbat mânjit tot de lut şi noroi, ce părea putred de păcate, 
trântit cât era de lung pe jos, şi trăgând din lulea, un tânăr 
voinic prinzând zgarda la un câine şi o fată obraznică, 
spălând nişte aşa-zise rufe într-o apă foarte murdară. Toţi 
şi-au ridicat ochii spre noi când am intrat, iar femeia păru 
că-şi întoarce faţa către foc, ca şi cum şi-ar fi ferit de 
privirile noastre ochiul învineţit; niciunul nu ne-a dat un 
bună ziua. 


— Aşa, prieteni, începu doamna Pardiggle; dar vocea ei nu 
suna prieteneşte, după câte îmi părea; era prea oficială, 
prea categorică. Cum o duceţi cu toţii? lată-mă iarăşi. V-am 
spus eu că nu mă dau bătută. Îmi place munca anevoioasă şi 
mă ţin de cuvânt. 

— Mai e careva de-alde dumneavoastră, care să intre 
înăuntru, au ba? Mormăi omul de pe podea care-şi sprijinea 
capul într-o mână când prinse a vorbi. 

— Nu, amice, răspunse doamna Pardiggle, aşezându-se pe 
un scaun şi răsturnând altul. Suntem aici cu toţii. 

— Fincă mă gândii, că poate nu sunteţi destui, urmă omul 
cu luleaua între dinţi, uitându-se pe rând la noi. 

Tânărul şi fata au pufnit amândoi în râs. Doi prieteni de-ai 
tânărului, care atraşi de venirea noastră se proptiseră în 
pragul uşii şi şedeau acolo cu mâinile în buzunare, au 
întărit cu hohotiri zgomotoase râsul acestora. 

— Nu mă dau bătută, oameni buni, făcu doamna Pardiggle 
către aceştia din urmă. Îmi place munca grea şi o fac cu 
dragă inimă şi, cu cât e mai grea, cu atât îmi place mai 
mult. 

— Atunci uşurează-i munca ei! Mormăi omul de pe podea. 
Să fie gata şi răsgata. Dar vreau să se termine o dată cu 
îndrăzneala asta luată în casă la mine. Vreau să termini o 
dată să mă îmboldeşti ca pe un bursuc. Acu', după obicei, ai 
să începi să-ţi bagi nasu unde nu trebuie şi să pui întrebări. 
Da' n-am să-ţi dau prilej s-arăţi ce eşti în stare. Am să te 
scutesc de necaz. Fii-mea care spală? Da', spală! Ia te uită 
la apă! Miroase-o! Aşa ceva bem noi! Cum îţi place şi ce-ai 
zice dac-ar fi gin în loc? Casa nu mi-i murdară? Ba da, e 
murdară... E murdară din fire şi nesănătoasă de felu' ei ş- 
am avut cinci plozi murdari şi nesănătoşi, dar au murit cu 
toţii de mici; cu atât mai bine pentru ei şi pe deasupra şi 
pentru noi. Vrei să ştii dacă mai am cărţulia pe care ai lăsat- 
o? Nu, n-am citit cărţulia pe care ai lăsat-o. Nimenea de aici 
nu ştie cum s-o citească şi dacă ar şti nu ni s-ar potrivi. 
Asemenea carte e pentru plozi şi eu nu-s plod. Dac-ai avea 


de gând să-mi laşi o păpuşă, nu i-aş da să sugă. Vrei să ştii 
cum m-am purtat? Hm! M-am îmbătat trei zile în şir. Şi m-aş 
fi îmbătat patru de-aş fi avut cu ce. Vrei să ştii dacă n-am de 
gând să mă duc la biserică niciodată? Nu, n-am de gând să 
mă duc niciodată la biserică. Chiar dac-aş avea de gând, nu 
m-ar aştepta nimenea acolo. Ţârcovnicul e prea de neam pe 
lângă mine. Vrei să ştii cum şi-a învineţit nevastă-mea 
ochiu? Hm! Eu i l-am învineţit şi dacă zice că nu-i aşa, 
atunci minte! 

Ca să spună cele de mai sus şi-a scos luleaua din gură, 
apoi s-a întors pe cealaltă parte şi a fumat mai departe. 
Doamna Pardiggle, care îl privise tot timpul prin ochelari cu 
un calm forţat, calculat, sunt convinsă, ca să-i aţâţe 
împotrivirea, a scos o carte de rugăciuni, ca o râncă de 
poliţai, şi puse întreaga familie la oprelişte. Oprelişte 
religioasă vreau să spun, bineînţeles, dar a făcut-o în 
adevăr ca şi cum ar fi fost un inexorabil poliţai de moravuri, 
ducându-i pe toţi la poliţie. 

Ada şi cu mine eram tare stânjenite. Ne simţeam 
amândouă nişte intruse, nelalocul nostru. Şi amândouă 
gândeam că doamna Pardiggle ar fi reuşit infinit mai bine 
dacă n-ar fi practicat un sistem atât de mecanic de a hotări 
soarta oamenilor. Copiii s-au îmbufnat şi au prins a privi în 
gol; familia cărămidarului nu ne mai da nici un pic de 
atenţie, afară de băiatul cel mare care asmuţea câinele să 
ne latre, ori de câte ori doamna Pardiggle ridica tonul. 
Amândouă ne-am simţit teribil de întristate la gândul că 
între noi şi oamenii aceia exista o barieră de fier ce nu 
putea fi înlăturată de prietena noastră cea nouă. De cine 
sau cum ar fi putut fi înlăturată nu ştiam, dar că exista 
asemenea barieră ştiam. Până şi cele ce citea şi spunea mi 
se păreau greşit alese pentru asemenea auditoriu, chiar de- 
ar fi fost împărtăşite cu modestie şi cu foarte mult tact. Cât 
despre cărţulia la care se referise omul de pe duşumea, am 
aflat mai târziu despre ce era vorba, iar domnul Jarndyce 
ne spuse că se îndoia dacă măcar Robinson Crusoe ar fi 


putut-o citi, cu toate că nu mai avea nici-o carte pe insula lui 
pustie. 

În aceste împrejurări ne-am simţit tare uşurate când 
doamna Pardiggle s-a sculat să plece. Omul de pe podea, 
întorcându-şi iarăşi capul jur-împrejur, zise morocănos: 

— Vasăzică ai isprăvit; da? 

— Pe azi da, amice, am terminat. Dar nu mă dau bătută. 
Am să vă vizitez iar, când vă vine rândul, îi răspunse 
doamna Pardiggle cu o voioşie plină de ostentaţie. 

— Bine că măcar acuma pleci, adaugă el, încrucişându-şi 
braţele şi închizând ochii cu o înjurătură, pe urmă n-ai 
decât să faci ce pofteşti. 

În consecinţă, doamna Pardiggle se ridică şi execută în 
camera strâmtă un mic vârtej din care până şi luleaua din 
gura omului cât pe ce să scape. Apucând cu fiecare mână 
pe câte unul dintre puştii ei, şi spunându-le celorlalţi s-o 
urmeze îndeaproape, se îndreptă spre altă cocioabă, 
exprimându-şi speranţa că atât cărămidarul, cât şi întreaga- 
i familie vor fi mai buni data viitoare când îi va vizita. 
Nădăjduiesc să nu mi se ia în nume de rău dacă spun că 
prin asta ca şi prin toate celelalte voia să arate că nu face 
concesii dând de pomană cu toptanul şi pe scară întinsă. 

Şi-a închipuit că avem să ne ducem după ea dar, de îndată 
ce camera s-a golit, ne-am apropiat de femeia ce şedea 
lângă foc, ca s-o întrebăm de era copilul bolnav. 

Ea l-a privit doar cum îi zăcea în poală. Băgaserăm de 
seamă dinainte că de câte ori se uita la el îşi acoperea cu 
mâna ochiul cu vânătaia, ca şi cum ar fi dorit să-l ferească 
pe sărmanul copilaş de orice asociaţie cu scandalul, 
brutalitatea sau bătaia. 

Ada, a cărei inimă bună se înduioşase de înfăţişarea 
copilaşului, s-a aplecat să-i mângâie obrăjorii. Dar când făcu 
asta am văzut ce se întâmplă şi am tras-o îndărăt. Copilul 
murea. 

— O! Esther! Strigă Ada prăbuşindu-se în genunchi lângă 
el. la priveşte aici! O Esther, draga mea, micuțul de el! 


Micuţul chinuit, tăcut şi aşa de drăgălaş! Vai ce rău îmi pare 
de el! Şi ce rău îmi pare de mamă. N-am văzut în viaţa mea 
o privelişte aşa de înduioşătoare! O, pruncuşorule, 
pruncuşorule! 

Atâta milă, atâta duioşie ca acelea cu care s-a aplecat Ada 
spre pământ, plângând, şi cu care şi-a pus mâna peste cea a 
femeii, ar fi putut înmuia inima oricărei mame. Femeia la 
început s-a uitat lung la ea, plină de uimire, şi apoi a 
izbucnit în lacrimi. 

Am luat numaidecât uşoara povară de pe genunchii ei, am 
făcut tot ce-am putut ca să-i orânduiesc copilaşului loc de 
odihnă cât mai blând şi mai bun, l-am aşezat pe un raft şi i- 
am acoperit chipul chiar cu batista mea. Am încercat s-o 
mângâiem pe nenorocita mamă şi i-am şoptit ceea ce a zis 
Mântuitorul nostru despre copii. N-a răspuns nici un 
cuvânt, ci s-a apucat să plângă, să plângă tare de tot. 

Când m-am întors, am văzut că tânărul scosese câinele 
afară şi şedea rezemat de uşă uitându-se la noi; n-avea 
lacrimi în ochi, dar privirea-i era blândă. Şi fata era tăcută; 
şedea într-un colţ şi privea în pământ. Omul se ridicase. Îşi 
fuma luleaua cu un aer încă de sfidare, dar era tăcut. 

O femeie urâtă, tare sărăcăcios îmbrăcată, a dat buzna 
înăuntru, pe când mă uitam la ei şi, venind de-a dreptul la 
mamă, a strigat: „Jenny, Jenny!” Mama, astfel chemată, s-a 
sculat şi a căzut de gâtul femeii. 

Şi cealaltă femeie avea pe faţă şi pe mâini vână tăi din 
bătaie. N-avea nici un soi de har decât cel al compătimirii, 
dar când a început s-o mângâie pe sărmana femeie şi 
lacrimile au prins să-i curgă din ochi, nu mai avea nevoie de 
nici-o altă frumuseţe. Am zis s-o mângâie, dar de fapt nu 
rostea alte vorbe decât „Jenny! Jenny!” Mângăâierea era în 
tonul cu care rostea vorbele de mai sus. 

Părea nespus de înduioşător să vezi cele două femei 
necioplite, jerpelite şi abătute, să le vezi atât de unite; să-ţi 
dai seama ce putea fi una pentru cealaltă, să înţelegi ce 
simţea una pentru cealaltă, cum îşi uşurau una alteia 


sufletele de încercările grele ale vieților lor. Cred că părţile 
bune ale unor asemenea oameni ne sunt cu totul străine 
nouă. Ceea ce săracul înseamnă pentru sărac nu se prea 
ştie decât de ei şi de Dumnezeu. 

Am socotit că-i mai bine să ne retragem şi am plecat fără 
să-i mai tulburăm. Ne-am furişat pe tăcute, fără să ne fi 
băgat în seamă nimeni afară de cărămidar. Se sprijinea de 
perete, drept lângă uşă, şi văzând că aproape nu aveam loc 
de el pe unde să trecem, a ieşit înaintea noastră. Păru că 
vrea să ascundă că ieşise pentru noi, dar am priceput că de 
asta o făcuse şi i-am mulţumit. Nu ne-a răspuns în nici un 
fel. 

Ada era atât de mâhnită tot drumul spre casă şi Richard, 
pe care îl găsirăm acasă, fu atât de deznădăjduit s-o vadă 
plângând (cu toate că mi-a spus, când ea nu era de faţă, cât 
de frumoasă era şi aşa) încât am pus la cale să ne 
reîntoarcem seara cu câteva lucruşoare pentru mângâierea 
acelor nevinovaţi şi astfel să repetăm vizita la locuinţa 
cărămidarului. Domnului Jarndyce i-am spus cât am putut 
mai puţin şi totuşi vântul şi-a schimbat direcţia pe loc. 

Richard ne-a însoţit seara la locul unde fuseserăm 
dimineaţa. În drum a trebuit să trecem prin faţa unei 
cârciumi zgomotoase, la uşa căreia o ceată de oameni se 
înghesuiau. Printre ei, şi cel mai gălăgios într-o ceartă 
oarecare, era tocmai tatăl copilaşului. Puțin mai încolo am 
trecut prin faţa tânărului cu câinele, într-o tovărăşie de 
aceeaşi teapă. Sora şedea de vorbă şi râdea cu alte câteva 
femei la colţul din capătul şirului de cocioabe, dar păru 
ruşinată şi se întoarse într-o parte când trecurăm pe lângă 
ea. 

Ne-am lăsat însoţitorul nu departe de locuinţa 
cărămidarului şi ne-am dus numai noi două. Când am ajuns 
la uşă am dat peste femeia care adusese cu ea atâta 
mângâiere. Stătea şi privea îngrijorată afară. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnişoarelor, da? Zise ea pe 
şoptite. Îl pândesc pe stăpânul meu. Stau cu sufletul la 


gură. Dacă ar fi să mă prindă că nu sunt acasă, aproape că 
m-ar ucide. 

— Vrei să spui soţul dumitale? Am întrebat-o eu. 

— Da, domnişoară, stăpânul meu. Jenny a adormit aşa 
sleită de puteri cum e. Aste şapte zile şi nopţi din urmă 
aproape că n-a lăsat copilul din braţe, sărăcuţul, decât când 
puteam eu să i-liau pentru o clipă sau două. 

După ce ne-a poftit înăuntru, a intrat şi ea încetişor şi a 
pus ce adusesem lângă patul mizerabil pe care dormea 
mama copilaşului. Nu-şi dăduse nimenea osteneală să 
curețe camera, părea că-i din fire aproape cu neputinţă să 
fie curată; dar micuța întruchipare de ceară din care se 
desprindea atât de mare solemnitate, fusese din nou 
aşezată, spălată şi învelită cu grijă în câteva bucăţi de 
pânză albă, iar un bucheţel de flori fusese aşezat atât de 
uşurel, atât de drăgăstos, de aceleaşi mâini aspre şi sacre. 

— Să te răsplătească Cel de Sus! I-am spus noi. Eşti suflet 
bun. 

— Eu, domnişoarelor? Întrebă ea uimită. Încet... S-st!... 
Jenny, Jenny! 

Mama copilaşului gemuse prin somn şi se mişcase. Dar 
sunetul vocii cunoscute păru c-o linişteşte iarăşi. Din nou o 
fură somnul. 

Când am ridicat batista mea ca să privesc la micuțul 
adormit de sub ea, mi-a părut că văd lucind un nimb în jurul 
copilului, prin părul revărsat al Adei, care de milă îşi 
plecase capul; şi nici-o clipă nu m-am gândit în al cui sân 
zbuciumat va trece batista după ce a acoperit pieptul acela 
nemişcat, intrat în liniştea de veci! Nu m-am gândit decât 
că poate îngerul păzitor al copilului nu va uita de femeia 
care a lăsat iarăşi batista pe chipul micuţului, cu o mână 
atât de miloasă, şi că poate are s-o aibă în pază după ce ne- 
am luat rămas bun şi am lăsat-o în uşă, când furişând priviri 
şi trăgând cu urechea, îngrozită de ceea ce are să i se 
întâmple, când murmurând cu glasul ei mângâietor: „Jenny, 
Jenny.”Semne şi mărturii cu putinţă şi, bineînţeles, când văd 


că vin iarăşi pe tapet mă înfurii şi-mi spun: „Ei, 
obrăznicătură, ia mai termină!”, dar nu slujeşte la nimic. 
Nădăjduiesc că cine are să citească ceea ce am scris are să 
înţeleagă că dacă paginile de faţă cuprind o sumă de lucruri 
despre mine, e de presupus că nu se putea să fie decât aşa, 
pentru că într-adevăr am nevoie de ele în anume scop şi nu 
le puteam înlătura. 

Draga mea şi cu mine citeam împreună, lucram şi 
roboteam, cântam la pian şi găseam atâtea de făcut ca să 
ne umplem timpul, încât zilele de iarnă au zburat pe lângă 
noi ca nişte păsări cu aripi luminoase. De obicei după- 
amiaza şi totdeauna seara, Richard ne întovărăşea. Cu toate 
că e unul dintre oamenii ce nu-şi mai găseşte astâmpăr, cu 
siguranţă că-i plăcea foarte mult să ne ţină tovărăşie. 

U ştiu cum se face de-mi pare că scriu mereu despre mine. 
Tot timpul îmi pun în minte să scriu despre alţii şi încerc să 
mă gândesc la mine cât mai puţin. 

De fapt o iubea foarte, foarte mult pe Ada. Asta vreau să 
spun, şi mai bine o spuneam de la început. Nu mai văzusem 
până atunci tineri îndrăgostiţi, dar i-am descoperit destul 
de repede. Dar asta n-o puteam spune, bineînţeles, şi nici 
nu puteam arăta că ştiu ceva în această privinţă. 
Dimpotrivă, îmi dădeam asemenea aere de mironosiţă şi mă 
deprinsesem să par atât de neştiutoare, încât uneori mă 
întrebam, pe când şedeam alături de ei, lucrând, dacă n- 
ajunsesem să fiu vicleană. 

Dar nu era nimic de făcut. Eu nu puteam decât să tac şi 
am tăcut mâlc. Cât despre vorbă, şi ei tăceau mâlc. Dar felul 
nevinovat în care se bizuiau din ce în ce mai mult pe mine, 
cu cât se plăceau mai tare, era atât de fermecător încât îmi 
venea foarte greu să nu arăt cât de mult îmi prinsese 
sufletul. 

— Măicuţa noastră scumpă e-o măicuţă atât de grozavă, 
îmi spunea Richard, ieşindu-mi dimineaţa în cale în grădină 
cu râsul său plăcut şi poate cu o slabă urmă de îmbujorare 
în obraji, încât nu mai pot fără ea. Înainte de a-mi începe 


ziua furtunoasă, tocind cărţile şi mânuind instrumentele 
acelea, apoi galopând la deal şi la vale prin tot ţinutul în 
lung şi-n lat, ca un tâlhar de drumul mare, îmi face aşa de 
bine să vin la o plimbare liniştită cu prietena noastră de 
nădejde, încât iată-mă că am venit iarăşi! 

— O ştii pe doamna Durden, draga mea? Întreba Ada 
seara, cu capul pe umărul meu, lumina focului lucindu-i în 
ochii îngânduraţi; nu vreau să vorbim când venim aici, sus. 
Doar să stau o bucată de vreme, să mă gândesc, chipul tău 
drag să-mi ţie de urât; s-aud vântul şi să-mi aduc aminte de 
bieţii marinari de pe mare... 

Ah! Se vede că Richard avea să fie marinar. Vorbisem 
despre asta foarte des şi fusese chiar vorba de satisfacerea 
unor porniri de-ale lui din copilărie pentru mare. Domnul 
Jarndyce scrisese unei rubedenii, mare nobil, sir Leicester 
Dedlock, să-i dea o mână de ajutor lui Richard, aşa în 
general, şi sir Leicester răspunsese în chip grațios că „aş fi 
fericit să pot sprijini planurile tânărului, dacă s-ar vădi că- 
mi stă în putere, ceea ce nu e nicidecum probabil; Doamna 
mea îi trimite salutări tânărului (cu care îşi aminteşte 
perfect că e înrudită într-un grad îndepărtat) şi e 
încredinţată că el îşi va face totdeauna datoria, în orice 
profesie onorabilă, căreia i s-ar putea devota”. 

— După câte înţeleg e foarte limpede, îmi spuse atunci 
Richard, că va trebui să-mi croiesc singur drumul în viaţă. 
Nu-i nimic! O lume întreagă a trebuit s-o facă înaintea mea 
şi a făcut-o. O, dac-aş fi comandant pe-un vas de corsar, să 
pot să-l răpesc pe preşedinte şi să-l ţin închis până va 
pronunţa sentinţa în procesul nostru. Are să vadă el cum 
slăbeşte, dacă nu-i dă zor! 

Plin de optimism, speranţă şi veselie care nu păleau 
niciodată, Richard vădea în caracter o nesocotinţă ce mă 
punea de tot pe gânduri... Mai întâi pentru că o confunda 
într-un chip foarte ciudat cu prevederea. O amesteca în 
toate socotelile lui băneşti, într-un fel unic, pe care nu cred 


că l-aş putea mai bine explica, decât întorcându-ne pentru o 
clipă la împrumutul acordat de noi domnului Skimpole. 

Domnul Jarndyce aflase totalul sumei împrumutate, fie 
chiar de la domnul Skimpole sau de la Coavinses şi îmi 
înmânase banii, spunându-mi să rețin partea ce mi se 
cuvenea mie şi să-i dau restul lui Richard. Numărul micilor 
cheltuieli nesocotite pe care Richard le justifica din 
redobândirea celor zece lire ale sale şi numărul explicaţiilor 
pe care mi le oferea ca şi cum ar fi economisit sau ar fi 
fructificat suma aceea, dacă le-aş aduna, ar da un rezultat 
uluitor într-o simplă operaţie de adunare. 

— Măicuţa mea dragă şi plină de chibzuinţă, de ce nu? Îmi 
spuse într-o zi când a vrut, fără să se gândească nici un pic, 
să dăruiască cinci lire cărămidarului. Doar am scos zece lire 
din afacerea Coavinses. 

— Cum asta? Am întrebat eu. 

— Ei! Am dat zece lire şi eram foarte bucuros că le-am dat, 
şi nici nu mă aşteptam să le mai văd. Poţi să zici că nu-i aşa? 

— Nu pot, am răspuns eu. 

— Foarte bine! Aşadar am intrat în posesia a zece lire... 

— Aceleaşi zece lire, am sugerat eu. 

— Asta n-are nimic de-a face cu ele! Răspunse Richard. Am 
câştigat zece lire pe care nu mă mai aşteptam să le am. Prin 
urmare pot să-mi permit să le cheltuiesc fără să le mai ţin 
socoteala. 

Tot în acelaşi fel, când a fost convins să nu sacrifice cele 
cinci lire, încredinţându-se că nu-i de nici un folos, a 
transferat suma la partida credit. 

— Ia să vedem! Începu ela spune: Am economisit cinci lire 
în afacerea cu cărămidarul, aşa că dacă mă aleg cu o 
hurducătură bună cu diligenţă până la Londra şi înapoi şi 
mă costă patru lire, înseamnă că voi fi economisit una. Şi 
nu-i oare straşnic lucru să economiseşti o liră? Ascultă la 
mine: un ban economisit e un ban câştigat! 

Cred că Richard avea o fire atât de deschisă şi de 
generoasă fără de care mai mult nici că se putea. Era 


inimos şi brav şi cu tot neastâmpărul lui neînfrânat era atât 
de drăguţ, încât în câteva săptămâni l-am socotit ca pe un 
frate. Blândeţea-i era din fire şi şi-ar fi manifestat-o din plin 
chiar fără înrâurirea Adei, dar prin ea ajunse să fie unul 
dintre cei mai plăcuţi prieteni, totdeauna gata să ia parte la 
orice, şi totdeauna atât de fericit, de inimos şi atât de vesel. 
Sunt sigură că, stând cu ei, umblând cu ei, vorbind cu ei, 
văzându-i cum de la zi la zi se îndrăgosteau mai tare unul 
de celălalt, fără să scoată un cuvânt şi fiecare dintre ei 
gândind în sinea lui că dragostea asta era taina cea mai 
mare, poate încă nebănuită nici măcar de celălalt... Da sunt 
sigură că eram tot atât de încântată ca şi ei şi tot atât de 
fericită de seducătorul lor vis. 

Cam aşa mergeau lucrurile, când într-o dimineaţă, la micul 
dejun, domnul Jarndyce primi o scrisoare şi, privind la 
adresa expeditorului, rosti: „De la Boythorn? Ia te uită!” şi o 
deschise şi o citi cu vădită plăcere, spunându-ne în 
paranteză, când ajunsese cam pe la mijlocul scrisorii, că 
Boythorn „avea să vină” să ne vadă. Da, dar cine e 
Boythorn, ne-am întrebat cu toţii. Şi cred că toţi ne-am 
întrebat de asemenea, cât despre mine, sigur că m-am 
întrebat, dacă Boythorn n-are să aibă nici un soi de amestec 
în cele ce aveau să urmeze de-aci înainte? 

— Am fost împreună cu băiatul ăsta la şcoală; cu Lawrence 
Boythorn, ne lămuri domnul Jarndyce, ciocânind scrisoarea 
cu degetul şi punând-o pe masă; or fi mai bine de patruzeci 
şi cinci de ani de atunci. Pe vremea aceea era cel mai 
neastâmpărat băiat din lume, iar acum e omul cel mai 
neastâmpărat. Pe-atunci era cel mai gălăgios băiat din 
lume, iar acum e omul cel mai gălăgios. Era pe-atunci cel 
mai inimos şi cel mai hotărât băiat din lume, iar acuma e 
omul cel mai inimos şi cel mai hotărât. E un tip colosal. 

— Ca talie, domnule? Întrebă Richard. 

— Destul de mare, Rick, şi în această privinţă, răspunse 
domnul Jarndyce, fiind cam cu zece ani mai mare ca mine şi 
cu vreo zece centimetri mai înalt, cu capul aruncat pe spate 


ca un bătrân soldat, cu pieptul vânjos şi pătrat, cu mâinile 
ca ale unui fierar spălat şi cu nişte plămâni!... Plămâni ca ai 
lui nici că mai sunt! Când vorbeşte, sau râde, sau sforăie se 
cutremură casa din temelie. 

Pe când domnul Jarndyce evoca bucuros chipul prietenului 
său Boythorn, noi am putut băga de seamă, ca un bun 
augur, că nu era nici urmă de vreo schimbare de vânt. 

— Dar despre ce-i înăuntrul omului, de inima caldă, de 
firea pătimaşă, de sângele lui clocotitor, Rick, şi Ada şi tu, 
micuța noastră Albină, despre asta vreau să vă vorbesc, căci 
cu toţii trebuie să ştiţi cum ne e musafirul, urmă dânsul. 
Cuvintele lui sunt la fel de răsunătoare ca şi vocea. Se află 
numai în extreme: fără întrerupere la gradul superlativ. 
Când osândeşte e feroce. Ai putea să-ţi închipui că e un 
căpcăun după cele ce spune; şi cred că pentru unii oameni 
trece drept un căpcăun. lată! Nu vă mai spun nimic de el 
dinainte. Să nu vă prindă mirarea dacă-l veţi vedea că mă ia 
sub protecţie; pentru că încă n-a uitat că la şcoală eram mai 
mic ca el şi prietenia noastră a început când i-a scos doi 
dinţi (el zice şase) unuia dintre cei care mă persecutau, 
chiar înainte de a ne lua cafeaua cu lapte. Boythorn şi cu 
feciorul lui, adresându-mi-se mie, vor fi aici, draga mea, 
chiar astăzi după-amiază. 

Am avut de grijă ca toate măsurile necesare să fie luate 
pentru primirea domnului Boythorn şi i-am aşteptat sosirea 
cu îndreptăţită curiozitate. După-amiaza era pe sfârşite şi 
el, totuşi, nu se arăta. Sosi şi ceasul de cină şi el tot nu 
apăruse. Am împins cina cu un ceas mai târziu, şi şedeam în 
jurul căminului fără nici-o altă lumină decât flăcările focului, 
când uşa de la intrare se izbi în lături şi vestibulul răsună 
de cuvintele de mai jos, rostite cu cea mai pasionată 
înfocare şi cu un glas de stentor: 

— Ne-a îndreptat greşit, Jarndyce, un ticălos mai dezmăţat 
decât care nu se poate; ne-a spus s-o cotim la dreapta în loc 
de stânga. Cel mai infect derbedeu de pe faţa pământului! 
Se vede că taică-său o fi fost o bestie în toată puterea 


cuvântului ca să aibă asemenea fecior. L-aş fi zdrobit pe 
mizerabilul acela fără nici un pic de remuşcare! 

— A făcut-o anume? Întrebă domnul Jarndyce. 

— N-am nici cea mai mică îndoială că ticălosul dracului îşi 
petrece toată viaţa îndrumând călătorii în direcţii greşite! 
Răspunse celălalt. Pe legea mea, uitându-mă la el mă 
gândisem eu că-i o javră greţoasă cum n-am mai văzut alta, 
când tocmai mi-a spus s-o iau la dreapta. Şi totuşi am stat 
cu individul acela faţă în faţă fără să-i crap capul! 

— Fără să-i sară măselele din gură, vrei să zici? Făcu 
domnul Jarndyce. 

— Ha, ha, ha! Râse domnul Lawrence Boythorn, de s-a 
cutremurat într-adevăr toată casa. Ce, încă tot n-ai uitat! 
Ha, ha, ha!... Şi-acela, alt derbedeu uns cu toate unsorile! 
Pe legea mea, mutra individului aceluia, când era puşti, 
părea întruchiparea neagră a perfidiei, a mişeliei şi a 
cruzimii, ce ar fi putut fi înălţată ca sperietoare pe-un câmp 
plin de canalii. De-ar fi să-l întâlnesc mâine pe stradă pe 
tiranul acela fără pereche l-aş dobori ca pe-un copac 
putred! 

— De asta nu mă mai îndoiesc, zise domnul Jarndyce. Dar, 
nu vii sus? 

— Pe legea mea, Jarndyce, îi răspunse musafirul, care păru 
că se uită la ceas, dacă erai însurat m-aş fi întors de la 
poartă şi aş fi pornit-o mai curând spre cele mai îndepărtate 
piscuri ale munţilor Himalaya, decât să mă înfăţişez la un 
ceas atât de nepotrivit. 

— Nu chiar aşa de departe, cred, făcu domnul Jarndyce. 
— Ba da! Pe viaţa mea, pe cinstea mea! Strigă oaspetele. 
Nu m-aş face vinovat de asemenea obrăznicie îndrăzneață, 
silind pe stăpâna casei să mă aştepte atâta vreme, pentru 

nimic în lume. Mai curând să pier de infinite ori... De 
infinite ori, mai curând. 

Cu vorbele astea au mers sus, apoi curând l-am auzit în 
camera lui, tunând: „Ha! Ha! Ha! Şi apoi iarăşi: „Ha! Ha! 
Ha!” până când şi cele mai îndepărtate unghere, părând că 


se molipsesc, au prins a hohoti tot atât de voios ca el şi ca şi 
noi când l-am auzit râzând. 

În inima noastră s-a născut spontan o simpatie pentru el, 
căci în râsul şi în vocea-i puternică şi sănătoasă, în 
rotunjimea şi amploarea cu care rostea fiecare vorbă şi în 
furia grozavă a superlativelor, care păreau că pornesc ca 
nişte ghiulele oarbe, în toate se vădea un fond generos şi 
autentic. Dar nici nu ne aşteptasem să ni se confirme toate 
atât de bine prin înfăţişarea lui, când ne-a fost prezentat de 
domnul Jarndyce. Nu era numai un senior vârstnic, chipeş, 
drept şi vânjos aşa cum ne fusese descris nouă, cu capul sur 
şi masiv, cu o figură demnă şi calmă când tăcea, cu trupul 
ce s-ar fi putut îngreuna de n-ar fi fost într-o neîncetată 
mişcare fără de răgaz, cu bărbia ce i s-ar fi putut dubla de 
n-ar fi fost solicitată întruna să sublinieze cu vehemenţă 
vorbele, ajutându-le; dar pe lângă asta mai era şi un 
adevărat gentilom, în comportare, politicos şi cavaler, cu 
faţa-i luminată de un surâs plin de dulceaţă şi blândeţe, 
părând evident că n-are nimic de ascuns, ci dimpotrivă 
arătând exact că este incapabil (cum spunea Richard) de 
ceva pe scară mijlocie, şi bombardând cu ghiulele oarbe, 
căci nu era el omul să poarte arme mici, încât n-am putut 
decât să-l privesc cu egală plăcere pe când cina, fie că 
vorbea râzând cu Ada ori cu mine, fie că era mânat de 
domnul Jarndyce într-o salvă de superlative, ori că îşi 
azvârlea capul în sus, ca un dulău, izbucnind într-un 
cutremurător „Ha, ha, ha!” 

— Ţi-ai adus pasărea cu dumneata, îmi închipui? Întrebă 
domnul Jarndyce. 

— Pe Dumnezeul meu, e cea mai uimitoare pasăre din 
Europa! Răspunse celălalt. Este cea mai extraordinară 
creatură! N-aş da-o nici pentru zece mii de guinee. l-am 
lăsat o rentă viageră dacă îmi supravieţuieşte, să-i fie de 
ajutor după moartea mea. Ca înţelegere şi afecţiune e un 
adevărat fenomen. Tatăl său fusese înainte de ea una dintre 
cele mai uimitoare fiinţe înaripate de pe faţa pământului! 


Subiectul acestor laude era un canar foarte mic, aşa de 
blând, încât fusese adus de slujitorul domnului Boythorn pe 
degetul său arătător şi, după ce făcu un zbor uşor în jurul 
camerei, veni să se aşeze pe capul stăpânului său. Să-l auzi 
pe domnul Boythorn exprimându-şi val-vârtej sentimentele 
cele mai vijelioase şi mai pătimaşe faţă de făptura asta 
gingaşă şi mărunţică, cocoţată în tihnă pe frunte, iată, cred, 
o ilustrare perfectă a firii sale. 

— Pe legea mea, Jarndyce, zise el ridicând uşurel o 
bucăţică de pâine pentru canar ca s-o ciugulească, dacă aş 
fi în locul tău, i-aş prinde de gât mâine dimineaţă pe toţi 
maeştrii de la înalta Curte şi i-aş scutura până când le-ar 
curge toţi banii din buzunare şi până le-ar clămpăni 
ciolanele. Aş scoate-o la capăt cu fiecare, cu binele sau cu 
răul. Dacă vrei să mă împuterniceşti, sunt gata s-o fac, cu 
cea mai mare plăcere! (Tot timpul acesta canarul cel mic 
mânca din mâna lui.) 

— Îţi mulţumesc Lawrence, dar procesul în clipa de faţă n- 
a atins încă un asemenea stadiu, răspunse domnul 
Jarndyce, râzând, şi n-ar putea avansa nici chiar aplicând 
procedura ta legală de a zgâlţăi şi Curtea şi Baroul. 

— De când e lumea nu s-a mai văzut asemenea cazan al 
Satanei pe faţa pământului, cum e Curtea de Justiţie! 
Exclamă domnul Boythorn. Nu-i nevoie decât de o mână 
pusă sub ea pe o zi de lucru, în plină şedinţă, ca toate 
procesele, regulamentele şi dosarele cu jurisprudenţele 
adunate la un loc, şi pe deasupra cu toţi funcţionarii din 
instituţie, mari şi mici, de sus şi până jos, de la Procurorul 
General până la Diavolul în persoană, tată şi fiu, să sară în 
aer şi să s-aleagă pulberea de ele cu cinci sute de mii de 
kilograme de praf de puşcă; doar aşa ceva ar aduce în fine 
o reformă! 

Era cu neputinţă să te ţii de râs în faţa seriozităţii depline 
cu care propunea asemenea măsură energică în vederea 
reformei. Când am început a râde, el îşi zvârli capul pe 
spate şi prinse a se zgudui din pieptu-i lat, de păru iarăşi că 


tot ţinutul răsună de „ha, ha, ha-ul lui! Dar râsu-i nu tulbură 
deloc păsărică ce se simţea într-o siguranţă desăvârşită; 
ţopăi pe masă, repezindu-şi capul când într-o parte, când în 
cealaltă, întorcându-şi pe neaşteptate ochii strălucitori 
către stăpânul ei, ca şi cum acesta n-ar fi fost decât tot o 
pasăre. 

— Dar cum o mai duceţi, dumneata şi vecinul dumitale, în 
privinţa dreptului de trecere cu pricina? Întrebă domnul 
Jarndyce. Nici dumneata nu eşti scutit de capcanele legii! 

— Individul m-a dat în judecată pe mine pentru încălcarea 
proprietăţii sale şi eu l-am dat în judecată pe el pentru 
încălcarea proprietăţii mele, răspunse domnul Boythorn. Pe 
Dumnezeul meu, e tipul cel mai îngâmfat din câţi există. 
Moralmente e cu neputinţă să poarte numele de sir 
Leicester. Ar trebui să-l cheme sir Lucifer. 

— Măgulitor pentru îndepărtata noastră rubedenie! Zise 
tutorele meu râzând către Ada şi Richard. 

— l-aş ruga de domnişoara Clare şi pe domnul Carstone să 
mă ierte, reluă musafirul nostru, dar am fost încredinţat, 
după faţa senină a dumneaei şi după zâmbetul dumnealui, 
că nu-i nevoie de nici-o precauţie şi că ei ţin pe îndepărtata 
lor rubedenie la cuvenita distanţă. 

— Sau el ne ţine pe noi, insinuă Richard. 

— Pe legea mea, exclamă domnul Boythorn, slobozind altă 
salvă de vorbe, individul ăsta, şi taică-său, şi bunicu-său, 
sunt cei mai îngâmfaţi idioţi, încăpăţânaţi, imbecili şi 
anchilozaţi din câţi au fost pe lume, născuţi prin cine ştie ce 
inexplicabilă greşeală a Naturii, altceva decât nişte 
bastoane! 'Toţi din familia asta sunt nişte înfumuraţi grozav 
de solemni şi nişte gogomani în toată regula. Dar n-are a 
face; n-are să-mi închidă el trecerea chiar de s-ar fi 
întruchipat într-însul cincizeci de baroneţi, care să trăiască 
într-o sută de Chesney Wold, unul într-altul, ca mingile de 
fildeş sculptate de chinezi. Individul, prin agentul, sau 
secretarul, sau altcineva, îmi scrie: 


Sir Leicester Dedlock, Baronet, salută pe domnul 
Lawrence Boythorn şi îi atrage atenţia asupra faptului că 
acea cărare verde ce trece pe lângă vechea casă parohială, 
în prezent proprietatea domnului Lawrence Boythorn, intră 
în dreptul de trecere a lui sir Leicester, fiind de fapt parte 
integrantă din parcul de la Chesney Wold şi că sir Leicester 
găseşte cu cale s-o închidă. 

I-am răspuns individului: 

Domnul Lawrence Boythorn, o dată cu salutările sale, îi 
atrage atenţia lui sir Leicester Dedlock asupra faptului că 
neagă totalmente toate pretenţile lui sir Leicester Dedlock 
în toate privinţele şi are de adăugat cu privire la închiderea 
trecerii pe cărare, că s-ar bucura grozav să dea cu ochii de 
omul care s-ar încumeta s-o facă. 

Individul s-apucă de trimite pe-un neisprăvit, chior de-un 
ochi, ca să-mi închidă trecerea, construind o poartă. În 
joacă încep să trag cu puşca asupra blestematei aceleia de 
haimanale până când, de frică, aproape că nu mai răsufla. 
Individul pune de ridică poarta în timpul nopţii. Dimineaţa o 
dărâm şi-i dau foc. Atunci îmi trimite nişte tâlhari de slugi 
să-mi sară peste gard şi să treacă în sus şi-n jos peste locul 
meu. Le-ntind capcane şi-i prind. Îi împuşc în picioare cu 
mazăre zdrobită, mai trag cu puşca şi asupra lor, hotărât să 
eliberez omenirea de povara nesuferită a existenţei acelor 
brute ce roiesc în jur. Individul mă cheamă în judecată 
pentru încălcarea dreptului său; îl chem şi eu în judecată 
pentru încălcarea dreptului meu. Mă dă în judecată pentru 
loviri; mă apăr, dar nu contenesc să-i lovesc. Ha, ha, ha! 

Auzindu-l spunând toate acestea cu o forţă de neînchipuit, 
ai putea crede că e omul cel mai mânios din lume. Dar în 
acelaşi timp să-l vezi uitându-se la păsărică cocoţată acum 
pe degetul cel mare al mâinii lui şi mângâindu-i încetişor 
penele cu arătătorul, ai putea crede că-i omul cel mai blând. 
Să-l auzi râzând şi să-i vezi apoi faţa lată şi luminoasă, ai 
zice că de când e el n-a avut nici-o grijă, nu s-a certat cu 


nimeni, că n-a avut nici-o neplăcere şi că întreaga existenţă 
e ca o zi zâmbitoare de vară. 

— Nu, nu, făcu el, cărările mele n-are să mi le închidă nici 
un Dedlock! Cu toate că trebuie să mărturisesc, şi aici 
pentru o clipă vocea i s-a înmuiat, că doamna Dedlock e cea 
mai desăvârşită doamnă din lume, căreia sunt gata să-i 
aduc toate omagiile pe care i le poate aduce un adevărat 
gentilom şi nu un baronet cu un cap vechi de şapte sute de 
ani. Un om ce a intrat în armată la douăzeci de ani şi în mai 
puţin de o săptămână şi-a provocat comandantul, cel mai 
dictatorial şi mai înfumurat fanfaron din câţi au purtat 
tunică de ofiţer, cu preţul carierei sale, ei, bine nu-i el omul 
care să se lase călcat în picioare de nici un sir Lucifer, nici 
viu, nici mort, nici îngropat şi nici dezgropat! Ha, ha, ha! 

— Şi nici omul care să-şi fi lăsat prietenul mai tânăr să fie 
călcat în picioare, adăugă tutorele meu. 

— Nici vorbă că nu! Zise domnul Boythorn, lovindu-l 
uşurel cu palma peste umăr, cu un aer protector, foarte 
serios, cu toate că râdea. Şi are să stea de pază lângă 
băieţandrul din cursul inferior, totdeauna, Jarndyce; te poţi 
bizui pe el! Dar, fiindcă veni vorba de încălcări, cerându-mi 
iertare de la domnişoara Clare şi de la domnişoara 
Summerson pentru cât de mult am stăruit asupra unui 
subiect atât de arid, n-a sosit nimic pentru mine de la 
oamenii dumitale, Kenge şi Carboy? 

— Cred că nu, Esther? Mă întrebă domnul Jarndyce. 

— Nimic, tutore. 

— Foarte îndatorat! Zise domnul Boythorn. De altfel nici 
nu mai era nevoie să întreb, după ce am văzut, fie chiar 
puţin, cât de prevenitoare e domnişoara Summerson cu 
toată lumea din jurul ei. (Cu toţii m-au lăudat; erau de altfel 
hotărâți s-o facă.) Am întrebat numai fiindcă, venind din 
Lincolnshire, încă n-am fost, bineînţeles, prin oraş şi am 
crezut că poate mi s-au trimis aici câteva scrisori. Cred că 
mâine dimineaţă am să primesc veşti. 


În timpul serii pe care am petrecut-o foarte plăcut, l-am 
văzut foarte des privind îndelung la Richard şi Ada, cu atâta 
simpatie şi mulţumire care dădeau feţei sale senine o 
căutătură deosebit de plăcută, pe când şedea la mică 
depărtare de pian, ascultând muzica, şi doar nu avusese 
prilej să ne spună că-i plăcea cu pasiune muzica, dar asta se 
citea pe faţa lui, încât l-am întrebat pe tutorele meu, în timp 
ce şedeam la o partidă de table, dacă domnul Boythorn 
fusese cândva căsătorit. 

— Nu, răspunse el, nu. 

— Dar a dorit să fie! Zisei eu. 

— Cum de-ai descoperit? Făcu el cu un zâmbet. 

— Ei, tutore dragă, am început eu să-i explic, nu fără să 
roşesc puţin la riscul de a dezvălui ce gânduri îmi umblau, 
prin cap, în felul lui de a fi e o asemenea tandreţe, şi după 
toate e atât de curtenitor şi drăguţ cu noi şi... 

Domnul Jarndyce îşi îndreptă privirile înspre partea unde 
şedea domnul Boythorn în vreme ce eu tocmai îl descriam. 

N-a mai spus nimic. 

— Ai dreptate, drăguţa mea, începu el. O dată a fost gata 
să se însoare. E mult de-atunci. Şi numai o dată. 

— Doamna aceea a murit? 

— Nu... Dar pentru ela murit. Întâmplarea din timpul 
acela a avut înrâurire asupra întregii sale vieţi de mai 
târziu. Ţi-ar veni oare a crede că-i încă romantic până-n 
vârful unghiilor? 

— Cred, dragă tutore, aşa mi l-am şi închipuit. Dar acum, 
după cele ce mi-ai arătat, îmi vine mai uşor s-o spun. 

— De-atunci n-a mai fost ceea ce ar fi putut să fie, urmă 
domnul Jarndyce; şi acum, îl vezi la vârsta lui cu nimenea 
lângă el, afară de slujitor şi de micul său prieten galben... E 
rândul tău s-arunci zarurile, dragă! 

Din felul de a fi al tutorelui am simţit că n-aş putea 
continua subiectul convorbirii noastre, dincolo de punctul 
acesta, fără a risca să se schimbe vântul. De aceea m-am 
ferit de a mai pune alte întrebări. Aş fi vrut să mai ştiu, dar 


n-am vrut să par curioasă. M-am mai gândit o bucată de 
vreme în timpul nopţii la povestea aceea veche de dragoste, 
apoi am fost deşteptată din somn de sforăitul puternic al 
domnului Boythorn şi am încercat să fac un lucru foarte 
greu; să-mi închipui pe un bătrân redevenit tânăr şi să-l 
înveşmântez în grațiile tinereţii. Dar am adormit înainte de 
a reuşi ce-mi propusesem şi am visat despre vremurile în 
care mă aflam în casa naşei mele. Nu cunosc îndeajuns 
asemenea probleme ca să-mi pot da seama dacă ceea ce 
visam în perioada aceea a vieţii mele avea cât de cât vreun 
preţ. 

A doua zi dimineaţa a sosit o scrisoare de la domnii Kenge 
şi Carboy pentru domnul Boythorn, înştiinţându-l că un 
funcţionar de-al lor are să-l caute la timpul amiezii. Cum în 
ziua aceea a săptămânii plăteam chitanţele, bonurile şi 
facturile, înscriam conturile în registre şi făceam un extras 
cât mai concis ca să văd cum stau treburile gospodăriei, am 
rămas acasă, pe când domnul Jarndyce, Ada şi Richard, 
profitând de vremea minunată, au plecat într-o mică 
plimbare. Domnul Boythorn trebuia să-l aştepte pe 
funcţionarul de la „Kenge şi Carboy” şi apoi avea să 
pornească pe jos în întâmpinarea celor ce se întorceau de la 
plimbare. 

Ei, bine, aveam de furcă până peste cap cu cercetarea 
conturilor negustorilor, cu adunarea coloanelor de cifre, cu 
plata sumelor de bani, cu clasarea chitanţelor şi cred că 
eram în mare zarvă, când domnul Guppy mi-a fost anunţat 
şi poftit înăuntru, îmi trecuse prin minte că funcţionarul ce 
avea să vină trebuie să fie tânărul pe care-l cunoscusem la 
staţia poştalionului şi mă bucuram să-l văd, căci se asociase 
cu fericirea mea prezentă. 

Mai să nu-l recunosc, atât era de grozav de gătit. Avea un 
rând de haine noi de tot dintr-o stofă lucioasă, o pălărie 
strălucitoare, mănuşi liliachii din piele de căprioară, cravată 
cu o mulţime de culori, o floare mare de seră la butonieră şi 
un inel gros de aur pe degetul cel mic. Pe lângă asta a 


umplut sufrageria de mireasmă de pomadă şi alte soiuri de 
parfumuri. Se uita la mine cu o privire stăruitoare care m-a 
cam tulburat; l-am rugat să ia loc până se întoarce slujitorul 
şi, după ce s-a aşezat într-un colţ, tot încrucişându-şi 
picioarele şi desfăcându-le, l-am întrebat dacă făcuse o 
călătorie plăcută la venire; apoi, fără să mă uit deloc la el, i- 
am spus că sper că domnul Kenge e bine; dar simţeam că el 
se uită la mine cu aceeaşi stăruinţă şi seriozitate. 

Când i s-a adus vestea că poate merge sus în camera 
demnului Boythorn, i-am spus că la întoarcere va găsi masa 
pregătită şi domnul Jarndyce speră că îi va face cinste. El 
mi-a răspuns oarecum stingherit, ţinând mâna pe clanţa 
uşii: 

— Avea-voi cinstea să vă găsesc aici, domnişoară? 

I-am răspuns că da, voi fi aici, şi el ieşi făcând iar o 
plecăciune şi uitându-se din nou la mine. 

L-am crezut stângaci din fire şi timid, pentru că se vedea 
că e foarte stingherit şi m-am gândit că lucrul cel mai bun 
pe care l-aş putea face ar fi fost s-aştept până voi vedea că 
are tot ce-i trebuie şi apoi să-l las în plata Domnului. 
Prânzul a fost adus curând, dar rămase o bună bucată de 
vreme pe masă. Convorbirea cu domnul Boythorn s-a lungit, 
fiind şi furtunoasă, cred, fiindcă, deşi camera lui era la 
oarecare depărtare, îi auzeam vocea puternică din când în 
când, ca o furtună, împroşcând bineînţeles adevărate salve 
de ocări. 

În sfârşit, domnul Guppy se întoarse, arătând tare abătut, 
din pricina discuţiei. 

— De necrezut, domnişoară, făcu el pe şoptite, cu dânsul 
n-o poţi scoate la nici un capăt. 

— Ia, te rog, domnule, pofteşte ceva de te răcoreşte, i-am 
Zis. 

Domnul Guppy s-a aşezat la masă şi a început să ascută 
nervos cu furculiţa cuțitul de tăiat friptura, uitându-se 
întruna la mine (lucru de care eram foarte sigură, fără să 
mă uit la el) tot în felul acela neobişnuit. Ascuţitul a durat 


aşa de mult timp, încât până la urmă am simţit într-un fel de 
datoria mea să ridic ochii ca să pot rupe vraja sub puterea 
căreia părea că se trudeşte şi de care nu era în stare să se 
descotorosească. 

Atunci pe dată întoarse ochii spre farfuria cu friptură şi 
începu să taie. 

— Şi dumneavoastră ce luaţi, domnişoară? Luaţi o 
îmbucătură? 

— Nu, mulţumesc, am răspuns. 

— Să nu vă servesc chiar nici-o bucăţică, din nimic, 
domnişoară? Întrebă domnul Guppy iarăşi, dând repede de 
duşcă un pahar de vin. 

— Nimic, mulţumesc. N-am rămas aici decât ca să văd de 
aveţi tot ce vă trebuie. Să poruncesc să vă mai aducă ceva? 
— Nu, vă sunt foarte îndatorat, domnişoară, vai de mine! 
Am tot ce-mi trebuie ca să mă simt mulţumit... Cel puţin... 

Nu mulţumit... Aşa ceva nu-i cu putinţă; şi mai goli încă 
două pahare de vin, unul după altul. 

Am socotit că-i mai bine să plec. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară! Îndrăzni să spună 
domnul Guppy, ridicându-se, când văzu că mă scol să plec. 
Vreţi să-mi acordaţi favoarea de a sta o clipă de vorbă cu 
mine, confidenţial? 

Negştiind ce să răspund, m-am aşezat iarăşi jos. 

— Ceea ce urmează e scutit de prejudiciu, domnişoară? 
Întreabă domnul Guppy cu nerăbdare, trăgând un scaun 
către masa la care şedeam. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, făcui eu mirată. 

— E unul dintre termenii juridici pe care-i utilizăm noi, 
domnişoară. Să nu vă folosiţi de cele ce vă spun, în 
detrimentul meu, nici la biroul lui Kenge şi Carboy şi nici 
aiurea. Dacă tratativele noastre nu vor duce la nici un 
rezultat pozitiv, eu trebuie să rămân ceea ce am fost şi până 
acum, fără să sufăr nici un prejudiciu în situaţia mea sau în 
planurile mele viitoare în societate, pe scurt e vorba de 
ceva cu totul confidenţial. 


— Sunt cu desăvârşire nedumerită, domnule, şi nu-mi 
închipui ce puteţi să-mi comunicaţi cu totul confidenţial mie, 
pe care nu m-aţi văzut decât o singură dată; dar mi-ar 
părea nespus de rău să vă cauzez vreun prejudiciu. 

— Vă mulţumesc, domnişoară. Acum sunt sigur... Şi asta 
mi-e destul. 

Tot timpul, domnul Guppy sau îşi tampona fruntea cu 
batista, sau îşi freca îndesat palma mâinii stângi cu palma 
celei drepte. 

— Dacă mi-aţi îngădui să mai iau un pahar de vin, 
domnişoară, cred că m-ar ajuta să merg mai departe fără să 
mi se pună întruna un nod în gât, ceea ce până la urmă e 
neplăcut pentru amândoi. 

Bău şi se întoarse iarăşi către mine. Am profitat de ocazie 
ca să mă mut de-a binelea în dosul mesei. 

— Îmi îngăduiţi să vă ofer şi dumneavoastră unul, 
domnişoară, sau nu? Întrebă domnul Guppy, părând că s-a 
înviorat. 

— Nu, deloc. 

— Nici-o jumătate de pahar? Stărui domnul Guppy. Un 
sfert? Nu! Atunci să trecem mai departe. Leafa pe care o 
am acuma la „Kenge şi Carboy” e de două lire pe 
săptămână, domnişoară Summerson. Când am avut 
fericirea să vă văd pentru întâia oară, era de o liră şi 15 
şilingi şi stătuse în loc la cifra asta multă vreme. De atunci a 
înregistrat o creştere de cinci şilingi şi o nouă creştere de 
încă cinci şilingi mi-e asigurată la expirarea unui termen ce 
nu va depăşi douăsprezece luni de la data prezentă. Mama 
mea are o proprietate mică ce capătă forma unei modeste 
rente viagere din care ea duce o viaţă independentă, deşi 
modestă, în Old Street Road. E o femeie făcută parcă să fie 
soacră ideală. Nu se amestecă niciodată în treburile altora, 
ţine să fie pace în casă şi are o fire cu care te poţi lesne 
înţelege. Are şi ea cusururile ei... Dar cine n-are?... Dar de 
când o ştiu niciodată nu şi le arată când e cineva de faţă; în 
asemenea ocazii puteţi să-i lăsaţi pe mână, fără nici-o grijă, 


vinurile, alcoolurile sau berea. Locuinţa mea proprie se află 
într-un apartament la Pentonville în Penton Place. E 
modestă, dar plăcută, bine expusă în spate şi socotită a fi 
plasată într-o regiune din cele mai sănătoase. Domnişoară 
Summerson, în puţine cuvinte trebuie să vă spun că vă 
ador. Să fiţi atât de bună şi să-mi îngăduiţi (dacă mi-e 
permis să spun) să depun o cerere... Să fac o ofertă! 

Domnul Guppy căzu în genunchi. Mă simţeam în siguranţă 
în spatele mesei şi nu prea înspăimântată. Am spus: 

— Ridicaţi-vă numaidecât din poziţia asta ridicolă, 
domnule, sau mă veţi sili să-mi calc făgăduiala dată şi să sun 
clopoţelul! 

— Ascultaţi-mă până la capăt domnişoară! Stărui domnul 
Guppy, împreunându-şi mâinile. 

— Nu pot consimţi să mai aud nici un cuvânt, domnule, i- 
am răspuns, până ce nu vă ridicaţi de pe covor şi până nu 
vă duceţi să vă aşezaţi la masă, unde ar fi trebuit să 
rămâneţi, dacă aţi fi avut vreun pic de judecată. 

Ţi se făcea milă să-l vezi, dar încetişor s-a sculat şi a făcut 
ce i-am spus. 

— Totuşi ce ironie, domnişoară, urmă el cu mâna pe inimă, 
clătinând din cap cu melancolie, deasupra mesei, să stai cu 
mâncarea în faţă în asemenea clipă. Sufletului nu-i trebuie 
mâncare în asemenea momente, domnişoară. 

— Vă rog să terminaţi, am răspuns eu, m-aţi rugat să vă 
ascult până la capăt; vă rog să terminaţi ce aveţi de spus. 

— Voi încheia, domnişoară, continuă domnul Guppy. În 
măsura în care vă iubesc şi vă cinstesc, tot astfel dau 
ascultare celor ce-mi cereţi. O, ce n-aş da să vă pot duce în 
faţa altarului pentru solemna taină! 

— Cu neputinţă, am exclamat eu, nici nu poate fi vorba. 

— Îmi dau seama, zise domnul Guppy, aplecându-se peste 
tavă şi privindu-mă cu aceeaşi privire stăruitoare de mai 
înainte, pe care am simţit-o iarăşi în chip ciudat, cu toate că 
ochii nu-mi erau îndreptaţi spre el. Îmi dau seama că din 
punctul de vedere al situaţiei materiale, potrivit cu 


aparențele, cererea mea în căsătorie e o biată ofertă 
săracă. Dar, domnişoară Summerson! Îngerul meu!... Nu, 
nu, nu sunaţi... Am crescut într-o şcoală tare aspră şi sunt 
deprins să fac o mulţime de treburi de tot felul. Deşi tânăr, 
am adunat cu sârg mărturii, am pregătit procese şi am 
văzut multe lucruri în viaţă. Dac-aş avea parte de mâna 
dumneavoastră blagoslovită, câte mijloace n-aş găsi ca să vă 
promovez interesele şi să vă sporesc averea! Câte n-aş 
ajunge să aflu din cele ce vă privesc îndeaproape! Acum, 
desigur, nu ştiu nimic, dar câte n-aş putea, dacă m-aş 
bucura de încrederea dumneavoastră, dacă mi-aţi da 
îndemn? 

I-am spus că umblă să-mi apere interesele, sau ceea ce 
presupune el c-ar fi interesele mele, cu aceiaşi sorţi de 
nereuşită cum umblă să-mi câştige dragostea; şi că ar 
trebui să înţeleagă acum ceea ce i-am cerut, rugându-l să 
plece numaidecât. 

— Crudă domnişoară, făcu domnul Guppy, mai ascultă 
doar un cuvânt! Îmi închipui că trebuie să fi văzut că am 
fost subjugat de farmecele dumitale în ziua aceea când te- 
am aşteptat la Whytorseller. Îmi închipui că trebuie să fi 
băgat de seamă că n-am putut să mă sustrag de sub 
puterea farmecelor dumitale, când am ridicat scara de la 
trăsura de piaţă. Omagiile mele către Tine au fost palide, 
dar erau bine intenţionate. De atunci chipul tău s-a întipărit 
în sufletul meu. Am umblat noaptea întreagă în sus şi în jos, 
prin faţa casei lui Jellyby, numai ca să mă uit la zidurile în 
cuprinsul cărora ai stat tu. Venirea mea de astăzi, o venire 
inutilă, dealtfel ca şi prezenţa mea aici, ce n-a fost decât un 
pretext, am plănuit-o singur, pentru tine singură. Dacă am 
pus în discuţie interesele materiale, asta n-a fost decât ca să 
mă cunoşti şi să afli respectul umil ce ţi-l port. Dar înaintea 
lor a stat dragostea şi tot înaintea lor stă şi acum. 

— Aş fi profund mâhnită, domnule Guppy, am spus eu, 
sculându-mă în picioare şi punând mâna pe cordonul 
clopoţelului, să comit faţă de dumneavoastră sau faţă de 


oricine nedreptatea de a dispreţui nişte sentimente cinstite, 
oricât de displăcută mi-ar fi exprimarea lor. Dacă v-aţi 
gândit într-adevăr să-mi daţi o dovadă că aveţi o părere 
bună despre mine, deşi inoportună şi deplasată, simt că ar 
trebui să vă mulţumesc. N-am nici un motiv să fiu mândră şi 
nici nu sunt. 

În rest, cred că am adăugat fără să ştiu prea bine ce-am 
spus: 

— Nădăjduiesc că acum aveţi să plecaţi, uitând că aţi fost 
peste măsură de nechibzuit şi aveţi să vedeţi mai departe 
de treburile domnilor Kenge şi Carboy. 

— O clipă, domnişoară! Strigă domnul Guppy, oprindu-mă 
tocmai când eram pe punctul de a suna. Ce s-a-ntâmplat 
astăzi n-are să-mi aducă nici un prejudiciu? 

— Niciodată n-am să pomenesc cele ce s-au petrecut, am 
răspuns eu, afară doar de nu-mi veţi da prilej s-o fac. 

— Încă o clipă, domnişoară! În cazul în care vă veţi 
schimba gândurile... Orişicând, oricât de târziu, n-are 
importanţă, căci sentimentele mele nu se vor schimba 
niciodată... Despre cele ce am spus şi mai ales despre cele 
ce n-ar trebui să fac, domnul William Guppy, optzeci şi 
şapte, Penton Place, sau în caz de mutare sau de moarte 
(din pricina unor speranţe spulberate sau ceva asemănător) 
pe adresa doamnei Guppy, trei sute doi, Old Street Road, va 
fi de ajuns. 

Am sunat clopoţelul, slujitorul a venit şi domnul Guppy, 
lăsându-şi cartea de vizită pe masă şi făcând o plecăciune 
descurajată, a plecat. Ridicându-mi ochii asupra lui pe când 
pleca, l-am văzut iarăşi cum mă privea după ce a trecut de 
uşă. 

Am rămas acolo încă un ceas şi mai bine ca să-mi pun la 
punct registrele, să rânduiesc plăţile şi să închei o mulţime 
de socoteli. După aceea am orânduit pupitrul, am pus toate 
la locul lor şi m-am simţit atât de liniştită şi de veselă, încât 
am crezut că incidentul acela neaşteptat mi se ştersese 
aproape din minte. Dar, când am urcat sus în camera mea, 


m-am pomenit deodată că încep să râd de el şi apoi, mai 
ciudat încă, m-am pomenit că încep să plâng. Pe scurt, am 
fost emoţionată o bucată de vreme şi am simţit că o coardă 
veche fusese atinsă atât de dureros, cum nu mai fusese din 
timpul scumpei mele păpuşi de altădată, de multă vreme 
îngropată în grădină. 

Copistul. 

În partea dinspre răsărit a stradelei ce poartă numele de 
Chancery Lane, sau mai exact pe strada Cursitor, în 
Imobilul Cook, domnul Snagsby, librar pentru jurişti, îşi 
exercită comerţul său în lege. În umbra Imobilului Cook, 
îndeobşte un loc cam întunecat, domnul Snagsby face negoţ 
cu tot soiul de formulare pentru procesele în curs, cu 
obiecte în piele, suluri de pergament, papetărie... Coli de 
hârtie, dosare, imprimate, hârtie cafenie, albă, spălăcită, 
sugative; cu timbre, cu rechizite de birou, pene, peniţe, 
cerneală, radiere, cenuşă de uscat cerneala, ace cu 
gămălie, creioane, ceară roşie şi lipici; apoi cu şnur roş şi 
panglică verde; carneţele, almanahuri, agende şi repertorii 
de legi; gheme de sfoară, rigle, călimări de sticlă şi plumb, 
bricege, foarfece, ace de cusut dosare şi diverse 
mărunţişuri de cuţitărie; pe scurt, un negoţ cu prea multe 
articole ca să mai fie înşiruite, un negoţ pe care-l face chiar 
de când i s-a împlinit stagiul de ucenicie şi s-a întovărăşit cu 
Peffer. Cu prilejul acela, Imobilul Cook a fost într-un fel 
revoluţionat de noua firmă, proaspăt vopsită, La Peffer şi 
Snagsby, înlocuind inscripţia venerabilă din trecut, şi nu 
uşor de descifrat, La Peffer, numai. Pentru că fumul, pe care 
l-am putea numi iedera Londrei, s-a încolăcit aşa de tare în 
jurul numelui Peffer şi s-a lipit atât de strâns de locuinţa lui, 
încât acest parazit afectuos a ajuns să copleşească arborele 
originar. 

Peffer nu mai e de văzut în Imobilul Cook acuma; nici nu e 
aşteptat acolo fiindcă de-un pătrar de veac stă culcat în 
cimitirul Sfântul Andrew, la Holborn, cu furgoanele şi birjele 
hodorogind pe dinaintea lui, cât e ziua de lungă şi jumătate 


de noapte, ca nişte balauri uriaşi. Dacă din întâmplare s-ar 
furişa vreodată din lăcaşul lui pe când balaurii dorm, ca să- 
şi aerisească iarăşi trupul prin preajma Imobilului Cook, 
până când ar fi admonestat să se întoarcă de către 
cucurigul cocoşului roşcat din pivniţa micii lăptarii din 
strada Cursitor, ale cărui păreri despre venirea zilei ar fi 
ciudat să le precizăm, deoarece nici el, din propriile-i 
observaţii, nu ştie aproape nimic despre ele, dacă, după 
cum spuneam, Peffer ar reveni ca să mai vadă sumbrele 
locuri din curtea Imobilului Cook, ceea ce nici un librar din 
comerţ nu i-ar putea refuza, ar veni pe nesimţite şi nimenea 
n-ar şti şi n-ar păgubi din pricina asta. 

În timpul vieţii sale, precum şi în perioada celor şapte ani 
lungi ai uceniciei lui Snagsby, locuia cu Peffer, în aceeaşi 
clădire a librăriei, o nepoată; o nepoată mică şi şireată, un 
soi de făptură prea tare strânsă la mijloc şi cu un nas 
ascuţit ca o seară tăioasă de toamnă, gata să dea către 
sfârşitul ei în îngheţ. Printre cei ce locuiau în Imobilul Cook, 
umbla zvonul că mama acestei nepoate, în copilăria fiicei 
sale, împinsă de un zel exagerat ca făptura fetei să atingă 
perfecțiunea, o strângea în fiecare dimineaţă în corset, 
slujindu-se de piciorul ei matern proptit în stâlpul patului 
pentru a o strânge mai tare şi a se sprijini mai bine, iar pe 
deasupra îi dădea să înghită nişte căni cu oţet şi zeamă de 
lămâie, care acizi, pretindea lumea, se urcaseră în nasul şi 
în firea pacientei. De pe a cui limbă din cele multe ce poartă 
zvonuri o fi pornit asemenea născocire spumoasă, ea pare 
să nu fi ajuns până la urechile tânărului Snagsby sau poate 
că el nu a luat-o în seamă; dar, când a venit vremea să se 
simtă om în toată puterea cuvântului, tânărul nostru peţind- 
o şi câştigând mâna tinerei făpturi, a încheiat două tovărăşii 
dintr-o singură dată. Aşa că acum, în Imobilul Cook din 
strada Cursitor, domnul Snagsby şi nepoata fac o singură 
fiinţă, iar nepoata tot îşi mai îngrijeşte cu sfinţenie silueta 
care, oricât ar fi gusturile de deosebite, nici vorbă că 


trebuie să fie grozav de prețioasă dacă n-a mai rămas decât 
aşa de puţin din ea. 

Domnul şi doamna Snagsby nu sunt numai un trup şiun 
suflet, dar, după părerea vecinilor, şi un singur glas. Glasul 
acela, părând că purcede numai de la doamna Snagsby, e 
auzit foarte des în Imobilul Cook. Domnul Snagsby este 
auzit arareori altcum decât exprimându-se prin timbrul 
acela dulce al soţiei. El e om blajin, pleşuv şi sfios, cu ţeasta 
capului strălucitoare şi cu un smoc aspru de păr negru, 
împlântat parcă în ceafă. Are o tendinţă către supunere şi 
îngrăşare. Aşa cum stă în uşa prăvăliei din Imobilul Cook, 
cu halatul său de lucru cenuşiu, cu mâneci de stambă 
neagră până la cot, privind în sus către nori, sau cum stă în 
spatele tejghelei în prăvălia-i întunecată, cu o riglă grea şi 
lată, tăind pielea de oaie în benzi, însoţit de cei doi ucenici, 
el pare a fi în mod neîndoielnic un om timid şi modest. La 
asemenea vreme, adesea răsar de sub picioarele lui nişte 
plânsete şi lamentaţii, cu glasul despre care am vorbit mai 
sus, de parc-ar veni de la o stafie cu vocea ascuţită, ce nu-şi 
găseşte tihnă în mormântu-i şi, ca din întâmplare, în 
asemenea împrejurări, când jelaniile acelea ating un timbru 
mai tăios ca de obicei, domnul Snagsby le spune ucenicilor: 

— Cred că nevestica mea o scutură pe Guşter! 

Numele propriu, folosit astfel de domnul Snagsby, a stârnit 
râsul locatarilor din Imobilul Cook, zicând ei că ar fi trebuit 
să fie numele doamnei Snagsby, şi găsind cu cale că numai 
ea ar putea fi sus şi tare denumită Gugşter, în chip de 
compliment pentru caracteru-i furtunos. Cu toate acestea, 
numele era averea şi chiar singura avere pe lângă cincizeci 
de şilingi pe an şi o cutie tare mică umplută la întâmplare 
cu haine, pe care le primeşte o biată tânără sfrijită, venită 
dintr-un azil (presupusă de unii că ar fi purtând din botez 
numele de Augusta) şi care, deşi fusese dată sau tocmită, 
până va creşte mare, de un binefăcător cumsecade, de felul 
lui din Tooting, unde nu se putea să nu se dezvolte în cele 


mai favorabile circumstanţe, totuşi „avea crize de leşinuri” 
pe care parohul nu le putea explica. 

Guşter. În vârstă de fapt de douăzeci şi trei sau patru de 
ani, dar arătând cu zece ani şi mai bine mai vârstnică, a fost 
ieftin tocmită din pricina ciudatului neajuns al leşinurilor şi 
se teme atât de tare să nu fie trimisă şi dată iarăşi în 
mâinile protectoare ale preacuviosului azil, încât, în afară 
de prilejurile în care e găsită cu capul în găleată, sau în 
lighean, sau în cazan, sau în mâncare, sau în orişice s-ar fi 
întâmplat să fie lângă ea când o apuca, totdeauna se află la 
treabă. Era o mulţumire pentru părinţii şi tutorii ucenicilor, 
să simtă că nu-i nici-o primejdie ca ea să stârnească emoţii 
dulci în piepturile tineretului; era o mulţumire pentru 
doamna Snagsby, care oricând putea să-i găsească pricină; 
era o mulţumire pentru domnul Snagsby, care socotea că 
face un act de milostenie că o ţine. Întreprinderea 
librarului, în ochii lui Guşter, reprezintă Templul belşugului 
şi al splendorii. Ea crede că micul salonaş de la etaj, ţinut 
totdeauna spilcuit, ca să zicem aşa, şi gătit, este cea mai 
elegantă încăpere din toată Creştinătatea. Vederea ce se 
desfăşoară asupra curţii Imobilului Cook la un capăt (fără a 
mai pune la socoteală şi o privire furişă asupra străzii 
Cursitor) şi asupra curţii din spate a ofițerului şerifului de la 
Coavinses la celălalt capăt, ea o socoate drept o privelişte 
de o frumuseţe fără de pereche. Portretele în ulei etalate în 
salonaş, şi încă din belşug, al domnului Snagsby privind la 
doamna Snagsby şi al doamnei Snagsby privind la domnul 
Snagsby, sunt în ochii ei ca nişte înfăptuiri de Rafael sau 
Tiţian. Guşter are şi ea, precum se vede, oarecare răsplată 
pentru multele ei privaţiuni. 

Domnul Snagsby lasă pe seama doamnei Snagsby toate 
lucrurile, afară doar de cele ce intră în misterele comerţului 
său. Ea administrează banii, se ceartă cu perceptorii, 
fixează timpul şi locul rugăciunilor de duminică, autorizează 
distracţiile domnului Snagsby şi nu recunoaşte nimănui 
dreptul de a interveni în ceea ce socoate ea să dea la masă, 


aşa încât doamna Snagsby reprezintă modelul perfect 
pentru soțiile din vecinătate, adică de pe o bună bucată din 
Chancery Lane, pe amândouă părţile, şi chiar până mai 
departe în Holborn; soțiile acelea, de câte ori ajung la câte 
o gâlceavă casnică, îşi poftesc soţii să vadă diferenţa dintre 
poziţia lor (a soțiilor) şi cea a doamnei Snagsby precum şi 
comportamentul lor (al soţilor) şi cel al domnului Snagsby. 
Zvonuri ce se strecoară totdeauna ca liliecii prin Imobilul 
Cook, trecând o clipă în zbor pe la ferestrele tuturor, umblă 
cum că doamna Snagsby ar fi geloasă şi curioasă şi că 
domnului Snagsby, câteodată, de năduif, îi vine să-şi ia 
lumea în cap şi că de-ar fi mai iute, şi nu aşa de bleg, n-ar 
putea răbda. Ba, chiar s-a băgat de seamă că soțiile, care-l 
citează ca un strălucit exemplu soţilor lor căpăţânoşi, în 
realitate se uită la el cu dispreţ şi că nimeni nu-l priveşte cu 
mai multă trufie ca o anume doamnă despre al cărei soţ se 
ştie aproape cu siguranţă că o măsoară cu umbrela, ce-i 
slujeşte drept instrument de corecție. Dar şoaptele acestea 
vagi poate să se fi ivit din felul de a fi al domnului Snagsby, 
care e de la natură un om oarecum înclinat spre meditaţie, 
cu fire de poet, şi căruia îi place să se plimbe prin Staple 
Inn în timpul verii şi să observe cât de rustice sunt vrăbiile 
şi frunzele; sau să hoinărească alene prin Curtea Grefei, 
într-o după-amiază de duminică şi să spună (dacă e în bună 
dispoziţie) că au fost odată, de demult, nişte vremuri apuse, 
şi că ai putea găsi un sicriu de piatră, ori chiar două sub 
capela aceea (se prinde el pe orice) dacă ar fi să sapi. Îşi 
lasă fantezia să-i rătăcească cu nostalgie, gândindu-se la cei 
mulţi preşedinţi şi vicepreşedinţi şi judecători de la Curțile 
de Apel care s-au stins, şi simte o mireasmă, întocmai ca la 
ţară, când povesteşte celor doi ucenici cum a auzit el 
vorbindu-se despre un pârâu „limpede cum e cristalul”, 
care trecea odată drept prin mijlocul Holbornului, pe când 
Bariera era într-adevăr o barieră ce ducea de-a dreptul 
spre izlaz... Da, simte mireasma câmpului atât de puternic, 
încât nu mai are nevoie să se ducă la ţară. 


Ziua e pe sfârşite şi înăuntru se aprinde gazul de iluminat 
care nu-şi produce încă efectul, din pricină că încă nu-i 
întuneric. Domnul Snagsby, stând în uşa prăvăliei şi 
uitându-se către nori, zăreşte o cioară întârziată ce trece 
grăbită în zbor înspre apus peste felia de cer ce aparţine 
curţii Imobilului Cook. Cioara zboară de-a dreptul peste 
strada înaltei Curți de Justiţie, peste grădina de la Lincoln's 
Inn, către câmpiile de la Lincoln's Inn. 

Aici, într-o clădire mare, pe vremuri casă de rang, 
locuieşte domnul Tulkinghorn. Clădirea se închiriază acum 
în apartamente mici, şi în fragmentele acelea strâmtorate 
ale măreției ei de altădată, zac juriştii ca viermii în nuci. 
Dar scările, coridoarele şi anticamerele spaţioase au rămas 
încă neschimbate, ba, chiar şi plafoanele pictate pe care 
Alegoria, cu o cască romană pe cap şi înveşmântată în 
văluri eterice, se lăfăie printre balustrade, coloane, flori, 
nori şi băieţi cu picioare lungi, de-ţi dă durere de cap... 
ceea ce s-ar părea că e mai mult sau mai puţin scopul 
dintotdeauna al Alegoriilor. Aici, printre numeroasele sale 
casete, etichetate cu nume celebre, locuieşte domnul 
Tulkinghorn, când nu-i plecat la vreo reşedinţă de la ţară a 
celor mari de pe faţa pământului, unde stă mut, ca la el 
acasă, şi unde stăpânilor, sărmanii, li s-a făcut urât de 
moarte. Aici se află Domnia Sa astăzi, tăcut la masa-i de 
lucru. O stridie de şcoală veche, a cărei scoică nimeni n-o 
poate deschide. 

Aşa cum e el când îl priveşti, aşa-i şi încăperea în care se 
află, în amurgul acestei după-amieze. Demodat, perimat, 
retras, dar putând să-şi permită asemenea decor. Fotolii 
grele cu spătare late din lemn de mahon, umplute cu păr de 
cal, după moda veche, greu de ridicat, mese învechite stând 
pe nişte picioare ca fusele, şi cuverturi de postav pline de 
praf, portretele în gravură ale deţinătorilor de mari titluri, 
din ultima sau penultima generaţie, îl înconjoară. Un covor 
turcesc, gros şi ponosit, acoperă duşumeaua, potolind 
zgomotul paşilor unde şade el, însoţit de două lumânări în 


sfeşnice vechi de argint care dau o lumină cu totul 
neîndestulătoare pentru asemenea cameră spațioasă. 
Titlurile de pe cotoarele cărţilor s-au şters; orice lucru ce 
poate avea lacăt, a căpătat unul, şi nici-o cheie nu-i la 
vedere. Foarte puţine hârtii stinghere se găsesc primprejur. 
Alături are un oarecare manuscris, dar n-are treabă cu el. 
Cu capacul rotund al unei călimări şi cu două bucăţi de 
ceară de peceţi, tăcut şi încet, caută să rezolve firul 
nehotărârilor din mintea lui. Acum capacul călimării e în 
centru, pe urmă bucata roşie de ceară şi apoi bucata cea 
neagră. Dar n-a ieşit. Domnul Tulkinghorn trebuie să le 
adune iarăşi şi s-o înceapă de la capăt. 

Aici, sub plafonul pictat cu Alegoria în pieziş, uitându-se 
ţintă la prezenţa-i nepoftită, ca şi cum ar vrea să se repeadă 
asupră-i şi să-l ucidă, aici domnul Tulkinghorn îşi are şi casa 
şi biroul. N-are personal, ci numai un om între două vârste, 
de obicei cu haina ruptă în coate, care stă în vestibul într-o 
strană înaltă, şi arareori e copleşit de treburi. Domnul 
Tulkinghorn nu-i om ca toţi oamenii. El n-are nevoie de 
funcţionari. El e ca un butoi mare, plin cu taine, şi care n- 
are nevoie de cep. Clienţii lui au nevoie de el; ele totul. 
Ciornele ce trebuie scoase, sunt scoase de apărătorii 
speciali de la Baroul Temple, pe baza unor instrucţiuni 
tainice. Copiile simple ce trebuie făcute, îi sunt făcute de 
librar, cheltuielile fiind neînsemnate. Omul din strană, între 
două vârste, ştie cam tot atât despre afacerile aristocrației, 
cât ştie un măturător din Holborn. 

Bucata roşie, bucata neagră, capacul călimării, celălalt 
capac de călimară, cutiuţa cu nisip. Aşa! Tu la mijloc, tu la 
dreapta, tu la stânga. Firul ăsta al nehotărârii trebuie să fie 
dezlegat acum, ori niciodată... Acum! Domnul Tulkinghorn 
se ridică, îşi potriveşte ochelarii, îşi pune pălăria pe cap, 
vâră manuscrisul în buzunar, iese şi spune omului între 
două vârste, cu haina ruptă în coate: 

— Mă întorc numaidecât! 

Foarte rar îi oferă un amănunt, două în plus. 


Domnul Tulkinghorn pleacă. Tot aşa cum zboară cioara... 
Nu chiar aşa de drept, dar aproape... Spre Imobilul Cook, 
în strada Cursitor. La Snagsby, la prăvălia librarului. 
„Documente transcrise cu litere mari sau copiate, redactări 
juridice executate în toate branşele legale etc. Etc. Etc.” 

Să tot fie cam cinci sau şase ceasuri de după-amiază şi 
aroma înmiresmată de ceai fierbinte pluteşte prin Imobilul 
Cook. Pluteşte prin jurul uşii lui Snagsby. Mesele se iau 
devreme pe acolo, prânzul la unu şi jumătate, cina la nouă 
jumătate. Domnul Snagsby se pregătea să coboare în 
regiunile subterane ca să-şi ia ceaiul, când tocmai privind 
pe uşă, văzu cioara întârziată încă pe afară. 

— Stăpânul e-acasă? 

Guşter are grijă de prăvălie, fiindcă ucenicii îşi beau ceaiul 
în bucătărie cu domnul şi doamna Snagsby; prin urmare, 
cele două fiice ale croitorului de robe îşi piaptănă cosiţele în 
cele două geamuri ale celor două ferestre de la etajul al 
doilea al casei de peste drum, dar nu reuşesc să-i scoată din 
minţi pe cei doi ucenici aşa cum le place lor să-şi închipuie, 
ci deşteaptă doar admiraţia zadarnică a lui Guşter al cărei 
păr nu creşte, nu, nu mai creşte şi, după cum se crede în 
taină, nici n-are să mai crească vreodată. 

— Stăpânul e-acasă? Întreabă domnul Tulkinghorn. 

Stăpânul e acasă şi Guşter se duce să-l caute. Dispare, 
bucuroasă să iasă din prăvălia pe care o priveşte cu un 
amestec de groază şi venerație, ca pe un depozit de unelte 
teribile pentru marile torturi ale legii, un loc în care să nu 
intri după ce s-a stins gazul. 

Domnul Snagsby se arată: soios, înfierbântat, duhnind a 
ceai-aromat şi mestecând. Înghite pe nerăsuflate o bucată 
de pâine cu unt şi zice: 

— O, Doamne, ce cinste! Domnul Tulkinghorn! 

— Doresc să schimb o vorbă cu dumneata, Snagsby! 

— Bineînţeles, domnule! Vai, Doamne, dar de ce n-aţi 
trimis, domnule, băiatul după mine? Vă rog, să mergem în 
camera din spate, domnule! 


Snagsby s-a luminat cât ai clipi. Încăperea strâmtă, plină 
de un miros înţepător de la seul pergamentului este în 
acelaşi timp depozit de mărfuri, contor şi birou de copiat 
acte. Domnul Tulkinghorn se aşază pe un scaun de la birou, 
cu faţa la Snagsby. 

— Procesul Jarndyce, Snagsby! 

— Da, domnule. 

Domnul Snagsby face lampa mai mare şi tuşeşte în dosul 
mâinii, anticipând modest un câştig. Domnul Snagsby, ca 
om sfios ce este, s-a obişnuit să tuşească cu felurite 
înţelesuri şi astfel să economisească cuvintele. 

— Ai copiat pentru mine nu de multă vreme nişte 
declaraţii din procesul acesta. 

— Da, domnule, am copiat. 

— Era una dintre ele, urmează domnul Tulkinghorn - 
stridia de şcoală veche ermetic închisă - scotocind ca din 
întâmplare în buzunarul de la haina în care nu găseşte... 
Una al cărei scris de mână e mai deosebit şi-mi place. Cum 
s-a întâmplat să trec pe aici şi credeam c-o am la mine, am 
intrat să te întreb, dar văd că n-o am. Nu-i nimic, s-o lăsăm 
pe altădată... A! Uite-o!... Am intrat să te întreb cine a 
copiat-o? 

— Cine a copiat-o, domnule? Întreabă domnul Snagsby, 
luând documentul, aşternându-l pe birou şi despărţind 
toate filele cu o învârtitură a degetelor şi o întorsătură a 
mâinii stângi, caracteristice librarilor. Am dat-o la lucru 
afară, domnule. Tocmai atunci am mai dat de lucru afară o 
grămadă destul de mare de hârtii. Dar vă pot spune într-o 
clipă cine a copiat-o, domnule, dacă mă uit în registru. 

Domnul Snagsby scoate registrul din casa de bani, mai 
înghite o dată bucăţica de pâine cu unt care părea că i s-a 
oprit în gât, se uită la document cu coada ochiului, şi începe 
să lunece cu degetul cel mare de la mâna dreaptă de sus în 
jos pe o pagină a lui. 

— Jewby... Packer... Jarndyce. Jarndyce! lată, domnule, 
exclamă domnul Snagsby. Bineînţeles! Ar fi trebuit să-mi 


amintesc. Copia asta a fost dată în lucru afară, domnule, la 
un caligraf care locuieşte drept peste drum, de partea 
cealaltă a uliţei. 

Domnul Tulkinghorn a văzut înregistrarea, a găsit-o 
înaintea librarului, a citit-o pe când degetul librarului 
scobora la vale. 

— Cum îl cheamă? Nemo? Întreabă domnul Tulkinghorn. 

— Nemo, domnule. lată. Patruzeci şi doi e pagina cu 
numărul de înregistrare. Le-am predat miercuri seara la 
opt; mi-au fost aduse joi dimineaţa la nouă jumătate. 

— Nemo! Repetă domnul Tulkinghorn. Nemo pe latineşte 
înseamnă nimeni. 

— În englezeşte trebuie să fie cineva, domnule, aşa cred, 
zice domnul Snagsby, înclinându-se, cu tusea-i potrivită 
împrejurării. E nume de om. lată, priviţi, domnule! Pagina 
patruzeci şi doi din registru. Predate miercuri seara, ora 
opt, primite joi dimineaţa, ora nouă şi jumătate. 

Coada ochiului domnului Snagsby înregistrează capul 
doamnei Snagsby, uitându-se înăuntru din uşa prăvăliei, ca 
să afle ce are dumnealui de gând de-a plecat de la ceai. 
Domnul Snagsby îi adresează doamnei Snagsby o tuse, ca şi 
cum i-ar spune „Dragă, un client! 

— Nouă şi jumătate, domnule, repetă domnul Snagsby. 
Copiştii noştri, care trăiesc din munca asta, sunt un soi 
ciudat de oameni şi s-ar putea ca ăsta să nu fie numele lui, 
dar e trecut sub numele ăsta. Acum îmi amintesc, domnule, 
că şi l-a dat. 

— Cine a copiat-o, domnule? Întreabă domnul Snagsby, 
luând documentul, aşternându-l pe birou şi despărţind 
toate filele cu o învârtitură a degetelor şi o întorsătură a 
mâinii stângi, caracteristice librarilor. Am dat-o la lucru 
afară, domnule. Tocmai atunci am mai dat de lucru afară o 
grămadă destul de mare de hârtii. Dar vă pot spune într-o 
clipă cine a copiat-o, domnule, dacă mă uit în registru. 

Domnul Snagsby scoate registrul din casa de bani, mai 
înghite o dată bucăţica de pâine cu unt care părea că i s-a 


oprit în gât, se uită la document cu coada ochiului, şi începe 
să lunece cu degetul cel mare de la mâna dreaptă de sus în 
jos pe o pagină a lui. 

— Jewby... Packer... Jarndyce. Jarndyce! lată, domnule, 
exclamă domnul Snagsby. Bineînţeles! Ar fi trebuit să-mi 
amintesc. Copia asta a fost dată în lucru afară, domnule, la 
un caligraf care locuieşte drept peste drum, de partea 
cealaltă a uliţei. 

Domnul Tulkinghorn a văzut înregistrarea, a găsit-o 
înaintea librarului, a citit-o pe când degetul librarului 
scobora la vale. 

— Cum îl cheamă? Nemo? Întreabă domnul Tulkinghorn. 

— Nemo, domnule. lată. Patruzeci şi doi e pagina cu 
numărul de înregistrare. Le-am predat miercuri seara la 
opt; mi-au fost aduse joi dimineaţa la nouă jumătate. 

— Nemo! Repetă domnul Tulkinghorn. Nemo pe latineşte 
înseamnă nimeni. 

— În englezeşte trebuie să fie cineva, domnule, aşa cred, 
zice domnul Snagsby, înclinându-se, cu tusea-i potrivită 
împrejurării. E nume de om. Iată, priviţi, domnule! Pagina 
patruzeci şi doi din registru. Predate miercuri seara, ora 
opt, primite joi dimineaţa, ora nouă şi jumătate. 

Coada ochiului domnului Snagsby înregistrează capul 
doamnei Snagsby, uitându-se înăuntru din uşa prăvăliei, ca 
să afle ce are dumnealui de gând de-a plecat de la ceai. 
Domnul Snagsby îi adresează doamnei Snagsby o tuse, ca şi 
cum i-ar spune „Dragă, un client! 

— Nouă şi jumătate, domnule, repetă domnul Snagsby. 
Copiştii noştri, care trăiesc din munca asta, sunt un soi 
ciudat de oameni şi s-ar putea ca ăsta să nu fie numele lui, 
dar e trecut sub numele ăsta. Acum îmi amintesc, domnule, 
că şi l-a dat într-un anunţ scris pe care l-a lipit la Biroul 
Ordonanţelor, la Birourile Curţii, la Camera Judecătorilor şi 
aşa mai departe. Ştiţi ce soi de înscris, domnule: „Caut de 
lucru”. 


Domnul Tulkinghorn îşi aruncă privirile prin ferestruica 
cea mică în spatele clădirii Coavinses, spre încăperile 
ofițerului de poliţie, unde luminile strălucesc aprinse la 
ferestrele imobilului. Cafeneaua Coavinses se află în spate 
şi umbrele mai multor gentilomi învăluiţi ca într-un nor se 
întrezăresc vag pe storurile ferestrelor. Domnul Snagsby 
profită de ocazie şi-şi întoarce uşurel capul ca să se uite 
peste umăr la nevestica lui şi să-i facă cu gura nişte semne, 
ca nişte scuze cam cu acest conţinut: „Iul-king-horn... Bo- 
gat... În-flu-ent!” 

— I-ai mai dat omului ăstuia de lucru, înainte? Întrebă 
domnul Tulkinghorn. 

— Vai Doamne! Da, domnule! Lucrări pentru 
dumneavoastră. 

— Cu gândul la lucruri mai importante, am uitat: unde ai 
spus că locuieşte? 

— Peste drum, domnule. De fapt locuieşte la domnul 
Snagsby - se trudeşte iar să înghită, de parcă bucăţica de 
pâine cu unt ar fi de neînvins - la o prăvălie de zdrenţe şi 
sticle vechi. 

— Poţi să-mi arăţi casa la plecare? 

— Cu cea mai mare plăcere, domnule! 

Domnul Snagsby îşi scoate mânecuţele şi halatul cenuşiu, 
îşi trage pe el haina cea neagră şi-şi ia pălăria din cui. 

— Oh! Ia t-o şi pe soţioara mea! Zice el tare. Drăguţa mea, 
eşti aşa de bună să spui unuia dintre băieţi să aibă grijă de 
prăvălie cât trec peste drum cu domnul Tulkinghorn? 
Doamna Snagsby, domnule... Nu lipsesc nici două minute 
scumpa mea! 

Doamna Snagsby se înclină în faţa avocatului, se trage în 
dosul tejghelei se uită după ei prin deschizătura oblonului 
de la fereastră, se strecoară în biroul din spate, cercetează 
însemnările din registrul rămas încă deschis. Fără îndoială 
e curioasă. 

— Veţi vedea că locuinţa e ca vai de lume, domnule, zice 
domnul Snagsby, călcând respectuos pe drum şi lăsând 


avocatului îngusta potecă pavată, iar locatarul e şi el ca vai 
de lume. Dar toţi, în general, sunt nişte sălbatici, domnule. 
Profitul cu omul ăsta e că n-are somn deloc. Dacă ai nevoie, 
se aşază la lucru şi o ţine aşa până la capăt, oricât de mult 
ar fi. 

S-a întunecat de tot şi lămpile cu gaz îşi dau acuma lumina 
din plin. Izbindu-se de funcţionari ce merg să pună 
corespondenţa zilnică la poştă şi de consilieri şi avocaţi care 
se întorc acasă pentru cină, de reclamanţi, şi pârâţi, şi 
împricinaţi de tot soiul, şi înghiontindu-se cu mulţimea de 
trecători în calea cărora, înţelepciunea jurisdicţională, din 
cele mai vechi timpuri şi până acum, a ridicat milioane de 
obstacole la tranzacţiile celor mai obişnuite afaceri din 
viaţă, înotând prin lege şi echitate şi prin acel mister 
înrudit, adică prin noroiul străzii, făcut nimenea nu ştie din 
ce şi care se adună în jurul nostru fără ca nimenea să aibă 
habar de unde şi cum, toţi ştiind doar că dacă-i prea mult 
trebuie dat la o parte cu lopata şi făcut loc, juristul şi 
librarul sosesc la o prăvălie de zdrenţe şi sticle vechi, care e 
şi un soi de magazin universal de marfă de două parale, 
prăvălie ce stă în umbra instanţei Lincoln's Inn şi-i ţinută, 
aşa cum spune firma, spre ştiinţa tuturor, de un oarecare 
Krook. 

— Iată, aici locuieşte, domnule, zice librarul. 

— Vasăzică aici locuieşte, da? Face juristul cu indiferenţă. 
Mulţumesc. 

— Nu intraţi, domnule? 

— Nu, mulţumesc, nu; acum mă duc la Colegiu. Bună 
seara. Mulţumesc! 

Domnul Snagsby îşi scoate pălăria şi se întoarce la 
nevestică şi la ceai. 

Dar Domnul Tulkinghorn nu se mai duce la Colegiu. După 
ce a mers o bucată de drum, s-a întors şi acum vine iarăşi la 
prăvălia domnului Krook şi intră de-a dreptul. E destul de 
întuneric înăuntru, doar o singură luminiţă sau o lumânare 
cu apărătoare în ferestre; un bătrân şi o pisică stau în fund, 


lângă foc. Bătrânul se ridică şi iese în întâmpinare cu altă 
lumânare cu apărătoare. 

— 'Te rog, locatarul dumitale e înăuntru? 

— Bărbat sau femeie, domnule? Întreabă domnul Krook. 

— Bărbat. Cel care copiază. 

Domnul Krook s-a uitat îndeaproape la noul venit. Îl 
cunoaşte din vedere. Are chiar o bănuială vagă în privinţa 
reputației sale aristocratice. 

— Doriţi să-l vedeţi, domnule? 

— Da. 

— Eu apuc să-l văd destul de rar, face domnul Krook, 
rânjind. Să-l chem jos? Dar slabă nădejde să vină, domnule! 

— Atunci, urc eu la el, zice domnul Tulkinghorn. 

— Etajul al doilea, domnule. Luaţi lumânarea. Acolo sus! 
Domnul Krook, cu pisica alături, stă în picioare la capătul 
scărilor, uitându-se după domnul Tulkinghorn. „Hi... Hi!”, 
face el, după ce domnul Tulkinghorn aproape că nu se mai 
vede. Juristul se uită în jos peste balustradă. Pisica îşi cască 
gura perfidă şi-şi arată colții la el, scuipând. 

— Cuminte, doamnă Jane! Poartă-te frumos cu musafirii, 
doamna mea! Ştii tu ce se spune despre chiriaşul meu? 
Şopteşte Krook, urcând o treaptă, două. Ce se spune de el? 
Se spune că s-a vândut Necuratului; dar dumneata şi cu 
mine ştim bine că... Necuratul nu cumpără. Totuşi am să 
spun eu ce-i. Chiriaşul meu e atât de mohorât şi de 
descurajat, încât cred că a făcut târgul cu Necuratul la fel 
de repede ca oricare altul. Nu-l zădărâţi domnule. Iată 
sfatul meu! 

Domnul Tulkinghorn a dat din cap şi şi-a văzut de drum. 
lată-l la uşa întunecată de la etajul al doilea. Bate la uşă, nu 
primeşte nici un răspuns, o deschide şi, deschizând-o, 
întâmplător stinge lumânarea. 

De n-ar fi stins-o el, o stingea aerul din cameră, atât era de 
otrăvit. Camera e mică şi aproape neagră de funingine, de 
slin şi de murdărie. Pe scheletul ruginit al unui grătar, un 
foc roşu de cocs arde potolit, adunat la mijloc de parcă 


sărăcia l-ar fi prins în cleştele ei. În colţul de lângă cămin 
stă o masă de lemn de brad şi un pupitru fărâmat, un soi de 
deşert stropit de o ploaie de cerneală. Într-un colţ, un 
geamantan vechi şi rufos pe unul dintre cele două scaune, 
slujeşte de scrin şi de dulap de haine; nu-i nevoie de unul 
mai mare căci pereţii îi sunt supţi ca obrajii unui om lihnit 
de foame. Duşumeaua e goală, afară doar de un ştergător 
vechi de picioare, uzat de i-au ieşit bucăţile de sfoară 
răsucită, care zace în faţa căminului. Nici-o perdea nu 
ascunde întunericul nopţii, dar obloanele decolorate sunt 
trase şi prin cele două găuri mici ce le străbat doar foamea 
ar putea să-şi strecoare privirea asupra spectrului unui om 
întins pe pat. 

Căci, pe un pat scund în faţa focului, într-o învălmăşeală de 
petice murdare, pături roase şi pânză de sac, juristul, 
şovăind chiar pe pragul uşii, vede un om. Zace acolo 
îmbrăcat cu o cămaşă şi pantaloni, şi cu picioarele goale. E 
galben la faţă în pâlpâitul spectral al unei lumânări care a 
curs de-a lungul până ce tot fitilul (ce arde încă) s-a îndoit, 
lăsând deasupră-i un turn de ceară, straniu ca un linţoliu. 
Părul răvăşit i se amestecă cu perciunii şi cu barba şi ea 
răvăşită şi crescută în dezordine, ca o spumă sau ca o 
negură în juru-i. Puturoasă şi sărmană cum era încăperea, 
puturos şi scârnav cum era aerul, cu greu ai fi putut desluşi 
care-s miasmele ce-ţi izbesc cel mai usturător simţurile, dar 
prin greaţa şi leşinul ce-l cuprinde şi prin mirosul de tutun 
stătut, în gura juristului pătrunde gustul amar şi searbăd de 
opium. 

— Hei, amice? Strigă el şi izbeşte cu sfeşnicul de fier în 
uşă. 

EI îşi închipuie că şi-a deşteptat amicul. Amicul stă însă 
lungit, întors puţin, pe-o parte, dar cu ochii evident 
deschişi. 

— Hei, amice! Strigă juristul iarăşi. Hei! Hei! 

În timp ce ciocăneşte în uşă, lumânarea care e pe sfârşite 
se stinge de tot şi-l lasă pe întuneric, cu cei doi ochi orbi ai 


obloanelor privind ţintă pe pat. 

Scumpul nostru frate atingere pe mâna zbârcită a 
juristului, pe când stă nehotărât în camera întunecată, îl 
face să tresară şi zice: 

— Ce-i asta? 

— Sunt eu, răspunde stăpânul casei, suflându-i în ureche. 
Nu-l poţi deştepta? 

— Nu. 

— Ce-ai făcut cu lumânarea? 

— S-a stins. Iat-o! 

Krook o ia, se duce la foc, se-apleacă peste tăciunii încinşi 
şi încearcă să facă lumină. Cenuşa cărbunilor nu mai are 
lumină de dat şi truda lui e de prisos. După ce şi-a strigat 
zadarnic locatarul, şopteşte că se duce jos în prăvălie ca să 
aducă o lumânare aprinsă, şi pleacă. Domnul Tulkinghorn, 
pentru nişte noi motive cunoscute numai de el, nu-l 
aşteaptă în încăpere să se întoarcă, ci afară pe scări. 

Lumina binevenită licăreşte curând pe perete, în timp ce 
Krook urcă încetişor scara, urmat pas cu pas de pisica cu 
ochii verzi. 

— Aşa doarme omul de obicei? Se interesează juristul cu 
voce scăzută. 

— Hi! Nu ştiu, zice Krook, clătinând din cap şi ridicând din 
sprâncene. Nu ştiu mai nimic despre obiceiurile lui, afară 
doar că stă foarte retras. 

Vorbind aşa în şoaptă, amândoi intră împreună. O dată cu 
lumina ce pătrunde în cameră cei doi ochi din obloane se 
întunecă de parcă s-ar închide. Dar nu şi ochii de pe pat. 

— Doamne, Dumnezeule! Izbucneşte domnul Tulkinghorn. 
E mort! 

Krook lasă să-i cadă atât de brusc mâna grea a chiriaşului 
pe care o ridicase în sus, încât braţul se leagănă deasupra 
marginii patului. 

O clipă se uită unul la altul. 

— Trimite după un doctor! Cheamă pe domnişoara Flite de 
sus, domnule. Iată otravă lângă pat! Strig-o pe Flite, te rog! 


Zice Krook, cu mâinile lui sfrijite întinse deasupra 
cadavrului, ca nişte aripi de vampir. 

Domnul Tulkinghorn se năpusteşte spre rampa scării şi 
strigă: 

— Domnişoară Flite! Flite! Vino repede aici, cine-i fi! Flite! 

Krook îl urmăreşte cu privirea şi pe când Tulkinghorn 
strigă, el găseşte prilejul să se furişeze până la 
geamantanul cel vechi şi pe urmă să se strecoare îndărăt. 

— Dă fuga. Flite, dă fuga! Doctorul cel mai de aproape. 
Hai, fugi! 

Astfel i se adresează Krook unei femei mici şi aiurite, care 
e chiriaşa lui; ea apare şi dispare cât ai clipi, cu sufletul la 
gură şi, în cele din urmă, se întoarce însoţită de un medic 
ţâfnos, ridicat de la cină, cu buza de sus lată şi îngălbenită 
de tabac şi cu un pronunţat accent scoţian. 

— Eh! Doamne! Zice doctorul, ridicând privirile spre ei, 
după o examinare de-o clipă. E mort, nu glumă! 

Domnul Tulkinghorn (stând lângă geamantanul cel vechi), 
întreabă: 

— De când a murit? 

— De când, domnule? Răspunde domnul doctor. După cât 
se pare va fi murit cam de trei ceasuri. 

— Cam aşa ceva aş zice şi eu, adaugă un tânăr negricios, 
de partea cealaltă a patului. 

— Faci parte şi dumneata din breasla vracilor, domnule? 
Se interesează celălalt. 

Tânărul negricios răspunde că da. 

— Atunci am s-o iau din loc, urmează celălalt, pentru că 
nu-s de nici un folos aici! 

Cu care vorbe îşi încheie scurta prezenţă şi se întoarce să- 
şi încheie şi cina. Medicul cel tânăr şi negricios mişcă 
lumânarea dintr-o parte într-alta peste faţa mortului şi 
cercetează cu de-amănuntul pe copistul care şi-a susţinut 
pretenţiile la numele pe care-l purta, devenind într-adevăr 
Nimeni. 


— Îl ştiam foarte bine pe bietul om din vedere, spune el. 
De un an şi jumătate cumpără opium de la mine. E cineva 
dintre cei de faţă rudă cu el? Întreabă doctorul, aruncând o 
privire jur-împrejur asupra celor trei prezenţi. 

— I-am fost proprietar, răspunde Krook morocănos, luând 
lumânarea din mâna întinsă a medicului. Mi-a spus el mie o 
dată că-i sunt cea mai apropiată rubedenie pe care o are. 

— A murit, urmă medicul, dintr-o doză prea mare de 
opium, nu mai rămâne nici-o îndoială. Camera miroase 
puternic a opium. Cât e aici e destul să omoare o duzină de 
oameni, făcu el, luând un ceainic vechi de la Krook. 

— Crezi că a făcut-o anume? Întreabă Krook. 

— Că a luat o doză prea mare? 

— Da! 

Krook aproape că plescăie din buze de plăcere, cuprins 
parcă de o poftă dezgustătoare. 

— N-aş putea spune. Aş crede mai curând că nu, deoarece 
era obişnuit să ia doze foarte mari. Dar e greu de spus. Era 
tare sărac, mi se pare. 

— Şi mie mi se pare că aşa era. Camera lui n-arată a fi 
bogată, zice Krook, de parcă ar fi schimbat ochii cu ai 
pisicii, atât de ascuţită îi e privirea pe care o aruncă în jur. 
Dar n-am pus niciodată piciorul aici în cameră, de când a 
luat-o şi el era prea închis ca să-mi spună ce necazuri are. 

— Vă datorează ceva chirie? 

— Pe şase săptămâni. 

— De plătit n-o mai plăteşte, urmează tânărul începând să 
reexamineze cadavrul. Nu mai încape nici-o îndoială că-i 
mort, mort ca o mumie şi, judecând după înfăţişarea şi 
starea lui, aş zice că-i o eliberare fericită. Totuşi trebuie să 
fi fost un om bine în tinereţe, ba, chiar frumos, cred. 

Spuse acestea cu oarecare emoție pe când şedea pe 
marginea patului, cu privirea întoarsă spre faţa cea 
încremenită şi cu mâna pe locul unde-i bătuse inima celui 
din pat. 


— Mi-aduc aminte că o dată mi-a trecut prin gând că era 
ceva cam dur în felul lui de a fi, ceva ciudat indicând pe un 
om care cunoscuse vremuri mai bune. Aşa să fi fost? Urmă 
el, privind în jur. Krook răspunse: 

— Tot atât de bine mi-ai putea cere să-ţi descriu doamnele 
al căror păr de pe cap l-am strâns în sacii de jos. Decât că 
era locatarul meu de-un an şi jumătate şi că trăia sau nu 
trăia... Din copiere de acte, altceva despre el nu ştiu. 

În timpul convorbirii de mai sus, domnul Tulkinghorn a 
stat departe de vechiul geamantan, cu mâinile la spate şi, 
după toate aparențele, la fel de departe de toate cele trei 
atitudini manifestate lângă pat: de atitudinea profesională a 
medicului, în privinţa morţii, care era, să nu pierdeţi din 
vedere, cu totul deosebită de observaţiile lui asupra 
persoanei decedatului, de viclenia insidioasă a bătrânului 
Krook şi de opinia femeiuştii aceleia trăsnite. Faţa domnului 
Tulkinghorn încremenită în linişte, era tot atât de 
inexpresivă ca şi hainele lui învechite. Ai fi putut chiar 
spune că în tot acel timp nu s-a gândit la nimic. Nu arăta 
nici răbdare, nici nerăbdare, nu părea nici atent, nici 
distrat. Nu arăta nimic, decât carapacea sa. După cum n-ai 
putea să-ţi dai seama de timbrul unui instrument muzical 
delicat văzându-i doar cutia, tot astfel nu puteai afla timbrul 
domnului Tulkinghorn văzându-i doar carapacea. 

În sfârşit, iată-l că intervine, adresându-se tânărului 
medic, în felul său indiferent, profesional: 

— Am trecut pe aici, începe el, puţin înaintea 
dumneavoastră, cu gândul de a-i da mortului acestuia, pe 
care nu l-am văzut niciodată când era viu, ceva de lucru în 
meseria lui de copist. Am auzit de el de la librarul meu 
Snagsby din Imobilul Cook. Deoarece nimeni de aici n-are 
habar de el, n-ar fi rău să trimitem după Snagsby. A! Se 
adresează el bietei femei trăsnite, care l-a văzut adesea în 
Curtea de Justiţie şi pe care şi el a văzut-o adeseori şi care, 
cu o mimică speriată, e gata să plece după librar: ce-ar fi să 
te duci dumneata? 


În timpul cât e ea plecată, medicul renunţă la investigaţiile 
lui fără sorţi de izbândă şi-şi acoperă obiectul consultaţiei 
cu pătura peticită. Domnul Krook schimbă cu el un cuvânt, 
două. Domnul Tulkinghorn nu spune nimic, ci stă mereu 
neclintit lângă vechiul geamantan. 

Domnul Snagsby soseşte în grabă, cu halatu-i cenuşiu şi cu 
mânecuţele-i negre. 

— Vai de mine, vai de mine! Face el. Vasăzică s-a sfârşit cu 
dânsul! Doamne apără! 

— Snagsby, poţi să dai vreo informaţie stăpânului casei 
despre această nefericită făptură? Întreabă domnul 
Tulkinghorn. Se pare că era în urmă cu plata chiriei. Şi 
trebuie îngropat, vezi bine! 

— Păi, domnule, face domnul Snagsby, slobozindu-şi tuşea 
slugarnică în dosul palmei; zău nu ştiu cesfat v-aş putea da, 
afară doar că să trimitem după funcţionarul de la starea 
civilă. 

— Eu nu-ţi cer sfatul, îi întoarse vorba domnul 
Tulkinghorn. De-i vorba de sfaturi eu am chemarea să le 
dau... 

— Nimeni mai bine ca dumneavoastră, domnule, face 
domnul Snagsby cu tusea-i plină de respect. 

— Întreb dacă ştii ceva în privinţa rudelor sale, a locului de 
unde a venit sau orice altceva în legătură cu el. 

— Vă încredinţez, domnule, răspunde domnul Snagsby, 
după ce şi-a anticipat răspunsul cu o tuse de supusă 
împăcăciune, că nu ştiu deloc de unde a venit, după cum nu 
ştiu nici... 

— Unde s-a dus, poate, sugerează medicul, ca să-l ajute. 

Urmează o pauză. Domnul Tulkinghorn se uită la librar. 

Domnul Krook, cu gura deschisă, caută pe cineva în 
apropiere cu care să vorbească. 

— Cât despre rubedenii, domnule, urmează domnul 
Snagsby, dacă cineva mi-ar spune: „Snagsby uite ici 
douăzeci de mii de lire, îţi stau la dispoziţie la Banca 
Angliei, dacă-mi spui numele măcar al uneia dintre ele”, n- 


aş fi în stare să răspund, domnule! Acum vreun an şi 
jumătate, după modesta mea părere, adică la vremea când 
a venit să-şi ia locuinţă în prezenta prăvălie de zdrenţe şi 
sticle vechi... 

— Aşa-i, atunci a venit, face Krook, încuviinţând cu capul. 

— Acum vreun an şi jumătate, urmează domnul Snagsby, 
prinzând curaj, a venit în casa noastră, într-o bună 
dimineaţă, după micul dejun, şi găsindu-mi soţioara (căreia 
eu îi spun doamna Snagsby, când vorbesc despre ea) 
găsind-o aşadar în prăvălie, i-a prezentat un specimen de 
caligrafie şi i-a dat să înţeleagă că era în căutare de lucru 
de copiat şi că era... ca să nu pun prea mult punctul pei... 
(scuza favorită a domnului Snagsby când spunea lucrurilor 
pe şleau, scuză pe care o prezenta totdeauna cu un soi de 
sinceritate convingătoare) că era lefter! Nevestica mea 
îndeobşte nu prea ţine cu străinii mai ales când... ca să nu 
pun prea mult punctul pe i... vin cu cerutul. Dar în privinţa 
omului acestuia a avut un soi de slăbiciune; fie că era 
nebărbierit, sau că părul lui avea nevoie de îngrijire, sau 
cine ştie pentru care alte temeiuri muiereşti, vă las pe 
dumneavoastră să judecaţi; şi i-a primit mostra de scriere şi 
la fel şi adresa. Nevestica mea nu prea ţine minte numele, 
urmează domnul Snagsby, încercându-şi în palmă tuşea 
plină de respect, şi socotea că Nemo e unul şi acelaşi cu 
Nimrod. Drept care îşi luase obiceiul să-mi spună ori de 
câte ori venea vorba la masă: „Domnule Snagsby, tot nu i-ai 
găsit de lucru lui Nimrod?” sau „Domnule Snagsby, de ce nu 
i-ai dat lui Nimrod cele treizeci şi opt de coaie din dosarul 
Jarndyce?” sau altele asemenea. Şi iată aşa s-a întâmplat că 
şi-a găsit treptat de lucru la noi. Şi asta-i tot ce ştiu de el, pe 
lângă că era iute de mână la scris şi că nu-şi economisea 
noaptea când avea de lucru şi că dacă-i dădeai să copieze, 
să zicem patruzeci şi cinci de coaie miercuri seara, ţi le 
aducea gata făcute joi dimineaţa. Toate acestea, încheie 
domnul Snagsby făcând o plecăciune politicoasă cu pălăria 
spre pat şi adăugând totodată: n-am nici-o îndoială că prea 


onoratul meu prieten le-ar adeveri, dacă ar mai fi în stare s- 
o facă. 

— N-ar fi mai bine să vezi, interveni domnul Tulkinghorn 
către Krook, dacă n-are cumva ceva hârtii care ar putea să 
te lămurească? Se va face o anchetă şi vei fi chestionat. Ştii 
să citeşti? 

— Nu. Nu ştiu, răspunse bătrânul, rânjind brusc. 

— Snagsby, urmă domnul Tulkinghorn, cercetează camera 
în locul lui. Altfel are să aibă necazuri şi greutăţi. Fiind aici, 
pot să aştept dacă-i daţi zor, mai apoi am să-i pot fi martor, 
dacă va fi cumva nevoie, şi să declar că totul e în ordine şi 
conform legii. Dacă-i ţii lumânarea domnului Snagsby, 
amice, el are să vadă îndată de este ceva care să-ţi vină în 
ajutor. 

— Mai întâi de toate, iată un geamantan vechi, domnule, 
făcu domnul Snagsby. 

— Ah, aşa e, într-adevăr. 

Domnul Tulkinghorn nu pare să-l fi văzut mai înainte, cu 
toate că stă aşa de aproape de el şi cu toate că alte lucruri 
mai că nu sunt în cameră, Dumnezeu mi-e martor. 

Negustorul de vechituri ţine lumânarea, iar librarul 
purcede la cercetare. Medicul se sprijină de colţul 
căminului; domnişoara Flite se uită pe furiş şi tremură în 
pragul uşii. Vechiul şi priceputul adept al vechii şcoli, cu 
pantalonii lui bufanţi de culoare neagră spălăcită, legaţi cu 
panglici la genunchi, cu vesta-i mare, neagră, şi cu haina-i 
neagră, lungă în mâneci, şi cu smocul de cravată albă 
pleoştit, împreunat într-un nod, aşa cum numai Aristocraţia 
se pricepe, stă ţeapăn exact în acelaşi loc şi în aceeaşi 
atitudine. 

În geamantanul cel vechi se găsesc câteva articole de 
îmbrăcăminte fără nici-o valoare; mai e un teanc de 
chitanţe pentru lucruri amanetate la Muntele de pietate, 
acele bilete cu care treci barierele pe drumul Sărăciei; mai 
este o hârtie mototolită care miroase a opium, şi pe care 
sunt mâzgălite nişte însemnări sumare ca: în cutare zi, luat 


atâtea grăunţe; în cutare altă zi, luat cu atât mai multe 
grăunţe; însemnări începute cu câtva timp înainte, ca şi 
cum ar fi avut de gând să fie urmate cu regularitate, dar 
care, curând după aceea, fuseseră abandonate. Mai sunt 
câteva petice de ziare murdare, rapoartele Parchetului 
privind anumite cazuri de deces; altceva nu mai e. Caută şi 
în dulap, şi în sertarul mesei pătate de cerneală. Nu-i nici 
urmă de scrisoare veche sau de orice alt înscris. Medicul 
cercetează hainele cu care e îmbrăcat copistul. Un briceag 
şi câţiva bănuţi e tot ce găseşte. Până la urmă, sfatul 
domnului Snagsby se dovedeşte a fi cel mai bun şi ofiţerul 
stării civile trebuie neapărat chemat. 

Astfel că locatara cea mică şi sărită din minţi pleacă după 
ofiţerul stării civile, iar ceilalţi ies afară din cameră. 

— Nu lăsa pisica înăuntru! Zice medicul; aşa ceva nu se 
cuvine! 

Domnul Krook o mână afară înaintea lui, iar pisica se 
furişează jos pe scară, vânturându-şi coada mlădioasă şi 
lungindu-şi botul. 

— Noapte bună! Zice domnul Tulkinghorn şi pleacă acasă, 
la Alegoriile lui de pe tavan şi la meditaţie. 

În timpul ăsta, noutatea a făcut ocolul curţii. Grupuri de 
locatari se adună ca să dezbată evenimentul şi avangarda 
armatei de curioşi (în majoritate băieţi) este împinsă înainte 
înspre fereastra domnului Krook, pe care o cercetează 
îndeaproape. Un poliţist s-a şi urcat sus în cameră şi a 
coborât iarăşi la uşă, unde stă ca un turn aplecându-se doar 
din când în când ca să vadă băieţii strânşi întâmplător la 
baza lui de operaţie; dar de câte ori dă cu ochii de ei, 
aceştia se dau îndărăt intimidaţi. Doamna Perkins, care de 
câteva săptămâni nu mai vorbea cu doamna Piper, ca 
urmare a unei neplăceri ce se trăgea de la tânărul Perkins 
care îi arsese una tânărului Piper, îşi reia cu acest prilej 
prielnic raporturile prieteneşti. Băiatul de la cârciuma din 
colţ, amator privilegiat, ca unul ce are cunoştinţe temeinice 
despre viaţă, având de-a face din când în când şi cu beţivi şi 


care are înfăţişarea unui tânăr dintr-o bucată, ce nu poate fi 
asaltat cu ciomege şi nici băgat la închisoare, schimbă 
păreri confidenţiale cu polițistul. Lumea îşi vorbeşte de la 
ferestre peste curte şi informatori cu capul gol vin în goană 
din strada înaltei Curți ca să afle ce se întâmplă. 
Sentimentul general pare să fie că-i o cerească 
binecuvântare faptul că domnul Krook n-a pierit şi el o dată 
cu celălalt, sentiment amestecat însă cu o mică dezamăgire 
firească. În toiul zarvei, soseşte ofiţerul stării civile. 

Reprezentant al parohiei, cu toate că e socotit în cartier 
drept un personaj ridicol, ofiţerul stării civile se bucură de 
oarecare popularitate pentru moment, de n-ar fi doar decât 
că-i omul ce poate merge să vadă cadavrul. Polițistul îl 
socoate drept un dobitoc de civil, o rămăşiţă din vremurile 
barbare ale vechilor paznici; dar îi îngăduie trecerea, ca 
ceva ce trebuie tolerat până când Guvernul se va hotări să-l 
desființeze. Zarva se înteţeşte pe măsură ce veştile umblă 
din gură în gură, cum că omul parohiei a sosit la faţa locului 
şi a intrat înăuntru. 

După o vreme, împuternicitul parohiei iese, mărind încă o 
dată zarva, care în scurtul răstimp aproape se potolise. Se 
pare că umblă după martori pentru ancheta de mâine, 
martori care să poată spune anchetatorului şi juraţilor ceva 
cu privire la decedat. 

Numaidecât face apel la o droaie de oameni care nu pot 
să-i spună nimic, câtuşi de puţin. Pare mai îndobitocit de 
faptul că i se repetă întruna că feciorul doamnei Green „e şi 
el copist şi că l-a cunoscut pe mort mai bine decât oricine”... 
Care fecior al doamnei Green se constată, după cercetările 
făcute, că e în momentul de faţă îmbarcat pe o navă în 
drum spre China, de vreo trei luni, dar se vântură părerea 
că se poate lua legătura cu el prin telegraf, pe baza unei 
cereri îndreptată Lorzilor Amiralității. Împuternicitul 
parohiei intră în diferite prăvălii şi localuri, întrebând 
clienţii, totdeauna închizând mai întâi uşa şi apoi scoțând 
oamenii din sărite prin înlăturarea unora, prin tărăgănări şi 


tot soiul de idioţii. Polițistul e văzut că-i zâmbeşte băiatului 
de la birt. Publicul îşi pierde răbdarea şi urmează reacţia. 
Zeflemele la adresa ofițerului stării civile, rostite de voci 
tinere şi stridente, cum că ar fi fiert un băiat; fragmente 
dintr-un cântec popular, în legătură cu asemenea faptă, 
cântate în cor, afirmând că din băiat s-a făcut supă pentru 
azilul de săraci, în sfârşit, polițistul găseşte de cuviinţă să 
recurgă la lege şi pune mâna pe unul dintre cei ce cântau, 
căruia îi dă drumul după ce ceilalţi au rupt-o la fugă, cu 
condiţia ca şi el s-o şteargă, hai! Şi să termine cu asta... 
Condiţie pe care cel eliberat o pune în aplicare. Astfel 
pentru moment zarva se potoleşte complet şi polițistul 
nepăsător (pentru el ceva opium mai mult sau mai puţin nu 
înseamnă nimic), cu capela-i strălucitoare, cu guleru-i tare, 
cu haina lui uriaşă ţeapănă, cu curea solidă, cu câtuşe la el 
şi toate celelalte necesare, îşi urmează mersul alene, în sus 
şi-n jos, cu pasul greu, bătând din palmele-i înmănugşate în 
alb şi oprindu-se din când în când la câte un colţ de stradă, 
ca să descopere, din întâmplare, tot ce se poate, de la 
copilul părăsit, până la crimă. 

Sub vălul protector al nopţii, ofiţerul stării civile, slab de 
minte, vine, strecurându-se pe strada înaltei Curți cu 
citaţiile sale în care numele fiecărui jurat e scris greşit şi 
nimic nu-i scris corect, decât numele lui pe care nimeni nu-l 
poate citi sau nu doreşte să-l ştie. Citaţiile o dată notificate 
şi martorii propuşi fiind preveniţi, ofiţerul Stării Civile se 
duce la domnul Krook, unde are o scurtă întâlnire cu câţiva 
anumiţi cerşetori care, sosind puţin după aceea, sunt 
conduşi sus la etaj, şi aici lăsaţi în grija marilor ochi din 
obloane să se uite la acea ultimă formă ca la ceva nou pe 
care lăcaşul pământean o dăruieşte acelui Nimeni şi 
Tuturor. 

Şi, toată noaptea, sicriul stă gata lângă geamantanul cel 
vechi, iar forma solitară de pe pat, insula cărui cărare în 
viaţă l-a mânat patruzeci şi cinci de ani, zace acolo fără să 


lase-n urma lui nimic mai mult decât ar fi lăsat un copil 
lepădat. 

A doua zi curtea imobilului e toată însufleţită, de parcă ar 
fi bâlci, cum zice doamna Perkins, mai mult decât împăcată 
cu doamna Piper, într-o convorbire amicală cu această 
femeie minunată. Anchetatorul trebuie să ia loc în sala 
„Flamura Soarelui”, de la primul etaj, unde au loc de două 
ori pe săptămână reuniunile muzicale la care pupitrul este 
ocupat de un gentilom cu celebritate profesională, având în 
faţă pe Micul Swills, cântăreţul comic, care speră (potrivit 
afişului din fereastră) că prietenii se vor aduna în jurul său 
şi vor sprijini un talent de mâna întâi. Toată dimineaţa 
aceea sala „Flamura Soarelui” a zbârnâit de treburi. Înşişi 
copiii au atâta nevoie de forţă, din pricina puternicei emoţii 
generale, încât un plăcintar care s-a aşezat cu acest prilej la 
colţul imobilului, spune că plăcintele se topesc ca fumul. În 
vremea asta, împuternicitul parohiei, bătând drumul fără 
rost între uşa stabilimentului lui Krook şi uşa sălii „Flamura 
Soarelui”, arată câtorva oameni de caracter şi discreţi 
obiectul ciudat pe care îl are în păstrare şi primeşte ca 
răsplată un pahar de bere sau altceva. 

La ceasul stabilit, soseşte anchetatorul, care e aşteptat de 
juraţi şi este primit cu o salvă de popice de pe terenul de 
popice bun şi uscat de lângă sala „Flamura Soarelui”. 
Anchetatorul umblă prin cârciumi mai mult decât oricare 
fiinţă omenească; în cariera lui mirosurile de rumeguş, 
bere, fum de tutun şi alcool fac un tot cu moartea, sub 
înfăţişările ei cele mai îngrozitoare. Este îndrumat de 
reprezentantul parohiei şi de hangiu în sala de muzică unde 
îşi pune pălăria pe pian şi ia un scaun stil Windsor din capul 
unei mese lungi, formată din mai multe mese scurte puse 
cap la cap şi încărcate cu oale şi pahare, alcătuind nişte 
decorative cercuri cleioase cu spirale fără de capăt. O parte 
dintre juraţi, câţi pot să se înghesuie la masă, stau acolo. 
Ceilalţi stau printre scuipători şi lulele, sau se sprijină de 
pian. Deasupra capului anchetatorului se află mânerul de la 


capătul funiei unui clopot, o cunună mică de fier ce lasă 
parcă impresia că această Maiestate a Curţii de Justiţie, 
peste puţină vreme, va fi spânzurat. 

Să se citească lista juraţilor şi să se depună jurământul! 

În timp ce se desfăşoară ceremonia, intrarea unui omuleţ 
durduliu, cu un guler mare, răsfrânt, cu ochii înlăcrimaţi şi 
cu nasul umflat, face senzaţie; el se aşază modest lângă uşă, 
ca unul din marele public, dar pare în acelaşi timp un 
obişnuit al locului. Umblă vorba în şoaptă cum că acesta ar 
fi Micul Swills. Se crede şi n-ar fi imposibil că şi-ar pregăti o 
parodie a anchetatorului, din care să facă numărul de 
atracţie, seara, la Reuniunea Muzicală. 

— Aşadar, domnilor, reia anchetatorul, sunteţi convocați 
aici în vederea unei anchete asupra morţii unei persoane. 
În faţa Domniilor Voastre se vor depune mărturii în privinţa 
împrejurărilor în care s-a petrecut moartea aceea şi 
Domniile Voastre vă veţi da verdictul potrivit cu... Popicele! 
Trebuie oprit jocul, hai, opreşte.-l, ofiţere!... Potrivit cu 
mărturiile şi nu cu altele. Primul lucru de făcut, să 
examinăm decedatul! 

— Faceţi loc, ei, voi de colo! Strigă ofiţerul stării civile. 

Aşa că toţi părăsesc încăperea într-un convoi, mergând 
care încotro, cam în felul unui cortegiu funebru răzleţit, şi 
se duc să facă cercetarea în locuinţa domnului Krook, de la 
etajul doi, din spate, de unde câţiva dintre juraţi se retrag 
în grabă, palizi la faţă. Reprezentantul parohiei îşi dă toată 
osteneala ca doi domni nu tocmai curaţi la manşete şi nu 
prea în ordine cu butonii (pentru a căror aşezare el făcuse 
rost de o măsuţă specială lângă anchetator, în sala 
Reuniunii Muzicale), să poată vedea tot ceea ce este de 
văzut. Căci ei sunt cronicarii oficiali ai unor asemenea 
investigaţii, plătiţi cu rândul la ziar, iar el nu-i cu nimic mai 
presus de slăbiciunile tuturor oamenilor, ci trage nădejde să 
vadă tipărit ce a zis şi ce a făcut „Mooney” neobositul şi 
destoinicul ofiţer al stării civile de la faţa locului; ba, chiar 


aspiră să vadă numele Mooney menţionat cu tot atâta 
reputaţie şi respect ca şi numele călăului din ultima vreme. 

Micul Swills aşteaptă să se întoarcă anchetatorul şi juraţii. 
La fel şi domnul Tulkinghorn este primit ceremonios şi 
aşezat lângă anchetator: între acest înalt funcţionar de 
Justiţie, o masă de biliard şi lada cu cărbuni. Investigația 
purcede. Juriul află cum a murit obiectul cercetării lor şi 
altceva nu mai află despre el. 

— Un prea eminent jurist se află de faţă. Domnilor, zice 
anchetatorul, care, după câte sunt informat, se găsea din 
întâmplare la faţa locului când a fost descoperit decesul, 
dar el n-ar putea decât să repete mărturiile pe care le-aţi 
auzit până acum de la medic, proprietar, locatară şi librar; 
de-aceea nu-i nevoie să-i mai necăjim: mai e cineva de faţă 
care ştie ceva în plus? 

Doamna Piper, împinsă de doamna Perkins. Doamna Piper 
jură. 

— Anastasia Piper, domnilor. Căsătorită. Ei, doamnă 
Piper... Ce ai de spus în privinţa asta? 

Oo! Doamna Piper are o grămadă de povestit, mai cu 
seamă în paranteză şi fără punctuație, cu toate că n-are 
mare lucru de spus. Doamna Piper locuieşte în Imobilul 
Cook (în care soţul ei este maistru dulgher) şi demult tare 
aşa cum se ştie prea bine printre vecini (socotind o zi după 
cea din ajunul creştinării fără preot a lui Alexander James 
Piper, în vârstă de optsprezece luni şi patru zile împlinite 
din care cauză că nimeni nu se mai aştepta să trăiască într- 
atât erau domnilor, durerile de gingii ale acestui copil) că 
Reclamantul, aşa stăruie doamna Piper să-l numească pe 
cel mort, se zicea că s-a vândut Satanei. Ce crezi? Din 
căutătura Reclamantului se trag toate spusele astea! Îl 
vedea pe Reclamant adesea şi şi-a dat seama cât de feroce 
e faţa lui şi că nu trebuia lăsat să meargă printre copii care 
e timid (că dacă nu credeţi poate madam Perkins să fie 
adusă aici de faţă pentru că tot e aici ca să facă cinste soţul, 
şi ei, şi familiei). L-a văzut pe Reclamant eritat şi tulburat de 


copii (căci copiii nu e niciodată, care nu te poţi aştepta la ei 
special când are chef de joacă să fie cu doxă la cap care nici 
dumneata singur nu eşti). Din asemenea pricini şi a 
căutăturii lui întunecate l-a visat adeseori care îl vede cum 
scoate din buzunar un târnăcop şi-i crapă capul lui Johnny 
(care copilul nu ştie de frică şi regulat l-a huiduit, ţinându- 
se scai de el) cu toate acestea nu l-a văzut niciodată pe 
Reclamant că scoate din buzunar vreun târnăcop sau altă 
asemenea sculă, departe de ea. L-a văzut, ce-i drept, 
alergând când era fugărit şi huiduit, care n-are slăbiciune 
pentru copii, şi niciodată nu l-a văzut vorbind cu copiii sau 
cu cei mari vreodată (afară de băiatul care mătură trecerea 
de vale pe uliţă, peste drum, după colţ, care dacă-ar fi aici 
ar spune c-a fost văzut vorbind cu el adesea). 

Zice anchetatorul: 

— Băiatul acela e-aici? 

Zice ofiţerul: 

— Nu, domnule anchetator, nu e aici. 

Zice anchetatorul: 

— Du-te şi adă-l atunci. 

Cât lipseşte sârguitorul şi isteţul funcţionar, anchetatorul 
stă de vorbă cu domnul Tulkinghorn. 

— O! lată băiatul, domnilor! 

Ilată-l, plin de noroi, pare răguşit şi tare jerpelit. Aşa, 
băiete... Dar staţi o clipă. Atenţie! Băiatul trebuie supus la 
câteva cercetări preliminare. 

Numele: Jo. De altul, habar n-are. Nu ştie că fiecare om 
are două nume. N-a auzit de când e el de-aşa ceva. Nu ştie 
că Jo e o prescurtare de la un nume mai lung. Socoate că 
pentru el e destul de lung. Nu vede nimica rău în asta. Să-l 
scrie?... Nu. Nu ştie să scrie. N-are tată, n-are mamă. N-are 
prieteni, n-a umblat la şcoală. Unde stă? El ştie de mătură şi 
ştie că-i rău să spui minciuni. Nu-şi aminteşte cine i-a spus 
de mătură, sau de minciuni, dar pe amândouă le ştie. N-ar 
putea spune ce-are să păţească după ce moare, dacă spune 
vreo minciună domnilor de faţă aici, dar crede că va fi ceva 


foarte rău, o să-l pună la pedeapsă şi bine i-ar face... Aşa că 
va spune drept. 

— Nu merge, domnilor! Zice anchetatorul clătinând 
melancolic din cap. 

— Credeţi că nu-i puteţi primi mărturia, domnule 
anchetator? Întrebă cu politeţe un jurat. 

— Nici vorbă, face anchetatorul. L-aţi auzit pe băiat 
zicând: N-aş putea spune!... Asta nu merge, ştiţi doar. Nu 
ne putem sprijini pe aşa ceva la înalta Curte de Justiţie, 
domnilor. Asta-i curată corupţie! Aprod, scoate băiatul 
afară. 

Se renunţă la băiat, spre lămurirea deplină a celor de faţă, 
mai cu seamă a Micului Swills, cântăreţul comic. Aşa. Mai 
sunt alţi martori? Nici un alt martor. 

— Ei, bine, domnilor! Iată un necunoscut despre care s-a 
dovedit că avea obiceiul să ia de un an şi jumătate opium în 
cantităţi mari; a fost găsit mort de prea mult opium. Dacă 
socotiți că aveţi vreo dovadă din care să trageţi concluzia că 
s-a sinucis, veţi ajunge la această concluzie. Dacă socotiți că 
e cazul unei morţi accidentale, veţi găsi verdict potrivit cu 
situaţia. 

Verdict potrivit cu situaţia. Moarte accidentală. Nici-o 
îndoială. Domnilor, sunteţi liberi. Bună ziua! 

În timp ce anchetatorul îşi încheie nasturii de la haina lui 
mare, domnul Tulkinghorn şi cu librarul îl ascultă într-un 
colţ pe martorul înlăturat. 

Făptura aceea netrebnică ştie doar că mortul (pe care l-a 
recunoscut după faţa-i galbenă şi părul negru) era uneori 
huiduit şi gonit pe străzi. Că într-o noapte geroasă de iarnă, 
când el, băiatul, tremura de frig pe-un prag de uşă, omul 
acela s-a întors ca să se uite la el, s-a apropiat şi, după ce l-a 
întrebat şi a aflat că n-are nici un prieten pe lume, a zis: 
„Nici eu n-am. Niciunul!” Şi i-a dat bani de cină şi de dormit 
pe-o noapte. Că de atunci omul a vorbit cu el de multe ori şi 
îl întreba dacă dormea tun noaptea, şi cum îndură frigul şi 
foamea, şi dacă a dorit vreodată să moară şi alte ciudate 


întrebări asemănătoare. Că atunci când omul n-avea bani, îi 
spunea în treacăt: „azi sunt la fel de sărac ca tine, Jo”, dar 
când avea, totdeauna (zice băiatul din toată inima) era tare 
bucuros să-i dea şi lui câţiva gologani. 

— A fost tare bun cu mine, aşa a fost, zice băiatul, 
ştergându-şi ochii cu mâneca lui ferfeniţoasă. Văzându-l 
chiar acuma, zăcând ţeapăn întins, aş vrea să fi putut să m- 
audă ce-am spus de el. A fost tare bun cu mine, aşa a fost! 

În timp ce coboară scara, târşindu-şi picioarele, domnul 
Snagsby stă şi-l aşteaptă să-i pună o jumătate de coroană în 
mână. 

— Dacă cumva mă vezi venind cu nevestica mea... Vreau 
să spun cu o doamnă, şi trec prin faţa ta, zice domnul 
Snagsby, punându-şi degetul pe nas, să nu cumva să spui că 
ţi-am dat vreun ban. 

O bucată de vreme, juraţii mai zăboviră prin sala „Flamura 
Soarelui”, stând de vorbă. Ceva mai târziu, vreo şase dintre 
ei au fost învăluiţi într-un nor de fum de pipă ce pătrundea 
în vorbitorul sălii „Flamura Soarelui”; doi dintre ei o 
apucară spre Hampstead, iar patru se vorbesc să meargă 
seara la o piesă de teatru, cu preţ redus, şi s-o încheie c-un 
chef cu stridii. Micul Swills e poftit de mai mulţi la un pahar. 
Fiind întrebat ce crede despre cum s-a procedat, îşi dă cu 
părerea (tăria lui constând într-un limbaj popular) că a fost 
„o chestie cam albastră”. Patronul sălii „Flamura Soarelui”, 
socotindu-l pe Micul Swills atât de popular, îl recomandă în 
termeni elogioşi juraţilor şi publicului, adăugând că nu ştie 
pe altul care să-l întreacă în cuplete hazlii, cât despre 
costumele lui fanteziste, ar putea umple o căruţă întreagă. 

Astfel, treptat, sala „Flamura Soarelui” se topeşte în 
umbra nopţii pentru ca mai apoi să răsară din beznă, 
strălucind puternic în lumina lămpilor de gaz. Făcându-se şi 
ceasul Reuniunii Muzicale, gentilomul, acel profesionist 
celebru, ia loc pe podium; în faţă îi stă (cu obrajii 
sulemeniţi) Micul Swilles; prietenii se strâng în jurul lor ca 


să susţină asemenea talente de mâna întâi. Când 
petrecerea era în toi, Micul Swills zice: 

— Domnilor, dacă-mi îngăduiţi, am să încerc o descriere pe 
scurt a unei scene din viaţa adevărată, care s-a petrecut 
aici, astăzi. 

Efoarte aplaudat şi susţinut; el iese afară în chip de Swills 
şi vine înăuntru în chip de anchetator (nici pomeneală să 
semene cu el); descrie ancheta, cu antracte distractive, 
acompaniate de pian la refrenul: Cu bagheta lui (a 
anchetatorului) tippy toi li doll, tippy toi lo doll, tippy toi li 
doll, Dee! (taram tam taram... lam...) 

Zdrăngănitul pianului în sfârşit tace şi prietenii Muzicii se 
risipesc cu toţii pe la culcuşurile lor. Atunci se lasă liniştea 
în jurul singuraticei făpturi ce zace acum în cea din urmă 
locuinţă pământeană şi e vegheat în timpul celor câtorva 
ceasuri de linişte ale nopţii de ochii căscaţi din obloane. 
Dacă mama, la sânul căreia omul acesta dat uitării s-a 
cuibărit pe când era copilaş, cu privirile înălțate spre faţa ei 
iubitoare şi cu mâna plăpândă abia ştiind cum să se prindă 
de gâtul către care se strecura bâjbâind, l-ar fi putut 
profetic vedea cum e acum, vai cum i-ar fi părut de 
imposibilă atare privelişte! O, dacă în zilele cele bune focul 
stins de ela ars pentru o femeie care l-a ţinut cu drag în 
suflet, unde-i oare femeia aceea, acum când cenuşa lui mai 
stă încă pe pământ! 

La casa domnului Snagsby din Curtea lui Cook, e orice, 
numai noapte de odihnă, nu; aici Guşter îşi ucide somnul, 
căzând, aşa cum însuşi domnul Snagsby recunoaşte, ca să 
nu punem prea mult punctul pe „i”, dintr-un leşin în altul, 
până la douăzeci. Pricina acestei crize e că Guşter are o 
inimă miloasă şi un ce impresionabil, care trece drept 
imaginaţie... De n-ar fi fost trecutul ei de la 'Tooting şi de la 
azilul parohial. Zică-i cum i-o zice, dar a fost atât de 
groaznic de impresionant în timpul ceaiului când domnul 
Snagsby a povestit ancheta la care fusese de faţă, încât la 
vremea cinei s-a prăbuşit în bucătărie, precedată în zbor de 


o bucată de brânză de Olanda, şi a căzut într-un leşin de 
durată neobişnuită, din care abia a ieşit şi a căzut în altul, 
şi-apoi în altul, şi tot aşa într-un lanţ de leşinuri, cu pauze 
scurte între ele, pauze de care a profitat adresând 
implorări patetice către doamna Snagsby ca să nu-i dea 
preaviz de concediere „când şi-o veni cu totul în fire”; de 
asemenea în rugăminţi către întreaga casă, ca s-o lase acolo 
jos pe pietre şi lumea să se ducă la culcare. Aşa că domnul 
Snagsby, auzind în sfârşit cocoşul de la lăptăria cea mică de 
pe strada Cursitor că sloboade acel extaz dezinteresat pe 
subiectul zorilor, zice, trăgând adânc aerul în piept, deşi e 
unul din cei mai răbdători oameni: 

— Credeam c-ai dat ortul popii, zău aşa! 

Ce problemă crede pasărea asta entuziastă că rezolvă 
când se încordează în aşa hal, sau de ce-ar trompeta un 
asemenea „Cucurigu” pe o chestie ce nu poate avea nici-o 
importanţă pentru ea (cu toate că şi oamenii cotcodăcesc 
fraze goale în felurite prilejuri publice), asta o priveşte 
personal. Destul că ziua vine, că dimineaţa vine, că amiaza 
vine. 

În fine, omul cel vrednic şi isteţ, care a fost pomenit ca 
atare, chiar în ziarele de dimineaţă, vine cu cârdul lui de 
calici la domnul Krook acasă, să ridice trupul scumpului 
nostru frate, decedat aici, ca să-l ducă la un cimitir 
încercuit, ciumat şi scârnav, din care bolile molipsitoare trec 
în trupurile scumpilor noştri fraţi şi surori care încă n-au 
decedat, în timp ce scumpii noştri fraţi şi surori care dau 
târcoale scărilor dosnice ale instituţiilor, da-le-ar Domnul să 
decedeze! Sunt tare mulţumiţi de sine şi binevoitori. Pe-un 
petic groaznic de pământ, de care şi turcul s-ar fi ferit ca 
de-o oroare blestemată, iar păgânul s-ar fi cutremurat de 
groază, îl aduc pe scumpul nostru frate, decedat aici, ca să- 
şi primească creştineasca îngropăciune. Cu toate oasele din 
jur ce se holbează din toate părţile, în afară de locurile 
unde câte un mic tunel puturos al vreunei curţi îşi revarsă 
prin gardul de fier al cimitirului toate netrebniciile vieţii ce 


dau asalt morţii şi toate otrăvurile morţii ce dau asalt vieţii, 
aici îl coboară pe scumpul nostru frate, la un sfert sau o 
jumătate de metru adâncime, aici îl împlântă în 
putreziciune, ca să se ridice din putreziciune ca o stafie 
răzbunătoare la căpătâiul celor bolnavi, ca o mărturie 
ruşinoasă pentru veacurile viitoare despre cum civilizaţia şi 
sălbăticia au cutreierat mână în mână pe insula asta 
lăudăroasă. 

Hai noapte, vino, şi tu orb întuneric, veniţi, căci prea 
curând voi n-aţi putea veni şi nici prea mult voi n-aţi putea 
rămâne lângă-un loc ca ăsta! Veniţi şi voi slabe lumini 
risipite în ferestrele urâtelor case. Şi voi, care-năuntru 
comiteţi mârşăvii, faceţi-le măcar înlăturând asemenea 
privelişte înfiorătoare! Hai, vino văpaie a gazului ce arzi 
atât de mohorât peste grilajul de fier pe care văzduhul 
otrăvit îşi lasă scursorile malefice, cleioase la atingere! E 
bine să puteţi striga fiecărui trecător, spunându-i: „Priveşte 
aici!” 

Odată cu noaptea, prin curtea cu tunel se-apropie o 
făptură cu umerii plecaţi înainte, oprindu-se în afara 
grilajului de fier. Se ţine de gard cu mâinile, priveşte 
printre gratii şi stă aşa, uitându-se înăuntru o bucată de 
vreme. 

Apoi, cu mătura veche cu care a venit, mătură uşurel şi cu 
sârg treapta; se uită apoi iar înăuntru o vreme şi pe urmă 
pleacă. 

Jo, tu eşti? Bine, bine! Deşi martor înlăturat, care nici aici 
n-ai putea spune întocmai ce ţi se va întâmpla în nişte mâini 
mai atotputernice decât cele ale oamenilor, nu eşti robit cu 
totul de întuneric. Ceva, ca o depărtată rază de lumină, 
licăreşte în mintea ta care-a şoptit acel: „A fost tare bun cu 
mine, aşa a fost!”12 

La pândă loaia a încetat în Lincolnshire în sfârşit, şi 
Chesney Wold a prins a-şi veni în fire. Doamna Rouncewell 
nu-şi mai vede capul de-atâtea griji gospodăreşti, fiindcă sir 
Leicester şi lady Dedlock sosesc acasă de la Paris. Rubrica 


mondenă a prins de veste şi a răspândit îmbucurătoarea 
noutate ignorantei Anglii. S-a mai prins de asemenea de 
veste că Domniile Lor vor da o recepţie în cinstea unui grup 
ilustru şi distins din Velite du beau monde! (cronica rubricii 
mondene engleze e cam plăpândă în termeni, dar capătă 
puteri de uriaş când se adapă la vocabularul francez) în 
ospitalierul şi anticul sediu al familiei, din Lincolnshire. 

Spre mai marea cinstire a iluştrilor şi distinşilor oaspeţi şi 
pe deasupra şi a aşezării de la Chesney Wold, arcul fărâmat 
al podeţului din parc a fost reparat, iar apa ce s-a retras în 
propria-i albie, traversată din nou grațios de podeţul 
întregit, adaugă un anume farmec peisajului contemplat din 
casă. Lumina soarelui senină şi rece scânteiază în 
crângurile plăpânde şi ia aminte cu toată înţelegerea la 
vântul aspru ce împrăştie frunzele şi usucă muşchiul, apoi 
alunecă peste parc după umbrele mişcătoare ale norilor, pe 
care le fugăreşte cât e ziua de lungă, fără să le prindă. Sau 
cată înăuntru pe la ferestre, şi aşază pe 1 Elita aristocrației 
(fr). 

Portretele ancestrale dungi şi pete de lumină pe care 
pictorii nicicând nu le-au avut de gând. Un fascicol de 
lumină lat cade ca un stigmat de-a curmezişul portretului 
Doamnei Noastre de deasupra căminului celui mare şi-apoi 
se prăbuşeşte strâmb în jos pe vatră, părând c-o despică. 

Pe-aceeaşi lumină rece de seară şi pe-acelaşi vânt aspru, 
lady Dedlock şi sir Leicester, în atelajul lor de călătorie, 
(camerista doamnei şi valetul de încredere al lui sir 
Leicester stând pe scaunele dindărătul trăsurii) pornesc 
spre casă. Într-o larmă considerabilă de clinchete de 
clopoței, pocnituri de bici, cu multe demonstraţii de opinteli 
din partea celor doi cai neînşeuaţi şi a celor doi călăreţi 
grozavi cu pălării sticlind de luciu, cu cizme până peste 
genunchi şi cu pletele şi cozile unduind, au pornit-o într-un 
iureş din curtea hotelului Bristol din Place Vendome, şi-au 
trecut în galop printre colonadele împestriţate de soare şi 
umbră de pe Rue de Rivoli şi grădina nefastului palat al 


unui rege şi regine descăpăţânaţi, şi mai departe prin Place 
de la Concorde, Champs Elysees, ieşind din Paris prin Porte 
de l'Etoile. 

La drept vorbind, nu se pot depărta atât de repede pe cât 
trebuie; fiindcă, chiar şi aici, Doamna Noastră s-a plictisit 
de moarte. Concerte, recepții, operă, teatre, preumblare în 
faeton, nimic nu mai e nou sub cerul ăsta învechit pentru 
Doamna Noastră. Chiar sâmbăta trecută, când biata 
prostime se bucura înăuntrul Cetăţii jucându-se cu copiii 
printre copacii tunşi şi statuile din Grădina Luvrului, 
plimbându-se câte douăzeci în rând pe Champs Elysees, ce 
arătau încă mai paradisiace cu căluşeii şi panoramele 
împrăştiate de-a lungul largii artere; din când în când unii 
strecurându-se în sumbra Catedrală Notre Dame ca să 
şoptească un cuvânt, două, la temelia unei coloane, în 
pâlpâirea unui grătar mic şi ruginit plin de lumânările 
vântuite; iar în afara zidurilor, încercuind Parisul plin de 
dans, amoruri, chefuri cu vin şi tutun, vizitare de morminte, 
biliard, joc de cărţi, domino, şarlatanii, lăsând în urmă 
belşug de hoituri şi gunoaie... Chiar sâmbăta trecută 
Doamna Noastră, cuprinsă de deznădejdea plictisului şi 
încătuşată de uriaşa disperare, aproape că a avut o pornire 
de ură chiar împotriva cameristei sale, care era tare veselă. 

lată de ce i se pare că nu poate pleca prea repede din 
Paris. Oboseala sufletească îi stă în faţă, la fel cum îi stă şi-n 
spate... Spiriduşul Ariei a încins întreg pământul, jur- 
împrejur, cu o cingătoare de plictis ce nu poate fi 
dezlegată... Şi deci singura ei scăpare, doar în parte, e să 
fugă din locul în care dezgustul a prins iarăşi s-o încerce. Să 
ne lepădăm dar de Paris, lăsându-l îndărăt, la distanţă, 
schimbându-l pe drumuri fără de sfârşit şi pe încrucişări de 
drumuri mărginite de arbori sub povara iernii! Şi, când a fi 
să ni se arate iarăşi, Porte de l'Etoile să apară ca un strop 
alb, strălucind în soare la câteva leghe depărtare, iar oraşul 
doar un dâmb pe o câmpie, din care să se înalțe două 


turnuri întunecate şi pătrate, pe când lumina şi umbra să 
cadă de-a curmezişul pe el, ca îngerii în visul lui Iacob! 

Sir Leicester se află ca de obicei într-o stare de mulţumire 
şi plin de sine, arareori cuprins de plictis. Când nu mai are 
nimic de făcut, el poate orişicum să-şi admire propria-i 
grandoare. Ce mare avantaj pentru un om să aibă 
asemenea subiect inepuizabil. După ce-şi citeşte scrisorile, 
se lasă pe spate în colţul său şi se gândeşte la însemnătatea 
persoanei sale în societate. 

— Ai o cantitate neobişnuită de scrisori în această 
dimineaţă, face Doamna Noastră, după o bună bucată de 
vreme. 

Ea a obosit de atâta citit. A citit aproape o pagină pe cele 
douăzeci de mile parcurse. 

— Nimic în ele cu toate acestea. Absolut nimic. 

— Am văzut una de la domnul Tulkinghorn, cu nesfârşitele- 
i efuziuni, îmi închipui? 

— Dumneata vezi totul, zice sir Leicester, plin de 
admiraţie. 

— Hm! Suspină Doamna Noastră. E cel mai plicticos om 
din lume! 

— Îţi trimite, şi trebuie de fapt să-ţi cer iertare, urmează 
sir Leicester, căutând scrisoarea şi desfăcând-o, îţi trimite 
un răspuns. Tocmai când ajunsesem la post-scriptum, 
popasul pentru schimbarea cailor mi-a abătut gândurile în 
altă parte. Te rog să mă ierţi. lată ce spune... 

Sir Leicester pierde o grămadă de vreme ca să-şi scoată 
monoclul şi să şi-l potrivească, încât Doamna Noastră e gata 
să-şi iasă puţin din sărite. 

— Iată ce spune: „în ceea ce priveşte dreptul de trecere... 
Na, c-am greşit, nu-i aici. Spune... Da! lată am găsit! Zice: 
„Rog pe Doamna să binevoiască a primi respectuoasele 
mele omagii şi trag nădejde că schimbarea i-a priit. 
Acordaţi-mi vă rog cinstea de a-i comunica (fiindcă s-ar 
putea s-o intereseze) că am a-i spune ceva la reîntoarcere, 
cu privire la persoana care a copiat declaraţia sub luare de 


jurământ din procesul de la înalta Curte de Justiţie, care i-a 
aţâţat curiozitatea atât de puternic. Pe om l-am văzut”. 

Doamna Noastră, plecându-se înainte, se uită pe fereastră 
afară. 

— Asta-i ştirea, urmează sir Leicester. 

— Aş dori să fac câţiva paşi pe jos, zice Doamna Noastră, 
privind mai departe pe fereastră. 

— Să faci câţiva paşi pe jos? Repetă sir Leicester cu 
surprindere. 

— Aş dori să fac câţiva paşi pe jos, zice Doamna Noastră, 
apăsând vădit pe fiecare cuvânt cu o claritate de 
netăgăduit. Ie rog opreşte faetonul. 

Cupeul se opreşte, valetul de încredere sare de pe scaunul 
din spate al trăsurii, deschide portiera şi aşază scăriţa de 
scoborâre, supunându-se gestului nerăbdător al Doamnei 
Noastre de a-i întinde mâna. Doamna Noastră coboară atât 
de repede şi porneşte să meargă atât de repede, încât sir 
Leicester, cu toată politeţea-i riguroasă, nu izbuteşte s-o 
ajute la coborâre şi e lăsat în urmă. 

Un minut sau două s-au scurs până când a ajuns-o din 
urmă. Ea zâmbegşte, arată foarte frumoasă, îl ia la braţ, 
merge alene cu el vreun sfert de milă, e foarte tare agasată 
şi-şi reia locul în trăsură. 

Huruitul şi trâncănitul continuă cea mai mare parte a 
celor trei zile, cu mai mult sau mai puţin clinchet de 
clopoței şi pocnete din bici, cu mai multe sau mai puţine 
opintiri ale călăreţilor şi ale cailor cu crupa deşeuată. 
Politeţea curtenitoare a unuia faţă de celălalt, la hotelurile 
la care poposesc, este subiectul unei admiraţii unanime. 

— Cu toate că Nobilul Domn e puţin cam vârstnic pentru 
doamna, zice Madame, patroana hanului „Maimuţa aurită”, 
şi cu toate că i-ar putea fi binevoitoru-i părinte, oricine 
poate vedea dintr-o ochire cât se iubesc de mult. Îl vezi pe 
Nobilul Domn cu păru-i alb, în picioare, cu pălăria în mână, 
ca s-o ajute pe doamnă să urce şi să coboare din trăsură. O 
vezi pe doamnă, atât de recunoscătoare pentru politeţea 


Nobilului Domn, înclinându-şi capu-i grațios şi făcându-i 
concesia de a-i acorda degetele ei atât de fine! E 
înduioşător! 

Marea n-are nici un soi de consideraţie pentru oamenii 
mari, ci îi chinuie la fel ca şi pe prostime. De obicei e 
neîndurătoare cu sir Leicester, a cărui înfăţişare e 
împestriţată cu pete verzi în felul brânzei amestecată cu 
verdeață tocată şi într-al cărui organism aristocratic s-a 
înfăptuit o revoluţie înfiorătoare. E Radicalismul Naturii 
care-l înfruntă. Cu toate acestea, demnitatea lui reuşeşte 
să-l răpună, după ce s-au oprit ca să-şi vină în fire, iar după 
aceea, îşi urmează drumul spre Chesney Wold, poposind 
numai o noapte la Londra, în drum spre Lincolnshire. 

Sub aceeaşi lumină rece de soare, mai rece când ziua dă-n 
amurg, şi suflaţi de acelaşi vânt aspru, mai aspru când 
umbrele distincte ale arborilor goi se împreunează în 
întunericul pădurii şi când Drumul Stafiei, cuprins în colţul 
din apus de un rug de foc din ceruri, se lasă în voia nopţii 
care vine, trec stăpânii cu trăsura prin parc. Ciorile, 
legănându-se cu locuinţele lor la mare înălţime pe aleea 
ulmilor, par că dezbat problema cine o fi în trăsura ce trece 
pe dedesubt, unele fiind de părere că sir Leicester şi 
Doamna Noastră au sosit acasă; altele fiind de acord cu cele 
nemulţumite, care nu vor să admită asemenea ipoteză: aci 
consimţind cu toatele să considere problema închisă, aci 
izbucnind cu toatele într-o dezbatere violentă, aţâţate de 
una dintre păsări, încăpăţânată şi somnoroasă, care stăruie 
să intervină cu un ultim croncănit contradictoriu. Lăsându- 
le să se legene şi să croncănească, atelajul călătorilor trece 
mai departe spre casă, unde focurile licăresc cald prin 
câteva din ferestre, dar nu prin atâtea cât să dea o 
înfăţişare însufleţită masei întunecate a fațadei. Dar grupul 
plin de strălucire şi distincţie va însufleţi de îndată şi casa. 

Doamna Rouncewell îi aşteaptă în capul scării şi primeşte 
cu adâncă reverență obişnuita strângere de mână a lui sir 
Leicester. 


— Ce mai faci, doamnă Rouncewell? Mă bucur să te văd. 

— Am cinstea să vă urez bun sosit, nădăjduiesc că vă 
bucuraţi de o bună sănătate, sir Leicester! 

— Excelentă, doamnă Rouncewell. 

— Doamna Noastră arată minunat de bine, zice doamna 
Rouncewell cu o nouă plecăciune. 

Doamna Noastră declară fără risipă extravagantă de 
vorbă că e plicticos de bine, atât cât poate spera să fie. 

Dar Roza e în spatele doamnei Rouncewell la oarecare 
depărtare şi Doamna Noastră, a cărei repeziciune 
iscoditoare a ochilor nu s-a dat bătută, chiar dacă altele s- 
au lăsat biruite, întreabă: 

— Cine-i fata? 

— O tânără în ucenicie la mine, doamnă. O cheamă Roza. 

— Vino-ncoa, Roza! Lady Dedlock îi face semn să vină, cu o 
părere de interes chiar. Hm, ştii tu cât eşti de drăgălaşă, 
copilă? Spuse ea, atingându-i umărul cu cele două degete 
arătătoare. 

Roza, grozav de ruşinată, zice: 

— Nu, doamnă, vă rog! Şi aruncă o privire în sus şi aruncă 
o privire în jos şi nu mai ştie unde să se uite, dar arată cu 
atât mai drăgălaşă. 

— Câţi ani ai? 

— Nouăsprezece, doamnă. 

— Nouăsprezece, repetă Doamna Noastră, dusă pe 
gânduri. la seama, să nu te strice cu linguşirile lor. 

— Da, doamnă. 

Doamna Noastră o loveşte uşurel peste obrajii cu gropiţe, 
tot cu degetele acelea delicate şi înmănuşate, şi trece mai 
departe la piciorul scării de stejar unde sir Leicester stă în 
aşteptarea ei, ca şi cum ar fi cavalerul de escortă. Un 
bătrân Dedlock dintr-un panou, mare cât era în natură, şi 
tot atât de anost, se uită nedumerit de parcă n-ar şti ce să 
creadă... Ceea ce era se vede felul lui de-a fi pe timpul 
reginei Elisabeta. 


În seara aceea, în camera îngrijitoarei, Roza nu mai poate 
face altceva decât s-o laude în şoaptă pe lady Dedlock. Că-i 
aşa de binevoitoare, de graţioasă, de frumoasă, de 
elegantă, că are o voce atât de dulce şi nişte degete atât de 
duioase, încât Roza le mai simte încă mângâierea. Doamna 
Rouncewell e de acord cu toate, nu fără a încerca un soi de 
orgoliu personal, păstrând rezervă doar în privinţa 
bunăvoinţei. Căci despre asta nu e chiar sigură. Ferească 
Dumnezeu, n-ar putea rosti nici un cuvânt de blam 
împotriva niciunuia dintre membrii minunatei familii şi, mai 
presus de toate, împotriva Doamnei Noastre pe care lumea 
întreagă o admiră, dar dacă Doamna Noastră ar fi „doar 
puţin mai generoasă”, nu chiar atât de rece şi distantă, 
crede doamna Rouncewell că ar fi mai plăcută. 

— Aproape că-i păcat, adaugă doamna Rouncewell, fiindcă 
e un soi de impietate să-ţi închipui că ceva ar putea fi mai 
bine decât este într-o orânduire atât de limpede ca aceea a 
treburilor familiei Dedlock, e păcat că Doamna Noastră n- 
are copii. Dac-ar fi avut o fată, o tânără domniţă, pe care s-o 
fi îndrăgit, cred că acest lucru ar fi adăugat tocmai singura 
virtute ce-i lipseşte. 

— Nu cumva ar fi făcut-o şi mai mândră, bunică? Face 
Watt, care a fost acasă şi s-a întors iarăşi, aşa de bun nepot 
e el. 

— Mai şi foarte, dragul meu, răspunde îngrijitoarea cu 
demnitate, sunt cuvinte ce nu se cuvine să le folosesc... Nici 
măcar să le aud folosite pentru vreun cusur ce-ar privi-o pe 
Doamna Noastră. 

— Să-mi fie cu iertare, bunică. Dar de mândră e mândră, 
nu-i aşa? 

— Dacă e, are de ce fi. Familia Dedlock are oricând de ce 
(1. 

— Fie! Zice Watt, să nădăjduim c-au să şteargă din cartea 
lor de rugăciuni rândurile acelea despre mândrie şi trufie, 
bune pentru noi, oamenii de rând. Iartă-mă bunică. Am 
glumit doar! 


— Sir Leicester şi lady Dedlock, dragul meu, nu-s subiecte 
potrivite pentru glumele tale. 

— Cu sir Leicester, în nici un caz nu-i de glumit, zice Watt, 
şi-i cer iertare cu toată smerenia. Bunică, sper că sosirea 
stăpânilor şi chiar a oaspeţilor lor aici n-are să fie o piedică 
la prelungirea şederii mele la Castelul Dedlock, o zi sau 
două, cum ar putea face oricare călător? 

— Bineînţeles că niciuna, băiete. 

— Îmi pare tare bine, urmează Watt, pentru că am o 
tainică dorinţă de a vedea frumoasele locuri din vecinătate. 
Din întâmplare şi-aruncă privirile spre Roza care cată cu 

ochii în jos şi se fâstâceşte de tot. Dar potrivit cu vechiul 
eres din bătrâni, Rozei ar trebui să-i ţiuie şi să-i ardă 
urechile şi nu obrajii îmbujoraţi, de vreme ce camerista 
Doamnei Noastre ţine o predică despre ea în clipa de faţă 
cu o energie de neîntrecut. 

Camerista Doamnei Noastre e o franţuzoaică de treizeci şi 
doi de ani, de undeva de prin sudul ţării, aproape de 
Avignon şi de Marsilia, o femeie brunetă, cu ochii mari şi 
părul negru, care ar fi frumoasă de n-ar avea gura ca de 
felină şi o îngustime neplăcută a feţei, ce-i acuză fălcile de 
par prea pătimaşe şi ţeasta prea ascuţită. Din toată fâptura 
ei se desprinde ceva tăios şi şiret, ce nu se poate defini. Şi 
are un fel de a privi iscoditor, cu coada ochilor, fără să-şi 
întoarcă deloc capul, de care te-ai lipsi bucuros, mai ales 
când nu-i în toane bune şi când are şi ceva cuțite la 
îndemână. Cu tot gustul ales al rochiilor şi al micilor 
podoabe pe care şi le pune, cusururile de mai sus sunt atât 
de manifeste, încât pare că dă târcoale ca o lupoaică foarte 
dibace, îmblânzită numai pe jumătate. În afară de 
îndemânarea ei în tot ceea ce priveşte postul pe care-l 
ocupă, ea ştie limba aproape ca o englezoaică, aşa că nu-i 
lipseşte nici un cuvânt din torentul cu care o împroaşcă pe 
Roza, fiindcă a fost obiectul atenţiei Doamnei Noastre, şi le 
dă drumul dintr-însa cu o furie şi în cuvinte de ocară atât de 
necruțătoare, pe când stă la cină, încât comeseanul ei, omul 


pe care-l iubeşte, răsuflă uşurat când ajunge în sfârşit la 
desertul acestei scene. 

Ha, ha, ha! Ea, Hortense, care-i în slujbă la Doamna 
Noastră de cinci ani de zile, e ţinută mereu la distanţă şi 
păpuşică asta, marioneta asta, mângâiată... Categoric 
mângâiată de Doamna Noastră chiar din clipa sosirii ei 
acasă! Ha, ha, ha! „Şi ştii tu cât eşti de drăgălaşă, 
copilă...?”. „Nu, doamnă”... Ai dreptate, fato... „Şi câţi ani 
ai, copilă?” „Şi ia seama să nu te strice cu linguşirile lor, 
copilă!” Ce caraghios! Nemaipomenit lucru! 

Ca să nu mai lungim vorba e un lucru atât de minunat, 
încât Mademoiselle Hortense nu-l mai poate uita, ba, chiar 
la mese, multe zile în şir, după aceea, chiar faţă de 
compatrioatele ei şi de alte femei venite, în aceeaşi calitate, 
să slujească mulţimea de musafiri, retrăieşte hazul ascuns 
al unei asemenea năzbâtii, haz exprimat în tonul potrivit 
atmosferei de ospăț, printr-o îngustare mai pronunţată a 
feţei, o subţiere şi lungire a buzelor strânse tare şi prin 
priviri piezişe; iar surâsul ei ironic e adesea răsfrânt de 
oglinzile Doamnei Noastre, mai cu seamă când Doamna 
Noastră nu se află printre ele. 

Toate oglinzile din casă sunt puse la treabă acum, multe 
dintre ele după un lung repaus. Ele reflectă feţe frumoase, 
feţe fandosite, feţe tinere, feţe de şaptezeci de ani care nu 
vor să se resemneze că sunt bătrâne; întreaga colecţie de 
figuri care au venit să petreacă o săptămână ori două din 
ianuarie la Chesney Wold, pe care reporterul monden, 
vânător iscusit, cu harul Domnului, le vânează cu un fler 
subtil de când şi-au făcut apariţia la Curtea St. James şi 
până coboară în mormânt. Reşedinţa din Lincolnshire e în 
plină zarvă. Ziua, focuri de puşcă şi glasuri răsună prin 
păduri, călăreţi şi echipaje însufleţesc drumurile parcului, 
slujitori şi ajutoare mişună prin sat şi-n hanul „Scutul lui 
Dedlock”. Văzut noaptea, din depărtatele luminişuri ale 
copacilor, şirul ferestrelor de la lunga sală de primire unele 
tabloul Doamnei Noastre atârnă deasupra măreţului cămin, 


e ca un şirag de nestemate într-o montură neagră. 
Duminica, bisericuţa cea friguroasă aproape că se 
încălzeşte de o asemenea asistenţă atât de distinsă, iar 
duhoarea vagă a rămăşiţelor celor din neamul Dedlock e 
potolită şi dispare în miresmele suave. 

Nu e de disprețuit izvorul acela de învăţătură, 
înţelepciune, curaj, cinste, frumuseţe şi virtute întrupate în 
strălucitul şi distinsul grup. Totuşi, în ciuda imenselor virtuţi 
exista ceva ce nu se prea potrivea cu ele. Ce putea fi? 

Dandysmul? Doar nu mai domneşte acum regele George al 
IV-lea (Ce mare păcat!) care să hotărască moda elegantului 
dandy; nu se mai poartă cravate deschise şi scrobite, lungi 
cât nişte eşarfe, nici haine cu talia sus, nici turnură, nici 
corset. Nu mai vezi caricaturi de celebri rafinaţi molatici 
(lipsiţi de bărbăţie) atât de înzorzonaţi, leşinând în lojile de 
la operă de prea mare plăcere şi aduşi la viaţă de alte 
făpturi delicate, ce le vâră sub nas sticle de parfum cu gâtul 
lung. Şi nici pomeneală de vreun filfizon pentru care se cer 
patru oameni ca să-l vâre în pantalonii de piele şi care se 
duce să vadă toate execuțiile, dar care e urmărit de 
mustrări de conştiinţă pentru că o dată a înghiţit un bob de 
mazăre. Dar nu cumva există o formă de dandysm şi în 
miezul strălucitului şi distinsului grup, o formă de dandysm 
de un soi mai dăunător, care a pătruns mai în adânc şi dă 
naştere la lucruri mai vătămătoare decât purtatul 
cravatelor lungi cât eşarfele şi a corsetelor pentru 
împiedicarea digestiei, împotriva cărora nici-o fiinţă cu cap 
n-ar avea de ce obiecta? 

Ba da. Şi nu poate fi tăgăduit. Se află la Chesney Wold, în 
săptămâna asta din ianuarie, câteva doamne şi gentilomi de 
moda cea mai nouă, care au întemeiat un dandysm... al 
religiei, spre exemplu. Numai dintr-o afectată lipsă de 
emoţii au căzut de acord să atace, cu preţiozitatea unui 
adevărat dandy, lipsa de crez în lucruri, la vulg, în general; 
înțelegând prin asta lucrurile încercate şi dovedite a fi 
necorespunzătoare, aşa cum un om de rând şi-ar pierde în 


mod inexplicabil credinţa într-un şiling fals, după ce l-a 
descoperit că-i fals! Şi care ca să facă vulgul cât se poate de 
pitoresc şi credincios, ar da îndărăt ceasul Timpului, 
suprimând câteva sute de ani din istorie. 

Se mai află doamne şi gentilomi de un alt soi de modă, nu 
atât de nouă, dar foarte elegantă, care au convenit să 
acopere lumea cu o poleială dulce şi să ascundă realitatea. 
Pentru ei totul trebuie să fie drăgălaş, plăcut. Asemenea 
specimene au descoperit repausul perpetuu. Sunt gata să 
nu se emoţioneze de nimic şi să nu regrete nimic. Şi nu 
trebuie să se lase tulburaţi de vreo idee. După părerea lor, 
chiar şi Artele Frumoase, fiind prezente în straie de gală şi 
mergând cu spatele, ca Lordul Şambelan, trebuie să se 
gătească cu pălăriile şi hainele generaţiilor trecute şi să 
aibă o deosebită grijă să nu le ia în serios, nici să se lase 
impresionate de evul acesta în desfăşurare. 

Apoi mai e lordul Boodle, de considerabilă reputaţie în 
partidul său, care a cunoscut funcţii importante şi care-i 
spune lui sir Leicester Dedlock, cu multă prestanţă, după 
cină, că el într-adevăr nu vede în ce parte o apucă 
vremurile actuale. O dezbatere nu mai e acum ceea ce era 
Parlamentul pe vremuri; nici Cabinetul ministerial nu mai 
este ce a fost altădată. Presupunând că actualul guvern ar fi 
răsturnat, el vede cu uimire cât de limitată e alegerea Casei 
Regale în formarea unui nou Consiliu de Miniştri, trebuind 
să se hotărască între lordul Coodle şi sir Thomas Doodle... 
Presupunând că i-ar fi cu neputinţă ducelui de Foodle să 
colaboreze cu Coodle, ceea ce se poate admite că ar fi 
cazul, ca urmare a rupturii ce-a intervenit între ei din 
afacerea aceea cu Hoodle. În asemenea caz, dând Internele 
şi Preşedinţia Camerei Comunelor lui Joodle, Finanţele lui 
Koodle, Coloniile lui Loodle şi Externele lui Moodle, ce te 
faci cu Noodle? Nu-i poţi oferi lui Preşedinţia Consiliului. 
Aceea i s-a rezervat lui Poodle. Nu-l poţi pune la 
Silvicultură; asta abia de i se potriveşte lui Quoodle. Şi care- 
i concluzia? Că ţara e ruinată, pierdută, s-a dus de râpă 


(ceea ce e limpede pentru patriotismul lui sir Leicester 
Dedlock), fiindcă nu-l poţi plasa pe Noodle! 

Pe de altă parte, Domnia Sa William Buffy M. P 
Convorbeşte cu un oarecare ce stă vizavi de el la masă, 
susţinând că ruina ţării... Despre care nu mai poate fi nici-o 
îndoială... Cel mult mai poate intra în discuţie doar felul în 
care se manifestă... 1 se datoreşte lui Cuffy. Dacă l-ai fi 
folosit pe Cuffy aşa cum trebuia să-l foloseşti când a intrat 
prima oară în Parlament şi l-ai fi împiedicat să treacă de 
partea lui Duffy, l-ai fi câştigat de aliat lui Fuffy, şi ai fi avut 
de partea dumitale pe Guffy cu toată ponderea lui de om 
iscusit în interpelări, şi ei fi putut aduce bogăţia lui Fuffy 
pentru a influenţa alegerile în sensul dorit, ai fi putut alege 
pe Jufty, Kuffy şi Luffy ca reprezentanţi a trei sectoare 
electorale, şi ţi-ai fi întărit administraţia datorită 
cunoştinţelor organizatorice şi deprinderilor de om de 
afaceri ale lui Muffy. Toate acestea în loc să fii, aşa cum eşti 
acuma, la cheremul toanelor lui Puffy numai! 

Cât despre problema asta, ca şi despre alte câteva 
subiecte neînsemnate de altfel, se ivesc divergențe de 
păreri, dar e limpede cu desăvârşire pentru strălucitul şi 
distinsul grup, cât e el de mare, că nu intră nimeni în 
discuţie decât Boodle cu suita lui şi Buffy cu suita lui. Ei 
sunt marii actori pentru care s-a rezervat scena. Există şi 
Poporul, fără îndoială... Un oarecare număr mare de 
supranumerari, cărora din întâmplare trebuie să li te 
adresezi şi pe care trebuie să te bizui pentru urale şi coruri 
ca pe scena de teatru; dar Boodle şi Buffy, precum şi 
partizanii şi familiile lor, moştenitorii, executorii, 
administratorii şi mandatarii sunt prin naştere primi actori, 
impresari şi conducători şi nimeni altul nu mai poate apărea 
pe scenă în veacul veacurilor, amin. 

Şi în asemenea privinţă la Chesney Wold este poate mai 
mult dandysm decât ar găsi cu cale strălucitul şi distinsul 
grup că e bine până la urmă pentru el. Fiindcă chiar şi cu 
cercurile cele mai liniştite şi mai cultivate se întâmplă ca şi 


cu cercul pe care vrăjitorul îl trage în jurul lui... Apariţii 
foarte stranii pot fi văzute în afară, într-o neostoită forfotă. 
Cu singura deosebire că atunci când sunt făpturi reale şi nu 
fantome, năvala lor înăuntru reprezintă cea mai mare 
primejdie. 

Castelul de la Chesney Wold este plin ochi, claie peste 
grămadă, încât în piepturile cameristelor, venite cu 
doamnele lor şi găzduite în condiţii necorespunzătoare, 
încolţeşte un sentiment clocotitor de jignire şi cu neputinţă 
de potolit. Nu-i decât o singură încăpere goală. E o 
încăpere de mâna a treia, într-un turnuleţ, cu mobilă 
simplă, dar comodă, arătând ca un birou de afaceri după 
moda veche. E camera domnului Tulkinghorn şi nu e dată 
nimănui altuia, fiindcă Domnia Sa poate veni în orice clipă. 
Acum, încă n-a venit. După modestu-i obicei, străbate 
parcul pe jos venind din sat, când e vremea bună, pică în 
camera asta de parcă n-ar mai fi ieşit din ea de când a fost 
văzut ultima dată aici, cere unui slujitor să-i aducă la 
cunoştinţă lui sir Leicester că a sosit, în cazul că ar avea 
nevoie de el, şi-şi face apariţia cu zece minute înainte de 
cină în umbra uşii de la bibliotecă. Doarme în turnuleţul lui, 
deasupra capului cu o prăjină ce se tânguie, pe care flutură 
un stindard, iar în dimineţile frumoase, când se întâmplă să 
fie aici, făptura lui neagră poate fi văzută cum se plimbă în 
jurul camerei înainte de a-şi lua cafeaua cu lapte, ca un 
specimen de cioară mai mare pe un soi de streaşină-cerdac 
acoperit cu tablă. 

În fiecare zi, înainte de cină, Doamna Noastră îl caută cu 
ochii în semiobscuritatea din bibliotecă, dar el nu-i acolo. În 
fiecare zi la cină, Doamna Noastră îşi aruncă privirile în 
lungul mesei, ca să vadă locul gol care ar sta pregătit să-l 
primească dacă tocmai ar fi sosit, dar nu-i nici un loc gol. În 
fiecare seară, Doamna Noastră îşi întreabă camerista, ca 
din întâmplare: 

— A venit domnul Tulkinghorn? 

În fiecare seară răspunsul e: 


— Nu, doamnă, nu încă. 

Într-o seară, pe când îşi despletea părul, Doamna Noastră 
se lăsă dusă pe gânduri, după ce primise acelaşi răspuns, 
până când îşi văzu faţa îngândurată în oglinda dimpotrivă şi 
o pereche de ochi negri care o cercetau plini de curiozitate. 

— Fii aşa de bună, făcu atunci Doamna Noastră, 
adresându-se chipului Hortensei din oglindă, şi vezi-ţi de 
treburi. Poţi să-ţi admiri frumuseţea cu alt prilej. 

— Să-mi fie cu iertare. La frumuseţea dumneavoastră mă 
uitam. 

— Pe aceea, adaugă Doamna Noastră, n-ai nevoie s-o 
admiri deloc. 

În cele din urmă, într-o după-amiază, puţin înainte de a 
amurgi, după ce minunatul grup de oaspeţi, care timp de 
un ceas, două, însufleţise Drumul Stafiei, tocmai se risipise, 
şi pe terasă nu rămăseseră decât sir Leicester şi Doamna 
Noastră, iată că se arată şi domnul Tulkinghorn. Se 
îndreaptă către ei cu pasu-i metodic, care niciodată nu se 
zoreşte şi nici nu leneveşte, îşi poartă obişnuita-i mască fără 
nici-o expresie, dacă asta e mască, şi duce povara tainelor 
de familie în fiecare mădular al trupului şi în fiecare cută a 
hainelor. Că întreaga-i făptură, trup şi suflet, le-ar fi 
devotată celor mari sau că nu le oferă nimic altceva decât 
serviciile pe care le vinde, asta-i taina lui personală. O 
păstrează şi pe asta aşa cum păstrează şi tainele clienţilor 
săi. În privinţa asta, e propriul său client şi niciodată n-are 
să se trădeze. 

— Bine ai venit, domnule Tulkinghorn, zice sir Leicester, 
întinzându-i mâna. 

Domnul Tulkinghorn e foarte bine. Sir Leicester e foarte 
bine. Doamna Noastră e foarte bine. Totul e din cale-afară 
de bine. Juristul, cu mâinile la spate, păşeşte dintr-un capăt 
în celălalt al terasei, de o parte a lui sir Leicester. Doamna 
Noastră păşeşte de partea cealaltă. 

— Te aşteptam să vii mai curând. 


Câteva cuvinte amabile. Ca şi cum ar fi spus: „Domnule 
Tulkinghorn, noi ne amintim de dumneata chiar când nu 
eşti de faţă. Noi îţi acordăm o părticică din gândurile 
noastre, domnule, vezi bine! 

Domnul Tulkinghorn, înţelegându-i gândurile îşi înclină 
capul şi zice că e foarte recunoscător. 

— Aş fi venit mai devreme, explică el, dacă n-aş fi fost tare 
prins cu problemele acelea din procesele dintre Domniile 
Voastre şi Boythorn. 

— Un om cu mintea foarte dezordonată, spune sir 
Leicester, cu străşnicie. Un individ extrem de primejdios în 
orice societate. Un om cu firea foarte vulgară. 

— E încăpățânat, face domnul Tulkinghorn. 

— Un asemenea om e firesc să fie aşa, urmează sir 
Leicester, arătând el însuşi o încăpățânare grozav de 
înrădăcinată. Nu mă surprinde nicicum să aud aşa ceva. 

— Singura întrebare, intervine juristul, e dacă voiţi să 
renunţaţi la ceva. 

— Nu, domnule, răspunde sir Leicester. La nimic. Eu să 
renunţ? 

— Nu mă gândesc la ceva de seamă. Aşa ceva nici vorbă, 
ştiu eu că n-o să lăsaţi din mână. Mă gândesc la vreun 
nimic. 

— Domnule Tulkinghorn, îi întoarce vorba sir Leicester, 
între mine şi domnul Boythorn nu pot exista nimicuri. La 
drept vorbind, nici nu pot concepe cum vreun drept de-al 
meu poate fi socotit un lucru de nimic, şi nu vorbesc atât în 
privinţa mea, ca individ, cât mă refer la poziţia familiei 
mele, pe care am sarcina s-o apăr. 

Domnul Tulkinghorn apleacă din nou capul. 

— Acum am instrucţiile necesare, zice el. Domnul 
Boythorn ne va da o mare bătaie de cap... 

— E în firea unei asemenea creaturi, domnule 
Tulkinghorn, îl întrerupe sir Leicester, să ne dea bătaie de 
cap. Un individ la un nivel din cale afară de scăzut. Un 
individ care acum cincizeci de ani ar fi fost, se vede treaba, 


judecat la Curtea Criminală Old Bailey pentru cine ştie ce 
înşelătorii, şi aspru pedepsit... ba, chiar, adaugă sir 
Leicester după o pauză de-o clipă, chiar spânzurat, tras pe 
roată, sau sfârtecat. 

Pronunţând această sentinţă capitală, sir Leicester pare 
că-şi descarcă pieptul său maiestuos de o povară, ca şi cum 
următoarea mulţumire avea să vie din executarea sentinţei. 

— Dar iată că se lasă noaptea, adaugă el, şi Doamna 
Noastră are să răcească. Draga mea, hai să intrăm. 

Pe când se întorceau către uşa de la intrare, lady Dedlock 
i-a adresat cuvântul pentru întâia oară domnului 
Tulkinghorn. 

— Mi-ai trimis veste cu privire la persoana despre a cărei 
caligrafie întâmplător m-am interesat. Numai dumneata 
puteai să-ţi aminteşti împrejurarea; eu o uitasem de-a 
binelea. Dar vestea dumitale mi-a reamintit-o iarăşi. Nu-mi 
pot da seama ce asociaţie fac cu un scris ca acela, dar e 
sigur că-mi aminteşte ceva. 

— Vă aminteşte? Repetă domnul Tulkinghorn. 

— Da! Răspunde Doamna Noastră cu indiferenţă. Cred că- 
mi aminteşte ceva. Şi chiar ţi-ai dat osteneala să descoperi 
pe caligraful acelui înscris... Cum îi zice?... Declaraţie? 

— Da. 

— Ce ciudat! 

Au trecut mai departe într-o sumbră încăpere la parter, ce 
slujea pentru micul dejun, luminată în timpul zilei de două 
ferestruici din zidul gros. E înspre amurg. Focul îşi aruncă 
strălucirea vie pe peretele căptuşit cu lemn, dar licăreşte 
slab pe sticla ferestrelor, unde, prin oglindirea rece a 
flăcărilor, peisajul mai rece încă tremură în bătaia vântului 
şi o negură cenuşie înaintează târându-se, singur călător în 
afara belşugului de nori. 

Doamna Noastră se lungeşte alene într-un fotoliu mare din 
colţul căminului, iar sir Leicester se aşază pe un alt fotoliu 
mare în faţa ei. Juristul stă în picioare dinaintea focului, cu 


braţele întinse cât îi sunt de lungi, ca să-şi ferească faţa. 
Priveşte peste braţele-i întinse la Doamna Noastră. 

— Da, reîncepe el, m-am interesat de omul acela şi l-am 
găsit. Şi un lucru grozav de ciudat, l-am găsit... 

— Nu ca pe un om cum se cuvine, mă tem! Îi ia vorba din 
gură Lady Dedlock cu vocea tărăgănată. 

— L-am găsit mort. 

— Vai, Doamne! Ripostează dojenitor sir Leicester, nu atât 
de impresionat de faptul în sine, ci pentru că asemenea fapt 
a fost menţionat. 

— Am fost îndreptat spre locuinţa lui... Un lăcaş nenorocit, 
pe care îşi pusese sărăcia ghearele... Şi l-am găsit mort. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule Tulkinghorn, intervine sir 
Leicester. Dar cred că cu cât vei spune mai puţin... 

— Roguc-te sir Leicester, lasă-mă să ascult întâmplarea în 
întregime. (Sunt vorbele Doamnei Noastre). E o întâmplare 
numai bună de povestit în amurg. Ce îngrozitor... Teribil! 
Mort? 

Domnul Tulkinghorn reafirmă cu o nouă plecăciune a 
capului. 

— C-o fi fost de propria lui mână... 

— Pe cuvântul meu de onoare! Strigă sir Leicester. Ce 
Dumnezeu! 

— Lasă-mă, te rog, să ascult cele întâmplate! A explicat 
Doamna Noastră iarăşi. 

— Tot ce doreşti, draga mea. Dar trebuie să spun... 

— Nu, nu trebuie să spui nimic! Domnule Tulkinghorn, 
povesteşte mai departe. 

Sir Leicester din galanterie cedează, cu toate că rămâne 
cu sentimentul că a aduce o asemenea mizerie în faţa 
nobilimii e chiar... De-a dreptul... 

— Tocmai spuneam că, reia j uristul cu un calm netulburat, 
o fi murit de propria lui mână, sau nu, nu-mi stă în putere 
să vă informez. Trebuie să adaug, cu toate acestea, la cele 
spuse mai înainte că nu-i nici-o îndoială că şi-a pricinuit 
singur moartea; totuşi dac-o fi fost cu intenţie, premeditat, 


sau dintr-o nefericită întâmplare, niciodată nu se va putea 
şti precis. Juristul Procuraturii a hotărât că otrava a fost 
luată de el din întâmplare! 

— Şi ce fel de om, întreabă Doamna Noastră, era făptura 
asta nenorocită? 

— Tare greu de spus, răspunse juristul, clătinând din cap. 
A trăit în asemenea mizerie şi era atât de zdrenţăros, cu 
pielea neagră ca de ţigan şi cu barba şi părul negru crescut 
ca la sălbatici, încât l-aş fi socotit drept cel mai din urmă 
dintre cei din urmă. Medicul, însă, era de părere că fusese 
cândva un om bine, atât ca înfăţişare, cât şi ca poziţie 
socială. 

— Şi cum îi spunea fiinţei ăsteia mizere? 

— Îi spuneau aşa cum îşi spusese el însuşi, dar nimeni nu-i 
ştia numele. 

— Nici măcar cineva care îl slujea? 

— Nimeni nu l-a slujit. A fost găsit mort. De fapt eu l-am 
găsit. 

— Şi fără nici-o cheie a misterului! 

— Fără niciuna; s-a găsit, urmează juristul pe gânduri, un 
geamantan vechi, dar... Nu, nu era nici un act în el. 

În timpul rostirii fiecărui cuvânt al acestui scurt dialog, 
lady Dedlock şi domnul Tulkinghorn, fără nici-o altă abatere 
de la obişnuita lor comportare, s-au uitat foarte stăruitor 
unul la altul... Cum era firesc, poate, în discutarea unui 
subiect atât de neobişnuit. Sir Leicester s-a uitat la foc cu 
expresia vagă a acelui Dedlock din portretul de pe scară. 
După ce întâmplarea a fost povestită, el a reînnoit protestul 
său ceremonios, zicând că e limpede de tot că nici-o 
asociaţie din mintea Doamnei Noastre n-ar fi cu putinţă să 
aibă vreo legătură cu acel sărman nenorocit (afară doar 
dacă-i trimisese vreo scrisoare ca să-i cerşească ceva) şi că 
speră să nu mai audă vorbindu-se despre un subiect atât de 
nepotrivit cu rangul Doamnei Noastre. 

— Fără îndoială, o grămadă de grozăvii, zice Doamna 
Noastră strângându-şi pe ea mantia şi blănurile, dar pentru 


o clipă te interesează! Domnule Tulkinghorn, ai bunătatea 
şi-mi deschide uşa. 

Domnul Tulkinghorn se execută întocmai, cu respect umil, 
şi ţine uşa deschisă până ce iese ea. Îi trece prin faţă, 
aproape de el, cu obişnuita-i oboseală şi cu o graţie 
insolentă. Se întâlnesc iarăşi seara la cină... Iarăşi, a doua 
Zi... larăşi, timp de multe zile una după alta. Lady Dedlock 
arată a fi mereu aceeaşi zeitate istovită, înconjurată de 
adoratori şi grozav de predispusă să se plictisească de 
moarte chiar când oficiază la propriul ei altar. Domnul 
Tulkinghorn e mereu acelaşi tăcut depozitar al nobilelor 
destăinuiri, ciudat de nelalocul lui şi totuşi simțindu-se 
perfect de potrivit aici, ca la el acasă. Ei par că nu se iau 
mai deloc în seamă, atât cât pot două făpturi ce se află 
închise între aceleaşi ziduri. Dar, fie că unul dintre ei îl 
pândeşte pe celălalt, nutrind întruna bănuiala c-ar fi 
păstrând cine ştie ce taină mare; fie că celălalt e pregătit 
oricând şi din toate punctele de vedere să nu fie cumva luat 
pe neaşteptate şi cât de mult ar da unul ca să ştie cât ştie 
celălalt... Toate acestea sunt, pentru moment, ascunse în 
fundul sufletelor lor. 

Povestirea Estherei trecut multă vreme până să fi ajuns la 
vreun rezultat. Richard zicea că e gata pentru orice. Când 
domnul Jarndyce stătea însă în cumpănă dacă n-ar fi trecut 
peste limita de vârstă ca să intre la marină, Richard spunea 
că s-a gândit la asta şi că poate depăşise vârsta. Când 
domnul Jarndyce îl întreba ce crede despre militărie, 
Richard zicea că şi la asta s-a gândit şi că ideea nu e rea. 
Când domnul Jarndyce îl sfătuia să încerce singur să 
hotărască dacă vechea lui preferinţă pentru mare era o 
înclinare pur şi simplu obişnuită şi copilărească sau o 
vocaţie puternică, Richard răspundea, ei bine, că încercase 
el foarte des, dar nu putuse să-şi dea seama. 

M ţinut multe sfaturi cu privire la ceea ce avea să fie 
Richard, la început fără domnul Jarndyce, fiindcă aşa 
ceruse el, mai târziu împreună cu dânsul, dar a 


— Cât anume din nehotărârea lui din fire, îmi spunea 
domnul Jarndyce, se datoreşte acelei nesiguranţe şi 
tărăgăneli în care a fost aruncat de la naştere, nu pretind 
că pot spune, dar îmi dau perfect de bine seama că înalta 
Curte de Justiţie, printre celelalte păcate ale sale, e 
vinovată şi de o parte din nehotărârea asta a lui. A sădit în 
el sau a întărit obiceiul de a amâna, de a se încrede în cauza 
asta, sau aceea, sau alta, fără a se hotări în care anume, şi 
de a înlătura orice lucru sub motiv că nu-i rezolvat, nu-i 
sigur sau că e încurcat. Chiar şi firile unor oameni cu mult 
mai vârstnici şi mai statornici se pot schimba din pricina 
împrejurărilor din jurul lor. Ar fi prea mult să ne aşteptăm 
ca firea unui băiat în formaţie să fie supusă unor asemenea 
influenţe şi să scape totuşi nevătămată. 

Am simţit că e aşa; cu toate acestea, dacă mi-e îngăduit să 
spun la ce m-am mai gândit, aş afirma că e mare păcat că 
educaţia lui Richard n-a împiedicat influenţele acelea şi că 
nu i-a îndrumat firea. A urmat opt ani de zile cursurile la un 
colegiu şi a învăţat, după câte ştiu, să facă versuri latineşti 
de mai multe soiuri, în cel mai minunat fel. Dar n-am auzit 
să se fi interesat cineva acolo de el, ca să descopere ce 
înclinații avea băiatul de la natură, care-i erau lipsurile sau 
să-l pregătească pentru vreo disciplină anume. A fost 
pregătit să facă versuri, şi a învăţat meşteşugul de a le face 
atât de perfect, încât de-ar fi rămas la şcoală până la vârsta 
majoratului, presupun că n-ar fi putut decât să le repete 
întruna, afară doar dacă nu şi-ar fi lărgit câmpul 
cunoştinţelor, uitând cum să le mai facă. Totuşi, deşi nu mă 
îndoiesc că versurile lui sunt foarte frumoase şi foarte 
folositoare şi prea îndestulătoare pentru o mare mulţime de 
scopuri în viaţă, şi totdeauna prezente în minte în cursul 
întregii vieţi, mă întreb dacă Richard n-ar fi câştigat mai 
mult dacă cineva l-ar fi studiat pe el cât de puţin, decât să 
studieze el versificarea atât de mult. 

Bineînţeles că n-am ştiut niciodată şi nici acum nu ştiu 
dacă tinerii gentilomi din Roma veche sau Grecia făceau 


versuri în aceeaşi cantitate sau dacă tinerii vreunei alte ţări 
au făcut la fel. 

— N-am nici cea mai vagă idee, zicea Richard, meditând, 
ce-ar fi mai bine să devin. Afară doar că sunt absolut sigur 
că nu vreau să mă preoţesc, în rest e o chestie de noroc, 
capul sau pajura. 

— N-ai cumva chemare pentru profesia domnului Kenge? 
Sugeră domnul Jarndyce. 

— Asta nu ştiu, domnule! Răspunse Richard. Îmi place să 
merg cu barca. Secretarii avocaţilor merg mult pe apă.E o 
meserie straşnică! 

— Chirurg..., dădu o nouă sugestie domnul Jarndyce. 

— lată, asta-i, domnule Jarndyce! Strigă Richard. 

— Mă îndoiesc că s-a mai gândit la aşa ceva vreodată în 
viaţa lui. 

— Asta-i, într-adevăr! Zise încă o dată Richard în culmea 
entuziasmului. În sfârşit, am găsit! M. M.C.! 

De-ai fi glumit pe seama alegerii lui, tot nu i-ai fi scos-o din 
cap, cu toate că el adesea făcea haz de asta. Zicea că şi-a 
ales meseria şi, cu cât se gândea mai mult, cu atât îşi vedea 
destinul mai limpede, căci pentru el arta de a vindeca era 
arta supremă. Îndoindu-mă că ar fi ajuns cu adevărat la 
asemenea concluzie, deoarece n-avusese niciodată prilejul 
să descopere pentru ce era sortit şi nici nu fusese îndrumat 
către asemenea descoperire, ci bănuind că se entuziasmase 
de o idee atât de nouă şi că era bucuros să scape de 
plictiseala ipotezelor, mă întrebam dacă versurile latine duc 
totdeauna la asemenea sfârşit sau dacă Richard reprezintă 
un caz aparte. 


Domnul Jarndyce îşi dădu multă osteneală să vorbească 
serios cu el şi să-l facă să-şi dea seama că nu trebuie să se 
lase amăgit într-o problemă atât de importantă. După 
asemenea convorbiri, Richard părea ceva mai serios, dar şi 
Adei şi mie ne spunea mereu acelaşi lucru, că „totul e-n 
ordine” şi pe urmă începea să vorbească despre altceva. 

— Slavă Domnului! Strigă domnul Boythorn, care se 
interesa în privinţa lui cu toată puterea, (cu toate că nu era 
nevoie să mai spun asemenea lucru, fiindcă el nu putea face 
nimic fără putere): mă bucur că se găseşte un tânăr 
gentilom de suflet şi brav care să se devoteze unei 
asemenea nobile îndeletniciri! Cu cât un ilustru meşteşug 
ca ăsta dispune de un suflet mai luminat, cu atât mai bine 
pentru omenire şi cu atât mai rău pentru acei practicieni 
venali şi şarlatani josnici, care se desfată discreditând în 
faţa lumii întregi o asemenea artă ilustră. De pildă, chirurgii 
de la bordul vaselor sunt trataţi atât de josnic şi mârşav, 
încât aş supune picioarele, amândouă picioarele fiecărui 
membru al Amiralității la câte o fractură, două, şi aş 
pedepsi cu deportarea pe oricare alt medic calificat care i- 
ar pune din nou pe picioare, până când sistemul n-ar fi 
schimbat în întregime, în patruzeci şi opt de ore! 

— N-ai vrea să le dai o săptămână? Întrebă domnul 
Jarndyce. 

— Nu! Strigă domnul Boythorn cu tărie. Pentru nimic în 
lume! Patruzeci şi opt de ore! Cât despre Corporaţii, 
Consilii comunale, Consilii parohiale şi alte asemenea 
adunări de mitocani prostănaci, care se întrunesc ca să 
debiteze asemenea discursuri, încât, pe Dumnezeul meu, ar 
trebui puşi la muncă în minele de mercur pentru puţinul ce 
le-a mai rămas de trăit din nenorocita lor existenţă, de n-ar 
fi decât ca să aperi engleza ce se vorbeşte sub soare ca să 
nu se molipsească de la netrebnica lor limbă, cât despre 
indivizii aceia, care în chip mârşav profită de zelul acelor 
gentilomi ce urmăresc progresul ştiinţei, răsplătindu-le 
nepreţuitele servicii ale celor mai buni ani ai vieţii şi studiile 


îndelungate şi educaţia costisitoare, cu nişte onorarii de 
nimic, pe care nici cel din urmă impiegat nu le-ar primi; 
acelor indivizi le-aş rupe gâtul şi le-aş aşeza scăfârliile, una 
lângă alta, în Sala de Onoare a Medicilor, ca să stea în văzul 
tuturor membrilor acestei profesii, în aşa fel, încât cei mai 
tineri să poată înţelege din vreme, prin propriile lor simţuri, 
cât de tari pot deveni căpăţânile unora. 

Şi-a încheiat impetuoasa declaraţie, uitându-se jur- 
împrejur la noi, cu un zâmbet grozav de plăcut şi deodată a 
izbucnit într-un tunet de „Ha! Ha! Ha!” care se tot repeta 
cu atâta vehemenţă, încât oricare altul s-ar fi prăbuşit de 
asemenea sforţare. 

Deoarece Richard continua să spună că se hotărâse ce să 
se facă, după ce domnul Jarndyce îl îndemnase să-şi ia mai 
multe termene de gândire care expiraseră, iar el continua 
încă să ne încredinţeze, pe Ada şi pe mine, cu acelaşi ton 
categoric, că „totul e perfect lămurit”, s-a socotit oportun să 
se ceară şi sfatul domnului Kenge. Ca atare, domnul Kenge 
a venit într-o zi la masă şi s-a lăsat pe spate, în scaun, şi şi-a 
tot învârtit, între degete, lornionul, a prins a vorbi cu un 
glas răsunător, şi a făcut exact ce mi-am amintit că l-am 
văzut făcând când eram mică. 

— Ah! Începu domnul Kenge, da! Sigur! O profesie foarte 
bună, domnule Jarndyce, profesie foarte bună! 

— Cursurile şi pregătirea cer să fie urmate cu sârguinţă, 
interveni tutorele meu, aruncându-şi privirile spre Richard. 

— O, bineînţeles, adaugă domnul Kenge. Cu sârguinţă. 

— Dar, astfel stând lucrurile mai mult sau mai puţin în 
toate profesiunile mai de seamă, urmă domnul Jarndyce, 
nu-i asta condiţia specială de care altă alegere s-ar putea 
lipsi. 

— Bineînţeles, încuviinţă domnul Kenge. Domnul Richard 
Carstone, care s-a achitat cu atâta merit studiind... ca să zic 
aşa, umbrele clasice... În tovărăşia cărora şi-a petrecut 
tinereţea, fără îndoială că va folosi, dacă nu principiul şi 
practica, cel puţin îndemânarea versificării dobândită în 


acea limbă în care se spune că poetul (de nu mă înşel) e 
născut, nu făcut, aplicând-o în acel infinit mai practic câmp 
de activitate în care păşeşte. 

— Puteţi avea toată încrederea, zise Richard în felul lui 
degajat, mă pun eu pe treabă şi am să-mi dau toată silinţa. 

— Foarte bine, domnule Jarndyce! Spuse domnul Kenge, 
încuviinţând uşurel cu capul. Dacă într-adevăr suntem 
încredinţaţi de domnul Richard că are de gând să se pună 
pe treabă şi să-şi dea toată silinţa, subliniind din cap cu 
înţelegere şi încuviinţare aceste cuvinte, aş crede că nu mai 
rămâne decât să căutăm modul cel mai bun de a pune în 
aplicare năzuinţele lui. Acum, în ceea ce priveşte 
încredințarea domnului Richard în mâinile unui profesionist 
cu vază, aveţi, în clipa de faţă, pe cineva în vedere? 

— Rick, pe nimeni, cred? Îl întrebă tutorele meu. 

— Aşa e, domnule, pe nimeni, răspunse Richard. 

— Perfect! Exclamă domnul Kenge. Şi acum, situaţia şi 
locul unde va lucra. Aveţi vreun proiect anume în asemenea 
privinţă? 

— N... nu, îngăimă Richard. 

— Perfect! Exclamă iarăşi domnul Kenge. 

— Mi-ar plăcea puţină variaţie, adaugă Richard... Vreau să 
spun un câmp mare de experienţă! 

— Foarte necesar, nici vorbă, replică domnul Kenge. Cred 
că asemenea lucru poate fi uşor aranjat, domnule Jarndyce? 

În primul rând nu avem decât să descoperim un medic 
practician demn de alegerea noastră şi de îndată ce-i vom 
exprima dorinţa, şi că suntem dispuşi să plătim un onorariu, 
aş adăuga, singura noastră greutate va consta în alegerea 
unuia dintr-un număr mare. În al doilea rând, trebuie de 
asemenea să îndeplinim micile formalităţi cerute de vârstă 
şi de situaţia noastră de a fi sub tutela Curţii de Justiţie. În 
curând, ca să folosesc chiar cuvintele degajate ale domnului 
Richard, ne vom pune pe treabă din toată inima. Printr-o 
coincidenţă, urmă domnul Kenge, cu o umbră de melancolie 
în zâmbet, una dintre coincidenţele care depăşesc 


facultăţile noastre limitate, printr-o coincidenţă, ziceam, am 
un văr medic profesionist. Ar putea fi socotit de 
dumneavoastră vrednic de luat în seamă şi s-ar putea să fie 
dispus să răspundă unei asemenea propuneri. Eu nu pot 
garanta pentru el c-ar primi, după cum n-aş putea garanta 
nici pentru dumneavoastră că l-aţi alege, de s-ar putea! 

Cum se făcuse un prim-pas în aplicarea celor plănuite, s-a 
hotărât ca domnul Kenge să-l vadă pe vărul său. Şi 
deoarece domnul Jarndyce ne propusese de mai înainte să 
ne ia la Londra pentru câteva săptămâni, s-a hotărât ca a 
doua zi să plecăm în călătoria noastră şi, o dată cu ea, să 
rezolvăm şi treburile lui Richard. 

Domnul Boythorn părăsindu-ne în mai puţin de o 
săptămână, am plecat şi ne-am instalat într-o locuinţă 
veselă, aproape de strada Oxford, deasupra prăvâăliei unui 
tapiţer. Londra ni s-a părut o adevărată minune, şi ne 
petreceam ceasuri în şir în oraş, ori de câte ori se ivea 
prilejul, ca să vedem monumentele, care mai curând ne 
istoveau ele pe noi, decât noi pe ele. Am luat la rând şi 
teatrele mai de seamă, şi am văzut toate piesele ce meritau 
să fie văzute. Pomenesc despre asta, pentru că la teatru s-a 
întâmplat să încep a fi iarăşi stingherită de domnul Guppy. 

Într-o seară şedeam cu Ada în lojă pe locurile din faţă, iar 
Richard se găsea pe locul care-i plăcea cel mai mult, în 
spatele scaunului Adei, când, întâmplându-se să mă uit jos 
în stal, l-am văzut pe domnul Guppy, cu păru-i lins tare pe 
cap şi cu disperarea zugrăvită pe chip, privind în sus spre 
mine. 

Mi-am dat seama că tot timpul cât a durat spectacolul nu 
s-a uitat niciodată la actori, ci a privit tot timpul numai la 
mine şi mereu cu o expresie compusă cu grijă, în care citeai 
cea mai adâncă nenorocire şi cea mai crâncenă 
descurajare. 

Mi-a pierit tot cheful în seara aceea, pentru că mă 
simţeam din cale afară de stânjenită şi totul era din cale 
afară de ridicol. Dar de atunci înainte n-am mai avut parte 


să ne ducem la teatru fără să nu-l văd pe domnul Guppy în 
stal, cu părul la fel de lins şi lipit, cu gulerul cămăşii 
răsfrânt, şi cuprins de un soi de deznădejde totală. Dacă nu 
era încă înăuntru când intram şi dacă începeam să trag 
nădejde că n-are să vină, şi mă lăsam furată pentru o 
bucată de vreme de acţiunea piesei, eram sigură că am să-i 
întâlnesc privirile topite de dor când aveam să mă aştept 
mai puţin şi că de-atunci înainte cu siguranţă n-aveau să i 
se mai dezlipească de mine toată seara. 

Cu adevărat, nu vă pot spune ce greu îmi venea. Măcar de 
şi-ar fi pieptănat părul peste cap sau de şi-ar fi ridicat 
gulerul cămăşii în sus, mi-ar fi venit destul de greu şi aşa; 
dar a şti că asemenea mutră ridicolă nu mă slăbeşte din 
ochi şi că-i întruna în asemenea stare ostentativă de 
descurajare, ajunsese să mă stingherească în asemenea hal, 
încât nu mai aveam nici-o plăcere să râd sau să plâng din 
cauza piesei, să mă mişc sau să vorbesc. Părea că nu mai 
sunt în stare să fac nimic firesc. Şi ca să mă duc în fundul 
lojii, numai ca să scap de domnul Guppy, n-aş fi putut suferi 
una ca asta! Doar ştiu că Richard şi Ada se bizuiau pe faptul 
că mă au lângă ei şi n-ar fi putut sta de vorbă cu atâta voie 
bună şi fericire dacă altcineva ar fi fost în locul meu. Aşa că 
rămâneam tot acolo, nemaiştiind încotro să mă uit, fiindcă 
oriunde aş fi privit ştiam că ochii domnului Guppy mă 
urmăresc... Şi gândindu-mă pe deasupra la ce cheltuială 
îngrozitoare se supunea din pricina mea...! 

Uneori îmi venea să-i spun domnului Jarndyce. Dar mă 
temeam că tânărul şi-ar putea pierde postul şi c-aş putea 
să-l nenorocesc. Alteori îmi venea să-i mărturisesc lui 
Richard, însă mă oprea gândul că s-ar putea să-lia la bătaie 
pe domnul Guppy şi să-l umple de vânătăi. Uneori mă 
gândeam dacă n-ar fi mai bine să mă încrunt la el şi să-i dau 
din cap a dojană! Apoi îmi dădeam seama că n-aş putea-o 
face. Alteori chibzuiam ce-ar fi dacă i-aş scrie maică-sii, dar 
şi asta mă ducea la convingerea că a începe o 
corespondenţă ar însemna să înrăutăţesc lucrurile. 


Totdeauna ajungeam la concluzia că nu-i nimic de făcut. 
Stăruinţa domnului Guppy în tot timpul cât am statla 
Londra, nu numai că-l aducea cu regularitate la orice teatru 
ne duceam, dar îl împingea să ne iasă înainte în lume când 
mergeam la plimbare, ba, chiar să se urce în spatele 
vehiculului în care ne aflam... Unde de altfel l-am văzut, 
sunt sigură, de două-trei ori, zbătându-se ca să se ferească 
de nişte colţuri ascuţite de la trăsură. După ce ajungeam 
acasă, se tot învârtea ca o stafie în jurul unui stâlp din faţa 
locuinţei noastre. Prăvălia tapiţerului unde locuiam aflându- 
se la încrucişarea dintre două străzi, iar fereastra camerei 
mele de culcare fiind peste drum de stâlpul cu pricina, mă 
temeam să mă apropii de fereastră când urcam în cameră, 
ca nu cumva să-l văd (cum mi s-a întâmplat pe-o noapte cu 
lună) sprijinit de stâlp şi, bineînţeles, căpătând o răceală 
zdravănă. Dacă domnul Guppy n-ar fi fost prins de treburi 
în timpul zilei, din fericire pentru mine, sigur că n-aş mai fi 
putut răsufla de el. 

În timp ce ne duceam pe rând la toate distracţiile 
metropolei, la care lua parte într-un chip atât de ciudat şi 
domnul Guppy, treburile care ne aduseseră în oraş n-au fost 
trecute cu vederea. Vărul domnului Kenge era un oarecare 
domn Bayham Badger, care avea un cabinet cu o clientelă 
serioasă la Chelsea, şi pe deasupra mai dădea consultaţii şi 
într-o importantă instituţie publică. A fost cu totul de acord 
să-l primească pe Richard în casă la el şi să-i supravegheze 
studiile şi, deoarece cursurile sale puteau fi urmate în chip 
avantajos sub acoperământul domnului Badger, iar Domnia 
Sa îl plăcea pe Richard şi, după cele ce spunea Richard, şi 
el îl plăcea pe domnul Badger „destul de mult”, s-a încheiat 
un acord, s-a obţinut şi consimţământul Lordului Preşedinte 
şi totul s-a terminat cu bine. 

În ziua în care lucrurile s-au pus la punct între Richard şi 
domnul Badger, cu toţii am fost poftiţi să luăm masa acasă 
la acesta din urmă. Aveam să luăm parte „la o simplă 
reuniune de familie”, glăsuia bileţelul doamnei Badger, şi 


acolo n-am mai dat peste nici-o altă doamnă, în afară de 
doamna Badger. Am găsit-o în salonul ei, întovărăşită de 
felurite obiecte ce vădeau că pictează câte puţin, cântă la 
pian câte puţin, cântă la chitară câte puţin, cântă din gură 
câte puţin, brodează câte puţin, citeşte câte puţin, scrie 
poeme câte puţin şi colecţionează plante câte puţin. E o 
doamnă cam de vreo cincizeci de ani, aş crede, îmbrăcată 
tinereşte şi foarte plăcută la chip. Dacă la mica listă a 
calităţilor sale mai adaug şi faptul că se dă şi cu roşu câte 
puţin, nu cred că asta îi dăunează cu ceva. 

Domnul Bayham Badger e un gentilom cu faţa roză şi 
fragedă, spontan în felul de-a fi, cu vocea stinsă, dinţi albi, 
păr blond şi ochi miraţi, cu câţiva ani mai tânăr, aş zice, 
decât doamna Bayham Badger. O admiră din cale-afară de 
tare, dar mai ales, şi să începem cu asta, pe ciudatul motiv 
(cum ni s-a părut nouă) că a avut trei bărbaţi. De-abia ne 
aşezaserăm şi el îi şi spuse domnului Jarndyce cu un aer 
triumfător: 

— Abia v-ar veni a crede că sunt al treilea soţ al doamnei 
Bayham Badger! 

— Chiar aşa? Se miră domnul Jarndyce. 

— Da, altreilea! Urmă domnul Badger. Doamna Bayham 
Badger n-are înfăţişarea unei doamne care a mai avut doi 
soţi, nu-i aşa, domnişoară Summerson? 

I-am răspuns: 

— Nici gând! 

— Şi încă nişte oameni grozav de deosebiți! Adaugă 
domnul Badger pe un ton confidenţial. Căpitanul Swosser 
din Marina Regală, primul soţ al doamnei Badger, a fost un 
ofiţer cu adevărat foarte distins. Numele profesorului 
Dingo, ultimul dinaintea mea, se bucura de reputaţie 
europeană. 

Doamna Badger, auzindu-l din întâmplare, a zâmbit. 

— Da, draga mea! Răspunse domnul Badger zâmbetului 
ei, tocmai îi spuneam domnului Jarndyce şi domnişoarei 
Summerson că ai mai avut doi soţi înaintea mea... Amândoi 


bărbaţi foarte distinşi. Şi li se părea, cum se întâmplă de 
obicei, greu de crezut. 

— Abia împlinisem douăzeci de ani, începu să povestească 
doamna Badger, când l-am luat de soţ pe căpitanul Swosser 
din Marina Regală. Mă aflam pe Mediterană cu el; sunt 
marinar încercat. Când s-au împlinit doisprezece ani de la 
ziua mea de nuntă, am devenit soţia profesorului Dingo. 

— De reputaţie europeană, adaugă domnul Badger, pe 
şoptite. 

— Şi când m-am căsătorit cu domnul Badger, continuă 
doamna Badger, ne-am cununat în aceeaşi zi a anului. Îmi 
ajunsese dragă ziua aceea. 

— Aşa că doamna Badger a avut trei soţi, dintre care doi 
prea distinşi bărbaţi, făcu domnul Badger, rezumând 
faptele, şi de fiecare dată s-a căsătorit la douăzeci şi unu 
martie la unsprezece dimineaţa! 

Cu toţii ne-am exprimat admiraţia. 

— Dar trecând peste modestia domnului Badger, interveni 
domnul Jarndyce, îmi voi îngădui să-l corectez, spunând trei 
bărbaţi distinşi. 

— Mulţumesc domnule Jarndyce! Acelaşi lucru îi spun şi eu 
totdeauna, zise doamna Badger. 

— Şi, draga mea, interveni domnul Badger, ce-ţi spun eu 
totdeauna? Fără să mă prefac câtuşi de puţin că 
subapreciez meritul profesional la care am ajuns (pe care 
prietenul nostru, domnul Carstone, va avea nenumărate 
prilejuri ca să-l preţuiască), nu am asemenea slăbiciune... 
Nu, sigur nu, urmă domnul Badger adresându-ni-se nouă, 
nu sunt atât de lipsit de judecată... ca să pun reputaţia mea 
pe acelaşi picior cu aceea a unor asemenea bărbaţi 
superiori cum au fost căpitanul Swosser şi profesorul Dingo. 
Poate că v-ar interesa, domnule Jarndyce, continuă domnul 
Bayham Badger luând-o înainte înspre salonul alăturat, 
portretul căpitanului Swosser. I-a fost făcut la întoarcerea 
în patrie din Garnizoana Africană unde suferise de friguri 


tropicale. Doamna Badger îl socoate prea galben. Dar ce 
cap minunat! Foarte frumos cap! 

Şi noi cu toţii în cor: 

— Foarte frumos cap! 

— Când mă uit la el, simt, urmă domnul Badger, că-i un om 
pe care mi-ar fi plăcut să-l văd! E uimitor ce om de prim- 
rang trădează portretul, aşa precum a fost şi căpitanul 
Swosser. De cealaltă parte, portretul profesorului Dingo. L.- 
am cunoscut bine... L-am îngrijit de ultima lui boală, o 
asemănare desăvârşită! Deasupra pianului, doamna 
Bayham Badger, când era doamna Swosser. Deasupra 
sofalei, doamna Bayham Badger, când era doamna Dingo. 
Cât despre doamna Badger în oase, ca să zic aşa, în carne şi 
oase, sunt în posesia originalului şi nu am nici-o copie. 

Masa fiind gata, am coborât la parter. A fost o masă foarte 
aleasă şi foarte frumos servită. Dar căpitanul şi profesorul 
se învârteau încă în capul domnului Badger şi, cum Ada şi 
cu mine avurăm cinstea de a fi în atenţia specială a 
amfitrionului, amândouă am beneficiat din plin de evocarea 
celor doi. 

— Apă, domnişoară Summerson? Îngăduiţi-mi. Vă rog, nu 
în paharul acela. James, adu-mi cupa profesorului! 

Ada se minuna grozav de nişte flori artificiale de sub un 
glob de sticlă. 

— E de mirare cum ţin! Exclamă domnul Badger. Au fost 
oferite doamnei Badger când era pe Mediterană. 

L-a poftit pe domnul Jarndyce la un pahar de vin roşu. 

— Nu vinul acela! Zise el. Să-mi fie cu iertăciune. Asta-i un 
prilej deosebit şi la prilejuri deosebite scot un anumit vin 
roşu, foarte special, pe care s-a întâmplat să-l am. (James, 
vinul căpitanului Swosser!) Domnule Jarndyce, ăsta-i un vin 
ce-a fost importat de căpitan, fără să mai spun cu câţi ani în 
urmă. Îl veţi găsi foarte ciudat, poate. Scumpa mea, aş fi 
fericit să ciocnesc puţin din vinul acesta cu tine. (loarnă vin 
roşu, de la căpitanul Swosser, stăpânei dumitale, James!) 
Iubita mea, în sănătatea ta! 


După masă, când noi, doamnele, ne-am ridicat şi am 
plecat, am luat cu noi pe soţul dintâi al doamnei Badger şi 
pe cel de-al doilea. Doamna Badger ne făcu în salon o schiţă 
biografică a vieţii şi activităţii căpitanului Swosser, înainte 
de a se fi căsătorit şi ne oferi un raport minuţios asupra 
persoanei sale de pe timpul când se îndrăgostise de ea la un 
bal de pe bordul vaporului Crippler, dat pentru ofiţerii 
acelei nave, pe când se afla în Portul Plymouth. 

— Bătrânul Crippler, dragul de el! Exclamă doamna 
Badger, clătinând din cap. A fost un vas nobil. Bine 
balansat, bine ambarcat, straşnic echipat, cum avea 
obiceiul să spună căpitanul Swosser. Trebuie să mă iertaţi 
dacă din când în când folosesc termeni marinăreşti; cândva 
am fost şi eu marinar din tălpi până-n creştet. Căpitanul 
Swosser ţinea la vasul acela de dragul meu. Când Crippler 
n-a mai fost în stare să înfrunte marea, el spunea adesea că 
dac-ar fi fost destul de bogat să-i poată cumpăra bătrâna 
carcasă, ar fi fixat o placă „omagială” pe pereţii vasului, pe 
puntea de sus, acolo unde am dansat pentru prima oară 
împreună, ca să însemne locul unde s-a prăbuşit secerat de 
la proră la pupă (după cum obişnuia să spună căpitanul 
Swosser) de focul farurilor artileriei mele. Vorbea de ochii 
mei pe limba lui de marinar. 

Doamna Badger clătină din cap, suspină şi se privi în 
oglindă. 

— Am încercat o mare schimbare de la căpitanul Swosser 
la profesorul Dingo, reîncepu ea cu un surâs melancolic. La 
început am resimţit-o grozav de tare. Asemenea revoluţie 
totală în felul meu de a trăi! Dar obişnuinţa îmbinată cu 
ştiinţa, mai ales ştiinţa m-a câălit pentru noua mea viaţă. 
Fiind singurul însoțitor al profesorului în excursiile sale 
botanice, am uitat aproape că fusesem cândva a mării şi am 
ajuns să fiu savantă în toată puterea cuvântului. Lucru 
ciudat, profesorul se afla la antipodul căpitanului Swosser, 
iar domnul Badger nu seamănă câtuşi de puţin cu niciunul 
dintre ei. 


Am fost purtaţi apoi prin povestirea morţii căpitanului 
Swosser şi a profesorului Dingo, amândoi părând că au 
suferit de nişte boli cumplite. În cursul povestirii, doamna 
Badger ne-a dat să înţelegem că nu-şi pierduse capul din 
dragoste decât o singură dată şi că obiectul acelei sălbatice 
pasiuni, al cărei entuziasm viguros niciodată n-avea să se 
mai repete, a fost căpitanul Swosser. Profesorul, însă, a 
murit cu bucăţica, în chipul cel mai sumbru, şi doamna 
Badger încerca să-l imite în felul lui de a spune cu multă 
greutate: „Unde-i Laura? Să-mi dea Laura pâinea prăjită cu 
apă!”, dar intrarea domnilor în salon îl încredinţară 
mormântului. 

În seara aceea am băgat însă de seamă, după cum de altfel 
băgasem de seamă încă de câteva zile, că Ada şi Richard se 
căutau unul pe altul mai mult ca oricând, ceea ce era foarte 
firesc, văzând că în curând aveau să se despartă. De aceea 
n-am fost prea surprinsă s-o văd pe Ada mai tăcută ca de 
obicei, după ce ajunseserăm acasă şi ea şi cu mine 
urcaserăm sus la noi în cameră; cu toate acestea nu eram 
chiar pregătită s-o văd că vine în braţele mele şi că începe 
să-mi vorbească, ascunzându-şi faţa. 

— Scumpa mea Esther! Îmi şopti Ada. Am să-ţi spun o 
taină mare! O taină considerabilă, drăgălaşo, fără nici-o 
îndoială! 

— Ce se întâmplă, Ada? 

— O, Esther, cu neputinţă să ghiceşti! 

— Să-ncerc să ghicesc? Am întrebat eu. 

— O, nu! Nu încerca! Te rog nu încerca! Se repezi Ada, 
grozav de tulburată la gândul că aş putea face aşa ceva. 

— Hm! Mă întreb despre ce-ar putea fi vorba? Am spus 
prefăcându-mă că mă gândesc. 

— E despre, răspunse Ada în şoaptă, despre... Vărul meu 
Richard! 

— Ei, draga mea! Am urmat sărutându-i părul bălai, căci 
numai atât mai puteam vedea din ea. Şi ce-i cu el? 

— O, Esther, cu neputinţă să ghiceşti! 


Era atâta de plăcut s-o simt lipită de mine, aşa, cu faţa 
ascunsă, s-o ştiu că nu plânge de jale, ci de-o rază de 
bucurie, de mândrie, de speranţă, încât n-am vrut încă s-o 
ajut. 

— Zice că... Eu ştiu că-i curată nebunie, suntem amândoi 
aşa de tineri... Dar el zice, un potop de lacrimi că mă 
iubeşte tare, drăguţa mea Esther. 

— Chiar te iubeşte? Aşa ceva eu n-am mai auzit! Ei bine, 
răsfăţată mică, ţi-aş fi putut spune asta cu nu ştiu câte 
săptămâni în urmă! 

S-o fi văzut-o pe Ada cum îşi ridică faţa îmbujorată de-o 
bucurie neaşteptată, cum mă cuprinde cu braţele pe după 
gât, cum râde şi plânge şi se ruşinează şi iar râde, era o 
plăcere! 

— Ascultă, draga mea! Am început eu iarăşi, tu trebuie să 
mă fi crezut chiar gâscă! Vărul tău, Richard, te iubeşte din 
tot sufletul, cât poate el, de-aşa de mult timp, că nici nu mai 
ştiu! 

— Şi tu nu mi-ai spus totuşi nici un cuvânt! Strigă Ada, 
sărutându-mă. 

— Nu, dragoste! Am aşteptat să-mi spui tu. 

— Dar acum, că ţi-am spus, nu mă ţii de rău? Îmi întoarse 
vorba Ada. 

Ar fi putut să mă linguşească pentru a spune NU dac-aş fi 
fost cea mai afurisită Duenna' din lume. Totuşi, nefiind aşa 
ceva, am spus NU, cu toată sinceritatea. 

— Şi-acum, am continuat eu, am aflat partea cea mai rea. 

— O, nu-i asta chiar partea cea mai rea, draga mea Esther! 
Strigă Ada, strângându-mă mai tare şi lăsându-şi iarăşi faţa 
pe pieptul meu. 

— Nu? Nici chiar asta? 

— Nu, nici chiar asta! Urmă Ada, clătinând din cap. 

— Ce? Nu cumva vrei să spui că..., am început eu în 
glumă. 

Dar Ada, privind în sus şi zâmbind printre lacrimi, strigă: 


— Ba da, mi-e drag! Tu ştii, tu ştii că mi-e drag! Şi apoi 
într-un suspin: Din toată inima, mi-e drag! Din toată inima 
mea, Esther! 

I-am spus, râzând, c-o ştiusem şi pe asta tot atât de bine ca 
şi pe cealaltă! Şi ne-am aşezat în faţa focului şi o bucată de 
vreme n-am vorbit decât eu (cu toate că n-am avut prea 
multe de spus) şi Ada curând s-a liniştit şi a fost fericită. 

— Crezi oare că vărul John ştie, Doamnă Minerva? Mă 
întrebă ea. 

— Doar de nu cumva e orb, scumpo; aş crede că vărul John 
ştie tot atât cât ştim şi noi. 

— Noi am vrea să vorbim cu el înainte de plecarea lui 
Richard, urmă Ada, sfioasă, şi voiam ca tu să ne sfătuieşti şi 
să-i spui şi lui. Poate că n-ai să te superi dacă vine şi 
Richard să discute cu tine. 

— O! Richard aşteaptă afară, draga mea? Am întrebat-o 
eu. 

— Nu sunt chiar sigură, răspunse Ada, cu o sfiiciune 
gingaşă care mi-ar fi câştigat inima pe loc de nu mi-ar fi fost 
câştigată de multă vreme, dar cred că aşteaptă la uşă. 

Acolo era, bineînţeles. Au adus câte un scaun, de-o parte şi 
de alta mea, şi m-au pus între ei şi se uitau la mine de parcă 

1 Guvernantă bătrână pe lângă fetele tinere din familiile 
nobile spaniole şi portugheze. 

Ar fi fost îndrăgostiţi de mine şi nu unul de celălalt; erau 
atât de sinceri şi de încrezători, şi-aşa de tare mă 
îndrăgiseră! Şi-au dat drumul o bucată de vreme în felul lor 
pasionat, iar eu nu i-am oprit deloc; mă bucuram grozav de 
tare... Apoi, treptat, am ajuns să ne gândim că erau încă 
prea tineri şi că trebuiau să se scurgă câţiva ani până când 
dragostea asta timpurie să poată ajunge undeva, şi că ea nu 
putea duce la fericire decât dacă era adevărată şi durabilă; 
le-am insuflat hotărârea nestrămutată de a-şi face datoria 
unul faţă de celălalt cu statornicie, curaj şi stăruinţă; 
fiecare totdeauna de dragul celuilalt. Aşa! Richard a 
făgăduit că va munci până-şi va toci degetele pentru Ada, 


iar Ada a spus şi ea că va munci până-şi va toci degetele 
pentru Richard, şi mie mi-au dat tot felul de nume 
drăgăstoase şi emoţionante şi am stat aşa, sfătuind şi 
vorbind până-n miezul nopţii. La sfârşit, înainte de a ne 
despărţi, le-am făgăduit să vorbesc cu vărul lor John, a doua 
zi. 

Aşadar, când veni acea a doua zi, m-am dus la tutorele 
meu, după micul dejun, în camera care în oraş ţinea locul 
Odăii Cârtitului şi i-am spus că mi s-a dat sarcina de a-i 
comunica ceva. 

— Ei bine, domniţă dragă, începu el, închizându-şi cartea, 
dacă ai primit această sarcină, nu poate fi vorba de ceva 
rău. 

— Nădăjduiesc că nu, tutore. Te pot încredința că nu am 
făcut nici-o taină din asta. Fiindcă nu s-a întâmplat decât 
ieri. 

— Zău? Şi despre ce-i vorba, Esther? 

— Tutore, îţi mai aduci aminte de seara fericită când am 
venit întâia oară în Casa Umbrelor? Când Ada cânta în 
odaie, pe întuneric? 

Am dorit să-i reamintesc privirea pe care mi-a aruncat-o 
atunci. Afară doar de nu m-am înşelat prea tare, am văzut 
că am izbutit. 

— Pentru că, am urmat cu o uşoară şovăire... 

— Da, draga mea! Zise el. Nu te grăbi. 

— Pentru că Ada şi Richard s-au îndrăgostit. Şi şi-au 
mărturisit-o. 

— Au şi făcut-o! Exclamă tutorele meu, cât se poate de 
uimit. 

— Da! Şi ca să-ţi spun drept, eu mă cam aşteptam la asta. 

— "Te aşteptai, ei drace! Făcu el. 

A stat şi s-a gândit un minut, două, cu un zâmbet frumos şi 
bun ce i-a luminat dintr-odată faţa atât de mobilă, apoi m-a 
rugat să le spun că doreşte să-i vadă. Când au venit la el, a 
cuprins-o pe Ada cu un braţ, în felul său părintesc, şi i-a 
vorbit lui Richard cu un ton grav, dar plin de voioşie. 


— Rick, începu domnul Jarndyce, sunt bucuros că ţi-am 
câştigat încrederea. Nădăjduiesc s-o pot păstra. Când am 
reflectat la legăturile ce s-au statornicit între noi patru, 
care mi-au luminat viaţa atât de mult, îmbogăţind-o cu 
perspective şi cu plăceri noi, m-am gândit, bineînţeles într- 
un viitor îndepărtat, şi la ipoteza ca tu şi drăgălaşa ta 
verişoară, aici prezentă (nu te ruşina, Ada, nu te pierde cu 
firea, draga mea!) s-aveţi de gând să vă făuriţi o viaţă 
împreună. Am întrezărit şi întrezăresc şi acum multe 
temeiuri ce-ar face ca legătura asta să fie de dorit. Dar asta 
pentru mult mai târziu, Rick, pentru mult mai târziu! 

— La un viitor îndepărtat ne gândim şi noi, domnule, 
răspunse Richard. 

— Bine, urmă domnul Jarndyce. Asemenea gând denotă 
seriozitate. Acum, ascultați la mine, dragii mei! Aş putea să 
vă spun că încă nu ştiţi exact ceea ce vreţi, că o mie de 
lucruri se pot întâmpla care să vă depărteze pe unul de 
celălalt; e bine ca lanţul de flori ce vă cuprinde să se poată 
uşor rupe, căci altfel ar putea ajunge să fie un lanţ de 
plumb. Dar nu asta am de gând să fac. Asemenea 
înţelepciune vine destul de repede de la sine, cred eu, dacă 
e să vină. Eu presupun că mulţi ani de-aci înainte veţi simţi 
în sufletele voastre, unul pentru celălalt, ce simţiţi şi acum. 
Tot ceea ce vreau să vă spun, înainte de a fi vorba despre 
presupunerea mea, e că, dacă cine ştie cum vă schimbaţi... 
Dacă ajungeţi să vedeţi, ca bărbat şi femeie, că nu sunteţi 
decât nişte veri obişnuiţi unul faţă de altul şi nu ceea ce vi s- 
a părut ca băiat şi fată (când vei fi bărbat ai să mă înţelegi, 
Rick) să nu vă fie ruşine să aveţi aceeaşi încredere în mine, 
pentru că n-ar fi nimic monstruos sau neobişnuit dacă s-ar 
întâmpla aşa ceva. Nu sunt decât prietenul vostru şi-o 
rubedenie îndepărtată. N-am asupra voastră nici un fel de 
putere. Dar aş dori şi nădăjduiesc să mă bucur de 
încrederea voastră cât timp n-oi face ceva ca s-o pierd. 

— Sunt pe deplin încredinţat, domnule, răspunse Richard, 
că vorbesc şi în numele Adei, spunându-vă că aveţi cea mai 


desăvârşită putere asupra noastră amândurora, putere ce- 
şi trage rădăcinile din respectul, recunoştinţa şi dragostea 
pe care vi le purtăm, şi care se adâncesc cu fiecare zi ce 
trece. 

— Dragă vere John, zise Ada, aplecată pe umărul lui, locul 
tatălui meu nu mai poate rămâne gol; toată dragostea şi 
respectul pe care odinioară i le purtam lui, le trec acuma 
asupra dumitale. 

— Lasă! Făcu domnul Jarndyce. Să ne-ntoarcem la 
presupunerea noastră. Acum ne ridicăm ochii în sus şi 
privim plini de speranţă în depărtare! Rick, lumea îţi stă 
înainte. E mai mult decât probabil că, aşa cum ai săite 
prezinţi în faţă, aşa are să te primească. Să nu te încrezi în 
nimic, decât în Providenţă şi în propria ta putere. Să nu le 
desparţi niciodată una de alta, cum a făcut cărăuşul păgân. 
Statornicia în dragoste e lucru bun, dar ea nu înseamnă 
nimic şi nu reprezintă nimic, dacă nu-i însoţită de 
statornicie în orice demers. Chiar de-ai avea toate virtuțile 
oamenilor mari din trecut sau din prezent, totuşi nu vei 
putea face nimic temeinic, dacă nu vei fi încredinţat sincer 
de însemnătatea scopului pe care-l urmăreşti şi dacă nu te 
vei dărui trup şi suflet acelui scop. Dacă nutreşti cumva 
gândul că adevărata izbândă în lucruri mari sau mici a fost 
ori a putut sau va putea fi vreodată smulsă întâmplător 
Norocului, renunţă chiar acum la asemenea gând greşit, 
sau renunţă la verişoara ta Ada. 

— Renunţ la el acum, domnule, răspunse Richard 
zâmbind, dacă l-am avut cumva (dar eu cred că nu) şi-mi voi 
croi drumul spre Ada, străbătând plin de speranţă 
depărtarea ce ne desparte. 

— Adevărat! Urmă domnul Jarndyce. Dacă n-ar fi ca s-o 
faci fericită, de ce-ai umbla după ea? 

— Nu vreau s-o nefericesc, nu, chiar de-ar fi să-i pierd 
dragostea, exclamă Richard cu mândrie. 

— Bine grăit! Strigă domnul Jarndyce, bine grăâit! Ea 
rămâne aici, în casa ei, cu mine. S-o iubeşti, Rick, la fel de 


mult când vei fi departe în toiul muncii, ca şi aici, în casa ei, 
când ai să vii s-o vezi, şi-atunci toate au să meargă bine. 
Altfel toate au să meargă prost. Şi cu asta îmi închei şi eu 
predica. Cred c-ar fi bine să vă duceţi acum să faceţi o 
plimbare, tu şi Ada. 

Ada l-a îmbrăţişat cu afecţiune, iar Richard i-a strâns mâna 
din toată inima şi apoi verişorii au ieşit din cameră, uitându- 
se îndărăt spre mine, ca şi cum ar fi vrut să spună că mă 
aşteaptă. 

Uşa a rămas deschisă, iar noi amândoi i-am urmărit cu 
privirea pe când treceau prin camera alăturată ce strălucea 
în lumina soarelui, şi-apoi mai departe, ieşind afară din ea. 
Richard, cu capul plecat, ţinându-i mâna sub braţ, vorbea 
cu ea foarte înflăcărat, iar ea se uita în sus la chipul lui, 
ascultându-l, şi părea că nu mai vede nimic altceva în afară 
de el. Atât de tineri, atât de frumoşi, atât de plini de 
speranţe şi făgăduieli, mergeau uşor sub lumina soarelui, 
ca şi cum gândurile lor fericite ar fi putut să străbată anii 
ce-aveau să vină preschimbându-i pe toţi în ani de 
strălucire. Astfel au trecut mai departe, pierzându-se în 
umbră. Fusese doar o văpaie de lumină ce pentru o clipă 
străfulgerase în juru-le. Încăperea s-a întunecat după 
ieşirea lor, iar soarele a intrat în nori. 

— N-am dreptate, Esther? Mă întrebă tutorele după 
plecarea lor. 

EI, care era aşa de bun şi de înţelept, să mă întrebe pe 
mine dacă n-avea dreptate! 

— Rick poate câştiga, din povestea asta, însuşirile ce-i 
lipsesc. Lipsuri în miezul atâtor lucruri bune! Urmă domnul 
Jarndyce, clătinând din cap. Adei nu i-am spus nimic, 
Esther! Ea îşi are prietenul şi sfătuitorul mereu lângă ea. 

Şi-şi lăsă mâna cu dragoste pe capul meu. N-am putut să 
mă abţin de a arăta că eram cam emoţionată, cu toate că 
am făcut tot ce am putut ca să ascund. 

— Na! Na! Făcu el. Dar trebuie de asemenea să avem grijă 
de viaţa domniţei noastre, să nu se irosească toată purtând 


de grijă altora. 

— Grijă? Scumpul meu tutore, cred că sunt făptura cea 
mai fericită din lume! 

— Şi eu cred la fel, zise el. Dar s-ar putea să apară un om 
anume care să descopere ceea ce n-are să reuşească 
niciodată Esther, anume că domniţa noastră e cel mai de 
preţ giuvaier din lume, pentru el. 

Am pierdut din vedere să menţionez, la locul potrivit, că la 
masă mai era cineva. Nu o doamnă. Ci un gentilom. Un 
bărbat negricios la faţă, un tânăr chirurg. Era destul de 
reţinut, dar mie mi-a părut cu mult bun simţ şi plăcut. Cel 
puţin când Ada m-a întrebat dacă nu-i aşa, i-am spus că 
da.14 

Înaltă Ţinută ichard ne-a părăsit a doua zi seara, ca să-şi 
înceapă noua-i carieră şi mi-a dat-o mie în grijă pe Ada, plin 
de dragoste pentru ea şi de încredere în mine. Am fost tare 
mişcată, gândindu-mă la asta, şi chiar şi acum mai sunt încă 
mişcată, când îmi amintesc (faţă de cele ce am de spus) cât 
de mult se gândeau amândoi la mine, mai ales în zilele 
acelea în care erau atât de absorbiți de planurile lor. Dar eu 
făceam parte din toate planurile lor prezente şi viitoare. Eu 
trebuia să-i scriu lui Richard o dată pe săptămână, 
trimiţându-i un raport fidel despre Ada, care urma să-i scrie 
din două în două zile. Eu trebuia să fiu ţinută la curent, 
direct de mâna lui, de toată munca şi reuşitele sale. Eu 
trebuia să văd cât de hotărât şi stăruitor era el în muncă, eu 
trebuia să fiu domnişoară de onoare la nunta Adei, eu 
trebuia să rămân cu ea după aceea, eu aveam să ţin cheile 
casei lor şi eu eram aceea care trebuia să fie fericită pe 
vecie. 

— Şi dacă ar fi să ne îmbogăţim de pe urma procesului, 
Esther, ceea ce se poate întâmpla, ştii?! Zise Richard ca o 
încununare. 

O umbră întunecă faţa Adei. 

— Scumpa mea Ada, întrebă Richard, de ce nu? 


— Mai bine ar fi să se hotărască odată că suntem săraci, 
răspunse Ada. 

— O! Nu ştiu ce să zic, urmă Richard. În orice caz, nimic 
nu se hotărăşte dintr-odată. Nu vezi, nu s-a hotărât nimic, 
de Dumnezeu ştie câţi ani. 

— Foarte adevărat, zise Ada. 

— Da, dar, se grăbi Richard să răspundă mai mult 
privirilor decât cuvintelor ei, cu cât procesul a început mai 
demult, scumpă verişoară, cu atât mai aproape trebuie să-i 
fie sfârşitul, într-un fel sau altul. Spune, n-am dreptate? 

— Tu ştii mai bine, Richard. Dar mi-e teamă că dacă ne 
bizuim pe el, vom fi nefericiţi. 

— Dar, draga mea Ada, noi n-avem să ne bizuim pe proces, 
exclamă Richard. Îl ştim prea bine ca să ne bizuim pe el. N- 
am spus decât că dac-ar fi să ne îmbogăţim, n-avem de ce 
să ne opunem să fim bogaţi. Conform rigorilor solemne ale 
legii, Curtea de Justiţie este venerabilul şi severul nostru 
tutore şi noi suntem ţinuţi să credem că tot ceea cene dă 
(dacă ne dă ceva) e dreptul nostru. Nu-i nevoie să 
contestăm dreptul nostru. 

— Nu, zise Ada, dar poate că e mai bine să-l uităm cu 
desăvârşire. 

— Bine, bine, exclamă Richard, atunci să-l uităm cu 
desăvârşire. Să dăm uitării totul, zâna noastră bună aici de 
faţă ne dă consimţământul şi s-a făcut! 

— Zâna noastră bună aici de faţă, zisei eu, ridicând ochii 
din cutia în care îi împachetam cărţile, nu era prezentă 
când aţi strigat-o pe numele ăsta, dar aprobă întocmai şi 
crede că ceva mai bun nu aveţi de făcut. 

Atunci Richard a spus că asta a pus capăt discuţiei, dar a 
început numaidecât, tot pe asemenea temeiuri, să înalțe 
atâtea castele în aer, cât zidul mare chinezesc. Şi a plecat 
încrezător şi vesel. Ada şi cu mine, pregătite să-i ducem 
grozav dorul, am purces la o viaţă mai liniştită. 

La sosirea noastră în Londra, fuseserăm cu domnul 
Jarndyce să o vedem pe doamna Jellyby, dar n-am avut 


fericirea s-o găsim acasă. Se pare că plecase undeva, la un 
ceai, şi o luase şi pe domnişoara Jellyby cu ea. Pe lângă ceai 
trebuie să se fi ţinut o seamă de discursuri şi să se fi scris o 
seamă de scrisori în privinţa foloaselor generale de pe urma 
cultivării cafelei în comun cu băştinaşii din colonia 
Borrioboola Gha. Fără îndoială că asemenea proiecte 
cereau o mânuire activă a peniţei şi a cernelei, ceea ce 
făcea ca rolul fiicei sale la asemenea întruniri să fie orice, 
numai cel de a petrece nu. 

Dat fiind că timpul hotărât pentru întoarcerea doamnei 
Jellyby trecuse de mult, ne-am dus din nou la ea acasă. Nu 
era acasă, ci în oraş, unde plecase îndată după micul dejun, 
în cartierul Mile End, pentru nişte interese Borrioboolane 
ce se iscaseră la o societate numită „Filiala din Estul 
Londrei a Societăţii de Ajutorare”. Cum cu prilejul ultimei 
noastre vizite nu-l văzusem pe Peepy (care n-a fost găsit 
nicăieri, iar bucătăreasa era înclinată să creadă că puştiul 
trebuie s-o fi şters cu căruţa gunoierului) am întrebat acum 
iarăşi de el. Cochiliile de stridii cu care clădise o casă erau 
încă în coridor, dar el n-a putut fi găsit nicăieri, iar 
bucătăreasa îşi dădea cu părerea că „plecase cu oile”. Când 
am întrebat cu oarecare nedumerire „Cu oile?”, ea 
răspunse: 

— O, da, în zilele de târg, se ia câteodată după oi, 
însoţindu-le până ce ies din oraş, şi se întoarce în asemenea 
hal cum nu se mai află! 

A doua zi, şedeam cu tutorele la fereastră în timp ce Ada 
se trudea cu scrisul, bineînţeles către Richard, când iată că 
ni s-a anunţat domnişoara Jellyby. A intrat, împingându-l din 
spate tocmai pe Peepy, pe care îşi dăduse oarecare 
osteneală ca să-l facă mai acătării la vedere, ştergându-i 
murdăria de pe faţă şi mâini, udându-i părul şi apoi 
încârlionţându-i-l tare, cu degetele ei. Orice purta pe el, 
bietul copil, era sau prea mare, sau prea mic. Printre alte 
podoabe ce se băteau cap în cap, purta o pălărie de episcop 
şi nişte mănuşi micuţe de copilaş. Încălţările îi erau, într-o 


oarecare măsură, ca acelea ale unui plugar, pe când 
picioarele-i atât de brăzdate şi scrijelite de zgârieturi, de 
părea că s-au desenat hărţi pe ele, erau goale, de sub o 
pereche de pantaloni foarte scurţi, cadrilaţi, ce se terminau 
cu două volane cu modele complet diferite de ele. Nasturii 
ce-i lipseau de la haina-i cadrilată, fuseseră bineînţeles 
înlocuiţi cu cei de la o haină a domnului Jellyby, care erau 
de alamă, străluceau de-ţi luau ochii şi erau mult prea mari. 
Cele mai bizare specimene de cusături se vedeau în mai 
multe părţi pe haine, unde fuseseră cârpite în grabă, şi am 
recunoscut aceeaşi lucrătură pe rochia domnişoarei Jellyby. 
Totuşi ea făcuse nişte progrese de nedescris ca înfăţişare şi 
arăta foarte drăgălaşă. Îşi dădea seama că toată truda ei de 
a-l îmbrăca pe Peepy se soldase cu un faliment şi a lăsat să 
se vadă acest lucru de cum a intrat, din felul în care s-a 
uitat întâi la el şi apoi la noi. 

— Vai de mine! Exclamă tutorele. Vânt din răsărit? Ada şi 
cu mine i-am făcut o primire cordială şi am prezentat-o 
domnului Jarndyce, căruia îi spuse, aşezându-se: 

— Mama vă trimite salutări şi nădăjduieşte că-i veţi ierta 
lipsa, deoarece îndreaptă nişte proiecte. Are să scoată cinci 
mii de circulare noi şi ştie ce mult vă interesează vestea. Am 
adus cu mine una pentru dumneavoastră, cu salutările 
mamei. 

Cu aceste vorbe, o înmână, destul de morocănoasă. 

— Mulţumesc, răspunse tutorele. Îi rămân foarte îndatorat 
doamnei Jellyby. Vai de mine! Ce vânt aspru! 

Noi aveam de furcă acum cu Peepy, scoţându-i pălăria 
preoțească, întrebându-l dacă-şi mai aminteşte de noi şi aşa 
mai departe. Peepy, la-nceput şi-a acoperit ochii cu cotul, 
dar s-a muiat când a văzut pandişpanul şi mi-a îngăduit să-l 
iau în braţe unde a stat molfăind în voie. Domnul Jarndyce, 
trecând apoi în camera ce slujea pentru moment drept 
Odaia Cârtitului, domnişoara Jellyby a început o discuţie cu 
noi, repezindu-şi vorbele ca de obicei. 


— Ne merge din ce în ce mai rău la noi la Thavies Inn, 
începu ea vorba. N-am nici-o clipă de răgaz. Nu se vorbeşte 
decât de Africa. Dacă aş fi un de-ăla, un frate din Africa, n- 
aş putea-o duce mai rău! 

Am încercat să-i spun ceva ca să-i alin necazul. 

— Vai, nu-i nevoie, domnişoară Summerson, exclamă 
domnişoara Jellyby, deşi îţi mulţumesc pentru bunele 
intenţii. Eu ştiu cum se poartă cu mine şi degeaba încerci să 
mă convingi. Nici dumneata nu te-ai lăsa convinsă dacă s-ar 
purta cu dumneata aşa cum se poartă cu mine. Peepy, 
pleacă şi te joacă sub pian de-a leii! 

— Nu mă duc! Ripostă Peepy. 

— Frumos îţi şade, băiat nerecunoscător, obraznic şi rău, îi 
spuse domnişoara Jellyby, cu ochii în lacrimi. Niciodată n- 
am să mă mai necăjesc ca să te îmbrac. 

— lată mă duc, Caddy! Strigă Peepy, care de fapt era băiat 
bun şi care a fost atât de înduioşat de supărarea surorii lui, 
încât a plecat numaidecât. 

— Sigur că-i un fleac şi nu merită să plângi numai pentru 
atât, zise biata domnişoară Jellyby, dezvinovăţindu-se, dar 
sunt peste măsură de obosită. Am scris adresele noilor 
circulare până la două astă noapte. Şi mi-i atâta scârbă de 
toată istoria asta, încât m-apasă durerea de cap până când 
nu mai văd cu ochii. Şi-apoi priviţi la nenorocitul ăsta de 
copil, sărmanul de el. Aţi mai văzut de când sunteţi 
asemenea sperietoare ca el? 

Peepy, din fericire neştiutor de lipsurile ce se vădeau în 
înfăţişarea lui, şedea jos pe covor în dosul unuia dintre 
picioarele pianului, uitându-se liniştit din vizuină, pe când 
îşi mânca prăjitura. 

— L-am trimis în celălalt capăt al odăii, ne explică 
domnişoara Jellyby, pentru că nu vreau să audă ce vorbim. 
Fleacurile astea sunt atât de aspre şi chinuitoare! Vă 
spuneam tocmai că ne merge mai rău ca niciodată. Peste 
puţină vreme tata nu va mai avea un ban cu ce face plăţile 


şi atunci cred că mama va fi satisfăcută. Numai mamei 
trebuie să-i mulţumim pentru asta. 

Noi am spus că nădăjduim ca situaţia domnului Jellyby să 
nu fie chiar atât de rea. 

— Speranţele nu-s de nici un ajutor, cu toate că e foarte 
frumos din partea dumneavoastră să speraţi, răspunse 
domnişoara Jellyby, clătinând din cap. Tata mi-a spus abia 
ieri dimineaţa (şi ce teribil de nenorocit era), că nu poate 
rezista catastrofei. S-ar mira tare să poată. Când furnizorii 
noştri ne trimit acasă orice mărfuri poftesc, când slujitorii 
noştri fac cu ele ce poftesc, când eu n-am nici un pic de 
timp, chiar dacă aş şti cum să fac ordine, iar mamei puţin îi 
pasă, aş dori să văd şi eu cum oare ar putea tata să reziste 
catastrofei. Vă spun verde în faţă că de-aş fi în locul tatei 
mi-aş lua lumea în cap. 

— Draga mea! Am zis eu, zâmbind. Tatăl dumitale, fără 
îndoială, îşi iubeşte familia. 

— O, da, familia lui e minunată, domnişoară Summerson, 
răspunse domnişoara Jellyby, dar ce mângâiere îi aduce lui 
familia? Familia lui nu-i decât chitanţe de plată, murdărie, 
risipă, zgomot, căderi pe scări, încurcături şi mizerie. De la 
un capăt la celălalt al săptămânii se caţără, strecurându-se 
prin casa răscolită, de parcă s-ar face curăţenie de 
Sărbători, numai că nimica nu-i curat! 

Domnişoara Jellyby bătu cu piciorul în podea şi-şi şterse 
ochii de lacrimi. 

— Sigur că mi-e grozav de milă de tata, urmă ea, şi-s 
furioasă pe mama, de nu găsesc cuvinte cu care sămă 
exprim! Dar n-am de gând să tot rabd, aşa întruna, m-am 
hotărât. Nu vreau să fiu slugă toată viaţa mea şi nici n-am 
să primesc să fiu oferită domnului Quale. Frumos lucru, 
nimic de spus, să te căsătoreşti cu un filantrop. Ca şi cum n- 
aş fi sătulă până în gât de aşa ceva, urmă biata domnişoară 
Jellyby. 

Trebuie să mărturisesc că nici eu nu mi-am putut stăpâni 
ciuda pe doamna Jellyby, văzând-o şi ascultând-o pe fata 


asta lăsată în voia sorții şi ştiind ce mult adevăr amar şi 
usturător era în tot ce spusese. 

— De n-ar fi că ne-am apropiat atât de mult când aţi 
poposit în casa noastră, continuă domnişoara Jellyby, mi-ar 
fi fost ruşine să vin aici astăzi, căci ştiu ce soi de fiinţă 
trebuie să vi se pară că sunt. Dar, după cum vedeţi, mi-am 
luat inima în dinţi să vin, mai cu seamă că s-ar putea să nu 
vă mai văd data viitoare, când aveţi să veniţi iarăşi la 
Londra. 

Toate de mai sus le-a spus cu-n asemenea subînţeles, încât 
Ada şi cu mine ne-am uitat una la alta, bănuind ceva mai 
mult. 

— Da! Urmă domnişoara Jellyby, dând din cap, e-aproape 
sigur că n-am să vă mai văd! Ştiu că pot să am încredere în 
dumneavoastră. Sunt sigură că n-aveţi să mă trădaţi. Eu m- 
am logodit. 

— Fără ştiinţa celor de-acasă? Am întrebat eu. 

— Vai! Doamne Dumnezeule, domnişoară Summerson, 
răspunse ea, căutând să se justifice cu un ton îngrijorat dar 
nu mânios, cum s-ar putea altfel? Ştii cum e mama... Şi n- 
am nevoie să-l amărăsc pe bietul tata mai mult încă, 
spunându-i lui. 

— Dar n-are să-i mărească nefericirea, faptul că te măriţi 
fără ştiinţa şi consimţământul său, draga mea? Am întrebat- 
0. 

— Nu, răspunse domnişoara Jellyby, potolindu-se. Cred că 
nu. Am să încerc să-l fac să se bucure şi să se mângâie când 
are să vină să mă vadă, la fel şi Peepy, şi ceilalţi, vor veni cu 
rândul să mă vadă şi să stea cu mine, şi atunci va fi cineva 
care să le poarte cumva de grijă. 

Biata Caddy, era în stare să dăruiască multă dragoste în 
juru-i. Spunând toate acestea se linişti din ce în ce mai mult 
şi prinse a plânge atât de tare la gândul micului cămin 
neobişnuit pe care şi-l închipuise în minte, încât Peepy, în 
peştera lui de sub pian, s-a înduioşat şi, răsturnându-se pe 
spate, cu faţa în sus, prinse a se tângui şi el în gura mare. 


N-am putut să-l împăcăm până când nu l-am adus să-şi 
sărute sora, până când nu l-am luat iar în braţe şi până 
când nu i-am arătat-o pe Caddy că râde (ea râdea anume 
pentru el), dar chiar aşa, nu s-a liniştit decât cu condiţia să 
ne prindă pe fiecare pe rând de obraji şi să ne dezmierde 
pe faţă cu mâinile lui. În sfârşit, fiindcă nu mai avea chefsă 
se joace sub pian, l-am pus pe-un scaun ca să se uite afară, 
pe fereastră, iar domnişoara Jellyby, ţinându-l de-un picior, 
şi-a reluat destăinuirile. 

— Povestea a început o dată cu venirea dumneavoastră în 
casa noastră, zise ea. 

Noi, bineînţeles am întrebat cum. 

— Mi-am dat seama cât eram de stângace, răspunse ea, 
aşa că m-am hotărât să fac pe dracul în zece ca să mă 
desăvârşesc din acest punct de vedere, şi să m-apuc în orice 
caz să învăţ a dansa. l-am spus mamei că mi-e ruşine de 
mine şi că trebuie să învăţ dansul. Mama s-a uitat la mine în 
felul ei enervant, ca şi cum nu m-ar fi văzut, dar eu eram 
hotărâtă să învăţ să dansez şi ca atare m-am dus la şcoala 
domnului Turveydrop din strada Newman. 

— Şi acolo s-a întâmplat, draga mea?... Am întrebat eu. 

— Da, acolo, răspunse Caddy, şi m-am logodit cu domnul 
Turveydrop. Sunt doi domni Turveydrop: tatăl şi fiul. 

Al meu e, bineînţeles, domnul Turveydrop fiul. N-aş dori 
altceva decât să fi fost mai bine crescută şi să fiu în stare să- 
i fiu o soţie mai bună, pentru că mi-e foarte drag. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi pare tare rău să aflu aşa 
ceva, i-am spus. 

— Nu ştiu de ce v-ar părea rău, ripostă ea puţin cam 
îngrijorată, dar m-am logodit cu domnul Turveydrop; în 
orice caz, şi el ţine foarte mult la mine. Tot în secret s-a 
logodit şi el, fiindcă domnul Turveydrop tatăl e coproprietar 
împreună cu fiul, şi s-ar putea ca logodna să-i dea o lovitură 
de graţie, sau să-l lovească cine ştie ce dambla, dacă i s-ar 
spune aşa deodată. Domnul Turveydrop e un adevărat 
gentilom... Da, un adevărat gentilom. 


— Soţia lui a aflat? Întrebă Ada. 

— Soţia domnului Turveydrop tatăl, domnişoară Clare? 
Întrebă domnişoara Jellyby, căscând ochii mari. Asemenea 
persoană nici nu există. E văduv. 

Aici am fost întrerupte de Peepy, al cărui picior începuse 
să-l doară atât de tare, fiindcă soră-sa, fără să-şi dea seama, 
ori de câte ori avea ceva de subliniat categoric în focul 
povestirii, îl trăgea ca pe-o frânghie de clopot, încât de 
durere copilul îşi manifesta suferinţele cu o tânguire 
descurajată. Fiindcă a venit la mine ca să-l mângâi şi cum 
eu n-aveam alt rol decât s-ascult, l-am luat să-l ţin. 
Domnişoara Jellyby, după ce şi-a cerut iertare de la Peepy, 
sărutându-l şi încredinţându-l că n-a făcut anume, şi-a 
continuat povestirea. 

— Aşa stau lucrurile, urmă Caddy. Dacă cumva am greşit, 
cred totuşi că tot mama e de vină. Avem să ne căsătorim 
când vom putea şi atunci am să mă duc la tata la birou, 
unde-şi are slujba, iar mamei am să-i scriu. Asta n-are s-o 
tulbure pe mama; pentru ea eu tot nu-s decât condei şi 
cerneală. Am şi o mare mângâiere, urmă Caddy, suspinând, 
că după ce mă voi mărita, n-am să mai aud de Africa. Din 
pricina mea şi domnul Turveydrop tânărul o urăşte, iar 
domnul Turveydrop tatăl, mă îndoiesc că ştie că există pe 
lumea asta un loc cu un asemenea nume. 

— Despre el spuneai că-i un gentilom, cred! Am întrebat. 

— Da, în adevăr, un adevărat gentilom, răspunse Caddy. E 
renumit, aproape pretutindeni, pentru înalta lui Ţinută. 

— Dă lecţii? Întrebă Ada. 

— Nu, nu dă nici un fel de lecţii speciale, răspunse Caddy, 
dar are o înaltă Ţinută splendidă. 

Caddy a continuat să ne spună cu foarte mare greutate şi 
şovăire că mai este un lucru pe care ar dori să-l aflăm şi 
care, nădăjduieşte, nu ne va indigna. Anume că se folosise 
de cunoştinţa cu domnişoara Flite, bătrânica aceea sărită, şi 
că se ducea adeseori la ea, dimineaţa, devreme, şi-şi 


întâlnea iubitul timp de câteva minute înainte de micul 
dejun, numai câteva minute. 

— Eu mă duc acolo şi alteori, urmă Caddy, dar Prince nu 
vine atunci. Pe domnul Turveydrop fiul îl cheamă Prince; aş 
fi vrut să nu-l cheme aşa, fiindcă parc-ar fi nume de câine, 
dar bineînţeles nu el s-a botezat aşa. 

Domnul Turveydrop tatăl l-a botezat cu numele Prince, în 
memoria Prințului Regent. Domnul Turveydrop tatăl are un 
adevărat cult pentru Prinţul Regent, din pricina înaltei sale 
Ţinute. Nădăjduiesc că n-aveţi să vă faceţi cele mai proaste 
păreri despre mine din pricină că am fixat scurtele noastre 
întâlniri în casa domnişoarei Flite, unde prima oară am fost 
cu dumneavoastră, dar mi-e dragă biata fiinţă, aşa cum 
este, şi cred că şi ea ţine la mine. Dacă aveţi să-l vedeţi pe 
domnul Turveydrop fiul, sunt sigură c-aveţi să vă faceţi o 
părere bună despre el... Cel puţin sunt sigură că nu veţi 
putea avea o părere proastă. Acum mă duc acolo pentru 
lecţie. Nu pot să vă cer să veniţi cu mine, domnişoară 
Summerson, dar dacă aţi voi, urmă Caddy, spunând toate 
acestea cu sinceritate şi tremurând, aş fi foarte 
bucuroasă... Foarte bucuroasă. 

S-a întâmplat să fi hotărât împreună cu tutorele să ne 
ducem în ziua aceea la domnişoara Flite. Îi spusesem 
despre prima noastră vizită şi cele ce i-am povestit îl 
interesaseră, dar, ca de obicei, s-a mai întâmplat ceva care 
ne-a împiedicat iarăşi să ne ducem acolo. Cum eram 
încredinţată că aş putea avea destulă putere asupra 
domnişoarei Jellyby ca s-o împiedic să ia o hotărâre tare 
pripită, de vreme ce primisem taina pe care de bună voie 
mi-o împărtăşise, i-am propus ca ea, cu mine şi cu Peepy să 
ne ducem la Academie şi după aceea să ne întâlnim cu 
tutorele şi cu Ada, acasă la domnişoara Flite, al cărei nume 
atunci îl auzisem pentru întâia oară. Toate acestea cu 
condiţia ca domnişoara Jellyby cu Peepy să se întoarcă apoi 
cu noi la masă. Punctul din urmă fiind bucuros primit de cei 
doi, l-am dichisit puţin pe Peepy cu ajutorul câtorva ace cu 


gămălie, ceva săpun şi apă, precum şi al unei perii de cap şi 
am plecat, îndreptându-ne paşii spre strada Newman, care 
era foarte aproape. 

Academia îşi avea sediul într-o casă destul de întunecată, 
îndărătul unei arcade, casă cu busturi la toate ferestrele 
zidului ce-adăpostea scara. În aceeaşi casă mai şedeau, 
după cum am dedus de pe plăcuţele de pe uşă, un maestru- 
desenator, un negustor de cărbuni (sigur că nu era loc 
pentru cărbunii lui) şi un artist-litograf. Pe plăcuţa care, 
prin mărime şi aşezare, avea întâietate faţă de celelalte, am 
citit: Dl. Turveydrop. Uşa era deschisă, dar trecerea prin 
vestibul era blocată de un pian cu coadă, o harpă şi alte 
câteva instrumente muzicale în lăzi, toate în curs de 
mutare, la lumina zilei păreau că-s aduse de apă. 
Domnişoara Jellyby mă încunoştinţă că localul Academiei 
fusese închiriat cu o seară înainte pentru un concert. 

Am urcat la etaj - cândva fusese aici o casă foarte 
frumoasă, când un oarecine avusese interes s-o păstreze 
curată şi aerisită şi când nimeni nu-şi găsea altceva de făcut 
decât să fumeze în ea de dimineaţă până seara - apoi am 
intrat în camera mare a domnului Turveydrop, clădită în 
spate, într-o veche droşcărie şi luminată doar de o lucarnă 
din tavan. Era o cameră goală, răsunând a pustiu şi 
mirosind a grajd, având de-a lungul pereţilor bănci din 
trestie de bambus, iar zidurile împodobite, la intervale 
regulate, cu lire pictate şi cu braţe mici de sfeşnice cu 
cristale de sticlă, de pus lumânări în ele, ca nişte ramuri ce 
păreau că-şi leapădă mereu cristalele demodate, aşa cum 
alte ramuri îşi leapădă frunzele toamna. Mai multe tinere 
eleve, începând de la treisprezece şi paisprezece ani, până 
la douăzeci şi unu, douăzeci şi doi de ani, se adunaseră şi 
tocmai mă uitam să-l văd printre ele pe instructorul lor, 
când Caddy, ciupindu-mă de mână, debită ceremonialul 
prezentării: „Domnişoara Summerson, domnul Prince 
Turveydrop.” 


M-am înclinat în faţa unui bărbat mic de statură, blond, cu 
ochi albaştri, tânăr la înfăţişare, cu părul de culoarea inului, 
despărţit la mijloc de o cărare, şi la margini cârlionţat de 
jur-împrejurul capului. Sub braţul stâng ţinea o vioară mică, 
una căreia la şcoală noi îi spuneam diblă şi, în aceeaşi 
mână, arcuşu-i mic. Pantofiorii lui de dans erau deosebit de 
mici şi avea un fel de-a fi delicat, inocent, feminin, care nu 
numai că exercită asupra mea o atracţie plăcută, dar avu un 
efect ciudat ca şi cum mi-ar fi lăsat impresia că băiatul îi 
semăna maică-sii şi că maică-sa nu prea a fost luată în 
seamă şi nici prea bine tratată. 

— Sunt tare fericit să o văd aici pe prietena domnişoarei 
Jellyby, făcu el, plecându-se adânc în faţa mea. Începusem 
să mă tem, urmă el cu duioşie stângace, că domnişoara 
Jellyby nu mai vine, deoarece trecuse ora la care sosea de 
obicei. 

— Vă rog să aveţi bunăvoința să mă învinuiți pe mine că 
am reţinut-o, domnule, şi să primiţi scuzele mele, am 
răspuns eu. 

— Vai de mine! Exclamă tânărul. 

— Şi rogu-vă, am urmat eu stăruitor, să nu-mi daţi prilejul 
de a fi pricina unei întârzieri mai mari. 

O dată cu scuzele mele m-am retras să mă aşez pe un 
scaun între Peppy (care deprins de-a binelea cu cei din jur, 
se căţărase pe un loc într-un colţ al camerei) şi o doamnă 
bătrână, cu mutra acră, care avea două nepoate la cursul 
de dans, şi era tare indignată de încălţările lui Peepy. Prince 
Turveydrop a ciupit coardele diblei şi tinerele domnişoare s- 
au sculat ca să înceapă dansul. Chiar atunci s-a ivit de pe o 
uşă lăturalnică domnul Turveydrop senior, în plină 
strălucire a pompoasei sale ţinute. 

Era un domn vârstnic şi gras, cu expresia feţei falsă, cu 
dantura falsă, cu perciuni falşi şi cu perucă. Avea guler de 
blană, iar piepţilor de la haina vătuită nu le lipseau decât 
steaua şi panglica lată albastră a decoraţiei ca să fie cum 
scrie la carte. Era strâns în talie, umflat la piept, 


împopoţonat şi închingat, că mai mult de-atât nici n-ar fi 
putut răbda. Purta la gât o legătoare atât de strânsă (de-i 
ieşeau şi ochii din fireştile lor lăcaşuri) în care şi bărbia, ba, 
chiar şi urechile îi erau cufundate, încât de-ar fi slobozit-o, 
gâtul i s-ar fi îngroşat fără doar şi poate încă pe cât era. 
Sub braţ ţinea o pălărie mare şi grea, lărgindu-se uşor din 
vârf spre bordură, iar în mână o pereche de mănuşi albe cu 
care izbea în pălărie, în timp ce stătea sprijinit pe un picior, 
cu umerii drepţi, cu coatele îndoite, într-o ţinută neasemuit 
de elegantă. Avea baston, avea lornion, avea tabacheră de 
prizat tabac, avea inele, avea manşete cu volane, avea de 
toate, dar nimic firesc în el; nu semăna a tânăr, nu semăna 
a bătrân, nu semăna a nimic de pe lumea asta, ci doara 
model de înaltă Ţinută. 

— Tată! Un musafir. Domnişoara Summerson, prietena 
domnişoarei Jellyby. 

— Onorat, făcu domnul Turveydrop, de prezenţa 
domnişoarei Summerson. Pe când se înclina în faţa mea 
într-o asemenea strânsoare, mi se păru că-l văd cum i se 
încreţeşte faţa până în albul ochilor. 

— Tata, urmă fiul, cu o încredere de-a dreptul 
înduioşătoare, este un personaj celebru. Tata este grozav 
de admirat. 

— Hai, Prince! Purcede! Zise domnul Turveydrop, stând cu 
spatele la foc şi fluturându-şi binevoitor mănuşile. Purcede 
fiule! 

La asemenea poruncă, sau datorită graţioasei încuviinţări, 
lecţia continuă. Prince Turveydrop aci cânta din diblă, 
dansând, aci cânta la clavir, stând în picioare, aci îngâna 
melodia cu te miri ce suflu de care mai dispunea, în timp ce 
îndrepta greşelile vreunui elev, tot timpul mişcându-se 
conştiincios, pas cu pas, cu cei mai puţin dibaci, arătându-le 
fiecare fragment de figură, fără să se odihnească nici măcar 
o clipă. Onoratul său părinte nu făcea nimic, câtuşi de puţin, 
doar că stătea în faţa focului ca un model de înaltă Ţinută. 


— Şi niciodată n-ar face şi el ceva, comentă doamna cea 
bătrână, cusurgie din fire. Şi când te gândeşti că numele lui 
e pe tăbliţa de pe uşă! 

— Numele fiului e acelaşi! Am răspuns eu. 

— Dacă i l-ar putea lua, l-ar lăsa şi fără nume, răspunse 
bătrână doamnă. Ia priveşte la hainele fiului! Erau, 
bineînţeles, evident modeste... Roase... Aproape ponosite. 
Totuşi tatăl trebuie să fie garnisit şi împopoţonat, urmă 
bătrână doamnă, din pricina înaltei sale 'Ţinute, a Portului 
său. Ce mi l-aş mai purta eu, sau mai curând deporta. 

M-a cuprins curiozitatea să aflu ceva mai mult despra 
persoana cu pricina. Am întrebat: Dă lecţii de înaltă Ţinută 
acum? 

— Acum? Răspunse doamna scurt. Niciodată n-a dat! 

După o clipă de gândire mi-am exprimat părerea că poate 
a avut talent la scrimă. 

— Nu cred că poate scrima câtuşi de puţin, domnişoară, 
făcu bătrână doamnă. 

M-am arătat surprinsă şi curioasă. Doamna cea bătrână 
înfierbântându-se din ce în ce mai tare împotriva 
Maestrului de înaltă Ţinută, şi insistând asupra subiectului, 
îmi dădu câteva amănunte cu privire la cariera lui, 
încredinţându-mă din răsputeri că relatările ei sunt 
exprimate fără nici-o exagerare. 

Domnul Turveydrop senior se căsătorise cu o maestră de 
dans micuță şi plăpândă, cu o clientelă acceptabilă (el până 
atunci nu făcuse nimic altceva în viaţă, decât să-şi expună 
Ţinuta) şi o muncise de-o storsese de puteri, sau, în cel mai 
bun caz, primise ca ea să muncească până-a dat în bot ca 
să-i asigure cheltuielile indispensabile poziţiei sale. În 
primul rând, ca să-şi expună înalta Ţinută în faţa celor mai 
bune modele şi să aibă în faţă în mod constant cele mai 
bune modele, a găsit că e necesar să frecventeze toate 
staţiunile şi localurile la modă, să fie văzut la Brighton şi-n 
alte părţi în sezonul cuvenit, şi să ducă o viaţă de trântor, în 
haine cât mai de soi. Ca să-i dea putinţa să facă asemenea 


isprăvi, micuța şi afectuoasa maestră de dans s-a căznit şi a 
trudit din greu şi încă s-ar mai căzni şi-ar trudi din greu şi-n 
clipa de faţă, dacă ar fi ţinut-o puterile atâta vreme. Fiindcă 
pricina de căpetenie a acestei poveşti e că, deşi egoismul 
bărbatului înghiţea totul din jur, soţia lui (copleşită de înalta 
lui Ţinută) a crezut în elpână în clipa din urmă şi pe patul 
de moarte l-a dat, cu cele mai mişcătoare cuvinte, în grija 
fiului lor, ca pe unul ce avea un drept imprescriptibil asupra 
lui şi pe care niciodată nu-l va putea privi cu destulă 
mândrie şi respect, cât i s-ar cuveni. Fiul, moştenind crezul 
maică-sii, şi stându-i întruna modelul său de eleganţă sub 
ochi, a trăit şi a crescut în aceeaşi credinţă, iar acum, la 
vârsta de treizeci de ani, munceşte câte douăsprezece ore 
pe zi pentru taică-său, cocoţat pe vechiul soclu imaginar, şi 
îl admiră cu venerație. Ce aere îşi dă tipul! Urmă 
informatoarea mea, clătinând din cap, cu ochii spre domnul 
Turveydrop senior, privindu-l cu o indignare mută în vreme 
ce Domnia Sa îşi trăgea pe mâini mănuşile-i strâmte, fireşte 
străin de omagiul ce i se aducea. El crede chiar de-a binelea 
că e aristocrat şi arată atâta condescendenţă faţă de fiul pe 
care-l trage pe sfoară îngrozitor, încât ai putea gândi că e 
părintele cel mai virtuos din lume. 

— O, adăugă bătrâna doamnă, mustrându-l cu o 
vehemenţă fără de margini, aş fi în stare să te sfâşii de viu! 

Nu-mi puteam stăpâni râsul, totuşi, am ascultat-o pe 
bătrână până la capăt, cu multă simpatie şi interes. Cu greu 
ai fi putut să-i pui spusele la îndoială, avându-i sub ochi pe 
tată şi pe fiu. Ce aş fi putut crede despre ei, fără să fi 
ascultat povestirea bătrânei doamne, sau ce-aş fi putut 
crede despre povestirea bătrânei doamne, fără să-i fi văzut 
pe ei, nu vă pot spune. Era o potrivire atât de perfectă între 
ele, încât te convingea până la urmă. 

Ochii îmi rătăceau din timp în timp de la domnul 
Turveydrop junior, care muncea aşa din greu, la domnul 
Turveydrop senior, care se „ţinea” atât de frumos, când iată 


că acesta din urmă se porni către mine în pas legănat şi 
intră în vorbă. 

Mai întâi de toate mă întrebă dacă i-am acordat Londrei 
farmecul şi distincţia de a locui în ea? N-am socotit cu cale 
să-i răspund că-mi dau perfect de bine seama că nu-i 
dăruiesc Londrei nici farmec, nici distincţie prin prezenţa 
mea, dar i-am spus pur şi simplu unde locuiesc. 

— O doamnă atât de graţioasă şi desăvârşită, făcu el, 
sărutându-şi mănuşa dreaptă şi întinzând-o apoi spre elevi, 
va privi cu îngăduinţă la lipsurile de-aici. Ne dăm toată 
osteneala să şlefuim... Să şlefuim... Să şlefuim! 

S-a aşezat jos lângă mine, trudindu-se să respecte 
formele, ca să imite, mi-am închipuit, gravura cu ilustrul său 
model şezând pe sofa. Şi drept să spun, arăta exact la fel cu 
el. 

— Să şlefuim... Să şlefuim... Să şlefuim! Repetă el, ducând 
la nas o priză de tabac şi-apoi scuturându-şi degetele într-o 
fluturare nobilă. Dar nu suntem... De mi-e îngăduit să spun 
aşa, în faţa unei fiinţe hărăzite şi de Natură şi de Artă să fie 
întruchiparea graţiei, urmă el cu o plecăciune cu umerii 
ridicaţi, ce părea cu neputinţă s-o facă fără să ridice din 
sprâncene şi să închidă ochii... Nu mai suntem ceea ce am 
fost odată ca ţinută şi eleganţă. 

— Nu mai suntem, domnule? Am întrebat. 

— Am degenerat, răspunse el, clătinând din cap, ceea ce 
nu putea face decât într-o măsură tare limitată, cât îi 
îngăduia legătoarea de la gât. Evul nivelărilor nu prieşte 
înaltei Ţinute. 

El dă avânt vulgarităţii. Poate că vorbesc cu oarecare 
părtinire. Poate că nu se cuvine ca tocmai eu să spun că de 
câţiva ani mi se spune „Gentilomul Turveydrop”, sau că 
Alteța Sa Regală Principele Regent mi-a făcut cinstea să se 
intereseze de cum mi-am scos pălăria pe când ieşea din 
Pavilion la Brighton (clădirea aceea minunată): „Cine-i ăsta? 
Cine dracu' e? Cum de nu-l cunosc? Cum de n-are treizeci 
de mii venit pe an?” Dar asta nu-i decât o anecdotă 


oarecare, ajunsă de domeniu public, doamnă, repetată încă, 
din când în când, de cei din înalta Societate. „Zău?”, făcui 
eu. 

EI îmi răspunse aplecându-se cu umerii ridicaţi şi 
adăugând: 

— Ceea ce s-a mai păstrat printre noi din Eleganţa de 
altădată, mai stăruie pe ici, pe colo ca o licărire; Anglia... 
Vai, ţara mea... A decăzut tare mult şi decade pe zi ce trece. 
Nu i-au mai rămas mulţi gentilomi. Suntem puţini la număr. 
Şi nu văd cine o să ne urmeze, decât un soi de ţesători. 

— S-ar putea nădăjdui ca neamul gentilomilor să 
dăinuiască aici. 

— Sunteţi tare bună, îmi zâmbi el, înclinându-se iarăşi cu 
umerii. Mă măguliţi. Dar nu... Nu! N-am fost nicicând în 
stare să inspir sărmanului meu băiat această latură a artei. 
Dumnezeu mă ierte dacă-mi nedreptăţesc scumpul meu 
copil, dar îi lipseşte înalta Ţinută. 

— Se pare că e un maestru excelent, am stăruit. 

— Să ne înţelegem, scumpă doamnă, este un maestru 
excelent. A dobândit tot ce se poate dobândi. Poate 
împărtăşi altora tot ce-i de împărtăşit. Dar sunt unele 
lucruri... Mai luă o priză de tabac şi-şi făcu iarăşi 
plecăciunea, ca şi cum ar fi avut de spus: „asemenea 
lucruri, de pildă.” 

Mi-am aruncat privirile spre centrul încăperii, unde iubitul 
domnişoarei Jellyby, preocupat de fiecare elev în parte, 
trudea mai grozav ca niciodată. 

— Drăguţul meu copil, murmură domnul Turveydrop, 
potrivindu-şi legătoarea. 

— Fiul dumneavoastră este neobosit. 

— Ce recompensă pentru mine, răspunse el, să vă aud 
spunând asemenea vorbe. Într-o anumită măsură, calcă pe 
urmele sfintei sale mame. A fost o făptură plină de 
abnegaţie. Dar Femeie, superbă Femeie spuse domnul 
Turveydrop cu o galanterie foarte displăcută, ce sex ciudat 
şi ăsta al dumneavoastră! 


M-am ridicat şi m-am apropiat de domnişoara Jellyby, care 
tocmai îşi punea boneta. Timpul destinat lecţiei trecuse de-a 
binelea şi era o vânzoleală generală cu îmbrăcatul 
bonetelor. Când or fi găsit domnişoara Jellyby şi nefericitul 
Prince prilejul să se logodească nu ştiu, dar în împrejurarea 
de faţă cu siguranţă că n-au putut să schimbe nici măcar 
două cuvinte. 

— Dragul meu, îi zise cu blândeţe domnul Turveydrop 
fiului său, tu ştii cât e ceasul? 

— Nu, tată. 

Fiul n-avea ceasornic. Tatăl avea unul frumos, de aur, pe 
care-l scoase cu un aer ce-ar fi putut fi un exemplu de 
bărbâăţie. 

— Fiule, urmă el, e două. Nu uita că la trei ai curs la 
Kensington. 

— Am timp destul, tată, răspunse Prince. Am să iau o 
îmbucătură în picioare şi am şi plecat. 

— Dragă băiete, adaugă taică-său, trebuie să te grăbeşti. 
Găseşti pe masă o bucată de miel rece. 

— Mulţumesc, tată. Dumneata pleci acum? 

— Da, dragă. Cred, urmă domnul Turveydrop, închizând 
ochii şi strângând din umeri, conştient de modestia lui, că 
trebuie să mă arăt, ca de obicei, prin oraş. 

— Ar fi bine să iei masa undeva, în linişte, îl sfătui fiul. 

— Aşa am de gând, dragă copile. Am să iau o masă uşoară 
la Restaurantul Francez, cred, în Colonadele Operei. 

— Foarte bine. La revedere, tată! Încheie Prince 
strângându-i mâna. 

— La revedere, fiule. Fii binecuvântat! 

Domnul Turveydrop spuse vorbele de mai sus cu multă 
pietate şi părea că-i face tare bine fiului care, despărţindu- 
se de dânsul, se arăta atât de mulţumit, atât de 
recunoscător şi de mândru de el, încât am simţit aproape că 
faptul de a nu fi în stare să cred şi eu fără rezerve în bătrân 
era o cruzime din partea mea faţă de tânăr. Puținele clipe 
pe care Prince şi le petrecu ca să-şi ia rămas bun de la noi 


(şi mai ales de la una dintre noi, în taină, după cum am 
văzut), mi-au sporit impresia bună despre firea lui aproape 
copilăroasă. Mi-a fost drag de el şi milă, văzându-l cum îşi 
punea micuţa-i diblă în buzunar, şi o dată cu ea şi dorinţa-i 
de a mai sta o bucată de vreme cu Caddy, şi pleca bine 
dispus la bucata de miel rece şi la curs în Kensington, ceea 
ce m-a înfuriat împotriva tatălui său aproape tot atât cât şi 
pe bătrâna doamnă cârtitoare. 

Tatăl ne deschise uşa camerei şi se înclină în faţa noastră 
într-un fel, trebuie să recunosc, demn de ilustrul său model. 
În acelaşi stil, trecu puţin după aceea prin faţa noastră pe 
partea cealaltă a străzii, îndreptându-se către partea 
aristocratică a oraşului, unde avea să se arate printre cei 
câţiva gentilomi ce-au mai rămas. O bucată de vreme m-am 
lăsat atât de furată de gânduri, trecând în revistă ceea ce 
auzisem şi văzusem în strada Newman, încât aproape că n- 
am fost în stare să vorbesc cu Caddy sau măcar să fiu 
atentă la cele ce-mi spunea, mai cu seamă când am început 
să mă întreb dacă mai erau, sau dacă au fost vreodată, şi 
alţi gentilomi, nu de profesie dansatori, care să trăiască sau 
să-şi întemeieze reputaţia numai pe înalta lor Ţinută. 
Problema asta ajunse să fie atât de uluitoare, trecându-mi 
prin minte că s-ar putea să existe atât de mulţi domni 
Turveydropi, încât mi-am spus: „Esther, trebuie să te 
hotărăşti să te lepezi numaidecât de asemenea subiect şi să 
vezi ce spune Caddy.” în consecinţă am făcut aşa, şi restul 
drumului până la Lincoln's Inn am flecărit. 

Caddy mi-a povestit că educaţia iubitului ei fusese atât de 
dezordonată, încât nu totdeauna îi venea uşor să-i citească 
bileţelele. Zicea că dacă n-ar fi atât de urmărit de grija 
ortografiei şi de şi-ar da mai puţină osteneală ca s-o 
limpezească, ar face mai bine, dar el bagă atât de multe 
litere de prisos în cuvintele scurte, încât uneori ele îşi pierd 
cu totul aspectul englezesc. „Asta o face cu cea mai bună 
intenţie, adaugă Caddy, dar nu mai are efectul pe care l-a 
intenţionat, bietul băiat!” Apoi Caddy continuă să 


vorbească, întrebându-se cum ar fi putut Prince să înveţe la 
şcoală, când toată viaţa şi-a petrecut-o în şcoala de dans şi 
n-a făcut altceva decât să dea lecţii şi dimineaţa şi la prânz 
şi seara! Şi la ce-ar fi slujit? Ea poate scrie scrisori pentru 
amândoi, după cum o ştie din propria-i experienţă, şi-i cu 
mult mai bine pentru el să fie amabil decât erudit. 

— Pe de altă parte, nici eu nu-s o fată cu educaţie 
desăvârşită, ca să am dreptul să-mi dau aere, urmă Caddy. 
Ştiu destul de puţin, bineînţeles, din cauza mamei! Mai este 
un lucru pe care aş dori să vi-l spun, acum că suntem 
singure, continuă Caddy, şi pe care n-aş fi dorit să vi-l 
împărtăşesc înainte de a-l fi văzut pe Prince, domnişoară 
Summerson. Dumneavoastră ştiţi cum e casa noastră. Nu 
slujeşte la nimic să încerc să învăţ ceva ce-ar trebui să ştie 
soţia lui Prince când vom fi în casa noastră. Noi trăim în 
asemenea hal de harababură, încât ar fi cu neputinţă şi, de 
câte ori am încercat, n-am fost decât mai descurajată. Aşa 
că învăţ câte ceva cu... Cine credeţi? Cu biata domnişoară 
Flite! Dimineaţa devreme o ajut să-şi facă curat în cameră şi 
să curețe la păsări, şi-i fac cafeaua (bineînţeles ea m-a 
învăţat) şi am învăţat s-o fac aşa de bună, încât Prince zice 
că-i cea mai bună cafea pe care a gustat-o în viaţa lui şi că l- 
ar încânta chiar şi pe domnul Turveydrop senior, care este 
foarte pretenţios la cafea, chiar aşa. Pot face şi budinci mici; 
ştiu cum să cumpăr gât de berbec, şi ceai, şi zahăr, şi unt, şi 
o grămadă de alte lucruri de gospodărie. Nu mă prea 
descurc cu acul încă, urmă Caddy, aruncându-şi privirile la 
peticile de pe haina lui Peepy, dar poate că am să mă 
deprind şi, de când m-am logodit cu Prince şi-am început să 
fac toate astea, m-am mai îmbunat, cred, şi sunt mai 
îngăduitoare cu mama. Azi dimineaţă, la început, aproape 
mi-am ieşit din sărite când v-am văzut pe dumneavoastră şi 
pe domnişoara Clare atât de gătite şi de frumoase şi când 
mi-a fost ruşine de Peepy şi chiar de mine, totuşi m-am 
îmbunat cu totul faţă de cum eram şi sunt mai îngăduitoare 
cu mama. 


Biata fată, supunându-se unei încercări atât de grele, şi-a 
descărcat sufletul şi ne-a înduioşat. 

— Caddy, drăguţa mea, i-am răspuns, începi să-mi fii foarte 
dragă şi nădăjduiesc s-ajungem prietene. 

— Oh! Aşa? Strigă Caddy, ce fericită aş fi! 

— Dragă Caddy, hai să fim prietene din clipa asta, să 
vorbim cât de des de asemenea lucruri şi să încercăm prin 
ele să găsim calea cea bună. 

Caddy nu mai putea de bucurie. l-am spus tot ce-am putut, 
după deprinderea mea veche, ca s-o mângâi şi s-o 
îmbărbătez şi în ziua aceea i-aş fi trecut toate cu vederea 
domnului Turveydrop senior în schimbul unei recompense 
cât o zestre pentru nora lui. 

Între timp, ajunseserăm la casa domnului Krook a cărei 
uşă şedea deschisă. O notiţă era lipită pe uşorul uşii, vestind 
că la etajul al doilea se află o cameră de închiriat. Caddy şi- 
a amintit atunci să-mi spună, pe când urcam scările, că 
acolo se-ntâmplase o moarte subită şi avusese loc o anchetă 
şi că micuța noastră prietenă se îmbolnăvise de frică. Uşa şi 
fereastra de la camera rămasă liberă fiind deschise, am 
privit înăuntru. Aceea era camera cu uşa întunecoasă spre 
care domnişoara Flite îmi îndreptase în taină atenţia când 
fusesem ultima oară în casa asta. Era o încăpere tristă şi 
dezolată, o încăpere mohorâtă, jalnică, ce-mi dădu strania 
senzaţie de doliu şi chiar de spaimă. 

— Sunteţi palidă, îmi spuse Caddy, când ieşirăm din 
cameră, şi rece! 

Simţeam că parcă mă îngheţase camera. 

Umblasem încet, vorbind tot timpul, aşa că tutorele meu şi 
Ada ajunseseră aici înaintea noastră. I-am găsit în 
mansarda domnişoarei Flite. Se uitau la păsărele, în timp ce 
un domn doctor, care fusese atât de bun să-i dea îngrijire 
domnişoarei Flite, cu multă râvnă şi milă, discuta voios cu 
ea în faţa focului din cămin. 

— Mi-am isprăvit vizita profesională, zise el venind 
înaintea noastră. Domnişoara Flite e mult mai bine şi-şi 


poate face apariţia la Curtea de Justiţie (după cum şi-a pus 
în minte), înţeleg că i s-a dus tare mult lipsa, acolo. 

Domnişoara Flite primi complimentul cu încântare şi ne 
făcu o reverență generală. 

— Mă simt într-adevăr onorată, zise ea, de încă o vizită a 
minorilor din procesul Jarndyce! Foarte fericită să primesc 
sub umilul meu acoperământ pe Jarndyce din Casa 
Umbrelor. O reverență excepţională avu loc. Dragă Fitz 
Jarndyce (îi dăduse numele ăsta Caddy ei, se pare, şi 
totdeauna o chema aşa) bun-venit la amândouă! 

— A fost tare bolnavă? L-a întrebat domnul Jarndyce pe 
domnul pe care l-am găsit veghind-o. 

Cu toate că întrebarea fusese pusă pe şoptite, bolnava 
răspunse direct: 

— O, desigur că rău. O, desigur foarte rău, zise ea tainic. 
Nu dureri, ştiţi, tulburări. Nu trupul atâta, cât nervii, nervii! 
Adevărule că, coborând vocea şi tremurând, a murit cineva 
aici. A fost otravă în casă. Sunt tare sensibilă la asemenea 
lucruri îngrozitoare. Mă înspăimântă. Numai domnul 
Woodcourt ştie cât de mult. Domnul Woodcourt, medicul 
meu! Cu multă importanţă Minorii tutelei, Jarndyce... 
Jarndyce din Casa Umbrelor... Fitz Jarndyce! 

— Domnişoara Flite, luă cuvântul domnul Woodcourt, cu 
voce gravă, ca şi cum i s-ar fi adresat ei în timp ce vorbea 
cu noi, şi punându-şi mâna uşurel pe braţul ei, domnişoara 
Flite îşi descrie boala cu obişnuita-i precizie. S-a speriat de 
o întâmplare petrecută aici în casă, care ar fi putut 
înspăimânta o făptură mai rezistentă decât ea şi a căzut la 
boală de întristare şi de tulburare. M-au adus aici în primul 
zor, chiar când s-a descoperit întâmplarea, prea târziu 
pentru mine ca să-i mai fiu de vreun folos nefericitului om. 
Dar m-am plătit de asemenea nereuşită venind aici de- 
atunci şi fiindu-i ei de un mic ajutor. 

— Cel mai de treabă medic din breaslă, şopti domnişoara 
Flite. Aştept o sentinţă. În ziua Judecăţii. Şi atunci am să 
împart averile. 


— Într-o zi ori două, domnişoara Flite va fi bine, zise 
domnul Woodcourt, uitându-se la ea cu un zâmbet atent, şi- 
aşa va rămâne de-a pururi. Cu alte cuvinte, fără îndoială cât 
se poate de bine. Aţi auzit cumva ce noroc a dat peste 
dânsa? 

— Cel mai neînchipuit! Exclamă domnişoara Flite, zâmbind 
fericită. Asemenea lucru n-aţi mai auzit de când sunteţi, 
dragii mei! În fiecare sâmbătă, Kenge Vorbă-Lungă, sau 
Guppy (funcţionarul lui Kenge Vorbă-Lungă) îmi pune în 
mână un plic cu şilingi. Şilingi. Vă încredinţez. Totdeauna 
acelaşi număr de monede, în hârtie. Totdeauna câte unul de 
fiecare zi a săptămânii. Chiar aşa! Tocmai la timpul potrivit, 
nu-i aşa? Ba da-a! Dar de unde vin hârtiile astea, aveţi să 
spuneţi? Asta-i marea întrebare. Bineînţeles. Să vă spun ce 
cred eu? Eu cred, urmă domnişoara Flite, trăgându-se 
câţiva paşi îndărăt cu o privire plină de subînţelesuri şi 
clătinându-şi degetul arătător de la mâna dreaptă într-un 
fel cât se poate de semnificativ, că Lordul Preşedinte, 
dându-şi seama de ce timp îndelungat s-a scurs de la 
ridicarea Marelui Sigiliu (pentru că s-a ridicat de mult 
timp), mi-i trimite. Până se va pronunţa sentinţa pe care o 
aştept. Asta-i foarte onorabil, după cum vedeţi. Dar trebuie 
să mărturisesc, tot acum, că este cam nepăsător faţă de 
viaţa omului. Atât de fragilă. Prezentă în instanţă, la Curte, 
deunăzi... Sunt prezentă acolo totdeauna... Cu documentele 
mele... L-am învinuit de asta şi mai-mai că a recunoscut. 
Ştiţi cum? Eu i-am zâmbit de pe banca mea şi el mi-a zâmbit 
de pe banca lui. Oricum e mare noroc, nu-i aşa? lar Fitz 
Jarndyce îi cheltuieşte pentru mine cu mult folos. O, vă 
încredinţez, cu cel mai mare folos pentru mine. 

Am felicitat-o (pentru că mie mi se adresa) pentru 
norocosul adaos la venitul ei, şi i-am dorit ca acesta să-i 
curgă cât mai mult timp. N-am iscodit din ce izvor vine şi 
nici nu m-am întrebat cine se arăta atât de atent şi omenos. 
Tutorele şedea în faţa mea, contemplând păsărelele, şi n-am 
avut nevoie să caut cu gândul dincolo de el. 


— Şi cum îi strigaţi pe micuţii ăştia, doamnă? Întrebă el cu 
glasu-i plăcut. Au nume? 

— În locul domnişoarei Flite, pot răspunde eu că au, am 
intervenit; de altfel ea ne-a făgăduit să ni le spună care cum 
sunt. Ada îşi aminteşte? 

Ada şi-a amintit foarte bine. 

— V-am făgăduit? Făcu domnişoara Flite... Dar cine-i la 
uşa mea? De ce tragi cu urechea la uşa mea, Krook? 

Bătrânul stăpân al casei, împingând uşa ca s-o deschidă, 
îşi făcu apariţia cu căciula în mână şi cu pisica după el. 

— Nu trăgeam cu urechea, domnişoară Flite, răspunse el. 
Tocmai eram gata să ciocănesc cu degetele, numai că 
dumneata eşti atât de iute! 

— Trimite-ţi pisica jos. Alung-o de-aici! Exclamă bătrânica 
noastră mânioasă. 

— Ehe! Eh! Nu-i nici-o primejdie, Măriile Voastre, 
răspunse domnul Krook, mutându-şi privirile pătrunzătoare 
de la unul la altul, până când ne-a cercetat cu ochii pe 
fiecare dintre noi; nu se repede la păsărele cât sunt eu aici, 
decât dacă-i spun eu. 

— Vă rog să-mi scuzaţi proprietarul, urmă bătrânica luând 
o înfăţişare demnă. Nebun, nebun de-a binelea. Ce vrei 
Krook, când vezi că am musafiri? 

— Hi! Făcu bătrânul. Ştiţi, eu sunt Preşedintele. 

— Ei! Şi ce-i cu asta? Întrebă domnişoara Fiite. 

— Preşedintele, răspunse bătrânul chicotind, să nu se 
cunoască cu un Jarndyce, ar fi ciudat, nu-i aşa domnişoară 
Flite? Îmi daţi voie?... Sluga dumneavoastră, domnule. 
Cunosc procesul Jarndyce aproape la fel de bine ca şi 
dumneavoastră, domnule. L-am cunoscut şi pe bătrânul 
domn 'Tom Jarndyce, domnule, dar, după câte ştiu, nu v-am 
văzut niciodată până acum, nici chiar la înalta Curte. Totuşi, 
acolo eu mă duc nemaipomenit de multe ori în timpul 
anului, socotind zi cu zi. 

— Niciodată nu mă duc acolo, răspunse domnul Jarndyce 
(care niciodată nu s-a dus nici pentru alte pricini). Mai 


curând mă duc... În oricare altă parte. 

— Chiar v-aţi duce? Întrebă Krook, rânjind. ÎI învinuiți 
prea tare, în sinea dumneavoastră, pe nobilul şi învățatul 
meu confrate, domnule, cu toate că nu-i decât firesc pentru 
un Jarndyce. Cine s-a fript cu fiertură suflă şi-n iaurt, 
domnule! Ce! Vă uitaţi la păsările chiriaşei mele, domnule 
Jarndyce? Bătrânul pătrunsese, încetul cu încetul, în 
cameră, până ce s-a apropiat de tutorele meu şi acum se 
uita prin ochelari de-aproape la faţa lui. Are o ciudăţenie 
bătrâna de nu rosteşte niciodată numele păsărelelor 
acestora, dacă se poate abţine, cu toate că le-a botezat pe 
toate. (Asta a spus-o în şoaptă). Să le trec eu în revistă 
numele la toate, Flite? Întrebă el cu voce tare, făcându-ne 
cu ochiul şi arătând-o cu degetul în vreme ce ea se 
întorsese cu spatele, prefăcându-se că mătură vatra 
căminului. 

— Dacă pofteşti, răspunse ea în grabă. 

Bătrânul, ridicându-şi privirile spre cuşti, după ce se 
uitase iarăşi la noi, înşiră lista. 

— Speranţa, Bucuria, linereţea, Pacea, Odihna, Viaţa, 
Pulberea, Cenugşa, Pustiul, Lipsa, Ruina, Disperarea, 
Nebunia, Moartea, Viclenia, Prostia, Vorbe, Peruci, Zdrenţe, 
Pergamente, Pradă, Lucru judecat, Ciripit, înşelăciune şi 
Spanac. Toată colecţia întreagă, urmă bătrânul, vârâtă în 
cuşcă, la un loc, de nobilul şi învățatul meu confrate. 

— Amarnic vânt! Murmură tutorele meu. 

— De îndată ce nobilul şi învățatul meu confrate va 
pronunţa sentinţa, ele vor fi puse în libertate, urmă Krook, 
făcându-mi iarăşi cu ochiul. 

— Şi atunci, adaugă el, şoptind şi rânjind, dacă asta va fi să 
se întâmple cândva, dar n-are să se-ntâmple, păsările care 
n-au fost niciodată închise în cuşti, au să le ucidă. 

— Asemenea vânt, cum e cel de astăzi, zise tutorele meu, 
făcându-se că se uită pe fereastră după vreo giruetă, nici nu 
poate sufla, socot eu, decât din răsărit. 


Ne-a fost tare greu să părăsim casa. Nu domnişoara Flite 
ne-a reţinut, era pe cât se poate de înţelegătoare fiinţa asta 
micuță când era vorba de interesul altora. Domnul Krook 
era pricina. Părea că nu-i în stare să se despartă de domnul 
Jarndyce. De-ar fi fost legat de el şi tot n-ar fi putut să-l 
urmeze mai de aproape. Ne-a poftit să ne arate Curtea sa 
de Justiţie şi toată ciudata-i amestecătură împestriţată ce se 
găsea înăuntru; cât timp a durat toată inspecția noastră 
(prelungită de el) s-a ţinut scai de domnul Jarndyce şi 
uneori îl oprea sub un pretext sau altul până ce treceam noi 
înainte, de parc-ar fi fost frământat de-o pornire ca s-aducă 
vorba asupra unui subiect tainic, pe care nu se putea hotări 
să-l atace. Nu-mi pot închipui c-ar exista soi de întruchipare 
a precauţiei şi a nehotărârii mai ciudat exprimate şi nici 
pornire continuă de a face ceva ce nu te poţi hotări să 
îndrăzneşti a face, ca acelea ce se vădeau în făptura 
domnului Krook în ziua aceea. Atenţia lui vigilentă faţă de 
tutorele meu nu mai înceta. Arareori îşi dezlipea privirile de 
pe faţa lui. Dacă mergea alături de el, îl pândea cu viclenia 
vulpii bătrâne şi albe. Dacă mergea înainte, îşi întorcea 
privirile îndărăt. lar când ne opream, se aşeza înaintea lui 
şi, trecându-şi mâna prin faţa gurii deschise, cu o ciudată 
expresie a simțului puterii, apoi înturnându-şi ochii în sus 
sau coborându-şi sprâncenele sure de-ai fi zis că şi-a închis 
ochii, Krook părea că şi cercetează fiecare trăsătură a 
chipului domnului Jarndyce. 

În sfârşit, după ce-am umblat prin întreaga casă (însoţiţi 
tot timpul de pisică) şi după ce-am văzut grămada întreagă 
de vechituri de tot felul, care era bineînţeles ciudată, am 
ajuns în partea din spatele prăvăliei. Aici, pe fundul unui 
butoi răsturnat, se afla o sticlă de cerneală şi mai erau 
câteva cozi vechi de condeie şi câteva afişe murdare, iar pe 
perete stăteau lipite câteva alfabete mari, tipărite, şi câteva 
de mână. 

— Ce faci aici? Întrebă tutorele meu. 


— Încerc să învăţ singur să citesc şi să scriu, răspunse 
Krook. 

— Şi cum merge? 

— Încet. Prost, răspunse iarăşi bătrânul, cu nerăbdare, e 
greu la vârsta mea. 

— Ar fi mai uşor dacă te-ar învăţa cineva, urmă tutorele 
meu. 

— Vai, dar s-ar putea să mă înveţe greşit, răspunse 
bătrânul cu o sclipire în ochi surprinzător de bănuitoare. 
Nu ştiu ce am pierdut că n-am învăţat dinainte. Dar n-aş 
vrea să pierd ceva acum, fiind greşit învăţat. 

— Greşit? Întrebă tutorele surâzând amuzat. Cine îţi 
închipui că te-ar învăţa rău? 

— Nu ştiu, domnule Jarndyce din Casa Umbrelor! 
Răspunse bătrânul ridicându-şi ochelarii pe frunte şi 
frecându-şi mâinile. Nu-mi închipui că cineva ar face-o... 
Dar mai curând mă încred în mine decât în altul! 

Răspunsurile astea şi felul lui de a fi erau destul de bizare 
ca să-l facă pe tutorele meu să-l întrebe pe domnul 
Woodcourt, în timp ce treceam împreună prin faţa Curţii de 
Justiţie, dacă domnul Krook era cu adevărat smintit aşa 
cum îl arată chiriaşa lui? Tânărul medic răspunse că nu, nu 
văzuse nici un simptom ca să creadă aşa ceva. Krook era 
peste măsură de bănuitor, aşa cum sunt de obicei 
ignoranţii, şi e totdeauna mai mult sau mai puţin sub 
înrâurirea rachiului, pe care-l bea în mari cantităţi, din care 
cauză şi el şi camera din dosul prăvăliei miroseau grozav, 
după cum am putut băga de seamă; dar nu crede că-i 
nebun, cel puţin până acum. 

În drum spre casă, cumpărându-i lui Peepy o moară de 
vânt şi doi săculeţi de făină, mi-am câştigat dragostea lui 
până într-atât, încât nu mai răbda pe nimeni să-i scoată 
pălăria şi mănuşile, afară de mine, şi nu voia să stea la masă 
nicăieri decât lângă mine. Caddy şedea de partea cealaltă a 
mea, lângă Ada, căreia i-am împărtăşit întreaga poveste cu 
logodna, îndată ce-am ajuns acasă. Am făcut mare caz de 


Caddy, dar şi de Peepy, şi fata s-a luminat grozav, iar 
tutorele meu s-a veselit ca şi noi, şi cu toţii ne-am bucurat 
cât am putut, până ce Caddy a plecat acasă, când s-a 
înnoptat, într-o birjă de piaţă, cu Peepy dormind tun, dar 
ţinându-şi strâns moara de vânt. 

Am uitat să spun... În tot cazul n-am apucat a spune... Că 
domnul Woodcourt e unul şi acelaşi cu tânărul chirurg 
smolit pe care-l întâlniserăm la domnul Badger. Şi că 
domnul Jarndyce l-a poftit la masă în ziua aceea. Şi că ela 
venit. Şi că, după ce-au plecat cu toţii şi i-am spus Adei: 
„Dragoste, hai acum să vorbim puţin de Richard!”, Ada a 
râs şi mi-a spus... 

Dar nu cred că are de-a face ce mi-a spus draga mea. Ea e 
orişicând veselă. 

Bell Yard. 

]n timpul şederii noastre în Londra, domnul Jarndyce a 
fost necontenit împresurat de o grămadă de doamne şi 
domni agitaţi, ale căror procedee ne-au uimit neînchipuit de 
mult. Domnul Quale mai cu seamă, care ni s-a prezentat 
singur, curând după sosirea noastră, se afla în culmea 
neastâmpărului. Părea că-şi lansează cele două 
protuberanţe strălucitoare ale tâmplelor în tot ce-i ieşea în 
cale şi că-şi perie părul peste cap din ce în ce mai tare, 
până ce şi rădăcinile erau gata-gata să-şi ia zborul de pe 
ţeastă, cu o dărnicie de nepotolit. Tot ceea ce urmărea îi 
semăna; dar mai ales era gata oricând la orice când era 
vorba de recomandări sau liste de subscripţii pentru 
oricine. Tăria lui părea să fie forţa de a admira fără 
discernământ. Ar fi stat oricât de multă vreme, în culmea 
delectării, scăldându-şi tâmplele în lumina oricărei dispoziţii 
venite de la un cap luminat. Văzându-l întâia oară înecat de- 
a binelea în admiraţie faţă de doamna Jellyby, am presupus 
că ea este obiectul ce-i capta devotamentul. Curând am 
văzut însă că mă înşelasem şi am descoperit că era 
suporterul şi propagandistul unui întreg cârd de oameni. 
Doamna Pardiggle veni într-o zi pentru o subscripţie la 


ceva, şi o dată cu ea, domnul Quale. Tot ceea ce zicea 
doamna Pardiggle, domnul Quale repeta, şi tot aşa cum o 
preamărise pe doamna Jellyby, a preamărit-o şi pe doamna 
Pardiggle. Doamna Pardiggle a scris tutorelui meu o 
scrisoare de recomandare în favoarea domnului Gusher, 
elocventul ei prieten. O dată cu domnul Gusher apăru iarăşi 
domnul Quale. Domnul Gusher fiind un personaj fără vlagă, 
cu pielea umedă, cu ochii mult prea mici pentru faţa lui 
rotundă ca luna, de păreau că fuseseră la origine făcuţi 
pentru altcineva, nu era atrăgător la prima vedere, totuşi 
nici nu se aşezase bine, şi domnul Quale ne şi întrebă, pe 
Ada şi pe mine, astfel ca să se audă, dacă Domnia Sa nu 
arată a fi o creatură măreaţă, ceea ce desigur că era, dacă 
ne gândim la toţi vlăguiţii de pe lume; totuşi, domnul Quale 
se referea la măreţia intelectuală, dorind să afle dacă n-am 
fost izbite de configuraţia masivă a frunţii sale? Pe scurt, am 
aflat despre o grămadă de Misiuni de felurite soiuri, în 
sânul acestei clici de oameni, dar în privinţa lor, nimic nu ne 
păru nici pe jumătate atât de limpede ca misiunea domnului 
Quale de a cădea în extaz în faţa misiunii oricui şi, dintre 
toate misiunile, asta era cea mai la îndemâna tuturor. 
Domnul Jarndyce, din bunătatea inimii sale şi din dorinţa 
fierbinte de a face tot binele ce-i sta în putere, a căzut în 
mijlocul unui asemenea grup, dar ne-a spus-o făţiş că prea 
adesea avea sentimentul că e un grup necorespunzător, în 
care binefacerea lua forme spasmodice, în care mila era 
adoptată ca o uniformă obişnuită, de către profesori 
gălăgioşi şi speculatori de notorietate ieftină, vehemenţi la 
vorbă, dar agitaţi şi sterili la faptă, slugarnici în ultimul hal 
cu cei mari, linguşindu-se unii pe alţii, şi necruţători cu cei 
care doresc fără vorbe să ajute efectiv celor slabi să nu se 
prăbuşească, altcumva decât cu risipă de laudă de sine şi 
fanfaronadă, ungându-le ochii cu te miri ce şi mai nimic 
când sunt gata să cadă la pământ. Când a luat fiinţă o listă 
de subscripţie în folosul domnului Quale, pusă la cale de 
domnul Gusher (care trăsese foloase de pe urma alteia pusă 


la cale de domnul Quale) şi când domnul Gusher dezbătu 
preţ de un ceas şi jumătate subiectul acţiunii sale la o 
întrunire unde se aflau băieţii şi fetiţele de la două aziluri 
de copii, cărora li se aminti cu precădere despre obolul 
văduvei, cerându-li-se să depună bănuţul şi să primească 
micul sacrificiu, gândesc că vântul a suflat puternic, dinspre 
răsărit, timp de trei săptămâni neîncetat. 

Am vorbit despre asta fiindcă mă întorc acum iarăşi la 
domnul Skimpole. Îmi pare că pornirile sale spontane şi 
copilăreşti, precum şi nepăsarea-i din fire aduceau o mare 
mângâiere tutorelui meu, prin contrast cu cele menţionate 
mai sus, şi cu atât mai lesne se bucurau de creditul său; de 
aceea, găsind un om cu desăvârşire dezinteresat şi plin de 
candoare, printre cei mulţi opuşi lui, nu se putea să nu-i 
facă plăcere. Mi-ar părea rău să las să se creadă că domnul 
Skimpole a ghicit cum stau lucrurile şi că era viclean: de 
fapt niciodată nu l-am înţeles destul de bine ca să zic că-l 
cunosc. Ceea ce era faţă de tutorele meu, tot aceea era, cu 
siguranţă, şi pentru restul lumii. 

Nu se simţise prea bine, aşa că, deşi locuia în Londra, nu-l 
văzusem încă deloc. S-a arătat într-o dimineaţă, cu felul său 
plăcut, ca de obicei, şi tot atât de bine dispus ca şi altădată. 

— Ei, bine, zise el, iată-mă! 

Suferise de bilă, dar şi bogaţii suferă adesea de bilă, de 
aceea şi trăsese concluzia că e om avut. Aşa şi este, dintr-un 
anume punct de vedere... În intenţiile sale expansive, îşi 
îmbogăţise medicul, care l-a îngrijit, în felul cel mai generos 
cu putinţă. Totdeauna i-a dublat şi uneori i-a împătrit 
onorariile. Îi spusese doctorului: 

— Ştii, dragă doctore, ar fi curată eroare din partea 
Domniei Tale să-ţi închipui că m-ai îngrijit pe degeaba. Te 
umplu de bani... În intenţiile mele generoase... Dacă ştii 
cum vine asta! 

Şi într-adevăr (zicea el), într-asemenea măsură era 
încredinţat de cele spuse, încât i se părea că vorba e una şi 
aceeaşi cu fapta. Dacă ar fi avut bucăţile acelea de metal 


sau de hârtie subţire, cărora li se dă atât de mare 
importantă, ca să le pună în mâna doctorului, le-ar fi pus în 
mâna doctorului. Neavându-le, a înlocuit fapta cu intenţia. 
Foarte bine! Dacă într-adevăr asta a avut de gând, dacă 
intenţia lui a fost sinceră şi reală, ceea ce a şi fost, lui i se 
părea că e acelaşi lucru ca şi cum i-ar fi dat moneda, şi a 
şters datoria. 

— În parte, s-ar putea să fie din pricină că nu ştiu nimic 
despre ce-i aceea valoarea monedei, spunea el, dar de cele 
mai multe ori aşa îmi pare. E atât de logic! Măcelarul îmi 
spune că vrea să-i achit notiţa aceea. Asta face parte din 
poezia plăcută şi inconştientă a naturii umane, faptul că 
totdeauna îi spune „notiţă”, numai ca să facă să pară plata 
uşoară pentru amândoi. Eu îi răspund măcelarului: 

Dragă prietene, de-ai şti cum stau lucrurile, te-ai socoti 
achitat. Ţi-ai fi scutit necazul să vii şi să-mi ceri banii pe 
notiţă. Eşti doar achitat. Aşa am avut de gând. 

— Dar închipuieşte-ţi, îl întrerupse tutorele meu, râzând, 
că şi el ar fi intenţionat doar să-ţi trimită carnea din notiţă, 
în loc să ţi-o şi procure? 

— Dragă Jarndyce, îi răspunse domnul Skimpole, mă 
uimeşti. Te pui în poziţia măcelarului. Îmi zice el: „Domnule, 
de ce-aţi mâncat miel de optsprezece pence litra?”De ce-am 
mâncat miel de optsprezece pence litra, prea cinstite 
prietene? Răspund eu, uluit bineînţeles de întrebare. 
Pentru că îmi place mielul!, E atât de convingător 
argumentul! „Hm! Domnule, face el. Ce păcat că n-am 
gândit să-ţi trimit mielul aşa cum gândeşti dumneata că mi- 
ai dat banii!” 

Dragă amice, îi spun eu, te rog, hai să raţionăm ca nişte 
făpturi cu doxă la cap. Adică, cum vine asta? E cu putinţă ce 
zici dumneata? Dumneata aveai mielul, pe când eu n-am 
banii. Dumneata nu puteai zice că mi-ai dat mielul fără să 
mi-l trimiţi acasă, pe când eu pot, şi chiar o şi fac, să zic că 
ţi-am dat banii fără să ţi-i plătesc! 

N-a mai scos o vorbă. Aşa am pus capăt discuţiei. 


— Şi n-a apucat-o pe calea justiţiei? A întrebat tutorele 
meu. 

— Ba da, m-a dat în judecată, răspunse domnul Skimpole. 
Dar a pornit-o pe calea asta mânat de patimă, nu de 
rațiune. Patima îmi aminteşte de Boythorn. Îmi scrie că 
dumneata, împreună cu doamnele, i-aţi făgăduit să-i faceţi o 
vizită scurtă în casa lui de burlac din Lincolnshire. 

— Se bucură de mare favoare la fetele mele, zise domnul 
Jarndyce. Şi i-am făgăduit în numele lor. 

— Natura a uitat să-l domolească, nu-i aşa? Adaugă 
domnul Skimpole, întorcându-se către Ada şi către mine. 
Puțin cam prea vijelios, ca marea! Puțin cam prea 
vehement, ca taurul care şi-a pus în minte că tot ce vede e 
roşu aprins! Dar recunosc că are un merit asemănător cu al 
barosului de fierărie! 

Aş fi rămas tare uimită dacă cei doi oameni ar fi avut prea 
bune păreri unul despre celălalt, domnul Boythorn care 
dădea aşa mare importanţă la o puzderie de lucruri şi 
domnul Skimpole căruia puţin îi păsa de orişice. Pe lângă 
asta, băgasem de seamă că domnul Boythorn nu o dată era 
gata-gata să izbucnească, să dea drumul la nişte păreri cam 
dure, când venea vorba de domnul Skimpole. Bineînţeles, 
împreună cu Ada n-am zis decât că am fost foarte încântate 
de el. 

— M-a poftit şi pe mine, urmă domnul Skimpole, şi, dacă 
un copil se poate da pe asemenea mâini, ceea ce copilul de 
faţă are curajul să o facă, cu afecțiunea unită a celor doi 
îngeri care să-l păzească, atunci am să vin şi eu. Îmi 
propune să mă scutească de spezele călătoriei dus şi întors. 
Presupun că asta costă bani? Şilingi poate? Sau lire? Sau 
ceva de soiul ăsta? Fiindcă veni vorba, Coavinses. Îţi aduci 
aminte de prietenul nostru, Coavinses, domnişoară 
Summerson? 

M-a întrebat, fiindcă subiectul i-a trecut prin minte, în felul 
lui fermecător şi simplu, fără să-l stingherească nici de cât. 

— O, da! l-am răspuns. 


— Ei bine, Coavinses a fost arestat de Marele Procuror, 
urmă domnul Skimpole. De-acum n-are să mai ofenseze 
lumina soarelui. 

Am fost tare izbită auzind asemenea lucru, fiindcă mi-am 
amintit doar printr-o serioasă asociaţie de idei chipul 
omului ce şedea pe canapea în seara aceea, ştergându-se 
pe cap de năduşeală. 

— Urmaşul lui mi-a adus ieri la cunoştinţă vestea, continuă 
domnul Skimpole. Urmaşul lui a intrat în casa mea, acuma, 
în posesie, mi se pare că aşa îi spune. A venit ieri, tocmai de 
ziua de naştere a fiicei mele cu ochi albaştri. I-am spus-o de 
la obraz: „N-are nici un sens şi-i şi necuviincios. Dac-ai avea 
o fiică cu ochi albaştri ţi-ar place să-ţi viu nepoftit de ziua 
ei?” Dar el nici nu s-a mişcat. 

Domnul Skimpole a râs de asemenea absurditate plină de 
haz şi a atins uşor, cu degetele, pianul, la care se aşezase. 

— Mi-a răspuns - urmă el - făcând scurte acorduri acolo 
unde aveţi să vedeţi că pun eu punct, că domnul Coavinses 
a lăsat după el. Trei copii. Fără mamă. Şi ce meserie la el. 
Să fii nepopular. Şi cei născuţi din Coavinses. Au neajunsuri 
considerabile. 

Domnul Jarndyce s-a ridicat, frecându-se pe cap, şi a 
început să umble încolo şi încoace. Domnul Skimpole cânta 
la pian melodia unuia dintre cântecele favorite ale Adei. Ada 
şi cu mine ne uitam amândouă la domnul Jarndyce, crezând 
că ştim ce se petrece în sufletul lui. 

După ce a umblat o bucată şi apoi s-a oprit, încetând în 
mai multe rânduri de a se mai freca pe cap, şi apoi 
începând iarăşi, tutorele meu a pus mâinile pe clapele 
pianului şi l-a oprit din cântat pe domnul Skimpole. 

— Nu-mi place asta, Skimpole, zise el dus pe gânduri. 
Domnul Skimpole, care uitase de-a binelea despre ce fusese 
vorba a ridicat privirile în sus, uimit. 

— De omul ăsta e nevoie, urmă tutorele, mergând în sus şi 
în jos pe micul interval dintre pian şi capătul camerei, 
frecându-şi părul de pe ceafă, ca şi cum un vânt puternic 


din răsărit i l-ar fi suflat dintr-acolo. Dacă ne trebuie 
asemenea oameni din pricina greşelilor şi prostiilor noastre 
sau din lipsa de cunoştinţă a celor ce ne înconjoară, sau din 
cauza nenorocirilor noastre, nu trebuie să ne răzbunăm pe 
ei. Cu meseria lui nu făcea rău nimănui. Îşi întreținea copiii. 
Aş dori să aflu ceva mai mult în privinţa lui. 

— O! De Coavinses e vorba? Strigă domnul Skimpole 
înțelegând până la urmă despre cine vorbea tutorele. Nimic 
mai lesne. O plimbare până la sediul lui Coavinses şi poţi 
afla tot ce vrei. 

Domnul Jarndyce încuviinţă cu capul, întorcându-se către 
noi, care abia aşteptam un semn de la el. 

— Hai! Ne facem plimbarea în partea aceea, dragele mele. 
Mai curând în partea aceea, decât în alte părţi. De ce nu? 

Am fost gata la iuţeală şi am plecat. Domnul Skimpole veni 
şi el cu noi şi se bucură foarte mult de plimbarea proiectată. 
Zicea că-i atât de nou şi înviorător să-l caute el pe 
Coavinses şi nu Coavinses pe el! 

Ne duse mai întâi spre strada Cursitor, pe urmă pe strada 
înaltei Curți, unde se afla o casă cu ferestre cu gratii, pe 
care-o numea Castelul lui Coavinses. După ce-am intrat pe 
coridor şi am sunat clopoţelul, a ieşit dintr-un soi de birou 
un băiat tare urât şi s-a uitat la noi pe deasupra unei 
ferestruici apărată de nişte ţepuşi de fier. 

— Pe cine căutaţi? Întrebă băiatul, potrivindu-şi două 
ţepuşi de fier sub bărbie. 

— Era aici un ajutor de portărel, un funcţionar, sau cam 
aşa ceva, răspunse domnul Jarndyce, care-a murit. 

— Da, făcu băiatul. Ei şi? 

— Aş vrea să-i aflu numele, rogu-te. 

— Numele lui? 

— Neckett, zise băiatul. 

— Şi adresa? 

— Bell Yard, răspunse băiatul. Prăvălia de lumânări, pe 
partea mâinii stângi, pe nume „Blinder”. 


— Era el... Nu ştiu cum să formulez întrebarea, murmură 
tutorele meu... Harnic? 

— Neckett? Repetă băiatul. Da, era foarte tare. Niciodată 
nu se sătura de vegheat. S-ar fi proptit pe-un stâlp, la un 
colţ de stradă, opt şi chiar zece ceasuri în şir dacă îşi lua 
sarcina s-o facă. 

— Ar fi putut face şi mai rău, l-am auzit pe tutorele meu, 
vorbind de unul singur. Şi-ar fi putut lua sarcina s-o facă şi 
ar fi putut să n-o facă. Mulţumesc. Atâta tot am vrut să ştiu. 

L-am lăsat pe băiat cu capul plecat pe-o parte şi că mâinile 
pe poartă, mângâind şi sugând ţepuşile de fier, şi ne-am 
înapoiat la Curtea de Justiţie de la Lincoln's Inn, unde 
domnul Skimpole, căruia nu-i mai păsa că stă prea aproape 
de Coavinses, ne-a aşteptat. După aceea, ne-am dus cu toţii 
la Bell Yard; o alee îngustă, la foarte scurtă depărtare. 
Curând am găsit şi prăvălia lumânărarului. În ea era o 
bătrână cu înfăţişarea binevoitoare, hidropică, ori 
astmatică, ori poate de-amândouă. 

— Copiii lui Neckett? Făcu ea răspunzând întrebării mele. 
Da, sigur, domnişoară. La al treilea, vă rog. Uşa din 
dreapta, în faţa scării. 

Şi-mi înmână cheia, peste tejghea. 

M-am uitat la cheie, apoi m-am uitat la ea, dar ea a luat-o 
de bună că ştiu eu ce să fac cu cheia. Cum nu putea fi decât 
cheia de la uşa camerei copiilor, am plecat fără să mai pun 
vreo întrebare şi am apucat-o în sus pe scara întunecoasă. 
Am mers cât de repede se putea, dar toţi patru au făcut 
oarecare zgomot păşind pe scândurile vechi, şi când am 
ajuns la etajul al doilea am văzut că am tulburat liniştea 
unui bărbat ce stătea, uitându-se din camera lui, să vadă ce- 
Ii; 

— Îl căutaţi pe Gridley? Întrebă el, aţintindu-mă pe mine 
cu o privire înciudată. 

— Nu, domnule, i-am răspuns, merg mai sus. 

S-a uitat la Ada, la domnul Jarndyce şi la domnul Skimpole, 
aţintindu-i pe fiecare pe rând cu aceeaşi privire înciudată, 


în timp ce treceau prin faţa lui, urmându-mă pe mine. 
Domnul Jarndyce îi dădu bună ziua. „Bună ziua!”, răspunse 
el băţos şi furios. Era un bărbat înalt, gălbejit, mâncat de 
griji, cu prea puţin păr rămas pe cap, cu faţa adânc 
brăzdată şi ochii bulbucaţi. Avea o căutătură arţăgoasă şi 
un fel de-a fi mânios şi gata de ceartă, care asociate cu 
trupu-i mare şi puternic, deşi evident în declin, aproape că 
m-au îngrijorat. Avea un condei în mână, şi din ochirea pe 
care am aruncat-o în trecere, în camera lui, am văzut că era 
acoperită toată, pe jos, cu-n strat gros de hârtii. 

L-am lăsat acolo, stând în picioare, şi-am urcat spre 
camera de sus. Am bătut la uşă şi un glas încet şi ascuţit 
rosti: 

— Suntem încuiaţi înăuntru. La doamna Blinder e cheia! 

Auzind asta, am vârât cheia în broască şi am deschis uşa. 

Într-o cameră săracă, cu tavanul în pantă şi cu foarte 
puţină mobilă înăuntru, se afla o bucăţică de băiat, cam de 
vreo cinci sau şase ani, ce legăna şi adormea un copil greu, 
în vârstă de optsprezece luni. Nu era deloc foc în cameră, 
cu toate că vremea era rece; amândoi copiii erau înfofoliţi 
în nişte şaluri şi broboade, în loc de foc. Hainele de pe ei nu 
le ţineau totuşi chiar atât de cald, aşa că nasurile le erau 
roşii şi-i usturau, iar trupurile lor mititele, zgribulite, aşa 
cum ni se arătară pe când băiatul umbla de ici până colo, 
legănând şi încercând s-adoarmă copilaşul cu capu-i aplecat 
pe umărul său. 

— Cine v-a încuiat aici, singuri? Am întrebat noi, 
bineînţeles. 

— Charley, răspunse băiatul, uitându-se lung la noi. 

— Charley e fratele vostru? 

— Nu. E sora mea, Charlotte. Tata o striga Charley. 

— Mai sunteţi încă, afară de Charley? 

— Eu şi Emma, răspunse băiatul, mângâind cu mâna 
boneţica moale a copilului pe care-l legăna. Şi Charley. 

— Unde-i Charley acuma? 


— Plecată, la spălat rufe, zise băiatul, începând iarăşi să se 
plimbe, în sus şi în jos, şi apropiindu-se cu boneţica de 
nanchin cât mai mult de marginea patului, dar încercând în 
acelaşi timp să tragă şi cu ochiul la noi. 

Ne uitam unul la altul, apoi la cei doi copii, când iată că 
intră în cameră o fetiţă foarte mică, cu trupuşor de copil, 
dar isteaţă şi arătând, după faţă, a fi mai mare, o faţă 
drăgălaşă, purtând un soi de bonetă de femeie, mult prea 
mare pentru ea, şi ştergându-şi braţele ca mânecile 
suflecate, de un soi de şorţ de femeie. Degetele-i erau albe 
şi zbârcite de spălat, iar clăbucii de săpun, pe care şi-i 
ştergea de pe braţe, abureau încă. Fără de asta ai fiziscă e 
un copil ce se joacă de-a spălătoreasă şi maimuţăreşte, cu 
un prompt spirit de observaţie a realităţii, pe-o biată femeie 
muncitoare. 

Venise alergând de undeva din vecinătate şi se grăbise din 
răsputeri. Ca atare, cu toate că venise cu mâinile goale, 
abia îşi mai trăgea sufletul şi la început nici nu a putut 
vorbi, ci a rămas pe loc, gâfâind, ştergându-şi mâinile şi 
uitându-se tăcută la noi. 

— Iat-o pe Charley! Spuse băiatul. 

Copilaşul cel legănat întinse braţele şi prinse a ţipa ca să 
fie luat de Charley. Fetiţa îl luă, întocmai ca o femeie, din 
pricina şorţului şi a bonetei, şi stătu privind la noi peste 
povara ce i se agăţase de grumaji cu toată dragostea. 

— E cu putinţă, şopti tutorele, pe când împingeam un 
scaun pentru mica făptură, şi o sileam să se aşeze cu 
sarcina-i din braţe şi cu băieţelul lipit strâns de ea şi 
apucând-o de şorţ, e cu putinţă ca acest copil să muncească 
pentru ea şi pentru ceilalţi? Ia priviţi! Doamne 
Dumnezeule! Priviţi la una ca asta! 

Era într-adevăr ceva ce merita să fie văzut. Cei trei copii 
strânşi la un loc, doi dintre ei bizuindu-se numai pe al 
treilea şi cel de-al treilea la o vârstă atât de fragedă şi totuşi 
cu un aer vârstnic şi hotărât, ce se potrivea atât de ciudat 
cu figura-i de copil. 


— Charley, Charley, strigă tutorele. Ce vârstă ai? 

— Peste treisprezece, domnule, răspunse copila. 

— Vai! Ce mare eşti! Urmă tutorele. Ce vârstă înaintată, 
Charley! 

N-aş putea descrie cu câtă duioşie îi vorbea: pe jumătate 
în glumă, totuşi stăpânit mai mult de milă şi de tristeţe. 

— Şi locuieşti singură aici cu copiii, Charley? Întrebă iarăşi 
tutorele meu. 

— Da, domnule, răspunse copila privindu-l în faţă cu 
deplină încredere; de când a murit tata. 

— Şi cum îţi câştigi traiul, Charley? Vai! Charley? Urmă 
tutorele meu, întorcându-şi pentru o clipă faţa într-o parte, 
cum îţi câştigi cele de trai? 

— De când a murit tata, domnule, mă duc să muncesc. Azi 
eram plecată la spălat rufe. 

— Domnul să te miluiască, Charley! Zise tutorele. Nici nu 
eşti destul de înaltă ca s-ajungi până la albie! 

— Când mă încalţ cu saboţii, ajung, domnule, spuse ea 
repede. Am o pereche cu talpa înaltă, care mi-au rămas de 
la mama. 

— Şi când ţi-a murit mama? Sărmana mamă! 

— Mama a murit chiar după ce s-a născut Emma, răspunse 
copila, uitându-se la chipul de la pieptul ei. Atunci tata a 
spus că eu trebuie să-i fiu mamă, şi cât se poate de bună. Şi 
am încercat aşa. Şi-am început să muncesc acasă şi-am 
făcut curăţenie, am crescut copiii şi am spălat rufele, multă 
vreme, până am început să mă duc şi la muncă cu ziua. Aşa 
am învăţat ce ştiu; vedeţi, domnule? 

— Şi te duci deseori la muncă cu ziua? 

— Cât pot de des, răspunse Charley, deschizând ochii şi 
zâmbind, ca să câştig pence şi şilingi! 

— Şi totdeauna încui copiii aici sus, când eşti plecată? 

— Ca să-i las în siguranţă, domnule, înţelegeţi? Răspunse 
Charley. Doamna Blinder urcă din când în când, iar domnul 
Gridley urcă şi el uneori, şi câteodată mă pot repezi şi eu, 


iar ei se pot juca, ştiţi, şi Tom nu se teme că-l încui, nu-i aşa, 
Tom? 

— Nu-u! Răspunse Tom, curajos. 

— Când se întunecă, se aprind felinarele jos în curte şi de 
aici, de sus, se văd foarte luminoase... Chiar foarte 
luminoase. Nu-i aşa, Iom? 

— Ba da, Charley, răspunse iarăşi Iom, chiar foarte 
luminoase. 

— Aşa-i că-i un băiat bun ca un boţ de aur? Urmă micuța 
făptură, vai! Cu un accent atât de feminin şi de matern! Şi 
când Emma oboseşte, el o culcă. Şi când oboseşte şi Tom, se 
duce de se culcă şi el. Iar când vin acasă şi aprind 
lumânarea şi m-apuc să mănânc ceva, se scoală şi el şi 
mănâncă cu mine. Nu-i aşa, Iom? 

— Da, Charley! Răspunse băiatul. E chiar aşa! 

Şi, fie din cauza evocării rapide a acestei intense plăceri 
din viaţa lui, fie din recunoştinţa şi dragostea pe care le 
avea pentru Charley, care era totul pentru el, dintr-o 
pricină sau alta, băiatul îşi ascunse faţa în pliurile 
sărăcăcioase ale fustei ei şi din râs începu să plângă. 

Era întâia oară, de la intrarea noastră în casă, că se vărsa 
o lacrimă de către copiii aceştia. Fetiţa orfană vorbise de 
mama şi de tatăl lor, ca şi cum toată durerea ei era 
dominată de nevoia de a fi tare, de copilăreasca ei 
convingere că e în stare să muncească, şi de împrejurările 
care-o sileau să fie activă şi preocupată. Dar acum, când 
Tom a prins a plânge, cu toate că şedea foarte liniştită, 
privindu-ne în tăcere, fără să se clintească, nici cât să 
clatine un fir de păr de pe capul uneia sau alteia dintre cele 
două mici poveri, am văzut două lacrimi tăcute că i se scurg 
şi-i cad de pe faţă. 

Am stat cu Ada la fereastră, făcându-mă că mă uit la 
vârfurile caselor, la şirurile negre de coşuri, la puţinele 
plante şi la păsărelele din cuştile mici ce aparţineau 
vecinilor, când am băgat de seamă că doamna Blinder, din 
prăvălia de jos, intrase înăuntru (se vede că-i trebuise tot 


timpul acesta ca să urce până sus) şi vorbea cu tutorele 
meu. 

— Nu-i mare lucru că i-am scutit de chirie, domnule, zicea 
ea; cine ar putea oare să ia chirie de la ei? 

— Bine, bine! Spuse tutorele meu, întorcându-se către noi 
două. E destul că va veni vremea când femeia asta 
cumsecade va vedea că a fost mare lucru şi cu atât mai 
mare cu cât a făcut-o şi pentru cel mai mic dintre ei!... Oare 
copila asta, adăugă el după câteva clipe, o va putea duce tot 
aşa înainte?! 

— Zău, domnule, eu cred că s-ar putea, făcu doamna 
Blinder, trăgându-şi sufletul anevoie din pricina scărilor 
greu de urcat. E îndemânatică de nu se mai poate. Doamne! 
De felul cum le-a purtat de grijă celor doi copii, după 
moartea mamei, vorbeşte toată casa! Şi ţi-era mai mare 
dragul s-o vezi cu taică-său, după ce-a căzut bolnav la pat; 
zău că ţi-era! „Doamnă Blinder, îmi zicea el ultima oară 
când a mai deschis gura... Zăcea acolo... Doamnă Blinder, 
fie ea cum va fi fost meseria mea, dar astă noapte am văzut 
un înger că şedea aici în cameră, lângă copila mea şi o las în 
grija şi-n paza Tatălui nostru din Ceruri!” 

— N-avea şi altă meserie? Întrebă tutorele meu. 

— Nu, domnule, răspunse doamna Blinder, n-a avut alta, 
decât pe cea de portărel. Când a venit la început să 
locuiască la mine, eu nu ştiam ce este şi vă mărturisesc că 
de îndată ce-am aflat i-am dat răvaş de drum. Nu era pe 
placul celor din casă. Nu era bine văzut de ceilalţi chiriaşi. 
Nu-i o meserie de om de treabă, asta de portărel, urmă 
doamna Blinder, şi cei mai mulţi de aici s-au opus. Şi 
domnul Gridley s-a opus, ba, încă foarte tare, or, ele un 
chiriaş bun; şi totuşi răbdarea lui a fost pusă la tare grea 
încercare. 

— Aşadar i-ai pus în vedere să se mute? Întrebă tutorele 
meu. 

— Da, i-am pus în vedere să se mute, răspunse doamna 
Blinder. Dar, zău, când a venit ziua, fără ca să fi aflat ceva 


rău despre el, am intrat la gânduri. Venea la termen cu 
chiria, şi era harnic, nu făcea decât ceea ce trebuia să facă, 
urmă doamna Blinder, aţintindu-şi ochii, fără nici-o intenţie, 
asupra domnului Skimpole, şi chiar de n-ai face decât atât, 
şi asta este ceva în lumea noastră. 

— Aşa că până la urmă l-ai ţinut în casă? 

— Ei bine, mi-am spus, dacă se poate învoi cu domnul 
Gridley, eu aş putea-o scoate la capăt cu ceilalţi chiriaşi şi n- 
are să-mi prea pese mie dacă-i pe placul sau nu-i pe placul 
celor din casă. Domnul Gridley îşi dădu consimţământul 
boscorodind, dar şi-l dădu. Totdeauna a fost arţăgos cu el, 
dar de la moartea lui, tare bun s-a arătat cu copiii. Pe om 
nu-l cunoşti, până nu-l pui la încercări. 

— Multă lume a fost bună cu copiii? Întrebă domnul 
Jarndyce. 

— În totul de tot n-a fost chiar aşa de rea, domnule, 
răspunse doamna Blinder, dar bineînţeles n-au fost chiar 
aşa de mulţibuni cu ei, cum s-ar fi întâmplat dacă meseria 
tatălui lor ar fi fost alta. Domnul Coavinses le-a dat o 
guinee, iar portăreii le-au încropit o punguţă. Câţiva vecini 
din casă, care totdeauna făceau glume pe seama lui şi-şi 
dădeau cu cotul când trecea pe lângă ei, au venit cu o listă 
de subscripţie şi... Ce să spun... Nu chiar aşa de rea. La fel 
şi cu Charlotte. Unii n-o cheamă la lucru pentru că e fată de 
portărel: alţii care o folosesc, îi aruncă asta în obraz, alţii 
socot că fac mare scofală c-o iau la lucru cu toate 
neajunsurile ce-apasă asupra ei şi poate că o plătesc mai 
puţin şi-o muncesc mai mult. Dar ea e mai răbdătoare decât 
ar fi alţii în locul ei, şi e şi îndemânatică şi totdeauna cu 
bunăvoință până la marginea puterilor ei şi chiar şi peste. 
Aşa că pot spune că în totul de tot nu-i chiar aşa de rău, 
domnule, dar ar putea fi mai bine. 

Doamna Blinder se aşeză ca să-şi poată asigura un prilej 
mai prielnic să-i vie sufletul la loc, istovită de cât vorbise 
înainte de a-şi fi venit în fire. Domnul Jarndyce tocmai se 
întorcea spre noi să ne spună ceva, când atenţia-i fu atrasă 


de intrarea furtunoasă în cameră a acelui domn Gridley, 
despre care s-a vorbit şi pe care-l văzusem când am urcat. 

— Nu ştiu ce v-a adus aici, doamnelor şi domnilor, zise el, 
ca şi cum l-ar fi înfuriat prezenţa noastră, dar să-mi fie 
iertat că am intrat. Eu nu vin aici ca să mă zgâiesc. Ei 
Charley, ei Tom, ei şi tu fetiţo! Cum e cu noi, azi? 

S-a aplecat spre copii gata să-i mângâie şi se vedea cât de 
colo că toţi copiii îl socoteau prieten, cu toate că faţa lui îşi 
păstra expresia severă, iar comportarea lui cu noi era cât se 
poate de grosolană. Domnul Jarndyce luă aminte şi ţinu 
seamă. 

— Bineînţeles că nimenea n-a venit aici ca să se zgâiască, 
zise el cu blândeţe. 

— Poate că-i aşa, domnule, poate că-i aşa, replică celălalt 
luându-l pe Tom pe genunchi şi înlăturând, aţâţat, cu o 
fluturare de mână, pe domnul Jarndyce. N-am să discut cu 
domniile lor domnii şi doamnele. Mi-ajunge o viaţă de om 
cât m-am ciorovăit cu ei. 

— Cred că ai destulă dreptate, adaugă domnul Jarndyce, 
să fii mânios şi gata de gâlceavă... 

— Ei şi ce! Exclamă omul, înfuriindu-se dintr-odată. Sunt 
certăreţ din fire. Sunt mânios. Eu nu sunt politicos! 

— Nu prea, îmi pare. 

— Domnule, izbucni Gridley, punând copilul jos şi 
repezindu-se la domnul Jarndyce, ca şi cum ar fi avut de 
gând să-l lovească. Ce ştii dumneata despre Curțile de 
Justiţie? 

— Poate că ştiu câte ceva, din păcate pentru mine. 

— Din păcate pentru dumneata? Se miră omul, potolindu- 
şi mânia. Dacă-i aşa, îţi cer iertare. Nu sunt politicos, ştiu 
eu. Vă cer iertare, domnule! Apoi cu un nou fel de furie: 
Douăzeci şi cinci de ani am fost silit să calc pe jăratic. Şi mi- 
am pierdut obiceiul de a păşi pe catifea. Mergeţi la înalta 
Curte de Justiţie şi întrebaţi acolo care-i hazul permanent 
care le înveseleşte activitatea şi au să vă spună că omul din 


Shropshire e cel mai grozav haz al lor. Ei bine, eu sunt, 
urmă el, plesnind din mână cu furie, omul din Shropshire. 

— Cred că şi eu împreună cu familia mea, am avut cinstea 
de a procura oarecare distracţie domnilor dintr-acel loc 
serios, spuse tutorele meu, cu calm. Poate c-aţi auzit de 
numele meu... Jarndyce. 

— Domnul Jarndyce, făcu Gridley cu un soi de salutare 
pripită, dumneavoastră vă înduraţi necazurile cu mai multă 
linişte decât sunt eu în stare să le îndur pe-ale mele. Mai 
mult decât atât, vă spun dumneavoastră, şi acestui domn şi 
acestor doamne, dacă sunt prieteni de-ai dumneavoastră, 
că de mi-aş fi luat necazurile în orice alt fel aş fi ajuns să 
înnebunesc! Mai sunt în stare să-mi ţin firea numai fiindcă 
sunt înciudat pe ei, fiindcă mă răzbun pe ei în gând şi că cer 
cu mânie dreptatea ce mi se cuvine. Numai de asta, adaugă 
el vorbind într-un fel banal şi rustic, dar foarte vehement. 
Mi-aţi putea spune că mă înfierbânt peste măsură. Vă 
răspund că e în firea mea să procedez aşa când sunt la 
necaz, şi aşa trebuie să procedez. Nu e nici-o diferenţă 
între a proceda ca mine sau a te scufunda în starea aceea, 
mereu cu zâmbetul pe faţă, ca sărmana femeiuşcă nebună 
ce dă întruna târcoale Curţii de Justiţie. Dacă ar fi să cad o 
dată numai în asemenea stare, aş ajunge un imbecil. 

Patima şi fierbinţeala care îl cuprinseseră, şi felul în care 
faţa lui se frământa, şi gesturile violente cu care-şi însoțea 
vorbele erau foarte penibile de văzut. 

— Domnule Jarndyce, urmă el, gândiţi-vă la cazul meu. 
Limpede ca lumina zilei, aşa-i cazul meu. Suntem doi fraţi. 
Tata (fermier) a făcut un testament prin care şi-a lăsat 
ferma, animalele şi celelalte bunuri mamei, pe timpul vieţii 
ei. După moartea mamei toate trebuiau să-mi vină mie, 
afară de un legat de trei sute de lire pe care trebuia să-l 
plătesc atunci fratelui meu. Mama moare. La scurtă vreme 
după aceea fratele meu îşi cere legatul. Eu şi câteva rude 
de-ale mele îi spunem că şi-a luat o parte din el, calculată în 
întreţinere, locuinţă şi alte câteva lucruri. Acum luaţi 


aminte! Asta era problema şi numai asta. Nimeni n-a 
contestat testamentul, nimeni n-a mai contestat nimic 
altceva decât dacă o parte din cele trei sute de lire fusese 
plătită sau nu. Pentru lămurirea acestei probleme, fratele 
meu a introdus o reclamaţie şi eu am fost silit să mă prezint 
la blestemata aceea de Curte de Justiţie; am fost forţat la 
asta fiindcă legea mă forţa şi nu mă lăsa să mă duc nicăieri 
altundeva. Şaptesprezece inşi au fost implicaţi într-un 
proces atât de simplu. Întâi a mers aşa înainte doi ani. Apoi 
a fost scos de pe rol pe încă doi ani, în timpul cărora 
preşedintele (putrezi-i-ar ciolanele!) a cercetat dacă sunt 
fiul tatălui meu... Asupra cărui lucru nu era nici-o 
contestaţie din partea niciunui muritor. Apoi preşedintele a 
descoperit că nu erau destui implicaţi, vă amintiţi erau 
numai şaptesprezece până atunci, şi că trebuie să mai intre 
unul care fusese omis, şi totul trebuia pornit iarăşi de la 
început. Cheltuielile până la acea dată, înainte ca lucrul să fi 
fost luat de la capăt, se ridicaseră la de trei ori valoarea 
legatului. Fratele meu voia să renunţe la legat, bucuros să 
scape de alte cheltuieli. Toată averea lăsată mie, prin 
testamentul acela, de la tata, se topise în cheltuieli de 
judecată. Procesul, încă pendinte, n-a adus decât tortură, 
dezastru, disperare şi toate celelalte... Şi în starea asta mă 
aflu astăzi! Dar, domnule Jarndyce, în procesul 
dumneavoastră sunt implicate mii şi mii de lire, pe când 
într-al meu sute. E al meu mai uşor? Nu-i oare mai greu de 
purtat, când toate mijloacele mele de existenţă erau în joc şi 
au fost înghiţite în mod ruşinos de hotărârile Curţii? 

Domnul Jarndyce îi spuse că îl compătimeşte din toată 
inima şi că nu-şi arogă monopolul nedreptăţilor unui 
asemenea sistem monstruos. 

— Aha! Tot acolo am ajuns! Începu iar să vorbească 
domnul Gridley, fără să-şi fi potolit furia. Sistemul! Din toate 
părţile mi se spune că sistemul e de vină. Nu trebuie să mă 
iau de nici un om în parte. Sistemul e de vină. Nu mi-i 
îngăduit să mă duc la curte şi să spun: „Domnule 


Preşedinte”, vreau să aflu de la dumneavoastră... Asta-i 
drept sau strâmb? Aveţi oare obrazul să-mi spuneţi că mi s- 
a făcut dreptate şi că de aceea sunt scos de pe rol?, Dar 
preşedintele habar n-are de procesul meu. El e înscăunat 
ca să conducă sistemul. Şi nici la dom nul Tulkinghorn, 
avocatul de la Curtea de Justiţie „Lincoln's Inn”, nu trebuie 
să mă duc şi nici să-i spun, căci mă scoate din sărite cu 
indiferența lui şi mulţumirea-i de sine, cum sunt toţi de 
altfel, deoarece e ştiut că ei câştigă din asta pe când eu 
pierd, nu-i aşa?... Nu mi-e îngăduit să-i spun că trebuie să 
scot ceva de la cineva de bună voie sau cu vicleşuguri 
pentru ruina în care mă aflu. El n-are nici-o răspundere. 
Sistemul e de vină. Dar dacă n-am săvârşit nici-o silnicie 
împotriva vreunuia dintre ei, aici măcar... Pot să-mi dau 
drumul! Nu ştiu ce se poate întâmpla dacă până la urmă am 
să fiu scos din fire! Am să trag şi eu la răspundere pe cei ce- 
au clădit asemenea sistem împotriva mea, stând faţă în faţă, 
dinaintea marii judecăţi eterne! 

Patima cu care vorbea era înfricoşătoare. N-aş fi crezut că 
există asemenea furie, de nu l-aş fi văzut pe el. 

— Am şi făcut-o! Urmă el, aşezându-se jos şi ştergându-şi 
faţa. Da, domnule Jarndyce, am şi făcut-o! Nu mă pot 
stăpâni, mă aprind uşor. Ştiu. Ar trebui s-o ştiu. Am făcut 
închisoare pentru ultragiu. Am făcut închisoare c-am 
insultat Curtea. Am avut ba un necaz, ba altul şi încă am să 
mai am. Eu sunt omul din Shropshire şi uneori mă întrec cu 
gluma faţă de ei... Cu toate că şi ei au făcut haz, văzându- 
mă pus sub interdicţie şi arestat şi aşa mai departe. Ar fi 
mai bine pentru mine, mi-au spus, dacă m-aş stăpâni. Le-am 
spus şi eu că dacă m-aş stăpâni, m-aş îndobitoci. Cândva am 
fost şi eu, cred, un om destul de blajin. Oamenii de prin 
locurile mele zic c-aşa mă ţin ei minte, dar, acuma, sub 
povara nedreptăţii trebuie să-mi dau drumul căci altfel mi- 
aş ieşi din minţi. „Ar fi mult mai bine pentru dumneata, 
domnule Gridley”, îmi spunea domnul Preşedinte al înaltei 
Curți, săptămâna trecută, „să nu-ţi mai pierzi timpul pe aici, 


şi să te aşezi, muncind cu folos, în Shropshire.” Domnule 
preşedinte, domnule preşedinte, ştiu c-aşa ar fi, i-am 
răspuns eu, şi-ar fi cu mult mai bine pentru mine să nu-mi fi 
ajuns niciodată la urechi numele prea înaltei 
dumneavoastră slujbe; dar, din nefericire pentru mine, nu 
pot şterge cu buretele trecutul, şi trecutul mă mână pe 
mine aici!” Pe lângă asta, adaugă el, izbucnind furios, am 
să-i fac de ruşine. Până la urmă am să mă înfăţişez înaintea 
Curţii ca s-o fac de ruşine. Dac-aş şti când am să mor şi de- 
aş putea fi cărat acolo şi de-aş mai avea un fir de voce cu 
care să vorbesc, aş muri acolo, în faţa lor, zicându-le: 

— M-aţi adus aici şi m-aţi alungat de-aici de nenumărate 
ori. Scoateţi-mă şi-acum, dar cu picioarele înainte! 

Pe chipul lui se fixase, poate de ani de zile, o amărăciune 
care nu s-a îndulcit nici după ce se liniştise. 

— Venisem să iau copiii la mine în cameră preţ de-un ceas, 
urmă el, îndreptându-se spre ei, şi să-i las să se joace pe- 
acolo. N-am avut de gând să spun toate câte le-am spus, dar 
nu face nimic! Nu ţi-e frică de mine, Iom, aşa-i că nu? 

— Nu! Răspunse Iom. Nu pe mine sunteţi supărat. 

— Ai dreptate, băiete! Te duci înapoi, Charley? Da? Atunci 
haidem, fetiţo! Luă în braţe copilul cel mai mic căruia se 
vedea că-i place să fie purtat în braţe. Nu mi-ar fi de mirare 
să găsim jos la mine un soldat de turtă dulce. Hai să 
mergem şi să-l căutăm! 

Ne salută tot aşa de ursuz ca şi la început, dar nu lipsit de 
oarecare respect faţă de domnul Jarndyce; către noi se 
înclină uşurel şi cobori în camera lui. 

Asupra acestora, domnul Skimpole prinse a vorbi, pentru 
întâia oară de la sosirea noastră, cu veselia-i obişnuită. El 
începu să spună: 

— Hm, e foarte plăcut să vezi cum lucrurile se dau încet 
după ţelurile lor. lată-l pe acest domn Gridley, un om de-o 
voinţă dârză şi de-o vigoare surprinzătoare, 
intelectualiceşte vorbind un soi de fierar hirsut, şi domnul 
Skimpole îşi închipui cu uşurinţă un Gridley hoinărind, cu 


ani în urmă, prin viaţă, căutând ceva ca să-şi cheltuiască 
surplusul de combativitate, un fel de Dragoste Candidă 
printre spini... Când i-a ieşit în cale înalta Curte de Justiţie, 
şi atunci s-a adaptat tocmai lucrului care-i lipsea. lată-i că s- 
au potrivit pe vecie! Altcumva ar fi putut deveni un ilustru 
general, dărâmând tot felul de oraşe, sau ar fi putut ajunge 
un ilustru politician, manufacturând tot felul de discursuri 
parlamentare; dar aşa a fost să fie; el şi înalta Curte de 
Justiţie au căzut unul în braţele celuilalt în chipul cel mai 
plăcut şi niciunul n-a fost păgubit, iar Gridley, ca să zicem 
aşa, din clipa aceea a ştiut la ce să se aştepte. Apoi ia priviţi 
la Coavinses! Cât de minunat a ilustrat sărmanul Coavinses 
(tatăl unor copii atât de încântători) acelaşi principiu... 
Domnul Skimpole, el însuşi uneori avusese a se plânge de 
existenţa lui Coavinses. Îi stătuse în cale Coavinses. S-ar fi 
putut lipsi de Coavinses. Au fost chiar vremuri în care, dac- 
ar fi fost Sultan, iar Marele său Vizir l-ar fi întrebat într-o 
dimineaţă „Ce aşteaptă Stăpânul Credincioşilor din mâinile 
robului său?”, ar fi ajuns până acolo încât să-i răspundă: 
„Capul lui Coavinses!” Şi când colo cum s-a întâmplat să fie 
cazul? lată că, tot timpul, el, Skimpole, i-a dat de lucru unui 
om merituos, iată că el a fost binefăcătorul lui Coavinses: 
iată că în realitate eli-a dat putinţa lui Coavinses să-şi 
crească încântătorii lui copii. Într-un chip atât de plăcut, 
dezvoltând o serie de virtuţi sociale! Într-atât încât inima îi 
crescu şi ochii i se umplură de lacrimi când, uitându-se de 
jur-împrejurul camerei, îşi zise: „Eu am fost protectorul cel 
mare al lui Coavinses, iar puţina lui stare mie mi se 
datoreşte”. Era ceva atât de seducător în felul uşuratic în 
care atingea asemenea coarde fantastice, şi alături de 
înfăţişarea matură a copiilor pe care-i văzusem el se vădea 
a fi un copil atât de vesel, încât tutorele nu şi-a putut 
stăpâni zâmbetul, când s-a întors către noi după o mică 
discuţie confidențială avută cu doamna Blinder. Noi am 
îmbrăţişat-o pe Charley, am luat-o cu noi jos şi ne-am oprit 
apoi în faţa casei, uitându-ne la ea cum dă fuga la muncă. 


Nu ştiu unde se ducea, dar am văzut-o pe această mică, 
tare mică făptură alergând cu boneta-i şi şorţul de femeie, 
printr-un gang acoperit, la capătul curţii, şi topindu-se în 
frământarea şi zgomotul oraşului, ca un strop de rouă într- 
un ocean. 

Tom - all - Alone's oamna Noastră nu mai are astâmpăr, 
nici un pic de astâmpăr. Uimită, rubrica de informaţii 
mondene mai că nu ştie de unde s-o ia. Astăzi e la Chesney 
Wold, ieri se afla în reşedinţa ei din oraş, mâine poate fi în 
străinătate, pentru nimic din cele ce rubrica mondenă ar 
putea, cu toată încrederea, prezice. Până şi curtoaziei lui sir 
Leicester nu-i vine uşor să ţină pasul cu ea. Ar fi scos-o el 
mai bine la capăt, dar iată că şi cealaltă credincioasă aliată 
a lui, şi la bine şi la rău, guta, pătrunde săgetând în vechea 
cameră de culcare din stejar, de la Chesney Wold, şi-l apucă 
de amândouă picioarele. 

Sir Leicester primeşte guta ca pe un demon poznaş, dar 
un demon totuşi de rang nobil. Toţi Dedlockii, în linie 
directă bărbătească, în decursul timpurilor în care şi 
dincolo de care memoria omului ajunge fără să fi constatat 
contrariul, toţi au avut gută. Lucrul poate fi dovedit, 
domnule. Părinţii altor oameni au putut muri de reumatism 
sau au putut contracta o molimă de rând din sângele 
infectat al bolnavilor ordinari, dar familia Dedlock le-a 
transmis moştenitorilor ceva exclusiv chiar şi la nivelul 
procesului sucombării, moartea de guta propriei lor familii. 
S-a transmis din generaţie în generaţie, în ilustră filiaţiune, 
ca argintăria, sau colecţia de tablouri, sau castelul din 
Lincolnshire. Se află şi ea în rândul demnităţilor. Sir 
Leicester are, poate, o vagă impresie, cu toate că niciodată 
n-a aşternut-o în cuvinte, că îngerul morţii, la îndeplinirea 
îndatoririlor sale obligatorii, poate să se adreseze umbrelor 
aristocrației spunându-le: „Seniori şi gentilomi, am cinstea 
de a vă înfăţişa un alt Dedlock, certificându-vă că a sosit pe 
calea gutei familiale.” 


Ca atare, sir Leicester şi-a cedat picioarele sale familiale, 
bolii sale familiale, ca şi cum ar fi posedat numele şi averea 
în virtutea aceluiaşi titlu feudal. El are sentimentul că, 
pentru un Dedlock, a fi intuit pe spate, smucit în spasme şi 
străpuns de junghiuri până nu mai poţi, înseamnă un 
privilegiu căpătat de nu ştiu unde, dar îşi face următoarea 
socoteală: „Noi toţi din familie am consimţit la aşa ceva; e 
un bun al nostru; de câteva sute de ani s-a înţeles că nu 
trebuie să ne ridicăm cavouri în parc răpuşi de suferinţe 
vulgare, aşa că şi eu mă supun compromisului.” 

Şi e într-adevăr un tablou impozant să-l vezi cum zace într- 
o năvală de roş aprins şi galben auriu, în mijlocul salonului 
cel mare, în faţa tabloului său favorit reprezentând-o pe 
Doamna Noastră, sub dungile late de soare ce strălucesc 
înăuntru, de-a lungul perspectivei, prin şirul lung de 
ferestre şi care alternează cu reliefurile delicate de umbră. 
Afară, stejarii solemni, înrădăcinaţi de secole în pajiştea 
verde care n-a cunoscut niciodată fierul de plug, ci a fost 
Rezervaţie de vânătoare încă de pe vremea când regii se 
duceau să se războiască cu spada şi cu scutul sau plecau 
călări la vânătoare cu arc şi săgeată, stejarii aceia sunt 
mărturiile măreției sale. Înăuntru, străbunii, privindu-l de 
pe pereţi, zic: „Fiecare dintre noi am constituit aici o 
realitate trecătoare şi ne-am lăsat această umbră colorată a 
fiecăruia dintre noi, şi ne-am topit în amintiri ceţoase ca şi 
croncănitul depărtat al ciorilor ce te leagănă acum ca să te 
adoarmă”: şi străbunii stau de mărturie măreției sale. Şi, 
într-adevăr, în ziua aceea sir Leicester se simte foarte 
măreț. Şi vai de Boythorn sau de alt individ cutezător ce i-ar 
contesta cu înfumurare un deget de pământ. 

Doamna Noastră, în clipa de fală, e reprezentată lângă sir 
Leicester de portretul ei. Ea şi-a luat zborul spre oraş, cu 
gândul de a nu rămâne acolo, şi curând îşi va lua zborul 
îndărăt aici, spre nedumerirea rubricii mondene. Casa din 
oraş nu-i pregătită pentru a-i face recepţia cuvenită. E 
acoperită de huse şi sumbră. Numai valetul Mercury plin de 


pudră stă gură-cască, privind deznădăjduit spre fereastra 
de la vestibul; şi noaptea trecută îi spusese altui Mercury, 
cunoscut de-al lui, care era şi el obişnuit cu societatea 
înaltă, că dacă soiul ăsta de lucruri mai durează, ceea ce nu 
se poate, deoarece un om inteligent ca el nu le poate îndura 
şi nu te poţi aştepta de la un om de formaţia lui să le îndure, 
nu mai vede altă soluţie pentru el, pe onoarea lui, decât să- 
şi taie gâtul! Ce legătură poate fi între aşezarea din 
Lincolnshire, reşedinţa din oraş, valetul Mercury plin de 
pudră şi locurile lui Jo, proscrisul cu mătura, asupra căruia 
căzu acea depărtată rază de lumină pe când mătura 
treptele cimitirului? Ce legătură a putut fi între mulţi 
oameni din nenumăratele întâmplări din lumea asta, care 
de pe marginile opuse ale marilor abisuri au fost totuşi 
adunaţi la un loc într-un chip ciudat! 

Jo mătură pe unde trece, cât e ziua de lungă, neştiutor de 
înlănţuirea faptelor, dacă ar fi să fie vreo înlănţuire. Când i 
se pune o întrebare, el îşi rezumă facultăţile mintale, 
răspunzând că „nu ştiu nemic”. El ştie că-i greu să dai 
noroiul la o parte din drum când e vremea rea, şi încă şi mai 
greu să trăieşti din asta. Nimeni nu l-a învăţat, nici măcar 
atâta, singur a descoperit sistemul. 

Jo trăieşte... Asta vrea să însemne că Jo încă n-a murit... 
Într-un loc plin de ruine, cunoscut de toţi cei ca el sub 
numele de Tom-all-Alone's. E o stradă întunecată, 
prăpădită, pe care toţi oamenii cumsecade o ocolesc, în 
care casele şubrede au fost luate samavolnic, când ruina 
începuse să le pătrundă până-n inimă, de nişte vagabonzi 
curajoşi, care după ce şi-au împământenit dreptul de 
stăpânire au procedat la închirierea lor ca locuinţe. Acum, 
dărâmăturile acestea închiriate adăpostesc o adevărată 
puzderie de nenorociţi. Şi-aşa, cum pe netrebnicul trup 
omenesc căzut în ruină apar viermii paraziți, la fel 
adăposturile acestea ruinate aduc pe lume o mulţime de 
existenţe infecte ce se strecoară, intrând şi ieşind prin 
găurile din pereţi şi din scânduri, şi se ghemuiesc ca să 


doarmă unii peste alţii ca nişte movile de viermi, sub 
acoperişurile acelea pătrunse de picăturile de ploaie, şi vin 
şi pleacă aducând şi ducând molime şi semănând, cu fiecare 
pas al lor, atâta rău, cât nu l-ar putea îndrepta nici lordul 
Coodle, nici sir lhomas Doodle, nici ducele de Foodle şi nici 
toţi gentilomii delicaţi de prin birouri până la Zoodle, nici în 
cinci sute de ani... Cu toate că n-au venit pe lume decât ca 
să facă aşa ceva. 

În ultimul timp, de două ori s-a înregistrat câte-o 
prăbuşire şi un nor de praf ca la o explozie în mină, pe 
strada Tom-all-Alone's, şi de fiecare dată s-a năruit câte-o 
casă. Accidentele s-au soldat cu câte o notiţă în ziare şi au 
umplut un pat, două, în spitalul cel mai apropiat. Spărturile 
au rămas, şi printre ruine mai sunt destule adăposturi, nu 
lipsite de popularitate, ce slujesc de locuinţe celor ruinaţi. 
Cum mai multe case sunt gata de ducă, următoarea 
prăbuşire pe Tom-all-Alone's, e de aşteptat să fie una 
grozavă. 

Bineînţeles, proprietatea asta atât de râvnită, e în proces 
la înalta Curte. Ar fi o insultă pentru discernământul 
oricărui om ce nu-i orb, să-i mai spui aşa ceva. Căci lom ar 
fi numele popular ce reprezintă pe primul reclamant sau 
acuzat din procesul Jarndyce, sau că Tom Jarndyce ar fi 
locuit aici când procesul a pustiit strada, cu desăvârşire 
singur, până ce alţi locatari au venit să i se alăture, sau că 
această denumire tradiţională ar indica numele unui 
refugiu rupt de contactul cu lumea cumsecade şi părăsit de 
orice speranţă, dincolo de orice limită, poate că nimeni n-o 
ştie. Cu siguranţă că Jo nu o ştie. 

— Fincă nu ştiu, zicea Jo. Nu ştiu nimica io. 

Trebuie să fie ciudat să fii în pielea lui Jo! Să-ţi târâi 
picioarele pe străzi, străin de forme şi într-un desăvârşit 
întuneric în privinţa semnificației acelor misterioase 
simboluri ce abundă deasupra prăvăliilor, la colţurile de 
stradă, pe uşi şi-n geamuri. Să vezi lumea citind, să vezi 
oamenii scriind, să vezi poştaşul împărțind scrisori, să n-ai 


nici cea mai vagă idee de un asemenea limbaj... Să fii orb şi 
surd ca piatra în faţa fiecărui crâmpei de viaţă! Trebuie să 
fii grozav de dezorientat să vezi lumea bună că merge 
duminica la biserică, cu cărţile în mână şi să te gândeşti 
(căci poate şi Jo gândeşte, când are răgaz), „ce-or fi 
însemnând toate astea şi dacă pentru unii înseamnă ceva, 
cum vine treaba asta, că pentru mine nu înseamnă nimic?” 
Să fii îmbrâncit şi înghesuit şi dat în lături şi să simţi până-n 
adânc şi cât se poate de adevărat că „eu n-am ce căuta nici 
aici, nici acolo şi nici în altă parte” şi totuşi să fii uluit de 
gândul că eşti aici şi că toţi le-au trecut cu vederea până ce 
ai ajuns asemenea nenorocită făptură! Ciudată stare 
trebuie să mai încerci când ţi se spune că eşti aproape 
neom (ca atunci când m-am oferit să fiu martor) şi să simţi 
acest lucru toată viaţa cu propria-ţi cunoaştere! „Să vad 
caii, câinii şi vitele că trec pe lângă mine şi să ştiu că sunt la 
fel de neştiutor ca şi ele şi că nu sunt ca făpturile 
superioare ce arată leit ca mine şi a căror sensibilitate o 
tulbur la tot pasul!” Părerile lui Jo despre Procesele 
Criminale, despre Judecători, Episcopi sau Guvern, sau 
despre Constituţie, acel giuvaier nestemat (de l-ar cunoaşte 
măcar) trebuie să fie bizare! Întreaga lui viaţă materială 
sau imaterială este surprinzător de ciudată, dar dintre 
toate, cea mai ciudată e moartea. 

Jo iese de pe Tom-all-Alone's, întâlnindu-se cu dimineaţa 
întârziată, care totdeauna ajunge mai târziu aici şi, pornind- 
o înainte, molfăie bucata murdară de pâine! Drumul său 
trece pe mai multe străzi, cu casele nedeschise încă, iar el 
se aşază ca să-şi ia prânzişorul pe pragul Societăţii pentru 
Răspândirea Evangheliei prin Ţările Străine şi, după ce 
isprăveşte de mâncat, îi trage şi-o mătură, ca recunoştinţă 
pentru găzduire. Priveşte cu încântare dimensiunea clădirii 
şi se tot minunează de ce-o fi acolo. Habar n-are, bietul 
nenorocit, de sărăcia spirituală a unui recif de corali din 
Pacific sau cât te costă să ajungi până la sufletele preţioase 
ce trăiesc printre cocotieri şi arbori de pâine. 


Jo se îndreaptă spre încrucişările lui de străzi şi începe să 
le deretice după orânduirea hotărâtă pentru ziua în curs. 
Oraşul se deşteaptă, marea sfârlează e gata să-şi înceapă 
învârtitul şi răsucitul zilnic; tot acel inexplicabil citit şi scris, 
ce fusese întrerupt preţ de câteva ceasuri, începe iarăşi, Jo 
şi celelalte animale inferioare se descurcă aşa cum pot în 
încurcătura asta de neînțeles. E zi de târg. Boii orbiţi, 
îmboldiţi peste poate, goniţi peste poate, dar nicidecum 
îndrumați, aleargă unde nu trebuie şi-s daţi afară de acolo 
cu bătaia; şi cu ochii injectaţi şi înspumaţi se reped în 
pereţii de piatră şi adeseori rănesc grav pe cei nevinovaţi şi 
adeseori se rănesc grav chiar pe ei. Exact ca Jo şi cei de 
seama lui, da, exact ca ei! 

O ceată de muzicanți vin şi cântă. Jo îi ascultă. La fel şi-un 
câine... Câinele unui negustor de vite, ce-şi aşteaptă 
stăpânul să iasă din prăvălia unui măcelar şi care se 
gândeşte bineînţeles la oile acelea pe care le-a avut în pază 
preţ de câteva ceasuri şi de care din fericire a scăpat. Pare 
nedumerit numai în privinţa a trei sau patru; nu-şi poate 
aduce aminte unde le-a lăsat; se uită pe stradă în sus şi-n 
jos, aşteptându-se să le vadă pe-un drum greşit; deodată îşi 
ciuleşte urechile şi-şi aduce aminte despre toate câte s-au 
întâmplat. E un câine hoinar sută la sută, deprins cu lumea 
de jos şi cu cârciumile, un câine ce vâră groaza în oi, gata la 
o fluierătură să li se repeadă în spinare şi să le smulgă cu 
dinţii îmbucături de lână; dar un câine educat, dresat, 
evoluat, care a fost învăţat ce datorii are şi cum să le 
îndeplinească. El şi Jo ascultă muzica, probabil cam cu 
aceeaşi câtime de satisfacția animală, de asemenea şi în 
felul de a-şi deştepta asociaţii, aspirații sau regrete, de a 
avea contact trist sau vesel cu lucrurile ce nu le cad direct 
sub simţuri, ei sunt, se vede, din acelaşi aluat. Dar 
altminteri cu atât mai deasupra omului ce ascultă muzică e 
animalul! 

Lasă-i pe urmaşii câinelui acestuia să se sălbăticească aşa 
ca Jo şi în foarte puţini ani au să degenereze până într- 


atâta, încât au să-şi piardă chiar şi lătratul... Dar nu 
muşcatul! 

Ziua se schimbă pe măsură ce trece; se întunecă şi prinde 
a cădea o burniţă. Jo luptă cât poate la încrucişările lui de 
străzi, prin noroi, printre roţi, cai, bice şi umbrele şi nu 
câştigă decât o sumă neînsemnată, cât să-şi plătească 
dezgustătorul adăpost pe uliţa Tom-all-Alone's. Vine şi 
amurgul, lumina gazului începe să se ivească în prăvălii, 
lampagiul cu scara aleargă pe marginea caldarâmului. O 
seară mizerabilă începe să se lase. 

În odăile lui, domnul Tulkinghorn şade meditând la 
redactarea unei petiţii, pe mâine dimineaţă, către 
magistratul cel mai din apropiere, pentru un mandat. 
Gridley, un reclamant nemulţumit, a fost astăzi pe aici şi a 
vârât frica în el. Nu trebuie să fim puşi în situaţia de a ne 
teme să nu fim vătămaţi trupeşte prin loviri, şi individul 
acesta care nu mai e stăpân pe firea lui trebuie să fie băgat 
iar la închisoare. De pe tavan, Alegoria, văzută în 
perspectivă, în persoana unui roman absurd, plutind cu 
capul în jos şi cu picioarele în sus, întinde autoritar ca 
Samson braţul (ieşit din încheietură şi încă şi pocit) către 
fereastră. Dar de ce-ar trebui domnul Tulkinghorn să se 
uite pe fereastră, când n-are nici un temei? Mâna aceea nu 
arată întotdeauna într-acolo? Aşa că nu se uită pe fereastră 
afară. 

Şi de-ar fi făcut-o, la ce bun să vadă o femeie trecând pe 
lângă casa lui? Sunt destule femei pe lume, socoate domnul 
Tulkinghorn... Chiar prea multe; le găseşte peste tot unde 
lucrurile merg prost, cu toate că tocmai din această pricină 
ele le dau de lucru avocaţilor. La ce bun să vadă o femeie 
trecând pe lângă casa lui, chiar dacă ea umblă pe-ascuns? 
Ele toate umblă pe-ascuns. Domnul Tulkinghorn o ştie prea 
bine. 

Dar nu toate sunt ca femeia ce trece acum pe stradă, 
lăsându-l pe el şi casa lui în urmă; între îmbrăcămintea ei 
simplă şi manierele-i rafinate, e ceva peste măsură de 


nepotrivit. După haine, ar fi să fie o slujnică de casă bună, 
totuşi, după înfăţişare şi după mers, cu toate că ambele 
denotă grabă şi prefăcătorie, atât cât se poate ea preface 
pe strada aceea noroioasă pe care o păşeşte cu nişte 
picioare neobişnuite cu asemenea lucruri, e sigur o 
doamnă. Faţa îi e acoperită de-un văl; cu toate acestea, se 
trădează atât cât trebuie ca să facă pe mulţi care-o 
întâlnesc să se uite iscoditor după ea. 

Dar ea nu-şi întoarce deloc capul. Doamnă sau slujnică, 
are un scop anume şi şi-l urmăreşte. Nu întoarce deloc 
capul până ajunge la încrucişările de străzi unde Jo îşi 
mânuieşte mătura. El se ia după dânsa, trecând strada, şi 
cerşeşte. 'Totuşi, ea nu întoarce capul până ce păşeşte pe 
partea cealaltă. Atunci îi face un semn uşor cu capul şi-i 
spune: 

— Vino după mine! 

Jo o urmează câţiva paşi, până într-o curte tăcută. 

— Dumneata eşti băiatul de care am citit în gazete? 
Întreabă ea, de după văl. 

— Nu ştiu, răspunde Jo, aţintind amărât vălul, nu ştiu 
nemic de nici-o gazetă. Nu ştiu nimica, despre nemic. 

— N-ai fost întrebat la o anchetă? 

— Nu ştiu nemic de... Aha! Unde am fost dus de omul de 
servicide la parohie, vra să zică? Întreabă Jo. Numele 
băiatului de la anchetă era Jo? 

— Da. 

— Acela-s eu, acela! Zice Jo. 

— Vino mai aproape. 

— Vra să zică despre bărbat, urmează Jo a spune, cel care 
era mort? 

— Sst! Vorbeşte în şoaptă! Da. Arăta aşa de bolnav şi 
sărac, când trăia? 

— Aşa! Răspunde Jo. 

— Arăta ca... Nu cumva ca dumneataurmează femeia cu 
oroare. 


— Ei, nu aşa de rău ca mine, răspunde iarăşi Jo. Eu sunt 
aşa den naştere, eu. Nu l-ai cunoscut? Sau da? 

— Cum îndrăzneşti să mă întrebi dacă l-am cunoscut? 

— Nu te supăra, coană, face Jo, plin de umilinţă, fiindcă 
până şi el ajunsese s-o suspecteze c-ar fi o doamnă. 

— Nu sunt „coană”. Sunt slujnică. 

— Da pe cinste slujnică mai eşti! Se minună Jo, fără nici cel 
mai mic gând de a cuteza cumva la ea, ci numai ca un tribut 
de admiraţie. 

— Ascultă şi taci. Nu vorbi cu mine şi stai mai departe! Poţi 
să-mi arăţi toate locurile acelea despre care s-a vorbit în 
istorisirea pe care am citit-o? Locul unde era chemat să 
scrie, locul unde-a murit, locul unde te-au dus pe dumneata 
şi locul unde a fost îngropat? Ştii locul unde a fost îngropat? 

Jo a răspuns dând din cap; la fel a dat din cap la toate 
celelalte locuri ce fuseseră înşiruite. 

— Mergi înaintea mea şi arată-mi toate locurile acelea 
înspăimântătoare. Opreşte-te în faţa fiecăruia din ele şi să 
nu vorbeşti până ce nu te întreb eu. Să nu te uiţi înapoi. Fă 
ce-ţi spun şi am să te plătesc bine. 

Jo ascultă îndeaproape vorbele ce-i sunt rostite, le spune şi 
el sprijinit în coada măturoiului, găsind că e destul de greu 
să le repete; face o pauză ca să cântărească înţelesul lor, îl 
găseşte mulţumitor şi încuviinţează din capul lui zburlit. 

— Bine, s-a făcut! Face Jo. Dar fără şmecherie, ştii! Să nu- 
mi umbli cu şoalda! 

— Ce vrea să spună nenorocitul ăsta? Exclamă slujnica 
noastră ferindu-se de el. 

— Hai! Lasă gogoşile! Urmează Jo. 

— Nu te înţeleg. Ia-o înainte. Am să-ţi dau bani mulţi, câţi 
n-ai avut de când eşti tu! 

Jo scoate un fluierat ţuguindu-şi buzele, trage un scărpinat 
în capul său zburlit, îşi ia măturoiul sub braţ şi-o porneşte, 
trecând îndemânatic cu picioarele-i goale peste pietre 
colţuroase şi prin noroi şi mocirlă. 

Imobilul Cook. Jo se opreşte un răstimp. 


— Cine locuieşte aici? 

— Cel care-i dă de scris şi mie îmi dă câte-o para, 
răspunde Jo în şoaptă fără să se uite îndărăt. 

— Mergi înainte la următorul. 

Casa lui Krook. Jo se opreşte iarăşi. Un răstimp mai mare. 

— Cine locuieşte aici? 

— Ela locuit aici, răspunde Jo ca şi înainte. 

După o clipă de tăcere e întrebat: 

— În care cameră? 

— În cea din spate, colo sus. Poţi să vezi fereastra din 
colţul de aici. Colo sus! Acolo l-am văzut întins cât era de 
lung. Asta-i cârciuma la care am fost dus. 

— Mergi mai departe la următorul. 

E cale lungă până la următorul, dar Jo, eliberat de primele 
lui bănuieli, îndură formalităţile ce i s-au impus şi nu se uită 
îndărăt. Pe o mulţime de căi ocolite, îndurând necazuri de 
tot felul, ajung în sfârşit la gangul unei curţi, apoi la 
felinarul cu gaz (acum aprins) şi pe urmă la poarta de fier. 

— A fost pus acolo, spune Jo, ţinându-se de gratiile porţii şi 
privind înăuntru. 

— Unde? Vai ce decor groaznic! 

— Acolo! Răspunde Jo, arătând cu degetul. Dincolo de 
margine. Printre grămezile acelea de ciolane şi aproape de 
faţa pământului. Au trebuit să tropăie cu picioarele pe el ca 
să intre. L-aş putea descoperi cu măturoiul, pentru 
dumneata, să-l vezi, dacă poarta ar fi deschisă. De asta o 
încuie, se vede treaba - şi zgâlţâie poarta. Totdeauna e 
încuiată. Ia te uită, guzganul! Strigă Jo, tulburat. Ui! 
Priveşte! Se duce colo! Ho! A intrat în pământ! 

Slujnica se trage înapoi, într-un colţ... Într-un colţ al acelui 
gang hidos plin de pete teribile ce-i murdăresc rochia şi, 
ferindu-se cu amândouă mâinile, îi spune cu tărie să se dea 
mai la o parte că-i este silă de el, şi rămâne aşa o bucată de 
vreme. Jo stă în picioare uitându-se fix la ea şi încă o 
aţinteşte cu privirea când ea îşi vine în fire. 

— Locul acesta odios e pământ sfinţit? 


— Eu nu ştiu nemic de pământul sfinţit, răspunde Jo, tot cu 
ochii ţintă la ea. 

— E binecuvântat? 

— Care? Întreabă Jo, nedumerit în ultimul hal. 

— E binecuvântat? 

— Să mă ia naiba de ştiu, răspunde Jo, nedezlipindu-şi 
ochii de la ea. Dar nu cred că a fost. Binecuvântat? Repetă 
Jo, cu mintea puţin tulburată. Şi ce scofală dacă e! 
Binecuvântat? Îmi vine a crede că e, după mintea mea. Dar 
eu nu ştiu nemic! 

Slujnica nu prea ia aminte la ce spune el, după cum pare 
că n-a luat aminte nici la ce a spus ea. Îşi scoate mănuşa ca 
să ia nişte bani din pungă. Jo se uită în tăcere cât e de albă 
şi mică mâna ei şi ce grozavă slujnică trebuie să fie ea ca să 
poarte asemenea inele sclipitoare. 

Ea lasă să-i cadă o monedă în mâna lui, fără s-o atingă şi, 
înfiorându-se de groază când li se apropie mâinile, rosteşte: 

— Acum mai arată-mi o dată locul. 

Jo bagă coada măturoiului între gratiile porţii şi din toate 
puterile se străduieşte şi se trudeşte să arate locul. După o 
vreme, întorcând capul să vadă dacă a fost înţeles, vede că 
e singur. 

Primul lucru pe care-l face e să ducă banul la lumina 
felinarului şi rămâne uluit văzând că e galben auriu. Al 
doilea, e să-i muşte o margine în colţul gurii, încercându-i 
calitatea. Pe urmă să-l pună în gură pentru siguranţă şi să 
măture treptele şi gangul cu multă grijă. O dată treaba 
făcută, o apucă înspre uliţa Tom-all-Alone's, oprindu-se la 
lumina nenumăratelor felinare ca să scoată banul de aur, 
să-i mai muşte o dată marginea în colţul gurii, ca să se 
asigure din nou că e veritabil. 

În aceeaşi seară, Doamna Noastră se duce la un mare 
dineu şi la trei, patru baluri. Sir Leicester nu-şi găseşte 
astâmpărul la Chesney Wold, neavând altă tovărăşie mai 
bună decât cea a gutei, şi se plânge doamnei Rouncewell că 
ploaia răpăie atât de monoton pe terasă, încât nici nu poate 


citi gazeta, chiar stând lângă foc în atmosfera plăcută a 
cabinetului său. 

— Sir Leicester ar fi făcut mai bine să încerce cealaltă 
parte a casei, drăguță, face doamna Rouncewell către Roza. 
Cabinetul lui e pe partea camerelor Doamnei Noastre. Şi 
niciodată în toţi anii ăştia din urmă n-am auzit paşii de pe 
Drumul Stafiei atât de limpede şi bine ca în noaptea asta! 
Povestirea Estherei ichard venea foarte des să ne vadă cât 
timp am mai stat în Londra (cu toate că după un scurt 
răstimp nu s-a mai ţinut de făgăduiala cu scrisul scrisorilor) 
şi, cu isteţimea-i promptă, cu buna-i dispoziţie, cu firea lui 
deschisă, cu veselia şi înviorarea pe care le aducea era 
totdeauna încântător. Dar, cu toate că, pe măsură ce îl 
cunoşteam mai bine, îmi plăcea din ce în ce mai mult, 
simţeam totuşi din ce în ce mai tare ce păcate că nu 
deprinsese obiceiul de a fi stăruitor şi de a adânci lucrurile. 
Sistemul care i se aplicase lui, aşa cum fusese aplicat şi 
sutelor de alţi băieţi, toţi deosebindu-se în caractere şi 
aptitudini, îl deprinsese să treacă prin lecţii cu evidentă 
corectitudine şi deseori chiar cu distincţie, dar cu toane şi 
cu strălucire de foc de paie, ceea ce confirmase încrederea 
în acele însuşiri autentice ale lui pe care ar fi fost tare de 
dorit să le orienteze şi să le dezvolte. Sunt însuşiri 
excelente acelea, fără de care nici un loc de seamă nu poate 
fi câştigat pe merite proprii, dar, ca şi focul şi apa, pe cât 
sunt de minunate ca slujitori, pe atât sunt de vătămătoare 
ca stăpâni. Dacă ar fi fost sub stăpânirea lui Richard i-ar fi 
fost prietene, dar fiind Richard sub stăpânirea lor, au ajuns 
să-i fie duşmane. 

Îmi însemn părerile de faţă nu fiindcă sunt încredinţată că 
lucrurile ar fi aşa din pricină că eu le socotesc aşa, ci numai 
fiindcă am fost convinsă că-s aşa şi fiindcă doresc să fiu cât 
se poate de sinceră în toate cele ce gândesc şi fac. 
Asemenea păreri aveam eu despre Richard. Pe lângă asta, 
mai băgasem de seamă adesea ce multă dreptate avea 
tutorele în tot ce spunea: că şovăirile şi amânările 


procesului de la Curte imprimaseră firii lui Richard ceva din 
nepăsarea jucătorului care are sentimentul că face parte 
dintr-un sistem grandios de jocuri de noroc. 

Domnul şi doamna Bayham Badger, vizitându-ne într-o 
după-amiază, când tutorele nu era acasă, în cursul 
convorbirii noastre bineînţeles că m-am interesat de 
Richard. 

— A! Domnul Carstone, răspunse doamna Badger, se simte 
foarte bine şi vă încredinţez că reprezintă un mare câştig 
pentru societatea noastră. Căpitanul Swosser avea obiceiul 
să spună despre mine că sunt nici vorbă mai mare bucurie 
decât uscatul la orizont şi vântul din spate pentru marinari, 
când jonca comandantului e încordată ca laturile odgonului 
de la pânza catargului din faţă, pe vreme de furtună. În 
felul lui marinăresc, voia să spună că sunt o achiziţie pentru 
orice societate. Pot să-i aduc şi eu acelaşi omagiu, sunt 
sigură, domnului Carstone. Dar aş... Să nu mă socotiți 
pripită, dacă voi spune că... 

Am spus nu, deoarece tonul insinuant al doamnei Badger 
părea că aşteaptă asemenea încuviinţare. 

— Nici domnişoara Clare? Întrebă doamna Badger, 
mieroasă. 

Ada spuse şi ea că nu şi păru stingherită. 

— Ei bine, vedeţi, scumpele mele, urmă doamna Badger... 
Mă iertaţi că vă spun scumpele mele, nu-i aşa? 

Noi am rugat-o stăruitor pe doamna Badger nici să nu mai 
pomenească de aşa ceva. 

— Pentru că într-adevăr sunteţi, dacă-mi pot îngădui 
libertatea să spun, continuă doamna Badger, sunteţi 
desăvârşit de fermecătoare. Vedeţi, scumpele mele, că deşi 
sunt încă tânără... Sau poate că domnul Bayham Badger îmi 
face complimente spunând că sunt aşa... 

— Nu, strigă domnul Badger, ca unul ce protestează la o 
întrunire publică. Nicidecum! 

— Foarte bine, zâmbi doamna Badger, să zicem încă 
tânără. 


— Nu încape îndoială, întări domnul Badger. 

— Scumpele mele, aşadar deşi încă tânără am avut multe 
prilejuri să observ tineretul. Erau mulţi tineri la bordul 
bătrânului şi scumpului Crippler, vă încredinţez. După 
aceea, când mă aflam cu căpitanul Swosser pe Mediterană, 
m-am folosit de orice împrejurare ca să cunosc şi să mă 
împrietenesc cu marinarii de sub comanda sa. Nu i-aţi auzit 
cum îi numeau pe tinerii nobili şi cred că n-aţi fi înţeles 
aluziile lor la felul cum îşi lichidau conturile săptămânale; 
cu mine însă a fost altceva, pentru că albastrul mării mi-a 
fost al doilea cămin, iar eu am fost marinar în toată puterea 
cuvântului. La fel ca profesorul Dingo. 

— Om de reputaţie europeană, şopti domnul Badger. 

— Când mi-am pierdut pe scumpul dintâi şi-am devenit 
soţia scumpului meu de-al doilea, urmă doamna Badger, 
vorbind de soţii ei dinainte ca şi cum ar fi fost nişte părţi 
dintr-o şaradă, încă m-am slujit de orice împrejurare ca să 
observ tineretul. Clasa ce urma cursul profesorului Dingo 
era numeroasă şi, ca soţie a unui eminent om de ştiinţă, ce 
căuta şi ea în ştiinţă cea mai înaltă mângâiere pe care 
aceasta i-o putea acorda, îmi făcusem o mândrie să ţin casa 
larg deschisă studenţilor, ca un soi de Schimb Ştiinţific. În 
fiecare marţi seara se găseau la mine limonadă şi biscuiţi de 
tot soiul pentru toţi cei ce doreau să se înfrupte din 
asemenea gustări. Şi ştiinţă pe o scară fără de limită. 

— Întruniri vrednice de luat în seamă or fi fost acelea, 
domnişoară Summerson, interveni reverenţios domnul 
Badger, trebuie că era acolo mare fierbere intelectuală, sub 
auspiciile unui astfel de om. 

— Şi acum, urmă doamna Badger, acum că sunt soţia 
scumpului meu de-al treilea, soţia domnului Badger, 
exersez încă obiceiurile de a observa, pe care le-am deprins 
în timpul vieţii căpitanului Swosser şi pe care le-am adaptat 
unor țeluri noi şi neprevăzute, pe timpul vieţii profesorului 
Dingo. Aşadar n-am ajuns la concluzia că domnul Carstone 


ar fi un neofit. Şi totuşi, înclin foarte mult să cred, scumpele 
mele, că n-a fost judicios în alegerea profesiunii sale. 

Ada arăta grozav de îngrijorată, aşa c-am întrebat-o pe 
doamna Badger pe ce-şi întemeia presupunerile? 

— Scumpă domnişoară Summerson, făcu ea, pe firea şi pe 
purtarea domnului Carstone. E atât de uşuratic, încât se 
vede că nici măcar nu-şi dă osteneala să spună ce simte cu 
adevărat, dar cu profesia se simte că-i nepăsător. Nu are 
acel interes pozitiv, care să facă din profesie o vocaţie. 
Singura părere netă pe care şi-a făcut-o până acum e că-i o 
îndeletnicire obositoare, aş zice. Ei bine, cu aşa ceva n-ai la 
ce să te aştepţi. Tineri ca domnul Allan Woodcourt, care au 
îmbrăţişat medicina din interesul puternic pentru tot ceea 
ce poate izbândi prin ea, vor găsi oarecare răsplată, cu 
toată munca enormă foarte prost plătită şi cu toţi anii de 
suferinţe considerabile şi dezamăgiri. Dar eu sunt pe deplin 
încredinţată că asta nu se va întâmpla niciodată cu domnul 
Carstone. 

— Şi domnul Badger gândeşte la fel? Întrebă Ada cu 
sfiiciune. 

— Ei bine, domnişoară Clare, zise domnul Badger, ca să vă 
spun drept, acest aspect al problemei nu mi s-a arătat până 
ce nu mi l-a semnalat doamna Badger. Dar când doamna 
Badger mi l-a prezentat în asemenea lumină, atunci i-am 
dat, bineînţeles, consideraţia cuvenită, ştiind că spiritul 
doamnei Badger, pe lângă calităţile naturale, a avut 
privilegiul rar de a fi format de două atât de prea distinse 
(aş spune chiar ilustre) personalităţi precum au fost 
căpitanul Swosser din Marina Regală şi profesorul Dingo. 
Concluzia la care am ajuns este... pe scurt este chiar 
concluzia doamnei Badger. 

— O maximă a căpitanului Swosser, făcu doamna Badger, 
zicea în felul lui marinăresc de a vorbi că dacă topeşti 
smoală, s-o laşi să fiarbă până ce crapă oala, iar dacă ai de 
frecat puntea, trebuie s-o freci până îţi ies ochii din cap că 
altfel dă moartea peste tine. Îmi pare că maxima aceasta îşi 


găseşte aplicare şi-n profesia medicală ca şi-n cea 
marinărească. 

— În toate profesiile, observă domnul Badger. Zicală 
minunat exprimată de căpitanul Swosser. Frumos spusă. 

— Unii oameni au adus obiecţiuni profesorului Dingo, pe 
când locuiam în Nordul ținutului Devon, după căsătoria 
noastră, reluă doamna Badger, că ar fi sluţit câteva dintre 
casele sau edificiile din regiune, ciobind porţiuni din zidărie 
cu ciocănaşul lui de geolog. Dar profesorul le-a răspuns că 
el n-are cunoştinţă de nici un alt edificiu în afară de Templul 
Ştiinţei. Principiul e acelaşi, cred, nu-i aşa? 

— Cu precizie acelaşi, exclamă domnul Badger. Minunat 
formulat! Profesorul a făcut de altfel aceeaşi remarcă, 
domnişoară Summerson, în timpul ultimei sale maladii, 
când stăruia să-şi ţină ciocănaşul sub pernă şi să pătrundă 
cu el în structura tuturor celor de faţă. Pasiunea sa de a 
domina! 

Cu toate că am fi putut să ne lipsim de lungimea la care 
domnul şi doamna Badger îşi întindeau convorbirea, 
amândouă ne-am dat seama că erau cu totul dezinteresaţi 
în a-şi exprima părerea pe care ne-o comunicaseră şi că se 
putea prea bine ca părerea lor să fie întemeiată. Am căzut 
de acord să nu spunem nimic domnului Jarndyce, până ce 
nu vom fi vorbit cu Richard şi cum urma să vină în seara 
următoare, ne-am hotărât să discutăm foarte serios cu el. 

Aşa că, după ce a stat o bucată de vreme cu Ada, am intrat 
şi am găsit-o pe draga mea (cum de altfel ştiam că trebuie 
să fie) pregătită să analizeze cu temeinică obiectivitate tot 
ce va spune. 

— Ei şi cum îţi merge, Richard? Am început eu. M-am 
aşezat ca de obicei de partea cealaltă a lui. Mă socotea ca 
pe o soră. 

— O! Destul de bine! Răspunse Richard. 

— Nici nu putea răspunde mai bine, Esther, nu-i aşa? 
Exclamă drăgălaşa mea, cu un aer triumfător. 


Am încercat să mă uit la drăgălaşa mea cu o căutătură cât 
se poate de înţeleaptă, dar, bineînţeles, n-am putut. 

— Destul de bine? Am repetat eu. 

— Da, răspunse Richard, destul de bine. E cam monoton şi 
cam plicticos. Dar are să meargă ca oricare alt lucru. 

— O! Dragă Richard! Am protestat eu. 

— Ce-i? Întrebă el. 

— Să meargă ca oricare alt lucru! 

— Nu cred să fie ceva rău în asta, îngeraşul meu păzitor, 
făcu Ada, privind atât de încrezător la mine, pe după el; 
fiindcă dacă va merge la fel de bine ca oricare alt lucru, va 
merge cred, foarte bine. 

— O, da, aşa sper şi eu, adaugă Richard, trecându-şi 
nepăsător degetele prin părul de pe frunte. La urma urmei 
nu-i decât un soi de încercare, până când procesul nostru 
se... lată, am uitat. Nu trebuie să vorbesc despre proces. 
Subiect interzis! Da, e destul de bine. Hai să vorbim de 
altceva. 

Ada ar fi fost gata s-o facă, de bună voie şi cu convingerea 
deplină că am lichidat problema în modul cel mai 
satisfăcător. Dar eu am socotit că nu foloseşte la nimic să ne 
oprim aici, aşa că am început iarăşi. 

— Ba nu, Richard, şi tu, dragă Ada! Gândiţi-vă cât e de 
important pentru voi amândoi şi ce punct de onoare pentru 
verişoara ta, Richard, ca să te dedici cu tot zelul, fără nici-o 
rezervă. Cred că e mult mai bine să vorbim despre asta. 
Ada, zău! Peste puţin va fi prea târziu. 

— O, da! Trebuie să vorbim despre asta! Zise Ada. Dar 
cred că Richard are dreptate. 

Ce rost mai avea să caut să fiu înţeleaptă, când ea era atât 
de drăgălaşă, de fermecătoare şi el îi era atât de drag! 

— Domnul şi doamna Badger au fost ieri aici, Richard, am 
continuat eu, şi ei păreau gata să creadă că nu ai mare 
chemare pentru profesia de medic. 

— Chiar aşa? Făcu Richard. O! Aşa! Atunci se schimbă 
lucrurile, pentru că nici prin minte nu mi-a trecut că eiau 


părerea asta şi n-aş vrea să-i dezamăgesc şi nici să-i 
stingheresc. La drept vorbind nu-mi prea place meseria de 
medic. Dar, vai, n-are a face! Are să meargă ca oricare alta! 

— Îl auzi, Ada! Am exclamat eu. 

— La drept vorbind, urmă Richard jumătate pe gânduri şi 
jumătate în glumă, nu mi se prea potriveşte. N-am chemare 
pentru ea. Şi-apoi prea mi-i vâră pe gât pe primul şi pe-al 
doilea soţ al doamnei Bayham Badger. 

— Sunt sigură cu aşa trebuie să fie! Exclamă Ada, foarte 
încântată. 'locmai ce spuneam noi două, ieri, Esther! 

— Pe lângă asta, continuă Richard, e tare monoton; azi 
seamănă prea tare cu ieri şi mâine seamănă prea mult cu 
azi. 

— Dar, mă tem, am urmat eu, că asemenea obiecţiune se 
potriveşte tuturor îndeletnicirilor... Chiar şi vieţii însăşi, 
afară doar de câteva împrejurări foarte neobişnuite. 

— Crezi oare? Se miră Richard, încă pe gânduri. Poate că 
da! Deci, vezi că ştii! Adaugă el, înveselindu-se iarăşi. Ne 
învârtim în jurul unui cerc, despre care tocmai vorbeam. 
Are să meargă la fel de bine ca oricare alt lucru. O! E foarte 
bine aşa şi hai să vorbim despre altceva. 

Dar chiar Ada, cu faţa ei dragă, care şi atunci, când am 
văzut-o pentru întâia oară în ceața aceea memorabilă de 
noiembrie, îmi păruse nevinovată şi încrezătoare, şi cu atât 
mai mult îmi părea acum când îi ştiam sufletul nevinovat şi 
încrezător, chiar şi Ada a clătinat din cap când l-a auzit şi s- 
a uitat serios la el. Aşa că am socotit un prilej bun să-i dau a 
înţelege lui Richard că dacă uneori îi păsa prea puţin de el, 
eram încredinţată că niciodată nu i-ar fi trecut prin minte 
să fie nepăsător cu Ada şi că a da importanţa cuvenită unui 
pas ce putea înrâuri viaţa lor, a amândurora, face parte din 
respectul său faţă de Ada. Asemenea lucru l-a pus pe 
gânduri. 

— Măicuţă scumpă! Făcu el, ăsta-i tocmai lucrul cu pricina. 
M-am gândit de multe ori, în fel de fel de chipuri şi m-am 
înfuriat tare de tot pe mine, pentru că intenţionam să 


muncesc cu tot zelul, şi când colo nu e tocmai aşa. Nu ştiu 
cum e; mereu îmi pare că doresc un lucru sau altul, ca să 
mă dedic lui. Nici n-aveţi idee cât mi-e de dragă Ada (dragă 
verişoară, te iubesc atât de mult!), dar nu mă pot statornici 
cu stăruinţă la altele. E-o muncă atât de pieptişă şi-ţi ia 
atâta timp! Exclamă Richard cu necaz. 

— Se poate să fie aşa, am opinat eu, pentru că nu-ţi place 
ce ţi-ai ales. 

— Bietul băiat! Exclamă Ada. Vezi bine că n-am de ce să 
mă mai mir! 

Nu. Nu slujea câtuşi de puţin încercarea mea de a face pe 
înţeleapta. Am încercat încă o dată, dar cum aş fi putut-o 
face, şi cum ar fi putut avea vreun efect dacă aş fi făcut-o, 
de vreme ce Ada îşi odihnea braţele pe după umerii săi şi de 
vreme ce el se uita în ochii ei dulci şi albaştri şi de vreme ce 
aceştia îl aţinteau cu privirile! 

— Vezi tu, drăguţa mea, reîncepu Richard, trecându-şi 
iarăşi şi iarăşi mâna prin cârlionţii aurii, am fost puţin cam 
pripit poate, sau poate m-am înşelat în privinţa vocaţiilor 
mele. Se pare că nu-s de găsit în direcţia asta. Nu puteam 
vorbi, însă, până n-am încercat. Acum problema se pune 
dacă merită să desfacem tot ceea ce s-a făcut. E ca şi cum 
am răsturna totul cu dosul în sus pentru nimica toată. 

— Dragă Richard, am exclamat eu, cum poţi spune că-i 
pentru nimica toată? 

— N-am vrut să spun chiar asta, răspunse el, vreau să 
spun că se poate să fie o nimica toată, pentru că mă pot lipsi 
de asemenea schimbare. 

Răspunzându-i, şi eu şi Ada am stăruit, spunând nu numai 
că merită să se desfacă ceea ce făcuse, dar chiar că trebuia 
desfăcut cât mai degrabă. Apoi l-am întrebat pe Richard 
dacă se gândise la o carieră mai potrivită? 

— Ei, dragă doamnă Vede-tot, răspunse el, dumneata pui 
degetul pe rană. Da, m-am gândit. M-am gândit mult şi 
bine, că justiţia e pita mea. 

— Justiţia! Repetă Ada, ca şi cum s-ar fi speriat de cuvânt. 


— Dacă aş intra în biroul lui Kenge, urmă Richard, şi dacă 
aş învăţa ucenicia cu Kenge, aş fi cu ochii în patru la... 
hm!... Cele interzise... Şi aş fi în stare să le studiez, să le 
stăpânesc, să mă bucur că n-au fost lăsate în părăsire şi că 
au fost soluționate cum se cuvine. Aş fi în stare, să apăr 
interesele Adei şi ale mele proprii (de fapt e acelaşi lucru) şi 
m-aş da la Blakstone şi la toţi indivizii aceia, cu o 
nemaipomenită ardoare. 

Nu eram chiar atât de sigură de aşa ceva şi am văzut cum 
râvna lui înfocată după nişte lucruri vagi, încă neîmplinite, 
şi după nişte speranţe mult amânate, a împrăştiat o umbră 
pe faţa Adei. Dar am socotit că-i cel mai bine să-l încurajez 
în orice proiect ce presupune neîntreruptă strădanie, 
sfătuindu-l doar să se încredinţeze că de data asta ia o 
hotărâre de nestrămutat. 

— Scumpa mea Minervă, zise Richard, sunt tot atât de 
hotărât, pe cât eşti şi tu. Am greşit o dată; suntem cu toţii 
supuşi greşelilor şi n-am să mai greşesc; am s-ajung un 
avocat cum rareori se mai vede vreunul. Şi asta, ştii, urmă 
Richard, căzând iarăşi la îndoială, numai dacă merită, până 
la urmă, să faci asemenea zarvă pentru nimica toată! 

Asta ne-a făcut să repetăm iarăşi, cu foarte multă 
seriozitate, ceea ce mai spuseserăm încă şi ne-a adus, după 
aceea, cam la aceeaşi concluzie. Dar l-am sfătuit foarte 
stăruitor pe Richard să fie sincer şi deschis cu domnul 
Jarndyce, fără nici-o clipă de întârziere; şi cum el din fire nu 
era cu ascunzişuri, s-a dus să-l caute numaidecât (luându- 
ne şi pe noi) şi i-a mărturisit totul. 

— Rick, porni să-i spună tutorele, după ce l-a ascultat cu 
atenţie; ne putem retrage onorabil şi ne vom retrage. Dar 
trebuie să fim cu ochii în patru... De dragul verişoarei 
noastre, Rick, de dragul verişoarei noastre... ca să nu mai 
facem asemenea greşeli. De aceea, în privinţa justiţiei, 
înainte de a hotărî, vom face o încercare. Ne vom uita bine 
înainte de a sări, şi ne vom lua timp destul pentru aşa ceva. 


Richard avea un temperament atât de nerăbdător şi de 
capricios, încât i-ar fi plăcut cel mai mult să intre la biroul 
domnului Kenge chiar în clipa aceea, să-şi înceapă pe dată 
noviciatul la dânsul. Supunându-se, totuşi, cu multă 
bunăvoință, sfaturilor prudente, atât de necesare, cu firea-i 
grozav de uşuratică, s-a mulţumit să stea cu noi, şi să 
discute, ca şi cum scopul său neclintit în viaţă, încă din 
copilărie, fusese tocmai pornirea ce pusese acum stăpânire 
pe el. Tutorele a fost foarte bun şi prietenos cu dânsul, dar 
destul de serios încât s-o facă pe Ada să-i spună, după ce ne 
despărţisem de Richard şi urcam sus la culcare: 

— Vere John, nădăjduiesc că nu ţi-ai făcut păreri prea 
proaste despre Richard? 

— Nu, draga mea, îi răspunse el. 

— Pentru că e foarte natural ca Richard să se fi înşelat 
într-o situaţie atât de grea. Nu-i ceva neobişnuit. 

— Nu, nu, draga mea, adaugă el. Nu fi amărâtă. 

— O, nu sunt amărâtă, vere John! Răspunse Ada, zâmbind 
voioasă, cu mâna pe umărul lui ca să-i ureze noapte bună. 
Dar aş fi destul de amărâtă dacă ţi-ai face păreri proaste 
despre Richard. 

— Draga mea, urmă domnul Jarndyce, nu mi-aş face păreri 
proaste despre el decât dacă te-ar pune într-o situaţie fie ea 
cât de puţin nefericită. Chiar şi atunci, mai curând m-aş 
supăra pe mine decât pe bietul Rick, fiindcă eu sunt de vină 
că v-aţi întâlnit. Dar, sst! Toate astea-s nimicuri! În faţă îi stă 
timpul şi cursa în care să se angajeze. Să-mi fac păreri 
proaste despre el? Nu-s eu acela, dragă verişoară! Şi nici 
tu, pot să jur! 

— Nu, bineînţeles, vere John, răspunse Ada. Sigur că n-aş 
putea... Sigur că nu-l voi... [ine de rău pe Richard, chiar 
dacă toată lumea ar fi împotriva lui. Atunci, mai mult ca 
oricând, voi putea şi voi fi alături de el! 

Cu atâta linişte şi sinceritate a spus vorbele astea, cu 
mâinile pe umerii lui, cu amândouă mâinile acum, privindu-l 
drept în ochi, încât părea întruchiparea Adevărului! 


— Cred, urmă tutorele, privind-o dus pe gânduri, cred că 
trebuie să fie scris undeva ca virtuțile mamelor să renască 
întâmplător în copii, la fel ca şi păcatele taţilor. Noapte 
bună, trandafiraşule. Noapte bună, domniţă. Somn uşor! 
Vise plăcute! 

Acum, pentru întâia oară, am văzut, pe când o urmărea pe 
Ada cu privirile, o umbră ce se lăsase peste expresia 
binevoitoare a ochilor lui. Mi-am amintit foarte bine cu ce 
privire îi contemplase pe ea şi pe Richard, în seara când 
Ada cântase, în bătaia focului; nu trecuse decât puţină 
vreme de când îi urmărise din ochi pe amândoi, străbătând 
camera scăldată în lumina soarelui şi-apoi topindu-se în 
umbră, dar căutătura lui se schimbase şi chiar şi încrederea 
din privirea tăcută pe care mi-o aruncă mie nu mai era atât 
de optimistă şi de senină cum fusese la început. 

Ada mi l-a lăudat în seara aceea pe Richard mai mult decât 
îl lăudase până atunci. S-a dus la culcare cu o brățară mică, 
prinsă la încheietura mâinii, pe care i-o dăruise el. Îmi 
închipui că tot pe el îl visa când am sărutat-o pe obraji, 
după ce dormise vreun ceas, căci am văzut cât de liniştită şi 
fericită arăta. 

Mie îmi fugise atât de tare somnul în seara aceea, încât m- 
am apucat să lucrez. Nu s-ar cuveni să spun că ea era de 
vină, dar îmi pierise somnul şi mă simţeam cam abătută. Nu 
ştiu de ce. Cel puţin nu cred că ştiu. Sau poate că ştiu, dar 
nu cred că are importanţă. 

În orice caz mi-am pus în minte să fiu grozav de activă ca 
să nu mă las nici-o clipă abătută de gânduri. Fiindcă, 
bineînţeles, mi-am spus: „Esther! Tu să fii abătută, tocmai 
tu!” Şi tocmai era timpul să-mi spun aşa ceva, pentru că... 
Da, tocmai mă văzusem în oglindă, gata să mă pun pe plâns. 
„Ca şi cum ai avea de ce să te mâhneşti, când toate în jurul 
tău ţi-aduc numai fericire, tu suflet nerecunoscător!”, mi- 
am zis eu. 

Dacă mi-aş fi putut porunci să mă duc la culcare, aş fi 
făcut-o numaidecât, dar nefiind în stare de aşa ceva, am 


scos din coşuleţul meu nişte cusături de mână pentru 
împodobirea casei (e vorba de Casa Umbrelor), cu care mă 
îndeletniceam pe atunci, şi m-am pus pe lucru cu toată 
hotărârea. Era neapărat nevoie să număr toate 
împunsăturile de ac la lucrul acela şi m-am hotărât să nu-l 
las din mână până n-oi mai putea ţine ochii deschişi, şi-apoi 
să mă duc la culcare. 

În scurtă vreme lucrul de mână m-a furat de-a binelea. 
Dar lăsasem nişte mătase jos, în sertarul mesei de lucru, în 
Odaia Cârtitului şi, trebuind să mă întrerup, fiindcă-mi 
lipsea mătasea cu pricina, am luat lumânarea şi-am coborât 
binişor ca s-o caut. Spre marea mea uimire, când am intrat, 
l-am găsit pe tutore încă acolo, stând cu privirile aţintite 
spre cenuşa de pe vatra căminului. Era cufundat în gânduri, 
cartea-i şedea neatinsă alături, părul său cenuşiu-argintat 
era răvăşit în dezordine pe frunte, ca şi cum mâna îi 
rătăcise prin el pe când gândurile îi umblau aiurea, iar faţa- 
i părea îmbătrânită. Aproape înspăimântată că am dat aşa 
pe neaşteptate peste el, am rămas ţintuită locului pentru 
moment, şi m-aş fi retras fără să scot o vorbă dacă nu m-ar 
fi zărit, pe când îşi trecea iarăşi mâna, distrat, prin păr, şi n- 
ar fi tresărit. 

— Esther! 

I-am spus de ce venisem. 

— Mai lucrezi încă, aşa de târziu, draga mea? 

— În seara asta am continuat să lucrez până acuma, i-am 
răspuns, pentru că n-am putut adormi şi am ţinut dinadins 
să mă ostenesc puţin. Dar, dragul meu tutore, şi dumneata 
eşti încă treaz şi pari împovărat de gânduri. Nădăjduiesc că 
nu vreun necaz te ţine de veghe? 

— Niciunul, domniţă, niciunul dintre cele pe care le-ai 
putea uşor înţelege, zise el. 

Vorbea cu o părere de rău în glas atât de nouă pentru 
mine, încât în sinea mea mi-am repetat, ca şi cum asta m-ar 
fi ajutat să înţeleg ce voia să spună: „Pe care le-ai putea 
uşor înţelege!” 


— Rămâi o clipă, Esther, urmă el. Mă gândeam la tine. 

— Nădăjduiesc că nu eu îţi sunt necazul, tutore? 

EI făcu semn cu mâna că nu, şi-şi reveni la felul său 
obişnuit de a fi. Schimbarea fu atât de vizibilă şi păru că s-a 
produs cu ajutorul unui efort mare de voinţă, încât m-am 
trezit repetându-mi iarăşi „Niciunul pe care le-aş putea 
uşor înţelege!” 

— Domniţă, începu să vorbească tutorele, mă gândeam... 
Da, asta-i, mă gândeam, de când am rămas singur aici... Că 
ar trebui să afli tot ce ştiu eu despre povestea vieţii tale. E 
foarte puţin. Aproape nimic. 

— Dragă tutore, i-am răspuns, când ai stat de vorbă cu 
mine, mai înainte, despre povestea asta... 

— Dar de-atunci, interveni dânsul cu gravitate, anticipând 
ceea ce aveam eu de gând să spun, am reflectat că tot ceea 
ce aitu să mă întrebi şi ceea ce am eu să-ţi spun sunt doar 
puncte de vedere deosebite, Esther. E poate de datoria mea 
să-ţi destăinuiesc puţinul pe care-l ştiu. 

— Dacă socoţi aşa, tutore, aşa trebuie să fie. 

— Aşa cred, răspunse el cu multă blândeţe, bunătate şi 
foarte limpede. Draga mea, aşa cred eu acuma. Dacă s-ar 
ivi cumva vreo neplăcere reală, din situaţia pe care o ai, în 
mintea vreunei fiinţe ce merită să fie luată în seamă, e 
drept ca măcar tu, din toată lumea asta, să n-o umfli mai 
tare decât este, prin nişte vagi impresii, neştiind adevărul. 

M-am aşezat şi, după o mică sforţare ca să-mi găsesc 
liniştea necesară, am spus: 

— Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele, dragă 
tutore, se leagă de vorbele astea: „Maică-ta, Esther, este 
ruşinea vieţii tale şi tu eşti ruşinea vieţii ei. Va veni un timp, 
şi încă destul de curând, când ai s-o poţi înţelege mai bine şi 
ai să poţi s-o şi simţi cum nimeni altul, cu excepţia unei 
femei, n-o poate simţi.” îmi acoperisem faţa cu mâinile 
rostind vorbele de mai sus, dar după aceea mi-am luat 
mâinile de pe obraji înfrângându-mi ruşinea, cred, şi i-am 
spus că dacă din copilărie şi până în ceasul de faţă nu m-am 


simţit niciodată, dar niciodată, sub povara ruşinii, apoi 
numai lui îi datoram această fericire. Ela ridicat o mână ca 
şi cum voia să mă oprească. Ştiam prea bine că niciodată nu 
îngăduia să i se mulţumească şi n-am mai spus nici un 
cuvânt. 

— Nouă ani, draga mea, a urmat el, după ce a stat un timp 
pe gânduri, au trecut de când am primit o scrisoare de la o 
doamnă ce trăia în singurătate, o scrisoare scrisă cu o 
patimă crâncenă şi cu o putere care o făceau să nu semene 
cu nici-o altă scrisoare din câte citisem. Mi-era adresată mie 
(aşa cum rezulta din cele multe cuvinte din ea), poate din 
cauză că autoarea scrisorii avusese ideea fixă să-şi pună 
toată încrederea în mine; poate pentru că şi eu aveam ideea 
fixă de a-i dovedi că nu s-a înşelat. Scrisoarea îmi vorbea de 
un copil, o fată orfană, în vârstă de doisprezece ani la 
vremea aceea, în nişte cuvinte la fel de crude ca acelea ce 
ţi-au rămas în amintire. Îmi spunea că autoarea scrisorii o 
crescuse în taină pe fetiţă, chiar de la naştere, că ştersese 
orice urmă a existenţei sale şi că dacă ea, autoarea scrisorii, 
ar trebui să moară înainte ca fata să ajungă femeie, fiinţa 
asta, biata de ea, ar rămâne fără nici un prieten, fără nimic, 
necunoscută de nimeni. Scrisoarea îmi cerea să mă gândesc 
dacă aş fi de acord ca în asemenea caz să termin ceea ce 
autoarea scrisorii începuse? 

Eu ascultam în linişte şi-l priveam cu atenţie. 

— Amintirile tale îndepărtate, draga mea, vor completa 
climatul mohorât prin care toate acestea erau privite şi 
exprimate de autoarea scrisorii, precum şi principiile 
religioase desfigurate care-i întunecaseră spiritul cu 
anumite păreri despre nevoia neapărată ca biata copilă să 
ispăşească o greşeală de care era cu totul nevinovată. 
Îngrijorat de soarta micuţei făpturi şi de viaţa ei tristă, am 
răspuns la scrisoare. 

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o. 

— Mi s-a impus o clauză: să nu cumva să încerc, vreodată, 
s-o văd pe autoarea scrisorii, care de multă vreme se 


înstrăinase de orice contact cu lumea, dar care ar accepta 
să se întâlnească oricând cu un reprezentant discret, dacă 
voi numi vreunul. L-am împuternicit pe domnul Kenge. 
Doamna a declarat, din proprie iniţiativă şi nu la stăruința 
domnului Kenge, că numele ei era inventat. Că ea este 
mătuşa fetiţei, dacă în asemenea cazuri au vreun rol 
legăturile de sânge. Că mai mult de atât nu va dezvălui 
pentru nimica în lume (şi Kenge era pe deplin încredinţat 
de neclintita ei hotărâre). Draga mea, ţi-am spus totul. I-am 
ţinut o bucată de vreme mâna într-ale mele. 

— Mi-am văzut pupila mai des decât m-a văzut ea pe mine, 
adaugă el cu voioşie, luând lucrurile în uşor, şi mi s-a spus 
totdeauna că era iubită, îndemânatică şi fericită. Cu fiecare 
ceas ce trece, în fiecare zi, mă răsplăteşte însutit şi înmiit 
pentru cât am făcut eu! 

— Şi de mai multe ori încă, i-am zis, îşi binecuvântează 
tutorele, care-i pentru ea un adevărat tată! 

La cuvântul „tată” am văzut cum grija de mai înainte îi 
întunecă iarăşi faţa, dar a înfrânt-o ca şi întâia oară şi, cât ai 
clipi, a dispărut; cu toate acestea, grija aceea exista, se 
arătase atât de repede la cuvintele mele încât am avut 
sentimentul că parcă l-ar fi izbit. Şi-atunci, iarăşi mi-am 
repetat vorbele lui, minunându-mă nedumerită: „Pe care să 
le pot eu uşor înţelege. Nimic ce să pot eu uşor înţelege!” 
Nu. Aşa e. N-am înţeles. Şi n-am înţeles încă multe zile după 
aceea. 

— Îţi urez o părintească noapte bună, draga mea, urmă el, 
sărutându-mă pe frunte; şi acum la culcare! Sunt ceasuri 
prea târzii pentru lucru şi pentru gânduri. Toate astea le 
faci tu pentru noi toţi, cât e ziua de lungă, micuța noastră 
gospodină! 

În noaptea aceea nici n-am mai lucrat, nici nu m-am mai 
gândit. Mi-am uşurat inima recunoscătoare Cerului, 
mulţumindu-i pentru îndurarea sa faţă de mine şi pentru 
grija ce-mi poartă şi m-am cufundat în somn. 


A doua zi am avut un musafir. A venit la noi domnul Allan 
Woodcourt. A venit să-şi ia rămas-bun; hotărâse dinainte s-o 
facă. Pleca în China şi India, ca medic chirurg pe un vapor. 
Avea să lipsească multă, multă vreme. 

Cred... Cel puţin aşa ştiu... Că nu-i bogat. Tot ce-a putut 
economisi maică-sa văduvă s-a cheltuit cu calificarea sa 
profesională. Pentru un tânăr profesionist, însă, cu foarte 
puţină influenţă la Londra, asemenea situaţie nu era 
rentabilă şi, cu toate că zi şi noapte se afla în slujba 
nenumăraţilor săraci şi făcea minuni cu bunătatea şi grija 
pe care le-o purta, câştiga foarte puţini bani. E cu şapte ani 
mai mare decât mine. Nu c-ar fi de trebuinţă să menţionez 
asemenea lucru, cu atât mai mult cu cât pare a nu avea nici 
un soi de legătură. Cred... Vreau să spun, că ne-a spus... Că 
a practicat medicina trei sau patru ani şi că dacă ar fi putut 
nădăjdui s-o mai ducă încă vreo trei ori patru ani, n-ar mai 
fi plecat în călătoria în care era silit să plece. Dar n-avea 
avere şi nici mijloace proprii şi de aceea trebuia să plece în 
altă parte. A venit să ne vadă de câteva ori, cu totul şi cu 
totul. Ne gândeam că-i păcat că trebuie să plece. Pentru că 
se evidenţiase în arta lui printre cei ce-o cunoşteau la 
perfecţie, şi câţiva dintre cei mai mari specialişti aveau o 
părere excelentă despre el. 

Când a venit să-şi ia rămas bun de la noi, a adus-o pentru 
întâia oară şi pe maică-sa. Era o doamnă vârstnică, 
simpatică, cu ochii negri, strălucitori, dar care părea a fi 
mândră. Descindea din Ţara Galilor şi avusese, de mult, ca 
străbun, un personaj eminent, cu numele de Morgan-ap- 
Kerrig... Dintr-un loc ce se chema Gimlet, sau cam aşa 
ceva... Şi care a fost făptura cea mai ilustră din câte au 
existat şi ale cărui rubedenii erau toate un soi de familie 
regală. Se pare că şi-a petrecut toată viaţa la locul de 
baştină, suind necontenit munţii şi luptându-se cu cineva; şi 
un bard al cărui nume suna cam aşa: Crumlinwallinwer i-a 
ridicat osanale, într-o piesă ce se chema, pe cât pot să-mi 
aduc aminte, „Newlinnwilinwodd”. 


Doamna Woodcourt, după ce ne-a povestit în cele mai mici 
amănunte isprăvile rubedeniei sale, ne-a spus că nu mai 
poate fi vreo îndoială că ori încotro s-ar duce Allan, fiul ei, 
îşi va aminti de arborele său genealogic şi pentru nimic în 
lume nu se va uni cu cineva mai prejos. Îi spusese lui că în 
India sunt multe doamne frumoase din Anglia, care au 
plecat să se căpătuiască şi că erau de găsit chiar şi unele cu 
avere; dar nici farmecele, nicibogăţia nu pot ajunge 
urmaşului unei asemenea spiţe, dacă nu se trage din neam 
de soi, ceea ce trebuie să fie prima condiţie. Atât de mult a 
vorbit despre origine, încât, pentru o clipă, pe jumătate mi- 
am închipuit, şi cu ce necaz... Dar ce fantezie neîntemeiată 
să presupun că ar fi putut să se gândeasecă sau să-i pese de 
originea mea! 

Domnul Woodcourt păru puţin cam mâhnit de potopul ei 
de vorbe, dar e un om prea politicos ca să-i fi dat a înţelege, 
şi cu delicateţe a izbutit să abată conversaţia, asigurându-l 
pe tutore de recunoştinţa pe care i-o poartă pentru 
ospitalitate şi pentru fericitele ceasuri... El le-a numit aşa... 
Prea fericitele ceasuri... pe care le-a petrecut cu noi. 
Amintirea lor, a spus el mai departe, îl va însoţi oriunde se 
va duce şi le va preţui totdeauna ca pe o comoară. Şi aşa, 
dădurăm mâna cu el unul după altul... Cel puţin aşa cum au 
făcut cu toţii, tot astfel şi eu, şi aşa îşi puse buzele pe mâna 
Adei, şi pe a mea, şi-aşa a plecat în lunga, lunga lui 
călătorie! 

Am fost foarte prinsă de treburi toată ziulica, am scris 
slujitorilor la Casa Umbrelor, spunându-le ce au de făcut, 
am scris nişte însemnări pentru tutore, i-am şters de praf 
cărţile şi hârtiile şi am zăngănit o grămadă cheile de la 
cămări, alergând încoace şi încolo. Eram încă ocupată când 
ziua se îngâna cu noaptea, lucrând lângă fereastră şi citind, 
când cine credeţi c-a intrat: Caddy în persoană, pe care nu 
m-aşteptam deloc s-o văd. 

— Ei, dragă Caddy, am zis, ce flori frumoase! Avea în mână 
un buchet de flori atât de superb! 


— Adevărat, Esther, şi eu cred la fel, răspunse Caddy. Sunt 
cele mai frumoase din câte am văzut. 

— De la Prince, draga mea? Am întrebat-o în şoaptă. 

— Nu, răspunse Caddy, clătinând din cap şi ducându-mi 
buchetul la nas să-l miros. Nu-s de la Prince. 

— Aha! Vasăzică asta-i, Caddy! Am exclamat eu. Se vede că 
ai doi adoratori! 

— Ce? Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? A întrebat 
Caddy. 

— Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? Am repetat şi eu 
ciupind-o de obraz. 

Drept răspuns, Caddy a râs doar şi, spunându-mi că venise 
pentru o jumătate de oră, după trecerea căreia Prince avea 
s-o aştepte la colţul străzii, s-a aşezat lângă fereastră să 
stea la taclale cu mine şi cu Ada; din când în când, îmi 
întindea iarăşi buchetul, sau încerca să vadă cum arată 
florile în părul meu. În sfârşit, când să plece, m-a chemat în 
camera mea şi mi-a prins buchetul de flori la piept. 

— Pentru mine sunt? Am întrebat eu, uimită. 

— Pentru tine, a răspuns Caddy, sărutându-mă. Au fost 
lăsate de Cineva. 

— Lăsate? 

— La biata domnişoară Flite, acasă, urmă Caddy. Cineva, 
care a fost foarte bun cu dânsa, se grăbea tare să plece 
acum vreun ceas, ca să prindă un vapor şi a lăsat florile 
acestea. Nu, nu! Nu le scoate de la piept. Lasă bucheţelul 
minunat să stea acolo! Zise Caddy, potrivindu-le cu o mână 
grijulie, pentru că eu care eram de faţă nu m-aş mira ca 
acel Cineva să le fi lăsat chiar cu scopul ăsta! 

— Arată ca şi cum ar fi de la adoratori? Făcu Ada, venind 
după mine, râzând şi prinzându-mă bucuroasă de după 
mijloc. O, da, aşa arată, Îngeraşule! Grozav mai aduce cu 
aşa ceva. O, parc-ar fi chiar aşa ceva, draga mea! 

Lady Dedlock 

— A fost chiar atât de uşor pe cât păruse la început să se 
pună la punct intrarea lui Richard de probă în biroul 


domnului Kenge. Piedica de căpetenie a fost chiar Richard. 
De îndată ce a ţinut numai de dânsul să-l lase baltă pe 
domnul Badger în orice clipă, a început să se îndoiască dacă 
să-l părăsească sau ba. Zicea că de fapt nu ştie. Medicina 
nu-i o profesie rea, n-ar putea să afirme că-i displace, poate 
că i-ar plăcea tot atât cât oricare altă profesie... Ce-ar fi 
dacă ar mai încerca o dată! Ca urmare s-a claustrat câteva 
săptămâni, cu câteva cărţi şi câteva oase şi păru că şi-a 
însuşit cu o repeziciune uimitoare un capitol considerabil de 
cunoştinţe. Ardoarea lui, însă, după o durată cam de o lună, 
a prins a se răci şi când se răcise aproape de tot, a prins 
iarăşi a se înteţi. Şovăielile sale între justiţie şi medicină au 
durat atât de mult, încât l-a prins miezul verii înainte de a 
se fi despărţit în sfârşit de domnul Badger şi de a fi intrat la 
un curs de probă la domnii Kenge şi Carboy. Cât despre 
nestatornicia lui, se fălea nevoie mare că „de data aceasta” 
se hotărâse în sfârşit să se ţină de treabă. Şi era atât de 
binevoitor tot timpul şi aşa de vesel, şi ţinea atât de mult la 
Ada, încât era într-adevăr tare greu să nu-ţi fie drag de el. 

— Cât despre domnul Jarndyce (care, pot afirma, că în tot 
acest timp se plângea că vântul e tare pornit să sufle din 
răsărit), cât despre domnul Jarndyce, îmi repetă Richard, e 
omul cel mai minunat din lume, Esther! Trebuie să-mi dau 
toată silinţa, de n-ar fi decât spre mulţumirea lui, să-mi vâr 
bine minţile în cap şi să scot treaba asta la capăt. 

Ideea lui de a se pune serios pe treabă, el, care era tot 
timpul cu mintea aiurea, delăsător din fire, gata să alerge 
după orice fără să se ţină de nimic, părea ridicol de 
absurdă. Totuşi, de câte ori ne întâlneam ne spunea că 
munceşte atât de serios, încât se miră că nu i-a albit părul. 
Ca s-o scoată cu bine la capăt (după cum am spus mai sus) a 
intrat în miezul verii în biroul domnului Kenge pentru a 
vedea cum îi place. 

În treburile băneşti a rămas mereu la fel, aşa cum l-am 
descris într-un portret anterior: darnic, cheltuitor, crunt de 
dezordonat, dar pe deplin încredinţat că e destul de strâns 


la pungă şi prevăzător. Mi se întâmpla să-i spun Adei, de 
faţă cu el, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, pe 
vremea când se ducea la biroul domnului Kenge, că ar fi 
trebuit să aibă punga Fortunei, atât de uşuratic era cu 
banii, la care răspundea cam aşa: 

— Dragă verişoară, giuvaierul meu, o auzi pe domniţa 
noastră cum vorbeşte? De ce spune asta? Pentru că am dat 
opt lire şi ceva (sau câte vor fi fost), acum câteva zile, pe o 
vestă simplă, cu nasturi. Acum, de-aş fi rămas la Badger aş 
fi fost silit s-arunc douăsprezece lire dintr-o suflare pentru 
taxe la un curs, de te ustura la inimă. Cu târgul pe care l-am 
făcut, am salvat dintr-un condei patru lire! 

Condiţiile stabilirii lui la Londra, pe timpul uceniciei 
juridice, au făcut obiectul unei probleme mult discutate de 
el şi de tutore, pentru că noi ne întorseserăm de multă 
vreme la Casa Umbrelor, care era prea departe de Londra 
ca să fi putut să vină la noi mai des decât o dată pe 
săptămână. Tutorele mi-a spus că dacă Richard ar fi să se 
hotărască şi să rămână la domnul Kenge, ar lua un 
apartament sau câteva camere în care şi noi am putea 
întâmplător să stăm câteva zile în acelaşi timp cu el. 

— Dar, domniţă dragă, adaugă el frecându-se pe cap 
foarte semnificativ, încă nu s-a hotărât să rămână acolo! 

Discuţia s-a încheiat prin închirierea cu luna a unei 
locuinţe mobilate, mică şi drăguță, într-o casă veche şi 
liniştită, aproape de Queen Square. Richard a început 
numaidecât să-şi cheltuiască toţi banii pe care-i avea, 
cumpărând cele mai bizare podoabe şi bibelouri 
costisitoare pentru locuinţa aceea, şi ori de câte ori Ada şi 
cu mine îl sfătuiam să nu facă o achiziţie pe care o 
intenţiona, fiind mai ales inutilă şi scumpă, el îşi făcea 
socoteala cât ar fi costat şi afirma că dacă ar cumpăra 
altceva cu un preţ mai mic înseamnă că economiseşte 
diferenţa. 

Cum instalarea lui Richard s-a tărăgănat multă vreme şi 
vizita noastră la domnul Boythorn s-a amânat. În cele din 


urmă, după ce Richard s-a instalat în locuinţa sa, nimic n-a 
mai împiedicat plecarea noastră. Ar fi putut foarte bine să 
meargă şi el cu noi, în acel anotimp al anului, dar era 
copleşit de noutatea situaţiei sale actuale şi făcea cele mai 
disperate încercări să desluşească misterele procesului 
fatal. Prin urmare, am plecat fără el, iar draga mea era 
fericită să-l poată lăuda că este atât de absorbit de treburi. 

Am făcut o călătorie plăcută, cu trăsura, până la 
Lincolnshire şi am avut în persoana domnului Skimpole un 
tovarăş plăcut. Mobila îi fusese ridicată, se pare, de către 
persoana ce intrase în stăpânirea ei tocmai de ziua 
aniversării naşterii fiicei sale cu ochi albaştri, dar părea 
foarte uşurat la gândul că n-o mai are. Scaunele şi mesele, 
zicea el, sunt nişte obiecte dezgustătoare; sunt ca nişte idei 
monotone, fără varietate de expresie; se uită la tine ca nişte 
zăpăcite şi tu te uiţi la ele tot ca un zăpăcit. Ce plăcut e, 
aşadar, să nu fii legat de nici un soi de scaune şi mese, ci să 
te joci ca un fluture printre tot felul de mobile închiriate şi 
să salţi de la trandafir la mahon şi de la mahon la nuc şi de 
la un model la altul, după cum îţi vine cheful! 

— Ciudăţenia lucrului constă în faptul, urmă domnul 
Skimpole cu un ascuţit simţ al ridicolului, că scaunele şi 
mesele mele nu au fost achitate şi totuşi proprietarul le-a 
ridicat şi şi le-a însuşit cât se poate de liniştit. Hm! Asta 
chiar are haz! E ceva grotesc în toată afacerea. Fiindcă 
negustorul de mobile nu şi-a luat niciodată angajamentul 
să-i plătească proprietarului meu chiria datorată de mine. 
Atunci de ce să se agaţe proprietarul meu de el? Dacă aş 
avea un coş pe nas, care nu se potriveşte deloc cu părerile 
personale ale proprietarului meu despre frumuseţe, n-ar fi 
treaba proprietarului să stoarcă nasul negustorului meu de 
mobile, care n-are nici un coş pe nas; raţionamentul său 
pare cu totul nesănătos! 

— Aşa că, îl completă tutorele foarte amuzat, e foarte 
limpede că cine devine custodele scaunelor şi meselor 
acelora va trebui să le plătească. 


— Întocmai, afirmă domnul Skimpole. Vezi, asta-i culmea 
absurdităţii în treburile negustoreşti. I-am spus 
proprietarului: „Omule, nu-ţi dai sema că Jarndyce, bunul 
meu prieten, va trebui să plătească lucrurile acestea pe 
care dumneata mi le ridici, într-un chip atât de grosolan? N- 
ai nici un respect pentru proprietatea lui?” Dar el n-avea 
nici urmă de respect. 

— Şi nu ţi-a primit nici un fel de propunere? Întrebă 
tutorele meu. 

— Nici n-a vrut să stea de vorbă cu mine, răspunse domnul 
Skimpole. Şi doar i-am făcut propuneri negustoreşti. L-am 
chemat în cameră la mine. l-am spus: „Socot că eşti om de 
afaceri.” El îmi răspunse: „Da, sunt.” „Ei bine, am urmat eu, 
atunci hai să-ncheiem o afacere. lată o căâlimară, condei şi 
hârtie, iată şi peceţi pentru ştampilat. Ce pretenţii ai? Ţi-am 
intrat în casă pe un termen considerabil, cred că spre 
satisfacția amândurora, până când s-a ivit această 
neînțelegere neplăcută; hai să fim totodată şi prieteni şi 
negustori. Care-ţi sunt pretenţiile?” Drept răspuns s-a 
folosit de o formulă simbolică, care are în ea ceva oriental, 
şi anume, mi-a spus că n-a văzut niciodată de ce culoare 
sunt banii mei. „Bunul meu prieten, i-am răspuns eu. De 
când sunt n-am avut nici un ban, niciodată n-am ştiut ce-s 
banii.” „Bine domnule, făcu el, şi ce-mi oferi dumneata dacă 
eu îţi mai las timp?” „Dragă amice, i-am răspuns, habar n- 
am de timp, dar zici că eşti om de afaceri şi orice mi-ai 
propune să facem negustoreşte, adică cu condei, cerneală, 
hârtie şi ştampile, sunt gata s-o fac. Nu te cheltui pe 
socoteala altuia (ceea ce-i curată prostie) şi poartă-te ca un 
negustor!” Totuşi n-a vrut să se poarte aşa şi astfel s-a 
încheiat. 

Dacă astea erau unele dintre neajunsurile copilăriilor 
domnului Skimpole, fără îndoială că trăgea şi foloase de pe 
urma lor. În timpul călătoriei poftea grozav la orice soi de 
răcoritoare ce ne ieşeau în cale (pe deasupra şi la un coş de 
piersici de seră, tot una şi una), dar nici prin minte nu-i 


trecea să le plătească. Tot aşa, când vizitiul a venit să-i 
ceară plata transportului, el l-a întrebat cu amabilitate cât 
socotea că face ca să fie bine plătit, ştii, plătit generos, şi 
când vizitiul i-a răspuns că-i jumătate de coroană de fiecare 
călător, domnul Skimpole a apreciat că-i destul de puţin, 
ţinând seamă de toate cele, dar l-a lăsat pe domnul 
Jarndyce să plătească vizitiului. 

A fost o vreme încântătoare. Grâul verde unduia atât de 
frumos, ciocârliile cântau atât de vesel, gardurile vii erau 
atât de înflorite, arborii erau atât de împânziţi de frunză, 
iar lanurile de fasole, sub uşoara adiere a vântului, umpleau 
văzduhul cu un parfum atât de plăcut! Într-un târziu, după- 
amiază, am ajuns în târguşorul unde trebuia să coborâm 
din trăsură, un orăşel mohorât, cu un turn de biserică, o 
piaţă şi o cruce în piaţă, şi cu o stradă grozav de însorită, şi 
un eleşteu şi un cal bătrân ce-şi răcorea picioarele în el şi 
cu foarte puţini oameni, toţi somnolând de-a-n picioarelea, 
sau stând jos, pe ici, pe colo, în nişte fâşii de umbră mici şi 
înguste. După foşnetul frunzelor şi unduitul grâului de pe 
tot parcursul drumului, orăşelul părea atât de tăcut, atât de 
fierbinte, atât de împietrit cum numai în Anglia se poate 
afla o asemenea aşezare. 

La han îl găsirăm pe domnul Boythorn călare, aşteptându- 
ne cu o trăsură deschisă să ne ia şi să ne ducă la el acasă, la 
o depărtare de câteva mile. S-a bucurat grozav când ne-a 
văzut şi a descălecat cu multă vioiciune. 

— Doamne Dumnezeule! Exclamă el, după ce ne-a 
întâmpinat cu un curtenitor bun-venit, asta-i cea mai infamă 
diligenţă! E exemplul cel mai evident de vehicul public 
infernal ce împovărează faţa pământului. Astăzi după- 
amiază a sosit cu o întârziere de douăzeci şi cinci de 
minute. Vizitiul ar merita să fie ucis! 

— A sosit cu întârziere? Făcu domnul Skimpole, căruia s-a 
întâmplat să i se adreseze. Îmi ştiţi doar slăbiciunea. 

— Douăzeci şi cinci de minute! Douăzeci şi şase de minute! 
Răspunse domnul Boythorn, consultându-şi ceasul. Cu două 


doamne în vehicul, ticălosul ăsta şi-a întârziat intenţionat 
sosirea cu douăzeci şi şase de minute. Intenţionat! E cu 
neputinţă să fifost întârziere întâmplătoare! Doar taică- 
său... Şi unchiu-său... 

Au fost cei mai desfrânaţi vizitii din toţi câţi s-au urcat 
până acum pe capra vreunei trăsuri! 

În vreme ce debita toate astea cu tonul unei indignări fără 
margini, ne-a ajutat cu extremă amabilitate şi cu faţa plină 
de surâsuri şi de bucurie să urcăm într-un mic faeton. 

— Îmi pare rău, doamnelor, zise el, când eram gata de 
plecare, stând în picioare, cu capul descoperit în uşa 
trăsurii, îmi pare rău că mă văd silit să vă conduc cu un 
înconjur de aproape două mile în afara drumului. Dar 
drumul direct trece prin parcul lui sir Leicester Dedlock; şi 
cât timp îmi mai bate inima în piept şi câtă vreme vor dura 
relaţiile actuale dintre noi, am jurat ca nici picioarele mele, 
nici cele ale cailor mei să nu mai calce pe proprietatea 
individului aceluia! 

Isprăvind de spus acestea şi dând cu ochii de tutorele 
meu, a izbucnit într-unui dintre râsetele lui formidabile ce 
păru să cutremure până şi orăşelul acela încremenit. 

— Soții Dedlock sunt aici, Lawrence? Întrebă tutorele în 
timp ce noi ne aflam în trăsură, iar domnul Boythorn 
călărea prin gazonul verde de pe marginea şoselei. 

— Maria Sa, Trufaşul de Idiotonville, e aici, răspunse 
domnul Boythorn. Ha! Ha! Ha! Maria Sa, Trufaşul e aici şi 
mă bucur grozav să vă pot spune că a căzut la pat ţeapăân 
de picioare. Doamna Noastră (pe care când o numea făcea 
totdeauna un gest curtenitor, ca pentru a o exclude cu totul 
din vreo participare la ceartă), e aşteptată, cred, de la ozi 
la alta. Nu sunt câtuşi de puţin mirat că-şi amână venirea 
cât poate de mult. Ce-a putut-o hotări pe o asemenea 
femeie cu totul excepţională să se căsătorească cu efigia, cu 
mutra asta de baronet, este una dintre tainele cele mai de 
nepătruns, care-a putut înşela curiozitatea omenească. Ha! 
Ha! Ha! 


— Presupun, întrebă tutorele râzând, că putem pune 
piciorul în parc, în timpul şederii noastre aici. Opreliştea nu 
ne priveşte şi pe noi, nu-i aşa? 

— Nu pot impune nici-o oprelişte oaspeţilor mei, răspunse 
el, înclinându-şi capul spre Ada şi spre mine cu politeţea-i 
surâzătoare, care i se potrivea de minune, afară doar în 
privinţa plecării lor de aici. Îmi pare rău însă că nu mă pot 
bucura de fericirea de a-i însoţi prin Chesney Wold; care-i 
un loc tare minunat! Dar, jur pe lumina zilei ăsteia de vară, 
Jarndyce, că dacă te duci să-l vizitezi pe proprietar, în timp 
ce stai la mine, e probabil să nu ai parte decât de o primire 
rece. În orice împrejurare se comportă exact ca un ornic pe 
care nu-l întorci decât o dată la opt zile, un ornic ce stă 
închis într-o cutie splendidă, dar care nu merge şi n-a mers 
niciodată... Ha! Ha! Ha!... Şi va fi ceva mai ţeapăn, te pot 
încredința, cu prietenii prietenului şi vecinului său 
Boythorn! 

— N-am să-l pun la încercare, zise tutorele meu. Cinstea 
de a mă cunoaşte îi e la fel de indiferentă cred, pe cât îmi e 
şi mie cea de a-l cunoaşte pe el. Mi-e prea destul aerul din 
parc şi poate şi vizitarea castelului, adică atât cât i se poate 
cuveni oricărui alt excursionist. 

— Prea-bine, zise domnul Boythorn, sunt foarte bucuros în 
toate privinţele. Aşa se potriveşte mai bine. Pe aici, lumea 
se uită la mine ca la un al doilea Ajax sfidând trăsnetul. Ha! 
Ha! Ha! Când intru duminica în bisericuţa noastră, o parte 
însemnată din neînsemnata noastră parohie se aşteaptă să 
mă vadă căzând jos pe caldarâm, pârjolit şi scorojit, sub 
privirea plină de ură a lui Dedlock. Ha! Ha! Ha! N-am nici-o 
îndoială că e uimit că nu se-ntâmplă aşa. Pentru că, pe 
Dumnezeul meu, e cel mai îngâmfat, cel mai rău şi cel mai 
fanfaron măgar din câţi există, şi neînchipuit de gogoman! 

Ajungând pe creasta unei coline pe care am urcat-o, 
prietenul nostru a avut prilejul să ne arate în zare Chesney 
Wold şi să-şi abată preocuparea de la stăpânul parcului. Se 
vedea o clădire veche, pitorească, într-un parc minunat, 


bogat împădurit. Printre copaci, şi nu departe de reşedinţă, 
ne-a arătat şi turla bisericuţei de care vorbise. 

Pădurile solemne peste care lumini şi umbre se călătoreau 
una după alta, grăbite ca şi cum aripile cereşti purtau nişte 
misiuni binefăcătoare prin văzduhul verii, costişele verzi şi 
line, apa scânteietoare, grădina în care florile erau rânduite 
într-o anumită ordine, în mănunchiuri viu şi bogat colorate, 
vai, cât de frumos arătau toate! Castelul cu frontoane, 
coşuri, şi turnuri, şi turnulețe, şi portaluri sumbre, şi terase 
largi pentru plimbare, printre balustradele cărora o năvală 
de trandafiri, îngemănându-se şi revărsându-se în vase, 
toate parcă n-ar fi părut aievea în sprintena lor trăinicie şi 
în senina şi paşnica tăcere ce odihneşte peste tot în jur. 
Pentru Ada şi pentru mine, tăcerea mai cu seamă ne păru 
că se strecoară şi învăluie totul. Toate din jur: castel, 
grădină, terase, costişele verzi, apa, stejarii bătrâni, feriga, 
muşchiul, apoi din nou pădurile şi, în fundul zării, peste 
perspectiva larg deschisă, până-n depărtările ce se 
desfăceau în faţa noastră, în înflorirea lor purpurie, toate 
păreau învăluite într-un repaus încremenit. 

Cum am intrat în sătuc şi am trecut prin faţa hanului mic 
cu firma „La scutul lui Dedlock”, ce se legăna deasupra 
drumului dinainte, domnul Boythorn a schimbat un salut cu 
un tânăr ce şedea pe-o bancă afară, în faţa uşii, şi care avea 
lângă el nişte scule de pescuit. 

— Ăsta-i nepotul îngrijitoarei, pe nume domnul 
Rouncewell, zise domnul Boythorn, şi e în dragoste cu o fată 
frumoasă de sus de la Castel. Distinsei lady Dedlock i-a 
căzut fata cu tronc la inimă şi are de gând s-o ţină pe lângă 
splendida ei persoană, cinste pe care tânărul meu prieten 
n-o preţuieşte nicidecum. Totuşi, încă nu se poate căsători 
cu ea, chiar dacă bobocelul lui de fată ar voi, aşa că e nevoit 
să ia lucrurile aşa cum sunt. Până una-alta, vine aici destul 
de des, pentru o zi ori două, ca să... Pescuiască. Ha! Ha! 
Ha! 


— Sunt logodiţi, el şi fata cea frumoasă, domnule 
Boythorn? A întrebat Ada. 

— Hm, dragă domnişoară Clare, răspunse el, socot că ei se 
înţeleg unul pe celălalt, dar aveţi să-i vedeţi curând, cred, şi 
într-o asemenea problemă eu trebuie să aflu de la 
dumneavoastră, nu dumneavoastră de la mine. 

Ada s-a înroşit, iar domnul Boythorn, pornind-o înainte în 
trap, pe simpaticul său cal sur, a descălecat în faţa uşii casei 
lui şi a stat, cu mâna întinsă şi capul descoperit, ca să ne 
ureze bun-venit la sosire. 

Locuieşte într-o casă frumoasă, fostă casă parohială, cu 
pajişte în faţă, o grădină de flori veselă într-o latură şi o 
livadă şi o grădină de zarzavat bine garnisite, în spate, 
încercuite de un zid străvechi bătând într-un roşcat dat în 
pârg. Dar acolo toate aveau o înfăţişare într-adevăr matură 
şi abundentă. Vechea alee de tei părea o boltă de verdeață, 
umbrarele cireşilor şi merilor erau împovărate de fructe, 
tufele de agrişe erau atât de încărcate, încât crengile li se 
aplecau şi se sprijineau pe pământ. Căpşunele şi zmeura 
creşteau din belşug, iar piersicile se pârguiau cu sutele pe 
zid. Căzute pe jos, printre reţelele întinse şi cadrele cu 
geamuri ce străluceau şi sclipeau în soare, zăceau 
împrăştiate atâtea grămezi de păstăi, dovleci şi castraveți, 
încât fiecare petic de pământ părea o comoară de legume, 
pe când mirosul plantelor aromate şi al tuturor soiurilor de 
verziciuni (fără să mai punem la socoteală păşunile 
învecinate de pe care se căra fânul), umplea tot aerul de 
parfumul unui uriaş buchet de flori. Asemenea linişte şi 
calm domneau în incinta vechiului zid roşietic, încât până şi 
penele atârnate în cununi ca să sperie păsările, abia de se 
mişcau; iar zidul avea o asemenea putere de a pârgui totul, 
încât îţi venea uşor să-ţi închipui că, ici şi colo, câte un cui 
ieşit sau o bucată de scândură învechită de care mai şedea 
prins, se copseseră în decursul anotimpurilor şi-apoi 
ruginiseră şi putreziseră, urmând soarta comună tuturor. 


Casa, cu toate că puţin cam dezordonată faţă de grădină, 
era o clădire într-adevăr veche, cu bănci pe vatra căminului 
din bucătăria pardosită cu cărămidă, şi cu grinzi mari de-a 
curmezişul tavanului. Într-o parte se afla teribila fâşie de 
pământ în litigiu, pe care domnul Boythorn menținea zi şi 
noapte o strajă, într-o bluză din pânză groasă, a cărui 
datorie se presupune că era să sune numaidecât, în caz de 
agresiune, un clopot mare, atârnat acolo în scopul acesta, şi 
să dezlege un buldog uriaş, sălăşluit ca şi tovarăşul său, 
într-un adăpost şi, în general, să facă praf inamicul. 
Nemulțumit cu asemenea măsuri de precauţiune, domnul 
Boythorn a întocmit el însuşi şi a afişat acolo, pe scânduri 
vopsite, pe care numele său era prins cu litere mari, 
următoarele avertismente solemne: „la seama la buldog. E 
grozav de feroce, Lawrence Boythorn! „Flinta e încărcată 
cu alice, Lawrence Boythorn!,„Capcane pentru oameni şi 
puşti automate sunt gata să intre în acţiune la orice oră din 
zi şi din noapte, Lawrence Boythorn!” „la aminte! Orice 
persoană sau persoane, îngăduindu-şi cu îndrăzneală să 
încalce terenul acestei proprietăţi, vor fi pedepsite cu cea 
mai neînduplecată severitate, prin aplicarea unei corecţii 
corporale şi prin urmărirea cu cea mai strictă rigoare 
injustiţie, Lawrence Boythorn!” 'Toate acestea ni le-a arătat 
de la fereastra salonului, în timp ce păsărică îi ţopăia pe 
cap; şi râdea: „Ha, ha, ha, ha! Ha, ha, ha, ha!” cu atâta 
poftă pe când ni le arăta cu degetul încât, zău, mă gândeam 
că are să-i vie rău. 

— Dar, asta înseamnă să-ţi faci necazuri cu toptanul, 
interveni domnul Skimpolo cu obişnuita-i uşurătate, dacă 
nici măcar nu iei lucrurile în serios, după toate cele. 

— Nu le iau în serios! Exclamă domnul Boythorn, nespus 
de înfierbântat. Nu le iau în serios! Dacă aş fi crezut că-l pot 
dresa, aş fi cumpărat un leu în locul câinelui ăstuia, şi l-aş fi 
lăsat să se repeadă asupra primului tâlhar mizerabil care ar 
fi îndrăznit să-mi încalce cumva drepturile. Numai să 
primească sir Leicester Dedlock să vină şi să mă întâlnească 


pentru a hotări neînţelegerea asta printr-o luptă între noi 

doi, şi sunt gata să-l întâmpin cu orice armă cunoscută de 

omenire, din orice vreme şi din orice ţară din lume. Atât le 
iau de în serios, lucrurile! Nu mai mult! 

În casa lui, am ajuns într-o sâmbătă. Duminică dimineaţa 
ne-am pregătit cu toţii să mergem la bisericuţa din parc. 
Intrând în parc, aproape chiar pe lângă terenul în litigiu, 
am urmat o potecă plăcută, şerpuind pe pajiştea înverzită şi 
printre frumoşii copaci, până ce am ajuns la pridvorul 
bisericii. 

Mirenii erau în număr extrem de mic şi mai toţi oameni de 
la ţară, cu excepţia unui grup numeros de slujitori de la 
Castel, dintre care câţiva se şi aşezaseră pe locurile lor, iar 
ceilalţi mai intrau pe rând câte unul. Erau câţiva valeţi 
impozanţi, şi mai era şi întruchiparea desăvârşită a unui 
vechi vizitiu, care arăta ca şi cum ar fi fost reprezentantul 
oficial al tuturor paradelor şi deşertăciunilor ce-au fost 
purtate de-a lungul anilor în echipajul său. Era şi o colecţie 
foarte frumoasă de femei tinere şi, mai presus de ele, 
măreţul chip vârstnic şi talia impozantă, demnă şi 
corpolentă a îngrijitoarei se înălța predominând asistenţa. 
Fata cea frumoasă, despre care ne vorbise domnul 
Boythorn, era drept lângă ea. Era atât de drăgălaşă, încât 
aş fi recunoscut-o datorită frumuseţii sale, chiar de n-aş fi 
văzut-o cum s-a înroşit de tare simțindu-se fixată se ochii 
tânărului pescar, pe care l-am descoperit nu departe de ea. 
O altă faţă şi nu una dintre cele plăcute, cu toate că arăta 
chipeşă, părea că o pândeşte cu răutate pe frumoasa copilă 
şi, de fapt nu numai pe ea, ci pe oricine şi orice. Era o 
franţuzoaică. 

Cum clopotul încă mai bătea şi marele personaj încă nu 
sosise, am avut răgaz să-mi îndrept privirea asupra 
bisericii, care mirosea a ţărână ca un mormânt şi să-mi dau 
seama ce bisericuţă întunecoasă, veche şi solemnă era. 
Ferestrele, umbrite de copaci, nu îngăduiau decât o lumină 
estompată care punea o paloare lividă pe feţele din jurul 


meu şi întuneca vechile alămuri de pe pardoseală şi 
monumentele roase de timp şi umezeală, dar dădea o 
strălucire nemăsurată soarelui în micul pridvor în care un 
clopotar, cu mişcări monotone, se îndeletnicea cu clopotul. 
Dar un murmur din direcţia aceea, ivirea respectului 
reverenţios pe chipurile ţăranilor şi o aroganță 
batjocoritoare şi feroce din partea domnului Boythorn, 
voind cu hotărâre să nu ţină seama de existenţa unei 
anumite persoane, m-au prevestit că marele personaj sosise 
şi că slujba religioasă urma să înceapă. 

„Să nu intri la judecată cu sluga ta, o Doamne, căci în 
văzul tău...” 

Voi uita oare vreodată bătaia grăbită a inimii, pricinuită de 
privirea pe care am întâlnit-o când m-am sculat în picioare? 
Voi putea oare vreodată să uit felul în care ochii aceia 
frumoşi şi mândri părură că tresar din nepăsarea lor şi că 
se pironesc într-ai mei? A fost numai o clipă, până i-am 
plecat pe-ai mei în jos... pe cartea mea... I-am eliberat, de 
mi-e îngăduit să spun aşa, dar, în acel scurt răstimp, am 
recunoscut prea bine acel chip frumos. 

Şi, foarte ciudat, o redeşteptare grăbită în mine, strâns 
legată de zilele triste de la nănaşa mea: da, în trecutul 
îndepărtat, chiar până la zilele acelea când mă-nălţam în 
vârful picioarelor ca să mă îmbrac în faţa oglinjoarei mele, 
după ce-mi gătisem păpuşa. Şi cu toate că nu mai văzusem 
chipul doamnei acesteia niciodată în viaţă, sunt sigură de 
asta, totuşi legătura era absolut neîndoielnică. 

Mi-a fost uşor să-mi dau seama că gentilomul acela 
ceremonios, gutos, cu părul sur, singurul ce ocupa celălalt 
loc din marea strană, nu putea fi decât sir Leicester 
Dedlock, şi că doamna era lady Dedlock. Dar de ce chipul ei 
să-mi apară într-o încâlceală ca în nişte cioburi de oglindă, 
în care vedeam frânturi din vechile mele amintiri? Şi de ce 
să fiu atât de frământată şi de tulburată (pentru că mai 
eram încă), numai fiindcă am dat din întâmplare cu ochii de 
ea? Nu-mi pot explica. 


Am socotit că poate fi o slăbiciune inexplicabilă în mine şi 
am încercat s-o înving, ascultând cuvintele pe care le 
auzeam. Atunci, şi mai ciudat, mi s-a părut că le aud rostite 
nu de vocea celui ce le citea, ci de vocea foarte cunoscută a 
nănaşei mele. Lucrul acesta m-a făcut să mă gândesc dacă 
chipul doamnei Dedlock nu seamănă din întâmplare cu cel 
al nănaşei mele? S-ar putea să semene puţin, dar expresia-i 
era atât de diferită, iar hotărârea aceea neclintită şi dură 
care i-a măcinat faţa nănaşei mele, cum macină vremea în 
stâncă, lipsea cu desăvârşire de pe chipul din faţa mea, 
încât nu asemănarea dintre ele m-a putut izbi. Şi nici 
orgoliul şi aroganţa de pe chipul doamnei Dedlock nu le-am 
recunoscut deloc pe chipul altcuiva. Şi totuşi eu... Eu, mica 
Esther Summerson, copilul care a trăit o viaţă însingurată 
şi la a cărei zi de naştere nu se bucura nimeni... Am avut 
impresia că mă ridic în ochii mei proprii, fiind smulsă din 
trecut de o anume putere aflată în făptura acestei nobile 
doamne, pe care nu numai că nici prin cap nu-mi trece că 
aş fi văzut-o vreodată, dar pe care ştiu perfect de bine că n- 
am văzut-o niciodată până în acel ceas. 

Neliniştea inexplicabilă în care căzusem mă făcea să 
tremur atât de tare, încât îmi dădeam seama că mă 
îngrijorau chiar şi plivirile slujnicei franţuzoaice, cu toate că 
ştiam că ea iscodea cu ochii ici şi colo, şi peste tot chiar din 
clipa în care intrase în biserică. Treptat, totuşi foarte încet, 
am reuşit până la urmă să-mi înfrâng ciudata emoție. După 
o bună bucată de vreme, m-am uitat iarăşi către lady 
Dedlock. Asta s-a întâmplat când se pregăteau să cânte 
psalmii, înaintea predicii. Nu m-a băgat în seamă, iar 
bătăile inimii îmi trecuseră. Şi nici n-au mai revenit decât 
numai pentru câteva clipe, când o dată ori de două ori şi-a 
aruncat privirile la Ada sau la mine prin lornion. 

Cândslujbas-asfârşit, sirLeicesteri-aoferitdoamneiDedlock 
braţul cu multă plăcere şi galanterie, cu toate că era nevoit 
să meargă sprijinindu-se într-un baston gros, şi a însoţit-o 
până au ieşit din biserică şi până au ajuns la trăsura trasă 


de nişte ponei, cu care veniseră. După aceea, slujitorii s-au 
risipit şi tot astfel şi ceilalţi mireni, la care sir Leicester se 
uita (zicea domnul Skimpole spre nemărginita desfătare a 
domnului Boythorn), ca şi cum el ar fi fost un proprietar de 
vaste terenuri în Ceruri. 

— Şi chiar crede că e! Făcu domnul Boythorn. O crede cu 
tărie. La fel şi taică-său şi bunicu-său şi străbunicu-său! 

— Ştiţi dumneavoastră, urmă domnul Skimpole cu totul pe 
neaşteptate adresându-se domnului Boythorn, îmi face 
plăcere să văd un om de soiul ăsta. 

— Îţi face! Exclamă domnul Boythorn. 

— Să zicem c-ar dori să mă patroneze, urmă domnul 
Skimpole. Foarte bine! Nu m-aş opune. 

— Ba eu da! Se repezi domnul Boythorn cu toată puterea. 

— Zău chiar da? Întrebă domnul Skimpole în felul lui 
uşuratic către care era înclinat din fire. Dar asta înseamnă 
să-ţi iei singur necazuri pe cap. Şi de ce s-o faci? lată-mă eu 
sunt mulţumit să le primesc pe toate de-a gata, ca un copil, 
aşa cum se întâmplă, şi n-am niciodată bătaie de cap! Vin 
aicea, de pildă, şi găsesc un potentat atotputernic cerându- 
mi jurământul de credinţă şi supunere. Foarte bine! Eu îi 
spun: „Atotputernicule potentat, iată jurământul meu de 
credinţă şi supunere! Îmi vine mai uşor să ţi-l dau decât să 
ţi-l refuz. lată-l! Dacă ai ceva plăcut de dat, voi fi fericit să 
primesc.” Atotputernicul potentat de fapt răspunde: „lată 
un individ cu scaun la cap. Văd că mi se potriveşte la 
digestie şi la fiere. Nu mă sileşte să mă dau de-a tumba ca 
un arici cu ghimpii scoşi. Înfloresc, deschid larg uşile, întorc 
în afară căptuşeala-mi de argint ca norul lui Mii ton şi e 
mult mai plăcut pentru noi amândoi.” Asta-i părerea mea în 
asemenea privinţe; vorbind aşa, ca un copil! 

— Dar presupune că mâine te duci undeva, în altă parte, 
replică domnul Boythorn, unde dai peste contrariul tipului 
aceluia sau tipului acestuia. Cum e atunci? 

— Cum e atunci? Întrebă domnul Skimpole, cu cea mai 
neînchipuită simplitate şi candoare. Exact acelaşi lucru! I-aş 


spune: „Prea stimate Boythorn, să întruchipăm în dumneata 
pe închipuitul nostru prieten, Prea stimate Boythorn, te 
opui atotputernicului potentat? Foarte bine. Şi eu la fel. 
Sunt de părere că treaba mea în sistemul social e să fiu om 
de înţeles. Sunt de părere că treaba fiecăruia în sistemul 
social e să fie de înţeles. În scurt, este un sistem de armonie 
socială. De aceea, dacă te opui, şi eu mă opun. Aşa că, 
minunate Boythorn, hai să ne aşezăm la masă! 

— Dar minunatul Boythorn ţi-ar putea spune, (ripostă 
gazda noastră, umflându-se şi înroşindu-se tare de tot): „să 
fiu al...” 

— Înţeleg, exclamă domnul Skimpole. Şi-i foarte probabil 
c-aşa are să-mi răspundă. 

— Dacă merg la masă!”, strigă domnul Boythorn, 
izbucnind cu violenţă şi oprindu-se ca să izbească cu 
bastonul în pământ. Şi probabil c-ar adăuga: „Există oare 
ceva ce se numeşte principiu, domnule Harold Skimpole?” 

— La care Harold Skimpole ar răspunde, bineînţeles, urmă 
domnul Skimpole, cât se poate de bine dispus şi cu cel mai 
şiret zâmbet: „Pe viaţa mea, n-am nici cea mai vagă idee! 
Nu ştiu la ce dai dumneata numele ăsta, unde se află şi cine 
are aşa ceva. Dacă dumneata ai aşa ceva, şi-ţi convine, îmi 
pare grozav de bine şi te felicit din toată inima. Dar eu n-am 
auzit de când sunt de una ca asta, te încredinţez, pentru că 
eu sunt pur şi simplu un copil şi n-am nevoie de aşa ceva şi 
nici nu doresc!” Aşa că vezi dumneata, minunate Boythorn, 
dar mai la urma urmei tare aş vrea să merg la masă! 


Cam aşa suna unul dintre multele şi micile dialoguri dintre 
ei, care totdeauna mă aşteptam să se termine, şi cred că în 
alte împrejurări s-ar fi terminat cu nişte ieşiri violente din 
partea gazdei noastre. Dar domnul Boythorn avea o părere 
atât de înaltă despre rolul ospitalier şi despre răspunderea 
pe care o avea ca gazdă, iar tutorele meu râdea din toată 
inima cu şi de domnul Skimpole, ca de un copil care cât e 
ziua de lungă umflă baloane de săpun şi apoi le sparge, 
încât lucrurile n-au depăşit niciodată limita. Domnul 
Skimpole, care parcă niciodată nu-şi dădea seama când se 
afla pe un teren delicat, o lua grăbit din loc ca să se-apuce 
de nişte schiţe în parc, pe care niciodată nu le isprăvea, sau 
să cânte la pian părţi din arii, ori să cânte din gură frânturi 
de cântece, sau stătea culcat pe spate sub vreun copac şi, 
privind la cer, ceea ce nu-l împiedica de a gândi, zicea că 
tocmai pentru aşa ceva era el hărăzit şi asta i se potrivea de 
minune. 

— Cutezanţa şi strădania, ne spunea el (zăcând pe spate) 
sunt lucruri care îmi par încântătoare. Cred că sunt într- 
adevăr cosmopolit. Am cea mai profundă simpatie pentru 
ele. Stau culcat într-un loc umbrit, cum e aici, şi mă 
gândesc cu admiraţie la făpturile aventuroase ce se duc la 
Polul Nord sau pătrund în inima Zonelor 'Toride. Cei venali 
din fire întreabă: „La ce bun ca omul să se ducă la Polul 
Nord? Ce bine face el în fond?” La asta n-aş putea 
răspunde, dar ceea ce pot spune e că trebuie să se ducă 
acolo cu scopul, deşi el nu-l ştie, de a-mi da mie de gândit 
când stau tolănit ca acuma. Dar să luăm un caz foarte grav. 
Să luăm cazul sclavilor, de pe plantațiile americane. Cred că 
sunt munciţi din greu, cred că în general nu sunt mulţumiţi, 
cred că situaţia lor în totalitate este neplăcută, dar ei îmi 
populează peisajul, îi dau o poezie anume pentru mine, şi 
poate că ăsta e unul dintre scopurile cele mai plăcute ale 
existenţei lor. Înţeleg foarte bine un lucru ca ăsta dacă e 
aşa, şi nu m-ar mira să fie într-adevăr aşa. 


În asemenea împrejurări mă întrebam dacă se gândea 
vreodată la doamna Skimpole şi la copii şi sub ce aspect i se 
prezentau în spiritul său cosmopolit. Dar, pe cât am putut 
înţelege, ei nu i se înfăţişau decât arareori, sau deloc. 

Era sâmbătă, în săptămâna următoare duminicii în care-mi 
bătuse inima în biserică şi fiecare zi era atât de 
strălucitoare şi albastră, încât cel mai fermecător lucru 
fusese să hoinărim prin pădure şi să vedem lumina căzând 
la pământ printre frunzele transparente şi licărind printre 
frumoasele îngemănări ale umbrelor copacilor, în vreme ce 
păsărelele îşi ciripeau cântecele, iar văzduhul era plin de 
zumzetul adormitor al gâzelor. Găsisem un loc ce ne plăcea 
cu predilecție, cu un strat gros de muşchi şi frunze din anul 
trecut, unde se aflau câţiva copaci căzuţi de pe care scoarţa 
fusese despuiată. Aşezaţi printre ei, priveam pe sub bolta 
verde sprijinită de mii de coloane naturale, la crestele albite 
ale arborilor în perspectiva depărtată, ce străluceau atât de 
tare în contrast cu umbra în care şedeam şi care erau atât 
de fericit slujite de înşiruirea arcuită prin care le vedeam, 
încât totul părea imaginea unei lumi minunate, de basm. În 
sâmbăta aceea ne aşezaserăm aici, domnul Jarndyce, Ada şi 
cu mine, când deodată am auzit un tunet bubuind în 
depărtare şi am simţit stropi mari de ploaie plescăind 
printre frunze. 

Toată săptămâna vremea fusese grozav de încinsă, iar 
furtuna s-a dezlănţuit atât de neaşteptat asupra noastră, cel 
puţin, în locul acela adăpostit, încât, mai înainte de a ajunge 
la marginea pădurii, tunetele şi fulgerele se îndesiseră şi 
ploaia cădea năvalnic prin frunziş, ca şi cum fiecare strop ar 
fi fost o mărgică de plumb. Cum nu era timpul potrivit să 
stăm printre copaci, am ieşit, fugind din pădure, am urcat 
şi-am coborât pe treptele acoperite de muşchi de la două 
scări late cu balustradă, puse spate în spate, pentru 
trecerea gardului livezii, făcute pentru loja paznicului ce se 
afla la doi paşi. Adeseori observasem frumuseţea sumbră a 
acelei loji, ce se înălța într-un umbrar adânc de copaci şi 


băgasem de seamă cum iedera se îndesise peste ea şi cum 
alături era o adâncitură pieptişă, unde o dată văzuserăm 
câinele paznicului scufundându-se în ferigă de parcă s-ar fi 
afundat în apă. Loja era atât de întunecoasă, acum când 
cerul era înnorat, încât abia am zărit omul care a venit la 
uşă când ne-am adăpostit acolo, punând două scaune 
pentru Ada şi pentru mine. Ferestrele zăbrelite erau 
deschise, iar noi ne-am aşezat drept în cadrul uşii, uitându- 
ne la furtună. Era un spectacol măreț să vezi cum se înălța 
vântul, cum îndoia copacii şi cum mâna ploaia înaintea lui, 
de părea că-i un nor de fum şi să auzi tunetul solemn şi să 
vezi fulgerele şi, în timp ce te gândeai cu venerație la 
înspăimântătoarele forţe de care neînsemnatele noastre 
vieţi sunt înconjurate, să te minunezi cât sunt de 
binefăcătoare şi cum pe cea mai mică floricică sau 
frunzuliţă se şi simte o înviorare ţâşnită din această furie 
aparentă care îţi pare că reînnoieşte creaţia. 

— Nu-i primejdios să stai pe un loc atât de expus? 

— O, nu, Esther dragă! Răspunse Ada liniştită. Ada mi s-a 
adresat mie, dar nu eu vorbisem. 

Bătăile inimii mele se porniră iarăşi. Nu mai auzisem 
vocea aceea şi nici nu-i văzusem faţa vreodată, dar m-a 
impresionat tot atât de straniu! Iarăşi, într-o clipă, mi-au 
răsărit în minte o puzderie de imagini din trecutul meu. 

Lady Dedlock se adăpostise în colibă, înaintea sosirii 
noastre acolo, şi ieşise din întunericul încăperii. Şedea în 
spatele scaunului meu cu mâna pe el. l-am văzut mâna 
lângă umărul meu, când am întors capul. 

— Te-am speriat? A întrebat ea. 

Nu. Asta nu era spaimă. De ce să mă fi speriat? 

— Cred, urmă lady Dedlock către tutorele meu, că am 
plăcerea să vorbesc cu domnul Jarndyce. 

— Memoria Domniei Voastre, lady Dedlock, îmi face mai 
multă cinste decât mi-am închipuit c-ar fi cu putinţă, 
răspunse el. 


— V-am recunoscut duminică în biserică. Îmi pare rău că 
nişte neînţelegeri locale de-ale lui sir Leicester... Nu le-a 
căutat el, totuşi, cred... ar ridica oarecare dificultăţi 
absurde la încercarea de a vă acorda atenţie, cât sunteţi 
aici. 

— Cunosc împrejurările, răspunse tutorele cu un zâmbet, 
şi vă rămân îndeajuns de îndatorat pentru cele ce mi-aţi 
spus. 

Doamna îi dădu mâna într-un fel indiferent, ceea ce părea 
că-i stă în obicei; vorbea într-un fel tot indiferent, deşi cu o 
voce plăcută. Era tot atât de graţioasă pe cât era de 
frumoasă, perfect stăpână pe sine şi avea aerul, mă 
gândeam eu, că ar fi în stare să atragă şi să câştige 
interesul oricui, dacă ar fi crezut că merită să-şi piardă 
timpul. Paznicul i-a adus un scaun pe care s-a aşezat, la 
mijlocul intrării. Între noi. 

— S-a aranjat ceva cu tânărul despre care aţi scris lui sir 
Leicester şi ale cărui năzuinţe sir Leicester a regretat că nu 
i-a stat în puteri să le satisfacă în nici un fel? L-a întrebat ea 
pe tutorele meu, privindu-l peste umăr. 

— Nădăjduiesc, răspunse tutorele. 

Părea că-l respectă, ba, chiar că doreşte să-i câştige 
bunăvoința. În felul ei trufaş de a fi era ceva seducător ce 
deveni mai familiar... Eram să zic mai natural, dar aşa ceva 
era cu neputinţă, pe măsură ce-i vorbea cu capul întors 
peste umăr. 

— Presupun că tânăra este domnişoara Clare, cealaltă 
minoră de sub tutela Domniei Tale? 

Tutorele i-o prezentă pe Ada, cu toate formele. 

— Veţi pierde caracterul dezinteresat al rolului 
dumneavoastră de Don Quijote, îi spuse lady Dedlock 
domnului Jarndyce, vorbindu-i tot peste umăr, dacă apăraţi 
numai asemenea frumuseți de nedreptăţi. Dar prezentaţi- 
mă, şi se întoarse cu totul spre mine, şi acestei tinere 
domnişoare! 


— Domnişoara Summerson este într-adevăr o minoră de 
sub tutela mea, zise domnul Jarndyce. În privinţa ei nu 
răspund faţă de nici un Lord Preşedinte. 

— Domnişoara Summerson şi-a pierdut amândoi părinţii? 
Întrebă Doamna Noastră. 

— Da. 

— Are mare noroc de tutore. 

Lady Dedlock s-a uitat la mine şi eu m-am uitat la ea şii- 
am spus că într-adevăr am mare noroc. Dintr-odată s-a 
întors dinspre mine în pripă, cu un aer ce vădea neplăcere 
sau dezgust şi-i spuse tutorelui, întorcându-şi iarăşi capul 
peste umăr: 

— Au trecut secole de când aveam obiceiul să ne întâlnim, 
domnule Jarndyce. 

— Da, multă vreme. Cel puţin mie mi-a părut că s-a scurs 
multă vreme până duminica trecută, când v-am văzut iarăşi, 
răspunse el. 

— Ce? Şi dumneata eşti curtezan, sau crezi că-i nevoie să 
faci pe curtezanul cu mine? Exclamă ea cu oarecare 
dispreţ. Se vede că am dobândit asemenea reputaţie. 

— Aţi dobândit atât de multe, lady Dedlock, zise tutorele 
încât cred că plătiţi un mic tribut. Dar nicidecum mie. 

— Atât de multe! Repetă ea, schiţând un râs. Da! 
Conştientă de superioritatea, de puterea, de farmecul ei şi 
de nu mai ştiu ce, păru că ne priveşte pe Ada şi pe mine ca 
şi cum am fi fost ceva mai mult decât nişte copii. Aşa că, 
după ce îşi schiţă râsul, rămase un timp privind în ploaie, 
atât de stăpână pe sine şi liberă să se adâncească în 
gândurile ei, de parc-ar fi fost singură. 

— Cred c-ai cunoscut-o pe sora mea, când eram în 
străinătate împreună, mai bine decât m-ai cunoscut pe 
mine? Întrebă ea, uitându-se din nou la tutore. 

— Da, s-a întâmplat să ne întâlnim mai des, răspunse el. 

— Am mers fiecare pe căile noastre diferite, urmă lady 
Dedlock, şi nu ne prea potriveam, chiar înainte de a ne fi 


hotărât să rupem legăturile. E regretabil, mi-nchipui, dar 
nu exista altă ieşire! 

Lady Dedlock a prins iarăşi a se uita la ploaie. Curând 
furtuna începu să se potolească. Torentul de ploaie slăbi 
simţitor, fulgerele încetară, tunetele vuiră departe printre 
coline, iar soarele începu a scânteia pe frunzele ude şi în 
ploaia ce cădea. Cum şedeam acolo, văzurăm un docăraş 
tras de doi ponei, venind pe nesimţite către noi, într-un trap 
vesel. 

— Solul se întoarce, doamnă, cu trăsura, zise paznicul. 
Când s-a apropiat, am văzut că în docar se aflau două 
persoane. Coborâră cu nişte mantale şi nişte cuverturi, mai 
întâi franţuzoaica pe care o văzusem în biserică, şi apoi fata 
cea frumoasă; franţuzoaica, cu o cutezanţă sfidătoare, fata 
cea frumoasă şovâind ruşinată. 

— Ce-i asta? Întrebă lady Dedlock. Amândouă? 

— Eu vă sunt cameristă în momentul de faţă, doamnă, 
răspunse franţuzoaica. Vorba trimisă era pentru slujitoare. 

— M-am temut să nu vă fi gândit la mine, doamnă, adăugă 
fata frumoasă. 

— La tine m-am gândit, copilă, îi răspunse stăpâna liniştită. 
Pune şalul acela pe mine. 

Îşi aplecă puţintel umerii ca să i se pună şalul şi fata 
frumoasă i-l aşeză uşurel, acoperindu-i spatele. 
Franţuzoaica stătea în picioare, neluată în seamă, privind 
drept înainte, cu buzele foarte strânse. 

— Îmi pare rău, se adresă lady Dedlock domnului 
Jarndyce, că nu sunt şanse să reluăm relaţiile noastre 
dinainte. Să-mi îngăduiţi să vă trimit trăsurica îndărăt 
pentru cele două pupile ale dumneavoastră. Va fi aici 
numaidecât. 

Dar cum tutorele n-a voit cu nici un preţ să-i primească 
propunerea, ea şi-a luat rămas bun plin de graţie de la Ada, 
pe mine nici nu m-a luat în seamă, şi, sprijinindu-şi mâna pe 
braţul oferit de tutore, se urcă în trăsură, un vehicul pentru 
parc, mic, scund şi cu coviltir. 


— Urcă-te, copilă, îi zise ea fetei frumoase. O să am nevoie 
de tine. Hai, mână! 

Trăsura porni, iar franţuzoaica, având cuverturile pe care 
le adusese spânzurate pe braţ, rămase în picioare în locul 
unde scoborâse. 

Îmi închipui că nimic nu-i vine mai greu de îndurat Trufiei 
decât Trufia altuia şi cred că franţuzoaica şi-a primit 
pedeapsa pentru felul ei impertinent de a fi. Răzbunarea ei 
fu cea mai neaşteptată din câte mi-aş fi putut închipui. A 
rămas nemişcată ca o stană, până când trăsura a cotit 
apucând-o pe drum şi pe urmă, fără să-şi piardă câtuşi de 
puţin cumpătul, şi-a scos încălţările, le-a lăsat pe pământ şi 
a pornit-o încetişor în aceeaşi parte, pe unde era iarba mai 
udă. 

— Femeia asta e nebună? A întrebat tutorele. 

— O! Nu, domnule! Răspunse paznicul, care se uita după 
ea, împreună cu soţia lui. Nu-i Hortense dintr-acelea. Are o 
probă de cap decât care mai bun nu există. Dar e îngrozitor 
de mândră şi iute la mânie... Neînchipuit de mândră şi iute 
la mânie, şi dacă i s-a pus în vedere să plece şi alţii să-i 
treacă înainte, nu se deprinde uşor cu asta. 

— Dar de ce să umble desculţă prin toată apa asta? 
Întrebă tutorele. 

— Oare de ce, domnule, dacă nu ca să-şi răcorească 
părţile de jos, răspunse omul. 

— Ori poate că-şi închipuie că păşeşte prin sânge, adaugă 
femeia. Cred că-i în stare să calce prin sânge ca şi cum n-ar 
fi nimic, când i se urcă ei sângele la cap. 

Am trecut prin apropierea Castelului la câteva minute 
după aceea. Paşnic cum arătase când l-am văzut întâia oară, 
la fel arăta şi acum dacă nu mai mult, cu o bură ca de 
diamante sclipind peste tot în juru-i, cu un vânticel suflând 
slab şi cu păsărelele ieşite din amuţeala lor, ciripind de-i 
luau auzul, cu toate din jur răcorite de ploaia căzută de 
curând şi cu trăsurica strălucind în faţa portarului, ca o 
caleaşcă din poveste făcută din argint. Calmă, mergând cu 


un pas hotărât şi liniştit către Castel, ca o făptură paşnică 
încadrată în peisaj, Mademoiselle Hortense umbla desculţă 
prin iarba udă. 

Ia-o din loc! 

Vacanţa cea mare pe întinderile înaltei Curți de Justiţie. 
Legea şi Echitatea, corăbii de nădejde, clădite din 
cherestea de tec, pe fund căptuşite cu aramă, legate în fier 
şi finisate în alamă, nicidecum rapide cum sunt clipperele, 
au lăsat pânzele jos. Olandezul Zburător, cu un echipaj de 
clienţi ca nişte fantome ce roagă pe toţi ce le-ar ieşi în cale 
să le cerceteze cu de-amănuntul hârtiile, s-a lăsat dus pe 
ape la vremea asta, numai Dumnezeu ştie unde. Curțile de 
Justiţie sunt cu toatele închise; birourile publice zac într-un 
somn fierbinte, chiar şi incinta din Westminster e un pustiu 
umbros, unde pot să cânte privighetorile şi în care se 
plimbă o categorie de solicitanţi mai afectuoşi şi mai tandri 
decât cei ce se întâlnesc îndeobşte pe acolo. 

Cele patru înalte colegii de jurisconsulţi, Temple, Chancery 
Lane, Sergeant's Inn şi Lincoln's Inn, chiar până la 
marginile sale, sunt ca nişte porturi pe coaste cu maree, cu 
apele în reflux, în care procedurile au eşuat, birourile au 
lăsat ancora, funcţionarii ce n-au ce face tândălesc pe 
scaune cu spătarele plecate, care n-au să-şi recapete 
poziţia perpendiculară până când valurile termenelor vor 
pătrunde iar în port, se vor înălța şi vor şterge nămolul 
vacanței celei mari. Uşile de la intrarea cabinetelor sunt 
închise cu duiumul. Scrisori şi pachete sunt lăsate la cabina 
portarului cu toptanul. O recoltă de iarbă-ar creşte prin 
fisurile pavajului de piatră din faţa sălii de şedinţă de la 
Lincoln's Inn, dar uşierii autorizaţi, cu insignele în piept, 
care n-au nimic de făcut decât să stea acolo la umbră, cu 
şorţurile lor albe trase peste cap, ca să se apere de muşte, o 
smulg, şi, duşi pe gânduri, o mănâncă. 

În oraş nu-i decât un judecător. Dar chiar şi el nu vine 
decât de două ori pe săptămână ca să lucreze în camera de 
consiliu. Dacă oamenii din provincie, din oraşele districtului 


său jurisdicţional l-ar putea vedea acum! Fără perucă lungă 
pe spate, fără robă roşie, fără blană, fără lăncier, fără toiag 
alb. Nimic altceva decât un domn proaspăt bărbierit, cu 
pantaloni albi şi pălărie albă, cu judecătoreasca-i faţă 
bronzată la mare şi cu o fâşie de piele jupuită de razele 
soarelui de pe judecă torescu-i nas, şi care intră în trecere 
la bodega pescarilor, să bea o bere rece. 

Baroul Angliei e împrăştiat pe toată faţa pământului. Cum 
poate Anglia s-o ducă patru luni de vară fără baroul ei, care 
îi e refugiu recunoscut când e la nevoie şi singura-i glorie 
legitimă când îi merge în plin... E-o întrebare fără răspuns: 
e sigur că asemenea scut şi asemenea pavăză a Britaniei 
pentru moment nu se mai poartă. Domnul erudit, care 
totdeauna e nemaipomenit de indignat de ultragiul fără 
precedent comis de partea adversă în privinţa 
sentimentelor clientului său, care pare că niciodată n-are 
să-şi mai vină în fire, o duce cu mult mai bine în Elveţia 
decât te-ai fi putut aştepta. Domnul erudit, care îşi 
îndeplineşte opera lui destructivă şi care-şi usucă toţi 
adversarii cu sarcasmul morbid, e vesel ca un cintezoi într-o 
staţiune de ape din Franţa. Domnul erudit care varsă 
lacrimi cu găleata la cea mai mică provocare, de şase 
săptămâni n-a vărsat o lacrimă. Prea eruditul domn care şi- 
a răcorit fierbinţeala de la natură de pe figura-i îmbujorată 
în bălți şi fântâni de legi până ce-a devenit mare specialist 
în argumente încurcate, pregătite pentru termenele de 
judecată, când întinde magistraţilor ce moţăie în şedinţă 
„capcana” legală, de neînțeles pentru neiniţiaţi, dar şi 
pentru cei mai mulţi dintre iniţiaţi, hoinăreşte acum într-o 
desfătare pe care numai el o cunoaşte, prin ţinutul sterp şi 
plin de praf al Constantinopolului. Alte fragmente 
dispersate ale aceluiaşi mare şi înţelept Palladium sunt de 
găsit pe canalele Veneţiei, la a doua cataractă a Nilului, la 
staţiunile balneare din Germania sau răspândiţi pe plaje, 
de-a lungul coastelor engleze. Abia unul de poate fi întâlnit 
în regiunile deşarte ale înaltei Curți de Justiţie. Dacă un 


asemenea membru singuratic al baroului trece ca o umbră 
prin pustie şi dă peste un reclamant ce hoinăreşte prin 
partea locului, incapabil să renunţe a da târcoale locurilor 
în care-i izvorăsc neliniştile, amândoi se-nspăimântă unul de 
celălalt şi, ferindu-se, se retrag fiecare în ascunzişul lui. 

E vacanţa mare, cea mai fierbinte, cum n-a mai fost de 
mulţi ani. Toţi slujbaşii tineri sunt îndrăgostiţi nebuni şi, 
potrivit cu rangul lor, tânjesc după fericire, cu obiectul 
îndrăgit, pe la Margate, Ramsgate sau Gravesend. Toţi 
slujbaşii între două vârste se gândesc că familiile lor sunt 
prea numeroase. 'Ioţi câinii fără stăpân care rătăcesc 
pierduţi prin Colegiile de avocaţi din preajma înaltei Curți şi 
umblă cu limba scoasă după nişte scări sau alte locuri 
răcoroase, căutând apă, scot urlete scurte de exasperare. 
Toţi câinii orbilor de pe stradă îşi târăsc stăpânii la cişmele 
sau îi împiedică în găleți peste care cad. O prăvălie cu 
obloane la ferestre, cu trotuarul stropit şi cu un castron cu 
peşti aurii şi argintii în vitrină e un adevărat sanctuar. 
Temple Bar se încinge atât de tare, încât pentru învecinatul 
ştrand şi pentru strada Fleet devine ceea ce-i un radiator 
într-o urnă şi toată noaptea le ţine într-o fierbere mocnită. 

Se găsesc birouri prin jurul barourilor Curţii de Justiţie în 
care omul se poate răcori, dacă răcoreala mai merită să fie 
căutată din gogomănie, la asemenea preţ. Trecerile mici din 
imediata apropiere a acelor locuri dosite parcă scuipă 
flăcări. În casele domnului Krook e-o căldură atât de mare, 
încât locatarii şi-au întors apartamentele cu dosul în sus şi 
stau pe scaune pe trotuar... Şi printre ei şi domnul Krook 
ce-şi continuă acolo studiile, alături de el avându-şi pisica (o 
mâţă căreia nu-i e niciodată prea cald). 

Sala „La Flamura Soarelui” şi-a întrerupt reuniunile 
muzicale cât ţin căldurile şi Micul Swills e angajat la 
grădinile Pastorale pe malul Tamisei, unde apare cu un aer 
inocent şi interpretează nişte cântecele comice de o factură 
foarte inocentă, făcute anume (după cum spune afişul) să 


nu jignească sentimentele nici celor mai pretenţioase 
spirite. 

Peste toate vecinătăţile juridice atârnă lenea şi melancolia 
vacanței celei mari ca un văl mare de rugină sau ca o 
gigantică pânză de păianjen. Domnul Snagsby, librar în 
imobilul Cook de pe strada Cursitor, resimte influenţa nu 
numai asupra spiritului, ca om înţelegător şi profund ce 
este, dar şi asupra afacerilor sale, ca librar, cum am spus 
mai sus. Are mai mult răgaz să cugete în timpul vacanței 
mari, ducându-se la Staple-Inn sau la Rolls Yard, decât în 
alte anotimpuri, şi le spune celor doi ucenici „ce lucru când 
te gândeşti că pe-o asemenea vreme de arşiţă trăieşti într-o 
insulă cu marea ce se rostogoleşte şi mugeşte jur- 
împrejurul tău!” 

Guşter trebăluieşte în salonaş în după-amiaza asta de 
vacanţă de vară, în timp ce domnul şi doamna Snagsby se 
aşteaptă să primească musafiri. Oaspeţii aşteptaţi sunt mai 
curând înalţi în rang decât mulţi la număr, vorba fiind de 
domnul şi doamna Chadband şi nu de alţii. Din pricina 
trudnicelor descrieri ale domnului Chadband, atât verbale 
cât şi scrise, despre persoana Domniei Sale ca fiind o navă, 
cei ce nu-l cunosc se înşală din când în când, luându-l drept 
un gentilom ce are legături cu navigația, dar el este, aşa 
cum se exprimă singur, „încorporat în rândurile Sfintei 
Spiritualităţi. Domnul Chadband nu face parte din nici-o 
grupare cu denumire specială şi este socotit de prigonitorii 
lui ca unul ce nu are nimic prea interesant de spus asupra 
celui mai înalt subiect, ca să se înroleze din proprie 
iniţiativă ca voluntar, sprijinindu-se numai pe propria sa 
conştiinţă; dar are şi el adepţii lui şi doamna Snagsby se 
numără printre ei. Doamna Snagsby s-a îmbarcat foarte de 
curând pe nava Chadband şi atenţia i-a fost atrasă de acea 
Barcă, când i s-a urcat puţin sângele la cap din cauza 
arşiţei. 

— Vedeţi voi, nevestica mea, zice domnul Snagsby, stând 
de vorbă cu vrăbiile în Staple Inn, doreşte să-şi aibă religia 


ei, destul de severă să ştiţi...! 

Aşa că Guşter, foarte impresionată, socotindu-se pentru 
moment slujnica lui Chadband, pe care-l ştie înzestrat cu 
darul de a predica patru ceasuri în şir, pregăteşte salonaşul 
pentru ceai. loată mobila este scuturată şi curățată de praf, 
portretele domnului şi doamnei Snagsby sunt şterse cu o 
cârpă jilavă, cel mai bun serviciu de ceai e întins pe masă şi 
s-au pregătit lucruri de-ale mâncării alcătuite din pâine 
proaspătă, gustoasă, colaci rumeniţi, unt proaspăt rece, felii 
subţiri de şuncă, limbă, salam din Germania şi rondele mici, 
delicate, de sardele de Lissa garnisite cu pătrunjel, ca să nu 
mai punem la socoteală ouăle proaspete, aduse fierbinţi 
într-un şerveţel, şi pâinea prăjită, fierbinte, cu unt. Pentru 
că Chadband e o navă ce consumă bine, detractorii zic că e 
o navă fără fund ce se îndoapă şi poate mânui excepţional 
de bine nişte arme îndreptate împotriva cărnii, cum sunt 
cuțitul şi furculiţa. 

Domnul Snagsby, îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care 
le are, privind la toate pregătirile după ce s-au terminat de 
făcut şi tuşind în dosul mâinii tuşea lui de consideraţie, îi 
spuse doamnei Snagsby: 

— La ce oră îi aştepţi pe domnul şi pe doamna Chadband, 
draga mea? 

— La şase, răspunde doamna Snagsby. 

Domnul Snagsby bagă de seamă, într-un fel blajin şi ca din 
întâmplare, că: 

— E şase trecute. 

— Poate că ai vrea să începi fără ei, e remarca plină de 
reproş a doamnei Snagsby. 

Domnul Snagsby se vede că tare ar mai fi vrut-o, dar îi 
spune cu tuşea lui blajină: 

— Nu, draga mea, nu. Ţi-am spus pur şi simplu cât e 
ceasul. 

— Ce-nseamnă ceasul, face doamna Snagsby, faţă de 
veşnicie? 


— Foarte adevărat, scumpa mea, încuviinţează domnul 
Snagsby. Numai că dacă o persoană pregăteşte de-ale 
mâncării pentru ceai, persoana face pregătirile în 
vederea... Poate... Mai mult a timpului şi când timpul 
ceaiului a fost hotărât, e mai bine să te supui hotărârii. 

— Să te supui hotărârii! Doamna Snagsby repetă cu 
severitate. Să te supui! Ca şi cum domnul Chadband ar fi 
soldat. 

— Nicidecum, draga mea, se apără domnul Snagsby. 
Atunci Guşter, care se uita afară de la fereastra camerei 
de culcare, se repede, foşnind şi târşâindu-şi picioarele pe 

scăriţă, ca o nălucă din popor şi, căzând în salonaş, 
îmbujorată la faţă, dă de veste că domnul şi doamna 
Chadband şi-au făcut apariţia în curtea imobilului. 
Clopoţelul de la uşa dinăuntru a coridorului sunând, i se 
pune în vedere lui Guşter de către doamna Snagsby, sub 
pedeapsa de a fi pe dată trimisă înapoi în locul de unde a 
adus-o, să nu omită ceremonialul anunţării. Cu nervii (care 
înainte îi erau în cea mai perfectă ordine) răvăşiţi de 
asemenea ameninţare, ea a desfigurat atât de 
înspăimântător un asemenea punct important din 
ceremonial, încât a vestit: 

— Domnul şi doamna Saraban, nu aşa, na c-am uitat, 
vreau să spun, cum i-or fi chemând! Şi, mustrată de 
conştiinţă, dispare din faţa gazdelor şi a musafirilor. 

Domnul Chadband e un bărbat mătăhălos şi gălbejit, cu un 
zâmbet unsuros şi cu o înfăţişare generală de parc-ar fi plin 
cu untură de peşte. Doamna Chadband e o femeie ţeapănă, 
cu înfăţişarea severă şi tăcută. Domnul Chadband se mişcă 
domol şi greoi, cam ca un urs ce-a fost învăţat să meargă în 
două labe. Se încurcă foarte tare în braţe, ca şi cum nu i s- 
ar potrivi şi ar dori să le târâie pe jos; transpiră fără 
încetare la cap şi niciodată nu vorbeşte până nu-şi ridică 
mâna uriaşă ca şi cum le-ar face semn ascultătorilor săi că 
are de gând să-i lămurească în ale religiei. 


— Prieteni, începe a vorbi domnul Chadband, Pacea să se 
reverse asupra casei acesteia! Asupra stăpânului ei, asupra 
stăpânei ei, asupra tinerelor fete şi asupra tinerilor băieţi! 
Prieteni, de ce râvnesc eu la pace? Ce e pacea? E război? 
Nu. E ceartă? Nu. E ea fermecătoare, şi blândă, şi 
frumoasă, şi plăcută, şi senină, şi vesela? O, da! De aceea, 
prieteni, doresc ca pacea să se reverse asupra voastră şi 
alor voştri. 

Prin faptul că doamna Snagsby părea lămurită până în 
adâncuri, domnul Snagsby gândeşte că e potrivit din toate 
punctele de vedere să zică „Amin”, ceea ce e bine primit. 

— Acuma, prieteni, continuă domnul Chadband, pentru că 
am atacat asemenea subiect... 

Guşter îşi face apariţia. Doamna Snagsby, cu o voce 
mormântală de bas şi fără să-şi desprindă privirile de la 
domnul Chadband, îi spune cu o claritate înfiorătoare: 

— Pleacă! 

— Acuma, prieteni, vorbeşte din nou domnul Chadband, 
deoarece am abordat un asemenea subiect şi desăvârşindu- 
| cu modestele mele mijloace... 

Guşter e auzită şoptind inexplicabil: „un miar şapte sute şi 
optzeci şi doi”. Vocea mormântală repetă mai solemn: 

— leşi afară! 

— Acum, prieteni, zice iarăşi domnul Chadband, să ne 
întrebăm într-un spirit de dragoste... 

Guşter repetă iarăşi: 

— Un miar şapte sute şi optzeci şi doi. 

Domnul Chadband, oprindu-se cu resemnarea omului 
deprins să fie prigonit şi încreţindu-şi molatic bărbia în 
cute, din pricina zâmbetului său unsuros, zice: 

— Să ascultăm ce spune fata! Vorbeşte fată! 

— Un miar şapte sute şi optzeci şi doi, mă rog, domnule. 
Care el vrea să ştie şilingul pentru ce-i? Zice Guşter dintr-o 
suflare. 

— Cum pentru ce? Răspunde doamna Chadband. Pentru 
cursă! 


Guşter răspunde: 

— El insistează un şiling şi opt peni, de nu citează la 
proces pe musafiri. 

Doamna Snagsby şi doamna Chadband sunt pe cale să se 
pornească pe strigăte de indignare, dar domnul Chadband 
potoleşte tumultul, ridicând mâna în sus. 

— Prieteni, glăsuieşte el, îmi amintesc de o datorie 
neachitată ieri. E drept să fiu supus la o oarecare pedeapsă. 
Nu am dreptul să crâcnesc. Rachael, plăteşte cei opt peni! 

În timp ce doamna Snagsby, trăgându-şi sufletul, se uită 
îndârjită la domnul Snagsby ca şi cum i-ar spune: „Ascultă, 
ce Apostol!”, şi în timp ce domnul Chadband jubilează de 
umilinţă şi străluceşte de untură de peşte, doamna 
Chadband plăteşte banii. Stă în obiceiul domnului 
Chadband, de fapt este principala şi frontala sa năzuinţă, să 
ţină soiul ăsta de contabilitate debit şi credit în cele mai 
mici amănunte şi să le afişeze public în cele mai 
neînsemnate ocazii. 

— Prieteni, reîncepe Chadband, opt peni nu-i mult, s-ar fi 
putut pe drept să fie un şiling şi patru peni, s-ar fi putut pe 
drept să fie o jumătate de coroană. O, hai să ne bucurăm, să 
ne bucurăm! Haide să ne bucurăm! 

Cu aceste vorbe care, după cum sună, par să fie un citat în 
versuri, domnul Chadband se îndreaptă arogant spre masă 
şi înainte de a apuca un scaun, ridică dojenitor mâna. 

— Prieteni, face el, ce-s astea, ce vedem noi că stau întinse 
în faţa noastră? Răcoritoare. Atunci avem nevoie de 
răcoritoare? Da, avem. Şi de ce avem nevoie de 
răcoritoare? Pentru că nu suntem decât nişte muritori, 
pentru că nu suntem decât nişte păcătoşi, pentru că nu 
suntem decât din lut, pentru că doar nu suntem din cer. 
Putem noi zbura, prieteni? Nu, nu putem. De ce nu putem 
zbura, prieteni? 

Domnul Snagsby, abuzând de izbânda pe care o avusese 
ultima oară cu „Amin”, riscă să zică cu un ton vesel şi 


atotştiutor: „N-avem aripi.” Dar doamna Snagsby se 
încruntă numaidecât la el. 

— Ascultaţi, prieteni, urmează domnul Chadband, 
înlăturând cu desăvârşire şi desfiinţând jignirea domnului 
Snagsby, de ce nu putem zbura? Oare pentru că suntem 
făcuţi să umblăm pe picioare? Da, aşa e. Putem noi oare 
umbla, prieteni, fără putere? Nu, nu putem. Ce-am face 
oare de n-am avea putere, prieteni? Picioarele noastre ar 
refuza să ne poarte, genunchii ni s-ar îndoi, gleznele ni s-ar 
răsuci şi noi am cădea la pământ. Atunci, de unde dobândim 
noi, prieteni, din punct de vedere omenesc, puterea de care 
au nevoie mădularele noastre? O fi, urmă Chadband, 
trăgând cu coada ochiului pe masă, de la pâine în diferitele 
ei forme, de la untul ce este scos din laptele care ne este 
oferit nouă de vacă, de la ouăle ce sunt ouate de păsările de 
curte, de la şuncă, de la limbă, de la cârnaţi şi de la alte 
asemenea produse? Da, de la ele. Atunci hai să ne 
împărtăşim din bunătăţile ce ne stau în faţă! 

Prigonitorii contestau că domnul Chadband ar fi avut 
vreun oarecare dar deosebit în vorbăriile lui avântate, 
înşiruind fraze unele peste altele, după fasonul de mai sus. 
Dar argumentul lor nu poate fi luat în consideraţie decât ca 
o hotărâre încăpăţânată de a-l prigoni, pentru că după 
propria experienţă a fiecăruia, trebuie că stilul domnului 
Chadband este primit în masă şi mult admirat. 

Domnul Chadband, însă, încheind discuţia pentru moment, 
se aşază la masa domnului Snagsby şi se porneşte pe lucru 
din răsputeri. Transformarea hranei de orice soi ar fi ea în 
untură de natura menţionată mai sus se pare căe un 
proces atât de strâns legat de alcătuirea unei asemenea 
nave exemplare încât, începând să mănânce şi să bea, elar 
putea fi descris ca semănând cu o considerabilă presă de 
ulei sau cu o altă fabrică mare, ce ar produce asemenea 
articol pe scară întinsă. În seara aceea din vacanţa cea 
mare, în Imobilul Cook din Cursitor Street, domnul 


Chadband se află într-o activitate atât de puternică şi vie, 
încât se pare că depozitul e plin-ochi când încetează lucrul. 

Abia la acel stadiu al distracţiei, Guşter, care încă nu-şi 
revenise în fire de la prima ei greşeală, dar care nu 
pierduse nici un prilej posibil sau imposibil de a atrage 
disprețul asupra casei şi asupra ei însăşi (printre altele ar 
putea fi pe scurt citate reuşita ei neaşteptată de a sparge 
urechile domnului Chadband cu muzica militară a 
farfuriilor, iar după aceea de a-i încorona capul sus- 
numitului gentilom cu nişte franzeluţe calde cu unt) abia la 
acest stadiu al distracţiei, Guşter îi şopteşte domnului 
Snagsby că e căutat. 

— Şi fiind chemat în... ca să nu pun prea mult punctul pe 
„i... În prăvălie, zice domnul Snagsby, sculându-se în 
picioare, poate că onorata societate mă va scuza câteva 
clipe. 

Domnul Snagsby coboară şi-i găseşte pe cei doi, 'cenici”, 
uitându-se cu gura căscată la un poliţist ce ţine de mână un 
băiat zdrenţăros. 

— Vai! Doamne Dumnezeule! Exclamă domnul Snagsby, ce 
s-a întâmplat? 

— Băiatul ăsta, zice polițistul, cu toate că i s-a spus de 
nenumărate ori să se care, nu vrea s-o ia din loc... 

— Mereu o iau din loc, domnule, plânge băiatul ştergându- 
şi lacrimile murdare cu dosul mâinii. De când m-am născut 
mereu o tot iau din loc şiiar o iau din loc. Unde oare poteu 
să mă mai duc, domnule, de-aici mai mult nici că mă mişc. 

— Nu vrea s-o ia din loc, zice polițistul liniştit, cu o 
smucitură uşor profesională a gâtului, căutând prin rotirea 
lui să-i găsească o aşezare mai bună în teaca-i ţeapănă, cu 
toate că i s-a pus în vedere de nenumărate ori, şi de aceea 
sunt silit să-l ridic. Aşa pungaş încăpățânat ca el încă nu mi- 
a fost dat să-ntâlnesc. Nu vrea cu nici un chip s-o ia din loc. 

— Vai, maică măiculiţa mea! Dar încotro oare s-o iau din 
loc? Plânge băiatul, apucându-se în culmea disperării cu 


mâinile de păr şi bătând cu picioarele goale în podeaua de 
pe coridorul domnului Snagsby. 

— Hai, vii o dată, sau îţi fac eu felul cât ai zice peşte, 
haimana ce eşti! Exclamă polițistul, zgâlţâindu-l, dar fără 
tragere de inimă. Am ordin s-o iei din loc. Ţi-am mai spus-o 
de sute de ori. 

— Dar unde?! Plânge băiatul. 

— Hm! Într-adevăr, domnule sergent, ştii dumneata, zice 
domnul Snagsby, dus pe gânduri, tuşind în dosul mâinii 
tuşea lui de nedumerire şi de îndoială, cu drept cuvânt că 
asta pare să fie o întrebare. Dumneata ştii unde? 

— Ordinul meu nu prevede aşa ceva, răspunde polițistul. 
Ordinul meu zice că băiatul ăsta trebuie s-o ia din loc. 

— Auzi, Jo? Nu-i de nici un folos nici pentru tine nici 
pentru alţii ca tine că marile lumini ale firmamentului 
parlamentar n-au reuşit de câţiva ani încoace în asemenea 
problemă să stabilească exemplul de cum s-o iei din loc. 
Reţeta grandioasă pentru tine, profunda recomandare 
filosofică, cheia şi lăcata ciudatei tale existenţe de pe faţa 
pământului: „la-o din loc!” Dar să nu care cumva să pleci pe 
cealaltă lume, Jo, pentru că marile lumini nu pot nicidecum 
să încuviinţeze aşa ceva. la-o din loc! Atât! 

În privinţa asta, domnul Snagsby nu spune nimic, de fapt 
nu spune absolut nimic, dar îşi tuşeşte cea mai jalnică tuse, 
ce arată că nu-i nici-o ieşire, în nici-o direcţie. 

În acest timp, domnul şi doamna Chadband şi doamna 
Snagsby, auzind ciorovăiala, şi-au făcut apariţia în capul 
scării. Cum nici Guşter nu plecase din capătul celălalt al 
coridorului, toţi locatarii casei s-au adunat. 

— Se pune întrebarea, domnule, zise polițistul, dacă-l 
cunoaşteţi pe băiatul ăsta. El pretinde că da. 

Doamna Snagsby, din înălţimea ei, exclamă pe dată. 

— Nu, nu-l cunoaşte! 

— Drăguţa mea nevestică! Face domnul Snagsby, 
ridicându-şi privirile în capul scării. Scumpa mea, îngăduie- 
mi! Te rog să ai răbdare preţ de-o clipă, dragă. Ştiu ceva 


despre băietanul de faţă, şi din câte-l cunosc, eu nu pot 
spune că face vreun rău cumva, poate că dimpotrivă, 
domnule sergent. 

Librarul îi povesteşte tot ce ştie el despre Jo, bune şi 
amare, lăsând la o parte, bineînţeles, povestea cu jumătatea 
de coroană. 

— Hm! Face sergentul, după cât se pare, are temei tot ce 
spune el. Când am pus mâna pe ella Holborn, zicea că vă 
cunoaşte; asupra acestora un tânăr din mulţime zicea că se 
cunoaşte cu dumneavoastră şi că sunteţi un cetăţean 
respectabil şi că, dacă vin aici să fac cercetări, vine şi el. 
Dar tânărul nu prea pare să se ţină de cuvânt, dar... Vai! 
Ilată-l şi pe tânăr! 

Intră domnul Guppy, care îl salută pe domnul Snagsby şi-şi 
duce mâna la pălărie, cu un cavalerism funcţionăresc 
pentru doamnele de pe scară. 

— Tocmai plecam de la birou, când dădui peste grupul ăsta 
în mers, povesteşte domnul Guppy librarului, şi cum numele 
dumneavoastră a fost rostit, am socotit că se cuvine ca 
lucrurile să fie lămurite. 

— Foarte frumos din partea dumneavoastră, domnule, zice 
domnul Snagsby, şi vă rămân foarte îndatorat. 

Şi domnul Snagsby povesteşte iarăşi tot ce ştie, lăsând 
iarăşi la o parte chestia cu jumătatea de coroană. 

— Acum ştiu unde domiciliezi, îi spune sergentul după 
aceea lui Jo. Domiciliezi devale în strada Tom-all-Alone's. 
Frumos loc şi nevinovat să domiciliezi acolo, nu-i aşa? 

— Nu mă pot duce să domecilez într-un loc mai frumos, 
domnule, răspunde Jo. S-ar găsi ce să-mi spună, dacă ar 
trebui să mă duc într-un loc frumos şi cinstit ca să 
domecilez. Cine s-ar prinde să dea locuinţă frumoasă şi 
censtită pe seama unuia de teapa mea? 

— Eşti tare sărac, nu-i aşa? Întreabă polițistul. 

— Da, sunt, ce-i drept, domnule, tare sărac în general, 
răspunde Jo. 


— Acum, vă las pe dumneavoastră să judecaţi. Prind a-l 
scutura puţin şi numai ce dau peste aceste două piese de 
câte o jumătate de coroană, urmează polițistul, arătând 
celor de faţă monedele, numai cât am pus mâna pe el. 

— Îi tot ce mi-a rămas, domnule Snagsby, zice Jo, dintr-o 
liră sterlină, care ce mi-a dat-o mie o doamnă într-un voal, 
ce zice că-i slujnică, când a venit la răscrucea mea unde 
mătur noaptea, care mi-a cerut să i se arate casa de-aici şi 
casa care cel la care dumneavoastră daţi să scrie a murit în 
ea şi locul de-ngropăciune unde a fost îngropat el. Ea numai 
că zice: „lu eşti băiatul de la ancheta?” zice. Eu zic: „Da” 
zic. Ea zice către mine, zice: „Poţi să-mi arăţi mie acele 
locuri?” Zic eu: „Da, pot”, zic. Şi-atunci ea numai că zice 
„arată-le” şi eu le-am arâtat şi ea mi-a dat o stirlenă şi-a 
şters-o. Şi nici măcar n-am avut-o toată, zice Jo, cu faţa 
murdară de lacrimi, fiindcă a trebuit să plătesc cinci şilingi 
devale la 'Tom-all-Alone's, apoi au făcut socotelile ca să-mi 
dea restul, şi-apoi un băietan mi-a furat încă cinci şilingi şi- 
altbăiat mi-a furat nouă peni, iar stăpânul casei m-a golit de 
tot de nu mi-a mai rămas mai nimic. 

— Nici tu nu te-aştepţi ca cineva să creadă povestea asta 
cu doamna şi sterlina, nu-i aşa? Făcu sergentul, uitându-se 
la el dintr-o parte cu un dispreţ inexprimabil. 

— Nu ştiu, domnule, dacă m-aştept, răspunse Jo. N-aştept 
nimic bun, domnule, dar aşa-i povestea, drept aşa! 

— Vedeţi cu cine aveţi de-a face! Adăugă sergentul către 
cei de faţă. Aşa că, dacă nu-l arestez de data asta, domnule 
Snagsby, vă luaţi dumneavoastră angajamentul că individul 
are s-o ia din loc. 

— Nu! Strigă doamna Snagsby de pe scară. 

— Dragă nevestică! Intervine în favoarea băiatului soţul. 
Domnule sergent, n-am nici-o îndoială că băiatul are să se 
care. Vezi tu, băiete, numaidecât trebuie s-o iei din loc, 
urmează domnul Snagsby. 

— Numai c-aşa am să fac, domnule! Zice nefericitul Jo. 


— Atunci hai, fă-o! Intervine polițistul. Acum ştii ce ai de 
făcut. Fă-o! Şi ţine minte, data viitoare nu mai scapi tu aşa 
uşor. Na, ia-ţi şi banii! Şi cară-te, cu cât mai repede şi mai 
departe, cu-atât mai bine pentru toţi. 

După ce a sugerat lui Jo un asemenea rămas bun, arătând 
şi cu mâna înspre apus, ca şi cum acela-i locul cel mai 
potrivit încotro să se care, sergentul a dat bună ziua 
asistenţei şi a făcut să răsune curţile lui Crook sub paşii lui, 
ca şi cum ar fi interpretat o muzică lentă, pe când se 
depărta pe partea din umbră, ducând în mână cascheta-i 
legată în fier, ca să se poată răcori puţin. Acum, povestea 
puţin probabilă a lui Jo cu privire la doamnă şi la lira 
sterlină a deşteptat mai mult sau mai puţin curiozitatea 
tuturor celor rămaşi. Domnul Guppy, care are spirit de 
investigaţie în materie de probe şi care a suferit cumplit din 
pricina apatiei vacanței de vară, arată un asemenea interes 
în cazul de faţă, încât purcede la o audiere a martorului în 
toată regula, lucru pe care doamnele îl găsesc atât de 
senzaţional, încât doamna Snagsby îl pofteşte politicos să 
urce sus în casă şi să bea o ceaşcă de ceai, dacă va binevoi 
să ierte dezordinea de pe masa de ceai, datorită 
străduinţelor de mai înainte ale domniilor lor. După ce 
domnul Guppy şi-a dat încuviințarea la această propunere, 
Jo este chemat să-i urmeze pe coridorul salonaşului, unde 
domnul Guppy apucă să-l frământe ca martor şi-l tipăreşte 
în forma asta, ba în cealaltă, ba încă în alta, drept ca un 
lăptar ce are de lucru cu o mulţime de unt şi-şi bate capul 
să scoată nişte calupuri potrivit cu cele mai perfecte 
modele. Mărturia e asemănătoare multora demne de 
asemenea model, prin faptul că n-a dat nimic la iveală, cât şi 
că a fost lungă; căci domnul Guppy ştie ce talent are, iar 
doamna Snagsby are sentimentul nu numai că operaţia de 
faţă îi satisface pornirile ei de a-şi vâri nasul unde nu-i 
fierbe oala, dar că ridică întreprinderea soţului său pe-o 
treaptă mai sus în faţa oamenilor legii. În timpul 
desfăşurării acestei întâlniri pasionante, nava Chadband, 


ocupată aproape cu totul în negoţul de untură, eşuează din 
pricina încărcăturii şi aşteaptă să fie pusă în stare de 
plutire. 

— Hm! Face domnul Guppy, sau băiatul ăsta o ţine morţiş 
pe-a lui de nu-l poţi scoate cu nici un chip din asta, sau e 
ceva aici ieşit cu totul din comun, ce întrece tot ce mi-a ieşit 
în cale de când sunt la „Kenge şi Carboy”. 

Doamna Chadband îi şopteşte ceva doamnei Snagsby, care 
exclamă: 

— Nu mai spune! 

— De ani de zile! Precizează doamna Chadband. 

— Doamna Chadband, soţia gentilomului de faţă, domnul 
reverend Chadband, de ani de zile are cunoştinţă de biroul 
lui Kenge şi Carboy, explică triumfător doamna Snagsby 
domnului Guppy. 

— Zău aşa? Exclamă domnul Guppy. 

— Înainte de a mă fi căsătorit cu actualul meu soţ, 
răspunde doamna Chadband. 

— Aţi fost parte în vreun proces, doamnă? Întreabă 
domnul Guppy, schimbând obiectul anchetei sale. 

— Nu. 

— N-aţi fost parte în nimic, doamnă? Stăruie domnul 
Guppy. 

Doamna Chadband dă din cap că nu. 

— Poate că vă cunoşteaţi cu cineva care era parte într-un 
proces oarecare? Întreabă mai departe domnul Guppy, 
căruia nimic nu-i place mai mult decât să-şi conducă 
discuţiile după modelul principiilor jurisdicţionale. 

— Nu chiar tocmai! Răspunde doamna Chadband, 
înveselind gluma cu un surâs foarte semnificativ. 

— Nu chiar tocmai! Repetă domnul Guppy. Foarte bine. Vă 
rog, doamnă, era vorba cumva de o doamnă dintre 
cunoştinţele dumneavoastră, care a încheiat vreo tranzacţie 
(pentru moment nu vorbim ce anume tranzacţie) la biroul 
domnilor Kenge şi Carboy, sau cumva vreun domn dintre 


cunoştinţele dumneavoastră? Nu vă grăbiţi, doamnă. 
Ajungem şi la asta numaidecât. Bărbat sau femeie, doamnă? 

— Niciuna, nici alta, răspunde doamna Chadband, ca mai 
înainte. 

— Oh! Atunci copil! Strigă domnul Guppy, aruncând 
asupra doamnei Snagsby, topită de admiraţie, acea 
obişnuită privire profesională plină de agerime, care se 
aruncă de obicei asupra juraţilor englezi. Acum, doamnă, 
poate veţi avea bunătatea să ne spuneţi care copil. 

— În sfârşit aţi descoperit, domnule, răspunde doamna 
Chadband cu un nou surâs, oarecum silit. lată, domnule, 
asta s-a întâmplat pe când dumneata, după cât se pare, nu 
erai încă la Kenge şi Carboy, judecând după înfăţişarea 
dumitale. Aveam în îngrijire o copilă pe care o chema 
Esther Summerson şi care mi-a fost luată de sub îngrijire 
de către domnii Kenge şi Carboy şi dată în altă parte. 

— Domnişoara Summerson, doamnă! Strigă domnul 
Guppy, emoţionat. 

— Eu îi spuneam Esther Summerson, zice doamna 
Chadband, cu severitate. Pe vremea mea fetele nu erau 
domnişoriţe. O chema Esther. „Esther fă asta, Esther fă 
aia!”, şi ea trebuia să facă. 

— Dragă doamnă, reîncepe domnul Guppy, umblând de ici, 
colo, prin mica încăpere, umilul ins care vă vorbeşte acum a 
primit pe această tânără domnişoară la Londra, când a 
venit aici pentru prima oară de la aşezământul la care faceţi 
aluzie. Îngăduiţi-mi plăcerea de a vă strânge mâna. 

Domnul Chadband, văzând în sfârşit că i s-a ivit prilejul, 
face semnul său obişnuit şi se ridică, tamponându-şi cu 
batista capul din care ies aburii ca un fum. Doamna 
Snagsby face în şoaptă: „S-s-s-t!” 

— Prieteni! Zice Chadband, ne-am împărtăşit cu 
cumpătare (ceea ce, bineînţeles, nu era cazul în privinţa lui) 
din bunătăţile care au fost aduse pentru noi. Fie ca această 
casă să trăiască din belşugul ţării acesteia, fie ca pâinea şi 
vinul să prisosească aici, fie ca acest cămin să crească, să 


propăşească, să prospere, să înainteze, să se întindă, să dea 
năvală înainte. Dar, prieteni, împărtăşitu-ne-am noi şi din 
altele? Da, şi din altele ne-am. Prieteni, din ce anume ne-am 
mai împărtăşit? Din cele spirituale? Da, din ele. Dar, de 
unde am dobândit noi bunurile spirituale? Tinere prieten, 
vino în faţă! 

Astfel desemnat, Jo se pleacă nedumerit înainte. Se uită 
nedumerit înapoi, apoi într-o parte şi în cealaltă, şi se 
înfăţişează elocventului Chadband, îndoindu-se făţiş de 
intenţiile acestuia. 

— Tinere prieten, urmează Chadband, pentru noi tu eşti o 
perlă, pentru noi tu eşti un diamant, pentru noi tu eşti un 
mărgăritar, pentru noi tu eşti un giuvaier. Şi de ce, tânărul 
meu prieten? 

— Io nu ştiu, răspunde Jo. Io nu ştiu nemic. 

— Tinere prieten, urmează Chadband, tocmai fiindcă nu 
ştii nimic eşti pentru noi un briliant şi-un giuvaier. Pentru că 
ce eşti tu, prietene? Eşti oare lighioana câmpului? Nu. Eşti 
pasărea văzduhului? Nu. Eşti peştele mărilor şi-al râurilor? 
Nu. Eşti fiu de om, tinere prieten. Un fiu de om. O, ce slavă 
cerească să fii fiu de om! Şi de ce slavă cerească, tinere 
prieten? Pentru că eşti în stare să primeşti învăţătura 
înţelepciunii, pentru că poţi trage foloase din vorbele mele 
pe care le slobod acuma spre binele tău şi pentru că nu eşti 
băț, ori bâtă, ori buştean, ori piatră, ori trunchi, ori stâlp. 

Iar bucuria-mi nu-i în vânt că-s fiu de om plin de avânt! 

Şi te răcoreşti tu oare în valul de bucurie, tinere prieten? 
Nu. De ce oare nu te răcoreşti în valul acela? Pentru că te 
afli într-un soi de întunecime, pentru că te afli într-o stare 
de înapoiere, pentru că te afli într-o stare de păcat, pentru 
că te afli într-o stare de sclavie. Tinere prieten, ce e sclavia? 
Hai s-o cercetăm într-un spirit de dragoste! 

La acest stadiu ameninţător al peroraţiei, Jo, care treptat 
pare că-şi pierde controlul, uitând unde se află, îşi trece 
mâna dreaptă peste faţă, mânjindu-se, şi dă drumul unui 


căscat teribil. Doamna Snagsby, cu indignare, îşi exprimă 
părerea că Jo e un mădular al diavolului cel viclean. 

— Prieteni, reîncepe domnul Chadband, cu bărbia-i 
prigonită care se boţeşte iarăşi în surâsu-i unsuros, în timp 
ce el se uită jur-împrejur, drept e să fiu umilit, drept e să fiu 
încercat, drept e să fiu lovit, drept e să fiu pedepsit. 
Sâmbăta trecută m-am poticnit când m-am gândit cu 
mândrie la cele trei ceasuri ale mele de înălţare. Conturile 
sunt acum lichidate favorabil; creditorul meu a acceptat s- 
ajungem la o înţelegere. O, hai să ne bucurăm, să ne 
bucurăm. O! Haideţi să ne bucurăm! 

Doamna Snagsby e cuprinsă de mare emoție. 

— Prieteni, continuă domnul Chadband, privind în jur ca 
pentru a încheia. N-am să mai continui cu tânărul meu 
prieten acum. Vrei să vii mâine, tinere prieten, şi să te 
interesezi la această bună doamnă unde sunt de găsit, ca 
să-ţi slobod o cuvântare pentru tine, şi vrei să vii, ca 
rândunica însetată, şi-a doua zi, şi-apoi şi-a treia zi, şi-apoi 
şi-n ziua ce urmează, şi-apoi şi-n multe şi plăcute alte zile, 
ca să asculţi dizertaţii? (Acestea spuse c-o sprinteneală de 
vită ). 

Jo, al cărui grabnic obiectiv părea să fie să plece de-acolo 
în orice condiţii, a dat din cap încuviinţând şovăielnic. 
Atunci domnul Guppy îi aruncă un peni, iar doamna 
Snagsby a strigat-o pe Gugşter ca să-l scoată cu bine din 
casă. Dar, înainte ca Jo să coboare, domnul Snagsby îl 
încarcă la repezeală cu nişte resturi de la masă, pe care 
băiatul le ia cu el, strângându-le în braţe. 

Astfel domnul Chadband, despre care prigonitorii zic că 
nu-i de mirare că poate să continue la infinit, turuind 
asemenea gogomănii groaznice, dar e mai curând de 
mirare că se poate opri, odată ce-a avut obrăznicia să 
înceapă, domnul Chadband se retrage în singurătate până 
ce investeşte un nou mic capital din ospăț în vederea unturii 
de peşte. Jo o porneşte străbătând vacanţa de vară, până 


devale la podul Blackfriers, unde găseşte un colţ de piatră 
încinsă, pe care să se aşeze să mănânce. 

Şi acolo se pune jos, molfăind şi ronţăind şi ridicându-şi 
privirile în sus la marea cruce de pe creştetul Catedralei St. 
Paul ce scânteiază deasupra unui nor de fum, bătând în 
roşu şi violet. După faţa băiatului, ai putea crede că 
emblema aceea sacră nu este în ochii lui decât simbolul 
dezordinii marelui oraş dezordonat; atât de aurită, atât de 
înaltă şi atât de departe, de neajuns pentru el. Acolo şade el 
dus pe gânduri pe când soarele coboară şi fluviul parcă-şi 
grăbeşte cursul, iar mulţimea se scurge pe lângă dânsul în 
două şuvoaie, într-o mişcare grăbită către o ţintă şi către un 
capăt, până ce e stârnit şi dânsul, spunându-i-se: „Ia-o din 
loc”. 

Un locatar nou acanta de vară se scurge alene către 
sfârşitul ei, ca un fluviu leneş ce abia curge pe o câmpie 
întinsă spre mare. Domnul Guppy hoinăreşte şi el alene, de 
parc-ar fi frate cu vacanţa. Şi-a tocit tăişul de la cuţitaşul cu 
care-şi ascute creioanele, ba, i-a rupt şi vârful tot 
implantându-l pe unde se-ntâmpla în masa lui de lucru. Nu 
c-ar fi avut vreo ciudă pe masă, dar trebuia să facă ceva şi 
acel ceva trebuia să fie ceva ce nu trezeşte nici un interes 
ca să nu-i pună la o contribuţie prea grea energia-i fizică 
sau cea intelectuală. Şi găseşte că nimic nu i se potriveşte 
mai bine decât să se rotească puţin cu scaunul pe unul 
dintre picioarele sale de dinapoi, să-şi înjunghie masa de 
lucru cu cuțitul şi să caşte. 

Kenge şi Carboy sunt plecaţi din oraş, iar secretarul titular 
a obţinut un permis de vânat şi s-a dus la taică-său acasă; 
cei doi colegi salariaţi ai domnului Guppy sunt şi ei plecaţi 
în concediu. Domnul Guppy şi domnul Richard Carstone îşi 
împart demnitatea de a conduce biroul. Dar pentru 
moment, domnul Carstone este instalat în biroul lui Kenge, 
drept care domnul Guppy îl ia peste picior. Dar atât de 
grozav, încât cu un sarcasm muşcător îi spune maică-sii în 
clipele de taină când cinează cu ea, înfruptându-se dintr-un 


homar cu salată de lăptucă într-un local de pe Old Street 
Road, că se teme că biroul patronului nu e destul de bun 
pentru filfizoni şi că de ar fi ştiut că vine un fante în birou, l- 
ar fi văruit. 

Domnul Guppy bănuieşte pe oricine vine să ocupe un 
scaun în birourile lui „Kenge şi Carboy” că cloceşte, nu mai 
încape vorbă, nişte planuri infernale împotriva lui. Pentru el 
e limpede că orice asemenea individ nu doreşte altceva 
decât să-l scoată din pâine. Dacă e cumva întrebat cum, de 
ce, când sau pentru care motiv, închide un ochi şi clatină din 
cap. Datorită acestor păreri de nezdruncinat, îşi dă o 
osteneală fără de margini folosind cele mai ingenioase 
metode să contracomploteze, când nici vorbă nu-i de 
complot, şi joacă cele mai savante partide de şah fără nici 
un adversar. 

De aceea, e un izvor de mare satisfacţie pentru domnul 
Guppy că îl găseşte pe noul venit mereu cu nasul vârât în 
hârtiile dosarului Jarndyce, pentru că el ştie prea bine că 
din dosarul acela nu pot ieşi decât încurcături şi dezastru. 
De mulţumirea lui se molipseşte pe timpul vacanței celei 
mari un alt pierde-vară din biroul lui „Kenge şi Carboy”; e 
vorba de deşteptul de Smallweed'. 

Că tânărul Smallweed (numit în chip figurativ Mică şi încă 
şi Buruiană ca şi cum ar fi fost să desemneze în glumă pe 
unul nepriceput) o fi fost vreodată băiat mic, toţi la 
Lincoln's Inn se îndoiesc foarte. Încă n-a împlinit 
cincisprezece ani, dar e jurist încercat. E presupus în glumă 
că nutreşte o pasiune pentru o doamnă de la o tutungerie 
din vecinătatea Străzii înaltei Curţi şi că, din pricina ei, ar fi 
rupt legăturile cu o altă doamnă cu care se logodise de 
câţiva ani. E un produs manufacturat la oraş, de statură 
mică şi zbârcit la faţă, dar poate fi zărit de la o distanţă 
considerabilă din pricina pălăriei sale foarte înalte. Ambiţia 
lui cea mare e să ajungă un al doilea Guppy. Se îmbracă la 
fel ca acest domn (de care este de altfel patronat), vorbeşte 
ca el, umblă ca el, se simte exact ca el. E onorat de 


încrederea deosebită a domnului Guppy şi, din când în 
când, îi dă sfaturi scoase din adâncile izvoare ale 
experienţei sale asupra situaţiilor anevoioase din viaţă. 

Domnul Guppy a stat aplecat la fereastră toată dimineaţa, 
după ce încercase toate scaunele pe rând fără să găsească 

1 Buruiană-mică. (n.t.). 

Niciunul pe placul lui, după ce-şi vârâse capul de mai 
multe ori în casa de fier, ca să se răcorească. Domnul 
Smallweed a fost trimis de două ori după băuturi gazoase şi 
de două ori le-a combinat în cele două stacane oficiale şi le- 
a amestecat cu linia. Ca să-i dea de gândit domnului 
Smallweed, domnul Guppy pune în discuţie paradoxul că, 
cu cât bei mai mult, cu atât mai însetat eşti, şi-şi sprijină 
capul de pervazul ferestrei într-o stare de inerție 
deznădăjduită. 

În timp ce se uită aşa la Lincoln's Inn, din umbra pieţii Old 
Square, cercetând amănunţit cărămizile nesuferite şi 
tencuiala, domnul Guppy zăreşte nişte favoriţi bărbăteşti 
ieşind din gangul boltit de jos şi apucând-o în direcţia lui. În 
acelaşi timp, un fluierat slab străbate dinspre Lincoln's Inn 
şi o voce înăbuşită strigă: „Hei! Guppy!” 

— Ei! Nici n-ai crede! Zice domnul Guppy, trezit din 
somnolenţă. Small! Ilată-l pe Jobling! 

Small îşi bagă capul pe fereastră ca să se uite şi el şi-i face 
semn cu capul lui Jobling. 

— De unde ai răsărit? Se interesează domnul Guppy. 

— De la grădinile de zarzavat de lângă Deptford. Nu mai 
merge aşa! Trebuie să intru în armată ca reangajat, să-mi 
asigur o situaţie. Ascultă! Poţi să-mi împrumuţi jumătate de 
coroană? Nu mai pot de foame, pe ochii mei! 

Se vede că Jobling e flămând şi pare că-i merge prost pe la 
grădinile de zarzavat de lângă Deptford. 

— Ascultă! Hai, aruncă jumătate de coroană, dacă ai una 
pusă deoparte. Vreau să mă duc să mănânc. 

— Vrei să mergi să mănânci cu mine? Propune domnul 
Guppy, aruncând moneda, pe care domnul Jobling o prinde 


din zbor. 

— Cât trebuie să mai rabd? Întreabă Jobling. 

— Nici jumătate de oră. Aştept doar până pleacă inamicul, 
răspunde domnul Guppy, făcând cu capul un semn către 
camera de-alături, ca şi cum ar împunge. 

— Care inamic? 

— Unul nou. Pe cale să devină savant. Vrei s-aştepţi? 

— Poţi să-mi dai ceva de citit între timp? Întreabă domnul 
Jobling. 

Smallweed propune repertoriul legilor. Dar domnul 
Jobling mărturiseşte cu multă seriozitate că „nu suport aşa 
ceva”. 

— Ai să capeţi ziarul, zice domnul Guppy. Ţi-l aduce el. Dar 
e mai bine să nu fii văzut pe-aici. Aşază-te pe scara noastră 
şi citeşte acolo. E un loc liniştit. 

Jobling dă din cap că a înţeles şi că e de acord. Smallweed 
cel isteţ îi face rost de ziar şi, din când în când, îşi aruncă 
ochii asupra lui, de sus de pe palier, ca să se asigure că 
Jobling, sătul de aşteptat, n-a luat-o din loc înainte de 
vreme. În sfârşit inamicul se retrage, iar după aceea 
Smallweed se duce să-l aducă pe domnul Jobling sus. 

— Ei, şi ce mai faci? Îl întreabă domnul Guppy acum, dând 
mâna cu el. 

— Aşa şi aşa. Şi tu? 

Domnul Guppy răspunzând că nu prea are cu ce se lăuda, 
domnul Jobling îndrăzneşte să întrebe: 

— Ce face ea? 

Domnul Guppy îi ia în nume de rău asemenea îngăduinţă 
temerară şi ripostează: 

— Jobling, sunt anumite coarde în sufletul omenesc... 

Jobling îşi cere scuze. 

— Orice subiect, afară de ăsta! Încheie domnul Guppy cu 
bucuria melancolică a suferințelor sale. Pentru că sunt 
coarde, Jobling... 

Domnul Jobling îşi cere iertare încă o dată. 


În timpul scurtei convorbiri, întreprinzătorul Smallweed, 
care ia şi el parte la masă, a scris cu litere de tipar pe o 
fâşie de hârtie: „Ne-ntoarcem numaidecât.” Nota astfel 
redactată, destinată tuturor celor interesaţi, a fost vârâtă în 
cutia de scrisori, apoi, punându-şi pe cap pălăria-i înaltă, la 
unghiul de înclinaţie la care şi domnul Guppy o purta pe-a 
lui, îşi informează patronul că acum o pot lua şi ei din loc. 

Ca atare, se îndreaptă spre un birt din vecinătate, de 
categoria cunoscută printre clienţii săi sub denumirea de 
„turbulent”, unde chelneriţa, o tânără femelă exuberantă, 
de patruzeci de ani, se crede că ar fi făcut oarecare 
impresie asupra sensibilului Smallweed; despre care s-ar 
putea spune că e ca un ciudat pui de iele, asupra căruia anii 
n-au cuvânt. El rezistă, fiind înzestrat, înainte de vreme, cu 
secole de înţelepciune de bufniţă. Dacă ar fi stat vreodată 
într-un leagăn, se pare că trebuie să fi stat acolo îmbrăcat 
în frac. Are ochi de bătrân; da, vedere de bătrân are 
Smallweed şi bea şi fumează ca o maimuţă, şi ţine gâtul 
ţeapăn în guler şi nu poate fi tras pe sfoară, căci e 
atotştiutor, orice-ar fi. Cu alte cuvinte, cât a fost copil de 
ţâţă a supt atâta Lege şi Echitate, încât a ajuns să fie un fel 
de fosilă de drăcuşor, iar pentru a explica existenţa sa 
terestră, se spune prin birourile oficiale că l-a avut de tată 
pe John Doe, iar maică-sa ar fi fost singura femeie din 
familia Roe; tot astfel se spune că primele sale haine lungi 
au fost făcute dintr-o cămaşă de dosar. 

Intrat în birt, fără a se lăsa impresionat de atrăgătorul 
etalaj din vitrină alcătuit din conopidă şi carne de pasăre 
artificial albite, coşuri verzi cu mazăre, castraveți răcoritori, 
în floare, şi ciozvârte de carne gata pentru frigare, domnul 
Smallweed merge în frunte. Acolo toţi îl cunosc şi-l 
respectă. Îşi are locuri preferate într-o boxă, cere toate 
ziarele, e furios pe toţi bătrânii pleşuvi care le ţin mai mult 
de zece minute după ce le-au căpătat. Degeaba ai încerca 
să-i dai o pâine altcumva decât neîncepută sau să-l încerci 


cu o halcă friptă tăiată în bucăţi, dacă nu-i tăiată la 
perfecţie, iar în privinţa sosurilor e dur ca piatra. 

Cunoscându-i puterea magică şi supunându-se experienţei 
sale grozave, domnul Guppy îi cere sfatul în alegerea 
mâncărurilor pentru banchetul zilei, întorcându-şi spre el 
ochii rugători în timp ce chelneriţa repetă lista cărnurilor şi 
întrebându-l: 

— Ce iei dumneata, Chick? 

Chick, reîntors din adâncurile şireteniei sale, preferă „vițel 
şi şuncă cu fasole... Şi nu uita şi umplutura, Polly” (cu o 
privire de pe altă lume, în coada ochilor săi vârstnici); 
domnul Guppy şi domnul Jobling comandă la fel. Se adaugă 
şi trei stacane de juma-juma. Repede chelneriţa se întoarce, 
aducând ceea ce ar părea să fie un model al Turnului Babei, 
dar ceea ce de fapt nu-i decât un teanc de farfurii şi capace 
de metal. Domnul Smallweed încuviinţează ceea ce i se 
pune în faţă, exprimă o bunăvoință inteligentă în privirea-i 
străveche şi-i face chelneriţei cu ochiul. 

Apoi, într-un neîntrerupt du-te-vino, şi-o alergătură 
încoace şi încolo şi într-un trăncănit de oale şi farfurii şi 
într-un huruit în sus şi-n jos al aparaturii care aduce 
fripturile frumoase de la bucătărie şi într-un strigăt strident 
cerând fripturi mai frumoase prin tubul acustic şi printre 
socotelile asurzitoare ale preţurilor pentru fripturile 
frumoase ce au fost consumate şi printre noianele şi aburii 
de hălci fierbinţi tăiate şi netăiate, şi într-o atmosferă teribil 
de încinsă în care cuţitele şi feţele de masă unsuroase par 
să ţâşnească dintr-odată într-o erupție de grăsime şi stropi 
de bere, triumviratul judiciar îşi potoleşte foamea. 

Domnul Jobling e îmbuibat mai mult decât ar putea-o cere 
o împodobire vestimentară pur şi simplu. Pălăria sa 
prezintă la boruri o înfăţişare aparte de o natură lucioasă, 
ca şi cum ar fi fost promenada preferată a melcilor. Aceeaşi 
particularitate se vede şi pe unele părţi ale hainelor sale, 
mai cu seamă la tigheluri. Are înfăţişarea pierită a unui 


gentilom ce pare cam strâmtorat; până şi favoriţii blonzi îi 
stau căzuţi şi par uzaţi. 

Pofta-i de mâncare e atât de puternică, încât te face să 
crezi c-a dus lipsă o bună bucată de vreme de cele 
trebuincioase traiului. Se grăbeşte atât de tare să-şi 
termine viţelul şi şunca, golind farfuria în timp ce comesenii 
lui abia au ajuns la jumătate, încât domnul Guppy îi mai 
propune o porţie. 

— Mulţumesc, Guppy, face domnul Jobling. Zău, nu ştiu, 
dar cred c-am să mai iau una. 

Când cealaltă porţie îi e adusă, se repede la ea cu acelaşi 
zel. 

Domnul Guppy se uită din când în când la el în tăcere, 
până ce Jobling ajunge la jumătatea farfuriei a doua şi se 
opreşte ca să tragă bucuros un gât din stacana sa juma- 
juma (şi aceea reînnoită) şi-şi întinde picioarele şi-şi freacă 
mâinile. Văzându-l cum străluceşte de bucurie, domnul 
Guppy îi spune: 

— lată-te iarăşi om, Tony! 

— Hm, încă nu de tot, răspunde domnul Jobling. Să zicem, 
abia născut. 

— Nu mai iei nişte legume? Verdeţuri? Mazăre? Varză? 

— Mulţumesc, Guppy, face iarăşi domnul Jobling. Zău, nu 
ştiu, dar cred c-am să iau nişte varză. 

Se dă comanda cu un adaos sarcastic (din partea domnului 
Smallweed): „Fără viermi, Polly!” Şi varza vine. 

— Simt că renasc, Guppy, zice domnul Jobling, mânuind 
cuțitul şi furculiţa din ce în ce mai ferm şi mai cu poftă. 

— Mă bucur pentru tine. 

— De fapt abia acum împlinesc treisprezece ani, adaugă 
domnul Jobling. 

Nu mai scoate nici un cuvânt până când nu-şi duce la bun 
sfârşit treaba, căreia îi pune capăt când şi domnii Guppy şi 
Smallweed le termină pe ale lor, înfulecând într-un stil 
măreț şi bătându-i pe ceilalţi doi domni la o porţie de vițel, 
ceva şuncă şi o varză în plus. 


— Şi-acuma, Small, întreabă domnul Guppy, ce ne propui 
tu ca prăjituri? 

— Budincă de mere, răspunde domnul Smallweed, 
numaidecât. 

— Ai, ai! Strigă domnul Jobling, holbând ochii. Aşa mai zic 
şi eu, nu? Mulţumescu-ţi dumitale, domnule Guppy: zău, nu 
ştiu, dar cred că am să iau o budincă de mere. 

După ce s-au adus cele trei budinci, domnul Jobling 
adaugă cu un haz nostim că acum a atins vârsta postului. 
Acestora le urmează, la comanda domnului Smallweed, 
„trei porţii de brânză de Cheshire” şi acestora „trei romuri 
mici”. Culmea distracţiei o dată atinsă, domnul Jobling îşi 
ridică picioarele pe scaunul capitonat (având şi el partea lui 
de boxă), se lasă pe spate sprijinindu-se de perete şi zice: 

— Acum am terminat de crescut, Guppy. Am ajuns la 
maturitate. 

— Ei şi ce ai de gând acuma, zice domnul Guppy, cu... N-ai 
nimic împotrivă că-i Smallweed de faţă? 

— Nicidecum. Am plăcerea să beau în sănătatea lui. 

— Domnule, într-a Domniei Tale! Face domnul Smallweed. 

— Întrebam ce ai de gând acuma, urmează domnul Guppy, 
cu angajarea? 

— Hm! Ce pot avea de gând după masă e una, dragă 
Guppy, răspunde domnul Jobling, şi ce pot avea de gând 
înainte de masă, e alta. Totuşi, chiar şi după masă, îmi pun 
întrebarea: „Ce am să fac? Cum am să trăiesc? Lei fo 
mangerştii, urmează domnul Jobling, pronunţând fraza 
aceasta ca şi cum s-ar fi gândit că e o zicală folositoare, 
afişată într-un staul englezesc. Iei fo manger. Aşa-i zicala 
francezului, şi de mâncat şi eu am nevoie, ca şi francezul. 
Ba, poate mai mult. 

Domnul Smallweed este, hotărât lucru, de părere că „într- 
adevăr, cu mult mai mult”. 

— Dacă s-ar fi găsit un om să-mi spună, continuă Jobling, 
fie chiar şi în ziua când tu şi cu mine rătăceam prin 


Lincolnshire, Guppy, şi colindam pe-acolo ca să vedem casa 
aceea la Castle Wold... 

Domnul Smallweed îl îndreaptă: Chesney Wold. 

— Chesney Wold (mulţumesc preaonoratului meu prieten 
pentru bucuria de-atunci). Dacă mi-ar fi spus cineva atunci 
că am să ajung acum la sapă de lemn, aşa cum de fapt mă 
găsesc, l-aş fi... Da, m-aş fi năpustit asupra lui, spune 
domnul Jobling, luând puţin rom cu apă, cu un aer de 
resemnare disperată, şi i-aş fi crăpat capul. 

— Totuşi, Tony, erai încă de pe atunci în încurcătură, 
obiectează domnul Guppy. Nu vorbeai decât de asta în 
cabrioletă. 

— Guppy, zice domnul Jobling. N-am să afirm că nu-i aşa. 
Mă aflam în încurcătură. Dar credeam că lucrurile au să se- 
ntoarcă în bine. 

Aceeaşi credinţă foarte răspândită că lucrurile se schimbă 
în bine. Nu că se schimbă în rău, că ajung la pământ, ci că 
se schimbă în bine. Ca şi cum un nebun ar crede că lumea 
se poate schimba în triunghi! 

— Aşteptam cu încredere ca lucrurile să se 
îmbunătăţească şi ca totul să se aranjeze, continuă domnul 
Jobling cu oarecare neclaritate în expresie şi poate şi în cele 
ce voia să spună. Dar aşteptările mi-au fost înşelate. 
Lucrurile nu s-au schimbat în bine. Şi când s-a ajuns la 
creditorii care veneau în valuri la birou şi la lumea cu care 
biroul încheiase afaceri şi care acum reclamă nişte fleacuri 
scârnave în privinţa banilor daţi cu împrumut, atunci totul 
s-a sfârşit cu clientela aceea. Şi cu orice altă nouă clientelă 
profesională, fiindcă mâine de-ar trebui să prezint o 1 
Corect în franceză [Il faut manger - Trebuie să mănânci 
(n.t.). 

Referinţă, lucrul ar fi menţionat şi m-ar distruge. Atunci, 
ce-i de făcut, amice? Am ieşit din circuit şi trăiesc economic, 
pe lângă piaţa de zarzavaturi, dar la ce slujeşte să trăieşti 
economic, când n-ai nici un ban. Tot atâta-i de trăieşti ca un 
risipitor. 


— Ba-i chiar mai bine, gândeşte domnul Smallweed. 

— Sigur. E sistemul aristocraților, iar aristocrația şi 
favoriţii au fost slăbiciunile mele dintotdeauna şi puţin îmi 
pasă de cine ştie şi puţin îmi pasă că se ştie, urmează 
domnul Jobling. Sunt slăbiciuni măreţe... Al dracului să fiu, 
domnule, sunt de-adevărat măreţe. Aşa că, urmă domnul 
Jobling, după ce-şi încercă sfidător romul şi apa, ce altceva 
poate face amicul, vă întreb eu, decât să se reangajeze în 
armată? 

Domnul Guppy intră mai adânc în discuţie, ca să 
stabilească ce poate, după părerea sa, să facă amicul. Felul 
lui este felul grav şi impresionant al omului ce nu a izbutit 
să se angajeze în viaţă altfel decât ca victimă a unei delicate 
suferinţe de inimă. 

— Jobling, zice domnul Guppy, eu şi cu prietenul nostru 
comun, Smallweed... 


(Domnul Smallweed observă cu modestie „Amândoi 
gentilomi!” şi bea). 

— Am avut câte o mică discuţie în această privinţă, de mai 
multe ori, de când tu... 

— Zi, de când am fost dat afară! Strigă domnul Jobling, cu 
amărăciune. Zi-i pe nume, Guppy. Doar asta ţi-i în gând! 

— Nu-u-u! De când ai plecat din Lincoln's Inn, sugerează 
cu delicateţe domnul Smallweed. 

— De când ai plecat din Lincoln's Inn, Jobling, zice şi 
domnul Guppy, şi i-am vorbit prietenului nostru comun, 
Smallweed, despre un plan la care m-am gândit în timpul 
din urmă şi ţi-l propun. Îl cunoşti pe Snagsby, librarul? 

— Ştiu că se află un asemenea librar, răspunde domnul 
Jobling. Nu era al nostru şi nu mă cunosc cu el. 

— E al nostru, Jobling, şi eu mă cunosc cu el, ripostează 
domnul Guppy. Aşa, domnule! În timpul din urmă ne-am 
cunoscut mai bine, datorită unor împrejurări întâmplătoare 
care m-au făcut să-l vizitez acasă. De acele împrejurări nu-i 
nevoie să mă folosesc ca argument. Ele pot... Sau nu pot... 


Să aibă oarecare legături cu un subiect, ce poate... Sau nu 
poate... Să-mi fi aruncat o umbră asupra existenţei mele. 

Deoarece stă în felul ciudat al domnului Guppy de a-şi 
ademeni prietenii intimi la asemenea subiect, lăudându-se 
că-i nenorocit, şi apoi în momentul în care sunt gata 
ademeniţi, se întoarce asupra lor cu acea tăioasă asprime, 
vorbind despre anumite coarde ale sufletului omenesc, atât 
domnul Jobling, cât şi domnul Smallweed ocolesc capcana 
păstrând tăcerea. 

— Asemenea lucruri pot să se-ntâmple, repetă domnul 
Guppy, sau pot să nu se-ntâmple. De fapt ele nu intră în 
cauză. E destul să spun doar că şi domnul şi doamna 
Snagsby sunt foarte dispuşi să mă servească, şi că Snagsby, 
în perioadele de activitate, are o grămadă de hârtii de 
copiat, pe care le dă la lucru afară. Are toate hârtiile lui 
Tulkinghorn şi pe lângă asta şi nişte afaceri grozave. Cred 
că dacă Smallweed, prietenul nostru comun, ar fi chemat la 
bară să jure, şi el ar mărturisi că-i aşa. 

Domnul Smallweed încuviinţă din cap şi păru nerăbdător 
să depună jurământ. 

— Acum, domnilor juraţi, urmează domnul Guppy, am vrut 
să spun acum, Jobling, ai putea afirma că perspectivele de 
câştig sunt puţine. Garantat că-i aşa. Dar mai bine decât 
nimic şi mai bine decât reangajat. Îţi trebuie timp. Trebuie 
timp ca afacerile tale din ultima vreme să se uite. Aşa că ai 
putea trăi în condiţii mai proaste decât acelea de-a copia 
pentru Snagsby. 

Domnul Jobling e gata să-l întrerupă, dar isteţul de 
Smallweed îl împiedică cu o tuse seacă şi cu cuvintele: „Hm! 
Shakespeare!” 

— Problema noastră are două laturi, Jobling, continuă 
domnul Guppy. Asta-i. Vin acum şi la a doua. Îl ştii pe Krook, 
preşedintele, cel de peste drum de înalta Curte. Ascultă, 
Jobling, stăruie domnul Guppy cu tonul încurajator al unui 
interogatoriu. Cred că-l cunoşti pe Krook, preşedintele de 
peste drum de înalta Curte? 


— Îl ştiu din vedere, răspunde domnul Jobling. 

— Îl ştii din vedere. Foarte bine. Şi-o ştii şi pe micuța Flite. 

— Toată lumea o ştie, zice domnul Jobling. 

— 'Toată lumea o ştie. Foarte bine. Acum, una dintre 
obligaţiile mele din ultima vreme e să-i plătesc domnişoarei 
Flite, săptămânal, o oarecare alocaţie bănească, scăzând 
din ea suma ce reprezintă chiria ei pe săptămână, pe care o 
plătesc (potrivit cu dispoziţiile pe care le-am primit) chiar 
lui Krook, cu regularitate, faţă cu ea. Asta m-a pus în 
legătură cu Krook şi astfel i-am cunoscut casa şi obiceiurile. 
Ştiu că are o cameră de închiriat. Poţi să locuieşti acolo pe 
un preţ foarte mic, sub un nume care-ţi convine şi într-o 
linişte de parc-ai fi la o sută de mile departe de aici. Nu te- 
ntreabă nimic şi te-ar primi de chiriaş pe un cuvânt din 
partea mea... Cât ai clipi, dacă te hotărăşti. Şi-ţi mai spun 
un lucru, Jobling, face domnul Guppy, coborând dintr-o dată 
vocea şi devenind iarăşi intim. Krook e un soi de bătrân 
nemaiînchipuit... Mereu scotocind într-un morman de 
hârţoage şi căznindu-se să înveţe singur să citească şi să 
scrie, fără să mişte nici un pic din loc, după câte-mi pare 
mie. E cel mai extraordinar bătrân, domnule! Mă gândesc 
ce mult ar putea să-i slujească unui tip să-l studieze puţin. 

— Nu cumva vrei să spui?... Întreabă domnul Jobling. 

— Ba vreau să spun, răspunde domnul Guppy, ridicând din 
umeri cu o modestie care i se potriveşte, că nu-l pot 
înţelege. Fac apel la Smallweed, prietenul nostru comun, să 
spună el dacă m-a auzit sau nu afirmând că nu-i pot da de 
rost. 

Domnul Smallweed depune o mărturie concisă: 

— De câteva ori! 

— Am învăţat eu ceva din meserie şi ceva din viaţă, Tony, 
urmează domnul Guppy, şi arareori mi se întâmplă să nu-i 
dau de rost unui om, mai mult sau mai puţin. Dar asemenea 
pramatie bătrână atât de închis, atât de viclean, atât de 
tainic (cu toate că nu cred să fie chiar atât de cumpătat) n- 
am întâlnit niciodată în viaţa mea. Acum trebuie să fie 


grozav de bătrân şi n-are pe nimeni pe lângă el şi se spune 
că e neînchipuit de bogat şi c-ar fi contrabandist sau 
deţinător de obiecte furate, c-ar împrumuta pe amanet pe 
sub mână, c-ar fi cămătar... Toate la care m-am gândit în 
diferite rânduri... S-ar putea să merite să afli câte ceva 
despre el. Nu văd de ce n-ai intra în casa lui şi pentru 
asemenea lucru, dacă toate celelalte îţi convin. 

Domnul Jobling, domnul Guppy şi domnul Smallweed îşi 
sprijină cu toţii coatele pe masă şi bărbiile în mâini şi 
privesc în tavan. După un timp, cu toţii beau, se apleacă 
încetişor pe spate, îşi vâră mâinile în buzunare şi se uite 
unii la alţii. 

— Dacă aş mai avea energia pe care o aveam odată, Tony! 
Zice domnul Guppy cu un oftat. Dar sunt anumite coarde în 
sufletul omenesc... 

Storcându-şi în rom cu apă rămăşiţa sentimentului său de 
dezolare, domnul Guppy încheie cedându-i lui Tony Jobling 
afacerea aceasta riscantă şi spunându-i că în timpul 
vacanței şi cât timp lucrurile merg prost, punga lui „până la 
trei sau patru sau, fie, chiar până la cinci lire”, îi stă la 
dispoziţie. 

— Niciodată nu trebuie să se spună, adaugă domnul 
Guppy cu emfază, că William Guppy i-a întors spatele 
prietenului său! 

Partea din urmă a ofertei îşi atinge ţinta atât de de-a 
dreptul, încât domnul Jobling exclamă cu emoție: 

— Guppy, binefăcătorul meu, dă-mi mâna! 

Domnul Guppy i-o întinde zicând: 

— Jobling băiete, iat-o! 

Domnul Jobling adaugă: 

— Guppy, suntem amici de câţiva ani! 

Domnul Guppy răspunde: 

— Jobling, suntem! 

Apoi îşi strâng mâna, iar domnul Jobling urmează cu 
afecţiune: 


— Îţi mulţumesc Guppy, nu ştiu, zău, dar parc-aş mai lua 
încă un pahar, de dragul cunoştinţei noastre atât de vechi. 

— Ultimul locatar al lui Krook a murit acolo în casă, spune 
domnul Guppy ca din întâmplare. 

— A murit, totuşi! Exclamă domnul Jobling. 

— S-a dat hotărâre. Moarte accidentală. N-ai nimic 
împotrivă? 

— Nu, răspunde domnul Jobling, n-am nimic împotrivă, dar 
ar fi făcut mai bine să moară în altă parte. E al dracului de 
ciudat că a trebuit să se ducă şi să moară în camera mea. 

Domnul Jobling e foarte indignat de asemenea 
îndrăzneală, revenind asupra faptului de mai multe ori cu 
observaţii de felul acestora: 

— Sunt locuri destule unde să mori, cred! Sau: Lui nu i-ar 
fi plăcut să mor eu în camera lui, cred! 

Cu toate acestea, convenţia fiind încheiată virtual, domnul 
Guppy propune ca să fie trimis credinciosul Smallweed să 
vadă dacă domnul Krook este acasă, fiindcă în asemenea 
caz ei ar putea duce la bun sfârşit negocierile, fără 
întârziere. Domnul Jobling fiind de acord, Smallweed se 
pune sub pălăria-i înaltă şi o scoate din ospătărie aşa cum 
ar face şi Guppy. Curând se întoarce cu ştirea că domnul 
Krook este acasă şi că l-a văzut prin uşa prăvăliei şezând în 
încăperile din fund şi dormind „buştean”, ca-n puterea 
nopții. 

— Atunci să fac plata, zice domnul Guppy, şi ne ducem să-l 
vedem. Small, cât face? 

Domnul Smallweedsileşte chelneriţa să se prezint, 
făcându-i un semn cu ochiul şi răspunde numaidecât cele ce 
urmează: 

— De patru ori vițel şi şuncă face trei şilingi şi de patru ori 
cartofi face trei şi patru şi o dată varză face trei şase şi de 
trei ori măduvă e patru şi şase şi de şase ori pâine face cinci 
şi de trei ori brânză de Cheshire face cinci şi trei şi patru 
stacane de juma-juma face şase şi trei patru romuri mici 
face opt şi trei şi trei pentru Polly fac opt şi şase. Opt şi şase 


opreşti din jumătate de liră, Polly şi dai rest optsprezece 
peni! 

Deloc tulburat de aceste socoteli uimitoare, Smallweed îşi 
ia rămas bun de la prietenii săi cu o înclinare glacială a 
capului şi rămâne în urmă ca să se uite puţin cu admiraţie 
la Polly, după cum îl ajută împrejurările, şi ca să citească 
ziarele; care sunt atât de mari în comparaţie cu el, când e 
despuiat de pălărie, încât atunci când ţine în sus ziarul 
„Limes” ca să parcurgă cu ochii coloanele, pare că s-a 
retras la odihna de noapte şi că a dispărut sub cearşafuri. 

Domnul Guppy şi domnul Jobling se îndreaptă către 
prăvălia de zdrenţe şi sticle, unde îl găsesc pe Krook 
dormind buştean, asta va să zică sforâind cu bărbia proptită 
în piept şi cu totul absent la orice sunete din afară şi chiar 
la o uşoară zgâlţâire. Pe masă, lângă el, lângă obişnuita 
harababură de tot ce vrei şi ce nu vrei, stau o sticlă goală 
de gin şi un pahar. Aerul nesănătos e atât de îmbibat de 
băutura asta, încât până şi ochii verzi ai pisoiului de pe raft, 
cum se deschid şi se închid şi licăresc către vizitatori, par ca 
de beat. 

— Hai, scoală-te! Zice domnul Guppy, mai zgâlţâind o dată 
făptura relaxată a bătrânului. Domnule Krook! Hei! 
Domnule! 

Dar s-ar părea că-i la fel de uşor să deştepţi o boccea de 
haine vechi cu o arşiţă alcoolică ce mocneşte în ea. 

— Ai mai văzut asemenea amorţire ca aceea în care a 
căzut, între somn şi băutură? Întreabă domnul Guppy. 

— Dacă aşa e somnul lui obişnuit, răspunde Jobling, cam 
îngrijorat, mă gândesc că într-o bună zi are să se pună pe- 
un somn ce n-are să se mai termine! 

— Seamănă mai mult a leşin decât a somn, zice domnul 
Guppy, scuturându-l iarăşi. Ei, domnule! Ar putea fi prădat 
de zeci de ori! Deschide ochii! 

După mult tărăboi, îi deschide, dar fără să pară că-şi vede 
oaspeţii sau alte obiecte. Cu toate că-şi încrucişează 
picioarele unul peste altul şi-şi adună mâinile şi de câteva 


ori închide şi deschide gura cu buzele-i uscate, pare în mod 
practic la fel de absent ca şi-nainte. 

— În orice caz e în viaţă, zice domnul Guppy. Ce mai faceţi, 
prea stimate domn preşedinte? V-am adus un prieten de-al 
meu, domnule, într-o mică problemă de afaceri. 

Bătrânul şade încă jos, plescăind adesea din buzele-i 
uscate, fără să dea nici cel mai mic semn că şi-a venit în fire. 
După câteva minute face o încercare să se ridice. Cei doi îl 
ajută să se pună pe picioare, se clatină, izbindu-se de 
perete şi se boldeşte la ei. 

— Ce maifaceţi, domnule Krook? Îl întreabă domnul 
Guppy, oarecum dezorientat. Cum vă simţiţi, domnule? 
Arătaţi minunat, domnule Krook. Sper că vă merge bine! 

Bătrânul, îndreptând o lovitură, fără de nici un scop, către 
domnul Guppy sau către nimeni şi nimic, se-nvârte încetişor 
în juru-i, legănându-se, şi ajunge cu faţa la perete. Astfel 
rămâne un minut, două; grămădit în perete, apoi pleacă 
bălăbănindu-se către uşa din faţă. Aerul, vânzoleala din 
curte, timpul care s-a scurs, poate amestecul tuturor 
acestora l-au repus pe picioare. Vine îndărăt aproape sigur 
de el, potrivindu-şi căciula de blană pe cap şi sfredelindu-i 
cu privirea. 

— Sluga dumneavoastră, domnilor; am moţăit puţin. Hi! 
Mă trezesc greu uneori. 

— De fapt cam aşa e, domnule, răspunde domnul Guppy... 

— Ce? Nu cumva aţi încercat şi dumneavoastră să mă 
treziţi, da? Întreabă bănuitor domnul Krook. 

— Numai puţintel, explică domnul Guppy. 

Bătrânul dând cu ochii de sticla goală o ridică, o 
cercetează şi, încetişor, o apleacă, întorcând-o cu fundul în 
sus. 

— Ascultaţi! Strigă el ca zmeul din poveste. Cineva aici şi-a 
luat îndrăzneala... 

— Vă asigurăm că am găsit-o aşa! Zice domnul Guppy. Îmi 
îngăduiţi să v-o umplu iarăşi? 


— Da, sigur că vă îngădui! Exclamă Krook în culmea 
fericirii. Fără îndoială că vreau! Pentru puţin! Duceţi-vă s-o 
umpleţi alături... la „Flamura Soarelui” pentru Lordul 
Preşedinte, paisprezece peni. Fiţi binecuvântat, ei mă ştiu! 

Aşa de tare îl înghesuie pe domnul Guppy cu sticla goală, 
încât Domnia Sa, făcând un semn cu capul către prieten, 
primeşte sarcina, o rupe la fugă şi se întoarce tot în grabă 
cu sticla plină. Bătrânul o ia în braţe ca pe un nepot iubit şi 
o mângâie drăgăstos. 

— Dar, ascultați! Spune el în şoaptă, cu ochii aţintiţi spre 
domnul Guppy, după ce-a gustat din sticlă, asta nu-i din cea 
de paisprezece peni pentru Lordul Preşedinte. Asta-i de 
optsprezece peni! 

— M-am gândit că s-ar putea să vă placă mai mult, face 
domnul Guppy. 

— Sunteţi un adevărat gentilom, domnule! Exclamă Krook, 
după ce-a gustat iarăşi din sticlă, iar răsuflarea lui fierbinte 
pare că vine spre ei ca o flacără. Sunteţi baron de neam. 

Profitând de acest moment prielnic, domnul Guppy îşi 
recomandă prietenul sub numele improvizat de „domnul 
Weevle” şi expune obiectul vizitei lor. Krook, cu sticla sub 
braţ (nu trece niciodată dincolo de un anume stadiu fie al 
beţiei, fie al cumpătării), îşi ia timp ca să-şi studieze 
locatarul propus şi pare că-l acceptă. 

— Ai dori să vezi camera, tinere? Îl întreabă. Ah! E cameră 
bună! Fost văruită. Fost spălată pe jos cu săpun moale şi 
sodă. 

Hi! Face de două ori chiria, ca să nu mai vorbim de 
tovărăşia mea, când vrei şi o pisică aşa cum e asta ce 
alungă şoarecii. 

Lăudând camera cam în asemenea fel, bătrânul îi ia şi-i 
duce sus, unde într-adevăr găsesc camera mai curată decât 
era de obicei şi dispunând de câteva mobile vechi pe care 
le-a scos la lumină din fundurile inepuizabilelor sale 
depozite. Condiţiile sunt stabilite fără nici-o piedică, de 
vreme ce Lordul Preşedinte nu poate fi dur cu domnul 


Guppy, care e asociat de „Kenge şi Carboy”, prin dosarul 
Jarndyce şi prin alte faimoase recurgeri la importanţa lui 
profesională; şi s-a căzut de acord ca domnul Weevle să se 
instaleze de a doua zi. Domnul Weevle şi domnul Guppy se 
îndreaptă apoi spre Imobilul Cook din strada Cursitor, unde 
cel dintâi este personal prezentat domnului Snagsby şi 
unde (mai important încă) asentimentul şi favoarea 
doamnei Snagsby îi sunt asigurate. Apoi povestesc cum s-au 
desfăşurat lucrurile eminentului Smallweed, care aşteptase 
în asemenea scop la birou, cu pălăria-i înaltă pe cap, şi pe 
urmă se despart, domnul Guppy explicând că ar fi dorit să 
încheie mica petrecere cu un chef pe socoteala pungii sale, 
dar sunt coarde în sufletul omenesc care ar considera 
cheful drept o batjocură, pur şi simplu. 

A doua zi, pe înserat, domnul Weevle îşi face modesta-i 
apariţie la Krook, nicidecum stingherit de vreun bagaj şi se 
aşază în noua-i locuinţă, unde cei doi ochi din obloane se 
uită ţintă la el pe când doarme, ca şi cum ar fi înlemniţi de 
uimire. În ziua următoare, domnul Weevle, ca un soi de 
tinerel îndemânatic şi bun de nimic, împrumută de la 
domnişoara Flite un ac şi aţă şi un ciocan de la proprietar şi 
se pune pe lucru, scornind nişte improvizații în loc de 
perdele şi bătând în cuie pe pereţi nişte combinaţii în loc de 
rafturi şi atârnând două ceşti de ceai, cratiţa de lapte şi 
toate celelalte oale şi faianţe în nişte cârlige mici de doi 
bani bucata, ca un marinar naufragiat ce face tot ce se 
poate ca să nu se înece. Dar ceea ce domnul Weevle 
preţuieşte cel mai mult, din acele puţine lucruri care le are 
(în primul rând după favoriţii lui blonzi, pentru care are o 
afecţiune pe care numaifavoriţiiopotdeşteptaânpieptul unui 
bărbat) e o colecţie selectă de gravuri imprimate pe aramă 
din creaţia cu adevărat naţională cunoscută sub titlul de 
„Divinităţile Albionului, sau Galeria Galaxiei Frumuseţilor 
Britanice”, reprezentând doamne nobile din rândurile 
aristocrației cu tot felul de surâsuri afectate pe care nu sunt 
în stare să le producă decât arta asociată cu capitalul. Cu 


asemenea portrete minunate, claustrate nevrednic într-o 
cutie de pălării pe timpul izolării sale printre grădinile de 
zarzavat, domnul Weevle îşi împodobeşte apartamentul; şi 
fiindcă Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice poartă tot 
soiul de haine extravagante, cântă la tot soiul de 
instrumente muzicale, dezmiardă tot soiul de câini, se uită 
galeş la tot soiul de privelişti şi e sprijinită de tot soiul de 
vase de flori şi de balustrade, rezultatul este cât se poate de 
impunător. 

Dar viaţa mondenă e slăbiciunea domnului Weevle, aşa 
cum era şi a lui Tony Jobling. Să împrumute pe seară ziarul 
din ajun de la „Flamura Soarelui” şi să citească despre 
iluştrii şi distinşii meteori dând buzna din toate direcţiile pe 
firmamentul monden e pentru el o mângâiere de nedescris. 
Să ştie care membru al cărui ilustru şi distins cerc a 
înfăptuit ilustra şi distinsa ispravă de a se regăsi de ieri în 
sânul cercului, sau să contemple nu mai puţin ilustra şi 
distinsa lui ispravă de a-şi părăsi cercul mâine, îi dă un fior 
de bucurie. Să fie informat despre ce face Măiastra Colecţie 
a Galeriei Galaxiei Frumuseţilor Britanice şi ce are de gând 
să facă şi ce căsătorii din Măiastra Colecţie din Galaxie sunt 
pe tapet şi ce zvonuri din Măiastra Colecţie umblă, 
înseamnă să cunoşti cele mai glorioase destine ale omenirii. 
Domnul Weevle se întoarce de la ştirile acestea la portretele 
implicate din Galerie şi are impresia că se ştie perfect cu 
originalele portretelor şi că e cunoscut de dânsele. 

În rest, e un locatar liniştit, plin de subterfugii şi născociri 
îndemânatice, cum s-a menţionat mai înainte, în stare să 
facă singur pe bucătarul, pe fata în casă, cât şi pe 
dulgherul, iar, după ce umbrele serii s-au lăsat peste imobil, 
să dea curs înclinațiilor sale de om sociabil. La vremea 
aceea, dacă nu e vizitat de domnul Guppy sau de mica 
eminenţă asemănătoare lui, turtită de o pălărie neagră, 
domnul Weevle iese afară din camera-i mohorâtă, în care a 
moştenit imensa paragină de pupitru împroşcat de-o ploaie 
de cerneală, şi stă de vorbă cu Krook, sau e„foarte slobod la 


gură”, cum îi spun cei din imobil, foarte sfătos cu oricine 
are chef de vorbă. Din care cauză doamna Piper, care 
călăuzeşte imobilul, se vede îndemnată să-şi împărtăşească 
două păreri doamnei Perkins. 

Mai întâi de toate, că dacă Johnny al ei ar fi să aibă 
favoriţi, ea ar dori să fie identici cu-ai tânărului ăstuia; al 
doilea, „înseamnă-ţi cuvintele mele, madam Perkins, 
doamnă dragă, şi nu fi mirată, Domnul să te aibă în pază, 
dacă tânărul ăsta n-a intrat aici numai pentru banii 
bătrânului Krook!” 

Familia Smallweed într-o vecinătate destul de neplăcută, 
ba chiar dezgustătoare, cu toate că una dintre ridicăturile 
din cuprinsul ei poartă numele de Muntele Plăcut, 
Spiriduşul Smallweed, creştinat cu numele de Bartholomew 
şi numit în căminul părintesc Bart, îşi petrece scurtul 
răstimp în care biroul şi cele înrudite cu el nu-i reclamă 
prezenţa. Locuieşte pe o stradă mică şi îngustă, mereu 
pustie, întunecată şi tristă, îmbâcsită de zidărie pe toate 
laturile, ca un mormânt, dar unde totuşi mai stăruie 
buşteanul unui copac de pădure, a cărui mireasmă e 
aproape tot atât de proaspătă şi naturală ca şi gustul 
tinereţii în Smallweed. 

De mai multe generaţii, în familia Smallweed a fost doar 
câte un singur copil. Bătrânei şi bătrânele au fost, dar nu 
copii, până când bunica domnului Smallweed, ce se află şi 
acum în viaţă, s-a smintit şi a căzut (pentru prima oară în 
familie) în mintea copiilor. Cu asemenea apucături infantile, 
cum ar fi o totală lipsă a spiritului de observaţie, a 
memoriei, a înţelegerii şi interesului, şi cu o veşnică 
înclinare de a adormi peste foc sau chiar în el, bunica 
domnului Smallweed a însufleţit fără îndoială familia. 

Bunicul domnului Smallweed are şi el o meteahnă. Starea 
membrelor sale inferioare, şi aproape şi a celor superioare, 
e deznădăjduită; dar mintea lui e neatinsă. Stăpâneşte, cum 
de altfel totdeauna a stăpânit, primele patru operaţii de 
aritmetică şi un anume mănunchi mic de procedee dintre 


cele mai nemiloase. Cât despre idealism, respect, admiraţie 
şi alte asemenea atribute frenologice, nu sunt acum într-o 
postură mai proastă decât au fost în trecut. 'Iot ceea ce 
bunicul domnului Smallweed a oprit din ele în suflet a fost 
de la început în stare de larvă şi în stare de larvă a rămas 
până la urmă. În toată viaţa lui, din cele de mai sus n-a fost 
în stare să iasă nici măcar un fluture. 

Tatăl acestui plăcut bunic din vecinătatea Muntelui Plăcut 
a fost un soi de biped cu pielea groasă, un zgârie-brânză 
din specia păianjenului care ţese pânza ca să prindă muşte 
neglijente şi se retrage în gaură până când muştele cad în 
capcană. Numele acelui bătrân păgân din grădina lui 
Dumnezeu a fost Dobândă Compusă. Pentru ea a trăit, cu 
ea s-a căsătorit şi de ea a murit. Dând peste el o pierdere 
grea, de pe urma unei mici întreprinderi cinstite, în care 
pierderile toate erau destinate să fie de partea cealaltă, s-a 
fărâmat ceva în el, ceva vital pentru existenţa lui, ceva ce 
putea fi inima... Şi a pus capăt carierei sale. Cum nu era 
bun din fire şi fusese crescut într-un azil, cu un curs 
complet în privinţa întrebărilor şi răspunsurilor la 
problemele acelor popoare din antichitate, Amoriţii şi 
Uitiţii, era socotit adeseori ca un exemplu de educaţie 
falimentară. 

Spiritul lui a strălucit prin fiul său, căruia totdeauna i-a 
predicat „să iasă în lume” de timpuriu şi pe care l-a vârât de 
la vârsta de doisprezece ani slujbaş în biroul unui notar 
lipsit de scrupule. Acolo, tânărul şi-a perfecţionat spiritul ce 
era din fire flămând şi nesăţios şi, dezvoltându-şi darurile 
din familie, s-a ridicat treptat în profesia reţinerii 
procentelor şi beneficiilor. Câştigându-şi existenţa de 
timpuriu, dar însurându-se târziu, aşa cum şi taică-său 
făcuse înaintea lui, a dat naştere unui fecior din fire 
flămând şi nesăţios, care, la rândul lui, câştigând de 
timpuriu şi însurându-se târziu, a devenit tatăl lui 
Bartholomew şi al Judithei Smallweed, gemeni. Tot timpul 
petrecut în creşterea înceată a arborelui acestei familii, 


casa dinastiei Smallweed, totdeauna timpurie la câştiguri şi 
târzie la căsătorii, şi-a afirmat din ce în ce mai puternic 
caracterul materialist, a înlăturat tot ce era desfătare, a 
combătut toate romanele, poveştile, cărţile de aventuri, 
fabulele şi a condamnat cu interdicţie orice frivolitate de 
orice soi. De aici recompensa că nu s-a dat naştere în casa 
lor unor copii şi că piticii şi piticele pe care i-a zămislit au 
fost riguros destinaţi să poarte o asemănare cu vechile 
maimuțe, dar cu o notă deprimantă în suflete. 

În momentul de faţă, în salonaşul întunecat, la câteva 
picioare sub nivelul străzii, un salon sinistru, neprimitor şi 
lipsit de confort, împodobit doar cu nişte feţe de masă de 
cea mai mizeră țesătură şi cu măsuţe de ceai din cea mai 
proastă tinichea şi oferind în caracterul său decorativ o 
asemănare alegorică uimitoare cu spiritul bunicului 
Smallweed, stau aşezaţi pe două scaune de berărie, 
îmbrăcate cu stofă neagră de păr de cal, de-o parte şi de 
alta a căminului, vârstnicul domn şi vârstnica doamnă 
Smallweed, depănând ceasurile trandafirii. Pe vatră se află 
vreo două pirostrii pentru oalele şi ceainicele de a căror 
supraveghere se ocupă de obicei bunicul Smallweed şi, 
ieşind de pe vatră în afară, printre pirostrii, se vede un soi 
de frigare de alamă pentru fripturi, pe care totelo 
controlează când e în acţiune. Sub şezutul venerabilului 
domn Smallweed şi păzit de răşchitoarele picioarelor sale 
se află un sertar în scaunul său, despre care se spune că ar 
conţine banii lui ce se urcă la o sumă fabuloasă. Lângă el se 
află o pernă de rezervă, pe care o are totdeauna la 
îndemână, ca să poată dispune de ceva cu care să arunce în 
venerabila sa parteneră de respectabilă vârstă, ori de câte 
ori face ea vreo aluzie la bani... Un subiect asupra căruia 
dumnealui e cu deosebire sensibil. 

— Şi unde-i Bart? Întreabă bunicul Smallweed pe Judy, 
sora geamănă a lui Bart... 

— Încă nu s-a întors, răspunde Judy. 

— E timpul ceaiului, nu-i aşa? 


— Nu. 

— Cât mai lipseşte, atunci? 

— Zece minute! 

— N-and! 

— Zece minute... 

— Ho! Face bunicul Smallweed. Zece minute! 

Bunica Smallweed, care tot mormăise şi dăduse din cap 
spre pirostrii, auzind că se rostesc cifre, le asociază cu banii 
şi dă un țipăt ca de papagal bătrân şi scârbos, rămas fără 
nici-o pană: 

— Zece hârtii de câte zece lire! 

Bunicul Smallweed aruncă numaidecât cu perna într-însa. 

— La dracu, mai taci o dată! Se răsteşte bunul bătrânel. 

Efectul actului lui de revoltă este dublu. Nu numai c-o 
izbeşte pe doamna Smallweed cu capul de marginea 
scaunului cu spetează înaltă făcând-o să capete, cu boneta 
aşa strâmbă pe cap, un aspect cu totul nepotrivit până când 
a venit s-o scoată din încurcătură nepoată-sa, dar sforţarea 
depusă produce un recul asupra domnului Smallweed, 
aruncându-l îndărăt în scaunul lui de berărie, ca pe-o 
marionetă sfărâmată. Bătrânul şi minunatul gentilom, 
arătând în această situaţie pur şi simplu ca un sac de haine 
cu o scufie neagră în vârf, nu mai pare să aibă viaţă în el 
până ce nu trece prin două operaţii efectuate de mâinile 
nepoatei sale: aceea de a fi zgâlţâit ca o sticlă mare şi aceea 
de a fi înghiontit şi scuturat ca o pernă de divan. Asemenea 
mijloace aducându-l în stare de a-şi ridica gâtul, bunicul 
Smallweed şi cea cu care-şi împarte înserarea vieţii stau 
iarăşi faţă în faţă, în cele două scaune de berărie, ca două 
sentinele de mult uitate în post de Sergentul Negru, de 
Moarte. 

Judy, geamăna, e tovarăşa prețioasă a celor doi asociaţi. 
Că e soră cu tânărul domn Smallweed nu mai încape 
îndoială, căci dacă i-ai frământa pe amândoi într-unui, abia 
de ţi-ar ieşi o persoană tânără de proporţie mijlocie. 
Totodată exemplifică atât de fericit asemănarea mai sus 


menţionată, a familiei cu o ceată de maimuțe, încât dacă ar 
fi gătită cu o manteluţă şi o bonetă bătute în paiete, ar 
putea ţopăi în vârful unei caterinci, fără să trezească prea 
multă mirare. 

Dar în împrejurările de faţă, totuşi, e îmbrăcată cu o 
rochie simplă, sărăcăcioasă, dintr-un material cafeniu. 

Judy n-a avut niciodată o păpuşă, n-a auzit niciodată de 
Cenuşăreasa, nu a jucat niciodată vreun joc. O dată sau de 
două ori s-a găsit în tovărăşia unor copii, când să fi fost de 
vreo zece ani, dar copiii nu s-au putut înţelege cu Judy şi 
nici Judy nu s-a putut înţelege cu ei. Părea ca un animal din 
altă specie şi s-a născut o reacţie de respingere de ambele 
părţi. E foarte discutabil dacă Judy ştie să râdă. A văzut atât 
de rar săvârşindu-se asemenea lucru, încât probabilitățile 
sunt mai puternice pentru cealaltă ipoteză. De ceva cum ar 
fi un râs tineresc, cu siguranţă că nu poate avea nici-o idee. 
Dacă ar trebui să încerce o dată, s-ar împiedica în dinţi, 
care ar modela actul râsului după faţa ei, aşa cum, fără să-şi 
dea seama, şi-a modelat toate celelalte expresii după tiparul 
vârstei ei sordide. Aşa e Judy. 

Şi frate-su geamăn, de când e el n-a învârtit un titirez. Ştie 
tot atâta de Jack Spintecătorul sau de Sinbad Marinarul, cât 
şi despre lumea ce trăieşte pe alte planete; tot atât de uşor 
i-ar veni să se joace de-a capra sau să intre într-o partidă de 
cricket, cât şi să se prefacă în capră sau în minge. Dara 
ajuns cu mult mai departe decât soră-sa, căci în lumea lui 
îngustă a răsărit o trecătoare spre nişte regiuni atât de 
largi ca acelea în care zac orizonturile vaste ale domnului 
Guppy. De aici admiraţia lui pentru acest strălucit vrăjitor şi 
străduinţa-i de-a ajunge ca dânsul. 

Judy, cu un zăngănit şi-un trăncănit de parc-ar bate un 
gong, aşază pe masă o tablă de tinichea pentru ceai şi 
aranjează ceşti şi farfurioare. Pâinea o aşază într-un coş de 
metal, iar untul, dar nu mult, pe-o farfurie mică de cositor. 
Bunicul Smallweed pândeşte din scurt, cu lăcomie, ceaiul 


de îndată ce a fost turnat în ceşti şi o întreabă pe Judy unde 
e fata. 

— Charley, vrei să spui? Se informează Judy. 

— N-and! Face bunicul Smallweed. 

— Charley, vrei să spui? 

Vorbele ating un resort în bunica Smallweed, care, 
chicotind ca de obicei spre pirostrii, strigă: 

— Trece apa! Charley trece apa, Charley trece apa, trece-i 
apa lui Charley, Charley trece apa, trece-i apa lui Charley! 

Şi, dintr-odată, devine foarte energică. Bunicul se uită la 
pernă, dar încă nu şi-a venit destul de la ultima lui sforţare. 

— Ha! 

— Zice, când se face linişte ea, dacă aşa o cheamă. 
Mănâncă o grămadă! Ar fi mai bine să-i dai bani pentru 
întreţinere. 

Judy, făcând din ochi ca fratele ei, clatină din cap şi-şi 
ţuguie gura într-un „Nu” pe care nu-l rosteşte. 

— Nu? Întreabă bătrânul. De ce nu? 

— Ne-ar cere şase pence pe zi şi altfel o scoatem la capăt 
cu mai puţin, răspunde Judy. 

— Sigur? 

Judy răspunde dând din cap că da, în cel mai adânc înţeles 
al cuvântului, şi strigă în timp ce întinde untul pe pâine, 
răzuindu-l bine, luându-şi toate măsurile ca să nu facă 
risipă şi tăind apoi felii. 

— Tu, Charley, unde eşti? 

Dând ascultare cu timiditate urgentei convocări, o fetiţă cu 
un şorţ grosolan şi o bonetă uriaşă, cu mâinile pline de 
săpun şi apă şi ţinând într-o mână o perie de frecat, îşi face 
apariţia cu o reverență. 

— Ce treabă faci acuma? Întreabă Judy, repezindu-se la ea 
ca o cotoroanţă rea şi bătrână. 

— Fac curăţenie în camera din dos de la etaj, domnişoară, 
răspunde Charley. 

— Vâră-ţi bine minţile în cap, fă-o cu de-amănuntul şi nu 
pierde vremea. Cu mine nu merge să faci treabă de 


mântuială! Şi grăbeşte-te! Hai, pleacă! Strigă Judy, izbind 
cu piciorul în pământ. Cu voi, fetele, mai mare bătaia de cap 
şi treabă nici pe jumătate. 

Asupra severei noastre matroane, după ce se-ntoarce la 
ocupaţia ei de-a întinde untul subţire şi de-a tăia pâinea, 
cade umbra fratelui care se uită înăuntru de la fereastră. 
Lui, cu pâinea şi cuțitul în mână, îi deschide uşa de la 
stradă. 

— Vai, vai, Bart! Exclamă bătrânul Smallweed. Ia-tă-te, 
hm! 

— lată-mă, răspunde Bart. 

— Ai fost iar cu prietenul tău, Bart? 

Dă din cap, încet, că da. 

— Ai mâncat pe socoteala lui, Bart? 

Iarăşi dă din cap, încet, că da. 

— Asta-i bine. Trăieşte pe banii lui cât poţi de mult şi ia 
aminte la greşelile lui. La asta-i bun asemenea prieten. 
Singurul folos pe care ţi-l poate aduce, zice venerabilul 
înţelept. 

Nepotul lui, fără să-i primească asemenea sfat bun cu 
supunere, aşa cum ar fi trebuit, îl cinsteşte doar cu 
încuviințarea ce poate zăcea într-o uşoară clipire din ochi şi 
clătinare de cap, şi-şi ia un scaun la masa de ceai. Cele 
patru feţe bătrâne plutesc apoi deasupra ceştilor de ceai ca 
un grup de heruvimi cadaverici. Doamna Smallweed, 
smucindu-şi întruna capul şi trăncănind către pirostrii, iar 
domnul Smallweed având nevoie să fie de repetate ori 
zgâlţâit ca o doză uriaşă de purgativ. 

— Da, da, face bătrânul şi bunul gentilom, reîntorcându-se 
la lecţia lui de înţelepciune. Asemenea sfat numai tatăl tău 
ţi l-ar fi dat Bart. Tu nu l-ai văzut pe taică-tău. Ce mare 
păcat! Era cu adevărat fiul meu. 

Dacă intenţiona să se exprime că era o deosebită plăcere 
să-l fi văzut, nu reiese de nicăieri. 

— Era cu adevărat fiul meu, repetă bătrânul domn 
rezemându-şi pe genunchi felia sa de pâine cu unt; bun 


contabil şi a murit acum cincisprezece ani. 

Doamna Smallweed, urmându-şi instinctul obişnuit, 
izbucneşte cu: 

— Cincisprezece lire. Cincisprezece sute de lire într-o 
cutie neagră, cinsprezece sute de lire încuiate, cinsprezece 
sute de lire puse la o parte şi ascunse! 

Merituosul ei soţ, punându-şi de o parte pâinea cu unt, 
azvârle numaidecât cu perna în ea, o izbeşte de marginea 
scaunului şi se prăbuşeşte şi el în scaun, sleit de puteri, 
înfăţişarea lui, după ce se abate asupra doamnei Smallweed 
cu vreo asemenea mustrare, este cu deosebire 
impresionantă şi nu prea plăcută, mai întâi fiindcă efortul îi 
suceşte de obicei boneta neagră, trăgându-i-o peste un ochi 
şi dându-i un aer de năzdrăvan desfrânat. Al doilea fiindcă 
bombăneşte nişte ocări furioase împotriva doamnei 
Smallweed şi al treilea fiindcă nepotrivirea dintre 
expresiile-i viguroase şi făptura lui lipsită de putere 
sugerează un bătrân otrăvit primejdios, care ar fi foarte 
dăunător dacă ar putea. Toate astea sunt totuşi atât de 
obişnuite în cercul familiei Smallweed, încât nu mai fac nici- 
o impresie. Bătrânul gentilom este doar zgâlţâit şi 
umplutura-i de puf scuturată; peruca e repusă la locul 
obişnuit, lângă el, şi bătrâna doamnă, cu boneta poate că 
aşezată bine sau poate că nu, e replantată iarăşi în scaunul 
ei, gata să fie doborâtă ca un popic. Se scurge puţin timp, în 
cazul de faţă, până ce bătrânul gentilom îşi vine destul în 
fire ca să-şi reia discuţia, şi chiar şi atunci şi-o amestecă des 
cu mai multe înjurături edificatoare, adresate iubitei sale 
partenere, ieşită din minţi, care nu mai păstrează nici-o 
legătură pe faţa pământului decât cu pirostriile. Cam aşa 
ceva urmează: „Dacă tatăl tău ar fi trăit mai mult, Bart, ar fi 
putut strânge o grămadă de bani... Tacă-ţi gura, moară 
hodorogită... Dar tocmai când începuse să înalțe casa 
căreia îi zidise temelia, cu mulţi ani înainte... Taci odată, 
coţofană năpârlită, cioară, cap de papagal, ce dracu' vrei să 
spui!... A căzut la pat şi a murit de-o fierbinţeală oarecare, 


fiind tare econom şi mulţumindu-se cu mai nimic, şi până 
peste cap cu grijă pentru treburi... Tare aş mai zvârli cu o 
pisică în tine în loc de pernă şi-aşa am să şi fac dacă ai ajuns 
în asemenea hal de nebunie, afurisito, şi maică-ta care a 
fost o femeie cu bun-simţ, uscată ca o surcică şi care s-a 
stins întocmai ca un muc de candelă, după ce v-a născut pe 
tine şi pe Judy... Poarcă flecară ce eşti! Cap de scroafă...! 

Judy, neatentă la aceste lucruri auzite adeseori, începe să 
adune într-un castron rămăşiţele de ceai de pe fundul 
ceştilor şi al farfurioarelor şi din fundul ceainicului, pentru 
masa de seară a slujnicuţei tocmită cu ziua. În acelaşi fel 
adună în coşul de pâine din metal toate rămăşiţele, bucăţi şi 
resturi de colţuri de pâine care au mai rămas de la 
economia strictă a casei. 

— Dar tatăl tău şi cu mine am fost tovarăşi, Bart, zice 
bătrânul gentilom, şi când n-oi mai fi, tu şi cu Judy veţi 
rămâne cu tot ce e aici. E grozav de bine pentru voi 
amândoi că aţi început să câştigaţi de timpuriu... Judy în 
negoţul cu flori, iar tu în treburile juridice. Nu veţi avea 
nevoie să cheltuiţi capitalul. Vă câştigaţi traiul fără de el şi 
veţi putea să-l măriţi. Când n-oi mai fi, Judy are să se- 
ntoarcă la negoţul ei de flori şi tu te vei lipi şi mai tare de 
justiţie. 

S-ar putea presupune, după înfăţişarea pe care o are Judy, 
că negoţul şi-l făcea cu spini, nu cu flori, dar, la vremea ei, 
fusese ucenică, învățând arta şi taina fabricării florilor 
artificiale. Un observator atent ar fi putut desluşi poate în 
ochii fetei şi în cei ai fratelui ei, când venerabilul străbun şi- 
a anticipat dispariţia, o oarecare mică nerăbdare să afle 
când are să se întâmple aceasta şi o oarecare indignare 
supărată, că ar fi timpul să dispară. 

— Şi-acum, dacă toată lumea a isprăvit, zice Judy, 
terminând pregătirile, am să chem fata la ceai. Dacă se 
duce să-l bea în bucătărie, atâta se codeşte de nu-l mai 
termină niciodată. 


Ca atare, Charley e chemată să vină şi, sub jocul intens al 
privirilor, se aşază în faţa castronului ei şi a schivnicelor 
resturi de pâine cu unt. În exercitarea supravegherii 
eficace a tinerei fete, Judy Smallweed pare că a atins o 
vârstă de-adevărat geologică şi că datează din cele mai 
îndepărtate timpuri. Felul ei sistematic de a se repezi la 
fată, de a o înhăţa, cu sau fără motiv, fie da ori ba, e 
minunat, vădind o perfecţiune în arta de a struni slujnicele, 
arareori atinsă de cele mai vechi şi experimentate 
profesioniste. 

— Hai, nu-ţi mai pierde vremea boldindu-te toată după- 
amiaza, strigă Judy, scuturând din cap şi izbind cu piciorul 
când o prinde că trage cu coada ochiului la castronul cu 
ceai; ia-ţi ce ai de mâncat şi întoarce-te la lucru! 

— Da, domnişoară, răspunde Charley. 

— Nu-mi spune da, îi întoarce vorba domnişoara 
Smallweed, fiindcă ştiu eu câte parale faceţi voi, slujnicele. 
Fă ce ai de făcut fără să zici da, şi-atunci încep să te cred. 

Charley dă peste cap o înghiţitură mare de ceai, în semn 
de supunere, şi face să dispară la iuţeală resturile schivnice 
pe care nu trebuie să le înfulece cu lăcomie, aşa cum i-a pus 
în vedere domnişoara Smallweed, adăugând că „la voi, 
slujnicele, e ceva scârbos”. Charley ar fi întâmpinat greutăţi 
cam mari în încercarea de a-şi potrivi părerile cu cele ce 
stăruie asupra subiectului slujnicelor în general, de n-ar fi 
fost o bătaie în uşă. 

— Vezi cine-i şi nu molfăi când deschizi uşa! Strigă Judy. 

Obiectul atenţiei sale dispărând în acest scop, domnişoara 
Smallweed se foloseşte de împrejurare ca să amestece 
talmeş-balmeş rămăşiţele de pâine cu unt şi să vâre două, 
trei ceşti murdare în puţinul ceai rămas pe fundul 
castronului, arătând prin aceasta că ea consideră mâncatul 
şi băutul terminate. 

— Ei! Cine-i şi ce pofteşte? Întreabă arţăgoasa Judy. 

Se pare că era un oarecare „domnul George”. Fără să se 
anunţe şi fără nici un fel de ceremonial, domnul George 


intră înăuntru. 

— Phi! Exclamă domnul George. Staţi ca-ntr-un cuptor 
aici. Tot mai faceţi focul? Bine. Poate că faceţi bine ca să vă 
obişnuiţi cu frigarea. 

Ultimele vorbe le spune numai pentru el, pe când dă din 
cap către bunicul Smallweed. 

— Aa! Dumneata erai! Strigă bătrânul gentilom. Ce mai 
faci? Ce mai faci? 

— Aproape bine, răspunde domnul George, luând un 
scaun. Pe nepoata dumitale avui cinstea s-o văd mai înainte: 
la ordinele dumneavoastră, domnişoară. 

— lată şi pe nepotul meu, zice bunicul Smallweed. Pe el nu 
l-ai văzut încă. Lucrează în justiţie şi nu stă mult pe acasă. 

— Sunt şi la ordinele lui! E drept că seamănă foarte mult 
cu soră-sa. Al dracului de bine mai seamănă cu ea, face 
domnul George subliniind puternic, dar nu chiar a laudă, 
atributul din urmă. 

— Şi cum te foloseşte lumea pe dumneata, domnule 
George? Îl întreabă bunicul Smallweed, frecându-şi uşurel 
picioarele. 

— Destul de mult, ca de obicei. Ca pe o minge de fotbal! 

E un bărbat oacheş, bronzat, de cincizeci de ani, bine 
făcut şi chipeş, cu părul aspru şi negru, cu ochi strălucitori 
şi pieptul lat. Mâinile sale viguroase şi puternice, tot aşa 
arse de soare ca şi faţa, au fost evident folosite la treburi 
destul de grele în viaţă. Ceva ciudat în ceea ce-l priveşte e 
că stă pe marginea scaunului ca şi cum, dintr-un obicei de 
lungă durată, ar lăsa loc pentru o haină sau vreun 
echipament pe care le-a pus alături. lar pasul lui măsurat şi 
greu s-ar potrivi bine c-un zăngănit şi-un zornăit important 
de pinteni. Acum e ras proaspăt, dar gura-i arată ca şi cum 
buza de sus ar fi fost obişnuită ani de zile cu o mustață 
mare; şi obiceiul lui de a-şi duce din timp în timp palma 
deschisă a mâinii mari şi bronzate la buza de sus lasă 
aceeaşi impresie. Din toate, ai putea crede că domnul 
George a fost cândva, într-o vreme, cavalerist. 


Domnul George face cu familia Smallweed un contrast 
aparte. Niciodată un militar n-a fost până acum încartiruit 
într-o casă mai nepotrivită cu el. E ca un paloş lângă un 
cuţitaş de desfăcut stridii. Făptura lui dezvoltată, pe lângă 
formele lor închircite, felul lui de a se mişca în mare, gata 
să umple orice spaţiu cât de întins, pe lângă căile lor mici, 
înguste şi strâmte, vocea lui răsunătoare, pe lângă glasurile 
lor ascuţite şi stinse, sunt în cea mai puternică şi bizară 
contradicţie. Aşa cum şade în mijlocul salonului aceluia 
îngrozitor de sărac, aplecat puţin înainte, cu mâinile în 
şolduri şi cu coatele depărtate, formând un pătrat, arată ca 
şi cum, dacă ar rămâne acolo mai multă vreme, ar absorbi 
în el întreaga familie şi toată casa cu cele patru camere şi 
bucătărioara din spate pe deasupra, cu tot ce e în ea. 

— Îţi freci picioarele ca să trezeşti viaţa în ele? Îi întreabă 
pe bunicul Smallweed, după ce s-a uitat jur-împrejurul 
camerei. 

— Hm! În parte e un obicei, domnule George, şi... Da... În 
parte ajută circulaţia, răspunde bunicul. 

— Cir-cu-la-ţi-a! Repetă domnul George, strângându-şi 
braţele pe piept şi părând că devine de două ori mai mare. 
Aş crede că nu prea te ajută! 

— Adevărat, domnule George, sunt bătrân, urmează 
bunicul Smallweed. Dar pot să-mi duc anii. Sunt mai bătrân 
decât ea, făcând un semn cu capul înspre soţia lui, şi uite la 
ea ce-a ajuns!... Eşti o moară hodorogită! O apostrofează cu 
vechea-i duşmănie deşteptată pe neaşteptate. 

— O biată făptură bătrână şi nenorocită! Zice domnul 
George, întorcându-şi capul în direcţia aceea. N-o certa pe 
bătrâna doamnă. Uite colo la ea, cu biata sa bonetă pe 
jumătate căzută de pe cap şi cu bietul său păr încâlcit de 
tot. Îndreptaţi-vă, doamnă. Aşa, acu-i mai bine. lată-ne! 
Gândeşte-te la mama dumitale, domnule Smallweed, 
urmează domnul George, întorcându-se la locul lui după ce 
a ajutat-o pe bătrâna doamnă Smallweed să se aşeze, 
gândeşte-te la ea, dacă soţia nu ţi-e destul. 


— Cred c-ai fost un fiu minunat, domnule George? 
Întreabă bătrânul, făcând o aluzie şi privind cu coada 
ochiului. 

Culoarea feţei domnului George se cam închide, în timp ce 
răspunde: 

— Ba nu. N-am fost. 

— Mă mir. 

— Şi eu. Ar fi trebuit să fiu un fecior bun şi cred c-am avut 
de gând să fiu. Dar n-am fost. Am fost un fiu blestemat de 
rău, asta-i, ca să nu mai lungim vorba, şi cu asta n-am făcut 
cinste nimănui. 

— Uimitor! Strigă bătrânul. 

— Însă, continuă domnul George, cu cât mai puţin se 
spune în privinţa asta, cu atât mai bine. Hai! Ştii convenţia! 
O pipă din procentele ultimelor două luni. Fleacuri! E totul 
în ordine. Nu-i nevoie să te temi să comanzi pipa. lată noua 
chitanţă şi iată şi banii pentru procentele pe două luni, şi ce 
belea pe capul meu ca să-i adun din negoţul pe care-l fac. 

Domnul George se aşază cu braţele încrucişate, 
petrecându-şi timpul cu familia şi cu salonul, în timp ce 
bunicul Smallweed e ajutat de Judy să scoată două pungi de 
piele neagră dintr-un birou încuiat, întruna dintre ele pune 
la păstrare documentul pe care tocmai l-a primit, iar din 
cealaltă scoate un alt document similar cu cestălalt şi-l 
înmânează domnului George, care îl răsuceşte ca să-şi 
aprindă pipa. Ţinând seamă că bătrânul inspectează cu de- 
amănuntul prin ochelari fiecare trăsătură de condei din 
amândouă documentele, înainte de a-l elibera pe unul din 
închisoarea lui de piele, şi ţinând seamă că numără banii de 
trei ori, şi-o pune pe Judy să spună cel puţin de două ori 
fiecare vorbă pe care o rosteşte, şi e atât de îngrozitor de 
încet la vorbă şi la faptă, că mai încet de-atâta nici nu e cu 
putinţă, treaba asta se desfăşoară într-un timp lung. După 
ce s-a terminat de tot, şi nu mai înainte, bătrânul îşi 
eliberează ochii hrăpăreţi şi degetele lacome şi răspunde la 
ultima observaţie a domnului George, zicând: 


— Să mă tem să comand pipa? Nu suntem chiar aşa de 
interesaţi, domnule. Judy, vezi numaidecât de pipa şi de 
paharul de coniac cu apă rece pentru domnul George. 

Gemenii cei zburdalnici, care în tot acest timp s-au uitat 
ţintă înaintea ochilor, afară doar când au fost absorbiți de 
cele două pungi de piele neagră, pleacă împreună, 
dispreţuindu-l în general pe vizitator, dar lăsându-l în 
seama bătrânului, aşa cum doi pui de urs ar lăsa pe-un 
călător în seama ursoaicei mame. 

— Şi-aicea stai, dacă nu mă-nşel, cât e ziulica de lungă? 
Întreabă domnul George cu braţele încrucişate. 

— Chiar aşa, chiar aşa, încuviinţează din cap bătrânul. 

— Şi chiar n-ai nici-o ocupaţie, deloc? 

— Păzesc focul... Şi fierturile şi fripturile... 

— Când sunt, adaugă domnul George, cu mult subînţeles. 

— Chiar aşa. Când sunt. 

— Nu citeşti, sau nu ţi se citeşte? 

Bătrânul dă din cap că nu, cu o fală agresivă şi vicleană: 

— Nu, nu. În familia noastră n-am fost niciunul cititori. Nu 
se plăteşte. Pierdere de vreme. Zădărnicie. Prostie. Nu, nu! 

— Nu prea este de ales între starea dumitale şi cea a soţiei 
dumitale, spune musafirul într-un ton prea coborât pentru 
auzul slăbit al bătrânului, uitându-se de la ella bătrână şi 
apoi iarăşi la el. Ascultă! Zice pe urmă mai tare. 

— Da, te-ascult. 

— Ai să mă vinzi până la urmă, cred, când voi întârzia 
plata cu o zi. 

— Dragul meu prieten! Strigă bunicul Smallweed, 
întinzând amândouă braţele ca pentru a-l îmbrăţişa. 
Niciodată, dragă prietene! Dar prietenul meu din centru, 
de la care am luat banii ca să ţi-i împrumut... El ar putea-o 
face! 

— Oh! Nu poţi răspunde de el? Face domnul George, 
punând capăt întrebărilor, cu voce înceată şi cu vorbele 
acestea: căzătură bătrână de tâlhar! 


— Dragă prietene, nu te poţi bizui pe el. Eu nu m-aş 
încrede în el. El îşi vrea banii, dragă prietene. 

— Nici dracu' nu se-ncrede în el, urmează domnul George. 

Charley, făcându-şi apariţia cu o tavă pe care se află pipa, 
o bucăţică de hârtie cu tutun şi coniacul cu apă, domnul 
George o întreabă: 

— Cum de vii aici? Doar nu ai aerul familiei. 

— Muncesc cu ziua, domnule, răspunde Charley. 

Oşteanul (dacă e sau a fost cândva oştean) îi dă boneta jos 
de pe cap, cu o uşoară atingere a mâinii sale puternice şi o 
mângâie pe creştet. 

— Îi dai casei o înfăţişare aproape sănătoasă. Îi lipseşte 
puţină tinereţe, tot aşa cum îi lipseşte şi aerul curat. 

Apoi o lasă să plece, îşi aprinde pipa şi bea în sănătatea 
prietenului din centru al domnului Smallweed... Singura 
plăsmuire a imaginaţiei prea stimatului bătrân gentilom. 

— Aşadar, crezi că ar putea fi neîndurător cu mine, da? 

— Cred că ar putea... Mă tem c-ar fi. Ştiu c-a făcut-o, 
răspunde imprudent bunicul Smallweed, de zeci de ori. 

Imprudent, pentru că jumătatea lui mai bună, cea cu 
mintea sărită, care moţăise asupra focului o bucată de 
vreme, se trezeşte dintr-o dată şi-ncepe a trâăncăni pe 
nerăsuflate: 

— Zeci de mii de lire, de zeci de ori zeci de lire în bancnote 
într-o casă de bani, zeci de guinee, zeci de milioane cu zece 
la sută, zeci... Şi atunci i se pune lacăt la gură cu perna 
aruncată, iar musafirul, pentru care ciudatul experiment 
pare a fi o noutate, o ridică de pe faţa bătrânei, după ce-a 
izbit-o ca de obicei. 

— Satană idioată ce eşti! Scorpion ce eşti... Scorpion 
flecar! Broască în călduri! Vrăjitoare pe coadă de mătură ce 
bombăneşti şi trăncăneşti, ai merita să fii arsă de vie! Abia 
îşi mai trage sufletul bătrânul, doborât şi sleit în scaunul lui. 
Dragă prietene, vrei să mă scuturi puţin şi să mă ridici? 

Domnul George, care s-a uitat întâi la unul şi apoi la 
celălalt, ca şi cum şi-ar fi pierdut cumpătul, îl prinde de gât 


pe venerabilul lui cunoscut după ce i-a primit ruga şi, în 
timp ce-l trage în sus, pe scaun, cu o uşurinţă de parc-ar fi 
avut de-a face cu o păpuşă, îi trec prin minte două lucruri: 
dacă să-l scuture definitiv de toată puterea de-a zvârli cu 
perna şi să se descotorosească de el, băgându-l în mormânt, 
sau ba. Înfrângându-şi ispita, dar zgâlţâindu-l destul de 
tare, de i se clătină capul ca unei paiaţe, îl repune frumuşel 
iarăşi pe scaun şi-i potriveşte scufia, trăgându-i-o pe cap cu 
atâta putere, încât bătrânul strânge din amândoi ochii încă 
vreun minut după aceea. 

— O, Doamne! Îşi trage sufletul domnul Smallweed. 
Ajunge! Mulţumesc, dragă prietene, ajunge. Vai de mine. 
Abia mai pot sufla. O, Doamne, Dumnezeule! 

Şi domnul Smallweed spune asta cu o evidentă temere de 
dragul lui prieten, care stă încă asupră-i cu trupul ce i se 
conturează mai uriaş ca niciodată. Dar prezenţa 
îngrijorătoare, totuşi, se retrage treptat, pentru a se aşeza 
pe scaun şi se apucă de fumat, pufăind lung din lulea şi 
mângâindu-se cu un gând filosofic: 

— Numele prietenului dumitale din centru începe cu litera 
D, amice, şi aproape că ai dreptate să-i respecţi legământul. 

— Ai spus ceva, domnule George? Întreabă bătrânul. 
Oşteanul dă din cap că nu şi continuă să fumeze, aplecându- 
se în faţă, cu cotul mâinii drepte sprijinit pe genunchiul 
drept şi cu pipa în mâna dreaptă, în timp ce cealaltă mână 
se sprijină pe piciorul stâng şi ţine cotul depărtat într-o 
postură marţială. Tot timpul se uită la domnul Smallweed 
grav şi atent, şi din când în când alungă cu mâna norul de 
fum, ca să-l poată vedea mai limpede. 

— Înţeleg, zice el schimbându-şi poziţia atât cât să-i 
îngăduie să-şi ducă paharul la buze cu o singură mişcare 
rotundă, înţeleg că sunt singurul om viu (şi chiar şi mort 
poate) care scoate de la dumneata bani de-o pipă. 

— Hm! Răspunde bătrânul, e drept că nu văd lume, 
domnule George, şi nici nu fac trataţii. Nu-mi dă mâna să 


fac aşa ceva. Dar fiindcă dumneata, în felul dumitale 
glumeţ, ai pus condiţia cu pipa... 

— Aş! Nu-i vorba de cât costă pipa, nu-i mare lucru, a fost 
doar o fantezie, ca să scot şi eu ceva de la dumneata. Să-mi 
intre şi mie ceva pentru banii mei. 

— Aa! Eşti înţelept, da, înţelept, domnule! Strigă bunicul 
Smallweed, frecându-şi picioarele. 

— Foarte. Totdeauna am fost. (Un pufâit de lulea.) Dovadă 
evidentă a înţelepciunii mele e că am nimerit drumul aici. 
(lar un pufăit.) De asemenea că sunt ce sunt. (încă un 
pufăit.) îmi merge vestea că sunt înţelept, adaugă domnul 
George, fumând liniştit. Pe calea asta am reuşit în viaţă. 

— Nu fi abătut, domnule. Mai ai timp să reuşeşti. 

Domnul George râde şi bea. 

— Nu cumva ai nişte rude, întreabă bunicul Smallweed, cu 
o licărire în ochi, care să voiască a-ţi plăti capitalul principal 
sau care să voiască a garanta cu un nume fără datorii, sau 
două, ca să-l pot îndupleca pe prietenul meu din centru să-ţi 
mai înainteze ceva capital? Două nume curate ar fi destul 
pentru prietenul meu din centru. N-ai cumva asemenea 
rude, domnule George? 

Domnul George, fumând încă liniştit, răspunde: 

— Dacă aş avea, nu i-aş necăji. Am însemnat eu destul 
necaz în tinereţe pentru rudele mele. Ar putea fi un soi de 
pedeapsă grozav de bună pentru un vagabond care şi-a 
risipit cel mai preţios timp din viaţă, ca apoi să se întoarcă 
la oamenii cumsecade, cărora nu le-a făcut niciodată cinste 
şi să trăiască pe spinarea lor; dar aşa ceva nu mi se 
potriveşte. După părerea mea, cel mai bun soi dea mă 
recompensa pentru faptul că am plecat fără să mi se ştie de 
urmă e să rămân bun plecat. 

— Dar cum rămâne cu dragostea firească? Însinuează 
bunicul Smallweed. 

— Pentru două nume fără datorii, da? Întreabă domnul 
George, dând din cap că nu, şi fumându-şi încă pipa, liniştit. 
Nu, asta nu mi se pare a fi firesc. 


Treptat, bunicul Smallweed a alunecat în fundul scaunului, 
după ultima lui aşezare, şi arată acum ca o boccea de haine 
cu 0 voce ce iese din ea ca s-o cheme pe Judy. Frumoasa din 
Pădurea Adormită făcându-şi apariţia, îl ridică, zgâlţâindu-l 
după metoda-i obişnuită, şi bătrânul gentilom îi cere să 
rămână lângă el. Fiindcă se pare că are grijă să nu-şi pună 
musafirul la necazul de a mai repeta ultimele sale atenţii. 

— Ei! Zice el, când e iarăşi în ordine. Dacă ai fi putut să-l 
descoperi pe Căpitan, domnule George, asta te-ar fi făcut 
om. Dacă, atunci când ai venit întâia oară aici, în urma 
anunţului nostru din gazete... Când zic „nostru”, mă refer la 
anunţul prietenului meu din centru, şi încă unul sau doi 
care îşi investesc capitalul în acelaşi fel, şi sunt atât de 
prietenoşi cu mine, încât sunt gata să-mi dea o mână de 
ajutor cu o mică contribuţie... Dacă ai fi putut să ne ajuţi 
atunci, domnule George, asta ar fi fost bafta dumitale. 

— Am vrut eu din răsputeri să am parte de „baftă”, cum îi 
zici dumneata, face domnul George, fumând, dar nu aşa 
nepăsător ca mai înainte, fiindcă de la intrarea lui Judy, într- 
o oarecare măsură, a fost tulburat ca de un farmec, care nu 
are însă nimic comun cu admiraţia şi care-l sileşte să se uite 
la ea cum stă lângă scaunul lui bunicu-său; în general, acum 
sunt bucuros că nu s-a întâmplat. 

— De ce, domnule George? Pentru numele... Satanei, de 
ce? Întreabă bunicul Smallweed cu o exasperare sincer 
manifestată. (Satană sugerată, se pare, de ochii lui care s- 
au oprit asupra doamnei Smallweed ce moţăie.) 

— Pentru două motive, camarade. 

— Şi care-s cele două motive, domnule George? Pentru 
numele... 

— Prietenului nostru din centru? Insinuează domnul 
George, bând liniştit. 

— Fie, dacă vrei. Ce motive? 

— În primul rând, răspunde domnul George, tot uitându-se 
la Judy, ca şi cum, fiind atât de bătrână şi atât de 
asemănătoare bunicului ei, n-ar avea importanţă cu care 


din doi vorbeşte, în primul rând m-aţi pescuit în treaba asta 
pe mine, domnilor. Aţi dat de ştire că domnul Hawdon 
(Căpitanul Hawdon, dacă ţineţi la titlu; dacă ai fost o dată 
căpitan, rămâi mereu căpitan) avea să afle ceva în folosul 
lui. 

— Şi? Face bătrânul cu vocea ascuţită şi tăioasă. 

— Şi! Urmează domnul George, fumând, n-ar fi fost chiar 
spre cinstea şi folosul lui să fi fost zvârlit în închisoare de 
toţi cămătarii şi tribunalele din Londra! 

— De unde ştii asta? Câteva rude bogate i-ar fi plătit 
datoriile sau s-ar fi învoit într-un fel pentru el. Dar pe lângă 
asta, el ne-a vârât pe noi la apă. Ne datora sume imense, în 
total. Mai curând l-aş fi gâtuit decât să nu-mi încasez banii. 
Când stau şi mă gândesc, scrâşneşte bătrânul, ridicându-şi 
cele zece degete neputincioase, îmi vine să-i gâtui. Şi, într- 
un brusc acces de furie, aruncă cu perna în nevinovata 
doamnă Smallweed, dar perna trece inofensivă pe lângă 
scaunul ei. 

— Nu-i nevoie să-mi spui, răspunde oşteanul, scoţându-şi 
pipa o clipă din gură şi întorcându-şi ochii de la perna pe 
care o urmărise în mersul ei, către găvanul lulelei, care 
ardea încet, nu-i nevoie să-mi spui că o ducea greu şi 
mergea la ruină. Am fost mâna lui dreaptă multă vreme, de 
pe când mergea în galop spre ruină. Am stat cu el alături şi 
la rău şi la bine, şi când era bogat şi când era prea sărac. 
Am pus mâna asta pe el după ce trecuse prin toate şi după 
ce se dărâmase totul în urma lui... Atunci când îşi dusese 
pistolul la tâmplă. 

— Ah! De l-ar fi descărcat! Exclamă binevoitorul bătrân, şi 
de şi-ar fi zburat creierii într-atâtea părţi câte lire 
datorează. 

— Ar fi fost într-adevăr una cu pământul, urmează 
oşteanul cu sânge rece; în orice caz era tânăr, plin de 
speranţe şi chipeş în vremea aceea ce s-a dus şi sunt 
bucuros că nu i-am dat de urmă când ar fi trebuit să ajungă 


la un rezultat nu tocmai în folosul său. Asta-i motivul 
numărul unu. 

— Îmi face impresia că şi numărul doi e la fel de bun, 
scrâşni bătrânul. 

— Ei, nu. E mai mult un motiv egoist. Ca să-l găsesc ar fi 
trebuit să mă duc pe lumea cealaltă să-l caut. Acolo s-a dus. 

— De unde ştii că s-a dus acolo? 

— Nu mai e aici. 

— De unde ştii că nu mai e aici? 

— Nu-ţi pierde firea aşa cum ţi-ai pierdut banii, zice 
domnul George liniştit, scuturând cenuşa din lulea. S-a 
înecat de multă vreme. De asta sunt sigur că-i aşa. Mergea 
pe marginea corăbiei. C-a fost cu intenţie sau din 
întâmplare, asta nu mai ştiu. Poate ştie prietenul dumitale 
din centru. Ştii ce cântec e ăsta, domnule Smallweed? 
Adaugă el, după ce se apucase să fluiere o melodie, 
acompaniindu-se cu luleaua goală, pe care o ciocănea de 
masă. 

— Cântec! Răspunde bătrânul. Nu. Aici n-ascultăm 
cântece niciodată. 

— Ăsta-i Marşul Funebru din Regele Saul. Soldaţii sunt 
îngropaţi cu el; Aşa se termină subiectul. Acum, dacă 
frumoasa dumitale nepoată mă iartă, domnişoara... Va 
binevoi să aibă grijă de luleaua asta încă două luni, vom 
economisi costul uneia noi data viitoare. Seară bună, 
domnule Smallweed! 

— Dragă prietene! Bătrânul îi dă amândouă mâinile. 

— Aşadar, dumneata crezi că prietenul dumitale din 
centru va fi neîndurător dacă o dată nu reuşesc să-i plătesc 
o scadenţă? Întreabă oşteanul, uitându-se în jos la el, ca un 
uriaş. 

— Dragă prietene, mă tem c-are să fie, răspunde bătrânul 
uitându-se în sus la el, ca un pigmeu. 

Domnul George râde şi, aruncând o privire domnului 
Smallweed şi o salutare de despărţire dispreţuitoarei Judy, 


iese cu paşi îndesaţi din salon, zăngănind săbii închipuite şi 
alte accesorii în timp ce merge. 

— Potlogar afurisit! Exclamă bătrânul gentilom, făcând o 
strâmbătură hidoasă către uşa ce se închide în urma 
domnului George. Lasă că-mi cazi tu mie în capcană, bine, 
îmi cazi tu mie în capcană! 

De asemenea vorbe binevoitoare, sufletul lui se avântă 
către acele sfere încântătoare ale gândirii pe care educaţia 
şi ocupațiile i le-au deschis, şi iată-i din nou pe el şi pe 
doamna Smallweed petrecând ceasurile trandafirii, ca două 
sentinele neschimbate, uitate, aşa cum s-a spus mai înainte, 
de Sergentul Negru. 

Pe când cei doi rămân credincioşi în posturile lor, domnul 
George trece călcând îndesat pe străzi, cu un soi de fală 
grandioasă, dar cu o figură destul de gravă. E ceasul opt şi 
ziua e pe trecute. Se opreşte chiar lângă podul Waterloo şi 
citeşte un afiş, după care se hotărăşte să meargă la teatrul 
Astley. Ajuns acolo, e tare încântat de cai şi de isprăvile 
atletice, priveşte la arme cu un ochi critic de cunoscător; 
dezaprobă luptele, gata să dovedească faptul că mânuirea 
săbiilor e neîndemânatică, dare mişcat până în fundul inimii 
de tot ce s-adresează sentimentelor. În scena finală, când 
împăratul Tătarilor se scoală dintr-un car triumfal şi 
binevoieşte să-şi dea binecuvântarea logodnicilor 
îndrăgostiţi, fluturând deasupra lor drapelul Regatului Unit, 
genele i se umezesc de emoție. 

După ce s-a terminat spectacolul, domnul George trece 
iarăşi peste fluviu şi-şi îndreaptă paşii către ciudata regiune 
ce se află în apropiere de Haymarket şi Leicester Square, şi 
în inima căreia se găsesc fel de fel de hoteluri străine şi fel 
de fel de străini, terenuri de jocuri, luptători, spadasini, 
grenadieri, magazine de ceramică veche, case de joc, 
expoziţii şi un talmeş-balmeş fără de capăt de sărăcie şi de 
strâmtorare ce nu e în văzul ochilor. Pătrunzând în inima 
acestei regiuni, ajunge printr-o curte şi printr-un coridor 
văruit la o clădire mare de cărămidă, cu pereţi netencuiţi, 


duşumele, căpriori de susţinut acoperişul şi luminatoare pe 
faţada casei, dacă se poate spune că are vreo faţadă; pe ea 
se află o firmă pictată: 

La George şi Comp. Pavilion de tir. 

Şi intră în Pavilionul de tir al lui George şi Comp şi 
înăuntru sunt lămpi de gaz (o parte dintre ele stinse), două 
ţinte albe pentru tras cu carabina şi teren pregătit pentru 
tras cu arcul şi aparaturi pentru scrimă şi toate cele 
necesare pentru arta britanică a boxului. Niciunul dintre 
sporturile şi exerciţiile de gimnastică de mai sus nu este 
continuat noaptea în Pavilionul de tir al lui George şi Comp.; 
care e atât de gol, că numai un singur om mic şi grotesc 
dispune de toată încăperea şi zace adormit pe podea. 

Omuleţul nostru e îmbrăcat ca un armurier, cu un şorţ şi o 
şapcă de postav verde; faţa şi mâinile îi sunt murdare de 
praf de puşcă şi mânjite de încărcatul puştilor. Aşa cum stă 
sub lumină, în faţa unei ţinte orbitor de albe, până şi negrul 
de pe el străluceşte. Mai alături se află o masă grosolană şi 
primitivă cu o menghină pe ea, la care a lucrat. E un omuleţ 
cu faţa toată boţită şi, după un oarecare aspect vineţiu şi 
pătat pe care-l are unul dintre obrajii săi, se pare că a fost 
cândva victima unei explozii, o dată sau de mai multe ori. 

— Phil! Îl strigă cu voce înceată oşteanul. 

— La ordin! Răspunde acesta, trudindu-se să sară în 
picioare. 

— S-a făcut ceva? 

— Mort ca de obicei, n-a picat mai nimic, răspunde Phil; 
cinci duzini carabină şi o duzină pistol. Cât despre ţintit, 
Phil scoate o sudalmă când stă să-şi amintească. 

— Închide prăvălia, Phil! 

Când Phil se pune în mişcare ca să execute ordinul, se 
vede că e şchiop, cu toate că se poate mişca foarte repede. 
Pe partea pătată a feţei n-are sprânceană deloc, dar pe 
partea cealaltă are una stufoasă şi neagră, şi această lipsă 
de simetrie îi dă o înfăţişare foarte aparte şi cam sinistră. 
Mâinilor lui pare că li s-a întâmplat orice e cu putinţă să 


survină, având ca urmare înţepenirea tuturor degetelor, 
fiindcă sunt crestate şi brăzdate şi ciuntite peste tot. Pare 
să fie foarte puternic şi ridică bănci grele de prin jurul lui, 
ca şi cum habar n-ar fi avut ce greutate au. Are un fel 
ciudat de a şchiopăta prin jurul sălii, frecându-se cu umărul 
de perete şi depărtându-se de obiectele pe care vrea să le 
apuce, în loc să meargă de-a dreptul la ele, din care pricină 
de jur-împrejurul celor patru pereţi a rămas o dâră 
murdară, numită în virtutea tradiţiei „Urma lui Phil”. 

Paznicul acesta al Pavilionului, cât timp George lipseşte, 
după ce a încuiat uşile cele mari şi după ce a stins toate 
luminile afară de una, îşi termină treburile, scoțând dintr-o 
încăpere mică de lemn două saltele şi târându-le într-un 
colţ pentru pregătirea culcuşurilor. Saltelele sunt aşezate la 
capetele opuse ale sălii şi oşteanul îşi face patul său, iar Phil 
şi-l face pe-al său. 

— Phil! Îl strigă stăpânul, ducându-se spre dânsul după ce 
şi-a lepădat haina şi jiletca şi părând şi mai soldat numai 
aşa, cu bretelele. Ai fost găsit pe-un prag, nu-i aşa? 

— În şanţ, răspunde Phil. Paznicul a căzut de-a tumba 
peste mine. 

— Aşadar hoinăreala ţi-i în fire de la-nceputul începutului. 

— Mai în fire de-atât nici că se poate, zice Phil. 

— Noapte bună! 

— Noapte bună, şefule. 

Phil nici măcar la pat nu se poate duce de-a dreptul, ci 
găseşte de trebuinţă să şteargă cu umărul împrejur doi 
pereţi ai încăperii şi abia după aceea merge ţintă la 
salteaua lui. Oşteanul după ce-a dat o raită-două, cât ţine 
bătaia puştii, până la ţintă, şi după ce şi-a ridicat ochii la 
luna ce străluceşte acum prin luminatoare, se-ndreaptă cu 
paşii mari spre salteaua lui pe o cale mai scurtă şi se duce şi 
el să se culce. 

Domnul Bucket. 

Încăperea cu Alegoria din Lincoln's Inn Fields pare destul 
de răcoroasă, cu toate că seara e fierbinte, căci amândouă 


ferestrele domnului Tulkinghorn sunt larg deschise, iar 
camera e înaltă, bătută de adieri de vânt şi întunecată. 
Asemenea însuşiri nu sunt de dorit când vine noiembrie cu 
negură şi zloată, sau ianuarie cu îngheţ şi zăpadă, dar ele 
îşi au meritul lor pe vremea înăbuşitoare a vacanței de vară. 
Ele îi îngăduie încăperii să pară acceptabil de răcoroasă 
noaptea, cu toate că Alegoria are obrajii rumeni ca 
piersicile, iar genunchii ca buchetele de flori, şi-n loc de 
pulpe la picioare şi muşchi la braţe, nişte umflături 
purpurii. 

O grămadă de praf intră la domnul Tulkinghorn prin 
ferestre şi o grămadă mai mare încă s-a adunat printre 
mobile şi hârtii. Stă gros peste tot. Când o pală de vânt de 
la ţară, care s-a rătăcit, se înspăimântă şi se năpusteşte 
orbeşte să iasă iarăşi afară, azvârle atâta praf în ochii 
Alegoriei, încât şi justiţia... Sau domnul Tulkinghorn, unul 
dintre cei mai credincioşi reprezentanţi ai ei, aruncă în 
ochii profanilor când e nevoie. 

În întunecata-i magazie plină de praf, articol universal în 
care până la urmă hârtiile lui şi el însuşi, clienţii şi toate 
lucrurile de pe faţa pământului, însufleţiteşi neînsufleţite, se 
prefac, domnul Tulkinghorn stă la una dintre ferestrele 
deschise, gustând cu plăcere dintr-o sticlă de Porto vechi. 
Deşi bărbat încuiat din fire, uscat şi tăcut, el ştie să guste 
vinul vechi cel mai bun. Are un butoi nepreţuit de Porto 
într-o pivniţă ochită cu dibăcie sub imobilul Fields, fiind asta 
una dintre multele lui taine. Când prânzeşte singur, în 
locuinţa lui, aşa cum a prânzit astăzi, şi-şi are bucata de 
peşte şi friptura de pui adusă acasă de la local, coboară cu o 
lumânare în nişte locuri pline de ecouri, în dedesubtul 
uriaşei case pustii şi, vestit de reverberarea vagă a 
zgomotului de uşi trântite, se-ntoarce grav înapoi, 
împresurat de-o atmosferă terestră, purtând o sticlă din 
care toarnă un nectar sclipitor de cincizeci de ani vechime, 
care roşeşte în pahar văzându-se atât de faimos şi umple 
întreaga cameră de aroma strugurilor din sud. 


Domnul Tulkinghorn, şezând lângă fereastra deschisă, în 
lumina apusului, îşi gustă vinul cu plăcere; vinul îl 
încercuieşte din ce în ce mai strâns, în timp ce-i povesteşte 
în şoaptă despre cei cincizeci de ani ai lui de singurătate şi 
tăcere. Mai de nepătruns ca niciodată, domnul Tulkinghorn 
şade şi bea şi, ameţindu-se, se îndulceşte în tainele sale, 
meditând într-acel ceas al apusului la toate misterele pe 
care le cunoaşte, împletite cu pădurile umbroase din 
provincie şi cu clădirile vaste, goale şi închise, şi poate 
rezervându-şi un gând sau două şi lui, precum şi trecutului 
familiei sale, banilor şi testamentului, toate fiind taină 
pentru toată lumea... Şi pentru acel prieten burlac al său, 
care-a trăit acelaşi fel de viaţă până la vârsta de şaptezeci şi 
cinci de ani, şi atunci, aşa deodată, bătut după cât se pare 
de gândul că totu-i prea monoton, şi-a dat ceasul de aur 
frizerului, într-o seară de vară, s-a dus pe-ndelete acasă şi 
s-a spânzurat. 

Dar domnul Tulkinghorn nu-i singur ca să se lase-n voia 
gândurilor ca de obicei. Aşezat la aceeaşi masă, dar cu 
scaunul mai modest şi mai incomod, tras puţin mai departe, 
stă un bărbat chel, blajin şi lucios, care tuşeşte respectuos 
în dosul mâinii, ori de câte ori juristul îl pofteşte să-şi umple 
paharul. 

— Hai, Snagsby, propune domnul Tulkinghorn, să trecem 
iarăşi în revistă povestea aceea ciudată. 

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule. 

— Mi-ai spus aseară, când ai avut bunătatea să treci pe- 
aici... 

— Drept care trebuie să vă rog să mă iertaţi că mi-am luat 
îngăduinţa, dar mi-am amintit că aţi arătat un soi de interes 
pentru persoana aceea şi am crezut c-ar fi cu putinţă ca să 
doriţi... Tocmai... Să voiţi... Să-Domnul Tulkinghorn nu-i 
omul să-l ajute pe domnul Snagsby să ajungă la vreo 
concluzie sau să recunoască ceva ce ar putea să-l privească 
pe el. Aşa că domnul Snagsby încearcă să se descurce 
singur, zicând cu o tuse stângace: 


— Trebuie să vă rog să-mi iertaţi îngăduinţa, domnule, cu 
siguranţă... 

— Nu face nimic, răspunde domnul Tulkinghorn. Mi-ai 
spus, Snagsby, că ţi-ai pus pălăria pe cap şi-ai venit aici fără 
să-i comunici soţiei dumitale ce intenţii ai. Asta e bine 
fiindcă nu-i un lucru de atâta importanţă, încât să merite să 
fie menţionat. 

— Da, domnule, zice domnul Snagsby, să vedeţi, nevestica 
mea €... ca să nu punem prea mult punctul pe i...e 
curioasă. Biata fiinţă, o apucă spasme şi-i bine pentru ea să 
aibă la ce se gândi. Ca atare, ea se preocupă... ca să zic aşa, 
de orice lucru special pe care poate să-l apuce, fie că o 
priveşte sau nu... Şi mai ales dacă nu o priveşte. Nevesticii 
mele nu-i stă mintea în loc, domnule. 

Domnul Snagsby bea şi murmură cu o tuse de admiraţie în 
dosul mâinii: 

— Doamne, Doamne, ce mai vin, grozav de bun, zău! 

— De aceea nu i-ai spus unde ai fost aseară? Întreabă 
domnul Tulkinghorn. Şi nici în astă seară? 

— Da, domnule, nici în astă seară. Nevestica mea este 
acum... ca să nu punem prea mult punctul pe i... Într-o 
stare de cucernicie, sau în ceea ce crede ea ca atare, şi 
asistă la Străduinţa de Seară (ăsta-i numele pe care i-l dau) 
a grupului unui venerabil cu numele de Chadband. Îi umblă 
ăstuia gura grozav şi la comandă bineînţeles, dar eu nu mă 
prea împac cu stilul său. Nu-i nici laie, nici bălaie. Nevestica 
mea apucând-o pe calea asta, îmi vine mai uşor s-o şterg 
binişor şi să vin liniştit aici. 

Domnul Tulkinghorn încuviinţează. 

— Umple-ţi paharul, Snagsby. 

— Mulţumesc, domnule, bineînţeles, răspunde librarul cu 
tuşea lui respectuoasă. E un vin minunat de bun, domnule! 
— E rar acuma un vin ca ăsta, face domnul Tulkinghorn. 

Are cincizeci de ani vechime. 

— Chiar aşa, domnule? La drept vorbind, nu mă miră să 

aud aşa ceva, bineînţeles. Poate avea orice vechime. 


După ce a adus acest omagiu general vinului, domnul 
Snagsby, în modestia lui, dă drumul la o tuse de scuză, în 
dosul mâinii, pentru că bea ceva atât de preţios. 

— Vrei să mai repeţi încă o dată ce-a zis băiatul? Întreabă 
domnul Tulkinghorn, punându-şi mâinile în buzunarele 
hainelor lui mici şi demodate şi aplecându-se încet pe spate 
în scaunul său. 

— Cu plăcere, domnule. 

Atunci, cu fidelitate, deşi oarecum confuz, librarul repetă 
mărturia lui Jo făcută în faţa musafirilor întruniţi în casa lui. 
Ajungând la sfârşitul povestirii sale, face o mişcare bruscă şi 
exclamă alarmat: 

— Doamne, Dumnezeule, n-am băgat de seamă, domnule, 
că mai era de faţă un domn! 

Domnul Snagsby e consternat la vederea unei persoane cu 
pălăria şi bastonul în mână, stând în picioare cu faţa atentă, 
între el şi jurist, la mică depărtare de masă şi care nu era 
acolo când a intrat el înăuntru, şi nici nu intrase după aceea 
pe uşă sau pe vreuna din ferestre. În cameră se află ce-i 
drept un dulap, dar nu i-au scârţâit balamalele şi nici nu a 
auzit vreun pas pe podea. Totuşi a treia persoană stă în 
picioare acolo, cu faţa încordată, cu pălăria şi bastonul în 
mâini şi cu mâinile la spate, ca unul ce ascultă liniştit şi 
tăcut. E un bărbat în negru, de vârstă mijlocie, bine clădit, 
cu o înfăţişare de om hotărât şt cu privirea ageră. În afară 
de faptul că se uită la domnul Snagsby de parcă ar vrea să-i 
facă portretul la prima vedere, nu prezintă nimic deosebit 
ca aspect, decât doar felul în care a apărut ca o stafie. 

— Nu te sfii de domnul acesta, îi spune domnul 
Tulkinghorn. E doar domnul Bucket. 

— Chiar Domnia Sa, domnule? Zice librarul, exprimând 
printr-o tuse că habar n-are cine ar putea fi domnul Bucket. 

— Am vrut s-audă şi el povestea cu pricina, urmează 
juristul, pentru că mă bate gândul (dintr-o anume cauză) să 
ştiu mai mult despre ea, iar dumnealui e foarte isteţ în 
asemenea treburi. Ce zici de asta, Bucket? 


— E foarte simplu, domnule. De vreme ce oamenii noştri l- 
au alungat şi nu mai este de găsit la vechea lui ocupaţie, 
dacă domnul Snagsby n-are nimic împotrivă să meargă 
devale cu mine la 'Tom-all-Alone's şi să mi-l arate, îl putem 
aduce aici în mai puţin de două, trei ceasuri. Pot să fac 
asemenea lucru şi fără domnul Snagsby, fără îndoială, dar 
împreună cu el ar fi drumul cel mai scurt. 

— Domnul Bucket e ofiţer de poliţie, Snagsby, spune 
juristul ca explicaţie. 

— Da? Chiar este, domnule? Face domnul Snagsby, gata să 
i se facă smocul de păr de pe cap măciucă. 

— Şi dacă nu ai vreun motiv serios care să te împiedice să- 
| însoţeşti pe domnul Bucket la locul în chestie, urmează 
juristul, îţi voi rămâne obligat, dacă faci aşa ceva pentru 
mine. 

O clipă de şovăire din partea domnului Snagsby, şi Bucket 
pătrunde în fundul sufletului său. 

— Nu vă temeţi că-i faceţi băiatului vreun rău, zice el. Nu 
păţeşte nimic. În privinţa băiatului totul e în regulă. O să-l 
aducem doar aici ca să-l întrebăm o chestiune, două, pe 
care vreau să le lămuresc şi pentru truda lui va fi plătit şii 
se va da drumul să plece. Pentru ele o treabă bună. Vă 
făgăduiesc, pe cuvântul meu de om, că veţi vedea băiatul 
cum pleacă de unde a venit, fără să păţească nimic. Să nu 
vă temeţi că-i faceţi vreun rău; nu-i faceţi nici un rău. 

— Foarte bine, domnule Tulkinghorn! Strigă domnul 
Snagsby bucuros şi liniştit, dacă aşa stă cazul... 

— Da! Şi priviţi aici, domnule Snagsby, urmează Bucket, 
trăgându-l de braţ şi bătându-l încetişor şi familiar pe piept 
şi vorbindu-i pe un ton confidenţial. Dumneata eşti om de 
lume, ştii, şi negustor şi om cu bun-simţ. lată ce eşti 
dumneata! 

— Bineînţeles, vă sunt foarte recunoscător pentru părerea 
bună pe care-o aveţi, răspunde librarul, cu tuşea lui de 
modestie, dar... 


— Da, asta eşti dumneata, urmează Bucket. Acuma, nu-i 
nevoie să-i mai spun unui om ca dumneata, prins într-un 
comerţ care se sprijină pe încredere şi cere o persoană pe 
deplin conştientă şi stăpână pe toate simţurile şi cu capul 
bine înfipt pe umeri (cândva am avut un unchi de meseria 
dumitale)... Aşa că nu-i nevoie să-i mai spun unui om ca 
dumneata că lucrul cel mai bun şi înţelept e să ţină 
asemenea fleacuri tăinuite ca în mormânt. Ştii? Mormânt. 

— Sigur, sigur, face celălalt. 

— Nu mă feresc să-ţi spun, urmează Bucket, părând de o 
sinceritate cuceritoare că, după câte pot înţelege, pare să 
fie îndoieli dacă mortul nu cumva avea drept la o mică 
proprietate şi dacă femeia aceea nu cumva era la curent cu 
nişte nereguli în privinţa acelei proprietăţi, ştii? 

— Vai! Exclamă domnul Snagsby, fără să pară că ar şti 
prea bine. 

— Acum, ceea ce vrei dumneata, continuă domnul Bucket, 
bătându-l iarăşi încetişor pe domnul Snagsby peste piept, 
într-un fel plăcut şi măgulitor, e ca fiecare persoană să-şi 
aibă drepturile potrivit justiţiei. Asta doreşti dumneata. 

— Bineînţeles, răspunde domnul Snagsby, dând din cap că 
da. 

— Din această cauză şi, totodată, ca să serveşti, cum îi zici 
în negoţul dumitale, clientelă sau muşterii? Am uitat cum 
avea obicei să le spună unchiul meu. 

— Ei, eu le spun în general clienţi, răspunde domnul 
Snagsby. 

— Ai dreptate! Exclamă domnul Bucket, dând mâna cu el 
cu tot dragul... Din această cauză, după cum spuneam şi, 
totodată, ca să serveşti un client cu adevărat bun, 
dumneata vrei să mergi cu mine, în secret, la 'Tom-all- 
Alone's şi să păstrezi toată treaba asta, totdeauna, numai 
pentru dumneata şi niciodată să n-o spui nimănui. Cam 
astea sunt intenţiile dumitale, dacă te înţeleg bine? 

— Aşa-i domnule. Ai dreptate, face domnul Snagsby. 


— Atunci, poftim pălăria urmează noul prieten, atât de 
familiar cu pălăria de parcă ar fi făcut-o el - şi dacă eşti 
gata, şi eu sunt. 

Îl părăsesc pe domnul Tulkinghorn, fără nici-o încreţitură 
pe suprafaţa adâncurilor sale de nepătruns, lăsându-l să-şi 
bea vinul vechi, şi coboară în stradă. 

— Nu cumva se-ntâmplă să cunoşti pe-un om de soi pe 
nume Gridley? Întreabă Bucket pe un ton prietenesc pe 
când coboară scările. 

— Nu, răspunde domnul Snagsby, adăugând: nu cunosc pe 
nimeni cu numele ăsta. De ce? 

— Nimic deosebit, zice Bucket, numai că, îngăduindu-şi să- 
şi iasă cam tare din fire şi să amenințe o persoană 
respectabilă, se piteşte de mine, care am un mandat 
împotriva lui... Şi-i păcat că un om cu bun-simţ ca el poate 
să facă aşa ceva. 

În timp ce merg în drumul lor, domnul Snagsby băgă de 
seamă, ca fiind ceva cu totul neobişnuit, că oricât de repede 
ar umbla tovarăşul său, pare, într-un fel greu de definit, că 
totuşi se cam fereşte şi că uneori încetineşte de asemenea 
pasul, întârzie ori de câte ori are de gând s-o ia la dreapta 
sau la stânga; se preface că şi-a fixat dinainte în minte să 
meargă drept în faţa lui şi chiar în ultima clipă, brusc, o 
cârmeşte într-o parte sau alta. Din când în când, dacă se- 
ntâmplă să treacă pe lângă un poliţist ce se află în 
patrulare, domnul Snagsby observă că şi polițistul şi 
călăuza sa, când trec unul în dreptul celuilalt, devin brusc 
foarte distraţi şi par că nu se iau deloc în seamă şi că se uită 
aiurea. În câteva ocazii, domnul Bucket, ajungând în spatele 
vreunui tânăr potrivit de statură, purtând pe cap o pălărie 
strălucitoare şi cu părul unsuros, ondulat în câte o buclă 
turtită de amândouă părţile capului, aproape fără să se uite 
la el îl atinge cu bastonul, după care tânărul, uitându-se 
împrejur, dispare într-o clipă. De cele mai multe ori, domnul 
Bucket vorbeşte, în general, cu un chip la fel de încremenit 
ca şi inelul său mare de pe degetul cel mic sau broşa făcută 


nu din multe diamante, dar cu multă garnitură, pe care o 
poartă la cămaşă. 

Când în sfârşit ajung la Tom-all-Alone's, domnul Bucket se 
opreşte o clipă la colţ şi ia o lanternă aprinsă de la polițistul 
din post de-acolo, care apoi îl însoţeşte cu lanterna lui 
proprie prinsă la piept. Între cei doi îndrumători ai săi, 
domnul Snagsby înaintează prin mijlocul unei străzi infecte, 
necanalizată, neaerisită, plină de noroaie negre şi de apă 
stătută, cu toate că aiurea drumurile sunt uscate, emanând 
asemenea putori şi înfăţişând asemenea aspecte, încât el, 
care trăise în Londra toată viaţa lui, abia de-şi poate crede 
simţurilor. Ramificându-se din strada asta şi din mormanul 
ei de ruine, pornesc alte străzi cu alte clădiri la fel de 
infame, încât domnului Snagsby îi vine greață şi ameţeşte şi 
are impresia că parcă ar cobori în fiecare clipă mai adânc 
într-o prăpastie infernală. 

— Trage-te puţin într-o parte, domnule Snagsby, zice 
Bucket, în timp ce un soi de targă sărăcăcioasă e purtată 
spre ei, înconjurată de o mulţime gălăgioasă. Iată tifosul că 
urcă strada. 

Pe când nenorocitul nevăzut trece prin faţa lor, mulţimea, 
părăsind acel obiectiv de atracţie, s-adună stol în jurul celor 
trei oaspeţi, cu nişte feţe oribile ca-ntr-un vis rău şi apoi se 
mistuie, dispărând pe uliţe, prin ruine şi-n dosul zidurilor: şi 
cu începere de-atunci şi până ce vizitatorii noştri părăsesc 
locul, mulţimea aceea se agită, trecând repede şi fără 
zgomot încolo şi încoace pe lângă ei, scoțând din când în 
când strigăte şi fluierături stridente, de prevestire. 

— Astea-s casele cu tifos, Darby? Întreabă domnul Bucket 
cu sânge rece, întorcând lumina lanternei sale asupra unui 
şir de ruine puturoase. 

Darby răspunde că „toate acelea sunt” şi spune mai 
departe că în toate, de luni şi luni de zile, oamenii cad cu 
zecile şi că sunt scoşi morţi sau pe moarte ca oile pline de 
gălbează. Pierind mai departe, Bucket îi spune domnului 
Snagsby că arată cam rău la faţă, la care domnul Snagsby 


răspunde că simte că nu-şi mai poate trage sufletul în aerul 
acela îngrozitor. Se fac investigaţii în felurite case despre 
un băiat cu numele de Jo. Cum puţină lume în 'lom-all- 
Alone's e cunoscută cu nume creştineşti, i se pun multe 
întrebări domnului Snagsby, dacă nu cumva e vorba de 
Morcov sau de Colonel, sau de Călău, sau de tânărul Daltă, 
sau de Cap de Câine, sau de Lungan, sau de Cărămidă. 
Domnul Snagsby porneşte a descrie iarăşi şi iarăşi. Sunt 
păreri contradictorii în privinţa originalului descris de 
dânsul. Unii cred că trebuie să fie Morcov, alţii că-i 
Cărămidă. Colonelul este adus de faţă, dar nici pe departe 
nu seamănă. Ori de câte ori domnul Snagsby şi însoțitorii 
săi se opresc, mulţimea se adună în jur şi din adâncul ei 
murdar se ridică spre domnul Bucket câte un sfat linguşitor. 
Ori de câte ori cei trei musafiri pleacă şi mânioasa lanternă 
străluceşte iarăşi, mulţimea se agită, dispărând şi trecând 
repede şi fără zgomot pe lângă ei, pe uliţe şi prin ruine şi-n 
dosul zidurilor, ca mai înainte. Până la urmă se descoperă o 
vizuină unde Huliganul sau Vlăjganul se cuibăreşte noaptea 
şi se crede că Vlăjganul ar putea fi Jo. Comparaţia 
semnalmentelor între cele date de domnul Snagsby şi de 
proprietăreasa casei - o figură de beţivă cu o broboadă 
neagră legată strâns, care se ridică dintr-o movilă de 
zdrenţe de pe podeaua unei cuşti de câine ce-i slujeşte de 
apartament particular - duce la stabilirea acestei concluzii. 
Vlăjganul s-a dus la doctor ca să ia o sticlă cu un leac pentru 
o femeie bolnavă, dar vine îndărăt numaidecât. 

— Şi pe cine avem noi aici în noaptea asta? Întreabă 
domnul Bucket, deschizând altă uşă şi luminând înăuntru 
cu lanterna. Doi beţivi, da? Şi două femei? Oamenii văd că 
sunt destul de teferi. Le dă într-o parte braţele fiecărui 
adormit ca să se uite la ei. Ăştia sunt bărbaţii voştri, dragele 
mele? 

— Da, domnule, răspunde una dintre femei. Sunt soţii 
noştri. 

— Cărămidari, da? 


— Da, domnule. 

— Ce faceţi aici? Că nu sunteţi din Londra. 

— Nu, domnule. Suntem din Herdfordshire. 

— De unde din Herdfordshire? 

— Din Saint-Albans. 

— Aţi venit să căutaţi de lucru? 

— Ieri am venit. Pe la noi nu e de lucru acuma, dar n-am 
făcut deloc bine c-am venit aici şi m-aştept să nu câştigăm 
NIMIC. 

— Nu în felul ăsta se câştigă banii, zice domnul Bucket 
întorcându-şi capul către făpturile ce zac în nesimţire. 

— Adevărat că nu, răspunde femeia cu un suspin. Jenny şi 
cu mine o ştim prea bine. 

Camera, cu toate că e mai înaltă cu două, trei picioare, 
decât uşa, e atât de joasă, încât capul celui mai înalt dintre 
oaspeţi ar atinge tavanul înnegrit, dacă nu s-ar apleca 
puţin, îţi revoltă toate simţurile: până şi lumânarea mare 
arde cu o flacără spălăcită şi bolnăvicioasă în aerul viciat. 
Nu sunt decât două bănci şi una mai înaltă care slujeşte de 
masă. Bărbaţii dorm lungiţi acolo unde s-au prăbuşit, dar 
femeile şed lângă lumânare. Culcat în braţele femeii ce-a 
vorbit se află un copil foarte mic. 

— Ei, ce vârstă zici că are gângania asta mică? Întreabă 
Bucket. Ai zice că s-a născut ieri. 

Nu mai e deloc aspru acum, iar când întoarce lanterna cu 
blândeţe asupra micuţului, domnului Snagsby îi vine în 
minte, în chip foarte ciudat, un alt prunc încercuit de 
lumină, pe care l-a văzut în tablouri. 

— Încă n-are trei săptămâni, domnule, răspunde femeia. 

— E copilul dumitale? 

— Al meu. 

Cealaltă femeie, care se aplecase asupra micuţului când 
au intrat musafirii, se lasă iarăşi peste el şi-l sărută aşa cum 
doarme. 

— Ţi-i drag de parcă i-ai fi mamă, după cât se vede, zice 
domnul Bucket. 


— Am fost mama unuia ca el, domnule, dar a murit. 

— Ah, Jenny, Jenny! Exclamă cealaltă femeie; mai bine aşa! 
Cu mult mai bine să ai grijă de morţi decât de cei vii. Cu 
mult mai bine! 

— Ei, eu cred că nu eşti o mamă chiar atât de denaturată, 
îi spune Bucket cu asprime, încât să doreşti să-ţi moară 
propriul copil. 

— Ştie numai Cel de Sus, domnule, câtă dreptate ai, 
răspunde femeia. Nu sunt. M-aş pune între el şi moarte şi 
cu propria-mi viaţă aş înfrunta-o, dacă aş putea, la fel ca 
orice doamnă. 

— Atunci nu spune lucruri nesăbuite, urmează domnul 
Bucket, care s-a muiat iarăşi. 

— Mi-a venit aşa în cap, domnule, răspunde femeia cu 
ochii plini de lacrimi, când m-am uitat la copil cum zace. 
Dacă ar fi să nu se mai trezească, credeţi-mă c-aş înnebuni, 
la balamuc aş ajunge. O ştiu eu prea bine. Eram cu Jenny 
când şi l-a pierdut pe-al ei... Nu-i aşa Jenny... Şi ştiu cum a 
pătimit. Dar uitaţi-vă înjur, la încăperea asta. Uitaţi-vă la ei 
(aruncându-şi privirile la adormiţii de pe jos). Uitaţi-vă la 
băiatul pe care-l aşteptaţi, care a plecat să-mi facă mie un 
bine. Gândiţi-vă la copiii peste care dau cei de-o meserie cu 
a dumneavoastră din ce în ce mai des, şi pe care-i vedeţi 
crescând sub ochii dumneavoastră. 

— Bine, bine, zice domnul Bucket, creşte-l cum se cade şi- 
ţi va fi mângâierea dumitale şi te va îngriji la bătrâneţe, nu-i 
aşa? 

— Am de gând să-mi dau toată osteneala, răspunde femeia 
ştergându-şi ochii. Dar, fiind peste măsură de ostenită în 
seara asta şi bolnavă de friguri, m-a dus gândul la toate cele 
multe care au să-i stea în drum. Bărbatul meu are să se 
împotrivească şi are să-l bată şi băiatul are să vadă cum mă 
bate şi pe mine şi are să-l facă să-i fie greață de casa lui şi 
să-şi ia lumea în cap poate. Dacă muncesc pentru el din ce 
în ce mai mult şi mai greu, nu-i nimeni care să m-ajute; iar 
dacă iese din el un rău, cu toate cele ce-am făcut, şi vine 


vremea să stau lângă dânsul să-l veghez când doarme, 
îndârjit şi schimbat, mai că m-aş gândi cum l-am purtat în 
braţele mele şi mai c-aş dori să fi murit aşa cum a murit 
copilul lui Jenny. 

— Hai, hai! Zice Jenny, Liz eşti ostenită şi bolnavă. Las' să-l 
iau eu. 

Luându-l, a desfăcut fără de voie rochia mamei, dar a 
îndreptat-o repede, acoperindu-i sânul zdrobit şi învineţit la 
care stătuse pruncul. 

— Din pricina copilului care mi-a murit, urmează Jenny, 
umblând încoace şi încolo cu cel mic în braţe şi legănându-l, 
mi-i aşa de drag odorul ăsta scump şi tot de asta îl iubeşte şi 
ea aşa de tare, ca şi cum s-ar gândi că i l-ar lua cineva. Şi 
când ea gândeşte aşa, eu mă gândesc ce n-aş da să-lam 
iarăşi pe-al meu cel scump. Ne gândim la acelaşi lucru, doar 
dacă am şti cum să rostim noi, două mame, ce-i în bietele 
noastre suflete! 

Pe când domnul Snagsby îşi suflă nasul şi-şi sloboade tuşea 
lui de milă, afară se aude un pas. Domnul Bucket îndreaptă 
repede lumina spre intrare şi-i zice domnului Snagsby: 

— Acuma ce zici de Vlăjgan? El e? 

— E Jo, zice domnul Snagsby. 

Jo stă împietrit în discul luminii, ca o făptură jerpelită 
dintr-o lanternă magică, tremurând de teamă că a greşit 
iarăşi încălcând legea, că n-a luat-o din loc şi nu s-a cărat 
destul de departe. Dar domnul Snagsby, dându-i asigurarea 
mângâietoare că „nu-i decât o treabă pentru care ai să fii 
plătit”, băiatul îşi vine în fire şi, fiind scos afară de domnul 
Bucket ca să stea puţin de vorbă cu el între patru ochi, Jo îşi 
spune povestea în chip mulţumitor, dar cu sufletul la gură, 
totuşi. 

— Am încheiat treburile cu flăcăul, zice domnul Bucket, 
întorcându-se, şi totul e în ordine. Acum, domnule Snagsby, 
suntem gata pentru dumneata. 

Mai întâi Jo trebuie să-şi ducă la bun sfârşit comisionul de 
bunăvoie, înmânând medicamentul pe care s-a dus să-l 


caute şi pe care îl dă cu următoarea indicație verbală şi 
laconică: „trebuie de luat toată dintr-odată”. Al doilea, 
domnul Snagsby are de lăsat pe masă jumătate de coroană, 
universalul său leac pe care îl dă de obicei pentru o 
nesfârşită serie de necazuri. Al treilea, domnul Bucket 
trebuie să-l ia pe Jo de braţ, ceva mai sus de cot, şi să-l pună 
să meargă înaintea lui, regulă fără de respectarea căreia 
nici Vlăjganul şi nici oricare alt subiect nu poate fi adus, cu 
îndeplinirea formelor legale, în faţa instanţei de la Lincoln's 
Inn Fields. Toate formalităţile de mai sus fiind îndeplinite, ei 
spun noapte bună femeilor şi ies iarăşi în întunecatul şi 
infectul 'Tom-all-Alone's. 

Pe căile dezgustătoare pe care au coborât în această 
gaură, pe aceleaşi au ieşit treptat din ea, mulţimea trecând 
repede şi fără zgomot pe lângă dânşii, fluierând sau 
pitindu-se în jurul lor, până când au ajuns la margine, unde 
lanterna a fost restituită lui Darby. Aici, mulţimea, ca un 
puhoi de demoni încarceraţi, se întoarce răcnind şi 
hohotind şi se face nevăzută. Pe străzile mai curate şi mai 
noi, parcă niciodată atât de curate şi de noi ca acuma, după 
părerea domnului Snagsby, ei umblă pe jos şi merg cu 
trăsura până ce ajung la poarta domnului Tulkinghorn. În ti 
mp ce urcă scările întunecoase (birourile dom nului 
Tulkinghorn fiind la primul etaj), domnul Bucket le spune că 
are cheia de la uşa de intrare în buzunar şi că nu-i nevoie să 
sune. Pentru un om atât de priceput în majoritatea 
lucrurilor de-un asemenea fel, Bucket pierde multă vreme 
ca să deschidă uşa şi face şi oarecare zgomot. S-ar putea să 
fie un semnal de pregătire. 

Până la urmă, iată-i că intră în sfârşit în vestibul, unde e 
aprinsă o lampă, şi apoi în camera obişnuită a domnului 
Tulkinghorn, camera unde şi-a băut de cu seară vinul său 
vechi. El nu-i acolo, dar cele două sfeşnice demodate sunt; 
şi camera e luminată satisfăcător. 

Domnul Bucket, ţinându-l încă de mână pe Jo, după cum 
scrie la carte, şi părându-i domnului Snagsby că are un 


număr nelimitat de ochi, aşa de tare îi joacă în cap, face 
câţiva paşi înăuntrul camerei, când Jo tresare şi se opreşte. 

— Ce-i cu tine? Întreabă Bucket în şoaptă. 

— Iat-o, strigă Jo. 

— Cine? 

— Doamna. 

O făptură, după înfăţişare femeie, acoperită foarte tare cu 
un văl, stă în mijlocul încăperii şi lumina cade asupra ei. Nu 
face nici-o mişcare şi nu scoate o vorbă. Făptura stă cu faţa 
la ei, dar nu ia deloc aminte că ei au intrat şi rămâne ca o 
statuie. 

— Acuma ia spune-mi, zice Bucket cu voce tare, cum de 
ştii că-i doamna? 

— Îi cunosc vălul, răspunde Jo tresărind, şi boneta şi 
rochia îi cunosc. 

— la seama la ceea ce spui, Vlăjgane, urmează domnul 
Bucket, uitându-se la el de-aproape. Mai uită-te o dată. 

— Mă uit tare cât ce pot, zice Jo, cu o tresărire în ochi, şi 
iaca, acela-i vălul şi boneta şi rochia, aşa e! 

— Şi ce-i cu inelele acelea despre care mi-ai vorbit? Îl 
întreabă Bucket. 

— Unul strălucitor, deasupra colea, răspunde Jo, frecând 
cu degetele mâinii stângi încheieturile degetelor mâinii 
drepte, fără să-şi desprindă privirile de pe fiinţa aceea. 

Scoţându-şi mănuşa de pe mâna dreaptă, făptura cu 
pricina îi arată mâna. 

— Acum ce-ai de spus de asta? Îi întreabă Bucket. Jo dă 
din cap că nu. Nu-s inele defel ca acelea. Nu-i mână ca 
aceea. 

— Ce spui? Exclamă Bucket, totuşi făţiş mulţumit, ba, chiar 
foarte mulţumit. 

— Mâna era mult mai albă, mult mai delicată şi mult mai 
mică, răspunde Jo. 

— Ehei! Peste puţin ai să mă faci să cred că eu mi-s mamă, 
zice domnul Bucket. Îţi aduci aminte de vocea doamnei? 

— Cred că mi-o aduc, răspunde Jo. 


Fiinţa cu văl vorbeşte. 

— Nu era o voce ca asta? Am să vorbesc cât de mult vrei, 
dacă nu eşti sigur. Era vocea asta sau nu seamănă deloc? 

Jo se uită înspăimântat la domnul Bucket. 

— Nici un fir! 

— Atunci, ripostează Domnia Sa respectabilul, arătând cu 
degetul persoana voalată, de ce-ai spus că-i doamna? 

— Findcă, face Jo cu privirea nedumerită, dar fără să i se fi 
zdruncinat nicidecum siguranţa, findcă acela-i vălul şi 
boneta şi rochia. E ea şi nu e ea. Nu-i mâna ei, nu-s inelele 
ei, nici vocea ei. Dar acela-i vălul, boneta şi rochia ei şi sunt 
la fel purtate cum le purta ea şi e înălţimea ei cum era ea, şi 
mi-a dat o liră şi-a şters-o. 

— Bine! Zice domnul Bucket cu oarecare nepăsare. Nu 
prea am scos mare lucru de la tine. Dar, cu toate acestea, 
uite, cinci şilingi pentru tine. Ia seama cum îi cheltuieşti şi 
vezi să nu intri în bucluc. 

Bucket, pe-acoperite, îşi trece una câte una monedele 
dintr-o mână în cealaltă, cum fac casierii, un fel în care se 
pricepe şi de care se foloseşte mai cu seamă când face 
scamatorii, apoi închipuie un fişic mic pe care-l aşază în 
mâna băiatului şi, luându-l, iese cu el pe uşă, lăsându-l pe 
domnul Snagsby, care nu se simţea deloc în apele sale din 
pricina unor asemenea misterioase împrejurări, singur cu 
fiinţa aceea voalată. Dar la intrarea domnului Tulkinghorn 
în cameră, vălul e ridicat şi se arată o franţuzoaică destul 
de drăguță, cu toate că expresia ei uneori îi acuză prea tare 
trăsăturile. 

— Mulţumesc, domnişoară Hortense, zice cu obişnuitu-i 
calm domnul Tulkinghorn. N-am să vă necăjesc mai mult 
de-atât cu rămăşagul meu. 

— Veţiavea bunătatea să vă amintiţi, domnule, că în 
momentul de faţă nu mai am serviciu? Îl întrebă 
domnişoara. 

— Bineînţeles, bineînţeles! 


— Şi să-mi acordaţi favoarea de a mă bucura de distinsa 
dumneavoastră recomandaţie? 

— În orice caz, domnişoară Hortense. 

— Un cuvânt din partea domnului Tulkinghorn are atâta 
putere... 

— Nu va lipsi, domnişoară. 

— Primiţi încredințarea recunoştinţei mele devotate, 
scumpe domn. 

— Noapte bună. 

Domnişoara părăseşte încăperea cu un aer de aristocrație 
înnăscută, iar domnul Bucket, care la nevoie poate fi tot 
atât de uşor maestru de ceremonii ca şi orice altceva, o 
conduce jos pe scară, nu fără oarecare curtoazie. 

— Ei, Bucket? Face domnul Tulkinghorn la întoarcerea lui. 

— Totul corespunde întocmai, după cum vedeţi, cu ceea ce 
am presupus eu, domnule. Nu mai rămâne îndoială că era 
cealaltă cu rochia ăsteia. Băiatul a fost precis în privinţa 
culorilor şi a tuturor celorlalte amănunte. Domnule 
Snagsby, ţi-am făgăduit că te vei întoarce acasă în perfectă 
stare. Să nu zici că nu s-a făcut! 

— V-aţi ţinut cuvântul, domnule, răspunde librarul, şi dacă 
nu mai e nevoie de mine, domnule Tulkinghorn, cred că, 
deoarece nevestica mea va fi fiind îngrijorată... 

— Mulţumesc, Snagsby, nu mai e nevoie, răspunde domnul 
Tulkinghorn. Îţi rămân foarte îndatorat pentru osteneala pe 
care ţi-ai dat-o. 

— Pentru nimic, domnule. Vă doresc noapte bună. 

— Ştii dumneata, domnule Snagsby, zice domnul Bucket, 
însoţindu-l până la uşă şi tot strângându-i mâna iarăşi şi 
iarăşi, ceea ce-mi place la dumneata e că eşti un om care nu 
se lasă tras de limbă, asta eşti dumneata. Când ştii c-ai 
făcut un lucru drept, îl laşi la o parte, s-a făcut, s-a dus şi cu 
asta basta. lată aşa procedezi dumneata. 

— Bineînţeles, aşa mă trudesc să procedez, domnule, 
răspunde domnul Snagsby. 


— Nu, nu eşti drept cu dumneata. Nu-i chestiunea că te 
trudeşti să procedezi, urmează domnul Bucket, strângându- 
i mâinile şi proslăvindu-l în felul cel mai afectuos, ci că 
procedezi aşa. Aşa ceva preţuiesc eu la un om de 
profesiunea dumitale. 

Domnul Snagsby îi face un răspuns potrivit şi se duce spre 
casă atât de nedumerit de întâmplările serii, încât se 
îndoieşte că e treaz şi plecat de-acasă... Se îndoieşte de tot 
ce există pe străzile pe care merge, se îndoieşte că există 
luna care străluceşte deasupra lui. După puţin timp, însă, 
este sigur de existenţa tuturor lucrurilor, datorită existenţei 
de netăgăduit a doamnei Snagsby, ce stă poponeţ cu capul 
într-un adevărat stup de papiote, peste care şi-a tras boneta 
de noapte şi care, după ce a expediat-o pe Gugşter la poliţie 
ca să înştiinţeze oficial că soţul ei a dispărut, şi-a petrecut 
cele două ore din urmă trecând prin toate fazele leşinului, 
ce s-a desfăşurat cu cea mai aleasă etichetă. Dar, după cum 
spune însăşi nevestica-i emoţionată, slavă Domnului că şi-a 
revenit! Povestirea Estherei ne-adăpostiserăm, dar fără să 
ne uităm înăuntru, ca să vorbim cu soţia portarului; dar n- 
am mai văzut nici urmă de lady Dedlock, afară doar de 
duminica la biserică. La Chesney Wold veniseră musafiri şi 
cu toate că mai multe chipuri frumoase o înconjurau, chipul 
ei şi-a păstrat acelaşi farmec asupra mea ca la început. Nu 
prea ştiu bine nici acum dacă era dureros sau plăcut; dacă 
mă simţeam atrasă către ea, sau dacă mă făcea să mă 
feresc de ea. Cred că o admiram cu un soi de frică şi ştiu că 
în faţa ei gândurile mă purtau totdeauna îndărăt, aşa cum 
mă purtaseră şi prima oară, către timpul acela îndepărtat al 
vieţii mele. 

E-am întors acasă de la domnul Boythorn, după şase 
săptămâni încântătoare. Ne plimbam adeseori în parc şi 
prin crânguri şi uneori treceam prin faţa lojei unde îmi 
închipuiam de multe ori în duminicile acelea că pe cât de 
ciudată era doamna asta pentru mine, pe atât eram şi eu 
pentru ea... Vreau să spun că-i tulburam gândurile, aşa cum 


şi ea mi le înrâurea pe ale mele, numai că într-alt fel. Dar 
când pe furiş îi aruncam o privire şi o vedeam atât de 
calmă, atât de distantă şi de inaccesibilă, îmi dădeam seama 
că presupunerea mea nu era decât o slăbiciune prostească. 
Într-adevăr, am simţit că toată starea mea sufletească în 
legătură cu ea vădea slăbiciune şi nesocotinţă, şi m-am 
mustrat cât am putut de tare. 

Dar o întâmplare ce s-a ivit înainte de a părăsi casa 
domnului Boythorn socot c-ar fi mai bine s-o povestesc 
acum. 

Mă plimbam prin grădină cu Ada, când mi s-a spus că 
cineva doreşte să mă vadă. Ducându-mă în camera unde 
luam micul dejun şi în care eram aşteptată de persoana 
aceea, am văzut că nu era altcineva decât franţuzoaica 
aceea care-şi scosese încălţările şi mersese cu picioarele 
goale prin iarba udă în ziua când tunase şi fulgerase. 

— Domnişoară, a început ea, uitându-se la mine ţintă cu 
privirile-i jucăuşe, dar altfel având o înfăţişare plăcută şi 
vorbind nici cu îndrăzneală, nici cu slugărnicie; mi-am 
îngăduit o mare cutezanţă venind aici, dar dumneavoastră 
ştiţi s-o iertaţi, fiind atât de îngăduitoare, domnişoară. 

— Nu-i nevoie de scuze, i-am răspuns eu, dacă doriţi să 
staţi de vorbă cu mine. 

— Asta-i dorinţa mea, domnişoară. Mii de mulţumiri 
pentru îngăduinţă. Îmi daţi voie să vorbesc, nu-i aşa? A 
urmat ea repede şi firesc. 

— Desigur, am răspuns. 

— Domnişoară, sunteţi atât de bună! Ascultaţi atunci, vă 
rog. Am plecat de la lady Dedlock. Nu ne-am putut înţelege. 
Domnia Sa e atât de mândră, prea mândră. lertaţi-mă! 
Domnişoară, aveţi dreptate! (Agerimea ei a anticipat ceea 
ce aş fi putut zice, dar ceea ce totuşi am gândit numai). Nu 
se cuvine să vin aici ca să mă plâng de lady Dedlock. Dar 
menţin ceea ce am spus că e atât de mândră, prea mândră. 
N-am să spun nici un cuvânt mai mult. Toată lumea ştie 
asta. 


— Continuaţi, vă rog, am îndemnat-o eu. 

— Bineînţeles, domnişoară, vă sunt recunoscătoare pentru 
politeţea dumneavoastră. Domnişoară, am o dorinţă 
nemaiînchipuită de a-mi găsi un serviciu la o tânără doamnă 
bună, desăvârşită şi frumoasă. Dumneavoastră sunteţi 
bună, desăvârşită şi frumoasă ca un înger. Oh! De-aş putea 
avea cinstea de a vă sluji! 

— Îmi pare rău, am început eu. 

— Nu mă îndepărtați aşa de repede, domnişoară! Urmă cu 
o încruntare involuntară a frumoaselor ei sprâncene negre. 
Lăsaţi-mă să nădăjduiesc o clipă! Domnişoară, eu ştiu că un 
asemenea serviciu va fi mai modest decât cel pe care l-am 
părăsit. Fie! Dar doresc asta! Ştiu că asemenea serviciu va 
fi mai puţin distins decât cel pe care l-am părăsit. Fie! Dar 
şi pe asta o doresc. Ştiu că voi câştiga mai puţin ca simbrie 
aici. Bine. Sunt mulţumită aşa. 

— Vă încredinţez, i-am răspuns eu, foarte stânjenită la 
simplul gând de a avea asemenea slujitoare, eu nu ţin 
slujnică deloc... 

— Ah! Domnişoară, dar de ce nu? De ce nu, când puteţi 
avea una atât de devotată Domniei Voastre? Care ar fi 
încântată să vă slujească, care v-ar fi atât de sinceră, de 
zeloasă, de credincioasă de dimineaţă până seara! 
Domnişoară, doresc din tot sufletul să vă slujesc. Nu vorbiţi 
de bani acum. Luaţi-mă aşa cum sunt. Pe nimic! 

Era atât de ciudat de stăruitoare, încât m-am tras îndărăt 
aproape înfricoşată de ea. Fără să pară că a băgat de 
seamă, în zelul ei, a venit încă mai aproape de mine, 
vorbind repede, cu vocea coborâtă, dar cu toate acestea 
purtându-se mereu cu o anumită graţie şi bună cuviinţă. 

— Domnişoară, eu mă trag din ţinuturile Sudului, unde 
suntem iuți şi unde iubim şi urâm din toată puterea. Lady 
Dedlock era prea mândră pentru mine şi eu eram prea 
semeaţă pentru ea. E lucru făcut... Trecut... Isprăvit! 
Primiţi-mă ca slujnică şi am să vă slujesc bine. Am să fac mai 
mult pentru dumneavoastră decât vă închipuiţi acum. Nu 


ziceţi nu, domnişoară. Am să fac... N-are importanţă, îmi voi 
da toată silinţa cu putinţă, în toate cele. Dacă mă primiţi în 
slujbă, n-are să vă pară rău. Domnişoară, n-are să vă pară 
rău şi eu am să vă slujesc bine. Nici nu ştiţi cât de bine! 

Aşa cum sta şi privea la mine, pe măsură ce eu îi explicam 
neputinţa de a o angaja (fără să mă gândesc că ar fi nevoie 
să-i şi spun cât de puţin doream să fac aşa ceva), pe faţa ei 
s-a ivit ca o forţă sumbră, ce părea că-mi pune sub ochi 
femeia de pe străzile Parisului, de sub regimul Teroarei. M- 
a ascultat până am terminat, fără să mă întrerupă, şi atunci 
cu accentul ei plăcut şi cu cea mai dulce voce îmi spuse: 

— Ei, domnişoară, văd că am primit răspuns! Îmi pare rău 
că-i aşa. Va trebui să merg în altă parte şi să caut ceea ce n- 
am găsit aici. Veţi avea bunăvoința de a-mi îngădui să vă 
sărut mâna? 

Pe când îmi lua mâna, s-a uitat la mine cu mai multă 
atenţie şi, în scurta ei atingere, păru că îşi înseamnă fiecare 
vână. 

— Mă tem că v-am uimit în ziua aceea cu ploaia torențială, 
domnişoară! Zise ea cu un ton curtenitor. 

I-am mărturisit că ne uimise pe toţi. 

— Am făcut un jurământ, urmă zâmbind, şi am dorit să mi-l 
imprim în minte, ca să-l pot ţine cu credinţă. ŞIi-l voi ţine. 
Adio, domnişoară! 

Şi astfel s-a încheiat sfatul nostru, de care am fost tare 
bucuroasă că a luat sfârşit. Presupun că a părăsit satul, 
pentru că n-am mai văzut-o şi nimic nu s-a mai ivit ca să ne 
tulbure plăcerile unei veri liniştite, până ce s-au scurs şase 
săptămâni, după care ne-am întors acasă, aşa cum tocmai 
începusem să spun. 

Pe atunci, şi încă foarte multe săptămâni după aceea, 
Richard ne vizita regulat. Pe lângă faptul că venea sâmbătă 
sau duminică şi rămânea cu noi până luni dimineaţa, uneori 
venea călare pe neaşteptate şi petrecea seara cu noi şi 
pleca înapoi a doua zi, tot călare. Era la fel de vioi ca 
totdeauna şi ne spunea că e foarte muncitor. Dar eu nu 


eram cu sufletul împăcat în privinţa lui. Îmi părea că truda 
sa era greşit îndrumată şi nu puteam crede că duce la 
altceva decât la crearea unor sp eranţe deşarte în legătură 
cu procesul, cauza blestemată a atâtor necazuri şi pagube. 
Ne spunea că a pătruns acum în miezul misterului aceluia, 
în fine, şi nimic nu putea fi mai evident decât că 
testamentul, potrivit căruia el şi Ada aveau să ia nu ştiu câte 
mii de lire, trebuia să fie în sfârşit confirmat, dacă a mai 
rămas vreun simţ al justiţiei la înalta Curte, vai, dar cât de 
mare îmi suna în urechi acel „dacă”, şi că asemenea fericită 
concluzie nu mai poate întârzia prea mult. Îşi dovedise lui 
însuşi cele de mai sus prin toate argumentele obositoare pe 
care le citise în asemenea materie şi fiecare dintre ele îl 
cufunda mai tare în pasiunea-i necugetată, începuse chiar 
să dea târcoale pe la înalta Curte. Ne povestea cum o vedea 
acolo zilnic pe domnişoara Flite, cum vorbeau împreună şi 
cum îi făcea mici servicii şi cum, în timp ce râdea de ea, o 
compătimea din toată inima. Dar niciodată nu s-a gândit... 
Niciodată, bietul, scumpul şi roşcovanul meu Richard, în 
stare de atâta fericire atunci şi cu asemenea lucruri bune în 
faţa lui... Ce înlănţuire fatală se cimenta între tinereţea lui 
proaspătă şi vârsta ei ofilită, între speranţele lui 
neîncătuşate şi păsărelele ei din cuşcă, şi mansarda ei 
înfometată, şi mintea ei rătăcită. 

Ada îl iubea prea mult ca să nu se încreadă în tot ce zicea 
sau făcea el, iar tutorele, cu toate că adeseori se plângea de 
vântul din răsărit şi citea mai mult decât de obicei în Odaia 
Cârtitului, păstra o tăcere desăvârşită asupra subiectului. 
Aşa că m-am gândit ca într-o zi, când m-oi duce la Londra, 
să mă întâlnesc cu Caddy Jellyby, fiindcă mă poftise, să-l rog 
pe Richard să mă aştepte la staţia diligenţelor ca să putem 
sta de vorbă puţin. L-am găsit acolo când am sosit, şi am 
pornit-o pe jos cu el, braţ la braţ. 

— Ei, Richard, am zis eu, de îndată ce am putut fi serioasă 
cu el, ai început să te simţi mai hotărât acum? 


— O, da, draga mea! Răspunse Richard. Îmi merge destul 
de bine. 

— Dar eşti hotărât? 

— Ce vrei să spui cu hotărât? M-a întrebat Richard, cu 
râsul lui luminos. 

— Hotărât pentru profesia de jurist, am răspuns eu. 

— O, definitiv, răspunse Richard. Îmi merge destul de bine. 

— Asta mi-ai mai spus-o şi înainte, dragul meu Richard. 

— Şi nu crezi că-i un răspuns, nu? Hm! Poate că nu-s 
hotărât? Vrei să spui, dacă m-am apucat de lucru serios? 

— Da. 

— Hm, nu, nu pot spune că m-am apucat de lucru serios, 
replică Richard, subliniind puternic pe „serios”, ca şi cum în 
asta consta greutatea, pentru că nu te poţi apuca serios de 
treabă, atâta vreme cât chestiunea aceea rămâne încă 
nesoluţionată. Când spun chestiunea aceea, mă gândesc 
bineînţeles la... Subiectul interzis. 

— Şi crezi că va fi vreodată soluţionată? Am întrebat. 

— Fără nici cea mai mică îndoială, îmi răspunse Richard. 

Am mers o bucată de drum fără să vorbim, apoi, ceva mai 
târziu, Richard îmi spuse cu cea mai adâncă sinceritate şi 
căldură: 

— Draga mea Esther, te înţeleg şi aş dori din răsputeri să 
fiu un soi de individ mai statornic. Nu vreau să spun 
statornic faţă de Ada, pentru că o iubesc din toată inima... 
Din ce în ce mai mult, pe zi ce trece... Dar statornic faţă de 
mine. (Cumva, aş vrea să spun ceva ce nu pot exprima prea 
bine). Dacă aş fi fost un soi de individ mai statornic, aş fi 
ţinut-o orbeşte înainte, fie la Badger, fie la „Kenge şi 
Carboy” şi aş fi început să fiu cumpănit şi organizat la 
vremea asta şi n-aş fi avut datorii şi... 

— Ai datorii, Richard? 

— Da, răspunse el, am câteva, draga mea. Apoi, am prins 
cam prea mult gustul de biliard şi alte asemenea lucruri. 
Acuma am dat cărţile pe faţă; mă dispreţuieşti, Esther, nu-i 
aşa? 


— Doar ştii bine că nu, i-am răspuns. 

— Eşti mai bună cu mine decât sunt eu cu mine, îmi 
răspunse el. Draga mea Esther, sunt un netrebnic, tare 
nenorocit că nu sunt mai statornic, dar cum aş putea fi mai 
statornic? Când trăieşti într-o casă neisprăvită, nu te poţi 
aşeza în ea; dacă ai fi nevoit să laşi neisprăvit tot lucrul de 
care te-ai apucat, ţi-ar veni greu să te mai dedici altui lucru, 
şi totuşi ăsta-i nefericitul meu caz. M-am născut în această 
controversă nelămurită, cu toate şansele şi neşansele ei, şi 
a început să mă pună în îndoială mai înainte de a fi ştiut 
bine care-i diferenţa între o robă şi o rochie, şi de-atunci 
întruna au mers lucrurile tot aşa, lăsându-mă în nehotărâre, 
şi acum, iată-mă, uneori îmi dau seama că nu-s decât un 
neisprăvit ce nu merit s-o iubesc pe Ada, încrezătoarea mea 
verişoară. 

Ne aflam într-un loc singuratic şi Richard şi-a dus mâinile 
la ochi şi-a izbucnit în hohote de plâns, rostind vorbele de 
mai sus. 

— Vai, Richard! Am exclamat eu, nu te lăsa înduioşat aşa! 
Ai un suflet nobil şi dragostea Adei te poate face din ce în ce 
mai merituos, pe zi ce trece. 

— Ştiu, draga mea, răspunse el, strângându-mi mâna. Ştiu 
toate astea. Nu trebuie să mi-o iei în nume de rău că am 
fost puţin cam slab din fire, căci astea toate îmi apasă de 
mult pe suflet şi de multe ori m-am gândit să vorbesc cu 
tine, dar uneori mi-a lipsit prilejul, iar alteori curajul. Eu 
ştiu ce-ar trebui să fac de dragul Adei, dar n-o fac. Chiar şi 
pentru asta sunt prea nehotărât. O iubesc din adâncul 
inimii şi totuşi îi fac rău, făcându-mi mie însumi rău cu 
fiecare clipă ce trece. Dar asta nu poate dura o veşnicie. 
Vom mai avea o înfăţişare finală şi vom obţine o sentinţă în 
favoarea noastră şi atunci şi tu şi Ada veţi vedea ceea ce pot 
într-adevăr să fiu! 

M-a tăiat ca un cuţit prin inimă când l-am auzit plângând 
în hohote şi i-am văzut lacrimile curgându-i printre degete; 
dar şi hohotele de plâns şi lacrimile m-au impresionat mai 


puţin decât însufleţirea plină de speranţă cu care a spus 
cuvintele din urmă. 

— M-am uitat bine în hârtiile de la dosar, Esther... Am stat 
cufundat în ele luni de zile... A urmat el, recăpătându-şi 
într-o clipă buna dispoziţie, şi poţi să fii încredinţată că vom 
ieşi din proces triumfători. Cât despre anii de amânări, ştie 
Cel de Sus că n-a fost nici-o nevoie de ei. Şiastaeo 
probabilitate în plus că vom duce procesul la o rezolvare 
rapidă; de fapt acuma e scris negru pe alb. În sfârşit va fi 
straşnic, şi atunci să vezi! 

Amintindu-mi cum tocmai îi pusese pe domnii Kenge şi 
Carboy în aceeaşi categorie cu domnul Badger, l-am 
întrebat când are de gând să se angajeze la Lincoln's Inn? 

— Iarăşi asta! Cred că niciodată, Esther, a răspuns el cu 
greutate. Îmi închipui că mi-e destul. Cât timp am muncit la 
dosarul Jarndyce ca un rob la galere, mi-am potolit setea 
pentru avocatură şi mi-am dat seama că n-are să-mi placă. 
Pe lângă asta, văd că sunt din ce în ce mai neliniştit, că 
trebuie să fiu mereu la locul cu pricina. Aşa că, urmă 
Richard, din nou plin de încredere, spre ce crezi că mi-am 
îndreptat gândurile? 

— Nu-mi dau seama, am răspuns eu. 

— Nu fi atât de gravă, urmă Richard, e cel mai bun lucru 
pe care-l pot face, draga mea Esther, sunt sigur. Nu e ca şi 
cum mi-aş face o meserie pe toată viaţa. Procesul are să se 
termine şi atunci voi avea din ce trăi. Nu. O consider ca pe o 
ocupaţie care prin natura ei este mai mult sau mai puţin 
nehotărâtă şi de aceea potrivită cu situaţia mea prezentă... 
Pot spune chiar că e tocmai ce-mi trebuie. Aşadar la ce-mi 
îndrept eu în chip firesc gândurile? 

M-am uitat la el şi-am dat din cap că nu ştiu. 

— La ce? A urmat Richard, cu o desăvârşită convingere în 
glas; la armată, fireşte! 

— La armată? 

— La armată, bineînţeles. Dar trebuie să obţin un brevet 
şi... lată-mă, ştii! Zise Richard. 


Şi pe urmă mi-a arătat, dovedit cu socoteli bine ticluite pe 
carneţelul lui, că dacă ar face datorii să zicem de două sute 
de lire în şase luni nefiind în armată, în tot atâta timp n-ar 
mai face nici-o datorie fiind în armată... De altfel în privinţa 
asta a luat o hotărâre definitivă. Asemenea pas trebuie să 
reprezinte o economie de patru sute de lire pe an, adică 
două mii de lire în cinci ani... Ceea ce înseamnă o sumă 
considerabilă. Şi după aceea a vorbit atât de ingenios şi 
sincer despre sacrificiul pe care-l face, depărtându-se 
pentru o vreme de Ada, şi despre seriozitatea cu care 
aspiră... Aşa cum totdeauna în gând a făcut-o, o ştiu prea 
bine... Să-i răsplătească dragostea şi să-i asigure fericirea şi 
să învingă tot răul din el şi să capete însuşirea de a fi 
hotărât până în adâncuri, încât m-a făcut să mă doară inima 
aprig şi profund. Fiindcă mă gândeam cum se va termina 
toată povestea asta, cum s-ar putea termina, când atât de 
curând şi atât de precis toate însuşirile sale omeneşti 
fuseseră afectate de pacostea fatală care distrusese orice 
venise în contact cu ea! 

Am vorbit cu Richard cu toată seriozitatea de care eram în 
stare şi cu toată speranţa de care nu eram prea sigură, 
rugându-l pentru fericirea Adei, să nu-şi pună încrederea în 
sentinţa înaltei Curți. La tot ceea ce spuneam, Richard 
încuviinţa bucuros, nemaiţinând seamă de Curte şi de toate 
celelalte, în felul lui uşuratic, şi zugrăvind cel mai luminos 
tablou al caracterului pe care avea să şi-l formeze, vai! 
Când amarnicul acela de proces nu va mai exercita nici-o 
putere asupra lui. Am stat mult de vorbă împreună, dar, în 
fond, ne întorceam mereu la aceeaşi concluzie. 

În sfârşit, am ajuns în Piaţa Soho, unde Caddy Jellyby 
hotărâse să mă aştepte, fiind locul cel mai liniştit din 
vecinătatea străzii Newman. Caddy era într-o grădină, în 
mijloc, şi a ieşit dând fuga spre mine de cum m-a văzut. 
După câteva cuvinte amabile, Richard ne-a lăsat împreună. 

— Prince are un elev peste drum, Esther, îmi spuse Caddy, 
şi a căpătat cheia pentru noi. Aşa că dacă vrei să te plimbi 


cu mine pe-aici prin jur, ne putem încuia în grădină şi pot 
să-ţi spun în voie din ce pricină anume am dorit să-ţi văd 
chipul scump şi bun. 

— Foarte bine, draga mea, i-am răspuns eu. Nici că se 
putea mai bine. 

Aşa că după ce a sărutat afectuos chipul cel scump şi bun, 
cum îi spunea ea, Caddy a încuiat poarta, m-a prins de braţ 
şi am început să ne plimbăm în jurul grădinii în toată voia. 

— Ştii, Esther, începu să-mi spună Caddy, care se bucura 
din răsputeri că are prilej să se destăinuiască puţin, după 
ce mi-ai spus tu că arfirău să mă mărit fără ştirea mamei, 
ba, chiar s-o las mai departe străină de logodna noastră... 
Deşi, de ce n-aş spune-o, nu cred că mamei îi pasă cine ştie 
ce de mine, am socotit că se cuvine să-i comunic lui Prince 
ce păreri ai. În primul rând, pentru că vreau să-mi fie de 
folos tot ce-mi spui tu, în al doilea rând, pentru că n-am nici 
un secret faţă de Prince. 

— Nădâăjduiesc că a fost de aceeaşi părere cu mine, 
Caddy? 

— Vai, draga mea. Te încredinţez că el este de aceeaşi 
părere cu orice ai spune tu. Nu-ţi faci idee ce părere are de 
tine. 

— Zău? 

— Esther, destul cât să facă geloasă pe oricine, afară de 
mine, răspunse Caddy râzând şi dând din cap că nu; pe 
mine mă face doar fericită, pentru că eşti cea dintâi 
prietenă pe care am avut-o şi cea mai bună prietenă pe 
care aş putea-o avea şi nimeni n-ar putea să te respecte şi 
să te iubească atât de mult ca mine. 

— Pe cuvântul meu, Caddy, i-am zis, te-ai apucat să 
conspiri ca să-mi asiguri mie buna dispoziţie. Hai, spune, 
draga mea! 

— Aşa! Iată, îţi spun, răspunse Caddy, apucându-mi braţul 
cu amândouă mâinile, în chip confidenţial. Aşa că am vorbit 
o mulţime despre asta şi i-am spus: „Prince, fiindcă 
domnişoara Summerson...” 


— Sper că n-ai spus „domnişoara Summerson”? 

— Nu! N-am spus! A exclamat Caddy, grozav de încântată 
şi cu faţa radiind de plăcere. Am zis: Esther. l-am spus lui 
Prince: „fiindcă Esther este incontestabil de părerea asta, 
Prince, şi mi-a împărtăşit-o, şi totdeauna face aluzie când 
îmi scrie bileţelele acelea frumoase, pe care aşa de mult îţi 
place să le auzi când ţi le citesc, sunt gata să-i dezvălui 
mamei adevărul, oricând vei crede tu că e potrivit. Şi cred, 
Prince, i-am spus eu mai departe, că Esther gândeşte că voi 
fi într-o situaţie mai bună, mai adevărată şi mai onorabilă, 
dacă şi tu vei face acelaşi lucru cu tatăl tău”. 

— Da, draga mea, am întrerupt-o eu, cu siguranţă că 
Esther e de părerea asta. 

— Aşa că am avut dreptate, vezi! Exclamă Caddy. Ei, dar 
asta l-a tulburat grozav pe Prince; nu că s-ar îndoi cât de 
cât că nu-i bine aşa, dar fiindcă are atâta grijă de 
sentimentele domnului Turveydrop senior şi se cam teme că 
dacă i-ar aduce aşa ceva la cunoştinţă, s-ar putea să-i 
zdrobească inima domnului Turveydrop senior, sau să 
leşine, sau să fie copleşit de durere într-un fel sau altul. 
Prince se teme că s-ar putea ca domnul Turveydrop senior 
să-l socotească nesupus şi neascultător şi să primească o 
lovitură prea grea. Pentru că înalta Ţinută a domnului 
Turveydrop senior e foarte frumoasă, ştii doar, Esther, urmă 
Caddy, iar sentimentele lui sunt extrem de delicate. 

— Chiar sunt, draga mea? 

— Oh! Extrem de delicate. Prince zice că-i aşa. Acum, asta 
i-a pricinuit dragului copilaş... Vai, n-am vrut să mă slujesc 
de asemenea cuvinte Esther, s-a scuzat Caddy cu faţa 
acoperită de-un val de roşeaţă, pe Prince îl strig „dragă 
copilaşule”. 

Am râs şi Caddy a râs şi s-a înroşit şi a continuat: 

— Asta i-a pricinuit, Esther... 

— Pricinuit cui, draga mea? 

— Oh! Fiinţă plicticoasă ce eşti! Făcu Caddy râzând cu faţa 
ei drăgălaşă, îmbujorată ca de dogoarea focului. Copilaşului 


drag... Dacă ţii să-i spun aşa!... Asta i-a pricinuit lui Prince 
săptămâni de nelinişte şi l-a făcut să amâne de pe ozipe 
alta, într-un fel foarte îngrijorător. În sfârşit, mi-a spus 
următoarele: „Caddy, dacă domnişoara Summerson, care se 
bucură de mare trecere la tata, ar putea fi convinsă să fie 
de faţă când am să atac subiectul, cred că aş putea-o face!” 
Aşa că i-am făgăduit că am să te rog. Şi, pe lângă asta, m- 
am hotărât, urmă Caddy, uitându-se la mine plină de 
speranţă, dar sfioasă, că dacă el consimte, am să te rog 
după aceea să vii cu mine şi la mama. La asta m-am gândit 
când ţi-am spus în bileţelul meu că am să-ţi cer o mare 
favoare şi am să te rog să-mi dai un mare ajutor. Şi dacă 
crezi că poţi primi, amândoi îţi vom rămâne foarte 
recunoscători. 

— Stai să văd, Caddy, i-am răspuns eu, făcându-mă că mă 
gândesc. Într-adevăr, cred că aş putea face şi mai mult 
decât atât, dacă nevoia ar cere-o. Vă stau la dispoziţie ţie şi 
„dragului copilaş” al tău, scumpa mea, când doreşti. Caddy 
era în al nouălea cer de bucurie când a auzit răspunsul 
meu, fiind, cred, foarte sensibilă la cel mai mic serviciu sau 
încurajare, ca orice inimă delicată ce bate pe acest pământ. 
Şi după încă o raită, două, în jurul grădinii, în timpul cărora 
îşi trase pe mâini o pereche de mănuşi cu totul noi şi se făcu 
atât cât a putut de atrăgătoare, ca să poată evita orice 
discreditare în faţa Maestrului de înaltă Ţinută, am plecat 
de-a dreptul în strada Newman. Prince bineînţeles dădea 
lecţii. L-am găsit ocupat cu o elevă nu prea promițătoare, o 
fetiţă încăpăţânată, cu fruntea încruntată, cu vocea groasă 
şi cu o mamă împietrită şi nemulțumită, ale cărei înclinații 
sigur că nu s-au perfecţionat din pricina zăpăcelii pe care i- 
am pricinuit-o profesorului ei de dans. În sfârşit, lecţia s-a 
terminat, după o desfăşurare cât se poate de nereuşită. Şi 
de îndată ce fetiţa şi-a schimbat încălţările, iar muselinul 
alb al rochiţei i-a dispărut sub şaluri, a plecat cu maică-sa. 
După câteva cuvinte de pregătire, ne-am dus să-l căutăm pe 
domnul Turveydrop, pe care l-am găsit grupat cu pălăria şi 


mănuşile, ca un Model de înaltă Ţinută, stând pe sofa în 
camera sa particulară... Singura cameră confortabilă din 
toată casa. Părea să se fi îmbrăcat pe îndelete, în pauzele 
unei uşoare colaţiuni, iar trusa de toaletă, periile şi alte 
asemenea obiecte, toate de soi, zăceau în jurul său. 

— Tată, domnişoara Summerson, domnişoara Jellyby. 

— Mişcat! Încântat! Făcu domnul Turveydrop, sculându-se 
şi făcându-şi plecăciunea sa cu umerii ridicaţi. Permiteţi? Şi 
ne oferi scaune. Luaţi loc, şi-i sărută vârfurile degetelor 
mâinii stângi. Bucuros peste poate! 

Apoi şi-a închis ochii, rotindu-i. 

— Modestul meu adăpost devine Paradis. (îşi reluă în fine 
postura pe sofa, ca al doilea gentilom din Europa.) Ne 
găseşti iarăşi, domnişoară Summerson, urmă el, folosind 
puţinele noastre mijloace ca să şlefuim. Să şlefuim! Din nou 
sexul frumos ne stimulează şi ne răsplăteşte, patronându-ne 
cu prezenţa sa încântătoare. E mult ca în vremurile acestea 
(pe care le-am adus într-un hal groaznic de degenerare faţă 
de cum erau pe vremea Alteţei Sale Regale, Principele 
Regent... Protectorul meu, dacă-mi pot îngădui să zic aşa), 
să aflăm că înalta Ţinută nu este cu totul strivită de 
picioarele muncitorimii. Că încă poate să se încălzească de 
la zâmbetul Frumuseţii, scumpă doamnă. 

N-am spus nimic, găsind că-i cel mai potrivit răspuns, iar 
el a luat o priză de tabac. 

— Dragă fiule, urmă domnul Turveydrop, ai patru lecţii azi 
după-amiază. Ţi-aş propune o gustare în grabă. 

— Mulţumesc, tată, răspunse Prince, sunt sigur că voi fi la 
vreme. Dragă tată, pot oare să te rog să te pregăteşti 
sufleteşte pentru cele ce am de gând să-ţi spun? 

— O, cerule! Exclamă modelul, pierit la faţă şi 
înspăimântat, pe când Prince şi Caddy, mână în mână, au 
îngenuncheat în faţa lui. Ce-i asta? E nebunie? Sau ce e? 

— Tată, răspunse Prince, cu un aer cu desăvârşire supus, o 
iubesc pe domnişoara Jellyby şi suntem logodiţi. 


— Logodiţi! Strigă domnul Turveydrop, lăsându-se pe 
canapea şi acoperindu-şi ochii cu mâna. O săgeată slobozită 
drept în creier, de propriul meu copil! 

— Suntem logodiţi de mai multă vreme, tată, a îngăimat 
Prince, şi domnişoara Summerson, aflând, ne-a sfătuit să-ţi 
mărturisim fapta şi a fost atât de bună să ne însoţească în 
împrejurarea de faţă. Domnişoara Jellyby e o tânără care te 
respectă profund, tată. 

Domnul Turveydrop a scos un geamăt. 

— Nu, te rog! Te rog nu, tată! A stăruit fiul său. 
Domnişoara Jellyby este o tânără care te respectă profund, 
şi dorinţa noastră cea mai vie e să avem de grijă să nu-ţi 
lipsească nimic. 

Domnul Turveydrop a izbucnit în hohote de plâns. 

— Nu, te rog, nu plânge, tată! Exclamă fiul său. 

— Băiete, zise domnul Turveydrop, ce bine că maică-ta, 
sfânta ta mamă, e scutită de această lovitură. Loveşte adânc 
şi fii fără milă. Loveşte în inimă, hai, loveşte în inimă! 

— 'Te rog nu vorbi aşa, tată, îl implora Prince, plângând. 
Mă doare inima. Ie încredinţez, tată, că cea mai vie dorinţă 
şi intenţia noastră este să avem grijă să nu-ţi lipsească 
nimic. Carolina şi cu mine nu vom uita ce datorie avem... Şi 
datoria mea e şi a Carolinei, aşa cum de multe ori ne-am 
spus-o amândoi... Şi cu încuviințarea şi consimţământul 
dumitale, tată, ne vom dedica să-ţi facem viaţa plăcută. 

— Loveşte în inimă! Şoptea domnul Turveydrop, loveşte în 
inimă! 

Dar părea că şi asculta, după câte-mi puteam da seama. 

— Tată dragă, urmă Prince, noi ştim prea bine cu ce puţin 
eşti obişnuit să te mulţumeşti şi la ce ai dreptul; şi va fi grija 
şi mândria noastră, totdeauna, să-ţi asigurăm totul mai 
presus de orice. Dacă ne vei binecuvânta cu încuviințarea şi 
consimţământul dumitale, tată, nu ne vom gândi să ne 
căsătorim până când nu-ţi va fi dumitale întocmai pe plac. 
Şi când vom fi căsătoriţi, pentru noi dumneata vei fi... Fără 
îndoială... Primul de care vom ţine seamă. Dumneata 


trebuie să fii de-a pururi Capul şi Maestrul aici, tată, şi noi 
simţim cât de într-adevăr nefiresc ar fi dacă nu ne-am da 
seama de asta, sau dacă nu ne-am da toată osteneala cu 
putinţă ca să te mulţumim. 

Domnul Turveydrop a îndurat o grea luptă lăuntrică, după 
care s-a ridicat iarăşi în capul oaselor pe sofa, cu obrajii 
buhăiţi peste cravata ţeapănă; un model perfect de înaltă 
Ţinută părintească. 

— Fiule! Exclamă el. Copiii mei! Nu mă pot împotrivi 
rugăminţii voastre. Fiţi fericiţi! 

Bunătatea cu care şi-a ridicat pe viitoarea lui noră şi cu 
care a întins mâna fiului său (care i-a sărutat-o cu respect şi 
recunoştinţă afectuoasă) a fost un lucru mai tulburător 
decât care n-am mai văzut niciodată altul. 

— Copiii mei, continuă domnul Turveydrop, cuprinzând 
părinteşte pe Caddy cu mâna stângă, după ce s-a aşezat 
lângă el, şi punându-şi mâna dreaptă cu graţie în şold, fiul 
meu şi fiica mea, fericirea voastră va fi grija mea cea dintâi. 
Eu am să veghez asupra voastră. Totdeauna aveţi să trăiţi 
cu mine (vrând să spună, fără îndoială, totdeauna am să 
trăiesc cu voi), casa asta de-aici înainte e tot atât a voastră, 
cât şi a mea; socotiţi-o ca pe casa voastră. Să vă dea 
Domnul viaţă lungă ca s-o puteţi împărţi cu mine! 

Puterea înaltei sale Ţinute era atât de mare, încât tinerii 
într-adevăr erau grozav de copleşiţi de recunoştinţă, ca şi 
cum el ar fi făcut cine ştie ce sacrificiu generos în favoarea 
lor, când, de fapt, se cuibărea lângă ei pe tot restul vieţii. 

— În ceea ce mă priveşte, copiii mei, urmă domnul 
Turveydrop, sunt acuma cum e codrul ce-ncepe a se veşteji 
şi a îngălbeni şi e cu neputinţă de spus cât timp o să mai 
poată zăbovi în evul acesta al ţesătoriilor şi al torcătoriilor, 
ultimele şi slabele rămăşiţe ale înaltei Ţinute aristocratice. 
Dar atât cât va fi, îmi voi face datoria faţă de societate şi mă 
voi arăta prin oraş ca şi până acum. Nevoile mele sunt 
puţine şi simple. Micuţa mea încăpere de aici, puţinele 
lucruri absolut necesare pentru toaletă, prânzul frugal de 


dimineaţă şi puţina mea cină îmi sunt de-ajuns. Solicit de la 
preasupusa voastră afecţiune să-mi asigure satisfacerea 
acestor cerinţe, iar eu mă oblig pentru rest. 

Tinerii au fost din nou copleşiţi de atâta neobişnuită 
generozitate. 

— Fiule, continuă domnul Turveydrop, pentru cele câteva 
lipsuri pe care le ai... Lipsuri de înaltă Ţinută cu care omul 
se naşte... Care pot fi acoperite prin educaţie, dar nu pot 
niciodată să dispară, poţi încă să te sprijini pe mine. Sunt 
fidel la postul meu încă de pe vremea Alteţei sale Regale 
Principele Regent şi n-am să dezertez acum. Nu, fiule. Dacă 
vreodată te-ai gândit la biata poziţie a tatălui tău cu un 
sentiment de mândrie, poţi să rămâi încredinţat că 
niciodată nu-şi va întina renumele. În ceea ce te priveşte, 
Prince, cu caracterul tău diferit (nu putem fi toţi la fel, nici 
n-ar fi de dorit să fim), tu munceşte, fii harnic, câştigă bani 
şi extinde-ţi relaţiile cât mai mult cu putinţă. 

— De asta poţi să fii sigur c-am s-o fac, tată dragă, din 
toată inima mea, răspunse Prince. 

— N-am nici-o îndoială, urmă domnul Turveydrop. 
Calitățile tale nu-s grozave, dragul meu copil, dar sunt 
trainice şi folositoare. Şi vouă amândurora, scumpii mei 
copii, aş vrea să vă spun, pur şi simplu, în spiritul Femeii 
Sfinte pe cărarea căreia am avut, cred, fericirea de a 
proiecta câteva raze de lumină... Să vă spun s-aveţi grijă de 
Institutul de dans, s-aveţi grijă de nevoile mele simple, şi eu 
vă binecuvântez pe amândoi! 

După aceea, domnul Turveydrop senior deveni atât de 
galant în cinstea prilejului, încât i-am spus lui Caddy că 
trebuie să plecăm numaidecât la Thavies Inn, dacă e să mai 
ajungem acolo tot în aceeaşi zi. Aşa că am plecat după o 
despărţire foarte tandră dintre Caddy şi logodnicul ei şi, pe 
drum, Caddy era atât de fericită şi atâta l-a lăudat pe 
domnul Turveydrop senior, încât n-am vrut să rostesc nici 
un cuvânt de ocară la adresa lui, pentru nimic în lume. 


Casa de la Thavies Inn avea afişe în ferestre, anunțând că 
e de închiriat şi arăta mai murdară, mai mohorâtă şi mai 
îngrozitoare ca oricând. Numele bietului domn Jellyby nu 
apăruse pe lista insolvabililor decât de o zi-două, şi se 
închisese în sufragerie cu doi domni şi cu o grămadă de 
dosare, registre şi hârtii, făcând cele mai disperate eforturi 
ca să priceapă situaţia afacerilor lui, care păreau să fie cu 
totul în afara înţelegerii sale, fiindcă atunci când, din 
greşeală, Caddy m-a dus în sufragerie şi-am dat peste 
domnul Jellyby cu ochelarii pe nas, şezând deznădăjduit 
într-un colţ în care era îngrădit, ca de un gard, de masa 
mare de sufragerie şi de cei doi domni, Domnia Sa părea că 
renunţase la tot, că amuţise şi că nu mai simţea nimic. 

Urcând scările sus în camera doamnei Jellyby (copiii urlau 
cu toţii în bucătărie şi nici urmă de slujnică), am găsit-o pe 
această doamnă în mijlocul unei corespondențe 
voluminoase, deschizând, citind şi sortând scrisori, cu o 
grămadă imensă de plicuri rupte, aruncate pe jos; era atât 
de adâncită în treabă, încât la început nu m-a cunoscut, cu 
toate că şedea uitându-se la mine cu privirea aceea a ei 
dusă aiurea şi cu ochii mari căscaţi. 

— Ah! Domnişoara Summerson! Exclamă ea în sfârşit. Mă 
gândeam la cu totul altceva! Sper că sunteţi bine. Mă bucur 
că vă văd. Domnul Jarndyce şi domnişoara Clare sunt bine? 

Drept răspuns, mi-am exprimat speranţa că domnul Jellyby 
e bine şi el. 

— Hm! Nu tocmai, draga mea, replică doamna Jellyby cu 
cel mai mare calm. l-au mers afacerile rău de tot şi e cam 
demoralizat. Din fericire pentru mine, sunt atât de ocupată 
încât nu mai am timp să mă gândesc la asta. Avem, în 
momentul de faţă, o sută şaptezeci de familii, domnişoară 
Summerson, în medie de câte cinci persoane fiecare, 
plecate sau pe punctul de a pleca pe malul stâng al 
Nigerului. 

Mă gândeam la familia ei, atât de aproape de noi, care nici 
nu plecase şi nici nu era pe punctul de a pleca pe malul 


stâng al fluviului, şi mă minunam cum de putea doamna 
Jellyby să fie atât de liniştită în privinţa ei. 

— Ai adus-o pe Caddy înapoi, văd, zise doamna Jellyby, 
aruncând o privire către fiica ei. A ajuns să fie mare noutate 
când se mai arată pe aici. Aproape că a părăsit vechea ei 
ocupaţie şi de fapt mă sileşte să mă slujesc de un băiat. 

— Sunt sigură, mamă, începu Caddy. 

— Doar ştii, Caddy, interveni maică-sa cu blândeţe, că 
trebuie să mă slujesc de un băiat, care acuma îşi ia cina. Lia 
ce foloseşte să mă contrazici? 

— N-am avut de gând să te contrazic, mamă, răspunse 
Caddy. Voiam numai să spun că desigur nu m-ai fi avut toată 
viaţa ca simplu robot. 

— Cred, draga mea, îi răspunse doamna Jellyby, 
continuând să deschidă scrisori, aruncându-şi ochii 
strălucitori asupra lor şi sortându-le în timp ce vorbea, cred 
că ai un exemplu de muncă în faţa ochilor tăi, în maică-ta. 
În afară de asta, ce-i aia un simplu robot? Dacă ai fi avut, 
cât de cât, o urmă de compătimire pentru destinele speciei 
umane, asemenea sentiment te-ar fi înălţat mult deasupra 
părerilor pe care le ai. Dar n-ai nici urmă în tine. Adeseori 
ţi-am spus, Caddy, că nu există în tine asemenea 
compătimire. 

— Nu, dacă-i vorba de Africa, mamă, n-am deloc. 

— Sigur că n-ai. Ei bine, dacă din fericire pentru mine n-aş 
fi atât de teribil de ocupată, domnişoară Summerson, urmă 
doamna Jellyby, aruncându-şi o clipă privirile cu duioşie 
asupra mea şi chibzuind unde să pună scrisoarea deosebită 
pe care tocmai o deschisese, asta m-ar întrista şi m-ar 
dezamăgi. Dar am atâtea la care să mă gândese în legătură 
cu Borrioboola-Gha, şi e atât de necesar să mă concentrez, 
încât ăsta-i leacul meu, vezi dumneata? 

Întrucât Caddy mi-a aruncat o căutătură rugătoare şi cum 
doamna Jellyby privea departe tare, în Africa, drept prin 
boneta mea şi prin capul meu, am socotit că-i tocmai 


momentul potrivit să vin la subiectul vizitei mele şi să atrag 
atenţia doamnei Jellyby. 

— Poate, am început eu, o să vă mire ceea ce m-a adus 
aici, la dumneavoastră, ca să vă întrerup din lucru. 

— Sunt totdeauna încântată să vă văd, domnişoară 
Summerson, îmi răspunse doamna Jellyby urmându-şi 
activitatea, cu un zâmbet apatic. Cu toate că aş dori, şi 
clătină din cap, să arătaţi un interes mai viu pentru 
proiectul Borrioboola. 

— Am venit cu Caddy, am spus eu, deoarece ea crede, pe 
bună dreptate, că nu trebuie să aibă taine faţă de măicuţa 
ei şi îşi închipuie că eu am să-i dau curaj şi am s-o ajut (cu 
toate că, zău, nu prea ştiu cum), ca să vă împărtăşească un 
secret. 

— Caddy, exclamă doamna Jellyby, oprindu-se pentru o 
clipă din lucru şi apoi continuându-l cu seninătate după ce a 
clătinat din cap, eşti gata să-mi spui o gogomănie? 

Caddy îşi dezlegă fundele de la bonetă, şi-o scoase de pe 
cap, apoi ţinând-o de panglici, o lăsă să se bălăngănească 
pe duşumea şi, plângând din adâncul sufletului, zise: 

— Mamă, m-am logodit! 

— O, copil caraghios ce eşti! Făcu doamna Jellyby cu o 
expresie îngândurată, în timp ce privea la depeşa de-abia 
deschisă, ce gâscă mai eşti! 

— M-am logodit, mamă, suspină Caddy, cu tânărul domn 
Turveydrop, de la Academie, iar domnul Turveydrop senior 
(care este cu adevărat un domn foarte aristocratic) şi-a dat 
consimţământul şi te rog, te implor, mamă, să mi-l dai şi 
dumneata, pentru că niciodată n-am să pot fi fericită fără el. 
Niciodată, niciodată n-am să pot! Spuse Caddy plângând în 
hohote, uitând cu totul de imputările ei generale şi de toate 
celelalte, afară de dragostea-i firească. 

— Vedeţi iarăşi, domnişoară Summerson, accentuă 
doamna Jellyby cu candoare, ce fericire e să fii atât de 
ocupată cum sunt eu şi să ai nevoia asta de 
autoconcentrare pe care o am eu. la t-o pe Caddy logodită 


cu fiul unui maestru de dans... Care se ia de mână cu 
oameni ce au tot atâta simpatie pentru soarta speciei 
umane cât şi ea! Şi asta tocmai atunci când domnul Quale, 
unul dintre cei mai de seamă filantropi ai epocii noastre, mi- 
a mărturisit că ar fi cu adevărat dispus să se gândească la 
ea! 

— Mamă, dar eu îl urăsc şi-l detest pe domnul Quale de 
când îl ştiu! Suspină Caddy. 

— Caddy, Caddy, răspunse doamna Jellyby, cât se poate de 
încântată de sine, deschizând altă scrisoare. Nici nu mă 
îndoiesc că e aşa. Cum ar putea fi altfel, când tu eşti cu 
desăvârşire lipsită de sentimentele de compătimire de care 
el este din abundență năpădit! Acum, dacă datoriile mele 
obşteşti nu mi-ar fi, ca să zic aşa, copilul meu favorit, dacă 
n-aş fi ocupată pe scară întinsă cu proiecte importante, 
aceste mărunţişuri m-ar putea afecta foarte mult, 
domnişoară Summerson. Dar pot eu îngădui ca demersul 
prostesc al lui Caddy (de la care nici n-am aşteptat altceva) 
să se interpună ca o perdea între mine şi marele continent 
al Africii? Nu. Nu, repetă doamna Jellyby, cu vocea limpede 
şi liniştită şi cu un zâmbet plăcut, în timp ce deschidea tot 
mai multe scrisori şi le sorta. Nu, sigur că nu! 

Eram atât de nepregătită pentru desăvârşita răceală a 
primirii sale, cu toate că ar fi trebuit să mă aştept la ea, 
încât nu ştiam ce să sp un. Şi Caddy părea în încurcătură. 
Doamna Jellyby continua să deschidă scrisori şi să le 
sorteze, să repete, din când în când, cu o voce destul de 
plăcută, şi cu un zâmbet ce vădea un sânge rece desăvârşit: 

— Nu. Într-adevăr nu! 

— Nădăjduiesc, mamă, suspină în sfârşit biata Caddy, că 
nu eşti supărată. 

— O, Caddy, eşti într-adevăr absurdă ca să pui asemenea 
întrebări, după toate câte le-am arătat în legătură cu 
preocupările spiritului meu! 

— Şi sper, mamă, că ai să ne dai consimţământul şi-ai să ne 
urezi fericire? Urmă Caddy. 


— Eşti un copil lipsit de minte să faci asemenea lucru, 
răspunse doamna Jellyby, şi un copil degenerat, care ai fi 
putut să te dedici marilor acţiuni obşteşti. Dar pasul e făcut, 
iar eu am angajat un băiat în locul tău, şi cu asta basta! Şi- 
acum, te rog, Caddy, exclamă doamna Jellyby, deoarece 
Caddy se apucase s-o sărute, nu mă întârzia de la lucru: 
lasă-mă să termin de aşezat grămada asta mare de hârtii, 
înainte de-a veni poşta de după-amiază! 

M-am gândit că lucrul cel mai bun ar fi să-mi iau rămas- 
bun: am fost însă reţinută încă o clipă de spusele lui Caddy: 

— N-ai să ai nimic împotrivă dacă am să-l aduc să te vadă, 
mamă? 

— Vai de mine şi de mine, Caddy, exclamă doamna Jellyby, 
care recăzuse în visarea ei vagă, de pe alte meleaguri, 
iarăşi începi? Să-l aduci pe cine? 

— Pe el, mamă. 

— Caddy, Caddy! Zise doamna Jellyby, peste măsură de 
agasată de asemenea nimicuri. Atunci vezi să-l aduci într-o 
seară în care să nu fie adunarea Societăţii înrudirea sau a 
unei sucursale sau a unei ramificații. Trebuie să-ţi potriveşti 
vizita după programul timpului meu. Domnişoară 
Summerson, a fost foarte drăguţ din partea dumneatale că 
ai venit până aici ca să dai o mână de ajutor puştoaicei 
ăsteia caraghioase. La revedere! Dacă am să-ţi spun că am 
primit astăzi dimineaţă cincizeci şi opt de scrisori de la 
familii de muncitori nerăbdători să afle amănunte asupra 
problemei băştinaşilor şi a culturii de cafea, nu mai am 
nevoie de scuze că am aşa de puţin răgaz. 

Nu m-am mirat de amărăciunea lui Caddy, când am 
coborât, şi nici de hohotele ei de plâns, agăţată de gâtul 
meu, şi nici de spusele ei că ar fi preferat cu mult mai mult 
să fi fost certată, decât tratată cu asemenea nepăsare, sau 
de destăinuirea ei că are aşa de puţine rochii, încât nu ştia 
cum ar putea să se căsătorească în mod onorabil. Dar, 
treptat, am liniştit-o, stăruind asupra acelor multe lucruri 
pe care le va face pentru nefericitul ei tată şi pentru Peepy, 


când va avea casa ei şi, până la urmă, am coborât în 
bucătăria umedă şi întunecoasă, unde Peepy cu frăţiorii şi 
surioarele lui se urcau pe piatra cu care era podită 
încăperea şi unde am tras o joacă cu ei, încât, ca să evit să 
nu mi se sfâşie rochia de-a binelea, m-am văzut silită să mă 
întorc iarăşi la poveşti. Din timp în timp, auzeam voci 
puternice în salonul de deasupra şi câte o puternică 
răsturnare de mobile. Impresia asta din urmă mă tem că 
era pricinuită de ieşirea bietului domn Jellyby dindărătul 
mesei din sufragerie, dând buzna la fereastră, cu gândul de 
a se arunca în curtea interioară de jos, ori de câte ori făcea 
câte o nouă încercare de a-şi înţelege afacerile. 

În vreme ce mă întorceam liniştită cu trăsura acasă, seara, 
după fortofa zilei, m-am gândit o mulţime la logodna lui 
Caddy şi mi-am întărit convingerea că (neţinând seamă de 
domnul Turveydrop, tatăl) pentru ea era cea mai bună şi 
mai fericită soluţie. Şi dacă nu părea să fie decât o slabă 
şansă ca ea şi soţul ei să descopere vreodată ce era în 
realitate acel „model de înaltă Ţinută”, păi atunci cu atât 
mai bine, căci în fond cine ar fi dorit să le deschidă ochii? 
Eu nu ţineam deloc ca ei să ştie mai mult şi chiar mă 
deranja faptul că nu puteam crede în valoarea bătrânului 
Turveydrop. Mă uitam în sus pe cer, la stele, şi mă gândeam 
la călătorii din ţările îndepărtate şi la stelele pe care şi ei le 
vedeau şi nădăjduiam să pot fi totdeauna binecuvântată şi 
fericită, fiind de folos cuiva, în felul meu modest. 

Când am ajuns acasă, cu toţii s-au bucurat atât de tare să 
mă vadă, ca totdeauna de altfel, încât m-aş fi trântit la 
pământ şi aş fi ţipat de bucurie, de nu m-aş fi temut că mă 
fac ridicolă. Toţi de-acasă, de la cel mai mic până la cel mai 
mare, mi-au urat bun-sosit, cu bucurie pe chipurile lor şi mi- 
au vorbit cu atâta veselie, şi s-au arătat bucuroşi să-mi intre 
în voie, încât mi-am închipuit că n-a fost nicicând pe lume o 
fiinţă atât de fericită ca mine. 

Ne-a cuprins în seara aceea asemenea vorbărie, când cu 
Ada, când cu tutorele, apucându-mă să le povestesc toate 


despre Caddy, încât mi-am dat drumul la gură şi-am vorbit, 
şi-am vorbit până n-am mai putut. În sfârşit, m-am urcat în 
camera mea, roşind de ruşine când mă gândeam ce mai 
discursuri ţinusem, şi-atunci iată că am auzit o uşoară 
bătaie în uşa mea, aşa că am zis: „Intră!”, şi a intrat o fetiţă 
drăguță, curat îmbrăcată în negru, care mi-a făcut o 
plecăciune. 

— Domnişoară, vă rog, începu fetiţa cu o voce dulce, eu 
sunt Charley. 

— Da, tu eşti, am zis eu, aplecându-mă uimită spre ea şi 
sărutând-o. Ce tare mă bucur că te văd, Charley! 

— Domnişoară, vă rog, urmă Charley, cu aceeaşi voce 
dulce. Sunt slujnica dumneavoastră. 

— Charley? 

— Domnişoară, vă rog, sunt dăruită dumneavoastră cu 
drag din partea domnului Jarndyce. 

M-am aşezat jos, cu mâna pe după gâtul lui Charley şi m- 
am uitat la ea. 

— Şi, vai, domnişoară, continuă Charley, bătând din palme, 
cu lacrimile ce-au pornit să-i curgă pe obrajii cu gropiţe, 
Tom e la şcoală, vă rog, şi învaţă aşa de bine! Şi micuța 
Emma e la doamna Blinder, domnişoară, o fiinţă care-i 
poartă aşa bine de grijă! Şi Iom ar fi fost dat la şcoală... Şi 
Emma ar fi fost lăsată în grija doamnei Blinder... Şi eu aş fi 
fost aici... Cu mult mai curând cu toţii, numai că domnul 
Jarndyce s-a gândit că Tom şi Emma şi eu ar fi mai bine să 
ne deprindem puţin cu despărţirea mai întâi; eram atât de 
mici! Nu plângeţi, domnişoară, vă rog! 

— Nu mă pot opri să nu plâng, Charley. 

— Nu, domnişoară, nici eu nu pot, zise Charley. Şi, 
domnişoară, vă rog, cu drag din partea domnului Jarndyce, 
şi el gândeşte că veţi binevoi cu plăcere să mă învăţaţi câte 
unele. Şi, vă rog, Iom şi Emma şi eu avem să ne vedem cu 
toţii o dată pe lună. Şi sunt atât de fericită şi de 
recunoscătoare, domnişoară, exclamă Charley, cu pieptul 
zvâcnind, şi-am să încerc să fiu slujnică atât de bună! 


— O, Charley, să nu uiţi niciodată cine a făcut toate astea. 

— Nu, domnişoară, niciodată n-am să uit. Nici Iom n-are 
să uite. Şi nici Emma. Ioate-s de la dumneavoastră, 
domnişoară. 

— Eu n-am ştiut nimic. De la domnul Jarndyce sunt toate, 
Charley. 

— Da, domnişoară, dar toate au fost făcute de dragul 
dumneavoastră şi ca să puteţi fi stăpâna mea. Domnişoară, 
vă rog, sunt un mic dar cu tot dragul din partea dumnealui 
şi toate au fost făcute de dragul dumneavoastră. Eu şi cu 
Tom cu siguranţă că vom ţine minte asta. 

Charley îşi şterse ochii şi intră în slujbă, umblând prin 
cameră încoace şi încolo, cu felul ei de femeie matură şi 
împăturind tot pe ceea ce punea mâna. Ceva mai târziu 
veni, furişându-se încetişor lângă mine, şi-mi şopti: „O, nu 
plângeţi, domnişoară, vă rog”. lar eu i-am spus iarăşi: „Nu 
pot să nu plâng, Charley.” Şi Charley a spus şi ea iarăşi: 

— Nu, domnişoară, nici eu nu pot. 

Şi, până la urmă, de fapt eu am plâns de bucurie şi tot de 
asta şi ea. 

Caz de apel. 

Îndată după ce Richard şi cu mine avurăm convorbirea pe 
care am povestit-o, Richard a făcut cunoscut domnului 
Jarndyce în ce stare de spirit se află. Mă îndoiesc că 
tutorele meu a fost luat cu totul prin surprindere atunci 
când a primit noutatea, cu toate că i-a prilejuit multă 
nelinişte şi dezamăgire. El şi Richard aveau adeseori 
convorbiri secrete până noaptea târziu sau dis-de- 
dimineaţă, şi petreceau zile întregi la Londra, unde 
avuseseră nenumărate întâlniri cu domnul Kenge şi 
trudiseră cu o mulţime de treburi neplăcute. 'Tot timpul cât 
au avut astfel de lucruri de făcut, tutorele, cu toate că a 
îndurat neplăceri enorme dinspre partea vântului şi se 
freca pe cap cu asemenea statornicie încât nici un fir de păr 
nu-i mai rămânea pe loc, totuşi era la fel de binevoitor cu 
Ada şi cu mine, ca şi altădată, dar păstra o rezervă fermă în 


problemele cu pricina. Şi deoarece truda noastră cea mai 
asiduă n-a putut stoarce nici chiar de la Richard decât 
asigurări în trecere că toate mergeau strună şi că în sfârşit 
totul era perfect, îngrijorarea noastră nu prea a fost 
spulberată, nici de el. 

Am aflat, totuşi, după o bucată de vreme, că o nouă cerere 
fusese introdusă la Lordul Cancelar, în numele lui Richard, 
ca minor şi în tutelă şi nu mai ştiu ce, şi că s-au discutat 
vrute şi nevrute în asemenea privinţă, şi că Lordul Cancelar 
l-a descris pe Richard în plină şedinţă a Curţii ca fiind un 
minor enervant şi cu toane, şi că problema a fost amânată şi 
apoi reamânată şi s-au făcut referate la ea şi apoi rapoarte 
şi, în fine, petiţii la petiţii, până ce Richard a început să se 
îndoiască el însuşi (după câte ne-a spus) că de va mai fi 
cumva să intre în armată n-are să fie decât ca veteran de 
şaptezeci sau optzeci de ani. În sfârşit i s-a fixat lui Richard 
un termen pentru ca să-l vadă pe Lordul Cancelar din nou 
în Camera de Consiliu şi acolo Lordul Cancelar l-a mustrat 
foarte serios că-şi pierde vremea şi nu ştie ce vrea, 
„frumoasă glumă, n-am ce zice”, comenta Richard şi, în 
sfârşit, s-a stabilit ca cererea lui să fie aprobată. Numele lui 
a fost înscris la Comandamentul Gărzilor Călare, ca 
solicitant pentru brevetul de port-drapel. Suma pentru 
cumpărarea brevetului a fost depusă la o agenţie, şi 
Richard, potrivit cu felul lui obişnuit de-a fi, s-a cufundat 
într-o cursă nebună de studii militare, sculându-se în 
fiecare dimineaţă la orele cinci ca să facă exerciţii de 
mânuirea paloşului. Astfel, vacanţele s-au succedat cu 
sesiunile şi sesiunile cu vacanţele. Uneori mai auzeam de 
procesul Jarndyce că era pus pe rol sau scos de pe rol, sau 
că era citat, ori că era discutat; şi aici ieşea la suprafaţă, 
aici se da la fund. Richard, care se afla în acest timp în casa 
unui profesor, la Londra, nu mai putea fi împreună cu noi 
atât de des ca mai înainte; tutorele mai păstra încă aceleaşi 
rezerve şi astfel trecu timpul, până ce brevetul a fost 


obţinut şi odată cu el, Richard a primit ordin să plece la un 
regiment din Irlanda, unde fusese repartizat. 

A sosit într-o seară în mare grabă cu vestea, şi avu o 
consfătuire lungă cu tutorele. Trecuse mai bine de un ceas, 
când tutorele vâri capul pe uşă în camera în care şedeam 
Ada şi cu mine şi ne zise: 

— Veniţi încoace, dragele mele! 

Am intrat şi l-am găsit pe Richard, pe care îl văzusem 
puţin mai înainte foarte bine dispus, acum sprijinindu-se de 
cămin şi arătând jignit şi mânios. 

— Rick şi cu mine, Ada, spuse domnul Jarndyce, nu suntem 
tocmai de aceeaşi părere. Hai, hai, Rick, încearcă o expresie 
mai veselă pe faţă! 

— Sunteţi foarte aspru cu mine, domnule, răspunse 
Richard. Cu atât mai aspru, cu cât în toate celelalte privinţe 
aţi fost atât de înţelegător şi mi-aţi arătat atâta bunătate, 
pentru care niciodată n-am să vă pot îndeajuns mulţumi. 
Fără dumneavoastră, domnule, niciodată n-aş fi fost 
îndrumat pe calea cea bună. 

— Bine, bine, zise domnul Jarndyce, dar vreau să te pun pe 
o cale încă mai bună. Vreau să te pun pe-o cale mai bună cu 
tine însuţi. 

— Sper că mă veţi ierta, domnule, dacă vă voi spune, 
răspunse Richard furios, dar respectuos totuşi că, în ceea 
ce mă priveşte, socot să fiu cel mai bun judecător. 

— Sper că şi tu mă vei ierta, dragul meu Rick, dacă-ţi voi 
spune, interveni domnul Jarndyce, plin de-o voioşie duioasă 
şi de bună dispoziţie, că e foarte firesc ca tu să crezi aşa, 
dar eu nu cred la fel. Eu trebuie să-mi fac datoria, Rick, căci 
altfel n-are să-ţi mai pese de mine nici cât negru sub unghie 
când vei sta să mă cântăreşti la rece; or, eu trag nădejde ca 
ţie să-ţi pese totdeauna de mine, dacă nu de-a binelea, 
măcar cât de cât. 

Ada se făcuse atât de palidă, încât tutorele a pus-o să se 
aşeze pe scaunul lui de lectură şi s-a aşezat şi el alături. 


— Nu-i nimic, draga mea, zise el, nu-i nimic. Rick şi cu 
mine n-am avut decât o neînțelegere prietenească pe care 
trebuie s-o expunem în faţa ta, pentru că despre tine e 
vorba. Acuma te temi de ce-are să vină. 

— Nu mă tem deloc, vere John, răspunse Ada zâmbind, 
dacă e să vină de la dumneata. 

— Mulţumesc, draga mea. Acum să-mi acorzio clipă de 
atenţie, fără să te uiţi la Rick. Şi tu, domniţă, fă la fel. Fată 
dragă, începu aşezându-şi pe mâinile ei mâna lui, care se 
rezema pe marginea fotoliului, îţi aminteşti ce-am vorbit noi 
patru, când domniţa mi-a spus ceva despre o poveste mică 
de dragoste? 

— Nu-i cu putinţă ca Richard sau eu să uităm vreodată 
bunătatea dumitale din ziua aceea, vere John. 

— N-am s-o pot uita niciodată, zise şi Richard. 

— Şi nici eu n-am s-o pot uita niciodată, întări Ada. 

— Cu atât mai uşor pentru cele ce am de spus şi cu atât 
mai uşor pentru noi ca să cădem de acord, răspunse 
tutorele cu faţa luminată de blândeţea şi de sinceritatea 
sufletului său. Ada, păsăruică dragă, trebuie să ştii că Rick 
şi-a ales acum profesia, definitiv şi pentru ultima oară. lot 
ceea ce mai are bani lichizi se va duce pe echipamentul său 
complet. Şi-a epuizat toate resursele şi de-acum încolo 
rămâne legat de copacul pe care l-a sădit. 

— Foarte adevărat că mi-am epuizat resursele prezente şi 
sunt foarte mulţumit că am aflat lucrul acesta. Dar ceea ce 
am lichid acum, nu-i tot ceea ce posed. 

— Rick! Rick! Strigă tutorele cuprins de o spaimă subită şi 
cu vocea schimbată, ridicând mâinile în sus ca şi cum ar fi 
vrut să-şi astupe urechile. Rick, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu-ţi întemeia speranţele şi nu-ţi rezema 
aşteptările pe ceea ce-i nenorocirea familiei! Orice ai de 
gând să faci, cât eşti de partea astălaltă a mormântului, să 
nu cumva să-ţi laşi privirile vreodată să tânjească după 
oribila fantomă ce ne hăituieşte de-atâţia ani de zile. Mai 
bine să-mprumuţi, mai bine să cerşeşti, mai bine să mori! 


Cu toţii am tresărit de ardoarea acestui semnal de alarmă; 
Richard îşi muşcă buzele, îşi ţinu răsuflarea şi-şi întoarse 
privirile spre mine, ca şi cum ar fi simţit şi ar fi ştiut că şi eu 
am simţit ce mare nevoie are de-asemenea avertisment. 

— Ada, draga mea, urmă domnul Jarndyce, recăpătându-şi 
buna dispoziţie, ăsta nu-i decât un sfat dat cu vorbe tari, 
dar eu trăiesc în Casa Umbrelor şi am avut ce vedea aici în 
ea. Gata cu asta! Tot ceea ce a avut Richard ca să 
pornească pe drumul vieţii e sub semnul riscului. Îl 
sfătuiesc şi pe el şi pe tine, pentru binele lui şi-al tău, să se 
despartă de noi, consimţind că nu există nici un soi de 
legământ între voi. Am să merg şi mai departe. Am să fiu 
sincer cu voi amândoi. V-aţi destăinuit de bunăvoie mie şi eu 
am să mă destăinuiesc de bunăvoie vouă. Vă cer, pentru 
moment, să vă desfaceţi de orice legătură dintre voi afară 
de cea de rudenie. 

— Mai bine să spuneţi de la început, domnule, interveni 
Richard, că nu mai aveţi nici un pic de încredere în mine şi 
că o sfătuiţi pe Ada să nu maiaibă nici ea. 

— Mai bine să nu spui asemenea lucruri, Rick, pentru că 
nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. 

— Socotiţi că am început rău, domnule, continuă Richard. 
Am început aşa, ştiu. 


— Cum am sperat să începi şi să continui ţi-am spus-o când 
am vorbit ultima oară despre asta, zise domnul Jarndyce, 
într-un fel prietenos, încurajator. Încă n-ai făcut începutul 
acela, dar vine vremea pentru orice lucru şi a ta încă n-a 
trecut, ba, mai curând tocmai acuma a sosit cu adevărat. Fă 
un început luminos din toate punctele de vedere. Voi doi, 
aşa de tineri, dragii mei, sunteţi veri. Până acum nu sunteţi 
nimic decât atât. Ce poate să survină pe deasupra, trebuie 
să survină din ceea ce s-a câştigat prin trudă, Rick, şi nu 
mai curând. 

— Sunteţi foarte aspru cu mine domnule, zise Richard. Mai 
aspru decât aş fi crezut că puteţi fi. 

— Dragă băiete, îi răspunse domnul Jarndyce, sunt şi mai 
aspru cu mine când fac ceva care v-aduce suferinţa. Leacul 
vă stă în propriile mâini. Ada, e mai bine pentru el să fie 
liber şi să nu existe nici un legământ tineresc între voi. Rick, 
e mai bine pentru ea, cu mult mai bine; îi datorezi asta. Hai! 
Fiecare din voi să facă ceea ce e bine pentru celălalt, dacă 
nu ceea ce e bine pentru amândoi. 

— De ce e aşa cel mai bine, domnule? Întrebă Richard în 
pripă. Nu era aşa când ne-am deschis inimile în faţa 
dumneavoastră. Atunci nu ne-aţi vorbit aşa. 

— De atunci m-a învăţat experienţa; nu-ţi fac mustrări, 
Rick... Dar de atunci m-a învăţat experienţa. 

— Vreţi să spuneţi experienţa cu mine, domnule? 

— Hm! Cu voi amândoi, răspunse cu blândeţe domnul 
Jarndyce. Încă n-a venit timpul să vă legaţi cu jurăminte 
unul de altul. Nu e sănătos şi eu nu trebuie să încuviinţez 
aşa ceva. Haideţi, haideţi, tinerii mei verişori, s-o luăm de la 
început. Să uităm ce-a fost şi să-ntoarcem o pagină nouă 
pentru voi, ca să vă scrieţi viaţa pe ea. Richard îşi întoarse 
privirile îngrijorate spre Ada, dar nu spuse nimic. 

— M-am ferit să spun vreun cuvânt vreunuia dintre voi, şi 
nici Estherei, până acuma, pentru ca să putem fi deschişi ca 
ziua şi cu toţii în condiţii egale. Acum vă sfătuiesc cu toată 
dragostea, vă implor cu toată sinceritatea pe voi doi să vă 


despărțiți aşa cum aţi venit. Să lăsăm totul în sarcina 
timpului, a cinstei şi a statorniciei. Dacă veţi proceda altfel, 
veţi greşi şi mă veţi sili să văd c-am greşit şi eu că v-am 
adus aici împreună. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Vere Richard, a început să vorbească după aceea Ada, 
ridicându-şi ochii albaştri cu duioşie către faţa lui, după cele 
ce-a spus vărul John, socot că nu avem altă cale de-apucat. 
În privinţa mea, sufletul tău poate fi foarte liniştit, fiindcă ai 
să mă laşi aici, în grija lui, şi fii sigur că nu pot dori ceva mai 
bun decât asta; chiar foarte sigur dacă mă voi călăuzi după 
sfatul lui. Eu... Eu nu mă îndoiesc, vere Richard, urmă Ada 
puţin tulburată, că-ţi sunt foarte dragă şi... Nu cred că aisă 
te îndrăgosteşti de altcineva. Dar aş dori să chibzuieşti bine 
şi în privinţa asta, după cum aş dori să fii foarte fericit în 
toate privinţele. Poţi să ai toată încrederea în mine, vere 
Richard. Eu nu sunt deloc o fire schimbătoare, dar nu sunt 
nesocotită şi niciodată, pentru nimic, n-am să te ţin de rău. 
Chiar şi ca veri putem fi mâhniţi că ne despărţim, şi drept îţi 
spun, sunt foarte, foarte mâhnită, Richard, cu toate că ştiu 
că e spre binele tău. Totdeauna am să mă gândesc la tine cu 
drag şi am să vorbesc deseori cu Esther despre tine şi... Şi 
poate uneori ai să te gândeşti şi tu la mine, vere Richard. Şi 
acum, spuse Ada, ducându-se spre el, întinzându-i mâna, 
tremurând, suntem iarăşi numai veri, Richard... Poate 
pentru totdeauna... Şi mă voi ruga să se reverse fericirea 
asupra scumpului meu verişor, oriunde s-ar duce! 

Mi-a părut ciudat că Richard n-a fost în stare să-i ierte 
tutorelui că avea despre el exact aceeaşi părere pe care o 
avea şi el însuşi şi pe care mi-a mărturisit-o în termeni mult 
mai severi. Dar, bineînţeles, aşa au stat lucrurile. Am băgat 
de seamă, cu multă părere de rău, că din clipa aceea el n-a 
mai fost niciodată aşa de sincer şi deschis cu domnul 
Jarndyce, cum fusese mai înainte. Cu toate că i s-au dat 
toate prilejurile să fie la fel, n-a mai fost, şi numai datorită 
lui Richard a început să se strecoare o înstrăinare între ei. 


În toiul pregătirii şi al echipării, Richard a uitat curând de 
el, ba, chiar şi de mâhnirea de a se despărţi de Ada, care a 
rămas la Herdfordshire, în timp ce el, domnul Jarndyce şi cu 
mine am plecat la Londra pe o săptămână. Îşi aducea 
aminte de ea din când în când, izbucnind chiar în plâns şi în 
asemenea ocazii mi se destăinuia, făcându-şi cele mai 
crunte imputări. 

Dar în câteva clipe ticluia cu nesăbuinţă nişte mijloace 
sigure prin care amândoi aveau să fie bogaţi şi fericiţi pe 
vecie şi se înveselea cât putea. Vremea aceea a fost 
împovărată de treburi, şi eu alergam cât era ziua de lungă 
încoace şi încolo cu el, cumpărând tot felul de lucruri de 
care avea nevoie. Despre cele ce-ar fi cumpărat dacă ar fi 
fost lăsat de capul lui, nu mai spun nimic. De mine nu se 
ferea deloc, împărtăşindu-mi toate tainele, şi adeseori 
vorbea aşa de judicios şi cu atâta simţire despre lipsurile lui 
şi despre hotărârile lui nestrămutate şi stăruia atât de mult 
asupra curajului pe care îl dobândea din convorbirile 
noastre, încât n-aş fi putut nicicând obosi, chiar dacă m-aş fi 
străduit. 

În săptămâna aceea obişnuia să vină din când în când la 
locuinţa noastră, ca să facă scrimă cu Richard, un bărbat 
care fusese mai înainte ostaş la cavalerie; era un bărbat 
plăcut, dintr-o bucată, cu un fel de-a fi sincer şi spontan, cu 
care Richard se antrena de câteva luni. Am auzit aşa de 
multe despre el, nu numai de la Richard, dar şi de la 
tutorele meu, încât într-o dimineaţă mi-am făcut anume de 
lucru în cameră, după micul dejun, când veni el. 

— Bună dimineaţa, domnule George, zise tutorele, care se 
întâmplase să fie singur cu mine. Domnul Carstone are să 
vină numaidecât. Până una-alta, domnişoara Summerson e 
foarte încântată să te cunoască, după câte ştiu. Ia loc. 

S-a aşezat jos, puţin cam tulburat de prezenţa mea, cred, 
şi, fără să se uite la mine, îşi frecă insistent cu mâna-i 
puternică şi arsă de soare buza de sus. 

— Eşti punctual ca soarele, zise domnul Jarndyce. 


— De pe vremea milităriei, domnule, răspunse el. Puterea 
obişnuinţei. Nimic altceva decât obişnuinţa la mine, 
domnule. Nu semăn deloc a negustor. 

— Totuşi, ai şi o întreprindere mare, din câte mi s-a spus? 
Zise domnul Jarndyce. 

— Nu-i una mare, domnule. '[in un Pavilion de tir, dar nu-i 
unul mare. 

— Şi ce fel de trăgător şi ce fel de spadasin faci din domnul 
Carstone? Întrebă tutorele. 

— Destul de bun, domnule, răspunse el, încrucişându-şi 
braţele peste pieptul său lat şi arătând a fi foarte puternic. 
Dacă domnul Carstone şi-ar da toată osteneala, ar ieşi 
foarte bine. 

— Dar nu şi-o dă, presupun, zise tutorele. 

— La început, domnule, şi-a dat-o, dar nu şi după aceea. 
Nu toată atenţia lui. Se vede că-i umblă mintea la alte cele, 
poate că vreo tânără domniţă. 

Ochii lui negri şi luminoşi cătară spre mine pentru prima 
oară. 

— Nu pe mine mă are în minte, domnule George, vă 
asigur, zisei eu, râzând, cu toate că mă bănuiţi, după cât se 
pare. 

S-a înroşit puţin prin brunul pielii şi-mi făcu un salut 
soldăţesc. 

— Fără supărare, cred, domnişoară. Eu nu-s decât un 
soldat necioplit. 

— Nicidecum, zisei. O iau ca un compliment. 

Dacă mai înainte nu se uitase deloc la mine, acuma s-a 
uitat, trăgând pe furiş cu coada ochiului, de trei, patru ori. 

— Vă cer iertare, domnule, se adresă el tutorelui, cu un soi 
de timiditate bărbătească, dar mi-aţi făcut cinstea să-mi 
spuneţi numele domniţei... 

— Domnişoara Summerson. 

— Domnişoara Summerson, repetă el, uitându-se la mine 
iarăşi. 

— Ştiţi cumva numele? Am întrebat eu. 


— Nu, domnişoară. Din câte ştiu, nu l-am mai auzit 
niciodată. Cred că v-am mai văzut undeva. 

— Cred că nu, am răspuns eu, ridicându-mi capul de pe 
lucru ca să mă uit la el; şi era ceva atât de firesc în felul lui 
de a vorbi şi de a se mişca, încât m-am bucurat c-am avut 
prilejul să-l cunosc. Eu ţin foarte bine minte figurile 
oamenilor. 

— Şi eu, domnişoară! Îmi răspunse, înfruntându-mi 
privirea cu fruntea lui lată şi negricioasă. Hm! Ce mă pune 
pe gânduri oare, acum, totuşi? 

Faptul că s-a mai înroşit o dată prin cafeniul pielii şi că era 
tulburat de strădania de a-şi aminti asemănarea îl făcu pe 
tutore să-i vină în ajutor. 

— Ai mulţi elevi, domnule George? 

— Variază la număr, domnule. Mulţi sunt ei, dar grupul e 
prea mic ca să trăieşti de pe urma lor. 

— Şi ce soi de oameni vin să înveţe tirul la Pavilionul 
dumitale? 

— Tot soiul, domnule. Băştinaşi şi străini. De la gentilomi, 
până la ucenici. Au venit la mine nişte franţuzoaice, nu de 
multă vreme, care s-au dovedit a fi maestre la trasul cu 
pistolul. Nebuni, nu-i mai pun la socoteală, bineînţeles... 
Dar ei intră pretutindeni unde găsesc uşile deschise. 

— Oamenii nu vin la dumneata, sper, din răutate sau cu 
scopul de a-şi desăvârşi iscusinţa de a trage în semenii lor? 
A întrebat tutorele, zâmbind. 

— Nu-s mulţi din ăştia, domnule, cu toate că s-a întâmplat 
şi aşa. În cea mai mare parte, vin pentru dibăcie, alţii însă 
doar aşa ca să se afle în treabă. Jumate aşa şi jumate aşa. 
Vă cer iertare, urmă domnul George, stând ţanţoş pe scaun, 
cu mâinile pe genunchi şi cu coatele în afară, dar cred că 
sunteţi reclamant într-un proces la înalta Curte, dacă-i 
adevărat ce-am auzit. 

— Din păcate, sunt. 

— Am avut odată la tir pe unul dintre compatrioţii 
dumneavoastră, domnule. 


— Un reclamant la înalta Curte? Întrebă tutorele. Cum de 
s-a-ntâmplat? 

— Hm, omul era atât de cicălit şi de amărât şi de chinuit, 
fiind întruna mânat de la Ana la Caiafa şi de la Caiafa la 
Ana, răspunse domnul George, încât şi-a ieşit din minţi. Nu 
cred că i-a trecut prin cap să ţintească în cineva, dar era în 
aşa hal de mânie şi furie, încât venea şi plătea cincizeci de 
focuri şi le trăgea până ce se făcea roşu ca flacăra. Într-o zi 
i-am spus, când nu era nimeni lângă noi şi el îmi vorbise 
mânios tare despre nedreptăţile ce i se fac: „Dacă tragi la 
tir ca să te descarci de năduf, camarade, atunci e bine, dar 
nu-mi place deloc că eşti atât de pătimaş la tir în starea 
dumitale sufletească. 'Te-aş sfătui mai curând să te apuci de 
altceva. Mă pregăteam să înfrunt o încăierare, dar el mi-a 
primit sfatul în mare măsură şi a plecat numaidecât. Ne-am 
strâns mâinile, şi s-a legat între noi un soi de prietenie. 

— Ce era omul acela? A întrebat tutorele, cu o nouă 
nuanţă de interes în voce. 

— Hm, a început prin a fi un mic fermier în Shropshire, 
mai înainte ca ei să-l fi hărțuit ca pe un taur, răspunse 
domnul George. 

— Nu-l chema Gridley? 

— Ba da, domnule. 

Domnul George îndreptă spre mine un alt şir de priviri 
repezi şi vii, în timp ce tutorele şi cu mine schimbam câteva 
cuvinte, uimiţi de asemenea coincidenţă, drept care l-am 
lămurit cum de-i ştiam numele. El îmi făcu iarăşi un salut 
ostăşesc de-ale lui, ca recunoştinţă pentru bunăvoința mea, 
după cum o numea el. 

— Nu înţeleg, făcu domnul George, uitându-se la mine, ce- 
o fi de mă pune iarăşi pe gânduri... la... Fleacuri, îmi tot 
umblă prin cap! 

Îşi trecu una dintre mâinile puternice prin părul aspru şi 
negru şi se aşeză ceva mai la o parte, cu o mână în şold şi 
cu cealaltă sprijinind-o pe picior, privind, dus pe gânduri, 
înspre pământ. 


— Cu părere de rău am aflat că aceeaşi stare sufletească l- 
a băgat pe Gridley în nişte noi încurcături şi acuma stă 
ascuns, zise tutorele. 

— Aşa am auzit şi eu, domnule, spuse şi domnul George 
cugetând încă şi uitându-se tot în jos. Aşa am auzit şi eu. 

— Ştii unde? 

— Nu, domnule, răspunse oşteanul, ridicându-şi ochii în 
sus şi trezindu-se din visarea lui. Nu vă pot spune nimic 
despre el. M-aştept în curând să fie la pământ. Dacă loveşti 
în inima unui om tare ani în şir, nu se observă nimic, dar, 
într-o bună zi, dintr-o dată tot se prăbuşeşte. 

Intrarea lui Richard a pus capăt discuţiei. Domnul George 
s-a ridicat, mi-a făcut iarăşi un salut ostăşesc, i-a spus 
tutorelui „Bună ziua” şi a părăsit camera cu pasul lui greu. 

Asta era în dimineaţa zilei hotărâtă pentru plecarea lui 
Richard. Terminasem cu cumpărăturile, îi isprăvisem de 
făcut bagajele curând după-amiază şi, până seara când 
Richard avea să plece la Liverpool ca să ajungă la Holyhead, 
nu mai aveam nici un program. Procesul Jarndyce trebuind 
să fie iarăşi pe rol în ziua aceea, Richard mi-a propus să 
mergem la Curte ca să aflăm ce se petrece. Cum era ultima 
lui zi şi dorea atât de mult să meargă, iar eu nu mai 
fusesem niciodată acolo, am fost de acord şi ne-am dus la 
Westminster, unde Curtea ţinea atunci şedinţa. În drum ne- 
am omorât vremea tocmindu-ne în privinţa scrisorilor pe 
care Richard trebuia să mi le scrie mie şi a celor pe care eu 
trebuia să i le scriu lui şi cu alte multe proiecte pline de 
promisiuni. Tutorele ştia unde ne ducem şi de aceea nu era 
cu noi. 

Când am ajuns la Curte, Lordul Preşedinte, acelaşi pe care 
l-am văzut şi în Camera de Consiliu la Lincoln's Inn era 
aşezat în mare ţinută, cu multă importanţă, pe scaunul 
prezidenţial, cu sceptrul şi sigiliile pe o masă roşie, mai jos 
de el, şi un enorm buchet plat de flori, drept ca o grădiniţă, 
care umplea de parfum întreaga incintă. Mai jos de masă, 
iarăşi, un şir lung de reclamanţi, cu teancuri de hârtii 


aşezate pe preş, la picioarele lor; apoi veneau domnii de la 
bară cu peruci şi robe... Unii treji, alţii adormiţi şi unul 
vorbind, dar nimeni nu da prea multă atenţie la ceea ce 
spunea. Lordul Preşedinte s-a lăsat pe spate în fotoliul 
confortabil, cu cotul pe braţul capitonat şi cu fruntea 
sprijinită în mână; unii din cei de faţă moţăiau, alţii citeau 
gazetele, alţii umblau încoace şi-ncolo sau vorbeau în 
şoaptă, în grupuri: toţi păreau că se simt la largul lor, 
nicidecum grăbiţi, foarte indiferenți şi grozav de liniştiţi. 

Să crezi că totul merge atât de calm şi să te gândeşti la 
grozăvia vieților şi morţilor împricinaţilor; să vezi toată 
marea ţinută şi ceremonie de-acolo şi să te gândeşti la 
pagubele şi lipsurile şi mizeriile cerşetorilor pe care-i 
reprezintă; să cugeţi că, în timp ce febra atâtor speranţe 
amânate bântuie în aşa multe suflete, spectacolul acesta 
rafinat se desfăşoară liniştit de pe o zi pe alta, de pe un an 
pe altul, în asemenea bună orânduire şi cu atâta sânge 
rece; să priveşti la înaltul Lord Preşedinte şi la întreaga 
trupă de liber profesionişti de sub el, uitându-se unul la 
altul, şi la spectatori, ca şi cum nimeni în toată Anglia n-ar fi 
auzit vreodată că ideea în numele căreia domniile lor se 
adunau acolo nu este decât o glumă sinistră ce şi-a atras 
oroarea, disprețul şi indignarea generală, o idee 
considerată drept ceva atât de flagrant de rău, încât doar 
printr-o fărâmă de miracol ar mai putea ieşi din ea ceva bun 
pentru cineva. Toate acestea erau atât de ciudate şi 
contradictorii pentru mine, care n-aveam nici un fel de 
experienţă în asemenea privinţă, încât la început mi-au 
părut de necrezut şi n-am putut să le înţeleg. Am stat acolo 
unde m-a pus Richard şi am încercat să ascult şi să privesc 
în jur, dar în tot ce se petrecea sub ochii mei, pe întreaga 
scenă, părea că nu există nimic real afară de biata 
domnişoară Flite, nebuna aceea mică, stând pe o bancă şi 
dând mereu din cap. 

Curând domnişoara Flite ne-a zărit şi a venit unde şedeam 
noi. Mi-a urat un grațios bun-sosit în domeniul ei şi mi-a 


arătat cu multă mulţumire şi mândrie principalele lui 
atracţii. Şi domnul Kenge a venit să vorbească cu noi şi a 
făcut onorurile casei, cam tot în acelaşi fel, cu modestia 
binevoitoare a unui proprietar. Nu era o zi prea potrivită, 
zise el, pentru o vizită, ar fi preferat să fi fost prima zi a 
sesiunii; dar, oricum, era impozant, era impozant! Să tot fi 
fost acolo de vreo jumătate de ceas, sau cam aşa ceva, când 
procesul în curs, dacă mi-e îngăduit să folosesc un termen 
atât de ridicol în asemenea asociere, păru că piere în 
propria-i stupizenie fără să ajungă şi fără ca nimeni să fi 
aşteptat să ajungă la vreun rezultat. Lordul Preşedinte 
aruncă un teanc de hârtii de pe masa lui către domnul ce 
şedea mai jos de el şi cineva zise: „Procesul Jarndyce!” La 
auzul acestei strigări s-au iscat un zumzet şi râsete, apoi a 
urmat plecarea generală a asistenţei şi aducerea unor 
grămezi mari şi stive de dosare şi iar dosare pline de hârtii. 

Cred că dosarul era pus pe rol pentru „instrucţiuni 
suplimentare”, în privinţa unor extrase de cheltuieli, atât 
cât am putut eu înţelege, şi care erau destul de încurcate. 
Dar am numărat douăzeci şi trei de domni cu peruci, care 
ziceau că sunt „în proces”, şi niciunul dintre ei nu părea să 
înţeleagă extrasele mult mai bine decât mine. Au stat la 
taifas cu Lordul Preşedinte în privinţa lor, s-au contrazis, s- 
au lămurit între ei, şi unii ziceau că-i aşa, şi alţii ziceau ba 
nu-i aşa, şi câţiva au propus în glumă să se citească în 
şedinţă enormele dosare cu declaraţiile martorilor şi atunci 
zumzetul a crescut şi râsul s-a umflat şi fiecare dintre cei 
interesaţi era într-o stare de bună dispoziţie neîntemeiată, 
şi nimeni n-a putut face nimic în privinţa extraselor. După 
vreo oră şi mai bine de aşa ceva, în care timp foarte multe 
pledoarii începute au fost curmate brusc, procesul „a fost 
scos de pe rol pentru moment”, după cum spunea domnul 
Kenge, şi hârtiile au fost strânse iarăşi laolaltă, mai înainte 
ca funcţionarii să le fi terminat de adus în şedinţă. 

M-am uitat la Richard când s-au terminat asemenea 
proceduri deznădăjduite şi am rămas izbită, văzând 


expresia descurajată de pe faţa lui chipeşă şi tânără. 

— N-are să ţină cât lumea, Doamnă Minerva. Poate mai 
mult noroc pe data viitoare! Atât a spus. 

L-am văzut pe domnul Guppy aducând acte şi orânduindu- 
le pentru domnul Kenge, şi el m-a văzut pe mine şi mi-a 
făcut o plecăciune nenorocită, de n-am ştiut cum să plec 
mai repede de la Curte. Richard mi-a dat braţul şi m-a luat 
cu el spre ieşire, când domnul Guppy veni spre noi. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Carstone, a spus el în 
şoaptă şi domnişoara Summerson să mă ierte de asemenea, 
dar se află aici o doamnă, o prietenă a mea care o cunoaşte 
şi ar avea plăcerea să-i strângă mâna. 

În timp ce vorbea, am văzut-o apărându-mi în faţă, ca şi 
cum ar fi pornit să se întrupeze din amintirile mele, pe 
doamna Rachael din casa naşei. 

— Bine te-am găsit, Esther! Exclamă ea. Îţi mai aminteşti 
de mine? 

I-am dat mâna şi i-am spus că da şi că s-a schimbat foarte 
puţin. 

— Mă mir că-ţi mai aduci aminte de vremurile acelea, 
Esther, urmă ea cu asprimea-i bine cunoscută. Acum s-au 
schimbat. Ei! Mă bucur să te văd şi mă bucur mai ales că nu 
eşti prea mândră ca să nu mă mai cunoşti. 

Dar de fapt părea dezamăgită că nu sunt. 

— Mândră, doamnă Rachael? Am protestat eu. 

— Sunt căsătorită, Esther, mi-a răspuns rece, îndreptându- 
mă; acum mă numesc doamna Chadband. Aşa! Îţi spun la 
revedere şi-ţi doresc numai bine. 

Domnul Guppy, care a fost numai ochi şi urechi la scurtul 
nostru dialog, a slobozit un suspin în urechea mea şi a croit 
drum cu coatele doamnei Rachael şi lui, prin grupul mic de 
oameni zăpăciţi în mijlocul căruia ne aflam, care intrau şi 
ieşeau şi pe care afacerile negustoreşti îi adunaseră 
împreună. Richard şi cu mine ne strecuram printre ei şi eu 
eram încă sub fiorul neaşteptatei întâlniri de mai înainte, 
când l-am văzut venind spre noi, dar fără să ne zărească, 


chiar pe domnul George cu încă cineva. Cu mersul lui 
apăsat, părea să-i pese prea puţin de oamenii din preajmă-i 
şi se uita pe deasupra capetelor lor la colectivul Curţii. 

— George! Strigă Richard, după ce il-am arătat. 

— Să fiţi binevenit, domnule, răspunse el. Şi 
dumneavoastră domnişoară. N-aţi putea să-mi arătaţi o 
persoană de care am nevoie? Nu mă pricep la treburile de 
prin partea locului. 

Întorcându-se spre noi pe când vorbea şi deschizându-ne 
drum prin mulţime, se opri după ce-am ieşit din înghesuială 
într-un colţ în dosul unei perdele mari, roşii. 

— E vorba de-o bătrânică smintită, care... 

Am dus degetul la gură, ca să tacă, fiindcă domnişoara 
Flite era chiar lângă mine, ţinându-se scai de noi tot timpul 
şi atrăgând atenţia câtorva dintre cunoştinţele ei judiciare 
asupra mea (după cum am auzit-o, fără să vreau, spre 
marea mea ruşine), şi şoptindu-le la ureche: 

— Pst! Fata din flori a lui Jarndyce, în stânga mea. 

— Hm! Făcu domnul George. Vă amintiţi, domnişoară, că 
am vorbit ceva despre un anume om azi-dimineaţă?... 
Gridley, îmi şopti încetişor numele, cu mâna la gură. 

— Da, am răspuns eu. 

— E ascuns în locuinţa mea. N-am putut spune asta. N- 
aveam învoire de la el. Nu mai are mult de trăit... E pe 
moarte, şi are o toană, vrea s-o vadă pe ea. Zice că se pot 
compătimi unul pe altul şi că aici ea s-a purtat aşa de bine 
cu el, aproape ca un prieten. Am venit s-o caut, fiindcă, 
stând lângă Gridley azi după-amiază, mi-a părut că aud o 
bătaie înăbuşită de tobe. 

— Să-i spun eu? L-am întrebat. 

— Aţi fi atât de bună? Îmi răspunse el cu o privire de parcă 
i-ar fi fost teamă de domnişoara Flite. E un noroc ceresc că 
v-am întâlnit, domnişoară, mă îndoiesc că aş fi ştiut cum să 
mă descurc cu asemenea doamnă. 

Şi îşi vâri mâna la piept şi stătu drept, într-o atitudine 
marţială, cât timp am informat-o pe micuța domnişoară 


Flite, la ureche, despre țelul generoasei misiuni. 

— Prietenul meu mânios din Shropshire! Aproape la fel de 
celebru ca şi mine! Exclamă ea. Dar desigur! Draga mea, îl 
aştept cu cea mai mare plăcere. 

— Locuieşte pe ascuns la domnul George acasă, am 
lămurit-o eu. St! Ilată-l pe domnul George. 

— Zău aşa! Făcu domnişoara Flite. Prea mândră că am 
onoarea! Un militar, draga mea. Ştii, un general în toată 
legea! Îmi şopti. 

Biata domnişoară Flite a socotit că trebuie să fie atât de 
curtenitoare şi politicoasă, în semn de respect pentru 
armată şi să facă plecăciuni atât de des, încât n-a fost lucru 
uşor să ieşim din incinta Curţii. Când, în sfârşit, am izbutit 
şi, adresându-i-se domnului George cu „Generale”, i-a dat 
braţul spre hazul grozav al câtorva gură-cască ce şedeau şi 
se uitau, domnul George păru atât de neliniştit şi mă rugă 
atât de respectuos să „nu-l părăsesc”, că n-am avut curajul 
s-o fac; mai cu seamă că domnişoara Flite asculta de mine şi 
fiindcă şi ea mi-a spus: 

— Jarndyce fetiţo, draga mea, vii cu noi, desigur. 

Deoarece Richard păru că e de acord, ba, chiar se arătă 
nerăbdător să-i vedem ajunşi la destinaţie în bună stare, am 
consimţit. Şi cum domnul George ne-a informat că toată 
după-amiaza domnul Gridley nu s-a gândit decât la domnul 
Jarndyce, după ce aflase de discuţia lor de dimineaţă, am 
scris în grabă tutorelui un bileţel cu creionul, ca să-l 
informez unde ne-am dus şi de ce. Domnul George l-a 
pecetluit la o cafenea, ca să nu poată fi citit, şi l-a trimis cu 
un comisionar. 

După aceea am luat o trăsură de piaţă şi am pornit-o 
înspre vecinătatea Pieţei Leicester. Am străbătut apoi pe jos 
câteva curţi înguste, pentru care domnul George îşi ceru 
scuze şi, curând după aceea, ajunserăm la Pavilionul de tir, 
a cărui uşă era încuiată. Pe când domnul George trăgea de 
un cordon de sonerie ce era atârnat de un lanţ prins de 
uşorul uşii, un domn în vârstă, foarte respectabil, cu părul 


cărunt, purtând ochelari, îmbrăcat cu o jachetă neagră şi 
ghetre, cu o pălărie cu boruri mari şi purtând un baston cu 
mâner de aur, i se adresă: 

— Să-mi fie cu iertare, dragă prietene, zise el, ăsta este 
Pavilionul de tir al lui George? 

— Asta e, domnule, răspunse domnul George ridicând 
privirile în sus la literele mari cu care era pictată firma pe 
peretele văruit cu alb. 

— Ah! Bineînţeles! Exclamă bătrânul domn, urmărindu-i 
privirile. Mulţumesc. Aţi tras clopoţelul? 

— Eu sunt George, domnule, şi am tras clopoţelul. 

— Ah! Aşa! Urmă bătrânul domn. Dumneata eşti George? 
Atunci, după cum vezi, am venit tot atât de repede ca şi 
dumneata. Fără îndoială că dumneata ai trimis după mine! 

— Nu, domnule. Eu nu vă cunosc; dumneavoastră pe mine, 
poate. 

— Ah! Aşa? Făcu bătrânul domn. Atunci tânărul dumitale a 
venit după mine. Eu sunt medic şi am fost chemat... Acum 
cinci minute... Să vin să văd un bolnav la Pavilionul de tir al 
lui George. 

— Bătaia înăbuşită de tobe, zise domnul George, 
întorcându-se spre Richard şi spre mine şi clătinând serios 
din cap. Aşa e, domnule. Vă rog să poftiţi înăuntru. 

Uşa fiind chiar atunci deschisă de un omuleţ foarte ciudat, 
cu o şapcă şi un şorţ din postav verde, a cărui faţă şi mâini 
şi haine erau înnegrite de tot, am trecut printr-un coridor 
sumbru şi am intrat într-o încăpere mare, cu pereţii de 
cărămidă netencuită, pe care erau ţinte şi puşti şi paloşe şi 
alte obiecte de acelaşi fel. Când am sosit cu toţii acolo, 
doctorul s-a oprit şi, scoţându-şi pălăria, a dispărut ca prin 
farmec, lăsând în locul lui alt om cu totul diferit. 

— Acum ascultă la mine, George, zise omul acela, 
întorcându-se repede către el şi lovindu-l în piept cu 
degetul său arătător: 

— Dumneata mă cunoşti şi eu te cunosc. Eşti om cu 
experienţă. Şi eu sunt om cu experienţă. Mă numesc 


Bucket, după cum ştii de altfel, şi am un mandat împotriva 
lui Gridley. L-ai ţinut ascuns multă vreme şi te-ai arătat 
dibaci în asta, ceea ce îţi face cinste. 

Domnul George, uitându-se încruntat la el, şi-a muşcat 
buza şi a clătinat din cap. 

— Ascultă George, urmă celălalt, stând aproape de el, eşti 
om cu scaun la cap, om cu purtare exemplară, ăsta eşti 
dumneata, fără nici-o îndoială. Şi ascultă la mine, eu nu-ţi 
vorbesc ca unui om de rând, pentru că ţi-ai slujit ţara, şi ştii 
că trebuie să ascultăm când datoria ne cere. Prin urmare 
nici prin minte să nu-ţi treacă să ne faci greutăţi. Dacă o să- 
ţi cer ajutor, ai să mi-l dai; aşa ai să faci. Phil Squod, nu mai 
merge aşa furişându-te pe lângă pereţii Pavilionului! 
(Omuleţul cel murdar îşi târşea picioarele, frecându-se cu 
umărul de pereţi şi cu ochii ţintă la nepoftit, într-un fel ce 
părea ameninţător). Pentru că ştiu eu cine-mi eşti, şi nu 
vreau să am încurcături şi cu tine. 

— Phil! Strigă domnul George. 

— Da, şefule! 

— Vezi-ţi de treabă. 

Omuleţul, c-un mormăit în şoaptă, se linişti. 

— Doamnelor şi domnilor, prinse atunci a vorbi domnul 
Bucket, vă cer iertare pentru tot ce s-ar putea să vi se pară 
displăcut în cele ce urmează, pentru că eu sunt inspectorul 
Bucket de la poliţie şi am de îndeplinit o datorie. George, 
ştiu unde mi-e omul, pentru că astă-noapte am stat pe 
acoperiş şi l-am văzut prin ferestruică şi pe dumneata, 
alături de el. E colo, ştii dumneata şi arătă cu degetul, acolo 
e el... pe o canapea. lar acum trebuie să-mi văd omul şi 
trebuie să-i spun să ştie că-i arestat, dar dumneata mă 
cunoşti şi ştii că nu vreau să recurg la măsuri neplăcute. Să- 
mi dai cuvântul dumitale, ca de la om la om (şi ca vechi 
ostaş), aşa-i cinstit între noi doi, şi-ţi voi fi pe plac atât cât 
îmi stă în putere. 

— Ţi-l dau, fu răspunsul. Dar n-a fost frumos din partea 
dumitale, domnule Bucket. 


— Prostii, George! N-a fost frumos! Făcu domnul Bucket, 
bătându-l iarăşi uşurel cu palma peste pieptu-i lat şi 
strângându-i mâna, eu nu-ţi spun că n-a fost frumos din 
partea dumitale să-mi ţii omul ascuns, nu-i aşa? Fii şi 
dumneata la fel de cumsecade ca mine, bătrâne! Hai, 
Wilhelm Tell, hai bătrâne, hai, Apărător al Patriei! Priviţi la 
el, doamnelor şi domnilor, e un model pentru întreaga 
Armată Britanică. Bucuros aş da o bancnotă de cincizeci de 
lire să pot fi şi eu un asemenea bărbat! 

Treburile ajungând în asemenea stadiu, domnul George, 
după o scurtă gândire, a propus să meargă mai întâi el 
singur la camaradul său (cum îl numi), luând cu elpe 
domnişoara Flite. Domnul Bucket, fiind de acord, cei doi s- 
au dus spre capătul celălalt al Pavilionului, lăsându-ne pe 
noi stând sau şezând lângă o masă plină de puşti; domnul 
Bucket s-a folosit de această împrejurare ca să schimbe 
câteva vorbe fără însemnătate cu mine, întrebându-mă 
dacă mă tem de armele de foc, aşa cum se tem fetele în 
general, întrebându-l pe Richard dacă e bun ochitor, 
întrebându-l pe Phil Squod pe care dintre carabinele acelea 
o socoate el cea mai bună şi cât ar putea costa cumpărată 
direct din fabrică, spunându-i pe deasupra că e păcat că 
totdeauna îşi dă frâu liber firii, pentru că de la natură e om 
blând şi de treabă şi ar fi putut fi chiar femeie; şi reuşind 
astfel să se facă foarte plăcut nouă, tuturor. 

După o vreme, ne-a însoţit până la capătul cel mai 
îndepărtat al Pavilionului, şi Richard şi cu mine ne 
pregăteam pe tăcute să plecăm, când domnul George veni 
să ne caute. El ne spuse că dacă nu avem nimic împotrivă 
ca să-i vedem camaradul, acesta ne-ar primi vizita cu multă 
plăcere. Abia îi ieşiseră vorbele astea din gură, când 
clopotul de la intrare sună şi tutorele îşi făcu apariţia „în 
eventualitatea”, după cum spuse el încetişor, „că ar fi în 
stare să facă un cât de neînsemnat lucru pentru o biată 
făptură implicată în aceeaşi nenorocire ca şi el”. Toţi patru 


ne-am întors împreună şi ne-am dus la locul în care se afla 
Gridley. 

Era o cameră goală, despărțită de pavilion printr-un 
perete de lemn nevopsit. Cum paravanul acesta n-avea mai 
mult de opt sau zece picioare înălţime şi nu închidea decât 
laturile, nu şi plafonul, căpriorii acoperişului înalt al 
pavilionului se vedeau deasupra, precum şi luminatorul prin 
care privise în jos domnul Bucket. Soarele coborâse 
aproape să apună şi lumina lui roşie venea pe deasupra fără 
să mai ajungă până jos pe podea. Pe o canapea acoperită 
numai cu o pânză de sac, zăcea omul din Shropshire, 
îmbrăcat aproape cum l-am văzut ultima oară, dar atât de 
schimbat, încât la început n-am putut găsi nici-o asemănare 
între faţa lui, lipsită cu desăvârşire de culoare, şi cea pe 
care mi-o aminteam. 

Încă mai scria în ascunzătoarea lui şi încă mai stăruia 
asupra nedreptăţilor şi suferințelor sale, ceas după ceas. O 
masă şi câteva rafturi erau pline de manuscrise, de peniţe 
tocite şi de o amestecătură de tot felul de asemenea 
obiecte. Înduioşător şi foarte aproape unul de altul, el şi 
femeiuşcă cea nebună şedeau împreună de parcă ar fi fost 
singuri. Ea era aşezată pe un scaun, ţinându-i mâna într-ale 
ei, şi niciunul dintre noi nu ne-am apropiat. 

Vocea i se stinsese şi, odată cu ea, şi înfăţişarea lui de 
altădată, şi puterea, şi mânia, şi forţa de a se împotrivi 
tuturor nedreptăţilor care până la urmă l-au doborât. Ca şi 
umbra ştearsă a unui obiect plin de formă şi culoare, ce nu-i 
decât o simplă proiectare a obiectului, aşa era şi el acuma 
numai umbra omului din Shropshire, cu care vorbisem 
altădată. 

Ne salută, pe Richard şi pe mine, înclinându-şi capul, şi-i 
spuse tutorelui: 

— Domnule Jarndyce, sunteţi foarte bun că aţi venit să mă 
vedeţi. Cred că nici n-am să mai fiu de văzut multă vreme. 
Sunt foarte mulţumit să vă pot strânge mâna, domnule. 


Sunteţi un om generos, mai presus de orice nedreptate, şi 
Dumnezeu mi-e martor cât de mult vă cinstesc. 

Şi-au strâns mâinile cu căldură, iar tutorele i-a spus câteva 
cuvinte de îmbărbătare. 

— S-ar putea să vi se pară ciudat, domnule, îi răspunse 
Gridley, că nu mi-ar fi fost pe plac să vă văd dacă acum ne- 
am fi întâlnit pentru întâia oară. Dar dumneavoastră ştiţi c- 
am dat o luptă, dumneavoastră ştiţi că m-am ridicat 
împotriva lor, a tuturor, numai cu o singură mână, 
dumneavoastră ştiţi că le-am turnat adevărul în faţă până la 
cel din urmă, că le-am spus ceea ce sunt şi ceea ce mi-au 
făcut, aşa că n-am nimic împotrivă că mă vedeţi acuma când 
nu mai sunt decât o ruină. 

— Ai fost brav cu ei de nenumărate ori, îi răspunse 
tutorele. 

— Am fost, domnule (cu o umbră de zâmbet). V-am spus ce 
se va întâmpla când voi înceta să mai fiu brav, şi acum 
priviţi aici! Uitaţi-vă la noi... Uitaţi-vă la noi! 

Îşi trase mâna pe care domnişoara Flite i-o ţinea sub braţ, 
şi-o aduse şi pe ea ceva mai aproape. 

— Cu asta se termină. Din toate vechile mele legături, din 
toate preocupările şi speranţele mele de altădată, din toată 
lumea vie şi moartă, e singurul suflet sărman ce vine la 
mine, firesc, iar eu sunt vrednic de el. Între noi doi există o 
legătură de mulţi ani de suferinţă şi e singura prietenie din 
toate pe care le-am avut pe faţa pământului, pe care înalta 
Curte n-a fărâmat-o. 

— Primeşte-mi binecuvântarea, Gridley, zise domnişoara 
Flite, izbucnind în lacrimi. Primeşte-mi binecuvântarea! 

— Mă mândream, crezând că ei n-au să poată să-mi 
zdrobească sufletul, domnule Jarndyce. Eram hotărât să nu- 
i las. Am crezut c-am să pot să-i învinuiesc că sunt nişte 
prefăcuţi, aşa cum de fapt sunt, până ce voi muri de cine 
ştie ce boală trupească. Dar m-au distrus. Nu ştiu cât timp 
le-a trebuit să mă distrugă. Îmi pare că m-am prăbuşit într- 
un ceas. Nădăjduiesc ca ei să nu ajungă niciodată să afle 


cum a fost. Trag speranţa ca toţi care sunteţi aici să-i faceţi 
să creadă că am murit înfruntându-i din toate puterile şi cu 
îndârjire, aşa cum am făcut atâţia ani de-a rândul. 

Atunci, domnul Bucket, care şedea într-un colţ lângă uşă, 
încercă să-l consoleze cu bunătatea lui din fire, atâta cât fu 
în stare. 

— Haide! Haide! Făcu el din colţul în care şedea. N-o 
apuca chiar aşa, pe calea asta, domnule Gridley. Ţi-ai 
pierdut doar un pic curajul. Uneori, cu toţii ne pierdem un 
pic curajul. Şi eu sunt la fel. Ţine-ţi firea, ţine-ţi firea! Ai să- 
ţi mai ieşi dumneata din sărite cu ei încă de multe ori, iar eu 
am să te mai ridic cu zeci de mandate, de-o fi să am noroc. 

El dădu doar din cap că nu. 

— Nu da din cap că nu, zise domnul Bucket. Spune că da; 
aşa mi-ar plăcea să te văd că faci. Vai, Domnul să te ţie în 
pază, numai de câte ori am avut noi de-a face! Nu te-am 
văzut eu de-atâtea ori la închisoarea datornicilor pentru că 
nu te-ai supus hotărârilor Curţii? N-am venit eu de zeci de 
ori după-amiaza la Curte, nu cu alt scop decât ca să te văd 
cum te repezeai ca un buldog la Lordul Preşedinte? Nu-ţi 
mai aduci aminte când ai început întâia oară să ameninţi 
avocaţii şi erai de două-trei ori pe săptămână în mare 
primejdie de-a fi închis? Întreab-o pe bătrânica de colo, 
totdeauna era de faţă. Ţine-ţi firea, domnule Gridley, ţine-ţi 
firea, domnule! 

— Ce aveţi de gând să faceţi cu el? Întrebă George pe 
şoptite. 

— Încă nu ştiu, răspunse Bucket tot încet. Apoi, reluându- 
şi vorbele de îmbărbătare, continuă cu o voce tare: 
Dumneata distrus, domnule Gridley? După ce m-ai dus de 
nas toate săptămânile astea din urmă şi m-ai silit să mă 
caţăr pe acoperiş aici, ca un motan, şi să vin să te vizitez ca 
doctor? Astea nu seamănă cu a fi distrus. Eu aşzicecănu! 
Uite, am să-ţi spun eu ce-ţi lipseşte, îţi lipseşte ceva care să 
te zguduie, ştii, să te ţină în formă, asta îţi lipseşte. Eşti 
obişnuit aşa şi nu poţi altfel. Nici eu nu pot. Foarte bine, 


atunci iată un mandat de aducere din partea domnului 
Tulkinghorn de la Lincoln's Inn, trimis prin vreo şase 
provincii după dumneata. Ce-ai zice să mergi cu mine, în 
baza mandatului, şi să-ţi mai descarci mânia în faţa 
judecătorilor? Asta ţi-ar face bine, te-ar înviora şi te-ar 
pregăti pentru o nouă încăierare cu Lordul Preşedinte. Să 
te dai bătut? Ei bine, mă uimeşte s-aud un om cu atâta 
energie ca dumneata să spună că se dă bătut. Nu trebuie să 
faci una ca asta. La înalta Curte, cu dumneata! Jumătate din 
hazul iarmarocului de-acolo ţi se datoreşte dumitale. 
George, ia dă-i o mână de ajutor domnului Gridley şi hai să 
vedem acum dacă nu-i va fi mai bine în picioare decât 
culcat. 

— E tare slăbit, zise oşteanul în şoaptă. 

— Da? Întrebă Bucket cu teamă. Nu vreau decât să-l 
ridicăm. Nu-mi place să văd o veche cunoştinţă că se dă 
bătut aşa. Are să se învioreze cel mai tare dacă-l pot face să 
se-nfurie puţin pe mine. Foarte bine de se lasă pe mine, la 
dreapta ori la stânga, după cum îi place. N-am ce pierde din 
asta. 

Acoperişul răsună de ţipătul domnişoarei Flite care îmi 
stăruie încă în urechi. 

— O! Nu, Gridley! Strigă ea când îl văzu prăbuşindu-se 
greu şi liniştit pe spate. Nu, fără să te binecuvântez! După 
atâţia ani! 

Soarele apusese, lumina se furişase treptat de pe acoperiş, 
iar umbra se strecurase în sus. Dar pentru mine, umbra 
celor două făpturi, una în viaţă, iar cealaltă moartă, căzu 
mai greu asupra plecării lui Richard, decât întunericul celei 
mai întunecate nopţi. Şi, printre cuvintele sale de rămas 
bun, alte cuvinte pe care le auzisem îmi răsunau în urechi 
ca un ecou: „Din toate vechile mele legături, din toate 
preocupările şi speranţele mele de altădată, din toată 
lumea vie şi moartă, e singurul suflet sărman ce vine la 
mine, firesc, iar eu sunt vrednic de el. Între noi doi există o 
legătură de mulţi ani de suferinţă şi e singura prietenie din 


toate pe care le-am avut pe faţa pământului, pe care înalta 
Curte n-a fărâmat-o! „Doamna Snagsby vede totn Imobilul 
Cook din strada Cursitor e nelinişte. Bănuieli. 

Sumbre se ascund în regiunea asta paşnică. Toţi locatarii 
imobilului se află în obişnuita lor stare de spirit, Anici mai 
bună, nici mai rea, dar domnul Snagsby e schimbat şi 
nevestica lui o ştie. 

Pentru că la carul de atac din imaginaţia domnului 
Snagsby, lom-all-Alone's şi Lincoln's Inn, perechea de cai 
de curse nărăvaşi stăruie să se înhame permanent, iar 
domnul Bucket e cel ce-i mână, şi ca pasageri, iată-l pe Jo şi 
pe domnul Tulkinghorn; iar echipajul acesta întreg goneşte 
nebuneşte prin prăvălia librarului, cu o iuţeală halucinantă, 
cât e ziua de lungă. Chiar şi în bucătărioara din faţă, unde 
familia mănâncă de obicei, s-aude cum duruie pe masa de 
mâncare într-o goană, de iese fumul din ei tocmai când 
domnul Snagsby se opreşte din tăiatul primei felii a butului 
de berbec fript, cu cartofi, şi rămâne cu ochii ţintă pe 
peretele bucătăriei. 

Domnul Snagsby nu poate înţelege ce legătură are el cu 
toată afacerea asta. Ceva e în neregulă pe undeva, dar 
care-i acel ceva, ce se poate întâmpla, cui, când şi din care 
parte negândită şi neauzită, iată, asta e încurcătura vieţii 
sale. Impresiile îndepărtate pe care le păstra despre mantii 
şi diademe, stele şi decoraţii ce străluceau sub pătura de 
praf din birourile domnului Tulkinghorn, veneraţia pe care 
o purta tainelor asupra cărora hotărăşte acest client al său, 
cel mai bun şi cel mai apropiat dintre toţi, şi căruia toate 
instanţele judecătoreşti şi toţi de la înalta Curte şi toată 
vecinătatea legală, într-un comun acord, îi ştiu de frică, 
amintirea-i stăruitoare despre domnul Bucket, inspectorul 
de poliţie, cu degetul său arătător şi felul confidenţial cu 
neputinţă de evitat sau refuzat, toate îl fac să creadă 
neabătut că e complice la o oarecare taină primejdioasă, 
fără să ştie ce anume. Şi, din cauza ciudăţeniei 
înspăimântătoare a situaţiei, în fiecare ceas al vieţii sale de 


fiecare zi, la orice deschidere de uşă a prăvăliei, la orice 
tras de clopoțel, la orice intrare de curier, la orice înmânare 
de scrisori, taina poate fi dată în vileag, se poate declanşa, 
exploda şi arunca în aer... Numai domnul Bucket ştie pe 
cine. 

Din ce pricină, oare, ori de câte ori un necunoscut intră în 
prăvălie (aşa cum mulţi necunoscuţi obişnuiesc) şi zice: 
„Domnul Snagsby e acasă? „sau alte vorbe la fel de 
nevinovate, inima domnului Snagsby bate tare în pieptul 
vinovat. Atât de tare pătimeşte de asemenea întrebări, 
încât, atunci când sunt puse de băieţi, se răzbună trăgându- 
i de urechi pe deasupra tejghelei, întrebând javrele acelea 
ce poftesc de la el şi de ce nu spun dintr-odată ce au de 
spus? Mulţi oameni imposibili, precum şi băieţi, se 
încăpăţânează să-l viziteze pe domnul Snagsby în somn, şi-l 
înspăimântă cu nişte întrebări inexplicabile, încât adeseori, 
când cocoşul de la mica lăp tărie din strada Cursitor 
izbucneşte pe neaşteptate în felul său obişnuit şi absurd de- 
a vesti dimineaţa, domnul Snagsby se găseşte în plin 
coşmar, cu nevestica sa zgâlţâindu-l şi zicându-i: „Ce se- 
ntâmplă cu omul meu?” 

Dar în încurcăturile pe care le are, nevestica lui nu-i un 
articol de neglijat. Ştiindu-se că totdeauna are secrete faţă 
de ea, că în orice împrejurare trebuie să ascundă şi să ţină 
cu dinţii încasările de bani pe care ascuţimea ei e oricând 
gata să i le stoarcă, toate-i dau domnului Snagsby, atunci 
când se află în faţa dinţilor ei, mult din aerul unui câine 
care, având a ascunde ceva de stăpânul său, se uită 
oriunde, numai să nu-i întâlnească privirile. 

Asemenea felurite semne şi mărturii, urmărite de 
nevestică, nu rămân fără efect asupra ei. O silesc să spună: 
„Snagsby are ceva pe suflet!”. Şi astfel bănuiala se 
strecoară în Imobilul Cook din strada Cursitor. De la 
bănuială la temere, drumul i se pare doamnei la fel de firesc 
şi scurt ca acela de la Imobilul Cook până la înalta Curte. Şi 
astfel temerea se strecoară în Imobilul Cook din strada 


Cursitor. O dată acolo (unde se şi pune pe lucru pândind în 
juru-i), începe a meşteri cu râvnă şi dibăcie în pieptul 
doamnei Snagsby... Îndemnând-o să cerceteze noaptea 
buzunarele domnului Snagsby, să controleze în taină prin 
condici şi registre, să scotocească până şi în sertare şi în 
casa de fier, să pândească pe la ferestre, să asculte în dosul 
uşilor şi să adune la un loc una şi alta, dar toate pe dos. 

Doamna Snagsby e necontenit cu ochii în patru, iar casa a 
ajuns ca bântuită de stafii, cu scânduri care scârţăie şi cu 
veşminte care foşnesc. Ucenicii gândesc că, poate, cineva 
trebuie să fi fost omorât acolo, în timpurile de demult. 
Guşter mai păstrează nişte resturi învălmăşite dintr-o 
poveste (adunate la Tooting, unde le găsise amestecate cu 
zvonurile ce umblau printre orfani), cum că acolo ar fi 
îngropaţi bani sub pivniţă, păziţi de un bătrân cu barbă 
albă, care nu poate ieşi afară de şapte mii de ani, pentru că 
a spus Tatăl Nostru de la coadă la cap. 

„Cine e Nimrod?”, se întreabă neîncetat doamna Snagsby. 
Cine e doamna aceea... Creatura aceea? Şi cine-i băiatul 
acela? Acuma, dat fiind că Nimrod e mort, ca şi vestitul şi 
puternicul vânător din Biblie, cu al cărui nume doamna 
Snagsby l-a confundat, şi cum doamna aceea nu e de găsit, 
soţia librarului îşi îndreaptă ochiul minţii, pentru moment, 
cu înzecită vigilenţă înspre băiat. Şi cine, se întreabă 
doamna Snagsby, pentru a mia una oară, e băiatul acela? 
Cine-i el?... Şi iată că deodată doamnei Snagsby îi vine o 
inspiraţie. 

Băiatul nu are nici un pic de respect faţă de domnul 
Chadband. Nu (bineînţeles), şi nici n-are să aibă, fără nici-o 
îndoială. E firesc să n-aibă, ţinând seamă de lumea stricată 
în care trăieşte. A fost chemat, ba, domnul Chadband i-a dat 
chiar întâlnire... Ce, doar doamna Snagsby a auzit chiar cu 
urechile ei!... Să se întoarcă, şi i s-a spus unde trebuie să 
vină şi să fie îndrumat de domnul Chadband, dar el n-a mai 
venit! De ce oare n-a mai venit? Pentru că i s-a spus să nu 


vină. Cine i-a spus să nu vină? Cine? Ha, ha! Doamna 
Snagsby vede în sfârşit tot. 

Dar din fericire (şi doamna Snagsby clătină din cap şi 
zâmbi înţepată), băiatul a fost întâlnit de domnul Chadband 
ieri pe stradă. Şi băiatul, fiindcă oferă un subiect pe care 
domnul Chadband doreşte să-l folosească spre desfătarea 
spirituală a unei congregaţii selecte, a fost înşfăcat de 
domnul Chadband şi ameninţat că va fi dat pe mâna poliţiei, 
dacă nu-i arată domnului pastor unde trăieşte şi dacă nu 
înţelege să-şi îndeplinească făgăduiala că vine la Imobilul 
Cook mâine seară... „mâine-seară”, repetă doamna 
Snagsby, pur şi simplu ca să dea importanţă faptului (şi 
iarăşi zâmbi înţepată şi iarăşi clătină din cap la fel de 
înţepată) şi mâine seară doamna Snagsby va fi cu ochii pe el 
şi cu ochii încă pe cineva şi, vai! Poţi dumneata să cutreieri 
multă vreme pe cărările-ţi tainice (face doamna Snagsby cu 
trufie şi dispreţ), dar pe Mine nu mă poţi prosti. 

Doamna Snagsby nu bate darabana ca să audă şi urechile 
altora, ci-şi făureşte planul în linişte şi nu-şi dă taina în 
vileag. Vine şi ziua de mâine, vin şi pregătirile apetisante 
pentru Fabrica de untură, vine şi seara. Vine şi domnul 
Snagsby cu haina-i neagră, vin şi Chadbandii, vin şi ucenicii 
împreună cu Guşter ca să fie lămuriţi, dar numai când nava 
ghiftuită e sătulă, vine în sfârşit şi Jo, individul cel foarte, 
foarte încăpățânat, pe care domnul Chadband trebuie să-l 
aducă pe calea cea dreaptă; vine cu capul plecat, cu pasul 
lui şovăielnic dând când înainte, când înapoi, când la 
dreapta, când la stânga, ţinând în mâna sa plină de noroi 
bucăţica de căciulă pe care o smulge de parc-ar fi cine ştie 
ce pasăre năpârlită pe care-a prins-o şi o curăţă de pene 
înainte de a o mânca crudă. 

Doamna Snagsby îşi înşurubează căutătura vigilentă în Jo, 
pe când e adus în salonaş de Guşter. Jo se uită la domnul 
Snagsby în clipa în care pătrunde înăuntru. „Aha! De ce s-o 
fi uitând la domnul Snagsby?”. Domnul Snagsby se uită şi el 
la Jo! De ce-or fi făcând el asta, aşa încât doamna Snagsby 


să nu vadă? De ce-o fi schimbat ei câte-o privire, de ce s-o fi 
fâstăcit domnul Snagsby şi de ce-o fi tuşit cu semnal în 
dosul mâinii? E limpede ca lumina zilei că domnul Snagsby 
e tatăl băietanului ăstuia. 

— Pace vouă, prieteni, face Chadband, ridicându-se şi 
ştergându-şi sudoarea grasă de pe faţa sa venerabilă. Pace 
nouă! De ce nouă, prieteni? Pentru că, urmează cu 
zâmbetul lui unsuros, nu poate fi împotriva noastră, pentru 
că trebuie să fie cu noi, pentru că pacea nu înăspreşte, 
pentru că ea îndulceşte, pentru că ea nu se ia la luptă ca 
şoimul, ci vine în casa noastră ca porumbelul. De aceea, 
prieteni, pace nouă! Hai, băiete, vino aici în faţă! 

Întinzându-şi laba fleşcăită, domnul Chadband şi-o lasă să 
cadă pe braţul lui Jo şi chibzuieşte unde să-l aşeze. Jo, 
foarte îngrijorat de intenţiile venerabilului său prieten şi 
nicidecum convins că n-are să i se facă vreun rău sau n-are 
să i se joace vreun renghi, mormăie: 

— Dă-mi pace. Doar nu ţi-am făcut nimic. Lasă-mă-n pace! 
— Nu, tinere dragă, răspunde Chadband cu blândeţe. N- 
am să te las în pace. Şi de ce? Pentru că sunt plugar, pentru 
că sunt muncitor, sunt salahor, pentru că mi-ai fost predat şi 

în mâinile mele ai devenit o sculă de preţ. Prieteni, fie-mi 
îngăduit să folosesc asemenea sculă în aşa fel, încât s-o 
tocesc în folosul vostru, spre binele vostru, pentru câştigul 
vostru, pentru bunăstarea voastră, pentru îmbogățirea 
voastră! Tinere dragă, aşază-te pe scaunul ăsta! 

Jo, stăpânit parcă de gândul că venerabilul gentilom vrea 
să-l tundă, îşi apără capul cu amândouă mâinile şi este adus 
cu multă greutate într-o poziţie cuviincioasă, el făcând tot 
ce-i cu putinţă ca să se opună. 

Când în sfârşit este aşezat ca un manechin, domnul 
Chadband se retrage în dosul mesei, îşi ridică în sus laba de 
urs şi zice: 

— Prieteni! 

Acesta-i semnalul pentru ca întreaga asistenţă să se aşeze. 
Ucenicii chicotesc pe înfundate şi se-nghiontesc. Guşter 


cade într-o stare de absenţă, cu privirea dusă, un amestec 
de admiraţie buimacă pentru domnul Chadband şi de milă 
pentru surghiunitul fără de nici un prieten, al cărui destin o 
înduioşează puternic. Doamna Snagsby îşi aranjează în 
tăcere bateriile de atac. Doamna Chadband îşi potriveşte o 
căutătură severă, lângă foc, şi-şi încălzeşte genunchii, 
găsind că asemenea senzaţie e potrivită pentru primirea 
sermonului. 

Se întâmplă ca domnul Chadband să aibă un obicei de 
amvon când predică, anume de a-şi pironi privirea numai 
asupra unui oarecare membru din congregaţie şi de a-şi 
argumenta gras punctele de vedere, adresându-se numai 
persoanei respective care, se înţelege, e de aşteptat să fie 
atât de emoţionată, încât să lase să-i scape un mormăit 
ocazional, un geamăt, un suspin sau altă exprimare sonoră 
a tulburării lăuntrice, care exprimare a tulburării lăuntrice, 
fiind imitată de câteva doamne vârstnice din strana 
alăturată, şi astfel transmisă ca-n jocul „de-a gajurile” într- 
un cerc prezent de păcătoşi mai incendiari, are funcţia 
aplauzelor din Parlament şi pune vaporii domnului 
Chadband sub presiune. Pur şi simplu în virtutea obiceiului, 
domnul Chadband, rostind cuvântul „Prieteni! „ şi-a pironit 
ochii asupra domnului Snagsby şi porneşte să facă din 
nefericitul librar, şi-aşa destul de năucit, destinatarul direct 
al predicii sale. 

— Avem aici între noi, prieteni, începe domnul Chadband, 
un necredincios, un păgân, un locatar din cocioabele de pe 
strada Tom-all-Alone's, un pribeag de pe faţa pământului. 
Avem aici între noi (şi domnul Chadband, subliniind ideea 
cu unghia murdară de la degetul arătător, acordă domnului 
Snagsby un zâmbet unsuros, vrând să spună că peste puţin 
îl pune la pământ c-un argument, dacă până atunci încă nu-l 
va fi făcut praf), avem între noi un frate, un băiat. Lipsit de 
părinţi, lipsit de rubedenii, lipsit de turme şi cirezi, lipsit de 
aur şi argint şi de pietre nestemate. Dar, să vedem, prieteni, 


de ce zic eu că e lipsit de asemenea avuturi? De ce? Oare 
de ce? 

Domnul Chadband formulează întrebarea domnului 
Snagsby, ca şi cum i-ar fi propus o ghicitoare cu totul nouă, 
foarte ingenioasă şi valoroasă şi l-ar ruga din răsputeri să 
nu se dea bătut. 

Domnul Snagsby, foarte tulburat de căutătura misterioasă 
pe care i-o aruncă chiar acum nevestica lui, tocmai în clipa 
în care domnul Chadband rostea vorbele „lipsit de părinţi”, 
se lăsă ademenit să răspundă sfios: 

— Zău că nu ştiu, domnule. 

La care întrerupere, doamna Chadband îl fulgeră cu 
privirea, iar doamna Snagsby exclamă: 

— Nu ţi-e ruşine?! 

— Aud un glas, zice Chadband, e oare un glas stins, 
prieteni? Mă tem că nu, cu toate că bucuros aş fi tras 
nădejde să fie aşa... 

— Ah... H! Face doamna Snagsby. 

— Un glas ce zice: „nu ştiu”. Atunci am să vă spun eu de 
ce. Zic eu, fratele nostru, aci de faţă printre noi, e lipsit de 
părinţi, lipsit de rubedenii, lipsit de turme şi cirezi, lipsit de 
aur şi de argint şi de pietre nestemate, fiindcă e lipsit de 
lumina ce străluce asupra unora dintre noi. Ce-i cu lumina 
aceea? Ce-i cu ea? Vă întreb eu, ce-i lumina aceea? 

Domnul Chadband îşi trage capul îndărăt şi face o pauză, 
dar domnul Snagsby nu se mai lasă ademenit ca să fie iarăşi 
făcut praf. Domnul Chadband, aplecându-se înainte, peste 
masă, pătrunde drept în domnul Snagsby cu cele ce 
urmează, repezindu-şi spre el unghia degetului mare 
despre care am pomenit mai sus. 

— Este, glăsuieşte domnul Chadband, raza razelor, soarele 
sorilor, luna lunilor, steaua stelelor. Este lumina Adevărului. 

Domnul Chadband se trage iarăşi îndărăt şi priveşte 
triumfător la domnul Snagsby, ca şi cum tare ar vrea să ştie 
ce mai are de zis. 


— A Adevărului, zice domnul Chadband, repezindu-se 
iarăşi în domnul Snagsby. Să nu-mi spui mie că nu-i astrul 
aştrilor. Că eu am să-ţi spun: ba e. Am să-ţi spun de un 
milion de ori că e. Da, e! Vă zic eu vouă că aşa am hotărât 
eu, fie că vă place sau nu; ba, chiar cu cât mai puţin vă 
place, cu atât mai tare am s-o susţin. Am s-o trâmbiţez sus 
şi tare! Vă zic eu vouă că de vă veţi ridica împotrivă, vă veţi 
prăbuşi şi veţi fi zdrobiţi, veţi fi fărâmaţi, veţi fi striviţi, 
făcuţi una cu pământul. Efectul de moment al unui 
asemenea avânt oratoric, mult admirat de discipolii 
domnului Chadband pentru puterea-i cuprinzătoare, nu 
numai că l-a adus pe domnul Chadband într-un neplăcut hal 
de înfierbântare, dar l-a înfăţişat pe nevinovatul domn 
Snagsby într-o lumină de duşman îndârijit al virtuţii, cu cap 
de plumb şi inimă de piatră, încât nenorocitul de negustor 
se vede mai zăpăcit ca înainte şi se află într-o stare foarte 
înaintată de deznădejde şi într-o situaţie critică, în 
momentul când domnul Chadband, întâmplător, îi dă 
lovitura de graţie. 

— Prieteni, reîncepe el, după ce s-a şters o bucată de 
vreme cu batista pe capul său gras, care fumegă în 
asemenea hal, încât pare că batista o să-i ia foc, aşa de tare 
iese aburul din ea după fiecare tamponare, prieteni, ca să 
urmăm subiectul, pe care ne trudim cu modestele noastre 
daruri să-l desăvârşim, hai să cercetăm într-un adevărat 
spirit de dragoste, ce este acel Adevăr la care m-am referit. 
Pentru că, tinerii mei prieteni (adresându-se pe neaşteptate 
ucenicilor şi lui Guşter spre nedumerirea lor), dacă doctorul 
îmi spune mie că untul de ricin şi calomelul îmi fac bine, se 
cuvine, bineînţeles, să întreb ce e calomelul şi ce e untul de 
ricin. E firesc să doresc să ştiu ce-i cu ele, mai înainte de a- 
mi administra o doză dintr-unul sau câte-o doză din ambele. 
Ei, bine, tinerii mei Prieteni, atunci ce-i acela Adevăr? Mai 
întâi de toate, într-un spirit de dragoste, care-i soiul cel mai 
obişnuit de Adevăr? Cel în costum de lucru, în portul de 


LLA 


fiecare zi, tinerii mei prieteni? E înşelăciunea? (Un „Ah-h 
din partea doamnei Snagsby). 
— E asuprirea? 


(O negare înfiorată de la doamna Snagsby). 
— E restricţia? 


(O clătinare din cap că „nu”, de la doamna Snagsby... 
Foarte lungă şi foarte energică). 

— Nu, prieteni, nu-i niciuna din astea. Niciunul dintre 
numele acestora nu-i aparţine. Când tânărul nostru păgân, 
acuma printre noi... Care acum a adormit, prieteni, purtând 
pecetea nepăsării şi a pierzaniei pe pleoapele sale; dar 
lăsaţi-l, nu-l deşteptaţi, căci aşa se cuvine ca eu să 
trebuiască să mă lupt, să combat, să mă războiesc şi să 
înving pentru binele lui... Când acest înrăit păgân ne-a spus 
povestea aceea, o născocire trasă de păr, despre o lady şi 
despre o liră sterlină, ăsta-i Adevărul? Nu. Sau, dacă a fost 
în parte, asta înseamnă că-i totul de tot? Nu, prieteni, nu! 

Dacă domnul Snagsby ar putea înfrunta privirea nevesticii 
sale, când îi pătrunde prin ochi ferestrele sufletului său, ca 
să-i cotrobăiască prin întreaga făptură, ar fi alt om decât 
acela ce-i. Dar el se-nchirceşte de frică şi se pierde cu firea. 

— Or, tinerii mei amici, face Chadband, coborând la nivelul 
înţelegerii lor, printr-o tare plictisitoare demonstraţie de cât 
de lungă cale face el în jos pentru un asemenea scop, şi 
însoţindu-şi explicaţia cu râsul lui unsuros şi resemnat, dacă 
stăpânul casei acesteia ar fi să se ducă în oraş şi acolo să 
vadă un ţipar, şi apoi de-ar fi să se-ntoarcă acasă şi să 
cheme la el pe stăpâna casei şi să-i spună: „Sarah, bucură- 
te cu mine pentru c-am văzut un elefant!”. Asta ar fi 
Adevărul? 

Doamna Snagsby lăcrimează. 

— Sau, hai să zicem, tinerii mei prieteni, c-a văzut un 
elefant, şi, înapoindu-se, ar zice: „Auzi tu, târgul e pustiu, n- 
am văzut decât un ţipar”, ar fi ăsta Adevărul? 


Doamna Snagsby plânge cu sughiţuri. 

— Sau, să ne-nchipuim, tinerii mei prieteni, urmează 
Chadband încurajat de suspine, că părinţii nelegitimi ai 
acestui păgân ce moţăie, fiindcă nu mai încape îndoială, 
tinerii mei amici, ce părinţi a avut el, după ce l-au aruncat 
pe drumuri, pradă lupilor, şi vulturilor, şi câinilor sălbatici, 
şi puilor de gazele, şi şerpilor, s-ar întoarce la locuinţele lor 
ca să-şi vadă de lulele şi ulcele, şi de cântări, şi de dănţuiri, 
şi de licori, şi de cărnuri de vită de la măcelar, şi de 
orătăniile din curte, ar putea carevasăzică să fie ăsta 
Adevărul? 

Doamna Snagsby răspunde lăsându-se pradă spasmelor, 
nu o pradă fără să se împotrivească, ci cu ţipete şi sfâşieri, 
aşa încât Imobilul Cook răsună de strigătele ei. În sfârşit, 
căzând în catalepsie, trebuie să fie cărată sus pe scara 
îngustă, ca un pian cu coadă. După o suferinţă de nedescris, 
ce-a cauzat o consternare de neînchipuit, s-a adus la 
cunoştinţă prin ştafetele din camera de dormit că a fost 
eliberată de suferinţă, fiind totuşi tare slăbită; în care stare 
de lucruri, domnul Snagsby, călcat şi strivit de mutarea 
pianului şi teribil de sfios şi istovit, se încumetă să iasă de 
după uşa salonului. 

În tot acest timp, Jo a stat în picioare pe locul unde s-a 
deşteptat, întruna ciupindu-şi căciula şi vârând în gură 
bucăţile de blană. Apoi le stupeşte afară din gură plin de 
remuşcare, pentru că simte că-i în firea lui să fie un ticălos 
incorigibil şi la ce bun să încerce să stea treaz, de vreme ce 
niciodată el n-are să ştie nimic. 

Cu toate acestea, Jo, există o poveste atât de interesantă şi 
atât de tulburătoare, chiar pentru suflete atât de sălbatice 
ca al tău, istorisind fapte petrecute pe faţa pământului între 
oameni de rând, şi dacă toţi Chadbandii, trăgându-se la o 
parte din lumină, ţi-ar arăta-o cu respectul cuvenit şi-ar 
lăsa-o necorectată, şi-ar considera-o destul de elocventă, 
fără nici un ajutor din partea lor... Povestea aceea te-ar 
putea ţine treaz şi tu ai putea trage învăţăminte din ea! 


Dar Jo n-a auzit în viaţa lui de-asemenea carte. 
Comentatorii ei şi venerabilul Chadband pentru el sunt 
totuna, atâta doar că pe venerabilul Chadband îl cunoaşte şi 
mai curând ar fugi de el cale de-un ceas, decât să-l asculte 
cinci minute. „La ce bun să mai aştept eu aici? Îşi zice Jo. 
Dom' Snagsby nu-i pe cale să-mi spună ceva în seara asta”. 

Şi coboară, ţârâindu-şi picioarele. 

Dar jos, la trepte, se află milostiva Guşter, ţinându-se de 
balustrada scării de la bucătărie şi luptând c-un leşin, până 
acuma încă problematic, provocat de ţipetele doamnei 
Snagsby. Are să-şi dăruiască propria cină, pâine şi brânză, 
lui Jo, cu care îşi ia inima în dinţi să schimbe o vorbă, două. 

— lată ceva de mâncare, sărman băiat, zice Guşter. 

— Mulţumim, 'mnă, răspunde Jo. 

— 'Ţi-e foame? 

— Şi încă cum! Răspunde Jo. 

— Ce s-au făcut taică-tău şi maică-ta, hm? 

Jo se opreşte cu îmbucătura în gură şi priveşte împietrit. 
Pentru că orfana aceea, de sub ocrotirea sfântului creştin al 
cărui lăcaş veşnic se află la Tooting, l-a bătut uşurel cu 
mâna pe umăr, şi-i pentru întâia oară în viaţa lui că o mână 
cumsecade s-a aşezat în felul ăsta asupra lui. 

— N-am ştiut niciodată nimic de ei, răspunde Jo. 

— Nici eu de-ai mei, plânge Guşter. Încearcă să înăbuşe 
semnele prielnice unui leşin, când se pare că intră în panică 
de ceva şi dispare în jos pe scară. 

— Jo, şopteşte librarul încetişor, pe când băiatul şovăie pe- 
o treaptă. 

— Aici sunt, domnule Snagsby! 

— Nu ştiam c-ai plecat... Uite încă o jumate de coroană, Jo. 
Foarte bine ai făcut că n-ai spus nimic despre doamna din 
seara trecută, când am fost împreună. S-ar fi iscat scandal. 
Ştii, nu poţi să ai niciodată pace destulă, Jo. 

— O iau din loc, meştere! Şi aşa, noapte bună. 

O umbră fantomatică, înzorzonată şi cu bonetă de noapte 
pe cap, l-a urmat pe librar până la camera din care ieşise şi 


s-a strecurat apoi pe scară în sus. Şi de-aci înainte, domnul 
Snagsby începe să fie însoţit, oriunde s-ar duce, de încă o 
umbră decât cea a lui, aproape la fel de statornică, aproape 
la fel de modestă. Şi în orice climat tainic s-ar strecura 
umbra sa, toţi cei amestecați în taina lui să se păzească! 
Fiindcă vigilenţa doamnei Snagsby e şi ea acolo... Trup din 
trupul lui, carne din carnea lui, umbră din umbra lui.26 
Trăgător de elită imineaţa geroasă de iarnă, uitându-se cu 
ochi posomorâţi şi faţă întunecată asupra vecinătăţilor 
pieţei Leicester, îi găseşte pe localnicii cartierului refractari 
sculării din pat. Multora dintre ei nu le place de felul lor să 
se scoale devreme nici chiar pe vremea cea mai 
strălucitoare, fiind tot de felul lor păsări de noapte care 
dorm adânc când soarele e sus, şi nu-s cu adevărat treji şi 
gata de pradă decât când stelele strălucesc pe firmament. 
În dosul obloanelor întunecoase şi al perdelelor, la caturile 
cele mai de sus şi în poduri, pitindu-se mai mult sau mai 
puţin sub nume false, păr fals, titluri false, giuvaieruri false 
şi sub trecuturi false, o colonie de tâlhari îşi dorm primul lor 
somn. Gentilomi ce şi-au câştigat noblețea pe postavul 
verde, care pot discuta din proprie experienţă despre 
galerele din străinătate şi despre munca silnică din patrie, 
spioni ai unor guverne puternice ce tremură întruna de 
slăbiciune şi de-o frică abjectă, trădători ruinaţi, mişei, 
huligani, jucători, trişori, escroci, martori mincinoşi, unii 
dintre ei stigmatizaţi cu fierul roşu sub coama lor de păr 
murdară; toţi având în ei mai multă cruzime decât era în 
Nero şi la activul lor mai multă crimă decât e în Newgate. 
Căci oricât de rău ar putea fi dracu' atunci când e în haină 
de sac sau bluză de cârpă (şi poate fi foarte rău şi cu una şi 
cu alta), e cu mult mai intrigant, mai neînduplecat şi mai 
nesuferit când îşi înfige un ac de cravată în plastronul 
cămăşii, când îşi dă titlul de gentilom, când îşi retrage 
cartea, când joacă o partidă de biliard, când ştie câte puţin 
despre chitanţe şi poliţe, decât în orice altă formă în care se 
întrupează. Şi în asemenea formă are să-l găsească domnul 


Bucket când socoate să pătrundă pe făgaşurile ce mână în 
piaţa Leicester. 

Dar dimineaţa geroasă de iarnă nu-l doreşte pe el şi nu-l 
deşteaptă. Ea-l deşteaptă pe domnul George de la Pavilionul 
de tir şi pe ajutorul său. Amândoi se scoală, îşi fac sul 
saltelele şi le dosesc. Domnul George, după ce s-a bărbierit 
în faţa unei oglinzi de proporţie redusă, iese afară, cu 
picioarele goale şi cu trupul gol până la jumătate şi se duce 
la pompa de apă, în curticică, şi îndată se întoarce, 
strălucitor de săpuneală şi fricţiune, de şuvoiul cu care s-a 
împroşcat şi de apa nespus de rece. În vreme ce se freacă 
iute cu un ştergar aspru, suflând ca un soi de scafandru din 
marină, abia ieşit din apă cu părul său creţ, încârlionţându- 
se din ce în ce mai tare pe tâmplele arse de soare, cu cât îl 
freacă mai tare, de pare că nu s-ar putea descreţi cu nici un 
alt instrument mai blajin decât doar cu o greblă de fier sau 
o ţesală, în vreme ce se freacă, pufăie şi se lustruieşte şi 
suflă, întorcându-şi capul într-o parte şi-n cealaltă, ca să-şi 
poată jupui gâtul cât mai în voie cu putinţă şi stă cu trupul 
bine plecat înainte ca să nu-i curgă apa pe picioarele sale 
ostăşeşti, Phil, îngenuncheat ca să aprindă focul, stă şi 
chibzuieşte, ca şi cum, văzând ceea ce se petrece cu 
stăpânul, e gata spălat şi el şi destul de reimprospătat 
pentru o zi, însuşindu-şi plusul de sănătate de care stăpânul 
se leapădă. 

După ce domnul George s-a uscat, se pune pe treabă ca să 
se perie pe cap cu două perii aspre deodată, cu atâta 
sălbăticie, încât Phil, frecându-se cu umărul de peretele 
pavilionului jur-împrejur pe când se-ndeletniceşte cu 
măturatul, îi face cu ochiul din simpatie. Amănuntul 
periatului o dată săvârşit, partea ornamentală a toaletei 
domnului George e curând încheiată. Atunci îşi umple pipa, 
o aprinde şi începe a se plimba încoace şi încolo, după cum 
i-i obiceiul, în timp ce Phil pregăteşte micul dejun, 
răspândind o mireasmă puternică de cafea şi de chifle 
prăjite. Domnul George fumează grav şi se plimbă cu paşi 


rari. Poate că pipa asta de dimineaţă e închinată memoriei 
lui Gridley, acum în mormânt. 

— Şi aşa, Phil, zice George de la Pavilionul de tir, după ce-a 
dat câteva raite în tăcere prin odaie; te visai la ţară astă 
noapte? 

Întâmplător, Phil spusese multe şi de toate şi cu uimire, pe 
când se târâia în patru labe, după ce sărise din pat. 

— Da, stăpâne. 

— Cum arăta? 

— Mai că nu ştiu cum arăta, şefule, răspunde Phil, 
gândindu-se. 

— Atunci cum de ştii că erai la ţară? 

— Din pricina ierbii, îmi închipui. Şi a lebedelor de pe ea, 
răspunde Phil după o gândire mai adâncă. 

— Ce făceau lebedele pe iarbă? 

— Mâncau din ea, socotesc, răspunde iarăşi Phil. Stăpânul 
s-apucă iarăşi de plimbat şi omul s-apucă iarăşi de pregătit 
micul dejun. Nu-i nevoie de o pregătire prelungită, ea 
mărginindu-se la aşezarea unor tacâmuri foarte simple 
pentru două persoane şi la friptul unei hălci de slănină pe 
jăratic, pusă pe grătarul ruginit; dar cum Phil trebuie să 
ocolească jur-împrejur o parte considerabilă din pavilion 
pentru fiecare lucru de care are nevoie, şi cum niciodată n- 
aduce două lucruri deodată, ţinând seamă de împrejurări, 
pregătirea ia timp. În cele din urmă, micul dejun e gata. 
După ce Phil vesteşte evenimentul, domnul George îşi 
curăţă pipa de cenuşă, lovind-o de marginea vetrei, o 
sprijină pe colţul căminului şi se aşază la masă. După ce s-a 
servit, urmează la rând Phil, care se aşază la capătul cel 
mai depărtat al măsuţei lunguieţe şi-şi ia farfuria pe 
genunchi. Fie din slugărnicie, fie ca să-şi ascundă mâinile 
înnegrite, fie că aşa e obiceiul lui de-a mânca. 

— La ţară, zice domnul George, mânuindu-şi cuțitul şi 
furculiţa, hm, îmi închipui că dimineaţa n-ai dat niciodată cu 
ochii de câmpie, Phil? 


— Am văzut o dată mlaştinile, răspunde Phil, mâncându-şi 
mulţumit micul dejun. 

— Care mlaştini? 

— Mlaştinile, şefule, răspunde Phil. 

— Dar pe unde sunt? 

— Nu ştiu locul unde-s, dar le-am văzut, şefule. Erau 
întinse. Şi cu ceaţă. 

„Stăpâne” şi „şefule” sunt titluri alternative pentru Phil, 
exprimând acelaşi respect şi aceeaşi stimă pe care nu le 
adresează nimănui decât domnului George. 

— Eu m-am născut la ţară, Phil. 

— Chiar cu adevărat, şefule? 

— Da. Şi-am crescut acolo. 

Phil ridică o sprânceană şi, după ce şi-a aţintit ochii asupra 
stăpânului său, ca să-şi exprime interesul, dă de duşcă o 
înghiţitură mare de cafea, tot uitându-se la el. 

— Nu există ciripit de pasăre pe care să nu-l ştiu, urmează 
domnul George. Nu-s multe frunze sau fructe în Anglia 
cărora să nu le ştiu numele. Nu-s mulţi copaci în care să nu 
mă pot căţăra încă, dacă aş fi pus pe asta. Odinioară am fost 
cu adevărat un băiat de la ţară. Măicuţa mea bună a trăit la 
ţară. 

— Trebuie să fi fost o doamnă bătrână, frumoasă tare, 
şefule, intervine Phil. 

— Ai, ai! Şi nici măcar aşa de bătrână acum treizeci şi cinci 
de ani, zice domnul George. Dar mă prind pe orice că la 
nouăzeci de ani ar fi aproape tot atât de dreaptă ca mine şi 
aproape la fel de lată în umeri. 

— A murit la nouăzeci, şefule? Întreabă Phil. 

— Nu! Ce fleacuri spui! Las-o în pace, Dumnezeu să-i dea 
sănătate! Răspunde oşteanul. Ce m-o fi făcut să mă gândesc 
la băieţii de la ţară, la fugari, la cei buni de nimic? Tu, cu 
siguranţă! Aşa-i că n-ai fost niciodată la ţară ca să vezi cum 
e... afară doar de mlaştini şi visuri. Aşa-i? 

Phil încuviinţează din cap. 

— Vrei să vezi cum e? 


— Nu... Nu, nu ştiu dacă vreau numaidecât, răspunde Phil. 

— Oraşul ţi-e destul, da? 

— Hm, ştii dumneata, şefule, urmează Phil, eu nu ştiu 
nimic altceva şi mă întreb dacă nu-s prea bătrân ca să mă 
mai deprind cu noutăţile. 

— Câţi ani ai, Phil? Întreabă oşteanul, oprindu-se să ducă 
la buze farfurioara-i aburind de cafea. 

— Ceva cu opt, răspunde Phil. Nu poate să fie optzeci. Şi 
nici optsprezece. E pe undeva între una şi alta. 

Domnul George, punând jos încetişor farfurioara, fără să fi 
gustat din ea, începe a spune, pornindu-se pe râs: 

— Dar bine, ce naiba, Phil... Văzând, când se opreşte, că 
Phil numără pe degetele-i murdare. 

— Eram tocmai de opt ani, urmează Phil, potrivit cu 
socotelile parohiei, când am plecat cu căldărarul. Am fost 
trimis cu o treabă şi numai ce-i văd şezând în coasta unei 
clădiri vechi la un foc numa' al lui, aşezat cum nu se mai 
poate de bine şi numai ce-mi zice: „Vrei să vii cu mine, 
omule?” Eu zic „Da” şi el şi eu şi focul ne ducem cu toţii 
acasă, la Clerkenvell. Era în april, zi întâi, ziua păcălelilor. 
Puteam număra până la zece şi când s-a făcut iar de-ntâi 
april mi-am zis: „Acu, băiete eşti cu încă unu şi opt”. Şi când 
a mai venit, au fost doi şi un opt. Cu timpul am ajuns la zece 
şi opt, apoi la doi de zece şi opt în ei. Când am ajuns aşa de 
sus, numărul m-a dat gata şi n-am mai putut ţine socoteală; 
dar aşa se face că ştiu dintotdeauna că se află şi-un opt în 
anii mei. 

— Vai! Face domnul George şi-şi reia cafeaua. Şi unde-i 
căldărarul? 

— Băutura l-a vârât în spital, şefule, şi spitalul l-a băgat... 
Într-o cutie de sticlă, am auzit, răspunde Phil misterios. 

— În felul ăsta tu te-ai înălţat în grad? I-ai luat afacerile, 
Phil? 

— Da, şefule, i-am luat afacerile. Aşa a fost. Dar n-am dat 
lovitura... Prin jur de Saffron Hill, Hatton Garden, 
Clerkenwell, Smiffield, şi acolo... Vecinătăţi sărace unde 


oamenii se folosesc de ceaunurile lor până nu se mai pot 
drege. Cei mai mulţi căldărari ambulanți aveau obiceiul să 
vină şi să locuiască la noi la tinichigerie; din asta se trăgea 
venitul cel mai mare al meşterului. Dar la mine n-au mai 
venit. Eu nu eram ca el. El putea să le facă o cântare 
frumoasă! Eu n-am putut! Elle putea scoate câte un cântec 
pe orice soi de oală voiai, fie că era de fier, fie că era de 
tinichea curată. Niciodată n-am putut face cu-o oală altceva 
decât s-o dreg sau s-o pun la fiert... Nici un sunet de 
cântare la mine. Afară de asta, arătam prea urât şi femeile 
oamenilor se plângeau de mine. 

— Erau, se vede, grozav de pretenţioase. Într-o adunare ai 
fi la fel cu ceilalţi, Phil! Zise oşteanul cu un zâmbet amuzat. 
— Nu, şefule! Răspunde Phil, dând din cap. Nu, n-aş fi la 

fel. Eram destul de acătării când umblam cu căldărarul, 
însă nu prea aveam cu ce să mă laud nici pe vremea aceea; 
dar să sufli în foc cu gura de când eşti tânăr şi să-ţi strici 
pielea feţei şi să-ţi pârleşti părul şi să-nghiţi fumul şi pe 
deasupra, din fire, să n-ai nici noroc în felul cum umbli cu 
fierul înroşit, şi să rămâi cu semne de arsuri din treaba asta 
şi unde mai pui toate buşaiurile cu căldărarul când am mai 
crescut, mai de fiecare dată când se-ntrecea cu băutura... 
Ceea ce se-ntâmpla aproape totdeauna... Drept să spun 
frumuseţea mea era cam ciudată, tare ciudată, chiar pe 
vremea aceea. Cât priveşte de-atunci încoace, să stai vreo 
doisprezece ani într-o forjă întunecată, unde oamenii parcă- 
s puşi să te ia în râs, şi să fii pârlit într-un accident la nişte 
lucrări cu gaze, şi să fii zvârlit pe fereastră afară într-o 
explozie, umplând nişte cartuşe cu praf de puşcă pentru 
focuri de artificii; ei, şefule, sunt urât tocmai cât trebuie ca 
să m-arate lumea cu degetul! 

Resemnându-se cu o asemenea situaţie, într-un fel părea 
pe deplin mulţumit. Phil cere hatârul de a mai bea încă o 
ceaşcă de cafea şi, în timp ce-o dă pe gât, zice: 

— După explozia de la umplutul cartuşelor te-am văzut 
întâia oară, şefule. Ţi-aduci aminte? 


— Mi-aduc, Phil. Te plimbai în bătaia soarelui. 

— Mă tărâm, stăpâne, sprijinindu-mă de-un perete... 

— Drept e, Phil, mergeai proptindu-te în umăr... 

— C-o scufie de noapte pe cap! Exclamă Phil, însufleţit. 

— C-o scufie de noapte pe cap... 

— Şi poticnindu-mă în două cârje, strigă Phil încă mai 
emoţionat. 

— În două cârje, când... 

— Când te-ai oprit, ştii, strigă iarăşi Phil, punând jos 
ceaşca şi farfurioara şi dând repede la o parte farfuria sa de 
pe genunchi, şi mi-ai spus: „Ce-i camarade! Ai fost în 
războaie?”. Nu ţi-am răspuns mare lucru, şefule, atunci, 
fiindcă fusesem luat pe neaşteptate, că un om aşa de voinic 
şi sănătos şi aşa de curajos cum eşti dumneata să se 
oprească şi să stea de vorbă cu unul ca mine, numai piele şi 
Os, şi care şi şchioapătă pe deasupra. Dar dumneata iată că- 
mi spui, nu-i aşa că mi-ai spus, dând drumul la vorbe din 
pieptul dumitale cu atâta inimă bună, care nu se mai poate, 
de erau parcă un pahar cu ceva cald pe care-l înghiţi pe 
stomacu' gol: „Ce pacoste a dat peste dumneata? Ai fost 
rănit grav? Ce s-a-ntâmplat, băiete? Hai, ia-ţi inima-n dinţi 
şi spune cum a fost!”. Să-mi iau inima-n dinţi? Eram gata cu 
ea în dinţi! Ţi-am spus multe atunci. Dumneata mi-ai spus 
mai multe şi eu ţi-am spus şi mai multe, dumneata mi-ai 
spus încă mai multe şi iată-mă, şefule! Aici sunt, şefule, 
strigă Phil, care s-a ridicat de pe scaun şi a pornit-o 
strecurându-se de-a lungul peretelui. Dacă-i nevoie de-o 
ţintă şi dacă cu asta cresc câştigurile, lasă clienţii să 
ochească în mine. Nu pot să-mi strice frumuseţea. Sunt 
perfect. Hai, şefule! Dacă le trebuie unul ca să boxeze cu el, 
lasă-i să boxeze cu mine. Lasă-i să mă lovească bine în cap. 
Puţin îmi pasă! Dacă le trebuie o greutate uşoară, ca s-o 
arunce pentru exerciţiu la Cornwall, Devonshire, ori 
Lancashire, lasă-isă mă arunce pe mine. N-au să-mifacă nici 
un rău. Am fost zvârlit în tot soiul de feluri, toată viaţa mea! 


Cu acest discurs neaşteptat, emis cu toată energia şi 
însoţit de acţiuni menite să ilustreze feluritele exerciţii la 
care se referea, Phil Squod o porneşte pe cele trei laturi ale 
pavilionului, proptindu-se cu umărul de pereţi şi, pe 
neaşteptate, schimbând direcţia, se îndreaptă către şeful 
său şi dă cu capul în el ca şi cum l-ar împunge, în scopul de 
a-şi exprima devotamentul. După care începe să strângă 
masa de după micul dejun. 

Domnul George, după ce a râs din toată inima şi l-a bătut 
cu palma peste umăr, ia parte la rânduirea lucrurilor de pe 
masă şi dă o mână de ajutor ca să pună pavilionul în ordine 
pentru tir. După ce-a terminat, îşi face exerciţiile cu haltere 
şi, după aceea, cântărindu-se şi afirmând că e „prea 
durduliu”, cu multă gravitate se apucă să facă singur nişte 
exerciţii cu sabia. Între timp, Phil s-a apucat de treabă la 
masa lui de lucru, unde înşurubează şi deşurubează, şi 
curăţă, şi pileşte, şi suflă într-o gaură mică, şi se înnegreşte 
din ce în ce mai tare, şi face şi desface toate câte se pot face 
şi desface la o puşcă. 

Într-o vreme, stăpânul şi slujitorul sunt tulburaţi de nişte 
paşi pe coridor, paşi ce fac un zgomot neobişnuit, vestind 
sosirea unor oaspeţi neobişnuiţi. Paşii, pe măsură ce se 
apropie din ce în ce mai mult de pavilion, aduc înăuntru un 
grup, care la prima vedere ai zice că nu se potriveşte cu 
nici-o zi din an decât doar cu 5 noiembrie. 

Grupul constă dintr-o făptură urâtă, purtată pe-un scaun 
de doi cărăuşi şi însoţită de o muieruşcă uscată, cu faţa 
boţită ca o mască, de la care te-ai fi aşteptat să înceapă 
numaidecât să recite versurile amintind complotul ce punea 
la cale distrugerea Bătrânei Anglii, dacă nu şi-ar fi ţinut 
buzele bine strânse, cu o expresie dispreţuitoare, în vreme 
ce scaunul e aşezat jos. În clipa aceea, făptura de pe scaun 
exclamă cu un suspin adânc: 

— O, Doamne! O, bietul de mine! Ce mă mai zgâlţâie! Şi 
adaugă: Bine te-am găsit, scumpe prietene, ce mai faci? 


Abia atunci domnul George îl descoperă în cortegiu pe 
respectabilul domn Smallweed, ieşit să se aerisească, însoţit 
de nepoată-sa Judy, ca să-l păzească. 

— Domnule George, dragul meu prieten, începe a vorbi 
iarăşi bunicul Smallweed, descleştându-şi mâna dreaptă de 
pe gâtul unuia dintre cărăuşii pe care aproape că l-a 
sufocat în timpul mersului; ce mai faci? Trebuie să fii mirat 
că mă vezi, scumpe prietene! 

— Aproape c-aş fi fost la fel de uimit dacă l-aş fi văzut pe 
prietenul dumitale din centru, răspunde domnul George. 

— Foarte arareori ies afară din casă, gâfâie domnul 
Smallweed. N-am mai ieşit de multe luni de zile. Îmi vine 
greu... Şi-apoi e şi costisitor. Dar mi-era atât de dor să te 
văd, dragă domnule George. Cum îţi merge? 

— Destul de bine, răspunde domnul George. Nădăjduiesc 
că şi dumitale la fel. 

— Ei! Nu te poţi simţi prea bine, scumpe prieten, când eşti 
ca mine. Domnul Smallweed îl cuprinde cu amândouă 
mâinile. Am adus-o şi pe Judy, pe nepoată-mea. N-am putut- 
o împiedica. Dorea aşa mult să te vadă! 

1 La 5 noiembrie 1509 a avut loc o conspirație pentru 
aruncarea în aer a Parlamentului, comemorată anual prin 
procesiuni şi cântece, încheiate cu arderea în efigie a 
conspiratorului Guy Fawkes (n.t.). 

— Hm! Pare destul de liniştită, mormăie domnul George. 
— Aşa că am luat o trăsură de piaţă şi-am aşezat un scaun 
în ea şi drept după colţ m-au scos din trăsură şi m-au pus pe 
scaun şi m-au cărat până aici ca să-mi pot vedea pe dragul 

meu prieten chiar în stabilimentul lui! Asta, urmează 
bunicul Smallweed, referindu-se la cărăuşul care a fost în 
primejdie de a fi gâtuit şi care se trage la o parte, 
ajustându-şi gâtlejul, e birjarul de la trăsură. Nu primeşte 
nimic în plus. Ne-am învoit să fie cuprins în plata cursei şi 
căratul pân-aici. Pe cestălalt l-am tocmit de pe stradă, 
pentru o halbă de bere. Ceea ce face doi peni, Judy, dă 
omului doi peni. Nu eram sigur că ai un lucrător al 


dumneatale aici, scumpe prietene, căci n-am mai fi avut 
nevoie de omul ăsta. 

Bunicul Smallweed se adresează lui Phil, dar, cu o 
căutătură de nemaipomenită teroare şi pe jumătate 
copleşit, exclamă: 

— O! Doamne! Vai! Bietul de mine! 

De altfel, temerea lui, în aparenţă, nu e fără de temei, 
pentru că Phil, care nu mai văzuse până atunci fantoma 
asta cu tichie de catifea neagră pe cap, s-a oprit brusc cu 
puşca în mână, de parc-ar avea de gând să sloboade o 
împuşcătură mortală, destinată domnului Smallweed, ca şi 
cum acesta ar fi o pasăre urâtă şi bătrână din neamul 
corbilor. 

— Judy, copila mea, zice bunicul Smallweed, dă omului cei 
doi peni ce i se cuvin. Pentru cât a făcut e tare mult. 

Omul, care e unul dintre acele specimene extraordinare 
de ciuperci umane ce răsar pe străzile din vestul Londrei, 
gata îmbrăcat cu o livrea veche roşie, cu „menirea” să ţină 
caii şi să aducă birje de stradă, îşi primeşte cei doi peni fără 
nici un pic de încântare, aruncă banul în aer, îl prinde pe 
dosul palmei şi pleacă. 

— Dragă domnule George, zice bunicul Smallweed, eşti 
aşa de bun să ajuţi ca să fiu dus lângă foc? Sunt deprins să 
stau la foc, căci sunt om bătrân şi văd că-s gata să îngheţ. 
Vai, sărmanul de mine! 

Exclamaţia finală a respectabilului gentilom îi e smulsă de 
bruscheţea cu care domnul Squod, drept ca un spiriduş, îl 
apucă cu scaun cu tot şi-l depune pe vatra căminului. 

— O, Doamne! Exclamă demnul Smallweed, gâfâind. O, 
bietul de mine! O, cerule! Scumpul meu prieten, muncitorul 
dumitale e tare puternic... Şi foarte iute. O, Dumnezeule! E 
foarte iute. Judy, trage-mă puţin îndărăt. Mi se pârlesc 
picioarele - ceea ce de fapt se adevereşte nasurilor celor de 
faţă după mirosul ciorapilor lui de lână. 

După ce drăguţa de Judy şi-a tras bunicul puţin îndărăt de 
la foc şi l-a ridicat în scaun ca de obicei, zgâlţâindu-l, şi i-a 


eliberat vederea întunecată de tichia-i de catifea neagră ca 
un stingător, domnul Smallweed a pornit iarăşi a zice: 

— O, bietul de mine! O, Doamne, Dumnezeule! Rotindu-şi 
ochii şi întâlnind privirea domnului George, întinde iarăşi 
amândouă mâinile. Dragă prietene! Atât de fericit că ne-am 
întâlnit! Şi zi, ăsta-i pavilionul dumitale? Ce loc încântător! 
Drept ca un tablou! Nu se-ntâmplă niciodată ca vreuna 
dintre puşti să se sloboadă singură, ca din întâmplare? Sau 
da, dragă prietene? Adaugă bunicul Smallweed, foarte 
îngrijorat. 

— Nu, nu. Despre asta nici-o teamă. 

— Şi muncitorul dumitale. El... O, bietul de mine!... Nici el 
nu trage vreodată fără să vrea? Ori da, scumpe prietene? 

— N-a rănit niciodată pe nimeni, decât pe el, răspunse 
domnul George, zâmbind. 

— Dar, ştii, ar putea s-o facă. Se pare că s-a rănit singur o 
grămadă şi ar putea să rănească şi pe altcineva, adaugă 
bătrânul gentilom. Poate că fără să vrea... Sau poate c-ar 
vrea. Domnule George, n-ai vrea să-i spui să lepede arma 
din mână şi să plece? 

Ascultând de un semn al oşteanului, Phil se retrage cu 
mâinile goale către celălalt capăt al pavilionului. Domnul 
Smallweed, liniştit, se apleacă să-şi frece picioarele. 

— Şi-ţi merge bine, domnule George? Îl întreabă domnul 
Smallweed pe oştean, care stă masiv cu faţa către dânsul şi 
cu paloşul în mână. Te înstăreşti, slavă Celui de Sus! 

Domnul George răspunde că da, dând rece din cap şi 
adaugă: 

— Zi-i înainte, ştiu eu că n-ai venit ca să-mi spui asta. 

— Ai atâta haz, domnule George, urmează respectabilul 
bunic. Tlovărăşia dumitale e o binefacere. 

— Ha! Ha! Dă-i înainte! Zice iarăşi domnul George. 

— Dragul meu prieten!... Sabia aceea arată teribil de 
lucioasă şi ascuţită. Ar putea sfârteca pe cineva din 
întâmplare. Mă face să mă cutremur, domnule George... 
Dar-ar dracu'-n el! Zice-ncet minunatul şi bătrânul gentilom 


către Judy, în timp ce oşteanul se depărtează un pas, doi, ca 
să pună sabia deoparte. Îmi datorează bani şi s-ar putea 
gândi să se-achite în locul ăsta asasin de toată ura veche ce 
mi-o poartă. Ce n-aş da ca gureşa ceea de bunică-ta să fie 
aici şi el să-i reteze capul! 

Domnul George, întorcându-se, îşi încrucişează braţele şi, 
privind la bătrân, care lunecă de pe scaun tot mai jos cu 
fiecare clipă, zice: 

— Şi-acum să trecem la subiect! 

— Ha! Strigă domnul Smallweed, frecându-şi mâinile şi 
chicotind de râs cu şiretenie. Da, acum să trecem la subiect. 
Să trecem la ce, dragă prietene? 

— La pipă, face domnul George, care cu mult sânge rece 
îşi aşază scaunul în colţul căminului, îşi ia pipa de pe 
grătarul sobei, o umple, o aprinde şi se apucă să fumeze 
liniştit. 

Asta îl aduce pe domnul Smallweed în asemenea hal de 
zăpăceală, părându-i-se atât de greu să-şi reia subiectul, 
oricare ar fi el, încât, exasperat, pe furiş, spintecă cu 
ghearele aerul, cuprins de o furie neputincioasă de a se 
răzbuna, ce mărturiseşte dorinţa lui de a-l zgâria şi de a-i 
sfâşia faţa domnului George. Unghiile minunatului bătrân 
gentilom sunt lungi şi plumburii şi mâinile sale sunt 
descărnate şi cu vinele umflate, iar ochii verzi şi apoşi. Pe 
deasupra, tot sfâşiind aerul cu ghearele, alunecă din ce în 
ce mai tare pe scaun şi se prăbuşeşte până ce ajunge un soi 
de grămadă informă. Domnul Smallweed prezintă chiar 
pentru ochii deprinşi ai lui Judy un asemenea spectacol 
înfiorător, încât tânăra fecioară se năpusteşte asupra lui cu 
ceva mai mult decât ardoarea afecțiunii, şi-l ridică 
zgâlţâindu-l atât de tare, şi-l bate uşurel cu palmele, şi-l 
îmboldeşte în diferite părţi ale trupului, dar mai ales în 
partea aceea pe care ştiinţa legitimă a apărării o numeşte 
plex, încât, în cumplita-i mizerie, nenorocitul scoate nişte 
sunete silnice ca şi cele ale maiului de bătut granitul când 
se pavează strada. 


După ce, folosind asemenea mijloace, l-a înălţat pe bătrân 
iarăşi pe scaun, palid şi cu nasul rece ca gheaţa (dar 
sfâşiind încă aerul cu ghearele), Judy îşi întinde degetul 
arătător, ca un ciot, şi-i trage o împunsătură domnului 
George în spate. Oşteanul ridicându-şi capul, fata îl 
îmboldeşte la fel şi pe stimabilul ei bunic, aducându-i astfel 
pe amândoi iarăşi faţă în faţă, apoi îşi aţinteşte privirea-i 
aspră asupra focului. 

— Al! Aj! U-u-u-uf! Vai! Vai! Se vaită, clănţănind din dinţi, 
bunicul Smallweed, înăbuşindu-şi furia. Scumpul meu 
prieten! Dar tot mai sfâşie aerul cu ghearele. 

— Uite ce-i! Zice domnul George. Dacă vrei să stai de 
vorbă cu mine, vorbeşte limpede. Eu sunt om dintr-o bucată 
şi nu ştiu să umblu cu fofârlica. N-am meşteşuguri pentru 
aşa ceva. Nu-s destul de dibaci. Nu mi se potriveşte. Când 
te văd că-mi tot dai târcoale, urmează oşteanul punându-şi 
iarăşi pipa în gură, să mă ia dracu' de nu-mi pare că mă 
înăbuş! 

Şi-şi umflă până la maximum pieptul lat, de parc-ar vrea să 
se încredinţeze că încă nu s-a înăbuşit. 

— Dac-ai venit să-mi faci o vizită prietenească, urmează 
domnul George, îţi rămân îndatorat şi salutare! Dac-ai venit 
să te uiţi de nu sunt ceva lucruri prin casă, atunci priveşte 
în jur; eşti binevenit. Dacă doreşti să pleci cu ceva, atunci ia 
şi pleacă. 

Afurisita de Judy, fără să-şi desprindă privirea de la foc, îi 
trage lui bunică-său, de formă, cu cotul. 

— Vezi! Şi ea e de aceeaşi părere. Dar de ce dracu' nu 
vrea muieruşca asta să stea jos, ca un creştin, zice domnul 
George, cu ochii gânditori pironiţi asupra fetei; asta n-o pot 
pricepe. 

— Stă lângă mine ca să mă ajute, domnule, zice bunicul 
Smallweed. Sunt om bătrân, dragă domnule George, şi am 
nevoie să mi se poarte oarecum de grijă. Îmi pot duce anii şi 
n-am cap de papagal flecar (mârâie, arătându-şi colții şi, 


fără să-şi dea seama, se uită cu ochii după o pernă), dar am 
nevoie de îngrijire, scumpul meu prieten. 

— Bine, fie! Răspunde oşteanul, întorcându-şi scaunul cu 
faţa spre bătrân. Şi-acum? 

— Prietenul meu din oraş, domnule George, a încheiat un 
fleac de afacere cu un elev de-al dumitale. 

— Da? Zice domnul George. Îmi pare rău că aflu aşa ceva. 

— Da, domnule. Bunicul Smallweed îşi freacă picioarele. E 
vorba de un soldat tânăr şi fercheş, domnule George, pe 
nume Carstone. Prietenii i-au sărit în ajutor şi-au plătit tot 
pentru el, cinstit. 

— Da? Urmează domnul George. Nu crezi că prietenul 
dumitale din oraş ar avea plăcere să primească un sfat? 

— Ba cred că da, dragă prietene. De la dumneata. 

— Atunci, îl sfătuiesc să nu mai facă afaceri în direcţia 
aceea. Nu mai poate scoate nimic de-acolo. Tânărul, după 
câte ştiu, e adus la sapă de lemn. 

— Nu, nu, dragă prietene. Nu, nu, domnule George. Nu, 
nu domnule, protestează bunicul Smallweed, frecându-şi 
şiret picioarele descărnate. Nu chiar la sapă de lemn, cred. 
Are prieteni buni şi pe urmă chiar el e bun de plată, e bun 
pentru cât face preţul de vânzare al brevetului său, apoi e 
bun că are şanse de câştig într-un proces, şi-i bun şi prin 
perspectivele de-a lua o soţie şi... Vai! Ştii dumneata, 
domnule George, cred că prietenul meu îl socoteşte pe 
tânărul nostru bun încă pentru ceva! Adaugă bunicul 
Smallweed, dându-şi tichia de catifea pe ceafă şi 
scărpinându-se după ureche, ca o maimuţă. 

Domnul George, care şi-a pus deoparte pipa şi stă cu un 
braţ pe spătarul scaunului, bate cu piciorul drept în podea 
un ritm de tobă, ca şi cum n-ar prea fi mulţumit de 
întorsătura pe care a luat-o convorbirea. 

— Dar să trecem de la un subiect la altul, reîncepe domnul 
Smallweed. Ca să însufleţim discuţia, cum ar putea spune 
un om glumeţ. Să trecem, domnule George, de la fruntaş la 
căpitan. 


— Ce mai scorneşti, acuma? Întreabă domnul George, 
întrerupându-se o clipă, încântat, din dezmierdatul unei 
reminiscenţe de mustață. Ce căpitan? 

— Căpitanul nostru. Căpitanul despre care ştim noi. 
Căpitanul Hawdon! 

— O! Asta-i vasăzică! Zice domnul George, cu un fluierat 
slab văzând că şi bunicul, şi nepoata, amândoi se uită la el 
din scurt. Aici aţi ajuns? Bine, despre ce-i vorba? Hai că mă 
înăbuş! Vorbeşte! 

— Scumpe prietene, răspunde bătrânul. Am fost întrebat... 
Judy ridică-mă puţin!... Am fost cercetat ieri în privinţa 
căpitanului, şi eu încă mai stărui în părerea mea că nu-i 
mort. 

— Gogoşi! Face domnul George. 

— Ce-ai zis, dragă prietene? Întreabă bătrânul cu mâna la 
ureche. 

— Gogoşi! 

— Aş! Exclamă bunicul Smallweed. Domnule George, că 
am părerea asta judecă şi dumneata, potrivit cu întrebările 
care mi s-au pus şi potrivit cu motivele arătate, pentru care 
mi s-au pus întrebările. Acum, ce crezi dumneata că vrea 
juristul care face cercetările? 

— Să se afle în treabă, răspunde domnul George. 

— Nici gând de-aşa ceva! 

— Atunci nu-i jurist, zice domnul George, încrucişându-şi 
braţele cu un aer ce arată o hotărâre de nezdruncinat. 

— Dragă prietene, e jurist şi încă unul cu faimă. Vrea să 
vadă o bucată de hârtie scrisă de căpitanul Hawdon. N-are 
nevoie s-o ţină. Numai s-o vadă şi s-o confrunte c-un scris ce 
se află la el. 

— Ei şi? 

— Şi, domnule George, întâmplându-se să-şi amintească 
de anunţul apărut cu privire la căpitanul Hawdon, la orice 
informaţie ce poate fi luată în privinţa lui, a făcut 
investigaţii şi a venit la mine... Aşa cum ai făcut şi 
dumneata, dragă prietene. Nu vrei să dai mâna încoace? 


Aşa de bucuros sunt c-ai venit în ziua aceea! Aş fi pierdut 
prilejul să-mi fac un asemenea prieten, de nu veneai! 

— Ei şi, domnule Smallweed? Întreabă iarăşi domnul 
George, după ce a îndeplinit ceremonia strângerii mâinii cu 
oarecare silă. 

— Eu n-am aşa ceva. N-am decât iscălitura lui. Dar-ar 
ciuma şi foametea în gâtul lui, frânge-şi-ar oasele şi găsi-l-ar 
moartea, exclamă bătrânul, dând drumul la un blestem 
alcătuit din ceea ce-şi mai aminteşte el dintr-o rugăciune şi 
răsucindu-şi mânios tichia de catifea în mâini. Am vreo 
jumătate de milion de semnături de la el, cred! Dar 
dumneata (mort de oboseală, dar recăpătându-şi vorba 
mieroasă, în timp ce Judy îi potriveşte scufia pe capul ca o 
bilă de popice), dumneata, dragă domnule George, s-ar 
părea că ai scrisori sau hârtii care să răspundă nevoii. 
Orişice scris de mâna lui s-ar potrivi cu scopul urmărit. 

— Ceva scris de mâna lui, zice oşteanul, cântărind, poate 
că am. 

— Scumpul şi dragul meu prieten! 

— Sau poate că n-am! 

— Vai! Exclamă bunicul Smallweed, abătut, amărât. 

— Dar de-aş avea cu grămada, n-am s-arăt nici cât ai pune 
pe-un cartuş, până ce nu ştiu de ce. 

— Domnule, ţi-am spus de ce. Dragă domnule George, 
doar ţi-am spus de ce. 

— Nu-i destul, răspunde oşteanul, dând din cap că nu. 
Trebuie să ştiu mai mult şi-apoi să-ncuviinţez. 

— Atunci nu vrei să vii la jurist? Scumpe prietene, nu vrei 
să vii cu mine să-l vezi pe gentilomul acela? Stăruie bunicul 
Smallweed, scoțând un ceas de argint vechi şi subţire, cu 
minutarele ca nişte picioare de schelet. I-am spus c-ar fi cu 
putinţă să-l vizitez între zece şi unsprezece, în astă 
dimineaţă, şi acuma-i zece şi jumătate. Vrei să vii să te- 
ntâlneşti cu gentilomul acela, domnule George? 

— Hm! Exclamă domnul George cu gravitate. N-am nimic 
împotrivă. Cu toate că nu ştiu ce te priveşte pe dumneata 


atât de tare treaba asta. 

— Orişice ar putea aduce ceva lumină în privinţa lui mă 
priveşte. Nu ne-a tras el pe toţi pe sfoară? Nu ne datorează 
nouă sume imense în total? Dacă mă priveşte? Pe cine l-ar 
putea privi mai mult ca pe mine? Nu, dragul meu prieten, 
urmează bunicul Smallweed, coborând vocea, nu că aş dori 
ca dumneata să trădezi ceva. Departe de mine asta! Eşti 
gata să mergi, scumpe prietene? 

— Fie! Vin într-o clipă. Nu făgăduiesc nimic, să ştii! 

— Nu, dragă domnule George, nu. 

— Şi zici că mă duci cu dumneata cu trăsura în locul acela, 
oriunde s-ar afla, fără să-mi pui la socoteală transportul? Se 
interesează domnul George, luându-şi pălăria şi mănuşile 
de piele lavabilă. 

Gluma asta îi place domnului Smallweed atât de tare, încât 
râde mult şi încet, în faţa focului. Dar, în vreme ce râde, îl 
urmăreşte cu privirea peste umărul său paralitic pe domnul 
George şi îl pândeşte din scurt cum descuie lacătul unui 
dulap modest din capătul cel mai depărtat al pavilionului, 
cum se uită încoace şi încolo pe rafturile cele mai de sus şi 
cum în cele din urmă scoate ceva ce foşneşte ca o hârtie, o 
împătureşte şi-o pune în sân. Atunci Judy îl îmboldeşte o 
dată pe domnul Smallweed şi domnul Smallweed o 
îmboldeşte şi el o dată pe Judy. 

— Sunt gata, zice oşteanul, întorcându-se. Phil, poţi să-l 
duci pe domnul de faţă la trăsură, fără să-i iei nimic. 

— O, bietul de mine! O, Dumnezeule! Stai o clipă, se apără 
domnul Smallweed. E atât de iute! Eşti sigur că poţi să mă 
duci cu binişorul, om bun? 

Phil nu răspunde, ci, cuprinzând scaunul cu sarcina de pe 
el, îl cară, gârbovit sub povară, strâns îmbrăţişat de domnul 
Smallweed, care a amuţit acum, şi se repede pe coridor, ca 
şi cum ar avea împuternicirea plăcută de a-l duce pe bătrân 
ca să-l arunce în cel mai apropiat vulcan. Totuşi, scurta lui 
misiune luând sfârşit la birjă îl depune acolo înăuntru şi 
frumoasa Judy ia loc alături de bătrân, iar scaunul gol 


împodobeşte acoperământul cupeului. Domnul George se 
aşază alături de vizitiu, pe locul liber de pe capră. 

Domnul George este uluit de-a binelea de spectacolul ce i 
se înfăţişează din timp în timp, când trage cu ochiul 
înăuntrul cupeului prin fereastra din spatele său, unde 
îngrozitoarea Judy stă ca o stană, iar bătrânul cu tichia 
căzută pe-un ochi alunecă necontenit de pe banchetă jos în 
paie şi se uită în sus la el cu celălalt ochi, plin de o expresie 
deznădăjduită pentru că-l doare spatele de la hurducătură. 

Inc-un oştean bătrân omnul George n-a avut de mers prea 
departe, cu brajlU îmPreuna”e' sus Pe capra trăsurii, 
pentru că destinaţia lor e Lincolni's Inn Fields. Când vizitiul 
opreşte caii, domnul George sare de pe capră şi, privind 
înăuntru prin ferestruica trăsurii, zice: 

— Ce? Domnul Tulkinghorn e omul de care spuneai? 

— Da, dragă prietene. Îl cunoşti, domnule George? 

— Ei! Am auzit de el... L-am şi văzut, cred. Dar nu-l cunosc 
şi nici el nu mă cunoaşte. 

Urmează apoi transportul domnului Smallweed sus la etaj, 
operaţiune care se desfăşoară la perfecţie cu ajutorul 
oşteanului. E cărat în camera mare a domnului Tulkinghorn 
şi depus pe covorul turcesc, în faţa focului. În clipa de faţă 
domnul Tulkinghorn nu e în cameră, dar are să se întoarcă 
numaidecât. Omul care stă în vestibul, la intrare, după ce-a 
rostit şi-aşa o mulţime de vorbe, aţâţă focul şi-i lasă pe cei 
trei singuri, să se încălzească. 

Domnul George vădeşte o curiozitate peste măsură de 
mare în privinţa încăperii. Se uită în sus la plafonul pictat, 
priveşte jur-îimprejur la cărţile de Drept, atât de vechi, 
contemplă portretele clienţilor de seamă, citeşte tare 
numele de pe casete. 

— Sir Leicester Dedlock, baronet, citeşte domnul George, 
dus pe gânduri. Hm! Domeniile de la Chesney Wold. Ei! 
Domnul George stă-n picioare privind la casetele acelea o 
bună bucată de vreme, ca şi cum ar fi fost nişte picturi, apoi 


se întoarce spre foc, repetând „Sir Leicester Dedlock, 
baronet, Domeniile de la Chesney Wold, ei?” 

— Face cât o mină de aur, domnule George! Şopteşte 
bunicul Smallweed, frecându-şi picioarele. Straşnic de 
bogat! 

— De cine vorbeşti? De bătrânul gentilom de-aici, sau de 
baronet? 

— De gentilom, de gentilom. 

— Aşa am auzit şi eu şi mai ştiu câteva lucruri, încât aş 
pune rămăşag că-i aşa. Nici apartamentul nu-i rău deloc, 
zice domnul George, privind în juru-i. Ia uite colo, la casa 
aceea de fier! 

Dar vorbele i-au fost scurt tăiate de sosirea domnului 
Tulkinghorn. Bineînţeles, nici-o schimbare nu s-a petrecut 
în înfăţişarea lui. Poartă haine demodate, ţine în mână 
ochelarii şi tocul lor jerpelit de atâta purtat. Acelaşi fel de-a 
fi, încuiat şi rece. Vocea îi este răguşită şi înceată. 
Căutătura sa parcă te pândeşte de după o mască; din fire 
cusurgiu şi foarte dispreţuitor. Aristocraţia se poate să aibă 
adoratori mai înflăcăraţi şi adepţi mai devotați decât 
domnul Tulkinghorn, mai la urma urmei, dacă s-ar cunoaşte 
toate dedesubturile. 

— Bună dimineaţa, domnule Smallweed, bună dimineaţa! 
Zice el, după ce-a intrat. Ai adus sergentul, văd. Ia loc, 
sergent. 

În timp ce-şi scoate mănuşile şi le pune în pălărie, domnul 
Tulkinghorn priveşte prin cameră cu ochii pe jumătate 
închişi înspre partea unde stă oşteanul, şi-şi zice poate 
numai pentru sine: „Ai s-o faci, amice!” 

— Ia loc, sergent, repetă el venind la masa lui de lucru, 
care-i aşezată cu o latură spre foc, şi se lasă în fotoliu. Rece 
şi umed în astă dimineaţă, rece şi umed! 

Domnul Tulkinghorn îşi încălzeşte pe rând, în faţa 
grătarului căminului, palmele şi încheieturile mâinilor şi 
priveşte (de din dosul măştii sale de prefăcătorie, care-i 


acoperă totdeauna faţa) la cei trei ce şed dinaintea lui, într- 
un mic semicerc. 

— Acum, cam văd eu ce am de făcut! Bătrânul e iarăşi 
înălţat pe scaun şi zgâlţâit de Judy, ca să ia parte la discuţie. 
Văd că ne-ai adus prietenul, l-ai adus pe sergent. 

— Da, domnule, răspunde domnul Smallweed, foarte servil 
faţă de bogăţia şi puterea jurisconsultului. 

— Şi ce are sergentul de spus în afacerea asta? 

— Domnule George, zice bunicul Smallweed, cu gest 
tremurat al mâinii sale zbârcite, Domnia Sa e gentilomul de 
care ţi-am vorbit. 

Domnul George îl salută pe domnul Tulkinghorn, dar, 
altfel, stă ţeapăn ca un băț şi tace mâlc, drept pe marginea 
scaunului, ca şi cum i-ar atârna în spate efectele complete 
ale echipamentului reglementar pentru o zi de instrucţie. 

Domnul Tulkinghorn urmează: 

— Ei bine, George? Cred că aşa te cheamă? 

— Aşa, domnule. 

— Ce-ai de spus, George? 

— Vă cer iertare, domnule, răspunde oşteanul, dar aş dori 
să ştiu ce aveţi dumneavoastră de spus? 

— În privinţa recompensei, vrei să spui? 

— În toate privinţele, vreau să spun, domnule. 

Replica asta e atât de agasantă pentru firea domnului 
Smallweed, încât brusc izbucneşte exclamând: 

— Bestie guralivă! Dar tot brusc îşi cere iertare de la 
domnul Tulkinghorn, scuzându-se pentru această scăpare 
de limbă şi adresându-se lui Judy: Mă gândeam la bunică-ta, 
dragă. 

— Presupuneam, sergent, reîncepe domnul Tulkinghorn, 
aplecându-se pe o latură a fotoliului şi încrucişându-şi 
picioarele, că domnul Smallweed trebuie să-ţi fi explicat 
îndeajuns problema, de altfel e extrem de simplă. Cândva ai 
fost în subordinele căpitanului Hawdon şi la boală ai stat tot 
timpul lângă el şi i-ai făcut multe servicii mici şi, după câte 
mi s-a spus, îi ştiai cumva tainele. E aşa, sau nu? 


— Da, domnule, aşa e, zice domnul George scurt ca la 
armată. 

— De aceea s-ar putea întâmpla să ai asupra dumitale 
ceva... Orice, n-are importanţă ce... Socoteli, instrucţiuni, 
ordine, vreo scrisoare, orice... Scris de mâna căpitanului 
Hawdon. Aş dori să confrunt scrisul lui cu unul pe care-l am 
eu. Dacă poţi să-mi dai prilejulacesta, veifi recompensat 
pentru deranj. Trei, patru, cinci guinee, aş zice că le-ai 
putea socoti ca o răsplată generoasă. 

— Răsplată nobilă, scumpe prietene, strigă bunicul 
Smallweed, rotindu-şi ochii în cap. 

— Dacă nu, atunci spune drept ca un soldat, cât doreşti să 
ceri. Nu-i nevoie să te desparţi de scrisoare, dacă nu vrei... 
Cu toate că aş prefera s-o am. 

Domnul George stă jos, împietrit în exact aceeaşi 
atitudine, se uită la plafonul pictat şi nu scoate nici un 
cuvânt. Mâniosul domn Smallweed zgârie aerul. 

— Întrebarea e, zice domnul Tulkinghorn cu felul lui 
metodic, stăpânit şi dezinteresat, mai întâi dacă ai ceva 
scris de mâna căpitanului Hawdon. 

— Mai întâi dacă am ceva scris de mâna căpitanului 
Hawdon, repetă domnul George. 

— Al doilea, ce te-ar mulţumi pentru necazul de a-i arăta 
scrisul? 

— Al doilea, ce m-ar mulţumi pentru necazul de a-i arăta 
scrisul, domnule, repetă domnul George. 

— Al treilea, poţi singur să-ţi dai seama dacă sunt exact ca 
acestea, zice domnul Tulkinghorn, înmânându-i pe 
neaşteptate câteva foi de hârtie scrise de mână, legate la un 
loc. 

— Dacă sunt exact ca acestea, domnule. Chiar aşa, repetă 
domnul George. 

Toate cele trei repetări, domnul George le rosteşte 
mecanic, privind drept în ochii domnului Tulkinghorn; nici 
măcar nu-şi aruncă ochii pe declaraţia sub luare de 
jurământ din procesul Jarndyce, care i-a fost înmânată ca s- 


o cerceteze (cu toate că încă o mai ţine în mână), ci 
continuă să se uite la jurisconsult cu o expresie îngândurată 
şi tulburată. 

— Ei? Întreabă domnul Tulkinghorn. Ce-ai de spus? 

— Ei bine, domnule, răspunde domnul George, sculându- 
se şi stând drept şi privind cu adâncă bunătate, să mă 
iertaţi, dar aş prefera să n-am nimic de-a face cu treaba 
asta. 

Domnul Tulkinghorn, ţinându-şi firea în aparenţă, 
întreabă: 

— Şi de ce nu? 

— Vai, domnule, răspunde oşteanul. În afară de disciplina 
militară, nu sunt un om priceput în afaceri. Printre civili 
sunt un „bun de nimic”, cum zic scoţienii. N-am cap 
priceput la hârţoage, domnule. Pot să înfrunt orice focuri de 
armă, dar nu focul interogatoriilor. I-am spus domnului 
Smallweed, nu-i nici un ceas de-atunci, că dacă sunt băgat 
în treburi de astea, simt că mă înăbuş. Şi am asemenea 
senzaţie în clipa de faţă, urmează domnul George, uitându- 
se jur-împrejur la toţi cei prezenţi. 

Zicând cele de mai sus, face trei paşi mari înainte, ca să 
pună hârtiile pe masa jurisconsultului, şi trei paşi mari 
înapoi ca să-şi reia locul dinainte, unde stă în perfectă 
poziţie de „drepţi”, aci privind la podea, aci la plafonul 
pictat, cu mâinile la spate ca pentru a se feri să mai 
primească vreun document oarecare. 

În prada unei asemenea provocări, vorba favorită de 
injurie a domnului Smallweed îi e atât de pe vârful limbii, 
încât îşi începe vorbele „Scumpul meu prieten” cu prima 
silabă de la cuvântul „scârbos”, împreunând astfel două 
începuturi de vorbe într-un cuvânt. 

— Scârscum”, şi lasă impresia că i s-a împleticit limba în 
gură. 

Totuşi, după ce a scăpat de greutatea asta, bătrânul îşi 
îndeamnă prietenul scump în chipul cel mai afectuos să nu 
fie nesăbuit, ci să facă ceea ce-i cere un asemenea eminent 


gentilom şi încă s-o facă bucuros, încredinţat că trebuie să 
fie pe cât de inofensiv, pe atât de rentabil. Domnul 
Tulkinghorn rosteşte doar numai câte-o propoziţiune 
întâmplătoare ca: „Eşti cel mai bun judecător al intereselor 
dumitale, sergent”; „la aminte că prin asta nu faci nici un 
rău”; „Fă cum îţi place, fă cum îţi place”; sau: „Dacă ştii 
ceea ce vrei, asta-i destul”. Toate le rosteşte părând grozav 
de indiferent şi, privind pe deasupra hârtiilor, pe masă, se 
pregăteşte să scrie o scrisoare. 

Domnul George priveşte bănuitor de la plafonul pictat la 
duşumea, de la duşumea la domnul Smallweed, de la 
domnul Smallweed la domnul Tulkinghorn şi de la domnul 
Tulkinghorn iarăşi la plafonul pictat; adeseori, în 
nedumerirea lui, schimbându-se de pe-un picior pe altul. 

— Vă încredinţez, domnule, zice domnul George, şi nu 
spun asta cu intenţia de a jigni, că aici, aflându-mă între 
dumneavoastră şi domnul Smallweed, într-adevăr simt că 
mă înăbuş; m-am simţit strangulat de mai bine de cincizeci 
de ori. Aşa e, domnule, vă spun drept. Nu mă potrivesc 
deloc cu dumneavoastră, domnilor. Îmi veţi îngădui să 
întreb de ce doriţi să vedeţi scrisul de mână al căpitanului, 
în cazul că aş putea găsi vreun specimen? 

Domnul Tulkinghorn, liniştit, dă din cap că nu. 

— Nu. Dacă ai fi fost om de afaceri, sergent, nu ai fi avut 
nevoie să ştii că în profesia pe care o exercit sunt raţiuni 
confidenţiale, cu totul inofensive în sine, pentru multe nevoi 
asemenea aceleia care te-a adus aici. Dar dacă te temi să 
nu-i aduci vreun prejudiciu căpitanului Hawdon, atunci fii 
pe pace, poţi să fii cu sufletul împăcat. 

— Sunt, domnule. Căpitanul e mort. 

— Chiar este? 

Domnul Tulkinghorn se-aşază liniştit să scrie. 

— Aşa e, domnule, zice oşteanul, privind în fundul pălăriei, 
după altă pauză plină de nelinişte. Îmi pare rău că nu v-am 
putut fi pe plac. Dacă ar putea ajuta cuiva să-mi întăresc 
convingerea cu ajutorul unui prieten al meu, care are un 


cap mai priceput la afaceri decât îl am eu şi care-i şi el un 
vechi soldat, cum că prin asta n-aş prea avea de-a face 
deloc cu treburile astea ale dumneavoastră, sunt gata să 
mă sfătuiesc cu el. Eu... Eu sunt acuma într-adevăr cu 
desăvârşire încurcat, continuă domnul George, trecându-şi 
mâna deznădăjduit peste frunte, încât nu mai ştiu ce-ar 
putea să mă mulţumească. 

Domnul Smallweed, auzind că expertul acela e tot un vechi 
soldat, atât de stăruitor îi bate capul oşteanului ce folositor 
ar fi să se sfătuiască cu celălalt, încât domnul George 
făgăduieşte că se duce să-l întâlnească. Domnul 
Tulkinghorn nu spune nimic, în nici un fel. 

— Atunci, cu îngăduinţa dumneavoastră, am să mă 
sfătuiesc cu prietenul meu, domnule, zice oşteanul şi voi 
cuteza să trec iarăşi pe aici, cu răspunsul definitiv, chiar în 
cursul zilei. Domnule Smallweed, dacă doreşti să te duc 
până jos... 

— Într-o clipă, scumpe prietene, într-o clipă. Vrei mai întâi 
să mă laşi să schimb două vorbe cu domnul Tulkinghorn în 
taină? 

— Bineînţeles, domnule. Nu te grăbi din pricina mea. 

Oşteanul se trage într-o parte mai depărtată a camerei şi- 
şi reia cercetarea-i plină de curiozitate asupra casetelor; 
cea de fier şi celelalte. 

— Dacă n-aş fi atât de slab ca un copil guraliv, domnule, 
şopteşte bătrânul Smallweed, trăgându-l pe jurist de 
pulpana hainei în jos, la nivelul lui, şi scăpărând câteva 
fulgerări verzi, pe jumătate stinse, din ochii mânioşi, i-aş 
smulge înscrisul. Judy l-a văzut când şi l-a pus la piept. Hai, 
vorbeşte, fiinţă cu chip ursuz, bun pentru firma unei 
prăvălii de bastoane, spune că l-ai văzut când şi l-a pus în 
sân! 

Bătrânul gentilom îşi însoţeşte solicitarea-i solemnă cu un 
brânci înspre nepoată, ceea ce pentru puterea lui e prea 
mult şi alunecă jos de pe scaun, şi-l trage după el şi pe 


domnul Tulkinghorn, dar în cădere este oprit de Judy, şi 
zgâlţâit bine ca să-l aşeze din nou pe scaun. 

— Să iau un lucru cu forţa, nu mi se potriveşte mie, amice, 
zice domnul Tulkinghorn cu răceală. 

— Nu, nu, ştiu domnule, ştiu. Dar te irită, te umileşte... E 
din cale-afară... E mai rău decât ţarca aia de bunică-ta, 
uşuratică şi flecară ca o moară hodorogită, zice către 
imperturbabila Judy, care se uită ţintă la foc. Să ştii că are 
ceea ce-ţi trebuie şi că nu vrea să dea! El, auzi colo, să nu 
dea! El! Un vagabond! Dar nu face nimic, domnule, nu face 
nimic. În cel mai bun caz îşi face el mendrele, dar pentru 
puţin timp. La date fixe îmi cade el mie în strânsoare. Şi-am 
să-l storc, domnule, am să-l răsucesc, domnule. De nu vrea 
s-o facă de bună voie, îl fac eu s-o facă de nevoie, 
domnule!... Şi acum, dragă domnule George, zice mai 
departe bunicul Smallweed, făcând din ochi o strâmbătură 
hidoasă către jurisconsult, în timp ce se desprinde de el, 
sunt gata să primesc ajutorul dumitale binevoitor, 
minunatul meu prieten! 

Domnul Tulkinghorn, cu o oarecare expresie nelămurită 
de delectare, ce se arată cu toată stăpânirea sa de sine, stă 
în picioare pe covoraşul din faţa căminului, cu spatele la foc, 
şi urmăreşte dispariţia domnului Smallweed, răspunzând cu 
o uşoară înclinare a capului la salutul de bun rămas al 
ostaşului. 

Domnul George găseşte că e mai greu să scape de bătrân 
decât să-l ducă în braţe, ca pe-o povară, în jos pe scări, 
fiindcă, după ce l-a aşezat în vehicul, domnul Smallweed 
pălăvrăgeşte aşa de mult pe subiectul guineelor şi-l ţine cu 
atâta dragoste de nasture având, de fapt, o tainică dorinţă 
să-i sfâşie haina şi să-l prade, încât oşteanul simte că-i 
trebuie un anume grad de putere ca să reuşească să se 
desprindă de el. În sfârşit, lucrul se săvârşeşte şi el 
porneşte singur în căutarea sfătuitorului său. 

Trecând prin gangul boltit de la Temple şi prin Whitefriars 
(nu fără să-şi arunce ochii la fundătura Hangingsword, care 


s-ar părea că-i e oarecum în cale), şi-apoi peste Podul 
Blackfriars şi apucând-o pe calea Blackfriars, domnul 
George se îndreaptă cu linişte către o stradă cu 
prăvălioare, ce se află pe undeva prin acel nod de drumuri 
din Kent spre Surrey şi de străzi dinspre podurile Londrei, 
țţintind către faimosul „Elefant” de pe vremuri, care-şi 
pierduse „Castelul”, sălaş al celor vreo mie de trăsuri cu 
patru cai înaintaşi, şi înlocuite acum de-un monstru de fier 
mai puternic decât elefantul, gata să-l facă praf şi pulbere, 
în ziua când ar îndrăzni să-l înfrunte. Către una dintre 
prăvălioarele de pe strada aceea, prăvălioara unui 
muzicant, cu câteva viori în vitrină şi câteva naiuri, şi o 
tamburină, şi-un triunghi şi câteva foi de partituri răvăşite, 
către acea prăvălioară îşi îndreaptă pasul masiv. Şi, 
oprindu-se la câţiva paşi de intrare, fiindcă vede o femeie la 
înfăţişare ca un soldat, cu fusta de pe deasupra suflecată, 
care iese şi se apropie cu un ciubăraş de lemn şi se-apucă 
să amestece cu mâinile şi să împroaşte din ciubăraşul acela 
pe marginea trotuarului, domnul George îşi zice: „Ca de 
obicei spală zarzavaturi. Niciodată n-am văzut-o să nu spele 
zarzavaturi decât doar dacă-i cocoţată pe furgonul cu 
bagaje”. 

Persoana pe seama căreia se emit asemenea păreri este în 
orice caz atât de absorbită de spălatul zarzavaturilor, încât 
nu bănuieşte apropierea domnului George, până ce, 
ridicându-se împreună cu ciubăraşul, după ce a vărsat apa 
în canal, îl vede stând în picioare la doi paşi de ea. Primirea 
pe care i-o face nu-i deloc măgulitoare. 

— George, niciodată nu te văd fără să nu doresc să fii la o 
sută de mile depărtare! 

Oşteanul, fără să ia în seamă salutul ei de bun-venit, o 
urmează în prăvălia de instrumente muzicale, unde femeia 
aşază ciubăraşul cu verdeţuri pe tejghea şi, după ce-a dat 
mâna cu el, rămâne sprijinită cu braţele pe raft. 

— George, zice ea, niciodată nu socot că Matthew Bagnet 
e în siguranţă, nici măcar o clipă, când se află în preajma 


dumitale. Dumneata eşti un soi de vagabond fără de 
astâmpăr! 

— Da! Ştiu că sunt, doamnă Bagnet, ştiu că sunt. 

— Ştii că eşti! Urmează doamna Bagnet. Şi ce-i dacă ştii? 
Dar de ce eşti? 

— Firea animalului, presupun, răspunde oşteanul cu multă 
voioşie. 

— Ah! Strigă doamna Bagnet, puţin cam strident, dar ce 
mulţumire-mi poate aduce mie firea animalului, când 
animalul îmi va fi ademenit pe Mat al meu să lase baltă 
negoţul lui cu muzica şi să plece în Noua Zeelandă sau în 
Australia? 

Doamna Bagnet nu-i nicidecum femeie urâtă. Cam 
ciolănoasă, poate, cu pielea puţin cam grosolană, plină de 
pistrui din pricina soarelui şi a vântului care i-au aurit părul 
pe frunte, dar sănătoasă, robustă şi cu ochii luminoşi. O 
femeie între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, voinică, 
harnică, activă şi cinstită. Curată, îndrăzneață şi îmbrăcată 
atât de simplu (dar cu lucruri bune), că singurul obiect de 
podoabă ce-i stă în posesie se pare că-i verigheta de 
căsătorie, în jurul căreia degetul i s-a făcut atât de mare de 
când i-a fost pusă, încât n-are să-i mai iasă de pe deget 
decât când se va fi amestecat cu ţărâna în care se va fi 
prefăcut doamna Bagnet după moarte. 

— Doamnă Bagnet, zice oşteanul, îmi dau cuvântul de 
cinste faţă de dumneata. Mat n-are să aibă nici un necaz din 
partea mea. Atâta încredere poţi să ai în mine. 

— Hm, cred că pot. Dar chipul dumitale adevărat e de om 
ce nu-şi găseşte locul. Doamna Bagnet continuă: Ah! 
George, George! Dacă te-ai fi statornicit şi dumneata, dacă 
te-ai fi însurat cu văduva lui Joe Ponch, după ce-a murit el în 
America de Nord, ce perdafuri ţi-ar mai fi tras! 

— Aş fi avut noroc, desigur, răspunde ostaşul, pe jumătate 
în glumă, pe jumătate în serios; de-aci înainte nu mai ajung 
să mă statornicesc, să fiu şi eu om respectabil. Văduva lui 
Joe Ponch ar fi putut să-mi facă bine... Era ceva în ea... 


Ceva al ei... Dar nu m-am putut hotărî. Ah! De-aş fi avut 
norocul să întâlnesc o femeie aşa ca nevasta lui Mat! 

Doamna Bagnet, care ştie, în limitele virtuţii, să nu prea 
aibă rezerve faţă de un bun camarad, dar ştie să fie şi ea un 
bun camarad, îi primeşte complimentul plesnindu-l pe 
domnul George peste faţă c-un smoc de verdeţuri şi 
ducându-şi ciubăraşul în odăiţa din dosul prăvăliei. 

— Ei, Quebec, păpuşică mea, zice George, urmând-o, la 
invitaţie, în încăperea aceea, şi uite-o şi pe micuța Malta! 
Hai, veniţi să sărutaţi pe Şmecherul vostru! 

Fetiţele astfel strigate, care bineînţeles n-au fost 
creştinate de fapt cu asemenea nume, deşi totdeauna sunt 
chemate în familie aşa, după localităţile în cazărmile cărora 
fuseseră născute, au fiecare dintre ele de lucru pe 
scăunaşele cu trei picioare: cea mai mică (cam de cinci sau 
şase ani) învaţă literele de pe un abecedar de-un ban; cea 
mai mare (de opt sau nouă ani, poate) o învaţă pe cea mică 
şi coase cu multă râvnă. Amândouă îl întâmpină pe domnul 
George cu strigăte ca pe un vechi prieten şi, după ce-l 
sărută şi fac mare tămbălău, îşi aşază scăunaşele lângă el. 

— Şi ce face tânărul Woolwich? Întreabă domnul George. 

— Ah! Ştii ce? Exclamă doamna Bagnet, întorcându-se de 
la cratiţele ei (pentru că pregăteşte masa), îmbujorată tare 
la faţă: n-are să-ţi vină a crede! A căpătat un angajament la 
„tieatru”, împreună cu taică-său, ca să cânte din fluier într- 
o bucată soldăţească. 

— Bravo lui, finul meu! Strigă domnul George, plesnindu- 
se cu palma peste coapsă. 

— Te cred! Face doamna Bagnet. El e englez. Asta-i 
Woolwich. Englez curat! 

— Şi iată, Mat suflă în fagot, iar voi cu toţii sunteţi cetăţeni 
respectabili, zice domnul George. Oameni familişti. Copiii 
cresc. Măicuţa bătrână a lui Mat e în Scoţia şi tatăl 
dumitale, bătrân şi el, pe altundeva; vă scrieţi şi-i ajutaţi 
câte puţin; şi... Aşa, aşa! Bineînţeles, nu văd de ce nu m-aţi 


dori la o sută de mile depărtare de-aici, fiindcă eu nu mă 
prea potrivesc cu aşa ceva! 

Domnul George a căzut pe gânduri, şezând jos în faţa 
focului, în camera văruită în alb, care-i aşternută cu nisip pe 
jos, şi-n care miroase a cazarmă şi nu are nimic de prisos în 
ea, şi unde nu se vede nici-o pată şi nici un fir de praf, de la 
feţele celor două fetiţe, Quebec şi Malta, şi până la 
strălucitoarele tigăi şi câni de tinichea de pe rafturile 
dulapului din bucătărie. Domnul George a căzut pe gânduri, 
şezând aici, în timp ce doamna Bagnet nu-şi vede capul de 
treburi, tocmai când domnul Bagnet şi tânărul Woolwich s- 
au nimerit să vină acasă. Domnul Bagnet e un fost artilerist, 
înalt şi drept, cu sprâncene stufoase şi cu favoriţi făcuţi 
parcă din fibra nucii de cocos, fără un fir de păr pe cap şi cu 
faţa roşie ca focul. Vocea-i scurtă, adâncă şi sonoră, nu-i 
deloc altfel decât tonul instrumentului căruia îi este sortit, 
într-adevăr, se poate în general băga de seamă la el o 
atitudine dârză, neînduplecată, dură ca alama, de parcă el 
însuşi ar fi fagotul orchestrei umane. Tânărul Woolwich este 
tipul şi modelul tânărului toboşar. 

Amândoi, tatăl şi feciorul, îl salută pe oştean din toată 
inima. Acesta zicând, la timpul potrivit, că a venit ca să se 
sfătuiască cu domnul Bagnet, stăpânul casei declară, ca o 
gazdă primitoare ce este, că nu vrea s-audă nici un cuvânt 
de afaceri până după masă şi că prietenul său n-are să se 
înfrupte din sfaturile sale fără ca mai întâi să se înfrupte din 
porcul fiert cu verdeţuri. Oşteanul nostru încuviinţând 
poftirea, iese împreună cu domnul Bagnet, ca să nu încurce 
treburile gospodăreşti, să facă o plimbare în sus şi-n jos pe 
străduţa din faţa casei, pe care o parcurg cu pas măsurat şi 
cu braţele împreunate, ca şi cum s-ar afla pe meterez. 

— George, începe domnul Bagnet. Tu mă cunoşti, doar. 
Bătrânica mea dă sfaturile. Ea are cap pentru aşa ceva. Dar 
niciodată n-am să recunosc una ca asta faţă de dânsa. 
Disciplina trebuie păstrată! Aşteaptă până când îi ies 


verdeţurile din minte. După aceea ne sfătuim. Ce zice 
bătrânica, aceea să faci... Aşa să faci! 

— Aşa am de gând, Mat, răspunde celălalt. Mai curând mă 
iau după sfatul ei, decât după cel al unui colegiu de 
înţelepţi. 

— Colegiu de înţelepţi, răspunde domnul Bagnet, în fraze 
scurte, ca de fagot parcă, din care colegiu poţi să ieşi... În 
altă parte a lumii... Cu nimic alta decât cu o manta cenuşie 
şi o umbrelă... Şi să vii să-ţi faci un rost acasă, în Europa? 
Bătrânica ar face-o şi mâine. A mai făcut-o o dată. 

— Ai dreptate, zice domnul George. 

— Cu care colegiu, urmează Bagnet, poţi să-ţi faci rostul în 
viaţă... Fără nimic altceva decât nişte var de două pence şi- 
o lopată de pământ de un peni, nişte nisip de jumătate de 
peni şi, ca bani gheaţă, restul de la o monedă de şase 
pence. Din asta am ajuns la ce vezi acum. 

— Îmi pare bine să aud că vă merge în plin, Mat. 

— Ei, bătrânica, urmează domnul Bagnet, încuviinţând, 
pune şi bani deoparte. Are un ciorap pe undeva. Plin cu 
bani. Nu l-am văzut niciodată. Dar ştiu că-i are. Aşteaptă 
până îi ies din minte verdeţurile. Atunci te pune ea pe calea 
cea bună. 

— E-o comoară! Exclamă domnul George. 

— E mai mult. Dar niciodată n-o recunosc în faţa ei. 
Disciplina e disciplină. Bătrânica mi-a descoperit talentul 
muzical. Şi-acum aş fi fost în artilerie dacă nu era bătrânica. 
Şase ani am trudit cu vioara. Zece cu flautul. Bătrânica a zis 
că nu merge; intenţii bune, dar lipsă de mlădiere; „încearcă 
fagotul!”. Bătrânica a luat cu împrumut unul de la şeful 
muzicii militare a Regimentului Carabinierilor. Am studiat în 
tranşee. A mers, am căpătat alt instrument şi-mi câştig 
existenţa cu el! 

George spune că doamna Bagnet arată înviorată ca un 
trandafir şi sănătoasă ca un măr. 

— Bătrânica, răspunde domnul Bagnet, e o femeie 
frumoasă de tot. Ca atare, e ca şi ziua cea frumoasă. Cu cât 


trece vremea, se face şi mai frumoasă. Niciodată n-am mai 
văzut una la fel cu bătrânica mea. Dar niciodată nu 
recunosc asemenea lucru în faţa ei. Disciplina trebuie 
păstrată! 

Continuând să vorbească despre felurite lucruri, ei se 
plimbă în sus şi-n jos pe străduţă, păstrând pasul şi cadenţa, 
până sunt chemaţi de Quebec şi Malta, să cinstească porcul 
cu verdeţuri asupra căruia doamna Bagnet, ca un preot 
militar, rosteşte o rugăciune scurtă. La împărţirea mâncării, 
ca în oricare altă treabă a gospodăriei, doamna Bagnet 
vădeşte o metodă nepărtinitoare: pune fiecare farfurie în 
faţa ei, repartizează la fiecare porţie de porc porţia 
cuvenită de zeamă, legume, cartofi şi chiar şi muştar! Şi 
astfel serveşte complet pe fiecare. După ce a turnat la fel şi 
bere tuturor dintr-o cană, aprovizionând masa cu toate cele 
necesare, ca la popotă, doamna Bagnet procedează la 
potolirea foamei proprii, care e ca de om sănătos. 
Echipamentul popotei, dacă ne e îngăduit să dăm asemenea 
denumire tacâmurilor mesei, e în principal alcătuit din 
scule de os şi cositor, care şi-au făcut stagiul în mai multe 
părţi ale lumii. Cuţitul tânărului Woolwich, mai ales, care-i 
de felul scoicilor, având caracteristica adițională că nu se 
închide fără o mişcare puternică ce adeseori potoleşte 
apetitul tânărului muzicant, cuțitul acela se spune că a 
trecut prin felurite mâini, făcând ocolul complet al 
serviciului militar în străinătate. 

Masa o dată isprăvită, doamna Bagnet, ajutată de tinerele 
vlăstare (care-şi lustruiesc cănile şi farfuriile, cuţitele şi 
furculiţele), face ca toată garnitura mesei să strălucească la 
fel de tare ca mai înainte şi le pune pe toate la locurile lor, 
dar după ce mai întâi a măturat vatra, ca nu cumva domnul 
Bagnet şi musafirul să fie întârziaţi de la fumatul pipelor. 
Asemenea treburi gospodăreşti cer multă tropăială şi 
contratropăială în fundul curţii, şi considerabila folosire a 
unei găleți ce pare tare fericită că până la urmă a ajutat şi 
la spălarea doamnei Bagnet. În sfârşit, bătrânica noastră, 


făcându-şi apariţia cât se poate de înviorată şi aşezându-se 
pe-un scaun, cu lucrul de mână, atunci şi numai atunci 
verdeţurile putând fi considerate că i-au ieşit din minte, 
domnul Bagnet îi cere oşteanului să-şi expună cazul. 

Asemenea lucru domnul George îl face cu mult 
discernământ, părând că se adresează domnului Bagnet, 
dar aţintind ochii tot timpul numai asupra bătrânicii, la fel 
ca şi Bagnet. Ea, la rândul său, circumspectă, se 
îndeletniceşte cu cusutul la un lucru de mână. Cazul fiind 
pe deplin expus, domnul Bagnet recurge la şiretenia lui 
obişnuită pentru menţinerea disciplinei. 

— Asta-i tot, nu-i aşa, George? Zice el. 

— Asta-i tot. 

— Şi-ai să faci ce-ţi spun eu? 

— N-am să mă iau, răspunde George, decât numai după ce 
spui tu. 

— Bătrânico, urmează domnul Bagnet, comunică-i părerea 
mea. Iu o ştii. Spune-i aşa cume. 

Părerea aceea e ca să nu aibă de-a face câtuşi de puţin cu 
oameni prea şireţi pentru el, că oricât de prevăzător ar fi, 
până la urmă tot va fi amestecat în treburi pe care nu le 
înţelege; că regula simplă şi cinstită e să nu facă nimic în 
întuneric, să nu fie părtaş la nimic pe sub mână şi misterios 
şi niciodată să nu pună piciorul acolo unde nu poate vedea 
terenul. lată, de fapt, care e părerea domnului Bagnet, 
rostită de bătrânică, şi atât de tare-i uşurează sufletul 
domnului George, pentru că se potriveşte întocmai cu 
părerile lui şi-i spulberă îndoielile, încât se pregăteşte să 
mai fumeze o pipă pentru asemenea împrejurare 
neobişnuită şi să mai stea de vorbă despre vremurile de 
demult, cu toată familia Bagnet, potrivit cu gradul de 
experienţă al fiecăruia. 

Cu una, cu alta, domnul George se simte atât de bine, 
încât nu se va mai ridica pe lungile lui picioare decât tocmai 
când va veni timpul ca fagotul şi fluierul să fie aşteptate la 
teatru de publicul britanic; dar, chiar şi atunci, domnul 


George, în rolul său domestic de „$mecherul”, mai pierde 
un timp ca să-şi ia rămas bun de la Quebec şi de la Malta şi 
ca să strecoare în buzunarul finului un şiling de la naş, 
însoţit de felicitări pentru succesul său în viaţă, încât se 
întunecase de tot când domnul George s-a întors iarăşi cu 
faţa câtre Lincoln's Inn Fields. 

„Un cămin familiar, cugetă el în timp ce merge, oricât de 
mic ar fi, face pe-un om ca mine să se simtă singur. Dar e 
bine că niciodată n-am năzuit să mă căsătoresc. N-aş fi fost 
potrivit pentru aşa ceva. Sunt încă prea vagabond, chiar la 
vremea asta a vieţii mele, şi n-aş fi putut ţine pavilionul nici 
măcar o lună întreagă, dacă ar fi fost o ocupaţie regulată şi 
dacă n-aş fi cantonat acolo ca un ţigan. Hai! Nu necinstesc 
pe nimeni şi nu stau în cârca nimănui, asta e ceva! Şi n-am 
mai făcut-o de ani de zile!” 

Aşa că începe a fluiera ca să-şi alunge gândurile şi merge 
înainte. 

Ajunge la Lincoln's Inn Fields şi, urcând scara domnului 
Tulkinghorn, găseşte uşa din afară încuiată şi birourile 
închise, dar oşteanul, neştiind prea multe despre uşile de- 
afară şi, pe deasupra, scara fiind întunecată, orbecăie şi 
dibuie prin jur, nădăjduind să descopere cordonul soneriei 
sau să deschidă uşa el singur, când iată că domnul 
Tulkinghorn iese în capul scării (liniştit, bineînţeles) şi 
întreabă mânios: 

— Cine-i? Ce faci acolo? 

— Vă cer iertare, domnule. E George. Sergentul. 

Regula simplă şi cinstită e să nu facă nimic în întuneric, să 
nu fie părtaş la nimic pe sub mână şi misterios şi niciodată 
să nu pună piciorul acolo unde nu poate vedea terenul. lată, 
de fapt, care e părerea domnului Bagnet, rostită de 
bătrânică, şi atât de tare-i uşurează sufletul domnului 
George, pentru că se potriveşte întocmai cu părerile lui şi-i 
spulberă îndoielile, încât se pregăteşte să mai fumeze o 
pipă pentru asemenea împrejurare neobişnuită şi să mai 


stea de vorbă despre vremurile de demult, cu toată familia 
Bagnet, potrivit cu gradul de experienţă al fiecăruia. 

Cu una, cu alta, domnul George se simte atât de bine, 
încât nu se va mai ridica pe lungile lui picioare decât tocmai 
când va veni timpul ca fagotul şi fluierul să fie aşteptate la 
teatru de publicul britanic; dar, chiar şi atunci, domnul 
George, în rolul său domestic de „$mecherul”, mai pierde 
un timp ca să-şi ia rămas bun de la Quebec şi de la Malta şi 
ca să strecoare în buzunarul finului un şiling de la naş, 
însoţit de felicitări pentru succesul său în viaţă, încât se 
întunecase de tot când domnul George s-a întors iarăşi cu 
faţa câtre Lincoln's Inn Fields. 

„Un cămin familiar, cugetă el în timp ce merge, oricât de 
mic ar fi, face pe-un om ca mine să se simtă singur. Dar e 
bine că niciodată n-am năzuit să mă căsătoresc. N-aş fi fost 
potrivit pentru aşa ceva. Sunt încă prea vagabond, chiar la 
vremea asta a vieţii mele, şi n-aş fi putut ţine pavilionul nici 
măcar o lună întreagă, dacă ar fi fost o ocupaţie regulată şi 
dacă n-aş fi cantonat acolo ca un ţigan. Hai! Nu necinstesc 
pe nimeni şi nu stau în cârca nimănui, asta e ceva! Şi n-am 
mai făcut-o de ani de zile!” 

Aşa că începe a fluiera ca să-şi alunge gândurile şi merge 
înainte. 

Ajunge la Lincoln's Inn Fields şi, urcând scara domnului 
Tulkinghorn, găseşte uşa din afară încuiată şi birourile 
închise, dar oşteanul, neştiind prea multe despre uşile de- 
afară şi, pe deasupra, scara fiind întunecată, orbecăie şi 
dibuie prin jur, nădăjduind să descopere cordonul soneriei 
sau să deschidă uşa el singur, când iată că domnul 
Tulkinghorn iese în capul scării (liniştit, bineînţeles) şi 
întreabă mânios: 

— Cine-i? Ce faci acolo? 

— Vă cer iertare, domnule. E George. Sergentul. 

— Şi n-a putut George, sergentul, să vadă că uşa mi-e 
încuiată? 


— Ei, domnule, nu, n-am putut. În orice caz, n-am văzut-o, 
răspunde oşteanul cam înţepat. 

— Ţi-ai schimbat părerile? Sau ai rămas cu aceleaşi? 
Întreabă domnul Tulkinghorn. Dar, după o privire, ştie el 
prea bine. 

— Cu aceleaşi păreri, domnule. 

— Mi-am închipuit că-i aşa. E destul. Poţi să pleci. Şi zi, 
dumneata eşti omul, zice domnul Tulkinghorn, deschizându- 
şi uşa cu cheia, într-a cărui ascunzătoare a fost găsit 
domnul Gridley? 

— Da, eu sunt omul, răspunde ostaşul, oprindu-se două 
sau trei trepte mai jos. Şi ce-i cu asta, domnule? 

— Ce-i cu asta? Nu-mi plac oamenii cu care te 
întovărăşeşti. N-ai fi văzut cum arată uşa mea pe dinăuntru, 
azi-dimineaţă, dacă aş fi ştiut că dumneata eşti omul cu 
pricina. Gridley? Un tip de temut, un ucigaş, un individ 
primejdios. 

Cu asemenea cuvinte, rostite cu voce neobişnuit de tare 
pentru el, jurisconsultul se retrage în birouri şi închide uşa 
trântind* o cu un zgomot asurzitor. 

Domnul George primeşte asemenea concediere, plin de-o 
mânie excesivă, cu atât mai puternică cu cât un funcţionar 
ce urca scările a auzit numai ultimele cuvinte şi, bineînţeles, 
i le-a atribuit lui. „Frumoasă reputaţie îmi pune în sarcină”, 
mormăie oşteanul, trăgând în pripă o înjurătură, pe când 
coboară scara cu paşi mari. „Un tip de temut, un ucigaş, un 
individ primejdios!” şi, ridicând privirea, îl vede pe 
funcţionar ce se uită la el de sus în jos şi-l observă cu 
atenţie pe când trece prin faţa lămpii. Asta îl înfurie în aşa 
hal, încât preţ de cinci minute e negru de mânie. Dar după 
aceea se apucă să fluiere, alungând supărarea şi toate 
celelalte şi se duce acasă la Pavilionul de tir. 

Industriaşul metalurgist. 

]n timpul de faţă, sir Leicester Dedlock s-a mai îndreptat 
de guta familiei, fiind ceva mai bine, şi încă o dată iată-l 
iarăşi pe picioare nu numai la propriu, ci şi la figurat. Se 


află în domeniul său la Lincolnshire, dar apele iar au ieşit 
din matcă, acoperind câmpiile afunde, iar frigul şi umezeala 
se furişează în Chesney Wold, oricât de bine e apărat, la fel 
ca şi-n oasele lui sir Leicester. Focurile încinse cu braţe de 
lemne şi cărbuni... Buştenii şi codrii antediluvieni ai familiei 
Dedlock... Ce ard în vetrele largi ale căminelor şi licăresc în 
amurg înspre pădurile încruntate, mute de întristare când 
văd cum sunt sacrificați copacii, focurile acelea nu reuşesc 
să-nlăture duşmanul. Conductele de apă fierbinte, cese 
târăsc de-a lungul pereţilor prin toată casa, uşile şi 
ferestrele căptuşite, paravanele şi draperiile nu izbutesc să 
umple lipsa focurilor şi să răspundă nevoilor lui sir 
Leicester, ca să-l mulţumească. Aşa că, într-o bună 
dimineaţă, ştirile mondene aduc la cunoştinţă şi declară 
ascultătorilor de pe întreaga faţă a pământului că se 
aşteaptă în curând ca lady Dedlock să se întoarcă în oraş 
pentru câteva săptămâni. 

Un adevăr trist zice că până şi oamenii mari îşi au rudele 
lor sărace. Într-adevăr, oamenii mari adeseori au parte de 
mai mult decât de cinstita lor cotă-parte de rude sărace, 
deoarece sângele foarte albastru, de calitate superioară, ca 
şi cel inferior, răspândit pe căi nelegale, va striga în gura 
mare şi va fi auzit. Verii lui sir Leicester, în cel mai 
îndepărtat grad, sunt mulţi la număr şi, ca şi clima, până la 
urmă tot ies la iveală. Printre aceştia sunt unii atât de 
săraci, încât aproape că ţi-ar veni să te întrebi de n-ar fi cu 
mult mai bine pentru ei să nu fi fost nişte verigi suflate cu 
aur în lanţul de aur masiv al familiei Dedlock, ci să fi fost 
făcuţi de la început din fier ordinar şi să fi executat munci 
de rând. 

Muncă, totuşi, ei nu pot face (decât, cu puţine excepţii, 
treburi ce nu înjosesc, dar şi slab retribuite), căci altfel nu-i 
de demnitatea unui Dedlock. Aşa că îşi vizitează verii mai 
bogaţi, fac datorii când pot şi trăiesc ca vai de capul lor 
când nu pot altfel, şi nu-şi găsesc nici femeile soţi, nici 
bărbaţii soţii, şi merg cu trăsuri împrumutate şi iau parte la 


ospeţe ce nu-s date de ei şi astfel îşi duc viaţa de aristocrați 
scăpătaţi. Familia a fost împărţită în numeroase ramuri, iar 
ei alcătuiesc acel rest rămas de la împărţire, cu care nimeni 
nu ştie ce e de făcut. 

Oricine se află de partea lui sir Leicester Dedlock în 
problema şi în felul lui de-a gândi se pare că e mai mult sau 
mai puţin văr cu el. De la milordul Boodle, prin ducele de 
Foodle, până la Noodle, sir Leicester, ca un păianjen glorios, 
îşi întinde pânza de rubedenii. Dar pe cât este de solemn şi 
ceremonios ca văr cu unul ce e Cineva, pe atât de amabil şi 
de generos totuşi, în limitele caracterului său demn, se 
arată ca văr cu cei ce sunt numai nişte Nulităţi şi, în 
momentul de faţă, în ciuda umezelii, Domnia Sa îndură la 
Chesney Wold, cu statornicia unui martir, vizita câtorva veri 
de aceştia. 

Dintre ei, în fruntea tuturor şi-n primul rând se află 
Volumnia Dedlock, tânăra doamnă (de şaizeci de ani), care 
e dublu înrudită cu persoane sus-puse, având cinstea să fie 
rudă săracă după mamă cu altă familie de rang. 
Domnişoara Volumnia, care a dat dovadă, la vârsta ei 
fragedă, de un talent frumuşel de a tăia podoabe de hârtie 
colorată, cât şi de a cânta în limba spaniolă însoţindu-se cu 
chitara, şi de a propune ghicitori franţuzeşti prin casele de 
pe domeniile din provincie, şi-a petrecut douăzeci de ani de 
existenţă, între douăzeci şi patruzeci de ani, într-un chip 
destul de plăcut. Căzând în desuetudine prin perimare şi 
ajungând să plictisească omenirea cu performanţele sale 
vocale în limba spaniolă, s-a retras la Bath, unde trăieşte în 
condiţii neîndestulătoare, dintr-un dar anual de la sir 
Leicester, şi de unde îşi face reapariţii ocazionale prin 
reşedinţele de la ţară ale verilor ei. Are la Bath un întins 
număr de cunoştinţe printre gentilomii bătrâni şi 
îngrozitori, cu picioare subţiri şi cu pantaloni de nanchin, şi 
se bucură de înaltă reputaţie în oraşul acela mohorât. Dar 
pretutindeni e cam ocolită ca o sperietoare din pricina unui 
exces nesocotit în folosirea rujului şi a stăruinţei cu care 


poartă un şirag demodat de mărgele ca nişte mătănii din 
ouă de păsărele. 

În oricare stat alcătuit pe baze temeinice, Volumnia ar fi 
un caz simplu de trecut pe lista pensiilor. Eforturi s-au făcut 
ca să fie şi ea trecută, şi când William Buffy a venit la 
putere, s-a aşteptat, ca şi cum ar fi fost sigur că numele ei 
va fi pus pe listă, la vreo câteva sute pe an. Dar William 
Buffy a descoperit oarecum, contrar tuturor aşteptărilor, că 
acelea nu erau vremuri în care să se poată face una ca asta 
şi, iată, primul indiciu pentru sir Leicester că ţara se duce 
de râpă. 

Se mai află la Chesney Wold şi onorabilul Bob Stables, 
care poate să prepare orz opărit cu dibăcia unui agent 
veterinar şi-i trăgaci mai bun decât majoritatea paznicilor 
terenurilor de vânătoare. O bucată de vreme a dorit cu 
deosebire să-şi slujească ţara dintr-un post bine retribuit, 
fără să aibă necazuri şi nici responsabilităţi. Într-o 
organizare politică cu o bună orânduire, asemenea dorinţă 
firească din partea unui tânăr gentilom, cu rude atât de 
sus-puse, ar fi fost îndată îndeplinită, dar Buffy a găsit 
oarecum, când a venit la putere, că asemenea timpuri nu-s 
prielnice pentru a aranja un atare fleac de nimic, şi ăsta a 
fost al doilea semn comunicat lui sir Leicester Dedlock că 
ţara se duce de râpă. 

Restul verilor lui sir Leicester sunt domni şi doamne de 
felurite vârste şi însuşiri, cei mai mulţi dintre ei binevoitori 
şi sensibili, care ar fi putut s-o nimerească destul de bine în 
viaţă dacă ar fi putut să se lepede de prejudecățile de 
înrudire, dar, după cum se vede, aproape cu toţii sunt puţin 
cam doborâţi de înrudirea lor şi hoinăresc pe cărări inutile 
şi indiferente, părând la fel de dezorientaţi şi neştiind 
încotro s-o apuce, cât ar putea fi de dezorientat oricare 
altul, neştiind încotro să se îndrepte. 

În asemenea societate dar oare în care alta nu? 

— Doamna Noastră Dedlock domneşte cu puteri absolute. 
Frumoasă, elegantă, desăvârşită şi puternică în lumea ei 


mică (pentru că lumea aristocrației nu se întinde cât ţine 
calea de la un pol la altul), prin autoritatea ei în casa lui sir 
Leicester, cu toată trufia şi nepăsarea pe care le manifestă, 
traiul s-a îmbunătăţit şi obiceiurile s-au subţiat. Verii, chiar 
verii cei bătrâni, care au rămas trăsniţi când sir Leicester s- 
a căsătorit cu ea, îi depun la picioare omagiul lor feudal, iar 
onorabilul Bob Stables îşi repetă zilnic faţă de câteva 
persoane intime, între micul dejun şi prânz, remarca sa 
originală, la care ţine cu deosebire, anume că, din toată 
herghelia, Doamna Noastră este femela cea mai bine 
ţesălată. 

Astfel sunt oaspeţii din salonul lung de la Chesney Wold, 
din noaptea asta sumbră când paşii de pe Drumul Stafiei 
(ce nu pot fi auziţi totuşi, aici) ar putea fi paşii unui văr 
decedat, ţinut afară, în frig. E aproape ceasul de culcare. 
Focurile din camerele de dormit ard viu, cu flăcări 
strălucitoare, ridicând pe pereţi şi pe tavan fantome de 
mobile severe. Sfeşnicele pentru camerele de culcare stau 
ţepene ca suliţele pe masa depărtată de lângă uşă, iar verii 
cască pe divanuri. Veri la pian, veri în jurul tăvii cu apă 
minerală, veri se ridică de la masa de joc de cărţi, veri se 
adună în jurul focului. Într-o parte, lângă focul său personal 
(pentru că sunt două focuri), stă sir Leicester. În partea 
opusă a vetrei imense se află Doamna Noastră la măsuţa ei. 
Volumnia, ca una dintre verişoarele cele mai privilegiate, 
stă între ei, într-un fotoliu somptuos. Sir Leicester aruncă o 
privire, cu un dezgust grandios, la ruj şi la şiragul ei de 
mărgele. 

— Întâlnesc din când în când aici, pe scara mea începe să 
spună, tărăgănându-şi afectat vorba, Volumnia, ale cărei 
gânduri saltă poate pe scară ţopăind către pat, după o 
seară de vorbărie foarte dezlânată una dintre cele mai 
drăgălaşe fete, cred, din câte am văzut în viaţa mea. 

— O protejată a Doamnei Mele, zice sir Leicester. 

— Aşa mi-am închipuit. Am fost sigură că numai un ochi 
deosebit trebuie s-o fi ales-o pe fata aceea. E într-adevăr o 


minune. Un soi de frumuseţe de păpuşică, poate, urmează 
domnişoara Volumnia scoțând din discuţie soiul său de 
frumuseţe, dar perfectă în genul ei; n-am mai văzut 
asemenea bujor. 

Sir Leicester, cu privirea-i solemnă de dezgust către ruj, 
lasă impresia că ar zice şi el la fel. 

— De fapt, replică Doamna Noastră pe un ton apatic, dacă 
în cazul de faţă a fost cineva cu ochiul deosebit, ei bine, nu-i 
decât doamna Rouncewell şi nu eu. Roza e descoperirea ei. 

— Camerista dumitale, presupun? 

— Nu cameristă, pentru mine ea e totul, favorita mea... 
Secretara mea... Solul meu... Şi nu mai ştiu ce. 

— Îţi place s-o ai lângă tine, cum ţi-ar plăcea să ai o floare, 
sau o pasăre, sau o pictură, sau un pudel, nu, totuşi nu un 
pudel, sau orice altceva ce-ar fi la fel de frumos? Întreabă 
Volumnia, înduioşându-se. Da, ce minunat, zău! Şi ce bine 
arată încântătoarea doamnă Rouncewell, aşa bătrână cum 
e! Trebuie să aibă o vârstă enormă şi totuşi e atât de activă 
şi de frumoasă... Hotărât lucru, mi-e cea mai scumpă 
prietenă din câte am! 

Sir Leicester găseşte că e drept şi potrivit ca îngrijitoarea 
de la Chesney Wold să fie o fiinţă cu calităţi demne de luat 
în consideraţie. În afară de asta, el are pentru doamna 
Rouncewell o adevărată stimă şi-i face plăcere să audă că e 
lăudată. Aşa că zice: 

— Ai dreptate, Volumnia. lar Volumnia e extrem de 
încântată să audă ce zice sir Leicester. 

— N-are nici-o fiică, nu-i aşa? 

— Doamna Rouncewell? Nu, Volumnia. Are un fecior. De 
fapt a avut doi. 

Doamna Noastră, a cărei maladie de plictiseală cronică 
este în seara asta regretabil de înrăutăţită de către 
Volumnia, îşi aruncă privirile obosite înspre sfeşnice şi 
scoate un suspin surd. 

— Şi iată un exemplu grăitor de dezordinea în care a căzut 
secolul nostru, de desființare a hotarelor, de ridicare a 


stăvilarelor şi de anihilare a titlurilor, continuă sir Leicester 
cu o tristeţe ceremonioasă; am fost informat de către 
domnul Tulkinghorn că fiul doamnei Rouncewell a fost 
invitat să intre în Parlament. 

Domnişoara Volumnia dă drumul unui țipăt scurt, dar 
ascuţit. 

— Da, aşa e, repetă sir Leicester. În Parlament. 

— N-am auzit de când e lumea de-aşa ceva! Doamne, 
Dumnezeule, şi ce-i omul acela? Exclamă Volumnia. 

— ] se zice, cred... Industriaş în fier. 

Sir Leicester rosteşte cuvintele de mai sus în şoaptă, cu 
gravitate şi cu îndoială, ca şi cum n-ar fi sigur de nu i se 
spune industriaş în plumb, sau că vorba exactă ar putea fi 
alta, exprimând o oarecare înrudire cu vreun alt metal sau 
chiar cu un alt sex. 

Volumnia dă drumul unui alt țipăt scurt. 

— A refuzat propunerea, dacă informaţia mea de la 
domnul Tulkinghorn este adevărată, lucru de care n-am 
nici-o îndoială, domnul Tulkinghorn fiind totdeauna corect 
şi exact; totuşi asta, urmează sir Leicester, asta nu înlătură 
anomalia, care denotă o puzderie de considerente bizare... 
Considerente senzaţionale, după câte-mi pare mie. 

Domnişoara Volumnia, sculându-se cu o privire îndreptată 
către sfeşnice, sir Leicester întreprinde cu politeţe ocolul 
mare al salonului, aduce un sfeşnic şi aprinde lumânarea la 
lampa cu abajur a Doamnei Noastre. 

— Trebuie să te rog, Doamna Mea, se adresează el soţiei 
pe când aprinde lumânarea, să mai rămâi câteva clipe, căci 
omul despre care am vorbit a sosit în seara asta, puţin timp 
înainte de cină, şi ne-a rugat, printr-un bileţel foarte 
cuviincios (sir Leicester, cu obişnuitul său respect pentru 
adevăr, insistă asupra amănuntului), mă văd silit să repet, 
printr-un bileţel foarte cuviincios şi bine ticluit, să-i 
acordăm favoarea de a sta puţin de vorbă cu Domnia Ia şi 
cu mine în privinţa tinerei fete. Fiindcă, după cât se pare, 


pleacă chiar în noaptea asta, i-am răspuns că îl vom primi 
înainte de a ne retrage. 

Domnişoara Volumnia, cu un altreilea țipăt scurt, îşi ia 
zborul în fugă, urându-le gazdelor: 

— O, Doamne! Vă doresc să vă descotorosiţi cu bine de... 
Cum îi zice?... Industriaşul în fier! 

Ceilalţi veri se împrăştie şi ei, până la ultimul, în sfârşit. Sir 
Leicester sună clopoţelul. 

— Prezintă salutări domnului Rouncewell, în locuinţa 
îngrijitoarei, şi spune-i că-l pot primi acuma. 

Doamna Noastră, care a ascultat toate acestea în aparenţă 
prea puţin atentă, se uită către domnul Rouncewell când îşi 
face apariţia. E un om puţin poate peste cincizeci de ani, 
bine făcut, ca maică-sa, cu vocea limpede, cu fruntea înaltă 
de pe care părul negru i s-a retras, descoperindu-i-o, şi cu 
expresia feţei fină, totuşi sinceră. Arată ca un gentilom 
demn de încredere, îmbrăcat în negru, destul de corpolent, 
dar puternic şi energic. Are un aer firesc şi simplu cu 
desăvârşire şi nu se simte câtuşi de puţin stânjenit de 
personalităţile înalte în faţa cărora a venit. 

— Sir Leicester şi lady Dedlock, dat fiind că mi-am cerut 
scuze că vă deranjez, cel mai bun lucru pe care-l pot face e 
să fiu foarte scurt. Vă mulţumesc, sir Leicester. 

Capetele celor doi Dedlock s-au mişcat arătând către o 
canapea ce se află între sir Leicester şi Doamna Noastră. 
Domnul Rouncewell se aşază liniştit pe ea. 

— În timpurile acestea supraîncărcate de muncă, în care 
atât de multe înfăptuiri se pun la cale, oameni ca mine au 
atât de mulţi lucrători, tocmiţi în atât de multe locuri, încât 
suntem tot timpul în goană. 

Sir Leicester e destul de mulţumit că industriaşul 
metalurgist va constata că aici nu există nici-o grabă, aici, în 
casa asta veche, durată în parcul tăcut în care iedera şi 
muşchiul au avut timp să îmbătrânească şi ulmii cioturoşi şi 
noduroşi, şi stejarii umbroşi stau adânc înfipţi în feriga şi 
frunzele de o sută de ani, aici unde cadranul solar de pe 


terasă măsoară muţeşte de secole Timpul, care a fost şi el 
proprietatea fiecărui Dedlock pe perioada existenţei sale, la 
fel ca şi casa şi pământurile. Sir Leicester şade într-un 
fotoliu, opunând alergăturilor fără de tihnă ale 
industriaşilor metalurgişti liniştea sa şi cea de la Chesney 
Wold. 

— Lady Dedlock a fost atât de bună, continuă domnul 
Rouncewell, aruncând o privire plină de respect şi 
înclinându-se în partea aceea, să primească în preajma 
Domniei Sale o fată tânără şi frumoasă, cu numele de Roza. 
Dar fiul meu s-a îndrăgostit de Roza şi mi-a cerut 
consimţământul s-o ia în căsătorie şi să se logodească, dacă 
ea vrea să-l ia... Ceea ce eu presupun că vrea. N-am văzut-o 
pe Roza până astăzi, dar am oarecare încredere în bunul 
simţ al fiului meu... Chiar şi când e vorba de dragoste. După 
cât îmi pot da seama, o găsesc aidoma cum mi-a descris-o 
el, iar mama vorbeşte de ea numai lăudând-o. 

— Merită în toate privinţele, zice Doamna Noastră. 

— Sunt fericit, lady Dedlock, că spuneţi aşa şi n-am nevoie 
să explic ce valoare are pentru mine binevoitoarea 
dumneavoastră părere în privinţa ei. 

— De aşa ceva, întrerupe sir Leicester, cu o măreție de 
nedescris, pentru că găseşte că industriaşul e puţin cam 
prea volubil, nu-i deloc nevoie. 

— Cu totul inutil, sir Leicester. Dar, revenind la chestiune, 
fiul meu e foarte tânăr şi Roza e şi ea o fată foarte tânără. 
Aşa cum eu mi-am făcut o situaţie, la fel trebuie şi feciorul 
meu să-şi facă una, iar ca să se căsătorească acum, nici 
vorbă nu poate fi. Presupunând, însă, că i-aş da 
consimţământul să se logodească cu fata asta frumoasă, 
dacă fata frumoasă vrea să se logodească cu el, socot că e 
de datoria mea să fiu sincer şi să spun de la început... Sunt 
încredinţat, sir Leicester şi Lady Dedlock, că mă veţi 
înţelege şi mă veţi scuza... Că aş pune condiţia ca ea să nu 
rămână la Chesney Wold. De aceea, înainte de a discuta mai 
departe cu fiul meu, îmi iau libertatea de a vă spune că 


dacă plecarea ei de aici nu convine cumva şi ridică 
obiecţiuni, voi amâna această problemă cu fiul meu pentru 
un oarecare timp bine chibzuit şi voi lăsa lucrurile exact în 
starea în care se află. 

Să nu rămână la Chesney Wold! S-o pună ca o condiţie! 
Toate temerile vechi ale lui sir Leicester cu privire la Wat 
Tyler şi la oamenii din regiunile miniere, care nu fac nimic 
decât că se întrunesc pe undeva la lumina torţelor, toate vin 
ca un ropot de ploaie peste capul lui, al cărui păr sur, atât 
de frumos ca şi cel al favoriţilor, se zbârleşte cu adevărat de 
indignare. 

— Trebuie să înţeleg, domnule, zice sir Leicester, şi 
Doamna Mea trebuie să înţeleagă, o aduce şi pe ea înadins 
în discuţie, mai întâi în semn de galanterie şi apoi în semn 
de precauţie, având el multă încredere în bunul ei simţ, 
trebuie să înţeleg, domnule Rouncewell, şi trebuie Doamna 
Mea să înţeleagă, domnule, că dumneata socoţi că tânăra 
fată este prea fină pentru Chesney Wold sau că e ca şi cum 
ar fi umilită dacă mai rămâne aici? 

— Bineînţeles că nu, sir Leicester. 

— Mă bucur să aflu că nu-i aşa. 

Sir Leicester e într-adevăr foarte semeţ. 

— Te rog, domnule Rouncewell, zice Doamna Noastră, 
făcându-l pe sir Leicester să tacă printr-un semn foarte 
uşor cu mâna ei frumoasă, de parcă s-ar fi apărat de-o 
muscă, explică-mi mie ce vrei să spui. 

— Bucuros, lady Dedlock. Nu doresc decât atât. 

Îndreptându-şi faţa către el, cu o expresie ticluită, dar al 
cărei spirit de pătrundere e prea iute şi prea viu ca să mai 
poată fi ascuns în dosul unei nepăsări studiate, oricât ar fi 
de obişnuită cu procedeul, şi astfel să fie ferită de ochii de 
saxon iscoditori ai vizitatorului, întruchipare a omului 
hotărât şi stăruitor, Doamna Noastră îl ascultă cu atenţie, 
din când în când înclinând uşurel capul. 

— Sunt fiul îngrijitoarei Domniei Voastre, lady Dedlock, şi 
mi-am petrecut copilăria prin preajma casei acesteia. Mama 


a trăit aici jumătate de secol şi îşi va da sfârşitul aici, n-am 
nici-o îndoială. E unul dintre exemplele... Poate cel mai bun 
din câte există... De dragoste şi ataşament şi de credinţă 
într-o asemenea măsură, încât Anglia se poate mândri cu un 
atare exemplu; dar căruia nu i se pot atribui, prin nici-o 
orânduire, întreaga răsplată şi întregul merit, pentru că un 
asemenea exemplu denotă o valoare înaltă de ambele părţi, 
bineînţeles de partea celor de sus şi nu mai puţin adevărată 
de partea celor umili. 

Sir Leicester strâmbă puţin din nas la auzul principiilor 
tălmăcite în asemenea fel, dar potrivit cu simţul său de 
onoare şi cu dragostea lui de adevăr, sincer, dar muţeşte, 
admite că afirmaţia industriaşului este justă. 

— Să-mi fie iertat de a spune ceea ce e atât de evident, dar 
nu aş vrea să se presupună în pripă (cu o foarte uşoară 
întoarcere a privirilor către sir Leicester) că mi-e ruşine de 
situaţia pe care o are mama aici, sau că sunt lipsit de 
respectul cuvenit faţă de Chesney Wold şi de familia 
Dedlock. Bineînţeles că aş fi dorit, bineînţeles că am dorit, 
lady Dedlock, şi încă doresc ca maică-mea să se retragă 
după atât de mulţi ani de muncă şi să-şi termine zilele 
alături de mine. Dar, fiindcă mi-am dat seama că rupând o 
legătură ca aceea care o ţine aici, ar însemna să-i sfâşii 
inima, am renunţat de mult la asemenea gânduri. 

Sir Leicester e din nou foarte maiestuos la gândul că 
doamna Rouncewell ar putea fi smulsă din căminul ei firesc, 
ca să-şi termine zilele alături de-un meşter fierar. 

— Am fost, urmează musafirul cu modestie, dar fâţiş, 
ucenic, apoi lucrător. Am trăit din simbrie de lucrător ani şi 
ani de-a rândul şi, până la un anumit punct, a trebuit să-mi 
fac singur educaţia. Soţia mea e fiică de contramaistru şi a 
fost crescută simplu. Avem trei fiice în afară de băiatul de 
care am vorbit şi, fiind din fericire în stare să le punem la 
îndemână mijloace mai largi decât cele pe care le-am avut 
noi, le-am dat o educaţie bună, chiar foarte bună. A fost una 


dintre marile noastre griji şi plăceri să le dăm putinţa de a fi 
la înălţimea oricărei situaţii. 

Puţină lăudăroşenie, aici, în tonul lui părintesc, ca şi cum 
ar fi adăugat în sufletul său: „chiar la cea a rangului de la 
Chesney Wold”. Din asemenea cauză, ceva mai multă 
maiestate şi din partea lui sir Dedlock. 

— Lucruri din astea sunt atât de frecvente, lady Dedlock, 
în mediul în care trăiesc şi printre cei din clasa din care fac 
parte, încât ceea ce în general se numeşte căsătorie 
nepotrivită sau mezalianţă se petrece mai des în mediul 
nostru decât în alte părţi. Un fiu se întâmplă uneori să-i 
aducă la cunoştinţă tatălui său că s-a îndrăgostit, să zicem, 
de o lucrătoare din fabrică. Tatăl, care a lucrat şi el cândva 
în fabrică, la început va fi puţin dezamăgit, poate. S-ar 
putea ca el să fi avut alte planuri pentru feciorul său. Totuşi, 
când s-a asigurat că tânăra este imaculată, se poate să-i 
spună fiului: „Irebuie să fiu foarte sigur că eşti serios şi 
hotărât la această fată. Pentru voi amândoi căsătoria e un 
pas foarte serios. De aceea am să dau fata să înveţe la 
şcoală vreo doi ani”, sau poate să-i spună: „De aceea am să 
vâr fata la aceeaşi şcoală cu surorile tale pentru un anumit 
timp şi să-mi dai cuvântul tău de cinste că n-ai s-o mai vezi 
până atunci. Dacă, la expirarea termenului, când datorită 
acestor înlesniri ea se va fi ridicat atât cât să fie pe un picior 
de egalitate cu tine, veţi mai fi amândoi la fel de hotărâți să 
vă luaţi, îmi voi îndeplini datoria de a vă face fericiţi. Cunosc 
câteva cazuri ca acela pe care vi l-am descris, doamnă, şi 
cred că ele îmi arată ce cale trebuie să apuc şi eu acum. 

Grandoarea lui sir Leicester explodează. Calm, dar teribil. 

— Domnule Rouncewell, începe a vorbi sir Leicester, cu 
mâna dreaptă vârâtă la piept în haina albastră, atitudinea 
de paradă în care e pictat în galerie, dumneata faci o 
paralelă între Chesney Wold şi o... aici se ţine să nu se 
sufoce... O fabrică? 

— N-am nevoie să răspund, sir Leicester, că acele două 
locuri sunt foarte diferite, dar pentru scopul pe care îl 


urmărim cred că o paralelă poate fi făcută între ele pe bună 
dreptate. 

Sir Leicester îşi îndreaptă privirea maiestuoasă în josul 
unui perete al salonului vast şi-apoi o ridică de-a lungul 
celuilalt perete şi nu-i vine a crede că-i treaz. 

— Ştii dumneata, domnule, că tânăra fată pe care Doamna 
Mea, da, Doamna Mea, a luat-o pe lângă persoana Domniei 
Sale, a urmat şcoala din sat, dincolo de poarta castelului? 

— Sir Leicester, o ştiu prea bine. E o şcoală foarte bună şi 
susţinută cu generozitate de familia Domniei Voastre. 

— Atunci, domnule Rouncewell, răspunde sir Leicester, 
sensul tuturor celor spuse de dumneata îmi este mie de 
neînțeles. 

— Vă va fi mai pe înţeles, sir Leicester, dacă spun 
industriaşul metalurgist se înroşeşte puţin că nu socot că 
şcoala din sat e în măsură să dea o învăţătură demnă de 
cunoştinţele soţiei fiului meu? 

De la şcoala sătească de la Chesney Wold, intactă aşa cum 
e în clipa de faţă, la întreaga structură a societăţii, la 
structura aristocrației pomenită mai sus, care primeşte 
lovituri îngrozitoare din pricina unor oameni (meşteri 
fierari, meşteri plumbari şi mai ştiu eu ce) cărora puţin le 
pasă de catehismul lor şi îşi părăsesc locul la care au fost 
hărăziţi să stea, potrivit cu logica rapidă a lui sir Leicester, 
adică primul loc în care necesar şi definitiv se întâmplă să 
se găsească, şi de aici la educaţia pe care-o dau altor 
oameni, ieşind în afară de rangul lor şi ducând astfel la 
desfiinţarea hotarelor, la ridicarea stăvilarelor şi la toate 
cele ce urmează, iată evoluţia rapidă a gândurilor lui 
Dedlock! 

— Doamna Mea, îţi cer iertare. Îmi îngădui numai o clipă. 
(Doamna Noastră făcuse un semn uşor că intenţionează să 
vorbească). Domnule Rouncewell, vederile noastre despre 
datorie, concepţiile noastre despre rangurile sociale, 
vederile noastre despre educaţie şi părerile noastre 
despre... În scurt toate concepţiile noastre... Sunt atât de 


diametral opuse, încât să mai prelungim asemenea discuţie 
trebuie să fie displăcut pentru dumneata, precum e şi 
pentru mine. Fata despre care vorbim se bucură de atenţia 
şi favoarea pe care i le-a acordat Doamna Mea. Dacă ea 
doreşte să renunţe la asemenea atenţie şi favoare, sau dacă 
doreşte să se supună influenţei cuiva care după propriile 
sale convingeri... Îmi vei îngădui să spun, după propriile 
sale convingeri, deşi sunt gata să admit că nu-i dator să-mi 
dea mie socoteală de ele... Care ar putea, după propriile 
sale convingeri, zic, s-o sustragă de la atenţia şi favoarea de 
care se bucură, fata e liberă oricând s-o facă. Îţi suntem 
îndatoraţi pentru sinceritatea cu care ne-ai vorbit. În sine 
nu va avea nici un efect, de nici un fel, asupra situaţiei pe 
care o are fata aici, la Castel. În afară de asta, nu putem fixa 
nici un termen şi nici-o condiţie şi cu asta te rugăm... De 
vrei să fii atât de bun... Să încheiem discuţia. 

Musafirul face o mică pauză, ca să dea Doamnei Noastre 
prilejul de a vorbi, dar ea nu spune nimic. Atunci el se ridică 
şi răspunde: 

— Sir Leicester şi lady Dedlock, îmi îngăduiţi să vă 
mulţumesc pentru atenţia pe care mi-aţi acordat-o şi să 
adaug numai că voi sfătui foarte serios pe fiul meu să caute 
să-şi înfrângă sentimentele lui actuale. Noapte bună! 

— Domnule Rouncewell, zice sir Leicester, cu toată firea 
gentilomului în plină strălucire, e târziu şi drumurile sunt 
întunecoase. Nădăjduiesc că timpul nu-ţi este atât de 
măsurat încât să nu îngădui Doamnei Mele şi mie să-ţi 
oferim ospitalitate la Chesney Wold pentru astă noapte cel 
puţin. 

— Măcar atât, adaugă Doamna Noastră. 

— Vă rămân foarte îndatorat, dar trebuie să plec acum şi 
să călătoresc toată noaptea ca să pot ajunge într-un loc 
depărtat din provincie şi să fiu exact la timpul la care sunt 
convocat. 

Cu acestea, industriaşul îşi ia rămas-bun, pe când sir 
Leicester sună clopoţelul, iar Doamna Noastră se ridică în 


picioare când domnul Rouncewell părăseşte camera. 

După ce Doamna Noastră ajunge în budoarul ei, se aşază 
gânditoare lângă foc şi, fără să-şi îndrepte atenţia înspre 
Drumul Stafiei, se uită la Roza, care scrie într-o firidă a 
camerei. Puțin mai târziu, Doamna Noastră o strigă: 

— Vino la mine. Spune-mi adevărul. Eşti îndrăgostită? 

— Oh! Doamnă! 

Doamna Noastră, uitându-se la privirile ei ferite şi la faţa 
ei îmbujorată, îi spune zâmbind: 

— De cine? De nepotul doamnei Rouncewell? 

— Da, vă rog, doamnă. Dar încă nu ştiu dacă-l iubesc... 
Totuşi. 

— Totuşi, prostuţă mică. Ştii că el te iubeşte, totuşi? 

— Cred că mă place puţin, doamnă. Şi Roza izbucneşte în 
plâns. 

Oare să fie lady Dedlock doamna ce stă în picioare lângă 
frumoasa săteancă, dezmierdându-i părul întunecat cu 
mâna ei ca o mamă şi sorbind-o din ochii duşi pe gânduri? 

— Ascultă-mă, copilă. Eşti tânără şi sinceră, şi cred că ţii la 
mine. 

— Ţin foarte mult, doamnă, şi nu ştiu ce m-aş face în lumea 
asta ca să vă arăt cât de mult ţin. 

— Şi nu cred că ai fi în stare să mă părăseşti, totuşi, Roza, 
nici chiar pentru un iubit? 

— Nu, Dumnezeule. O! Nu! Roza ridică ochii pentru întâia 
oară de când vorbeşte, înspăimântată foarte de-un 
asemenea gând. 

— Încrede-te în mine, copila mea. Nu te teme de mine. 
Doresc să fii fericită şi am să te fac să fii... Dacă sunt în 
stare să fericesc pe cineva pe faţa pământului. 

Roza, cu lacrimile încă în ochi, îngenunchează la picioarele 
ei şi-i sărută mâna. Doamna Noastră ia mâna cu care Roza 
a apucat-o şi, cu ochii pironiţi asupra focului, i-o cuprinde în 
mâinile ei, ţinând-o încă şi încă, apoi treptat o lasă să-i cadă. 
Văzând-o atât de dusă pe gânduri, Roza se retrage pe 


nesimţite, iar ochii Doamnei Noastre rămân aţintiţi asupra 
focului. 

Ce caută oare? O mână care nu mai este? O mână care n-a 
fost niciodată? O atingere ce-ar fi putut ca prin farmec să-i 
schimbe viaţa? Sau oare ascultă la Drumul Stafiei şi se 
gândeşte cu al cui pas seamănă mai mult? Cu al unui 
bărbat? 

Cu al unei femei? Sau tropăitul picioarelor unui copilaş 
mergând întruna... Întruna... Întruna? O cuprinde oare o 
stare de melancolie, sau altfel de ce o doamnă atât de 
mândră ar sta cu uşile închise, singură, plecată asupra 
căminului şi atât de dezolată? Volumnia a plecat a doua zi şi 
toţi verii şi verişoarele s-au risipit înaintea cinei. Nici un văr 
din toată ceata care să nu fie uimit auzind de la sir 
Leicester, în timpul micului dejun, despre înlăturarea 
hotarelor, despre ridicarea stăvilarelor şi despre dărâmarea 
structurii societăţii organizate de fiul doamnei Rouncewell. 
Nici un văr din toată ceata care să nu fie într-adevăr 
indignat şi să n-o pună în legătură cu slăbiciunile lui William 
Buffy, când era la putere, şi să nu se simtă, cu drept cuvânt, 
deposedat prin fraudă sau pe nedrept de un beneficiu din 
provincie... Sau de un loc pe lista de pensii... Sau de ceva... 
Cât despre Volumnia, ea coboară scara condusă de mână de 
către sir Leicester şi vorbeşte cu atâta elocvenţă pe această 
temă de parc-ar fi insurecție generală în Nordul Angliei, ca 
să-şi ia borcanul de ruj şi şiragul de mărgele. Şi astfel, în 
trăncăneală de slujnice şi de valeţi, căci ca un accesoriu al 
stării lor de înrudire cu aristocrația, trebuie să ţină slujnice 
şi valeţi oricât de greu le-ar veni să se întreţină, verişorii se 
risipesc în cele patru colţuri ale lumii, iar vântul iernatic ce 
suflă astăzi scutură din pomii despuiaţi, de lângă casa 
părăsită, o avalanşă, şi-o mână în cortegiu, de parcă toată 
ceata de veri ar fi fost prefăcută în frunze.29 

Tânărulsuluri mari, aşezate prin colţurile camerelor triste, 
damascul vesel se pocăieşte sub husele de pânză de în 
Hesney Wold e-nchis, covoarele sunt înfăşurate în cafeniu, 


sculpturile şi aurăriile sunt supuse chinurilor umbrei, iar 
strămoşii familiei Dedlock se retrag iarăşi din lumina zilei. 
Jur-împrejurul clădirii frunzele se aştern în straturi groase, 
dar nu cad nicidecum repede, ci vin uşoare şi moarte până 
jos, legănându-se încet şi sumbru. Să măture grădinarul 
oricât ar mătura peluza, şi să strângă frunzele roabă după 
roabă, şi să le care afară, tot mai rămân de ţi se-nfundă 
piciorul până la gleznă. Vânt strident urlă în jurul aşezării 
de la Chesney Wold, ploaie aspră bate, ferestrele 
clămpănesc şi hornurile mugesc. Ceţurile se dosesc prin 
alei, ascund sub vălul lor zările şi se mişcă într-un marş 
funebru pe terenurile înclinate. În toate încăperile e frig şi 
miroase a gol, cum e mirosul de biserică, totuşi cumva mai 
uscat, de-ţi pare că morţii din mormintele strămoşilor 
Dedlock se plimbă doar pe-acolo în nopţile lungi şi-şi lasă în 
urmă miasma adusă din gropile lor. 

Dar casa din oraş arareori e în aceeaşi stare de spirit, în 
acelaşi timp, cu cea de la Chesney Wold; arareori se 
desfată, şi arareori jeleşte; afară doar când moare un 
Dedlock, casa din oraş e însufleţită şi plină de strălucire. 
Caldă şi luminată cum numai o casă cu asemenea rang înalt 
poate fi, delicat parfumată de miresme plăcute, ce nu 
poartă nici urmă de iarnă, cum numai florile de seră pot 
radia, învăluită într-un aer dulce şi tăcut, încât doar tic- 
tacul ceasornicelor şi arderea vie a focurilor tulbură 
tăcerea încăperilor, casa din oraş pare că ar înveli oasele 
îngheţate ale lui sir Leicester într-o lână de culoarea 
curcubeului. Şi sir Leicester e bucuros să se odihnească 
într-o stare de demnă mulţumire, în faţa focului mare din 
bibliotecă, învrednicindu-se cu bunăvoință să cerceteze 
scoarţele cărţilor sale sau să cinstească cu o privire 
favorabilă operele de artă. Căci are tablouri acolo, vechi şi 
moderne. Altele din Academia Fantezistă, în care Arta 
acceptă să dea din când în când şi câte o capodoperă, 
lucrări ce s-ar cataloga cel mai bine ca nişte articole diverse 
la o licitaţie. Cum ar fi „Trei scaune cu spătar înalt, masă şi 


tacâm, sticlă cu gât lung (cu vin în ea), o ploscă, un costum 
spaniol de femeie, portretul trei sferturi al domnişoarei 
Jogg, modelul, şi o armură completă ce conţine în ea pe Don 
Quijote”. Sau: „O terasă de piatră (crăpată), o gondolă în 
depărtare, un costum complet de senator venețian, costum 
de satin alb cu broderie bogată, cu portretul din profil al 
domnişoarei Jogg, modelul, un iatagan superb montat în 
aur cu mâner bătut în pietre scumpe, îmbrăcăminte de 
maur minuţios executată (foarte rară) şi Othello”. 

Domnul Tulkinghorn vine şi pleacă destul de des, fiind de 
rânduit treburile domeniului, arendări de reînnoit şi altele. 
O vede şi pe Doamna Noastră destul de des şi, ca de obicei, 
el şi ea sunt liniştiţi, indiferenți şi nu se prea iau în seamă 
unul pe altul. Totuşi, s-ar putea ca Doamna Noastră să se 
teamă de domnul Tulkinghorn şi el să ştie. S-ar putea ca el 
s-o urmărească cu încăpățânare şi cu stăruinţă. Fără nici 
măcar o urmă de remuşcare, mustrare de conştiinţă sau 
milă. S-ar putea ca frumuseţea ei, şi toată starea şi 
strălucirea de care-i înconjurată, să nu-i dea lui decât un 
imbold mai mare pentru ceea ce urmăreşte şi să-l facă mai 
neînduplecat. Că ar fi rece şi crud, că ar fi de nezdruncinat 
în ceea ce socoate că-i de datoria lui, sau cuprins de beţia 
de putere, ori c-ar fi hotărât să nu-i scape nimic tăinuit de 
pe terenul în care toată viaţa a cotrobăit după descoperirea 
secretelor, sau că ar dispreţui în sufletul lui strălucirea pe 
lângă care el nu-i decât o palidă scânteie, ori că ar fi adunat 
întruna disprețul şi ofensele de sub amabilitatea 
grandioşilor lui clienţi, că ar fi ceva din toate astea sau 
toate la un loc, s-ar putea ca Doamna Noastră să prefere 
cinci mii de perechi de ochi aristocratici aţintiţi asupra ei, 
bănuitori şi vigilenţi, decât cei doi ochi ai jurisconsultului 
demodat, la gât cu o cravată ca un smoc şi cu nişte 
pantaloni negri spălăciţi, legaţi cu panglicuţe la genunchi. 

Sir Leicester se află în camera Doamnei Noastre, camera 
în care domnul Tulkinghorn a citit acea declaraţie sub luare 
de jurământ din procesul Jarndyce, şi este grozav de 


mulţumit de sine. Doamna Noastră, ca şi în ziua aceea, e 
aşezată în faţa focului, cu evantaiul în mână. Sir Leicester 
este grozav de mulţumit de sine fiindcă a întâlnit în gazetă 
nişte observaţii ce se refereau direct la stăvilare şi la 
structura societăţii. Se aplicau într-un mod atât de fericit 
cazului de deunăzi, încât sir Leicester a venit din bibliotecă 
în camera Doamnei Noastre anume ca să le citească cu glas 
tare. 

— Omul care a scris articolul de faţă, zice el în chip de 
prefaţă, dând din cap afirmativ către foc, ca şi cum l-ar fi 
salutat pe om de pe înălţimea vreunui munte, are un spirit 
bine echilibrat. 

Spiritul omului nu-i atât de bine echilibrat încât să n-o 
plictisească pe Doamna Noastră, care, după o apatică 
sforţare de a asculta, sau mai curând o apatică sforţare de a 
se face că ascultă, se nelinişteşte, se tulbură şi cade în 
contemplaţia focului de parc-ar fi fost focul ei de la Chesney 
Wold, de care nu s-ar fi despărţit niciodată. Sir Leicester, cu 
totul străin de starea ei, citeşte mai departe prin lornionul 
său, din când în când oprindu-se ca să mişte lornionul şi să- 
şi exprime asentimentul, ca de pildă: „Foarte adevărat, de 
fapt”; „Foarte exact exprimat”; „Şi eu adeseori am făcut 
aceeaşi remarcă”, invariabil pierzând rândul de pe jurnal, 
după fiecare observaţie, şi mergând cu degetul în susul şi-n 
josul coloanei, ca să găsească locul unde a rămas. 

Sir Leicester citeşte cu nelimitată gravitate şi demnitate, 
când iată că uşa se deschide şi valetul cu perucă pudrată, 
intrând ca o furtună, aduce următoarea veste ciudată: 

— Tânărul cu numele de Guppy, doamnă. 

Sir Leicester se opreşte, se uită lung la el şi repetă cu o 
voce ucigătoare: 

— Tânărul cu numele de Guppy? 

Uitându-se de jur-împrejur, îl zăreşte pe tânărul cu numele 
de Guppy, tare zăpăcit, făcându-şi o prezentare nu prea 
impresionantă prin felul şi înfăţişarea sa. 


— Te rog, îl întreabă sir Leicester pe valet, ce vrei să spui, 
anunțând atât de brusc pe tânărul cu numele de Guppy? 

— Vă cer iertare, sir Leicester, dar lady Dedlock a spus că 
vrea să-l vadă pe tânăr de îndată ce se prezintă. N-am ştiut 
că sunteţi aici, sir Leicester. 

Cerându-şi astfel scuze, valetul îi îndreaptă tânărului cu 
numele de Guppy o privire plină de dispreţ şi indignare, 
care parc-ar zice pur şi simplu: „Ce-ai venit să cauţi aici şi 
să mă vâri pe mine în bucluc?” 

— E foarte adevărat. Eu i-am dat dispoziţiile acestea, zice 
Doamna Noastră. S-aştepte tânărul! 

— În nici un caz, Doamna Mea. De vreme ce-a primit 
poruncă de la Domnia Ta să vină, eu n-am să vă întrerup! 

Sir Leicester se retrage, cu felul său galant de a fi, 
aproape fără să primească plecăciunea tânărului în timp ce 
iese din încăpere, presupunând solemn că trebuie să fie 
vreun cizmar, inoportun la înfăţişare. 

Lady Dedlock se uită din scurt la vizitatorul ei, după ce 
slujitorul a părăsit camera, cercetându-l cu privirile din 
creştet până-n tălpi, îl lasă să stea lângă uşă şi îl întreabă ce 
doreşte. 

— Ca Domnia Voastră să aibă bunăvoința de a-mi acorda 
favoarea să stea puţin de vorbă cu mine, răspunde domnul 
Guppy, stânjenit. 

— Dumneata eşti, fără îndoială, persoana care mi-a scris 
atât de multe scrisori? 

— Câteva, doamnă. Câteva, până ce Domnia Voastră mi-a 
acordat favoarea de a-mi trimite un răspuns. 

— Şi n-ai putut să te foloseşti de-aceleaşi mijloace, ca să nu 
mai fie nevoie de o convorbire? Nu te poţi linişti? 

Domnul Guppy îşi înşurubează gura într-un „nu!” tăcut şi 
clatină din cap în semn de negare. 

— Aifost ciudat de stăruitor. Dacă după toate, se va vedea 
că tot ceea ce ai de spus nu mă priveşte, şi nu văd cum m-ar 
putea privi, şi nici nu m-aştept să mă intereseze, îmi voi 


îngădui s-o tai scurt şi fără prea mult protocol. Spune ce ai 
de spus, te rog. 

Doamna Noastră, scuturându-şi neglijent evantaiul, se 
întoarce iarăşi către foc, stând aproape cu spatele la 
tânărul cu numele de Guppy. 

— Cu îngăduinţa Domniei Voastre, atunci, începe tânărul, 
voi intra acum în problemă. Hm! Sunt, după cum am spus 
Domniei Voastre în cea dintâi scrisoare, de meserie jurist. 
Ca jurist, am deprins obiceiul de a nu mă obliga prin scris, 
şi de aceea nu am comunicat Domniei Voastre numele 
firmei de care depind şi în care poziţia mea, şi aş putea 
adăuga, venitul meu, sunt destul de bune. Acum pot să 
declar Domniei Voastre, în secret, că numele firmei este 
„Kenge şi Carboy”, de la Lincoln's Inn, care s-ar putea să nu 
fie cu totul necunoscută Domniei Voastre, în legătură cu 
procesul Jarndyce, de la înalta Curte. 

Pe chipul Doamnei Noastre începe să se ivească oarecare 
interes. Ea a încetat să mai clatine evantaiul şi-l ţine ca şi 
cum ar asculta. 

— Însă pot să spun Domniei Voastre, de la început, 
urmează domnul Guppy, prinzând puţin curaj, că pricina 
pentru care am dorit atât de mult să stau de vorbă cu 
Domnia Voastră, ceea ce m-a făcut să am o purtare, care, 
nu mă îndoiesc, s-a arătat a fi şi se arată a fi nelalocul ei... 
De fapt aproape aş putea zice necorectă... După cea 
aşteptat o clipă ca să primească oarecare asigurări că nu-i 
aşa, şi văzând că nu primeşte nimic, domnul Guppy 
continuă...: pricina aceasta n-are nici-o legătură cu 
procesul Jarndyce. Dacă ar fi fost un apendice al procesului 
Jarndyce, m-aş fi dus de la început la juristul Domniei 
Voastre, la domnul Tulkinghorn de la Lincoln's Inn Fields. 
Am plăcerea de a mă cunoaşte cu domnul Tulkinghorn... 
Cel puţin, când ne întâlnim, ne arătăm simpatie... Şi dacă ar 
fi fost o pricină de-un asemenea soi, m-aş fi dus la el. 

Doamna Noastră se-ntoarce puţin către el şi-i zice: 

— Ai face mai bine să iei loc. 


— Mulţumesc Domniei Voastre. 

Domnul Guppy face ce i s-a spus. Domnul Guppy consultă 
un petic de hârtie pe care făcuse scurte însemnări cu 
privire la înşiruirea argumentelor şi care pare că-l aruncă 
în cea mai cumplită nedumerire ori de câte ori îi aruncă o 
privire. 

— Eu... A, da!... Îmi pun soarta cu totul în mâinile Domniei 
Voastre. Dacă înălţimea Voastră ar fi să se plângă cumva lui 
Kenge şi Carboy sau domnului Tulkinghorn, de vizita pe 
care i-am făcut-o, aş fi pus într-o situaţie foarte neplăcută. 
Asta v-o spun deschis. În consecinţă, am deplină încredere 
în demnitatea Domniei Voastre. 

Doamna Noastră, cu un gest dispreţuitor al mâinii care 
ţine evantaiul, îl asigură că nu merită să se plângă de el. 

— Mulţumesc înălţimii Voastre, zice domnul Guppy, e totul 
în ordine. Aşadar... Eu... Ce naiba!... De fapt am însemnat 
pe hârtie un punct, două, asupra ordinii chestiunilor pe 
care am socotit să le exp un, dar sunt scrise prescurtat şi nu 
pot descoperi ce vor să spună. Dacă Domnia Voastră îmi va 
îngădui să fac doi paşi până la fereastră, o clipă numai, 
voi... 

Domnul Guppy, în drum spre fereastră, se-mpiedică de-o 
cuşcă cu doi peruşi, cărora din zăpăceală le spune: 

— lertaţi-mă, vă rog! 

Dar asta nu-l duce la o mai bună descifrare a notelor lui. 
Şopteşte, transpirând, înroşindu-se şi ţinând peticul de 
hârtie când mai aproape de ochi, când mai departe: 

— C. S. Ce-o mai fi-nsemnând C. S.? 0! E. S.! O, ştiu! Da, cu 
siguranţă că-i aşa! Şi se-ntoarce îndărăt, luminat la faţă. 

— Nu mi-a ajuns la cunoştinţă, urmează domnul Guppy, 
stând în picioare, la jumătate cale între Doamna Noastră şi 
scaunul lui, dacă Domnia Voastră s-a întâmplat s-audă sau 
să vadă pe o tânără cu numele de domnişoara Esther 
Summerson? 

Doamna Noastră se uită ţintă la el. 


— Am văzut o tânără cu numele ăsta nu de mult. loamna 
trecută. 

— Ei bine, nu v-a izbit că seamănă cu cineva? Întreabă 
domnul Guppy, încrucişându-şi braţele, plecându-şi capul pe 
o parte şi scărpinându-se în colţul gurii cu carneţelul. 

Doamna Noastră nu-şi mai ia ochii de la el. 

— Nu. 

— Nici cu familia Domniei Voastre? 

— Nu. 

— Se vede că Domnia Voastră, urmează domnul Guppy, nu 
prea poate să-şi aducă aminte de chipul domnişoarei 
Summerson? 

— Mi-aduc aminte de fată foarte bine. Dar ce are asta de-a 
face cu mine? 

— Doamnă, vă încredinţez că, având chipul domnişoarei 
Summerson întipărit în memorie... Ceea ce vă spun în mare 
taină... Am găsit, când am avut cinstea să văd de-aproape 
Castelul Domniei Voastre de la Chesney Wold, în timpul unei 
scurte treceri cu un prieten prin ţinutul Lincolnshire, am 
găsit asemenea asemănare între domnişoara Esther 
Summerson şi Domnia Voastră, încât am rămas cu 
desăvârşire uluit, în aşa măsură, că pentru moment nici n- 
am ştiut ce mă uluise. Şi acum că am cinstea de a vă privi 
de aproape (de-atunci adesea mi-am luat îndrăzneala să mă 
uit la Domnia Voastră când treceaţi în trăsură prin parc, pot 
spune că nu mă ştiaţi, dar niciodată nu v-am văzut atât de 
aproape), e într-adevăr mai surprinzător decât mi-am putut 
închipui. 

— Tinere cu numele de Guppy! Au fost timpuri în care 
doamnele trăiau în fortărețe şi aveau la îndemână slujitori 
lipsiţi de orice scrupule. Atunci, cu asemenea ochi frumoşi, 
privind la dumneata aşa cum te privesc eu acum, sărmana 
ta viaţă n-ar fi fost pusă în cântar nici preţ de-o clipă! 

Doamna Noastră, folosindu-se încetişor de mica-i 
apărătoare de foc ca de un evantai, îl întreabă iarăşi ce 


crede oare c-ar avea de-a face cu ea pasiunea lui pentru 
asemănări. 

— Doamnă, răspunde domnul Guppy, din nou cercetându- 
şi peticul de hârtie, iată ajung şi la asta. La naiba cu 
însemnările mele! O! Doamna Chadband! Da! 

Domnul Guppy îşi trage scaunul puţin mai în faţă şi se 
aşază iarăşi. Doamna Noastră se lasă pe spate în fotoliul 
său, cu calm, în graţia ei firească, şi poate cu ceva mai 
puţină tihnă ca de obicei, dar nu-l slăbeşte nici-o clipă din 
ochii neclintiţi. 

— Un... Staţi o clipă, totuşi! Domnul Guppy se uită iarăşi 
pe hârtiuţă. E. S. De două ori? A, da, da! Acuma văd la ce m- 
am gândit. 

Sucindu-şi peticul de hârtie ca pe un instrument cu care 
să-şi puncteze discursul, domnul Guppy continuă: 

— Doamnă, pluteşte un mister asupra naşterii şi creşterii 
domnişoarei Esther Summerson. Sunt informat despre 
problema cu pricina pentru că... Ceea ce vă spun e în 
secret... O ştiu datorită slujbei pe care-o am la „Kenge şi 
Carboy”. Ei bine, după cum am mai spus Domniei Voastre, 
chipul domnişoarei Summerson mi-e întipărit în suflet. Dacă 
aş putea lămuri acest mister pentru ea, sau dovedi că e 
neam mare şi aş putea găsi că, având onoarea să fie o 
ramură îndepărtată a familiei dumneavoastră, are dreptul 
de a intra ca parte în procesul Jarndyce, ei! Atunci aş putea 
ridica şi eu un soi de pretenţie la domnişoara Summerson, 
ca să privească cu un ochi hotărât mai binevoitor 
propunerile mele, decât a făcut-o până acum. De fapt, până 
acum nu le-a dovedit nici un pic de bunăvoință. 

Un soi de zâmbet mânios răsare pe chipul Doamnei 
Noastre. 

— Ei bine, datorită unei împrejurări foarte ciudate, 
doamnă, urmează domnul Guppy, împrejurare totuşi dintr- 
acelea ce ne ies în cale nouă, profesioniştilor, printre care 
mă pot numi şi eu, fiindcă, deşi neadmis, totuşi am căpătat 
un înscris cu privire la clauzele şi postul în care sunt 


angajat, alcătuit pentru mine de „Kenge şi Carboy”, pe baza 
sumei plătite de mama din capitalul micului ei venit, ca bani 
pentru timbru, ei bine, am întâlnit persoana care a stat ca 
slujitoare la doamna care a crescut-o pe domnişoara 
Summerson până când a luat-o Jarndyce sub îngrijirea şi 
ocrotirea sa. Doamna aceea se numea Barbary ca 
domnişoară. 

Culoarea lividă de pe faţa Doamnei Noastre să fie oare 
reflexul evantaiului cu care se apără de dogoarea focului, 
evantaiul pe un fond de mătase verde şi pe care ea îl ţine în 
mâna ridicată ca şi cum l-ar fi uitat aşa, sau e chiar o 
paloare teribilă ce i s-a aşternut pe chip? 

— S-a întâmplat cumva ca Domnia Voastră, continuă 
domnul Guppy, să audă de domnişoara Barbary? 

— Nu ştiu. Poate, cred. Da. 

— N-a avut domnişoara Barbary nici un soi de legătură de 
rudenie cu familia Domniei Voastre? 

Buzele Doamnei Noastre se mişcă, dar nu scot nici un 
sunet. Domnia Sa dă din cap câ nu. 

— Nici-o legătură? Întreabă iarăşi domnul Guppy. O! Poate 
că n-aţi avut Domnia Voastră cunoştinţă de acest lucru. Ah! 
Dar poate să fi avut! Da. 

După fiecare dintre interogări, lady Dedlock îşi lasă capul 
în jos. 

— Foarte bine! Ei, şi domnişoara Barbary era grozav de 
tăcută... Se pare că a fost extraordinar de închisă pentru o 
femeie, femeile fiind în general (cel puţin în viaţa de toate 
zilele) înclinate mai curând spre vorbărie... Şi martora mea 
n-a ştiut niciodată dacă fata a avut măcar o singură rudă. 
Într-o împrejurare, şi numai întruna, se pare că domnişoara 
Barbary i-a împărtăşit martorei mele taina, dar numai într-o 
privinţă, şi anume i-a spus atunci că numele adevărat al 
fetiţei nu e Esther Summerson, ci Esther Hawdon. 

— Doamne Dumnezeule! 

Domnul Guppy holbează ochii de uimire. Lady Dedlock stă 
în faţa lui, uitându-se la el, dar cu privirea fixă, dusă dincolo 


de el, cu faţa umbrită de aceeaşi paloare, păstrând aceeaşi 
atitudine, până şi în felul de a-şi ţine evantaiul, cu buzele 
puţin întredeschise, cu fruntea puţin încruntată, dar, pentru 
o clipă, ca neînsufleţită. El o vede apoi cum îşi revine în fire, 
bagă de seamă un tremur ce-i înfioară făptura ca o 
încreţitură pe faţa unei ape, îi vede buzele că prind a se 
mişca, o observă cum se linişteşte cu o mare sforţare, o 
vede silindu-se să-şi amintească de prezenţa lui acolo şi de 
cele ce-i spusese. Toate s-au petrecut atât de repede, încât 
exclamaţia şi leşinul ei par că au dispărut ca şi trăsăturile 
unor morţi păstraţi bine multă vreme, dar care, loviți de aer 
ca de un trăsnet, când se desfac mormintele, se spulberă şi 
dispar cât ai clipi. 

— Domnia Voastră are cunoştinţă de numele Hawdon? 

— L-am auzit înainte. 

— E numele unei ramuri colaterale sau mai îndepărtate a 
familiei Domniei Voastre? 

— Nu. 

— Ei bine, doamnă, urmează domnul Guppy, ajung la 
ultimul punct al problemei, atât cât am fost în stare să o 
pătrund. 

Ea nu se termină aici, iar eu voi aduna şi celelalte 
elemente tot mai strâns, pe măsură ce se desfăşoară. 
Domnia Voastră trebuie să ştie, dacă încă nu s-a întâmplat 
prin cine ştie ce şansă să fi şi aflat că acum câtva timp a fost 
găsit mort în casa unui om cu numele de Krook, aproape de 
strada Cancelariei, un copist în mare mizerie. În privinţa lui 
s-a făcut o anchetă şi s-a stabilit cum că acel copist era o 
făptură anonimă, al cărei nume a rămas necunoscut. Dar, 
doamnă, am descoperit foarte de curând că numele acelui 
copist era Hawdon. 

— Şi ce legătură are asta cu mine? 

— Vai, doamnă, tocmai asta e întrebarea! Ei, bine, după 
moartea acelui om s-a petrecut un lucru straniu. A răsărit o 
doamnă, o doamnă travestită, lady Dedlock, care s-a dus să 
vadă locul unde s-a petrecut decesul şi-apoi s-a dus să se 


uite la mormântul copistului. A plătit unui măturător de 
stradă, unui băietan, ca să i le arate. Dacă Domnia Voastră 
ar dori să-i aduc băietanul pentru confruntarea acestei 
declaraţii, pot să pun mâna pe el oricând. 

— Nenorocitul acela de băietan nu înseamnă nimic pentru 
Doamna Noastră, şi ea nu doreşte să-i fie înfăţişat. 

— Oh! Vă încredinţez, doamnă, e un început foarte straniu, 
de fapt, continuă domnul Guppy. Dacă l-aţi fi putut auzi 
povestind despre inelele ce sclipeau pe degetele ei când şi-a 
scos mănuşa, aţi fi găsit că întâmplarea e plină de 
romantism. 

Strălucesc diamante şi pe mâna care ţine evantaiul. 
Doamna Noastră mişcă în joacă evantaiul şi le face să 
strălucească şi mai tare, având iarăşi pe faţă căutătura 
aceea care, în alte vremuri, ar fi putut fi atât de 
primejdioasă pentru tânărul cu numele de Guppy. 

— S-a presupus, doamnă, că n-a lăsat în urma lui nici acte, 
nici hârtii prin care să fi putut fi identificat. Dar a lăsat. A 
lăsat un teanc de scrisori. 

Evantaiul se mişcă încă, tot ca înainte. Tot timpul însă ochii 
doamnei nu s-au desprins de el, nici măcar o dată. 

— I-au fost luate şi tăinuite. Şi mâine seară, doamnă, vor 
intra în posesia mea. 

— Încă o dată te întreb, ce legătură au toate astea cu 
mine? 

— Lady Dedlock, eu cu aceasta termin. 

Domnul Guppy se ridică în picioare. 

— Dacă socotiți că în asemenea înlănţuire de circumstanţe 
în tot întregul lor, în neîndoielnica şi puternica asemănare 
dintre tânăra domnişoară şi Domnia Voastră, fapt absolut 
pozitiv pentru un juriu, în faptul că a fost crescută de 
domnişoara Barbary, în afirmaţia domnişoarei Barbary că 
adevăratul nume al domnişoarei Summerson este Hawdon, 
în faptul că Domnia Voastră cunoaşte amândouă numele 
acestea foarte bine, şi în moartea lui Hawdon, aşa cum s-a 
petrecut... Dacă socotiți că în toate acestea ar exista pentru 


Domnia Voastră un interes de familie, ca să cercetez cazul 
mai în adâncime, atunci voi aduce hârtiile acelea aici. Nu 
ştiu ce sunt, afară doar că sunt nişte scrisori vechi; încă nu 
le-am avut în mână. Le voi aduce aici de îndată ce le voi 
căpăta şi le voi parcurge pentru întâia oară cu Domnia 
Voastră. Cu acestea am spus Domniei Voastre pricina 
pentru care am venit. V-am spus totodată că aş fi pus într-o 
situaţie foarte neplăcută dacă s-ar face vreo plângere în 
asemenea privinţă şi că totul s-a petrecut strict confidenţial. 

Oare acesta să fie întregul scop urmărit de tânărul cu 
numele de Guppy, sau mai are el vreunul? Oare vorbele lui 
dezvăluie lungimea, lăţimea şi adâncimea, cu alte cuvinte, 
toate dimensiunile obiectivului şi presupunerilor sale, 
venind aici? Sau, de nu, ce mai ascunde încă? E un om cu 
care Doamna Noastră are de luptat. Se poate uita la el mult 
şi bine, dar şi el poate să-şi aplece privirile în jos pe masă şi 
să nu lase să i se citească nimic pe faţa lui de tăinuitor de 
mărturii. 

— Poţi s-aduci scrisorile, zice Doamna Noastră, dacă 
socoţi. 

— Pe cinstea mea, Domnia Voastră nu prea arată c-ar avea 
încredere în mine, răspunde domnul Guppy, oarecum jignit. 
— Poţi s-aduci scrisorile, repetă ea cu acelaşi ton, dacă... 

Pofteşti. 

— Aşa voi face şi-i urez Domniei Voastre o zi bună. 

Pe măsuţă, alături de ea, se află un fleac de casetă, 
încercuită de gratii şi încuietori, de parc-ar fi o ladă veche şi 
trainică. Uitându-se încă la el, lady Dedlock o ia şi o descuie. 

— Oh! Vă încredinţez, doamnă, că eu sunt mânat de alte 
motive, zice domnul Guppy, şi nici nu pot primi nimic de-un 
asemenea soi. Vă urez încă o dată noapte bună şi vă 
mulţumesc, totuşi, rămânându-vă foarte îndatorat. 

Cu acestea, tânărul îşi face închinăciunea şi coboară scara. 
Acolo valetul cel trufaş nu găseşte cu cale că-i de datoria lui 
să-şi părăsească Olimpul de lângă focul din vestibul, ca să-l 
conducă până la uşă. 


În timp ce sir Leicester se încălzeşte în bibliotecă şi moţăie 
deasupra jurnalului pe care-l ţine în mâini, nu se petrece 
oare în casă nimic care să-l înfioare şi să-l deştepte, fără să 
mai spunem de-o putere care să facă arborii de la Chesney 
Wold să-şi ridice spre cer braţele lor noduroase, iar 
portretele să se încrunte şi armurile să se stârnească? 

Nu. Cuvinte, suspine, plânsete nu-s decât aer, iar aerul e 
atât de îmbâcsit şi de ferecat în aşezarea aceea din oraş, 
încât sunetele ar trebui să fie trâmbiţate de Doamna 
Noastră din cămara ei, ca să poată duce un cât de slab 
murmur până la urechile lui sir Leicester; şi totuşi, în casă e 
un plânset jalnic, ce se ridică dintr-o făptură înnebunită, 
căzută în genunchi. 

— O, copila mea, copila mea! N-a murit în primul ceas al 
vieţii, aşa cum îmi spusese sora mea crudă, ci a fost 
crescută în asprime de ea, după ce a lipsit-o de mine şi de 
numele meu! O copila mea, copila mea! 

Povestirea Estherei ichard era plecat de ceva vreme, când 
am primit vizita unei persoane, venită să stea cu noi câteva 
zile. Era o doamnă în vârstă. E vorba de doamna 
Woodcourt, care, sosită din Ţara Galilor ca să stea la 
doamna Bayham Badger, îi scrisese tutorelui, „după dorinţa 
fiului ei Allan”, ca să ne comunice că primise veşti de la el, 
că e bine sănătos şi că „ne trimite nouă, tuturor, gândurile 
lui bune”. Doamna Woodcourt a fost poftită atunci de tutore 
să vină să ne vadă în Casa Umbrelor. A petrecut cu noi 
aproape trei săptămâni. M-a îndrăgit cu deosebire pe mine 
şi-mi încredința absolut toate tainele, până într-atât, încât 
uneori îmi cădea chiar greu. Ştiam eu prea bine că n-am 
nici un drept să-mi cadă greu, deoarece ea se încredea în 
mine şi-mi dădeam seama că nu aveam dreptate; totuşi, cu 
toată strădania mea, nu puteam face nimic. 

Era o doamnă atât de mică şi de pătrunzătoare şi avea 
obiceiul să şadă cu mâinile împreunate una într-alta, 
uitându-se iscoditoare la mine când îmi vorbea, încât se 
poate că asta mi-o făcea de nesuferit. Sau poate din pricină 


că era aşa de dreaptă şi de gătită. Cu toate acestea, nu cred 
să fi fost asta, pentru că o socoteam o persoană distinsă şi- 
mi plăcea. Nici din pricina expresiei obişnuite a feţei nu 
putea fi, căci avea un ten scânteietor şi, pentru o doamnă în 
vârstă, era frumoasă. Nu ştiu ce să fi fost. Sau cel puţin 
dacă acum ştiu, cred că atunci nu ştiam. Sau cel puţin... Dar 
n-are a face. 

Seara, când urcam să mă culc, mă poftea în cameră la ea, 
unde şedea în faţa focului, într-un fotoliu şi, vai mie, începea 
să-mi povestească despre Morgan ap Kerrig până când îmi 
pierea toată bună-dispoziţie! Uneori îmi recita câteva strofe 
din Crumlinwallenwen şi din Mewlinwillenwood (dacă astea 
vor fi fiind numele lor adevărate, deşi aş crede că nu) şi 
ajungea să se înflăcăreze de tot, din pricina sentimentelor 
pe care le exprima. Cu toate acestea, niciodată n-am ştiut 
ce spune (fiind în limba galilor) decât că aducea nişte elogii 
grozave spiţei lui Morgan ap Kerrig. 

— lată, domnişoară Summerson, îmi declara mie solemnă 
şi triumfătoare, vezi, asta-i averea moştenită de fiul meu. 
Oriunde merge feciorul meu, el poate pretinde că-i neam cu 
ap Kerrig. Bani poate să nu aibă, dar oricând are ceea ce-i 
mai mult: familie, scumpa mea. 

Aveam eu îndoielile mele că celor din India sau China le-ar 
păsa cine ştie ce de Morgan ap Kerrig, dar, bineînţeles, 
niciodată nu le-am exprimat. Obişnuiam să zic că e mare 
lucru să ai rude aşa de sus-puse. 

— Este mare lucru, draga mea, răspundea doamna 
Woodcourt. Îşi are însă şi neajunsurile sale; alegerea unei 
soţii pentru fiul meu, de exemplu, e îngrădită, dar şi 
alegerea matrimonială a familiei regale e îngrădită într-un 
fel tare asemănător. 

Apoi, mă bătea uşurel cu mâna şi mă mângâia pe rochie 
atât cât să mă încredinţeze că are o părere bună despre 
mine, cu toată distanţa dintre noi. 

— Sărmanul domn Woodcourt, drăguță, îmi spunea ea 
întotdeauna cu oarecare emoție, fiindcă avea o inimă foarte 


afectuoasă pentru nobila-i seminţie, cobora dintr-o celebră 
familie scoțiană din Highland, ce purta numele Mac Coorts 
de Mac Coort. A fost în slujba regelui său şi a ţării sale ca 
ofiţer în Regimentul Regal al Vânătorilor de Munte şi a 
murit pe câmpul de bătaie. Fiul meu e unul dintre ultimii 
reprezentanţi ai două vechi familii. Cu binecuvântarea 
cerurilor, le va înălța iarăşi la gloria lor străveche şi le va 
uni cu altă veche familie. 

De prisos încercam eu să schimb subiectul, aşa cum o 
făceam numai de dragul unor lucruri noi... Sau poate 
pentru că... Dar nu-i nevoie să intru în amănunte. Doamna 
Woodcourt nu m-ar fi lăsat nici în ruptul capului să-l schimb. 

— Draga mea, începu să-mi spună într-o seară, ai atât de 
mult bun-simţ şi priveşti lumea cu atâta cuminţenie şi atât 
de superior pentru vârsta dumitale, încât e o mângâiere 
pentru mine să vorbesc cu dumneata despre problemele 
mele de familie. Nu ştii multe despre fiul meu, draga mea, 
dar pe el îl cunoşti destul, aş crede, ca să ţi-l aminteşti? 

— Da, doamnă. Mi-l amintesc. 

— Da, drăguță. Acum, scumpa mea, cred că ştii să judeci 
un om şi aş dori să ştiu ce părere ai de el? 

— O, doamnă Woodcourt! Am exclamat eu, asta-i aşa de 
greu! 

— De ce-i aşa de greu, draga mea? Mă întrebă ea. Nu văd 
de ce. 

— Să-ţi dai o părere... 

— Asupra unei cunoştinţe atât de superficiale, scumpa 
mea. Asta-i adevărul. 

N-am vrut să spun asta, fiindcă domnul Woodcourt stătuse 
în casa noastră o bună bucată de vreme şi ajunsese să fie 
destul de intim cu tutorele meu. Am repetat acestea şi am 
adăugat că pare să fie foarte priceput în profesia lui... 
Credeam... Şi cu bunătatea şi blândeţea lui faţă de 
domnişoara Flite erau mai presus de orice laudă. 

— Îl preţuieşti aşa cum se cuvine! A zis doamna 
Woodcourt, strângându-mă de mână. L-ai definit exact. 


Allan este un om bun şi în profesia lui nu dă greş. Spun asta 
cu toate că-i sunt mamă. Totuşi, trebuie să mărturisesc că 
nu-i fără cusur, draga mea. 

— Nimeni nu-i, am zis eu. 

— Ah! Dar ale lui sunt într-adevăr cusururi pe care ar 
putea să le îndrepte şi-ar trebui să le îndrepte, răspunse 
bătrâna ascuţit, clătinând din cap. Sunt atât de ataşată de 
dumneata, încât pot avea toată încrederea, draga mea, 
mărturisindu-ţi ca unei terţe persoane, cu totul 
dezinteresată, că fiul meu e nestatornicia personificată. 

Am zis că nu-mi vine a crede că ar fi cu putinţă să nu fie 
constant în profesie şi să fie nestatornic în felul cum o 
practică, judecând după reputaţia pe care şi-a câştigat-o. 

— Ai iarăşi dreptate, scumpa mea, îmi întoarse răspunsul 
bătrâna doamnă, dar eu nu mă refer la profesia lui, vezi 
dumneata! 

— O! Am exclamat eu. 

— Nu! Făcu ea. Eu mă refer la purtarea lui în societate. E 
foarte uşuratic cu fetele şi totdeauna a fost aşa, chiar de 
când era de optsprezece ani. Ei bine, draga mea, niciodată 
n-a arătat într-adevăr un interes pentru vreuna dintre ele 
şi, fiind aşa, nu i s-a părut că face vreun rău şi nici nu le-a 
arătat altceva decât politeţe şi bunătate. Totuşi nu-i bine, 
ştii dumneata, nu-i aşa? 

— Nu, am răspuns eu, în timp ce ea părea că-mi aşteaptă 
răspunsul. 

— Şi asta poate duce la noţiuni greşit interpretate, ştii, 
draga mea. 

Am presupus că aşa e. 

— De aceea, i-am spus de multe ori că ar trebui să fie mai 
atent atât în privinţa lui, cât şi a celorlalţi. Iar el 
întotdeauna îmi răspunde: „Mamă, aşa am să fiu, dar 
dumneata mă cunoşti mai bine decât oricine şi ştii că nu mă 
gândesc la rău... pe scurt, nu mă gândesc la nimic. Toate 
astea, draga mea, sunt foarte adevărate, dar n-au nici-o 
justificare. Totuşi, dat fiind că acuma a plecat atât de 


departe şi pe un timp nelimitat, şi dat fiind că va avea 
prilejuri bune şi recomandări preţioase, putem socoti că 
toate acestea au trecut şi s-au încheiat. Dar dumneata, 
draga mea, urmă bătrâna doamnă, surâzând şi dând din 
cap tot timpul, în privinţa scumpei dumitale fiinţe, draga 
mea, ce-ai de spus? 

— Eu, doamnă Woodcourt? 

— Să nu fiu atât de egoistă vorbind tot timpul de feciorul 
meu, care a plecat să-şi caute fericirea şi să-şi găsească 
soţie; dumneata când ai de gând să porneşti în căutarea 
fericirii şi să-ţi găseşti soţ, domnişoară Summerson? Ei, ia 
uită-te la ea. Ce, roşeşti? 

Nu cred că am roşit... În orice caz, dacă am roşit n-avea 
importanţă... Şi i-am spus că fericirea mea actuală mă 
mulţumeşte pe deplin şi n-am nici-o dorinţă s-o schimb. 

— Să-ţi spun ce-am crezut eu întotdeauna despre 
dumneata şi despre fericirea ce-are să-ţi vie, draga mea? 
Întrebă doamna Woodcourt. 

— Dacă socotiți că sunteţi bun profet, am răspuns eu. 

— Ei bine, atunci iată: ai să te căsătoreşti cu cineva foarte 
bogat şi merituos, mult mai în vârstă... Cu douăzeci şi cinci 
de ani, poate... Mai mult decât dumneata. Şi ai să fii o soţie 
minunată, tare iubită şi foarte fericită. 

— Frumos noroc, n-am ce zice! Am exclamat eu, dar de ce 
ar fi să fie al meu? 

— Draga mea, răspunse ea, e o potrivire în asta... Eşti atât 
de harnică, atât de îndemânatică, atât de bine aşezată în 
toate, încât e o potrivire la mijloc, şi chiar aşa are să se 
întâmple. Şi nimeni, draga mea, n-are să te felicite mai 
sincer pentru asemenea căsătorie decât mine! 

S-ar părea ciudat că spusele doamnei Woodcourt mi-au 
căzut greu, dar aşa s-a întâmplat. Ştiu sigur că aşa a fost. 
Din pricina lor, o parte din noapte m-am simţit stingherită. 
Dar mi-a fost atât de ruşine de prostia mea, încât nu mi-a 
venit să mă destăinui nici măcar Adei, şi din pricina asta m- 
am simţit şi mai stingherită. Nu ştiu ce n-aş fi dat să fi putut 


ocoli, dacă ar fi fost cu putinţă, destăinuirile intime ale 
acelei doamne bătrâne şi agere, care a mers atât de 
departe. Din cauza lor, aveam cele mai contradictorii păreri 
despre ea. Aci gândeam că născoceşte poveşti, aci că e 
întruchiparea adevărului. Când o bănuiam că e foarte 
vicleană, când îmi venea a crede că are o inimă cinstită de 
localnică din Wales, cât se poate de nevinovată şi simplă. Şi, 
la urma urmei, ce-mi păsa mie şi de ce să-mi pese? De ce în 
drum spre culcare, cu coşuleţul cu chei, să nu mă pot opri 
un timp alături de ea, la foc, în camera ei şi să stau la taifas 
cu ea o bucată de vreme, în aceeaşi măsură cum aş fi făcut 
cu oricare alta, fără să mă necăjesc pentru nişte lucruri 
inofensive pe care mi le spune? Atrasă de ea, cum evident 
eram, fiindcă doream din răsputeri să-i plac şi eram într- 
adevăr foarte bucuroasă că-i plac, la ce bun să despic firu-n 
patru, întristată şi necăjită de-a binelea pentru fiecare 
cuvânt pe care-l rosteşte, şi să-l cântăresc iarăşi şi iarăşi în 
zeci de chipuri? De ce-mi făcusem atâta grijă şi supărare 
fiindcă se află în casa noastră şi că stă de taină cu mine în 
fiecare seară, când simţeam totuşi că-i mai bine şi mai sigur, 
cumva, să fie cu noi decât aiurea? lată câte nedumeriri şi 
nepotriviri pe care nu le pot lămuri. Măcar de-aş putea... 
Dar am să revin la subiectul de faţă mai încolo, căci acum ar 
fi pur şi simplu de prisos să continui. 

Aşadar, când doamna Woodcourt a plecat, mi-a părut rău 
că pierd, dar am şi răsuflat uşurată. Însă după aceea a venit 
Caddy Jellyby la noi şi ne-a adus un stoc atât de bogat de 
noutăţi din familia ei, încât ne-a dat de lucru din plin. 

Mai întâi de toate, Caddy a declarat (şi nici n-ar fi început 
cu altceva) că sunt cel mai bun sfetnic din câţi au existat. 
„Asta, a zis draga mea, nu-i nicidecum o noutate”, şi „Asta, 
am zis eu, e o gogomănie”. Apoi Caddy ne-a spus că peste o 
lună are să fie măritată şi că ar fi cea mai fericită fată din 
lume dacă Ada şi cu mine avem să-i fim domnişoare de 
onoare. Fără îndoială, iată şi veşti noi şi mi-am închipuit că 


niciodată n-avem să mai terminăm de vorbit, atât de multe 
mai aveam noi de spus lui Caddy şi ea nouă. 

Se pare că domnul Jellyby, nefericitul ei tată, scăpase de 
faliment, „trecut şi prin gazetă” era expresia folosită de 
Caddy, ca şi cum ar fi trecut printr-un tunel, prin mila şi 
indulgenţa generală a creditorilor săi, şi scăpase de toate 
încurcăturile lui într-un chip fericit, fără să fi reuşit să le 
înţeleagă; renunţase la tot ce mai avea (ceea ce nu era 
mare lucru, aş crede, judecând după halul în care era 
mobilierul) şi încredinţase pe toţi cei interesaţi că mai mult 
de-atât nu putea face bietul om. Astfel că fusese mutat 
onorabil „la un birou” ca să-şi încerce iarăşi norocul. Ce 
făcea acolo, la biroul acela, n-a fost cu putinţă să aflu. 
Caddy zicea că-i „şef-agent de Vamă” şi singurul lucru pe 
care l-am înţeles de la ea a fost că de câte ori domnul 
Jellyby avea nevoie de ceva mai mulţi bani, se ducea în 
docuri să caute şi mai niciodată nu găsea. 

De îndată ce taică-său îşi uşurase spiritul, ajungând în 
halul unei oi tunse, şi după ce familia se mutase într-o 
locuinţă mobilată, la Hatton Garden (unde, când m-am dus 
mai târziu să-i văd, am găsit copiii scoțând lâna din pernele 
de la scaune şi înfundându-şi gurile cu ea), Caddy pusese la 
cale o întâlnire între domnul Jellyby şi domnul Turveydrop 
tatăl, şi bietul domn Jellyby, atât de sărăcăcios şi umil cum 
era, a acordat tot respectul cuvenit înaltei 'Ținute a 
domnului Turveydrop cu atâta supuşenie, încât au devenit 
nemaipomenit de buni prieteni, încetul cu încetul, domnul 
Turveydrop tatăl, deprins astfel cu ideea căsătoriei fiului 
său, şi-a prelucrat sentimentele părinteşti, ridicându-le 
până la înălţimea de unde privea evenimentul ca fiind 
iminent, şi şi-a dat binevoitorul consimţământ tinerei 
perechi să-şi înceapă menajul la Academie, în strada 
Newman, când vor crede de cuviinţă. 

— Şi tatăl tău, Caddy? Ce-a zis? 

— O! Sărmanul tata, răspunse Caddy, doar a plâns şi a zis 
că nădăjduieşte să putem porni în condiţii mai bune decât 


au pornit-o el şi mama. Dar asta n-a spus-o de faţă cu 
Prince, nu mi-a spus-o decât mie. Şi a mai zis: „Draga mea 
copilă, nu prea ai fost învățată cum să-i faci un cămin 
soţului tău, dar dacă n-ai de gând să te străduieşti din 
răsputeri şi din toată inima să i-l faci, mai bine ucide-l decât 
să te măriţi cu el... Dacă mai ales îl iubeşti cu adevărat.” 

— Şi cum l-ai liniştit, Caddy? 

— Ei bine, era îngrozitor de jalnic să-l vezi pe bietul tata 
atât de descurajat şi să-l auzi că spune lucruri atât de 
groaznice şi n-am mai putut şi-am izbucnit şi eu în plâns. 
Dar i-am spus că am de gând să mă străduiesc din răsputeri 
pentru căminul nostru şi nădăjduiesc să fie casa noastră un 
loc şi pentru el, unde să vină şi să găsească oarecare 
mulţumire, seara, câteodată, şi sper şi cred să-i fiu mai 
bună fiică acolo, decât acasă la noi. După aceea, i-am spus 
că Peepy are să vină să stea cu mine şi atunci tata a început 
să plângă iarăşi şi a zis de copii că sunt indieni. 

— Indieni, Caddy? 

— Da, a răspuns Caddy, indieni sălbatici. Şi tata a mai spus 
(şi aici biata copilă a început să plângă în hohote, nici pe 
departe în chip de cea mai fericită fată din lume), că-şi dă 
seama că lucrul cel mai bun ce li s-ar putea întâmpla ar fi să 
fie ucişi cu toţii cu tomahawkul. 

Ada adaugă că din fericire îl cunoaşte pe domnul Jellyby ca 
fiind un om ce nu poate nutri asemenea sentimente 
distrugătoare. 

— Nu, fără îndoială, îl ştiu pe tata că n-ar putea dori ca 
familia lui să fie scăldată în sânge, răspunse Caddy, dar voia 
să spună că toţi fraţii mei sunt foarte nenorociţi, fiind copiii 
mamei, şi el e foarte nenorocit, fiind soţul mamei, şi sunt 
sigură că-i adevărat, oricât de nefiresc ar părea că spun 
asemenea grozăvie. 

Am întrebat-o pe Caddy dacă doamna Jellyby ştie că s-a 
hotărât ziua căsătoriei. 

— O! Tu ştii, Esther, cum e mama, răspunse ea. E cu 
neputinţă să spui dacă ştie sau nu. 1 s-a repetat destul de 


des, şi când i-o spun îmi aruncă o privire liniştită şi absentă, 
ca şi cum aş fi mai ştiu eu ce... O turlă în depărtare, 
răspunse Caddy, căreia i-a venit ideea asta pe neaşteptate; 
şi apoi clatină din cap că nu şi zice: „O, Caddy, Caddy, cât 
eşti de cicălitoare!” şi continuă cu scrisorile ei pentru 
Borrioboola. 

— Şi trusoul tău, Caddy? Am întrebat-o, fiindcă faţă de noi 
nu se sfia. 

— Ei bine, dragă Esther, îmi răspunse ea ştergându-şi 
ochii, trebuie s-o scot la capăt cum voi putea mai bine şi am 
toată încrederea în scumpul meu Prince că n-are să 
păstreze niciodată o amintire neplăcută că am venit la el 
atât de săracă. Dacă problema s-ar pune pentru un 
echipament de trimis la Borrioboola, mama ar şti totul în 
privinţa lui şi ar sta ca pe jăratic. Fiind însă ceea ce este, 
nici nu ştie şi nici nu-i pasă. 

Caddy nu e nicidecum lipsită de afecţiune firească pentru 
maică-sa, dar a mărturisit toate cele de mai sus cu lacrimi 
pe obraz, ca pe ceva ce nu se poate tăgădui, şi tare mă tem 
că-i aşa. Ne-a părut foarte rău pentru biata fată, draga de 
ea, şi am găsit că-i atât de admirabilă buna ei dispoziţie ce-a 
supravieţuit unei asemenea descurajări, încât amândouă în 
acelaşi timp (vreau să spun Ada şi cu mine) i-am făcut o 
mică propunere care-a umplut-o de bucurie. l-am propus să 
stea la noi trei săptămâni, apoi eu să locuiesc la ea o 
săptămână şi noi, toate trei, să născocim şi să croim şi să 
reparăm şi să coasem şi să facem economii şi tot ceea ce 
putem mai bine, ca să-i înjghebăm cea mai bună parte a 
zestrei. Tutorele fiind la fel de bucuros de ideea noastră ca 
şi Caddy, am dus-o acasă chiar de a doua zi, ca să şi 
începem pregătirile, şi am adus-o înapoi în triumf, cu toate 
cutiile şi cumpărăturile câte au putut fi stoarse dintr-o 
bancnotă de zece lire, pe care domnul Jellyby a găsit-o, 
presupun, în docuri, dar pe care în orice caz i-a dat-o. Ce nu 
i-ar fi dat şi tutorele, dacă l-am fi îndemnat, e greu de spus, 
dar noi am socotit că e destul atât ca să-i înjghebăm rochia 


de mireasă şi boneta. Şi el a încuviinţat compromisul şi 
niciodată n-a fost Caddy mai fericită în toată viaţa ei, decât 
atunci când ne-am pus pe lucru. 

Era destul de stângace cu acul, biata fată, şi şi-a împuns 
degetele tot aşa cum şi le mânjea cu cerneală. Nu se putea 
împiedica să nu roşească puţin, din când în când, în parte 
de durere, în parte de ciudă, că nu-i în stare să lucreze mai 
bine, dar curând a depăşit stadiul ăsta, începând să se 
perfecţioneze din ce în ce mai repede. Astfel, zile în şir, 
Caddy şi draga mea şi Charley, micuța mea slujitoare, şi o 
modistă adusă din oraş şi eu, ne-am pus pe muncă din toate 
puterile, dar cu toată bunăvoia şi plăcerea de care eram în 
stare. 

În afară de asta, Caddy era mai cu seamă nerăbdătoare 
„să înveţe gospodăria”, cum zicea ea. Vai! Doamne fereşte! 
Auzi colo, să înveţi gospodăria de la o făptură cu vasta mea 
experienţă, îmi părea o glumă de tot hazul: am pufnit în râs, 
şi m-am fâstâcit ca o caraghioasă când mi-a făcut 
propunerea. Totuşi, i-am spus: „Caddy, bineînţeles că îţi 
arăt cu dragă inimă tot ceea ce poţi învăţa de la mine, 
draga mea”. Şi i-am arătat toate cărţile, reţetele şi 
sistemele mele repezite. V-aţi putea închipui că-i arătam 
cine ştie ce născociri minunate, după felul cum le învăţa, 
dar dacă aţi fi văzut-o cum se ridica şi mă pândea ori de 
câte ori zăngăneam cheile gospodăriei, cu siguranţă că aţi fi 
spus că n-a fost de când lumea şarlatan mai mare decât 
mine, cu un discipol mai orb decât Caddy Jellyby. 

Astfel s-au scurs la iuţeală cele trei săptămâni, ba cosând 
şi gospodărind, ba cu lecţiile date lui Charley, ba cu jocurile 
de table, seara, cu tutorele, ba cu duetele cu Ada. Apoi am 
plecat cu Caddy acasă la ea, să vedem ce-i de făcut şi acolo, 
iar Ada şi Charley au rămas ca să-i poarte de grijă tutorelui. 

Când spun acasă la Caddy, e vorba de locuinţa mobilată 
din Hatton Garden. Ne-am dus şi-n strada Newman de 
două, trei ori, şi acolo pregătirile erau în toi; o bună parte 
din ele, am băgat de seamă, erau menite să sporească mai 


ales confortul domnului Turveydrop tatăl şi câteva pentru a 
instala ieftin în podul casei perechea proaspăt căsătorită; 
dar grija noastră cea mai mare era să dăm un aspect 
decent locuinţei mobilate pentru ospăţul de nuntă şi să-i 
inspirăm din timp doamnei Jellyby câteva noţiuni sumare 
asupra semnificației evenimentului. 

De fapt, lucrul cel mai greu din amândouă era ultimul, 
pentru că doamna Jellyby şi un băiat bolnăvicios ocupau 
camera din faţă (cealaltă din spate nefiind decât o 
cămăruţă), iar camera din faţă era plină pe jos cu hârtii de 
aruncat la gunoi şi cu material documentar pentru 
Borrioboola, întocmai cum un grajd murdar e plin pe jos de 
paie. Doamna Jellyby şedea acolo nedezlipită toată ziulica, 
bând cafele tari, dictând şi dând interviuri în prealabil 
fixate, despre Borrioboola. Tânărul cel şubred, ce părea că 
în curând are să-şi dea sufletul, lua masa în oraş. Când 
domnul Jellyby se-ntorcea acasă, de obicei bombănea şi 
cobora în bucătărie. Acolo se apuca să mănânce, dacă voia 
slujnica să-i dea ceva de mâncare, după care, simțind că stă 
în cale, ieşea şi se plimba pe străzile din Hatton Garden, 
prin umezeală. Bieţii copii se căţărau brânciş şi se 
rostogoleau de-a tumba prin casă, aşa cum erau obişnuiţi 
dintotdeauna să facă. 

Prezentarea acestor mici jertfe ale destinului într-o 
condiţie acceptabilă, în termen de o săptămână, fiind în 
afară de orice discuţie, i-am propus lui Caddy să încercăm 
să-i facem fericiţi, pe cât cu putinţă, în dimineaţa căsătoriei 
sale, acolo în pod, unde dormeau cu toţii, şi să ne limităm 
toate strădaniile la mamă şi la camera mamei şi la un mic 
dejun curat. La drept vorbind, doamna Jellyby avea nevoie 
de tare multă atenţie, deoarece grilajul corsetului i se lăţise 
considerabil în spate de când o întâlnisem întâia oară, iar 
părul ei arăta asemenea coamei calului unui măturător. 

Gândul că expunerea rochiilor lui Caddy ar fi cel mai 
potrivit mijloc să atacăm subiectul, am poftit-o pe doamna 


Jellyby să vină să le vadă înşirate pe patul fiicei ei, seara, 
după ce tânărul cel şubred plecase. 

— Dragă domnişoară Summerson, zise ea, ridicându-se de 
la masa de lucru cu obişnuita sa blândeţe firească, 
asemenea pregătiri sunt într-adevăr ridicole, cu toate că 
ajutorul pe care i-l dai e dovada bunătăţii dumitale. Pentru 
mine e ceva de o absurditate inexprimabilă, când mă 
gândesc că fiica mea Caddy se mărită! Oh! Caddy, gâsculiţă, 
gâsculiţă proastă ce eşti! 

Cu toate acestea, urcă sus cu noi şi se uită la rochii cu 
obişnuita ei absenţă. Nu-i mai puţin adevărat că, văzându- 
le, un gând deslugşit i se trezi în minte, deoarece, clătinând 
din cap, zise cu un zâmbet flegmatic: 

— Dragă domnişoară Summerson, cu jumătate din ceea ce 
au costat, băiatul ăsta slăbănog ar fi putut fi înzestrat ca să 
plece în Africa! 

Coborând iarăşi, doamna Jellyby m-a întrebat dacă această 
comedie jenantă trebuie cu adevărat să aibă loc miercurea 
viitoare. Şi la răspunsul meu afirmativ, ea îmi spuse: 

— Va finevoie decamera mea, dragă domnişoara 
Summerson? Fiindcă este chiar cu neputinţă să-mi pot pune 
hârtiile aiurea. 

Mi-am îngăduit să-i explic că desigur va fi nevoie de 
cameră şi că m-am gândit că trebuie să punem hârtiile 
altundeva. 

— Fie, domnişoară Summerson, răspunse doamna Jellyby, 
dumneata ştii cel mai bine, cred. Dar silindu-mă să iau un 
băiat în locul ei, Caddy mi-a făcut nişte încurcături în aşa 
măsură, încât, copleşită cum sunt de probleme cetăţeneşti, 
nu mai ştiu în ce parte s-o apuc. Mai avem şi o întrunire a 
Ramificaţiilor, miercuri după-masă şi neajunsul e foarte 
serios. 

— Da, dar nu-i probabil să se mai repete o dată, am 
răspuns eu zâmbind. Caddy nu se mărită decât o singură 
dată, cred. 


— E-adevărat, zise doamna Jellyby, e-adevărat, draga mea. 
Presupun că trebuie s-o facem cât mai bine cu putinţă. 

Problema a doua era cum va fi îmbrăcată doamna Jellyby 
în asemenea prilej. Mi s-a părut tare ciudat s-o văd cum se 
uita cu seninătate de la masa ei de lucru, în timp ce Caddy 
şi cu mine discutam tocmai acest subiect, şi cum clătina din 
cap din când în când spre noi, cu un zâmbet pe jumătate a 
dojană, ca o fiinţă superioară, care abia de mai poate 
îndura fleacurile noastre. 

Halul în care se găseau rochiile ei şi învălmăşeala 
nemaipomenită în care le ţinea adăugau destul de mult la 
greutatea în care ne găseam, dar până la urmă am născocit 
ceva nu prea diferit de ceea ce ar putea purta într-o 
asemenea împrejurare o mamă banală. Felul distrat în care 
doamna Jellyby se livra ca să i se facă proba costumaţiei de 
către croitoreasă şi drăgălăşenia cu care-mi spunea atunci 
cât de rău îi pare că nu mi-am îndreptat gândurile spre 
Africa se potriveau de minune cu restul comportării sale. 

Locuinţa era destul de restrânsă ca spaţiu, dar mi-am 
închipuit că dacă întreaga familie a doamnei Jellyby ar fi 
fost să se instaleze singură în catedrala Saint Paul, unicul 
avantaj pe care l-ar fi avut în spaţiul imens al clădirii ar fi 
fost că şi-ar fi putut permite să murdărească un spaţiu 
uriaş. Îmi vine a crede că în timpul pregătirilor de nuntă ale 
lui Caddy, din tot avutul familiei nimic din ce se putea 
sparge n-a rămas nespart, nimic din ceea ce se putea 
despuia n-a rămas nedespuiat şi nici un lucruşor în stare de 
a se murdări, de la genunchii unui drăgălaş de copil şi până 
la plăcuţa de pe uşă, n-a rămas scutit de murdărie, atât cât 
era în stare să acumuleze. 

Bietul domn Jellyby, care vorbea foarte rar şi care aproape 
totdeauna, când era acasă, şedea cu capul sprijinit de zid, a 
început să se deştepte când a văzut că şi Caddy şi eu 
încercam să punem oarecare rânduială în toată risipa şi 
paragina din casa lor şi şi-a scos haina ca să dea o mână de 
ajutor. Dar nişte lucruri atât de minunate cădeau 


rostogolindu-se din dulapuri, când erau deschise: bucăţi de 
plăcintă mucegăită, sticle împuţite, bonete de-ale doamnei 
Jellyby, scrisori, ceai, furculiţe, ghete şi pantofi 
desperecheaţi de-ai copiilor, lemne de loc, etichete de lipit 
scrisori, capace de cratiţe, zahăr umezit pe funduri de 
coşuri de hârtie, scăunaşe pentru picioare, pensule de 
vopsea, pâine, pălării de-ale doamnei Jellyby, cărţi cu 
scoarţele pline de unt, capete de lumânări scrijelate, vârâte 
cu dosul în sus în sfeşnice stricate, coji de nucă, apoi capete 
şi cozi de crevete, grătare de pus cratiţele pe masă, mănuşi, 
cafea măcinată, umbrele... Încât se uita înspăimântat şi o 
lua iarăşi din loc. Dar venea cu regularitate în fiecare seară, 
se aşeza jos cu haina scoasă, cu capul sprijinit de perete, ca 
şi cum ar fi vrut să ne ajute, de-ar fi ştiut cum. 

— Bietul tata! Exclamă Caddy către mine, cu o seară 
înainte de ziua cea mare, după ce pusesem într-adevăr 
lucrurile puţin în ordine. Pare că nu-i frumos din partea 
mea că-l părăsesc, Esther. Dar ce-aş fi putut face dacă 
rămâneam! De când te-am cunoscut, n-am făcut altceva 
decât ordine şi iarăşi ordine, dar e de prisos. Mama şi Africa 
la un loc răstoarnă de-a dreptul casa cu fundul în sus. N-am 
avut niciodată o servitoare care să nu fie beţivă. Mama e 
curată ruină în toate. 

Domnul Jellyby nu putea auzi ce-mi spunea Caddy, dar 
părea tare amărât şi de fapt chiar vărsa lacrimi, cred. 

— Mă doare inima pentru el, iată, asta-i! Suspină Caddy. 
Nu pot să nu mă gândesc, în seara asta, Esther, ce drag mi- 
e să fiu fericită cu Prince şi cât şi-o fi dorit tata să fie fericit 
cu mama. Ce viaţă plină de dezamăgiri! 

— Scumpa mea Caddy! Zise domnul Jellyby, întorcându-şi 
încet privirile dinspre perete. 

Era prima oară, cred, că-l auzeam rostind trei cuvinte la 
Şir. 

— Da, tată! Exclamă Caddy, ducându-se spre el şi 
îmbrăţişându-l drăgăstos. 


— Draga mea Caddy, urmă domnul Jellyby, să nu cumva să 
iei... 

— Pe Prince, tată? Zise, şovăind, Caddy. Să nu-l iau pe 
Prince? 

— Ba da, scumpa mea, răspunse domnul Jellyby. Pe el să-l 
iei, bineînţeles. Dar să nu cumva să-ţi iei... 

Am spus eu, când am povestit despre prima noastră vizită 
la Thevies Inn, că Richard îl descrisese pe domnul Jellyby ca 
pe unul ce deschidea adeseori gura după masă, fără să 
spună ceva. Aşa îi este obiceiul. Şi-acuma deschidea gura 
de foarte multe ori şi clătina din cap plin de tristeţe. 

— Ce doreşti tu, tată, să nu iau? Să nu iau ce, dragă tată? 
Întrebă Caddy, gudurându-se pe lângă el şi cuprinzându-l 
cu braţele pe după găt. 

— Să nu cumva să-ţi iei vreo misiune, draga mea fetiţă. 

Domnul Jellyby gemu şi-şi sprijini iarăşi capul de perete. 

Şi acum era prima oară că-l auzeam făcând o încercare de 
a-şi exprima sentimentele în problema Borrioboolană. 
Presupun că odinioară o fi fost un om mai vorbăreţ şi mai 
inimos, dar se pare că se istovise cu desăvârşire cu mult 
timp înainte de a-l fi cunoscut eu. 

Am crezut că doamna Jellyby n-are să mai înceteze în 
seara aceea de a-şi contempla senină hârtiile şi de a bea 
cafea. Trecuse de miezul nopţii când am putut să punem 
mâna pe cameră şi curăţenia de care avea nevoie te făcea 
până într-atât să-ţi pierzi orice curaj, încât Caddy, care era 
aproape sleită de puteri de obosită ce era, se aşeză în 
mijlocul gunoiului şi se puse pe plâns. Dar pe dată prinse 
iarăşi curaj şi până să ne ducem la culcare, am făcut 
adevărate minuni. 

Dimineaţa, cu ajutorul câtorva flori, al apei şi săpunului în 
mare cantitate şi al unei orânduieli oarecare, camera părea 
chiar veselă. Micul dejun, simplu cum era, dădea o notă de 
voioşie şi bună dispoziţie, iar Caddy era fermecătoare în 
toată puterea cuvântului. Dar când sosi şi draga mea, am 
fost sigură, şi acuma cred la fel, că în viaţa mea nu mai 


văzusem chip atât de scump ca cel al frumoasei mele 
adorate. 

Am făcut copiilor sus un soi de mică sărbătoare, l-am pus 
pe Peepy în capul mesei şi le-am arătat-o pe Caddy în rochia 
sa de mireasă, iar ei au bătut din palme şi-au strigat ura, în 
timp ce Caddy a prins a plânge la gândul că pleacă de lângă 
fraţi, şi i-a îmbrăţişat, strângându-i la piept iarăşi şi iarăşi, 
până ce l-am adus sus pe Prince ca s-o ia de-acolo... Şi- 
atunci, îmi pare rău s-o spun, Peepy l-a muşcat. Apoi, jos, 
iată-l şi pe domnul Turveydrop tatăl, într-un hal de înaltă 
Ţinută care nu se mai află, binecuvântând-o cu blândeţe pe 
Caddy şi dându-i a înţelege domnului Jarndyce, tutorele 
meu, că fericirea fiului său era însăşi opera muncii sale 
părinteşti şi că el îşi sacrificase considerente personale ca 
să i-o asigure. 

— Dragă domnule, îi spunea domnul Turveydrop, tinerii 
ăştia vor trăi cu mine; casa mea e destul de mare ca să-i 
poată primi, şi-acolo nu le va lipsi adăpostul 
acoperământului meu. Aş fi dorit, ce-i drept, veţi înţelege de 
bună seamă la ce mă refer, domnule Jarndyce, fiindcă vă 
amintiţi de ilustrul meu protector, Prinţul Regent, aşadar, aş 
fi dorit ca fiul meu să se fi căsătorit cu o fată dintr-o familie 
care să fi avut mai multă Ţinută, dar fie împlinită voia Celui 
de Sus! 

Domnul şi doamna Pardiggle erau şi ei invitaţi; domnul 
Pardiggle, un bărbat cu o privire încăpăţânată, cu o vestă 
largă şi cu părul tuns scurt ca peria, vorbea tot timpul cu 
voce puternică de bas despre obolul său, despre obolul 
doamnei Pardiggle sau despre obolul celor cinci fii ai săi. 
Domnul Quale, cu părul periat peste cap ca de obicei şi cu 
tâmplele sale bulbucate strălucind grozav, era şi el de faţă, 
nu în rolul unui îndrăgostit dezamăgit, ci în cel de „admis al 
unei tinere, în orice caz nemăritate doamne, o anume 
domnişoară Wisk, care era şi ea prezentă. Misiunea 
domnişoarei Wisk, ne spunea tutorele, era de a arăta lumii 
întregi că misiunea femeii e una şi aceeaşi cu misiunea 


bărbatului şi că o misiune autentică, fie de bărbat, fie de 
femeie, trebuie totdeauna să pună în mişcare rezoluţii care 
să formuleze şi să enunţe, în general, probleme la 
întrunirile publice. Oaspeţii erau puţini la număr, dar, după 
cum era de aşteptat în casa doamnei Jellyby, cu toţii erau 
devotați numai scopurilor obşteşti. Pe lângă cei pe care i-am 
menţionat, mai era o doamnă nemaipomenit de murdară, cu 
pălăria pusă anapoda de tot şi cu rochia având încă prins 
preţul pe ea, a cărei casă era atât de neîngrijită, mi-a spus 
Caddy, încât arăta ca o paragină plină de murdării, dar a 
cărei parohie părea un iarmaroc plin de ciudăţenii. Un 
domn foarte certăreţ, care zicea că misiunea lui este să fie 
frate cu oricine, dar care se pare că nu mai vorbea cu 
nimeni din familia lui numeroasă, încheia lista oaspeţilor. 

Nu-i de crezut că s-ar fi putut întruni la un loc oameni care 
să aibă mai puţine legături cu prilejul respectiv decât cei de 
faţă, oricât de ingenioase ar fi fost mijloacele folosite. 
Asemenea misiune meschină ca aceea de a pune temelia 
unei familii era de neîndurat pentru ei. Într-adevăr, 
domnişoara Wisk ne-a adus la cunoştinţă, plină de 
indignare, înainte de a ne fi aşezat la micul dejun, că ideea 
că misiunea femeii este de a trândăvi, mai cu seamă în sfera 
strâmtă a căminului, nu-i decât o calomnie înjositoare din 
partea Tiranului femeii, adică a bărbatului. O altă 
ciudăţenie mai era că nimănui din cei cu misiuni nu-i păsa 
de misiunea celuilalt, afară de domnul Quale, a cărui 
misiune, după cum cred că am spus mai înainte, era dea 
cădea într-o admiraţie extatică în faţa misiunii oricăruia. 
Doamna Pardiggle susţinea sus şi tare că singura cale 
infailibilă era cea pe care apucase ea, adică de a înhăţa pe 
calic şi de a-i aplica binefacerea ca pe-o haină ce-l strânge; 
cât despre domnişoara Wisk, ea socotea că singurul lucru 
practic pentru omenire ar fi emanciparea femeii din sclavia 
Bărbatului ei Tiran. Doamna Jellyby tot timpul şedea 
zâmbind la perspectivele limitate ale celorlalţi, care 
vorbeau orice şi numai de Borrioboola-Gha nu. 


Dar, în loc să povestesc mai întâi despre căsătoria lui 
Caddy, eu anticipez, văd, discutând despre obiectul 
discuţiilor noastre în drum spre casă. Aşadar, cu toţii ne-am 
dus la biserică şi domnul Jellyby acolo a dăruit mireasa. Dar 
niciodată n-am să pot spune destul ca să fie atât cât trebuie 
despre aerul cu care domnul Turveydrop tatăl, ţinând sub 
braţul stâng ţilindrul (a cărui parte dinăuntru era 
îndreptată către preot ca gura unui tun) şi încruntându-şi 
ochii sub perucă, stătea ţeapăn în timpul ceremoniei, cu 
umerii ridicaţi, în spatele nostru, al domnişoarelor de 
onoare, şi apoi despre felul cum ne-a salutat după aceea. 
Domnişoara Wisk, despre care nu pot spune că avea o 
înfăţişare binevoitoare şi care avea un fel neîndurător de a 
fi, a ascultat ceremonialul ca pe un capitol din nedreptăţile 
femeii, cu o expresie plină de dispreţ. Doamna Jellyby, cu 
surâsul ei liniştit şi ochii veseli, părea persoana cea mai 
puţin implicată din toată asistenţa. Ne-am întors tocmai la 
timp ca să prânzim şi doamna Jellyby se aşeză în capul 
mesei, iar domnul Jellyby în coadă. Caddy se şi furişase mai 
înainte sus, ca să îmbrăţişeze iarăşi copiii şi să le spună că 
de-aici înainte numele ei e Turveydrop. Dar o asemenea 
noutate, în loc să fie o surpriză plăcută pentru Peepy, l-a 
aruncat în nişte accese de furie cu lovituri de picioare, încât 
chemată sus, n-am putut să fac nimic, decât să convin la 
propunerea de a fi primit şi el jos la masă. Aşa că a venit jos 
şi a stat în braţe la mine; iar doamna Jellyby, după ce i-a 
spus, referindu-se la halul în care era şorţuleţul lui: „Vai, 
Peepy, obrăznicătură, ce porculeţ îngrozitor îmi eşti!”, nu s- 
a arătat a fi tulburată câtuşi de puţin. Peepy a fost foarte 
cuminte, afară doar că l-a adus jos cu el pe Noe (scos din 
barca pe care i-o dădusem înainte de a pleca la biserică), şi 
voia să-l moaie, cu capul întâi, în paharele cu vin şi apoi să 
şi-l pună în gură. 

Tutorele, cu firea lui blândă, cu pătrunderea lui ageră şi 
cu înfăţişarea-i binevoitoare, crea o atmosferă agreabilă 
chiar dintr-o reuniune antipatică. Niciunul dintre ei nu 


părea în stare să vorbească de altceva decât de propriul 
său subiect şi nu era în stare să vorbească nici măcar de 
atât, socotind că face parte dintr-o lume în care nu mai 
exista nimic altceva. Dar tutorele a întors-o din condei, cu 
cuvinte de încurajare şi de bucurie pentru Caddy, cinstind 
evenimentul şi dând mesei o încheiere nobilă şi onorabilă. 
Ce ne-am fi făcut fără el mi-e şi frică să mă gândesc, căci 
toată asistenţa dispreţuind mirele şi mireasa şi pe domnul 
Turveydrop tatăl, iar domnul Turveydrop tatăl, în virtutea 
înaltei sale 'Ţinute, considerându-se cu mult superior 
întregii asistenţe, situaţia era fără de ieşire. 

În sfârşit, veni şi timpul când biata Caddy trebui să plece şi 
când toate lucrurile ei au fost încărcate în trăsura cu doi 
cai, tocmită, care trebuia să-i ducă, pe ea şi pe soţul ei, la 
Gravesend. Ne-a înduioşat s-o vedem atunci pe Caddy că nu 
se poate dezlipi de jalnica sa casă părintească şi că se agaţă 
de gâtul maică-sii cu cea mai profundă afecţiune. 

— Îmi pare tare rău că nu mai pot scrie după dictare, 
mamă, spuse Caddy printre suspine. Nădăjduiesc c-ai să mă 
ierţi acum. 

— O, Caddy, Caddy! Exclamă doamna Jellyby, ţi-am spus 
doar de-atâtea ori că am angajat un băiat şi cu asta am 
terminat capitolul dictatului! 

— E sigur că nu eşti deloc supărată pe mine, mamă? 
Spune-mi că-i aşa, mamă, înainte de-a pleca! 

— Eşti ridicolă, Caddy, răspunse doamna Jellyby, par eu 
supărată, mă ştii tu supărăcioasă din fire, sau am eu vreme 
să mă supăr? Cum poţi crede aşa ceva? 

— Ai puţină grijă de tata, după plecarea mea, mamă! 

Doamna Jellyby râse, fără îndoială, de-asemenea idee. 

— Copil romantic ce eşti, zise ea, bătând-o uşurel pe 
Caddy cu palma pe spate. Hai, du-te! Suntem doar prietene 
minunate! Şi-acum, drum bun, Caddy, şi să ai parte de 
fericire! 

Apoi Caddy s-a prins de gâtul tatălui ei şi şi-a lipit obrazul 
de al lui, mângâindu-l, ca şi cum ar fi fost un biet copil 


amărât, în suferinţă. Taică-său se desprinse de ea, îşi scoase 
batista din buzunar şi se aşeză pe scară cu capul sprijinit de 
perete. Îmi părea că-şi găseşte oarecare mângâiere la 
pereţi. Şi chiar cred că găsea. 

Apoi Prince o cuprinse de braţ şi se-ntoarse plin de emoție 
şi respect către taică-său, a cărui înaltă Ţinută în clipa 
aceea era copleşitoare. 

— Îţi mulţumesc de nenumărate ori, tată! Zise Prince, 
sărutându-i mâna. Îţi sunt foarte recunoscător pentru toată 
bunătatea şi atenţia ta în privinţa căsătoriei noastre şi tot 
aşa e şi Caddy, te pot încredința. 

— Foarte! Suspină Caddy. Foarte! 

— Scumpul meu fiu, zise domnul Turveydrop, şi scumpa 
mea fiică, mi-am făcut datoria. Dacă spiritul unei Femei 
preasfinţite pluteşte deasupra noastră şi se uită în jos la 
evenimentul de faţă, atât numai, şi dragostea voastră 
statornicită îmi vor fi singura recompensă. Nu vă veţi abate 
de la datoria voastră, cred, copiii mei? 

— Scumpe tată, niciodată! Strigă Prince. 

— Niciodată, niciodată, dragă domnule Turveydrop! Spuse 
şi Caddy. 

— Aşa e, urmă domnul Turveydrop, aşa şi trebuie să fie. 
Copiii mei, căminul meu e şi al vostru, inima mea e şi a 
voastră, tot ce-i al meu e şi al vostru. Niciodată n-am să vă 
părăsesc, numai Moartea are să ne despartă. Scumpul meu 
fiu, plănuieşti să lipseşti o săptămână, îmi închipui? 

— O săptămână, scumpe tată. Ne întoarcem acasă de azi 
într-o săptămână. 

— Dragă copile, continuă domnul Turveydrop, să-mi fie 
îngăduit, chiar în împrejurările de faţă, cu totul neobişnuite, 
să-ţi recomand o strictă punctualitate. E de-o importanţă 
vitală să-ţi păstrezi relaţiile; iar orele de curs, dacă sunt 
neglijate, pot să-ţi prilejuiască neajunsuri. 

— De azi într-o săptămână, tată, vom fi cu siguranţă acasă 
la ceasul prânzului. 


— Bine! Zise domnul Turveydrop. Vei găsi focurile aprinse, 
draga mea Carolina, în chiar camera voastră şi prânzul 
pregătit în apartamentul meu. Da, da, Prince! Făcu el, 
anticipând cu un aer măreț vreo obiecţiune şi vreun refuz 
din partea fiului său. Atât tu, cât şi Carolina noastră veţi fi 
încă nedeprinşi în partea de sus a clădirii şi de aceea veţi 
prânzi în ziua aceea în apartamentul meu. Şi-acum, 
Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Tinerii au plecat, iar eu nu ştiu dacă m-am minunat mai 
mult de doamna Jellyby sau de domnul Turveydrop. Ada şi 
cu tutorele erau în aceeaşi nedumerire când am discutat 
împreună despre îndoielile mele. Dar mai înainte de a pleca 
şi noi, am primit cel mai neaşteptat şi elocvent compliment 
din partea domnului Jellyby. A venit de-a dreptul la mine în 
vestibul, mi-a luat amândouă mâinile, mi le-a strâns cu 
sinceritate şi a deschis de două ori gura. Eram atât de 
sigură de ceea ce avea de gând să spună, încât, foarte 
tulburată, i-am răspuns: „Sunteţi foarte binevenit, domnule. 
Vă rog să nu mai vorbim despre asta!” 

— Sper c-are să iasă bine căsătoria asta, tutore, nu-i aşa? 
Am întrebat eu pe când ne întorceam toţi trei spre casă. 

— Şi eu sper, drăguţa mea. Răbdare, avem să vedem. 

— Bate vântul dinspre răsărit, astăzi? Mi-a venit să-l 
întreb. 

Ela râs din toată inima şi mi-a răspuns: 

— Nu. 

— Dar aşa trebuie să fi suflat azi-dimineaţă! Am urmat eu. 

El mi-a răspuns iarăşi: 

— Nu. 

Şi, totodată, mi-a adăugat şi draga mea un tainic „Nu”, 
clăti - nându-şi frumosul ei cap, care, împodobit cu cununa 
sa înflorită prinsă pe părul auriu, părea să fie chiar al 
Primăverii. 

— Multe mai ştii tu despre vânturile din răsărit, draga 
mea, am zis, sărutând-o plină de admiraţie, căci nu m-am 
putut împiedica s-o fac. 


Hm! Numai din dragoste pentru mine au spus ce urmează, 
o ştiu foarte bine, deşi e tare mult de-atunci. Trebuie s-o 
scriu chiar de-ar fi să şterg după aceea, fiindcă îmi face 
atâta plăcere! Amândoi mi-au spus că nu poate sufla vânt 
din răsărit acolo unde se află o anume persoană, şi-au mai 
spus că oriunde merge Binefăcătoarea Zână nu-i decât 
soare şi vară. 

Infirmieră şi Pacient în caiet. Pentru Charley, scrisul era o 
treabă obositoare şi ea părea că n-are puterea firească să 
ţină sub control condeiul; dimpotrivă, în mâna ei orice 
condei părea că-i însufleţit de un duh rău, că o apucă 
strâmb şi întortocheat, că se opreşte, că împroaşcă şi 
coteşte prin colţuri, ca un măgar înşeuat. Era tare ciudat să 
vezi ce litere bătrâne făcuse mâna tânără a lui Charley: 
literele atât de încreţite şi zbârcite şi clătinate, mâna atât 
de durdulie şi rotunjoară. Totuşi Charley era neobişnuit de 
pricepută la alte lucruri şi-avea nişte degeţele atât de agere 
cum n-apucasem încă să văd. 

— Ei bine, Charley, am zis eu privind la un exerciţiu cu 
litera O, care era înfăţişată ba pătrată, ba triunghiulară, ba 
ca o pară, ba prăbuşită în toate felurile cu putinţă; mergem 
din ce în ce mai bine! Numai de-am putea s-o facem 
rotundă, ar fi grozav, Charley! 

După aceea, am făcut eu o literă şi Charley a făcut şi ea 
una, dar condeiul n-a vrut s-o încheie pe-a lui Charley 
frumos, ci s-a răsucit sus într-un nod. 

— Nu face nimic, Charley. O să reuşim cu timpul. 

Ipsisem de acasă iarăşi mai multe zile, când într-o seară 
am urcat în camera mea să-mi arunc ochii peste umărul lui 
Charley, ca să văd cum mergea cu scrisul Charley a pus 
condeiul jos, căci se terminase scrisul. 

Şi-a deschis mânuţa-i înţepenită şi-apoi a strâns-o iarăşi 
pumn, s-a uitat cu seriozitate la pagină, pe jumătate cu 
mândrie, pe jumătate cu îndoială şi, în sfârşit, s-a ridicat şi 
mi-a făcut o plecăciune. 


— Vă mulţumesc, domnişoară; nu vă supăraţi domnişoară, 
aţi cunoscut o fiinţă sărmană cu numele de Jenny? 

— Soţia unui cărămidar, Charley? Da. 

— A venit şi a vorbit cu mine pe când ieşeam din casă, 
puţin mai înainte, şi mi-a spus că o cunoaşteţi, domnişoară. 
M-a întrebat dacă nu cumva eu sunt slujnica mică a tinerei 
doamne, gândindu-se la dumneavoastră când a spus tânăra 
doamnă, şi eu am spus că da, domnişoară. 

— Am crezut c-a şi plecat de pe meleagurile acestea, 
Charley. 

— Aşa a şi făcut, domnişoară, dar s-a întors iarăşi unde era 
deprinsă să trăiască... Ea şi Liz. Aţi mai cunoscut şi altă 
făptură sărmană cu numele de Liz, domnişoară? 

— Cred că da, Charley, cu toate că după nume nu. 

— Aşa a spus şi ea, domnişoară! Urmă Charley. Amândouă 
au venit înapoi, domnişoară, şi-au bătut drumurile în lung 
şi-n lat. 

— În lung şi-n lat au bătut drumurile, Charley? 

— Da, domnişoară. 

De-ar fi putut Charley face literele pe caietul ei la fel de 
rotunde ca ochii cu care se uita ţintă la mine, ar fi fost 
grozav de bune. 

— Şi fiinţa aceea, biata de ea, a venit trei, patru zile la 
rând, umblând prin jurul casei, nădăjduind să vă zărească, 
domnişoară... Nu dorea decât atât, mi-a spus mie... Dar 
eraţi plecată. Asta s-a întâmplat când m-a văzut pe mine. M- 
a văzut umblând pe-aici prin jur, domnişoară, urmă Charley 
izbucnind în râs, grozav de încântată şi de mândră, şi s-a 
gândit că trebuie să fiu servitoarea dumneavoastră. 

— Chiar aşa să fi crezut, Charley? 

— Da, domnişoară! Răspunse Charley. Chiar aşa, cu 
adevărat. 

Şi Charley, după ce-a izbucnit într-un hohot de râs care 
parcă izvora din cea mai adâncă fericire, a boldit iarăşi 
nişte ochi rotunzi de tot şi şi-a luat o înfăţişare serioasă, 
cum i s-ar fi potrivit slujnicei mele. Nu mă mai săturam să 


mă uit la Charley, în culmea bucuriei pricinuită de înalta sa 
demnitate, stând înaintea mea cu faţa şi înfăţişarea ei atât 
de tinereşti, cu firea cumpănită şi cu bucuria ei 
copilărească, izbucnind din când în când în cel mai 
încântător chip. 

— Şi unde ai văzut-o, Charley? Am întrebat eu. Faţa 
slujnicuţei mele se întunecă, răspunzându-mi: 

— Lângă cabinetul doctorului, domnişoară. 

Am întrebat-o dacă soţia cărămidarului era bolnavă, dar 
Charley îmi răspunse că nu. Era vorba de altcineva. Cineva 
din cocioaba lor care bătuse drumul până la Saint Albans şi 
era pe cale de-a o lua iarăşi din loc, nici el nu ştia încotro. 
Un biet băiat, zise Charley. Fără tată, fără mamă, fără de 
nimeni. 

— Aşa cred cum ar fi fost Iom, domnişoară, dacă Emma şi 
cu mine am fi murit şi noi după tata, zise mai departe 
Charley, cu ochii ei rotunzi, plini de lacrimi. 

— Şi femeia cumpăra doctorii pentru el, Charley! 

— A spus, domnişoară, răspunse Charley, cum că şi ela 
făcut o dată tot aşa de mult pentru ea. 

Pe faţa slujnicuţei mele se citea o dorinţă vie, iar mâinile 
sale nemişcate stăteau împreunate atât de strâns una într- 
alta, în timp ce şedea uitându-se la mine, încât nu mi-a venit 
greu să-i citesc gândurile. 

— Ei bine, Charley, i-am spus eu atunci, îmi pare că tu şi cu 
mine nu putem face altceva decât să mergem până la Jenny 
acasă şi să vedem despre ce-i vorba. 

Voioşia cu care Charley mi-a adus pălăria şi vălul şi cu 
care, după ce m-a îmbrăcat pe mine, şi-a prins în ace şalul 
călduros, într-un chip amuzant şi nepotrivit, de arăta ca o 
bătrânică, vădea îndeajuns bunăvoința şi promptitudinea ei. 
Astfel, Charley şi cu mine, fără să spunem nici-o vorbă 
nimănui, am plecat. 

Era frig, noapte aspră şi copacii se frământau şi tremurau 
în vânt. Plouase neîntrerupt o ploaie deasă, toată ziua, şi 
ţinea aşa de multe zile, cu mici intermitențe. Dar acum, cu 


toate acestea, nu mai cădea nici un strop. Cerul se 
înseninase în parte, dar era tare mohorât... Chiar şi 
deasupra noastră, unde se vedeau câteva stele licărind. 
Înspre nord şi nord-vest, unde soarele apusese cu trei 
ceasuri în urmă, se zărea o lumină palidă, muribundă, pe 
cât de frumoasă, pe atât de groaznică, şi-n ea nori negri, 
lungi şi sumbri, în formă de linii, unduiau în sus ca o mare 
lovită de încremenire în timp ce dădea să se înalțe. Înspre 
Londra, o lumină înfiorătoare plutea ameninţător deasupra 
întregului pustiu întunecat, şi contrastul dintre cele două 
lumini, cât şi închipuirea că lumina cea mai roşie ar fi fost 
zămislită de un foc nepământean, scânteind peste toate 
clădirile nevăzute ale oraşului şi peste feţele celor multe mii 
de locuitori uimiţi de minune, era de-o solemnitate 
extraordinară cum nu se mai află. 

N-aveam nici-o bănuială în noaptea aceea, nici gând, sunt 
sigură de ceea ce avea să mi se-ntâmple curând. Dar, după 
aceea, mi-am amintit mereu că atunci când ne oprisem la 
poarta grădinii, ca să ne uităm în sus la cer, şi când am 
plecat în drumul nostru, am avut pentru o clipă o impresie 
nedefinită despre mine, ca şi cum aş fi fost altceva decât 
ceea ce eram. De atunci am făcut o legătură între sentiment 
şi locul şi momentul acela, precum şi cu toate cele asociate 
cu locul şi momentul acela, până la vocile îndepărtate din 
oraş, la lătratul unui câine sau duruitul unor roţi, venind de 
vale de pe colina plină de noroi. 

Era sâmbătă seara şi cei mai mulţi dintre oamenii locului 
către care ne îndreptam erau plecaţi să bea prin alte părţi. 
Deşi la fel de abject, cartierul era mai liniştit decât îl 
văzusem data trecută. Cuptoarele de cărămizi ardeau şi un 
abur înăbuşitor, într-o strălucire de un albastru palid, ne-a 
întâmpinat. 

Ne-am dus spre cocioaba în care se afla o lumânare abia 
licărind în fereastra peticită. Am bătut la uşă şi am intrat. 
Mama copilaşului care murise şedea pe-un scaun de-o parte 
a focului sărac, lângă pat şi, pe partea cealaltă, un băiat 


nenorocit, sprijinit de-un colţ al vetrei stătea ghemuit pe 
podea. Sub braţ ţinea ca pe-o legăturică o bucată de căciulă 
şi, încercând să se-ncălzească, tremura aşa de tare de se 
cutremurau până şi uşa şubredă şi fereastra. Încăperea 
avea aerul mai îmbâăcsit ca înainte şi degaja un miros 
nesănătos şi foarte specific. N-am ridicat vălul când am 
vorbit prima oară cu femeia pe care am găsit-o la intrarea 
noastră. Băiatul s-a ridicat dintr-odată, clătinându-se şi s-a 
uitat ţintă la mine cu o căutătură plină de uimire şi de 
spaimă. 

Mişcarea lui a fost atât de rapidă şi era atât de evident că 
eu eram pricina reacției sale, încât am rămas tăcută şi 
nemişcată, în loc să mă apropii. 

— Nu mai merg la cimitir, murmură băiatul, nu mai vreau 
să merg acolo, iacă vă spun! 

Mi-am ridicat vălul şi-am vorbit cu femeia. Ea mi-a spus pe 
şoptite: 

— Nu-l luaţi în seamă, doamnă. Curând are să-şi vie în fire. 
Şi-apoi, îi zise: Jo, Jo, ce s-a-ntâmplat? 

— Nu ştiu de ce-a venit ea! Strigă băiatul. 

— Cine? 

— Iaca, doamna asta. A venit să mă ia să mă duc cu ea la 
cimitir. Nu vreau să mă duc la cimitir. Mi-e silă; să n-aud de 
el. Şi ea poate să mă ducă şi să mă îngroape acolo. 

Tremurul l-a apucat iar şi, cum se sprijinea de perete, 
toată cocioaba a prins a se zgudui. 

— Toată ziua, doamnă, a vorbit numai de asta şi iar de 
asta, mi-a spus Jenny, încetişor. Ei, ce te uiţi aşa, e stăpâna 
mea, Jo. 

— Da, ea e? Întrebă băiatul cu îndoială, uitându-se din 
scurt la mine, ţinând mâna deasupra ochilor ce-i ardeau, 
îmi pare că-i cealaltă. N-are pălărie, n-are nici rochia ei, da- 
mi pare că-i cealaltă. 

Micuţa mea Charley, cu prematura sa experienţă în 
privinţa bolilor şi a necazurilor, îşi scosese boneta şi şalul şi 
acum se apropie încetişor de el cu un scaun, pe care-l aşeză 


de parcă ar fi fost infirmieră de când lumea. Afară doar că o 
infirmieră nu i-ar fi putut arăta băiatului o faţă aşa de 
tânără ca a ei, care păru de altfel că-i câştigă încrederea. 

— Ascultă, zise băiatul. Spune-mi tu mie. Nu-i doamna 
asta, cealaltă doamnă? 

Charley clătină din cap că nu şi, în acelaşi timp, trase 
zdrenţele peste el cu grijă şi pricepere (ca să-i fie băiatului 
cât se poate de cald). 

— Vai! Murmură tânărul. Atunci se vede că nu-i. 

— Am venit să întreb dacă nu pot să-ţi fac vreun bine, am 
spus. Ce-i cu tine? 

— Îngheţ, răspunse băiatul răguşit, abătându-şi privirile 
rătăcite asupra mea, şi pe urmă ard, şi-apoi iar îngheţ şi 
iarăşi ard, nu ştiu de câte ori tot aşa într-un ceas. Şi mintea 
mi-i adormită şi parc-am să-nnebunesc şi mi-i aşa de sete... 
Şi ciolanele pe jumătate nu le mai simt, aşa de tare mă dor. 

— Când a venit aici? Am întrebat femeia. 

— Azi-dimineaţă, doamnă, l-am găsit în colţul târgului. Îl 
cunoscusem încă din Londra, de-acolo. Nu-i aşa, Jo? 

— La Tom-all-Alone's, răspunse băiatul. 

Nu-şi putea fixa atenţia sau privirile decât pentru foarte 
puţină vreme. Curând începu iarăşi să nu-şi mai poată ţine 
capul în sus, ci să-l rotească cu greutate şi să vorbească de 
parc-ar fi fost numai pe jumătate treaz. 

— Când a venit din Londra? Am întrebat. 

— Am venit din Londra ieri, spuse chiar băiatul singur, 
roşu la faţă acuma şi fierbinte. Mă duc încotrova. 

— Unde se duce? Am întrebat iarăşi. 

— Încotrova, repetă băiatul cu vocea mai tare. Am tot fost 
circulat şi-am tot fost circulat, mai mult ca-nainte, de când 
cealaltă mi-a dat sterlena. Doamna Snagsby e întruna cu 
ochii pe mine şi mă tot mână... Oare ce i-am făcut eu?... Şi 
cu toţii sunt cu ochii pe mine şi mă tot mână. Toţi nu fac 
decât atâta de la vremea sculării şi până la vremea culcării. 
Şi aşa că mă duc încotrova. Într-acolo mă duc. Doar mi-a 
spus ea, când eram în Tom-all-Alone's, că ea se trage din 


Stolbuns aşa c-am apucat-o pe drum spre Stolbuns. E la fel 
ca şi altul. 

Totdeauna încheia adresându-i-se lui Charley. 

— Ce-i de făcut cu el? Am întrebat, luând femeia la o parte. 
N-are să poată călători în halul ăsta, chiar de-ar avea vreun 
scop şi ar şti încotro se duce! 

— Cât ştiu morţii, doamnă, atâta ştiu şi eu, răspunse ea, 
uitându-se la el îndurerată. Poate că morţii ştiu mai mult, 
numai dac-ar putea să ne spună. L-am ţinut aici toată ziua, 
de milă, şi i-am dat fiertură şi leacuri şi Liz s-a dus să- 
ncerce dacă nu vrea careva să-l ia (iată ici e mititelul meu în 
pat... E copilul ei, dar eu zic că-i al meu); multă vreme însă 
nu-l pot ţine, fiindcă dacă bărbatu-meu ar fi să vină acasă şi- 
| găseşte aici, se-nfurie şi-l dă afară, ba, s-ar putea să-l şi 
lovească. Ia!... lacă vine Liz înapoi! 

Femeia cealaltă intră grăbită, vorbind, iar băiatul se sculă 
cu senzaţia pe jumătate confuză că i se cere să plece. Când 
s-a deşteptat copilaşul cel mic, şi când şi cum a ajuns 
Charley la el, l-a luat din pat şi a început să umble cu el 
încoace şi-ncolo ca să-l liniştească, n-am băgat de seamă şi 
nu ştiu. Iat-o, făcând toate astea liniştită, ca o mamă, ca şi 
cum ar mai trăi încă în podul doamnei Blinder, împreună cu 
Tom şi Emma. 

Prietena colindase pe ici şi pe colo, fusese aruncată ca o 
minge din mână în mână, şise-ntorcea acum aşa cum se 
dusese. La început a fost prea devreme ca băiatul să fie 
primit în azilul respectiv şi la urmă a fost prea târziu. Un 
funcţionar a trimis-o la un altul şi acela a trimis-o iarăşi 
înapoi la primul şi tot aşa înainte şi-napoi, de-mi părea că 
amândoi ar fi fost tocmiţi pentru grija cu care să se ferească 
de îndatoririle lor, în loc să le îndeplinească. 

Şi acum, după toate, abia trăgându-şi sufletul, căci fugise 
şi era şi înfricoşată, femeia zise: 

— Jenny, stăpânul ţi-i în drum spre casă, şi-al meu nu-i 
mult în urmă şi Dumnezeu să-l aibă în pază pe băiat, pentru 
că noi nu mai putem face nimic pentru el! (Au adunat câţiva 


bănuţi şi i-au pus cu grabă în mână şi astfel, cu totul absent, 
pe jumătate mulţumind, pe jumătate căzut în nesimţire, 
bietul băiat a şters-o din casă.) 

— Dă-mi copilul, dragă! Îi spuse lui Charles mama 
copilului, şi-ţi mulţumesc din inimă! Jenny, femeie dragă, 
noapte bună! Domniţă, dacă omul meu nu se ia la harţă cu 
mine, am să mă uit din când în când în jurul cuptorului de 
ars cărămizi, unde trebuie să se afle băiatul, mai mult ca 
sigur, şi mâine... 

Şi a rupt-o la fugă. Puțin mai târziu, am trecut prin faţa 
uşii ei şi am auzit-o cum îşi alinta copilul şi-i cânta şi am 
văzut-o cum se uita îngrijorată pe drum în jos, după soţul ei 
beat. 

Atunci m-am temut să mai rămân şi să mai stau de vorbă 
cu vreuna dintre cele două femei, ca nu cumva să le 
pricinuiesc cu asta vreun rău. Dar i-am spus lui Charley că 
nu trebuie să lăsăm băiatul să moară. Charley, care ştia ce 
are de făcut cu mult mai bine decât mine, şi a cărei agerime 
era tot atât de vie ca şi prezenţa ei de spirit, s-a strecurat 
înaintea mea şi, puţin după aceea, am dat peste Jo, tocmai 
pe lângă cuptorul de cărămizi. 

Îmi închipui că trebuie să-şi fi început călătoria cu vreo 
legăturică sub braţ şi că trebuie să i se fi furat sau s-o fi 
pierdut. Fiindcă ducea încă nenorocita aceea de bucată de 
căciulă ca pe-o boccea, şi el mergea cu capul gol prin ploaia 
care începuse să cadă deasă. S-a oprit în loc când l-am 
strigat, şi iarăşi s-a arătat înfricoşat de mine când m-am 
apropiat, stând cu ochii sticloşi aţintiţi asupra mea şi chiar 
oprindu-se din tremurat. 

L-am rugat să meargă cu noi şi ne vom îngriji să aibă un 
adăpost pe noapte. 

— N-am nevoie de nici un adăpost, răspunse el, pot să mă 
culc printre cărămizile calde. 

— Dar nu ştii că oamenii mor acolo? Îl întrebă Charley. 

— Oamenii mor oriunde, răspunse băiatul, mor în casă la 
ei... Ea ştie unde... I-am arătat... Şi mor cu grămada în Tom- 


all-Alone's. Mai mult mor decât trăiesc, după câte am văzut. 
Apoi îi şopti răguşit lui Charley: Dacă nu-i ea aceea, nu-i nici 
străina. Atunci sunt trei de toate? 

Charley s-a uitat la mine puţin înfricoşată. Şi eu m-am 
simţit pe jumătate înspăimântată, când băiatul îşi pironi 
ochii încruntaţi la mine. 

Dar se întoarse şi veni după noi, după ce i-am făcut semn 
să ne urmeze şi, văzând că-şi dă seama de influenţa pe care 
o am asupra lui, am pornit-o de-a dreptul spre casă. Nu era 
departe, doar pe vârful colinei. N-am întâlnit decât un 
singur om. Mă îndoiam că aveam s-ajungem acasă fără 
ajutor, paşii băiatului erau atât de nesiguri şi şovăielnici. 
Totuşi, nu se plângea de nimic şi era ciudat de indiferent în 
privinţa lui, dacă pot spune un lucru atât de straniu. 

Lăsându-l câteva clipe în vestibul, zgribulit pe scaunul de 
lângă colţul ferestrei, şi zgâindu-se cu o indiferenţă de mai 
că n-ai fi zis că-i uimit în faţa confortului şi strălucirii din 
jurul său, m-am dus în salon ca să vorbesc cu tutorele. Acolo 
l-am găsit pe domnul Skimpole, care venise cu trăsura, aşa 
cum adesea avea obicei s-o facă, fără să vestească şi fără să 
aducă vreodată vreo haină cu el, totdeauna împrumutând 
orice lucru de care avea nevoie. 

Au ieşit amândoi cu mine direct, ca să se uite la băiat. 
Slujitorii se adunaseră şi ei în vestibul şi băiatul tremura pe 
scaunul de lângă fereastră, ca un animal rănit ce fusese 
găsit într-un şanţ, cu Charley alături de el. 

— E un caz grav, zise tutorele, după ce i-a pus băiatului o 
întrebare, două, l-a pipăit şi i-a examinat ochii. Ce zici, 
Harold? 

— Ar fi mai bine să-l laşi să plece de unde a venit, răspunse 
domnul Skimpole. 

— Ce vrei să spui? Îl întrebă cercetător tutorele, aproape 
cu asprime. 

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, doar ştii ce 
sunt eu: un copil. Supără-te pe mine dacă merit. Dar am o 
obiecţiune esenţială în privinţa acestor soiuri de cazuri. O 


aveam şi când eram medic. Băiatul nu-i în afară de 
primejdie, ştii doar. Are o febră de o natură foarte gravă. 

Domnul Skimpole se retrăsese din vestibul iarăşi în salon 
şi spusese toate acestea cu felul lui uşuratic, şezând pe 
scaunul din faţa pianului, în vreme ce noi stăteam jur- 
împrejur. 

— Aveţi să spuneţi că-i o copilărie, adaugă domnul 
Skimpole, privind vesel la noi. Ei bine, cred că s-ar putea să 
fie, dar eu sunt copil şi n-am avut niciodată pretenţia c-aş fi 
altceva. Dacă îl scoateţi afară în drum, nu faceţi altceva 
decât să-l puneţi unde se afla mai înainte. N-are să-i fie mai 
rău decât îi era, doar ştiţi. Ba, chiar, dacă poftiţi, faceţi-i şi- 
un bine. Daţi-i şase pence sau cinci şilingi, sau cinci lire... 
Sunteţi oameni de cifre, pe când eu nu sunt... Şi 
descotorosiţi-vă de el! 

— Şi ce-are să se aleagă de el atunci? Întrebă tutorele. 

— Pe cinstea mea, răspunse domnul Skimpole, strângând 
din umeri cu un surâs fermecător, n-am nici cea mai vagă 
idee de ce-are să facă el atunci. Dar n-am nici-o îndoială că 
are să facă ceva. 

— Ei bine, nu-i îngrozitor când te gândeşti, urmă tutorele, 
căruia i-am povestit în grabă cât s-au trudit cele două 
femei, fără de nici un folos, nu-i îngrozitor, când te gândeşti 
(şi se plimba în sus şi-n jos, ciufulindu-şi părul) că dacă 
făptura asta nenorocită ar fi fost ocnaş arestat, spitalul 
închisorii i-ar fi stat larg deschis şi ar fi fost la fel de bine 
îngrijit ca oricare tânăr bolnav din întregul regat? 

— Dragă Jarndyce, făcu domnul Skimpole, să-mi ierţi 
naivitatea întrebării mele, venind ca de la o fiinţă care este 
naivă cu desăvârşire în problemele laice... În cazul acesta, 
de ce nu-i arestat? 

Tutorele se opri şi-şi aţinti privirile asupra lui, cu un 
amestec ciudat de haz şi indignare. 

— Tânărul nostru prieten, îmi închipui, n-are de ce fi 
bănuit că-i plin de scrupule, urmă domnul Skimpole 
netulburat şi candid. Mie îmi pare c-ar fi mai înţelept şi într- 


un anumit fel mai respectabil dacă ar face uz de oarecare 
forţă folosită cum nu se cuvine, care l-ar duce direct la 
închisoare. Ar fi în asta şi oarecare spirit de aventură şi, 
prin urmare, şi ceva dintr-un anume soi de poezie. 

— Cred, spuse tutorele meu, reluându-şi plimbarea 
neliniştită, că nu există pe faţa pământului un al doilea copil 
asemenea dumitale. 

— Chiar crezi? Întrebă domnul Skimpole. Poate că da, dar 
mărturisesc că nu văd de ce tânărul nostru prieten, la 
rangul lui social, n-ar căuta să se înveşmânteze într-o 
poezie care i se potriveşte. E născut, fără îndoială, să aibă 
pofte... Probabil că are o poftă grozavă când e într-o stare 
mai bună a sănătăţii. Foarte bine. La ceasul firesc de masă 
al tânărului nostru prieten, cel mai probabil la prânz, 
tânărul nostru prieten spune de fapt societăţii: „Mi-e foame, 
vrei să ai bunătatea să-mi pui la dispoziţie lingura ta şi să 
mă hrăneşti?” Societatea care şi-a luat asupră-şi 
reglementarea generală a întregului sistem de linguri, şi 
pretinde că are o lingură şi pentru tânărul nostru prieten, 
nu-i pune la dispoziţie lingura şi, de aceea, tânărul nostru 
prieten zice: „lrebuie neapărat să mă ierţi dacă o iau cu de 
la mine putere”. Ei bine, asta îmi pare a fi un caz de forţă 
folosită cum nu trebuie, care este, într-o anumită măsură, în 
sine îndreptăţită şi care are în sine un anumit procent de 
romantism, şi nu ştiu zău dacă nu m-ar interesa mai mult ca 
tânărul nostru prieten să fie ilustrarea unui asemenea caz, 
decât cea pur şi simplă a unui biet vagabond... Cum 
orişicine poate fi. 

— Între timp, am cutezat eu să spun, îi este din ce în ce 
mai rău. 

— Între timp, făcu domnul Skimpole plin de voioşie, după 
felul cum observă domnişoara Summerson cu practicul său 
bun-simţ, băiatului îi este din ce în ce mai rău. De aceea, vă 
recomand să vă descotorosiţi de el până nu-i va fi încă şi 
mai rău. 


Expresia binevoitoare cu care a rostit aceste cuvinte n-am 
s-o uit niciodată. 

— Fără îndoială, domniţă, a început să vorbească tutorele, 
întorcându-se spre mine, aş putea să-i obţin intrarea în azil, 
ducându-mă pur şi simplu acolo şi forțând hotărârea, deşi 
asta arată o rânduire proastă a lucrurilor, dacă, în starea în 
care se află, e nevoie de un asemenea demers. Dar s-a făcut 
târziu şi-i o noapte tare rea şi băiatul e sleit de orice putere. 
Se află un pat în cămăruţa din pod de lângă grajd, o 
încăpere sănătoasă, mai bine să-l ţinem în ea până mâine 
dimineaţă, când poate fi bine înfofolit şi mutat. Avem să 
facem aşa. 

— O! Exclamă domnul Skimpole, cu mâinile pe clapele 
pianului, pe când ne pregăteam să ieşim, vă duceţi înapoi la 
tânărul nostru prieten? 

— Da! Răspunse tutorele. 

— Cât te invidiez pentru cum eşti alcătuit Jarndyce! 
Adaugă domnul Skimpole, manifestându-şi admiraţia în 
glumă. N-ai nimic de zis împotriva unor asemenea lucruri; 
la fel şi domnişoara Summerson. Eşti gata orişicând să te 
duci orişiunde şi să faci orişice. Aşa e Voința. Eu n-am nici 
un pic de Voinţă... Nu cunosc nici „Vreau“, nici „Nu 
Vreau”..., ci numai pur şi simplu „Nu pot”. 

— Nu poţi, îmi închipui, nici să-i recomanzi ceva băiatului? 
Zise tutorele, uitându-se înapoi la el peste umăr, pe 
jumătate mâniat, numai pe jumătate, zic, pentru că 
niciodată n-a părut că-l socoate pe domnul Skimpole drept 
o fiinţă de luat în seamă. 

— Dragă Jarndyce, am băgat de seamă în buzunarul 
băiatului o sticlă cu o doctorie împotriva arşiţei şi pentru el 
nu-i nimic mai bine decât să ia din doctoria aceea. Poţi să 
pui să se stropească puţin cu oţet în jurul locului unde 
doarme el, ca acolo să fie o răcoare potrivită şi lui să-i fie 
potrivit de cald. 

Dar e curată obrăznicie din partea mea să dau sfaturi de- 
ale mele. Domnişoara Summerson are atâtea cunoştinţe 


despre amănunte şi asemenea competenţă de a le 
gospodări, încât ştie orice în atare privinţă. 

Ne-am întors în vestibul şi i-am explicat lui Jo ce ne-am 
propus să facem, lucru pe care Charley i l-a mai explicat o 
dată şi pe care l-a primit cu indiferența lui apatică despre 
care am mai vorbit, privind cu plictis la tot ce se făcea, ca şi 
cum ar fi fost pentru altcineva. Slujitorilor fiindu-le milă de 
halul în care se afla şi punând tot sufletul ca să dea o mână 
de ajutor, curând am luat în primire camera din pod, gata 
pregătită, şi câţiva dintre argaţi l-au transportat bine învelit 
în pături prin curtea udată de ploaie. Îţi făcea plăcere să-i 
vezi cât de buni au fost cu el şi cum păreau stăpâniţi de 
gândul că, cu cât îi strigau mai des „Hai! Bătrâne!”, cu atât 
băiatul părea că-şi vine în simţiri. Charley conducea 
operaţiile şi cutreiera încolo şi-ncoace, între casă şi camera 
din pod, ducând tot felul de întăritoare şi calmante, după 
cum chibzuiam noi că-i fac bine. Tutorele însuşi l-a văzut 
înainte de a fi lăsat să-şi petreacă noaptea, şi când s-a întors 
în odaia Cârtitului, ca să scrie în privinţa băiatului o 
scrisoare, pe care un curier fusese însărcinat s-o ducă de cu 
dimineaţă, când se crăpa de ziuă, mi-a spus că tânărul 
părea mai uşurat şi dispus să doarmă. Slujitorii îi încuiaseră 
uşa pe dinafară, mi-a mai spus tutorele, în cazul când 
băiatul ar aiura, dar potriviseră toate în aşa fel, încât el n-ar 
fi putut face nici un zgomot fără să fie auzit. 

Ada, aflându-se în camera noastră, răcită şi ea, domnul 
Skimpole rămăsese singur în tot acel răstimp şi îşi 
petrecuse vremea cântând la pian frânturi de arii patetice 
şi, uneori, cântându-le şi din gură (după cum auzeam de la 
distanţă) cu multă expresie şi sentiment. Când l-am 
reîntâlnit în salon, ne-a spus că ar dori să ne prezinte o 
baladă mică, ce i-a venit în minte „ă propos de tânărul 
nostru prieten”, şi ne-a cântat una despre un băiat de 
ţăran: „Zvârlit în lumea largă, sortit să hoinărească. Fără de 
părinţi şi fără de-un cămin”... Într-un chip desăvârşit. Un 
cântec ce-l făcea totdeauna să plângă, ne spuse. 


Dar a fost grozav de vesel tot restul serii, „fiindcă îi venea, 
nici mai mult, nici mai puţin, decât să ciripească, astea erau 
chiar vorbele lui încântate - când se gândea că-i înconjurat 
de-asemenea fericită înzestrare pentru afaceri”. Şi închina 
cu noi un pahar de vin fiert, cu vorbele „Grabnică 
însănătoşire tânărului nostru prieten” şi presupunea, plin 
de voioşie, că băiatul va avea soarta lui Whittington şi va 
deveni Lordul Primar al Londrei. În această eventualitate, 
fără îndoială, el va fonda Institutul Jarndyce şi 
Stabilimentele de Milostenie Summerson, precum şi o 
micuță Corporaţie pentru pelerinaje anuale la Saint Albans. 
Şi nu se îndoieşte, continua el să spună, că tânărul nostru e 
un băiat minunat în felul lui, dar felul său nu era şi felul lui 
Harold Skimpole: că tot ceea ce era Harold Skimpole, 
descoperise Harold Skimpole singur, spre nemărginita lui 
uimire, când făcuse pentru prima oară cunoştinţă cu el şi-l 
acceptase cu toate lipsurile sale, gândindu-se că, totuşi, cea 
mai sănătoasă filosofie e să faci haz de necaz, luând partea 
bună a lucrurilor, şi spera că şi noi vom face la fel. 

Ultima comunicare a lui Charley mă înştiinţa că băiatul se 
liniştise. Am putut vedea de la fereastra mea felinarul pe 
care oamenii îl lăsaseră lângă el, arzând liniştit, şi m-am dus 
la culcare foarte fericită la gândul că avea un adăpost. 

Puțin înainte de a se crăpa de ziuă, mai multă mişcare şi 
mai multă vorbă ca de obicei m-au trezit din somn. Pe când 
mă îmbrăcam, m-am uitat afară pe fereastră şi am întrebat 
pe unul dintre oamenii noştri care de cu seară fusese 
printre cei mai inimoşi simpatizanți ai băiatului, dacă se 
întâmplase vreun necaz în gospodărie. Felinarul tot mai 
ardea la fereastra din pod. 

— Băiatul, domnişoară, îmi răspunse el. 

— E mai rău? Am întrebat eu. 

— S-a dus, domnişoară. 

— A murit? 

— Dac-a murit, domnişoară? Nu. A şters-o. 


La ce vreme a nopţii a plecat, sau cum, sau de ce, se pare 
că nu era nici-o speranţă să aflăm. Cum uşa rămăsese 
închisă cum era şi felinarul şedea tot în fereastră, nu se 
putea presupune decât că ieşise printr-o trapă din 
duşumea, care răspundea într-o droşcărie goală de 
dedesubt. Dar, dac-a fost aşa, băiatul a închis-o la loc, de 
arăta ca şi cum n-ar fi fost deschisă. Nimic nu lipsea, de nici 
un fel. Fiind pe deplin încredinţaţi că aşa s-a întâmplat, în 
toţi a încolţit credinţa dureroasă că în timpul nopţii îl 
cuprinsese delirul şi că, ispitit de vreo închipuire, sau 
urmărit de vreo fantasmă oribilă, fugise în starea aceea mai 
mult decât deznădăjduită; când spun „în toţi”, asta 
însemnează toţi afară de domnul Skimpole, care nu mai 
contenea să repete, în stilul său glumeţ ca de obicei, că 
tânărul nostru prieten îşi dăduse seama că era un locatar 
primejdios, având o boală atât de gravă şi molipsitoare, şi 
că spălase putina cu profunda şi fireasca-i politeţe. 

Toate cercetările cu putinţă au fost făcute şi toate locurile 
au fost scotocite. Cuptoarele de cărămizi au fost căutate 
bucată cu bucată, cocioabele au fost vizitate, cele două 
femei mai cu seamă au fost întrebate, dar ele nu ştiau nimic 
despre băiat şi nimeni n-a mai pus la îndoială că uimirea lor 
era autentică. Vremea fusese prea umedă şi chiar în 
noaptea aceea plouase din cale-afară, ca să mai admiţi că ar 
fi fost de căutat urme de paşi. Garduri şi şanţuri şi şuri şi 
căpiţe au fost cercetate de oamenii noştri pe o lungă 
distanţă jur-împrejur, ca nu cumva băiatul să zacă leşinat 
sau mort printr-un asemenea loc, dar nu s-a găsit nimic ce- 
ar fi putut arăta că a fost prin apropiere măcar. Din clipa în 
care fusese lăsat în camera din pod, se topise pur şi simplu. 

Căutarea lui a continuat cinci zile. Nu vreau să spun că 
după aceea a încetat, ci că atenţia îmi fusese abătută pe un 
alt drum ce mi s-a întipărit foarte tare în minte. Pe când 
Charley se afla seara iarăşi în camera mea, la ora de 
caligrafie, şi cum stăteam şi lucram faţă în faţă cu ea, am 
simţit că masa a început să tremure. Ridicându-mi privirile, 


am văzut cum micuța mea slujnică tremură din creştet 
până-n tălpi. 

— Charley, am întrebat-o eu, ţi-e atât de frig? 

— Aşa văd şi eu domnişoară, răspunse ca. Nu ştiu ce-i. Şi 
nu mă pot opri din tremurat. leri mi-a fost la fel, cam pe la 
aceeaşi vreme, domnişoară. Nu vă neliniştiţi, cred că sunt 
bolnavă. 

Am auzit afară vocea Adei şi-am alergat la uşa dintre 
camera mea şi salonaşul nostru drăguţ şi-am încuiat-o. 
Drept la timp, fiindcă tocmai bătea la uşă pe când mâna 
mea se mai afla încă pe cheie. 

Ada m-a strigat să-i dau drumul înăuntru, dar eu i-am 
spus: 

— Nu acum, scumpa mea dragă. Du-te. Nu-i nimica, vin eu 
la tine peste puţin. 

Ah, a trecut multă, multă vreme până când draga mea şi 
cu mine am putut fi iarăşi împreună. 

Charley s-a îmbolnăvit. După douăsprezece ceasuri îi era 
foarte rău. Am mutat-o în camera mea şi-am aşezat-o în 
patul meu şi m-am aşezat liniştit alături s-o îngrijesc. I-am 
spus tutorelui cum stau lucrurile şi de ce cred că-i nevoie să 
mă izolez, precum şi raţiunea de a nu mă vedea mai ales cu 
draga mea. La început, venea foarte des la uşă şi mă 
chema, ba, chiar mă dojenea cu suspine şi plânsete, dar eu 
i-am scris o scrisoare lungă, spunându-i că mă neliniştea şi 
mă mâhnea şi implorând-o, dacă ţine la mine şi doreşte ca 
eu să fiu cu sufletul împăcat, să nu se apropie de camera 
mea mai mult decât până în grădină. După asta, draga mea 
începu să vină sub fereastră, chiar mai des decât venise la 
uşă, dar, dacă învăţasem să-mi placă vocea ei dulce şi 
scumpă înainte, când aproape că nu ne despărţeam, cu atât 
am învăţat să-mi placă mai mult acum, când stăteam în 
dosul draperiei de la fereastră, ascultând şi răspunzând, 
fără să îndrăznesc să mă uit afară. Şi cum am învăţat s-o 
iubesc după aceea, mai târziu, când au venit timpurile cele 
grele! 


S-a adus un pat pentru mine în salonaşul nostru şi, ţinând 
uşile deschise în lături, făcusem din două încăperi una, 
acum după ce Ada se mutase din partea aceea a casei, şi 
aveam grijă să fie întruna răcoare şi aer curat. Toţi slujitorii 
din casă sau din curte, până la cel din urmă, erau atât de 
buni, încât ar fi venit cu cea mai mare bucurie la mine la 
orice oră din zi sau din noapte, fără nici un pic de frică sau 
silnicie, dar am chibzuit că cel mai bine era să aleg o femeie 
vrednică şi de ispravă, care nu trebuia să se vadă cu Ada, şi 
în care am avut încredere că se va duce şi va veni, luând 
toate precauţiile. Datorită ei, am putut ieşi la plimbare cu 
tutorele când nu era primejdie s-o întâlnesc pe Ada şi n-am 
mai avut nevoie de nimic, nici în privinţa ajutorului şi în nici- 
o altă privinţă. 

Şi astfel, sărmana Charley a bolit şi i-a fost din ce în ce mai 
rău şi a trecut prin mare primejdie de moarte şi a zăcut 
greu bolnavă multe zile şi nopţi în şir. A fost atât de 
răbdătoare, fără să se plângă de nimic, şi însufleţită de-un 
curaj atât de nobil, încât de foarte multe ori, stând lângă 
Charley şi ţinându-i capul pe braţele mele - numai aşa o 
cuprindea somnul şi nicidecum în altă poziţie-pe tăcute, mă 
rugam la Tatăl Nostru din Ceruri ca să pot să nu uit lecţia 
pe care surioara asta mi-o dădea. Era grozav de trist să te 
gândeşti că faţa ei drăguță se va schimba şi se va urâţi, 
chiar dacă s-ar însănătoşi, era atât de drăgălaşă cu 
gropiţele din obraji, dar asemenea gânduri dispăreau în 
mare măsură, când era în primejdia cea mare. Când îi era 
cel mai rău, şi mintea-i rătăcea îndărăt la taică-său, pe patul 
ei de boală, şi la copilaşi, mă recunoştea totuşi atât cât să se 
liniştească în braţele mele, când nu s-ar fi liniştit nicăieri 
aiurea, şi să-şi rostească în murmur aiurările, mai potolită. 
În clipele acelea mă întrebam cum voi putea oare spune 
celor doi copii rămaşi că acea copilă care învățase din 
sufletul ei plin de credinţă să le fie mamă, când erau în 
nevoie, murise! 


Erau timpuri când Charley mă recunoştea bine, şi vorbea 
cu mine spunându-mi că-i iubeşte din suflet pe Tom şi pe 
Emma şi că e sigură că Tom va creşte mare şi va fi bun. 
Atunci Charley îmi povestea despre ceea ce-i citise lui taică- 
său, aşa cum putuse ea să se descurce, ca să-i aline 
suferinţa, despre tânărul acela, care era singurul fecior la 
mamă, iar maică-sa văduvă, şi despre care se pusese la cale 
să fie îngropat de viu, despre fiica suveranului, înviată de 
mâna divină pe patul ei mortuar. Şi Charley îmi povestea că 
atunci când tatăl său murise, ea îngenunchease şi se rugase 
în toiul primei dureri ca şi el să poată fi înviat la fel şi redat 
sărmanilor lui copii; şi dacă ea n-are să se mai îndrepte şi 
va muri, s-a gândit cam aşa, că s-ar putea să-i vină în minte 
lui Tom să înalțe aceeaşi rugă pentru ea. „Atunci i-aş arăta 
eu lui lom că oamenii aceia din timpurile străvechi au fost 
readuşi la viaţă pe pământ, numai ca noi să putem 
descoperi nădejdea de a fi redaţi Cerurilor!” 

Dar din toate etapele prin care a trecut boala lui Charley, 
n-a fost niciuna în care să-şi fi pierdut însuşirile ei nobile şi 
blânde, despre care am vorbit. Şi au fost clipe multe, multe 
tare, în care noaptea mă gândeam ca la o ultimă nădejde la 
îngerul păzitor şi la un ajutor din partea sărmanului ei tată, 
dispărut. 

Dar Charley n-a murit. Încetişor, şi abia pâlpâind, a trecut 
pe lângă primejdie, după ce-a zăcut multă vreme, şi pe 
urmă a început să se însănătoşească. Speranţa, care la 
început nici pe departe s-o fi avut, că Charley va mai arăta 
vreodată la faţă ca Charley de altădată, a început curând să 
încolţească în sufletele noastre, ba, încă a crescut când am 
văzut-o că începe să-şi recapete iarăşi vechea-i înfăţişare 
copilărească. 

A fost o dimineaţă de neuitat, când i-am putut povesti Adei 
despre toate, pe când şedea afară în grădină, şi a fost o 
seară de neuitat când Charley şi cu mine am luat, în sfârşit, 
ceaiul împreună, în camera alăturată. Dar, chiar în seara 
aceea, am simţit că mă pătrunde frigul. 


Din fericire pentru noi amândouă, am prins a mă gândi că 
m-am molipsit de boală de la ea, după ce Charley se afla 
iarăşi în siguranţă culcată şi cuprinsă de un somn paşnic. 
Fusesem în stare cu uşurinţă să-i ascund ce simţeam în 
timpul ceaiului, dar acum trecusem de asta şi ştiam că 
păşesc cu grăbire pe urmele lui Charley. 

Totuşi, a doua zi dimineaţă, m-am simţit destul de bine ca 
să mă scol devreme şi să-i răspund dragei mele, din 
grădină, la binecuvântarea sa voioasă, şi să stau de vorbă 
cu ea la fel de mult ca de obicei. Dar nu mă părăsise 
impresia că peste noapte umblasem îndelung prin 
amândouă camerele, cu mintea puţin răvăşită, ştiind însă 
unde mă aflu, iar uneori mă simţeam tulburată de o ciudată 
senzaţie de prea-plin, de parcă m-aş fi umflat peste măsură. 

Seara mi-a fost atât de rău, încât m-am hotărât s-o 
pregătesc pe Charley. În care scop i-am spus: 

— Te-ai înzdrăvenit, Charley, nu-i aşa? 

— O! De-a binelea! Răspunse fata. 

— Eşti destul de tare ca să-ţi spun un secret, cred, 
Charley? 

— Destul de zdravănă pentru atâta lucru, domnişoară! 
Exclamă ea. 

Dar bucuria de pe faţa lui Charley se-ntunecă dintr-odată, 
pentru că ea îmi citi secretul pe faţă şi, repezindu-se din 
fotoliul în care şedea, se prăbuşi la pieptul meu, strigând: 

— O, domnişoară, iată ce-am făcut, iată ce-am făcut! Şi 
încă o mulţime de alte lucruri din prea-plinul sufletului ei 
recunoscător. 

— Acuma, Charley, am spus eu, după ce-am lăsat-o să se 
răcorească o bucată de vreme, dacă e să fiu bolnavă, marea 
mea încredere, omeneşte vorbind, e în tine. Şi atâta timp 
cât n-ai să fii liniştită şi stăpână pe tine, aşa cum ai fost de 
când te ştiu, tu n-ai să fii în stare să-ţi îndeplineşti misiunea, 
Charley. 

— Dac-aveţi să mă lăsaţi să plâng puţin, domnişoară! 
Răspunse ea. O, scumpa mea, scumpa mea! Dacă mă veţi 


lăsa măcar să plâng puţin! O, scumpa mea - cu câtă 
dragoste şi devotament îşi revărsa vorbele, agăţându-se de 
gâtul meu, mi-e cu neputinţă să-mi amintesc fără să vărs 
lacrimi - de mă veţi lăsa să plâng, atunci am să pot face 
orice! 

Aşa că am lăsat-o pe Charley să plângă încă puţin şi asta 
ne-a făcut bine la amândouă. 

— Încredeţi-vă acum în mine, domnişoară, vă rog, urmă 
Charley potolită. Sunt numai urechi la tot ce spuneți. 

— Pentru moment e foarte puţin, Charley. Am să-i spun 
diseară doctorului care te îngrijeşte că mi se pare că m-am 
îmbolnăvit şi că tu o să ai grijă de mine. 

Pentru asta, biata copilă îmi mulţumi din toată inima. 

— Iar dimineaţa, când o auzi pe domnişoara Ada în 
grădină, dacă n-am să fiu în stare să merg până la perdeaua 
de la fereastră, ca de obicei, te duci tu, Charley, şi-i spui că 
dorm, că sunt cam obosită şi că dorm. Tot timpul să ţii 
camera cum am ţinut-o eu, Charley, şi să nu laşi pe nimeni 
să intre. 

Charley îmi făgădui, iar eu m-am culcat, fiindcă simţeam o 
greutate în tot trupul. L-am văzut pe doctor în seara aceea 
şi i-am cerutfavoarea pe care doream să i-o cer, anumesă 
nu spună încă nimic despre boala mea în casă. Păstrez o 
amintire foarte neclară despre seara aceea care s-a topit în 
zi şi despre ziua care s-a topit iarăşi în noapte, dar în prima 
dimineaţă am mai fost în stare să merg până la fereastră şi 
să vorbesc cu draga mea. 

A doua dimineaţă, i-am auzit doar vocea scumpă, ah! Cât 
de scumpă acum! De afară, şi-am rugat-o pe Charley, cu 
oarecare greutate (îmi venea tare greu să vorbesc), să se 
ducă să-i spună că dorm. l-am auzit răspunsul aproape 
şoptit: 

— Să n-o trezeşti, Charley, pentru nimic în lume! 

— Cum arată comoara mea, Charley? Am întrebat eu. 

— Dezamăgită, domnişoară, îmi răspunse Charley, 
furişându-şi privirile pe după perdea. 


— Dar ştiu că-i foarte frumoasă astăzi dimineaţă. 

— Drept că e, domnişoară, adaugă Charley, trăgând cu 
coada ochiului. 'Tot se mai uită în sus la fereastră. 

Cu ochii ei albaştri, senini - Domnul să-i binecuvânteze! 

— Mai frumoasă ca totdeauna, când îi ridică în sus aşa, ca 
acum! 

Am strigat-o pe Charley, ca să-i dau ultima însărcinare. 

— Ascultă Charley, când are să afle că sunt bolnavă, are să 
încerce să pătrundă în cameră. Să n-o laşi, Charley, dacă 
mă iubeşti într-adevăr, mult de tot! Charley, dacă o laşi 
numai o dată să se uite la mine, numai o clipă, cum zac aici, 
să ştii c-am să mor! 

— N-am s-o las, n-am s-o las! Îmi făgădui ea. 

— Te cred, draga mea Charley! Şi-acum vino şi te-aşază 
lângă mine puţin, şi pune mâna pe mine, fiindcă nu te mai 
văd, Charley, am orbit! 

Ora fixată noapte în Lincoln's Inn... Tulbure şi agitată vale 
a umbrelor legii, în care solicitanţii nu găsesc decât prea 
puţină lumină... Şi lumânările groase sunt stinse cu 
degetele prin birouri, iar funcţionarii coboară tropăind 
scara şubredă de lemn şi se împrăştie. Clopotul care bate 
ceasurile nouă şi-a încetat lugubru-i dangăt, jelind fără rost 
pe nimeni; porţile sunt închise şi portarul de noapte, un 
paznic solemn, cu o considerabilă aptitudine de a dormi, 
face de pază în gheretă. De la rândurile etajate de scări, 
ferestrele ca nişte lămpi înceţoşate, cum sunt ochii Justiţiei, 
un soi de Argus cu privirile împăienjenite, cu câte un 
buzunar fără fund pentru fiecare ochi şi cu câte un ochi 
deasupră-i, ferestrele acelea clipesc vag spre stele. În 
lucarnele murdare, cele mai de sus, ici şi colo, câte un petic 
Mic şi ceţos de lumină de la pâlpâitul unei lumânări 
dezvăluie locul unde vreun copist atotştiutor sau vreun 
avocat de notariat încă mai trudeşte ca să încurce averile 
imobile în capcane de pergament, într-o proporţie medie de 
douăsprezece pergamente pentru un pogon de pământ. La 
care hărnicie ca de albină, aceşti binefăcători de soiul lor 


mai zăbovesc încă, deşi orele de birou au trecut, pentru ca 
să poată da, de fiecare zi, cel puţin câte un profit 
substanţial. 

În curtea învecinată, în care locuieşte Lordul Preşedinte al 
prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi, se manifestă o năzuinţă 
generală către bere şi cină. Doamna Piper şi doamna 
Perkins - ai căror fii respectivi, angajaţi cu un grup de 
cunoştinţe în jocul de-a v-aţi ascunselea, au stat la pândă 
câteva ceasuri prin jurul fundăturilor străzii Cancelariei şi- 
au hoinărit pe aceeaşi arteră în plină aglomeraţie, de-i 
învălmăşeau şi-i zăpăceau pe trecători - doamna Piper şi 
doamna Perkins n-au avut altceva de făcut decât să se 
felicite că, în sfârşit, copiii le sunt culcaţi în pat; şi ele mai 
zăbovesc pe pragul uşii ca să-şi spună câteva cuvinte la 
despărţire. Despre domnul Krook şi locatarul său, despre 
faptul că domnul Krook „este necontenit cherchelit”, 
precum şi despre planurile testamentare ale tânărului, 
acestea sunt, ca de obicei, caii de bătaie ai convorbirii lor. 
Dar ele au de asemenea ceva de spus despre serata 
muzicală de la „Flamura Soarelui”, de unde sunetul 
pianului străbate prin ferestrele întredeschise, până în 
curte, şi unde Micul Swills, după ce i-a ţinut pe amatorii de 
armonie numai într-un țipăt, ca un veritabil Yorick, poate fi 
acum auzit cum ia un ton răguşit într-o piesă concertantă şi 
cum îşi imploră prietenii şi patronii să-l asculte pe Tew 
Cascada. Doamna Perkins şi doamna Piper fac un schimb de 
păreri în privinţa tinerei dame de celebritate profesională 
care îşi dă concursul la Seratele Muzicale şi care se bucură 
de un spaţiu numai pentru ea pe afişul scris de mână din 
fereastră; doamna Perkins fiind în posesia informaţiei cum 
că Domnia Sa e măritată de un an şi jumătate, deşi ilustra 
sirenă e anunţată ca domnişoara M. Melvilleson şi cum că 
plodul ei e dus la localul „Flamura Soarelui” în fiecare 
seară, ca să-şi primească hrana-i firească în timpul 
spectacolului. 


— Mai curând decât mine, dragă, zice doamna Perkins, 
care mi-aş câştiga pâinea de toate zilele vânzând chibrituri. 

Doamna Piper e de aceeaşi părere, ca şi cum ar face-o din 
respect, susţinând că profesia de casnică e mai bună decât 
aplauzele publice şi mulţumind Celui de Sus pentru 
propria-i onorabilitate (şi, prin implicaţie, şi pentru cea a 
doamnei Perkins). Tocmai atunci, chelnerul de la localul 
„Flamura Soarelui”, făcându-şi apariţia cu halba pentru 
cină, bine înspumată, doamna Piper ia în primire recipientul 
încăpător şi se retrage în casă, mai întâi urându-i noapte 
bună şi plăcută doamnei Perkins, care-şi ţinea încă în mână 
propria-i halbă, de când îi fusese adusă de la aceeaşi 
ospătărie de tânărul Perkins, înainte de a fi fost trimis la 
culcare. Acum se-aude din curte un zgomot de la trasul 
obloanelor pentru închiderea prăvăliilor şi vine şi-un miros 
de fum de lulele şi se văd luminiţe în ferestrele de sus, de la 
etaje, ca nişte stele ce răsar arătând în primul rând că 
lumea merge la culcare. lată şi polițistul că începe să 
împingă uşile, să încerce încuietorile, să bănuiască 
boccelele şi să-şi organizeze patrularea, pe ipoteza că 
fiecare individ ori prăduieşte, ori e prădat. 

E o noapte înăbugşitoare, cu toate că un frig umed 
pătrunde prin toate ungherele, iar în aer, la mică înălţime, o 
ceaţă deasă se târăşte agale. E o noapte îmbăcsită de abur, 
cât se poate de potrivită ca să stârnească duhoarea 
abatoarelor, a meşteşugurilor nesănătoase, a canalelor, 
mlaştinilor şi cimitirelor şi să-i dea ofițerului Stării Civile - 
Sectorul Decese - ceva treabă în plus. S-ar putea să fie ceva 
în aer... Sunt atâtea în aer... Sau s-ar putea să fie ceva 
chiar într-însul, aici e buba; oricum, domnul Weevle, alias 
Jobling, e foarte prost dispus. Vine şi se duce de la camera 
lui până la uşa deschisă ce dă în stradă de vreo douăzeci de 
ori pe ceas. Şi treaba asta o face de când s-a lăsat 
întunericul. De când Preşedintele şi-a închis prăvălia, lucru 
pe care l-a făcut foarte devreme în seara asta, domnul 
Weevle (cu o tichie de catifea ieftină şi strâmbă pe cap, de 


favoriţii îi par disproporționat de mari) tot coboară şi urcă, 
iar coboară şi iar urcă, din ce în ce mai des. 

Nu e de mirare că şi domnul Snagsby e prost dispus, 
pentru că el e întruna aşa, mai mult sau mai puţin, sub 
înrâurirea apăsătoare a tainei pe care o păstrează. Împins 
de misterul la care participă fără să fie părtaş, el dă 
târcoale prin jurul a ceea ce pare să fie sursa misterului... 
Adică prin jurul prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi din 
imobil, care exercită o atracţie irezistibilă asupra lui. Chiar 
acum, venind prin jurul locantei „Flamura Soarelui”, cu 
intenţia de a trece dincolo de clădire şi a merge până la 
capătul străzii Cancelariei ca să-şi încheie plimbarea-i 
„nepremeditată” de zece minute de după cină, cât ţine din 
faţa uşii lui şi înapoi, domnul Snagsby se apropie. 

— Ce, domnule Weevle? Întreabă librarul, oprindu-se să 
vorbească. Dumneata eşti? 

— Ah! Exclamă Weevle. Da, eu sunt, domnule Snagsby. 

— Iei aer şi dumneata, cum fac şi eu, înainte de culcare? 
Se interesează librarul. 

— Eh, nu prea e mult aer de luat pe-aici, şi-atâta cât este 
nu te prea răcoreşte, răspunde Weevle, aruncându-şi 
privirile în sus şi-n jos prin faţa imobilului. 

— Foarte adevărat, domnule. Dumneata nu bagi de seamă, 
urmează domnul Snagsby, făcând o pauză ca să tragă aerul 
pe nas şi să-i simtă puţin gustul, dumneata nu bagi de 
seamă, domnule Weevle, că aici... ca să nu pun chiar 
punctul pe „i”... le murdăreşti, domnule, numai cât respiri? 

— Ei, am băgat şi eu de seamă că în seara asta pe aici 
pluteşte un soi ciudat de duhoare. Domnul Weevle reia: 
bănuiesc că-s cotletele de la „Flamura Soarelui”. 

— Cotlete, crezi dumneata? Oh!... Cotlete, 'ai? Domnul 
Snagsby trage iar aerul pe nas şi-l gustă. Hm, domnule, aşa 
o fi! Dar aş zice că bucătarul lor, acolo la „Flamură”, trebuia 
să le păzească ceva mai bine. Le-a ars, domnule! Şi apoi nu 
cred - domnul Snagsby trage iarăşi aerul pe nas şi-l gustă, 
apoi scuipă şi-şi şterge gura - nu cred... ca să nu punem 


chiar punctul pe i... că erau absolut proaspete când le-a 
luat în primire grătarul. 

— Aşa se pare. Ce soi de vreme infectă! 

— Da, e-un soi de vreme infectă, zice domnul Snagsby, şi- 
mi pare că te pătrunde până-n suflet. 

— Doamne Dumnezeule! Mă bagă în toţi sperieţii! 
Răspunde domnul Weevle. 

— Vezi, dumneata duci o viaţă de unul singur şi locuieşti 
singur într-o cameră în care s-a mai petrecut şi un 
eveniment odios ce atârnă asupra ei, urmează domnul 
Snagsby, uitându-se înăuntru peste umărul celuilalt şi 
scrutând cu privirea coridorul întunecat, după care se trage 
înapoi cu un pas ca să privească spre casă, în sus. Eu n-aş 
putea trăi în camera aceea singur, domnule, aşa ca 
dumneata. Aş fi atât de neliniştit şi de îngrijorat, uneori, 
încât m-aş vedea silit să ies în uşă şi să stau mai curând aici 
decât să şed acolo. Dar e drept că dumneata n-ai văzut în 
camera dumitale ce-am văzut eu. Asta contează. 

— Cunosc destul de bine toată povestea aceea, intervine 
Tony. 

— Nu-i lucru plăcut, nu-i aşa? Urmează domnul Snagsby, 
tuşind în dosul mâinii o tuse în care se descifra 
convingerea-i blândă. Domnul Krook ar trebui să ţină 
seama de asta la chirie. Nădăjduiesc că ţine, bineînţeles. 

— Şi eu nădăjduiesc că ţine, zice Tony. Totuşi mă îndoiesc. 

— Găseşti că acea chirie e prea mare, aşa-i domnule? 
Întrebă librarul. Chiriile drepte sunt mari pe aici prin jur. 
Nu ştiu chiar cum e, dar justiţia pare că ridică preţurile 
lucrurilor. Nu că, adaugă domnul Snagsby, dând drumul la o 
tuse de scuze, aş avea de gând să scot vreun cuvânt 
împotriva profesiei de pe urma căreia îmi câştig existenţa. 

Domnul Weevle îşi aruncă iar privirile în susul şi-n josul 
imobilului, apoi se uită la librar. Domnul Snagsby, 
surprinzându-i privirea, indiferent, ridică ochii în sus, după 
vreo stea sau cam aşa ceva, şi scoate o tuse ce arâtă câ nu 
vede exact cum să pună capăt convorbirii. 


— E ciudat lucru, domnule, comentează el, frecându-şi 
încetişor mâinile, că a putut fi... 

— Cine? Întrerupe domnul Weevle. 

— Mortul, ştii dumneata, răspunde domnul Snagsby, 
sucindu-şi cu o smucitură capul şi sprânceana dreaptă în 
direcţia scării şi izbindu-şi scurt interlocutorul cu degetul în 
nasturele hainei. 

— Ah! Asta-i! Exclamă celălalt, ca şi cum nu ar fi fost prea 
încântat de subiect. Credeam c-am încheiat-o cu el. 

— Aveam numai să spun că-i ciudat lucru, domnule, că a 
putut veni şi locui aici şi că a fost unul dintre copiştii mei, şi 
apoi că dumneata ai putut veni şi locui aici şi că eşti şi 
dumneata unul dintre copiştii mei, meserie a cărei 
denumire n-are de ce fi depreciată, ci dimpotrivă, urmează 
domnul Snagsby (după care se opreşte brusc, cu îndoiala că 
şi-a putut atribui în mod nepoliticos un soi de proprietate 
asupra domnului Weevle), pentru că am cunoscut, domnule, 
copişti care s-au băgat în afaceri de berărie şi s-au achitat 
de fapt în mod foarte respectabil. Nemaiinchipuit de 
respectabil, domnule, adaugă domnul Snagsby, cu o 
presimţire că n-a reuşit să îndrepte lucrurile. 

— E o coincidenţă ciudată, aşa cum spui şi dumneata, 
întăreşte domnul Weevle, uitându-se iarăşi într-o parte şi-n 
cealaltă a imobilului. 

— Pare a fi mâna destinului, nu-i aşa? Sugerează librarul. 

— Da, pare. 

— Chiar aşa, urmează librarul, cu tusea-i de confirmare. 
Chiar destinul însuşi. Chiar Destinul. Aşa, domnule Weevle, 
mă tem că-i timpul să-ţi urez noapte bună. 

Domnul Snagsby vorbeşte ca şi cum ar fi dezolat că 
pleacă, deşi tot timpul de când s-a oprit din drum ca să stea 
de vorbă, n-a făcut altceva decât să caute vreun mijloc ca să 
scape: 

— Nevestica mea trebuie că mă caută peste tot locul. 
Noapte bună, domnule. 


Dacă domnul Snagsby se grăbeşte să ajungă acasă ca s-o 
scutească pe nevestica lui de necazul de a-l căuta peste tot 
locul, în această privinţă poate fi liniştit. Nevestica lui nu l-a 
scăpat din ochi, dând târcoale tot timpul pe la „Flamura 
Soarelui”, iar acum se strecoară după el, cu capul înfăşurat 
într-o basma, cinstindu-l pe domnul Weevle şi uşa-i de la 
intrare cu o privire iscoditoare pe când trece pe dinaintea 
lor. 

— Ai să mai auzi de mine, doamnă, în orice caz, îşi zice 
sieşi domnul Weevle, şi nu-ţi pot face complimente pentru 
cum te prezinţi, oricine ai fi dumneata, cu capul înfăşurat 
aşa, într-o legătoare. Nu mai vine individul acela! 

Individul acela se apropie pe când domnul Weevle 
vorbeşte. Cum îl zăreşte, Domnia Sa ridică încetişor 
degetul, îl trage în coridor şi închide uşa dinspre stradă. 
Apoi urcă amândoi. Domnul Weevle, anevoie, iar domnul 
Guppy (pentru că ele) foarte uşurel, într-adevăr. După ce s- 
au închis în camera din dos, încep să vorbească în şoaptă. 

— Gândeam că te-ai dus să treci lerihonul, cel puţin, în loc 
să vii aici, zice Tony. 

— Cum asta, doar am spus în jurul orei zece. 

— Ai spus în jurul orei zece, repetă Tony. Da, aşa ai spus, în 
jurul orei zece. Dar, după socotelile mele, e de zece ori 
zece... E parcă ceasul o sută. În viaţa mea n-am petrecut 
asemenea seară! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Tocmai asta-i! Exclamă Tony. Nu s-a întâmplat nimic. 
Dar am fiert aici şi am fumegat în afurisita asta de cocioabă 
veche până m-au cuprins fiorii de frig, de parcă mă bătuse 
grindina. Ia te uită ce lumânare prăpădită! Zice Tony, 
arătând către lumânarea de ceară de pe masă, ce ardea 
prost, cu mucul mare cât o varză şi cu ceara cursă pe o 
latură, ca un giulgiu. 

— Asta-i uşor de îndreptat, intervine domnul Guppy 
apucând foarfecele de tăiat mucurile de lumânări. 


— Da? Întrebă prietenul lui. Nu-i chiar aşa de uşor pe cât 
îţi închipui. Mocnegşte aşa întruna de când am aprins-o. 

— Ei, ce-i cu tine Tony? Îl cercetează domnul Guppy, cu 
foarfeca de tăiat mucuri în mână, uitându-se la el cum stă 
jos, cu cotul pe masă. 

— William Guppy, răspunde celălalt, sunt la pământ. Cred 
că-i din pricina camerei ăsteia de sinucigaş, nesuferit de 
mohorâtă... Şi a bătrânului cela de Scaraoţchi, de jos, 
poate. 

Domnul Weevle, posac, împinge cu cotul într-o parte tăviţa 
foarfecei de tăiat mucuri, îşi lasă capul pe mână, pune 
picioarele pe paravanul din faţa vetrei căminului şi se uită 
la foc. Domnul Guppy, uitându-se din scurt la el, clatină uşor 
din cap şi se aşază de partea cealaltă a mesei într-o 
atitudine comodă. 

— Nu Snagsby vorbea cu tine, Tony? 

— Ba da, şi el... Da, era Snagsby, răspunde domnul 
Weevle, schimbând construcţia propoziției sale. 

— Despre afaceri? 

— Nu. Nu despre afaceri, se plimba doar agale pe-aici şi s- 
a oprit ca să pălăvrăgească. 

— Am bănuit eu că-i Snagsby, zice domnul Guppy, şi m-am 
gândit că nu-i bine să mă vadă, aşa c-am aşteptat până ce s- 
a dus. 

— Ajungem iarăşi de unde am plecat, William G.! Exclamă 
Tony, ridicându-şi o clipă privirile în sus. Aşa de misterios şi 
aşa de tainic! Pe Dumnezeul meu, n-am putea să ne 
învăluim în atâta mister nici de-ar fi să ucidem pe cineva! 

Domnul Guppy se preface că zâmbeşte şi, cu gândul de a 
schimba subiectul convorbirii, se uită cu o admiraţie 
adevărată sau simulată în jurul încăperii, la Galeria Galaxiei 
Frumuseţilor Britanice, încheindu-şi contemplarea în faţa 
portretului lui Lady Dedlock, de deasupra poliţei căminului, 
în care e înfăţişată pe o terasă, cu un piedestal pe terasă, cu 
o vază pe piedestal, cu şalul ei pe vază, cu o enormă blană 
pe şal, cu braţul ei pe enorma blană şi cu o brățară pe braţ. 


— lată, aşa-i Lady Dedlock, urmează domnul Guppy, 
seamănă aşa de bine, aproape că vorbeşte. 

— Dac-ar fi aşa, mormăie lony fără să se mişte din loc, 
atunci aş putea şi eu vorbi câteodată cu o persoană din 
aristocrație. 

Văzând după atâta vreme că nu-şi poate aduce prietenul 
într-o dispoziţie mai comunicativă, domnul Guppy schimbă 
ţinta greşit folosită şi începe să-l dojenească. 

— Tony, zice el, pot să ţin seama de descurajarea cuiva, 
fiindcă nimeni nu ştie mai bine ce-nseamnă descurajarea 
când vine pe capul omului şi nimeni nu-i mai îndreptăţit s-o 
ştie mai bine decât omul care poartă în inimă imaginea unei 
fiinţe ingrate. Dar lucrurile au o limită, când e vorba despre 
un musafir care nu-ţi aduce nici un prejudiciu şi, ca atare, 
am să-ţi pun în vedere, Tony, că nu-mi pare că purtarea ta 
în împrejurarea de faţă e ospitalieră şi nici măcar 
politicoasă. 

— Foloseşti un limbaj aspru, William Guppy, îi replică 
domnul Weevle. 

— Domnule, s-ar putea, explică domnul William Guppy, 
fiindcă am simţit că devin aspru când m-am slujit de el. 

Domnul Weevle recunoaşte că a greşit şi-l roagă pe 
domnul William Guppy să-i treacă asta cu vederea. Totuşi, 
domnul William Guppy, cucerind o poziţie avantajoasă, nu 
poate renunţa la ea fără câteva mustrări usturătoare. 

— Nu! La naiba, Tony, zice gentilomul nostru, ar trebui 
neapărat să-ţi dai seama cum răneşti sentimentele unui om 
care poartă în inimă imaginea unei fiinţe ingrate şi care nu 
şi-a găsit nici pe departe fericirea pentru coardele acelea ce 
vibrează la cele mai delicate emoţii. Tu, Tony, ai în tine tot 
ceea ce-i menit să farmece ochiul şi să ispitească gustul... 

Nu-i firea ta - din fericire pentru tine, poate, şi aş dori să 
pot spune şi eu acelaşi lucru despre mine - nu-i firea ta 
dintre cele ce dă târcoale unei singure flori. 'Ţie îţi stă 
deschisă grădina întreagă şi aripile tale aeriene te poartă 
prin toate ungherele ei. Cu toate acestea, Tony, departe de 


mine gândul, te încredinţez, de a răni sentimentele tale, 
fără să am de ce! 

Tony din nou îl imploră să nu mai continue asemenea 
subiect, zicând apăsat: 

— William Guppy, termină odată! 

Domnul Guppy e de acord, răspunzându-i: 

— Nici n-aş fi început, Tony, din proprie iniţiativă! 

— Şi-acum, zice Tony înteţind focul, în privinţa pachetului 
cu scrisori. Nu ţi se pare nemaipomenit din partea lui Krook 
să fi stabilit ora douăsprezece noaptea ca să mi le- 
nmâneze? 

— Ba foarte. De ce-o face oare? 

— De ce le face el pe toate aşa? Nici dânsul nu ştie. A zis 
că azi e ziua lui de naştere şi că le va înmâna la noapte la 
ceasurile douăsprezece. Trebuie să fie beat mort acum. 
Toată ziua a băut. 

— N-o fi uitat de întâlnire, nădăjduiesc. 

— Uitat? În privinţa asta te poţi încrede în el. Nu uită 
nimic, niciodată. L-am văzut astă-seară, cam pe la opt, l-am 
ajutat să-şi închidă prăvălia, îşi pusese scrisorile-i în căciula- 
i păroasă. Şi-a scos-o din cap şi mi le-a arătat. După ce-a 
închis prăvălia, a scos scrisorile din căciulă şi a atârnat 
căciula pe spătarul scaunului şi, stând în picioare, le tot 
învârtea în mâini în faţa focului. Puţin mai târziu l-am auzit 
de aici, prin duşumea, mugind ca vântul singurul cântec pe 
care-l ştie... Despre un oarecare Biba şi despre bătrânul 
Caron şi iar Biba, care era beat turtă când a murit, sau cam 
aşa ceva. De-atunci a amuţit ca un guzgan bătrân, adormit 
în gaura lui. 

— Şi tu trebuie să cobori la douăsprezece? 

— La douăsprezece. Şi, după cum îţi spuneam când ai 
venit, îmi par o sută de ceasuri până atunci. 

— Tony, zice domnul Guppy, după ce s-a gândit puţin, 
ţinându-şi picioarele încrucişate, bătrânul încă nu ştie să 
citească, nu-i aşa? 


— Să citească? N-a citit de când e el. Poate face toate 
literele, una câte una, şi ştie multe din ele separat, când le 
vede; a progresat mult cu ajutorul meu, dar nu le poate 
lega între ele. E prea bătrân ca să-şi mai însuşească 
asemenea meşteşug acuma... Şi-i prea beţiv. 

— Tony, întreabă din nou domnul Guppy, desfăcându-şi 
picioarele şi pe urmă punându-şi-le iarăşi unul peste altul, 
cum crezi că a silabisit el numele acela al lui Hawdon? 

— Nu L-a descifrat nicidecum. Ştii că are o ciudată putere 
de a memora cu ochii şi că s-a deprins să copieze singur 
numai după ochi. L-a imitat... Evident de pe adresa unei 
scrisori, şi m-a întrebat ce înseamnă. 

— Tony, întreabă mai departe domnul Guppy, desfăcându- 
şi şi încrucişându-şi iarăşi picioarele, ai putea spune dacă 
originalele sunt scrise de mână de bărbat sau de femeie? 

— De femeie. Mie la sută că-i de femeie... Scrisul foarte 
înclinat, iar sfârşitul literei „n” lung şi pripit. 

În timpul dialogului de mai sus, domnul Guppy n-a contenit 
să-şi ronţăie unghia degetului mare, schimbând degetul de 
la o mână sau de la cealaltă ori de câte ori îşi schimba şi 
încrucişarea picioarelor. Tocmai pe punctul să facă iarăşi 
mişcarea, se uită întâmplător la mâneca hainei sale. Atenţia 
îi e atrasă spre ea şi, îngrozit, rămâne cu ochii aţintiţi 
asupra mânecii. 

— Ei, Tony, ce dracu' se-ntâmplă în casa asta astă-seară? 
Arde vreun coş de sobă? 

— Coş de sobă să ardă? 

— Vai! Exclamă domnul Guppy. Priveşte cum cad fulgii de 
funingine. Uite aici, pe braţul meu! Mai uite şi aici, pe 
masă! Să o ia naiba de treabă, nu se duce... Pătează, de 
parc-ar fi untură neagră! 

Se uită unul la altul, pe urmă Tony se duce să tragă cu 
urechea la uşă, apoi urcă vreo câteva trepte pe scară, 
coboară câteva trepte. Se întoarce apoi şi zice că totu-i în 
regulă, că-i linişte peste tot, după care citează cele spuse de 


el mai devreme domnului Snagsby în legătură cu cotletele 
fripte la „Flamura Soarelui”. 

— Şi s-a-ntâmplat atunci - reîncepe domnul Guppy, 
uitându-se cu o scârbă vădită la mâneca hainei sale, 
urmându-şi convorbirea în faţa focului, în timp ce se 
sprijineau amândoi de marginile mesei, faţă în faţă, cu 
capetele foarte apropiate unul de altul - că ţi-a spus el c-a 
sustras pachetul de scrisori din geamantanul locatarului 
său? 

— Aşa stau lucrurile, domnul meu, răspunde Tony 
(mângâindu-şi uşor favoriţii). După care am scris un cuvânt 
scumpului meu amic, respectabilului William Guppy, 
informându-l despre întâlnirea din noaptea asta şi 
sfătuindu-l să nu vină înainte, Scaraoţchi fiind un şmecher 
de nu-l bate soarele. 

Tonul uşor şi vioi al unei comportări mondene, pe care şi-l 
asumă de obicei domnul Weevle, i se potriveşte atât de rău 
în seara asta, încât îl părăseşte şi, odată cu el, şi grija 
pentru favoriţi; iar după ce s-a uitat peste umăr, se pare că 
se lasă iarăşi pradă spaimelor sale. 

— Trebuie s-aduci scrisorile aici în cameră, să le citeşti şi 
să le compari ca să poţi fi în situaţia de a-i spune tot ceea ce 
cuprind. Aşa v-aţi învoit, Tony, nu-i aşa? Întreabă domnul 
Guppy, ronţăindu-şi unghia de la degetul cel mare. 

— Nu poţi vorbi mai încet?... Da. Aşa am căzut la învoială 
el şi cu mine. 

— Să-ţi spun acuma eu ce să faci, lony... 

— Nu poţi vorbi mai încet? Întreabă Tony iarăşi. 

Domnul Guppy dă din capu-i ager că da, îl apropie mai 
tare de-al domnului Weevle şi-i dă drumul în şoaptă: 

— Să-ţi spun eu ce-i de făcut. Primul lucru e să mai faci un 
pachet la fel cu originalul, aşa încât dacă-ţi cere să vadă 
originalul în timp ce se află la mine, tu să-i poţi arăta pe cel 
fals. 

— Şi presupune că-l descoperă pe cel fals, de îndată ce-l 
vede... Ceea ce, ţinând seamă de ochiul lui pătrunzător ca 


un şurub ascuţit, e de sute de ori mai mult da decât nu, îşi 
dă cu părerea Tony. 

— Atunci, vom înfrunta situaţia. Scrisorile nu-s ale lui şi 
nici n-au fost vreodată. Ai văzut asta citindu-le şi le-ai 
încredinţat în mâna mea... Un prieten jurist de-al tău... 
Pentru siguranţă. Dacă ne sileşte să i le arătăm, îi vor fi 
înfăţişate, nu-i aşa? 

— Da-a, încuviinţă domnul Weevle în silă. 

— Ei, Tony, îl mustră prietenul, ia te uită ce privire ai! Doar 
nu te îndoieşti de William Guppy? Nu cumva te-aştepţi la 
ceva râu? 

— Nu m-aştept la nimic mai mult decât ceea ce ştiu, 
William, răspunde celălalt grav. 

— Şi ce ştii? Stăruie domnul Guppy, ridicând puţin vocea, 
dar la prevenirea repetată a prietenului: „[i-am spus, nu 
poţi vorbi mai încet?”, îşi repetă întrebarea fără să scoată 
nici un sunet, ci numai formând din buze cuvintele: Şi ce 
ştii? 

— Ştiu trei lucruri. Mai întâi că şoptim aici în taină ca doi 
conspiratori. 

— Bine! Zice domnul Guppy, şi mai bine să fim aşa decât 
doi nătărăi, căci asta am fi dacă am proceda altcumva, 
fiindcă numai aşa putem face ceea ce dorim să facem. Al 
doilea? 

— Al doilea, mie nu mi-e limpede ce profit putem trage din 
asta, mai la urma urmei. 

Domnul Guppy îşi ridică ochii în sus, ca să vadă în 
închipuire portretul care o reprezintă pe Lady Dedlock, 
aşezat deasupra poliţei căminului, şi-i răspunde: 

— Tony, ţi se cere să laşi asta pe seama cinstei prietenului 
tău. Pe lângă faptul că acesta e socotit şi sortit să-şi 
slujească prietenul în acele corzi ale spiritului uman care... 
Care n-au nevoie să le facem să vibreze chinuitor în 
împrejurarea de faţă... În plus, prietenul tău nu-i un 
dobitoc. Ce s-aude? 


— Bate clopotul de la catedrala Şaiţ Paul unsprezece 
ceasuri. Ascultă şi ai s-auzi dangătul tuturor clopotelor din 
oraş. 

Amândoi stau tăcuţi, ascultând glasurile metalice de- 
aproape şi de departe, răsunând din turnuri de la felurite 
înălţimi, în timbre mai felurite decât aşezările lor. Când în 
sfârşit tac, totul pare mai misterios şi mai tăcut ca înainte. 
Una dintre urmările neplăcute ale şoptitului e că pare să 
evoce o atmosferă de linişte, bântuită de fantomele 
zgomotelor... Pocnituri şi bătăi ciudate, foşnet de veşminte 
ce nu există sau pasul înspăimântătoarelor picioare ce nu 
lasă nici-o urmă pe nisipul plajelor sau pe zăpada iernii. 
Atât de sensibili ajung să fie cei doi prieteni, încât aerul se 
umple de asemenea năluci şi ei privesc peste umăr, într-un 
singur gând, de parcă s-ar fi sfătuit să vadă dacă uşa e 
închisă. 

— Da, Tony, reîncepe domnul Guppy, trăgându-se mai 
aproape de foc şi ronţăindu-şi unghia degetului, care-i 
tremură. Erai pe cale să-mi spui al treilea... 

— Nici pe departe nu poate fi plăcut să pui la cale fel de fel 
de lucruri pe seama unui mort, în camera în care a murit, 
mai cu seamă când se-ntâmplă să locuieşti în ea. 

— Dar nu complotăm nimic împotriva lui, Tony. 

— Poate că nu, totuşi nu-mi place. la să locuieşti tu aici 
singur, să vezi cum ţi-ar plăcea. 

— Cât despre morţi, Tony, continuă domnul Guppy, ocolind 
propunerea, în mai toate camerele au murit oameni. 

— Ştiu eu că-i aşa, dar în mai toate camerele îi laşi în pace 
şi... Şi ei te lasă în pace, răspunde Tony. 

Cei doi se uită iarăşi unul la altul. Domnul Guppy spune 
câteva cuvinte cu intenţia de a arăta că ei pot să-i facă 
mortului un bine, aşa speră ei. Urmează o linişte 
apăsătoare, după care domnul Weevle, stârnind pe 
neaşteptate focul, îl face pe domnul Guppy să tresară ca şi 
cum inima lui ar fi fost stârnită şi nu focul. 


— Ph! E din ce în ce mai multă funingine scârboasă aici, 
plutind peste tot, zice el. Hai să deschidem puţin fereastra 
şi să tragem aer în piept. E prea îmbâcsit. 

Weevle ridică oblonul şi amândoi se reazemă de pervazul 
ferestrei, jumătate înăuntru şi jumătate afară din cameră. 
Casele învecinate sunt prea apropiate ca să le îngăduie să 
vadă o bucată de cer, fără să-şi întindă găturile şi să 
privească în sus, dar luminile murdare, ici şi colo, duruitul 
căruţelor în depărtare şi nişte zgomote noi iscate de 
frământarea oamenilor li se par binevenite. Domnul Guppy, 
bătând cu palma, fără să facă zgomot, pe prichiciul 
ferestrei, se reapucă să şoptească într-un ton aproape de 
comedie uşoară; 

— Bagă de seamă, Tony, nu uita de bătrânul Smallweed - 
zice el, gândindu-se la tânărul cu numele ăsta. Nu i-am spus 
nimic, să ştii. Bunicul acela al lui are nas de vulpoi. Asta-i 
boala familiei, de altfel. 

— Am să ţin minte, zice Tony, atâta lucru mă pricep şi eu. 

— Cât despre Krook, urmează domnul Guppy, presupui 
oare că într-adevăr a pus mâna şi pe alte hârtii importante, 
aşa cum ţi se laudă de când aţi făcut asemenea tovărăşie? 

Tony dă din cap că nu. 

— Nu ştiu. Nu ştiu ce să cred. Dacă încheiem afacerea asta 
fără să-i deşteptăm bănuielile, voi afla mai multe, fără 
îndoială. Cum aş putea şti fără să le văd, când nici el nu ştie. 
Tot timpul silabiseşte cuvinte din ele şi le scrie cu creta pe 
masă şi pe pereţii prăvăliei şi mă întreabă ce înseamnă una 
şi ce înseamnă cealaltă, dar întregul lui inventar de la 
început şi până la sfârşit lesne s-ar putea să nu fie decât 
hârtie fără nici-o valoare, pe care a cumpărat-o n-aş putea 
spune de ce. Îl urmăreşte o idee fixă că posedă documente. 
S-a apucat să înveţe să le citească în acest ultim sfert de 
veac, aş crede, din cele ce-mi spune. 

— De unde şi până unde i-a venit totuşi asemenea idee în 
cap, asta-i întrebarea? Se tot socoteşte domnul Guppy cu 
un ochi închis, după o scurtă meditaţie juridică. Poate c-a 


găsit hârtii în ceva ce-a cumpărat şi unde nu era de 
presupus că s-ar putea găsi documente şi poate că, după 
felul şi locul ascunzătorii, i-a intrat în capu-i şiret că vor fi 
fost de preţ. 

— Sau poate c-a fost tras pe sfoară într-o pretinsă 
tocmeală. Ori poate că şi-a pierdut minţile de-a binelea, de- 
atâta cât se uită la ceea ce cumpără şi de cât bea şi de cât 
se ţine de coada Lordului Preşedinte al înaltei Curți şi de 
cât aude întruna de documente, adaugă domnul Weevle. 

Domnul Guppy, şezând pe prichiciul ferestrei, dând din 
cap aprobativ şi cântărind în minte ipotezele toate, continuă 
pe gânduri să bată uşurel în lemn şi să se prindă de 
marginea ferestrei, s-o măsoare, până ce deodată îşi trage 
grăbit mâna într-o parte. 

— Ce dracu e asta! Zice el. Ia priveşte la degetele mele! 

Degetele-i sunt mânjite de un lichid gros, galben, scârbos 
la pipăit şi la văzut, dar mai scârbos la mirosit. Un soi de 
ulei vâscos şi greţos, respingător prin natura sa, care îi face 
pe amândoi să se cutremure. 

— Ce-ai făcut aici? Ce-ai vărsat afară pe fereastră? 

— Eu să fi vărsat ceva pe fereastră afară? Nimic, îţi jur. 
Niciodată de când sunt aici! Exclamă locatarul. 

Şi totuşi, ia priviţi aici... Şi mai priviţi şi aici! Când aduc 
lumânarea la faţa locului, din colţul prichiciului ferestrei 
lichidul acela picură alene şi se strecoară, lăţindu-se pe 
cărămizi în jos, unde cloceşte într-o băltoacă mică, densă şi 
scârboasă. 

— Casa asta e înfiorătoare, zice domnul Guppy, închizând 
fereastra, dă-mi puţină apă, că-mi vine să-mi tai mâna. 

Atâta se spală şi se freacă şi se săpuneşte şi se miroase, şi 
iar se spală, până ce în sfârşit şi-a venit în fire cu un pahar 
de alcool şi stă tăcut în faţa focului, când iată clopotul 
catedralei Şaiţ Paul bate douăsprezece şi toate celelalte 
clopote bat douăsprezece din turnurile lor de felurite 
înălţimi, în văzduhul întunecat şi în multele lor tonalități. 
Când s-a aşternut iarăşi liniştea, locatarul întreabă: 


— În sfârşit, a sosit ora fixată. Să mă duc? 

Domnul Guppy dă din cap că da şi-l atinge uşor cu mâna 
pe spate „a noroc”, dar nu cu mâna cea spălată, cu toate că- 
i mâna lui dreaptă. 

Domnul Weevle coboară scara, iar domnul Guppy încearcă 
să se aciuieze în faţa focului, pus pe lungă aşteptare. Dar în 
mai puţin de un minut sau două, s-aude scara scârţâind şi 
Tony intră repede în cameră. 

— Le-ai căpătat? 

— Căpătat?! Nu. Bătrânul nu-i acolo. 

Atât de înfiorător de înspăimântat s-a întors, încât groaza 
îl cuprinde şi pe celălalt, care se repede la el şi-l întreabă în 
gura mare: 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-am reuşit să-l fac să mă audă şi-atunci am deschis uşa 
încetişor şi m-am uitat înăuntru. Şi de-acolo vine mirosul de 
ars... De-acolo vine funinginea... Şi de-acolo şi uleiul acela... 
Dar el nu-i acolo! 'Tony îşi încheie spusele cu un geamăt. 

Domnul Guppy apucă lumânarea. Ei coboară mai mult 
morţi decât vii şi, ţinându-se unul de altul, deschid uşa din 
dosul prăvăliei, împingând-o. Pisica se trage lângă uşă şi stă 
mârâind cu dinţii rânjiţi... Nu la ei, ci la ceva de jos, de pe 
podea, dinaintea focului. Foarte puţin foc a mai rămas în 
vatră, dar camera e plină de-un abur mocnit ce te înăbuşă, 
iar pe pereţi şi pe tavan s-a depus un strat întunecat şi 
unsuros. Scaunele şi masa şi sticla aproape nelipsită de pe 
masă, toate stau la locul lor ca de obicei. Pe un scaun cu 
spătar atârnă tichia păroasă a bătrânului şi haina lui. 

— Ia priveşte! Şopteşte chiriaşul, atrăgând atenţia 
prietenului său, cu degetu-i tremurând, asupra unor 
obiecte. Ţi-am spus eu. Când l-am văzut ultima oară, şi-a 
scos tichia de pe cap, a scos din ea pachetul mic cu scrisori, 
şi-a agăţat tichia pe spătarul scaunului... Haina-i era pusă 
acolo dinainte, fiindcă o scosese înainte de a se fi dus să 
tragă obloanele, şi l-am lăsat tot învârtind scrisorile în 


mână, stând drept colo unde stă acum pe duşumea 
grămada aceea neagră de resturi. 

Să se fi spânzurat pe undeva? Cei doi se uită pe sus. Nu. 

— Uite! Şopteşte iarăşi Tony. Tot la piciorul scaunului 
aceluia mai e o bucăţică murdară de cordică roşie, subţire, 
cu care se leagă condeiele. Cu ea erau legate scrisorile. Ela 
desfăcut-o încetişor, privind chiorâş la mine şi, râzând mai 
înainte de a fi început să le învârtă în mâini, a aruncat 
cordica acolo. Am văzut-o căzând. 

— Dar ce-i cu pisica? Întreabă domnul Guppy. Ia priveşte 
la ea! 

— E nebună, cred. Şi nu-i de mirare să fie, aici, în locul 
ăsta blestemat. 

Păşesc încetişor, uitându-se la toate lucrurile din jur. Pisica 
rămâne tot în locul în care au găsit-o, rânjind încă la 
grămada aceea de pe duşumea, din faţa focului, între cele 
două scaune. 

— Ce-i acolo? Adă lumânarea! 

Ici e un petic mic de duşumea arsă, dincoace nişte iască cu 
care s-a dat foc la un ghemotoc mic de hârtii arse şi ele 
alături, dar cenuşa lor nu-i atât de uşoară cum ar fi de 
aşteptat, ca şi cum hârtiile ar fi fost înmuiate în ceva, iar 
mai încoace €... să fie oare zgura unui trunchi mic de copac, 
ars şi fărâmat, acoperit c-un strat de cenuşă albă, sau un 
morman de cărbune? O! Ce grozăvie! E el! „Şi grămada 
asta - de lângă care am rupt-o la fugă, scăpând lumânarea 
din mână şi prăbuşindu-ne unul peste altul în stradă - e tot 
ce-a mai rămas din el!” 

— Ajutor! Ajutor! Aj utor! Veniţi aici în casă, pentru 
numele lui Dumnezeu! 

O grămadă de oameni au început să s-adune, dar nimeni 
nu mai poate ajuta cu ceva. Lordul Preşedinte al imobilului, 
fidel unui asemenea titlu în acest ultim act al său, a murit 
cum ar trebui să moară toţi Lorzii Preşedinţi ai tuturor 
Curţilor de Justiţie şi toate autorităţile din toate locurile, 
sub orice denumire, oricare ar fi ele, în care se săvârşesc 


falsuri şi se fac nedreptăţi. Daţi morţii orice nume ar voi, 
înălţimea Voastră, puneţi-o pe seama cui ar pofti, ori zică-se 
c-ar fi putut fi prevenită dacă aşa ar fi dorit înălţimea 
Voastră, ea rămâne totuşi aceeaşi moarte veşnică - 
înnăscută, încolţită, zămislită în vocaţia coruptă a însuşi 
trupului nostru depravat... Aceeaşi moarte veşnică, de data 
asta prin ardere spontană, şi nu prin alt soi de moarte de 
care se poate muri.33 

Intruşi i iată-i pe cei doi domni cu butonii şi manşetele nu 
tocmai curate, care au asistat la ultima anchetă a 
Procurorului făcută la „Flamura Soarelui”, că reapar pe- 
acolo prin preajmă cu o repeziciune uimitoare (fiind, de 
fapt, căutaţi cu sufletul la gură de harnicul şi deşteptul de 
grefier) şi încep cercetări prin imobil şi se năpustesc apoi în 
salonul „Flamurii” şi scriu cu nişte condeiaşe nesăţioase pe 
hârtie satinată. Şi iată-i că aştern în scris când se lasă 
noaptea, cum toată vecinătatea străzii Cancelariei a fost 
ieri, cam pe la miezul nopţii, adusă într-o stare de cea mai 
adâncă nelinişte şi tulburare din cauza descoperirii oribile 
şi alarmante de mai jos. Şi iată-i că arată cum, fără îndoială, 
oricine îşi aduce aminte că nu de multă vreme o senzaţie 
penibilă a fost prilejuită în sufletul publicului de un caz de 
moarte misterioasă, prin otrăvire cu opiu, ce s-a petrecut la 
primul etaj al casei ocupată de o prăvălie de zdrenţe, sticle 
vechi şi depozit general de scule marinăreşti al unui individ 
ciudat, cu năravuri de beţiv, în vârstă foarte avansată, pe 
nume Krook, şi cum printr-o coincidenţă vrednică de luat în 
seamă, Krook fusese interogat la ancheta care după cum 
oricine îşi poate aminti, s-a ţinut cu prilejul acela la 
„Flamura Soarelui”, un local bine condus, chiar alături de 
proprietatea în chestiune, pe latura vestică, a cărui licenţă 
a fost acordată unui prea respectabil proprietar, domnul 
James George Bogsby pe numele său. Şi iată-i că arată mai 
departe (în cât mai multe cuvinte cu putinţă) cum în timpul 
câtorva ceasuri de ieri noapte un miros foarte aparte a fost 
băgat de seamă de către locuitorii imobilului în care tragica 


întâmplare ce formează obiectul prezentei relatări s-a 
petrecut. Această duhoare a fost la un moment dat atât de 
puternică, încât domnul Swills, un cântăreţ comic, angajat 
ca profesionist de domnul ]. G. Bogsby, a afirmat el singur 
celui ce ne-a raportat nouă că i-a spus domnişoarei M. 
Melvileson, o persoană cu oarecare pretenţii de virtuozitate 
muzicală, de asemenea angajată de domnul ]. G. Bogsby să 
cânte într-o serie de concerte numite Serate Muzicale, care 
s-ar părea că se ţin tot la „Flamura Soarelui” de sub 
direcţia domnului Bogsby în conformitate cu decretul lui 
George al II-lea, cum că el (domnul Swills) a văzut că-i este 
vocea serios afectată de starea impură a atmosferei, 
expresia lui hazlie pe moment fiind „că e ca un oficiu poştal 
gol, fiindcă nu mai are în el nici un singur sunet”. Şi cum 
această relatare a domnului Swills e în întregime întărită de 
două femei inteligente, măritate, ce locuiesc în aceeaşi 
curte şi cunoscute respectiv sub numele de doamna Piper şi 
doamna Perkins, care amândouă au sesizat mireasma 
puturoasă şi au considerat-o ca emanând de la proprietatea 
ocupată de Krook, nefericitul decedat. Toate acestea şi încă 
o grămadă în plus sunt relatate în scris, la faţa locului, de 
cei doi domni, care se află într-o tovărăşie amicală în timpul 
tristei catastrofe, iar poporul de copii din curte (jos din pat 
cât ai zice peşte) se îmbulzeşte pe la obloanele salonului 
„Flamura Soarelui”, iţindu-se ca să le zărească măcar 
creştetele celor doi în timp ce stau acolo şi scriu. 

Întreaga curte, atât adulţi cât şi copii, nu-şi mai găseşte 
somnul într-o asemenea noapte, şi cu toţii nu pot face 
altceva decât să-şi înfofolească bine capetele numeroase şi 
să stea de vorbă despre nenorocita aceea de casă şi să se 
uite la ea. Domnişoara Flite a fost salvată în mod brav din 
camera ei, ca şi cum ar fi fost în flăcări, şi cazată într-un pat 
la „Flamura Soarelui”. lar „Flamura” nici nu-şi stinge gazul, 
nici nu-şi ferecă uşile, cât e noaptea de lungă, fiindcă orice 
soi de agitaţie publică e în folosul „Flamurei” şi provoacă 
celor din curte nevoia de a-şi alina stomacurile. Localul n-a 


mai avut asemenea cerere la articolul alimentar numit 
usturoi şi la rachiu îndoit cu apă fierbinte, de pe timpul 
anchetei. În clipa în care băiatul ce serveşte a auzit ce s-a 
întâmplat, şi-a suflecat strâns mânecile cămăşii până-n 
umeri şi-a zis: „O s-avem năvală!” La primul strigăt de 
alarmă, tânărul Piper s-a năpustit după pompieri şi s-a 
întors triumfător, într-un galop hurducat, cocoţat sus pe 
Phoenix, ţinându-se din toate puterile sale de fabuloasa 
făptură, în mijlocul căştilor de pompieri şi-al torţelor. Un 
pompier rămâne în spate, după ce face investigaţii 
conştiincioase pe la toate fisurile şi crăpăturile, şi se plimbă 
într-un pas agale în sus şi-n jos prin faţa casei, în tovărăşia 
unuia dintre cei doi poliţişti care au fost de asemenea lăsaţi 
acolo în post. Acestui trio, oricare dintre locatarii curţii ce 
dispune de şase pence are o poftă nepotolită de a-i 
manifesta ospitalitatea într-o formă lichidă. 

Domnul Weevle şi prietenul său domnul Guppy se află în 
local la „Flamura” şi merită oricât şi orice se găseşte în 
local, numai să accepte să rămână acolo. 

— Nu-i timpul acum, zice domnul Bogsby, să te tocmeşti 
pentru bani (cu toate că îi curg ochii după ei, de după 
tejghea): faceţi comanda, dumneavoastră doi, domnilor, şi 
veţi fi numaidecât serviţi cu tot ce poftiţi. Astfel rugaţi, cei 
doi domni (dar mai ales domnul Weevle) poftesc aşa de 
multe lucruri, încât cu timpul le vine greu să mai poftească 
ceva precis cât de cât; cu toate acestea, tot mai povestesc 
tuturor nou-veniţilor câte o versiune despre noaptea pe 
care au petrecut-o, despre ce-au zis şi despre ce-au crezut 
şi despre ce-au văzut. Între timp, unul sau altul dintre 
poliţişti îşi face drum destul de des pe lângă uşă şi, 
împingând-o puţin, o deschide ţinând-o cu mâna, ca să 
privească înăuntru din bezna de afară. Nu c-ar avea vreo 
bănuială, dar ca să poată cât de cât şi el afla la ce s-a 
adunat lumea acolo înăuntru. 

Astfel noaptea îşi urmează cursu-i apăsător, găsind 
locatarii curţii încă neculcaţi la ceasuri neobişnuite, unii tot 


oferind şi alţii primind, sau comportându-se ca locatarii 
unui imobil ce au descoperit ceva bani la care nu se mai 
aşteptau. Şi tot astfel, noaptea, până la urmă, se retrage şi 
pleacă cu paşi înceţi, iar lampagiul, făcându-şi rondul ca 
gâdele unui rege despot, decapitează unul după altul 
focurile mici care au năzuit să împuţineze întunericul. Şi 
astfel vine şi ziua, fie că ţi-e pe plac ori ba. 

Şi ziua poate desluşi, chiar cu ochiul spălăcit al Londrei, că 
locatarii curţii au stat treji toată noaptea. Fără a mai ţine 
seama de capetele somnoroase căzute pe mese şi de 
călcâiele ce zac întinse pe duşumelele tari în loc de paturi, 
însăşi înfăţişarea cărămizii şi a tencuielii de pe imobilele din 
curte arată ponosită şi ostenită. lar acum întreg cartierul, 
deşteptându-se şi începând să afle ce s-a întâmplat, vine în 
cârduri, pe jumătate îmbrăcat, ca să pună întrebări şi cei 
doi poliţişti, precum şi pompierul (care arată a fi cu mult 
mai puţin impresionați decât locuitorii curţii au de furcă, nu 
glumă, ca să păzească uşile. 

— Doamne Dumnezeule, domnilor! Exclamă domnul 
Snagsby, apropiindu-se. Ce-aud? 

— Hm-da! E-adevărat, răspunde unul dintre poliţişti. Asta 
e. Şi-acum circulaţi, hai! 

— Vai, Doamne Dumnezeule, domnilor, urmează domnul 
Snagsby, imediat puţin cam împins într-o parte - m-am aflat 
astă-noapte între zece şi unsprezece ceasuri la uşa asta, 
stând de vorbă cu tânărul ce locuieşte aici. 

— Da? Chiar aşa? Exclamă polițistul. Pe tânăr îl găseşti 
atunci în casa de-alături. Hai, circulaţi! Ei, dumneavoastră, 
ceilalţi, plecaţi de-aici! 

— Nu-i rănit, sper? Întrebă domnul Snagsby. 

— Rănit? Nu. Ce avea să-l rănească? 

Domnul Snagsby, cu totul incapabil să răspundă la 
întrebarea asta sau la oricare alta, având mintea tulburată, 
se îndreaptă spre „Flamura Soarelui” şi-l găseşte acolo pe 
domnul Weevle, lâncezind la un ceai cu pâine prăjită, 


arătând extraordinar de neliniştit şi istovit şi ameţit de fum 
de tutun. 

— Şi iată-l şi pe domnul Guppy! Exclamă domnul Snagsby. 
Doamne, Doamne, Doamne! Ce soartă pare să fie în toate 
astea? Şi nev... 

Puterea de-a vorbi îl părăseşte pe domnul Snagsby tocmai 
când să formeze cuvintele „nevestica mea”. Fiindcă, văzând 
pe femeia aceea ofensată că intră la „Flamura Soarelui” la 
ceasul acela al dimineţii şi că se propteşte în faţa pompei de 
bere cu ochii aţintiţi asupra lui, ca un duh ce-i caută pricină, 
amuţeşte de uluit ce e. 

— Draga mea, începe domnul Snagsby, când i se dezleagă 
limba, vrei să iei ceva? Puțin... ca să nu punem prea mult 
punctul pe „i... Un strop de lichior? 

— Nu! Răspunde doamna Snagsby. 

— Dragostea mea! Îi cunoşti pe domnii aceştia doi? 

— Da! Răspunde iar doamna Snagsby, şi cu un aer sever ia 
cunoştinţă de prezenţa lor, fără să-l piardă din ochi pe 
domnul Snagsby. 

Devotatul domn Snagsby nu poate suporta asemenea 
tratament. El o apucă pe doamna Snagsby de mână şi o 
conduce într-o parte, la un butoi alăturat. 

— Nevestică dragă, de ce te uiţi aşa la mine? Te rog, nu te 
mai uita aşa! 

— Nu pot să-mi schimb ochii, răspunde doamna Snagsby, 
şi dac-aş putea, n-aş face-o! 

Domnul Snagsby, cu tusea-i de supunere, întreabă: 

— N-ai face-o dragă? Şi rămâne pe gânduri. Apoi dă 
drumul tusei de îngrijorare. E un mister îngrozitor, 
dragostea mea! E încă teribil de zăpăcit de căutătura 
doamnei Snagsby. 

— Este, răspunde doamna Snagsby clătinând din cap, e un 
mister îngrozitor la mijloc. 

— Nevestică dragă, se roagă stăruitor domnul Snagsby 
într-un hal de-ţi face milă, pentru numele lui Dumnezeu, nu- 
mi mai vorbi cu amărăciunea asta zugrăvită pe faţă şi nu te 


mai uita la mine atât de bănuitoare! Te rog şi te implor să 
încetezi! Doamne Dumnezeule! Nu ţi-ai fi închipuit că pe 
neaşteptate m-am apucat să ard pe cineva, scumpa mea? 

— N-aş putea să mă pronunţ, răspunde doamna Snagsby. 
La o cercetare pripită a poziţiei sale nenorocite, domnul 
Snagsby nu s-ar putea pronunţa nici el. Nu-i pregătit cu 
certitudine ca să nege că poate o fi avut cumva de-a face cu 
treaba asta. În legătură cu întâmplarea atât de misterioasă, 
el avusese întrucâtva, dar nu mai ştie întrucât, de-a face cu 
aşa de multe, încât e cu putinţă să poată fi implicat fără să o 
ştie şi în afacerea de faţă, atât de întortocheată. Istovit, îşi 
şterge fruntea cu batista, suflând din greu. 

— Sufleţelul meu, urmează nefericitul librar, ai avea vreo 
obiecţie să-mi spui de ce, cu purtarea domniei tale atât de 
prudentă şi delicată în general, ai venit acum, înainte de 
micul dejun, într-o pivniţă de vinuri? 

— Dar dumneata de ce-ai venit? Întreabă doamna 
Snagsby. 

— Scumpa mea, pur şi simplu ca să aflu adevărul asupra 
accidentului fatal care i s-a întâmplat venerabilei persoane 
care a fost... Arsă. Domnul Snagsby a făcut o pauză ca să-şi 
înăbuşe un geamăt. După aceea ţi le-aş fi povestit, 
dragostea mea, în timp ce-ţi mâneai cornuleţele. 

— Cred că da! Dumneata îmi povesteşti mie toate, 
domnule Snagsby?! 

— Toate... Nev...? 

— M-aş bucura, zice doamna Snagsby, după ce a privit 
îndelung cu un zâmbet aspru şi sinistru la tulburarea 
crescută a soţului ei, dacă ai merge cu mine acasă; cred c-ai 
fi în mai mare siguranţă acolo, decât oriunde aiurea. 

— Dragostea mea, ştiu c-aş fi, sunt sigur. Sunt gata să 
merg. 

Domnul Snagsby îşi aruncă privirile cu deznădejde 
jurâmprejurul localului, le dă câte-un „bună ziua” domnilor 
Weevle şi Guppy, încredinţându-i de plăcerea cu care-i vede 
nevătămaţi, şi-o însoţeşte pe doamna Snagsby, părăsind 


„Flamura Soarelui”. Până să cadă noaptea, îndoiala lui dacă 
nu cumva ar putea fi răspunzător pentru vreun rol de 
neconceput în catastrofa care a ajuns în gura întregului 
cartier aproape că s-a schimbat în siguranţă, prin stăruința 
doamnei Snagsby de a se uita ţintă la el. Suferințele sale la 
asemenea gând sunt atât de mari, încât din când în când îi 
trece prin minte să se predea justiţiei şi să ceară să fie 
absolvit dacă e inocent, sau pedepsit cu cea mai aspră 
rigoare a legii dacă e vinovat. 

După ce şi-au luat micul dejun, domnul Weevle şi domnul 
Guppy intră în Lincolni's Inn ca să se plimbe puţin prin piaţă 
şi să-şi limpezească minţile, atât cât le poate îngădui o 
scurtă plimbare. 

— Nu se poate un timp mai prielnic ca ăsta, Tony, începe 
să spună domnul Guppy, după ce-au făcut, meditând, 
plimbarea pe cele patru laturi ale pieţii, pentru ca să 
schimbăm între noi un cuvânt, două, relativ la un punct 
asupra căruia trebuie să ajungem la înţelegere fără multă 
întârziere. 

— Ascultă, să-ţi spun şi eu ceva, William! Răspunde 
celălalt, privindu-şi cu ochi congestionaţi tovarăşul. Dacă e 
vorba de uneltiri, nu-i nevoie să te mai osteneşti vorbind. 
Mi-a fost de-ajuns cât am avut şi n-am nevoie de mai mult. 
Data viitoare te-om vedea pe tine că iei foc sau că sari în 
aer dintr-o explozie. 

Presupunerea unui asemenea fenomen îi e atât de 
displăcută domnului Guppy, încât îi tremură vocea, spunând 
cele ce urmează în chip de dojană: 

— Tony, aş fi crezut că toate cele prin care-am trecut astă- 
noapte îţi vor fi fost de învăţătură, ca să nu mai fii atât de 
egoist cât timp vei trăi. 

La care domnul Weevle răspunde: 

— William, eu aş fi crezut că-ţi vor fi fost ţie de lecţie ca să 
nu mai unelteşti niciodată, cât vei trăi. 

La care domnul Guppy zice: 

— Cine unelteşte? 


La care domnul Jobling răspunde: 

— Cine? Tu! 

La care domnul Guppy protestează: 

— Nu, nu eu! 

La care domnul Jobling reafirmă: 

— Ba da, tu! 

La care domnul Guppy întreabă: 

— Cine spune asta? 

La care domnul Jobling răspunde: 

— Eu o spun! 

La care domnul Guppy exclamă: 

— Oh! Zău? 

La care domnul Jobling exclamă şi el: 

— Da, zău! 

Şi amândoi, ajungând să se înfierbânte, se plimbă o bucată 
de vreme în tăcere, ca să se răcorească iarăşi. 

— Tony, începe iarăşi domnul Guppy, dacă ţi-ai fi ascultat 
prietenul, în loc să te repezi la el, n-ai fi căzut în greşeală. 
Dar firea ta e iute şi nu stai să te gândeşti. Dispunând, Tony, 
de tot ce e făcut să încânte ochiul, tu... 

— Oh! Dă-l dracului de ochi, strigă domnul Weevle, tăindu- 
i-o scurt. Hai, spune ce-ai de spus! 

Văzând că prietenul său se află într-o stare atât de 
morocănoasă şi că-i atât de materialist, domnul Guppy îşi 
exprimă sentimentele nobile ale sufletului său doar prin 
tonul de mustrare cu care reîncepe: 

— Tony, când zic că este un punct în privinţa căruia 
trebuie să ajungem foarte curând la o înţelegere, zic aşa cu 
totul departe de orice soi de uneltire, oricât de nevinovată 
ar fi ea. Ştii că în toate procesele ce se judecă, se stabileşte 
profesional dinainte ce fapte trebuie dovedite de martori. E 
sau nu de dorit să ştim ce fapte trebuie să dovedim noi la 
ancheta morţii acelui nefericit bătrân troglo... Domn? 
(domnul Guppy era cât pe ce să spună troglodit, dar 
socoate că „domn” se potriveşte mai bine împrejurărilor). 

— Ce fapte? Faptele. 


— Faptele la care se referă ancheta. Acelea sunt... Domnul 
Guppy le spune, enumerându-le pe degete... Ce ştim despre 
obiceiurile lui; când l-ai văzut ultima oară; în ce stare se afla 
atunci; descoperirea pe care am făcut-o şi cum am făcut-o. 

— Da, încuviinţează domnul Weevle. Asta în privinţa 
faptelor. 

— Am făcut descoperirea datorită faptului că, potrivit cu 
felul lui extravagant, ţi-a fixat o întâlnire la douăsprezece 
noaptea, când tu trebuia să-i tălmăceşti nişte înscrisuri, 
cum ai mai făcut-o adeseori în trecut, din pricină că 
bătrânul nu putea citi. Eu, venit să petrec seara cu tine, am 
fost chemat jos... Şi aşa mai departe. Ancheta referindu-se 
numai la împrejurările în legătură cu moartea decedatului, 
nu-i nevoie să trecem dincolo de faptele acestea; presupun 
că eşti de acord? 

— Nu! Răspunde domnul Weevle. Presupun că nu. 

— Şi asta-i uneltire, poate? Urmează ofensatul Guppy. 

— Nu, îi răspunde prietenul, dacă nu-i nimic mai rău şi-i 
numai atât, îmi retrag cuvintele. 

— Ei bine, Tony, urmează domnul Guppy, apucându-l de 
braţ şi plimbându-se cu el încet. Aş dori să ştiu, prieteneşte, 
dacă te-ai gândit la multiplele foloase pe care le-ai avea 
continuând să locuieşti tot acolo. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă te-ai gândit la multiplele foloase pe care le-ai avea 
continuând să locuieşti tot acolo? Repetă domnul Guppy, 
plimbându-se iarăşi cu el. 

— Unde tot acolo? În casa aceea? Întreabă arătând cu 
degetul în direcţia prăvăliei de zdrenţe şi sticle vechi. 

Domnul Guppy dă din cap că da. 

— Ei bine, n-aş mai petrece încă o noapte acolo pentru 
nimic în lume, oricare ar fi considerentul pe care mi l-ai 
invoca, zice domnul Weevle, uitându-se cu privirile rătăcite. 

— Vorbeşti serios, Tony? 

— Serios. N-arăt a fi serios? Să ştii însă că sunt hotărât, 
urmează domnul Weevle, înfiorându-se de-adevărat. 


— Atunci, posibilitatea sau chiar probabilitatea... Căci aşa 
trebuie analizată situaţia... De a rămâne în posesia acelor 
lucruri, fără să fii niciodată tulburat, lucruri care până de 
curând au aparţinut unui bătrân singuratic, ce pare să nu 
aibă nici-o rubedenie pe faţa pământului şi siguranţa c-ai fi 
în stare să descoperi tot ceea ce ela adunat într-adevăr 
acolo nu cântăresc nimic pentru tine, Tony, în raport cu 
noaptea trecută, dacă te înţeleg bine? Spune domnul 
Guppy, ronţăindu-şi unghia degetului arătător cu pofta pe 
care i-a trezit-o ofensa. 

— Sigur că nu. Să vorbeşti cu atâta sânge rece şi să 
îndemni pe un prieten să locuiască acolo! Strigă domnul 
Weevle plin de indignare. Du-te şi locuieşte tu acolo! 

— O! Eu, Tony! Replică domnul Guppy, încercând să-l 
potolească. N-am locuit niciodată şi nu m-aş putea muta 
acum deoarece e domiciliul tău acolo! 

— Eşti binevenit aici, reia prietenul său, şi... Uite!... Şi te 
poţi instala ca la tine acasă! 

— Atunci, în asemenea privinţă, urmează domnul Guppy, 
dacă te-nţeleg bine, dumneata, Tony, renunţi în toată 
puterea cuvântului la întregul plan? 

— În toată viaţa dumitale, răspunde Tony, cu cea mai 
nestrămutată hotărâre, n-ai rostit cuvânt mai adevărat ca 
ăsta! Renunţ! 

În timp ce stau astfel de vorbă, în piaţă intră o birjă, de pe 
capra căreia un joben foarte înalt atrage atenţia publicului. 
înăuntrul trăsurii şi, bineînţeles fără să atragă atenţia 
mulţimii, cu toate că a sărit în ochii celor doi prieteni, 
fiindcă trăsura se opreşte aproape în dreptul lor, se află 
venerabilul domn Smallweed şi doamna Smallweed, însoţiţi 
de nepoata lor, Judy. 

Chip urile grupului arată a fi grăbite şi nerăbdătoare şi, în 
ti mp ce jobenul înalt (aşezat deasupra capului domnului 
Smallweed junior) se coboară, domnul Smallweed senior 
scoate capul pe fereastra cupeului şi strigă piţigăiat la 
domnul Guppy: 


— Bună ziua, domnule! Ce mai faceţi? 

— Mă întreb ce-or fi căutând Chick şi familia lui aici atât 
de dimineaţă! Zice domnul Guppy, arătându-i prietenului 
său. 

— Dragă domnule, strigă iarăşi bunicul Smallweed, vreţi 
să-mi faceţi un bine? Vreţi să fiţi atât de buni, dumneata şi 
prietenul dumitale să mă duceţi în cârciuma din curte, în 
timp ce Bart şi soră-sa or duce-o pe bunica lor? Vreţi să 
faceţi binele ăsta unui bătrân, domnule? 

Domnul Guppy se uită la prietenul său, repetând 
întrebător: 

— Cârciuma din curte? 

Şi se pregătesc să poarte venerabila sarcină la „Flamura 
Soarelui”. 

— Na! la de-aici banii ce ţi se cuvin pentru cursă! Zice 
patriarhul către birjar, cu o căutătură fioroasă şi 
ameninţându-l cu pumnu-i neputincios. Îndrăzneşte să-mi 
ceri un ban mai mult, că te dau pe mâna legii! Dragii mei 
tineri, luaţi-mă cu băgare de seamă, vă rog. Îngăduiţi-mi să 
vă cuprind pe după gât. N-am să vă strâng prea tare, căci 
nu pot. O Doamne! Vai de mine! Şi de ciolanele mele! 

E bine că „Flamura” nu-i departe, fiindcă domnul Weevle, 
mai înainte de a fi parcurs jumătate din distanţă, arată a fi 
înciudat că a primit să-l care pe bătrân. Totuşi, fără a 
manifesta o înrăutăţire a simptomelor sale decât doar 
emiterea unor horcăieli ce provin din blocarea respirației, 
el se achită de sarcina pe care şi-a luat-o, iar generosul 
bătrân este depus, potrivit propriei sale dorinţe, în salonul 
localului „Flamura Soarelui”. 

— O, Doamne! Gâfâie domnul Smallweed cu sufletul la 
gură, uitându-se în juru-i după un fotoliu. Vai de mine! Vai 
de ciolanele mele! Vai de spatele meu! Vai ce dureri şi ce 
chinuri! Hai, stai jos, cap de găină, nu mai ţopăi şi te- 
ncorda, căzătură oloagă! Stai jos! 

Apostrofarea uşoară de mai sus, adresată doamnei 
Smallweed, e prilejuită de o pornire a nefericitei bătrâne, 


ori de câte ori se găseşte stând în picioare, de a zburda jur- 
împrejur şi de „a se adresa” lucrurilor neînsufleţite, 
acompaniindu-se de o sporovăială de neînțeles, ca într-un 
dans de vrăjitoare. Asemenea demonstraţii, cât şi oricare 
alte manifestări imbecile ale sărmanei bătrâne se datorează 
probabil unei afecţiuni nervoase, dar, în împrejurarea de 
faţă, ele se desfăşoară cu o atât de deosebită însufleţire faţă 
de fotoliul Windsor, perechea aceluia în care a fost aşezat 
domnul Smallweed, încât nu se linişteşte decât când nepoţii 
ei au pus-o cu sila jos, ţinând-o; în acest timp soţul şi 
stăpânul ei îi acordă cu o uşurinţă grozavă epitetul afectuos 
de „cioară cu cap de porc”, pe care-l repetă de-un uimitor 
număr de ori. 

— Dragă domnule, urmează după aceea bunicul 
Smallweed, adresându-se domnului Guppy, s-a întâmplat o 
nenorocire aici. Aţi auzit de ea careva dintre 
dumneavoastră? 

— S-auzim de ea, domnule? Ei bine, noi am descoperit-o 
doar. 

— Dumneavoastră aţi descoperit-o! Dumneavoastră doi aţi 
descoperit-o! Bart, ei au descoperit-o! 

Cei doi descoperitori se uită fix la cei patru Smallweed, 
care şi ei la rândul lor fac acelaşi lucru. 

— Dragii mei prieteni, scânceşte bunicul Smallweed, 
întinzând spre ei amândouă mâinile, vă mulţumesc de o mie 
de ori pentru că v-aţi achitat de o sarcină tristă, 
descoperind cenuşa fratelui doamnei Smallweed. 

— Cum? Exclamă domnul Guppy. 

— A fratelui doamnei Smallweed, scumpe prietene... 
Singura ei rubedenie. Nu ne aveam bine, ceea ce e de 
regretat şi de plâns acum, dar cu el nu te puteai avea bine. 
Nu ţinea la noi. Era un om ciudat... Da, era un om foarte 
ciudat. Afară doar dacă n-a lăsat vreun testament (ceea ce 
nu-i deloc probabil), voi face formele ca să intru în posesia 
averii lui. Am venit aici ca să văd ce-i cu proprietatea. 
Trebuie sigilată, trebuie apărată. Am venit aici, repetă 


bunicul Smallweed, agăţând aerul din faţă-i cu cârligele 
tuturor celor zece degete deodată, să văd ce-i cu 
proprietatea. 

— Cred, Small, zice nemângâiatul domn Guppy, că ai fi 
putut să ne spui că bătrânul era unchiul tău. 

— Voi doi vă fereaţi aşa de tare de el, încât mi-am închipuit 
că vă face plăcere să fiu şi eu la fel, răspunse şmecherul 
nostru cu ochii scânteindu-i tainic. Pe lângă asta, nu-mi 
făcea cinste. 

— Şi-apoi n-avea nici-o importanţă pentru dumneavoastră, 
nu-i aşa, dacă-i făcea sau nu cinste? Intervine Judy, şi ea cu 
ochii scânteind tainic. 

— Nu m-a văzut niciodată în viaţă, ca să mă cunoască, 
adaugă Small. Nu ştiu de ce-ar fi trebuit să vi-l prezint, zău. 

— Nu, niciodată n-a avut de-a face cu noi... Ceea ce e 
regretabil, întăreşte bătrânul, dar am venit să mă-ngrijesc 
de proprietate... Să cercetez hârtiile şi să mă-ngrijesc de 
proprietate. Avem să ne validăm titlurile. Sunt în mâna 
avocatului nostru. Domnul Tulkinghorn de la „Lincoln's Inn 
Fields”, ce stă acolo, peste drum, e atât de bun să facă 
formele ca avocat în numele meu şi pot să vă spun că e atât 
de activ, că sub tălpile lui nu creşte iarbă. Krook a fost 
singurul frate al doamnei Smallweed, ea n-are nici-o rudă 
decât pe Krook, şi Krook nici el n-are altă rudă decât pe 
doamna Smallweed. Vorbesc despre frate-tău, care avea 
şaptezeci şi şase de ani, tu, gânganie flecară! 

Doamna Smallweed începe pe dată să scuture din cap şi să 
piuie: 

— Şaptezeci şi şase de lire, şapte şilingi şi şase peni! 
Şaptezeci şi şase de mii de saci de bani! Şaptezeci şi şase 
de sute de mii de milioane de teancuri de bancnote! 

— Poate să-mi dea cineva o oală de-un sfert? Întreabă 
soţul scos din fire, uitându-se deznădăjduit în juru-i şi 
negăsind la îndemână nici un proiectil. Nu vrea nimeni să- 
mi facă bine c-o scuipătoare? Nu vrea nimeni să-mi aducă 


ceva tare şi tăios s-arunc în ea? Ei hârcă, javră, căţea, 
moară hodorogită, ţuruitoare! 

Aici, domnul Smallweed, exaltat în ultimul grad de 
propria-i elocvenţă, în lipsă de altceva, o aruncă de-a 
binelea pe Judy asupra bunică-sii, îmbrâncind-o pe tânăra 
fecioară cu capul înspre bătrână cu atâta putere cât fu în 
stare să-şi adune, după care se prăvăli în scaun grămadă. 

— Ridicaţi-mă careva, fiţi atât de buni, zice vocea 
dinăuntrul mormanului în care se prăbuşise şi care abia se 
mai zbătea acum. Am venit să văd ce-i cu proprietatea. 
Ridicaţi-mă şi chemaţi să vină poliţia, să-şi facă datoria la 
casa de-alături, ca să i se dea lămuriri despre proprietate. 
Avocatul meu vine şi el aici peste puţin, ca să-mi apere 
proprietatea. Deportarea sau furcile îl aşteaptă pe oricine s- 
ar atinge de proprietate! 

În timp ce nepoţii cei supuşi îl ridică în capul oaselor, 
zgâlţâindu-l şi trecându-l prin tot procesul de restaurare 
prin scuturare şi înghiontire, bătrânul tot mai repetă ca un 
ecou: „Pro... Proprietatea!... Proprietatea!” 

Domnul Weevle şi domnul Guppy se uită unul la altul, 
primul ca şi cum ar fi renunţat cu desăvârşire la întreaga 
afacere, al doilea cu o mutră dezorientată, ca şi cum ar fi 
nutrit încă nişte speranţe ce întârzie să se înfăptuiască. Dar 
nu-i nimic de făcut împotriva intereselor lui Smallweed. 
Funcţionarul domnului Tulkinghorn coboară din strana lui 
oficială aflată în birourile avocatului, ca să aducă la 
cunoştinţă poliţiei că domnul Tulkinghorn răspunde 
personal că totul este în ordine în privinţa înrudirii şi că 
hârtiile şi efectele vor fi date formal în posesie, în termenul 
cuvenit. Domnului Smallweed i se îngăduie de la bun 
început, în semn de afirmare a drepturilor sale supreme, să 
fie cărat în casa vecină ca să facă o vizită de sentiment până 
sus la etaj, în camera părăsită a domnişoarei Flite, unde el 
arată ca o pasăre de pradă de curând adăugată la 
crescătoria ei de păsări. 


Vestea sosirii neaşteptatului moştenitor răspândindu-se 
repede în curte, aduce încă folos localului „Flamura 
Soarelui” şi ţine poporul în tensiune. Doamna Piper şi 
doamna Perkins gândesc că-i greu tare pentru tânărul 
Weevle, dacă într-adevăr nu există nici un testament, şi 
socotesc că un dar important ar trebui să i se facă din 
activul succesorului. Tânărul Piper şi tânărul Perkins, ca 
membri ai neastâmpăratului cerc de tineret, spaima 
pietonilor de pe strada Cancelariei, scotocesc cât e ziua de 
lungă prin cenuşă în dosul pompei de incendiu şi sub 
arcadă, şi la locul cu pricina ţipete sălbatice şi urlete se 
înalţă de pe rămăşiţele focului. Micul Swills şi domnişoara 
M. Melvilleson conversează cordial cu patronii lor, având 
sentimentul că asemenea evenimente neobişnuite 
desfiinţează graniţele între profesionişti şi neprofesionişti. 
Domnul Bogsby plănuieşte să prezinte în concert Cântecul 
popular despre Moartea Regelui cu corul întregii forţe a 
asociaţiei, în chip de mare eveniment săptămânal al 
Seratelor Muzicale şi anunţă pe afiş că „Y. G.B. E hotărât să 
facă aşa ceva cu preţul unor cheltuieli considerabile, în 
afară de buget, ca urmare a dorinţei care a fost aproape 
unanim exprimată la bufet de marea masă a oamenilor 
respectabili şi ca un omagiu adus tristului eveniment din 
ultima vreme, care a stârnit atâta senzaţie.” 

Un punct în legătură cu decedatul, asupra căruia locatarii 
curţii sunt îngrijoraţi cu deosebire, este: dacă se va păstra 
cutuma unui sicriu de mărime naturală, cu toate că atât de 
puţin a rămas de pus în el. După cele declarate de 
antreprenorul pompelor funebre, în cursul zilei, la bufetul 
„Flamura Soarelui”, cum că a primit comandă să facă unul 
de „şase picioare”, publicul îngrijorat se potoleşte şi se 
trage concluzia că purtarea domnului Smallweed îi face 
mortului mare cinste. 

În afara curţii, şi încă la o mare depărtare de ea, faptul a 
deşteptat considerabilă senzaţie, pentru că oameni de 
ştiinţă şi filosofi vin să vadă, iar trăsurile descarcă la colţ 


doctori veniţi cu aceeaşi intenţie, şi se face atâta discuţie 
savantă asupra gazelor inflamabile şi mai ales asupra 
hidrogenului fosforat, cum nici nu şi-ar fi putut închipui 
vreodată locatarii curţii. Unii dintre învățații citați (natural 
cei mai înţelepţi) susţin cu indignare că decedatul n-avea 
nici un interes să moară în felul invocat, şi cu toate că alţi 
învăţaţi autorizaţi au adus pe tapet o anchetă pentru 
dovedirea unor asemenea decese, retipărită în volumul al 
şaselea din Tranzacţiile Filosofice, precum şi o carte, nu 
chiar necunoscută, asupra Jurisprudenţei Medicale 
Engleze, şi totodată şi cazul contesei Cornelia Bandi, din 
Italia, cunoscut din declaraţia amănunţită a unui anume 
Bianchini, preot econom din Verona, care a scris o operă 
erudită sau cam aşa ceva şi despre care se auzea din când 
în când, încă de pe când trăia, că ar fi avut sclipiri de 
inteligenţă; şi încă şi mărturiile domnilor Fodere şi Mere, 
doi blestemaţi de francezi care ar fi făcut investigaţii asupra 
subiectului, cât şi mărturia domnului Le Cat, care confirmă 
cele de mai sus, Domnia Sa fiind odinioară chirurg francez 
aproape celebru, care a avut necuviinţa să locuiască într-o 
casă în care se petrecuse un asemenea caz, ba, încă să şi 
scrie o relatare despre el. Totuşi ei socotesc încăpăţânarea 
răposatului Krook de a pleca de pe lumea asta pe-o 
asemenea cale lăturalnică cu desăvârşire nejustificată şi, în 
ceea ce-l priveşte, dezgustătoare. Cu cât locatarii curţii 
înţeleg mai puţin asemenea savantlâcuri, cu atât le plac mai 
mult şi cu atât e mai mare satisfacția operaţiilor comerciale 
la „Flamura Soarelui”. Apoi, soseşte şi desenatorul unui 
jurnal ilustrat, cu fond şi figurine gata desenate pentru 
orice eveniment, de la un naufragiu pe coasta ținutului 
Cornwall, până la o paradă în Hide Park, sau o întrunire la 
Manchester şi chiar în camera doamnei Perkins, devenită 
celebră de atunci înainte, el schiţează pe bloc, cât ai zice 
peşte, casa domnului Krook în mărime naturală, de fapt 
considerabil mai mare, făcând din ea un adevărat templu. 
De asemenea, fiindu-i îngăduit să intre şi să privească la uşa 


camerei fatale, el înfăţişează în desen apartamentul cu 
pricina lung de trei sferturi de milă şi înalt de cincizeci de 
yarzi, lucru de care locatarii din curte sunt încântați cu 
deosebire. În tot acest timp cei doi domni menţionaţi mai 
sus apar şi dispar în fiecare casă, asistă la controversele 
filosofice... Merg pretutindeni şi ascultă pe fiştecine... Şi, 
totuşi, mereu se reped în salonul localului „Flamura” şi 
scriu cu condeiaşele nesăţioase la ancheta lor, ca şi de data 
cealaltă, afară doar că de data asta procurorul are 
sentimentul că asemenea caz e cu totul ieşit din comun şi 
spune domnilor din juriu, în calitate neoficială: 

— Poate că imobilul vecin, domnilor, e urmărit de nenoroc. 
E o casă predestinată, aşa constatăm noi uneori, şi despre 
asemenea taine nu putem răspunde! 

După care, sicriul de un metru optzeci intră în acţiune şi e 
tare admirat. 

În toată procedura ce se desfăşoară, domnul Guppy joacă 
un rol atât de secundar, afară doar când depune mărturia, 
încât e împins într-o parte ca un individ ce n-are nici-o 
legătură cu cazul, şi nu mai poate iscodi casa tainică decât 
pe dinafară, de unde are supărarea de a-l vedea pe domnul 
Smallweed punând lacăt pe uşă şi deci ia act cu amărăciune 
că este împiedicat de a pătrunde în ea. Dar mai înainte ca 
actele procedurale să se încheie, adică în seara de după 
catastrofă, domnul Guppy are ceva de spus, ceva ce trebuie 
comunicat distinsei Lady Dedlock. 

Drept care, cu inima pierită şi cu simţul josnic al vinovăţiei 
sale, stârnit de grozăvia şi veghea de la localul „Flamura 
Soarelui”, tânărul cu numele de Guppy se înfăţişează la 
palatul din oraş cam pe la ceasurile şapte seara şi solicită s- 
o vadă pe Domnia Sa Lady Dedlock. 

Valetul îi răspunde că Domnia Sa Doamna e pe punctul de 
a pleca la o cină; n-a văzut oare echipajul tras în faţa uşii? 
Ba da, a văzut echipajul la uşă, dar doreşte totuşi s-o vadă 
pe Doamna Noastră. 


Valetul are toată bunăvoința, după cum va mărturisi ceva 
mai târziu unui domn lacheu amic, să-i facă vânt tânărului”, 
dar a primit ordine precise. De aceea, îmbufnat, socoteşte 
că tânărul trebuie să urce în bibliotecă. Acolo îl lasă să 
aştepte într-o încăpere vastă, nu peste măsură de luminată, 
în timp ce se duce să-l anunţe. 

Domnul Guppy străpunge cu privirea umbra de prin 
unghere în toate direcţiile, descoperind pretutindeni câte o 
anumită grămăjoară de cărbuni şi lemne prefăcute în 
cenuşă albită. Puțin după aceea aude un foşnet. Să fie?... 
Nu, nu-i nici-o fantomă, nu-i decât o femeie în carne şi oase, 
îmbrăcată cât nu se poate mai frumos. 

— Trebuie să cer iertare Domniei Voastre, se bâlbâie 
domnul Guppy, foarte abătut. Timpul este nepotrivit... 

— Ţi-am spus că poţi veni oricând. 

Îşi ia un scaun privind ţintă la dânsul ca şi ultima dată 
când l-a văzut. 

— Vă mulţumesc. Domnia Voastră e foarte îngăduitoare. 

— Poţi să stai jos. 

În tonul ei nu se prea simte multă îngăduinţă. 

— Nu ştiu, Doamnă, dacă se cuvine să mă aşez şi să vă 
rețin, pentru că... N-am scrisorile despre care v-am vorbit 
când am avut cinstea să fiu primit de Domnia Voastră. 

— Ai venit numai ca să-mi spui asta? 

— Numai pentru atât, Doamnă. 

Domnul Guppy, pe lângă că e deprimat, dezamăgit şi 
stânjenit, mai e pe deasupra şi pus la grea încercare de 
splendoarea frumoasei Lady Dedlock. Ea îşi dă seama 
foarte bine de înrâurirea exercitată, a studiat-o prea bine, 
încât nu poate pierde nici-o fărâmă din efectul pe care-l 
produce asupra oricui. Şi în timp ce îl priveşte neclintită, cu 
atâta răceală, el îşi dă seama nu numai că nu mai poate 
pătrunde cât de cât în natura reală a gândurilor ei, dar că 
e, cu fiecare clipă ce trece, din ce în ce mai îndepărtat de 
ea. 


E limpede că Doamna n-are să deschidă gura, aşa că el 
trebuie să vorbească. 

— Pe scurt, Doamnă, zice domnul Guppy, ca un tâlhar 
mârşav şi vinovat, omul de la care trebuia să am scrisorile a 
murit pe neaşteptate şi... Aici se opreşte. Lady Dedlock 
termină liniştită propoziţia: 

— Şi scrisorile s-au distrus odată cu omul? 

Domnul Guppy ar zice nu, dacă ar putea, dar nu e în stare 
să ascundă. 

— Aşa cred, Doamnă. 

Dac-ar putea vedea acum pe faţa ei o licărire cât de mică 
de uşurare. Nu, dar el nu poate să vadă asemenea lucru; 
nici chiar dacă înfăţişarea ei arătoasă nu l-ar fi copleşit de-a 
binelea, tot n-ar fi în stare să privească dincolo de ea şi 
alături de ea. 

Aşa că bolboroseşte stângaci o scuză, două, pentru 
nereuşita lui. 

— Asta-i tot ce ai a-mi spune? Îl întreabă Lady Dedlock, 
după ce l-a ascultat până la capăt... Sau până la capăt atât 
cât poate el bâlbăi. 

Domnul Guppy crede că-i tot. 

— Ar fi mai bine să fii sigur că nu mai doreşti să-mi spui 
nimic altceva, pentru că e ultima oară când ai prilejul. 

Domnul Guppy e sigur de tot. Şi, într-adevăr, în momentul 
de faţă n-are asemenea dorinţă pentru nimic în lume. 

— Şi-acum destul, te scutesc de orice scuze. Noapte bună! 
Şi îl cheamă cu clopoţelul pe valet ca să-l conducă pe 
tânărul cu numele de Guppy. 

Dar în palat, chiar în clipa aceea se întâmplă să fie un 
bătrân, pe numele său Tulkinghorn. Şi bătrânul, 
îndreptându-se spre bibliotecă, cu pas liniştit, în chiar clipa 
aceea, se află cu mâna pe clanţa uşii... Apoi intră... Şi vine 
faţă în faţă cu tânărul, pe când acesta era tocmai pe punctul 
de a părăsi încăperea. 

Un schimb de priviri între bătrân şi doamnă şi, pentru o 
clipă, oblonul ce stă mereu tras zboară în sus. Bănuiala, vie 


şi iute, pândeşte. Încă o clipă, oblonul se închide iarăşi. 

— Vă cer iertare, Lady Dedlock. Vă cer iertare de o mie de 
ori. E atât de neobişnuit să vă găsesc aici la o oră ca asta. 
Credeam că biblioteca e goală. Vă cer iertare! 

— Rămâneţi! Îl cheamă îndărăt cu nepăsare. Rămâneţi 
aici, vă rog. Eu plec în oraş să cinez. Nu mai am nimic de 
spus tânărului acestuia! 

Zăpăcit, tânărul se înclină în timp ce iese afară şi, 
ploconindu-se, îşi exprimă speranţa că domnul Tulkinghorn 
de la Lincoln's Inn ofthe Fields e bine, sănătos. 

— Ah, ah! Exclamă juristul, uitându-se la tânăr pe sub 
sprâncene, cu toate că n-avea nevoie să se mai uite o dată 
la el... Nu, el n-avea. De la „Kenge şi Carboy”, desigur? 

— Kenge şi Carboy”, domnule Tulkinghorn. Numele meu e 
Guppy, domnule. 

— Bineînţeles. Hm, mulţumesc, domnule Guppy, sunt 
foarte bine, sănătos! 

— Fericit de aşa veste, domnule! Dumneavoastră care 
sunteţi cinstea profesiei. 

— Mulţumesc, domnule Guppy! 

Domnul Guppy se strecoară afară. Domnul Tulkinghorn, 
un contrast în toată puterea cuvântului, în negrul său 
demodat şi spălăcit, pe lângă strălucirea pe care o etalează 
Lady Dedlock, o ajută să coboare scara, ţinând-o de mână, 
până la trăsură. Se întoarce apoi, frecându-şi bărbia, pe 
care are s-o mai frece încă o grămadă în cursul serii 
aceleia. 

Strâns cu uşa „]jfl” i, ce mai poate fi şi asta? Se întreabă 
domnul George. Să fie cartuş orb sau glonţ? O tragere în 
gol sau chiar o împuşcătură? 

O scrisoare deschisă face obiectul presupunerilor 
oşteanului şi se pare că îl uluieşte peste măsură. Se uită la 
ea, depărtând-o cât îl ţine mâna, apoi o apropie tare de el, o 
ţine în mâna dreaptă, o ţine în mâna stângă, o citeşte cu 
capul plecat într-o parte, apoi cu capul plecat în cealaltă 
parte, îşi încruntă sprâncenele, apoi le ridică în sus: totuşi 


nu poate fi satisfăcut. O desface pe masă, netezind-o cu 
palma-i grea şi, dus pe gânduri, se plimbă în susul şi-n josul 
galeriei, oprindu-se în faţa ei din când în când, ca s-o 
cerceteze cu un ochi proaspăt. Dar nici aşa nu merge. „Să 
fie, cugetă încă domnul George, cartuş orb sau glonţ?”. 

Phil Squod, cu o bidinea şi o tinichea de vopsea, are de 
lucru ceva mai la o parte ca să albească ţintele, fluierând 
uşurel, în tempo de marş grăbit şi într-un stil tambur major, 
că trebuie şi vrea să se-ntoarcă iarăşi la fata pe care a 
părăsit-o. 

— Phil! Oşteanul îi face semn să vină când îl strigă. Phil se 
apropie în felul lui obişnuit, mai întâi pornind cu temere ca 
şi cum ar merge nu se ştie unde şi apoi repezindu-se asupra 
comandantului ca la o şarjă cu baioneta. Câţiva stropi albi 
se văd în relief pronunţat pe faţa-i murdară, iar el se 
scarpină în unica-i sprânceană cu coada bidinelei. 

— Fii atent, Phil! Ascultă aici! 

— Smirna, şefule, smirna! 

— Domnule, îngăduiţi-mi să vă amintesc (cu toate că, după 
cum prea bine ştiţi, nu-i o obligaţie legală din parte-mi s-o 
fac) că poliţa pe termen de două luni trasă asupra 
dumneavoastră de domnul Matthew Bagnet şi acceptată de 
dumneavoastră pentru suma de nouăzeci şi şapte de lire 
sterline, patru şilingi şi nouă pence devine exigibilă mâine, 
când veţi binevoi să fiţi pregătit a o achita la prezentare. Al 
dumneavoastră Joshua Smallweed. Ce zici de asta, Phil? 

— Necaz, şefule. 

— De ce? 

— Apoi eu cred, răspunde Phil, după ce şi-a schiţat dus pe 
gânduri o zbârcitură crucişă pe frunte cu coada bidinelei, 
că sunt de aşteptat urmări pline de necazuri când se cer 
bani. 

— Ia seama, Phil, zice oşteanul aşezându-se pe masă, mai 
întâi de toate, am plătit, pot zice, pe jumătate cât e suma 
principală, în procente şi în ba una, ba alta. 


Phil dă să se-nţeleagă, păşind înapoi un pas, doi, cu o 
răsucire cu totul inexplicabilă a feţei sale strâmbe, că el nu 
consideră că tranzacţia ar fi devenit mai convenabilă 
datorită unui asemenea incident. 

— Şi ia aminte mai departe, Phil, urmează oşteanul, 
sprijinindu-şi concluziile premature cu un gest al mâinii. A 
fost dintotdeauna o înţelegere între noi că poliţa despre 
care e vorba trebuie să fie prelungită, cum spun ei. Şi a fost 
prelungită de nenumărate ori. Acum ce mai zici? 

— Zic că socot că i-a venit sorocul, în sfârşit. 

— Aşa zici? Hm! Şi eu sunt cam de aceeaşi părere. 

— Joshua Smallweed e acela ce-a fost adus aici pe un 
scaun? 

— Da, acela. 

— Şefule, urmează Phil, cu excesivă gravitate, individul 
acela te suge ca lipitoarea, te strânge ca menghina pe 
şurub, te-ncolţeşte ca şarpele şi te prinde în cleşte ca racul. 

După ce şi-a exprimat sentimentele atât de expresiv, 
domnul Squod a stat un pic în loc ca să se încredinţeze că 
alte observaţii nu mai sunt de aşteptat de la el, apoi s-a 
întors cu obişnuita-i serie de mişcări la ţinta pe care o are 
acum în mână, declarând din răsputeri, prin mijloacele sale 
muzicale de mai înainte, că vrea şi trebuie să se-ntoarcă la 
domnişoara la care visează. După ce a împăturit scrisoarea, 
George se îndreaptă către locul unde se află Phil. 

— Există o cale, şefule ca să te achiţi, zice Phil, iuţindu-se 
viclean la el. 

— Plătind banii, presupun? O, dac-aş putea! 

Phil dă din cap că nu. 

— Nu, şefule, nu, nu chiar aşa de rea. Există o cale, zice 
Phil, cu o învârtire de mare artă a bidinelei, tocmai ce fac 
eu acum. 

— Basma curată prin reabilitare... Închisoarea 
datornicilor. 

Phil dă din cap că da. 


— Frumoasă cale, n-am ce zice! Ştii ce s-ar întâmpla cu 
Bagnet şi familia lui în asemenea caz? Ştii că s-ar ruina ca 
să-mi achite năzbâtiile mele din trecut? Halal morală ce mai 
ai! Zice oşteanul, scrutându-l cu privirile, indignat la culme, 
pe cât e el de mare; pe viaţa mea, grozavă morală, Phil! 

Phil, în genunchi pe ţintă, se trudeşte să protesteze sincer, 
în acelaşi timp fleşcăind alegoric de multe ori cu bidineaua 
şi nivelând cu degetul cel mare suprafaţa albă din jurul 
cadrei, apoi zice că uitase solvabilitatea lui Bagnet şi că n-ar 
vrea să se clintească nici măcar un fir de păr de pe capul 
vreunui membru al acelei minunate familii, când nişte paşi 
se fac auziţi pe lungul coridor de afară şi o voce plăcută se 
aude întrebând dacă George e acasă. Phil, cu o căutătură 
către stăpânul său, se ridică poticnindu-se şi spune: 

— lată pe doamna Bagnet, şefule! lată-l şi pe el. Şi doamna 
Bagnet, draga de ea, împreună cu domnul Bagnet îşi fac 
apariţia. 

În ţinută de plimbare, bătrânica nu se arată niciodată, 
oricare ar fi anotimpul anului, fără o manta cenuşie de 
postav, aspră şi mult purtată, dar foarte curată, care e, fără 
îndoială, una şi aceeaşi podoabă (ajunsă atât de scumpă 
domnului Bagnet) ce-a făcut cale-ntoarsă spre Europa 
dintr-un alt colţ de lume, întovărăşită de doamna Bagnet şi 
de o umbrelă. Acest ultim adaos credincios e şi el parte 
invariabilă din prezenţa bătrânicii când e plecată de-acasă. 
Are o culoare cu totul necunoscută pe faţa pământului şi un 
cârlig de lemn zimţuit drept mâner, cu un obiect metalic 
introdus în prora sau ciocul lui dacă vreţi, semănând cu un 
model mic de felinar deasupra unei uşi la stradă, sau cu una 
din sticlele ovale căzute de la o pereche de ochelari, obiect 
de podoabă care n-are capacitatea tenace de a sta neclintit 
în postul său, lucru ce-ar fi de dorit pentru un articol 
asociat de-atâta timp cu Armata Britanică. Umbrela 
simpaticei femei are năravul de-a sta cu talia moleşită şi 
pare să aibă nevoie de corset... Stăpâna nu o deschide 
niciodată, având cea mai mare încredere în mantaua-i mult 


încercată cu gluga-i încăpătoare, dar în general se foloseşte 
de instrumentul cu pricina ca de o vergea cu care să arate 
hălcile de carne sau legăturile de zarzavaturi când îşi face 
piaţa, sau să atragă atenţia negustorilor cu câte-o îmboldire 
prietenească. Fără coşu-i de piaţă, care e un soi de fântână 
de răchită cu două capace ce fâlfâie ca două aripi, ea nu 
porneşte de-acasă. Aşadar, însoţită de aceşti tovarăşi 
credincioşi ai ei, cu cinstita-i faţă arsă de soare ce priveşte 
veselă de sub o pălăriuţă rudimentară de pai, doamna 
Bagnet soseşte acum însufleţită şi cu obrajii îmbujoraţi în 
Pavilionul de tir al lui George. 

— Ei, George, bătrâne, zice ea, cum o duci în dimineaţa 
asta însorită? 

După ce i-a scuturat mâna prieteneşte, doamna Bagnet îşi 
trage lung sufletul în piept ca după plimbare şi se aşază 
bucuroasă să se odihnească. Având însuşirea de a se odihni 
cu uşurinţă oriunde, însuşire desăvârşită în vârful 
furgoanelor cu bagaje şi în alte asemenea situaţii, ea se 
cocoaţă pe o bancă grosolană, îşi dezleagă cordelele de la 
pălăriuţă, o împinge pe spate, îşi încrucişează braţele şi 
pare că se simte cum nu se poate mai bine. 

Domnul Bagnet, între timp, a dat mâna cu vechiul său 
camarad şi cu Phil, căruia şi doamna Bagnet îi acordă un 
salut cordial şi un zâmbet. 

— Ei bine, George, zice doamna Bagnet, cu vioiciune, iată- 
ne, pe Lignum şi pe mine; adeseori bătrânica, vorbind 
despre soţul ei, îi dă denumirea aceasta, din pricină că, 
după câte se presupune, LignumVitae fusese vechea lui 
poreclă de la regiment de pe când se cunoscuseră pentru 
întâia oară, drept compliment pentru înfăţişarea-i puternică 
şi uscată. Am venit tocmai să te vedem şi să punem lucrurile 
în ordine ca de obicei, cu privire la garanţia aceea. Dă-i 
poliţa cea nouă s-o semneze, George, şi are s-o semneze ca 
un om cee. 

— Aveam să vin la voi în dimineaţa asta, zice oşteanul fără 
tragere de inimă. 


— Da, ne-am gândit c-ai să vii la noi în dimineaţa asta, dar 
am plecat devreme de-acasă şi l-am lăsat pe Woolwich, cel 
mai bun dintre băieţi, să aibă grijă de surorile lui şi, în 
schimb, iată am venit noi la dumneata... După cum vezi! 
Pentru că Lignum e atât de legat de casă acum şi se mişcă 
aşa de puţin, încât o plimbare îi face bine. Dar ce-i cu 
dumneata, George? Întreabă doamna Bagnet, oprindu-se 
din ciripitu-i vesel. Arăţi ca şi cum n-ai fi în apele dumitale. 

— Nici nu sunt chiar în apele mele, răspunde oşteanul. 
Sunt puţin cam necâjit, doamnă Bagnet. 

Privirea ei ageră şi iute descoperă adevărul dintr-o dată. 
— George! Şi-şi ridică degetu-i arătător. Să nu-mi spui că 
ceva nu e în ordine cu girul lui Lignum! Să nu faci aşa ceva, 

George, gândeşte-te la copii! 

Oşteanul se uită la ea cu faţa tulburată. 

— George, urmează doamna Bagnet, folosind amândouă 
braţele ca să sublinieze şi, din când în când, lăsând să-i 
cadă palmele deschise pe genunchi. Dacă ai îngădui să se 
întâmple ceva rău cu girul lui Lignum şi dacă l-ai lăsa pe el 
să răspundă pentru bani şi dacă ne-ai pune pe noi în 
primejdie de-a fi vânduți la mezat... Şi văd vânzarea la 
mezat pe faţa dumitale, George, limpede de parcă-i 
tipărită... Ai făcut un lucru de ruşine şi ne-ai înşelat 
amarnic. Să ştii, George, amarnic. Na! 

Domnul Bagnet, altfel impasibil ca o pompă de puț sau ca 
un stâlp de felinar, îşi pune mâna dreaptă, cât e ea de mare, 
pe creştetul capului chel, ca şi cum ar vrea să-l apere de-un 
duş şi se uită foarte îngrijorat la doamna Bagnet. 

— George! Zice bătrânica, mă mir de dumneata, George! 
Mi-e ruşine de dumneata, George! N-aş fi putut crede c-ai fi 
în stare să faci una ca asta! Te ştiu de când te-am cunoscut 
că eşti o piatră ce se rostogoleşte şi nu prinde muşchi, dar 
niciodată nu mi-aş fi închipuit că ai să iei cu dumneata 
puţinul muşchi, adunat pentru Bagnet şi pentru copii, ca să 
te culci dumneata pe el. Ştii doar ce băiat muncitor şi 
chibzuit e el! Ştii ce sunt Quebec, Malta şi Woolwich... 


Niciodată n-am crezut c-ai avea sau c-ai putea să ai inima să 
ne tragi aşa pe sfoară. Oh, George! Doamna Bagnet îşi 
adună mantaua, ca să-şi şteargă ochii cu ea într-un chip 
foarte firesc. Cum ai putut să faci una ca asta? 

Doamna Bagnet încetând, domnul Bagnet îşi trage mâna 
de pe cap ca şi cum duşul s-ar fi închis şi priveşte dezolat la 
domnul George, care s-a făcut alb ca varul şi priveşte 
disperat la mantaua cenuşie şi la pălăriuţa de pai. 

— Mat! Exclamă oşteanul, cu voce stăpânită, adresându-se 
camaradului, dar privind încă la soţia lui. Îmi pare rău că le 
pui atât de tare la inimă, pentru că nădăjduiesc că nu-i atât 
de grav pe cât se pare. Într-adevăr am primit azi-dimineaţă 
scrisoarea de faţă - pe care o citeşte cu voce tare - dar 
nădăjduiesc că se poate totuşi aranja. Cât priveşte despre 
piatra care se rostogoleşte, ei bine, ceea ce spuneţi e 
adevărat. Sunt o piatră care se rostogoleşte, dar nu m-am 
rostogolit niciodată în drumul cuiva căruia să-i fi luat în 
rostogolirea mea nici cel mai mic lucruşor, o mărturisesc 
din adâncul sufletului. E cu neputinţă ca un vechi camarad 
şi vagabond să-ţi iubească nevasta şi copiii mai tare decât îi 
iubesc eu, Mat, şi sunt încredinţat că mă vei judeca şi ierta 
cât îţi va sta în putinţă. Să nu-ţi închipui c-am ascuns ceva 
de voi. N-am primit scrisoarea de mai mult de-un sfert de 
ceas. 

— Bătrânico, şopteşte domnul Bagnet după o scurtă 
tăcere, vrei să-i spui părerea mea? 

— Oh! De ce nu s-a însurat, răspunde doamna Bagnet, pe 
jumătate râzând, pe jumătate plângând, cu văduva lui Joe 
Pouch, în America de Nord? Atunci nu s-ar fi băgat în 
asemenea buclucuri! 

— Bătrânico, intervine domnul Bagnet, fii cinstită... De ce 
nu l-ai luat tu? 

— Hm, are un soţ mai bun acuma, cred, răspunde 
oşteanul. Oricum, mă aflu aici, în ziua de faţă, necăsătorit 
cu văduva lui Joe Pouch. Ce să fac? Vedeţi, tot ce am e în 
jurul meu. Nu-i al meu, e al vostru. Vă dau cuvântul că am 


să vând şi ultima fărâmitură. Dacă aş fi nădăjduit că 
vânzarea ar fi adus aproape suma cerută, aş fi vândut totul 
de mult. Să nu crezi că am să te las la nevoie, Mat, pe tine 
sau pe ai tăi. M-aş vinde pe mine întâi de toate. Nu doresc 
decât să aflu, urmează oşteanul lovindu-se în piept cu 
dezgust, pe cineva care să cumpere asemenea bucată de 
calitatea a doua din grămada de vechituri. 

— Bătrânico, şopteşte domnul Bagnet, mai spune-i încă 
ceva din ceea ce cred. 

— George, spune bătrânica, nu eşti chiar aşa de tare de 
învinuit, afară doar că te-ai băgat în afacerea asta fără să ai 
mijloace. 

— Dar asta mi se potrivea, răspunde oşteanul vinovat, 
clătinând din cap. Mi se potrivea, ştiţi doar! 

— Tăcere! Bătrânica, urmează domnul Bagnet, spune ce 
trebuie, în felul ei de a-mi exprima părerile... Dar ascultă 
acum la mine! Adevărul e că nu trebuia să fi cerut garanţia, 
George, şi n-ar fi trebuit s-o capeţi, dacă ţii seama de toate 
lucrurile la un loc. Dar ce s-a făcut nu se poate desface. Eşti 
totuşi un om cinstit şi de treabă, atât cât îţi stă în putere, cu 
toate că puţin cam fluşturatic. Pe de altă parte, nu poţi să 
nu înţelegi că e firesc să fim îngrijoraţi cu asemenea 
poveste ce atârnă asupra capetelor noastre. Aşa că uită şi 
iartă tot ce-a fost, George. Hai! Să uităm şi să iertăm totul! 

Doamna Bagnet, întinzându-i o mână cinstită, şi pe 
cealaltă întinzând-o soţului ei, domnul George îi apucă pe 
fiecare dintre ei de câte-o mână, în timp ce le vorbeşte: 

— Vă încredinţez că nu există lucru pe care să nu-l fac ca 
să achit datoria de faţă. Dar tot ce-am fost în stare să 
economisesc s-a dus la fiecare două luni, ca s-o pot 
prelungi. Trăim aici destul de simplu, Phil şi cu mine. Dar 
Pavilionul nu dă chiar ceea ce era de aşteptat de la el şi nu- 
i... Ce să mai vorbim, nu-i mină de aur. Am greşit c-am luat- 
o? Hm, aşa e, am greşit. Dar, într-un fel, am fost împins să 
fac pasul acesta şi am crezut că ar putea să mă consolideze 
şi să mă ridice, şi voi să încercaţi să treceţi cu vederea că 


am avut asemenea speranţe, căci, pe sufletul meu, mă jur 
că vă sunt foarte îndatorat şi mi-e foarte ruşine de mine. 

Cu aceste vorbe de încheiere, domnul George le strânge 
mâinile la amândoi şi apoi, desprinzându-se de ei, se dă 
îndărăt un pas, doi, într-o ţinută cu pieptul scos în afară, ca 
şi cum ar fi făcut o mărturisire finală, după care numaidecât 
ar urma să fie împuşcat cu toate onorurile militare. 

— George, ascultă la mine! Strigă domnul Bagnet trăgând 
cu coada ochiului la soţia lui. Bătrânica, zi-i înainte! 

Domnul Bagnet, fiind ascultat în acest ciudat fel, n-are 
altceva de spus decât că fără nici-o întârziere scrisoarea 
trebuie soluţionată, că ar fi potrivit ca George împreună cu 
el să-i facă o vizită numaidecât domnului Smallweed în 
persoană, şi că obiectivul principal e să-l salveze şi să-l 
apere de pagubă pe domnul Bagnet, care nici gând să aibă 
banii. Domnul George, convenind pe deplin, îşi pune pălăria 
pe cap şi se pregăteşte s-o pornească cu domnul Bagnet în 
tabăra duşmană. 

— Să nu te superi de nişte vorbe pripite de femeie, 
George, zice doamna Bagnet, bătându-l uşurel cu palma pe 
umăr. Ţi-l încredinţez pe bătrânul meu Lignum şi sunt 
sigură că împreună cu dumneata are s-o scoată la capăt. 

Oşteanul îi răspunde că vorbele ei sunt spuse din suflet şi 
că-l va scoate pe Lignum la liman, oricum. Cu acestea, 
doamna Bagnet, cu mantaua, coşul şi umbrela ei, se duce 
acasă cu faţa îmbujorată iarăşi, la restul familiei, iar 
camarazii o pornesc în misiunea lor plină de nădejde de a-l 
potoli pe domnul Smallweed. 

E foarte firesc să se pună întrebarea dacă în toată Anglia 
mai există doi oameni cu mai puţine şanse de a ieşi 
mulţumiţi dintr-o tocmeală oarecare cu domnul Smallweed, 
decât domnul George şi domnul Matthew Bagnet. De 
asemenea, în ciuda înfăţişării lor, a umerilor pătraţi şi laţi şi 
a pasului apăsat, dacă mai există înăuntrul aceloraşi hotare 
doi copii mai naivi şi mai nedeprinşi cu toate manevrele 
smaliweediene în materie de afaceri, în timp ce înaintează 


cu profundă seriozitate pe străzi înspre regiunea denumită 
Mount Pleasant, domnul Bagnet, văzându-şi tovarăşul pe 
gânduri, consideră de datoria lui ca prieten să se refere la 
atacul din urmă al doamnei Bagnet. 

— George, dumneata o cunoşti pe bătrânica... E dulce şi 
plăcută ca laptele. Dar atinge-o la copii... Sau la mine... Şi s- 
aprinde ca praful de puşcă. 

— Asta-i face cinste, Mat! 

— George, zice domnul Bagnet, privind drept înaintea lui, 
bătrânica... Nu face nimic... Care să nu-i facă cinste. Mai 
mult ori mai puţin. Dar eu niciodată nu spun una ca asta. 
Disciplina trebuie păstrată. 

— Preţuieşte cât greutatea ei în aur, e de părere oşteanul. 

— În aur? Se minunează domnul Bagnet. Păi stai să-ţi 
spun. Greutatea bătrânicii e de vreo şaizecişiopt de 
kilograme. Aş putea lua cantitatea asta în vreun metal în 
schimbul ei? Nu. De ce nu? Pentru că bătrânica e dintr-un 
metal cu mult mai preţios decât cel mai preţios metal. Şi ea- 
i toată numai metal! 

— Aşa e, Mat, ai dreptate! 

— Când m-a luat şi a primit verigheta, s-a înrolat sub 
scutul meu şi al copiilor cu trup şi suflet pe viaţă. Şi-i 
sinceră, urmează domnul Bagnet şi fidelă stindardului ei, 
încât, atinge-te de noi numai c-un deget şi-a şi sărit şi pune 
mâna pe arme. Aşa că dacă bătrânica face explozie, din 
când în când, atunci o cheamă datoria; treci cu vederea, 
George. Pentru că o face din devotament! 

— Ei, binecuvântată fie ea, Mat! Zise oşteanul. Dacă-i pe 
asta, am cele mai bune păreri. 

— Ai dreptate! Continuă domnul Bagnet cu cel mai 
fierbinte entuziasm, cu toate că nu-şi destinsese nici un 
singur muşchi din încordare. Înalţă-ţi gândurile despre 
bătrânica atâta cât e stânca Gibraltarului, şi tot jos au să-ţi 
fie faţă de meritele ei. Dar în faţa ei niciodată nu recunosc 
aşa ceva. Disciplina trebuie păstrată! 


Cu elogiile de mai sus au ajuns la Mount Pleasant şi la casa 
bunicului Smallweed. Uşa le e deschisă de veşnica Judy, 
care, după ce i-a măsurat din creştet până-n tălpi, fără nici 
un pic de bunăvoință mai deosebită, ci de fapt cu un rânjet 
răutăcios, îi lasă în picioare la uşă, în timp ce consultă 
oracolul în privinţa admiterii lor. Se poate presupune că 
oracolul şi-a dat consimţământul, prin faptul că ea s-a întors 
cu următoarele vorbe pe buzele-i mieroase: „Pot să intre 
dacă doresc.” Privilegiaţi astfel, ei intră şi-l găsesc pe 
domnul Smallweed cu picioarele în sertarul scaunului, de 
parc-ar fi făcut o baie de hârtie la picioare, iar pe doamna 
Smallweed acoperită cu o pernă, ca o pasăre ce nu trebuie 
să cânte. 

— Scumpul meu prieten, zice bunicul Smallweed, cu cele 
două braţe ale lui slabe şi afectuoase întinse înainte. Ce mai 
faci? Ce mai faci? Cine-i prietenul nostru, dragă prietene? 

— Ei, cine-i? Asta-i bună! Răspunde George, fără să poată 
fi de la început împăciuitor. Matthew Bagnet, care m-a 
garantat pe mine în chestiunea aceea a noastră, ştii 
dumneata. 

— Oh! Domnul Bagnet? Da, sigur! Bătrânul se uită la el pe 
sub mâna dusă la frunte. Sper că sunteţi bine, domnule 
Bagnet? Minunat bărbat, domnule George! Înfăţişare 
ostăşească, domnule! 

Cum nu li s-a oferit nici un scaun, domnul George împinge 
unul în faţă pentru Bagnet şi unul pentru el. Apoi se aşază, 
domnul Bagnet aşezându-se ca şi cum n-ar avea putere să 
se îndoaie decât din şolduri. 

— Judy, zice domnul Smallweed, adă pipa! 

— Aş! Nu ştiu dacă tânăra trebuie să-şi dea asemenea 
osteneală, intervine domnul George, fiindcă, să-ţi spun 
drept, n-am poftă să fumez astăzi. 

— Nu? Se miră bătrânul. Judy, adă pipa. 

— De fapt, domnule Smallweed, urmează George, mă aflu 
într-o stare de spirit cam neplăcută. Îmi pare, domnule, că 
prietenul dumitale din centru îmi joacă un renghi. 


— O, dragul meu, nu! Nu! Exclamă bunicul Smallweed. 
Niciodată nu face el una ca asta! 

— N-o face? Bine, mă bucur să aud asemenea lucru, 
pentru că am crezut că s-ar fi putut să fie fapta lui. Ştii, 
vorbesc de asta. De scrisoarea asta. 

Bunicul Smallweed, recunoscând scrisoarea, schiţează un 
zâmbet oribil. 

— Ce-nseamnă asta? Întreabă domnul George. 

— Judy, strigă bătrânul. Ai găsit pipa? Dă-mi-o încoa! Ai 
întrebat, ce-nseamnă asta, bunul meu prieten? 

— Da! Acuma, hai, haide, doar ştii dumneata, domnule 
Smallweed, stăruie oşteanul, silindu-se să discute cât de 
blând şi intim poate, ţinând scrisoarea deschisă într-o mână 
şi proptindu-şi pumnul mare al celeilalte de coapsă; ştii 
doar că o grămadă de bani s-a strecurat de la mine la 
dumneata, şi acum stăm amândoi faţă în faţă şi ştim foarte 
bine înţelegerea ce a fost întotdeauna între noi. Sunt gata 
să fac acelaşi lucru pe care l-am făcut regulat şi să mergem 
aşa mai departe. Niciodată n-am primit de la dumneata o 
scrisoare ca asta, şi azi-dimineaţă, când am primit-o, mi-am 
cam ieşit din sărite, pentru că iată-l pe prietenul meu 
Matthew Bagnet, care după cum ştii, n-a luat nici un ban 
din suma... 

— Eu nu ştiu asta, să ştii! Replică bătrânul liniştit. 

— Aşa? Naiba să te ia... De ban, vreau să spun... [i-o 
declar, nu-i aşa? 

— Oh, da, dumneata mi-o declari, răspunde bunicul 
Smalweed. Dar eu nu ştiu. 

— Bine! Zice oşteanul, înghiţindu-şi năduful. Dar eu ştiu. 

Domnul Smallweed răspunde cu un calm minunat. 

— Ah, asta-i cu totul altceva! Şi adaugă: dar n-are a face. 
Situaţia domnului Bagnet e tot aceeaşi, fie că-i aşa sau 
altfel. 

Nefericitul George face mare sforţare ca să aranjeze 
afacerea prin bună înţelegere şi să-l îmbuneze pe domnul 
Smallweed ca să treacă numai asupra lui întreaga datorie. 


— E tocmai ceea ce vreau să spun şi eu. Aşa cum arâţi 
dumneata, domnule Smallweed, iată-l pe Matthew Bagnet 
pasibil de a fi urmărit, fie c-a luat sau nu banii. Ei bine, ştii, 
lucrul ăsta îi tulbură liniştea bunei lui soţii şi pe-a mea, 
pentru că în timp ce eu sunt un soi de pierde-vară 
nepăsător, care-i mai deprins cu răul decât cu binele, el e 
un om aşezat, cu familie, nu vezi dumneata? Aşa că, 
domnule Smallweed, continuă oşteanul, câştigând 
încredere prin felul său ostăşesc de a proceda în materie de 
afaceri, cu toate că dumneata şi cu mine suntem destul de 
buni prieteni, într-un anume fel, îmi dau bine seama că nu-ţi 
pot cere să-l scoţi pe prietenul meu Bagnet cu desăvârşire 
afară din cauză. 

— O dragă, eşti prea modest. Poţi să-mi ceri orice, 
domnule George. (Bunicul Smallweed manifestă astăzi un 
soi monstruos de bună-dispoziţie). 

— Şi dumneata poţi să mă refuzi, asta vrei să spui, da? Sau 
poate nu atât de mult dumneata, cât prietenul dumitale din 
centru? Ha, ha, ha! 

— Ha, ha, ha! Îngână bunicul Smallweed, într-un fel atât 
de îngrozitor de îndârijit şi cu nişte ochi de-un verde atât de 
aparte, încât, uitându-se lung la venerabilul om, 
seriozitatea firească a domnului Bagnet devine mult mai 
gravă. 

— Hai, urmează impulsivul George. Mă bucur să văd că 
putem fi cu bunăvoință, pentru că doresc să aranjăm 
socotelile noastre prin bunăvoință. lată-l pe prietenul meu 
Bagnet şi iată-mă şi pe mine. Vom lichida povestea pe loc 
dacă vrei, domnule Smallweed, ca de obicei. Şi-ai să-i iei o 
piatră de pe suflet prietenului meu Bagnet şi-ai să-i scuteşti 
familia de griji, cum nici nu-ţi poţi închipui, numai dacă-i 
spui lui care-i înţelegerea noastră. 

În clipa aceea, un strigoi ţipă strident parcă a batjocură: 
„Ei! Asta-i bună! Vai...!”. Afară doar de nu a fost de fapt 
zburdalnica Judy, care totuşi se arată a fi tăcută, când 
musafirii înfioraţi se uită jur-împrejur, dar a cărei bărbie, în 


urma unui şoc recent, exprimă batjocură şi dispreţ. 
Seriozitatea domnului Bagnet devine încă şi mai gravă. 

— Dar îmi pare că m-ai întrebat, domnule George, spune 
bătrânul Smallweed, care în tot timpul acesta a stat cu pipa 
în mână, îmi pare că m-ai întrebat ce-nseamnă scrisoarea? 

— Hm! Da, am întrebat, răspunde oşteanul cu felul lui 
brusc de-a fi, dar nu ţin neapărat să ştiu, dacă totul se- 
aranjează cum se cuvine şi prin bună înţelegere. 

Domnul Smallweed, umflându-se deodată cu scopul de a-l 
ţinti pe oştean în cap, aruncă pipa care cade pe podea şi se 
fărâmă în bucățele. 

— Iată ce înseamnă, scumpe prietene. Am să te zdrobesc, 
am să te fărâm, am să te fac praf şi pulbere. Du-te dracului! 

Cei doi prieteni se scoală de pe scaun şi se uită unul la 
altul. Seriozitatea domnului Bagnet a atins acum punctul 
culminant al gravităţii. 

— Du-te dracului! Repetă bătrânul. M-am săturat de 
pipele şi de ifosele dumitale. Ce? Faci pe dragonul 
nepăsător, te pomeneşti! Du-te la avocatul meu (îţi 
aminteşti unde, ai mai fost la el înainte) şi arată-ţi 
nepăsarea la el, nu? Hai, scumpe amice, ai o şansă acolo. 
Judy, deschide uşa de la stradă, scoate-i afară pe fanfaronii 
ăştia! Strigă după ajutor dacă nu vor să plece. Dă-i afară! 

Toate acestea le strigă atât de tare, încât domnul Bagnet 
puse mâinile pe umerii camaradului său mai înainte ca 
acesta să-şi fi venit în fire din uimirea lui, şi-l împinse pe uşă 
în stradă; în clipa următoare, uşa le-a fost trântită în nas de 
triumfătoarea Judy. 

Uluit cu desăvârşire, domnul George stă o bucată de 
vreme încremenit, uitându-se la ciocănelul soneriei. Domnul 
Bagnet, într-un desăvârşit abis de gravitate, se plimbă în 
sus şi-n jos pe dinaintea ferestruicii de la salon, ca pe o 
stradă, şi se uită înăuntru ori de câte ori trece pe dinainte; 
se vede că frământă ceva în mintea lui: 

— Hai, Mat, mergem! Zice domnul George după ce şi-a 
venit în fire, trebuie să-ncercăm la avocat. Ei, ce zici de 


tâlharul ăsta? 

Domnul Bagnet, oprindu-se ca să mai arunce o privire de 
rămas bun în salonul lui Smallweed, răspunde, făcând un 
semn cu capul către casă: 

— Dacă bătrânica mea ar fi fost aici... l-aş fi spus eu lui! 

După ce s-a descărcat astfel de subiectul meditaţiilor sale, 
o porneşte în cadență şi o ţine în marş cu oşteanul, umăr la 
umăr. 

Când se prezintă la Lincoln's Inn Fields, domnul 
Tulkinghorn este ocupat şi nu-i de văzut. De altfel, Domnia 
Sa nu catadicseşte să-i primească, fiindcă, după ce au 
aşteptat un ceas întreg, funcţionarul fiind chemat cu 
clopoţelul înăuntru s-a folosit de împrejurare ca să-i anunţe, 
dar la întoarcere nu le-aduce alt răspuns de îmbărbătare 
decât că domnul Tulkinghorn n-are nimic de vorbit cu ei şi 
mai bine ar face să nu mai aştepte. Totuşi ei aşteaptă cu 
încăpăţânarea tacticilor ostăşeşti şi, în sfârşit, clopoţelul 
sună iarăşi şi clientul din audienţă iese afară din biroul 
domnului Tulkinghorn. 

Clientul era o doamnă vârstnică şi chipeşă, chiar doamna 
Rouncewell, îngrijitoarea de la Chesney Wold, şi nu alta. 
lese din sanctuar cu o reverență cinstită, după moda veche, 
şi închide încetişor uşa. E tratată acolo cu oarecare atenţie, 
fiindcă funcţionarul vine de la locul său ca s-o însoţească 
prin biroul alăturat şi s-o conducă până la ieşire. Bătrâna 
doamnă îi mulţumeşte pentru atenţie, când iată că bagă de 
seamă pe cei doi camarazi în aşteptare. 

— Să mă scuzaţi, domnule, dar îmi pare că aceşti doi 
domni sunt ostaşi? 

Funcţionarul le transmite întrebarea din ochi, dar domnul 
George nu-şi întoarce capul de la almanahul pe care-l 
cercetează în faţa căminului, aşa că domnul Bagnet îşi ia 
obligaţia de a-i răspunde: 

— Da, doamnă. Am fost pe vremuri. 

— Mi-am închipuit eu. Am fost sigură că-i aşa. Mi-a tresărit 
inima, domnilor, când v-am văzut. Totdeauna îmi tresare 


când văd militari. Dumnezeu să vă binecuvânteze, 
domnilor! Să iertaţi unei femei bătrâne, dar am avut odată 
un fecior care s-a făcut soldat. Era un tânăr minunat de 
frumos şi bun, în felul lui cutezător, cu toate că unii oameni 
mi l-au ponegrit, mie, sărmana lui mamă. Vă cer iertare că 
v-am inoportunat, domnule. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze, domnilor! 

— Şi pe dumneavoastră, doamnă! Răspunde domnul 
Bagnet cu sinceră bunăvoință. 

E ceva grozav de mişcător în căldura din vocea bătrânei 
doamne şi în tremurul ce-i cuprinde făptura demodată şi 
ciudată. Dar domnul George e atât de absorbit cu 
almanahul, stând în faţa căminului (socotind poate lunile 
care urmează), încât nu-şi întoarce capul până ce ea n-a 
plecat şi până ce uşa nu s-a închis după ea. 

— George, şopteşte scurt şi aspru domnul Bagnet, când în 
sfârşit oşteanul se-ntoarce, lăsând almanahul. Nu-ţi pierde 
curajul! Ce dracu', ce dracu', soldaţi... Să ne-apucăm de 
jelit, băieţi? Curaj, vlăjgane! 

După ce funcţionarul a intrat iarăşi înăuntru ca să spună 
că acei doi se află încă acolo şi după ce domnul Tulkinghorn 
a fost auzit întorcându-se şi zicând mânios „Să intre”, ei 
pătrund în biroul cel mare, cu plafonul pictat, şi-l găsesc pe 
jurist stând în picioare în faţa focului. 

— Ei, bine, oameni buni, ce doriţi?! Sergentule, ţi-am spus 
doar ultima dată când te-am văzut că nu mai ai ce căuta pe 
aici. 

Sergentul, descurajat în cursul celor câtorva minute din 
urmă - judecând după felul lui obişnuit de a vorbi sau chiar 
după ţinuta sa - răspunde că a primit scrisoarea de faţă, c-a 
fost la domnul Smallweed în privinţa ei şi că a fost îndrumat 
aici. 

— N-am nimic să-ţi spun, reia cuvântul domnul 
Tulkinghorn. Dacă intri în datorii, trebuie să ţi le plăteşti 
sau să suferi consecinţele. N-aveai nevoie să vii până aici ca 
să afli asemenea lucru, presupun. 


Sergentului îi pare rău că trebuie să spună că n-are bani 
pregătiţi. 

— Foarte bine! Atunci celălalt... Omul acesta, dacă el e... 
trebuie să-i plătească pentru dumneata! 

Sergentul e dezolat că trebuie să adauge că nici celălalt n- 
are bani pregătiţi. 

— Foarte bine! Atunci trebuie să plătiţi pe din două sau să 
fiţi amândoi daţi în judecată, şi urmăriţi, şi să suferiţi 
amândoi. Ai căpătat banii şi trebuie să-i restitui. Nu se 
cuvine să vâri în buzunar lirele, şilingii şi mărunţişul altora 
şi să ieşi basma curată. 

Avocatul se aşază în fotoliul său şi aţâţă focul. Domnul 
George nădăjduieşte totuşi că Domnia Sa va avea bunătatea 
să... 

— Ascultă, sergentule, eu nu mai am nimic de adăugat. 
Nu-mi plac tovarăşii dumitale şi nu vreau să te mai văd pe 
aici. Afacerea asta nu se potriveşte deloc cu specialitatea 
mea şi nu se află în biroul meu. Domnul Smallweed e prea 
bun că-mi oferă asemenea chestii, dar ele nu intră în 
vederile mele. Trebuie să te duci la biroul lui „Melchisedech 
în Clifford's Inn”. 

— Trebuie să-mi cer iertare, domnule, pentru străduinţele 
pe care le depun pe lângă dumneavoastră, fără să-mi daţi o 
mână de ajutor... Lucru ce-i cam tot atât de neplăcut pentru 
mine cât poate fi şi pentru dumneavoastră, dar îmi veţi 
îngădui să vă spun un cuvânt între patru ochi? 

Domnul Tulkinghorn se ridică, vârându-şi mâinile în 
buzunare, şi se retrage într-una dintre bolțile ferestrelor. 

— Hai! Că n-am timp de pierdut! 

Învăluit într-o nepăsare simulată în chip desăvârşit, 
jurisconsultul îndreaptă o privire pătrunzătoare asupra 
oşteanului, având grijă să stea cu spatele spre lumină şi să-l 
aibă pe celălalt cu faţa în bătaia luminii. 

— Ei, bine, domnule, începe domnul George, omul care-a 
venit cu mine este cealaltă parte implicată cu numele în 
nenorocita asta de afacere, numai cu numele şi singura mea 


grijă este să-l feresc de a avea necazuri din pricina mea. 
Este un om foarte respectabil, cu soţie şi familie, fost pe 
vremuri în Artileria Regală... 

— Amice, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie de tot 
efectivul Artileriei Regale... Nici de ofiţeri, nici de soldaţi, 
nici de căruţe, furgoane, cai, tunuri şi muniții. 

— Poate să fie aşa, domnule. Dar mie îmi pasă grozav de 
mult de Bagnet, de soţia lui şi de familie, ca nu cumva să 
pătimească din pricina mea. Şi ca să-i scot din încurcătura 
asta n-aş avea alt mijloc decât să vă înmânez, fără nici un 
alt soi de răsplată, ceea ce aţi dorit de la mine zilele 
trecute. 

— O ai aici? 

— O am aici, domnule. 

— Sergent, continuă avocatul vorbind în felul său sec, 
lipsit de căldură, cu mult mai primejdios decât vehemenţa 
cea mai dezlănţuită, bagă bine la cap ce-ţi spun, pentru că e 
ultima dată. După ce voi fi terminat de vorbit, am închis 
subiectul şi nu-l mai redeschid. Ia aminte la asta. Poţi lăsa 
aici, pentru câteva zile, ceea ce zici că ai adus, dacă te-ai 
hotărât aşa. Poţi să pleci cu ea chiar acum, dacă te-ai 
hotărât aşa. În cazul în care te-ai hotărât s-o laşi aici, iată ce 
pot face pentru dumneata... Pot să repun afacerea cu poliţa 
în situaţia sigură dinainte, ba, pot merge chiar atât de 
departe încât să-ţi înmânez un angajament în scris că sus- 
numitul Bagnet nu va fi supărat niciodată, în nici un fel, 
până ce dumneata nu vei fi fost dat în judecată şi urmărit 
până la ultima centimă... 

Adică numai după ce bunurile dumitale vor fi lichidate, 
poate creditorul să-şi îndrepte privirile spre ale lui. De fapt 
asta este echivalent cu scoaterea lui din cauză. le-ai 
hotărât? 

Oşteanul îşi vâră mâna în sân şi răspunde, răsuflând lung: 

— Trebuie s-o fac, domnule. 

Aşa că domnul Tulkinghorn, punându-şi ochelarii pe nas, 
se aşază la birou şi scrie angajamentul pe care îl citeşte rar, 


şi-i explică lui Bagnet, care tot timpul s-a uitat la tavan şi 
care acum, sub acest nou duş de vorbe, îşi pune iarăşi mâna 
pe capu-i pleşuv şi pare că are o nemaipomenită nevoie de 
bătrânica lui ca să-şi exprime sentimentele. Oşteanul scoate 
atunci din buzunarul de la piept o hârtie împăturită pe care 
o aşază în silă pe masă, drept la cotul avocatului. 

— Nu-i decât o scrisoare cu ordine de serviciu, domnule. 
Singura pe care oam de lael. 

Uită-te la o piatră de moară, domnule George, şi aşteaptă 
să-şi schimbe cumva expresia, şi-ai să afli că şi-a schimbat-o, 
când şi-o schimba-o şi faţa domnului Tulkinghorn în timp ce 
deschide şi citeşte scrisoarea! O împătureşte la loc şi o vâră 
în biroul său, cu o căutătură la fel de încremenită ca a 
morţii. 

De altfel, nu mai are nimic de zis sau de făcut, decât să-i 
salute o dată, înclinând capul în acelaşi fel rece şi 
nepoliticos şi să le spună scurt: „Puteţi pleca!”, iar 
funcţionarului: Condu-i pe oamenii aceştia la ieşire!” 

Fiind scoşi în stradă, amândoi se îndreaptă spre locuinţa 
domnului Bagnet, ca să prânzească. 

Rasol de vită cu legume constituie diversitatea listei de 
bucate din ziua aceea, faţă de prânzul de mai înainte, când 
au avut rasol de porc cu legume, iar doamna Bagnet 
serveşte masa în acelaşi fel şi-o condimentează cu 
excelenţa-i dispoziţie, fiind din acel soi rar de făpturi care 
primeşte binele cu braţele deschise, fără să insinueze 
cumva c-ar putea fi „mai bine”. Şi răspândeşte lumină pe 
fiecare petic de umbră cât de mic din preajma ei. Peticul de 
umbră în împrejurarea de faţă e pe fruntea domnului 
George; e neobişnuit de gânditor şi de deprimat. La 
început, doamna Bagnet încredinţează sarcina de a-l 
dispune mângâierilor combinate ale celor două fetiţe, 
Quebec şi Malta, dar văzând că aceste două tinere 
domnişoare îşi dau seama că şmecherul lor de astăzi nu-i 
şmecherul acela, zglobiul pe care îl ştiau de obicei, 
matroana, făcând cu ochiul, înlătură infanteria uşoară şi-l 


lasă să se desfăşoare singur pe terenul deschis al căminului 
familial. 

Dar el nu se desfăşoară. Rămâne în rânduri strânse, 
înnorat şi deprimat. Cât ţine procesul lung al spălatului 
vaselor şi al alergăturii saboţilor ici şi colo, când el şi 
domnul Bagnet sunt serviţi cu câte o lulea, domnul George 
nu-i mai dispus decât era în timpul prânzului. Uită să 
fumeze, priveşte la foc şi cugetă, îşi lasă luleaua să se stingă 
şi umple pieptul domnului Bagnet de nelinişte şi 
descurajare, arătând că tutunul nu-i mai face nici-o plăcere. 

De aceea, când în sfârşit doamna Bagnet îşi face apariţia, 
îmbujorată de spălatul vaselor care, îndeobşte, înviorează, 
şi se aşază cu lucrul în mână, domnul Bagnet mormăie: 
„Bătrânico!” şi-i dă avertisment, făcându-i cu ochiul, să 
descopere ce-i cu oşteanul nostru. 

— Ei, George! Începe doamna Bagnet, punându-şi liniştită 
aţa în ac. Ce abătut eşti! 

— Sunt? Musafir posac? Hm, mă tem că aşa sunt. 

— Nu-i deloc cum era şmecherul nostru, mamă! Exclamă 
micuța Malta. 

— Pentru că eu cred că nu îi e bine, mamă, adaugă 
Quebec. 

— Sigur că-i semn rău să nu mai fii ca şmecherul nostru! 
Răspunde oşteanul, sărutând micuţele domnişoare. Dar e 
adevărat (cu un suspin), adevărat, mă tem. Micuţele 
noastre au totdeauna dreptate! 

— George, reia doamna Bagnet, lucrând de zor, dacă ştiam 
că ai să te superi aşa de tare cu gândul la ceea ce ţi-a spus 
azi-dimineaţă o veche soţie de ostaş, cu un glas ce taie în 
săbii şi care era în stare să-şi muşte limba după aceea şi ar 
fi trebuit chiar s-o şi facă - nu ştiu ce n-aş fi gata să-ţi spun 
acum. 

— Sufleţelul meu bun şi drag, răspunde ostaşul, nici vorbă 
de-aşa ceva. 

— Pentru că, pe sfânta dreptate, George, ceea ce am spus 
şi-am vrut să-ţi spun a fost că ţi l-am dat în seamă pe 


Lignum şi am fost sigură c-ai să-l scoţi din încurcătura 
aceea. Şi l-ai scos din încurcătură minunat. 

— Mulţumesc, draga mea! Zice George. Sunt bucuros că ai 
o părere atât de bună despre mine. 

Luându-i mâna doamnei Bagnet, cu lucrul în ea, ca să i-o 
strângă, pentru că se aşezase chiar lângă dânsul, atenţia 
oşteanului îi e atrasă de faţa ei. După ce a privit o vreme în 
timp ce mânuia acul, îşi îndreaptă ochii la micuțul Woolwich 
ce şade pe scaunul lui în colţ şi-i face semn fluieraşului 
aceluia să vină la el. 

— Ascultă, băiete dragă, începe George, netezind foarte 
delicat părul mamei cu mâna, iată aici o frunte ce ţi-e tare 
devotată ţie! Străluceşte de dragoste pentru tine, băiete 
dragă. Puţin încercată de soare şi de vreme, tot mergând 
după taică-tău şi luptând cu grija pentru voi, dar tot atât de 
în putere şi sănătoasă ca un măr copt pe pom. 

Chipul domnului Bagnet încuviinţând pe deplin cele spuse, 
exprimă o totală aprobare, atât cât se găseşte în materialul 
lemnos din care-i alcătuit. 

— Are să vină o vreme, băiete dragă, urmează ostaşul, 
când părul ăsta al maică-tii va încărunţi, iar fruntea asta a 
ei va fi toată brăzdată de cute, iar ea va fi atunci o minunată 
doamnă bătrână. Ai grijă să fii în stare să-ţi spui atunci: „Nu 
i-am scos nici un fir de păr alb pe capul ei drag, nu i-am 
brăzdat nici o cută de durere pe faţă!” Căci din tot ce poţi 
gândi când vei fi bărbat, ăsta va fi cel mai bun gând al tău, 
Woolwich! 

Domnul George încheie, sculându-se de pe scaun, 
aşezându-l pe băiat alături de maică-sa şi zicând, cu 
oarecare grabă, că-şi fumează luleaua afară, în stradă. 

Povestirea Estherei încercau asemenea senzaţii, cât 
schimbării tuturor obiceiurilor mele din pricina neputinței 
şi nemişcării în camera de bolnav în care mă aflam. Cu 
multe zile înainte de a fi fost silită să rămân în ea, totul îmi 
părea că se retrăsese într-o depărtare unde nu mai erau 
decât puţine distanţe, sau deloc, între diferitele stadii ale 


vieţii mele, care de fapt fuseseră cândva despărțite de ani 
întregi. După ce-am căzut la pat, îmi păru că am trecut 
peste un lac întunecat şi că mi-am părăsit pe malul sănătos 
toate sentimentele întâmplărilor trăite, pe care depărtarea 
cea mare le amestecase la un loc. 

Îndatoririle gospodăreşti, cu toate că la început mă 
îngrijora grozav gândul că erau neîndeplinite, curând s-au 
desprins din preocupările mele, depărtându-se tot atât cât 
şi cele mai vechi din vechile-mi îndatoriri de la Greenleaf, 
sau cât după-amiezile de vară când mă-ntorceam de la 
şcoală cu ghiozdanul sub braţ şi cu umbra-mi de copil în 
coastă, mergând acasă la naşă-mea. Nu ştiusem până 
atunci cât de scurtă e de fapt viaţa şi în ce mic spaţiu poate 
face să-ncapă spiritul. 

M zăcut bolnavă mai multe săptămâni şi cursul obiş nuit al 
vieţii mele nu mai era decât o îndepărtată amintire. Dar nu 
atât din cauza efectului timpului mă pe când eram bolnavă, 
felul în care etapele timpului se învălmăşiseră una cu alta la 
un loc îmi tulburase mintea din cale-afară. În acelaşi timp 
copil, fată mai mare şi „domniţă” - situaţie în care fusesem 
atât de fericită - mă simţeam împovărată nu numai de 
grijile şi greutăţile corespunzătoare fiecăreia dintre stările 
respective, dar şi de imensa uimire şi de nesfârşita 
încercare de a le împăca pe toate una cu cealaltă, îmi 
închipui că puţini dintre cei ce nu s-au găsit în asemenea 
condiţie pot cumva să înţeleagă ce vreau să spun, sau ce 
nelinişte supărătoare se naşte din asemenea izvor. 

Din aceeaşi pricină mi-e aproape frică să mă abat cu 
gândul la vremea aceea din timpul bolii... Părea a fi fost o 
noapte lungă, dar cred că se cuprindeau zile şi nopţi de-a 
rândul... Când munceam să urc o scară colosală, mereu 
străduindu-mă să ajung în vârf şi mereu răsturnându-mă 
din pricina vreunui obstacol, aşa cum am văzut cândva un 
vierme pe o alee din grădină, şi-apoi începând truda de la 
capăt. Îmi dădeam seama foarte bine, din când în când, şi 
cred că eram aproape tot timpul mai mult sau mai puţin 


conştientă că sunt în pat şi că vorbeam cu Charley, şi-o 
simţeam când punea mâna pe mine, şi o recunoşteam foarte 
bine, dar mă trezeam jelindu-mă: „O, iarăşi scările astea, 
Charley, care nu se mai termină niciodată... Din ce în ce mai 
multe... Grămădite unele peste altele în sus, până la cer” şi- 
ncepeam iarăşi truda de la capăt. 

Să mă încumet să-mi îndrept gândul la vremea aceea încă 
mai proastă când, legată burduf undeva într-un spaţiu mare 
şi negru, eram în preajma unui şirag strălucitor sau a unui 
inel sau a unui colan scânteietor, în care eu eram una dintre 
mărgele? Nu mă mai rugam decât să fiu scoasă dintre 
celelalte şi simţeam că-i o suferinţă inexplicabilă şi o mare 
nenorocire că eram o parte din lucrul acela blestemat! 

Poate cu cât voi istorisi mai puţin din încercările bolii prin 
care am trecut, cu atât mai puţin plicticoasă voi fi şi mai 
uşor de înţeles. Dar nu le reamintesc ca să întristez pe alţii, 
sau poate că acum, reamintindu-mi-le, nu mai sunt câtuşi de 
puţin nefericită. Poate că dac-am şti mai mult despre 
asemenea ciudate calamităţi, am fi cu mult mai în stare să 
le domolim tăria. 

Repausul care a urmat crizei, somnul lung şi dulce, odihna 
fericită, când din cauza slăbiciunii eram prea inertă ca să- 
mi mai pese câtuşi de puţin de mine, şi când am putut auzi 
(sau aşa-mi pare acum) că sunt pe moarte, fără să mă mişte 
altcumva decât simțind o dragoste plină de milă pentru toţi 
cei pe care-i lăsam în urma mea... Această etapă poate fi 
mai larg înţeleasă, poate într-o asemenea stare mă aflam, 
când pentru prima oară m-am ferit de lumină, fiindcă 
strălucea iarăşi asupra mea, şi am ştiut, cu o bucurie 
nemărginită, pentru care nici un cuvânt nu-i îndeajuns de 
încântător, că-mi va reveni iarăşi vederea. 

O auzisem pe Ada mea plângând la uşă zi şi noapte, o 
auzisem strigând la mine că sunt crudă şi n-o iubesc, o 
auzisem de asemenea rugându-se şi implorând să fie lăsată 
înăuntru ca să mă-ngrijească şi să mă mângâie şi să nu mai 
plece de lângă patul meu, dar, când am putut vorbi, nu i-am 


spus decât: „Niciodată, fetiţă dulce, niciodată!” Şi-i 
amintisem şi lui Charley de nenumărate ori că, orice s-ar 
întâmpla, fie c-oi trăi sau oi muri, să n-o lase pe draga mea 
în cameră. Charley mi-a fost credincioasă la vremea aceea 
de suferinţă şi cu mâna-i mică, dar cu inima-i mare, a ţinut 
uşa zăvorâtă. 

Dar după aceea, întărindu-mi-se vederea şi lumina 
dumnezeiască crescând în fiecare zi, şi venind mai 
strălucitoare asupră-mi, am putut să citesc scrisorile pe 
care draga mea mi le scria în fiecare dimineaţă şi seară şi 
am putut să-mi pun buzele pe ele şi să le mângâi cu 
obrazul, fără teama că i-aş face vreun rău. Am putut să-mi 
văd micuța slujitoare atât de plăpândă, dar atât de grijulie, 
cutreierând cele două camere, orânduind toate lucrurile 
unde se cuvenea să stea şi vorbind bucuroasă cu Ada iarăşi 
de la fereastra deschisă. Am putut înţelege tăcerea din casă 
şi îngândurarea pe care casa o arăta din partea tuturor 
celor care fuseseră totdeauna atât de buni cu mine. Am 
putut să plâng de fericirea desăvârşită a sufletului meu şi să 
fiu tot atât de fericită în neputinţă pe cât fusesem şi în plină 
putere. 

Încetul cu încetul, am început să-mi recapăt vigoarea, în 
loc să zac într-o neclintire atât de stranie, uitându-mă la 
toate câte se făceau pentru mine, ca şi cum ar fi fost făcute 
pentru altă fiinţă pe care-o compătimeam în tăcere, am dat 
o mână de ajutor, la început mai puţin şi apoi ceva mai mult, 
pe urmă mai pese câtuşi de puţin de mine, şi când am putut 
auzi (sau aşa-mi pare acum) că sunt pe moarte, fără să mă 
mişte altcumva decât simțind o dragoste plină de milă 
pentru toţi cei pe care-i lăsam în urma mea... Această etapă 
poate fi mai larg înţeleasă, poate într-o asemenea stare mă 
aflam, când pentru prima oară m-am ferit de lumină, fiindcă 
strălucea iarăşi asupra mea, şi am ştiut, cu o bucurie 
nemărginită, pentru care nici un cuvânt nu-i îndeajuns de 
încântător, că-mi va reveni iarăşi vederea. 


O auzisem pe Ada mea plângând la uşă zi şi noapte, o 
auzisem strigând la mine că sunt crudă şi n-o iubesc, o 
auzisem de asemenea rugându-se şi implorând să fie lăsată 
înăuntru ca să mă-ngrijească şi să mă mângâie şi să nu mai 
plece de lângă patul meu, dar, când am putut vorbi, nu i-am 
spus decât: „Niciodată, fetiţă dulce, niciodată!” Şi-i 
amintisem şi lui Charley de nenumărate ori că, orice s-ar 
întâmpla, fie c-oi trăi sau oi muri, să n-o lase pe draga mea 
în cameră. Charley mi-a fost credincioasă la vremea aceea 
de suferinţă şi cu mâna-i mică, dar cu inima-i mare, a ţinut 
uşa zăvorâtă. 

Dar după aceea, întărindu-mi-se vederea şi lumina 
dumnezeiască crescând în fiecare zi, şi venind mai 
strălucitoare asupră-mi, am putut să citesc scrisorile pe 
care draga mea mi le scria în fiecare dimineaţă şi seară şi 
am putut să-mi pun buzele pe ele şi să le mângâi cu 
obrazul, fără teama că i-aş face vreun rău. Am putut să-mi 
văd micuța slujitoare atât de plăpândă, dar atât de grijulie, 
cutreierând cele două camere, orânduind toate lucrurile 
unde se cuvenea să stea şi vorbind bucuroasă cu Ada iarăşi 
de la fereastra deschisă. Am putut înţelege tăcerea din casă 
şi îngândurarea pe care casa o arăta din partea tuturor 
celor care fuseseră totdeauna atât de buni cu mine. Am 
putut să plâng de fericirea desăvârşită a sufletului meu şi să 
fiu tot atât de fericită în neputinţă pe cât fusesem şi în plină 
putere. 

Încetul cu încetul, am început să-mi recapăt vigoarea, în 
loc să zac într-o neclintire atât de stranie, uitându-mă la 
toate câte se făceau pentru mine, ca şi cum ar fi fost făcute 
pentru altă fiinţă pe care-o compătimeam în tăcere, am dat 
o mână de ajutor, la început mai puţin şi apoi ceva mai mult, 
pe urmă mult mai mult, până când m-am putut sluji singură 
şi-am prins iar gust de viaţă şi m-am legat iarăşi de ea. 

Ce bine-mi amintesc după-amiaza plăcută când am fost 
ridicată în perne pe pat, pentru întâia oară, ca să beau un 
ceai cu Charley! Micuța făptură - trimisă pe lume, cu 


siguranţă, ca să-ngrijească de bicisnici şi de bolnavi - era 
atât de bucuroasă, şi atât de prinsă de treburi, şi se oprea 
atât de des din alergăturile ei ca să-şi lase capul pe pieptul 
meu şi să mă dezmierde şi să plângă, vărsând lacrimi de 
bucurie că-i atât de fericită, atât de fericită, încât m-am 
văzut silită să-i spun: 

— Charley, dacă mai continui în felul ăsta, trebuie să mă 
culc iarăşi, draga mea, pentru că sunt mai slabă decât mi- 
am închipuit! 

Încât Charley s-a liniştit şi a tăcut ca un şoarece, arătându- 
mi, când ici, când colo, doar faţa pe care i se revărsa 
bucuria, şi alergând prin cele două camere, ieşind din 
umbră ca să intre în dumnezeiasca lumină de soare şi ieşind 
din lumina soarelui ca să intre în umbră, în timp ceeumă 
uitam la ea tăcută. După ce toate pregătirile s-au isprăvit şi 
măsuţa drăguță de ceai a fost aşezată lângă marginea 
patului, cu cele câteva bunătăţi ca să mă ademenească, şi 
cu faţa-i de masă albă, şi cu florile şi cu toate de pe ea 
aranjate cu atâta dragoste şi atât de frumos de către Ada 
pentru mine, am fost sigură că sunt destul de în putere ca 
să-i spun lui Charley ceva ce nu era nou pentru gândurile 
mele. 

Mai întâi am lăudat-o pentru cameră; şi într-adevăr, era 
atât de răcoroasă şi aerisită, atât de curată şi orânduită, 
încât abia îţi venea a crede că zăcusem în ea atât de mult. 
Asta a bucurat-o nespus pe Charley, iar faţa ei era mai 
mulţumită ca oricând. 

— Totuşi, Charley, am observat eu, privind în jur, sigur că- 
mi lipseşte ceva cu care eram obişnuită! 

Biata, micuța Charley, se uită jur-împrejur şi dădu din cap 
că nu, ca şi cum nimic n-ar fi lipsit. 

— Sunt toate tablourile aşa cum erau înainte? Am întrebat. 

— Toate până la unul, domnişoară, răspunse Charley. 

— Şi mobila, Charley? 

— La fel, afară de cea pe care am mutat-o alături, ca să fac 
mai mult loc, domnişoară. 


— Şi totuşi, am urmat eu, îmi lipseşte un obiect ce-mi era 
familiar. Ah! Ştiu acuma ce-mi lipseşte, Charley! Oglinda. 

Charley s-a ridicat de la masă, făcându-se că a uitat ceva, 
s-a dus în camera de-alături şi am auzit-o acolo hohotind de 
plâns. 

Mă gândisem la asta foarte des. Nu eram sigură. Am putut 
mulţumi lui Dumnezeu că n-am suferit un şoc din această 
pricină. Am chemat-o pe Charley îndărăt, şi când a venit, la 
început prefăcându-se că zâmbeşte, dar când s-a tras mai 
aproape de mine, arătând amărâtă, am luat-o în braţe: 

— Are prea puţină însemnătate, Charley. Nădăjduiesc să 
pot face mult bine şi fără faţa mea dinainte. 

Puțin după aceea am făcut progrese atât de mari, încât am 
fost în stare să stau în capul oaselor într-un scaun mare şi 
chiar să mă plimb ca un om beat, sprijinindu-mă de Charley. 
Şi în camera a doua oglinda fusese scoasă de la locul ei 
obişnuit, dar suferinţa mea era atât de mare, încât prin asta 
nu se micşora cu nimic. 

Tutorele a avut dorinţa tot timpul să vină să mă vadă şi 
acum nu mai aveam nici un temei ca să-mi refuz asemenea 
fericire. A venit într-o dimineaţă, şi când a intrat, m-a luat 
doar în braţe şi a zis: 

— Copila mea dragă şi scumpă! 

Ştiam de multă vreme... Cine putea şti mai bine?... Că 
inima lui era o fântână adâncă de dragoste şi bunătate, şi ca 
să umplu asemenea loc în ea, nu merita oare suferinţa mea 
banală şi schimbarea? O da! Îmi răspundeam eu, m-a văzut 
şi mă iubeşte mai mult ca înainte; m-a văzut şi-i plac mai 
mult decât înainte; şi-atunci pentru ce să jelesc? 

S-a aşezat lângă mine pe sofa, sprijinindu-mă cu braţul. O 
bucată de timp îşi ţinu faţa acoperită cu mâna, dar când şi-o 
descoperi, intră în felul lui obişnuit de a fi. Fel mai plăcut 
decât care, altul nicicând n-a putut fi şi nici nu poate fi. 

— Mititica mea, zise el, ce zile grele au mai fost şi astea! 
Asemenea făptură dârză totuşi să aibă de trecut prin atâtea 
încercări! 


— Numai spre binele meu, tutore. 

— Spre binele tău? A repetat el cu duioşie. Desigur, spre 
binele tău. Dar Ada şi cu mine eram disperaţi şi nenorociţi; 
prietena ta Caddy venea seara târziu şi pleca dimineaţa 
devreme, toată lumea din casă era pierită şi descurajată, 
chiar şi bietul Rick a scris... Şi mie mi-a scris... Din grija pe 
care ţi-o poartă! 

Citisem în scrisorile Adei despre Caddy, dar nu despre 
Richard. I-am spus tutorelui. 

— Aşa-i, draga mea, răspunse el. M-am gândit că-i mai 
bine să nu-ţi spunem. 

— Şi vorbeşti de faptul că ţi-a scris şi dumitale, am urmat, 
subliniind şi eu ca şi el, ca şi cum n-ar fi firesc să-ţi scrie, 
tutore, ca şi cum ar putea scrie unui prieten mai bun decât 
dumneata. 

— El crede c-ar putea, scumpa mea, răspunse tutorele, şi 
încă multora, cu mult mai buni. Adevărul e că mi-a scris 
pentru că, într-un fel, n-avea încotro, neputând să-ţi scrie 
ţie cu nădejdea vreunui răspuns... Mi-a scris rece, de sus, 
distant, cu ciudă şi indignare. Ei, bine, scumpa mea micuță, 
trebuie să privim situaţia cu îngăduinţă. Nu e de învinuit. 
Procesul Jarndyce l-a înstrăinat de el însuşi, iar pe mine m-a 
falsificat în ochii lui. Am ştiut că procesul are să aducă rele 
şi mai rele încă, de multe ori. Dacă doi îngeri s-ar întâmpla 
să fie implicaţi în el, cred că procesul le-ar schimba firea. 

— Pe-a dumitale nu a schimbat-o, tutore. 

— Ba da, mi-a schimbat-o, draga mea, a răspuns el râzând, 
mi-a transformat vântul din sud în vânt de răsărit nici nu 
mai ştiu de câte ori. Rick nu mai are încredere în mine şi mă 
bănuieşte, se duce la avocaţi şi e învăţat să n-aibă încredere 
în mine şi să mă bănuiască. Aude că am interese contrarii 
celor ale sale, pretinde că ale mele se bat cap în cap cu ale 
lui, şi câte încă. În timp ce numai Cel de Sus ştie că dacă aş 
putea ieşi din înghesuiala asta de peruci mare cât un 
munte, căreia i s-a acordat de aşa mult timp numele meu 
nefericit, (ceea ce nu e posibil), sau dacă i-aş putea înlătura 


pe toţi prin stingerea dreptului meu originar (ceea ce iar nu 
e posibil şi nici-o putere din lume cred că n-ar fi în stare s-o 
facă, nici într-un fel, în asemenea strâmtoare am ajuns să 
fim) aş face-o chiar acuma, pe loc. Mai bucuros aş fi să-i 
redau lui Rick firea lui de altădată, decât să fiu înzestrat cu 
toţi banii pe care împricinaţii morţi, cu sufletele şi inimile 
zdrobite sub roata Justiţiei, i-au lăsat nerevendicaţi la 
Casieria centrală... Şi-s bani, nu glumă, draga mea, să-i 
depozitezi într-o piramidă ridicată în memoria nedreptăţii 
înaltei Curți, care-ntrece orice limită. 

— E cu putinţă, tutore, am întrebat uluită de uimire, ca 
Richard s-ajungă să te bănuiască? 

— Ah! Draga mea, zise el, asemenea boli trebuie că iau 
naştere din otrava vicleană a unor fapte ilegale. Sângele lui 
e molipsit, iar lucrurile îşi pierd aspectul firesc în ochii lui. 
Dar nu-i greşeala lui. 

— Dar asta-i o nenorocire groaznică, tutore. 

— E o nenorocire groaznică, micuţo, să trăieşti numai sub 
înrâurirea procesului Jarndyce. Nu ştiu să existe alta mai 
mare. Încetul cu încetul, a fost convins să se sprijine pe 
trestia asta putredă şi iată că putregaiul ei molipseşte o 
parte din tot ce se află în jurul lui. Dar spun încă o dată, din 
tot sufletul meu, că trebuie să avem răbdare cu bietul Rick 
şi să nu-l învinuim. Ce mulţime de suflete neîntinate şi 
minunate ca al lui am văzut când eram tânăr, abătute din 
calea lor prin aceleaşi mijloace! 

— Nu m-am putut împiedica să arăt ceva din uimirea şi 
părerea de râu că intenţiile lui binevoitoare şi dezinteresate 
au rodit atât de puţin. 

— Nu trebuie să spunem aşa ceva, domniţă, răspunse el cu 
voioşie. Ada este mai fericită, cred, şi asta înseamnă mult. 
Am crezut că eu şi amândouă făpturile astea tinere am 
putea fi prieteni, în loc să fim vrăjmaşi neîncrezători, şi că 
am fi putut contracara procesul ca atare, că ne-am fi putut 
dovedi totodată puternici ca să-l înfruntăm. Dar m-am 


aşteptat la prea mult. Procesul Jarndyce l-a orbit pe Rick 
din leagăn. 

— Dar n-am putea oare nădăjdui, tutore, că nişte necazuri 
mici îi vor deschide ochii să vadă cât de fals şi mizerabil e 
procesul? 

— Noi vrem să sperăm un lucru ca ăsta, Esther, draga 
mea, zise domnul Jarndyce, şi că va trage asemenea 
învăţătură nu prea târziu. În orice caz, nu trebuie să fim 
aspri cu el. Căci puţini oameni maturi, cu mintea la cap, din 
cei în viaţă acum, când vorbim, oameni de treabă de altfel, 
sunt cei care să nu se schimbe fundamental în situaţia lui, 
să nu se discrediteze în curs de trei ani... De doi... Şi chiar 
de un an. Cum am putea, aşadar, să fim uimiţi de bietul 
Rick? Un tânăr atât de nefericit - aici tutorele cobori vocea 
ca şi cum s-ar fi gândit numai pentru el, cu glas tare - un 
tânăr atât de nefericit nu poate crede dintr-o dată (şi cine 
ar putea?) că înalta Curte de Justiţie este ceea ce este. Îşi 
înalţă privirea spre ea, înflăcărat şi plin de elan, ca să-şi 
aranjeze interesele şi le aduce în faţa Curţii pentru o 
oarecare reglementare. Curtea amână, dezamăgeşte, îl 
istoveşte, îl torturează, îi nimiceşte răbdarea şi speranţele-i 
optimiste, puţin câte puţin, dar el totuşi îşi înalţă privirile 
spre ea şi năzuieşte să ajungă la ea, fiind încredinţat că 
toată lumea din jur e perfidă şi ipocrită. lată, aşa-i treaba: 
dar destul cu asta, draga mea! 

Tot timpul m-a sprijinit cu braţul, ca de la început, şi 
gingăşia lui mi-era atât de scumpă, încât mi-am plecat capul 
pe umărul lui şi mi-era atât de drag, de parc-ar fi fost tatăl 
meu. M-am hotărât în sinea mea, într-acel răgaz scurt, să-l 
văd pe Richard prin orice mijloc, când mă voi înzdrăveni şi 
să încerc să-l pun pe calea cea bună. 

— Sunt subiecte mai potrivite decât ăsta, urmă tutorele, 
pentru asemenea prilej fericit ca acela al însănătoşirii fetei 
noastre dragi. Şi, ca să şi începem cu unul dintre ele, aveam 
o sarcină de îndeplinit, chiar de la primele mele cuvinte. 
Când poate Ada să vină să te vadă, scumpa mea? 


Mă gândisem şi la asta. Puțin în legătură cu lipsa 
oglinzilor, dar nu mult, pentru că ştiam că fetiţa mea 
scumpă nu se va schimba din cauza modificării înfăţişării 
mele. 

— Dragă tutore, am răspuns, deoarece am ţinut-o atâta 
vreme departe de mine... Cu toate că de fapt, da, de fapt 
pentru mine ea e ca lumina... 

— O ştiu prea bine, doamnă Minerva, o ştiu prea bine. 

Era atât de bun, mângâierea lui exprima o compătimire şi- 
o afecţiune atât de scumpă mie şi glasul lui îmi aducea atâta 
linişte în suflet, încât m-am oprit o clipă, nemaiputând să 
continui. 

— Da, da, ai obosit, zise el. Odihneşte-te puţin! 

— Deoarece am ţinut-o pe Ada atâta vreme departe de 
mine - am reluat eu după puţin timp - cred că aş dori să 
mai stau tot singură o bucată de vreme, tutore. Cel mai bine 
ar fi să plec undeva de aici, şi pe urmă s-o văd. Dacă 
Charley şi cu mine am pleca într-o locuinţă, undeva la ţară, 
de îndată ce-oi fi în stare să mă mişc şi dacă am sta acolo o 
săptămână, în timpul căreia să mă înzdrăvenesc, să mă 
reînvieze aerul proaspăt şi să râvnesc la fericirea de a o 
avea iarăşi pe Ada cu mine, cred c-aşa ar fi mai bine pentru 
noi. 

Sper că nu era o slăbiciune din partea mea să doresc să 
mă deprind ceva mai mult cu mine însămi, după ce 
suferisem schimbarea, înainte de a da cu ochii de fetiţa mea 
dragă, pe care doream cu înfrigurare s-o văd; dar, ăsta-i 
adevărul, doream s-o văd. Tutorele m-a înţeles, sunt sigură, 
şi de asta nu mă temeam. Dacă era slăbiciune, ştiu că ar fi 
trecut-o cu vederea. 

— Micuța noastră răsfăţată, răspunse tutorele, va sta 
singură, cu toată dârzenia ei. Deşi cu preţul-o ştiu prea 
bine-unor lacrimi, jos la parter. Şi uite aici! lată-l pe 
Boythorn, cavaler inimos, împroşcând asemenea jurăminte 
feroce cum n-au mai fost împroşcate niciodată pe hârtie 
până acum, că dacă nu te duci să-i ocupi casa întreagă, dat 


fiind că el s-a şi mutat din ea anume într-un asemenea scop, 
se jură pe ceruri şi pământ că o dărâmă până n-o mai 
rămâne cărămidă pe cărămidă. 

Şi tutorele îmi puse o scrisoare în mână, fără început cum 
se obişnuieşte, adică cum ar fi „Dragul meu Jarndyce”, ci 
repezindu-se de la capăt cu vorbele următoare: 

Jur că dacă domnişoara Summerson nu vine aici, să ia în 
stăpânire casa mea, pe care am eliberat-o pentru ea astăzi 
la ora unu după-amiază... 

Şi apoi, cu cea mai profundă seriozitate şi în cei mai 
categorici termeni, continuând să facă declaraţia 
extraordinară pe care tutorele o citase. Cu toate c-am râs 
de scrisoare din toată inima, nu-i mai puţin adevărat că l-am 
prețuit pe autor cum se cuvine şi am hotărât să-i trimit şi eu 
o scrisoare de mulţumire a doua zi şi să-i primesc invitaţia. 
Era de altfel cea mai plăcută pentru mine; din toate locurile 
la care m-aş fi putut gândi, nicăieri nu mi-ar fi plăcut mai 
mult să merg decât la Chesney Wold. 

— Şi acum, domniţă mică, zise tutorele uitându-se la ceas, 
mi s-a fixat cu stricteţe timpul cât să stau, înainte de-a urca 
la etaj, căci nu trebuie să te oboseşti prea curând, şi timpul 
hotărât s-a scurs, încheindu-se în acest ultim minut. Mai am 
o rugăminte. Micuţei domnişoare Flite, aflând din zvonuri 
că ai fost bolnavă, i s-a părut un fleac să vină pe jos până 
aici... Douăzeci de mile, sărmana fiinţă, cu o pereche de 
papuci de dans... ca să afle veşti despre tine. Slavă 
Domnului că eram acasă, altfel ar fi trebuit s-o ia înapoi tot 
pe jos. 

Vechea conspirație ca să mă facă fericită? Se pare că toţi 
iau parte la ea! 

— Ei bine, drăguță, urmă tutorele, dacă nu ţi-ar veni greu 
s-o primeşti într-o după-amiază pe creatura asta mică şi 
inofensivă, înainte de a salva casa lui Boythorn altfel sortită 
dărâmării, cred că ai face-o mai mândră şi mult mai 
mulţumită decât am putut-o eu face într-o viaţă de om... Cu 
toate că eminentul meu nume e Jarndyce! 


Ştia, n-am nici-o îndoială, că ceva din simpla înfăţişare a 
sărmanei creaturi întristate îmi va cădea ca o lecţie delicată 
pentru mintea mea de-atunci. Am simţit-o ca şi cum tutorele 
mi-ar fi dat-o s-o înţeleg. N-am putut să-i spun cu destulă 
însufleţire cât eram de gata s-o primesc. Totdeauna mi-a 
fost milă de ea, dar niciodată atât de mult ca acum. 
Totdeauna m-am bucurat că am oarecare putere asupră-i ca 
să-i alin necazurile, dar niciodată n-am fost nici pe jumătate 
atât de bucuroasă ca acum. 

Am pus la cale când să vină domnişoara Flite cu 
poştalionul ca să stea cu mine la masă, devreme. După ce 
tutorele a plecat, m-am întors în culcuş cu faţa la perete şi 
m-am rugat să fiu iertată, dacă, înconjurată cum eram de 
atâta fericire, exagerasem mica încercare prin care aveam 
să trec. Rugăciunea aceea copilărească de demult, de la 
ziua mea de naştere, când năzuiam să fiu harnică şi 
mulţumită şi sinceră şi să fac bine cuiva şi să câştig 
dragostea cuiva dacă voi putea, mi-a venit în minte ca o 
dojană pentru toată fericirea de care mă bucurasem de 
atunci şi până acum şi pentru toate fiinţele afectuoase care- 
şi aplecaseră privirile asupră-mi. Dacă acum eram slabă de 
fire, la ce mi-au slujit hatârurile acelea? Am repetat vechea 
rugăciune din copilărie, cu cuvintele ei vechi, copilăreşti, şi 
am văzut că pacea din trecut nu mă părăsise. 

Tutorele venea acum în fiecare zi. Într-o săptămână sau 
poate mai mult, am fost în stare să mă mişc prin camerele 
noastre şi să stau mult de vorbă cu Ada din dosul perdelei 
de la fereastră. Totuşi, n-am văzut-o niciodată, fiindcă n-am 
avut încă suficient curaj ca să mă uit la faţa ei senină, cu 
toate că aş fi putut-o face atât de uşor. În ziua hotărâtă, a 
sosit şi domnişoara Flite. Micuța făptură, sărmana de ea, 
uitând cu totul de demnitatea ei obişnuită, a alergat în 
camera mea şi, plângând din străfundul inimii, mi-a căzut la 
piept şi m-a sărutatde vreo douăzeci de ori, necontenind a 
spune: „Scumpa mea Fitz Jarndyce!” 


— Vai de mine! Urmă ea, băgându-şi mâna în poşetă, n-am 
nimic la mine decât documente, dragă Fitz Jarndyce, mă 
văd silită să-mprumut o batistă. 

Charley îi dădu una şi biata femeie se folosi bineînţeles de 
ea, ţinând-o la ochi cu amândouă mâinile şi şezu aşa, 
vărsând lacrimi preţ de încă zece minute. 

— De plăcere, scumpa mea Fitz Jarndyce, avu ea grijă să-şi 
explice plânsul. Nu de necaz, câtuşi de puţin. Plăcerea de a 
te vedea iarăşi sănătoasă. Plăcerea de a fi avut cinstea să 
fiu primită ca să te văd. Mi-eşti cu mult mai dragă, scumpa 
mea, decât înaltul Preşedinte. Cu toate că mă duc regulat la 
şedinţele Curţii. Fiindcă veni vorba de batiste... 

Domnişoara Flite se uită atunci la Charley, care fusese la 
staţia de oprire a poştalionului ca s-o primească la sosire. 
Charley se uită la mine şi păru că nu doreşte ca domnişoara 
Flite să-şi continue aluzia. 

— Foarte drept! Exclamă domnişoara Flite, aşa cum 
trebuie. Într-adevăr! Cât se poate de indiscret din partea 
mea să menţionez asemenea lucruri, dar scumpa mea 
domnişoară Fitz Jarndyce, mă tem că uneori (fie vorba între 
noi, dumneata n-ai să crezi) o iau puţin cam... Într-o parte, 
ştii! Zise domnişoara Flite, ducându-şi mâna la frunte. Doar 
atât! 

— Ce aveai de gând să-mi spui? Am întrebat-o eu, 
zâmbind, fiindcă am văzut că ea vrea să continue. Mi-ai 
deşteptat curiozitatea şi-acum trebuie să mi-o satisfaci. 

Domnişoara Flite se uită la Charley, aşteptând un sfat de la 
ea într-un moment atât de critic, şi Charley zise: 

— Doamnă, vă rog, acum e mai bine să spuneţi! Cuvinte 
care o mulţumiră peste măsură pe domnişoara Flite. 

— E-atât de înţeleaptă tânăra noastră prietenă! Începu 
atunci să-mi spună, făcând pe misterioasa ca de obicei. 
Foarte mică, ce-i drept, dar foarte înţeleaptă! Ei, bine, 
draga mea, e-o anecdotă nostimă. Doar atât şi nimic mai 
mult. Ba, încă fermecătoare, după părerea mea. Cine crezi 
că venea în urma noastră pe drum, de la poştalion, dragă, 


cine alta decât o sărmană fiinţă, cu o bonetă foarte 
ponosită... 

— Jenny, domnişoară, vă rog, spuse Charley. 

— Tocmai ea! Încuviinţă domnişoara Flite, cu neînchipuită 
gingăşie. Jenny! Da-a-a! Şi ce alta i-a spus ea tinerei noastre 
prietene, decât că o doamnă voalată s-a interesat la 
cocioaba ei de sănătatea scumpei mele Fitz Jarndyce şi a 
luat cu ea o batistă ca mică amintire, numai pentru că 
batista era a bunei mele Fitz Jarndyce! Ei, vezi ce drăgălaş 
din partea doamnei voalate! 

— Vă rog, domnişoară! Exclamă Charley, la care mă 
uitasem cu oarecare uimire! Jenny zice că i-aţi lăsat o 
batistă când i-a murit copilaşul şi că ea a pus-o la o parte şi 
a ţinut-o la un loc cu lucruşoarele copilului. Cred, dacă-mi 
daţi voie, că în parte fiindcă era a dumneavoastră, 
domnişoară, şi în parte din cauză că şezuse pe faţa 
copilaşului. 

— Mică, mică..., suspină domnişoara Flite, făcând o 
mulţime de gesturi în jurul frunţii sale, ca să arate că 
Charley e deşteaptă, dar din cale afară de ageră! Şi-aşa de 
uşor de înţeles ce spune! Draga mea, e mai limpede la 
minte decât toţi avocaţii pe care i-am auzit! 

— Da, Charley, am răspuns eu, mi-aduc aminte. Ei şi? 

— Şi, domnişoară, urmă Charley, aceea-i batista pe care a 
luat-o doamna. Şi Jenny doreşte ca dumneavoastră să aflaţi 
că nu s-ar fi despărţit de ea pentru nimic în lume, dar 
doamna i-a luat-o şi i-a lăsat nişte bani în schimb. Jenny n-o 
cunoaşte deloc, domnişoară, vă rog. 

— Hm, cine poate fi? Am întrebat eu. 

— Dragă, îşi dădu cu părerea domnişoara Flite, 
apropiindu-se cu buzele de urechea mea, cu o căutătură cât 
se poate de misterioasă, după părerea mea... Să nu spui 
asta micuţei noastre prietene... E soţia Lordului Preşedinte. 
E căsătorit şi el, ştiu. Şi înţeleg că-i face o viaţă grozav de 
amară, îi aruncă hârtiile înălţimii Sale în foc, scumpa mea, 
dacă el nu vrea să-i plătească giuvaierul! 


Nu m-am gândit prea mult la doamna aceea atunci, fiindcă 
aveam impresia că trebuie să fie Caddy. În afară de asta, 
grija îndreptată asupra musafirei mele, căreia-i era frig 
după drumul cu trăsura şi arăta flămândă, şi care a avut 
nevoie de puţin ajutor, când masa ne-a fost adusă în 
cameră, ca să se împodobească având în ochi o neînchipuită 
plăcere, punându-şi la gât o eşarfă veche şi urâtă de-ţi 
făcea milă şi trăgându-şi pe mâini o pereche de mănuşi tare 
uzate şi foarte mult reparate, pe care le adusese cu ea într- 
un pachet de hârtie. Apoi a trebuit să prezidez masa, având 
ca feluri o mâncare de peşte, o pasăre friptă, tocană de 
măruntaie, legume, budincă şi vin de Madeira. Şi era atât 
de plăcut s-o vezi cât de tare se bucura şi cu cât ceremonial 
a onorat masa, încât foarte curând nu m-am mai gândit la 
nimic altceva. 

După ce-am terminat de mâncat şi şedeam în faţă cu 
prăjitura, ornată de mâinile dragei mele, care n-ar fi cedat 
nimănui supravegherea lucrurilor pregătite pentru mine, 
domnişoara Flite era atât de vorbăreaţă şi de fericită, încât 
m-am gândit s-o fac să-şi povestească viaţa, dat fiind că ori 
de câte ori vorbea despre dânsa era bucuroasă. Am început 
prin a-i spune: Ai fost de faţă la şedinţele Lordului 
Preşedinte mulţi ani, domnişoară Flite?” 

— O, mulţi, mulţi ani, draga mea, mulţi de tot. Dar aştept o 
hotărâre judecătorească. Peste puţin timp. 

Chiar şi-n nădejdea ei era o îngrijorare care m-a făcut să 
mă îndoiesc că am procedat bine atingând asemenea 
subiect. 

— Tatăl meu a aşteptat o hotărâre, continuă domnişoara 
Flite. Fratele meu la fel şi sora mea. Toţi au 
aşteptathotărârea judecătorească. Şi eu o aştept. Toţi au... 

— Toţi au... 

— Da. Au murit, bineînţeles, scumpa mea, răspunse ea. 

Văzând că vrea să continue, m-am gândit că mai bine ar fi 
să-i vin în ajutor mergând direct la temă şi nu ocolind-o. 


— N-ar fi mai înţelept, am întrebat-o eu, să nu mai aştepţi 
hotărârea Curţii? 

— Ei, bine, draga mea, răspunse ea cu promptitudine, 
sigur c-ar fi. 

— Şi să nu te mai duci la şedinţele Curţii? 

— Tot atât de bine ar fi, desigur, răspunse iarăşi 
domnişoara Flite. Tare obositor e să fii mereu în aşteptarea 
a ceea ce nu vine niciodată, dragă Fitz Jarndyce. Te asigur 
că te consumă până la os! 

Mi-a arătat în treacăt braţul, într-adevăr înspăimântător 
de descărnat. 

— Dar, draga mea, urmă ea în acelaşi tainic fel, locul acela 
exercită o atracţie îngrozitoare. S-s-s-t! Să nu vorbeşti de el 
faţă de micuța noastră prietenă, când intră. Căci s-ar putea 
să se îngrozească. Pe bună dreptate, locul acela exercită o 
atracţie plină de cruzime. Nu-l mai poţi părăsi. Şi trebuie să 
aştepţi. 

Am încercat s-o conving că nu-i aşa. M-a ascultat cu 
răbdare şi cu zâmbetul pe buze, dar era gata pregătită cu 
propriul ei răspuns. 

— Vai, vai, vai! Crezi aşa! Din pricină că mă vezi că bat un 
pic câmpii. Foarte absurd să baţi un pic câmpii, nu-i aşa? Şi 
foarte nesănătos, pe deasupra. Pentru rațiune. Văd că-i aşa. 
Dar, dragă, mă duc acolo de mulţi ani şi am băgat de seamă. 
Sceptrul şi sigiliul de pe masa de şedinţă sunt de vină. 

— Dar ce sunt ele în stare să facă, s-a gândit oare la asta? 
Am întrebat-o cu blândeţe. 

— Să te ademenească, îmi răspunse domnişoara Flite. Să 
ademenească lumea, dragă. Să-i alunge pacea. Să-i tulbure 
mintea. Să-i tulbure voioşia. Să distrugă toate pornirile 
bune. Le-am simţit pe toate, ba, până şi odihna mi s-a dus 
pe apa sâmbetei. Diavoli ce scânteiază şi-ţi îngheaţă 
sângele în vene! 

M-a bătut uşurel cu mâna de mai multe ori peste braţ şi a 
dat din cap voioasă că-i aşa, ca şi cum ar fi dorit să mă 
convingă că n-are de ce să-mi fie teamă de ea, cu toate că 


vorbea atât de confuz şi-mi destăinuia asemenea taine 
teribile. 

— Stai să vezi, urmă ea. Am să-ţi povestesc cazul meu. Mai 
înainte de a mă ademeni... Mai înainte de a-i fi văzut... Cu 
ce crezi că mă ocupam? Crezi că tăiam frunze la câini? Nu. 
Brodam la gherghef. Şi eu şi sora mea brodam la gherghef. 
Tata şi fratele nostru clădeau case. Trăiam cu toţii la un loc. 
Foarte onorabil, dragă! Mai întâi tata a fost ademenit... Cu 
binişorul! Cu el s-a dus şi casa. În câţiva ani a ajuns un falit 
îndârjit, înăcrit şi mânios, fără să mai aibă vorbă bună sau 
căutătură blajină pentru nimeni. Se schimbase atât de tare, 
Fitz Jarndyce! A fost băgat la închisoarea datornicilor. Acolo 
a murit. După aceea fratele nostru a fost momit... Repede şi 
sigur... pe panta beţiei. Întâi zdrenţe. Apoi moartea. Apoi 
sora mea a fost şi ea ademenită. Ssst! Să nu-ntrebi ce-a 
ajuns! Apoi m-am îmbolnăvit eu şi am ajuns în mizerie, şi 
auzeam, aşa cum auzisem şi mai înainte, că toate nu-s decât 
opera înaltei Curţi. Când m-am făcut mai bine, m-am dus să 
văd monstrul. Şi atunci am descoperit cum e şi am fost 
ademenită să rămân acolo. 

După ce-a ajuns la capătul scurtei sale povestiri, pe care o 
spusese în şoaptă, cu sufletul la gură, de parcă nenorocirile 
care-o loviseră erau încă recente, şi-a reluat treptat aeru-i 
obişnuit de importanţă binevoitoare. 

— Nu mă prea crezi, dragă! Bine, bine! Într-o bună zi o să 
mă crezi. Ce-i drept, bat puţin câmpii. Dar am băgat de 
seamă. Am văzut în aceşti numeroşi ani multe feţe noi 
căzând fără să bănuiască sub înrâurirea sceptrului şi 
sigiliului. Aşa cum a căzut şi tata. Şi fratele meu. Şi sora 
mea. Şi chiar eu. l-aud pe Kenge şi pe toţi ai lui zicând nou- 
veniţilor: „lată pe micuța domnişoară Flite. A, sunteţi noi 
aici, dar trebuie să veniţi ca să fiţi prezentaţi micuţei 
domnişoare Flite”. Foarte bine. Mândră, desigur, că am 
cinstea! Şi cu toţii râd. Dar, Fitz Jarndyce, eu ştiu ce se 
întâmplă. O ştiu cu mult mai bine decât ei, când ademenirea 
prinde a-i momi, îi cunosc semnele, dragă. Le-am văzut 


când au început cu Gridley şi le-am văzut când s-au isprăvit. 
Fitz Jarndyce, scumpa mea (vorbind iarăşi în şoaptă), le-am 
văzut începând cu prietenul nostru, minorul de sub tutela 
lui Jarndyce. De i-ar putea opri cineva. De nu, ajunge la 
ruină. 

S-a uitat la mine câteva clipe în tăcere, cu faţa-i 
îndulcindu-se treptat într-un zâmbet. Părând a se teme c-a 
fost prea prăpăstioasă şi părând totodată că-şi pierde şirul 
ideilor, zise politicos, sorbind câte puţin vin din pahar: 

— Da, dragă, după cum îţi spuneam, aştept o hotărâre 
judecătorească. Peste puţin. Atunci am să dau drumul 
păsărelelor şi am să împart moşii. 

Am fost foarte mişcată de aluzia ei la Richard şi de 
semnificaţia-! Sumbră, ilustrată cu atâta tristeţe în forma 
săracă şi chinuită ce străbătea prin toată incoerenţa. Dar, 
din fericire pentru ea, iat-o iarăşi mulţumită de sine, 
clătinând din cap şi zâmbind radioasă. 

— Dar, dragă, reîncepu ea, întinzând încă o mână ca s-o 
pună peste a mea. Nu m-ai felicitat pentru medicul meu. Cu 
siguranţă că nu, încă! 

M-am văzut silită să-i mărturisesc că nu înţelegeam bine 
ce voia să spună. 

— Medicul meu, domnul Woodcourt, dragă, care a fost atât 
de atent cu mine. Peste măsură. Fără să mai spun că şi 
vizitele lui au fost pe gratis. Până la ziua judecății, vreau să 
spun judecata care va rupe vraja ce mă leagă de sceptru şi 
sigiliu. 

— Domnul Woodcourt e atât de departe acum, am 
răspuns, încât gândesc că timpul pentru asemenea felicitări 
a trecut, domnişoară Flite. 

— Dar bine, copilă dragă, exclamă ea, e cu putinţă să nu 
ştii ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii ceea ce vorbeşte toată lumea, scumpa mea Fitz 
Jarndyce? 

— Nu. Dumneata uiţi de câtă vreme zac eu aici. 


— Adevărat! Dragă, de data asta... Adevărat. Eu sunt de 
vină. Dar memoria mea s-a dus pe gârlă, cu toate câte ţi le- 
am spus. Foarte puternică influenţă, nu-i aşa? Ştii bine, 
dragă, un naufragiu groaznic s-a petrecut în ţările acelea 
ale Indiei din Răsărit. 

— Domnul Woodcourt a naufragiat? 

— Nu te tulbura, dragă. El n-a păţit nimic. O întâmplare 
înfiorătoare. Moartea sub toate formele. O mulţime de 
înecaţi, aruncaţi pe-o stâncă. Acolo, trecând prin toate, 
scumpul meu medic a fost un erou. Păstrându-şi firea, dar 
plin de curaj în toate împrejurările. A salvat multe vieţi, nu 
s-a plâns deloc, nici de foame, nici de sete, a învelit oameni 
goi cu puţinele lui veşminte, a luat conducerea, le-a arătat 
ce să facă, i-a îndrumat, a îngrijit bolnavii, a îngropat morţii 
şi, în sfârşit, a pus pe sărmanii supraviețuitori la adăpost! 
Dragă, toate făpturile acelea vlăguite, sărmanele de ele, îl 
divinizează, nu alta. I-au căzut la picioare când au ajuns pe 
uscat şi l-au binecuvântat. Ţara întreagă urlă. Dar, stai! 
Unde mi-e geanta cu acte? Le-am adus cu mine şi ai să 
citeşti singură, ai să citeşti singură! 

Şi am citit toată povestea extraordinară, cu toate că foarte 
încet şi foarte greu, din pricină că ochii mi-erau atât de 
slăbiţi încât nu puteam vedea bine cuvintele, şi am plâns 
aşa de mult încât mă vedeam silită să las din mână lunga 
istorisire pe care domnişoara Flite o tăiase din gazete. Mă 
simţeam atât de triumfătoare că îl cunoscusem pe omul 
care înfăptuise asemenea isprăvi pline de milostenie şi 
mărinimie; mă simţeam cuprinsă de o bucurie înflăcărată în 
faţa renumelui său, eram plină de admiraţie şi mi-era drag 
tot ce făcuse, până într-atât încât îi invidiam pe cei loviți de 
naufragiu, care căzuseră la picioarele sale şi-l 
binecuvântaseră ca pe salvatorul lor. Şi eu aş fi putut 
îngenunchea atunci, de-atât de departe, şi l-aş fi 
binecuvântat în extazul meu, că fusese atât de bun şi brav. 
Simţeam că nimeni pe lume - nici mamă, nici soră, nici soţie 


- nu l-ar fi putut cinsti mai mult ca mine. Şi l-am cinstit cu 
adevărat! 

Micuța mea vizitatoare, sărmana de ea, mi-a dăruit 
istorisirea întâmplării, tăiată din ziar, şi când înserarea 
prinse a se lăsa şi ea se ridică să-şi ia rămas-bun, ca nu 
cumva să piardă poştalionul cu care trebuia să se întoarcă, 
era copleşită încă de naufragiul pe care eu nu mă 
pregătisem încă îndeajuns să-l înţeleg în toate amănuntele 
sale. 

— Dragă, îmi zise domnişoara Flite în timp ce-şi împăturea 
cu grijă eşarfa şi mănuşile, viteazului meu doctor s-ar 
cuveni să i se confere un titlu. Şi, fără îndoială, i se va 
atribui. Eşti de aceeaşi părere? 

— Că merita unul, da. Că-l va căpăta vreodată, nu. 

— De ce nu, Fitz Jarndyce? M-a întrebat cu oarecare 
asprime. 

I-am răspuns că în Anglia nu-i obiceiul să se confere titluri 
oamenilor ce se evidenţiază prin isprăvi săvârşite în timp de 
pace, oricât de valoroase şi de merituoase ar fi, afară doar 
când, întâmplător, sunt însoţite de acumularea unor sume 
foarte mari de bani. 

— Vai, Doamne Dumnezeule! Exclamă domnişoara Flite, 
cum poţi spune aşa ceva? Nu încape îndoială că ştii, dragă, 
că toţi oamenii cei mai mari ai Angliei, adevăratele ei 
podoabe în ştiinţă, fantezie, generozitate eficientă şi 
perfecţionări de tot soiul, sunt înnobilaţi! Uită-te în jurul 
tău, dragă, şi judecă! Trebuie c-ai luat-o puţin într-o parte, 
după câte văd, dacă nu ştii că aceasta-i raţiunea cea mare 
pentru care titlurile de nobleţe vor dura totdeauna în ţara 
noastră. 

Mă tem că credea tot ce spunea, fiindcă uneori era nebună 
de-a binelea. 

Şi acum, trebuie să mă despart de taina unică pe care am 
încercat atâta vreme s-o păstrez. Crezusem cândva că 
domnul Woodcourt mă iubeşte şi că, de-ar fi fost mai bogat, 
mi-ar fi mărturisit, poate, că mă iubeşte înainte de a fi 


plecat. Crezusem cândva că de-ar fi făcut-o, m-aş fi bucurat. 
Dar cu cât e mai bine acum că nu s-a întâmplat aşa! Cât aş 
fi suferit dac-ar fi trebuit să-i scriu şi să-i spun că sărmanul 
obraz pe care mi-l cunoscuse nu mai era acelaşi ca atunci şi 
că de bunăvoie îl dezleg de cuvântul dat uneia pe care încă 
n-o văzuse. 

O! E cu atât mai bine aşa cum e! Scutită, din fericire, de 
chinul cel mare, puteam să invoc rugăciunea copilărească, 
să fiu şi eu tot ceea ce arătase elcă este în chip atât de 
strălucit; şi nu era nimic de desfăcut, nici lanţ pe care să-l 
rup, nici lanţ la care el să tragă; iar eu puteam, slavă 
Domnului, să-mi port paşii pe cărăruia umilă a datoriei, iar 
el să-şi ducă paşii pe drumul lui mai nobil şi mai larg; şi, cu 
toate că ne aflam fiecare singur în călătoria noastră, aş fi 
putut năzui să-l întâlnesc, dezinteresată, nevinovată, la 
capătul drumului, eu mult mai bună decât mă crezuse el 
când mă bucurasem în ochii lui de trecere.36 

Chesney Woldnoastră spre Lincolnshire. 'Tutorele se 
hotărâse să nu mă scape din ochi până ce nu mă va vedea în 
siguranţă, Harley şi cu mine n-am plecat singure în 
călătoria în casa domnului Boythorn, aşa că ne-a însoţit şi 
am făcut două zile pe drum. Fiecare răsuflare de aer, orice 
mireasmă, orice floare, frunză, fir de iarbă şi orice nor 
trecea, în sfârşit, toate câte sunt în natură mi s-au părut cu 
mult mai frumoase şi mai minunate decât le socotisem 
vreodată până atunci. lată primul câştig cu care m-am ales 
din boală. Cât de puţin pierdusem, când în lumea largă 
găsesc atâta încântare! 

Tutorele având de gând să se întoarcă numaidecât, am 
stabilit încă de pe drum o zi când draga mea urma să vină şi 
ea. I-am scris o epistolă pe care i-am încredinţat-o domnului 
Jarndyce, după care el ne-a părăsit cam la o jumătate de 
ceas de la sosirea noastră la destinaţie, pe o încântătoare 
seară de vară timpurie. 

Dacă o zână bună ar fi clădit casa pentru mine cu o 
fluturare de baghetă şi dac-aş fi fost prinţesă şi fina ei cea 


preferată, încă n-aş fi putut să mă bucur de mai multă 
atenţie ca acolo. Aşa de multe pregătiri se făcuseră pentru 
mine, şi se vădea o ţinere de minte atât de afectuoasă a 
tuturor micilor mele gusturi şi preferinţe, încât, copleşită, 
m-aş fi aşezat jos de zeci de ori înainte de a fi revăzut nici 
jumătate din casă. Dar am făcut mai bine, totuşi, arătându-i- 
o lui Charley, în loc să mă aşez. Încântarea ei m-a liniştit şi, 
după ce am făcut şi o plimbare prin grădină, în timpul 
căreia Charley şi-a epuizat întregul ei vocabular de 
admiraţie, m-am simţit învăluită de o linişte fericită, cum ar 
fi trebuit să mă simt dintru început. Mi-a fost de mare 
mângâiere c-am fost în stare să-mi spun după ceai: „Esther 
dragă, cred că ai destul bun-simţ ca să te aşezi acum şi să 
scrii un bileţel de mulţumire gazdei noastre”. Îmi lăsase un 
bileţel de bun-venit, însorit ca şi faţa lui, şi-mi lăsase 
păsărică, ceea ce, mi-am dat seama, era un semn de cea 
mai mare încredere. Ca atare, i-am scris un bileţel la 
Londra, spunându-i cum arată toate florile şi copacii lui 
dragi şi cum cea mai uimitoare dintre păsărele mi-a ciripit, 
făcând onorurile casei în chipul cel mai ospitalier cu 
putinţă, şi cum, după ce mi-a cântat pe umăr, spre uimirea 
de nedescris a micuţei mele slujnice, s-a aşezat pe beţişorul 
din obişnuitul colţişor al cuştii sale, dar n-aş fi putut spune 
dacă visa sau ba. După ce-am terminat de scris bileţelul şi l- 
am trimis la poştă, mi-am găsit de lucru desfăcând bagajele 
şi aranjându-mi lucrurile. Am trimis-o pe Charley la culcare 
nu prea târziu şi i-am spus că n-am nevoie de ea în timpul 
nopții. 

Aceasta pentru că încă nu mă uitasem în oglindă şi nici nu 
cerusem să-mi fie înapoiată oglinda mea. Ştiam că-i o 
slăbiciune ce trebuie înfrântă, dar îmi spusesem mereu că 
am s-o pornesc curajos când am să mă aflu acolo unde eram 
acum. De aceea dorisem să fiu singură şi de aceea mi-am 
spus acum, că eram singură în camera mea: „Esther, dacă 
vrei să fii fericită, dacă vrei să ai dreptul de a te socoti 
cinstită, atunci, draga mea, trebuie să-ţi ţii cuvântul”. Eram 


hotărâtă pe deplin să mi-l ţin, dar mai întâi de toate am stat 
jos o bucată de vreme, ca să cuget la toate harurile mele. Şi 
după aceea, mi-am făcut rugăciunile şi am cugetat încă 
ceva mai mult. 

Părul nu îmi fusese tăiat, cu toate că stătuse sub semnul 
primejdiei de mai multe ori. Era lung şi des. L-am desfăcut, 
lăsându-l să cadă şi l-am scuturat şi m-am dus la oglinda de 
pe masa de toaletă. O perdeluţă de muselină fusese trasă 
peste ea. Am dat-o la o parte şi am stat o clipă privind 
printr-un asemenea văl din părul meu, încât n-am putut 
vedea nimic. Atunci mi-am dat părul în lături şi m-am uitat 
la chipul din oglindă, îmbărbătată, văzând ce liniştit se uită 
la mine. Eram foarte mult schimbată!... Foarte, foarte mult! 
La început, faţa îmi era atât de străină, încât am fost cât pe 
ce să-mi acopăr ochii cu mâinile şi să fug, de n-ar fi fost 
îmbărbătarea de care am vorbit. Foarte curând însă m-am 
obişnuit cu chipul meu cel nou şi atunci mi-am dat seama 
mai bine ca la început în ce măsură eram schimbată. Nu era 
aşa cum mă aşteptasem, dar nu mă aşteptasem de fapt la 
ceva precis şi pot spune că şi ceva precis m-ar fi surprins. 

Niciodată n-am fost frumoasă şi nici nu m-am socotit 
vreodată că aş fi, dar fusesem cu totul altfel decât arătam 
acum. ot ce fusese dispăruse. Cel de Sus a fost bun cu 
mine, încât am fost în stare să trec prin asemenea încercare 
numai cu câteva lacrimi, nu amare, şi am putut să stau 
acolo să-mi pieptăn părul pentru noapte, destul de 
mulţumită. Un lucru m-a tulburat şi m-am gândit la el multă 
vreme înainte de a mă duce la culcare. Păstrasem florile de 
la domnul Woodcourt. Când s-au ofilit, le-am presat şi le-am 
pus într-o carte care îmi plăcea. Nimeni n-a ştiut asta, nici 
măcar Ada. Eram acum în îndoială, dacă aveam dreptul să 
păstrez ceea ce trimisese el unei fiinţe atât de diferite de ce 
eram acum... Dacă se cuvenea şi dacă era frumos din 
partea mea s-o fac. Doream să fiu nobilă ca el, chiar până în 
cele mai tainice adâncuri ale inimii, pe care el n-avea cum 
să le cunoască niciodată, pentru că aş fi fost în stare să-l 


iubesc... Să-i fiu devotată. Până la urmă, m-am hotărât să le 
ţin, dar să le păstrez numai ca amintire a ceea ce trecuse 
irevocabil şi dispăruse, fără să mă mai uit îndărăt niciodată 
şi în nici un fel. Sper să nu vă pară vulgar. Eram foarte 
sinceră. Am avut grijă să mă scol a doua zi dis-de-dimineaţă 
şi să fiu dinaintea oglinzii când Charley a intrat în vârful 
picioarelor. 

— Dragă, dragă domnişoară! Strigă Charley, uluită. 
Dumneavoastră, aici? 

— Da, Charley, am răspuns eu liniştită, ridicându-mi părul. 
Şi mă simt foarte bine, şi-s foarte fericită. 

Am văzut că i se luase o piatră de pe inimă fetei, dar mie 
mi se luase una mai mare. Acum aflasem răul cel mare şi 
mă liniştisem. N-am să ascund în continuare slăbiciunile pe 
care nu le-am putut răpune dintr-o dată; dar totdeauna m- 
au părăsit repede, iar bucuria de a trăi m-a însoţit cu 
credinţă pretutindeni. 

Dorind să-mi recapăt puterea şi buna dispoziţie pe de-a- 
ntregul, înainte de venirea Adei, am stabilit cu Charley o 
serie mică de proiecte ca să stăm la aer cât e ziua de lungă. 
Trebuia să ieşim afară înainte de micul dejun, trebuia să 
prânzim devreme, trebuia să ieşim la aer înainte şi după 
prânz şi trebuia să ne plimbăm în grădină după ceai, 
trebuia să mergem la culcare devreme şi trebuia să 
călătorim pe toate dealurile şi să umblăm pe toate 
drumurile, potecile şi câmpiile din vecinătate. Cât despre 
bunătăţile pentru însănătoşire şi de înzdrăvenire, buna 
menajeră a domnului Boythorn tot timpul alerga după noi 
cu câte ceva în mână, de mâncare sau de băut. Nici n- 
apucam bine să mă odihnesc în parc, că şi dădea fuga după 
mine c-un coşuleţ în mână, cu faţa-i strălucind de veselie şi 
cu discursul gata pregătit despre importanţa de a te hrăni 
cât mai des. Apoi mai era şi un căluţ anume pentru mine ca 
să călăresc, un căluţ durduliu, cu gâtul scurt şi cu coama 
căzută toată peste ochi, care putea merge în galop când 
voia, atât de uşurel şi pe tăcute, o adevărată comoară. În 


numai câteva zile se învățase să vină la mine din ocol când îl 
strigam şi să-mi mănânce din mână şi să se ţină după mine. 
Ajunseserăm să ne înţelegem atât de bine, încât când apuca 
să meargă încet, alene, ba, chiar se încăpăţâna abia să se 
mişte pe vreo potecă umbroasă, era destul să-l bat uşurel 
cu palma peste gât şi să-i spun: „Stubbs, mă uimeşti că n-o 
iei la galop când ştii ce mult îmi place, şi văd că tu îţi 
închipui că mă onorezi îndobitocindu-te şi moţăind”, că 
numai ce scutura caraghios o dată sau de două ori din cap, 
şi o şi lua numaidecât la picior, pe când Charley şedea 
nemişcată şi râdea atât de bucuroasă, încât râsul ei părea 
ca o muzică. Nu ştiu cine-l botezase Stubbs, dar părea căi 
se potriveşte tot atât de firesc ca şi păru-i aspru. Odată l-am 
înhămat la trăsurică şi l-am mânat triumfătoare pe potecile 
verzi, preţ de vreo cinci mile, dar deodată, pe când îl 
ridicam în slăvile cerului, păru că s-a supărat că fusese 
însoţit atâta cale de roiul de musculiţe sâcâitoare care au 
zburat jur-împrejurul urechilor lui tot drumul, fără să pară 
a înainta nici un pic, aşa că s-a oprit ca să reflecteze. 
Presupun c-ajunsese la concluzia că nu mai era de suportat, 
fiindcă a refuzat cu încăpățânare să se mai mişte din loc 
până ce-am dat hăţurile lui Charley, am coborât din 
trăsurică şi am pornit-o pe jos înainte; atunci s-a luat după 
mine cu o bună-dispoziţie făţişă, vârându-şi capul sub braţul 
meu şi frecându-şi urechile de mânecile mele. Zadarnic i- 
am tot spus eu: „Ei bine, Stubbs, sunt sigură acuma, din 
câte te cunosc, că ai să mergi dacă mă sui puţin în 
trăsurică”, dar de cum mă mişcăm de lângă el, rămânea 
iarăşi ca de piatră. Ca atare, am fost silită să merg în faţa 
lui, ca mai înainte, şi în asemenea fel ne-am întors acasă, 
spre hazul nemaipomenit al satului. 

Charley şi cu mine aveam dreptate să spunem că e cel mai 
prietenos sat din câte există, sunt sigură, fiindcă tot timpul 
săptămânii oamenii erau bucuroşi să ne vadă trecând oricât 
de des în timpul zilei, şi de la fiecare căsuţă ne întâmpinau 
feţe prietenoase, cu saluturi. Cunoscusem şi înainte mulţi 


oameni de-acolo şi aproape pe toţi copiii, dar acum până şi 
clopotniţa începuse să ne arate o căutătură intimă şi 
prietenoasă. Printre prietenii mei cei noi se afla şi o femeie 
bătrână, bătrână tare, care trăia într-o căsuţă acoperită cu 
paie şi văruită, atât de mică, încât atunci când oblonul uşii 
era deschis, acoperea întreaga faţadă a clădirii. Bătrâna 
avea un nepot marinar şi i-am trimis o scrisoare din partea 
ei şi i-am desenat sus pe pagina întâi colţul căminului în 
care bunică-sa îl crescuse şi unde scaunul lui vechi mai 
stătea pe locul lui de altădată. Asemenea lucru a fost socotit 
de întregul sat drept cea mai minunată ispravă din lume; 
dar când veni răspunsul de la Plymouth în care marinarul 
spunea că are să ia desenul cu el în America şi că din 
America are să scrie iarăşi, m-am pomenit cu tot respectul 
ce se cuvenea să fie acordat serviciului poştal şi mi s-au 
conferit mie meritele întregii reţele epistolare. 

Astfel, ba stând atâta vreme la aer, ba jucându-mă cu 
droaia de copii, ba pălăvrăgind cu atâta lume, intrând în 
multe căsuțe şi luând loc după pofitire, ba ocupându-mă de 
educaţia lui Charley şi trimiţându-i Adei zilnic scrisori lungi, 
aproape că nu mai aveam vreme să mă gândesc la mica 
mea pierdere şi eram mai tot timpul veselă. Dacă mă mai 
gândeam la ea când şi când, în clipele de răgaz, n-aveam 
decât să-mi găsesc de lucru şi uitam. 

Dar am simţit-o o dată, mai mult decât mi-aş fi închipuit, 
când un copil spuse: „Mamă, de ce doamna nu mai este tot 
o doamnă frumoasă, cum era înainte?” Dar când am văzut 
că îi eram la fel de dragă copilului şi că purta uşurel 
mânuţa-i moale peste obrazul meu, cu un soi de grijă 
milostivă în atingerea feţei, pe dată mi-am revenit în fire. În 
multe şi mărunte împrejurări am constatat, spre marea mea 
mângâiere, ce firesc e pentru fiinţele cu suflete nobile să fie 
atente şi delicate faţă de cei cu lipsuri. Una dintre ele m-a 
mişcat cu deosebire. S-a întâmplat să intru în bisericuţa 
satului tocmai când se oficia o căsătorie şi când tânăra 
pereche trebuia să semneze în registrul cununiilor. 


Mirele, căruia i s-a înmânat condeiul la început, a făcut o 
cruce mare drept iscălitură; mireasa, ce venea după el, a 
făcut şi ea la fel. Ei, bine, o ştiam pe mireasă încă de când 
venisem ultima oară acolo, nu numai ca pe cea mai drăguță 
fată din localitate, dar şi ca pe una ce se evidenţiase în 
şcoală şi nu m-am putut împiedica dea mă uita la ea cu 
oarecare surprindere. Fata veni lângă mine şi-mi şopti, pe 
când lacrimi de dragoste cinstită şi admiraţie îi umpluseră 
ochii strălucitori: 

— E un băiat bun şi scump, domnişoară, dar încă nu poate 
scrie... Are să înveţe de la mine... Şi n-am vrut să-l fac de 
ruşine pentru nimica-n lume! 

Ei, bine, de ce m-aş mai teme, când iată câtă nobleţe 
găseşti în sufletul fiicei unui plugar! 

Proaspăt şi înviorător sufla aerul asupra mea ca şi 
altădată, şi culorile sănătoase se iviră pe faţa mea cea nouă, 
ca şi altădată pe faţa mea cea veche. Era minunat şi s-o vezi 
pe Charley atât de radioasă şi îmbujorată, şi amândouă ne 
bucuram cât e ziua de lungă, iar noaptea dormeam 
buştean. 

În parcul împădurit de la Chesney Wold se afla un 
locşorce-mi era mai drag ca toate şi unde fusese ridicată o 
bancă în faţa căreia se desfăşura o privelişte de toată 
frumuseţea. Pădurea fusese curățată şi rărită ca să dea mai 
multă lărgime perspectivei, iar peisajul sclipitor de însorit 
din fund era atât de minunat încât mă duceam să mă 
odihnesc în tihnă acolo, cel puţin o dată pe zi. De pe terenul 
acela mai înalt se vedea mai frumos Castelul cu latura-i 
pitorească numită Drumul Stafiei, iar numele-i înfiorător, 
precum şi vechea legendă a familiei Dedlock, pe care o 
auzisem de la domnul Boythorn şi care-i lămurea 
denumirea, se îmbinau cu priveliştea şi-i dădeau un 
caracter misterios şi atrăgător pe lângă farmecul ei real. 
Aici era şi un mal faimos pentru toporaşii ce creşteau pe el, 
şi cum una dintre plăcerile zilnice ale lui Charley era să 
culeagă flori de câmp, a îndrăgit şi ea locul ca şi mine. Ar fi 


zadarnic să cercetez acum de ce nu m-am apropiat 
niciodată de Castel sau de ce n-am intrat niciodată în el. 
Familia nu era acolo, auzisem chiar de la sosirea mea, şi nu 
era aşteptată să vină. Nici pe departe nu s-ar putea spune 
că n-aş fi fost curioasă sau interesată să văd Castelul; 
dimpotrivă, adeseori şedeam în locul cu banca, întrebându- 
mă cum vor fi fost orânduite încăperile, sau dacă uneori 
răsună vreun ecou, ca un mers de picior, aşa cum zicea 
povestea despre Drumul singuratic al Stafiei. Sentimentul 
nedefinit pe care mi-l deşteptase Lady Dedlock se poate să 
fi avut oarecare înrâurire asupra mea, ţinându-mă departe 
de Castel chiar şi când ea era plecată. Nu sunt chiar sigură. 
Fireşte că faţa şi fiinţa ei erau asociate cu aşezarea de la 
Chesney Wold, dar n-aş putea spune că ele mă împiedicau 
să mă duc la Castel, cu toate că ceva mă-mpiedica totuşi. Cu 
motiv sau fără, nu mă apropiasem încă niciodată de Castel 
până în ziua în care începe povestea asta. 


Şedeam să mă odihnesc la locul meu preferat, după o 
lungă hoinăreală, iar Charley aduna toporaşi la mică 
depărtare de mine. Mă uitasem lungă vreme la Drumul 
Stafiei zăcând în umbra adâncă a zidurilor, şi-mi închipuiam 
arătarea femeiască ce se zice că le dă târcoale, când mi-am 
dat seama că o făptură se apropia prin pădure. Priveliştea 
era adâncă şi atât de întunecată de frunze, iar umbra 
crengilor pe pământ o făcea atât de obscură ochilor, încât la 
început n-am putut desluşi cine era. Încetul cu încetul s-a 
arătat să fie o femeie... O doamnă... Să fie tocmai Lady 
Dedlock. Era singură şi venea spre locul unde şedeam eu, 
cu un pas mult mai grăbit, am băgat de seamă spre uimirea 
mea, decât îi era obiceiul. 

M-am zăpăcit de prezenţa-i neaşteptată, atât de aproape 
de mine (mai înainte de a o fi recunoscut era la mai mică 
depărtare decât bătaia vorbei) şi aş fi vrut să mă ridic şi să- 
mi continui plimbarea. Dar nu am putut. Rămăsesem 
ţintuită locului. Nu atât din pricina pripitelor ei gesturi de 
implorare, nici din pricina înaintării ei grabnice şi a 
mâinilor întinse, nici a schimbării neînchipuite în felul ei de 
a fi sau a absenței trufiei sale distante, cât din pricina a 
ceva apărut pe faţa ei după care tânjisem şi la care visasem 
de pe când eram o copiliţă, ceva ce nu mai văzusem pe faţa 
nimănui, ceva ce nu mai văzusem până atunci nici pe faţa 
ei. 

O spaimă şi o slăbiciune m-au cuprins şi am strigat-o pe 
Charley; Lady Dedlock s-a oprit chiar în clipa aceea şi şi-a 
schimbat înfăţişarea, aproape aşa cum o cunoscusem 
înainte. 

— Domnişoară Summerson, mă tem că te-am tulburat, îmi 
adresă ea vorba, păşind încetişor spre mine. Încă nu ţi-ai 
recăpătat puterile. Ai fost foarte bolnavă, ştiu. Am fost 
foarte îngrijorată când am aflat. 

N-am mai putut să-mi desprind ochii de pe faţa-i pierită şi 
nici să mă mişc de pe banca pe care şedeam. Îmi dădu 
mâna, a cărei răceală de moarte, într-un neasemuit 


dezacord cu calmul silit al trăsăturilor ei, a sporit fascinația 
ce pusese stăpânire pe mine. N-aş putea spune ce se 
petrecea în mintea mea învârtejată. 

— Ai început să te însănătoşeşti? Mă întrebă ea cu 
bunătate. 

— Acum o clipă mă simţeam foarte bine, Lady Dedlock. 

— Fata e tânăra dumitale însoţitoare? 

— Da. 

— Vrei s-o trimiţi înainte şi să mergi spre casă cu mine? 

— Charley, am strigat-o eu, du florile singură acasă şi vin şi 
eu în urma ta. 

Charley, făcând o reverență cât putu mai bine, îşi înnodă, 
roşindu-se, panglicuţele bonetei şi-o porni singură înainte. 
Lady Dedlock se aşeză pe locul de lângă mine. Nu găsesc 
cuvinte ca să pot spune în ce stare sufletească m-am aflat, 
când am văzut în mâna ei batista mea cu care acoperisem 
faţa copilaşului mort. 

M-am uitat la ea, dar n-am putut-o vedea, n-am putut-o 
auzi şi nici n-am mai putut să-mi trag sufletul. Bătăile inimii 
mi-erau atât de puternice şi sălbatice, încât simţeam că 
viaţa se rupe de mine. Dar când mă cuprinse la pieptul ei, 
mă sărută şi prinse a plânge de gâtul meu, mi se făcu milă 
şi îmi venii în fire; apoi căzu în genunchi în faţa mea şi 
începu să strige: 

— O, copilul meu, copilul meu, eu sunt mama ta 
denaturată şi nenorocită! O, încearcă să mă ierţi! 

Când am văzut-o prăbuşită la picioarele mele pe pământul 
gol, cu sufletul în mare suferinţă, am simţit peste tot 
tumultul emoţiilor mele, un val de recunoştinţă pentru 
prevederea dumnezeiască dea mă fi schimbat atât de mult 
la faţă, încât niciodată să n-o pot dezonora prin vreo 
trăsătură de asemănare, aşa încât nimeni, uitându-se la 
mine şi uitându-se la ea, să nu poată nici pe departe gândi 
c-ar exista vreo strânsă înrudire între noi. 

Am ridicat-o pe mama mea în picioare, rugând-o şi 
implorând-o să nu mai stea prosternată în faţa mea în 


asemenea întristare şi umilire. Toate acestea le-am spus cu 
frânturi de vorbe fără şir, fiindcă, pe lângă tulburarea în 
care mă aflam, mă cuprinsese frica văzând-o la picioarele 
mele. I-am spus... Sau am încercat să-i spun... Că dacă-i 
vorba despre mine, copilul ei, să-mi iau îndemnul şi s-o iert, 
apoi am făcut-o, ba o făcusem chiar de mulţi, tare mulţi ani. 
I-am spus că sufletul mi-e peste plin de dragostea pe care i- 
o port, de-o dragoste firească pe care nimic în trecut n-o 
schimbase şi nici n-ar putea-o schimba. Aşadar, nu eu sunt 
cea care, stând pentru întâia oară la pieptul mamei mele, s- 
o trag la răspundere pentru că mi-a dat viaţă, ci e de 
datoria mea s-o binecuvântez şi s-o primesc la pieptul meu, 
chiar dacă lumea întreagă i-ar întoarce spatele, şi nu-i cer 
decât îngăduinţa s-o fac. Mi-am ţinut mama îmbrăţişată şi 
ea m-a ţinut pe mine şi, în inima pădurii liniştite, în tăcerea 
zilei aceleia de vară, părea că numai sufletele noastre 
tulburate nu-şi puteau găsi pacea. 

— Să mă binecuvântezi şi să mă primeşti, gemu mama, e 
mult prea târziu. Trebuie să umblu singură pe drumul meu 
întunecat, care mă va duce unde va voi şi unde-o fi. De lao 
zi la alta, uneori de la un ceas la altul, nu mai văd calea din 
faţa paşilor mei vinovaţi. Asta-i blestemul pământesc pe 
care l-am atras asupră-mi. Îl îndur şi îl ascund. 

Chiar şi la gândul celor îndurate, îşi ascunse chipul sub 
aerul de mândră nepăsare, ca sub un văl, dar curând se 
lepădă iarăşi de el. 

— Trebuie să păstrez taina, dacă mai poate fi păstrată, nu 
numai pentru mine. Am un soţ, nefericită şi dezonorată 
făptură ce sunt! 

Cuvintele de mai sus le şopti într-un înăbuşit strigăt de 
disperare, care-a sunat mai teribil decât oricare alt țipăt. 
Acoperindu-şi faţa cu mâinile, s-a smuls din îmbrăţişarea 
mea ca şi cum n-ar fi suferit nici măcar s-o ating, 
prăbuşindu-se la picioarele mele, şi nici cu încercările mele 
disperate, nici cu mângâierile de care m-am slujit, n-am 
putut-o hotări să se ridice. Zicea: „Nu, nu, nu”, că numai 


aşa putea să-mi vorbească; trebuie să fie mândră şi 
dispreţuitoare oriunde aiurea, dar aici, în singurele clipe 
fireşti ale vieţii sale, se-apleacă sub povara umilinţei şi a 
ruşinii. 

Nefericita mea mamă îmi povesti că-n timpul bolii mele 
aproape îşi ieşise din minţi. Abia atunci aflase că-i trăieşte 
copilul. N-ar fi putut bănui până atunci că eu sunt copilul 
acela. Se luase după mine până aici ca să-mi vorbească 
măcar o dată în toată viaţa ei. Niciodată nu vom putea fi 
împreună, nici nu vom putea comunica una cu alta şi, 
probabil, de-aici înainte nu vom mai putea schimba nici un 
cuvânt cât vom mai fi pe faţa pământului. Îmi puse în mâini 
o scrisoare pe care s-o citesc numai eu şi-mi spuse că, după 
ce voi fi citit-o şi voi fi distrus-o... Nu atât de dragul ei, 
fiindcă ea nu mai pretindea nimic, cât de dragul soţului ei 
şi-al meu... De-atunci înainte trebuie s-o socotesc pe vecie 
ca moartă. Dacă pot crede că mă iubeşte cu dragoste de 
mamă, în starea asta de disperare în care o văd, mă roagă 
s-o cred, pentru că aşa mă voi putea gândi la ea cu mai 
multă milă, închipuindu-mi ce suferă. Se afla într-o situaţie 
deznădăjduită şi fără nici-o scăpare. Fie că-şi va feri taina 
până la moarte, ori că se va întâmpla să-i fie descoperită şi 
astfel să aducă necinstea şi ruşinea asupra numelui pe care 
şi-l luase, ea îşi va duce singură lupta pe vecie, şi nici-o 
dragoste nu se poate lipi de ea şi nici-o fiinţă omenească nu- 
i poate veni în ajutor, nici într-un fel. 

— Dar taina nu-i primejduită până acum? Am întrebat eu. 
E în afară de primejdie, scumpă mamă? 

— Nu, răspunse mama. A fost cât pe ce să fie dezvăluită. A 
fost salvată printr-un accident. Dar poate fi scăpată din 
mână printr-un alt accident... Mâine, în orice zi. 

— "Te temi de o anume persoană? 

— Sst! Nu tremura şi nu mă plânge atât de mult. Nu merit 
asemenea lacrimi, îmi răspunse mama, sărutându-mi 
mâinile. Mă tem de o persoană foarte tare. 

— Un duşman? 


— Nu-i un prieten. Unul care-i lipsit de pasiuni ca să fie 
duşman sau prieten. E vorba de avocatul lui sir Leicester 
Dedlock: automat, devotat, lipsit de afecţiune şi foarte 
însetat de câştiguri, privilegii, pizmuind renumele de a fi 
stăpânul tainelor caselor mari. 

— Are vreo bănuială? 

— Multe. 

— Nu asupra ta, mamă? Am întrebat îngrijorată. 

— Ba da! Necontenit stă la pândă, şi-i mereu în preajma 
mea. Îl pot ţine la respect, dar nu pot scăpa de el. 

— E atât de lipsit de milă şi de scrupule? 

— Cu desăvârşire lipsit. Nici de mâniat nu se mânie. E 
indiferent la orice, afară de rostul lui. Şi rostul lui e să 
adune taine, care-i dau asemenea putere pe care n-o 
împarte cu nimeni şi nici adversari nu are. 

— N-ai putea să-i câştigi încrederea? 

— N-am să încerc niciodată. Drumul întunecat pe care-l 
bat de atâţia ani are un capăt, unde-o fi să fie. Merg pe el 
singură, oricare îi va fi capătul. Poate că-i aproape, poate 
că-i departe, cât timp drumul există nimic nu mă poate 
întoarce din cale. 

— Mamă scumpă, aşa te-ai hotărât? 

— Aşa m-am hotărât. De multă vreme răspund la nebunie 
cu mai multă nebunie, la mândrie cu mai multă mândrie, la 
dispreţ cu mai mult dispreţ, la insolenţă cu mai multă 
insolenţă şi am înfruntat multe deşertăciuni cu încă mai 
multe. Voi înfrunta şi primejdia asta şi-i voi supravieţui, 
dacă pot. M-a încercuit aproape la fel de îngrozitor cum ar 
fi dacă pădurile de la Chesney Wold, pe care le vezi, ar 
încercui Castelul, dar calea pe care o am de străbătut 
rămâne aceeaşi. N-am decât una, nici nu pot avea decât 
una. 

— Domnul Jarndyce..., am început s-o rog, dar mama m-a 
întrebat pe loc: 

— Bânuieşte? 


— Nu, am răspuns eu. Nu, cu siguranţă că nu. Fii sigură că 
nu bănuieşte nimic! Şi i-am povestit ceea ce mi-a relatat el 
că ştie despre povestea vieţii mele. Dar e atât de bun şi de 
înţelegător am urmat eu, încât poate că, dac-ar şti... 

Mama, care până atunci nu se clintise din locul în care era, 
a ridicat mâna, ducând-o la gura mea şi m-a oprit. 

— Încrede-te pe deplin în el, urmă ea după puţină vreme. 
Ai liberul meu consimţământ... Un dar mic de la asemenea 
mamă pentru copilu-i nedreptăţit!... Dar nu te gândi la aşa 
ceva. Puţină mândrie tot mi-a mai rămas, chiar şi-aşa! 

I-am arătat, cât mai duios am putut, sau pe cât pot să-mi 
amintesc acum... Pentru că tot timpul neliniştea şi 
deznădejdea erau atât de mari, încât aproape nu 
înţelegeam ce spunea, cu toate că orice vorbă, oricât de 
distantă sau de îndurerată, rostită de vocea mamei, pe care 
în copilărie nu învăţasem s-o iubesc şi s-o recunosc, care 
nu-mi cântase ca să m-adoarmă, de la care nu auzisem 
niciodată o binecuvântare şi care nu mă-ndemnase nicicând 
să nădăjduiesc în ceva, orice vorbă a ei mi-a lăsat în 
amintire o impresie puternică... Zic că i-am arătat sau am 
încercat să-i arăt cum nădăjduiam că numai domnul 
Jarndyce, care mi-a fost cel mai bun tată, ar putea fi în stare 
să-i dea vreun sfat sau sprijin. Dar mama răspunse că nu, 
că-i cu neputinţă, nimeni n-o poate ajuta. Prin pustiul ce i se 
întinde la picioare, trebuie să meargă singură. 

— Copila mea, copila mea, zise ea apoi. Ultima dată! 
Sărutările acestea pentru ultima dată! Braţele astea pentru 
ultima oară pe după gâtul meu! N-o să ne mai vedem. Ca să 
nădăjduiesc să fac ceea ce caut să fac, trebuie să fiu ceea ce 
sunt de-atâta vreme. Asta-i răsplata mea, aşa mi-e destinul. 
Dacă auzi că Lady Dedlock e plină de strălucire, de înflorire 
şi măgulită de linguşitori, gândeşte-te că sub masca asta e 
nefericita ta mamă, mustrată de conştiinţă! Gândeşte-te că 
în realitate suferă, e torturată de remuşcări zadarnice, 
înăbuşind în suflet tainica iubire, unicul adevăr de care e în 


stare. Şi după aceea iart-o, dacă poţi, şi strigă către Cel de 
Sus s-o ierte, ceea ce nicicând nu se va putea! 

Ne-am mai ţinut îmbrăţişate încă puţin, dar era atât de 
neclintită în hotărârea ei, încât îmi desprinse braţele din 
îmbrăţişare şi mi le puse pe piept şi, cu un ultim sărut, se 
dezlipi de mine şi plecă în pădure. Am rămas singură; 
liniştit şi tăcut, în vale, în soare şi-n umbră, zăcea vechiul 
Castel, cu terasele şi turnuleţele sale, asupra cărora îmi 
păruse, când l-am văzut întâia oară, că odihneşte atâta 
tihnă desăvârşită, dar care acum arăta a fi pândarul 
necruţător şi nemilos al nenorocirii maică-mii. 

Copleşită cum eram, slabă şi neajutorată la început, aşa 
cum fusesem în camera mea de bolnavă, nevoia dea mă 
păzi de primejdia descoperirii sau chiar a celei mai 
îndepărtate bănuieli mi-a fost de ajutor. Mi-am luat toate 
precauţiile, pe cât eram în stare, ca să-i ascund lui Charley 
că plânsesem, şi m-am silit să mă gândesc la toate sfintele 
mele îndatoriri de a fi cu ochii în patru şi de a-mi păstra 
sângele rece. A trecut ceva timp până ce am putut reuşi sau 
până ce am fost în stare să-mi stăpânesc izbucnirile de 
durere, dar după vreun ceas, sau cam aşa ceva, m-am simţit 
mai bine şi mi-am dat seama c-aş putea să mă reîntorc. M- 
am dus spre casă foarte încet şi i-am spus lui Charley, pe 
care am găsit-o în poartă, uitându-se după mine, c-am fost 
ademenită să-mi prelungesc plimbarea, după ce mă 
despărţisem de Lady Dedlock, şi că eram istovită şi-aş vrea 
să mă culc. Aflându-mă în siguranţă în cameră la mine, am 
citit scrisoarea. Din ea am dedus limpede că nu fusesem 
părăsită de mama... Ceea ce atunci însemna mult. Sora ei 
mai mare şi singura, naşa mea din copilărie, descoperind la 
mine oarecare semne de viaţă, după ce fusesem dată la o 
parte ca născută moartă, în simţul ei rigid de datorie, dar 
fără dorinţă sau de voinţă ca să trăiesc, m-a crescut într-o 
taină strictă, iar eu n-am văzut chipul mamei decât acele 
câteva ceasuri de după naştere. Atât de ciudat mi-am 
păstrat locul pe faţa pământului, încât, până acum câtva 


timp în urmă, eu, pentru mama mea, mă născusem 
moartă... Fusesem îngropată..., nu fusesem înzestrată cu 
viaţă... Nu purtasem nici un nume. Când mă văzuse prima 
oară în biserică, tresărise şi se gândise că fiica ei ar fi fost 
ca mine dac-ar fi trăit şi ar fi crescut, dar atunci n-a fost 
decât atât. 

Ce-mi mai spunea scrisoarea afară de asta nu-i nevoie să 
repet aici. Îşi are timpul şi locul propriu în povestirea mea. 

Prima mea grijă a fost să ard ce scrisese mama şi să 
distrug până şi cenuşa scrisorii. Nădăjduiesc să nu pară 
nefiresc sau urât că m-am întristat teribil atunci la gândul 
că nu pierisem. Că mi se părea c-ar fi fost mai bine şi c-ar fi 
fost mai mare fericire pentru multă lume dacă aş fi murit cu 
adevărat. Că aveam o groază de mine fiindcă eram 
primejdia şi eventuala ruşine a mamei şi a unei familii cu 
nume mândru. Că eram atât de tulburată şi de 
cutremurată, fiind stăpânită de credinţa că ar fi fost drept 
să mor la naştere, de vreme ce aşa fusesem menită, şi ca 
atare era nedrept să trăiesc, nefiind sortită pentru viaţă. 

Asemenea sentimente mă împresurau. Am adormit 
extenuată şi, când m-am deşteptat, am plâns din nou la 
gândul că venisem înapoi în lume cu sarcina mea de 
necazuri aduse altora. M-am temutde mine mai tare ca 
oricând, gândindu-mă din nou la mama, împotriva căreia 
stăteam mărturie, gândindu-mă la stăpânul aşezării de la 
Chesney Wold, sau la semnificaţia cea nouă şi groaznică a 
vechilor cuvinte ce-mi mugeau în ureche ca un talaz izbit de 
mal: „Maică-ta, Esther, e ruşinea vieţii tale, iar tu eşti 
ruşinea vieţii ei. Va veni vremea... Şi încă destul de 
curând... Când ai să înţelegi şi ai să simţi cum nimeni mai 
bine decât o femeie nu poate”. Şi odată cu acestea, alte 
cuvinte îmi veneau în minte: „Roagă-te în fiecare zi ca 
păcatele altora să nu se abată asupra capului tău”. Nu 
puteam desluşi tot ce se petrecea cu mine, dar simţeam ca 
şi cum vina şi ruşinea erau în mine şi ceasul pedepsei 
cereşti sunase. 


Ziua s-a topit într-un amurg mohorât, întunecat şi trist, iar 
eu mă luptam în continuare cu aceeaşi suferinţă. Am plecat 
să umblu singură şi, după ce m-am plimbat puţin prin parc, 
uitându-mă la umbrele întunecate cum se lăsau peste 
copaci şi la zborul neregulat al liliecilor, care uneori 
aproape că mă atingeau, m-am simţit pentru întâia oară 
ademenită de Castel. Poate c-aş fi putut să nu mă duc până 
acolo dac-aş fi fost într-o dispoziţie sufletească mai fermă. 
Aşa cum eram însă, am apucat-o pe cărarea care duce 
drept pe lângă el. 

N-am îndrăznit să zăbovesc sau să ridic ochii în sus, dar 
am trecut pe dinaintea grădinii terasă, cu miresmele sale 
parfumate şi cu aleile sale largi, cu straturile bine 
întreţinute şi cu pajiştile de iarbă ca mătasea şi am putut 
vedea ce frumos şi impunător e, şi cum balustradele vechi 
de piatră şi parapetul şi scările largi cu trepte scunde erau 
brăzdate de timp şi de vreme, şi cum mugşchiul şi iedera, 
ocrotite, creşteau peste ele şi în jurul piedestalului de 
piatră al cadranului solar, şi am auzit apa havuzului căzând. 
Apoi calea ducea pe lângă şirul lung de ferestre întunecate, 
diversificate de turnuri cu turle şi porticuri de forme 
neobişnuite, unde lei vechi de piatră sau monştri groteşti se 
zburleau din vizuinile de umbră şi-şi arătau colții la 
întunericul nopţii de deasupra blazoanelor pe care le ţineau 
în gheare. De acolo, cărarea şerpuia cotind pe sub un portal 
şi trecând printr-o curte unde se afla intrarea principală 
(am trecut mai departe cu zor şi grabă), şi pe lângă 
grajduri în care părea să nu fie nimic decât nişte glasuri ce 
se iscau fie de la vântul ce susura prin îngrămădirea 
compactă de iederă atârnată de-un perete înalt, roşu, ori 
din jelania şoptită a giruetei, ori din lătratul câinilor, ori din 
bătaia înceată a unui clopot. Aşa că, puţin după aceea, dând 
peste mirosul dulce de floare de tei, tei al căror foşnet îl şi 
auzeam, m-am întors pe cotitura cărării, către faţada 
dinspre sud, şi acolo, deasupra mea, erau balustradele de la 
Drumul Stafiei şi o fereastră luminată, care putea să fie de 


la camera mamei. Poteca era pavată, ca şi terasa de 
deasupra de altfel, iar paşii mei fiind tăcuţi deşteptau un 
sunet slab ca un ecou pe lespede. M-am oprit să mă uit 
numai la ceea ce văzusem în trecerea mea, apoi am pornit 
repede mai departe şi în câteva clipe am lăsat în urmă 
fereastra luminată, când din pricina ecoului paşilor mei îmi 
veni dintr-o dată în minte că în legenda Drumului Stafiei 
era un adevăr îngrozitor, că eu eram cea care trebuia s- 
aducă nenorocirea asupra solemnului Castel şi că din clipa 
aceea chiar paşii mei vestitori veniseră să-i dea târcoale. 
Cuprinsă de o spaimă tot mai mare, care îmi îngheţa 
sângele în vene, am prins a fugi parcă de mine şi de toate, 
apucând-o pe drumul pe care venisem, şi nu m-am oprit 
până n-am ajuns la cabina portarului; în spatele meu, 
parcul zăcea în tristeţe şi întunecare. 

Abia după ce m-am văzut singură în camera mea, cu 
noaptea înainte, şi m-am simţit iarăşi descurajată şi 
nefericită, am început să-mi dau seama în ce stare proastă 
şi nesănătoasă mă aflam. Dar de la draga mea, care avea să 
vină a doua zi, am găsit o scrisoare veselă, plină de atâtea 
făgăduieli duioase, încât ar fi trebuit să fiu de piatră ca să 
nu mă mişte, şi de la tutore am găsit altă scrisoare, cemă 
ruga să-i spun doamnei Minerva, dac-am s-o văd pe 
domniţă, că fără ea toţi de acolo tânjeau de te topeai de 
mila lor, că gospodăria se ducea de râpă, că nimeni altul nu 
putea ţine cheile şi că toate făpturile cuvântătoare din casă 
şi dimprejur spun sus şi tare că gospodăria nu mai arată ca 
altădată, de parc-ar fi alta, şi că au început să facă 
revoluţie, cerând întoarcerea ei. Asemenea scrisori laolaltă 
m-au făcut să mă gândesc cât de iubită eram, cu tot pustiul 
din mine, şi cât de fericită ar trebui să fiu. Şi m-au mai făcut 
să mă gândesc la toată viaţa mea din trecut şi totul m-a 
adus într-o stare mai bună, aşa cum ar fi trebuit să fiu 
dinainte. 

Fiindcă am văzut prea bine că nu fusesem destinată 
morţii, căci altfel n-aş fi trăit, ca să nu zic că n-aş fi fost 


hărăzită unei vieţi atât de fericite. Apoi, am văzut prea bine 
câte lucruri au contribuit pentru propăşirea mea. lar dacă 
păcatele părinţilor uneori cad pe capetele copiilor, nu 
înseamnă că din pricina asta mă temeam eu. Am înţeles că 
sunt tot atât de nevinovată de naşterea mea cât şi o regină, 
şi că în faţa Tatălui Ceresc nu voi fi pedepsită pentru 
naşterea mea, după cum nici regina nu-i răsplătită pentru a 
ei. Chiar din zbuciumul zilei aceleia trăsesem concluzia că 
pot găsi, chiar foarte curând, o împăcare mângâietoare cu 
schimbarea ce se abătuse asupra mea. Aşa că mi-am 
reînnoit hotărârile şi m-am rugat să găsesc tărie în ele şi, 
deşertându-mi sufletul de amarul meu şi de-al nenorocitei 
mele mame, am simţit că umbrele acelei dimineţii se 
risipesc. N-au mai stăruit nici asupra somnului meu, iar 
când lumina zilei următoare m-a deşteptat, dispăruseră cu 
desăvârşire. 

Draga mea trebuia să sosească pe la cinci ceasuri după 
masă. N-am ştiut cum să-mi petrec timpul mai bine până 
atunci, decât făcând o plimbare lungă pe drumul pe care 
trebuia să vină, aşa că Charley şi cu mine şi cu Stubbs 
înşeuat, fiindcă de când cu întâmplarea aceea vestită, nu l- 
am mai înhămat la trăsurică, cu toţii am pornit-o într-o 
lungă călătorie pe drum şi înapoi. La înapoiere am trecut în 
revistă cu de-amănuntul casa şi grădina, am avut grijă ca 
totul să fie în ordine şi am scos păsărică afară din colivie, ca 
pe un fenomen de căpetenie al aşezării. 

Mai bine de două ceasuri trebuiau să se mai scurgă până 
la sosirea ei, şi în acest răstimp, care-mi păru că nu se mai 
sfârşeşte, trebuie să mărturisesc că eram neliniştită şi 
îngrijorată de înfăţişarea mea schimbată. Ţineam atât de 
mult la draga mea, încât mă preocupa efectul schimbării 
mele asupra ei, mai mult decât asupra orişicui. Mă aflam în 
starea asta de uşoară întristare, nu că mi-ar fi părut rău de 
cele întâmplate - sunt sigură că-n ziua aceea nu-mi părea 
rău - dar mă gândeam: va fi fost ea pregătită cum trebuie? 
Când mă va vedea pentru întâia oară n-are să fie puţin cam 


izbită şi dezamăgită? Schimbarea mea, oare, nu-i puţin mai 
în rău decât se aştepta? N-are s-o caute cumva pe vechea ei 
Esther fără s-o mai găsească? Nu va trebui oare să se 
deprindă cu mine şi să luăm totul iar de la început? 

Cunoşteam atât de bine feluritele expresii de pe chipul 
dragei mele şi faţa îi era atât de sinceră şi cinstită în 
frumuseţea ei, încât eram sigură dinainte că nu-şi va putea 
ascunde prima impresie când va da prima oară cu ochii de 
mine. Şi mă gândeam: „Voi putea oare să răspund de mine, 
dacă impresia ei va fi una din cele proaste, lucru la care mă 
aşteptam?” 

Ei bine, m-am gândit c-am să pot. După noaptea care 
trecuse, eram sigură c-am să pot. Dar să stai, şi iar să stai, 
s-aştepţi şi iar s-aştepţi, să iscodeşti şi iar să iscodeşti cu 
gândul, era o pregătire sufletească atât de grea, încât m-am 
hotărât s-o pornesc iarăşi la drum înaintea ei, ca s-o 
întâmpin. 

Aşa că i-am spus lui Charley: 

— Eu plec iarăşi pe jos, singură pe drum, în întâmpinarea 
ei. 

Fata fiind de acord din toată inima cu orice-mi făcea mie 
plăcere, am plecat şi-am lăsat-o pe ea acasă. 

Dar înainte de a ajunge la a doua bornă rutieră, îmi 
tresărea inima ori de câte ori vedeam câte-un nor de praf în 
depărtare (cu toate că ştiam că nu-i, că încă nu poate fi 
diligenţă), aşa că m-am hotărât să mă întorc şi să mă duc 
iarăşi acasă. lar după ce m-am întors, m-am temut atât de 
tare să nu m-ajungă diligenţă din urmă (cu toate că ştiam 
că n-are să m-ajungă şi că nici nu se poate întâmpla aşa 
ceva) încât am alergat cea mai mare parte a drumului, ca să 
mă feresc de asemenea posibilitate. 

Apoi, după ce-am ajuns să mă simt iarăşi în siguranţă, 
acasă, mi-am zis: „Halal ce lucru frumos ai mai făcut!”. 
Acum ardeam ca focul şi, în loc să fac cum e mai bine, 
făcusem cum e mai rău. 


În sfârşit, când am crezut că mai este cel puţin un sfert de 
oră, ba, încă mai mult, Charley a strigat deodată la mine pe 
când tremuram în grădină: 

— lată c-a venit domnişoara! E aici! 

Fără să fi avut de gând s-o fac, am rupt-o la fugă pe scări 
în cameră la mine şi m-am ascuns după uşă. Acolo am stat 
tremurând chiar şi când am auzit-o pe Ada, draga mea, 
strigându-mă, în timp ce urca scările: 

— Esther, scumpa mea, dragostea mea, unde eşti? 
Domniţă, dragă doamnă Minerva! 

Dădu buzna înăuntru, şi era gata să fugă iarăşi afară, când 
în sfârşit mă văzu. Oh! Îngeraşul meu! Privirea ei de 
altădată, plină de dragoste, plină de dor, plină de căldură, 
devotată. Nimic altceva în ea... Nu, nimic, nimic! 

Vai, cât de fericită eram, jos pe duşumea, cu draga şi 
frumoasa mea fată şi ea, tot jos pe duşumea, ţinându-mi 
faţa ciupită de cicatrice lipită de obrazul ei frumos, 
scăldând-o în lacrimi, umplând-o de sărutări, legănându-mă 
încolo şi-ncoace ca pe un copil, strigându-mă cu tot felul de 
nume drăgăstoase ce-i treceau prin minte şi strângându-mă 
la piept lângă inima ei statornică. 

Procesul Jarndyce acă taina pe care trebuia s-o păstrez ar 
fi fost a mea. 

— ME=I ar fi trebuit s-o împărtăşesc Adei la scurtă vreme 
după întâlnirea noastră. Dar nu era a mea şi nici prin minte 
nu mi-a trecut că aş avea dreptul s-o povestesc nici măcar 
tutorelui, afară doar dacă s-ar ivi cine ştie ce eveniment 
neprevăzut şi de importanţă. Era o povară grea pe care 
trebuia s-o port singură; dar datoria mea pentru moment 
părea să fie clară şi, fericită de prietenia dragei mele, nu 
voiam ca vreo pornire de-a mea sau o încurajare de-a ei să 
mă împingă să vorbesc. Cu toate că adeseori, când Ada 
dormea şi totul era cufundat în linişte, amintirea mamei mă 
ținea trează şi-mi făcea noaptea apăsătoare şi greu de- 
ndurat, în alte împrejurări însă nu mă lăsam copleşită, iar 
Ada m-a găsit aşa cum am fost întotdeauna... Afară doar, 


bineînţeles, de acel amănunt despre care am vorbit destul 
şi pe care n-am de gând să-l mai amintesc, dacă nu-i nevoie. 

Mare mi-a fost greutatea, trebuind să-mi păstrez calmul 
când, chiar în prima seară, stând la lucru, Ada m-a întrebat 
dacă familia Dedlock e la Castel şi când m-am văzut silită 
să-i răspund că cel puţin aşa cred, fiindcă Lady Dedlock 
vorbise cu mine în pădure alaltăieri. Încă mai mare când 
Ada m-a întrebat ce anume îmi spusese şi eu i-am răspuns 
că fusese amabilă şi atentă, iar Ada, recunoscând că e 
frumoasă şi elegantă, îi impută felul ei mândru de-a fi şi 
aerul rece şi măreț. Dar Charley mi-a venit în ajutor fără să- 
şi dea seama, spunându-ne că Lady Dedlock n-a stat la 
Castel decât două nopţi, în drum spre Londra, către un 
oarecare alt castel mare din ţinutul vecin, ca să-l viziteze, şi 
că plecase devreme în dimineaţa următoare zilei în care o 
văzuserăm noi, la observatorul nostru, după cum numisem 
locul acela cu banca din parc. Charley adevereşte zicala 
despre oalele mici cu urechile mari, sunt sigură, fiindcă ea 
aude într-o zi mai multe vorbe şi fapte decât îmi ajung mie 
la urechi într-o lună. 

Trebuia să stăm o lună în casa domnului Boythorn. Draga 
mea se afla acolo abia de-o săptămână încheiată, după cât 
ţin minte, când, într-o seară, după ce terminasem de udat 
florile grădinarului, dându-i lui o mână de ajutor, şi tocmai 
la aprinsul lumânărilor, Charley, arătându-se cu un aer 
foarte important dindărătul scaunului Adei, îmi făcu semne 
misterioase, chemându-mă afară din cameră. 

— Oh! Vă rog, domnişoară, începu să-mi spună în şoaptă 
Charley, cu ochii rotunzi şi cum nu se mai poate de larg 
deschişi, sunteţi poftită la hanul „Scutul lui Dedlock”. 

— Ei, asta-i, Charley! Exclamai eu, cine poate să mă 
poftească pe mine la un han? 

— Nu ştiu, domnişoară, răspunse Charley, alungindu-şi 
gâtul şi încrucişându-şi strâns mâinile pe cordonul 
şorţuleţului ei, ceea ce făcea totdeauna când se bucura că 
are de spus ceva misterios şi tainic, dar e un domnişor, 


domnişoară, ce vă trimite complimente şi vă roagă să 
binevoiţi să vă duceţi la el fără să spuneţi nimănui de asta. 

— Complimente de la cine, Charley? 

— De la sine, răspunse Charley, ale cărei cunoştinţe 
gramaticale progresau, dar nu prea repede. 

— Şi cum de-ai ajuns tu să fii solul, Charley? 

— Nu sunt eu solul, vă rog, făcu micuța mea slujitoare. E 
domnul W. Grubble, domnişoară. 

— Dar cine-i domnul Grubble, Charley? 

— Domnul Grubble, domnişoară? Ce, nu ştiţi, domnişoară? 
La „Scutul lui Dedlock”, patron W. Grubble, mă lămuri 
Charley, rostind rar, de parc-ar fi descifrat firma. 

— Da? Chiar stăpânul, Charley? 

— Da, domnişoară. Vă rog, domnişoară. Soţia lui e femeie 
frumoasă, dar şi-a fărâmat glezna şi nu ise prinde la loc. Iar 
fratele ei e tăietorul care a fost pus la închisoare. Şi ei se- 
aşteaptă să bea până ce-o muri numai din bere, urmă 
Charley. 

Neştiind despre ce poate fi vorba şi fiind de-o bucată de 
vreme foarte bănuitoare, m-am gândit că mai bine e să mă 
duc acolo singură. Ca atare, am trimis-o pe Charley să-mi 
aducă repede boneta, vălul şi şalul şi, după ce le-am pus pe 
mine, am coborât străduţa povârnită pe care mă simţeam 
ca acasă, de parc-aş fi fost în grădina domnului Boythorn. 

Domnul Grubble stătea în pragul micuţului său han foarte 
curat, aşteptându-mă, cu haina lepădată de pe el. Şi-a 
ridicat pălăria cu amândouă mâinile când m-a văzut venind 
şi, ţinând-o aşa de parc-ar fi fost un vas de fier (aşa de grea 
părea), a luat-o înainte pe cărarea acoperită cu nisip, 
ducându-mă în cel mai bun salon al lui; o încăpere curată, 
cu covor pe jos, cu mai multe plante în ea decât era nevoie, 
cu o litografie în culori a Reginei Carolina, mai multe scoici, 
o droaie de servicii de ceai, doi peşti împăiaţi puşi sub 
sticlă, iar, atârnând din tavan, un obiect ciudat de-ai fi zis 
că-i ou sau tărtăcuţă (dar nu ştiu care din două şi mă- 
ndoiesc că s-ar găsi cineva care să ştie). Îl cunoşteam pe 


domnul Grubble foarte bine din vedere, având obiceiul să 
stea deseori în uşă. Un om plăcut la înfăţişare, bine făcut, 
între două vârste, care nu se socotea îmbrăcat cum se 
cuvine, chiar de stătea acasă la foc, până nu-şi punea 
pălăria şi nu-şi trăgea cizmele, dar care nu purta niciodată 
haină, decât la biserică. 

A curăţat mucul lumânării şi, ducându-se puţin îndărăt ca 
să vadă cum arată, a ieşit din cameră pe neaşteptate, 
fiindcă tocmai aveam de gând să-l întreb de cine fusese 
trimis. Uşa salonului de alături deschizându-se, am auzit 
atunci câteva voci ce mi-au părut cunoscute şi care s-au 
oprit. Un pas uşor şi repede s-a apropiat de camera în care 
mă aflam, şi cine altul credeţi că stătea în faţa mea, decât 
Richard! 

— Draga mea Esther! Exclamă el, prietena mea cea mai 
bună! Şi era într-adevăr atât de însufleţit şi de sincer, încât, 
uimită şi bucuroasă de întâmpinarea lui frăţească, aproape 
că nu-mi puteam trage sufletul ca să-i spun că Ada e bine. 

— Răspunzi gândurilor mele tainice, ai rămas aceeaşi fată 
bună şi scumpă! Adăugă el, conducându-mă spre un scaun 
şi aşezându-se şi el alături de mine. 

Mi-am ridicat vălul de pe faţă, dar nu de tot. 

— Aceeaşi fată bună şi scumpă ai rămas! Urmă Richard la 
fel de duios ca mai înainte. 

Mi-am ridicat de tot vălul de pe faţă, apoi, punându-mi 
mâna pe braţul lui Richard şi uitându-mă în ochii lui, i-am 
spus cât de mult îi mulţumesc pentru plăcerea pe care mi-a 
făcut-o venind să mă vadă, şi ce grozav mă bucur şi eu să-l 
văd, cu atât mai mult cu cât în timpul bolii mele am luat o 
hotărâre pe care am să i-o comunic acum. 

— Scumpa mea, răspunse Richard, cu nimeni n-am avut o 
mai puternică dorinţă să vorbesc decât cu tine, pentru că 
vreau să mă înţelegi. 

— Şi eu vreau, Richard, l-am asigurat, clătinând din cap, 
să înţelegi şi tu pe cineva. 


— Deoarece te referi atât de curând la John Jarndyce, 
urmă Richard... Presupun că la el te-ai gândit? 

— Bineînţeles că la el. 

— Atunci, pot spune de la început că sunt bucuros, pentru 
că tocmai în această privinţă ard de nerăbdare să fiu 
înţeles. De tine... Pricepi... De tine, draga mea. N-am de dat 
nici-o socoteală domnului Jarndyce sau domnului cutare... 

M-am întristat să-l aud luând asemenea ton şi el a băgat 
de seamă. 

— Bine, bine, dragă Esther, îmi spuse, să nu intrăm în 
treburile astea acum. Vreau să-mi fac apariţia în linişte în 
casa în care stai, cu tine la braţ, şi să-i fac verişoarei mele 
scumpe o bucurie la care nu se-aşteaptă. Nădăjduiesc că 
devotamentul tău faţă de John Jarndyce îţi îngăduie atâta 
lucru? 

— Dragă Richard, i-am răspuns, ştii bine că ai fi primit din 
toată inima în casa lui - căminul tău - dacă-l vei socoti doar 
ca atare, şi la fel din toată inima eşti primit şi aici! 

— Rostit ca de cea mai bună „domniţă”! Exclamă Richard, 
bucuros. 

L-am întrebat cum îi place profesia pe care şi-a ales-o. 

— Oh, îmi place destul de mult! Răspunse Richard. E în 
ordine! La drept vorbind, pentru un timp, asta ori alta e tot 
atât de bună. Nu ştiu dacă are să-mi mai pese cât de cât de 
ea când voi ajunge să-mi limpezesc treburile, dar atunci, 
oricum, pot lichida vânzând brevetul, şi... În orice caz, hai 
să le dăm dracului toate plictiselile astea pentru moment. 

Atât de tânăr şi aşa de chipeş şi, din toate punctele de 
vedere, exact la capătul opus al domnişoarei Flite. Şi totuşi, 
înspăimântător de la fel cu ea în căutătura întunecată, 
neliniştită, iscoditoare ce i se strecura pe faţă! 

— Tocmai acum sunt în concediu la Londra, urmă Richard. 

— Zău? 

— Da. Am dat o fugă să-mi văd de... De treburile mele de 
la Curtea de Justiţie, înainte de vacanţa cea mare, adăugă 


el, silindu-se să râdă nepăsător. Începem în sfârşit să ne 
mişcăm în procesul acela vechi, ţi-o făgăduiesc. 

Nu-i de mirare că am clătinat neîncrezătoare din cap! 

Ai dreptate, nu-i un subiect plăcut. 

Richard spuse vorbele de mai sus, în timp ce pe faţă îi 
trecea aceeaşi umbră de îngrijorare ca şi mai înainte. Ducă- 
se dracului, măcar în seara asta... Uf! Na, s-a dus!... Cine 
crezi că-i cu mine? 

— Era cumva glasul domnului Skimpole, cel pe care l-am 
auzit? 

— Chiar el! Îmi face aşa de bine, ca nimeni altul! Ce copil 
atrăgător! 

L-am întrebat pe Richard dacă mai ştie cineva c-au venit 
împreună. Mi-a răspuns: „Nu, nimeni!” A trebuit să-l 
întrebe pe copilaşul bătrân, dragul de el - aşa-i spunea el 
domnului Skimpole - şi copilaşul bătrân, dragul de el, îi 
spusese unde ne aflam, şi-atunci i-a spus copilaşului bătrân, 
dragul de el, că s-a hotărât să vină să ne vadă, iar copilaşul 
bătrân, dragul de el, a dorit numaidecât să vină şi el, aşa că 
l-a adus aici. 

— Şi merită... Nu numai cheltuielile meschine pe care le ai 
cu el, dar de trei ori mai mult aur decât propria lui 
greutate, urmă Richard. E un tovarăş aşa de vesel! Şi deloc 
interesat. Spontan şi cu idei sănătoase! 

Bineînţeles că n-am văzut dovada dezinteresării domnului 
Skimpole în faptul că Richard îi plătea întreţinerea, dar 
despre asta n-am spus nici un cuvânt. De fapt, intră şi el şi 
abătu conversaţia noastră pe un alt făgaş. Era încântat că 
mă vede, mi-a spus c-a vărsat cu deliciu lacrimi de bucurie 
şi de simpatie, din când în când, de şase săptămâni încoace; 
n-a gustat fericire mai mare decât aflând că-mi merge mai 
bine, că a început să înţeleagă acum amestecul de bine şi 
de rău din lume, şi-şi dă seama ce mare preţ are sănătatea 
numai când altcineva e bolnav; nu ştie încă dacă nu cumva 
în mersul lucrurilor e lăsat de la bunul Dumnezeu ca A să se 
uite saşiu, pentru ca B să fie mai fericit că el nu-i încrucişat, 


sau că C are un picior de lemn numai pentru ca D să fie mai 
mulţumit simţindu-şi picioarele lui de carne şi sânge în 
ciorapi de mătase. 

— Dragă domnişoară Summerson, iată-l pe prietenul 
nostru, Richard, continuă domnul Skimpole, plin de cele 
mai scânteietoare viziuni ale viitorului, pe care le evocă din 
bezna înaltei Curți de Justiţie. Ce să spun, e încântător, e 
încurajator, e plin de poezie! În vechime, codrii şi 
singurătăţile străluceau de veselie pentru păstorul care îşi 
închipuia cântecul din fluier al lui Pan şi dansurile nimfelor. 
Păstorul cel de faţă, păstorelul nostru Richard, revarsă 
strălucire asupra întunecatelor instanţe judecătoreşti, 
închipuind-o pe zeiţa Fortuna cu tot cortegiul ei că se 
desfată în acordurile melodioase ale unei judecăţi de la 
tribuna magistraţilor. Lucrul e foarte plăcut, doar ştii! Un 
individ răuvoitor şi cârcotaş mi-ar putea spune: „La ce 
slujesc asemenea excese legale şi echitabile? Cum de le 
apăraţi?” îi răspund: „Amice cârcotaş, nu le apăr, dar îmi 
sunt tare plăcute. lată un tânăr păstor, un prieten de-al 
meu, care le transpune în ceva extrem de atrăgător pentru 
naivitatea mea. Eu nu spun că pentru asta există ele... Căci 
eu nu-s decât un copil printre voi, nemulţumiţii de pe faţa 
pământului, şi nu-s chemat eu să vă dau socoteală vouă şi 
nici chiar mie... De nimic..., dar s-ar putea să fie aşa, să 
existe pentru asta!”. 

Am început să mă gândesc serios că Richard nu putea găsi 
un prieten mai vătămător ca el. Mi-era peste mână ca în 
asemenea situaţie, când căuta din răspunsuri principii şi 
țeluri juste, să-l văd că are alături de el un om fermecător, 
dar uşuratic şi delăsător, lipsindu-se cu atâta nepăsare de 
toate principiile şi de toate ţelurile. Puteam înţelege cum o 
fire ca a tutorelui, atât de încercată în contactul cu lumea şi 
silită să contemple cu mâinile legate mizerabilele 
subterfugii şi discordii provocate de nenorocirile familiei, 
găsea o consolare imensă când domnul Skimpole îşi 
mărturisea slăbiciunile şi făcea paradă de candoarea-i 


neprihănită, dar nu mă puteam mulţumi cu gândul că 
atitudinile domniei sale erau chiar atât de sincere pe cât 
păreau, şi că nu slujeau ţelurilor leneşe ale domnului 
Skimpole, la fel de bine ca oricare alt mijloc, dar cu mai 
puţin necaz. 

Amândoi au venit cu mine înapoi şi, lăsându-l pe domnul 
Skimpole la poartă, am intrat pe nesimţite cu Richard şi-am 
spus: 

— Ada, iubita mea, am adus un gentilom venit să te vadă. 

Nu era greu de citit pe faţa îmbujorată şi emoţionată. Ada 
îl iubea din tot sufletul şi el o ştia, şi eu o ştiam. Era o 
chestiune prea transparentă această întâlnire a lor numai 
ca simpli veri. 

Aproape că nu mai aveam încredere în mine, ajungând să 
fiu răutăcioasă de tot din cauza bănuielilor mele, dar nu mai 
eram chiar atât de sigură că Richard o iubea din tot 
sufletul. O admira foarte mult - oricine ar fi admirat-o - şi 
cred că ar fi reînnoit legământul lor tineresc cu multă 
mândrie şi mare înflăcărare, de n-ar fi ştiut că Ada îşi va 
respecta făgăduiala dată tutorelui. Totuşi, mă tortura 
gândul că înrâurirea procesului se întinsese chiar până şi 
aici, că Richard îşi amâna deplina încredere şi dorinţa-i 
arzătoare în dragoste, ca în toate celelalte lucruri, până ce 
procesul Jarndyce îi va ieşi din minte. Vai mie! Niciodată n- 
am să ştiu ce s-ar fi ales de Richard fără pacostea asta de 
pe capul lui! 

I-a spus Adei cu cea mai mare sinceritate că nu venise ca 
să comită vreo încălcare tainică a condiţiilor impuse de 
domnul Jarndyce, pe care ea le primise (cam prea fără 
rezerve şi cu prea multă încredere, după părerea lui), dar 
că venise făţiş s-o vadă şi să mă vadă, şi ca să se justifice 
faţă de noi de ce se află cu domnul Jarndyce în asemenea 
relaţii ca acestea actuale. Dar cum copilaşul bătrân, dragul 
de el, avea să vină dintr-o clipă într-alta, Richard m-a rugat 
să-i fixez o întâlnire a doua zi în cursul dimineţii, ca să se 
justifice pe calea unei convorbiri cu mine, fără rezerve. l-am 


propus să mergem la plimbare în parc la ora şapte 
dimineaţa şi a fost de acord cu propunerea mea. Puțin după 
aceea, şi-a făcut apariţia şi domnul Skimpole, care ne-a 
înveselit preţ de un ceas. A cerut mai ales s-o vadă pe 
„micuța Coavinses” (aşa o numea el pe Charley) şi i-a spus, 
cu un aer patriarhal, că-i dăduse defunctului ei tată toate 
afacerile ce-i stătuseră în putere şi că, dacă vreunul dintre 
frăţiorii ei îşi dă osteneala să îmbrăţişeze aceeaşi profesie, 
el nădăjduieşte să fie încă în stare să-i dea o grămadă de 
lucru. 

— Pentru că sunt prins întruna în asemenea laţuri, urmă 
domnul Skimpole, privind cu un aer radios la noi pe 
deasupra unui pahar de vin cu apă, şi sunt întruna vândut 
la licitaţie... ca o navă, sau cu datoriile lichidate, ca o 
societate navală, cineva o face întotdeauna pentru mine. Eu 
n-o pot face, ştiţi doar, pentru că niciodată n-am bani. Dar 
cineva o face. Scap cu obrazul curat prin mijlocirea cuiva. 
Eu nu sunt ca graurul. Eu scap. De-ar trebui să mă întrebaţi 
cine-i acel cineva, pe cinstea mea că n-aş putea să vă spun. 
Hai să bem în sănătatea acelui cineva. Dumnezeu să-l 
binecuvânteze! 

Richard a întârziat puţin a doua zi dimineaţă, dar n-a 
trebuit să-l aştept mult şi am cotit spre parc. Aerul era 
limpede şi pajiştea înrourată, iar pe cer nici un nor. 
Păsărelele ciripeau încântător, scânteierile de pe ferigă, din 
iarbă şi de pe pomi erau minunate să le priveşti; bogăţia 
luxuriantă ce-mbrăca pădurile părea să fi crescut de 
douăzeci de ori din ajun, ca şi cum, în noaptea tăcută, când 
toate arătaseră atât de definitiv învăluite în somn, natura, 
prin amănuntele minuscule ale fiecărei frunze miraculoase, 
fusese mai trează ca de obicei, pentru strălucirea zilei 
acesteia. 

— Ce loc frumos! Exclamă Richard, privind jur-împrejur. 
Aici nu-i nici-o ciocnire şi nici-o neînțelegere de felul celor 
din procese! 

Dar era alt necaz. 


— Să-ţi spun ceva, dragă fată, urmă Richard, după ce mi s- 
or limpezi treburile, am să vin aici, cred, ca să mă odihnesc. 

— N-ar fi mai bine să te odihneşti acum? Am întrebat. 

— Oh! Cât despre asta, răspunse Richard, fie odihnă sau 
orice altceva, acum nu-i uşor. Pe scurt, nu se poate. Cel 
puţin eu nu pot. 

— De ce? 

— Ştii tu de ce, Esther. Dacă ar fi să locuieşti într-o casă 
neterminată, gata să-i pui acoperişul sau să i-l dai jos, sau s- 
o dărâmi din vârf şi până-n temelie şi s-o reclădeşti... 

Mâine, poimâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, anul 
viitor... ai vedea că-i greu să stai şi să te odihneşti. Aşa şi cu 
mine. Acum? Pentru noi, reclamanţii din proces, nu există 
cuvântul acum. 

Aproape că-mi venea să cred în puterea de atracţie 
răspândită de micuța domnişoară Flite, sărmana mea 
prietenă, pe căile hoinare ale pribegiei, dar, uitându-mă la 
Richard, am văzut iarăşi căutătura întunecată de aseară. E 
groaznic să te gândeşti, dar avea în ea umbra nefericitului 
om care murise. 

— Dragă Richard, începem convorbirea noastră. 

— Ştiam c-ai să-mi spui asta, doamnă Minerva! 

— Şi nu numai eu, dragă Richard. Nu eu sunt cea care te-a 
prevenit odinioară să nu-ţi pui speranţele, nici să n-aştepţi 
ceva de la pacostea blestemată de pe capul familiei. 

— lată că vii iarăşi la John Jarndyce! Exclamă Richard cu 
nerăbdare. Fie! Mai curând ori mai târziu, tot trebuie să-l 
aducem pe tapet, fiindcă el e fondul celor ce am de spus, şi 
cu atât mai bine să începem cu asta. Dragă Esther, cum poţi 
fi atât de oarbă? Nu vezi că el este parte interesată, şi că lui 
îi convine şi doreşte ca eu să nu ştiu nimic dintr-ale 
procesului şi nici să-mi pese de el; dar iată că pentru mine 
nu poate fi tot atât de bine. 

— O, Richard, am protestat, e cu putinţă să-l fi văzut, să-l fi 
auzit, să fi trăit sub acoperişul lui, şi să-l fi cunoscut, şi 
totuşi să-mi poţi mărturisi chiar mie, în locul ăsta singuratic, 


unde nu-i nimeni să ne audă, asemenea bănuieli 
nevrednice? 

Richard s-a înroşit până-n vârful urechilor, ca şi cum 
fireasca lui nobleţe ar fi simţit chinul remuşcării. A tăcut o 
bucată de vreme, apoi mi-a răspuns cu voce înceată: 

— Esther, sunt încredinţat că ştii că eu nu-s un individ 
meschin şi că îmi dau cumva seama că bănuielile şi 
neîncrederea nu sunt decât cusururi la un om de vârsta 
mea. 

— O ştiu prea bine, am răspuns. Şi sunt mai sigură de asta 
decât de orice. 

— O, scumpa mea! Exclamă Richard, ce bine ţi se 
potriveşte şi cum mă linişteşte! Aveam nevoie să capăt o 
fărâmă de mângâiere din toată afacerea asta, căci e urâtă 
cum nu se mai poate, de nici nu-ţi pot spune. 

— Ştiu foarte bine, am zis iarăşi, le ştiu la fel, Richard... Ce 
să zic? Ştiu la fel ca tine... Că asemenea interpretări greşite 
sunt străine de firea ta. Şi ştiu tot atât de bine ca şi tine cât 
de mult ţi-o poate schimba. 

— Hai, surioară, hai, urmă Richard ceva mai vesel, tu ai să 
fii sinceră cu mine în orice caz. Dacă eu am nenorocul să 
sufăr influenţa asta, atunci îl are şi el. Dacă pe mine m-a 
strâmbat puţin, şi pe el trebuie să-l fi strâmbat puţin. Nu zic 
că nu-i om onorabil, dincolo de toată încurcătura şi 
nesiguranța procesului, sigur că e. Dar vezi că procesul ne 
întinează pe toţi. Ştii doar că-i întinează pe toţi. L-ai auzit 
chiar pe el spunând-o de zeci de ori. Atunci el de ce să 
scape? 

— Din pricină că el are un caracter deosebit şi fiindcă s-a 
ţinut cu toată tăria în afara sferei de influenţă, Richard. 

— Oh, pentru că şi fiindcă! Replică Richard pornit. N-aş 
putea spune, fată dragă, că nu-i înţelept şi plăcut la vedere 
să păstrezi asemenea nepăsare exterioară. Poate să facă 
celelalte părţi interesate să se culce pe o ureche, şi oamenii 
pot să mai moară, şi faptele pot să se mai uite, şi multe 


lucruri se pot pe nesimţite întâmpla, lucruri destul de 
convenabile. 

M-a cuprins, asemenea milă de Richard, încât n-am mai 
putut să-i fac nici-o imputare, nici măcar din ochi. Mi-am 
adus aminte de îngăduinţa blândă a tutorelui faţă de 
greşelile lui, şi cu câtă lipsă de ostilitate şi cu câtă stăpânire 
de sine vorbise de acele greşeli. 

— Esther, reîncepu Richard, nu trebuie să-ţi închipui c-am 
venit aici ca să-i aduc lui John Jarndyce învinuiri într-ascuns. 
N-am venit decât ca să mă justific. Ce am de spus e că totul 
a mers foarte bine şi ne-am înţeles foarte bine, câtă vreme 
am fost cu totul nepăsător în privinţa procesului de care 
vorbim, dar, de îndată ce-am început să mă interesez de el 
şi să-l cercetez, lucrurile s-au schimbat. Din clipa aceea 
John Jarndyce a descoperit că Ada trebuie s-o rupă cu mine 
şi că, dacă n-o apuc pe calea foarte contestabilă impusă de 
el, nu sunt potrivit pentru ea. Ei bine, Esther, n-am de gând 
s-o apuc pe asemenea cale foarte discutabilă. Nu vreau să 
mă bucur de bunăvoința lui John Jarndyce, în termenii 
incoerenţi ai unui asemenea compromis, termeni pe care n- 
are nici un drept să-i dicteze. Că-i place ori că nu-i place, 
trebuie să-mi apăr drepturile şi pe-ale Adei. M-am gândit la 
toate o bună bucată de vreme, şi iată, asta-i concluzia la 
care am ajuns. 

Sărmanul Richard, dragul de el! Într-adevăr se gândise la 
toate o bună bucată de vreme. Faţa, vocea, atitudinea lui, 
toate o arătau prea limpede. 

— Aşa că i-am scris cinstit (trebuie să ştii că i-am scris 
despre toate) că suntem de păreri contrarii şi că e mai bine 
ca neînţelegerea noastră să se desfăşoare pe faţă, decât pe 
ascuns. Îi mulţumesc pentru bunăvoință şi pentru protecţie, 
dar el să-şi urmeze calea lui, căci eu mi-o urmez pe-a mea. 
E limpede că drumurile noastre nu-s la fel. După unul 
dintre testamentele de la dosar, mie mi se cuvine să iau 
mult mai mult decât el. Nu vreau să spun că testamentul 
respectiv va fi confirmat de Curte, dar aşa e şi are şanse. 


— Nu de la tine aflu, dragă Richard, despre scrisoarea ta. 
Am auzit de ea, fără să fie însoţită de cuvinte de supărare 
sau de mânie. 

— Zău? Făcu Richard, pe un ton mai moale. Sunt bucuros 
c-am spus că e om de treabă, când nu-i vorba de povestea 
asta nenorocită. Şi-acum, dragă Esther, eu ştiu că părerile 
mele îţi par grozav de dure şi aşa îi vor părea şi Adei, când 
îi vei spune ce s-a petrecut între noi. Dar dacă ai fi intrat în 
proces cu mine, dacă te-ai fi aplecat asupra hârtiilor de la 
dosar, cum am făcut eu când lucram la Kenge, dacă ai şti 
măcar ce grămadă de învinuiri cuprinde, cu dovezi şi 
contradovezi, cu bănuieli şi contrabănuieli, m-ai socoti 
moderat şi potolit în comparaţie cu alţii. 

— Poate că-i aşa, am răspuns. Dar chiar crezi tu, Richard, 
că printre hârtiile acelea multe se găsesc mult adevăr şi 
multă dreptate? 

— Undeva este adevăr şi este dreptate în proces, Esther... 

— Sau au fost odată, demult tare, numai eu. 

— Ba sunt... Sunt... Trebuie să fie undeva, se repezi 
Richard, cu înflăcărare, şi trebuie scoase la iveală. Dar nu 
ademenindu-mă cu Ada şi închizându-mi gura în privinţa 
banilor vor ieşi adevărul şi dreptatea la lumină. Zici că 
procesul mă schimbă, John Jarndyce zice şi el că procesul 
schimbă, a schimbat şi va schimba pe toţi cei ce sunt părţi 
în el. Atunci, cu atât mai mari drepturi voi avea când voi 
ajunge să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să-l duc la capăt. 

— Tot ce-ţi stă în putinţă, Richard! Tu crezi că în toţi anii 
ăştia, de-a rândul, alţii n-au făcut şi ei tot ce le-a stat în 
putinţă? S-au uşurat oare greutăţile din cauza altor 
nereuşite? 

— Dar nu poate dura o veşnicie, răspunse Richard cu o 
sălbăticie ce creştea în el şi care-mi aduse iarăşi în faţa 
ochilor trista amintire a ultimei victime. Sunt tânăr şi plin 
de zel şi nu o dată s-a văzut cum energia şi hotărârea au 
făcut minuni. Alţii nu s-au amestecat în proces decât pe 


jumătate. Eu mă dedic lui în întregime. Fac din el scopul 
vieţii mele! 

— O, Richard, dragul meu, cu atât mai rău, cu atât mai 
rău! 

— Nu, nu, nu, nu-ţi fie teamă pentru mine, răspunse el cu 
dragoste. Eşti o fată scumpă, bună, înţeleaptă, cuminte, 
binecuvântată de puterile cereşti, dar ai şi tu slăbiciunile 
tale. Iată, mă întorc la John Jarndyce. Îţi spun ţie, Esther, 
draga mea, când ne aflam în relaţiile acelea pe care el le 
găsea atât de potrivite, ei bine, relaţiile acelea nu erau 
fireşti. 

— Discordia şi înverşunarea sunt relaţiile tale fireşti, 
Richard? 

— Nu, nu spun asta. Vreau să spun că întreaga afacere ne 
pune în termeni nefireşti, în termeni incompatibili cu 
legăturile fireşti, iată, încă o rațiune ca să-i dau zor! Când 
procesul se va încheia, s-ar putea să descopăr că m-am 
înşelat în privinţa lui John Jarndyce. Mintea îmi va fi mai 
limpede când mă voi elibera de el şi atunci s-ar putea să fiu 
de acord cu cele ce spuitu astăzi. Foarte bine. Atunci am să 
recunosc şi-am să-l despăgubesc. 

Toate amânate pe când va sosi timpul din închipuirea lui. 
Toate învălmăşite şi nehotărâte până atunci. 

— Deocamdată, tu, care-mi eşti confidenta cea mai de 
încredere, urmă Richard, aş dori s-o faci pe verişoara mea, 
Ada, să înţeleagă că nu sunt cusurgiu, nestatornic sau 
îndărătnic în privinţa lui John Jarndyce, dar că port în spate 
povara ţelului şi raţiunii de care ţi-am vorbit. Aş vrea ca tu 
să vorbeşti cu ea în numele meu, pentru că ea îi poartă 
mare stimă şi respect vărului ei John şi pentru că ştiu că tu 
vei îndulci lumina crudă sub care mă arăt, chiar dacă nu 
eşti de acord cu ea, şi... Şi, pe scurt-continuă Richard care a 
şovăit la rostirea vorbelor de mai jos - nu... Nu-mi place să 
creadă Ada, o fată curată la suflet cum e ea, că sunt un om 
cu fire de cârcotaş, certăreţ şi bănuitor. 


I-am spus că asemenea cuvinte ca acestea din urmă i se 
potrivesc mai bine decât tot ce spusese până acum. 

— Ei, bine, recunoscu Richard, se poate să fie foarte 
adevărat, draga mea. Aproape că am sentimentul că-i aşa. 
Dar voi fi în stare să procedez cinstit şi leal, când va sosi 
timpul. Atunci am să fiu iarăşi cum trebuie, să n-ai teamă. 

L-am întrebat dacă asta e tot ce doreşte să-i spun Adei. 

— Nu chiar, răspunse Richard. Sunt obligat să nu-i ascund 
că John Jarndyce mi-a răspuns la scrisoare ca de obicei, 
adresându-mi-se cu „Dragul meu Rick”, încercând să mă 
convingă să-mi schimb părerea şi spunându-mi că el 
rămâne oricum neschimbat. (Totul e minunat, bineînţeles, 
dar situaţia rămâne neschimbată). De asemenea, doresc ca 
Ada să ştie că dacă o văd rar în timpul din urmă, am însă 
grijă să-i apăr interesele tot atât cât şi pe-ale mele... Noi doi 
fiind exact în aceeaşi oală... Şi nădăjduiesc că nu-şi va 
închipui, luându-se după palavrele pe care le-ar putea auzi, 
cum c-aş fi uşuratic sau imprudent, dimpotrivă, abia aştept 
să se termine procesul şi tot timpul mă zbat pentru asta. 
Fiind acum major, şi luând-o pe calea pe care am apucat-o, 
mă socotesc liber de a nu da socoteală de acţiunile mele lui 
John Jarndyce. Dar Ada fiind încă minoră, nu-i cer să-şi 
reînnoiască promisiunea pe care ne-am făcut-o unul altuia. 
Când va fi liberă să hotărască despre soarta ei, eu voi sta 
bine pe picioarele mele şi amândoi vom fi într-o cu totul altă 
situaţie în societate, cred. Dacă ai să-i spui toate acestea, 
care se vor bucura şi de felul tău înţelept şi cuminte de a le 
explica, îmi faci un serviciu pe cât de mare pe atât de 
folositor, scumpa mea Esther, şi-am să mă războiesc cu 
succesiunea Jarndyce cu mai multă forţă. Bineînţeles nu-ţi 
cer să faci o taină din tot ce ţi-am spus, când vă întoarceţi în 
Casa Umbrelor. 

— Richard, am replicat eu, îţi pui toată încrederea în mine, 
dar mă tem că n-ai să-mi urmezi sfatul. 

— Mi-e cu neputinţă să-l urmez în privinţa asta, fată dragă. 
În oricare alta, sunt gata. 


Ca şi cum ar mai fi fost vreo altă privinţă în viaţa lui! Ca şi 
cum soarta lui şi firea lui n-ar fi fost una şi aceeaşi! 

— Dar pot să te întreb ceva, Richard? 

— Cred că da, răspunse el, râzând. Nu ştiu cine altul ar 
putea, dacă n-ai să poţi tu. 

— Tu singur spui că nu duci o viaţă prea aşezată. 

— Cum aş putea, dragă Esther, când n-am nimic? 

— Ai făcut iar datorii? 

— Ei, bineînţeles c-am făcut, răspunse Richard uimit de 
naivitatea mea. 

— Bineînţeles, ai zis? 

— Copil drag ce eşti, sigur că da. Nu mă pot arunca într-o 
treabă fără să nu cheltuiesc absolut nimic. Uiţi, sau poate 
nu ştii că, printr-unul din legate, Ada şi cu mine avem de 
luat câte ceva. Nu-i decât o chestie între o sumă mai mare 
şi una mai mică. În orice caz nu voi depăşi limitele sumei. 
Binecuvântată să-ţi fie inima, fată minunată ce eşti, încheie 
Richard foarte amuzat de neliniştea mea, are să fie bine, o 
scot eu la capăt, draga mea! 

Simţeam că mă cuprinde o îngrijorare atât de profundă 
pentru primejdia în care se afla, încât am încercat, în 
numele Adei, într-al tutorelui şi într-al meu, prin mijloacele 
cele mai înflăcărate pe care le-am putut născoci, să-l 
înduioşez şi să-i arăt câteva dintre greşelile lui. Le-a primit 
pe toate cu răbdare şi cu îngăduinţă, dar toate se izbeau de 
el fără nici cel mai mic efect. N-am avut de ce mă mira, 
după primirea pe care mintea lui absentă a făcut-o scrisorii 
de la tutore, dar m-am hotărât să mă folosesc de influenţa 
Adei, totuşi. 

Aşa că, după ce plimbarea noastră ne-a adus iarăşi în sat şi 
după ce m-am dus acasă să-mi iau micul dejun, am pregătit- 
o pe Ada pentru povestirea pe care aveam de gând să i-o 
împărtăşesc, înfăţişându-i cu exactitate raţiunile de care 
trebuie să ne îngrozim, şi anume că Richard se duce la fund 
şi-şi risipeşte viaţa întreagă în vânt. Lucrul a întristat-o 
adânc bineînţeles, cu toate că ea avea o cu mult mai mare 


încredere decât aveam eu că Richard îşi va îndrepta 
greşelile-încredere atât de firească şi de afectuoasă la 
draga mea - după care i-a scris cele de mai jos: 

Prea scumpul meu verişor, Esther mi-a relatat tot ce i-ai 
povestit azi dimineaţă. Îţi scriu cele de faţă ca să-ţi repet cu 
toată sinceritatea din partea mea toate cele ce ţi-a spus şi 
ea şi să-ţi mai adaug cât sunt de încredinţată că mai curând 
ori mai târziu te vei convinge că verişorul nostru John este 
un model de cinste, sinceritate şi bunătate, şi atunci te vei 
întrista profund că i-ai făcut, fără să vrei, atâta nedreptate. 

Nu prea ştiu cum să-ţi scriu cele ce doresc a-ţi spune în 
continuare, dar am încredere că le vei înţelege aşa cum le 
gândesc eu. Am oarecare temeri, prea scumpul meu 
verişor, că s-ar putea să fie din pricina mea că îţi prilej 
uieşti acum atât de multă amărăciune... Şi dacă- 
ţiprilejuieşti ţie, atunci o simt şi eu. În cazul că e aşa, sau în 
cazul că în tot ce faci te frământă mult gândurile în privinţa 
mea, te rog şi te implor din tot sufletul să încetezi. Orice ai 
face pentru mine nu mi-ar aduce nici pe jumătate atâta 
fericire, cât faptul de a întoarce spatele acelei umbre în 
care ne-am născut amândoi. Nu te supăra pe mine de cele 
ce-ţi spun. Te rog, te rog, dragă Richard, de dragul meu şi 
pentru binele tău şi dintr-o silă firească pentru izvorul 
necazurilor ce-şi au partea lor de vină în faptul că am rămas 
amândoi orfani când eram tare mici, te rog, te rog, lasă-te 
de proces pe vecie. Suntem îndreptăţiţi să ştim, în clipa de 
faţă, că nimic bun şi nici-o speranţă nu ne aşteaptă de la el, 
că nimic nu-i de scos din proces, decât amărăciune. 

Scumpul meu verişor, nu am nevoie să-ţi mai spun eu că 
eşti pe deplin liber şi că e foarte probabil să poţi întâlni o 
făptură pe care s-o iubeşti cu mult mai mult decât pe prima 
ta dragoste. Sunt absolut sigură, dacă-mi îngădui să spun, 
că persoana aleasă acum de tine ar prefera din răsputeri 
să-ţi împărtăşească soarta pretutindeni, oricât de modestă 
sau de lipsită de mijloace va fi şi să te vadă fericit, făcându- 
ţi datoria şi urmânduc-ţi calea aleasă de tine, decât să spere 


sau chiar să devină foarte bogată cu tine (dacă asemenea 
lucru arficu putinţă), cu preţul scurgerii unor ani de 
amânări şi spaime şi cu cel al nepăsării tale faţă de alte 
țeluri. S-arp utea să te în ire sp usele mele cu atâta 
siguranţă, eu care am atât de puţină experienţă şi 
cunoaştere a vieţii, dar le ştiu ca sigure din însăşi inima 
mea... Pe veci, scumpul meu verişor, a ta cu cea mai mare 
afecţiune, Ada. 

Bileţelul de mai sus l-a adus pe Richard numaidecât la noi, 
dar prea puţin i-a schimbat părerile, dacă i le-a schimbat 
cumva. Vom judeca cinstit, zicea el, cine a avut dreptate şi 
cine nu... Are să ne arate el., avem să vedem noi! Era 
însufleţit şi înflăcărat, ca şi cum gingăşia Adei l-ar fi 
încântat, dar eu n-am nici-o speranţă, şi-o spun suspinând, 
că scrisoarea ar fi putut avea o înrâurire mai puternică 
asupra judecății lui la o reexaminare, decât a putut-o avea 
cu siguranţă atunci. 

Cum amândoi aveau să rămână cu noi în ziua aceea şi-şi 
opriseră locuri în poştalion pentru întoarcere pe a doua zi 
dimineaţă, am căutat un prilej ca să vorbesc cu domnul 
Skimpole. Obiceiul nostru de a sta mai mult pe-afară mi-a 
scos un prilej în cale şi, cu sfială, i-am spus că, încurajându-l 
pe Richard, îşi asumă o răspundere. 

— Răspundere, dragă domnişoară Summerson? Repetă el, 
agăţându-se de cuvânt cu un zâmbet extrem de amuzat. 
Sunt ultimul om din lume în privinţa asta. În viaţa mea nu 
mi-am luat nici-o răspundere... Nu pot. 

— Mă tem că oricare dintre noi e obligat să poarte 
răspunderi, am urmat eu destul de sfioasă, el fiind cu atât 
mai bătrân şi mai priceput decât mine. 

— Nu, zău? Răspunse domnul Skimpole, primind 
asemenea noutate ca pe-o surpriză cât se poate de plăcută 
şi de plină de haz. Dar fiecare om nu-i obligat să fie 
solvabil? Iată că eu nu sunt. N-am fost niciodată. Priveşte, 
dragă domnişoară Summerson, şi scoase din buzunar o 
mână de monede de argint şi de aramă amestecate, uite ce 


mulţi bani! Habar n-am câţi sunt. N-am tăria de a socoti. Zi 
că-s patru şilingi şi nouă pence... Zi că-s patru lire şi nouă 
şilingi. Ei îmi spun că datorez mai mult de-atât. Şi cred că-i 
aşa. Probabil că sunt dator atât cât oamenii buni mă lasă să 
fac datorii. Dacă ei nu se opresc, de ce m-aş opri eu? lată-l 
pe Harold Skimpole în mic. Dacă asta se cheamă 
răspundere, atunci sunt răspunzător. 

Seninătatea perfectă cu care şi-a pus banii iarăşi în 
buzunar şi cu care m-a privit, cu un zâmbet subtil pe faţă, 
ca şi cum ar fi vorbit de-o faptă neînsemnată dar ciudată 
de-a altcuiva, m-a făcut aproape să-mi dau seama că e ca şi 
cum n-ar avea într-adevăr nimic de-a face cu răspunderile. 

— Ei, bine, fiindcă vorbeşti de simţul răspunderii, reluă el 
discuţia, sunt gata să spun că niciodată n-am avut fericirea 
de a cunoaşte pe cineva c-un simţ al răspunderii atât de viu 
şi reconfortant ca al dumitale. Îmi pari a fi întruchiparea 
desăvârşită a simțului de răspundere. Când te văd, dragă 
domnişoară Summerson, asigurând desăvârşita funcţionare 
a întregului sistem mic, dar ordonat în centrul căruia te afli, 
mă simt înclinat să-mi spun - de fapt chiar îmi şi spun foarte 
des - „lată, asta e responsabilitatea!” 

Era greu după aceasta să-i explic ce voisem să înţeleg, dar 
am stăruit încă să-l lămuresc că noi cu toţii nădăjduim ca el 
să-l împiedice şi să nu-l sprijine pe Richard în părerile 
optimiste pe care şi le făurea şi de care era stăpânit. 

— Cu cea mai mare bunăvoință, replică el, dacă pot. Dar, 
dragă domnişoară Summerson, nu sunt nici viclean, nici 
prefăcut. Dacă mă prinde de mână şi mă duce să mă poarte 
prin Curtea de Justiţie de la Westminster, într-o procesiune 
iluzorie, umblând după noroc, trebuie să mă duc cu el. 
Dacă-mi spune: „Skimpole, prinde-te în horă!”, trebuie să 
mă prind cu el. Bunul-simţ n-ar face-o, ştiu, dar eu n-am 
bun-simţ. 

— Mare nenorocire pentru Richard! Am exclamat eu. 

— Dumneata chiar aşa crezi? Făcu domnul Skimpole. Nu 
spune aşa ceva, nu spune aşa ceva. Să ne închipuim că 


Richard s-ar întovărăşi cu Bunul-Simţ... Un om minunat... 
Cam zbârcit... Îngrozitor de practic... În fiecare buzunar cu 
restul gata pregătit la câte o hârtie de zece lire... În mână 
cu registrul de socoteli liniat... Să zicem, semănând în totul 
cu un perceptor. Dragul nostru Richard, optimist înflăcărat, 
sărind peste obstacole, plin de poezie şi gata să se deschidă 
ca un mugure proaspăt, îi spune prea respectabilului său 
tovarăş: „în faţa mea văd un viitor de aur: e foarte luminos, 
e foarte frumos, e foarte vesel; într-acolo mă duc, făcând un 
salt peste peisajul ce mă desparte de el!” Tovarăşul 
respectabil îl doboară în aceeaşi clipă cu ordonatul său 
registru de socoteli, declarându-i textual, într-un chip 
prozaic, că el nu vede asemenea lucruri, şi îi arată că nu 
există nimic alta decât taxe, fraude, peruci din păr de cal şi 
robe negre. Ei, bine, înţelegi dumneata, schimbul e dureros 
- înţelept în ultimul grad, n-am nici-o îndoială - dar 
respingător. Eu nu pot face aşa ceva. Eu n-am registre de 
socoteli liniate, n-am nici-o trăsătură de perceptor în 
alcătuirea mea, nu sunt deloc respectabil şi nici nu doresc 
să fiu. Ciudat poate, dar asta e! 

Era de prisos să mai adaug ceva, aşa că i-am propus să-i 
ajungem din urmă pe Ada şi pe Richard, care erau puţin 
înaintea noastră şi, disperată, am renunţat la domnul 
Skimpole. 

În cursul dimineţii vizitase Castelul şi acuma ne descria 
într-un chip ciudat tablourile de familie de acolo. Printre 
doamnele Dedlock cele moarte şi dispărute, erau unele în 
chip de păstoriţe atât de înspăimântătoare, ne povestea el, 
încât beţele paşnice din mâinile lor păreau adevărate arme 
de atac. Îşi păzeau turmele cu străşnicie, împopoţonate şi 
pudrate, şi-şi lipiseră aluniţe pe obraz ca să-nspăimânte 
prostimea, aşa cum şefii de trib se vopsesc pe faţă când 
pleacă la război. Se mai afla acolo un „sir” oarecare 
Dedlock, într-o bătălie, cu o ghiulea sărită-n aer, nori de 
fum, străluciri de fulgere, un oraş în flăcări, un fort 
împresurat, toate în plină acţiune văzându-se printre cele 


două picioare de dindărăt ale calului său, ceea ce voia să 
arate, presupunea domnul Skimpole, cât de puţin îi păsa 
unui Dedlock de asemenea fleacuri. Domnul Skimpole îşi 
imagina întregul lor neam ca pe unul ce-a fost alcătuit în 
viaţă din „nişte oameni împăiaţi”, cum i-ar numi el... O vastă 
colecţie de personaje cu ochi sticloşi, cocoţaţi cât se poate 
de potrivit pe feluritele lor rămurele şi stinghioare - ca 
găinile - lipsiţi cu desăvârşire de însufleţire şi totdeauna în 
vitrine de sticlă. 

Nu mă mai simţeam acum la largul meu, auzind aluziile 
acestea la numele Dedlock, şi am simţit o uşurare când 
Richard, scoțând un strigăt de uimire, a pornit în grabă să 
iasă în calea unui străin pe care îl zărise mai înainte venind 
încetişor înspre noi. 

— Ei, Doamne! Exclamă domnul Skimpole. lată-l pe 
Vholes! 

Am întrebat dacă-i un prieten de-al lui Richard. 

— Prieten şi sfătuitor jurist, răspunse domnul Skimpole. 
Ei, bine, dragă domnişoară Summerson, dacă doreşti bun- 
simţ, respect şi responsabilitate, toate îngemănate... De 
vrei un om exemplar... Vholes ţi-e omul. 

Nu ştiusem, spuserăm noi, că Richard era asistat de vreun 
domn c-un asemenea nume. 

— Când şi-a atins majoratul, ne lămuri domnul Skimpole, 
s-a despărţit de bunul nostru amic Kenge, aşa de bun de 
gură, şi şi l-a ales, cred, pe Vholes. De fapt ştiu că aşa a 
făcut, pentru că eu i l-am prezentat pe Vholes. 

— Îl cunoşteaţi demult? A întrebat Ada. 

— Pe Vholes? Dragă domnişoară Clare, mă cunoşteam cu 
el în felul în care mă cunosc cu mai mulţi domni din aceeaşi 
breaslă. A făcut unele şi altele, procedând într-un fel foarte 
plăcut şi politicos... A intentat procese, cred că aşa se 
spune... Care s-au terminat cu procedura arestării mele. 
Cineva a fost atât de bun încât a intervenit şi a plătit banii... 
Nu ştiu cât şi patru pence era totalul sumei, am uitat câte 
lire şi câţi şilingi, dar ştiu că se termina cu patru pence, 


pentru că m-a izbit atunci ca un lucru bizar că puteam să 
fiu dator cuiva cu patru pence... Şi, după aceea, le-am făcut 
cunoştinţă. Vholes mă rugase să i-l prezint şi lucrul s-a 
făcut. Acuma îmi vine în minte, urmă domnul Skimpole, 
uitându-se la noi întrebător, cu un zâmbet cât se poate de 
sincer în timp ce făcea descoperirea, că Vholes m-a minţit 
poate? Mi-a dat ceva, zicând că-i comision. Să fi fost un bilet 
de cinci lire? Ştiţi, cred că trebuie să fi fost o hârtie de cinci 
lire! 

O analiză mai amănunţită a problemei a fost împiedicată 
de întoarcerea lui Richard spre noi într-o stare de agitaţie, 
prezentându-ni-l grăbit pe domnul Vholes... Un om gălbejit, 
cu buzele subţiate, de parc-ar fi fost reci ca gheaţa, cu o 
erupție roşie ici şi colo pe faţă, înalt şi subţire, în vârstă de 
vreo cincizeci de ani, cu capul între umeri şi adus de spate. 
Îmbrăcat în negru, cu mănuşi negre şi cu haina încheiată 
până sub bărbie, nu avea nimic deosebit în făptura lui, 
decât doar că părea fără viaţă în el şi că avea un fel de-a se 
uita la Richard, încet, cu privirea fixă. 

— Nădăjduiesc că nu vă deranjez, doamnelor, zise domnul 
Vholes, şi atunci am băgat de seamă că era cu mult mai 
interesant din felul său de a vorbi, parcă lăuntric. M-am 
înţeles cu domnul Carstone ca să ştie totdeauna când 
procesul lui e pe rol la Curte şi, aducându-mi-se la 
cunoştinţă aseară de către unul dintre funcţionarii mei, 
după închiderea poştei, că procesul e trecut pe rol cam pe 
neaşteptate, pentru mâine, m-am suit în diligenţă astăzi dis- 
de-dimineaţă şi-am venit aici să discut cu el. 

— Da, zise Richard, cu faţa îmbujorată şi uitându-se 
triumfător la Ada şi la mine, nu mai procedăm acum după 
moda veche şi înceată. Acum toarcem firul fără întrerupere! 
Domnule Vholes, trebuie să-nchiriem ceva cu care să 
mergem în oraş la poştă, să prindem curierul de seară şi să 
plecăm cu el! 

— Cum doriţi, domnule, răspunse domnul Vholes. Sunt cu 
totul la ordinele dumneavoastră. 


— Stai să văd, adaugă Richard, uitându-se la ceas. Dacă 
dau o fugă până la han la Dedlock şi-mi fac geamantanul şi 
comand o cabrioletă, o caleaşcă sau orice s-ar găsi, atunci 
mai avem un ceas înaintea plecării. Mă întorc apoi la ceai. 
Verişoară Ada, vrei, împreună cu Esther, să ai grijă de 
domnul Vholes cât timp lipsesc? 

Numaidecât a plecat înfierbântat şi grăbit, şi curând s-a 
topit în negura înserării. Noi, cei care rămăseserăm, am 
pornit-o în pas de plimbare înspre casă. 

— E necesară prezenţa domnului Carstone mâine, 
domnule? Am întrebat eu. E de vreun folos? 

— Nu, domnişoară, răspunse domnul Vholes. Nu văd c-ar 
fi. 

Şi Ada şi eu ne-am exprimat părerea de rău că trebuie să 
plece numai ca să încerce iarăşi o dezamăgire. 

— Domnul Carstone a stabilit principiul de a veghea singur 
asupra intereselor sale, zise atunci domnul Vholes şi când 
un client îşi impune principii proprii, care nu-s potrivnice 
moralei, e de datoria mea să i le respect. În afaceri doresc 
să fiu corect şi sincer. Sunt văduv şi am trei fiice, Emma, 
Jane şi Caroline, şi dorinţa mea e să-mi îndeplinesc datoriile 
pe care le am în viaţă ca să le las un nume nepătat. Pare a fi 
un loc plăcut aici, domnişoară. 

Întrucât mie îmi adresase observaţia, din pricină că 
mergeam alături de el, am încuviinţat şi am citat atracțiile 
de căpetenie. 

— Adevărat? Întrebă domnul Vholes. Am privilegiul de a 
purta de grijă bătrânului meu tată, ce locuieşte pe Valea Ta 
un tonului... Locul său de baştină... Şi îmi place foarte mult 
partea aceea. Nici prin minte nu-mi trecea că ar putea fi 
atât de atrăgător locul de aici. 

Ca să întreţin conversaţia, l-am întrebat pe domnul Vholes 
dacă i-ar fi plăcut să trăiască la ţară. 

— Aici, domnişoară, răspunse el, mă atingeţi la coarda 
sensibilă. Sănătatea mea nu-i deloc perfectă (sufăr de o 
digestie proastă) şi dac-ar fi să am grijă numai de mine, mi- 


aş căuta refugiu în viaţa rurală, cu obiceiurile ei, mai cu 
seamă că obligaţiile profesionale m-au împiedicat să intru 
ceva mai mult în contact cu societatea în general şi mai ales 
să am legături cu societatea doamnelor, cu care am dorit 
cel mai tare să am de-a face. Dar cu cele trei fiice ale mele, 
Emma, Jane şi Caroline... Şi cu bătrânul meu tată... Nu-mi 
pot îngădui să fiu egoist. E drept că nu mai am de întreţinut 
pe bunica mea dragă, care a murit în alo sută doilea an de 
viaţă, dar rămân destule de făcut, încât e indispensabil şi 
trebuie ca moara să umble fără oprire. 

Se cerea oarecare atenţie să-l asculţi, din pricina vorbirii 
sale cu sine parcă şi a felului său lipsit de viaţă. 

— Să-mi fie cu iertare că am vorbit despre fiicele mele, 
continuă el. Ele sunt slăbiciunea mea. Doresc să le las 
bietelor fete puţină independenţă, dar şi un nume 
respectabil. 

Între timp, ajunserăm la casa domnului Boythorn, unde 
masa cu ceaiul gata pregătit ne aştepta. Puțin după aceea, 
Richard, grăbit şi fără astâmpăr, intră şi el şi, aplecându-se 
peste scaunul domnului Vholes, îi şopti ceva la ureche. 
Domnul Vholes răspunse tare sau aproape tot atât de tare, 
presupun, cum răspundea totdeauna la orice... 

— Mă conduci dumneata, domnule, nu-i aşa? 

— Pentru mine e totuna, domnule. Oricum doreşti 
dumneata. Îţi stau cu totul la dispoziţie. 

Am înţeles din cele ce-au urmat că domnul Skimpole 
trebuia să fie lăsat până a doua zi dimineaţa, să 
călătorească pe cele două locuri care fuseseră şi plătite. 
Cum Ada şi cu mine eram amândouă abătute din pricina lui 
Richard şi foarte necăjite să ne despărţim astfel de el, am 
lăsat să se-nţeleagă limpede, pe cât am putut de politicos, 
că ne vom despărţi de domnul Skimpole la hanul „Scutul lui 
Dedlock” şi ne vom retrage când călătorii nocturni vor fi 
plecat. 

Pe fondul veseliei lui Richard, înlăturând toate necazurile 
ce ne puteau sta împotrivă, am urcat cu toţii pe vârful unei 


coline, deasupra satului, unde poruncise să-l aştepte o 
cabrioletă şi unde am găsit un om cu un felinar aşteptând 
lângă capul calului slăbănog ce fusese înhămat la trăsurică. 

Niciodată n-am să-i uit pe cei doi, aflaţi unul lângă altul în 
lumina felinarului. Richard, cu hăţurile în mână, din cap 
până-n picioare numai exaltare, şi domnul Vholes, nemişcat, 
înmănuşat în negru, încheiat la haină până-n gât, uitându- 
se la el de parcă s-ar fi uitat la o pradă şi-ar fi vrăjit-o. Îmi 
stă în faţa ochilor întregul tablou al nopţii întunecoase şi 
calde, brăzdată de fulgere de vară, cu urma colbuită a 
drumului străjuit pe laturi de garduri vii şi de arbori înalţi, 
apoi calul jigărit şi decolorat, cu urechile ciulite, şi plecarea 
în viteză către procesul Jarndyce. 

În noaptea aceea, draga mea mi-a spus că dacă Richard 
mai târziu va fi bogat sau ruinat, înconjurat de prieteni sau 
părăsit de toţi, pentru ea asemenea lucruri nu vor schimba 
nimic; dar cu cât Richard va avea mai multă nevoie de 
dragostea unui suflet iubitor şi statornic, cu atât mai multă 
dragoste va trebui să-i dăruiască lui acel suflet iubitor şi 
statornic, apoi că, dacă gândurile lui îi sunt închinate ei, cu 
toate rătăcirile sale de-acum, tot aşa şi gândurile ei îi vor fi 
închinate lui de-a pururi; de-i va putea dedica lui viaţa, nu 
se va gândi niciodată la ea şi nici la propriile ei plăceri, dacă 
va putea să le împartă cu el. 

Şi s-a ţinut de cuvânt. 

Acum mă uit de-a lungul drumului ce se aşterne în faţa 
mea, în depărtarea adâncă, unde peste puţin capătul 
călătoriei începe să se desluşească, şi dincolo de marea 
moartă a procesului de la înalta Curte de Justiţie, şi peste 
roadele amare pe care le-a zvârlit pe mal, deasupra tuturor, 
îmi pare c-o văd pe draga mea devotată şi fidelă.38 

O luptăUmbrelor, am respectat cu punctualitate ziua fixată 
şi am fost întâmpinate cu o copleşitoare primire de bunând 
a venit vremea să ne-ntoarcem iarăşi la Casa sosit. Mă 
refăcusem pe deplin ca sănătate şi putere şi, găsindu-mi 
cheile gata pregătite în odaie la mine, mi-am urat, 


zăngănindu-le în mână, cu un dangăt mic şi vesel de 
clopoței, de parc-aş fi fost la Anul Nou: „La datorie iarăşi, 
Esther, şi dacă nu eşti încă bucuroasă peste măsură să ţi-o 
îndeplineşti mai mult decât cu tragere de inimă şi cu 
mulţumire, oriunde şi oricum, să ştii c-ar trebui să fii! 
Numai atât aveam să-ţi spun, draga mea!” 

Cele câteva dimineţi de la început am fost pline de forfotă 
şi treabă, închinate încheierilor atâtor socoteli, 
alergăturilor repetate între Odaia Cârtitului şi toate 
celelalte părţi ale casei, apoi atâtor sertare şi dulapuri de 
repus în ordine şi, în sfârşit, unui nou început în toate 
privinţele, încât n-aveam o clipă de tihnă. Dar când toate au 
intrat pe făgaşul lor şi toate lucrurile au fost puse la locul 
cuvenit, am plecat la Londra pentru câteva ceasuri, unde 
ceva din scrisoarea pe care o distrusesem la Chesney Wold 
mă convinsese să iau o hotărâre în ceea ce mă priveşte. 

Am pretextat că mă duc s-o văd pe Caddy Jellyby... 
Numele ei de fată mi se pare atât de firesc, încât totdeauna 
îl folosesc când vorbesc de ea... Şi i-am scris şi ei un bileţel 
dinainte, rugând-o să mă însoţească într-o cursă mică 
pentru treburi. Plecând de acasă dis-de-dimineaţă, am 
ajuns la Londra cu poştalionul atât de devreme, încât m-am 
prezentat în strada Newman în plină zi. 

Caddy, care nu mă mai văzuse din ziua căsătoriei ei, a fost 
atât de bucuroasă şi afectuoasă cu mine, încât eram gata- 
gata să mă tem că-i fac soţul gelos. Dar el, în felul lui, era 
tot atât de rău... Vreau să spun tot atât de bun şi, pe scurt, 
iarăşi vechea poveste că nimeni nu-mi lasă şi mie prilejul să 
fac ceva mai de seamă, mai ieşit din comun. 

Domnul Turveydrop-senior era în pat, am aflat, iar Caddy 
îi amesteca ciocolata, pe care un băieţel melancolic cu 
calitatea de ucenic - îmi păru un lucru atât de ciudat să ai 
nevoie de ucenic în profesia de profesor de dans - aştepta 
să i-o ducă sus. Socrul ei era grozav de drăguţ şi de atent, 
îmi povestea Caddy, şi trăiau împreună cum nu se poate mai 
fericiţi. (Când vorbea de traiul lor împreună, ea voia să 


spună că bătrânului gentilom i se datora tot ce-i mai bun şi 
locuinţa cea mai bună, pe când ea şi cu soţul ei nu s-alegeau 
decât cu ceea ce mai rămânea şi şedeau înghesuiți în două 
cămăruţe de colţ, de deasupra grajdului). 

— Şi ce face măicuţa ta, Caddy? Am întrebat. 

— Ei, aflu câte ceva de ea, Esther, de la tata, dar o văd 
foarte puţin, îmi răspunse Caddy. Ne înţelegem bine, mă 
bucur s-o pot spune, dar mama crede că e ceva absurd că 
m-am căsătorit cu un profesor de dans şi se cam teme să n- 
aibă urmări pentru ea, să nu-i strice socotelile. 

Mi-a trecut prin minte că dacă doamna Jellyby şi-ar fi 
îndeplinit îndatoririle şi obligaţiile sale fireşti mai înainte de 
a fi măturat zarea cu telescopul în căutarea altora, ea şi-ar 
fi luat toate precauţiile ca să nu devină absurdă, dar se 
înţelege de la sine că am păstrat asemenea gânduri pentru 
mine. 

— Şi tatăl tău, Caddy? 

— Vine aici în fiecare seară, răspunse ea, şi-i place atât de 
mult să stea colo în colţ, încât îţi creşte inima să-l vezi. 

Uitându-mă în colţ, am văzut limpede urmele lăsate de 
capul domnului Jellyby pe perete. Te mângâia gândul că 
găsise asemenea loc de odihnă. 

— Şi tu, Caddy, am urmat, mă prind pe orice că eşti la fel 
de ocupată. 

— Ei, bine, draga mea, răspunse Caddy, sunt într-adevăr, 
căci să-ţi spun o taină mare, mă calific şi eu ca să dau lecţii. 
Sănătatea lui Prince nu-i grozavă şi doresc s-ajung să-l ajut. 
Cât cu orele pe la şcoli, cât cu lecţiile aici, pe deasupra 
elevii particulari şi ucenicii, are într-adevăr prea multe pe 
capul lui, bietul băiat! 

Noţiunea de ucenici îmi părea încă atât de ciudată, încât 
am întrebat-o pe Caddy dacă erau mulţi la număr? 

— Patru, îmi răspunse ea. Unul intern şi trei externi. Sunt 
copii tare buni, numai că atunci când se află împreună, vor 
să se joace... ca nişte copii... În loc să-şi vadă de treabă. 
Aşa, de pildă, băieţelul pe care l-ai văzut acum valsează 


singur în bucătăria goală şi pe ceilalţi îi împrăştiem prin 
toată casa, aşa cum putem. 

— Asta-i numai ca să deprindă paşii, fără îndoială? Am 
întrebat. 

— Numai ca să deprindă paşii, răspunse Caddy. Şi 
exersează în acelaşi timp atâtea ceasuri câţi paşi au de 
făcut. Dansează în Academie şi în acest sezon executăm 
figurile de pe la cinci, în fiecare dimineaţă. 

— Hm! Ce viaţă activă! Am exclamat. 

— 'Te încredinţez, draga mea, urmă Caddy zâmbind, când 
ucenicii externi sună dimineaţa (clopoţelul sună în camera 
noastră ca să nu-l tulburăm pe domnul Turveydrop-senior), 
şi când deschid fereastra şi-i văd stând pe prag cu 
pantofiorii lor de lac sub braţ, îmi vin în minte, drept să-ţi 
spun, coşarii. 

Toate acestea îmi înfăţişau meseria lor într-o lumină 
aparte, bineînţeles. Caddy se veselea văzând efectul celor 
povestite de ea şi, bucuroasă, istorisea amănuntele 
propriilor sale studii. 

— Ştii, draga mea, ca să micşorez cheltuielile, trebuie să 
ştiu puţin pian şi trebuie să ştiu şi ceva din ale violinei, aşa 
că, în consecinţă, trebuie să exersez la cele două 
instrumente, la fel ca şi cu amănuntele profesiunii noastre. 
Dacă mama ar fi fost ca toată lumea, aş fi putut avea şi eu 
oarecare cunoştinţe muzicale de la care să pornesc. Totuşi 
n-am căpătat niciuna şi partea asta a muncii, la început, te 
cam descurajează, trebuie să recunosc. Dar am ureche 
foarte bună şi sunt obişnuită cu truda... Pentru asta trebuie 
să-i mulţumesc mamei, în orice caz... Şi pe urmă, ştii tu 
Esther, proverbul cunoscut pretutindeni în lume... Că unde 
e voinţă este şi putinţă. 

Spunând vorbele astea, Caddy s-a aşezat în glumă la o 
pianină mică şi zdrăngănită şi a atacatcu mult curaj un 
cadril. După aceea, s-a ridicat de la pian mulţumită şi 
îmbujorată şi, în timp ce încă râdea singură, îmi spuse: 

— Nu râde de mine, te rog; ce fată bună eşti! 


Mai curând mi-ar fi venit să plâng, dar m-am stăpânit. 

Am încurajat-o şi-am lăudat-o din toată inima, fiindcă eram 
încredinţată până-n adâncul firii mele că, deşi era soţie de 
profesor de dans şi deci aspira, în ambiția ei limitată, să fie 
profesoară de dans, Caddy vădise un avânt de hărnicie şi 
stăruinţă firesc, deplin şi însufleţit care era tot atât de 
merituos cât şi o „Misiune”. 

— Draga mea, îmi spuse Caddy încântată, nu poţi să-ţi 
închipui cum mă încurajezi. Îţi datorez nici nu ştii cât de 
mult. Ce schimbări, Esther, chiar şi în lumea mea măruntă! 
Îţi aduci aminte de prima seară, când am fost atât de 
necuviincioasă şi plină de cerneală? Cine s-ar fi gândit 
atunci că am să dau vreodată lecţii de dans, sau la toate 
celelalte lucruri posibile şi imposibile! 

Soţul ei, care plecase în timpul cât am stat noi la sfat, 
venind acum îndărăt, în vederea pregătirii ucenicilor în sala 
de dans, Caddy îmi declară că îmi stă cu totul la dispoziţie. 
Dar încă nu era timpul potrivit pentru mine să plec, m-am 
bucurat să-i spun, fiindcă mi-ar fi părut rău s-o iau în oraş 
atunci. Aşa că toţi trei ne-am retras împreună cu ucenicii şi 
am intrat şi eu în dans. 

Ucenicii erau dintre cei mai ciudaţi copii pe care am putut 
să-i văd. Pe lângă băieţelul întristat, care îmi închipui că n-a 
ajuns aşa din cauză că valsa singur în bucătăria goală, mai 
erau încă doi băieţi şi o fetiţă murdară şi apatică, într-o 
rochiţă străvezie. Asemenea fetiţă precoce, cu o bonetă pe 
cap de când era bunica fată (dintr-un material tot străveziu) 
şi care-şi adusese pantofii cu curele într-o taşcă veche de 
catifea roasă! 

Asemenea băieţi ca vai de lume, cu buzunarele pline de 
sfori, de pietre şi de arşice când nu dansau, şi cu nişte 
picioare şi labe... Şi mai ales călcâie atât de necioplite! 

Am întrebat-o pe Caddy ce-au gândit părinţii lor de le-au 
ales asemenea meserie. Caddy mi-a răspuns că nu ştie, 
poate că-i destinaseră învăţământului, poate scenei. Părinţii 


lor, cu toţii, erau oameni de condiţie modestă, iar mama 
băieţelului întristat ţinea o berărie. 

Am dansat preţ de-un ceas cu multă seriozitate; copilul 
îndurerat făcea minuni cu membrele-i inferioare, în care 
părea să se arate o oarecare bucurie ce nu trecea însă 
niciodată mai sus de talie. Caddy, de pe timpul când îl 
urmărise pe soţul ei şi bineînţeles se modelase după el, 
căpătase o graţie şi o stăpânire de sine care, împreună cu 
faţa şi făptura ei drăgălaşe, erau nespus de plăcute. 
Aproape că-l uşurase pe Prince de mare parte din 
instruirea mititeilor ăstora, iar el arareori mai intervenea, 
numai ca să-şi facă paşii din figură, dacă avea vreo 
participare în ea. El cânta totdeauna melodia. Schemele 
fetiţei în rochiţa străvezie şi bunăvoința ei faţă de băieţi 
meritau să fie văzute. Şi uite aşa, am dansat o oră cu ochii 
pe ceas. 

După ce s-a terminat antrenamentul, Prince s-a pregătit să 
plece la o şcoală afară din oraş, iar Caddy a dat fuga să se 
pregătească să meargă cu mine. Am rămas în sala de dans 
în acest timp şi m-am uitat la ucenici. Cei doi băieţi externi 
au urcat pe palierul scării ca să-şi tragă cizmuliţele şi să-l 
tragă pe intern de păr, aşa cum am putut să-mi dau seama 
după protestele lui. Întorcându-se cu hainele încheiate şi cu 
pantofii de dans vârâţi în sân, au scos nişte pachete cu 
hrană rece, pâine şi carne, şi s-au aşezat ca să mănânce 
lângă perete, sub o liră pictată. Fetiţa cu rochiţa străvezie, 
după ce-şi puse papucii de dans în săculeţ, se încălţă cu o 
pereche de pantofi scâlciaţi. Apoi, dintr-o singură smucitură 
îşi vâri capul în boneta ei de când era bunica fată şi, 
răspunzându-mi la întrebarea dacă-i place dansul, zise: „Nu 
cu băieţii”, îşi legă boneta pe sub bărbie şi plecă, având un 
aer de sfidare, acasă. 

— Domnului Turveydrop-senior îi pare atât de rău, zise 
Caddy, că nu a terminat încă să se îmbrace şi că nu poate 
avea plăcerea să te vadă înainte de-a pleca. Ţine aşa de 
mult la tine, Esther! 


I-am răspuns că-i mulţumesc foarte mult şi-i rămân 
îndatorată, dar n-am găsit de cuviinţă să adaug că sunt gata 
să mă lipsesc de atenţia lui. 

— Îi ia mult timp îmbrăcatul, mă informă Caddy, pentru că 
ştii, toţi îl urmăresc din ochi în privinţa hainelor şi are o 
reputaţie de dus în spate. Nu poţi să-ţi închipui cât e de 
drăguţ cu tata. Îi povesteşte tatei câte o seară întreagă 
despre Prinţul Regent şi niciodată nu l-am văzut pe tata 
atât de subjugat. 

Ceva din tabloul ce-l înfăţişa pe domnul Turveydrop 
acordând domnului Jellyby favoarea înaltei sale ţinute îmi 
merse la inimă. Am întrebat-o pe Caddy dacă nu cumva îi dă 
ceva lecţii de înaltă ţinută lui taică-său. 

— Nu, răspunse ea, nu ştiu să facă aşa ceva, dar îi 
povesteşte tatei şi tata îl admiră grozav, şi-l ascultă, şi-i 
place. Bineînţeles, ştiu că tata nu prea are chemare pentru 
înalta ţinută, dar se înţeleg împreună de minune. Nu-ţi poţi 
închipui ce prieteni buni sunt. Nu l-am văzut pe tata de 
când îl cunosc prizând tabac, dar acuma regulat ia între 
două degete din tabachera domnului Turveydrop şi-l trage 
pe nas, şi-apoi iar mai ia, cât e seara de lungă. 

Că domnul Turveydrop-senior a ajuns, cine ştie prin ce 
întâmplări şi schimbări din viaţă, să-l salveze pe domnul 
Jellyby de Borrioboola-Gha, îmi păru să fie una dintre cele 
mai hazoase ciudăţenii. 

— Cât despre Peepy, urmă Caddy, codindu-se puţin, Peepy 
de care m-am temut cel mai tare, chiar când eram pe 
punctul de a-mi crea căminul meu, Esther, că are să fie un 
inconvenient pentru domnul Turveydrop, bunăvoința 
bătrânului gentilom faţă de copil este mai presus de orice. 
Vrea să-l vadă draga mea! Îl lasă să-i aducă ziarul în pat, îi 
dă să mănânce fărâmiturile ce-i rămân de la pâine, îl trimite 
să-i facă mici comisioane pe-aproape de casă, îl trimite să 
vină să-mi ceară câte şase pence. Pe scurt, urmă Caddy cu 
voioşie, ca să nu mai lungim vorba, sunt o fată foarte 


norocoasă şi trebuie să fiu foarte recunoscătoare. Încotro 
mergi, Esther? 

— În strada Old Road, i-am răspuns, unde am de spus 
câteva cuvinte funcţionarului avocatului, cel ce a fost trimis 
să mă primească la staţia poştalionului chiar în ziua când 
am sosit la Londra şi când te-am văzut pe tine pentru întâia 
oară, draga mea. Acum că mă gândesc, e tocmai domnul ce 
ne-a adus atunci în casa voastră. 

— Atunci, fără îndoială, eu sunt persoana ce pare firesc să 
te însoţească, zise Caddy. 

Ne-am dus în Old Road, la locuinţa doamnei Guppy, şi 
acolo am întrebat de Domnia Sa. Doamna Guppy, care 
şezuse în salon şi fusese cu adevărat şi făţiş în primejdie de 
a se fărâma ca o nucă în canatul uşii din faţă, de cât se 
uitase pe furiş afară mai înainte de a fi fost căutată, şi-a 
făcut numaidecât apariţia şi ne-a poftit să intrăm. Era o 
doamnă bătrână, cu o bonetă mare, cu nasul cam roşu, 
privirile cam jucăuşe, dar zâmbind tot timpul. Salonaşul 
neaerisit era pregătit pentru oaspeţi şi în el se afla un 
portret al fiului ei, care mai c-aş zice că era mai asemănător 
decât originalul; stăruia asupra modelului cu atâta 
încăpățânare, de parcă era hotărât să nu-i scape nici un 
amănunt. 

Dar acolo nu era numai portretul, căci am descoperit şi 
originalul. Era îmbrăcat într-o sumedenie de culori, şi 
dădurăm peste el când şedea la o masă, citind gazete 
juridice, cu degetul arătător dus la frunte. 

— Domnişoara Summerson, exclamă domnul Guppy, 
ridicându-se, iată într-adevăr o oază. Mamă, fii atât de bună 
şi pune un scaun pentru cealaltă doamnă şi pleacă de pe 
coridor.! 

Doamna Guppy, a cărei zâmbire neîntreruptă îi dădea o 
înfăţişare cam hazlie, făcu ceea ce-i ceru fiul ei, iar mai apoi 
se aşeză, într-un colţ, ţinându-şi batista la piept cu 
amândouă mâinile, ca pe o cataplasmă. 


Am prezentat-o pe Caddy şi domnul Guppy a zis că toţi 
prietenii mei sunt mai mult decât bineveniţi la el. După 
aceea am procedat la obiectul vizitei mele. 

— Mi-am luat îngăduinţa de a vă trimite o scrisoare, 
domnule, am zis eu. 

Domnul Guppy i-a confirmat primirea, scoţând-o din 
buzunarul de la piept, ducând-o la buze, şi punând-o iarăşi 
în buzunar cu o închinăciune. Mama domnului Guppy era 
atât de încântată, încât îşi roti capul zâmbind şi, pe tăcute, 
îi făcu lui Caddy semn cu cotul. 

— Aş putea sta de vorbă numai cu dumneata singur câteva 
clipe? Am întrebat. 

Cred că niciodată în viaţa mea n-am văzut ceva 
asemănător veseliei hazoase care o apucă pe mama 
domnului Guppy în clipa aceea. Nu scoase nici un hohot de 
râs, dar îşi roti capul şi şi-l scutură, şi-şi puse batista la 
gură, şi-i făcu semne lui Caddy cu cotul, cu mâna şi cu 
umărul, şi se arătă nespus de încântată, încât cu oarecare 
greutate reuşi să cadă la învoială cu Caddy, ca să treacă pe 
uşiţa cu două canaturi de la alăturata ei cameră de culcare. 

— Domnişoară Summerson, interveni domnul Guppy, veţi 
binevoi să iertaţi toanele unei mame tot timpul cu gândul la 
fericirea fiului ei. Mama, deşi peste măsură de exagerată în 
privinţa simţămintelor, este mânată numai de vocea 
maternă. 

Aproape că n-am putut crede că cineva poate într-o clipă 
să se înroşească atât de tare sau să se schimbe atât de mult 
ca domnul Guppy, atunci când mi-am ridicat vălul de pe 
faţă. 

— V-am cerut îngăduinţa de a veni să vă văd aici, pentru 
câteva momente, am zis eu, în loc să vă caut la biroul 
domnului Kenge, pentru că, amintindu-mi ce mi-aţi spus 
într-o anumită împrejurare, când aţi vorbit cu mine 
confidenţial, m-am temut că aş fi putut să vă pricinuiesc 
oarecare stinghereală, domnule Guppy. 


Şi aşa i-am pricinuit destulă stânjenire, sunt sigură. De 
când sunt n-am văzut asemenea şovăire, asemenea 
zăpăceală, asemenea uluire şi temere. 

— Domnişoară Summerson, bâlbâi domnul Guppy, vă... Vă 
cer iertare, dar în meseria noastră... Noi. Noi. Găsim că e 
nevoie să fim categorici. V-aţi referit la o împrejurare, 
domnişoară, când eu... Când am avut cinstea de a face o 
declaraţie care... 

Ceva ca un nod părea că i se ridică în gătlej şi-i era cu 
neputinţă să-l înghită. Îşi duse mâna la gât, tuşi, se schimbă 
la faţă, încercă să înghită, tuşi iarăşi, se schimbă iarăşi la 
faţă, îşi roti privirile în jurul camerei şi-şi răsfoi hârtiile. 

— Un soi de ameţeală m-a apucat, domnişoară, încercă el 
să-mi explice, care aproape că mă sufocă. Eu... hm... Cam 
puţin sunt eu înclinat la asemenea lucruri, din fire... hm... 
Pe onoarea mea! 

I-am lăsat puţin timp să-şi vină în fire. El şi l-a folosit, 
ducându-şi mâna la frunte, apoi luând-o de pe frunte, pe 
urmă împingându-şi scaunul într-un colţ, îndărăt. 

— În intenţia mea este să vă atrag atenţia, domnişoară, 
reîncepu domnul Guppy... Vai, Doamne,... Ceva ce vine de la 
bronhii, cred... hm... Să vă atrag atenţia că în acea 
împrejurare aţi fost atât de bună, încât aţi combătut şi aţi 
respins declaraţia mea. Dumneavoastră... Poate că nu... Vă 
veţi opune să recunoaşteţi că aşa a fost? Cu toate câ nu 
aveam nici un martor de faţă, ar putea fi o satisfacţie 
pentru... Pentru cugetul dumneavoastră... Dacă ar fi să 
furnizaţi o recunoaştere ca atare. 

— Dar nu poate fi nici-o îndoială, am zis eu, că v-am 
respins propunerea fără nici-o rezervă sau reţinere de 
vreun fel oarecare, domnule Guppy. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, răspunse el, măsurând 
masa în sus şi-n jos cu mâinile-i neliniştite. Până aici e în 
ordine şi vă face cinste. Hm!... Cu siguranţă că e de la 
bronhii!... Trebuie să fie ceva pe canale... hm... Poate că nu 
vă veţi socoti ofensată dacă ar fi să menţionez... Nu că ar fi 


de trebuinţă, fiindcă bunul simţ al dumneavoastră sau al 
oricărei alte persoane ar trebui să vadă asemenea lucru... 
Dacă ar fi să menţionez că asemenea declaraţie din partea 
mea era definitivă şi cu asta s-a terminat! 

— Înţeleg foarte bine, am răspuns. 

— Poate!... Hm! Poate că nu merită forma, dar s-ar putea 
să fie o mulţumire pentru cugetul dumneavoastră... Poate 
că nu vă veţi opune să recunoaşteţi asta, domnişoară? 
Urmă domnul Guppy. 

— Recunosc totul şi în deplină libertate, am răspuns. 

— Vă mulţumesc, exclamă domnul Guppy. Vă face multă 
cinste, bineînţeles. Îmi pare rău că socotelile mele în viaţă, 
îmbinate cu împrejurările asupra cărora nu am nici-o 
putere, mă pun în situaţia de a nu-mi îngădui să dau curs 
iarăşi acelei oferte ale mele, sau s-o reînnoiesc sub o altă 
înfăţişare sau formă oricare ar fi ea, dar va rămâne de-a 
pururi o evocare... hm... Încadrată în lumina prieteniei. 

Bronşita domnului Guppy îi veni în ajutor şi-l opri din 
măsurătoarea mesei cu mâinile. 

— Pot acum oare să spun ce am dorit să vă comunic? Am 
început eu. 

— Aş fi prea onorat, desigur, răspunse domnul Guppy. Sunt 
atât de încredinţat că bunul simţ şi cinstea dumneavoastră, 
domnişoară, vă vor... Vor ţine pe cât cu putinţă în graniţele 
corectitudinii... Încât nu va fi pentru mine decât o plăcere, 
bineînţeles, să ascult orice comunicare pe care poate că 
doriţi s-o faceţi. 

— Aţi fost atât de bun în împrejurarea aceea să-mi daţi a 
înţelege... 

— Să-mi fie cu iertare, domnişoară, mă întrerupse domnul 
Guppy, dar ar fi mai bine să nu ne îndepărtăm de la subiect 
ca să intrăm în subînţelesuri. Nu pot admite c-am data 
înţelege ceva. 

— Aţi spus în împrejurarea aceea, am reînceput, că s-ar 
putea să aveţi mijloace să-mi sprijiniți interesele şi să-mi 
sporiţi averea, făcând nişte descoperiri în ceea ce mă 


priveşte. Presupun că v-aţi întemeiat asemenea credinţă pe 
ceea ce ştiaţi în general despre mine, că am fost copil orfan 
şi că datorez totul bunăvoinţei domnului Jarndyce. Acum, 
tot ceea ce am venit să vă rog, domnule Guppy, de la 
început şi până la sfârşit, e să aveţi bunăvoința să renunţaţi 
la gândul de a mă sluji astfel. M-am gândit la asta uneori, 
dar m-am gândit foarte mult în ultima vreme... După ce m- 
am îmbolnăvit. Până la urmă m-am hotărât, în cazul în care 
dumneavoastră aţi readuce cândva problema pe tapet şi aţi 
acţiona într-un fel oarecare într-un asemenea scop, să vin la 
dumneavoastră şi să vă încredinţez că sunteţi cu 
desăvârşire greşit, în privinţa mea n-aţi putea face nici-o 
descoperire care să-mi fie de cel mai mic folos sau să-mi 
facă măcar cea mai mică plăcere. Îmi cunosc originea şi 
trecutul, şi sunt în măsură să vă încredinţez că niciodată nu 
veţi fi în stare să-mi sporiţi avutul prin asemenea mijloace. 
S-ar putea ca dumneavoastră să fi părăsit de multă vreme 
un asemenea proiect. Dacă-i aşa, iertaţi-mă că v-am necâjit 
degeaba. De nu, vă implor în virtutea asigurărilor pe care vi 
le-am dat, să renunţaţi definitiv la el de aici înainte. Vă rog 
s-o faceţi pentru liniştea mea. 

— Mă simt dator să mărturisesc, răspunse domnul Guppy, 
că vorbiţi, domnişoară, cu atâta bun-simţ şi atâta justeţe, 
încât vă asigur de toată cinstea mea. Nimic nu poate fi mai 
plăcut decât acest respect al adevărului şi dacă m-am 
înşelat asupra unora dintre intenţiile dumnevoastră, chiar 
acuma sunt gata să vă prezint toate scuzele mele. Aş dori să 
fiu bine înţeles, domnişoară, că prezentându-vă astfel 
scuzele mele... Ele se limitează numai la prezenta situaţie şi 
numai în măsura în care bunul simţ şi respectul adevărului 
de care sunteţi însufleţită le vor vădi necesitatea. 

Trebuie să spun, în ceea ce-l priveşte pe domnul Guppy, că 
răguşeala care-i căzuse pe cap aproape că îi trecuse. Părea 
într-adevăr bucuros să poată face ceva ce i-am cerut şi 
arăta de parcă i-ar fi fost ruşine. 


— Dacă vreţi să-mi îngăduiţi să termin ceea ce am de spus 
dintr-o dată, ca să nu mai trebuiască să reiau, am continuat 
eu văzându-l gata să vorbească, îmi veţi face cu asta un 
serviciu preţios. Vin la dumneavoastră în mare taină, pe cât 
e cu putinţă, pentru că acea impresie pe care aţi avut-o mi- 
aţi încredinţat-o în taină, o taină pe care am dorit s-o 
respect... Şi pe care am respectat-o tot timpul, aşa cum 
ştiţi. V-am vorbit despre boala mea. Într-adevăr nu mai 
există nici-o rațiune de a şovâi să spun că ştiu foarte bine că 
orice scrupul cât de mic pe care l-aş fi putut avea pentru a 
vă adresa o cerere e înlăturat cu desăvârşire. De aceea vă 
fac rugămintea pe care v-am adresat-o şi nădăjduiesc că îmi 
veţi acorda consideraţia necesară ca să consimţiţi. 

Trebuie să-i fac dreptate domnului Guppy, spunând că 
arăta din ce în ce mai ruşinat şi foarte ruşinat, şi foarte 
serios, mi-a părut a fi tocmai acum când mi-a răspuns cu 
faţa arzând ca para focului: 

— Pe cuvântul meu de cinste, pe viaţa mea, pe sufletul 
meu, domnişoară Summerson, câttimp am să trăiesc am să 
fac totul numai potrivit dorințelor dumneavoastră! N-am să 
fac nici un pas potrivnic lor. Vă jur c-aşa va fi, dacă 
jurământul meu vă face cât de cât plăcere, în cele ce 
făgăduiesc în momentul de faţă, privind fondul în chestiune, 
urmă domnul Guppy pe nerăsuflate, ca şi cum ar fi repetat 
nişte formule familiare, voi spune adevărul, numai adevărul 
şi nimic altceva decât adevărul, aşa... 

— Sunt pe deplin satisfăcută, am zis eu, sculându-mă în 
clipa aceea, şi vă mulţumesc foarte mult. Caddy, draga mea, 
am terminat! 

Mama domnului Guppy se întoarse şi ea cu Caddy (făcând 
acum din mine ţinta râsetelor ei tăcute şi-a ghionturilor), şi 
ne luarăm rămas bun. Domnul Guppy ne însoţi până la uşă, 
cu înfăţişarea unuia ce nu era tocmai treaz, sau care 
mergea dormind, şi l-am lăsat în uşă cu privirea dusă. 

Dar într-o clipă veni după noi pe stradă, cu capul 
descoperit şi cu păru-i lung răvăşit de vânt, şi ne opri 


declarând cu înfocare: 

— Domnişoară Summerson, pe cinstea mea şi pe sufletul 
meu, puteţi să vă bizuiţi pe mine! 

— O şi fac, cu toată încrederea, i-am răspuns. 

— Vă cer iertare, domnişoară, urmă domnul Guppy, cu un 
picior gata să plece şi cu celălalt să stea, dar doamna de 
faţă fiind prezentă... Chiar martora dumneavoastră... S-ar 
putea să aducă pace sufletului dumneavoastră (căruia îi 
doresc multă tihnă), dacă ar fi să repetaţi acele 
recunoaşteri. 

— Fie! Caddy, am zis, întorcându-mă spre ea, poate că nu 
vei rămâne surprinsă, draga mea, dacă-ţi voi spune că n-a 
fost niciodată vreo făgăduială... 

— Nici propunere sau promisiune de vreo căsătorie, 
sugeră domnul Guppy. 

— Nici propunere sau promisiune de vreo căsătorie, am 
repetat eu, între acest domn... 

— William Guppy din Penton Place, Pentonville, în ţinutul 
Middlesex, şopti el. 

— Între acest gentilom, pe nume William Guppy din 
Penton Place, Pentonville, în ţinutul Middlesex, şi mine. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, urmă domnul Guppy. Foarte 
bine... hm!... Scuzaţi-mă, care-i numele doamnei, de botez 
şi de familie, amândouă? 

I le-am dat. 

— Femeie căsătorită, cred? Întrebă domnul Guppy. Femeie 
căsătorită. Vă mulţumesc. Înainte, Caroline Jellyby, 
necăsătorită pe atunci, cu domiciliul în Thavies Inn, din 
oraşul Londra, dar ţinând de-o parohie din afară, acum în 
Newman Street, Oxford Street. Vă rămân foarte obligat. 

Arupt-o la fugă acasă, dar s-a întors iarăşi, alergând. 

— În privinţa acestei chestiuni, ştiţi, într-adevăr şi sincer, 
îmi pare tare rău că aranjamentele mele de viaţă, îmbinate 
cu împrejurări asupra cărora nu am nici-o putere, mă 
împiedică să reînnoiesc ceea ce s-a terminat definitiv între 
noi acum câtva timp, îmi spuse domnul Guppy necăjit şi 


amărât, dar nu se mai poate. Nu-i aşa, că nu se poate? 
Spuneţi şi dumneavoastră! 

I-am răspuns că sigur că nu s-ar putea. În privinţa aceasta 
nu mai încape nici-o îndoială. Îmi mulţumi şi-o rupse iarăşi 
la fugă la maică-sa, şi-apoi iarăşi îndărăt. 

— Vă face multă cinste, domnişoară, cu siguranţă, zise 
iarăşi domnul Guppy. Dacă s-ar putea înălța un altar în 
lăcaşul prieteniei, dar, pe sufletul meu, puteţi să vă 
încredeţi în mine, în orice privinţă, afară doar şi cu excepţia 
numai a pasiunii de dragoste. 

Lupta din sufletul domnului Guppy şi numeroasele-i 
alergături pe care i le-a prilejuit de la uşa maică-sii la noi şi 
înapoi săreau cu prisosinţă în ochii tuturor de pe strada 
aceea vântoasă (mai cu seamă că părul nu-i fusese tuns de 
multă vreme), încât ne-a făcut să grăbim pasul. Am pornit-o 
aşadar cu inima uşoară, dar când ne-am mai uitat o dată 
îndărăt, domnul Guppy încă se mai agita când într-o parte 
când în cealaltă, în aceeaşi stare de nelinişte. 

Avocat şi client. 

Urnele domnului Vholes, precedat de inscripţia Parter stă 
caligrafiat pe uşorul unei uşi din edificiul în care 
sălăşluieşte colegiul judiciar Symond, de pe strada 
Cancelariei; o clădire judiciară mică, spălăcită, cu albeaţă 
pe ochi, ponosită, ca o ladă mare de gunoi cu două încăperi 
şi un ciur. Arată ca şi cum Symond ar fi fost un zgârcit de 
felul lui şi şi-ar fi construit imobilul din materiale de la 
clădiri vechi, care s-au prefăcut binişor în putregai şi în 
murdărie şi în tot ceea ce vădeşte dărăpănare şi 
posomorâre şi care lasă posterităţii din Symond o amintire 
înrudită cu meschinăria. Încartiruite într-un asemenea 
blazon sumbru, ce-l comemorează pe Symond, stau devizele 
legale ale domnului Vholes. 

Biroul domnului Vholes, în retragere ca dispoziţie, şi 
retras ca poziţie, e înghesuit într-un colţ şi cată cu privirile 
stinse asupra unui zid mort. Un coridor lung de trei 
picioare, întunecat, cu podeaua noduroasă, aduce clientul la 


uşa domnului Vholes, neagră cum e cărbunele, aşezată într- 
un ungher grozav de întunecos, chiar şi pe cea mai 
strălucitoare dimineaţă din miezul verii, şi stânjenită de 
capătul voluminos al scării de la pivniţă, de care clienţii 
surprinşi de întuneric se izbesc de obicei cu frunţile. Arhiva 
domnului Vholes stă pe dimensiuni atât de mici, încât un 
funcţionar poate deschide uşa fără să se mişte de pe scaun, 
pe când colegul ce stă cot la cot cu el, la aceeaşi masă, cu 
aceeaşi uşurinţă înteţeşte focul cu vătraiul. Un miros ca de 
oaie bolnavă, amestecându-se cu mirosul de mucegai şi 
praf, vine de la arsul lumânărilor de seu de oaie, din timpul 
nopţii (şi adeseori şi-al zilei) şi de la frecatul teancurilor de 
pergamente şi pielicele din sertarele unsuroase. De altfel şi 
aerul e stătut şi îmbâăcsit, iar încăperea nimeni nu mai ţinea 
minte de când nu mai fusese zugrăvită sau văruită, iar cele 
două cămine scot fum şi peste tot s-a aşezat un strat subţire 
de funingine; geamurile crăpate şi posomorâte, în 
cercevelele lor greoaie, n-aveau decât o caracteristică, şi 
anume hotărârea lor de a sta mereu murdare şi mereu 
închise, afară doar de nu sunt constrânse la contrariu. Ceea 
ce explică slăbiciunea celor doi de a arunca de obicei un 
braţ de lemne de foc între fălcile ferestrei, pe timpul 
căldurilor. 

Domnul Vholes e un om foarte respectabil. Nu are afaceri 
pe scară întinsă, dar e om foarte respectabil. E recunoscut 
de cei mai reputați avocaţi, care au făcut averi imense sau 
care sunt în curs de a le face, ca fiind cel mai respectabil 
om. Nu pierde niciodată o ocazie în practica meseriei sale, 
ceea ce e o mărturie a omului respectabil. Nu umblă 
niciodată după plăceri, ceea ce-i o nouă mărturie a omului 
respectabil. E cumpătat şi serios, ceea ce-i încă o mărturie 
a omului respectabil. Are o digestie zdruncinată, ceea ce-i 
iarăşi respectabil. Şi e în stare să despoaie carnea de pe 
oameni, pentru cele trei fiice ale sale. lar taică-su trăieşte 
pe spinarea lui, într-un loc pe Valea Tauntonului. 


Unul dintre cele mai înalte principii ale legislaţiei engleze 
e acela de a te afla în treabă de amorul artei. Nu există alt 
principiu, în toate cotiturile sale înguste, care să iasă la 
iveală mai limpede, mai sigur şi mai substanţial decât 
acesta. Văzută în asemenea lumină, legislaţia se vădeşte a fi 
o combinaţie coerentă, şi nicidecum labirintul monstruos pe 
care profanii sunt gata să-l vadă. Dacă ar vedea limpede 
numai o dată că marele principiu al legislaţiei engleze este 
acela de a te afla în treabă de amorul artei, pe socoteala lor, 
cu siguranţă că ar înceta de a se mai văicări. 

Dar nevăzând asemenea lucru în toată limpezimea lui - 
observându-l doar pe jumătate sau într-un fel confuz - 
profanii au de suferit, pierzându-şi liniştea şi banii, ajung să 
fie cârciobari şi bombănesc cât pot. Atunci respectabilitatea 
domnului Vholes e adusă din plin pe tapet împotriva 
acestora. „Să abrogăm asemenea ordonanţă legală, dragă 
domnule?”, întreabă domnul Kenge pe un client arţăgos. 
„S-o abrogăm, scumpe domn? Nici în ruptul capului, de 
bună voie. Să modificăm asemenea lege, domnule, şi care 
va fi efectul procedeului dumneavoastră nesăbuit asupra 
unei categorii întregi de avocaţi, reprezentaţi foarte 
onorabil, îngăduiţi-mi să v-o spun, de avocatul părţii 
adverse din proces, de domnul Vholes? Domnule, toată 
categoria aceasta de jurişti va fi măturată de pe faţa 
pământului. Aşa că nu vă puteţi îngădui... Vreau să spun că 
sistemul nostru social nu-şi poate îngădui... Să piardă o 
categorie de oameni ca domnul Vholes. Harnic, stăruitor, 
neclintit, iscusit în afaceri. Dragă domnule, înţeleg 
simţămintele dumitale de acum, împotriva stării de lucruri 
existente, care recunosc că e cam dură, dar n-aş putea 
pentru nimic în lume să ridic glasul pentru desfiinţarea unei 
clase de oameni ca domnul Vholes”. Respectabilitatea 
domnului Vholes a fost citată cu un efect zdrobitor până şi 
în faţa comisiilor parlamentare, după cum se va vedea din 
următorul proces-verbal al depoziţiei unui distins avocat. 
Întrebare (numărul cinci sute şaptesprezece mii opt sute 


şaizeci şi nouă): „Dacă vă înţeleg bine, asemenea forme de 
procedură prilejuiesc incontestabil amânare?” Răspuns: 
„Da, oarecare întârziere”. Întrebare: „Şi mare cheltuială?” 
Răspuns: „Mai mult ca sigur că nu pot fi făcute pe gratis.” 
întrebare: „Şi necazuri de nedescris?” Răspuns: „Nu sunt 
pregătit să vă răspund la asemenea întrebare. Mie nu mi-au 
pricinuit niciodată vreun necaz, dimpotrivă.” întrebare: 
„Dar credeţi că interzicerea lor ar dăuna unei clase de 
avocaţi practicanți?” Răspuns: „N-am nici-o îndoială c-ar 
dăuna”. Întrebare: „Aţi putea cita vreun exemplu din 
asemenea clasă?” Răspuns: „Da. Menţionez fără nici-o 
şovăire pe domnul Vholes. El ar fi ruinat.” întrebare: 
„Domnul Vholes este socotit, ca profesionist, un om 
respectabil?” Răspuns... (care a închis ancheta pe zece ani): 
„Ca profesionist, domnul Vholes e socotit drept cel mai 
respectabil om.” Aşa că, înconvorbiri intime, specialiştii au 
să spună că nu ştiu încotro are s-ajungă epoca asta a 
noastră, că ne prăbuşim în prăpastie, că, iată, acuma încă 
ceva s-a dus, că asemenea schimbări înseamnă moartea 
pentru oameni ca Vholes, un bărbat a cărui respectabilitate 
nu poate fi pusă la îndoială, om cu un tată pe Valea 
Tauntonului şi trei fiice acasă. „Mai fă câţiva paşi în direcţia 
asta, zic ei, şi ce-are să se-ntâmple atunci cu tatăl lui 
Vholes? Trebuie să piară? Şi cu fiicele lui Vholes? Trebuie s- 
ajungă lenjerese sau guvernante!” Ca şi cum domnul Vholes 
şi rudele sale, fiind nişte şefi canibali de mâna a doua, şi 
propunându-se abolirea canibalismului, susţinătorii tezei, 
plini de indignare, ar trebui să pună problema în felul 
următor: „Scoate pe canibali în afara legii, şi-atunci îi laşi să 
piară de foame pe toţi de-alde Vholes!” 

Într-un cuvânt, domnul Vholes cu fiicele sale trei şi cu 
taică-său pe Valea Tauntonului, îşi face fără întrerupere 
datoria ca o bucată de grindă, ca să proptească cine ştie ce 
temelie ruinată ce-a ajuns să fie ca o capcană, o pacoste. Şi 
pentru o mare mulţime de oameni, într-o mare mulţime de 
instanţe judecătoreşti, chestiunea nu se mai pune în sensul 


de a schimba Răul în Bine (ceea ce nu mai e decât o 
speculație străină de fond), ci în sensul pierderilor sau 
câştigurilor acelei cohorte eminamente respectabile a celor 
de-alde Vholes. 

În următoarele zece minute, preşedintele înaltei Curți 
„încheie sesiunea”, şi intră în vacanţa cea mare. Domnul 
Vholes şi tânărul său client, şi câţiva saci albaştri umpluţi în 
grabă cu vârf şi-ndesat, nemaipăstrând nici un respect al 
formei, aşa ca speciile acelea mari de şerpi, în prima lor 
stare de ghiftuială, s-au întors la bârlogul oficial. Domnul 
Vholes, cu sânge rece, aşa cum trebuie să fie un om cu 
atâta respectabilitate, îşi scoate mănuşile negre şi strâmte, 
de parcă şi-ar fi scos pielea de pe mâini, îşi ridică pălăria-i 
ajustată pe cap, de parcă şi-ar fi scalpat pielea de pe ţeastă 
şi se aşază la masa lui de lucru. Clientul îşi aruncă pălăria şi 
mănuşile pe duşumea... Le azvârle la voia întâmplării, fără 
să se uite la ele sau să caute să vadă încotro au apucat-o, se 
trânteşte într-un scaun, pe jumătate suspinând, pe jumătate 
bombănind, îşi lasă capul îndurerat într-o mână şi arată ca 
întruchiparea Tinerei Disperări. 

— lar nu s-a făcut nimic! Zice Richard. Nimic, nimic nu s-a 
făcut! 

— Nu mai spuneţi că nu s-a făcut nimic, domnule, 
răspunde paşnicul Vholes. Aproape că-i nedrept, domnule, 
aproape că-i nedrept. 

— Cum, dar ce s-a făcut? Întreabă Richard întorcându-se 
descurajat în jurul său. 

— Întrebarea nu se pune numai aşa, răspunde Vholes. 
Problema se poate privi şi în ceea ce se va face, ceea ce 
suntem pe cale să facem. 

— Şi ce suntem pe cale să facem acuma? Întreabă clientul 
posac. 

Vholes, şezând cu braţele pe masă, ducându-şi liniştit 
vârfurile celor cinci degete de la mâna dreaptă către 
vârfurile celor cinci degete de la mâna stângă, ca să se- 


ntâlnească, şi apoi despărţindu-le tot liniştit şi uitându-se 
încetişor şi fix la clientul său, răspunde: 

— O grămadă de lucruri, domnule. Am pus umărul la 
roată, domnule Carstone, şi roata a pornit să se-nvârtească. 

— Da, cu Ixion pe ea. Cum am s-o scot la capăt în timpul 
celor patru, cinci luni, blestematele, pe care le am în faţă! 
Exclamă tânărul nostru, ridicându-se de pe scaun şi 
pornind să străbată încăperea. 

— Domnule Carstone, răspunde Vholes, urmărindu-l din 
scurt cu ochii oriîncotro merge, sunteţi un om cam iute şi- 
mi pare rău pentru dumneavoastră. Să-mi fie cu iertare, 
dar vă sfătuiesc să nu vă mai mâniaţi atât de tare, să nu mai 
fiţi atât de năvalnic, să nu vă mai ieşiţi aşa din sărite. Ar 
trebui s-aveţi mai multă răbdare, ar trebui să vă ţineţi firea 
mai bine. 

— De fapt, ar trebui să iau exemplu de la dumneata, 
domnule Vholes? Întreabă Richard, aşezându-se iarăşi jos 
cu un râs nestăpânit, bătând tactul repede şi nervos cu 
călcâiul încălţării, pe covorul fără model. 

— Domnule, răspunde Vholes, uitându-se mereu la client, 
ca şi cum ar fi făcut din el, atât cu ochii cât şi cu pofta-i 
profesională, un soi de mâncare a cărei preparare e de 
durată. Domnule, răspunde Vholes, cu felul lui de a vorbi ca 
pentru sine şi cu pasivitatea-i lipsită de vlagă, nu aş avea 
cutezanţa să mă propun ca model pentru a fi imitat de 
dumneavoastră sau de oricare alt om. Nu doresc decât să 
las un nume bun celor trei fiice ale mele şi asta mi-e de 
ajuns. Nu sunt eu omul care umblă numai după propriu-l 
său interes. Dar, de vreme ce vorbiţi de mine cu atâta 
ironie, vă voi aduce la cunoştinţă că aş dori să vă cedez ceva 
din... Haideţi, domnule, sunteţi gata să-i spuneţi nesimţire, 
şi bineînţeles că eu n-am nici-o obiecţiune... Să-i zicem 
nesimţire... Ceva din nesimţirea mea. 

— Domnule Vholes, spune clientul cumva ruşinat. Nici prin 
gând nu mi-a trecut să vă acuz de nesimţire. 


— Ba eu cred că da, domnule, fără s-o ştiţi, răspunde 
cumpătatul Vholes. Foarte firesc. E de datoria mea să susţin 
interesele dumneavoastră cu sânge rece, şi pot foarte bine 
înţelege că pentru simţurile dumneavoastră înfierbântate 
aş putea să par nesimţitor într-o vreme ca asta. Fiicele mele 
mă cunosc mai bine: vârstnicul meu tată mă cunoaşte mai 
bine. Dar ei mă cunosc mult mai de demult decât 
dumneavoastră şi încrezătorii ochi ai dragostei nu seamănă 
cu bănuitorii ochi ai interesului. Nu că m-aş plânge, 
domnule, că ochii interesului sunt bănuitori, dimpotrivă. 
Apărându-vă interesele doresc să fiu controlat de-a fir-a- 
păr, e drept să fiu controlat, chiar cer anchetă. Dar 
interesele dumneavoastră cer ca eu să fiu ordonatşi cu 
sânge rece, domnule Carstone, şi nu pot fi altfel... Nu, 
domnule, nici chiar ca să vă fiu pe plac. 

Domnul Vholes, după ce şi-a aruncat privirile la pisica 
oficiului care pândeşte cu răbdare la o gaură de şoarece, îşi 
pironeşte iarăşi căutătura-i încântată asupra tânărului 
client şi purcede cu vocea-i învăluită, de se-auzea doar pe 
jumătate, ca şi cum înăuntrul său ar fi fost un duh necurat, 
care nici nu voia să iasă, nici să vorbească tare: 

— Vă întrebaţi ce-aveţi să faceţi, domnule, în timpul 
vacanței. Îmi place să cred că domniile voastre, ofiţerii în 
armată, puteţi găsi multe mijloace ca să vă desfătaţi, dacă 
vă puneţi mintea la bătaie. Dacă m-aţi fi întrebat ce am să 
fac eu, în timpul vacanței, v-aş fi putut răspunde cu mult 
mai repede. Eu trebuie să vă apăr interesele. Sunt de găsit 
aici, zi de zi, apărându-vă interesele. Asta-i datoria mea, 
domnule Carstone, şi plină sesiune judiciară sau vacanţă, 
pentru mine e totuna. Dacă doriţi să mă consultaţi în 
privinţa intereselor dumneavoastră, mă veţi găsi la fel, 
oricând, aici. Alţi profesionişti pleacă din oraş. Eu, nu. Nu 
că i-aş blama că se duc, spun doar atât: eu nu plec. Masa 
asta e stânca neclintită pe care vă puteţi bizui, domnule. 

Domnul Vholes îi trage o lovitură uşoară şi masa sună a 
gol, ca un sicriu. Nu pentru Richard, însă. Lui îi pare că în 


sunetul acela aude o încurajare. Poate că domnul Vholes 
ştie că aşa este. 

— Îmi dau perfect de bine seama, domnule Vholes, zice 
Richard mai prietenos şi mai bine dispus, că dumneata eşti 
cel mai de nădejde om din lume şi că a avea de-a face cu 
dumneata înseamnă a avea de-a face cu un om de afaceri ce 
nu poate fi înşelat. Dar, pune-te dumneata în situaţia mea, 
ducând povara unei vieţi neîmplinite, cufundându-mă cu 
fiecare zi din ce în ce mai adânc în greutăţi, sperând fără 
întrerupere şi dezamăgit fără întrerupere, conştient de 
schimbările din mine din rău în mai rău, şi de nici-o 
schimbare în mai bine, nicăieri, şi atunci vei vedea uneori 
tot procesul în negru, ca şi mine. 

— Doar ştiţi, răspunde domnul Vholes, că eu, domnule, 
niciodată nu dau speranţe. V-am spus-o de la început, 
domnule Carstone, că niciodată nu dau speranţe. Mai ales 
într-un asemenea caz în care cea mai mare parte a 
cheltuielilor se acoperă din fondul în litigiu, nu mi-aş mai 
merita numele pe care-l am dacă v-aş fi dat speranţe. Ar 
părea că ţinta pe care-o urmăresc nu-i alta decât 
cheltuielile de judecată. Totuşi, când spuneţi că nu-i nici-o 
schimbare în mai bine, trebuie doar în principiu să vă 
contrazic. 

— Da? Tresare Richard, luminându-se. Dar cum o 
dovediţi? 

— Domnule Carstone, sunteţi reprezentat de... 

— Aţi spus-o mai adineaori... De o stâncă. 

— Da, domnule, încuviinţează domnul Vholes, dând uşurel 
din cap că da, şi lovind încetişor în masa goală, scoțând un 
sunet de parcă cenuşa ar fi căzut peste cenuşă sau 
pulberea peste pulbere, sunteţi reprezentat de o stâncă. 
Asta înseamnă ceva! Sunteţi reprezentat ca parte separată 
şi nu mai sunteţi ascuns sau pierdut în numărul celorlalţi 
interesaţi. Şi asta înseamnă ceva! Procesul nu mai doarme, 
noi îl trezim, îl aerisim, îl urnim din loc. Şi asta înseamnă 
ceva. De fapt, Jarndyce nu mai este totul, nu mai este decât 


un nume. Şi asta înseamnă ceva. Nimeni nu-l mai are în 
întregime acum la bunul său plac, domnule. Şi asta 
înseamnă cu siguranţă mult! 

Richard, cu faţa îmbujorată dintr-o dată, loveşte în masă 
cu pumnul încleştat. 

— Domnule Vholes! Dacă vreun om mi-ar fi spus, când 
pentru întâia oară am intrat în casa lui John Jarndyce, că e 
altceva decât prietenul dezinteresat ce părea să fie... Că el 
e ceea ce treptat s-a vădit a fi... N-aş fi găsit cuvinte ca să 
înfierez clevetirea, n-aş fi fost în stare să-l apăr cu atâta 
înflăcărare pe cât aş fi dorit. Atât de puţin ştiam eu despre 
lume! Pe când acum, ţi-o declar sus şi tare, că el pentru 
mine reprezintă întruchiparea procesului, că în loc ca 
procesul să fie o noţiune abstractă, el nu-i decât John 
Jarndyce, şi cu cât sufăr mai mult, cu atâta sunt mai înfuriat 
pe el, pentru că fiecare amânare şi fiecare nouă 
dezamăgire nu-i decât o nouă lovitură dată de mâna lui 
John Jarndyce. 

— Nu, nu, interveni domnul Vholes. Nu spuneţi asta. 
Trebuie să avem răbdare, cu toţii. Pe lângă asta, eu 
niciodată nu arunc vina pe altul, domnule, niciodată nu 
arunc vina pe altul. 

— Domnule Vholes, exclamă clientul mânios. Dumneata ştii 
tot atât de bine ca şi mine că el ar fi oprit procesul, dac-ar fi 
putut. 

— N-a fost parte activă în el, ce-i drept, încuviinţează 
domnul Vholes, codindu-se oarecum. E cert că n-a fost 
parte activă în proces. Dar totuşi, dar totuşi, poate că avea 
intenţii bune. Cine poate citi ce are omul în inimă, domnule 
Carstone? 

— Dumneata poţi, răspunde Richard. 

— Eu, domnule Carstone? 

— Da, destul de bine cât să afli ce intenţii are. Mă rog, 
sunt sau nu sunt interesele noastre în conflict? Răsp unde- 
mi... Mie. Asta! Zice Richard, însoţind aceste trei din urmă 


rostiri cu trei ciocănituri de mână în stânca lui de 
încredere. 

— Domnule Carstone, răspunde Vholes cu o atitudine 
impasibilă şi fără să clipească măcar o dată din ochii săi 
flămânzi, ar însemna să fiu lipsit de simţul datoriei, ca 
apărător judiciar al dumneavoastră, ar însemna să mă 
lepăd de devotamentul faţă de interesele dumneavoastră, 
dacă v-aş reprezenta aceste interese ca fiind identice cu 
cele ale domnului Jarndyce. Ele nu sunt identice, domnule. 
Dar niciodată nu învinuiesc pe nimeni de motivele pe care 
le are. Eu sunt tată şi am un tată şi nu învinuiesc pe nimeni 
de motivele pe care le are. Şi nu trebuie să mă abat de la 
îndatoririle profesionale, chiar dacă ar fi să semăn prin asta 
neînţelegeri între familii, înţeleg că acum dumneavoastră 
îmi cereţi sfatul profesional în ceea ce priveşte interesele 
dumneavoastră? Mi-l cereţi, nu-i aşa? Atunci vă răspund: 
Interesele dumneavoastră nu sunt identice cu cele ale 
domnului Jarndyce. 

— Fără îndoială că nu sunt! Strigă Richard. Pe asta ai 
descoperit-o dumneata de multă vreme. 

— Domnule Carstone, reia cuvântul Vholes, nu vreau să 
vorbesc mai mult decât e nevoie despre o parte absentă. 
Doresc să-mi las reputaţia neîntinată, împreună cu o 
oarecare proprietate cât de mică ar fi, pe care s-ajung s-o 
stăpânesc prin hărnicie şi stăruinţă, pentru fiicele mele 
Emma, Jane şi Caroline. Mai doresc încă să trăiesc în bună 
înţelegere cu fraţii mei întru profesie. Când domnul 
Skimpole mi-a făcut cinstea, domnule - şi n-am să spun prea 
marea cinste pentru că niciodată nu mă înjosesc cu linguşiri 
- de a ne pune în legătură, aici, în camera asta, v-am spus 
că nu mi-aş putea da nici-o părere şi nici n-aş putea da 
vreun sfat în privinţa intereselor dumneavoastră, atâta 
vreme cât acele interese erau încredințate unui alt coleg de 
profesie. Şi am vorbit în asemenea termeni despre biroul lui 
„Kenge şi Carboy”, cum se cuvenea să vorbesc de un 
asemenea nume ce se bucură de înaltă stimă. 


Dumneavoastră, domnule, aţi găsit cu cale că e bine totuşi 
să vă retrageţi cu interesele dumneavoastră de sub 
supravegherea lor şi să mi le încredinţaţi mie. Mi le-aţi adus 
cu mâinile curate, domnule, şi le-am primit cu mâinile 
nepătate. Acele interese sunt acum de importanţă capitală 
în biroul meu. Funcţiile mele de digestie, după cum poate 
m-aţi auzit spunând, nu sunt în stare bună şi odihna le-ar 
putea fi de folos, dar eu n-am să găsesc odihnă, domnule, 
câtă vreme vă sunt reprezentant. Oricând veţi avea nevoie 
de mine, mă găsiţi aici. Chemaţi-mă oriunde şi voi veni. În 
timpul vacanței mari, domnule, îmi voi dedica tot timpul 
liber ca să studiez cazul dumneavoastră din ce în ce mai 
amănunţit şi să mă pregătesc să strămut cerul şi pământul 
şi, bineînţeles, şi pe preşedintele înaltei Curți, iar după 
Sfântul Mihail, când începe sesiunea şi când vă voi felicita la 
sfârşit, domnule, urmează domnul Vholes cu austeritatea 
unui om hotărât, când vă voi felicita la sfârşit din toată 
inima că aţi pus mâna pe avere... Despre care aş putea 
spune ceva mai mult, de n-ar fi că eu nu încurajez 
speranţele... Nu-mi veţi datora nimic în afară de toate 
conturile mici ce-ar putea fi atunci încă neachitate, din 
cadrul cheltuielilor de procedură, ca între avocat şi client, şi 
care nu sunt incluse în cheltuielile de judecată - taxate ca 
atare şi deduse din fond. N-am nici un soi de pretenţie de la 
dumneavoastră, domnule Carstone, decât pentru obligaţiile 
mele îndeplinite cu zel şi cu tragere de inimă... Nu cu 
nepăsare şi din simplă rutină; această mare încredere v-o 
cer pentru... Din îndatorire profesională. De îndată ce 
îndatoririle mele vor lua sfârşit încununate de succes, totul 
între noi se va fi terminat. 

În încheiere, adăugă Vholes în chip de supliment la 
declaraţia sa de principii, dat fiind că domnul Carstone este 
pe punctul de a reintra în regiment, poate că domnul 
Carstone îl va onora cu o poliţă în valoare de douăzeci de 
lire, în contul său, pe care s-o încaseze de la bancherul lui. 


— Pentru că în ultimul timp au fost o serie de mici 
consultaţii şi servicii, multe la număr, arată domnul Vholes, 
întorcând paginile agendei sale, şi asemenea fleacuri se 
adună, şi mărturisesc că eu sunt un om fără capital. Când la 
început am intrat în relaţiile în care suntem astăzi, v-am 
spus-o răspicat şi deschis - e unul din principiile mele că 
între avocat şi client niciodată nu strică oricât de multă 
sinceritate - că nu sunt om cu avere şi că dacă umblaţi după 
un avocat cu capital, mai bine v-aţi fi lăsat hârtiile la firma 
lui Kenge. Nu, domnule Carstone, aici nu veţi găsi niciunul 
dintre avantajele sau dezavantajele capitalului, domnule. 
Asta e - şi Vholes trage iarăşi o lovitură în masa ce sună a 
gol - „stânca” dumneavoastră şi nu pretinde să fie nimic 
mai mult. 

Clientul, a cărui deprimare pe nesimţite s-a spulberat, şi 
ale cărui speranţe confuze s-au întețit, ia condeiul şi 
cerneala şi scrie ordinul de plată nu fără să rămână 
nedumerit şi în îndoială, chibzuind şi socotind data 
scadenţei şi efectul neînsemnat pe care-l va avea în mâinile 
reprezentantului său. Tot timpul, Vholes, cu trupul şi mintea 
încorsetate, îl urmăreşte din scurt cu privirile. Tot timpul 
pisica oficială a lui Vholes pândeşte din scurt gaura 
şoarecelui. 

În cele din urmă, clientul, dând mâna cu domnul Vholes, îl 
imploră în numele cerului şi al pământului să facă tot ce-i 
stă în putinţă „ca să-l descotorosească” de înalta Curte de 
Justiţie. Domnul Vholes, care niciodată nu încurajează 
speranţele, îşi lasă palma pe umărul clientului şi-i răspunde 
cu un zâmbet: 

— Mereu aici, domnule. Personal sau prin scrisoare, mă 
veţi găsi mereu aici, cu umărul la roată. 

Astfel se despart, şi Vholes, rămas singur, se-apucă să 
scoată din agendă o serie de mărunţişuri felurite şi să le 
transcrie în registrul de creanţe, spre folosul final al celor 
trei fiice. Aşa poate că face şi vulpea sau ursul cel grijuliu 
când numără puişorii de găină sau cu animalele pribege, 


aţintind un ochi la progeniturile lor; nu că am vrea să 
discredităm prin cuvintele noastre pe cele trei fecioare 
scofâlcite, sfrijite şi încorsetate, care locuiesc împreună cu 
tatăl lui Vholes într-o căsuţă de pământ, aşezată într-o 
grădină umedă din Kennington. 

Richard, ieşind din bezna edificiului Symond şi intrând pe 
strada însorită a Cancelariei - fiindcă se întâmplase să fie 
astăzi soare pe acolo - păşeşte gânditor, o coteşte către 
Lincoln's Inn şi trece pe sub umbra copacilor din Lincoln's 
Inn. Asupra multor rătăciţi ca el, umbrele pestriţe ale 
acelor copaci adesea au căzut; pe asemenea capete plecate, 
cu unghiile roase în dinţi, cu privirile abătute, cu pasul 
şovăind, cu chipul visător, dar fără ţel, cu averea risipită, şi 
ei înşişi risipiţi şi cu viaţa amară. Rătăcitul nostru n-a ajuns 
încă în zdrenţe, dar vine şi asta. Înalta Curte, care nu ştie 
de altă înţelepciune decât de cea cuprinsă în jurisprudenţe, 
e tare bogată în asemenea jurisprudenţe; şi la urma urmei, 
de ce ar ţine să fie deosebită de alte zeci de mii de Curți? 

Totuşi, timpul de când a început decăderea lui e atât de 
scurt încât, pe când hoinăreşte, înciudat că părăseşte locul 
pentru câteva luni nesfârşite, cu toate că-l urăşte, Richard 
ar putea să-şi considere propriul său caz ca şi cum ar fi 
senzaţional. Cu toate că inima îi e plină de griji ce-l rod, de 
amânări, de neîncrederi şi de îndoieli, ar mai putea avea loc 
pentru oarecare uimire dureroasă, când şi-ar reaminti cât 
de diferită fusese prima sa vizită la Curte, cât de diferit era 
el, cât de altfel colorat cugetul său. Dar nedreptatea dă 
naştere la nedreptate; să ai de luptat cu umbre, şi să fii 
înfrânt de ele, îţi impune nevoia de a ridica un obstacol 
concret cu care să te războieşti. S-a întâmplat să fie o tristă 
uşurare, când impalpabilul din procesul pe care nici un om 
de pe faţa pământului nu-l putea pricepe - timpul pentru 
asemenea lucruri fiind de mult trecut - s-a schimbat în 
făptura palpabilă a prietenului care l-ar fi putut salva de la 
ruină, şi şi-a făcut din acesta un duşman. Richard i-a spus 
lui Vholes adevărul. Dacă se află într-o stare mai 


înverşunată sau mai îmblânzită, la fel îi pune prietenului în 
spinare toate necazurile sale; a fost abătut de la țelul său 
precis în viaţă şi cauza abaterii este însăşi unica fiinţă care-i 
afectează întreaga existenţă; pe lângă asta, pentru el, în 
propriii săi ochi, totul constituie o justificare pentru a avea 
în sfârşit în faţă un adversar şi un asupritor în carne şi oase. 

E Richard oare un monstru... Sau poate că trecutul înaltei 
Curți de Justiţie e bogat în asemenea jurisprudenţe, numai 
de-ar putea fi ele culese de la îngerul Arhivar, ca să 
slujească de pildă lumii? 

Două perechi de ochi, obişnuiţi cu asemenea făpturi, se 
uită după el, în timp ce, ronţăindu-şi unghiile şi clocind cine 
ştie ce în gând, trece cruciş piaţa şi se topeşte în umbra 
porţii dinspre sud. Domnul Guppy şi domnul Weevle sunt 
posesorii celor două perechi de ochi; stând de vorbă, se 
proptiseră de parapetul scund de piatră, sub copaci. 
Richard a trecut drept pe lângă ei fără să vadă nimic 
altceva decât caldarâmul. 

— William, exclamă domnul Weevle, potrivindu-şi favoriţii, 
în ăsta s-a pornit un incendiu! Nu-i cazul unui incendiu 
brusc, ci unul mocnit, nu-i aşa? 

— Vai! Răspunde domnul Guppy, ăsta n-are să reziste fără 
Jarndyce, şi cred că-i plin de datorii până peste cap. Prea 
multe nu ştiu despre el. Se ţinea aşa de măreț de parcă era 
Coloana din piatră în amintirea incendiului Londrei, când 
era clientul nostru în proces. Slavă Domnului c-am scăpat 
de el în calitate de client şi de coleg. Aşadar, Tony, după cum 
îţi spuneam, iată-i de ce sunt în stare. 

Domnul Guppy, încrucişându-şi iarăşi braţele se reaşază, 
proptindu-se de parapet, ca să reia o convorbire 
interesantă. 

— Tot de asta se ţin, domnule, urmează domnul Guppy, 
încă mai fac inventarul, încă cercetează fiecare petic de 
hârtie, încă trec în revistă grămezi peste grămezi de 
vechituri şi gunoaie. În pasul ăsta, au de furcă pe şapte ani 
de zile. 


— Şi Small ajută şi el? 

— Small ne-a părăsit cu un preaviz de-o săptămână. l-a 
spus lui Kenge că afacerile lui bunicu-său sunt prea 
obositoare pentru bietul bătrân, iar el îşi poate îmbunătăţi 
situaţia preluându-le. Intervenise o răceală între mine şi 
Small din cauză că a fost atât de secretos. Dar el mi-a spus 
că de la tine şi de la mine a pornit asta, şi fiindcă m-a avut la 
mână - pentru că aşa este - ne-am împăcat. Aşa am ajuns să 
aflu cu ce-şi petrece timpul. 

— Dar n-ai reuşit să-ţi arunci ochii în casa lor? 

— Tony, răspunde domnul Guppy, puţin cam tulburat, ca să 
fiu deschis cu tine, nu prea am poftă să văd casa, decât 
împreună cu tine, şi de aceea nu m-am dus; şi de aceea am 
pus la cale întâlnirea noastră de acum, ca să mergem 
împreună să-ţi iei lucrurile. Dar uite, s-a împlinit ceasul! 
Tony - domnul Guppy începe să cuvânteze misterios şi 
încetişor - e nevoie să-ţi vâr încă o dată în cap că 
împrejurări asupra cărora eu n-am nici-o putere au adus o 
tristă schimbare a planurilor mele celor mai scumpe, 
precum şi a chipului ce mi-a răsplătit dragostea despre care 
ţi-am vorbit ţie mai înainte, ca unui prieten. Chipul acela e 
desfigurat, iar idolul e dărâmat. N-am altă dorinţă în 
legătură cu temeiurile pe care am avut de gând să le 
prezint Curţii, cu ajutorul tău de prieten, decât să le 

— William, exclamă domnul Weevle, potrivindu-şi favoriţii, 
în ăsta s-a pornit un incendiu! Nu-i cazul unui incendiu 
brusc, ci unul mocnit, nu-i aşa? 

— Vai! Răspunde domnul Guppy, ăsta n-are să reziste fără 
Jarndyce, şi cred că-i plin de datorii până peste cap. Prea 
multe nu ştiu despre el. Se ţinea aşa de măreț de parcă era 
Coloana din piatră în amintirea incendiului Londrei, când 
era clientul nostru în proces. Slavă Domnului c-am scăpat 
de el în calitate de client şi de coleg. Aşadar, Tony, după cum 
îţi spuneam, iată-i de ce sunt în stare. 

Domnul Guppy, încrucişându-şi iarăşi braţele se reaşază, 
proptindu-se de parapet, ca să reia o convorbire 


interesantă. 

— Tot de asta se ţin, domnule, urmează domnul Guppy, 
încă mai fac inventarul, încă cercetează fiecare petic de 
hârtie, încă trec în revistă grămezi peste grămezi de 
vechituri şi gunoaie. În pasul ăsta, au de furcă pe şapte ani 
de zile. 

— Şi Small ajută şi el? 

— Small ne-a părăsit cu un preaviz de-o săptămână. l-a 
spus lui Kenge că afacerile lui bunicu-său sunt prea 
obositoare pentru bietul bătrân, iar el îşi poate îmbunătăţi 
situaţia preluându-le. Intervenise o răceală între mine şi 
Small din cauză că a fost atât de secretos. Dar el mi-a spus 
că de la tine şi de la mine a pornit asta, şi fiindcă m-a avut la 
mână - pentru că aşa este - ne-am împăcat. Aşa am ajuns să 
aflu cu ce-şi petrece timpul. 

— Dar n-ai reuşit să-ţi arunci ochii în casa lor? 

— Tony, răspunde domnul Guppy, puţin cam tulburat, ca să 
fiu deschis cu tine, nu prea am poftă să văd casa, decât 
împreună cu tine, şi de aceea nu m-am dus; şi de aceea am 
pus la cale întâlnirea noastră de acum, ca să mergem 
împreună să-ţi iei lucrurile. Dar uite, s-a împlinit ceasul! 
Tony - domnul Guppy începe să cuvânteze misterios şi 
încetişor - e nevoie să-ţi vâr încă o dată în cap că 
împrejurări asupra cărora eu n-am nici-o putere au adus o 
tristă schimbare a planurilor mele celor mai scumpe, 
precum şi a chipului ce mi-a răsplătit dragostea despre care 
ţi-am vorbit ţie mai înainte, ca unui prieten. Chipul acela e 
desfigurat, iar idolul e dărâmat. N-am altă dorinţă în 
legătură cu temeiurile pe care am avut de gând să le 
prezint Curţii, cu ajutorul tău de prieten, decât să le las la o 
parte şi să le îngrop în uitare. Crezi că se poate, sau crezi 
că nu-i cu putinţă (te întreb pe tine, Tony, ca prieten), din 
câte îl cunoşti tu pe bătrânul acela năzuros şi ascuns, care a 
căzut pradă... Arderii violente... Nu crezi, lony, c-ar fi fost 
cu putinţă, la o gândire mai serioasă, să fi pus scrisorile 


acelea undeva la o parte, după ce l-ai văzut tu viu, şi ele să 
nu fi căzut pradă focului în noaptea aceea? 

Domnul Weevle stă pe gânduri o bucată. Apoi dă din cap 
că nu. Hotărât lucru, el crede că nu. 

— Tony, urmează domnul Guppy, în timp ce se pornesc 
către Curte, încă o dată, înţelege-mă aşa, ca prieten. Fără 
să intru în explicaţii mai amănunțite, pot să-ţi repet că 
idolul s-a prăbuşit. N-am de slujit alt ţel decât al 
înmormântării în uitare. Pentru asta mi-am pus în joc 
propria-mi persoană. Asta mi-o datorez mie, chipului 
desfigurat, precum şi împrejurărilor asupra cărora nu am 
nici-o putere. Dacă ar fi să-mi aduci la cunoştinţă printr-un 
gest, printr-o clipire de ochi, că ai văzut zăcând într-un colţ 
oarecare din fosta-ţi locuinţă nişte hârtii care să aducă 
foarte mult cu hârtiile în chestiune, le-aş arunca în foc, 
domnule, pe propria-mi răspundere. 

Domnul Weevle dă din cap că da. Domnul Guppy, crescut 
foarte în propriii săi ochi că a emis asemenea cugetări, cu o 
expresie în parte profesională, în parte romantică - 
gentilomul de faţă având pasiunea să dea oricărui lucru 
forma unei cercetări, sau să emită orice sub forma unor 
concluzii sau unei peroraţii - îşi însoţeşte prietenul la Curte, 
cu toată demnitatea. 

Niciodată, de când e Curtea lui Krook pe lume, n-a avut 
asemenea tezaur fertil în bârfeli ca în cele ce se petreceau 
la prăvălia de zdrenţe şi sticle vechi. Cu regularitate, în 
fiecare dimineaţă pe la opt, bătrânul domn Smallweed e 
adus până la colţ şi cărat înăuntru, însoţit fiind de doamna 
Smallweed, Judy şi Bart, şi cu regularitate rămân cu toţii 
acolo, cât e ziua de lungă, până la nouă seara, potolindu-şi 
foamea cu o masă frugală, redusă, cumpărată de la un 
bufet, scotocind, căutând, săpând, adunându-se şi 
cufundându-se în comorile rămase de la regretatul defunct. 
Ce sunt comorile acelea, ei le ţin în asemenea taină încât 
toţi locatarii imobilului sunt înnebuniţi. În delirul lor, îşi 
închipuie cum curg guineele din ceainice, monede de aur 


revărsându-se din holurile de punci, iar scaunele vechi şi 
saltelele burduşite cu bancnote englezeşti. Toate isprăvile 
astea ei le cunosc din povestea de şase pence (cu coperta 
viu colorată şi pliantă) în care e vorba de domnul Daniel 
Dancer şi de sora lui, şi de asemenea de domnul Elwes din 
Suffolk, şi n-au decât să adapteze toate faptele din acele 
istorisiri autentice, domnului Krook. De două ori când a 
chemat gunoierul înăuntru ca să scoată un morman de 
hârtii vechi, cenuşă şi sticle sparte, toţi locatarii imobilului 
s-au adunat şi s-au uitat pe furiş în coşuri, în timp ce erau 
scoase afară. De multe ori cei doi domni care scriu pe hârtie 
satinată cu condeiele lor mici şi nesăţioase sunt văzuţi dând 
târcoale prin vecinătate... Ferindu-se unul de altul, 
deoarece fosta lor asociaţie s-a desfiinţat. Localul „Flamura 
Soarelui” menţine cu grijă starea de dispoziţie potrivit 
intereselor dominante, prin serile muzicale ale „Seratei”. 
Micul Swills e întâmpinat cu ropote de aplauze pentru 
aluziile lui la subiect, cunoscute între profesionişti sub 
numele de „aparteuri”, şi tot el cântă „improvizând” pe 
subiectul la ordinea zilei, ca un inspirat. Până şi domnişoara 
Melvilleson, în melodia scoțiană „Moţăim”, scoasă de la 
naftalină, subliniază cuvintele „câinilor le place supa 
chioară” (ce fel de băutură răcoritoare va mai fi şi aceea) cu 
atâta viclenie, şi întorcându-şi în aşa fel capul către casa 
vecină, încât numaidecât se înţelege că vrea să spună că 
domnului Smallweed îi place să găsească bani, iar 
cântăreaţa se bucură în fiecare seară de cinstea de a bisa 
cupletul de două ori. Cu toate acestea, locatarii imobilului 
nu descoperă nimic. Şi, aşa precum doamna Piper şi 
doamna Perkins îi aduc la cunoştinţă fostului chiriaş a cărui 
apariţie este semnalul convocării generale, cu toţii trăiesc 
într-o fierbere continuă să descopere tot şi chiar mai mult. 
Domnul Weevle şi domnul Guppy, cu toţi ochii pironiţi 
asupra lor, ciocănesc la uşa închisă de la locuinţa 
regretatului defunct, bucurându-se de cea mai mare 
popularitate. Dar fiind primiţi numaidecât, contrar 


aşteptărilor celor adunaţi, îşi pierd dintr-o dată toată 
popularitatea şi sunt socotiți că nutresc gânduri ascunse. 

Obloanele sunt mai mult sau mai puţin închise jur- 
împrejurul casei, iar la parter e destul de întuneric, încât e 
nevoie de lumânări aprinse. Poftiţi în prăvălia din spate de 
către domnul Smallweed junior, vizitatorii noştri, cu ochii 
plini de lumina soarelui de afară, la început nu pot vedea 
nimic decât întuneric şi umbră, dar încetul cu încetul, încep 
să desluşească pe domnul Smallweed senior, aşezat în 
fotoliul său pe marginea unei fântâni sau gropi plină cu 
hârţoage de aruncat, apoi pe Judy cea plină de virtuţi, 
bâjbâind pe acolo ca un cioclu de sex feminin, şi tot pe 
acolo, pe-aproape, pe doamna Smallweed chiar pe 
duşumea, acoperită, ca de-o ninsoare, de o grămadă de 
ghemotoace de hârtie scrise de mână şi de tipar, care s-ar 
părea că reprezintă suma salutărilor care i-au fost azvârlite 
în cap în cursul zilei. Toţi din grup, împreună cu Small 
junior, sunt negri de praf şi murdărie, au o înfăţişare 
diabolică, subliniată de decorul general al încăperii. E mai 
mare harababură şi sunt mai multe vechituri în ea ca pe 
vremuri şi mai multă murdărie, dacă se mai poate aşa ceva, 
şi totodată pare macabră, cu urmele lăsate de decedatul ce 
locuise în ea, ba încă şi cu semnele scrise cu creta pe pereţi. 

La intrarea vizitatorilor, domnul Smallweed şi Judy se 
opresc simultan din cercetări şi-şi încrucişează braţele. 

— Aha! Croncăneşte bătrânul domn. Bună ziua, domnilor, 
bună ziua! Vii să-ţi iei catrafusele, domnule Weevle? E bine, 
e bine! Ha! Ha! Ne-am fi văzut siliţi să le vindem, domnule, 
ca să-ţi plătim chiria camerei, dacă le-ai fi lăsat aici mai 
multă vreme. Cred că te simţi iarăşi ca acasă, aici, nu-i aşa? 
Mă bucur să vă văd, mă bucur! 

Domnul Weevle, mulţumindu-i, aruncă o privire jur- 
împrejur, iar domnul Guppy urmăreşte cu ochii privirea 
domnului Weevle. Privirea domnului Weevle se întoarce de 
unde a plecat fără nici-o noutate în ea. Ochii domnului 
Guppy se întorc şi ei şi întâlnesc privirile domnului 


Smallweed. Bătrânul domn, cuceritor de amabil, încă mai 
gungureşte ca o maşinărie cu resort ce şi-a dat drumul: „Ce 
mai faci, domnule... Ce mai... Ce...” Şi aici, resortul, fiind 
dezacordat, se opreşte, rânjind tăcut, pe când domnul 
Guppy tresare, văzându-l pe domnul Tulkinghorn care 
stătea în picioare de cealaltă parte, învăluit în umbră, cu 
mâinile la spate. 

— Domnul a fost atât de bun şi a primit să-mi fie avocat, 
zice bunicul Smallweed. Nu sunt eu tocmai soiul de client 
pentru un gentilom de valoarea domniei sale, dar a fost atât 
de bun! 

Domnul Guppy, îmboldindu-şi uşurel prietenul cu cotul, ca 
să mai iscodească puţin cu privirea, adresează o 
închinăciune şovăielnică domnului Tulkinghorn, care-i 
răspunde cu o uşoară înclinare a capului. Domnul 
Tulkinghorn continuă să se uite ca şi cum n-ar avea nimic 
altceva de făcut, ci mai curând ar face haz de ciudăţenia 
situaţiei. 

— O grămadă de lucruri v-au rămas aici, domnule, aşa aş 
zice, domnule, spune domnul Guppy către domnul 
Smallweed. 

— Mai ales zdrenţe şi gunoaie, scumpul meu prieten, 
zdrenţe şi gunoaie. Eu, şi Bart, şi nepoată-mea Judy ne 
trudim să facem un inventar cu cele pe care merită cât de 
cât să vindem. Dar încă n-am găsit mare lucru pân-acum, n- 
am... Găsit. CinE. Ştie... Ce... eh! 

Resortul domnului Smallweed s-a dezacordat iarăşi, în 
timp ce privirile domnului Weevle, însoţite de ochii 
domnului Guppy, s-au rotit iarăşi prin cameră şi s-au întors 
de unde au plecat. 

— Ei, bine, domnule, exclamă domnul Weevle, nu vrem să 
vă mai stingherim, dacă ne îngăduiţi să mergem sus. 

— Unde doreşti, dragă domnule, unde doreşti! Aici eşti la 
dumneata acasă. Aşadar, poftim, te rog! 

În timp ce urcă la etaj, domnul Guppy se uită la Tony, 
ridicând din sprâncene întrebător. Tony dă din cap că nu. 


Vechea cameră le pare tare tristă şi întunecată, cu cenuşa 
focului care a ars în seara aceea memorabilă aflată încă în 
vatra pătată. Mai că nu le vine să se atingă de lucruri şi, mai 
înainte de toate, suflă cu grijă praful de pe ele. Nici nu 
doresc să-şi prelungească şederea acolo, împachetând în 
cea mai mare grabă cu putinţă puţinele lucruri ce le aparţin 
şi vorbind numai în şoaptă. 

— Ia priveşte, exclamă Tony, ferindu-se. Uite c-a intrat în 
cameră pisica aceea îngrozitoare! 

Domnul Guppy se trage în spatele unui scaun. 

— Small mi-a spus de ea. În noaptea aceea s-a zbătut tot 
timpul şi-a sărit şi a sfâşiat cu ghearele toate de prin jur, ca 
un dragon, şi apoi a ieşit pe acoperiş şi a stat hoinară acolo 
sus vreo două săptămâni, după care s-a întors, dându-şi 
drumul de-a rostogolul prin hornul căminului, şi slabă de 
abia se ţinea pe picioare. Ai mai văzut vreodată asemenea 
bestie? Parc-ar şti tot din jurul ei, nu-i aşa? Parc-ar fi Krook. 
Zzât! leşi afară, satana dracului! 

Madame Jane, în pragul uşii, c-un miorlăit ca de tigru, cu 
gura până la urechi şi cu coada măciucă, nu dă semne c-ar 
asculta şi nici prin gând nu-i trece să se mişte, dar domnul 
Tulkinghorn poticnindu-se de ea, pisica îl scuipă pe ciorapii 
uzaţi şi, mormăind întruna furioasă, ţâşneşte ca o săgeată 
sus pe scară. Poate că o să hoinărească iarăşi pe 
acoperişuri şi o să se-ntoarcă pe hornul căminului. 

— Domnule Guppy, începe domnul Tulkinghorn, aş putea 
schimba două vorbe cu dumneata? 

Domnul Guppy se află în treabă, adunând de pe pereţi 
stelele din „Galeria Galaxiei Frumuseţilor Britanice” şi 
aşezând acele opere de artă în vechea şi mizerabila lor 
cutie de carton. 

— Domnule, răspunde el înroşindu-se, vreau să mă port 
cuviincios cu toţi membrii corpului avocaţilor şi mai ales, 
bineînţeles, cu un membru atât de cunoscut ca 
dumneavoastră... Ba, am să adaug, pe drept cuvânt, 
domnule, atât de distins ca dumneavoastră. Totuşi, domnule 


Tulkinghorn, trebuie să menţionez că dacă aveţi de 
schimbat două vorbe cu mine, spuneţi-le de faţă cu 
prietenul meu. 

— Oh, da? Chiar aşa? Se miră domnul Tulkinghorn. 

— Da, domnule. Motivele pentru care vă cer aşa ceva n-au 
nimic deosebit prin natura lor, dar sunt destul de 
numeroase pentru mine. 

— Fără îndoială, fără îndoială. Domnul Tulkinghorn e tot 
atât de imperturbabil ca şi vatra de piatră a căminului către 
care se îndreaptă. De altfel, lucrul nu-i de aşa natură încât 
să trebuiască să vă găsiţi în situaţia dificilă de a pune 
condiţii, domnule Guppy. Aici face o pauză ca să zâmbească, 
şi zâmbetul e la fel de întunecat şi de uzat ca şi pantalonii 
de pe el. Eşti de felicitat, domnule Guppy, eşti un tânăr 
norocos, domnule. 

— Destul de norocos, domnule Tulkinghorn, n-am de ce mă 
plânge. 

— Să te plângi? Cu prieteni în lumea bună, intrare liberă 
în casele de vază şi primit de doamnele elegante! Ei, 
domnule Guppy, sunt oameni în Londra care ar face orice 
sacrificiu ca să fie în locul dumitale. 

Domnul Guppy, părând a fi gata să facă în momentul de 
faţă orice sacrificiu numai ca să fie în locul unuia dintre 
oamenii aceia şi nu într-al său, înroşindu-se din ce în ce mai 
tare, răspunde: 

— Domnule, dacă îmi văd de treburile mele şi mă achit 
cum se cuvine de obligaţiile mele la „Kenge şi Carboy”, 
prietenii şi cunoştinţele mele n-au nici un soi de legătură cu 
patronii mei, nici cu vreunul dintre membrii colegiului de 
avocaţi, nici chiar cu domnul Tulkinghorn, din colegiul 
Fields. Nu mă văd obligat cu nimic să dau explicaţii mai 
amănunțite asupra acestui capitol, şi cu tot respectul pe 
care vi-l port, domnule, şi fără să vă jignesc... Repet, fără să 
vă jignesc... 

— Oh! Bineînţeles! 

— Nici n-am de gând s-o fac. 


— Chiar aşa, răspunde domnul Tulkinghorn aprobând 
liniştit cu capul. Foarte bine, văd, după felul cum adunaţi 
portretele acestea, că acordaţi mare interes cercurilor 
mondene din aristocrație, domnule. 

Vorbele de mai sus le adresează bietului Tony, care, uluit, 
încuviinţează o asemenea acuzţie uşoară. 

— Virtute de care mulţi englezi sunt lipsiţi, comentează 
domnul Tulkinghorn. 

Stătea în picioare, rezemat de vatra de piatră, cu spatele 
la căminul afumat, dar iată-l că se întoarce, uitându-se în 
jur şi punându-şi ochelarii pe nas. 

— Cine-i asta? Lady Dedlock? Ha! Foarte asemănătoare în 
felul ei, dar îi lipseşte puterea de caracter. Vă urez o zi 
bună, domnilor, bună ziua! 

Dupăce-apărăsitâncăperea, domnul Guppy, lac desudoare, 
îşi ia tot curajul ca să termine în grabă strângerea de pe 
pereţi a colecţiei stelelor, încheind cu Lady Dedlock. 

— Tony, îşi strigă repezit prietenul mirat, hai să ne grăbim 
să strângem toate lucrurile şi să plecăm din locul ăsta. Ar fi 
zadarnic să-ţi ascund mai departe, Tony, că între mine şi 
una dintre membrele aristocrației, frumoasă ca o lebădă şi 
pe care o ţin acum în mână, au fost comunicări şi legături 
nedestăinuite nimănui. Ar fi putut să vină vremea să-ţi 
destăinuiesc ţie lucrul ăsta. Mai mult de-atât n-are să se- 
ntâmple niciodată. Ca şi jurământul pe care l-am făcut, ca şi 
idolul desfigurat, ca şi împrejurările asupra cărora n-am 
nici-o putere, totul e sortit să fie îngropat în uitare. Te 
somez ca pe-un prieten ce-mi eşti, în numele interesului pe 
care totdeauna l-ai arătat noutăţilor mondene şi în numele 
micilor avansuri pe care am fost în stare să ţi le înlesnesc, 
să înmormântezi tot ce ştii în asemenea privinţă, fără nici-o 
vorbă şi fără nici-o întrebare! 

Somaţia de mai sus e făcută de domnul Guppy într-o stare 
nu departe de o clemenţă asemănătoare celor din 
instanţele judiciare, în timp ce prietenului i se citeşte 
uluirea în claia de păr de pe cap şi chiar în favoriţii 


ferchezuiţi. Probleme naţionale şi probleme familiale imp de 
câteva săptămâni, Anglia s-a aflat într-o situaţie 
îngrozitoare. Lordul Coodle voia să demisioneze. Sir 
Thomas Doodle nu voia să ia puterea şi, nemaifiind nimeni 
în Marea Britanie (care să merite a fi menţionat) în afară de 
Coodle şi Doodle, ţara a rămas fără guvern. E un noroc că 
întâlnirea duşmănoasă dintre cei doi oameni eminenţi, care 
la un moment dat părea inevitabilă, n-a avut loc, căci dacă 
amândouă pistoalele s-ar fi descărcat şi Coodle şi cu Doodle 
s-ar fi ucis unul pe celălalt, e de presupus că Anglia ar fi 
trebuit s-aştepte un guvern până ce tânărul Coodle şi 
tânărul Doodle, acum purtând încă rochiţe şi ciorapi lungi, 
vor fi crescut mari. Asemenea calamitate naţională 
uimitoare, totuşi, a fost înlăturată de Lordul Coodle, care a 
făcut fericita declaraţie că, dacă în focul dezbaterii spusese 
că nesocotea şi dispreţuia întreaga carieră ruşinoasă a lui 
sir Thomas Doodle, el a avut de gând să mai spună că 
neînțelegerile de partid nu-l vor determina niciodată să-i 
refuze adversarului său tributul celei mai calde admiraţii; în 
acelaşi timp, lucrul lua o întorsătură foarte binevenită şi de 
cealaltă parte, prin faptul că sir Thomas Doodle îl înscrisese 
în propria-i inimă pe Lordul Coodle ca pe unul ce-avea să 
rămână în faţa posterităţii ca oglinda virtuţii şi a cinstei. 
Totuşi Anglia fusese timp de câteva săptămâni în oribila 
situaţie critică de a rămâne fără un cârmaci (după cum 
semnalase atât de just sir Leicester Dedlock), care să 
înfrunte furtuna, şi partea minunată a lucrului e că Anglia 
se pare că n-a făcut mare caz de asta, ci a continuat să 
mănânce, să bea şi să se căsătorească, aşa cum făcea lumea 
veche în zilele dinaintea potopului. Dar Coodle cunoştea 
primejdia şi Doodle o cunoştea şi el, şi toţi partizanii şi 
adepţii lor aveau cunoştinţa cea mai limpede cu putinţă a 
primejdiei ce ameninţa. Până la urmă, sir Thomas Doodle nu 
numai că a binevoit să ia puterea, dar a făcut-o cu 
generozitate, aducând cu el la putere şi pe toţi nepoţii, pe 


toţi verii şi pe toţi cumnaţii. Aşa că sunt totuşi speranţe 
pentru vechea navă. 

Doodle a găsit cu cale că trebuie să se reverse asupra 
provinciei... Mai ales sub formă de bani şi bere. 
Metamorfozat în asemenea stări, el este livrabil într-o 
mulţime de locuri în acelaşi timp, şi se poate proiecta 
asupra unei considerabile porţiuni a ţării dintr-o dată. 
Britania fiind ocupată să-l pună pe Doodle în buzunar sub 
formă de bani şi să-l înghită sub formă de bere, şi gata să-ţi 
jure în faţă că nu face niciuna, nici alta... Spre creşterea 
vădită a strălucirii şi moralității sale... Sezonul londonez se 
încheie de pe o zi pe alta prin răspândirea tuturor 
Doodliştilor şi a Coodliştilor, plecaţi să ajute Britania în 
acele practici religioase cu care se îndeletniceau. 

Ca atare, doamna Rouncewell, îngrijitoare la Chesney 
Wold, prevede, cu toate că nici-o poruncă n-a sosit încă aici, 
că familia poate sosi pe neaşteptate împreună cu un adaos 
destul de mare de veri, verişoare şi alte soiuri ce pot da o 
mână de ajutor, în orice fel, la marea operă constituţională. 
Şi ca atare, bătrâna doamnă maiestuoasă, apucând Timpul 
de perciuni, îl mână în sus şi-n jos pe scară, îi dă brânci de-a 
lungul galeriilor şi coridoarelor, şi chiar prin camere, ca să 
ateste, mai înainte de a-i fi trecut sorocul, că totul e gata, că 
pardoseala străluceşte de frecată ce e, covoarele stau 
întinse, draperiile scuturate, paturile înfoiate şi aşezate cu 
palmele, oficiul şi bucătăria gata să intre în acţiune... Într- 
un cuvânt, că toate lucrurile sunt pregătite, aşa cum se 
cuvine demnităţii neamului Dedlock. 

În seara asta de vară, către apusul soarelui, pregătirile 
sunt în sfârşit gata. Sumbră şi solemnă, bătrâna casă pare 
să ofere atât de multe înlesniri pentru a fi locuită, şi totuşi 
nu există nici un locatar în afară de chipurile pictate de pe 
pereţi. „Şi ei au plecat aşa cum au venit”, trebuie să fi 
cugetat oricare stăpân Dedlock, trecând prin faţa 
portretelor. „La fel se uitau şi ei la galeria tăcută şi liniştită 
cum mă uit eu acum, la fel gândeau şi ei cum gândesc eu la 


golul pe care-l vor lăsa în măreţul domeniu când nu voi mai 
fi; la fel îşi spuneau şi ei, ca şi mine, că-i greu de crezut c-ar 
mai putea exista ceva fără ei, şi la fel voi părăsi eu lumea 
mea cum 0 părăsesc acum pe a lor, închizând uşa care 
oglindeşte trecutul. La fel voi muri, fără să las vreun gol şi 
fără să-i regret”. 

Prin câteva dintre ferestrele învăpăiate, frumoase din 
afară şi împlântate, la acest ceas al apusului, nu într-un zid 
de piatră mohorâtă şi cenuşie, ci într-o casă strălucitoare, 
de aur, lumina, înlăturată de alte ferestre, pătrunde 
înăuntru bogată, darnică, revărsându-se ca belşugul verii 
pe țarină. Atunci prind a se dezgheţa şi Dedlock-ii cei 
înţepeniţi. Unduiri ciudate apar pe făpturile lor, după cum 
joacă umbrele frunzelor. Într-un colţ, un judecător sever e 
ispitit să clipească din ochi. Mai încolo, un baronet, ce se 
uită ţintă, cu un sceptru în mână, se trezeşte cu o gropiţă în 
bărbie. Mai la vale, în sânul unei păstoriţe împietrite, se 
furişează o pată de lumină caldă ce i-ar fi venit tare bine 
acum vreo sută de ani în urmă. O străbunică de-a 
Volumniei, purtând încălțări cu tocurile înalte, semănând 
foarte cu ea, prevestind cu două secole în urmă fiinţa ei 
virginală de azi, se încunună cu un nimb de raze şi devine 
sfântă. O domnişoară de onoare de la Curtea lui Carol al II- 
lea, cu ochii mari şi rotunzi (şi alte farmece 
corespunzătoare lor) pare că se scaldă într-o apă 
scânteietoare, care se încreţeşte pe când sclipeşte. 

Dar focul soarelui e gata să se stingă. Chiar şi în această 
clipă pardoseala se întunecă şi umbra se ridică încetişor, 
cuprinzând pereţii şi înmormântând pe toţi din neamul 
Dedlock, ca moartea şi veşnicia. Şi iată, acum, pe portretul 
Doamnei Noastre, de deasupra căminului somptuos, o 
umbră vrăjită cade de pe vreun oarecare arbore bătrân şi-l 
face să pălească, îl tulbură şi pare ca şi cum un braţ enorm 
ar ţine un văl sau o glugă, pândind un prilej ca să le tragă 
peste ca. Umbra urcă din ce în ce mai întunecată şi din ce 


în ce mai sus pe pereţi... lată că doar o licărire roşie a mai 
rămas pe plafon... Şiiată că focul a dispărut cu totul. 

Toată priveliştea care de pe terasă părea atât de apropiată 
s-a îndepărtat solemn şi s-a preschimbat - nu e nici primul 
şi nici ultimul dintre lucrurile frumoase ce par atât de 
apropiate şi totuşi se preschimbă - într-o arătare 
fantomatică şi depărtată. Ceţurile uşoare se înalţă, iar roua 
cade şi toate miresmele dulci din grădină au umplut 
văzduhul cu puterea lor. Şi iată, pădurile stau încremenite 
în nişte mase impresionante, ca şi cum fiecare dintre ele ar 
fi câte un singur arbore abisal. Şi iată că luna răsare ca să 
despartă arborii şi să licărească ici şi colo, trăgând linii 
orizontale îndărătul tulpinilor şi schimbând aleea într-un 
caldarâm de lumină printre arcade înalte de catedrală, 
prăbuşite fantastic. 

Dar iată, luna s-a urcat în crucea cerului, şi lăcaşul cel 
mare, având acum mai mult ca oricând nevoie de locatari, e 
ca un trup lipsit de viaţă. Ba, chiar e sinistru să te strecori 
prin el, gândindu-te la făpturile vii care-au dormit în 
singuraticele camere de culcare, ca să nu mai vorbim de cei 
morţi. lată a venit şi timpul umbrelor, când fiecare colţ pare 
o cavernă şi fiecare pas pe scară, în jos, o prăpastie, când 
vitraliile sunt reflectate pe parchet în tonuri palide şi 
decolorate, când din grinzile scării masive poţi înjgheba 
totul şi orice, numai propriile lor forme nu, când armurile 
răsfrâng lumini palide de-ţi vine lesne-a crede că fac 
mişcări tainice, iar căştile cu viziera ridicată te fac să te 
gândeşti cu spaimă la capetele dinlăuntrul lor. Dar dintre 
toate umbrele din Chesney Wold, umbra din salonul cel lung 
de pe portretul care o înfăţişează pe Lady Dedlock e prima 
ce vine şi ultima ce se va îndura să plece. La asemenea ceas 
şi în lumina de-acum, umbra s-a schimbat în mâini ridicate 
ce ameninţă figura frumoasă, cu fiecare adiere de vânt ce 
zvâcneşte. 

— Nu-i sănătoasă, Doamna, zice un fecior în cancelaria 
doamnei Rouncewell. 


— Doamna Mea nu-i bine? Dar ce se-ntâmplă? 

— Ei bine, Doamna Noastră a fost întruna suferindă de 
când a poposit aici ultima oară... Vreau să spun nu cânda 
venit cu familia, ci când a trecut pe-aici ca o pasăre 
călătoare. Doamna Noastră n-a mai ieşit de-atunci ca- 
nainte, ci a stat multă vreme numai în camera ei. 

— Chesney Wold, Thomas, răspunde îngrijitoarea cu 
vanitate îngâmfată, are s-o pună pe picioare. În toată 
lumea, cât e ea de mare, nu există aer mai bun şi nici loc 
mai sănătos ca aici! 

S-ar putea ca Thomas să aibă părerile lui personale, poate 
că le lasă să se subînţeleagă, din felul cum îşi netezeşte 
părul lucios de pe cap, de la ceafă până la tâmple, dar se 
fereşte să le rostească şi pleacă în sala slujitorilor să se 
ospăteze cu plăcinta rece de carne şi cu bere. 

Feciorul despre care am pomenit e ca peştele pilot din faţa 
nobilului rechin. A doua seară soseşte şi sir Leicester, 
împreună cu Doamna Noastră, escortaţi de suita lor cea 
mare, şi mai sosesc aici şi verişorii şi verişoarele şi alte 
soiuri din toate punctele cardinale. Din acest loc, timp de 
câteva săptămâni, dau năvală încolo şi-ncoace indivizi 
misterioşi, ce n-au nici un nume, care cutreieră toate părţile 
acelea speciale asupra cărora în clipa de faţă se revarsă 
Doodle sub formă de ploaie de aur şi valuri de bere, dar 
care nu sunt decât nişte făpturi fără de astâmpăr din fire, 
ce nu fac nimic nicăieri. 

În asemenea prilejuri naţionale, sir Leicester găseşte că 
verişorii sunt de folos. Un om mai destoinic decât 
preacinstitul Bob Stables, care să ia parte la o cină de 
vânătoare, e cu neputinţă să existe. Gentilomi mai bine 
instruiți decât ceilalţi verişori, care să cutreiere secţiile de 
votare şi centrele electorale când ici, când colo, şi să se 
arate peste tot în coastele Angliei, ar fi greu de găsit. 
Volumnia e cam ştearsă, ce-i drept, dar e de viţă pură şi 
mulţi chiar îi preţuiesc vorbăria-i şugubeaţă, şaradele 
franţuzeşti, atât de vechi încât în succesiunea timpului pe 


cicluri au redevenit aproape noi, cinstea de a avea pe unica 
femeie din neamul Dedlock la cină, ori privilegiul de a-i avea 
mâna la dans. În aceste prilejuri naţionale, dansul poate fi 
socotit ca un ajutor adus naţiunii, iar Volumnia e văzută 
neabătut, ţopăind peste tot, pentru binele unei patrii 
nerecunoscătoare şi care nu-i dă şi ei o pensie. 

Doamna Noastră nu-şi dă prea mare osteneală ca să-şi 
distreze numeroşii oaspeţi şi, aflându-se încă prost cu 
sănătatea, arareori se arată înainte de miezul zilei. Dar la 
toate cinele posomorâte, dejunurile apăsătoare, balurile 
blestemate şi alte procesiuni triste, numai apariţia ei, şi 
nimic altceva, este o adevărată binecuvântare. Cât despre 
sir Leicester, el este încredinţat că-i de-a dreptul cu 
neputinţă să lipsească ceva, în orice privinţă, cuiva care a 
avut norocul cel mare să fie primit sub acoperişul lui şi, într- 
o stare de mulţumire sublimă, se mişcă printre oaspeţii săi 
ca un mărinimos sloi de gheaţă. 

Zilnic verişorii tropăie prin pulbere şi galopează pe zona 
ierboasă de pe marginea drumurilor, pribegind pe la 
secţiile de votare şi centrele electorale (la ţară cu mănuşi 
de piele de porc şi bice de vânătoare, în orăşele cu mănuşi 
de piele de căprioară şi cravaşe), şi zilnic se întorc cu 
rapoarte pe care sir Leicester le comentează şi le dezbate 
după cină. Zilnic oamenii aceia fără de astâmpăr, care n-au 
nici-o îndeletnicire în viaţă, se înfăţişează ca şi cum s-ar afla 
cumva în treabă. Zilnic Volumnia are o scurtă convorbire cu 
sir Leicester, ca între verişori, asupra situaţiei în care se 
află națiunea, după care sir Leicester este dispus să tragă 
concluzia că Volumnia e o femeie mai cu cap decât o 
crezuse. 

— Cum merge? Întreabă Volumnia, împreunându-şi 
mâinile. Suntem siguri? 

La vremea asta greul aproape se făcuse, şi Doodle, în 
câteva zile, avea să se arunce asupra provinciei cu mai 
multă tărie, sir Leicester tocmai se arătase după cină în 


salonul lung, ca o stea aparte şi strălucitoare, înconjurată 
de nori de verişori. 

— Volumnia, răspunde sir Leicester, care are o listă în 
mână, ieşim mulţumitor! 

— Numai mulţumitor? 

Cu toate că e vreme de vară, sir Leicester are, ca 
totdeauna seara, focul său special. Se aşază lângă el în 
fotoliul obişnuit, prevăzut cu un ecran ca să nu-l dogorească 
prea tare căldura şi repetă cu multă hotărâre şi cu o uşoară 
silă, ca şi cum ar vrea să spună: „Nu sunt un om de rând şi, 
când spun mulţumitor, nu trebuie să fiu înţeles ca şi cum aş 
fi rostit cuvântul în semnificaţia lui ordinară”. 

— Volumnia, ieşim mulţumitor! 

— Măcar nu ţi se face nici-o opoziţie! Afirmă Volumnia cu 
încredere. 

— Nu, Volumnia. Ţara asta zăpăcită şi-a pierdut capul în 
multe privinţe, îmi pare rău s-o spun, dar... 

— Dar nu-i chiar atât de nebună. Mă bucur s-aud aşa ceva. 

Încheierea replicii de mai sus o repune pe Volumnia în 
graţii. Sir Leicester, cu o amabilă plecăciune din cap, pare 
că-şi spune lui însuşi: „E femeie deşteaptă, adunând una 
peste alta, cu toate că-i repezită din când în când”. 

De fapt, în ceea ce priveşte problema opoziţiei, observaţia 
blondei verişoare Volumnia a fost de prisos. Sir Leicester, în 
asemenea împrejurări, îşi pune totdeauna candidatura ca 
pe un ordin de mărinimoasă vânzare cu toptanul, ce se cere 
să fie prompt executat. Alte două mici locuri din Parlament 
care-i aparţin le socoate ca pe nişte ordine de vânzare cu 
de-amănuntul, de mai puţină însemnătate ca atare, trimite 
pur şi simplu oamenii şi indică furnizorilor: „Veţi avea 
bunătatea să preschimbaţi aceste materiale în doi membri 
de Parlament şi să mi-i trimiteţi acasă după efectuarea 
operaţiunii”. 

— Îmi pare rău să spun, Volumnia, că în multe localităţi 
oamenii s-au vădit răuvoitori şi că opoziţia făcută 
guvernului a fost de cel mai hotărât şi neînduplecat soi. 


— Pă-că-toşii! Exclamă Volumnia. 

— Şi chiar, continuă sir Leicester, aruncându-şi privirile la 
verişorii ce şedeau jur-împrejur pe sofale şi divane, chiar în 
multe... De fapt în cele mai multe... Dintre localităţile acelea 
în care guvernul n-a avut de luptat decât cu o fracțiune de 
disidenţi... (Fiindcă veni vorba, să luăm notă că totdeauna 
Coodliştii sunt disidenţii Doodliştilor şi că Doodliştii se află 
exact în aceeaşi poziţie faţă de Coodlişti). Chiar în acele 
localităţi, sunt dezolat pentru onoarea englezului să mă văd 
silit să vă aduc la cunoştinţă, partidul n-a triumfat fără să fi 
fost pus la nişte cheltuieli enorme. Sute, urmează sir 
Leicester uitându-se la verişori cu o demnitate ce creştea 
văzând cu ochii şi cu o indignare ce se umfla ca un balon, 
sute de mii de lire! 

Dacă Volumnia păcătuia cumva, apoi păcatul ei era acela 
de a fi puţin cam prea naivă; vezi bine că naivitatea, care ar 
merge grozav de bine cu nişte şosete şi c-un guleraş, nu se 
prea potrivea cu roşul de buze şi cu salba de mărgele. Cu 
toate acestea, împinsă de naivitate, Volumnia întreabă: 

— De ce? 

— Volumnia! O mustră sir Leicester cu cea mai aspră 
severitate de care e în stare. Volumnia! 

— Nu, nu, n-am vrut să spun „de ce”! Strigă Volumnia, 
dând un țipăt scurt, aşa cum îi place ei. Uite ce proastă 
sunt! Voiam să zic „ce păcat!” 

— Mă bucur, replică atunci sir Leicester, c-ai vrut să spui 
„ce păcat!” 

Volumnia se grăbeşte să-şi exprime părerea că oamenii 
aceia revoltători merită să fie judecaţi ca trădători şi siliţi să 
sprijine partidul. 

— Mă bucur, repetă sir Leicester, neluând în seamă 
sentimentele împăciuitoare, că ai vrut să spui „ce păcat!” E 
dezonorant pentru alegători. Dar de vreme ce mi-ai pus, 
deşi din neatenţie şi fără să intenţionezi, o întrebare atât de 
necugetată: „de ce?”, îngăduie-mi să-ţi răspund. Pentru 
cheltuielile necesitate. Şi cred că ai atâta bun-simţ, 


Volumnia, ca să nu mai continui asemenea subiect nici aici, 
nici aiurea. 

Sir Leicester consideră de datoria lui să-i arate Volumniei 
aspectul zdrobitor al problemei, din cauză că se şopteşte în 
străinătate că asemenea cheltuieli necesare fac obiectul a 
mai bine de două sute de plângeri electorale, fiind socotite 
în chip neplăcut ca înrudite cu cuvântul corupţie, şi pentru 
că o seamă de farsori neruşinaţi au propus ca atare să se 
scoată din serviciul divin al bisericii obişnuita rugăciune 
înălţată pentru înalta Curte a Parlamentului şi au 
recomandat, în schimb, să se înalțe rugi de către 
congregaţie pentru şase sute cincizeci şi opt de gentilomi 
ce se află într-o stare foarte gravă cu sănătatea... 

— Presupun, îşi dă cu părerea Volumnia, după ce şi-a luat 
puţin timp ca să-şi liniştească spiritul în urma asprei critici 
îndurate, presupun că domnul Tulkinghorn s-a istovit şi că 
de-abia îşi mai trage sufletul. 

— Nu ştiu, răspunde sir Leicester, căscându-şi ochii, de ce 
s-ar fi istovit domnul Tulkinghorn, ca de-abia să-şi mai tragă 
sufletul. Nu ştiu care ar putea fi obligaţiile domnului 
Tulkinghorn. Nu-i candidat. 

Volumnia crezuse că ar fi putut fi folosit, sir Leicester ar 
dori să ştie de către cine şi pentru ce? Volumnia, din nou 
umilită, sugerează că de către cineva... ca să dea sfaturi şi 
să reglementeze acorduri, sir Leicester n-are ştiinţă ca 
vreun client de-al domnului Tulkinghorn să fi avut nevoie de 
ajutorul său. 

Lady Dedlock, şezând lângă o fereastră deschisă, cu braţu- 
i sprijinit pe marginea capitonată, şi privind afară la 
umbrele înserării ce se lăsase peste parcul Castelului, păru 
că ascultă cu încordare din clipa în care numele avocatului 
a fost rostit. 

Un verişor pirpiriu, cu mustață, numai piele şi os, ia 
cuvântul acum, de pe canapeaua pe care stă tolănit 
spunând că... „un om i-a spus ieri că Tulkinghorn plecase-n 
regiunea aia minieră să-şi dea avizul legat despre ceva şi 


că, nu-i aşa? Contestaţia judecându-se azi, ar fi de tot hazul 
dacă Tulkinghorn ar veni cu vestea că omul lui Coodle a fost 
pus cu botul pe labe.” 

Valetul, servind cafeaua, aduce la cunoştinţă între timp lui 
sir Leicester că domnul Tulkinghorn a sosit şi că cinează. 
Doamna Noastră întoarce capul înăuntrul camerei pentru o 
clipă, apoi priveşte iarăşi afară ca mai înainte. 

Volumnia e încântată să afle că „bucuria” ei - aşa-i spune 
ea lui Tulkinghorn - a sosit. E atât de original, o făptură atât 
de indiferentă, o fiinţă atât de colosală, care ştie tot soiul de 
lucruri şi nu le spune niciodată! Volumnia e încredinţată că 
trebuie să fie francmason. Sigur că e în fruntea unei loji şi 
poartă şorţ scurt şi a ajuns un adevărat idol cu lumânări şi 
mistrii. Părerile atât de viu colorate de mai sus sunt rostite 
de blonda domnişoară Dedlock în felul ei tineresc, pe când 
lucrează la o poşetă. 

— N-a venit măcar o dată, observă ea, de când sunt aici. 
Zău, mi-a trecut uneori prin minte că sufăr pentru fâptura 
asta nestatornică. Aproape crezusem c-a murit. 

Poate că e întunericul ce se lasă odată cu înserarea, sau 
poate că e întunericul mai adânc dinlăuntrul ei, dar o 
umbră trece pe faţa Doamnei Noastre de parc-ar gândi: 
„Ce n-aş da să fi murit!” 

— Domnul Tulkinghorn, zice sir Leicester, e totdeauna 
binevenit aici şi totdeauna discret oriunde s-ar afla. Un om 
de valoare şi pe merit respectat. 

Verişorul cel pirpiriu crede că trebuie să fie „enor' de 
boga',. 

— Are o participare undeva în provincie, zice sir Leicester. 
Fără îndoială. Câştigă, bineînţeles, bani buni şi e primit 
aproape pe picior de egalitate în cea mai înaltă societate. 

Cu toţii tresar. Un foc de puşcă s-a tras în apropiere. 

— Doamne Dumnezeule, ce-i asta? Strigă Volumnia cu 
ţipătul ei scurt şi tânguit. 

— Un şobolan, zice Doamna Noastră. Şi l-au împuşcat. 
Intră domnul Tulkinghorn, urmat de valeţii cu lămpi şi 


lumânări. 

— Nu, nu, face sir Leicester, încă nu. Doamna Mea, te 
supără amurgul? Dimpotrivă, Doamna Noastră îl preferă. 

— Volumnia? 

O! Nimic nu-i mai pe gustul Volumniei decât să stea de 
vorbă pe întuneric. 

— Atunci, luaţi-le! Porunceşte sir Leicester! Tulkinghorn, 
îţi cer scuze. Bine ai venit! 

Domnul Tulkinghorn, cu obişnuita-i stăpânire de sine, 
înaintează pe îndelete, aduce în trecere omagii Doamnei 
Noastre, dă mâna cu sir Leicester şi se lasă în scaunul 
potrivit lui când are ceva de comunicat, de partea cealaltă a 
măsuţei cu ziarele baronetului. Sir Leicester se teme că 
Doamna Noastră, nesimţindu-se prea bine, are să răcească 
la fereastra aceea deschisă. Doamna Noastră îi mulţumeşte 
pentru grija ce i-o poartă, dar preferă să stea acolo pentru 
aer. Sir Leicester se ridică, îi potriveşte eşarfa pe umeri şi 
se întoarce la locul lui. Domnul Tulkinghorn, între timp, ia o 
priză de tabac. 

— Ei bine, întreabă sir Leicester. Cum a mers contestaţia 
aceea? 

— Oh! Foarte slab. Cădere de la început. Nici-o şansă. S- 
au ales amândoi oamenii lor. Sunteţi bătuţi fără nici-o 
scăpare. Trei la unu. 

Face parte din tactica şi măiestria domnului Tulkinghorn 
să nu aibă păreri politice; într-adevăr, chiar nici-o părere. 
De aceea zice: Sunteţi bătuţi, şi nu „suntem,,. Sir Leicester 
e furios, dar cu maiestate. Volumnia n-a mai auzit de când e 
ea asemenea lucru. Verişorul pirpiriu consideră că „lucruri 
de soiul ăsta au să se-ntâmple câtă vreme... Voturile vor fi 
lăsate... pe mâna prostimii.” 

— E localitatea, ştiţi, continuă domnul Tulkinghorn să 
vorbească în întunericul ce se-ndeseşte, după ce s-a făcut 
iarăşi linişte, localitatea unde au vrut să-l aleagă pe fiul 
doamnei Rouncewell. 


— Propunere pe care, după cum m-ai informat dumneata 
la timpul potrivit, Rouncewell a avut bunul simţ şi 
înţelegerea de a o refuza, comentează sir Leicester. Nu pot 
spune c-aş fi cât de cât de acord cu ideile exprimate de 
domnul Rouncewell când a trecut pe aici pentru o jumătate 
de ceas, chiar în camera aceasta, dar se vedea în atitudinea 
lui hotărâtă simţul bunei-cuviinţe, pe care îl recunosc cu 
toată plăcerea. 

— Ha! Exclamă domnul Tulkinghorn. Ceea ce nu l-a 
împiedicat de a desfăşura, cu toate acestea, o vie activitate 
în alegerile actuale. 

Sir Leicester e auzit precis cum gâfâie, înainte de-a prinde 
a vorbi. 

— Te-am înţeles eu bine, domnule Tulkinghorn? Ai spus 
dumneata că domnul Rouncewell a desfăşurat o vie 
activitate în alegerile acestea? 

— Neobişnuit de vie. 

— Împotriva... 

— O, Doamne! Da, împotriva Domniei Voastre. E un orator 
de mâna întâi. Clar şi categoric. Discursul lui a avut un efect 
distrugător şi el se bucură de mare înrâurire. Când s-a 
ajuns la procedura votării, a făcut ce-a vrut, câştigând o 
victorie deplină. 

E evident pentru toţi cei de faţă, cu toate că nimeni nu-l 
poate vedea pe întuneric, că sir Leicester a încremenit 
maiestuos, cu privirea fixă. 

— Şiafostfoartemultajutat, urmează domnul Tulkinghorn 
în încheiere, de fiul său. 

— De fiul său, domnule? Repetă sir Leicester cu o politeţe 
teribilă. 

— De fiul său. 

— Fiul acela ce dorea să ia în căsătorie pe tânăra ce se află 
în serviciul Doamnei Mele? 

— Fiul acela. N-are decât unul. 

— Atunci, pe onoarea mea, continuă sir Leicester după o 
pauză teribilă, în timpul căreia toţi l-au auzit cum sforăie şi 


toţi au simţit că stă încremenit cu privirea ţintă, atunci pe 
onoarea mea, pe viaţa mea, pe reputaţia şi pe toate 
principiile mele, că stăvilarele societăţii au fost doborâte, 
iar apele au... Ă. Şters hotarele cadrului coeziunii datorită 
căreia elementele sunt ţinute la un loc. 

Izbucnire generală a indignării verişorilor. Volumnia e de 
părere că a sosit într-adevăr timpul ca cineva venit la 
putere să ia hăţurile în mână şi să procedeze tare. Vărul 
pirpiriu crede „că ţara se duce... Dracului în galop.” 

— Vă rog, reia sir Leicester de-abia putând să-şi mai tragă 
sufletul, vă rog să nu comentăm mai departe împrejurările 
de faţă. E inutil să comentăm. Doamna Mea, mi-aş îngădui 
să dau o sugestie în legătură cu tânăra... 

— N-am de gând - interveni Doamna Noastră, cu voce 
scăzută dar cu tonul hotărât, de la fereastra la care şade - 
n-am de gând să mă despart de ea. 

— N-am avut intenţia să spun asta, răspunde sir Leicester. 
Mă bucur să v-aud spunând aşa. Devreme ce socotiți că 
merită să vă slujească. Voiam doar să vă propun să vă 
folosiţi de înrâurirea de care dispuneţi ca s-oferiţi de acele 
mâini primejdioase. Aţi putea să-i arătaţi cât vor fi de 
încălcate îndatoririle şi principiile ei într-o asemenea 
întovărăşire şi că aţi putea să-i hărăziţi o soartă mai bună. 
Aţi putea să-i atrageţi atenţia că, la timpul potrivit, va găsi 
probabil un soţ la Chesney Wold, care n-o va - sir Leicester 
adaugă după o clipă de gândire - smulge de pe altarul 
străbunilor ei. 

Vorbele de mai sus i le adresează cu neschimbata-i politeţe 
şi cu acelaşi respect cu care vorbeşte de obicei cu soţia lui. 
Drept răspuns, ea dă doar din cap. Luna răsare şi unde 
şade Lady Dedlock pătrunde un firicel de lumină palidă şi 
rece, în care se vede capul ei. 

— Merită să ţinem seama, zice domnul Tulkinghorn, că 
oamenii aceştia sunt totuşi, în felul lor, foarte mândri. 

— Mândri? Sir Leicester se îndoieşte de cele auzite. 


— N-aş fi surprins s-aud că ei de bunăvoie au părăsit cu 
toţii fata... Da, îndrăgostitul şi toţi ceilalţi... În loc ca ea să-i 
părăsească pe ei, presupunând că fata a rămas la Chesney 
Wold în asemenea condiţii. 

— Fie! Exclamă sir Leicester cu glas tremurat. Fie! Se 
vede că-i cunoşti, domnule Tulkinghorn, ai stat printre ei. 

— În adevăr, sir Leicester, răspunde jurisconsultul. Vă 
expun faptul. Ei, bine, aş putea povesti o întâmplare... Cu 
îngăduinţa pe care sper să mi-o acorde Lady Dedlock. 

Capul ei încuviinţează, iar Volumnia e încântată. O 
întâmplare! O, în sfârşit, are de gând să povestească ceva! 
„Cu o fantomă”, nădăjduieşte Volumnia. 

— Nu. O întâmplare adevărată, petrecută pe pământ. 
Domnul Tulkinghorn se opreşte o clipă şi apoi repetă, 
strecurând o oarecare subliniere uşoară în obişnuita 
monotonie a glasului său. O întâmplare adevărată, 
petrecută pe pământ, domnişoară Dedlock. Amănuntele, sir 
Leicester, mi-au fost aduse la cunoştinţă abia în ultimul 
timp. Povestirea e foarte scurtă. Ea exemplifică cele ce v-am 
spus. Pentru moment las de-o parte numele. Lady Dedlock 
nu mă va socoti prost crescut, nădăjduiesc. 

La lumina focului, destul de scăzută, îl poţi vedea pe 
Tulkinghorn întorcând capul ca să privească spre clarul 
lunii. La lumina lunii, o poţi vedea pe Lady Dedlock 
nemişcată ca o stană. 

— Un concetăţean de-al domnului Rouncewell, un bărbat 
în aceeaşi situaţie după câte mi s-a spus, s-a bucurat de 
norocul de a avea o fiică ce atrăsese atenţia unor doamne 
de rang. Vorbesc de o doamnă ce era într-adevăr de rang 
înalt, nu înalt numai în raport cu el, ci căsătorită cu un 
gentilom ce are o situaţie la fel cu a Domniei Voastre, sir 
Leicester. 

Sir Leicester încuviinţează binevoitor: „Da, domnule 
Tulkinghorn”, subînţelegând că atunci doamna aceea 
trebuie să fi apărut în nişte dimensiuni morale într-adevăr 
colosale în ochii unui metalurgist. 


— Doamna era bogată şi frumoasă, şi i-a plăcut fata, şi i-a 
arătat multă bunăvoință, şi o ţinea totdeauna în preajma ei. 
Doamna aceea păstra însă o taină, sub toată măreţia ei, pe 
care o ţinuse ascunsă mulţi ani de zile. De fapt, în tinereţe 
fusese logodită, în vederea căsătoriei, cu un crai tânăr... 
Era căpitan în armată... Cu care n-ar fi ajuns la nimica bun. 
Nu s-a căsătorit cu el, dar a dat naştere unui copil, al cărui 
tată fusese dumnealui. 

La lumina focului, Tulkinghorn poate fi văzut cum întoarce 
capul ca să se uite la lumina lunii. La lumina lunii, Lady 
Dedlock poate fi văzută din profil stând nemişcată ca o 
stană. 

— Căpitanul nostru murind, ea a crezut că a scăpat, dar o 
serie de împrejurări, cu care n-am nevoie să vă răpesc 
timpul, au dus la descoperirea tainei. După cum mi-a fost 
povestită întâmplarea, totul a pornit de la o imprudenţă din 
partea ei, într-o bună zi, când a fost luată prin surprindere, 
ceea ce arată cât e de greu, chiar şi pentru cei mai fermi 
dintre noi (ea era nespus de fermă), să fim neîncetat în 
gardă. Vă puteţi închipui ce mare uluire şi supărare casnică 
a fost, vă las pe dumneavoastră, sir Leicester, să vă 
închipuiţi durerea soţului. Dar nu ăsta e punctul ce ne 
preocupă. Când concetăţeanul domnului Rouncewell a aflat 
despre dezvăluirea tainei, ar fi suferit mai curând ca fiica 
să-i fie călcată în picioare sub ochii lui, decât să-i mai 
îngăduie să rămână mai departe sub protecţia şi patronajul 
onorabil al acelei case. De-o atare mândrie era stăpânit, 
încât plin de indignare o luă de-acolo ca şi cum s-o ferească 
de ruşine şi ocară. Nu înţelegea câtuşi de puţin ce onoarei 
se făcuse lui şi fiicei sale prin bunăvoința pe care le-o 
arătase doamna. Îl rodea situaţia fetei, de parcă doamna 
aceea ar fi fost cea mai de rând dintre cele mai de rând. 
lată întâmplarea aşa cum mi-a fost povestită. Nădăjduiesc 
că Lady Dedlock îi va scuza natura-i penibilă. 

Se emit felurite păreri asupra virtuţii, mai mult sau mai 
puţin în contradicţie cu cele ale Volumniei. Asemenea 


făptură tânără şi blondă nu poate crede c-a existat vreodată 
asemenea doamnă şi respinge toată povestea chiar de la 
începutul ei. Majoritatea înclină către părerea verişorului 
pirpiriu, pe care iat-o în câteva vorbe: „Povestea n-are nici-o 
legătură cu... Infernalul concetăţean al lui Rouncewell.” Sir 
Leicester, în general, se referă în mintea lui la Wat Tyler şi 
pune la cale o serie de fapte, după un plan al său propriu. 

În general, conversaţia lâncezeşte fiindcă nopţile 
petrecute până târziu s-au ţinut lanţ la Chesney Wold de 
când au început cheltuielile necesitate pe-o rază atât de 
întinsă, şi asta e prima seară din cele multe în care familia 
se află în sfârşit singură. E zece şi ceva când sir Leicester îl 
roagă pe domnul Tulkinghorn să sune pentru lumânări. 
După care, firicelul de lumină de lună s-a prefăcut într-o 
inundație de lumânări, după care Lady Dedlock se mişcă 
pentru întâia oară, se ridică şi vine în faţa unei mese, 
pentru un pahar de apă. Clipind din ochi ca liliecii în 
licăritul lumânării, verişorii se înghesuie ca să i-l ofere; 
Volumnia (gata oricând pentru ceva mai bun, dacă e de 
găsit) ia şi ea un altul, a cărui dulce sorbire o mulţumeşte: 
Lady Dedlock, graţioasă, stăpână pe sine, scrutată de ochii 
ce-o admiră, traversează lunga galerie, trecând încetişor pe 
lângă blonda nimfă ce n-are decât de pierdut, dacă e să le 
comparăm. 

În camera domnului Tulkinghorn omnul Tulkinghorn 
soseşte în camera-i din turnuleţ, puţin cam transpirat de 
călătoria făcută, cu toate că a suportat-o cu uşurinţă. Pe 
faţa lui se citeşte o expresie de parcă şi-ar fi descărcat 
sufletul de-o greutate şi ar fi mulţumit, în felul său încuiat 
de a fi. Să spui despre un asemenea om, ce se stăpâneşte cu 
atâta stricteţe şi rigoare, că e triumfător, ar însemna să-i 
faci o tot atât de mare nedreptate ca şi când l-ai bănui 
frământat de dragoste, de alte sentimente sau de oricare 
altă slăbiciune romantică. Dumnealui e mulţumit, dar calm. 
Poate că-şi simte puterea crescută, după cum îşi apucă 


uşurel unul din pumnii vânoşi cu cealaltă mână şi, ţinându-i 
la spate, se plimbă fără zgomot încoace şi-ncolo. 

În cameră se află o masă de lucru încăpătoare, pe care 
găseşte o grămadă destul de mare de hârtii. Lampa verde e 
aprinsă, ochelarii lui de citit stau pe pupitru, fotoliul e 
împins în faţa mesei şi s-ar părea c-ar fi intenţionat să 
acorde oarecare atenţie, preţ de-un ceas-două, petiţiilor 
acelora, înainte de a merge la culcare. Dar se întâmplă să n- 
aibă dispoziţie pentru afaceri. După ce-a aruncat o privire 
documentelor ce aşteaptă avizul său, ţinându-şi capul 
plecat tare deasupra mesei - vederea acestui bătrân pentru 
slova tipărită şi scrisă de mână fiind în suferinţă seara - 
deschide fereastra ce coboară până la duşumea şi păşeşte 
afară pe balconaşul de deasupra streşinii. Ajuns acolo, 
începe iarăşi să se plimbe încetişor în sus şi-n jos, în aceeaşi 
atitudine, potolindu-se, dacă un om cu atâta sânge rece ar 
mai avea vreo nevoie să se potolească, după întâmplarea pe 
care a povestit-o la parter. 

A fost o vreme când oameni atât de pricepuţi ca domnul 
Tulkinghorn s-ar fi plimbat pe vârful turelelor, în lumina 
stelelor, şi s-ar fi uitat sus, pe cer, ca să-şi citească soarta. 
Puzderii de stele se văd în noaptea asta, cu toate că 
strălucirea lor e umbrită de splendoarea lunii. Dac-ar fi să- 
şi caute steaua pe firmament, aşa cum se tot învârte 
metodic pe balconaş, aceea n-ar putea fi decât una palidă, 
ca să aibă aici jos un reprezentant atât de demodat. Dac-ar 
fi să-şi descifreze destinul, acela ar fi scris cu alte litere mai 
aproape de mâna lui. 

În timp ce măsoară balconaşul, ochii lui, cu mult deasupra 
gândurilor cum sunt şi mult deasupra pământului, dintr-o 
dată, trecând prin dreptul ferestrei, sunt opriţi de alţi doi 
ochi care i-au întâlnit privirea. Plafonul camerei sale e 
destul de jos, iar partea de sus a uşii, din faţa ferestrei, e de 
sticlă. Mai e şi o uşă interioară capitonată, dar seara fiind 
caldă, n-a mai închis-o când a urcat sus. Ochii aceia, care i- 
au întâlnit privirea, se uită înăuntru prin sticla uşii din 


afară, de pe coridor. El îi ştie prea bine. De mulţi ani de zile 
sângele nu i-a năvălit în faţă atât de brusc, înroşindu-se atât 
de tare, ca acum când o recunoaşte pe Lady Dedlock. 

Domnul Tulkinghorn intră în cameră, unde vine şi ea, 
închizând amândouă uşile în urma ei. O nelinişte sălbatică... 
Să fie spaimă, ori mânie?... Se citeşte în ochii ei. Lady 
Dedlock arată aşa ca acum două ceasuri, jos, la parter. 

Să fie spaimă sau mânie acum? Tulkinghorn nu poate fi 
sigur nici de una, nici de alta. Amândouă pot ajunge la fel 
de palide, amândouă la fel de dezlănţuite. 

— Lady Dedlock? 

La început ea nu deschide gura, nici măcar când se lasă să 
cadă încetişor în fotoliul de lângă masă. Se uită unul la altul, 
ca două tablouri. 

— De ce ai istorisit povestea mea de faţă cu atâţia oameni? 

— Lady Dedlock, am avut nevoie să vă aduc la cunoştinţă 
că o ştiu. 

— De când o ştii? 

— O bănuiesc de multă vreme... Complet şi pozitiv, de 
puţin timp. 

— Luni? 

— Zile. 

Stă în picioare în faţa ei, cu o mână pe speteaza scaunului 
şi cu cealaltă în jiletca-i demodată şi-n jaboul cămăşii, la fel 
cum a stat în faţa ei totdeauna, de când s-a măritat. Aceeaşi 
politeţe formală, acelaşi respect prefăcut care ar putea fi la 
fel de bine şi sfidare; omul, în ansamblul său, e acelaşi 
obiect negru şi rece, păstrând aceeaşi distanţă, pe care 
nimic n-a micşorat-o. 

— E adevărat în privinţa bietei fete? 

Tulkinghorn îşi apleacă şi-şi apropie uşurel capul, ca şi 
cum n-a înţeles bine întrebarea. 

— Ştii doar ce-ai povestit. E adevărat? Şi prietenii ei îmi 
ştiu povestea? A şi ajuns în gura oraşului? E scrisă cu cretă 
pe pereţi şi strigată în gura mare pe străzi? 


„Aşa! Mânie, şi spaimă, şi ruşine. Toate trei bătându-se cap 
în cap. Ce putere are femeia asta ca să poată ţine în frâu 
asemenea patimi turbate!” Gândurile domnului Tulkinghorn 
iau asemenea cale pe când se uită la ea pe sub sprâncenele 
sure şi zbârlite, mai încruntate ca de obicei, sub privirea ei 
iscoditoare. 

— Nu, Lady Dedlock. Nu era decât o ipoteză iscată din 
discuţia purtată de către sir Leicester, cu obişnuitul lui aer 
distant. Dar s-ar putea traduce în fapt concret dacă ei ar 
Şti... Ceea ce ştim noi. 

— Aşadar, nu ştiu încă? 

— Nu. 

— Pot să o salvez pe biata fată de la nedreptate mai înainte 
ca ei să afle? 

— Drept vă spun, Lady Dedlock, răspunde domnul 
Tulkinghorn, în această privinţă nu v-aş putea da un 
răspuns satisfăcător. 

Şi pe când urmăreşte, cu interesul şi curiozitatea 
încordate, lupta ce se dă în sufletul ei, prin minte îi trece 
gândul că „stăpânirea şi forţa femeii acesteia sunt 
uimitoare!” 

— Domnule, începe ea din nou, silită pentru o clipă să-şi 
stăpânească tremurul buzelor cu toată energia de care 
dispune, ca să poată vorbi limpede. Am să fiu mai clară. N- 
am să discut ipoteza dumitale. Am simţit-o anticipat şi am 
ştiut cât e de adevărată - tot atât de intens pe cât o poţi 
face dumneata să fie - atunci când l-am văzut pe domnul 
Rouncewell aici. Mi-am dat foarte bine seama că dacă ar fi 
avut puterea să mă vadă aşa cum sunt, ar fi socotit-o pe 
biata fată întinată pentru că a fost un moment, deşi în 
chipul cel mai nevinovat cu putinţă, obiectul înaltei şi 
distinsei mele protecţii. Dar fata mă interesează sau, mai 
curând aş spune - de vreme ce nu mai face parte din 
aşezarea de aici - mă interesa, şi dacă dumneata mai poţi 
găsi atâta consideraţie pentru femeia de sub talpa dumitale 


cât să-ţi aminteşti de-o asemenea dorinţă, ea va fi mişcată 
de îndurarea dumitale. 

Domnul Tulkinghorn, atent până în adâncul făpturii sale, 
înlătură asemenea ipoteză, strângând din umeri cu o 
modestie exagerată, şi-şi încruntă sprâncenele ceva mai 
tare. 

— M-ai pregătit pentru demascarea mea şi-ţi mulţumesc şi 
pentru asta. Mai ai ceva de cerut de la mine? Mai e vreun 
drept la care să renunţ sau vreo vină ori necaz de care l-aş 
putea scuti pe soţul meu, obţinând de la el să se abţină şi 
certificându-i exactitatea descoperirii dumitale? Îţi dau în 
scris, aici şi acum, orice-mi vei dicta. Sunt gata s-o fac. 

„Şi ar face-o!”, gândi avocatul, uitându-se pe furiş la mâna 
hotărâtă cu care apucă condeiul! 

— N-am să vă fac necazuri, Lady Dedlock. Vă rog cruţaţi- 
vă! 

— Povestea asta o aştept de multă vreme, după cum ştii. 
Nu doresc nici să mă cruţ, nici să fiu cruţată. Nu mi-ai 
putea face cu nimic mai rău decât mi-ai făcut. Urmează 
acum cu ceea ce a mai rămas. 

— Lady Dedlock, nu e nimic altceva de făcut. Îmi voi lua 
îngăduinţa să spun câteva cuvinte, după ce veţi fi terminat. 

Nevoia de a se pândi unul pe altul se terminase, dar ei 
urmau să se pândească tot timpul, iar stelele îi pândeau pe 
amândoi prin ferestrele deschise. Departe, în bătaia lunii, 
zac adormite câmpiile de sub pădure, iar vastul lăcaş e 
tăcut ca mormântul. Mormântul! Unde-s groparul şi 
cazmaua în noaptea asta paşnică, menită să adauge ultima 
taină mare la cele multe taine ale existenţei lui 
Tulkinghorn? S-o fi născut omul, oare? S-o fi ascuţit 
cazmaua oare? Ciudate întrebări de te gândeşti la ele, mai 
ciudate poate de nu te gândeşti la ele, sub stelele ce 
veghează într-o noapte de vară. 

— Despre căinţă, remuşcare sau alte sentimente ale mele, 
continuă Lady Dedlock ceva mai târziu, nu spun nici un 


cuvânt. Dacă n-aş fi mută, ai fi dumneata surd. Lasă-le să 
treacă sub tăcere. Nu-s pentru urechile dumitale. 

Tulkinghorn se face că ar protesta, dar Lady Dedlock îl 
opreşte cu mâna-i dispreţuitoare. 

— De alte foarte felurite lucruri am a-ţi vorbi. 
Giuvaierurile mele se află toate în locul ştiut unde le ţin. Vor 
fi găsite acolo. La fel şi rochiile mele. Tot aşa şi celelalte 
lucruri de valoare pe care le posed. Am ceva bani lichizi 
asupra mea, dar nu-i o sumă mare. Am îmbrăcat o rochie 
de-a mea, numai ca să mă pot strecura fără să trezesc 
bănuieli. Am plecat ca să mi se piardă de aici înainte urma. 
Te rog să aduci asta la cunoştinţă. Dumitale nu-ţi las nici-o 
altă sarcină. 

— Să fiu iertat, Lady Dedlock, răspunde perfect nemişcat 
domnul Tulkinghorn. Nu sunt sigur c-am înţeles ce-aţi spus. 
Aţi plecat...? 

— Ca să mi se piardă urma pentru toţi de-aici. Părăsesc 
Chesney Wold în noaptea asta. Plec chiar acum. 

Domnul Tulkinghorn clatină din cap că nu. Doamna se 
scoală, dar el, fără să ridice mâna de pe speteaza scaunului 
şi nici s-o scoată pe cealaltă din vesta-i demodată şi de sub 
jabou, dă din cap că nu. 

— Cum? Adică n-am să plec aşa cum am spus? 

— Nu, Lady Dedlock, răspunde el foarte liniştit. 

— Ştii ce uşurare va aduce dispariţia mea? Ai uitat de 
ruşinea şi dezonoarea casei acesteia, şi unde sunt şi cine 
sunt? 

— Nu, Lady Dedlock, nici într-un caz. 

Fără să catadicsească a răspunde, Lady Dedlock se 
îndreaptă către uşa dinăuntru şi a şi pus mâna pe mâner, 
când el iată că-i spune fără să se clintească din loc sau să 
ridice glasul: 

— Lady Dedlock, aveţi bunătatea să vă opriţi şi să mă 
ascultați, căci altfel, înainte de a ajunge până la scară, trag 
clopotul de alarmă şi scol toată casa. Şi-atunci va trebui să 


vorbesc deschis faţă de toţi oaspeţii şi slujitorii, faţă de toţi 
bărbaţii şi toate femeile de aici din casă. 

A învins-o. Şovăie, tremură ruşinată, îşi duce mâna la cap. 
Semne vagi, toate acestea, pentru oricine, dar când un ochi 
atât de experimentat ca acela al domnului Tulkinghorn vede 
nehotărârea doar o clipă la o asemenea făptură, îi cunoaşte 
semnificaţia în întregime. 

Şi urmează numaidecât: 

— Aveţi bunătatea şi mă ascultați, Lady Dedlock, şi 
împinge fotoliul de pe care Doamna Noastră se ridicase. 

Ea ezită, dar el împinge iarăşi fotoliul către dânsa şi, în 
sfârşit, ea se aşază. 

— Relaţiile dintre noi sunt de natură nefericită, Lady 
Dedlock, dar, dat fiind că sunt aşa cum sunt nu din vina 
mea, n-am să-mi cer iertare pentru ele. Poziţia pe care o am 
faţă de sir Leicester vă este atât de bine cunoscută, încât 
nici nu-mi pot închipui că n-am apărut de mult în ochii 
dumneavoastră ca persoana ce firesc era indicată să facă 
asemenea descoperire. 

— Domnule, îl întrerupe ea fără să-şi ridice ochii din 
pământ. Mai bine aş fi plecat. Ar fi fost cu mult mai bine să 
nu mă fi oprit. Nu mai am nimic de spus. 

— Ilertaţi-mă, Lady Dedlock, dar mai am ceva de adăugat 
pentru dumneavoastră. 

— Atunci aş dori s-ascult de la fereastră. Nu pot respira 
aici unde mă aflu. 

Privirea lui bănuitoare, pe când Lady Dedlock se-ndreaptă 
spre fereastră, trădează temerea de-o clipă că ea şi-ar fi 
putut pune în minte să sară pe geam, şi, izbindu-se de 
cornişe şi parapete, să se zdrobească şi să moară pe terasa 
de jos. Dar a fost de-ajuns o clipă să-i observe chipul, cum 
sta în cadrul ferestrei, fără nici un sprijin, uitându-se afară 
la stele - nu în sus - ci melancolic, la stelele acelea 
îndepărtate - ca să se liniştească. Întorcându-şi faţa, 
domnul Tulkinghorn a rămas puţin în spatele ei. 


— Lady Dedlock, n-am fost încă în stare să ajung la o 
hotărâre mulţumitoare în ceea ce mă priveşte asupra 
desfăşurării evenimentelor din faţa noastră. Nu mi-e încă 
limpede în minte ce am de făcut şi cum să procedez în 
viitor. Trebuie să vă solicit favoarea să vă păstraţi pentru 
moment taina, aşa cum aţi păstrat-o atâta vreme, şi să nu vă 
miraţi că v-o păstrez şi eu. 

EI se opreşte din vorbă, dar ea nu deschide gura. 

— Vă rog să mă iertaţi, Lady Dedlock. E un subiect foarte 
important. Veţi binevoi oare să mă onoraţi cu atenţia 
dumneavoastră şi să m-ascultaţi? 

— Ascult. 

— Vă mulţumesc. De altfel aş fi putut să-mi dau seama 
după tăria de caracter de care daţi dovadă. Aş fi putut să nu 
vă mai pun întrebarea de mai sus, dar am obiceiul dea mă 
asigura pas cu pas de terenul pe care calc când merg 
înainte. Singurul factor de căpetenie în nefericita 
împrejurare e sir Leicester. 

— Atunci de ce, întreabă ea cu vocea stinsă şi fără să-şi 
desprindă privirea melancolică de la stelele acelea 
îndepărtate, de ce mă reţii în casa lui? 

— Din pricină că el este factorul de căpetenie. Lady 
Dedlock, n-am nevoie să vă mai spun că sir Leicester e om 
foarte mândru, că încrederea lui în dumneavoastră e fără 
de margini, că prăbuşirea lunii de pe cer l-ar ului mai puţin 
decât prăbuşirea dumneavoastră din înalta poziţie în care 
vă aflaţi ca soţie a lui. 

Ea răsuflă repede şi greu, dar stă la fel de neclintită cum a 
văzut-o totdeauna, în mijlocul celor mai înalţi oaspeţi ai 
casei. 

— Vă mărturisesc, Lady Dedlock, că dacă acuzaţia ar fi fost 
mai puţin gravă, mi-ar fi venit mai uşor să smulg din 
rădăcină, doar cu puterea pe care o am şi numai cu mâinile 
mele, cel mai bătrân copac de pe domeniul de la Chesney 
Wold, decât să clintesc puterea pe care o aveţi asupra lui sir 
Leicester, sau să clatin credinţa şi încrederea lui sir 


Leicester în Domnia Voastră. Dar acum, aşa cum stau 
lucrurile, totuşi şovăi. Nu că s-ar putea îndoi (ceea ce, chiar 
şi în cazul lui, e cu neputinţă), ci că nu poate cu nimic fi 
pregătit ca să primească lovitura. 

— Doar prin fuga mea, nu? Întreabă ea. Gândeşte-te la 
asta încă o dată. 

— Fuga dumneavoastră, Lady Dedlock, ar răspândi tot 
adevărul, ba de o sută de ori mai mult decât adevărul, în 
lung şi-n lat. Ar fi cu neputinţă de salvat cinstea familiei 
măcar o zi. Aşa ceva nu-i de luat în considerate. 

În răspunsul său se simţea o hotărâre calmă, împotriva 
căreia nu se putea ridica nici-o obiecţiune. 

— Când vorbesc de sir Leicester ca de singurul factor de 
care trebuie să ţinem seama, înţeleg că el şi cinstea familiei 
sunt unul şi acelaşi lucru: sir Leicester şi titlul de baronet: 
sir Leicester şi Chesney Wold. Sir Leicester şi strămoşii şi 
patriotismul - aici domnul Tulkinghorn devine foarte sec - 
sunt, n-am nevoie să vă spun dumneavoastră, Lady Dedlock, 
de nedespărţit. 

— Continuă! 

— De aceea, urmează domnul Tulkinghorn, urmărindu-şi 
ideile în stilul său monoton, trebuie să chibzuiesc mult. Aşa 
ceva trebuie muşamalizat, dacă se poate. Ce s-ar întâmpla 
dacă sir Leicester şi-ar ieşi din minţi, sau s-ar prăbuşi 
trăsnit de moarte? Dacă i-aş administra asemenea şoc 
mâine dimineaţă, cum s-ar putea explica schimbarea sa 
bruscă? Ce-a putut s-o provoace? Ce-a putut să vă 
despartă? Lady Dedlock, scrisul cu creta pe pereţi şi 
strigătele străzii vor veni numaidecât şi trebuie să vă 
amintiţi că asta nu vă afectează pur şi simplu numai pe 
dumneavoastră (de care nu pot ţine seama în cazul de faţă), 
ci pe soţul dumneavoastră, Lady Dedlock, pe soţul 
dumneavoastră. 

Treptat, domnul Tulkinghorn devine din ce în ce mai 
sincer, dar nicidecum mai categoric sau mai însufleţit. 


— Mai este şi alt punct de vedere, urmează el, în care 
cazul se prezintă de la sine. Sir Leicester vă iubeşte cu un 
devotament vecin cu nebunia. S-ar putea să nu fie în stare 
să-şi învingă dragostea nebună, chiar ştiind ceea ce ştim şi 
noi. Pun o ipoteză extremă, dar se poate să fie şi aşa. Dac-ar 
fi să fie astfel, atunci e mai bine să nu ştie nimic. Mai bine 
pentru bunul simţ, mai bine pentru el, mai bine pentru 
mine. Trebuie să ţin socoteală de toate acestea cum se 
combină între ele şi-mi vine foarte greu să iau o hotărâre. 

Lady Dedlock stă în acelaşi loc, privind la aceleaşi stele, 
fără să scoată nici-o vorbă. Stelele au prins a păli, iar ea 
pare îngheţată de răceala lor. 

— Experienţa mă învaţă, urmează domnul Tulkinghorn, 
care îşi pusese mâinile în buzunare şi îşi continua ca o 
maşină consideraţiile asupra cazului - experienţa mă 
învaţă, Lady Dedlock, că majoritatea oamenilor pe care-i 
cunosc ar fi făcut mult mai bine să nu fi apucat să se- 
nsoare. Trei sferturi din necazurile lor se datorează 
căsătoriei. La fel gândeam şi când s-a căsătorit sir Leicester, 
şi de-atunci şi până acum am rămas cu aceleaşi păreri. 
Lucrurile au rămas la fel. Nimic nu s-a schimbat. Acum 
trebuie să mă las călăuzit de împrejurări, între timp, 
trebuie să vă rog să nu vă daţi taina în vileag, căci nici eu n- 
am s-o dau. 

— Şi eu trebuie să-mi târăsc viaţa la fel, înfruntând zi de zi 
toate suferinţele, după bunul dumitale plac? Întrebă ea 
uitându-se încă în adâncurile cerului. 

— Da, mă tem că da, Lady Dedlock. 

— E nevoie, crezi dumneata, să fiu legată la stâlpul 
infamiei? 

— Sunt încredinţat că e nevoie de tot ceea ce am 
recomandat. 

— Trebuie să rămân pe scena asta înzorzonată pe care de- 
atâta vreme joc mizerabila mea minciună şi care va trebui 
să se prăbuşească sub mine când vei da dumneata 
semnalul? Întrebă ea cu vocea scăzută. 


— Nu fără să vă previn, Lady Dedlock. Nu voi face nici un 
pas fără să vă vestesc în prealabil. 

Toate întrebările le pune ca şi cum le-ar repeta pe de rost 
sau ca şi cum le-ar rosti prin somn. 

— Ne vom înlâlni ca de obicei? 

— Exact, ca de obicei, vă rog. 

— Şi trebuie să-mi ascund vina aşa cum am făcut-o ani de- 
a rândul? 

— Aşa cum aţi făcut-o ani de-a rândul. Nu m-aş fi referit la 
asemenea aspecte ale cazului, Lady Dedlock, dar v-aş putea 
aminti că taina Domniei Voastre nu poate fi acum mai 
apăsătoare decât a fost până în prezent, şi nu poate fi nici 
mai rău, nici mai bine ca înainte. O ştiu cu toată 
certitudinea, dar cred că niciodată n-am avut deplină 
încredere unul în celălalt. 

Doamna Noastră mai stă o bucată de vreme absorbită, tot 
ca un bloc de gheaţă, apoi întreabă: 

— A mai rămas ceva de spus în seara asta? 

— Ei, bine, răspunde metodic domnul Tulkinghorn, 
frecându-şi uşurel mâinile, aş dori să fiu încredinţat că 
sunteţi de acord cu propunerile mele, Lady Dedlock. 

— Poţi fi încredinţat de asta. 

— Bun. Şi aş dori, în concluzie, să vă reamintesc, din pură 
precauţie, în cazul în care va fi necesar să redeschid cazul 
spre a-l aduce la cunoştinţa lui sir Leicester, că în cursul 
convorbirii noastre din seara asta am declarat în mod 
expres că singurul factor de căpetenie este sir Leicester, cu 
simţămintele sale, onoarea sa şi reputaţia familiei sale. Aş fi 
fost fericit să fi făcut şi din Lady Dedlock un factor 
important, dacă situaţia ar fi îngăduit-o. Din nefericire, însă, 
nu 0 îngăduie. 

— Pot confirma devotamentul dumitale, domnule. 

Şi înainte de-a rosti şi după ce-a rostit vorbele de mai sus, 
Lady Dedlock rămâne adâncită în gânduri, dar, până la 
urmă, se mişcă, se întoarce neabătută de la acea ţinută a ei, 
atât firească precum şi dobândită, îndreptându-se spre uşă. 


Domnul Tulkinghorn deschide amândouă uşile exact cum ar 
fi făcut-o ieri sau cum ar fi făcut-o acum zece ani şi execută 
obişnuita-i plecăciune demodată în clipa când Lady Dedlock 
trece prin faţa lui. Privirea pe care i-o aruncă chipul ce se 
strecoară în întuneric nu îi este obişnuită, după cum nu-i 
obişnuită nici mişcarea-deşi foarte uşoară - care 
mulţumeşte închinăciunii lui. Dar, aşa cum cugetă şi el când 
a rămas singur, nu mică a fost stăpânirea de sine pe care şi- 
a impus-o femeia. 

Ar fi ştiut-o cu mult mai bine, dacă ar fi văzut-o pe acea 
femeie cum îşi măsura în lung şi-n lat camerele, cu părul 
aruncat sălbatic de pe faţă, cu capul lăsat pe spate, cu 
mâinile încleştate pe după ceafă şi cu obrazu-i desfigurat ca 
de-o tortură. Ar fi fost sigur că-i aşa, dac-ar fi văzut-o pe 
acea femeie zbuciumându-se în sus şi-n jos, ceasuri de-a 
rândul, fără să obosească, fără să se oprească, însoţită de 
credinciosul pas de pe Drumul Stafiei. Dar el închide 
fereastra, căci aerul s-a răcit, trage perdelele, se culcă şi 
adoarme. Şi zău, când stelele se sting şi ziua palidă se 
strecoară în camera din turn, găsindu-l îmbătrânit de tot, ai 
zice, uitându-te la el, că groparul şi cazmaua au fost 
convocați şi curând vor prinde a săpa. 

Aceeaşi zi mijită se furişează la sir Leicester, care într-un 
vis plin de măreție şi de bunăvoință iartă ţara care se 
căieşte; pătrunde şi la verişorii care visează să ocupe 
felurite posturi publice, dar mai ales remunerate cu salarii, 
pătrunde şi la Volumnia cea castă, care visează să aducă o 
zestre de cincizeci de mii de lire unui general bătrân şi hâd, 
cu gura plină de dinţi falşi ca un pian cu prea multe clape, 
care a fost multă vreme favoritul staţiunii balneare 
mondene Bath, şi spaima altor multor comunităţi. La fel, 
ziua pătrunde în odăiţele de sus, de sub acoperişuri, în 
dependinţe, în curţi, prin staule, unde ambițiile modeste 
visează la binecuvântare, în cabanele îngrijitorilor, în 
căsniciile pioase ale unui Will şi Sally. În sfârşit, se-nalţă pe 
cer şi strălucitul soare, trăgând în sus după el pe toţi de- 


alde Will şi Sally, trăgând o dată cu ceața leneşă de pe 
pământ şi frunzele şi florile ce stau cu capetele în jos, şi 
păsările şi animalele şi târâtoarele, şi grădinarii ca să 
măture gazonul înrourat şi să întindă catifeaua verde ca 
smaraldul pe unde trec ei cu tăvălugul, trăgând şi fumul 
focurilor mari din bucătării, ce se înşurubează drept în 
înaltul cerului, prin aerul subţire. La urmă se înalţă şi 
stindardul deasupra capului neştiutor al domnului 
Tulkinghorn, vestind bucuros că sir Leicester şi Lady 
Dedlock se află în fericitul lor cămin şi că vizitatorii se pot 
bucura de ospitalitate la domeniul din Lincolnshire. 

În birourile domnului Tulkinghorn e pe unduirile înverzite 
şi din întinderile de stejari ale domeniului Dedlock, domnul 
Tulkinghorn se mută în căldura stătută şi în praful Londrei. 
Acest du-te-vino dintre cele două aşezări e una dintre 
caracteristicile lui de nepătruns. Intră în Chesney Wold de 
parc-ar fi la doi paşi de birourile sale şi se întoarce la sediul 
său de parcă nici n-ar fi ieşit din Lincoln's Inn Fields. Nici 
nu-şi schimbă hainele înainte de călătorie, nici nu vorbeşte 
de ea după ce a făcut-o. A dispărut, topindu-se din camera 
turnului în această dimineaţă, după cum apare acum, 
întruchipându-se, în bârlogul lui, sub lumina târzie a 
apusului. 

Ca o pasăre murdară din Londra, cu penele afumate, 
printre păsărelele de pe crengile din încântătoarele câmpii 
de pe-aici, în care oile toate sunt prefăcute în pergament, 
caprele în peruci şi păşunile în nutreţ, avocatul afumat şi 
zbârcit, locuind printre oameni, dar fără să se potrivească 
deloc cu ei, îmbătrânit fără experienţa tinereţii plină de 
voioşie şi de generozitate, deprins de-atâta vreme să-şi 
aranjeze cuibul sau strâmt prin găurile şi ungherele naturii 
umane al cărei cuprins mai larg şi mai bun l-a uitat, 
avocatul nostru se întoarce, hoinărind, acasă. În cuptorul 
caldarâmului fierbinte şi al clădirilor încinse, s-a copt de e 
mai răscopt ca de obicei, şi în cugetu-i însetat e urmărit de 
vinul lui aromat şi vechi de-o jumătate de secol. 


Fanaragiul îşi saltă scara ba în sus, ba în jos, de la un 
felinar la altul, pe partea domnului Tulkinghorn din Fields, 
când înaltul preot al nobilelor mistere soseşte la curtea 
întunecată în care locuieşte. Urcă pe treptele uşii de la 
intrare şi tocmai e gata să se strecoare în vestibulul 
întunecos când, pe ultima treaptă, dă peste un omuleţ prea 
plecat şi prea supus. 

— Dumneata eşti, Snagsby? 

— Da, domnule. Nădăjduiesc că sunteţi sănătos, domnule. 
Tocmai părăseam locuinţa dumneavoastră, domnule, şi 
plecam acasă. 

— Ei! Dar ce e? Ce treabă ai cu mine? 

— Să vedeţi, domnule, răspunde domnul Snagsby, ţinându- 
şi pălăria ridicată, în semn de respect faţă de cel mai bun 
client al său. Eram dornic să schimb o vorbă cu 
dumneavoastră, domnule. 

— Poţi să-mi spui aici ce-ai de spus? 

— Nu-ncape vorbă, domnule. 

— Atunci zi-i! 

Avocatul se întoarce, îşi sprijină braţele de balustrada de 
fier din vârful scării şi se uită la fanaragiul care aprinde 
felinarele din curte. 

— E în legătură, zice domnul Snagsby cu vocea scăzută şi 
misterioasă, e în legătură... ca să nu punem prea mult 
punctul pe i... cu străina, domnule. 

Domnul Tulkinghorn, oarecum uimit, îl scrutează cu 
privirea. 

— Care străină? 

— Femeia aceea străină, domnule. Franţuzoaică, dacă nu 
mă înşel? Eu nu-i cunosc limba, dar aş zice că-i 
franţuzoaică, judecând după apucături şi înfăţişare, în orice 
caz cu siguranţă străină. Aceea care era sus, domnule, când 
domnul Bucket şi cu mine avurăm cinstea să vă aşteptăm cu 
băiatul cu mătura, în seara aceea. 

— Oh! Da, da. Mademoiselle Hortense. 


— Chiar aşa, domnule? Domnul Snagsby tuşeşte uşor în 
dosul pălăriei. Nu prea cunosc eu nume de străini, dar nu 
mai am nici-o îndoială că ea trebuie să fie. 

Domnul Snagsby pare să fi arătat în răspunsul său 
oarecare intenţii disperate de a repeta numele, dar, 
gândindu-se mai bine, tuşeşte iarăşi în chip de scuză. 

— Şi ce poţi avea să-mi spui în legătură cu ea? Întreabă 
domnul Tulkinghorn. 

— Ei bine, domnule, răspunde librarul, umbrindu-şi 
spusele cu pălăria, îmi cade puţin cam greu. Fericirea mea 
casnică efoarte mare... Cel puţin atât de mare cât şi-ar 
putea-o oricine dori, bineînţeles, dar nevestica mea are 
cumva năravul de a fi geloasă. Fără ca să punem prea mult 
punctul pe i..., e chiar foarte geloasă din fire. Şi, vedeţi 
dumneavoastră, o muiere străină cu înfăţişarea ei 
manierată şi elegantă, care-ţi vine în prăvălie şi se flutură... 
Sunt cel din urmă om care să facă uz de cuvinte tari, dacă 
le-aş putea ocoli, dar se flutură, domnule... În curte... Ştiţi e 
cam prea de tot... Nu-i aşa? Vă las numai să vă puneţi în 
locul meu, domnule. 

Domnul Snagsby, după ce a spus toate de maisuscuun 
glas tare plângăreţ, sloboade o tuse general valabilă să 
umple toate lacunele. 

— Dar ce vrei să spui? Întreabă domnul Tulkinghorn. 

— Doar atât, domnule, răspunde domnul Snagsby. Am fost 
sigur că aveţi să vă daţi seama singur şi că veţi ierta 
sentimentele mele îndreptăţite când se împreunează cu 
bine, cunoscutele nevricale ale nevestei mele. Vedeţi, 
muierea străină căreia i-aţi spus numele chiar acum, cu un 
accent drept ca acela al limbii sale materne, bineînţeles... A 
prins din zbor cuvântul Snagsby în seara aceea, fiind 
neînchipuit de ageră, şi s-a interesat şi a aflat adresa şi ne- 
am trezit cu ea la vremea cinei. Acuma Gugşter, slujnicuţa 
noastră, e sfioasă şi are ducă-se pe pustii şi înfricoşându-se 
de căutătura străinei... Care-i cumplită, şi de felul scrâşnit 
de-a vorbi pe care-l are... Care e ticluit numai ca să 


îngrozească o minte slabă, s-a lăsat pradă leşinurilor, în loc 
să le ţină piept şi s-a dus de-a berbeleacul pe scările 
bucătăriei din una într-alta, până jos, în asemenea criză 
cum îmi vine uneori a crede că nu s-a mai pomenit să fie în 
nici-o casă decât a noastră. Ca atare, nevestica mea, din 
fericire, a avut mult de furcă cu ea şi n-am rămas decât eu 
singur să văd de prăvălie. Atunci străina mi-a spus că 
domnul Tulkinghorn mereu refuzând prin „amploaieul” lui 
(care, nu mă îndoiesc, trebuie să fie acum o modă străină 
de a-i zice funcţionarului) s-o primească, îşi va face plăcerea 
de a mă vizita neîntrerupt pe mine la prăvălie, până ce va fi 
primită aici. De atunci întruna, după cum începusem să vă 
spun, ea se flutură... Se flutură, domnule - domnul Snagsby 
repetă cuvântul punându-i un accent patetic - aici în curte. 
Urmările unei asemenea manevre sunt cu neputinţă de 
calculat. Nu m-aş mira să fi şi dat naştere la cele mai 
penibile erori până şi-n capetele vecinilor mei, fără să mai 
pun la socoteală (dacă asemenea lucru ar fi cu putinţă) pe 
nevestica mea. În timp ce eu, ştie bunul Dumnezeu - 
domnul Snagsby clatină din cap că nu - n-am ştiut niciodată 
ce-i o femeie străină, decât sub forma celor cu un braţ de 
mături şi cu câte un copil sau, în momentul de faţă, al 
acelora cu tamburină şi cercei. Nu, n-am avut habar 
niciodată, domnule, vă dau cuvântul meu. 

Domnul Tulkinghorn a ascultat cu seriozitate plângerea de 
mai sus şi, după ce librarul a terminat, întrebă: 

— Ei, asta-i tot, nu-i aşa Snagsby? 

— Ei da, domnule, e tot, răspunde domnul Snagsby 
încheind cu o tuse ce adaugă clar: „iar pentru mine e prea 
de-ajuns”. 

— Nu ştiu ce poate Mademoiselle Hortense dori sau ce 
intenţii are, afară doar dacă nu-i nebună, zice avocatul. 

— Chiar de-ar fi, domnule, ştiţi, stăruie domnul Snagsby, 
ce mângâiere poate fi pentru mine că am o oarecare armă 
sub forma unui pumnal din străinătate înfipt în sânul 
familiei? 


— Nu, răspunde celălalt. Bine, bine! Îi punem noi capăt, 
îmi pare rău că ai avut necazuri. Dacă vine iarăşi, trimite-o 
la mine. 

Domnul Snagsby, cu plecăciuni până la pământ şi tuşind 
scurt în chip de scuze, îşi ia rămas bun cu inima uşurată. 
Domnul Tulkinghorn urcă sus spunându-şi: „Femeile astea 
au fost create numai ca să pricinuiască necazuri pe toată 
faţa pământului. N-a fost destul să am probleme cu stăpâna, 
iacă acum şi servitoarea! Dar cel puţin cu muieruşca asta 
uşuratică o termin repede! 

Zicând acestea, descuie uşa, îşi caută drumul pe bâjbâite 
în camera întunecoasă, aprinde lumânările şi se uită jur- 
împrejur. E prea întuneric ca să vadă cine ştie ce din 
alegoria de deasupra capului, dar romanul acela plictisitor, 
care se rostogoleşte din nori de-o veşnicie şi pe vecie, 
arătând cu degetul, se vede destul de bine cum îşi face 
treaba lui eternă. Fără a-l cinsti cu prea multă atenţie, 
domnul Tulkinghorn scoate o cheiţă din buzunar, descuie 
un sertar unde se află altă cheie, care descuie un scrin 
unde este o altă cheie şi astfel ajunge la cheia pivniţei, cu 
care se pregăteşte să coboare în împărăţia vinului vechi. Se 
îndreaptă tocmai spre uşă, cu o lumânare în mână, când se 
aude un ciocănit. 

— Cine-i?... A! A! Domnişoară, dumneata erai, bine! 
Soseşti tocmai la timp. Chiar acum mi s-a vorbit de 
dumneata. Ei, bine, ce pofteşti? 

Domnul Tulkinghorn aşază lumânarea pe căminul din 
biroul funcţionarului său şi-şi loveşte uşurel obrazu-i uscăţiv 
cu cheia, în timp ce-o întâmpină pe Mademoiselle Hortense 
cu asemenea cuvinte de bun-sosit. Personajul felin ce 
răspunde la numele de mai sus, cu buzele strâns lipite şi cu 
ochii holbaţi, privindu-l dintr-o parte, închide binişor uşa 
înainte de-a răspunde. 

— Am avut mare bătaie de cap până am dat peste 
dumneavoastră, domnule. 

— Ai avut! 


— Aici am venit foarte des, domnule. Totdeauna mi se 
spunea „nu e acasă, are treabă, ba una, ba alta, până la 
urmă, nu-i pentru dumneata',,. 

— Foarte drept şi foarte adevărat. 

— Nu-i adevărat. Minciuni! 

Din când în când, în atacarea subiectului urmărit, apare în 
felul Mademoisellei Hortense câte-o izbucnire, de parc-ar fi 
un arc ce sare şi pe urmă cade îndărăt. Acum e rândul 
domnului Tulkinghorn, cu toate că Mademoiselle Hortense, 
cu ochii aproape închişi (dar strecurând încă priviri 
piezişe), doar zâmbegşte dispreţuitor şi clatină din cap, 
negând. 

— Ascultă, domnişoară, zice avocatul, izbind cu cheia 
precipitat în cămin. Dacă ai ceva de spus, spune, hai spune! 
— Domnule, nu te-ai slujit de mine cum se cuvine. Ai fost 

avar şi meschin. 

— Avar şi meschin? Întreabă avocatul, frecându-şi nasul cu 
cheia. 

— Da. Adică de ce să-ţi spun eu?! Doar ştii că eşti. M-ai 
ademenit... M-ai prins... ca să-ţi dau informaţii, m-ai rugat 
să-ţi arăt rochia mea pe care Lady Dedlock trebuie s-o fi 
purtat în seara aceea, m-ai implorat să vin îmbrăcată cu ea 
aici ca să-ntâlnesc băiatul acela... Spune! Nu-i aşa? 

Mademoiselle Hortense iar dă drumul la o zvâcnitură. 
Domnul Tulkinghorn pare că meditează în vreme ce o 
priveşte neîncrezător, apoi adaugă: 

— Bine, fato, bine. Doar te-am plătit. 

— M-ai plătit? Repetă ea cu un dispreţ sălbatic. Două lire! 
Încă nu le-am schimbat, nu le primesc, mi-e scârbă de ele şi, 
na, mă lepăd de ele, le arunc! 

Ceea ce şi face la propriu, scoţându-le din sân pe când 
vorbeşte şi aruncându-le cu asemenea furie pe duşumea, 
încât monedele se rotesc în sus, în lumină, înainte de a se 
rostogoli prin colţuri şi de a se aşeza încetişor la pământ, 
după ce s-au învârtit din răsputeri. 


— Ei, bine, urmă Mademoiselle Hortense, întorcându-şi iar 
privirile ochilor mari. M-ai plătit? O, Dumnezeule, da, m-ai 
plătit! 

Domnul Tulkinghorn se scarpină în cap cu cheia, în timp 
ce franţuzoaica se desfată scoțând un râs sarcastic. 

— Trebuie să fii bogată, frumoasa mea, observă el liniştit, 
ca să arunci banii pe jos, aşa! 

— Sunt bogată, răspunde ea, sunt foarte bogată în ură. O 
urăsc pe Lady Dedlock din toată inima. Dumneata doar ştii. 

— Să ştiu? De unde s-o ştiu? 

— Pentru că o ştiai la perfecţie înainte de a mă fi implorat 
să-ţi dau informaţia după care umblai. Pentru că ştiai la 
perfecţie că tur-r-r-bam de ură! 

Se pare că Mademoiselle nu-i în stare să rostească 
îndeajuns litera r dintr-un asemenea cuvânt, cu toate că îşi 
ajută energica-i rostire încleştându-şi amândouă mâinile şi 
scrâşnind din toţi dinţii. 

— A, da, ştiam, nu-i aşa? Repetă domnul Tulkinghorn, 
examinând crestăturile cheii. 

— Sigur, fără nici-o îndoială. Doar nu sunt oarbă. Te-ai 
încrezut în mine fiindcă ştiai. Ai avut dreptate. O detest. 

Mademoiselle îşi încrucişează braţele şi aruncă ultimele 
vorbe peste umăr. 

— După ce mi-ai spus toate acestea, mai ai ceva încă de 
spus, Mademoiselle? 

— Încă nu mi-am găsit serviciu. Plasează-mă undeva bine. 
Găseşte-mi o situaţie bună. Dacă nu poţi ori nu vrei s-o faci, 
foloseşte-te de mine ca s-o urmăresc, s-o vânez, s-o fac de 
batjocură şi s-o dezonorez. Am să te ajut bine şi cu tragere 
de inimă. Doar asta vrei dumneata. Ce, eu nu ştiu? 

— Se pare că ştii cam multe, ripostează domnul 
Tulkinghorn. 

— Nu-i aşa? Ce, sunt chiar aşa de naivă încât să cred ca un 
copil că am venit aici cu rochia aceea ca să primesc pe 
băiatul ăla de dragul unei glume, al unui rămăşag?... 
Doamne! Ei, bine, da, ştiu! 


În replica ei până la cuvântul rămăşag, inclusiv, 
Mademoiselle a fost de-o politeţe ironică şi tandră, apoi, 
dintr-o dată, s-a lăsat cuprinsă de disprețul cel mai amarnic 
şi sfidător, ochii ei negri fiind în aceeaşi clipă aproape 
închişi şi totuşi privind intens. 

— Acum, hai să vedem, zice domnul Tulkinghorn, lovindu- 
se uşurel cu cheia în bărbie şi privind-o imperturbabil, cum 
stau lucrurile. 

— Oh! Să vedem, încuviinţează Mademoiselle cu multe 
scuturături ale capului, scurte şi mânioase. 

— Dumneata ai venit la mine ca să-mi adresezi o cerere 
deosebit de modestă, pe care ai şi formulat-o şi, de nu va fi 
admisă, ai să vii iarăşi. 

— Iarăşi şi iarăşi - răspunde Mademoiselle dând din cap 
mai repede, mai scurt şi mai mânios. Şi apoi iarăşi. Şi apoi 
iarăşi. De multe ori iarăşi. De fapt întruna! 

— Foarte bine. Acuma, Mademoiselle Hortense, te-aş 
sfătui să iei lumânarea şi să-ţi aduni monedele de pe jos. 
Cred c-ai să le găseşti după paravanul secretarului meu, 
acolo în colţ! 

Ea izbucneşte doar în râs, cu capul întors peste umăr şi nu 
se clinteşte din loc, stând cu braţele încrucişate. 

— Nu vrei? 

— Nu. Nu vreau! 

— Cu cât dumneata sărăceşti, cu atât eu mă îmbogăţesc. 
Uite, domnişoară, asta-i cheia de la pivniţa mea de vinuri. E 
o cheie mare, dar cheile închisorilor sunt mai mari. În oraş 
aici sunt case de corecție (cu ateliere pentru femei), ale 
căror porţi sunt foarte puternice şi grele şi, fără îndoială, 
aşa sunt şi cheile lor. Mă tem că unei doamne cu mintea şi 
energia dumitale i-ar veni greu să stea în dosul unei uşi 
încuiate cu o asemenea cheie, pentru un timp 
nedeterminat. Ce crezi? 

— Cred, răspunde Mademoiselle, fără să se clintească şi cu 
o voce pe cât de răspicată pe atât de amabilă, că eşti un 
scelerat mizerabil. 


— Se vede că-i aşa, reia domnul Tulkinghorn, suflându-şi 
liniştit nasul. Dar nu te-ntreb ce crezi despre mine, te 
întreb ce crezi despre închisoare? 

— Nimic. Ce legătură are închisoarea cu mine? 

— lată ce legătură are, domnişoară. 

— Urmează avocatul, punându-şi încetişor batista în 
buzunar şi potrivindu-şi jaboul - legea la noi e atât de 
despotică, încât intervine ca să apere pe oricare cetăţean 
englez autentic, să nu fie tulburat nici chiar de vizitele unei 
doamne când nu-s pe placul lui. Şi la plângerea făcută de el 
că e stingherit, legea pune mâna pe supărătoarea doamnă 
şi o vâră la închisoare, supunând-o unei aspre discipline. O 
închide cu cheia, domnişoară. 

Tulkinghorn îşi ilustrează spusele cu cheia de la pivniţă. 

— Adevărat? Întreabă Mademoiselle cu aceeaşi voce 
mieroasă. Ce caraghios! Dar... pe onoarea mea, ce legătură 
are totuşi asta cu mine? 

— Frumoasa mea amică, răspunde domnul Tulkinghorn, 
mai vino o dată aici sau la domnul Snagsby şi ai să afli. 

— Poate că dumneata vrei să mă trimiţi pe mine la 
închisoare? 

— Poate! 

Ar fi contraindicat pentru cineva care se arată atât de 
voios cum e Mademoiselle acum, să facă spume la gură, dar 
un rânjet de tigroaică ar fi de-ajuns să trădeze ce puţin 
lipseşte totuşi ca să facă spume la gură. 

— Într-un cuvânt, domnişoară, reia domnul Tulkinghorn, 
îmi pare rău că trebuie să fiu necuviincios, dar dacă mai vii 
nepoftită aici... Sau acolo... Te dau pe mâna poliţiei. 
Mărinimia lor e mare, dar pe oamenii nepoftiţi îi poartă pe 
străzi într-un fel infam, legaţi de-o scândură, dragă fată! 

— Am să te încerc - şopteşte printre dinţi Mademoiselle, 
întinzând mâna, am să încerc să văd dacă îndrăzneşti s-o 
faci. 

— Şi dacă, urmează omul legii, fără s-o mai asculte, te pun 
în straşnica situaţie de a fi zăvorâtă în puşcărie, va trece 


oarecare vreme până o să te afli iar în libertate. 


— Am să te încerc, repetă Mademoiselle pe şoptite, ca şi 
mai înainte. 

— Şi acum, continuă juristul nemaiascultând-o, ai face mai 
bine s-o ştergi. Şi gândeşte-te de două ori înainte de-a veni 
iar pe-aici. 

— Gândeşte-te dumneata, răspunde ea, de câte două ori 
două sute de ori! 

— Ai fost dată afară de Lady Dedlock, doar ştii, mai adaugă 
domnul Tulkinghorn, însoţind-o până la scară, ca fiind cea 
mai obraznică şi neascultătoare dintre femei. Acuma 
întoarce o foaie nouă şi ia aminte la cele ce-ţi spun. Pentru 
că tot ceea ce spun, eu şi fac, şi când ameninţ, aduc la 
îndeplinire ameninţarea, domnişoară. 

Ea coboară fără să răspundă sau să se uite înapoi. După 
ce-a plecat, coboară şi el şi, întorcându-se cu sticla-i 
acoperită de pânză de păianjen, se dedică în voie plăcerii de 
a-i sorbi conţinutul (dând cu ochii, uneori, când îşi zvârle 
capul pe spate în fotoliul său, de romanul încăpățânat din 
fresca de pe tavan, care tot arată cu degetul în jos). 

Povestirea Estherei s-o caut sau să comunic cu ea prin 
scris, căci gândul pericolului prin care trecea viaţa ei nu se 
putea asemui decât cu spaimele mele de a nu-i spori 
primejdia. Conştientă fiind că existenţa mea, numai prin 
simplul fapt că trăiesc, constituie o primejdie neprevăzută 
în calea ei, nu-mi puteam stăpâni groaza de mine, care mă 
cuprinsese din clipa când am aflat prima oară secretul. 
Niciodată nu îndrăzneam să-i rostesc numele. Simţeam că 
nici n-aş putea îndrăzni să-l aud. Dacă pe undeva discuţiile 
se îndreptau în direcţia asta şi mă aflam şi eu de faţă, aşa 
cum uneori e firesc să se întâmple, încercam să nu aud... 
Numărând în gând, repetând ceva ce ştiam, sau ieşind din 
cameră. Acum îmi dau seama că adeseori făceam asemenea 
lucruri chiar când nu putea fi nici-o primejdie să se 
vorbească despre ea, dar le făceam din groaza pe care o 
aveam de a auzi ceva ce putea duce la trădarea ei şi încă la 
trădarea ei prin mine. 


U prea are importanţă acum cât de mult mă gândeam. 

La mama mea care era în viaţă şi care-mi spusese s-o 
socotesc pe vecie moartă. Nici prin minte nu-mi trecea. 

Nu prea are importanţă acum cât de des căutam să-mi 
amintesc de sunetul vocii mamei, întrebându-mă dacă am s- 
o mai aud vreodată, şi cât ardeam de dorinţa de a o reauzi, 
gândindu-mă ce ciudat şi trist e că-i ştiam vocea de aşa de 
puţină vreme. De asemenea, n-are importanţă că urmăream 
şi pândeam toate menţionările oficiale ale numelui mamei, 
că am trecut şi retrecut prin faţa uşii casei ei din Londra, 
fiindu-mi drag, dar şi teamă, să mă uit la ea; că odată am 
fost la teatru când era şi mama acolo şi m-a văzut, şi am fost 
atât de străine una de alta în faţa numerosului public de 
toate soiurile, încât orice legătură ori convorbire tainică 
între noi părea să fie vis. Asta e tot. Chiar tot de-a binelea. 
Ursita mea a fost atât de binecuvântată, încât mai tot ce-aş 
putea spune despre mine nu-i decât povestirea bunătăţii şi 
generozităţii altora. Trec însă peste acele puţine lucruri şi 
merg mai departe. 

Când ne-am văzut din nou acasă, Ada şi cu mine stăteam 
mult de vorbă cu tutorele, şi Richard era subiectul 
discuţiilor noastre. Scumpa mea fată era adânc mâhnită că 
Richard putea face atât de mult rău verişorului lor aşa de 
bun, dar avea atâta încredere în el, încât nu se putea îndura 
să-l învinuiască nici chiar pentru asta. Tutorele vedea bine 
cum stau lucrurile şi niciodată nu-i însoțea numele cu vreo 
vorbă de imputare. 

— Rick se înşală, draga mea, îi spunea el. Ei, ce să-i faci? 
Cu toţii ne-am înşelat de atâtea ori. Trebuie să ne încredem 
în tine, Ada, şi în timp, ca să-l aduceţi pe calea adevărului. 

Mai târziu am aflat ceea ce abia de bănuisem atunci; că 
tutorele nu s-a încrezut în timp şi că a încercat adeseori să-i 
deschidă ochii lui Richard. Că îi scrisese, fusese la el, 
vorbise cu el, că încercase toate metodele blânde şi 
convingătoare pe care bunătatea lui le putea născoci. Bietul 
nostru Richard, sortit nenorocirii, era surd şi orb la toate. 


Dacă greşise, va plăti despăgubiri când se va închide 
procesul de la înalta Curte. Dacă dibuia prin întuneric, nu 
putea face altcumva decât să-şi dea toată osteneala ca să 
spulbere norii aceia, în care atât de multe lucruri erau 
încâlcite şi întunecate. Bănuiala şi neînţelegerea sunt 
urmările procesului? Atunci să-l lăsăm să soluţioneze 
procesul şi prin el să poată ajunge iarăşi în toate minţile. 
Aşa sunau răspunsurile lui invariabile. Procesul Jarndyce 
pusese stăpânire pe întreaga lui fire, încât era cu neputinţă 
să-i ridici vreo obiecţiune fără ca să nu facă din ea - 
denaturându-i într-un fel premisele - o nouă motivare a 
tuturor faptelor sale. 

— Aşa că e mai rău, îmi spunea odată tutorele, să-l 
contrazici pe bietul băiat, dragul de el, decât să-l laşi în 
pace. 

M-am folosit de una dintre împrejurările acelea, ca să-i 
spun în treacăt despre îndoielile pe care le aveam că 
domnul Skimpole ar fi fost un bun sfătuitor al lui Richard. 

— Sfătuitor! Exclamă tutorele, râzând. Draga mea, cine i- 
ar cere sfatul lui Skimpole? 

— Susţinător ar fi fost poate un cuvânt mai potrivit, am zis 
eu. 

— Susţinător! Se miră tutorele iarăşi. Dar cine ar putea fi 
sprijinit de unul ca Skimpole? 

— Nu Richard? Am întrebat eu. 

— Nu, răspunse el. O făptură atât de nechibzuită şi 
uşuratică, un om ce nu-i cu picioarele pe pământ îi poate 
aduce mângâiere sau îl poate desfăta. Dar cât despre 
sfătuitor, sau susţinător, sau om serios, pentru aşa ceva nu 
te poţi gândi la un copil ca Skimpole. 

— Te rog, vere John, zise atunci Ada, care tocmai se 
apropiase de noi şi privea peste umărul meu, spune-mi din 
ce pricină e ca un copil? 

— Din ce pricină e ca un copil? Tutorele a repetat 
întrebarea, scărpinându-se în cap, puţin cam nedumerit. 

— Da, vere John. 


— Ei bine, răspunse el încetişor, scărpinându-se în cap din 
ce în ce mai tare, el e numai sentiment şi... Şi delicateţe şi... 
Sensibilitate. Şi. Şi imaginaţie. Şi toate calităţile astea nu 
sunt orânduite în el. Îmi închipui că oamenii care l-au 
admirat în tinereţe pentru calităţile de mai sus au atribuit o 
prea mare importanţă însuşirilor în sine şi prea puţină 
educaţiei, care le-ar fi echilibrat şi le-ar fi potrivit cum se 
cuvine. Aşa că ela ajuns ce este. Ei, dar voi? Ne întrebă 
tutorele, oprindu-se scurt şi privindu-ne. Ce credeţi voi 
două? 

Ada, uitându-se la mine, zise că ea regretă că domnul 
Skimpole cheltuieşte banii lui Richard. 

— Aşa e, aşa e, replică tutorele, precipitat. Asta n-ar trebui 
să fie. Trebuie să punem lucrurile la punct. Eu trebuie să 
fac totul pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple. Asta nu 
mai merge. 

lar eu am adăugat că-i regretabil, după părerea mea, că l- 
a dat pe Richard pe mâna domnului Vholes, pentru suma de 
cinci lire pe care a primit-o comision. 

— Aşa a făcut? A întrebat tutorele, în timp ce pe faţă îi 
trecea o umbră de indignare. Dar iată, ăsta-i omul! Asta-i 
omul. El nu găseşte c-ar fi ceva venal în asemenea lucru. N- 
are nici-o idee despre valoarea banilor. Îl prezintă pe Rick, 
apoi se împrieteneşte cu domnul Vholes şi împrumută cinci 
lire de la el. Pentru el, lucrul nu are nici-o însemnătate şi 
nici nu se gândeşte vreun pic. Ţi-a povestit-o singur, mă 
prind pe orice, draga mea. 

— O, da! Am exclamat eu. 

— Chiar aşa? Strigă tutorele triumfător, iată, ăsta-i omul! 
Dacă s-ar fi gândit la ceva rău, sau şi-ar fi dat seama că e 
ceva rău în asta, n-ar fi povestit. O spune aşa cum o şi face, 
în pură simplitate. Dar aveţi să-l vedeţi la el acasă şi-atunci 
îl veţi înţelege mai bine. Trebuie să mergem la Harold 
Skimpole şi să-i atragem atenţia în privinţa asta. Domnul să 
vă binecuvânteze, dragele mele, o minte de copil, o minte 
de copil! 


Potrivit cu hotărârea noastră, într-o bună dimineaţă am 
plecat la Londra şi ne-am prezentat la uşa casei domnului 
Skimpole. 

Locuia într-o casă ce purta numele de „Poligonul”, în 
Somers Town, unde la vremea aceea se găsea un număr de 
refugiaţi spanioli săraci, ce umblau încolo şi-ncoace, 
purtând pelerină şi fumând ţigări mici de hârtie. Că era 
chiriaş mai bun decât l-ai fi crezut, din pricina prietenului 
său cutare care până la urmă plătea totdeauna chiria 
pentru el, sau că nepriceperea lui în afaceri crea o stare de 
lucruri potrivit căreia ar fi fost greu să fie dat afară din 
casă, asta n-o ştiu; fapt cert e că a locuit în aceeaşi casă 
câţiva ani. Casa se găsea într-un hal de dărăpănare destul 
de potrivit cu aşteptările noastre. Două, trei dintre 
balustradele grilajului de împrejmuire lipseau. Butoiul de 
apă era fărâmat, ciocănelul de la clopoţelul soneriei lipsea, 
iar cordonul îi fusese smuls de multă vreme, judecând după 
rugina ce se pusese pe sârmă; numai urmele murdare de 
noroi ale paşilor erau singurele semne că asemenea casă e 
locuită. 

O fată şleampătă, în plină floare, ce părea că crapă de 
grasă, după plesniturile rochiei şi spărturile încălţărilor, 
semănând cu un fruct prea copt, ne-a răspuns la bătaia 
noastră în uşă, crăpând-o puţin şi acoperind deschizătura 
cu făptura ei. Dar cum îl recunoscu pe domnul Jarndyce (de 
fapt, Ada şi cu mine ne-am închipuit că fata îl asocia fără 
îndoială pe tutore cu plata simbriei ei) s-a muiat 
numaidecât şi ne-a îngăduit să intrăm. Broasca uşii fiind 
stricată, fata s-a apucat atunci să asigure uşa cu un lanţ, 
care nici acela nu funcţiona cum trebuie, şi ne-a întrebat 
dacă nu vrem să urcăm „sus”. 

Am urcat scările la primul etaj, nevăzând încă nici un soi 
de mobilă, doar urme murdare de paşi. Domnul Jarndyce, 
fără nici un fel de protocol, a intrat într-o cameră şi noi 
după el. Era destul de întunecoasă încăperea şi nicidecum 
curată, dar mobilată într-un soi ciudat de lux sărăcăcios, cu 


un taburet mare, o canapea cu o mulţime de pernuţe, un 
fotoliu şi o sumedenie de perne, un pian, cărţi, scule de 
desenat, note muzicale, ziare şi câteva desene şi uleiuri. Un 
geam spart de la o fereastră murdară era acoperit cu hârtie 
şi lipit cu clei, dar pe masă se afla o farfurioară cu piersici 
de seră şi încă una cu struguri, una cu pişcoturi şi mai era şi 
o sticlă cu vin fin. Domnul Skimpole stătea lungit pe sofa, în 
halat, bând nişte cafea aromată dintr-o ceaşcă veche de 
porțelan - era cam pe la amiază - şi privind la o colecţie de 
micşunele din balcon. 

Nu s-a tulburat câtuşi de puţin la apariţia noastră, ci s-a 
ridicat şi ne-a primit în obişnuitu-l său fel uşuratic. 

— lată-mă-s, vedeţi? Zise el după ce ne-am aşezat, nu fără 
oarecare greutate, cea mai mare parte a scaunelor fiind 
stricate. Iată-mă-s! Asta-i micul meu dejun, frugal. Unii 
oameni poftesc buturi de vită sau berbec la micul dejun, eu 
nu. Dă-mi piersica, ceaşca de cafea şi vinul roşu, şi sunt 
mulţumit. Nu le doresc fiindcă-mi plac, ci fiindcă-mi 
amintesc de soare. Nimic însorit în buturile de vită sau 
berbec. Nu-i decât plăcere animală. 

— Ăsta-i cabinetul de consultaţie al prietenului nostru (sau 
ar fi fost dacă el ar fi dat vreodată consultaţii), e sanctuarul 
său, studioul său, ne spuse tutorele. 

— Da, întări domnul Skimpole, rotind jur-împrejur figura 
sa luminoasă, asta-i cuşca păsăricii. Aici trăieşte şi cântă 
păsărică. Din când în când, o smulg de pene şi-i tund 
aripile, dar ea cântă, cântă mereu! 

Ne servi cu struguri, repetând în felul său radios: 

— Cântă! Nu cântece ambiţioase, dar cântă. 

— Strugurii sunt minunaţi! Exclamă tutorele. I-ai primit în 
dar? 

— Nu, răspunse el. Nu! Un grădinar cumsecade îi vinde. 
Slujitorul lui dorea să ştie, când i-a adus aseară, dacă 
trebuie să aştepte banii. „Zău, prietene dragă, i-am 
răspuns, cred că nu... Dacă pui oarecare preţ pe timpul 


LIA 


dumitale 
plecat. 

Tutorele se uită la noi cu un zâmbet, ca şi cum ne-ar fi 
întrebat: „E cu putinţă să fii cu picioarele pe pământ c-un 
asemenea copil?” 

— Iată o zi, urmă domnul Skimpole, luând bucuros puţin 
vin într-un pocal, care va fi mereu în amintire, aici. O vom 
numi ziua Sfintei Clare şi ziua Sfintei Summerson. Trebuie 
să-mi vedeţi fiicele. Am o fată care are ochi albaştri şi care e 
frumoasa tatei, am una care-i duioasa tatei şi mai am una 
care-i hazoasa tatei. Trebuie să le vedeţi pe toate. Au să fie 
încântate. 

Tocmai pleca să le adune, când tutorele interveni şi-l rugă 
să amâne o clipă, deoarece doreşte mai întâi să schimbe 
două vorbe cu el. 

— Dragul meu Jarndyce, răspunse el bucuros, întorcându- 
se la sofa, cât de multe clipe ţi-e plăcerea. Aici timpul nu-i 
problemă. Niciodată nu ştim cât e ceasul şi puţin ne pasă. 
Nu în asemenea fel reuşeşti în viaţă, ai să-mi spui? Sigur că 
ai dreptate. Dar noi nu umblăm să reuşim în viaţă. Nici n- 
avem pretenţie s-o facem. 

Tutorele se uită iarăşi la noi, zicând deschis: 

— Îl auziţi? Ascultă, Harold, urmă el, ceea ce am de vorbit 
cu dumneata se referă la Rick. 

— Cel mai drag prieten pe care-l am! Răspunse domnul 
Skimpole cu afecţiune. Presupun că n-ar trebui să-mi fie cel 
mai scump prieten de vreme ce nu vorbeşte cu dumneata. 
Dar îmi este şi n-am încotro: e plin de poezia tinereţii şi mi- 
e drag. Dacă dumitale nu-ţi place, n-am ce-ţi face. Îl iubesc. 

Sinceritatea cuceritoare cu care făcu declaraţia de mai sus 
avea într-adevăr aparenţa dezinteresării şi-l captivă pe 
tutore şi pe Ada de asemenea, pentru o clipă. 

— Iubeşte-l cât îţi place, dragostea dumitale e binevenită, 
răspunse domnul Jarndyce, dar trebuie să-i salvăm 
buzunarul, Harold! 


Se vede că punea preţ pe timp, pentru că a 


— Vai! Făcu domnul Skimpole. Buzunarul lui? lată că vii la 
ceea ce eu nu pricep. 

Luând ceva mai mult vin roşu şi înmuind un pişcot în el, 
clătină din cap şi ne zâmbi Adei şi mie, prevăzând cu 
ingenuitate că niciodată n-o să poată înţelege. 

— Dacă mergi cu el într-un loc sau altul, urmă tutorele pe 
şleau, nu trebuie să-l laşi să plătească pentru amândoi. 

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, cu faţa-i 
blândă şi voioasă, luminată de ridicolul unei asemenea idei, 
ce trebuie să fac eu? Dacă mă ia pretutindeni eu el, trebuie 
să merg. Şi cum aş putea eu plăti? Niciodată n-am nici un 
ban. În cazul în care cumva am vreun ban, nu ştiu nimic 
despre el. Închipuie-ţi că aş întreba pe un om: „Cât?” 
Presupune că omul ar spune: „Şapte şilingi şi şase pence”. 
Ce ştiu eu despre şapte şilingi şi şase pence? Nimic. Mi-e cu 
neputinţă să continui discuţia şi să aibă vreo importanţă 
oarecare pentru om. Cum să mă duc să întreb, din unul în 
altul, tot oameni ce nu-şi văd capul de treburi, ce înseamnă 
şapte şilingi şi şase pence?... O limbă pe care n-o pricep. Şi 
de ce m-aş duce să întreb din unul în altul ce înseamnă 
şapte şilingi şi şase pence în bani... pe care eu tot nu-i 
pricep? 

— Bine, exclamă tutorele, nicidecum contrariat de-un 
asemenea răspuns ingenuu, dacă se întâmplă să pleci pe 
undeva cu Rick, trebuie să împrumuţi bani de la mine (dar 
nu cumva să sufli vreun cuvânt de-o asemenea faptă) şi să-i 
dai apoi lui pentru notele de plată. 

— Dragă Jarndyce, răspunse domnul Skimpole, sunt în 
stare de orice ca să-ţi fac plăcere, dar asemenea procedeu 
mi se pare zadarnic... De-a dreptul o prejudecată. Pe lângă 
asta, vă dau cuvântul meu, domnişoară Clare şi dragă 
domnişoară Summerson, am fost sigur că domnul Carstone 
are o avere imensă. Credeam că e destul să schimbe ceva, 
sau să semneze un angajament, o ciornă, un cec, ori o 
chitanţă, sau să scrie ceva pe-un teanc de hârtii, ca să 
curgă banii gârlă. 


— De fapt nu-i deloc aşa, domnule, îl asigură Ada. 

Richard e sărac. 

— Nu, zău? Exclamă domnul Skimpole cu zâmbetu-i 
luminos, mă uimiţi. 

— Şi cu atât mai sărac, cu cât se sprijină într-o trestie 
putredă, interveni tutorele, apucându-l pe domnul Skimpole 
de mâneca halatului. Fii foarte atent, Harold, să nu-l 
îndemni la asemenea visuri. 

— Dragul şi bunul meu prieten, răspunse domnul 
Skimpole, şi dragă domnişoară Summerson şi draga mea 
domnişoară Clare, cum aş putea eu face una ca asta? E o 
chestiune de afaceri şi eu habar n-am de afaceri. Elmă 
îndeamnă pe mine. lese triumfător din nişte isprăvi 
financiare grozave, îmi înfăţişează cele mai luminoase 
perspective şi îmi cere să le admir. Eu i le admir... 
Perspectivele luminoase! Dar nu pricep o iotă din ele şi i-o şi 
spun. 

Felul iremediabil candid cu care ne spunea cele de mai 
sus, nepăsarea cu care se desfăta de inocenţa lui, fantastica 
ciudăţenie cu care se punea sub propria sa protecţie ca să 
poată explica o făptură ciudată ca a lui, toate se amestecau 
cu uşurinţa fermecătoare a tot ce spunea, tocmai ca să 
evidenţieze ipoteza tutorelui. Cu cât mă uitam mai mult la 
el, cu atât îmi părea mai puţin probabil, mai ales când era 
de faţă, că ar fi putut plănui, ascunde sau înrâuri ceva, şi 
totuşi, când nu era de faţă, cu cât mă gândeam că s-ar fi 
putut să fie şi altfel, cu atât îmi era mai puţin plăcut să mă 
gândesc că domnul Skimpole are cumva de-a face cu unii 
dintre cei ce-mi erau dragi. 

Auzind că interogatoriul său (după cum îl numea) s-a 
terminat, domnul Skimpole a părăsit cu faţa radioasă 
camera, ca să-şi aducă fiicele (feciorii lui fugiseră de-acasă 
care cum putuse), lăsându-l pe tutore foarte încântat de 
felul în care îşi justificase firea de om în mintea copiilor. S-a 
întors curând, aducând cu el pe cele trei tinere domnişoare 
şi pe doamna Skimpole, care fusese cândva o frumuseţe de 


femeie, dar acum ajunsese bolnavă, firavă, cu nasul cam pe 
sus, suferind de o complicaţie de boli de tot felul. 

— lată, zise domnul Skimpole, ea e fiica mea, frumoasa 
Arethusa... Cântă la pian şi din gură tot felul de bucăţi ca şi 
tatăl ei. Iată, ea e fiica mea, duioasa Laura... Cântă şi ea 
puţin la pian, dar nu şi din gură. lar ea e fiica mea, hazoasa 
Kitty... Ea cântă puţin din gură, dar la pian nu. Noi cu toţii 
desenăm câte puţin, compunem muzică de asemenea câte 
puţin şi n-avem habar de timp şi de bani. Doamna Skimpole 
suspină, ca şi cum ar fi fost bucuroasă, după cât mi se păru, 
dacă ar fi putut desfiinţa asemenea atribute din zestrea de 
aptitudini a familiei. Mi-a mai făcut impresia că ea adresase 
oarecum tutorelui suspinul ei şi căuta orice împrejurare să 
mai scoată încă unul. 

— E plăcut, urmă domnul Skimpole, întorcându-şi ochii 
şăgalnici, pe rând, la fiecare dintre noi, şi extrem de 
interesant să urmăreşti ciudăţeniile familiilor. În familia 
noastră toţi suntem copii şi eu sunt cel mai mic dintre toţi. 

Fiicele sale păreau să ţină foarte mult la el, se amuzau de 
asemenea constatare nostimă, mai cu seamă fiica hazoasă. 

— Dragele mele, e adevărat, îşi continuă domnul Skimpole 
vorba, nu-i aşa? Ba aşa e şi aşa trebuie să fie, fiindcă, vorba 
cântecului „e-n firea noastră”. Ei, bine, iat-o pe domnişoara 
Summerson, cu o minunată aptitudine administrativă şi o 
cunoaştere a amănuntelor de-a dreptul uimitoare. Trebuie 
să sune tare ciudat aş zice, în urechile domnişoarei 
Summerson, că noi, cei de-aici din casă, nu ştim nimic 
despre cotlete. Şi chiar nu ştim absolut nimic. Nu ştim să 
gătim nici un fel de mâncare, oricare ar fi. Aţa şi acul nu 
ştim cum să le folosim. Admirăm oamenii înzestrați cu 
simţul practic de care noi suntem lipsiţi şi nu ne certăm cu 
ei. Atunci, de ce să se certe ei cu noi? Trăiţi şi lăsaţi şi pe 
alţii să trăiască, aşa le spunem noi. Trăiţi pe spatele vostru 
şi-al simțului vostru practic, şi lăsaţi-ne şi pe noi să trăim pe 
spatele vostru! Râse, dar ca de obicei păru cu totul plin de 
candoare şi păru, zău, să creadă cele ce spunea. 


— Noi purtăm în suflete dragostea, rozele mele, continuă 
domnul Skimpole, dragoste pentru orice. Nu-i aşa? 

— O, da, tată! Strigară în cor cele trei fiice. 

— De fapt, acesta e departamentul familiei în tumultul 
vieţii, îşi urmă domnul Skimpole explicaţiile. Suntem în 
stare să observăm cele din jur şi să le privim cu interes, şi în 
realitate le contemplăm şi le privim cu interes. Ce să mai 
facem însă? Iat-o pe fiică-mea, frumoasa, măritată acum trei 
ani. Ei, bine, cred că măritându-se c-un alt copil, şi mai 
având încă doi, e o greşeală din punctul de vedere al 
economiei politice, dar a fost şi este foarte plăcut. În 
asemenea împrejurări, avem şi noi micile noastre festivități 
şi schimbăm între noi idei sociale, într-o bună zi l-a adus pe 
tânărul său soţ aici acasă, şi ei doi şi cu puişorii lor mici şi- 
au făcut cuib sus, sub acoperişul nostru. Cred că într-o zi 
ori alta, şi celelelate două fete ale mele, şi duioasa şi 
hazoasa au să-şi aducă soţii aici acasă şi-au să-şi facă şi ele 
cuiburi sus, sub acoperişul casei mele. 

Părea foarte tânără, într-adevăr, ca să fie mamă a doi copii 
şi nu m-am putut opri să-i compătimesc şi pe ea, şi pe cei 
mici. Era evident că toate cele trei fiice crescuseră aşa cum 
au putut şi căpătaseră nişte cunoştinţe atât de puţine şi de 
întâmplătoare, doar cât avuseseră nevoie ca să fie jucăriile 
tatălui lor în ceasurile lui de trândăvie. 1 se cerea sfatul 
doar ca unuia cu gusturi picturale, am băgat de seamă, de 
pildă în ce priveşte stilurile în care îşi pieptănau părul. 
Frumoasa, purtându-l în maniera clasică. Duioasa, 
abundent şi curgându-i în plete pe spate, iar hazoasa, într- 
un stil poznaş, cu fruntea-i vioaie larg descoperită şi cu 
nişte cârlionţi mici şi zglobii adunaţi pe la coada ochilor. 
Erau îmbrăcate corespunzător cu acest stil, deşi arătau 
neîngrijite şi dezmăţate. 

Ada şi cu mine am stat de vorbă cu cele trei tinere 
domnişoare şi am găsit că semănau minunat cu tatăl lor. 
Între timp, domnul Jarndyce (care se frecase pe cap o 
grămadă, lăsând să se-nţeleagă că vântul îşi schimbase 


direcţia) vorbea cu doamna Skimpole într-un colţ de unde 
nu ne-am putut împiedica să auzim clinchetul monedelor. 
Domnul Skimpole se oferise dinainte să ne însoţească acasă 
şi se retrăsese ca să se îmbrace în acest scop. 

— Florile mele, zise el când se întoarse, s-aveţi grijă de 
mama. E indispusă astăzi. Dar dacă mă duc o zi-două la 
domnul Jarndyce, am s-aud cântând ciocârliile şi-am să-mi 
păstrez bună-dispoziţie. A fost pusă la grea încercare, ştiţi, 
şi ar fi iarăşi pusă la grea încercare dacă aş rămâne acasă. 

— Omul acela rău! Exclamă hazoasa. 

— Tocmai când ştia că tata zace suferind lângă 
micşunelele sale, privind cerul albastru, se tângui Laura. 

— Şi când în văzduh plutea miros de fân! Adăugă 
Arethusa. 

— S-a văzut cât era de lipsit de poezie omul acela, 
încuviinţă domnul Skimpole, clar cu o desăvârşită bună- 
dispoziţie. A fost trivial. O lipsă totală a celor mai slabe 
urme de omenie! Fiicele mele s-au simţit tare jignite, ne 
explică el, de un asemenea om cumsecade! 

— Ce cumsecade, tată?! Cu neputinţă! Protestară toate 
trei. 

— Un soi de individ necioplit... Un fel de om-arici umflat în 
ţepi, urmă domnul Skimpole, un brutar din vecinătate de la 
care am împrumutat două fotolii. Doream două fotolii şi nu 
le aveam, de aceea, bineînţeles, am umblat după un om 
care să le aibă ca să le împrumutăm. Ei, bine, fiinţa asta 
morocănoasă ni le-a împrumutat şi noi le-am purtat până le- 
am distrus. După ce-au ajuns jerpelite, el le-a cerut înapoi. ] 
le-am dat înapoi. S-a bucurat, aveţi să spuneţi. Da de unde! 
A cârtit că-s stricate. Am căutat să-l lămuresc, să-i arat 
unde greşeşte. I-am spus: „Poţi dumneata, la vârsta pe care 
O ai, să fii atât de tare de cap, amice dragă, încât să stărui 
că fotoliul e un lucru să-l pui pe-un raft şi să te uiţi la el? 
Asta-i obiect de contemplare, la care să te uiţi de la 
distanţă, ca să-l judeci dintr-un anume punct de vedere? Nu 
ştii oare că asemenea fotolii se iau cu împrumut ca să te 


aşezi pe ele?” Era de nelămurit şi de neconvins, şi pe 
deasupra folosea şi un limbaj nestăpânit. Plin de răbdare, 
cum sunt şi în clipa de faţă, am făcut alt apel la dânsul. l-am 
spus: „Ei, bine, om bun, oricât ar putea diferi competenţa 
noastră în afaceri, cu toţii suntem copiii unei singure mame 
măreţe: Natura. În dimineaţa asta înfloritoare de vară, uită- 
te la mine (eram întins pe sofa), stau cu flori în faţa mea, cu 
fructe pe masă, cu cerul fără de nici un nor deasupra mea, 
cu aerul plin de miresme în juru-mi, contemplând Natura. 
Te implor pe dumneata, în numele frăţiei umane, nu 
interpune între mine şi subiectul sublim la care mă uit 
făptura unui brutar mânios!” Dar el n-a ascultat, continuă 
domnul Skimpole ridicându-şi ochii hazlii cu o expresie de 
uimire glumeaţă. Şi-a interpus chipu-i ridicol, şi încă îl 
interpune şi are să-l mai interpună. Şi de aceea sunt nespus 
de bucuros să dispar din calea lui şi să mă duc acasă la 
prietenul meu Jarndyce, împreună cu el. 

Părea că-i scapă faptul că doamna Skimpole cu fiicele 
rămâneau pe loc să-l înfrunte pe brutar, dar asta era o 
poveste atât de veche pentru ei toţi, încât intrase în firea 
lucrurilor. Domnul Skimpole îşi luă rămas-bun de la familie, 
cu o afecţiune la fel de aeriană şi graţioasă ca toate 
celelalte aspecte sub care se înfăţişa şi plecă împreună cu 
noi într-o deplină împăcare cu sine. Avurăm prilejul să 
vedem prin câteva uşi deschise, în timp ce coboram scara, 
că apartamentul său personal era ca un palat pe lângă 
restul casei. 

Nu puteam avea nici-o presimţire, şi nici n-am avut 
vreuna, că, probabil, ceva senzaţional pentru mine şi de-a 
pururi de neuitat prin urmările ce-au decurs avea să se 
întâmple mai înainte ca ziua să se încheie. Oaspetele nostru 
era într-asemenea dispoziţie în drum spre casă, încât n-am 
făcut altceva decât să-l ascult şi să mă minunez de el, de 
altfel nici nu eram singură în privinţa asta, deoarece Ada se 
lăsase şi ea subjugată de aceeaşi fascinaţie. Cât despre 
tutore, vântul care ameninţase să se statornicească dinspre 


răsărit, în clipa în care am plecat de la Somers Town, s-a 
înturnat de tot spre miazăzi, înainte de a fi apucat să 
parcurgem trei, patru mile. 

Dacă în alte privinţe spiritul pueril al domnului Skimpole 
putea face ori nu obiectul unei controverse, când era însă 
vorba de schimbare sau de vreme senină, se bucura ca un 
copil. Nicidecum obosit de glumele pe care le spusese pe 
drum, a ajuns în salon înaintea noastră şi, în timp ce eu îmi 
vedeam de treburile gospodăriei, l-am auzit la pian, 
cântând refrene de barcarole şi sorbind de pe note cântece 
italieneşti şi nemţeşti. 

Cu puţin timp înainte de cină, ne aflam cu toţii adunaţi în 
salon şi domnul Skimpole, tot la pian, alegea în felul lui 
grandilocvent fragmente mici de muzică, vorbind printre 
picături despre dorinţa sa de a termina mâine nişte schiţe 
ale peretelui vechi şi ruinat de la Verulam, pe care le 
începuse cu un an ori doi în urmă şi se plictisise de ele, 
când, iată, o carte de vizită ne-a fost adusă, iar tutorele citi 
tare, cu glas uimit: 

— Sir Leicester Dedlock! 

Musafirul se şi afla înăuntru în timp ce casa se învârtea cu 
mine, mai înainte de a fi avut puterea să mă clintesc din loc. 
Dacă aş fi avut această putere, aş fi rupt-o la fugă. În 
zăpăceala care mă cuprinsese, n-am avut nici măcar 
prezenţa de spirit să mă fi retras lângă Ada, sub arcada 
ferestrei, sau să mă fi uitat pe fereastră, sau măcar să-mi fi 
dat seama unde e fereastra. Mi-am auzit numele şi am 
văzut că tutorele mă prezenta, mai înainte de a mă fi putut 
îndrepta spre un scaun. 

— Vă rog luaţi loc, sir Leicester. 

— Domnule Jarndyce, îi răspunse sir Leicester înclinându- 
se şi aşezându-se. Mi-am îngăduit cinstea de a vă vizita... 

— Pentru mine e o cinste, sir Leicester. 

— Vă mulţumesc... De a vă vizita în drumul meu din 
Lincolnshire, ca să vă exprim părerea de rău că o 
neînțelegere totuşi gravă, pe care am avut-o cu un gentilom 


care... Care vă e cunoscut şi v-a găzduit şi despre care, din 
aceste motive, nu am a mai adăuga nici un cuvânt, v-au 
împiedicat pe dumneavoastră, ba, încă şi pe domnişoarele 
care vă însoțeau şi cărora le purtaţi de grijă, să vedeţi 
puţinul din casa mea de la Chesney Wold, ce-ar fi putut 
răsplăti un gust rafinat şi cultivat. 

— Sunteţi peste măsură de amabil, sir Leicester, şi în 
numele acelor domnişoare (aici de faţă) şi al meu, vă 
mulţumim foarte mult. 

— E cu putinţă, domnule Jarndyce, ca gentilomul pe care, 
pentru motivele arătate, mă voi reţine de a-l mai cita... E cu 
putinţă, domnule Jarndyce, ca gentilomul acela să-mi fi 
făcut cinstea până într-atât, încât să se fi înşelat în privinţa 
firii mele, şi să vă fi făcut să credeţi că n-aţi fi fost primiţi în 
aşezarea mea din regiunea Lincolnshire, cu acea politeţe şi 
acea curtoazie pe care cei ce locuiesc acolo au fost instruiți 
să le acorde tuturor doamnelor şi domnilor care se prezintă 
la Castel? Vă rog, pur şi simplu, domnule, să luaţi act că 
situaţia este exact contrară. 

Tutorele combătu delicat, cu un semn, asemenea ipoteză, 
fără să rostească nici un cuvânt ca răspuns. 

— M-am necâjit nespus, domnule Jarndyce, urmă apăsat 
sir Leicester, vă asigur, domnule, că m-am necâjit... 
Nespus... 

Când am aflat de la îngrijitoarea de la Chesney Wold că un 
gentilom care era împreună cu dumneavoastră prin părţile 
locului, şi care se pare că posedă un gust cultivat pentru 
artele frumoase, a fost ca atare împiedicat, din asemenea 
motive, să cerceteze portretele de familie cu acel răgaz, 
acea grijă şi concentrare pe care poate că ar fi dorit să le-o 
acorde acelor opere dintre care unele poate că l-ar fi 
răsplătit. 

Aici, sir Leicester scoase un cartonaş şi citi cu multă 
gravitate şi cu puţină stânjenire, ducându-şi lornieta la ochi: 
Domnul Hirrold... Herald... Harold... Skampleing... 
Skumpling... Vă cer scuze... Skimpole. 


— lată-l, sir Leicester, pe domnul Harold Skimpole, zise 
tutorele, cu o evidentă uimire. 

— Oh! Exclamă sir Leicester, sunt fericit să-l cunosc pe 
domnul Skimpole şi să am prilejul de a-i prezenta regretele 
mele personal. Nădăjduiesc, domnule, că atunci când vă 
veţi afla iarăşi prin partea mea de ţară, nu veţi mai fi sub o 
influenţă similară a unei atare restricţii. 

— Sunteţi foarte amabil, sir Leicester Dedlock. Încurajat în 
asemenea fel, cu siguranţă că voi beneficia de plăcerea şi 
avantajul unei alte vizite în preafrumosul dumneavoastră 
Castel. Posesorii unei asemenea proprietăţi cum e Chesney 
Wold, urmă domnul Skimpole cu obişnuita-i înfăţişare 
fericită şi uşuratică, sunt nişte binefăcători publici. Ei sunt 
atât de buni să păstreze o sumă de obiecte încântătoare 
spre uimirea şi plăcerea noastră, a oamenilor săraci, şi a nu 
te folosi de prilejul de a admira şi de a te bucura de ceea ce 
ei oferă, înseamnă să fii nerecunoscător cu binefăcătorii tăi. 

Sir Leicester păru să încuviinţeze asemenea sentiment, 
din toate puterile. 

— Sunteţi pictor, domnule? 

— Nu, răspunse domnul Skimpole, sunt un om inutil cu 
desăvârşire. Un simplu amator. 

Sir Leicester păru să încuviinţeze asemenea situaţie încă 
şi mai mult. Îşi exprimă speranţa să aibă marele noroc de a 
fi la Chesney Wold când va veni domnul Skimpole data 
viitoare în Lincolnshire. Domnul Skimpole se declară foarte 
flatat şi onorat. 

— Domnul Skimpole, continuă sir Leicester, adresându-se 
din nou tutorelui, i-a comunicat îngrijitoarei, care, după 
cum poate c-a băgat Domnia Sa de seamă e o bătrână şi 
devotată părtaşă a familiei... 

— Asta s-a întâmplat când am trecut pe la Castel deunăzi, 
cuprilejul vizitei pe care amfăcut-o domnişoarei Summerson 
şi domnişoarei Clare, ne explică nepăsător domnul 
Skimpole. 


— Cum că prietenul cu care stătuse mai înainte acolo e 
domnul Jarndyce. (Sir Leicester se înclină în faţa celui ce 
poartă numele de mai sus). Şi astfel, am luat cunoştinţă de 
împrejurarea pentru care mi-am manifestat părerea de rău. 
Că aşa ceva s-ar fi putut întâmpla oricărui gentilom, 
domnule Jarndyce, dar mai ales unui gentilom dinainte 
cunoscut cu Lady Dedlock, şi aflându-se pe drept cuvânt 
într-o oarecare înrudire depărtată cu ea şi căruia (după 
cum am aflat chiar de la Doamna Mea) ea îi poartă un înalt 
respect, vă asigur că mă necăjeşte nespus. 

— Vă rog să nu mai adăugaţi nimic în această privinţă, sir 
Leicester, răspunse tutorele. Sunt foarte mişcat, aşa cum 
desigur suntem cu toţii, de consideraţia pe care ne-o 
acordaţi. De fapt greşeala a fost a mea şi eu sunt cel ce-ar 
trebui să ceară scuze. 

N-am ridicat privirile niciodată. N-am văzut musafirul la 
faţă şi îmi părea că nici măcar nu aud convorbirea. Mă 
surprinde să văd că mi-o pot aminti, deoarece părea că nu- 
mi face nici-o impresie pe măsură ce se desfăşura. L-am 
auzit vorbind, dar sufletu-mi era atât de tulburat şi repulsia 
mea instinctivă pentru gentilomul intrus mi-l făcea, prin 
prezenţa lui, atât de greu de suportat, încât am crezut că n- 
am înţeles nici un cuvânt din cauza zăpăcelii din capul meu 
şi a bătăilor inimii. 

— l-am povestit iubitei mele soţii Lady Dedlock incidentul, 
urmă sir Leicester şi Doamna Mea mi-a adus la cunoştinţă 
că avusese plăcerea de a schimba câteva cuvinte cu domnul 
Jarndyce şi cu domnişoarele de sub tutela lui, cu prilejul 
unei întâlniri întâmplătoare din timpul şederii lor în 
vecinătatea Castelului. Îngăduiţi-mi, domnule Jarndyce, să 
vă repet dumneavoastră şi domnişoarelor aici de faţă 
garanţiile pe care i le-am oferit şi domnului Skimpole. 
Împrejurările fără îndoială nu-mi îngăduie să spun că aş 
încerca vreo satisfacţie să aud că domnul Boythorn mi-a 
cinstit casa cu prezenţa Domniei Sale, dar asemenea 


împrejurări depind numai de persoana gentilomului sus- 
citat şi nu depăşesc limitele voinţei Domniei Sale. 

— Îmi ştiţi vechea părere despre el, zise domnul Skimpole, 
adresându-se uşuratic nouă. Un taur binevoitor, care-i 
hotărât să facă roşu din orice culoare! 

Sir Leicester tuşi, ca şi cum nu i-ar fi fost cu putinţă să mai 
audă un cuvânt în legătură cu un asemenea individ şi-şi luă 
rămas-bun cu multă ceremonie şi politeţe. M-am dus în 
cameră la mine cât am putut de repede şi am rămas acolo 
până mi-am recăpătat stăpânirea de sine ce fusese tare 
zdruncinată, dar am aflat cu mulţumire, când am coborât 
iarăşi, că toţi glumeau pe socoteala mea, că mă fâstâcisem 
şi amuţisem în faţa marelui baronet din Lincolnshire. 

Pe atunci socotisem că venise vremea când trebuia să-i 
spun tutorelui cele ce ştiam. Posibilitatea de a fi pusă în 
legătură cu mama, de a fi invitată în casa ei... Sau faptul că 
până şi domnul Skimpole, atât de puţin asociat cu mine, va 
pătrunde în casa ei, primind amabilităţi şi servicii de la soţul 
mamei mele, mi-era atât de penibilă, încât am simţit că n-aş 
mai putea să mă călăuzesc singură, fără ajutorul tutorelui. 

După ce ne retrăsesem pentru culcare şi după ce Ada şi cu 
mine stătuserăm de vorbă ca de obicei în camera noastră 
drăgălaşă, am ieşit iarăşi pe uşă şi l-am căutat pe tutore 
printre cărţile lui. Ştiam că întotdeauna citeşte la vremea 
aceea şi de îndată ce m-am apropiat, am văzut lumina de la 
lampa sa de citit revărsându-se afară pe coridor. 

— Pot să intru, tutore? 

— Bineînţeles, domniţă. Ce se-ntâmplă? 

— Nu se-ntâmplă nimic. Mă gândeam că-aş vrea să 
folosesc asemenea prilej de linişte ca să-ţi spun un cuvânt 
despre mine... 

Îmi potrivi un scaun, închise cartea şi-o puse deoparte, şi- 
şi îndreptă faţa-i binevoitoare şi atentă către mine. Mi-a fost 
cu neputinţă să nu bag de seamă că pe figură avea 
zugrăvită o expresie ciudată, pe care i-o mai văzusem 


cândva... În seara aceea când îmi spusese că tulburarea lui 
nu era dintre cele pe care le-aş fi putut uşor înţelege. 

— Ceea ce te priveşte pe tine, draga mea Esther, zise el, 
ne priveşte pe noi toţi. Pe cât eşti tu de pregătită să 
vorbeşti, pe atâta şi eu să te ascult. 

— Ştiu asta, tutore. Dar am atâta nevoie de sfatul şi 
sprijinul dumitale. O! Nu ştii cât de multă nevoie am în 
seara asta! 

Părea nepregătit, văzându-mă atât de serioasă şi puţin 
îngrijorată. 

— Sau cât de mult am dorit să vorbesc cu dumneata, am 
urmat eu, mai cu seamă de când a fost la noi musafirul de 
astăzi. 

— Musafirul, draga mea? Sir Leicester Dedlock? 

— Da. 

Îşi încrucişă braţele şi rămase uitându-se la mine cu aerul 
celei mai profunde uimiri, aşteptând să vadă ce aveam să 
mai spun. Nu ştiam cum să-l pregătesc. 

— Ei bine, Esther, făcu el, începând să zâmbească, 
musafirul nostru şi cu tine sunteţi cele din urmă fiinţe de pe 
faţa pământului între care aş fi crezut că se poate face vreo 
legătură. 

— O da, tutore, ştiu că-i aşa. Şi eu credeam la fel, dar asta 
mai înainte. 

Zâmbetul se şterse de pe faţa lui, care căpătă un aer mai 
grav. Traversă camera spre uşă să vadă dacă-i închisă (dar 
avusesem eu grijă de asta) şi îşi reluă locul în faţa mea. 

— Tutore, am început eu, îţi aminteşti când am fost 
surprinşi de furtuna cu vijelie de cele ce ţi-a spus Lady 
Dedlock despre sora ei? 

— Bineînţeles. Fără îndoială că-mi amintesc. 

— Şi că ţi-a adus aminte că ea şi sora ei se deosebeau şi că 
fiecare şi-a văzut de treburile ei? 

— Da. Fără îndoială. 

— De ce s-au despărţit, tutore? 


Când s-a uitat la mine, am văzut că era cu desăvârşire 
schimbat la faţă. 

— Copilă, de ce pui asemenea întrebări? Habar n-am de ce 
s-au despărţit. Nimeni, afară de ele două, n-a ştiut, cred. 
Cine ar putea spune care au fost tainele acestor două femei 
frumoase şi mândre! Ai văzut-o pe Lady Dedlock! Dacă ai fi 
văzut-o vreodată pe sora ei, ai şti că şi ea a fost la fel de 
hotărâtă şi de trufaşă. 

— O, tutore dragă, am văzut-o nu o dată, ci de multe, 
multe ori! 

— Ai văzut-o? 

A făcut o scurtă pauză, muşcându-şi buzele. 

— Atunci, Esther, când ai vorbit cu mine despre Boythorn, 
e multă vreme de-atunci, şi când ţi-am spus că ela fost 
odată aproape căsătorit şi că doamna aceea n-a murit, dar a 
murit pentru el şi că incidentul acela a exercitat o anumită 
influenţă asupra vieţii lui de mai târziu... Ştiai toate acestea 
şi ştiai şi cine a fost doamna? 

— Nu, tutore, am răspuns eu, înspăimântată de lumina ce 
prindea uşurel a se face în mintea mea. Nici acum nu ştiu 
cine este. 

— Soră bună cu Lady Dedlock. 

— Şi de ce, abia am putut să-l întreb, de ce, dragă tutore, 
te rog spune-mi, de ce s-au despărţit? 

— Ea a vrut aşa, iar pricinile care-au împins-o la o 
asemenea hotărâre le-a ţinut îngropate în inima-i 
neînduplecată. Boythorn a presupus după aceea (dar era 
doar o presupunere) că cine ştie ce jignire primise spiritul 
ei trufaş în desfăşurarea certei dintre ea şi sora ei, ceva 
care a rânit-o dincolo de limitele raţiunii; dar ea i-a scris că 
de la data scrisorii aceleia a murit pentru el... Ceea cea şi 
făcut întocmai... Şi că hotărârea era impusă de ea, 
cunoscându-i temperamentul mândru şi simţul adânc al 
onoarei, pe care şi doamna le avea în aceeaşi măsură în 
firea ei. Ţinând seama de asemenea considerente, pe care 
şi ea le împărtăşea întocmai, a făcut acest sacrificiu, îi scria, 


acest sacrificiu în care avea să trăiască şi să moară. A făcut 
şi una şi alta, mă tem; sigur e că din ceasul acela el n-a mai 
văzut-o şi nici n-a mai auzit de ea. Şi nici altcineva. 

— O, tutore dragă, ce am făcut? Am exclamat strigând, 
dând frâu liber amărăciunii mele. Ce durere am pricinuit cu 
absolută nevinovăție! 

— Tu ai pricinuit-o, Esther? 

— Da, tutore. Nevinovată sunt, dar mai mult ca sigur că eu 
am pricinuit-o. Sora aceea care s-a claustrat e prima 
făptură din amintirile mele. 

— Nu, nu, strigă tutorele, înfiorându-se. 

— Ba da, tutore, ba da! lar sora ei e mama mea! 

I-aş fi spus tot ce cuprindea scrisoarea mamei, dar n-a vrut 
să audă nimic. Mi-a vorbit cu atâta afecţiune şi înţelepciune 
şi mi-a pus în faţa ochilor atât de evident tot ceea ce 
gândisem şi eu numai că trunchiat, şi tot ceea ce 
nădăjduisem şi eu când fusesem într-o stare sufletească mai 
bună, încât, cuprinsă şi-acum de-o recunoştinţă fierbinte 
faţă de el, aşa cum am fost ani de-a rândul, am avut 
impresia că niciodată nu mi-a fost atât de drag şi scump, şi 
că niciodată nu i-am fost mai recunoscătoare, în sufletul 
meu, ca-n noaptea aceea. Şi, după ce m-a însoţit până la 
camera mea şi m-a îmbrăţişat pe pragul uşii, şi după ce în 
sfârşit m-am pregătit să dorm, gândul mi-era numai la cum 
aş putea munci destul, cum aş putea fi destul de bună, cum 
în felul meu redus aş putea spera să mă pot uita pe mine, ca 
să mă consacru numai lui, să fiu utilă îndeajuns altora, ca 
să-i pot arăta cât de mult îl slăvesc şi cât de mult îl 
binecuvântez. 

Scrisoarea şi răspunsul doua zi dimineaţă, tutorele mă 
chemă în cameră la el şi atunci i-am completat ce mai 
rămăsese nespus în seara din ajun. Nu-i nimic de făcut, mă 
sfătui el, decât să păstrezi taina şi să ocoleşti orice întâlnire 
asemănătoare celei de ieri. A înţeles starea mea sufletească 
şi a împărtăşit-o în întregime. Ba, chiar şi-a luat sarcina de 
a-l împiedica pe domnul Skimpole să traducă în fapt prilejul 


ce i se oferise. Unei singure fiinţe, pe care n-avea nevoie să 
mi-o numească, îi era acum cu neputinţă să-i dea sfaturi sau 
s-o ajute. Ce n-ar fi dat să poată! Dar asemenea lucru nu se 
mai putea întâmpla. Dacă neîncrederea ei în avocatul 
despre care vorbise era întemeiată, lucru de care tutorele 
aproape că nu se îndoia, se temea să nu se ajungă la 
descoperire. Domnul Jarndyce ştia ceva despre el, atât din 
cele văzute, cât şi din faimă, şi era sigur că avocatul e om 
primejdios. Se strădui în repetate rânduri să-mi vâre în cap 
cu dragoste plină de grijă şi cu bunătate că, orice s-ar 
întâmpla, sunt la fel de nevinovată ca şi dânsul şi la fel de 
neputincioasă ca să influenţez situaţia. 

— Nici nu pot crede, zicea el, că îndoielile se îndreaptă 
înspre tine, draga mea. Bănuieli pot exista multe, fără să 
aibă vreo legătură cu tine. 

— Pentru avocat da, i-am răspuns eu. Dar două alte 
persoane mi-au venit în minte de când am început să am 
temeri. 

Apoi i-am istorisit toată povestea cu domnul Guppy, care 
mă temeam c-ar fi putut avea unele vagi presupuneri, după 
cele ce-am înţeles din intenţiile sale, dar într-a cărui tăcere, 
după ultima noastră convorbire, îmi puneam toată 
încrederea. 

— Bine, zise tutorele. Atunci, pentru moment, îl putem 
înlătura pe el. Care-i cealaltă persoană? 

L-am făcut să-şi reamintească de servitoarea franţuzoaică 
şi de stăruitoarea ofertă de a mă sluji, pe care mi-o făcuse. 

— A! Exclamă el pe gânduri, e o fiinţă cu mult mai 
primejdioasă decât funcţionarul. Dar, la urma-urmei, draga 
mea, ea caută doar să intre iarăşi în serviciu. Vă văzuse pe 
tine şi pe Ada cu puţin timp mai înainte şi era firesc să-i fi 
venit în minte să încerce cu tine. N-a făcut decât să-ţi ofere 
pur şi simplu serviciile ei ca slujnică, după cum ştii. Nimic 
mai mult. 

— Felul ei era ciudat, am observat eu. 


— Da, dar felul ei a fost ciudat şi când şi-a scos încălţările 
din picioare şi a arătat demonstrativ că pofteşte să umble 
cu picioarele goale prin iarba udă şi rece, ceea ce ar fi 
putut-o duce la patul de moarte, continuă tutorele. Ar 
însemna să-ţi faci sânge rău singură, de prisos, şi bătaie de 
cap, ca să pui la socoteală asemenea ipoteze şi 
eventualităţi. Sunt foarte puţine la număr împrejurările 
lipsite de primejdie care, aşa privite, să nu apară pline de 
semnificaţii periculoase. Încrede-te în viitor, domniţă! Nu 
poţi fi mai bună decât eşti, fii tot aşa, cu toate cele aflate, 
aşa cum erai înainte de a le fi aflat. E cel mai bun lucru pe 
care poţi să-l faci spre binele tuturor. Fiind acum părtaş la 
taina ta... 

— Şi uşurându-mi-o atât de mult, tutore..., am precizat eu. 

— Voi fi cu ochii în patru la tot ce se petrece în familia 
aceea, atât cât voi putea observa de la depărtarea la care 
mă aflu. Şi de va veni timpul să pot întinde o mână ca să 
dau un cât de mic ajutor cuiva, căruia e mai bine să nu-i 
spunem pe nume nici măcar aici, nu mă voi codi s-o fac de 
dragul scumpei sale fiice. 

I-am mulţumit din toată inima. Ce altceva puteam decât 
să-i mulţumesc! Mă pregăteam să ies afară pe uşă, când îmi 
ceru să mai rămân o clipă. Întorcându-mă repede, am văzut 
iarăşi aceeaşi expresie pe faţa lui pe care i-o văzusem o 
dată şi, aşa, deodată, nu ştiu cum, mi-a străfulgerat prin 
minte, ca o ipoteză nouă şi foarte vagă, că am înţeles ce 
vrea să-mi spună. 

— Draga mea Esther, începu tutorele, de mult mă bate 
gândul şi doresc să-ţi spun ceva. 

— Cu adevărat? 

— Mi-a venit cumva greu să mă deprind cu gândul ăsta, şi 
încă îmi vine. Aş dori ca acel lucru să fie spus pe îndelete şi 
chibzuit tot pe îndelete. Ai avea ceva împotrivă să-ţi scriu? 

— Dragă tutore, ce aş putea avea împotrivă ca să-mi scrii 
ceva mie, să citesc? 


— Atunci uite, draga mea, zise el cu zâmbetu-i plin de 
voioşie, sunt în clipa de faţă la fel de limpede şi simplu... Par 
la fel de sincer, cinstit şi demodat, aşa cum sunt eu 
totdeauna? 

I-am răspuns cu toată sinceritatea: 

— La fel. 

Şi în cel mai strict adevăr, fiindcă şovăiala lui momentană 
dispăruse (nu durase decât o clipă) şi îşi reluase minunatul, 
delicatul, cordialul, nobilul lui fel de a fi. 

— Arăt ca şi cum aş fi înlăturat orice, vreau să cred orice 
afară de ceea ce am spus, ca şi cum n-aş mai avea nici-o 
rezervă, indiferent care? Mă întrebă el cu ochii limpezi şi 
strălucitori fixaţi asupra mea. 

I-am răspuns că-i aşa. 

— Poţi avea deplină încredere în mine şi să te bizui deplin 
pe cuvintele mele, Esther? 

— Cât nu se poate mai deplin, am răspuns eu din toată 
inima. 

— Draga mea fată, murmură tutorele, dă-mi mâna! 

Mi-o luă într-a lui, ţinându-mă uşurel cu braţul şi 
uitânduse în ochii mei cu acelaşi fel autentic, spontan şi 
încrezător - vechiul fel protector, care într-o clipă prefăcuse 
casa asta în căminul meu - şi îmi spuse: 

— Ai izbutit să faci schimbări în mine, domniţă, din ziua 
cea de iarnă, de demult, din poştalion. Mai întâi şi-ntâi de 
toate, de-atunci mi-ai făurit o lume de bine. 

— Ah, tutore, câte ai făcut dumneata pentru mine de 
atunci! 

— Dar, răspunse el, nu la asta trebuie să ne gândim acum! 

— Asemenea lucruri nu pot fi uitate nici-o clipă. 

— Ba da, Esther, urmă el serios şi blând totodată, acum 
trebuie uitate, trebuie uitate o bucată de timp. Doar atât 
trebuie să-ţi aminteşti acum, că aşa cum mă cunoşti, nimic 
nu mă poate schimba. Te poţi simţi în stare de aşa ceva, 
draga mea? 

— Pot să fiu şi sunt în stare, i-am răspuns. 


— Asta e mare lucru, zise el. Asta e totul. Dar eu nu 
trebuie s-o iau în sensul strict al cuvântului. N-am să-ţi scriu 
acel ceva ce-mi umblă în gând, până când nu vei fi hotărât 
definitiv înlăuntrul tău că nimic nu mă poate schimba în 
ochii tăi, de cum m-ai cunoscut dintotdeauna. Dacă te 
îndoieşti, cumva, câtuşi de puţin, n-am să-ţi scriu deloc. 
Dacă eşti sigură, însă, pe temeiuri serioase, trimite-o pe 
Charley la mine de diseară într-o săptămână... Pentru 
scrisoare. Dar dacă nu eşti sigură cu desăvârşire, n-o 
trimite deloc. Ia aminte, mă încred în sinceritatea ta în 
această privinţă ca în toate celelalte. Dacă nu eşti absolut 
sigură asupra punctului de care-am vorbit, nu o trimite 
deloc! 

— Tutore, i-am zis, de pe acum sunt sigură. Şi convingerea 
nu mi-o pot schimba, cum nici dumneata nu-ţi poţi schimba 
sentimentele faţă de mine. O voi trimite pe Charley după 
scrisoare. 

Mă prinse de mână, mi-o strânse şi nu scoase niciun 
cuvânt. Iar în cursul întregii săptămâni, nu s-a mai rostit 
nici un cuvânt cu privire la convorbirea asta a noastră, nici 
de către el şi nici de mine. Când veni seara statornicită, i- 
am spus lui Charley, de cum am rămas singură: 

— Du-te şi bate la uşa domnului Jarndyce, Charley, şi 
spune-i că vii din partea mea... Pentru scrisoare. 

Charley urcă scările şi-apoi le cobori, şi trecu pe 
coridoare... Calea plină de cotituri din casa veche până în 
scara aceea tare lungă urechilor mele încordate să 
asculte... Apoi se întoarse la fel îndărăt, de-a lungul 
coridoarelor, în sus pe scări şi-apoi în jos pe scări, şi-mi 
aduse scrisoarea. 

— Pune-o pe masă, Charley, am spus eu. 

Aşa că Charley o puse pe masă şi plecă să se culce, iar eu 
m-am aşezat, uitându-mă la scrisoare, fără s-o iau, şi 
gândindu-mă la multe lucruri. 

Am început cu copilăria mea întunecată şi am trecut peste 
zilele acelea sfioase şi nesigure, ca să ajung la epoca 


apăsătoare când naşa mea zăcea moartă, cu faţa-i dârză, 
atât de rece şi de fixă, şi când cu doamna Rachel mă 
simţeam mai singură, de parcă n-aş fi avut pe nimeni pe 
lume cu care să vorbesc sau la care să mă uit. Am lăsat la o 
parte şi schimbarea din zilele de mai târziu, când s-a 
revărsat asupră-mi o binecuvântare atât de neaşteptată, 
având peste tot în jurul meu numai prieteni şi fiind 
îndrăgită. Am ajuns la momentul când pentru întâia oară 
am văzut-o pe draga mea şi am fost primită în asemenea 
dragoste frăţească, care mi-a dăruit tot farmecul şi 
frumuseţea vieţii. Mi-am reamintit de prima rază luminoasă 
de bun-sosit, care ne-a întâmpinat răspândindu-şi 
strălucirea de la ferestrele acestea asupra feţelor noastre 
nerăbdătoare, în seara aceea rece şi senină, a cărei lumină 
nu va slăbi niciodată. Am retrăit iarăşi viaţa fericită din casa 
tutorelui, apoi am trecut din nou prin boală şi însănătoşire, 
m-am gândit la mine atât de schimbată acum, şi la cele din 
jurul meu atât de neschimbate, şi toată această fericire se 
revărsa ca o lumină de la o făptură centrală, reprezentată 
dinaintea mea de către scrisoarea de pe masă. 

Am deschis-o şi-am citit-o. Era atât de impresionantă prin 
dragostea pe care o mărturisea pentru mine şi prin 
prevenirea dezinteresată cu care-mi atrăgea luarea aminte 
şi prin respectul pe care mi-l arăta în fiece cuvânt, încât 
prea adesea ochii mei erau orbiţi ca să poată citi mult dintr- 
o dată. Dar am citit-o toată, de la un capăt la celălalt, de trei 
ori, fără s-o las din mână. Gândisem că îi ştiu dinainte 
obiectul şi chiar aşa a fost. Scrisoarea mă întreba dacă aş 
primi să fiu stăpână în Casa Umbrelor. 

Nu era o scrisoare de dragoste, deşi exprima aşa de multă 
dragoste, dar era scrisă tocmai cum ar fi vorbit cu mine, 
orişicând, nu la un timp anume. Îi vedeam faţa, îi auzeam 
vocea şi simţeam înrâurirea felului său bun şi protector în 
fiecare cuvânt. Mi se adresa mie de parcă poziţiile noastre 
fuseseră schimbate una în locul celeilalte, de parcă toate 
faptele bune erau făcute de mine, iar sentimentele pe care 


acestea le treziseră erau ale sale. Mai vorbea de faptul că 
sunt tânără, iar el trecut de floarea vârstei, de faptul că el 
atinsese o vârstă matură pe când eu nu eram decât o copilă, 
de el că-mi scrie mie cu capul argintat şi ştiindu-le pe toate 
atât de bine, încât să mi le expună în tot plinul lor spre o 
chibzuire matură. Îmi mai spunea că printr-o asemenea 
căsătorie nu voi câştiga nimic, după cum, înlăturând-o, nu 
voi pierde nimic, pentru că relaţiile noi nu vor putea spori 
afecțiunea pe care mi-o păstrează şi, oricare mi-ar fi 
hotărârea, el e sigur că va fi cea dreaptă. Dar el chibzuise 
din nou asupra unui asemenea pas, după ultima noastră 
convorbire confidențială, şi se hotărâse să-l facă, dacă n-ar 
sluji la altceva decât ca să-mi arate, printr-un biet exemplu, 
că lumea întreagă e gata, fără nici-o greutate, să dezmintă 
prezicerea sumbră din copilăria mea. Eram cea din urmă 
care să ştie câtă fericire puteam să revărs asupra lui, dar 
despre asta nu voia să spună nimic mai mult, pentru că 
totdeauna va trebui să-mi amintesc că eu lui nu-i datoram 
nimic, pe când el îmi era dator, şi încă pentru foarte multe. 
Se gândise adesea la viitorul nostru şi, prevăzând că va 
trebui să sosească vremea, şi temându-se că s-ar putea să 
vină curând, când Ada (acum foarte aproape de majorat) ne 
va părăsi, şi când prezentul nostru fel de viaţă se va încheia, 
se deprinsese mai de mult cu gândul unei asemenea 
propuneri. Aşa că a făcut-o. Dacă am sentimentul că aş 
putea vreodată să-i acord acest suprem drept de a-mi fi 
întru totul ocrotitorul meu, şi dacă simt că aş putea cu 
fericire şi dreptate deveni scumpa lui tovarăşă pentru 
restul vieţii, mai presus de orice mi s-ar putea întâmpla, în 
afară de moarte, chiar şi în acest caz, nu m-ar putea lega 
irevocabil, atâta timp cât cuprinsul scrisorii de faţă e încă 
atât de nou pentru mine şi, chiar şi aşa, trebuie să am timp 
din belşug ca să pot chibzui. În cazul acesta, sau în cazul 
contrar, să-i îngădui să rămână neschimbat în vechile relaţii 
cu mine, în vechiul lui fel, în vechiul lui nume cu care l-am 
chemat. Cât despre vesela lui Doamnă Minerva, despre 


micuţa-i domniţă, ea va fi pe vecie aceeaşi pentru el, o ştia 
bine. 

Cam acestea cuprindea scrisoarea, concepută cu 
imparţialitate şi demnitate, ca şi cum de fapt, tutorele meu, 
cu toată răspunderea, mi-ar fi supus fără părtinire 
propunerea unui prieten, în legătură cu care îmi înfăţişa 
cazul în toate amănuntele, cu toată integritatea. 

Dar nu lăsa deloc să se-nţeleagă că pe vremea când 
arătam mai frumoasă avusese în gândurile lui aceleaşi 
porniri şi că se stăpânise. Că acum, după ce vechea mea 
înfăţişare mă părăsise şi nu mai aveam nici un farmec, el 
mă putea iubi la fel ca-n zilele mele de frumuseţe. Că 
descoperirea în privinţa naşterii mele nu i-a ţinut nici cald, 
nici rece. Că generozitatea lui s-a înălţat deasupra sluţirii şi 
a ruşinii cu care venisem pe lume. Că, cu cât mai multă 
nevoie aş fi avut de-o asemenea iubire devotată, cu atât mai 
solid m-aş fi putut încrede în el până la urmă. 

Dar ştiam cum e, ştiam prea bine acuma. Scrisoarea mă 
întâmpinase ca o firească încheiere a poveştii generoase pe 
care o trăisem şi mi-am dat seama că n-am decât un lucru 
de făcut. Să-mi închin viaţa fericirii lui; nu dorisem oare, 
numai cu o seară înainte, posibilitatea unor căi noi ca să-i 
mulţumesc? 

Totuşi am plâns grozav de mult după ce am citit 
scrisoarea, nu numai din adâncul inimii, nu numai din 
pricina ciudăţeniei perspectivei... Căci era totuşi ciudat, cu 
toate că mă aşteptasem la cuprinsul scrisorii, ci ca şi cum 
ceva, ceva pentru care nu există nume şi nici conţinut 
precis, pierise pentru mine în chip nelămurit. Eram foarte 
fericită, foarte mulţumită, foarte optimistă, dar am plâns o 
grămadă. 

Într-un târziu, m-am dus la vechea mea oglindă. Ochii mi- 
erau roşii şi umflaţi şi mi-am spus: „O, Esther, Esther, oare 
tu eşti asta?” Mă tem că mutra din oglindă era gata să 
înceapă a plânge iarăşi la reproşul pe care i-l făcusem, dar 
am ridicat degetul la ea şi atunci s-a oprit din plâns. 


„Aşa seamănă mai bine cu căutătura calmă pe care mi-ai 
aruncat-o, draga mea, când mi-ai arătat pentru întâia oară 
schimbarea figurii tale, mi-am spus în sinea mea, 
desfăcându-mi părul pe umeri. Când eşti stăpâna Casei 
Umbrelor, trebuie să fii veselă ca o pasărică. De fapt, 
totdeauna trebuie să fii veselă, aşa că hai s-o începem chiar 
de-acuma şi pe vecie”. 

Liniştită, mi-am pieptănat mai departe părul. Am mai 
suspinat încă puţin, din cauză că plânsesem şi nu din cauză 
că aş mai fi dorit să plâng. 

„Şi aşa, Esther, draga mea, iată-te fericită pe toată viaţa. 
Fericită cu prietenii tăi buni, fericită în vechiul tău cămin, 
fericită că poţi face o grămadă de bine în jurul tău şi fericită 
cu dragostea nemeritată a celui mai bun om din lume!” 

Mi-a trecut prin gând, aşa deodată, că dacă tutorele s-ar fi 
căsătorit cu altcineva, cum m-aş fi simţit şi ce-aş fi făcut eu 
atunci! Asta ar fi însemnat schimbare, nu glumă! Îmi 
reprezentam viaţa într-o formă atât de nouă şi atât de 
goală, încât am prins a suna din chei şi le-am sărutat înainte 
de a le aşeza iarăşi în coşuleţul lor. 

Pe urmă gândurile m-au dus mai departe, în timp ce-mi 
pieptănam părul dinaintea oglinzii, mirându-mă cât de des 
mi-am spus în sinea mea că semnele adânci lăsate pe faţă 
de boală, cât şi împrejurările în care m-am născut nu erau 
decât pricini noi ca să-mi găsesc de lucru, de lucru şi iar de 
lucru... Să fiu de folos, binevoitoare, îndatoritoare în toate 
felurile cinstite şi modeste. Iată, de asta aş fi putut să m- 
aşez din nou jos şi, bineînţeles, să mă pun pe-un plâns 
disperat! Cât despre faptul că-mi părea cât de cât ciudat la 
început (dacă asta ar fi putut fi o scuză pentru plâns, ceea 
ce nici gând să fie) că într-o zi aveam să fiu stăpâna Casei 
Umbrelor, mai la urma urmei de ce-ar părea asta ciudat? 
Dacă eu nu m-am gândit, altă lume s-a gândit la asemenea 
lucruri. „Nu-ţi aminteşti, urâta mea dragă, m-am întrebat, 
privindu-mă în oglindă, ce-a zis doamna Woodcourt despre 


căsătoria ta înainte ca aceste cicatrice să-ţi fi apărut pe 
faţă?” 

Poate că numele mi-a adus aminte de ele. Rămăşiţele 
uscate ale florilor. Ar fi mai bine acum să nu le mai ţin. N-au 
fost păstrate decât în amintirea unui lucru trecut cu 
desăvârşire şters, dar ar fi mai bine să nu le mai ţin acum. 

Erau într-o carte, care se-ntâmpla să fie în camera 
vecină... Salonaşul ce despărţea camera Adei de-a mea. Am 
luat o lumânare şi-am intrat binişor ca să caut cartea pe 
raft. După ce-am luat-o în mână, am văzut-o pe draga mea 
frumoasă prin uşa deschisă, stând culcată şi dormind, şi m- 
am furişat înăuntru ca s-o sărut. 

Eram încă stăpânită de slăbiciuni, ştiu, şi nu puteam avea 
nici-o pricină ca să plâng, dar am scăpat o lacrimă pe faţa-i 
scumpă şi încă una, şi încă una. Cu o evidentă slăbiciune, 
am scos florile presate din carte şi le-am pus o clipă pe 
buzele Adei. Mă gândeam la dragostea ei pentru Richard, 
cu toate că de fapt florile n-aveau nimic de-a face cu asta. 
Apoi le-am luat cu mine în camera mea şi le-am ars la 
flacăra lumânării şi, într-o clipă, s-au prefăcut în praf şi 
pulbere. 

Intrând a doua zi dimineaţă în sufragerie pentru micul 
dejun, l-am găsit pe tutore exact ca de obicei, la fel de 
sincer, la fel de deschis şi de nestingherit. În felul lui de-a fi 
neexistând nici urmă de stânjeneală, nici într-al meu nu era 
(sau îmi închipuiam că nu e). M-am aflat împreună cu el de 
mai multe ori în cursul dimineţii, şi în casă şi pe afară, când 
nu mai era nimeni cu noi, şi mă gândeam că s-ar putea să- 
mi spună ceva despre scrisoare, dar n-a scos nici un cuvânt. 

La fel în dimineaţa următoare, şi-apoi în cea de după 
următoarea şi tot aşa cel puţin o săptămână, timp în care 
domnul Skimpole şi-a prelungit şederea. Aşteptam în 
fiecare zi ca tutorele să-mi vorbească despre scrisoare, dar 
nici gând. 

Atunci m-am gândit, fiindu-mi peste mână, că eu ar trebui 
să-i scriu un răspuns. Am încercat întruna în cameră la 


mine, seara, dar n-am putut scrie un răspuns care să 
înceapă cât de cât ca un răspuns pozitiv, aşa că în fiecare 
seară mă gândeam să mai aştept încă o zi. Şi-am mai 
aşteptat încă şapte zile şi el tot n-a spus nici un cuvânt. 

În sfârşit, după ce-a plecat domnul Skimpole, noi cei trei 
ne pregăteam să plecăm într-o după-amiază la o plimbare 
şi, fiind gata îmbrăcată înaintea Adei, am coborât şi-am dat 
peste tutore cu spatele spre mine, stând la fereastra 
salonului şi uitându-se afară. 

Când am intrat, s-a întors şi mi-a spus zâmbind: 

— Ah! Tu erai, domniţă, şi se uită iarăşi pe fereastră. 

Mă hotărâsem să vorbesc cu el acum. Ce mai la deal la 
vale, coborâsem cu acest scop. 

— Tutore, am început, cam şovăind şi cam tremurând, 
când ai dori să primeşti răspunsul la scrisoarea pe care mi- 
a adus-o Charley? 

— Când va fi gata, draga mea, spuse el. 

— Cred că-i gata. 

— Charley are să mi-l aducă? Întrebă el mucalit. 

— Nu. Ţi l-am adus eu, tutore. 

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi l-am sărutat, iar el 
a zis că stăpâna Casei Umbrelor îl sărută, iar eu am spus 
„da”, şi după aceea a fost ca şi cum nimic nu se întâmplase 
şi toţi trei am plecat la plimbare, fără să-i spun despre asta 
nimic scumpei mele dragi.45 ntr-o dimineaţă, după ce o 
bucată de vreme zornăisem coşuleţul cu chei prin casă, şi 
pe când eu şi frumoasa sub oblăduire mea ne tot plimbam 
de jur-împrejurul grădinii, s-a întâmplat să-mi întorc ochii 
către casă şi am văzut o umbră lungă şi subţire ce se ducea 
într-acolo şi arăta drept ca domnul Vholes. Ada îmi spusese 
tocmai în dimineaţa aceea că nădăjduieşte ca pasiunea lui 
Richard pentru procesul de la înalta Curte să se mai stingă, 
tocmai fiindcă punea atâta zel, şi de aceea, ca nu cumva să 
întunec buna dispoziţie a scumpei mele fete, nu i-am spus 
nimic despre umbra domnului Vholes. 


Puțin mai târziu veni Charley, cotind sprintenă printre tufe 
şi săltând rumenă şi drăgălaşă pe alei, de parcă ar fi făcut 
parte din suita zeiţei Flora, în loc să fie slujitoarea mea, şi- 
mi spuse: 

— O! Vă rog, domnişoară, sunteţi bună să veniţi şi să 
vorbiţi cu domnul Jarndyce! 

Charley avea o caracteristică; ori de câte ori i se cerea să 
comunice ceva cuiva, începea să-i dea drumul de îndată ce 
primea sarcina, la orice distanţă s-ar fi aflat de persoana pe 
care trebuia s-o vestească. De aceea am văzut-o pe Charley 
strigându-mi cu vorbele-i obişnuite „să veniţi şi să vorbiţi cu 
domnul Jarndyce”, cu mult înainte de-a o auzi. lar când am 
auzit-o, spusese de-atâtea ori vorbele de mai sus, încât îşi 
pierduse răsuflarea. 

I-am spus Adei că am să mă grăbesc să mă întorc şi-am 
întrebat-o pe Charley, pe când ne duceam în casă, dacă nu 
mai era un domn înăuntru cu domnul Jarndyce. La care 
Charley, a cărei gramatică, mărturisesc spre ruşinea mea, 
niciodată n-a făcut cinste aptitudinilor mele de educatoare, 
răspunse: 

— Da, domnişoară, ăl de-a fost când a venit domnul 
Richard cu acela la ţară. 

Mai desăvârşit contrast ca între tutore şi domnul Vholes 
eu cred că nu poate să fie. I-am găsit uitându-se unul la 
altul pe deasupra mesei, unul atât de sincer, celălalt atât de 
ascuns, unul atât de lat în spate şi ţanţoş, celălalt atât de 
îngust în umeri şi încovoiat, unul dând drumul la ce avea de 
spus cu o voce atât de plină şi bogată, iar celălalt ţinând în 
el ce avea de spus, cu atâta sânge rece, dar trăgându-şi 
sufletul de-ai fi zis că-i un peşte pe uscat, încât am fost 
sigură că niciodată nu mai văzusem doi oameni atât de 
nepotriviţi. 

— Îl cunoşti pe domnul Vholes, draga mea, îmi spuse 
tutorele, nu cu prea multă politeţe, trebuie să recunosc. 

Domnul Vholes se sculă, înmănuşat şi cu nasturii 
îmbumbaţi ca de obicei până-n gât, apoi se aşeză iarăşi, 


întocmai la fel cum se aşezase alături de Richard în 
cabrioletă. Neavându-l pe Richard la care să se uite, privea 
ţintă drept înaintea ochilor. 

— Domnul Vholes, zise tutorele, măsurând cu privirile 
făptura neagră, ca şi cum ar fi fost o piază-rea, mi-a făcut o 
comunicare urâtă în privinţa grozav de nefericitului nostru 
Rick. Puse un accent apăsat pe „grozav de nefericitul”, ca şi 
cum ar fi vrut să spună că totul se datorează legăturii lui cu 
domnul Vholes. M-am aşezat între ei; domnul Vholes a 
rămas neclintit, afară doar că ferindu-se ca să nu-l vedem, 
şi-a strivit cu mănuşa neagră un coş roşu de pe faţa 
galbenă. 

— Şi cum Rick şi cu tine sunteţi din fericire buni prieteni, 
aş dori să aflu, urmă tutorele, ce crezi că-i de făcut. Sunteţi 
atât de bun încât să... Să vorbiţi pe şleau, domnule Vholes? 

Făcând orice numai asta nu, domnul Vholes începu să 
vorbească: 

— Spuneam, domnişoară Summerson, că sunt îndreptăţit 
să cunosc, ca sfătuitor profesionist al domnului C., că 
situaţia materială a domnului C. Este în momentul de faţă 
într-o stare critică. Nu atât în privinţa cifrei, cât din cauza 
naturii aparte şi grabnice a riscurilor pe care domnul C. Şi 
le-a atras şi mijloacelor pe care le are ca să le lichideze sau 
să le înfrunte. Am amânat o mulţime de proceduri mărunte 
pentru domnul C, dar există o limită şi pentru amânări şi am 
atins această limită. Am dat şi unele avansuri din buzunarul 
meu, ca să înlătur neplăcerile, dar şi eu sunt nevoit să caut 
să fiu plătit, pentru că nu pot pretinde că sunt un om cu 
bani şi am de întreţinut un tată pe Valea Tauntonului, pe 
lângă strădania de a asigura o mică independenţă pentru 
trei fete scumpe acasă. lemerea mea este ca nu cumva 
situaţia materială a domnului Carstone fiind aşa cum v-am 
spus, să fie nevoit să ceară aprobarea de a-şi vinde 
brevetul, ceea ce, în orice caz, e de dorit să fie adus şi la 
cunoştinţa rudelor sale. 


Domnul Vholes, care s-a uitat la mine tot timpul cât a 
vorbit, aici s-a afundat din nou în tăcerea despre care 
aproape s-ar putea spune că nu fusese întreruptă, atât de 
înăbuşită îi era vorba, şi prinse a privi ţintă iarăşi înaintea 
lui. 

— Închipuie-ţi-l pe bietul băiat lipsit chiar şi de resursele 
lui actuale, îmi spuse tutorele. Totuşi, ce pot face eu? Îl ştii 
cum e, Esther. Pentru nimic în lume n-ar primi ajutor de la 
mine acuma. Să i-l pun la dispoziţie sau să-i dau a înţelege 
că sunt gata să-l ajut ar însemna să-l împing la o soluţie 
extremă, dacă nu chiar la comiterea unei prostii. 

Asupra acestora, domnul Vholes mi se adresă iarăşi: 

— Ceea ce spune domnul Jarndyce, domnişoară, este fără 
îndoială adevărat şi aici stă greutatea. Nu văd că s-ar putea 
face ceva. Nu spun că trebuie făcut ceva. Departe de asta. 
Am venit pur şi simplu aici sub legământul de a păstra taina 
şi menţionez asemenea lucru în scopul de a se putea face 
pe faţă tot ce-i de făcut, ca să nu se spună după aceea că nu 
s-a făcut pe faţă tot ce era de făcut. Dorinţa mea e ca să se 
facă sincer tot ce se poate. Doresc să las un nume nepătat 
în urma mea. Dacă mi-aş fi căutat numai de interesele mele 
în privinţa domnului C., nu aş fi aici. Atât sunt de greu de 
înlăturat, după cum prea bine ştiţi, obiecțiile lui. Aşadar 
ăsta nu-i un serviciu profesional. Şi nu va fi pus în contul 
nimănui. De altfel n-am nici un interes, în privinţa asta, 
decât ca membru al societăţii, ca tată... Şi ca fiu, încheie 
domnul Vholes, care aproape uitase că e şi fiu. 

Avurăm impresia că domnul Vholes nu spusese nici mai 
mult, nici mai puţin decât adevărul, făcându-ne cunoscut că 
el căuta să împartă răspunderea de a se cunoaşte situaţia 
lui Richard aşa cum era. 

Eu am propus doar să mă duc la Deal, unde Richard se 
afla în garnizoană, să-l văd şi să încerc, dacă mai era cu 
putinţă, să înlătur răul. Fără să-l consult pe domnul Vholes 
asupra acestui punct, l-am luat pe tutore deoparte ca să-i 


propun asta, în timp ce domnul Vholes se furişă jignit în faţa 
focului ca să-şi încălzească mănuşile funebre. 

Oboseala călătoriei a fost imediata obiecţie ridicată din 
partea tutorelui, dar, după câte am văzut, nu a mai avut 
altele şi cum se vădea cât de fericită eram să mă duc, îmi 
dădu consimţământul său. Mai aveam doar să ne ocupăm 
de domnul Vholes. 

— Ei, bine, domnule, zise domnul Jarndyce, domnişoara 
Summerson va lua legătură cu domnul Carstone şi nu 
putem decât să nădăjduim că situaţia lui poate fi, totuşi, 
îndreptată, îmi îngădui să dau porunci să ţi se pregătească 
un prânz, după călătoria pe care ai făcut-o, domnule. 

— Mulţumesc, domnule Jarndyce, răspunse domnul 
Vholes, întinzând o mânecă neagră ca să împiedice sunarea 
clopoţelului, nicidecum. Mulţumesc, nu, nici-o îmbucătură. 
Mi-e stomacul stricat şi nu-s decât un comesean bun de 
nimic. Dacă ar trebui să iau parte la o masă serioasă, acum, 
la un asemenea timp al zilei, nu ştiu care-ar putea fi 
urmările. Toate lucrurile fiind limpede arătate, domnule, cu 
îngăduinţa dumneavoastră, mă voi retrage. 

— Şi aş dori ca să te poţi retrage, şi noi toţi să ne putem 
retrage, domnule Vholes, răspunse tutorele cu amărăciune, 
dintr-un proces pe care-l cunoşti. 

Domnul Vholes, a cărui vopsea neagră era atât de adâncă 
din creştet până în tălpi, încât în faţa focului a prins a 
fumega de-a binelea, împrăştiind o duhoare foarte 
neplăcută, îşi smuci uşor capul din gât, şi-apoi îl clătină în 
semn că nu. 

— Noi, care n-avem altă ambiţie decât să fim judecaţi în 
lumina unei practici profesionale respectabile, domnule, nu 
putem decât să punem umărul la roată. Şi aşa şi facem, 
domnule. Cel puţin eu, dinspre partea mea, o fac şi aş dori 
să gândesc numai bine despre confrații mei, de fiecare-n 
parte şi de toţi. Jineţi minte, domnişoară, făgăduiala de a 
nu pomeni de mine când vorbiţi cu domnul C. 

L-am asigurat că voi avea de grijă să nu fac una ca asta. 


— Chiar aşa, domnişoară, bună ziua. Domnule Jarndyce, 
bună ziua. 

Domnul Vholes îşi lăsă mănuşa-i moartă, care aproape că 
nu părea să aibă o mână în ea, pe degetele mele, şi apoi pe 
degetele tutorelui, după care îşi duse umbra lungă şi 
subţire în necunoscut. Mă gândeam la umbra aceea, 
cocoţată sus pe-o diligenţă, trecând peste ţarinele însorite 
dintre noi şi Londra şi îngheţând sămânţa în pământ peste 
tot pe unde se strecura. 

Bineînţeles că a fost nevoie să-i spun Adei unde aveam să 
mă duc şi de ce trebuia să mă duc, şi bineînţeles că Ada a 
fost îngrijorată şi amărâtă, dar îi era prea credincioasă lui 
Richard ca să spună altceva decât cuvinte de compătimire 
sau de justificare şi cu mai multă dragoste încă... Scumpa 
mea fată atât de credincioasă!... Îi scrise o scrisoare lungă, 
pe care mi-am luat sarcina să i-o înmânez. 

Charley avea să-mi fie tovarăşă de călătorie, cu toate că 
bineînţeles n-aveam nevoie de nimeni, şi bucuros aş fi lăsat- 
o acasă. În după-amiaza aceea am plecat cu toţii la Londra 
şi, găsind două locuri în poştalion, mi le-am asigurat. 
Charley şi cu mine, la timpul nostru obişnuit de culcare, ne 
îndreptam cu poştalionul spre mare, ducând cu noi 
scrisorile pentru Kent. 

Călătoria o făcurăm la vreme de noapte, în acel timp al 
diligenţelor, dar eram numai noi două în poştalion şi 
noaptea nu mi-a părut plictisitoare. A trecut şi pentru mine, 
cum presupun c-ar fi trecut şi pentru multă altă lume în 
asemenea situaţie. Uneori îmi părea o călătorie 
promițătoare, alteori zadarnică. Aici credeam că fac ceva cu 
folos, aici mă minunam cum de-am putut crede aşa ceva. 
Aici îmi părea unul dintre cele mai rezonabile lucruri din 
lume, aici unul dintre cele mai absurde. În ce stare aveam 
să-l găsesc pe Richard, ce aveam să-i spun şi ce avea să-mi 
spună el mie... Îmi frământam mintea, rând pe rând, între 
cele două stări sufleteşti, iar roţile poştalionului păreau că- 


mi cântă un cântec (la care se adăuga şi refrenul scrisorii 
tutorelui), acelaşi şi iar acelaşi, cât ţinu noaptea de lungă. 

În sfârşit, ajunserăm pe străzile înguste ale orăşelului 
Deal, care erau şi tare sumbre din pricina unei dimineţi 
umede şi ceţoase. Litoralul lung şi neted, cu casele lui mici 
şi neregulate din lemn şi cărămidă, cu harababura-i de 
cabestane, de bărci mari şi şoproane, şi stâlpi goi şi drepţi, 
şi blocurile de piatră ici şi colo, şi locuri virane pline de 
pietriş, năpădite de ierburi şi buruieni, întregea o înfăţişare 
atât de tristă, cum n-am mai văzut alta de când sunt. Marea 
se zbătea sub o pâclă groasă şi albă, şi nu se zărea nici-o 
mişcare afară doar de câţiva frânghieri, sculaţi de 
dimineaţă, care, cu firele de cânepă răsucite în jurul 
trupului, osteniţi de existenţă, păreau că-şi torc propriile 
trupuri în odgoane. 

Dar când ne-am văzut într-o cameră caldă dintr-un hotel şi 
ne-am aşezat, după ce ne spălasem şi ne îmbrăcasem cu tot 
dichisul ca să luăm micul dejun prea devreme (căci era prea 
târziu ca să ne mai treacă prin cap să ne culcăm), Deal 
începu să ni se pară mai vesel. Odăiţa noastră era ca o 
cabină de vapor şi asta a încântat-o pe Charley peste 
măsură. Apoi pâcla a început să se ridice ca o perdea şi 
cârduri de vapoare, care nici prin minte nu ne-ar fi trecut 
că sunt atât de aproape, prinseră a se arăta. Nu mai ştiu 
câte vase ne-a spus chelnerul că staţionau în port. Câteva 
dintre ele erau de dimensiuni uriaşe; unul, un vas comercial 
de cursă între India şi Anglia, abia sosise în patrie; şi când 
soarele străluci, scoţându-şi faţa dintre nori, făurind bălți 
de argint pe marea întunecată, felul în care vapoarele 
sclipeau şi se întunecau şi se schimbau, trecând printr-o 
forfotă de bărci ce vâsleau de la țărm la ele şi de la ele la 
țărm şi printr-o însufleţire generală atât înlăuntrul lor, cât şi 
în toate din jur, făcu priveliştea cum nu se poate mai 
frumoasă. 

Vaporul cel mare din India era marea noastră atracţie 
pentru că sosise în cursul nopţii. Era înconjurat de bărci şi 


noi ziceam cât de bucuroşi trebuie să fie oamenii de la bord 
să debarce. Şi Charley era curioasă să afle despre 
călătoriile pe mare, despre căldurile din India, despre şerpi 
şi despre tigri. Şi cum prindea cu mult mai repede 
asemenea ciudăţenii decât regulile de gramatică, i-am spus 
tot ce ştiam în asemenea privinţă. I-am povestit cum 
oamenii plecaţi în călătorii uneori naufragiau şi erau 
azvârliţi pe stânci, de unde erau salvaţi de cutezanţa şi 
omenia unui singur om. Şi când Charley m-a întrebat cum 
se putea întâmpla aşa ceva, i-am povestit cum am aflat 
acasă de-o atare întâmplare. 

Mă gândisem să-i trimit lui Richard un bileţel, spunându-i 
unde mă aflu, dar îmi păru mai potrivit să mă duc la el fără 
pregătire. Cum era încartiruit în cazarmă, am stat puţin la 
îndoială dacă se poate ajunge la dânsul, până la urmă am 
plecat în recunoaştere. Uitându-ne pe furiş la poarta din 
zidurile cazărmii, ni s-a părut că totul este cufundat într-o 
linişte foarte adâncă pentru ceasul acela al dimineţii şi am 
întrebat pe un sergent care făcea de gardă pe treptele de la 
intrare, unde locuieşte Richard. El a trimis un soldat ca să 
ne arate; acesta a urcat câteva scări goale, a ciocănit cu 
degetul îndoit la uşă şi ne-a lăsat acolo. 

— Hai, intră! Strigă Richard dinăuntru. 

Atunci am lăsat-o pe Charley pe coridorul mic şi, înaintând 
spre uşa pe jumătate deschisă, am zis: 

— Pot să intru, Richard? Nu-i decât doamna Minerva! 

Scria la o masă, într-o harababură de haine, cutii de 
tinichea, cărţi, ghete, perii şi cuiere, toate împrăştiate pe 
jos, pe duşumea. Nu era decât pe jumătate îmbrăcat - în 
haine civile, am băgat de seamă, nu în uniformă - cu părul 
nepieptănat, şi părea la fel de sălbăticit ca şi camera în care 
locuia. 'Toate le-am văzut după ce mă îmbrăţişase din tot 
sufletul de bun-venit şi mă aşezasem lângă el, fiindcă, 
auzind vocea mea, mi-a sărit înainte şi într-o clipă m-a 
cuprins în braţe. Bietul Richard! Cu mine a fost totdeauna 
la fel. Până la... Ah! Sărmanul băiat... Până la urmă nu m-a 


întâmpinat decât cu ceva din felul lui de pe vremuri, de 
băiat vesel. 

— Doamne, Dumnezeule, draga mea domniţă, începu el, 
cum de-ai venit aici? Cine s-ar fi gândit să te vadă aici? Nu 
s-a întâmplat nimic? Ada e bine? 

— Bine de tot. Şi mai drăgălaşă ca oricând, Richard. 

— Ah! Oftă el, lăsându-se pe speteaza scaunului, biata mea 
verişoară! Tocmai îţi scriam, Esther! 

Atât de măcinat şi aruncând nişte priviri atât de buimace, 
totuşi în plinul tinereţii sale mândre, lăsându-se în voie pe 
spate şi mototolind în mână foaia de hârtie, scrisă mărunt! 

— Te-ai ostenit atâta ca să scrii, şi până la urmă nu trebuie 
s-o citesc? L-am întrebat. 

— O, dragă Esther, răspunse el cu un gest de descurajare, 
poţi citi ce ţi-am scris din cele ce vezi pretutindeni în 
cameră. Ce-i pe-aici e peste tot! 

L-am implorat cu blândeţe să nu fie descurajat. I-am spus 
că aflasem din întâmplare că trece prin greutăţi şi că 
venisem ca să mă sfătuiesc cu el cum se pot îndrepta 
lucrurile. 

— Ca de obicei, Esther, dar de prisos. Aşa că nu-i ca de 
obicei! Îmi răspunse el cu un zâmbet trist. Azi am o 
permisie de o zi... Într-o oră trebuie să fiu plecat... Şi asta 
ca să netezesc lucrurile pentru a lichida! Ei! Ce-a fost a 
trecut! Aşa că s-a dus şi profesia asta ca şi celelalte. Nu mai 
lipseşte decât să mă fac preot, ca să fi trecut pe rând prin 
toate meseriile... 

— Richard, am exclamat eu. Chiar atât de disperată e 
situaţia? 

— Esther, răspunse el, de fapt aşa este. Sunt atât de 
aproape de dizgrație, ca incapabil, încât cei ce-mi sunt 
superiori în grad (aşa cum scrie la carte) ar prefera să nu 
mă aibă, decât să mă aibă. Şi au dreptate. În afară de 
datorii şi creditori şi toate celelalte lipsuri asemănătoare, 
nu-s făcut nici pentru meseria asta. N-am interes, n-am 
minte, n-am inimă, n-am suflet decât pentru un singur 


lucru. Ei, bine, dacă băşica asta n-ar fi plesnit acum, urmă 
el, rupând scrisoarea în bucăţi şi aruncându-le pe rând, cu 
amărăciune, cum aş fi putut pleca peste graniţă? Trebuia să 
fiu trimis în străinătate, dar cum aş fi putut pleca? Cum aş fi 
putut, cu experienţa pe care-am căpătat-o, să mă încred 
chiar şi-n Vholes, dacă nu-i mân din spate? 

Presupun că a ştiut după faţa mea ce aveam de gând să 
spun, căci îmi prinse mâna pe care i-o pusesem pe braţ şi- 
mi atinse buzele cu ea, ca să mă împiedice să vorbesc. 

— Nu, doamnă Minerva! Două subiecte le interzic... 
Trebuie să le interzic. Primul e John Jarndyce. Al doilea ştii 
care-i. Zi-i nebunie şi-am să-ţi răspund că acum nu mai am 
încotro şi că nu mă pot vindeca. Dar nu-i nebunie, e singura 
ţintă pe care trebuie s-o urmăresc. E păcat c-am fost 
cândva sfătuit să-mi părăsesc calea pe care o apucasem 
atunci, pentru o alta. Ar fi înţelept s-o abandonez acum 
după atâta timp, atâtea griji şi necazuri pe care i le-am 
dedicat! O, da! Adevărată înţelepciune! 'Totodată acest lucru 
ar face multă plăcere unor oameni, dar eu niciodată n-am 
să fac aşa ceva! 

Era în asemenea stare de spirit încât m-am gândit că-i mai 
bine, chiar cel mai bine, să nu-i sporesc hotărârea (dacă 
ceva i-ar mai fi putut-o spori) contrazicându-l. Am scos 
scrisoarea Adei şi i-am pus-o în mână. 

— Trebuie s-o citesc acum? M-a întrebat. 

I-am răspuns că da, a pus-o pe masă şi, sprijinindu-şi capul 
într-o mână, a început. Nu citise prea mult din ea, când şi-a 
sprijinit capul în amândouă mâinile... ca să-şi ascundă faţa 
de mine. După încă o bucată de vreme, s-a ridicat ca şi cum 
lumina era proastă şi s-a dus la fereastră. A terminat-o de 
citit acolo, cu spatele către mine şi după ce a isprăvit-o şi a 
împăturit-o la loc, a mai rămas nemişcat în picioare cu 
scrisoarea în mână. Când se întoarse înapoi la scaunul lui, i- 
am văzut lacrimi în ochi. 

— Fără îndoială, Esther, tu ştii ce-mi spune ea în scrisoare? 
Vorbea cu vocea înmuiată şi a sărutat scrisoarea când mi-a 


pus întrebarea. 

— Da, Richard. 

— Îmi oferă, urmă el, bătând uşurel cu talpa piciorului în 
podea, mica moştenire pe care e sigură c-o va avea foarte 
curând... Puțin sau mult, tocmai atât cât am risipit eu... Şi 
mă roagă şi mă imploră s-o iau, să-mi aranjez socotelile cu 
ea şi să rămân mai departe în armată. 

— Ştiu că fericirea ta e cea mai scumpă dorinţă a inimii ei, 
am răspuns. Şi crede-mă, scumpul meu Richard, Ada are 
inimă nobilă! 

— Sunt sigur c-o are! Ah! Mai bine muream! 

Se întoarse înapoi la fereastră şi, aşezându-se cu mâna pe 
geam, de-a curmezişul, îşi lăsă capul, sprijinindu-l pe braţ. 

M-a impresionat adânc să-l văd aşa, dar speram că ar 
putea să cedeze puţin şi am rămas tăcută. Experienţa mea 
era tare mărginită. Nu eram deloc pregătită să-l văd 
deşteptându-se din asemenea emoție, ca să dea o nouă 
semnificaţie nedreptăţii de care se plângea. 

— Şi iată fiinţa dragă pe care acelaşi John Jarndyce - nici 
n-aş fi pomenit de el - şi-a vârât coada ca s-o înstrăineze de 
mine, exclamă el în culmea indignării. Şi fata, draga de ea, 
îmi face asemenea ofertă generoasă de sub acoperişul 
aceluiaşi John Jarndyce, şi cu binevoitorul concurs al 
aceluiaşi John Jarndyce, şi de conivenţă cu el; îmi vine a 
crede că e o nouă încercare ca să mă momească. 

— Richard! Am strigat eu ridicându-mă cu repeziciune. Nu 
vreau să te aud spunând nişte vorbe nedemne! 

Eram foarte mânioasă pe el, cu drept cuvânt, pentru 
prima oară în viaţă, dar mânia nu mi-a durat decât un 
moment. Când i-am văzut faţa tânără atât de răvăşită, 
uitându-se la mine ca şi cum i-ar fi părut rău, i-am pus mâna 
pe umăr şi i-am spus: 

— Te rog, Richard, dragul meu, să nu mai vorbeşti cu mine 
cu un asemenea ton. Gândeşte-te! 

Şi-a făcut tot felul de mustrări, care mai de care mai 
aspre, şi mi-a spus cu toată bunătatea sufletului său că n-a 


avut deloc dreptate şi mi-a cerut iertare de-o mie de ori. De 
asta am râs, dar am şi tremurat puţin, fiindcă eram destul 
de emoţionată, după ce fusesem atât de furioasă. 

— Să primesc ceea ce-mi oferă Ada, draga mea Esther, 
începu el să-mi spună, aşezându-se lângă mine, şi reluând 
obiectul discuţiei noastre... Încă o dată te rog, te implor să 
mă ierţi, îmi pare îngrozitor de rău... Să primesc ceea ce-mi 
oferă prea scumpa mea verişoară, nici n-am nevoie s-o mai 
spun, e cu neputinţă. Pe lângă asta, am scrisorile şi 
documentele pe care pot să ţi le arăt, care te vor încredința 
că aici totul e lichidat. Am terminat-o cu uniforma roşie, 
crede-mă. Dar am oarecare mulţumire în noianul 
necazurilor şi dezorientărilor mele să ştiu că, grăbind 
lichidarea situaţiei mele, o grăbesc şi pe-a Adei. Vholes e cu 
umărul la roată şi, slavă Domnului, că stăruind pentru mine 
nu poate să nu stăruie şi pentru ea! 

Speranţele optimiste răsăreau iarăşi înlăuntrul fiinţei sale 
şi-i luminau trăsăturile, dar îi făceau chipul mai trist decât îi 
fusese înainte. 

— Nu, nu! Strigă Richard, copleşit de bucurie. Dacă 
fiecare băânuţ din mica avere a Adei ar fi al meu, nici-o 
părticică din el n-ar fi cheltuită ca să mă reţină într-o 
profesiune pentru care nu sunt făcut, pentru care nu pot 
avea nici-o tragere de inimă şi de care sunt sătul până peste 
cap. Averea ei ar fi destinată pentru ceea ce ar făgădui un 
câştig mai bun şi ar fi folosită acolo unde Ada ar avea o 
participare mai mare la beneficii. Nu-ţi face griji pentru 
mine! Acum n-am să mai am decât o singură ţintă în minte 
şi Vholes şi cu mine avem s-o îndeplinim. Voi avea şi ceva 
bani. Eliberat de obligaţiile militare, voi fi în stare să mă 
aranjez cu câţiva cămătari mici, care până acum au urmărit 
morţiş banii împrumutaţi şi procentele... După cum spune 
Vholes. Oricum, soldul va fi acum în favoarea mea şi 
veniturile vor creşte! Hai! Lasă! Să-i duci Adei o scrisoare 
de la mine, Esther, şi amândouă trebuie s-aveţi mai multă 


încredere în mine şi să nu credeţi că am şi naufragiat, 
scumpa mea! 

N-am să mai repet ce i-am spus lui Richard. Ştiu că era 
plictisitor şi nimeni n-ar putea crede nici-o clipă că măcar 
era înţelept. Dar totul venea numai din inimă. A ascultat cu 
răbdare şi cu emoție, dar am văzut că în privinţa celor două 
subiecte pe care le interzisese era zadarnic acum să-i mai 
fac vreo aluzie. Am mai observat, ba chiar am verificat în 
convorbirea cu el, adevărul din observaţia tutorelui că era 
chiar mai rău să încerci să-l contrazici, decât să-l laşi în 
plata Domnului. 

De aceea, m-am hotărât până la urmă să-l întreb pe 
Richard dacă are ceva împotrivă să-mi repete că într- 
adevăr aşa stau lucrurile, cum spusese mai înainte, şi că nu 
e numai o impresie a lui. Fără a şovăi, mi-a arătat o 
corespondenţă din care se vedea limpede că retragerea lui 
era definitiv şi irevocabil stabilită. Am descoperit, din cele 
ce mi-a spus, că domnul Vholes avea copii după toate 
hârtiile lui Richard şi că fusese consultat de el în toate 
amănuntele. După confirmarea acestora, întrucât fusesem 
doar aducătorul scrisorii Adei şi aveam să fiu (după cum 
avea să se întâmple) tovarăş de călătorie al lui Richard 
îndărăt la Londra, nu făcusem deloc bine că venisem aici. 
Încredinţându-mă de un asemenea adevăr, în ciuda inimii 
mele, i-am spus că mă întorc la hotel şi aştept acolo până 
vine el să mă caute, după care Richard îşi luă o haină pe 
umeri şi mă conduse până la poartă şi, împreună cu 
Charley, ne-am întors îndărăt apucând-o pe plajă. Într-un 
loc văzurăm o adunătură de oameni, strânşi în jurul câtorva 
ofiţeri de marină care acostau de pe navă, înghesuindu-se 
împrejurul lor cu neobişnuită curiozitate. I-am spus lui 
Charley că nava trebuie să fie unul dintre marile vapoare de 
cursă între India şi Anglia, şi ne-am oprit şi noi ca să privim. 

Ofițerii veneau încetişor dinspre țărm, discutând cu bună- 
dispoziţie între ei şi cu lumea din jur şi uitându-se în toate 
părţile ca şi cum ar fi fost veseli că sunt iarăşi în Anglia. 


— Charley, Charley! Am strigat eu, vino repede după mine! 

Şi am pornit-o în goană, aşa pe neaşteptate, încât micuța 
mea slujnică a rămas uimită. 

Abia după ce ne închiseserăm în camera noastră ca o 
cabină de vapor, şi după ce am avut timp să-mi trag sufletul, 
am început să mă gândesc care fusese pricina grabei cu 
care ne-am întors la hotel. În faţa arsă de soare a unuia 
dintre ofiţeri, recunoscusem pe domnul Alan Woodcourt; şi 
mă speriasem că are să mă recunoască. N-am vrut să-mi 
vadă faţa schimbată de boală. Fusesem luată prin 
surprindere şi curajul mă părăsise cu desăvârşire. 

Dar ştiam că aşa nu merge şi mi-am zis: „Draga mea, nu-i 
nici un motiv... Nu-i şi nici nu poate fi vreun motiv... De ce- 
ar fi pentru tine mai rău acum decât a fost vreodată în 
trecut. Cum ai fost luna trecută, aşa eşti şi azi, nici mai rău, 
nici mai bine. Nu asta ţi-a fost hotărârea, vino-ţi în fire, 
Esther, vino-ţi în fire!” Tremuram toată... Din pricina fugii... 
Şi la început nu eram în stare să mă liniştesc, dar am 
început să mă simt mai bine şi am fost tare bucuroasă când 
mi-am dat seama de acest lucru. 

Grupul veni la hotel. I-am auzit vorbind pe scară. Eram 
sigură că erau aceiaşi ofiţeri, pentru că le-am recunoscut 
vocile... Vreau să spun că am recunoscut-o pe-a domnului 
Woodcourt. Ar fi fost totuşi o mare uşurare pentru mine să 
fi plecat fără să dau ochii cu el, dar eram hotărâtă să nu 
procedez aşa. „Nu, draga mea, nu! Nu, nu, nu!” 

Mi-am dezlegat boneta şi mi-am ridicat vălul pe jumătate 
în sus - sau mai exact l-am tras pe jumătate în jos, dar asta 
n-are importanţă... Am scris pe o carte de vizită de-a mea 
că din întâmplare mă aflam pe acolo cu domnul Richard 
Carstone şi i-am trimis-o în cameră domnului Woodcourt. A 
venit numaidecât. I-am spus că mă bucur să fiu din 
întâmplare printre primii care să-i ureze bun-sosit acasă, în 
Anglia. Şi am văzut cât de mult mă compătimea. 

— Ştiu c-aţi suferit un naufragiu şi aţi fost mereu în pericol 
de când ne-aţi părăsit, domnule Woodcourt, am zis eu, dar 


mai că n-am putea-o numi nenorocire împrejurarea care v-a 
dat ocazia de a fi atât de folositor, atât de viteaz. Am citit 
despre întâmplare cu cel mai viu interes. Prima oară mi-a 
ajuns la ureche prin vechea dumneavoastră pacientă, biata 
domnişoară Flite, pe când mă însănătoşeam din cruda mea 
boală. 

— Ah! Micuța domnişoară Flite, zise el. Tot acelaşi fel de 
viaţă duce? 

— Exact acelaşi. 

Mă simţeam atât de liniştită acum, încât nu-mi mai păsa de 
voal, ba, chiar am fost în stare să-l scot de pe faţă şi să-lpun 
deoparte. 

— Recunoştinţa ei faţă de dumneavoastră, domnule 
Woodcourt, este înduioşătoare. E una dintre fiinţele cele 
mai afectuoase; am motive s-o spun. 

— Dumneavoastră... Dumneavoastră spuneţi de ea aşa 
ceva? Întrebă el. Mă... Mă bucur de asta. Sunt... Sunt tare 
bucuros că-i aşa! 

Era atât de mâhnit de soarta mea, încât abia mai putea 
vorbi. 

— Vă încredinţez, am urmat eu, că la vremea despre care 
v-am vorbit, am fost profund mişcată de simpatia şi 
dragostea pe care mi le arăta. 

— Am fost mâhnit când am auzit că aţi fost foarte bolnavă. 

— Am fost foarte bolnavă. 

— Dar v-aţi refăcut pe deplin? 

— M-am refăcut pe deplin ca sănătate şi bună-dispoziţie, 
am răspuns eu. Ştiţi cât de bun e tutorele şi ce viaţă fericită 
ducem şi am tot ce-mi trebuie ca să fiu mulţumită, şi nimic 
pe lume nu aş mai putea dori. 

Am simţit că îi e mai milă de mine cu mult decât mi-a fost 
mie vreodată până acum. Mi-a dat o nouă tărie şi-o nouă 
linişte, văzând că eu trebuia să-l încurajez pe el. Am vorbit 
despre călătoria lui pe mare la ducere şi la întoarcere şi de 
planurile sale viitoare şi de reîntoarcerea probabilă în 
India. Mi-a răspuns că-i în mare îndoială. N-a găsit că acolo 


ar fi fost mai ocrotit de noroc decât aici! A plecat în 
străinătate ca un sărman medic de vas şi s-a întors acasă la 
fel, nu mai bine. În timp ce şedeam de vorbă, pe când mă 
bucuram să cred că-i potolisem (dacă mi-e îngăduit să 
folosesc asemenea cuvânt) emoția pe care-o suferise 
văzându-mă, a intrat Richard. Auzise de jos de la parter 
cine e la mine, şi s-au revăzut cu o bucurie pornită din toată 
inima. 

Am băgat de seamă că după ce au terminat cu urările de 
bun-găsit şi când au prins a vorbi despre cariera lui 
Richard, domnul Woodcourt a înţeles că nu toate erau în 
bună ordine cu el. Adeseori îşi furişa privirile la faţa lui, ca 
şi cum i-ar fi citit pe figură ceva ce-l făcea să sufere, şi de 
multe ori şi-a întors ochii către mine, ca şi cum ar fi căutat 
să se încredinţeze dacă ştiu care-i adevărul. Totuşi, Richard 
era într-una dintre stările lui de însufleţire şi bună 
dispoziţie şi s-a bucurat foarte mult să-l revadă pe domnul 
Woodcourt, care totdeauna i-a fost drag. 

Richard a propus să plecăm cu toţii împreună la Londra, 
dar domnul Woodcourt, trebuind să rămână pe vapor ceva 
mai mult, n-a putut să ne însoţească. Totuşi a luat masa cu 
noi, înainte de vreme, şi ajunsese să fie atât de asemănător 
cu cel ce fusese înainte, încât eu eram şi mai liniştită la 
gândul că am fost în stare să-i îndulcesc părerile de rău. 
Dar nu se împăca deloc cu starea lui Richard. Când 
diligenţă era aproape gata de plecare şi Richard dădu fuga 
să vadă ce-i cu bagajele lui, domnul Woodcourt vorbi cu 
mine despre el. 

Nu eram sigură că am dreptul să discut deschis despre 
toată povestea lui Rick, dar m-am referit în câteva cuvinte 
la înstrăinarea lui de domnul Jarndyce şi la faptul că s-a 
lăsat prins în mrejele blestematului de proces de la înalta 
Curte. Domnul Woodcourt ascultă cu atenţie şi-şi exprimă 
părerile de rău. 

— Am văzut că vă uitaţi din scurt la el, i-am spus eu. Îl 
găsiţi atât de schimbat? 


— E schimbat tare, răspunse el, clătinând din cap, pe 
gânduri. 

Am simţit că sângele îmi urcă în obraji pentru întâia oară, 
dar n-a fost o emoție venită pe neaşteptate. Mi-am întors 
capul într-o parte şi a trecut. 

— Nu faptul, urmă domnul Woodcourt, că ar fi mai tânăr, 
ori mai bătrân, ori mai slab, ori mai gras, ori mai palid, ori 
mai îmbujorat, cât faptul că are pe faţă o expresie atât de 
ciudată. Niciodată n-am văzut pe faţa unui tânăr o expresie 
atât de izbitoare. N-ai putea spune dacă e grijă sau plictis, 
totuşi e câte ceva din amândouă şi o deznădejde în 
germene. 

— Nu credeţi că-i bolnav? Am întrebat eu iarăşi. 

— Nu. La trup arată a fi sănătos. 

— Că nu-şi găseşte pacea sufletească, avem prea multe 
dovezi ca să n-o ştim, am urmat eu. Domnule Woodcourt, 
plecaţi la Londra? 

— Mâine sau poimâine. 

— De nimic n-are nevoie Richard mai mult decât de-un 
prieten. Totdeauna i-aţi fost drag. Vă implor, duceţi-vă să-l 
vedeţi când veţi fi acolo. Vă implor, ajutaţi-l uneori cu 
prezenţa dumneavoastră, dacă puteţi. Nu ştiţi de cât folos îi 
poate fi. Nu vă puteţi închipui cât de mult v-am mulţumi cu 
toţii, domnule Woodcourt, Ada şi domnul Jarndyce şi chiar şi 
eu... 

— Domnişoară Summerson, zise el mai mişcat ca la 
început. În faţa lui Dumnezeu vă încredinţez că-i voi fi un 
adevărat prieten. Primesc să-l iau sub oblăduirea mea şi 
asta-mi va fi o datorie sfântă! 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, am răspuns eu, cu ochii 
plini de lacrimi, dar m-am gândit că n-au decât să lăcrimeze 
de vreme ce nu-i pentru mine; Ada îl iubeşte... Noi toţi îl 
iubim, dar Ada îl iubeşte atât cât noi nu putem. Am să-i 
spun şi ei ce-aţi făgăduit. Vă mulţumesc şi Dumnezeu să vă 
binecuvânteze şi-n numele ei! 


Richard cobori, după ce terminasem de schimbat cuvintele 
grăbite de mai sus, şi-mi dădu braţul ca să mă ducă până la 
poştalion. 

— Woodcourt, zise el, neştiind ce rugăminte îi adresasem, 
te rog încearcă să ne vedem la Londra! 

— Să ne vedem? Întrebă celălalt. N-am nici un prieten 
acolo afară de tine. Unde te pot găsi? 

— Ştii, acuma trebuie oricum să-mi găsesc o locuinţă, 
răspunse Richard pe gânduri. Să zicem la Vholes, în 
Symond's Inn. 

— Bine! Şi cât mai curând! 

Şi-au strâns mâna cu căldură. După ce mă aşezasem în 
trăsură şi Richard mai stătea încă în stradă, domnul 
Woodcourt puse o mână prietenească pe umărul lui şi se 
uită în ochii mei. I-am înţeles privirea şi i-am fluturat din 
mână drept mulţumire. 

Şi în ultima căutătură a ochilor lui, pe când porniserăm cu 
poştalionul spre Londra, am văzut cât de mâhnit era pentru 
mine. M-am bucurat să văd asta. Am avut pentru vechea 
mea făptură acelaşi sentiment care poate că-l are mortul 
dacă vreodată revede locurile prin care a trăit. M-am 
bucurat să văd că sunt încă prezentă cu tandreţe în 
amintirea prietenilor, că sunt compătimită cu delicateţe şi 
că nu sunt chiar de tot uitată. 

Ntunericul s-a lăsat peste Tom-all-Alone's. Lăţindu-se, Tot 
lăţindu-se de cu seară, de când soarele s-a scufundat, 
treptat a crescut până ce-a umplut toate golurile din partea 
locului. O bucată de vreme, câteva lumini de prin bordeie 
au mai ars, aşa cum arde şi lumina vieţii în Tom-all-Alone's, 
cu greutate, gata-gata să se stingă în aerul greţos, şi 
licărind aşa cum licăreşte şi lampa vieţii în 'Tom-all-Alone's, 
adică închizând câte un ochi asupra multor grozăvii din jur. 
Dar şi aceste licăriri au pierit în întuneric. Luna s-a uitat la 
Tom cu o căutătură rece, încruntată, lăsând să se strecoare 
pentru o clipă lumina ei în ţinutul acela gol, nepotrivit 
pentru viaţă şi pustiit de focuri vulcanice, dar luna a trecut 


mai departe şi a dispărut. Visul, ca un monstru întunecat, 
coboară din lumea lui de iad şi zburdă prin văgăunile lui 
Tom-all-Alone's, şi Tom doarme dus. 

Multe discursuri măreţe s-au fabricat atât în Parlament, 
cât şi-n afara lui, în privinţa lui Tom, multe dezbateri aprige 
pentru felul cum trebuie Tom scos la lumină. Fie că va fi pus 
pe calea cea dreaptă prin forţa publică sau prin filantropie, 
prin sunatul clopoţelului, sau prin forţa cifrelor, sau prin 
principii corecte de estetică, sau prin biserica catolică, sau 
prin biserica protestantă, sau fără de biserică, fie că va fi 
pus să despice firul în patru prin polemici, cu cuțitul 
nesincer al minţii, ori că în loc de asta va fi pus să sfărâme 
piatră. În mijlocul norului de praf şi al noianului de vorbe, 
un singur lucru rămâne periodic limpede şi anume că Tom 
poate, îi e permis, se cuvine, trebuie şi va fi adus pe calea 
cea bună, potrivit cu teoriile unuia sau altuia, dar cu 
punerea în practică a nimănui. Aşa că între timp - o 
perioadă plină de speranţe - Tom se duce de râpă, cu capul 
înainte, în spiritul lui vechi şi hotărât. 

Dar şi el îşi are răzbunările lui. Chiar vântul este 
purtătorul răzbunării sale şi îl slujeşte întocmai în 
asemenea ceasuri de întuneric. Nici-o picătură din sângele 
infectat al lui 'Iom, care să nu împrăştie infecția şi molima 
pretutindeni! Chiar în noaptea asta va pângări venele şi 
arterele de elită (înăuntrul cărora chimiştii vor descoperi, la 
analiză, noblețea veritabilă a unei case normande, iar 
Majestatea Sa nu va putea zice Nu la mârşava însoţire). Nu 
există atom din mocirla lui Tom, nici milimetru cub din 
gazele lui otrăvite, nici-o neruşinare sau decădere de-a lui, 
nici-o gogomănie, nici-o răutate, nici-o sălbăticie săvârşite 
de el, care să nu caute să se răzbune, răspândindu-se prin 
toate păturile societăţii, până sus la cel mai mândru dintre 
mândri, la cel mai înalt dintre cei înalţi. Zău, cât despre 
întinare, jaf şi prădăciune, Tom ştie cum să se răzbune. 

S-a iscat o controversă, dacă Tom-all-Alone's e mai urât 
ziua ori noaptea, dar la argumentul că, cu cât vezi mai mult 


din el, cu atât mai scârbit trebuie să fii, şi că nici-o părticică 
din el lăsată pe seama închipuirii nu poate fi nici pe departe 
atât de mizerabilă pe cât e realitatea, ziua a ieşit 
triumfătoare. Chiar acum începe să se crape de ziuă şi, pe 
sfânta dreptate, ar fi cu mult mai bine chiar pentru faima 
naţiunii noastre, ca soarele să apună uneori în coloniile 
britanice, dar să nu răsară niciodată dintr-un miracol atât 
de scârnav ca Tom. 

Un domn tare ars de soare, care s-ar părea că n-a reuşit s- 
adoarmă, de rătăceşte pe afară în loc să numere ceasurile 
pe-o pernă fără hodină, cutreieră drumurile prin partea 
locului, la un asemenea ceas de linişte. Momit de 
curiozitate, adesea se opreşte şi priveşte în jurul lui, în 
susul şi-n josul nenorocitelor cărări lăturalnice. N-ai zice că 
e numai din curiozitate, pentru că în ochii săi negri, 
strălucitori, se citeşte interes şi compătimire şi, privind aşa, 
ici şi colo, pare să înţeleagă asemenea mizerie nenorocită şi 
pare s-o fi cercetat şi mai înainte. 

Pe marginea şanţului de noroi stătut care ţine loc de 
stradă principală a mahalalei 'Tom-all-Alone's, nu se poate 
vedea nimic decât cocioabele şubrede, închise şi tăcute. 
Afară de el, nici-o fiinţă trează nu se zăreşte, doar într-o 
singură direcţie, în care dă cu ochii de făptura singuratică a 
unei femei şezând pe pragul unei uşi. El o apucă într-acolo. 
Apropiindu-se, bagă de seamă că femeia vine de la drum 
lung şi-o dor picioarele, şi-i murdară de noroi de-atâta 
umblat. Şade pe pragul uşii cu cotul pe genunchi şi capul 
sprijinit în mână, ca una ce-ar aştepta. Alături de ea, un sac 
sau o boccea de pânză, cu care a venit. Se vede că moţăie, 
pentru că nu simte paşii lui când se apropie. Trotuarul 
stricat e atât de îngust, încât Allan Woodcourt, când se 
apropie de locul unde şade femeia, e silit să păşească în 
stradă ca să treacă pe lângă ea. Uitându-se la faţa femeii, 
ochii lui îşi încrucişează privirile cu ale ei şi se opreşte: 

— Ce-i cu dumneata aici? 

— Nimic, domnule. 


— Nu te-aud cei dinăuntru? Doreşti să intri? 

— Aştept până ce se scoală alţii, din altă casă... O casă de 
locuit... Nu ca aici, răspunde femeia liniştită. Stau aici 
fiindcă răsare acuşi soarele ca să mă încălzească. 

— Mă tem că eşti obosită. Îmi pare rău să te văd că stai pe 
stradă. 

— Mulţumesc, domnule. Nu face nimic. 

Obiceiul lui de-a şti să stea de vorbă cu săracii şi de a se 
feri să aibă un aer protector, sau să manifeste bunăvoință, 
sau să facă pe copilul naiv (procedeul favorit al multora 
care socotesc că-i mare subtilitate să discute cu ei ca în 
abecedare) i-a câştigat cu uşurinţă încrederea femeii. 

— Lasă-mă să-ţi văd fruntea, zise el, aplecându-se spre ea. 
Sunt medic. Nu-ţi fie frică. N-am să-ţi fac nici un rău. 

Ştie că dacă apucă s-o palpeze cu mâna-i dibace şi 
deprinsă, va putea s-o potolească mai repede. Femeia 
schiţează o uşoară împotrivire, zicând: „N-am nimic”, dar 
abia i-a atins el locul cu rana, că ea l-a şi înălţat către 
lumină. 

— Vai! O vânătaie urâtă şi pielea zdrelită rău de tot. 
Trebuie să fie tare dureroasă! 

— Mă doare puţin, domnule, răspunde femeia cu o lacrimă 
alunecându-i de-a lungul obrazului. 

— Lasă-mă să-ncerc să ţi-o fac mai uşor de îndurat. Cu 
batista mea, n-are să te doară. 

— O, Doamne, nu, domnule, sigur că nu! 

Allan Woodcourt curăţă locul cu rana, îl usucă şi, după ce l- 
a examinat cu grijă şi l-a apăsat încetişor cu palma mâinii, 
scoate o cutie mică din buzunar, îl pansează şi îl leagă. În 
timp ce e ocupat cu operaţia pe care o execută, zice, după 
ce-a râs de faptul că şi-a deschis infirmeria în stradă: 

— Aşadar, soţul dumitale e cărămidar? 

— De unde ştiţi, domnule? Întreabă femeia mirată. 

— Ei! Presupun că-i cărămidar după culoarea lutului de pe 
sacul şi de pe rochia dumitale. Şi mai ştiu că, lucrând cu 


bucata în diferite locuri, cărămidarii umblă peste tot. Şi-mi 
pare rău s-o spun, dar îi ştiu şi sălbatici cu soțiile lor. 

Femeia ridică repede ochii în sus, ca şi cum ar fi voit să 
nege că rana ei are vreo legătură cu o asemenea cauză. Dar 
simţindu-i mâna pe frunte şi zărindu-i faţa îngândurată, dar 
liniştită, îi lasă încetişor iarăşi în jos. 

— Unde-i acuma? Întreabă chirurgul. 

— A dat peste o belea aseară, domnule, dar are să mă 
caute la casa unde se închiriază camere. 

— Are să dea peste buclucuri mai rele, dacă-şi foloseşte 
mâna lui grea şi mare cum nu trebuie, aşa cum şi-a folosit-o 
aici. Dar dumneata îl ierţi, aşa sălbatic cum e, iar eu n-am 
să mai spun nimic de el, decât ce bine-ar fi să merite să-l 
ierţi. N-ai nici un copilaş? 

Femeia dă din cap că nu. 

— Doar unul ce zic că-i al meu, domnule, dar e al Lizei. 

— Al dumitale a murit. Înţeleg! Săracul copil! Dar acum 
terminase şi-şi strângea cutia. 

— Bănuiesc că ai o casă a dumitale. E departe de aici? 
Întreabă Allan Woodcourt, fără să dea nici-o importanţă la 
ceea ce făcuse, pe când ea se scoală în picioare şi face o 
închinăciune. 

— Să tot fie vreo douăzeci şi două, douăzeci şi trei de mile 
bune de aici, domnule. La Saint Albans. Stiţi cum e la Saint 
Albans, domnule? Mi-a părut c-aţi tresărit, ca şi cum aţi fi 
fost pe-acolo? 

— Da, întrucâtva ştiu. Şi-acum, la rândul meu, îţi pun şi eu 
o întrebare. Ai bani cu care să-ţi plăteşti locuinţa? 

— Da, domnule, răspunde ea, pe drept şi cu-adevărat. Şi 
scoate banii ca să-i arate. 

Ca răspuns pentru multele şi recunoscătoarele-i 
mulţumiri, Allan îi spune că-i pare bine că i-a fost de folos, 
îşi ia rămas bun şi pleacă mai departe. 'lom-all-Alone's tot 
mai doarme şi n-a început încă nici-o mişcare. 

Ba da, ceva, totuşi, a prins viaţă. Pe când se întoarce către 
locul de unde zărise femeia ce şedea pe prag, la o oarecare 


depărtare, vede o făptură zdrenţăroasă strecurându-se cu 
băgare de scamă, ghemuindu-se pe lângă pereţii murdari, 
de care şi cea mai mizeră fiinţă s-ar feri şi dibuind pe furiş 
cu o mână înainte. E un tânăr cu faţa scofâlcită, ai cărui 
ochi au privirea fixă şi sleită de putere. E atât de absorbit 
ca să treacă înainte neobservat, încât nici chiar apariţia 
unui străin de locul acela, îmbrăcat cum se cuvine, nu-l 
ademeneşte să se uite înapoi. Îşi acoperă faţa cu zdrenţele 
de pe cotul mâinii, în timp ce trece pe partea cealaltă a 
drumului, şi merge ghemuindu-se şi târându-se cu mâna 
neliniştită întinsă înainte şi cu îmbrăcămintea fără de nici-o 
formă atârnând în fâşii pe el. Haine făcute în ce scop sau 
din ce material ar fi cu neputinţă de spus. Culoarea şi 
substanţa lor arată cu o grămadă de frunze împuţite, 
crescute într-o mlaştină, care-au putrezit de multă vreme. 

Allan Woodcourt se opreşte în loc ca să se uite după el, şi-i 
pare, nu tocmai lămurit, că parcă l-ar mai fi văzut pe băiat 
înainte. Nu-şi poate aminti cum şi unde, dar în mintea lui se 
face o oarecare asociere cu o asemenea întruchipare. Îşi 
închipuie că trebuie să-l fi văzut prin vreun spital sau 
adăpost oarecare, totuşi nu-şi poate lămuri de ce totul îi 
vine cu anume putere în amintire. 

Încet, încet, e gata să iasă din Tom-all-Alone's în lumina 
dimineţii aceleia, gândindu-se la toate acestea, când dintr-o 
dată aude o fugă de paşi în spatele lui şi, uitându-se îndărăt, 
îl vede pe băiat fugind de rupe pământul, urmărit de 
femeie. 

— Pune mâna pe el, pune mâna pe el! Strigă femeia abia 
răsuflând. Prinde-l, domnule! 

Se repede peste drum, în calea băiatului, pe cărare, dar 
băiatul e mai iute decât dânsul, face un ocol, se lasă brusc 
pe vine, plonjează pe sub mâinile lui, i-o ia înainte cu cinci, 
şase yarzi şi se depărtează iarăşi în fugă. Totuşi femeia îl 
urmăreşte, strigând: 

— Pune mâna pe el, domnule, te rog, prinde-l! 


Allan neştiind decât că băiatul i-a furat, se vede, banii, îl 
urmăreşte ca să-l vâneze şi aleargă atât de tare, încât e 
gata să-l prindă de vreo zece ori, dar de fiecare dată 
vagabondul repetă întoarcerea, lăsarea pe vine, plonjarea şi 
iarăşi fuge de sub nasul lui. Să-l lovească într-una dintre 
împrejurările acelea, ar fi însemnat să-l doboare şi să-l 
schilodească, dar urmăritorul nu se poate hotări la una ca 
asta, aşa că neîndurătoarea şi ridicola urmărire continuă... 
În sfârşit, fugarul înghesuit din scurt o apucă pe o 
trecătoare strâmtă şi dă într-o curte care se înfundă. Aici, 
sprijinindu-se de o împrejmuire de scândură putredă, e fără 
scăpare, alunecă şi cade, gâfâind, zăcând în faţa 
urmăritorului său, care stă în picioare, lângă băiat, gâfâind 
şi el până se apropie femeia. 

— O, tu, Jo! Strigă femeia. În sfârşit, te-am găsit până la 
urmă! 

— Jo, repetă Allan, uitându-se la el cu atenţie, Jo! Ia stai! 
Bineînţeles! Acum mi-aduc aminte de băietan că a fost adus 
acum câtva timp în faţa anchetatorului. 

— Da, te-am văzut şi eu o dată, înainte, la anchetă, 
scânceşte Jo. Şi ce-i cu asta? Nu poţi să laşi în pace un 
amărât ca mine? Încă nu-s destul de nenorocit pentru 
dumneata? Cât de nenorocit vrei să fiu? M-a dat gata şi iar 
m-a dat gata mai întâi unu ca dumneata şi apoi altu' ca 
dumneata până când m-au chinuit de-am rămas numai piele 
şi os. Ancheta n-a fost vina mea. Eu n-am făcut nimica. Ela 
fost foarte bun cu mine, da, foarte bun a fost. A fost singurul 
pe care îl cunoşteam ca să vorbesc cu el, de câte ori îmi 
venea în cale. Nu-i deloc c-aş fi dorit să fie el anchetat. Mai 
bine eram eu, aşa aş fi vrut. Nu ştiu dece nu mă ducsămă 
dau cu capu' în apă, zău nu ştiu! 

Spunea toate astea cu o mutră de-ţi făcea milă şi lacrimile 
lui soioase erau atât de adevărate şi, văzându-l cum zăcea 
căzut în colţ, sprijinit de gard, de parc-ar fi fost crescut 
acolo din ciuperci şi mucegai, sau din alte înmulţiri 
nesănătoase ce propăşeau pe locul acela din neglijenţă şi 


murdărie, Allan Woodcourt se îmbunează. O întreabă pe 
femeie: 

— Ce-a făcut făptura asta nenorocită? 

La care ea doar răspunde dând din cap către fiinţa sleită 
de puteri, mai mult uluită decât mânioasă: 

— O Jo, Jo, te-am găsit în sfârşit! 

— Ce-a făcut? Întreabă Allan. Te-a prădat pe dumneata? 
— Nu, domnule, nu. Auzi, să mă prade pe mine! El mie nu 
mi-a făcut decât numai bine şi din inimă şi, iată, zău, de asta 

stau şi mă minunez. 

Allan se uită de la Jo la femeie şi de la femeie la Jo, 
aşteptând ca unul dintre ei să dezlege şarada. 

— Doar a fost cu mine, domnule, la Saint Albans, bolnav, şi 
o domnişoară tânără... Dumnezeu s-o binecuvânteze, că 
bună prietenă mi-a fost... S-a milostivit de el când eu nu m- 
am încumetat şi l-a luat acasă la ea... 

Allan se dă un pas înapoi, copleşit de-o spaimă 
neaşteptată. 

— Da, domnule, da. L-a luat cu ea acasă şi l-a oblojit şi, ca 
un monstru nerecunoscător, el a fugit de-acolo noaptea şi 
de-atunci nimeni nu l-a mai văzut şi n-a mai auzit de el, 
până acum când am pus ochii pe el. Şi domnişoara aceea 
tânără, care era aşa de drăgălaşă, draga de ea, s-a molipsit 
de boala lui şi i s-a stricat faţa frumoasă aşa de tare că n-ai 
mai recunoaşte-o că-i aceeaşi domnişoară tânără, de nu i-ai 
şti firea de înger şi minunata formă a trupului şi vocea ei 
dulce. Ştii tu asta? Tu, netrebnic nerecunoscător ce eşti, ştii 
tu că toate-s din pricina ta şi-a bunătăţii ei? Îl întreabă 
femeia începând să se-nfurie pe el, pe măsură ce-şi 
aminteşte, şi izbucnind într-un plâns pătimaş. 

Băiatul uluit, într-un fel rudimentar, de cele ce aude, 
prinde a-şi mânji mai tare fruntea-i murdară cu mâna-i 
plină de noroi şi a se uita ţintă în pământ şi a tremura din 
cap până în picioare, până ce gardul nenorocit de care se 
sprijină începe să zdrăngănească. 


Allan o potoleşte pe femeie numai cu un gest mut, dar 
eficient. 

— Richard mi-a spus, zice el cu vocea-i tremurândă... 
Vreau să spun că am auzit despre toate astea... Lăsaţi-mă 
singur câteva clipe. 

Se întoarce, se trage la o parte şi stă o bucată de vreme 
uitându-se la gangul acela cu acoperiş pe unde intrase Jo. 
Când vine înapoi, e iarăşi stăpân pe el, cu calmul restabilit; 
afară doar că se trudeşte ca băiatul să nu se mai ferească 
de dânsul, lucru atât de făţiş, încât atrage atenţia femeii. 

— Ai auzit ce-a spus dumneaei? Dar ridică-te o dată, hai, 
ridică-te! 

Jo, tremurând şi clănţănind din dinţi, se ridică încetişor şi 
stă în picioare cu multă greutate, după modelul seminţiei 
sale, cu o parte a trupului proptită în gard, sprijinindu-se 
într-unui dintre umerii săi înalţi şi pe ascuns scărpinându-şi 
mâna stângă cu dreapta şi piciorul drept cu stângul. 

— Ai auzit ce-a spus dumneaei, şi eu ştiu că-i adevărat. De- 
atunci ai mai venit pe-aici? 

— Să dea moartea-n mine dac-am mai văzut lom-all- 
Alone's de-atunci până-n dimineaţa asta de la Dumnezeu, 
răspunde Jo, cu vocea răguşită. 

— Şi-acuma de ce-ai venit aici? 

Jo se uită jur-împrejurul curţii închise, se uită şi la cel ce-i 
pune întrebările, fără să-şi înalțe privirea mai sus de 
genunchi şi, în sfârşit, răspunde: 

— Nu ştiu cum să nu fac nemica şi nu pot căpăta nemica 
de făcut. Sunt foarte sărac şi bolnav sunt şi m-am gândit să 
mă întorc aici, când nu-i nimeni să mă vadă, şi să mă pun jos 
şi să m-ascund pe undeva pe unde ştiu eu, până se-ntunecă 
şi-apoi să plec şi să cerşesc te miri ce de la domnul Sangsby. 
Totdeauna a fost cu bunăvoință să-mi dea câte ceva, aşa a 
fost, cu toate că doamna Sangsby mă alunga totdeauna... 
Mă alunga... Cum m-alungă fiştecine de fişteunde. 

— De unde vii? 


Jo se uită iarăşi jur-împrejurul curţii, se uită iarăşi la 
genunchii celui ce-l întreabă şi tace, sprijinindu-se de gard 
din profil, cu un soi de resemnare. 

— M-ai auzit când te-am întrebat, de unde vii acum? 

— Am hoinărit, iaca, răspunde Jo. 

— Acuma să-mi spui, urmează Allan, făcând un mare efort 
ca să-şi stăpânească sila, venind foarte aproape de Jo şi 
aplecându-se asupra lui cu o adâncă încredere zugrăvită pe 
chip, să-mi spui cum de s-a întâmplat de-ai fugit din casa 
aceea, când buna şi tânăra domnişoară a avut nenorocul să- 
i fie milă de tine şi să te ia la dânsa acasă? 

Jo dintr-o dată se trezeşte din resemnarea lui şi 
mărturiseşte emoţionat şi neliniştit, adresându-se femeii, că 
el n-a ştiut nimic despre tânăra domnişoară, că nici n-a 
auzit de ea, că n-a fugit ca să-i facă ei un rău, că mai curând 
şi-ar fi făcut lui însuşi oricât de rău, că mai bine s-ar fi 
hăcuit pe el, nenorocitul, în bucățele, decât să se-apropie de 
ea ca să-i dea boala, că ea a fost foarte bună cu el, aşa a 
fost. Manifestându-se cu sărmanele sale mijloace, se arată 
sincer spunând ce gândeşte şi încheind cu câteva sughiţuri 
de plâns foarte disperate. 

Allan Woodcourt îşi dă seama că Jo nu se preface. Se 
sileşte să pună mâna pe el. 

— Hai, Jo, spune-mi! 

— Nu. Nu trebuie, răspunde Jo, reluându-şi poziţia din 
profil. Nu trebuie şi nu pot. 

— Dar eu trebuie să aflu, răspunde celălalt, orice-ar fi! 
Hai, Jo! 

După două, trei asemenea îndemnuri, Jo se ridică iarăşi cu 
capul în sus, se uită iarăşi la curte jur-împrejur, şi zice cu 
voce înecată: 

— Fie, am să spun ceva. Am fost luat pe sus. Na! 

— Luat pe sus, noaptea? 

— Da! 

Temându-se grozav să nu fi fost auzit, Jo se uită în juru-i şi 
îşi aruncă privirile chiar şi în sus, vreo zece picioare, spre 


vârful îngrăditurii şi printre crăpături ca nu cumva obiectul 
temerilor lui să se uite prin ele sau să se afle ascuns de 
partea cealaltă a gardului. 

— Cine te-a luat pe sus? 

— Nu trebuie să-i spun numele, nu, zice Jo. Nu trebuie să 
fac una ca asta, domnule, nu fac! 

— Dar pentru tânăra domnişoară trebuie şi vreau să-l aflu. 
Te poţi încrede în mine, Jo. Nimeni altcineva n-are să audă. 

— Vai! Dar eu nu pot şti, răspunde Jo scuturând din cap cu 
spaimă, că el nu-l aude! 

— Ei asta-i! Doar el nu-i aici, de faţă. 

— Vai! Să nu fie, totuşi?! Exclamă Jo. Ele în tot soiul de 
locuri dintr-o dată, în tot soiul... 

Allan se uită la el nedumerit, dar descoperi un anume 
înţeles şi buna credinţă de la baza acestui răspuns de 
neînțeles. Cu răbdare aşteaptă un răspuns limpede, iar Jo, 
mai derutat de răbdarea lui Allan decât de orice altceva, 
până la urmă cu disperare îi şopteşte un nume în ureche. 

— Vai! Exclamă Allan. Cum, dar ce faptă ai săvârşit? 

— Nemica domnule, nemica! N-am făcut niciodată nemica 
care să mă vâre în dandanale, afară doar că n-o iau din loc 
şi treaba cu Incheta. Dar acuma întruna o iau din loc. O iau 
din loc la cimitir..., acolo trebuie s-ajung. 

— Nu, nu, o să-ncercăm noi să n-ajungi acolo. Dar ce-a 
făcut el cu tine? 

— M-a pus într-un spetal, răspunde Jo în şoaptă, până mi-a 
dat liber, mi-a dat apoi şi ceva bani... Patru băncuţe sau 
cum le spuneţi dumneavoastră jumătăţi de coroană... Şi 
zice: „Şterge-o! Nimeni n-are nevoie de tine pe-aici! Zice. 
Şterge-o. la-o din loc şi umblă..., numa zice. Mişcă - zice. Să 
nu care cumva să te văd pe undeva, pe-o rază de patruzeci 
de mile de Londra, că ai să te căieşti!” Ş-am să mă câiesc 
rău dacă apucă a mă vedea şi are să mă vadă dacă sunt aici 
pe tiren - încheie Jo, agitat, repetând întruna temerile şi 
spaimele lui de mai înainte. 


Allan stă puţin şi se gândeşte, apoi spune întorcându-se 
către femeie: 

— Nu-i atât de nerecunoscător pe cât ar părea. A avut un 
temei ca să fugă, cu toate că nu-i întemeiat. 

— Mulţumescu-ţi, domnule, mulţumescu-ţi! Exclamă Jo. Ei, 
iaca, vezi şi dumneata cât ai fost de aspru cu mine. Dar 
numai că dumneata ai să-i spui tinerei domnişoare, ai să-i 
spui ce-a zis domnu' acela şi că totu-i în regulă. Pentru că şi 
dumneata ai fost odată foarte bun cu mine şi eu o ştiu, da. 

— Ascultă, Jo, răspunde Allan, cu ochii nedezlipiţi de el, 
vino cu mine, şi-am să-ţi găsesc un loc mai bun ca ăsta ca să 
ai unde te culca şi unde te ascunde. Dacă o iau pe-o partea 
drumului şi tu pe cealaltă, ca să nu fim luaţi la ochi, tu n-ai 
să fugi, ştiu eu prea bine, mai cu seamă dacă-mi făgăduieşti. 

— N-am să fug, nu, domnule, până nu l-oi vedea pe elcă 
vine, domnule. 

— Foarte bine. Te cred pe cuvânt. La ora asta, jumătate 
din oraş se scoală, iar peste un ceas, tot oraşul umblă 
forfota. Hai acum. Cu bine, femeie milostivă, bună ziua. 

— Bună să vă fie ziua, domnule, şi din toată inima vă 
mulţumesc iarăşi şi iarăşi, de-o mulţime de ori. 

Şedea pe sacul ei, cu atenţia tare încordată, iar acum se 
scoală şi-şi ia sacul în cârcă. lar Jo repetă: 

— Numai să-i spuneţi tinerei domnişoare, să-i spuneţi că 
eu n-am fugit ca să-i fac ei rău şi ce-a zis domnu' acela... Să- 
i spuneţi... Şi dă din cap că da, şi-şi târşâie picioarele şi 
tremură şi se mânjeşte şi-nchide ochii, strângându-i, şi 
luându-şi rămas bun de la femeie, şi aici râde, aici plânge, 
şi-o porneşte la drum după Allan Woodcourt târându-se 
după cum îi e felul, pe-aproape de casele de pe partea 
cealaltă a străzii. În asemenea formaţie, cei doi ies de pe 
Tom-all-Alone's, păşind în lumina vastă a soarelui şi trăgând 
în piept un aer mai curat. 

Testamentul lui Jo jIN e când Allan Woodcourt şi Jo 
înaintează pe străzile pe '1 FI care clopotniţele bisericilor 
înalte şi depărtările apar '„I*”” atât de aproape şi de 


limpezi în lumina dimineţii, încât până şi oraşul pare că s-a 
reînnoit de odihnă, Allan îşi frământă mintea cum şi unde 
să-şi adăpostească însoţitorul. „Bineînţeles că-i ciudat, 
gândeşte el, că în sânul unei lumi civilizate, făptura asta, 
după chipul şi asemănarea omului, îţi dă mai mare bătaie 
de cap ca s-o adăposteşti decât un câine fără stăpân”. Dar 
nu-i mai puţin adevărat că faptul rămâne în picioare, cu 
toată ciudăţenia lui, iar greutatea stăruie. 

La început se uită deseori îndărăt, ca să se încredinţeze că 
Jo vine singur din urmă după el. Dar oriunde s-ar uita, încă 
îl zăreşte strecurându-se pe lângă casele de pe partea 
cealaltă, croindu-şi drum cu mâna-i prudentă, din cărămidă 
în cărămidă, şi din uşă în uşă, şi aruncându-şi întruna 
privirile spre Allan, cu toată atenţia. În sfârşit, încredinţat şi 
mulţumit că ultimul lucru la care s-ar gândi Jo e să o 
şteargă, Allan merge înainte, chibzuind cu atenţia mai 
concentrată la ce are de făcut. 

O lăptărie la un colţ de stradă îi dă ideea care-i primul 
lucru pe care trebuie să-l facă. Se opreşte acolo, se uită în 
jur şi-i face semn lui Jo să vină. Jo traversează strada, se 
apropie şovăind, târşâindu-şi picioarele şi curăţindu-şi 
încetişor încheietura mâinii drepte, jur-imprejur, în palma 
covăţită a mâinii stângi, pisând murdăria în neobişnuita 
piuliţă cu neobişnuitul pisălog de la natură. Ceea ce-ar numi 
Jo o masă gustoasă, i se aşază atunci dinainte şi el începe să 
dea de duşcă o cafea şi să molfăie pâinea cu unt, privind 
înspăimântat în jurul său, în toate părţile, în timp ce 
mănâncă şi bea ca o dihanie cuprinsă de spaimă. 

Dar e atât de bolnav şi de distrus, încât până şi foamea l-a 
părăsit. 

— Gândeam că-s mort de foame, domnule, aşa gândeam, 
zice Jo, lăsând mâncarea la o parte, dar nu mai pricep 
nemica... Nici chiar asta nu mai pricep. N-am poftă să 
mănânc nici măcar o firimitură, n-am. Şi nici de băut, tot 
aşa, măcar un strop. 


Şi Jo rămâne în picioare, clănţănind din dinţi, şi priveşte 
uimit peste fire la micul dejun. 

Allan Woodcourt duce mâna să-i ia pulsul şi apoi i-o pune 
pe piept. 

— Trage aerul în piept, Jo! 

— Trag, zice Jo, da-i greu ca un camion. Ar mai putea 
adăuga: Şi hârâie tot ca un camion”, dar el doar murmură: 
O iau din loc, domnule. 

Allan caută să zărească vreo farmacie. Dar nu-i niciuna în 
drum; iată însă o cârciumă, e tot atât de bună, dacă nu mai 
bună. Se duce şi cere o măsură mică de vin şi-i dă 
băietanului o parte din ea, cu foarte multă precauţie. 
Băiatul începe să-şi revină chiar de la prima înghiţitură. 

— Putem repeta doza, Jo, zice Allan, după ce s-a uitat din 
scurt la el, cu faţa încordată de atenţie. Aşa! Acuma ne 
odihnim cinci minute, şi-apoi iarăşi o luăm din loc. 

Lăsând băiatul să şadă pe banca din sala de mese a 
lăptăriei, cu spatele sprijinit de-o şină de fier, Allan 
Woodcourt face câţiva paşi în sus şi-n jos, în lumina timpurie 
a soarelui, aruncând din când în când câte-o privire spre Jo, 
fără să pară că-l supraveghează. Nu-i nevoie de prea mare 
pricepere ca să bagi de seamă că băiatul s-a încălzit şi a 
căpătat forţe noi. Dacă o faţă atât de amărâtă ca aceea mai 
poate străluci, faţa lui Jo s-a umplut oarecum de strălucire 
şi, încetul cu încetul, mănâncă felia de pâine pe care o 
lăsase jos atât de deznădăjduit. Luând aminte la semnele de 
înviorare, Allan încearcă să stea de vorbă şi, spre uimirea 
lui, scoate de la el povestea întâmplării doamnei cu voal, cu 
toate cele ce-au decurs din ea. Jo, pe cât de încet 
povesteşte, pe atâta de încet molfăie. După ce-a terminat de 
istorisit povestea şi de mâncat pâinea, o pornesc iarăşi la 
drum. 

Având de gând să-i spună vechii sale paciente, inimoasei 
domnişoare Flite, cât de greu îi vine să găsească un refugiu 
temporar pentru băiat, Allan se îndreaptă către imobilul 
unde el şi Jo se întâlniseră pentru prima oară. Dar totul s-a 


schimbat aici, la prăvălia de zdrenţe şi sticle. Domnişoara 
Flite nu mai locuieşte acolo. Totul e închis şi o femeie urâtă 
la înfăţişare, întunecată de praful de pe ea, a cărei vârstă 
rămâne un semn de întrebare, dar care, de fapt, nu-i alta 
decât interesanta Judy, apare posacă şi răspunde scurt. 
Răspunsurile ei ajung totuşi să-l informeze pe musafir că 
domnişoara Flite şi păsărelele ei domiciliază cu o anume 
doamnă Blinder în Bell Yard, şi Allan se-ndreaptă spre locul 
acela învecinat, unde domnişoara Flite (care se scoală dis- 
de-dimineaţă ca să poată fi punctuală la Divanul Justiţiei, 
ocupat de minunatul ei prieten, preşedintele) coboară 
alergând, cu lacrimi de bun sosit şi cu braţele deschise. 

— Scumpul meu doctor! Exclamă domnişoara Flite. 
Merituosul, distinsul, onorabilul meu ofiţer! (Se slujeşte, ce- 
i drept, de câteva expresii ciudate, dar e atât de afectuoasă 
şi inimoasă cum numai cineva sănătos la minte poate fi, ba 
chiar mai mult decât atât). 

Allan aşteaptă cu foarte multă răbdare până ce dânsa 
isprăveşte cu toate vorbele de încântare, după aceea i-l 
arată pe Jo, tremurând pe prag, şi-i spune cum a ajuns la 
ea. 

— Unde aş putea să-l adăpostesc pe-aici pentru moment? 
Dumneata ştii multe, ai şi bun-simţ şi ai putea să-mi dai un 
sfat. 

Domnişoara Flite, nemaipomenit de mândră de-un 
asemenea compliment, se pune pe chibzuit, dar trece o 
grămadă de vreme până îi vine o idee straşnică. Locuinţa 
doamnei Blinder e închiriată în întregime, iar ea nu ocupă 
decât camera bietului Gridley. 

— Gridley! Exclamă deodată domnişoara Flite, plesnindu- 
şi palmele, după ce a repetat de vreo douăzeci de ori 
vorbele ce urmează: Gridley! Bineînţeles! Sigur! Fără 
îndoială! Dragă doctore, generalul George ne scoate din 
încurcătură! 

E zadarnic să ceară vreo lămurire în privinţa generalului 
George, cum e şi firesc de altfel, cu toate că domnişoara 


Flite încă n-a dat fuga sus ca să-şi pună pe cap boneta-i 
strâmtă, să-şi ia pe umeri ponositul ei şăluţ şi să se 
înarmeze cu poşeta sa cu documente. Dar pe când îşi 
informează doctorul, pe apucate şi pe sărite, după ce s-a 
întors jos în marea ei ţinută, că generalul George, pe care îl 
vizitează adeseori, cunoaşte pe scumpa ei Fitz Jarndyce şi 
se interesează foarte mult de tot ce vine în legătură cu ea, 
Allan începe să creadă că s-ar putea să fie pe calea cea 
bună. Aşa că îi spune lui Jo, ca să-l încurajeze, că plimbarea 
lor prin părţile acelea curând are să ia sfârşit, şi o pornesc 
spre general. Din fericire nu-i departe. După exteriorul 
Pavilionului de tir al lui George şi după coridorul lung şi 
priveliştea pustie de dincolo de el, Allan Woodcourt are 
presimţiri favorabile. El întrezăreşte o făgăduinţă chiar şi 
pe faţa domnului George, care vine către ei de la exerciţiile 
lui matinale, cu pipa în gură, fără pieptar şi cu braţele sale 
musculoase, dezvoltate de spadă şi haltere, afirmându-se 
masive prin mânecile subţiri ale cămăşii. 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule, zice domnul 
George executând un salut milităresc. Zâmbind voios, cu 
fruntea largă sub păru-i ţepos, el se întoarce după aceea 
spre domnişoara Flite, pe când ea, cu demnitate şi cu ceva 
cam multă risipă de timp, procedează la ceremonia 
curtenitoare a prezentărilor. George o încheie cu încă un: 
„La dispoziţia dumneavoastră, domnule!” şi cu încă un 
salut. 

— Iertaţi-mă, domnule. Sunteţi marinar, cred? Întreabă 
domnul George. 

— Sunt mândru să aflu că am aerul a fi, răspunde Allan, 
dar nu sunt decât un medic de vas. 

— Da, într-adevăr, domnule, după capul meu aş fi crezut 
că sunteţi marinar activ! 

Allan îi răspunde că, ţinând seama că l-a crezut marinar, 
nădăjduieşte să-i fie iertată mai repede vizita inoportună şi, 
mai ales, să nu-şi lase pipa pe care domnul George, din 
politeţe, vădise oarecare semne s-o părăsească. 


— Sunteţi foarte bun, domnule, răspunde oşteanul. După 
câte ştiu din trecut, luleaua nu îi e antipatică domnişoarei 
Flite, şi de vreme ce face plăcere şi Domniei Voastre... Şi-şi 
termină fraza punându-şi iarăşi pipa în gură. 

Allan începe să-i spună toate câte ştie despre Jo, la care 
oşteanul ascultă cu un aer grav. 

— Şi ăsta-i băiatul, domnule, nu-i aşa? Întreabă domnul 
George privind spre intrare, unde Jo stă în picioare uitându- 
se fix la literele mari de pe faţada văruită, care n-au nici-o 
semnificaţie în ochii lui. 

— Ele, răspunde Allan. Şi, domnule George, uite în ce 
dificultate mă aflu cu el. Nu vreau să-l internez într-un 
spital, nici chiar de i-aş putea face rost numaidecât de 
intrare, din pricină că prevăd că n-ar sta acolo multe 
ceasuri, dacă ar avea şansa să fie primit. Aceeaşi obiecţiune 
se aplică şi la un azil, presupunând că aş avea răbdarea să 
fiu ocolit, minţit şi trimis de la Ana la Caiafa, încercând să-l 
vâr într-unui... Sunt sisteme cu care nu mă pot împăca. 

— Cu aşa ceva nimeni nu se poate împăca, domnule, 
răspunde domnul George. 

— Sunt încredinţat că n-ar rămâne nici într-unui din 
locurile astea, din pricină că e stăpânit de-o groază terbilă 
faţă de omul care i-a poruncit să piară din calea lui; în 
ignoranţa sa, băiatul crede că omul acela se află 
pretutindeni şi are cunoştinţă de tot ce se întâmplă. 

— Vă cer iertare, domnule, îl întrerupe domnul George. 
Dar nu mi-aţi spus numele omului aceluia. Trebuie ţinut în 
taină, domnule? 

— Băiatul face un secret din asta. Dar numele lui e Bucket. 

— Bucket, polițistul, domnule? 

— Da, ele. 

— Eu cunosc omul, domnule, răspunde oşteanul, după cea 
suflat un nor de fum pe gură umflându-şi pieptul, şi băiatul 
are grozav de multă dreptate că omul este, fără nici-o 
îndoială, un... Individ bizar. 


Domnul George fumează cu un adânc subînţeles şi se uită 
în tăcere la domnişoara Flite, de parcă se teme să n-o 
piardă din ochi. 

— Apoi, aş dori ca domnul Jarndyce şi domnişoara 
Summerson să afle că acest Jo, care ne spune o poveste atât 
de stranie, a fost regăsit şi că le stă în putere să discute cu 
el, în cazul în care ar dori s-o facă. De aceea umblu să-i 
asigur pentru moment o locuinţă modestă, aparţinând unor 
oameni cumsecade, unde ar putea să fie primit. Oamenii 
cumsecade şi cu Jo, domnule George, continuă Allan 
urmărind direcţia privirii oşteanului îndreptată înspre 
intrare, nu prea s-au avut bine, după cum vedeţi. Aici e de 
altfel toată greutatea. Nu cumva cunoaşteţi pe cineva, prin 
vecinătate, care ar voi să-l primească pe-un timp oarecare, 
dacă i-aş plăti eu chiria dinainte? 

Pe când pune întrebarea, Allan observă un omuleţ cu faţa 
murdară, care stă la umărul oşteanului şi se uită în sus la 
acesta cu chipul şi căutătura extravagant de schimonosite. 
După încă vreo câteva pufăituri din lulea, oşteanul se uită în 
jos cu oarecare îndoială la omuleţ, care îi face semn din 
ochi. 

— Ei, bine, domnule, răspunde domnul George, vă pot 
încredința că bucuros sunt gata să mă las dat cu capul de 
toţi pereţii, oricând, dacă asta i-ar fi cât de cât pe placul 
domnişoarei Summerson, şi ca atare socotesc drept o 
favoare pentru mine să fac unei asemenea tinere 
domnişoare orice serviciu, fie cât de mic. Aici, bineînţeles, 
trăim ca nişte vagabonzi amândoi, şi eu şi Phil. Vedeţi cum 
arată locuinţa noastră. Sunteţi binevenit ca să găsiţi un colţ 
liniştit pentru băiat, dacă asta e ceea ce căutaţi. Nici-o 
obligaţie pentru asta, dar fără hrană. Aici nu ne aflăm într-o 
stare înfloritoare a treburilor. Suntem expuşi în orice clipă 
să fim aruncaţi afară cu totul, şi fără cruţare. Totuşi, 
domnule, aşa cum este şi cât timp va dura, vă stă la 
dispoziţie. 


Cu o fluturare a pipei, plină de subînţeles, domnul George 
pune întreaga clădire la dispoziţia musafirului. 

— lau de bun, domnule, de la dumneavoastră ca medic, 
continuă domnul George, că nefericitul cetăţean nu suferă 
în momentul de faţă de nici-o boală molipsitoare? 

Allan este pe deplin încredinţat că nu. 

— Pentru că, domnule, urmează domnul George, clătinând 
din cap cu amărăciune, am avut destul de pătimit cu 
molimele. 

Glasul lui este secundat cu tot atâta amărăciune de noua 
cunoştinţă: 

— Totuşi, mă simt obligat să vă spun, replică Allan, după ce 
a repetat asigurarea dată mai înainte, că băiatul e slăbit şi 
împuţinat de-ţi vine să-i plângi de milă, şi că s-ar putea să 
fie... Nu zic că este... Prea crunt ruinat ca să se mai 
însănătoşească. 

— Îl socotiți în primejdie imediată, domnule? Se 
interesează oşteanul. 

— Da, mă tem că da. 

— Atunci, domnule, răspunde oşteanul cu un ton hotărât, 
eu însumi fiind de la natură hoinar de felul meu... Îmi pare 
că dacă va părăsi cât mai curând strada, va fi cu atât mai 
bine. Ei! Phil! Adă băiatul înăuntru! 

Domnul Squod virează afară cu totul, pe o singură parte, 
ca să aducă la îndeplinire ordinul, iar oşteanul, terminând 
de fumat pipa, o pune alături. Jo este adus înăuntru. Nu-i 
indian 'Tockahoopo de-ai doamnei Pardiggle, nu-i nici oaie 
de-ale doamnei Jellyby, neavând nici un soi de legătură cu 
Borrioboola-Gha. Trăsăturile fiinţei lui nu te-nduioşează ca 
venind de departe sau ca produs exotic, nu-i sălbatic 
autentic crescut în străinătate, ci e articolul ordinar, 
confecţionat în patrie. Murdar, urât, făcând scârbă tuturor 
simţurilor, la trup o făptură ordinară, de pe străzile cele mai 
ordinare, şi cu suflet de păgân. Murdăria vetrei strămoşeşti 
îl umple, paraziţii vetrei strămoşeşti îl sfâşie, plăgile vetrei 
strămoşeşti îl macină, zdrenţele vetrei strămoşeşti îi 


acoperă goliciunea, ignoranţa înnăscută, produs al solului şi 
climatului englezesc, îi scufundă specia-i nemuritoare mai 
în adâncuri decât pe-a animalelor ce pier. leşi la lumină, Jo, 
în coloritul tău adevărat! Din tălpi şi până-n creştet, eşti o 
făptură neinteresantă! 

Încetişor, îşi târăşte picioarele în pavilionul domnului 
George şi apoi rămâne în picioare, ghemuit de parc-ar fi o 
boccea, privind jur-împrejur la duşumea. Pare că ştie că 
ceilalţi sunt gata să se ferească de el, în parte fiindcă este 
ceea ce este şi în parte pentru tot ceea ce a pricinuit. Dar şi 
el se fereşte de ei. El nu intră în aceeaşi ordine a lucrurilor, 
nu face parte din aceeaşi categorie a creaţiei. Nu figurează 
în nici-o ordine, în nici-o categorie, nici în cea a 
dobitoacelor, nici în cea a oamenilor. 

— Ascultă, Jo! Îi spune Allan. Iată-l pe domnul George! 

Jo cercetează podeaua o bună bucată de vreme, apoi 
ridică privirile o clipă şi pe urmă le lasă iarăşi în jos. 

— 'Ţi-e prieten binevoitor, pentru că are să-ţi dea cameră 
de locuit aici. 

Jo face o mişcare cu o mână de parc-ar fi o lopată, ceea ce 
se presupune a fi o închinăciune. După ce s-a mai gândit 
puţin, sprijinindu-se de pe-un picior pe celălalt, murmură, 
zicând că e „foarte mulţumit”. 

— Aici te afli în siguranţă. Tot ce ai de făcut acum e să fii 
ascultător şi să te înzdrăveneşti. Şi ia aminte, să ne spui 
adevărul, orice ai de gând să faci, Jo. 

— Să mor dacă nu-l spun, domnule, răspunde Jo, revenind 
la expresia lui favorită. Încă n-am făcut nemica, niciodată, 
decât ceea ce ştiţi, ca să nu intru în bucluc. N-am intrat în 
nici un alt bucluc, deloc, domnule... Decât atâta că nu ştiu 
nemica şi că muream de foame. 

— Cred că-i aşa. Acum ascultă la domnul George. Văd că 
vrea să-ţi spună ceva. 

— Intenţia mea, domnule, zice domnul George uimitor de 
răspicat şi clar, nu era decât să-i arăt unde se poate culca şi 
dormi o bună bucată de vreme. lată, priviţi. În timp ce 


vorbeşte, oşteanul îl duce către celălalt capăt al pavilionului 
şi deschide una dintre micile despărţituri. lată, vedeţi! Aici 
e o saltea şi aici poţi să te odihneşti, băiete, dacă te porţi 
bine, cât de mult va pofti domnul... Vă cer iertare, domnule 
- se uită stânjenit la cartea de vizită pe care i-o dăduse 
Allan - cât timp va pofti domnul Woodcourt. Să nu te sperii 
dacă auzi împuşcături, acelea-s îndreptate spre ţintă, nu 
spre tine. Acuma, încă un lucru pe care aş vrea să vi-l 
propun, domnule, urmează oşteanul, întorcându-se către 
musafirul său. Phil, vino-ncoa! 

Phil se căzneşte spre ei, potrivit cu vechea-i tactică. 

— Iată un om, domnule, care a fost cules, când era ţânc, 
dintr-un canal. Ca atare, e de aşteptat ca el să-i poarte un 
interes firesc sărmanei creaturi pe care aţi adus-o! Ai să-i 
porţi interes, Phil, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, şi sigur că da, şefule! Răspunse Phil. 

— Ei bine, mă gândeam, domnule, urmează domnul 
George, destăinuindu-se parcă marţial, ca şi cum şi-ar fi dat 
părerea într-un consiliu de război la mare iuţeală, că dacă 
omul acesta ar fi să facă o baie şi ar fi să lepede câţiva 
şilingi ca să capete în schimb câteva lucruri ieftine... 

— Domnule George, binevoitorul meu prieten, îl întrerupe 
Allan scoţându-şi punga din buzunar, e tocmai favoarea pe 
care voiam să v-o cer. 

Phil Squod şi Jo sunt numaipomenit trimişi în vederea unei 
asemenea opere de ameliorare. Domnişoara Flite, 
nemaiînchipuit de încântată de succesul ei, nu ştie cum să 
ajungă mai repede la înalta Curte, având o grozavă temere 
ca nu cumva prietenul ei, preşedintele, să fie neliniştit că n- 
o vede, sau nu cumva să dea în lipsa ei hotărârea pe care o 
aşteaptă de-atăta vreme, „ceea ce ştii, dragă doctore, şi 
dragă generale, după aşa de mulţi ani, ar fi o nenorocire 
prea absurdă!” - spune ea. Allan se foloseşte de 
împrejurare, ca să se ducă să procure câteva întăritoare şi, 
căpătându-le din apropiata vecinătate, se întoarce curând 
ca să-l găsească pe oştean plimbându-se în susul şi-n josul 


pavilionului, şi s-o pornească şi ei să se plimbe în pas cu 
soldatul. 

— Mi s-a părut că aud, domnule, zice domnul George, că 
dumneavoastră o cunoaşteţi foarte bine pe domnişoara 
Summerson? 

— Da, aşa se pare. 

— Nu sunteţi rudă cu ea, domnule? 

— Nu. Se pare că nu. 

— Să-mi fie iertată curiozitatea făţişă, urmează domnul 
George. Mi s-a părut cu putinţă mie că aţi avea pentru 
sărmana făptură pe care aţi adus-o la mine un interes mai 
mare decât obişnuit, din pricină că domnişoara Summerson 
a avut nefericirea de a-l obloji. Asta-i părerea mea, 
domnule, vă asigur. 

— Şi a mea, domnule George. Oşteanul se uită pe sub 
sprânceană la faţa arsă de soare a lui Allan şi la ochii negri 
luminoşi, îl măsoară repede din ochi cât e de înalt şi cum e 
clădit şi pare că e de acord cu rezultatul. 

— În timpul cât aţi fost plecat, domnule, m-am gândit şi nu 
încape îndoială că ştiu birourile din Lincoln's Inn Fields, 
unde Bucket a dus băiatul, potrivit cu cele povestite de el. 
Cu toate că băiatul nu-i cunoaşte numele, vă pot da eu o 
mână de ajutor. E vorba de Tulkinghorn, el e acela. 

Allan se uită la el întrebător, repetând numele. 

— Da, Tulkinghorn. Aşa-l cheamă, domnule, cunosc omul şi 
ştiu că ela fost în legătură cu Bucket dinainte în privinţa 
unui om decedat care îi făcuse nişte necazuri. Cunosc omul, 
domnule. Din păcate pentru mine. 

Allan, fireşte, întreabă ce soi de om e. 

— Ce soi de om! Vreţi să spuneţi cum arată la înfăţişare? 

— Cred că în privinţa asta îl ştiu destul de bine. Vreau să 
spun când ai de-a face cu el, în general, ce soi de om? 

— Ei bine, atunci am să vă spun, domnule, răspunde 
oşteanul oprindu-se scurt şi încrucişându-şi braţele pe 
pieptu-i lat, cu atâta mânie, încât faţa i se aprinde şi i se 
îmbujorează toată - e un soi de om al dracului de rău. E un 


soi de om ce torturează lent, foarte lent. Carne şi sânge în 
el n-are, cum n-are nici puşca asta veche şi ruginită. E un 
soi de om... Fir-ar al naibii... Care mi-a pricinuit mai multă 
nelinişte, mai multă greutate şi mai multă nemulţumire de 
mine decât toţi oamenii ceilalţi la un loc. lată ce soi de om e 
domnul Tulkinghorn! 

— Îmi pare rău, zice Allan, c-am pus degetul pe-o rană atât 
de dureroasă. 

— Dureroasă? Oşteanul se propteşte pe picioarele-i larg 
desfăcute, îşi umezeşte palma uriaşă de la mâna dreaptă şi 
şi-o aşază pe imaginara lui mustață. Nu-i vina 
dumneavoastră, domnule, dar judecaţi singur. Are putere 
asupra mea. El e omul despre care am vorbit mai înainte, 
care poate să mă azvârle afară din casa asta cât ai zice 
peşte. Mă ţine întruna pe muchie de cuţit. Nici nu-mi dă 
drumul şi nici nu se dă la mine. Dacă am să-i fac o plată sau 
să-i cer o amânare sau ceva ca să merg la el, nu mă 
primeşte, nu mă ascultă... Mă pasează vreunui 
Melchisedech din Clifford's Inn, care Melchisedech din 
Clifford's Inn mă pasează iarăşi înapoi..., iar el mă ţine în 
preajmă-i ca să-i dau târcoale şi să mă bălăbănesc în jurul 
său de parc-aş fi făcut din acelaşi aluat cu el. Drept care îmi 
petrec acuma jumătate din viaţă hoinărind şi făcând cărare 
în jurul uşii lui. Cât de mult îi pasă? Nici un pic. Exact cât îi 
pasă puştii vechi şi ruginite cu care l-am asemuit. Mă sâcâie 
şi mă întărâtă până ce... Ei! Prostii... Uit de mine. Domnule 
Woodcourt - oşteanul îşi reia plimbarea în pas de marş - tot 
ce am de spuse că e bătrân şi, slavă Domnului, n-am să am 
niciodată norocul să dau pinteni calului şi să mă reped 
asupra lui în câmp deschis. Fiindcă de-aş avea asemenea 
noroc, o dată când mă scoate din sărite... L-aş răpune, 
domnule! 

Domnul George s-a-nfuriat atât de tare, încât vede că-i 
nevoie să-şi şteargă fruntea cu mâneca de la cămaşă. Chiar 
în timp ce fluieră Imnul naţional, descărcându-se de 
tumultul din el, unele involuntare scuturări din cap şi 


bombări ale pieptului mai stăruie încă, fără să mai 
menţionăm o potrivire întâmplătoare şi grăbită, cu 
amândouă mâinile, a gulerului deschis de la cămaşă, ca şi 
cum n-ar fi fost destul de desfăcut ca să împiedice senzaţia 
de sufocare ce-l supără. Pe scurt, Allan Woodcourt nu s-a 
mai îndoit că domnul Tulkinghorn ar fi fost răpus în câmpul 
la care se referea oşteanul. 

Jo şi însoţitorul său se întorc puţin după aceea, şi băiatul e 
ajutat să se culce pe saltea de grijuliul Phil, căruia Allan îi 
încredinţează toate procedeele şi instrucţiunile 
trebuincioase, după ce în prealabil îi administrase el însuşi, 
cu propria sa mână, doctoriile cuvenite. Dimineaţa 
înaintează acum cu paşi repezi. Allan o porneşte spre 
locuinţa lui ca să se îmbrace şi să ia micul dejun şi apoi, fără 
să se mai odihnească, se duce la domnul Jarndyce să-i 
comunice descoperirea. 

Domnul Jarndyce se întoarce cu el, spunându-i confidenţial 
că sunt raţiuni serioase pentru care povestea trebuie ţinută 
în taină şi manifestând totodată un interes viu în privinţa ei. 
Domnului Jarndyce, Jo îi repetă în esenţă tot ceea ce 
spusese de dimineaţă, fără nici-o schimbare substanţială. 
Numai carul acela al lui e mai greu de tras şi merge cu un 
zgomot mai cavernos. 

— Lăsaţi-mă să stau aici, liniştit, să stau şi să nu mai fiu 
iarăşi gonit, iarăşi, bâiguie Jo şi să fie careva aşa de bun, 
careva care trecând pe-aproape de unde măturam de 
obicei, să-i spună domnului Sangsby, să-i spună că Jo, pe 
care l-a cunoscut odată o ia din loc drept înainte după cum 
îi e datoria şi că o să fie foarte mulţumit. Mai mulţumit 
decât acum, dacă se mai poate una ca asta pentru un 
nenorocit ca mine. 

În cursul următoarelor două zile, îl pomeneşte atât de des 
pe librarul de manuale juridice, încât Allan, după ce s-a 
sfătuit cu domnul Jarndyce, se hotărăşte cu bunăvoință să 
se ducă în imobilul Cook, cu atât mai mult cu cât carul pare 
că e pe punctul de a se prăbuşi la pământ. De aceea, îşi 


îndreaptă grăbit paşii către imobilul Cook. Domnul Snagsby 
se află în dosul tejghelei, în haina lui cenuşie, cu 
mânecuţele puse, cercetând un contract cu mai multe foi, 
care tocmai i-a sosit de la caligraf: un deşert imens de 
rânduri înşirate pe pergament, cu ici şi colo câte o oază din 
câteva litere mari, împodobite, pentru a întrerupe 
îngrozitoarea monotonie şi a salva călătorul cititor de la 
disperare. Domnul Snagsby se opreşte la unul dintre 
izvoarele de cerneală şi salută străinul cu tuşea lui 
pregătitoare, pentru a vedea despre ce afacere e vorba. 

— Nu-ţi mai aminteşti de mine, domnule Snagsby? Inima 
librarului prinde a zvâcni din greu, pentru că vechile lui 
temeri n-au încetat. Abia poate răspunde: 

— Nu, domnule. N-aş putea spune că-mi amintesc. Aş fi 
putut crede... ca să nu pun prea mult punctul pe i... că nu v- 
am văzut niciodată, domnule... 

— Ba de două ori până acuma, zice Allan Woodcourt. O 
dată la căpătâiul unui sărman nenorocit şi o dată... 

„În sfârşit mi-a venit!”, gândeşte întristatul librar, după ce 
amintirea a ieşit la iveală în mintea lui. A atins o culme 
acum şi-i gata să izbucnească. Dar are încă destulă 
prezenţă de spirit ca să-şi îndrume musafirul într-un mic 
birou şi să închidă uşa după ei. 

— Sunteţi însurat, domnule? 

— Nu. Nu sunt. 

— Aţi binevoi să faceţi încercarea, deşi necăsătorit, zice 
domnul Snagsby, şoptind melancolic, să vorbiţi cât de încet 
puteţi? Fiindcă nevestica mea trage cu urechea pe undeva, 
mă prind pe prăvălia mea şi pe cinci sute de lire! 

Cuprins de descurajare profundă, domnul Snagsby ia loc 
pe scaunul său cu spatele la birou, explicându-se: 

— Niciodată n-am avut secrete personale, domnule. Nu 
pot să-mi încarc conştiinţa nici măcar de-aş fi încercat 
vreodată să-mi înşel nevestica, în ceea ce mă priveşte, din 
ziua în care m-a luat. N-aş fi făcut-o, domnule, ca să nu pun 
prea mult punctul pe i, n-aş fi putut-o face, n-aş fi îndrăznit 


s-o fac. Totuşi, şi cu toate acestea, mă aflu învăluit jur- 
împrejur de taine şi mistere, încât viaţa mi-a ajuns o povară. 

Musafirul îi mărturiseşte cât de rău îi pare să audă aşa 
ceva şi-l întreabă dacă-şi aminteşte de Jo. Domnul Snagsby 
răspunde cu un geamăt înăbuşit: 

— O! Şi-ncă cum! N-aţi fi putut numi altă făptură umană... 
În afară de mine... Împotriva căreia nevestica mea să fie 
atât de pornită şi hotărâtă ca-mpotriva lui Jo, răspunde 
domnul Snagsby. 

Allan întreabă de ce. 

— De ce? Repetă domnul Snagsby, prinzându-şi cu mâna, 
în deznădejdea lui, şuviţa de păr de pe ceafa capului chel. 
De unde să ştiu eu de ce? Dar dumneavoastră, domnule, 
sunteţi necăsătorit şi vă doresc să n-aveţi niciodată nevoie 
să puneţi asemenea întrebări unui om însurat! 

Cu o asemenea caritabilă urare, domnul Snagsby îşi 
tuşeşte tuşea de sumbră resemnare şi se supune să asculte 
cele ce are musafirul de comunicat. 

— Iarăşi! Face domnul Snagsby, care, prins de vâltoarea 
sentimentelor şi de sunetele înăbuşite ale glasului său, se 
face alb la faţă. Acelaşi lucru din altă direcţie! O anumită 
persoană mă obligă în chipul cel mai solemn să nu vorbesc 
cu nimeni despre Jo, nici chiar cu nevestica mea. După 
aceea vine o altă anumită persoană, întruchipată în 
persoana dumneavoastră, şi mă obligă într-un chip la fel de 
solemn să nu cumva să scot o vorbă despre Jo la cealaltă 
anumită persoană dintre toate celelalte persoane. Ei, bine, 
e curat ca la ospiciu! Ei, bine, ca să nu pun prea mult 
punctul pe i, e curată casă de nebuni, domnule! Încheie 
domnul Snagsby. 

Puteţi? Fiindcă nevestica mea trage cu urechea pe 
undeva, mă prind pe prăvălia mea şi pe cinci sute de lire! 

Cuprins de descurajare profundă, domnul Snagsby ia loc 
pe scaunul său cu spatele la birou, explicându-se: 

— Niciodată n-am avut secrete personale, domnule. Nu 
pot să-mi încarc conştiinţa nici măcar de-aş fi încercat 


vreodată să-mi înşel nevestica, în ceea ce mă priveşte, din 
ziua în care m-a luat. N-aş fi făcut-o, domnule, ca să nu pun 
prea mult punctul pe i, n-aş fi putut-o face, n-aş fi îndrăznit 
s-o fac. Totuşi, şi cu toate acestea, mă aflu învăluit jur- 
împrejur de taine şi mistere, încât viaţa mi-a ajuns o povară. 

Musafirul îi mărturiseşte cât de rău îi pare să audă aşa 
ceva şi-l întreabă dacă-şi aminteşte de Jo. Domnul Snagsby 
răspunde cu un geamăt înăbuşit: 

— O! Şi-ncă cum! N-aţi fi putut numi altă făptură umană... 
În afară de mine... Împotriva căreia nevestica mea să fie 
atât de pornită şi hotărâtă ca-mpotriva lui Jo, răspunde 
domnul Snagsby. 

Allan întreabă de ce. 

— De ce? Repetă domnul Snagsby, prinzându-şi cu mâna, 
în deznădejdea lui, şuviţa de păr de pe ceafa capului chel. 
De unde să ştiu eu de ce? Dar dumneavoastră, domnule, 
sunteţi necăsătorit şi vă doresc să n-aveţi niciodată nevoie 
să puneţi asemenea întrebări unui om însurat! 

Cu o asemenea caritabilă urare, domnul Snagsby îşi 
tuşeşte tuşea de sumbră resemnare şi se supune să asculte 
cele ce are musafirul de comunicat. 

— Iarăşi! Face domnul Snagsby, care, prins de vâltoarea 
sentimentelor şi de sunetele înăbuşite ale glasului său, se 
face alb la faţă. Acelaşi lucru din altă direcţie! O anumită 
persoană mă obligă în chipul cel mai solemn să nu vorbesc 
cu nimeni despre Jo, nici chiar cu nevestica mea. După 
aceea vine o altă anumită persoană, întruchipată în 
persoana dumneavoastră, şi mă obligă într-un chip la fel de 
solemn să nu cumva să scot o vorbă despre Jo la cealaltă 
anumită persoană dintre toate celelalte persoane. Ei, bine, 
e curat ca la ospiciu! Ei, bine, ca să nu pun prea mult 
punctul pe i, e curată casă de nebuni, domnule! Încheie 
domnul Snagsby. 

Dar, până la urmă, e mai bine decât se aştepta, deoarece 
n-a explodat nici-o mină sub el şi nici nu s-a adâncit fântâna 
în care căzuse. Şi cum e om cu inima bună şi cum s-a 


înduioşat de istorisirea pe care o aude despre starea lui Jo, 
el e gata să se prindă să „dea o raită” diseară, cât mai 
devreme poate, pe neobservate. 

Aşa că dă o raită foarte pe neobservate, la înserat, dar se 
poate vădi că doamna Snagsby ştie să pună lucrurile la cale 
pe neobservate tot atât de bine ca şi el. Jo se bucură grozav 
să-şi vadă vechiul prieten şi zice, când au rămas numai ei 
doi împreună, că găseşte neînchipuit de frumos că domnul 
Snagsby a venit atât de departe, de la el de acasă, pentru 
un bolnav ca dânsul. Domnul Snagsby, mişcat de cele ce 
vede în faţa ochilor, pune numaidecât pe masă jumătate de 
coroană, acel balsam magic al său pentru orice soi de rană. 

— Şi cum îţi merge, dragă băiete, bietul de tine? Îl 
întreabă domnul Snagsby, cu tuşea lui de compătimire. 

— A dat norocu' peste mine, domnule Sangsby, a dat, 
răspunde Jo, şi nu-mi lipseşte nimic. Mi-e cu mult mai bine 
de nici nu-ţi vine-a crede, domnule Sangsby! Îmi pare rău c- 
am făcut-o, da' nu m-am dus acolo ca s-o fac, domnule, nu! 

Librarul pune jos încetişor altă monedă de-o jumătate de 
coroană şi-l întreabă ce-a făcut de-i pare rău? 

— Domnule Sangsby, povesteşte Jo, m-am dus şi-am dat 
boala la doamna aceea care nu era cealaltă doamnă de care 
ştii, şi niciuna nu mi-a spus nimic, nu mi-a spus c-am făcut 
una ca asta, fiindcă ele e aşa de bune şi eu aşa de nenorocit, 
eu. Doamna a venit chiar ea, a venit să mă vadă ieri, şi când 
m-a văzut, zice: „Ah! Jo!”, numai ce zice: „Credeam că te- 
am pierdut, Jo!”, numai ce zice. Şi se aşază jos zâmbind aşa 
de liniştită şi nu scoate o vorbă nu scoate, şi nici măcar n- 
aruncă o privire n-aruncă. C-am făcut una ca asta, nu, şi eu 
mă-ntorc cu faţa la perete, domnule Sangsby, aşa fac. Şi 
domnul Jarnders, numai că-l văd că şi el se-nforţează să se- 
ntoarcă şi el. Şi domnul Woodcot numai că vine să-mi dea 
ceva să mă uşureze, că aşa face zi şi noapte şi numai ce s- 
apleacă peste mine şi-mi vorbeşte aşa ca să facă pe viteazul, 
dar eu văd cum îi curg lacrimile din ochi, domnule Sangsby. 


Librarul, înduioşat, mai depune o jumătate de coroană pe 
masă. Nimic ca repetarea acestei reţete nu-i uşurează atât 
de simţitor sufletul. 

— La ce m-am gândit eu, domnule Sangsby, continuă Jo, 
este dacă se poate să scriţi foarte gros, poate? 

— Da, Jo, slavă Domnului, răspunde librarul. 

— Cât se poate de gros şi frumos, poate? Adaugă Jo, cu 
râvnă. 

— Da, bietul meu băiat! 

Jo râde bucuros. 

— Ce m-am gândit atunci m-am gândit, domnule Sangsby, 
e că atunci când o s-o iau din loc aşa de departe cât se 
poate şi dincolo de unde mai departe nu se mai poate, dacă 
aţi fi atât de bun, poate, să scriţi foarte gros să scriţi aşa ca 
oricine să vadă de orişiunde, că mi-a părut foarte rău, din 
toată inima rău, că am făcut-o şi că nu m-am dus acolo ca s- 
o fac, şi că, cu toate că n-am ştiut nimic, am ştiut că domnul 
Woodcot o dată a plâns din pricina asta şi că suferă întruna 
de asta suferă, şi că trag nădejde că mă va putea ierta în 
sufletul său. Dacă scrisul va fi făcut ca s-o spuie foarte gros, 
el mă va putea ierta. 

— Aşa o va spune, Jo. Foarte gros. 

Jo râde iarăşi. 

— Vă mulţumesc, domnule Sangsby. Foarte frumos din 
partea dumneavoastră, domnule, şi mi-e cu mult mai bine 
de cum nu mi-a fost înainte. 

Micul şi blajinul librar, cu o tuse spartă ce i se opreşte în 
gât, strecoară a patra jumătate de coroană... N-a dat 
niciodată peste un caz care să-i ceară aşa de multe... Şi e 
gata să plece. Şi Jo şi cu dânsul, pe faţa pământului ăstuia 
atât de mic, n-au să se mai întâlnească niciodată. Niciodată. 

Fiindcă harabaua, atât de greu de tras, e-aproape de 
capătul călătoriei sale şi se târâie acuma pe un teren 
pietros. Cât e ziulica de lungă munceşte din greu să urce 
treptele fărâmate, hodorogită şi stricată cum e. Soarele nu 


mai poate răsări de multe ori şi se uită la ea cum trudeşte 
pe drumul obositor. 

Phil Squod, cu obrazul lui afumat de praf de puşcă, 
lucrează în acelaşi timp ca infirmier şi ca armurier la 
măsuţa sa mică dintr-un colţ, rotindu-şi din timp în timp 
privirile, şi zicând cu o încuviinţare a tichiuţei lui de postav 
verde şi o înălţare plină de îndemn a singurei lui sprâncene: 
„Ţin'-te bine, băiete, ţin-te!” Acolo se mai află de multe ori 
domnul Jarndyce şi Allan Woodcourt aproape întruna, 
amândoi gândind mult la cât de ciudat a încâlcit soarta în 
țesătura multor vieţi atât de diferite un asemenea proscris 
rudimentar. Acolo se arată de multe ori şi oşteanul, 
umplând cadrul uşii cu făptura lui atletică şi părând că din 
prisosu-i de viaţă şi putere împrăştie oarecare vigoare 
momentană asupra lui Jo, care totdeauna îi răspunde cu 
ceva mai multă vioiciune la vorbele pline de voioşie. 

Dar astăzi Jo pare a fi căzut într-un soi de somn sau 
amorţire, şi Allan Woodcourt, abia sosit, stă lângă el, 
uitându-se la făptura aceea pustiită. După o bucată de 
vreme se aşază binişor pe marginea patului, cu faţa spre el, 
aşa cum şezuse şi în camera copistului... Şi-i pipăie pieptul 
şi inima. Harabaua aproape că încetează să mai urce, dar 
încă mai trudeşte puţin. 

Oşteanul stă în pragul uşii nemişcat şi tăcut. Phil, cu 
ciocănelul în mână, s-a oprit din lucru cu un uşor clinchet. 
Domnul Woodcourt priveşte în jur cu încordarea şi atenţia 
aceea gravă şi profesională întipărite pe figură şi, aruncând 
o privire semnificativă oşteanului, îi face semn lui Phil să 
scoată afară masa lui de lucru. Când ciocănaşul îşi va 
reîncepe activitatea data viitoare, se va fi ivit o pată de 
rugină pe el. 

— Ei, Jo? Ce se-ntâmplă? Nu te teme! 

— Credeam, zice Jo, care a tresărit şi priveşte în jur, 
credeam că sunt iarăşi în Tom-all-Alone's, iarăşi. Nu-i 
nimeni aici, decât dumneata, domnule Woodcot, singur? 

— Nimeni. 


— Şi n-am fost dus îndărăt în Iom-all-Alone's, n-am fost 
dus? Nu, domnule? 

— Nu. 

Jo închide ochii, şoptind: 

— Sunt foarte mulţumit. 

După ce l-a urmărit îndeaproape un scurt răstimp, Allan îşi 
duce gura foarte aproape de urechea lui Jo şi-l întreabă cu 
voce înceată şi limpede: 

— Jo, ai învăţat vreodată vreo rugăciune? 

— Niciodată n-am învăţat niciuna, domnule! 

— Nici măcar una, cât de scurtă? 

— Nu, domnule. Niciuna măcar. Domnul Chadbands se 
ruga odată la domnul Sangsby, o dată l-am şi auzit, da' zicea 
ca şi cum vorbea cu dânsul şi nu cu mine. S-a rugatelo 
grămadă, da' n-am putut nemica înţelege cât de cât. În 
unele rânduri era alţi domni ce venea la Tom-all-Alone's să 
se roage, da'cu toţii parcă vorbea cu ei sau ocăra pe alţii, 
da' nu vorbea cu noi. Noi n-am aflat nemica de la ei, n-am 
aflat. Niciodată n-am ştiut ce însemna toată treaba asta. 

Ca să spună toate cele de mai sus îi trebuie multă vreme, 
şi doar un ascultător încercat şi atent l-ar putea auzi şi, 
auzindu-l, l-ar putea înţelege. După o recădere de scurtă 
durată în somn sau în amorţire, Jo face dintr-odată o 
sforţare puternică să se dea jos din pat. 

— Stai cuminte, Jo. Ce ai? 

— A sosit vremea să mă duc acolo, la locu' de-ngropăciune, 
domnule... Răspunde băiatul cu o căâutătură aiurită. 

— Stai culcat şi spune-mi: ce loc de-ngropăciune, Jo? 

— Unde l-au pus pe el, care era foarte bun cu mine, zău, 
foarte bun cu mine era. Mi-a venit vremea să mă duc acolo, 
la locu' de îngropăciune, domnule, şi să mă rog să fiu pus 
lângă dânsul. Vreau să mă duc acolo şi să fiu îngropat. 
Câteodată îmi spunea: „Sunt la fel de sărac ca şi tine astăzi, 
Jo”, aşa îmi zicea. Şi vreau să-i spun şi eu că-s la fel de sărac 
ca el acuma şi c-am venit acolo ca să fiu pus alături de el. 

— Nu încă, Jo, nu încă! 


— Vai! Poate că n-au s-o facă, dacă nu mă duc chiar eu 
acolo. Dar îmi făgăduiţi să mă duceţi acolo, domnule, şi să 
mă aşezaţi lângă el? 

— Îţi făgăduiesc, Jo, sigur că da. 

— Mulţumesc, domnule. Mulţumesc, domnule. Trebuie să 
ia cheia de la poartă înainte de a mă vâri înăuntru, pentru 
că-i totdeauna încuiată. Şi-acolo e o treaptă pe care o 
curăţăm cu mătura de obicei... S-a-ntunecat foarte tare, 
domnule. Nu vine vreo lumină? 

— Vine îndată, Jo. 

Îndată. Căruţa e zgâlţâită din toate încheieturile şi drumul 
bolovăânos e foarte aproape de capăt. 

— Jo, dragă băiete! 

— Vă aud, domnule, prin întuneric, da' bâjbâi că nu văd 
deloc, bâjbâi... Lăsaţi-mă să vă apuc de mână! 

— Jo, poţi să spui după mine ce spun eu? 

— Spun orice spuneţi dumneavoastră, domnule, pentru că 
ştiu că-i bine. 

— Tatăl nostru... 

— Tatăl nostru!... Da, e tare bine, domnule! 

— Carele eşti în Ceruri 

— Eşti în Cer uri... Mine lumina, domnule? 

— E lângă tine, Jo. Sfinţească-se numele Tău 

— Sfinţească-se... Nume... 

Lumina a venit asupra drumului lui întunecat de noapte! A 
murit! 

A murit, Majestate! A murit Măriile Voastre, lorzi şi 
gentilomi! A murit, Sfinţiile Voastre părinţi buni şi răi, de 
toate soiurile şi credinţele. A murit, oameni buni, născut din 
mila cerească în inimile voastre şi mort astfel în jurul vostru 
în fiecare zi, în fiecare clipă! 

Împresurare în ramele tablourilor şi adierile de vânt 
murmură prin salonul cel lung, de parcă cei de pe tablouri 
şi-ar trage răsuflarea aproape regulat. În capitală, Dedlock- 
îi din prezent trec la galop în trăsurile lor, cu ochi de far, 
prin întunericul nopţii, şi valeţii Dedlock-ilor, cu cenuşă pe 


capetele lor în semn de mare smerenie (sau pudră pentru 
păr), stau dimineaţa tolăniţi somnoroşi în ferestruicile 
vestibulului. Lumea mondenă orbită, extraordinară, de 
aproape cinci mile jur-împrejur, e în toiul însufleţirii, iar 
sistemul solar se roteşte cu respect, ţinut la distanţa 
stabilită. 

Şezarea din Lincolnshire şi-a închis iarăşi ochii cei mulţi, 
iar locuinţa din Londra s-a trezit la viaţă. 

La Lincolnshire, toţi Dedlock-ii din trecut moţăie unde-i 
mulţimea mai deasă, unde-s luminile mai sclipitoare, unde 
toate simţurile sunt slujite cu cea mai mare delicateţe şi 
rafinament, acolo se află şi Lady Dedlock. De pe înălțimile 
strălucitoare pe care s-a urcat şi le-a luat în stăpânire, nu 
lipseşte niciodată. Cu toate că încrederea în sine, pe care 
demult se bizuia, ca una ce-ar fi putut să ţină orice-ar fi vrut 
sub mantia sa de dispreţ, cu toate că încrederea aceea e 
pierdută, cu toate că nu mai are nici-o siguranţă că ceea ce 
înseamnă ea azi pentru cei din jur va rămâne la fel şi-n ziua 
următoare, nu-i stă în fire să cedeze sau să-şi piardă 
curajul, când ochii plini de invidie se ridică asupra ei. Se 
zice despre Lady Dedlock că-n timpul din urmă s-a făcut 
mai frumoasă şi mai mândră. Verişorul pirpiriu zice de ea 
că-i „de-o frumuseţe ce dispreţuieşte... O colecţie-ntreagă... 
De femei... Că-i de un soi ce-ţi vâră spaima-n-oase... 
Amintind omului... De femeia ce-l stinghereşte şi care saltă 
din pat casa-ntreagă, şi-o face d'urlă”, cum zise 
Shakespeare. 

Domnul Tulkinghorn nu zice nimic, nu se uită la nimic. 
Acum, ca şi până acum, el e de găsit pe pragul încăperilor, 
cu cravata-i albă peticoasă, încrucişată dezlânat în nodu-i 
demodat, primind aerul protector al aristocrației, fără să 
dea vreun semn. Dintre toţi bărbaţii, e ultimul ce-ar putea fi 
bănuit c-ar avea vreo influenţă asupra Doamnei Noastre. 
Iar dintre toate femeile, ea este fără îndoială cea din urmă 
care-ar putea fi bănuită că are cumva groază de el. 


Un lucru i-a frământat mintea de la ultima lor întrevedere 
din camera din turn de la Chesney Wold. E hotărâtă şi 
pregătită ca azi să-l lămurească. 

E încă dimineaţă pentru cei din lumea bună, după-amiază 
potrivitcu mersul soarelui pentru cei mărunți şi mulţi. 
Valeţii, istoviţi de-atâta privit afară pe ferestre, se odihnesc 
pe coridoare, iar capetele grele, splendid împodobite, le 
spânzură ca nişte discuri de floarea soarelui, trecute. Ca şi 
ele, par veştejiţi cu fundele şi zorzoanele lor. 

Sir Leicester, în bibliotecă, a adormit spre binele patriei, 
cu nasul în raportul unei comisii parlamentare. Doamna 
Noastră se află aşezată în camera în care îl primise în 
audienţă pe tânărul cu numele de Guppy. Roza e cu ea, 
scrisese pentru ea şi-i citise. Acum, Roza lucrează la o 
broderie sau la un asemenea lucru frumos şi, pe când fata 
îşi înclină capul asupra lucrului, Doamna Noastră priveşte 
în tăcere. E pentru a nu ştiu câta oară astăzi. 

— Roza! 

Frumoasa fată de la ţară ridică privirea luminoasă. Apoi, 
văzând cât de serioasă e Doamna Noastră, se uită 
nedumerită şi uimită. 

— Uită-te la uşă. Vezi, e închisă? 

Da. Se duce până la uşă, se întoarce şi se uită încă şi mai 
uimită. 

— Sunt gata să-ţi încredinţez o taină, copilă, pentru că ştiu 
că mă pot încrede în dragostea ta, dacă nu în judecata ta. În 
ceea ce am de gând să fac, n-am să mă ascund de tine 
nicidecum. Dar mă încred în tine. Să nu spui nimănui nimic 
din cele ce se petrec între noi. 

Frumoasa cea mică şi timidă făgăduieşte cu toată 
sinceritatea că se va ţine de cuvânt. 

— Ştii tu, o întreabă Lady Dedlock, făcându-i semn să-şi 
tragă scaunul mai aproape, ştii tu, Roza, că mă port altfel 
cu tine decât mă port cu alţii? 

— Da, doamnă. Sunteţi mult mai bună cu mine. De aceea 
adesea îmi vine să cred că vă cunosc întocmai cum sunteţi 


de fapt. 

— Adesea îţi vine să crezi, aşadar, că mă cunoşti cum sunt 
eu de fapt. Biată copilă, biată copilă! 

Spune asta cu un soi de dispreţ... Cu toate că nu pentru 
Roza... Şi se aşază, meditând şi privind visătoare la ea. 

— Îţi trece ţie prin minte, Roza, că-mi eşti sprijin şi 
mângâiere? Îţi închipui tu că fiinţa ta tânără, cu farmecul ei 
firesc, ce mă îndrăgeşte şi mi-e recunoscătoare, îmi face 
mare plăcere s-o simt lângă mine? 

— Nu ştiu, doamnă, abia de pot nădăjdui asemenea 
favoare. Dar din toată inima doresc să fie aşa. 

— Aşa e, micuţo! 

Faţa drăgălaşă nu se mai îmbujorează de plăcere, din 
pricina expresiei întunecate de pe chipul frumos dinaintea 
ei. Şi faţa aceea aşteaptă o explicaţie. 

— Şi dac-ar fi să-ţi spun acuma: „Pleacă! Părăseşte-mă!”, 
ar însemna să spun ceea ce mi-ar aduce mare supărare şi 
tulburare, copilă, şi ceea ce m-ar lăsa într-o mare şi amară 
singurătate. 

— Doamnă, v-am supărat cu ceva? 

— Cu nimic. Vino aici, lângă mine. 

Roza se apleacă, aşezându-se pe scăunelul de la picioarele 
doamnei. Doamna Noastră, cu acea mângâiere maternă din 
faimoasa seară a întrevederii cu fabricantul metalurgist, îşi 
lasă mâna pe părul negru al fetei şi cu duioşie o ţine lângă 
ea. 

— 'Ţi-am spus, Roza, că vreau să fii fericită şi că aşa te-aş 
face, dacă mi-ar fi dat să fac pe cineva fericit pe faţa 
pământului. Dar nu pot. Sunt raţiuni pe care acuma le ştiu, 
raţiuni în care tu nu joci nici un rol, şi datorită cărora ar fi 
cu mult mai bine pentru tine să nu rămâi aici. Nu trebuie să 
rămâi aici. Am hotărât să nu rămâi. I-am scris tatălui 
băiatului care te iubeşte să vină astăzi aici. Toate le-am 
făcut pentru binele tău! 

Fata, hohotind de plâns, îi acoperă mâna cu sărutări şi nu 
conteneşte a spune că ce-are să se facă, ce are să se facă 


ea, când vor fi despărțite! Stăpâna o sărută pe obraz şi nu 
răspunde nici un cuvânt. 

— Acum îţi doresc să fii fericită, copilă, aflându-te în 
împrejurări mai prielnice. Să fii iubită şi fericită! 

— Ah! Doamna Noastră, m-am gândit la ceva... lertaţi - mă 
că-mi iau îngăduinţa... Dar dumneavoastră nu sunteţi 
fericită. 

— Eu! 

— Veţi fi mai fericită după ce mă veţi fi îndepărtat? Vă rog, 
vă rog, mai gândiţi-vă o dată. Lăsaţi-mă să mai stau puţin! 

— 'Ţi-am spus, copilă, că ceea ce fac e spre binele tău, nu 
spre al meu. E lucru hotărât. Ceea ce sunt pentru tine, 
Roza, e ceea ce sunt acuma, în clipa de faţă... Nu ceea ce 
am să fiu ceva mai târziu. Ţine minte ce-ţi spun şi păstrează 
taina cu sfinţenie. Fă atâta pentru binele meu şi cu asta 
totul se termină între noi! 

Se desprinde de însoţitoarea sa inocentă şi curată la 
suflet, şi părăseşte încăperea. Târziu, în după-amiaza aceea, 
doamna apare în capul scării cu aerul cel mai trufaş şi cel 
mai glacial. Atât de indiferentă, de parcă toate patimile, 
simţirile, pornirile s-ar fi nimicit în evurile timpurii ale lumii 
şi-ar fi pierit de pe suprafaţa pământului odată cu toţi 
ceilalţi monştri dispăruţi. 

Lacheul a anunţat sosirea, domnului Rouncewell din 
pricina căruia Lady Dedlock îşi face apariţia. Domnul 
Rouncewell nu e în bibliotecă, dar doamna se-ndreaptă într- 
acolo, sir Leicester e în acea încăpere şi ea doreşte să 
vorbească mai întâi eu el. 

— Sir Leicester, doresc... Dar eşti reţinut. 

— O, doamnă, nu. Nicidecum. Numai domnul Tulkinghorn. 

Mereu te-ncurci de el. Dând târcoale peste tot locul. Nici-o 
clipă nu poţi scăpa de el, nici-o clipă nu te poţi simţi în 
siguranţă. 

— Vă cer iertare, Lady Dedlock. Îmi îngăduiţi să mă 
retrag? 


Cu o căutătură ce spune făţiş: „Ştii bine că-ţi stă în putere 
să rămâi, dacă vrei”, ea îi răspunde că nu-i nevoie şi se 
îndreaptă spre un scaun. Domnul Tulkinghorn i-l aduce 
ceva mai în faţă, cu plecăciunea lui stângace, şi se retrage 
în bolta unei ferestre dinaintea ei. Intercalată între locul 
unde şade ea şi lumina zilei ce păleşte, strecurându-se de 
pe strada tăcută la acest ceas târziu, umbra lui cade 
asupră-i, întunecând totul din jur. La fel cum îi întunecă şi 
viaţa. 

E o stradă tristă, una dintre străzile de cea mai înaltă 
condiţie, pe care cele două rânduri lungi de case se 
scrutează cu atâta austeritate, încât vreo şase dintre marile 
palate par să fi împietrit sub asemenea priviri îngheţate şi 
nu să fi fost la origine clădite din piatră. E o stradă deo 
măreție atât de posomorâtă, atât de hotărâtă să nu 
binevoiască a se arunca în vâltoarea vieţii, încât până şi 
uşile şi ferestrele îşi au o ţinută sumbră, a lor proprie, aşa 
vopsite în negru şi prăfuite, iar grajdurile din spate au o 
înfăţişare stearpă şi masivă, de parc-ar fi destinate să dea 
adăpost cailor de piatră ai nobilelor statui. Podoabe 
încărcate, din fier forjat, se încolăcesc peste şirurile de 
trepte de pe strada asta groaznică, iar din adăposturile 
acelea împietrite, stingătoarele desuetelor torţe jinduiesc 
cu gurile căscate la gazul cel de curând parvenit. Ici şi colo, 
câte-un cerc de fier mic şi firav, prin care băieţii obraznici 
încearcă s-arunce şepcile prietenilor (singura lor 
întrebuințare astăzi) îşi păstrează locul în frunzarul 
acoperit de rugină, închinat memoriei uleiurilor de candelă 
dispărute. Ba, chiar până şi uleiurile ce mai lâncezesc încă, 
arareori, în câte un vas de sticlă mic şi absurd, în mijloc cu 
câte-o măciulie ca o stridie, licăresc în fiecare noapte 
îmbufnate la luminile cele noi, la fel cum fac şi stăpânii lor 
țepeni şi scorojiţi în Camera Lorzilor. 

De aceea, ce-ar putea dori să vadă Lady Dedlock prin 
fereastra în care stă domnul Tulkinghorn nu-i cine ştie ce. 
Şi totuşi... Şi totuşi... Ea îşi îndreaptă o privire într-acolo, ca 


şi cum ar fi fost dorinţa fierbinte a sufletului ei ca făptura 
aceea să-i dispară din calea ochilor. 

Sir Leicester îşi cere scuze de la Lady Dedlock. Voia să-i 
spună? 

— Doar că domnul Rouncewell e aici (a venit chemat de 
mine) şi că ar fi mai bine să punem capăt problemei cu fata 
aceea. M-am plictisit de moarte de povestea asta. 

— Cuce pot eu... Ajuta? Întrebă sir Leicester, manifestând 
o îndoială considerabilă. 

— Să-l chemăm aici şi s-o-ncheiem. Vrei să dai poruncă să 
vină sus? 

— Domnule Tulkinghorn, fii bun şi sună. Mulţumesc. 
Cheamă, se adresă sir Leicester feciorului, manifestându-şi 
numaidecât termenul comercial, cheamă-l pe domnu' cu 
fierul să vină aici. 

Feciorul pleacă în căutarea domnului cu fierul, îl găseşte 
şi-l aduce. Sir Leicester primeşte pe feruginosul personaj cu 
multă îngăduinţă. 

— Sper că eşti bine sănătos, domnule Rouncewell. Ia loc. 
Avocatul meu, domnul Tulkinghorn. Doamna Mea dorea, 
domnule Rouncewell - sir Leicester, cu dibăcie, trece vorba 
Doamnei Noastre, cu o fluturare solemnă a mâinii - dorea 
să stea de vorbă cu dumneata. Hm! 

— Aş fi tare fericit, răspunde domnul cu fierul, să pot da 
cea mai mare atenţie la orice mi-ar face cinstea Lady 
Dedlock să-mi spună. 

Când se întoarce către ea, domnul Rouncewell găseşte că 
impresia pe care i-o face e mai puţin plăcută decât cea din 
împrejurarea anterioară. Un aer distant şi trufaş creează o 
atmosferă de gheaţă în jurul ei şi nimic din comportarea sa 
nu îndeamnă la sinceritate, aşa cum fusese mai înainte. 

— 'Te rog, domnule, începe Lady Dedlock, cu indiferenţă, 
îmi îngădui să întreb dacă s-a petrecut ceva între dumneata 
şi fiul dumitale, în privinţa acelui capriciu al fiului dumitale? 

E cam prea obositor pentru ochii ei apatici să-i acorde 
favoarea unei priviri, când pune întrebarea de mai sus. 


— Dacă nu mă înşală memoria, Lady Dedlock, am declarat, 
când am avut plăcerea de a vă vedea ultima oară, că îmi voi 
sfătui cu seriozitate fiul să-şi înăbuşe acel... Capriciu. 

Fabricantul metalurgist îi repetă expresia, accentuând-o 
uşor. 

— Şi aşa aţi făcut? 

— O! Fără îndoială că am făcut-o! 

Sir Leicester dă din cap, încuviinţând şi confirmând. 
Foarte firesc. Domnul cu fierul, de vreme ce-a zis că o va 
face, era obligat s-o facă. Nici-o deosebire din acest punct 
de vedere între metalele ordinare şi cele preţioase. Extrem 
de firesc. 

— Şi, vă rog, el a procedat cum l-aţi sfătuit? 

— De fapt, Lady Dedlock, nu v-aş putea da un răspuns 
precis. Mă tem că nu. Probabil că încă nu. În felul nostru de 
a fi, uneori îmbinăm o intenţie cu... Capriciile noastre de 
care nu ne putem chiar uşor lepăda. Cred, oarecum, că ăsta 
este felul nostru de a fi sinceri. 

Sir Leicester are o temere că în expresia asta ar putea să 
fie o semnificaţie Wat Tyler-iană ascunsă şi se cam înfurie. 
Domnul Rouncewell este într-o perfectă stare de bună- 
dispoziţie şi cât se poate de politicos, dar în aceste două 
limite, evident, îşi ticluieşte modul de a se exprima potrivit 
cu primirea ce i s-a făcut. 

— Pentru că, urmează Lady Dedlock, m-am tot gândit la 
povestea asta... Care mă cam plictiseşte. 

— Îmi pare foarte rău, vă asigur. 

— Şi la cele ce sir Leicester a spus în această privinţă şi cu 
care sunt în totul de acord. Sir Leicester se simte măgulit. 
Şi dacă nu ne puteţi da asigurarea că s-a isprăvit cu 
capriciul acela, am ajuns la concluzia că fata ar face mai 
bine să plece de la mine. 

— Nu vă pot da nici un fel de asigurare de asemenea fel, 
Lady Dedlock. Nici-o asigurare de genul acesta. 

— Atunci mai bine să plece. 


— Să-mi fie iertat, Doamna Mea, intervine politicos sir 
Leicester, dar poate că asemenea hotărâre ar aduce tinerei 
fete un prejudiciu pe care nu l-a meritat. lată o tânără, 
urmează sir Leicester, expunând maiestuos cu mâna-i 
dreaptă subiectul ca şi când l-ar servi pe o tavă de argint, o 
fată al cărei noroc neînchipuit a fost de a câştiga atenţia şi 
bunăvoința unei doamne eminente şi de a trăi sub ocrotirea 
acelei eminente doamne, împresurată de felurite favoruri 
pe care o atare situaţie i le conferă şi care sunt, nu mai 
încape îndoială, imense... Cred, fără îndoială, imense, 
domnule... Pentru o fată de o asemenea condiţie socială. Se 
pune apoi întrebarea: se cuvine oare ca tânăra noastră să 
fie lipsită de atât de multe favoruri şi de neînchipuitu-i 
noroc numai pur şi simplu fiindcă a - sir Leicester îşi 
încheie fraza cu o înclinare a capului plină de regret şi 
scuze, dar şi de demnitate, pe care o adresează 
metalurgistului - fiindcă a atras privirile fiului domnului 
Rouncewell? Să vedem, merită oare asemenea pedeapsă? E 
un lucru drept faţă de ea? Asta a fost înţelegerea noastră 
dinainte? 

— Îmi cer iertare, intervine tatăl fiului domnului 
Rouncewell; sir Leicester, binevoiţi a-mi îngădui. Cred că 
pot scurta subiectul. Vă rog să înlăturați din considerentele 
Domniei Voastre argumentele de mai sus. Dacă vă puteţi 
aminti ceva atât de neînsemnat... Lucru ce nu-i de 
aşteptat... Atunci vă va veni în minte că primul meu gând în 
această problemă a fost cu totul potrivnic rămânerii ei aici. 

Auzi colo, să înlături din considerente protecţia casei 
Dedlock? O! Sir Leicester n-are încotro şi trebuie să creadă 
ce-i aude perechea de urechi pe care a moştenit-o de la 
asemenea familie, altfel ar fi putut cu drept cuvânt, să se- 
ndoiască de felul cum i-au relatat urechile cele ce-a 
cuvântat domnul cu fierul. 

— Nu-i nevoie, intervine Doamna Noastră, cu aerul cel mai 
glacial, mai înainte ca sir Leicester să poată face altceva 
decât să răsufle uluit, nu-i nevoie să se atace problema pe 


alte laturi. Fata e foarte bună, n-am absolut nimic să-i 
reproşez, dar e atât de insensibilă la atâtea favoruri şi la 
neînchipuitul noroc pe care l-a avut, încât e îndrăgostită... 
Sau bănuiesc că este, biata prostuţă... Şi nu-i în stare să 
preţuiască tot ce are. 

Sir Leicester cere să se ia aminte că argumentele Doamnei 
Sale schimbă cazul pe de-a-ntregul. Putea să fie sigur că 
Lady Dedlock are cele mai bune temeiuri şi raţiuni în 
sprijinul părerilor sale, şi e pe deplin de acord cu Doamna 
Noastră. Mai bine să plece fata. 

— După cum spunea sir Leicester cu celălalt prilej, 
domnule Rouncewell, când povestea asta ne cam obosise, 
continuă Lady Dedlock nepăsătoare, noi nu putem să vă 
impunem condiţii. Aşadar, fără condiţii şi în împrejurările 
actuale, fata e cu totul nepotrivită aici şi ar face mai bine să 
plece. I-am şi spus-o. Aţi dori s-o trimitem noi înapoi în sat, 
sau aţi prefera s-o luaţi cu dumneavoastră, sau cum doriţi? 

— Lady Dedlock, dacă pot vorbi deschis... 

— În orice caz. 

— Aş dori modalitatea care v-ar scuti cât mai curând cu 
putinţă de povară şi care ar scoate-o din poziţia pe care o 
are în prezent. 

— Şi ca să vorbesc la fel de deschis, răspunde ea cu 
aceeaşi nepăsare studiată, la fel aş dori şi eu. Înţeleg că o 
luaţi cu dumneavoastră? 

Domnul cu fierul face o plecăciune de fier. 

— Sir Leicester, eşti bun să suni? Domnul Tulkinghorn 
păşeşte în faţă, ieşind din arcada ferestrei, şi trage 
cordonul clopotului. Uitasem că sunteţi aici. Mulţumesc. 

El face obişnuita închinăciune, şi se retrage liniştit iarăşi la 
locul lui. Feciorul, răspunzând prompt, îşi face apariţia, 
primeşte poruncă pe cine să aducă, se repede ca o ghiulea 
afară, aduce persoana sus-numită şi dispare. 

Roza e plânsă şi încă îndurerată. La intrarea ei, 
metalurgistul îşi părăseşte scaunul, o ia de braţ şi rămâne 
lângă uşă, gata de plecare. 


— Eşti luată sub protecţie, vezi, îi spune Doamna Noastră, 
obosită şi plictisită ca de obicei, şi pleci de aici sub o pază 
bună. Am spus că eşti o fată foarte bună şi nu ai de ce 
plânge. 

— Pare până la urmă, îşi dă cupărerea domnul 
Tulkinghorn, venind mai în faţă cu câţiva paşi făcuţi la 
întâmplare şi cu mâinile la spate, pare că plânge fiindcă 
pleacă. 

— Aş! Nu-i bine crescută, vedeţi dumneavoastră, răspunde 
domnul Rouncewell cu oarecare pripă în mişcări, de parcă 
s-ar fi bucurat c-a dat peste avocat ca să poată riposta. Şi-i 
o fetiţă fără experienţă, şi nici n-a cunoscut vreodată ceva 
mai bun. Dac-ar fi rămas aici, domnule, nu mai încape 
îndoială că s-ar fi perfecţionat. 

— Nu mai încape îndoială, este şi răspunsul liniştit al 
domnului Tulkinghorn. 

Roza plânge în hohote, că-i pare tare rău că se desparte 
de Doamna Noastră şi că a fost fericită la Chesney Wold, şi 
a fost fericită alături de Doamna Noastră şi că-i mulţumeşte 
iarăşi şi iarăşi Doamnei Noastre. 

— Hai, termină, fetiţă mică şi prostuţă! Îi spune 
metalurgistul, mustrând-o cu voce înceată, dar fără 
supărare. Ţine-ţi firea, dacă ţi-i drag Wat! 

Doamna Noastră abia îi face semn, fluturând din mână cu 
nepăsare şi zicându-i: 

— Hai, hai! Copilă! Fii cuminte! Poţi pleca! 

Sir Leicester s-a lepădat de subiect şi s-a retras în 
sanctuarul hainei sale albastre. Domnul Tulkinghorn, mai 
înainte o formă nelămurită proiectată pe întunericul de- 
afară, se conturează acum, când toată strada e punctată de 
lumini, în raza ochilor Doamnei Noastre, mai mare şi mai 
negru ca înainte! 

— Sir Leicester şi Lady Dedlock, zice domnul Rouncewell, 
după o pauză de câteva clipe. Vă rog să-mi îngăduiţi să plec, 
cu scuzele mele că v-am tulburat iarăşi liniştea, cu toate că 
nu din iniţiativa mea, în privinţa unui asemenea subiect 


obositor. Pot foarte bine înţelege, vă încredinţez, cât de 
obositoare a putut fi pentru Lady Dedlock o asemenea 
bagatelă. Dacă am îndoieli asupra felului cum m-am 
comportat şi cum am tratat acest fleac, e numai fiindcă n- 
am exercitat de la bun început influenţa mea ca s-o fi luat 
pe tânăra mea prietenă aici de faţă fără să vă mai tulbur 
deloc. Dar mi s-a părut - sporind probabil importanţa 
lucrului - că din respect se cuvine să vă dau explicaţiile de 
rigoare şi din candoare să caut să aflu ce doriţi şi ce v-ar 
conveni. Nădăjduiesc că-mi veţi ierta lipsa de cunoaştere a 
manierelor din societatea înaltă. 

Datorită cuvintelor menţionate mai sus, sir Leicester se 
consideră citat şi scos din sanctuarul său. 

— Domnule Rouncewell, răspunde el, nu mai stăruiţi. 
Justificările sunt inutile, sper, de ambele părți. 

— Mă bucur s-aud că spuneţi aşa ceva, sir Leicester şi, de 
mi-e îngăduit, aş dori, în încheiere, să revin la cele ce-am 
spus mai înainte în privinţa legăturii de lungă durată pe 
care mama mea o are cu familia dumneavoastră şi valoarea 
pe care o asemenea legătură o vădeşte de ambele părţi: aş 
dori să vă semnalez micul exemplu ce stă la braţ cu mine, 
care se arată atât de devotată şi înduioşată la despărţire şi 
în care mama mea, aş crede, s-a trudit ca să trezească 
asemenea sentimente... Cu toate că nu mai încape îndoială 
că Lady Dedlock, cu sincerul său interes şi bunăvoința sa 
înnăscută, a reuşit să facă mult mai mult. 

Dacă ceea ce a spus e în bătaie de joc, totuşi, poate fi mai 
adevărat decât îşi închipuie. Dar el subliniază cele spuse 
fără să se abată de la felul lui deschis de a vorbi, cu toate 
că, în timp ce vorbeşte, se întoarce înspre partea aceea 
întunecoasă a camerei, unde şade Doamna Noastră. Sir 
Leicester s-a ridicat ca să răspundă salutului de despărţire, 
domnul Tulkinghorn sună iarăşi, feciorul trage iar o fugă şi 
domnul Rouncewell cu Roza părăsesc casa. 

După aceea sunt aduse înăuntru lumini ce-l scot la iveală 
pe domnul Tulkinghorn, stând încă în arcada ferestrei, cu 


mâinile la spate, şi pe Doamna Noastră şezând încă jos, în 
faţă cu silueta lui, care-i acoperă priveliştea nopţii ca şi pe 
cea a zilei. Lady Dedlock e foarte pierită la faţă. Domnul 
Tulkinghorn, băgând de seamă paloarea ei în timp ce se 
scoală ca să părăsească încăperea, îşi zice în sinea lui: „Hm! 
Are de ce fi! Puterea femeii ăsteia e uimitoare! Tot timpul a 
jucat un rol!” Dar şi el poate juca un rol... Rolul 
personajului său de neschimbat... Şi, în vreme ce ţine uşa 
deschisă pentru femeia aceasta, cincizeci de perechi de 
ochi, fiecare de cincizeci de ori mai pătrunzător decât ochii 
lui sir Leicester, tot n-ar putea descoperi la el vreo 
ştirbitură. Lady Dedlock cinează astăzi singură în 
apartamentul ei. Sir Leicester este convocat pentru 
salvarea Partidului Doodle şi pentru înfrângerea grupului 
Coodle. Lady Dedlock, aşezându-se la cină, încă palidă de 
moarte (0 ilustrare întocmai a textului debitat de verişorul 
cel pirpiriu) întreabă dacă acesta a plecat. Da. Dacă a 
plecat şi domnul Tulkinghorn? Nu. Puțin după aceea 
întreabă iarăşi dacă n-a plecat încă. Nu. Ce face? Feciorul 
crede că scrie scrisori în bibliotecă. Ar dori doamna să-l 
vadă? Orice, numai asta nu. 

Însă el doreşte s-o vadă pe Doamna Noastră. Câteva 
minute mai târziu, i se aduce la cunoştinţă că domnul 
Tulkinghorn, prezentându-i respectele sale, întreabă dacă 
Doamna Noastră ar putea să aibă bunăvoința de a-l primi 
pentru un cuvânt, două, după cină. Doamna Noastră îl 
primeşte chiar acum. El vine pe dată, cerându-şi scuze că 
deranjează, fie chiar cu îngăduinţa dată, în timp ce Doamna 
Noastră se află la cină. După ce-au rămas singuri, Doamna 
Noastră îi face un semn cu mâna, ca să se lipsească de 
asemenea prefăcătorie. 

— Ce doreşti, domnule? 

— Ei bine, Lady Dedlock, răspunde avocatul, luându-şi un 
scaun la mică depărtare de ea, şi frecându-şi încetişor 
picioarele-i înţepenite, în sus şi-n jos, în sus şi-n jos... Sunt 
destul de uimit de calea pe care aţi apucat. 


— Într-adevăr? 

— Da! Hotărât lucru. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. 
Socot că e o abatere de la înţelegerea noastră şi de la 
făgăduiala dumneavoastră. Ne pune pe amândoi într-o 
poziţie nouă, Lady Dedlock. Mă văd silit să spun că n-o 
aprob. 

Se opreşte din fricţionarea picioarelor şi se uită la ea cu 
mâinile pe genunchi. Stăpân pe sine, aşa cum e, se simte 
totuşi în felul lui o oarecare libertate nedefinită, care e nouă 
şi care n-a scăpat spiritului de observaţie al femeii. 

— Nu te înţeleg bine. 

— O, da, mă înţelegeţi, cred. Cred că mă înţelegeţi. 
Haideţi, haideţi, Lady Dedlock, nu trebuie să ne prefacem şi 
să ocolim punctul central. Doar ştiţi că fata vă era dragă. 

— Ei şi, domnule? 

— Şi ştiţi... Cum şi eu ştiu... Că nu aţi îndepărtat-o pentru 
raţiunile pe care le-aţi arătat, ci în scopul de a o depărta cât 
mai mult cu putinţă... Să-mi fie iertat că menţionez faptul ca 
factor al problemei... De demascarea şi ruşinea care vă 
ameninţă. 

— Ei şi, domnule? 

— Ei şi, Lady Dedlock? Răspunde avocatul încrucişându-şi 
picioarele şi mângâindu-şi genunchiul de deasupra. 
Obiectez asupra celor ce aţi făcut. Socot c-aţi procedat 
primejdios. Ştiu că lucrul nu era necesar, ci e tocmai 
potrivit ca să dea loc la vorbe, îndoieli, zvonuri, mai ştiu eu 
câte, în casă. Pe lângă asta e o încălcare a înţelegerii 
noastre. Trebuia să rămâneţi exact aceeaşi care aţi fost 
înainte. Pe când - e desigur evident pentru dumneavoastră 
cum e şi pentru mine - în seara asta aţi fost foarte diferită 
de ceea ce aţi fost până acum. Şi încă, Dumnezeu să mă 
ierte, Lady Dedlock, atât de făţiş! 

— Dacă, domnule, începe ea, cunoscându-mi taina... Dar 
se întrerupe. 

— Acum, Lady Dedlock, ăsta e fondul problemei, şi în 
fondul problemei, temeiurile nu trebuie ţinute în evidenţă. 


Nu mai e secretul Domniei Voastre, mă iertaţi. Aici este 
tocmai greşeala. E secretul meu în păstrare pentru sir 
Leicester şi familie. Dacă ar fi taina Domniei Voastre, nu am 
fi aici, purtând conversaţia de faţă. 

— E foarte adevărat. Dacă, ştiindu-mi taina, fac tot ce pot 
ca să cruţ o fată nevinovată (mai cu seamă amintindu-ţi 
chiar aluzia dumitale la fată, când ai adus la cunoştinţa 
oaspeţilor adunaţi la Chesney Wold povestea vieţii mele), ca 
s-o cruţ de pata ruşinii mele ce ameninţă să se dea în vileag, 
înseamnă că eu procedez potrivit cu o hotărâre pe care am 
luat-o. Nimic şi nimeni din lume nu o poate clinti şi nu mă 
poate abate de la ea. 

Toate acestea le spune cu multă atenţie şi claritate şi cu 
tot atâta exteriorizare a sentimentelor câtă arată şi el. Cât 
despre Tulkinghorn, acesta dezbate metodic fondul 
problemei ca şi cum doamna n-ar fi decât un instrument 
neînsufleţit folosit în afaceri judiciare. 

— Da? Atunci vedeţi, Lady Dedlock, răspunde el, nu sunteţi 
persoana în care să se încreadă cineva. Aţi adus cazul în 
văzul tuturor, întemeindu-vă pe aparenţe şi, aşa stând 
lucrurile, nu sunteţi persoana în care să se încreadă cineva. 

— Poate că-ţi mai aminteşti că asupra acestui punct am 
arătat oarecare temere, când am vorbit în noaptea aceea la 
Chesney Wold? 

— Da, răspunde domnul Tulkinghorn, ridicându-se glacial 
şi stând în faţa vetrei căminului. Da, îmi aduc aminte, Lady 
Dedlock, că v-aţi referit cu siguranţă la fată, dar asta s-a 
întâmplat înainte de a fi căzut noi la învoială, şi atât litera, 
cât şi spiritul învoielii noastre exclud cu desăvârşire orice 
acţiune din partea dumneavoastră, sprijinită pe 
descoperirea mea. Asupra acestui lucru nu mai poate fi nici- 
o îndoială. Cât despre cruţarea sau apărarea fetei, ce 
valoare sau ce importanţă are ea? S-o cruţaţi! Lady 
Dedlock, avem de-a face cu numele compromis al unei 
ilustre familii. Era de presupus că drumul merge drept... 
Trecând peste orice, fără să se abată nici la dreapta, nici la 


stânga, fără a ţine seama de nici un soi de considerente în 
cursul său, fără să cruţe sau să apere nimic, călcând în 
picioare orice i-ar ieşi în cale. 

Doamna îşi ţinea privirile aplecate asupra mesei. Atunci 
însă îşi ridică ochii şi se uită la el. O expresie aspră se 
citeşte pe figura ei, şi o parte a buzei de jos e strânsă între 
dinţi. „Femeia asta mă înţelege”. 

— Gândeşte domnul Tulkinghorn, în timp ce ea îşi lasă 
iarăşi privirile. „Ea nu poate fi cruţată. De ce-ar cruța dânsa 
pe alţii?” 

Un scurt răstimp, amândoi rămân tăcuţi. Lady Dedlock nu 
s-a atins de cină, dar de două sau trei ori şi-a turnat cu o 
mână fermă apă şi a băut-o. Se ridică de la masă, se 
îndreaptă către o sofa, se întinde pe ea, acoperindu-şi faţa. 
Nimic din felul ei n-ar trăda slăbiciune şi nici n-ar deştepta 
compătimire. E dusă pe gânduri, întunecată şi concentrată. 
„Femeia asta” gândeşte domnul Tulkinghorn, stând în faţa 
vetrei căminului, iarăşi ca un obiect întunecat ce-i acoperă 
priveliştea, „femeia asta e un fenomen”. 

O studiază pe îndelete, fără să vorbească un timp. Şi ea 
studiază ceva pe îndelete. Nu va fi ea prima care să rupă 
tăcerea, părând de fapt atât de nefiresc s-o facă, cu toate că 
domnul Tulkinghorn a rămas acolo lângă ea până la miezul 
nopţii, încât, în cele din urmă, se vede silit dânsul să 
deschidă gura. 

— Lady Dedlock, partea cea mai neplăcută a acestei 
discuţii de afaceri stă încă în faţa noastră. Înțelegerea 
noastră s-a desfăcut. O doamnă de inteligenţa şi puterea de 
caracter de care dispuneţi va fi pregătită să afle că declar 
acum înţelegerea aceea nulă şi neavenită şi că-mi iau 
libertatea de acţiune. 

— Sunt foarte pregătită. 

Domnul Tulkinghorn îşi înclină capul. 

— Asta e tot cu ce am avuta vă tulbura, Lady Dedlock. 

Doamna îl opreşte pe când e gata să iasă din cameră, şi-l 
întreabă: 


— Asta e înştiinţarea pe care trebuia s-o primesc? Doresc 
să nu mă înşel în privinţa intenţiilor dumitale. 

— Nu chiar înştiinţarea pe care trebuia s-o primiţi, Lady 
Dedlock, pentru că înştiinţarea plănuită presupunea că 
înţelegerea noastră a fost respectată; de fapt - însă - e 
aceeaşi, de fapt e aceeaşi. Deosebirea e doar pur şi simplu 
în concepţia unui jurisconsult. 

— Nu ai de gând să-mi trimiţi altă înştiinţare? 

— Aveţi dreptate. Nu am de gând. 

— Intenţionezi să-l pui pe sir Leicester în cunoştinţă de 
cauză în seara asta? 

— O întrebare direct la ţintă! Răspunde domnul 
Tulkinghorn cu un zâmbet abia schiţat, dând prudent din 
cap că nu. Nu, nu în seara asta. 

— Mâine? 

— Ţinând seama de toate amănuntele, prefer să nu vă 
răspund la întrebarea Domniei Voastre, Lady Dedlock. Dacă 
ar fi să vă spun că nu ştiu exact când, nu m-aţi crede şi n-ar 
răspunde niciunui scop. S-ar putea să fie mâine. Mai mult n- 
am a mai spune. Sunteţi prevenită, iar eu nu vă pot oferi 
nici un fel de speranţe, căci împrejurările ar putea să nu le 
confirme. Vă doresc noapte bună! 

Ea îşi trage mâna, îşi întoarce faţa palidă către dânsul, pe 
când el se îndreaptă tăcut spre uşă, şi îl mai opreşte o dată, 
tocmai când e pe punctul de a deschide uşa. 

— Intenţionezi să mai rămâi un timp aici în casă? Mi s-a 
spus că scriai în bibliotecă. Ai de gând să te întorci acolo? 

— Numai ca să-mi iau pălăria. Mă duc acasă. 

Ea îşi apleacă ochii în loc să-şi încline capul; mişcarea e 
foarte neînsemnată şi ciudată; iar el se retrage. leşit din 
cameră, îşi priveşte ceasornicul, dar are impresia că-l înşală 
cu vreun minut sau cam aşa ceva. Deasupra scării se află un 
ornic splendid, faimos pentru precizia lui, aşa cum arareori 
sunt ornicele splendide. „Şi tu ce zici? Îl întreabă domnul 
Tulkinghorn, adresându-i-se. Ce zici?” 


LL 


Dacă i-ar răspunde acum: „Nu te duce acasă!” Ce ornic 
faimos ar mai fi de azi înainte, dacă în seara asta, din toate 
celelalte seri pe care le-a măsurat, i-ar spune acestui 
bătrân, dintre toţi tinerii şi bătrânii ce i-au stat în faţă: „Nu 
te duce acasă!” Cu clopoţelu-i pătrunzător şi limpede, bate 
de trei sferturi după şapte şi ticăie mai departe. 

— Ei! Eşti mai prost decât te-am crezut! Zice domnul 
Tulkinghorn, mustrându-şi în şoaptă ceasornicul. Două 
minute în plus? În viteza asta n-ai să rezişti cât trăiesc eu! 

Ce grozav ceas ar mai fi dacă ar răspunde mustrării lui cu 
o facere de bine, dacă i-ar ticăi în răspuns: „Nu-te-du-ce-a- 
ca-să!” 

Iese în stradă, merge înainte cu mâinile la spate, pe sub 
umbra caselor semeţe, ale căror multe taine, încurcături, 
ipoteci, treburi delicate de tot felul sunt adunate în vesta lui 
de satin neagră şi veche. 

Le cunoaşte toate tainele, până şi pe cele ale cărămizilor şi 
ale tencuielii. Hornurile înalte îi semnalează telegrafic 
secretele de familie. Totuşi, nici-o voce de-a lor, în drumul 
lung de câteva mile, nu-i şopteşte: „Nu te duce acasă!” 

Prin gălăgia şi mişcarea de pe străzile oamenilor de rând, 
prin vuietul şi duruitul multor vehicule, multor picioare şi 
multor voci, luminat de lămpile prăvăliilor aprinse, suflat de 
vântul din apus, înghesuit de mulţimea trecătorilor, e mânat 
fără milă în drumul lui şi nu întâlneşte nici-o voce care să-i 
şoptească: „Nu te duce-acasă!” Ajuns în sfârşit în camera-i 
mohorâtă, ca să-şi aprindă lumânările şi să se uite înjur, şi-n 
sus, zărind romanul ce arată cu mâna întinsă din tavan, nu 
vede în degetul romanului nici un nou înţeles în seara asta, 
şi nici în fluturarea grupului însoțitor; nimic care să-i dea 
ultimul avertisment: „Nu veni aicea!” 

E o noapte cu lună, dar luna fiind la al treilea pătrar, abia 
acum răsare deasupra marii mulţimi a Londrei. Stelele 
strălucesc aşa cum străluceau deasupra tablelor ce 
acopereau turnul castelului de la Chesney Wold. Femeia 
aceea, aşa cum în ultima vreme se obişnuise el s-o 


numească, se uită pe cer la stele. Sufletul înlăuntrul ei e 
frământat, îi e rău de la inimă şi n-are odihnă. Încăperile 
mari i se par strâmte şi înăbuşitoare. Nu poate să le-ndure 
strâmtoarea şi are să se plimbe prin grădina învecinată. 

Cu mult prea capricioasă şi voluntară în tot ce face, ca să 
mai pricinuiască cine ştie ce uimire celor din jur, femeia 
aceea, învăluită cu nepăsare într-o haină, iese afară în 
noaptea cu lună. Lacheul o însoţeşte cu cheia. După ce-a 
deschis poarta parcului, el depune cheia în mâinile 
doamnei, la cererea Domniei Sale şi i se porunceşte să se 
întoarcă. Are să se plimbe pe-acolo o bucată de vreme, ca 
să-şi aline durerea de cap. Poate are să lipsească un ceas, 
poate mai mult. N-are nevoie să fie însoţită mai departe. 
Poarta împinsă se închide cu un trăncănit şi lacheul o 
părăseşte; rămasă singură, se topeşte în umbra întunecată 
a câtorva copaci. 

Noapte minunată, cu o lună mare şi strălucitoare şi cu o 
puzderie de stele. Domnul Tulkinghorn, îndreptându-se 
spre pivniţă şi deschizând şi închizând uşile acelea ce 
răsunau, trebuie să treacă printr-o curte micuță ca de 
închisoare. Întâmplător, se uită în sus, gândind ce noapte 
minunată, ce lună strălucitoare şi mare, ce puzderie de 
stele! Şi ce noapte tăcută! 

Foarte tăcută noapte. Când luna străluceşte cu atâta 
putere, singurătatea şi tăcerea par să se aştearnă ca 
născute din ea, înrâurind până şi locurile înţesate de lume 
şi pline de viaţă. Tăcerea nopţii nu se aşterne numai pe 
şoselele prăfuite şi pe culmile colinelor de unde poate fi 
văzută întinderea largă a câmpiei adormite, din ce în ce mai 
tăcută, ci se revarsă în depărtare până pe marginea 
zimţuită a copacilor profilaţi pe cer, cu fantomatica înflorire 
cenuşie de pe creste. Tăcerea nopţii nu se-aşterne numai 
peste fluviul cu păşunile din luncile sale verzi şi bogate, al 
cărui curs sclipeşte printre insule încântate, printre 
zăgazuri ce murmură, printre vâltori ce şoptesc. Iar liniştea 
ce se revarsă nu-l însoţeşte numai în cursul lui, pe unde 


răsar casele în ciorchine, pe unde multe poduri se oglindesc 
în apele sale, pe unde debarcadere şi corăbii îl întunecă şi-l 
fac înspăimântător, şi nici pe unde şerpuieşte printre acele 
desfigurări de mlaştini ale căror faruri sinistre se înalţă pe 
maluri ca nişte schelete scăldate, sau pe unde se lărgeşte 
prin regiunea mai abruptă a terenurilor ridicate, bogate în 
lanuri, mori de vânt şi turle, şi unde se împreunează cu 
marea mereu frământată. Tăcerea nopţii nu se-aşterne 
numai pe adâncuri şi pe țărm, acolo unde paznicul stă de 
veghe să vadă corabia cu aripile-i întinse că taie poteca de 
lumină, părându-i-se că i se înfăţişează numai lui; dar chiar 
peste puzderia de lume a Londrei, aşa cum o vede străinul, 
s-a lăsat oarecare linişte. Turlele şi turnurile imensului oraş, 
precum şi singura sa mare catedrală sunt mai aeriene; 
vârfurile caselor afumate îşi pierd vulgaritatea în firava lor 
strălucire; zgomotele ce se-nalţă de pe străzi sunt mai 
puţine şi mai îndulcite, iar paşii de pe caldarâm trec mai 
cuminţi. În acele câmpuri pe care domiciliază domnul 
Tulkinghorn, unde păstorii cântă pe fluierele Curţii de 
Justiţie, care-s fără de oprire şi-şi ţin oile în turmă cu 
cârlige şi cu bâte, până ce termină să le tundă din cale 
afară de scurt, orice zgomot e înghiţit în noaptea asta cu 
lună, pierzându-se într-un freamăt ce sună-n depărtare, ca 
şi cum oraşul ar fi un pahar imens ce vibrează. 

Dar ce-i asta? Cine-a tras cu o puşcă sau cu un pistol? 
Unde a fost? 

Puţinii trecători tresar, se opresc şi se uită în jurul lor. 
Câteva ferestre şi uşi se deschid şi lumea iese să vadă ce-i. 
A fost o explozie puternică, urmată de un ecou şi un 
zăngănit greoi. S-a zguduit o casă, sau aşa zice un om ce 
trece. În vecinătate, zgomotul a sculat toţi câinii care latră 
stârniţi. Pisici înspăimântate fug cât pot peste drum. În timp 
ce câinii mai latră şi mai urlă... Un câine mai ales urlă ca un 
demon... Clopotele de la biserici, ca şi cum şi ele s-ar fi 
înfiorat, se pornesc să bată. Vuietul de pe străzi de 
asemenea pare a creşte până ce ajunge chiot. Dar curând 


se termină. Înainte ca ultimul orologiu să-nceapă a bate 
zece, s-a făcut linişte. După ce-a încetat din bătaie, noaptea 
minunată, luna mare şi strălucitoare şi puzderia de stele 
sunt lăsate iarăşi în pace. 

Domnul Tulkinghorn n-a fost deranjat? Ferestrele lui sunt 
întunecate şi tăcute, iar uşa e închisă. Ar trebui să fie ceva 
într-adevăr cu totul neobişnuit ca să-l scoată din găoacea 
lui. De auzit, nu-i auzit, de văzut, nu-i văzut. Ce explozie de 
tun ar putea oare să-l scoată pe bătrânul ruginit din liniştea 
lui de nezdruncinat? 

De mulţi ani, romanul încăpățânat a stăruit s-arate cu 
degetul de pe tavan, fără nici un sens anume. Nu s-ar părea 
că în noaptea asta gestul său are o nouă semnificaţie. O 
dată ce-a arătatcu degetul, arată mereu... ca toţi romanii, 
sau chiar ca britanicii urmăriţi de-o singură idee. lată-l, fără 
să aibă vreo îndoială, în atitudinea-i impasibilă, arătând cu 
degetul zadarnic, cât e noaptea de lungă. Lumină de lună, 
întunecime, zori, răsărit de soare, zi. lată-l încă tot arătând 
de zor cu degetul, şi nimeni nu se sinchiseşte de el. 

Dar, puţin după revărsarea zilei, vin şi oamenii să curețe 
camerele. Şi, sau romanul are altă intenţie, sau primul om 
care a intrat s-a speriat, fiindcă, ridicându-şi privirea în sus, 
spre mâna întinsă a romanului, şi apoi uitându-se în jos la 
ceea ce-i acolo dedesubt, omul acela scoate un țipăt şi-o 
rupe la fugă. Ceilalţi, uitându-se înăuntru, acolo unde se 
uitase celălalt, scot şi ei ţipete şi-o iau la goană şi se face 
mare zarvă în stradă. 

Ce vrea să spună asta? În camera întunecoasă nu se 
îngăduie nici-o lumină şi persoane neobişnuite intră în ea, 
păşind domol, dar din greu; cară o povară în camera de 
culcare şi o aşază jos. Cât e ziua de lungă se şopteşte, se 
pun întrebări, se fac cercetări cu stricteţe în fiecare colţişor, 
se caută cu grijă urme de paşi şi se înseamnă tot cu grijă 
aşezarea fiecărei mobile. Toţi ochii se ridică în sus spre 
roman şi toate vocile şoptesc: 

— Măcar dac-ar putea spune ceea ce a văzut! 


Romanul arată câtre o masă cu o sticlă de vin (aproape 
plină) şi un pahar şi două lumânări, care au fost stinse, 
suflându-se asupra lor, curând după ce fuseseră aprinse. 
Mai arată către un scaun gol şi către o pată de pe duşumea 
în faţa scaunului, care abia de poate fi acoperită cu palma. 
Obiectele enumerate se află direct în raza vederii sale. O 
imaginaţie aprinsă ar putea crede că a fost acolo ceva atât 
de înspăimântător, încât tot restul compoziţiei, nu numai 
romanul acela, acolo prezent, cu picioarele exagerat de 
lungi, ci şi norii, şi florile, şi coloanele... pe scurt toată 
alegoria trup şi suflet şi toată mintea din capetele ei... 
Puteau să înnebunească de-a binelea. Se întâmplă fără greş 
că oricine intră în încăperea întunecoasă şi se uită la 
lucrurile de care a fost vorba mai sus, ridică apoi ochii spre 
roman şi vede că privirile lui sunt învăluite în taină şi 
spaimă, ca şi cum ar fi fost un martor ce-a amuţit. 

Aşa că de-a lungul multor ani ce-au să vină, se va întâmpla 
cu siguranţă să se spună poveşti cu stafii despre pata aceea 
de pe duşumea, atât de lesne de acoperit, atât de greu de 
şters, iar romanul cu arătătorul întins de pe plafon va arăta 
- atâta vreme cât praful, şi umezeala, şi păianjenii îl vor 
cruța - cu mult mai multă noimă către acele obiecte, decât 
o făcuse pe timpul domnului Tulkinghorn, şi cu un 
subinţeles prevestitor de moarte. Pentru că timpul 
domnului Tulkinghorn s-a încheiat pe veşnicie; căci romanul 
a arătat spre mâna ucigaşă, ridicată împotriva vieţii lui şi, 
neputincios, a tot arătat de cu seară până dimineaţa la el, 
aşa cum zăcea cu faţa în jos pe duşumea, cu inima 
străpunsă de un glonţ. Prietenie statornică nui mare 
eveniment anual i-a venit rândul în întreprinderea domnului 
Matthew Bagnet, altfel numit şi Lignum Vitae, fost artilerist 
şi actual fagotist. Eveniment de sărbătorire şi aniversare. 
Celebrarea în familie a zilei de naştere. 

Nu-i ziua de naştere a domnului Bagnet. În comerţul său 
de instrumente muzicale, domnul Bagnet deosebeşte 
asemenea dată de celelalte numai prin faptul că-şi sărută 


copiii mai zgomotos înainte de micul dejun, fumează o pipă 
în plus după cină şi se întreabă, când se înserează, ce-o fi 
gândind biata maică-sa despre socoteala asta... Pretext de 
infinite speculaţii, din cauza plecării maică-sii din viaţă de 
vreo douăzeci de ani şi mai bine. Oamenii arareori se-ntorc 
cu gândul la tatăl lor, dar în contabilitatea amintirii parc-au 
transferat întreaga lor afecţiune filială pe numele mamei. 
Domnul Bagnet e unul dintre aceştia. Poate că aprecierea 
exaltată a meritelor soţiei sale, căreia îi spune, alintând-o, 
„bătrânica”, îl face să considere substantivul „devotament” 
de genul feminin. 

Nu-i nici ziua de naştere a vreunuia dintre cei trei copii ai 
săi. Asemenea evenimente sunt cinstite cu anumite semne 
de consideraţie, care arareori depăşesc graniţele unor „La 
mulţi ani” şi ale unei budinci. La ultima zi de naştere a 
tânărului Woolwich, băgând de seamă el cât a crescut 
băiatul şi cât s-a dezvoltat în toate privinţele, într-un 
moment de profundă cugetare asupra schimbărilor 
megşterite de timp, a purces să-l chestioneze din catehism, 
dorind să pună cu extremă exactitate întrebările numărul 
unu şi doi: Cum te cheamă? Şi Cine ţi-a dat numele tău? 
Dar precizia exactă a memoriei sale dând greş, a înlocuit-o 
cu întrebarea numărul trei: Şi cum îţi place numele tău? Pe 
care a formulat-o subliniindu-i însemnătatea atât de 
edificatoare şi desăvârşită, ca să-i dea un caracter pe deplin 
ortodox. Totuşi, întâmplarea de mai sus, de la acea anume 
aniversare, a fost un incident special ce nu intră în 
programul general al solemnităţii. 

Azi e ziua de naştere a bătrânicii şi-i cea mai mare 
sărbătoare, însemnată cu litera cea mai roşie în calendarul 
domnului Bagnet. Fericitul eveniment e totdeauna 
sărbătorit potrivit anumitor forme stabilite şi prescrise de 
domnul Bagnet de mai mulţi ani încoace. Domnul Bagnet 
fiind profund încredinţat că a avea două păsări la cină 
înseamnă a atinge culmea luxului imperial, în mod invariabil 
el însuşi se duce la piaţă cu noaptea în cap, în dimineaţa 


zilei cu pricina, să cumpere o pereche; tot astfel, în mod 
invariabil e înşelat de vânzător, şi pricopsit cu cei mai vechi 
locatari de cotineaţă din Europa. Întorcându-se cu 
asemenea recorduri triumfale de duritate, legate într-o 
năframă curată, alb cu albastru (indispensabilă pentru 
pregătirile în curs), ca din întâmplare o pofteşte pe doamna 
Bagnet să mărturisească la micul dejun ce-ar dori să 
mănânce la prânz. Doamna Bagnet, ca din întâmplare ce nu 
se ştie să fi dat vreodată greş, răspunde că pasăre, iar 
domnul Bagnet pe dată scoate bocceaua dintr-o 
ascunzătoare, în mijlocul unei uimiri şi bucurii generale. 
Mai departe, Domnia Sa pretinde că bătrânica nu trebuie 
să facă nimic cât e ziua de lungă, ci doar să stea îmbrăcată 
cu cea mai bună rochie şi să fie servită de el şi de copii. 
Cum niciodată nu s-a ilustrat prin priceperea-i culinară, e 
lesne de înţeles că toată treaba asta e socotită de bătrânică 
mai curând ca un ceremonial decât ca o bucurie, dar ea îşi 
păstrează demnitatea manifestând o voioşie de neînchipuit. 

La prezenta zi de naştere, domnul Bagnet a îndeplinit 
obişnuitele preliminarii. Acumpărat două specimene de 
înaripate, care, dacă există vreun adevăr în zicale, sigur că- 
şi mâncaseră de mult mălaiul, până să ajungă la frigare. 
Domnul Bagnet şi-a uimit şi bucurat familia prin 
neaşteptata lor apariţie; el însuşi dirijează frigerea 
păsărilor, iar pe doamna Bagnet o mănâncă palmele 
înnegrite de treabă, şi-ar sări să împiedice ceea ce vede că 
merge pe dos, dar şade în rochia ei de ceremonie, ca un 
oaspete preacinstit. 

Quebec şi Malta pun faţa de masă pentru prânz, în timp ce 
Woolwich, slujind, aşa cum îi şade bine, sub ordinele tatălui 
său, învârte păsările în frigare. Tinerelor ajutoare de 
bucătar, doamna Bagnet le face din când în când cu ochiul 
sau le dă din cap că nu, sau îşi încruntă faţa când săvârşesc 
câte o greşeală. 

— La unu şi jumătate, zice domnul Bagnet. Precis până la 
secundă. Vor fi gata. 


Doamna Bagnet observă cu spaimă că una dintre păsări 
stagnează în faţa focului şi a început să se ardă. 

— Ai să ai un prânz, bătrânico, declară domnul Bagnet, 
demn de o regină. 

Doamna Bagnet îşi arată cu voioşie dinţii albi, dar 
manifestă atâta nelinişte interioară faţă de fiul ei, încât 
băiatul e împins de îndemnul dragostei s-o întrebe din ochi 
ce se-ntâmplă... Şi rămâne aşa cu ochii căscaţi, uitând cu 
desăvârşire de păsări şi nedând nici un semn că are să-şi 
revină în fire. Din fericire, sora lui mai mare bagă de seamă 
pricina neliniştii doamnei Bagnet, şi cu un pumn dojenitor îl 
trezeşte la realitate. Păsările oprite în loc pornind să se- 
nvârtească iarăşi, doamna Bagnet închide ochii, profund 
uşurată. 

— George vine la noi, zice domnul Bagnet. La patru şi 
jumătate. Precis la secundă. De câţi ani, bătrânico, tot vine 
la noi? Câţi se-mplinesc astăzi după-amiază? 

— Ah, Lignum, Lignum! De-atâţia câţi au trebuit ca să- 
mbătrânească o femeie tânără. Aşa încep să cred. Cam 
atâţia, nu mai puţini, răspunde doamna Bagnet, râzând şi 
clătinând din cap. 

— Bătrânico, zice domnul Bagnet, fii fără grijă. Eşti tot aşa 
de tânără cum ai fost de când te ştiu. Dacă nu încă mai 
tânără. Chiar aşa cum şi eşti. După cum oricine poate 
vedea. 

Quebec şi Malta strigă, bătând din palme, că Şmecherul 
sigur că are să aducă ceva mamei şi încep să facă 
presupuneri ce anume. 

— Ştii dumneata, Lignum, începe a vorbi doamna Bagnet, 
aruncând o privire pe faţa de masă şi făcând cu ochiul 
drept: „Sare!” către Malta, şi înlăturând cu o clătinare din 
cap piperul de la Quebec. Îmi vine a crede că pe George l-a 
apucat dorul de hoinăreală. 

— George, răspunde domnul Bagnet, nu mai pleacă. Nu 
dezertează. Să-şi lase vechiului camarad la nevoie! Nu te 
teme de asta! 


— Nu, Lignum. Nu. Nu zic c-are s-o facă. Nu cred c-are s-o 
facă. Dar dacă ar putea să iasă din încurcăturile lui băneşti, 
cred că ar pleca. 

Domnul Bagnet o întreabă de ce. 

— Hm, face soţia lui, dusă pe gânduri. George îmi pare că 
şi-a pierdut răbdarea, e neliniştit. Nu zic că nu-i la fel de 
independent ca totdeauna. Desigur că trebuie să fie 
independent, altfel n-ar mai fi George, dar suferă, pare 
amărât. 

— E peste măsură de sâcâit, zice domnul Bagnet. De un 
avocat. Care ar scoate şi pe dracu' din sărite. 

— Asta e altceva, încuviinţează soţia lui, dar lucrurile stau 
aşa cum spun eu, Lignum. 

Pentru moment conversaţia e întreruptă de nevoia în care 
se află domnul Bagnet de a-şi concentra întreaga forţă a 
spiritului asupra prânzului oarecum primejduit de 
temperamentul uscat al păsărilor, care n-au vrut să producă 
nici un pic de zeamă, precum şi de sosul care n-a căpătat 
nici un gust, dar în schimb a căpătat o culoare întunecată. 
Cu o îndărătnicie asemănătoare, cartofii se fărâmă în 
furculiţă, în operaţia curăţirii lor de coajă, desfăcându-se 
din mijloc în toate direcţiile, de parcă i-ar fi prins un 
cutremur de pământ. De asemenea, labele înaripatelor sunt 
mai lungi decât era de dorit şi mult prea solzoase. 
Înlăturând asemenea necazuri pe cât s-a priceput mai bine, 
domnul Bagnet în sfârşit împarte mâncarea şi toţi se aşază 
la masă. Doamna Bagnet ocupă locul oaspetelui, în partea 
lui din dreapta. 

Ebine că bătrânica n-are decât o zi de naştere pe an, 
pentru că de două ori asemenea îngăduinţă în materie de 
înaripate ar putea fi dăunătoare. Orice ligament şi tendon 
delicat pe care înaripatele le au de la natură, la aceste două 
specimene s-au dezvoltat în forma ciudată de strune de 
chitară. Mădularele parc-ar fi prins rădăcini în piepturile şi 
trupurile lor, aşa cum copacii bătrâni prind rădăcini în 
pământ. Picioarele le sunt atât de tari, încât îţi vine a crede 


că şi-au petrecut cea mai mare parte a lungii şi anevoioasei 
lor vieţi în exerciţii pedestre şi cu pregătiri de luptă. Dar 
domnul Bagnet, străin de asemenea mici cusururi, aşteaptă 
ca doamna Bagnet să mănânce o cantitate foarte serioasă 
din asemenea delicatese ce-i stau dinainte, şi cum buna 
noastră bătrânică n-ar vrea pentru nimic în lume să-i 
pricinuiască vreo dezamăgire nicicând, dar mai cu seamă 
într-o asemenea zi, îşi pune în primejdie digestia într-un 
chip înfricoşător. Cum reuşeşte Woolwich, fără să destindă 
din familia struţilor, să curețe carnea de pulpă de pe 
ciolanele ce par nişte bețe de bătut toba, maică-sa 
îngrijorată nu poate pricepe nici în ruptul capului. 

Bătrânica mai are de trecut printr-o încercare după 
terminarea mesei, trebuind să şadă în ţinuta ei de 
ceremonie ca să vadă cum se curăţă camera, cum se 
mătură vatra, cum se spală şi se freacă farfuriile şi 
tacâmurile în curtea din spate. Marea desfătare şi energie 
pe care cele două tinere domnişoare le depun în împlinirea 
unor asemenea îndatoriri, prinzându-şi fustele în brâu după 
modelul mamei lor şi alunecând încoace şi încolo pe micile 
platforme ale unor saboţi, îţi inspiră cele mai grozave 
speranţe pentru viitor, dar şi oarecare îngrijorare pentru 
prezent. Aceleaşi pricini duc la învălmăşirea lingurilor, la 
trăncănitul oalelor de lut, la tărăboiul cănilor de tablă, la 
smucitul măturilor şi la risipa de apă, toate din mare 
belşug, ba, până şi cele două domnişoare ude leoarcă de 
apă, oferă un spectacol prea emoţionant pentru doamna 
Bagnet, ca să-l poată gusta cu calmul cuvenit poziţiei sale. 
În sfârşit, diferitele operaţii de curăţire s-au încheiat 
triumfal. Quebec şi Malta îşi fac apariţia cu rochiile 
schimbate, zâmbitoare şi puse la punct; pipe, tutun şi ceva 
de băut sunt puse pe masă, iar bătrânica gustă pentru 
întâia oară pacea sufletească ce i-a fost hărăzită în ziua unei 
asemenea încântătoare distracţii. 

Când domnul Bagnet se aşază pe locul său obişnuit, acele 
ceasornicului sunt foarte aproape de patru şi jumătate, iar 


când ele arată precis ora, bărbatul vesteşte: 

— George! Precizie de militar! 

E George! Îi felicită din toată inima pe bătrânică (pe care o 
sărută în asemenea împrejurare) şi pe domnul Bagnet. 

— Mulţi ani la toţi! Zice domnul George. 

— Dar, George, bătrâne! Exclamă doamna Bagnet, 
uitându-se la el din scurt. Ce ţi s-a întâmplat? 

— Întâmplat mie? 

— Vai! Dar eşti atât de alb la faţă... Dumneata... Şi arăţi 
atât de tulburat. Nu-i aşa, Lignum? 

— George, zise domnul Bagnet, spune-i bătrânicii. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu ştiam că sunt alb la faţă, răspunde oşteanul 
trecându-şi mâna peste sprâncene, şi nu ştiam că arăt 
tulburat şi-mi pare rău că-i aşa. Dar, ce-i drept, băiatul 
acela care a fost adus la mine acasă a murit ieri după-masă 
şi m-a cam întors pe dos. 

— Sărmana făptură! Exclamă doamna Bagnet cu milă de 
mamă. S-a dus? Vai! Vai! 

— N-aveam de gând să vă spun nimic de asta, fiindcă nu-i 
subiect pentru o zi de naştere, dar m-aţi şi descoperit, după 
cum vedeţi, când nici n-am apucat să mă aşez. Mi-aş fi 
revenit într-o clipă, zice oşteanul, silindu-se să vorbească 
mai vesel, dar dumneata eşti atât de iute, doamnă Bagnet. 

— Ai dreptate, bătrânica, face domnul Bagnet, e iute ca 
praful de puşcă. 

— Ba mai mult încă; azi e ziua ei şi trebuie să-i intrăm pe 
sub piele, strigă domnul George. Ia priveşte! Am adus cu 
mine o broşă mică. E un fleac, ştii dumneata, dar e o 
amintire. Numai de-atâta e bună, doamnă Bagnet. 

Domnul George scoate darul care e întâmpinat cu sărituri 
şi bătăi din palme de admiraţie din partea tinerilor familiei 
şi cu un soi de uimire reverenţioasă din partea domnului 
Bagnet. 

— Bătrânico, zice domnul Bagnet, spune-i părerea mea! 


— Ei, bine, e-o minune, George! Exclamă doamna Bagnet. 
E cel mai frumos lucru ce poate fi văzut! 

— Bine! Zice domnul Bagnet. Părerea mea! 

— E-atăât de frumoasă, George, strigă doamna Bagnet, 
întorcând broşa pe toate părţile şi depărtând-o cât poate cu 
mâna, încât pare prea aleasă pentru mine. 

— Prost! Face domnul Bagnet. Nu-i părerea mea! 

— Dar, oricum, o sută de mii de mulţumiri, bătrâne, 
urmează doamna Bagnet, cu ochii strălucind de plăcere şi 
cu mâna întinsă spre el. Şi cu toate că uneori am fost cu 
dumneata, ca o nevastă de soldat arţăgoasă ce sunt, 
George, în realitate suntem nişte prieteni legaţi pe vecie, cu 
siguranţă. Cum nu mai există pe lume. Şi-acum trebuie să 
mi-o prinzi dumneata singur, ca să-mi fie cu noroc, dacă 
vrei, George. 

Copiii se apropie ca să vadă cum decurge gestul, iar 
domnul Bagnet se uită peste capul micului Woolwich ca să 
vadă şi el cum se desfăşoară operaţia, cu un interes atât de 
perfect inexpresiv, şi totuşi cu o plăcere copilăroasă, încât 
doamna Bagnet nu-şi poate stăpâni râsul ei vioi şi zice: 

— Vai, Lignum, ce băiat scump mai eşti! 

Dar oşteanul nu reuşeşte să prindă broşa. Mâna-i tremură, 
e nervos şi bijuteria îi scapă din mână. 

— Cine ar crede una ca asta? Zice el, prinzând-o din zbor 
şi uitându-se jur-împrejur. Mă simt atât de abătut, încât nu- 
s în stare să fac nici un fleac de treabă ca asta! 

Doamna Bagnet conchide că pentru asemenea cazuri nu 
există leac mai bun decât pipa şi, cât ai clipi, prinzându-şi 
broşa singură, îl pune pe oştean să se instaleze în locul lui 
preferat, iar pipele să intre în acţiune. 

— Dacă asta nu te pune pe picioare, George, zice ea, 
atunci aruncă-ţi ochii, din când în când, aici, la darul tău, şi 
amândouă împreună trebuie să izbutească. 

— Numai dumneata ai fi putut s-o faci, răspunde George, o 
ştiu eu prea bine, doamnă Bagnet. Am să-ţi spun eu cum ba 
unul, ba altul, prea multe necazuri s-au adunat pe capul 


meu. A mai fost şi băietanul acela, săracul. Mi-a căzut tare 
greu să-l văd cum moare sub ochii mei şi să nu fiu în stare 
să-l ajut. 

— Ce vrei să spui, George? Doar l-ai ajutat. L-ai luat sub 
acoperişul dumitale. 

— L-am ajutat aşa, dar a fost prea puţin. Vreau să spun, 
doamnă Bagnet, că a murit fără să fi învăţat mai mult decât 
să ştie care îi e mâna dreaptă şi care îi e stânga. Şi era prea 
prăpădit ca să mai poată fi ajutat. 

— Vai, sărmanul! Exclamă doamna Bagnet. 

— Apoi, urmează oşteanul, fără să-şi aprindă încă pipa, dar 
trecându-şi mâna grea prin păr, asta mi-a adus aminte de 
Gridley. În alt chip, dar şi el era într-o situaţie tare grea. Şi 
amândoi mi s-au amestecat în minte împreună cu un tâlhar 
bătrân cu sufletul ca de piatră, ce i-a dat gata pe amândoi. 
Şi să te gândeşti la carabina aceea ruginită, cu pat şi ţeavă 
cu tot, că stă ţeapănă, drept în sus, în colţul ei de perete; 
ţeapănă şi nepăsătoare, socotindu-le pe toate cu nepăsare... 
Te face să-ţi clocotească sângele în vine, vă încredinţez... 

— Sfatul meu, răspunde doamna Bagnet, e să-ţi aprinzi 
pipa şi să te bucuri de ea. E mai prielnic, mai plăcut şi mai 
bine pentru sănătate, întru totul. 

Ai dreptate, răspunde oşteanul, aşa am să şi fac. 

Aşa şi face, deşi stăpânit încă de o seriozitate plină de 
indignare, care îi impresionează pe tinerii Bagnet şi-l face 
pe domnul Bagnet să amâne ceremonia cinstirii paharului 
în sănătatea doamnei Bagnet, totdeauna celebrată de el în 
aceste ocazii printr-un discurs de o concizie exemplară. 
Dar, dat fiind că tinerele domnişoare au şi compus ceea ce 
domnul Bagnet obişnuieşte să numească „mestecul” şi pipa 
lui George fiind acuma încinsă, domnul Bagnet socoate că e 
de datoria lui să purceadă la ceremonialul toastului serii. El 
se adresează celor de faţă în termenii următori: 

— George, Woolwich, Quebec, Malta. E ziua ei de naştere. 
Puteţi să faceţi un marş de-o zi, şi n-aveţi să găsiţi alta 
asemenea ei. În sănătatea ei! 


După ce toastul a fost băut cu entuziasm, doamna Bagnet 
răspunde printr-un mesaj simplu, de o concizie 
corespunzătoare. Asemenea model de compunere se 
limitează la următoarele patru cuvinte: „Şi a voastră 
asemenea!”, pe care bătrânica le însoţeşte cu câte o 
înclinare a capului către fiecare pe rând şi apoi cu o duşcă 
bine socotită din amestec. În împrejurarea de astăzi, 
ceremonialul de mai sus este urmat de exclamaţia cu totul 
neaşteptată: „lată un om!” 

lată un om ce se uită în casă pe la uşa salonului, spre 
marea uimire a micului grup dinăuntru. Un bărbat cu 
privire pătrunzătoare... Un bărbat ager şi aprig... Şi care 
cuprinde dintr-o dată, individual şi colectiv, toate privirile 
îndreptate spre el, într-un fel care te face să-l socoteşti om 
de ispravă. 

— George, zice străinul făcând semn cu capul spre el, cum 
te simţi? 

— Ei, asta-i bună, e Bucket! Strigă domnul George. 

— Da, aprobă omul, intrând şi închizând uşa. Coboram în 
jos pe stradă, trecând pe-aici, când s-a întâmplat să mă 
opresc şi să mă uit la instrumentele muzicale din vitrină... 
Un prieten de-al meu are nevoie de un violincer de ocazie, 
dar cu un sunet bun... Şi am văzut înăuntru lume care 
petrece şi mi s-a părut că te zăresc pe dumneata în colţ; m- 
am gândit că nu se poate să mă înşel. Cum îţi merg 
afacerile, George, acuma? Aşa şi aşa? Şi dumneavoastră, 
doamnă? Şi dumitale, şefule? Si, vai Doamne? Exclamă 
domnul Bucket, desfăcându-şi braţele, iată şi copiii! Puteţi 
face din mine tot ce poftiţi, dacă îmi arătaţi copii. Daţi-mi 
câte-un sărut, puişorilor! Nu-i nevoie să vă mai întreb cine 
v-a fost tată şi mamă! De când sunt n-am mai văzut astfel de 
asemănare! 

Domnul Bucket, nu ca un nepoftit, s-a aşezat jos lângă 
domnul George şi le-a luat pe Quebec şi pe Malta pe 
genunchi. 


— Voi, drăgălaşelor, zice domnul Bucket, ia mai daţi-mi 
câte un sărut, singurul lucru după care mă lăcomesc. 
Domnul să vă binecuvânteze, ce zdravene arătaţi! Şi ce 
vârstă pot să aibă fetiţele astea două, doamnă? Le-aş da în 
jurul a opt şi zece ani! 

— Sunteţi foarte aproape, domnule, îl asigură doamna 
Bagnet. 

— În general sunt pe aproape, răspunde domnul Bucket, 
mi-s atât de dragi copiii. Un prieten de-al meu are 
nouăsprezece, doamnă, toţi de la o mamă, şi ea e încă 
viguroasă şi îmbujorată cum e aurora. Nu chiar aşa ca 
dumneavoastră, dar, pe sufletul meu, e aproape la fel cu 
dumneavoastră! Şi cum le spui tu la astea, drăguţe, 
urmează domnul Bucket, ciupind-o pe Malta de obraji! 
Astea-s piersici, asta sunt. Dumnezeu să-ţi binecuvânteze 
sufleţelul! Şi ce crezi tu de tata? Crezi că tata poate să-mi 
recomande un violincer de ocazie cu un sunet bun pentru 
prietenul domnului Bucket, scumpa mea? Pe mine mă 
cheamă Bucket. Nu-i nostim să te cheme aşa? 

Asemenea linguşiri au câştigat pe de-a-ntregul inima 
familiei. Doamna Bagnet uită în asemenea măsură că-i ziua 
ei, încât s-apucă să umple o pipă şi un pahar pentru domnul 
Bucket şi să-l slujească cu toată ospitalitatea. Îi spune că s- 
ar bucura să primească în orice împrejurare asemenea 
făptură simpatică, dar ştiindu-l prieten cu George, e cu 
deosebire bucuroasă că l-a întâlnit în seara asta, pentru că 
George nu-i în apele sale. 


— Nu-i în apele sale? Exclamă domnul Bucket. Cum aşa? 
N-am auzit asemenea lucru de când sunt! Ce s-a întâmplat, 
George? N-ai să-mi spui mie că eşti abătut? De ce-ai fi 
dumneata abătut? Nu cumva ai ceva pe suflet? 

— Nimic deosebit, răspunde oşteanul. 

— Şi eu aş zice că nu, urmează domnul Bucket. Ce-ai 
putea avea dumneata pe suflet?! Şi drăgălaşele astea de 
fetiţe, n-au şi ele ceva pe suflet? Ele nu, dar au să cadă ele 
cu tronc la inima câtorva tinerei, mâine, poimâine, şi-au să-i 
facă să sufere. Nu sunt eu cine ştie ce profet, dar de asta vă 
asigur, doamnă. 

Doamna Bagnet, încântată de tot, speră că şi domnul 
Bucket are o familie a lui. 

— Ei, doamnă! Exclamă domnul Bucket. Vreţi să mă 
credeţi? Nu, nu am. Soţia mea şi încă o persoană ce 
locuieşte cu noi alcătuiesc toată familia mea. Doamnei 
Bucket îi sunt dragi copiii tot cât şi mie, şi la fel ar fi dorit şi 
ea să aibă, dar n-avem niciunul. Asta e. Bunurile lumeşti 
sunt împărţite inegal şi omul nu trebuie să crâcnească. Ce 
drăguță curte aveţi în dos, doamnă! Are vreo ieşire afară pe 
undeva curtea asta? Nu-i nici-o ieşire prin curtea asta. 

— Chiar nu are, cu adevărat? Stăruie domnul Bucket. Aş fi 
crezut că trebuie să fie una. Ei bine, nu ştiu dacă am mai 
văzut o curte care să-mi fi plăcut mai mult. Îmi îngăduiţi s-o 
vizitez şi eu? Mulţumesc. Nu, văd că nu-i nici-o ieşire în 
afară. Dar ce curte bine proporţionată! După ce şi-a 
aruncat privirea-i ageră jur-împrejurul curţii, domnul 
Bucket se întoarce la locul lui, lângă prietenul său, domnul 
George, şi-l bate afectuos cu palma pe umăr. 

— Cum te simţi acum cu dispoziţia, George? 

— La perfecţie, acum, răspunde oşteanul. 

— Aşa şi trebuie! Exclamă domnul Bucket. De ce-ai fi 
altfel? Un om cu înfăţişarea dumitale faină şi cu sănătatea 
pe care-o ai n-are dreptul să fie abătut. Ăsta nu-i piept să fie 
abătut, nu-i aşa doamnă? Şi doar n-ai nimic pe suflet, 
George, ce-ai putea avea pe suflet? 


Stăruind cam mult asupra unei asemenea idei, dacă ţinem 
seama de aptitudinile sale vaste şi variate în materie de 
conversaţie, domnul Bucket repetă fraza de mai sus de 
două sau trei ori, în timp ce-şi aprinde pipa şi aşteaptă 
răspunsul cu o expresie încordată pe faţă, ce îie 
caracteristică. Dar strălucirea lui de om sociabil şi 
comunicativ îşi revine curând din asemenea scurte eclipse 
şi răspândeşte iarăşi lumină în jurul său. 

— Şi elvă e frate, nu-i aşa, dragele mele? Întreabă domnul 
Bucket, adresându-se fetiţelor, în privinţa lui Woolwich. Şi 
ce frate drăguţ e... frate vitreg vreau să zic. Căci e prea 
mare ca să vă fie fiu, doamnă. 

— În orice caz vă pot dovedi că nu-i al alteia, răspunde 
doamna Bagnet, râzând. 

— Hm! Mă surprindeţi, doamnă! Da, într-adevăr, vă 
seamănă leit, nu se poate tăgădui. Doamne! Vă seamănă ca 
două picături de apă. Dar în privinţa sprâncenelor, ei! Aici, 
taică-său iese la iveală. 

Domnul Bucket confruntă cele două feţe cu un ochi închis, 
în timp ce domnul Bagnet fumează cu satisfacţie gravă. 

Doamna Bagnet foloseşte prilejul de mai sus ca să-i spună 
că băiatul e finul lui George. 

— Finul lui George? Se miră domnul Bucket, cu simpatie. 
Trebuie să dau iarăşi mâna cu finul lui George. Naşul şi 
finul îşi fac cinste unul altuia. Şi ce aveţi de gând să faceţi 
cu el, doamnă? Arată oarecare înclinații pentru vreun 
instrument muzical? 

Domnul Bagnet intervine pe neaşteptate. 

— Cântă din fluier. Frumos. 

— Ai să mă crezi, şefule, zice domnul Bucket, izbit de-aşa 
coincidenţă, că şi eu cântam din fluier când eram copil? Nu 
cu studii, cum mă aştept că face el, ci după ureche. O! 
Doamne! „Grenadieri britanici”..., iată un cântec ce 
însufleţeşte pe orice englez. N-ai putea să ne cânţi 
„Grenadieri britanici”, dragă amice? 


Nimic nu putea fi mai plăcut pentru micul cerc decât o 
asemenea invitaţie făcută lui Woolwich, care, cât ai clipi, se 
şi duce să-şi aducă fluierul şi începe să cânte tulburătoarea 
melodie; în timpul execuţiei, domnul Bucket, însufleţit, bate 
tactul şi totdeauna intră la refren în falset, „Brit... Ani ci... 
Gree... nadieri!” Pe scurt, Domnia Sa vădeşte atâta gust 
muzical, încât domnul Bagnet îşi scoate pipa din gură ca să- 
şi exprime convingerea că e desigur cântăreţ. Domnul 
Bucket primeşte omagiul artistic cu asemenea modestie, 
mărturisind cum a cântat puţin pe vremuri, doar ca să-şi 
exprime sentimentele din piept şi fără să aibă pretenţia 
exagerată de a delecta pe alţii, încât e rugat să cânte. Ca să 
nu facă notă discordantă în climatul vesel al serii, domnul 
Bucket consimte să cânte „Crede-mă, dacă toate farmecele 
acelea drăgăstoase”. Balada, îi spune el doamnei Bagnet, a 
fost, după părerea sa, cel mai puternic aliat ca să 
înduioşeze inima doamnei Bucket când era încă fată şi s-o 
înduplece să-l însoţească în faţa altarului..., sau după 
cuvintele proprii ale domnului Bucket: „să se prezinte în 
post”. 

Străinul scânteietor devine un element al petrecerii 
serale, atât de nou şi de plăcut, încât domnul George, ce nu 
dăduse semne de mare plăcere la venirea lui, începe, fără 
voie, să fie chiar mândru de amicul său. E atât de prietenos, 
e un om cu atâtea resurse şi atât de lesne să te-nţelegi cu 
el, încât se poate mândri că l-a prezentat aici. Domnul 
Bagnet devine, după încă o pipă, atât de conştient de 
valoarea noii sale cunoştinţe, încât îi solicită cinstea de a lua 
parte la viitoarea zi de naştere a bătrânicii. Dacă ceva mai 
poate cimenta şi consolida stima cu care domnul Bucket 
cinsteşte familia, este tocmai descoperirea cauzei 
evenimentului. El bea în sănătatea doamnei Bagnet cu o 
căldură învecinată cu entuziasmul, se obligă, mai mult 
decât recunoscător, să vină la ziua respectivă peste 
douăsprezece luni, îşi notează ziua într-un carnet mare, 
negru, încercuind-o, şi-şi manifestă în şoaptă speranţa că 


doamna Bucket şi doamna Bagnet vor putea înainte de asta 
s-ajungă să fie, într-un fel, ca surorile. Căci, după cum el 
însuşi spune, ce preţ are viaţa publică fără legături 
particulare? În felul său modest e şi el un om public, dar 
fericirea n-o găseşte în asemenea sferă. Nu, bucuria trebuie 
căutată înăuntrul graniţelor fericirii casnice. 

E firesc ca în asemenea împrejurare, la rândul său să-şi 
amintească de prietenul căruia îi rămâne îndatorat pentru 
nişte cunoştinţe atât de promițătoare. Şi o şi face. Se ţine 
strâns aproape de el. Oricare e subiectul discuţiilor, e cu un 
ochi duios pe George. Aşteaptă să meargă acasă odată cu 
el. E grijuliu până şi cu ghetele lui, pe care le cercetează cu 
atenţie, pe când domnul George şade fumând, picior peste 
picior, în colţul căminului. 

În cele din urmă, domnul George se scoală să plece. În 
aceeaşi clipă, domnul Bucket, cu tainica simpatie a 
prieteniei, se scoală şi el. Încă o dată îşi arată dragostea 
fără de margini pentru copii şi-şi aminteşte de sarcina pe 
care şi-a luat-o faţă de prietenul absent: 

— În privinţa violincerului vechi, şefule, poţi să-mi 
recomanzi vreun exemplar? 

— Cu zecile, răspunde domnul Bagnet. 

— Îţi rămân îndatorat, continuă domnul Bucket, 
strângându-i mâna. Îmi eşti într-adevăr prieten la nevoie. 
Cu sunet frumos, ţine minte! Prietenul meu e un maestru 
veritabil. Cântă al naibii la violincer de parcă taie cu 
ferăstrăul pe Mozart şi Hăndel şi pe toţi ceilalţi căpoşi, ca 
un meşter desăvârşit. Şi nu trebuie, zice domnul Bucket pe 
un ton amabil şi confidenţial, nu trebuie să calculezi 
câştigul dumitale la o cifră prea modestă, şefule. Nu vreau 
să plătesc pentru prietenul meu un preţ prea mare, dar 
doresc ca dumneata să ai procentul cuvenit şi să fii răsplătit 
pentru pierderea de timp. Aşa e cinstit. Fiecare om trebuie 
să trăiască şi are drept la viaţă. 

Domnul Bagnet dă din cap către bătrânică, vrând să spună 
că au descoperit un giuvaier de preţ. 


— Închipuie-ţi c-aş trece pe la dumneata, să zicem, la zece 
şi jumătate mâine dimineaţă. Poate c-ai putea să-mi spui 
preţurile câtorva violincere cu sunet frumos? Întreabă 
domnul Bucket. 

Nimic mai uşor. Domnul şi doamna Bagnet îşi iau sarcina 
de a avea pregătită informaţia cerută, ba, încă îşi sugerează 
unul altuia soluţia practică de a aduce la ei un stoc mic de 
instrumente pentru alegere. 

— Mulţumesc, face domnul Bucket, mulţumesc. Noapte 
bună, doamnă. Noapte bună, şefule. Noapte bună, 
drăguţele mele. Vă rămân tare recunoscător pentru una 
dintre cele mai plăcute seri pe care le-am petrecut în viaţa 
mea. 

Ba, dimpotrivă, ei îi sunt lui foarte recunoscători pentru 
plăcerea pe care le-a făcut-o prin prezenţa lui, şi astfel se 
despart cu multe formule de bunăvoință de ambele părţi. 

— Ei, George, bătrâne, zice domnul Bucket, prinzându-l de 
braţ în uşa prăvăliei. Hai s-o pornim! Pe când coboară 
străduţa şi cei doi soţi Bagnet rămân o clipă ca să se uite 
după ei, doamna Bagnet îi spune venerabilului Lignum că 
domnul Bucket e ca şi agăţat aproape de George, aşa pare 
să-i fie de drag. 

Străzile din vecinătate fiind înguste şi rău pavate, e puţin 
cam greu de mers câte doi alături, şi încă braţ la braţ. De 
aceea domnul George propune, după câţiva paşi, să meargă 
câte unul. Dar domnul Bucket, care nu se poate hotări să se 
desprindă din prieteneasca strânsoare, îi răspunde: 

— Aşteaptă o clipă, George. Aş dori mai întâi să stau de 
vorbă cu dumneata. 

Numaidecât după asta îl vâră într-o cârciumă şi-l strecoară 
într-o cămăruţă unde îl înfruntă şi se propteşte cu spatele în 
uşă. 

— Uite, George, începe domnul Bucket. Datoria e datorie 
şi prietenia e prietenie. Astea două nu trebuie confundate. 
M-am trudit în seara asta să fac lucrurile să pară cât mai 


plăcute şi te las singur să judeci dacă am reuşit ori ba. 
Trebuie să te consideri arestat, George. 

— Arestat? Şi pentru ce? Întreabă oşteanul ca lovit de 
trăsnet. 

— Uite, George, urmează domnul Bucket, repezind cu 
arătătorul lui gros o judecată înţeleaptă spre cel arestat, 
datoria, după cum prea bine ştii, e una şi vorbăria alta. E de 
datoria mea să-ţi aduc la cunoştinţă că tot ce spui se poate 
întoarce împotriva ta. De aceea, George, bagă de seamă ce 
spui. Nu s-a întâmplat să auzi de un omor? 

— Un omor? 

— Uite, George, face domnul Bucket, ţinându-şi arătătorul 
într-o impresionantă poziţie, gata de acţiune, bagă la cap ce 
ţi-am spus. Nu-ţi cer nimic. Astăzi după masă n-ai fost în 
apele dumitale. Ascultă, nu cumva ai auzit de un omor? 

— Nu. Unde s-a întâmplat omorul? 

— Uite, George, urmează domnul Bucket, nu umbla să te 
compromiţi singur. Am să-ţi spun pentru ce te caut. S-a 
comis un omor în Lincoln's Inn Fields... Un domn cu numele 
de Tulkinghorn. A fost împuşcat noaptea trecută. Pentru 
asta te vreau. 

Oşteanul se prăbuşeşte pe un scaun din spatele său, picuri 
mari de sudoare pornesc a-i ieşi pe frunte şi o paloare ca de 
moarte i se răspândeşte pe faţă. 

— Bucket! Nu-i cu putinţă ca domnul Tulkinghorn să fi fost 
ucis şi dumneata să mă bănuieşti pe mine. 

— George, răspunde domnul Bucket gesticulând cu 
degetul arătător, e sigur cu putinţă, fiindcă aşa e cazul. 
Faptul a fost săvârşit noaptea trecută pe la ceasul zece. Uite 
ce, doar ştii unde te aflai noaptea trecută pe la zece şi-ai să 
poţi să şi dovedeşti, nu încape îndoială. 

— Noaptea trecută! Noaptea trecută? Repetă oşteanul dus 
pe gânduri. Apoi îi străfulgeră prin minte. Vai, preamărite 
Doamne! Acolo eram noaptea trecută! 

— Aşa am înţeles şi eu, George, răspunde domnul Bucket, 
cu multă precauţie. Aşa am înţeles şi eu. Ai fostpe-acolo 


foarte des. Ai fost văzut dând târcoale casei şi ai fost auzit 
nu o dată certându-te cu el şi e cu putinţă... Nu zic că-i 
sigur aşa, ţine minte, dar e cu putinţă... ca el să fi fost auzit 
spunându-ţi că eşti un individ de temut, un ucigaş 
primejdios. 

Oşteanul răsuflă din greu, ca şi cum ar fi recunoscut totul 
de-ar fi putut vorbi. 

— Uite, George, urmează domnul Bucket, punându-şi 
pălăria pe masă, cu un aer profesional, obişnuit mai curând 
cu muşamalizările decât cu altele, dorinţa mea e, aşa cum a 
fost şi-n seara asta, să fac lucrurile să fie plăcute. Îţi spun 
deschis că se dă pentru prinderea ucigaşului o recompensă 
de o sută de guinee, oferită de sir Leicester Dedlock, 
baronetul. Dumneata şi cu mine am avut dintotdeauna 
relaţii plăcute împreună, dar am o datorie de îndeplinit. Şi 
dacă se poate câştiga o sută de guinee, suma poate fi 
câştigată la fel de bine de mine, ca şi de altul. Din toate 
socotelile pe care ţi le-am înşirat trag nădejde că e limpede 
pentru dumneata că trebuie să te arestez şi să mă ia dracu' 
dacă nu te arestez. Trebuie să mai chem ajutoare sau 
treaba e ca şi făcută? 

Domnul George şi-a venit în fire şi se scoală în picioare, ca 
un soldat. 

— Hai, vino, zice el, sunt gata. 

— George, urmează domnul Bucket, aşteaptă o clipă! Ca 
unul ce se pricepe să astupe găurile, ca şi cum oşteanul ar fi 
fost fereastră de înfundat, el scoate din buzunar o pereche 
de cătuşe. Vina e serioasă, George, şi aşa-i datoria mea. 

Oşteanul se înroşeşte de mânie şi un moment şovăie, dar 
ridică amândouă mâinile, le împreunează pocnindu-le şi 
zice: 

— lată! Pune-le! 

Domnul Bucket potriveşte cătuşele într-o clipă. 

— Cum îţi par? Ţi se potrivesc? Dacă nu, spune-mi, pentru 
că vreau să fac ca lucrurile să fie cât mai plăcute, pe cât îmi 
îngăduie datoria, şi mai am o altă pereche în buzunar. 


Cele de mai sus le spune ca un negustor respectabil, cu 
grijă să execute cât mai perfect o comandă spre marea 
mulţumire a clientului. 

— Merge aşa cum sunt? Foarte bine! Uite, George, domnul 
Bucket ia o pelerină dintr-un colţ şi începe s-o potrivească 
pe grumazul oşteanului. M-am gândit la demnitatea 
dumitale când am ieşit şi am adus asta anume în asemenea 
scop. lată! Cine ar putea să-şi dea seama? 

— Numai eu, răspunde oşteanul, dar fiindcă ştiu, mai fă-mi 
un serviciu şi trage-mi pălăria pe ochi. 

— Zău aşa? Aşa vrei! Nu-i păcat? Aşa s-ar părea. 

— Nu pot privi în faţă oamenii de pe stradă cu chestiile 
astea la mâini, răspunde domnul George grăbit. Hai, pentru 
numele lui Dumnezeu, trage-mi pălăria pe faţă. 

Rugat atât de stăruitor, domnul Bucket cedează, îşi pune şi 
el pălăria pe cap şi iese cu captura în stradă: oşteanul 
mărşăluind la fel de ferm ca de obicei, cu toate că îşi ţine 
capul mai puţin ţeapăn, iar domnul Bucket cârmuindu-l cu 
umărul la încrucişări şi la cotituri de stradă. 

Povestirea Estherei 

— A întâmplat că la venirea mea acasă de la Deal să 
găsesc un bileţel de la Caddy Jellyby (după cum continuăm 
s-o numim noi), aducându-mi la cunoştinţă că sănătatea ei, 
care a fost o bucată de vreme foarte gingaşă, s-a înrăutățit 
şi că s-ar bucura mult mai mult decât îmi poate spune, dacă 
m-aş duce s-o văd. Era un bileţel de câteva rânduri, scrise 
de pe canapeaua unde zăcea, împreună cu care se afla un 
alt bilet pentru mine, de la soţul ei, ce se alătura rugăminţii 
ei cu toată solicitudinea. Caddy era mama şi eu naşa unui 
copilaş atât de prizărit... Un soi de molie cu faţa măruntă şi 
bătrânicioasă, cu un cap ce abia se putea deosebi de 
volanele încreţite ale boneţelei şi cu o mânuţă subţire cu 
degete lungi, totdeauna încleştată sub bărbie. Ar fi zăcut în 
asemenea poziţie cât e ziulica de lungă, cu bobii lucioşi ai 
ochilor deschişi, minunându-se (aşa cum îmi închipuiam eu 
de obicei) cum de-a venit pe lume atât de mică şi slabă. De 


câte ori se mişca, plângea, dar tot restul timpului era atât 
de cuminte, încât părea că singura dorinţă a vieţii sale e să 
stea tăcută şi să cugete. Pe faţă avea nişte ciudate vinişoare 
vineţii şi sub ochi nişte pete mici întunecate, la fel de 
ciudate, ca nişte amintiri şterse ale zilelor înnegrite de 
cerneală pe care le trăise Caddy la maică-sa acasă şi, de nu 
erai obişnuit cu copilaşul, te cuprindea jalea când dădeai cu 
ochii de el. Dar lui Caddy îi ajungea că se deprinsese cu 
fetiţa. Planurile cu care îşi amăgea boala, privind educarea 
micuţei Esther, căsătoria micuţei Esther şi chiar propria ei 
bătrâneţe, în calitate de bunică a micuţei Esther erau atât 
de pline de un devotament înduioşător pentru asemenea 
mândrie a vieţii sale, încât aproape că-mi vine să 
reamintesc unele dintre ele, de nu m-aş gândi la timp că 
asta ar însemna să nu mai ţin seamă de ordinea firească a 
întâmplărilor. 

Dar să ne întoarcem la scrisoare. Caddy avea în privinţa 
mea o superstiție, care chiar din noaptea aceea de demult, 
când adormise cu capul în poala mea, se cuibărise şi se 
împlântase adânc în mintea ei. Era aproape convinsă - cred 
că o pot afirma cu toată siguranţa - că îi port noroc ori de 
câte ori mă aflu lângă ea. Da, cu toate ca asemenea crez nu 
era decât o închipuire a fetiţei ăsteia cu sufletul atât de 
cald, încât mai că mi-e ruşine să vorbesc de aşa ceva, totuşi, 
când era cu adevărat bolnavă, superstiţia ei putea să aibă 
forţa unei realităţi. De aceea am plecat, cu consimţământul 
tutorelui, în cea mai mare grabă la Caddy. Şi ea şi Prince nu 
mai ştiau cum să-mi intre în voie; ceva asemănător nu cred 
să se mai fi întâmplat vreodată. 

A doua zi am plecat iarăşi să stau cu ea şi pe urmă, ziua 
următoare, m-am dus iar. Călătoria era foarte uşoară, 
pentru că n-aveam decât să mă scol dimineaţa ceva mai 
devreme şi să-mi însemn socotelile şi să văd de treburile 
gospodăriei înainte de a pleca de acasă. Dar după ce am 
plecat de cele trei ori, tutorele mi-a spus la întoarcerea 
mea, seara târziu: 


— Uite ce-i, domniţă dragă, aşa nu mai merge; picătură cu 
picătură roade până şi piatra, iar plecatul întruna cu 
diligenţă o sleieşte de puteri până şi pe doamna Minerva. 
Vom pleca la Londra pentru o bucată de vreme şi ne vom 
instala în vechea noastră locuinţă. 

— Nu din pricina mea, dragă tutore, am răspuns, pentru 
că nu mă simt obosită deloc, ceea ce era adevărul curat. Nu 
eram decât foarte fericită că am atâta căutare. 

— Atunci din pricina mea, răspunse tutorele, sau din 
pricina Adei, sau din pricina noastră, a amândurora. Mâine 
e ziua de naştere a cuiva, cred. 

— Într-adevăr, aşa e, am zis, sărutând-o pe draga mea, 
care avea să împlinească a doua zi douăzeci şi unu de ani. 

— Bine, făcu tutorele pe jumătate în glumă, pe jumătate în 
serios, iată un prilej grandios, în care frumoasa mea 
verişoară va avea de îndeplinit câteva formalităţi necesare 
pentru a-şi asigura independenţa majoratului, drept care 
Londra va fi un loc mult mai potrivit pentru noi toţi. 
Problema asta fiind rezolvată, încă ceva: cum ai lăsat-o pe 
Caddy? 

— Foarte prost, tutore. Mă tem că va mai trece câtva timp 
până să-şi recapete sănătatea şi puterea. 

— Ce vrei să spui prin câtva timp? Întrebă tutorele 
gânditor. 

— Câteva săptămâni, mă tem. 

— Ah! Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile în 
buzunare, arătând prin asta că era copleşit de gânduri. Dar, 
ce zici de doctorul ei? E doctor bun, draga mea? 

M-am simţit silită să mărturisesc că n-am auzit că n-ar fi 
bun, dar Prince şi cu mine căzuserăm de acord, chiar cu o 
seară înainte, că am dori ca părerile acelui doctor să fie 
confirmate de încă unul. 

Bun, ştii, răspunse repede tutorele, îl avem pe Woodcourt. 

Nu mă gândisem la asemenea lucru şi am cam fost luată 
prin surprindere. Preţ de o clipă, tot ceea ce adunasem în 


mine în legătură cu domnul Woodcourt părea că îmi revine 
dintr-o dată în minte şi mă tulbură. 

— N-ai obiecţiuni în privinţa lui, domniţă? 

— Obiecţiuni în privinţa lui, tutore? Oh, nu! 

— Şi nu crezi că pacienta ar obiecta împotriva lui? 

Din câte ştiam, bolnava noastră avea mare încredere în el 
şi-l plăcea foarte mult. Am spus că el nu era străin de 
persoana lui Caddy, deoarece o văzuse de multe ori cât timp 
o îngrijise benevol pe domnişoara Flite. 

— Foarte bine, zise tutorele. A fost astăzi pe aici, draga 
mea, şi am să-l văd mâine în privinţa asta. 

Am simţit în decursul scurtei convorbiri... Cu toate că nu 
ştiu cum, pentru că Ada tăcea, şi n-am schimbat nici-o 
privire între noi, că scumpa mea dragă şi-a adus aminte 
foarte bine cu câtă bucurie m-a cuprins şi m-a strâns în 
braţe când Caddy. 

— Într-adevăr, aşa e, am zis, sărutând-o pe draga mea, 
care avea să împlinească a doua zi douăzeci şi unu de ani. 

— Bine, făcu tutorele pe jumătate în glumă, pe jumătate în 
serios, iată un prilej grandios, în care frumoasa mea 
verişoară va avea de îndeplinit câteva formalităţi necesare 
pentru a-şi asigura independenţa majoratului, drept care 
Londra va fi un loc mult mai potrivit pentru noi toţi. 
Problema asta fiind rezolvată, încă ceva: cum ai lăsat-o pe 
Caddy? 

— Foarte prost, tutore. Mă tem că va mai trece câtva timp 
până să-şi recapete sănătatea şi puterea. 

— Ce vrei să spui prin câtva timp? Întrebă tutorele 
gânditor. 

— Câteva săptămâni, mă tem. 

— Ah! Începu să se plimbe prin cameră cu mâinile în 
buzunare, arătând prin asta că era copleşit de gânduri. Dar, 
ce zici de doctorul ei? E doctor bun, draga mea? 

M-am simţit silită să mărturisesc că n-am auzit că n-ar fi 
bun, dar Prince şi cu mine căzuserăm de acord, chiar cu o 


seară înainte, că am dori ca părerile acelui doctor să fie 
confirmate de încă unul. 

Bun, ştii, răspunse repede tutorele, îl avem pe Woodcourt. 

Nu mă gândisem la asemenea lucru şi am cam fost luată 
prin surprindere. Preţ de o clipă, tot ceea ce adunasem în 
mine în legătură cu domnul Woodcourt părea că îmi revine 
dintr-o dată în minte şi mă tulbură. 

— N-ai obiecţiuni în privinţa lui, domniţă? 

— Obiecţiuni în privinţa lui, tutore? Oh, nu! 

— Şi nu crezi că pacienta ar obiecta împotriva lui? 

Din câte ştiam, bolnava noastră avea mare încredere în el 
şi-l plăcea foarte mult. Am spus că el nu era străin de 
persoana lui Caddy, deoarece o văzuse de multe ori cât timp 
o îngrijise benevol pe domnişoara Flite. 

— Foarte bine, zise tutorele. A fost astăzi pe aici, draga 
mea, şi am să-l văd mâine în privinţa asta. 

Am simţit în decursul scurtei convorbiri... Cu toate că nu 
ştiu cum, pentru că Ada tăcea, şi n-am schimbat nici-o 
privire între noi, că scumpa mea dragă şi-a adus aminte 
foarte bine cu câtă bucurie m-a cuprins şi m-a strâns în 
braţe când Caddy, cu mâinile ei, îmi adusese mica amintire 
de despărţire de la Woodcourt. Atunci am simţit că trebuie 
să le spun şi Adei şi lui Caddy că am să fiu stăpâna Casei 
Umbrelor şi că, dacă mă voi mai feri să dezvălui asemenea 
proiect, voi merita mai puţin în propriii mei ochi dragostea 
stăpânului Casei. De aceea, după ce m-am dus sus şi după 
ce am aşteptat, ciulind urechea până ce ceasul a bătut 
douăsprezece, cu gândul ca eu să fiu cea dintâi care să-i 
ureze dragei mele cele bune de ziua ei de naştere şi s-o 
strâng la piept, i-am înfăţişat, pur şi simplu, aşa cum îmi 
înfăţişasem şi mie, bunătatea verişorului ei John şi cinstea 
pe care mi-o făcea, precum şi viaţa fericită ce mă aştepta. 
Niciodată, în toate raporturile noastre n-a fost draga mea 
mai afectuoasă cu mine ca în seara aceea. Şi atât de tare m- 
am bucurat de asta şi am fost atât de mulţumită la gândul 
că am făcut bine înlăturând asemenea rezervă inutilă, încât 


m-am simţit înzecit mai fericită ca înainte. Cu câteva 
ceasuri în urmă, socotisem viitorul cu rezervă, dar acum, că 
rezerva pierise, simţeam ca şi cum aş fi înţeles mai bine 
natura viitorului. 

A doua zi am plecat la Londra. Am găsit vechea noastră 
locuinţă neocupată şi într-o jumătate de ceas eram instalaţi 
în linişte acolo, de parcă n-am fi fost niciodată plecaţi din 
casa aceea. Domnul Woodcourt a cinat cu noi, ca să 
sărbătorim ziua de naştere a scumpei mele, şi am fost pe 
cât se poate de voioşi, ca să acoperim golul mare pe care-l 
lăsa absenţa lui Richard la un asemenea prilej. După ziua 
aceea, am fost timp de câteva săptămâni - opt sau nouă, 
după câte îmi amintesc - mai tot timpul cu Caddy şi astfel s- 
a întâmplat s-o văd pe Ada în acest răstimp mai puţin decât 
în oricare altul de la întâlnirea noastră, în afară de 
săptămânile cât fusesem bolnavă. Venea adeseori la Caddy, 
dar atunci trebuia s-o distrăm şi s-o înveselim pe bolnavă şi 
nu puteam vorbi în obişnuitul nostru fel tainic. Şedeam 
împreună numai când mă duceam seara acasă, dar odihna 
lui Caddy era întreruptă şi compromisă din pricina 
durerilor, aşa că adeseori rămâneam şi noaptea ca s-o ajut. 

Să ai un iubit, un soţ şi o sărmană molie de copilaş, şi să te 
străduieşti pentru cămin! Ce minunată făptură era Caddy! 
În stare de atâta abnegaţie, fără să se plângă, având atâta 
grijă ca totul să meargă bine pentru familia ei, temându-se 
ca nu cumva să-i pricinuiască necazuri, cu gândul numai la 
munca fără de ajutoare a soţului ei şi la confortul domnului 
Turveydrop-senior. Până atunci nu-i cunoscusem partea ei 
cea mai bună. Şi părea atât de ciudat ca faţa ei palidă şi 
trupu ei sleit de putere să zacă zi după zi acolo, unde 
dansul era mijlocul de existenţă, acolo unde violina şi 
ucenicii începeau să cânte în sala de dans devreme în 
fiecare dimineaţă şi unde băieţaşul dezordonat valsa singur 
în bucătărie toată după-amiaza. 

La cererea lui Caddy, am început să mă îngrijesc de 
locuinţa ei, i-am aranjat-o, am împins-o pe ea, cu pat cu tot, 


într-un colţ mai luminos, mai aerisit şi mai vesel decât cel pe 
care-l ocupase până atunci, apoi, în fiecare zi, după ce 
terminam de făcut curăţenia, i-o puneam de obicei în braţe 
pe fina mea cea mică, mică de tot, şi m-aşezam lângă ea să 
stăm de vorbă, să lucrăm sau să-i citesc. Într-un moment 
din acesta liniştit, chiar în primele zile, i-am spus şi lui 
Caddy despre Casa Umbrelor şi despre mine. 

Afară de Ada, mai aveam şi alţi oaspeţi. Mai întâi de toate 
Prince, care, în grăbitele lui pauze dintre lecţii, obişnuia să 
intre pe nesimţite, se aşeza încetişor, cu faţa plină de o 
dragoste îngrijorată pentru Caddy şi pentru micuțul lor 
copilaş, în orice stare s-ar fi aflat, Caddy niciodată nu i-ar fi 
spus lui Prince decât că îi e foarte bine... Ceea ce, 
Dumnezeu să mă ierte, şi eu trebuia să confirm. Vestea îl 
încânta pe Prince atât de tare, încât uneori îşi scotea violina 
din învelitoare şi cânta un cântecel, două, ca să uimească 
fetiţa... Lucru care nu ştiu să fi izbutit vreodată, pentru că 
fina mea prizărită n-a arătat niciodată că ar fi băgat de 
seamă, cât de cât. 

Apoi mai era doamna Jellyby. Venea întâmplător, în felul ei 
aiurit, ca de obicei, şi se aşeza liniştită, uitându-se la 
kilometri dincolo de nepoţica ei, ca şi cum atenţia îi era 
absorbită de un tânăr Borrioboolan de pe țărmurile lui 
indigene. Cu ochii tot aşa de luminoşi, la fel de senină şi la 
fel de dezmăţată ca totdeauna, zicea: 

— Ei, Caddy, copilă, cum o mai duci astăzi? 

După care şedea zâmbind binevoitor, fără să ia aminte la 
răspuns, sau aluneca drăgălaş la socotirea numărului de 
scrisori pe care le primise în ultima vreme şi la care 
răspunsese, sau la puterea de aclimatizare a cafelei în 
Borrioboola-Gha. Asemenea consideraţii le făcea totdeauna 
cu un soi de dispreţ senin şi făţiş pentru sfera noastră de 
acţiune atât de mărginită. 

Apoi mai venea domnul Turveydrop-senior, care de 
dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa era 
obiectul unor nenumărate precauţii. Când copilaşul 


plângea, era aproape înăbuşit, ca nu cumva ţipătul să-l 
incomodeze pe bătrân. Dacă focul avea nevoie să fie aţâţat 
în timpul nopţii, asemenea treabă se făcea hoţeşte, ca nu 
cumva să fie tulburată odihna bătrânului. Dacă biata Caddy 
ar fi avut nevoie de cine ştie ce înlesnire ce-ar fi fost de 
găsit în casă, mai întâi de toate ea discuta cu toată grija şi 
atenţia dacă nu cumva şi bătrânul ar fi avut nevoie de aşa 
ceva. Ca răspuns la asemenea atenţie, el venea în cameră o 
dată pe zi numai ca să binecuvânteze pruncul... Arătând 
bunăvoință şi protecţie şi graţie în maniere, răspândind 
lumina prezenţei sale înfumurate, după care aş fi putut 
presupune (de n-aş fi ştiut atât de bine cum stau lucrurile) 
că el este binefăcătorul existenţei lui Caddy. 

— Carolina mea, făcea el, apropiindu-se de ea cât mai mult 
ca să se poată apleca asupră-i, spune-mi că astăzi ţi-e mai 
bine. 

— O, cu mult maibine, vă mulţumesc, domnule Turveydrop, 
răspundea Caddy. 

— Încântat! Entuziasmat! Şi scumpa noastră domnişoară 
Summerson? Nu e istovită de-atâta oboseală? 

Aici îşi încreţea pleoapele şi-şi săruta degetele înspre 
mine, cu toate că sunt fericită să spun că încetase să mai 
aibă atenţii prea specifice de când boala mă schimbase atât 
de mult la faţă. 

— Nicidecum, îl încredinţam eu. 

— Fermecător! Trebuie s-avem grijă de scumpa noastră 
Carolina, domnişoară Summerson. Nu trebuie să 
precupeţim nimic din ce-ar putea-o însănătoşi. Trebuie s-o 
alintăm. Draga mea Carolina-se întorcea către noră-sa cu 
infinită generozitate şi protecţie - nu te lipsi de nimic, 
dragostea mea. Formulează-ţi o dorinţă şi ţi-o voi satisface, 
fiica mea. Tot ce se găseşte în casa asta, tot ce se găseşte în 
camera mea îţi stă la dispoziţie, draga mea. Nici măcar, 
adăuga câteodată într-o explozie de înaltă ţinută, să nu te 
sileşti să ţii seamă de exigenţele mele, în cazul în care s-ar 


ciocni cumva cu ale tale, Carolina mea. Nevoile tale sunt 
mai importante decât ale mele. 

Îşi stabilise un drept aproape imprescriptibil la înalta 
ţinută (al cărui respect îl moştenise fiul său de la maică-sa), 
încât de câteva ori i-am văzut pe Caddy şi pe soţul ei 
topindu-se de plâns în faţa unor asemenea afectuoase 
sacrificii. 

— Nu, dragii mei, protesta el, şi când vedeam braţul firav 
al lui Caddy în jurul cefei sale grase, în timp ce-şi debita 
sacrificiile, eram gata să mă topesc şi eu de plâns, dar nu 
din aceeaşi pricină. Nu, nu, v-am făgăduit că n-am să vă 
părăsesc niciodată. Fiţi ascultători şi afectuoşi cu mine şi nu 
vă cer altceva în schimb. Şi acum, fiţi binecuvântaţi. Eu plec 
în parc. 

Se ducea să ia aer acolo, ceva mai târziu, ca să-şi 
sporească pofta pentru cina de la hotel. Nădăjduiesc că nu-i 
fac nici-o nedreptate domnului Turveydrop-senior, dar 
niciodată n-am văzut la dânsul însuşiri mai bune decât cele 
pe care le-am zugrăvit cu fidelitate mai sus, afară doar că 
arăta o simpatie neîndoielnică pentru Peepy şi-l lua pe copil 
la plimbare cu el cu grozavă pompă..., dar în asemenea 
ocazii îl trimitea totdeauna acasă puţin înainte de a se fi dus 
la masă, iar uneori îi punea un ban în buzunar. Însă chiar şi 
asemenea dezinteresare fusese însoţită de o cheltuială 
demnă de luat în seamă, după câte ştiu, pentru că mai 
înainte ca Peepy să fi fost îndeajuns de pregătit ca să se 
plimbe, ţinându-se de mână cu profesorul de înaltă ţinută, a 
trebuit să fie îmbrăcat cu haine noi din creştet până-n tălpi, 
pe cheltuiala lui Caddy şi-a soţului ei. 

Ultimul dintre musafirii noştri era domnul Jellyby. Într- 
adevăr, când se-ntâmpla să vină seara şi să-ntrebe de 
Caddy, cu glasu-i blajin, şi apoi să se aşeze cu capul sprijinit 
de perete, fără să încerce să mai scoată un cuvânt, îmi era 
tare drag de el. Dacă mă găsea trebăluind de zor prin casă, 
făcând cine ştie ce lucru mărunt, uneori îşi scotea haina pe 
jumătate, ca şi cum ar fi avut de gând să mă ajute printr-o 


mare strădanie, dar niciodată nu trecea la faptă. Singura lui 
ocupaţie era să stea cu capul rezemat de perete, privind 
stăruitor la pruncul dus pe gânduri. Şi nu puteam să-mi 
alung din minte ideea că se înțelegeau de minune unul pe 
celălalt. 

Nu l-am socotit pe domnul Woodcourt printre musafirii 
noştri, deoarece acum el era supraveghetorul permanent al 
lui Caddy. Sub îngrijirea lui, ea a început curând să se 
îndrepte, dar era atât de blând, atât de dibaci, atât de 
neobosit şi perseverent în truda pe care o depunea, încât, 
bineînţeles, nu e de mirare că a reuşit. L-am văzut destul de 
mult pe domnul Woodcourt în acel timp, cu toate că nu atât 
cât s-ar putea presupune, fiindcă, ştiind-o pe Caddy în 
siguranţă în mâinile lui, adeseori trăgeam o fugă acasă 
tocmai pe la ceasurile când era el aşteptat să vină. Cu toate 
acestea, ne întâlneam adeseori. Eram pe deplin împăcată 
cu mine, dar îmi făcea încă plăcere când mă gândeam că-i 
pare rău din cauza mea şi cred că şi lui încă îi părea rău. Îl 
ajuta pe domnul Badger în îndatoririle lui profesionale, care 
erau multe la număr, şi încă nu-şi făcuse proiecte de viitor. 

Abia când Caddy începu să se vindece, am băgat de seamă 
o schimbare la draga mea. N-aş putea spune cum mi s-a 
înfăţişat prima oară schimbarea, pentru că am observat-o în 
multe amănunte superficiale, care, luate în parte, nu 
însemnau nimic, dar deveneau ceva de îndată ce erau 
adunate laolaltă. Aşa că, punându-le toate la un loc, am 
descoperit că Ada nu mai era atât de sincer voioasă şi bine- 
dispusă cu mine ca înainte. Afecţiunea ei pentru mine era 
tot atât de caldă şi sinceră ca totdeauna; pentru moment 
nici nu m-am îndoit, dar purta în ea o mâhnire tăcută, pe 
care nu mi-a destăinuit-o şi în care descopeream un 
oarecare regret ascuns. 

Nu puteam înţelege asemenea lucru şi eram atât de 
îngrijorată de fericirea răsfăţatei mele dragi, încât mi-a 
pricinuit oarecare nelinişte şi mă punea de multe ori pe 
gânduri. Cu timpul, dându-mi seama cu toată certitudinea 


că Ada îmi ascundea acel ceva de teamă ca nu cumva să mă 
întristeze, mi-a venit în minte că era puţin mâhnită... Pentru 
mine... De cele ce-i spusesem în privinţa Casei Umbrelor. 

Cum m-am încredinţat că asta ar fi pricina, nu ştiu. Nici 
prin cap nu-mi trecuse c-ar fi fost un aspect egoist în 
purtarea mea. Nu eram deloc mâhnită în ceea ce mă 
priveşte, dimpotrivă, eram foarte mulţumită şi foarte 
fericită. Totuşi, că Ada s-ar fi putut gândi... Pentru mine..., 
deşi eu mă lepădasem de asemenea gânduri... la ceea ce 
fusese odată dar se schimbase acum cu totul, mi-a părut 
atât de lesne de crezut, încât chiar am crezut. 

Ce puteam să fac ca s-o liniştesc pe draga mea scumpă 
(mă frământam eu atunci) şi să-i arăt că nu împărtăşesc 
deloc asemenea sentimente? Ei, bine, nu puteam decât să 
caut să fiu vioaie şi prinsă de treburi, cât mai mult cu 
putinţă. Şi aşa am încercat să fiu de-atunci înainte. Totuşi, 
cum boala lui Caddy mă împiedica desigur, mai mult sau 
mai puţin, de la îndatoririle mele casnice... Cu toate că 
dimineaţa eram totdeauna prezentă ca să-i pregătesc 
tutorelui micul dejun, iar el făcuse de sute de ori haz, 
zicând că trebuie că sunt două domniţe, de vreme ce 
domniţa lui mică nu lipsea niciodată... M-am hotărât să fiu 
de două ori mai harnică şi mai veselă. Aşa că umblam prin 
casă fredonând toate cântecele pe care le ştiam, şi 
munceam, munceam ca o disperată, şi trâncăneam, 
trăncăneam de dimineaţă, la prânz şi seara. 

Şi totuşi, aceeaşi umbră stăruia între mine şi draga mea. 

— Aşadar, doamnă Trap, îmi spuse tutorele, închizându-şi 
cartea într-o seară, când ne aflam toţi trei împreună, 
Woodcourt a redat-o pe Caddy Jellyby bucuriei depline de a 
trăi? 

— Da, i-am răspuns, şi să fii răsplătit cu o recunoştinţă ca a 
ei, înseamnă să te îmbogăţeşti, tutore. 

— Aş dori din toată inima, urmă el, să se îmbogăţească. 

— Şi eu la fel, pentru asemenea lucru. 


— Vai! L-am îmbogăţi noi ca pe un cămătar, dacă am şti 
cum. Nu-i aşa, domniţă mică? 

Am râs, lucrând, şi am răspuns că nu sunt sigură de una ca 
asta, căci s-ar putea ca banii să-l strice şi n-ar mai fi atât de 
folositor: unde mai pui că mulţi bolnavi n-ar mai putea apela 
la el. Ca de pildă, domnişoara Flite sau Caddy şi mulţi alţii. 

— Adevărat, făcu tutorele. Uitasem de aşa ceva. Dar am fi 
de acord, cred, să-l îmbogăţim atât cât să trăiască bine. 
Bogat atât cât să muncească fără grija zilei de mâine. Bogat 
atât cât să aibă un cămin fericit... Să-şi aibă zeii casnici şi... 
Totodată şi-o zeiţă casnică, poate? 

— Asta-i cu totul altceva, am răspuns. La aşa ceva cu toţii 
trebuie să cădem de acord. 

— Bineînţeles, urmă tutorele. Cu toţii. Îi port mare respect 
lui Woodcourt şi am multă stimă pentru el. Şi l-am sondat în 
chip delicat, ca să-i aflu planurile. E greu de dat ajutor unui 
om independent, cu un soi de mândrie ca aceea de care-i 
stăpânit el. Şi totuşi m-aş bucura s-o fac, dac-aş putea sau 
de-aş şti cum. Pare că e gata să pornească într-altă 
călătorie. Dar asta e ca şi cum ai arunca un asemenea om în 
vânt. 

— Lui i s-ar deschide o lume nouă, am zis. 

— S-ar putea şi asta, domniţă mică, încuviinţă tutorele 
meu. Mă îndoiesc că mai aşteaptă mare lucru de la lumea 
veche. Ştii, îmi pare că uneori e cuprins de o oarecare 
dezamăgire, sau e urmărit de-un ghinion ce-a dat peste el 
aici. N-ai auzit niciodată de-aşa ceva? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Eh! Oftă tutorele. Se vede că m-am înşelat. 

Cum aici urmă o scurtă pauză, pe care m-am gândit, spre 
bucuria dragei mele scumpe, c-ar fi mai bine s-o umplu, am 
început să fredonez, în timp ce lucram, un cântec care-i 
plăcea tare mult tutorelui. 

— Şi dumneata crezi că domnul Woodcourt va porni într- 
altă călătorie? L-am întrebat eu după ce am terminat de 
fredonat tot cântecul. 


— Nu prea ştiu ce să cred, draga mea, dar s-ar părea că 
de data asta va face o încercare de lungă durată în altă 
ţară. 

— Sunt sigură că oriunde s-ar duce va pleca însoţit de cele 
mai bune urări ale noastre, pornite din toată inima, am 
urmat, şi, cu toate că nu sunt băânoase, nici nu-l vor sărăci, 
cel puţin nu mai tare decât e, dragă tutore. 

— Sigur că nu, domniţă mică, răspunse el. 

Şedeam în locul meu obişnuit, acum alături de scaunul 
tutorelui. Nu fusese ăsta locul meu obişnuit înaintea 
scrisorii, dar acum era. Am ridicat privirile spre Ada, care 
stătea în faţa mea, şi am văzut, când s-a uitat la mine, că 
ochii îi erau plini de lacrimi şi că lacrimile îi curgeau pe 
faţă. Mi-am dat seama că nu puteam face nimic decât să fiu 
liniştită şi veselă, ca s-o aduc o dată pentru totdeauna la 
realitate pe draga mea şi să-i liniştesc inima iubitoare, atât 
de tulburată. Într-adevăr, aşa am fost, căci n-aveam nimic 
altceva de făcut decât să fiu eu însămi. 

Aşa că am pus-o pe fata mea scumpă să se sprijine de 
umărul meu, negândindu-mă nicidecum la ce greutate avea 
pe suflet!... Şi spunând că nu se simte tocmai bine, am 
cuprins-o cu braţul şi am dus-o sus. Când ne-am aflat numai 
noi două în camera noastră şi când ar fi putut să-mi spună 
ceea ce eram atât de nepregătită să aud, n-am îndemnat-o 
deloc să mi se destăinuiască, şi nici prin cap nu-mi trecea 
câtă nevoie avea s-o facă. 

— O, buna şi draga mea Esther, începu Ada, dac-aş putea 
măcar să mă hotărăsc să vorbesc cu tine şi cu verişorul 
John, când sunteţi împreună! 

— De ce, dragostea mea? Am întrebat eu. Ada, de ce n-ai 
vorbi cu noi amândoi? 

Ada îşi lăsă doar capul să-i cadă şi mă strânse mai tare la 
piept. 

— Sigur că nu poţi să uiţi, frumoasa mea, am urmat 
zâmbind, ce persoane cuminţi şi demodate suntem şi cum 
m-am hotărât să fiu doamna cea mai tăcută! Apoi să nu uiţi 


cât de fericită şi paşnică mi-e plănuită toată viaţa, şi alături 
de cine! Sunt sigură că n-ai să uiţi cu ce fire nobilă e 
înzestrat, Ada. Cum alta nu mai există! 

— Nu. Nu mai există, Esther. 

— Atunci, de ce, draga mea - am urmat eu - doar totul e în 
deplină regulă... De ce atunci să nu vorbeşti cu noi? 

— Totul e în deplină regulă, Esther? Întrebă Ada. Când mă 
gândesc la toţi anii aceia şi la bunătatea şi grija lui 
părintească, şi la vechile legături dintre noi, şi la tine, ce să 
fac, ce să fac?! 

M-am uitat la copila mea dragă cu oarecare uimire, dar m- 
am gândit că-i mai bine să nu răspund altcumva decât 
căutând s-o înveselesc şi astfel m-am întors la o grămadă de 
mici amintiri din viaţa noastră împreună şi am împiedicat-o 
să mai spună ceva. 

După ce s-a retras să doarmă, şi nu înainte de asta, am 
coborât la tutore ca să-i spun noapte bună şi apoi m-am 
întors iarăşi la Ada şi m-am aşezat să stau lângă ea o bucată 
de vreme. 

Adormise şi, privind-o, am observat că era schimbată 
puţin. Mai târziu, în mai multe rânduri, am găsit-o 
schimbată. Nu-mi puteam da seama, chiar uitându-mă bine 
la ea în timp ce dormea, în ce fel se schimbase. Dar ceva din 
frumuseţea feţei ei, cu care eram deprinsă, mi se părea 
altfel. Speranţele de altădată ale tutorelui meu în privinţa ei 
şi a lui Richard mi-au răsărit dureros în minte şi mi-am zis: 
„E îngrijorată de soarta lui” şi mă întrebam cum are să se 
sfârşească povestea lor de dragoste. 

Când mă întorceam acasă de la Caddy, pe când era încă 
bolnavă, o găseam adeseori pe Ada împletind, şi ea 
totdeauna îşi ferea lucrul, iar eu niciodată n-am ştiut ce 
anume lucra. Parte din ceea ce lucrase stătea acum lângă 
ea, într-un sertar care nu era bine închis. N-am deschis 
sertarul, dar mă întrebam încă ce putuse împleti, fiindcă 
era evident că lucrurile acelea nu erau pentru ea. 


Şi am luat aminte, sărutând-o pe scumpa mea dragă, că 
stătea culcată cu o mână sub pernă, în aşa fel încât era 
ascunsă vederii. 

Cu cât mai puţin bună decât mă credeau ei trebuie să fi 
fost eu, şi cu cât mai puţin bună decât mă socoteam eu 
însămi, cât de preocupată de propria mea bucurie şi 
mulţumire am putut fi, încât să nu mă gândesc că nu-mi 
rămăsese altceva de făcut decât să caut să înţeleg 
necazurile fetei mele dragi şi să-i aduc pacea în suflet. 

Dar eu m-am culcat în vechea mea credinţă, înşelându-mă 
singură. Şi a doua zi m-am sculat în aceeaşi înşelare ca să 
descopăr că tot mai stăruia fereala aceea între mine şi 
scumpa mea. 

Lămurită upă ce domnul Woodcourt sosi la Londra, se 
duse chiar în aceeaşi zi la domnul Vholes în Symond's Inn, 
unul dintre colegiile de avocaţi. Pentru că, din clipa în care 
l-am implorat să fie prieten cu Richard, el nu şi-a uitat 
promisiunea, nici n-a trecut-o cu vederea vreodată. Îmi 
spusese că primise sarcina ca pe o sacră dovadă de 
încredere şi i-a fost mereu credincios, într-un asemenea 
spirit. 

L-a găsit pe domnul Vholes în biroul său şi i-a adus la 
cunoştinţă că se înţelesese cu Richard ca să treacă pe la 
biroul Domniei Sale să-i afle adresa. 

— Chiar aşa, domnule, făcu domnul Vholes. Adresa 
domnului C. E la nici o sută de mile depărtare, domnule, 
adresa domnului C. E la nici o sută de mile depărtare. Nu 
luaţi loc, domnule? 

Domnul Woodcourt îi mulţumi domnului Vholes, dar nu 
avea alte treburi cu el în afară de ceea ce-i spusese. 

— Chiar aşa, domnule. Cred, domnule, urmă domnul 
Vholes, insistând încă muteşte să ia loc şi nedându-i încă 
adresa, că aveţi o înrâurire asupra domnului C. De fapt, ştiu 
bine că aveţi. 

— Eu nu aveam cunoştinţă de asemenea lucru, răspunse 
domnul Woodcourt, dar presupun că dumneavoastră ştiţi 


mai bine. 

— Domnule, reluă domnul Vholes, reţinut ca de obicei în 
ton şi-n toate, face parte din îndatoririle mele profesionale 
să ştiu mai bine. Face parte din îndatoririle mele 
profesionale să-l studiez şi să-l înţeleg pe gentilomul care- 
mi încredinţează afacerile şi intenţiile sale. Potrivit 
obligaţiei mele profesionale, îmi voi face întru totul datoria, 
domnule, dacă o ştiu. S-ar putea, cu cele mai bune intenţii, 
să nu mi-o pot îndeplini dacă n-o ştiu, dar dacă o ştiu, 
domnule... 

Domnul Woodcourt îl întrebă iarăşi de adresă. 

— Daţi-mi voie, domnule, răspunse domnul Vholes. Mai 
îngăduiţi-mi o clipă. Domnule, domnul C. Joacă pe o miză 
considerabilă şi nu poate juca fără... Mai am nevoie să spun 
fără ce? 

— Fără bani, presupun? 

— Domnule, urmă domnul Vholes, ca să fiu cinstit cu 
dumneavoastră (cinstea fiindu-mi principiul cel mai scump, 
fie că pierd sau câştig cu ea, deşi văd că în general pierd), 
„bani” e cuvântul. Ei, bine, domnule, în privinţa şanselor 
cărţii pe care o joacă domnul C. Nu vă pot exprima nici-o 
părere, nici-o părere. Ar putea să fie o mare lipsă de tact 
din partea domnului C, după ce a jucat atâta timp şi atât de 
strâns, să abandoneze jocul, ar putea fi şi invers. Eu nu 
spun nimic. Nu, domnule, continuă domnul Vholes, netezind 
masa cu mâna, într-un fel categoric, nu spun nimic. 

— Se pare că aţi uitat, răspunse domnul Woodcourt, că nu 
v-am cerut să-mi spuneţi nimic şi că nu mă interesează 
nimic din cele ce-mi spuneţi. 

— lertaţi-mă, domnule, replică domnul Vholes. Sunteţi 
nesincer cu dumneavoastră. Nu, domnule! Să-mi fie cu 
iertare! Nu puteţi fi, nu trebuie în biroul meu, atâta timp 
cât eu ştiu... Să vă blamaţi singur. Vă interesează orice vine 
în legătură cu prietenul dumneavoastră. Cunosc natura 
umană cu mult mai bine, domnule, şi nu pot admite nici-o 


clipă că unui gentilom cu înfăţişarea dumneavoastră poate 
să-i pese prea puţin de cele ce-l privesc pe prietenul său. 

— Bine, răspunse domnul Woodcourt, se poate. Dar pe 
mine mă interesează în primul rând adresa lui. 

— Numărul, domnule, zise domnul Vholes în paranteză, 
cred că vi l-am şi menţionat. Dacă domnul C. Trebuie să 
joace mai departe pe miza considerabilă ce e în joc, 
domnule, trebuie să aibă fonduri. Să mă înţelegeţi. Pentru 
moment sunt fonduri la mână. N-am nevoie de nimic, sunt 
fonduri la mână. Dar pentru jocul de mai târziu, trebuie 
procurate fonduri mai multe, afară doar dacă domnul C. 
Vrea să se lepede de tot ceea ce a riscat... Ceea ce rămâne 
la singura lui apreciere şi numai la a lui. Mă folosesc de-un 
asemenea prilej, domnule, pentru a vă arăta deschis, ca 
prieten al domnului C. Fără fonduri anexe voi fi oricând 
fericit să-l reprezint şi să lucrez în numele domnului C, în 
limita cheltuielilor ce e sigur că vor fi acordate din fondul 
procesului; nu peste acea sumă. Nu pot trece peste acea 
limită, domnule, fără să lezez interesele altcuiva. Trebuie 
sau să-mi lezez pe cele trei fiice scumpe ale mele, sau pe 
venerabilul meu tată care e în completa mea întreţinere... 
În Valea Taunton, sau pe altcineva. Drept care, domnule, 
hotărârea mea (numiţi-o slăbiciune sau prostie, dacă vă 
place), hotărârea mea e să nu lezez pe nimeni. 

Domnul Woodcourt, destul de sever şi rigid, răspunse că 
se bucură să afle asemenea lucruri. 

— Dorinţa mea, domnule, urmă domnul Vholes, e să las un 
nume frumos în urma mea. De aceea mă folosesc de orice 
prilej ca să arăt deschis prietenului domnului C. În ce 
situaţie se află domnul C. Cât despre mine, domnule, 
salahorul îşi merită simbria. Dacă mi-am luat sarcina să pun 
umărul la roată, o fac, şi merit ceea ce capăt. În asemenea 
scop mă aflu eu aici. Numele mi-e scris pe firmă afară cu 
această menire. 

Şi adresa domnului Carstone, domnule Vholes? 


Domnule, răspunse domnul Vholes, după cât îmi pare, v- 
am şi spus-o, e la intrarea de alături. La etajul al doilea veţi 
găsi apartamentul domnului C. Domnul C. Doreşte să fie 
chiar lângă sfătuitorul său profesionist şi sunt departe de a 
obiecta în privinţa unei asemenea dorinţe, fiindcă sunt de 
acord să fiu controlat. 

Acestea fiind spuse, domnul Woodcourt îi spuse bună ziua 
domnului Vholes şi plecă să-l caute pe Richard, a cărui 
schimbare în înfăţişare începuse s-o înţeleagă prea bine. 

L-a găsit într-o cameră mohorâtă, prost mobilată, cam cum 
îl găsisem nu cu mult înainte în încăperea din baracă, doar 
că nu scria, ci şedea dinainte cu o carte de la care şi ochii şi 
gândurile îi erau cu totul în altă parte. Cum din întâmplare 
uşa rămăsese deschisă, domnul Woodcourt s-a aflat câteva 
clipe lângă el fără să fie simţit şi mi-a povestit că niciodată 
n-are să poată uita rătăcirea de pe faţa lui şi descurajarea 
din atitudinea lui, înainte de a fi fost trezit din visuri. 

— Woodcourt, dragă amice! Strigă Richard, sărind cu 
braţele întinse, apari în vedeniile mele ca o fantomă. 

— O fantomă prietenoasă, răspunse celălalt, şi doar 
aşteptând, aşa cum se spune că fac fantomele, s-o chemi. 
Cum merge lumea muritorilor? Se aşezaseră, între timp, 
unul lângă altul. 

— Destul de prost şi de încet, vorbind, cel puţin, din 
punctul meu de vedere, răspunse Richard. 

— Care-i punctul tău de vedere? 

— Cel al Curţii de Justiţie. 

— De când sunt n-am auzit încă, zise domnul Woodcourt 
clătinând din cap, ca acesta să fi mers vreodată bine. 

— Nici eu, răspunse Richard posac. Parcă cine a auzit? 

Dar s-a luminat iarăşi, într-o clipă, şi a zis cu obişnuita lui 
sinceritate: 

— Woodcourt, mi-ar părea rău să mă înţelegi greşit, chiar 
dac-ar fi să câştig prin asta stima ta. Trebuie să ştii că n-am 
făcut nimic bun în tot acest timp lung. N-am avut de gând 
să fac rău, dar se pare că n-am fost în stare să fac nimic 


altceva decât rău. Se poate să fi fost mai bine dacă nu 
cădeam în plasa pe care destinul mi-a întins-o. Dar eu nu 
cred, cu toate că în curând, probabil, ai s-auzi, dacă n-ai şi 
auzit încă, o părere cu totul diferită. Ca să scurtăm 
povestea lungă, mă tem că-mi lipsea un scop. Acuma am 
unul... Sau elmă are pe mine... Şi e prea târziu ca să-l mai 
discutăm. la-mă aşa cum sunt, şi vezi ce mai găseşti bun în 
mine. 

— Îţi propun un târg, zise domnul Woodcourt. Profită şi tu 
în schimb, la fel ca mine. 

— Oh! Tu, răspunse Richard, tu poţi să-ţi continui meseria 
de dragul ei. Tu te poţi pune pe treabă şi să nu te laşi de ea. 
Tu poţi să-ţi faci un ţel din orice. Tu şi cu mine suntem două 
făpturi foarte deosebite. 

Vorbea cu părere de rău şi un timp căzu iarăşi în starea lui 
apatică. 

— Ei! Bine, bine! Strigă el apoi, scuturându-se; orice lucru 
are un sfârşit. Vom vedea! Tu ai să mă iei aşa cum sunt şi ai 
să vezi ce poţi găsi încă bun în mine! 

— Chiar aşa voi face! 

Şi-au strâns mâinile, râzând, dar cu o profundă seriozitate. 
Pentru seriozitatea unuia dintre ei pot răspunde din 
adâncul inimii. 

— Vii ca un noroc căzut din cer, zise Richard, căci n-am 
văzut pe nimeni încă pe aici în afară de Vholes. Woodcourt, 
aş dori să-ţi menţionez de la început un lucru, o dată pentru 
totdeauna, în pragul târgului nostru. Dacă n-o fac, n-ai să 
scoţi mare lucru din mine. Tu ştii, cred, că mi-e dragă 
verişoara mea Ada? 

Domnul Woodcourt îi răspunse că îi făcusem o aluzie 
destul de precisă în privinţa aceasta. 

— Ei bine, continuă Richard, te rog să nu crezi că sunt un 
munte de egoism. Să nu-ţi închipui că-mi crăp capul şi-mi 
otrăvesc sufletul cu nenorocitul acela de proces de la înalta 
Curte de Justiţie numai pentru drepturile şi interesele mele 
băneşti. Ale Adei sunt legate de-ale mele, nu pot fi 


despărțite. Vholes lucrează pentru amândoi. Ţine seama de 
asta! 

Era atât de nerăbdător şi dornic să facă ceva în această 
privinţă, încât domnul Woodcourt îi dădu cele mai 
convingătoare asigurări că nu a fost nedrept cu el. 

— Vezi, urmă Richard, cu un soi de patetism în felul lui de 
a şovâăi, deşi spontan şi neprefăcut. Vezi, faţă de un om 
onest ca tine, care vine aici cu o faţă atât de prietenoasă 
cum ea ta, nu pot răbda nici gândul că m-ai putea socoti 
egoist şi meschin. Doresc s-o văd pe Ada intrată în 
drepturile ei, cum vreau să mă văd şi pe mine. Încerc să 
economisesc cât pot, ca s-o scot pe ea la liman, ca şi pe 
mine. Te rog, te implor să ţii seama de asta! 

După aceea, când domnul Woodcourt prinse a se gândi la 
cele ce se petrecuseră, a fost atât de tare impresionat de 
proporţiile neliniştii lui Richard, încât, povestindu-mi în 
general despre vizita lui la Symond's Inn, a stăruit cu 
deosebire asupra celor ce observase. El mi-a redeşteptat 
spaima pe care o avusesem dinainte că mica proprietate a 
dragii mele scumpe va fi înghițită de domnul Vholes şi că 
justificarea lui Richard va fi sincer motivată. Convorbirea de 
mai sus a avut loc tocmai când începusem eu s-o îngrijesc 
pe Caddy, şi acum mă întorc la vremea când Caddy se 
însănătoşise şi când fereala stăruia încă între mine şi draga 
mea. 

I-am propus Adei, într-o dimineaţă, să mergem să-l vedem 
pe Richard. M-a uimit puţin să văd că ea şovăia şi că nu era 
atât de dornică şi radioasă cum mă aşteptasem. 

— Draga mea, am întrebat-o, nu cumva ai avut vreo 
neînțelegere cu Richard în timpul cât am lipsit eu? 

— Nu, Esther. 

— N-ai mai avut veşti de la el? 

— Ea da, am avut veşti de la el, răspunse Ada. 

Atâtea lacrimi îi umplură ochii, şi-atâta dragoste vedeam 
pe faţa ei! N-o puteam înţelege pe draga mea. Să mă duc 
singură la Richard? Am întrebat. Nu, Ada socotea că-i mai 


bine să nu mă duc singură. Vrea să meargă cu mine? Da, 
Ada credea că-i mai bine să meargă cu mine. Să plecăm 
acuma? Da, să plecăm acuma. Ei, bine, n-o puteam înţelege 
pe draga mea cu ochii plini de lacrimi şi cu faţa plină de 
dragoste! 

Îndată ne-am pregătit şi am plecat. Era o zi întunecată şi, 
din când în când, cădeau picuri reci de ploaie. Era una 
dintre zilele acelea fără culoare în care totul arată apăsător 
şi duşmănos. Casele se încruntau la noi, praful se repezea 
în vârtejuri peste noi, fumul se năpustea în nori asupra 
noastră, nimic nu voia să ne lase în voie sau să ni se 
înfăţişeze într-un veşmânt mai blând. Mă gândeam că 
frumoasa mea fată n-are ce căuta pe străzile acelea stricate 
şi am băgat de seamă c-am întâlnit mai multe înmormântări 
trecând pe caldarâmul acela posomorât decât mi s-a 
întâmplat vreodată să văd într-o singură zi. 

Întâi de toate, a trebuit să descoperim Symond's Inn. Ne 
duceam tocmai să întrebăm într-o prăvălie, când Ada zise 
că, din câte ştie ea, e pe lângă stradela înaltei Curți. 

— Se pare că nu mai avem mult, dragostea mea, dacă 
mergem în partea aceea, am spus eu. 

În adevăr mergeam înspre stradela înaltei Curţi şi acolo, 
bineînţeles, am văzut scris sus: Symond's Inn. Acum trebuia 
să aflăm numărul. 

— Sau e destul să găsim biroul domnului Vholes, mi-am 
amintit eu, pentru că biroul domnului Vholes este în 
clădirea alăturată. 

Ada a răspuns că se poate ca biroul domnului Vholes să fie 
acolo în colţ. Şi într-adevăr aşa era. Pe urmă se puse 
întrebarea care dintre cele două case alăturate? Eu m-am 
dus spre una şi draga mea s-a îndreptat spre cealaltă. Şi tot 
draga mea a avut dreptate şi de data asta. Aşa că am urcat 
la etajul al doilea, după care am dat peste numele lui 
Richard scris cu litere mari albe pe un panou negru ca de 
car funebru. 


Eu aş fi bătut la uşă, dar Ada zise c-ar fi poate mai bine să 
apăsăm pe clanţă şi să intrăm. Astfel am ajuns la Richard, 
pe care l-am găsit cufundat asupra unei mese pline de 
teancuri prăfoase de hârtii, ce-mi păreau ca nişte oglinzi 
prăfuite care-i reflectau spiritul. Oriunde întorceam ochii nu 
vedeam decât cuvintele fatale ce apăreau de repetate ori: 
„Dosarul Jarndyce”. 

Ne-a primit foarte afectuos şi ne-a invitat să luăm loc. 

— Dacă aţi fi venit puţin mai devreme, zise el, l-aţi fi găsit 
pe Woodcourt aici. Nu există pe lume băiat mai bun decât 
Woodcourt. Găseşte timp să vină să mă vadă din când în 
când, pe câtă vreme oricare altul, pe jumătate cât e el de 
prins, ar sta să se gândească dacă poate sau nu să vină. Şi e 
atât de vesel, de luminos, de înţelegător, de serios, atât de... 
Cum nu sunt eu, că mi se luminează încăperea de câte ori 
vine şi se întunecă iarăşi când pleacă. 

„Dumnezeu să-l binecuvânteze, am zis eu în gând, pentru 
cât de sincer şi credincios e faţă de mine!” 

— Şi nu-i atât de optimist, Ada, urmă Richard, aruncându- 
şi privirile descurajate asupra teancurilor de hârtii, cum 
suntem de obicei noi, Vholes şi cu mine, dar el e străin de 
proces, nu e în taina şi inima lucrurilor. Noi suntem intraţi 
în ele, pe câtă vreme dânsul nu. Nici nu-i de aşteptat să ştie 
mare lucru dintr-un asemenea labirint. 

Pe când privirile îi rătăceau iarăşi asupra hârtiilor, 
trecându-şi amândouă mâinile prin păr, am băgat de seamă 
ce duşi în fundul capului şi mari îi erau ochii, ce uscate îi 
erau buzele şi cât de roase în dinţi îi erau unghiile. 

— Crezi că încăperea asta e sănătoasă şi bună de locuit, 
Richard? L-am întrebat. 

— Ei, dragă Minerva, răspunse Richard cu râsul său voios 
de altădată, nu-i o locuinţă veselă ca aceea de la ţară, iar 
când soarele se arată aici, atunci poţi pune sigur prinsoare 
că străluceşte din plin la loc deschis. Dar pentru moment e 
destul de bună. E aproape de birourile oficiale şi la doi paşi 
de Vholes. 


— Poate că, am sugerat, dacă te-ai muta de aici... 

— Mi-ar face bine? Completă Richard, silindu-se să râdă 
după ce termină fraza. Nu m-aş mira! Dar asta nu se poate 
întâmpla decât într-un singur fel acuma... Sau unul din 
două, aş zice mai curând. Sau se sfârşeşte procesul, sau o 
sfârşeşte reclamantul. Dar, să ştii tu, fată dragă, că 
procesului i-a venit rândul să se sfârşească! 

Cuvintele din urmă erau adresate Adei, care şedea lipită 
de el. Faţa ei fiind întoarsă către Richard, nu i-am putut 
vedea expresia. 

— Lucrurile merg foarte bine, continuă el. Vholes are să-ţi 
spună. Le-nvârtim într-adevăr de minune. Să-l întrebi pe 
Vholes. Nu le dăm o clipă de răgaz. Vholes ştie toate 
învârtelile şi şmecheriile lor şi pretutindeni le suntem pe 
urme. l-am şi uimit. O să trezim noi cuibarul ăsta de 
adormiţi, ia aminte la vorbele mele! 

Speranţa lui mi-era mai greu de îndurat decât 
descurajarea; era atât de altfel decât e speranţa, arăta atât 
de sălbatică, atât de flămândă şi însetată, şi totuşi atât de 
conştientă că e forţată şi insuportabilă, încât de mult mă 
lovise în inimă. lar comentariul asupra ei, acum adânc 
întipărit pe faţa lui frumoasă, o făcea cu mult mai dureroasă 
decât era. Spun adânc întipărit pentru că eram încredinţată 
că dacă procesul fatal s-ar fi terminat definitiv, potrivit cu 
închipuirile lui cele mai optimiste, din chiar acel ceas, 
urmele prematurelor îngrijorări, mustrări de conştiinţă şi 
dezamăgiri pe care procesul i le prilejuise i-ar fi rămas 
săpate pe trăsăturile feţei până-n ceasul morţii. 

— Apariţia dragei noastre domniţe mici, zise Richard - Ada 
rămânând încă tăcută şi liniştită - mi se pare atât de 
firească şi faţa ei înduioşată e-atât de asemănătoare cu 
aceea din zilele de demult... 

— Ah! Nu, nu! Am zâmbit şi-am dat din cap că nu. 

— Aşa de asemănătoare cu faţa ei din zilele de odinioară, 
zise Richard cu vocea lui prietenoasă, luându-mi mâna cu 
căutătura frăţească, de-a pururi neschimbată, încât cu ea 


nu mă pot preface. Şovăi; iată adevărul. Uneori sper, draga 
mea, iar uneori... Nu-mi pierd de tot speranţa, dar aproape. 
Sunt, urmă Richard, dând drumul binişor mâinii mele şi 
plimbându-se prin cameră, sunt atât de obosit! 

Făcu în sus şi-n jos câţiva paşi, apoi se lăsă pe sofa. 

— Sunt atât de obosit, repetă el întunecat. E-o muncă atât 
de grea, atât de grea! 

Şedea sprijinit într-o mână, rostind vorbele de mai sus cu 
glasul ca dus pe gânduri, privind în pământ, când draga 
mea se sculă, îşi scoase boneta, îngenunche lângă el, cu 
părul ei auriu răspândit ca lumina soarelui pe chipul lui, îl 
cuprinse cu amândouă braţele pe după gât şi-şi întoarse 
faţa către mine. Vai! Ce faţă plină de dragoste şi 
devotament mi-a fost dat să văd! 

— Esther, draga mea, zise ea foarte liniştită, eu nu mai vin 
acasă. 

Atunci, dintr-o dată mi se făcu lumină. 

— Niciodată. Am să rămân cu scumpul meu soţ. Ne-am 
căsătorit de aproape două luni. Du-te acasă fără mine... 
Esther a mea dragă, eu nu mai vin niciodată acasă! 

Rostind cuvintele de mai sus, draga mea îi trase capul lui 
Richard pe piept şi-l ţinu aşa. Şi dacă mi-a fost dat în viaţă 
să văd o dragoste pe care numai moartea s-o poată 
schimba, atunci am putut-o vedea. 

— Vorbeşte cu Esther, preascumpa mea, zise Richard 
puţin după aceea, rupând tăcerea. Spune-i cum a fost. 

M-am dus spre Ada înainte ca ea să fi putut veni spre mine 
şi am strâns-o în braţe. Niciuna din noi n-a deschis gura, 
căci cu obrazul ei lipit de-al meu, nu doream să aud nici un 
cuvânt. 

— Odorul meu, am început. lubirea mea. Biata, biata mea 
fată! 

Mi-era atât de milă de ea. Mi-era foarte drag Richard, dar 
n-aveam în mine alt îndemn decât s-o compătimesc din 
adâncul inimii. 

— Esther, ai să mă ierţi? Are să mă ierte verişorul John? 


— Draga mea, i-am răspuns, a te îndoi o singură clipă 
înseamnă să-i faci o mare nedreptate. Cât despre mine... Ei, 
bine, cât despre mine, ce aveam eu să-i iert? 

I-am uscat ochii dragei mele ce hohotea în plâns şi m-am 
aşezat alături de ea pe sofa, iar Richard şedea de cealaltă 
parte a mea; şi după ce le-am amintit de noaptea aceea atât 
de diferită, când pentru prima oară mi se destăinuiseră şi-şi 
urmaseră calea fericirii lor sălbatice, mi-au istorisit, în timp 
ce şedeam între ei, cum a fost. 

— Tot avutul meu era al lui Richard, începu Ada, şi Richard 
n-a vrut să-l ia, Esther, şi ce puteam să fac, când îl iubeam 
cu-atâta drag, decât să-i fiu soţie? 

— Şi tu erai atât de prinsă de aşa multe şi plăcute treburi, 
prea minunată doamnă Minerva, zise Richard, încât cum 
am fi putut vorbi cu tine pe atunci?! Şi pe urmă n-a fostun 
pas prea mult chibzuit. Am ieşit într-o bună dimineaţă şi ne- 
am trezit căsătoriţi. 

— Şi după ce s-a terminat, Esther, urmă scumpa mea, tot 
timpul gândeam că s-ar cuveni ca tu să ştii şi că ar trebui să 
ţin ascunsă căsătoria noastră de verişorul John. Şi nu 
puteam şti ce-i de făcut şi mă frământam grozav! 

Cât de egoistă trebuie să fi fost că nu m-am gândit la 
asemenea lucru mai înainte! Nu ştiu ce-am mai răspuns. 
Eram atât de mâhnită, şi totuşi mi-erau atât de dragi, şi mă 
simţeam atât de bucuroasă că şi eu le eram dragă. Mi-era 
atât de milă de ei şi totuşi simţeam un soi de mândrie că se 
iubeau unul pe altul. Nu încercasem niciodată încă o emoție 
atât de dureroasă şi plăcută în acelaşi timp, şi n-aş fi putut 
spune care predomina în sufletul meu. Dar nu mă găseam 
acolo ca să le întunec viitorul şi nici n-am făcut-o. 

După ce mi-am venit în fire şi m-am liniştit, draga mea 
scoase din sân inelul de căsătorie, îl sărută şi-l puse pe 
deget. 

Atunci mi-am amintit de noaptea aceea trecută, şi i-am 
spus lui Richard că de la căsătoria lor ea l-a purtat întruna, 


dar numai noaptea, când nu era nimeni s-o vadă. După care 
Ada, înroşindu-se, m-a întrebat: 

— Cum de-ai ştiut, draga mea? 

I-am răspuns Adei cum o văzusem cu mâna ascunsă sub 
pernă, dar nu mi-am explicat de ce. După care ei au început 
să-mi povestească iarăşi de la început cum a fost, şi-am 
început iarăşi să fiu mâhnită şi iarăşi veselă şi iarăşi să-mi 
dau în petic, şi pe urmă să-mi ascund pe cât am putut faţa, 
cu tot ce simţeam, ca să nu le stric bucuria. 

Astfel s-a scurs timpul până când m-am văzut nevoită să 
mă gândesc la plecare. Când veni momentul acela, a fost cel 
mai rău dintre toate, fiindcă atunci draga mea şi-a dat 
drumul de tot lacrimilor. S-a agăţat de gâtul meu, 
născocindu-mi fel de fel de nume drăgăstoase şi 
întrebându-se ce are să se facă fără mine! Nici Richard nu 
era mai acătării, cât despre mine, aş fi fost în cel mai jalnic 
hal dintre toţi trei, dacă nu mi-aş fi spus cu străşnicie: „Ei, 
Esther, dacă-ţi dai drumul, nu mai vorbesc cu tine 
niciodată!” 

— Trebuie să mărturisesc, am început eu, că niciodată n- 
am mai văzut asemenea soţie. Nu cred că-şi iubeşte 
bărbatul câtuşi de puţin. Ascultă, Richard, ia copilul ăsta, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Dar am ţinut-o strâns tot timpul şi-aş fi plâns pe umărul ei 
până n-aş mai fi putut. 

— Aduc la cunoştinţa tinerei perechi, am continuat eu, că 
nu plec decât ca să mă întorc mâine, şi de-acum încolo am 
să fiu mereu pe-un du-te-vino, până ce Symond's Inn o să se 
sature să mă mai vadă. Aşa că nu îţi spun rămas bun, 
Richard. Căci la ce ar sluji asemenea lucru, vezi bine, când 
am să mă întorc atât de curând?! 

Îi dădusem iubita în primire şi eram hotărâtă să plec, dar 
am mai zăbovit ca să mă mai uit o dată la faţa scumpă, de 
care mi se rupea inima să mă despart. 

Atunci am spus (izbucnind într-un soi de bucurie) că până 
ce nu mă îmbie şi ei să mă întorc, nu-mi pot lua asemenea 


libertate, drept care fata mea scumpă şi-a ridicat privirile 
spre mine, schiţând un zâmbet printre lacrimi, iar eu i-am 
cuprins faţa frumoasă în mâini, am mai sărutat-o o dată 
pentru ultima oară, am râs şi-am rupt-o la fugă. 

Şi când am ajuns jos în stradă, vai, cum am mai plâns! 
Aproape că-mi părea că am pierdut-o pe Ada mea pe vecie. 
Mă simţeam atât de singură, atât de zadarnică fără de ea şi 
eram atât de deznădăjduită la gândul că mă duc acasă unde 
nu mai aveam nici-o speranţă s-o mai găsesc, încât o bucată 
de vreme nu m-am putut linişti, zbătându-mă încoace şi 
încolo într-un colţ întunecat, suspinând şi hohotind de 
plâns. 

După ce m-am mustrat puţin, mi-am venit în fire încetul cu 
încetul şi am luat o trăsură ca să mă întorc. Sărmanul băiat 
pe care-l găsisem la Saint Albans reapăruse puţin timp mai 
înainte şi zăcea bolnav pe pragul morţii; de fapt el murise, 
dar eu încă nu ştiam. Tutorele era plecat de-acasă ca să afle 
veşti despre el şi nu s-a întors la cină. Fiind singură de tot, 
am mai tras un ropot de plâns, cu toate că, ţinând seama de 
toate, nu cred că m-am purtat chiar foarte, foarte prost. 

Nu era decât firesc să nu mă fi deprins încă cu lipsa dragei 
mele. După ani întregi, trei sau patru ceasuri nu-i un timp 
lung. Dar sufletul meu stărui atât de mult asupra cadrului 
neprielnic în care o lăsasem, şi mi-l zugrăveam ca pe unul 
întunecos peste fire şi rece ca piatra, şi doream atât de mult 
să fiu alături de ea şi să-i port oarecum de grijă, încât m-am 
hotărât să mă întorc tot în seara aceea, numai ca să mă uit 
în sus la ferestrele ei. Eram ridicolă, probabil, dar atunci nu 
mi-a părut deloc aşa şi nici acum nu-mi pare astfel. M-am 
destăinuit lui Charley şi am plecat amândouă în amurg. Se 
întunecase când am ajuns la căminul acela nou şi straniu al 
fetei mele dragi, unde se zărea o lumină îndărătul 
perdelelor galbene. Am trecut prin faţa casei cu băgare de 
seamă, de trei, patru ori, privind în sus, şi puţin a lipsit ca 
să dau nas în nas cu domnul Vholes, care a ieşit din biroul 
lui tocmai când eram acolo şi a întors capul ca să se uite şi 


el în sus, înainte de a se duce acasă. Apariţia unei asemenea 
făpturi, sfrijită şi neagră, şi peisajul singuratic cu acel 
ungher în întuneric se potriveau de minune cu starea mea 
de spirit. Mă gândeam la tinereţea, dragostea şi frumuseţea 
dragei mele scumpe, închise într-un adăpost atât de 
nepotrivit, ca şi cum ar fi fost un loc de pedeapsă. 

Era pustiu şi întuneric tare şi nu am avut nici-o îndoială că 
aş putea fără grijă să mă furişez până sus. Am lăsat-o pe 
Charley jos şi am urcat cu pasul uşor, fără să mă sperii de 
pâlpâitul lămpilor cu petrol de pe scară. Am tras câteva 
momente cu urechea şi, în liniştea mucegăită şi învechită a 
casei, am crezut că aud murmurul vocilor lor tinere; mi-am 
lipit buzele de panoul uşii ce parcă era al unui car funebru, 
ca şi cum aş fi lăsat un sărut pentru scumpa mea, şi am 
coborât iarăşi în linişte, gândind că-ntr-una din zilele 
următoare am să-mi mărturisesc vizita. 

Şi adevărat că mi-a făcut bine, fiindcă deşi nimeni afară de 
Charley şi de mine n-a ştiut nimic în privinţa asta, am avut 
sentimentul că am micşorat despărţirea dintre Ada şi mine, 
aflându-ne iarăşi împreună în acele câteva momente. M-am 
întors totuşi, încă nedeprinsă cu schimbarea, dar simţindu- 
mă mult mai bine fiindcă dădusem târcoale în jurul scumpei 
mele. 

Tutorele venise acasă şi stătea dus pe gânduri lângă 
fereastra întunecată. După ce am intrat, faţa i s-a luminat şi 
a venit să se aşeze pe locul lui, dar mi-a surprins faţa în 
lumină, când m-am aşezat pe locul meu. 

— Domniţă mică, zise el, ai plâns. 

— Da, tutore. Mă tem că am cam plâns. Ada e în asemenea 
disperare, e atât de necăjită, tutore! 

Mi-am sprijinit braţul pe spătarul scaunului său şi am 
văzut din aruncătura ochilor lui că vorbele mele şi privirile 
pe care le îndreptasem spre locul gol al dragei mele îl 
pregătiseră. 

— S-a şi căsătorit, draga mea? 


I-am povestit totul, şi cum din primul moment îi implorase 
iertarea. 

— N-are nevoie de iertarea mea, zise tutorele. Dumnezeu 
să-i binecuvânteze pe ea şi pe soţul ei! Dar, după cum prima 
mea pornire fusese s-o compătimesc, la fel a fost şi a lui. 
Sărmana fată, biata fată! Bietul Rick! Sărmana Ada! 

Niciunul dintre noi n-a mai scos o vorbă după asta până 
ce, cu un suspin, tutorele zise: 

— Ei, ei, draga mea. Se împuţinează tare numărul 
locatarilor din Casa Umbrelor! 

— Dar stăpâna îi rămâne, tutore. Cu toate că am spus 
asemenea lucru cu sfiiciune, am cutezat să continui, din 
cauza tonului trist cu care vorbise: şi va face tot ce-i stă în 
putinţă ca s-aducă fericire în ea. 

Fără îndoială că va reuşi, dragostea mea! 

Scrisoarea nu adusese nici-o schimbare între noi, doar 
atât că locul de lângă el mi-l trecuse mie, altceva nimic. Îşi 
întoarse către mine căutătura luminoasă, părintească, de 
totdeauna, apoi puse mâna pe mâna mea, ca altădată, şi 
zise iarăşi: 

— Va reuşi, draga mea. Cu toate acestea, Casa Umbrelor 
îşi împuţinează tare numărul locatarilor. O, domniţă mică! 

Îmi păru rău după aceea că atât am avuta ne spune în 
asemenea privinţă. Eram aproape dezamăgită. Mă temeam 
că n-am putut să fiu aşa cum voisem să fiu, de când cu 
scrisoarea şi cu răspunsul.52 

Îndărătnicie ar se mai scursese o zi, după care, în 
dimineaţa următoare, devreme, pe când ne pregăteam 
pentru micul dejun, domnul Woodcourt veni în grabă cu 
copleşitoarea veste că se comisese un omor groaznic, 
pentru care fusese prins şi arestat domnul George. Când ne 
spuse că pentru prinderea ucigaşului era oferită o mare 
recompensă de către sir Leicester Dedlock, în nedumerirea 
de la început n-am înţeles de ce, dar un adaos de câteva 
cuvinte mă făcu să înţeleg că persoana ucisă era avocatul 
lui sir Leicester şi, în aceeaşi clipă, îmi veni în minte groaza 


pe care o avea maică-mea de el. Suprimarea neprevăzută şi 
violentă a unuia pe care ea multă vreme l-a pândit şi în care 
n-a avut nici un pic de încredere, şi care de mult o pândea 
şi o bănuia, unul pentru care ea n-a avut decât arareori 
câte o amabilitate, temându-se mereu de duşmanul 
primejdios şi tainic din el, îmi păru atât de groaznică, încât 
primul meu gând s-a îndreptat către ea. Cât de îngrozitor 
să afli de asemenea moarte şi să nu fii în stare să simţi un 
pic de milă măcar! Ce teribil să-ţi aminteşti că uneori, 
poate, dorise moartea bătrânului care a fost suprimat atât 
de iute! 

Asemenea noian de gânduri mărindu-mi tristeţea şi 
spaima pe care le încercam de câte ori era rostit numele 
Dedlock, mi-a dat o stare de nelinişte, încât abia puteam să 
stau locului la masă. Nu mă simţeam deloc în stare să 
urmăresc discuţia, până ce n-a trecut puţin timp ca să-mi 
revin. Dar după ce mi-am venit în fire şi am văzut ce 
impresionat era tutorele, şi după ce-am înţeles că ei 
vorbeau foarte serios de omul bănuit, menţionând toate 
faptele bune pe care le făcuse, în afară de binele pe care-l 
aflaserăm despre el, m-au cuprins grija şi temerile pentru 
soarta lui, încât iarăşi mi-am pierdut cumpătul aproape de 
tot. 

— Tutore, nu crezi că-i cu putinţă să fie învinuit pe drept? 

— Draga mea, nu pot crede una ca asta. Asemenea om, pe 
care l-am văzut atât de sincer şi de milos, care, având 
puterea unui uriaş e blând ca un copil şi arată a fi un viteaz 
cum altul n-a mai fost pe lume, dar e atât de modest şi 
liniştit cu toate acestea, un asemenea om învinuit pe drept 
de o asemenea crimă? Nu pot s-o cred! Asta nu înseamnă 
că nu cred sau că nu vreau să cred. Nu pot s-o cred! 

— Nici eu nu pot, zise domnul Woodcourt. Totuşi, orice-am 
crede sau am şti despre el, mai bine să nu uităm că sunt 
unele aparenţe împotriva lui. EL îi purta duşmănie 
decedatului. A spus-o pe faţă în multe locuri. Se zice că s-ar 
fi exprimat cu violenţă împotriva lui şi, din câte ştiu, sunt 


sigur c-a făcut-o. Recunoaşte că era singur, la locul crimei, 
la câteva minute de la comiterea ei. Eu cred cu toată 
sinceritatea că este tot atât de nevinovat ca şi mine în ce 
priveşte omorul de faţă, dar toate de mai sus sunt motive ca 
bănuiala să cadă asupra lui. 

— Adevărat, zise tutorele, şi pe urmă adaugă, întorcându- 
se către mine: ar fi să-i facem un foarte rău serviciu, draga 
mea, dacă am închide ochii asupra adevărului ce rezultă din 
toate considerentele de mai sus. 

Am avut sentimentul, bineînţeles, că trebuia să admitem 
nu numai faţă de noi, dar şi faţă de alţii, forţa deplină a 
circumstanțelor ce-i stăteau împotrivă. 

Totuşi am ştiut de asemenea (nu mă pot opri de a o spune) 
că greutatea lor nu ne va determina să-l părăsim la nevoie. 

— Doamne fereşte! Întări tutorele. Avem să-l ajutăm aşa 
cum şi ela ajutat pe cele două sărmane fiinţe care au 
plecat. 

S-a gândit la domnul Gridley şi la băiat, cărora domnul 
George le-a oferit adăpost. 

Domnul Woodcourt ne spuse mai apoi că slujitorul 
oşteanului fusese la el, înainte de a se crăpa de ziuă, după 
ce pribegise pe străzi toată noaptea ca o fiinţă ce-şi 
pierduse minţile. Că una dintre primele îngrijorări ale 
oşteanului era să nu-l bănuim pe vinovat. Că l-a însărcinat 
pe acest trimis al său să ne spună, cu toate solemnele 
asigurări pe care ni le putea trimite, cum că e nevinovat cu 
desăvârşire. Că domnul Woodcourt nu l-a putut linişti pe om 
decât luându-şi obligaţia să vină la noi acasă dis-de- 
dimineaţă cu asemenea misiune. El a mai adăugat că acum 
se află în drum spre închisoare, ca să-l vadă pe deţinut. 

Tutorele i-a spus fără ezitare că merge şi el. Dar, pe lângă 
faptul că militarul în retragere mi-era foarte simpatic şi că 
şi el mă simpatiza, mai aveam şi tainicul interes să aflu ce se 
întâmplase, interes pe care numai tutorele îl ştia. Aveam 
sentimentul că faptul are o legătură strânsă cu mine. Îmi 
părea că ajunsese să fie pentru mine deosebit de important 


să se descopere adevărul şi să nu fie bănuiţi oameni 
nevinovaţi, căci e destul să se ivească o bănuială pentru ca, 
o dată ivită, să nu ştii până unde poate ajunge. 

Într-un cuvânt, am simţit ca şi cum ar fi fost datoria şi 
obligaţia mea să merg cu ei. Tutorele nu a căutat să mă 
oprească şi m-am dus şi eu. 

Era o închisoare mare, cu multe curţi şi coridoare ce erau 
atât de asemănătoare unele cu altele, şi cu un caldarâm 
atât de uniform, încât mi-a părut că în timp ce treceam prin 
ea, am căpătat o nouă înţelegere pentru dorul pe care 
deţinuţii izolaţi, închişi între aceiaşi pereţi, cu privirea 
ţintuită asupra lor an după an, îl nutresc... Aşa cum am 
citit... Pentru o buruiană sau un fir rătăcit de iarbă. Singur 
de tot, într-o încăpere boltită, ca o pivniţă la etaj, cu pereţii 
orbitor de albi, încât gratiile masive de la fereastră şi uşa 
legată în fier păreau încă mai negre decât erau, l-am găsit 
pe oştean stând într-un colţ. Şezuse pe o bancă acolo, dar 
se sculase când a auzit că se descuie lacătele şi zăvoarele. 

Când ne-a văzut a făcut un pas înainte cu călcătura lui 
grea şi, oprindu-se în loc, ne-a salutat, înclinându-se uşor. 
Dar cum eu am înaintat spre el întinzându-i mâna, oşteanul 
ne-a înţeles într-o clipă. 

— Mi-aţi luat o piatră de pe suflet, domnişoară şi domnilor, 
vă încredinţez, zise el salutându-ne din toată inima şi 
răsuflând uşurat. Acuma puţin îmi pasă cum se va termina. 

Aproape că nu avea înfăţişare de deţinut. Cu calmul şi cu 
ţinuta lui militărească, semăna mai mult a fi gardianul 
închisorii. 

— Aici e un loc mai puţin ospitalier încă decât Pavilionul 
meu de tir, ca să primesc o doamnă, zise domnul George, 
dar ştiu că domnişoara Summerson n-are să se sinchisească 
de aşa ceva. 

Conducându-mă de mână spre banca pe care şezuse, m- 
am aşezat, ceea ce păru că-i face mare plăcere. 

— Vă mulţumesc, domnişoară, îmi zise el. 


— Uite, George, vorbi tutorele, cum nu-ţi cerem noi 
asigurări din partea dumitale, tot astfel cred că nu-i nevoie 
să-ţi dăm nici noi altele la rândul nostru. 

— Nicidecum, domnule. Vă mulţumesc din toată inima. 
Dacă n-aş fi nevinovat de asemenea crimă, nu v-aş putea 
privi în ochi, tăinuind fapta faţă de dumneavoastră, care aţi 
binevoit să mă cinstiţi cu prezenta vizită. Sunt foarte 
impresionat de vizita dumneavoastră. Nu sunt de felul meu 
unul dintre cei ce vorbesc cu uşurinţă, dar sunt profund 
impresionat, domnişoară Summerson şi domnilor. 

Îşi puse mâna pe pieptul său lat şi-şi înclină capul înspre 
noi. Cu toate că îşi scoase puţin după aceea iarăşi pieptul în 
afară, el îşi exprimase marea emoție firească prin asemenea 
mijloace simple. 

— Mai întâi de toate, zise tutorele, putem face ceva pentru 
un regim mai bun, George? 

— Pentru ce, domnule? Întrebă el, dregându-şi glasul. 

— Pentru un regim mai bun aici. Doreşti ceva ce-ar putea 
îndulci asprimea regimului de închisoare? 

— Ei, bine, domnule Jarndyce, răspunse George după o 
scurtă chibzuinţă, oricum vă mulţumesc, dar tutunul fiind 
interzis, nu aş putea spune că am vreo altă dorinţă. 

— Ai să te gândeşti şi ai să-ţi aminteşti poate cu timpul de 
multe lucruri mărunte. Oricând ar fi, George, înştiinţează- 
ne. 

— Vă mulţumesc, domnule. Oricum, urmă domnul George 
cu faţa arsă de soare, dar luminată de un zâmbet, un om 
care a străbătut lumea în lung şi în lat, ca un vagabond, o 
duce destul de bine într-un loc ca acesta, aici, cât timp o va 
mai duce. 

— Pe urmă, în privinţa cazului, urmă tutorele. 

— Chiar aşa, domnule, replică domnul George, 
încrucişându-şi braţele pe piept cu o desăvârşită stăpânire 
de sine şi chiar cu puţină curiozitate. 

— În ce stadiu se află acum? 


— De, domnule, e în faza unui arest preventiv. Bucket îmi 
dă a înţelege că va proceda la o serie de arestări 
preventive, din timp în timp, până ce dosarul se 
completează. Cum va reuşi să-l facă mai complet, eu însumi 
nu văd. Dar probabil că Bucket o va face într-un fel. 

— Vai! Doamne, fie-ţi milă de noi! Omule! Exclamă tutorele 
surprins, pe un ton bizar şi vehement cum de mult nu-l mai 
auzisem. Vorbeşti despre dumneata de parc-ar fi vorba de 
altcineva! 

— Nu vă fie cu supărare, domnule, făcu George. Sunt 
foarte mişcat de bunătatea dumneavoastră. Dar nu văd cum 
un om nevinovat ar putea să se împace cu asemenea situaţii 
fără să nu se dea cu capul de pereţi, decât dacă adoptă 
această atitudine. 

— Într-o oarecare măsură, e destul de adevărat, replică 
tutorele potolit. Dar, dragă amice, chiar şi un om nevinovat 
trebuie să-şi ia precauţiile obişnuite ca să se apere. 

— Desigur, domnule. Şi aşa am şi făcut. Am declarat în faţa 
magistraţilor: „Domnilor! Sunt tot atât de nevinovat de 
asemenea crimă ca şi dumneavoastră; ceea ce s-a stabilit 
împotriva mea din punct de vedere al faptelor e perfect 
adevărat. Mai mult nu ştiu”. Am de gând să continui a 
susţine declaraţia mea, domnule. Ce pot face mai mult? 
Asta-i adevărul! 

— Dar adevărul simplu nu-i destul, interveni tutorele. 

— Nu-i destul, domnule? Chiar aşa? Atunci mă aşteaptă o 
soartă rea! 

Domnul George spuse cele de mai sus cu bună-dispoziţie. 

— Trebuie să-ţi iei un avocat, urmă tutorele. Trebuie să-ţi 
angajăm noi unul bun pentru dumneata. 

— Vă cer iertare, domnule, zise George dându-se un pas 
înapoi. Vă sunt la fel de recunoscător. Dar mă văd în situaţia 
de a vă cere iertare că nu primesc nici-o propunere de soiul 
ăsta. 

— Nu vrei să ai avocat? 


— Nu, domnule. Domnul George clătină din cap că nu, în 
cel mai hotărât şi subliniatfel. Cu toate acestea vă 
mulţumesc, domnule, dar... Fără avocat. 

— De ce nu? 

— Nu-mi place soiul ăsta de oameni, zise domnul George. 
Nici Gridley nu-i suferea. Şi... De mă veţi ierta că spun prea 
multe... Mai că nu-mi vine a crede, domnule, că 
dumneavoastră vă împăcaţi cu ei, domnule. 

— Aşa e procedura, explică tutorele puţin cam încurcat, 
aşa e procedura, George. 

— Zău, aşa e, domnule? Întrebă oşteanul în felul lui direct. 
Eu nu cunosc asemenea cuvinte infernale, dar în general nu 
vreau să am de-a face cu asemenea soi de oameni. 

Desfăcându-şi braţele încrucişate şi schimbându-şi poziţia, 
el stătu cu o mână masivă pe masă şi cu cealaltă în şold, ca 
ilustrarea desăvârşită a unui om pe care nu-l puteai abate 
de la hotărârea fixă pe care o luase, cum încă nu mi-a fost 
dat să văd altul. În zadar toţi trei am vorbit cu el şi ne-am 
trudit să-l convingem, ne asculta cu acea îngăduinţă 
binevoitoare care se potrivea atât de bine cu purtarea lui 
isteaţă, dar, evident, nu se lăsa impresionat de argumentele 
noastre mai mult decât celula în care era închis. 

— 'Te rog, mai gândeşte-te o dată, domnule George, am zis 
eu. Nu mai ai nici-o dorinţă în legătură cu cazul dumitale? 

— Bineînţeles, domnişoară, că aş dori să fie judecat de 
Curtea Marţială, răspunse el. Dar, după cum prea bine ştiu, 
aşa ceva e în afară de discuţie. Dacă sunteţi atât de bună 
să-mi faceţi favoarea de a mă asculta câteva minute, 
domnişoară, nu mai mult, îmi voi da osteneala să mă explic 
cât de limpede am să pot. 

S-a uitat pe rând la noi trei, şi-a scuturat capul ca şi cum şi 
l-ar fi potrivit în forma şi gulerul unei tunici strâmte şi, după 
o clipă de gândire, a continuat: 

— Ştiţi, domnişoară, mi s-au pus cătuşe la mâini, am fost 
arestat şi adus aici. Pavilionul meu de tir e scotocit de sus şi 
până jos de Bucket, lucrurile pe care le am... Puţine... Sunt 


întoarse încoace şi încolo până ce le zăpăceşte, şi eu (după 
cum am spus mai sus), eu sunt aici! Nu mă plâng de asta. 
Cu toate că mă aflu aici nu din cauza unei fapte de curând 
săvârşită, pot foarte bine să-mi dau seama că dacă în 
tinereţea mea n-aş fi apucat-o pe calea pribegiei, asta nu s- 
ar fi întâmplat. Dar s-a întâmplat. Acum vine întrebarea: 
cum, cum să-i fac faţă? 

Îşi frecă o clipă cu mâna fruntea negricioasă, cu bună- 
dispoziţie în priviri, şi zise ca şi cum şi-ar fi cerut iertare: 

— Sunt un vorbitor fără suflu şi trebuie să mă gândesc 
puţin. După ce s-a gândit puţin, şi-a ridicat iarăşi privirile şi 
a reînceput să vorbească: Cum să-i fac faţă? Dar nefericitul 
decedat era şi el avocat şi mă avea cumva la mână. Nu 
vreau să scormonesc în cenuşa lui, dar dacă ar trăi, m-ar 
avea al dracului la mână. Cu atât mai mult nu-mi place 
breasla lui. Dacă m-aş fi ferit de breasla lui, n-aş fi în 
asemenea loc. Dar nu asta vreau să spun. Închipuiţi-vă că 1- 
am omorât eu, închipuiţi-vă că am descărcat în trupul lui 
unul dintre pistoalele cu care s-a tras de curând, pe care 
Bucket le-a găsit la locuinţa mea şi, Doamne Dumnezeule, 
pe care le putea găsi în fiecare zi de când locuiesc acolo. 
Ce-aş fi făcut de îndată ce m-ar fi ridicat şi depus aici? Aş fi 
luat un avocat! 

Se opreşte la auzul cuiva ce umblă la lacăte şi zăvoare şi 
nu reia vorba până ce nu s-a deschis uşa şi pe urmă s-a 
închis iarăşi. În ce scop s-a deschis, am să vă spun puţin mai 
târziu. 

— Aş fi luat un avocat, şi el ar fi spus (aşa cum de multe ori 
am citit în gazete): „Clientul meu n-are nimic de spus, 
clientul meu îşi rezervă dreptul în apărare”. Ei, bine, nu stă 
în obiceiul unei asemenea tagme să meargă drept la ţintă, 
după părerea mea, sau să se gândească măcar că alţi 
oameni o fac. Să zicem că sunt nevinovat şi că iau un 
avocat. El ar proceda ca şi cum m-ar crede vinovat, poate şi 
mai mult. Ce-ar face? Ar acţiona ca şi cum aş fi vinovat... 
Mi-ar închide gura, mi-ar spune să nu mă compromit, ar 


ascunde faptele, ar schimba mărturiile, ar recurge la 
subterfugii şi m-ar scoate basma curată, poate! Dar, 
domnişoară Summerson, în asemenea fel mă trudesc eu să 
ies de-aici? Mai bine să fiu spânzurat în felul meu... Să-mi 
fie iertat că vorbesc de lucruri atât de neplăcute în faţa unei 
doamne. 

Se încălzise acum pe problemele sale şi nu mai avea 
nevoie să stea să se gândească. 

— Mai bine să fiu spânzurat în felul meu. Şi chiar înţeleg 
să fiu! Nu am de gând să susţin (uitându-se jur-împrejur la 
noi, cu braţele-i puternice proptite în şolduri şi cu 
sprâncenele-i negre ridicate) că mie mi-ar plăcea mai mult 
decât altora să fiu spânzurat. Vreau doar să spun că trebuie 
să ies cinstit şi curat de-aici, ori deloc. De aceea când aud 
ceea ce-i adevărat, chiar dacă e împotriva mea, eu recunosc 
că e adevărat şi când ei îmi spun „ne vom folosi de tot ce 
declari” le răspund că n-am nimic împotrivă s-o facă; sunt 
de acord să se folosească. Dacă nu sunt în stare să mă 
scoată nevinovat având la îndemână faptele adevărate, cum 
ar putea-o face cu cele ce nu-s adevărate? Şi dac-ar face-o, 
pentru mine nu preţuieşte nici doi bani. Făcând un pas, doi, 
pe podeaua de piatră a celulei, s-a întors la masă şi a 
terminat ceea ce avea de spus: 

— Vă mulţumesc, domnişoară şi dumneavoastră domnilor, 
la amândoi, de multe ori, că m-aţi ascultat şi mai ales 
pentru interesul pe care mi-l purtaţi. Aşa stau lucrurile, aşa 
se arată ele unui simplu oştean, cu mintea ca un paloş tocit. 
În viaţă n-am făcut nimic bun, afară de datoria mea de 
soldat. Şi dacă până la urmă totul se încheie cât se poate de 
rău, am să culeg doar ceea ce am semănat. După ce am 
biruit prima nedumerire că am fost arestat ca ucigaş... Şi 
nu sunt eu vagabondul căruia să-i trebuiască mult timp ca 
să-şi revină în fire dintr-o nedumerire, după ce am umblat 
hoinar o viaţă întreagă... Mi-am făcut toate socotelile ca să 
ajung acolo unde mă găsiţi acum. Şi aşa rămân. N-am rude 


pe care să le fac de ocară sau care să sufere din pricina 
mea, şi... Şi asta-i tot ce aveam de spus. 

Uşa s-a deschis ca să facă loc unui alt bărbat cu înfăţişare 
soldăţească, dar mai puţin plăcută la prima vedere, şi unei 
femei sănătoase, arsă de soare, cu ochii strălucitori, cu un 
coş sub braţ, care, din clipa când a intrat, a ascultat cu 
atenţia încordată tot ceea ce spunea domnul George. 
Domnia Sa i-a primit cu un salut familiar şi cu o privire 
prietenească, dar fără vreun alt semn de bun-venit, în 
mijlocul peroraţiei sale. După ce a terminat de vorbit, le-a 
strâns mâna călduros şi apoi a zis: 

— Domnişoară Summerson şi domnilor, iată un vechi 
camarad de-al meu pe numele său Matthew Bagnet, iar 
dumneaei e doamna Bagnet, soţia lui. 

Domnul Bagnet execută un salut ţeapăn milităresec, iar 
doamna Bagnet ne cinsti cu o plecăciune. 

— Cu adevărat prieteni buni îmi sunt ei mie, urmă domnul 
George. Din casa lor am fost ridicat. 

— Cu un violoncel de ocazie, interveni domnul Bagnet, 
smucind mânios din cap. Cu un ton de bună calitate. Pentru 
un prieten. Câţi bani, n-are importanţă. 

— Mat, zise domnul George, ai auzit bine tot ce am spus 
domnişoarei şi acestor doi domni. Ştiu că tu mă aprobi. 

Domnul Bagnet, după o gândire, a trecut problema soţiei 
sale. 

— Bătrânico, zise el, spune-i tu. Dacă da sau nu. Ce spui 
tu, aprob. 

— Uite, George, exclamă doamna Bagnet, desfăcând coşul 
în care se aflau o bucată de şuncă afumată, puţin ceai şi 
zahăr şi o pâine mare neagră, s-ar cuveni să ştii că nu te 
aprob. Ar trebui să ştii că oricine te aude, îşi iese din fire. 
N-ai să fii tu terminat aşa şi nici altfel... Ce vrei să spui cu 
asemenea mofturi şi condiţii? Curată prostie, George. 

— Nu fi aspră cu mine la nenorocire, doamnă Bagnet, făcu 
oşteanul glumeţ. 


— Oh! Ducă-se naibii de nenorocire, strigă doamna 
Bagnet, dacă nu-ţi ajută să-ţi vie mintea la cap. În viaţa mea 
nu mi-a fost atâta ruşine că aud un om vorbind prostii, cum 
mi-a fost azi să te aud vorbind musafirilor de faţă. Avocaţi! 
Şi cine dracu' te poate opri să ai o duzină de avocaţi, dacă 
domnii ţi-i recomandă? 

— lată o femeie cu foarte mult bun-simţ, zise tutorele. 
Nădăjduiesc că aveţi să-l convingeţi, doamnă Bagnet. 

— Să-l conving, domnule? Întrebă doamna Bagnet. 
Domnul să vă ajute! Nu. Nu-l cunoaşteţi pe George. Uitaţi- 
vă la el! Doamna Bagnet lăsă coşul din mână ca să arate la 
George cu amândouă mâinile ei goale, arse de soare: Uitaţi- 
vă cum stă! Om mai îndărătnic şi mai încăpățânat decât el, 
când o apucă într-o parte, nu există; izbuteşte să scoată din 
fire şi pe cea mai blândă făptură a lui Dumnezeu! Mai 
curând ridici în spate o stâncă, decât să-l întorci pe omul 
ăsta din cale când i-a intrat ceva în cap şi i s-a fixat acolo. 
Ce, nu-l cunosc eu pe el? Strigă doamna Bagnet. Nu te 
cunosc eu, George? N-ai să-mi spui mie că ţi-ai schimbat 
firea, după atâţia ani de când te cunosc, cred! 

Indignarea ei prietenească avu un efect exemplar asupra 
soţului, care clătină din cap către oştean de mai multe ori, 
ca şi cum l-ar fi sfătuit tacit să cedeze. Din când în când, 
doamna Bagnet se uita la mine şi după jocul ochilor ei am 
înţeles că dorea să fac şi eu ceva, cu toate că nu înţelegeam 
ce. 

— Dar am renunţat să mai vorbesc cu dumneata, bătrâne, 
de ani de zile, urmă doamna Bagnet, după ce suflă nişte 
praf de pe şuncă, uitându-se iar la mine, şi când doamnele 
şi domnii au să te cunoască tot atât de bine ca mine, au să 
renunţe şi ei să mai vorbească cu dumneata. Dacă nu eşti 
prea încăpățânat ca să primeşti nişte merinde, iată-le! 

— Le primesc cu multe mulţumiri, răspunse oşteanul. 

— Chiar le primeşti? Zău? Întrebă doamna Bagnet, 
continuând să se jeluiască bine-dispusă şi plină de haz. 
Sigur că sunt uimită. Mă mir că nu te laşi să mori de foame 


tot în felul dumitale. i s-ar potrivi. Poate că ai s-o faci şi pe 
asta data viitoare. 

Şi se uită iar la mine; de data asta am înţeles, însă, după 
privirile pe care le îndrepta când spre uşă, când spre mine, 
pe rând, că dorea ca noi să plecăm şi s-o aşteptăm în faţa 
închisorii. Comunicând prin aceleaşi mijloace cu tutorele şi 
cu domnul Woodcourt, m-am ridicat să plec. 

— Nădăjduim să te gândeşti mai mult la tot ceea ce am 
vorbit, domnule George, am zis eu, şi vom veni să te vedem 
iarăşi, încredinţaţi că te găsim mai înţelept. 

— Mai recunoscător decât vă sunt, domnişoară 
Summerson, nu mă puteţi găsi, răspunse el. 

— Dar mai lesne de convins putem, cred, am replicat eu. Şi 
îngăduie-mi să te rog să te gândeşti că lămurirea unei 
asemenea taine şi descoperirea adevăratului autor al crimei 
pot să fie de cea mai mică importanţă pentru alţii, dar nu 
pentru dumneata. 

M-a ascultat respectuos, dar fără să dea prea multă 
atenţie cuvintelor mele, pe care le-am rostit puţin întoarsă 
dinspre el, gata să mă îndrept spre uşă; se uita stăruitor 
(asta am aflat-o de la ceilalţi, după aceea) la statura şi la 
faţa mea, care păreau că i-au atras atenţia aşa, deodată. 

— Ce ciudat! Exclamă el. Şi totuşi gândul ăsta mi-a venit 
dintr-o dată! 

Tutorele îl întrebă ce vrea să spună. 

— Ei, bine, domnule, răspunse el, când ceasul rău m-a dus 
la scara mortului în noaptea uciderii lui, am văzut un chip 
de femeie ca al domnişoarei Summerson trecând pe lângă 
mine şi dispărând în întuneric şi mai-mai era să vorbesc cu 
ea. 

Preţ de o clipă am fost cuprinsă de un asemenea tremur 
cum n-am mai simţit niciodată în viaţă şi cum nădăjduiesc 
că n-am să mai simt nici de acum înainte. 

— Cobora scara în timp ce eu o urcam, continuă oşteanul, 
şi a trecut prin faţa ferestrei bătută de lumina lunii, cu o 
mantie neagră şi desfăcută. Am băgat de seamă că avea 


ciucuri mari. Totuşi asta n-are nimic de-a face cu subiectul 
nostru de azi, afară doar că domnişoara Summerson 
semăna atât de bine cu ea adineauri, încât mi-a venit în 
minte. 

Nu pot desprinde şi nici defini ce sentimente s-au trezit în 
mine după aceste cuvinte; e destul să spun că datoria şi 
obligaţia vagă pe care le simţisem de la început ca să 
urmăresc investigaţiile sporiseră simţitor, chiar fără să 
îndrăznesc să-mi pun vreo întrebare, deşi eram absolut 
sigură că nu putea fi vreo pricină ca să mă tem. 

Toţi trei am ieşit din închisoare şi ne-am plimbat în sus şi-n 
jos, la distanţă mică de poarta care se afla într-un loc dosit. 
Nu am aşteptat mult până ce domnul şi doamna Bagnet au 
ieşit şi ei şi au venit spre noi. 

Doamna Bagnet avea lacrimi în ochi, iar faţa îi era 
îmbujorată şi neliniştită. 

— Nu i-am îngăduit lui George să vadă ce părere am 
despre întâmplarea asta, domnişoară, au fost primele ei 
vorbe după ce a ieşit, dar e în mare încurcătură, bietul 
bătrân! 

— Cu grijă, prevedere şi cu un ajutor bun, iese din 
încurcătură, zise tutorele. 

— Un gentilom ca dumneavoastră se cade să ştie mai bine, 
domnule, răspunse doamna Bagnet, ştergându-şi în grabă 
ochii cu tivul mantiei sale, dar sunt tare neliniştită în 
privinţa lui. E atât de nepăsător şi spune atâtea lucruri pe 
care nu le gândeşte. Domnii din juriu s-ar putea să nu-l 
înţeleagă aşa cum îl înţelegem noi doi, Lignum şi cu mine. 
Şi apoi s-au întâmplat aşa de multe fapte ce-i stau împotrivă 
şi un asemenea număr de oameni vor fi aduşi ca să 
vorbească împotriva lui şi Bucket e atât de pătrunzător! 

— Cu un violoncel de ocazie. Şi zicea că şi el cântase din 
fluier. Când era copil... 

Domnul Bagnet adaugă foarte solemn cele de mai sus. 

— Acum, iată ce e, domnişoară, zise doamna Bagnet, şi 
când zic domnişoară, înţeleg pe toţi de faţă! Veniţi la colţul 


zidului şi am să vă spun! 

Doamna Bagnet ne duse în grabă într-un loc mai 
singuratic, şi la început îi pieri răsuflarea, ceea ce îi dădu 
prilej domnului Bagnet să zică: 

— Hai bătrânico! Dă-i drumul! 

— Ei, bine, iată, domnişoară, începu bătrânica, 
dezlegându-şi cordelele bonetei ca să aibă mai mult aer, 
mai uşor poţi muta Castelul Dover din loc, decât să-l 
îndupleci pe George în privinţa hotărârilor lui, afară doar 
dacă ai căpătat o putere nouă ca să-l înduioşezi. Şi eu am 
căpătat-o! 

— Sunteţi un giuvaier de femeie, zise tutorele. Spuneţi mai 
departe! 

— Acum, să vă spun, domnişoară, continuă doamna 
Bagnet, plesnind din palme de câte zece ori şi mai bine la 
fiecare frază, de grăbită şi neliniştită ce era, să vă spun că 
ceea ce zice în privinţa rudelor e minciună sfruntată. 
Rudele nu mai ştiu de el, dar el ştie de ele. Mie mi-a 
mărturisit mai multe în clipele sale de răgaz decât oricui 
altuia, şi nu degeaba i-a spus el odată lui Woolwich despre 
înălbirea părului şi zbârcirea chipurilor mamelor. Pun 
prinsoare pe cincizeci de lire că o văzuse pe maică-sa în 
ziua aceea. Ea trăieşte şi trebuie adusă pe loc aici! 

În aceeaşi clipă, doamna Bagnet îşi vâri în gură câteva ace 
cu gămălie şi începu să-şi prindă în ace fusta jur-împrejur, 
ceva mai sus decât marginea mantiei cenuşii, lucru pe care 
îl săvârşi cu o repeziciune şi îndemânare de neîntrecut. 

— Lignum, zise apoi doamna Bagnet, să ai grijă de copii, 
bătrâne, şi acum dă-mi umbrela! Plec în Lincolnshire s-o 
aduc aici pe bătrâna doamnă. 

— Dumnezeu s-o binecuvânteze, strigă tutorele cu mâna în 
buzunar, dar cum pleacă? Câţi bani are? 

Doamna Bagnet îşi ridică iarăşi fusta şi scoase o pungă de 
piele, şi în grabă numără câţiva şilingi, după care o strânse 
la loc, cu desăvârşită mulţumire. 


— Să nu-mi porţi niciodată de grijă, domnişoară. Sunt 
soţie de soldat şi-s deprinsă să călătoresc singură în drumul 
meu. Lignum, băiete! Îl chemă şi-l sărută: o dată pentru 
tine, de trei ori pentru copii. Acum, plec în Lincolnshire, 
după mama lui George! 

Şi, într-adevăr, porni la drum, în timp ce noi trei am rămas 
uitându-ne unul la altul, împietriţi de uimire. Şi, într-adevăr, 
prinse a merge greoi, cu mantia ei cenuşie, cu pasul ferm şi 
energic, apoi coti după colţ şi dusă a fost! 

— Domnule Bagnet, zise tutorele, chiar ai de gând s-o laşi 
să plece singură la un drum aşa de lung? 

— N-am ce-i face, răspunse el. A venit acasă odată. Din alt 
colţ de lume. Tot cu mantia asta cenuşie. Şi cu aceeaşi 
umbrelă. 'Iot ce spune bătrânica, pe dată şi face. O face! Ori 
de câte ori bătrânica zice: „O fac!”, o şi face. 

— Atunci este chiar aşa cum arată: cinstită şi sinceră, 
replică tutorele, şi-i cu neputinţă să spui mai mult în 
favoarea ei. 

— E sergent, port-drapel în Batalionul Fără Pereche, făcu 
domnul Bagnet, uitându-se la noi peste umăr, pregătindu-se 
să plece şi el în drumul lui. Şi alta ca ea nu mai este. Dar 
niciodată n-o recunosc faţă cu ea. Disciplina-i disciplină! 
Trebuie păstrată! 

53 Urma omnul Bucket şi durduliul său arătător de la 
mâna dreaptă ţin împreună mare sfat cu privire la 
circumstanţele existente. Când domnul Bucket are de 
rezolvat o problemă de un interes atât de grabnic, 
arătătorul său durduliu pare să se înalțe până la demnitatea 
unui drăcuşor casnic, îl pune în ureche şi degetul îi şopteşte 
informaţii, îl pune pe buze şi degetul îl îndeamnă la 
tăinuire, îl freacă de nas şi degetul îi ascute mirosul, îl 
scutură în faţa unui vinovat şi degetul îl vrăjeşte până ce-l 
distruge. Profeţii din Templul Poliţiei Secrete prezic 
invariabil că dacă domnul Bucket ţine mare sfat cu 
arătătorul lui, nu după multă vreme se va auzi de o teribilă 
pedepsire. 


Altfel, cercetând cu blândeţe trăsăturile firii omeneşti, 
fiind în linii mari un filosof îngăduitor, departe de a fi 
înclinat spre asprimefaţă de prostiile speciei umane, 
domnul Bucket pătrunde într-un mare număr de case şi 
hoinăreşte pe o infinitate de străzi, părând din afară că 
tânjeşte din lipsă de obiect. E în raporturile cele mai 
prieteneşti cu cei din specia sa şi stă la un pahar de băutură 
cu cei mai mulţi dintre ei. E darnic cu banii, politicos în 
apucături, naiv în conversaţie... Dar sub cursul paşnic al 
vieţii sale, se strecoară, subteran, curentul arătătorului său. 

Timpul şi locul nu-l pot lega pe domnul Bucket. Omul (ca 
orice om) azi poate fi aici şi mâine aiurea, dar el, nu ca orice 
om, a doua zi e iarăşi aici. În seara asta se va uita ca din 
întâmplare în stingătoarele de fier de la uşa locuinţei lui sir 
Leicester Dedlock din Londra, iar mâine dimineaţă se va 
plimba pe cărările de la Chesney Wold, unde odinioară se 
plimba bătrânul a cărui fantomă e ispăşită pentru o sută de 
guinee. Sertare, dulapuri, buzunare, toate lucrurile ce i-au 
aparţinut sunt cercetate de domnul Bucket. Câteva ceasuri 
după aceea, el şi cu romanul din Alegorie se vor găsi singuri 
singurei, comparându-şi împreună arătătoarele. 

E firesc ca asemenea ocupaţii să nu se potrivească cu 
tihna şi treburile casnice, totuşi domnul Bucket sigur că nu 
se duce acum acasă. Cu toate că în general Domnia Sa 
apreciază grozav tovărăşia doamnei Bucket - o doamnă pe 
care natura a hărăzit-o cu un geniu de detectiv, care geniu, 
dacă ar fi fost desăvârşit pe calea exerciţiilor profesionale 
ar fi dat rezultate uluitoare, dar aşa a rămas la nivelul de 
amator isteţ - domnul Bucket se ţine la distanţă de o 
asemenea scumpă mângâiere. Doamna Bucket trebuie să se 
mulţumească doar cu locatara ei (din fericire o doamnă 
plăcută ce-o interesează), care-i ţine de urât şi cu care stă 
de vorbă. 

OmaremulţimeseadunălaColegiulavocaţilordinLincoln's 
Inn Fields în ziua înmormântării. Sir Leicester Dedlock ia 
parte în persoană la ceremonial. La drept vorbind, mai sunt 


încă alţi trei însoțitori din regnul uman: adică Lordul 
Doodle, William Buffy şi verişorul pirpiriu (adaosuri de 
umplutură), dar numărul echipajelor nemângâiate e imens. 
Aristocraţia şi-a dat tributul mâhnirii pe patru roţi, mai mult 
decât s-a văzut vreodată până acum prin partea locului. 
Concentrarea suporturilor de armuri de pe panourile 
echipajelor e atât de mare, de-ai zice că întreg Colegiul 
Heraldic şi-a pierdut dintr-o suflare şi tatăl, şi mama. 
Ducele de Foodle şi-a trimis un minunat echipaj pentru 
ceremonii funebre, cu capre de argint şi osii patentate, cu 
toate perfecţionările de ultimă oră şi cu trei vlăjgani 
îndoliaţi, de câte şase picioare înălţime fiecare, alcătuind în 
spatele vehiculului un grup cernit. Toţi vizitiii de gală din 
Londra par cufundaţi în adâncă jale şi dacă mortul cel 
bătrân, înveşmântat în haine demodate, ar avea oarecare 
gust pentru rasa cabalină (ceea ce pare cu neputinţă), ar 
trebui să fie satisfăcut cu vârf şi îndesat, în ziua de faţă... 

Liniştit printre antreprenori şi echipaje, şi printre gambele 
atâtor picioare pătrunse de mâhnire ca de-o apă, domnul 
Bucket stă ascuns într-unui dintre neconsolatele vehicule şi 
supraveghează nestingherit de nimeni mulţimea printre 
zăbrelele obloanelor. Are privirea ageră în mulţime... Dar 
unde n-o are?... Şi uitându-se ici şi colo, când dintr-o parte 
a trăsurii, când din cealaltă, când spre ferestrele de sus ale 
caselor, când rând pe rând la capetele oamenilor, nimic nu-i 
scapă. 

„Şi iată-te şi pe Domnia Ta, soţioara mea? Ei! Îşi zice în 
sinea lui domnul Bucket, mustrând-o pe doamna Bucket, ce 
sta pe treptele casei defunctului. „Aşadar, aici mi-erai! Aici 
mi-erai! Şi zău, arăţi foarte bine, doamnă Bucket!” 

Procesiunea încă n-a pornit, pentru că aşteaptă ca motivul 
care i-a adunat acolo să fie scos afară din casă. Domnul 
Bucket, în echipajul împodobit cu blazoane ce stă în fruntea 
cortegiului, se foloseşte de ambele sale arătătoare rotofeie 
ca să ţină crăpată, nu mai mult decât grosimea unui fir de 
păr, deschizătura dintre perdele prin care priveşte. 


Şi asta spune foarte mult în privinţa afecțiunii sale de soţ, 
faptul că încă se mai ocupă de doamna Bucket. „Aici mi- 
erai, soţioară dragă! Da?”, repetă el pe şoptite. „Şi locatara 
noastră cu dumneata. le-am băgat de seamă, doamnă 
Bucket! Sper că te simţi bine cu sănătatea, dragă!” 

Domnul Bucket nu mai scoate nici un cuvânt, ci şade cu 
ochii foarte atenţi până ce depozitarul în giulgiu ce-a 
adunat atâtea taine nobile va fi coborât... (Unde vor fi 
tainele acelea acum? Le mai păstrează oare? Vor fi zburat 
cu el în călătoria asta subită?) şi până ce procesiunea 
porneşte, după care priveliştea din faţa domnului Bucket se 
schimbă. Apoi se pregăteşte pentru o plimbare în trăsură şi 
ia aminte la garniturile trăsurii, pentru cazul că asemenea 
informaţii s-ar putea dovedi de folos. 

Mare contrast între domnul Tulkinghorn închis în vehiculul 
acela negru şi domnul Bucket închis într-al său! Între 
spaţiul imens ce se deschide îndărătul micii răni ce-a 
aruncat pe unul în somnul împietrit, care se zdruncină din 
greu pe caldarâmul străzii, şi urma subţire de sânge ce-l 
ţine pe celălalt într-o stare de încordare trează, manifestată 
până şi de ultimul fir de păr de pe cap. Dar pentru amândoi 
totuna-i, niciunul nu se sinchiseşte de celălalt. 

Domnul Bucket stă până la sfârşitul procesiunii, în felul lui 
simplu şi degajat, şi se strecoară din vehicul când se iveşte 
ocazia pe care o hotărâse. Se duce la locuinţa lui sir 
Leicester Dedlock, care pentru moment e ca şi căminul lui, 
unde vine şi pleacă oricând pofteşte, la orice oră, unde 
oricând e binevenit şi unde se face mare caz de el; acum 
cunoaşte locuinţa de sus şi până jos şi se plimbă prin ea 
într-o atmosferă de grandoare misterioasă. 

Nici bătut în uşă, nici cordon de sonerie pentru domnul 
Bucket. A făcut el în aşa fel ca să capete o cheie şi poate 
pătrunde înăuntru după pofta inimii. În timp ce traversează 
vestibulul, feciorul îl opreşte să-i spună: 

— Iată încă o scrisoare pentru dumneavoastră, domnule 
Bucket, venită prin poştă; şi i-o dă. 


— Încă una? Se miră domnul Bucket. 

Dacă feciorul, prin cine ştie ce întâmplare, ar fi cuprins de 
curiozitate în privinţa scrisorii domnului Bucket, şi ar 
zăbovi prin juru-i, precautul nostru poliţist nu-i omul care 
să i-o satisfacă. Domnul Bucket se uită la el ca şi cum faţa 
curiosului ar fi o privelişte aflată la câteva mile depărtare şi 
pe care el ar contempla-o în voie. 

— Ai din întâmplare o tabacheră? Întreabă domnul Bucket. 

Din nefericire, feciorul nu prizează tabac. 

— Poţi să te duci să-mi cauţi şi să-mi aduci puţin tabac de 
pe undeva? Continuă domnul Bucket. Mulţumesc! N-are 
importanţă cum e, n-am pretenţie la un soi anume. 
Mulţumesc! 

După ce s-a servit în voie dintr-o cutie de tablă 
împrumutată de la cineva de jos în acest scop anume, şi 
după ce a făcut un teatru nemaipomenit de mult ce-i place, 
prizând mai întâi cu o nară şi apoi cu cealaltă, domnul 
Bucket, cu multă precauţie, îi declară că tabacul e de 
calitatea cea mai potrivită şi pleacă ţinând scrisoarea în 
mână. 

Ei, bine, cu toate că domnul Bucket se duce sus în 
biblioteca cea mică de lângă cea mare, cu înfăţişarea unui 
om ce primeşte zeci de scrisori în fiecare zi, întâmplător 
socoate că ampla corespondenţă nu-i un element esenţial al 
vieţii sale. Nu-i un scrib pasionat, mânuindu-şi condeiul 
aproape ca şi arma din buzunar pe care o poartă totdeauna 
cu el, la îndemână; şi îi descurajează pe toţi cei ce doresc o 
corespondenţă cu el, ca fiind o cale prea stângace şi prea 
directă pentru înfăptuirea unor treburi delicate. Apoi i-a 
fost dat să vadă adeseori scrisori ofensatoare produse ca 
probe în justiţie, ceea ce îi dă prilej să cugete ce lucru naiv 
ca şi cineva să le fi scris şi ce om naiv a fost cine le-a scris. 
Pentru asemenea motive, domnul Bucket are prea puţin de- 
a face cu scrisorile, atât ca expeditor, cât şi ca adresant. Şi 
totuşi, în ultimele douăzeci şi patru de ore, a primit exact o 
jumătate de duzină. 


„Şi asta, zice domnul Bucket, desfăcând-o şi întinzând-o pe 
masă, e scrisă de aceeaşi mână şi cuprinde aceleaşi două 
cuvinte.” Care două cuvinte? 

Întoarce cheia în uşă, desface carneţelul negru de 
buzunar (Carneţelul Destinului, pentru mulţi), aşază altă 
scrisoare lângă cea de pe masă şi citeşte cele două cuvinte: 
„Lady Dedlock,” scrise îndrăzneţ pe fiecare. 

— Da, da, face domnul Bucket. Dar aş fi putut câştiga banii 
şi fără asemenea informaţie anonimă. 

După ce a pus scrisorile în Carneţelul Destinului şi l-a 
închis iarăşi, vârându-l la loc în buzunar, descuie uşa tocmai 
la timp ca să-şi primească cina, care îi e adusă pe o tavă 
frumoasă cu o carafă de vin de Xeres. Domnul Bucket spune 
adeseori în cercurile de prieteni, unde n-ai de ce te feri, că 
„un degetar din Xeresul dumitale cel vechi, cafeniu şi 
grozav, adus din Indiile răsăritene”, îi place mai mult decât 
orice altceva ce i-ai putea oferi. Ca atare, îşi umple şi 
goleşte paharul plescăind din buze şi procedează tot aşa 
mai departe cu răcoritorul respectiv. Când iată că o idee îi 
trece prin minte. 

Domnul Bucket deschide tiptil uşa de trecere dintre 
camera în care se afla şi cea de alături, şi priveşte înăuntru. 
Biblioteca e goală şi focul e gata să se stingă. Ochiul 
domnului Bucket, după ce a făcut un ocol în jurul camerei, 
coboară pe o masă unde sunt puse de obicei scrisorile când 
sosesc. Câteva scrisori pentru sir Leicester se află acolo. 
Domnul Bucket se apropie şi cercetează adresele. „Nu, zice 
el, nu-i niciuna scrisă de aceeaşi mână. Numai mie mi-s 
trimise. Pot să-i aduc la cunoştinţă asta mâine lui sir 
Leicester Dedlock, Baronet.” 

După care se întoarce să-şi termine cina cu multă poftă şi, 
după o scurtă picoteală, e chemat în salon. Sir Leicester l-a 
primit acolo în cele câteva seri din urmă, ca să afle dacă are 
să-i raporteze ceva. Verişorul cel pirpiriu (foarte istovit de 
înmormântare) şi Volumnia îl întovărăşesc. 


Domnul Bucket face trei plecăciuni foarte diferite celor 
trei persoane. O plecăciune de respect lui sir Leicester, o 
plecăciune curtenitoare şi galantă Volumniei şi o plecăciune 
de recunoaştere verişorului pirpiriu, căruia pare a-i spune 
nepăsător: „în oraş eşti cineva şi mă ştii cine sunt, după 
cum şi eu te ştiu cine eşti.” După ce a distribuit aceste mici 
specimene de tact, domnul Bucket îşi freacă mâinile. 

— Ai ceva nou să-mi comunici, ofiţere? Întreabă sir 
Leicester. Doregşti să stai de vorbă cu mine între patru ochi? 

— Hm!... Nu în seara asta, sir Leicester Dedlock, Baronet! 

— Pentru că timpul meu, urmează sir Leicester, îţi stă cu 
totul la dispoziţie, în scopul de a răzbuna violarea Maiestăţii 
Sale, Legea. 

Domnul Buckettuşeşte şi-şi aruncă privirile spre Volumnia, 
fardată şi cu colier scump la gât, ca şi cum ar fi vrut să-i 
spună respectuos: „Vă încredinţez că sunteţi o făptură 
frumoasă. Am văzut cu sutele arătând mai prost la vârsta 
dumneavoastră. Am văzut, zău!” 

Frumoasa Volumnia, nu fără să-şi dea seama poate de 
influenţa formelor sale îmblânzitoare, se opreşte din scrisul 
unor bilete împăturite în trei colţuri şi, dusă pe gânduri, îşi 
potriveşte colierul de perle. Domnul Bucket preţuieşte în 
minte podoaba de la gâtul ei şi se gândeşte că Volumnia 
scrie poezii. 

— Dacă încă nu ţi-am cerut, ofiţere, continuă sir Leicester 
cât se poate de limpede şi apăsat, să pui în joc toată dibăcia 
dumitale pentru lămurirea acestui caz atroce, doresc cu 
deosebire să folosesc împrejurarea de faţă pentru a 
rectifica orice omisiune aş fi putut comite. Sunt pregătit să 
acopăr toate cheltuielile. Să nu-ţi iei asupra dumitale 
niciuna în urmărirea ţelului pe care ţi l-ai asumat, căci nu 
voi şovăi nici-o clipă să le suport eu... Domnul Bucket făcu 
iarăşi o plecăciune lui sir Leicester, ca răspuns la dărnicia 
lui. 

— Spiritul meu, adaugă sir Leicester, cu multă căldură, nu 
şi-a recăpătat încă liniştea de la diabolicul eveniment din 


urmă. Nici nu-mi pare că are să şi-o mai recapete vreodată. 
Dar în seara asta, după ce am suferit încercarea grea de a 
încredința mormântului rămăşiţele unui credincios, zelos şi 
devotat ajutor, mă simt copleşit de indignare. 

Glasul lui sir Leicester tremură şi părul i se zbârleşte pe 
cap. Lacrimi îi ţâşnesc din ochi. Partea cea mai bună a firii 
lui s-a trezit. 

— Declar, continuă el, declar solemn că până ce crima nu 
va fi descoperită şi pedepsită de justiţie, mă voi simţi 
aproape ca şi cum numele meu poartă o pată. Un gentilom 
care mi-a închinat o mare parte din viaţă, un gentilom care 
şi-a devotat ultima zi din viaţă intereselor mele, un gentilom 
care în mod obişnuit mânca la masa mea şi dormea sub 
acoperişul meu pleacă din casa mea spre casa lui şi e 
doborât la mai puţin de un ceas după ce îmi părăseşte 
locuinţa. Nu pot spune altceva, decât că a fost urmărit din 
casa mea, pândit în casa mea, poate chiar luat la ochi din 
cauza legăturii lui cu casa mea... Ceea ce ar fi putut da de 
bănuit că are o avere mai mare şi că, în general, se bucură 
de-o mai mare importanţă decât ar fi arătat felul lui de-a fi, 
retras şi modest. Dacă nu pot, prin mijloacele şi influenţa de 
care dispun şi prin poziţia mea, să-i dau în vileag pe toţi 
făptaşii unei asemenea crime, înseamnă că nu sunt în stare 
să-mi afirm respectul pentru memoria unui asemenea 
gentilom şi nici să-mi manifest fidelitatea faţă de omul ce 
mi-a fost de-a pururi credincios. 

În timp ce emite asemenea proteste, plin de emoție şi cu 
toată seriozitatea, uitându-se jur-împrejurul camerei ca şi 
cum s-ar adresa unei adunări, domnul Bucket se uită la el 
atent, cu un soi de gravitate în care ar putea să fie, dacă ne 
putem îngădui îndrăzneala unui asemenea gând, şi o urmă 
de compătimire. 

— Ceremonia de astăzi, continuă sir Leicester, ce 
ilustrează în mod izbitor respectul în care decedatul meu 
prieten (pune un accent pe ultimul cuvânt, pentru că 
moartea netezeşte toate deosebirile sociale) era ţinut de 


toată crema ţării, a mărit, vă spun, lovitura pe care am 
primit-o de la asemenea crimă îngrozitoare şi îndrăzneață. 
Dacă ar fi comis-o fratele meu, nu l-aş cruța. 

Domnul Bucket priveşte foarte grav. Volumnia spune şi ea 
despre mort că era cea mai credincioasă şi scumpă fiinţă! 

— Se vede că-i simţiţi moartea ca pe o pierdere, 
domnişoară, răspunde domnul Bucket, cu aerul de a-i 
prezenta condoleanţe. Fără îndoială, era omul a cărui 
dispariţie nu poate fi îndurată cu uşurinţă. 

Volumnia îi dă a înţelege domnului Bucket, ca răspuns, că 
sufletul ei sensibil nu va mai ajunge să-şi revie din asta, cât 
va trăi; că nervii ei sunt zdruncinaţi pe veci şi că nu se 
aşteaptă să mai zâmbească vreodată. Între timp, 
împătureşte în trei un bileţel pentru redutabilul bătrân 
general din Bath, căruia îi povesteşte despre tristeţea ei. 

— Asemenea întâmplare face să tresară inima unei femei 
delicate, zice domnul Bucket cu simpatie, dar trece. 

Volumnia doreşte să ştie mai întâi de toate cum merg 
treburile. Dacă au să-l condamne pe soldatul acela 
îngrozitor, sau cum va fi? Dacă are vreun complice, sau cum 
dracu' îl numeşte legea? Şi încă o grămadă de fleacuri în 
plus, într-un scop la fel de ingenuu. 

— Ei, să vedeţi, domnişoară, răspunde domnul Bucket, 
aducându-şi arătătorul într-o poziţie convingătoare şi 
făcând apel la galanteria lui firească, în aşa fel încât 
aproape că i-a şi spus „draga mea”, nu-i uşor de răspuns la 
asemenea întrebări în momentul de faţă. În momentul de 
faţă, nu. Sir Leicester Dedlock, Baronet (domnul Bucket îl 
introduce mereu în discuţie datorită importanţei sale), mă 
ocup personal de cazul Tulkinghorn de dimineaţă până 
seara. Dar dacă nu beam un pahar-două de vin vechi, nu 
cred că aş fi putut să-mi concentrez mintea asupra 
întinderii cazului, aşa cum am făcut-o. Aş putea răspunde 
întrebărilor dumneavoastră, domnişoară, dar datoria nu-mi 
îngăduie. Lui sir Leicester Dedlock, Baronet, foarte curând i 
se va aduce la cunoştinţă tot ce s-a descoperit până acum. 


Şi nădâăjduiesc că Domnia Sa - domnul Bucket se uită grav - 
va fi satisfăcut de rezultate. 

Verişorul pirpiriu nădăjduieşte doar ca să fie „executat... 
În prezent... Pentru exemplu... Oricare tip. Crede că-i mai 
mare interesul... Să spânzur un om acum... Decât să găsesc 
un om care să plaseze zece mii pe an. Fără-ndoială... 
Exemplu... Mult mai bine să fie spânzurat un tip 
nevinovat... Decât nici un tip.” 

— Dumneavoastră cunoaşteţi viaţa, domnule, o cunoaşteţi! 
Exclamă domnul Bucket cu un clipit complimentar din ochi 
şi o încârligare a arătătorului, şi puteţi confirma cele ce-am 
spus doamnei de faţă. Dumneavoastră nu doriţi decât să 
aflaţi că, în virtutea informaţiilor primite, m-am pus pe 
lucru. Dumneavoastră înţelegeţi ceea ce nu putem aştepta 
de la o doamnă să înţeleagă. Doamne! Mai cu seamă în 
situaţia dumneavoastră înaltă din societate, domnişoară, 
zice domnul Bucket, înroşindu-se de tot că era câtpe ce să 
scape iar un „draga mea”. 

— Ofiţerul, Volumnia, explică sir Leicester, e credincios 
datoriei sale şi are perfectă dreptate. 

Domnul Bucket şopteşte: 

— Bucuros că am avut cinstea încuviinţării Domniei 
Voastre, sir Leicester Dedlock, Baronet. 

— De fapt, Volumnia, continuă sir Leicester, nu dai un 
exemplu bun de urmat, punându-i ofițerului întrebări ca 
acelea pe care i le-ai pus. Ele cel mai bun judecător al 
propriei sale responsabilităţi; el procedează potrivit cu 
răspunderea pe care o poartă. Şi nu ne stă bine nouă, celor 
ce ajutăm la elaborarea legilor, să împiedicăm sau să ne 
amestecăm în treburile celor ce le pun în aplicare. Sau - 
zice sir Leicester, cu oarecare asprime, pentru că Volumnia 
era gata să intervină înainte ca el să-şi fi încheiat fraza - 
sau celor care răzbună Majestatea Lor violată. 

Volumnia încercă să explice, cu toată umilinţa, că ea nu 
are de invocat numai scuza curiozităţii (firească la ea ca şi 
la toată juneţea frivolă de acelaşi sex), dar că pur şi simplu 


îi vine să moară de jale şi de dragul omului a cărui pierdere 
o deplâng cu toţii. 

— Foarte bine, Volumnia, îi răspunde sir Leicester, asta 
înseamnă că nu poţi fi destul de discretă. 

Domnul Bucket profită de împrejurarea unei clipe de 
tăcere, ca să se facă iarăşi ascultat. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, nu fac nici-o obiecţiune 
ca să-i spun doamnei de faţă, cu îngăduinţa Domniei 
Voastre şi rămânând între noi, că socotesc cazul aproape în 
întregime rezolvat. E un caz frumos... Un caz frumos... Şi 
puţinul care mai lipseşte pentru ca ancheta să fie terminată 
sper să fiu în stare să-l procur în câteva ore. 

— Sunt într-adevăr foarte bucuros să aflu aşa ceva, zice sir 
Leicester. '[i se cuvine toată cinstea. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, urmează domnul Bucket 
cu toată seriozitatea, sper ca rezultatul să poată în acelaşi 
timp să-mi facă cinste mie şi să se dovedească satisfăcător 
pentru toată lumea. Când îl zugrăvesc ca pe un caz frumos, 
ştiţi, domnişoară, continuă domnul Bucket, uitându-se grav 
la sir Leicester, vorbesc considerându-l din punctul meu de 
vedere. Considerat din alte puncte de vedere, asemenea 
cazuri implică mai mult sau mai puţin neplăceri. Foarte 
bizare lucruri de familie ne vin la cunoştinţă, domnişoară, 
despre care aţi zice că sunt adevărate fenomene, 
binecuvântată să vă fie inima. 

Volumnia, cu ţipătul ei scurt şi inocent, presupune că-i aşa. 

— Vai, chiar şi în familiile bune, în familiile sus-puse, în 
familiile cu renume, urmează domnul Bucket, privind iarăşi 
cu seriozitate la sir Leicester, dintr-o parte. Am avut cinstea 
să fiu folosit în familiile aristocrate şi înainte, şi nu aveţi 
idee... Ei bine, am să merg atât de departe, încât să spun că 
nici chiar dumneata n-ai nici-o idee, domnule - asta către 
verişorul pirpiriu - ce jocuri se joacă! 

Verişorul, care-şi aruncase pernele de pe sofa peste cap, 
istovit de plictiseală, cască: 


— Ecutinţă... (aceasta fiind prescurtarea de la, e cu 
putinţă”). 

Sir Leicester socotind că e timpul să-l concedieze pe ofiţer, 
intervine acum maiestuos cu cuvintele: „Foarte bine! 
Mulţumesc!”, însoţindu-şi totodată cuvintele cu o fluturare 
de mână, însemnând nu numai că a sosit timpul să încheie 
vorbăria, dar şi că, dacă familiile de rang cad în obiceiuri 
vulgare, ele trebuie să sufere consecinţele. 

— Să nu uiţi, ofiţere, adaugă sir Dedlock cu bunăvoință, 
că-ţi stau la dispoziţie când îţi place. 

Domnul Bucket, tot grav, întreabă dacă mâine dimineaţă 
ar fi convenabil, în cazul că ar ajunge atât de departe pe cât 
aşteaptă. 

Sir Leicester răspunde: 

— Oricând, mie mi-e egal. 

Domnul Bucket îşi face cele trei plecăciuni şi e gata să se 
retragă, când îi vine în minte ceva ce uitase. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, zice el în şoaptă, întorcându- 
se cu prudenţă, cine a afişat pe scară anunţul cu răsplata? 

— Eu am poruncit să fie pus acolo sus, răspunde sir 
Leicester. 

— Aţi socoti-o drept o îndrăzneală, sir Leicester Dedlock, 
Baronet, dacă ar fi să vă întreb de ce? 

— Nicidecum. Am ales locul ce sare în ochi din toate 
părţile casei. Cred că nici aşa nu-i destul de la vedere faţă 
de importanţa şi gravitatea faptului. Doresc ca oamenii mei 
să se cutremure de enormitatea crimei, de hotărârea de ao 
pedepsi şi de faptul că nu-i nici-o speranţă de scăpare. Dar 
cu toate acestea, ofiţere, dacă dumneata, într-o cunoaştere 
mai adâncă a problemei, ai de făcut vreo obiecţie... 

Pentru moment, domnul Bucket nu vede niciuna; anunţul, 
după ce-a fost pus sus, e mai bine să nu fie scos. Repetându- 
şi cele trei plecăciuni, se retrage, închizând uşa pe ţipătul 
scurt al Volumniei, care e preliminarul spuselor sale cum că 
persoana asta înfiorătoare şi fermecătoare e un adevărat 
Barbă Albastră. 


În dragostea lui de societate şi cu însuşirea-i de a se 
adapta la orice soi de oameni, domnul Bucket s-a oprit puţin 
după aceea în salon şi, stând în faţa focului - încins şi cald în 
noaptea asta de iarnă timpurie - măsoară din ochi cu 
admiraţie pe feciorul de serviciu. 

— la spune, ai şase picioare şi doi inci, cred? 

— Şi trei, răspunde feciorul. 

— Chiar aşa de mult? Dar ştii, eşti lat în spate, 
proporţionat şi de aceea nu pari înalt. Şi nici nu eşti unul 
dintre cei cu picioare slabe ca beţele. Ţi s-a făcut vreodată 
statuia? Întreabă domnul Bucket luând o căutătură de 
artist, după felul cum îşi întoarce ochii şi capul. 

Feciorului nu i s-a făcut niciodată statuia. 

— Atunci ar trebui să ţi se facă, ştii, urmează domnul 
Bucket, şi un prieten de-al meu, de care ai să auzi într-o zi 
că-i sculptor la Academia Regală, ar realiza ceva grozav 
dacă ţi-ar face un desen, cu proporţiile astea pe care le ai 
pentru marmură. Lady Dedlock a ieşit, nu-i aşa? 

— A ieşit pentru cină. 

— lese cam în fiecare zi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Nu-i de mirare! Face domnul Bucket. O femeie atât de 
minunată ca ea, atât de frumoasă şi graţioasă, atât de 
elegantă, e ca o lămâie proaspătă pe masa de ospăț, o 
podoabă oriunde s-ar duce. Tatăl dumitale a făcut acelaşi 
lucru în viaţă ca şi dumneata? 

Răspunsul e negativ. 

— Ba al meu da, zice domnul Bucket. 'Iatăl meu la început 
a fost paj, apoi lacheu, pe urmă majordom, apoi intendent şi 
în sfârşit hangiu. A trăit respectat de toată lumea şi a murit 
jelit. A zis cu ultima lui suflare că a socotit drept cea mai de 
cinste parte a carierei sale timpul cât a fost în slujbă, şi 
chiar aşa a fost. Am un frate tocmit fecior şi un cumnat. 
Lady Dedlock e bună? 

Feciorul răspunde: 

— Bună cât te poţi aştepta. 


— A! Exclamă domnul Bucket, puţin cam răsfăţată? Puțin 
cam cu toane? Ei Doamne! La ce să te aştepţi când sunt aşa 
de frumoase? Şi nouă ne plac încă mai mult că-s aşa, nu? 

Feciorul, cu mâinile în buzunarele livrelei de culoarea vie a 
florilor de piersică, îşi întinde picioarele-i simetrice, de 
mătase, cu aerul unui cuceritor, şi nu poate tăgădui că-i 
adevărat. Urmează duruitul roţilor şi sunatul violent al 
clopoţelului de la intrare. 

— Vorbeşti de lup, zice domnul Bucket, şi lupu-i la uşă. 
Uşile se deschid în lături şi Lady Dedlock trece prin salon, 
încă foarte palidă, e îmbrăcată pe jumătate în doliu şi 
poartă două brățări frumoase. Ori frumuseţea brăţărilor, ori 
cea a braţelor exercită o atracţie deosebită asupra 
domnului Bucket. Se uită la ele cu un ochi ager şi îşi zornăie 
ceva în buzunar... Se vede că nişte bănuţi. 

Băgându-l în seamă, ea întoarce o privire întrebătoare 
către celălalt fecior, care a adus-o în casă. 

— Domnul Bucket, doamnă. 

Domnul Bucket se trage un pas îndărăt, cu o plecăciune, şi 
apoi vine înaintea Doamnei Noastre, trecându-şi demonicul 
deget peste gură. 

— Aştepţi să-l vezi pe sir Leicester? 

— Nu, doamnă; l-am văzut! 

— Ai ceva să-mi spui mie? 

— Nu tocmai în momentul de faţă, doamnă! 

— Ai mai făcut vreo descoperire nouă? 

— Câteva, doamnă. 

Toate au fost spuse doar în trecere. Lady Dedlock abia de 
s-a oprit o clipă şi a pornit sus pe scară, singură. Domnul 
Bucket, apropiindu-se de piciorul scării, o urmăreşte cum 
urcă treptele pe care bătrânul le coborâse spre mormânt, 
cum trece prin faţa grupurilor de statui ucigaşe care se 
multiplică, cu arme cu tot, în umbrele de pe pereţi, apoi 
prin faţa afişului tipărit la care se uită în treacăt şi, în fine, 
cum dispare. 


— E femeie seducătoare, zău că e, zice domnul Bucket 
întorcându-se îndărăt la fecior. Totuşi nu arată a fi chiar 
sănătoasă. 

— Nu e chiar sănătoasă, îl informează feciorul. Suferă 
mult de dureri de cap. 

— Chiar aşa? Ce păcat! Plimbare, ar recomanda domnul 
Bucket pentru aşa ceva. 

— Ei da, încearcă să se plimbe, interveni feciorul. Uneori 
merge câte două ceasuri, când se simte prost. Chiar şi 
noaptea. 

— Eşti sigur că măsori chiar aşa de mult... Şase picioare şi 
trei... Rugându-te să mă ierţi că te-am întrerupt o clipă, 
continuă domnul Bucket. Nici îndoială de acest lucru. Eşti 
atât de bine legat încât n-aş fi crezut să ai chiar atâta. 
Armatele de lachei, cu toate că sunt cu toţii socotiți bărbaţi 
frumoşi, sunt clădiţi atât de dezordonat!... Şi zi, se plimbă 
noaptea, da? Măcar că-i luna plină? 

— O, da. Când e lumină de lună! Desigur. O! Mai ales pe 
lună. Pălăvrăgeală şi încuviinţare reciprocă de ambele 
părţi. 

— Bănuiesc că nu-ţi stă în obicei să te plimbi, zice domnul 
Bucket. Nu prea ai timp pentru aşa ceva, aş crede. 

Pe lângă asta, feciorului nici nu-i place. Preferă trăsura, 
mersului pe jos. 

— Bineînţeles, aprobă domnul Bucket. E-o diferenţă între 
una şi alta. Ştii, mă gândesc, urmează domnul Bucket, 
încălzindu-şi mâinile şi uitându-se cu plăcere la vâlvătaia 
din vatra căminului, că s-o fi dus să se plimbe şi-n noaptea 
cu pricina. 

— Bineînţeles că s-a dus! Am condus-o eu în grădină, 
dându-i drumul. 

— Şi ai lăsat-o acolo. Sigur că-i aşa! le-am văzut eu. 

— Eu nu v-am văzut, se miră feciorul. 

— Eram grăbit, răspunse domnul Bucket, mă duceam să- 
mi văd o mătuşă ce locuieşte în Chelsea... Doar la a doua 
casă mai jos de vechea şi bine cunoscuta „Bun House...” e 


în vârstă de nouăzeci de ani bătrâna, necăsătorită, şi cu o 
mică proprietate. Da, s-a întâmplat să trec tocmai atunci. la 
să vedem. Cât să fi fost ceasul? Nu era încă zece. 

— Nouă jumătate. 

— Ai dreptate, atât era. Şi de nu mă înşel, Doamna 
Noastră era îmbrăcată într-o mantie neagră, largă, cu nişte 
ciucuri mari? 

— Sigur că aşa era. 

Sigur că aşa era. Domnul Bucket trebuie să se întoarcă 
sus, unde mai are puţin de lucru; dar trebuie să strângă 
mâna feciorului ca mulţumire pentru sfatul plăcut pe care L- 
a ţinut cu el, şi să-i ceară să se gândească... E tot ce-i cere... 
Doar să se gândească, când are o jumătate de oră de prisos, 
s-o pună la dispoziţia sculptorului de la Academia Regală, 
pentru binele ambelor părţi. 

Mina explodează econfortat de somn, domnul Bucket se 
scoală dis-de-dimineaţă şi se pregăteşte pentru o zi de 
luptă. Dichisit, cu o cămaşă curată şi înarmat cu o perie de 
cap udă, instrument cu care în prilejurile sărbătoreşti îşi 
linge cele câteva şuviţe subţiri de păr care i-au mai rămas 
după o viaţă de studiu serios, domnul Bucket se aşază la un 
mic dejun, cu două cotlete de berbec ca bază de operaţie, 
plus ceai, ouă, pâine prăjită şi marmeladă, toate pe o scară 
corespunzătoare. După ce s-a bucurat mult de asemenea 
întăritoare, şi după ce a ţinut şi un sfat viclean cu demonicul 
său arătător, Domnia Sa îl instruieşte în taină pe fecior: 
„Doar să-i spui liniştit lui sir Leicester Dedlock, Baronet, că 
de îndată ce Domnia Sa e gata pentru mine, şi eu sunt gata 
pentru el.” Trimiţându-i-se un răspuns binevoitor, cum că 
sir Leicester se va îmbrăca în grabă şi îl va întâlni pe 
domnul Bucket în bibliotecă după zece minute, domnul 
Bucket se îndreaptă către încăperea aceea şi rămâne în 
picioare înaintea focului, cu degetul pe bărbie, uitându-se la 
cărbunii încinşi. 

E gânditor domnul Bucket, aşa cum poate fi omul ce are 
de făcut o treabă importantă; dar liniştit, sigur pe el şi plin 


de încredere. După expresia feţei, ar putea fi un faimos 
jucător de whist la miză mare - să zicem o sută de guinee - 
cu cartea în mână, dar cu o reputaţie vestită că joacă până 
la ultima carte într-un chip magistral. Nu s-arată a fi câtuşi 
de puţin îngrijorat sau tulburat când apare sir Leicester; 
dar îl măsoară pe baronet, care vine încetişor la fotoliul său, 
cu aceeaşi privire gravă şi iscoditoare, în care ieri poate că 
a fost, de n-ar fi să ţinem seamă de gândul îndrăzneţ, şi o 
urmă de compătimire. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, ofiţere, dar în 
dimineaţa asta m-am sculat mai târziu decât mi-e obiceiul. 
Nu mi-e bine. Neliniştea şi indignarea de care am suferit în 
ultimul timp au fost prea apăsătoare pentru mine. Sunt 
robul... Gutei. 

Sir Leicester era gata să spună „indispoziţie”, şi ar fi spus- 
o altcuiva, dar domnul Bucket ştie cu precizie totul. 

— Evenimentele recente mi-au provocat-o iarăşi. 

În timp ce se aşază cu oarecare greutate şi cu durerea 
zugrăvită pe faţă, domnul Bucket se-apropie ceva mai mult 
şi rămâne în picioare, sprijinit cu una dintre mâinile lui mari 
de masa bibliotecii. 

— Nu-mi dau seama, ofiţere, urmează sir Leicester, 
ridicându-şi ochii spre faţa poliţistului, dacă doreşti să fim 
singuri; asta rămâne la bunul dumitale plac. Dacă aşa vrei, 
atunci bine. De nu, domnişoara Dedlock ar fi interesată... 

— Ei bine, sir Leicester Dedlock, Baronet, răspunde 
domnul Bucket cu capul lăsat convingător pe o parte şi cu 
arătătorul atârnat de-o ureche ca un cercel, pentru moment 
e nevoie de cea mai mare discreţie. Veţi vedea îndată că 
trebuie să fim numai noi doi. Prezenţa unei doamne, în 
împrejurările de faţă, şi mai cu seamă în situaţia înaltă pe 
care o are domnişoara Dedlock în societate, n-ar putea 
decât să-mi facă plăcere, dar, vorbind fără să ţin seamă de 
plăcerile mele, îmi iau îndrăzneala de a vă încredința că 
trebuie să fim numai noi doi. 

— E de-ajuns ce-mi spui. 


— Mai mult, încă, sir Leicester Dedlock, Baronet, reia 
domnul Bucket, eram pe punctul de a vă cere îngăduinţa să 
încui uşa. 

— Bineînţeles. 

Domnul Bucket îşi ia această precauţie cu dibăcie şi cu 
linişte, aplecându-se pe un genunchi, prin simpla forţă a 
obişnuinţei, ca să poată potrivi cheia în broască în aşa fel ca 
nimeni din cealaltă parte să nu poată trage cu ochiul 
înăuntru. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, v-am spus ieri seară că 
nu-mi lipseşte decât foarte puţin ca să lămuresc cazul. 
Acum l-am lămurit şi am adunat dovezi împotriva persoanei 
care a săvârşit crima. 

— Împotriva soldatului? 

— Nu, sir Leicester Dedlock, nu a soldatului. 

Sir Leicester priveşte uluit şi întreabă: 

— Nu-i el omul arestat? 

Domnul Bucket îi spune după o pauză: 

— A fost o femeie. 

Sir Leicester se lasă pe spate în fotoliu şi, emoţionat, 
exclamă: 

— Doamne Dumnezeule! 

— Acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, începe domnul 
Bucket aplecându-se asupra gentilomului, cu o mână întinsă 
pe masa bibliotecii şi cu arătătorul celeilalte într-o activitate 
impresionantă, e de datoria mea să vă pregătesc pentru un 
şir de întâmplări care ar putea, ba am să merg atât de 
departe încât să spun, care vă vor da un şoc. Dar, sir 
Leicester Dedlock, Baronet, sunteţi gentilom; şi eu ştiu ce-i 
un gentilom şi de ce-i în stare un gentilom. Un gentilom 
poate îndura cu curaj şi cu tărie un şoc, când trebuie să 
vină. Un gentilom se poate hotări să înfrunte aproape orice 
lovitură. Ei, bine, fiţi tare sir Leicester Dedlock, Baronet. 
Dacă vă cade deasupra capului o nenorocire, fireşte vă 
gândiţi la strămoşii Domniei Voastre. Vă întrebaţi cum ar fi 
suferit nenorocirea toţi înaintaşii aceia ai Domniei Voastre 


până la Julius Caesar... ca să nu mergem mai sus de el, 
pentru moment. Vă amintiţi de zeci dintre ei care ar fi 
suportat-o bine, aşa cum şi dumneavoastră o veţi îndura de 
dragul lor şi pentru păstrarea creditului de care se bucură 
familia. lată felul cum trebuie să raţionaţi, sir Leicester 
Dedlock, Baronet. 

Sir Leicester, lăsându-se pe spate în fotoliu şi prinzându-şi 
coatele în mâini, stă, uitându-se la domnul Bucket cu faţa 
împietrită. 

— Aşadar, sir Leicester Dedlock, continuă domnul Bucket, 
pregătindu-vă astfel, îmi îngăduiţi să vă conjur să nu vă 
necăjiţi nici-o clipă pentru cele ce mi-au ajuns la cunoştinţă. 
Ştiu atâtea lucruri în privinţa atâtor persoane din lumea de 
sus ca şi din cea de jos, încât o informaţie în plus sau în 
minus nu înseamnă mare lucru. Nu cred să existe o mişcare 
pe tabla de şah care să mă mai surprindă; cât priveşte 
mişcarea cutare sau cutare care s-a comis, faptul că o 
cunosc nu contează absolut deloc, orice mişcare posibilă 
(numai să nu fie într-o direcţie greşită) intră în calculul 
celor prevăzute de experienţa mea. Din această pricină, 
ceea ce am a vă spune, sir Leicester Dedlock, Baronet, e să 
nu vă lăsaţi impresionat şi să nu vă ieşiţi din fire, pentru că 
ştiu unele lucruri din socotelile familiei Domniei Voastre. 

— Mulţumesc pentru pregătire, răspunde sir Leicester 
după o tăcere, fără să-şi clintească mâna, piciorul sau 
trăsăturile feţei; sper însă să nu fie necesară, cu toate că o 
apreciez ca fiind bine intenţionată. Fii bun şi continuă. 
Totodată - sir Leicester pare că se încruntă în umbra 
aruncată de Bucket - totodată fii bun şi ia loc, dacă n-ai 
nimic împotrivă. 

— Absolut nimic. Domnul Bucket aduce un scaun şi îşi 
micşorează umbra. 

— Şi acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, cu această 
scurtă introducere vin la chestiune: Lady Dedlock... 

Sir Leicester se ridică în fotoliu şi se uită ţintă la el, 
înverşunat. Domnul Bucket aduce degetul în jos ca pe un 


emolient. 

— Lady Dedlock, ştiţi, e admirată de lumea întreagă. Aşa e 
Lady Dedlock, admirată de lumea întreagă, zice domnul 
Bucket. 

— Aş dori din răsputeri, ofiţere, interveni sir Leicester 
categoric, ca numele Doamnei mele să fie cu totul înlăturat 
din discuţia noastră. 

— Şi eu aş dori, sir Leicester Dedlock, Baronet, dar... E cu 
neputinţă. 

— Cu neputinţă? 

Domnul Bucket, neînduplecat, dă din cap că da. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, eântr-adevăr cu 
neputinţă. Ceea ce am a vă spune e în privinţa Doamnei 
Domniei Voastre. Lady Dedlock este pivotul în jurul căruia 
se învârt toate. 

— Ofiţere, îl întrerupe sir Leicester, scăpărând din ochi şi 
tremurând din buze, îţi cunoşti datoria; fă-ţi datoria, dar 
bagă de seamă să nu treci peste limitele ei. N-aş putea 
răbda. N-aş putea îndura. Aduci numele Doamnei mele în 
comunicarea de faţă pe răspunderea dumitale... pe propria- 
ţi răspundere. Numele Doamnei mele nu-i un nume cu care 
oamenii de rând să glumească. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, spun doar ceea ce 
trebuie să spun şi nimic mai mult. 

— Nădăjduiesc să se dovedească aşa. Foartebine. 
Continuă. Continuă, domnule! 

Aruncându-şi privirile la ochii plini de mânie, care îl 
ocoleau acuma, şi la făptura mânioasă care tremura din 
creştet până-n tălpi, totuşi străduindu-se să rămână calm, 
domnul Bucket îşi dibuie calea cu degetul arătător şi începe 
să vorbească liniştit, cu voce înceată: 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, e de datoria mea să vă 
spun că defunctul domn Tulkinghorn de multă vreme 
nutrea neîncredere şi bănuială în privinţa soţiei 
dumneavoastră, Lady Dedlock. 


— Dacă ar fi îndrăznit să-mi sufle numai o vorbă despre 
aşa ceva, domnule... Ceea ce n-a făcut niciodată... L-aş fi 
ucis chiar eu cu mâna mea! Exclamă sir Leicester, lovind cu 
mâna în masă. 

Dar, în plina fierbinţeală şi furie a actului se opreşte 
pironit de ochii cunoscători ai domnului Bucket, al cărui 
arătător se mişcă încetişor şi care, cu tot atâta încredere 
cât şi răbdare, clatină din cap că nu. 

— Sir Leicester Dedlock, domnul Tulkinghorn, defunctul, 
era de nepătruns şi închis, şi ceea ce avea el în cap de la 
început nu m-aş încumeta să spun. Dar ştiu din gura lui că 
de multă vreme o bănuia pe Lady Dedlock şi că ar fi 
descoperit, văzând caligrafia unor scrisori chiar aici în casă, 
şi chiar când Domnia Voastră, sir Leicester Dedlock, eraţi 
de faţă, existenţa în mare sărăcie a unui anumit ins, care ar 
fi fost iubitul Doamnei înainte ca dumneavoastră să-i fi făcut 
curte, şi care ar fi trebuit să-i fie soţ. Domnul Bucket se 
opreşte şi pe urmă repetă intenţionat: „ar fi trebuit să-i fie 
soţ”; nici-o îndoială în privinţa asta. Ştiu din gura lui că 
după ce insul acela a murit, a bănuit-o pe Lady Dedlock că i- 
ar fi vizitat singură şi în taină mizera locuinţă şi mizerul lui 
mormânt. Ştiu din propriile mele cercetări şi din văzute şi 
din auzite că Lady Dedlock a făcut asemenea vizită, 
îmbrăcată chiar cu rochiile femeii sale de serviciu; pentru 
că defunctul domn Tulkinghorn s-a slujit de mine pentru 
verificarea soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock şi a 
bănuielilor sale... Mă veţi ierta că folosesc un termen de 
care noi ne folosim de obicei... Şi am verificat-o complet. 
Am confruntat slujnica, în biroul din Lincoln's Inn Fields, cu 
un martor care a călăuzit-o pe Lady Dedlock şi nu poate fi 
nici umbră de îndoială că Domnia Sa purtase rochiile tinerei 
servitoare, fără ca aceea să fi ştiut. Sir Leicester Dedlock, 
Baronet, m-am străduit să pregătesc puţin terenul pentru 
asemenea dezvăluire neplăcută încă de ieri, când v-am spus 
că lucruri foarte ciudate se întâmplă uneori chiar şi în 
familiile cele mai nobile. 'Toate acestea şi încă mai multe s- 


au întâmplat în propria familie a Domniei Voastre, prin Lady 
Dedlock. Sunt încredinţat că defunctul domn Tulkinghorn a 
continuat cercetările până în ceasul morţii sale şi că el şi 
Lady Dedlock şi-au făcut mult sânge rău în privinţa asta, 
chiar în noaptea aceea. Aşadar, aduceţi toate acestea la 
cunoştinţa soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock, sir 
Leicester Dedlock, Baronet; şi întrebaţi-o pe Domnia Sa 
dacă, chiar după ce el plecase de aici, nu s-a dus după 
domnul Tulkinghorn la biroul său, în intenţia de a-i mai 
spune ceva, fiind îmbrăcată cu o mantie neagră, largă, cu 
ciucuri mari. 

Sir Leicester şade ca o statuie, cu privirile aţintite la 
degetul crud care-i răscoleşte inima, gata să-i rupă firul 
vieţii. 

— Aduceţi toate acestea la cunoştinţa soţiei 
dumneavoastră, Lady Dedlock, din partea mea, inspectorul 
Bucket din Departamentul Anchetelor. Şi dacă Domnia Sa 
face oarecare greutăţi în recunoaşterea celor de mai sus, 
spuneţi-i că-i de prisos, pentru că inspectorul Bucket ştie 
totul şi ştie că Domnia Sa a trecut pe lângă soldat, cum îi 
spuneţi Domnia Voastră (cu toate că nu mai este în armată 
acum), şi ştie că şi Domnia Sa ştie că a trecut pe lângă el pe 
scară. Şi acum, sir Leicester Dedlock, Baronet, de ce vă 
povestesc eu toate acestea? 

Sir Leicester, care şi-a acoperit faţa cu mâinile, scoțând un 
singur geamăt, îi cere să se oprească pentru un moment, 
încetul cu încetul, îşi dă mâinile la o parte şi astfel îşi apără 
demnitatea şi calmul aparent, cu toate că faţa lui are 
aceeaşi culoare ca şi păru-i cărunt, încât domnul Bucket e 
puţin îngrozit de starea sa. În felul său de a fi se vădeşte 
ceva mai îngheţat şi mai împietrit decât carapacea-i 
obişnuită de aroganță şi dispreţ; şi curând, domnul Bucket 
discerne o încetineală neobişnuită în vorbirea lui, cu o 
ciudată greutate din când în când la începutul cuvintelor, 
ceea ce-i prilejuieşte rostirea unor sunete nearticulate. Cu 
asemenea sunete, rupe el tăcerea: totuşi, curând după 


aceea, îşi recapătă controlul de sine, spunând că nu 
înţelege de ce un gentilom atât de credincios şi devotat ca 
domnul Tulkinghorn nu i-a comunicat nimic din ştirile astea 
atât de dureroase, atât de jalnice, atât de neaşteptate, atât 
de zdrobitoare. 

— Încă o dată, sir Leicester Dedlock, Baronet, răspunde 
domnul Bucket, aduceţi-le la cunoştinţă soţiei 
dumneavoastră, Lady Dedlock, ca să le lămurească Domnia 
Sa. Aduceţi-le la cunoştinţa Domniei Sale, dacă socotiți că-i 
bine, din partea inspectorului Bucket de la Departamentul 
Anchetelor. Veţi vedea, sau eu mă înşel, că domnul 
Tulkinghorn, decedatul, avea intenţia să vă comunice totul 
de îndată ce ar fi socotit că a sosit momentul, ba, chiar i-a 
dat şi soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock de înţeles c-o va 
face. Mai mult încă, ar fi avut de gând să vă dezvăluie totul 
tocmai în dimineaţa când i-am cercetat cadavrul! Nu ştiţi ce 
am de gând să spun şi să fac peste cinci minute din clipa de 
faţă, sir Leicester Dedlock, Baronet; şi presupunând că aş fi 
chiar acum doborât de un glonţ, v-aţi mira de ce n-am făcut- 
o cu cinci minute mai devreme: vedeţi? 

Adevărat. Sir Leicester, ocolind cu oarecare greutate 
sunetele acelea supărătoare, zice: „Adevărat”. Tocmai când 
se enunţau ipotezele de mai sus, se aude din hol un zgomot 
considerabil de voci. Domnul Bucket, după ce a ascultat, se 
duce la uşa bibliotecii, o descuie binişor, o deschide şi apoi 
ascultă iarăşi. Apoi îşi trage capul îndărăt şi şopteşte 
grabnic dar cu calm: 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, nenorocita asta de 
chestie familială a fost dată în vileag, aşa cum m-am 
aşteptat că are să se întâmple, domnul Tulkinghorn 
decedatul, fiind răpus atât de pe neaşteptate. Şansa 
noastră de a o muşamaliza e să primim oamenii de jos ce se 
ciorovăiesc cu valeţii Domniei Voastre. Aveţi ceva împotrivă 
să staţi liniştit... Pentru binele familiei... Cât timp am să-i 
interoghez? Şi veţi binevoi doar să-mi daţi o încuviinţare din 


cap, ori de câte ori vă voi cere-o? Sir Leicester răspunde 
neclar: 

— Ofiţere! Fă cum poţi, fă cum poţi mai bine! Domnul 
Bucket, cu o încuviinţare a capului şi cu o încârligare 
isteaţă a arătătorului, se strecoară jos în salon, unde vocile 
se sting la iuţeală. Nu trece mult până se-ntoarce, câţiva 
paşi înaintea feciorului care, cu un confrate de asemenea 
pudrat şi în livrea de culoarea florilor de piersici, poartă pe 
braţe un scaun pe care stă un bătrân neputincios. Încă un 
om şi două femei vin din spate. Arătând cu un aer 
binevoitor şi degajat unde să fie aşezat scaunul ce se legăna 
în mers, domnul Bucket îi concediază pe valeţi şi încuie 
iarăşi uşa. Sir Leicester se uită la asemenea invazie în 
incinta sacră cu o căutătură de gheaţă. 

— Ei, poate că mă cunoaşteţi, Domniile Voastre, doamnelor 
şi domnilor, începe domnul Bucket, vorbind parcă în taină. 
Sunt inspectorul Bucket din Departamentul Anchetelor; da, 
eu sunt; şi, urmează el arătând vârful însemnului său oficial 
din buzunarul de la piept, iată semnul funcţiei mele. Aşadar, 
doreaţi să-l vedeţi pe sir Leicester Dedlock, Baronet. Ei 
bine! Vedeţi-l şi luaţi aminte, nu oricui îi e dată asemenea 
cinste. Numele dumitale, bătrâne domn, e Smallweed; ăsta 
ţi-e numele, îl ştiu prea bine. 

— Ăla-i, şi n-ai auzit nimica rău pe socoteala lui, strigă 
domnul Smallweed, cu vocea-i tare şi ascuţită. 

— Nu ştii cumva de ce-a fost ucis porcul, sau ştii? Întreabă 
domnul Bucket cu privirea hotărâtă şi fără să-şi iasă din 
sărite. 

— Nu. 

— Ei bine, a fost ucis, urmează domnul Bucket, din pricină 
că-şi vâra râtul unde nu trebuie. Nu te pune în aceeaşi 
situaţie, pentru că nu-i demn de dumneata. Nu cumva ai 
obiceiul să vorbeşti cu surzii, ori da? 

— Ba da, mormăie domnul Smallweed, nevastă-mea e 
surdă. 


— Aşa se explică de ce-ţi potriveşti vocea aşa de sus. Dar, 
de vreme ce ea nu-i aici, fă bine şi ţi-o potriveşte cu o octavă 
şi chiar cu două mai jos, aşa, şi nu numai că am să-ţi rămân 
recunoscător, dar am să-ţi dau mai multă consideraţie, zice 
domnul Bucket. Şi domnul celălalt e de specialitate 
predicator, cred? 

— Pe nume Chadband, intervine domnul Smallweed, de 
aici înainte pe un ton mult mai jos. 

— Cândva am avut un prieten şi un camarad sergent cu 
acelaşi nume, zice domnul Bucket, întinzându-i mâna, şi ca 
atare am o slăbiciune pentru el. Doamna Chadband, fără 
îndoială? 

— Şi doamna Snagsby, recomandă domnul Smallweed. 

— Soţul librar, specialitate jurisprudenţă şi prieten cu 
mine, urmează domnul Bucket. Îl iubesc ca pe un frate!... Ei 
şi acum despre ce-i vorba? 

— Doriţi să întrebaţi cuce treburi am venit? Se informează 
domnul Smallweed, puţin izbit de asemenea întorsătură 
neaşteptată. 

— Ah! Ştiţi ce vreau să spun. Dar să auzim despre ce e 
vorba faţă de sir Leicester Dedlock, Baronet. Hai, daţi-i 
drumul! 

Domnul Smallweed, făcându-i semn domnului Chadband 
să se apropie, se sfătuieşte cu el o clipă, în şoaptă. Domnul 
Chadband, storcând o cantitate considerabilă de sudoare 
din porii frunţii şi din palmele mâinilor, zice tare: „Da. 
Dumneata întâi!” şi se retrage la locul lui dinainte. 

— Am fost clientul şi prietenul domnului Tulkinghorn, zice 
atunci cu vocea-i piţigăiată bunicul Smallweed. Făceam 
afaceri cu el. Îi eram de folos şi el mi-era de folos. Krook, 
mort, dus pe cea lume, mi-era cumnat, era frate de- 
adevărat cu o coţofană afurisită... Sau ca să zicem aşa cu 
doamna Smallweed. Am moştenit averea lui Krook. l-am 
cercetat toate hârtiile şi toate efectele. Toate au fost 
dezgropate sub ochii mei. Era şi un pachet de scrisori, ce 
aparținuseră unui chiriaş mort, dus de pe lume, scrisori 


care şedeau ascunse într-un fund de raft, într-o latură a 
culcuşului în care dormena Lady Jane... 

Culcuşul pisicii lui. El ascunsese tot felul de lucruri peste 
tot locul. Domnul Tulkinghorn le-a vrut şi le-a căpătat, dar 
mai întâi m-am uitat şi eu prin ele. Sunt negustor, şi am 
aruncat şi eu o privire pe furiş la ele. Erau nişte scrisori de 
la iubita chiriaşului, care semna Honoria. Doamne 
Dumnezeule, ăsta nu-i nume de rând, Honoria, nu-i aşa? 
Nici-o doamnă aici în casă nu se iscăleşte Honoria, nu-i aşa? 
O, nu! Nu cred! O! Nu, nu cred! Şi poate nu de aceeaşi 
mână? O nu, nu cred! 

Ajuns aici, domnul Smallweed este cuprins de o criză de 
tuse, în toiul succesului său, şi încheie strigând: 

— Vai de mine, o Doamne sfinte, sunt zdrobit de tot! 

— Ei bine, când eşti gata, zice domnul Bucket, după ce l-a 
aşteptat să-şi vină în fire, să ajungi la ceea ce-l priveşte pe 
sir Leicester Dedlock, Baronetul, uite, gentilomul se află aici 
de faţă. 

— Dar n-am ajuns la asta, domnule Bucket? Striga bunicul 
Smallweed. Asta încă nu-l priveşte pe gentilom? Nici 
căpitanul Hawdon şi pe veci iubita lui Honoria şi copilul lor 
pe deasupra? Hai, atunci, doresc să ştiu unde se află 
scrisorile acelea? Asta mă priveşte pe mine, dacă nu pe sir 
Leicester Dedlock. Vreau să ştiu unde se află. Nu vreau să 
dispară aşa pe tăcute. Le-am dat prietenului şi avocatului 
meu, domnul Tulkinghorn, nu altcuiva. 

— Bine, dar el ţi le-a plătit, doar ştii, şi încă pe un preţ 
straşnic, îi spune domnul Bucket. 

— Puțin îmi pasă mie de asta. Vreau să ştiu la cine sunt. Şi 
îţi spun eu ce dorim noi... Noi toţi de aici, domnule Bucket. 
Dorim mai multă stăruinţă în anchetarea omorului săvârşit. 
Noi ştim unde a stat interesul şi pricina lui şi dumneata n-ai 
făcut destul. Dacă George, dragonul hoinar, are vreun 
amestec în omorul acela, el nu-i decât complice şi a fost pus 
să-l săvârşească. Ştii dumneata mai bine ce vreau să spun. 


— Acum iată ce spun eu, replică domnul Bucket: 
schimbându-şi într-o clipă conduita, venind lângă el şi 
comunicând arătătorului o putere de fascinare 
extraordinară: să fiu al dracului dacă am să îngădui vreunei 
fiinţe omeneşti de pe faţa pământului să-mi fure anchetarea 
cazului, să se amestece sau să-l anticipeze, chiar cu o 
jumătate de secundă. Doreşti mai multă stăruinţă în 
anchetarea omorului săvârşit? Doreşti? Vezi mâna asta şi 
crezi că eu nu ştiu timpul potrivit ca s-o întind şi s-o pun pe 
braţul care a slobozit împuşcătura? 

Puterea acestui om e aşa de grozavă şi atât de teribil iese 
în evidenţă că ceea ce spune nu-i o lăudăroşenie zadarnică, 
încât domnul Smallweed începe să-şi ceară iertare. Domnul 
Bucket îşi potoleşte mânia subită şi-l dojeneşte. 

— Îţi dau un sfat, nu-ţi bate capul cu omorul. Asta e treaba 
mea. Urmăreşte gazetele şi nu m-aş mira să ai ceva de citit 
nu după multă vreme, dacă le ţii din scurt. Eu îmi cunosc 
meseria şi asta-i tot ce aveam să-ţi spun în asemenea 
privinţă. Cât despre scrisori! Vrei să ştii la cine sunt. N-am 
nimic împotrivă să-ţi spun. La mine sunt. Nu-i ăsta 
pachetul? 

Domnul Smallweed se uită cu ochii lacomi la micul pachet 
pe care domnul Bucket îl scoate dintr-un loc tainic al 
hainelor sale, şi-l identifică: acela-i pachetul cu scrisori. 

— Ce mai ai de spus? Întreabă domnul Bucket. Ascultă, să 
nu deschizi gura prea mare, fiindcă nu-ţi şade bine când o 
faci. 

— Vreau cinci sute de lire! 

— Nu, nu se poate; vrei să zici cincizeci, face domnul 
Bucket, glumind. 

Se pare, totuşi, că domnul Smallweed s-a gândit la cinci 
sute. 

— Ei, bine, sunt delegat de sir Leicester Dedlock, Baronet, 
să studiez afacerea asta mică (fără să primesc sau să 
făgăduiesc ceva), zice domnul Bucket (sir Leicester dă 
mecanic din cap că da); şi dumneata îmi ceri să studiez 


cererea de cinci sute de lire. Ei, bine, e o cerere excesivă! 
Şi două sute cincizeci e destul de mult, dar tot mai merge. 
Nu preferi să zici două sute cincizeci? 

Domnul Smallweed arată limpede că nu preferă. 

— Atunci, urmează domnul Bucket, să-l ascultăm pe 
domnul Chadband. Doamne! De multe ori l-am ascultat pe 
camaradul meu, sergent, cu acelaşi nume; şi ce om 
cumpătat era în toate privinţele, cum niciodată n-am mai 
dat peste unul la fel! 

Astfel poftit, domnul Chadband păşeşte în faţă şi, după un 
uşor zâmbet unsuros, stoarce puţină sudoare din palmele 
mâinilor şi îşi expune părerea după cum urmează: 

— Prieteni, suntem acum... Rachel, soţia mea şi cu mine... 
În lăcaşurile celor bogaţi şi preamăriţi. De ce ne aflăm noi 
acuma în lăcaşurile celor bogaţi şi preamăriţi, prieteni? Să 
fie oare fiindcă am fost poftiţi? Pentru că suntem chemaţi să 
benchetuim cu ei, pentru că am fost chemaţi să ne bucurăm 
cu ei, pentru că am fost chemaţi să cântăm din lăută cu ei, 
pentru că am fost chemaţi să dâănţuim cu ei? Nu. Atunci de 
ce ne aflăm aici, prieteni? Suntem oare în stăpânirea unei 
taine pline de păcat şi cerem grâu şi vin şi untdelemn... 
Sau, ceea ce-i totuna... Bani, ca să nu o dăm în vileag? Se 
vede că-i aşa, prieteni. 

— Te pricepi la afaceri; după cât se vede, intervine domnul 
Bucket, foarte atent, şi ca atare ai să ne spui de ce natură e 
taina dumitale. Ai dreptate. Nu puteai proceda mai bine. 

— Atunci, îngăduie-ne, frate, cu dragoste creştinească, 
zice domnul Chadband cu o căutătură vicleană, s-ajungem 
până acolo. Rachel, soţia mea, înaintează! 

Doamna Chadband, mai mult decât gata, vine în faţă, 
înghesuindu-l din spate pe soţul ei, şi-l înfruntă pe domnul 
Bucket cu un zâmbet tare încruntat. 

— Fiindcă dumneata vrei să afli ce ştim noi, zice ea, am să- 
ţi povestesc tot. Am crescut-o pe domnişoara Hawdon, care 
a fost născută de Lady Dedlock. Eram angajată în serviciu la 
sora Domniei Sale care a suferit foarte tare de necinstea pe 


care Lady Dedlock a adus-o asupră-i şi a răspândit zvonul, 
spunându-i chiar şi acesteia, la Lady Dedlock mă refer, că 
bietul copil a murit; fetiţa era gata să moară când s-a 
născut. Dar trăieşte şi eu o cunosc. 

Cu aceste cuvinte şi cu un hohot de râs, după ce pusese 
câte un accent înveninat pe cuvintele „Lady Dedlock”, 
doamna Chadband îşi încrucişează braţele şi se uită 
neîndurătoare la domnul Bucket. 

— Presupun, aşadar, zice polițistul, că vei fi aşteptând o 
bancnotă de douăzeci de lire sau vreun cadou cam de 
aceeaşi valoare? 

Doamna Chadband râde de-a binelea şi, plină de dispreţ, îi 
răspunde că el poate „oferi” şi douăzeci de petice. 

— Dragă doamnă a prietenului meu librarul, dumneata de- 
acolo, zice domnul Bucket, momind-o pe doamna Snagsby 
în faţă, cu degetul. Cam cum sună jocul dumitale, doamnă? 

La început, doamna Snagsby e împiedicată de lacrimi şi 
lamentări de a stabili natura jocului ei; dar, treptat, se 
lămureşte din învălmăşeală, ieşind la lumină cum că ea, 
biata, e o femeie copleşită de nedreptăţi şi de înşelăciuni, 
pe care domnul Snagsby şi-a făcut un obicei ca s-o înşele, s- 
o părăsească şi să caute s-o ţină în întuneric, şi a cărei 
mângâiere capitală în supărările ei i-a fost simpatia şi 
înţelegerea defunctului domn Tulkinghorn; care i-a arătat 
atâta compătimire într-o împrejurare a vizitei sale în 
imobilul Cook, în lipsa soţului sperjur, încât obişnuia în 
ultima vreme să-i încredinţeze toate amarurile ei. Toată 
lumea, se pare, afară de cei de faţă, complotează împotriva 
liniştii doamnei Snagsby. lată de exemplu, domnul Guppy, 
slujbaş la „Kenge şi Carboy”, care la început era deschis şi 
radios cum e soarele în amiază, dar care dintr-o dată s-a 
închis şi-i întunecat acum ca noaptea în miezul ei, sub 
înrâurirea... Nu mai e nici-o îndoială... A instigărilor şi 
manevrelor diabolice ale domnului Snagsby. La fel domnul 
Weevle, prietenul domnului Guppy, care locuia misterios, 
sus în imobil, datorită unor cauze tot atât de strâns legate. 


Apoi au mai fost Krook, defunctul; pe urmă Nimrod, 
defunctul şi în sfârşit Jo, defunctul. Şi cu toţii erau băgaţi în 
asta. În ce, doamna Snagsby nu explică cu amănunţime; dar 
ea ştie că Jo era fiul domnului Snagsby „aşa de bine de 
parcă o trompetă ar fi declarat-o”, şi ea l-a urmărit pe 
domnul Snagsby când s-a dus ultima oară să-l vadă pe băiat 
şi de nu i-ar fi fost fecior de ce s-a dus? Singura 
îndeletnicire a vieţii ei a fost, până acum o bucată de vreme 
în urmă, să se ţină de domnul Snagsby încolo şi încoace, în 
sus şi în jos şi să adune, legându-le la un loc, fapte 
suspecte... Şi fiecare fapt ce se petrecea era din ce în ce 
mai suspect; şi în felul acesta ea şi-a urmărit zi şi noapte 
scopul de a-şi surprinde soţul făţarnic şi a-l da în vileag. Aşa 
se face că s-a întâmplat să aducă la un loc pe soţii 
Chadband şi pe domnul Tulkinghorn şi să se sfătuiască cu 
domnul Tulkinghorn în privinţa schimbării domnului Guppy, 
apoi să ajute ca să se dea în vileag, întâmplător şi lăturalnic, 
faptele care-i interesează pe cei veniţi acum, ea având pe 
vecie o singură cale de căpetenie, care trebuie să se 
termine prin demascarea totală a domnului Snagbsy şi prin 
despărţirea matrimonială. Doamna Snagsby, ca femeie 
jignită, ca prietenă a doamnei Chadband, ca adeptă a 
domnului Chadband şi ca una ce-l jeleşte pe defunctul domn 
Tulkinghorn, se află aici ca să certifice toate acestea sub 
pecetea tăcerii, cu toate încurcăturile şi complicațiile 
posibile, neavând nici un interes material de nici un soi, nici 
plan sau maşinaţie alta decât cea arătată mai sus, aducând 
aici şi ducând cu ea pretutindeni acea atmosferă îmbâcsită, 
ca singura făină pe care o macină fără încetare moara 
geloziei sale. 

Cât a durat introducerea de mai sus - şia luato bună 
bucată de vreme - domnul Bucket, care dintr-o ochire a 
sondat transparenţa oţelului doamnei Snagsby, se sfătuieşte 
cu degetul său şi acordă o atenţie încordată soţilor 
Chadband şi domnului Smallweed. Sir Leicester Dedlock 
rămâne nemişcat cu aceeaşi coajă de gheaţă pe el; doar o 


dată sau de două ori se uită către domnul Bucket, ca şi cum 
ofiţerul acela, ar fi singurul lui sprijin din toată omenirea. 

— Foarte bine, zice domnul Bucket. Acum vă înţeleg, să 
ştiţi; şi fiind împuternicit de sir Leicester Dedlock, Baronet, 
să studiez chestiunea asta măruntă (sir Leicester se apleacă 
iarăşi mecanic în semn de confirmare a celor spuse de 
poliţist), pot să-i dau deplina şi nepărtinitoarea mea atenţie. 
N-am să fac aluzie la faptul că aţi pus la cale să stoarceţi 
bani sau altele de acelaşi soi, pentru că suntem aici bărbaţi 
şi femei de condiţie, oameni care cunoaştem viaţa, şi scopul 
nostru e să facem lucrurile să fie plăcute. Dar să vă spun de 
ce mă mir. Sunt surprins că v-aţi gândit să faceţi scandal 
jos, în vestibul. Era atât de împotriva intereselor 
dumneavoastră. La asta mă uit. 

— Doream să intrăm, explică domnul Smallweed. 

— Ei, bine, desigur, doreaţi să intraţi, încuviinţează 
domnul Bucket cu veselie, dar pentru un gentilom vârstnic, 
de anii dumitale... Adică cu adevărat venerabil, cum te-aş 
numi eu, înţelegi dumneata!... Cu agerimea ascuţită pe care 
nici nu mă îndoiesc că o deţii, din pricină că nu te mai poţi 
folosi de picioare, ceea ce face ca toată vioiciunea dumitale 
să se fi urcat la cap... să nu te gândeşti că dacă nu ţii 
asemenea afacere ca cea de faţă din strâns, pe cât ţi-e cu 
putinţă, nu mai valorează pentru dumneata nici cât o ceapă 
degerată, îmi pare aşa de ciudat! Vezi, furia te-a lipsit de ce- 
i mai bun în dumneata; prin asta ai pierdut trenul, zice 
domnul Bucket într-un fel convingător şi prietenesc. 

— N-am spus decât că nu plec, dacă unul din slujitori nu 
urcă sus la sir Leicester Dedlock, răspunde domnul 
Smallweed. 

— Asta-i. În clipa aceea furia te-a lipsit de tot ce ai mai bun 
în dumneata. Acum ţine-ţi firea pentru altă ocazie şi-ai să 
faci bani aşa! Să sun să vină să te ducă jos? 

— Când avem s-auzim ceva mai mult? Întreabă cu 
rigiditate doamna Chadband. 


— Binecuvântată fie-ţi inima, că eşti o femeie veritabilă! 
Mereu curios, fermecătorul dumitale sex! Răspunde domnul 
Bucket curtenitor. O să am plăcerea de a vă vizita mâine 
sau poimâine... Şi n-am să-l uit nici pe domnul Smallweed 
cu propunerea lui de douăsutecincizeci. 

— Cinci sute! Exclamă domnul Smallweed. 

— Foarte bine! Nominal cinci sute, domnul Bucket stă cu 
mâna pe cordonul clopoţelului, trebuie să vă urez zi bună 
acum, din partea mea şi din cea a gentilomului, stăpân al 
casei? Întreabă el cu un ton insinuant şi maliţios. Nimeni nu 
are îndrăzneala să se împotrivească celor propuse de 
domnul Bucket, şi Domnia Sa sună să vină feciorii, iar 
musafirii pleacă aşa cum au venit. Domnul Bucket îi 
însoţeşte până la uşă; când se întoarce, spune cu aerul de a 
discuta o afacere serioasă: 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, Domniei Voastre vă 
revine dreptul de a judeca dacă face sau nu să cumpăraţi. 
Cât despre mine, eu v-aş sfătui, în general, să cumpăraţi şi 
cred că pot fi cumpăraţi destul de ieftin. Aţi văzut-o pe 
doamna Snagsby, acră ca un castravecior murat, a fost 
speculată pe toate laturile cu putinţă şi a făcut cu mult mai 
mult rău pomenind tot felul de fleacuri decât avusese de 
gând. Domnul Tulkinghorn, defunctul, a ţinut toţi caii ăştia 
în mână şi putea să-i mâne pe drumul pe care-i plăcea. Sunt 
încredinţat de asta. 

Dar el a căzut de pe capră şi caii au luat-o razna şi acuma 
toţi trag în toate părţile, fiecare încotro poate. Asta e 
situaţia şi asta e viaţa. Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă 
pe masă; când gerul se taie, apa prinde a curge. Şi acum, în 
privinţa părţii pe care trebuie să pun mâna. 

Sir Leicester pare că se trezeşte, cu toate că ochii îi erau 
şi până acum deschişi, şi se uită cu toată stăruința la 
domnul Bucket, în timp ce acesta îşi cercetează ceasornicul. 

— Persoana pe care trebuie să pun mâna se află acum aici 
în casă, urmează domnul Bucket, punând ceasul la loc cu 
mână sigură şi din ce în ce mai bine dispus; şi am s-o 


arestez în prezenţa Domniei Voastre. Sir Leicester Dedlock, 
Baronet, să nu rostiţi nici un cuvânt, nici să nu vă mişcaţi. 
Nu va fi nici vâlvă, nici scandal deloc. În cursul serii mă voi 
întoarce îndărăt, dacă vă face plăcere, şi mă voi strădui să 
procedez după dorinţa Domniei Voastre în privinţa acestei 
nefericite probleme de familie şi să găsesc cea mai aleasă 
cale de a evita scandalul. Şi acum, sir Leicester Dedlock, 
Baronet, să nu fiţi neliniştit în privinţa prinderii vinovatului, 
fapt ce se va petrece numaidecât. Veţi vedea cazul limpede 
în întregime, de la început până la sfârşit. 

Domnul Bucket sună, se duce la uşă, şopteşte ceva scurt 
feciorului, închide uşa şi rămâne îndărătul ei cu braţele 
încrucişate. După o aşteptare de o clipă, două, uşa se 
deschide încetişor şi intră o franţuzoaică. E Mademoiselle 
Hortense. 

În clipa în care ea a intrat, domnul Bucket închide repede 
uşa şi se propteşte cu spatele în ea. Zgomotul neaşteptat o 
face să se întoarcă şi atunci, pentru prima oară, dă cu ochii 
de sir Leicester Dedlock în fotoliu. 

— Vă cer iertare, şopteşte ea în grabă. Mi-au spus că nu e 
nimeni aici. 

Pasul ei spre uşă o pune nas în nas cu domnul Bucket. 
Dintr-o dată, un spasm îi strâmbă faţa şi se întoarce palidă 
ca o moartă. 

— E locatara mea, sir Leicester Dedlock, zice domnul 
Bucket, făcând un semn cu capul spre ea. Tânăra de faţă, 
străină de origine, stă la mine în casă de câteva săptămâni. 

— Şi crezi că-i pasă lui sir Leicester de asta, îngeraşule? 
Întrebă Mademoiselle, pe un ton glumeţ. 

— Ei lasă, îngeraşule, răspunde domnul Bucket, avem să 
vedem noi. 

Mademoiselle Hortense îi aruncă o căutătură 
amenințătoare şi posomorâtă, care treptat se schimbă într- 
un zâmbet dispreţuitor. 

— Eşti tare misterios. Eşti beat? 

— Destul de treaz, îngeraşule, răspunde domnul Bucket. 


— Abia am ajuns la casa asta atât de nesuferită, cu soţia 
dumitale. Soţia dumitale s-a despărţit de mine de câteva 
minute numai. Jos mi s-a spus că e aici. Vin sus şi soţia 
dumitale nu-i. Care-i scopul unei asemenea glume prosteşti, 
hai, spune! 

Mademoiselle întreabă ţinându-şi braţele încrucişate 
liniştit, dar ceva în obrazul smead se zbate ca un ornic. 

Domnul Bucket dă doar din deget înspre ea. 

— Ah! Dumnezeule, ce idiot neruşinat mai eşti! Strigă 
Mademoiselle, cu o mişcare bruscă din cap şi cu un hohot 
de râs. Lasă-mă să cobor, porc neruşinat, zice izbind cu 
piciorul în podea şi ameninţându-l. 

— Uite ce-i, Mademoiselle, zice domnul Bucket cu un ton 
hotărât şi rece, du-te şi ia loc acolo pe canapea. 

— Nu iau loc pe nimic, răspunde ea, dând întruna din cap. 

— Uite ce-i, Mademoiselle, repetă domnul Bucket fără nici- 
o demonstraţie, ci făcându-i doar semn cu degetul, ia loc 
acolo pe canapea. 

— De ce? 

— Pentru că te arestez sub învinuirea de omor şi nu-i 
nevoie să ţi se spună ce şi cum. Şi uite încă ceva; doresc să 
fiu politicos cu o reprezentantă a sexului dumitale, şi pe 
deasupra şi străină, dacă se poate. Dacă nu se poate, voi fi 
aspru; şi afară sunt unii şi mai aspri decât mine. Cum are să 
trebuiască să fiu, depinde de dumneata. Aşa că te sfătuiesc, 
ca prieten, înainte de a trece o binecuvântată jumătate de 
minut peste capul dumitale, să mergi şi să iei loc colo pe 
canapea. 

Mademoiselle se supune, rostind cu voce apăsată, în timp 
ce acel ceva din obrazul ei se bate repede şi tare: 

— Eşti un diavol! 

— Ei aşa da, vezi, continuă domnul Bucket, încuviinţând, 
eşti cumsecade şi te porţi aşa cum era de aşteptat că va 
face o femeie străină cu mintea dumitale. Aşa că am să-ţi 
dau acuma un sfat. lată ce-i! Nu vorbi prea mult. Nu 
trebuie şi nu-i nevoie să spui nimic aici, căci oricât ai tăcea, 


niciodată nu-i prea mult. Pe scurt, cu cât vei paria mai 
puţin, cu atât mai bine, să ştii. Domnul Bucket e foarte 
mândru de exprimarea lui pe franţuzeşte. 

Mademoiselle, cu o deschidere a gurii ca de tigru, şi cu 
ochii negri aruncând flăcări asupra poliţistului, şade 
dreaptă pe canapea într-o stare de încordare, cu mâinile 
încleştate... Şi cu picioarele la fel, şi zice... Murmurând: 

— O! Bucket, eşti un diavol! 

— Iată, sir Leicester Dedlock, Baronet, începe domnul 
Buchet. 

— Şi de aici înainte degetul lui nu-şi mai găseşte odihnă - 
tânăra femeie de faţă, chiriaşa mea, a fost în serviciul soţiei 
dumneavoastră, Lady Dedlock, în timpul pe care-l 
cunoaşteţi, şi tânăra de faţă, pe lângă că a fost grozav de 
obraznică şi pornită împotriva soţiei dumneavoastră după 
ce a fost dată afară... 

— Minciună! Strigă Mademoiselle. Eu am plecat. 

— Uite ce-i, de ce nu ţii seamă de sfatul meu? Reia domnul 
Bucket cu glasul mişcat, aproape implorând. Sunt uimit de 
imprudenţa pe care o săvârşeşti. Ai să spui ceva care se va 
întoarce împotriva dumitale, să ştii. Sigur că la asta ai să 
ajungi. Nu lua în seamă ce spun eu atâta vreme cât nu se 
sprijină pe mărturii şi dovezi. Doar spusele mele nu-ţi sunt 
adresate dumitale. 

— Dată afară, strigă Mademoiselle, furioasă, de Lady 
Dedlock! Eh! Ce să zic, grozavă Lady! Ce, să-mi ruinez 
sănătatea, rămânând la o Lady atât de infamă! 

— Pe sufletul meu, mă mir de dumneata! Protestează 
domnul Bucket. Credeam că francezii sunt o nație de 
oameni politicoşi, aşa credeam, zău! Totuşi, s-auzi o femeie 
dându-şi drumul în asemenea hal în faţa lui sir Leicester 
Dedlock, Baronet! 

— Un neputincios încornorat! Strigă Mademoiselle, scuip 
pe casa lui, pe numele lui, pe neghiobia lui, şi de fiecare 
dată aplică câte-un scuipat pe covor. Oh! Că mare om mai e! 
O, da, superb! O, Doamne Dumnezeule! Ah! 


— Aşadar, sir Leicester Dedlock, continuă domnul Bucket, 
străina asta descumpănită şi-a băgat în cap, furioasă, că şi-a 
formulat o pretenţie împotriva domnului Tulkinghorn, 
decedatul, fiindcă a slujit în împrejurarea despre care v-am 
vorbit, acolo în biroul dumnealui, deşi a fost plătită generos 
pentru timpul şi munca ei. 

— Minciună! Strigă Mademoiselle. I-am refuzat toţi banii. 

— De vei mai paria, să ştii, zice domnul Bucket în 
paranteză, că va trebui să suferi consecinţele. Acum, că a 
ajuns chiriaşa mea, sir Leicester Dedlock, dacă sau nu cu 
intenţia premeditată, de pe atunci, de a comite faptul şi a 
mă orbi pe mine, nu mă pot pronunţa; dar locuia în casa 
mea cu titlul de locatară, pe vremea când dădea târcoale 
biroului defunctului domn Tulkinghorn în vederea unei 
tocmeli cu el şi când persecuta de asemenea pe un 
nenorocit de librar, ba, îl înspăimântase de să-şi piardă 
bietul om capul. 

— Minciuni, strigă Mademoiselle. 'Toate-s minciuni! 

— Omorul a fost comis. Sir Leicester Dedlock, Baronet, şi 
ştiţi şi în ce împrejurări. Acum, vă rog să mă urmăriţi de 
aproape, cu toată atenţia, preţ de un minut sau două. Am 
fost chemat şi cazul mi-a fost încredinţat spre cercetare. Am 
cercetat locul, şi cadavrul, şi hârtiile şi toate din jur. Din 
informaţiile pe care le-am primit (de la un funcţionar din 
acelaşi imobil), l-am arestat pe George, fiindcă a fost văzut 
zăbovind prin apropiere în noaptea aceea, şi la un timp 
foarte apropiat de momentul asasinatului; de asemenea 
fiindcă a fost auzit certându-se rău cu defunctul, în nişte 
împrejurări dinainte... ba, chiar ameninţându-l, după cum a 
declarat martorul. De mă întrebaţi pe mine, sir Leicester 
Dedlock, dacă am crezut de la început că George e 
ucigaşul, vă răspund cu candoare: Nu; dar nu-i mai puţin 
adevărat că putea să fie; şi împrejurările au fost destul 
împotriva lui ca să-mi fac o datorie din a-l ridica şi a-l ţine 
sub stare de arest. Acum, băgaţi de seamă! 


În timp ce domnul Bucket se apleacă în faţă cu oarecare 
emoție şi începe ce are de spus cu o bătaie diabolică a 
arătătorului în aer, Mademoiselle Hortense îşi fixează ochii 
negri asupra lui cu o încruntătură întunecată şi-şi strânge 
buzele tare şi cu hotărâre. 

— M-am dus acasă, sir Leicester Dedlock, Baronet, seara... 
Şi am găsit-o pe această tânără femeie cinând cu soţia mea, 
doamna Bucket. Făcuse un adevărat teatru cum îi e de 
dragă doamna Bucket, chiar de când venise prima oară ca 
s-o luăm chiriaşă în casa noastră, dar în seara aceea a făcut 
mai mult teatru ca niciodată... De fapt a întrecut măsura. 
Tot astfel a întrecut măsura cu respectul ei şi altele 
asemenea pentru memoria regretatului defunct, domnul 
Tulkinghorn. Pe tot ce am mai sfânt, pe când şedeam în faţa 
ei la masă şi am văzut-o cu un cuţit în mână, mi-a trecut 
prin cap că ea săvârşise fapta! 

Mademoiselle abia poate fi auzită cum şuieră printre dinţi 
şi printre buze cuvintele: 

— Eşti un diavol! 

— Şi acum, urmează domnul Bucket, unde a fost ea în 
seara omorului? A fost la teatru. (A fost într-adevăr acolo, 
am descoperit după aceea, şi înaintea săvârşirii faptei şi 
după). Ştiam că am de-a face cu un client dibaci şi că 
asemenea dovadă e foarte greu de făcut; şi i-am întins o 
capcană... Asemenea capcană cum nu mai întinsesem până 
atunci şi asemenea cutezanţă cum încă nu mai înfăptuisem. 
Am pus-o la cale în minte pe când vorbeam cu ea la cină. 
Când am urcat la culcare, casa noastră fiind mică şi 
urechile tinerei femei ascuţite, am vârât un capăt de 
cearşaf în gura soţiei mele ca să nu scoată nici un cuvânt de 
uimire, pe neaşteptate, şi i-am povestit totul... Ascultă, 
draga mea, se adresează domnul Bucket către 
Mademoiselle, să nu te mai împingă capul la aşa ceva, că te 
leg de picioare la glezne. 

Domnul Bucket, oprindu-se, vine pe tăcute lângă 
Mademoiselle şi-şi lasă mâna grea pe umărul ei. 


— Ce te-a apucat? Îl întreabă ea. 

— Nu te mai gândi, îi răspunde domnul Bucket înălţându- 
şi degetul dojenitor, să te arunci pe fereastră. lată, asta-i cu 
mine! Hai! Vino! Apucă-mă de braţ. Nu-i nevoie să te scoli. 
Mă aşez eu lângă dumneata. Acuma ia-mă la braţ, mă iei? 
Sunt om însurat, de ani, ştii; o cunoşti pe soţia mea. Hai, ia- 
mă de braţ! 

Străduindu-se zadarnic să-şi umezească buzele uscate, 
scoțând un geamăt chinuit, se luptă cu ea însăşi şi se 
supune. 

— Aşa, acuma suntem din nou foarte bine. Sir Leicester 
Dedlock, Baronet, cazul acesta n-ar fi putut fi niciodată ce 
este, de nu era doamna Bucket, o femeie cum nu mai 
găseşti una nici la cincizeci de mii... Nici la o sută cincizeci 
de mii. Ca s-o fac pe femeia asta tânără să nu se mai 
păzească, n-am mai pus de-atunci piciorul pe acasă, cu 
toate că am comunicat cu doamna Bucket cât de des a fost 
nevoie, prin franzelele brutarului şi prin lapte. lată 
cuvintele pe care i le-am şoptit doamnei Bucket când era cu 
cearşaful în gură: „Draga mea, poţi să-i strecori fără 
întrerupere relatări fireşti despre bănuielile mele împotriva 
lui George, şi una şi alta, şi tot ce crezi. Te simţi în stare să 
faci asta fără de răgaz şi să n-o scapi din ochi zi şi noapte? 
Poţi să-ţi iei sarcina de a-ţi spune întruna: Nu trebuie să 
facă nimic fără ştiinţa mea, va fi prizoniera mea fără să 
bănuiască, n-are să-mi mai scape cum nu scapă de moarte, 
şi viaţa ei va fi viaţa mea şi sufletul ei sufletul meu până am 
să pun mâna pe ea, dacă a comis omorul cu pricina!” 
Doamna Bucket mi-a răspuns atât cât a putut să vorbească 
din cauza cearşafului: „Bucket, pot!” Şi a dus lucrul la bun 
sfârşit în chip strălucit! 

— Minciuni! Întrerupe Mademoiselle. Toate-s minciuni, 
amice! 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, cum mi-au ieşit mie 
socotelile în asemenea împrejurări? Când am prevăzut că 
tânăra femeie impetuoasă, aici de faţă, va exagera, 


depăşind limitele în nişte direcţii noi, am avut dreptate sau 
m-am înşelat? Am avut dreptate. Ce-i vine în minte să 
încerce? Să nu vă lăsaţi tulburat! S-arunce omorul în 
spatele soţiei dumneavoastră, Lady Dedlock! 

Sir Leicester se ridică de pe scaun, dar se clatină şi se 
prăbuşeşte iarăşi în el. 

— Şi înaintează curajos pe asemenea cale, auzind că sunt 
tot timpul aici, ceea ce făcusem cu un anume scop. Acum 
deschideţi carneţelul meu. Sir Leicester Dedlock, dacă-mi 
pot lua îngăduinţa de a vi-l arăta şi uitaţi-vă la scrisorile 
trimise mie, fiecare având în ele doar două cuvinte: „Lady 
Dedlock.” Deschideţi-o şi pe cea trimisă Domniei Voastre, pe 
care am oprit-o chiar azi dimineaţă, şi citiţi cele trei cuvinte 
din ea: Lady Dedlock ucigaşă. Scrisorile de faţă au căzut ca 
o avalanşă de buburuze. Ce aveţi de zis acuma de doamna 
Bucket, care din locul ei de spionaj le-a văzut pe toate 
scrise de mâna acestei tinere femei? Şi ce aveţi de zis de 
doamna Bucket care, într-o jumătate de ceas, a putut face 
rost de cerneala cu care s-au scris scrisorile şi de jumătăţile 
de coli din hârtia pe care s-au scris scrisorile şi câte altele? 
Şi ce aveţi de zis de doamna Bucket, care a pândit cum 
tânăra femeie de faţă le-a pus la poştă una câte una, sir 
Leicester Dedlock, Baronet? 

Domnul Bucket întreabă triumfând de admiraţie pentru 
geniul Domniei Sale. 

Două lucruri mai de seamă se pot observa, în timp ce 
domnul Bucket ajunge la concluzie. Mai întâi că, pe 
nesimţite, polițistul pare să-şi instituie un îngrozitor drept 
de proprietate asupra Mademoisellei. Al doilea, că aerul pe 
care îl respiră aceasta pare că se împuţinează şi că se 
răreşte în jurul ei ca şi cum o plasă compactă sau un văl ar 
fi trase din ce în ce mai strâns în jurul feţei sale epuizate. 

— Nu-i nici-o îndoială că Lady Dedlock se afla la faţa 
locului în timpul săvârşirii faptei, continuă domnul Bucket, 
şi amica noastră, străina aci de faţă, a văzut-o, cred, de sus 
de pe scară. Lady Dedlock, şi George şi amica noastră, 


străina, erau toţi trei foarte aproape, unul pe urmele 
celuilalt. Dar asta n-are nici-o însemnătate, de aceea nici nu 
insist asupra faptului. Am găsit dopul pistolului cu care 
defunctul domn Tulkinghorn a fost împuşcat. Era o bucăţică 
de hârtie din descrierea tipărită a castelului de la Chesney 
Wold. Asta nu înseamnă mare lucru, veţi zice, sir Leicester 
Dedlock, Baronet. S-ar părea că nu. Dar când amica 
noastră, străina aici de faţă, se consideră cu totul în afară 
de orice supraveghere crede că e timpul potrivit ca să rupă 
restul paginii tipărite, şi când doamna Bucket adună 
bucăţelele şi le potriveşte la loc, şi vede că lipseşte tocmai 
fragmentul din care fusese făcut dopul, toată afacerea 
începe să pară suspectă. 

— Toate sunt un şir nesfârşit de minciuni, intervine iarăşi 
Mademoiselle. Vorbeşti grozav de mult. Eşti pe terminate 
sau ai de gând să vorbeşti întruna? 

— Sir Leicester Dedlock Baronet, reia domnul Bucket, 
care simte o adevărată plăcere să înşire titlul complet şi îşi 
face mustrări ori de câte ori omite o parte din el, ultimul 
punct în cazul de faţă şi pe care am de gând să-l menţionez 
acum arată cât de necesară e răbdarea în meseria noastră 
şi cum nu trebuie niciodată să facem lucrurile în pripă. Am 
pândit-o ieri pe tânăra femeie aici de faţă, fără ca ea să ştie, 
când privea înmormântarea, în tovărăşia soţiei mele, care 
pusese la cale s-o ia acolo. Şi aveam atâtea dovezi pentru 
condamnarea ei, şi am citit pe figura ei asemenea expresie, 
şi în minte mi-a răsărit ura ei împotriva soţiei 
dumneavoastră, Lady Dedlock, şi era un timp atât de 
prielnic pentru a o supune pedepsei meritate, cum aţi numi- 
o dumneavoastră, încât, dacă aş fi fost un slujbaş mai tânăr, 
cu mai puţină experienţă, cu siguranţă că aş fi arestat-o pe 
loc. De asemenea, aseară, când Lady Dedlock, atât de 
admirată de toată lumea, vine acasă, semănând... Vai, 
Doamne! Oricine ar putea spune, cu Venus ieşind din apele 
Oceanului, mi-a fost atât de neplăcut şi îmi părea atât de 
nepotrivit să mă gândesc că e acuzată de comiterea unui 


omor de care e nevinovată, încât am fost gata să pun capăt 
unei asemenea comedii. Ce aş fi pierdut dac-o făceam? Sir 
Leicester Dedlock, Baronet, aş fi pierdut arma cu care s-a 
comis crima. Deţinuta aici de faţă i-a propus doamnei 
Bucket, după plecarea cortegiului funebru, să se ducă 
împreună cu tramcarul la ţară, nu prea departe, şi să ia 
ceaiul într-un local foarte plăcut. Ei, bine, lângă local se află 
un mic heleşteu. În timpul ceaiului, deţinuta s-a sculat ca să 
se ducă să-şi caute batista în camera unde-şi lăsaseră 
bonetele; a lipsit un timp destul de îndelungat şi s-a întors 
gâfâind puţin. De îndată ce s-au dus acasă, mi s-a raportat 
totul de către doamna Bucket, împreună cu observaţiile şi 
bănuielile ei. La lumina lunii, am procedat la dragarea 
heleşteului, doi dintre oamenii noştri fiind de faţă, şi pistolul 
de buzunar a fost scos din apă în mai puţin de şase ceasuri 
de la aruncarea lui. Şi acuma, draga mea, întinde mâna şi 
ţine-o întinsă; aşa, n-are să te doară! 

Într-o clipă, domnul Bucket îi prinse o cătuşă pe 
încheietura mâinii. 

— Asta-i una, zice domnul Bucket. Acuma cealaltă, dragă. 
Amândouă, şi cu asta gata. 

Polițistul se scoală; se scoală şi ea. 

— Unde, îl întreabă Mademoiselle, mijindu-şi ochii mari, 
până ce pleoapele lăsate aproape că-i ascund - şi totuşi 
ochii îl mai ţintuiesc cu privirile - unde-i soţia dumitale, 
mincinoasa, trădătoarea, blestemata dumitale soţie? 

— A plecat înainte la poliţie, răspunde domnul Bucket. Ai 
s-o vezi acolo, dragă. 

— Aş vrea s-o sărut! Exclamă Mademoiselle Hortense, 
gâfâind ca o tigresă. 

— Ba ai muşca-o, cred, zice domnul Bucket. 

— Aş muşca-o! Şi-şi cască ochii mari de tot. Mi-ar plăcea s- 
o sfâşii bucată cu bucată. 

— Fii binecuvântată, dragă, zice domnul Bucket cu un 
calm neînchipuit. Eram pregătit să aud aşa ceva. La sexul 
vostru se întâlnesc asemenea duşmănii surprinzătoare pe 


care le nutriţi una împotriva alteia când nu vă potriviţi. Nici 
pe jumătate nu ţi-e ciudă pe mine, cât pe ea, nu-i aşa? 

— Aşa-i. Cu toate că şi dumneata eşti un demon. 

— Când înger, când demon, pe rând, eh! Exclamă domnul 
Bucket. Dar trebuie să ţii seama că sunt în exerciţiul 
funcţiunii. Lasă-mă să-ţi potrivesc şalul mai bine. Am fost 
cameristă la o mulţime înaintea dumitale. Nu lipseşte nimic 
la bonetă. La uşă ne aşteaptă o trăsură. 

Mademoiselle Hortense, aruncând o privire indignată în 
oglindă, îşi aranjează impecabil ţinuta dintr-o scuturătură a 
trupului şi arată, trebuie s-o recunoaştem, neobişnuit de 
elegantă. 

— Ascultă îngeraşule, zice ea după ce clatină de câteva ori 
din cap cu sarcasm. Ai putere divină. Poţi să-l readuci la 
viaţă? 

Domnul Bucket răspunde: Nu tocmai! 

— Ciudat! Mai ascultă-mă! Ai puteri supranaturale. Poţi să 
faci din Ea o doamnă cinstită? 

— Nu fi atât de rea, zice domnul Bucket. 

— Sau din El un gentilom trufaş? Strigă Mademoiselle, 
referindu-se la sir Leicester, cu un dispreţ de negrăit. Eh! 
Uită-te la el! Imbecil neputincios! Ha! Ha! Ha! 

— Hai, hai vino! Parleiulăsta e mai rău decât celălalt, face 
domnul Bucket. Haide vino! 

— Nu eşti în stare să faci asemenea minuni? Atunci poţi 
face cu mine ce vrei! Doar tot moartea mă aşteaptă, mi-e 
totuna. Hai să plecăm, îngeraşule. Adio, bătrâne cărunt! Mi- 
e milă de dumneata şi te dispreţuiesc! 

Cu cuvintele astea din urmă ea îşi încleştează brusc dinţii 
ca şi cum gura i s-ar fi închis cu un arc. E cu neputinţă de 
descris cum domnul Bucket o scoate afară, dar asemenea 
fapt îl săvârşeşte într-un fel cum numai el e în stare, 
învăluind-o şi acoperind-o ca un nor, şi plutind pe lângă ea 
de-ai zice că nu-i decât un Jupiter modest, dând târcoale pe 
lângă obiectul dragostei sale! Sir Leicester, rămas singur, 
stă cu aceeaşi atitudine de parcă ar mai asculta încă, iar 


atenţia lui ar mai fi concentrată. De la o vreme, priveşte jur- 
împrejurul camerei goale şi văzând că nu e nimeni, se ridică 
şovăind pe picioare, împinge îndărăt fotoliul şi face câţiva 
paşi, sprijinindu-se de masă. Apoi se opreşte şi, cu câteva 
sunete nearticulate, ridică privirile şi pare că se uită ţintă la 
ceva. 

Dumnezeu ştie ce vede el! Pădurile verzi, atât de verzi, de 
la Chesney Wold, nobilul lăcaş, portretele strămoşilor, 
străini discreditându-l, ofiţeri de poliţie mânuind grosolan 
podoabele lui din moşi-strămoşi, cele mai de preţ, mii de 
degete îndreptându-se spre el, mii de feţe rânjite la el. Dar 
dacă asemenea umbre trec în zbor prin faţa lui, zăpăcindu- 
|, există o altă umbră, pe care o poate numi şi acum cu 
oarecare claritate şi către care îşi îndreaptă braţele întinse, 
smulgându-şi părul cărunt. 

E ea, cea care a fost ani şi ani ramura de căpetenie a 
rădăcinii din care-şi hrănea el demnitatea şi mândria, şi faţă 
de care nu s-a arătat nicicând stăpânit de egoism. Pe ea a 
iubit-o, a admirat-o, a cinstit-o şi a înălţat-o în respectul 
lumii. E ea, care în inima întregii constrângeri a 
formalismului şi convenţionalismului vieţii, a reprezentat 
fondul viu de afecţiune şi de dragoste, susceptibilă acum să 
fie lovită, ca nimeni altul, de suferinţa şi disperarea pe care 
o încearcă el. 

O are în faţa ochilor numai pe ea, chiar uitând de sine, şi 
nu poate suporta s-o vadă prăbuşindu-se din locul înalt pe 
care l-a împodobit atât de perfect. 

Şi chiar şi din locul pe care stă acum prăbuşit, uitând de 
suferinţa lui, sir Leicester nu poate rosti decât numele ei 
cumva mai limpede, mai clar, în noianul acelor sunete 
nedesluşite, cu un accent de jale şi compătimire mai curând 
decât de reproş.55 Fuga pregătitor pentru ziua următoare, 
pe care avea s-o petreacă pe câmpul de operaţii; în acelaşi 
răstimp, în plină noapte, pe drumurile îngheţate de iarnă, o 
diligenţă porneşte din Lincolnshire îndreptându-se spre 
Londra. 


Nspectorul Bucket din Departamentul Anchetelor n-a dat 
încă în vileag lovitura cea mare, aşa cum a fost relatată mai 
sus, ci se mai înviorează într-un somn căi ferate vor 
străbate în curând tot ţinutul, şi, cu huruit şi strălucire, 
locomotiva şi vagoanele vor zbura ca un meteor pe întinsele 
peisaje nocturne, făcând luna să pălească, dar asemenea 
lucruri nu există încă prin părţile astea de lume, deşi nu 
sunt de neaşteptat. Pregătirile s-au pornit, măsurătorile 
sunt făcute, terenul marcat şi jalonat. Podurile au fost 
începute şi pilonii lor încă nelegaţi între ei se uită dezolaţi 
unii la alţii, peste drumuri şi cursuri de apă, ca şi cărămida 
şi cimentul, pereche ce întâmpină obstacole ca să se 
unească. Porţiuni de terasament sunt lăsate în părăsire, de 
parcă ar fi nişte prăpăstii cu cârduri de căruţe şi roabe 
răsturnate peste ele; trepiede din stâlpi înalţi se văd pe 
creste de coline, unde se vorbeşte de tuneluri. Totul pare 
haotic şi lăsat pradă unei dezolări depline. Pe drumurile 
îngheţate, prin noaptea în miez, diligenţă îşi vede de drum 
fără să se gândească la drumul de fier. 

Doamna Rouncewell, de atât de mulţi ani administratoarea 
castelului de la Chesney Wold, se află în diligenţă, şi, alături 
de ea stă doamna Bagnet cu mantia-i cenuşie şi cu umbrela. 
Bătrânica, dorind să fie expusă vremuirii de afară, ar fi 
preferat să stea pe capră, un soi de stinghie primitivă, mai 
potrivită cu obişnuitu-l ei fel de a călători, dar doamna 
Rouncewell e prea preocupată de confortul ei ca să-i admită 
propunerea. Bătrâna doamnă nu ştie ce să mai facă pentru 
bătrânică. Şade în felul ei solemn, ţinând-o de mână pe 
doamna Bagnet şi, fără să ia în seamă cât e de aspră mâna, 
adesea i-o duce la buze, spunând de multe ori în şir: 

— Eşti mamă, sufleţel drag, numai aşa ai putut-o descoperi 
pe maica lui George al meu! 

— Ei, George, răspunde doamna Bagnet, a fost 
întotdeauna deschis şi sincer cu mine, doamnă, şi când 
acasă la noi i-a spus lui Woolwich al meu că din toate 
lucrurile la care băiatul avea să se gândească, atunci când 


va fi bărbat, cel mai mângăietor va fi că n-a lăsat nici-o 
urmă de amărăciune pe faţa maică-sii şi că nu i-a scos nici 
un fir de păr alb, ei, bine, doamnă, atunci am fost sigură, 
după felul lui, că ceva se întâmplase de-i adusese în minte 
pe maică-sa. L-am auzit de multe ori spunându-mi, în 
trecut, că se purtase rău cu ea. 

— Niciodată, scumpa mea, răspunde doamna Rouncewell 
izbucnind înlacrimi. Binecuvântat fie el, niciodată! 
Totdeauna i-am fost dragă şi m-a iubit, aşa a fost George al 
meu! Dar avea o fire îndrăzneață, şi a apucat-o razna, şi a 
plecat să se facă soldat. Am ştiut că la început a aşteptat ca 
să ne înştiinţeze că s-a înălţat la gradul de ofiţer, dar când a 
văzut că nu ajunge ofiţer, am mai ştiut că se socoate mai 
prejos de noi şi că n-a vrut să fie o ruşine a familiei. Pentru 
că avea inimă de leu; aşa a avut-o George al meu totdeauna, 
de când era copilaş! Şi mâinile bătrânei doamne caută 
înaintea lor ca odinioară, pe când îşi aminteşte, tremurând 
toată, ce flăcău tandru era, ce flăcău frumos, ce flăcău isteţ 
şi vesel era George al ei, cum îl iubeau cu toţii la Chesney 
Wold, cum îl iubea sir Leicester când era domnişor, cum îl 
iubeau câinii, cum până şi oamenii supăraţi pe el îl iertaseră 
din clipa în care a plecat, bietul băiat! Şi acum, după toate, 
să-l vadă, şi încă în închisoare! Şi corsajul îi palpită, iar 
fiinţa aceea demodată, ciudată şi rigidă se înclină sub 
greutatea deznădejdii sale sufleteşti. 

Doamna Bagnet, cu dibăcia instinctivă a unui suflet bun şi 
cald, o lasă pe bătrâna îngrijitoare în voia emoţiilor ei un 
scurt răstimp... Nu fără să-şi treacă şi ea dosul mâinii peste 
ochii de mamă... Şi puţin după aceea prinde a ciripi cu 
vioiciune, ca de obicei. 

— Aşa că i-am spus lui George, când m-am dus să-l chem 
înăuntru la ceai (mă rog, el pretexta că-şi fumează pipa 
afară): „Ce te roade în după-amiaza asta, George, pentru 
numele lui Dumnezeu? Te-am văzut în toate felurile, te-am 
văzut destul de des în toane bune şi în toane rele, în 
străinătate şi aici în ţară, dar niciodată nu te-am văzut aşa 


de nenorocit şi de căit.” „Ei, doamnă Bagnet, îmi răspunde 
George, pentru că azi după-amiază sunt şi nenorocit şi căit, 
de-amândouă în acelaşi timp, de-aceea mă vezi aşa.” „la 
spune, ce-ai făcut, bătrâne?”, zic eu. „Ei, doamnă Bagnet, 
răspunde George, clătinând din cap, ce-am făcut e făcut de 
mulţi ani de zile, şi mai bine să nu încercăm să desfacem 
acum. Dacă am să mă urc cumva în Ceruri, asta n-are să fie 
fiindcă am fost un fiu bun cu o mamă văduvă; mai multe n- 
am de spus.” Apoi, doamnă, când George mi-a mărturisit că- 
i mai bine să nu încercăm să desfacem acuma ceea ce-i 
făcut de ani de zile, asta mi-a dat de gândit, cum mi-a mai 
dat el de gândit adeseori înainte, şi l-am tras pe George de 
limbă să-mi povestească cum de s-a întâmplat să-l bată 
asemenea gânduri în după-amiaza aceea. Atunci George îmi 
istoriseşte că din întâmplare a văzut la biroul avocatului o 
doamnă bătrână şi distinsă, care i-a adus întocmai pe 
maică-sa dinaintea ochilor şi se porneşte să vorbească de 
doamna aceea bătrână până ce nu mai ştie nici de el, şi mi-o 
zugrăveşte cum trebuie să fi fost cu ani şi ani în urmă. Aşa 
că îl întreb pe George, după ce-a terminat, cine-i doamna 
aceea bătrână pe care a văzut-o? Şi George îmi răspunde 
că e doamna Rouncewell, îngrijitoarea de mai bine de o 
jumătate de secol la familia Dedlock, în castelul de la 
Chesney Wold din Lincolnshire. George îmi spusese 
adeseori, înainte, că el e de fel din Lincolnshire şi în 
noaptea aceea îi zic bătrânului meu Lignum: „Lignum, mă 
prind pe patruzeci şi cinci de lire că aceea-i maică-sa!” 

Toate cele de mai sus, doamna Bagnet le povesteşte acum 
cel puţin pentru a douăzecea oară în ultimele patru ceasuri. 
Ciripindu-le ca un soi de pasăre pe un ton destul de înalt ca 
să poată fi auzite de bătrâna doamnă în huruitul roţilor. 

— Binecuvântată să fii, şi-ţi mulţumesc, zice doamna 
Roucewell. Binecuvântată să fii şi-ţi mulţumesc, sufleţelul 
meu scump! 

— Inimioară dragă! Exclamă doamna Bagnet, cât se poate 
de firesc. Nu-mi mulţumi degeaba. Mulţumiţi-vă 


dumneavoastră, doamnă, că sunteţi aşa gata să răspundeţi 
chemării! Şi încă o dată să vă gândiţi, doamnă, la ce aveţi 
mai bun de făcut, când veţi vedea că George e fiul Domniei 
Voastre; adică să faceţi aşa fel... Spre binele 
dumneavoastră... ca să capete tot ajutorul de care are 
nevoie, ca să iasă la liman, uşurat de o acuzare de care e la 
fel de nevinovat ca dumneavoastră sau ca mine. Nu-i de- 
ajuns că adevărul şi dreptatea sunt de partea lui; trebuie să 
aibă şi legea şi avocaţii de partea lui, exclamă bătrânica, 
părând încredinţată că astea din urmă alcătuiesc un 
aşezământ şi că tovărăşia pe care o aveau cu adevărul şi cu 
dreptatea şi-au desfăcut-o de-a pururi şi-n vecii vecilor. 

— Va avea, răspunde doamna Rouncewell, tot ajutorul ce 
se poate căpăta pentru el din lumea întreagă, scumpa mea. 
Am să cheltuiesc tot ce am, cu toată mulţumirea, ca să i-l 
pot căpăta. Sir Leicester îşi va da toată osteneala, întreaga 
familie îşi va da toată osteneala. Ştiu eu ceva, draga mea; 
am să le-o cer din partea mea, ca mamă, ce am fost 
despărțită de el toţi anii ăştia din urmă, şi l-am regăsit în 
sfârşit acum, într-o închisoare. 

Neliniştea grozavă din felul în care bătrâna îngrijitoare a 
spus cele de mai sus, vorbele ei întrerupte, modul în care îşi 
frângea mâinile, toate făcură o impresie puternică asupra 
doamnei Bagnet, ba, chiar ar fi uimit-o, de nu le-ar fi pus 
toate pe seama amărăciunii doamnei Rouncewell pentru 
situaţia fiului ei. Şi totuşi, doamna Bagnet se întreabă 
mirată de ce doamna Rouncewell şopteşte atât de 
tulburată: „Doamna Noastră, Doamna Noastră, Doamna 
Noastră!” întruna, întruna, iarăşi şi iarăşi. 

Noaptea îngheţată se scurge treptat, zorile încep să se 
arate şi diligenţă soseşte, înaintând prin negurile timpurii 
ca stafia unei diligente dispărute. E însoţită de o grămadă 
de spectre, stafiile arborilor şi ale gardurilor ce se topesc 
încetişor, dând locul realităţilor zilei. Ajunse la Londra, 
călătoarele noastre coboară; bătrâna îngrijitoare adânc 
mâhnită şi tulburată, doamna Bagnet foarte vioaie şi 


liniştită, la fel cum s-ar prezenta, dacă următoarea oprire ar 
fi, fără alt nou echipament şi bagaj, Capul Bunei Speranţe, 
sau Insula Ascension, sau Hong Kong, sau oricare altă staţie 
militară. 

Dar când o pornesc spre închisoare, unde e ferecat 
oşteanul, bătrâna doamnă, în rochia-i de culoarea lavandei, 
a reuşit să-şi recapete mult din calmul şi cumpătul ce o 
însoțesc de obicei. Arată ca un vechi porțelan de China, 
minunat de frumos, serios şi precis, cu toate că inima-i bate 
grăbită şi pieptarul îi e mai neliniştit decât i l-a neliniştit în 
aceşti ani mulţi din urmă amintirea fiului ăstuia nestatornic. 

Apropiindu-se de celulă, găsesc uşa deschisă şi un paznic 
pe punctul de a ieşi. Bătrânica îi face pe loc un semn de 
rugă să nu deschidă gura; consimţind cu o clătinare a 
capului, le lasă să intre şi pe urmă închide uşa. 

Aşa că George, care scrie la masă, presupunând că e 
singur, nu ridică ochii, ci rămâne dus pe gânduri. Bătrâna 
îngrijitoare îl priveşte şi mâinile acelea ale ei, ce umblă 
căutând parcă, sunt dovezi destule pentru doamna Bagnet; 
chiar dacă i-ar putea vedea împreună pe fiu şi pe mamă, 
ştiind tot ce ştie, dovada rudeniei lor tot n-ar fi mai 
puternică. 

Nici un foşnet de rochie, nici un gest, nici un cuvânt nu-i 
trădează prezenţa. Stă în picioare, privindu-l cum scrie, 
neştiutor, şi numai mâinile ei ce se frământă dau grai 
emoţiilor sale puternice. Dar mâinile acelea sunt tare 
grăitoare; tare, tare grăitoare. Doamna Bagnet le înţelege. 
Ele vorbesc despre recunoştinţă, despre bucurie, despre 
mâhnire, despre speranţă, despre dragoste nestinsă, 
păstrată cu duioşie şi fără răsplată încă de pe când bărbatul 
vânjos din faţa lor nu era decât un băietan - şi ele vorbesc 
un grai atât de mişcător, încât ochii doamnei Bagnet se 
umplu de lacrimi, şi lacrimile-i curg şiroaie, strălucind pe 
faţa arsă de soare. 

— George Rouncewell! O! Dragul mamei, întoarce-te şi 
uită-te la mine! 


Oşteanul sare, o cuprinde pe maică-sa pe după gât şi se 
pune în genunchi în faţa ei. 

Ca într-o căinţă târzie, sau ca într-o amintire dintr-un 
început ce se întoarce de departe, el îşi împreunează 
mâinile, cum face copilul când îşi spune rugăciunea şi, 
ridicându-le spre pieptul ei, îşi lasă capul în jos şi plânge. 

— George al meu! Cel mai drag fecior! Totdeauna cel mai 
drag şi încă cel mai drag, unde-ai fost tu, dragul mamei, toţi 
anii ăştia lungi şi cruzi? Mi-ai crescut aşa bărbat, mi-ai 
crescut aşa bărbat frumos şi puternic! Mi-ai crescut aşa 
cum ştiam eu c-ai să creşti, dacă Domnul binevoieşte să te 
ţină în viaţă! 

Nimic din ce întreabă ea, nimic din ce răspunde el n-are 
vreo legătură, o bună bucată de vreme. În tot acest răstimp, 
bătrânica, întoarsă într-o parte, îşi sprijină braţul de 
peretele alb al celulei, îşi sprijină de el fruntea ei cinstită, îşi 
şterge ochii cu folositoarea mantie cenuşie şi se bucură aşa 
cum trebuie să se bucure cea mai bună bătrânică dintre 
câte sunt. 

— Mamă, vorbeşte oşteanul, după ce şi-au mai venit în fire, 
înainte de toate, iartă-mă, căci mare mi-e nevoia de iertarea 
ta. 

Să-l ierte! Dar bine, aşa ceva face din toată inima şi din tot 
sufletul. A făcut-o dintotdeauna. Şi-i spune cum stă scris în 
testamentul ei, de mulţi ani în urmă, că el e George, fiul ei 
preaiubit. Niciodată n-a crezut nimic rău de el, nu, 
niciodată. Dacă ar fi murit lipsită de asemenea fericire... 
Căci e femeie bătrână acuma şi nu se mai poate aştepta să 
trăiască foarte mult... L-ar fi binecuvântat cu ultima sa 
suflare ca pe fiul ei preaiubit George, dacă şi-ar fi păstrat 
toate minţile. 

— Mamă, am fost un necaz pentru tine, un fiu 
neascultător; şi acum îmi primesc răsplata; dar în anii de 
demult am avut şi eu o licărire de scop. Când am plecat de- 
acasă, nu mi-a prea păsat mamă... Mă tem că prea puţin... 
Că plec; şi-am plecat în lumea largă şi m-am înrolat în 


armată, nepăsător, silindu-mă să cred că nu-mi pasă de 
nimeni şi că nimănui nu-i pasă de mine. 

Oşteanul şi-a şters ochii, şi-a pus la o parte batista; dar se 
vede un contrast extraordinar în felul lui obişnuit de a vorbi 
şi de a se purta şi între glasul potolit cu care vorbeşte 
acum, întrerupt din când în când de câte un suspin pe 
jumătate înăbuşit. 

— Aşa că am scris un rând, două acasă, mamă, cum prea 
bine ştii, ca să spun că m-am înrolat sub un alt nume şi că 
am plecat în străinătate. În străinătate, la un moment dat, 
m-am gândit să scriu acasă anul următor, când poate voi 
avea o situaţie mai bună; şi când şi anul acela a trecut 
iarăşi, poate că nu m-am mai gândit prea mult la asta. Şi 
aşa, din an în an, într-un serviciu de zece ani, până ce-am 
început să îmbătrânesc şi să mă întreb de ce-aş mai scrie 
acasă? 

— Nu găsesc c-ai greşit, copile..., dar să nu-ţi linişteşti 
măcar pe maică-ta, George? Nici un cuvânt măicuţei tale 
dragi, care şi ea îmbătrânea? 

Vorbele ei aproape că-l dau iarăşi gata pe oştean, dar îşi 
ţine firea, dregându-şi glasul cu un tuşit puternic şi aspru. 

— Dumnezeu să mă ierte, mamă, dar atunci m-am gândit 
că ţi-ar fi de prea puţină mângâiere s-auzi ceva despre 
mine. Erai pe de-o parte respectată şi stimată. Era apoi 
fratele meu, care câştigase faimă şi prosperitate, după cum 
citisem întâmplător, din când în când, în gazetele din nordul 
ţării. Şi-apoi eram eu, dragonul, ostaşul de cavalerie, 
vagabondul, fără stare pe loc, care nu reuşisem să-mi fac o 
situaţie ca el, ci dimpotrivă, să-mi distrug viitorul... Să dau 
cu piciorul la toate privilegiile pe care le avusesem de 
timpuriu, să uit şi puţinul pe care-l învăţasem, fără să prind 
nici un cheag, ci doar să mă văd că nu-s în stare să fac nimic 
din cele la care puteam gândi. La ce bun să-mi daţi de 
urmă? După ce lăsasem atâta timp să se scurgă, ce lucru 
bun ar mai fi ieşit din regăsirea noastră? Pentru tine, 
mamă, răul trecuse. Am ştiut la un moment dat (când eram 


om în toată firea) cum m-ai jelit şi cât ai plâns după mine şi 
cât te-ai rugat pentru mine; şi apoi suferinţa a trecut sau s- 
a îndulcit; şi am rămas mai bine în sufletul tău aşa cum 
eram. 

Bătrâna doamnă dă din cap cu amărăciune că nu şi, 
luându-i una din mâinile lui puternice, şi-o pune cu dragoste 
pe umăr. 

— Nu, mamă, nu zic că a fost aşa, dar am încercat să pară 
că-i aşa. Chiar mai adineauri spuneam că nici un lucru bun 
nu putea să iasă din asta. Eh, mamă scumpă, ceva bun ar fi 
putut ieşi pentru mine... Şi tocmai aici era meschinăria! M- 
ai fi căutat. Mi-ai fi răscumpărat scutirea şi eliberarea la 
vatră, m-ai fi luat la Chesney Wold, m-ai fi adus la un loc cu 
fratele meu şi cu toată familia lui. Ai fi chibzuit cu toată 
grija cum să faci ceva pentru mine ca să mă statorniceşti ca 
pe un cetăţean respectabil. Dar cum aţi fi putut, oricare din 
voi, să fiţi siguri de mine când nici eu nu mă simţeam în 
stare să fiu sigur de mine? 

Cum aţi fi putut să socotiți că nu-i o povară şi o 
compromitere pentru voi un soldăţoi trândav ca mine, care 
numai sub disciplina militară nu mai eram povară şi 
compromitere? Cum m-aş fi putut uita în ochii copiilor 
fratelui meu şi cum aş fi putut pretinde să fiu un exemplu 
pentru ei... Eu, băiatul hoinar, care-a fugit de acasă şi a fost 
amărăciunea şi nenorocirea vieţii mamei lui? „Nu, George”, 
aşa-mi spuneam, mamă, când îmi treceau asemenea 
gânduri prin minte: „Ţi-ai aşternut patul, băiete! Acum, 
culcă-te în el!” 

Doamna Rouncewell, îndreptându-şi făptura solemnă, dă 
din cap spre bătrânică, umflându-se în pene de mândrie, de 
parcă i-ar fi zis: „Vezi, ţi-am spus eu că-i aşa!” 

Bătrânica îşi uşurează sufletul şi îşi vădeşte interesul faţă 
de discuţie, trăgându-i oşteanului o lovitură bună cu 
umbrela pe spinare, fapt pe care îl repetă şi după aceea, 
din timp în timp, ca pe-o năzbâtie afectuoasă; iar după 


administrarea unor asemenea mustrări, de fiecare dată 
recurge iarăşi la peretele văruit şi la mantia ei cenuşie. 

— În felul ăsta am ajuns să gândesc, mamă, că şi cea mai 
bună îndreptare pentru mine nu era alta decât să m-aşez în 
patul pe care mi l-am aşternut şi să mor pe el. Şi aş fi făcut- 
o (cu toate că am fost să te văd de multe ori la Chesney 
Wold, când tu prea puţin te gândeai la mine) de n-ar fi fost 
soţia vechiului meu camarad, aici de faţă, care cred că a 
făcut pentru mine mai mult decât merit. Dar îi mulţumesc 
pentru aşa ceva. Îţi mulţumesc, doamnă Bagnet, pentru 
cele făcute, din toată inima şi din toate puterile. 

La care doamna Bagnet îi răspunde cu două umbrele pe 
spinare... 

lar acuma, bătrâna doamnă caută să-l convingă pe 
George, fiul ei, singurul ei băiat scump, pe care şi l-a 
recâştigat, bucuria şi mândria ei, lumina ochilor, fericitul 
sfârşit cu care-şi încheie viaţa; şi-i înşiră cu toate vorbele 
drăgăstoase care-i vin în minte că trebuie să se lase mânat 
de cele mai bune sfaturi ce nu-s de căpătat decât pe bani şi 
influenţă; că trebuie să-şi încredinţeze cazul celui mai mare 
avocat ce poate fi luat; că în situaţia gravă în care se află 
trebuie să facă tot ceea ce va fi sfătuit să facă şi să nu se 
încăpăţâneze, oricâtă dreptate ar avea, ci să-i promită că n- 
are să se gândească decât la grija şi la suferinţa bietei sale 
mame bătrâne, până ce va fi eliberat, căci altfel îi sfâşie 
inima. 

— Mamă, e destul de puţin ceea ce-mi ceri să fac, 
răspunde oşteanul oprind-o cu un sărut să mai spună ceva; 
spune-mi ce trebuie să fac şi, cu toate că încep să te ascult 
cam târziu, aşa am să procedez întocmai. Doamnă Bagnet, 
o să ai grijă de mama, nu-i aşa? 

O lovitură foarte serioasă cu umbrela de la bătrânică. 

— Dacă îi faci cunoştinţă cu domnul Jarndyce şi cu 
domnişoara Summerson, are să vadă că şi ei gândesc la fel 
şi or să-i dea cel mai bun sfat şi ajutor. 


— Şi George, urmează bătrâna doamnă, trebuie să 
trimitem în toată graba după fratele tău. E om deştept şi 
serios după cât mi se spune... Şi cu vază în lume, dincolo de 
Chesney Wold, dragul meu, cu toate că nu prea ştiu eu 
multe despre locul acela, şi ne va fi de mare ajutor. 

— Mamă, o întrerupe oşteanul, nu-i prea curând să-ţi cer 
un hatâr? 

— Sigur că nu, scumpul mamei. 

— Atunci fă-mi numai un mare hatâr. Să nu afle fratele 
meu. 

— Să nu afle ce, dragul mamei? 

— Să nu afle de mine. De fapt, mamă dragă, aşa ceva nu 
pot suporta; la aşa ceva nu mă pot hotărî. S-a dovedit atât 
de deosebit de mine şi a făcut aşa de mult ca să se ridice, pe 
câtă vreme eu n-am făcut decât militărie, şi nu am atâta 
tărie şi neruşinare în firea mea ca să mă pot uita în ochii lui 
dintr-un asemenea loc şi sub povara unei asemenea 
învinuiri. Cum ar putea fi de aşteptat ca asemenea 
descoperire să-i facă vreo plăcere unui om ca el? E cu 
neputinţă. Nu, mamă, să păstrăm secretul faţă de el; fă-mi 
mie bunătatea asta mai mare decât o merit şi lasă să 
păstrăm secretul faţă de fratele meu, singurul om din toată 
lumea. 

— Dar nu pentru totdeauna, George. 

— Ei, bine, mamă, poate nu de-a binelea... Cu toate că aş 
putea să te rog şi asta... Dar măcar acuma să-l păstrezi, 
pentru moment, te rog din răsputeri, mamă. Dacă va fi să-i 
ajungă vreodată la ureche că netrebnicul acela de frate-său 
s-a-ntors, zice oşteanul dând din cap cu multă îndoială, aş 
dori să i-o spun chiar eu şi, după felul cum va părea că 
primeşte vestea, să mă hotărăsc dacă să-i mai ies înainte 
sau să mă feresc din calea lui. 

Cum în această privinţă George are evident o idee adânc 
înrădăcinată şi cum hotărârea lui se citeşte uşor pe faţa 
doamnei Bagnet, maică-sa cedează, dându-i încuviințarea 


implicită la cele cerute de el. Pentru asemenea bunătate el 
îi mulţumeşte din suflet. 

— În toate celelalte privinţe, mamă scumpă, voi fi 
înţelegător şi ascultător cât doreşti tu; numai la asta 
singură mă împotrivesc. Aşa că acum sunt gata chiar şi 
pentru avocaţi. Am schiţat - şi George aruncă o privire pe 
masă, la cele scrise de el - o povestire exactă a tot ce ştiu 
despre defunct şi cum am ajuns să fiu amestecat în afacerea 
asta nenorocită. Am înscris povestirea, limpede şi exact, ca 
într-un registru cazon; nici un cuvânt în plus, doar fapte. 
Aveam de gând s-o citesc toată până la capăt, când aş fi fost 
chemat să spun ceva ca să mă apăr. Nădăjduiesc că pot încă 
fi lăsat s-o citesc, dar nu mai am nici-o dorinţă personală în 
această afacere şi, orice s-ar spune sau s-ar face, îmi dau 
cuvântul să nu mai am niciuna. 

Lucrurile fiind aduse într-un stadiu atât de înaintat şi 
mulţumitor, şi timpul de şedere fiind pe sfârşite, doamna 
Bagnet propune să plece. Iarăşi şi iarăşi, bătrâna doamnă 
se agaţă de gâtul fiului ei şi iarăşi şi iarăşi oşteanul o ţine 
îmbrăţişată la pieptul său. 

— Unde ai de gând s-o duci pe mama, doamnă Bagnet? 

— Mă duc, dragul meu, la casa din oraş, la palatul 
Dedlock. Am acolo câteva treburi ce trebuie lichidate 
numaidecât, răspunde doamna Rouncewell. 

— Vrei s-o duci pe mama cu o trăsură până acolo, doamnă 
Bagnet? Dar bineînţeles că ştiu că vrei. De ce oare am mai 
întrebat? 

— De ce? De fapt doamna Bagnet îi răspunde cu umbrela. 

— Ai grijă de ea, prietena mea bună, şi pentru asta toată 
recunoştinţa mea. Sărută-i pe Quebec şi pe Malta, toată 
dragostea mea finului, o strângere de mână din toată inima 
lui Lignum şi asta-i pentru tine, draga mea, mai bine ar fi 
fost zece mii de lire de aur! 

Zicând acestea, oşteanul îşi pune buzele pe fruntea 
bronzată a bătrânicii şi uşa celulei se închide în faţa lui. 


Nici-o rugăminte din partea bunei şi bătrânei îngrijitoare 
n-o înduplecă pe doamna Bagnet să reţină trăsura pentru 
transportul ei acasă. Sărind jos veselă la uşa impozantului 
palat Dedlock şi ajutând-o pe doamna Rouncewell să urce 
treptele, bătrânica dă mâna cu bătrâna doamnă şi apoi o 
porneşte cu pasul ei îndesat, ajungând curând după aceea 
în sânul familiei Bagnet şi apucându-se să spele 
zarzavaturile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Doamna Noastră se află în camera în care a ţinut ultimul 
sfat cu omul ucis, şi stă acolo unde şezuse în noaptea aceea 
şi se uită la locul unde stătuse el, în faţa vetrei căminului, 
studiind-o atât de în voie, când s-aude o bătaie în uşă. Cine 
să fie? Doamna Rouncewell. Ce-a adus-o în oraş pe doamna 
Rouncewell aşa pe neaşteptate? 

— Necazuri, Doamna Noastră. Necazuri amare. O, 
Doamna Noastră, pot să vă rog să mă lăsaţi să schimb 
câteva cuvinte cu Domnia Voastră?! 

Ce întâmplare neaşteptată poate s-o facă pe femeia asta 
liniştită şi bătrână să tremure în aşa hal? Mult mai fericită 
decât Lady Dedlock, aşa cum Lady Dedlock adesea stătea şi 
se gândea, de ce şovăie acum şi de ce se uită la ea cu 
asemenea îndoială? 

— Despre ce-i vorba? Stai jos şi trage-ţi sufletul. 

— O, Doamna Noastră, Doamna Noastră! Mi-am găsit 
fiul... Cel mai tânăr, care a plecat de-acasă să intre în 
armată de-atâta vreme. Şi e în închisoare. 

— Pentru datorii? 

— O, nu, Doamna Noastră; aş fi plătit orice datorie, şi încă 
bucuroasă. 

— Atunci pentru ce e în închisoare? 

— Învinuit de-un omor, de care e la fel de nevinovat cât... 
Cât sunt şi eu. Învinuit de uciderea domnului Tulkinghorn. 

Ce vrea să spună cu asemenea privire şi cu asemenea 
gesturi de implorare? De ce vine aşa de aproape? Ce-i cu 
scrisoarea pe care o ţine în mână? 


— Lady Dedlock! Buna Noastră Doamnă, scumpa Noastră 
Doamnă, draga Noastră Doamnă, trebuie să aveţi inimă să 
mă iertaţi. Sunt în familia Dedlock dinainte de a vă fi născut 
dumneavoastră. Şi vă sunt devotată. Dar gândiţi-vă la fiul 
meu drag învinuit pe nedrept! 

— Dar nu eu îl învinuiesc! 

— Nu, Doamnă, nu. Dar alţii îl învinuiesc, şi e în închisoare 
şi în primejdie. O, Lady Dedlock, dacă puteţi pune doar un 
cuvânt să ajutaţi să se lămurească lucrurile, puneţi-l! 

Câtă înşelare în împrejurarea de faţă? Oare ce putere îşi 
închipuie că are ea, fiinţa pe care o roagă, ca să înlăture o 
bănuială nedreaptă, dacă o fi nedreaptă? Lady Dedlock o 
priveşte cu uimire, aproape cu frică. 

— Doamna Noastră, am plecat noaptea trecută de la 
Chesney Wold ca să-mi găsesc fiul, la vârsta mea înaintată, 
iar pasul pe Drumul Stafiei era atât de stăruitor şi atât de 
solemn cum nu l-am mai auzit în toţi anii din urmă. Noapte 
după noapte, cum se lasă întunericul, pasul răsună prin 
camerele dumneavoastră, dar noaptea trecută a fost cel 
mai îngrozitor. Şi cum s-a întunecat, noaptea trecută, 
Doamnă, am primit scrisoarea de faţă. 

— Ce scrisoare e asta? 

— Sst, sst! Îngrijitoarea se uită jur-împrejur şi răspunde 
înspăimântată, în şoaptă: Doamna Noastră, n-am suflat o 
vorbă despre ea, nu cred ce scrie în ea, ştiu că nu poate fi 
adevărat, sunt cât se poate de sigură că nu-i adevărat. Dar 
fiul meu e în primejdie şi trebuie să aveţi o inimă şi să vă fie 
milă de mine. Dacă ştiţi ceva ce ceilalţi nu ştiu, dacă aveţi 
vreo bănuială, dacă aveţi cheia unei asemenea taine, sau 
vreo pricină ca să o ţineţi ascunsă în sufletul 
dumneavoastră, o, scumpă doamnă, gândiţi-vă la mine, 
biruiţi acea pricină şi daţi taina în vileag. E singurul lucru 
pe care-l cred cu putinţă. Eu ştiu că nu aveţi inimă de 
piatră, dar vă urmaţi calea fără ajutorul nimănui, ştiu că nu 
sunteţi intimă cu prietenii Domniei Voastre, toţi care vă 
admiră... Şi toţi vă admiră... ca pe o frumoasă şi elegantă 


doamnă, ştiu cât sunteţi de departe de ei şi că nu se pot 
apropia de Domnia Voastră. Doamna Noastră, poate că din 
mândrie vă e greu să spuneţi ceva ce ştiţi, dacă-i aşa, vă 
TOg, O, vă rog, gândiţi-vă la slujitoarea credincioasă care şi- 
a petrecut toată viaţa în familia Domniei Voastre pe care o 
iubeşte cu atâta dăruire, înduioşaţi-vă şi ajutaţi-mă să-l 
dezvinovăţesc pe fiul meu! Doamnă, buna mea Doamnă! 
Bătrâna îngrijitoare stăruie cu sincera ei simplitate: sunt 
atât de umilă, în situaţia mea, iar Domnia Voastră sunteţi 
atât de sus şi de departe, că nu vă puteţi închipui ce simt eu 
pentru copilul meu; dar simţirea mi-e atât de adâncă, încât 
am cutezat să vin şi cu curaj să vă rog şi să vă implor să nu 
ne dispreţuiţi, dacă puteţi să ne faceţi o dreptate în 
asemenea împrejurare groaznică! 

Lady Dedlock se scoală şi nu scoate nici un cuvânt până 
nu-i ia scrisoarea din mână. 

— Trebuie s-o citesc? 

— După ce voi fi plecat, Doamna Noastră, vă rog; şi atunci 
să vă amintiţi de tot ce socot eu că-i cu putinţă. 

— Nu ştiu ce aş putea face. Nu ştiu să păstrez eu ceva ce- 
ar putea fi de folos fiului dumitale. Eu nu l-am învinuit 
niciodată de nimic. 

— Doamnă, poate că vă va fi mai milă de el acuzat pe 
nedrept, după ce veţi fi citit scrisoarea. 

Bătrâna îngrijitoare o lasă cuscrisoarea în mână. Într- 
adevăr, Lady Dedlock nu-i o fiinţă cu inima de piatră; şi a 
fost o vreme când înfăţişarea venerabilei bătrâne, venind să 
se roage de ea cu aşa puternică stăruinţă, ar fi mişcat-o 
până în adâncul sufletului. Dar obişnuită de atâta vreme să- 
şi stăpânească şi să-şi înlăture emoţiile şi să ascundă 
adevărul, făcând o îndelungată şcoală în urmărirea ţelurilor 
ei personale, o şcoală distrugătoare care încremeneşte 
pornirile fireşti ale inimii ca pe muştele din chihlimbar şi 
întinde un mic luciu înşelător şi trist peste bine ca şi peste 
rău, peste pasiune ca şi peste indiferenţă, peste 
sensibilitate ca şi peste insensibilitate, a ajuns să-şi 


înfrâneze până şi uimirea. Deschide scrisoarea. Înşiruită pe 
hârtie stă scrisă în litere de tipar povestirea descoperirii 
trupului, cum zăcea cu faţa în jos pe duşumea, împuşcat în 
inimă; iar dedesubt chiar numele ei, urmat de cuvântul 
„ucigaşă”. Scrisoarea îi cade din mână. Cât de mult a stat 
hârtia jos pe podea, ea nu ştie. Dar încă se mai afla acolo 
unde căzuse, când un slujitor i se înfăţişează, vestind-o că 
jos a venit tânărul cu numele de Guppy. Se vede că vorbele 
slujitorului au fost repetate de câteva ori, pentru că îi 
răsună în cap înainte de a fi început să le înţeleagă. 

— Să intre! 

El intră. Ţinând în mână scrisoarea pe care o ridicase de 
pe parchet, Doamna Noastră încearcă să-şi adune 
gândurile. În ochii domnului Guppy, ea e aceeaşi Lady 
Dedlock, păstrându-şi aceeaşi atitudine mândră şi glacială, 
dinainte pregătită. 

— Domnia Voastră poate nu va fi de la început înclinată să 
ierte vizita unuia care niciodată n-a fost binevenit în faţa 
Domniei Voastre... Lucru de care nu mă pot plânge. Pentru 
că sunt silit să mărturisesc că în felul în care s-au arătat 
lucrurile, niciodată n-au prilejuit o rațiune întemeiată ca să 
fiu binevenit, dar nădăjduiesc că atunci când vă voi expune 
pricinile vizitei mele de aici, nu-mi veţi mai găsi nici-o vină, 
zice domnul Guppy. 

— Expune-le. 

— Vă mulţumesc, Lady Dedlock. Trebuie înainte de toate 
să explic Domniei Voastre - domnul Guppy se aşază pe 
marginea unui scaun şi-şi pune pălăria pe covor la 
picioarele lui - că domnişoara Summerson, al cărei chip, 
după cum am mai spus o dată înainte Domniei Voastre, mi-a 
fost într-o epocă din viaţă adânc întipărit în inimă, dar apoi 
şters de împrejurări ce n-au depins de mine, mi-a 
comunicat, după ce am avut plăcerea să fiu ultima oară 
primit de Domnia Voastră, că doreşte cu deosebire să nu 
mai fac nici un demers de nici un fel ce-ar fi în legătură cu 
ea sau care ar privi-o. Şi cum dorinţele domnişoarei 


Summerson sunt legi pentru mine (afară doar dacă vin în 
legătură cu împrejurări ce nu mai depind de voinţa mea), 
nu m-am mai aşteptat, ca atare, să am distinsa cinste de a 
mă înfăţişa Domniei Voastre. 

— Şi totuşi eşti aici, îi atrage atenţia Lady Dedlock, prost 
dispusă. 

— Şi totuşi sunt aici, recunoaşte domnul Guppy. [inta mea 
fiind să aduc la cunoştinţa Domniei Voastre, sub semnul 
tainei, de ce mă aflu aici. 

— Oricât ai face-o de limpede şi de scurt, îi spune Doamna 
Noastră, tot n-ar fi destul. 

— Nici nu sunt în stare să vă rog cu destulă insistenţă, îi 
răspunde domnul Guppy, oarecum jignit, să luaţi cu 
deosebire act că nu e vorba de un interes al meu care mă 
aduce aici. Venind aici, nu urmăresc să slujesc nişte scopuri 
interesate de-ale mele. De n-ar fi fost făgăduiala pe care am 
dat-o domnişoarei Summerson, şi care pentru mine e 
sfântă... N-aş fi venit, de fapt, să vă întunec iarăşi uşile, ci 
le-aş fi lăsat în voia soartei. 

Domnul Guppy socoteşte că a venit momentul să-şi treacă 
amândouă mâinile prin păr, ca să-l ridice în creştetul 
capului. 

— Domnia Voastră îşi va aminti că ultima oară când am 
fost aici, am dat peste un eminent personaj din lumea 
juriştilor, a cărui pierdere o deplângem cu toţii. Personajul 
acela, de-atunci înainte, s-a apucat să facă tot soiul de 
demersuri împotriva mea, însoţite de ceea ce trebuie să 
numesc rea-credinţă, şi le-a făcut în orice împrejurare şi de 
fiecare dată, încât mi-a fost grozav de greu să mă controlez 
ca, printr-o inadvertenţă, să nu fac cumva ceva împotriva 
dorințelor domnişoarei Summerson. Lauda de sine nu-mi 
slujeşte; dar pot spune, în ceea ce mă priveşte, că nici nu 
sunt un om chiar atât de nepriceput în afaceri. 

Lady Dedlock se uită la el dur şi întrebător. Domnul Guppy 
îşi abate numaidecât privirile de la faţa ei şi se uită în altă 
parte. 


— Într-adevăr, continuă tânărul, ajunsese să fie atât de 
greu să bănuieşti de ce putea fi în stare eminentul personaj 
în combinaţie cu ceilalţi, încât până la dispariţia lui, pe care 
cu toţii o deplângem, am fost buimac... Cuvântul pe care 
Domnia Voastră, care vă mişcaţi în cercurile cele mai înalte, 
să fie atât de bună şi să-l socoată echivalentul cuvântului 
uluit. Şi Small... Nume pe care îl folosesc pentru alt 
personaj, un prieten de-al meu pe care Domnia Voastră nu-l 
cunoaşte... A ajuns atât de tainic şi cu două feţe, încât 
uneori îmi venea cam greu să mă stăpânesc să nu-i ard vreo 
două peste cap. Cu toate acestea, ba punându-mi la bătaie 
umilele mele mijloace, ba cu ajutorul unui prieten comun, 
pe numele său domnul Tony Weevle (care are o chemare 
pentru înalta aristocrație şi care are în camera sa 
totdeauna atârnat portretul Domniei Voastre), am ajuns să 
am motive serioase să mă tem, drept care am venit să-i 
spun Domniei Voastre să fie cu ochii în patru. Mai înainte de 
toate îmi va îngădui Domnia Voastră să-i pun întrebarea 
dacă în cursul dimineţii a primit vizita câtorva persoane 
ciudate? Nu-i vorba de oaspeţi din lumea bună, ci de nişte 
fiinţe cum ar fi de exemplu fosta servitoare a domnişoarei 
Barbary, sau un individ ce nu se poate folosi de membrele-i 
inferioare, purtat sus pe scară ca o sperietoare? 

— Nu. 

— Atunci vă încredinţez că astfel de oaspeţi au fost aici şi 
au fost primiţi aici în casă. Pentru că i-am văzut la uşă şi am 
aşteptat în colţul străzii până ce-au ieşit şi mi-a luat 
jumătate de oră cât am ocolit ca să mă feresc de ei. 

— Dar ce mă priveşte pe mine toată treaba asta, sau ce te 
priveşte pe dumneata? Nu te înţeleg. Ce vrei să spui? 

— Lady Dedlock, am venit să vă previn să fiţi cu ochii în 
patru. Se poate să nu fie nevoie. Cu atât mai bine. Atunci 
am făcut doar tot ce-am putut ca să-mi ţin făgăduiala faţă 
de domnişoara Summerson. Eu totuşi tare mă tem (din cele 
ce i-au scăpat lui Small şi din câte l-am tras noi de limbă) că 
scrisorile acelea, pe care trebuia să vi le fi adus Domniei 


Voastre, n-au fost distruse atunci când am crezut eu c-au 
fost. Că dac-a fost să iasă la iveală ceva din ele, atunci aşi 
ieşit! Că oaspeţii la care am făcut aluzie au venit aici azi 
dimineaţă ca să stoarcă bani pe ele. Şi că sau i-au stors, sau 
sunt pe punctul de a-i stoarce. Domnul Guppy îşi ridică 
pălăria şi se scoală în picioare. Domnia Voastră ştie cel mai 
bine dacă în cele ce spun eu este ceva sau dacă nu-i nimic. 
Ceva sau nimic, am procedat potrivit dorințelor 
domnişoarei Summerson, lăsând lucrurile la voia 
întâmplării şi desfăcând, pe cât mi-a fost cu putinţă, tot 
ceea ce începusem să fac; atâta mi-e destul, în cazul în care 
mi-am luat îndrăzneala să vă previn să fiţi cu ochii în patru 
fără să fie nevoie de aşa ceva, nădăjduiesc că vă veţi strădui 
să treceţi cu vederea îndrăzneala mea şi eu mă voi strădui 
să suport dezaprobarea Domniei Voastre. Şi acum, vă cer 
îngăduinţa de a mă retrage şi vă încredinţez că nu mai aveţi 
a vă teme că voi mai veni vreodată în faţa Domniei Voastre. 

Lady Dedlock abia de a luat act cu o privire de aceste 
vorbe, dar puţin după plecarea lui, trage cordonul 
clopoţelului. 

— Unde e sir Leicester? 

Feciorul răspunde că în momentul de faţă e închis singur 
în bibliotecă. 

— A primit sir Leicester astăzi dimineaţă ceva oaspeţi? 


— Câţiva, pentru afaceri. Feciorul purcede la descrierea 
lor, aşa cum anticipase domnul Guppy. Destul, poate să 
plece. 

Aşa! Vasăzică totul s-a năruit. Numele ei a intrat în gura 
celor mulţi, soţul ei i-a aflat păcatele, fapta-i de ocară e 
publică... Poate că se răspândegşte chiar în clipa de faţă în 
timp ce ea se gândeşte... Şi pe deasupra trăsnetului 
prevăzut de-atâta vreme de ea şi neprevăzut de el, mai e şi 
învinuirea unui acuzator invizibil, cum c-ar fi ucigaşa 
duşmanului ei. 

Duşman îi era, şi-i drept că adesea, adesea, da, adesea i-a 
dorit moartea. Duşman îi este chiar şi din mormânt. 
Groaznica învinuire cade asupra ei ca o nouă tortură 
dictată de mâna lui neînsufleţită. Şi când îşi aminteşte cum 
a fost pe ascuns până la uşa lui, în noaptea omorului, şi cum 
poate fi dovedită că şi-a concediat fata din casă, cea 
favorită, atât de curând înainte de săvârşirea crimei, anume 
ca să scape de sub observare, se cutremură de groază ca şi 
cum mâinile călăului i-ar cuprinde gâtul în laţul 
spânzurătorii. 

S-a trântit pe podea şi stă cu părul răvăşit sălbatic şi cu 
faţa îngropată în faldurile unei canapele. Apoi se ridică, 
merge cu paşi grăbiţi încoace şi încolo, se aruncă iarăşi pe 
jos, se leagănă şi geme. Oroarea care a cuprins-o e de 
nedescris. Chiar dacă ar fi fost ea ucigaşa, tot n-ar fi putut 
s-o simtă mai intens. 

Fiindcă aşa cum intenţiile ei ucigaşe dinaintea faptei, cu 
oricâtă precauţie ar fi fost aceasta săvârşită, erau orbite de 
proporţia gigantică pe care o luase făptura odioasă a 
dușmanului, împiedicând-o să se gândească la consecinţe, şi 
aşa cum acele consecinţe ar fi dat năvală într-un iureş de 
neînchipuit în clipa în care duşmanul ar fi fost doborât - 
lucru ce se întâmplă totdeauna când se săvârşeşte un omor 
- tot astfel acum îşi dădea limpede seama că ori de câte ori 
el o urmărise, pândind-o, iar ea gândise „de ce nu-l loveşte 
moartea pe bătrânul ăsta să piară din calea mea”, de fapt 


nu era decât dorinţa ca toate dovezile pe care le deţinea 
împotriva ei să se spulbere în patru vânturi, ca pleava. Aşa 
se explică uşurarea plină de păcat pe care a resimţit-o la 
moartea lui. Dar moartea lui nu-i decât piatra de sprijin 
dintr-o boltă sinistră care s-a dislocat, şi-acuma bolta a 
prins să se năruie şi să se prăbuşească în mii de fărâme, ce- 
o zdrobesc şi-o sfârtecă bucată cu bucată! 

Astfel, un sentiment teribil se strecoară în ea şi-o 
cuprinde, sentimentul că de urmăritorul acela, viu sau 
mort, cu inima împietrită şi de neclintit, aşa cum prea bine 
şi-l aminteşte în înfăţişarea lui din viaţă, sau fără inima 
împietrită şi nici de neclintit de când stă culcat în sicriu... 
De acest om nu există altă scăpare decât moartea. Hărţuită 
ca un vânat, trebuie să fugă. Ruşinea, spaima, remuşcarea 
şi suferinţa o copleşesc cu desăvârşire, şi chiar şi tăria şi 
încrederea îi sunt doborâte şi spulberate ca nişte frunze 
luate de-un vânt puternic. 

În grabă, adresează cele câteva rânduri de mai jos soţului 
ei, le sigilează şi i le lasă pe masă. 

„Dacă sunt căutată ori învinuită de uciderea lui, crede-mă 
că sunt complet nevinovată. Alt lucru bun de mine să nu 
crezi, fiindcă m-am făcut vinovată de toate celelalte ce-mi 
sunt puse în sarcină, pe care le-ai auzit sau le vei auzi. În 
noaptea aceea blestemată, mă prevenise că-ţi va divulga 
vinovăția mea. După ce s-a despărţit de mine, am ieşit sub 
pretext că mă plimb în grădină, unde m-am plimbat un 
timp, dar de fapt ieşisem numai ca să mă duc după el şi să 
fac un ultim demers să nu mai prelungească îngrozitoarea 
caznă în care mă ţinea nu ştii de câtă îndelungată vreme, şi 
să se îndure să lovească a doua zi. 

I-am găsit casa în întuneric şi tăcere. Am sunat de două ori 
la uşă, dar nu mi s-a răspuns şi m-am întors acasă. 

Dar casă nu mai am. Povară n-am să-ţi mai fiu. Fie ca în 
indignarea ta îndreptăţită să poţi uita de nevrednica femeie 
căreia i-ai dăruit cel mai generos devotament... Care te 
ocoleşte sub apăsarea unei ruşini mai profunde decât cea 


cu care caută să fugă de ea însăşi... Şi care-ţi scrie acest 
ultim rămas bun!” 

Îşi acoperă faţa cu un voal, se îmbracă în grabă, îşi lasă 
toate giuvaierurile şi toţi banii, îşi aţinteşte urechea, 
coboară în clipa în care coridorul e pustiu, deschide şi 
închide uşa cea mare şi, într-o fâlfâire, dispare în noaptea 
aspră şi geroasă.56 ndiferent, aşa cum se cuvine înaltei sale 
educaţii, pala tul din oraş al familiei Dedlock se uită ţintă la 
celelalte case de pe strada de o măreție sumbră şi nu lasă 
să urmărire se vadă în afară nici un semn că se petrece 
ceva rău înăuntru. Echipaje trec în viteză, duruind, se bate 
la uşi, schimburi de vizite au loc în lume, femei 
fermecătoare pe vremuri, cu gâtlejuri scheletice acum, cu 
obrazuri care au fost ca de piersică în floare, îngrozitoare 
de văzut acum la lumina zilei, când asemenea făpturi 
fascinante par a fi adevărata contopire a Femeii cu 
Moartea, continuă să uluiască ochii bărbaţilor. Din 
grajdurile reci ies la iveală trăsuri legănându-se uşor, 
mânate de vizitii cu picioare scurte şi peruci gălbui, 
cufundaţi adânc în huse pufoase, iar cocoţaţi în spate, 
lachei pompoşi, purtând bastoane de paradă, pe cap cu 
bicornuri puse pe-o ureche; adevărat spectacol îngeresc. 

Palatul din oraş al familiei Dedlock nu-şi schimbă 
înfăţişarea exterioară şi trec ceasuri până ce posomorârea-i 
slăvită dinăuntru i se tulbură. Dar Volumnia cea blondă, 
cuprinsă de boala plictisului ce domneşte în acel lăcaş, 
văzând că răul îi atacă oarecum cu violenţă starea 
sufletească, îndrăzneşte până la urmă să se ducă în 
bibliotecă, pentru o schimbare de decor. Uşoara-i bătaie în 
uşă rămânând fără răspuns, o deschide şi priveşte înăuntru. 
Nevăzând pe nimeni, pătrunde în încăpere. 

Zburdalnica domnişoară Dedlock e vestită în Bath, oraşul 
vârstnicilor, în care creşte iarba pe străzi, ca una ce-i 
îmboldită de o curiozitate stăruitoare, care o împinge în 
situaţii convenabile sau neconvenabile să se strecoare, la 
ochi cu lornieta legată în aur, scrutând cu privirea lucruri 


de tot felul. Bineînţeles că se foloseşte de împrejurarea 
prezentă ca să treacă în revistă, ca într-un zbor de pasăre, 
scrisorile şi hârtiile verişorului ei, vârându-şi nasul în 
documentul ăsta, trăgând o ocheadă, cu capul într-o parte, 
la celălalt document şi ţopăind de la o masă la alta, cu 
lornieta la ochi, iscoditoare şi fără astâmpăr. În cursul unor 
asemenea cercetări, se împiedică de ceva şi, întorcându-şi 
lornieta în direcţia aceea, îşi vede verişorul zăcând pe 
podea ca un arbore doborât. 

Ţipătul mic şi răsfăţat al Volumniei capătă, din cauza unei 
asemenea surprize, o creştere considerabilă în faţa 
realităţii, şi curând toată casa se pune în mişcare. Slujitorii 
zboară în sus şi-n jos pe scară, clopoţelele sunt sunate din 
răsputeri, se trimite după medici şi Lady Dedlock e căutată 
în toate părţile, dar nicăieri nu-i de găsit. Nimeni n-a mai 
văzut-o sau auzit-o de când a sunat ultima oară clopoţelul. 
Scrisoarea ei către sir Leicester e descoperită pe masă... 
Dar e încă îndoielnic dacă Domnia Sa n-a primit cumva o 
altă misivă, din altă lume, cerându-i să răspundă personal, 
căci toate limbile vii, cât şi cele moarte sunt totuna pentru 
el. 

Îl culcă pe pat şi-l sucesc, şi-l freacă, şi-i fac vânt, şi-i pun 
gheaţă la cap şi se încearcă tot soiul de mijloace ca să-l 
readucă la viaţă. Cu toate acestea, ziua s-a scurs şi noaptea 
a pătruns în cameră până ce horcăitul a prins să se aline şi 
până ce ochii ficşi arată că văd lumânarea ce i se trece din 
când în când pe dinainte. Şi după ce schimbarea a început 
să se manifeste, continuă să progreseze treptat; treptat, 
clatină din cap, mişcă ochii, ba, chiar şi mâna în semn că 
aude şi înţelege. 

Azi-dimineaţă s-a prăbuşit ca un gentilom impunător şi 
frumos, uşor suferind, dar cu o înfăţişare minunată şi cu 
faţa plină. Acum zace pe pat ca un bătrân, cu obrajii 
scofâlciţi, ca o umbră ramolită a celui ce fusese. Avusese o 
voce amplă şi melodioasă şi multă vreme fusese mai mult 
decât încredinţat de greutatea şi importata pe care o are 


pentru specia umană fiecare cuvânt rostit de el, încât 
vorbele lui ajunseseră să sune ca şi cum ar fi reprezentat o 
valoare în sine. Dar acum de-abia mai poate şopti; şi ceea 
ce şopteşte sună exact ceea ce €... un talmeş-balmeş, o 
limbă neînţeleasă. 

Preferata şi credincioasa lui îngrijitoare stă în picioare la 
căpătâiul patului. E primul fapt de care ia cunoştinţă şi e 
limpede că-i face plăcere. După ce zadarnic a încercat să se 
facă înţeles prin vorbire, face semn să i se dea un creion. 
Atât de lipsite de sens sunt semnele lui încât la început nu 
poate fi înţeles; doar bătrâna îngrijitoare descoperă ce 
doreşte sir Leicester şi-i aduce o tăbliță de scris. 

După ce a stat o bucată de vreme, a hârcâit încetişor pe 
tăbliță, cu o mână ce nu mai e a lui: „Chesney Wold”. 

— Nu, îi răspunde ea; se află în Londra. I-a venit rău azi- 
dimineaţă în bibliotecă. E foarte mulţumită că s-a întâmplat 
să vină la Londra şi că-l poate îngriji. Nu-i o boală cu urmări 
serioase, sir Leicester. Mâine vă veţi simţi mult mai bine, sir 
Leicester. Toţi domnii medici spun aşa. 

Vorbele ei sunt însoţite de lacrimi ce se scurg, pe bătrâna-i 
faţă cinstită. 

După ce a cercetat camera şi s-a uitat cu deosebită atenţie 
jur-împrejurul patului la medicii ce-i stăteau la căpătâi, el 
scrie pe tăbliță: „Doamna Mea.” 

— Doamna Noastră a ieşit, sir Leicester, înainte să vi se fi 
făcut rău, şi încă nu ştie că sunteţi bolnav. 

EI, arată iarăşi cuprins de o mare nelinişte, la cele două 
cuvinte. Toţi încearcă să-l potolească, dar el, cu o nelinişte 
sporită, arată iarăşi din ce în ce mai agitat. Văzându-i că se 
uită unii la alţii, neştiind ce să răspundă, sir Leicester luă 
din nou tăbliţa şi scrie: „Doamna Mea. Pentru Dumnezeu, 
unde-i?” Şi scoate un geamăt de rugă. 

Se crede c-ar fi bine ca bătrâna lui îngrijitoare să-i dea 
scrisoarea Lady-ei Dedlock, al cărei cuprins nimeni nu-l ştie 
şi nici nu-l poate presupune. Ea o deschide pentru a i-o 
pune în faţă ca s-o citească. După ce-a citit-o în încordată 


trudă, o întoarce cu faţa în jos ca să nu fie văzut şi rămâne 
nemişcat, gemând. Apoi cade într-un nou soi de criză, sau 
într-un leşin, şi abia după un ceas redeschide ochii, 
sprijinindu-se pe braţul bătrânei sale slujitoare, atât de 
credincioasă şi devotată. Doctorii văd că bolnavul se simte 
cel mai bine cu ea şi, când nu trebuie să intervină ca să-i 
dea o mână de ajutor, o ţin aproape. 

Tăbliţa e cerută iarăşi; dar cuvântul pe care doreşte să-l 
scrie nu-i vine în minte. 

E jalnic să-i vezi neliniştea, străduinţa şi îndurerarea în 
care se află în impasul prezent. Îţi pare că o să- 
nnebunească din pricina nevoii pe care o simte şi din graba 
şi neputinţa cu care se chinuie să spună ce-i de făcut şi pe 
cine să caute. A scris litera B şi apoi s-a oprit. Dintr-o dată, 
în culmea chinului în care se trudeşte, adaugă cuvântul 
„domnul” înaintea literei. Bătrâna îngrijitoare sugerează 
numele lui Bucket. Slavă Domnului! Asta voia să spună. 

— Domnul Bucket se întâmplă să fie la parter, în interes de 
serviciu. Să vină sus? 

Nu-i cu putinţă să te înşeli în privinţa nevoii arzătoare a lui 
sir Leicester de a-l vedea pe poliţist şi a dorinţei pe care o 
manifestă de a scoate din cameră pe toţi, afară de 
îngrijitoare. Se goleşte camera numaidecât şi domnul 
Bucket îşi face apariţia. Dintre toţi oamenii de pe faţa 
pământului, sir Leicester pare să fi căzut din înalta-i 
condiţie socială ca să-şi pună întreaga încredere şi nădejde 
în omul ăsta. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, sunt tare mâhnit că vă 
găsesc aşa. Nădăjduiesc să vă revină bună-dispoziţie. Sunt 
sigur că are să vă revină, de dragul familiei şi pentru 
cinstea ei. 

Sir Leicester îi pune scrisoarea în mână şi se uită stăruitor 
la faţa lui în timp ce-o citeşte. O nouă înţelegere apare în 
ochiul domnului Bucket în timp ce citeşte scrisoarea; cu 
degetul încovoiat în timp ce ochiul îi priveşte încă peste 
cuvinte, el zice scurt: 


— Sir Leicester Dedlock, Baronet, vă înţeleg. 

Sir Leicester scrie pe tăbliță: „lertare deplină. Găseşte- 
0...” Domnul Bucket îi opreşte mâna. 

— Sir Leicester Dedlock, Baronet, o voi găsi. Dar căutarea 
să fie începută numaidecât. Nici-o clipă nu trebuie pierdută. 
Cu agerimea gândului, domnul Bucket urmăreşte privirea 

lui sir Leicester Dedlock către o casetă mică de pe masă. 

— S-o aduc aici, sir Leicester Dedlock, Baronet? 
Bineînţeles! S-o descui cu una din cheile de aici? 
Bineînţeles! Cu cea mai mică cheie? Fără îndoială! Să scot 
bancnotele afară? Aşa am să procedez. Să le număr? Aşa 
ceva se face la iuţeală. Douăzeci şi cu treizeci, cincizeci şi 
cu douăzeci, şaptezeci şi cu cincizeci o sută douăzeci şi cu 
patruzeci, o sută şaizeci. Să le iau pentru cheltuieli? Aşa am 
să fac şi-am să vă dau socoteală neapărat. Să nu mă 
zgârcesc cu banii? Bine, n-am să mă zgârcesc. 

Uşurinţa şi siguranţa interpretării domnului Bucket a unor 
asemenea capitole e ceva ce ţine de supranatural. Doamna 
Rouncewell, care ţine lumina, e zăpăcită de iuţeala cu care- 
şi mişcă ochii şi mâinile, când pleacă, aprovizionat pentru 
călătorie. 

— Sunteţi mama lui George, prea venerabilă doamnă; 
dumneavoastră trebuie să fiţi, cred, zice domnul Bucket, 
deoparte, cu pălăria pe cap şi încheindu-şi nasturii de la 
haină. 

— Da, domnule, eu sunt nenorocita sa mamă. 

— Aşa am crezut potrivit celor ce mi-a spus nu demult. 
Bine, atunci să vă spun ceva. Să nu mai fiţi nenorocită. Fiul 
dumneavoastră e nevinovat. Şi-acum nu începeţi să 
plângeţi. Pentru că trebuie să aveţi grijă de sir Leicester 
Dedlock, şi n-o s-o puteţi face plângând. Cât despre fiul 
dumneavoastră, el e bine sănătos, să mă credeţi; şi vă 
trimite dragostea lui plină de respect, nădăjduind că şi 
dumneavoastră sunteţi bine sănătoasă. A ieşit din 
încurcătură basma curată; asta-i cu el; nici o acuzaţie 
împotriva persoanei lui, cum nu e nici împotriva 


dumneavoastră şi mă prind pe o liră că persoana 
dumneavoastră e fără cusur. lrebuie să mă credeţi fiindcă 
eu sunt acela care am pus mâna pe fiul dumneavoastră. S-a 
purtat foarte frumos în împrejurarea aceea, şi-i un bărbat 
minunat şi dumneavoastră sunteţi o doamnă minunată şi 
respectabilă; mama şi fiul alcătuiți o pereche ce poate fi 
arătată ca model la lumea întreagă. Sir Leicester Dedlock, 
Baronet, ceea ce mi-aţi încredinţat voi duce la bun sfârşit. 
Să nu vă temeţi că mă voi abate din calea mea la dreapta 
ori la stânga; sau că am să-mi pierd timpul cu somnul, 
spălatul sau bărbieritul până ce nu voi găsi ceea ce plec să 
caut. Să-i duc din partea Domniei Voastre numai cuvinte 
plăcute şi iertare? Sir Leicester Dedlock, Baronet, aşa voi 
face. Şi vă doresc numai bine şi toate necazurile astea de 
familie să fie lichidate... Aşa cum, o Doamne! Multe 
necazuri în alte familii au mai fost lichidate şi vor mai fi 
până la sfârşitul lumii. 

Cu asemenea peroraţie, domnul Bucket, îmbumbat la 
nasturi, părăseşte liniştit casa, uitându-se stăruitor înainte, 
de parc-ar fi şi străpuns noaptea cu privirile în căutarea 
fugarei. 

Prima mişcare e să intre singur în camerele Doamnei 
Dedlock şi să le cerceteze în căutarea unui semn cât de 
neînsemnat care ar putea să-l ajute. Camerele sunt acum în 
întuneric şi să-l vezi pe domnul Bucket cu o lumânare de 
ceară în mână, ţinând-o deasupra capului şi făcându-şi în 
minte un inventar strict al obiectelor delicate dinăuntru, ce 
vădesc un contrast atât de ciudat cu persoana lui, e, zău, 
ceva unic... Ce nu poate fi văzut de nimeni, pentru că 
Domnia Sa a avut grijă să se încuie pe dinăuntru. „Ce 
budoar parfumat!”, zice domnul Bucket, care se simte într- 
un fel reîmprospătat în franceza lui de aerul curat al 
dimineţii. „Trebuie să fi costat o grămadă de bani. Ciudate 
obiecte, să te desparţi de ele, trebuie să-i fi venit greu s-o 
facă!” 


Deschizând şi închizând sertare de masă şi uitându-se prin 
casetele de bijuterii şi prin cutiuţele lăcuite, îşi vede chipul 
în felurite oglinzi şi începe a filosofa. 

„S-ar zice că sunt o persoană din lumea mare care-şi pune 
cordoane şi fireturi, pregătindu-se pentru balul de la clubul 
Almack. Te pomeneşti că sunt mare crai într-un regiment de 
gardă şi eu habar n-am.” 

Tot uitându-se în jurul său, găseşte o casetă mică şi 
luxoasă în interiorul unui sertar şi o deschide. Mâna lui 
mare, întorcând nişte mănuşi pe care mai că nu le simte, 
atât sunt de uşoare şi de fine, dă peste o batistă albă. 

„Hm! la să ne uităm puţin la tine, zice domnul Bucket, 
punând lumânarea jos. De ce eşti ţinută singură aici? Care-i 
pricina? Eşti a Doamnei Dedlock sau a altcuiva? Trebuie să 
ai o monogramă printr-un colţ pe undeva, cred? 

O găseşte în timp ce vorbeşte: „Esther Summerson” „Oh! 
Exclamă domnul Bucket, întrerupându-se şi ducându-şi 
degetul la ureche. Hai să te iau cu mine!” 

Îşi termină cercetările la fel de liniştit şi de conştiincios 
precum le-a început, lasă toate lucrurile aşa cum le-a găsit, 
se strecoară afară din camere cam după vreo cinci minute 
şi iese în stradă. Aruncând o privire în sus către fereastra 
abia luminată a camerei lui sir Leicester, se îndreaptă în 
mare grabă la cea mai apropiată staţie de vehicule, alege 
un cal pe măsura banilor pe care-i are, şi porunceşte să fie 
dus la Pavilionul de tir. Domnul Bucket nu pretinde că e un 
cunoscător versat în materie de cai; dar când trebuie, 
scoate ceva mai mulţi bani pentru cazul cu pricina şi, în 
general, îşi rezumă cunoştinţele în privinţa subiectului la 
observaţia că atunci când vede cum merge un cal ştie 
numaidecât ce poate animalul acela. 

Cunoştinţele sale nu dau greş în împrejurarea de faţă. 
Zgâlţăâit în duruitul trăsurii pe piatra pavajului într-o viteză 
primejdioasă, totuşi îndreptându-şi cu grijă privirile 
pătrunzătoare asupra tuturor făpturilor furişate pe 
dinaintea cărora trece pe străzi în miez de noapte, ba, chiar 


uitându-se la luminile ferestrelor de sus, unde oamenii sunt 
gata să se culce ori s-au şi culcat, şi la toate întorsăturile 
prin care zornăie trăsura, cât şi la cerul ce apasă greu şi la 
pământul pe care zăpada îl acoperă în strat subţire, pentru 
că orişiunde s-ar putea să-i iasă în cale ceva să-l ajute, 
domnul Bucket se năpusteşte spre destinaţie cu asemenea 
grabă încât, când se opreşte, calul îl ascunde pe jumătate 
într-un nor de aburi. 

— Deshamă-l puţin ca să prindă putere şi eu mă întorc 
îndată! 

Trece prin coridorul lung de lemn şi-l găseşte pe oştean 
fumându-şi pipa. 

— M-am gândit c-ar trebui să vin, George, după toate prin 
câte ai trecut, dragă băiete! Dar n-am timp de pierdut cu 
vorbele. Aşa că, noroc! Acum totul e să salvăm o femeie. 
Domnişoara Summerson, care era aici când a murit 
Gridley... Aşa o cheamă, după cum ştiu... Perfect! la spune- 
mi, unde locuieşte? 

Oşteanul vine chiar de-acolo, şi-i dă adresa, aproape de 
Oxford Street. 

— N-are să-ţi pară rău, George. Noapte bună! 

Pleacă, iarăşi, cu impresia că l-a văzut pe Phil stând lângă 
focul îngheţat şi uitându-se la el cu gura căscată; şi iarăşi o 
ia la galop şi iarăşi coboară din trăsură într-un nor de aburi. 

Domnul Jarndyce, singura fiinţă trează din casă, tocmai se 
duce să se culce; înalţă capul de pe cartea pe care-o citeşte, 
auzind sunetul pripit al clopoţelului şi vine la uşă cu halatul 
pe el. 

— Nu vă speriaţi, domnule. Într-o clipă vizitatorul devine 
familiar şi intim cu el, intră în verandă, închide uşa şi stă cu 
mâna pe clanţă. Am avut plăcerea să vă cunosc înainte. 
Inspector Bucket. Priviţi la batista domnişoarei Esther 
Summerson, domnule. Găsită de mine acum un sfert de oră, 
pusă deoparte într-un sertar al Doamnei Dedlock. Nici-o 
clipă de pierdut. Chestiune de viaţă şi de moarte. O 
cunoaşteţi pe Lady Dedlock? 


— Da. 

— S-a făcut o descoperire acolo, astăzi. Secrete de familie 
date în vileag. Sir Leicester Dedlock, Baronetul, a avut un 
atac... Apoplexie sau paralizie... Nu poate fi readus în 
simţiri şi un timp preţios s-a pierdut. Lady Dedlock a 
dispărut astăzi după-amiază şi i-a lăsat lui o scrisoare din 
care se vede că nu-i a bine. Aruncaţi-vă şi dumneavoastră 
ochii pe ea. Iat-o! 

Domnul Jarndyce, după ce a citit-o, îl întreabă ce crede. 

— Nu ştiu. Parc-ar fi sinucidere. În orice caz, primejdia 
creşte din ce în ce, în fiecare clipă, şi spre aşa ceva se 
merge. Aş da câte o sută de lire de fiecare oră pierdută de 
la plecarea ei până acuma. Uite ce, domnule Jarndyce, sunt 
pus de sir Leicester Dedlock, Baronetul, s-o urmăresc, s-o 
găsesc... S-o salvez şi să-i duc mesaj de iertare din partea 
lui. Am bani şi depline puteri, dar îmi lipseşte ceva. Îmi 
lipseşte domnişoara Summerson. 

Domnul Jarndyce repetă cu glasul tulburat: 

— Domnişoara Summerson? 

— Uite ce, domnule Jarndyce, domnul Bucket i-a citit pe 
faţă cu cea mai mare atenţie, tot timpul. Mă adresez 
Domniei Voastre ca unui gentilom de inimă şi omenie şi în 
nişte împrejurări care cer asemenea grabă cum arareori se 
întâmplă; dacă întârzierea se vădeşte a fi cândva 
primejdioasă, acum e cea mai primejdioasă, şi dacă 
vreodată nu vă veţi putea ierta că aţi prilejuit-o, acum e 
momentul în care aţi putea-o prilejui. Opt sau zece ceasuri 
ce valorează, după cum v-am spus, cel puţin o sută de lire 
bucata, au fost pierdute de când a dispărut Lady Dedlock. 
Sunt împuternicit s-o găsesc. Sunt inspectorul Bucket. Pe 
lângă tot ce apasă greu asupra ei, mai e pe deasupra, aşa 
cum crede ea, şi bănuiala de omor. Dacă o urmăresc singur, 
ea, neştiind cele ce sir Leicester Dedlock, Baronetul, mi-a 
comunicat mie, poate fi cuprinsă de disperare. Dar dacă o 
urmăresc însoţit de o tânără domnişoară, ce corespunde în 
totul cu tânăra domnişoară pentru care are o afecţiune... 


Nu pun nici-o întrebare şi nu spun mai mult de-atât... Îmi va 
da crezare că vin ca prieten. Numai s-o ajung din urmă şi să 
fiu în stare s-o ademenesc, punându-i în faţă pe tânăra 
domnişoară, şi o voi salva, şi voi izbuti, dacă mai e în viaţă. 
Dacă o ajung din urmă singur... Lucru tare greu... Şi-mi 
dau toată osteneala, nu răspund cât de bine ar putea ieşi. 
Timpul zboară; e către ora unu noaptea. Când bate unu, 
avem încă un ceas pierdut şi iată că toate ceasurile scurse 
fac o mie de lire, în loc de o sută. 

Totul e adevărat şi natura grabnică a cazului nu mai poate 
fi discutată. Domnul Jarndyce îl roagă să rămână pe loc, în 
timp ce el va vorbi cu domnişoara Summerson. Domnul 
Bucket răspunde că aşa va face, dar, procedând după 
obişnuitele-i principii, nu face aşa ceva... ci îl urmează sus 
pe scară ca să nu-şi piardă omul din ochi. 

Aşa că se furişează şi pândeşte din întunericul scării, în 
timp ce domnul Jarndyce şi Esther dezbat cazul. Într-un 
timp foarte scurt, domnul Jarndyce coboară şi-i spune 
domnului Bucket că domnişoara Summerson vine 
numaidecât şi ea, şi că va merge sub protecţia lui, 
însoţindu-l oriunde pofteşte. Domnul Bucket, mulţumit, îşi 
exprimă deplinul acord şi o aşteaptă la uşă să vină. 

În mintea lui se face că urcă într-un turn înalt, de unde 
priveşte jur-îimprejur în depărtare. Zăreşte multe fiinţe 
singuratice strecurându-se pe străzi; multe fiinţe 
singuratice rătăcind pe pârloage, pe drumuri şi culcându-se 
pe sub căpiţele de fân. Dar fiinţa pe care o caută nu-i 
printre acestea. Privind mai departe, zăreşte alţi singuratici 
prin ungherele podurilor de peste ape, sub umbrare, jos, la 
nivelul apei fluviului, ba, iată şi un obiect inform, întunecat, 
tare întunecat, purtat de curent, mai singuratic decât toţi 
ceilalţi, ce i se agaţă de închipuire cu puterea disperată a 
înecatului. 

Unde să fie? Vie sau moartă, unde poate fi? Dacă batista 
pe care o împătureşte cu grijă şi şi-o pune la loc în buzunar 
ar fi în stare, sub puterea unui farmec, să-i aducă în faţa 


ochilor locul unde a găsit-o Lady Dedlock, şi peisajul 
nocturn de lângă colină, unde batista a acoperit chipul 
copilaşului, ar zări-o oare acolo? Pe pustiul acela unde 
cuptoarele de cărămizi ard cu o pâlpâire de flacără palidă şi 
albăstruie, unde acoperişurile de paie de pe mizerabilele 
colibe, în care se fac cărămizile, sunt luate şi risipite de 
vânt, unde lutul şi apa au îngheţat bocnă şi unde moara, pe 
care gloaba oarbă şi jigărită o învârteşte cât e ziua de 
lungă, arată ca o unealtă de tortură umană... lată trecând 
peste peticul acela de pământ pustiit şi părăginit, fiinţa 
singuratică cu lumea ei de întristări, îmblănită în zăpadă, 
mânată de vânt şi lipsită, după cât se pare, de orice 
mângâiere. E o făptură femeiască, dar e îmbrăcată cu nişte 
zdrenţe atât de ponosite de te cuprinde jalea şi nicicând 
asemenea îmbrăcăminte n-a putut trece prin sălile 
castelului Dedlock şi nici ieşi pe poarta lui cea mare. 

Povestirea Estherei ă culcasem şi adormisem când tutorele 
bătu la uşa camerei mele şi mă rugă să mă scol numaidecât. 
În graba mea de a vorbi cu el şi de-a afla ce se întâmplase, 
tutorele îmi povesti, după un cuvânt, două de pregătire, că 
s-a făcut o descoperire la sir Leicester acasă. Că mama 
fugise; că cineva se află acum în casă la noi, o persoană 
împuternicită să-i transmită cele mai depline asigurări de 
afecţiune, protecţie şi iertare, de va fi cu putinţă s-o 
găsească, şi că eu eram solicitată să-l însoțesc pe acel om în 
speranţa că rugăminţile mele ar putea s-o convingă, dacă 
ale lui nu izbutesc. Ceva din planul acesta general am 
înţeles eu, dar m-am văzut cuprinsă de un asemenea tumult 
de spaimă, grabă şi disperare, încât, cu tot efortul pe care L- 
am putut face ca să-mi stăpânesc neliniştea, n-am fost în 
stare să-mi recapăt judecata pe deplin, decât după ce s-au 
scurs ceasuri de-a rândul. 

Dar m-am îmbrăcat şi înfofolit la iuţeală, fără să o trezesc 
pe Charley sau pe altcineva; şi-am coborât la domnul 
Bucket, persoana căreia i se încredinţase taina. Ducându- 
mă la el, tutorele îmi povesti cele de mai sus şi-mi lămuri 


cum se face că el ajunsese să se gândească la mine. Domnul 
Bucket, cu voce înceată, la lumina lumânării pe care-o ţinea 
tutorele, îmi citi o scrisoare pe care mama o lăsase pe masa 
ei şi cred că în zece minute de la scularea mea mă şi aflam 
în trăsură, şezând alături de domnul Bucket şi străbătând 
străzile. 

Rolul lui deveni foarte insistent, deşi politicos, când îmi 
lămuri că multe s-ar putea să depindă de putinţa mea de a-i 
răspunde cu precizie la câteva întrebări pe care doreşte să 
mi le pună. Şi anume: În primul rând, dacă eu comunicasem 
de multe ori cu mama (pe care n-o numea altcum decât 
Lady Dedlock); unde şi când vorbisem cu ea ultima oară; şi 
cum ajunsese ea în posesia batistei mele. După ce l-am 
mulţumit cu răspunsurile mele la întrebările puse, m-a 
rugat în chip cu totul deosebit să reflectez... Luându-mi 
timp de gândire... Dacă, din câte ştiu, există cineva, n-are 
importanţă unde, în care să se poată cât de cât încrede în 
cazuri de ultimă trebuinţă. Nu m-am putut gândi decât la 
tutore. Dar după aceea l-am numit pe domnul Boythorn. Mi- 
a venit în minte prin asociaţie cu felul lui vechi, cavaleresc, 
de a menţiona numele mamei; şi în legătură cu cele ce-mi 
spusese tutorele de logodna lui cu sora mamei, precum şi 
de contactul lui inconştient cu nefericita poveste a mamei. 

Însoţitorul meu poruncise vizitiului să oprească, cât timp 
am avut convorbirea, ca să putem să ne auzim mai bine. 
După asta, i-a poruncit s-o pornească iarăşi mai departe, şi 
îmi spuse, după ce se gândi câteva momente, că s-a hotărât 
cum să procedeze. Ela avut toată bunăvoința să mă 
încunoştiinţeze care-i era planul, dar eu nu aveam încă 
mintea destul de limpede ca să îl înţeleg. 

N-am mers prea departe de locuinţa noastră, când ne-am 
oprit într-o stradă lăturalnică, în faţa unei clădiri ce părea o 
instituţie, luminată până sus cu gaz aerian. Domnul Bucket 
mă luă cu el înăuntru şi mă instală într-un fotoliu lângă un 
foc încins. Trecuse de ora unu, după cum am văzut la ceasul 
din perete. Doi ofiţeri de poliţie, arătând în uniformele lor 


foarte curaţi şi îngrijiţi, nicidecum ca nişte oameni care stau 
treji toată noaptea, scriau liniştiţi la o masă de lucru, iar 
clădirea părea şi ea foarte liniştită în general, cu excepţia 
unor strigăte şi bătăi la nişte uşi depărtate din subsol, pe 
care nimeni nu le lua în seamă. 

Un al treilea bărbat în uniformă, pe care-l chemase 
domnul Bucket şi căruia îi şopti nişte instrucţiuni, ieşi afară 
din cameră, iar după aceea, ceilalţi doi s-au sfătuit 
împreună, după care unul a scris sub dictarea şoptită a 
domnului Bucket. Era vorba de descrierea mamei mele, cu 
care se trudeau, şi pe care domnul Bucket mi-o aduse după 
ce a fost gata şi mi-o citi în şoaptă. Era într-adevăr foarte 
exactă. 

Al doilea ofiţer, care-i ascultase lectura de-aproape, o 
copie în întregime, apoi chemă un alt om în uniformă (erau 
mai mulţi într-o cameră alăturată) care o luă şi dispăru cu 
ea. Toate de mai sus au fost îndeplinite cu cea mai mare 
promptitudine, fără să se piardă nici-o clipă, şi totuşi nimeni 
nu părea că se grăbeşte câtuşi de puţin. De îndată ce hârtia 
a fost trimisă să-şi facă drumul, cei doi ofiţeri îşi reluară 
lucrul liniştit de mai înainte, scriind mai departe cu grijă şi 
îndemânare. Domnul Bucket, dus pe gânduri, veni să-şi 
încălzească tălpile încălţărilor la foc, mai întâi una, apoi 
cealaltă. 

— Sunteţi bine învelită, domnişoară Summerson? Mă 
întrebă el, când dădu cu ochii de mine. E-o noapte 
îngrozitoare şi prea aspră pentru ca o tânără domnişoară s- 
o înfrunte. 

I-am răspuns că eram gros îmbrăcată şi n-avea de ce să-mi 
pese de vreme. 

— S-ar putea să avem mult de lucru, adaugă el, dar numai 
să se termine cu bine, că atunci n-are importanţă, 
domnişoară. 

— Mă rog la Dumnezeu să se termine cu bine, am răspuns. 

El dădu din cap ca să mă încurajeze. 


— Vedeţi, orice-aţi face, nu vă lăsaţi cuprinsă de nelinişte. 
Păstraţi-vă sângele rece şi fiţi calmă faţă de orice s-ar 
întâmpla; aşa va fi cel mai bine pentru dumneavoastră, cel 
mai bine pentru mine, pentru Lady Dedlock şi pentru sir 
Leicester Dedlock, Baronetul. 

Era într-adevăr foarte cumsecade şi binevoitor şi, pe când 
şedea în faţa focului încălzindu-şi încălţările şi frecându-şi 
faţa cu degetu-i arătător, am simţit că-mi încolţeşte 
încrederea în dibăcia lui, ceea ce mă linişti. Încă era două 
fără un sfert când am auzit tropăit de cai şi duruit de roţi 
afară. 

— Acum, domnişoară Summerson, zise el, plecăm, vă rog! 

Îmi dădu mâna, iar cei doi ofiţeri se înclinară curtenitor la 
ieşirea mea; la uşă găsirăm un faeton sau un cupeu, cu un 
surugiu şi cai de poştă. Domnul Bucket mă ajută să urc şi să 
mă instalez înăuntrul trăsurii, iar el luă loc pe capră. Omul 
în uniformă, pe care-l trimisese să aducă vehiculul, îi 
înmână un felinar orb, la cererea lui şi după ce dădu câteva 
instrucţiuni vizitiului, plecarăm. 

Aş fi putut jura că visez. Înaintarăm cu trăsura, în mare 
grabă, printr-un asemenea labirint de străzi, încât curând 
nu mai aveam nici-o idee unde ne aflam; afară doar că am 
traversat fluviul şi încă îmi păru că mergem la vale şi 
trecem pe-o margine de apă, că traversăm nişte 
împrejurimi înţesate de drumuri înguste, mărginite rând pe 
rând de docuri, bazine, înaltele edificii ale magaziilor, 
poduri ce se legănau şi catarge de corăbii. În sfârşit, ne-am 
oprit la colţul unei cotituri plină de nămol, pe care vântul de 
pe fluviu, repezindu-se asupră-i, n-a reuşit să-l curețe, şi l- 
am văzut pe însoţitorul meu la lumina lanternei sale, stând 
de vorbă cu mai mulţi oameni, ce păreau să fie un amestec 
de poliţişti şi de marinari. Pe zidul în ruină lângă care 
stăteau ei se afla un afiş pe care am putut distinge cuvintele 
„Găsiţi înecaţi”. Acesta şi un anunţ despre drage de scos 
cadavre din apă îmi treziră groaznica bănuială pe urma 
căreia veniserăm în asemenea loc. 


N-am avut nevoie să-mi reamintesc că nu mă aflu acolo ca 
să măresc greutăţile cercetărilor, lăsându-mi liber tuturor 
sentimentelor mele, să-i împuţinez speranţele sau să-i 
sporesc întârzierile domnului Bucket. Am stat liniştită; dar 
ce-am putut suferi în locul acela înfiorător n-am să pot uita 
cât voi trăi. Şi totuşi era ca un vis oribil. Un om întunecat şi 
plin de noroi, cu nişte cizme înalte, umflate şi îmbibate de 
apă şi cu o pălărie la fel cu ele, a fost chemat de după o 
ambarcaţie şi a vorbit în şoaptă cu domnul Bucket, care a 
plecat apoi cu el, coborând câteva trepte alunecoase, ca să 
se uite la ceva tainic ce avea să-i arate. S-au întors îndărăt, 
ştergându-şi mâinile de haine, după ce întorseseră ceva ud; 
dar, slavă Domnului, nu fusese ceea ce mă temeam să fie. 

După ce s-au mai sfătuit puţin, domnul Bucket (pe care 
toată lumea părea că-l cunoaşte şi că-l ascultă) intră 
înăuntru cu ceilalţi şi mă lăsă în trăsură; în acest timp, 
surugiul umbla încoace şi încolo pe lângă cai, ca să se 
încălzească. Fluxul creştea, aşa am socotit după zgomotul 
pe care-l făcea, ba, chiar am auzit cum izbeşte la capătul 
fundăturii, cu o uşoară zvâcnire înspre mine. Nu se 
întâmplase... Dar m-am gândit de sute de ori că ar putea să 
se-ntâmple, în interval de un sfert de oră, chiar mai puţin, 
cred... lar gândul că s-ar putea ca valul s-arunce trupul 
mamei la picioarele cailor mă cutremura din creştet până-n 
tălpi. 

Domnul Bucket ieşi afară, în sfârşit, îndemnându-i pe 
ceilalţi să fie stăruitori şi cu ochii în patru, îşi acoperi 
lumina felinarului şi se sui iarăşi pe capră. 

— Nu fiţi înspăimântată, domnişoară Summerson, că am 
venit aici, zise el întorcându-se spre mine, nu doresc decât 
ca totul să-şi urmeze cursul firesc şi, ca să ştiu că-şi 
urmează cursul firesc, vin să cercetez chiar eu. Hai, dă-i 
drumul, băiete! 

Părea că ne întoarcem pe drumul pe care venisem. Nu că 
aş fi recunoscut, în starea mea sufletească atât de 
tulburată, anumite obiective, ci judecând după caracterul 


general al străzilor. Ne-am oprit la alt birou sau staţie şi-am 
trecut din nou peste Tamisa. În tot decursul acelui timp şi în 
tot răstimpul cât a durat căutarea, însoţitorul meu, adâncit 
în gânduri, sus pe capră, niciodată n-a slăbit vigilenţa, nici 
măcar o singură clipă, ci, când trecurăm podul peste fluviu, 
păru, dacă e cu putinţă, să fie mai atent ca înainte. Se ridică 
în picioare ca să se uite peste parapet; cobori şi se întoarse 
după o femeie cu chipul în umbră ce-a trecut repede prin 
faţa noastră şi cercetă cu privirea adâncul prăpastiei negre 
de apă, cu o expresie pe faţă ce-mi oprea bătăile inimii în 
piept. Fluviul are o înfăţişare înfricoşătoare, atât de 
întunecat şi de tainic, furişându-se atât de iute între 
marginile joase ale malurilor; atât de violent şi mare, cu 
forme neclare şi oribile, macabre şi misterioase. Am văzut 
Tamisa de multe ori de atunci şi până acum, şi în bătaia 
soarelui şi sub razele lunii, dar niciodată n-am fost eliberată 
de impresiile păstrate din călătoria aceea, în amintirea mea, 
luminile de pe pod ard întotdeauna cu o pâlpâire ştearsă, 
vântul tăios se învârtejeşte în jurul femeii fără de casă pe 
lângă care trecem, roţile se învârt monoton fără oprire, iar 
lumina de la felinarele trăsurilor, reflectată din spate, mi- 
arată în contururi palide... O fiinţă ce se înalţă din apa 
blestemată. 

Duruind şi tot duruind pe străzile goale, am ajuns până la 
urmă de pe pavaj pe drumul moale, întunecat, şi începurăm 
să lăsăm casele în urma noastră. După un timp, am 
recunoscut drumul către Saint Albans, atât de familiar mie. 
La Barnet ni se pregătiseră cai odihniţi şi, după ce i-am 
schimbat, am plecat mai departe. Era ce-i drept foarte frig 
şi ţinutul, cât vedeai cu ochii, părea alb de zăpadă, cu toate 
că pentru moment nu ningea. 

— Veche cunoştinţă a dumneavoastră, drumul pe care 
trecem, domnişoară Summerson, îmi spuse domnul Bucket 
cu voioşie. 

— Da. Aţi dat de vreo urmă? 


— Niciuna pe care să ne bizuim încă, răspunse el, dar e 
devreme. 

Intrase în toate localurile unde vedea lumină (şi nu erau 
puţine pe atunci, fiindcă drumul era foarte umblat de 
negustorii de vite) şi coborâse să stea de vorbă cu toţi 
cantonierii de la bariere. L-am auzit comandând băutură, 
zornăind banii, făcându-se plăcut şi înveselind lumea 
pretutindeni; dar de câte ori îşi relua locul iarăşi pe capră, 
figura lui îşi recăpăta căutătura cercetătoare şi încordată şi 
întotdeauna îi spunea surugiului cu acelaşi glas preocupat: 
„Hai, dă-i drumul băiete!” 

Cu toate opririle făcute pe drum, ceasul se făcuse între 
cinci şi şase şi noi mai aveam câteva mile încă până la Saint 
Albans, când ieşi dintr-unul din localurile acelea şi-mi aduse 
o ceaşcă de ceai. 

— Luaţi-l şi beţi-l, domnişoară Summerson, are să vă facă 
bine. Începeţi să vă simţiţi mai bine, nu-i aşa? 

I-am mulţumit şi i-am spus că nădăjduiesc să fie aşa. 

— La început aţi fost, cum să spun, năucită, îmi răspunse 
el, şi Doamne! Nu-i de mirare. Să nu vorbiţi tare, scumpă 
domnişoară. E perfect, Lady Dedlock e pe drum, înaintea 
noastră. 

Nu ştiu ce exclamaţie de bucurie am scos sau eram gata să 
scot, dar el ridică degetul şi m-am oprit. 

— A trecut pe-aici, pe jos, aseară pe la opt sau nouă. Prima 
oară am auzit de ea la bariera arcadei de la Highgate, dar 
n-am putut fi sigur. Am mers pe urma ei tot timpul, când 
găsind-o, când pierzând-o. Gata să pun mâna pe ea într-un 
loc şi gata să-mi scape în alt loc; dar acum e înaintea 
noastră, sigur. la ţine ceaşca şi farfurioara, hangiule! 
Ascultă, vreau să văd cât de iuți îţi sunt degetele, ia vezi 
dacă poţi prinde jumătate de coroană cu cealaltă mână. Un, 
doi, trei, hopa, na! Şi-acum, băiete, încearcă s-o iei la galop! 

Curând ne aflarăm în Saint Albans şi am coborât puţin 
înainte de ziuă, când tocmai începusem să orânduiesc şi să 
înţeleg evenimentele nopţii şi să cred într-adevăr că nu 


fusese vis. Lăsând trăsura la staţia poştalionului şi 
poruncind să fie gata alţi cai odihniţi, însoţitorul meu îmi 
dădu braţul şi plecarăm spre Casa Umbrelor. 

— Cum aici e domiciliul dumneavoastră obişnuit, 
domnişoară Summerson, ştiţi, zise domnul Bucket, aş dori 
să aflu dacă aţi fost căutată de vreo persoană străină ce 
răspunde semnalmentelor în cauză, sau dacă domnul 
Jarndyce a fost căutat. Nu mă prea aştept la aşa ceva, dar s- 
ar fi putut întâmpla. 

În timp ce urcam colina, el se uita în jur cu privirea lui 
pătrunzătoare... Începuse să se crape de ziuă... Şi mi-a 
amintit că mai coborâsem colina într-o noapte - o cât de 
bine o ţineam minte - cu mica slujitoare şi cu Jo, căruia 
domnul Bucket îi spunea „Vlăjganul”. 

M-am mirat cum de ştia asta. 

— Când aţi trecut prin faţa unui om pe drum, tocmai în 
locul acela, ştiţi, urmă domnul Bucket. 

— Da, îmi amintesc şi de asta foarte bine. 

— Eu eram omul acela, zise domnul Bucket. 

Văzându-mi uimirea, continuă: 

— Venisem cu o cabrioletă în după-amiaza aceea ca să-l 
caut pe băiat. Poate că aţi auzit roţile de la trăsură când aţi 
ieşit chiar dumneavoastră ca să-l căutaţi, căci v-am zărit pe 
dumneavoastră împreună cu mica servitoare, cum urcați, 
tocmai când eu coboram. Făcând cercetări în oraş în 
privinţa lui, aflasem curând în ce tovărăşie se găseşte şi m- 
am dus la cărămidari să-l caut, când v-am văzut cum îl 
aduceaţi aici, acasă. 

— Săvârşise vreo crimă? 

— Niciuna nu-i este pusă în sarcină, îmi răspunde domnul 
Bucket, cu răceală, ridicându-şi pălăria, dar bănuiesc că 
nici nu s-ar fi dat în lături. Nu. Eu aveam nevoie de el doar 
în legătură cu păstrarea tainei în ceea ce o privea pe Lady 
Dedlock. Fusese mai lung de limbă decât se cuvenea, în 
privinţa unui mic serviciu întâmplător pentru care fusese 
plătit de defunctul domn Tulkinghorn şi nu era cazul - 


indiferent de preţ - să-l las să-şi facă mendrele. Aşa că fiind 
prevenit că nu mai are ce căuta în Londra, mi-am pierdut o 
după-amiază întreagă ca să-i pun în vedere să plece cât mai 
departe şi să-şi vâre bine minţile în cap, să nu-l mai prind 
cumva că vine iarăşi înapoi. 

— Sărmanul băiat! 

— Da, cu adevărat sărman, încuviinţă domnul Bucket, dar 
destulă belea şi destul de bine pentru el să nu mai fie în 
Londra şi nici în oricare alt loc. Dar era să cad jos, în toată 
puterea cuvântului, când l-am găsit luat sub protecţia casei 
dumneavoastră, vă încredinţez. 

L-am întrebat de ce. 

— De ce, dragă domnişoară? Făcu domnul Bucket. Fireşte 
n-ar mai fi pus capăt limbuţiei atunci. De altfel trebuie că s- 
a născut cu o limbă de un cot şi jumătate şi încă şi o 
rămăşiţă pe deasupra. 

Cu toate că-mi amintesc acum convorbirea noastră, capul 
mi-era la vremea aceea zăpăcit, iar atenţia mea de-abia 
avea atâta putere cât să-mi îngăduie să înţeleg că domnul 
Bucket intra în asemenea amănunte numai ca să mă 
distragă... Cu aceeaşi intenţie binevoitoare, vădit, îmi 
spunea adesea felurite lucruri indiferente, în timp ce faţa îi 
era preocupată de singurul obiectiv pe care-l avea în 
vedere. Totuşi, continuă pe când cotirăm spre poarta 
grădinii. 

— Ah! Exclamă domnul Bucket, iată-ne ajunşi - şi ce loc 
frumos şi retras e aici. Parc-ar fi casa de ţară din basmul cu 
ciocăni toarea, pe care o recunoşti după fumul ce se înalţă 
grațios la cer. Devreme au mai făcut focul la bucătărie, şi 
asta arată că slujitorii sunt buni! Dar grija pe care trebuie 
totdeauna s-o aveţi cu slujitorii e să ştiţi cine vine să-i vadă; 
niciodată n-aveţi să ştiţi de ce sunt în stare, dacă nu ştiţi cu 
cine se însoțesc. Şi încă un lucru, dragă domnişoară 
Summerson. Când găsiţi un bărbat tânăr după uşa 
bucătăriei, să-l daţi pe mâna poliţiei, pe bănuiala că s-a 
ascuns cu scopuri necinstite în locuinţă. 


Ajunseserăm în faţa casei; se uită atent şi de aproape la 
prundiş, căutând urme de paşi, mai înainte de a-şi ridica 
ochii asupra ferestrelor. 

— În general, îi daţi aceeaşi cameră tânărului gentilom 
vârstnic când vine aici în vizită, domnişoară Summerson? 
Întrebă el aruncându-şi privirile la obişnuita cameră a 
domnului Skimpole. 

— Îl cunoaşteţi pe domnul Skimpole! Am exclamat. 

— Mai repetaţi o dată, cum îi ziceţi? Întrebă domnul 
Bucket, plecându-şi urechea. Skimpole, aşa? Adesea m-am 
întrebat cum l-o fi chemând Skimpole. Nu John? Şi-aş zice 
că nici măcar Jacob! 

— Harold, i-am spus eu. 

— Harold. Da. Ciudată pasăre mai e Harold, urmă domnul 
Bucket uitându-se la mine foarte semnificativ. 

— E o fire aparte. 

— N-are idee ce-i banul, făcu domnul Bucket. Dar îl ia, 
totuşi! 

Involuntar, m-am ferit să-i răspund, când am băgat de 
seamă că domnul Bucket îl cunoaşte. 

— Ei, bine, atunci să vă spun eu, domnişoară Summerson, 
continuă el. Nu-i bine să vă amăgiţi cu o imagine falsă şi nu 
strică dacă vă spun eu cum stau lucrurile. El mi-a arătat 
unde se afla Vlăjganul. Mă hotărâsem în seara aceea să vin 
la uşă să întreb de el; dar vrând să mai încerc o mişcare sau 
două, gândind că poate avea să mai pice ceva, am aruncat 
doar o pietricică în fereastra la care văzusem o umbră. De 
îndată ce Harold o deschise şi după ce l-am măsurat din 
ochi, îmi zic: „Asta-i omul meu”. Aşa că l-am potolit puţin, 
cum că nu vreau să tulbur familia după ce s-a culcat şi că ar 
fi un lucru regretabil ca nişte tinere domnişoare miloase să 
adăpostească nişte vagabonzi; şi, după aceea, când i-am 
înţeles destul de bine apucăturile, i-am spus că aş socoti o 
bancnotă de cinci lire bine cheltuită dacă aş putea scuti 
casa de un golan, fără să dau prilej la scandal sau 
tulburare. Atunci el mi-a răspuns, ridicându-şi sprâncenele, 


bucuros cât se poate: „Nu slujeşte la nimic să-mi pomeniţi 
de o bancnotă de cinci lire, prietene, pentru că eu sunt pur 
şi simplu un copil în materie de bani şi n-am nici-o idee de 
valoarea lor”. Fără îndoială, am înţeles ce înseamnă faptul 
că lua propunerea mea aşa de uşor, şi fiind absolut sigur că 
el e omul meu, am învelit o piatră cu bancnota şi i-am 
aruncat-o în cameră. Ei, bine! Începe a râde radios şi a fi 
neştiutor cum nu se mai poate şi-mi spune: „Dar eu nu 
cunosc valoarea unor asemenea lucruri. Ce trebuie să fac 
cu ea?” „S-o cheltuieşti, domnule”, zic eu. „Dar am să fiu 
înşelat, exclamă el, n-or să-mi dea rest cât trebuie, am s-o 
pierd, nu-mi face trebuinţă.” Doamne, n-aţi văzut de când 
sunteţi cu ce faţă a luat bancnota. Bineînţeles, mi-a spus 
unde e de găsit Vlăjganul şi l-am găsit. 

Mi s-a părut foarte perfidă comportarea domnului 
Skimpole faţă de tutore, trecând peste graniţele obişnuite 
ale nevinovăţiei sale copilăreşti. 

— Graniţe, dragă domnişoară? Întrebă domnul Bucket. 
Graniţe? Uite ce-i, domnişoară Summerson, să vă dau un 
mic sfat, pe care soţul dumneavoastră are să-l găsească 
folositor când din fericire vă veţi căsători şi veţi avea o 
familie în jur. Ori de câte ori cineva vă spune că e neştiutor 
nevoie mare în privinţa banilor, păziţi-vă banii şi fiţi cu ochii 
în patru, fiindcă, sigur cum mă vedeţi, umblă cu limba 
scoasă să vi-i şterpelească dacă poate. Ori de câte ori 
cineva vă declară: „în problemele materiale sunt un copil”, 
să ţineţi seama că persoana aceea se sustrage doar ca să nu 
fie trasă la răspundere şi că aţi aflat la ce număr s-o 
categorisiţi, şi anume la Numărul Unu. Uite ce, domnişoară 
Summerson, eu nu sunt un visător, afară doar de-i vorba de 
cântece când sunt cu prietenii, altfel sunt un om practic şi 
ce v-am spus e din experienţă. Aşa-i regula. Şarlatan o dată, 
şarlatan mereu. Nu ştiu să fi dat vreodată greş regula asta. 
Nici dumneavoastră n-aveţi să ştiţi. Nici nimeni. Cu acest 
avertisment pentru cei ce nu bagă de seamă, dragă 


domnişoară, îmi iau îndrăzneala de a suna clopoţelul, ca să 
ne întoarcem la treburile noastre. 

Sunt convinsă că nici-o clipă n-a fost departe de „treburile 
noastre”, după cum nici eu n-am fost; asta i se citea pe faţă. 
Toţi slujitorii casei au rămas uluiţi, văzându-mă fără de 
veste, la ceasul acela al dimineţii, şi însoţită cum eram; şi 
uimirea lor nu a scăzut cu întrebările mele. Nimeni, totuşi, 
nu fusese pe acolo. Nu mai putea să încapă îndoială că ăsta 
era adevărul. 

— Atunci, domnişoară Summerson, zise însoţitorul meu, 
trebuie să ne grăbim, s-ajungem cât mai repede la cocioaba 
unde sunt de găsit cărămidarii aceia. Acolo cercetările vi le 
las în seama dumneavoastră, dacă sunteţi atât de bună ca 
să le faceţi. Calea cea mai firească e şi cea mai bună, şi asta 
e calea dumneavoastră proprie. Am pornit-o iarăşi la drum, 
numaidecât. Ajungând la o cocioabă, am găsit-o închisă, în 
aparenţă părăsită, dar una dintre vecine, ce mă cunoştea, şi 
care a ieşit afară pe când încercam să găsesc pe cineva, mi- 
a spus că acele două femei cu soţii lor locuiau acum 
împreună într-altă casă, clădită din rămăşiţe de cărămizi 
nearse, ce se află pe marginea terenului unde erau 
cuptoarele şi unde se uscau rândurile lungi de cărămizi. Nu 
mai pierdurăm nici-o clipă ca să ajungem la locul acela, 
până la care să fi fost câteva sute de yarzi; şi cum uşa şedea 
crăpată, am deschis-o. 

Erau numai trei înăuntru, luându-şi micul dejun; copilul 
dormea pe un pat, într-un colţ. Lipsea Jenny, mama copilului 
ce murise. Cealaltă femeie se sculă când mă văzu; iar 
bărbaţii, cu toate că şedeau ca de obicei îmbufnaţi şi tăcuţi, 
fiecare îşi înclină morocănos capul, în semn de 
recunoaştere. Schimbară însă o privire între ei, când 
domnul Bucket intră şi el după mine, iar eu am fost mirată 
văzând că femeia evident îl cunoaşte. 

Cerusem voie să intru, bineînţeles. Liz (singurul nume pe 
care i-l ştiam) s-a ridicat ca să-mi dea scaunul, dar eu m-am 
aşezat pe un taburet, lângă foc, iar domnul Bucket luă loc 


pe un colţ al patului de lemn. Acum, că trebuia să vorbesc şi 
că mă aflam printre oameni pe care nu-i cunoşteam, mi-am 
dat seama că sunt pripită şi zăpăcită. Era foarte greu să 
încep şi nu m-am putut stăpâni să nu izbucnesc în plâns. 

— Liz, am început eu, vin de pe un drum lung, toată 
noaptea prin zăpadă, ca să întreb de o doamnă... 

— Care a fost aici, ştiţi, interveni domnul Bucket, 
adresându-se tuturor, cu o expresie binevoitoare, ticluită pe 
faţa lui; de doamna aceea vorbeşte tânăra domnişoară. 
Ştiţi, doamna care a fost aici astă-noapte. 

— Şi cine v-a spus dumneavoastră c-a fost careva pe aici? 
Întrebă soţul lui Jenny, care se oprise prompt din muncă ca 
să asculte şi acum îl măsura din ochi. 

— Unul pe care-l cheamă Michael Jackson, cu o jiletcă de 
catifea albastră, cu doi nasturi de sidef la două rânduri, 
răspunse numaidecât domnul Bucket. 

— Ar face mai bine să-şi vadă de treburile lui, oricine ar fi 
el, bombăni omul. 

— N-are trebui pentru moment, cred, adaugă domnul 
Bucket ca şi cum l-ar fi scuzat pe Michael Jackson, aşa că 
spune şi el ce aude. 

Femeia nu se aşeză pe scaunul ei, ci rămase în picioare, 
şovăind, cu mâna pe spătarul fărâmat al scaunului, uitându- 
se la mine. Mi-a făcut impresia că ar fi vrut să-mi spună 
ceva, dar nu îndrăznea. Tăcea în atitudinea de nesiguranţă 
în care se afla, când soţul ei, care mânca ţinând într-o mână 
o bucată de pâine cu slănină şi-n cealaltă un briceag, izbi 
puternic cu mânerul briceagului în masă şi-i spuse cu o 
înjurătură să-şi vadă de treburile ei, oricare ar fi, şi să stea 
Jos. 

— Cât aş fi dorit s-o văd pe Jenny, am urmat eu, fiindcă 
sunt sigură că ea mi-ar fi spus tot ce ştie despre doamna 
aceea, pe care sunt, zău, foarte nerăbdătoare... Nu vă 
puteţi închipui cât de nerăbdătoare... S-o ajung din urmă. 
Jenny se întoarce curând? Unde-i plecată? 


Femeia avea mare poftă să răspundă, dar bărbatul, cu o 
nouă înjurătură, a izbit-o, fără să se sfiască, peste picior cu 
bocancul. El lăsă în sarcina soţului lui Jenny să spună ce 
crede de cuviinţă, şi acesta, după o tăcere tărăgănată cu 
şiretenie, îşi întoarse capu-i păros către mine. 

— Nu-mi place să-mi intre în casă coconii, domnişoară, 
după cum cred că m-ai auzit spunând şi altădată. Eu le las 
casa în pace şi-i curios că ei nu pot să mi-o lase pe a mea în 
pace. Halal tărăboi ce-ar mai fi, de m-aş duce şi eu în vizită 
la ei; aşa-mi vine a crede. Orişicum, nu ama mă plânge 
atâta de dumneata cât de alţii, şi mi-ar fi pe plac să-ţi dau 
un răspuns cuviincios, dar te înştiinţez că nu-mi place să fiu 
zădărăt ca un viezure în vizuina lui. Că Jenny se întoarce 
acum? Nu, nu se-ntoarce. Unde e? A plecat la Londra. 

— Noaptea trecută a plecat? L-am întrebat. 

— Dac-a plecat noaptea trecută? Ah! A plecat noaptea 
trecută, răspunse el, cu o smucitură morocănoasă a capului. 

— Dar era aici când a venit doamna? Şi ce i-a spus 
doamna? Şi-ncotro a plecat doamna? le rog, te implor să fii 
atât de bun şi să-mi spui, am stăruit eu, căci sunt tare 
nefericită dacă nu ştiu. 

— Dacă stăpânul meu mi-ar îngădui să vorbesc, fără să-mi 
spună vorbe de ocară..., cuteză femeia să vorbească sfioasă. 
— Stăpânul tău, se porni soţul ei, mormăind o înjurătură, 
accentuând-o încet, are să-ţi sucească gâtul, dacă te bagi 

unde nu-ţi fierbe oala. 

După încă o tăcere, soţul femeii care lipsea îmi răspunse 
cu obişnuita-i rea-voinţă mormâită. 

— Dac-a fost Jenny aici când a venit doamna? Da, a fost 
aici când a venit doamna. Ce i-a spus ei doamna? Ei, hai, am 
să-ţi spun ce i-a spus ei doamna. I-a spus: „[i-aduci aminte 
de mine că am venit odată să vorbesc cu tine de o 
domnişoară ce venise să te vadă? Ţi-aduci aminte că ţi-am 
dat ceva fain pentru o batistă pe care o lăsase?” Ei, ea îşi 
aducea aminte. Cu toţii ne-am adus aminte. „Bun, atunci 
domnişoara-i acasă acum?” „Nu, nu-i acasă acuma.” „Bun, 


LIA 


atunci uite colea!” Doamna se afla în călătorie singură 
singurică, ciudat oricât ţi s-ar părea, şi poate a stat să se 
odihnească, unde-ai şezut dumneata, preţ de-un ceas sau 
cam aşa ceva. Da, poate aşa a şi făcut. După aceea a 
plecat... Poate să fi fost unsprezece şi douăzeci sau poate să 
fi fost douăsprezece şi douăzeci; n-avem nici un ceas ca să 
ştim cum trece timpul, nici măcar orologii. Unde-a plecat? 
Nu ştiu unde a plecat. Ea a plecat pe-un drum şi Jenny s-a 
dus pe-un altul; una s-a dus direct la Londra şi cealaltă 
venise direct din Londra. Asta-i tot. Întreabă şi pe omul 
celălalt. A auzit tot şi a văzut tot. Şi ştie. 

Celălalt om repetă. 

— Asta-i tot. 

— Plângea doamna? Am întrebat. 

— Ei, pe dracu”! Aşa, puţin! Răspunse primul om. 
Incălţările-i erau tare stricate şi hainele-i erau tare rupte, 
dar nu prea plângea... Nu, din câte am văzut. 

Femeia şedea cu braţele încrucişate şi cu ochii pironiţi în 
pământ. Soţul ei îşi întorsese puţin scaunul, în aşa fel ca s-o 
aibă în faţă, şi ţinea mâna ca un ciocan pe masă, ca şi cum 
ar fi fost gata să-şi traducă în fapt ameninţarea, dacă ea nu 
l-ar fi ascultat. 

— Nădăjduiesc că nu te vei opune dacă-ţi întreb soţia, am 
urmat eu, cum arăta doamna? 

— Hai, zi-i! Strigă arţăgos la ea. Auzi ce zice. Spune-i şi 
scurteaz-o pe loc! 

— Rău, răspunse femeia. Pierită la faţă şi fără nici un pic 
de vlagă. Foarte rău. 

— A vorbit mult? 

— Nu mult, dar vocea-i era răguşită. 

Răspundea, uitându-se tot timpul la soţul ei dacă-i dă 
îngăduinţă. 

— Zi-i mai departe! Porunci soţul răspunzând privirii ei. 
Spune-i şi nu te lungi! 

— A cerut puţină apă, domnişoară, şi Jenny i-a adus o 
bucată de pâine şi ceai. Dar abia s-a atins de ele. 


— Şi când a plecat de aici..., am început eu să vorbesc, dar 
soţul lui Jenny mă întrerupse pierzându-şi răbdarea. 

— Când a plecat de aici, a apucat-o spre nord, pe şosea, 
întreabă pe drum, dacă nu mă crezi, şi-ai să vezi de nu-i 
aşa. Şi-acuma s-a terminat. Gata. 

Mi-am aruncat privirea la însoţitorul meu şi văzând că el 
se sculase şi era gata de plecare, le-am mulţumit pentru 
cele ce-mi spuseseră şi mi-am luat rămas bun. Femeia s-a 
uitat lung la domnul Bucket, în timp ce ieşea afară, şi el s-a 
uitat tot lung la ea. 

— Ei bine, domnişoară Summerson, îmi spuse el în timp ce 
ne îndepărtam grăbiţi. Ceasul pe care îl avea Lady Dedlock 
e la ei. Fapt pozitiv. 

— L-aţi văzut? 

— Ca şi cum l-am văzut, răspunse însoţitorul meu. 
Altminteri de ce mi-ar fi spus el „şi douăzeci de minute”, şi 
apoi că n-are ceas ca să-mi spună timpul exact. Douăzeci de 
minute! De obicei nu-şi măsoară timpul cu atâta precizie. 
Cel mult dacă ajung să-l măsoare cu jumătăţile de ore! 
Acuma, să vedeţi, sau Lady Dedlock i-a dat ceasul, sau elil- 
a luat. Eu cred că eail-a dat. De cei l-ar fi dat? 

Îşi repetă întrebarea de mai multe ori, în timp ce ne 
grăbeam, părând să cântărească cel mai bun dintre 
mulţimea de răspunsuri ce-i răsăreau în minte. 

— Dacă ne-ar fi îngăduit timpul, urmă domnul Bucket... 
Ceea ce-i singurul lucru pe care nu ni-l putem îngădui în 
situaţia de faţă... Aş fi putut scoate ceva de la femeia aceea; 
dar e prea îndoielnică reuşita ca s-o încercăm în condiţiile 
actuale. Amândoi stau cu ochii pe ea, şi orice prost ştie că o 
biată făptură ca ea, bătută, lovită, învineţită şi zdrobită din 
creştet până-n tălpi, n-ar ieşi din cuvântul soţului ei, care o 
maltratează, orice s-ar întâmpla. Ceva însă ni se ascunde. 
Păcat că n-am putut-o vedea şi pe cealaltă femeie. 

Mi-a părut neînchipuit de rău, căci ea îmi era foarte 
recunoscătoare şi sunt sigură că n-ar fi putut rezista 
rugăminţilor mele. 


— S-ar putea, domnişoară Summerson, zise domnul 
Bucket dus pe gânduri, ca Lady Dedlock să fi trimis femeia 
la Londra cu câteva cuvinte pentru dumneavoastră, şi s-ar 
putea ca soţul ei să fi căpătat ceasul ca s-o lase să plece. 
Lucrurile nu-s chiar atât de limpezi, cât mi-ar plăcea mie, 
dar e aproape sigur că-i aşa. Pe de altă parte, nu prea îmi 
vine să risipesc banii lui sir Leicester Dedlock, Baronetul, 
pe pungaşii ăştia şi nici nu văd c-ar folosi la ceva pentru 
moment. Nu! Drumul nostru până acum, domnişoară 
Summerson, e înainte... Drept înainte... Şi să ne ţinem 
firea! 

Ne-am dus acasă încă o dată ca să pot trimite un bileţel în 
grabă tutorelui, şi-apoi am plecat zorit înapoi, acolo unde 
lăsasem trăsura. De-ndată ce am fost zăriţi că venim, caii au 
fost scoşi şi în câteva minute am pornit-o iarăşi la drum. 

Începuse să ningă din zori, iar acum ningea de-a binelea. 
Văzduhul era atât de înceţoşat de întunecimea zilei şi de 
căderea compactă a zăpezii, încât aproape că nu se mai 
vedea nimic în nici-o direcţie. Cu toate că era grozav de 
frig, zăpada nu era decât în parte îngheţată şi clefăia, 
prefăcându-se sub copitele cailor în noroi şi apă, cu un 
pârâit de parcă am fi mers pe o plajă plină de scoici mici. 
Uneori caii alunecau şi se mişcau din greu pe câte o 
distanţă de o milă, şi ne vedeam siliţi să ne oprim, când ne 
aflam în impas, ca să se odihnească. Unul dintre cai căzu de 
trei ori pe porţiunea aceea de drum, şi tremura, şi era atât 
de speriat, încât vizitiul trebui să descalece de pe şa şi să-l 
ducă până la urmă de căpăstru. 

Nu am putut să mănânc nimic, nici să dorm, şi m-a cuprins 
o asemenea stare de nervi din cauza întârzierilor şi a 
încetinelii cu care ne mişcăm, încât mi-a venit o poftă 
nebună să cobor şi s-o pornesc pe jos. Cedând bunului simţ 
şi înţelepciunii însoţitorului meu, am rămas unde mă aflam. 
În tot acest timp, înviorat de o anume plăcere a muncii pe 
care şi-o asumase, domnul Bucket urca şi cobora la fiecare 
casă la care ajungeam, intrând în vorbă cu oameni pe care 


nu-i mai întâlnise, ca şi cum ar fi fost nişte vechi cunoştinţe, 
dând fuga înăuntru ca să se încălzească ori de câte ori 
vedea câte un foc; pălăvrăgind, bând şi dând mâna cu toţi în 
fiecare local şi la fiecare canea de butoi; prietenos cu toţi 
căruţaşii şi vameşii; totuşi părând că nu pierde niciodată 
vremea, şi urcându-se iarăşi pe capră, totdeauna cu faţa 
iscoditoare şi încordată şi cu porunca lui grăbită: „Hai, dă-i 
drumul, băiete!” 

Când schimbarăm caii la staţia următoare, veni din curtea 
grajdului cu zăpada udă prinsă ca o coajă pe haine şi 
picurând de pe el, clefăind prin noroi şi zdrobind zăpada 
sub picioarele-i ude până la genunchi, aşa cum făcuse de 
nenumărate ori de când părăsiserăm Saint Albans şi, 
oprindu-se în latura trăsurii, îmi spuse: 

— Ţine-ţi-vă firea. E foarte sigur că a trecut pe aici, 
domnişoară Summerson. Nici-o îndoială în prezent de 
hainele pe care le poartă şi hainele au fost văzute pe-aici. 

— 'Tot pe jos? 

— Tot pe jos. Cred că gentilomul de care aţi vorbit trebuie 
să fie ţinta către care se-ndreaptă şi totuşi nu-mi place că 
dânsul locuieşte tocmai lângă castelul de la Chesney Wold. 

— Ştiu atât de puţin, am spus eu. Poate că mai e cineva pe 
aici prin apropiere, de care n-am auzit niciodată. 

— E adevărat. Dar oricum ar fi, să nu vă apucaţi să 
plângeţi dragă domnişoară, şi nici să vă necăjiţi peste cât 
nu-i de folos. Hai, dă-i drumul, băiete! 

Toată ziua aceea căzu zloată fără întrerupere, o ceaţă 
deasă se lăsă devreme şi nu se mai ridică, şi nu se mai 
lumină nici măcar o clipă. Asemenea drumuri încă nu mai 
văzusem. Uneori mă cuprindeau temeri că am pierdut 
şoseaua şi că intrasem în arătură sau în mlaştini. Dacă mă 
gândeam la timpul de când plecasem, mi se înfăţişa ca o 
nedefinită perioadă de durată lungă. Şi mi se părea, într-un 
chip bizar, că niciodată n-am fost altfel decât sub povara 
îngrijorării ce mă chinuia. 


Pe când înaintam, am început să fiu cuprinsă de teama că 
însoţitorul meu îşi pierduse încrederea. Era la fel ca înainte 
cu toţi drumeţii pe care-i întâlneam, dar părea mai grav 
când îşi relua locul pe capră. I-am văzut degetul neliniştit, 
trecându-l întruna peste gură, tot timpul cât a durat una 
din lungile şi plicticoasele opriri. L-am auzit că începe să-i 
întrebe pe vizitiii trăsurilor şi vehiculelor cu care ne 
întâlneam ce pasageri văzuseră în alte trăsuri şi în 
vehiculele care se aflau înaintea noastră. Răspunsurile lor 
nu aveau de ce-l încuraja. Dar totdeauna căuta să mă 
liniştească făcându-mi semn cu degetul sau cu ochiul, 
suindu-se iarăşi pe capră; totuşi, acum părea nedumerit 
când spunea: „Hai, dă-i drumul, băiete!” 

În sfârşit, în timp ce schimbau caii, îmi spuse că pierduse 
urmele rochiei de-aşa de mult timp, că începuse să fie 
îngrijorat. 

Nu-i nimic, zicea el, pierzi o urmă ca asta o bucată de 
vreme şi o regăseşti iarăşi după o bucată de vreme, şi aşa 
mai departe; dar acuma a dispărut într-un fel inexplicabil şi 
n-am mai dat peste ea de-atunci. 

Ceea ce confirma temerile care mă încercaseră, de ceva 
timp începuse să se uite la stâlpii indicatori de direcţie şi să 
lase trăsura câte un sfert de oră neîntrerupt la încrucişările 
de drumuri, ca să cerceteze indicaţiile. Dar nu trebuie să-mi 
pierd speranţa, îmi spunea el, căci s-ar putea ca la 
următoarea staţie să-i dăm iarăşi de urmă. 

Staţia următoare, totuşi, s-a încheiat la fel cu cea de acum. 
Nu găsiserăm încă nici-o cheie. Aici dădurăm de un han 
spaţios, izolat, dar o clădire ademenitoare şi solidă şi, după 
ce am intrat cu trăsura în curte, trecând pe sub arcada unei 
porţi mari, înainte de a fi ştiut cum e înăuntru, hangiţa cu 
fiicele ei drăgălaşe veniră la portiera trăsurii, rugându-mă 
să cobor şi să mă odihnesc cât timp se pregăteau caii; am 
socotit c-ar fi urât şi necuviincios să nu primesc. Mă duseră 
sus la etaj, într-o cameră caldă, şi mă lăsară acolo. 


Camera era pe colţul casei şi-avea ferestre pe două laturi. 
Pe o latură era curtea cu grajdul ce da spre un drum 
neumblat; în curte, rândaşii deshămau caii asudaţi şi 
osteniţi de la trăsura plină de noroi; şi mai în fund, drumul 
neumblat peste care firma hanului se legăna greoaie. Pe 
latura cealaltă, o pădure de pini întunecaţi. Crengile lor 
erau împovărate de zăpada care picura tăcută, formând 
băltoace de apă, în timp ce eu stăteam la fereastră şi mă 
uitam. Noaptea se lăsa şi întunecimea ei era sporită de 
contrastul cu focul ce lucea şi licărea, reflectat pe geamul 
ferestrei. În vreme ce mă uitam printre tulpinile arborilor şi 
priveam urmele şterse în zăpada înecată de dezgheţ şi 
surpată, mă gândeam la faţa maternă a hangiţei care 
tocmai mă primise cu urări de bună venire, strălucind 
alături de fiicele ei, şi la faţa mamei mele, zăcând pe jos, 
într-o asemenea pădure, ca să moară. 

Am fost îngrozită când i-am văzut pe toţi în preajma mea, 
dar mi-am adus aminte că, înainte de a leşina, am încercat 
din răsputeri să nu leşin şi asta m-a consolat oarecum. M-au 
aşezat între perne pe o canapea mare şi apoi, stăpâna 
casei, atât de plăcută, mi-a spus că n-ar mai trebui să 
călătoresc în noaptea aceea şi că mai bine ar fi să mă culc. 
La propunerea ei mă cuprinse un asemenea tremur ca nu 
cumva să mă ţină acolo, încât ea îşi retrase vorbele 
numaidecât şi se învoi pentru o odihnă de jumătate de ceas. 

Ce fiinţă bună şi afectuoasă era! Ea şi cele trei fiice cu păr 
bălai, toate învârtindu-se cu atâta grijă în jurul meu! A 
trebuit să iau o supă fierbinte şi friptură de pasăre, în timp 
ce domnul Bucket urcă să cineze în altă parte; dar când o 
masă rotundă, îmbietoare, mi-a fost aşezată lângă foc, n-am 
putut să mă ating de nimic, deşi nu voiam să-i dezamăgesc. 
Cu toate astea, am fost în stare să iau puţină pâine prăjită şi 
vin fiert şi, fiindcă într-adevăr l-am băut cu plăcere, îmi făcu 
oarecare bine. 

Exact la timp, când s-a împlinit o jumătate de ceas, 
echipajul veni huruind sub portal şi am fost adusă jos 


încălzită, reconfortată, înduioşată de atâta bunătate şi 
sigură (i-am şi încredinţat) că n-am să mai leşin. După ce m- 
am urcat în trăsură, şi mi-am luat rămas bun de la toţi, plină 
de recunoştinţă, fiica cea mai mare, o fată în floare, să tot fi 
avut nouăsprezece ani, care trebuia să se căsătorească 
prima, se urcă pe scară, se aplecă înăuntru şi mă sărută. N- 
am mai revăzut-o niciodată, dar în clipa de faţă mă gândesc 
la ea ca la o prietenă. 

Ferestrele străvezii, cu foc şi lumină, înfăţişându-se atât de 
strălucitoare şi calde din întunecimea rece de afară, curând 
s-au mistuit, şi iarăşi am prins a zdrobi şi a frământa zăpada 
afânată. Înaintarăm cu destulă trudă şi drumurile 
întunecate nu erau cu mult mai proaste decât fuseseră, iar 
distanţa până la staţia următoare de numai nouă mile. 
Însoţitorul meu, fumând pe capră - la hanul unde ne 
oprisem mă gândisem tocmai să-l rog să fumeze, când l-am 
văzut stând la un foc mare, într-un nor plăcut de fum de 
tutun - era tot atât de activ ca şi înainte, şi iarăşi repede jos 
şi sus de câte ori ajungeam la vreo locuinţă de om sau când 
întâlneam o făptură omenească. Îşi aprinsese felinarul mic 
şi întunecat, pe care părea că-l preferă, deşi aveam lămpi la 
trăsură; şi din când în când îl întorcea spre mine ca să vadă 
dacă mă simt bine. În partea din faţă a trăsurii se afla o 
ferestruică ce se deschidea, pe care n-am închis-o deloc, 
fiindcă îmi părea că alung speranţele. 

Ajunseserăm la capătul distanţei dintre staţii, şi urma 
pierdută nu fusese încă regăsită. M-am uitat la el cu 
temere, când am oprit ca să schimbăm caii: dar mi-am dat 
seama după faţa lui şi mai gravă, pe când stătea uitându-se 
la rândaşi, că încă nu auzise nimic. Aproape o clipă după 
aceea, pe când mă lăsam pe spate, pe locul meu, el se uită 
înăuntru, ţinând felinarul aprins în mână, părând un cu 
totul alt om, plin de însufleţire. 

— Ce e? Am întrebat tresărind. E aici? 

— Nu, nu. Nu vă lăsaţi înşelată, dragă domnişoară 
Summerson. Nu-i nimeni aici. Dar am descoperit. 


Zăpada îngheţată îi şedea pe gene, pe păr şi i se pusese în 
brazde pe haine. Trebuia să şi-o scuture de pe faţă şi să-şi 
tragă răsuflarea înainte de a vorbi cu mine. 

— Uite ce, domnişoară Summerson, zise el, bătând cu 
degetul în burduful trăsurii, să nu fiţi dezamăgită de cele ce 
am să fac. Mă cunoaşteţi. Sunt inspectorul Bucket şi vă 
puteţi încrede în mine. Am făcut cale lungă. N-are a face. 
lată patru cai pregătiţi pentru staţia următoare. Repede! 

Era agitaţie în curte şi un om veni alergând din grajd ca să 
afle „dacă Domnia Sa are de gând să meargă în sus ori în 
jos?” 

— În sus, ţi-am spus. În sus. Nu ştii englezeşte? În sus! 

— În sus? Am întrebat eu uimită. La Londra? Ne 
întoarcem? 

— Domnişoară Summerson, răspunse el, îndărăt e drept 
înainte, cinstit şi exact. Mă cunoaşteţi. Nu vă fie teamă. Am 
s-o urmăresc. Scoateţi şi aduceţi aici cele două perechi de 
cai. Hai, repede! Vă dau câte o coroană de fiecare om. Ei! 
Voi de-acolo, n-auziţi? Hai, treziţi-vă odată! 

— N-aveţi de gând s-o părăsiţi pe doamna aceea pe care o 
căutăm; s-o lăsaţi în voia sorții pe-o asemenea noapte şi-n 
asemenea stare sufletească, cum prea bine ştiu că este! Am 
exclamat eu în culmea deznădejdii, prinzându-l de braţ. 

— Aveţi dreptate, dragă domnişoară, n-am s-o las. Dar o 
urmăresc pe cealaltă. Hai, mai repede cu caii! Trimiteţi un 
om călare înainte la staţia următoare şi el să trimită altul 
înainte, la cealaltă, să poruncească la fiecare staţie câte 
patru cai; daţi-i drumul! Scumpă domnişoară, nu vă fie 
teamă! 

Asemenea porunci şi felul în care alerga de ici-colo prin 
curte, grăbind oamenii, pricinuiră o agitaţie generală care 
mă tulbură aproape tot atât cât şi schimbarea lui 
neaşteptată. Dar în culmea zăpăcelii, un om călare porni în 
galop ca să comande cai de schimb la staţia următoare, iar 
caii noştri au fost înhămaţi în cea mai mare grabă. 


— Dragă domnişoară, zise domnul Bucket, căţărându-se 
pe capră la locul lui şi uitându-se iarăşi înăuntru la mine, să- 
mi fie cu iertare dacă sunt prea familiar cu dumneavoastră, 
nu vă agitaţi şi nu vă tulburaţi mai mult decât este nevoie. 
Pentru moment, n-am nevoie să mai spun altceva, dar acum 
mă cunoaşteţi, draga mea domnişoară, nu-i aşa? 

M-am străduit să-i spun că ştiu că e cu mult mai în măsură 
să hotărască ce trebuie să facem; dar e sigur oare că e 
bine? N-aş putea să merg eu singură înainte, în căutarea... 
L-am prins iarăşi de braţ în disperarea mea şi i-am şoptit: 
„în căutarea mamei mele.” 

— Draga mea domnişoară, ştiu, ştiu prea bine, şi credeţi 
că v-aş duce pe o cale greşită? Inspector Bucket! Doar 
acum mă cunoaşteţi, nu-i aşa? 

Ce-am putut să zic, decât da?! 

— Aşa că ţineţi-vă firea cât puteţi mai bine şi bizuiţi-vă pe 
mine, căci sunt alături de dumneavoastră tot atât cât şi 
alături de sir Leicester Dedlock, Baronetul. Acum aţi 
înţeles? 

— Perfect, domnule. 

— Ea se depărtează, şi aşa şi noi, băieţi, daţi-i drumul! 

Şi iată-ne iarăşi pe drumul deznădăjduit pe care venisem, 
frământând zloata plină de noroi şi zăpada ce se topea, de 
parc-ar fi fost răscolită de roata unei mori de apă. 

O zi şi o noapte de iarnă ot indiferent, aşa cum se cuvine 
ţinutei sale, palatul Dedlock din Londra îşi ţine rangul ca de 
obicei pe strada de o sumbră grandoare. La ferestrele mici 
ale holului de intrare apar din când în când capete pudrate, 
uitându-se la pudra scutită de taxe ce cade din cer cât e 
ziua de lungă; şi, în climatul acela de seră, vezi floarea de 
piersic întorcându-se cu un aer exotic dinspre vremea 
muşcătoare de afară către focul din salonul cel mare. Se 
răspândeşte ştirea că Doamna Noastră a plecat în 
Lincolnshire. Zvonuri stăruie să umble şi să sporovăiască în 
oraş. Se ştie despre sir Leicester, bietul şi nenorocitul om, 
că a fost rău bătut de soartă. Se aud, dragă copilă, tot soiul 


de lucruri scandaloase, care fac lumea de pe o rază de cinci 
mile să râdă. A nu şti că oarece e în neregulă la Dedlock 
înseamnă să te recunoşti singur un neştiutor. Una dintre 
femeile fermecătoare cu obraji de piersică şi cu gâtlejuri de 
schelet e şi prevenită în privinţa tuturor amănuntelor 
importante ce vor fi date în vileag în Camera Lorzilor, la 
cererea de divorţ a lui sir Leicester. 

La prăvălia de giuvaieruri „Blaze şi Sparkle”, la magazinul 
de stofe şi mătăsuri „Sheen şi Gloss”, se vorbeşte şi se va 
vorbi ceasuri de-a rândul ca de un eveniment de epocă sau 
ca de minunea secolului. Clientele acelor întreprinderi, deşi 
atât de trufaşe şi de nepătruns, fiind meticulos cântărite şi 
măsurate acolo ca oricare alt articol din depozitul de 
mărfuri, sunt înţelese perfect în tipicul ăsta nou, chiar şi de 
începătorii dindărătul tejghelei. 

— Lumea noastră, domnule Jones, îi spun Blaze şi Sparkle 
începătorului cu pricina, când îl angajează, lumea noastră, 
domnule, e ca o turmă de oi... Curate oi! Unde se duc două 
sau trei, merg şi celelalte toate după ele. Pune ochii pe cele 
două, trei, domnule Jones, şi ai să cunoşti toată turma! 

Tot asemenea grăiesc Sheen şi Gloss către domnii Jones ai 
lor, povăţuindu-i cum să-i aibă la mână pe cei din lumea 
aristocrată şi cum să lanseze moda cu cele ce aleg ei, Sheen 
şi Gloss. Asupra aceloraşi principii infailibile domnul 
Sladdery, bibliotecarul, care e fără discuţie măreţul cioban 
al celor mai splendide oi, recunoaşte în aceeaşi zi: 

— Ei, da, domnule, circulă bineînţeles nişte zvonuri care o 
privesc pe Lady Dedlock, foarte răspândite, într-adevăr, în 
sânul clientelei mele aristocrate, domnule. Ştiţi, clienţii mei 
aristocrați trebuie să vorbească despre ceva, domnule. Şi-i 
destul să dai drumul unui subiect la modă faţă de o doamnă, 
două, pe care le-aş putea numi, ca să-l faci să umple lumea. 
Exact ceea ce aş fi făcut eu cu acele doamne, domnule, în 
cazul unor noutăţi pe care mi le-aţi fi lăsat ca să le lansez, 
asta au făcut ele singure în cazul de faţă, cunoscând-o pe 
Lady Dedlock şi fiind poate puţin geloase pe ea, fără să-şi 


dea seama. Veţi vedea, domnule, că subiectul de faţă va 
deveni foarte popular printre clienţii mei aristocrați. Dacă 
s-ar fi speculat, domnule, ar fi adus bani. Şi când spun eu 
una ca asta, domnule, vă puteţi încrede că am dreptate. 
Căci mi-am făcut o meserie din a-mi studia clienţii 
aristocrați şi din a-i învârti aşa cum răsuceşti coarda unui 
ceas ca să umble. 

Zvonurile se răspândesc în Londra, dar nu vor ajunge în 
Lincolnshire. Către cinci şi jumătate post-meridian, ora 
Regimentului de Gardă Călare, a fost dată în vileag chiar 
din sursa onorabilului aristocrat, domnul Stables, o nouă 
vorbă de duh care promite să o eclipseze pe cea veche, pe 
care i s-a întemeiat atâta vreme faima lui de retor. Efectul 
strălucitului său cuvânt de duh e că deşi dintotdeauna ştia 
că Lady Dedlock a fost femeia cea mai bine ţesălată din 
toată herghelia, habar n-a avut că e şi cea mai nărăvaşă. 
Calamburul s-a bucurat de-o primire grozavă în cercurile 
hipice. 

La ospeţe şi la petreceri, de asemenea, pe Armamentele 
pe care adeseori le-a împodobit cu prezenţa ei şi printre 
constelaţiile pe care le-a umbrit până mai ieri, Lady Dedlock 
rămâne încă subiectul predominant. Ce e? Cine e? Când s-a 
întâmplat? Unde s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat? 

E dezbătută de prietenii ei dragi, cu cel mai manierat 
dialect în vogă, cu cel mai nou cuvânt, cu cea mai modernă 
afectare şi cu o indiferenţă politicoasă dusă la perfecţiune. 
O trăsătură a subiectului, vrednică de luat în seamă, ecă a 
putut inspira pe mai mulţi oameni care s-au consacrat prin 
el şi care, până atunci, nu mai deschiseseră gura niciodată. 
William Buffy aduce, de unde prânzise, o asemenea 
anecdotă picantă în Parlament, pe care Monitorul partidului 
său o răspândeşte cu un asemenea succes, însoţind-o cu 
tabachera de tabac ca să ţină pe loc oamenii care voiau să 
plece, încât preşedintele Camerei (căruia i se strecurase 
anecdota discret la ureche pe sub colţul perucii) strigă: 

— Linişte la bară! 


Şi asta de vreo trei ori, fără să facă nici-o impresie. 

Şi un eveniment nu mai puţin uluitor, în legătură cu Lady 
Dedlock, ajunsă oarecum în gura tuturor celor din Londra, 
e că oamenii ce dau târcoale prin jurul înaltei clientele a 
domnului Sladdery, bibliotecarul, oameni ce nu ştiu şi nici n- 
au ştiut vreodată nimic despre ea, consideră că-i esenţial 
pentru reputaţia lor să pretindă că Lady Dedlock e şi 
subiectul lor, şi s-o foarfece la un nivel de mâna a doua, cu 
cel mai modern cuvânt, cu cea mai modernă manieră, cu 
cea mai modernă afectare, cu cea mai modernă indiferenţă 
politicoasă, împreună cu restul alaiului, totul la nivel de 
mâna a doua, dar socotit ca modern în lumea aceea de jos, 
cu stelele ei mai palide. Dacă s-ar afla vreun scriitor, pictor 
sau savant printre minusculii colportori de mai sus, ce 
nobleţe din partea lui să poată sprijini neputincioasele 
surori pe asemenea maiestuoase cârje. 

Aşa se desfăşoară ziua în afara palatului Dedlock. Dar cum 
e înăuntrul lui? 

Sir Leicester, culcat în pat, poate vorbi puţin, deşi cu 
greutate şi confuz. I s-au prescris linişte şi odihnă şi i s-au 
administrat nişte somnifere calmante ca să-i potolească 
suferinţa, căci vechiul duşman e tare crâncen cu el acum. 
Nu-l cuprinde deloc somnul, cu toate că uneori simte că e 
gata să cadă într-o nedesluşită şi tristă moţăială. A cerut să 
i se mute patul mai aproape de fereastră când a auzit ce 
vreme nemiloasă e afară şi a vrut să i se potrivească aşa fel 
capul, încât să poată vedea zăpada şi zloata spulberată. Se 
uită la ele cum cad, cât e ziua aceea de iarnă. 

La cel mai mic zgomot din casă, în care e păstrată liniştea, 
sir Leicester e cu mâna pe creion. Bătrâna îngrijitoare ce 
şade lângă el ştie ce are să scrie şi-i şopteşte: 

— Nu, încă nu s-a întors, sir Leicester. Era târziu astă- 
noapte când a plecat. Totuşi n-a plecat decât de puţină 
vreme. 

EI îşi trage mâna atunci şi cade iarăşi în contemplarea 
zloatei şi a zăpezii, până ce, din pricină că s-a uitat prea 


mult la ele, par să cadă în aşa cantitate şi atât de repede, 
încât se vede silit să-şi închidă ochii pentru o clipă, ferindu- 
se de vârtejul ameţitor de fulgi albi şi de pete de gheaţă 
întunecate. 

Începuse să se uite la ele de cum s-a luminat de ziuă. Nu 
trecuse mult din zi când se gândi că-i nevoie să-i fie 
pregătite camerele. E foarte rece şi umed. Să se facă în ele 
focuri bune. Să ştie ei că Doamna e aşteptată. „Ile rog 
îngrijeşte-te chiar dumneata de ele.” Aşa scrie el pe tăbliță 
şi doamna Rouncewell îl ascultă cu inima grea. 

— Pentru că mă îngrozesc când mă gândesc, George, îi 
spune bătrâna doamnă fiului ei, care aşteaptă jos ca să-i ţie 
de urât când are puţin răgaz, şi mă tem că Doamna n-are să 
mai pună niciodată piciorul în casa asta. 

— Proastă presimţire, mamă. 

— Şi nici în Castelul de la Chesney Wold, dragul meu. 

— Asta-i şi mai rău. Dar de ce, mamă? 

— Când am văzut-o pe Doamna ieri, George, se uita la 
mine... Şi pot zice că mi-a părut... ca şi cum Stafia de la 
Chesney Wold ar fi călcat-o în picioare. 

— Hai, lasă! Văd că nişte spaime de basm te bagă în 
sperieţi, mamă. 

— Nu, nu-i aşa, dragul meu. Nu-i aşa. lată merg pe şaizeci 
de ani de când sunt în sânul familiei ăsteia, şi niciodată nu 
m-am temut până acuma. Se prăbuşeşte, dragul meu, 
ascultă la mine, măreaţa şi vechea familie Dedlock se duce 
de râpă. 

— Trag nădejde că nu-i aşa, mamă. 

— Slavă Domnului că am trăit până acum, ca să fiu alături 
de sir Leicester în boala şi necazul lui, pentru că ştiu că nu 
sunt chiar atât de bătrână şi nici nevolnică, aşa că se uită la 
mine cu mai multă plăcere decât la oricare alta în locul 
meu. Dar pasul de pe Drumul Stafiei are să treacă peste 
Lady Dedlock, de multe zile e pe urma ei, dar acum are să 
treacă peste ea şi are să meargă tot înainte. 


— Ei bine, mamă, spun încă o dată că trag nădejde să nu 
fie aşa. 

— Ah! Şi eu aş vrea, George, răspunde bătrâna doamnă, 
clătinând din cap şi desfăcându-şi braţele încrucişate. Dar 
dacă temerile se adeveresc, şi dânsul trebuie să afle, cine 
are să-i spună? 

— Astea-s camerele ei? 

— Da, astea-s camerele Doamnei, chiar aşa cum le-a lăsat. 

— Ei bine, acum, zise oşteanul, uitându-se în jurul lui şi 
vorbind încet, încep să înţeleg, mamă, cum ai ajuns să 
gândeşti aşa cum gândeşti. Camere ca acestea, gata 
pregătite pentru o persoană pe care de obicei o vezi în ele, 
au un aspect înspăimântător când persoana cu pricina e 
plecată, fără de nici un adăpost, singură pe drumuri, 
Dumnezeu ştie unde. 

George nu e departe de adevăr. După cum toate micile 
despărţiri o prefigurează pe cea mare, pe cea din urmă, tot 
astfel, camerele goale, lipsite de prezenţa familiară a 
locatarului, şoptesc îndoliate ceea ce camera dumitale sau 
camera mea vor trebui să şoptească într-o zi. Salonul 
Doamnei arată nespus de gol, de melancolic şi de părăsit, 
iar în cabinetul personal, în care astă-noapte domnul 
Bucket şi-a executat cercetarea-i secretă, rochiile şi 
podoabele rămase, ba, chiar şi oglinzile deprinse să le 
răsfrângă au un aer dezolat şi pustiu. Întunericul şi frigul, 
ca ziua de iarnă de-afară, sunt mai întunecate şi mai 
îngheţate decât în multe cocioabe care de-abia de te 
adăpostesc de asprimea vremii; şi cu toate că slujitorii 
grămădesc lemnele pe focurile din căminuri, şi-aşază 
canapelele şi fotoliile înlăuntrul paravanelor de oglinzi 
calde, care-şi aruncă lumina rumenă până în cele mai 
îndepărtate colţuri, un nor apăsător învăluie încăperile, un 
nor pe care nici-o lumină din lume nu-l va risipi. 

Bătrâna îngrijitoare şi cu fiul ei rămân până ce pregătirile 
sunt terminate, după care se întorc la etaj. Între timp, 
Volumnia a luat locul doamnei Rouncewell, deşi colanele ei 


de perle şi borcanele de ruj, sortite să împodobească 
localitatea balneară Bath, nu aduc în asemenea împrejurări 
nici un soi de mângâiere bolnavului. Volumnia, ca una ce se 
bănuia că nu ştie (şi într-adevăr chiar nu ştia) ce s-a 
întâmplat, a găsit că-i lucru anevoios să rostească cuvinte 
potrivite pentru circumstanţă şi, ca atare, le-a înlocuit şi şi-a 
petrecut timpul netezind albiturile patului, mişcându-se cu 
ochii în patru, în vârful picioarelor, privind cu vigilenţă la 
ochii rubedeniei sale, ba o dată şoptindu-şi: A adormit. 

Împotrivindu-se observaţiei superficiale, sir Leicester, 
iritat peste măsură, a scris cu indignare pe plăcuţă: 

— N-am adormit! 

De aceea, cedând fotoliul de lângă pat priceputei şi 
bătrânei îngrijitoare, Volumnia se aşază la o masă ceva mai 
la o parte şi suspină cu compătimire. Sir Leicester priveşte 
la zloata şi la zăpada de-afară şi stă cu urechile ciulite la 
reîntoarcerea paşilor pe care-i aşteaptă. În urechile 
bătrânei sale slujitoare, ce pare că a păşit în afară din 
cadrul unei vechi picturi ca să-l asiste pe-un Dedlock 
chemat într-altă lume, liniştea e tulburată de ecourile 
propriilor sale vorbe: „Oare cine are să-i spună?” 

De dimineaţă a intrat pe mâna valetului său personal, ca 
să capete o înfăţişare prezentabilă, şi e gătit atât cât au 
îngăduit împrejurările. E proptit în perne, părul său cărunt 
e pieptănat ca de obicei, rufăria îi e potrivită cu migală şi e 
înfăşurat într-un halat demn de rangul lui. Lornionul şi 
ceasornicul stau gata să fie folosite în mâinile sale. E nevoie 
- poate de data aceasta nu atât pentru demnitatea lui, cât 
de dragul ei - să poată lăsa impresia, pe cât se poate, că nu- 
i prea tulburat ci, dimpotrivă, că e ca de obicei. Femeile îşi 
vor da drumul gurii şi Volumnia, deşi e o Dedlock, nu-i un 
caz excepţional în asemenea privinţă. Sir Leicester o ţine 
aici, aproape că nu-i nici-o îndoială, doar ca s-o împiedice să 
pălăvrăgească în alte părţi. De fapt e foarte bolnav, dar în 
prezent înfruntă cu un mai mare curaj grava suferinţă a 
cugetului şi a trupului. 


Blonda Volumnia, de felul ei fată zburdalnică ce nu poate 
sta multă vreme tăcută fără primejdia de-a fi prinsă în 
gheare de demonul plictiselii, curând indică apropierea 
monstrului aceluia printr-o serie de căscă tur i fireşti. 
Văzând că nu-i cu putinţă să se oprească din căscat printr- 
altă procedură decât cea a conversaţiei, se porneşte s-o 
laude pe doamna Rouncewell pentru fiul ei, mărturisind că, 
hotărât lucru, e unul dintre cei mai minunaţi bărbaţi din 
câţi a văzut, un om cu o înfăţişare aşa de militărească, încât 
ar zice că e... cum îi zice, Ofiţerul din Garda Regală, 
favoritul ei... Bărbatul pe care-l iubeşte la nebunie... Cea 
mai scumpă fiinţă... Ăla care-a fost ucis la Waterloo. 

Sir Leicester aude laudele ei cu asemenea surprindere, şi 
se uită în jurul lui atât de nedumerit, încât doamna 
Rouncewell vede că-i nevoie să dea explicaţii. 

— Domnişoara Dedlock nu vorbeşte de fiul meu cel mare, 
sir Leicester, ci de cel mai mic. L-am găsit. A venit acasă. 

Sir Leicester pune capăt muţeniei sale cu un strigăt 
răguşit: 

— George? Fiul dumitale George, venit acasă, doamnă 
Rouncewell? 

Bătrâna îngrijitoare îşi şterge ochii: 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, sir Leicester, da, a venit. 

Asemenea regăsire a unui pierdut, reîntoarcerea unuia 
plecat de atâta vreme, vine oare asupră-i ca o confirmare 
puternică a speranţelor sale? Nu gândeşte el oare: „Cu 
ajutorul de care dispun, n-am s-o recapăt până la urmă într- 
un număr mai mic de ceasuri, în cazul ei, decât de ani în 
cazul lui?” 

Rugăminţile nu mai slujesc la nimic; e hotărât să 
vorbească acum şi o şi face. Într-o aglomerare densă de 
sunete, dar încă destul de limpede ca să fie înţeles: 

— De ce nu mi-ai spus, doamnă Rouncewell? 

— S-a întâmplat de-abia ieri, sir Leicester, şi m-am temut 
că încă nu sunteţi destul de bine ca să vă povestesc 
asemenea lucruri. 


Pe lângă asta, Volumnia îşi aminteşte acum cu micul ei 
țipăt obişnuit, că se vede că nimeni n-a ştiut că ele fiul 
doamnei Rouncewell şi de aceea nici ea nu trebuia să 
spună. Dar doamna Rouncewell protestează cu destulă 
căldură până ce i se umflă pieptarul, că, desigur, i-ar fi spus 
lui sir Leicester de îndată ce s-ar fi simţit mai bine. 

— Unde-i George, fiul dumitale, doamnă Rouncewell? 
Întreabă sir Leicester. 

Doamna Rouncewell, destul de îngrijorată de nepăsarea 
lui faţă de prescripţiile medicului, răspunde: 

— La Londra. 

— Unde la Londra? 

Doamna Rouncewell se vede silită să recunoască cum că 
George e chiar în palat. 

— Adu-l aici, în camera mea. Adu-l numaidecât. 

Bătrâna doamnă nu mai poate face nimic, ci trebuie să 
plece în căutarea lui. Sir Leicester, cu bruma de putere pe 
care o mai are ca să se mişte, se aranjează puţin ca să-l 
primească. După ce s-a terminat de pregătit, se uită iarăşi 
afară la zloata şi zăpada ce tot mai cad şi iarăşi ascultă să 
vadă dacă nu se reîntorc paşii. O mulţime de paie au fost 
aşternute pe stradă ca să înăbuşe zgomotele, aşa că trăsura 
ar putea sosi în faţa uşii poate fără ca el să audă roţile. 

Stă culcat aşa, în aparenţă ca şi cum ar fi uitat de surpriza 
mai nouă şi mai mică, când îngrijitoarea se întoarce, însoţită 
de fiul ei, oşteanul. Domnul George s-apropie încetişor de 
marginea patului, îşi face plecăciunea, îşi scoate pieptul în 
afară şi stă în picioare „drepţi”, cu faţa îmbujorată, din 
toată inima ruşinat de el însuşi. 

— Doamne Dumnezeule, într-adevăr eGeorge Rouncewell! 
Exclamă sir Leicester. Îţi aminteşti de mine, George? 

Oşteanul se vede nevoit să se uite la el, să despartă un 
sunet de altul, înainte de a înţelege ce a spus sir Dedlock; 
dar după ce a făcut asta şi a fost puţin ajutat şi de maică-sa, 
răspunde: 


— Ar trebui să am o memorie cu adevărat foarte proastă, 
sir Leicester, ca să nu reuşesc să-mi amintesc de 
dumneavoastră. 

— Când mă uit la dumneata, George Rouncewell, spune sir 
Leicester cu greutate, văd ceva dintr-un băiat de la 
Chesney Wold... Mi-amintesc bine... Foarte bine. 

Se uită la oştean până i se umplu ochii de lacrimi, şi-apoi 
se uită iarăşi la zloată şi la zăpadă. 

— Să-mi fie cu iertare, sir Leicester, zice oşteanul, dar n- 
aţi binevoi să primiţi ca braţele mele să vă ridice? Aţi şedea 
mai în voie, sir Leicester, dacă mi-aţi îngădui să vă aşez. 

— Dacă vrei, George Rouncewell, dacă eşti aşa de bun. 

Oşteanul îl ia în braţe ca pe un copil, îl înalţă uşurel şi-l 
întoarce cu faţa mai spre fereastră. 

— Mulţumesc. Ai gingăşia mamei dumitale, zice sir 
Leicester, şi în plus propria ta putere. Mulţumesc. 

Îi face semn cu mâna să nu plece. George rămâne liniştit 
lângă pat, aşteptând să i se spună ceva. 

— De ce-ai dorit să stai ascuns? 

I-a luat ceva timp lui sir Leicester ca să întrebe aşa ceva. 
— La drept vorbind, nu prea am de ce mă lăuda cu asta, 
sir Leicester, şi eu... Încă v-aş ruga, sir Leicester, dacă n-aţi 

fi atât de suferind... Ceea ce trag nădejde că n-are să 
dureze mult... Încă v-aş ruga să-mi acordaţi favoarea şi 
permisiunea de a rămâne în general necunoscut. Asemenea 
lucruri implică explicaţii, nu prea greu de ghicit, nu prea 
nimerite aici şi nu prea onorabile pentru mine. Oricât ar fi 
de diferite părerile unora în privinţa multor subiecte, îmi 
vine a crede însă că lumea va fi în general de acord, sir 
Leicester, că nu prea am de ce mă lăuda. 

— Ai fost militar, zice sir Leicester, şi încă unul credincios. 

George face o plecăciune militărească. 

— Cât despre asta, sir Leicester, mi-am făcut datoria şi-am 
respectat disciplina, ceea ce nu înseamnă mare lucru. 

— Mă găseşti, urmează sir Leicester, ai cărui ochi nu se 
pot dezlipi de George, departe de a fi bine, George 


Rouncewell. 

— Am fost tare mâhnit şi când am aflat şi când v-am văzut, 
sir Leicester. 

— Sunt sigur că ai fost. Nu. Pe lângă boala mai veche, m-a 
mai lovit încă un atac grav şi pe neaşteptate. Ceva ce 
înţepeneşte... Trudindu-se să-şi treacă o mână de-a lungul 
trupului - şi tulbură... Atingându-şi buzele cu degetele. 

George, vădind o deplină înţelegere şi compătimire, face 
iar o plecăciune. Feluritele timpuri când amândoi erau 
tineri (oşteanul fiind cel cu mult mai tânăr dintre ei doi), şi 
petreceau împreună la Chesney Wold, le vin în minte şi-i 
înduioşează. 

Sir Leicester, cu hotărârea evidentă de a spune în felul său 
ceva ce-i stă pe buze, înainte de a recădea în tăcere, 
încearcă să se ridice ceva mai sus între perne. George, 
băgând de seamă încercarea lui, îl ia iarăşi în braţe şi îl 
aşază aşa cum bolnavul doreşte să stea. 

— Mulţumesc, George. Eşti ca un fiu al meu. Adeseori îmi 
purtai puşca de rezervă la Chesney Wold, George. Îmi eşti 
intim în împrejurările ciudate prin care trec, foarte intim. 

George îşi trecuse braţul mai sănătos al lui sir Leicester pe 
după găt, şi-acum sir Leicester şi-l desprinde cu greu, de 
parcă n-ar vrea, în timp ce rosteşte următoarele vorbe: 

— Eram gata să adaug, zice el chiar îndată, eram cât pe ce 
să spun, în privinţa atacului meu, că m-a lovit din nefericire 
în acelaşi timp cu o uşoară neînțelegere dintre Doamna 
Mea şi mine. Nu vreau să spun că a existat vreun diferend 
între noi (fiindcă n-a fost niciunul), ci că a fost o 
neînțelegere a anumitor evenimente importante numai 
pentru noi, care mă lipseşte, pentru puţină vreme, de 
tovărăşia ei. A găsit ea de cuviinţă că e nevoie să pornească 
într-o călătorie... Nădăjduiesc că se va întoarce curând. 
Volumnia, mă înţelegi ce spun? Nu mai sunt chiar stăpân pe 
cuvinte, mai ales în privinţa rostirii lor. 

Volumnia îl înţelege perfect de bine; şi, într-adevăr, se 
exprimă cu mult mai mare limpezime decât s-ar fi bănuit că- 


i cu putinţă cu un minut înainte. Efortul pe care îl face e 
înscris în expresia îngrijorată şi chinuită a feţei sale. Nimic 
altceva decât puterea scopului său îi dă putinţa să-l facă. 

— De aceea, Volumnia, doresc să spun faţă de dumneata şi 
faţă de vechea mea prietenă şi salariată, doamna 
Rouncewell, ale cărei devotament şi credinţă nu pot fi puse 
de nimeni în discuţie... Şi în prezenţa fiului ei, George, care 
mi se întoarce ca o amintire intimă a tinereţii petrecută în 
lăcaşul strămoşilor mei la Chesney Wold... În cazul că aş 
avea un nou atac, în cazul că nu m-aş mai însănătoşi, în 
cazul că voi pierde şi graiul şi puterea de a scrie, cu toate 
că sper în mai bine... 

Bătrâna îngrijitoare plânge în tăcere; Volumnia, în culmea 
neliniştii, cu cea mai proaspătă înflorire pe obraji; oşteanul, 
cu braţele încrucişate şi cu capul puţin înclinat, respectuos 
şi atent. 

— De aceea doresc să spun şi să vă iau pe toţi de aici ca 
martori... Începând cu dumneata, Volumnia, în chipul cel 
mai solemn... Că sunt în aceiaşi termeni de totdeauna cu 
Lady Dedlock. Declar că nu am nici un motiv a mă plânge 
împotriva ei. Că dintotdeauna am avut cea mai puternică 
afecţiune pentru ea, pe care o păstrez intactă. S-o spuneţi 
asta şi ei şi oricui. Dacă cumva veţi relata mai puţin decât 
am spus eu, veţi fi vinovaţi de trădare premeditată faţă de 
mine. 

Volumnia, tremurând din tot trupul, îl încredinţează că va 
îndeplini cu străşnicie poruncile sale. 

— Doamna Mea e într-o situaţie prea înaltă, e prea 
frumoasă, e prea desăvârşită, e cu totul superioară în toate 
privinţele în raport cu cele mai perfecte dintre femeile ce-o 
înconjoară, ca să nu poată avea duşmane şi calomniatoare, 
cred. Să ştie toate, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră de la 
mine, că având neştirbite şi mintea, şi memoria, şi 
înţelegerea, nu revoc nici-o dispoziţie din cele pe care le-am 
luat în favoarea ei. N-o lipsesc de nimic din cele ce i-am 
acordat. Sunt în termeni neschimbaţi cu ea şi nu anulez... 


Având deplină putere s-o fac, dacă aş dori-o, aşa precum 
vedeţi... Nu anulez nici un act pe care l-am făcut în folosul 
şi spre fericirea ei. 

Etalarea formală a vorbelor sale ar fi putut avea în altă 
împrejurare, aşa cum adeseori a avut, ceva ridicol în sine; 
dar de data asta exista în ea ceva serios şi înduioşător. 

Zelul său nobil, devotamentul, galanteria cu care o apără, 
înfrângerea totală a bolii şi îngenuncherea mândriei sale, 
de dragul ei, toate sunt pur şi simplu cavalereşti şi-i fac 
cinste şi onoare. Ceva mai de preţ nu e de întâlnit în 
strălucirea unor astfel de calităţi, nici la cel din urmă 
muncitor şi nici la cel mai autentic nobil. Şi unul şi celălalt, 
în asemenea lumină, au aspirații asemănătoare, şi unul şi 
celălalt se ridică la fel, şi unul şi celălalt, copii ai lutului, 
strălucesc la fel. 

Istovit de eforturile sale, sir Leicester îşi lasă capul pe 
spate, în perne, şi-şi închide ochii, dar nu mai mult de un 
minut, după care se pune iar la pândit vremea, trăgând cu 
urechea la zgomotele înăbuşite. Oşteanul s-a dovedit a-i fi 
foarte de folos, după felul în care-i primeşte micile servicii 
pe care i le face. Nimic nu s-a spus în această privinţă, dar e 
de la sine înţeles că George trebuie să rămână lângă bolnav. 
El se trage un pas-doi înapoi, ca să nu stea în sufletul lui şi 
face de gardă ceva mai în spatele scaunului mamei sale. 

Ziua e către sfârşitul ei. Ceaţa şi zloata în care s-a 
schimbat zăpada sunt tot mai întunecate, iar vâlvătaia 
focului din vatră a prins a vorbi mai viu pe pereţii camerei şi 
pe mobile, întunericul creşte, gazul aerian se iveşte 
strălucitor pe străzi, iar lămpile cu petrol, care se 
încăpăţânează să reziste pe poziţie, aici în palat, cu izvorul 
vieţii lor pe jumătate îngheţat şi pe jumătate dezgheţat, 
licăresc sufocate ca nişte peşti de foc scoşi din apă... Ceea 
ce şi sunt. Lumea care a umblat în trăsură, trecând peste 
paiele din faţa castelului şi trăgând clopoţelul „ca să afle 
veşti”, începe acum să se întoarcă acasă, începe să se 


îmbrace, să cineze şi să-şi discute prietenul scump după cea 
mai modernă modă, despre care am mai vorbit. 

Acum, începe să-i fie mai rău lui sir Leicester, neodihnit, 
neliniştit şi în mare suferinţă. Volumnia, aprinzând o 
lumânare (cu vocaţia-i predestinată să facă ceva neavenit), 
e poftită s-o stingă iarăşi, pentru că nu-i destul de întuneric. 
Totuşi e foarte întuneric; aşa de întuneric cum avea să fie 
toată noaptea. După o bucată de vreme, încearcă iarăşi. 

— Nu! Stinge-o. Nu-i încă destul de întuneric. Bătrâna lui 
îngrijitoare e singura care înţelege că sir Leicester se 
străduieşte să creadă, în închipuirea lui, că încă nu s-a făcut 
târziu. 

— Scumpe sir Leicester, prea onoratul meu stăpân, 
şopteşte ea, blând. Pentru binele dumneavoastră şi dintr-un 
simţ de datorie, trebuie să-mi iau îndrăzneala de a vă ruga 
şi de a vă implora să nu staţi aşa în întunericul singuratic 
de-aici, veghind şi aşteptând şi măsurând timpul! Îngăduiţi- 
mi să trag perdelele, să aprind lumânările, ca să fie totul 
mai plăcut în jurul Domniei Voastre. Clopotele bisericilor 
vor bate ceasurile, şi aşa, sir Leicester, noaptea se va 
scurge, iar Doamna Noastră se va întoarce. 

— Ştiu, doamnă Rouncewell, dar sunt slab... Şi-a trecut 
atâta timp de când a plecat. 

— Nu chiar atât de mult, sir Leicester. Nici măcar 
douăzeci şi patru de ceasuri. 

— Dar asta înseamnă mult timp. O, atât de mult timp! Sir 
Leicester spune asta cu un geamăt ce-i frânge inima bietei 
îngrijitoare. 

Ea înţelege că nu-i acum momentul s-aducă lumina crudă 
în preajma lui, socotindu-i lacrimile prea sacre ca să fie 
văzute, chiar şi de ea. De aceea se aşază şi stă în întuneric o 
bucată de vreme, fără să scoată o vorbă, apoi, încetişor, 
începe să umble prin cameră, ba înteţind focul, ba stând la 
fereastra întunecată şi privind afară. În sfârşit, sir Leicester 
i se adresează, după ce-şi recapătă stăpânirea de sine: 


— După cum spui şi dumneata, doamnă Rouncewell, 
situaţia nu-i mai proastă, dacă o recunoşti aşa cum e. E 
târziu şi ei nu s-au întors. Aprinde luminile! 

După ce camera s-a luminat şi vremea a fost închisă afară, 
lui nu i-a mai rămas decât s-asculte. 

Dar se vede cât de colo că, oricât de abătut şi de bolnave, 
sir Leicester se luminează ori de câte ori se găseşte câte un 
prilej discret ca să se vegheze focurile din camerele 
Doamnei şi ca să se asigure că totul e gata s-o primească. 
Biete prilejuri; asemenea dovezi că e aşteptată îi întreţin 
speranţele. 

Miezul nopţii vine, şi cu el acelaşi gol. Trăsurile pe stradă 
s-au împuţinat, şi alte zgomote târzii prin vecinătate nu 
sunt, afară doar de câte un beţiv de pe alte meleaguri, ce 
rătăceşte prin regiunea înfrigurată şi trece certându-se şi 
zbierând pe pavajul străzii. Dar noaptea asta geroasă e atât 
de tăcută, încât, ascultând liniştea ei adâncă, e ca şi cum ai 
privi în întunericu-i adânc. Dacă vreun zgomot vag se face 
auzit, el se îndepărtează prin întunecime ca o lumină slabă 
şi totul devine mai apăsător ca înainte. 

Regimentul de servitori e trimis la culcare (bucuros să se 
ducă fiindcă au stat treji toată noaptea trecută), şi numai 
doamna Rouncewell şi George rămân de veghe în camera 
lui sir Leicester. Cum noaptea zăboveşte întârziată... Sau 
mai curând când pare că aproape s-a oprit în loc, cam între 
ceasurile trei şi patru... Se vede o nelinişte şi o nerăbdare 
la bolnav, ca să ştie mai mult despre cum e vremea, acum că 
n-o poate vedea. De aceea George, care porneşte în 
recunoaştere cu regularitate, din jumătate în jumătate de 
oră, în camerele Doamnei, ca să le inspecteze cu grijă, îşi 
extinde marşul până la uşa salonului, scrutează tot în jurul 
său şi aduce la întoarcere cel mai desăvârşit raport pe care- 
| poate face asupra celei mai aspre nopţi; cade încă zloată şi 
până şi cărarea pietruită stă sub un strat de măzgă 
îngheţată, gros până la gleznă. 


Volumnia e sus în camera ei, o încăpere retrasă, lângă 
scară, a doua cotitură după capătul culoarului împodobit cu 
sculpturi în lemn şi cu aurărie, o cameră pentru verişori, 
înăuntrul căreia se află o înspăimântătoare stârpitură de 
portret al lui sir Leicester, surghiunit aici pentru crimele 
sale: camera dă într-o curte solemnă în care ziua se vede o 
plantație de copăcei uscați ca nişte specimene 
antediluviene de arbuşti de ceai negru... Volumnia e în 
prada unor spaime oribile, de multe feluri între ele, nici cea 
din urmă, nici cea mai neînsemnată, e groaza de ce se 
poate întâmpla cu micul ei venit, în eventualitatea, după 
cum spune ea, „că i s-ar întâmpla ceva” lui sir Leicester. 
„Ceva” în sensul gândit de ea nu înseamnă decât un singur 
lucru, care-i ultimul ce se poate întâmpla pentru a încheia 
starea conştientă a unui baronet în lumea pe care o 
cunoaştem. 

Asemenea spaime o fac pe Volumnia să-şi dea seama că nu 
poate dormi în camera ei, nici nu poate sta la foc în camera 
ei, ci trebuie să umble cu capul ei blond legat c-un şal 
somptuos şi cu făptura sa bălaie învăluită într-un halat, şi să 
cutreiere palatul ca o fantomă, îndeosebi dând târcoale 
camerelor calde şi luxoase pregătite pentru cineva care 
încă nu se întoarce. Netrecându-i nici prin minte să circule 
singură în asemenea împrejurări, Volumnia e însoţită de 
slujitoarea ei, care, scoasă cu forţa din pat pentru un 
asemenea scop, grozav de îngheţată, foarte adormită şi în 
general fiind o slujitoare nedreptăţită, de vreme ce e 
condamnată de evenimente să slujească o verişoară, când 
ea hotărâse să fie slujitoarea cuiva cu nici mai mult, nici mai 
puţin decât un venit de zece mii de lire pe an, biata de ea n- 
are înfăţişarea plăcută a unei fiinţe satisfăcute. 

Totuşi inspecţiile periodice ale oşteanului în camerele 
Doamnei, în timpul recunoaşterilor sale, le asigură 
apărarea şi tovărăşia lui, atât stăpânei, cât şi slujitoarei, 
drept care sunt foarte bine-veni te la orele mici ale nopţii. 
Ori de câte ori e auzit că înaintează, amândouă se gătesc 


câte puţin, pregătindu-se să-l întâmpine; restul timpului îşi 
împart veghea în fragmente scurte de uitare şi de dialoguri 
nu lipsite cu totul de amărăciune, cum ar fi, de pildă, dacă 
domnişoara Dedlock, stând cu picioarele pe paravanul de la 
sobă, are să cadă sau nu în foc, fiind salvată (spre marea ei 
neplăcere) de slujitoare, îngerul ei păzitor. 

— Cum se mai simte sir Leicester acum, domnule George? 
Se interesează Volumnia, potrivindu-şi şalul pe cap. 

— Vai, domnişoară, sir Leicester e aproape la fel. E tare 
rău bolnav şi uneori chiar aiurează puţin. 

— A întrebat de mine? Întreabă iarăşi Volumnia cu duioşie. 

— Ei nu, domnişoară, n-aş putea spune că da. Adică, eu n- 
am auzit aşa ceva. 

— Asemenea vreme e într-adevăr tare tristă, domnule 
George! 

— Într-adevăr, aşa e. N-ar fi mai bine să vă duceţi la 
culcare? 

— Cu mult mai bine ar fi să mergeţi la culcare, domnişoară 
Dedlock, întăreşte şi servitoarea, cu ciudă. 

Dar Volumnia răspunde: „Nu! Nu!” Ar putea să fie 
chemată, ar putea să fie nevoie de ea, pe neaşteptate. Nu 
şi-ar ierta-o niciodată, dacă e să se întâmple ceva şi ea n-ar 
fi la faţa locului. Refuză să intre în discuţie asupra chestiunii 
ridicate de slujnica ei, şi anume de ce faţa locului trebuie să 
fie acolo, şi nu în camera ei (care e mai aproape de camera 
lui sir Leicester); în schimb, o ţine morţiş, spunând că 
rămâne la faţa locului. Afară de asta, Volumnia îşi face un 
merit din a nu fi închis „un ochi”, ca şi cum ar mai avea alţi 
douăzeci, ori treizeci... Cu toate că e greu să împaci 
declaraţia ei cu faptul că n-au trecut nici cinci minute de 
când i-a deschis incontestabil şi indiscutabil pe-amândoi... 

Dar când se face ceasul patru şi golul stăruie încă, 
statornicia Volumniei începe s-o părăsească, sau mai curând 
începe să crească, pentru că acum găseşte că-i de datoria ei 
să fie gata pentru a doua zi, când poate se va aştepta mult 
de la ea, şi că de fapt, oricât de dornică ar fi ca să rămână la 


faţa locului, s-ar putea să i se ceară, ca un act de 
devotament, să plece de la faţa locului. Aşadar, când 
oşteanul se arată iarăşi cu întrebarea: „N-ar fi mai bine, 
domnişoară, să vă duceţi la culcare?” şi când slujitoarea o 
asigură, mai înciudată ca înainte că „ar fi cu mult mai bine 
să vă duceţi la culcare, domnişoară Dedlock!”, ea se scoală 
în picioare supusă şi zice: 

— Faceţi cu mine ceea ce credeţi că e cel mai bine! 

Domnul George, fără îndoială, crede că e cel mai bine s-o 
însoţească, oferindu-i braţul, până la uşa camerei pentru 
verişori în care stă ea; şi slujitoarea crede, la rândul ei, că 
cel mai bine e s-o zorească să se suie în pat, fără prea multă 
ceremonie. Drept care se procedează în consecinţă, iar 
după asta, oşteanul rămâne singur cu casa pe mână, în 
rondurile sale de recunoaştere. 

Nici-o îmbunătăţire a vremii. De pe portic, de pe streşini, 
de pe balustradă, de pe fiecare cornişă, coloană sau stâlp, 
picură zăpada dezgheţată. S-a furişat, de parc-ar fi căutat 
adăpost, până pe grinzile uşii celei mari, până pe sub ea, în 
colţurile ferestrelor, în fiecare fisură sau crăpătură în care 
s-a putut retrage, şi acolo se moaie şi dispare. Dar încă 
ninge pe acoperiş, pe lucarnă, chiar şi prin lucarnă, şi 
picură, picură, picură, pe trotuarul de piatră de jos, cu 
regularitatea pasului de pe Drumul Stafiei. 

Oşteanul, ale cărui vechi amintiri i-au fost deşteptate de 
măreţia singuratică a palatului-la fel ca odinioară la 
Chesney Wold - urcă pe scări şi umblă prin camerele cele 
de căpetenie, ţinând lumânarea sus, cu mâna întinsă. 
Gândindu-se la feluritele întâmplări din cele câteva 
săptămâni din urmă, la copilăria lui bucolică şi la cele două 
perioade ale vieţii sale atât de ciudat împletite de-a lungul 
vastului spaţiu intermediar, gândindu-se apoi la omul ucis al 
cărui chip îi stăruie încă viu în minte; gândindu-se la 
Doamna, care a dispărut chiar din încăperile acestea şi la 
toate urmele lăsate, a căror recentă prezenţă se vede în 
întregime aici; în sfârşit, gândindu-se şi la stăpânul 


palatului ce zace sus şi la presimţirea ori prevestirea: „Cine 
oare are să-i spună?”, oşteanul se uită ba ici, se uită ba colo 
şi cugetă că ar putea să i se năzărească acum o vedenie ce 
i-ar îmboldi curajul să se ducă şi să cerceteze ce-a văzut, 
pentru ca apoi să pună mâna şi să constate că a fost o 
închipuire. Dar peste tot e gol; gol ca întunericul de 
deasupra şi de dedesubt, în timp ce urcă scara; gol ca 
tăcerea apăsătoare. 

— Totul e pregătit, George Rouncewell? 

— În ordine şi cum se cuvine, sir Leicester. 

— Nici-o ştire de nici un fel? 

Oşteanul dă din cap că nu. 

— Nici-o scrisoare trecută cu vederea cumva? 

Dar el, bietul, ştie că asemenea speranţă nu există şi-şi 
lasă capul jos, fără să mai aştepte vreun răspuns. 

Fiindu-i foarte intim, aşa chiar cum spusese el cu câteva 
ceasuri mai devreme, George Rouncewell îl ridică şi-l 
aşează în poziţii mai bune pentru buna rămăşiţă din 
noaptea aceea pustie de iarnă; de asemenea, pricepându-i 
dorinţa neexprimată, George stinge luminile şi ridică 
perdelele de cum s-au ivit zorile cele mai timpurii. Ziua vine 
ca o fantomă. Rece, cenuşie, vagă, îşi trimite înainte o 
scânteiere de o culoare funebră, ca o prevestire, ce parc-ar 
striga: „Priviţi ce v-aduc eu vouă, celor ce staţi de veghe! 
Cine oare are să-i spună?” 

Povestirea Estherei ra ceasul trei din noapte când casele 
din jurul Londrei începuseră în sfârşit să înlăture câmpia şi 
să ne apropie pe noi de străzi. Făcuserăm calea întoarsă pe 
nişte drumuri într-o stare cu mult mai proastă decât când 
trecuserăm ziua pe ele, căci de-atunci nici ninsoarea, nici 
topirea ei nu mai conteniseră; dar energia însoţitorului meu 
nu slăbise nici-o clipă. Ne-a fost aproape de acelaşi ajutor, 
gândeam eu, ca şi caii, în înaintarea noastră, ba, adeseori i- 
a ajutat chiar şi pe ei. Istoviţi, caii se opriseră la jumătate 
cale în urcuşul colinei, fuseseră mânaţi prin torente de apă 
ce se prăvăleau gălăgios, alunecaseră, căzând, şi 


încurcându-se în hamuri; dar domnul Bucket şi micul său 
felinar erau totdeauna gata la datorie şi ori de câte ori 
ieşeam cu bine dintr-un necaz, n-auzeam altă variantă 
decât acel îndemn rece: 

— Hai, dă-i drumul, băiete! 

Dârzenia şi încrederea cu care a dirijat călătoria noastră 
la reîntoarcere aproape că nu mi le pot explica. Fără să 
şovăie deloc, nici măcar nu s-a oprit vreodată ca să pună 
întrebări, până ce-am ajuns la câteva mile depărtare de 
Londra. Şi-atunci, foarte puţine cuvinte, ici şi colo, îi erau 
de-ajuns; şi astfel ajunserăm între trei şi patru dimineaţa în 
Islington. 

N-am să mă mai opresc asupra încordării şi temerii cu 
care mă gândeam tot timpul că, cu fiecare clipă, o lăsam pe 
mama din ce în ce mai în urmă. Cred că-mi făceam mari 
speranţe, gândind că domnul Bucket trebuie să aibă 
dreptate şi că nu se poate să nu aibă o ţintă pozitivă în 
urmărirea femeii după care pornisem. Dar m-am frământat 
tot timpul cât a durat călătoria, întrebându-mă şi despicând 
firul în patru. Ce-avea să iasă la iveală când o vom găsi, şi 
cu ce puteam compensa asemenea pierdere de timp, iată 
întrebări pe care nu-mi era cu putinţă să le înlătur; mintea 
mi-era torturată de asemenea gânduri stăruitoare, când 
ajunserăm în Londra. 

Ne oprirăm pe-o stradă principală pe care se afla o staţie 
de trăsuri. Însoţitorul meu plăti pe cei doi vizitii ai noştri, 
care erau atât de împroşcaţi de noroi, din creştet până-n 
tălpi, de parcă ar fi străbătut drumurile prin mâzgă pe jos, 
nu în trăsură şi, dându-le o scurtă îndrumare încotro s-o 
apuce, mă scoase din trăsură şi mă aşeză într-o caleaşcă pe 
care o alesese dintre celelalte. 

— Vai, dragă domnişoară Summerson! Zise el în timp ce 
mă schimba dintr-o trăsură în alta, ce udă sunteţi! 

Nu-mi dădusem seama de asta. Dar zăpada topită îşi 
găsise calea să pătrundă în trăsură; şi coborâsem şi eu de 
două, trei ori, când un cal căzut se zbătuse în noroi şi 


trebuise ridicat. Şi umezeala îmi pătrunsese prin haine. L- 
am încredinţat că nu-i nici-o primejdie; dar vizitiul, care-l 
cunoştea, n-a putut fi împiedicat de mine să dea fuga pe 
stradă până la grajdul lui, de unde a adus un braţ de paie 
curate şi uscate, pe care le-a pus peste mine şi le-a aşternut 
bine în jurul meu, încât m-am încălzit şi mi-a fost bine. 

— Ei, bine, dragă domnişoară, zise domnul Bucket băgând 
capul pe fereastră în cupeu, după ce mă închisese înăuntru. 
Plecăm acum pe urmele femeii aceleia. S-ar putea să ne ia 
ceva timp, dar nu aveţi nimic împotrivă. Sunteţi doar sigură 
că am motivele mele s-o fac. Nu-i aşa? 

Habar n-aveam ce-i asta... Habar n-aveam în cât de scurtă 
vreme voi înţelege mai bine, dar l-am asigurat că am toată 
încrederea în el. 

— Aşa şi trebuie, scumpă domnişoară, îmi răspunse el. Şi 
am să vă spun ceva! Dacă aţi avea încredere în mine pe 
jumătate din câtă am eu în dumneavoastră, după ce-am 
văzut cum aţi înfruntat expediţia noastră, mi-ar fi de ajuns. 
Doamne Dumnezeule! Nici-o bătaie de cap cu 
dumneavoastră. N-am văzut niciodată o femeie tânără din 
nici-o clasă socială... Şi am văzut şi multe cu educaţie... Să 
se poarte aşa cum v-aţi purtat dumneavoastră din clipa din 
care aţi fost sculată din pat. Sunteţi un model, ştiţi, asta 
sunteţi, zise domnul Bucket cu înflăcărare, sunteţi un 
model. 

I-am spus că mă bucur foarte mult, cum de fapt mă şi 
bucuram, că n-am fost o pacoste pentru el; şi că 
nădăjduiesc că nici de-acum înainte n-am să fiu. 

— Dragă domnişoară, răspunse el, când o tânără este tot 
atât de blândă pe cât de curajoasă, şi tot atât de curajoasă 
pe cât de blândă, e tot ce cer, ba, chiar mai mult decât 
aştept, înseamnă atunci că e ca o regină şi cam tot aşa 
sunteţi şi dumneavoastră. 

Cu asemenea vorbe de îmbărbătare în împrejurările triste 
şi amenințătoare prin care treceam, el se urcă pe capră şi, 
încă o dată, o pornirăm la drum. Încotro mergeam, n-am 


ştiut pe loc şi nici n-am aflat după aceea; dar parc-am fi 
căutat cele mai înguste şi mai proaste străzi din Londra. De 
câte ori îl vedeam arătându-i vizitiului pe unde s-o apuce, 
eram pregătită să ne înfundăm într-o învălmăşeală mai 
adâncă de asemenea străzi, şi totdeauna aşa se întâmpla. 

Uneori ieşeam pe-o arteră mai lată sau ajungeam la o 
clădire mai mare decât cele obişnuite, bine luminată. Apoi 
ne opream pe la birouri ca acelea pe la care trecuserăm 
când ne-am început călătoria şi l-am văzut ţinând sfat cu 
alţii. Uneori cobora lângă o arcadă sau la un colţ de stradă 
şi, în chip misterios, domnul Bucket făcea semne cu lumina 
felină - raşului său. Asemenea operaţie atrăgea lumini de 
acelaşi fel din colţuri întunecate, de parc-ar fi fost un roi de 
insecte, şi un nou sfat se ţinea. Treptat, se părea că 
strângeam cercul investigaţiilor noastre înlăuntrul unor 
limite din ce în ce mai neînsemnate şi mai înguste. Numai 
ofiţerii de poliţie care erau de serviciu puteau să-i spună 
acum domnului Bucket ceea ce dorea să afle şi să-i arate 
încotro s-o apuce. În sfârşit, ne oprirăm pentru o discuţie 
mai lungă - între el şi unul dintre oamenii de care-am 
vorbit, discuţie care părea că-l mulţumeşte, după felul cum 
dădea din când în când din cap. Când a isprăvit de vorbit, a 
venit la mine, cu un aer preocupat şi încordat. 

— Ei, bine, domnişoară Summerson, îmi zise el, să nu fiţi 
alarmată orice s-ar întâmpla. Nu-i nevoie, în ceea cemă 
priveşte, să vă mai pun în gardă, decât doar că am dat de 
urma persoanei căutate şi că puteţi să-mi fiţi de folos dintr- 
un moment în altul. Nu-mi place să cer asemenea lucru, 
domnişoară dragă, dar n-aţi vrea să facem câţiva paşi 
împreună? 

Bineînţeles că am coborât numaidecât şi i-am luat braţul. 

— Nu-i uşor lucru să mă ţin în pas cu dumneavoastră, zise 
domnul Bucket; lăsaţi-o mai uşurel. 

Cu toate că m-am uitat în grabă şi puţin nedumerită în 
jurul meu, pe când traversam strada, mi-a făcut impresia că 
recunosc locurile. 


— Suntem în Holborn? 

— Da, răspunse domnul Bucket, cunoaşteţi cotitura asta 
de stradă? 

— Pare a fi strada Cancelariei. 

— Chiar aşa e botezată, dragă domnişoară, urmă domnul 
Bucket. 

Am intrat pe ea şi, în timp ce mergeam, înotând prin 
zloată, am auzit clopotele bătând cinci şi jumătate. 
Trecurăm mai departe în tăcere şi pe cât puteam de 
repede, cu grijă să nu alunec, când cineva, înfăşurat într-o 
mantie, venind din faţă pe trotuarul îngust, s-a oprit şi a 
stat într-o parte ca să-mi facă loc. În aceeaşi clipă am auzit 
o exclamaţie de uimire şi numele meu rostit de domnul 
Woodcourt. Îi cunoşteam vocea foarte bine. 

A fost atât de neaşteptat şi atât... Nu ştiu cum să zic, de 
plăcut sau de penibil... Să am o asemenea întâlnire după o 
călătorie de rătăciri febrile ca aceea în care mă aflam, şi 
încă în miez de noapte, încât nu-mi puteam stăpâni 
lacrimile. A fost ca şi cum i-aş fi auzit vocea într-o ţară 
ciudată. 

— Draga mea domnişoară Summerson, dumneata să umbli 
la asemenea oră şi pe-aşa vreme! 

Aflase de la tutore că fusesem chemată într-o expediţie 
neobişnuită şi-mi spuse asta ca să mă scutească de alte 
explicaţii. I-am răspuns că tocmai coborâsem dintr-un 
cupeu şi că ne îndreptam..., dar atunci am fost silită să mă 
uit la însoţitorul meu. 

— Ei, bine, ştiţi, domnule Woodcourt (îi prinsese numele 
din zbor de la mine), mergem acum spre strada care 
urmează... Inspector Bucket. 

Domnul Woodcourt, fără să ţină seama de protestele mele, 
şi-a scos grăbit mantia de pe el şi a pus-o pe mine. 

— Iată ce bună treabă! Exclamă domnul Bucket, ajutându- 
I, tare bună treabă! 

— Pot să merg cu dumneavoastră? Întrebă domnul 
Woodcourt, adresându-se nu ştiu dacă mie sau însoţitorului 


meu. 

— Ei! Doamne! Exclamă domnul Bucket, luând răspunsul 
asupra lui. Fără îndoială că puteţi. 

Zis şi făcut, şi m-au luat între ei, înfăşurată în mantie. 

— Abia m-am despărţit de Richard, urmă domnul 
Woodcourt. Stau cu el de-aseară de la zece. 

— O, Doamne! E bolnav! 

— Nu, nu! Credeţi-mă, nu-i bolnav, dar nu-i tocmai bine! 
Era deprimat şi istovit... Ştiţi cum e el uneori îngrijorat şi 
sleit de puteri... Şi, bineînţeles, Ada a trimis după mine; 
când m-am întors acasă, am găsit bileţelul şi m-am dus 
întins la el. Ei, bine! După puţină vreme, Richard s-a 
înviorat atât de mult şi Ada a fost atât de fericită şi atât de 
încredinţată că mie mi se datorează, cu toate că Dumnezeu 
ştie cât de mic a fost amestecul meu, încât am rămas cu el 
câteva ceasuri până ce a adormit bine de tot. Tot aşa cum 
doarme şi ea acum, sper! 

Felul lui prietenos de a vorbi despre ei, devotamentul său 
neprefăcut, încrederea şi recunoştinţa pe care ştiu că şi le-a 
câştigat de la draga mea, precum şi liniştea şi mângâierea 
pe care Ada le găsea în el, puteam eu oare să despart toate 
acestea de făgăduiala pe care mi-o făcuse? Ce 
nerecunoscătoare aş fi fost dacă asemenea lucruri nu mi-ar 
fi adus în minte vorbele pe care le-a rostit când l-am văzut 
atât de afectat de schimbarea înfăţişării mele: „Îl primesc 
ca pe un semn de încredere şi va fi sfânt pentru mine.” 

Între timp, am cotit pe-o altă stradă îngustă. 

— Domnule Woodcourt, zise domnul Bucket, care l-a 
scrutat îndeaproape cu privirea în timp ce mergeam, 
treburile noastre ne mână la prăvălia unui librar de cărţi de 
drept şi legi, pe-aici, un anume domn Snagsby. Ce, îl 
cunoaşteţi, nu-i aşa? 

Era atât de ager că a văzut asta într-o clipă. 

— Da, îl cunosc puţin, am şi fost chemat la el, aici în 
locuinţa asta. 


— Da, domnule? Se miră domnul Bucket. Atunci eşti atât 
de bun să-mi îngădui s-o las pe domnişoara Summerson cu 
dumneata câteva clipe, cât mă duc eu să schimb două-trei 
cuvinte cu el? 

Cel din urmă ofiţer de poliţie cu care domnul Bucket 
ţinuse sfat stătea tăcut în spatele nostru. Nu l-aş fi băgat de 
seamă de n-ar fi vorbit, când am zis eu că aud pe cineva 
plângând. 

— Nu vă speriaţi, domnişoară, interveni el. E slujnica lui 
Snagsby. 

— Ah! Ştiţi, zise domnul Bucket, fata suferă de leşinuri şi 
în noaptea asta e într-o stare gravă. Cea mai potrivnică 
situaţie pentru mine, căci am nevoie de unele informaţii de 
la fata asta şi trebuie să fie adusă cumva în simţiri. 

— În orice caz, cei din casă n-ar fi încă treji, de n-ar fi fost 
pentru ea, domnule Bucket, zise celălalt poliţist. A ţinut-o 
într-un leşin aproape toată noaptea, domnule. 

— Hm! Aşa e, răspunse domnul Bucket. Mi s-a stins 
lumina. Aprinde-o pe-a dumitale o clipă. 

Toate acestea au fost rostite în şoaptă, lângă prima sau a 
doua intrare de la casa în care auzeam slabe plânsete şi 
gemete, în cercul mic de lumină aprinsă anume, domnul 
Bucket se duse la uşă şi bătu. Uşa se deschise după ce bătu 
a doua oară, şi el pătrunse în casă, lăsându-ne pe noi să 
stăm în stradă. 

— Domnişoară Summerson, zise domnul Woodcourt, dacă 
pot rămâne lângă dumneavoastră fără să fiu inoportun, vă 
rog îngăduiţi-mi s-o fac. 

— Sunteţi într-adevăr foarte bun, am răspuns. Nu am 
nevoie să-mi ascund vreun secret de-al meu faţă de 
dumneavoastră; dacă am de ascuns vreunul, acela nu-i al 
meu. E al altcuiva. 

— Înţeleg foarte bine. Aveţi încredere în mine, n-am să 
rămân alături de dumneavoastră decât atât cât îmi va fi 
îngăduit ca să respect întocmai dorinţa pe care aţi 
exprimat-o. 


— Am încredere în dumneavoastră, am răspuns. Ştiu şi 
sunt profund mişcată de sfinţenia cu care vă ţineţi 
promisiunile. 

După scurtă vreme, micul cerc de lumină se arată iarăşi 
afară şi domnul Bucket, în mijlocul lui, înainta spre noi, cu 
faţa încordată. 

— Vă rog să intraţi, domnişoară Summerson, zise el şi să 
vă aşezaţi lângă foc. Domnule Woodcourt, din informaţiile 
pe care le-am primit, înţeleg că sunteţi medic. N-aţi vrea să 
o cercetaţi pe fata asta şi să vedeţi dacă nu se poate face 
ceva ca să-şi vină în simţiri? Are o scrisoare pe undeva de 
care am neapărată nevoie. Nu-i în lada ei şi cred că trebuie 
să fie asupra ei; dar e atât de răsucită şi încleştată, încât e 
greu de controlat fără să-i fac rău. 

Toţi trei am intrat în casă împreună; cu toate că era frig şi 
umed, mirosea şi a aer îmbâcsit de la cei ce nu se culcaseră 
toată noaptea. Pe coridor, în dosul uşii, stătea un omuleţ 
înspăimântat şi cu faţa amărâtă, într-o haină cenuşie, care 
părea să fie cuviincios din fire şi vorbea blând. 

— Jos pe scară, vă rog, domnule Bucket, zise el. Doamna 
ne va ierta pentru bucătăria din faţă; ne slujim de ea ca de 
o cameră de lucru în timpul zilei. În spate e camera de 
culcare a lui Guşter şi în ea se zbate biata nenorocită, într- 
un hal de te înspăimântă. 

Coborârăm, urmaţi de domnul Snagsby, după cum am aflat 
curând că-l cheamă pe omuleţ. În bucătăria din faţă, şezând 
lângă foc, se afla doamna Snagsby, cu ochii foarte roşii şi cu 
o expresie foarte severă pe faţă. 

— Nevestică dragă, zise domnul Snagsby, intrând după 
noi, să încetăm, draga mea... ca să nu pun prea mult 
punctul pe i... să încetăm ostilitățile doar un singur moment 
în cursul unei nopţi atât de lungi cum a fost asta; iată aici 
pe inspectorul Bucket, domnul Woodcourt şi o doamnă. 

Se uită uimită peste măsură, aşa cum era de altfel 
îndreptăţită s-o facă, dar la mine, mai ales, se uită grozav 
de îndârjită. 


— Nevestică dragă, urmă domnul Snagsby, aşezându-se în 
cel mai îndepărtat colţ, lângă uşă, ca şi cum ar fi comis o 
îndrăzneală, e foarte probabil c-ai să mă întrebi de ce 
inspectorul Bucket, domnul Woodcourt şi o doamnă vin să 
viziteze imobilul Cook din strada Cursitor la ora de faţă? Nu 
ştiu. N-am nici cea mai mică idee. Dacă ar fi să mi se spună, 
tot n-aş înţelege, aşa că mai bine să nu mi se spună. 

Părea atât de nefericit bietul om, şezând cu capul sprijinit 
într-o mână, iar eu păream atât de nepoftită, încât era 
tocmai să-mi cer scuze, când domnul Bucket luă cuvântul: 

— Uite ce, domnule Snagsby, începu el, cel mai bun lucru 
pe care îl ai de făcut e să mergi cu domnul Woodcourt, să 
vadă ce-i de făcut cu Guşter a dumitale... 

— Guşter a mea! Domnule Bucket! Strigă domnul Snagsby. 
Zi-i înainte, domnule, zi-i înainte! Data viitoare am să fiu 
acuzat şi de asta. 

— Şi să ţii lumânarea, urmă domnul Bucket, fără să 
îndrepte cele ce spusese, sau ţine-o pe ea, sau dă o mână de 
ajutor la tot ce ţi se va cere. Ceea ce nu-i om pe lume mai 
gata s-o facă, pentru că eşti o făptură civilizată şi delicată, şi 
eşti omul cu o inimă ce se înduioşează pentru altul. 
Domnule Woodcourt, sunteţi atât de bun s-o cercetaţi, şi 
dacă puteţi să-i luaţi scrisoarea aceea, să mi-o daţi cât mai 
curând cu putinţă. 

În timp ce aceştia doi ieşeau, domnul Bucket mă aşeză pe 
un scaun lângă foc, îmi scoase încălţările ude pe care le-a 
culcat pe vatră, ca să se usuce, şi tot timpul vorbi. 

— Să nu vă faceţi sânge rău, domnişoară, de căutăturile 
neospitaliere ale doamnei Snagsby, din pricină că se află 
indusă cu totul în eroare, îşi va da seama de asta mai 
curând decât îşi închipuie, fiindcă am să-i explic; situaţia în 
care se pune nu poate fi pe placul unei doamne ca ea, care 
în general e deprinsă să gândească rezonabil. 

Atunci, cum sta în faţa focului cu pălăria udă şi şalurile 
într-o mână, el însuşi ud până la piele, se întoarse către 
doamna Snagsby: 


— Iată, cel dintâi lucru pe care vi-l spun dumneavoastră, 
ca femeie măritată, având ceea ce am putea numi farmec, 
ştiţi, vorba ceea: „Crede-mă dacă toate farmecele tale” 
etcetera..., cunoaşteţi bine cuvintele cântecului, pentru că e 
de prisos să-mi spuneţi mie că dumneavoastră nu aveţi de-a 
face cu lumea bună... Aşadar farmecul... Atracția... Fiţi 
atentă, cele care-ar trebui să vă dea încredere în 
dumneavoastră... Nu-s decât ceea ce aţi făcut din ele. 

Doamna Snagsby se uită cam îngrijorată, se muie puţin şi, 
tremurând, întrebă ce vrea să spună domnul Bucket. 

— Ce vrea să spună domnul Bucket? Repetă el întrebarea; 
şi am văzut pe faţa lui că tot timpul cât vorbea trăgea cu 
urechea la descoperirea scrisorii - spre marea mea 
nelinişte, pentru că ştiam de ce mare importanţă trebuie să 
fie. 

— lată, am să vă arăt ce vrea să spună, doamnă. Duceţi-vă 
la teatru să vedeţi Othello. Asta-i tragedia dumneavoastră. 

Doamna Snagsby, în cunoştinţă de cauză, întrebă de ce. 

— De ce? Repetă iarăşi domnul Bucket. Pentru că o să 
ajungeţi la asta dacă nu luaţi măsuri. lată chiar acum când 
vorbesc, eu ştiu că mintea dumneavoastră nu-i eliberată 
complet de diavolul acela în privinţa tinerei domnişoare aici 
de faţă. Dar, să vă spun cine e tânăra domnişoară? lată, 
poftim, sunteţi ceea ce aş numi eu o femeie luminată, cu un 
suflet prea mare pentru atâta trup cât aveţi, dacă ne- 
apucăm să amăâănunţim toate, şi mă cunoaşteţi şi vă aduceţi 
aminte doar unde m-aţi văzut ultima oară şi despre ce era 
vorba în cercul acela. Nu-i aşa? Da? Foarte bine! Tânăra 
domnişoară de aici este tocmai domnişoara aceea. 

Doamna Snagsby păru să înţeleagă mai bine aluzia decât 
am înţeles-o eu pe atunci. 

— Şi Vlăjganul... Sau aşa cum îi spuneţi dumneavoastră, 
Jo... A fost amestecat tot în afacerea asta, nu în alta; şi 
copistul, despre care prea bine ştiţi, a fost amestecat tot în 
afacerea asta, nu în alta; şi soţul dumneavoastră care habar 
n-a avut de nimic, cum nici străbunicul dumneavoastră n-a 


avut, a fost amestecat de către domnul Tulkinghorn, 
decedatul, cel mai bun client al său, tot în afacerea asta, nu 
în alta. Şi toată ceata aceea de oameni plini de fiere au fost 
amestecați tot în afacerea asta, nu în alta. Şi totuşi, o 
femeie măritată, ca dumneavoastră, cu farmecele de care 
dispuneţi, închideţi ochii (ochii dumneavoastră plini de 
strălucire), şi vă daţi cu capul (cu forma-i atât de gingaşă) 
de toţi pereţii; mi-e ruşine pentru dumneavoastră! Cred că 
domnul Woodcourt ar fi putut să găsească scrisoarea până 
acum. 

Doamna Snagsby clătină din cap şi-şi duse batista la ochi. 

— Asta-i tot? Urmează domnul Bucket cu însufleţire. Nu-u. 
Să vedeţi ce se mai întâmplă. Altă persoană amestecată în 
afacerea asta, şi nu în alta, o fiinţă într-un hal fără de hal, a 
venit aici astă-noapte şi a fost văzută vorbind cu slujnica 
dumneavoastră, şi de la ea la slujnica dumneavoastră a 
trecut o hârtie pentru care sunt gata să dau o sută de lire. 
Ce faceţi dumneavoastră? Vă ascundeţi, le pândiţi şi pe 
urmă vă năpustiţi asupra slujnicei - ştiind de ce suferă şi ce 
puţin îi trebuie ca s-o apuce crizele - cu atâta străşnicie, 
încât, pe cinstea mea, biata de ea leşină şi rămâne leşinată, 
când viaţa unui om poate să atârne de cuvintele fetei ăsteia! 

Spuse cele de mai sus cu un subînţeles atât de evident, 
încât fără voia mea mi-am încleştat mâinile şi am simţit că 
se-nvârte camera cu mine. Dar ameţeala îmi trecu. Domnul 
Woodcourt intră, puse o hârtie în mâna domnului Bucket şi 
ieşi iarăşi. 

— Acum, doamnă Snagsby, singurul fel de a vă îndrepta 
greşelile, pe care-l mai puteţi încerca, zise domnul Bucket 
grăbit, uitându-se la hârtie, e să mă lăsaţi să schimb câteva 
cuvinte cu domnişoara de aici, în secret. Şi dacă ştiţi ce 
ajutor îi puteţi da domnului doctor, în bucătăria de alături, 
sau vă puteţi gândi la vreun anume lucru ce-ar putea 
readuce fata mai curând în simţiri, faceţi-o cât mai repede 
şi mai bine! 


Într-o clipă, doamna Snagsby dispăru, iar domnul Bucket 
închise uşa. 

— Ei, bine, dragă domnişoară, sunteţi destul de tare şi 
foarte sigură de dumneavoastră? 

— Da, destul, am răspuns. 

— Al cui e scrisul acesta? 

Era al mamei. Un scris de creion, pe-o bucată de hârtie 
mototolită, ruptă şi stropită de apă, împăturită grosolan în 
formă de scrisoare, şi adresată mie, la tutore. 

— Recunoaşteţi scrisul, urmă domnul Bucket, şi dacă 
sunteţi destul de tare ca să mi-o citiţi, daţi-i drumul. Dar să 
nu-mi ascundeţi nici un cuvânt. 

Fusese scrisă pe fragmente, în mai multe rânduri. Am citit 
cele ce urmează: venit până la cocioabă cu două scopuri. 
Primul, să-mi văd scumpa mea dragă, dacă se poate, încă o 
dată, dar numai s-o văd... Nu să vorbesc cu ea şi nici să afle 
că am fost atât de aproape de ea. Celălalt scop, să scap de 
urmărire şi să mi se piardă urma. N-o mustra pe femeie 
pentru cele ce-a făcut. Ajutorul pe care mi l-a dat nu mil-a 
dat decât după ce am încredinţat-o din răsputeri că era 
spre binele micuţului ei drag. Îţi aminteşti de copilaşul ei 
mort. Consimţământul bărbaţilor l-am cumpărat; dar ea m- 
a ajutat fără să primească nimic”. 

— Am ghicit. Asta a fost scris, zise însoţitorul meu, când s- 
a odihnit la cărămidari. Se vădeşte ceea ce am presupus. 
Am avut dreptate. 

Următorul fragment fusese scris în alt rând. 

„ Am rătăcit multă vreme pe-o cale lungă şi ştiu că trebuie 
să mor curând. Ah! Străzile astea! N-am altă dorinţă decât 
să mor. Când am plecat, aveam un gând mai rău; dar am 
scăpat de adaosul unei noi vinovăţii la cealaltă. Frigul, 
umezeala şi oboseala sunt destule cauze ca să fiu găsită 
moartă. Dar din pricina altor cauze am să mor, cu toate că 
din pricina acestora sufăr. E firesc ca tot ceea cemă 
susţinuse să cedeze dintr-o dată, şi eu să mor sub povara 
spaimei şi-a mustrărilor de conştiinţă”. 


— Păstraţi-vă curajul, zise domnul Bucket. Nu mai sunt 
decât câteva cuvinte. 

Acelea erau scrise şi ele în alt rând. După toate 
aparențele, aproape pe întuneric. 

„Am făcut tot ce-am putut ca să mi se piardă urma. Aşa, 
voi fi curând uitată şi-l voi dezonora pe el cel mai puţin. N- 
am nimic asupra mea ca să pot fi recunoscută. De hârtia 
asta mă despart acum. Locul unde am să mă aşez să mor, 
dacă pot ajunge atât de departe, mi-a fost adeseori în 
minte. Adio. Iertare”. 

Domnul Bucket, sprijinindu-mă cu braţul, mă aşeză cu 
duioşie pe scaun. 

— Curaj! Să nu mă socotiți crud faţă de dumneavoastră, 
scumpă domnişoară, dar de îndată ce vă simţiţi în stare, 
încălţaţi-vă şi fiţi gata. 

Am făcut cum mi-a cerut, dar am fost lăsată singură multă 
vreme, rugându-mă pentru nefericita mea mamă. Erau cu 
toţii ocupați cu biata fată şi l-am auzit pe domnul Woodcourt 
spunându-le ce să facă şi vorbind adeseori cu fata. Într-un 
târziu, veni înăuntru cu domnul Bucket şi-mi spuse că, fiind 
foarte important să se vorbească blând cu dânsa, ela găsit 
de cuviinţă că mai bine ar fi s-o întreb eu tot ce doream să 
aflăm de la ea. Nu mai rămâne îndoială că acum putea 
răspunde întrebărilor, dac-ar fi fost luată cu binişorul, şi nu 
înspăimântată, întrebările, mă învăţă domnul Bucket, erau: 
cum a intrat în posesia scrisorii, ce s-a petrecut între ea şi 
persoana care i-a dat scrisoarea şi încotro a apucat-o 
persoana aceea. Ţinându-mi firea cât puteam, mai cu seamă 
ca să nu uit întrebările, m-am dus cu ei în camera alăturată. 
Domnul Woodcourt voia să rămână afară, dar la stăruința 
mea, veni cu noi înăuntru. 

Biata fată şedea pe podea, unde o lăsaseră. Ceilalţi şedeau 
în jurul ei, dar la o oarecare depărtare, ca să poată avea 
aer. Nu era drăguță şi arăta slabă şi nenorocită, dar faţa ei 
era bună şi îndurerată, cu toate că avea încă o căutătură 
puţin cam sălbatică. Am îngenuncheat pe podea şi i-am 


cuprins capul cu mâna, sprijinindu-l pe umăr, după care ea 
îşi puse braţul pe după gâtul meu şi izbucni în plâns. 

— Sărmană fată, i-am zis, lipindu-mi faţa de fruntea ei, 
căci şi eu plângeam şi tremuram, se vede că-i crud să te mai 
tulburăm, dar totul depinde de cele ce putem afla despre 
scrisoare acuma, şi nu după un ceas. 

Ea începu să spună cu glasu-i jalnic că n-a vrut să facă nici 
un rău, n-a vrut să facă nici un rău, doamnă Snagsby. 

— Toţi suntem siguri de asta, am liniştit-o eu. Dar te rog, 
spune-mi cum ai căpătat-o. 

— Da, dragă doamnă, vreau şi am să vă spun adevărat. Am 
să spun adevărat, zău, doamnă Snagsby. 

— Sunt sigură că-i aşa, am încredinţat-o eu iarăşi. Dar cum 
a fost? 

— Am fost plecată pentru o treabă, dragă doamnă... Mult 
după ce se-ntunecase... Foarte târziu, şi când m-am întors 
acasă, am văzut o femeie de rând, udă până la piele şi plină 
de noroi, uitându-se la casa noastră. Când mă văzu că vin 
spre uşă ca să intru în casă, mă chemă înapoi la ea şi zise: 
„Locuieşti aici?” şi-am zis că da şi ea a zis că nu ştie decât o 
casă sau două pe aici, dar se rătăcise şi nu le putea găsi. O, 
ce să fac, ce să fac! N-au să mă creadă! Nu-mi spuse nimica 
de rău mie şi nici eu nu-i spusei nimica de râu ei, zău, 
doamnă Snagsby! 

Afost nevoie ca stăpâna ei s-o liniştească - ceea ce doamna 
Snagsby făcu, trebuie să recunosc, copleşită de remuşcări - 
ca fata să-şi poată reveni şi să continue. 

— Nu putea găsi casele acelea? Am întrebat eu. 

— Nu! Plânse fata, clătinând din cap. Nu! Nu putea să le 
găsească şi era atât de sleită de puteri, de dărâmată şi de 
nenorocită! Vai, atât de prăpădită, că dacă aţi fi văzut-o, 
domnule Snagsby, i-aţi fi dat o jumătate de coroană, ştiu 
sigur! 

— Da, Guşter, da, fata mea, zise el nu prea ştiind ce să 
spună. Cred că i-aş fi dat! 


— Şi cu toate acestea, vorbea cu cuvinte aşa frumoase, 
urmă fata, uitându-se la mine cu ochii mari deschişi, că ţi se 
sfâşia inima. Şi aşa, numai că-mi zice mie dacă nu ştiu 
drumul la cimitir? Şi eu atunci o întreb care cimitir. Şi ea 
îmi zice cimitirul săracilor. Şi eu îi spun că şi eu am fost 
copil sărac şi că totul merge după parohie. Dar atunci ea 
îmi spune că s-a gândit la un biet cimitir de săraci nu prea 
departe de-aici, cu o arcadă, o treaptă şi-o poartă de fier. 

Cum mă uitam la faţa ei şi-o mângâiam ca să spună mai 
departe, l-am zărit pe domnul Bucket că a primit vestea cu 
o expresie pe care n-aş fi putut-o deosebi de una de intensă 
nelinişte. 

— Vai Doamne! Doamne! Se tânguia fata, strângându-şi 
tare părul după cap, ce să fac, ce să fac! Ea vorbea de 
cimitirul unde a fost îngropat omul care luase doftoria de 
dormit... Care aţi venit acasă şi ne-aţi spus de el, domnule 
Snagsby... Care m-a înspăimântat pe mine atât de tare, 
doamnă Snagsby. Vai, iacă, mă-nspăimânt iarăşi. Na! Ţine- 
mă! 

— Dar ţi-e cu mult mai bine acum, am potolit-o eu. le rog, 
te rog, mai spune-mi. 

— Da, am să mai spun, da, am să mai spun! Dar să nu fiţi 
supărată pe mine, doamnă scumpă ce sunteţi, am fost atâta 
de bolnavă... 

Supărată pe ea, biata fată! 

— lată! Acu'spun, acu'spun! Şi numai că zice, pot eu să-i 
spun cum să-l găsească şi eu zic da, şi-i spun, şi ea s-a uitat 
la mine cu ochii aproape ca şi cum ar fi fost oarbă, 
clătinându-se cu totul gata să cadă pe spate. Şi-atunci a 
scos o scrisoare şi mi-a arătat-o şi a zis că dacă ar pune-o la 
poştă, s-ar şterge adresa, şi scrisoarea n-ar fi luată în 
seamă şi-ar rămâne netrimisă şi că n-aş vrea eu s-o iau şi s- 
o trimit şi cel ce-o duce are să fie plătit la adresă? Aşa că 
am zis da, dacă nu-i nimica rău şi ea aziscâănu -nu-inici 
un rău. Şi atunci am luat scrisoarea de la ea şi mi-a spus că 


n-are nimic ce să-mi dea şi eu i-am spus că şi eu sunt săracă 
şi aşa că nu-mi lipseşte nimic. 

— Şi a plecat? 

— Da, se tângui fata, luând-o înainte cu răspunsul la 
întrebarea mea. Da! S-a dus pe drumul pe care i l-am 
arătat. După aceea, am intrat în casă şi doamna Snagsby a 
venit după mine de undeva, şi m-a înşfăcat şi eu am căzut în 
spaime şi m-a apucat boala copiilor. 

Domnul Woodcourt a luat-o uşurel de lângă mine. Domnul 
Bucket m-a înfăşurat în mantie şi numaidecât am ieşit în 
stradă. Domnul Woodcourt a şovăit dacă să meargă cu noi, 
dar eu i-am spus: 

— Nu mă lăsaţi acuma! lar domnul Bucket adaugă: 

— Mai bine să fiţi cu noi! S-ar putea s-avem nevoie de 
dumneavoastră, să nu mai pierdem timpul! 

Mi-au rămas cele mai încâlcite impresii din mersul acela 
pe jos. Îmi amintesc că nu era nici noapte, nici zi; că 
începuse să se crape de ziuă, dar lămpile de pe stradă încă 
luceau pline de zăpadă muiată. Îmi amintesc de câţiva 
trecători înfriguraţi pe străzi. Îmi amintesc de acoperişurile 
ude ale caselor, de canalele şi burlanele împovărate din 
care ţâşnea apa, de movilele de gheaţă şi zăpadă murdară 
peste care treceam, de strâmtoarea curților prin care ne 
strecuram. În acelaşi timp, îmi amintesc că biata fată părea 
că-mi spune încă povestea ei, ce-mi suna vie şi limpede în 
urechi; că-i simţeam parcă până şi greutatea trupului pe 
braţ; îmi amintesc că fațadele caselor ude luau înfăţişări 
omeneşti şi se uitau la mine; că stăvilare uriaşe păreau că 
se deschid şi se închid în capul meu sau în aer şi că lucrurile 
ireale păreau mai aievea decât cele reale. 

În sfârşit, ne-am oprit sub o trecătoare acoperită, 
întunecoasă şi ruinată, la capătul căreia ardea o lampă 
deasupra unei porţi de fier prin care slaba lumină a 
dimineţii se lupta să pătrundă. Poarta era închisă. Dincolo 
de ea era un cimitir... Un loc înspăimântător, din care 
noaptea se mişca tare cu greu, dar în care am putut vedea 


ca prin ceaţă grămezi de morminte pângărite şi pietre, un 
cimitir străjuit de case murdare, cu câteva lumini palide 
abia pâlpâind în ferestre şi cu pereţii pătrunşi de o 
umezeală densă, ca de-o boală. Pe treapta de la poartă, udă 
până la piele în înfiorătoarea umezeală a unui asemenea loc 
ce mustea şi ţâşnea împroşcând apă la fiecare pas, am 
văzut c-un țipăt de groază şi de milă, o femeie culcată... Am 
văzut-o pe Jenny, mama copilaşului mort. 

M-am repezit la ea, dar am fost oprită, iar domnul 
Woodcourt mă imploră din toată inima, chiar şi cu lacrimi în 
ochi, să aştept o clipă înainte de-a mă duce lângă biata 
făptură, să vedem ce zice domnul Bucket. L-am ascultat, 
după câte îmi amintesc. L-am ascultat, sunt sigură. 

— Domnişoară Summerson, veţi înţelege cele ce vă spun, 
dacă vă gândiţi o clipă. Şi-au schimbat rochiile între ele la 
cocioaba de la cărămidărie. 

Şi-au schimbat rochiile la cocioabă. Am putut să repet 
vorbele în minte şi ştiam ce-nseamnă ele în sine, dar nu le 
pricepeam înţelesul în legătură cu ceea ce urmăream. 

— Şi una s-a întors, urmă domnul Bucket, iar cealaltă a 
plecat mai departe. Şi cea care a plecat mai departe, n-a 
mers decât o bucată de drum cu gândul de a ne induce în 
eroare, şi apoi s-a întors luând-o drept peste câmpie şi s-a 
dus acasă. Gândiţi-vă o clipă! 

Am putut repeta şi vorbele astea în minte, dar n-am avut 
nici cea mai vagă idee de ce voiau să însemne. O vedeam în 
faţa mea zăcând pe treaptă pe mama copilaşului mort. 
Zăcea acolo cu un braţ strecurat pe după o gratie a porţii 
de fier ca şi cum ar fi îmbrăţişat-o. Zăcea acolo femeia ce 
vorbise aşa de curând cu mama. Zăcea acolo făptura aceea 
nenorocită, fără de adăpost şi părăsită de viaţă. Ea, cea 
care adusese scrisoarea de la mama, singura care-mi putea 
da cheia să aflu unde e mama; ea care avea să ne 
călăuzească s-o eliberăm şi s-o salvăm pe cealaltă, după 
care am umblat atât de departe, ea care ajunsese într-o 
asemenea situaţie prin cine ştie ce mijloace în legătură cu 


mama, căreia nu i-am putut da de urmă, şi care poate în 
clipa de faţă trece pe lângă noi fără ca s-o putem găsi şi 
ajuta; ea, biata femeie, zăcea acolo, iar ei mă împiedicau să 
mă apropii! Am văzut, dar n-am putut pricepe căutătura 
solemnă şi plină de compătimire de pe faţa domnului 
Woodcourt. Am văzut, dar n-am înţeles când i-a pus 
domnului Bucket mâna în piept ca să-l ţină pe loc. L-am 
văzut stând descoperit în aerul îngheţat, înclinat în faţa 
cuiva, înţelegerea mea pentru toate cele de mai sus 
dispăruse, îi auzeam chiar vorbind între ei: 

— S-o lăsăm să se apropie? 

— Mai bine s-o lăsăm. Mâinile ei trebuie s-o atingă 
primele. Au un drept mai mare decât ale noastre. 

M-am dus până la poarta de fier şi m-am aplecat asupra 
trupului femeii. I-am ridicat capul greu, i-am dat într-o 
parte părul lung, ud şi rece, şi i-am întors faţa spre mine: 
era mama, moartă, înţepenită, rece.60 

Perspectivă jIN urced la alte întâmplări din povestirea 
mea. Am 1 Fi dobândit atâta mângâiere de la bunătatea 
celor din > jur, încât nu mă pot gândi la ei fără să nu fiu 
mişcată. Am spus foarte multe despre mine, dar mai rămân 
încă atât de multe, încât n-am să mai stărui asupra durerii 
mele. M-am îmbolnăvit, dar boala nu m-a ţinut mult şi aş fi 
ocolit chiar s-o menţionez, dacă aş fi putut înlătura 
amintirea simpatiei lor. 

Purced, aşadar, la alte întâmplări din povestirea mea. 

În timpul bolii mele eram încă în Londra, unde venise şi 
doamna Woodcourt, poftită de tutore, ca să stea la noi. 
Când tutorele socoti că sunt destul de bine şi de veselă ca 
să stăm la sfat după vechiul obicei - cu toate că puteam s-o 
fac mai curând, dacă m-ar fi crezut - mi-am reluat treburile 
şi scaunul la masă, lângă al lui. Fixase singur timpul şi eram 
singuri. 

— Doamnă Trap, începu el, primindu-mă cu o sărutare, 
bine c-ai venit iarăşi în Odaia Cârtitului, draga mea. Am un 
plan de propus, domniţă. Propun să rămânem aici, pe loc, 


poate şase luni, poate un răstimp mai lung... Cum s-o 
întâmpla să fie. Pe scurt, să ne stabilim de-a binelea aici 
pentru o vreme. 

— Şi în tot acest timp să părăsim Casa Umbrelor? Am 
întrebat. 

— Ei, scumpa mea! Casa Umbrelor trebuie să înveţe să-şi 
poarte singură de grijă, răspunse el. 

Îmi păru că glasul îi sună amărât, dar, uitându-mă la el, i- 
am văzut faţa binevoitoare, luminată de cel mai plăcut 
surâs. 

— Casa Umbrelor, repetă el, şi glasul îmi păru că nu-i mai 
sună întristat, trebuie să înveţe să-şi poarte singură de 
grijă. E prea departe de Ada, scumpa mea, şi Ada are mare 
nevoie de tine. 

— Ce bine-ţi seamănă, tutore, i-am zis, să ţii seamă de 
asta, făcându-ne o surpriză fericită la amândouă. 

— Nu chiar atât de dezinteresat, scumpa mea, dacă ai de 
gând să mă ridici în slăvi pentru asemenea virtute, 
deoarece, dacă ai fi mereu pe drumuri, n-ai mai fi cu mine 
decât arareori. Şi pe lângă asta, doresc să aflu cât se poate 
mai multe şi cât mai des despre Ada în situaţia de 
înstrăinare ce stăruie între mine şi sărmanul Rick. Şi nu 
numai de Ada, ci şi de el, bietul băiat. 

— L-ai văzut pe domnul Woodcourt azi-dimineaţă, tutore? 

— Îl văd pe domnul Woodcourt în fiecare dimineaţă, 
Doamnă Minerva. 

— Istoriseşte tot aceleaşi lucruri despre Richard? 

— 'Tot aceleaşi. Nu ştie să aibă vreo boală trupească, 
dimpotrivă, crede că nu are niciuna. Totuşi e neliniştit în 
privinţa lui; dar cine poate fi liniştit? 

Scumpa mea fată fusese să ne vadă în ultima vreme în 
fiecare zi, uneori de două ori pe zi. Dar prevăzuserâm cu 
toţii că asta n-are să dureze decât până voi fi iarăşi pe 
picioare. Ştiam cu toţii prea bine că inima ei fierbinte era 
tot atât de plină de dragoste şi de recunoştinţă pentru 
verişorul său John cum a fost totdeauna, şi i-am mulţumit lui 


Richard că nu i-a făcut nici-o obiecţiune că pleacă de lângă 
el, dar, pe de altă parte, mi-am dat seama că ea socotea de 
datoria ei să-l scutească de vizitele la noi acasă. Cu 
delicateţea lui, tutorele a înţeles foarte curând cum stau 
lucrurile şi a încercat să-i comunice că el socoate că Ada are 
dreptate. 

— Bietul Richard, dragul de el, cât se înşală şi ce nenorocit 
e, am zis eu. Când oare are să se deştepte din amăgirea lui? 

— Încă nu-i pe cale s-o facă, draga mea, răspunse tutorele. 
Cu cât va suferi mai mult, cu atât are să fie mai pornit 
împotriva mea, făcându-mă pe mine factorul principal al 
marii pricini a necazurilor sale. 

Nu m-am putut stăpâni să nu adaug: 

— Ce absurd! 

— Ah, doamnă Trap, doamnă Trap! Urmă tutorele, ce 
înţelepciune putem găsi în procesul Jarndyce? Absurditate 
şi nedreptate în frunte, absurditate şi nedreptate la bază, şi 
în inima lui, absurditate şi nedreptate de la început şi până 
la sfârşit... Dacă va avea vreodată sfârşit... Cum ar putea 
bietul Rick, care tot timpul îi dă târcoale prin jur, să 
găsească înţelepciune în el? Nu poţi culege struguri din 
mărăcini şi nici smochine din ciulini, cum n-au izbutit s-o 
facă nici bătrânii noştri de odinioară. 

Blândeţea şi înţelegerea pe care le arăta faţă de Richard, 
ori de câte ori vorbeam de el, m-au emoţionat atât de mult, 
încât m-am liniştit definitiv în privinţa raporturilor dintre ei. 

— Presupun că înaltul preşedinte şi vicepreşedinţi şi 
întreaga baterie de artilerie grea a Curţii Supreme de 
Justiţie ar rămâne cu gurile căscate de uimire în faţa unor 
absurdităţi şi nedreptăţi manifestate de unul dintre 
reclamanţii lor, urmă tutorele. Ei, bine, când pe capetele 
învăţate ale gentilomilor de mai sus vor începe să crească 
grădini de trandafiri, răsăriţi din pudra pe care şi-o 
seamănă pe peruci, abia atunci am să încep să mă mir şi eu! 

S-a oprit, aruncând o privire înspre fereastră, ca să vadă 
parcă din ce parte bătea vântul, dar în loc de asta, s-a 


sprijinit pe spătarul scaunului meu. 

— Aşa, aşa dragă domniţă! Să mergem mai departe, 
scumpa mea. Stânca asta trebuie s-o lăsăm în sarcina 
timpului, la voia întâmplării şi pe seama unor împrejurări 
fericite. Nu trebuie s-o lăsăm pe Ada pradă naufragiului. Ea 
n-ar putea înfrunta şi nici el n-ar mai putea înfrunta nici pe 
departe eventualitatea unei alte despărţiri de un prieten 
drag. De aceea l-am rugat stăruitor pe Woodcourt, şi acum 
te rog stăruitor pe tine, draga mea, să nu vă mai atingeţi 
de-un asemenea subiect cu Rick. Lăsaţi-l în pace. 
Săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor, mai curând 
ori mai târziu, Rick are să mă vadă cu ochi mai limpezi. Eu 
pot să aştept. 

Dar eu şi discutasem despre asta eu el, am mărturisit, şi 
acelaşi lucru cred că l-a făcut şi domnul Woodcourt. 

— Da, la fel mi-a spus şi el, urmă tutorele. Foarte bine. 
Woodcourt l-a combătut şi doamna Minerva l-a combătut, şi 
nu mai e nimic de spus în privinţa asta. Acum ajung şi la 
doamna Woodcourt. Cum îţi place ea, draga mea? 

Ca răspuns la asemenea întrebare, care mi-a venit pe 
neaşteptate, i-am spus că îmi place foarte mult şi îmi pare 
că e mult mai plăcută decât fusese înainte. 

— Şi eu cred la fel, zise tutorele. Mai puţin sânge albastru? 
Nu ne mai bate capul aşa de mult cu strămoşul Morgan 
ap... Cum dracu' l-o fi chemând? 

Asta voisem să spun şi eu, cu toate că acela în cauză era 
un individ absolut inofensiv, chiar şi când ni-l prea vârâse pe 
gât nemestecat. 

— Totuşi, în general, e mai bine să-l lase acolo în munţi, la 
locul lui de baştină, continuă tutorele. Sunt de părerea ta. 
Aşa că, dragă domniţă, ce-ai zice s-o oprim aici o bucată de 
vreme pe doamna Woodcourt? Nu ar fi bine? 

— Ba da. Şi totuşi... 

Tutorele se uită la mine aşteptând ceea ce aveam de spus. 

N-aveam nimic de spus. Cel puţin nimic ce-aş fi putut 
spune nu-mi venea în minte. Aveam, o impresie nelămurită 


că ar fi fost cu mult mai bine dacă am fi avut alt oaspete în 
casă, dar n-aş fi putut spune de ce, nici chiar mie însămi. Or, 
dacă nici mie nu-mi puteam explica, precis că nici altuia n- 
aş fi putut. 

— Ştii, reluă tutorele, suntem în calea lui Woodcourt şi el 
poate veni s-o vadă cât de des pofteşte, ceea ce-i plăcut 
pentru amândoi; şi ea e intimă cu noi şi ţine la tine. 

Da. Asta era de netăgăduit. N-aveam nimic de spus 
împotrivă. N-aş fi putut oferi o soluţie mai bună, dar eram 
cam neliniştită în suflet. „Esther, Esther, de ce? Esther, hai, 
gândeşte-te!” 

— E un plan într-adevăr foarte bun, dragă tutore, şi nu 
putem găsi unul mai bun. 

— Eşti sigură, dragă domniţă? 

Foarte sigură. Avusesem o clipă timp de gândire, după ce- 
mi impusesem asemenea îndatorire, şi acum eram foarte 
sigură. 

— Bine, zise tutorele. Aşa se va face. Acceptăm în 
unanimitate. 

— Acceptăm în unanimitate, am repetat eu, continuându- 
mi lucrul. Era o învelitoare pentru masa lui cu cărţi pe care 
se întâmplase să i-o brodez. Fusese lăsată în seara 
dinaintea tristei mele călătorii şi nu mai pusesem mâna pe 
ea. l-am arătat-o acum şi i-a plăcut grozav. După ce i-am 
explicat modelul şi toate efectele mari ce aveau să răsară în 
cursul lucrului, am crezut că e potrivit să mă întorc la 
ultimul nostru subiect. 

— Ziceai, dragă tutore, când am vorbit de domnul 
Woodcourt, înainte de plecarea Adei, că bănuieşti că are să 
facă o nouă încercare de lungă durată în altă ţară. Ai stat 
de vorbă cu el despre asta de-atunci? 

— Da, dragă domniţă, destul de des. 

— S-a hotărât s-o facă? 

— Cred mai curând că nu. 

— 1 s-a deschis altă perspectivă, poate? Am întrebat. 


— Ei, da... Poate, răspunse tutorele, începând să-mi 
răspundă cu multă circumspecţie. Peste vreo jumătate de 
an sau cam aşa ceva, într-o oarecare localitate din Yorkshire 
se va numi un medic asistent pentru săraci. E o localitate 
bogată, cu o aşezare plăcută. Cursuri de apă şi străzi, eşti 
şi-n oraş, şi-n provincie, moară şi crânguri; în prezent pare 
un debut pentru un om ca el. Vreau să spun un om ale cărui 
speranţe şi țeluri pot de multe ori să se găsească (aşa cum 
se întâmplă, cred, cu ale celor mai mulţi oameni) deasupra 
nivelului obişnuit, dar pentru care nivelul obişnuit e la 
urma-urmei destul de înalt dacă se dovedeşte a fi calea ce 
duce la competenţă şi la o valoroasă activitate. Toate 
spiritele generoase sunt dornice să se realizeze, dar acea 
ambiţie de realizare care se dăruieşte cu calm unui 
asemenea drum, şi nu încearcă, cuprinsă de spasme să sară 
peste el, e de felul celor pe care le preţuiesc. Aşa e şi cea a 
lui Woodcourt. 

— Şi va căpăta oare acel post? 

— Ei, domniţă dragă, răspunse tutorele zâmbind, nefiind 
oracol, n-aş putea-o afirma cu toată convingerea, dar cred 
că da. Se bucură de o reputaţie foarte bună; în naufragiul 
acela s-a întâmplat să fie şi oameni de prin părţile acestea; 
şi e ciudat să spun, dar cred că omul cel mai bun are 
şansele cele mai bune. Nu trebuie să-ţi închipui că acolo dă 
peste o mină de aur. E o afacere foarte obişnuită, scumpa 
mea. O numire într-un post unde are o grămadă de lucru şi 
un salariu mic; dar putem spera cu toată încrederea că i se 
vor deschide în faţă perspective mai bune. 

— Sărmanii din localitatea aceea vor avea de ce să 
binecuvânteze alegerea, tutore, dacă alesul va fi chiar 
domnul Woodcourt. 

— Ai dreptate, dragă domniţă; şi sunt sigură c-o vor 
binecuvânta. 

În privinţa asta n-am mai avut nimic de spus şi nici el n-a 
mai scos nici un cuvânt în privinţa viitorului Casei 
Umbrelor. Dar pentru prima oară m-am aşezat pe locul 


meu, alături de el, în hainele mele de doliu şi cred că asta îi 
explica tăcerea. 

Am început să mă duc la fata mea dragă în fiecare zi, în 
colţul acela întunecos şi trist unde locuia. Dimineaţa era 
timpul meu obişnuit, dar ori de câte ori vedeam că am un 
ceas de prisos, îmi puneam boneta pe cap şi dădeam fuga în 
strada Cancelariei. Se bucurau amândoi atât de tare să mă 
vadă la orice oră, şi se luminau atât de mult când mă 
auzeau deschizând uşa şi intrând (socotindu-mă acasă, 
niciodată nu băteam la uşă), încât n-aveam nici-o teamă că 
aş putea stingheri. 

În asemenea ocazii adeseori îl găseam pe Richard plecat. 
Alteori scria sau citea cărţi din proces, la masa aceea a lui 
atât de încărcată de hârtii, dar niciodată nu-l tulburam. 
Uneori dădeam peste el zăbovind pe la uşa biroului 
domnului Vholes. Alteori, îl întâlneam prin vecinătate, 
hoinărind la voia întâmplării şi rozându-şi unghiile. Adeseori 
l-am întâlnit pribegind prin Lincoln's Inn, aproape de locul 
unde l-am văzut pentru prima oară; vai, cât de schimbat, 
cât de schimbat era! 

Că banii pe care-i adusese Ada se topeau ca lumânările pe 
care le vedeam arzând în biroul domnului Vholes, după ce 
se întuneca, o ştiam prea bine. Nu fusese o sumă mare la 
început. 

El se căsătorise plin de datorii şi am putut lesne înţelege 
atunci ce semnificaţie avea „pusul umărului domnului 
Vholes la roată”... Cum încă mai auzeam că-l pune. Draga 
mea făcea tot ce-i stătea în putinţă să ducă gospodăria şi 
încerca din greu să facă economii, dar ştiam că ei sunt din 
ce în ce mai săraci, cu fiecare zi ce trecea. 

Strălucea în colţul acela nenorocit, ca o stea frumoasă. Îl 
împodobea şi-l umplea cu atâta graţie de parcă era alt loc. 
Mai palidă decât fusese acasă, şi puţin mai tăcută decât îi 
ştiusem firea pe când mai era veselă şi plină de speranţă, 
nu purta încă pe faţă nici-o umbră a grijilor, încât pe 


jumătate am crezut că era orbită de dragostea ei pentru 
Richard şi nu vedea că merge la ruină. 

Într-o zi m-am dus la ei la masă, stăpânită încă de o 
asemenea impresie. Pe când coteam înspre Symond's Înn, 
am întâlnit-o pe domnişoara Flite ieşind. Fusese să facă o 
vizită ceremonioasă minorilor din procesul Jarndyce, după 
cum îi mai numea ea, şi se alesese cu cea mai mare 
mulţumire din asemenea ceremonios demers. Ada îmi 
spusese, de altfel, că în fiecare luni îi vizitează, pe la orele 
cinci, cu o fundă mică şi albă în plus la bonetă, pe care nu o 
mai poartă niciodată în alte împrejurări, şi cu săculeţul de 
documente, plin-ochi, sub braţ. 

— Draga mea! Începu ea. Ce-ncântată sunt! Ce mai faci? 
Aşa de bucuroasă sunt că te văd! Te duci să vizitezi pe 
interesanţii noştri minori din procesul Jarndyce! 
Bineînţeles! Frumoasa noastră e acasă, dragă, şi are să fie 
încântată să te vadă! 

— Atunci Richard încă nu s-a întors? Am întrebat eu. Mă 
bucur că-i aşa, fiindcă mă temeam c-am întârziat puţin! 

— Nu, nu s-a întors, răspunse domnişoara Flite. A avut o zi 
tare lungă la Curte. L-am lăsat acolo cu Vholes. Nu-ţi place 
Vholes, sper. Să nu-ţi placă Vholes. E om primejdios! 

— Mă tem că-l vezi pe Richard la Curte mai des ca înainte. 

— Scumpa mea, răspunse ea, în fiecare zi şi în fiecare 
ceas. Ştii ce ţi-am spus eu despre farmecul Biroului 
Primului Preşedinte? Draga mea, după mine, Carstone este 
cel mai statornic reclamant de la Curte. Începe chiar să ne 
desfete micul nostru grup. Foarte prietenos micul nostru 
grup, nu-i aşa? 

Tare m-a mâhnit s-aud asemenea lucruri din biata ei gură 
de nebună, cu toate că nu mă mai surprindea. 

— Pe scurt, stimabila mea prietenă, urmă domnişoara 
Flite, apropiindu-şi buzele de urechea mea cu un aer pe cât 
de protector, pe atâta de misterios, trebuie să-ţi spun un 
secret. L-am făcut executorul meu testamentar. L-am 
desemnat, constituit şi numit în testamentul meu, da, aşa. 


— Zău?! 

— Da, aşa, repetă domnişoara Flite, cu cea mai elegantă 
întorsătură de frază, l-am făcut executorul, administratorul 
şi mandatarul meu (în chiar termenii înaltei Curți), iubita 
mea. M-am gândit că dacă voi pieri, are să fie el în stare să 
urmărească judecata mergând aşa de regulat la şedinţe. 

Gândindu-mă la Rick, mi-a venit să suspin. 

— Într-o vreme mă gândeam, urmă domnişoara Flite ca un 
ecou al suspinului meu, să-l desemnez, să-l constitui şi să-l 
numesc pe bietul Gridley. Şi el nelipsit de la Curte, 
bobocelul. 'Te încredinţez. Cel mai exemplar din toţi! Dar a 
pierit, sărmanul, aşa că l-am numit pe moştenitorul lui. Să 
nu mai spui nimănui. E secret. 

Cu grijă, deschise puţintel săculeţul şi-mi arătă o bucată 
de hârtie împăturită înăuntru, ca fiind numirea de care 
vorbise. 

— Încă un secret, dragă. Mi-am mărit colecţia de păsărele. 
— Zău, ai mărit-o, domnişoară Flite? Am întrebat ştiind ce 
mult îi place să-i asculţi secretele, părând că te interesează. 
Dădu de câteva ori din cap că da, şi faţa ei se întunecă şi 

se întristă. 

— Încă două. Le-am numit „Minorele din procesul 
Jarndyce”. Stau în cuşcă alături de toate celelalte. Cu 
Speranţa, Bucuria, Tinereţea, Pacea, Odihna, Viaţa, 
Pulberea, Cenuşa, Risipa, Lipsa, Ruina, Disperarea, 
Nebunia, Moartea, înşelătoria, Prostia, Vorbe-goale, Peruci, 
Zdrenţe, Pergament, Jaf, Precedent, Jargon şi Spanac! 

Biata fiinţă mă sărută atât de tulburată cum n-o mai 
văzusem, şi-şi văzu de drum. Felul în care repetă cu 
repeziciune numele păsărilor sale, de parcă-i era teamă să 
le audă chiar şi rostite de buzele ei, mă descurajă de tot. 

Întâlnirea cu ea nu-mi aduse voioşia care să mă 
pregătească pentru vizita mea şi tare m-aş mai fi lipsit de 
prezenţa domnului Vholes, dacă Richard (care sosi la un 
minut-două după mine) nu l-ar fi adus să împartă cina cu 
noi. Cu toate că masa era foarte simplă, Ada şi Richard 


ieşiră amândoi, împreună, din cameră pentru câteva 
minute, ca să pregătească ceea ce aveam să mâncăm şi să 
bem. Domnul Vholes se folosi de împrejurare ca să aibă o 
scurtă convorbire cu mine, pe şoptite. Veni la fereastră, 
unde şedeam pe un scaun, şi începu cu Symond's Înn. 

— Pentru cineva care nu-i în calitate oficială, trist loc mai e 
aici, domnişoară Summerson, începu el să vorbească, 
mânjind sticla geamului cu mănugşa lui neagră, în 
încercarea de a o curăța pentru mine. 

— Nu prea ai ce vedea aici, i-am răspuns eu. 

— Nici ce auzi, domnişoară, urmă domnul Vholes. Câte 
ceva muzică se rătăceşte uneori întâmplător pe-aici, dar 
noi, juriştii, nu suntem muzicali, şi pe dată o şi alungăm. 
Sper că domnul Jarndyce e bine sănătos, aşa cum îi doresc 
prietenii să fie? 

I-am mulţumit domnului Vholes, şi i-am spus că e foarte 
bine. 

— N-am plăcerea să mă număr printre prietenii săi, urmă 
domnul Vholes, şi-mi dau seama că toţi din profesia noastră 
sunt uneori priviţi în societatea domniei-sale cu un ochi 
neprielnic. Totuşi, adevărata noastră cale, cu renume bun 
sau cu renume prost, şi cu tot soiul de prejudecăţi (căci 
suntem victimele prejudecăţilor) este de a ne face datoria 
deschis şi pe faţă. Cum găsiţi că arată domnul C, 
domnişoară Summerson? 

— Arată foarte prost. E extrem de îngrijorător. 

— E chiar aşa, zise domnul Vholes. 

Stătea în spatele meu, cu trupul său lung şi negru, 
atingând aproape tavanul camerelor acelora scunde, 
pipâindu-şi coşurile de pe faţă, de parc-ar fi fost nişte 
podoabe, şi vorbind ca pentru el, cu voce egală, de parcă în 
fiinţa lui n-ar fi existat nici-o emoție sau pasiune omenească. 

— Domnul Woodcourt îl are în supraveghere pe domnul C., 
după câte cred, reluă el vorba. 

— Domnul Woodcourt îi este prieten dezinteresat, am 
răspuns eu. 


— Dar vreau să spun supraveghere profesională... 
Supraveghere medicală. 

— Asta nu-i de mare ajutor, când mintea e nefericită. 

— Chiar aşa, aprobă domnul Vholes. 

Atât de indiferent, de hrăpăreţ, de fără vlagă, de jigărit! 
Aveam impresia că Richard se stinge sub ochii unui 
asemenea sfătuitor, care uneori avea ceva de vampir în el. 

— Domnişoară Summerson - urmă domnul Vholes, 
frecându-şi foarte încet mâinile înmănuşate, ca şi cum, 
pentru pipăitul lui îngheţat, era aproape totuna că erau în 
mănuşi de piele neagră sau fără - domnişoară, nesocotită 
căsătorie a mai făcut domnul C. 

L-am rugat să mă scuze că nu sunt de aceeaşi părere. 

— S-au logodit când erau amândoi foarte tineri, i-am spus 
eu (cu oarecare indignare) şi când viitorul dinaintea lor era 
mai frumos şi mai strălucitor. Când Richard nu căzuse încă 
sub nefericita influenţă care i-a întunecat acum viaţa. 

— E chiar aşa, încuviinţă domnul Vholes iarăşi. Cu toate 
acestea, în scopul de a arăta cinstit şi deschis cum stau 
lucrurile, cu îngăduinţa dumneavoastră, domnişoară 
Summerson, voi stărui, spunând că apreciez o asemenea 
căsătorie ca într-adevăr foarte nesocotită. Sunt dator să-mi 
spun părerea nu numai rudelor domnului C., în faţa cărora 
e firesc să caut să mă apăr, dar chiar pentru însăşi 
reputaţia mea... Scumpă mie, ca profesionist ce sunt, şi 
năzuind să rămân om respectabil; scumpă celor trei fiice 
ale mele de acasă, cărora mă străduiesc să le asigur o 
oarecare independenţă; scumpă, aş putea chiar spune, şi 
vârstnicului meu tată, pe care am privilegiul să-l întreţin. 

— Ar fi fost o căsătorie cu totul altfel, o căsătorie cu mult 
mai fericită, o căsătorie cu mult mai reuşită, o cu totul altă 
căsătorie, domnule Vholes, i-am răspuns, dacă Richard ar fi 
fost îndemnat să-ntoarcă spatele procesului fatal în care 
dumneavoastră v-aţi angajat şi l-aţi angajat. 

Domnul Vholes, cu o tuse seacă, sau mai curând cu un icnit 
înecat în una din mănuşile sale negre, îşi aplecă capul, ca şi 


cum n-ar fi avut de gând să conteste cele spuse de mine. 

— Domnişoară Summerson, urmă el, poate că-i aşa; sunt 
pe deplin de acord că tânăra doamnă care a luat asupra ei 
numele domnului C. Într-un chip atât de nesocotit... Nu vă 
veţi certa cu mine. Bineînţeles că rostesc iarăşi asemenea 
părere, dar e o datorie pe care am obligaţia s-o îndeplinesc 
faţă de rudele domnului C... este o tânără doamnă de toată 
distincţia. Afacerile m-au împiedicat de a avea vreun 
amestec mai serios în rândurile societăţii în general, 
altcumva decât pe linie profesională. Totuşi, sunt 
încredinţat că sunt în stare să-mi dau seama că e o tânără 
doamnă de toată distincţia. Cât despre frumuseţe, nu sunt 
eu judecătorul care să mă pronunţ în asemenea privinţă şi 
niciodată n-am dat mare atenţie frumuseţii, chiar de pe 
vremea când eram tânăr; dar cred că şi în această privinţă 
tânăra doamnă are de asemenea toate şansele. De altfel, 
aşa este socotită (am şi auzit eu însumi) printre funcţionarii 
Colegiului de jurisconsulţi, şi ei se pricep mai bine la aşa 
ceva decât mine. În ceea ce priveşte urmărirea şi apărarea 
intereselor domnului C... 

— Vai! Interesele sale, domnule Vholes! 

— Să-mi fie cu iertare, interveni domnul Vholes, 
continuând exact la fel, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi, într-un 
fel absolut impasibil. Domnul C. Are oarecari drepturi pe 
baza unor legate contestate în proces. E terminologia 
juridică de care ne folosim. În ceea ce priveşte urmărirea şi 
apărarea drepturilor şi intereselor domnului C, v-am 
declarat, domnişoară Summerson, prima oară când am avut 
plăcerea să vă văd, din dorinţa ca totul să fie arătat cinstit şi 
pe faţă... M-am slujit chiar de asemenea cuvinte, fiindcă s-a 
întâmplat după aceea să le notez în jurnalul pe care îl ţin, 
care poate fi arătat oricând... V-am declarat aşa, dar că 
domnul C. Îmbrăţişase principiul de a-şi apăra singur 
interesele şi că atunci când un client de-al meu 
îmbrăţişează un principiu care nu-i imoral (ceea ce 
înseamnă că nu-i ilegal) prin natura sa, îmi revine mie 


sarcina să duc totul la bun sfârşit. Şi asta am făcut. Şi asta 
şi fac. Dar n-am s-ascund cum stau lucrurile tocmai rudelor 
domnului C., cu nici un preţ. Pe cât am fost de deschis cu 
domnul Jarndyce, tot pe atât sunt şi cu dumneavoastră. 
Privesc problema în lumina obligaţiei profesionale, deşi nu 
poate fi nimeni tras la răspundere. O spun făţiş, oricât ar fi 
de neplăcut, că treburile domnului C. Merg foarte prost 
după părerea mea, că însuşi domnului C. Îi merge foarte 
prost, după judecata mea, iar căsătoria asta mi se pare din 
cale afară de nesocotită... Dacă sunt aici, domnule C.? Da, 
mulţumesc, sunt aici domnule C. Şi mă bucur că am 
plăcerea unei conversații încântătoare cu domnişoara 
Summerson, pentru care trebuie să vă mulţumesc din 
suflet, domnule! 

Astfel puse capătdiscuţiei noastre, răspunzând lui Richard, 
care i se adresase când a intrat în cameră. Atunci am 
înţeles prea bine calea plină de scrupule a domnului Vholes 
de a-şi pune la adăpost atât persoana, cât şi 
respectabilitatea, ca să nu rămână cu sentimentul că 
temerile noastre cele mai rele n-au ţinut pasul cu evoluţia 
situaţiei clientului său. 

Ne-am aşezat să mâncăm şi am avut prilejul să-l observ pe 
Richard, plin de îngrijorare. Nu m-am sinchisit de persoana 
domnului Vholes (care şi-a scos mănuşile ca să mănânce), 
cu toate că stătea în faţa mea la masa aceea mică; fiindcă 
neuitându-se în altă parte, nu cred să-şi fi dezlipit privirea 
cât de cât de pe faţa gazdei sale. L-am găsit pe Richard slab 
şi apatic, neîngrijit în ţinută, distrat în felul de a fi, forțând 
din când în când nota de bună-dispoziţie, iar alteori 
recăzând într-o îngândurare sumbră. Ochii lui mari şi 
luminoşi, atât de veseli de obicei, erau învăluiţi de tristeţe şi 
cuprinşi de nelinişte, încât păreau schimbaţi cu desăvârşire. 
N-aş putea spune că arăta îmbătrânit. Există o degradare a 
tinereţii care nu se aseamănă cu cea a vârstei, şi-ntr-o 
asemenea degradare se prăbugşise tinereţea şi frumuseţea 
tinerească a lui Richard. 


Mâncă puţin şi păru nepăsător la ce pune în gură; se arătă 
cu mult mai neliniştit decât era de obicei şi până şi cu Ada a 
vorbit răstit. La început am crezut că voioşia lui de altădată 
îl părăsise cu desăvârşire, dar îi mai strălucea totuşi din 
când în când pe faţă, aşa cum, uneori, văzusem în oglindă 
că îmi apărea câte o licărire din vechea înfăţişare a figurii 
mele. Nici râsul nu-l părăsise de tot, dar era ca ecoul unui 
sunet cândva plin de bucurie şi acum împovărat de tristeţe. 

Totuşi, se arătă la fel de bucuros ca de obicei şi plin de 
afecţiune că sunt acolo cu ei, şi am vorbit cu plăcere despre 
timpurile de altădată. Asta nu părea să-l intereseze pe 
domnul Vholes, deşi din când în când icnea, iar eu credeam 
că aşa zâmbeşte. La scurtă vreme după masă, se ridică şi, 
cerând permisiunea doamnelor, zise că se retrage, trebuind 
să se ducă la birou. 

— Mereu devotat muncii, Vholes! Strigă Richard. 

— Da, domnule C., răspunse el, interesele clienţilor nu 
trebuie lăsate în părăsire. Ele sunt de cea mai mare 
importanţă, în spiritul unui profesionist ca mine, care 
doreşte să-şi păstreze un nume bun printre colegii săi de 
breaslă şi în rândurile societăţii, în general. Lipsindu-mă de 
plăcerea unei convorbiri interesante, ca aceasta de faţă, o 
fac şi pentru că mă cheamă în oarecare măsură propriile 
dumneavoastră interese, domnule C. 

Richard îi răspunse că e absolut sigur de asta şi îl conduse 
afară. La întoarcere, ne spuse de mai multe ori că domnul 
Vholes e om de treabă, un om sigur, un om care face ce 
spune, un om într-adevăr foarte de treabă! Era atât de 
stăruitor, încât îmi veni în gând că începuse să se îndoiască 
de domnul Vholes. 

Apoi se aruncă pe divan, extenuat, iar Ada şi cu mine am 
strâns masa şi am pus lucrurile la locul lor pentru că nu mai 
aveau altă slujnică decât pe femeia care le făcea curăţenie 
în camere. Fata mea dragă avea acolo o pianină şi se aşeză 
liniştită să cânte câteva dintre melodiile dragi lui Richard, 
după ce lampa fusese dusă în camera de-alături, căci el se 


plânsese că îl supără lumina la ochi. M-am aşezat între ei, 
alături de draga mea, şi m-am întristat nespus ascultându-i 
vocea dulce. Cred că la fel simţea şi Richard şi îmi închipui 
că de asta a vrut camera în întuneric. Ada cântase o bună 
bucată de vreme, ridicându-se din când în când de la pian 
ca să se aplece asupra lui şi să discute cu el, când intră 
domnul Woodcourt. El se aşeză lângă Richard şi, mai în 
glumă, mai în serios, foarte firesc şi simplu, află de la el cum 
se simte şi unde fusese ziua întreagă. Puțin după aceea, îi 
propuse să meargă împreună să se plimbe pe unul dintre 
podurile de peste Tamisa, fiind o noapte diafană, cu lună; şi 
Richard, primind numaidecât, au plecat împreună. Au lăsat- 
o pe draga mea aşezată încă la pian şi pe mine aşezată 
lângă ea. După ce-au plecat, am cuprins-o cu braţul pe 
după mijloc. Ea mă apucă de mână cu mâna stângă 
(şedeam în stânga ei), dar rămase cu mâna dreaptă pe 
clapele pianului... Plimbându-se pe deasupra lor în sus şi în 
jos, fără să scoată nici un sunet. 

— Esther, scumpa mea, zise ea rupând tăcerea, Richard 
nu-i niciodată atât de bine şi nici eu nu-s mai liniştită în 
privinţa lui, ca atunci când e împreună cu Allan Woodcourt. 
Trebuie să-ţi mulţumim ţie pentru asta. 

Am stăruit să-i spun dragei mele că lucrurile nu prea stau 
aşa, pentru că domnul Woodcourt venise la verişorul ei John 
acasă şi că ne cunoscuse pe toţi acolo; şi fiindcă totdeauna 
i-a fost drag de Richard şi lui Richard de el şi-aşa mai 
departe. 

— Ai dreptate, răspunse Ada, dar faptul că ne este atât de 
devotat prieten nouă, ţi-l datorăm numai ţie. 

M-am gândit că-i mai bine s-o las pe draga mea să spună 
ce vrea şi eu să nu mai răspund nimic. Aşa c-am mai 
adăugat câteva vorbe, rostite uşurel, pentru că am simţit-o 
că tremură. 

— Esther, scumpa mea, vreau să fiu o soţie bună, o soţie 
foarte, foarte bună, zău! Să mă înveţi! 


Eu s-o învăţ! N-am mai spus nimic, pentru că am băgat de 
seamă mâna care alerga pe deasupra clapelor şi am ştiut că 
nu eu trebuie să vorbesc, ci că ea avea ceva să-mi spună. 

— Când m-am căsătorit cu Richard nu eram străină de 
cele ce-i stăteau în faţă. Am fost multă vreme fericită 
nespus cu voi, şi nu ştiusem ce-i grija şi neliniştea fiind atât 
de iubită şi de apărată; dar am înţeles în ce primejdie se 
află el, dragă Esther. 

— Ştiu, ştiu, draga mea. 

— După ce ne-am căsătorit, am avut oarecare speranţă că 
s-ar putea să fiu în stare să-l conving c-a făcut o greşeală, 
că ar putea s-ajungă s-o vadă într-o nouă lumină acum că 
era soţul meu, şi nu să-şi urmeze cu mai multă disperare 
calea, de dragul meu... Aşa cum face. Dar chiar de n-aş fi 
avut asemenea speranţă, tot m-aş fi măritat cu el, Esther. 
Tot m-aş fi măritat cu el! 

În fermitatea momentană a mâinii care n-a avut o clipă 
răgaz... Fermitate dictată de rostirea ultimelor cuvinte, 
după care a slăbit, dispărând o dată cu ele... Am văzut 
confirmarea vorbelor ei sincere. 

— Nu trebuie să crezi, iubita mea Esther, că eu nu văd 
ceea ce vezi tu, sau că nu mă tem de ceea ce te temitu. 
Nimeni nu-l poate înţelege mai bine ca mine. Nici cea mai 
pătrunzătoare înţelepciune de pe faţa pământului n-ar 
putea să-l cunoască pe Richard mai bine decât dragostea 
mea. 

Vorbea atât de simplu şi blând, iar mâna ei, tremurând, 
arăta asemenea nelinişte pe când trecea în sus şi-n jos pe 
clapele mute ale pianului! Draga, scumpa mea! 

— Îl văd în fiecare zi în cele mai rele situaţii, îl urmăresc 
când doarme. Îi cunosc fiecare schimbare a feţei. Dar, de 
când m-am căsătorit cu Richard, eram definitiv hotărâtă, 
Esther, că, de-mi va ajuta Dumnezeu, să nu-i arăt niciodată 
că-mi pare rău de cele ce-a făcut şi în asemenea fel să-l fac 
mai nefericit. Doream să nu vadă pe faţa mea nici urmă de 
necaz când vine acasă. Voiam să vadă ceea ce a iubit în 


mine când se uita la mine. M-am căsătorit cu el ca să mă 
port aşa şi asta îmi dă curaj. 

Am simţit că tremură mai tare. Aşteptam să văd ce-are să 
urmeze, dar mi-am închipuit că încep să simt despre ce-i 
vorba. 

— Şi încă ceva îmi mai dă curaj, Esther. 

S-a oprit o clipă, dar s-a oprit numai din vorbit, căci mâna 
continua să alerge pe claviatură. 

— Aştept cu nerăbdare, fără să ştiu încă de cât ajutor îmi 
poate fi. Când Richard îşi va întoarce atunci ochii spre mine, 
poate acel ceva ce-mi va sta la piept să fie mai elocvent 
decât am fost eu, şi să aibă o putere mai mare decât a mea 
ca să-i arate adevăratul drum, poate că va reuşi să-l abată 
din cale şi să mi-l întoarcă. 

Mâna i s-a oprit, atunci. Mă cuprinse în braţe şi o cuprinsei 
şi eu. 

— Dacă nici făptura aceea mică nu va reuşi, Esther, eu tot 
am să mai aştept. Am să aştept cu nerăbdare mai multă 
vreme, ani şi ani de zile, şi cred că atunci când voi fi 
bătrână, sau când poate n-oi mai fi o femeie frumoasă, fiica 
lui, măritată şi fericită, va fi mândră de el şi va fi 
mângâierea anilor lui. Ori poate că va fi un bărbat brav şi 
generos, la fel de frumos cum a fost şi el, la fel de plin de 
speranţe, dar cu mult mai fericit decât el şi va merge sub 
seninul cerului, în bătaia soarelui, cu Richard alături, 
respectându-i capul cărunt şi spunându-şi: „Mulţumesc lui 
Dumnezeu că el mi-e tată! Ruinat de-o moştenire 
blestemată, dar salvat de la ruină de mine!” 

Oh! Scumpa mea dragă, ce inimă era aceea care zvâcnea 
atât de puternic în îmbrăţişarea mea! 

— În asemenea speranţe, Esther dragă, îmi găsesc 
sprijinul şi ştiu că ele mi-l vor aduce. Cu toate că, uneori, 
mă părăsesc şi ele în faţa groazei ce-mi răsare în faţa 
ochilor când mă uit la Richard. 

Am încercat s-o liniştesc pe draga mea, întrebând-o de ce. 
Suspinând şi plângând, îmi răspunse: 


— Pentru că se poate să nu mai apuce să-şi vadă copilul.61 

O descoperire „]jfIS iciodată nu mi se vor putea şterge din 
amintire zilele ÎÎH când mă duceam în colţul lor nenorocit, 
pe care draga Vl mea îl însufleţea şi îl lumina. Acum nu mă 
mai duc pe-acolo deloc şi nici nu-mi mai doresc să-l mai văd 
vreodată. Am mai fost o singură dată de atunci, dar în 
amintirea mea casa e învăluită într-o aureolă îndoliată ce 
străluceşte şi va străluci de-a pururi deasupra acelui loc. 

Pe atunci, nu trecea nici-o zi fără să nu mă duc pe acolo, 
bineînţeles. La început l-am găsit pe domnul Skimpole, în 
două, trei ocazii, cântând alene la pian şi vorbind cu vocea 
lui însufleţită, ca de obicei. Ei bine, pe lângă că mi-era cu 
neputinţă să cred că s-ar fi putut să stea acolo fără ca să-l 
sărăcească pe Richard mai tare decât era, mai simţeam însă 
că în veselia lui nepăsătoare era ceva prea nepotrivit cu 
prăpastia în care se afla viaţa Adei, după cele ce ştiam. De 
altfel, am văzut limpede că şi Ada îmi împărtăşea 
sentimentele. De aceea, m-am hotărât, după multă gândire, 
să mă duc singură la domnul Skimpole şi să încerc în mod 
delicat să-i explic situaţia. Draga mea era motivul puternic 
ce mă făcea să îndrăznesc. 

Am plecat, aşadar, într-o dimineaţă, însoţită de Charley, 
spre oraşul Somers. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât 
îmi venea din ce în ce mai tare să mă întorc, pentru că îmi 
dădeam seama ce încercare fără sorţi de izbândă era să-l 
scoţi pe domnul Skimpole dintr-ale lui, şi cât de sigur că mă 
voi alege cu o înfrângere, obţinută de el cu dibăcie. Totuşi, 
m-am gândit că de vreme ce am ajuns acolo, trebuie să-mi 
pun planul în aplicare. Am bătut la uşa domnului Skimpole 
cu o mână ce-mi tremura... Dar am bătut la propriu cu 
mâna, căci clopoţelul lipsea... Şi, după o lungă dezbatere cu 
o irlandeză, care se afla din întâmplare la faţa locului când 
am bătut, încercând să fărâme cu un vătrai capacul unui 
butoi de apă ca să aprindă focul cu el, am reuşit să fiu 
primită. 


Domnul Skimpole, culcat pe divan în camera lui, cântând 
alene din flaut, a fost încântat când m-a văzut. Ei, bine, cine 
să mă primească, mă întrebă el? Cine aş prefera eu să facă 
onorurile casei? Să vină Hazoasa, Frumoasa sau Duioasa? 
Sau vreau să vină toate fiicele deodată, într-un buchet 
minunat? l-am spus că doream să vorbesc numai cu el, de- 
mi va îngădui. 

— Draga mea domnişoară Summerson, cu cea mai mare 
plăcere! Fără nici-o îndoială zise el, trăgându-şi scaunul mai 
aproape de-al meu şi pornind să zâmbească în felul lui 
fermecător, fără nici-o îndoială că nu-i vorba de afaceri. 
Atunci înseamnă că e vorba de ceva mai plăcut! 

I-am răspuns că sigur nu pentru afaceri am venit la el, dar 
nici nu-i o chestiune chiar plăcută. 

— Atunci, dragă domnişoară Summerson, zise el, cu cea 
mai făţişă veselie, n-o mai pomeni. De ce ai pomeni 
dumneata de-o chestiune ce nu-i plăcută? Aşa ceva eu nu 
fac niciodată. Şi dumneata eşti o făptură cu mult mai 
plăcută, din toate punctele de vedere, decât sunt eu. 
Dumneata eşti plăcută până la perfecţie. Eu sunt plăcut cu 
imperfecţiuni. Ei, bine, dacă eu nu pomenesc niciodată de 
chestiuni neplăcute, cu atât mai puţin dumneata. Aşadar cu 
asta am încheiat şi hai să vorbim de altceva! 

Cu toate că eram pusă în încurcătură, mi-am luat inima în 
dinţi şi i-am spus răspicat că totuşi doresc să dau urmare 
subiectului ce m-a adus la el. 

— Aş socoti că-i o greşeală, zise domnul Skimpole, cu râsul 
său senin, dacă aş crede că domnişoara Summerson e în 
stare să comită vreo greşeală! Dar aşa ceva nu-i cu putinţă! 

— Domnule Skimpole, i-am zis, ridicând ochii ca să mă uit 
într-ai lui, atât de des v-am auzit spunând că nu aveţi idee 
de afacerile curente din viaţă... 

— Gândindu-mă la băncile celor trei prieteni ai noştri: E, S 
şi care-i asociatul cel mai tânăr? D? Îmi răspunse domnul 
Skimpole cu veselie. Într-adevăr, n-am nici-o idee despre 
ele! 


— Aşa că poate îmi veţi ierta îndrăzneala în această 
privinţă. Cred că ar trebui să ştiţi cu toată seriozitatea că 
Richard e mai sărac ca înainte. 

— Doamne Dumnezeule! Făcu domnul Skimpole. Şi eu la 
fel: aşa mi se spune. 

— Şi în nişte situaţii foarte încurcate şi grele. 

— Caz la fel cu-al meu, absolut identic! Urmă domnul 
Skimpole cu încântare pe faţă. 

— Aşa că, pentru moment, asemenea situaţie fireşte că îi 
pricinuieşte Adei multe îngrijorări materiale şi după câte 
cred, e mai puţin îngrijorată când nu i se cere nimic de 
către persoanele care îi vizitează; şi fiindcă Richard e cu 
mintea apăsată mereu de o îngrijorare neplăcută, mi-a 
trecut prin cap să-mi iau curajul de-a vă cere să... Dacă aţi 
binevoi... Să nu... 

Tocmai ajunsesem în acest punct, cu multă greutate, când 
el îmi luă amândouă mâinile şi, cu faţa radioasă şi în chipul 
cel mai jovial, anticipă propunerea mea. 

— Să nu mă mai duc pe-acolo? Sigur că nu, dragă 
domnişoară Summerson, cât se poate de sigur că nu. De ce 
m-aş mai duce? Când mă duc undeva, mă duc pentru 
plăcere. Nu mă duc nicăieri ca să dau peste necazuri, 
pentru că eu am fost făcut pentru plăcere. Necazul vine la 
mine când are nevoie de mine. Ei, bine, foarte puţină 
plăcere am găsit în ultima vreme în casa lui Richard şi 
simţul dumitale practic vădeşte de ce. Tinerii noştri 
prieteni, pierzând poezia tinerească ce îi făcuse atât de 
atrăgători cândva, au început să gândească: „lată omul 
care vrea lire”. Aşa sunt eu, totdeauna am nevoie de lire; nu 
pentru mine, dar pentru că negustorii totdeauna mi le cer. 
Pe urmă tinerii noştri prieteni încep să gândească, devenind 
interesaţi, ba, chiar venali: „lată omul care are lire... Căci 
le-a luat cu împrumut de la noi”, ceea ce e adevărat. 
Totdeauna iau lire cu împrumut. Aşa că tinerii prieteni, 
reduşi la proză (ceea ce e de regretat amar), nu mai au 


puterea de a-mi face plăcere. Atunci de ce m-aş mai duce 
să-i văd? E absurd! 

De sub zâmbetul strălucitor pe care mi-l dăruia, în timp 
ce-şi expunea raţionamentele de mai sus, străbătu o privire 
de bunăvoință dezinteresată, într-adevăr uimitoare. 

— Pe lângă asta, continuă el, urmărindu-şi argumentarea, 
cu tonul său pe cât de convins pe atât de uşuratic, dacă nu 
mă duc nicăieri unde aş putea da de necaz, ceea ce eo 
perversiune intenţionată a firii mele şi un lucru monstruos, 
de ce m-aş duce undeva ca să fiu eu prilej de necaz? Dacă 
m-aş duce să-i văd pe prietenii noştri în starea lor 
sufletească tulburată în care se găsesc acum, aş fi o povară. 
Numai cât m-ar vedea şi le-ar fi neplăcut. Ar putea spune: 
„lată omul care are lirele noastre şi care nu poate plăti 
lirele luate”... Ceea ce bineînţeles că nu pot... Nimic nu 
poate fi mai în afară de discuţie. Apoi, bunătatea cere să nu 
mă mai duc la ei... Şi n-am să mă mai duc. 

A încheiat sărutându-mi mâna cu bunăvoință firească şi 
mulţumindu-mi. Numai tactul minunat al domnişoarei 
Summerson a putut descoperi aşa ceva pentru el. 

Eram foarte descumpănită, dar m-am gândit că dacă 
punctul principal era câştigat, prea puţină importanţă avea 
oricât de ciudat denaturase tot ceea ce se referea la faptul 
în sine. Mă hotărâsem să-i mai spun ceva, totuşi, şi mă 
gândeam că nu se putea eluda răspunsul. 

— Domnule Skimpole, am început eu, trebuie să-mi iau 
îndrăzneala de a vă spune, înainte de a-mi încheia vizita, că 
am fost extraordinar de uimită aflând din cea mai 
autorizată sursă, cu puţin timp în urmă, că aţi ştiut cu cine 
a plecat de la Casa Umbrelor băiatul acela sărman şi că aţi 
acceptat în împrejurarea aceea un dar. Nu i-am spus nimic 
despre asta tutorelui, căci mă tem că l-ar mâhni degeaba; 
dar pot să vă mărturisesc că am fost tare uimită. 

— Ei nu! Chiar uimită, dragă domnişoară Summerson? 
Răspunse el întrebător, ridicându-şi sprâncenele-i 
simpatice. 


— Extraordinar de uimită. 

A rămas pe gânduri o scurtă bucată de vreme, cu o 
expresie foarte plăcută şi ciudată pe faţă, apoi, dându-se 
bătut, a zis în felul cel mai cuceritor: 

— Doar ştiţi cât de copil sunt. Atunci, de ce uimită? 

Mi-era greu să mai intru amănunţit în asemenea poveste, 
dar fiindcă m-a rugat stăruitor s-o fac, zicând că era într- 
adevăr curios s-o afle, i-am dat să înţeleagă, cu cele mai 
blânde cuvinte pe care le-am putut folosi, că purtarea lui 
vădea din partea sa desconsiderarea câtorva obligaţii 
morale. Cele de mai sus au părut că-l amuză grozav şi că-l 
interesează şi a zis cu o simplitate candidă: 

— Nu zău? Ştiţi, eu nu pretind că sunt responsabil. Nici 
când n-aş putea pretinde aşa ceva. Responsabilitatea e ceva 
ce totdeauna a fost deasupra mea... Sau dedesubtul meu, 
urmă domnul Skimpole, nici măcar nu ştiu unde; dar, după 
câte înţeleg, modul în care scumpa mea domnişoară 
Summerson (totdeauna în fruntea listei pentru practicul ei 
bun-simţ şi pentru luciditatea ei) pune problema, mă face să 
cred că e în primul rând o chestiune de bani, ştiţi? 

Cu nesocotinţă am răspuns printr-o afirmaţie ca şi cum aş 
fi avut calitatea s-o fac. 

— Ah! Păi vedeţi? Făcu domnul Skimpole, clătinând din 
cap. Sunt disperat că nu înţeleg aşa ceva. 

Ridicându-mă să plec, i-am spus că nu se cuvenea să înşele 
încrederea tutorelui meu, pentru o mită. 

— Dragă domnişoară Summerson, răspunse el, cu veselia 
candidă care îl caracteriza. Eu nu pot fi mituit. 

— Nici de domnul Bucket? L-am întrebat. 

— Nici, răspunse el. Şi nici de nimeni altul. Eu nu pun nici 
un preţ pe bani. Nu umblu după ei. Nu-i cunosc. Nu-mi 
lipsesc. Nu-i păstrez... Se duc de la mine de cum mi-au 
încăput pe mână. Cum pot fi aşadar mituit? 

I-am spus că sunt de altă părere, cu toate că nu am 
competenţa de a dezbate problema. 


— Dimpotrivă, urmă domnul Skimpole, sunt tocmai omul 
de aşezat pe un plan superior într-un caz ca ăsta. Sunt 
deasupra restului omenirii. Pot să procedez cu înţelepciune, 
ca un filosof, în asemenea caz. Nu sunt împovărat de 
prejudecăţi ca un plod de scutece. Sunt liber ca aerul. Mă 
simt în afară de orice bănuială, ca şi femeia Cezarului. 

La nimeni, cu siguranţă, n-a mai fost văzută asemenea 
graţie în felul de-a se purta şi atâta nepărtinire glumeaţă cu 
care căuta să se încredinţeze, jucându-se cu argumentele şi 
aruncându-le ca pe nişte cocoloaşe! 

— Judecaţi singură cazul, dragă domnişoară Summerson. 
lată un băiat primit în casă şi vârât într-un pat, într-o stare 
cu care n-am fost de acord. Băiatul fiind în pat, soseşte un 
om... ca din senin. lată omul care-l cere pe băiatul ce-a fost 
primit în casă şi vârât în pat într-o stare cu care n-am fost 
de acord. lată o bancnotă scoasă de omul care-l cere pe 
băiatul ce-a fost primit în casă şi vârât în pat în asemenea 
stare, la care eu m-am opus din răsputeri. lată şi pe 
Skimpole care primeşte bancnota scoasă de omul care-l 
cere pe băiatul ce-a fost primit în casă şi vârât în pat în 
asemenea stare, la care eu m-am opus din răsputeri. Astea 
sunt faptele. Foarte bine. Trebuia Skimpole să refuze 
bancnota? De ce trebuia Skimpole să refuze bancnota? 
Skimpole discută cu Bucket: „Ce-i cu asta? Nu înţeleg şi nu 
mi-e de nici un folos, ia-o îndărăt.” Bucket totuşi îl imploră 
pe Skimpole s-o primească. Există raţiuni pentru care 
Skimpole, care nu-i împovărat de prejudecăţi, trebuia să 
primească totuşi bancnota? Da. Skimpole le întrezăreşte. 
Care sunt acelea? Skimpole discută cu sine; iată un linx 
îmblânzit, un ofiţer de poliţie neadormit, un bărbat deştept, 
atât în concepţie, cât şi-n executare, care ne descoperă 
prietenii şi duşmanii când dispar, ne recapătă lucrurile când 
suntem prădaţi, ne răzbună cum se cuvine când suntem 
ucişi. Întreprinzătorul ofiţer de poliţie şi omul inteligent a 
căpătat, în exerciţiul artei sale, o credinţă puternică în ban, 
găseşte că îi e foarte de folos şi-l face de asemenea foarte 


folositor societăţii. Trebuie să-i zdruncin crezul lui Bucket 
fiindcă mie îmi lipseşte? Trebuie cu bună-ştiinţă şi 
intenţionat să-i tocesc armele lui Bucket, să-l paralizez 
pozitiv pe Bucket în investigaţiile sale următoare? Şi-apoi 
încă ceva. Dacă Skimpole e de blamat pentru că a luat 
bancnota, Bucket e de blamat pentru că a dat-o... Încă mult 
mai de blamat, el fiind omul atotştiutor. Ei, bine, dar 
Skimpole doreşte să gândească bine de Bucket, Skimpole 
socoate că asemenea fapt, oricât de neînsemnat ar fi, 
devine fundamental în ansamblul general al lucrurilor şi 
anume că el trebuie să gândească bine de Bucket. Statul îi 
cere categoric să se încreadă în Bucket. Şi asta şi face. Şi 
nu face decât asta! 

N-aveam ce să-i răspund la asemenea expunere şi de 
aceea mi-am luat rămas-bun. Domnul Skimpole, totuşi, 
aflându-se într-o excelentă bună-dispoziţie, nici n-a vrut s- 
audă că mă întorc acasă însoţită numai de „Micuța 
Coavinses” şi m-a întovărăşit chiar el. Pe drum mi-a ţinut de 
urât cu o grămadă de povestiri încântătoare, şi la 
despărţire m-a încredinţat că n-are să uite niciodată tactul 
minunat cu care i-am dezvăluit situaţia în care se află tinerii 
noştri prieteni. 

Dat fiind că s-a întâmplat să nu-l mai revăd niciodată pe 
domnul Skimpole, pot pe loc să închei cu cele ce mai ştiu 
despre viaţa lui. O răceală s-a ivit între el şi tutorele meu, 
din cauza, în principal, temeiurilor arătate mai sus şi mai 
ales pentru că a desconsiderat cu nepăsare rugăminţile 
tutorelui (după cum am aflat mai târziu de la Ada) cu 
privire la Richard. Faptul că era împovărat de datorii faţă 
de tutorele meu n-are nimic de-a face cu despărţirea lor. A 
murit cam cu vreo cinci ani mai târziu şi a lăsat în urmă un 
jurnal, cu scrisori şi alte materiale referitoare la viaţa lui, 
care a fost publicat şi din cuprinsul căruia reieşea că a fost 
victima ticluirilor puse la cale de oameni împotriva unui 
copil de treabă. Era socotit foarte plăcut la citit, dar eu n- 
am citit altceva din el decât o propoziţie peste care s-a 


întâmplat să dau deschizând cartea la întâmplare. Iat-o: 
„Jarndyce, în comparaţie cu majoritatea oamenilor pe care 
i-am cunoscut, este întruchiparea Egoismului”. 

Şi acum ajung la o parte a povestirii care mă priveşte pe 
mine foarte îndeaproape, chiar aşa, şi pentru care nu eram 
deloc pregătită când s-a întâmplat să fie. Toate micile 
amintiri ce-mi reveneau din când în când în minte, zăbovind 
în sufletul meu, în legătură cu sărmanul meu chip din 
trecut, nu-mi răsăreau în memorie decât ca şi ceva ce 
aparținuse vieţii mele dinainte... Viaţa care se topise în 
trecut, cum se topise şi copilăria toată. N-am scăpat din 
vedere niciuna din multele mele slăbiciuni în legătură cu un 
asemenea subiect, ci le-am scris întocmai pe cât memoria 
mi le-a readus în minte şi nădăjduiesc să fac, chiar vreau să 
fac, acelaşi lucru până voi ajunge la ultimul cuvânt din 
paginile de faţă, ceea ce după câte văd nu e prea departe. 

Lunile se scurgeau agale şi draga mea, cu sprijinul 
speranţelor pe care şi le pusese în mine, continua să fie 
aceeaşi splendidă stea în colţişorul lor mizerabil. Richard, 
mai ruinat şi mai rătăcit, dădea zi de zi târcoale Curţii de 
Justiţie, şedea acolo neliniştit cât era ziua de lungă, chiar 
când ştia că nu are nici cea mai mică şansă să-i fie pus 
procesul pe rol; ajunsese să fie unul dintre stâlpii, în văzul 
tuturor, la Curte. Mă întreb dacă vreunul dintre domnii de- 
acolo îşi mai amintea cum arătase el când venise pentru 
întâia oară la Curte. 

Până într-atât era urmărit de ideea lui fixă, încât numai în 
clipele sale de voioşie recunoştea că n-ar mai fi tras în piept 
un pic de aer curat „de n-ar fi fost Woodcourt”. Numai 
domnul Woodcourt reuşea din când în când să-l distreze, 
abătându-i pentru câteva ceasuri atenţia de la ideile lui fixe 
şi să-l ridice, chiar când se prăbuşea într-un soi de letargie 
a spiritului şi a trupului, care ne îngrijora în ultimul hal, şi 
care se repeta din ce în ce mai des, pe măsură ce lunile 
treceau. Scumpa mea avea dreptate când spunea că el 
stăruia în greşelile lui cu disperare, de dragul ei. N-am nici- 


o îndoială că dorinţa lui de a recăpăta ceea ce pierduse 
crescuse în intensitate din pricină că suferea pentru tânăra 
sa soţie şi suferinţa lui ajunsese aprigă, ca nebunia unui 
jucător ce-şi încearcă norocul. 

Eram la ei, după cum am mai spus, aproape tot timpul. 
Când mă prindea noaptea la ei, mă întorceam de obicei 
acasă cu Charley, cu o trăsură de piaţă; uneori tutorele mă 
aştepta pe-aproape de locuinţa lor şi ne întorceam acasă 
împreună. Într-o seară, hotărâse să se-ntâlnească cu mine 
la opt. N-am putut să plec, ca de obicei, chiar la timpul 
potrivit, pentru că lucram ceva pentru draga mea şi mai 
aveam încă vreo câteva împunsături ca să termin ceea ce 
începusem, aşadar, trecuseră câteva minute peste ora 
hotărâtă când mi-am strâns lucrurile în coşuleţ şi, 
îmbrăţişând-o pe scumpa mea cu un ultim sărut de noapte 
bună, m-am repezit în grabă să cobor scările. Domnul 
Woodcourt veni cu mine, căci se lăsase întunericul. 

Când ajunserăm la locul obişnuit de întâlnire... Era foarte 
aproape şi domnul Woodcourt mă însoţise de multe ori până 
acolo... 'Tutorele nu venise. L-am aşteptat o jumătate de 
ceas, plimbându-ne în sus şi în jos, dar nici semn c-ar veni. 
Ne-am spus atunci ori că fusese împiedicat să vină, ori că 
venise şi plecase şi domnul Woodcourt îmi propuse să 
mergem pe jos până acasă. 

Era prima plimbare pe care o făceam împreună, afară de 
cei câţiva paşi până la locul de întâlnire cu tutorele. Tot 
drumul am vorbit despre Richard şi Ada. Nu i-am mulţumit 
cu vorbe pentru tot ceea ce făcuse... Preţuirea mea se 
ridicase mult deasupra vorbelor... Dar speram că va fi 
priceput ceva din tot ceea ce simţeam cu atâta putere 
pentru faptele lui. 

Ajungând acasă şi urcând la etaj, văzurăm că tutorele era 
plecat şi că doamna Woodcourt era şi ea plecată. Ne aflam 
tocmai în camera în care o adusesem pe draga mea, 
îmbujorată, când tânărul ei iubit, acum soţul ei atât de 
schimbat, fusese hotărât ca alesul inimii sale; tocmai în 


camera din care tutorele împreună cu mine îi urmărisem cu 
privirile, ieşind învăluiţi în lumina soarelui, în proaspăta 
înflorire a nădejdilor şi făgăduinţelor. 

Stăteam lângă fereastra deschisă, privind în lungul străzii, 
când domnul Woodcourt începu să-mi vorbească. Am aflat 
din prima clipă că mă iubeşte. Am aflat din prima clipă că 
faţa mea cu cicatrice nu adusese nici-o schimbare în sufletul 
lui, am aflat din prima clipă că tot ceea ce crezusem eu că-i 
milă şi compătimire nu era decât dragoste devotată, 
fierbinte şi statornică. Oh! Prea târziu să le aflu abia acum, 
prea târziu, prea târziu! Ăsta a fost primul gând ingrat ce- 
mi veni în minte. Prea târziu! 

— Când m-am întors, îmi spuse el, când am venit înapoi nu 
mai bogat decât când am plecat, şi te-am găsit abia ridicată 
din boală, totuşi atât de însufleţită de grijile pentru alţii şi 
atât de lipsită de orice gând egoist... 

— O, domnule Woodcourt, opreşte-te, îndură-te, l-am 
implorat eu! Nu merit înalta dumitale preţuire. La vremea 
aceea multe gânduri egoiste puseseră stăpânire pe mine, 
multe. 

— Numai Dumnezeu ştie, iubita sufletului meu, urmă el, că 
prețuirea mea nu-i o vorbă goală spusă de un îndrăgostit, ci 
adevărul adevărat. Dumneata nu ştii ce văd toţi cei din jur 
în Esther Summerson, câte inimi însufleţeşte şi încălzeşte, 
ce sfântă admiraţie şi câtă dragoste câştigă! 

— O, domnule Woodcourt, am exclamat eu, mare lucru să 
câştigi dragostea celor din jur, într-adevăr mare lucru să 
câştigi dragostea celor din jur! Sunt mândră şi mă simt 
onorată; şi auzind cele de mai sus îmi vine să vărs lacrimi 
de bucurie şi de întristare... De bucurie pentru că am 
câştigat dragostea celor din jur, de întristare fiindcă nu le- 
am meritat-o; dar nu sunt liberă ca să mă pot gândi la 
dragostea dumitale. 

Am spus asemenea vorbe cu inima mai curajoasă, fiindcă 
după ce m-a lăudat astfel şi după ce i-am auzit vocea cum 
freamătă, sinceră în credinţa că ceea ce spune e adevărat, 


am năzuit să fiu mai demnă de-o asemenea preţuire şi nu 
era prea târziu pentru aşa ceva. Cu toate că am închis în 
seara aceea neprevăzuta pagină a vieţii mele, puteam să 
caut să fiu mai demnă de sentimentele lui, cât voi trăi. Şi 
mi-a fost de mângâiere şi de stimulare şi am simţit un 
sentiment al demnităţii ce se înălța în mine şi pe care l-am 
dobândit de la el, când mă gândeam să devin mai bună. 

El rupse tăcerea. 

— N-aş fi în stare decât cu mijloace sărace să arăt 
încrederea pe care o am în scumpa mea, singura ce-mi va fi 
de-a pururi la fel de scumpă (zelul înfocat cu care el îmi 
spuse cele de mai sus mă îmbărbăta, dar mă făcu în acelaşi 
timp să plâng), dacă aş mai stărui după ce m-a încredinţat 
că nu e liberă să se gândească la dragostea mea. Dragă 
Esther, îngăduie-mi doar să-ţi spun că duiosul sentiment pe 
care ţi l-am închinat la plecarea în străinătate crescuse şi te 
ridicase în slăvi la înapoierea mea acasă. Am nădăjduit să-ţi 
mărturisesc toate astea din prima clipă când îmi va părea 
că mi-a ieşit norocul în cale. Dar totdeauna m-am temut c- 
am să ţi le spun în zadar. În seara asta, şi speranţele şi 
temerile mele s-au înfăptuit. Te mâhnesc. Am spus destul. 

Ceva păru că mă pătrunde, ceva ce parc-ar fi fost îngerul 
pe care mă credea că sunt, şi m-am simţit îngrozitor de 
îndurerată pentru pierderea pe care o înfrunta! Am dorit 
să-l ajut în suferinţa sa, aşa cum doream s-o fac şi atunci 
când mi-a arătat prima oară cât mă compătimeşte. 

— Dragă domnule Woodcourt, am zis eu, înainte de a ne 
despărţi în seara asta, mi-a rămas mie ceva să-ţi spun. 
Niciodată n-am s-o pot spune aşa cum aş dori... Niciodată n- 
am să fiu în stare... Dar... 

A trebuit să mă gândesc din nou cum să merit mai mult 
dragostea şi îndurerarea lui înainte de a putea vorbi. 

— Sunt profund mişcată de generozitatea dumitale şi-i voi 
păstra amintirea, ca pe-o comoară, până-n ceasul morţii. 
Ştiu prea bine cât sunt de schimbată, ştiu că dumneata nu 
eşti străin de trecutul meu şi ştiu cât de nobilă e o dragoste 


atât de statornică. Ceea ce mi-ai spus dumneata nu m-ar fi 
înduioşat venind de pe buzele altuia, pentru că nimeni nu i- 
ar fi putut da atâta preţ. Aşa ceva nu se pierde şi mă va face 
mai bună. 

Îşi acoperi ochii cu mâna şi-şi întoarse capul. Cum aş putea 
vreodată să fiu demnă de asemenea lacrimi? 

— Dacă în relaţiile neschimbate pe care le vom avea de-aci 
înainte... Îngrijindu-i şi ajutându-i pe Richard şi pe Ada, şi 
sper în multe alte şi mai fericite împrejurări din viaţă... Vei 
găsi în mine ceva ce vei putea cinstit socoti că e mai bun 
decât era de obicei, să crezi că a răsărit în mine din seara 
asta şi că ţi-l datorez dumitale. Să nu crezi vreodată, dragă, 
dragă domnule Woodcourt, să nu crezi vreodată c-am să uit 
seara asta sau că atât cât îmi va bate inima ar putea 
rămâne nesimţitoare la mândria de a fi fost îndrăgită de 
dumneata. 

Îmi luă mâna şi mi-o sărută. Îşi recăpătase iarăşi felul lui 
firesc de a fi, iar eu am prins mai mult curaj. 

— Din cele ce mi-ai spus mai înainte, am zis, trebuie să 
înţeleg că în sfârşit ai reuşit în truda şi demersurile 
dumitale? 

— Am reuşit, răspunse el. Cu un asemenea ajutor ca acela 
pe care mi l-a dat domnul Jarndyce, dumneata, care-l 
cunoşti atât de bine, îţi închipui că am reuşit. 

— Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru asta, am adăugat 
eu, dându-i mâna, şi Dumnezeu să te binecuvânteze şi pe 
dumneata în tot ceea ce faci! 

— Tot ceea ce fac va fi mai valoros datorită acestei urări, 
zise el, şi mă va face să intru în noile mele obligaţii, ca într-o 
sfântă îndatorire faţă de dumneata. 

— Ah! Bietul Richard! Am exclamat fără să vreau, ce se va 
face el când vei fi plecat? 

— Încă nu mi se cere să plec, şi chiar de-aş fi plecat, n-am 
să-l părăsesc, dragă domnişoară Summerson. 

Încă un lucru am simţit nevoia să-l menţionez în treacăt, 
înainte de a ne despărţi. Ştiam că dacă i l-aş ascunde nu m- 


aş fi simţit tot atât de demnă de dragostea pe care nu i-o 
puteam primi. 

— Domnule Woodcourt, am început eu, vei fi bucuros să 
afli chiar din gura mea, înainte de a-ţi spune noapte bună, 
că, în viitor, viitorul care mi se arată limpede şi luminos, voi 
fi foarte fericită şi foarte norocoasă, neavând nimic de 
regretat sau de dorit. 

Era bucuros să audă aşa ceva, îmi răspunse el. 

— Din copilărie am fost, numai eu, obiectul unei neobosite 
bunătăţi din partea celei mai desăvârşite făpturi de pe faţa 
pământului, faţă de care sunt atât de legată cu afecţiune, 
recunoştinţă şi dragoste, încât nimic din tot ce-aş putea 
face în cuprinsul unei vieţi de om, n-ar cântări cât 
sentimentele mele dintr-o singură zi. 

— Împărtăşesc şi eu aceleaşi sentimente, răspunse el. 
Vorbeşti de domnul Jarndyce. 

— Îi ştii bine acţiunile, am adăugat, dar puţini ştiu 
splendoarea caracterului său aşa cum i-l cunosc eu. Cele 
mai alese şi mai preţioase calităţi ale sale mi s-au dezvăluit 
în toată strălucirea lor, tocmai în croirea acelui viitor în care 
voi fi atât de fericită. Şi dacă încă nu i-ai acordat omagiul şi 
respectul dumitale cel mai înalt... Ceea ce ştiu că nu e 
cazul... 1 le vei acorda, cred, pe temeiul şi în virtutea 
sentimentelor pe care ţi le va inspira el, de dragul meu. 

Domnul Woodcourt răspunse cu înflăcărare că sigur, sigur 
i le va acorda. l-am dat iarăşi mâna. 

— Noapte bună, i-am urat. Adio! 

— Cea dintâi, până ne reîntâlnim mâine; a doua ca o 
despărţire pe vecie a acestui subiect între noi doi? 

— Da. 

— Noapte bună. Adio! 

Mă părăsi, iar eu am rămas la fereastra întunecată, 
uitându-mă în stradă. Dragostea lui statornică şi generoasă 
venise atât de pe neaşteptate asupra mea, încât de fapt nu 
m-a mai părăsit nici-o clipă după ce puterile îmi slăbiră, iar 


strada prinse a se tulbura şi a se şterge sub potopul 
lacrimilor mele. 

Dar nu erau lacrimi de părere de rău sau de amărăciune. 
Nu. Elmă numise iubita vieţii sale şi spusese că-i voi fi de-a 
pururi la fel de dragă ca acum şi îmi părea ca şi cum inima 
nu putea cuprinde triumful de a fi auzit asemenea cuvinte. 
Gându-mi sălbatic, cel dintâi, dispăruse, şi era tocmai 
timpul să reaud cuvintele, căci era tocmai timpul ca să fiu 
însufleţită de ele şi s-ajung prin ele bună, sinceră, 
recunoscătoare şi mulţumită. Ce uşoară mi-era cărarea din 
faţă, cu cât mai uşoară decât a lui! 

Altă descoperire u am avut curajul să văd pe nimeni în 
seara aceea. Nu am avut curajul nici măcar să mă văd pe 
mine, temându-mă să nu mă dojenească lacrimile. Am urcat 
în camera mea pe întuneric, mi-am făcut rugăciunile pe 
întuneric şi m-am culcat pe întuneric ca să dorm. N-am avut 
nevoie de nici-o lumină ca să recitesc scrisoarea tutorelui, 
căci o ştiam pe de rost. Am luat-o din locul în care o 
păstram şi i-am repetat cuprinsul, în lumina ei limpede de 
cinste şi de dragoste, şi m-am aşezat să dorm cu plicul pe 
pernă. 

M-am sculat foarte devreme dimineaţa şi am chemat-o pe 
Charley să meargă cu mine la o plimbare. Am cumpărat 
flori de pus pe masă la micul dejun şi ne-am întors şi le-am 
aşezat şi am fost atât de ocupate, de nu ne mai găseam 
locul. Ne sculaserăm aşa de dimineaţă, că am avut timp 
încă şi pentru lecţia cu Charley, înaintea micului dejun. 
Charley (care nu făcuse nici cel mai mic salt în materie de 
gramatică) se achită de data asta, meritând aplauze 
entuziaste, şi amândouă am fost foarte active. Când apăru 
tutorele, îmi zise: 

— Ei, bine, dragă domniţă, ştii că arăţi splendid, mai 
proaspătă decât florile pe care le-ai adus? 

lar doamna Woodcourt recită şi pe urmă traduse un 
fragment din Mewlinnwillinwood, ce voia să spună că sunt 
ca un munte în bătaia soarelui. 


Totul era atât de plăcut, încât îmi păru că mă făcuse mai 
asemănătoare muntelui decât fusesem înainte. 

După micul dejun, am aşteptat să se ivească prilejul şi am 
tras puţin cu coada ochiului jur-împrejurul meu, până ce l- 
am văzut pe tutore în camera lui... Camera de aseară... 
Rămas singur. Atunci mi-am cerut îngăduinţa de a intra cu 
cheile casei şi-am închis uşa după mine. 

— Ei, bine, Doamnă Minerva? Mă întrebă tutorele; poşta îi 
adusese mai multe scrisori şi el răspundea. Ai nevoie de 
bani? 

— Nu, chiar nu; am o grămadă în casă. 

De când e lumea n-a mai fost asemenea Doamnă Minerva, 
zise tutorele, care să facă banii să dureze. 

Pusese condeiul jos şi se lăsase pe spate în scaun, uitându- 
se la mine. Adeseori am vorbit de faţa lui luminoasă, dar 
cred că încă n-o văzusem s-arate atât de strălucitoare şi 
bună. Se citea pe ea o fericire adâncă, care mă făcu să-mi 
spun: „A făcut se vede o faptă tare bună în dimineaţa asta”. 

— De când e lumea, zise iarăşi tutorele meu, zâmbindu-mi 
dus pe gânduri, n-a mai fost asemenea Doamnă Minervă, 
care să facă banii să stea locului. 

Încă nu-şi schimbase vechile lui obiceiuri. Îmi plăceau, iar 
pe el îl iubeam atât de mult, încât când m-am urcat în 
camera lui şi m-am aşezat ca de obicei pe scaunul meu, 
care stătea totdeauna lângă el... Pentru că uneori îi citeam, 
uneori şedeam de vorbă împreună, alteori lucram în tăcere 
alături de el... Nu-mi plăcea să-l tulbur punându-mi mâna 
pe pieptul lui. Dar acum am crezut că n-am să-l tulbur 
deloc. 

— Dragă tutore, am început eu, aş dori să-ţi vorbesc. Am 
păcătuit cu ceva? 

— Păcătuit cu ceva, draga mea? 

— Am fost oare într-adevăr ceea ce am vrut să fiu, de 
când... i-am adus răspunsul la scrisoare, tutore? 

— Ai fost tot ceea ce mi-aş fi putut dori, scumpa mea. 


— Sunt foarte bucuroasă, zău, s-aud aşa ceva. Ştii mi-ai 
spus atunci: „Stăpâna Casei Umbrelor îmi aduce 
răspunsul?” Şi eu ţi-am răspuns că da. 

— Aşa-i, zise tutorele, încuviinţând din cap. Mă cuprinse cu 
mâna, ca şi cum m-ar fi apărat de ceva şi se uită drept în 
faţa mea, zâmbind. 

— De-atunci, n-am mai vorbit despre asta decât o dată. 

— Şi-atunci eu am spus: „Casa Umbrelor se goleşte 
repede”; şi chiar aşa era. 

— Iar eu am răspuns, îi amintii cu sfiiciune, „dar stăpâna ei 
rămâne”. 

Încă mă ţinea continuând parcă să mă apere, şi cu acelaşi 
bunătate luminoasă pe faţă. 

— Dragă tutore, ştiu ce-ai simţit în faţa celor ce s-au 
întâmplat şi cât ai fost de bun şi de atent cu mine. Cum a 
trecut aşa de mult timp de-atunci şi cum abia în dimineaţa 
asta mi-ai spus că arăt iarăşi atât de bine, poate că aştepţi 
de la mine să reînnoiesc promisiunea. Poate că se cuvine s-o 
fac. Sunt gata să devin stăpâna Casei Umbrelor, atunci când 
ţi-o plăcea dumitale. 

— Vezi, răspunse el vesel, ce simpatie trebuie să fie între 
noi. Afară de bietul Rick... Care-i o excepţie teribilă... N-am 
nimic altceva pe suflet. Când ai intrat adineauri, nu mă 
gândeam decât la asta. Când îi dăm Casa Umbrelor 
stăpânei sale, dragă domniţă? 

— Când doreşti! 

— Luna viitoare? 

— Luna viitoare, dragă tutore. 

— Ziua în care voi face cel mai fericit şi mai bun pas din 
viaţă... Ziua în care am să fiu bărbatul cel mai fericit şi cel 
mai de invidiat dintre toţi bărbaţii din lume... Ziua în care 
am să dau Casa Umbrelor micuţei mele stăpâne... Va fi, 
aşadar, în cursul lunii viitoare, zise tutorele meu. 

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi l-am sărutat, 
tocmai aşa cum am făcut în ziua în care i-am adus 
răspunsul. 


Un slujitor veni la uşă să-l anunţe pe domnul Bucket, lucru 
absolut inutil, fiindcă domnul Bucket se şi uita înăuntru 
peste umărul slujitorului. 

— Domnule Jarndyce şi domnişoară Summerson, zise el, 
aproape cu sufletul la gură, după toate scuzele mele c-am 
pătruns nepoftit, îmi veţi îngădui să chem sus un om ce se 
află pe scară şi care se opune să rămână acolo în caz că ar 
deveni obiectul comentariilor noastre? Vă mulţumesc... Fiţi 
buni şi aduceţi scaunul cu posesorul său cu tot acolo, în 
direcţia aceea, da? Zise domnul Bucket, făcând semn peste 
balustrada scării. 

Această ciudată chemare a fost urmată de apariţia unui 
bătrân cu o scufă neagră pe cap, ce nu putea umbla, care 
era purtat pe un scaun de doi hamali şi care a fost depus în 
cameră, lângă uşă. Domnul Bucket se descotorosi la iuţeală 
de hamali, închise misterios uşa şi-o zăvori. 

— Acum, să vedeţi, domnule Jarndyce, începu el punându- 
şi jos pălăria şi pornind să peroreze cu o fluturare a 
faimosului său deget, dumneavoastră mă cunoaşteţi şi 
domnişoara Summerson mă cunoaşte. Gentilomul de faţă şi 
el de asemenea mă cunoaşte, iar numele lui e Smallweed. 
Procentul şi dobânda sunt ocupaţia lui de bază, adică e ceea 
ce se numeşte cămătar. Cam aşa ceva eşti, nu? Zise domnul 
Bucket după ce se opri puţin ca să i se adreseze 
gentilomului cu pricina, care se ferea de ofiţerul de poliţie, 
fiind peste măsură de bănuitor. 

Părea chiar gata să se opună în privinţa calificării sale, 
când a fost cuprins de o criză puternică de tuse. 

— Hei! Cinstitule, vezi? Zise domnul Bucket, căutând să 
atenueze incidentul. Dacă nu m-ai contrazice fără motiv n-ai 
tuşi în asemenea hal. Ei, bine, domnule Jarndyce, acum 
vorbesc cu dumneavoastră. M-am negustorit cu gentilomul 
de faţă, ca reprezentant al lui sir Leicester Dedlock, 
Baronetul, şi într-un fel sau altul am fost şi înăuntrul, şi pe- 
afară şi-n jurul proprietăţii lui de nenumărate ori. 
Proprietatea sa e proprietatea deţinută mai înainte de 


Krook, negustor de efecte marinăreşti... Rudă a acestui 
gentilom, pe care l-aţi cunoscut pe când trăia, dacă nu mă 
înşel? 

Tutorele răspunse: 

— Da. 

— Ei, bine! Trebuie să ştiţi, urmă domnul Bucket, că 
domnul de faţă a intrat în averea lui Krook, o adevărată 
avere de coţofană, tot ce vrei şi ce nu vrei era acolo. Printre 
altele, cantităţi enorme de hârţoage de aruncat, Dumnezeu 
să mă ierte, ce nu puteau folosi nimănui la nimic! 

Viclenia ochiului domnului Bucket şi felul magistral în care 
a reuşit, fără nici-o privire sau un cuvânt pe care să le poată 
contesta vigilentul său auditor, să ne facă să pricepem că el 
aranjase treburile potrivit unei înţelegeri anterioare, şi că 
ar putea să ne spună mult mai mult despre domnul 
Smallweed, dacă ar socoti oportun, ne lipsi de orice merit în 
efortul său de a se face înţeles pe deplin - greutatea a fost 
doar sporită de faptul că domnul Smallweed era tot atât de 
surd, pe cât de bănuitor şi că-i pândea faţa cu cea mai 
încordată atenţie. 

— Printre acele vrafuri ciudate de hârtii vechi, domnul de 
faţă, de cum a intrat în posesiunea averii lui Krook, a 
început bineînţeles, urmă domnul Bucket, să scormonească. 

— Să ce? la mai spune o dată, strigă domnul Smallweed cu 
vocea-i stridentă şi aspră. 

— Să scormoneşti prin ele, îi repetă domnul Bucket. Cum 
eşti om prevăzător şi obişnuit să te îngrijeşti de afacerile 
dumitale, de cum ai intrat în averea lui Krook, ai început să 
scormoneşti printre hârtii, nu-i aşa? 

— Da, da, sigur c-am început, strigă domnul Smallweed. 

— Da, da; sigur c-ai început, face domnul Bucket, cu chef 
de vorbă, ai fi ajuns de râsul lumii dacă n-ai fi făcut-o. Şi aşa 
s-a întâmplat să dai peste... Ştii..., domnul Bucket continuă, 
aplecându-se asupra lui cu o căutătură veselă şi ironică pe 
care domnul Smallweed nici gând să i-o întoarcă, şi aşa s-a 


întâmplat să dai peste, ştii dumneata, o hârtie cu semnătura 
lui Jarndyce pe ea. Nu-i aşa? 

Domnul Smallweed se uită la noi cu ochii neliniştiţi şi, mai 
mult de nevoie decât de voie, dă din cap că da. 

— Şi, ajungând să te uiţi la hârtie, când ţi-a convenit, în 
clipele dumitale de răgaz deplin - totul la timpul său - de 
vreme ce nu arzi de curiozitate s-o citeşti, căci, mai la urma 
urmei, de ce-ai arde? 

— Ce să vezi dumneata altceva decât că-i un testament, 
ştii... Asta-i caraghioslâcul, urmează domnul Bucket, cu 
aceeaşi căutătură însufleţită, de parcă i-ar reaminti de-o 
năzbâtie ca să-l înveselească pe domnul Smallweed, care 
păstrează însă aceeaşi înfăţişare abătută, neînveselindu-se 
nicidecum; ce-ţi văzură ochii, decât că-i un testament? 

— Eu nu ştiu c-ar fi bun ca testament sau ca altceva, 
mârâie domnul Smallweed. 

Domnul Bucket s-a uitat preţ de-o clipă la bătrân, care 
alunecase şi se împuţinase în scaunul pe care şedea, de se 
făcuse cât o grămăjoară; se uită de parc-ar fi fost gata-gata 
să se năpustească asupra lui; cu toate acestea, stătu mai 
departe aplecat asupra lui, cu aceeaşi căutătură voioasă, 
trăgând cu coada ochiului la noi. 

— Nu-i mai puţin adevărat, urmă domnul Bucket, îndoielile 
şi neliniştea ţi-au cuprins sufletul în privinţa hârtiei, ca unul 
ce are un suflet tare milostiv din fire. 

— Hm? Ce zici că am din fire? Întrebă domnul Smallweed, 
cu mâna dusă la ureche. 

— Un suflet tare milostiv. 

— Eh! Bine, dă-i înainte, zise domnul Smallweed. 

— Şi cum dumneata ai auzit o grămadă de vorbe cu privire 
la un proces faimos, legat de un testament cu acelaşi nume 
aflat pe rol la înalta Curte, şi cum îl ştiai pe Krook ce poamă 
mi-a fost, cumpărând tot soiul de mobile vechi, şi cărţi şi 
hârtii şi ce dracu' nu, şi că nu-i plăcea deloc să se despartă 
de ele, ci mereu se trudea să înveţe a le citi singur, ai 
început a te gândi, şi niciodată n-ai avut mai multă dreptate 


s-o faci, că: „La naiba! De nu iau seama, pot să intru într-o 
dandana cu testamentul ăsta!” - aşa ţi-ai zis. 

— Ia ascultă, Bucket, cum i-ai dat de rost? Strigă bătrânul 
cu mâna dusă la ureche, nerăbdător să afle. Hai, spune! 
Nu-s cumva şmecherii şi palavre de-ale dumneatale? Ia 
ridică-mă! Vreau să aud mai bine. Vai! Doamne 
Dumnezeule, tremur din toate mădularele! 

Bineînţeles, domnul Bucket l-a repus, dintr-o smucitură, în 
capul oaselor însă, de îndată ce a putut fi auzit printre 
accesele de tuse ale domnului Smallweed, şi văicărelile sale 
dezgustătoare ca: „Vai, de ciolanele mele! Vai de mine! Nu- 
mi mai pot trage, sufletul! Am ajuns mai rău ca bestia aceea 
de-acasă ce trăncăneşte, clămpăneşte şi bombăneşte! Vai, 
Doamne!” - domnul Bucket reîncepu tot atât de jovial şi 
amabil ca mai înainte: 

— Aşa că, întâmplându-se să dau târcoale, cum îmi stă în 
obicei, pe la locuinţa dumitale, mi te-ai destăinuit, nu-i aşa? 

Cred că ar fi cu neputinţă de dat o încuviinţare mai în silă 
şi mai în ciudă decât a făcut-o domnul Smallweed, când s-a 
văzut silit să confirme cele spuse de poliţist, vădind cât se 
poate de limpede că domnul Bucket ar fi fost cea din urmă 
fiinţă căreia să se fi gândit să se destăinuiască, dacă ar fi 
fost în stare să-l ocolească. 

— Şi iată că încep să studiez chestiunea cu dumneata... 
Tare plăcut lucru am lucrat împreună; eu îţi confirm 
temerile dumitale, bine întemeiate şi anume că ai să te afli 
pe un drum cu mult mai sănătos dacă nu te dai în vileag cu 
testamentul acela, zise domnul Bucket subliniindu-şi 
cuvintele, şi, ca atare, punem împreună la cale să predăm 
testamentul domnului Jarndyce aci de faţă, fără de nici-o 
condiţie. De se va dovedi că e de valoare, dumneata te bizui 
că Domnia Sa te va răsplăti; cam aşa stau lucrurile, nu? 

— Aşa ne-am înţeles, încuviinţează domnul Smallweed, cu 
aceeaşi silă şi ciudă. 

— Drept care, urmă domnul Bucket lepădându-se dintr-o 
dată de manierele sale binevoitoare şi plăcute şi venind 


direct la obiect, în momentul de faţă ai testamentul asupra 
dumitale şi nu-ţi mai rămâne altceva de făcut decât să-l 
scoţi chiar acum! 

Aruncându-ne o privire cu coada ochiului şi frecându-şi 
triumfător nasul cu degetul arătător, domnul Bucket 
rămase cu ochii fixaţi pe intimul său prieten, iar mâna i s-a 
întins spre el, gata să ia documentul şi să-l prezinte 
tutorelui. Hârtia a fost scoasă în mare silă şi cu un noian de 
vorbe din partea domnului Smallweed, că el, sărmanul, e un 
om harnic şi cinstit, şi că se bizuie pe cuvântul de onoare al 
domnului Jarndyce, că n-are să-l lase să piardă datorită 
cinstei pe care o arată, încetul cu încetul, scoase cu tare 
multă greutate dintr-un buzunar de la piept o hârtie pătată 
şi îngălbenită, care era destul de pârlită pe deasupra şi 
puţin cam arsă pe la colţuri, ca şi cum de mult ar fi fost 
aruncată pe foc, şi pe urmă, în mare grabă, smulsă iarăşi 
din foc. Domnul Bucket nu pierdu vremea, transmițând 
documentul cu dibăcia unui scamator, de la domnul 
Smallweed la domnul Jarndyce. Pe când i-o dădu tutorelui, 
şopti printre degete: 

— Nu s-au înţeles ce preţ să ceară pe document. S-au 
certat şi ciorovăit asupra preţului. Am propus un preţ de 
douăzeci de lire. Mai întâi zgârciobii de nepoți i-au turnat-o 
în faţă bătrânului că de ce dracu' nu se mai termină o dată 
cu viaţa lui lungă fără de nici-o noimă, şi apoi fiecare a tras 
care încotro. Doamne! Nu-i unul în familia asta care să nu-l 
vândă pe celălalt, pentru o liră, două, afară doar de 
bătrână... Şi ea nu-i în stare s-o facă, numai fiindcă e din 
cale-afară de nebună şi nu mai poate face târg. 

— Domnule Bucket, zise tutorele tare, oricare ar fi 
valoarea acestui document, mă simt foarte îndatorat faţă de 
dumneavoastră; şi dacă are vreun preţ oarecare, mă ţin 
dator faţă de domnul Smallweed să-l răsplătesc potrivit cu 
preţul acela. 

— Nu potrivit cu meritele dumitale, vezi bine, îi spuse 
domnul Bucket domnului Smallweed, lămurindu-l 


prieteneşte. De aşa ceva n-ai a te teme. Ci potrivit cu 
valoarea documentului. 

— Asta vreau să spun, urmă tutorele. Poţi vedea, domnule 
Bucket, că mă feresc de a cerceta eu însumi documentul. 
Adevărul adevărat e că am tăgăduit şi că m-am lepădat cu 
desăvârşire de toată afacerea asta în toţi anii aceştia din 
urmă, şi mi-e silă până în gât de procesul cu pricina. Dar 
domnişoara Summerson şi cu mine vom depune numaidecât 
documentul în mâinile avocatului meu din cauză, şi 
existenţa lui va fi comunicată fără întârziere părţilor 
interesate. 

— Mai cinstit decât atât domnul Jarndyce n-ar fi putut 
vorbi, înţelegi dumneata? Îi spuse domnul Bucket 
vizitatorului care-l însoțea. Şi deoarece ţi s-a lămurit că 
nimeni n-are să fie nedreptăţit, ceea ce trebuie să-ţi fie de 
mare uşurare sufletească, putem purcede iarăşi la 
ceremonia purtării dumneatale pe scaun acasă. 

Trase zăvorul de la uşă, chemă înăuntru hamalii, îşi luă 
rămas bun de la noi şi, cu o privire plină de subînţelesuri şi 
o încârligare a degetului arătător la despărţire, o luă din 
loc. 

Şi noi o luarăm din loc pe cât am putut de repede către 
Lincoln's Inn. Domnul Kenge era liber şi-l găsirăm la birou 
în camera sa preferată, cu cărţile lui neinteresante şi între 
teancurile de hârtii. După ce am fost poftiţi să ne aşezăm pe 
scaunele pregătite pentru noi de domnul Guppy, domnul 
Kenge şi-a exprimat uimirea şi mulţumirea pe care o simţea 
văzându-l pe domnul Jarndyce în biroul său, lucru de 
neaşteptat. Îşi învârtea lornionul în mâini, pe când vorbea, 
şi se dovedi a fi mai mult ca niciodată Kenge Vorbă-lungă. 

— Nădăjduiesc, se porni a spune domnul Kenge, că 
înrâurirea binevoitoare a domnişoarei Summerson - şi se 
înclină în faţa mea - trebuie să-l fi înduplecat pe domnul 
Jarndyce - şi-i făcu şi lui o plecăciune - să treacă puţin 
peste ostilitatea înverşunată pe care o are faţă de un Proces 


şi faţă de o Curte care sunt... Aş zice, care se încadrează în 
perspectiva solemnă a coloanelor profesiunii noastre. 

— Sunt înclinat să cred, răspunse tutorele, că domnişoara 
Summerson a văzut prea mult efectele Curţii şi Procesului, 
ca să mai exercite vreo influenţă în favoarea lor. Cu toate 
acestea, lor li se datoreşte cauza prezenţei mele aici. 
Domnule Kenge, mai înainte de a depune acest document 
pe biroul dumitale şi de-a termina cu el, îngăduie-mi să-ţi 
povestesc cum mi-a ajuns în mâini. Şi povesti toată 
întâmplarea, limpede şi pe scurt. 

— N-ar fi putut fi expus, zise domnul Kenge, mai limpede, 
domnule, şi mai la subiect, chiar de-ar fi fost un text de 
lege. 

— Ai văzut dumneata vreodată lege engleză sau dreptate 
chiar limpede şi la subiect? Întrebă tutorele. 

— O, vai! Exclamă domnul Kenge. 

La început nu păru a acorda mare importanţă 
documentului, dar după ce-l examină, păru mai interesat, 
iar când îi desfăcu şi citi un fragment din el, prin lornion, 
rămase trăsnit de uimire. 

— Domnule Jarndyce, făcu el, ridicând ochii de pe 
document, dumneavoastră l-aţi examinat? 

— Nu, eu nu! Răspunse tutorele. 


— Dar, dragă domnule, urmă domnul Kenge, e un 
testament de mai recentă dată decât toate celelalte din 
proces. Se pare că e scris în întregime de mâna 
testatorului. Este redactat şi legalizat după toate formele. 
Şi chiar dacă s-a încercat distrugerea documentului, aşa 
cum s-ar putea presupune după urmele focului de pe el, 
totuşi n-a fost distrus. lată-l, un act perfect valid! 

— Ei, bine! Zise tutorele. Şi ce mă încălzeşte asta pe mine? 

— Domnule Guppy, strigă domnul Kenge, ridicând glasul. 
Vă cer iertare, domnule Jarndyce. 

— Da, domnule, răspunde domnul Guppy. 

— Domnul Vholes, de la Symond's Inn. Salută-l. Procesul 
Jarndyce. Bucuros să stau de vorbă cu el. 

Domnul Guppy dispăru. 

— Mă întrebaţi, domnule Jarndyce, cu ce vă încălzeşte?! 
Dacă aţi fi cercetat documentul de faţă, aţi fi văzut câ vă 
micşorează simţitor partea dumneavoastră, cu toate câ vă 
lasă totuşi o parte considerabilă... Vă lasă totuşi o parte 
considerabilă, urmă domnul Kenge, fluturându-şi mâna 
convingător şi binevoitor. Aţi mai fi văzut pe deasupra că 
părţile domnului Richard Carstone şi ale domnişoarei Ada 
Clare, în prezent doamna Ada Carstone, au crescut prin 
asta substanţial. 

— Kenge, zise atunci tutorele, dacă toată averea în plină 
prosperitate pe care procesul a adus-o în netrebnica asta 
de înaltă Curte de Justiţie ar putea să cadă în lotul tinerilor 
mei verişori, Richard şi Ada Carstone, aş fi tare mulţumit. 
Dar dumneata îmi ceri mie să cred că are să iasă ceva bun 
din procesul Jarndyce? 

— Desigur, domnule Jarndyce! Prejudecată, prejudecată. 
Dragă domnule. Suntem într-o ţară foarte mare, într-o ţară 
foarte mare. Sistemul ei de echitate e un sistem foarte 
mare, un sistem foarte mare. Aşa e, aşa e! 

Tutorele nu mai zise nimic şi domnul Vholes sosi şi el. Era 
impresionat şi intimidat de eminenţa profesională a 
domnului Kenge. 


— Bună ziua, domnule Vholes, ce mai faci? Fii atât de bun 
şi ia un scaun aici, lângă mine, şi cercetează hârtia de faţă! 

Domnul Vholes făcu ce i se ceru şi păru că citeşte 
documentul cuvânt cu cuvânt. Dar nu era impresionat de el; 
de altfel pe Domnia Sa nu-l impresiona nimic. După ce l-a 
cercetat bine, cu de-amănuntul, s-a retras cu domnul Kenge 
în bolta unei ferestre şi, ferindu-şi gura cu mănuşa lui 
neagră, a vorbit o bună bucată de vreme. N-am fost mirată 
văzându-l pe domnul Kenge pornit să conteste, încă de la 
început, ceea ce spunea domnul Vholes, fiindcă ştiam, că 
niciodată doi oameni n-au fost de acord în nici un punct din 
procesul Jarndyce. Dar până la urmă păru că l-a dus de nas 
pe domnul Kenge, într-o convorbire ce parcă n-ar fi cuprins 
alte cuvinte decât: „Prim Portărel”, „Sef Contabil”, „Proces- 
verbal”, „Activ şi Pasiv”, şi „Cheltuieli”. După ce-au 
terminat, s-au întors iarăşi la biroul domnului Kenge şi-au 
vorbit tare. 

— Ei, dar documentul de faţă e foarte deosebit, domnule 
Vholes?! Făcu domnul Kenge. 

Domnul Vholes zise: 

— Într-adevăr, foarte deosebit. 

— Şi-i un document foarte important, domnule Vholes? 
Făcu iarăşi domnul Kenge. 

lar domnul Vholes zise şi el iarăşi: 

— Într-adevăr, foarte important. 

— Şi, după cum spui şi dumneata, domnule Vholes, când 
dosarul va fi pe rol la termenul viitor, documentul de faţă va 
fi un element neaşteptat şi interesant în proces, zise 
domnul Kenge, uitându-se cu mândrie la tutore. 

Domnul Vholes, ca un liber profesionist de mâna a doua ce 
se străduieşte să-şi păstreze respectabilitatea, a fost 
răsplătit prin aceea că o asemenea autoritate ca domnul 
Kenge i-a împărtăşit toate părerile sale personale. 

— Şi când - întrebă tutorele, ridicându-se după o bucată 
de vreme, în timpul căreia domnul Kenge şi-a zornăit banii 


în buzunar, iar domnul Vholes şi-a rupt coşurile de pe obraz 
- când e termenul următor? 

— Termenul următor, domnule Jarndyce, va fi luna 
viitoare, răspunse domnul Kenge. Bineînţeles, purcedem de 
îndată să facem cele de cuviinţă cu documentul pe care l-aţi 
adus şi să adunăm mărturiile de trebuinţă în privinţa lui, şi 
bineînţeles că veţi primi notificarea obişnuită din partea 
noastră de punere pe rol a dosarului. 

— Căreia, bineînţeles, am să-i dau aceeaşi atenţie ca de 
obicei. 

— Tot înclinat, dragă domnule, zise domnul Kenge 
conducându-ne prin vestibulul din faţă la uşa de ieşire, tot 
înclinat, cu toate că aveţi o minte luminată, să vă faceţi 
ecoul unei prejudecăţi a vulgului? Suntem un popor 
înfloritor, domnule Jarndyce, un popor foarte înfloritor, 
suntem o ţară mare, domnule Jarndyce, suntem o ţară 
foarte mare. Sistemul nostru e mare, domnule Jarndyce, nu 
cumva doriţi ca o ţară mare să aibă un sistem mic! Ei! Sigur 
că nu, sigur că nu! 

Cele de mai sus le spuse din capul scării, fluturându-şi 
încetişor mâna dreaptă, ca şi cum ar fi fost o mistrie de 
argint cu care să întindă mortarul cuvintelor sale peste 
edificiul sistemului, ca să-l consolideze pe o mie de 
secole.63 

Oţel şi fier avilionul de tir al lui George e de închiriat, 
inventarul ill a fost vândut tot, iar George e stabilit la 
Chesney Wold, însoţindu-l pe sir Leicester în plimbările sale 
călare, călărind foarte pe aproape de frâul baronetului, din 
pricina mâinii nesigure cu care Domnia Sa îşi mână calul. 
Dar astăzi George nu se află într-o asemenea îndeletnicire. 
Astăzi el se află într-o călătorie în regiunile metalurgice, 
departe în nord, ca să le viziteze. 

Când ajunge în regiunile metalurgice din nordul 
îndepărtat, pădurile verzi şi bogate de la Chesney Wold au 
rămas de mult în urmă, iar minele de cărbuni şi zgură, 
coşurile înalte de fabrică şi cărămizile roşii, verdeaţa 


bolnavă, focurile intense şi norii grei de fum ce nu se 
subţiază niciodată, sunt componentele ce întregesc 
priveliştea. Printre asemenea elemente călăreşte oşteanul, 
uitându-se în jurul său şi căutând ceva ce a venit aici să 
găsească. 

În sfârşit, pe podul negru al unui canal dintr-un oraş activ, 
în care vuieşte clinchet de fier şi unde sunt mai multe focuri 
şi mai mult fum decât a văzut el vreodată până aici, 
oşteanul negru de praful de cărbune de pe drumuri, îşi 
opreşte calul şi întreabă pe-un lucrător dacă a auzit de 
numele Rouncewell pe-acolo prin împrejurimi? 

— Asta-i bună, meştere, răspunde lucrătorul, nu mă-ntrebi 
şi dacă ştiu cum mă cheamă? 

— E-aşa de cunoscut pe-aici, camarade? Întrebă oşteanul. 

— Rouncewell? Ştii că-mi placi! 

— Şi unde-ar putea fi găsit acuma? Întrebă oşteanul, 
uitându-se înaintea lui. 

— La bancă, la fabrică sau acasă? Doreşte lucrătorul să 
afle. 

— Ei, na! Rouncewell se pare că-i aşa mare domn, 
murmură oşteanul, mângâindu-şi barba, încât mai că-mi 
vine s-o iau înapoi de unde-am venit. Ei, bine, nici eu nu ştiu 
la care din trei să mă duc. Oare crezi că l-aş găsi pe domnul 
Rouncewell la fabrică acum? 

— Nu-i uşor de spus unde să-l găseşti... la vremea asta a 
zilei ai putea să-l găseşti ori pe el, ori pe fecioru-său, dacă-i 
în oraş; căci contractele pe care le are îi mână afară. 

— Şi unde-i fabrica? 

— Ei bine, vede acolo coşurile cele de fabrică... Cele mai 
înalte? Da, le vede. Bine, să nu-şi desprindă ochiul de pe 
coşurile acelea, şi s-o ţină drept înainte pe cât poate şi, mai 
apoi, are să vadă o cotitură la stânga, închisă de un zid 
mare de cărămizi care formează una dintre laturile străzii. 
Acolo e fabrica lui Rouncewell. 

Oşteanul mulţumeşte celui ce l-a informat şi o porneşte 
încetişor călare, înainte, uitându-se în jurul său. Nu se 


întoarce, ci se opreşte şi-şi leagă calul (şi tare-ar mai vrea 
să-l şi ţesale), la un birt, unde câţiva dintre lucrătorii lui 
Rouncewell tocmai prânzesc, după câte îi spune rândaşul 
de la grajd. Câţiva dintre lucrătorii lui Rouncewell tocmai 
au încetat lucrul pentru prânz şi par că năvălesc în tot 
oraşul. Sunt tare vânjoşi şi puternici lucrătorii ăştia ai lui 
Rouncewell... Dar şi puţin cam negri de funingine. 

Ajunge la o poartă în zidul de cărămidă, priveşte înăuntru 
şi vede o mare amestecătură de fier împrăştiat 
pretutindeni, în tot felul de stadii şi într-o varietate de 
forme, în bare, în lingouri, în foi, în cisterne, în cazane, în 
osii, în roţi simple, în roţi dinţate, în manivele, în şine, sucite 
şi răsucite, în forme excentrice şi capricioase, ca nişte părţi 
separate de maşinărie; munţi de fier, sfărâmat şi mâncat de 
rugina vremii; mai la o parte, cuptoare ce ard febril şi 
forfotesc cu fierul tânăr încă; focuri de artificii din scântei 
aprinse, căzând în ploaie jur împrejur, sub loviturile 
uriaşului ciocan cu aburi; fier înfierbântat la roşu, fier alb 
incandescent, fier rece, negru; în gură gust de fier, în nas 
miros de fier; în urechi o babilonie de sunete de fier. 

„Aici e un loc de-ţi dă durere de cap!”, se miră în sinea lui 
oşteanul, căutând cu privirea un ghişeu. „Dar cine vine? 
Tânărul seamănă tare bine cu mine înainte de a ajunge 
bărbat în putere. Trebuie să fie nepotul meu, dacă 
asemănările se moştenesc în familie.” 

— Cu plecăciune, domnule! 

— Cu plecăciune! Căutaţi pe cineva? 

— Iertare. Dumneata eşti domnul Rouncewell-junior, dacă 
nu mă-nşel? 

— Da. 

— Căutam pe tatăl dumitale. Vreau să stau puţin de vorbă 
cu el. 

Tânărul, spunându-i că are noroc că a nimerit la vremea 
asta când taică-său e acolo, îi arată drumul, ducându-l la 
birouri, unde-i de găsit. 


„Tare mai seamănă cu mine înainte de-a fi ajuns bărbat în 
toată puterea... al dracului îmi mai seamănă!”, gândeşte 
oşteanul în timp ce-l urmează. Ajung la o clădire din curte, 
cu un birou la un etaj mai sus. La vederea domnului din 
birou, domnul George se face roşu ca sfecla. 

— Pe ce nume să vă anunţ tatălui meu? Întreabă tânărul. 

George, cu capul plin de-atăta fier cât văzuse, şi strâns cu 
uşa, răspunde: 

— Steel! 

Şi este astfel anunţat. E lăsat singur cu domnul acela din 
birou, ce şade la o masă cu registre în faţa lui şi cu câteva 
foi de hârtie, mâzgălite cu o grămadă de cifre şi desene ale 
unor forme ingenioase. E un birou gol, cu ferestre fără 
perdele, ce dau asupra unei privelişti plină de fierăria de jos 
din curte. Răsturnate pe mese sunt câteva bucăţi de fier, 
rupte anume ca să fie încercate, în felurite stadii de uzură, 
şi de diferite calităţi. Praful de fier e aşezat pe toate din jur, 
iar prin ferestre se vede fumul rostogolindu-se greoi la 
ieşirea din coşurile înalte, ca să se amestece cu fumul de la 
himerica babilonie a celorlalte coşuri. 

— Vă stau la dispoziţie, domnule Steel, zice gentilomul 
după ce vizitatorul s-a aşezat pe-un scaun demodat. 

— Ei, bine, domnule Rouncewell, răspunde George, 
plecându-se înainte cu mâna stângă pe genunchi şi cu 
pălăria în mână, şi foarte cu grijă să nu întâlnească privirile 
fratelui său, nu sunt lipsit de oarecari temeri că vizita mea 
s-ar putea dovedi a fi mai mult neavenită decât binevenită. 
Pe timpuri am fost angajat în Cavalerie ca dragon, şi un 
camarad de-al meu pentru care aveam o adevărată 
afecţiune, este, dacă nu mă înşel, frate cu dumneavoastră. 
Din câte ştiu, aţi avut un frate care a căşunat familiei nişte 
necazuri şi supărări; a plecat în lume, şi altceva bun n-a 
făcut decât c-a plecat şi nu s-a mai întors! 

— Sunteţi chiar sigur, replică metalurgistul, cu vocea 
schimbată, că vă numiţi Steel? 


Oşteanul şovăie şi se uită la el. Fratele lui se repede, îl 
strigă pe nume şi-l prinde de-amândouă mâinile. 

— Eşti prea ager pentru unul ca mine, exclamă oşteanul 
cu ochii în lacrimi. Ce mai faci tu, bătrâne, scumpul meu? 
Niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte c-ai să te bucuri să 
mă vezi iarăşi, nici măcar pe jumătate din atât cât se vede. 
Ce mai faci, bătrâne, dragul meu? Ce mai faci? 

Îşi strâng mâinile, se îmbrăţişează, încă, şi încă şi iarăşi; 
oşteanul însoţindu-şi exclamaţia: „Ce mai faci, bătrâne, 
scumpul meu?”, de mărturisirea că niciodată nu i-ar fi 
trecut prin minte că fratele său are să se bucure să-l vadă 
iarăşi, nici măcar pe jumătate din atâta cât se vede. 

La sfârşitul povestirii tuturor întâmplărilor care au 
precedat sosirea lui acolo, George spune: 

— Eram atât de departe de a mă gândi să mă las 
recunoscut! Îmi ziceam că dacă la auzul numelui meu vei 
arăta îngăduinţă, fiind gata să ierţi, atunci treptat îmi voi 
veni în fire şi voi ajunge să-ţi trimit o scrisoare. Dar nu m-aş 
fi mirat, frate, dacă auzind de mine, ţi-ai fi ferit urechile ca 
de-o veste rea. 

— O să-ţi arătăm acasă ce fel de veste o socotim noi, 
George, răspunde fratele său. Ziua de astăzi e zi mare 
acasă şi n-ai fi putut pica într-una mai potrivită, bătrân 
oştean ars de soare. Fac azi o înţelegere cu fiul meu Watt, 
că de azi în douăsprezece luni el are să se însoare cu o fată 
frumoasă şi bună, cum n-ai văzut tu în toate călătoriile tale 
prin lume. Mâine fata pleacă în Germania cu una dintre 
nepoatele tale, pentru puţin lustru în educaţia ei. Noi 
sărbătorim evenimentul şi tu ai să fii eroul sărbătorii. 

Domnul George este atât de copleşit de asemenea 
perspectivă, încât se opune cu toată ardoarea cinstirii ce i 
se pregăteşte. Fiind, totuşi, învins de fratele şi nepotul său., 
faţă de care îşi reînnoieşte mărturisirea că niciodată n-ar fi 
putut să creadă că ei aveau să se bucure să-l vadă, nici pe 
jumătate din cât s-au bucurat... E dus acasă, într-o clădire 
elegantă, în rândurile căreia se observă un amestec plăcut 


al obiceiurilor simple pe care le păstrau tatăl şi mama, cu 
cele dorite de copiii lor, având altă educaţie şi aspirații mai 
înalte. Domnul George rămâne consternat de drăgălăşenia 
şi buna creştere a nepoatelor lui, şi de frumuseţea Rozei, 
nepoata lui pe cale de devenire, precum şi de primirea 
afectuoasă cu care l-au întâmpinat fetele, şi totul i se pare 
ca un vis. Totodată e buimăcit şi aproape îndurerat de 
purtarea respectuoasă a nepotului său, el a cărui conştiinţă 
e frământată de remuşcări că nu-i decât un derbedeu. Cu 
toate acestea, e mare bucurie în casă şi o lume plină de 
căldură şi de bunătate şi o desfătare fără de margini, şi 
domnul George le face faţă cu sinceritate şi gravitate, iar 
făgăduiala lui pe cuvânt de cinste că va lua parte la 
căsătorie şi că va conduce mireasa la altar, este primită cu 
bucurie unanimă. Îi vâjâie capul domnului George în 
noaptea aceea când stă lungit în patul luxos din casa 
fratelui său, gândind la toate întâmplările din urmă, şi 
revăzând chipurile nepoatelor lui grozave în fâlfâitul 
muselinei, valsând toată noaptea după moda nemţească pe 
deasupra cuverturii cu care se-nvelise. 

A doua zi dimineaţa, fraţii s-au închis în camera 
fabricantului, unde cel mai mare, în felul lui limpede şi 
înţelept, purcede să-i arate cum crede el că ar putea cel 
mai bine să-l folosească pe George în întreprinderea lui, 
după care George îi strânge mâna şi-l opreşte. 

— Frate dragă, îţi mulţumesc de un milion de ori pentru 
primirea de care m-am bucurat în casa ta, mai mult decât 
frăţească, şi încă de un milion de ori pentru intenţiile tale, 
mai mult decât frăţeşti. Dar eu mi-am făcut planurile mele 
înainte de-a rosti vreun cuvânt despre ele, doresc să mă 
sfătuiesc cu tine asupra unei probleme de familie. Cum, 
urmează oşteanul încrucişându-şi braţele şi privind la 
fratele său cu o hotărâre de nestrămutat, cum o putem face 
pe mama să mă scoată? 

— Nu sunt sigur că te înţeleg, George, răspunde 
fabricantul. 


— Ascultă, frate, cum o putem face pe mama să mă 
scoată? 

Trebuie s-o facem să mă scoată într-un fel sau altul. 

— Să te scoată din testament, cred că vrei să spui?! 

— Sigur că da. Pe scurt, continuă oşteanul, încrucişându-şi 
braţele cu mai multă hotărâre încă, vreau să spun... Să... 
Mă scoată! 

— Dragul meu George, îi răspunde fratele său, e neapărat 
nevoie să te supui acestei operaţii? 

— Neapărat! Absolut neapărat! N-aş fi comis josnicia de a 
mă întoarce, fără această condiţie. Căci altfel nu răspund de 
mine dacă n-o iau iarăşi din loc. Nu m-am furişat acasă, ca 
să-ţi jefuiesc copiii, dacă nu chiar să te jefuiesc pe tine, frate 
scump, de drepturile tale. Eu, care mi le-am pierdut pe-ale 
mele de multă vreme! Dacă va fi să rămân şi să-mi ţin capul 
sus, trebuie să fiu scos din testament. Hai, ia gândeşte-te! 
Tu, om cu o pătrundere şi-o inteligenţă vestită, tu poţi să-mi 
spui cum se poate izbuti. 

— Eu îţi pot spune, George, răspunde fabricantul (fără să 
se grăbească), cum nu se poate izbuti, ceea ce sper să 
poată corespunde la fel de bine scopului. Uită-te la mama, 
gândeşte-te la ea, adu-ţi aminte ce emoție a încercat când 
te-a regăsit. Crezi tu, oare, că există pe lume vreo rațiune 
care ar putea-o hotări să facă un asemenea pas împotriva 
fiului ei preferat? Crezi tu oare că există vreo şansă să-şi 
dea consimţământul, şi să şteargă ofensa pe care i-am 
aduce-o, dragei şi scumpei noastre mame, propunându-i 
aşa ceva? Dacă faci una ca asta, greşeşti. Nu, George! 
Trebuie să te hotărăşti să rămâi nescos, cred. Un zâmbet 
apare pe faţa metalurgistului, în timp ce se uită atent la 
fratele lui, care chibzuieşte profund, dezorientat. Dar cred 
că poţi să-ţi atingi în altfel scopul, ca şi cum lucrurile ar fi 
fost făcute totuşi după dorinţa ta. 

— Cum frate? 

— Fiind hotărât să faci asta, află că şi tu poţi dispune prin 
testament de orice ai avut nenorocul să moşteneşti, în orice 


fel doreşti şi-ţi place. 

— Asta-i adevărat, face oşteanul, cugetând iarăşi. Apoi 
întrebă dus pe gânduri, cu mâna pe braţul fratelui său: Ai 
avea ceva împotrivă să nu spui nimic despre toate astea, 
frate dragă, soţiei şi familiei tale? 

— Nicidecum. 

— Mulţumesc. Şi poate n-ai să te împotriveşti să le spui că, 
deşi sunt o haimana, de netăgăduit, sunt aşa din pricină că- 
s nesăbuit, şi nu fiindcă aş avea o fire meschină? 

Fabricantul, stăpânindu-şi zâmbetul amuzat, îşi dă 
încuviințarea. 

— Mulţumesc, frate dragă. Îţi mulţumesc. Mi-ai ridicat o 
piatră de pe suflet, face oşteanul umflându-şi pieptul, 
desfăcându-şi braţele din încrucişare şi punându-şi câte o 
mână pe fiecare picior, cu toate că mă împăcasem cu 
gândul că voi fi scos din testament. 

Fraţii seamănă foarte mult unul cu celălalt, aşa cum stau 
faţă în faţă; dar un oarecare simplism masiv şi o lipsă de 
uzanţă în felul de a se comporta în societate sunt vădite din 
partea soldatului cavalerist de altădată. 

— Bun, urmează el lepădându-se de nedumeriri şi- 
ngrijorări, şi acum vin la rând - şi cu asta încheiem - acele 
planuri ale mele. M-ai îmbiat ca un frate bun să rămân aici 
şi să-mi iau locul printre roadele stăruinţei şi deşteptăciunii 
tale. Îţi mulţumesc din inimă. E mai mult decâtce-ar face un 
frate, aşa cum ţi-am spus-o mai înainte, şi-ţi mulţumesc din 
tot sufletul adaugă el, strângându-i şi scuturându-i mâna o 
bună bucată de vreme. Dar adevărul e, scumpul meu frate, 
că sunt un..., sunt un soi de buruiană ciudată, şi-i prea 
târziu să mă mai răsădeşti acuma într-o grădină acătării. 

— Dragul meu George, răspunde fratele mai mare, 
întorcându-şi sprâncenele stufoase şi hotărâte asupra 
mezinului şi zâmbind sigur de sine, lasă asta pe seama mea 
şi lasă-mă să încerc. 

George clătină din cap: 


— Tu poţi s-o faci, n-am nici-o îndoială că poţi, şi nimeni 
altul n-ar putea-o face, dar nu e de făcut. Nu-i de făcut aşa 
ceva, domnule! Fiindcă pe de altă parte se întâmplă să pot 
fi de oarecare mic ajutor lui sir Leicester Dedlock de când 
cu boala lui..., căşunată de nişte supărări în familie; şi el 
ţine să-i vină fleacul acela de ajutor mai curând de la fiul 
mamei noastre decât de la oricare altul. 

— Bine, dragul meu George, răspunde celălalt cu o foarte 
uşoară umbră de mâhnire pe faţa-i sinceră, dacă preferi să 
slujeşti în brigada servitorimii lui sir Leicester Dedlock... 

— Chiar aşa, frate dragă, strigă oşteanul, oprindu-l şi 
sprijinindu-şi iarăşi mâna pe genunchi, tocmai aşa! Ţie nu-ţi 
place asemenea situaţie, şi pe mine nu mă supără; tu nu 
eşti obişnuit să fii comandat, eu sunt. În ceea ce te priveşte, 
toate se află în perfectă ordine şi disciplină; în ceea ce mă 
priveşte, toate au nevoie să fie ţinute în perfectă ordine şi 
disciplină. Nu suntem deprinşi să mânuim lucrurile cu 
aceeaşi mână sau să le privim din acelaşi punct de vedere. 
Nu vreau să spun mare lucru despre manierele mele 
soldăţeşti, fiindcă m-am simţit destul de bine şi la largul 
meu ieri seara aici şi cred că nu mi-ar fi luate în seamă 
niciodată. Dar mai bine are să-mi fie la Chesney Wold... 
Unde este mai mult loc decât aici pentru o buruiană ca 
mine; şi, pe lângă asta, scumpa noastră doamnă va fi 
fericită la bătrâneţile ei. De aceea, primesc propunerile lui 
sir Leicester Dedlock. Când am să vin iarăşi aici, anul viitor, 
ca să duc la altar mireasa, sau ori de câte ori am să mai vin, 
am să am bunul simţ de-a ţine brigada servitorimii ferită de 
ochii lumii şi n-am să fac manevre cu ea pe terenul tău. Îţi 
mulţumesc încă o dată din inimă şi sunt mândru să mă 
gândesc la Casa Rouncewell aşa cum va fi întemeiată de 
tine. 

— Tu te cunoşti, George, încheie fratele mai mare, 
întorcându-i strângerea de mână, ba, poate mă cunoşti şi pe 
mine mai bine decât mă cunosc eu. Vezi-ţi de drumul tău! 


Dar în aşa fel, ca să nu ne pierdem unul de altul iarăşi; vezi- 
ţi de calea ta! 

— Să nu te mai temi de asta! Exclamă oşteanul. Acum, 
înainte de a-mi îndrepta calul spre casă, frate, am să te 
rog... Dacă eşti atât de bun... Să-ţi arunci privirile pe-o 
scrisoare de-a mea. Am adus-o cu mine, ca s-o expediez din 
părţile astea, deoarece Chesney Wold ar putea fi un nume 
dureros tocmai acum pentru persoana către care-i scrisă 
scrisoarea. Nu prea sunt deprins cu corespondenţa şi ţin 
foarte mult la scrisoarea de faţă, şi doresc să fie şi sinceră şi 
gingaşă, totodată. 

Zicând cele de mai sus, domnul George îi înmânează 
fratelui său o epistolă, scrisă îmbâcsit, cu cerneală apoasă, 
dar cu o scriitură clară şi rotundă, pe care metalurgistul o 
citeşte după cum urmează: 

Domnişoară Esther Summerson, Făcându-mi-se cunoscut 
de către inspectorul Bucket că o scrisoare adresată mie a 
fost găsită printre hârtiile unei anumite persoane, îmi iau 
libertatea de a vă aduce la cunoştinţă că nu e vorba decât 
de câteva rânduri din străinătate, prin care mi se dădeau 
instrucţiuni, când, unde şi cum să predau o scrisoare 
alăturată unei tinere şi frumoase doamne, nemăritată pe 
atunci şi aflată în Anglia. Am executat cu sfinţenie 
instrucţiunile biletului. 

Îmi iau libertatea de a vă aduce la cunoştinţă că biletul îmi 
fusese luat numai pentru a sluji ca model de caligrafie, căci 
altfel nu l-aş fi dat pentru nimic în lume, părând să fie cu 
totul inofensiv în mâinile mele, şi nu mi-ar fi putut fi luat 
decât dacă aş fi fost mai întâi împuşcat în inimă. 

De asemenea, îmi mai iau libertatea de a adăuga că dacă 
mi-aş fi închipuit că un anume nefericit gentilom se află în 
viaţă, n-aş fi putut şi nu mi-aş fi găsit odihna până ce nu i-aş 
fi descoperit ascunzişul şi nu mi-aş fi împărţit şi ultimul 
bănuţ cu el, după cum aş fi găsit de datoria mea şi după 
cum mi-ar fi dictat inima. Dar ela fost (în chip oficial) 
declarat înecat şi anume a căzut peste marginea unei nave 


de transport noaptea, într-un port irlandez, la puţine 
ceasuri de la sosirea navei din Indiile Apusene, după cum 
de altfel am auzit chiar eu cu urechile mele, atât de la 
ofiţeri, cât şi de la marinarii de la bord, şi mai ştiu că lucrul 
a fost oficial confirmat. 

De asemenea, îmi mai iau libertatea de a vă afirma în 
umila mea calitate, ca unul ce mă socotesc a fi din rândurile 
armatei, că sunt şi voi rămâne prea devotatul şi supusul 
dumneavoastră admirator şi că socotesc toate calităţile cu 
care sunteţi înzestrată mai presus de orice, şi dincolo de 
limitele pe care le poate cuprinde depeşa de faţă. 

Am cinstea de a rămâne Al dumneavoastră GEORGE 

— Puțin cam formalist, îşi dă cu părerea fratele mai mare, 
împăturind scrisoarea, cu faţa nedumerită. 

— Dar nu cuprinde nimic ce n-ar putea fi adresat unei 
tinere doamne, nu? Întrebă mezinul. 

— Nicidecum. 

Drept care scrisoarea e sigilată şi predată, ca să fie pusă la 
poştă o dată cu corespondenţa întreprinderii. De îndată ce- 
a terminat şi cu asta, domnul George îşi ia un afectuos 
rămas bun de la toţi din familie şi se pregăteşte să-şi pună 
şaua pe cal şi să încalece. Fratele lui, totuşi, nedorind să se 
despartă de el atât de curând, îi propune să meargă 
împreună într-un vehicul uşor şi deschis până la locul unde 
va poposi peste noapte şi acolo să rămână cu el până a doua 
zi dimineaţă; un slujitor va încăleca pe porţiunea aceea de 
drum pe bătrânul pursânge, sur, de la Chesney Wold. 
Propunerea fiind bucuros primită, e urmată de un drum 
plăcut în trăsură, de o cină plăcută şi de un mic dejun 
plăcut, toate împărţite frăţeşte. Apoi îşi mai strâng o dată 
mâinile mult şi cu drag, şi, în sfârşit, se despart: 
metalurgistul întorcându-şi faţa către fum şi foc, iar 
oşteanul către ţinuturile înverzite. Devreme, după-amiază, 
zgomotul surd al trapului său milităresc şi greoi se aude pe 
gazonul aleii, pe când călăreşte pe sub bătrânii ulmi, însoţit 


de zornăitul şi zăngăni tul imaginar al echipamentului şi 
harnaşamentului său. 

Povestirea Estherei. 

Jntr-o dimineaţă, curând după ce am avut convorbirea 
aceea cu tutorele, el îmi puse o hârtie sigilată în mână şi-mi 
spuse: 

— Asta-i pentru luna viitoare, draga mea. Înăuntru am 
găsit două sute de lire. Aşa că am început pe îndelete să fac 
pregătirile pe care le-am socotit necesare. Potrivindu-mi 
cumpărăturile după gustul tutorelui, pe care bineînţeles îl 
cunoşteam atât de bine, mi-am pus la punct garderoba aşa 
ca să-i placă lui şi nădăjduiam că voi avea un nemaipomenit 
succes. Am făcut totul aşa de pe îndelete pentru că nu mă 
eliberasem încă de vechile mele temeri că Adei are să-i cam 
pară rău şi pentru că şi tutorele tărăgăna lucrurile atâta. N- 
aveam nici-o îndoială că oricum ne vom căsători în cel mai 
intim şi simplu fel. Poate că n-o să am să-i spun Adei decât: 
„N-ai vrea să vii să mă vezi căsătorită mâine, păpuşică?” 
Poate căsătoria noastră să fie la fel de simplă ca şi a ei şi 
poate că n-am să găsesc că-i nevoie să vorbesc despre ea 
decât după celebrare. Mă gândeam că dac-ar fi să aleg aşa 
mi-ar plăcea cel mai mult. 

N-am făcut decât o singură excepţie, cu doamna 
Woodcourt. l-am spus că am să mă mărit cu tutorele şi că 
suntem logodiţi de o bucată de vreme. Ea a încuviinţat 
căsătoria noastră din toată inima. Nu mai ştia ce să facă 
pentru mine şi, în comparaţie cu ce era când am cunoscut-o 
întâia oară, se îndulcise simţitor. Nu exista necaz pe care să 
nu-l fi înfruntat numai ca să-mi fie de ajutor; dar aproape că 
n-ar fi nevoie să mai spun că nu-i îngăduiam să facă decât 
foarte puţin, atât cât să-i răsplătesc bunăvoința, fără s-o 
pun cu adevărat la treabă. 

Bineînţeles nu era acum timpul potrivit să-l las în părăsire 
pe tutore şi bineînţeles nu era nici timpul potrivit s-o uit pe 
scumpa şi draga mea. Aşa că eram ocupată până peste cap, 
lucru de care mă simţeam de altfel bucuroasă, iar cât 


despre Charley, ea nu mai era de văzut, din cauza lucrului 
de mână. Să-şi adune în jur mormane de pânză... pe toate 
mesele... Să lucreze puţin, dar să risipească o grămadă de 
vreme, boldindu-şi ochii rotunzi la ce era de făcut şi 
încredinţându-se că are să le facă ea singură pe toate, iată 
mândria şi încântarea ei. 

Între timp, trebuie să spun, nu puteam fi de acord cu 
tutorele în privinţa testamentului, şi îmi pusesem nişte 
speranţe crâncene în dosarul Jarndyce. Care dintre noi 
avea dreptate, avea să se vadă în curând, dar eu bineînţeles 
stimulam şi încurajam aşteptările. Descoperirea 
testamentului îi dădu prilejul lui Richard să se repeadă 
iarăşi în urmărirea procesului şi să se agite, ceea ce l-a 
reimbărbătat pentru câtva timp, dar îşi pierduse uşurinţa 
de a se adapta chiar şi speranţelor şi părea că din tot nu 
mai reţine decât îngrijorările febrile. Din ceva ce-mi 
spusese tutorele într-o zi, când tocmai vorbeam despre 
asta, am înţeles că ceremonia căsătoriei nu va avea loc 
decât după data deschiderii Sesiunii Curţii, pe care ni s-a 
spus s-o urmărim. Şi aşa fiind, mă gândeam tot mai mult cât 
am să mă bucur să mă pot căsători când Richard şi Ada vor 
avea o situaţie mai înfloritoare. 

Termenul Sesiunii era, de fapt, foarte aproape când 
tutorele a fost chemat în provincie, plecând în Yorkshire, 
pentru nişte interese ale domnului Woodcourt. Îmi spusese 
de mai înainte că prezenţa lui acolo va fi necesară. Tocmai 
mă întorsesem într-o seară de la fata mea dragă şi şedeam 
în mijlocul tuturor hainelor mele noi, uitându-mă la ele jur- 
împrejurul meu, şi lăsându-mă în voia gândurilor, când mi-a 
fost adusă o scrisoare de la tutore, îmi cerea să mă 
întâlnesc cu el în provincie şi-mi comunica la ce staţie de 
diligenţă mi-era reţinut locul şi la ce timp dimineaţa urma 
să părăsesc Londra. Într-un post-scriptum adăuga că nu voi 
rămâne multe ceasuri departe de Ada. 

La orice mă puteam aştepta, numai la o călătorie într-un 
asemenea moment nu, dar am fost gata în jumătate de ceas 


şi am pornit la drum, după cum era hotărât, a doua zi, dis- 
de-dimineaţă. Am călătorit toată ziua, întrebându-mă şi 
minunându-mă pentru ce va fi fost nevoie de mine la 
asemenea depărtare; aici gândindu-mă la un scop, aici la 
altul, dar niciodată, niciodată, chiar niciodată n-am fost 
aproape de adevăr. 

Se făcuse noapte când am ajuns la capătul călătoriei mele 
şi l-am găsit pe tutore aşteptându-mă. Am răsuflat uşurată, 
deoarece către seară începusem să mă tem (cu atât mai 
tare cu cât scrisoarea lui era foarte scurtă), că s-ar putea să 
fie bolnav. Cu toate acestea, iată-l sănătos şi bun aşa cum 
ştia el să fie; şi când i-am văzut faţa blândă şi binevoitoare, 
în culmea însufleţirii şi-a mulţumirii, mi-am spus că trebuie 
să fi făcut iarăşi vreo altă faptă grozav de bună. Nu că s-ar 
fi cerut cine ştie ce spirit de pătrundere ca să ghicesc aşa 
ceva, ci fiindcă ştiam că se afla acolo nu pentru alta, decât 
pentru binefacere. 

Cina era pregătită la hotel şi, când, am rămas singuri la 
masă, tutorele îmi spuse: 

— Fără îndoială că nu mai poţi de curiozitate, domniţă, să 
afli de ce te-am adus aici? 

— Ei, bine, dragă tutore, i-am răspuns, fără să mă cred o 
Fatima şi fără să te cred un Barbă-Albastră, sunt cam 
curioasă să aflu. 

— Atunci, ca să-ţi asigur liniştea şi odihna pe timpul nopţii, 
scumpa mea, urmă el, n-am să aştept până mâine ca să-ţi 
spun. Am dorit foarte mult să-i arăt lui Woodcourt, într-un 
fel oarecare, cât de mişcat am fost şi sunt pentru omenia lui 
faţă de bietul Jo, nenorocitul acela de băiat, pentru 
nepreţuitele lui servicii aduse tinerilor mei verişori şi 
pentru meritele şi valoarea pe care le are în faţa noastră a 
tuturor. Când s-a hotărât că el are să se stabilească aici, mi- 
a venit în minte că aş putea să-i cer să primească un mic 
adăpost modest, dar corespunzător, ca să aibă unde-şi pune 
capul. Ca atare am împuternicit pe cineva să umble şi să-mi 
caute un asemenea cuib, şi s-a găsit unul în condiţii foarte 


avantajoase, l-am cumpărat pentru el şi l-am pregătit gata 
de locuit. Totuşi, când l-am cercetat alaltăieri, spunându-mi- 
se că e gata, mi-am dat seama că nu-s destul de gospodar 
ca să fiu sigur că lucrurile erau toate la locul lor, aşa cum 
trebuie să fie. Astfel că am trimis după cea mai bună şi mică 
gospodină ce-i cu putinţă de găsit, să vină şi să-mi dea sfatul 
şi părerea ei. Şi iat-o că a venit, râzând şi plângând în 
acelaşi timp, încheie tutorele meu cele ce-avea de spus. 

Ce om! Cât e de scump, de bun şi de minunat! Am încercat 
să-i spun ce cred despre el, dar n-am putut rosti niciun 
cuvânt. 

— Ah! Ah! Se văită tutorele. Tu faci prea mare caz din 
asta, domniţă. Na! Ia te uită! Cum suspini, Doamnă 
Minerva, cum suspini! 

— O fac cu o mare plăcere, tutore... Cu inima plină de 
mulţumire. 

— Bine, bine, făcu el. Sunt încântat că eşti de acord. Am 
ştiut eu că ai să fii. Am gândit-o ca pe-o surpriză plăcută 
pentru micuța stăpână a Casei Umbrelor. 

L-am sărutat şi mi-am uscat lacrimile. 

— Am văzut asta pe faţa dumitale de multă vreme! 

— Nu zău! Chiar ai văzut-o cu adevărat, draga mea? Se 
miră el. Ce mai Doamnă Minervă care să citească ce scrie 
pe faţa omului! 

Era atât de exagerat de vesel, încât multă vreme n-am 
putut nici eu să fiu altfel, ba, chiar mi-a fost ruşine că am 
fost altfel. Când m-am dus să mă culc, m-a cuprins plânsul. 
Sunt silită să mărturisesc c-am plâns, dar cred că era de 
plăcere, cu toate că nu sunt chiar sigură că era de plăcere. 
Am repetat scrisoarea, cuvânt cu cuvânt, de două ori. 

A urmat o dimineaţă de vară grozav de frumoasă şi, după 
micul dejun am plecat braţ la braţ să vedem casa, asupra 
căreia trebuia să-mi dau preţioasa părere de gospodină. Am 
intrat într-o grădină de flori, printr-o poartă într-un zid 
lateral, de la care tutorele avea cheia; şi primul lucru pe 


care l-am văzut, a fost că straturile şi florile erau toate 
aranjate în felul straturilor şi florilor de acasă. 

— Vezi, draga mea - îmi şopti tutorele, stând nemişcat, cu 
faţa bucuroasă, urmărindu-mi privirile - ştiind că nu poate 
fi plan mai bun, l-am împrumutat pe-al tău. 

Am mers mai departe printr-o mică livadă, în care cireşele 
se cuibăreau printre frunzele verzi, iar umbrele merilor 
jucau pe iarbă, până am ajuns la casă... O vilă, chiar o vilă 
rustică, având odăiţe de păpuşă, dar o locuinţă atât de 
drăgălaşă, atât de liniştită şi atât de frumoasă, cu o 
privelişte atât de bogată şi veselă ce se desfăşura în jurul ei, 
cu o apă ce sclipea în depărtare, pe-alocuri acoperită de 
verdeaţa verii, învârtind mai încolo roata unei mori ce lucra 
de zor, iar ici, mai aproape, scânteind la poalele oraşului 
vesel printr-o păşune pe care se adunau jucătorii de crichet 
în grupuri viu colorate, iar un stindard flutura deasupra 
unui cort alb, ce ondula în bătaia vântului blând din apus. Şi 
totuşi, în timp ce treceam prin odăile plăcute, către uşile 
micii şi rusticei verande şi pe sub micuţele colonade de 
lemn, încununate cu iederă, iasomie şi caprifoi, am văzut în 
tapetul pereţilor, în coloritul mobilelor în orânduirea 
tuturor lucrurilor frumoase, micile mele gusturi şi fantezii, 
micile mele metode şi invenţii, de care ei de obicei râdeau, 
dar pe care le lăudau totuşi, în sfârşit pretutindeni toate 
aranjate după gustul meu, de parcă aş fi fost de faţă. 

N-am fost în stare să spun tot cât ar fi trebuit, în admiraţia 
atâtor frumuseți, dar o îndoială tainică mi-a încolţit în suflet, 
când le-am văzut pe toate. M-am gândit: „O, de-ar fi mai 
fericit aşa! N-ar fi fost încă mai bine pentru pacea lui 
sufletească să nu mă fi adus aşa sub ochii lui? Fiindcă, deşi 
nu eram ceea ce mă credea domnul Woodcourt, totuşi mă 
iubea foarte mult şi s-ar fi putut să-i amintească dureros şi 
jalnic de tot ceea ce crezuse că a pierdut. Nu doream să mă 
uite. Poate că m-ar fi uitat fără asemenea ajutoare ale 
memoriei... Dar situaţia mea era mai uşoară decât a lui şi 


m-aş fi împăcat chiar cu gândul de a mă fi uitat, dacă asta l- 
ar fi făcut mai fericit. 

— Şi-acum, domniţă, exclamă tutorele, pe care niciodată 
nu l-am văzut atât de mândru şi bucuros ca acum, când îmi 
arăta toate lucrurile acelea şi mă pândea să vadă cât îmi 
plac de mult, acum, ultimul lucru din toate e numele casei. 

— Şi cum se va numi, dragă tutore? 

— Copila mea, îmi răspunse el, hai să vezi. Mă duse la 
veranda casei, pe care până acuma o ocolise şi, oprindu-se 
o clipă, înainte de-a ieşi afară, mă întrebă: 

— Copilă dragă, nu-i ghiceşti numele? 

— Nu. 

Am ieşit afară şi-mi arătă scris deasupra verandei, pe 
fronton: Casa Umbrelor. 

Mă duse la o bancă drept sub un frunzar şi, aşezându-se 
alături de mine, şi luându-mi mâna într-ale lui, îmi spuse 
următoarele cuvinte: 

— Scumpa mea fată, în toate câte s-au petrecut între noi, 
am fost, nădăjduiesc, urmărit de gândul şi de dorinţa de a 
te face fericită. Când ţi-am scris scrisoarea la care mi-ai 
adus răspunsul - şi zâmbea, vorbind de scrisoare - m-am 
gândit prea mult la fericirea mea; dar m-am gândit şi la a 
ta. Că, în alte împrejurări mi-aş fi putut reînnoi visul vechi 
de a te lua într-o zi de soţie, vis pe care odinioară, când tu 
erai foarte mică, mi-l făurisem, nu-i nevoie s-o mai spun. De 
fapt, l-am reînnoit, şi ţi-am scris o scrisoare şi tu mi-ai adus 
răspunsul. Tu urmăreşti ce-ţi spun, copilă? 

Îmi îngheţase sângele în vine şi tremuram din toate 
încheieturile, dar n-am pierdut nici un cuvânt din cele 
rostite de el. Cum şedeam uitându-mă neclintit la el, şi 
razele soarelui căzuseră pe nesimţite, strălucind printre 
frunze, deasupra capului său descoperit, am avut 
sentimentul că strălucirea aceea din jurul lui trebuie să fie 
ca nimbul îngerilor. 

— Ascultă-mă, scumpa mea, dar să nu vorbeşti; e rândul 
meu să vorbesc acum. Când anume s-a întâmplat să-ncep a 


mă îndoi că ceea ce-mi pusesem în minte are să te facă cu 
adevărat fericită, n-are nici-o importanţă. Woodcourt s-a 
întors între timp acasă, şi curând după asta n-am mai avut 
nici-o îndoială. 

L-am cuprins cu braţele pe după gât şi, lăsându-mi capul 
pe pieptul lui, am plâns. 

— Lasă-te uşurel şi cu încredere, copila mea, îmi spuse, 
cuprinzându-mă delicat cu mâinile. Îţi sunt tutore şi tată 
acum. Stai aici în tihnă şi cu încredere la pieptul meu. 

Mângâietor ca foşnetul delicat al frunzelor, blând ca 
vremea pârgului, luminos şi binefăcător ca lumina soarelui, 
tutorele continuă: 

— Înţelege-mă, fata mea dragă. N-am avut nici-o îndoială 
că ai să fii mulţumită şi fericită cu mine, ştiindu-te atât de 
supusă şi de devotată; dar am văzut cu cine ai fi mai 
fericită. Că i-am pătruns taina, când Doamna Minerva era 
încă oarbă, nu-i de mirare, pentru că i-am cunoscut cu mult 
mai bine decât ea comoara ce nu s-ar putea niciodată 
schimba. Aşa! Află că de multă vreme ştiu tainele lui 
Woodcourt cu toate că el nu le-a ştiut pe-ale mele până ieri, 
cu câteva ceasuri înainte de-a veni tu aici. Dar n-am vrut ca 
strălucitorul exemplu al Estherei mele să se piardă; n-am 
vrut ca măcar o fărâmă din virtuțile fetei mele scumpe să 
treacă neluate în seamă şi neonorate, n-am vrut nici pentru 
tot aurul munţilor din Ţara Galilor ca ea să fie primită prin 
toleranţă în descendența nobilului Morgan ap Kerrig! 

Aici s-a oprit ca să mă sărute pe frunte, iar eu am suspinat 
şi m-am pus iarăşi pe plâns, pentru că am simţit că nu mai 
pot îndura bucuria dureroasă a laudelor sale. 

— Taci, domniţă, nu plânge; ziua de astăzi se cuvine să fie 
o zi de veselie. Am aşteptat-o, urmă el în plină euforie, de 
luni şi luni de zile! Încă vreo câteva cuvinte, Doamnă Trap, 
şi eu am terminat ce-aveam de spus. Hotărât să nu las să se 
piardă nici un firicel din meritele Estherei mele, m-am 
destăinuit numai doamnei Woodcourt. 


— Ascultă, doamnă, îi spun eu, văd bine... ba, mai mult, 
ştiu chiar... Că băiatul dumitale o iubeşte pe pupila mea. Pe 
deasupra, sunt foarte sigur că pupila mea îl iubeşte pe fiul 
dumitale, dar îşi va sacrifica dragostea pentru un simţ de 
datorie şi de afecţiune şi o va sacrifica atât de desăvârşit, 
atât de deplin, atât de religios, încât niciodată n-ai să 
bănuieşti c-ar fi făcut aşa ceva, chiar de-ai pândi-o zi şi 
noapte. 

După aceea, i-am spus toată povestea noastră... A 
noastră..., a ta şi-a mea. 

— Acuma, doamnă, ştiind cele de mai sus, vino şi locuieşte 
cu noi. Vino şi-mi vezi copila ceas cu ceas; pune ceea ce vezi 
alături de arborele dumneatale genealogic, care-i aşa şi pe 
dincolo... Pentru că mi-era silă să nu-i vorbesc pe şleau, să 
mă sclifosesc... Şi, după ce vei lua o hotărâre într-un fel sau 
altul, în privinţa asta, să-mi spui şi mie ce-nseamnă să fii cu 
adevărat legitim, născut dintr-o căsătorie legitimă. Ei, bine, 
cinste ei şi străvechiului ei neam din Ţara Galilor, draga 
mea, strigă tutorele, cu entuziasm. Cred că inima ce-o 
însufleţeşte, bate la fel de cald, cu aceeaşi admiraţie şi cu 
aceeaşi dragoste pentru Doamna Minerva, ca şi inima mea! 

Cu duioşie îmi ridică încetişor capul şi cum stăteam 
agăţată de gâtul lui, mă sărută de multe ori în felul său 
părintesc de totdeauna. Ce lumină se revărsa acuma asupra 
felului ocrotitor la care mă gândisem de-atâtea ori! 

— Încă un cuvânt! Când Allan Woodcourt a vorbit cu tine, 
draga mea, el ţi-a vorbit cu ştiinţa şi consimţământul meu... 
Dar eu nu i-am dat nici-o speranţă, nu, nu i-am dat, pentru 
că bucuriile neaşteptate, ca acelea de acum, sunt răsplata 
mea cea mare, şi am fost prea zgârcit şi n-am vrut să pierd 
nici-o fărâmă din ele. El trebuia să vină la mine şi să-mi 
spună tot, ce şi cum s-a petrecut. Şi aşa a făcut. Şi-acum nu 
mai am nimic de spus. Dragul meu Allan Woodcourt a stat 
alături de tatăl tău când zăcea mort... A stat alături de 
măâicuţa ta. Asta e Casa Umbrelor. Astăzi i-o dăruiesc, 


micuţei mele stăpâne, şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu 
că e ziua cea mai strălucitoare din toată viaţa mea! 

Se sculă şi mă ridică şi pe mine cu el. Nu mai eram singuri. 
Soţul meu... Îi spun aşa de şapte ani împliniţi şi fericiţi..., 
stătea alături de mine. 

— Allan, îl chemă tutorele, ia din mâna mea un dar făcut 
cu dragă inimă, ia cea mai bună soţie de care a avut 
vreodată parte un bărbat. Ce-ţi mai pot eu spune, decât că 
ştiu că o meriţi! la, o dată cu ea, micuțul cuib pe care ţi-l 
aduce. Tu ştii ce are să facă Esther din el. Tu ştii ce-a făcut 
ea din cealaltă Casă a Umbrelor! Îngăduie-mi să-mpart şi 
eu cu voi fericirea acestui cămin, şi ce sacrificiu fac eu? 
Niciunul, niciunul! 

M-a sărutat încă o dată, dar de data asta lacrimile erau în 
ochii lui când mi-a şoptit cu vocea mai înduioşată: 

— Esther, draga mea, scumpa mea, după atâţia ani, iată şi 
între noi un soi de despărţire. Ştiu că greşeala mea îţi 
pricinuieşte oarecare amărăciune. lartă-l pe bătrânul tău 
tutore, pune-l la locul lui de altădată în dragostea ta şi 
şterge-i greşeala din amintirea ta. Allan, ia-o pe draga mea. 

A plecat de sub bolta verde de frunze şi, oprindu-se în 
lumina soarelui, afară, s-a întors voios către noi şi ne-a 
spus: 

— Mă veţi găsi pe-aici, pe-aproape. Suflă un vânt din apus, 
domniţă, drept din apus! Să nu-mi mulţumiţi niciunul mie, 
fiindcă mă întorc la obiceiurile mele de burlac; şi dacă 
vreunul din voi nu ţine seamă de avertismentul meu, o rup 
la fugă şi nu mă mai întorc niciodată. 

Câtă speranţă, câtă recunoştinţă, câtă binecuvântare! 
Urma să ne căsătorim înainte de sfârşitul lunii, dar când 
aveam să venim şi să intrăm în stăpânirea casei noastre, 
asta depindea de Richard şi de Ada. 

Toţi trei plecarăm împreună acasă a doua zi. De cum 
ajunserăm în Londra, Allan s-a dus de-a dreptul să-l vadă pe 
Richard şi să le împărtăşească lui şi dragei mele fericitele 
noastre veşti. Aşa târziu cum era, m-am gândit să mă duc la 


ea pentru câteva minute înainte de a mă culca; dar mai 
întâi, am trecut pe acasă cu tutorele ca să-i fac ceaiul şi să 
stau pe locul cel vechi, alături de el, fiindcă nu-mi plăcea să 
mă gândesc că l-am golit atât de repede. 

Când am ajuns acasă, am aflat că un tânăr a venit de trei 
ori în cursul acelei singure zile ca să mă vadă; şi la a treia 
sa vizită, spunându-i-se că nu era de aşteptat să mă întorc 
înainte de ora zece noaptea, a lăsat vorbă că va veni în jurul 
acelei ore. Şi-a lăsat cartea de vizită de trei ori. Era domnul 
Guppy. 

Cum fireşte îmi frământam mintea să aflu pricina unor 
asemenea vizite stăruitoare şi cum totdeauna vizitatorul 
meu îmi evoca ceva ridicol, tot făcând haz de domnul Guppy 
s-a întâmplat să-i povestesc tutorelui de propunerea lui 
veche şi apoi de retractarea acelei propuneri după boala 
mea. 

— După asemenea fapte, făcu tutorele, îl vom primi 
desigur pe eroul nostru. 

Aşa că s-au dat dispoziţii ca domnul Guppy să fie introdus 
de îndată ce se va prezenta; dar abia se dăduseră 
dispoziţiile că domnul Guppy se şi înfăţişă. 

S-a arătat a fi tare stânjenit că l-a găsit pe tutore cu mine, 
dar îşi veni curând în fire şi i se adresă: 

— Bună seara, domnule! Ce mai faceţi? 

— Bună seara, domnule! Dar dumneavoastră? Răspunse 
tutorele tot cu o întrebare. 

— Mulţumesc, domnule, merge, făcu domnul Guppy. Îmi 
daţi voie să vă prezint pe maică-mea, doamna Guppy de pe 
Old Street Road, şi prietenul meu intim domnul Weevle. Cu 
alte cuvinte prietenul meu poartă numele de Weevle, dar 
numele lui drept şi adevărat e Jobling. 

Tutorele îi rugă să ia loc şi ei toţi se aşezară. 

— Tony, îl strigă domnul Guppy pe prietenul său, după o 
tăcere stânjenitoare, vrei tu să începi vorba? 

— Începe-o, tu singur, îi răspunse prietenul, destul de 
tăios. 


— Ei bine, domnule Jarndyce... Prea stimate domnule, 
începu domnul Guppy, după câteva momente de gândire, 
spre marea desfătare a maică-sii, desfătare pe care o 
manifesta trăgându-i ghionţ cu cotul domnului Jobling şi 
făcându-mi mie cu ochiul într-un fel foarte expresiv. Mă 
aşteptasem s-o găsesc pe domnişoara Summerson singură, 
şi nu eram pregătit să dau peste stimata dumneavoastră 
persoană. Dar, poate că domnişoara Summerson v-a 
povestit că ceva s-a petrecut între noi în nişte împrejurări 
anterioare? 

— Domnişoara Summerson, îi răspunse tutorele, zâmbind, 
m-a informat, ce-i drept, în asemenea privinţă. 

— Asta, exclamă domnul Guppy, uşurează lucrurile. 
Domnule, mi-am terminat ucenicia la „Kenge şi Carboy's” şi 
cred, spre mulţumirea ambelor părţi. În prezent sunt admis 
(după ce-am fost supus unui examen care te suceşte şi te 
răsuceşte până te înverzeşti de frică, cu o grămadă de 
gogomănii pe care n-ai nevoie să le ştii), da, sunt admis pe 
lista avocaţilor şi mi-am scos şi certificatul, dacă vă face 
plăcere să-l vedeţi. 

— Mulţumesc, domnule Guppy, îi răspunse tutorele. Sunt 
gata să recunosc... Cred că folosesc un termen 
procedural... Să recunosc certificatul ca dovadă, fâră să-l 
văd. 

În consecinţă, domnul Guppy renunţă să mai scoată ceva 
din buzunar, şi continuă fără certificat. 

— N-am nici un capital eu personal, dar mama posedă o 
proprietate mică, iar aceasta îi aduce o rentă anuală - la 
rostirea vorbelor de mai sus, mama domnului Guppy îşi roti 
capul ca şi cum nu putea să se bucure îndeajuns de cele 
spuse de el, apoi îşi puse batista la gură şi iarăşi îmi făcu cu 
ochiul - şi cele câteva lire de buzunar pentru cheltuielile 
necesare bunului mers al treburilor nu-mi vor lipsi 
niciodată, bineînţeles fără procente, ceea ce reprezintă un 
avantaj, ştiţi dumneavoastră, continuă domnul Guppy 
însufleţit. 


— Desigur, desigur că-i un avantaj, încuviinţă tutorele. 

— Am o oarecare rubedenie, urmă domnul Guppy, în 
Lambeth, stabilită înspre Walcot Square. De aceea, mi-am 
luat o casă în orăşelul acela, după părerea prietenilor mei 
un chilipir curat (taxele-s un fleac, iar folosirea anexelor 
cuprinsă în chirie), şi am de gând să mă stabilesc acolo şi 
să-mi deschid biroul numaidecât. 

În momentul acela, mama domnului Guppy fu cuprinsă de 
un acces extraordinar de exaltare, rotindu-şi capul, 
zâmbind, şi chicotind glumeţ către oricine s-ar fi uitat la ea. 

— E-o casă cu şase camere plus bucătărie, îşi reluă firul 
povestirii domnul Guppy şi, după părerea prietenilor mei, o 
locuinţă spațioasă. Când vorbesc de prietenii mei, mă refer 
în primul rând la prietenul meu Jobling, care, după câte 
ştiu, mă cunoaşte - domnul Guppy se uită la el cu un aer 
sentimental - încă de pe când eram băietan. 

Domnul Jobling încuviinţă afirmaţia domnului Guppy, 
întinzându-şi picioarele. 

— Prietenul meu Jobling îmi va da o mână de ajutor ca 
secretar şi va locui în casă cu noi, urmă domnul Guppy, iar 
mama va trăi şi ea în casă cu noi, după ce şederea în 
locuinţa ei din Old Street Road va fi încetat şi expirat; ca 
atare, nu vom fi în lipsă de societate. Prietenul meu Jobling 
este, fireşte, un aristocrat ca gust şi, pe lângă asta, fiind la 
curent cu tot ce se petrece în înalta societate, mă sprijină 
din plin în toate planurile pe care le pun acuma la cale. 

Domnul Joblig zise „desigur” şi se trase puţin la o parte 
din raza cotului mamei domnului Guppy. 

— Ei bine, nu mai am nevoie să vă spun, domnule, 
dumneavoastră cunoscând toate tainele domnişoarei 
Summerson, reîncepu domnul Guppy, (mamă, fii te rog 
bună şi stai liniştită) că acest chip al domnişoarei 
Summerson mi-a fost de mult imprimat în inimă şi că i-am 
făcut o propunere de căsătorie. 

— Despre aşa ceva am auzit, răspunse tutorele. 


— Împrejurările, urmă domnul Guppy, asupra cărora n-am 
avut nici-o putere, ci, dimpotrivă, exact pe dos, au slăbit pe 
o bucată de vreme puterea chipului ei în inima mea, 
ştergându-l. Cu acel prilej, purtarea domnişoarei 
Summerson a fost extrem de nobilă; aş putea chiar spune 
mărinimoasă. 

Tutorele mă bătu uşurel cu mâna pe umăr, părând nespus 
de amuzat. 

— lată, domnule, exclamă domnul Guppy, acum mă aflu 
într-o stare sufletească în care doresc fierbinte să-i întorc 
reciproca purtării ei mărinimoase. Doresc să-i dovedesc 
domnişoarei Summerson că mă pot urca la asemenea 
înălţime de care poate că ea nu mă prea crede în stare. Văd 
că, chipul pe care l-am bănuit smuls din inima mea, de fapt 
nu e smuls, înrâurirea lui asupra mea este încă 
nemaipomenită şi, cedând unei asemenea înrâuriri, vreau 
să trec cu vederea peste acele împrejurări asupra cărora 
niciunul dintre noi n-ar fi avut vreo putere şi să reînnoiesc 
propunerile mele faţă de domnişoara Summerson, pe care 
am avut cinstea să i le fac cu ceva timp în urmă. Îmi îngădui 
să depun casa din Walcot Square, biroul şi pe mine însumi 
la picioarele domnişoarei Summerson, în vederea 
răspunsului ei favorabil. 

— Foarte mărinimos, domnule, într-adevăr, făcu tutorele. 

— Ei, bine, domnule, replică domnul Guppy cu nevinovăție, 
dorinţa mea e să fiu mărinimos. Nu cred că făcând o 
asemenea ofertă domnişoarei Summerson aş fi cumva în 
pierdere şi prietenii mei sunt de aceeaşi părere. Totuşi, 
există împrejurări, pe care le pot invoca spre a fi luate în 
considerare ca o compensare a unor mici lipsuri ale mele şi 
astfel să se stabilească o cinstită şi echitabilă balanţă. 

— Iau asupra mea, domnule, începu să vorbească tutorele, 
râzând în timp ce trăgea cordonul clopoţelului, să vă 
răspund la propunerile dumneavoastră, în numele 
domnişoarei Summerson. E foarte mişcată de frumoasele 


dumneavoastră intenţii şi vă urează noapte bună şi vă 
doreşte numai bine. 

— Oh! Făcu domnul Guppy, cu o privire consternată. Prin 
asta vreţi să spuneţi, domnule, acceptare, respingere sau 
timp de gândire? 

— Respingere incontestabilă, domnule, vă rog! Răspunse 
tutorele. 

Domnul Guppy se uită, de parcă nu-i venea a crede, la 
prietenul lui, la maică-sa, care dintr-o dată s-a înfuriat 
grozav, apoi la duşumea şi pe urmă, în sfârşit, la plafon. 

— Chiar aşa? Se miră el. Atunci, Jobling, dacă-mi eşti 
prieten aşa cum te pretinzi, aş crede că ar trebui s-o scoţi 
pe mama afară de-aici din casă, în loc să-i îngădui să mai 
rămână unde nu-i dorită. 

Dar doamna Guppy cu nici un preţ nu voia să iasă din casă. 
Nici nu voia s-audă. 

— Ce? leşi dumneata! Se răsti ea la tutore. Ce vrei să 
spui? Nu-i băiatul meu destul de bun pentru ea? Ar trebui 
să-ţi fie ruşine. Hai, pleacă de-aici! 

— Dragă doamnă, îi răspunse tutorele, nu prea e firesc să- 
mi cereţi să plec din camera mea. 

— Puțin îmi pasă mie de asta, exclamă doamna Guppy. leşi 
afară de-aici. Dacă nu suntem buni pentru dumneata, du-te 
şi caută-ţi unul care să ţi se potrivească! Hai, pleacă şi-l 
găseşte! 

Nu eram deloc pregătită pentru felul fulgerător în care 
doamna Guppy trecu de la veselia şi chicoteala cea mai 
exagerată, la furia năvalnică a ofensei. 

— Pleacă şi-ţi caută pe cineva destul de bun pentru ea, 
repeta întruna doamna Guppy. leşi afară! 

Nimic nu părea s-o surprindă mai tare pe mama domnului 
Guppy şi s-o indigneze în aşa măsură ca faptul că noi nu 
plecam. 

— Ce, nu ieşiţi afară? Se răsti ea la noi. Pentru ce mai staţi 
aici? 


— Mamă, interveni fiul ei, ducându-se în faţa ei şi 
împingând-o îndărăt cu umărul, în timp ce ea se tot repezea 
la tutore, n-ai de gând să-ţi ţii gura? 

— Nu, William, răspunse ea, n-am să mi-o ţin! Până ce nu 
ies ei afară! N-am să mi-o ţin! 

Totuşi, domnul Guppy şi domnul Jobling s-au apropiat de 
mama domnului Guppy (care începuse să insulte de-a 
binelea), au înconjurat-o şi-au scos-o pe scări în stradă, cu 
toată împotrivirea ei, vocea sa urcând o treaptă în sus ori 
de câte ori persoana-i cobora o treaptă mai jos, stăruind să 
plecăm numaidecât să găsim pe cineva destul de bun 
pentru noi, dar, mai presus de orice, să ieşim numaidecât 
afară din casă.65 

O viaţă nouă esiunea începuse şi tutorele găsi o înştiinţare 
de la domnul Kenge că procesul avea să fie pus pe rol peste 
două zile. Cum ne pusesem destule speranţe în testament şi 
eram neliniştită şi emoţionată în această privinţă, Allan şi cu 
mine ne-am înţeles să ne ducem la Curtea de Justiţie în 
dimineaţa aceea. Richard nu-şi mai găsea locul de agitat ce 
era şi pe deasupra şi slab şi descurajat, cu toate că boala lui 
era totuşi sufletească, încât Ada, draga mea, avea nevoie 
neapărată de sprijin. Totuşi, ea privea înspre viitor... Un 
viitor de care era aproape acum... la ajutorul acela pe care 
îl aştepta, şi nu se lăsa deloc abătută. 

Procesul avea să se judece la Westminster. Mai trecusem 
pe-acolo, cred de vreo sută de ori înainte, dar nu mă 
puteam lepăda de gândul că acum trebuia s-ajungă la un 
rezultat. Am plecat de-acasă numaidecât după micul dejun 
ca să ajungem la timp în sala de şedinţe de la Westminster; 
şi am mers pe jos până acolo, trecând pe străzile înţesate 
de lume; îmi părea atât de ciudat, şi atâta fericire în jur... 
păşind unul lângă altul. 

Pe când mergeam aşa înainte, plănuind ce aveam de făcut 
pentru Richard şi Ada, am auzit pe cineva că mă strigă: 
„Esther! Dragă Esther! Esther!”. Era Caddy Jellyby, care-şi 
scosese capul pe fereastra unei trăsurele, închiriate ca să 


ajungă la timp la elevii ei (avea atât de mulţi acum), şi parcă 
ar fi vrut să mă îmbrăţişeze de la o sută de yarzi. Îi 
scrisesem eu un bilet ca să-i spun tot ceea ce făcuse 
tutorele meu, dar n-avusesem nici-o clipă de răgaz să mă 
duc s-o văd. Bineînţeles, ne-am întors din drum şi tânăra şi 
expansiva mea prietenă era într-o asemenea stare de 
încântare şi atât de fericită şi peste fire de bucuroasă să 
povestească despre seara aceea când mi-a adus buchetul 
de flori, şi era atât de pornită să mă strângă tare la piept 
(cu cap şi bonetă cu tot), şi să-i zică înainte ca o vijelie, 
dându-mi tot felul de nume, care mai de care mai scumpe, 
şi să-i spună lui Allan că făcusem nu ştiu ce mare lucru 
pentru ea, încât m-am văzut silită să urc în trăsurică şi s-o 
liniştesc, lăsând-o să zică şi să facă tot ceea ce dorea. Allan, 
stând la ferestruica trăsurii, era tot atât de încântat ca şi 
Caddy, iar eu eram la fel de încântată ca şi ei. Şi mă şi mir 
că în loc să fi plecat cu ea, am izbutit totuşi să scap şi să mă 
dau jos din trăsurică, râzând, îmbujorată şi ciufulită, privind 
după Caddy, care ieşită pe jumătate pe ferestruică, privea şi 
ea după noi până ce ne pierdu din ochi. 

Asta ne-a făcut să întârziem cam un sfert de oră şi când 
am ajuns la Sala Westminster, am văzut că lucrările zilei 
începuseră. Mai rău decât toate, am găsit asemenea 
înghesuială, atât de neobişnuită la înalta Curte, încât sala 
era plină ochi până la uşă şi nu am putut nici vedea, nici 
auzi ce se petrecea înăuntru. Se pare că era ceva de haz, 
căci din când în când s-auzeau hohote de râs urmate de-un 
strigăt: „Linişte!”. Se pare şi că era ceva interesant, fiindcă 
toţi se împingeau şi se trudeau să ajungă mai aproape. Se 
pare că era ceva ce-i înveselea grozav pe domnii 
profesionişti, pentru că se aflau câţiva avocaţi tineri, cu 
peruci şi favoriţi, de partea astălaltă a înghesuielii de 
oameni şi când unul dintre ei le spunea celorlalţi despre 
cele dinăuntru, aceia îşi vârau mâinile în buzunare şi se 
umflau de râs, nu alta, izbind cu picioarele şi tropăind pe 
lespezile sălii. 


Întrebarăm pe-un domn de lângă noi dacă ştie ce proces 
se judecă. El ne răspunse: „Procesul Jarndyce”, îl 
întrebarăm iarăşi dacă ştie ce se petrece cu el? Ne 
răspunse că de fapt nu ştie, habar nu are şi că nu-i nimeni 
care să ştie, atât cât a putut înţelege, procesul se 
terminase. „Se terminase pe ziua aceea?”, l-am întrebat. 
„Nu, răspunse el; s-a terminat de-a binelea”. S-a terminat 
procesul de-a binelea! 

Când am auzit un asemenea răspuns de necrezut, ne-am 
uitat unul la altul, năuciţi de uimire. E cu putinţă oare ca 
testamentul să fi pus lucrurile, în sfârşit, pe făgaşul 
dreptăţii, şi Richard şi Ada să fi ajuns să fie bogaţi? Părea 
prea frumos ca să fie adevărat. Vai, într-adevăr aşa era! 
Îngrijorarea şi nesiguranța noastră au fost de scurtă 
durată, fiindcă foarte curând după aceea, mulţimea din sală 
a prins a se împrăştia şi oamenii ieşeau scurgându-se ca o 
apă, îmbujoraţi la faţă şi înfierbântaţi, aducând cu ei un 
uriaş val de aer stătut. Totuşi, cu toţii, erau din cale-afară 
de bine dispuşi şi înveseliţi, de-ai fi zis că seamănă mai mult 
cu oamenii ce ies de la o comedie sau de la un scamator, 
decât de la o Curte de Justiţie. Am stat într-o parte, pândind 
să vedem vreo mutră cunoscută, dar iată că în scurtă vreme 
nişte teancuri mari de hârtie au prins a fi scoase afară... 
Grămezi în saci, alte grămezi mult prea mari ca să încapă în 
vreun sac, cantităţi imense de hârtii de toate formele şi 
chiar şi informe, sub care cărăuşii se clătinau şi şovâiau, şi 
pe care oricum le aruncau de îndată pe jos pe lespezile sălii, 
după care se întorceau ca să mai aducă. Până şi asemenea 
salariaţi râdeau. Ne-am aruncat privirile la hârtiile 
aruncate şi văzând pretutindeni numele lui Jarndyce, am 
întrebat pe un bărbat cu înfăţişare oficială, care şedea în 
mijlocul hârtiilor, dacă procesul luase sfârşit. 

— Da, răspunse el, în sfârşit s-a terminat de tot, şi a 
izbucnit şi el în râs. 

Tocmai în conjunctura asta, l-am zărit pe domnul Kenge 
ieşind afară din sala de şedinţe cu demnitatea-i 


binevoitoare, ascultându-l pe domnul Vholes, care avea o 
înfăţişare plină de respect şi-şi căra geanta cu hârtii. 
Domnul Vholes ne văzu cel dintâi. 

— lată-o pe domnişoara Summerson, domnule! Exclamă 
el. Şi domnul Allan Woodcourt. 

— O, ce-i drept! Da, într-adevăr! Făcu domnul Kenge, 
ridicându-şi pălăria în faţa mea, cu o politeţe studiată. Bună 
ziua, ce mai faceţi? Bucuros că vă văd! Domnul Jarndyce 
nu-i pe aici? 

— Nu. El n-a venit niciodată pe aici, i-am amintit eu. 

— Ce-i drept, replică domnul Kenge, e foarte bine că nu e 
aici astăzi pentru că... În lipsa bunului meu prieten sunt 
gata să spun că părerile lui personale şi de nestrămutat... 
S-ar fi adâncit poate, şi-ar fi ajuns mai categorice; fără nici- 
o rațiune, dar ar fi putut ajunge mai categorice. 

— Vă rog, ce s-a întâmplat astăzi? Întrebă Allan. 

— Ce-aţi întrebat, vă rog, făcu domnul Kenge cu o politeţe 
curtenitoare. 

— Ce s-a întâmplat astăzi? 

— Ce s-a întâmplat, repetă domnul Kenge. Chiar aşa. Da. 
Ei, bine, nu s-a întâmplat mare lucru, nu mare lucru. Am 
fost stăviliţi... Ţintuiţi dintr-o dată, aş spune... Cum să spun, 
hai să zic pe prag? 

— Testamentul acela e socotit drept un document 
autentic? A întrebat Allan, vreţi să ne spuneţi doar atât? 

— Mai mult ca sigur că aşa ar fi fost, răspunse domnul 
Kenge, dacă am fi ajuns până acolo; în asemenea problemă 
însă n-am mai intrat. 

— N-am mai intrat în asemenea problemă, repetă Vholes, 
de parcă vocea lui joasă, şi rostită ca pentru el, ar fi fost un 
ecou. 

— Trebuie să vă gândiţi, domnule Woodcourt, urmă 
domnul Kenge, folosindu-şi tot talentul său de a convinge şi 
de a calma, ca şi cum s-ar fi slujit de-o sculă de mare preţ, 
că am avut de-a face cu un proces mare, că am avut de-a 
face cu un proces de-o durată grozav de prelungită, că am 


avut de-a face cu un proces complicat. Procesul Jarndyce a 
intrat pe drept cuvânt în terminologia juridică, ca un 
monument de practică procedurală a înaltei Curți de 
Justiţie. 

— Şi ca un monument de răbdare pusă la încercare de 
multă vreme, adaugă Allan. 

— Chiar aşa de fapt, domnule, făcu domnul Kenge, cu un 
anume râs binevoitor. Foarte bine! Dar trebuie mai departe 
să cugetaţi, domnule Woodcourt - deveni dintr-o dată 
demn, aproape chiar grav - că pentru nenumăratele 
dificultăţi, faptele neprevăzute, ficţiunile măiestrite şi 
formele de procedură dintr-un asemenea proces grandios, 
s-au cheltuit studiu, dibăcie, elocvenţă, cunoştinţă, energie 
intelectuală, domnule Woodcourt, energie intelectuală de 
înaltă clasă. De mulţi ani de zile... Ă. Să zicem crema 
baroului şi... Ă. Am putea adăuga fructele mature, fructele 
tomnatice ale pernei prezidenţiales-au cheltuit şi risipit în 
procesul Jarndyce. Dacă publicul s-alege cu un beneficiu şi 
ţara cu podoaba unei asemenea măreţe puteri de 
pătrundere, ele trebuie plătite în bani, sau în valori 
corespunzătoare banilor, domnule. 

— Domnule Kenge, îl întrerupse Allan, părând că s-a 
luminat dintr-o dată. Ne iertaţi, dar n-avem timp de pierdut. 
Vreţi să spuneţi că întreg fondul procesului s-a topit în 
cheltuieli de judecată? 

— Hm! Cam aşa cred! Răspunse domnul Kenge. Domnule 
Vholes, dumneata ce zici? 

— Cam aşa cred şi eu, răspunse şi domnul Vholes. 

— Şi că prin urmare procesul s-a stins şi e scos de pe rol. 

— Aşa se pare, răspunse domnul Kenge. Domnule Vholes? 

— Aşa se pare, răspunse şi domnul Vholes. 

— Vai, ce grozăvie, şopti Allan. Asta-l răpune pe Richard! 

O temere îngrozitoare se citi pe faţa lui Allan, el care îl 
cunoştea atât de bine pe Richard. Şi eu văzusem atât de 
bine cum se topea prietenul nostru de la o zi la alta, încât 
ceea ce-mi spusese scumpa mea copilă, bazat pe toate 


presimţirile amare ale dragostei sale, îmi suna acum în 
urechi ca un dangăt de moarte. 

— În cazul că aţi dori să-l întâlniți pe domnul C., făcu 
domnul Vholes venind după noi, îl găsiţi în sala de şedinţă. 
L-am lăsat acolo să se odihnească puţin. Bună ziua, 
domnule, bună ziua, domnişoară Summerson! 

După ce mi-a aruncat una dintre acele priviri ale lui, încete 
şi lacome, în timp ce-şi răsucea şnururile ghiozdanului şi 
mai înainte de a se repezi cu el după domnul Kenge, umbra 
binevoitoare, a cărei vorbărie părea că se teme să n-o 
piardă, domnul Vholes scoase un căscat adânc, de parcă ar 
fi înghiţit şi ultima îmbucătură din clientul său, după care, 
făptură aceasta neagră, îmbumbată până sus şi 
nesănătoasă, se depărtă, alunecând către uşa joasă din 
capătul sălii. 

— Scumpa mea, mă chemă Allan, lasă-mi mie, pentru puţin 
timp, sarcina pe care mi-ai dat-o. Du-te acasă la domnul 
Jarndyce cu ştirile pe care le-ai aflat şi vino apoi la Ada! 

N-am vrut să-l las să mă însoţească până la o trăsură, ci l- 
am implorat să se ducă la Richard fără să mai întârzie nici-o 
clipă şi să-mi îngăduie să fac singură ceea ce mi-a spus. 
Ajungând într-un suflet acasă, l-am găsit pe tutore şi i-am 
comunicat treptat cu ce veşti mă întorceam. 

— Domniţă, îmi spuse tutorele cu un calm desăvârşit, 
faptul că s-a terminat cu procesul în orice condiţii, e-o 
fericire mai mare decât mă aşteptam. Dar bieţii mei 
verişori! 

Toată dimineaţa am vorbit despre ei, gândindu-ne ce era 
cu putinţă să facem. După-amiază, tutorele a mers cu mine 
la locuinţa lor din Symond's Inn şi mă lăsă la uşă. Am urcat. 
Când draga mea îmi auzi paşii, ieşi în coridorul mic şi mă 
cuprinse cu braţele pe după gât, dar numaidecât îşi stăpâni 
durerea şi-mi spuse că Richard întrebase de mine de mai 
multe ori. Allan îl găsise şezând într-un colţ al sălii de 
şedinţe, îmi povesti ea, ca o făptură împietrită. Fiind 
deşteptat din înmărmurire, a izbucnit de parc-ar fi vrut să 


strige cu un glas sălbatic către judecător dar, năpădindu-l 
sângele pe gură, nu a putut rosti nici un cuvânt şi Allan îl 
adusese acasă. 

Zăcea pe-un divan, cu ochii închişi, când am intrat. Pe 
masă se găseau tot felul de întăritoare; camera era aerisită 
pe cât cu putinţă, şi întunecată şi aranjată şi tăcută. Allan 
stătea lângă el, păzindu-l cu un aer grav. Faţa lui Richard 
îmi păru că nu mai avea nici un pic de culoare şi acum, când 
îl priveam fără ca el să mă vadă, am putut să-mi dau seama, 
pentru întâia oară, cât era de ruinat. Dar era mai frumos, 
aşa cum nu-l văzusem de multă vreme. 

M-am aşezat lângă el în tăcere. Deschizând ochii după un 
timp, îmi spuse cu vocea stinsă, dar cu zâmbetul lui de 
altădată: 

— Doamnă Minerva, sărută-mă, scumpa mea! 

Mi-a fost de mare mângâiere şi uimire să-l văd vesel şi plin 
de speranţe în starea lui deznădăjduită. Ne spunea că nu 
găseşte cuvinte să ne arate cât era de fericit pentru 
plănuita noastră căsătorie. Soţul meu fusese îngerul păzitor 
al lui şi al Adei şi ne-a binecuvântat pe amândoi şi ne-a urat 
toate bucuriile pe care viaţa ni le poate hărăzi. 

Aproape simţeam că mi se sfâşie inima când am văzut că 
apucă mâna lui Allan şi i-o ţine la inimă. 

Am vorbit cât am putut despre viitor şi ne-a spus de câteva 
ori că trebuie să fie de faţă la căsătoria noastră, dacă se va 
putea ţine pe picioare. Ada va reuşi să-l aducă orişicum, 
zise el. 

— Da, cu siguranţă, scumpul şi prea iubitul meu Richard. 
Dar pe când draga mea îi răspundea atât de încrezătoare 
în viitor, atât de senină şi frumoasă, vorbind despre ajutorul 
ce trebuia să-i vină aşa de curând, vai! Eu ştiam... Eu ştiam! 

Nu era bine pentru el să vorbească prea mult şi, când 
tăcea Richard, tăceam şi noi. Şezând lângă el, mă făceam că 
lucrez pentru draga mea, ca totdeauna, el având obiceiul să 
glumească pe seama mea că-mi găsesc mereu de lucru. Ada 
s-a aplecat asupra pernei lui ca să-i ţină capul pe braţul ei. 


Aţipea foarte des, şi de câte ori se trezea, întreba 
numaidecât: 

— Unde-i Woodcourt? 

Seara se lăsase când, ridicându-mi ochii, l-am văzut pe 
tutore stând în pridvorul cel mic de la intrare. 

— Cine e, doamnă Minerva? Mă întrebă Richard. Uşa era 
în spatele lui, dar el îşi dădu seama după faţa mea că 
intrase cineva. 

M-am uitat la Allan să-i cer sfatul, şi cum ela dat din cap 
că „Da”, m-am aplecat spre Richard şi i-am spus. Tutorele 
văzu ce s-a petrecut, veni uşurel, într-o clipă, lângă mine şi- 
şi puse mâna pe mâna lui Richard. 

— O, domnule, exclamă Richard, cât sunteţi de bun, cât 
sunteţi de bun! Şi izbucni în plâns pentru prima oară. 

Tutorele, întruchiparea omului bun, se aşeză în locul meu, 
ţinând în mână, mâna lui Richard. 

— Dragul meu Rick, zise el, norii s-au spulberat, şi acum s- 
a înseninat. Acum putem vedea bine. Ne sălbăticiserăm cu 
toţii, Rick, mai mult ori mai puţin. N-are a face! Ia spune-mi, 
ce faci tu, dragă băiete? 

— Sunt tare slăbit, domnule, dar sper să mă înzdrăvenesc. 
Trebuie să încep o viaţă nouă. 

— Da, adevărat! Bine grăit! Exclamă tutorele. 

— Dar n-am s-o mai încep ca-n trecut, urmă Richard cu un 
zâmbet trist. Am tras o învăţătură de data asta, domnule; a 
fost una cruntă; puteţi fi însă sigur că m-am învăţat minte. 

— Bine, bine, zise tutorele, mângâindu-l, bine, bine, bine, 
dragă băiete! 

— Mă gândesc, domnule, reluă vorba Richard că nu există 
nimic pe pământ ce-aş dori atât, cât să văd casa lor... Casa 
Doamnei Minerva şi-a lui Woodcourt. Dacă aş putea fi dus 
acolo, de cum încep să-mi recapăt puterea, simt că aş putea 
să mă îndrept mai repede ca oriunde. 

— Ei, bine, la fel m-am gândit şi eu, Rick, răspunse 
tutorele, şi domniţa noastră la fel; amândoi am vorbit 


despre asta, chiar astăzi. Cred că nici soţul ei n-are să se- 
mpotrivească. Ce părere ai? 

Richard zâmbi şi-şi ridică braţul ca să-şi lase mâna pe 
Allan, care stătea lângă căpătâiul divanului. 

— Nu spun nimic de Ada, continuă Richard, dar nu mă 
gândesc decât la ea şi nu m-am gândit decât la ea! Uitaţi-vă 
la ea! Priviţi-o aici, domnule, aplecată asupra pernei mele, 
când ea singură are atâta nevoie să se odihnească pe-o 
pernă, dragostea mea, biata mea fată! 

O cuprinse în braţe şi nimeni dintre noi nu scoase nici un 
cuvânt. Treptat, se desprinse din îmbrăţişare, iar ea se uită 
înspre noi, apoi ridică privirile spre cer şi buzele-i prinseră 
a se mişca. 

— Când am să vin în Casa Umbrelor, urmă Richard, o să 
am multe să vă spun, domnule, şi dumneavoastră aveţi să- 
mi arătaţi multe. Aveţi să veniţi, acolo, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, dragă Rick. 

— Vă mulţumesc; sunteţi acelaşi, sunteţi acelaşi, exclamă 
Richard. Şi toate vă sunt pe potrivă. Allan şi Esther mi-au 
povestit cum le-aţi plănuit casa şi cum aţi ţinut seama în ea 
de toate gusturile şi obiceiurile Estherei. Va fi ca şi cum ne- 
am duce iarăşi în vechea Casă a Umbrelor. 

— Şi ai să vii şi acolo, cred, Rick. Acum am rămas singur, 
Ştii, şi-ţi vei face o pomană cu mine să vii să mă vezi. O 
pomană să veniţi să mă vedeţi amândoi, draga mea! Repetă 
el către Ada, trecându-şi uşor mâna peste părul ei auriu şi 
ducând o buclă la buze. (Cred că în clipa aceea s-a legat cu 
jurământ să-i poarte de grijă dacă avea să rămână singură). 

— A fost un vis urât! Exclamă Richard, cuprinzând cu 
însufleţire amândouă mâinile tutorelui. 

— S-a terminat, Rick, s-a terminat. 

— Şi dumneavoastră, fiind om bun, puteţi să treceţi aşa 
peste el, să-l iertaţi pe visător şi să vă fie milă de el şi să fiţi 
îngăduitor cu el şi să-l îmbărbătaţi când se deşteaptă din 
visările lui. 


— Bineînţeles că pot. Ce sunt eu, decât tot un visător, 
Rick? 

— Voi începe o viaţă nouă! Exclamă Richard cu o licărire în 
ochi. 

Soţul meu se apropie mai tare de Ada şi l-am văzut 
ridicându-şi solemn mâna ca să-l prevestească pe tutore. 

— Când oare voi pleca din casa asta, către ţinutul acela 
fermecat, unde sălăşluiesc vremurile de odinioară, unde voi 
avea puterea să spun ce-a însemnat Ada pentru mine, unde 
voi fi în stare să-mi amintesc de multele mele greşeli şi 
orbiri, unde am să mă pregătesc să fiu călăuză copilului 
meu încă nevenit pe lume? 

— Dragă Rick, când ai să-ţi recapeţi puterea, îi răspunse 
tutorele. 

— Ada, draga mea! 

A încercat să se ridice singur, puţin. Allan l-a ridicat aşa ca 
Ada să-l poată ţine la piept, ceea ce dorea şi el. 

— 'Ţi-am pricinuit multe necazuri, scumpa mea de-a 
pururi; ţi-am căzut în cale ca o biată umbră rătăcită, te-am 
căsătorit cu sărăcia şi cu necazurile, ţi-am risipit în vânt 
averea. Ai să mă ierţi de toate astea, Ada mea, înainte de-a 
începe o viaţă nouă? 

Un zâmbet i-a înflorit pe faţă când ea s-a aplecat ca să-l 
sărute. Încetişor, îşi lăsă capul să-i cadă la pieptul ei, îşi 
strânse braţele mai tare în jurul gâtului ei, şi cu un suspin 
de rămas bun îşi începu o viaţă nouă. Nu în lumea asta, O! 
Nu în asta! În lumea aceea care o îndreaptă pe asta a 
noastră. 

Când totul intră în tăcere, la un ceas târziu al nopţii, biata 
domnişoara Flite, cu mintea rătăcită, veni să plângă la 
mine, spunându-mi că le-a redat păsărelelor ei libertatea. 

În Lincolnshire jIN este Chesney Wold, în vremurile de faţă 
atât de schimbate, s-a lăsat tăcerea, ca o umbră care 
întunecă şi fragmentul acela din cronica familiei. Umblă 
vorba că sir Leicester ar fi plătit pe vreo câţiva care ar fi 
putut să spună unele şi altele, făcându-i să-şi ţină gura, dar 


nu-i decât o vorbă goală, abia şoptită pe ici-pe colo, 
furişându-se lăturalnic, şi de câte ori încearcă să se- 
ntrupeze într-o scânteiere de viaţă mai vie, se şi stinge şi 
dispare pe dată. Se ştie cu certitudine că frumoasa Lady 
Dedlock zace în mausoleul din parc, sub copacii ce-şi 
împreunează deasupră-i ramurile umbroase, şi unde toată 
noaptea se aude bufnița făcând pădurile să răsune, dar 
când ea a fost adusă acasă, ca să fie culcată printre ecourile 
singuraticului castel de la Chesney Wold, sau cum a murit 
ea, rămâne o taină. Câteva dintre vechile ei prietene - de 
găsit mai cu seamă printre fermecătoarele acelea cu obraji 
de piersică şi gâturi scheletice - ar fi spus odată, în treacăt, 
pe când se jucau fantomatic cu evantaiele lor mari, ca nişte 
seducătoare silite să cocheteze acum cu îngerul 
neîndurător al morţii, după ce şi-au pierdut pe rând pe toţi 
ceilalţi curtezani, ar fi spus odată ca din întâmplare, la o 
adunare din înalta societate, că se miră că rămăşiţele 
pământeşti ale celor din familia Dedlock, înmormântați în 
mausoleu, nu se revoltă, profanate cum sunt de prezenţa şi 
tovărăşia ei. Dar repauzaţii din nobila familie iau lucrurile 
cu mai mult calm şi nu s-a fost auzit nicicând că ar fi 
protestat. 

De departe de prin ferigile din adâncitura văii, şi-apoi 
şerpuind pe poteca de călărie printre copaci, răzbeşte 
uneori în locul singuratic de-aici tropot de cai. Atunci poate 
fi văzut sir Leicester - schilod, gârbovit, aproape orb, dar cu 
o ţinută demnă, totuşi - călărind cu un om voinic alături, 
oricând gata să-i apuce căpăstrul şi frâul din mână. Când 
ajung la un anume loc, în faţa uşii mausoleului, calul 
deprins al lui sir Leicester se opreşte de la sine, iar sir 
Leicester, scoţându-şi pălăria, stă în tăcere câteva clipe, 
înainte de-a da pinteni calului ca să plece mai departe. 

Războiul cu acel cutezător de Boythorn e încă în toi, cu 
toate că la intervale nesigure, aici învrăjbit, aici potolit, 
pâlpâind ca un foc nesigur. Adevărul se zice c-ar fi că 
domnul Boythorn, când sir Leicester a venit să se aşeze 


definitiv în Lincolnshire, ar fi arătat o dorinţă vădită să 
renunţe la dreptul său de trecere şi să facă aşa cum poftea 
sir Leicester; drept care sir Leicester, închipuindu-şi că nu-i 
decât o bunăvoință din partea lui Boythorn din compătimire 
pentru boala sau nenorocirea lui, s-a mâniat atât de rău, şi 
a fost atât de grandios ofensat, încât domnul Boythorn s-a 
văzut nevoit să comită o încălcare flagrantă, ca să-i dea 
prilej vecinului său să-şi vină iarăşi în fire. Totodată, domnul 
Boythorn continuă să afişeze avertismente teribile pe 
porţiunea de trecere ce se află în litigii şi, cu păsărică 
țopăindu-i pe cap, continuă să predice cu toată vehemenţa 
împotriva lui sir Leicester, primejduindu-i până şi 
sanctuarul propriului său cămin; de asemenea îl desfide la 
fel ca şi-n trecut în bisericuţa cunoscută, manifestând o 
amabilă desconsiderare a existenţei nobilului său vecin. Dar 
se şopteşte că atunci când domnul Boythorn se arată a fi cel 
mai sălbatic şi neîmblânzit împotriva vechiului său vrăjmaş, 
de fapt e cât se poate de atent şi amabil, căci sir Leicester, 
în demnitatea-i implacabilă nici nu bănuieşte cât de mult se 
caută a i se face pe plac. Tot atât de puţin bănuieşte cât de 
împreună şi de aproape au suferit şi el cu duşmanul lui 
pentru soarta celor două surori, însă duşmanul, care acum 
ştie tot ce s-a petrecut, nu-i omul care să i-o spună. Aşa că 
cearta îşi urmează calea nestingherită, spre mulţumirea 
amândurora. 

Într-una dintre dependinţele din parc, în căsuţa aceea ce 
se vede din castel, de unde odinioară, când apele ieşiseră 
din matca lor în Lincolnshire, Doamna Noastră se uita 
uneori la copilul paznicului, s-a aşezat şi locuieşte acum 
omul voinic, fost cândva soldat cavalerist. Câteva amintiri 
din vechea lui meserie atârnă pe pereţi şi alcătuiesc 
obiectul distracţiei de predilecție a unui omuleţ şchiop, 
găsit prin preajma grajdurilor, ce se-ngrijeşte de ele să 
strălucească lună. Mereu omuleţul nostru are treabă să 
lustruiască uşile magaziei cu hamuri, scările şeilor de 
încălecat, lanţurile căpestrelor, colţarele hamurilor şi tot ce 


poate găsi prin preajma grajdurilor şi care se cere lustruit; 
cu alte cuvinte, duce o viaţă de frecătură. Un omuleţ 
zburlit, slab-mort, semănând totodată cu un câine bătrân, 
un soi de corcitură, care-a primit lovituri de tot soiul cu 
duiumul. Răspunde la numele de Phil. 

Înduioşătoare privelişte s-o vezi pe bătrâna îngrijitoare în 
grandoarea ei (mai tare de urechi acum), ducându-se la 
biserică la braţul fiului, şi să bagi de seamă - lucru pe care 
nu-l pot face decât puţini la număr, pentru că e sărăcie de 
musafiri acum la castel - ce relaţii sunt atât între ei şi sir 
Leicester, cât şi între sir Leicester şi ei. Primesc vizite când 
vara e în toi, şi atunci o manta cenuşie şi-o umbrelă, 
necunoscute la Chesney Wold în alte vremuri, sunt de văzut 
printre frunze, iar două domnişoare se zbenguiesc 
întâmplător în gropile cu rumeguş părăsite sau prin nişte 
unghere din parc, şi fumul de la două lulele se încolăceşte 
din uşa oşteanului prin aerul înmiresmat al serii. Tot atunci 
se aude un fluier şuierând aiurea prin casă un cântec pe 
tema atât de inspirată a marşului „Grenadierii britanici”, iar 
când se înnoptează, se mai aude şi o voce morocănoasă şi 
hotărâtă că zice: 

— Dar niciodată nu recunosc că-i aşa, de faţă cu bătrânica. 
Disciplina trebuie păstrată! 

Cea mai mare parte a castelului e închisă şi nici vizitarea 
lui nu mai e îngăduită; totuşi, sir Leicester îşi păstrează 
pompa-i împuţinată în salonul cel lung, şi se odihneşte pe 
locul lui de totdeauna, în faţa picturii Doamnei Sale. În 
salonul înconjurat în timpul nopţii de paravanele mari ce-i 
stau înjur, şi iluminat numai în partea asta, lumina pare că 
se strânge treptat şi slăbeşte până când nu va mai fi. Încă 
puţin, la drept vorbind, şi se va stinge de tot pentru sir 
Leicester, iar uşa umedă de la mausoleu, care se închide 
atât de ermetic şi pare atât de neîndurătoare, se va 
deschide şi-l va uşura. 

Volumnia, cu trecerea timpului, ajungând să fie mai roză în 
obraji, în loc de îmbujorată, şi mai galbenă la piele în loc de 


albă, îi citeşte lui sir Leicester în timpul serilor lungi şi 
încearcă tot felul de subterfugii ca să-şi ascundă 
căscăturile, cel mai important şi mai eficient subterfugiu 
dovedindu-se a fi introducerea colierului de perle între 
buzele-i rumene. Dezbaterile interminabile în privinţa lui 
Buffy şi Boodle, arătând cât e de cinstit Buffy şi ce ticălos 
mârşav e Boodle, şi cum ţara e ruinată dacă se dă de partea 
lui Boodle şi nu a lui Buffy, sau salvată dacă se dă de partea 
lui Buffy şi nu a lui Boodle (trebuie să fie sau unul sau 
celălalt, şi nu se poate să fie altcumva), reprezintă 
materialul de căpetenie al lecturilor sale. Sir Leicester nu 
prea arată interes pentru care şi cine, şi nici nu pare a 
urmări firul lecturii îndeaproape; însă în clipa în care 
Volumnia are de gând s-o şteargă, el se deşteaptă de-a 
binelea şi, repetându-i cu glas răsunător ultimul cuvânt 
rostit, doreşte cu oarecare neplăcere să-i spună dacă crede 
că-i obosită. Totuşi, Volumnia, în cursul ţopăielilor ei de 
pasăre pe ici, pe colo, umblând cu ciocu-i prin hârtii, a dat 
peste o însemnare ce-o privea, în eventualitatea „că s-ar 
întâmpla ceva”, rubedeniei sale, reprezentând o răsplată 
frumoasă pentru maratonul ei de lectură, drept care ţine la 
respect până şi pe satana aceea de plictiseală. 

În general, verişorii se cam păzesc să mai vină la Chesney 
Wold de când s-a abătut tristeţea pe acele meleaguri, dar se 
înfruptă totuşi câte puţin în sezonul vânatului, când se aud 
împuşcături prin plantaţii, şi câţiva gonaci şi paznici 
împrăştiaţi pe teren aşteaptă la locurile de întâlnire, ca şi în 
trecut, pe cei doi-trei verişori abătuţi. Verişorul cel pirpiriu, 
mai pirpiriu din pricina tristeţii sumbre în care stă învăluit 
castelul, cade într-o înfricoşătoare stare de deprimare, 
gemând sub pernele de pocăință de pe divan în ceasurile în 
care e fără de puşcă, şi afirmând că „aşa infernală 
închisoare... Trebuie închisă... pe totdeauna. , 

De când Castelul din Lincolnshire şi-a schimbat 
înfăţişarea, singurele prilejuri grandioase pentru Volumnia 
sunt numai acelea foarte rare, şi considerabil de distanţate, 


când trebuie făcut ceva pentru ţinut sau pentru regiune, în 
sensul de a favoriza şi a împodobi cu prezenţa sa vreun bal 
public. Atunci, într-adevăr, silfida noastră apare cu gâtul şi 
umerii acoperiţi de dantelării, cu o înfăţişare ca din poveşti, 
şi o porneşte voioasă, însoţită de verişori, la vreo 
paisprezece mile bune depărtare, către vechea sală de 
întruniri, acum golită, care timp de trei sute şaizeci şi patru 
de zile şi nopţi ale fiecărui an ordinar, e ca o hală de 
vechituri de la antipozi, plină de scaune şi mese vechi, toate 
puse cu dosul în sus. Atunci cucereşte ea cu adevărat 
inimile, cu bunăvoința, cu vioiciunea virginală, şi cu 
salturile-i cochete ca în zilele când bătrânul şi hidosul 
general cu gura prea plină de dinţi, încă nu şi-i pusese la 
mezat cu două guinee bucata. Atunci se-nvârte şi se 
răsuceşte ea, ca o nimfă mistică, de familie bună prin 
încâlceala dansului. Atunci apar şi ciobănaşii, cu ceai, cu 
limonadă, cu tartine şi cu complimente curtenitoare. Atunci 
devine şi ea binevoitoare, dar crudă, ceremonioasă, dar 
modestă, uşuratică, dar îndărătnic de gingaşă. Atunci apare 
şi un soi ciudat de asemănare între ea şi micile candelabre 
şi policandre de sticlă din alt ev, ce înfrumuseţează sala de 
întruniri; cu tulpinile lor uscăţive, cu cristalele lor 
sărăcăcioase, cu discurile lor care dezamăgesc fiindcă n-au 
cristale, cu braţele lor goale de pe care şi discurile şi 
cristalele au dispărut, şi cu puţina şi slaba lor sclipire 
prismatică, de parcă toate ar fi Volumnia. 

În rest, viaţa în Lincolnshire este pentru Volumnia un gol 
imens într-o casă peste măsură de mare, ivindu-se dintre 
copacii ce suspină, frângându-şi braţele, aplecându-şi 
capetele şi aruncându-şi lacrimile pe ochiurile geamurilor, 
într-o deprimare monotonă. Un labirint de splendoare, mai 
curând avutul unei vechi familii de vuiete şi de răsunete ce 
răsar din sutele de morminte la orice zgomot, şi se pornesc 
hăulind prelung printre zidurile clădirii, decât avutul unei 
vechi familii de făpturi omeneşti, cu înfăţişările lor 
fantomatice. O risipă de coridoare şi de scări nefolosite, în 


care, dacă scapi noaptea jos un pieptene pe podeaua 
camerei de dormit, e ca şi cum ai trimite un tainic zgomot 
de paşi, într-un anume scop, prin încăperile edificiului. Un 
lăcaş în care puţini oameni îndrăznesc să meargă singuri, în 
care slujnica dă un țipăt când sare o scânteie din foc şi se 
apucă să plângă în orice timp şi anotimp, ajungând până la 
urmă victima unor grave tulburări mintale, după care dă de 
veste că nu mai stă şi pleacă. 

Aşa arată Chesney Wold lăsat în voia întunericului şi a 
pustiului. Neschimbat în strălucirea verii, ca şi în 
mohorârea iernii. Sumbru şi împietrit în curgerea vremii... 
Nici un stindard care să fluture deasupra ziua, nici şiruri de 
lumini care să strălucească noaptea, nici-o familie care să 
vină şi să plece, şi nici un oaspete care să însufleţească 
formele reci şi pale ale încăperilor, nici un semn de viaţă în 
jalnicul lăcaş... Pasiunea şi mândria, chiar şi pentru ochiul 
străinului, au pierit din Castelul de la Lincolnshire, lăsându- 
| în puterea sumbrei tăceri. Sfârşitul povestirii Estherei veni 
timpul să mă despart pentru totdeauna de necunoscutul 
prieten căruia i le-am scris. Nu fără să-i păstrez o dragă şi 
vie amintire. Nu fără să-mi păstreze şi el... Sau ea...0O 
oarecare amintire, sper. 

Mi-au dat-o în braţe mie pe draga mea, şi multe săptămâni 
de-a rândul n-am părăsit-o nici-o clipă. Copilaşul hărăzit să 
facă atât de multe, s-a născut mai înainte ca iarba să fi 
crescut pe mormântul tatălui său. A fost să fie băiat, şi eu, 
cu soţul meu şi cu tutorele, i-am dat numele tatălui său. 

E şapte ani, plini de fericire, sunt stăpâna Casei Umbrelor. 
Puținele cuvinte pe care le am de adăugat la cele ce-am 
scris, curând se vor încheia; atunci va ajutorul pe care se 
bizuia draga mea i-a venit, cu toate că, potrivit cu 
înţelepciunea cerească, i-a venit într-un alt scop. Aşa că 
misiunea copilaşului a fost s-o slăvească şi s-o restabilească 
pe maică-sa, nu pe taică-său, dar puterea lui era 
considerabilă în îndeplinirea acelei misiuni. Când am văzut 
forţa mânuţei aceleia mici şi slăbuţe, şi cum atingerea ei 


putea să-i vindece inima scumpei mele, şi să renască 
speranţele în ea, am înţeles noua semnificaţie a bunătăţii şi 
dragostei dumnezeieşti. 

S-au înzdrăvenit amândoi şi, treptat, am văzut-o pe 
scumpa mea în grădină, plimbându-se cu copilaşul în braţe. 
Eram căsătorită pe atunci şi eram cea mai fericită dintre 
fericite. 

Tocmai la vremea aceea a venit la noi şi tutorele şi-a 
întrebat* o pe Ada când are de gând să se-ntoarcă acasă? 

— În amândouă locuinţele eşti la tine acasă, draga mea, 
zise el, dar vechea Casă a Umbrelor îşi cere întâietatea. 
Când tu şi cu băiatul meu veţi fi destul de în putere, vino şi 
ia-ţi în stăpânire căminul tău. 

Ada îi spunea „prea scumpul meu văr, John”. Dar el s-a 
împotrivit. Nu, îi zise el, acum trebuie să-i fie tutore. Şi de- 
atunci înainte le-a fost tutore şi ei şi băiatului; mai ales că 
avea şi o veche asociere cu denumirea. Aşa că îi spuse 
tutore şi tutore a fost numit de-atunci înainte. Copiii nu-l 
ştiau sub alt nume... Spun copiii, căci am două fetiţe. 

Cu greu aţi crede că Charley (tot cu ochii rotunzi şi fără 
habar de gramatică), s-a măritat cu un morar din 
vecinătate; totuşi e adevărat şi chiar şi acum, când mă uit în 
sus de la biroul meu unde scriu, dis-de-dimineaţă la 
fereastra mea de vară, văd chiar moara care începe să se- 
nvârtă. Nădăjduiesc că morarul ei n-are s-o strice 
răsfăţând-o, dar e drept c-o place foarte mult şi Charley e 
cam înfumurată de această căsătorie... Fiindcă morarul e 
om cu stare şi a fost la mare căutare. În ceea ce o priveşte 
pe micuța mea slujnică, aş putea crede că timpul a stat în 
loc de şapte ani încoace, aşa cum şedea şi moara acum 
jumătate de ceas, fiindcă micuța Emma, sora lui Charley (pe 
care o am acum), e exact la fel cum era Charley. Cât despre 
Tom, fratele lor, drept să spun, mă cam tem să vă povestesc 
ce-a făcut el la şcoală cu socotitul, cred că era vorba de 
fracţii zecimale. Oricum, acum e ucenic la morar şie un 
flăcău sfios, mereu îndrăgostindu-se de câte cineva şi 


ruşinându-se de una ca asta. Caddy Jellyby şi-a petrecut 
ultima ei vacanţă cu noi şi-a fost mai drăgălaşă ca oricând, 
dansând fără întrerupere în casă şi afară din casă cu copiii, 
de parcă n-ar fi dat nici-o lecţie de dans de când e ea. 
Caddy îşi are acum trăsurica ei, în loc să mai ţină una cu 
chirie, şi locuieşte la două mile, poate şi mai bine, înspre 
apus de strada Newman. Munceşte din greu, soţul ei 
(excelent soţ), fiind şchiop şi nemaiputând să facă mare 
lucru. Cu toate acestea, e mai mult decât mulţumită şi face 
tot ce are de făcut cu dragă inimă. Domnul Jeliyby îşi 
petrece serile în casa ei cea nouă, cu capul sprijinit de 
perete, aşa cum făcea şi pe vremuri. Am auzit că doamna 
Jellyby ar fi suferit o umilire profundă din pricina căsătoriei 
ruşinoase pe care a făcut-o fiica ei şi a profesiunii pe care o 
exercită, dar sper că s-a deprins, cu timpul. A fost 
deziluzionată cu Borrioboola-Gha, care a ajuns la faliment, 
din pricina regelui Borrioboola care poftea să vândă pentru 
rom pe oricine supravieţuia climei..., dar doamna Jellyby a 
intrat în mişcarea feministă luptând pentru dreptul de-a 
intra în Parlament şi Caddy îmi spune că-i o sarcină ce 
implică o corespondenţă cu mult mai mare şi mai activă 
decât cea veche. Aproape uitasem de biata fetiţă a lui 
Caddy. Acum nu mai e o stârpitură, dar e surdo-mută. Cred 
că n-a existat pe lume mamă mai bună decât Caddy, care 
învaţă, în scurtele şi rarele ei răgazuri, nenumărate 
meşteşuguri pentru surdo-muţi, ca să îndulcească 
nenorocirea copilului ei. 

Ca şi cum n-ar mai trebui să termin odată cu Caddy, 
tocmai mi-am adus aminte acum de Peepy şi de bătrânul 
domn Turveydrop. Peepy lucrează la vamă şi se descurcă 
grozav de bine. Domnul Turveydrop-senior, mai predispus 
la apoplexie ca oricând, tot îşi mai expune înalta lui ţinută 
prin oraş; tot se mai desfată după vechea modă; şi tot se 
bucură de acelaşi credit în casă, ca şi în trecut. Cu aceeaşi 
statornicie îl protejează pe Peepy şi se subînţelege că-i va 


lăsa prin testament o pendulă franţuzească pe care o are în 
cabinetul în care se îmbracă... Şi care nu-ia lui. 

Cu primii bani pe care i-am economisit, am adăugat la 
drăgălaşa noastră casă o „Odaie a Cârtitului”, construind-o 
anume pentru tutore, şi pe care am inaugurat-o cu 
strălucită pompă de îndată ce a venit să ne vadă. Încerc să 
scriu totul vioi şi sprinten, pentru că sunt emoţionată că 
ajung la capătul povestirii, dar când scriu despre el, nu-mi 
pot opri lacrimile să-mi curgă din ochi. 

Niciodată nu mă uit la dânsul fără să nu-l aud pe bietul 
nostru Richard, dragul de el, spunându-i că-i om bun. 

Pentru Ada şi pentru drăgălaşul ei băieţel, e cel mai duios 
tată; pentru mine e ceea ce a fost întotdeauna, şi ce nume 
aş putea oare să-i dau? E cel mai bun prieten al soţului 
meu, e îndrăgitul copiilor noştri, este tot ceea ce iubim noi 
şi venerăm pe pământ. Totuşi, nutrind pentru el 
sentimentele ce i se cuvin unei făpturi superioare, sunt atât 
de intimă şi degajată cu dânsul, încât aproape că-mi vine să 
mă mir de mine. Ea nu mi-am pierdut vechile mele nume, 
nici el pe-ale lui. Nici nu stau pe alt loc decât pe vechiul 
scaun, alături de dânsul, când se-ntâmplă să fie cu noi. 
Doamnă Trap, Doamnă Minerva, domniţă!... Toate la fel ca 
înainte, şi eu îi răspund: „Da, dragă tutore”, tot ca-nainte. 

N-am mai ştiut să fi suflat vântul din răsărit, nici măcar o 
clipă, din ziua aceea când m-a dus la verandă ca să citesc 
numele vilei. Odată chiar i-am spus că-mi pare că vântul nu 
mai suflă acum din răsărit şi el mi-a răspuns: 

— Nu, într-adevăr, până la urmă a părăsit partea asta de 
lume, chiar din ziua aceea. 

Cred că draga mea e mai frumoasă ca oricând. 
Amărăciunea care-i şedea pe faţă... Fiindcă acum a părăsit- 
0... Pare să-i fi purificat până şi nevinovăția ei, dându-i un 
sens mai dumnezeiesc. Uneori, când îmi ridic ochii şi-o văd 
în rochia ei neagră, pe care o poartă încă, cum îl învaţă pe 
Richard, copilaşul meu scump, simt... E-atât de greu de 


spus... Că-i aşa de bine să ştiu că n-o uită pe draga ei 
Esther în rugăciunile sale. 

Îi spun băieţelului Richard „copilaşul meu”, iar el îmi 
răspunde că are două mame şi una dintre ele sunt eu. 

Nu suntem bogaţi, căci n-avem bani la bancă, dar ne 
merge bine şi avem destul. Niciodată nu ies la plimbare cu 
soţul meu fără să aud cum lumea îl binecuvântează. Nu 
intru niciodată într-o casă, de orice soi ar fi ea, fără să aud 
laude la adresa lui sau fără să le citesc în ochii 
recunoscători ai oamenilor. Niciodată nu mă culc seara fără 
să ştiu că în cursul zilei aceleia Allan a alinat suferinţe sau 
că a mângâiat oamenii ce se aflau în nevoie. Ştiu că de pe 
paturile celor care nu se mai puteau vindeca, mulţumiri s- 
au înălţat adeseori, da, adeseori, pentru ajutorul lui plin de 
răbdare şi devotament. Oare asta nu înseamnă a fi bogat? 

Oamenii mă laudă şi pe mine ca soţie a medicului. Oamenii 
mă iubesc şi pe mine, şi, când mă văd trecând fac atâta caz 
de mine, încât mi-e ruşine. 'loate le datorez lui, iubitului 
meu, mândria mea! Oamenii ţin la mine datorită lui, după 
cum tot ce fac în viaţă e datorită lui! 

Acum o zi sau două, seara târziu, după ce dădusem zor 
făcând pregătiri pentru scumpa mea, pentru tutore şi 
pentru Richard al meu, care trebuie să sosească mâine, 
tocmai mă aşezasem în verandă, draga mea verandă, când 
iată-l pe Allan sosind acasă, Şi iată-l că-mi spune: 

— Dragă domniţă, ce faci aici? 

Iar eu îi răspund: 

— Luna străluceşte atât de tare, Allan, şi noaptea e atât de 
dulce, încât am venit aici şi stăteam şi mă gândeam. 

— Şi la ce te gândeai, iubita mea? Mă întreabă atunci 
Allan. 

— Ce curios mai eşti! I-am răspuns eu. Aproape că mi-e 
ruşine să-ţi spun, dar am să-ţi mărturisesc. Mă gândeam la 
înfăţişarea mea din trecut... Aşa cum arătam altădată. 

— Şi ce gândeai despre cum arătai altădată, albina mea 
harnică, urmă să mă întrebe Allan. 


— Mă gândeam că nu cred că m-ai fi putut iubi mai mult 
chiar dacă nu m-aş fi schimbat. 

— Şi-ai fi rămas ca atunci? Făcu Allan râzând. 

— Şi-aş fi rămas, bineînţeles, ca atunci. 

— Scumpa mea Doamnă Minerva, îmi spuse atunci Allan, 
luându-mă la braţ, te uiţi vreodată în oglindă? 

— Doar ştii că mă uit; mă şi vezi când mă uit. 

— Şi nu ştii că eşti mai frumoasă decât ai fost vreodată? 

Nu ştiam asta şi nu sunt sigură că acum o ştiu. Dar ştiu că 
scumpele mele fetiţe sunt foarte drăgălaşe, că draga mea e 
foarte frumoasă, că soţul meu e o mândreţe de bărbat, că 
tutorele are faţa cea mai luminoasă şi mai binevoitoare din 
câte am văzut pe lume şi că ei, cu toţii, se pot descurca 
foarte bine cu mine chiar şi fără multă frumuseţe... Chiar 
dacă am presupune că... 


SFÂRŞIT