Charles Dickens — Misterul lui Edwin Drood

CHARLES DICKENS 
MISTERUL LUI EDWIN DROOD 


PERSONAJELE 


DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Gremgiou s, 

SFINȚIA-SA SEPTIMUS SE ALE, unul din clericii de la 
catedrala din Cloisterharm, orn exemplar şi un adevărat creştin. 

DICK DATCHEEY, Un personaj rrusterios cu părul alb, 

DEPUTY [„WINKES"), un ştrengar în slujba lui Durdles, 

ED'IN DROOD, un tânăr rămas clau de mic, acum studiază 
ingineria, 

DURDLES, zidar în piatră, mai cu scară pe linie de monumente, 

DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele dormnigoarei Rosa Bud, 

DOMNUL LUKE HOMNEYTHUHDEE, pregedintele unui Cormtet de 
Filantrapie. 

JOHN JASPEE, profesor de muzică şi totodată maestru-corist la 
catedrala din Cloisterham; unchiul lui Ednin Drood. 

MEI LLE LAN DLESS, pupilul sfinției-sale Septimius Crisparkle, 

DOMNUL THOMAS SAPSEA, estirnator la SA primarul din 
Cloisterharn, 

LOCOTEH ENTUL TAFTARF, ohiţer în retragere din Marina Pegală. 

DOMNUL TOPE, paracliserul- ge! la catedrala cin Cloisterham, 

DIDA AH 4, BILLICKIN, văduvă, ține casă cu camere de închiriat, 
vara dornnului Bazzard, 

DOMHIŞOARA ROSA BUD A deal DE TRANDAFIE")], orfană, o 
fată drăguță, copilăroază, pupila domnului Gremgious, 

DOAMNA CEISPARKLE [„PASTOFRIŢA DE PORȚELAN”), a cucoană 
bătrână şi deşteaptă; mama sfinției-sale Sephmus Cnsparkle. 

HELENA LAH DLESS, pupila domnului Honeythunder, 

DOAMHA TISHEE, văduvă, angajată la pensionul domnisoare 
Tuninkleton, 

DO4 MHA4 TOPE, nevasta parachserului-get de la catedrala din 
Cloisterham, 
DOMHIŞOARA TĂINKLETON, conducătoarea unui pension de 
ete, 


CHARLES DICKENS 


MISIERUL LUI EDWIN 
DROOD 


PERSONAJELE 


DOMNUL BAZZARD, secretarul domnului Grewgious. 

SFINȚŢIA-SA SEPTIMUS CRISPARKLE, unul din clericii de 
la catedrala din Cloisterham, om exemplar şi un adevărat 
creştin. 

DICK DATCHERY. Un personaj misterios cu părul alb. 

DEPUTY („WINKS”), un ştrengar în slujba lui Durdles. 

EDWIN DROOD, un tânăr rămas orfan de mic; acum 
studiază ingineria. 

DURDLES, zidar în piatră, mai cu scamă pe linie de 
monumente. 

DOMNUL HIRAM GREWGIOUS, tutorele domnişoarei 
Rosa Bud. 

DOMNUL LUKE HONEYIHUNDER, preşedintele unui 
Comitet de Filantropie. 

JOHN JASPER, profesor de muzică şi totodată maestru- 
corist la catedrala din Cloisterham; unchiul lui Edwin 
Drood. 

NEVILLE  LANDLESS, pupilul sfinţiei-sale Septimus 
Crisparkle. 

DOMNUL THOMAS SAPSEA, estimator la licitaţie, 
primarul din Cloisterham. 


LOCOTENENTUL TARIAR, ofiţer în retragere din Marina 
Regală. 

DOMNUL TOPE, paracliserul-şef la catedrala din 
Cloisterham. 

DOAMNA BILLICKIN, văduvă, ţine casă cu camere de 
închiriat, vara domnului Bazzard. 

DOMNIŞOARA ROSA BUD („BOBOC DE TRANDAFIR”), 
orfană, o fată drăguță, copilăroasă, pupila domnului 
Grewgious. 

DOAMNA CRISPARKLE („PĂSTORIŢA DE PORȚELAN”), o 
cucoană bătrână şi deşteaptă; mama sfinţiei-sale Septimus 
Crisparkle. 

HELENA LANDLE SS, pupila domnului Honeythunder. 

DOAMNA TISHER, văduvă, angajată la pensionul 
domnişoarei Twinkleton. 

DOAMNA  TOPE, nevasta  paracliserului-şef de la 
catedrala din Cloisterham, 

DOMNIŞOARA  TWINKLETON, conducătoarea unui 
pension de fete. 


CAPITOLUL 1 


ZORILE 


Turnul unei străvechi catedrale englezeşti? Cum se face 
că acest turn se află aici! Să fie oare binecunoscutul turn 
cenuşiu, masiv, de formă pătrată, al străvechii catedrale? 
Dar de unde şi până unde tocmai aici! În văzduh nu există 
nici urmă de vârf de turlă ruginită, din fier, care să-ţi răsară 
dinaintea ochilor de oriunde ai privi. Dar ce e ţepuşa care a 
apărut, cine a înfipt-o? Poate că a fost proţăpită la porunca 
sultanului, pentru a trage în ţeapă, unul câte unul, cine ştie 
ce bandă de pungaşi turci. Aşa trebuie să fie, căci se aud 
talgerele răsunând, iar sultanul se îndreaptă spre palatul 
lui cu mare alai. Zeci de mii de iatagane fulgeră în lumina 
soarelui, şi, de trei ori zece mii de fete, dansând, presară 
flori. Vin apoi elefanții albi - sumedenie, gătiţi în tot soiul de 
culori scânteietoare - şi sclavi fără de număr. 

Totuşi, în fund, se înalţă turnul catedralei, acolo unde nici 
vorbă nu poate fi de aşa ceva, iar în ţeapa groaznică nu vezi 
zvârcolindu-se ţipenie de om. Dar stai! Ţepuşa e atât de 
joasă de parcă ar fi vergeaua ruginită, răsturnată ca vai de 
lume, din partea de sus a tăbliei unui pat vechi! Posibilitatea 
aceasta trebuie că i-a stârnit râsul acela somnoros. 

Scuturându-se din creştet până-n tălpi, omul nostru 
căută să-şi adune în chipul acesta fantastic gândurile 
risipite; în cele din urmă se trezi, şi proptindu-şi în mâini 
trupul tremurând ca varga, privi jur împrejur. Se afla în cea 
mai prăpădită şi mai neîncăpătoare odăiţă. Prin perdeaua 
zdrenţuită de la fereastră, lumina zorilor se furişa dintr-o 
curte păcătoasă. Sta întins, îmbrăcat, de-a curmezişul, pe 
un pat mare, peste tăblia care pur şi simplu cedase din 
pricina greutăţii. Tot îmbrăcaţi şi de-a curmezişul patului, 
nu în lungul lui, mai zăceau un chinez, un lascari!+ şi o 
femeie hăbăucă. Primii doi erau în stare de somnolenţă, de 
torpoare; femeia sufla într-un soi de pipă ca s-o aprindă. Tot 
suflând de zor, cu mâna descărnată streaşină, scânteia roşie 
se înteţea, slujind, în lumina sură a dimineţii, drept lampă, 
ca bărbatul acesta să-i poată desluşi cât de cât chipul. 


— Încă una? rosti femeia, cu un glas scăzut, plângăreţ şi 
răstit. Mai vrei una? 

El se uită în jur, ducând mâna la frunte. 

— De când ai venit aici la miezu nopţii, cinci ai fumat, nici 
mai mult, nici mai puţin, continuă femeia, văitându-se într- 
una. Vai de mine şi de mine, că rău mă mai doare capu. 
Ăştia doi, a venit după 'mneata. Ah, sărmana de mine, 
merge treaba prost de tot! Puţini chinezi dă pe la docuri, 
iar lascari şi mai puţini, cică nu mai vine vase! Uite, maică, 
ţi-am mai pregătit una. Ai suflet bun, zău, şi n-ai să uiţi că 
acum opiu e scump al naibi pe piaţă, nu-i aşa? Auzi, trei 
şilingi şi şase pence degetaru! Să nu uiţi că numa eu... şi 
Jack Chinezu din partea ailaltă din curte, da' el nu se 
pricepe aşa de bine ca mine... numa eu ştiu sicretu cum se 
amestecă! De-aia ai să plăteşti cumsecade, nu-i aşa, maică? 

În timp ce vorbea sufla mereu în pipă, iar când şi când, 
bolborosind, trăgea zdravăn în piept. 

— Vai, vai, vai! mi-a slăbit bojocii... vai de plămânaşii mei! 
Uite-aşa, măiculiţă, e aproape gata pipa 'mneatale. Vaai, 
sărmănuţa de mine, cum îmi mai tremură mâna, parc-ar 
vrea să cadă! Când te-am văzut că-ţi vii în fire, mi-am zis, 
biata de mine, las' că-i mai pregătesc eu una, că n-are să 
uite de preţu opiului, şi o să-mi plătească cumsecade. 
Haram de capu meu. Imi fac pipele din sticle vechi de 
cerneală de-o para, vezi, măiculiţă, cum e asta... şi-i pun o 
țeavă, uite aşa, şi iau amestecu meu în degetaru ăsta, cu o 
linguriţă de corn, şi iaca o umplu, maică. Ah, sărmanii mei 
nervi! acum şaişpe ani, înainte să încep cu de-alde astea, 
mă-mbătam, nu glumă; da' opiu nu-mi face rău, nu, nici 
vorbă. Şi unde mai pui, măiculiţă, alungă foamea şi 
gândurile negre. 

Femeia îi înmână pipa aproape golită, apoi căzu pe spate 
şi se răsuci cu faţa în jos. 

El se ridică din pat, nevolnic, puse pipa pe piatra vetrei, 
dădu la o parte perdelele numai zdrenţe, uitându-se scârbit 
la cei trei tovarăşi ai săi. Observă că femeia, din pricina 
fumatului de opiu, semăna, ciudat, cu chinezul. Linia 


obrazului, a ochilor, a tâmplei, culoarea se repetau şi pe 
chipul ei. Atâta doar că acesta se lupta din răsputeri cu una 
din sumedenia de zeități sau necuraţi, cine ştie, şi rânjea 
îngrozitor. Lascarul râdea şi-i curgeau balele. Gazda stătea 
nemişcată. 

„Ce-ar putea ea oare să viseze?” îşi spuse în sinea lui 
bărbatul trezit de-a binelea; întoarse spre el faţa acesteia şi 
rămase locului privind-0. „O fi visând oare măcelării, 
cârciumi unde să aibă mult credit? Sau un număr mai mare 
de clienţi respingători, ca să-şi pună iarăşi pe picioare patul 
ăsta dărăpănat şi să-şi curețe curtea mizeră? Ce mai poate 
să spere, după o cantitate de opiu mai mare decât 
aceasta?” 

== Ia! 

Işi plecă urechea, ascultându-i bolboroseala. 

— Neinteligibil! 

Privind convulsiunile spasmodice, care-i schimonoseau 
faţa femeii şi făceau să-i zvâcnească membrele - ca nişte 
fulgere intermitente pe un cer întunecat - i se părea că are 
să se molipsească din nou, aşa încât trebui să se retragă 
într-un jilţ de lângă vatră, pus acolo, pesemne, pentru orice 
eventualitate, şi stătu, ţinându-se strâns de braţele jilţului, 
până ce îşi învinse dorinţa aceasta spurcată de a-i imita 
mişcările. 

Apoi se întoarse, se năpusti asupra chinezului şi 
înşfăcându-l cu amândouă mâinile de beregată îl răsturnă, 
violent, în pat. Chinezul prinse mâinile care-l atacau, se 
împotrivi, gâfâind, protestă. 

— Ce-ai spus? 

Pauză plină de încordare. 

— Neinteligibil! 

li dădu drumul încetişor din strânsoare, trăgând cu 
urechea, atent şi încordat, la vorbirea fără noimă şi se 
răsuci pe călcâie către lascar, pe care îl târi frumuşel pe 
duşumea. Prăvălindu-se, lascarul se sculă apoi în capul 
oaselor şi, mijind ochii, lovea cu braţele în stânga şi în 
dreapta, furibund, bâjbâind după un pumnal-fantomă. Se 


vede că pentru mai multă siguranţă, femeia luase pumnalul, 
deoarece tresări la rândul ei, şi, după un timp de gâlceavă, 
pumnalul apăru la ea, nu la el. Apoi căzură amândoi din nou 
pe spate, buimaci, unul lângă altul. 

Au sporovăit destul, sfădindu-se, dar degeaba. Când 
vreun cuvânt ajungea să fie pronunţat desluşit, n-avea 
niciun înţeles, erau vorbe fără şir. De aceea „neinteligibil!” 
este iarăşi singurul comentariu - al celui care căuta să 
prindă vorbele din aer - însoţindu-l de o mişcare de 
încuviinţare din cap şi de un zâmbet mohorât. Apoi el 
aruncă o monedă de argint pe masă, îşi luă pălăria şi porni 
pe bâjbâite; cobori treptele dărăpănate, dădu bună ziua 
unui portar (vânător de şobolani), aflat în pat, într-o cuşcă 
neagră de sub scară, şi pe-aci ţi-e drumul. 

De astă dată, în aceeaşi după-amiază, turnul masiv, 
cenuşiu, al străvechii catedrale se înălța aievea dinaintea 
privirilor unui drumeţ hăituit. Clopotele băteau vestind 
slujba zilnică a vecerniei la care trebuia, pare-se, să ia 
parte, judecând după felul cum se grăbea să ajungă la uşa 
deschisă a lăcaşului. Tocmai când sosi, coriştii se 
înveşmântau, la repezeală, în odăjdiile albe, pline de pete; 
îşi puse la rându-i sutana şi se alătură procesiunii celor care 
înaintau, înşiruiţi, în drum, spre locul destinat corului. Apoi 
paracliserul încuie uşa de la grilajul de fier care separa 
altarul de restul bisericii şi după aceea coriştii îşi ocupară 
locurile, grăbiţi, feţele rămânându-le ascunse. Intonară apoi 
Când omul cel întinat... care răsuna trezind ecourile prin 
sumedenia de bolți şi grinzi ale tavanului, ca un clocot surd 
de tunete. 


CAPITOLUL II 


DECANUL ŞI ÎNCĂ UN CAPITOL 


Cine a observat acea pasăre blândă şi cu aspect clerical, 
cioara, a băgat poate de seamă, pe înserat, când ea 
porneşte bătând din aripi spre cuib, într-o blândă şi 
clericală companie, că deodată două ciori se detaşează de 
restul, luându-şi zborul la oarecare depărtare, unde rămân 
să se odihnească; această ciudată manevră sugerează 
omului că există o rațiune ocultă în politica stolului, potrivit 
căreia acea pereche vicleană pretinde a fi rupt orice 
legătură cu restul semenelor. 

Tot astfel, la terminarea slujbei din străvechea catedrală 
cu turnul de formă pătrată, când coriştii se învălmăşeau 
zoriţi să plece, iar diferite persoane venerabile cu înfăţişare 
de cioară şi-au luat tălpăşiţa care încotro, doi dintre ultimii 
se întorc pe urmele paşilor lor şi pornesc laolaltă prin 
incinta bisericii străbătută de ecouri. 

Nu numai ziua era pe sfârşite, ci şi anul. Soarele de 
amurg dogorea şi totuşi dincolo de ruinele mănăstirii se 
făcuse rece, iar viţa agăţătoare de Virginia de pe zidurile 
catedralei îşi presărase pe caldarâm jumătate din frunzele 
ei de un roşu-închis. 

Plouase în după-amiaza aceea. Un freamăt de gheaţă 
încreţea oglinda ochiurilor de apă dintre lespezile de piatră 
- numai crăpături, aşezate neregulat -, înfiora ulmii uriaşi, 
scuturând stropii de ploaie ca nişte lacrimi. Frunzele căzute 
zăceau peste tot, în straturi groase. Câteva din aceste 
frunze, într-un zbor timid, îşi căutau loc în biserică, prin uşa 
joasă şi boltită a catedralei, dar sunt oprite de doi oameni 
care tocmai ies şi care le aruncă înapoi cu picioarele. Apoi, 
unul din ei încuie uşa cu o cheie mare, celuilalt fluturându-i 
la subsuoară o partitură muzicală. 

— Domnul Jasper era, Tope? 

— Da, domnule decan. 

— A rămas până târziu. 

— Da, domnule decan. Am rămas după el, sfinţia-voastră. 
A datără ochii peste cap rău de tot. 


— Spune „a dat ochii peste cap”, 'Tope, când vorbeşti cu 
domnul decan, interveni, corectându-l cel mai tânăr dintre 
cei doi cu înfăţişare de cioară, ca şi cum ar fi vrut să zică: 
„Poţi vorbi greşit faţă de un laic sau de un cleric mai 
mărunt, dar nu cu decanul”. 

Printr-o tăcere semeaţă, domnul Tope, paracliser-şef şi 
însărcinat cu prezentarea bisericii grupurilor de 
excursionişti, refuză să dea de înţeles că aluzia i s-ar fi 
adresat lui. 

— Când şi cum a dat ochii peste cap domnul Jasper 

— Pentru că, aşa cum a remarcat domnul Crisparkle, e 
mai bine să spui a dat... a dat... repetă decanul, când şi cum 
a dat domnul Jasper ochii peste cap... 

— A dat, domnule, murmură respectuos 'Tope. 

— ... râu de tot, Tope? 

— Păi, lu dom” Jasper i se oprise răsuflarea în bereguş. 

— Eu n-aş spune, 'Tope, în bereguş, se amestecă din nou 
domnul Crisparkle, cu aceeaşi intenţie ca şi mai înainte. Ce 
vorbă e asta... când te adresezi domnului decan... 

— Abia mai putea respira, catadicsi să rostească decanul 
(nu fără a fi măgulit de acest omagiu indirect), aşa e mai 
bine. 

— Lu' dom' Jasper i s-a tăiat răsuflarea - căută domnul 
Tope să iasă discret din încurcătură - şi când a fost să cânte 
se căznea din rărunchi să ia notele, aşa că de aia, pesemne, 
a avut un fel de criză, puţin mai pe urmă. S-a întunecat la 
minte - lope pronunţase aceste cuvinte cu ochii ţintă la 
domnul Crisparkle, temându-se să stăruie asupra lor - şi 
parcă vedea negru în faţa ochilor, l-a cuprins o ameţeală 
curioasă că, zău, de când sunt n-am mai văzut aşa ceva; da' 
el nu părea s-o fi luat în serios cine ştie ce. Ei, şi eu puţină 
bătaie de cap şi un pic de apă s-a pus pe picioare... s-a pus 
pe picioare. 

Domnul Tope repetă ultimele cuvinte accentuându-le, ea 
şi cum ar fi vrut să spună: „M-am descurcat clasa-ntâi, şi am 
să mă descurc tot aşa”. 


— Şi când a plecat domnul Jasper se simţea absolut bine, 
da? întrebă decanul. 

—  Preasfinţia-voastră, se simţea absolut bine. Şi mă 
bucur ştiind că a găsit focu' aprins, fiindcă vremea s-a răcit 
după ploaie; în catedrală azi după amiază a fost umezeală şi 
el a cam tremurat. 

Cei trei îşi îndreptară privirile către o casă veche de 
piatră din curtea catedralei, cu o intrare boltită. Prin 
ferestrele zăbrelite focul răspândea lumină în priveliştea 
cotropită repede de umbrele înserării, învăluind într-un 
zăbranic iedera bogată şi viţa agăţătoare de pe faţada 
clădirii. Când orologiul catedralei bătu ora, cu un sunet 
gros, o pală de vânt înfioră iedera ca unda unui zgomot 
solemn vuind sepulcral prin turn, prin firidele sfărâmate, pe 
lângă statuile cu chip şters, şi coloanele din preajmă. 

— Nepotul domnului Jasper se află acolo? întrebă 
decanul. 

— Nu, domnule, răspunse paracliserul, dar e aşteptat. Nu 
se vede decât umbra lui singuratică prin cele două 
ferestre... una din ele dă încoace, cealaltă dă spre strada 
Mare... acum trage perdelele. 

— Bine, bine, rosti decanul, nerăbdător să curme firul 
micei lui cuvântări. Sper că inima domnului Jasper să nu fie 
prea absorbită de afecțiunea pentru nepotul său. In această 
lume trecătoare afecțiunile noastre, oricât de lăudabile ar fi 
ele, nu trebuie niciodată să ne subjuge; noi trebuie să le 
stăpânim, da, să le stăpânim. Sunetul clopotului îmi aduce 
aminte, în mod agreabil, că a venit ceasul cinei. N-ai vrea, 
domnule Crisparkle, ca înainte de a te duce acasă să treci 
poate şi pe la domnul Jasper? 

— Fireşte, domnule decan. Şi am să-i spun că aţi avut 
bunăvoința de a dori să aflaţi cum se simte? 

— Da, da, aşa să faci, aşa. Fireşte. Vreau să ştiu cum se 
simte. În orice caz. Vreau să ştiu cum îi mai este. 

Cu un aer plăcut, protector, decanul îşi ridică pălăria 
demodată cu condescendenţa oricărui decan bine dispus, 
îndreptându-şi  ghetrele atrăgătoare către sufrageria 


roşietică din casa veche, confortabilă, de cărămidă, unde 
locuia în prezent, împreună cu doamna decan şi 
domnişoara decan. 

Domnul Crisparkle, cleric, chipeş şi rozaliu, gata oricând 
să se arunce cu capul înainte în orice apă curgătoare 
adâncă, de pe meleagurile din preajmă; domnul Crisparkle, 
cleric, se scoală cu noaptea-n cap, are ureche muzicală, 
este cuviincios, vesel, amabil, binevoitor, sociabil şi este un 
om de viaţă, juvenil; domnul Crisparkle, cleric, om de 
treabă, în ultimul timp „mentor” pe căile fărădelegii, dar 
care datorează unui om cu vază (recunoscător pentru 
educaţia bună a fiului său) poziţia creştinească actuală, 
porni către locuinţa cantorului de lângă catedrală, 
abătându-se din drumul spre casă, unde avea să ia ceaiul, 
devreme. 

— Jasper, am aflat cu părere de rău de la lopecănute 
simţi bine. 

— Aa, n-a fost nimic... nimic! 

— Pari puţin obosit. 

— Daa? Hm, nu cred. În orice caz, eu nu mă simt obosit. 
Am impresia că lope a exagerat lucrurile. Obiceiul lui, ştii 
foarte bine, să dea prea mare importanţă la tot ce se leagă 
de catedrală. 

— Pot spune decanului - am venit trimis anume de decan 
- că eşti din nou sănătos? 

— Fireşte, a fost răspunsul, însoţit de un zâmbet abia 
schiţat, transmite-i totodată respectele şi mulţumirile mele. 

— M-am bucurat aflând că-l aştepţi pe tânărul Drood. 

— Il aştept din clipă-n clipă pe băiatul ăsta, care mi-e atât 
de drag. 

— Aa! venirea lui, Jasper, are să-ţi facă mai bine decât un 
doctor. 

— Mai bine decât o duzină de doctori, pentru că-l iubesc 
din inimă, iar de doctori să nu aud, nici de balivernele 
doctoriceşti. 

Domnul Jasper este un bărbat oacheş, de vreo douăzeci şi 
şase de ani, cu favoriţi şi un păr negru, bogat, strălucitor şi 


ferchezuit. Pare mai în vârstă decât este, aşa cum se 
întâmplă adesea cu oamenii bruneţi. Are o voce gravă şi 
puternică, e chipeş şi bine legat, puţin cam posomorât din 
fire. Odaia lui are ceva trist, poate că şi asta l-a înrâurit în 
felul său de a fi. Cea mai mare parte a timpului e cufundată 
în umbră. Chiar şi pe soare puternic, lumina rareori ajunge 
până la pianul de concert dintr-un ungher, la pupitrul 
încărcat cu partituri sau până la rafturile cu cărţi, fixate în 
perete, ori la tabloul neisprăvit, atârnat deasupra 
prichiciului de pe cămin, reprezentând o elevă, ca o floare, 
cu părul castaniu despletit, prins cu o panglică albastră - un 
chip de o remarcabilă frumuseţe, cu un aer impertinent, de 
mofturoasă, cum nu se poate mai juvenil, aproape copilăros, 
de care părea în mod hazliu conştientă. 

(Acest tablou, pur şi simplu o mâzgălitură, nu avea niciun 
merit artistic; era însă clar că pictorul îl făcuse, într-o 
manieră comică - s-ar putea spune, aproape ca să se 
răzbune - aidoma modelului.) 

— N-o să te avem printre noi, Jasper, astă-seară la 
întrunirea muzicală care se ţine din două în două 
săptămâni, miercurea. Fără îndoială, o să te simţi mult mai 
bine acasă. Noapte bună. Dumnezeu să te binecuvânteze! 

Spu-ne-ți-mi, păs-tori, spu-ne-ţi-mi 
Spu-ne-ţi-mi, ați văzut-o (aţi văzut-o, văzut-o, 
ați văzut-o) pe-e-e Flo-o-ra trecând pe-aici! 

Astfel fredona, psalmodiind, clericul Septimus Crisparkle, 
retrăgându-se din uşă cu chipul lui plăcut şi apoi coborând 
scara. 

Venind dinspre piciorul scării, se auzeau exclamaţii în 
semn de recunoaştere şi urări de salut între reverendul 
Septimus Crisparkle şi altcineva. Domnul Jasper, care 
trăgea cu urechea, sări din jilţ, ieşind în întâmpinarea unui 
tânăr pe care-l strânge la piept, strigând: 

— Scumpul meu Edwin! 

— Scumpul meu Jack! Sunt fericit că te văd. 

— Leapădă pardesiul, băiete dragă, şi așază-te aici, în 
colţişorul tău. Nu te-a pătruns umezeala la picioare? 


Scoate-ţi cizmele. Hai, scoate-le. 

— Dragă Jack, sunt uscat ca un ciolan. Fii aşa de bun şi 
nu mă mai cocoloşi atât. Prefer orice altceva decât să fiu 
cocoloşit. 

Incurcat de a se vedea atât de aspru pus la punct în 
izbucnirea-i spontană de entuziasm, domnul Jasper rămase 
locului cu privirile aţintite asupra tânărului, care îşi scotea 
haina, pălăria şi mănuşile. Il privea stăruitor şi atent - 
privire dezvăluind afecțiunea nestăvilită, plină de încordare 
şi devotament totodată - mereu, mereu, ori de câte ori 
Jasper avea faţa îndreptată în această direcţie. Şi când şi-o 
îndrepta într-acolo, niciodată, ca acum sau altcând, nu 
făcea acest lucru într-o doară, ci totdeauna se concentra. 

— Eh, aşa da, Jack, acum pot să mă duc în colţişorul meu. 
Cinăm, Jack? 

Domnul Jasper deschise o uşă de la celălalt capăt al 
camerei, care dădea într-o odăiţă plăcut luminată, unde 
totul era pregătit şi unde o doamnă arătoasă tocmai punea 
farfuriile pe masă. 

— Ce spectacol îmbietor! strigă tânărul, bătând din 
palme. Fii atent, Jack, ia spune-mi, a cui aniversare e 
astăzi? 

— A ta nu, ştiu, răspunse domnul Jasper, făcând o pauză 
ca să se gândească. 

— Nu, nu a mea, ştiu şi eu! E ziua lui Pussy! 

Neclintită, privirea tânărului sugeră subit, prin cine ştie 
ce putere ciudată de înrâurire, schiţa aflată deasupra 
căminului. 

— Da, Jack, a lui Pussy! Trebuie să bem în sănătatea ei, 
urându-i mulţi ani. Vino, unchiule, şi condu-l la masă pe 
nepotul dumitale respectuos şi mort de foame. 

Când băiatul (care nu era decât un ţângău) aşeză o mâna 
pe umărul lui Jasper, Jasper, vesel şi cu vioiciune, puse şi el 
o mână pe umărul acestuia şi astfel, ca doi fraţi, se duc să 
cineze. 

— Aa, Doamne sfinte, iat-o şi pe doamna Tope! strigă 
băiatul. Mai drăguță ca niciodată. 


— Nu te ocupa de mine, domnişorule Edwin, rosti soţia 
paracliserului. Am eu grijă de asta. 

— Ba nu. Eşti mult prea frumuşică. Hai, sărută-mă, 
pentru că-i aniversarea lui Pussy. 

— Dacă aş fi în locul ei, tinere, ţi-aş arăta eu „Pussy”, cum 
o numeşti dumneata, reluă doamna 'Iope îmbujorându-se, 
după ce fu sărutată. Unchiul dumitale ţine prea mult la 
dumneata, asta este. Prea-ţi caută-n coarne, aşa socot eu; 
îţi închipui că-i de-ajuns să strigi de câteva ori Pussy, ca 
fetele să şi vină cu zecile. 

— Dumneata uiţi, doamnă Tope, interveni domnul Jasper, 
luându-şi locul la masă cu un zâmbet jovial, ca şi tu, Ned, că 
unchi şi nepot sunt cuvinte interzise aici printr-o înţelegere 
comună. Domnul fie lăudat pentru bucatele pe care le vom 
primi. 

— Parcă ai fi decanul! Martor Edwin Drood!... le rog, 
Jack, tranşează carnea, nu mai pot de foame. 

Această replică a slujit drept introducere la cină. 

In tot timpul mesei s-a vorbit puţin despre subiecte de 
actualitate sau despre vreun subiect anume. În cele din 
urmă, faţa de masă a fost ridicată, după care apăru o 
farfurie cu nuci şi o carafă cu vin de Xeres, îmbietor colorat. 

— Aşa... ia spune-mi, Jack, glăsui tânărul, oare simţi cu 
adevărat şi sincer că înrudirea noastră ar putea însemna o 
barieră între noi? Fu unul nu cred. 

— Unchii, Ned, sunt, de regulă, atât de vârstnici faţă de 
nepoţii lor, încât, instinctiv, simt acelaşi lucru. 

— De regulă! Ah, poate! Dar ce contează diferenţa de 
şase ani sau cam aşa ceva? In familiile numeroase există 
unchi mai tineri ca nepoţii lor. Zău, tare-aş vrea să fie astfel 
şi cu noi! 

— De ce? 

— Deoarece, dacă ar fi aşa, te-aş învăţa eu minte, Jack. Aş 
alunga grijile, care, deşi tânăr, albesc părul... grijile care-l 
vâră pe bătrân în groapă. Hei, Jack, să nu bei! 

— Şi de ce nu? 


— Mă mai întrebi de ce?... E ziua de naştere a lui Pussy, şi 
n-ai închinat în sănătatea ei! Mulţi ani trăiască Pussy! Adică 
mulţi ani fericiţi. 

Afectuos şi vesel, domnul Jasper atinse mâna întinsă a 
tânărului, ridicând paharul în tăcere. 

— Hip, hip, ura! strigă Ned. De zeci de ori ura, ura, 
ura!... Şi acum, Jack, hai să stăm puţin de vorbă despre 
Pussy. Sunt două perechi de spărgătoare de nuci? Dă-mi 
mie unul şi tu ia-l pe celălalt. (Crac!) Jack, cum o mai duce 
Pussy? 

— În privinţa muzicii? Foarte bine. 

— Ce om teribil de conştiincios eşti, Jack! Dar ştiu, ştiu, 
Dumnezeu să te binecuvânteze. E puţin cam neatentă, nu-i 
aşa? 

— Poate învăţa orice, numai să vrea. 

— Numai să vrea? Fir-ar să fie. Şi dacă nu? 

Se auzi un crac dinspre Jasper. 

— Cum ţi se pare, Jack? 

— Seamănă, într-adevăr, foarte bine cu schiţa ta, 
răspunse Jasper, din nou concentrându-se asupra 
portretului. 

— Şi eu sunt oarecum mândru de el, rosti tânărul, 
înălţându-şi cu plăcere privirea spre tablou; închise apoi un 
ochi şi fixă o perspectivă mai corectă, uitându-se peste 
marginea spărgătorului de nuci, ridicat în sus. L-am nimerit 
destul de bine din memorie. Trebuia să-i prind expresia 
cum se cuvine, pentru că am văzut-o pe Pussy destul de des. 

Crac! se auzi dinspre Edwin Drood. 

Crac! se auzi apoi dinspre Jasper. 

— De fapt - reluă tânărul, după un timp de tăcere, tot 
scotocind prin cojile de nuci, puţin înciudat - regăsesc 
această expresie ori de câte ori o văd pe Pussy. Dacă nu e 
întipărită pe chipul ei când vin, la plecare o las cu expresia 
asta... Ştii foarte bine, domnişoară mofturoasă şi 
impertinentă. Uf! 

Făcu un semn cu spărgătorul de nuci către tablou. 

Crac! Crac! Crac! Molcom, dinspre Jasper. 


Crac! Puternic, dinspre Edwin Drood. 

Tăcere de ambele părţi. 

— Ţi-ai pierdut graiul, Jack? 

— L-ai găsit pe-al tău, Ned? 

— Nu, dar zău... știi, la urma urmelor, nu-i aşa că... 

Domnul Jasper ridică din sprâncenele lui negre, iscoditor. 

— Nu-i aşa că-i neplăcut să fii împiedicat de a alege în 
această direcţie? Ascultă, Jack. Ascultă ce-ţi spun eu! Dacă 
aş avea posibilitatea să aleg, pe Pussy aş alege-o din toate 
fetele drăguţe din lume. 

— Dar n-ai această posibilitate. 

— "Tocmai de asta mă plâng eu. Răposatul meu tată şi 
răposatul tată al lui Pussy s-au apucat să hotărască 
anticipat căsătoria noastră. De ce... naiba, era cât pe aci să 
spun, dacă s-ar fi cuvenit, ştiind respectul pe care-l port 
memoriei lor... nu ne-au lăsat în pace? 

— Tţ, tţ, tţ, băiete dragă, îl mustră Jasper pe un ton de 
dezaprobare. 

— Tt, tţ, tț? Da, Jack, pentru tine totul merge strună. Tu 
n-ai de ce să te perpeleşti. Viaţa ta nu este redusă la scară, 
trasată dinainte, ca planul unui inginer topograf. Tu nu ai 
presentimentul neplăcut că eşti silit în alegerea ta, nici că o 
femeie e silită să te aleagă, sau că îi eşti dat cu de-a sila Poţi 
alege după bunul tău plac. Viaţa, pentru tine, este ca o 
prună cu bruma ei naturală, nimeni nu s-a ostenit să o 
curețe pentru tine... 

— Nu te opri, dragul meu. Continuă. 

— Te-am jignit cumva, Jack? 

— Cum să mă fi jignit? 

— Doamne sfinte. Jack, te-ai schimbat groaznic la faţă! Ţi 
s-au împăienjenit ochii într-un fel ciudat. 

Domnul Jasper, cu un zâmbet forţat, întinse mâna 
dreaptă vrând parcă să risipească orice teamă, şi între timp 
să-şi revină. După o vreme îngăimă: 

— Am luat opiu ca să-mi liniştesc suferinţa... o nelinişte 
care uneori mă copleşeşte. Efectul acestui medicament se 
abate asupra mea ca o pacoste sau ca un nor şi trece. Il vezi 


cum trece, se spulberă îndată. Nu te uita la mine. Are să 
treacă numaidecât. 

Cu o expresie de îngrijorare întipărită pe faţă, tânărul se 
supuse, lăsând ochii în jos, spre cenuşa din vatră. Jasper, 
fără a-şi odihni şi el ochii privind focul, încerca mai degrabă 
să capete tărie, prinzându-se cu putere, ferm, de braţul 
jilţului; rămase câteva clipe împietrit, apoi îşi reveni - pe 
frunte i se iviră broboane mari de sudoare. Văzându-l 
prăbuşit cum era în jilţ, nepotul se ocupă grijuliu de el, 
până când acesta se restabili de-a binelea. Venindu-şi în 
fire, Jasper puse afectuos o mână pe umărul nepotului său, 
şi, pe un ton mai puţin tulbure decât tâlcul vorbelor sale - 
oarecum în zeflemea, sau poate cu intenţia de a-l ocări - 
rosti astfel: 

— Se spune că orice casă ascunde o taină, iar tu, dragă 
Ned, ai crezut că într-a mea nu există taine. 

— Pe viaţa mea, Jack, aşa credeam. Totuşi, când mă 
gândesc că până şi în casa lui Pussy... dacă ar avea... şi îna 
mea... dacă aş avea... 

— Vorbeai tocmai (dar te-am întrerupt fără să vreau) de 
viaţa mea tihnită. Niciun fel de zbucium, de larmă, în jurul 
meu, nici griji legate de negoţ, de afaceri, nici tu riscuri, 
nici tu schimbare de casă... îţi apăream devotat artei de 
care mă ocup şi care înseamnă îndeletnicirea, plăcerea 
mea. 

— Chiar asta voiam să spun, Jack, dar vezi că tu, vorbind 
despre tine însuţi, laşi la o parte, aproape în mod necesar, 
multe din lucrurile despre care eu aş fi pomenit. De pildă: 
aş fi pomenit în primul rând de faptul că eşti atât de 
respectat în calitatea ta de prim cantor laic, mă rog, al 
acestei catedrale, despre reputaţia de care te bucuri pentru 
că ai făcut adevărate minuni cu corul; despre modul cum îţi 
alegi societatea şi despre faptul că deţii o poziţie atât de 
independentă în această localitate veche şi ciudată, despre 
darul de a preda (păi, până şi Pussy, căreia nu-i place să fie 
dăscălită, zice că n-a mai existat un asemenea maestru ca 
tine!), despre relaţiile tale... 


— Da, acum văd unde vrei să ajungi. Urăsc toate astea. 

— Urăşti toate astea, Jack?! exclamă tânărul, uimit. 

— Da, da. Monotonia chinuitoare a existenţei mele mă 
macină, mă zdrobeşte. Cum ţi s-a părut slujba? 

— Frumoasă! De-a dreptul dumnezeiască! 

— Mie deseori mi se pare diabolică. M-am săturat până 
peste cap. Ecoul propriului meu glas, pe sub bolțile 
catedralei, îşi bate joc parcă de cazna mea zilnică. Mă 
oboseşte mai mult decât pe orice amărât de călugăr, care 
înaintea mea a lenevit, o viaţă întreagă, prin locul ăsta 
sumbru. Călugărul, ca să se mai consoleze, se putea apuca 
(şi făcea acest lucru) să scrijeleze demoni în lemnul 
stranelor, al scaunelor, al pupitrelor. Dar eu ce să fac? Să 
mă apuc de scrijelit demoni în inimă? 

— Şi eu, Jack, care credeam că ţi-ai găsit limanul în viaţă, 
rosti, mirat, Edwin Drood, şi se aplecă înainte în scaun, ca 
să pună o mână, din compasiune, pe genunchiul lui Jasper, 
privindu-l cu o expresie plină de nelinişte întipărită pe faţă. 

— Ştiam că aşa crezi. loată lumea crede astfel. 

— Da, îmi închipui, încuviinţă Edwin, căzând pe gânduri. 
Pussy, în orice caz. 

— Când ţi-a spus ea asta? _ 

— Ultima oară când am fost aici. lţi aduci aminte, acum 
trei luni. 

— Şi cum s-a exprimat? 

— Aa, mi-a spus doar atât, că e eleva ta şi că eşti născut 
pentru această profesiune. 

Tânărul aruncă o privire spre tablou. Jasper vedea 
portretul în sinea lui. 

— Orice ar fi, dragă Ned, reluă Jasper, clătinând din cap 
cu o bună dispoziţie resemnată, trebuie să mă supun 
acestei profesiuni cu care, aparent, mă identific. Acum e 
prea târziu să-mi găsesc o alta. E o confidenţă, rămâne 
între noi. 

— O voi păstra cu sfinţenie, Jack. 

— 'Ţi-am făcut-o pentru că... 


— Ştiu şi simt. Pentru că suntem prieteni intimi şi pentru 
că ţii la mine şi ai încredere în mine, aşa cum şi eu ţin la 
tine şi am încredere în tine. Dă-mi amândouă mâinile, Jack. 

Cei doi se ridicară în picioare privindu-se ţintă în ochi, 
unchiul, ţinând mâinile nepotului într-ale sale, rosti: 

— Ei, acum ştii, nu-i aşa, că până şi un biet cantor anost, 
care toceşte de zor partitura în firida lui, poate fi tulburat 
de vreo ambiţie, aspirație, de nelinişte, nemulțumiri, oricum 
le-am numi. 

— Da, dragă Jack. 

— Şi-ai să-ţi aduci aminte? 

— Dă-mi voie să te-ntreb, dragă Jack, cum crezi oare că 
aș putea uita cele ce mi-ai spus tu cu atâta însufleţire? 

— Atunci, ia-le drept un avertisment. 

Retrăgându-şi mâinile şi făcând un pas înapoi, Edwin se 
opri o clipă ca să desluşească tâlcul acestor ultime cuvinte. 
Apoi spuse, vizibil emoţionat: 

— Mi-e teamă că nu-s decât un biet tânăr superficial, 
Jack, care nu are un cap prea strălucit. Desigur, sunt tânăr 
şi poate odată cu vârsta n-o să deven mai rău. Oricum ar fi, 
sper că am oarecare intuiţie prin care simt - simt profund - 
caracterul generos şi dezinteresat al destăinuirilor tale 
dureroase, făcute din adâncul inimii, care pentru mine sunt 
ca un avertisment. 

Chipul şi tot corpul lui Jasper deveniră atât de rigide 
încât până şi respiraţia îi încetase parcă. 

— N-aş putea să nu observ, Jack, că această mărturisire 
te-a costat un mare efort şi că ai fost foarte mişcat, aşa cum 
nu eşti de obicei. Fireşte, ştiu că ţii extrem de mult la mine, 
dar de fapt nu mă aşteptam, aş spune, să te sacrifici astfel 
pentru mine. 

Recăpătându-şi respiraţia fără nicio tranziţie între cele 
două stări complet diferite, domnul Jasper ridică din umeri, 
începu să râdă şi schiţă un gest nedefinit cu mâna dreaptă. 

— Nu, te rog nu-ţi ascunde sentimentele, Jack, eu 
vorbesc foarte serios. Nu mă îndoiesc câtuşi de puţin că 
acea stare sufletească maladivă pe care mi-ai descris-o atât 


de sugestiv n-ar fi însoţită de o suferinţă reală, greu de 
îndurat. Dar, Jack, dă-mi voie să te asigur din nou că în ce 
mă priveşte nu m-ar putea copleşi. Nu cred să fie cazul cu 
mine. In mai puţin de un an, ştii, o retrag pe Pussy de la 
şcoală pentru a deveni doamna Drood. Apoi voi lucra ca 
inginer în Orient şi o iau şi pe Pusşy cu mine. Dar deşi acum 
ne-am cam ciondănit din cauza monotoniei inevitabile în 
care decurge iubirea noastră, cu un deznodământ stabilit 
dinainte, nu mă îndoiesc, totuşi, că o s-o ducem minunat 
când totul se va sfârşi şi nu se va mai putea face nimic. Pe 
scurt, Jack, ca să mă-ntorc la cântecul vechi pe care-l 
cântam în timpul mesei (şi cine ştie cântece vechi mai bine 
ca tine?) nevasta o să joace, iar eu cânta-voi, şi-om trece 
ziua-n veselie. Că Pussy e frumoasă, nu mai încape 
îndoială... şi când ai să fii pe cât de frumoasă pe atât de 
bună, micuța mea impertinentă - din nou apostrofând 
portretul - voi arde parodia asta şi voi picta un altul pentru 
profesorul tău de muzică. 

Domnul Jasper, ţinând bărbia sprijinită în mână şi cu o 
expresie de visătoare bunăvoință întipărită pe chip, 
urmărise atent fiecare căutătură, fiecare gest, de care 
fuseseră însoţite aceste cuvinte. Păstră aceeaşi atitudine şi 
după ce termină ce avea de spus, fascinat parcă de 
interesul puternic pe care-l nutrea faţă de spiritul acesta 
tânăr, pe care într-atât îl îndrăgea. Apoi glăsui, zâmbind 
molcom: 

— Aşadar, nu te laşi avertizat? 

— Nu, Jack. 

— Nu vrei să fii avertizat? 

— Nu, Jack, nu de tine. Nu numai că nu mă consider ca 
fiind în pericol, dar nici nu vreau să te aud vorbind pe acest 
ton. 

— Ce-ar fi să facem o plimbare prin curtea bisericii? 

— Perfect. N-ai nimic împotrivă dacă mă abat o clipă 
până la Casa Maicilor să las un pachet?... Nişte mănuşi 
pentru Pussy... atâtea perechi câţi ani împlineşte astăzi. 
Ideea are ceva poetic, Jack, nu-i aşa? 


Domnul Jasper, în aceeaşi postură, continuă: 

— Nimic în viaţă, Ned, nu-i nici pe jumătate atât de 
frumos ca iubirea! 

— Pachetul se află în buzunarul pardesiului meu. Trebuie 
să-l duc astă-seară, altminteri toată poezia s-a dus. Nu este 
îngăduit să faci vizite seara acolo, dar să laşi un pachet... 
Sunt gata, Jack. 

Domnul Jasper renunţă la atitudinea sa contemplativă şi 
plecară împreună. 


CAPITOLUL III 


CASA MAICILOR 


Din destule motive, pe care această povestire le va 
dezvălui treptat, trebuie conferit un nume fictiv 
străvechiului oraş arhiepiscopal. Să ne oprim, în aceste 
pagini, la acela de Cloisterham. 

Odinioară druizii!2* s-ar putea să-l fi cunoscut sub un alt 
nume, sub un altul romanii, fără îndoială saxonii sub un 
altul, sub un altul normanzii. Ce mai contează un nume mai 
mult sau mai puţin de-a lungul atâtor veacuri, pentru 
cronicile sale prăfuite! 

Cloisterham este un oraş antic, loc nepotrivit de şedere 
pentru cei care tânjesc după zarva lumii. Un oraş monoton, 
liniştit, în care peste tot pluteşte un iz de pământ venind de 
la criptele catedralei. Are atâtea morminte monastice, încât 
copiii din Cloisterham pun să crească salată micuță în 
ţărâna stareţilor şi a stareţelor şi fac plăcinte din lutul 
călugăriţelor şi al călugărilor, iar plugarul de pe câmpurile 
din partea locului are pentru lorzii trezorieri, pentru 
arhiepiscopi, episcopi, şi alţii deopotrivă, atenţia pe care 
căpcăunul din poveste o avea faţă de oaspetele nepoftit, şi 
le macină oasele ca să-şi facă pâinea. 

Este un oraş care dormitează, Cloisterham, ai cărui 
locuitori par să-şi închipuie, cu o lipsă de temeinicie mai 
degrabă ciudată decât arareori întâlnită, că toate 
transformările care ar fi trebuit să aibă loc s-au şi petrecut 
şi că nu mai au la ce să se aştepte. Stranie etică, având 
rădăcini în această antichitate, mai străveche decât orice 
vestigii antice! 

Străzile din Cloisterham sunt atât de tăcute (deşi gata să 
producă un ecou la cea mai mică adiere) încât, vara, 
obloanele prăvăliilor rar se întâmplă să fie trântite de 
perete de vântul sudic; cât despre călătorul ars de soare, 
care trece pe acolo şi priveşte în stânga şi-n dreapta, acesta 
iuţeşte puţin pasul ca să treacă mai repede de bariera 
oraşului cu respectabilitatea lui apăsătoare. Ispravă lesne 
de adus la îndeplinire, deoarece străzile din Cloisterham 


sunt, într-un fel, o singură străduţă îngustă prin care se 
intră şi prin care se iese - restul fiind nişte ogrăzi de cele 
mai multe ori ca vai de lume, cu pompe de apă şi fără niciun 
drumeag, excepţie făcând curtea catedralei, iar cartierul 
pavat al quakerilori:*+ seamănă foarte bine, în privinţa 
culorii şi a aspectului general, cu o pălărie de călugăriţă din 
ordinul quakerilor, aflată într-un ungher întunecat. 

Într-un cuvânt, Cloisterham este un oraş dintr-o epocă 
pierdută în negura timpurilor, cu dangătul răguşit al 
clopotului de la catedrală, cu croncănitul răguşit al ciorilor 
care dau târcoale turnului catedralei, cu accentele încă şi 
mai răguşite dar mai puţin limpezi ale ciorilor cu chip de 
om care iau loc jos, în stranele catedralei. Ruinele unor 
vechi ziduri, pietrele provenind de la capele şi capiteluri, de 
la schituri şi mănăstiri, au slujit, la întâmplare, fără să se 
ţină seamă de nimic, pentru înjghebarea multor case cu 
grădini, aşa cum o seamă de idei împletite alandala s-au 
integrat în capetele multor cetăţeni de prin partea locului. 

Totul aparţine aici trecutului. Până şi singurul cămătar de 
aici nu mai primeşte nimic amanet, de multă vreme, însă 
oferă zadarnic spre vânzare un stoc de lucruri 
nerăscumpărate, din care cele mai costisitoare articole sunt 
nişte ceasornice vechi, întunecate şi palide, ce par că asudă 
încetişor; nişte cleşti, fără luciu, pentru zahăr, cu braţe care 
nu mai prind, şi tomuri ciudate de cărţi deprimante. 

Cele mai numeroase şi totodată mai agreabile mărturii că 
viaţa propăşeşte în Cloisterham sunt oferite de vegetaţia 
nenumăratelor grădini. Chiar şi teatrul micuţ, căzut în 
paragină, are biata lui fâşie de grădină, unde duhul răului, 
când dispare de pe scenă ca să se cufunde pe tărâmuri 
infernale, se prăvale printre straturile de fasole violacee 
sau printre cojile de stridii, după anotimp. 

În centrul oraşului Cloisterham se înalţă Casa Maicilor - 
un edificiu venerabil, din cărămidă, a cărei denumire de 
astăzi se trage neîndoielnic din legenda care spune că 
odinioară aici a fost o mănăstire. Pe frumosul grilaj 


împrejmuitor al vechii curţi se află o piatră strălucitoare de 
alamă pe care scânteiază cuvintele: 
PENSION DE DOMNIȘOARE 
DRA. TWINKLETON 

Fațada casei este veche şi coşcovită, iar placa de alamă 
atât de sclipitoare şi de plăcută la văz, încât, pentru străinii 
cu fantezie, aceasta ar sugera, în general, ideea unui 
filfizon bătrân şi decrepit cu un monoclu mare, modern, pus 
la un ochi beteag. 

Dacă odinioară călugărițele - o generaţie de fiinţe pare- 
se mai mult supuse decât neînduplecate - îşi plecau 
îndeobşte capetele lor contemplative ca să nu se lovească 
de grinzile din tavanul numeroaselor cămăruţe joase ale 
clădirii, dacă şedeau la ferestruicile scunde şi lunguieţe, 
depănându-şi rugăciunile întru umilire, în loc de a face 
coliere din mătănii pentru a se împodobi, dacă se lăsau 
zidite de vii în unghere stranii, în cornişele proeminente ale 
edificiului, pentru că mai purtau în ele germenul 
indistructibil al naturii mame care continua să fermenteze 
păstrând încă trează lumea în inimile lor - toate acestea ar 
putea fi chestiuni capabile să intereseze nălucile (de cumva 
există), care bântuie casa, nemenţionate însă în rapoartele 
semestriale întocmite de domnişoara Twinkleton, nici în 
nomenclatura articolelor cuprinse în preţul obişnuit al 
pensionului sau în cel suplimentar. Doamna care se ocupă 
de prezentarea poetică a avantajelor acestui aşezământ în 
schimbul unei sume mai mari (sau mai mici) pe trimestru, 
nu inserează în prospectul său astfel de probleme sterile. 

Aşa precum în unele cazuri de beţie sau de mesmerismi4 
există două stări de conştiinţă, care niciodată nu se 
ciocnesc, fiecare din ele urmând cursul său separat de 
parcă ar fi continue, nu întrerupte (astfel, dacă ascund 
ceasul, beat fiind, trebuie să mă îmbăt din nou ca să-mi 
aduc aminte unde l-am pus), la fel şi domnişoara Twinkleton 
avea două ipostaze diferite şi separate de a fi. In fiecare 
noapte, din clipa în care tinerele se retrăgeau să se 
odihnească, domnişoara Twinkleton îşi aranja puţin buclele, 


îşi înviora uşor ochii, devenind o domnişoară Twinkleton 
mai însufleţită decât cea pe care o ştiuseră vreodată 
elevele. Noapte de noapte, la aceeaşi oră, domnişoara 
Twinkleton relua conversaţia din ajun despre micile 
scandaluri amoroase din Cloisterham, despre care, ziua, 
habar n-avea, amintindu-şi de un sezon anume de la 
Izvoarele  Tunbridgei::+ (numite în glumă de către 
domnişoara 'Twinkleton, în această ipostază a existenţei ei, 
„Izvoare”), adică sezonul în care un anume domn desăvârşit 
(numit de către domnişoara Twinkleton, în această ipostază 
a exisenţei sale, „zănaticul domn Porters”) i-a dezvăluit 
omagiul inimii sale, despre care domnişoara Twinkleton, în 
ipostaza de şcolăriţă a existenţei ei, era tot atât de 
insensibilă ca şi un stâlp de granit. Confidenta domnişoarei 
Twinkleton în amândouă ipostazele existenţei sale, şi care 
ştia să se adapteze şi la una şi la cealaltă, era o doamnă 
Tisher - văduvă plină de deferenţă, adusă de spate, cu o 
tuse cronică şi voce sugrumată, care se ocupa de garderoba 
fetelor şi care nu pierdea niciodată prilejul să le dea de 
înţeles că a trăit zile mai fericite. Poate că ăsta era motivul 
pentru care printre slujnice exista credinţa, transmisă din 
generaţie în generaţie, cum că defunctul Tisher fusese 
frizer. 

Eleva favorită din Casa Maicilor era domnişoara Rosa 
BudiS:*, fireşte poreclită Rosebud (Boboc de Trandafir); 
minunat de drăguță, minunat de copilăroasă, minunat de 
extravagantă. Tinerele colege nutreau faţă de domnişoara 
Bud un interes manifestat cu sfială (fiind romantic), 
deoarece aflaseră că i-a fost ales un soţ, prin testament, 
tutorele rămânând dator să acorde mâna fetei de îndată ce 
tânărul împlinea vârsta cuvenită. 

De-a lungul existenţei sale seminariale, domnişoara 
Twinkleton a combătut latura romantică a acestui destin, 
clătinând din cap dinapoia umerilor rotunzi ai domnişoarei 
Bud şi meditând la soarta nefericită a acestei micuţe 
victime sacrificate. Dar fără un alt rezultat - cel mult poate 
uneori înrâurirea rămasă neobservată a zănaticului domn 


Porters să-i fi subminat strădania -, atâta doar că atitudinea 
ei stârnea în dormitor, în rândul fetelor, ţipătul unanim: 

— Ah, draga mea! Ce fată bătrână şi acră e domnişoara 
asta Twinkleton! 

In Casa Maicilor nu domnea niciodată o fierbere mai 
mare ca atunci când acest soţ impus venea să o vadă pe 
domnişoara Rosebud.  Domnişoarele  pricepeau, în 
unanimitate, că tânărul fusese învestit în mod legal cu acest 
privilegiu şi că dacă domnişoara Twinkleton i-ar fi contestat 
dreptul, ar fi fost numaidecât luată pe sus şi transportată de 
acolo. Când clinchetul clopoţelului de la poartă trebuia să-i 
vestească sosirea, în clipa când răsuna, orice domnişoară 
care ar fi putut, sub un pretext ori altul, să vină la fereastră, 
venea la fereastră, iar cele care trebuiau să „exerseze” 
exersau anapoda; la ora de franceză se făcea atâta 
harababură încât profesoara se învârtea de colo până colo 
tot aşa de iute precum o sticlă la o petrecere de cheflii, din 
secolul trecut. 

În după-amiaza zilei imediat următoare mesei luate în 
doi, clopoţelul începu să sune, cu obişnuitul efect emotiv. 

— Domnul Edwin Drood doreşte s-o vadă pe domnişoara 
Rosa. 

Astfel anunţă femeia de scrviciu de la vorbitor. 

Domnişoara 'Iwinkleton, cu un aer de o melancolie 
exemplară, se întoarce către cea sacrificată şi rosteşte: 

— "Te poţi duce jos, draga mea. 

Domnişoara Bud se duce jos, urmărită de toate privirile. 

Domnul Edwin Drood aşteaptă chiar în salonul 
domnişoarei Twinkleton: o încăpere cochetă, care nu 
conţine nimic legat direct de studiu decât un glob al 
pământului şi altul ceresc. Aceste expresive instrumente de 
lucru dădeau de înţeles (părinţilor şi tutorilor) că, pe 
domnişoara Twinkleton, până şi atunci când se retrăgea sub 
acope- rământul locuinţei sale particulare, simţul datoriei o 
silea, în orice clipă, să devină un soi de evreică rătăcitoare, 
cutreierând pământul sau luându-şi zborul spre ceruri în 
căutarea unor cunoştinţe utile elevelor sale. 


Slujnica - nouă în serviciu, nu-l mai văzuse pe logodnicul 
domnişoarei Rosa, cu care dă ochii prin balamalele uşii 
deschise, lăsată deschisă tocmai în acest scop - coboară, cu 
un aer vinovat şi împleticindu-se, scările de la bucătărie, 
când iată că o micuță apariţie fermecătoare, ţinând obrazul 
ascuns într-un şorţuleţ de mătase, care aproape că-i 
acoperea capul, se strecoară în salon. 

— Ah! ce caraghioslâc! rosteşte apariţia, stând locului, şi 
apoi dându-se un pas înapoi. Nu-i aşa, Eddy!? 

— Nu-i aşa, ce, Rosa? 

— Nu mai înainta, te rog. E aşa de absurd. 

— Ce e absurd, Rosa? 

— "Toată istoria asta. Ce absurd este să fii orfană şi 
logodită. E aşa de absurd să ai mereu după tine fetele şi 
slujnicele la pândă, ca şoarecii în pardoseală, e aşa de 
absurd să te auzi chemată aici! 

S-ar părea că în timp ce rosteşte această plângere, 
apariţia ţine degetul mare în colţul gurii. 

— Afectuoasă primire-mi mai faci, Pussy, n-am ce zice! 

— Ei, într-un minut, Eddy, am să fiu cu totul alta, în clipa 
asta nu pot însă. Ce mai faci? (foarte scurt). 

— N-aş putea spune, Pussy, că mă simt mult mai bine 
văzându-te, pentru că de fapt nici nu te văd. 

După această a doua dojană, un ochişor îndărătnic 
străluci la un capăt al şorţului, dar din nou se făcu nevăzut, 
odată cu exclamaţia 

— O, Doamne sfinte! Ţi-ai tăiat părul! 

— Cred că mai bine-mi tăiam capul, spuse Edwin; îşi 
ciufuli părul cu pricina, aruncând o privire în oglindă şi 
bătând nerăbdător din picioare. Să plec? 

— Nu, nu încă, Eddy. Toate fetele o să mă-ntrebe de ce-ai 
plecat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Rosa, vrei să-ţi 
descoperi o dată căpşorul acela caraghios şi să-mi dai bună 
ziua? 

— Bine-ai venit, Eddy, rosti ea, lăsând în jos şorţuleţul de 
pe capul copilăros. Poftim! Eşti mulţumit, sunt sigură! Dă- 


mi mâna. Nu, nu te pot săruta, pentru că am o bomboană 
acră în gură. 

— Dar te bucuri măcar, Pussy, că mă vezi? 

— Aa, da, grozav mă bucur... Vino şi ia loc... Domnişoara 
Twinkleton. 

Când aveau loc asemenea vizite, obiceiul acestei 
excelente fiinţe era să apară din trei în trei minute, fie 
personal sau în persoana doamnei Tisher, şi să facă o jertfă 
pe altarul Purităţii, prefăcându-se că are nevoie de un 
obiect oarecare. In momentul de faţă, domnişoara 
Twinkleton se strecoară grațios înăuntru şi apoi afară: 

— Ce mai faci, domnule Drood? spuse în trecere. Cât de 
bucuroasă sunt că te revăd. Vă rog să mă scuzaţi... 
Penseta... Mersi! 

— Am primit mănuşile aseară, Eddy, şi mi-au plăcut foarte 
mult. Sunt o frumuseţe. 

— Hm, şi asta e ceva, rosti logodnicul, mormăind 
oarecum. Sunt foarte recunoscător pentru cel mai mic 
cuvânt de încurajare. Cum ţi-ai petrecut ziua de naştere, 
Pussy? 

— Încântător! Toată lumea mi-a dat câte un cadou. Ce 
banchet s-a făcut! Ce bal a fost seara! 

— Ee, banchet... ce bal? S-ar părea că totul s-a petrecut 
destul de bine, Pussy, fără mine. 

— În-cân-tă-tor! strigă Rosa cât se poate de spontan şi 
fără pic de rezervă. 

— Aş! Şi în ce-a constat banchetul? 

— Tarte, portocale, jeleuri, crevete. 

— Aţi avut şi parteneri la bal? 

— Am dansat între noi, domnule, se înţelege. Câteva fete 
au jucat rolul fraţilor lor. A fost aşa de nostim! 

— N-a avut niciuna ideea să joace rolul... J 

— Tău? Vai, da! strigă Rosa, râzând din toată inima. Asta 
a fost primul lucru la care s-au gândit. 

— Sper că l-a interpretat ca lumea, spuse Edwin cam în 
doi peri. 

— Aa, excelent!... N-aş fi dansat cu tine, ştii... 


Edwin, care nu prea înţelegea ce voia să spună, ar fi dorit 
să afle dacă îşi poate îngădui libertatea de a întreba de ce? 

— Pentru că eram aşa de plictisită de tine, îi răspunse 
Rosa. Dar văzând că tânărul se întunecă la faţă, adăugă 
repede, scuzându-se totodată: dragă Eddy, şi tu erai la fel 
de plictisit de mine, ştii... 

— Rosa, am spus eu asta? 

— Să spui asta! Ai spus tu asta vreodată? Nu, ai lăsat 
doar să se vadă. Aa, ce bine a redat acest lucru! exclamă 
Rosa, cu subită admiraţie pentru cea care jucase rolul 
logodnicului. 

— Ceea ce mă izbeşte e că fata aceea trebuie să fie al 
naibii de neruşinată, spuse Edwin Drood. Aşa că, Pussy, ţi-ai 
petrecut pentru ultima oară ziua de naştere în casa asta 
veche. 

— Ah, da! 

Rosa îşi împreună mâinile, privi în jos, oftând, şi scutură 
din cap. 

— S-ar zice că-ţi pare rău, Rosa. 

— Imi pare rău după bietele astea locuri străvechi. 
Câteodată simt că o să-mi lipsească, oarecum; sunt atât de 
tânără, şi o să fiu atât de departe... 

— N-ar fi poate mai bine, Rosa, să ne oprim din drum? 

Ridică ochii spre el, fulgerându-l cu o privire fugară; în 
clipa următoare clătină din cap, oftă şi din nou se uită în jos. 

— Asta înseamnă, Pussy, că amândoi suntem nişte 
resemnaţi, nu-i aşa? 

Fata încuviinţă din cap şi după o scurtă tăcere izbucni, 
plină de drăgălăşenie: 

— Ştii cu trebuie să ne căsătorim, Eddy, şi încă până la 
plecarea mea de aici - dacă nu, bietele fete vor fi îngrozitor 
de dezamăgite! 

In clipa aceasta pe faţa soţului făgăduit se citea mai 
degrabă compasiune pentru ea şi pentru sine, decât 
dragoste. Apoi, schimbându-şi atitudinea, întrebă: 

— N-ai vrea să facem o plimbare, dragă Rosa? 


Rosa, draga de ea, nu părea deloc hotărâtă în această 
privinţă, până ce chipu-i, cu o expresie hazliu de gravă, se 
luminează. 

— Aa, da, Eddy, hai să ieşim la plimbare! Şi să-ţi spun 
cum procedăm. Iu ai să te prefaci că eşti logodit cu o alta, 
iar eu am să mă prefac că nu sunt logodită cu nimeni; în 
felul ăsta n-o să ne mai certăm. 

— Crezi că aşa o să evităm cearta, Rosa? 

— Sunt sigură. Ssst! Fă-te că te uiţi pe fereastră... uite-o 
pe doamna Tisher. 

Printr-un întâmplător concurs de împrejurări, 
impunătoarea doamnă Tisher apare la orizont, foindu-se 
prin cameră ca strigoiul legendar al unei văduve în fuste de 
mătase. 

— Sper că domnul Drood o duce bine cu sănătatea? Nici 
n-ar fi trebuit să mai întreb judecând după înfăţişare. Cred 
că nu deranjez pe nimeni, dar era un cuţit de tăiat hârtie... 
Aa, mulţumesc, ştiam eu! şi apoi dispăru cu prada. 

— Şi încă ceva, Eddy, dacă vrei să-mi faci un serviciu, zise 
Rosebud. De îndată ce ieşim, mă laşi pe mine mai în afară, 
iar tu rămâi chiar lângă casă... şi să te strângi, să te lipeşti 
de zid. 

— Sigur, Rosa, dacă doreşti. Dar aş putea să te-ntreb de 
ce? 

— Aa, pentru că nu vreau să te vadă fetele. 

— E o zi frumoasă... ai fi preferat cumva să port cu mine 
o umbrelă? 

— Nu te ţine de fleacuri, domnule. Nu ţi-ai lustruit 
cizmele, spuse ea, ţuguindu-şi buzele şi ridicând un umăr. 

— Poate că acest lucru o să le scape fetelor, chiar dacă m- 
or vedea, remarcă Edwin, uitându-se la cizme, deodată 
neplăcut impresionat de felul cum arătau. 

— Nimic nu le scapă, domnule. Şi-apoi ştiu ce are să se 
întâmple. Unele se vor agăța de mine spunând (deoarece n- 
au lacăt la gură), că dacă ar fi în locul meu ele nu s-ar 
logodi în veci cu amorezi care n-au cizmele făcute. Na! uite- 
o pe domnişoara Twinkleton. O să-i cer voie să ieşim. 


Într-adevăr, discreta doamnă se auzea afară, întrebând o 
fiinţă închipuită, pe un ton de conversaţie, amabilă, în timp 
ce se apropia: 

— Aa, serios? Eşti chiar aşa de sigură că ai văzut cutiuţa 
cu nasturi de sidef pe masa de lucru din camera mea? 

Numaidecât i se ceru permisiunea pentru plimbare şi ea 
o acordă grațios. Puţin mai târziu tânăra pereche ieşea din 
Casa Maicilor cu toată precauţiunea ca nu cumva să se 
descopere starea jalnică a cizmelor domnului Drood, 
precauţiune, să nădăjduim, suficientă pentru liniştea 
viitoarei doamne Edwin Drood. 

— Pe unde o luăm, Rosa? 

— Aş vrea să trec pe la prăvălia cu locum, răspunse ea. 

— Cu ce...? 

— Nişte dulciuri turceşti, domnule. Vai de mine, habar n- 
ai de nimic! Treci drept inginer şi nici n-ai auzit de locum. 

— Păi, cum să fi auzit, Rosa? 

— Pentru că mie-mi place foarte mult. Oo! am uitat că 
trebuie să ne prefacem. Nu, nu-i nevoie să fi auzit de locum 
- dar să nu mai pomenim de asta. 

Astfel, Edwin a fost dus, vrând-nevrând, la prăvălia 
negustorului de locum, unde Rosa îşi cumpără o cantitate 
oarecare şi, după ce-i oferă şi lui puţin (iar el refuză cam 
indignat), începe să se înfrupte vârtos, după ce, în prealabil 
şi-a scos, împăturindu-le, o pereche de mănuşi roz, ca 
petalele de trandafir. 

La răstimpuri îşi trecea peste buzele roz un degeţel 
trandafiriu, ca să le curețe de zahărul praf rămas de la 
locum. 

— Acum, fii bun, Eddy, şi intră în rol... Aşadar, eşti 
logodit? 

— Aşadar, sunt logodit. 

— E drăguță? 

— Fermecătoare. 

— Inaltă? 

— Imens de înaltă. 

Rosa era scundă. 


— Trebuie să fie lipsită de graţie, insinuă Rosa, molcom. 

— Pardon, câtuşi de puţin. Spiritul de contradicţie se 
trezi în el. Este ceea ce numim o femeie frumoasă, o femeie 
splendidă. 

— Cu un nas mare, desigur, insinuă din nou, molcom. 

— Fireşte, nu are nas mic, răspunse iute. 

Nasul Rosei era micuţ. 

— Cu un nas lung, palid şi un neg roşu în vârf. Cunosc 
genul ăsta de nas, spuse Rosa, dând mulţumită din cap, şi 
savurându-şi în tihnă locumul. 

— Nu cunoşti genul ăsta de nas, Rosa, replică el, cu 
oarecare căldură, pentru că nu-i de loc aşa. 

— N-are un nas palid, Eddy? 

— Nu. 

Era hotărât să nu cedeze. 

— Are un nas roşu? Oo! Nu-mi plac nasurile roşii. De fapt, 
poate oricând să şi-l dea cu pudră. 

— S-ar sfii să şi-l dea cu pudră, reluă Edwin, întărâtat. 

— Zău? Ce creatură stupidă trebuie să fie! In tot ce face 
e aşa stupida? 

— Nu, niciodată. 

După o pauză, în care timp Edwin nu slăbi din ochi chipul 
năbădăios şi aprig al fetei, Rosa adăugă: 

— Şi această creatură nemaipomenit de sensibilă se 
complace la gândul că are să fie dusă în Egipt, nu-i aşa, 
Eddy? 

— Da. Dovedeşte un interes sensibil pentru triumfurile 
ingeniozităţii tehnice, mai ales când e vorba ca inginerii să 
schimbe radical condiţiile dintr-o ţară neevoluată. 

— Nu mai spune! exclamă Rosa, ridicind din umeri şi 
chicotind, mirată. 

— Ai ceva împotrivă? întrebă Edwin, coborând privirea, 
semeţ, asupra chipului frumos al fetei. Ai ceva împotrivă, 
Rosa, că nutreşte acest interes? 

— Impotrivă? Dragul meu Eddy! Dar la urma urmelor, 
oare fata asta nu detestă cazanele şi toate celea? 


— Pot să-ţi răspund că nu e atât de stupidă încât să 
deteste cazanele, îi întoarse el vorba, răstit, dar n-aş putea 
răspunde cum vede ea „toate celea”, zău, nu ştiu ce înţelegi 
prin „toate celea”. 

— Cum, nu-i urăşte ea pe arabi, pe turci, pe felahi şi aşa 
mai departe...? 

— Nu, cu siguranţă, spuse el pe un ton foarte răspicat. 

— Dar atunci trebuie să urască măcar piramidele? Nu-i 
aşa, Eddy? 

— Şi de ce ar fi chiar atât de gâsculiţă... adică o gâscă 
atât de mare încât să urască piramidele? 

— Ah! N-ar strica s-o auzi pe domnişoara Twinkleton - 
Rosa dădea mereu din cap, desfătându-se cu delicioasele 
dulciuri - când ne omoară cu tot felul de istorii... atunci n-ai 
mai întreba de ce. Cu plicticoasele alea de catacombei!7+ 
vechi! Cu Isis!8* şi Ibis: şi Cheopsit+ şi faraoni!11+... Cine 
se mai sinchiseşte de toate astea? Şi pe urmă povestea 
aceea cu Belzonii12+, sau mai ştiu eu cum îl chema, pe care 
l-au scos afară de picioare, mai mult mort decât viu, din 
pricina liliecilor şi a prafului. Toate fetele spuneau că aşa-i 
trebuie, mai rău să i se fi întâmplat, şi ar fi dorit să-l ştie 
mort de-a binelea. 

Cei doi tineri, unul lângă altul, fără să se fi luat la braţ, se 
plimbau, agale, prin preajma străvechii catedrale. Se 
opreau din când în când, lăsând urme adânci de paşi peste 
frunzele căzute. 

— Ei bine! exclamă Edwin, după o pauză îndelungată. N- 
are rost s-o ţinem aşa într-una ca de obicei. 

Rosa smuci din cap şi mărturisi că nu vrea s-o ţină aşa 
într-una. 

— Iată un sentiment drăguţ, Rosa, considerând că... 

— Considerând ce? 

— Dacă spun ce, te superi iar! 

— Adică tu te superi, Eddy. Nu fi atât de puţin generos. 

— Puțin generos! Îmi place! 

— Atunci mie nu-mi place, şi ţi-o spun de la obraz. 

Rosa ţuguie buzele. 


— Bine, Rosa, te întreb, cine a vorbit dispreţuitor despre 
profesia şi despre ţelurile mele? 

— Nu cumva ai de gând să te înmormântezi în piramide? 
îl întrerupse, arcuindu-şi sprâncenele delicate. Niciodată nu 
mi-ai spus că ai de gând. Dacă-i aşa, de ce n-ai pomenit 
niciodată despre acest lucru? Nu pot să-ţi ghicesc 
proiectele. 

— Păi, Rosa, draga mea, ştii foarte bine ce vreau să spun. 

— Bine, dar nu tu ai început să vorbeşti despre namila 
aceea odioasă cu nas roşu? Şi-l pudrează, şi-l pudrează, şi-l 
pudrează! strigă Rosa, făcând haz, şi asta din spirit de 
contradicţie. 

— Oricum aş da-o, eu nu pot avea niciodată dreptate în 
aceste discuţii, spuse Edwin, oftând şi căutând să se 
resemneze. 

— Cum ar fi cu putinţă, domnule, să ai dreptate când 
mereu greşeşti? Cât despre Belzoni, presupun că a şi murit 
- chiar sper din toată inima -, dar cum e posibil să te 
intereseze picioarele lui sau faptul că o să moară sufocat? 

— E aproape timpul să te întorci, Rosa. N-a fost o 
plimbare prea plăcută, nu-i aşa? 

— Plăcută? Groaznic de neplăcută, domnule! Dacă o să 
urc în cameră de cum ajung şi o să plâng de n-o să mai pot 
lua lecţia de dans, să ştii că tu eşti de vină! 

— Hai să fim prieteni, Rosa. 

— Ah! exclamă Rosa, scuturând din cap şi izbucnind în 
lacrimi, cu adevărat. Aş vrea să putem fi prieteni! Dar 
fiindcă nu putem fi, de aceea ne chinuim astfel unul pe altul. 
Eu sunt prea tânără, Eddy, pentru o asemenea suferinţă 
adâncă... câteodată sufăr, sufăr, într-adevăr. Nu te supăra. 
Ştiu că şi tu suferi, prea adeseori. Ar fi fost mai bine pentru 
amândoi dacă lăsam lucrurile în voia soartei. Acum vorbesc 
foarte serios, nu vreau să te bat la cap. Hai să fim indulgenţi 
unul cu altul, măcar de astă dată, de dragul nostru şi al 
celorlalţi. 

Dezarmat de această licărire a unei firi de femeie în 
sufletul unui copil răsfăţat, deşi o clipă fusese cât pe ce să-i 


sară ţandăra din pricina reproşului indirect pe care Rosa i-l 
făcuse, înțelegând pare-se, că voia să-şi impună drepturile 
pe care le avea asupra ei, Edwin Drood se uită la ea cum 
plânge în hohote, ca un copil, ţinând cu amândouă mâinile 
batista la ochi. Apoi când se mai potoli şi cu nestatornicia 
tinereţii începu să-şi bată joc de ea însăşi, din pricină că 
fusese atât de mişcată, o conduse cu greu la o bancă, sub 
nişte ulmi. 

— Un singur cuvânt de împăcare, Pussy dragă. Eu nu 
sunt prea abil în afara meseriei mele... dar acum când mă 
gândesc nu-mi dau seama dacă e cine ştie ce de capul meu 
chiar şi în profesia mea... dar am intenţii bune. Nu există... 
nu poate fi... zău, nu văd cum să încep ceea ce vreau să-ţi 
spun, dar trebuie să-ţi explic înainte de a ne despărţi... nu 
există niciun alt tânăr... 

— Aa, nu, Eddy! Este generos din partea ta că mă 
întrebi... dar nu, nu, nu! 

Ajunseră chiar în dreptul ferestrelor de la catedrală; în 
clipa aceea orga şi corul răsunau sublim. Aşezându-se să 
asculte imnul religios, tânărul Edwin Drood simţi din nou 
încrederea din seara trecută; se gândea cât de deosebită 
faţă de muzică era acea stare de spirit discordantă. 

— Parcă aud vocea lui Jack, rosti, pe un ton molcom, 
rupând firul gândurilor. 

— Condu-mă înapoi, numaidecât, te rog, stărui logodnica, 
punând repede mâna ei delicată pe a lui. Îndată vor ieşi cei 
din biserică - hai să plecăm. Oo, ce armonii frumoase! Dar 
să nu mai stăm... hai să plecăm! 

Graba ei se risipi de cum trecură de zidurile 
împrejmuitoare ale catedralei. Acum mergeau braţ la braţ, 
destul de gravi şi de precauţi; străbateau Strada Mare, 
îndreptându-se spre Casa Maicilor. La poartă, fiindcă strada 
era pustie cât se vedea cu ochii, Edwin îşi plecă obrazul 
către cel al fetei. 

— Nu, Eddy! Nu mă săruta, sunt aşa de lipicioasă, dar 
întinde-mi mâna, şi am să-ţi dau o sărutare. 


EI se supuse. Un suflu uşor atinse mâna tânărului. Edwin 
i-o reţinu pe a ei, privind-o. 

— Ei, ia spune-mi, ce vezi în ea? întrebă Rosa. 

— Ce văd, Rosa? 

— Păi, credeam că voi, cei care vă ocupați de Egipt, 
puteţi citi în palmă şi vedeţi tot soiul de imagini. Nu se arată 
acolo un viitor fericit? 

De fapt, niciunul din ei nu întrezărea un prezent fericit, 
în clipa când poarta se deschise şi apoi se închise din nou - 
ea intră, iar el se întoarse şi plecă. 


CAPITOLUL IV 


DOMNUL SAPSEA 


Acceptând măgarul drept prototip al prostiei şi 
îngâmfării - un obicei, poate, ca şi alte asemenea obiceiuri, 
puţine la număr, mai mult convenţional decât just - atunci 
Marele Măgar din Cloisterham era domnul Thomas Sapsea, 
estimator de licitaţie. 

Domnul Sapsea se îmbrăca la fel ca decanul; se 
întâmplase să fie salutat, din greşeală, fiind luat drept 
decan şi să i se adreseze lumea pe stradă cu sfinţia-voastră, 
crezând că era episcopul venit pe neaşteptate, fără 
capelanul său. Domnul Sapsea se simţea mândru din 
această pricină, se putea mândri cu vocea lui şi cu felul cum 
vorbea. Ba uneori (când făcea câte o vânzare funciară) 
căuta să experimenteze la pupitru anumite intonaţii, slabe, 
vrând să reproducă ceea ce se cheamă tonul pur 
ecleziastic. Aşa că, la sfârşitul unei asemenea vânzări 
publice la licitaţie, domnul Sapsea termina dând parcă o 
binecuvântare misiţilor adunaţi acolo, cu un aer, care, pe 
adevăratul decan - un domn modest şi plin de demnitate - îl 
lăsa la o poştă distanţă. i 

Domnul Sapsea avea mulţi admiratori. Intr-adevăr, 
părerea că el reprezenta o cinste pentru Cloisterham era 
împărtăşită de marea majoritate a localnicilor, până şi de 
cei care n-aveau încredere în meritele lui. Marile sale 
calităţi erau acelea de a fi antipatic şi plicticos; avea un fel 
al său de a vorbi şi de a merge, spre a nu mai pomeni de un 
anumit mod de a flutura mâinile, grav, ca şi cum în clipa 
aceea era pe cale să-l confirme pe cel cu care sta de vorbă. 
Mult mai aproape de şaizeci decât de cincizeci de ani - cu 
un pântec revărsat făcând o cută orizontală la jiletcă - 
trecea drept bogat, la alegeri vota cu stricteţe pentru 
interese respectabile; se simţea satisfăcut moralmente că 
nimic, în afară de sine însuşi, n-a prosperat de când era 
copil - şi atunci, un asemenea nătărău putea fi altceva decât 
o cinste pentru Cloisterham şi pentru societate? 


Locuinţa domnului Sapsea se afla pe Strada Mare, peste 
drum de Casa Maicilor. Datând cam din aceeaşi perioadă cu 
Casa Maicilor, clădirea fusese modernizată parţial, la 
răstimpuri, de când generaţiile în mod constant în 
descreştere începuseră să prefere tot mai mult aerul şi 
lumina, în locul frigurilor şi al molimelor. Deasupra uşii o 
efigie cioplită în lemn îl reprezenta pe domnul Sapsea-tatăl, 
jumătate din mărimea lui naturală, cu peruca numai 
cârlionţi şi toga purtată în timpul vânzărilor la licitaţie. 
Simplitatea ideii, execuţia firească a degetului mic, a 
ciocânaşului, a pupitrului, au fost totdeauna mult admirate. 

Domnul Sapsea stătea în acea zi în salonul trist de la 
parter, care da direct în curtea interioară din dos, pavată, şi 
în grădina cu grilaj. Domnul Sapsea avea o sticlă de vin de 
Porto pe masa din faţa focului - focul este un lux prematur, 
dar plăcut în serile răcoroase de toamnă. Insoţit, în chip 
caracteristic, de portretul lui, de orologiul care se întoarce 
odată la opt zile şi de barometru. In chip caracteristic, 
pentru că se socotea pe sine mai presus de toţi oamenii, 
barometrul mai presus de vreme, iar orologiul mai presus 
de timp. 

Lângă domnul Sapsea, pe masă, se află aşezate un suport 
şi cele necesare scrisului. Cu ochii fixaţi asupra unei bucăţi 
de hârtie-manuscris, domnul Sapsea citeşte în gând, cu un 
aer semeţ, apoi, păşind încetişor prin odaie, cu degetele 
mari la răscroitura vestei, repetă din memorie, pe un ton 
atât de scăzut, deşi cu multă emfază, încât doar cuvântul 
„Ethelinda!” se poate auzi. 

Pe tava de pe masă se văd trei pahare de vin, curate. 
Slujnica intră şi anunţă: 

— A venit dom' Jasper, domle. 

— Pofteşte-l înăuntru, rosteşte domnul Sapsea, schiţând 
un gest cu mâna; aduce apoi lângă el, de pe tavă, două 
pahare de care are nevoie. 

— Sunt încântat că vă văd, domnule, mă felicit pentru 
onoarea de a vă primi aici pentru prima oară. 

Astfel făcea domnul Sapsea onorurile casei. 


— Sunteţi foarte bun. Onoarea este de partea mea, eu 
sunt cel care mă felicit. 

— Sunteţi amabil, domnule, dar vă asigur că simt o 
deosebită satisfacţie primindu-vă în umila mea locuinţă. Şi 
nu spun acest lucru tuturor. 

Domnul Sapsea însoţi aceste cuvinte de o măreție 
solemnă, lăsând să se înţeleagă: „Ce greu vă vine să credeţi 
că societatea dumneavoastră ar putea fi o satisfacţie pentru 
un om ca mine - şi totuşi aşa este.” 

— De câtăva vreme, tot doream să vă cunosc, domnule 
Sapsea. 

— Şi eu, domnule, vă cunosc de mult, după reputaţia pe 
care o aveţi ca om de gust. Daţi-mi voie să umplu paharul şi 
să vă spun, adăugă domnul Sapsea, umplându-l şi pe al său: 

Când franțujii or veni 
Noi la Dover i-om primi! 

Era un toast patriotic din vremea copilăriei sale, domnul 
Sapsea fiind pe deplin convins că se potrivea în orice ocazie 
şi în orice epocă. 

— Nu puteţi tăgădui, domnule Sapsea - remarcă Jasper, 
zâmbind şi uitându-se atent la estimatorul de licitaţie, pe 
când acesta îşi răşchira picioarele dinaintea focului - nu 
puteţi tăgădui că dumneavoastră cunoaşteţi lumea. 

— Ei, domnule, răspunse cu un chicotit domnul Sapsea, 
cred că o cunosc puţin... aşa, puţin. 

Faima dumneavoastră în privinţa acestor cunoştinţe m-a 
interesat şi m-a surprins totdeauna, de aceea am ţinut să vă 
cunosc. Cloisterham e un orăşel. Închis cum sunt între 
zidurile lui, nu ştiu nimic despre ce se petrece dincolo de 
el... Simt că e un oraş mic de tot. 

— Dacă n-am fost în ţări străine, tinere... începu domnul 
Sapsea, apoi se opri, domnule Jasper, mă scuzi că-ţi spun 
tinere? Eşti mult mai tânăr ca mine. 

— Mă rog. 

— Dacă n-am fost în ţări străine, tinere, ţările străine au 
venit la mine. Au venit la mine pe cale de afaceri, şi eu am 
profitat de ocazie. Să presupunem c-aş întocmi un inventar, 


sau c-aş face un catalog. Văd un pendul franțuzesc. Nu l-am 
mai văzut niciodată până atunci, în viaţa mea. Dar 
numaidecât pun degetul pe el şi zic: Paris! Văd nişte ceşti şi 
farfurioare făcute în China, la fel de străine faţă de mine 
personal. Pun degetul pe ele ici-colo şi zic: Pekin, Nankin, 
Canton; tot aşa şi cu Japonia, cu Egiptul şi cu bambusul şi 
lemnul de santal din Indiile Orientale. Pun degetul pe toate. 
Nu demult am pus degetul şi pe Polul Nord şi am spus: iată 
o lance lucrată de eschimoşi, dată pe o litră de vin roz de 
Xeres. 

— Chiar aşa? E o cale foarte bună, domnule Sapsea, de a 
căpăta cunoştinţe despre oameni şi lucruri. 

— Am pomenit de asta, reluă domnul Sapsea cu o 
nespusă trufie, deoarece, după mine, degeaba te împăunezi 
cu ceea ce eşti, dacă nu arăţi cum ai ajuns până aici şi apoi 
să aduci dovezi. 

— Foarte interesant. Dar să vorbim despre răposata 
doamnă Sapsea. 

— Intocmai, domnule. Domnul Sapsea umple amândouă 
paharele şi pune garafa la loc sigur. Inainte de a vă cere 
părerea, ca om de gust ce sunteţi, asupra acestei bagatele - 
ridică foaia scrisă - care nu-i altceva decât o bagatelă, 
domnule, deşi mi-a cerut oarecare timp de gândire, puţină 
concentrare mintală, ar fi trebuit poate să descriu 
caracterul răposatei doamne Sapsea, stinsă din viaţă acum 
trei sferturi de an. 

Domnul Jasper pune la loc pe masă paharul de care se 
slujise ca să-şi ascundă un căscat şi se străduie să pară 
atent, ceea ce nu prea e în stare, pentru că trebuie să-şi 
stăpânească un nou căscat, de astă dată cu lacrimi. 

— Acum vreo şase ani, continuă domnul Sapsea, pe când 
îmi îmbogăţisem spiritul - n-aş vrea să spun la nivelul de 
acum, căci ar fi prea mult, dar până la stadiul în care 
mintea mea năzuia să-. Şi însuşească bogăţia unei alte minţi 
- mi-am pus în cap să-mi caut o parteneră conjugală. 
Deoarece susţin că omul nu-i bine să trăiască singur. 


Domnul Jasper se trudea să-şi întipărească în minte 
această idee originală. 

— Domnişoara Brobity conducea pe vremea aceea un 
așezământ, n-am să zic că rivaliza cu cel de la Casa 
Maicilor, de peste drum, ci îl voi numi deopotrivă cu acesta. 
Toată lumea ştia că arată un interes deosebit faţă de 
vânzările mele, la care lua parte atunci când aveau loc, în 
zilele de sărbătoare sau în vremea vacanţelor. Toată lumea 
ştia despre admiraţia ei pentru stilul meu. Toată lumea 
observa că, pe măsură ce timpul trecea, stilul meu se făcea 
tot mai simţit în exerciţiile de dictare ale elevilor 
domnişoarei Brobity. Ba chiar se zvonise, tinere, cu o 
maliţiozitate de neînțeles, că un neisprăvit şi un ignorant pe 
nume Churl (un părinte), s-ar fi plâns nominal, obiectând. 
Dar eu nu cred asta. E cu putinţă oare ca o fiinţă umană cu 
scaun la cap să se expună în halul ăsta şi să fie arătat cu 
ceea ce eu numesc degetul oprobriului? 

Domnul Jasper clătină din cap. 

— Da' de unde, n-ar fi cu putinţă. 

Domnul Sapsea, lăsându-se furat de grandilocvenţă, 
umple din nou, fără să-şi dea seama, paharul oaspetelui, 
care e şi aşa plin, şi apoi umple din nou, cu adevărat, pe al 
său, care e gol. 

— Intreaga fiinţă a domnişoarei Brobity, tinere, era 
îmbibată profund de respectul pentru rațiune. Preamărea 
raţiunea atunci când se lansa, sau, aş putea zice, când se 
precipita în câmpul vast al cunoaşterii lumii. Când i-am 
expus propunerea, mi-a făcut onoarea să fie atât de 
copleşită de un fel de teamă respectuoasă, încât n-a mai 
putut să articuleze altceva decât: Ah, tu! adică eu. [inea 
pironiţi asupra mea ochii ei, de un albastru limpede; 
mâinile-i semitransparente erau împreunate, o paloare 
cadaverică îi acoperea trăsăturile acviline. O îndemnam să 
continue, dar n-a izbutit să mai scoată nici măcar un cuvânt. 
Am dispus de pension pe baza unui contract particular şi 
ne-am apropiat făcând o singură fiinţă, cum era şi de 
aşteptat în asemenea împrejurări. Dar niciodată n-a reuşit 


să găsească o frază care s-o fi satisfăcut pentru a-şi exprima 
părerea, prea favorabilă poate, asupra intelectului meu! 
Până în ultima clipă (a murit de insuficienţă hepatică) mi-a 
vorbit la fel de sumar. 

Domnul Jasper stătea cu ochii închişi în clipa când vocea 
estimatorului de licitaţie începu să capete o notă mai gravă. 
li deschise apoi brusc, punându-se la unison cu gravitatea 
vocii: 

— Ah, făcu el, pe urmă se opri, gata-gata, parcă, să 
adauge 'min... amin! 

— De atunci, reluă domnul Sapsea, ţinând picioarele 
răşchirate şi bucurându-se solemn de vin şi de dogoarea 
focului, am fost ceea ce vedeţi, am fost atunci un om retras 
în jalea mea. De atunci, aş zice, mi-am irosit în deşert 
conversaţia vesperală. N-aş vrea să spun cumva că mi-am 
făcut reproşuri, dar când şi când îmi puneam întrebarea: 
Ce se întâmpla dacă soţul doamnei Sapsea ar fi fost hărăzit 
să se afle pe un plan mai apropiat de ea? Dacă soţia mea n- 
ar fi trebuit să privească atât de mult în sus, spre soţul ei, 
oare activitatea ficatului ar fi fost alta? 

— Aşa a fost să fie, rosti domnul Jasper; avea o mină care 
trăda melancolie cumplită. 

— Asta-i tot ce ne mai rămâne să credem, domnule, 
încuviinţă domnul Sapsea. După cum spun, omul propune, 
cerul dispune. Această idee poate fi prezentată, sau poate 
nu, sub o altă formă, eu unul însă aşa o exprim. 

Domnul Jasper murmură ceva în semn că e de acord. 

— Şi acum, domnule Jasper, continuă estimatorul de 
licitaţie, scoțând foaia de hârtie scrisă de mână, 
monumentul doamnei Sapsea fiind terminat, zidăria uscată, 
dă-mi voie să-ţi cer părerea, ca om de gust ce eşti, asupra 
inscripţiei, pe care (după cum am remarcat anterior, nu 
fără oarecare strădanie intelectuală), am întocmit-o în acest 
scop. Poftim, citeşte. Modul în care sunt dispuse rândurile 
se cuvine a fi urmărit cu ochii, iar conţinutul lor cu mintea. 

Domnul Jasper se supuse şi citi cele ce urmează: 

ETHELINDA 


Soţia respectuoasă a 
DLUI. THOMAS SAPSEA 
estimator de licitaţie, agent funciar etc., 
Din acest oraş 
Ale cărui cunoştinţe despre lume, 
Deşi intrucâtva întinse, 
Niciodată nu l-au pus în legătură cu 
UN SPIRIT 
Mai capabil de a se 
ÎNĂLŢA PÂNĂ LA EL. 
TRECĂTORULE, OPREȘTE-TE 
Și pune-ţi întrebarea. 
OARE TU POŢI SĂ FACI LA FEL? 
De nu, 
ROŞIND URMEAZĂ-ŢI CALEA. 

Domnul Sapsea se ridică, rămânând cu spatele la foc, 
pentru a observa efectul acestor rânduri pe chipul unui om 
de gust; prin urmare, stătea cu faţa la uşă, când slujnica, 
făcându-şi din nou apariţia, anunţă: 

— A venit Durdles, domle. 

Domnul Sapsea se duce numaidecât şi umple cel de-al 
treilea pahar, devenit necesar, şi spune: 

— Să intre. 

— Admirabil! exclamă domnul Jasper, restituindu-i foaia 
de hârtie. 

— Eşti de acord, domnule? 

— Imposibil să nu fii de acord. Este uimitor, caracteristic, 
complet! 

Estimatorul de licitaţie înclină capul, ca omul care, 
acceptând ceea ce i se cuvine, semnează o chitanţă. Apoi îl 
pofteşte pe Durdles, care tocmai intră, să ia paharul acela 
de vin (i-l înmânează), ca să mai prindă puteri. 

Durdles e zidar şi lucrează în piatră, mai cu seamă în 
piatră funerară, pentru morminte, monumente, şi are din 
cap până-n picioare culoarea acestor construcţii. Nu există 
om mai bine cunoscut ca el în Cloisterham. Trece drept un 
deşucheat notoriu prin partea locului. I se dusese vestea de 


muncitor ce era - tot ce se poate (dar l-a văzut cineva 
muncind?) - şi de nătărău ce era, lucru îndeobşte 
recunoscut. 

Durdles cunoaşte cripta catedralei mai bine decât orice 
autoritate în viaţă, sau poate chiar defunctă. Se spune că 
această cunoaştere amănunţită i s-a tras din obiceiul lui de 
a se refugia în locul ăsta tăinuit, ca să scape de ceata 
ştrengarilor din Cloisterham, şi după un pui de somn să-i 
treacă aburii băuturii - întrucât el are totdeauna acces în 
catedrală, pentru a se ocupa de reparaţiile mai importante. 

În orice caz, el o cunoaşte cu de-amănuntul, iar când 
demolează încă o bucată de zid de care se împiedică, vreun 
contrafort, ori vreo lespede, are vedenii ciudate. 

Durdles vorbeşte adesea despre sine la persoana a treia; 
poate din pricină că e puţin confuz asupra identităţii sale, 
atunci când povesteşte câte ceva; poate şi pentru că adoptă 
instinctiv, fără să-şi dea seama, modul în care se vorbeşte în 
Cloisterham despre câte un personaj cu mare notorietate. 

Astfel, când are vreo vedenie ciudată, spune: „Durdles a 
dat peste un moşneag” - referindu-se la câte un bogătaş 
înmormântat odinioară, în timpuri străvechi, în cripta 
catedralei - „a lovit cu târnăcopul chiar în coşciug. 
Moşneagul s-a uitat la Durdles cu ochii mari deschişi, vrând 
să spună — Durdles te cheamă? Păi, omu' lui Dumnezeu, te- 
aştept de-un car de vreme! Apoi se face praf şi pulbere.” 

Având totdeauna o riglă de doi coţi în buzunar şi un 
ciocan de zidărie în mână, Durdles sondează de zor şi 
ciocăneşte peste tot în catedrală, prin toate ungherele, iar 
ori de câte ori îi spune lui Iope: „lope, am mai nimerit peste 
un moşneag!”, Tope îi şi dă de vestie decanului, ca despre o 
descoperire în toată legea. 

Imbrăcat într-un costum gros de flanelă, cu nasturi de os, 
cravată galbenă, soioasă la capete, o pălărie veche pe cap 
mai mult roşcată decât neagră, şi cu nişte boftori, cu 
şireturi de nuanţa monumentelor din piatră, Durdles ducea 
o viaţă sumbră, de vagabond, purtându-şi merindele într-o 
legăturică, şi ca să îmbuce se aşeza pe orice mormânt. 


Masa lui Durdles ajunsese de pomină la Cloisterham; nu 
numai pentru că o purta totdeauna cu el când ieşea, ci şi 
pentru că, în anumite situaţii despre care se dusese vestea, 
legăturica lui îi însoţise şi în închisoare (fiind beat şi 
bicisnic), apărând şi în faţa Curţii de judecată de la 
primărie. Aceste întâmplări, de altfel puţine la număr, aveau 
loc la răstimpuri, căci Durdles era la fel de rar beat pe cât 
era treaz. Altminteri, holtei bătrân, locuia într-un bârlog 
vechi, un soi de casă care niciodată n-a fost terminată - se 
credea că fusese ridicată, atât cât fusese ridicată, cu piatra 
furată din zidul împrejmuitor al oraşului. În faţa acestei 
şandramale se făcea un fel de curte - unde intrai cu 
picioarele până la glezne într-un strat de pietre fărâmate - 
curte care semăna cu un crâng încremenit de pietre 
funerare, urne, bucăţi de marmură reprezentând falduri 
vestimentare, coloane frânte, sculptate în fel şi chip. Acolo, 
doi muncitori zilieri ciopleau de zor în piatră, în timp ce alţi 
doi muncitori zilieri, faţă în faţă, tăiau de zor piatra cu 
ferestrăul, mişcându-se cu o regularitate de pendul: când 
sub, când înafara şopronului care îi adăpostea, de parcă ar 
fi fost nişte figuri mecanice simbolizând Timpul şi Moartea. 

De îndată ce Durdles dădu pe gât paharul de Porto, 
domnul Sapsea îi şi încredinţează efortul preţios al muzei 
sale. Durdles scoate cu nepăsare rigla de doi coţi şi 
măsoară calm rândurile, mânjind hârtia cu pulbere de 
piatră. 

— E pentru monoment, nu-i aşa, dom' Sapsea? 

— Epitaful. Da. 

Domnul Sapsea aşteaptă să vadă impresia pe care o face 
asupra unui om de rând. 

— Vine cam a opta parte dintr-o şchioapă, zise Durdles. 
Servitoru' 'mneavoastră, dom” Jasper. Cred c-o duceţi bine 
cu sănătatea. 

— Ce mai faci, Durdles? 

— Am cam prins puţin mormântism, dom” Jasper, da' era 
şi de aşteptat. 


— Vrei să spui reumatism, îl corectă Sapsea pe un ton 
aspru. 

Era iritat văzând cât de indiferent i-a fost primită 
compoziţia. 

— Nu, deloc. Vreau să zic mormântism, dom! Sapsea. E o 
altă formă de reomatizm. Dom' Jasper ştie ce vrea să zică 
Durdles. Vâră-te în mormintele alea iarna, până nu se 
luminează bine de ziuă, şi ţine-o aşa într-una, cum zice 
catehismu', umblând de zor câte zile ai, şi ai să pricepi ce 
vrea să zică Durdles. 

— E un loc teribil de rece, încuviinţă domnul Jasper, cu 
un fior de dezgust. 

— Şi dacă-i teribel de rece pentru 'mneavoastră, colo sus 
la cor, în aburu' făcut de nişte oameni în viaţă care răsuflă, 
atunci ce să mai zică Durdles, colo jos în cavou, în umezeala 
aia de pământ, cu răsuflarea moartă a moşnegilor. Durdles 
vă lasă să judecaţi singuri... Treaba asta trebe pornită 
numaidecât, dom! Sapsea? 

Domnul Sapsea, stăpânit de nerăbdarea autorului de a-şi 
vedea opera publicată, răspunde afirmativ, pentru că 
altminteri cum ar putea fi gata neîntârziat? 

— Atunci faceţi bine şi daţi-mi cheia, rosti Durdles. 

— Păi, omule, inscripţia nu trebuie pusă înăuntrul 
monumentului. 

— Durdles ştie, dom' Sapsea, unde s-o pună, el ştie mai 
bine ca oricine. Întrebaţi pe cine vreţi în Cloisterham dacă 
Durdles îşi cunoaşte meseria. 

Domnul Sapsea se ridică în picioare, ia o cheie dintr-un 
sertar, deschide un dulăpior de fier lipit de perete şi scoate 
de acolo o altă cheie. 

— Când Durdles se apucă de-o treabă sau isprăveşte o 
treabă, oricare ar fi ea, înăuntru ori afară, lui Durdles îi 
place să dea o raită peste tot, ca să fie sigur că treaba lui o 
să-i facă cinste, explică Durdles, cu încăpățânare. 

Cheia înmânată de văduvoiul năpăstuit fiind de 
dimensiuni mari, Durdles vâră rigla de doi coţi într-un 
buzunar lateral de la pantalonii de flanelă, făcut în acest 


Scop, îşi descheie intenţionat haina de flanelă şi 
întredeschide un buzunar mare, interior, de la piept, unde o 
strecoară. 

— Durdles! exclamă Jaspeir, urmărindu-l cu o privire 
amuzată, eşti tot numai buzunare! 

— Şi mai duc şi greutate-n ele, dom' Jasper. la să le 
vedeţi pe-astea! şi scoate încă două chei mari. 

— Dă-mi-o şi pe cea a domnului Sapsea. Cu siguranţă e 
cea mai grea din toate trei. 

— Eu cred că o să vi se pară cam la fel. Toate-s de la 
cavouri. Deschide opera lu Durdles. Durdles are chei mai de 
la toate lucrările. Nu că s-ar folosi de ele cine ştie ce. 

— Ia stai, se auzi spunând Jasper, în timp ce examina 
cheile, de mult am vrut să te-ntreb şi mereu am uitat. Ştiai 
că uneori lumea te strigă Stony'13* Durdles, nu-i aşa? 

— Tot oraşul Cloisterham mă cunoaşte drept Durdles, 
dom” Jasper. 

— Fără îndoială, dar copiii uneori... 

— 0o! dacă vă luaţi după dracii ăia împieliţaţi... îl 
întrerupse Durdles, răstit. 

— Eu nu mă iau după ei mai mult decât dumneata, dar a 
fost o discuţie, mai deunăzi, printre cei din cor, care se 
întrebau dacă ţi se spune Stony în sens de Tony'1**. 

Vorbind, Jasper zornăia cheile, lovindu-le una de alta, 

(Vezi să nu le-ncurci, dom' Jasper!) 

— Sau poate Stony în loc de Stephen. 

Zornăia cheile la celălalt capăt. 

(N-ai să poţi face din ele un instrument de muzică, dom! 
Jasper!) 

— Sau poate numele acesta vine de la meseria dumitale? 
Care e adevărul? 

Domnul Jasper cântărea în mână cele trei chei; înălţă 
capul din poziţia meditativă în care se afla, aplecat peste 
foc, şi dădu cheile lui Durdles, cu o expresie plină de 
sinceritate şi prietenie. 

Stony Durdles avea însă o figură  morocănoasă; 
mahmureala îi provoca totdeauna o stare de incertitudine, 


făcându-l să se simtă pe deplin conştient de demnitatea sa, 
gata oricând să se considere jignit. Işi puse cele două chei, 
una câte una, înapoi în buzunar, se încheie, luă apoi 
legăturica de mâncare pe care o agăţase de speteaza 
scaunului, la venire, îşi echilibră greutatea, prinzând cheia 
a treia de bocceluţă, ca şi cum, asemenea struţului, îi plăcea 
să mai mănânce din când în când câte o bucată de fier, şi 
ieşi din cameră, fără a catadicsi să-i dea vreun răspuns lui 
Jasper. 

Domnul Sapsea propuse apoi o partidă de table care, 
condimentată de o conversaţie substanţială şi terminată cu 
o cină compusă din friptură rece de vacă şi salată, îi făcu să 
petreacă o seară minunată, fără să-şi dea seama că era 
destul de târziu. Domnul Sapsea transmitea ştiinţa sa 
muritorilor, într-un mod mai degrabă difuz decât 
epigramatic; el nu şi-a risipit-o de-a surda nici de astă dată: 
oaspetele declară că va mai reveni pentru a profita şi pe 
viitor de o asemenea ocazie prețioasă. Domnul Sapsea îl 
lăsă deocamdată să plece ca să reflecteze asupra bagajului 
de cunoştinţe cu care acesta se alesese. 


CAPITOLUL V 


DOMNUL DURDLES ŞI PRIETENUL SĂU 


John Jasper, în drum spre casă, se opri brusc, când, în 
curtea catedralei, dădu peste Stony Durdles - cu legăturica 
lui de merinde şi tot calabalâcul obişnuit, stând rezemat cu 
spatele de grilajul de fier care împrejmuia cimitirul 
separându-l de bolțile vechii mănăstiri - şi de un monstru 
de băieţaş, în zdrenţe, care zvârlea cu pietre în el, luându-l 
drept o ţintă foarte potrivită sub clarul de lună. Uneori 
pietrele îl loveau, alteori treceau pe lângă el, însă Durdles 
rămânea nepăsător şi într-un caz şi într-altul. 

Monstrul de băieţaş, dimpotrivă, ori de câte ori îl ochea 
pe Durdles, trăgea un fluierat triumfător, cu buzele 
ţuguiate anume, mai ales că dinţii din faţă îi lipseau cam 
jumătate; iar când nu-l atingea zbiera: „lar am zbârcit-o!” şi 
căuta să-şi repare greşeala ochindu-l mai bine, cu răutate. 

— Ce ai cu omul ăsta? întrebă Jasper, ieşind din întuneric 
într-un loc luminat de lună. 

— Trag la ţintă în el, răspunse monstrul de băieţaş. 

— Dă-mi pietrele alea pe care le ţii în mână. 

— Ţi le dau în cap dacă nu mă laşi, strigă băieţaşul, 
smucindu-se şi făcând câţiva paşi înapoi. 'Tle pocnesc în ochi 
dacă nu te uiţi într-altă parte! 

— Drac împieliţat ce eşti, ce ţi-a făcut omul ăsta? 

— Nu vrea să se ducă acasă. 

— Şi ce te priveşte pe tine? 

— Îmi dă şi mie un chior dacă-l gonesc acasă când îl 
prind, că stă prea mult pe drumuri, răspunse băiatul. 

Apoi se apucă să cânte ca un mic sălbatic, când 
împleticindu-se prin zdrenţele şi şireturile ghetelor lui 
scâlciate, când ţopăind: 

Păzea, păzea, păzea! 
Te-am prins, 

E trecut de zece. 
Păzea! Păzea! Păzea! 
Dacă n-o ştergi de-aici 
Te-alung-cu-pietre. 


Se-aude cântatul cocoşilor trezeşte-te... 
Păzea! Păzea! Păzea! 

Şi stăruind cu subînţeles asupra ultimului cuvânt, mai 
aruncă o piatră spre Durdles. 

Această compoziţie poetică părea să fie un semnal, 
stabilit, pentru a-l preveni pe Durdles să se pună la adăpost 
dacă putea, ori s-o apuce spre casă. 

John Jasper îi făcu semn băiatului cu capul să-l urmeze 
(simțind că ar fi inutil să-l ia cu forţa sau cu vorbă bună) şi 
porni spre grilajul unde Stony, cel luat cu pietre, stătea dus 
pe gânduri. 

— Cunoşti această creatură, îl cunoşti pe copilul ăsta? 
întrebă Jasper, care nu găsea cuvântul potrivit pentru a 
defini ce înţelegea prin această creatură. 

— E Deputy, răspunse Durdles, dând din cap. 

— Asta-i e... numele? 

— Deputy, repetă Durdles. 

— Eu-s servitor la hanul „La doi gologani” de la uzinele 
de gaz din Garding, explică băiatul. Toţi servitorii din han e 
numiţi Deputy. Când hanu-i ticsit şi călătorii e toţi în pat, eu 
ies şi mă plimb pentru sănătatea mea. 

Apoi, retrăgându-se în mijlocul drumului şi ochind din 
nou, îşi reluă cântecul: 

Păzea, păzea, păzea! 
Te-am prins, 
E trecut de zece... 

— Potoleşte-te odată, strigă Jasper, şi nu mai arunca dacă 
vrei să nu te omor, nu vezi ce aproape sunt de el?... Hai, 
Durdles, dă-mi voie să te conduc eu acasă în noaptea asta. 
Să-ţi duc eu legătura? 

— Nu, nici vorbă, glăsui Durdles, potrivindu-şi bocceaua 
cu merinde. Durdles îşi depăna gândurile când aţi apărut 
'mneavoastră aici, dom'le, şi era înconjurat de lucrările lui, 
ca un autor popular ce e. Uite, colo-i cumnaţii 
'mneavoastră. Făcu semn către un sarcofag împrejmuit cu 
grilaj, alb şi auster în lumina lunii. Şi pe coana Sapsea... 
Arătă spre cavoul devotatei soţii. Aici e beneficiarul 


bisericesc dus pe ceea lume, arătă el spre coloana fărâmată 
de pe mormântul acestui evlavios gentleman. Şi pe 
preceptoru, care-a plecat de printre noi; făcu semn către 
un vas cu ştergar, aşezat pe ceva asemănător unui calup de 
săpun. Uite şi plăcintaru' de altădată, ăl de făcea şi cornuri, 
foarte respectat - şi arătă către piatra funerară. Toţi îs aici, 
domle în păr, şi toate-s isprava lu' Durdles. Cât despre 
oamenii de rând, ăştia-s îngropaţi prin bălării şi mărăcini; 
mai bine nici să nu mai pomenim de ei. lagma săracilor, cei 
uitaţi repede. 

— Creatura asta, Deputy, se ţine după noi, rosti Jasper, 
privind îndărăt. De unde şi până unde? 

Relaţiile dintre Durdles şi Deputy erau de o natură 
capricioasă. Când Durdles privi în urmă cu acea gravitate 
molâie pricinuită de mahmureala berii, Deputy făcu un ocol 
în stradă, bătând în retragere. 

— Deputy, până-n noaptea asta, niciodată n-ai mai strigat 
„Păzea”, rosti Durdles, aducându-şi aminte, pe neaşteptate, 
de această jignire, închipuită poate. 

— Ba da, asta-i o minciună, se răsti Deputy; nu cunoştea 
o formă mai politicoasă de exprimare. 

— Fir-ar să fie, dom'le - zise Durdles, întorcându-se din 
nou şi uitând jignirea la fel de brusc, de parcă n-ar fi fost 
vorba decât de o amintire sau de o închipuire de-a sa - fir- 
ar să fie, împieliţatu' ăsta. Eu i-am dat o ţintă în viaţă! 

— Pe care o ia la ochi? insinuă domnul Jasper. 

— Aşa e, dom'le, încuviinţă Durdles, cu deplină 
satisfacţie, pe care o ia la ochi. Intr-o bună zi l-am luat de 
mână şi i-am dat o ţintă în viaţă. Ce-a fost el înainte? Un 
strică-tot. Ce treabă făcea? Nimic altceva decât să strice 
toate celea. Şi ce-a câştigat? A câstigat că a înfundat din 
când în când, scurt timp, puşcăria din Cloisterham. Nu 
există fiinţă omenească, lucruşor, fereastră, nu există cal, 
câine, mâţă, nici pasăre, lighioană, ori porc în care să nu fi 
tras cu pietre, fiindcă n-a avut un ţel sănătos în viaţă. Eu i- 
am pus în faţă ţelu ăsta sănătos, şi acum poate câştiga 
cinstit câteva parale pe săptămână. 


— Mă mir că n-are concurenţă. 

— Are, dom' Jasper, o droaie, dar i-a luat pe toţi cu pietre. 
Acum, nu ştiu cum o să fie privit planu meu - continuă 
Durdles, căzând pe gânduri cu aceeaşi mahmureală molâie 
- nu ştiu prea bine cum o s-o numiţi. Nu-i aşa că-i un fel 
de... de plan, de... educaţie naţională?... 

— N-aş spune, rosti Jasper. 

— Nici eu n-aş spune, admise Durdles; atunci la ce să mai 
căutăm să-i dăm un nume... 

— Tot se ţine după noi, repetă Jasper, privind peste 
umăr... de unde şi până unde? 

— N-avem încotro, trebuie s-o luăm pe la hanul „La doi 
gologani”, dacă tăiem pe-un drum mai scurt şi mai dosnic - 
preciză Durdles - îl lăsăm pe băiat acolo. 

Aşa că-şi văzură de mers. Deputy alcătuia ariergarda, şi 
executând parcă propriul său ordin, tulbura tăcerea nopţii 
şi a oraşului prin şuieratul pietrelor azvârlite în fiecare zid, 
stâlp, parmac, şi în alte obiecte neînsufleţite, care-i ieşeau 
în cale pe drumul pustiu. 

— E ceva nou, Durdles, acolo jos în criptă? întrebă John 
Jasper. 

— Ceva vechi, îmi închipui, vreţi să spuneţi, mormăi 
Durdles, ăsta nu-i un loc pentru noutăţi. 

— Adică ai mai făcut vreo descoperire? 

— Da, este un moşneag sub al şaptelea stâlp din stânga, 
cum cobori scările alea fărâmate din capela cea micuță de 
sub pământ, rămasă aşa cum a fost înainte. Am descoperit 
(dacă se poate zice deocamdată că descoperirea e făcută) 
că era unu din moşnegii ăia cu toiege. Dacă te iei după 
mărimea culoarelor din zid, a scărilor şi a uşilor, pe unde se 
intră, toiegele trebuie că i-a încurcat pă moşnegi rău de tot 
la mers! Dacă doi dintre ei s-ar fi întâlnit nas în nas pe 
neaşteptate, trebuie că se pocnea în mitre destul de des 
unu cu altu. 

Fără a încerca să corijeze exactitatea acestei observaţii, 
Jasper îşi cercetă tovarăşul - acoperit din cap până-n 
picioare de mortar vechi, var şi nisip - de parcă el, Jasper, 


ar fi fost cuprins subit de un interes extravagant pentru 
viaţa stranie a acestuia. 

— Ai o existenţă curioasă. 

Fără a lăsa câtuşi de puţin să se vadă dacă ia aceste 
vorbe drept un compliment sau cu totul altfel, Durdles 
spuse, pe un ton ursuz: 

— Şi-a 'mneavoastră-i la fel. 

— Păi, în măsura în care sunt sortit să trăiesc ca şi 
dumneata, în locuri străvechi, umede, reci, totdeauna 
aceleaşi, neschimbate, da. Dar există cu mult mai mult 
mister şi curiozitate în legăturile dumitale cu catedrala 
decât în cazul meu. De fapt, îmi vine să-ţi cer să mă iei ca pe 
un fel de învățăcel, de ucenic fără simbrie, şi să-mi îngădui, 
când şi când, să merg cu dumneata ca să văd câteva din 
acele unghere ciudate unde îţi petreci zilele. 

Zidarul Stony răspunse pe un ton impersonal: 

— Bine. Ioată lumea ştie unde să-l găsească pe Durdles 
când e nevoie de el. 

Această afirmaţie, dacă nu strict adevărată, era 
aproximativ aşa, exprimând faptul că Durdles putea fi 
oricând găsit vagabondând pe undeva. 

— Ceea ce ne interesează în special, spuse Jasper, 
urmărind firul gândurilor sale romantice, este precizia 
deosebită cu care dumneata găseşti, pare-se, locul unde 
sunt îngropaţi oamenii... Dar ce s-a-ntâmplat? Te 
stânjeneşte legătura cu merinde?... lasă s-o ţin eu. 

Durdles se opri, dându-se câţiva paşi înapoi (Deputy, 
atent la toate mişcările lui, se şi afla în stradă, gata de 
represalii); căuta din ochi vreun colţişor, o cornişă, ceva, un 
loc unde să-şi aşeze legătura. Şi când se descotorosi de ea, 
adăugă: 

— Daţi-mi numai ciocanul de colo, rosti Durdles, şi-am să 
vă arăt. 

Cling. Cling. Ciocanul i-a fost înmânat. 

— Acum, ascultaţi-mă... Când cânţi, ce-i mai întâi, tonul, 
nu-i aşa, dom' Jasper? 

— Da. 


— Aşa şi eu, iau ciocanul şi bat. (În această clipă loveşte 
caldarâmul, iar Deputy, numai ochi, îşi vede de treabă 
hărţuindu-l de la o distanţă mai mare, de teamă să nu-i sară 
în cap vreo aşchie de piatră.) Toc, toc, toc. Solid! Bat de zor. 
Tot solid! Bat din nou. la stai! Gol! Bat iarăşi, şi mai abitir. 
Ceva solid în gol! 'Toc, toc, toc, să mă conving. Ceva solid în 
gol, şi înăuntru părţi solide, iar gol! Aha, aici îmi eşti, 
moşnege, praf şi pulbere într-un sicriu de piatră, în cavou! 

— Uimitor! 

— Ba, am făcut şi asta, reluă Durdles, scoțând din 
buzunar rigla de doi coţi. (Intre timp, Deputy se apropie cu 
gândul că, cine ştie, o să se dea peste vreo comoară, din 
care s-o pricopsi poate şi el, cu perspectiva plăcută ca 
descoperitorii să se vadă cu ştreangul de gât, în urma 
mărturiei lui.) lată, să zicem că ciocanu ăsta-i un zid - făcut 
de mine... doi... patru, cu doi e şase, adăugă, măsurând 
paveaua. Şase picioare înăuntru zidului ăstuia e coana 
Sapsea. 

— Nu chiar doamna Sapsea, ci... 

— Să zicem coana Sapsea. Zidu ei e mai gros, da să 
zicem că-i coana Sapsea. Durdles bate cu ciocanul în zidul 
indicat, şi după ce sondează bine, adaugă: Mai e ceva acolo! 
Nu mai încape îndoială, oamenii lui Durdles trebuie să fi 
lăsat ceva dărâmături în spaţiul ăsta de şase picioare. 

Jasper îşi exprimă părerea că asemenea preciziune „este 
un talent”. 

— Eu n-aş spune că-i un talent, se împotrivi Durdles, care 
nu vedea observaţia cu ochi buni. Am muncit de m-am 
spetit. Durdles a ajuns la ştiinţa lui după ce a răscolit adânc 
pământu, până în măruntaie, la nevoie. Ia stai, măi Deputy. 

— Păzea! strigă Deputy, cu un glas ascuţit, depărtându-se 
din nou. 

— la de colea banu ăsta. Şi să nu mai prind picior de-al 
tău în noaptea asta, când om ajunge la hanu „La doi 
gologani”. 

— S-a făcut! exclamă Deputy, înşfăcând moneda de 
jumătate de penny, vrând parcă, prin cuvântul lui 


enigmatic, să-şi exprime încuviințarea faţă de acest 
aranjament. 

N-aveau decât să taie de-a curmezişul via care ţinea 
cândva de fosta mănăstire, ca să ajungă în străduţa dosnică 
şi îngustă unde se înălța o casă de lemn dărăpănată, cu 
două caturi joase, îndeobşte cunoscută sub numele de 
hanul „La doi gologani”, o clădire stricată şi hâdă, ca 
sufletul călătorilor care poposeau acolo. Deasupra uşii de la 
intrare, abia se mai zăreau rămăşiţele grilajului unui balcon 
precum şi ale gardului cu aspect rustic din faţa unei grădini 
părăginite, asta deoarece călătorii se simt legaţi de această 
casă printr-un sentiment atât de delicat (sau pentru că ţin 
să aprindă un foc la marginea drumului, ziua-n amiaza 
mare), încât n-ar putea fi împiedicaţi nicicând, cu vorba 
bună ori cu ameninţări, să plece fără a smulge sălbatic, 
spre a duce cu ei, vreo bucată de lemn drept suvenir. 

S-a încercat să se dea acestei case mizerabile înfăţişarea 
de han punând la ferestre bucăţi din tradiţionalele perdele 
roşii, nişte zdrenţe jegoase, care, noaptea, lăsau să treacă 
lumina chioară a luminărilor sau a opaiţelor care ardeau 
ofticos în serul stătut dinăuntru. 

Ajunşi în preajmă, Durdles şi Jasper fură vestiți de un 
felinar din hârtie spânzurând deasupra uşii pe care stătea 
scris ce destinaţie avea casa. Ei au mai fost vestiți şi de vreo 
jumătate duzină de alţi băietani afurisiţi - oaspeţi de doi 
gologani sau peste paraziţii hanului, cine mai ştie! - şi care, 
atraşi parcă de izul de stârv răspândit în aer de Deputy, îşi 
luară vânt, sub clar de lună, precum corbii în deşert, 
abătând cât ai clipi ploaia de pietre asupra lui, şi viceversa. 

— Opriţi-vă, brute mici ce sunteţi! strigă Jasper furios, 
lăsaţi-ne să trecem! 

Această muştruluială a fost primită cu zbierete şi 
şuieratul unei noi avalanşe de pietre, după obiceiul 
statornicit în ultimii ani de regulamentul poliţiei engleze, 
conform căruia bieţii creştini erau luaţi la pietre din toate 
părţile, de parcă ar fi reînviat epoca sfântului Ştefan. 


Durdles atrase atenţia asupra acestor tineri sălbatici, că 
„n-au o ţintă în viaţă”, şi îl conduse pe Jasper de-a lungul 
străduţei. 

Ajunşi la capătul aleii, Jasper, furios la culme, îl opri din 
drum pe tovarăşul său şi privi îndărăt. Peste tot linişte. In 
clipa următoare o piatră îi ateriză în pălărie, însoţită de un 
strigăt venind de departe: Păzea, păzea! S-a deşteptat 
cocoşul! urmat de un cucurigu, ca cel al unui 
Chanticleeri:5+ infernal, care-l făcu să înţeleagă sub ce foc 
victorios de artilerie se afla. 

Pentru mai multă siguranţă dădu colţul şi-l duse acasă pe 
Durdles, care orbecăia prin harababura din curtea lui, 
peste tot numai pietre, gata-gata să intre cu capul într-unul 
din monumentele funerare abia începute. 

John Jasper ajunse la locuinţa sa pe un alt drum. Descuie 
şi intră fără să facă zgomot; găsi focul arzând încă. Luă 
dintr-un dulap închis o pipă de formă ciudată, pe care o 
umplu - dar nu cu tutun - şi după ce prepară foarte atent 
conţinutul, folosind un ustensil micuţ, urcă o scară 
interioară, alcătuită din câteva trepte doar, care ducea spre 
două încăperi. Una din ele era camera lui de dormit, 
cealaltă a nepotului. În amândouă era lumină. 

Edwin Drood se culcase şi dormea în tihnă. John Jasper, 
cu pipa neaprinsă în mână, se opri şi se uită la el, foarte 
atent, timp de câteva clipe. Apoi se îndepărtă în vârful 
picioarelor, ducându-se în odaia lui; îşi aprinse pipa şi se 
lăsă pradă fantasmagoriilor din miez de noapte. 


CAPITOLUL VI 


FILANTROPIA DIN CASA PAROHIALĂ 


Sfinţia-sa Septimus Crisparkle (Septimus, deoarece şase 
frăţiori până la el s-au prăpădit la naştere, ca şase opaițe 
plăpânde care se sting de îndată ce sunt aprinse), după cea 
spart cu capul lui amabil pojghiţa subţire de gheaţă 
matinală din heleşteul de lângă Cloisterham, face acum 
exerciţii de înviorare fizică, şi, îngrijindu-se mai ales de 
circulaţia sângelui, boxează cu mare ştiinţă şi în- demânare 
în faţa unei oglinzi. 

În persoana sfinţiei sale Septimus, oglinda reflectă 
imaginea unui om plin de prospeţime şi sănătate; fentele şi 
retragerile sunt executate cu cea mai mare măiestrie, ca şi 
atunci când lansează cu dreapta o directă desăvârşită. 
Printre mănuşile de box, apare chipul său radios care 
respiră inocenţă şi o bunăvoie plină de duioşie. 

Era tocmai ora gustării de dimineaţă, iar doamna 
Crisparkle-mama - nu soţia sfinţiei-sale Septimus - abia 
coborâse şi aştepta sosirea ceainicului. Sfinţia-sa Septimus 
îşi întrerupse o clipă activitatea ca să cuprindă între 
mănuşile de box capul drăguţei bătrâne, care intra chiar 
atunci, şi să o sărute cu afecţiune. După aceea, sfinţia-sa 
Septimus reluă mişcările, parând cu stânga şi lovind cu 
dreapta într-un chip uimitor. 

— În fiecare dimineaţă, îmi spun, Sept, că într-o bună zi o 
să se-ntâmple... rosti bătrâna doamnă, privindu-l... tot o să 
se-ntâmple... 

— Ce să se-ntâmple, mamă dragă? 

— Să spargi oglinda, ori să-ţi plesnească o arteră. 

— Până acum, slavă Domnului, nu s-a întâmplat nici una, 
nici alta, mamă dragă. Atenţie, mamă. Uită-te aici. 

Şi sfinţia-sa Septimus, printr-un foarte aprig atac final, 
începu să toarne la lovituri şi să pareze tot soiul de situaţii 
dificile, terminând prin a înşfăca boneta bătrânei doamne în 
chancery1*! aşa cum sună un termen tehnic folosit în 
cercurile ştiinţifice de către specialiştii din această nobilă 
artă - lucru pe care-l execută cu atâta îndemânare şi 


uşurinţă încât abia dacă atinse vaporoasele panglici verzi şi 
vişinii. După ce eliberă cu mărinimie adversarul înfrânt, avu 
numai bine timpul să-şi pună mănuşile într-un sertar şi să 
se uite pe fereastră, cu un aer aparent contemplativ, înainte 
de intrarea slujnicii, după care sfinţia-sa Septimus făcu loc 
pentru ceainic şi alte obiecte necesare pregătirilor pentru 
micul dejun. Când totul a fost gata, cei doi rămaseră din 
nou singuri; ce plăcut era să vezi (sau ar fi fost, dacă s-ar fi 
aflat cineva de faţă, dar nu mai era nimeni acolo) cum 
bătrâna doamnă, în picioare, spunea cu glas tare, „Iatăl 
nostru”, iar fiul ei, deşi cleric, asculta cu capul aplecat; el 
avea patruzeci şi cinci de ani şi asculta la fel cum ascultase, 
stând în picioare, aceleaşi cuvinte, rostite de aceleaşi buze, 
pe vremea când avea patru ani şi cinci luni. 

Ce poate fi mai atrăgător decât o doamnă bătrână - cu 
excepţia unei tinere doamne - când are ochi ageri, un corp 
bine proporţionat, când faţa-i este veselă şi destinsă, când 
poartă veşminte aidoma unei păstoriţe de porțelan, 
mulându-i-se frumos pe talie, în culori atât de gingaşe, atât 
de potrivite cu făptura ei? 

Nimic nu este mai atrăgător, gândea adesea bunul cleric, 
când lua loc la masă în faţa mamei sale, văduvă de multă 
vreme. 

Cât despre bătrâna doamnă, gândurile ei în asemenea 
împrejurări ar putea fi rezumate în aceste vorbe, care 
reveneau cel mai adesea în convorbirile lor: 

— Dragul meu Sept! 

Alcătuiau o pereche plăcută când luau împreună 
gustarea de dimineaţă în casa parohială din Cloisterham. 
Pentru că locuinţa sa, casa parohială, era o căsuţă liniştită, 
aflată la umbra catedralei, iar croncănitul ciorilor, ecoul 
stârnit de paşii rarilor trecători, dangătul clopotelor ori 
vuietul orgii din catedrală o făceau să pară şi mai tăcută 
decât dacă ar fi fost cufundată într-o linişte desăvârşită. 

Odinioară, oameni de arme semeţi au trăit zile de huzur 
şi veselie în casa parohială; sclavi obidiţi au dus între 
zidurile ei o viaţă de trudă şi acolo au şi murit; mari prelați 


au cunoscut aici epoci în care şi-au exercitat puterea, 
uneori în chip binefăcător, alteori dovedindu-se a fi o 
pacoste, dar iată că, slavă Domnului, toţi aceştia au dispărut 
din casa parohială. 

Unul din cele mai mari foloase care au rezultat din faptul 
că atâtea figuri umane s-au perindat pe aici a fost, poate, 
acea binecuvântată tihnă, lăsată în urma lor, acea 
seninătate romantică a spiritului - leagăn al milei şi 
îndurării - sădită în suflet de cine ştie ce poveste tristă 
depănată până la capătul firului, sau de vreo dramă 
emoţionantă peste care de mult a căzut cortina. 

Zidurile din cărămidă armonios colorate de timp, desişul 
de iederă cu rădăcini puternice, ferestrele cu gratii, odăile 
cu lambriuri şi grinzi groase de stejar traversând încăperile 
mici, grădinile cu ziduri de piatră unde fructele se coc an de 
an în copacii sădiţi de călugări - iată decorul în care 
simpatica doamnă Crisparkle şi sfinţia-sa Septimus îşi luau 
gustarea de dimineaţă. 

— ... Şi ce spune, dragă mamă, întrebă clericul, dând 
dovadă de o poftă de mâncare sănătoasă și temeinică, ce 
spune în scrisoare? 

Simpatica doamnă, după ce parcurse scrisoarea o aşeză 
pe faţa de masă aşternută pentru micul dejun. Inmână 
scrisoarea feciorului său. 

Bătrâna doamnă era extrem de mândră de ochii ei ageri 
atât de buni încât putea citi scrisul de mână fără ochelari. 
Fiul ei, la fel de mândru de asta, şi atât de respectuos 
dispus să-i facă o cât mai mare plăcere, afirmând, lucru 
inventat de altfel, că, în ceea ce-l priveşte, el n-ar fi fost în 
stare să citească scrisul de mână fără ochelari. De aceea, îşi 
puse o pereche, de proporţii considerabile, care nu numai 
că-i veneau prost pe nas şi îl stânjeneau la mâncat, ci îl şi 
împiedicau rău de tot la lectura scrisorii. 

Când nu se afla nimeni de faţă, ochii lui întreceau 
calităţile combinate ale unui microscop şi ale telescopului. 

— E de la domnul Honeythunder, bineînţeles, rosti 
bătrâna doamnă, împreunându-şi braţele. 


— Bineînţeles, încuviinţă fiul ei. Apoi citi, poticnindu-se. 
AZIL DE FILANTROPIE, 
BIROURILE CENTRALE, LONDRA, 
Miercuri, 
Dragă doamnă, 
Vă scriu din... 


— De unde? Oare de unde o fi scriind? 

— Din jilţ, preciză bătrâna doamnă. 

Sfinţia-sa Septimus îşi lepădă ochelarii ca să-i poată 
vedea faţa, şi strigă: 

— Păi, de unde altfel să fi scris? 

— Doamne iartă-mă, Sept, reluă bătrâna doamnă, dar nu 
vezi ce spune mai departe! Dă-mi-o înapoi, dragul meu! 

Bucuros că scapă de ochelari (care totdeauna îl făceau să 
lăcrimeze), fiul ei se execută, spunând încet că pe zi ce 
trece vede mai prost, când e vorba să citească ceva scris de 
mână. 

— Vă scriu, continuă mama, citind cu foarte mare băgare 
de seamă şi precizie, vă scriu din jilț unde voi fi nevoit 
probabil să stau câteva ceasuri. 

Septimus se uită la scaunele rânduite lângă perete, cu o 
expresie care vădea protest şi în acelaşi timp imbold. 

— Am avut, bătrâna doamnă continua să citească 
întrucâtva mai răspicat, reuniunea marelui nostru Comitet, 
întrunind filantropii de la centru şi pe cei districtuali, în 
azilul de mai sus, şi din dorința exprimată unanim, am 
plăcerea de a lua loc în jilțul prezidenţial. 

Septimus respiră mai uşurat şi mormăi: 

— Aa, aici a vrut să ajungă, să vedem! 

— Ca să nu pierd nicio zi cu poşta, mă slujesc de prilejul 
că asist la lectura unui lung raport, pentru a da în vileag un 
ticălos notoriu... 

— Iată lucrul cel mai extraordinar, întrerupse delicatul 
cleric, punând jos cuțitul şi furculiţa ca să se frece, iritat, la 
ureche; aceşti filantropi totdeauna dau pe câte cineva în 


vileag, şi un alt lucru la fel de extraordinar este acela că 
mereu şi pretutindeni văd numai ticăloşi! 

— Pentru a da în vileag un ticălos notoriu!... reluă 
bătrâna, ca să-mi izbăvesc sufletul de această povară. Am 
stat de vorbă cu cei doi pupili ai mei, Neville şi Helena 
Landless, despre educația lor deficientă; au fost de acord 
cu planul propus, pe care eu am avut de altfel grijă să-l 
aprobe, fie că le plăcea sau nu. 

— Încă un lucru cât se poate de extraordinar, observă 
clericul pe acelaşi ton ca şi mai înainte, este că aceşti 
filantropi sunt porniţi să-şi înşface semenii de grumaz şi 
(dacă se poate spune astfel) să-i arunce cu forţa pe calea 
mântuirii... lartă-mă, dragă mamă, că te-am întrerupt. 

— De aceea, dragă doamnă, v-aş ruga să-l pregătiţi pe 
fiul dumneavoastră, sfinţia-sa domnul Septimus, ca să-l 
aştepte pe Neville în calitate de oaspete, lunea viitoare. In 
aceeaşi zi, Helena il va însoţi la Cloisterham pentru a intra 
la Casa  Maicilor instituţie recomandată Chiar de 
dumneavoastră, precum şi de fiul dumneavoastră. Vă rog, 
de asemenea, să faceţi toate pregătirile pentru primirea şi 
educarea ei în acest pension. Condiţiile, în amândouă 
cazurile, rămân cu stricteţe cele care mi-au fost comunicate 
în scris de dumneavoastră, după ce am inițiat o 
corespondenţă cu domnia-voastră, în această chestiune, în 
urma onoarei ce mi s-a făcut de a vă fi fost prezentat în 
casa sorei dumneavoastră de la Londra. Rugându-vă să 
transmiteţi complimentele mele  sfinţiei-sale domnului 
Septimus, rămân, scumpă doamnă, un afectuos frate (întru 
filantropie). 

LUKE HONEYTHUNDER 


— Ei bine, mamă, spuse Septimus, după ce se mai frecă 
puţin la ureche, trebuie să încercăm. Avem loc aici, nu mai 
încape nicio îndoială, pentru încă un locatar, şi o să am timp 
de a mă ocupa de el. Drept să spun, mă bucur că nu-i vorba 
de domnul Honeythunder în persoană. Deşi, mai ştii, s-ar 


putea să-l nedreptăţesc din cale-afară, pentru că în viaţa 
mea nu l-am văzut. E un om masiv, mamă? 

— L-aş putea numi un om masiv, dragul meu, răspunse 
bătrâna doamnă, după oarecare şovăieli, dar vocea lui e şi 
mai şi. 

— Decât el? 

— Decât oricine. 

— Ah! exclamă Septimus. 

Termină micul dejun cu impresia că gustul ceaiului 
Souchong, de calitate superioară, al jambonului, pâinii şi 
ouălor era mai puţin savuros. 

Sora doamnei Crisparkle - o altă figurină din porțelan de 
Dresda, cu care semăna leit încât amândouă ar fi putut 
alcătui împreună o încântătoare pereche de ornamente 
pentru cele două capete ale unui cămin spaţios de modă 
veche şi care, la drept vorbind, n-ar fi trebuit niciodată să 
fie văzute separate - era soţia, fără copii, a unui cleric 
plasat în fruntea unei corporaţii din Londra. 

Domnul Honeythunder, în calitatea sa de maestru de 
filantropie, o cunoscuse pe doamna Crisparkle în timpul 
ultimei reîntâlniri a figurinelor de porțelan (cu alte cuvinte, 
în timpul ultimei vizite la soră-sa, din anul acela), după o 
întrunire publică în scopuri filantropice, când doi orfani de 
vârstă fragedă au fost ghiftuiţi cu prăjituri de prune şi unde 
s-a produs mare tărăboi. Aceste amănunte erau tot ce se 
cunoştea, în casa parohială, despre antecedentele celor doi 
pupili care urmau să sosească. 

— Sunt sigur că ai să fii de acord cu mine, mamă, zise 
domnul  Crisparkle, după ce reflectă asupra acestei 
chestiuni, că primul lucru ce urmează să fie făcut este de a-i 
pune pe cei doi tineri în situaţia de a se simţi mai la largul 
lor. Nu e nimic dezinteresat în asta, fiindcă nici noi nu ne 
putem simţi la largul nostru cu ei până ce ei nu vor ajunge 
să se simtă bine cu noi. Nepotul lui Jasper se află acum aici, 
şi cine se aseamănă se adună; tineretul trage la tineret. 
Băiatul ăsta e inimos şi o să-l poftim să ia masa cu fratele şi 
sora. Înseamnă trei. Nu ne putem gândi să-l chemăm pe el 


fără a-l chema şi pe Jasper. Înseamnă patru. Apoi 
domnişoara Twinkleton şi drăgălaşa logodnică a lui Edwin 
Drood, care o să vină şi ele, fac şase. Plus noi doi, înseamnă 
opt. Opt persoane la o masă între prieteni, te-ar stânjeni în 
vreun fel, mamă? 

— Dacă ar fi nouă, Sept, atunci da, rosti bătrâna doamnă, 
vădit nervoasă. 

— Mamă dragă, opt, am socotit bine. 

— Asta-i numărul exact de persoane, dragul meu, care 
încap la masa din sufragerie. 

Aşadar, lucrurile au fost stabilite astfel, şi când domnul 
Crisparkle, însoţit de mama sa, o vizitară pe domnişoara 
Twinkleton pentru a pregăti primirea domnişoarei Helena 
Landless la Casa Maicilor, făcură şi cele două invitaţii din 
cadrul pensionului, care fură acceptate. 

Domnişoara Twinkleton se uită lung la cele două globuri 
de parcă ar fi regretat că nu puteau fi luate în vizită, dar se 
împăcă repede cu gândul că trebuiau lăsate acasă. 

S-au expediat iute instrucţiuni filantropice în privinţa 
plecării domnului Neville şi a domnişoarei Helena ca să 
sosească la timp pentru masă. 

Un miros îmbietor de supă se simţea plutind în aer prin 
casa parohială. 

Pe atunci, la Cloisterham nu exista staţie de cale ferată, 
iar domnul Sapsea pretindea că nici n-are să fie. Domnul 
Sapsea mergea mai departe chiar, spunând că nici n-ar 
trebui să fie în vecii vecilor. Şi totuşi, lucru nemaipomenit 
pentru epoca aceea, când stai să te gândeşti, se întâmpla ca 
trenul expres să nu socotească oraşul Cloisterham demn de 
a face staţie, ci trecea pe acolo cu un şuierat prelung, 
zburând în goană mare, după treburi mai importante, 
scuturându-şi doar praful de pe roţi, ca o dovadă faţă de 
lipsa de importanţă a vechii localităţi. O ramificaţie a liniei 
principale, ducând cine ştie unde, ar fi însemnat, în cazul 
când iniţiativa nu ar fi fost încununată de succes, ruina 
Companiei; sau a Bisericii şi Statului în caz de reuşită, şi 
(desigur) falimentul Constituţiei şi într-un caz şi într-altul. 


Chiar şi aşa, însă, traficul în Cloisterham fusese dat peste 
cap: părăsind şoseaua principală, transportul se făcea pe 
ocolite, prin nişte locuri neumblate, pe un drum de ţară, 
unde cu ani în urmă la colţul străzii se afla un anunţ: 
„Feriţi-vă de câini”. 

Spre acest infam loc de acces în oraş se duse domnul 
Crisparkle, aşteptând sosirea unui omnibus scund şi 
bondoc, cu un maldăr disproporționat de bagaje deasupra - 
de parcă ar fi fost un elefănţel cu un baldachin infinit prea 
mare pentru el - vehicul care reprezenta pe vremea aceea 
mijlocul de transport, cursa zilnică, legând Cloisterham de 
restul lumii. 

Când vehiculul, urnindu-se greoi, îşi făcu apariţia, 
domnul Crisparkle aproape că nu zări nimic altceva decât 
un călător voluminos aşezat afară, pe capră, cu coatele 
depărtate şi mâinile pe genunchi, înghesuindu-l pe vizitiu 
într-un colţişor, cât se poate de incomod, şi privind 
încruntat în jur, cu o expresie plină de înverşunare. 

— Aici e Cloisterham? întrebă călătorul, cu voce 
tunătoare. 

— Da, aici, răspunse vizitiul şi după ce aruncă hăţurile 
rândaşului începu să se frece de parcă ar fi avut dureri în 
tot corpul. Niciodată n-am fost atât de bucuros că am ajuns 
aici. 

— Atunci spune-i stăpânului dumitale să mai lărgească 
locul de pe capră, îi întoarse călătorul vorba. Stăpânul 
dumitale este obligat moralmente - şi ar trebui să fie 
constrâns, printr-o amendă zdravănă - să vegheze asupra 
comodităţii semenilor lui. 

Vizitiul începu să-şi plimbe uşurel mâinile peste toate 
mădularele, iar rezultatul păru să-l îngrijoreze. 

— Nu cumva am stat pe dumneata? întrebă călătorul. 

— Ba da, spuse vizitiul, profund nemulţumit. 

— la cartea asta de vizită, prietene. 

— Nu vreau să vă lipsesc de ea, spuse vizitiul, aruncându- 
şi ochii asupra ei, nepăsător, şi fără să o ia. Ce mă-ncălzeşte 
pe mine? 


— O să fii membru în Societatea noastră. 

— Şi ce câştig eu? întrebă vizitiul. 

— Fraţi, răspunse călătorul, cu o voce cumplită. 

— Mulţumesc, zise vizitiul, foarte hotărât, coborând de pe 
capră, mama a fost bucuroasă de mine, la fel şi eu. Nu 
vreau fraţi. 

— Trebuie însă să-i ai - rosti călătorul, coborând şi el - 
vrând-nevrând. Eu îţi sunt frate. 

— Ei, ia stai! se burzului vizitiul, înccpând să-şi piardă 
cumpătul, nu merge prea departe! Vorba multă... 

Dar în clipa asta interveni domnul Crisparkle, dojenindu-l 
prieteneşie: 

— Joe, Joe, Joe! nu te pierde cu firea, Joe, băiete! 

Joe duse liniştit mâna la pălărie. Clericul îl acostă apoi pe 
călător, adresându-i-se: 

— Domnul Honeythunder? 

— Aşa mă cheamă, domnule. 

— Numele meu este Crisparkle. 

— Sfinţia-sa domnul Crisparkle? Mă bucur de cunoştinţă, 
domnule, Neville şi Helena sunt înăuntru. Pentru că în 
ultima vreme mă simţeam puţin covârşit de povara 
treburilor mele oficiale, m-am gândit că ar fi bine să respir 
oleacă de aer curat şi atunci am venit chiar eu cu copiii, iar 
seara mă întorc. Deci dumneavoastră sunteţi sfinţia-sa 
domnul Septimus, nu-i aşa? zise, măsurându-l din cap până- 
n picioare, dezamăgit, şi răsucind de zor un lornion dublu, 
cu panglică cu tot, de parcă l-ar fi pus la frigare, înainte să-l 
folosească. Ha! mă aşteptam să te găsesc mai în vârstă, 
domnule. 

— Sper să aveţi şi plăcerea asta, spuse clericul bine 
dispus. 

— Poftim? 

— O simplă glumă. Nu merită să fie repetată. 

— Glumă?... Oo, nu mă pricep la glume, replică domnul 
Honeythunder, încruntat. A glumi cu mine înseamnă să-ţi 
pierzi vremea, domnule. Dar unde-or fi? Helena, Neville, hai 


veniţi încoace! Domnul Crisparkle a venit în întâmpinarea 
voastră. 

Un tinerel neobişnuit de frumos şi suplu şi o fată 
neobişnuit de frumoasă şi suplă care semănau ca două 
picături de apă, amândoi foarte bruni şi foarte îmbujoraţi, 
fata, un tip aproape perfect de ţigancă - atât unul cât şi 
altul având ceva sălbatic în felul de a fi, un anume aer de 
vânător şi vânătoriţă, amintind mai degrabă de animal 
hăituit decât de urmăritor. Sunt zvelţi şi supli, cu ochi ageri 
şi mişcări iuți, sunt sfioşi şi îndrăzneţi, deopotrivă, cu o 
înfăţişare dârză, sau cu un soi greu de definit de şovăială, 
oglindită la răstimpuri pe întreaga lor fiinţă, atât pe chip cât 
şi în gesturi, aidoma poate cu şovăiala animalului când se 
ghemuieşte supus sau când sare. 

Aşa ar fi sunat observaţiile fugare, înregistrate mintal de 
domnul Crisparkle, în cele câteva minute în care îi 
examinase, dacă aceste note ar fi fost reproduse prin viu 
grai. 

Sfinţia-sa îl pofti pe domnul Honeythunder la dejun, 
tulburat oarecum (pentru că îl urmărea dezamăgirea pe 
care o va încerca bătrâna şi scumpa păstoriţă de porțelan) 
şi oferi braţul Helenei Landless. 

Trecând împreună pe străzile oraşului străvechi, atât fata 
cât şi băiatul îşi manifestară marea lor admiraţie faţă de 
cele arătate de el în interiorul catedralei, faţă de ruinele 
mănăstirii, minunându-se - după cum continua să 
consemneze mintal domnul Crisparkle - de parc-ar fi fost 
nişte barbari captivi, chipeşi, aduşi aici de pe cine ştie ce 
meleaguri sălbatice din regiunea tropicelor. 

Domnul Honeythunder mergea prin mijlocul drumului, 
făcându-şi loc printre băştinaşi, pe care-i dădea la o parte 
din cale, dezbătând cu glas tare un plan al său conceput în 
scopul de a da iama prin toţi cei fără ocupaţie din Regatul 
Unit, de a-i arunca pe rând în temniţă, silindu-i, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, să devină filantropi. 

Doamna Crisparkle avu nevoie să se sprijine pe propriile- 
şi sentimente  filantropice, văzând această masivă şi 


zgomotoasă  excrescenţă a micului grup; domnul 
Honeythunder, care semăna totdeauna cu un furuncul ivit 
pe faţa societăţii, se lăţea acum ca un buboi inflamat, în 
casa parohială. Deşi nu erau întru totul adevărate cele 
spuse pe seama lui, într-o formă hazlie, de către sceptici, 
cum că ar fi strigat în gura mare semenilor săi! „Afurisite 
fie-vă sufletele şi trupurile, veniţi încoace şi veţi afla 
binecuvântarea!”, totuşi filantropia lui mirosea a praf de 
puşcă, iar deosebirea dintre aceasta şi mizantropie părea 
anevoie de determinat. 

După el ar fi trebuit să se suprime forţa militară, dar mai 
întâi era necesar ca toţi ofiţerii superiori, care îşi făcuseră 
datoria, să fie judecaţi de Curtea Marţială din această 
pricină şi apoi împuşcaţi. 

Trebuia să se suprime războiul, dar nu înainte de a face 
adepţi iscând război împotriva lor, şi învinuindu-i că iubesc 
războiul ca lumina ochilor. 

Trebuia să se înlăture pedeapsa capitală, dar mai întâi să 
fie măturaţi de pe suprafaţa pământului toţi legislatorii, 
jurisconsulţii şi judecătorii, care erau de altă părere. 

Trebuia să se statornicească o concordie universală, prin 
eliminarea tuturor celor care n-ar fi voit, sau n-ar fi putut, 
din punct de vedere al conştiinţei, să concorde. 

Trebuia să-ţi iubeşti fratele ca pe tine însuţi, dar numai 
după un răstimp nedefinit de calomniere (ca şi cum l-ar fi 
urât din plin), aruncându-i în obraz tot soiul de epitete. 

Mai presus de orice, n-ar trebui să se facă nimic în afara 
sau în propriul tău nume, ci să mergi la Azilul Filantropiei şi 
să te înscrii ca membru filantrop activ. Apoi trebuia să 
plâteşti taxa de subscriere, să primeşti carnetul de 
membru, cocarda şi medalia şi să trăieşti de acum încolo pe 
o estradă şi să repeţi într-una ceea ce spune domnul 
Honeythunder, şi ce spune trezorierul şi ce spune 
subtrezorierul, şi ce spune Comitetul şi ce spune 
subcomitetul, şi ce spune secretarul şi ce spune 
vicesecretarul. Toate acestea erau menţionate într-o 


rezoluţie admisă în unanimitate, sub semnătură şi sigiliu, 
rezumându-se, pe scurt: 

„Adunarea corpului de filantropi activi vede cu o 
indignare amestecată cu dispreţ şi profundă repulsie, 
nimicnicia tuturor celor care nu aparţin Societăţii şi 
făgăduieşte solemn să facă împotriva acestora din urmă, 
atât cât îi va sta în putinţă, declaraţii infamante, fără a fi 
deloc necesar să se întemeieze pe fapte reale.” 

Dejunul a fost pur şi simplu un dezastru. Filantropul a 
deranjat simetria mesei, s-a aşezat în calea celor care 
serveau masa, blocând trecerea, iar pe domnul 'Tope (care 
dădea o mână de ajutor slujnicei) l-a adus în culmea 
deznădejdei, silindu-l să dea vesela şi farfuriile peste capul 
său. 

Nimeni nu putea sta de vorbă cu vecinul său, pentru că 
filantropul se adresa tuturor deodată, ca şi cum comesenii 
n-aveau o existenţă individuală, ci ar fi fost o masă de 
ascultători. Impusese sfinţiei-sale domnului Septimus rolul 
unui personaj oficial căruia i se adresa, tratându-l ca pe un 
soi de cuier uman, în care îşi agăța pălăria lui oratorică. El 
cădea în rutina exasperantă, obişnuită la oratorii de teapa 
lui, făcând din domnul Septimus un adversar nedemn şi 
slab, parcă. 

Cam astfel îi vorbea: 

— Ei, acum, domnule, nu cumva o să fii atât de neghiob 
încât să susţii... şi aşa mai departe, iar asta când bietul om 
nu numai că nici nu deschisese gura, dar nici nu avusese de 
gând măcar. Sau: — Acum vezi, domnule, eşti strâns cu 
uşa. N-o să-ţi las nicio portiţă de scăpare. După epuizarea 
tuturor resurselor fraudei şi ale minciunii, de ani şi ani în 
şir, recurgând la combinaţii de laşitate josnică şi cutezanţă 
înflăcărată, cum nu prea se întâlnesc ades în lume, ai acum 
aici ipocrizia să cazi în genunchi dinaintea celui mai 
degradat dintre oameni, cerându-i îndurare cu bocete şi 
văicăreli! 

Nefericitul cleric îl privea, când indignat, când uluit, în 
vreme ce venerabila lui mamă îşi înghiţea lacrimile, iar toţi 


ceilalţi comeseni rămăseseră parcă într-o stare gelatinoasă 
(searbădă şi fără niciun punct de sprijin), lipsită aproape 
complet de rezistenţă. 

Torentul de filantropie, însă, care năvălise în momentul 
când se apropie ora plecării domnului Honeythunder, 
trebuie să fi satisfăcut cu prisosinţă simţirea acestui om 
remarcabil. Cafeaua i-a fost servită, graţie activităţii 
speciale a domnului Tope, cu o oră încheiată mai devreme 
decât s-ar fi cuvenit. 

Domnul Crisparkle stătuse cam tot atât cu ceasul în 
mână, ca nu cumva domnul Honeythunder să întârzie. 

Tuspatru tinerii erau absolut de acord afirmând că 
orologiul catedralei bătuse de trei sferturi, când de fapt nu 
bătuse decât o dată. 

Domnişoara 'Twinkleton aprecie douăzeci şi cinci de 
minute de mers pe jos, distanţa până la omnibus, când în 
realitate erau doar cinci. Toţi cei prezenţi dădură buzna să-i 
țină pardesiul cu o amabilitate plină de afecţiune, 
îmbrâncindu-l afară, sub clar de lună, de parcă ar fi fost un 
trădător evadat la care ţineau, aşteptat de un grup de 
călăreţi la uşa din dos. 

Domnul Crisparkle şi noul său elev, care-l conduseră până 
la omnibus, erau în aşa hal de speriaţi ca nu cumva să 
răcească, încât îl băgară rapid în acest vehicul lăsându-l 
singur, pentru încă o jumătate de oră de aşteptare. 


CAPITOLUL VII 


NU NUMAI O CONFIDEŢĂ 


— Îl cunosc foarte puţin pe acest gentleman, domnule, se 
adresă Neville clericului, la întoarcere. 

— Pe tutorele dumitale îl cunoşti foarte puţin!? exclamă 
domnul Crisparkle. 

— Aproape de loc. 

— Dar cum s-a-ntâmplat să fie... 

— Să fie tutorele meu? Am să vă spun, domnule. Ştiaţi, 
cred, că noi am venit (sora mea şi cu mine) din Ceylon? 

— Daa? N-am ştiut. 

— Mă mir. Trăiam acolo împreună cu tata vitreg. Mama a 
murit în Ceylon când noi eram mici. Am dus o existenţă 
mizerabilă. Ea îl desemnase drept tutorele nostru şi s-a 
purtat ca un ticălos mizerabil, căruia-i tremura mâna când 
era vorba să ne dea ceva de mâncare sau de îmbrăcat. 
Când a murit ne-a lăsat în grija acestui om, pentru simplul 
motiv, din câte ştiu, că era prieten sau rudă cu el şi 
deoarece îi vedea mereu numele tipărit; acest lucru i-a 
atras atenţia. 

— Astea-s fapte mai recente, presupun! 

— Foarte recente, domnule. Acest tată vitreg al nostru 
era o brută groaznică şi un zgârie-brânză. Bine că a murit 
când a murit, altfel aş fi fost în stare să-l ucid eu. 

Domnul Crisparkle se opri brusc în bătaia lunii şi-l privi 
consternat pe viitorul său elev. 

— Vă miră, domnule? întrebă, adoptând repede o 
atitudine supusă. 

— Mă scandalizezi... pur şi simplu mă scandalizezi! 

Tânărul lăsă capul în jos pentru o clipă, mergând mai 
departe, şi spuse: 

— Nu v-a fost dat niciodată să-l vedeţi cum vă bate sora. 
Eu l-am văzut bătând-o pe a mea, nu numai o dată sau de 
două ori, şi n-am să uit asta cât voi trăi. 

— Nimic, rosti domnul Crisparkle, nici chiar lacrimile 
unei surori dragi şi frumoase, cumplit maltratate - devenea 
mai puţin sever, împotriva voinţei lui, pe măsură ce 


indignarea creştea - nu ar putea justifica vorbele groaznice 
pe care le-ai rostit. 

— Regret că le-am folosit, domnule, şi mai ales că le-am 
folosit faţă de dumneavoastră. Vă rog să le uitaţi. Dar 
îngăduiţi-mi să precizez un lucru. Aţi vorbit de lacrimile 
sorei mele. S-ar fi lăsat tăiată bucățele decât să-i dea 
satisfacția de-a o vedea vărsând o lacrimă din pricina lui. 

Domnul Crisparkle îşi revizui notele consemnate în minte, 
şi auzind toate acestea nu era nici mirat, câtuşi de puţin, 
nici dispus să pună întrebări. 

— Poate o să vi se pară ciudat, domnule - vorbea pe un 
ton şovăitor - că vă cer atât de repede permisiunea de a vă 
face unele mărturisiri şi de a avea amabilitatea să plecaţi 
urechea la cele câteva cuvinte spuse în apărarea mea? 

— Apărare? repetă domnul Crisparkle. N-ai de ce să te 
aperi, domnule Neville. 

— Ba cred că am, domnule. Ştiu cel puţin că ar trebui, 
dacă mi-aţi cunoaşte mai bine firea... 

— Ei bine, domnule Neville, ce-ar fi să mă laşi s-o 
descopăr singur? 

— Dacă vă face plăcere, domnule, spuse tânărul 
schimbându-și repede atitudinea şi afişând o expresie de 
profundă dezamăgire, dacă vă face plăcere să-mi stăviliţi 
avântul, trebuie să mă supun. 

Era în tonul celor câteva cuvinte adresate ceva care îl 
stânjeni pe acest om drept. I se părea că s-ar fi putut, fără 
să vrea, să spulbere încrederea necesară unui spirit tânăr 
neformat şi poate propriei lui forţe de îndrumare şi sporire 
a ei. 

Incepeau să se vadă ferestrele luminate de la casa 
parohială. Se opri locului. 

— Hai să ne-ntoarcem, domnule Neville, mai facem câţiva 
paşi în sus ori în jos, altminteri nu vei avea timp să termini 
ce vrei să-mi spui. Te-ai grăbit să crezi că aş avea de gând 
să te stăvilesc. Dimpotrivă. Fac apel la încrederea dumitale. 

— Aţi făcut apel, domnule, fără să ştiţi, chiar de când am 
sosit aici. Spun, chiar de când, de parcă m-aş afla aici de o 


săptămână. Adevărul este că am venit aici (sora mea şi cu 
mine) să vă căutăm nod în papură, să vă insultăm şi apoi să 
ne luăm din nou tălpăşiţa. 

__— Serios? rosti Crisparkle, negăsind altceva de spus. 
Inţelegeţi, domnule, nu puteam şti dinainte ce fel de om 
sunteţi, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. 

— Şi deoarece nu ne-a plăcut nimeni din cei cu care am 
venit cândva în contact, am luat hotărârea să nu ne fiţi pe 
plac nici dumneavoastră. 

— Serios...? repetă domnul Crisparkle. 

— Dar dumneavoastră, domnule, ne sunteţi pe plac, am 
văzut ce mare deosebire este între casa dumneavoastră şi 
primirea care ni s-a făcut şi tot ce am întâlnit până acum. 
Vă spun acestea pentru că întâmplarea face să fiu singur cu 
dumneavoastră şi apoi liniştea asta şi pacea care 
pretutindeni ne înconjoară, după plecarea lui 
Honeythunder... şi oraşul Cloisterham atât de vechi, atât de 
grav şi de frumos, scăldat în lumina lunii - toate acestea m- 
au îndemnat să-mi deschid sufletul. 

— Inţeleg foarte bine, domnule Neville, şi e sănătos să 
cedezi în faţa unor asemeni înrâuriri. 

— Dezvăluindu-vă propriile mele metehne, v-aş ruga să 
nu credeţi cumva că le dezvălui pe cele ale surorii mele. Ea 
a scăpat cu mult mai bine ca mine de neajunsurile vieţii 
noastre mizerabile şi este mai presus de mine, aşa cum 
turnul acestei catedrale străjuie mai presus de hornurile 
acelea. 

In sinea lui, domnul Crisparkle nu era prea sigur de asta. 

— A trebuit, domnule, de când îmi amintesc, să-mi înăbuş 
o ură de moarte, amară. Asta m-a făcut să fiu ascuns şi 
vindicativ. Totdeauna am fost ţinut la pământ, cu tiranie, de 
o mână de fier, şi de aceea, din slăbiciune, am recurs la 
josnicia minciunii. Am fost privat de educaţie, libertate, 
bani, îmbrăcăminte, de strictul necesar în viaţă, de cele mai 
simple plăceri ale copilăriei, de cele mai banale bucurii ale 
adolescenţei. lar rezultatul, lipsa totală de emoţii, de 


amintiri sau de instincte bune... nu ştiu ce nume să dau, 
vedeţi, însuşirilor care mie-mi lipsesc şi asupra cărora 
dumneavoastră aţi putut acţiona la ceilalţi tineri cu care aţi 
fost obişnuit. 

„Asta-i cât se poate de adevărat, dar deloc încurajator”, 
se gândi domnul Crisparkle, când se întoarseră. 

— Şi pentru a pune capăt, domnule, acestei discuţii, am 
fost educați în mijlocul unor fiinţe abjecte şi slugarnice, de 
speţă inferioară şi poate am avut cu ele, lesne, anumite 
afinități. Uneori nu ştiu, dar mi se pare că s-ar putea să fi 
fost în vinele mele o picătură din sângele lor de tigru. 

„După cum reiese din afirmaţia făcută puţin mai înainte”, 
gândi domnul Crisparkle. 

— Un ultim cuvânt relativ la sora mea, domnule. Noi 
suntem gemeni. Trebuie să ştiţi, spre cinstea ei, că nimic în 
viaţa noastră mizerabilă n-a putut vreodată s-o doboare, în 
vreme ce eu am fost adesea înfrânt. Când am fugit de acasă 
(am fugit de patru ori în şase ani, ca să fim aduşi repede 
înapoi şi pedepsiţi cu cruzime), totdeauna fuga fusese 
plănuită şi condusă de ea. De fiecare dată se îmbrăcase în 
haine de băiat şi dădea dovadă de cutezanţa unui bărbat. 
Cred că aveam şapte ani când am şters-o prima oară, şi îmi 
aduc aminte când am pierdut briceagul cu care trebuia să- 
şi taie părul scurt, cu câtă desperare căuta să şi-l smulgă 
sau să-l reteze cu dinţii. Nu mai am nimic de adăugat, 
domnule, doar să sper că veţi avea răbdare cu mine şi veţi fi 
îngăduitor. 

— Poţi fi sigur, domnule Neville, de acest lucru, rosti 
clericul. Eu nu predic mai mult decât sunt în stare, şi n-o să- 
ţi răsplătesc încrederea cu o predică. Insă te implor să ţii 
minte, foarte serios şi cu temeinicie, că dacă îmi va fi dat să- 
ţi fac vreun bine, acest lucru nu se poate decât cu propriul 
dumitale sprijin. Nu putem nădăjdui un rezultat eficace 
decât cerându-i ajutor Celui-de-sus. 

— Voi încerca să-mi fac datoria, domnule. 

— Iar eu, domnule Neville, voi încerca s-o fac pe a mea. 
lată, îţi dau mâna. Domnul să binecuvânteze strădaniile 


noastre! 

Ajunseră la uşa casei; înăuntru se auzea zgomot de 
glasuri vesele, râsete. 

— Mai facem un tur până să intrăm, propuse domnul 
Crisparkle, pentru că vreau să te întreb ceva. Când spuneai 
că ţi-ai schimbat atitudinea faţă de mine, te refereai nu 
numai la dumneata, ci şi la sora dumitale? 

— La amândoi, domnule, fireşte. 

— Scuză-mă, domnule Neville, dar cred că n-ai avut 
prilejul să comunici cu sora dumitale de când te-am întâlnit. 
Domnul Honeythunder a fost foarte elocvent şi aş putea să 
mă încumet să adaug, fără răutate, că a cam monopolizat 
conversaţia. Nu cumva ai răspuns în locul sorei dumitale 
fără a avea suficiente garanţii? 

Neville clătină din cap, zâmbind cu mândrie. 

— Dumneavoastră încă nu bănuiţi, domnule, ce 
înţelegere desăvârşită poate exista între sora mea şi mine, 
fără să fi vorbit ceva... fără să fi schimbat poate nici chiar o 
privire. Ea nu numai că a încercat simţământul pe care l-am 
exprimat, dar ştie foarte bine că am să mă slujesc de acest 
prilej ca să stau de vorbă cu dumneavoastră, în numele ei şi 
al meu. 

Domnul Crisparkle îl privi în faţă, cu oarecare 
neîncredere, dar chipul tânărului exprima o convingere atât 
de absolută, atât de fermă, asupra adevărului celor spuse, 
încât clericul lăsă ochii în jos, dus pe gânduri, până ce 
ajunseră iarăşi în dreptul uşii. 

— Acum eu vă rog să ne mai întoarcem o dată, spuse 
tânărul, al cărui obraz începuse să i se îmbujoreze. Fără 
elocvenţa domnului Honeythunder... mi se pare, domnule, 
că aţi folosit cuvântul elocvenţă?... adăugă el cu puţină 
viclenie. 

— Eu... da, am spus elocvenţă, recunoscu domnul 
Crisparkle. 

— ... Fără elocvenţa domnului Honeythunder, n-ar fi 
trebuit să vă mai pun întrebarea pe care vreau să v-o 


adresez. Domnul acela, Edwin Drood... aşa se numeşte, 
cred? 

— Exact, spuse domnul Crisparkle, D-r-doi de o-d. 

— Studiază... sau a studiat cumva cu dumneavoastră? 

— Nu, niciodată, domnule Neville. El vine aici ca să-şi 
vadă o rudă, pe domnul Jasper. 

— Şi domnişoara Bud este rudă cu el, domnule? 

„Oare de ce m-o fi întrebat cu acel dispreţ subit în 
privire?” gândi dorhnul Crisparkle. Apoi îi explică ceea ce 
ştia despre mică poveste a logodnei lor. 

— 0o, așa stau lucrurile! exclamă tânărul. Acum pricep 
eu aerele lui de proprietar! 

Ultimele cuvinte erau atât de vădit rostite pentru sine, 
sau în orice caz nu se adresau domnului Crisparkle, încât 
acesta din urmă simţi, instinctiv, că dacă ar lua notă de ele 
ar fi totuna cu a citi, întâmplător, un pasaj dintr-o scrisoare, 
peste umărul celui care o scrie. 

O clipă mai apoi intrară în casă. 

Domnul Jasper se afla la pian când apărură în salon; o 
acompania pe domnişoara Rosa Bud, care cânta din gură. 
Deoarece o acompania fără note şi pentru că ea era o mică 
făptură neatentă, gata la tot pasul să cânte greşit, el îi 
urmărea din ochi mişcările buzelor cu cea mai mare luare- 
aminte, având totodată degetele pe clape, iar din timp în 
timp indicându-i grijuliu tonalitatea pe care trebuia s-o ia. 

Stând în picioare, cu un braţ petrecut pe după mijlocul 
fetei, dar mult mai preocupată de domnul Jasper decât de 
felul cum cânta ea, se afla Helena, care tocmai schimba cu 
fratele său o privire iute, de recunoaştere, în care domnul 
Crisparkle desluşi, sau îşi închipui că desluşeşte, dovada 
înţelegerii despre care i se vorbise. Atunci domnul Neville 
luă o poziţie admirativă, sprijinindu-se de pian, în faţa celei 
care cânta. Domnul Crisparkle se aşeză lângă păstoriţa lui 
de porțelan, Edwin Drood strângea şi desfăcea galant 
evantaiul domnişoarei 'Twinkleton; aceasta revendica, în 
tăcere, cu un anumit spirit de proprietate, talentul 


interpretului, pe care domnul Tope, paracliserul, zilnic îl 
revendica la slujba din catedrală. 

Cântecul continua. Era o melodie tristă de adio, iar vocea 
tânără, plină de prospeţime, avea ceva tandru şi jalnic. 
Jasper urmărea mai departe buzele frumoase ale fetei, 
stăruind când şi când asupra aceleiaşi note, ca un fel de 
murmur care venea dinspre el; deodată vocea deveni mai 
nesigură, până ce la un moment dat cântăreaţa izbucni într- 
un hohot de plâns şi ţipă, acoperindu-şi ochii cu mâinile: 

— Nu mai pot suporta! Mi-e frică! la-mă de aici! 

Cu o piruetă rapidă a trupului ei suplu, Helena, plină de 
naturaleţe, aşeză fata pe o canapea. Apoi, îngenunche lângă 
ea, pe un picior, şi punându-i mâna peste gura «ei 
trandafirie, iar cu cealaltă făcând semn celorlalţi, Helena 
spuse: 

— Nu-i nimic!... îşi revine treptat. Să nu-i vorbiţi un 
moment şi are să se simtă bine! 

În aceeaşi clipă, Jasper ridică mâinile de pe clape, 
ţinându-le deasupra, ca şi cum ar fi aşteptat să reia 
acompaniamentul. Păstră o atitudine calmă, nici măcar nu 
se întoarse să privească în juru-i, pe câtă vreme ceilalţi îşi 
părăsiseră locurile, şi se încurajau reciproc unii pe alţii. 

— Pussy nu e obişnuită cu publicul, iată cauza, spuse 
Edwin Drood. S-a enervat şi n-a mai putut să se 
stăpânească. Şi pe urmă, Jack, eşti un maestru atât de 
conştiincios, pretinzi atât de mult, încât cred că ai speriat-o. 
Nici nu-i de mirare. 

— Nu, nu-i de mirare, repetă Helena. 

— Hei, Jack, auzi? şi dumneavoastră v-aţi fi speriat de el 
în asemenea împrejurări, nu-i aşa, domnişoară Landless? 

— În niciun fel de împrejurări, rosti Helena. 

Jack lăsă mâinile în jos, privi peste umăr şi ceru voie să-i 
mulţumească  domnişoarei Landless pentru că-i luase 
apărarea. Apoi se apucă să cânte în surdină, fără a lovi 
clapele, în timp ce micuța lui elevă era condusă la o 
fereastră deschisă să ia aer; altminteri toţi o dezmierdau şi 
îşi revenise de-a binelea. 


Când fu adusă înapoi, scaunul lui Jasper era gol. 

— Jack a plecat, Pussy, o vesti Edwin. Tare mi-e teamă că 
nu i-a plăcut să treacă drept un monstru care te-a băgat în 
sperieţi. 

Fata nu-i dădu niciun răspuns; tremura de parcă i s-ar fi 
făcut frig. 

Domnişoara 'Twinkleton se adresă doamnei Crisparkle, 
spunându-i că într-adevăr era târziu ca să mai zăbovească 
în afara zidurilor de la aşezământul „Casa Maicilor”. Tocmai 
noi, care am întreprins formarea viitoarelor soţii şi mame 
din Anglia (ultimele cuvinte rostite cu o voce mai scăzută, 
deoarece se cuvenea să fie comunicate confidenţial), 
trebuie să dăm (din nou creştea vocea) o pildă mai bună ca 
cei cu apucături desfrânate... 

La aceste cuvinte s-a pus stăpânire pe şaluri, iar cei doi 
tineri cavaleri se oferiră să conducă doamnele acasă, fapt 
care curând s-a petrecut, şi poarta de la Casa Maicilor se 
ferecă în urma lor. 

Elevele se retrăseseră la culcare, doar doamna Tisher 
mai veghea singură, aşteptând noua-sosită. Odaia destinată 
Helenei fiind vecină cu cea a Rosei, n-a fost nevoie de prea 
multe prezentări ori de explicaţii, înainte de a fi dată în 
grija noii sale prietene şi lăsate singure peste noapte. 

— Acum mă simt în binecuvântată tihnă, draga mea, 
spuse Helena. Toată ziua am tremurat la gândul că o să fiu 
adusă în casa asta. 

— Nu suntem multe aici, rosti Rosa, şi suntem toate fete 
bune, cel puţin celelalte sunt fete bune, pun mâna în foc 
pentru ele. 

— lar eu pun mâna-n foc pentru dumneata, strigă 
Helena, râzând, în timp ce ochii ei negri şi arzători erau 
îndreptaţi asupra chipului micuţ şi drăgălaş al fetei, pe care 
o mângâia din priviri cu afecţiune. Vei fi prietena mea, nu-i 
aşa? 

— Sper. Ideea însă de a-ţi fi prietenă mi se pare ceva atât 
de neobişnuit, totuşi. 

— De ce? 


— 0o, eu sunt o biată fiinţă, iar dumneata eşti aşa de 
frumoasă, plină de feminitate. Pari atât de hotărâtă, de 
energică, încât mă copleşeşti. Lângă dumneata eu mă simt 
tare nevolnică. 

— Sunt, draga mea, o creatură lăsată în voia soartei, 
străină de orice talente, pe deplin conştientă că am totul de 
învăţat, şi profund ruşinată de propria-mi ignoranță. 

— Şi totuşi mie îmi recunoşti toate meritele de pe lume! 
exclamă Rosa. 

— Drăguţa mea, n-am încotro. Ai în dumneata ceva care 
fascinează. 

— Daa, crezi? se bosumflă Rosa, mai în glumă, mai în 
serios. Ce păcat că domnişorul Eddy nu mai simte această 
fascinaţie. 

Fireşte, relaţiile ei cu tânărul Drood îi fuseseră dezvăluite 
în casa parohială. 

— Vai, de bună seamă că te iubeşte din toată inima, fără 
doar şi poate! strigă Helena cu o seriozitate care ameninţa 
să se prefacă în furie oarbă în cazul când, în ce-l priveşte, n- 
ar fi fost aşa. 

— Aa, da, cred că da, zise Rosa, din nou bosumflându-se. 
N-am niciun drept, cu siguranţă, să spun că nu ne-am iubi. 
Poate că e vina mea. Poate că nu mă port îndeajuns de 
frumos cu el, cum s-ar cuveni. Aşa cred. Dar e atât de 
caraghios! 

Ochii Helenei întrebau ce anume era caraghios. 

— Noi suntem, spuse Rosa, ca şi cum întrebarea i-ar fi 
fost pusă. Noi suntem o pereche caraghioasă. Tot timpul ne 
certăm. 

— De ce? 

— Pentru că, draga mea, amândoi ştim că suntem 
caraghioşi. 

Rosa dăduse acest răspuns ca şi cum ar fi fost cel mai 
concludent de pe lume. 

Privirea autoritară a Helenei rămase câteva clipe fixată 
pe chipul colegei sale, şi apoi deodată, cu un gest avântat, îi 
întinse amândouă mâinile şi spuse: 


— Îmi vei fi prietenă şi-o să mă ajuţi? 

— Sigur, draga mea, asta şi vreau, rosti Rosa, pe un ton 
de afecţiune copilăroasă care îi merse de-a dreptul la inimă. 
O să-ţi fiu prietenă bună, atât cât poate fi o biată fiinţă ca 
mine pentru o creatură nobilă ca dumneata. Dar şi 
dumneata te rog să-mi fii prietenă. Eu nu mă înţeleg pe 
mine însămi şi am într-adevăr mare nevoie de o prietenă 
care să mă poată înţelege. 

Helena Landless o îmbrăţişa şi, ţinându-i amândouă 
mâinile într-ale ei, spuse: 

— Cine e domnul Jasper? 

Rosa întoarse capul într-o parte. 

— Unchiul lui Eddy, răspunse, şi profesorul meu de 
muzică. 

— Nu-l iubeşti? 

— Uf! făcu Rosa, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

Clătină din cap cu o expresie de oroare şi teamă. 

— Ştii că te iubeşte? 

— Aa, nu, nu spune asta... strigă Rosa, căzând în genunchi 
şi agăţându-se de rochia noii sale prietene. Nu-mi vorbi 
despre asta! Domnul ăsta mă îngrozeşte. Mă obsedează, îmi 
hăituieşte gândurile ca un strigoi înspăimântător. Simt că 
niciodată nu sunt în siguranţă în privinţa lui. Mi se pare 
totdeauna că are să treacă prin zid când i se rosteşte 
numele. 

Rosa privea acum în juru-i de parcă i-ar fi fost teamă că o 
să-l vadă pe Jasper apărând din umbră, dinapoia ei. 

— Încearcă şi spune-mi mai departe, dragă... 

— Da, da, am să încerc. Pentru că eşti atât de puternică. 
Dar ţine-mă bine cât îţi povestesc şi rămâi cu mine după 
aceea. 

— Copila mea! vorbeşti despre omul ăsta ca şi cum te-ar 
fi ameninţat cine ştie în ce mod înfricoşător. 

— Niciodată nu mi-a vorbit despre... asta. Niciodată. 

— Dar ce ţi-a făcut? 

— A făcut din mine o sclavă, m-a silit să-l înţeleg, doar din 
privire, fără să spună un cuvânt şi m-a silit să tac, fără să fi 


rostit vreo ameninţare. Când sunt la pian, niciodată nu-şi ia 
ochii de pe mâinile mele. Când cânt, niciodată nu-şi ia ochii 
de pe buzele mele. Când mă corectează şi loveşte o clapă 
sau cântă un acord, ori un fragment întreg, el însuşi se 
contopeşte cu sunetele; îmi spune în şoaptă că mă 
urmăreşte ca un îndrăgostit, poruncindu-mi să păstrez 
taina. li ocolesc ochii, dar mă forţează să-i văd fără să mă 
uit la ei. Chiar şi atunci când devin sticloşi (uneori se 
întâmplă acest lucru), dând impresia că rătăceşte într-un 
soi de vis groaznic, devenind şi mai ameninţător, mă obligă 
să fiu conştientă, să fiu conştientă că este aşezat foarte 
aproape de mine, mai teribil ca niciodată. 

— Şi ce vezi ameninţător în toate astea, drăguță? De 
unde vine ameninţarea? 

— Nu ştiu. Niciodată n-am cutezat să mă gândesc, ori să 
mă întreb de unde ar veni. 

— Şi totul s-a întâmplat în seara asta? 

— Da, totul, iar astă-seară, în vreme ce se uita atât de 
atent la buzele mele, când cântam, în afară de teamă îmi 
era şi ruşine, mă simţeam rănită crunt. Mi se părea că mă 
sărută, şi nu mai puteam răbda, de aceea am ţipat. Să nu 
sufli cumva vreodată nici un singur cuvânt. Eddy îi este 
devotat. Astă-seară ai spus că nu ţi-ar fi teamă de el în nicio 
împrejurare, şi acest lucru îmi dă ghes - mie, care sunt atât 
de speriată de el - să-ţi spun doar dumitale. Apără-mă! Stai 
cu mine! Mi-e prea frică să rămân singură. 

Helena îşi aplecă faţa strălucitoare de ţigancă peste cele 
două braţe care se agăţau de ea şi peste pieptul Rosei; 
părul negru şi despletit i se revărsa acoperind protector 
figura de copil a fetei. O rază de foc mocnea în ochii negri 
ca tăciunele, cu toate că mai apoi privirea i-a fost îndulcită 
de milă şi admiraţie. 

Cei pe care povestirea de faţă îi interesează, să ia cât se 
poate de bine seama la acest amănunt! 


CAPITOLUL VIII 


CEARTĂ LA CUȚITE 


Cei doi tineri, văzând că domnişoarele lăsate în grija lor 
au intrat în curtea din Casa Maicilor, şi când se treziră 
ţintiţi cu răceală de plăcuţa de alamă de pe uşă, ca şi cum 
amorezul bătrân şi decrepit i-ar fi scrutat cu insolenţă, s-au 
uitat unul la altul, apoi şi-au plimbat privirile de-a lungul 
perspectivei înfăţişând strada sub clar de lună şi porniră 
împreună, agale, la drum. 

— Rămâi multă vreme aici, domnule Drood? întrebă 
Neville. 

— De astă dată, nu, răspunse acesta, nepăsător. Plec 
mâine din nou la Londra, Dar voi mai da pe aici, când şi 
când, până către mijlocul verii viitoare; apoi sper să-mi iau 
rămas bun de la Cloisterham şi de la Anglia pentru multă 
vreme. 

— Pleci în străinătate? 

— Vreau să fac să reînvie puţin Egiptul, catadicsi să 
răspundă. 

— Te duci pentru studii? 

— Studii? repetă Edwin Drood, cu oarecare dispreţ. Nu, 
voi face prospectări, planuri, voi munci ca inginer. Mica mea 
moştenire a fost plasată de tata sub formă de capital în 
cadrul unei firme din care fac parte, unde şi el fusese 
asociat, iar interesele mele sunt servite de firma respectivă 
până la majorat, când voi intra în posesia modestei părţi 
care mi se cuvine din această combinaţie. Jack, pe care l-ai 
văzut la masă, este, până atunci, tutorele şi curatorul meu. 

— Am aflat de la domnul Crisparkle despre cealaltă avere 
straşnică a dumitale. 

— Ce înţelegi prin cealaltă avere straşnică a mea? 

Neville făcuse această observaţie cu prudenţă înaintând 
pe furiş şi totodată sfios, pe un ton exprimând foarte bine 
tocmai chipul acela deosebit al lui despre care s-a mai 
vorbit, şi anume de a fi în acelaşi timp vânător şi vânat. 
Edwin îi dăduse o replică aspră, deloc politicoasă. 

Se opriră, schimbând nişte priviri cam aprige. 


— Sper, spuse Neville, că nu te-am jignit, domnule Drood, 
făcând acea aluzie nevinovată la logodnica dumitale? 

— Pe Dumnezeul meu! strigă Edwin, zorind puţin pasul. 
Toată lumea în oraşul acesta bătrân trăncăneşte pe tema 
asta. Mă mir că nu s-a deschis o cârciumă cu chipul meu 
drept firmă, „La logodnicul”. Sau cu al lui Pussy. Unul din 
două. 

— Ce vină am eu, zise Neville, dacă domnul Crisparkle a 
pomenit absolut deschis de această chestiune? 

— Da, e adevărat, n-ai nicio vină, încuviinţă Edwin Drood. 

— Dar, reluă Neville, sunt vinovat că am adus vorba 
despre asta faţă de dumneata. Şi am făcut-o, presupunând 
că vei fi, fără îndoială, cât se poate de mândru. 

Două trăsături ciudate ale firii omeneşti alcătuiau sursa 
tainică a acestui dialog. 

Neville Landless era, de pe acum, destul de impresionat 
de micuța Boboc de Trandafir, ca să considere scandalos 
faptul că Edwin Drood (mult mai prejos decât ea) trata atât 
de uşuratic cucerirea sa. Pe de altă parte, Edwin Drood era, 
de pe acum, destul de impresionat de Helena, ca să 
considere scandalos faptul că fratele său (mult mai prejos 
decât ea) căuta să dispună de el aşa de nepăsător, 
înlăturându-l cu desăvârşire. 

Oricum, ar fi fost mai bine să-i răspundă la ultima 
observaţie, aşa că Edwin rosti: 

— Nu ştiu, domnule Neville (adoptând felul de a vorbi al 
domnului Crisparkle), de ce oamenii vorbesc mai cu seamă 
despre anumite lucruri de care sunt foarte mândri; de 
asemenea, nu ştiu de ce ţin foarte mult ca şi ceilalţi să 
vorbească despre aceste lucruri de care ei sunt foarte 
mândri. Eu însă duc o viaţă activă. Tot ce spun va fi corectat 
de dumneavoastră, savanții, care s-ar cuveni să ştiţi totul şi 
presupun că aşa şi este. 

Amândoi s-au înfuriat - domnul Neville în mod deschis, 
Edwin Drood folosind paravanul străveziu al unui cântec 
popular, şi oprindu-se clin când în când să admire, 
chipurile, efectul pitoresc al clarului de lună din faţa lui. 


— Nu, nu mi se pare prea amabil din partea dumitale, 
spuse în cele din urmă Neville, să faci reflecţii pe seama 
unui străin lipsit de avantajele dumitale, care vine aici 
străduindu-se să recupereze timpul pierdut. Dar, de fapt, eu 
n-am fost crescut pentru o viaţă activă, şi ideile despre 
politeţe mi le-am format printre păgâni. 

— Poate cea mai bună pildă de politeţe, oricare ar fi 
genul de oameni printre care am crescut, replică Edwin 
Drood, este să ne vedem de treburile noastre. Dacă îmi dai 
o astfel de pildă, îţi făgăduiesc s-o urmez. 

— Ştii că te cam întreci cu gluma, rosti acesta furios, şi că 
în locul de unde vin ţi s-ar cere socoteală? 

— Din partea cui, ia să vedem? întrebă Edwin Drood, 
oprindu-se scurt şi măsurându-l pe celălalt, dispreţuitor, din 
priviri. 

Dar deodată o mână se aşeză pe umărul lui Edwin, şi 
Jasper apăru între cel doi. 

Se pare că şi el hoinărise prin preajma Casei Maicilor şi 
venise în urma lor pe partea cufundată în umbră a 
drumului. 

— Ned... Ned... Ned! exclamă. Trebuie să isprăvim 
odată... Nu-mi plac toate astea. Mi-au ajuns la urechi 
cuvinte tari schimbate între voi. Nu uita, dragă băiete, astă- 
seară te afli oarecum în postura unei gazde. Tu eşti de pe 
meleagurile astea şi ca atare trebuie să le reprezinţi faţă de 
un străin. Domnul Neville e străin, iar tu ar trebui să 
respecţi îndatoririle ospitalităţii. lar dumneata, domnule 
Neville, adăugă Jasper, punând mâna stângă pe umărul 
tânărului şi mergând astfel între ei doi, să mă scuzi dacă fac 
apel la dumneata să-ţi păstrezi cumpătul. Eh, ce s-a- 
ntâmplat? Dar la ce bun să mai întreb! Hai să zicem că n-a 
fost nimic şi că întrebarea e de prisos. Tustrei ne înţelegem 
bine, nu-i aşa? 

După o luptă în tăcere între cei doi tineri, care să 
vorbească ultimul, Edwin Drood interveni, spunând: 

— In ce mă priveşte, Jack, eu nu sunt supărat. 


— Nici eu, zise Neville Landlees, deşi nu atât de spontan 
şi poate mai puţin degajat. Dar dacă domnul Drood ar şti 
prin ce-am trecut, departe de aici, şi-ar da mai bine seama 
cum vorbele tăioase izbutesc, în cazul meu, să mă rănească 
şi mai mult prin tăişul lor. 

— Poate, reluă Jasper, pe un ton împăciuitor, ar fi mai 
bine să nu căutăm a explica buna noastră înţelegere. Ar fi 
mai bine să nu spunem ceva care să semene a dojană sau 
condiţie, ceva lipsit de generozitate. Vorbind deschis şi 
cinstit, Ned nu e supărat. Deschis şi cinstit, nici dumneata, 
domnule Neville, nu eşti supărat? 

— Câtuşi de puţin, domnule Jasper - pe un ton care nu 
era chiar aşa de deschis ori de cinstit, sau, fie spus încă o 
dată, poate nu chiar atât de degajat. 

— Atunci, totul e în ordine! Ei, bârlogul meu de holtei nu-i 
decât la o aruncătură de băţ de casa parohială, ceainicul e 
pe foc, vinul şi paharele pe masă. Ned, mâine pleci, şi-l luăm 
cu noi pe domnul Neville, să ciocnim un pahar, de adio. 

— Cu dragă inimă, Jack. 

— Şi eu vin cu dragă inimă, domnule Jasper, rosti Neville, 
simțind că ar fi fost cu neputinţă să spună mai puţin, deşi ar 
fi preferat să nu se ducă. Avea impresia că începuse să-şi 
cam piardă capul; răceala lui Edwin Drood, departe de a fi 
molipsitoare, îl înfierbânta. 

Domnul Jasper, mergând mai departe la mijloc, cu mâna 
pe umerii celor doi de o parte şi de alta, fredona frumuşel 
refrenul unui cântec de pahar şi cu toţii intrară în locuinţa 
sa. 

Acolo, primul lucru care le apăru în faţa ochilor la lumina 
becului, adăugată la cea a focului, a fost un portret atârnat 
deasupra căminului. Nu era un obiect de natură să 
sporească înţelegerea dintre cei doi tineri, ci mai degrabă 
să reînvie, în chip primejdios, motivul gâlcevei lor. 

Ca urmare, amândoi se uitară anume la tabloul cu 
pricina, fără să scoată o vorbă. Jasper, totuşi (care, 
judecând după purtarea lui, pare-se nu şi-a prea dat seama 


de motivul cuvintelor usturătoare rostite mai înainte), le 
atrase atenţia asupra picturii. 

—  Recunoaşteţi această imagine, domnule Neville? 
întrebă, ferind lampa ca să concentreze lumina pe tablou. 

— Da, o recunosc, însă e departe de a flata originalul. 

— 0Oo, eşti prea aspru! A fost pictat de Ned şi mi-a dăruit 
mie tabloul. 

— Regret cele spuse, domnule Drood, se scuză Neville, 
pe un ton care trăda intenţia sinceră de a-şi cere într- 
adevăr scuze. Dacă ştiam că mă aflu în prezenţa artistului... 

— Aa, o bagatelă, o simplă bagatelă, se amestecă Edwin, 
căscând ostentativ. O schiţă fugitivă după fizionomia lui 
Pussy! Am s-o pictez serios într-una din zilele astea, dacă e 
cuminte. 

Aerul de indolenţă protectoare şi nepăsare cu care Edwin 
rostise aceste cuvinte - trântindu-se apoi într-un jilţ să se 
odihnească - îl scotea din sărite pe iritabilul şi iritatul 
Neville. 

Jasper, care urmărea din priviri când pe unul, când pe 
celălalt, schiţă un zâmbet şi se întoarse cu spatele la ei ca 
să pregătească la foc o băutură din vin fiert cu zahăr şi 
mirodenii, pentru care era nevoie, pare-se, să amestece 
mult o anumită doză. 

— Presupun, domnule Neville, rosti Edwin, surprinzând 
numaidecât pe chipul tânărului Landless expresia de 
protest plină de indignare împotriva lui însuşi, expresie la 
fel de lesne de desluşit ca şi portretul, focul sau lampa, 
presupun că dacă ai picta portretul iubitei dumitale... 

— Eu nu ştiu să pictez, îl întrerupse brusc tânărul. 

— Păcat, dar n-ai nicio vină. Dacă ai şti ai putea s-o 
pictezi. Dar dacă ai putea, cred că ai face-o (oricum ar fi în 
realitate) ca pe Junona, Minerva, Diana şi Venus, toate 
laolaltă. Nu-i aşa? 

— N-am nicio iubită şi n-am ce să-ţi spun. 

— Eu unul, zise Edwin, într-un acces de lăudăroşenie 
juvenilă care-i dădea ghes, dacă ar fi să-mi încerc arta 


pictând portretul domnişoarei Landless... serios, crede-mă, 
serios... ai vedea ce pot face! 

— Ar trebui mai întâi, cred, să obţii consimţământul sorei 
mele de a-ţi poza. Cum nu-l vei obţine niciodată, mă tem că 
nu-mi va fi dat vreodată să văd ce eşti în stare să faci. Voi fi 
nevoit să mă resemnez. 

Jasper ocoli căminul, umplu o cupă mare pentru Neville, 
umplu o cupă mare pentru Edwin, înmână fiecăruia 
recipientul, apoi turnă una şi pentru el, spunând: 

— Haide, domnule Neville, să bem în sănătatea nepotului 
meu, Ned. Deoarece e pe picior de ducă, să-i închinăm 
acest pahar în semn de bun rămas. Să trăieşti, Ned, 
scumpul meu prieten. 

Jasper dădu exemplul, golind paharul aproape până la 
fund, şi Neville îl imită. 

Edwin Drood spuse: 

— Vă mulţumesc foarte mult la amândoi, şi urmă pilda 
celor doi. 

— Uită-te la el! strigă Jasper, întinzând mâna cu 
bunăvoință şi admiraţie, deşi puţin glumeţ. Să vedem pe 
unde o să-şi poarte paşii, domnule Neville! Are toată lumea 
în faţă, trebuie doar să aleagă. O viaţă de muncă activă şi 
plină de profituri, sau o viaţă de distracţii, în continuă 
schimbare, ori o viaţă de cămin tihnit şi de iubire! Uită-te la 
el! 

Obrajii lui Edwin Drood se îmbujoraseră vizibil, 
numaidecât, sub influenţa vinului. La fel şi obrajii lui Neville 
Landless. Edwin sta mai departe tolănit în jilţ, odihnindu-se 
cu mâinile împreunate la ceafă. 

— Uite ce puţin se sinchiseşte de toate astea! reluă 
Jasper, pe acelaşi ton hazliu. Nu prea i se pare demnă de el 
truda de a culege fructul de aur, care atârnă copt în pom, 
destinat lui. Şi totuşi, ia seama ce contrast, domnule 
Neville. Dumneata şi cu mine nu avem perspectiva unei 
vieţi active şi pline de profituri, sau de distracţii şi continuă 
schimbare, ori de cămin tihnit şi de iubire. Noi amândoi nu 
avem alte perspective (doar dacă nu cumva eşti mai 


norocos decât mine, ceea ce se prea poate), decât să ducem 
o viaţă anostă şi monotonă, în orăşelul ăsta mohorât. 

— Pe sufletul meu, Jack, zise Edwin, cu satisfacţie, simt că 
trebuie să-mi cer scuze că drumul meu în viaţă e netezit, 
lesnicios, după cum spui tu. Dar ştii foarte bine ceea ce şi 
eu ştiu, Jack, că viaţa asta s-ar putea, până la urmă, să nu 
fie chiar atât de lesnicioasă precum pare. Nu-i aşa, Pussy? 
Se adresă portretului pocnind din degete. Incă nu ne-am 
atins scopul; e adevărat, Pussy? Ştii la ce mă refer, Jack. 

Incepuse să vorbească greoi şi nedesluşit. Jasper, calm şi 
stăpân pe sine, se uită la Neville, aşteptând parcă un 
răspuns, o observaţie. Şi Neville vorbea anevoie şi 
nedesluşit. 

— Era poate mai bine pentru domnul Drood dacă ar fi 
cunoscut unele dificultăţi în viaţă, spuse el pe un ton de 
sfidare. 

— Şi mă rog, replică Edwin, întorcând ochii doar în 
direcţia acestuia, şi mă rog de ce era mai bine pentru 
domnul Drood dacă ar fi cunoscut unele dificultăţi în viaţă? 

— Aşa, interveni şi Jasper, cu un aer interesat, ia spune- 
ne, de ce? 

— Pentru că poate l-ar fi făcut să înţeleagă mai bine, rosti 
Neville, că norocul nu este neapărat rezultatul meritelor lui 
personale. 

Domnul Jasper aruncă o privire grăbită spre nepotul său, 
aşteptându-i replica. 

— Imi dai voie să te-ntreb, dumneata ai cunoscut 
greutăţile vieţii? zise Edwin Drood, ridicându-se în picioare. 

Domnul Jasper se uită repede spre celălalt, în aşteptarea 
răspunsului. 

— Da, le-am cunoscut. 

— Şi ce te-au făcut să înţelegi? 

Tot timpul convorbirii ochii domnului Jasper continuară 
să se plimbe de la unul la celălalt, până în clipa 
deznodământului final. 

— 'Ţi-am mai spus o dată astă-seară. 

— Nici vorbă de aşa ceva. 


— Ba da, te-am făcut atent că îţi cam iei lumea în cap. 

— Şi ai mai adăugat ceva, dacă-mi amintesc? 

— Da, am mai spus ceva. 

— Repetă. 

— Am spus că în locul de unde vin eu ţi s-ar cere 
socoteală. 

— Numai acolo? strigă Edwin Drood, râzând dispreţuitor. 
E cale lungă până acolo, presupun. Da, da, înţelegi... Locul 
acela de pe lume se află la o depărtare care mă pune la 
adăpost. 

— Atunci, să zicem aici, replică Neville, sărind ca ars de 
furie. Să spunem, oriunde! Vanitatea dumitale este 
intolerabilă, îngâmfarea dumitale e de nesuportat. Vorbeşti 
ca şi cum ar fi cine ştie ce mare scofală de capul dumitale, şi 
nu eşti altceva decât un lăudăros de rând. Eşti un om de 
rând şi un lăudăros de rând. 

— Ptii, ptii! făcu Edwin Drood, furios şi el, dar mai 
stăpânit. Cine ţi-a spus? Păi, dumneata poţi recunoaşte doar 
când vezi un negru de rând, sau un negru lăudăros (la asta 
te pricepi, nu mă-ndoiesc), dar când e vorba de albi n-ai de 
unde şti. 

Aluzia jignitoare la pielea lui măslinie îl înfurie pe Neville 
în aşa hal, încât aruncă restul de vin în obrazul lui Edwin 
Drood şi ar fi aruncat cu pahar cu tot dacă Jasper nu-l 
apuca la timp de braţ. 

— Ned, prietene dragă! strigă în gura mare. Te implor, îţi 
poruncesc, fii cuminte! Se produse o încăierare între cei 
trei, clinchet de pahare, scaune răsturnate. Domnule 
Neville, să-ţi fie ruşine. Dă-mi paharul. Desfă mâna, 
domnule... Vreau paharul. 

Dar Neville, în culmea mâniei, îl îmbrânci, apoi făcu o 
pauză câteva clipe, ţinând tot timpul paharul în mâna 
ridicată, pe urmă îl azvârli cu atâta putere în grătarul 
căminului, încât cioburile se răspândiră în toate părţile. 
Numaidecât părăsi casa. 

Când ieşi afară, în aerul nopţii, la început totul se 
învârtea în jurul lui; totul în jurul lui părea altfel. Ştia doar 


atât, că era cu capul gol, că vedea roşu în faţa ochilor de 
mânie şi că ar fi fost gata să se lupte până în pânzele albe. 

Dar nu se mai întâmplă nimic. Până şi luna se uita în jos la 
el ca la un om lovit de dambla într-un acces de furie. Căuta 
să se stăpânească; inima şi capul îi zvâcneau ca nişte 
ciocane. Se îndepărtă, împleticindu-se. 

Apoi, parcă auzi o uşă că se încuie şi se zăvorăşte în urma 
lui, ca de teama unui animal primejdios, şi se gândi ce să 
facă. 

Fermecat de clarul de lună, care învăluia în lumină 
catedrala şi mormintele, simţi cum ideea nesăbuită de a se 
arunca în râu se spulberă; îşi aminti de sora lui şi de cele 
datorate acelui om bun care îi câştigase încrederea chiar 
din prima zi şi căruia îi fusese dat în grijă. 

Se duse la casa parohială şi bătu uşurel în uşă. 

In casa unde toată lumea se culca devreme, domnul 
Crisparkle avea obiceiul să rămână ultimul în picioare, şi, 
abia atingând clapele, exersa la pian fragmentele lui 
favorite din partiturile de muzică vocală. Vântul de miazăzi, 
când sufla înspre casa parohială pe o noapte liniştită, nu 
murmura mai molcom decât domnul Crisparkle la acea oră 
- atât era de grijuliu să nu tulbure aromirea păstoriţei de 
porțelan. 

La bătăile lui în uşă răspunse numaidecât chiar domnul 
Crisparkle. Când deschise uşa, cu lumânarea într-o mână, 
expresia de veselie de pe faţa lui se risipi, înlocuită de 
uimire şi tristeţe. A 

— Domnule Neville! In halul ăsta! Unde ai fost? 

— Am fost la domnul Jasper, domnule, împreună cu 
nepotul său. 

— Poftim înăuntru. 

Clericul îi împinse de umeri cu o mână forte (într-un chip 
pur ştiinţific, demn de exerciţiile lui matinale) şi îl introduse 
în odaia sa de lucru; închise apoi uşa. 

— Am călcat cu stângul, domnule. Am călcat rău de tot cu 
stângul. 

— Foarte adevărat. Nu eşti treaz, domnule Neville. 


— Nu, domnule, cred că nu, deşi aş putea să vă asigur că 
am băut extrem de puţin. Cu toate astea am simţit deodată 
că băutura aceea mă ameţeşte în mod cât se poate de 
ciudat. 

— Domnule Neville, domnule Neville! exclamă clericul, 
clătinând capul, cu un zâmbet de îngrijorare. Nu-i prima 
oară când aud aşa ceva. 

— Cred... că sunt tare ameţit, dar cred... că acelaşi lucru 
la fel de adevărat s-ar putea spune şi despre nepotul 
domnului Jasper. 

— “Tot ce se poate, rosti domnul Crisparkle pe un ton sec. 

— Ne-am certat, domnule. M-a insultat foarte grav. A 
stârnit sângele acela de tigru despre care v-am vorbit 
astăzi, înainte de a mă duce acolo. 

— Domnule Neville, zise clericul cu blândeţe, dar 
categoric, te rog foarte mult să nu vorbeşti cu mine 
strângând pumnul, aşa cum faci acum cu mâna dreaptă. 
Desfă pumnul, dacă vrei. 

— M-a provocat, domnule, continuă tânărul supunându- 
se numaidecât, m-a scos din răbdări. N-aş putea spune dacă 
a vrut la început să facă acest lucru, dar aşa s-a întâmplat. 
Până la urmă m-a provocat, absolut sigur. Pe scurt, domnule 
- adăugă, într-o nouă izbucnire năvalnică - în starea în care 
mă adusese, l-aş fi tăiat în bucăţi dacă puteam. Şi asta am şi 
încercat să fac. 

— Iar ai strâns pumnul acela, rosti calm domnul 
Crisparkle. 

— Vă cer scuze, domnule. 

— Ştii unde e camera dumitale, pentru că ţi-am arătat-o 
înainte de masă; dar am să te mai însoțesc o dată până 
acolo. Dă-mi braţul, dacă vrei. Incet, căci toată lumea s-a 
dus la culcare. 

Prinzându-l cu aceeaşi îndemânare ştiinţifică de care 
dăduse dovadă, şi în aşa fel încât să-l sprijine pe tânăr în 
dreptul cotului, susţinându-l cu forţa inertă a braţului său, 
dibaci ca cel mai expert poliţist şi cu un calm aparent 
absolut inaccesibil novicilor, domnul Crisparkle îşi conduse 


elevul în camera veche, plăcută şi sclipind de curăţenie, 
aranjată anume pentru el. 

Ajunşi acolo tânărul se trânti într-un jilţ şi, rezemându-şi 
coatele pe masa de lucru, îşi propti capul în mâini, copleşit 
de remuşcări. 

Bunul cleric avusese de gând să părăsească odaia fără 
niciun cuvânt, dar din uşă se mai uită o dată îndărăt şi 
văzând chipul deznădăjduit al tânărului se întoarse şi-i puse 
cu blândeţe mâna pe umăr. 

— Noapte bună! rosti. 

Un suspin a fost singurul răspuns al lui Neville. Ar fi 
putut găsi alte răspunsuri şi mai rele; mai bune ar fi găsit 
puţine poate. 

Alt ciocănit molcom la uşa exterioară îi atrase atenţia, în 
timp ce cobora scările. Deschise şi dădu cu ochii de domnul 
Jasper, care ţinea în mână pălăria elevului său. 

— A avut o ieşire înspăimântătoare, spuse Jasper cu 
vocea joasă. 

— S-a purtat chiar aşa de urât? 

— Ca un ucigaş! 

— Nu, nu, nu! Nu folosi cuvinte atât de tari, îl dojeni 
domnul Crisparkle. 

— Era cât pe aci să-l doboare chiar la picioarele mele, pe 
nepotul meu drag. Dacă n-a izbutit, nu e din cauza lui, ci eu, 
mulţumesc lui Dumnezeu, am fost iute şi energic cu el, 
altminteri l-ar fi tăiat bucățele, în casă la mine. 

Parcă mai auzise aceste cuvinte. „Aha!” îşi spuse domnul 
Crisparkle în sine, „astea-s propriile lui vorbe!” 

— După ce-am văzut ce mi-a fost dat să văd în seara asta 
şi după ce am auzit ce mi-a fost dat să aud, adăugă Jasper 
foarte grav, nu voi avea niciodată liniştea sufletească, atâta 
timp cât există primejdia ca cei doi să dea ochi, fără ca 
altcineva să poată interveni între ei. A fost groaznic! Băiatul 
ăsta are ceva de tigru în sângele lui întunecat. 

„Aa”, gândi domnul Crisparkle, „aşa a spus şi el 

— Dumneata, dragă domnule, continuă Jasper, 
prinzându-l de mână, chiar dumneata ţi-ai luat o mare belea 


LIA 
! 


pe cap. 

— Să nu te temi pentru mine, Jasper, replică domnul 
Crisparkle, zâmbind calm. Eu unul nu mă tem pentru mine. 

— Nici eu pentru mine, rosti Jasper, accentuând ultimul 
cuvânt, deoarece nu simt şi nici nu văd cum aș putea fi ţinta 
duşmăniei lui. Dar dumneata s-ar putea să fii, iar nepotul 
meu drag a şi fost. Noapte bună! 

Domnul Crisparkle intră în casă, ţinând în mână pălăria 
care căpătase aşa de lesne, în chip aproape imperceptibil, 
dreptul de a fi atârnată în vestibulul său; o atârnă şi, 
cufundat în gânduri, se duse la culcare. 


CAPITOLUL IX 


FREAMĂT DE ZVONURI 


Neavând pe lume nicio rubedenie de care să fi ştiut, Rosa 
nu cunoscuse, de la vârsta de şapte ani, alt cămin decât 
Casa Maicilor, altă mamă decât pe domnişoara 'Twinkleton. 

Amintirea păstrată despre maică-sa era aceea a unei 
făpturi micuţe şi drăgălaşe, aidoma ei (nu cu mult mai în 
vârstă decât ea, parcă), pe care tatăl ei într-o bună zi o 
adusese acasă în braţe, înecată. Accidentul fatal se 
întâmplase la o petrecere. 

Culoarea, fiecare amănunt al rochiei ei frumoase de vară, 
şi chiar părul lung, ud, presărat cu petale de flori veştede, 
încă prinse în plete, corpul mamei tânăr, neînsufleţit, de o 
frumuseţe tristă, zăcând în pat, toate acestea rămăseseră 
adânc întipărite, de neşters, în amintirea Rosei. La fel şi 
crunta desperare a bietului ei tată, tânăr şi el, care a murit 
de durere la prima comemorare a acestei zile crâncene. 

Logodna Rosei fusese într-un fel rezultatul consolărilor 
aduse lui, în anul acela de amărăciune, de către prietenul şi 
fostul lui camarad de colegiu, Drood, rămas de asemenea 
văduv în floarea vârstei, dar şi domnul Drood urmase calea 
liniştită unde sfârşeşte, mai curând sau mai târziu, 
pelerinajul nostru pe acest pământ, şi astfel cei doi tineri au 
ajuns în situaţia descrisă mai înainte. 

Când a pus piciorul prima oară în Cloisterham, atmosfera 
de compasiune de care fusese învăluită micuța orfelină 
niciodată nu s-a mai spulberat. Căpătase tonuri mai 
luminoase pe măsură ce fata înainta în vârstă, devenind mai 
veselă, mai fericită; atmosfera aceasta era când aurie, când 
în nuanţe trandafirii şi de azur, totdeauna însă o 
înfrumuseţa dându-i un farmec delicat. 

Dorinţa tuturor de-a o cocoloşi şi dezmierda avusese ca 
rezultat faptul că la început fusese luată drept o copiliţă cu 
mult mai tânără decât vârsta ei; din aceeaşi dorinţă cei din 
jur au răsfăţat-o şi după ce depăşise vârsta copilăriei. Cine 
să-i fie favorită, cine să-i facă mai întâi cutare sau cutare 
dar mărunt ori cine ştie ce serviciu neînsemnat, cine să o ia 


acasă în vacanţă, cine să-i scrie cel mai des când se 
despărţeau, şi pentru cine să fi fost cea mai bucuroasă să o 
revadă când se întâlneau din nou? Chiar şi aceste rivalități 
nevinovate nu treceau fără a da loc la mici ciocniri şi 
oarecare amărăciune în Casa Maicilor. Bine că pe atunci 
bietele călugăriţe n-aveau să depene sub vălurile şi cu 
mătăniile lor certuri mai aprige! 

Astfel Rosa crescuse ajungând o făptură gingaşă, 
amabilă, cam distrată, voluntară şi simpatică - râzgâiată în 
sensul că se bizuia pe bunăvoința tuturor celor din jur, dar 
nu în sensul că ar fi fost în stare să răspundă cu indiferenţă 
acestei bunăvoinţe. Avea într-însa un izvor inepuizabil de 
afecţiune ale cărei ape înspumate au împrospătat şi au adus 
o rază de bucurie în Casa Maicilor, ani şi ani de zile, fără să 
fi fost vreodată tulburate totuşi, în adâncul lor. Dar ce s-ar fi 
întâmplat dacă totuşi se producea tulburarea, ce schimbări 
evolutive ar fi cunoscut această minte nepăsătoare, inima 
aceasta sprintenă - rămâne de văzut. 

Pe ce căi zvonul că, seara târziu, ar fi avut loc o ceartă 
între cei doi tineri, pomenindu-se chiar şi de un soi de 
tentativă de omor din partea domnului Neville asupra lui 
Edwin Drood, a ajuns în lăcaşul domnişoarei Twinkleton 
înaintea gustării de dimineaţă, ar fi cu neputinţă de spus. 
Să fi fost purtat de păsările cerului, ori să fi pătruns 
înăuntru când ferestrele erau deschise, venind pe aripi de 
vânt, sau brutarul să-l fi adus frământat în aluatul de pâine, 
ori lăptarul în laptele botezat, sau slujnicele când scuturau 
preşurile de praf, bătându-le pe stâlpii de la poartă, să-l fi 
primit în schimb, depus pe preşuri, din atmosfera oraşului - 
cert este că vestea a făcut ocolul zidurilor vechii clădiri 
înainte ca domnişoara Twinkleton să fi venit jos, şi că 
domnişoara Twinkleton l-a auzit prin doamna Tisher, în timp 
ce se îmbrăca, sau (după cum s-ar exprima domnişoara 
Twinkleton adresându-se unui părinte sau unui tutore cu 
înclinații pentru mitologie) înainte de a aduce jertfe 
Graţiilor. 


Fratele domnişoarei Landless a aruncat cu o sticlă în 
capul domnului Edwin Drood. 

Fratele domnişoarei Landless a aruncat cu cuțitul în 
domnul Edwin Drood. 

Cuţitul avea să sugereze furculiţa, şi fratele domnişoarei 
Landless a aruncat cu furculiţa în ochii domnului Edwin 
Drood. 

La fel ca în faimosul caz al lui Peter Piper, învinuit de a fi 
luat un borcan de nouă litri cu ardei muraţi, era necesar să 
se stabilească evidenţa existenţei borcanului cu ardei 
muraţi, pe care Peter Piper fusese învinuit că l-ar fi luat; tot 
aşa şi cu povestea asta, se considera important, din punct 
de vedere psihologic, să se ştie de ce fratele domnişoarei 
Landless a aruncat o sticlă, sau un cuţit, sau o furculiţă - ori 
o sticlă, un cuţit şi o furculiţă deoarece bucătăreasa a dat 
de înţeles că ar fi azvârlit cu toate trei - în domnul Edwin 
Drood. 

Să vedem mai departe. Fratele domnişoarei Landless a 
mărturisit că o admiră pe domnişoara Bud. Domnul Edwin 
Drood a spus fratelui domnişoarei Landless că nu e treaba 
lui s-o admire pe domnişoara Bud. Atunci fratele 
domnişoarei Landless a „aburcat” (acesta a fost cuvântul 
exact folosit de bucătăreasă) sticla, cuțitul, furculiţa şi 
garafa (garafa ar fi zburat, frumuşel, pe nepusă masă, în 
capul cine ştie cui) şi le-ar fi zvârlit pe toate în domnul 
Edwin Drood. 

Când au început să circule aceste zvonuri, sărmana 
domnişoara Rosa îşi vâri câte un arătător în fiecare din 
urechi şi se retrase într-un ungher, implorând să nu i se mai 
adreseze vreun cuvânt. Domnişoara Landless, însă, cerând 
domnişoarei 'Twinkleton să i se dea permisiunea de a se 
duce să stea de vorbă cu fratele său, lăsând destul de bine 
să se vadă că şi-ar fi luat-o singură dacă nu i se dădea, porni 
la drum, într-un suflet, către domnul Crisparkle, pentru a 
afla cum stăteau exact lucrurile. 

Când se întoarse (după ce se încuie în taină cu domnişoara 
Twinkleton, spre a trece veştile printr-o sită discretă, ca nu 


cumva să se strecoare ceva necuviincios) îi împărtăşi cele 
întâmplate numai Rosei. Helena stărui, îmbujorându-se, 
asupra provocării aduse fratelui său, limitându-se aproape 
doar la jignirea grosolană, agravată în sine de „un schimb 
de alte cuvinte între ei”, şi, din consideraţie pentru noua sa 
prietenă, trecând cu vederea faptul că „alte cuvinte” se 
legau de modul frivol în care privea în general lucrurile 
logodnicul Rosei. Acesteia, anume, îi comunică rugămintea 
fratelui ei de a-l ierta, şi, după ce transmise mesajul cu 
căldura unei adevărate surori, puse capăt discuţiei. 

Cădea în sarcina domnişoarei Twinkleton de a potoli 
spiritele la Casa Maicilor. In consecinţă, aceasta îşi făcu o 
intrare maiestuoasă în ceea ce plebeii ar numi clasă, dar în 
limbajul patrician al căpeteniei de la Casa Maicilor căpătase 
denumirea - în mod eufuistic, pentru a nu spune, pe ocolite 
- de „sala destinată studiului”, şi rostind cu un glas de 
stentor: 

— Domnişoarelor! 'Toată lumea se ridică în picioare. 

Doamna lisher, pe de altă parte, se aşeză dinapoia 
superioarei sale, de parcă ar fi reprezentat-o pe prima 
damă de onoare a reginei Elisabeta la Tilbury Fort. 

Domnişoara Twinkleton continuă: 

— Zvonul, domnişoarelor, a fost reprezentat de bardul de 
la Avon - ar fi inutil să pomenim aici de neuitatul 
SHAKESPEARE, supranumit şi Lebăda râului de pe 
meleagurile natale, aluzie probabil la vechea superstiție 
după care acea pasăre cu un penaj atât de grațios... 
domnişoară Jennings, stai te rog dreaptă... cânta delicios 
apropierea morţii, dar pentru acest fapt nu avem asigurări 
din partea autorităţilor în  ornitologie... Zvonul, 
domnişoarelor, a fost reprezentat de acest bard... hm... 

Care l-a zugrăvit, 

Pe evreul vestit, 
sub forma unei babilonii de limbi. Zvonul din Cloisterham... 
domnişoara Ferdinand ar vrea să-mi facă cinstea să fie 
atentă... nu se deosebeşte de portretul lăsat de marele 
pictor despre zvon în general. O mică dispută dintre doi 


domni tineri petrecută astă-noapte la vreo sută de mile 
depărtare de aceste ziduri paşnice... Deoarece domnişoara 
Ferdinand pare să fie incorigibilă, o să aibă amabilitatea de 
a copia, deseară, în limba originală, primele patru fabule 
ale spiritualului nostru vecin, domnul La Fontaine... a fost 
exagerată din cale-afară de glasul zvonului. Sub imperiul 
sentimentului de alarmare şi nelinişte stârnit din simpatie 
pentru o gingaşă prietenă, în floarea vârstei, care nu poate 
fi absolut separată de unul din gladiatorii din arena în 
chestiune, unde fără vărsare de sânge... lipsa de cuviinţă a 
domnişoarei Reynolds, care se tot împunge în guler cu un 
ac, este prea flagrantă şi nu cadrează cu o domnişoară 
binecrescută, pentru a mai fi scoasă în evidenţă... am 
coborât din elevația noastră feciorelnică până la a discuta 
un asemenea subiect străin de noi, nedemn... După ce s-au 
făcut investigaţii pe lângă persoane respectabile care ne-au 
asigurat că nu era vorba decât de unul din acele „fleacuri 
efemere”, aşa cum se exprima poetul... numele căruia şi 
data naşterii ni le va furniza domnişoara Giggles într-o 
jumătate de oră... am vrea să abandonăm acest subiect şi să 
ne concentrăm asupra treburilor binefăcătoare ale zilei. 

Acest subiect însă a „dăinuit” toată ziua printre eleve, în 
aşa fel încât domnişoara Ferdinand provocă noi tulburări, 
punându-şi pe furiş mustăţi de hârtie la masa de prânz, şi 
făcându-se că aruncă o carafă de apă în capul domnişoarei 
Giggles, care întindea un linguroi să se apere. 

Cât despre Rosa, ei nu-i mai ieşea din minte nefericita 
aceea de ceartă, la care se gândea cu un simţământ 
dezagreabil pentru că fusese amestecată, sub formă de 
cauză sau consecinţă, ori cine ştie cum, aflându-se într-o 
poziţie complet falsă în privinţa angajamentului ei 
matrimonial. 

Deoarece niciodată nu scăpase de această stinghereală 
când se găsea în prezenţa viitorului ei soţ, era puţin 
probabil că ar fi scăpat acum, fiecare fiind în altă parte. 

In ziua aceea Rosa trebuia să se resemneze, şi lipsită de 
mângâierea de a vorbi liber cu noua sa prietenă, pentru că 


cearta se petrecuse între Edwin Drood şi fratele Helenei, 
Helena ocoli subiectul fără să se ferească, socotindu-l 
delicat şi spinos deopotrivă. In acest moment critic, mai 
critic decât oricare, i s-a anunţat vizita tutorelui Rosei. 

Domnul Grewgious fusese bine ales pentru misiunea 
încredinţată, deoarece era un om de o incoruptibilă 
integritate, şi asta în dauna oricărei alte calităţi exterioare, 
însă un ins arid şi gălbinicios, care, pus să fie măcinat la 
moară, s-ar fi prefăcut numaidecât într-un tutun de prizat 
ultrauscat. Părul rar, cânepiu de culoare şi consistenţă, 
mâncat parcă de molii, şi-l purta tăiat scurt. Semăna aşa de 
puţin a păr, încât se putea crede că avea perucă; dar era 
greu de închipuit că cineva ar fi fost în stare, în mod voit, 
să-şi bată joc până într-atâta de propriul său cap. 
Trăsăturile chipului micuţ al domnului Grewgious erau 
adânc brăzdate, sub forma câtorva curbe aspre care-i 
dădeau o expresie de crispare. Avea nişte scobituri în frunte 
care te făceau să crezi că Natura, atunci când fusese pe 
punctul să le cizeleze, a aruncat enervată dalta, cât colo, 
spunând: „Zău, nu-mi mai pot da osteneala să isprăvesc 
omul ăsta; să rămână aşa cum este!” 

Gâtul domnului Grewgious, în partea de sus era prea 
lung, iar glezna şi călcâiul prea ciolănoase. Stângaci şi 
împiedicat în gesturi, umbla târându-şi picioarele şi, cu 
toată miopia lui - care, pesemne, îl oprea să observe 
contrastul izbitor, dezvăluit privirilor celorlalţi, dintre 
ciorapii de bumbac prea albi şi costumul negru - domnul 
Grewgious avea totuşi nu ştiu ce însuşire ciudată datorită 
căreia făcea, în mare, o impresie agreabilă. 

Când pupila sa dădu cu ochii de el, domnul Grewgious 
păru fâstâcit de tot pentru faptul că se afla în prezenţa 
domnişoarei Iwinkleton şi în camera sacrosantă a 
domnişoarei Twinkleton. În asemenea împrejurări, s-ar fi zis 
că pe sărmanul domn Grewgious îl munceau temeri sumbre 
că va fi supus cine ştie cărui examen şi nu va şti să se 
descurce. 


— Cum te simţi, draga mea? Mă bucur că te văd. Ce 
frumoasă te-ai făcut, draga mea. Dă-mi voie să-ţi ofer un 
scaun, draga mea. 

Domnişoara 'Twinkleton se ridică de la biroul său micuţ, 
cu graţia obişnuită în lumea simandicoasă: 

— Imi permiteţi să mă retrag? 

— Aa, nu, doamnă, din pricina mea, în orice caz, nu! Vă 
rog să nu plecaţi. 

— Insist în rugămintea de a-mi permite să mă mut, 
replică domnişoara Twinkleton, repetând cuvântul cu o 
fermecătoare graţie, dar n-am să mă retrag de vreme ce 
sunteţi atât de îndatoritor. Dacă îmi împing pupitrul pe 
rotiţe în firida aceea de lângă fereastră, n-o să vă deranjez? 

— Doamnă! Să mă deranjaţi! 

— Sunteţi foarte amabil... Rosa, draga mea, pe tine nu te 
stânjeneşte, desigur, prezenţa mea. 

Domnul Grewgious rămas cu Rosa, lângă foc, îi spuse din 
nou: 

— Cum te simţi, draga mea? Mă bucur că te văd, draga 
mea. Şi după ce aşteptă ca ea să se aşeze, luă loc la rândul 
său. 

— Vizitele mele, continuă domnul Grewgious, sunt ca cele 
ale îngerilor... nu că aş vrea să mă compar cu un înger. 

— Nu, domnule, rosti Rosa. 

— Nu, nu, desigur, încuviinţă domnul Grewgious. Mă 
refer pur şi simplu la vizitele mele, care sunt rare, la 
intervale mari. Ingerii, ştim foarte bine, sunt sus. 

Domnişoara Twinkleton se uită în juru-i cu un soi de 
rigiditate în priviri. 

— Mă refer, draga mea, spuse domnul Grewgious, 
aşezându-şi mâna pe a Rosei, ca altminteri nu cumva să se 
creadă - gândul acesta îl făcu să se cutremure din tot 
corpul - că şi-ar fi îngăduit cumplita libertate de a se adresa 
cu „draga mea” domnişoarei Twinkleton... mă refer la 
celelalte tinere domnişoare. 

Domnişoara Twinkleton îşi văzu mai departe de scris. 


Domnul Grewgious, căruia i se părea că nu făcuse 
introducerea chiar aşa cum ar fi dorit, se netezi cu mâna 
peste cap, de la ceafă spre frunte, de parcă şi-ar fi stors apa 
după un plonjon - acest gest, de altfel inutil, era obişnuit la 
el - şi scoase din buzunarul hainei un carnet, iar din 
buzunarul vestei un ciot de plaivaz, cu mină neagră. 

— Mi-am făcut, spuse, răsfoind paginile, mi-am făcut nişte 
notițe... aşa cum procedez de obicei, pentru că nu mă prea 
pricep să leg o conversaţie... la care cu permisiunea ta, 
dragă, o să mă refer. O duci bine şi eşti fericită... Buun, 
într-adevăr. 'Te simţi bine şi eşti fericită, draga mea? Chiar 
aşa şi arăţi. 

— Da, aşa şi este. Domnule, răspunse Rosa. 

— Pentru asta, reluă domnul Grewgious, cu o plecăciune 
din cap către firida, de lângă fereastră, cele mai călduroase 
sentimente de recunoştinţă, se cuvin, şi sunt convins că i se 
aduc, bunăvoinţei materne şi grijei permanente şi devotate 
a doamnei pe care am acum cinstea să o văd în faţa mea. 

Complimentul domnului Grewgious, ajungând din nou la 
un punct mort, n-avea să meargă la destinaţie, deoarece 
domnişoara Iwinkleton, simțind că politeţea cerca să 
rămână în acele momente cu totul în afara conversaţiei, 
muşca de zor capătul condeiului şi privea în sus, ca şi cum 
ar fi aşteptat să-i pogoare o idee, de la vreuna din cele nouă 
muze, doar-doar le-ar fi prisosit. 

Domnul Grewgious îşi netezi iarăşi capul lui neted, apoi 
făcu din nou apel la carnet şi şterse o duce bine şi e fericită, 
ca fiind un punct rezolvat. 

— Lire, şilingi şi pence, este a doua însemnare. Ce 
subiect anost pentru o fată tânără, dar e şi important 
totodată. Viaţa înseamnă lire, şilingi şi pence. Moartea 
este... Amintirea subită a morţii celor doi părinţi ai Rosei îl 
făcu pare-se să se oprească, şi spuse pe un ton mai puţin 
aspru, umbrit evident şi de un alt gând... Moartea nu 
înseamnă lire, șilingi şi pence. 

Glasul domnului Grewgious era la fel de aspru, de uscat, 
ca şi el însuşi, şi Fantezia l-ar fi putut măcina, ca şi pe el, tot 


în tutun de prizat ultrauscat. Şi totuşi, oricât de limitate ar 
fi fost mijloacele de expresie pe care le avea la îndemână, 
fizionomia lui părea să exprime bunătate. Dacă Natura îl 
termina de făcut, în clipa aceea s-ar fi putut desluşi 
bunătatea pe chipul lui. Dar dacă scobiturile din frunte nu 
voiau să se împlinească şi dacă faţa pe care se trudea să o 
transfigureze nu voia să exprime nimic, ce putea face, 
bietul om? 

— Lire, şilingi şi pence. Socoteşti şi acum că alocaţia ta 
este suficientă, draga mea, pentru nevoile pe care le ai? 

Rosa n-avea nevoie de nimic, aşa că îi ajungea berechet. 

— N-ai făcut cumva datorii? 

Rosa începu să râdă la gândul că ar putea avea datorii. 1 se 
părea, în lipsa ei de experienţă, o năzdrăvănie plină de haz. 
Domnul Grewgious îşi concentră miopia ca să fie sigur că 
acesta era punctul ei de vedere în cazul de faţă. 

— Ah!... exclamă în loc să facă vreun comentariu, 
uitându-se pe furiş înspre domnişoara 'Twinkleton şi trecând 
o linie peste lire, şilingi şi pence... Spuneam adineauri că 
am ajuns în rândul îngerilor! Zău, chiar aşa! 

Rosa presimţise care avea să fie următorul punct din 
agendă; se înroşi şi începu să răsucească, neîndemânatec, o 
cută a rochiei înainte ca el să fi spus ceva. 

— Căsătoria! Hm... Domnul Grewgious duse mâna şi îşi 
netezi ochii, nasul şi chiar bărbia, înainte de a-şi trage 
scaunul puţin mai aproape şi de a vorbi pe un ton ceva mai 
confidenţial... Acum, draga mea, ating un punct care m-a 
făcut anume să te tulbur cu vizita asta a mea. Altminteri, 
fiind un om dintr-o bucată, n-aş fi venit aici. Sunt cel din 
urmă om care să vrea să se introducă într-o sferă pentru 
care nu sunt câtuşi de puţin potrivit. În casa asta mă simt ca 
un urs înţepenit de un cârcel, în toiul unui cotilion tineresc. 

Urâţenia lui avea atâta asemănare cu animalul cu care se 
comparase, încât Rosa izbucni într-un hohot de râs. 

— Mă vezi în aceeaşi lumină ca şi mine, spuse domnul 
Grewgious, cu un calm perfect. Intocmai. Dar să ne- 
ntoarcem la notițe. Domnul Edwin a trecut când şi când pe 


aici, după cum s-a stabilit. Ai pomenit despre acest lucru în 
scrisorile tale trimestriale. ii la el şi el ţine la tine. 

— Eu ţin foarte mult la el, domnule, îl asigură Rosa. 

— Aşa am şi spus, draga mea, replică tutorele, pentru 
urechile căruia accentul sfios al fetei era prea delicat. Bine. 
Şi sunteţi în corespondenţă. 

— Da, ne scriem, unul altuia, zise Rosa, bosumflându-se, 
amintindu-şi de disputele lor epistolare. 

— Ăsta-i sensul pe care-l dau cuvântului corespondenţă în 
cazul de faţă, draga mea, spuse domnul Grewgious. Bun. 
Totul merge strună, timpul are să aleagă, şi pentru 
Crăciunul ce vine va fi necesar, doar ca o formalitate, să 
înştiinţezi pe doamna excepţională - căreia îi suntem atât 
de îndatoraţi - din firida de lângă fereastră, că plecarea ta 
va avea loc după şase luni, anul viitor. Raporturile tale cu 
dumneaei sunt departe de a fi simple raporturi interesate, 
fără îndoială, deşi nu lipsite de oarecare interes, că de, 
interesul e interes... Eu sunt un om prea dintr-o bucată - 
continuă domnul Grewgious, ca şi cum deodată i-ar fi venit 
în minte să nu uite - şi nu prea-mi place să mă expun în 
public. Dacă din aceste două motive, cine ştie ce persoană 
cu autoritate ar putea să te conducă în faţa altarului, m-aş 
bucura foarte mult. 

Rosa dădea de înţeles, lăsând ochii în pământ, că se 
putea găsi la nevoie un înlocuitor. 

— Desigur, desigur... reluă domnul Grewgious. De pildă, 
domnul care e profesor de dans aici - el s-ar pricepe ce se 
cuvine să facă, în mod grațios. El ar înainta şi s-ar retrage 
spre deplina satisfacţie a funcţionarului oficiant, spre 
propria ta satisfacţie, a mirelui şi a tuturor persoanelor în 
cauză. Eu sunt... eu sunt un om prea dintr-o bucată - 
repetă domnul Grewgious, ţinând parcă să precizeze acest 
lucru până la urmă - şi aş călca numai în străchini. 

Rosa stătea nemişcată, fără să spună o vorbă. Poate că 
mintea ei nu ajunsese încă până la ceremonie şi mai 
zăbovea pe drum. 


— Notiţele... Testamentul. Acum, draga mea, continuă 
domnul Grewgious, făcând apel la carnet, după ce trase o 
linie cu creionul peste căsătorie, şi scoțând o hârtie din 
buzunar, cu toate că te-am pus de mult la curent cu 
conţinutul testamentului lăsat de tatăl tău, cred că a venit 
timpul să-ţi înmânez o copie autentificată. Deşi domnul 
Edwin ştie ce conţine, socot nimerit să dau acum o copie 
autentificată domnului Jasper... 

— Nu, nu lui! sări Rosa, ridicând repede privirile. Nu s-ar 
putea să i se înmâneze această copie chiar lui Eddy? 

— Ei, da, dacă ţii cu tot dinadinsul, dragă, dar am 
pomenit de domnul Jasper deoarece el e tutorele. 

— Ţin cu tot dinadinsul, dacă nu te superi, rosti Rosa, cu 
vioiciune şi pe un ton serios; nu mi-ar place ca domnul 
Jasper să se amestece în vreun fel între noi. 

— Da, cred că-i firesc, încuviinţă domnul Grewgious, ca 
soţul tău să fie totul. Observi că am spus „cred”. Fapt este 
că eu sunt un om deosebit de nefiresc şi nu ştiu astea din 
proprie experienţă. 

Rosa se uită la el puţin mirată. 

— Vreau să spun, explică el, că drumurile tinereţii 
niciodată n-au fost şi ale mele. Am fost singurul vlăstar al 
unor părinţi foarte înaintați în vârstă şi mă simt într-un fel 
ca şi cum eu însumi aş fi venit pe lume bătrân. Nimeni n-are 
nimic cu numele pe care atât de curând îl schimbi, dar îmi 
dau seama că în general oricine, toţi cei care se nasc, 
deschid ochii, ca mugurii, când colo eu am deschis ochii pe 
lume ca o coajă uscată. Da, eram o coajă uscată şi încă una 
foarte uscată... când am început să fiu conştient de mine 
însumi. Cu privire la cealaltă copie autentificată, dorinţa îţi 
va fi îndeplinită; cu privire la moştenirea ta, ştii totul, cred. 
Este o rentă anuală de două sute cincizeci de lire. 
Economiile realizate de pe urma acestei rente anuale şi alte 
sume puse pe numele tău, totul, administrat cu acte în 
regulă, te va plasa în posesia unei sume de bani depăşind 
întrucâtva o mie şapte sute de lire. Eu sunt împuternicit să- 


ţi avansez din acest capital cheltuielile pentru pregătirile de 
nuntă. Aşadar, am vorbit despre toate. 

— Vrei să mă faci atentă, rosti Rosa cu fruntea drăgălaş 
încruntată, luând copia testamentului fără să o 
despăturească, dacă am dreptate în ceea ce voi spune? Pot 
pricepe cu mult mai bine explicaţiile dumitale decât tot ce 
citesc prin actele judiciare. Sărmanul meu tată şi tatăl lui 
Eddy au făcut un aranjament împreună, ca între prieteni 
apropiaţi şi de nădejde, prin care, în urma lor, şi noi să fim 
prieteni apropiaţi şi de nădejde?... 

— Intocmai. 

— Spre binele nostru, al amândurora, şi pentru o fericire 
care să dăinuie... 

— Intocmai. 

— Ca noi să fim unul pentru altul şi mai mult chiar decât 
au fost ei unul pentru altul... 

— Intocmai. 

— Nu există nicio clauză, fie în legătură cu Eddy, fie cu 
mine, despre vreo sancţiune, în cazul când... 

Nu-ţi face griji, draga mea. In caz că ochii tăi scumpi se 
umplu de lacrimi doar la acest gând, în cazul când nu vă 
veţi căsători amândoi, nu, nu există niciun fel de sancţiuni 
pentru niciuna din părţi. Atunci vei rămâne sub tutela mea 
până la majorat. Nimic mai rău nu ţi se va întâmpla. Deşi, ar 
fi destul de rău, poate! 

— Şi Eddy? 

— În calitate de asociat el îşi va căpăta partea lui, la care 
are dreptul, lăsată de taică-său, cu reţinerile în contul 
creditului (dacă există), când atinge vârsta majoratului, în 
acelaşi mod. 

Cu o expresie de uimire pe chip şi încreţind din 
sprâncene, Rosa muşca din colţul copiei atestate; apoi 
înclină capul într-o parte, privind distrată în jos şi netezind 
duşumeaua cu piciorul. 

— Pe scurt, reluă domnul Grewgious, această căsătorie 
este o năzuinţă, întemeiată pe sentimente, un proiect 
amical, exprimat cu duioşie de amândouă părţile. Că a fost 


împărtăşit cu seriozitate şi că a existat nădejdea vie că se va 
îndeplini, aici nu mai încape nicio îndoială. Când eraţi 
amândoi copii, începuserăţi să vă obişnuiţi în acest sens, şi 
proiectul dădea semne de îndeplinire. Dar împrejurările se 
mai pot schimba şi am venit în vizită astăzi, în parte, şi mai 
cu seamă, ca să-mi fac datoria de a-ţi spune, draga mea, că 
doi tineri nu se pot lua în căsătorie (în afară de cazul că ar fi 
vorba de un mariaj de convenienţă, reprobabil şi ruşinos) 
decât de bună voie, din ataşament, având reciproc 
încredințarea (care poate fi, sau nu, falsă, dar trebuie să ne 
încercăm norocul) că sunt potriviţi unul cu celălalt şi se vor 
face unul pe altul fericiţi. Dar se poate presupune oare, că 
dacă, de pildă, unul din părinţii voştri ar mai trăi astăzi şi ar 
avea unele îndoieli în această chestiune, nu şi-ar schimba el 
de loc felul de a vedea lucrurile odată cu schimbarea 
împrejurărilor, ivite la voi, în pas cu vârsta? Asemenea 
presupunere ar fi cu neputinţă de crezut, ilogică, 
neconcludentă şi absurdă! 

Domnul Grewgious rostise toate acestea ca şi cum ar fi 
făcut o lectură cu glas tare, sau, mai bine, ca şi cum ar fi 
repetat o lecţie. Chipul lui nu trăda nicio expresie, gesturile 
erau văduvite de orice spontaneitate. 

— Acum, draga mea, adăugă el, după ce şterse cu 
plaivazul cuvântul testament, am îndeplinit ceea ce 
constituie, fără îndoială, o datorie formală, în cazul de faţă, 
dar totuşi, în speţă, o datorie. Carnetul... Dorinţe... Draga 
mea, ai vreo dorinţă pe care aş putea să ţi-o împlinesc? 

Rosa clătină din cap cu o expresie aproape de îndurare, 
şovăielnică, care trăda nevoia de sprijin. 

— Ai vrea să-mi dai vreo instrucţiune în legătură cu 
socotelile tale? 

— Eu... eu aş prefera, dacă nu te superi, să pun la punct 
această chestiune întâi cu Eddy, spuse Rosa, aranjându-şi 
pliurile rochiei. 

— Desigur, desigur... rosti Grewgious... voi doi trebuie să 
fiţi de acord în toate privinţele. Acest tânăr domn e aşteptat 
să vină curând? 


— Abia a plecat azi-dimineaţă. Se întoarce de Crăciun. 

— E cum nu se poate mai bine. Când se întoarce, de 
Crăciun, vei aranja cu el toate chestiunile de amănunt, îmi 
vei comunica apoi şi mie, iar eu mă achit (simplă îndatorire 
de familie) de spesele de afaceri pe care le am faţă de fiinţa 
desăvirşită, doamna din firida de lângă fereastră. Până 
atunci suma va spori. Din nou şterse cu plaivazul. In carnet 
mai stă cuvântul plecare. Da, acum, draga mea, mă 
pregătesc de plecare. 

— Aş putea, întrebă Rosa, ridicându-se în picioare, când 
el sări din jilţ în felul lui stângaci, ca de obicei, aş putea să 
te rog de a avea bunăvoința să vii de Crăciun la mine, în 
cazul că aş găsi ceva deosebit să-ţi comunic? 

— Păi, sigur... sigur, răspunse el, vădit - dacă un 
asemenea cuvânt se poate folosi în legătură cu un om al 
cărui chip nu s-a luminat niciodată în mod vădit şi nici nu s- 
a întunecat cândva - flatat de întrebare. Ca un om dintr-o 
bucată ce sunt, nu prea mă simt bine în societate, aşa că nu 
m-am angajat, şi n-am alt angajament de Crăciun decât să 
împart, la data de douăzeci şi cinci, un curcan pregătit cu 
sos de ţelină, cu un... cu un slujbaş la fel ca mine dintr-o 
bucată, care are norocul să lucreze la mine. Tatăl lui, un 
fermier din Norfolk mi-l trimite (curcanul) în dar, de pe 
lângă oraşul Norwich. Sunt foarte mândru că doreşti să mă 
vezi, draga mea. Calitatea pe care o am de încasator de 
chirii face ca aşa de puţină lume să dorească să mă vadă, 
încât vestea asta mi se pare reconfortantă. 

În semn de recunoştinţă faţă de solicitudinea lui, Rosa îi 
puse mâinile pe umeri, se înălţă în vârfuri şi îl sărută 
numaidecât. 

— Binecuvântarea cerului! strigă domnul Grewgious. 
Mulţumesc, draga mea. Onoarea e aproape egală cu 
plăcerea. Domnişoară 'Iwinkleton, doamnă, am avut o 
convorbire cât se poate de satisfăcătoare cu pupila mea, şi 
acum am să vă scutesc de deranjul pe care vi l-am făcut 
prin prezenţa-mi. 


— Vai, domnule, rosti domnişoara Twinkleton, ridicându- 
se cu o graţioasă condescendenţă, să nu vorbiţi de deranj. 
Nu, nu, Doamne fereşte. Nu vă pot da voie să vă exprimaţi 
astfel. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Am citit în ziar, continuă 
domnul Grewgious, bâlbâindu-se puţin, că atunci când un 
oaspete distins (nu că aş fi eu unul din acesta - nu, departe 
de mine aşa ceva) se duce la o şcoală... (n-aş vrea să spun 
că aceasta ar fi una dintr-acestea - nu, departe de mine aşa 
ceva)... cere o zi liberă sau alt soi de favoare... Dar cum 
orele sunt înaintate în... colegiul... pe care-l conduceţi atât 
de eminent, tinerele domnişoare n-ar avea nimic de câştigat 
decât cu numele, dacă ar putea să facă ce vor în restul 
după-amiezii... Şi dacă există vreo tânără domnişoară 
supusă la cine ştie ce pedeapsă, aş putea să vă solicit... 

— Ah, domnule Grewgious, domnule Grewgious! exclamă 
domnişoara Twinkleton, ameninţându-l virtuoasă cu degetul 
arătător. O, dumneavoastră bărbaţii, bărbaţii! Ar trebui să 
vă ruşinaţi pentru că vă purtaţi atât de aspru cu noi, 
sărmane femei nefericite, care ne ocupăm de disciplina 
semenelor noastre, de hatârul dumneavoastră!... Dar cum 
domnişoara Ferdinand este împovărată cu pedeapsa de a 
copia fabulele lui Monsieur La Fontaine... du-te la dânsa, 
Rosa dragă, şi spune-i că am scutit-o de pedeapsă din 
respect pentru intervenţia tutorelui tău, domnul Grewgious. 

Domnişoara Twinkleton făcu atunci o reverență 

—  Adevărată minune îndeplinită de picioarele ei 
respectabile pe care o termină plină de nobleţe, la trei paşi 
dinapoia punctului de pornire. 

Socotind că era absolut necesar să treacă pe la domnul 
Jasper înainte de a părăsi oraşul Cloisterham, domnul 
Grewgious se duse la locuinţa acestuia şi urcă scările de la 
intrare. Uşa era încuiată şi pe ea se afla prinsă o bucată de 
hârtie cu inscripţia „La catedrală”. Gândul că era ora de 
slujbă îi trecu numaidecât prin minte domnului Grewgious. 
Cobori de aceea din nou treptele, şi, străbătând curtea 
bisericii, se opri dinaintea portalului somptuos de la soare- 


apune al catedralei, care rămânea deschis, după-amiezile, 
pe vreme frumoasă, deşi de scurtă durată, pentru aerisire 
în interior. 

— Vai de mine! exclamă domnul Grewgious, aruncând o 
privire înăuntru, parcă te-ai uita în însăşi inima timpurilor 
străvechi. 

Timpurile străvechi exalau un suspin mucezit din 
morminte, de sub arcade şi bolți: umbrele sumbre se 
înteţeau pe la colţuri; o boare umedă creştea de prin petele 
verzi de pe lespezi; şi juvaerurile, zvârlite în naos peste dale 
prin vitraliile ferestrelor de un soare pogorât către asfinţit, 
începeau să dispară. De după grilajul altarului, sus pe 
trepte, miraculos înălțate de orga înghițită iute de 
întuneric, abia se zăreau nişte siluete în sutane albe şi la 
răstimpuri, un singur glas, plăpând, se ridica şi cobora, 
monoton şi răguşit ca un murmur stins. 

Afară, râul, păşunile cu verdeață şi ogoarele arate, brune, 
dealurile golaşe şi văile, totul era îmbujorat de soarele 
amurgului. În zare, ferestrele micuţe ale morilor de vânt şi 
ale fermelor scânteiau ca nişte băncuţe de aur lucitor. 

In catedrală se aşternuse pretutindeni un zăbranic sur, 
mohorât, sepulcral, iar murmurul monoton şi răguşit se 
depăna mai departe, aidoma unui glas gata să se stingă, 
până ce orga şi corul izbucneau, înecându-l într-un talaz de 
muzică. Apoi se topea şi vocea gata-gata să se stingă mai 
făcea un efort firav. Şi talazul se bulucea din nou, până sus, 
o acoperea, ajungând în înaltul tavanului, se zbătea printre 
arcade, pătrundea până hăt, la turnul semeţ; pe urmă 
talazul secătuia, totul învăluindu-se în tăcere. 

Domnul Grewgious se apropie de treptele dinspre altar, 
de unde ieşeau cantorii. 

— S-a întâmplat ceva? îl întâmpină domnul Jasper, 
oarecum grăbit. Nu cumva ai fost chemat? 

— Nu, Doamne fereşte! Am venit din proprie iniţiativă. 
Am fost pe la drăguţa mea pupilă şi acum mă îndrept din 
nou spre casă. 

— Ai găsit-o înfloritoare? 


— Într-adevăr înfloreşte... cât se poate de înfloritoare. M- 
am dus doar să-i explic, serios, ce înseamnă o căsătorie 
aranjată de părinţi care nu mai sunt în viaţă. 

— Şi ce înseamnă... după părerea dumitale? 

Domnul Grewgious remarcă paloarea buzelor celui care-l 
întreba, şi o puse pe seama răcoarei din catedrală. 

— Am venit doar să... spun că dorinţa părinţilor nu putea 
fi considerată un legământ absolut, care să nu poată fi 
călcat chiar şi din motive precum lipsa de afecţiune, sau 
pentru că una sau alta din părţi nu ar fi dispusă să ducă la 
îndeplinire testamentul. 

— Îmi dai voie să te întreb dacă ai avut un motiv anume 
să-i spui toate astea? 

Domnul Grewgious îi răspunse puţin tăios: 

— Da, acela de a-mi face datoria, domnule. Pur şi simplu. 
Apoi adăugă: Hai, domnule Jasper, ştiu ce afecţiune ai faţă 
de nepotul dumitale şi că eşti cu trup şi suflet pentru el. le 
asigur că vorbele mele nu ascund nici cea mai slabă 
îndoială sau lipsă de respect în privinţa nepotului dumitale. 

— Nici că te puteai exprima... replică Jasper, apăsându-l 
uşor pe braţ, în vreme ce mergeau unul lângă altul... nici că 
te puteai exprima mai frumos. 

Domnul Grewgious îşi scoase pălăria ca să se poată 
netezi pe cap, după aceea încuviinţă mulţumit şi îşi puse 
pălăria din nou. 

— Aş putea pune rămăşag, spuse Jasper, zâmbind (îşi 
dădea seama că buzele-i erau încă atât de palide, de aceea 
şi le muşcă, umezindu-le, în timp ce vorbea), aş pune 
rămăşag că Rosa n-a dat nici cel mai mic semn că ar dori 
cumva să se despartă de Ned. 

— Şi-ai câştiga dacă l-ai pune, rosti domnul Grewgious. 
Cred că în asemenea împrejurări ar trebui să fim 
îngăduitori faţă de micile gingăşii feciorelnice ale unei 
tinere făpturi orfane - cu toate că lucrurile astea nu intră în 
competenţa mea - ce zici? 

— Nici nu mai încape îndoială. 


— Îmi pare bine că te aud vorbind astfel, continuă 
domnul Grewgious, care se pricepu foarte bine să ocolească 
subiectul, amintindu-şi de cele spuse de ea despre Jasper. 
Deoarece ea are, pare-se, un instinct delicat care-o 
îndeamnă ca toate aranjamentele pregătitoare să aibă loc 
între domnul Edwin Drood şi ea... înţelegi? N-are nevoie de 
noi, pricepi? 

Jasper se atinse cu mâna pe piept şi rosti, aproape 
nedesluşit: 

— De mine, vrei să zici. 

Domnul Grewgious duse şi el mâna la piept şi spuse; 

— De noi, vreau să zic. Aşa că, să-i lăsăm să aibă micile 
lor discuţii şi să se sfătuiască împreună, când domnul Edwin 
Drood s-o întoarce de Crăciun. Apoi vom interveni noi să 
definitivăm chestiunile de afaceri. 

— Aşadar, ai stabilit cu ea că vei veni din nou de Crăciun? 
remarcă Jasper. Înţeleg! Domnule Grewgious, există, după 
cum foarte bine ai spus dumneata chiar acum, există, între 
nepotul meu şi mine, un ataşament atât de deosebit, încât 
sunt mai sensibil faţă de băiatul ăsta drag, norocos şi fericit, 
da, fericit, decât faţă de mine însumi. Este însă drept să se 
ia în consideraţie dorinţa tinerei domnişoare, aşa după cum 
ai menţionat. Accept indicaţia dată de dumneata. Da, sunt 
de acord. Din câte înţeleg, de Crăciun vor pune la punct 
pregătirile pentru luna mai, iar căsătoria va fi hotărâtă de 
ei. Nouă nu ne va mai rămâne altceva de făcut decât să 
luăm şi noi hotărârea de a fi gata cu socotelile legate de 
tutelă, pentru ziua de naştere a lui Edwin. 

— Asta e şi părerea mea, încuviinţă domnul Grewgious, 
dând mâna unul cu altul. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe 
amândoi! 

— Dumnezeu să-i izbăvească pe amândoi! exclamă 
Jasper. 

— Eu am spus să-i binecuvânteze, remarcă primul, 
privind peste umăr. 

— Şi eu, să-i izbăvească, replică celălalt. E vreo 
deosebire? 


CAPITOLUL X 


NETEZIREA DRUMULUI 


S-a observat destul de adesea că femeile au o curioasă 
aptitudine de a ghici caracterul bărbaţilor, aptitudine pare- 
se înnăscută, instinctivă, deoarece ele nu ajung aici în urma 
unui proces raţional meticulos care să ducă la nişte judecăţi 
satisfăcătoare, depline, ci se pronunţă cu cea mai mare 
încredere în ele însele, chiar şi în ciuda observaţiilor 
acumulate de către sexul opus. Dar s-a remarcat, nu chiar 
aşa de adesea, că aptitudinea aceasta (supusă greşelii, ca 
orice însuşire omenească) este de cele mai multe ori 
absolut incapabilă să se controleze pe sine, şi atunci când 
se emite o opinie contrarie, dovedită apoi de toate luminile 
omeneşti a fi falsă, ea rămâne neînduplecată aidoma unei 
prejudecăţi în privinţa hotărârii de a nu se lăsa corijată. Ba 
mai mult chiar, simpla posibilitate a unei contraziceri sau 
dezaprobări, oricât de firave, dezvăluie în nouă din zece 
cazuri de raționamente feminine doar slăbiciunea care 
atestă dovada unei mărturii interesate, într-atât de 
personal şi de vârtos se leagă simpatica ghicitoare de 
intuiţiile ei. 

— Nu crezi, dragă mamă, se adresă clericul mamei sale, 
într-o zi când aceasta îşi vedea de tricotat în odăiţa lui de 
lucru, că eşti prea severă cu domnul Neville? 

— Nu, nu cred, Sept, replică bătrâna doamnă. 

— Să discutăm acest fapt, mamă. 

— N-am nimic împotrivă, Sept. Sper, dragul meu, că 
totdeauna am fost dispusă să discut. 

Boneta bătrânei doamne începu să tremure şi parcă ar fi 
adăugat în sinea ei: „tare aş mai vrea să văd discuţia care 
să mă facă pe mine să-mi schimb părerile”. 

— Foarte bine, mamă, zise fiul ei, împăciuitor. Mare lucru 
să fii dispus să discuţi. 

— Aşa cred şi eu, dragul meu, rosti bătrâna doamnă, 
vădit hotărâtă să nu fie dispusă. 

— Aşadar, domnul Neville, în acele împrejurări nefericite, 
acţionează sub influenţa unei provocări. 


— Şi sub influenţa vinului fiert, adăugă bătrâna doamnă. 

— De acord, sub influenţa vinului... Deşi eu cred că 
amândoi tinerii în privinţa asta erau în aceeaşi stare. 

— Eu nu cred, spuse bătrâna doamnă. 

— De ce nu, mamă? 

— Pentru că nu cred, repetă bătrâna doamnă. Totuşi sunt 
dispusă să discut mai departe. 

— Dar, dragă mamă, ce fel de discuţie mai e şi asta dacă 
adopţi o asemenea poziţie. 

— De vină e domnul Neville, Sept, nu eu, spuse bătrâna 
doamnă cu o severitate impunătoare. 

— Scumpă mamă! De ce domnul Neville? 

— Pentru că, zise doamna Crisparkle, revenind la punctul 
de plecare, a venit beat acasă, şi a compromis cu vârf şi 
îndesat această casă; în acelaşi timp s-a purtat fără pic de 
respect faţă de familia care locuieşte într-însa. 

— Un lucru e de netăgăduit, mamă. I-a părut foarte râu şi 
atunci şi acum. 

— Dacă nu venea la mine domnul Jasper, cu consideraţia 
omului binecrescut, a doua zi, după slujbă, chiar acasă, cu 
sutana încă pe el, exprimându-şi speranţa că nu m-am 
alarmat din cale-afară şi că nu mi-a fost tulburat prea rău 
somnul, îmi închipui că n-aş fi auzit niciodată despre 
această întâmplare dezagreabilă, rosti bătrâna doamnă. 

— La drept vorbind, mamă, cred că te-aş fi menajat cât 
îmi stătea în putinţă, deşi nu m-am gândit prea mult la acest 
lucru. Aş fi umblat în catedrală după Jasper, ca să discut cu 
el în acest sens şi să hotărâm împreună dacă nu era mai 
bine, din toate punctele de vedere, să păstrăm tăcere, când 
colo l-am găsit vorbind cu dumneata. Aşa că a fost prea 
târziu. 

— Prea târziu, într-adevăr, Sept. Era încă palid ca ceara 
din pricina celor petrecute peste noapte în casa lui. 

— Dacă te menajam, mamă, poţi fi sigură că o făceam 
pentru liniştea şi tihna dumitale, de hatârul celor doi tineri 
şi ca să-mi fac datoria cât mai bine, aşa după cum înţeleg 
eu. 


Bătrâna doamnă se ridică  numaidecât, străbătu 
încăperea şi îl sărută, spunând: 

— Fireşte, dragă Sept, sunt sigură de asta. 

— În orice caz, întâmplarea aceasta ajungând subiect de 
conversaţie în întregul oraş... rosti domnul Crisparkle, 
frecându-şi urechea, în vreme ce mama lui îşi reluă jilţul şi 
croşetatul... n-am mai avut ce face. 

— Am spus atunci, replică bătrâna doamnă, că am o 
părere proastă despre domnul Neville, şi o spun şi acum că 
am o părere proastă despre domnul Neville. Am spus atunci 
şi o spun şi acum, domnul Neville ar putea păşi pe calea cea 
bună, dar nu cred că o va face. 

Boneta începu numaidecât să tremure din nou 
considerabil. 

— Imi pare foarte rău că te aud vorbind astfel, mamă... 

— Imi pare rău, dragul meu, că trebuie să vorbesc astfel, 
îl întrerupse bătrâna doamnă, croşetând cu fermitate, dar 
n-am încotro. 

— ... Pentru că, reluă clericul, nimeni nu poate tăgădui că 
domnul Neville este un om extrem de muncitor, atent, 
progresează rapid şi are - sper că pot spune acest lucru - 
un soi de ataşament faţă de mine. 

— Nu e niciun merit în asta, dragul meu, spuse repede 
bătrâna doamnă, şi dacă se laudă cumva că ar fi, cu atât 
mai rău pentru el. 

— Dar, dragă mamă, nici măcar n-a spus vreodată. 

— Poate că nu, replică bătrâna doamnă, şi tot nu văd 
mare ispravă. 

In privirea binevoitoare a domnului Crisparkle aţintită 
asupra drăguţei piese de porțelan, care tricota, nu era nici 
pic de iritare; se desluşea însă limpede o notă hazlie, dat 
fiind că prea bine nu se putea discuta cu o figurină de 
porțelan. 

— Şi apoi, Sept, întreabă-te ce-ar însemna el fără soră-sa. 
Ştii ce înrâurire are ea asupra lui, ştii cât este de capabilă, 
ştii foarte bine că tot ce învaţă cu tine, studiază cu ea. 


Acordă fetei partea de elogii care i se cuvine şi vezi ce mai 
rămâne pentru el? 

La auzul acestor cuvinte, domnul Crisparkle căzu într-o 
stare de scurtă reverie, în care timp se gândi la fel de fel de 
lucruri. Îşi aminti de timpul când îi văzuse pe cei doi, frate 
şi soră, discutând aprins despre una din vechile lui cărţi de 
şcoală, îşi aminti apoi de dimineţile acelea cu promoroacă 
când făceau interesante excursii, pe jos, până la stăvilarul 
din Cloisterham; îşi aduse aminte de serile întunecate când 
înfrunta vântul, la asfinţit, căţărat în observatorul lui 
favorit, într-o ruină de mănăstire rămasă de pe vremuri, 
privind cum cei doi elevi trec dedesubt pe malul râului în 
care începuseră să sclipească focurile şi luminile din oraş, 
făcând priveliştea şi mai dezolantă. Se gândea cum îi venise 
în minte ideea că instruind pe unul din ei, îi instruia pe 
amândoi, cum îşi adaptase explicaţiile, fără să-şi dea seama 
aproape, pentru puterea de înţelegere a amândurora - cel 
cu care avea legătură nemijlocit, în fiecare zi, şi apoi fata, 
cu care comunica indirect numai. 

Îşi aminti de vestea venită de la Casa Maicilor, cum că 
Helena, pe care greşit o socotise trufaşă şi zănatecă, stătea 
supusă sub influenţa Rosei, frumoasa logodnică (cum o 
numea el), şi că învăţa de la ea tot ce ştia şi aceasta. Îi veni 
în gând asocierea pitorească dintre cele două fiinţe - atât 
de diferite ca înfăţişare. Se întrebă, mai cu seamă, cum de 
era posibil ca toate aceste lucruri, a căror experienţă data 
doar de câteva săptămâni, să fi putut ajunge parte 
integrantă din viaţa lui? 

Ca totdeauna când sfinţia sa Septimus cădea în reverie, 
buna lui mamă trăgea numaidecât concluzia că acesta era 
un semn infailibil cum că „avea nevoie de un reconfortant” 
şi atunci înfloritoarea doamnă se ducea iute la bufetul din 
sufragerie de unde scotea reconfortantul sub forma unui 
pahar de vin de Constantia!18* şi a câtorva biscuiţi de casă. 
Era un dulap minunat, demn de Cloisterham şi de casa 
parohială. Deasupra, portretul lui Haendel, pe cap cu o 
perucă bogat revărsată, zâmbea radios privitorului, cu 


aerul că e conştient de conţinutul bufetului şi că avea de 
gând să combine toate armoniile dinăuntru într-o delicioasă 
fugă. 

Nu era un dulap de rând, cu uşi obişnuite prinse în 
ţâţâni, deschizându-se dintr-odată şi dezvăluind treptat 
interiorul, acest bufet rar avea o încuietoare proeminentă 
în partea mediană, în locul unde se întâlneau două plăci 
perpendiculare, una se lăsa în jos şi alta urca. Placa 
superioară, atunci când cobora (învăluind-o în şi mai mare 
mister pe cea inferioară), dădea la iveală rafturi 
încăpătoare pline de borcane cu murături, chiupuri cu 
dulceţuri, canistre din aluminiu, cutii cu mirodenii şi 
recipiente frumoase, albastre şi albe, de fabricaţie străină, 
tărâmul înmiresmat al compoturilor de tamarin şi ghimbăr. 

Fiecare ocupant agreabil din acest ungher ferit avea un 
nume înscris pe pântece. Murăturile, într-o uniformă de un 
maron plăcut, cu haina încheiată la doi nasturi, cu 
pantalonii galbeni sau de culoare cenuşie, îşi dezvăluiau 
formele  pântecoase, în majuscule, de pildă: NUCI, 
CASTRAVECIORI, CEAPĂ, VARZĂ, CONOPIDĂ, şi alţi 
membri din acea nobilă familie. 

Chiupurile cu dulceaţă, de un temperament mai puţin 
masculin, înveşmântate în hârtie creponată, se dezvăluiau 
într-o caligrafie feminină, ca un susur dulce: Zmeură, 
Agrişe, Caise, Prune, Goldane, Mere, Piersici. Scena 
acestor bunătăţi, închizându-se şi ridicând placa inferioară, 
apăreau portocalele, în vecinătatea unei enorme cutii 
japoneze de zahăr, pentru a le tempera acreala, în cazul 
când nu erau prea coapte. 

Biscuiţii de casă sălăşluiau la această curte fastuoasă, 
alături de o bucată zdravănă de prăjitură cu prune şi de 
nişte pişcoturi zvelte, sortite a fi cufundate în vin dulce şi 
apoi sărutate. 

Jos de tot, într-o despărţitură boltită, cu pereţi de tablă 
compactă, odihneau, ca nişte moaşte sfinte, vinuri dulci şi o 
sumedenie de leacuri întăritoare împrăştiind arome de 
portocale de Sevilla, lămâi, migdale şi de chimen. 


Acest bufet miraculos avea un aer de desăvârşire, 
provenit din faptul că de secole băzâiau asupră-i clopotele 
şi orga de la catedrală, asemenea unor albine venerabile 
care ar fi prefăcut în miere tot ce se afla înăuntru. 
Totdeauna s-a observat că cel care se avânta printre poliţe 
(adânci, după cum s-a menţionat, unde încăpeai cu umeri, 
cap şi braţe) ar fi suferit o transfigurare zaharicală. 

Sfinţia-sa Septimus se supunea de bună voie - victimă a 
unui dulăpior de plante medicinale greţoase (puse de 
asemenea sub supravegherea păstoriţei de porțelan), 
precum şi a faimosului bufet - infuziilor nemaipomenite de 
genţiană, izmă, mixandră, salvie, pătrunjel, cimbru, pelin, 
rozmarin, păpădie, cărora avea să-şi pună la dispoziţie 
vajnicul lui stomac! În ce prişniţe grozave, cu straturi de 
frunze uscate, îşi oblojea obrazul lui radios şi trandafiriu, 
dacă maică-sa bănuia cumva că are dureri de dinţi! Ce mai 
cataplasme de ierburi trebuia să-şi pună bucuros pe faţă, 
ori pe frunte, dacă iubita lui mamă îl convingea că s-ar 
putea să-i iasă acolo o bubuliţă! In acest penitenciar 
botanic, situat la capătul de sus al scării, se afla o celulă 
joasă şi strâmtă, dată cu var, unde atârnau din tavan 
mănunchiuri de frunze uscate prinse în cârlige ruginite, sau 
erau întinse pe poliţe, lângă nişte clondire funeste. 

Sfinţia-sa Septimus se ducea cu supunere, precum mielul 
din poveste era dus în atâtea rânduri, la tăiere, fără să se 
împotrivească, dar, aşa cum nu se întâmpla cu mielul, el îşi 
purta acolo paşii de unul singur. 

Când nu făcea nici măcar atât, bătrâna doamnă intra în 
acţiune plină de voie bună, iar el înghiţea liniştit ceea ce i se 
dădea să bea. Abia dacă îşi îngăduia, şi asta ca să-şi mai 
scoată pârleala, să moaie mâinile şi faţa în vasul mare cu 
petale uscate de trandafir sau în celălalt vas mare cu 
levănţică uscată; apoi pleca, tot atât de încrezător în 
puterile tămăduitoare ale apelor râului din Cloisterham şi 
de sănătos la minte, pe cât era lady Macbeth de 
deznădăjduită că nu o vor mai putea spăla toate apele de pe 
lume. 


În momentul de faţă bunul cleric, cu o perfectă graţie, îşi 
luă paharul cu vin de Constantia, şi astfel reconfortat, spre 
satisfacția maică-si, îşi văzu de treburile care-i mai 
rămăseseră de făcut din ziua aceea. De obicei aceste 
treburi durau cu punctualitate până pe la vremea vecerniei, 
după asfinţitul soarelui. 

In catedrală, fiind foarte rece, după slujbă porni iute pe 
jos; această cursă se termină la ruinele lui favorite pe care 
se căţără într-o suflare, fără pic de zăbavă. 

Indeplini această strădanie în chip magistral, şi fără să fi 
apucat după aceea să-şi tragă bine răsuflarea, se pironi 
locului privind râul din vale. La Cloisterham, râul, îndeajuns 
de aproape de mare, poartă adesea sumedenie de ierburi 
marine. O cantitate neobişnuită fusese adusă în timpul 
mareei recente; acest fapt şi apoi apa tulbure, zarva 
pescăruşilor care se cufundau şi fâlfâiau din aripi fără 
astâmpăr, lumina sumbră venind din largul mării, dincolo 
de bărcile ale căror pânze cafenii deveniseră negre - totul 
prevestea o noapte bântuită de furtună. 

Clericul se gândea la contrastul dintre marea aceasta 
învolburată şi gălăgioasă şi casa parohială, un liman atât de 
tihnit, când, în vale, tocmai treceau Helena şi Neville 
Landless. 

Toată ziua îi avusese pe amândoi în minte. Numaidecât 
porni în jos ca să stea de vorbă cu ei. Coborârea era 
anevoioasă pe lumina aceea cernită, noroc că se pricepea 
de minune la căţărat - aşa de bine încât puţini oameni ar fi 
putut să-i ţină isonul în privinţa asta. Ajunse lângă cei doi 
tineri într-un timp când altul n-ar fi făcut decât jumătate de 
drum. 

— Cumplită seară, domnişoară Landless! Nu ţi se pare că 
plimbarea obişnuită pe aici, cu fratele dumitale, te expune 
prea mult frigului, pe asemenea anotimp? Şi în orice caz, 
după asfinţitul soarelui când se abat curenţi puternici 
dinspre mare? 

Helena nu se gândea la aşa ceva. Era plimbarea lor 
favorită, prin aceste locuri retrase, căuta ea să-i explice. 


— E un loc foarte retras, nimic de zis, încuviinţă domnul 
Crisparkle, care se sluji numaidecât de prilej şi merse 
alături de ei. Mai bun ca oricare altul, unde poţi vorbi fără 
să fii întrerupt, ceea ce şi doresc. Domnule Neville, i-ai spus 
cred, sorei dumitale, tot ce s-a petrecut între noi? 

— "Totul, domnule. 

— Prin urmare, mai spuse domnul Crisparkle, sora 
dumitale ştie că în repetate rânduri am stăruit să-ţi ceri 
scuze, într-un fel sau altul, pentru incidentul nefericit care a 
avut loc în ziua sosirii dumneavoastră aici. 

Rostind aceste cuvinte se uita spre ea, şi nu la el - de 
aceea ea şi nu el îi răspunse: 

— Da. 

— Am calificat acest incident drept nefericit, domnişoară 
Helena, reluă domnul Crisparkle, fiindcă sunt sigur că a 
avut urmări neplăcute pentru fratele dumitale. Pe aici e 
socotit un băiat primejdios, violent, care nu se poate stăpâni 
la mânie, şi tocmai din pricina asta oamenii îl ocolesc. 

— Aşa este, sunt sigură... bietul băiat, spuse Helena, 
privindu-şi fratele cu o compasiune trufaşă, care exprima 
convingerea profundă că era tratat într-un mod lipsit de 
generozitate. Nu m-aş îndoi câtuşi de puţin, dacă ar fi să ţin 
seama numai de cele spuse de dumneavoastră, dar 
relatările dumneavoastră sunt confirmate de apropouri 
indirecte şi aluzii de care zilnic mă lovesc. 

— Ei bine, reluă domnul Crisparkle, pe un ton blând dar 
categoric, nu-i aşa că situaţia e regretabilă şi că ar trebui 
remediată? Domnul Neville se află de puţină vreme în 
Cloisterham şi nu mă tem că n-are să biruie cumva 
asemenea ponoase, dovedind că a fost greşit judecat. Ar fi 
însă mult mai înţelept dacă s-ar purcede numaidecât 
acţiunea, mai degrabă decât să te bizui pe o dată incertă! 
Mai cu seamă că, pe lângă faptul că e ceva nimerit, mai e şi 
drept pe deasupra. Pentru că Neville, fără doar şi poate, a 
greşit. 

— A fost provocat, îi luă apărarea Helena. 

— Ela atacat primul, obiectă domnul Crisparkle. 


Îşi văzură mai departe de drum, în tăcere. În cele din 
urmă Helena ridică ochii, fixându-i pe chipul clericului şi 
spuse, aproape cu reproş: 

— O, domnule Crisparkle, aţi vrea ca Neville să se arunce 
la picioarele tânărului Drood sau la ale domnului Jasper, 
care nu-i zi să nu-l ponegrească? În adâncul inimii 
dumneavoastră nu cred să doriţi acest lucru. N-aţi face asta 
dacă aţi fi în locul lui, sincer vorbind. 

— Helena, i-am explicat domnului Crisparkle, spuse 
Neville adresând o privire plină de respect tutorelui său, că 
dacă aş putea s-o fac din inimă, aş îndeplini îndată ce-mi 
cere. Dar nu pot, făţărnicia mă revoltă. Tu în orice caz uiţi 
că punându-l pe domnul Crisparkle în locul meu, asta ar 
presupune că domnul Crisparkle să fi făcut ce am făcut eu. 

— Ilrog să mă ierte, rosti Helena. 

— Vedeţi, remarcă domnul Crisparkle, slujindu-se din nou 
de prilejul oferit, deşi ponderat şi plin de delicateţe, voi 
amândoi recunoaşteţi, instinctiv, că Neville a procedat 
greşit. Atunci de ce vă codiţi de a mărturisi acest lucru? 

— Oare nu-i nicio deosebire, întrebă Helena, cu un 
tremur în glas, între supunerea faţă de un spirit generos şi 
supunerea faţă de unul josnic, trivial? 

Inainte ca respectabilul cleric să fi găsit un argument 
pentru a răspunde acestei frumoase distincţii, Neville 
interveni: 

— Ajută-mă, Helena, să mă justific în faţa domnului 
Crisparkle. Ajută-mă să-l conving că nu pot fi eu primul care 
să facă concesii, fără să fi recurs la prefăcătorie şi 
minciună. Ar fi trebuit să am o altă fire ca să procedez 
astfel, dar nu am. Sunt conştient de jignirea adusă şi de 
agravarea voită a acestei jigniri - şi-mi pare rău. Adevărul 
este că numai gândul la noaptea aceea mă scoate din sărite 
la fel ca atunci, noaptea. 

— Neville, rosti clericul, grav, iar ai început să strângi 
pumnii şi asta nu-mi place deloc. 

— Imi pare rău, domnule, dar e involuntar. Am mărturisit 
că mă simt la fel de mâniat. 


— Şi eu mărturisesc, spuse domnul Crisparkle, că mă 
aşteptam la ceva mai mult din partea dumitale. 

— Imi pare rău că vă dezamăgesc, domnule, dar ar fi cu 
mult mai neplăcut dacă v-aş înşela grosolan pretinzând că 
m-aţi îmbunat în această privinţă. S-ar putea să facă timpul 
când înrâurirea dumneavoastră puternică ar face până şi 
asta cu pupilul îndărătnic, ale cărui antecedente le 
cunoaşteţi - dar încă n-a venit. Nu-i aşa, Helena, cu toată 
lupta pe care o duc cu mine însumi? 

Helena, ai cărei ochi negri urmăreau efectul produs de 
vorbele fratelui său pe chipul domnului Crisparkle, 
adresându-se domnului Crisparkle şi nu lui Neville, replică: 

— Aşa este. 

După o scurtă pauză ea răspunse celei mai 
imperceptibile priviri iscoditoare venită din partea fratelui 
său, printr-o înclinare afirmativă din cap. 

Neville continuă: 

— Încă nu m-am încumetat să pomenesc, domnule, 
despre ceea ce ar fi trebuit să vă spun cât se poate de 
sincer, când aţi deschis pentru prima oară vorba, în 
legătură cu acest subiect. Nu e lesne de exprimat, şi am fost 
reţinut de teama ca nu cumva să par ridicol, teamă care a 
acţionat foarte puternic asupra mea până în ultimul 
moment, şi care dacă n-ar fi de faţă sora mea m-ar 
împiedica să fiu absolut sincer chiar şi acum. O admir pe 
domnişoara Bud, domnule, atât de mult încât n-aş putea 
suporta să fie privită de sus ori cu indiferenţă; şi chiar dacă 
n-aş avea pentru tânărul Drood resentimentul unei jigniri 
personale, tot aş încerca acest resentiment numai din 
pricina ei. 

Domnul Crisparkle, nedumerit din cale-afară, se uita la 
Helena în căutarea unei confirmări; întâlni în expresia 
chipului ei confirmare deplină ruga de a primi un sfat bun. 

Tânăra persoană despre care vorbeşti, domnule Neville, 
trebuie, după cum ştii, să se mărite curând - rosti domnul 
Crisparkle, grav - de aceea admiraţia dumitale, dacă e de 
natura specială pe care pare să o indici, este cumplit de 


deplasată. De altminteri, ar fi monstruos din partea 
dumitale dacă ai vrea să adopţi rolul de apărător al acestei 
tinere împotriva celui pe care şi l-a ales drept viitor soţ. Şi 
unde mai pui, nu i-ai văzut decât o singură dată. Tânăra s-a 
împrietenit cu sora dumitale şi mă mir că Helena, în 
interesul prietenei ei, n-a încercat să înăbuşe în dumneata 
această năstruşnicie culpabilă şi nesăbuită. 

— A încercat, domnule, dar în zadar. Soţ sau nesoţ, omul 
acesta e incapabil de sentimentele pe care le nutresc eu 
faţă de acea făptură tânără şi frumoasă, tratată de el ca o 
păpuşă. Am mai spus, el e incapabil de asemenea 
sentimente, aşa cum nici demn de ea nu este. Ascultaţi ce 
vă spun, ea e jertfită să-i fie dată lui de soţie. Vă 
mărturisesc că o iubesc, iar pe el îl desconsider şi-l urăsc! 

Rostise aceste cuvinte îmbujorat la faţă, însoţite de 
gesturi violente, încât sora lui veni lângă el, îl luă de braţ, 
strigând, dojenitoare: 

— Neville! Neville! 

Astfel, recăpătându-şi cumpătul, el îşi dădu numaidecât 
seama că trecuse bariera pe care o ridicase în calea 
năzuinţei lui pătimaşe; îşi acoperi faţa cu mâinile, nenorocit 
şi plin de remuşcări. 

Domnul Crisparkle, uitându-se la el cu atenţie, şi în 
acelaşi timp gândindu-se cum să procedeze, făcu vreo 
câţiva paşi în linişte, apoi zise: 

— Domnule Neville!... Domnule Neville! Sunt nespus de 
mâhnit văzând în dumneata semnele unui caracter tot aşa 
de ursuz, mânios şi violent ca şi noaptea care ne 
împresoară. Trăsăturile acestea au un aspect prea grav 
pentru a-mi lua libertatea de a trata dragostea necugetată 
pe care ai dezvăluit-o ca pe ceva nedemn de luat în seamă. 
Eu o iau în seamă cu seriozitate şi îţi vorbesc în consecinţă. 
Duşmănia dintre dumneata şi tânărul Drood nu trebuie să 
continue. Eu nu pot îngădui să mai continue, acum când am 
aflat ce am aflat de la dumneata, iar dumneata trăind sub 
acoperământul meu. Oricare ar fi presupusele interpretări 
neîntemeiate atribuite lui, tânărul are un caracter sincer şi 


bun. De aceea ştiu că mă pot bizui pe aceste calităţi. Acum, 
te rog, ia seama la ceea ce am să spun. Gândindu-mă bine, 
şi după relatările sorei dumitale, sunt gata să admit că, în 
împăcarca cu tânărul Drood ai tot dreptul să ţi se 
netezească drumul. Îţi promit să fii ajutat, şi mai mult, că 
primii paşi îi va face tânărul Drood. Această condiţie odată 
îndeplinită, îmi vei da cuvântul dumitale de creştin că în ce 
te priveşte, cearta s-a încheiat pentru totdeauna. Ce va fi în 
inima dumitale când ai să dai mâna, va şti doar Cel care 
citeşte în toate inimile. Dar dacă vei porni cu gânduri 
necinstite, niciodată n-o să-ţi mai meargă bine. Deocamdată 
atât. Acum să-ţi spun ceva şi despre dragostea dumitale 
necugetată. După câte am înţeles, taina aceasta mi-ai 
mărturisit-o mie şi n-o cunoaşte altcineva în afară de sora 
dumitale şi de dumneata însuţi. E într-adevăr aşa? 

Helena răspunse cu o voce scăzută: 

— Nu-i cunoscută decât de noi trei, cei care ne aflăm aici. 

— Tânăra, prietena dumitale, nu ştie nimic? 

— Nu, pe conştiinţa mea! 

— Atunci îţi cer, domnule Neville, să-ţi iei un angajament 
solemn faţă de mine, că această dragoste va rămâne şi mai 
departe un secret şi că vei căuta pe toate căile (şi asta cât 
se poate de serios) să ţi-o smulgi din inimă. Nu spun că o să 
se facă bătând din palme. N-o să-ţi spun că-i vorba de o 
fantezie vremelnică. N-am să-ţi spun că asemenea capricii 
apar şi pier, în sufletele unor tineri înfocaţi ca dumneata, 
ceas de ceas. Te voi lăsa să crezi nestânjenit că asemenea 
dragoste ca a dumitale se întâlneşte rar sau niciodată, că va 
dăinui multă vreme în inima dumitale şi că-ţi va fi foarte 
greu să o înfrânezi. Voi acorda angajamentului pe care ţi-l 
cer o valoare cu atât mai mare, cu cât va fi luat fără 
rezerve. 

Tânărul încercase să vorbească în două sau trei rânduri, 
dar nu izbutise. 

— 'Te las cu sora dumitale, pe care ar fi timpul s-o conduci 
înapoi la pension, rosti domnul Crisparkle. După aceea, la 
întoarcere, mă găseşti singur în odaia mea. 


— Vă rog, nu plecaţi încă, îl imploră Helena. Mai staţi cu 
noi un minut. 

— Nu m-aş fi gândit, zise Neville, trecându-şi mâna peste 
faţă, să vă mai cer încă un minut, dacă aţi fi fost mai puţin 
răbdător cu mine, domnule Crisparkle, mai puţin bun şi 
într-adevăr sincer, dacă mi-aţi fi arătat mai puţin interes. 
Oh! De-aş fi avut în copilărie un astfel de om care să mă 
îndrume! 

— Urmează-l acum pe cel care te îndrumă, Neville, 
murmură Helena, urmează-l până la capăt! 

Timbrul glasului ei avea ceva care îl opri pe bunul cleric 
să mai scoată vreo vorbă, altfel s-ar fi împotrivit acestei 
proslăviri. De aceea, duse un deget la buze şi îşi îndreptă 
privirile spre Neville. 

— Spunând, domnule Crisparkle, că vă dau asigurări 
solemne în amândouă cazurile, din toată inima, şi că nu 
ascund niciun gând necinstit, înseamnă să nu spun nimic! 
exclamă Neville, foarte emoţionat. Vă rog să mă iertaţi că 
m-am putut lăsa în halul acesta pradă mâniei. 

— Nu eu să te iert, nu eu. Ştii cine are cu adevărat 
puterea să ierte, ca fiind un atribut suprem. Domnişoară 
Helena, dumneata şi fratele dumitale sunteţi gemeni. Aţi 
venit pe lume cu aceleaşi porniri, aţi petrecut împreună anii 
copilăriei, în aceleaşi împrejurări vitrege. Schimbarea care 
ai săvârşit-o în dumneata, n-ai putea s-o săvârşeşti şi în el? 
Vezi ce piedici se află în calea lui. Cine, mai bine decât 
dumneata, ar putea să-l facă să le treacă? 

— Cine mai bine ca dumneavoastră, domnule? răspunse 
Helena. Ce reprezintă, oare, influenţa ori sărmana mea 
înţelepciune, comparate cu ale dumneavoastră? 

— Dumneata ai înţelepciunea iubirii, îi replică domnul 
Crisparkle, cea mai înaltă înţelepciune cunoscută vreodată 
pe pământul acesta, să nu uiţi. lar înţelepciunea mea - cu 
cât vorbim mai puţin despre ea, cu atât mai bine. Noapte 
bună! 

Ea luă mâna care i se întinse şi cu un gest de 
recunoştinţă, de venerație aproape, o duse la buze. 


— O0o! exclamă clericul, molcom, sunt cu mult prea 
răsplătit, şi se îndepărtă. 

În vreme ce-şi purta paşii spre curtea catedralei, el 
încercă, mergând pe întuneric, să descopere mijloacele cele 
mai potrivite pentru a duce la îndeplinire ceea ce făgăduise 
să facă şi care trebuia, într-un fel sau altul, făcut. 

„O să mi se ceară să-i cunun pe Edwin cu domnişoara 
Bud... îşi spuse el... aş vrea să fi fost cununaţi şi plecaţi! Dar 
să mă ocup întâi de ceea ce aşteaptă o rezolvare mai 
grabnică.” 

Se gândi în fel şi chip, mai cu seamă dacă se cădea să-i 
scrie tânărului Drood, ori să stea de vorbă cu Jasper. 
Conştiinţa că era iubit de tot personalul catedralei îl 
îndemna către cea de-a doua alternativă; vederea casei 
luminate unde locuia Jasper fusese binevenită, căci îl făcu 
să se hotărască. 

„Să bat fierul cât e cald”, îşi mai spuse, „mă duc chiar 
acum la el”. 

Jasper adormise pe o canapea din faţa focului. 

După ce urcă cele câteva trepte de la intrare, şi 
neprimind niciun răspuns la bătăile lui în uşă, domnul 
Crisparkle apăsă uşor pe clanţă şi intră. 

Multă vreme mai apoi n-avea să uite felul cum Jasper 
sărise ca ars de pe canapea într-o stare de buimăceală, 
între vis şi veghe, strigând: 

— Ce s-a-ntâmplat? Cine-i făptaşul? 

— Eu sunt, Jasper, doar eu. Imi pare rău că te-am 
deranjat. 

Sclipirea clin ochii acestuia se stinse de îndată ce-l 
recunoscu pe cleric; dădu la o parte un scaun sau două ca 
să-i facă loc spre cămin unde ardea focul. 

— Visam urât de tot, mă bucur că m-am trezit dintr-un 
somn care după cină stânjeneşte digestia. Ca să nu mai 
spun că eşti totdeauna binevenit la mine. 

— Mulţumesc. Nu prea sunt sigur, rosti domnul 
Crisparkle, luând loc în fotoliul oferit lui, că subiectul care 
mă aduce va fi primit de la început deopotrivă de bine ca 


mine. Eu însă sunt un propovăduitor al păcii şi mă voi ocupa 
de subiectul meu în interesul păcii. Într-un cuvânt, Jasper, 
vreau să statornicesc împăciuirea între aceşti doi tineri. 

Pe chipul domnului Jasper se întipări o expresie de totală 
uluire, expresie de-a dreptul uluitoare, despre care domnul 
Crisparkle nu ştia ce să gândească. 

— Cum? întrebă Jasper, încet, după o clipă de tăcere. 

— Pentru acest „cum” am venit la dumneata. Vreau să-ţi 
cer să-mi faci o mare favoare şi un serviciu: de a interveni 
pe lângă nepotul dumitale (eu am şi intervenit pe lângă 
domnul Neville), şi de a-l pune să-ţi scrie un bileţel scurt, în 
felul lui vioi, unde să spună că e dispus să se împace. Ştiu ce 
fire de om bun are şi ştiu şi ce influenţă ai dumneata asupra 
lui. Fără a căuta câtuşi de puţin să-l apăr pe domnul Neville, 
trebuie să admitem cu toţii că a suferit o cruntă jignire. 

Jasper întoarse chipul spre foc, la fel de uluit. Domnul 
Crisparkle continua să-l privească, descoperind că avea o 
expresie şi mai uluitoare ca înainte, cu atât mai abitir, cu 
cât părea să dezvăluie (deşi greu de stabilit) o puternică 
frământare lăuntrică. 

— Ştiu că nu vei lua apărarea domnului Neville... 
continuă clericul, dar Jasper îl întrerupse. 

— Ai şi motive să spui acest lucru. Nu, într-adevăr, nu-i 
voi lua apărarea. 

— Fără îndoială. Recunosc, are o fire deplorabil de 
violentă pe care sper că noi doi, el şi cu mine, o vom birui. 
Am obţinut de la el o promisiune solemnă în legătură cu 
atitudinea pe viitor faţă de nepotul dumitale... numai de-ai 
avea bunăvoința să intervii şi dumneata - sunt sigur că nu 
şi-ar călca făgăduiala. 

— Totdeauna eşti gata să-ţi pui obrazul pentru alţii şi să 
ai deplină încredere. Eşti totuşi chiar aşa de sigur că e 
cazul să-ti pui obrazul pentru el cu atâta încredere? 

— Da. 

Expresia lui uluită şi uluitoare dispăruse. 

— Atunci îmi iei o piatră de pe suflet, mă scapi de o mare 
teamă... spuse Jasper. Am să fac ce-mi ceri. 


Domnul  Crisparkle, încântat de succesul rapid şi 
desăvârşit, îşi exprimă satisfacția în termenii cei mai 
frumoşi. 

— Am să fac ceea ce-mi ceri, repetă Jasper, pentru 
mângâierea că voi avea garanţii din partea dumitale 
împotriva temerilor mele vagi şi neîntemeiate. Te rog să nu 
râzi de mine... dar, ţii un jurnal? 

— Un rând pe zi, nu mai mult. 

— Un rând pe zi ar fi îndeajuns pentru o viaţă atât de 
fără evenimente ca a mea. Să ştii însă, rosti Jasper, luând un 
caiet din biroul său, că jurnalul meu este, de fapt, şi jurnalul 
vieţii lui Ned. Insemnarea aceasta are să ţi se pară hazlie. O 
să ghiceşti când a fost scrisă: 

Trecut de miezul nopţii. După cele văzute Chiar acum, a 
pus stăpânire pe mine o frică de moarte, în legătură cu 
anumite urmări groaznice pe care le-ar avea de suferit 
copilaşul meu drag, urmări cu care nu mă pot împăca şi 
nici lupta în vreun fel. Toate eforturile mele sunt zadarnice. 
Pasiunea demoniacă a acestui Neville Landless, forța lui la 
mânie, furia lui sălbatică dezlănţuită spre a-l nimici pe cel 
împotriva căruia este îndreptată, mă înfioară. Atât de 
profundă e impresia resimţită, încât de două ori am intrat 
în odaia scumpului meu copil ca să fiu sigur că doarme, în 
tihnă, că nu zace mort într-un lac de sânge. 

— Iată ce scriam a doua zi dimineaţa: 

Ned s-a sculat şi a plecat. Cu inima uşoară şi fără 
suspiciuni, ca totdeauna. A râs când l-am pus în gardă, şi 
mi-a spus că era aricind în stare să se apere împotriva lui 
Neville Landless. I-am spus că s-ar putea, dar că nu era la 
fel de rău ca acesta. A continuat să ia totul în glumă, însă 
eu l-am condus până unde mi-a stat în putinţă şi l-am 
părăsit cu inima foarte grea. Nu sunt în stare să mă lepăd 
de negura sumbră a acestor presimţțiri rele - dacă se mai 
pot numi astfel nişte impresii întemeiate pe fapte palpabile. 

— Nu e tot, conchise Jasper, răsfoind paginile jurnalului 
înainte de a-l pune deoparte. În repetate rânduri am căzut 
în această stare sumbră, după cum se vede şi din alte 


însemnări. Dar acum am primit asigurări din partea 
dumitale şi le voi consemna în jurnalul meu ca pe un antidot 
împotriva gândurilor negre. 

— Un asemenea antidot, sper, replică domnul Crisparkle, 
care să te facă nu după multă vreme să-ţi încredinţezi 
flăcărilor gândurile negre. Eu aş fi ultimul care să-ţi caute 
vină astă-seară, mai cu seamă pentru că dumneata ai 
răspuns dorințelor mele cu atâta sinceritate. Trebuie să-ţi 
spun însă, Jasper, că devotamentul faţă de nepotul dumitale 
te-a făcut să exagerezi lucrurile în această privinţă. 

— Îmi eşti martor, spuse Jasper, ridicând din umeri, în ce 
stare de spirit mă aflam, cinstit vorbind, în seara aceea, 
înainte să mă fi apucat de scris şi în ce termeni am 
exprimat-o. lţi mai aminteşti că ai avut obiecţiuni în 
legătură cu un cuvânt folosit în timpul disputei, ca fiind 
prea tare? Era un cuvânt mai tare decât toate cele de care 
m-am slujit în jurnal. 

— Bine, bine... încearcă antidotul, reluă domnul 
Crisparkle, şi poate că-ţi va oferi o viziune mai luminoasă, 
mai plăcută a chestiunii! Să punem capăt discuţiei noastre. 
Trebuie să-ţi mulţumesc în numele meu, îţi mulţumesc, 
sincer. 

— Vei vedea, spuse Jasper, în timp ce-şi dădeau mâna, că 
ceea ce doreşti să fac nu va fi făcut pe jumătate. Voi avea 
grijă ca Ned, dacă va fi să cedeze, s-o facă pe deplin. 

Trei zile după această conversaţie, se duse la domnul 
Crisparkle cu următoarea scrisoare: 

Dragă Jack, 

Sunt mişcat de relatarea asupra convorbirii cu domnul 
Crisparkle, față de care am toată stima. Mă grăbesc să-ţi 
spun deschis că în împrejurarea aceea mi-am pierdut capul 
la fel ca şi domnul Landless; ce-a fost a fost, acum vreau ca 
totul să fie din nou cum se cuvine. 

Ascultă, scumpul şi vechiul meu prieten, invită pe 
domnul Landless la masă în ajun de Crăciun (într-o zi aşa 
de mare şi faptele noastre vor fi mari), şi să fim numai noi 


trei, să ne dăm mâna unii cu alţii şi nici să nu mai pomenim 
de asta. 


Dragul meu Jack, 


Cu aceeaşi profundă afecțiune, 
EDWIN DROOD. 


PS. Transmite un călduros salut domnişoarei Pussy, la 


prima lecţie de muzică. 
— Aşadar îl aştepţi pe domnul Neville? întrebă domnul 


Crisparkle. 
— Mă bizui că va veni, spuse domnul Jasper. 


CAPITOLUL XI 


UN PORIREI ȘI UN INEL 


Îndărătul celei mai vechi părţi din cartierul londonez 
Holborn, acolo unde câteva case, cu frontoane semeţe, 
dăinuind de veacuri mai străjuie, tot căutând, nemângâiate 
parcă, Old Bourne, locul care de mult nu mai este - se află 
un colţişor alcătuit din două patrulatere neregulate, numit 
Staple Inn. 

Este unul din acele locuri de refugiu pentru pietoni, care 
atunci când nimeresc aici, scăpând de vacarmul străzilor, 
au senzaţia că şi-ar fi pus vată în urechi şi că ar avea tălpi 
de pluş la încălţăminte. 

Este unul din acele locuri unde câteva vrăbiuţe numai 
funingine, care ciripesc în nişte copaci numai funingine, îşi 
spun parcă: „Hai să ne zbenguim aici, la ţară”, pentru că o 
palmă de grădină şi câţiva paşi de prundiş le provoacă acest 
şoc înviorător slabei lor inteligenţe. 

Altminteri, este unul din acele locuri în deplină legalitate; 
are şi un fel de sală pentru public cu felinar pe acoperiş - 
dar la ce slujeşte şi din fondurile cui se întreţine, 
povestitorul acestei istorii nu ştie. 

Pe vremea când oraşul Cloisterham era ofensat de 
apariţia unei căi ferate la orizont, deoarece ameninţa 
vechile instituţii supuse tuturor schimbărilor - o însuşire a 
noastră, a britanicilor - (soarta acestor instituţii sacrosante 
este că în aceeaşi măsură ne jeluiam după ele, tremurăm 
pentru ele şi ne împăunăm cu ele, orice s-ar întâmpla în 
restul lumii), în zilele acelea, aşadar, nu se ridicase prin 
preajmă nicio construcţie arhitectonică de proporţii 
considerabile, care să-şi arunce umbra pe Staple Inn. Acolo 
soarele coborând spre  asfinţit îşi răspândea razele 
strălucitoare, iar vântul de sud-vest sufla nestânjenit. 

Totuşi, nici vântul, nici soarele nu răzbeau până la Staple 
Inn în acea după-amiază de decembrie, către ora şase, când 
totul era cufundat în ceaţă, iar lumânările împrăştiau o 
lumină nebuloasă, difuză, prin ferestrele de la rândul de 
case locuite toate, şi mai cu seamă de la un şir de odăi 


dintr-o casă alcătuind unul din unghiurile micului 
patrulater, care deasupra portalului neîmbietor înfăţişa o 
inscripţie misterioasă: 
P 
T 

: 1747. 

In acest şir de odăi se afla cineva care niciodată nu şi-a 
bătut capul din pricina inscripţiei, doar când şi când, 
aruncând o privire sus, spre ea, căci, cine ştie, ar fi putut să 
însemne. Poate John Thomas sau Poate Joe Tyler - era 
domnul Grewgious, care acum stătea la gura focului şi 
scria. 

Cine ar fi fost în stare să spună, uitându-se la domnul 
Grewgious, dacă omul ăsta a ştiut vreodată ce-i ambiția sau 
dezamăgirea în viaţă? 

Făcuse studii pentru a deveni avocat, şi până la urmă s-a 
lăsat şi a ajuns consilier juridic. Dresa acte, încheia 
contracte, dar el nu prea făcea casă bună cu această 
profesie încât au trebuit, printr-o înţelegere mutuală, să se 
separe - dacă se poate vorbi de separare acolo unde 
niciodată n-a fost o unire. 

De fapt, această profesiune n-a vrut să vină la domnul 
Grewgious. El i-a făcut curte, dar n-a putut-o cuceri, aşa că 
fiecare a mers pe drumul său însă un vânt neaşteptat i-a 
adus o anumită afacere de arbitraj. Şi-a câştigat faimă mare 
prin strădania neobosită depusă în căutarea legalităţii şi 
aplicarea ei, apoi o sumă retunjoară de galbeni suflaţi de un 
vânt cu un punct de pornire ceva mai precis, dădu buzna în 
buzunarul lui. 

Astfel, întâmplarea a făcut să ajungă la un liman. Acum 
era încasator de chirii şi administratorul a două proprietăţi 
bogate, împuternicit să se ocupe de afacerile lor de ordin 
juridic, multe la număr, prin intermediul unor firme de 
avocaţi de la etajul inferior. 

Domnul Grewgious s-a lepădat atunci de orice ambiţie 
(presupunând că ar fi avut aşa ceva vreodată) şi s-a instalat 
pentru tot restul vieţii sub viţa de vie şi smochinul uscat ale 


lui PJ.I., care le-a răsădit în o mie şapte sute patruzeci şi 
şapte. 

O sumedenie de registre de contabilitate, numeroase 
dosare de corespodenţă, câteva case de fier împodobeau 
biroul domnului Grewgious. Nu se putea spune cumva că ar 
fi stat claie peste grămadă, atât de meticulos şi de precis 
erau rânduite. 

Teama că din pricina unei morţi subite ar fi putut lăsa un 
fapt sau o cifră, întrucâtva incomplete sau neclare, îl vâra 
pe domnul Grewgious zilnic de viu în mormânt. Desăvârşita 
punctualitate în funcţia pe care o avea îi intrase acestui om 
în sânge. Există tot soiul de sânge, un sânge care curge mai 
iute, altul mai vioi, mai plăcut - dar sânge mai cinstit nici că 
există. 

Nici urmă de lux în biroul lui; până şi elementele de 
confort se limitau doar la a face încăperea să fie uscată şi 
călduroasă, având un cămin straşnic, deşi cam vechi. 

Ceea ce se putea numi viaţa sa particulară se reducea la 
căminul, fotoliul şi masa rotundă, demodată, care era adusă 
pe covorul din mijloc după orele de lucru, dintr-un ungher 
unde altminteri rămânea întoarsă, ca un scut strălucitor de 
acaju, în defensivă parcă, în faţa unui bufet, conţinând de 
obicei câte ceva de băut. 

Incăperea alăturată era a secretarului său. 

Dormitorul domnului Grewgious se afla în partea cealaltă 
a scării comune, iar la piciorul acestei scări comune se 
găsea cămara, departe de a fi goală. 

Trei sute de zile pe an, cel puţin, domnul Grewgious 
trecea drumul până la birtul de la hotelul „Furnival” ca să 
mănânce, iar după-masă trecea drumul înapoi pentru a 
gusta din bucuriile simple ale interiorului său, până ce o 
nouă zi de muncă îşi revărsa zorile peste casa cu inscripţia 
PJ.I., o mie şapte sute patruzeci şi şapte. 

Aşa cum domnul Grewgious stătea în acea după-amiază şi 
scria lângă focul său, tot astfel şi secretarul domnului 
Grewgious stătea şi scria lângă al său. 


Funcţionarul acesta, un personaj în vârstă de treizeci de 
ani, palid la faţă, puhav, cu păr negru şi nişte ochi mari, 
negri, fără pic de strălucire, cu înfăţişare de aluat prea 
puţin copt, cerând parcă să fie trimis înapoi la brutar, era o 
fiinţă misterioasă, care poseda nu se ştie ce forţă stranie 
asupra domnului Grewgious. Ca şi cum ar fi fost adus pe 
lume, aidoma unui demon de familie, printr-o vrajă 
supranaturală care însă se spulberase la spartul târgului - 
el se ţinea scai de domnul Grewgious, cu toate că acesta, ca 
să-şi apere liniştea, tihna, ar fi dat oricât numai să se 
descotorosească de el. 

Un ins sumbru, cu o chică încâlcită, având în general 
aerul că ar fi crescut la umbra acelui arbore sinistru de pe 
insula Java, care a adăpostit mai multe minciuni decât tot 
restul regnului vegetal. Totuşi, domnul Grewgious îl trata cu 
o inexplicabilă consideraţie. 

— Ei, Bazzard, spuse domnul Grewgious când intră 
secretarul, ridicând ochii din hârtiile pe care tocmai le 
rânduia pentru a doua zi, ce ne-a mai adus vântul în afară 
de ceaţă? 

— Pe domnul Drood, rosti Bazzard. 

— Dar ce-i cu el? 

— A venit... preciză Bazzard. 

— Trebuia să-l pofteşti înăuntru. 

— Asta şi fac, adăugă Bazzard. 

Într-adevăr, oaspetele apăru în odaie. 

— Vai de mine! exclamă domnul Grewgious, uitân- du-se 
în jur la cele două lumânări din birou. Am crezut că ai 
trecut pe aici lăsând doar numele şi ai plecat. Ce mai faci, 
domnule Edwin? Vai de mine, abia mai poţi respira!... 

— Ceaţa asta... replică Edwin... mă ustură ochii ca de 
piperul cel mai iute. 

— E chiar aşa de rea ceața asta? Te rog, fă-te comod. Din 
fericire am un foc bun, a avut grijă de mine domnul 
Bazzard. 

— Eu n-am avut, spuse domnul Bazzard din uşă. 


— Aa, atunci trebuie că eu am avut grijă de mine fără să- 
mi fi dat seama, rosti domnul Grewgious. Te rog, aşază-te în 
jilțul meu. Nu, nu... te rog! Venind de afară pe aşa o vreme, 
locul meu e cel mai nimerit. 

Edwin luă loc în fotoliul din colţul căminului; ceața adusă 
cu el, ceața lăsată odată cu pardesiul şi fularul, se destrămă 
repede la focul vioi din cămin. 

— Simt, rosti Edwin, zâmbind, că parcă aş mai rămâne. 

— Ia stai, strigă domnul Grewgious, scuză-mă că te-am 
întrerupt, dar ce-ar fi să mai rămâi. Ceaţa se va ridica într- 
un ceas-două. Am putea cere să ni se trimită masa de peste 
drum chiar de la Holborn. Mai bine să serveşti porţia de 
piper aici decât afară... te rog, rămâi la masă. 

— Sunteţi foarte amabil, spuse Edwin, privind în juru-i 
ispitit parcă de cine ştie ce petrecere cu lăutari. 

— Ba de loc, se împotrivi domnul Grewgious, dumneata 
eşti foarte amabil că accepţi să iei o masă frugală cu un 
holtei bătrân în locuinţa acestuia... Il voi pofti - adăugă 
domnul Grewgious coborând glasul, şi clipind din ochi, ca şi 
cum cine ştie se idee strălucită i-ar fi venit - îl voi pofti şi pe 
Bazzard. Altfel s-ar supăra. Bazzard! 

Bazzard îşi făcu din nou apariţia. 

— O să iei masa cu domnul Drood şi cu mine. 

— Dacă mi se dă această dispoziţie, fireşte, domnule, mă 
supun, rosti secretarul, posomorât. 

— Ce mai om! strigă domnul Grewgious. Nu ţi se dă 
dispoziţie, eşti invitat. _ 

— Mulţumesc, domnule, spuse Bazzard. In cazul ăsta, n- 
am nimic împotrivă. 

— E-n ordine. Şi poate n-o să te superi, reluă domnul 
Grewgious, dacă te duci peste drum la hotelul Furnival ca 
să ceri să ni se trimită cele necesare pentru a aşterne masa. 
O să avem un castron cu cea mai fierbinte, mai tare şi mai 
pipărată supă care se poate procura; pe urmă mâncarea 
cea mai gustoasă a zilei, o bucată de carne (să zicem o 
ciosvârtă de berbec), apoi o gâscă sau un curcan, ori ceva 


asemănător ce s-ar găsi trecut pe lista de bucate - într-un 
cuvânt, ce se poate comanda mai bun. 

Domnul Grewgious dădu aceste instrucţiuni mărinimoase 
pe tonul lui obişnuit, ca şi cum ar fi citit un inventar sau ar fi 
repetat o lecţie, mecanic. 

Bazzard, după ce aduse masa rotundă din colţ, ieşi ca să 
execute dispoziţiile. 

— Vezi, am fost cu băgare de seamă, rosti domnul 
Grewgious, după plecarea secretarului, pe un ton scăzut, 
când a fost să-l folosesc în chestiuni legate de comisioane, 
aprovizionare... Treburile astea s-ar putea să nu-i placă. 

— S-ar părea că la dumneavoastră, domnule, are multă 
libertate de acţiune, remarcă Edwin. 

— Libertate de acţiune? replică domnul Grewgious. Vai 
de mine şi de mine! O, bietul băiat, te înşeli complet în 
privinţa lui. Dacă ar avea libertate de acţiune, nu s-ar afla 
aici. 

„Mă-ntreb, unde ar fi putut să fie!” îşi spuse Edwin, dar 
numai în gând, pentru că domnul Grewgious veni şi se 
aşeză în faţa lui, în celălalt colţ al focului, cu spatele 
rezemat de cămin şi îşi aduna pulpanele redingotei, 
pregătindu-se să facă o conversaţie agreabilă. 

— Îmi închipui, fără a pretinde că aş avea talente de 
profet, că mi-ai făcut favoarea de a mă vizita ca să mă 
înştiinţezi de plecarea dumitale într-un anumit loc - unde, 
aş putea spune, eşti aşteptat - şi ca să te oferi să-mi faci 
unele mici comisioane pentru fermecătoarea mea pupilă, şi 
poate să mă zoreşti puţin în nişte chestiuni de afaceri... Nu- 
i aşa, domnule Edwin? 

— Am venit să vă fac o vizită înainte de plecare, domnule, 
ca o atenţie. 

— Atenţie! exclamă domnul Grewgious. Ah, da, fireşte, nu 
de nerăbdare? 

— De nerăbdare, domnule? 

Domnul Grewgious avusese intenţia să fie şiret, fără însă 
a-şi dezvălui această intenţie, câtuşi de puţin. Se aşeză 
foarte aproape de focul a cărui vioiciune abia o mai putea 


suporta, de parcă ar fi vrut să ardă, în el însuşi, esenţa 
acestei şiretenii, aşa precum şi alte stări sufleteşti subtile se 
pot căli, ajungând metale dure, la văpaia unor flăcări 
puternice. Şiretenia lui topindu-se, însă, în faţa atitudinii 
calme a oaspetelui său, rămase doar efectul focului, din 
pricina căruia începu să se frece de căldură. 

— Nu de mult am făcut şi eu o călătorie într-acolo, rosti 
domnul  Grewgious, potrivindu-şi din nou pulpanele 
redingotei, şi tocmai la acest lucru mă refeream când ţi-am 
spus adineauri că eşti aşteptat. 

— Da, domnule, într-adevăr! Ştiu că Pussy aşteaptă 
reîntoarcerea mea. 

— Vorbeşti despre o pisică?... întrebă domnul Grewgious. 

Edwin roşi puţin. 

— Eu îi spun Rosei, Pussy, explică el. 

— Aa, aşa!... se miră domnul Grewgious, trecându-şi 
mâna peste creştetul capului. Foarte drăguţ... 

Edwin îl privi în faţă, nefiind sigur dacă felul său de ao 
numi întâmpina obiecţiuni serioase din partea acestuia. Dar 
Edwin ar fi aflat poate mai mult dacă se uita la cadranul 
unui ceasornic. 

— Aşa o alint eu, explică din nou. 

— Hm! făcu domnul Grewgious, cu un semn din cap, care 
putea fi luat drept un compromis atât de evident între o 
încuviinţare vagă şi o neîncuviinţare de formă, încât 
oaspetele părea foarte descumpănit. 

— V-a spus cumva Pi Rosa... începu Edwin, încercând să- 
şi recapete echilibrul. 

— Pî Rosa?... repetă domnul Grewgious. 

— Voiam să spun Pussy, şi m-am răzgândit, v-a spus ceva 
în chestiunea Landless(12:? 

— Nu, răspunse domnul Grewgious. E ceva în legătură cu 
vreo proprietate... o vilă... o fermă? 

— E vorba de un frate şi o soră. Sora se află la Casa 
Maicilor şi a devenit bună prietenă cu Puss... 

— P1 Rosa, interveni domnul Grewgious fără măcar să 
clipească. 


— E o fată remarcabil de frumoasă, domnule, şi credeam 
că v-a fost descrisă sau poate prezentată. 

— Nici una nici alta, rosti domnul Grewgious. Dar uite-l 
pe Bazzard. 

Bazzard se întorsese, însoţit de doi chelneri - unul umbla 
ca melcul, celălalt era iute ca sfârleaza. Tustrei aduseră, 
intrând, atâta ceaţă înăuntru, încât focul începu iarăşi să 
duduie. Chelnerul iute ca sfârleaza, care purtase pe umeri 
toate cele trebuitoare, aşeză faţa de masă cu o repeziciune 
şi o dexteritate uluitoare, în timp ce chelnerul care umbla 
ca melcul - nici măcar nu se ostenise să aducă ceva - îi 
căuta nod în papură. Apoi, chelnerul iute ca sfârleaza se 
apucă să facă lună toate paharele aduse de el, iar chelnerul 
care umbla ca melcul le privea în zare. Pe urmă, chelnerul 
iute ca sfârleaza zbură peste drum la Holborn, după supă şi 
se întoarse cât ai clipi, şi iar porni după mâncare şi înapoi 
din nou, pe urmă iarăşi după ciosvârta de berbec şi friptura 
de pasăre, şi din nou înapoi; între timp mai făcuse şi alte 
salturi după o sumedenie de lucruri, pentru că, din când în 
când, tot descoperea că cel care umbla ca melcul pe toate 
le uitase. Chelnerul iute ca sfârleaza alerga de nu mai 
putea, şi, când colo, primea la întoarcere numai bobârnace 
din partea celui care umbla ca melcul: ba că lasa să intre 
prea multă ceaţă, ba că de ce naiba gâfâie aşa. 

La sfârşitul cinei, în care timp chelnerul iute ca sfârleaza 
nici nu putuse să-și tragă bine răsuflarea, chelnerul care 
umbla ca melcul luă faţa de masă subsuoară, umflându-se în 
pene, şi după ce se uită pieziş (ca să nu zicem cu parapon) 
către chelnerul iute ca sfârleaza, care rânduia paharele 
curate, îndreptă o privire în semn de adio către domnul 
Grewgious, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Intre noi să fie 
clar, de la bun început, că răsplata mie mi se cuvine, sclavu' 
ăsta n-are drept la nimic.” Apoi, împingându-l cât colo, 
afară din încăpere pe chelnerul iute ca sfârleaza, aflat în 
faţa lui, ieşi şi el. 

Fusese ca o imagine în miniatură meticulos lucrată, 
reprezentând feţele cele mai simandicoase, pe lorzi şi 


dregători de tot soiul, pe cei din guvern... Un tablou micuţ, 
cât se poate de edificator, demn de a fi expus la Galeria 
Naţională. 

Cauza principală a acestei mese somptuoase fiind ceața, 
tot ceața a slujit drept pretext ca să se prelungească. Afară, 
funcţionarii se auzeau cum strănută, cum tuşesc, cum 
băteau din picioare pe prundiş. Trebuia să i se 
poruncească mereu nefericitului aceluia de chelner iute ca 
sfârleaza, tremurând de frig, să închidă uşa până s-o 
deschidă, şi ar fi bine să se menţioneze, în paranteză, că 
picioarele acestui tânăr, aplicate în uşă, dădeau dovadă de 
cel mai delicat simţ tactil, pentru că ele îl precedau pe el şi 
tava cu câteva secunde, de fiecare dată (oarecum la fel cum 
undiţa pescarul), zăbovind totdeauna până ce el dispărea 
cu tava, aidoma picioarelor lui Macbeth, care l-au purtat în 
silă, ieşind din scenă să se ducă să-l ucidă pe Duncan. 

Amfitrionul cobori scara, în cămară, de unde aduse sticle 
pline cu vinuri de culoare rubinie, galbene ca paiul sau 
aurii, făcute din struguri care se copseseră în ţări fără 
ceaţă, cu mult în urmă, şi de atunci zăcuseră la umbră într- 
un somn adânc. Spumegând şi bolborosind, după o 
hibernare atât de îndelungă, ele se împingeau în dop ca să 
ajute tirbuşonul (aşa cum puşcăriaşii îi ajută pe răzvrătiți să 
abată porţile), şi izbucneau afară revărsându-se cu 
vioiciune. 

Dacă P].[., în o mie şapte sute patru zeci şi şapte, sau în 
oricare alt an al existenţei sale, a băut asemenea vinuri, 
atunci Poate Jubilase în Taină. 

Aparent, domnul Grewgious nu dădea semne că ar fi 
suferit înrâurirea ameţitoare a acestor vinuri aprige. Ai fi 
zis că în loc să le bea le turna pe el, peste trupul lui uscat de 
tot, ca tutunul de prizat, risipindu-le, fără să-i aducă vreo 
umbră sau rază de lumină care să licărească pe chipul lui. 
Nici în gesturi nu era influenţat. Dar în felul său insensibil 
de a fi, totuşi nu-l pierduse din ochi pe Edwin, şi când la 
sfârşitul mesei îl aduse pe Edwin din nou să-şi reia locul în 
jilţul de lângă foc, iar acesta se cufundă cu voluptate, nu 


fără oarecare împotrivire, domnul Grewgious, după ce îşi 
întoarse şi el jilţul cu faţa la foc şi se netezi pe cap şi pe 
obraz, se uita, pare-se, la oaspetele său printre degetele cu 
care se netezise. 

— Bazzard! strigă domnul Grewgious, întorcându-se 
deodată către acesta. 

— Vă ascult, domnule, rosti Bazzard, care cel mai adesea 
îşi văzuse de înfulecat şi băut cu străşnicie, însă pe tăcute. 

— Beau în sănătatea dumitale, Bazzard... domnule 
Edwin, pentru reuşita domnului Bazzard! 

— Pentru reuşita domnului Bazzard? repetă Edwin, fără 
să arate pic de entuziasm, şi adăugând în sinea lui „Pentru 
ce reuşită, oare?” 

— Şi poate... continuă domnul Grewgious... n-am 
libertatea să fiu explicit... poate!... elementele mele de 
conversaţie sunt atât de limitate încât ştiu că nu prea mă 
descurc bine... poate!... e nevoie de imaginaţie, iar eu n-am 
strop de imaginaţie... poate!... ghimpele neliniştii este ceea 
ce se potriveşte mai bine cu ideea pe care vreau s-o 
exprim... poate în cele din urmă să izbutească. 

Domnul Bazzard, privind focul cu un surâs posac, îşi vâri 
o mână în chica lui încâlcită - ca şi cum ghimpele neliniştii 
acolo s-ar fi cuibărit - apoi în jiletcă şi în buzunar, ca şi cum 
acolo s-ar fi cuibărit. Edwin urmărea atent din ochi toate 
aceste mişcări, de parcă tânărul s-ar fi aşteptat să vadă 
ghimpele apărând; nu apăru totuşi şi domnul Bazzard 
spuse doar: 

— Sunt numai ochi şi urechi, domnule... vă mulţumesc. 

— Acum aş vrea... adăugă domnul Grewgious, făcând cu 
o mână să zuruie paharul pe masă, şi aplecându-se într-o 
parte, cu cealaltă mână streaşină la gură şi-i şopti... să beau 
pentru pupila mea. Dar am început cu Bazzard, altminteri 
poate nu i-ar fi fost pe plac. 

Aceste cuvinte fuseseră însoţite de un semn misterios din 
ochi, sau de ceva care păruse a fi un semn din ochi dacă 
pleoapele domnului Grewgious s-ar fi putut mişca destul de 


iute. Edwin făcu şi el cu ochiul, fără să ştie câtuşi de puţin 
de ce. 

— Şi acum, rosti domnul Grewgious, închin un pahar 
pentru frumoasa şi fermecătoarea domnişoară Rosa. 
Bazzard, pentru frumoasa şi fermecătoarea domnişoară 
Rosa! 

— Vă ascult, domnule, rosti Bazzard. Mă asociez. 

— La fel şi eu! exclamă Edwin. 

— Dumnezeu să vă aibă în paza lui - strigă domnul 
Grewgious, rupând tăcerea searbădă care, fireşte, urmă 
după acest toast - dar de ce trebuie să facem pauzele astea 
când am îndeplinit un mic obicei social, care nu-i de natură 
să stârnească reflecţii despre noi înşine sau să ne aducă la 
deznădejde... mai ştii?... Eu sunt, de fapt, un om dintr-o 
bucată şi totuşi îmi imaginez (dacă pot folosi acest cuvânt, 
eu, fără un dram de imaginaţie) că astă-seară aş fi în stare 
să descriu sugestiv starea de spirit a unui îndrăgostit sadea. 

— Vă ascult, domnule, spuse Bazzard, făceţi-ne acest 
portret. 

— Domnul Edwin va interveni cu rectificarea greşelilor, 
reluă domnul Grewgious, şi va însufleţi tabloul meu cu 
câteva trăsături din viaţa reală. Aş putea spune de pe acum 
că în multe detalii e greşit şi mai are nevoie berechet de 
unele trăsături de penel ca să capete viaţă, pentru că eu m- 
am născut uscat ca o surcică şi nu cunosc nici simpatia 
duioasă, şi nici experienţele duioase ale iubirii. Ei bine! 
Indrăznesc să cred că un îndrăgostit adevărat este pătruns 
până în măduva oaselor de fiinţa spre care se îndreaptă 
afecțiunea sa; îndrăznesc să mai cred că îi este preţios şi 
numele ei drag şi că nu-l poate auzi sau repeta fără emoție. 
Dacă îndrăgostitul are o denumire specială, plină de 
drăgălăşenie, rezervată ei, şi nu s-o audă te miri cine. Un 
nume pe care el are prilejul să-l folosească atunci când e 
numai în plăcuta ei prezenţă, ar fi o dovadă de libertate 
deşănţată, de răceală. De insensibilitate, aproape o lipsă de 
bun-simţ dacă s-ar făli cu el oriunde. 


Era ceva minunat să-l vezi pe domnul Grewgious stând 
țeapăn, drept ca lumânarea, pe scaun, cu mâinile pe 
genunchi, cum îşi depăna discursul întrerupându-se tot 
timpul, ca un pui de bogdaproste cu o foarte bună memorie 
care înşiră un pomelnic de rugăciuni. Domnul Grewgious nu 
trăda niciun pic de emoție, stârnită cumva de cuvintele 
rostite, doar poate ici şi colo un soi de fornăit, care se auzea 
venind dinspre vârful nasului. 

— Tabloul meu, reluă domnul Grewgious, încearcă să 
reprezinte (corectat de dumneata, domnule Edwin) 
adevăratul îndrăgostit, nerăbdător ca totdeauna să fie în 
prezenţa, ori măcar în preajma fiinţei iubite - şi care prea 
puţin se sinchiseşte de propria lui persoană când se află 
într-o altă companie - mereu în căutarea ei. Dacă aş spune 
că o caută precum pasărea cuibul, mi-aş bate joc de mine, 
pentru că atunci aş da impresia că vreau să fac poezie, şi eu 
am fost totdeauna atât de departe de poezie, încât 
niciodată, după cum ştiu, n-am ajuns nici măcar la zece mii 
de mile de ea. Şi unde mai pui, sunt absolut ignorant în ce 
priveşte tabieturile păsărilor, în afara vrăbiilor din Staple 
Inn, ce-şi fac cuiburile pe sub cornişe şi streşini, prin 
hogeacuri, care n-au fost construite anume pentru ele de 
mâna binefăcătoare a Naturii. Vă rog, de aceea, să 
consideraţi ca abandonată ideea despre cuibul păsărelelor. 
Tabloul meu însă îl reprezintă pe adevăratul îndrăgostit 
care nu are o existenţă separabilă de cea a iubitei lui şi care 
duce o viaţă dublă şi în acelaşi timp împărţită. Dacă nu 
exprim limpede ceea ce vreau să spun, asta e din pricină că, 
neavând talent la conversaţie, nu pot exprima ce am în 
minte, sau, neavând nicio idee, habar n-am eu însumi ce nu 
izbutesc să exprim. Ori, acest lucru, îmi place să cred, nu e 
cazul cu mine. 

Edwin făcuse  feţe-feţe când anumite puncte ale 
portretului ieşeau la lumină. Acum stătea şi privea focul, 
muşcându-şi buzele. 

— Cugetările unui om dintr-o bucată, reluă domnul 
Grewgious, aflat în acelaşi loc şi vorbind exact pe acelaşi 


ton ca mai înainte, s-ar putea să fie greşite când e vorba de 
un subiect atât de nebulos. Dar îmi închipui (subiect supus 
din nou rectificărilor domnului Edwin) că nu poate exista 
nici răceală, nici plictis, nici îndoieli, nici indiferenţă, nici 
jumătăţi de măsură, în sufletul unui adevărat îndrăgostit. 
Spune-mi, te rog, am izbutit să conturez cât de cât acest 
tablou? 

La fel de pripit în încheiere precum fusese în introducere, 
dar şi în expunerea ideilor sale, el abătu această întrebare 
asupra lui Edwin, oprindu-se brusc tocmai când ai fi crezut 
că se află în toiul peroraţiei sale. 

— Aş spune, domnule, se bâlbâi Edwin, pentru că mie mi- 
aţi adresat întrebarea... 

— Da, încuviinţă domnul Grewgious, mă adresez 
dumitale, ca unei autorităţi în materie. 

— Aş spune atunci, domnule, reluă Edwin, încurcat, că 
tabloul descris de dumneavoastră este exact, în linii mari, 
dar aş mai adăuga ceva poate, şi anume că aţi fost puţin 
cam aspru cu bietul îndrăgostit. 

— Se prea poate, recunoscu domnul Grewgious, se prea 
poate. Eu sunt un om aspru, în fond. 

— S-ar putea să nu dezvăluie, rosti Edwin, tot ce simte; 
ori s-ar putea să nu... 

Aici se opri îndelung; nu găsea sfârşitul frazei. Domnul 
Grewgious îi spori înmiit această dificultate, intervenind pe 
nepusă masă prin: 

— Nu, bineînţeles, s-ar putea să nu! 

După aceea, tăcură cu toţii, tăcerea domnului Bazzard 
fiind pricinuită de un pui de somn. 

— Responsabilitatea lui este totuşi foarte mare, reluă 
domnul Grewgious, într-un târziu, cu ochii ţintă la foc. 

Edwin încuviinţă din cap, şi el cu ochii ţintă la foc. 

— Dar să fie sigur, zise domnul Grewgious, că nu se poate 
cu nimeni juca, nici cu sine, nici cu alţii. 

Edwin îşi muşcă din nou buzele şi privi mai departe focul. 

— El nu trebuie să facă o jucărie dintr-o comoară. Vai lui, 
dacă face! Să bage bine de seamă, rosti domnul Grewgious. 


Deşi debitase toate acestea în fraze scurte (foarte 
asemănătoare cu puiul de bogdaproste la care nu de mult s- 
a făcut aluzie, care ar fi repetat câteva versuri din „Cartea 
proverbelor”), era o notă de reverie - pentru un om atât de 
prozaic - în modul în care clătină arătătorul spre cărbunii 
aprinşi din vatră; apoi din nou se cufundă în tăcere. 

Dar nu pentru multă vreme. Stând pe scaun, drept şi 
rigid, deodată se lovi cu palma pe genunchi. Părea imaginea 
cioplită în lemn a vreunui idol chinezesc, ciudat ivită, într-o 
stare de halucinație. 

— Trebuie să terminăm sticla asta, domnule Edwin, 
spuse. Dă-mi voie să te servesc. Am să-i torn şi lui Bazzard, 
deşi a adormit. Altfel, s-ar putea să nu-i fie pe plac. 

li servi pe amândoi, apoi îşi turnă şi lui, goli paharul şi îl 
puse cu gura în jos pe masă, ca şi cum ar fi prins o muscă 
sub el. 

— Şi acum, domnule Edwin, reluă el, ştergându-se la 
gură şi pe mâini cu batista, să ne ocupăm puţin de afaceri. 
Ai primit de la mine mai deunăzi o copie după testamentul 
lăsat de tatăl domnişoarei Rosa. Ştiai dinainte ce conţine, 
dar ai primit copia expediată de mine, după cum se 
obişnuieşte în afaceri. Ar fi trebuit să o trimit domnului 
Jasper, însă a fost dorinţa domnişoarei Rosa să ajungă 
direct la dumneata, cu precădere. Ai primit-o? 

— Da, domnule, şi încă în condiţii bune. 

— Ar fi trebuit să confirmi primirea, îl dojeni domnul 
Grewgious, afacerile sunt afaceri oriunde pe lume. Totuşi 
dumneata n-ai făcut-o. 

— Voiam să vă înştiinţez, domnule, chiar când am venit 
astă-seară. 

— Asta nu-i un mod de confirmare în afaceri, îi întoarse 
vorba domnul Grewgious, dar să nu mai stăruim... Ei bine, 
în acest document ai remarcat câteva cuvinte care făceau o 
aluzie binevoitoare la faptul că mi s-a încredinţat, verbal, o 
misiune de care trebuie să mă achit atunci când socotesc eu 
că ar fi cel mai nimerit moment. 

— Da, domnule. 


— Domnule Edwin, când priveam focul mi-a venit în 
minte că acum ar fi cel mai bine să duc la îndeplinire 
această misiune. Fă-mi acest hatâr de a fi atent un minut. 

Scoase din buzunar un mănunchi de chei, alese la licărul 
luminării cheia de care avea nevoie, şi apoi, cu o lumânare 
în mână, se apropie de un birou sau scrin, îl descuie, apăsă 
pe arcul unui sertăraş secret şi luă de acolo o cutiuţă 
obişnuită, făcută pentru un singur inel. Reveni cu cutiuţa în 
mână, la scaunul său. Când o întinse tânărului să o vadă, îi 
tremura mâna. 

— Domnule Edwin, trandafiraşul acesta alcătuit din 
diamante şi rubine, montate delicat în aur, a aparţinut 
mamei domnişoarei Rosa. A fost tras din mâna moartei, în 
prezenţa mea, cu atâta jale, încât sper să nu-mi fie dat să 
mai văd cândva o asemenea scenă. Eu sunt un om aspru, 
dar nu îndeajuns de aspru ca să asist la aşa ceva. Priveşte 
ce puternic sclipesc aceste pietre! (deschizând cutiuţa). Şi 
totuşi ochii încă mai scânteietori care le-au privit de atâtea 
ori cu o inimă fericită şi plină de mândrie - s-au prefăcut în 
ţărână... ţărână din ţărână... de câţiva ani! Dacă aş avea 
oarecare imaginaţie (e inutil să mai spun că nu am), mi-aş 
putea închipui că frumuseţea durabilă a acestei bijuterii are 
ceva crud într-însa. 

Spunând acestea, închise din nou cutiuţa. 

— Acest inel fusese un cadou făcut de câtre soţul tinerei 
doamne care s-a înecat la începutul frumoasei şi fericitei ei 
vieţi. I-a fost dăruit în ziua în care şi-au jurat credinţă unul 
altuia. El însuşi i l-a scos din mâna neiînsufleţită şi tot el, 
când a simţit apropierea morţii, mi l-a aşezat într-a mea. Mi- 
a fost încredinţat cu condiţia ca atunci când dumneata şi 
domnişoara Rosa Bud veţi fi devenit maturi, iar proiectul 
vostru de logodnă să fi înaintat ajungând la înfăptuire, să ţi- 
l dau ca să i-l pui în deget. În cazul în care rezultatele n-ar fi 
cele dorite, bijuteria rămâne în posesia mea. 

Chipul tânărului dezvăluia oarecare tulburare, iar mâna 
îi era şovăielnică în clipa în care domnul Grewgious, 
privindu-l ţintă, îi dădu inelul. 


— Faptul de a i-l pune în deget, reluă domnul Grewgious, 
va constitui simbolul solemn al fidelității dumitale riguroase 
faţă de fiinţa vie, dar şi faţă de memoria celei care a murit. 
Te vei duce la logodnica dumitale pentru a face ultimele 
pregătiri irevocabile în vederea căsătoriei voastre. la acest 
inel cu dumneata. 

Tânărul luă cutiuţa şi o puse în buzunarul de la piept. 

— Dacă se întâmplă ceva nelalocul său între voi, ceva 
oricât de mărunt, dacă ai cumva, în taină, cât de cât 
conştiinţa că te hotărăşti să faci acest pas nu pentru un 
motiv mai temeinic decât acela că te-ai obişnuit de multă 
vreme cu gândul că trebuie făcut, atunci... te conjur, din 
nou, în numele celei care trăieşte şi a dispărutei, să-mi 
restitui inelul. 

Tocmai atunci Bazzard se trezi de zgomotul produs chiar 
de sforăitul lui. Cum se întâmplă adesea în asemenea 
cazuri, începu să privească în gol de parcă-l lovise 
damblaua, înfruntând golul ca nu cumva să-l învinuie că ar 
fi dormit. 

— Bazzard! spuse domnul Grewgious, pe un ton mai 
aspru ca oricând. 

— Vă ascult, domnule, glăsui Bazzard, tot timpul v-am 
ascultat. 

— Pentru îndeplinirea unei datorii încredințate mie, am 
înmânat domnului Edwin Drood un inel cu diamante şi 
rubine. Il vezi? 

Edwin scoase cutiuţa din buzunar şi o deschise. Bazzard 
se uită la inel. 

— Foarte bine, domnule, răspunse Bazzard, sunt martor 
pentru această tranzacţie. 

Vădit nerăbdător să plece şi să fie singur, Edwin Drood îşi 
luă numaidecât pardesiul, murmurând ceva despre oră şi 
întâlnire. Ceaţa nu se ridicase, a fost încunoştiinţat (de 
către chelnerul iute ca sfârleaza, care aterizase dintr-un 
zbor interesat privind cafeaua), dar Edwin se avântă totuşi, 
ieşind. Domnul Bazzard îl urmă. 


Rămas singur, domnul Grewgious începu să se plimbe de 
colo-colo, agale şi în tăcere, vreme de un ceas şi mai bine. 
Era neliniştit şi abătut. 

„Sper că am procedat bine”, îşi spuse. „A fost necesar să-l 
chem. Mi-a venit greu să mă despart de inel, dar mai 
curând sau mai târziu tot trebuia să renunţ la el.” 

Impinse sertarul gol, cu un oftat, apoi încuie scrinul şi se 
întoarse la căminul singuratic. 

„Inelul ei”... continuă. „Are să se mai întoarcă oare la 
mine? Ce legat mă simt de inel în seara asta, curios... Dare 
explicabil. L-am avut atâta vreme la mine... Ce mult îl 
preţuiam!... Mă întreb...” 

Era pe cât de meditativ pe atât de neliniştit, pentru că 
deşi căuta din răsputeri să se stăpânească, plimbându-se de 
zor, continuă să-şi depene nedumerirea când din nou se 
aşeză. 

„... Mă întreb (pentru a zecea mia oară şi ce slab şi 
neghiob sunt, ce sens mai are acum!), oare mi-o fi 
încredinţat fiica orfană pentru că ştia... Doamne 
Dumnezeule, ce bine a început să semene cu maică-sa! Mă 
întreb, oare o fi ajuns vreodată să aibă bănuieli că altul ar fi 
putut s-o adore, de la distanţă, fără nicio nădejde, în tăcere, 
când a apărut şi i-a câştigat afecțiunea... Mă întreb, oare i-o 
fi trecut cândva prin minte cine putea să fie acel 
nefericit!?... Mă întreb dacă o să pot dormi la noapte! În tot 
cazul o să mă izolez de lume între cearceafuri, şi o să 
încerc.” 

Domnul Grewgious străbătu casa scării pentru a ajunge 
la odaia sa de dormit, rece şi cufundată în ceaţă; se pregăti 
repede să intre în pat. Zărindu-şi chipul într-o oglindă 
aburită, apropie o clipă lumânarea. 

„Grozavă mutră mai ai, ca să poţi face pe cineva să se 
gândească la tine!” exclamă. „Halal, n-am ce zice. Hai, du-te 
la culcare, biet om, şi isprăveşte de-a mai bâigui.” 

După care, stinse lumânarea, îşi potrivi cearceafurile în 
jurul său, şi, cu un alt oftat, se izolă de lume. 


Există totuşi anumite colţişoare romantice, neexplorate, 
chiar şi în oamenii la care te-ai aştepta cel mai puţin; până 
şi bătrânul acela uscat ca iasca şi „dintr-o bucată”, PJ.I, 
Poate Jelise 'Iotaşa, odinioară, pe la o mie şapte sute 
patruzeci şi şapte. 


CAPITOLUL XII 


O NOAPIE CU DURDLESS 


Când, pe înserat, domnul Sapsea n-avea ceva mai bun de 
făcut şi socotind că aprofundarea în propriile sale cugetări 
devenise întrucâtva monotonă, în ciuda amploarei 
subiectului, adesea lua aer în curtea catedralei şi prin 
împrejurimi. li plăcea să treacă prin cimitir umflându-se în 
pene ca un proprietar, dând ghes în sufletul său 
simţământului de latifundiar binevoitor, care se poartă 
cumsecade cu merituoasa lui chiriaşă, doamna Sapsea, şi 
căreia i-a închinat, în mod public, prinos pentru virtuțile ei. 
li plăcea să vadă unul sau două chipuri rătăcite de oameni, 
uitându-se prin grilaj, poate citindu-i epitaful. Dacă se 
întâmpla să întâlnească vreun străin ieşind din cimitir cu un 
pas grăbit, el rămânea convins moralmente că străinul 
acesta se retrăgea „roşind”, aşa cum îl îndemna 
monumentul. 

Importanţa domnului Sapsea a sporit pentru că ajunsese 
primar în Cloisterham. Fără primari, şi încă mulţi la număr, 
nu mai încape tăgadă că întreg edificiul social - domnul 
Sapsea crede cu tărie că el a inventat această imagine 
sugestivă - s-ar nărui la pământ. Primarii au fost înnobilaţi 
pentru discursurile lor de la înălţimea „tribunei” - de unde 
dezlănţuiau un bombardament neînfricat asupra gramaticii 
engleze. Domnul Sapsea putea să se „urce” la tribună spre 
a ţine un discurs. „Urcă-te, domnule Sapsea”. Faci parte din 
sarea pământului! 

Domnul Sapsea cultivase cunoştinţa cu domnul Jasper de 
la prima lor întâlnire când se delectaseră împreună cu vinul 
de porto, epitaful, cu jocul de table, cu carnea de vacă şi 
salata. Domnul Sapsea fusese primit la locuinţa domnului 
Jasper cu o ospitalitate asemănătoare. Cu acel prilej domnul 
Jasper s-a aşezat la pian şi i-a cântat, gâdilându-i urechile - 
la figurat - suficient de îndelung, ca să-i ofere o suprafaţă 
considerabilă de gâdilat. 

Domnului Sapsea îi plăcea la acest tânăr faptul de a fi 
totdeauna gata să profite de înţelepciunea celor mai 


vârstnici şi că avea, domnule, un fond bun. Ca dovadă, el îi 
cântă în seara aceea domnului Sapsea nu cine ştie ce 
melodie profană, gustată de duşmanii noştri naţionali, ci 
cântecul autentic al lui George al III-lea, îndemnându-l pe 
acest rege (de câtre „vitejii mei băieţi”) să facă praf şi 
pulbere toate celelalte insule în afară de insulele britanice, 
toate continentele, peninsulele, istmurile şi alte forme 
geografice terestre, precum şi să şteargă toate mările de pe 
suprafaţa pământului. Pe scurt, cântecul stabilea destul de 
limpede că Providența a săvârşit o greşeală boacănă, 
creând o naţiune aşa restrânsă de inimi de stejar, şi un 
furnicar întreg de alte popoare neînsemnate. 

In seara aceea umedă domnul Sapsea se plimba agale, cu 
mâinile la spate, prin preajma cimitirului, în căutarea unui 
străin care să se retragă, roşind. În schimb, când dădu într- 
o altă alee, se trezi în prezenţa plăcută a decanului, care sta 
de vorbă cu paracliserul şi cu domnul Jasper. Domnul 
Sapsea făcu o plecăciune şi deodată luă un aer mult mai 
ecleziastic decât cine ştie care arhiepiscop de la York sau 
Canterbury. 

— Dumneata ai desigur intenţia să scrii o carte despre 
noi, domnule Jasper, rosti decanul. Să scrii o carte despre 
noi, foarte bine! Noi existăm din timpuri străvechi şi se 
cuvine să inspirăm o carte bună. Nu suntem prea înzestrați 
în posesiuni, aşa cum suntem în privinţa vârstei. Poate că 
vei menţiona acest lucru în cartea dumitale, printre altele, 
atrăgând atenţia asupra neajunsurilor noastre. 

Pe domnul Tope, un sclav al datoriei, părea să-l 
intereseze în mod deosebit această convorbire. 

— De fapt, n-am nicio intenţie, domnule, răspunse Jasper, 
de a mă face scriitor sau arheolog. A fost doar aşa, o 
fantezie de-a mea. Chiar şi pentru această fantezie a mea, 
domnul Sapsea este mai potrivit decât mine. 

— Cum aşa, domnule primar? întrebă decanul, dând din 
cap în semn de recunoaştere, la ivirea acestuia. Cum aşa, 
domnule primar? 


— Nu-mi dau seama, răspunse domnul Sapsea, uitându- 
se în jurul său ca să se dumirească, nu-mi dau seama la ce 
îmi face onoarea să se refere preasfinţia voastră. 

Incepu iute apoi să se cerceteze cu de-amănuntul. 

— Durdles! exclamă domnul Tope. 

— Da! Durdles, Durdles! repetă decanul. 

— Adevărat este, domnule, explică Jasper, curiozitatea în 
privinţa acestui om mi-a fost de fapt stârnită de domnul 
Sapsea. Cunoştinţele domnului Sapsea asupra speţei 
umane şi puterea sa de a dezvălui tot ce este tăinuit sau 
straniu în jurul său, m-au îndemnat, îndeosebi, să mă ocup 
mai serios de acest personaj, care mi-a tot ieşit în cale. Să 
nu vă fi mirat, domnule decan, dacă-l vedeaţi pe domnul 
Sapsea tratând în salonul dumisale, cu el, aşa cum l-am 
văzut eu. 

— Oh! exclamă domnul Sapsea, prinzând din zbor, cu 
nespusă complezenţă şi emfază, mingea aruncată lui. Da, 
da. Preasfinţia voastră la acest lucru se referă? Da, s-a 
întâmplat să fie în acelaşi timp la mine Durdles şi domnul 
Jasper. Eu îl socotesc pe Durdles un caracter. 

— Un caracter, domnule Sapsea, pe care din câteva 
investigaţii iscusite l-ai şi pătruns până în adâncul sufletului, 
spuse Jasper. 

— Nu, nu chiar aşa, replică voluminosul licitator. S-ar 
putea să am oarecare influenţă asupra lui, să zicem, şi 
oarecare intuiţie asupra firii lui, poate. Preasfinţia voastră 
va avea bunăvoința să ţină seamă de faptul că am văzut 
lumea. 

Spunând acestea, domnul Sapsea se dădu puţin în dosul 
decanului ca să-şi inspecteze nasturii de la haină. 

— Ei bine! rosti decanul, rotindu-şi privirile ca să-şi dea 
seama ce se întâmplase cu imitatorul său - sper, domnule 
primar, că vei binevoi să te slujeşti de studiul şi cunoştinţele 
dumitale asupra lui Durdles, pentru scopul lăudabil de a-l 
îndemna să nu-i rupă gâtul valorosului şi reputatului nostru 
maestru de cor. Ar fi mare păcat; capul şi vocea domnului 
Jasper ne sunt prea preţioase. 


Domnul lope se arătă din nou foarte interesat şi se porni 
pe un hohot de râs cu lacrimi, dar plin de respect, râs pe 
care îl reduse la proporţiile unui murmur cuviincios. El 
părea să dea de înţeles că nu există om pe lume, care să nu 
fi fost bucuros şi onorat de a-şi rupe gâtul, în schimbul unui 
astfel de compliment, înflorit pe asemenea buze. 

— Voi lua pe seama mea, domnule, zise domnul Sapsea cu 
trufie, răspunderea pentru beregata domnului Jasper; am 
să-i spun lui Durdles să aibă grijă de ea. Are să ţină 
socoteală de ceea ce-i spun eu. Dar de unde până unde, 
domnul Jasper se află în primejdie, în momentul de faţă? 
întrebă, privind în juru-i cu un aer protector, plin de 
măreție. 

— Numai pentru că am făcut cu Durdles o expediţie sub 
clar de lună, printre morminte şi cavouri, printre turnuri şi 
ruine, interveni Jasper. Vă amintiţi, cum spuneaţi, când am 
fost atunci împreună, că asemenea plimbare era demnă de 
un amator ca mine de locuri pitoreşti? 

— Imi amintesc! răspunse licitatorul. 

Acest idiot solemn credea că îşi aminteşte într-adevăr. 

— Profitând de sfatul dumneavoastră, continuă Jasper, 
am mai făcut şi alte escapade, în timpul zilei, cu bătrânul 
ăsta nemaipomenit şi am pus la cale să facem astă-noapte, 
pe lună, o explorare mai amănunţită. 

— Uite-l că a venit, rosti decanul. 

Durdles, gârbovit, cu pălăria trasă pe ochi, ţinând în 
mână trăistuţa de merinde, venea întins spre ei. Ajungând 
în dreptul lor, şi zărindu-l pe decan, îşi ia pălăria de pe cap, 
şi, cu ea subsuoară, dă să plece mai departe, când domnul 
Sapsea îl opreşte. 

— Vezi să ai grijă de prietenul meu, îl apostrofă domnul 
Sapsea. 

— Da' ce-a murit vreun pretin de-a'mneatale? întrebă 
Durdles. Nu s-a primit nicio comandă pentru vrun pretin 
de-a 'mneatale. 

— Vorbesc de prietenul meu care trăieşte şi care se află 
aici de faţă. 


— Aa, el?! exclamă Durdles. Poate să aibă grijă de el şi 
singur, dom” Jarsper ăsta. 

— Dar să ai şi dumneata grijă de el, repetă Sapsea. 

La auzul acestor cuvinte (rostite pe un ton poruncitor), 
Durdles îl măsură din cap până-n picioare, morocănos. 

— Cu toată supunerea ce-o am faţă de sfinţia sa, n-ar 
strica să-ţi vezi de treburile 'mneatale, dom” Sapsea, şi 
Durdles o să-şi vadă de-ale lui. 

— Te mânii degeaba, spuse domnul Sapsea, făcând cu 
ochiul spre ceilalţi ca să le atragă atenţia cum îl va lua cu 
binişorul. Prietenul meu face parte din treburile mele, iar 
domnul Jasper mi-e prieten. Şi dumneata mi-eşti prieten. 

— Nu te lăsa dus de obiceiul ăsta prost de-a te umfla în 
pene, se răsti Durdles, dând din cap cu severitate, ca să-l 
prevină. O să te dea de râpă! 

— Te mânii degeaba, spuse din nou domnul Sapsea, 
roşind, dar făcând iarăşi cu ochiul celorlalţi. 

— Am şi de ce, îi întoarse vorba Durdles, mie nu-mi place 
când omu' se-ntrece cu gluma. 

Domnul Sapsea făcu pentru a treia oară cu ochiul către 
ceilalţi, vrând parcă să spună: „sunteţi, cred, de acord cu 
mine că l-am pus la punct” - şi plecă pentru a curma 
discuţia. 

Atunci Durdles dădu bună seara decanului şi punându-şi 
pălăria pe cap adăugă: 

— Dacă ai nevoie de mine, mă găseşti acasă, dom! 
Jarsper, după cum ne-am înţeles... Acum mă duc şi eu acasă 
să mă mai curâăţ. 

Şi îndată se şi făcu nevăzut. Plecatul lui acasă să se mai 
curețe era unul din compromisurile inexplicabile ale acestui 
om faţă de adevărul de netăgăduit al faptelor; persoana lui, 
pălăria, încălţările şi îmbrăcămintea nu arătau niciun semn 
că ar fi fost curățate cândva - ele erau totdeauna acoperite 
cu un strat uniform de praf şi ipsos. 

Lampagiul începuse să presare, ici-colo, în curtea liniştită 
a catedralei picuri de lumină; el urca şi cobora cu iuţeală pe 
scăriţa purtată în acest scop. Lumina străpungea umbrele 


acestea sacre care învăluiau oraşul Cloisterham de veacuri, 
umbrele sub care se ridicaseră generaţii întregi, şi a căror 
înlăturare ar fi îngrozit întregul orăşel. 

Plecară cu toţii spre casă, unde pe decan îl aştepta cina, 
pe domnul Iope ceaiul, iar pe domnul Jasper pianul. 

Acolo, fără altă lumină decât aceea a focului, Jasper se 
aşeză şi începu să cânte muzică bisericească, încetişor, cu 
frumoasa lui voce, timp de două-trei ceasuri, adică până 
după ce se înnoptă de-a binelea şi luna se înălţă pe cer. 

Inchise apoi pianul lui fără să facă zgomot şi tot fără 
zgomot îşi schimbă haina, puse pe el o scurtă groasă, şi vâri 
un clondir pântecos, cu îmbrăcăminte de răchită, în 
buzunarul cel mare şi după ce luă pe cap o pălărie cu calotă 
joasă şi gardini răsfrânte, ieşi fără zgomot din casă. 

Oare de ce s-o fi mişcând aparent atât de grijuliu în 
noaptea asta? N-avea niciun motiv. Să fi avut el oare vreun 
motiv personal, ascuns, pe care nu-l putea da în vileag? 

Ajungând la casa neisprăvită a lui Durdles, sau mai bine 
zis la gaura făcută de el în zidul oraşului şi văzând lumină 
înăuntru, Jasper îşi croi anevoie drum în curte, printre 
pietre funerare, monumente şi bucăţi de marmură, ici-colo 
luminate pieziş de luna care se ridica pe cer. Cei doi 
muncitori zilieri îşi lăsaseră amândouă ferăstraiele înfipte în 
blocurile lor de piatră; doi muncitori zilieri strigoi, scăpaţi 
din dansul Morţii, poate că rânjeau acum la adăpostul 
bârlogului lor, gata să taie şi să cioplească pietrele tombale 
pentru primii doi oameni din Cloisterham sorociţi să moară. 

Se prea poate ca cei doi să se gândească puţin la aşa 
ceva acum, fiind vii, şi, cine ştie, ducând o viaţă voioasă. 
Ciudat, să faci presupuneri, despre cei doi... ori, măcar, 
despre unul din doi! 

— Ei! Durdles!... strigă Jasper. 

Lumina se puse în mişcare şi Durdles apăru cu ea în uşă. 
S-ar fi zis că „se curăţise” cu ajutorul unei garafe, a unui 
vas şi a unei stacane, pentru că alte ustensile de curăţat nu 
se vedeau în odaia pustie, din cărămidă, cu căpriorii şi 
tavanul netencuiţi, unde oaspetele fusese poftit să intre. 


— Eşti gata? 

— Sunt gata, dom' Jarsper. Să iasă moşnegii dacă le dă 
mâna când om umbla prin mormintele lor. Eu unu sunt 
gata să dau ochi cu ei. 

— Cu care ochi, cu ochii spiritului sau cu cei injectaţi de 
spirtoase? 

— Şi cu unii şi cu alţii, răspunse Durdles, adicătelea cu 
ambii. 

Durdles luă un felinar dintr-un cui, vâri un chibrit, două 
în buzunar ca să aibă cu ce să-l aprindă la nevoie, şi plecară 
împreună, cu trăistuţa de merinde cu tot. 

In orice caz, ciudat soi de explicaţie! 

In faptul că Durdles dădea într-una târcoale pe la 
cavourile vechi şi prin preajma ruinelor, ca un jefuitor de 
morminte, sau că se strecura de acasă spre a se cocoţa 
peste tot, coborând prin cripte, sau rătăcind fără nicio ţintă 
- nu era nimic extraordinar; dar că maestru corului sau 
altcineva înţelegea să-şi piardă vremea cu el şi să studieze 
efectele lunii într-o asemenea tovărăşie, este o altă 
chestiune. 

De aceea, ciudat soi de expediţie, în orice caz! 

— Bagă de seamă, dom' Jarsper, la muşuroiul ăla de 
lângă poartă. 

— Am văzut. Dar ce e? 

— Var. 

Domnul Jasper se opri şi-l aşteptă pe Durdles, care 
întârzia în urmă, să vină. 

— Asta e var nestins? 

— Da! încuviinţă Durdles, destul de nestins ca să-ţi roadă 
încălţările, şi dacă-i cum trebuie, destul de nestins ca să-ţi 
roadă oasele. 

Pornesc la drum, trecând pe lângă ferestrele hanului „La 
doi gologani” şi pătrund, sub clar de lună, în Via călugărilor. 
După ce o străbat, ajung la Casa parohială, cea mai mare 
parte cufundată în umbră, până când luna avea să se ridice 
mai mult pe cer. 


Aud zgomotul unei uşi care se închide, şi doi bărbaţi 
ieşind. Sunt domnul Crisparkle şi Neville. Jasper, cu un 
zâmbet ciudat şi neaşteptat pe buze, puse o mână în pieptul 
lui Durdles, oprindu-l locului. 

La capătul clădirii unde umbra era deasă, cu toată 
lumina, se afla o ruină din vechiul zid pitic care nu trecea 
de înălţimea pieptului, singura rămăşiţă din împrejmuirea 
grădinii de odinioară, ajunsă astăzi loc de trecere. Jasper şi 
Durdles ar fi trecut zidul numaidecât, dar oprindu-se 
rămaseră dinapoia lui. 

— Cei doi au ieşit să se plimbe, rosti Jasper, în şoaptă. Vor 
ajunge îndată în partea luminată de lună. Să rămânem 
liniştiţi unde ne aflăm, altminteri ne-ar reţine sau ar veni 
după noi, mai ştii. 

Durdles încuviinţă din cap şi se apucă să mestece câte 
ceva din traistă. Jasper îşi împreună braţele peste zid, cu 
bărbia sprijinită pe ele şi stătea la pândă. Nu-l preocupa 
clericul, el îl urmărea pe Neville, ca şi cum îl ochise parcă 
prin cătarea unei puşti încărcate şi acum era gata-gata să 
tragă. Chipul lui exprima un soi de forţă distructivă, în aşa 
măsură, încât până şi Durdles se opri din mestecat şi se uita 
la el cu dumicatul nemestecat în gură. 

Intre timp domnul Crisparkle şi Neville continuau să se 
plimbe în sus şi în jos, discutând. Nu se auzea tot timpul ce 
vorbeau; domnul Jasper, însă, îşi şi desluşise numele 
pronunţat în câteva rânduri. 

— Suntem în prima zi a săptămânii, se auzi limpede 
vocea domnului Crisparkle, când se reîntoarseră, iar ultima 
zi e ajunul Crăciunului. 

— Vă puteţi bizui pe mine, domnule... 

Ecoul era înlesnit în locul acela, dar apropiindu-se ceva 
mai mult, glasurile lor deveneau iarăşi nedesluşite. 
Cuvântul  „încredere” sfârtecat de ecouri, putând fi 
reconstituit, totuşi, fusese rostit de domnul Crisparkle. 
Când se apropiară şi mai mult, se auzi această frântură de 
răspuns: 

— Încredere... încă nemeritată, dar care va fi, domnule... 


Când iarăşi se întoarseră, Jasper îşi auzi din nou numele, 
în legătură cu următoarele cuvinte, venind din partea 
domnului Crisparkle: 

— Nu uita ce ţi-am spus, mi-am pus obrazul pentru 
dumneata... 

Apoi din nou nu se mai auzea ce vorbesc! O clipă se 
opriră, după care Neville spunea parcă ceva plin de 
însufleţire. Când începură iar să meargă, Jasper îl văzu pe 
domnul Crisparkle privind spre cer şi arătând într- acolo cu 
degetul. Pe urmă, încet, încet, se făcură nevăzuţi, ieşind din 
raza lunii, către celălalt capăt al clădirii. 

Jasper nu se clinti din loc până ce aceştia nu se 
depărtaseră bine. Abia atunci se întoarse spre Durdles, şi 
izbucni într-un hohot de râs. Durdles care nu-şi înghiţise 
încă dumicatul şi care nu găsea nimic de râs, se holbă la 
domnul Jasper, până când acesta îşi lăsă capul pe braţ, ca 
să-şi înăbuşe râsul. Durdles dădu dumicatul repede pe gât, 
fără să-i pese deloc că o să i se aplece cumva. 

Prin locurile acelea stinghere era puţină zarvă sau 
mişcare după ce se întuneca. Era destul de puţină şi în toiul 
zilei, iar noaptea barem nici nu exista. 

In afară de faptul că Strada Mare mai umblată, mai 
gălăgioasă - aproape paralelă cu aleea unde se aflau cei doi 
(despărțite prin străvechea catedrală care se înălța între 
ele) şi fiind totodată artera naturală de circulaţie 
comercială din Cloisterham - peste bătrânul edificiu, peste 
curtea bisericii, peste cimitir se aşternea, la căderea 
întunericului, o tăcere înfricoşătoare, pe care puţini oameni 
s-ar fi încumetat s-o înfrunte. Intrebaţi-i pe primii o sută de 
cetăţeni din Cloisterham, întâlniți la amiază, întâmplător pe 
stradă, dacă cred în strigoi, ei vă vor răspunde că nu, dar 
puneţi-i să aleagă, noaptea, între curtea sumbră a 
catedralei şi cartierul cu prăvălii şi veţi vedea că nouăzeci şi 
nouă din ei vor opta pentru drumul mai lung şi mai 
frecventat. Cauza acestei preferinţe nu poate fi găsită în 
vreuna din superstiţiile de prin partea locului legată de 
curtea bisericii - deşi o doamnă misterioasă, cu un copil în 


braţe şi o funie atârnându-i de gât, a fost văzută, hoinărind 
pe acolo, de diferite persoane, la fel de intangibile ca şi ea - 
ci s-ar cuveni să fie căutată în repulsia înnăscută a ţărânei 
însufleţite cu răsuflarea vieţii faţă de ţărână din care suflul 
vieţii a zburat; de asemenea, în cugetarea foarte răspândită 
şi aproape îndeobşte cunoscută: „Dacă morţii pot deveni 
cumva vizibili pentru cei vii, asemenea locuri sunt, 
pesemne, cele bântuite de ei, de aceea eu, care sunt viu, am 
s-o şterg de pe aici cât mai iute cu putinţă.” 

Prin urmare, când domnul Jasper şi Durdles se opriră să 
se uite în jur, înainte de a cobori în criptă, printr-o uşiţă 
laterală, de la care Durdles avea cheia, tot spaţiul luminat 
de lună din faţa ochilor lor era pustiu. Se putea crede că 
fluxul vieţii fusese zăgăzuit chiar de casa domnului Jasper. 
Murmurul curentului se auzea dedesubt, dar niciun val nu 
trecea pe sub arcadă. Deasupra ardea lampa, răspândind 
de după perdele o lumină roşietică ca şi cum clădirea ar fi 
fost un far. 

Ei intrară, şi după ce încuiară uşa pe dinăuntru, coborâră 
treptele dărăpănate, ajungând în criptă. Nu aveau nevoie 
de felinar, pentru că luna bătea chiar în ferestrele boltite, 
fără geamuri, ale căror cercevele fărâmate schiţau pe jos 
fel de fel de forme. Pilonii grei care susțineau acoperişul 
aruncau umbre întunecate, dar pe tot spaţiul dintre ei se 
întretăiau dâre de lumină. Umblară în sus şi-n jos trecând 
peste aceste dâre; Durdles îi dădea zor într-una cu 
„moşnegii” lui, pe care ţinea morţiş să-i dezgroape şi să 
dărâme un zid, fiind de părere că o să nimerească peste o 
„familie întreagă de-al de ăştia”, încremenită şi ascunsă în 
ţărână, întocmai ca şi cum el ar fi fost un prieten apropiat al 
familiei. 

La un moment dat, tăcerea lui Durdles fu învinsă de 
clondirul - adus de domnul Jasper - îmbrăcat în împletitură 
de răchită, care circula, nestânjenit - adică, mai bine zis, al 
cărui conţinut intrase nestânjenit în „circulaţia” domnului 
Durdles. Cât despre domnul Jasper, acesta nu făcea decât 
să-şi clătească gura şi apoi să arunce lichidul afară. 


Urmau să urce în turnul cel mare. Pe trepte, ajungând la 
nivelul catedralei, Durdles făcu o pauză şi mai trase o duşcă 
spre a prinde puteri noi. Scara era foarte întunecată, dar 
din beznă se putea vedea dârele de lumină peste care 
trecuseră. Durdles se aşeză pe o treaptă. Domnul Jasper se 
aşeză şi el pe alta. Mirosul sticlei cu îmbrăcăminte de 
răchită (care a intrat, nu se ştie cum, în posesia lui Durdles) 
lăsă de îndată impresia că i-a fost scos dopul - acest lucru el 
îl descoperi nu prin văz, pentru că nici nu se zăreau unul pe 
altul. Şi totuşi, când să vorbească ei se întorceau unul către 
celălalt, ca şi cum chipurile lor ar fi putut comunica. 

— Asta mai zic şi eu băutură, dom' Jarsper! 

— Sper că e foarte bună. De aceea am şi cumpărat-o. 

— Nu s-arată, vezi, moşnegii, nu s-arată, dom! Jarsper! 

— Dacă ar face-o, ar fi şi mai multă harababură pe lumea 
asta. 

— Eh, atunci lucrurile s-ar amesteca, recunoscu Durdles. 
Făcu o pauză după această observaţie ca şi cum gândul la 
strigoi nu se întâmplase să-i mai apară într-o lumină atât de 
stânjenitoare, chiar şi lui, de când se ştia pe lume. 

— Da 'mneata crezi că ezixtă strigoi şi pentru lucruri, nu 
numai pentru bărbaţi şi femei? 

— Ce lucruri? Straturi de flori şi stropitori? Cai şi 
hamuri? 

— Nu... Zgomote. 

— Ce zgomote? 

— Strigăte. 

— Cum adică strigăte? „Haine vechi”, „spoi tingiri”? 

— Nu, ţipete, vreau să zic. Uite, am să-ţi spun, dom! 
Jarsper. Stai o clipă până-mi pun sticla cum trebuie. Se auzi 
limpede cum dopul era scos din nou... şi apoi din nou aşezat 
la loc. Aşaa! Ei, acuma, da! Anu' trecut pe vremea asta, 
doar câteva zile mai încolo, se brodea să fac şi eu ce se 
cuvine să facă tot omu' în anotimpu' ăsta, adicătelea de 
Crăciun... când, tocmai atunci şi-a găsit să se ia rău de mine 
băieşii din oraş. Pân-la urmă m-am fofilat şi-am ajuns aici. 
Şi-aici m-a pălit somnu'! Şi ce crezi că m-a trezit? O nălucă 


de țipăt. Năluca unui zbieret de te trecea fiori reci, care 
zbieret a fost urmat de năluca unui urlet de câine; urletu' 
prelung şi sfâşietor a unui câine atunci când moare cineva. 
Aşa am petrecut eu ajunu' de Crăciun acu' un an. 

— Şi ce vrei să spui cu asta? Intrebarea era pusă pe un 
ton răstit, chiar violent, poate. 

Vreau să zic că am umblat peste tot şi-am aflat că nicio 
altă ureche de om viu nu auzise nici ţipătu' da' nici urletu'. 
De-aia zic eu că amândouă era năluci... şi de ce mi-a fost 
dat tocmai mie să am de-a face cu ele, nu m-am dumirit nici 
până azi. 

— Eu te credeam altfel de om, rosti Jasper, dispreţuitor. 

— Tot aşa şi eu mă credeam, răspunse Durdles cu calmul 
lui obişnuit; şi cu toate astea pă mine a căzut bobii. 

Jasper se ridică brusc de jos, îl mai întrebă ce voia să 
spună, apoi: 

— Haide, o să îngheţăm aici, dă-i drumul înainte. 

Durdles se supuse, fără prea mare stabilitate pe picioare, 
deschise uşa din capul scărilor, cu cheia de care se mai 
slujise o dată, dând astfel înspre tinda catedralei, pe un loc 
de trecere din dreptul corului. 

Aici, luna bătea din nou atât de puternic încât culorile 
vitrourilor din preajmă se proiectau pe feţele lor. Durdles, 
ţinând uşa deschisă ca să vină şi tovarăşul său, avea o 
înfăţişare de strigoi ieşit din mormânt, cu o dungă stacojie 
pe chip şi o pată galbenă care-i juca pe frunte. El suportă 
însă nepăsător privirea atentă a însoţitorului său, deşi se 
prelungi tot timpul cât Jasper se scotoci prin buzunar în 
căutarea unei chei încredințate lui pentru a deschide 
grilajul de fier, pe unde urmau să pătrundă ca să poată 
ajunge la scara din turnul cel mare. 

— Ţi-e destul să duci numai cheia asta şi clondirul, spuse 
el, dându-i cheia lui Durdles. Dă-mi mie traista aceea. Eu 
sunt mai tânăr şi mai sprinten ca dumneata. 

Durdles şovăi o clipă între traistă şi sticlă, dar acordă 
preferinţă sticlei, socotind-o un tovarăş mult mai plăcut, şi 
încredinţă merindea camaradului său de explorare. 


Porniră apoi să urce scara în spirală de la turnul cel 
mare, treabă obositoare pentru că mereu-mereu coteau, 
lăsau capetele în jos ca să se folosească de treptele de 
deasupra sau de stâlpul masiv de piatră de după care se 
înşuruba scara. 

Durdles aprinse felinarul desprinzând din zidul rece şi 
dur o scânteie din acel foc minunat care stă ascuns în orice, 
şi, conduşi de această rază de lumină, urcau anevoie prin 
colb şi păienjeniş. 

Drumul acesta ducea prin locuri stranii. 

De două sau de trei ori nimeriră în nişte galerii cu bolți 
joase, de unde puteau privi tinda bisericii scăldată în razele 
lunii şi unde Durdles, vânturând felinarul, lumina capetele 
ceţoase de îngeri care împodobeau firidele, şi care parcă îi 
urmăreau pas cu pas. 

Deodată s-au trezit într-un loc unde scara se îngusta şi 
devenea mai abruptă; simțeau suflul nopţii deasupră-le şi 
cârâitul vreunei stăncuţe sau ciori speriate urmat de o 
bătaie greoaie din aripi într-un spaţiu închis, stârnind nor 
de praf şi paie peste capetele lor. 

În fine, lăsând felinarul înapoia unei trepte - pentru că 
era mare curent acolo - priviră de sus oraşul Cloisterham, 
atât de frumos sub clar de lună: cu ruinele monumentelor şi 
sanctuarele morţilor din preajma turnului, apoi, în 
depărtare, cu pâlcul de case destinate celor vii, îmbrăcate 
în muşchi, din cărămidă roşie şi acoperiş de ţiglă, cu râul 
şerpuind, pierzându-se în zare, hăt, până către izvoare şi 
bulucindu-se învolburat încoace, ştiind că se apropie de 
mare. 

Ce expediţie nemaipomenită! 

Jasper (ca şi până acum mişcându-se încetişor fără niciun 
motiv vădit) contempla priveliştea şi mai cu seamă partea 
liniştită peste care catedrala îşi arunca umbra. Dar el se 
uita la Durdles cu aceeaşi curiozitate, iar Durdles era 
conştient la răstimpuri, de ochiul lui scrutător. 

Doar la răstimpuri, pentru că Durdles începuse să 
moţăie. Aşa precum aeronauţii, atunci când vor să se înalțe, 


reduc din balastul pe care-l poartă, tot astfel şi Durdles la 
urcuş, se descotorosi de conţinutul clondirului îmbrăcat cu 
împletitură de răchită. Aţipea de-a-n picioarele, curmându- 
şi firul vorbei. Ba mai grăia şi în dodii. Îşi închipuia că 
pământul la atât de mare distanţă, jos, se află pe acelaşi 
plan cu platforma turnului şi voia nici mai mult nici mai 
puţin s-o ia razna prin văzduh. 

Cam astfel stăteau lucrurile când au început să coboare. 

Dar cum aeronauţii sporesc balastul când vor să coboare, 
la fel Durdles se împovăra şi el cu mai mult lichid din 
clondirul îmbrăcat în împletitură de răchită, ca să vină mai 
lesne în jos. 

Ajunşi la grilajul de fier îl încuie din nou - dar nu înainte 
ca Durdles să se fi împiedicat de două ori şi o dată să-şi 
zdrelească o sprânceană - coborâră iarăşi în criptă, cu 
credinţa că o să iasă aşa cum au intrat. Dar, redevenind la 
dârele de lumină, Durdles era atât de nesigur pe picioare şi 
în vorbă încât tot împleticindu-se căzu, sau poate chiar el se 
aruncă, lângă unul din stâlpii aceia greoi, nu cu mult mai 
greoi decât el, rugându-se nedesluşit de tovarăşul lui să-l 
lase să închidă un ochi. 

— N-am încotro, răspunse Jasper, aici şi aşa n-o să te 
părăsesc. Închide-l şi între timp eu mă plimb pe aici. 

Durdles adormi numaidecât şi în somn, avu un vis. Era 
numai un vis? Ţinând seamă de întinderea vastă a tărâmului 
de vis şi plăsmuirile sale minunate, acesta nu e remarcabil 
decât prin faptul că-i neobişnuit de frământat şi neobişnuit 
de real. Durdles visa că stătea culcat acolo şi cu toate că 
dormea, el număra totuşi paşii tovarăşului lui care umbla 
încoace şi încolo. Visa că paşii se pierdeau în timp şi spaţiu 
şi că ceva îl atingea pe el şi acest ceva îi căzu din mână. 
Auzi apoi un clinchet, bâjbâi peste tot... visa că rămăsese 
singur multă vreme, până când dârele de lumină îşi 
schimbară direcţiile pe măsură ce luna înainta pe făgaşul ei. 
După starea de somnolenţă încercă o senzaţie neplăcută de 
frig, se trezi de durere şi dădu cu ochii de dârele de lumină, 
care într-adevăr îşi schimbaseră locul, întocmai cum visase. 


Jasper se plimba printre aceste dâre, dând din mâini şi 
picioare. 

— Uuf! exclamă Durdles, alarmat fără să aibă de ce. 

— Te-ai trezit, în sfârşit? rosti Jasper, venind spre el. Dar 
mult ai mai ţinut închis ochiul! 

— Daa? 

— Slavă Domnului, a trecut oarecare timp! 

— Cât e ceasul? 

— Ia stai, ceasul din turn trebuie să bată! 

Ceasul bătu patru sferturi, şi apoi se auzi clopotul cel 
mare. 

— Două, strigă Durdles, ridicându-se de jos de-a buşilea. 
De ce n-ai căutat să mă trezeşti, dom Jarsper? 

— Cum să nu, dar era ca şi când aş fi încercat să trezesc 
un mort... pe unul din familia dumitale de morţi din colţul 
acela. 

— M-ai mişcat puţin? 

— Dacă te-am mişcat! Cum nu, te-am zgâlţâit. 

Durdles îşi aducea aminte că se simţise atins de ceva în 
somn, se uită pe jos şi văzu cheia uşii de la cavou chiar 
lângă el. 

— Te-am scăpat jos, nu-i aşa? spuse, ridicând cheia şi 
amintindu-şi o parte din vis. 

Işi adună toate puterile ca să se ţină pe picioare, drept, 
sau măcar într-o poziţie cât putea el de dreaptă; din nou îşi 
dădu seama că era urmărit de tovarăşul lui. 

— Ei bine, rosti Jasper, eşti gata? Te rog, nu te grăbi. 

— Lasă-mă să-mi pui bine traista, dom' Jarsper, şi sunt al 
“mneatale. 

În timp ce-şi legă iarăşi traista, băgă încă o dată de 
seamă că e observat îndeaproape. 

— De ce mă bănuieşti, dom' Jarsper? întrebă, cu 
nemulţumirea beţivului. Cine are vreo bănuială asupra lui 
Durdles să spună! 

— N-am niciun fel de bănuială asupra dumitale, domnule 
Durdles. Dar am unele bănuieli că sticla mea a fost plină cu 
ceva mai tare decât am fi crezut vreunul din noi. Şi mai am 


o bănuială, adăugă Jasper, luând sticla de la pământ şi 
întorcând-o cu fundul în sus, anume că e goală. 

Durdles catadicsi să râdă de această glumă. Continuă să 
chicotească după ce isprăvi cu râsul, dojenindu-se singur, 
parcă în legătură cu forţa lui de băutor. Se tăbârci până la 
uşă şi o descuie. leşiră împreună; Durdles o încuie din nou 
şi puse cheia în buzunar. 

— Mii de mulţumiri pentru noaptea asta curioasă şi 
interesantă, spuse Jasper, dând mâna cu el. Ştii să te 
descurci până acasă? 

— Ba bine că nu! răspunde Durdles. Dacă l-ai jigni pe 
Durdles ca să-i arăţi drumu' spre casă, el nici nu s-ar mai 
duce acasă... 

Durdles nu se duce acasă până-n zori; 
Și apoi, deloc nu se mai duce acasă... 
Durdles nu se mai duce acasă. 

Vorbea pe un ton sfidător. 

— Atunci, noapte bună. 

— Noapte bună, dom' Jarsper. 

Fiecare porni pe drumul său, când un fluierat ascuţit 
destrămă liniştea, şi o voce începu să ţipe: 

Păzea! Păzea! Păzea! 

Te-am prins... 

E trecut de zece... 

Păzea! Păzea Păzea! 

Dacă n-o ştergi de-aici, 

Te-alung cu pietre. 

Se aude cântatul cocoșşilor - trezeşte-te... 
Păzea! Păzea! Păzea! 

Numaidecât după aceea, o ploaie de pietre se abătu 
asupra zidului catedralei, iar neastâmpăratul de băiat se 
zărea peste drum, ţopăind sub clar de lună. 

— Ce! diavolul ăsta de băiat ne-a pândit şi acum!? strigă 
Jasper, cuprins îndată de o mânie atât de puternică, de 
parcă şi el ar fi fost un diavol mai bătrân. Cred că l-aş face 
una cu pământul pe diavolul ăsta împieliţat. Şi aşa o să şi 
fac! 


Fără să se sinchisească de ploaia de pietre, deşi îl lovise 
nu numai una, se repede la Deputy, îl înşfacă de guler şi 
încearcă să-l târască după el. Dar Deputy nu se dă aşa uşor 
bătut. Înţelegând în chip diabolic poziţia lui cea mai 
prielnică, de îndată ce se văzu apucat de gât, îşi încovoie 
picioarele, silindu-l pe agresor să-l ţină suspendat în aer. 
Atunci începu să horcăie, să se zvârcolească din tot trupul, 
să se zbată ca şi cum ar fi simţit primele semne ale 
sugrumării. Jasper trebui să-l lase jos. De îndată ce Deputy 
se puse pe picioare, se dădu după Durdles, şi scrâşnind din 
dinţi, mâniat, începu să zbiere, cu îndărătnicie, cât îl ţinea 
gura: 

— Am să-ţi crăp ochii! Am să ţi-i scot! Dacă nu te-oi orbi, să 
nu-mi zici mie pă nume! În acelaşi timp, tot sărind în 
spatele lui Durdles şi zborşindu-se la Jasper, când dintr-o 
parte, când dintr-alta, era gata, dacă s-ar fi năpustit asupra 
lui, să o zbughească în orice direcţie, descriind tot soiul de 
curbe, şi în cazul în care l-ar fi dovedit până la urmă, să se 
târască prin colb şi să strige: „Ei, zi-i, dă în mine, acu' cât îs 
jos! Hai, zi-i!” 

— Nu lovi băiatu', dom' Jarsper, stărui Durdles, 
ocrotindu-l. Vino-ţi în fire! 

— Ne-a urmărit toată noaptea, din clipa în care am venit! 

— Minciună, nu v-am urmărit, răspunse Deputy, în felul 
lui politicos de a se împotrivi. 

— Tot timpul ne-a dat târcoale! 

— Minciuni, n-am dat târcoale, îi întoarse vorba Deputy. 
Tocmai ieşisem şi eu să iau oleacă de aer când v-am văzut 
ieşind din catindrală. Şi dacă... 

Păzea! Păzea! Păzea! 
Te-am prins! 
E-trecut-de zecel... 

(în ritmul obişnuit şi ţopăind, deşi tot dinapoia lui Durdles) 
- şi dacă v-am văzut, ce, e vina mea? 

— Atunci du-l acasă, se răsti Jasper, cu toate că făcea 
mari eforturi să se stăpânească, şi piei odată din ochii mei! 


Deputy, după ce mai trase un fluierat ascuţit pentru a-şi 
exprima mulţumirea, începu să dea mai încetişor cu pietre 
în domnul Durdles, luându-l pe respectabilul gentleman din 
urmă cu pietre, în drum spre casă, ca pe o vită îndărătnică. 

Domnul Jasper se duse acasă, îngândurat. 

Şi astfel, cum totul are un sfârşit, şi expediţia aceasta 
inexplicabilă a ajuns la capăt - deocamdată. 


CAPITOLUL XIII 


CUM NU SE POATE MAI BINE PENIRU 
AMANDOI 


Instituţia domnişoarei Twinkleton se afla în preajma 
intrării în faza liniştei şi a seninătăţii. Vacanţa Crăciunului 
bătea la uşă. Ceea ce cândva, şi nu prea de mult, era numit 
chiar şi de către erudita domnişoară Twinkleton în 
persoană „jumătate de an” avea acum să se numească în 
chip mai elegant şi mai conform cu stilul strict universitar 
„semestru”. Semestrul urma să se încheie a doua zi. 

O delăsare vizibilă în privinţa disciplinei pătrunsese de 
câteva zile în Casa Maicilor. În dormitoare aveau loc 
reuniuni pentru cină şi o limbă garnisită cu legume fusese 
tăiată cu un foarfece şi era oferită fiecărei fete cu ajutorul 
fierului de frizat. Au fost de asemenea distribuite porţii de 
marmeladă pe nişte farfurioare confecţionate din hârtie 
creponată pentru zulufi; s-a băut şi vin de ciuboţica-cucului 
dintr-un păhăruţ bondoc care servea ca măsură micuţei 
Rickitts (o fetiţă de o constituţie plăpândă) pentru a-şi lua 
zilnic picăturile feruginoase. 

Slujnicele au fost mituite cu tot soiul de crâmpeie de 
panglici, câteva perechi de pantofi mai mult sau mai puţin 
scâlciaţi, ca să nu mai vorbim de resturile de prăjituri 
gustoase pe care le găseau prin paturi. 

Cu această ocazie festivă au fost îmbrăcate costumele 
cele mai fistichii, ba chiar cutezătoarea domnişoară 
Ferdinand a uimit adunarea printr-un solo însufleţit, 
executat la pieptene-şi-hârtie-creponată-pentru-zulufi, până 
în clipa când fusese înăbuşită sub propria ei pernă, de către 
doi călăi cu părul în vânt. 

Dar acestea nu au fost singurele semne care vesteau 
momentul apropiatei dispersări. Apăruseră cuferele în 
odăile de dormit (fapt interzis în oricare altă epocă); şi 
sumedenia lucrurilor de împachetat oferea o izbitoare 
disproporţie cu numărul geamantanelor care trebuia să le 
cuprindă. Fel de fel de fleacuri, creme şi pomezi, ace de păr 
erau distribuite servantelor, cu mărinimie, cu condiţia 


inviolabilităţii secretului; fetele făceau schimb de 
confidenţe, privind tineretul de aur al Angliei, aşteptat să 
fie poftit „acasă” cu primul prilej. Domnişoara Giggles 
(lipsită de sensibilitate), declarase că, în ce o privea, va 
întâmpina orice omagiu, venit din partea tineretului de aur, 
cu o strâmbătură - dar felul de a zâmbi al acestei tinere 
persoane a fost dezaprobat de o majoritate covârşitoare. 

Ultima seară înaintea vacanței totdeauna se socotea un 
act de bravură ca nimeni să nu se culce, şi să se încurajeze 
apariţia strigoilor în fel şi chip. Dar acest legământ era 
călcat în mod invariabil şi toate domnişoarele se duceau la 
culcare foarte devreme şi se trezeau dis-de-dimineaţă. 

Ceremonia finală avea loc la ora douăsprezece, în ziua 
plecării. Atunci, domnişoara 'Twinkleton asistată de doamna 
Tisher ţinea o recepţie chiar în salonul din apartamentul ei 
(globul terestru şi cel al firmamentului erau dinainte 
acoperite cu olandă cafenie), unde pahare cu vin alb şi 
farfurii cu prăjituri de casă, tăiate felioare, erau rânduite pe 
masă. Domnişoara Twinkleton rostea apoi: 

— Domnişoarelor, trecerea unui alt an ne-a adunat în 
această perioadă a sărbătorilor când primele simţăminte 
ale firii noastre, care tresaltă în... (de fiecare dată 
domnişoara Twinkleton era cât pe ce să adauge în „sânul” 
nostru, dar totdeauna se oprea tocmai când să pronunţe 
acest cuvânt, înlocuindu-l cu în „inima” noastră) inimă; în 
inima noastră. Hm!... Trecerea încă a unui an, 
domnişoarelor, ne-a adus în situaţia de a face o pauză în 
studiile noastre - studiile noastre, să sperăm, de o calitate 
superioară - şi, precum marinarul în barca lui, luptătorul în 
cortul lui, deţinutul în temniţa lui şi călătorul în diferitele lui 
vehicule, am tânjit după căminul nostru. Să repetăm şi noi, 
cu acest prilej, versurile de început ale impresionantei 
tragedii a domnului Addison: 

La orizont zorii mijesc, iar 
dimineaţa se revarsă 
Și norii groşi străpung, purtând pe 
aripi ziua, 


Măreaţa, superba zi... 

Nu, nu aşa. Din orizont până-n zenit totul e couleur de 
rosei2!, căci totul ne vorbeşte de rude, de prieteni. De i-am 
găsi prosperi aşa cum ne aşteptăm; de ne-ar găsi 
prosperând aşa cum se aşteaptă! Domnişoarelor, nu ne 
rămâne acum, cu toată afecțiunea pe care o avem unele 
faţă de altele, decât să ne urăm la revedere şi fericire, până 
ce iar vom fi împreună. Şi când va veni timpul să ne reluăm 
activitatea, care (aici, se instala un sentiment de tristeţe 
generală)... activitate care... activitate care... să ne amintim 
de ceea ce a rostit acel general spartan, în vorbe prea 
cunoscute pentru a mai fi repetate, în bătălia... ar fi inutil să 
o mai numim... 

Slujnicele din acest aşezământ, împodobite cu bonetele 
lor cele mai frumoase, aduceau tăvile; tinerele domnişoare 
sorbeau din cupe, ciuguleau câte ceva, iar trăsurile 
comandate începeau să tragă la scară. Clipa despărțirii nu 
era departe. Domnişoara Twinkleton, sărutând fiecare elevă 
pe obraz, le încredința câte o scrisoare nespus de frumoasă, 
adresată celei mai apropiate rubedenii, având la unul din 
colţuri „cu cele mai bune complimente din partea 
domnişoarei 'Twinkleton”. Inmână această misivă cu un aer 
care înlătura ideea că ar fi existat vreo legătură cu nota de 
plată, ci că dimpotrivă, conţinea cine ştie ce surpriză 
delicată şi agreabilă. 

Rosa asistase de atâtea ori la asemenea despărțţiri; 
cunoştea aşa de puţin despre un alt cămin încât era 
mulţumită să rămână acolo unde se afla, mai mulţumită ca 
niciodată, având alături pe noua ei prietenă. Şi totuşi, în 
această prietenie nouă lipsea ceva, care nu putea s-o lase 
indiferentă. Helena Landless, fiind de faţă în momentul 
dezvăluirilor făcute de fratele ei despre Rosa şi angajându- 
se, sfătuită de domnul Crisparkle, să păstreze tăcerea, 
ocolea orice aluzie la numele lui Edwin Drood. 

Pentru Rosa era o taină motivul care o făcea să se 
ferească atât, cu toate că faptul nu-i trecea câtuşi de puţin 
neobservat. Ar fi putut să-şi mai uşureze inima năpădită de 


îndoieli şi ezitări, făcând din Helena o confidentă a ei. Dar, 
aşa cum stăteau lucrurile, nu avea nicio şansă, putea cel 
mult să chibzuiască asupra propriilor ei dificultăţi şi să se 
întrebe mereu până când o să tot evite de a pronunţa 
numele lui Edwin, mai ales acum când ştia - pentru că îi 
spusese - că cei doi tineri se vor împăca după reîntoarcerea 
lui Edwin Drood. 

Era un tablou nostim să vezi atâtea fete drăguţe în 
veranda răcoroasă de la Casa Maicilor, sărutând-o pe Rosa, 
iar făptura aceea radioasă privindu-le (fără să-şi dea seama 
că feţele viclene, sculptate, de pe la streşini şi cornişe se 
zgâiau la ea), şi făcând cu mâna un semn de bun rămas 
spre trăsurile care porneau la drum, ca şi cum ar fi 
reprezentat spiritul tinereţii trandafirii rămas credincios 
acestui lăcaş pentru a păstra luminoasă şi vie flacăra vieţii, 
pe timpul despărțirii. Strada Mare, răguşită, se învioră de 
glasurile argintii care strigau pe toate tonurile: 

— La revedere, dragă Boboc de Trandafir! 

Imaginea tatălui domnului Sapsea de deasupra uşii din 
faţă părea să spună trecătorilor: „Domnilor, daţi toată 
atenţia fermecătoarei făpturi rămasă singură şi purtaţi-vă 
cu o nobleţe demnă de acest prilej!” 

Apoi strada, atât de neobişnuit de scânteietoare, de 
tânără, care vuia plină de prospeţime, pentru câteva clipe, 
se potoli şi îşi căpătă din nou sobrietatea, oraşul 
Cloisterham reluându-şi aspectul de totdeauna. 

Dacă Rosa aştepta acum sosirea lui Edwin, cu inima 
tulburată, Edwin pe de altă parte nu era mai liniştit. Cu 
mult mai puţin ferm în proiectele sale decât faţă de o 
frumuseţe  copilărească, proclamată cu urale regina 
aşezământului domnişoarei 'Twinkleton, el avea conştiinţă, 
şi domnul Grewgious i-o ascuţise. Convingerile neclintite ale 
acestui domn despre ceea ce era bine şi ceea ce era rău în 
situaţia lui nu trebuiau să fie nici dispreţuite, nici luate în 
derâdere. Ele nu puteau fi strămutate. Dacă nu era masa de 
la Staple Inn, şi inelul pe care îl avea în buzunarul de la 
piept al hainei, ar fi aşteptat să vină ziua nunţii fără niciun 


răgaz de chibzuire, pe deplin încredinţat că totul o să 
meargă strună, de la sine. Dar confruntarea gravă cu 
realitatea, cu ceea ce datora celei în viaţă şi defunctei, îl 
făcuse să şovâie. lrebuia să-i dea inelul Rosei, sau să-l 
restituie. Odată intrat pe această cale de acţiune fără ieşire, 
curios, se simţea dispus, ca niciodată, să privească 
pretenţiile Rosei asupra lui mai lipsite de egoism ca 
niciodată, se simţea mai puţin sigur pe sine ca oricând, faţă 
de zilele când nu se sinchisea de nimic. 

„Voi ţine seamă de ceea ce are să spună şi de cum vor 
evolua lucrurile”, a fost hotărârea lui, pe care o luă în drum 
spre Casa Maicilor. „Orice s-ar întâmpla, n-am să uit vorbele 
domnului Grewgious şi mă voi purta cum se cuvine faţă de 
cea în viaţă şi faţă de defunctă...” _ 

Rosa era îmbrăcată pentru plimbare. Îl aştepta. Era o zi 
cu soare, dar rece, şi domnişoara Iwinkleton o autorizase, 
binevoitoare, să iasă la aer. Aşa încât ei plecară împreună, 
înainte de a fi fost necesar, atât pentru domnişoara 
Twinkleton cât şi pentru înalta preoteasă doamna Tisher, de 
a mai face până şi mica lor jertfă obişnuită pe altarul bunei- 
cuviinţe. 

— Dragul meu Eddy, spuse Rosa, când au cotit din Strada 
Mare şi au dat în aleile liniştite din vecinătatea catedralei şi 
a râului, vreau să-ţi spun ceva foarte serios. Ceva la care m- 
am gândit de multă, multă vreme. 

— Şi eu vreau să vorbesc serios cu tine, Rosa dragă... 
adică să fiu serios, cât se poate de serios. 

— Mulţumesc, Eddy. Şi n-ai să-mi iei în nume de rău dacă 
încep eu întâi, nu-i aşa? N-ai să consideri că vorbesc numai 
pentru mine dacă încep eu prima? Ar fi un act lipsit de 
generozitate, nu-i aşa? Şi eu ştiu că eşti generos! 

— Sper, rosti el, că nu sunt lipsit de generozitate faţă de 
tine, Rosa. 

Nu-i mai spunea Pussy şi niciodată n-avea să-i mai dea 
acest nume. 

— Şi n-avem de ce ne teme, continuă Rosa, că o să ne 
certăm, nu-i aşa? Poate că, Eddy (spuse, prinzân-du-l de 


braţ), există atâtea motive ca să fim îngăduitori unul cu 
altul! 

— Chiar aşa vom fi, Rosa. 

— Eşti bun, dragul meu! Eddy, hai să fim curajoşi. Hai să 
ne schimbăm de azi încolo în frate şi soră. 

— Niciodată în soţ şi soţie? 

— Niciodată. 

Timp de câteva clipe niciunul din ei nu mai scoase un 
cuvânt. După această pauză el spuse, cu oarecare efort: 

— Ştiu, desigur, Rosa, că amândoi ne-am gândit la acest 
lucru şi onoarea mă sileşte, bineînţeles, să-ţi mărturisesc 
deschis că nu tu ai nutrit prima acest gând. 

— Nici tu, dragă, replică Rosa pe un ton patetic şi serios. 
S-a ivit odată la amândoi. Tu nu eşti cu adevărat fericit în 
legătura noastră şi nici eu nu sunt cu adevărat fericită. Oh, 
sunt atât de necăjită... atât de necăjită! Şi izbucni în lacrimi. 

— Şi eu sunt grozav de necăjit, Rosa. Grozav de necăjit 
pentru tine. 

— Şi eu pentru tine, bietul meu prieten! Şi eu pentru 
tine. 

Acest simţământ juvenil şi plin de puritate, simţământul 
acesta delicat şi duios al unuia faţă de celălalt, atrase după 
sine recompensa, făcându-i să vadă într-o lumină mai 
blândă situaţia în care se aflau. Relaţiile dintre ei nu păreau 
să aibă în această lumină nimic voit, unilateral, ori 
capricios, sau nelalocul său, ele căpătaseră o anumită 
elevaţie, devenind ceva mai pline de devotament, mai 
onorabile, mai afectuoase şi autentice. 

— Dacă am fi ştiut de ieri, rosti Rosa ştergându-și ochii, şi 
am ştiut ieri, şi în atâtea şi atâtea rânduri, că eram departe 
de a ne potrivi unul cu altul în aceste relaţii pe care nu noi 
le-am stabilit... ce altceva mai bun ne rămâne de făcut 
astăzi decât să le schimbăm? E firesc să fim necăjiţi, şi vezi 
cât de necăjiţi suntem amândoi; dar, cu atât mai bine, să fim 
acum necăjiţi, nu mai târziu! 

— Când, Rosa? 


— Când ar fi prea târziu. Pentru că atunci am fi şi 
mânioşi. 

Din nou se aşternu tăcerea. 

— Şi ştii, spuse Rosa cu inocenţă, atunci nu m-ai mai 
putea iubi, pe câtă vreme acum mă poţi iubi mereu, pentru 
că nu-ţi sunt o povară, sau o grijă în plus. La fel şi eu pot să 
te iubesc, iar sora ta n-are să te mai tachineze şi nici n-o să 
mai râdă de tine. Mi s-a întâmplat adesea asta până a nu fi 
sora ta, şi te rog să mă ierţi. 

— Să nu ducem lucrurile prea departe, Rosa. Altminteri 
ar trebui să fiu aşa de mult iertat, că nici nu vreau să mă 
mai gândesc. 

— Nu, nu, într-adevăr, Eddy, eşti prea aspru cu tine, 
generosul meu prieten. Hai să ne aşezăm, frate, pe ruinele 
acelea şi dă-mi voie să-ţi spun ce s-a petrecut cu noi. Cred 
că ştiu, pentru că m-am gândit la asta de când ne-am văzut 
ultima oară. lţi plăceam, nu-i aşa? Mă socoteai o fetiţă 
drăgălaşă? 

— Toată lumea te socoteşte astfel, Rosa. 

— Daa? Îşi încreţi fruntea, stând pe gânduri o clipă, apoi 
se lumină din nou, exprimând acest mic raţionament: Mă 
rog, să zicem că-i aşa. Desigur, nu era de ajuns să gândeşti 
despre mine întocmai ce gândesc alţii despre mine, nu-i 
aşa? _ 

Nu pusese punctul pe i. Incă nu. 

— Chiar asta vreau să-ţi spun. Exact ceea ce s-a petrecut 
cu noi, reluă Rosa. Ţi-am plăcut foarte mult, şi te-ai obişnuit 
de mic copil cu mine, şi cu ideea că ne vom căsători. Ai 
acceptat situaţia ca pe ceva inevitabil, nu-i aşa? Aşa trebuia 
să fie, gândeai tu, şi la ce bun să mai discuţi sau să te zbaţi? 

Era ceva nou şi ciudat să se vadă prezentat sieşi atât de 
clar, într-o oglindă pe care ea i-o ţinea dinainte. Totdeauna, 
cu ea, avusese un aer protector, privind cu superioritate 
gradul ei de deşteptăciune feminină. Să fi fost acesta oare 
încă un exemplu de fundamentală eroare în condiţiile în 
care fuseseră împinşi, treptat-treptat, să se lege pe viaţă? 


— “Tot ce am zis despre tine, Eddy, e adevărat şi pentru 
mine. Dacă nu era aşa, n-aş fi îndrăznit să-ţi spun. Singura 
deosebire între noi este că, încetul cu încetul, am deprins 
obiceiul să mă gândesc la acest subiect în loc să-l înlătur. 
Vezi, eu nu sunt aşa de ocupată ca tine, şi nu am atâtea 
lucruri la care să reflectez. De aceea m-am gândit foarte 
mult la acest subiect pentru care am vărsat şi multe lacrimi 
(deşi tu n-ai nicio vină, bietul meu prieten) - când pe 
neaşteptate, tutorele meu a venit aici să mă pregătească 
pentru a părăsi Casa Maicilor. Am căutat să-l fac să 
priceapă că nu luasem încă o hotărâre definitivă, dar am 
şovăit, pierzând ocazia, iar el nu m-a prea înţeles. E un om 
cumsecade însă, foarte cumsecade. Mi-a arătat cu atâta 
bunăvoință, şi totuşi cu atâta forţă, cât de serios trebuie să 
privim situaţia în care ne aflăm, încât m-am decis să-ţi 
vorbesc, de îndată ce vom fi din nou singuri şi vom avea 
prilejul să ducem o discuţie cu toată gravitatea. lar dacă 
adineauri ţi s-a părut cumva că am trecut prea repede la 
acest subiect, aşa, netam-nesam, să nu crezi că mi-a fost 
lesne, Eddy, nu, nu, mi-a venit foarte, foarte greu, şi îmi 
pare rău, rău de tot! 

Nu se mai putu stăpâni şi izbucni iarăşi în plâns. 

Edwin îşi petrecu braţul pe după mijlocul ei şi porniră 
împreună de-a lungul apei. 

— Tutorele tău a stat de vorbă şi cu mine, Rosa dragă. M- 
am văzut cu el înainte de a părăsi Londra. 

Işi strecură mâna dreaptă în buzunarul de la piept, 
căutând inelul, dar se opri, spunându-şi în sine: „De ce i-aş 
mai vorbi despre el, dacă tot trebuie să-l restitui?” 

— Asta te-a făcut să te gândeşti mai cu luare-aminte, nu-i 
aşa, Eddy? Şi dacă nu-ţi vorbeam aşa cum ţi-am vorbit, tu ai 
fi pomenit despre toate acestea? Eu aşa sper! N-aş vrea ca 
hotărârea luată să se datoreze numai mile, deşi acum este 
mult mai simplu pentru amândoi... 

— Da, ţi-aş fi vorbit; ţi-aş fi prezentat întreaga situaţie. 
Am venit cu această intenţie, dar niciodată n-aş fi putut, 
Rosa, să-ţi vorbesc aşa cum ai vorbit tu cu mine... 


— 'Te rog, dacă se poate, să nu spui, Eddy că n-ai fi putut 
vorbi atât de rece şi cu asprime. 

— Voiam să-ţi spun... cu atâta bun simţ şi delicateţe, în 
chip aşa de înţelept şi de afectuos. 

— 0o, vorbeşti ca un adevărat frate! Ea îi sărută mâna, 
încântată. Fetele, drăguţele de ele, vor fi dezamăgite la 
culme, adăugă Rosa râzând, cu ochii ei frumoşi sclipind de 
roua lacrimilor. Abia aşteptau evenimentul, bietele de ele! 

— Aa, dar cred că pentru Jack va fi o şi mai mare 
dezamăgire, rosti Edwin Drood, tresărind. Nici nu m-am 
gândit la el! 

Spunând aceste cuvinte, privirea ei iute şi atentă care se 
opri pe chipul lui, nu mai putea fi retrasă aşa cum nu poţi 
retrage fulgerul care brăzdează cerul. Dar se pare că tota 
putut să şi-o retragă, nu după mult timp, pentru că stătea 
cu ochii plecaţi, încurcată şi răsuflând repede. 

— “Te îndoieşti cumva, Rosa, că pentru Jack are să fie o 
grea lovitură? 

Ea se mulţumi să-i răspundă ca într-o doară, pripit. 

— Şi de ce? 

Nici nu se gândise. Ei i se părea că Jasper nu prea avea 
nici în clin nici în mânecă cu aceasta. 

— Draga mea prietenă! reluă Edwin, poţi să-ţi închipui că 
cineva îmbrobodit - expresia e a doamnei Tope, nu a mea - 
în felul în care este Jack, să nu fie lovit ca de măciucă, 
auzind despre o schimbare atât de neaşteptată şi de 
completă în viaţa mea? Spun neaşteptată, căci va fi 
neaşteptată pentru ej înţelegi... 

Rosa dădu din cap de două sau de trei ori, şi gura i se 
întredeschise ca şi cum ar fi vrut să încuviinţeze. Dar nu 
scoase nicio vorbă, răsuflând nu mai puţin iute. 

— Cum să-i spun lui Jack? întrebă Edwin, dus pe gânduri. 
Dacă era mai puţin absorbit ar fi observat emoția ei 
puternică. Nu m-am gândit deloc la Jack. Va trebui să-i 
ajungă la urechi înainte de a afla din gura lumii. lau masa 
cu omul ăsta drag mâine şi poimâine - în noaptea de ajun şi 
prima zi de Crăciun - dar n-aş vrea să-i stric sărbătorile. 


Totdeauna îşi face griji din pricina mea şi mă cocoloşeşte 
pentru orice fleacuri. Vestea asta o să-l dea cu siguranţă 
peste cap. Cum naiba să fac să afle Jack? 

— Crezi că trebuie neapărat să i se spună? întrebă Rosa. 

— Draga mea Rosa! Cui să-i încredinţăm această taină 
dacă nu lui Jack? 

— Tutorele meu mi-a făgăduit că vine dacă l-aş ruga într- 
o scrisoare. Am să fac acest lucru. [i-ar plăcea să laşi asta 
în grija lui? 

— Splendidă idee! strigă Edwin. Al doilea executor 
testamentar, nimic mai firesc. Vine aici, se duce la Jack, îl 
înştiinţează despre ceea ce am căzut noi de acord şi ne 
apără interesele mai bine decât am putea noi s-o facem. A şi 
vorbit cu tine plin de însufleţire, şi cu mine; şi-i va pune şi 
lui Jack chestiunea cu aceeaşi însufleţire. Asta este! Nu sunt 
laş, Rosa, dar, ca să-ţi spun adevărul, mi-e puţin cam teamă 
de Jack. 

— Nu! Nu! Nu ţi-e teamă de el! strigă Rosa pălind şi 
încleştându-şi mâinile. 

— Păi, surioară Rosa, surioară Rosa, ce ştii tu... rosti 
Edwin, amuzându-se pe seama ei. Fetiţa mea dragă! 

— Mă sperii. 

— N-am avut nici cea mai mică intenţie, dar îmi pare la 
fel de rău ca şi când aş fi vrut să fac asta anume. Din 
cuvintele mele aruncate într-o doară, ţi-ai putut închipui, 
măcar o clipă, că mi-a fost într-adevăr teamă de dragul şi 
bunul meu Jack? Vreau să spun că el e victima unor crize, a 
unor atacuri de nervi - l-am văzut odată în starea asta - şi 
nu ştiu dacă o surpriză atât de mare, venind direct de la 
mine, pentru care el are o afecţiune aşa de profundă, nu i- 
ar provoca un asemenea atac, poate, iată, şi acesta este un 
secret pe care ţi-l împărtăşesc, încă un motiv ca tutorele tău 
să-i aducă vestea la cunoştinţă. Domnul Grewgious e un om 
atât de calm, de precis, de meticulos, încât vorbindu-i, va 
face numaidecât ordine în gândurile lui Jack, pe câtă vreme 
cu mine, Jack e totdeauna impulsiv şi pripit, şi, aș adăuga, 
aproape ca o femeie. 


Rosa părea convinsă. Poate că din punctul ei de vedere, 
cu totul deosebit despre „Jack”, ea se simţea împăcată şi la 
adăpost prin amestecul domnului Grewgious între ea şi el. 

In clipa asta, Edwin Drood apucă din nou cutiuţa cu inelul 
şi din nou se opri, gândind: „Acum, când sunt sigur că-l voi 
restitui, de ce să-i mai spun?” 

Firea asta fermecătoare şi miloasă, care putea fi atât de 
mâhnită în privinţa lui pentru năruirea speranţelor lor de 
fericire împreună, cum putea îndura atât de liniştită 
singurătatea într-o lume nouă, unde să împletească iarăşi 
cununi din flori proaspete chemată să le poarte, florile din 
lumea celor de odinioară fiind veştede! De ce să o 
mâhnească din pricina acelei bijuterii triste? De ce să-i 
arate ceea ce nu era decât semnul unor bucurii spulberate, 
ale unor proiecte fără niciun temei? In frumuseţea acestui 
inel (după cum spusese omul la care te-ai fi aşteptat cel mai 
puţin) era o satiră aproape crudă, la adresa iubirii, 
nădejdilor, planurilor omenirii, imprevizibile şi atât de 
supuse pieirii! Fie ce-o fi! Are să-l restituie tutorelui ei când 
se vor întâlni, acesta la rândul său îl va pune la loc în scrinul 
de unde îl luase, fără tragere de inimă, şi unde avea să 
rămână uitat printre scrisori vechi, conţinând declaraţii 
amoroase de odinioară sau alte mărturii ale unor vechi 
năzuinţe zădărnicite, până când, fiind un obiect de preţ, va 
fi pus din nou în circulaţie, şi va urma aceeaşi cale ca şi 
prima oară. 

Fie ce-o fi. Să rămână la piept, nu va pomeni nimic 
despre inel. Oricât de desluşite sau de nedesluşite erau 
gândurile lui, el ajunse la concluzia: Fie ce-o fi. În noianul 
lanțurilor minunate care se făuresc de-a pururi, zi şi 
noapte, în uriaşa făurărie a timpului şi a întâmplării, exista 
un lanţ făurit în clipa când îi venise în minte acea concluzie 
succinată, cetluit la temelia cerului şi a pământului şi 
înzestrat cu o invincibilă forţă de sprijin şi tracţiune. 

Se plimbau pe malul râului. Incepură să vorbească 
despre planurile lor, privite în parte. Edwin urma să-şi 
grăbească plecarea din Anglia; iar Rosa avea să rămână 


unde se afla, cel puţin cât timp va rămâne şi Helena. Bietele 
fete vor afla cu gingăşie trista veste şi, ca preliminarii, 
domnişoarei Twinkleton i-o va încredința Rosa, mai înainte 
chiar ca domnul Grewgious să fi apărut din nou. 

Trebuia să fie limpede pentru toată lumea că ea şi Edwin 
rămâneau cei mai buni prieteni. 

De când se logodiseră, niciodată nu avusese loc între ei o 
înţelegere mai deplină. Şi totuşi, exista o rezervă de ambele 
părţi; Rosa îşi pusese în gând, prin intermediul tutorelui ei, 
să nu mai ia lecţii de la profesorul ei de muzică, cât despre 
Edwin, acesta se şi frământa la ideea, destul de vagă, şi 
anume dacă se va întâmplă vreodată să o cunoască mai 
îndeaproape pe domnişoara Landless. 

Tot plimbându-se şi vorbind, ziua senină dar rece 
ajunsese la capăt. Soarele se cufundase în râu, hăt departe, 
iar străvechiul oraş se întindea, roşietic, în faţa ochilor lor. 

Plimbarea luă acum sfârşit. 

Apa, mugind, îşi arunca algele marine, sumbre, la 
picioarele lor. Cei doi începură să se depărteze de mal. 

Ciorile, croncănind răguşit, se roteau pe deasupra 
capetelor lor, ca nişte pete întunecate în văzduhul care 
treptat se întuneca. 

— Am să-l pregătesc pe Jack pentru plecarea mea 
apropiată, spuse Edwin, cu o voce scăzută, voi da ochi cu 
tutorele tău de îndată ce va veni şi apoi plec până să nu 
apuce să stea împreună de vorbă. E mai bine să nu fiu şi eu 
de faţă. Nu crezi? 

— Ba da. 

— Avem conştiinţa că am procedat cum se cuvine, nu-i 
aşa, Rosa? 

— Da. 

— E mai bine pentru amândoi, chiar de pe acum. 

— Şi, cu timpul, va fi mult mai bine. 

În inimile lor mai rămăsese oarecare duioşie pentru 
vechile poziţii abandonate, aşa încât îşi prelungiră 
despărţirea. 


Ajunşi în dreptul ulmilor din preajma catedralei, pe unde 
stătuseră în ultima lor plimbare, se opriră de parcă ar fi fost 
înţeleşi, şi Rosa îşi întinse obrazul către el, cum nu făcuse 
niciodată odinioară - atâta timp se scursese de atunci, 
parcă... 

— Dumnezeu să te aibă în paza lui, dragă! Adio! 

Se îmbrăţişară cu afecţiune. 

— Acum, te rog, condu-mă până acasă, Eddy, pe urmă mă 
laşi în grija mea. 

— Nu te uita înapoi, Rosa, o făcu el atentă, petrecându-i 
braţul pe după al lui şi conducând-o. Nu l-ai văzut pe Jack? 

— Na! Unde? 

— Pe sub copaci. Ne-a zărit, pe când ne luam rămas bun. 
Bietul de el! Nici nu ştie că ne-am despărţit. Are să fie, tare 
mi-e teamă, o lovitură pentru el! 

Ea grăbi pasul, într-un suflet, grăbi pasul până trecură pe 
sub portalul din curtea catedralei şi ieşiră în stradă; odată 
ajunşi acolo, ea îl întrebă: 

— Ne-a urmărit? Uită-te fără să se observe. Mai e în 
spatele nostru? 

— Nu... Ba da, este! Tocmai acum a intrat pe poartă. 
Bunul şi dragul de el, nu vrea să ne piardă din ochi. Mi-e 
teamă că are să fie amarnic de dezamăgit! 

Ea se grăbi să tragă repede de mânerul clopotului vechi 
şi răguşit, şi poarta se deschise de îndată. Înainte de a păşi 
înăuntru mai aruncă pentru ultima oară ochii spre el, plină 
de mare nedumerire, ca şi cum l-ar fi întrebat, implorându- 
|: „Oh! nu înţelegi?” 

Apoi dispăru. 


CAPITOLUL XIV 


CÂND SE VOR MAI ÎNTÂLNI CEI TREI? 


Ajunul Crăciunului în Cloisterham. 

Pe străzi nişte figuri străine, câteva altele pe jumătate 
străine, jumătate familiare; chipurile copiilor de odinioară 
din Cloisterham, devenite apoi chipuri de domni şi doamne 
reîntorşi din lumea largă, după îndelungate răstimpuri, 
regăsesc oraşul ca prin minune micşorat de parcă, între 
timp, nefiind bine spălat, intrase la apă. Pentru aceştia, 
dangătul clopotelor catedralei, croncănitul ciorilor din turn 
sunt sunete aidoma celor din vremea când mergeau de-a 
buşile. Pentru astfel de oameni, aflaţi departe, se întâmplă 
ca în ceasurile de pe urmă să-şi închipuie că duşumeaua 
încăperii era numai frunze de toamnă, căzute din ulmii din 
curtea catedralei; unele zgomote fremătătoare şi miresme 
proaspete, deopotrivă - impresiile cele mai timpurii 
reînviau când cercul vieţii lor se strângea din ce în ce, iar 
începutul şi sfârşitul îşi dădeau mâna. 

Semnele sărbătorilor sunt peste tot. Boabe roşii se ivesc 
scânteietoare din loc în loc prin grilajul de la casa 
parohială; domnul şi doamna Tope înfig cu grijă rămurele 
de ilice prin împletiturile de lemn ale stranelor, ca şi cum le- 
ar fi înfipt în butoniera de la haina decanului sau altor feţe 
bisericeşti. 

În prăvălii, mare risipă, mai cu seamă în privinţa unor 
articole precum stafide, struguri, mirodenii, fructe glasate, 
zahăr pudră. Domneşte o atmosferă generală de 
neobişnuită generozitate şi belşug, dovadă tufa imensă de 
vâsc atârnată deasupra uşii de la băcănie, şi o biată 
prăjiturică de doisprezece gologani, culminând cu forma 
unui arlechin - o biată prâjiturică de doisprezece gologani 
care putea foarte bine să treacă şi drept una de douăzeci şi 
patru sau de patruzeci şi opt de gologani pusă la tombola 
din plăcintărie, pentru un şiling biletul. 

Distracţiile publice nu lipseau. Figurinele de ceară, care 
au făcut o impresie atât de profundă asupra împăratului 
Chinei, pot fi văzute, la cerere anume, doar de Crăciun în 


localul unui proprietar de trăsuri şi cai de închiriat ajuns la 
faliment, din susul străduţei. La teatru trebuie să se 
prezinte o nouă mare pantomimă comică, anunţată de 
portretul, aproape în mărime naturală, şi cam tot aşa de 
amărât, al lui Signor Jacksonini, clovnul, spunând „Ce mai 
faci mâine?” Pe scurt, tot oraşul Cloisterham este în 
picioare, după treburi; din această descriere Liceul şi 
Pensionul domnişoarei Twinkleton se cuvine să fie excluse. 
Din prima instituţie elevii au plecat acasă, fiecare din ei 
îndrăgostit de câte una din tinerele de la domnişoara 
Twinkleton (care habar n-au despre acest lucru); la cea de- 
a doua, doar slujnicele mai apar când şi când pe la ferestre. 
În treacăt fie remarcat, aceste duduiţe, când sunt unicele 
reprezentante ale sexului frumos, devin, în limitele 
decenţei, mai zburdalnice decât atunci când îşi împart 
această sarcină cu tinerele eleve ale domnişoarei 
Twinkleton. 

Trei persoane urmau să se întâlnească, seara aceea, în 
casa din curtea bisericii. Dar să vedem cum şi-a petrecut 
ziua fiecare din cei trei. 

Neville  Landless, deşi scutit deocamdată să mai 
buchisească prin cărţi, de către domnul Crisparkle - a cărui 
fire viguroasă nu era câtuşi de puţin nepăsătoare la 
farmecul unei zile de sărbătoare citi şi scrise de zor în odaia 
lui liniştită, cu un aer concentrat, până la două după 
amiază. Apoi se apucă să elibereze masa, să aranjeze 
cărţile, să rupă şi să arunce la foc hârtiile de prisos. Făcu pe 
urmă curăţenie în lucrurile strânse grămadă, rândui prin 
toate sertarele şi distruse orice notă, orice petic de hârtie, 
în afară de însemnările legate direct de studiile lui. Când 
termină, se duse la garderoba de unde alese ceva de 
îmbrăcat pentru toate zilele - printre altele, nişte pantofi 
mai rezistenți la drum şi o pereche de ciorapi - şi puse totul 
într-o raniţă nouă, cumpărată cu o zi înainte pe Strada 
Mare. Işi mai cumpărase tot atunci şi din acelaşi loc, un 
baston greoi, cu mâner solid şi cu vârf de metal. [Îl încercă, 


îl răsuci, îl cântări şi îl puse deoparte laolaltă cu raniţa, pe 
un scaun de lângă fereastră. Astfel, făcuse toate pregătirile. 

Se îmbrăcă de plecare şi ieşi, dar abia părăsise 
încăperea, nu ajunsese bine în capul scării că şi dădu cu 
ochii de cleric, care avea odaia de dormit la acelaşi etaj - 
când, se întoarse după baston ca să-i facă acum safteaua. 
Domnul Crisparkle, care zăbovise pe scară până ce Neville 
reveni, îi vede bastonul în mână, i-l ia şi îl întreabă, 
zâmbind, cum alege el un baston? 

— La drept vorbind nu ştiu dacă mă pricep la aşa ceva, 
răspunse Neville; pe acesta l-am ales pentru că e mai greu. 

— E mult prea greun Neville, mult prea greu. 

— Chiar şi ca să te sprijini în el la un drum lung, 
domnule? 

— Să te sprijini în el? repetă domnul Crisparkle, luând 
poziţia pietonului. Nu te sprijini în el; nu faci decât să-l 
balansezi. 

— Practica are să mă înveţe, domnule. Eu n-am trăit într- 
o ţară unde se merge pe jos, ştiţi foarte bine. 

— Asta aşa-i, încuviinţă domnul Crisparkle. Fă un mic 
antrenament să străbatem împreună câţiva kilometri. Dar 
acum trebuie să te părăsesc. Te întorci înainte de cină? 

— Nu cred, pentru că cina e devreme. 

Domnul Crisparkle dădu binevoitor şi vesel din cap, în 
semn de rămas bun, dezvăluindu-şi (nu neintenţionat) 
încrederea şi un calm absolut. 

Neville se duse la Casa Maicilor, şi ceru ca domnişoara 
Landless să fie înştiinţată că o caută fratele ei, după cum 
fusese stabilit. El aşteaptă lângă poartă, fără măcar să fi 
trecut pragul pentru că se ţinea de cuvântul dat de a nu-i 
tăia calea Rosei. 

Sora lui nu e mai puţin atentă în îndatorirea pe care şi-au 
atribuit-o ei înşişi, şi nu pierde nicio clipă ca să-i vină în 
întâmpinare. Îşi fac o primire afectuoasă, evitând să rămână 
acolo şi pornesc spre meleaguri de ţară. 

— N-aş vrea să forţez lucrurile, Helena, spuse Neville, 
după ce se depărtaseră puţin şi coteau, dar ai să înţelegi 


într-o clipă că trebuia să revin la... cum să-i spun?... 
nebunia mea. 

— N-ar fi mai bine să ocoleşti acest subiect, Neville? Ştii 
că nu mai vreau să aud nimic... 

— Ba da, draga mea, ceea ce a auzit şi domnul 
Crisparkle, ba chiar a şi fost de acord. 

— Bine, dar numai atât. 

— Iată, situaţia e asta. Nu numai că eu sunt tulburat și 
nefericit, dar îmi dau seama că mai tulbur şi pe alţii. Nu ştiu 
eu că fără nenorocita mea prezenţă, tu, şi... şi... ceilalţi care 
alcătuim prima noastră reuniune, cu excepţia tutorelui 
nostru îndatoritor, aţi fi putut cina mâine bucuroşi la casa 
parohială? De fapt, aşa are să fie, probabil. Se vede cât de 
colo că nu prea sunt apreciat de bătrâna doamnă, şi nu e 
greu de priceput că mă ia drept o piedică supărătoare în 
calea ospitalităţii din gospodăria ei ordonată, mai ales în 
acest moment al anului când trebuia să stau la o parte faţă 
de o anumită persoană şi există un motiv să nu fiu pus în 
contact cu ea. Reputația nefavorabilă care mi s-a făcut 
previne împotriva mea acea persoană; şi aşa mai departe. I- 
am expus cu multă grijă toate acestea domnului Crisparkle, 
pentru că ştii ce fire plină de abnegaţie are, totuşi i le-am 
expus. Am stăruit totodată cu precădere asupra faptului că 
sunt angajat într-o luptă nenorocită cu mine însumi, şi că un 
mic voiaj şi o absenţă m-ar ajuta să ies mai lesne la un 
liman. Astfel, vremea fiind frumoasă şi rece, o să fac o 
excursie pe jos, şi am de gând să mă izolez de toată lumea 
(chiar de mine însumi, sper) - plecarea fiind mâine 
dimineaţă. 

— Şi când te întorci? 

— Peste două săptămâni. 

— Şi te duci singur? 

— Prefer să fiu fără nimeni, oricine ar fi, în afară de tine, 
draga mea Helena. 

— Domnul Crisparkle este întru totul de acord, ai spus? 

— Întru totul. Nu ştiu sigur dacă la început nu fusese 
înclinat să creadă că ar fi un plan cam trist şi că ar avea o 


înrâurire proastă asupra unui spirit meditativ. Am făcut însă 
lunea trecută, noaptea, o plimbare sub clar de lună, ca să 
stau de vorbă în voie, şi i-am prezentat lucrurile în lumina 
lor adevărată. l-am demonstrat că aveam nevoie să mă birui 
pe mine însumi, şi că odată trecută cu succes seara aceasta, 
va fi cu siguranţă mai bine să mă aflu oriunde, chiar de pe 
acum, numai aici să nu fiu. Nu prea aş putea evita să nu 
întâlnesc anumite persoane plimbându-se împreună pe aici; 
aceasta nu ar putea duce la nimic bun şi desigur nu-i un 
mod de a uita. Peste două săptămâni, asemenea întâlniri nu 
vor mai putea avea probabil loc, şi când se va ivi iarăşi 
prilejul, mai târziu, păi, atunci aş putea pleca din nou. Sper 
să fie mai mult un exerciţiu într-adevăr reconfortant şi o 
oboseală prielnică. Ştii că domnul Crisparkle acordă 
exerciţiilor de acest soi o mare importanţă din proprie 
experienţă, în păstrarea unui spirit sănătos într-un corp 
sănătos şi n-ar fi prea potrivit să aibă o anumită serie de 
legi naturale pentru sine şi o alta pentru mine. Ela cedat în 
faţa felului meu de a vedea lucrurile, când a fost convins că 
eram cinstit şi serios; aşadar, am deplina lui încuviinţare de 
a pleca mâine dimineaţă. Plec destul de devreme ca să fiu 
nu numai în afara oraşului, ci să nu mai pot auzi nici 
clopotele, când preacredincioşii se vor duce la biserică. 

Helena se gândi la acest proiect şi îl găsi bun. Deoarece 
domnul Crisparkle îl aproba, şi ea va face la fel; Helena 
proceda însă aşa din principiu, considerându-l în mintea ei 
bun, un proiect sănătos, care denota un efort sincer şi o 
vădită strădanie de autocorijare. Era cât pe aci să-l 
compătimească, bietul băiat, pentru că urma să plece 
singur tocmai de marea sărbătoare a Crăciunului, dar îşi 
dădu seama că în această situaţie ar fi mai bine să-l 
încurajeze. Şi îl încurajă. 

Are să-i scrie el oare? 

Are să-i scrie din două în două zile şi îi va povesti toate 
peripeţiile. 

Şi-a trimis înainte bagajul? 


— Nu, dragă Helena. Călătoresc ca un pelerin, cu traistă 
şi toiag. Traista mea - sau raniţa - e făcută, nu trebuie 
decât să o încătărămez; iată colea şi toiagul. 

I-l înmână. Ea făcu aceeaşi observaţie ca şi domnul 
Crisparkle, că e prea greu, şi-i dădu înapoi bastonul, 
întrebându-l din ce lemn e confecţionat. Din esenţă tare? 

Până în clipa aceea Neville fusese extrem de bine dispus. 
Poate faptul că şi-a expus planul în faţa sorei sale, şi că a 
trebuit să i-l prezinte în culori cât mai vii, l-a înviorat. Şi 
lucrul odată făcut cu succes a fost urmat, poate, de o 
reacţie psihică. In orice caz, la căderea înserării, când 
luminile oraşului începuseră să răsară deodată înaintea lor, 
părea tot mai deprimat. 

— Tare aş vrea să nu merg la masa aceea, Helena. 

— Dragă Neville, crezi că merită să te frămânţi din 
pricina asta? Gândeşte-te ce repede o să treacă. 

— Ce repede o să treacă? repetă, posomorât. Da, dar nu- 
mi place deloc. 

S-ar putea să fie momente stânjenitoare, îi explicase ea 
veselă, dar nu vor dura decât clipe. Era destul de sigur pe 
sine. 

— Aș dori să fiu la fel de sigur de orice aşa cum sunt sigur 
de mine, îi răspunse. 

— Cât de ciudat vorbeşti, dragă. Ce vrei să spui? 

— Helena, nu ştiu. Tot ce ştiu este că nu-mi place masa 
asta. Ce apăsare funestă simt în aer, ciudat! 

Ea îi atrase atenţia asupra norilor arămii îngrămădiţi 
dincolo de râu şi îi spuse că se iscase vântul. 

Abia dacă îi mai spuse vreun cuvânt până îşi luă rămas 
bun de la ea, la poarta de la Casa Maicilor. 

Helena nu intră numaidecât după ce se despărţiră, ci 
rămase locului privindu-l cum se depărtează pe stradă. 

De două ori trecu pragul porţii lui Jasper, dar nu-i venea 
să intre. In cele din urmă orologiul de la catedrală bătu un 
sfert. Neville se întoarse pe călcâie şi se grăbi să se ducă 
înăuntru. 

Astfel, urcă el treptele care duceau la poarta cu boltă. 


Edwin Drood petrecuse o zi în singurătate. Ceva de o 
însemnătate mai profundă decât şi-ar fi închipuit se 
detaşase din viaţa lui, şi în liniştea încăperii, noaptea 
trecută, plânsese. 

Deşi imaginea domnişoarei Landless mai stăruia în 
adâncul minţii lui, micuța făptură, drăguță şi afectuoasă, pe 
care o găsise mai hotărâtă şi mai înţeleaptă decât ar fi 
bănuit, continua să ocupe un loc temeinic în inima lui. Se 
gândea cu oarecare neîncredere că ar fi fost demn de ea. 
Oare ce ar fi putut însemna unul pentru celălalt, dacă el ar 
fi fost mai serios în ultima vreme, dacă ar fi preţuit-o mai 
mult, dacă în loc să-şi fi acceptat destinul ca pe un fel de 
moştenire de fapt, ar fi studiat calea cea mai dreaptă de 
cunoaştere şi îmbunătăţire a vieţii lui? Cu toate acestea, în 
pofida unei puternice suferinţe sufleteşti, orgoliul şi 
capriciul tinereţii păstrau în adâncul minţii lui chipul acela 
frumos al domnişoarei Landless. 

Ce curios îl privise Rosa când s-au despărţit la poartă. 
Voia cumva oare să dea de înţeles că pătrunsese dincolo de 
suprafaţa gândurilor lui, ajungând până în cutele lor cele 
mai tâăinuite? Greu de crezut, pentru că era o căutătură 
mirată, scrutătoare; hotări că nu izbutea să o înţeleagă 
oricât de expresivă ar fi fost. 

Deoarece nu aştepta acum decât sosirea domnului 
Grewgious şi avea să pornească la drum de îndată ce dădea 
ochii cu el, plecă agale să-şi ia rămas bun de la vechiul oraş 
şi împrejurimile lui. lşi aminti de vremea când Rosa 
împreună cu el se plimbau prin preajmă, nişte copilandri 
încă, pătrunşi de demnitatea pe care le-o conferea 
angajamentul unuia faţă de celălalt. 

„Bieţii copii!” gândi el, cu o tristeţe plină de compasiune. 

Observând că i-a stat ceasul, intră în prăvălia unui 
bijutier ca să i-l întoarcă şi să i-l pună la punct. 

Bijutierul deschise vorba în legătură cu o brățară, pe 
care îi ceru voie să i-o arate, cu un aer indiferent şi cât se 
poate de dezinteresat. Ar veni de minune (spuse el) unei 
mirese tinere, mai ales dacă aceasta este de o frumuseţe 


delicată. Băgând de seamă că brăţara nu atrăsese decât o 
privire rece, bijutierul îl pofiti să se uite la un suport cu inele 
pentru domni. 

— Iată un gen de inel plin de distincţie, remarcă el, care 
domnilor le place îndeosebi să-l cumpere, atunci când îşi 
schimbă condiţia. Un inel de o mare frumuseţe, cu data 
căsătoriei gravată înăuntru; mai mulţi domni l-au preferat 
faţă de toate celelalte verighete. 

Edwin privi inelele cu aceeaşi răceală ca şi brăţara, 
spunând celui care îl ispitea că nu poartă alte bijuterii în 
afară de ceasul cu lanţ rămas de la tatăl său, şi acul de la 
cămaşă. 

— Ştiam acest lucru, răspunse bijutierul, pentru că 
domnul Jasper a trecut pe aici deunăzi ca să-i pun geamul 
la ceas, şi de fapt i-am arătat aceste piese şi lui cu 
observaţia că dacă ar fi voit să facă un dar unui domn din 
familie, cu o anumită ocazie specială... Dar mi-a spus, 
zâmbind, că avea în minte inventarul tuturor bijuteriilor pe 
care domnul din familie le poartă, adică, ceasul cu lanţ şi 
acul de la cămaşă. Totuşi, adăugă bijutierul, ceea ce astăzi e 
adevărat nu trebuie să fie neapărat o regulă şi pentru 
viitor... Vă pun ceasul la două şi douăzeci, domnule Drood. 
Ingăduiţi-mi să vă recomand, domnule, să nu-l scăpaţi pe 
Jos. 

Edwin luă ceasul, îl puse la loc şi plecă, spunându-şi în 
sine: 

„Bunul meu Jack! Dacă mi-aş mai face o cută la papion, ar 
socoti că merită să observe şi asta!” 

Se mai plimbă încoace şi încolo, ca să-i treacă timpul 
până la ora mesei. Il se părea că oraşul Cloisterham îl 
dojenea pentru ziua aceea - îi căuta parcă pricină - ca şi 
cum n-a ştiut să o folosească; era însă mai degrabă dus pe 
gânduri decât supărat... 

Edwin se scutură de obişnuita lui nepăsare, urmărind 
melancolic şi stăruind asupra tuturor vestigiilor trecutului 
îndepărtat. 


„Curând voi fi departe, şi poate nu le voi mai vedea 
niciodată”, îşi spuse. „Biată tinereţe! Biată tinereţe!” 

Ziua era pe sfârşite când trecu prin Via călugărilor. Mai 
întârzie pe acolo un ceas bun; auzi şi clopotele de la 
catedrală. 

Amurgise, când dădu cu ochii de o femeie ghemuită la 
pământ, într-un colţ lângă o portiţă. Portiţa aceasta dădea 
într-o alee lăturalnică, nu prea frecventată seara; femeia 
trebuie să fi fost acolo tot timpul cât se plimbase, deşi n-o 
zărise decât abia târziu. 

Porni pe potecă îndreptându-se spre portiţă. La lumina 
unui felinar aflat prin preajmă, băgă de seamă că femeia 
avea o înfăţişare buimacă; îşi sprijinea bărbia zbârcită în 
mâini, cu privirile pironite înainte, fără să clipească, fix, de 
parcă ar fi fost oarbă. 

Ca de obicei binevoitor - clar în astă-seară expansiv, mai 
mult ca oricând - Edwin stătuse de vorbă cu mai toţi copiii 
şi oamenii în vârstă pe care îi întâlnise; imediat se aplecă şi 
vorbi cu această femeie. 

— Sunteţi bolnavă? 

— Nu, drăguță, răspunse, fără să se uite la el, şi fără nicio 
schimbare în ciudăţenia privirii sale oarbe. 

— Sunteţi oarbă? 

— Nu, drăguță. 

— V-aţi rătăcit, n-aveţi unde sta, v-au lăsat puterile? Ce s- 
a-ntâmplat de rămâneţi aici în frig, atâta vreme, fără să vă 
mişcaţi? 

Cu un efort lent, căznit, ea izbuti să-şi adune privirile 
până ce ajunse să şi le îndrepte asupra lui; dar apoi din nou 
i se înceţoşară, straniu, şi femeia începu să tremure. 

El se îndreptă din spate, făcu un pas înapoi şi se uită în 
jos la ea uimit şi speriat totodată, pentru că i se părea că o 
cunoaşte. 

„Doamne Dumnezeule!” îşi spuse în clipa următoare. 
„Aşa arăta şi Jack noaptea aceea”. 

Femeia ridică ochii spre el şi rosti în şoaptă: 


LLA 


— Mi-s slabi bojocii... bojocii mi-s tare bolnavi. Sărmănica 
de mine... am o tuse seacă, auzi cum hârâie! Şi tuşi 
îngrozitor pentru a confirma cele spuse. 

— De unde veniţi? 

— De la Londra, drăguță. (lusea nu-i dădea pace.) 

— Unde vă duceţi? 

— Inapoi la Londra, drăguță. Am venit aici să caut un ac 
în claia cu fân, şi n-am dat de el. Ascultă, drăguță... dă-mi 
trei şilingi şi şase pence şi nu te lua de gânduri din pricina 
mea. Mă-ntorc la Londra pormă şi nu mai fac bucluc 
nimănui. Am nişte treburi... Vai de mine! Tare prost merg 
treburile, tare prost... ah, ce mai timpuri afurisite!... 
da'pân-la urmă tot mai găsesc şi eu câte ceva ca s-o duc de 
azi pe mâine. 

— Bei opiu? 

— Nu, îl fumez, răspunse ea cu greutate, chinuită încă de 
tuse. Dă-mi banii care ţi i-am cerut şi fac ce fac şi plec 
îndărăt la Londra. Şi dacă nu-mi dai trei şilingi şi şase 
pence igzact, atunci mai bine nu-mi da niciun chior. Ei, 
da'dacă mi-oi da trei şilingi şi şase pence, îşi spun cevaşilea. 

El numără banii pe care-i scoase din buzunar şi îi înmână. 
Numaidecât ea îi strânse bine în pumn şi se ridică în 
picioare, cu un râs de satisfacţie ca un croncănit. 

— Domnu' să te binecuvânteze! Ascultă bine, dragă 
dom'le, cum te cheamă, pe numele ăl mic? 

— Edwin. 

— Edwin... Edwin... Edwin... repetă ea, tărăgănând 
cuvântul, ca un om care e pe cale să adoarmă. Apoi deodată 
îl întrebă: Numele ăsta prescurtat e Eddy? 

— Aşa mi se spune uneori, răspunse, îmbujorându-se la 
faţă. 

— Nu cumva o fi aleasa inimii care-ţi spune aşa? îl 
întrebă, chibzuind. 

— De unde să ştiu eu? 

— Păi cum, n-ai pă nimeni la inimă? 

— Pe nimeni. 

Dădu să plece şi din nou rosti: 


— Dumnezeu să te binecuvânteze şi mulţămesc, drăguță! 

— Parcă voiai să-mi spui ceva, adăugă el. Dacă vrei, poţi 
s-o faci. 

— Aşa e, aşa e! Bine, atunci, bucură-te. Fii recunoscător 
că nu te cheamă Ned. 

Se uita atent la ea când o întrebă: 

— De ce? 

— Pentru că-i un nume cu ghinion acum. 

— Cum adică, un nume cu ghinion? 

— Un nume pă care-l paşte primejdia. 

— Există o vorbă, oamenii ameninţaţi trăiesc mult, îi 
spuse cu inima uşoară. 

— Atunci, Ned - ameninţat cum e, oriunde s-ar afla, acum 
când îţi vorbesc, drăguță - are să trăiască o veşnicie! 
replică femeia. 

Se aplecase în faţă ca să-i spună aceste cuvinte la ureche 
cu degetul arătător scuturându-l dinaintea ochilor lui, apoi 
se opinti şi spunând încă un „Domnu' să te binecuvânteze şi 
mulţămesc!” plecă înspre hanul „La doi gologani”. 

Momentul acesta nu fusese prea îmbietor pentru a 
încheia o zi cenuşie, singur într-un loc pustiu, înconjurat de 
vestigii şi ruine ale unor timpuri străvechi, ci mai curând 
putea să-i dea fiori reci. Apucă pe străzi mai bine luminate 
şi luă hotărârea, în mers, să nu pomenească nimic în seara 
aceea despre cele întâmplate, ci numai lui Jack să-i 
povestească (singurul care-i spune Ned) mâine, ca despre o 
coincidenţă bizară. Fireşte, numai ca despre o coincidenţă 
şi nu ca despre ceva care merita să-ţi reaminteşti. 

Totuşi, incidentul îl preocupa mai mult ca alte lucruri 
care ar fi meritat să le ţină minte. Până la ora mesei mai 
trebuia să întârzie; putea să se mai plimbe cale de o milă 
sau cam aşa ceva. Când trecu podul şi apoi o luă pe malul 
apei, cuvintele femeii parcă le auzea purtate de vântul care 
se iscase, le vedea parcă pe cerul sumbru, în apa tulbure, în 
luminile pâlpâitoare ale oraşului. Desluşea întrucâtva ecoul 
lor solemn chiar şi în dan- dangătul melodios al clopotelor 


de la catedrală, care îl făcu să tresară nedumerit până în 
adâncul inimii. Ajunsese în dreptul casei din curtea bisericii. 

Astfel urcă eltreptele care duceau la intrare. 

John Jasper petrecuse o zi în chip mai agreabil şi mai 
vesel decât toţi ceilalţi oaspeţi. Pentru că nu dădea lecţii de 
muzică în perioada sărbătorilor era liber tot timpul, în afara 
slujbelor de la catedrală. Dis-de-dimineaţă umblă prin 
prăvălii ca să cumpere unele mici delicatese care-i plăceau 
nepotului său. Le spunea negustorilor că nepotul lui n-avea 
să rămână multă vreme cu el, de aceea voia să-i facă toate 
poftele. Aceste pregătiri de ospitalitate odată isprăvite, 
trecu pe la domnul Sapsea ca să-l anunţe că scumpul lui 
Ned şi tânărul năbădăios, care locuia la domnul Crisparkle, 
urmau să ia astăzi cina cu el, pentru a pune capăt 
neînţelegerii dintre ei. Domnul Sapsea nu-l privea pe 
tânărul năbădăios cu ochi buni, în niciun caz. Spunea că 
înfăţişarea lui Neville era „neenglezească”, şi odată ce 
domnul Sapsea declara ceva neenglezesc, considera acel 
ceva cufundat pe vecic într-o genune fără fund. 

John Jasper părea sincer necăjit auzindu-l pe domnul 
Sapsea că vorbeşte astfel. Ştia prea bine că domnul Sapsea 
niciodată nu spunea ceva fără un tâlc anume, şi, datorită 
iscusinţei lui subtile, totdeauna avea dreptate. Domnul 
Sapsea (printr-o coincidenţă remarcabilă) era exact de 
această părere. 

Domnul Jasper se afla în ziua aceea într-o admirabilă 
formă în privinţa vocii. În rugăciunea fierbinte înălţată 
pentru a-şi păstra inima aptă să respecte preceptele, el îi 
uimi pe cei prezenţi prin forţa melodică. Niciodată n-a 
cântat piese muzicale mai grele cu atâta dexteritate şi simţ 
armonic aşa cum interpretase în ziua aceea antifoanele. 
Firea lui nervoasă îl îndemna uneori să cam iuţească ritmul 
lucrării; de astă dată însă păstra măsura ireproşabil. 

Aceste efecte se datorau, pesemne, marelui său calm 
spiritual. Cât despre mecanismul coardelor vocale luat în 
sine, acesta era puţin cam plăpând, de aceea purta, atât în 
anteriu, când cânta, cât şi la hainele obişnuite, un fular gros 


de mătase, mare, negru, petrecut uşor pe după gât. Calmul 
lui era atât de remarcabil încât domnul Crisparkle îl 
menţionă când ieşiră împreună de la slujba de vecernie. 

— Trebuie să-ţi mulţumesc, Jasper, pentru plăcerea cu 
care te-am ascultat astăzi. Frumos! Încântător! Cred că n-ai 
fi putut să te depăşeşti astfel, dacă nu erai admirabil de 
echilibrat. 

— Sunt admirabil de echilibrat. 

— Nimic inegal, continuă clericul, cu un gest molcom al 
mâinii. Nimic nesigur, nimic forţat, nimic ocolit, totul 
executat în chip magistral, cu o perfectă stăpânire de sine. 

— Mulţumesc, sper că a fost aşa, dacă nu exagerezi 
cumva. 

— S-ar zice, Jasper, că ai încercat un nou remediu 
împotriva indispoziţiei dumitale trecătoare. 

— Da, într-adevăr? Observaţia nu e inexactă, pentru că 
aşa este. 

— Atunci ţine-te de acest remediu, dragă băiete, mai 
spuse domnul Crisparkle, bătându-l peste umăr prieteneşte 
ca să-l încurajeze, ţine-te de el. 

— Aşa am să şi fac. 

— Te felicit, reluă domnul Crisparkle, ieşind din 
catedrală, te felicit, pentru tot. 

— Mulţumesc, încă o dată. Am să te însoțesc până acasă, 
dacă nu ai nimic împotrivă. Am timp berechet până îmi 
sosesc oaspeţii, şi aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte, care, 
cred, auzindu-le n-o să-ţi displacă. 

— Despre ce e vorba? 

— Ei bine, discutam ieri despre gândurile mele negre. 

Domnul Crisparkle se întunecă la faţă şi scutură din cap 
compătimitor. 

— Am spus atunci, continuă Jasper, că sfaturile dumitale 
vor fi pentru mine un antidot împotriva acelor gânduri 
negre şi ţi-ai exprimat speranţa că o să arunc în foc anumite 
însemnări care le consemnează. 

— Şi tot mai am această speranţă, Jasper. 


— Bazată pe cele mai temeinice motive din lume! Vreau 
să ard jurnalul din acest an la sfârşitul anului. 

— Pentru că dumneata... 

Domnul Crisparkle se dumiri pe deplin chiar de la 
primele cuvinte. 

— Mi-ai ghicit gândurile. Pentru că simt că nu eram în 
apele mele, devenisem trist şi arţăgos, aveam obsesii şi câte 
şi mai câte. Spuneai că exagerez lucrurile, e adevărat. 

Chipul luminos al domnului Crisparkle se lumină şi mai 
mult. 

— Atunci nu puteam observa toate astea, pentru că nu 
eram în apele mele, dar acum mă simt mai bine cu 
sănătatea, fapt pe care-l recunosc cu adevărată plăcere. Da, 
am izbutit să fac un lucru mare din nimica toată - asta-i 
chestiunea. 

— Mă unge la inimă, strigă domnul Crisparkle, când te 
aud astfel! 

— Un om care duce o existenţă monotonă, reluă Jasper, 
cu nervii şi stomacul în neregulă, se sprijină pe o idee până 
îşi pierde simţul măsurii. Aşa s-a întâmplat cu mine în 
chestiunea cu pricina. Aşa că voi lăsa pradă flăcărilor 
mărturiile din viaţa mea, când voi împlini caietul şi voi 
începe un altul cu judecata mai limpede. 

— Cu atât mai bine, zise domnul Crisparkle, oprindu-se la 
scările din faţa casei spre a da mâna cu el, mai bine decât 
aş fi nădăjduit. 

— Dar bineînţeles, rosti Jasper, aveai puţine motive să 
nădăjduieşti că voi urma exemplul dumitale. Dumneata eşti 
totdeauna atent să-ţi păstrezi mintea şi trupul curate 
precum cleştarul - aşa eşti veşnic şi niciodată n-ai să te 
schimbi - pe câtă vreme eu sunt o bălărie nămoloasă, 
solitară şi lâncedă. Totuşi, am biruit această lâncezeală... Să 
aştept aici până afli dacă domnul Neville a pornit spre 
locuinţa mea? Dacă n-a plecat, ne-am putea duce împreună, 
el şi cu mine. 

— Cred, rosti domnul Crisparkle, deschizând cu cheia uşa 
de la intrare, că a ieşit ceva mai devreme, oricum, ştiu că a 


plecat şi îmi închipui că nu s-a întors încă. Dar am să întreb. 
Nu vrei să intri? 

— Mă-aşteaptă musafirii, se scuză Jasper, zâmbind. 

Clericul dispăru şi după câteva clipe se întoarse. După 
cum a bănuit, domnul Neville nu revenise. Într-adevăr, 
acum îşi amintea, domnul Neville spusese că se va duce 
probabil direct la casa din curtea bisericii. 

— Halal gazdă! exclamă Jasper. Oaspeţii ajung acasă 
înaintea mea. Pe ce pui rămăşag că-i găsesc prieteni la 
cataramă? 

— Eu pun rămăşag, sau mai bine zis aş pune, dacă ar 
intra în obiceiurile mele să pariez, replică domnul 
Crisparkle, că musafirii dumitale se vor distra bine astă- 
seară. 

Jasper dădu din cap, râzând şi îi ură noapte bună. 

Făcu drumul înapoi până la poarta catedralei şi se 
îndreptă spre locuinţa lui. Cânta cu glas scăzut şi cu o 
delicată expresivitate, în timp ce-şi vedea de mers. I se 
părea că în seara aceea ar fi fost cu neputinţă să ia o notă 
falsă, că nimic nu putea nici să-l grăbească nici să-l ţină în 
loc. 

Ajungând, aşadar, sub arcada de la intrarea în locuinţa 
sa, se opri o clipă sub streaşina porţii ca să-şi lepede eşarfa 
neagră, mare, pe care o înfăşură pe după braţ. În acest 
scurt răstimp, chipul său se posomori, devenind sever. Dar 
numaidecât se lumină din nou; reîncepu să fredoneze şi o 
luă iarăşi la picior. 

Şi astfel urcă el scările de la intrare. 

Lumina roşietică ardea toată seara, fără întrerupere, la 
ferestrele casei plasate ca un far câtre limita torentului 
vieţii trepidante. Zgomote surde şi zumzetul forfotei de 
oameni treceau câteodată aceste fruntarii şi pătrundeau 
prin lăcaşul solitar, unde mare lucru nu se auzea în afară de 
rafalele zdravene de vânt. Se dezlănţuise o furtună 
năprasnică. 

Curtea catedralei nu era niciodată prea luminată; dar 
pentru că palele puternice de vânt stinseseră numeroase 


felinare (unele fuseseră chiar sfărâmate, iar geamurile 
aruncate, zuruind, la pământ), în seara aceea era 
neobişnuit de sumbră. Întunericul se înteţea şi se învolbura 
din pricina norului de praf stârnit de pe pământ, zburau cât 
colo crenguţe uscate smulse din copaci, şi bucăţi sfârtecate 
din cuiburile ciorilor din vârful turnului. Arborii, şi ei, într- 
atât fremătau şi trosneau, năpădiţi de vârtejul smintit, 
pornind din întuneric, încât păreau în primejdie să fie 
smulşi din rădăcină. Când şi când se auzea câte ceva 
pârâind şi prăvălindu-se la pământ, semn că vreo creangă 
mare cedase la zbuciumul furtunii. 

Rareori, în nopţile de iarnă să se fi abătut un vânt atât de 
năprasnic. Hornurile erau rostogolite în stradă, iar oamenii 
se ţineau de stâlpi şi pe la colţuri, se prindeau unii de alţii 
ca să-şi poată păstra echilibrul. Vijelia în loc să se 
potolească, se înteţea, devenind mai furioasă, până spre 
miezul nopţii, când străzile pustii fură măturate de viforul 
cumplit, clănţănind pretutindeni pe la zăvoarele uşilor, 
zgâlţâind peste tot obloanele, ca şi cum i-ar fi prevenit pe 
oameni să se scoale şi să se ferească dacă nu voiau să le 
cadă tavanul în cap. 

Lumina roşietică mai ardea încă, neîntrerupt. Nimic nu-i 
aşa statornic ca lumina roşietică! 

Toată noaptea vântul a suflat fără zăbavă. Dar dis- de- 
dimineaţă, când licărul zorilor abia dacă putea păli stelele, 
începu să mai scadă. Atunci, ca un monstru rănit de moarte, 
zvârcolindu-se năuc la răstimpuri, se prăvăli, descrescu şi 
când lumina zilei se revărsă deplin, îşi dădu suflarea de pe 
urmă. 

S-a văzut apoi că limbile orologiului de la catedrală au 
fost smulse; tabla de pe acoperiş ridicată, făcută sul şi 
zvârlită în curtea bisericii. Câteva pietre mai fuseseră 
dislocate din vârful turnului. 

Deşi era dimineaţa primei zile de Crăciun, trebuiră să fie 
trimişi lucrători pentru a şti exact proporţiile stricăciunilor 
pricinuite. Cu Durdles în frunte, muncitorii au urcat până 
sus; domnul Tope şi o gloată de gură-cască matinali, se 


adunaseră în preajma locuinţei clericului, şi cu mâna 
streaşină la ochi urmăreau din priviri apariţia acestora în 
vârf. 

Deodată grupul se dădu la o parte, împins de domnul 
Jasper care-şi făcea loc cu mâinile; toate privirile sunt 
coborâte acum la pământ, când acesta îl întrebă în gura 
mare pe domnul Crisparkle, aflat în dreptul unei ferestre 
deschise: 

— Unde-i nepotul meu? 

— N-a fost pe aici. Nu e acasă? 

— Nu. Aseară a făcut o plimbare pe malul râului, 
împreună cu domnul Neville, să privească furtuna, şi nu s-a 
mai întors. Întreabă-l pe domnul Neville! 

— Neville a plecat azi-dimineaţă, în zori. 

— A plecat în zori? Dă-mi voie să intru! Dă-mi voie să 
intru! 

Nimeni nu se mai uita spre turn. Ioate privirile erau 
acum îndreptate spre domnul Jasper, alb ca varul la faţă, 
îmbrăcat sumar, gâfâind şi ţinându-se de grilajul din faţa 
casei clericului. 


CAPITOLUL XV 


ÎVINUIREA 


Neville Landless pornit la drum devreme, mersese cu un 
pas atât de bun, încât, atunci când clopotele de la biserică 
începuseră să bată în Cloisterham pentru slujba de 
dimineaţă, el se şi afla la opt mile depărtare. Fiindcă simţea 
nevoia să ia micul dejun şi fiindcă nu avea cu el decât o 
coajă de pâine, se opri la prima cârciumă, pe care o întâlni 
în drum, să-şi împrospăteze puterile. 

Mugşteriii veniţi pentru gustarea de dimineaţă - doar dacă 
nu erau cumva cai sau vite cornute, specimene pentru care 
fuseseră făcute destule pregătiri, sub formă de apă şi fân - 
erau aşa de puţin obişnuiţi pentru firma „La Carul cu 
coviltir”, încât Neville trebui să aştepte mult şi bine până ce 
carul să se urnească şi să i se aducă ceaiul, pâinea prăjită şi 
jambonul. Între timp Neville luase loc într-o sală cu nisip 
presărat pe jos, întrebându-se cât o să mai treacă, după 
plecarea lui, până când la focul aprins pentru el cu nişte 
găteje umede, şi care mocnea tuşind de zor, avea să se 
poată încălzi omul. 

De fapt, „Lia Carul cu coviltir” era un han rece, pe vârful 
unei coline, unde terenul din faţa uşii, un amestec de noroi 
şi paie, fusese bătătorit de copitele cailor şi de piciorul 
oamenilor, unde o hangiţă arţăgoasă, aşezată la tejghea 
trăgea palme unui copilaş mucos (cu un picior într-un 
ciorap roşu şi cu celălalt desculţ), unde brânza se afla, 
aruncată direct pe o poliţă, în tovărăşia unei feţe de mese 
soioase şi a unui cuţit cu mânerul coclit, într-un soi de barcă 
turnată în fier; unde pâinea cu obraz palid vărsa lacrimi de 
firimituri pentru naufragiul ei într-o altă barcă; unde rufele 
familiei, jumătate spălate, jumătate uscate, duceau o viaţă 
publică zăcând pe ici pe colo; unde tot ce era de băut se 
bea din nişte stacane... aici, te puteai aştepta să dai şi de 
ploşniţe. "Ţinând seama de toate aceste considerente „Carul 
cu coviltir” nu prea îşi respecta făgăduiala înscrisă pe firmă 
de a oferi găzduire bună pentru oameni şi vite. Omului 
nostru însă, în cazul de faţă, nu-i ardea de critică, el se 


înfruptă din tot ce putu căpăta la masă şi porni iarăşi la 
drum după o odihnă mai îndelungată decât ar fi avut 
nevoie. 

Se opri cam la un sfert de milă de han, întrebându-se 
dacă să meargă pe şosea, sau să o apuce pe un drum de 
ţară dintre două şiruri înalte de gard viu, trecând peste un 
povârniş acoperit cu ierburi legănate de vânt, care, ceva 
mai încolo, se vedea bine, dădea din nou în şosea. Se 
hotărâse pentru acesta din urmă şi îl străbatea cu oarecare 
caznă, pentru că urcuşul era abrupt, iar drumul brăzdat de 
făgaşe adânci. 

Se trudea de zor, când băgă de seamă că alţi pietoni 
mergeau în urma lui. Deoarece înaintau cu un pas mai iute 
ca el, se dădu la o parte, rezemându-se pe unul din malurile 
înalte, ca să-i lase să treacă. Dar aceştia se purtau foarte 
ciudat. Doar patru dintre ei trecură mai departe. Ceilalţi 
patru au încetinit mersul, întârziind, ca şi cum ar fu avut 
intenţia să-l urmeze după ce el îşi va relua drumul. Restul 
grupului (vreo jumătate de duzină) făcură calea întoarsă şi 
se îndepărtară repede. 

Neville se uită la cei patru din spate şi la cei patru 
dinaintea lui. 'Toţi îl priveau, drept răspuns. Porni clin nou la 
drum. Cei patru din faţă şi-au reluat şi ei drumul, uitându- 
se mereu înapoi. Cei patru din spate strânseră rândurile. 
Când ieşiră cu toţii din drumeagul îngust, la panta deschisă, 
acoperită cu bălării, aceeaşi ordine de mers era menţinută. 
şi dădea seama că oriincotro ar fi apucat-o, oamenii ăştia, 
fără doar şi poate, îl împresurau. Se opri încercând o ultimă 
probă, dar cu toţii stătură pe loc. 

— De ce vă ţineţi aşa de mine? întrebă el, adresându-se 
tuturor. Nu cumva sunteţi o bandă de hoţi? 

— Nu-i răspundeţi, rosti unul din ei - nu observase care 
anume - staţi liniştiţi mai bine. 

— Staţi liniştiţi? repetă Neville. Care a spus asta? 

Nimeni nu răspunse. 

— lată un sfat bun, oricare din voi, iscoadelor, l-ar fi dat... 
apoi continuă mâniat: Nu voi îngădui să fiu îngrădit de 


patru oameni colo şi patru colo. Vreau să trec şi am să trec 
de cei patru din faţă. 

Toţi se opriră când el rămase locului. 

— Dacă opt oameni, sau patru, sau doi, sar asupra unuia 
singur, adăugă el, devenind şi mai mânios, cel care e singur 
altă şansă n-are decât să-l însemne pe unul din ei. Şi, pe 
Dumnezeul meu, am s-o fac, dacă îmi mai aţineţi calea! 

Ridicând pe umăr bastonul lui greoi şi grăbind pasul, o 
zbughi înainte ca să treacă de cei patru. Cel mai mătăhălos 
şi mai puternic din grup se dădu la o parte din calea lui, îl 
apucă abil şi amândoi se rostogoliră pe jos, dar nu înainte 
ca bastonul greu să se fi abătut binişor asupra lui. 

— Lăsaţi-l! strigă omul ăsta către ceilalţi, cu o voce 
sugrumată, în timp ce se luptau împreună pe iarbă. Trântă 
dreaptă! E ca o fetiţă pe lângă mine şi unde mai pui are şi 
povara aia în spinare. Daţi-i pace. Am eu grijă de el. 

După ce se mai rostogoliră puţin prin iarbă, într-o aprigă 
încăierare, din care pricină amândoi erau mânjiţi de sânge 
pe faţă, omul luă genunchiul din pieptul lui Neville şi se 
ridică zicând. 

— Aşa! Acum doi dintre voi să-l ia unul de-o parte, altul 
de alta. 

Zis şi făcut. 

— Cât despre povestea cu banda de hoţi, dom'le 
Landless, adăugă omul, scuipând puţin sânge şi ştergând de 
pe faţă ceva mai mult, mai vorbim noi pân' la prânz. Nu ne- 
am fi atins de dumneata dacă nu ne sileai. O să te ducem, 
oricum, pe şosea şi acolo o să găseşti destul ajutor 
împotriva hoţilor, dacă ai nevoie... Să-i şteargă unul faţa şi 
să vadă dacă mai e ceva cu el. 

După ce i se curăţă obrazul, Neville recunoscu în cel care 
vorbea pe Joe, vizitiul omnibuzului din Cloisterham, pe care 
nu-l văzuse decât o singură dată, şi anume în ziua sosirii lui. 

— Şi ceea ce-ţi recomand în momentul ăsta este că nu 
vorbeşti, dom'le Landless. Ai să găseşti un prieten care te 
aşteaptă în şosea, plecat înainte pe celălalt drum când ne- 
am împărţit în două, şi ai face mult mai bine dacă n-ai să 


mai spui nimic până nu dai cu ochii de el. Să-mi aducă 
cineva bastonul, şi hai să ne luăm picioarele la spinare. 

De-a dreptul uluit, Neville se uită în jur şi nu mai scoase 
un cuvânt. Mergând între cei doi conducători, care îl ţineau 
la braţ, continuă drumul ca într-un vis. Ajuns în şosea, se 
trezi într-un grup restrâns de oameni - printre aceştia şi cei 
care făcuseră calea întoarsă - iar în mijlocul lor se aflau 
domnul Jasper şi domnul Crisparkle. Cei care-l conduceau 
pe Neville se îndreptară spre cleric; acolo îl lăsară liber, din 
respect pentru domnul Crisparkle. 

— Ce înseamnă toate astea, domnule? strigă Neville. Ce 
s-a întâmplat? Am impresia că mi-am pierdut minţile. 

Grupul se strânse în jurul lui. 

— Unde e nepotul meu? întrebă domnul Jasper pe un ton 
vehement. 

— Unde e nepotul dumneavoastră? repetă Neville. De ce 
mă-ntrebaţi pe mine? 

— Te întreb pe dumneata, replică Jasper, pentru că ai fost 
ultimul cu care s-a întâlnit şi nu mai e de găsit. 

— Nu mai e de găsit? strigă Neville înspăimântat. 

— Stai, stai... interveni domnul Crisparkle. Ingăduie-mi, 
Jasper. Domnule Neville, eşti tulburat, adună-ţi gândurile, 
este foarte important. 

— Voi încerca, domnule, dar simt că iau câmpii. 

— Astă-noapte ai părăsit casa domnului Jasper împreună 
cu Edwin Drood? 

— Da. 

— La ce oră? 

— Să fi fost miezul nopţii? întrebă Neville, ducând mâna 
la cap tulburat cum era, şi făcând apel la Jasper. 

— Intocmai, rosti domnul Crisparkle. Este exact ora de 
care mi-a pomenit domnul Jasper. Aţi coborât împreună 
spre râu. 

— Fără îndoială! Pentru a vedea efectele vântului acolo. 

— Ce-aţi făcut apoi? Cât timp aţi stat acolo? 

— Vreo zece minute, cam atât, nu mai mult. Pe urmă ne- 
am întors la locuinţa dumneavoastră, şi el şi-a luat rămas 


bun de la mine, în poartă. 

— Ţi-a spus că avea de gând să se mai ducă o dată la râu? 

— Nu. Mi-a spus că se duce direct acasă. 

Cei de faţă se uitau unul la altul şi la domnul Crisparkle, 
căruia, domnul Jasper, care îl urmărise tot timpul din priviri 
pe Neville, i se adresă pe un ton scăzut dar desluşit, 
bănuitor: 

— Ce sunt petele acelea pe hainele lui? 

Toţi ochii se îndreptară asupra urmelor de sânge de pe 
îmbrăcămintea sa. 

— Aceleaşi pete sunt şi pe baston! exclamă Jasper, luând 
bastonul din mâna omului care-l ţinea. Ştiu că acest baston 
îi aparţine, l-a luat cu el aseară. Ce înseamnă asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune, ce înseamnă asta, 
Neville? stărui domnul Crisparkle. 

— Omul acesta şi cu mine, rosti Neville, făcând semn 
către ultimul lui adversar, ne-am luptat adineauri pentru 
baston. Şi pe el se pot vedea aceleaşi pete, domnule. Ce 
aveam să-mi închipui când m-am văzut molestat de opt 
oameni. Puteam eu să visez motivul adevărat al purtării lor 
când n-au suflat o vorbă? 

Aceştia recunoscură că au socotit nimerit să tacă din 
gură şi că astfel s-a încins lupta. Totuşi, oamenii care 
asistaseră la această scenă priveau posomorâţi petele de 
sânge uscate din pricina luminii şi a aerului rece. 

— Trebuie să ne întoarcem, Neville, îl îndemnă domnul 
Crisparkle; fireşte, vei fi bucuros să revii pentru a te 
justifica. 

— Fireşte, domnule. 

— Domnul Landless va merge cu mine, mai spuse 
clericul, privind în juru-i. Haide, Neville. 

Porniră, făcând calea întoarsă. Ceilalţi, în afară de unul 
singur, veneau în urmă răsfiraţi, la distanţe diferite. 

Jasper mergea pe partea opusă şi nu părăsi tot drumul 
această poziţie. Tăcea molcom, dar domnul Crisparkle, nu o 
dată, repetă întrebările lui de mai înainte, în vreme ce 
Neville repeta răspunsurile lui de mai înainte; amândoi se 


avântau în a face unele presupuneri lămuritoare. Jasper se 
încăpăţâna să tacă, domnul Crisparkle făcea apel, prin 
gesturi, să ia cât de cât parte la discuţie, fără ca apelul să fi 
adus vreo schimbare în expresia împietrită a chipului său. 
Când se apropiară de oraş, clericul sugeră că ar fi bine să 
treacă întins pe la primar. Jasper încuviinţă din cap, cu 
severitate, dar nu scoase niciun cuvânt până să ajungă în 
cabinetul domnului Sapsea. 

Domnul Sapsea fiind informat de domnul Crisparkle 
despre împrejurările în care doreau să facă o expunere a 
întregii  tărăşenii, domnul Jasper destramă tăcerea 
declarând că avea deplină încredere, din punct de vedere 
uman, în intuiţia domnului Sapsea; că nu exista niciun motiv 
admisibil pentru ca nepotul lui să fi dispărut subit, doar 
dacă domnul Sapsea putea desluşi vreunul, şi atunci el se 
va supune. De asemenea, că nu exista nicio posibilitate ca 
Edwin să se fi întors la râu şi din întâmplare să se fi înecat, 
doar dacă acest lucru nu-i părea cumva domnului Sapsea 
probabil, şi atunci el iarăşi se va supune. Se spălă pe mâini 
cât putu mai bine de orice bănuială oribilă, doar dacă nu 
cumva i-ar apărea domnului Sapsea că unele din ele ar fi 
inseparabile de ultima persoană cu care s-a întâlnit nepotul 
său înaintea dispariţiei (anterior, cei doi nu fuseseră în 
termeni buni), şi atunci, încă o dată, el se va supune. Că, din 
pricina stării lui sufleteşti, hărțuit de îndoieli cum era şi 
chinuit de temeri lugubre, nu se putea pune prea mare 
temei pe el - pe domnul Sapsea, însă, da. 

Domnul Sapsea îşi exprimă părerea că istoria aceasta se 
prezenta sub un aspect sumbru. Pe scurt (şi îşi pironi ochii 
pe chipul lui Neville), tânărul n-avea nimic englezesc în 
înfăţişare. Pornind de la acest punct esenţial, domnul 
Sapsea se împotmoli într-un labirint de aberaţii şi mai 
încâlcite decât te-ai fi aşteptat ca până şi un primar să fie în 
stare să se amuze spunându-le, din care ieşi cu strălucita 
descoperire că a răpi viaţa unui semen de-al tău, însemna 
să răpeşti ceva ce nu-ţi aparţine. Şovăia dacă să emită sau 
nu, fără întârziere, un mandat de întemniţare pentru 


Neville Landless, cunoscând bănuielile grave care planau 
asupra lui. Ar fi procedat poate în consecinţă, dacă nu se 
împotrivea cu înverşunare clericul, intervenind în favoarea 
rămânerii tânărului în casa lui, şi obligându-se să-l aducă, 
oricând i se va cere, cu propriile lui mâini. 

Domnul Jasper se ridică atunci şi spuse că după cum 
înţelegea el, domnul Sapsea sugera să se dragheze râul, şi 
să se scotocească minuţios malurile, să se trimită amănunte 
asupra dispariţiei lui Edwin Drood în toate localităţile 
învecinate, iar la Londra să se răspândească în lung şi-n lat 
afişe şi anunţuri, în care Edwin Drood să fie implorat ca, 
orice motiv necunoscut ar fi avut să părăsească societatea 
şi casa unchiului său, să aibă milă de durerea, jalea şi 
năpasta ce s-a abătut asupra acestei rude care-l iubeşte, şi 
să-i dea de veste, într-un fel sau altul, că se află încă în 
viaţă. 

Domnul Sapsea afirmă că era exact ceea ce voia să spună 
el, că fusese perfect înţeles (deşi nu rostise o iotă despre 
aşa ceva), şi au fost luate numaidecât măsuri în acest sens. 

Ar fi greu de a hotărî care era mai copleşit de oroare şi 
nedumerire - Neville Landless sau John Jasper. Doar că 
poziţia lui Jasper îl silea să aibă o atitudine activă, pe când 
aceea a lui Neville îl silea pe acesta să fie pasiv - altă 
deosebire nu exista. Fiecare era doborât la pământ, distrus. 

Odată cu primele licăriri de lumină, a doua zi dis- de- 
dimineaţă, lucrătorii erau la treabă pe râu, şi alţi oameni - 
majoritatea veniţi de bună voie să dea o mână de ajutor - 
cercetau malurile. 

Au continuat să caute de-a lungul întregii zile, pe apă, cu 
barca şi prăjina, cu draga şi plasa, pe ţărmul numai potmol 
şi băltoace, în cizme până peste genunchi, cu toporişca, 
sapa, frânghii, câini, şi câte şi mai câte. Chiar noaptea râul 
era presărat cu felinare şi focuri fantomatice. Prin coturi 
mai îndepărtate, scăldate de ape în vremea fluxului, pâlcuri 
de paznici ciuleau urechile la clipocitul curentului, căutând 
din ochi peste tot, nu cumva râul o purta cine ştie ce 
povară. Pe drumeagurile bolovănoase din preajma mării 


care răsăreau în zare şi prin punctele singuratice unde se 
ivea vreo bulboană, apăreau fanarele pâlpâind ciudat şi 
siluete de oameni cu îmbrăcăminte groasă. 

Din nou revărsatul zorilor, dar nici urmă de Edwin Drood 
sub soare. 

Toată ziua următoare iarăşi a continuat căutarea. 

John Jasper se tăbârcea cu chiu şi vai când în barcă sau 
luntre, când pe țărm printre sălcii, iar în locurile mai joase 
înfundându-se prin nămol ori poticnindu-se de ţăruşi şi 
bolovani colţuroşi - pe unde jaloanele indicând nivelul apei 
şi umbrele de făpturi stranii păreau nişte iazme. 

Dar degeaba, nici urmă de Edwin Drood sub soare. 

Stabilind paza peste noapte, din nou, aşa încât să rămână 
un ochi de veghe la orice schimbare de maree, Jasper se 
duse acasă istovit. Ciufulit şi în neorânduială, mânjit de 
noroi, care se uscase pe el, cu hainele zdrenţuite, se trânti 
în fotoliul lui, când domnul Grewgious îi apăru dinainte. 

— Ciudate veşti! exclamă domnul Grewgious. 

— Ciudate şi groaznice. 

Jasper se mulţumise, spunând aceste cuvinte, să înalțe 
ochii greoi; apoi îi cobori din nou, lăsându-se pe o parte, în 
fotoliu, frânt de oboseală. 

Domnul Grewgious îşi netezi creştetul capului şi fruntea, 
şi rămase în picioare, privind focul. 

— Cum se simte pupila dumitale? întrebă Jasper, după un 
timp, cu o voce stinsă, obosită. 

— Biata fetiţă! Îţi poţi închipui în ce hal am găsit-o. 

— Ai văzut-o pe sora lui? întrebă din nou Jasper, 

— A cui? 

Tonul tăios al acestei contraîntrebări, modul molcom şi 
plin de răceală în care domnul Grewgious, atunci când o 
puse, îşi desprinse ochii de la foc îndreptându-i pe chipul lui 
Jasper, în orice altă situaţie l-ar fi exasperat. 

Dar în starea lui, deprimat şi sleit de puteri, Jasper 
deschise doar ochii, spunând: 

— Sora tânărului suspect. 


— ÎL socoteşti suspect, într-adevăr? întrebă domnul 
Grewgious. 

— Nu ştiu ce să cred. Nu pot lua o hotărâre. 

— Nici eu, rosti domnul Grewgious. Dar cum ai vorbit 
despre el spunând „tânărul suspect”, am crezut că ţi-ai 
făcut o părere... Chiar acum m-am despărţit de domnişoara 
Landless. 

— In ce stare e? 

— Nici nu vrea să audă de vreo bănuială, are o încredere 
neţărmurită în fratele ei. 

— Biata fată! 

— Oricum, continuă domnul Grewgious, nu despre ea am 
venit să vorbesc, ci de pupila mea. Am să-ţi fac o 
comunicare care te va surprinde. Pe mine, cel puţin m-a 
surprins. 

Jasper, cu un oftat ca un geamăt, se întoarse abătut în jilţ. 

— Să las mai bine pe mâine? glăsui domnul Grewgious. 
Nu uita, te-am prevenit că am impresia că o să te surprindă. 

O expresie de atenţie vie şi concentrare apăru în ochii lui 
John Jasper când şi-i îndreptă asupra domnului Grewgious; 
acesta se netezi din nou pe cap, din nou uitându-se la foc - 
de astă dată cu buzele strânse, având un aer hotărât. 

— Despre ce e vorba? întrebă Jasper, ridicându-se în jilţ. 

— Desigur, rosti domnul Grewgious cu o încetineală 
provocatoare ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, cu ochii ţintă la 
foc, trebuia să fi ştiut mai devreme; Rosa mi-a dat să 
înţeleg, dar eu sunt un om prea dintr-o bucată, încât ideea 
asta nu mi-a venit. Am luat lucrurile drept bune. 

— Dar despre ce e vorba? mai întrebă o dată Jasper. 

Domnul Grewgious deschizând şi închizând palmele 
alternativ, de parcă şi le-ar fi încălzit la foc, şi uitându-se 
pieziş la domnul Jasper, fără a schimba direcţia privirii după 
aceea, se hotări să răspundă. 

— Perechea aceasta de tineri... tânărul dispărut şi 
domnişoara Rosa, pupila mea, deşi de atâta vreme logodiţi, 
şi acceptând de atâta vreme logodna, la un pas de 
căsătorie... 


Domnul Grewgious avea în faţa sa un chip palid, cu ochii 
holbaţi, cu buzele albe şi tremurătoare, stând în fotoliu; 
văzu două mâini pline de noroi prinzându-se de braţele 
jilţului. Dar din pricina mâinilor era cât pe aci să nu vadă 
chipul. 

— Această tânără pereche a ajuns treptat să descopere 
(de ambele părţi cam în aceeaşi măsură, cred) că ar fi mai 
bine şi mai fericiţi, acum şi în viitor, trăind ca buni prieteni, 
sau mai de grabă ca frate şi soră, decât ca soţ şi soţie. 

Domnul Grewgious văzu apărând pe chipul de plumb din 
jilţ broboane de sudoare groaznice, ca de oţel. 

— Tânăra pereche a luat până la urmă hotărârea 
sănătoasă de a-şi împărtăşi descoperirea, deschis, logic şi 
cu duioşie. S-au întâlnit în acest scop şi după câteva cuvinte 
nevinovate şi generoase au căzut de acord să rupă 
legăturile care existau între ei definitiv şi pentru totdeauna. 

Domnul Grewgious văzu un fel de nălucă dând să se 
scoale din jilţ, cu gura căscată şi mâinile întinse spre spătar. 

— Unul din cei doi tineri, şi anume nepotul dumitale, 
temându-se, totuşi, ca nu cumva, în afecțiunea dumitale 
delicată faţă de el, să fii crunt dezamăgit de o schimbare 
atât de mare în viitorul lui, s-a abținut câteva zile de a-ţi 
spune secretul şi a lăsat pe seama mea să ţi-l dezvălui, când 
o să viu să stau de vorbă cu dumneata, iar el va fi plecat. 
Acum stau de vorbă cu dumneata, iar el e plecat. 

Domnul Grewgious văzu năluca răsturnându-şi capul pe 
spate, apucându-se cu mâinile de păr şi zvârcolindu-se. 

— Iată, ţi-am spus tot ce-am avut de spus, în afară doar 
că tânăra pereche s-a despărţit, cu fermitate, deşi nu fără 
să verse lacrimi de durere, chiar în seara când i-ai văzut 
pentru ultima oară împreună. 

Domnul Grewgious auzi un țipăt îngrozitor, şi nu mai 
văzu năluca nici stând jos, nici în picioare - nu văzu altceva 
decât nişte haine, rupte şi pline de noroi, grămadă pe 
duşumea. 

Fără să-şi schimbe atitudinea nici chiar atunci, el 
desfăcea şi strângea palmele ca să şi le încălzească, şi se 


uita într-acolo, pe jos. 


CAPITOLUL XVI 


DEVOTAI CU TRUP SI SUFLET 


Când John Jasper îşi reveni după acea criză sau leşin, se 
văzu înconjurat de domnul şi doamna Iope, pe care 
oaspetele său îi chemase anume. 

Musafirul său, cu înfăţişarea lui de om cioplit în lemn, 
stătea ţeapăn în jilţ, cu mâinile pe genunchi, aşteptând să-şi 
fi revenit. 

— Aşa! Acum vă e bine, domnule, rosti doamna Iope, cu 
ochii în lacrimi. Eraţi de-a dreptul la capătul puterilor şi nici 
nu-i de mirare. 

— Omul, spuse domnul Grewgious, de parcă ar fi 
reprodus o lecţie învățată pe de rost, nu se poate lipsi de 
somn, cu mintea crunt chinuită, iar trupul frânt de 
oboseală, fără să se simtă de-a dreptul extenuat. 

— Mă tem că v-aţi alarmat din pricina mea, se scuză 
Jasper cu glas stins, după ce a fost ajutat să se aşeze în 
fotoliu. 

—  Câtuşi de puţin, mulţumesc, răspunse domnul 
Grewgious. 

— Sunteţi prea amabil. 

— Câtuşi de puţin, mulţumesc, repetă domnul Grewgious. 

— Ar trebui să serviţi puţin vin, domnule, spuse doamna 
Tope, şi din aspicul pregătit pentru dumneavoastră şi de 
care nici nu v-aţi atins la prânz, cu toate că v-am prevenit 
de ce o să se-ntâmple, ştiţi foarte bine, dar n-aţi luat micul 
dejun; ar trebui să gustaţi o aripă din pasărea aceea friptă, 
pe care de vreo douăzeci de ori, nu o dată, am tot pus-o iar 
pe foc. În cinci minute am şi adus totul pe masă, şi domnul 
acesta cumsecade are să vrea să vă asiste. 

Domnul cumsecade răspunse cu o pufnitură, care putea 
să însemne că vrea, ori nu, orice altceva sau nimic, ceea ce 
doamnei 'Tope i s-ar fi părut o parascovenie dacă nu era atât 
de ocupată cu aşezatul mesei. 

— O să serveşti ceva împreună cu mine? întrebă Jasper, 
când se aşternu faţa de masă. 


— N-aş mai putea înghiţi nici măcar o îmbucătură, 
mulţumesc, răspunse domnul Grewgious. 

Jasper mâncă şi bău aproape cu lăcomie. Modul grăbit în 
care făcea acest lucru trăda nepăsarea vădită pentru gustul 
celor servite - se vedea că mânca şi bea spre a prinde 
puteri noi ca să preîntâmpine încă un eventual leşin, şi prea 
puţin pentru plăcerea de a mânca. 

In acest timp, domnul Grewgious rămase aşezat, ţeapăn, 
fără nicio expresie pe chip. Avea doar un aer de protest, de 
o netulburată politeţe, de parcă ar fi vrut să spună, drept 
răspuns unei invitaţii la vorbă: „N-aş putea găsi nici cea mai 
mică observaţie de făcut, niciun cuvânt de zis asupra 
vreunui subiect oarecare, mulţumesc”. 

— Ştii, reluă Jasper, după ce dădu la o parte farfuria şi 
paharul, stând câteva minute pe gânduri, ştii că desluşesc o 
picătură de mângâiere în comunicarea făcută de dumneata 
şi care m-a uimit într-atât? 

— Serios? replică domnul Grewgious, adăugând destul de 
limpede, deşi nu cu glas tare: „Mie nu mi se pare, 
mulţumesc!” 

— Revenindu-mi după şocul suferit când am aflat despre 
nepotul meu drag o veste atât de neaşteptată, care a năruit 
toate castelele din Spania, clădite de mine pentru el, şi 
după ce am avut răgazul să mai reflectez, da, am ajuns la 
această concluzie. 

— Aş fi bucuros să pot strânge firimiturile astea... rosti 
domnul Grewgious, cu răceală. 

— Există sau nu există - dacă socoteşti că mă înşel, 
spune-mi, ca să-mi curm suferinţa - există sau nu speranţa 
că nepotul meu, trezindu-se în această nouă postură şi fiind 
foarte mişcat de povara grea care îl apăsa pe umeri, dat 
fiind că trebuia să ofere explicaţii în stânga şi în dreapta, să 
fi căutat să înlăture această povară, fugind? 

— Se prea poate să se fi întâmplat aşa ceva, zise domnul 
Grewgious, meditând. 

— Aşa ceva s-a şi întâmplat. Am citit despre cazuri în care 
unii oameni, decât să dea piept cu neprevăzutul şi să 


trebuiască să se justifice, îşi luau tălpăşiţa şi multă vreme 
nu se mai auzea nimic despre ei. 

— Cred că s-au petrecut asemenea lucruri, rosti domnul 
Grewgious, meditând încă. 

— Când nu aveam şi nu puteam avea nicio bănuială, 
continuă Jasper, urmând aprig această nou pistă, că bietul 
meu băiat dispărut să se fi ferit de mine - şi mai cu seamă 
fiind vorba de o chestiune atât de importantă cum e aceasta 
- ce rază de lumină a fost pentru mine în bezna unui cer 
fără stele!? Când presupuneam, viitoarea soţie fiind aici, că 
însurătoarea lui era atât de aproape, de unde să-mi fi 
închipuit eu că are să lase totul baltă şi o să plece, într-un 
mod atât de inexplicabil, de capricios şi de crud? Acum însă, 
când ştiu ceea ce mi-ai spus, oare nu există o fisură cât de 
mică prin care ziua să pătrundă? Presupunând că Edwin a 
plecat de bună voie, nu devine oare dispariţia lui mai 
explicabilă şi totodată mai puţin crudă? Faptul că a terminat 
cu pupila dumitale este în sine oarecum o justificare a 
plecării lui. Asta în definitiv nu face misterioasa lui 
dispariţie mai puţin crâncenă pentru mine; dar pe ea o 
scuteşte de un chin nemilos. 

Domnul Grewgious nu putea decât să fie de acord. 

— Chiar şi în privinţa mea, adăugă Jasper, mergând pe 
acelaşi fir, cu o înfocare plină de speranţă, el ştia că ai să vii 
la mine, ştia că fuseseşi însărcinat să-mi spui ceea ce mi-ai 
spus. Dacă îndeplinindu-ţi misiunea ai izbutit să faci să 
apară în mintea mea buimăcită un nou lanţ de gânduri, în 
mod logic decurge de aici că din aceste premise Edwin a 
putut prevedea concluziile pe care eu le voi trage. De bună 
seamă el le-a prevăzut, şi atunci chiar şi cruzimea faţă de 
mine... în fond cine sunt eu?... John Jasper! un profesor de 
muzică... - dispare!... 

Incă o dată, domnul Grewgious nu putea decât să fie de 
acord. 

— Am avut bănuieli, bănuieli îngrozitoare, spuse Jasper, 
dar destăinuirea dumitale, oricât de copleşitoare a fost la 
început, prin care mi-ai adus la cunoştinţă că băiatul pe 


care-l iubesc atât se ferea de mine, ceea ce m-ar fi putut 
dezamăgi, aprinde flacăra speranţei în sufletul meu. 
Dezvăluindu-ţi-o, dumneata n-o stingi, ci vei admite că-i o 
speranţă cugetată. Incep să cred că e posibil (aici îşi 
împreună mâinile) să fi dispărut dintre noi de bună voie, şi 
că poate mai trăieşte şi e sănătos. 

Domnul Crisparkle intră în odaie tocmai în clipa aceea. 
Jasper repetă şi pentru el. 

— Incep să cred că e posibil să fi dispărut de bunăvoie şi 
poate mai trăieşte şi e sănătos. 

Luându-şi un scaun, domnul Crisparkle zise: 

— Cum aşa? 

Domnul Jasper repetă argumentele pe care tocmai le 
expusese. Chiar dacă erau mai puţin plauzibile decât în 
realitate, bunul cleric ar fi fost pregătit să le accepte, din 
dorinţa de a-l dezvinovăţi pe nefericitul lui elev. Dar şi el 
acorda mare însemnătate dispariţiei tânărului, deoarece cu 
puţin înainte de dispariţie acesta se pusese într-o situaţie 
nouă şi stânjenitoare faţă de toţi cei care-i cunoşteau 
proiectele şi afacerile. Faptul acesta, avea impresia, 
prezenta chestiunea într-o lumină nouă. 

— l-am declarat domnului Sapsea când ne-am prezentat 
la el, zise Jasper (şi într-adevăr aşa era), că între cei doi 
tineri nu avusese loc nicio ceartă sau neînțelegere cu ocazia 
ultimei lor întâlniri. Ştim cu toţii că prima lor întâlnire a fost 
departe de a fi prietenoasă, dar totul a decurs în linişte şi 
pace când s-au întâlnit ultima oară la mine acasă. Copilul 
meu drag nu prea era în apele lui, părea deprimat - am 
băgat de seamă asta - şi de aceea sunt silit să stărui mai 
mult asupra acestei împrejurări, acum când ştiu că avea un 
motiv anume de a fi deprimat, de altfel motivul care poate l- 
a împins să plece. 

— Dea Domnul să fie aşa? exclamă domnul Crisparkle. 

— Dea Domnul să fie aşa! repetă Jasper. Dumneata ştii - 
să audă şi domnul Grewgious - că aveam păreri 
preconcepute în legătură cu domnul Neville Landless, 
provocate de ieşirea lui violentă de la prima întâlnire. Ştii 


că am venit la dumneata extrem de speriat pentru nepotul 
meu drag, din pricina furiei lui nebuneşti. Ştii că am şi notat 
în jurnalul meu şi ţi-am arătat pasajul unde spuneam că am 
presimţiri negre relativ la el. Domnul Grewgious se cade să 
fie pus la curent cu privire la întreaga poveste. El nu 
trebuie, dintr-o omisiune de-a mea, să cunoască lucrurile 
doar parţial şi să rămână străin de restul. Aş vrea să fie atât 
de bun să înţeleagă anume că înştiinţarea pe care mi-a 
adus-o a avut o înrâurire fericită asupra mea, în ciuda 
faptului că eram, înainte ca întâmplarea misterioasă să se fi 
petrecut, foarte pornit împotriva tânărului Landless. 

Acest mod loial de a vorbi la tulburat mult pe cleric. 
Simţea că el nu se purtase la fel de deschis. lIşi făcea 
mustrări că păstrase atâta vreme tăcerea asupra a două 
puncte: al doilea acces de mânie din partea lui Neville 
împotriva lui Edwin, şi gelozia pătimaşă, despre care ştia cu 
certitudine, aprinsă în inima lui Neville împotriva acestuia. 
Era convins de nevinovăția lui Neville, care n-avea niciun 
amestec în legătură cu dispariţia aceasta hâdă, şi totuşi 
atâtea fapte mărunte se împleteau laolaltă, năpăstuindu-l, 
încât se temea să mai adauge şi altele la greutatea lor care 
mereu sporea. Clericul era unul din oamenii cei mai loiali, 
dar cântărea în minte, perpelindu-se, dacă a face cunoscut 
de bună voie aceste două fărâme de adevăr, acum, n-ar 
însemna cumva să însăileze laolaltă minciuna în locul 
adevărului. 

Acum, avea totuşi un exemplu în faţa lui. Nu mai pregetă, 
adresându-se domnului Grewgious ca unuia care căpătase o 
anume autoritate prin dezvăluirea făcută asupra misterului 
(domnul Grewgious devenise din cale-afară de dintr-o 
bucată când se trezi în această situaţie neaşteptată), 
domnul Crisparkle supuse mărturia sa simțului strict de 
justeţe al domnului Jasper, şi, exprimându-şi încrederea 
absolută în completa nevinovăție a elevului său, care mai 
curând sau mai târziu trebuia să iasă basma curată de orice 
bănuială, declară că încrederea sa în domnul Neville era 
întemeiată, deşi recunoştea confidenţial că avea un 


temperament înflăcărat şi irascibil, foarte pornit împotriva 
nepotului domnului Jasper, datorită presupunerii lui 
romanţioase că se îndrăgostise tot de domnişoara Rosa. 

Fericita reacţie manifestată de domnul Jasper a rezistat 
chiar şi în faţa acestei declaraţii neaşteptate. Îl făcu să 
pălească, dar repetă că avea să se cramponeze de nădejdea 
inspirată de domnul Grewgious, și că, în cazul când nu se va 
da de urma nepotului său drag, și astfel să se ajungă la 
deducţia că i s-ar fi făcut de petrecanie, el va rămâne 
convins, până în pânzele albe, că Edwin fugise de bună voie. 

Domnul Crisparkle, plecând de la această convorbire 
foarte neliniştit încă şi foarte preocupat de soarta tânărului 
pe care îl ţinea în casa lui ca pe un fel de prizonier, purcese 
la o plimbare nocturnă memorabilă. 

Porni spre stăvilarul din Cloisterham. 

Deseori se ducea într-acolo, prin urmare nu era nimic 
deosebit în faptul că paşii îl purtară în direcţia aceea. Dar 
fiind atât de cufundat în gânduri asta îl împiedică să-şi 
fixeze vreun plan de plimbare, sau să acorde atenţie 
locurilor pe unde trecea, aşa că îşi dădu seama că se află în 
preajma stăvilarului mai întâi după zgomotul apei în cădere, 
la câţiva paşi de el. 

„Cum am ajuns oare aici?!” a fost primul său gând, 
oprindu-se. 

„De ce am venit aici?!” a fost al doilea. 

Apoi rămase ascultând atent clipocitul apei. Un pasaj 
obişnuit din lecturile lui, despre glasuri venind din văzduh 
care silabisesc nume de oameni, îi impresionă atât de subit 
auzul, încât făcu un semn cu mâna ca să se ferească, de 
parcă era tangibil. 

Stelele luceau pe cer. 

Stăvilarul se afla la două mile bune deasupra locului unde 
cei doi tineri veniseră să privească furtuna. Aici nu fuseseră 
făcute investigaţii, deoarece curentul era iute şi puternic în 
noaptea acea din ajunul Crăciunului, iar regiunea, unde cel 
mai probabil s-ar fi putut descoperi un cadavru, dacă se 
petrecuse cumva un accident fatal în asemenea împrejurări, 


VW 


se afla - fie că accidentul se întâmplase în timpul fluxului ori 
al refluxului - între locul acela şi mare. 

Apa trecea peste stăvilar cu freamătul ei obişnuit, în acea 
noapte rece şi înstelată. Mare lucru nu se prea vedea, totuşi 
domnul Crisparkle avu senzaţia ciudată că ceva nefiresc 
stăruie prin partea locului. 

Vorbea cu sine însuşi: 

„Ce să fie? Unde să fie? la să văd? Cărui simţ se 
adresează această senzaţie?” 

Dar niciun simţ nu-i semnala vreo percepţie nefirească. 
Din nou ascultă şi prinse iarăşi în auz trecerea apei peste 
stăvilar, freamătul obişnuit, în noaptea aceea rece şi 
înstelată. 

Ştiind foarte bine că misterul de care mintea îi era 
frământată ar fi putut să confere, în sine, acestui loc o 
atmosferă stranie, căuta să-şi limpezească ochii săi 
pătrunzători. Se apropie de stăvilar şi privi atent la 
binecunoscutul eşafodaj de stâlpi şi lemnărie. Nu i se păru 
nimic neobişnuit. Dar hotări să revină şi a doua zi dis-de- 
dimineaţă. 

In somnul lui pe apucate, a visat toată noaptea numai 
despre stăvilar. 

Se întoarse acolo odată cu răsăritul soarelui. Era o 
dimineaţă cu cer senin dar friguroasă. Priveliştea din faţa 
lui, aflat în acelaşi loc unde se găsise noaptea trecută, se 
putea desluşi până în cele mai mici amănunte. Privi atent în 
juru-i câteva minute şi era cât pe aci să se uite în altă parte, 
când ochii îi fură atraşi într-un punct anume. 

Se întoarse cu spatele la stăvilar şi scrută până în înaltul 
cerului, departe, şi peste tot pe pământ, apoi din nou se uită 
spre acel punct. Mereu îi atrăgea atenţia ceva; numaidecât 
se concentră cu toată puterea ochilor lui. Acum nu-l mai 
putea pierde din priviri, deşi nu era decât o mică pată pe 
peisaj. Il fascina. Incepu să-şi scoată grăbit haina. In locul 
acela - în colţul stăvilarului, strălucea ceva, care nu era luat 
de curent deşi sălta odată cu stropii scăpărători de apă. 


Vrând să se convingă, după ce aruncă hainele de pe el, 
sări în apa rece ca gheaţa şi înotă într-acolo. Căţărându-se 
pe stâlpii de lemn, dădu de un ceas de aur cu lanţul agătat 
de leţuri, având gravat pe capac inițialele E.D. 

Duse ceasul pe mal, înotă din nou până la stăvilar, îl 
escaladă, se dădu la fund. Cunoştea fiecare colţişor al 
acestei albii, se cufundă o dată, încă o dată până ce nu mai 
putu suporta frigul. Spera să găsească corpul - dar nu dădu 
decât de un ac de cămaşă, înfipt în mâlul cu aluviuni. 

În posesia acestor descoperiri se întoarse la Cloisterham, 
şi, luându-l pe Neville Landless cu el, se duse întins la 
primar. Se trimise după domnul Jasper, ceasul şi acul de 
cămaşă au fost identificate, Neville a fost arestat, începură 
să circule asupra lui tot felul de zvonuri dintre cele mai 
răuvoitoare, născocirile cele mai furibunde. Era un om, se 
spunea, cu o fire atât de răzbunătoare şi violentă, încât fără 
sora lui - singura care avea o înrâurire asupră-i şi în lipsa 
căreia nu se putea avea niciodată încredere în el - zilnic ar 
fi fost învinuit de vreo crimă. Înainte de a ajunge în Anglia 
pusese să fie biciuiţi, până îşi dădură duhul, un număr de 
„băştinaşi” - nişte nomazi, umblând din loc în loc cu cortul 
când prin Asia, când prin Africa ori prin Indiile Occidentale, 
când pe la Polul Nord - luaţi totdeauna drept negri în 
Cloisterham, oameni plini de virtuţi, care totdeauna spun 
„mine” în loc de „eu” şi se adresează cu „dom'le“ sau 
„dom'şoară” (în funcţie de sex), care citesc totdeauna 
tomuri cu semnificaţiile cele mai sumbre, într-o englezească 
stâlcită, dar totdeauna înţelegându-le corect în cea mai 
pură limbă maternă. Doamnei Crisparkle îi scosese peri albi 
de supărare şi o băgase aproape în mormânt (expresia 
aparţine domnului Sapsea). În câteva rânduri spuse că îi va 
face de petrecanie sărmanului domn Crisparkle. Spusese, în 
repetate rânduri, că va face de petrecanie la toţi, el 
rămânând astfel singurul supravieţuitor. Fusese adus în 
Cloisterham de la Londra, de către un eminent filantrop, şi 
de ce? Pentru că declarase filantropul textual: „Sunt dator 
faţă de semenii mei ca el să fie, după cum spune 


BENTHAM:2::, „acolo unde nu poate însemna o primejdie 
decât pentru un număr restrâns de oameni”. 

Aceste atacuri murdare dezlănţuite de nişte nătărăi, care 
trăgeau cu flinta, nu-l puteau răpune pe Neville. Dar a 
trebuit să îndure şi tirul dibaci, bine dirijat, al unor arme de 
precizie. El ameninţase, în văzul tuturor, pe tânărul 
dispărut, şi, după declaraţia prietenului lui fidel şi 
preceptor, care îşi dădea osteneală de hatârul lui, ar fi avut 
o pricină (scornită de el şi recunoscută de el) ca să-l 
duşmănească amarnic pe nefericitul Edwin Drood. Îşi luase 
el însuşi o armă vătămătoare pentru noaptea fatală şi 
plecase dis-de-dimineaţă, pregătindu-se din vreme. S-au 
găsit urme de sânge pe el; desigur, acestea puteau 
întrutotul avea la origină cauza indicată de el, dar puteau 
tot aşa de bine să fi avut o alta. 

La percheziţia efectuată în camera lui, pe baza unui 
mandat emis în acest scop - asupra îmbrăcămintei şi aşa 
mai departe - s-a descoperit că distrusese toate hârtiile, şi 
că făcuse ordine prin lucrurile ce-i aparţineau, chiar în 
după-amiaza din preziua dispariţiei. Ceasul găsit la stăvilar 
a fost recunoscut de câtre bijutier ca fiind cel pe care-l 
întorsese şi-l reglase pentru domnul Edwin Drood, la două 
şi douăzeci, în aceeaşi după-amiază. După părerea 
bijutierului mersese până a fi aruncat în apă şi de atunci nu 
mai fusese întors. Acest fapt justifica ipoteza că ceasul a fost 
luat de la Edwin puţin după ce el părăsise casa domnului 
Jasper, la miezul nopţii, în compania lui Neville, ultimul om 
văzut cu el, şi că fusese aruncat după ce a fost reţinut 
câteva ore. Dar de ce a fost aruncat? Dacă tânărul fusese 
omorât şi cadavrul desfigurat cu abilitate sau ascuns, ori şi 
una şi alta, pentru ca asasinul să fi sperat identificarea 
imposibilă, mai rămâneau lucrurile pe care le avea asupra 
lui. Desigur, asasinul trebuie să fi căutat să înlăture de pe 
corpul acestuia cele mai durabile, mai bine cunoscute şi 
deci mai lesne de recunoscut obiecte, adică ceasul şi acul 
de cămaşă. Cât despre ocaziile avute de a le arunca în râu, 
dacă bănuielile cădeau asupra lui. Acestea erau la 


îndemână. Fusese văzut de mai multe persoane rătăcind 
prin partea aceea a oraşului - de fapt prin toate părţile 
oraşului - cu un aer sinistru, buimac. 

In legătură eu alegerea locului, desigur asemenea dovezi 
compromiţătoare erau mai bine să fie găsite oriunde, decât 
în posesia lui, asupra lui. 

Privitor la caracterul reconciliant al înlâlnirii stabilite 
între cei doi tineri, existau puţine date în sprijinul tânărului 
Landless, căci reieşea limpede că ideea acestei întâlniri nu 
venea de la el, ci de la domnul Crisparkle, din îndemnul 
domnului Crisparkle. Şi cine putea şti cu câtă împotrivire, 
sau în ce dispoziţie proastă, cedând constrângerilor, se 
ducea Neville? Cu cât se examina mai mult poziţia lui, cu 
atât devenea mai precară din toate punctele de vedere. 
Chiar şi ideea generoasă că tânărul dispărut s-ar fi ascuns 
era socotită tot mai puţin probabilă odată cu depoziţia 
tinerei domnişoare de care se despărţise în ultimele clipe, 
căci, ce spusese ea cu multă seriozitate şi tristeţe când a 
fost interogată? Că pusese la cale împreună cu ea, că 
aştepta în mod expres şi cu entuziasm sosirea tutorelui ei, 
domnul Grewgious. Şi totuşi, trebuie menţionat, Edwin 
dispăruse înainte ca acest domn să fi venit. 

Din pricina gravelor bănuieli astfel formulate, Neville a 
fost arestat, lăsat liber, din nou arestat, cercetările 
urgentate pe toate planurile. Jasper lucra zi şi noapte. Dar 
nu se descoperi nimic în plus. 

Nefiind făcută nicio descoperire care să dovedească 
uciderea celui dispărut, până la urmă au fost nevoiţi să-i 
dea drumul criminalului prezumtiv, aşa că Neville fu pus în 
libertate. Apoi se ivi şi consecinţa atât de bine prevăzută de 
domnul Crisparkle. Neville trebuia să părăsească oraşul 
pentru că lumea îl ocolea şi-l izgonea. Chiar dacă n-ar fi fost 
aşa, bătrâna păstoriţă de porțelan, scumpa de ea, s-ar fi 
pierdut cu firea de frică pentru fiul ei, tremurând la gândul 
că aveau un asemenea locatar. De altminteri, clericul, cu 
autoritatea de care se bucura, oficial, trebuia să pună 
lucrurile la punct. 


— Domnule Crisparkle, rosti decanul, justiţia omenească 
poate greşi, dar trebuie procedat conform verdictelor ei. S- 
au dus zilele în care oamenii se refugiau în lăcaşele sfinte. 
Tânărul acesta nu poate găsi azil la noi. 

— Vreţi să spuneţi că trebuie să plece din casa mea, 
domnule? 

— Domnule Crisparkle, replică decanul cu prudenţă, nu 
revendic niciun drept de autoritate asupra casei dumitale. 
Eu doar discut cu dumneata despre necesitatea penibilă în 
care te afli de a priva pe acest tânăr de marile foloase 
izvorâte din sfaturile şi lecţiile dumitale. 

— Este de-a dreptul lamentabil, domnule, murmură 
domnul Crisparkle. 

— Lamentabil, da, încuviinţă decanul. 

— Dar dacă e necesar... rosti domnul Crisparkle, ezitând. 

— După cum, din păcate, îţi dai prea bine seama şi 
dumneata, replică decanul. 

Domnul Crisparkle se înclină supus. 

— Ar fi greu să judecăm dinainte acest caz, dar îmi dau 
seama că... 

— Exact. Perfect... aşa după cum spui. Domnule 
Crisparkle, îl întrerupse decanul, aprobând din cap, 
încetişor - nu mai e nimic de făcut. Fără îndoială, fără 
îndoială... Nu există alternative, precum şi dumneata ai 
descoperit cu bun-simţ. 

— În orice caz, sunt absolut convins, domnule, de 
perfecta lui nevinovăție. 

— Biine!... rosti decanul, pe un ton mai confidenţial, 
uitându-se uşurel în jur. Eu unul, în general, n-aş spune 
asta. Nu, nu, în general vorbind. Destule bănuieli planează 
asupra lui... nu, eu unul, în general, n-aş spune asta. 

Domnul Crisparkle se înclină din nou. 

— Nu cadrează cu noi, poate, continuă decanul, să fim 
părtinitori... Nu, nu se cade să fim părtinitori... Noi, clericii, 
trebuie să ne păstrăm inima caldă şi mintea la rece şi să 
ţinem în mod judicios calea de mijloc. 


— Sper că nu aveţi nimic de obiectat, domnule, pentru că 
am declarat în public, sus şi tare, că domnul Drood va 
reapărea aici, de cumva se vor isca noi suspiciuni, sau vor 
ieşi la lumină alte fapte noi, în această afacere 
nemaipomenită? 

— Câtuşi de puţin, replică decanul. Şi totuşi, eu unul, 
ştiţi... nu cred... accentuă binişor ultimele cuvinte, nu cred 
că aş fi declarat sus şi tare. Să declar? Mda! Dar, sus şi 
tare? Nici vorbă. Nu cred. De fapt, domnule Crisparkle, 
păstrându-ne inima caldă şi mintea la rece, noi clericii nu 
trebuie să exprimăm nimic sus şi tare. 

Aşa că la casa parohială nu se mai află nimic de Neville 
Landless. Oriunde s-ar fi dus, o pată îi rămăsese pe nume, 
împovărându-i soarta. 

Apoi, John Jasper îşi reluă liniştit locul în cor. Cu privirile 
rătăcite şi ochii roşii, deznădăjduit din cale-afară, 
optimismul îi dispăruse, iar presimţirile cele mai sumbre îl 
năpădeau. 

O zi-două mai târziu, pe când îşi lepăda anteriul, scoase 
din buzunarul hainei jurnalul lui de însemnări, întoarse 
paginile şi cu o privire expresivă, dar fără să rostească un 
cuvânt, îi dădu domnului Crisparkle să citească următorul 
pasaj: 

Copilul meu scump a fost ucis. Descoperirea ceasului şi a 
acului de la cămaşă sunt pentru mine mărturii certe că a 
fost ucis în noaptea aceea. 1 s-au luat aceste obiecte de 
valoare pentru a se înlătura orice putinţă de identificare cu 
ajutorul lor. Toate speranțele înșelătoare, pe care mi le-am 
întemeiat pe ruptura lui cu cea care trebuia să-i fie soție, le 
arunc pe fereastră. Ele se spulberă în faţa acestei 
descoperiri fatale. 

Acum jur şi consemnez jurământul pe această pagină, că 
nu voi mai discuta niciodată despre acest mister cu nicio 
făptură omenească, până ce nu voi avea în mână toate 
indiciile care să ducă la dezlegarea lui. Că nu voi conteni 
niciodată să păstrez secretul şi să duc cercetările mai 
departe până nu voi ajunge să arunc în spinarea asasinului 


învinuirea uciderii copilului meu scump. Și că mă voi 
devota cu trup şi suflet pentru distrugerea lui. 


CAPITOLUL XVII 


FILANTROPIA PROFE SIONISTĂ ŞI 
NEPROFESIONISIA 


Trecuse jumătate de an încheiat. Domnul Crisparkle sta 
pe un scaun şi făcea anticameră la biroul principal al 
Azilului Filantropiei. Aştepta să intre în audienţă la domnul 
Honeythunder. 

În perioada studiilor, pe când lua lecţii de atletism, 
domnul Crisparkle cunoscuse profesionişti din nobila artă a 
boxului şi luase parte la două sau trei întâlniri de-ale lor cu 
mănuşi. Avea acum prilejul să observe că sub raportul 
conformaţiei frenologice şi a boselor capului, filantropii de 
profesie semănau nemaipomenit cu pugiliştii. 

In dezvoltarea tuturor acelor organe care constituie sau 
indică propensiunea pentru „atacul” semenilor, filantropii 
erau grozav de favorizați. Domnul Crisparkle văzu acolo 
câţiva profesionişti, intrând şi ieşind, cu exact acelaşi aer 
agresiv ca şi când ar fi fost gata să se măsoare cu întâiul 
novice care le-ar fi căzut în mână. 

Domnul Crisparkle socotea că existau trei puncte în care 
pugiliştii de profesie se deosebeau de filantropii de profesie. 

În primul rând, filantropii erau foarte puţin antrenați - 
aveau prea multă carne pe ei, şi prezentau, la faţă şi la trup 
deopotrivă, o supraabundenţă de ceea ce experţii pugilişti 
numesc suet pudding, adică osânză. 

În al doilea rând, filantropii nu aveau firea bună a 
pugiliştilor şi foloseau un limbaj mai pipărat. 

În al treilea rând, codul lor de luptă simţea mare nevoie 
să fie revizuit, filantropii permiţându-şi ceea ce nu-şi 
permiteau pugiliştii, de pildă, să-şi împingă adversarul nu 
numai până la marginea arenei, ci până la limita 
deznădejdii şi să-şi lovească omul şi când era la pământ, să-l 
lovească oriunde şi oricum, să-i tragă picioare, să-l calce în 
picioare, să-i scoată ochii, să-l ciomăgească fără pic de milă. 
In această ultimă privinţă, profesioniştii nobilei arte erau 
mult mai nobili decât filantropii profesionişti. 


Domnul Crisparkle era într-atât de cufundat în gânduri 
asupra acestor asemănări şi deosebiri, şi în acelaşi timp 
urmărind din ochi mulţimea care venea şi se perinda prin 
faţa lui, tot timpul având misiunea, pare-se, de a prinde câte 
ceva de pe la unul şi altul, fără a oferi vreodată cuiva ceva, 
încât de două ori i-a fost strigat numele până să audă. Când 
în sfârşit răspunse, un filantrop cu simbrie, arătând ca vai 
de capul lui, prost plătit (care nu ştiu dacă ar fi dus-o mai 
prost slujind un duşman declarat al rasei umane), îl 
introduse în cabinetul domnului Honeythunder. 

— Domnule, rosti domnul Honeythunder, cu vocea lui 
cumplită, ca un institutor poruncind unui şcolar despre care 
are o părere proastă, stai jos. 

Domnul Crisparkle se aşeză. 

După ce domnul Honeythunder îşi puse semnătura pe 
zecile de exemplare rămase din cele câteva mii dintr-o 
circulară, adresată unui număr corespunzător de familii, 
lipsite de mijloace, ca să se prezinte, să achite sumele, să 
devină filantropi ori de nu să se ducă naibii - un alt filantrop 
cu simbrie, ca vai de el (foarte dezinteresat, vorbă să fie), 
adună totul într-un coş şi ieşi ducând circularele cu sine. 

— Acum, dumneata, domnule Crisparkle, rosti domnul 
Honeythunder, odată rămaşi singuri, întorcându-se cam pe 
jumătate, în scaun, spre el, cu mâinile pe genunchi, 
încruntând din sprâncene de parcă ar fi adăugat „lermin 
eu repede şi cu tine”... Ei, domnule Crisparkle, noi avem 
păreri diferite, dumneata şi cu mine, domnule, despre 
sfinţenia vieţii omeneşti. 

— Crezi? rosti clericul. 

— Da, domnule, aşa cred. 

— Aş putea să te întreb, reluă clericul, care e părerea 
dumitale în această chestiune? 

— Eu cred, domnule, că viaţa omenească este ceva care 
ar trebui considerat drept sacru. 

— Aş putea să te întreb, continuă clericul pe acelaşi ton 
ca mai înainte, care crezi că e părerea mea în această 
chestiune? 


— Pe dumnezeul meu, domnule! exclamă filantropul 
lărgind pătratul pe care-l forma cu mâinile pe genunchi, 
încruntându-se mai departe la domnul Crisparkle, 
dumneata ştii cel mai bine. 

— De bună seamă... dar dumneata ai început prin a 
spune că noi avem păreri diferite. De aceea (sau nu cumva 
n-a fost astfel), trebuie că te-ai gândit la unele păreri de-ale 
mele. 'Te rog, la ce anume te referi? 

— Iată un om... şi încă unul tânăr - zise domnul 
Honeythunder, ca şi cum asta ar fi înrăutățit grav lucrurile, 
el putând să îndure mai lesne pierderea unui bătrân - a fost 
măturat de pe faţa pământului printr-un act de violenţă. 
Cum numeşti dumneata asta? 

— Crimă, răspunse clericul. 

— Şi pe făptaş cum îl numeşti? 

— Criminal. 

— Sunt bucuros că te aud recunoscând acest lucru, 
domnule, replică domnul Honeythunder, cu aerul cel mai 
agresiv cu putinţă pentru el, şi îţi mărturisesc deschis, nici 
nu m-aşteptam. 

Din nou se încruntă aprig spre domnul Crisparkle. 

— Fii aşa de bun şi explică-mi ce înţelegi prin aceste 
expresii nejustificate. 

— Eu nu mă aflu aci, domnule, replică filantropul, 
ridicând glasul până la zbierăt, ca să fiu terorizat! 

— Deoarece sunt singura persoană de faţă, nu-mi dau 
seama deloc la cine te referi, rosti clericul foarte calm. Dar 
te-am întrerupt tocmai când dădeai explicaţii. 

— Crimă! continuă domnul Honeythunder, cufundat într- 
un soi de reverie gălăgioasă, cu braţele încrucişate; şi ca şi 
cum s-ar fi aflat la tribuna filantropiei. Insoţea fiecare 
cuvânt de o mişcare din cap plină de savoare. Vărsare de 
sânge! Abel! Cain! Nu mă împac cu Cain. Resping înfiorat 
mâna pătată de sânge atunci când mi se întinde. 

La o asemenea replică, în cadrul unei întruniri publice, 
membrii confreriei ar fi sărit numaidecât, fără doar şi 
poate, ca arşi de pe scaune şi l-ar fi ovaţionat, până 


răguşeau - domnul Crisparkle însă se mulţumi să-şi 
schimbe calm poziţia picioarelor încrucişate, spunând cu 
blândeţe: 

— Să nu mă laşi să te mai întrerup, atunci când dai 
explicaţii... odată ce ai început... J 

— Tablele legii grăiesc: să nu ucizi. SA NU ucizi, 
domnule! continuă domnul Honeythunder, făcând o pauză 
la tribună, ca şi cum considera că domnul Crisparkle ar fi 
afirmat desluşit că aceste porunci spuneau: Poţi să şi ucizi 
puţintel, dar după aceea s-o ştergi. 

— Dar mai grăiesc: să nu juri strâmb, remarcă domnul 
Crisparkle. 

— Destul! răcni domnul Honeythunder, cu o solemnitate 
şi o asprime care ar fi făcut să se năruie din temelii clădirea 
la o reuniune. Des-tul! Pupilii mei fiind acum majori, sunt 
scutit de o însărcinare la care nu m-aş putea gândi fără să 
fiu zguduit de oroare. lată conturile pe care ţi-ai luat 
obligaţia să le accepţi în interesul lor; iată o expunere a 
balanței pe care ţi-ai luat obligaţia să o preiei şi pe care 
oricât de curând ai prelua-o tot n-ar fi prea curând. Şi dă-mi 
voie să-ţi spun, domnule, că dumneata, ca om şi cleric aş fi 
dorit să ai o mai bună misiune (dând din cap)... o mai bună 
misiune. Dând iarăşi din cap. O mai bu-nă mi-si-u-ne! dând 
încă o dată din cap şi de alte trei ori. 

Domnul Crisparkle se ridică, puţin îmbujorat la faţă, dar 
perfect stăpân pe sine. 

Domnule Honeythunder, rosti, luând hârtiile de care 
pomenise, faptul de a accepta o misiune mai bună sau mai 
rea decât cea pe care o am în prezent este o chestiune de 
gust şi de apreciere. Poate socoteşti că aş avea o misiune 
mai bună dacă mă înrolez printre membrii societăţii 
dumitale. 

— Aa, într-adevăr, domnule! replică domnul 
Honeythunder, scuturând din cap în chip ameninţător. Ar fi 
fost mai bine pentru dumneata dacă făceai asta cu mult în 
urmă! 

— Nu sunt de aceeaşi părere. 


— Sau, reluă domnul Honeythunder, scuturând iarăşi din 
cap, aş socoti potrivit pentru un om cu profesiunea dumitale 
să se consacre acţiunii de a descoperi şi pedepsi vinovatul, 
în loc să las ca această îndatorire să încapă pe mâna unui 
mirean. 

— Eu privesc profesiunea mea dintr-un unghi de vedere 
care mă învaţă că prima mea îndatorire se îndreaptă către 
cei aflaţi la ananghie şi suferinţă, cei părăsiţi şi în obidă, 
spuse domnul Crisparkle. In orice caz, cum am deplina 
mulţumire că nu ţine de profesiunea mea să fac profesiuni 
de credinţă, nu voi mai adăuga nimic în această chestiune. 
Dar sunt dator faţă de domnul Neville şi faţă de sora 
domnului Neville (şi într-o măsură mult mai mică faţă de 
mine) să-ţi spun că ştiam perfect de bine în ce stare de 
spirit şi sufletească se afla domnul Neville în momentul 
celor întâmplate. Fără a căuta câtuşi de puţin să colorez sau 
să ascund ceea ce era vrednic de milă în el şi se cuvenea să 
fie îndreptat, am certitudinea că relatările lui sunt 
adevărate. Având această certitudine, îi acord prietenia 
mea. Atâta vreme cât va dura această certitudine, nu 
renunţ să-i fiu prieten. Şi dacă cine ştie ce motiv m-ar putea 
clinti de la această hotărâre, îmi va fi ruşine de mine însumi 
şi de josnicia mea, iar bunele intenţii ale lumii întregii pe 
care le-aş câştiga procedând astfel, n-ar putea compensa 
pierderea propriei mele stime. 

Ce om bun! Ce atitudine bărbătească! Şi cât de modest! 
Nu era în acest cleric nici atâta vanitate cât la şcolarul care 
stătea în poartă pe terenul de cricket, bătut de vânt. Se 
purta cu simplitate şi totdeauna sincer îndeplinindu-şi 
datoria, deopotrivă în chestiunile importante cât şi în cele 
mărunte. Aşa cum sunt totdeauna sufletele mari. Aşa cum 
au fost totdeauna, sunt şi vor fi sufletele mari. Nu există 
lucruri mărunte pentru spiritele cu adevărat mari. 

— Atunci, cine crezi că a săvârşit fapta? întrebă domnul 
Honeythunder, întorcându-se brusc spre el. 

— Să mă ferească Cerul, rosti domnul Crisparkle, ca din 
dorinţa de a justifica un om nu care cumva să încriminez pe 


altul! Nu acuz pe nimeni. 

— Uf! făcu domnul Honeythunder, dezgustat la culme, 
pentru că nu acesta era principiul după care procedau 
îndeobşte cei din confreria filantropilor, nu, nicidecum. Şi, 
domnule, dumneata nu eşti un martor dezinteresat, bagă 
bine de seamă. 

— Cum adică, eu sunt un martor interesat? întrebă 
domnul Crisparkle, zâmbind cu nevinovăție, nestiind ce să 
creadă. 

— Există o anumită sumă, domnule, plătită dumitale 
pentru acest elev, din care pricină ai fost poate puţin 
influenţat, replică domnul Honeythunder cu brutalitate. 

— Şi suma aceasta sper s-o obţin mai departe, rosti 
domnul Crisparkle, dumirindu-se; asta vrei să spui? 

— Eh, domnule! exclamă filantropul de profesie, 
ridicându-se şi  înfundându-şi amândouă mâinile în 
buzunarul pantalonilor. Eu nu umblu să măsor capetele 
oamenilor pentru pălării. Dacă oamenii cred că au făcut la 
mine vreuna care să li se potrivească, atunci poate să şi-o 
pună pe cap şi s-o ia la purtare, dacă le place. Treaba lor, 
nu a mea. 

Domnul Crisparkle care se uita la el cu o indignare 
justificată, îl luă astfel la trei păzeşte. 

— Domnule Honeythunder, nădăjduiam, venind aici, că 
nu va fi necesar să am de-a face cu tot soiul de atitudini 
insinuante, de manevre demagogice, depăşind limitele 
toleranţei decente când este vorba de viaţa particulară a 
unui om. Dumneata mi-ai dat o pildă din amândouă aceste 
laturi ale demagogiei, încât m-aş expune să fiu o ţintă bună 
dacă aş sta cu mâinile încrucişate, privind ce se întâmplă. 
Aceste manevre eu le detest. 

— Poate că nu-ţi sunt pe plac, domnule. 

— Ele îmi sunt, repetă domnul Crisparkle, fără să ţină 
seamă de întrerupere, detestabile. Ele violează deopotrivă 
sentimentul de justeţe, apanajul unui bun creştin, dar şi 
reticenţa apanajul omului de lume. Dumneata declari că o 
crimă majoră ar fi fost săvârşită de cineva pe care eu, 


cunoscând împrejurările de rigoare, şi având numeroase 
motive la îndemână, le consider absolut nevinovate. 
Deoarece nu împărtăşesc punctul dumitale de vedere în 
această chestiune vitală, care este subterfugiul oratoric la 
care ai recurs? Numaidecât te-ai întors asupra mea, 
învinuindu-mă că nu am simţul proporţiilor enorme ale 
crimei, şi că mă aflu în postura apărătorului ci şi a unui 
complice! 'Tot astfel, altădată - considerându-mă adversarul 
dumitale în diferite situaţii - ai pledat pentru credulitate. 
Dumneata practici pe scară largă o duioasă profesiune de 
credinţă, bazată pe o înşelăciune ridicolă pe care o impui 
altora cu zâmbete. Eu unul refuz să-i dau crezare, şi atunci 
dumneata recurgi la un vechi subterfugiu, declarând că nu 
cred în nimic; şi pentru că nu mă prostern în faţa unei 
pseudodivinităţi plăsmuite de dumneata, atunci îl neg pe 
adevăratul Dumnezeu! Cu alt prilej, făceai, la tribună, 
descoperirea că războiul e o calamitate, şi propuneai să fie 
înlăturat printr-un şir întreg de rezoluţii încâlcite, pe care 
le vânturai prin aer, precum coada unui zmeu de copii. Nu 
sunt de acord că descoperirea îţi aparţinea nici cât e negrul 
sub unghie şi n-am dram de încredere în soluţiile dumitale. 
Iarăşi m-ai caracterizat, ca de obicei, drept un om care 
exultă de plăcere dinaintea ororilor de pe câmpul de luptă, 
aidoma unui duşman înverşunat. Cu altă ocazie, în alte 
discursuri furtunoase de la tribună ţinute de-a valma, l-ai fi 
pedepsit pe cel treaz în locul celui beat mort. Eu cer să se 
respecte tihna, comoditatea şi repausul celui treaz, iar 
dumneata declari sus şi tare că am dorinţa reprobabilă de a 
preschimba creaturile Domnului în nişte fiare sălbatice! In 
toate aceste cazuri ciracii dumitale, trepăduşii dumitale, 
suporterii dumitale, profesioniştii dumitale obişnuiţi, de 
toate gradele şi contingentele, se agită parcă zgâlţâiţi de 
amoc, ca nişte malaiezi înnebuniţi de boala asta, atribuind 
de obicei cele mai josnice şi mai umilitoare ocări, fără pic de 
cruţare (dă-mi voie să-ţi atrag atenţia asupra unui exemplu 
recent de-al dumitale de care ar trebui să roşeşti), şi 
aducând cifre de care ştiţi că sunt de bună seamă 


unilaterale, aşa cum o compensare a unui cont complicat ar 
prezenta numai rubrica creditoare şi nu şi pe cea 
debitoare, ori numai pe cea debitoare, şi nu şi pe cea 
creditoare. De aceea, domnule Honeythunder, consider 
platforma dumitale o pildă îndeajuns de rea şi o şcoală 
îndeajuns de proastă pentru viața publică, dar ia aminte, 
procedeele dumitale  oratoriceşti, transpuse în viaţa 
particulară, ajung să fie o adevărată pacoste. 

— Foloseşti nişte cuvinte cam tari, domnule! exclamă 
filantropul. 

— Sper să fie aşa, spuse domnul Crisparkle, bună ziua. 

leşi în grabă mare din azilul filantropilor, dar îndată porni 
în pasul lui obişnuit, vioi; curând un zâmbet îi lumină faţa şi, 
în mers, se întreba ce ar fi zis păstoriţa de porțelan dacă |- 
ar fi auzit muştruluindu-l pe domnul Honeythunder cu 
ocazia ultimei ciocniri înverşunate. Pentru că domnul 
Crisparkle avea destul orgoliu inofensiv ca să-şi închipuie că 
a lovit în plin, jubilând la gândul că-i tăiase binişor nasul 
filantropului. 

Se duse la Staple Inn, dar nu la PJ.I. și la domnul 
Grewgious. 

Urcă un număr mare de trepte, care scârţâiau la fiecare 
pas, până să ajungă la nişte odăi mansardate, dintr-un 
capăt al clădirii. Apăsă pe clanţa de la o uşă nezăvorâtă şi 
se apropie de masa la care stătea Neville Landless. 

Un aer de izolare şi singurătate domnea în aceste 
încăperi şi în înfăţişarea locatarului lor. Neville era la fel de 
prăpădit ca şi odăile. Plafonul mansardat, broaştele şi 
zăbrelele ruginite şi greoaie, vasele de lemn şi grinzile 
grosolane uşor putregăioase, totul avea un aspect de 
puşcărie, iar el, chipul răvăşit al unui puşcăriaş. Soarele, 
totuşi, pătrundea printr-o ferăstruică hâdă de mansardă, cu 
o streaşină ieşită până înspre ţigle. Pe acoperişul de mai jos, 
cu crăpături şi înnegrit de fum, câteva biete vrăbii ţopăiau 
reumatic, ca nişte zburătoare schiloade care şi-ar fi lăsat 
cârjele în cuib. Foarte aproape se mai auzea zgomotul 
zborului frunzelor în aer, care schimba atmosfera 


producând un soi de muzică nedesăvârşită, ca o adevărată 
melodie câmpenească 

Mobilierul era mai mult decât modest, dar exista o 
colecţie bună de cărţi. Totul lăsa să se vadă că acolo locuia 
un student sărac. Cărţile fuseseră alese, împrumutate, 
dăruite - ori toate laolaltă - de către domnul Crisparkle, 
asta se putea desluşi din privirea prietenoasă pe care o 
îndreptă asupra lui când intră. 

— Cum merge, Neville? 

— Mă simt bine, domnule Crisparkle, şi lucrez. 

— N-aş vrea să-ţi văd ochii atât de strălucitori şi atât de 
larg deschişi, rosti clericul, lăsându-i uşor mâna, după ce i-o 
strânsese într-a lui. 

— Imi strălucesc la vederea dumneavoastră, replică 
Neville. Dacă aţi pleca s-ar întuneca numaidecât. 

— Dă-i zor, dă-i zor! îl îndemnă, vrând să-l îmbărbăteze. 
Luptă cu viaţa, Neville! 

— Dacă aş fi pe moarte, simt că un cuvânt din partea 
dumneavoastră m-ar înzdrăveni din nou, dacă pulsul mi s-ar 
opri, simt că la atingerea dumneavoastră ar reîncepe să 
bată, rosti Neville. Dar am dat zor, domnule, şi o duc de 
minune. 

Domnul Crisparkle îl făcu să se întoarcă puţin cu faţa mai 
spre lumină. 

— Aş vrea să-ţi văd faţa mai rumenă, Neville; făcu semn 
spre obrajii lui sănătoşi, dându-i ca exemplu. Aş dori să stai 
mai mult la soare. 

Neville se întristă subit şi-i răspunse cu un glas scăzut: 

— Încă nu mă simt în stare să ies prea des... poate, cu 
timpul, deocamdată nu sunt în stare... Dacă aţi fi străbătut 
străzile din Cloisterham cum le-am străbătut eu, dacă aţi fi 
văzut ce-am văzut eu... ochii aceia care se fereau de mine, 
şi oamenii mai cumsecade făcându-mi prea mult loc să trec, 
în tăcere, ca nu cumva să-i ating sau să mă apropii de ei... 
n-aţi mai socoti ilogic faptul că nu pot ieşi la lumina zilei. 

— Sărmanul meu prieten! exclamă clericul, pe un ton 
atât de plin de compasiune încât tânărul îi luă mâna. N-am 


spus niciodată că ar fi ilogic, niciodată n-am gândit asta. 
Dar mi-ar face plăcere să ştiu că stai la soare. 

— Dorinţa dumneavoastră ar fi pentru mine motivul cel 
mai puternic. Însă nu pot încă. Nu-mi poate intra în cap că 
până şi ochii şuvoiului de străini care trec prin acest oraş 
mare se uită la mine fără pic de suspiciune. Mă simt parcă 
însemnat cu fierul roşu chiar şi atunci când ies noaptea - şi 
numai noaptea. Întunericul mă învăluie atunci, şi prind 
curaj. 

Domnul Crisparkle puse o mână pe umărul lui şi rămase 
în picioare, privindu-l. 

— Dacă aş fi putut să-mi schimb numele, spuse Neville, aş 
fi făcut-o. Dar, după cum mi-aţi arătat cu atâta înţelepciune, 
nu pot face asta, pentru că ar fi o dovadă de vinovăţie. Dacă 
mi-era posibil să plec undeva pe meleaguri îndepărtate, aş 
fi găsit o mângâiere, dar nici gând de aşa ceva, pentru 
acelaşi motiv. Ascunzându-mă sau fugind de aici ar duce şi 
într-un caz şi în altul la interpretări similare. Mi se pare 
cam anevoios să fii astfel legat la stâlpul infamiei şi 
nevinovat, dar nu mă plâng. 

— Şi nu trebuie să te aştepţi la o minune, Neville, care să- 
ţi vină într-ajutor, spuse domnul Crisparkle compătimitor. 

— Nu, domnule, ştiu asta. Imi mai rămâne doar să am 
încredere în trecerea obişnuită a timpului şi în anumite 
împrejurări. 

— Cu timpul, adevărul va ieşi la iveală, Neville. 

— Aşa cred şi eu, şi sper să pot trăi până atunci. 

Dându-şi însă seama că starea de descurajare în care 
căzuse arunca o umbră pe chipul clericului şi (poate) 
simțind că mâna mare a acestuia de pe umărul său nu mai 
era la fel de fermă cum fusese cu câteva clipe în urmă, la 
prima atingere, se însenină şi zise: 

—  Imprejurări excelente pentru studii, oricum! Şi 
dumneavoastră ştiţi, domnule Crisparkle, ce mare nevoie 
am să studiez în toate privinţele. Ca să nu mai pomenesc de 
faptul că m-aţi sfătuit să mă apuc în mod special de studiul 
pentru dificila profesiune de jurist, şi eu, desigur, mă las 


condus de sfatul unui asemenea prieten şi protector. Un 
atât de bun prieten şi protector. 

El luă mâna de pe umăr care-l îmbărbăta şi o sărută. 

Domnul Crisparkle se uită la cărţi, dar nu mai era la fel 
de senin ca atunci când venise. 

— Am dedus din tăcerea pe care o păstraţi asupra 
fostului meu tutore că acesta mi-e ostil, domnule Crisparkle. 

Clericul răspunse: 

— Fostul dumitale tutore este un... este un om cât se 
poate de nesăbuit, şi nu înseamnă nimic pentru nimeni cu 
scaun la cap, dacă omul ăsta e advers, pervers, ori revers. 

— Bine că am din ce trăi, cu economii - reluă Neville 
oftând pe cât de abătut, pe atât de vesel - cât timp îmi fac 
studiile şi până să iasă adevărul la lumină! Altminteri aş 
întări proverbul: până să crească iarba, bidiviul a crăpat de 
foame! 

Spunând aceste cuvinte, deschise câteva cărţi, şi îndată 
se cufundă în paginile lor intercalate de foi albe cu pasaje 
adnotate, iar domnul Crisparkle şedea lângă el şi îşi 
expunea părerile, corectându-l, dându-i poveţe. 

Indatoririle pe care clericul le avea de îndeplinit la 
catedrală făceau vizitele lui la Londra greu de întreprins, 
doar la răstimpuri de câteva săptămâni, dar erau utile şi 
totodată preţioase pentru Neville Landless. 

După ce terminau studiul propus, se rezemau de 
pervazul ferestrei de unde priveau în jos un petec de 
grădină. 

— De săptămâna viitoare, spuse domnul Crisparkle, 
încetezi să mai fii singur, vei avea un tovarăş devotat. 

— Şi totuşi, rosti Neville, acest loc mi se pare nepotrivit 
pentru sora mea. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, îl contrazise clericul. E 
vorba de împlinirea unei datorii. Afecţiunea, judecata, 
curajul unei femei sunt necesare în această casă. 

— Mă gândeam, explică Neville, că acest cartier e atât de 
trist, de nepotrivit pentru o fată şi că Helena n-are să-şi 
poată găsi aici nici prieteni şi nicio societate convenabilă. 


— Nu trebuie să uiţi, reluă domnul Crisparkle, că eşti şi 
dumneata aici; ea va fi cea care te va scoate la soare. 

Rămaseră scurt timp tăcuţi; apoi domnul Crisparkle 
începu din nou conversaţia. 

— Când am stat de vorbă pentru prima oară, Neville, mi- 
ai spus că sora dumitale s-a ridicat mai presus de 
împrejurările nefavorabile ale vieţii voastre din trecut, că ea 
îţi este superioară aşa precum turnul catedralei din 
Cloisterham depăşeşte în înălţime hornurile de la casa 
parohială. Îţi mai aminteşti? 

— Perfect. 

— Eram atunci înclinat să cred că aceste cuvinte le 
rosteai dintr-o pornire de entuziasm. N-are importanţă ce 
cred acum. Ceea ce aş vrea să subliniez este că, în privinţa 
mândriei, sora dumitale reprezintă un mare şi util exemplu 
pentru dumneata. 

— În toate privinţele, care se includ într-un caracter 
frumos, ea este pentru mine o pildă. 

— Într-adevăr, dar să ne oprim la acest punct. Sora 
dumitale a învăţat să înfrâneze ceea ce e orgoliu în firea sa. 
Helena poate să se stăpânească şi atunci când e rănită în 
afecțiunea ei pentru dumneata. A suferit profund, fără 
îndoială, aflându-se pe aceleaşi străzi unde şi dumneata ai 
suferit profund. Fără îndoială, viaţa ei e umbrită de norul 
care ţi-o umbreşte pe a dumitale. Dar și-a topit mândria 
într-o atitudine nobilă, care nu-i nici agresivă, nici plină de 
trufie, iar printr-o încredere susţinută în dumneata şi în 
adevăr şi-a croit drum cu capul sus, pe aceste strazi, 
câştigând respectul tuturor la fel ca oricare alt om; zi de zi, 
fiecare oră din viaţă, de când a dispărut Edwin Drood, a 
ţinut piept răutăţii şi prostiei dezlănţuite împotriva 
dumitale, cum nu putea să o facă decât o fire curajoasă şi 
chibzuită. Şi aşa se va purta până la capăt. Altcineva, cu un 
caracter mai slab, s-ar fi dat la fund de durere, dar 
niciodată o fiinţă cu mândria sorei dumitale, care nu ştie ce 
înseamnă să dea înapoi şi care niciodată nu se lasă bătută. 


Obrajii palizi ai tânărului se îmbujorară la auzul acestei 
aluzii. 

— Voi face tot posibilul s-o imit pe Helena, spuse el. 

— Aşa să faci şi să devii un bărbat în adevăratul sens al 
cuvântului, curajos, aşa cum ea este o femeie adevărată, 
curajoasă, îi spuse răspicat domnul Crisparkle. Incepe să se 
întunece. Vrei să mă însoţeşti când s-o întuneca de-a 
binelea? Bagă de seamă! Nu eu sunt cel care aşteaptă să se 
înnopteze. 

Neville îi răspunse că era gata să-l însoţească 
numaidecât. 

Domnul Crisparkle însă îi spuse că trebuie să mai treacă 
şi pe la domnul Grewgious, câteva clipe, într-o vizită de 
curtenie; se va duce peste drum până la locuinţa acestuia şi 
se va întâlni cu Neville la uşa de la intrare, dacă o să vrea să 
coboare. 

Domnul Grewgious, ca de obicei la datorie, şedea la un 
pahar de vin, cu fereastra deschisă, pe întuneric. Paharul şi 
clondirul se aflau la îndemână, pe o măsuţă rotundă. [inea 
picioarele întinse pe pervazul ferestrei, într-o atitudine 
rigidă, cu trupul proptit într-un singur punct. 

— Ce mai faci, domnule părinte? rosti domnul Grewgious, 
care îl îmbie ospitalier să servească şi el băutură, dar a fost 
refuzat la fel de cordial. Cum se simte elevul dumitale în 
locuinţa pe care am avut plăcerea să ţi-o recomand, găsind- 
o liberă şi avantajoasă? 

Domnul Crisparkle răspunse cele cuvenite. 

— Imi pare bine că eşti de acord, adăugă domnul 
Grewgious, pentru că e o fantezie a mea la care ţin, aceea 
de a-l avea sub ochi. 

Dat fiind că domnul Grewgious era nevoit să-şi sucească 
ochii în sus, rău de tot, ca să poată vedea locuinţa lui 
Neville, replica acestuia trebuia luată la figurat. 

— Şi pe domnul Jasper cum l-ai lăsat, domnule părinte? 
întrebă domnul Grewgious. 

Domnul Crisparkle îl lăsase pe domnul Jasper sănătos. 

— Şi unde l-ai lăsat pe domnul Jasper, domnule părinte? 


Domnul Crisparkle se despărţise de domnul Jasper la 
Cloisterham. 

— Şi când te-ai despărţit de domnul Jasper, domnule 
părinte? 

In dimineaţa aceea. 

— Hm! făcu domnul Grewgious. Nu ţi-a spus cumva că 
are să vină şi el? 

— Să vină, unde? 

— Aşa, să zicem, undeva, fără o destinaţie precisă vorbi 
domnul Grewgious. 

— Nu. 

— Pentru că, uite-l acolo, spuse domnul Grewgious care îi 
pusese toate aceste întrebări preocupat fiind să privească 
afară pe fereastră. Şi nu prea pare în apele lui, nu-i aşa? 

Domnul Crisparkle întinsese gâtul pe fereastră, când 
domnul Grewgious adăugă: 

— Fii amabil şi treci îndărătul meu, în umbra camerei; 
uită-te la casa de peste drum, etajul doi, ferestrele de la 
scară, abia se zăreşte un individ subţiratic, care se vede a fi 
concetăţeanul dumitale. 

— Ai dreptate! strigă domnul Crisparkle. 

— Hm! făcu domnul Grewgious, apoi adăugă, întorcându- 
se atât de brusc, încât aproape se lovi cap în cap cu domnul 
Crisparkle. Ce crezi că o fi căutând pe aici concetăţeanul 
dumitale? 

Ultimul fragment din jurnal, pe care Jasper i-l citise, îi 
veni domnului Crisparkle cu multă vioiciune în minte. Li 
întrebă pe domnul Grewgious dacă socotea posibil ca 
Neville să fie cumva expus de a se trezi spionat. 

— Spionat? repetă domnul Grewgious, dus pe gânduri. 
Da! 

— Acest spionaj nu numai că l-ar hăitui şi i-ar chinui viaţa, 
zise domnul Crisparkle, cu căldură, ci l-ar pune în situaţia 
să fie chinuit tot mereu de bănuieli, orice ar face el şi 
oriunde s-ar duce. 

— Da! spuse domnul Grewgious, tot dus pe gânduri. Nu 
cumva e Neville cel care te-aşteaptă acolo? 


— El trebuie să fie. 

— Atunci te rog să-mi scuzi nerăbdarea de a te vedea 
plecat, glăsui domnul Grewgious, ca să-l întâlneşti. Mergi 
pe acelaşi drum şi nu da impresia că l-ai observat pe 
prietenul nostru din Cloisterham. Am eu o fantezie a mea că 
în seara asta trebuie să-l ţin sub ochi pe concetăţeanul 
dumitale, înţelegi? 

Domnul Crisparkle încuviinţă, dând din cap cu tâlc. Ajuns 
afară, îl întâlni pe Neville şi îşi văzură de drum unul lângă 
altul. 

Au luat cina împreună şi se despărţiră apoi la gară, a 
cărei clădire, micuță, era încă neterminată; domnul 
Crisparkle ca să pornească spre casă, iar Neville s-o apuce 
pe jos pe străzi, să treacă podul, să facă un ocol prin oraş, 
învăluit în bezna propice, şi să se lase cuprins de oboseală. 

Era miezul nopţii când se întoarse din expediţia lui 
solitară şi urcă treptele. Fusese cald în noaptea aceea şi 
ferestrele de pe scară rămăseseră larg deschise. Ajungând 
sus, tresări mirat (la etajul acela nu mai existau alte camere 
în afară de locuinţa lui), dând cu ochii de un străin aşezat 
pe pervazul ferestrei. Părea mai mult un geamgiu 
aventuros decât un om oarecare, grijuliu de obicei să nu-şi 
rupă gâtul. Din felul cum stătea, mai mult în afara ferestrei 
decât înăuntru, îţi venea să crezi că trebuia să se fi căţărat 
pe burlanul de la streaşină în loc să fi urcat scările. 

Străinul nu scoase o vorbă până ce Neville nu vâri cheia 
în broasca de la uşă, apoi, părând sigur de identitatea 
tânărului, din felul cum acţiona, spuse: 

— Scuzaţi, vă rog, i se adresă el, în timp ce se apropia 
dinspre fereastră, zâmbind şi cu o expresie de om deschis şi 
simpatic întipărită pe chip... zorelele. 

Neville nu înţelegea nimic. 

— Plantele agăţătoare, reluă străinul. Stacojii... Locuiesc 
uşa a doua din dos. 

— Aa! exclamă Neville - acolo unde sunt rezede şi 
micsandre galbene? 

— Acolo, spuse străinul. 


— Vă rog să poftiţi înăuntru. 

— Mulţumesc. 

Neville aprinse lumânările şi oaspetele luă loc. Un om 
tânăr, chipeş, dar trupul său robust, lăţimea umerilor îl 
făceau să pară mai în vârstă; cam de douăzeci şi opt, sau cel 
mult treizeci de ani. Era aşa ars de soare, încât contrastul 
dintre obrazul arămiu şi fruntea albă, umbrită de gardinile 
pălăriei, ori pielea albă a gâtului ivită de sub eşarfă, 
aproape că-ţi stârneau râsul, dar te opreai văzându-i 
fruntea înaltă, ochii albaştri și luminoşi, părul castaniu, 
bogat şi dinţii imaculaţi, surâzători. 

— Am observat... spuse el. Mă numesc Tartar. 

Neville înclină din cap. 

— Am observat... scuzaţi-mă... că trăiţi multă vreme 
încuiat şi s-ar părea că îndrăgiţi grădina mea aeriană. Dacă 
v-ar face plăcere, aş putea întinde câteva fire de sfoară 
între ferestrele mele şi ale dumneavoastră, pe care s-ar 
căţăra, direct, plantele agăţătoare. Mai am câteva lădiţe cu 
rezedă şi micsandre galbene, n-ar trebui decât să le îndrept 
să crească de-a lungul streașinei, cu ajutorul unei prăjini cu 
cârlig, pe care o am la mine - până la ferestrele 
dumneavoastră. Aş putea să le retrag când ar avea nevoie 
să fie udate sau curățate şi apoi, când sunt gigea, le-aş 
anina iar, aşa că nu v-ar deranja câtuşi de puţin. Nu mi-am 
îngăduit această libertate înainte să vă fi cerut voie. Acum 
m-am încumetat. Numele meu e Tartar, de la acelaşi etaj, 
uşa vecină. 

— Sunteţi foarte amabil. 

— Ba deloc. Ar trebui să-mi cer scuze că am venit atât de 
târziu. Dar observând, scuzaţi-mă, că vă plimbaţi de obicei 
noaptea, m-am gândit că v-aş incomoda mai puţin aşteptând 
să vă întoarceţi. Mă feresc totdeauna ca nu cumva să 
incomodez oamenii ocupați, eu fiind un leneş. 

— N-aş fi crezut, după înfăţişare. 

— Nu? Consider asta un compliment. De fapt, eu am fost 
educat la Marina Regală şi când am plecat de-acolo eram 
prim-locotenent. Dar un unchi de-al meu, dezamăgit de 


acest serviciu, mi-a lăsat averea cu condiţia să părăsesc 
marina, am acceptat moştenirea şi mi-am înaintat demisia. 

— De puţină vreme, presupun. 

— Păi, timp de vreo doisprezece sau cincisprezece ani am 
tot umblat pe mări. Aici am venit cam nouă luni înaintea 
dumitale. Am şi avut o recoltă înainte de a apărea 
dumneata. Am ales locul acesta drept locuinţă, pentru că, 
ultima dată am servit pe o covertă micuță şi ştiam că o să 
mă simt mai acasă dacă mă lovesc tot timpul cu capul de 
tavan. De altfel, un om care din copilărie a trăit pe vapor nu 
poate trece deodată la o viaţă de huzur şi lux. Ba mai mult 
chiar, fiind obişnuit doar cu o palmă de loc, de când mă ştiu, 
m-am gândit că o să mă pregătesc mai bine pentru 
gospodărirea unui domeniu, începând cu cultura în lădiţe. 

Oricâtă ciudăţenie ar fi avut cele spuse, cuvintele lui 
conţineau o picătură de seriozitate făcându-le să fie 
originale. 

— Am vorbit, în orice caz destul despre mine, rosti 
locotenentul. Nu ăsta-i felul meu de a fi. Sper. Voiam doar 
să mă prezint ceva mai firesc. Dacă mi-ai îngădui să fac cele 
despre care am pomenit, ar fi un adevărat act de 
mărinimie. Aş avea şi eu mai multă treabă. Să nu-ţi închipui 
cumva că asta ar atrage după sine cine ştie ce întrerupere 
sau vreun amestec în activitatea dumitale... n-am nici pe 
departe această intenţie. 

Neville îi răspunse că-i rămânea profund îndatorat şi că 
acceptă cu recunoştinţă amabila propunere. 

— Sunt foarte bucuros că voi lua ferestrele dumitale în 
remorcă, zise locotenentul. Din câte am văzut când 
trebăluiam în grădină, în timp ce dumneata priveai pe 
fereastră, mă gândeam, scuză-mă, că eşti cam prea studios. 
Ai un aer atât de plăpând! Pot să te-ntreb, sănătatea 
dumitale nu se resimte? 

— Am trecut printr-o mare suferinţă morală, spuse 
Neville, încurcat, care a fost pentru mine ca o boală, 

— lartă-mă, rosti domnul artar. 


Cu cea mai mare delicateţe aduse din nou vorba despre 
fereastră, şi întrebă dacă se putea uita printr-una din ele 
afară. Când Neville o deschise, el sări numaidecât pervazul, 
ca şi cum s-ar fi dus într-o recunoaştere urgentă şi ar fi voit 
să dea primul un exemplu de bravură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Neville. Nu face 
una ca asta! Unde te duci, domnule artar? O să-ţi 
zdrobegşti oasele! 

— Totul e-n ordine! spuse locotenentul, privind cu 
răceală, în juru-i, din vârful casei. Perfect. Am să instalez 
firele şi suporturile înainte ca dumneata să te fi dat jos din 
pat mâine dimineaţă. Pot s-o iau pe scurtătura asta şi să-ţi 
spun noapte bună? 

— Domnule Tartar! strigă repede Neville. Te rog... mă 
cuprinde ameţeala când mă uit la dumneata! 

Dar domnul artar, făcând un semn cu mâna şi 
avântându-se cu o dibăcie de pisică, sărise prin desişul 
plantelor agăţătoare stacojii, fără să rupă o frunză măcar, şi 
se duse acasă. 

Domnul Grewgious, ţinând întredeschis cu mâna oblonul 
de la dormitor, avea tocmai atunci locuinţa lui Neville sub 
ochi, pentru ultima oară în noaptea aceea. Norocul lui că 
vedea faţada casei, nu partea dindărăt, altminteri apariţia şi 
dispariţia misterioasă i-ar fi zdruncinat tihna, neștiind ce 
explicaţii să dea acestui fenomen. 

Nevăzând nimic, nici măcar lumină la geamuri, privirea 
domnului Grewgious rătăci de la ferestre la stele; parcă ar 
fi vrut să citească în ele ceva care-i rămăsese învăluit în 
mister. 

Mulţi dintre noi ar dori să citească în stele, dacă ar putea, 
dar nimeni pe lume nu cunoaşte încă limba aştrilor - sau 
barem aşa s-ar părea deocamdată - şi vom mai învăţa şi alte 
limbi omeneşti înainte de a ajunge să stăpânim alfabetul 
planetelor. 


CAPITOLUL XVIII 


CINEVA SE STABILEȘTE ÎN CLOISTERHAM 


Cam pe vremea aceea, un străin apăru în Cloisterham - 
un personaj cu păr alb şi cu sprâncene negre. În redingota 
pe corp, albastră, încheiată în nasturi până sus, jiletca de 
culoare galbenă-pal, pantalonii gri, avea întrucâtva un aer 
de militar. Dar se anunţă la Crozier (hotelul modest unde a 
tras, aducând cu el un geamantan) că este un trândav care 
trăieşte din venituri personale, având de gând să ia o 
locuinţă în acest străvechi şi pitoresc oraş, pentru o lună ori 
două, cu intenţia de a se stabili definitiv. 

Amândouă declaraţiile fuseseră făcute în cafeneaua 
hotelului Crozier, faţă de toţi cei pe care îi interesa ori ba, 
de câtre străinul aflat cu spatele la căminul fără foc, 
aşteptând să i se aducă nişte plătică friptă, antricoate de 
vițel şi o jumătate de vin de Xeres. Chelnerul (afacerile cam 
şchiopătau la Crozier), reprezentându-i pe toţi cei interesaţi 
ori ba, a fost singurul care a înregistrat informaţia de la un 
capăt la altul. 

Capul nins al acestui domn era neobişnuit de mare, iar 
claia de păr alb, neobişnuit de deasă şi bogată. 

— Presupun, rosti el, scuturându-şi claia de păr ca un 
câine de Terra Nova înainte de a se apuca să mănânce, 
presupun că s-o găsi prin părţile astea o locuinţă pentru un 
ins singur, ce zici? 

Chelnerul nu se îndoia câtuşi de puţin. 

— Ceva vechi, glăsui străinul. la dacă vrei pălăria mea din 
cuier o clipă. Nu, nu-mi trebuie... uită-te înăuntru. Ce scrie 
acolo? 

Chelnerul citi: 

— Datchery. 

— Acum ştii cum mu cheamă, rosti străinul. Dick 
Datchery. Agaţ-o la loc. Spuneam, ceva vechi, asta aş 
prefera, ceva ciudat şi ieşit din comun, ceva venerabil, 
arhitectural şi incomod. 

— Locuinţe incomode avem berechet în oraş, domnule, 
cred eu, îi răspunse chelnerul, cu o încredere modestă în 


resursele oraşului pe acest tărâm. Zău, nu mă-ndoiesc deloc 
că o să găsiţi ceva pe plac, oricât aţi fi de tipicar. Da o 
locuinţă arhitecturală! 

Cuvântul părea să-l necăjească pe chelner şi clătină din 
cap. 

— Atunci ceva catedralic, sugeră domnul Datchery. 

— Domnul Tope, zise chelnerul dumirindu-se, în vreme 
ce-şi freca bărbia cu mâna, ar fi cel mai potrivit să vă 
informeze în direcţia asta. 

— Cine-i domnul Tope? întrebă Dick Datchery. 

Chelnerul îl lămuri că era vorba de paracliserul 
catedralei şi că doamna 'Tope, cândva, închiriase într-adevăr 
camere sau oferea spre închiriere, dar că nimeni nu s-a 
prezentat. Biletul doamnei Tope din geam, ajuns de multă 
vreme o relicvă în Cloisterham, a dispărut într-o bună zi, 
probabil căzuse şi n-a mai fost pus la loc niciodată. 

— Voi trece pe la doamna Tope, rosti domnul Datchery, 
după prânz. 

Aşa că, după ce luă masa, se informă asupra drumului 
până acolo şi porni. 

Crozier, însă, fiind un hotel cât se poate de retras, iar 
indicaţiile chelnerului oricum numai precise nu erau, 
curând se zăpăci, tot învârtindu-se prin preajma turnului 
catedralei, doar-doar o da de casa doamnei Iope, despre 
care în linii mari ştia că trebuia să fie pe undeva foarte 
aproape. Parcă ar fi fost angrenat în joaca favorită a 
copiilor: „cald” când vedea turnul, în căutarea lui, şi „rece” 
când nu-l mai zărea. 

In realitate, i se făcuse foarte rece, când se trezi lângă un 
colţ al cimitirului unde păştea o biată oaie. Biată, pentru că 
un monstru de băietan dădea cu pietre în ea prin grilaj: o şi 
dogise de _ un picior şi părea mânat de intenţia 
binefăcătoare şi plină de măiestrie sportivă, ca, frângându-i 
şi celelalte trei picioare, să o pună la pământ. 

— Iar am dilit-o! strigă băiatul, când sărmana creatură 
mai făcu o săritură. l-am lăsat un semn în lână. 


— Dă-i pace! rosti domnul Datchery. Nu vezi că ai ologit- 
0? 

— Minţi, îi întoarse vorba sportsmanul. Ea s-a dus şi s-a 
ologit singură, doar am văzut cu ochii mei... eu i-am dat un 
avertesment ca să nu mai lovească oaia lu jupânu. 

— Vino-ncoace. 

— Nu vreau... viu dacă mă prinzi. 

— Atunci rămâi acolo unde eşti şi arată-mi încotro se află 
locuinţa domnului Tope. 

— Aha! Cum o să stau aici să-ţi arăt unde-i locuinţa 
fameliei Tope când casa lor e-n partea ailaltă a catindralei? 
Tre' să treci dincolo, să dai nişte colţuri... Auzi la el, fleţu! 
Ehei! 

— Arată-mi încotro se află şi o să-ţi dau ceva. 

— Atuncea, hai. 

După ce dialogul acesta vioi luă sfârşit, băiatul o porni 
înainte; curând se opri la oarecare depărtare de o poartă 
boltită, arătând cu degetul: 

— Uite colo. Vezi ferestrele alea şi uşa aia? 

— Acolo locuieşte familia Tope? 

— Aiurea, n-ai nimerit! Acolo stă Jarsper. 

— Da? se miră domnul Datchery, privind încă o data cu 
oarecare interes. 

— Da, şi mai aproape nu mă duc. [i-o spun eu. 

— De ce nu? 

— Fincă nu-mi arde să mă-nşface de picioare, să mă lege 
burduf şi să mă sugrume. Las' că ştiu eu ce-i poate pielea. 
Stai numa să vezi cum un pietroi zdravăn o să-l pocnească 
zdravăn taman în ceafă într-o bună zi! Acu uită-te colo, 
dincolo de bolta aia, nu unde-i uşa lui Jarsper, în partea 
ailaltă. 

— Aşa. 

— Puțin mai în partea aia, colo, e o uşă joasă după ce 
cobori nişte trepte. Acolo stă Iope, numele lor e scris pe o 
placă lunguiaţă. 

___— Bine. Uite aici, zise domnul Datchery, scoțând un şiling. 
Imi datorezi jumătate. 


— Aiurea, nu-ţi datorez nimica. Nu te-am văzut niciodată. 

— Îţi spun eu, îmi datorezi jumătate din moneda asta, 
pentru că n-am mărunt în buzunar. Data viitoare când o să 
te întâlneşti cu mine, o să mai faci ceva pentru mine, ca să 
te achiţi. 

— Bine, dă-o-ncoa, neică. 

— Cum te cheamă şi unde locuieşti? 

— Deputy, de la hanu „La doi gologani”, peste drum de 
pajişie. 

Băiatul o zbughi cu şilingul, ca nu cumva să-i pară rău 
domnului Datchery că i l-a dat, dar se opri la o distanţă 
unde era în siguranţă şi se puse pe un joc îndrăcit, spre a-l 
face să priceapă că mortul de la groapă nu se mai întoarce. 

Domnul Datchery luă pălăria de pe cap să-şi mai vânture 
puţin claia de păr alb. Părea complet resemnat. Porni spre 
locul unde fusese îndreptat. 

Locuinţa oficială a domnului Tope comunica printr-o 
scară interioară cu cea a domnului Jasper (aşa se explica 
prezenţa doamnei Tope în casa lui), era de proporţii foarte 
modeste şi avea ceva din răceala unei temnițe Zidurile 
vechi erau masive, iar încăperile păreau mai degrabă 
scobite în ele, şi nu durate pe baza unui plan dinainte 
stabilit. Uşa principală dădea într-o odaie de formă 
indescriptibilă, cu tavanul boltit, care la rândul ei dădea 
într-o altă odaie de formă indescriptibilă, cu alt tavan boltit; 
ferestrele mici erau încastrate în pereţii groşi. Aceste două 
camere, cu aer închis, unde abia dacă se strecura lumina 
zilei, erau cele oferite de atâta vreme de către doamna Tope 
într-un oraş care nu ştia să le aprecieze. 

Totuşi, domnul Datchery se pricepu să le aprecieze mai 
bine. Îşi dădu seama că, lăsând uşa principală deschisă, s-ar 
putea bucura de societatea tuturor celor care treceau 
încoace şi încolo sub poarta boltită şi că ar avea destulă 
lumină. Observă că dacă domnul şi doamna lope, care 
locuiau deasupra lui, se slujeau la ieşire şi intrare de o 
scăriţă  lăturalnică dând direct în incinta curţii 
împrejmuitoare, printr-o uşă care se deschidea afară, spre 


surprinderea unui număr restrâns de trecători care ar fi 
fost incomodaţi pe un drum atât de îngust, scara principală 
rămânea numai pentru domnul Datchery, ca şi cum ar fi 
avut o locuinţă separată. 

Chiria i se părea moderată şi totul straniu şi incomod 
precum îşi dorise. De aceea acceptă să ia locuinţa 
numaidecât, cu banii jos, urmând să se mute chiar în seara 
aceea, numai să poată obţine anumite relaţii de la domnul 
Jasper, care ocupa locuinţa din poartă, bârlogul 
paracliserului nefiind decât o anexă, nişte atenanse. 

— Bietul domn, dragul de el, e aşa de singur, spunea 
doamna Tope, dar nu se îndoia câtușşi de puţin că va pune „o 
vorbă bună” pentru ea. Poate că domnul Datchery a şi auzit 
câte ceva despre cele petrecute aici iarna trecută? 

Domnul Datchery, având cunoştinţe vagi despre istoria în 
chestiune, îi răspunse că îşi va da toată osteneala să-şi 
amintească. O rugă pe doamna Tope să-l scuze când 
aceasta se văzu nevoită să-l corecteze pas cu pas în 
rememorarea faptelor, susţinând că nu era decât un om 
singuratic ce a trecut prin viaţă pe picioarele lui, cât mai 
alene cu putinţă, că atâţia şi atâţia oameni aveau grijă 
mereu ca alţi oameni să dispară, făcând şi mai anevoie 
pentru un holtei singuratic, calm din fire, să păstreze 
intacte în minte împrejurările în care s-au petrecut diferite 
întâmplări. 

Domnul Jasper arătându-se a fi dispus să vorbească în 
favoarea doamnei Tope, domnul Datchery, care îi trimisese 
cartea de vizită, a fost poftit să urce pentru o clipă scara 
locuinţei. 

— Se află şi primarul acolo, spuse domnul Tope, dar nu 
trebuie considerat drept musafir, pentru că el şi domnul 
Jasper sunt prieteni la cataramă. 

— Vă cer scuze, începu domnul Datchery, înclinându-se 
cu pălăria subsuoară, pe când se adresa celor doi domni 
deodată. Sunt măsuri de precauţie egoistă din partea mea, 
care nu interesează pe nimeni altul în afară de mine. Dar 
fiind un om simplu, care trăieşte din resurse proprii, având 


intenţia să se stabilească pe aceste meleaguri agreabile, ca 
să-şi petreacă restul vieţii în pace şi tihnă, îndrăznesc să vă 
întreb dacă familia 'Iope se bucură de o respectabilitate 
deplină. 

Domnul Jasper putea răspunde fără cea mai slabă umbră 
de şovăială. 

— Imi este de ajuns, domnule, rosti domnul Datchery. 

— Prietenul meu, primarul oraşului, adăugă domnul 
Jasper, prezentându-l acestui potentat pe domnul Datchery, 
cu un gest curtenitor din mână, recomandaţia domnului 
Sapsea, în aceste împrejurări, este mult mai importantă 
decât aceea a unei persoane obscure ca mine, domnia-sa va 
aduce mărturii în favoarea acestei familii, sunt sigur. 

— Amabilitatea domnului primar, rosti domnul Datchery, 
înclinându-se adânc, mă îndatorează nespus de mult. 

— Domnul şi doamna lope sunt nişte oameni foarte 
cumsecade, domnule, îl asigură domnul Sapsea cu 
condescendenţă. Am o părere foarte bună... se poartă 
foarte bine... sunt apreciaţi cu prisosinţă de decan şi de toţi 
clericii. 

— Domnul primar, în amabilitatea domniei-sale, le face o 
caracterizare, spuse domnul Datchery, cu care ei s-ar putea 
pe drept cuvânt mândri. Aş întreba pe domnia-voastră (de- 
mi este îngăduit), dacă nu există cumva multe obiective 
demne de interes în oraşul care se află sub autoritatea 
binefăcătoare a dumisale? 

— Noi suntem, domnule, răspunse domnul Sapsea, un 
oraş străvechi şi o cetate ecleziastică. Suntem un oraş 
constituţional şi ne susţinem şi ne păstrăm privilegiile 
noastre glorioase. 

— Domnia-voastră, domnule primar, zise domnul 
Datchery, făcând o plecăciune, îmi sădeşte în suflet dorinţa 
de a cunoaşte mai bine oraşul, întărindu-mi intenţia de a-mi 
trăi restul vieţii aici. 

— Sunteţi în retragere din armată, domnule? sugeră 
domnul Sapsea. 


— Domnia-voastră, domnule primar, îmi face prea mare 
cinste, replică domnul Datchery. 

— In marină, domnule? reluă domnul Sapsea. 

— Prea mare onoare, de asemenea, rosti, pe acelaşi ton, 
domnul Datchery. 

— Diplomaţia este o profesiune frumoasă, glăsui domnul 
Sapsea, ca o observaţie generală. 

— Aici, mărturisesc, domnia-voastră, domnule primar, mă 
copleşeşte cu onorurile, zise domnul Datchery, zâmbind plin 
de isteţime şi înclinându-se; chiar şi o pasăre diplomatică ar 
cădea la tirul unei asemenea arme. 

Aceste cuvinte erau foarte măgulitoare. 

Domnul Sapsea intuia un gentleman de o mare, ca să nu 
spunem de o strălucită abilitate, obişnuit cu rangul şi 
demnitatea şi dând într-adevăr un frumos exemplu de 
comportament faţă de primar. Exista, în felul de a se adresa 
la persoana a treia a domnului Datchery, ceva care pentru 
domnul Sapsea era un indiciu net al meritelor şi poziţiei 
acestuia. 

— Dar vă cer umil iertare, zise domnul Datchery, domnia- 
voastră, domnule primar, va binevoi să mă scuze dacă 
pentru câteva clipe am abuzat, făcându-l să-şi piardă 
timpul. Totodată am uitat umilele mele interese personale, 
care mă readuc la hotelul Crozier. 

— Nu e cazul, domnule, rosti domnul Sapsea. Eu mă duc 
acum spre casă şi dacă v-ar face plăcere să vizitaţi 
exteriorul catedralei care se află în drumul dumneavoastră, 
aş fi bucuros să vă conduc până acolo. 

—  Domnia-voastră, domnule primar, spuse domnul 
Datchery, este mai mult decât amabil, mai mult decât 
îndatoritor. 

Cum domnul Datchery. După ce adresă cele cuvenite 
domnului Jasper, nu voia să consimtă de a ieşi din odaie 
înaintea domniei-sale, domnia-sa domnul primar porni 
primul pe scări în jos. Domnul Datchery îl urma, cu pălăria 
subsuoară, şi claia lui de păr alb fluturându-i în briza serii. 


— Aş putea întreba pe domnia-voastră, domnule primar, 
rosti domnul Datchery, dacă domnul de unde tocmai am 
plecat este cel despre care am auzit vorbindu-se prin 
vecinătate cum că ar fi foarte îndurerat de pierderea 
nepotului său şi că şi-ar fi închinat viaţa în a răzbuna 
această pierdere. 

— E chiar el, John Jasper, domnule. 

— Domnia-voastră mi-ar îngădui să întreb dacă există 
cumva suspiciuni puternice asupra cuiva? 

— Mai mult decât suspiciuni, domnule, replică domnul 
Sapsea, certitudini, în toată legea. 

— Nu mai spuneţi! exclamă domnul Datchery. 

— Dar dovada, domnule, dovada trebuie construită piatră 
cu piatră, reluă primarul. Sfârşitul are să încunune 
strădania, aşa zic eu. Nu este de ajuns ca justiţia să aibă 
certitudinea morală, trebuie ca ea să fie certă şi în chip 
imoral - adică legal. 

— Domnia-voastră, rosti domnul Datchery, îmi aminteşte 
de adevărata natură a legii... în chip imoral... cât este de 
adevărat!... 

— Cum spuneam, domnule, continuă pompos primarul, 
legea este mâna forte, braţul care ajunge până departe. 
Astfel o consider eu. Mâna forte, braţul care ajunge până 
departe. 

— Cât de sugestiv exprimat! Şi totuşi, iarăşi, ce adevărat! 
murmură domnul Datchery. 

— Şi fără a trăda ceea ce eu numesc tainele temniţei, zise 
domnul Sapsea, tainele temniţei, iată termenul folosit de 
mine în faţa justiţiei. 

— Care alt termen decât cel al domniei-voastre ar putea 
exprima aceasta? rosti domnul Datchery. 

— Fără, zic, a le trăda, vă fac o prevestire, cunoscând 
voinţa de fier a celui pe care tocmai l-am părăsit (mă 
încumet să o numesc de fier, datorită tăriei ei), că în acest 
caz braţul care ajunge până departe se va ridica, iar mâna 
forte va lovi... Dar iată catedrala noastră, domnule. Cei mai 


buni judecători o admiră cu plăcere, iar cei mai buni dintre 
concetăţenii noştri se cam fudulesc cu ea. 

Tot acest timp domnul Datchery mersese cu pălăria 
subsuoară şi părul său alb în vânt. O clipă avu impresia 
curioasă că-şi uitase pălăria, dar domnul Sapsea o atinse 
acum cu mâna. Domnul Datchery se lovi uşor cu palma 
peste creştet, ca şi cum s-ar fi aşteptat să mai găsească încă 
o pălărie şi pe cap. 

— Vă rog, acoperiţi-vă, domnule, stărui domnul Sapsea, 
vrând parcă să dea de înţeles: „N-o să iau asta în nume de 
rău, vă asigur”. 

— Domnia-voastră este prea binevoitoare, dar îmi place 
răcoarea, zise domnul Datchery. 

Domnul Datchery începu apoi să admire catedrala, iar 
domnul Sapsea i-o descria de parcă el ar fi creat planurile şi 
tot el ar fi construit-o. Erau unele amănunte pe care într- 
adevăr nu le aproba, dar trecea uşor peste ele, ca şi cum 
muncitorii ar fi făcut greşeli în lipsa lui. 

Terminând de privit catedrala, el o apucă prin cimitir, 
conducând drumul, şi se opri să slăvească frumuseţea serii 
- întâmplător chiar în imediata vecinătate a monumentului 
cu epitaful doamnei Sapsea. 

— Aa, apropo, spuse domnul Sapsea aducându-şi subit 
aminte, coborând parcă din sferele superioare, ca Apollo 
pogorând din Olimp ca să-şi ia lira uitată - iată una din 
micile noastre isprăvi. Concetăţenii noştri, din spirit de 
parţialitate, au hotărât astfel, iar străinii de oraş au fost 
văzuţi, uneori, copiind acest epitaf. Eu nu pot fi propriul 
meu judecător, pentru că această mică operă îmi aparţine. 
Dar n-a fost lesne să o aduc din condei, domnule, a fost, aş 
spune, greu să o aduc din condei cu meşteşug. 

Domnul Datchery căzuse în extaz în faţa compoziţiei 
domnului Sapsea în aşa măsură, încât cu toată intenţia lui 
de a-și depăna ultimele zile în Cloisterham şi de aceea 
având probabil destule ocazii de a copia textul, l-ar fi 
transcris pe dată în agenda lui de buzunar, dacă nu venea 
spre ei, cu paşi legănaţi, autorul material al monumentului 


întru veşnicie, Durdles, pe care domnul Sapsea îl strigase, 
foarte dispus să-i arate un exemplu strălucitor de 
comportare faţă de superiori. 

— Ah, Durdles! Acesta e zidarul, domnule, unul dintre 
locuitorii noştri cei mai destoinici din Cloisterham; cine nu-l 
ştie pe Durdles! Domnul Datchery, Durdles. Un domn care 
se stabileşte aici. 

— Eu unu n-aş face asta dac-aş fi în locu lui, mormăi 
Durdles. Suntem nişte oameni posaci. 

— Desigur, nu vorbeşti despre dumneata, domnule 
Durdles, interveni domnul Datchery, şi nici despre domnia- 
sa. 

— Cine-i ăla domnia-sa? întrebă Durdles. 

— Domnia-sa domnul primar. 

— Niciodată n-am ajuns la el, spuse Durdles, decât ca 
cetăţean care nu calcă legea, şi numa când am s-o calc o să- 
| tot domnesc. Pân-atunci, 

Domnul Sapsea îi e numele, 
Anglia-i e națiunea, 
Cloisterham locu de baştină, 

_ Istimator de tablouri îi e meseria. 

In clipa asta, Deputy (precedat de o scoică de stridie) 
apăru în scenă şi ceru ca domnul Durdles să-i „ardă” 
numaidecât suma de trei pence, pentru că în zadar îl 
câutase pretutindeni ca să capete această simbrie legală. 

In vreme ce meşterul zidar, cu trăistuţa subsuoară, 
găsise încetişor banii şi-i număra, domnul Sapsea îl informă 
pe noul-venit despre tabieturile, despre meseria, domiciliul 
şi faima lui Durdles. 

— Presupun că un străin curios oricând poate veni să te 
vadă pe dumneata şi lucrările dumitale, domnule Durdles, 
zise domnul Datchery după ce îl ascultă pe primar. 

— Orice domn e binevenit dacă vrea să mă vadă în 
fiecare seară, numai să aibă cu el şi ceva băuturică, îi 
întoarse vorba Durdles, ţinând în dinţi o monedă de metal şi 
câteva parale în mână, şi dacă o vrea să îndoiască porţia, 
atunci e de două ori binevenit. 


— Am să vin. Jupân Deputy ce-mi datorezi? 

— Un serviciu. 

— Bagă de seamă, să mă serveşti cinstit când ţi-oi cere 
să-mi arăţi unde locuieşte domnul Durdles, atunci când am 
să-mi pun în gând să mă duc acolo. 

Deputy trase un fluierat ascuţit, cu toată gura, în semn că 
primise tot ce i se datora, şi dispăru. 

Cel proslăvit şi proslăvitorul şi-au continuat drumul 
împreună, până ce se despărţiră, cu un întreg ceremonial, 
la poarta celui proslăvit; chiar şi apoi proslăvitorul purta 
pălăria subsuoară, lăsându-şi părul alb, bogat, în voia brizei 
de seară. 

Domnul Datchery îşi spuse în sinea lui, privindu-şi părul 
alb şi aranjându-şi-l în oglinda de deasupra căminului, 
luminată de o lampă cu gaz din cafeneaua Crozier: „Pentru 
un om Singuratic, cu o fire potolită, trăind fără să 
muncească, din resurse proprii, am avut o după- amiază 
cam agitată!” 


CAPITOLUL XIX 


O UMBRĂ PE CADRANUL SOLAR 


Din nou domnişoara Twinkleton şi-a rostit cuvântarea de 
rămas bun, cu acompaniamente de vin alb şi cozonac, din 
nou tinerele domnişoare se despărţiră pentru a pleca acasă. 

Helena Landless părăsise Casa Maicilor pentru a 
împărtăşi soarta fratelui său, iar drăgălaşa Rosa era 
singură. 

Cloisterham părea aşa de strălucitor şi însorit în aceste 
zile de vară, încât catedrala şi ruinele mănăstirii făceau 
impresia că zidurile lor masive ar fi străvezii. Lumina 
molcomă parcă venea dinlăuntrul lor şi nu pe deasupra, 
dinafară, atât erau de transparente, străjuind lanurile 
fierbinţi de grâne şi drumurile prăfoase care şerpuiau 
printre ele până hăt, departe. Grădinile din Cloisterham 
sângerau de fructele coapte. Era timpul când pelerinii 
istoviţi de mers umblau în grupuri gălăgioase prin locurile 
cu binecuvântată umbră a oraşului; era timpul când 
lucrătorii de pe ogoare, ducând o viaţă de nomazi între 
vremea coasei şi cea a secerişului - arătând ca şi cum ar fi 
fost făcuţi din ţărâna gliei, albi de atâta colb - tândăleau pe 
scările porţilor răcoroase, tot încercând să-şi cârpăcească 
încălţările bune de aruncat sau chiar, nemaiavând încotro, 
dădeau cu ele de-a azvârlita prin şanţurile oraşului, la 
desperare, şi îşi căutau altele, prin boccelele pe care le 
duceau cu ei, laolaltă cu secerele încă nefolosite, înfăşurate 
în pale de fân. Pe la toate pompele publice de apă aceşti 
beduini, strânşi ciotcă, îşi răcoreau picioarele desculţe, 
împroşcau apa din gură, cu zgomot, gâlgâiau bând, 
ajutându-se cu mâna şi făcând fântâni arteziene; în timpul 
ăsta, poliţia din Cloisterham se uita chiorâş, patrulând, şi da 
semne de nerăbdare ca intruşii s-o pornească mai iute 
dinlăuntrul oraşului, şi să se frigă din nou pe şoselele 
încinse. 

În după-amiaza unei asemenea zile, când ultima slujbă la 
catedrală a avut loc şi când acea parte a Străzii Mari pe 
care se înălța Casa Maicilor era învăluită în umbre 


binefăcătoare, în afară doar de frumoasa grădină 
străveche, unde, în partea vestică soarele mai răzbea prin 
crengile copacilor, o slujnică veni să-i dea de ştire Rosei că 
domnul Jasper doreşte să o vadă. Aflând aceasta, fata se 
cutremură. 

N-ar fi putut alege o clipă mai bună pentru a o găsi într-o 
stare neprielnică. Dar poate chiar alesese momentul. 
Helena Landless plecase, doamna Tisher lipsea, era în 
vacanţă, domnişoara Twinkleton (profitând de răgaz) 
consimţise să participe, cu persoana sa şi cu o plăcintă de 
carne, la un picnic. 

— Oh, pentru ce... pentru ce i-ai spus că sunt acasă! 
strigă Rosa, deznădăjduită. 

Slujnica răspunse că domnul Jasper nici nu se interesase 
de acest lucru. 

— A spus că ştie că sunteţi acasă şi m-a rugat să vă 
vestesc că vrea să vă vadă. 

„Ce mă fac! Ce mă fac!” gândea Rosa, frângându-şi 
mâinile. 

Cuprinsă de un soi de desperare, îi mai spuse, cu 
răsuflarea tăiată, că va veni în grădină la domnul Jasper. Se 
înfiora la gândul că ar fi putut rămâne închisă cu el în casă; 
o mulţime de ferestre însă dădeau în grădină, aşa că putea 
fi văzută şi auzită. Ar fi ţipat în gura mare şi, la nevoie, ar fi 
fugit. Astfel de idei năstruşnice îi treceau prin minte. 

Nu-l mai văzuse din noaptea fatală, doar când a fost 
interogată dinaintea primarului fusese şi el de faţă, veghind 
posomorât; îl reprezenta parcă pe nepotul lui dispărut, pe 
care ardea de nerăbdare să-l răzbune. 

Îşi atârnă de braţ pălăria pe care o lua totdeauna în 
grădină, şi ieşi. In clipa când îl văzu din verandă, rezemat 
de cadranul solar, Rosa încercă acelaşi simţământ groaznic 
ca odinioară, cum că ar fi constrânsă de el. Ar fi vrut, chiar 
şi acum, să se întoarcă, dar parcă Jasper îi atrăgea paşii 
spre el. Nu se mai putea împotrivi, se aşeză, cu capul 
plecat, pe o bancă din vecinătatea cadranului solar. Nu se 


putea uita la el din pricina repulsiei, dar băgă de seamă, 
totuşi, că era îmbrăcat în doliu mare. La fel şi ea. 

Nu purtase doliu de la început, dar absenţa lui Edwin 
prelungindu-se îşi pierduse orice speranţă şi îl plângea ca 
pe un defunct. 

Jasper ar fi dorit să înceapă prin a-i atinge mâna. Ea simţi 
intenţia lui şi-şi retrase mâna. Avea ochii pironiţi asupra 
Rosei, ştia acest lucru, cu toate că ochii ei nu vedeau 
altceva decât iarba. 

— Am aşteptat, începu el, un timp să fiu chemat pentru a- 
mi lua îndatorirea faţă de dumneata. 

După ce în câteva rânduri strânse buzele - ea ştia că o 
priveşte cu atenţie - gata să-i dea o replică cu jumătate de 
gură, izbuti să spună doar: 

— Indatorire, domnule? 

— Indatorirea de profesor, slujindu-te ca un maestru de 
muzică devotat. 

— Am renunţat la aceste studii. 

— Nu cred că ai renunţat. Le-ai întrerupt. Tutorele 
dumitale mi-a spus că întrerupi lecţiile vremelnic din cauza 
loviturii pe care am resimţit-o cu toţii, atât de crâncen. 
Când le reîncepi? 

— Niciodată, domnule. 

— Niciodată? Nu te-ai purta aşa dacă l-ai fi iubit, pe 
scumpul meu copil. 

— L-am iubit! strigă Rosa, într-un acces de mânie. 

— Da, dar nu chiar... nu chiar aşa cum s-ar fi cuvenit, aş 
spune! Nu în felul dorit şi cum ar fi fost de aşteptat. Cam în 
felul în care era scumpul meu copil, din păcate, prea 
conştient de el şi prea satisfăcut de sine însuşi (n-am de 
gând să fac o paralelă între el şi dumneata în privinţa asta) 
ca să iubească aşa cum ar fi trebuit să iubească, sau cum 
oricare altul în locul lui ar fi iubit... ar fi fost dator să 
iubească! 

Fata rămase tot aşa de tăcută, dar şi mai mult 
retrăgându-se. 


— Atunci, a spune că ai întrerupt studiul cu mine, ar fiun 
mod politicos de a-mi da să înţeleg că l-ai abandonat 
complet? sugeră el. 

— Da, încuviinţă Rosa, luându-şi deodată inima în dinţi. 
Politeţea venea din partea tutorelui meu, nu dintr-a mea. li 
spusesem că sunt decisă să las totul baltă şi că vreau să-mi 
duc la îndeplinire hotărârea, 

— Şi încă mai eşti? 

— Incă mai sunt, domnule, şi v-aş ruga să nu-mi mai 
puneţi întrebări în această chestiune. Oricum, eu n-o să vă 
mai răspund. Asta stă în puterile mele. 

Rosa îşi dădu seama că o devora din ochi de admiraţie 
pentru mânia ei, pentru focul şi însufleţirea care-i însoțeau 
mânia, că în clipa când prindea curaj, i se şi spulbera din 
nou. O chinuia un simţământ de ruşine, de afront şi frică, 
aproape ca în seara aceea când ea cânta şi el se afla la pian. 

— N-am să-ţi mai pun întrebări de vreme ce te 
împotriveşti într-atât. Dar îţi voi mărturisi... 

— Nu vreau să aud nimic, domnule, strigă Rosa, 
ridicându-se de jos. 

De astă dată el o atinse cu mâna. Ferindu-se, ea se aşeză 
şi se strânse iarăşi şi mai mult pe bancă. 

— Uneori trebuie să acţionăm altfel decât am dori, îi 
spuse, pe un ton scăzut. Aşa va trebui să procedezi şi 
dumneata, dacă nu vrei să pricinuieşti altora mai multe 
neajunsuri decât ai putea vreodată să le faci bine. 

— Ce neajunsuri? 

— Poftim, poftim! Vezi, dumneata ai voie să mă întrebi pe 
mine, zău, nu-i frumos să-mi interzici de a-ţi pune întrebări. 
Totuşi, eu îţi voi răspunde numaidecât, Rosa scumpă!... 
fermecătoare Rosa! 

Din nou sări în picioare. 

De astă dată nu se mai atinse de ea. Chipul lui însă părea 
atât de înveninat şi de ameninţător, cum stătea sprijinit de 
cadranul solar - proiectând o umbră neagră până şi peste 
faţa luminoasă a zilei - încât ea nu mai putea să fugă şi 
rămase încremenită de groază, privindu-l. 


— Să ştii că nu uit de la câte ferestre am putea fi văzuţi, 
spuse el, ridicând ochii într-acolo. Nu te voi mai atinge, n- 
am să vin mai aproape de dumneata decât sunt acum. la 
loc. Nimeni nu va părea surprins văzând că profesorul 
dumitale de muzică stă rezemat alene de un piedestal şi-ţi 
vorbeşte, pomenind despre cât de mult participăm noi la 
cele întâmplate. Ia loc, iubita mea. 

Incă o dată a mai vrut să plece - era cât pe ce - dar 
chipul lui întunecat şi ameninţător, care ar fi urmărit-o dacă 
s-ar fi dus, o făcu să se oprească şi uitându-se la elcuo 
expresie de groază îngheţată pe faţă, se aşeză iarăşi pe 
bancă. 

— Rosa, chiar şi în timpul când scumpul meu nepot era 
logodit cu dumneata, te iubeam la nebunie. Chiar şi atunci 
când mă gândeam că fericirea lui de a-i fi soţie era certă, te 
iubeam la nebunie. Chiar şi când mă străduiam să-l fac să-ţi 
fie mai arzător devotat dumitale, te iubeam la nebunie. 
Chiar şi atunci când mi-a dăruit imaginea figurii dumitale 
drăgălaşe, atât de neglijent redată de el, pe care o aveam 
totdeauna dinaintea ochilor, şi mă prefăceam că-mi place, 
de hatârul lui, şi pe care ani de zile am adorat-o chinuitor, 
te iubeam la nebunie. De-a lungul muncii zilnice 
dezgustătoare, în nopţile lungi de veghe, asaltat de 
realitatea sordidă, ori rătăcind în viziuni de paradis sau iad 
unde mă refugiam iute, strângând imaginea dumitale în 
braţe, te iubeam la nebunie. 

Dacă ceva putea face cuvintele lui mai hidoase, pentru 
Rosa, decât se dovedeau a fi în realitate, era tocmai 
contrastul dintre înflăcărarea din priviri şi vehemenţa cu 
care se exprima şi calmul afectat din atitudinea lui Jasper. 

— Am îndurat totul în tăcere, reluă el. Atâta timp cât ai 
fost a lui, sau atât cât am presupus că eşti a lui, mi-am 
ascuns taina cu loialitate. Nu-i aşa? 

Această minciună atât de grosolană, spusă în cuvinte 
simple şi aşa de adevărate, depăşea puterea de a îndura a 
Rosei. li răspunse indignată la culme: 


— Aţi fost totdeauna fals cu Edwin, domnule, ca şi acum. 
Aţi fost fals cu el, zi de zi, ceas de ceas. Ştiaţi că îmi 
nenorociţi viaţa urmărindu-mă. Ştiaţi că m-aţi făcut să-mi 
fie teamă de a-i deschide ochii lui generoşi, şi că m-aţi silit, 
de hatârul lui, să-i ascund adevărul şi anume, că sunteţi un 
om rău, nespus de rău! 

Păstrând aceeaşi atitudine  nepăsătoare, expresia 
pătimaşă a trăsăturilor lui, mâinile frângându-i-se convulsiv, 
căpătau ceva absolut diabolic; el îi replică, într-un delir de 
admiraţie: 

— Cât de frumoasă eşti! Eşti mai frumoasă când te mânii 
decât altminteri. Nu-ţi cer iubirea, ci să mi te dăruieşti cu 
ura dumitale cu tot, să mi te dăruieşti cu furia dumitale 
încântătoare cu tot, să mi te dăruieşti cu disprețul dumitale 
minunat cu tot - mi-ar fi de ajuns. 

Lacrimi de iritare îi scăldau ochii şi faţa îmbujorată a 
acestei fete frumoase, care tremura ca varga, dar pentru că 
din nou dădu să plece, indignată, vrând să-şi caute refugiul 
în casă, el întinse mâna spre verandă, ca şi cum ar fi poftit-o 
să intre: 

— Ţi-am mai spus, fermecătoare şi dulce nestemată, că 
trebuie să rămâi să mă asculţi, ori de nu să pricinuieşti un 
rău ce n-ar mai putea fi reparat nicicând. M-ai întrebat, ce 
rău. Rămâi şi-ţi voi spune. Pleacă şi-atunci răul se va- 
ntâmpla. 

Rosa dădu iarăşi înapoi în faţa amenințărilor lui, deşi nu 
le înţelegea tâlcul, şi rămase. Răsuflarea şuierătoare o 
îneca aproape, duse represiv o mână la piept. Rămase. 

— M-am destăinuit că te iubesc la nebunie. La nebunie, în 
așa măsură, încât dacă legăturile dintre mine şi scumpul 
meu copil ar fi fost mai puţin trainice, eram în stare să-l 
înlătur chiar şi pe el de lângă tine dacă îl favorizai. 

Trecu o perdea peste ochii ei când şi-i ridică pentru o 
clipă, gata-gata să leşine. 

— Chiar şi pe el, repetă Jasper. Da, chiar şi pe el! Rosa, 
mă vezi şi mă auzi. Judecă singură dacă vreun alt admirator 


ar putea să te iubească şi să trăiască... viaţa lui ar fi în 
mâinile mele. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Vreau să-ţi arăt cât de nebuneşte te iubesc. La ultimul 
interogatoriu, domnul Crisparkle a scăpat o vorbă şi anume 
că tânărul Landless i-ar fi declarat că era rivalul nepotului 
meu dispărut. Aceasta în ochii mei este o acuzaţie 
implacabilă. Acelaşi domn  Crisparkle ştie, dintr-un 
document scris chiar de mâna mea, că mi-am închinat viaţa 
întru descoperirea şi nimicirea criminalului oricine ar fi el, 
şi că am hotărât să nu discut cu nimeni misterul, până ce nu 
voi avea în mână indiciul care să-mi îngăduie să-l prind pe 
ucigaş ca într-o plasă. De atunci am lucrat cu răbdare 
pentru a înfăşură mereu, mereu firele în jurul lui; chiar şi 
acum când îţi vorbesc se înfăşoară uşurel. 

— Credinţa dumneavoastră, de cumva credeţi în 
vinovăția domnului Landless, nu este şi credinţa domnului 
Crisparkle, rosti Rosa, care-i un om bun. 

— Credinţa aceasta este a mea şi mi-o menţin, adorata 
sufletului meu! Circumstanţele se pot acumula aşa de 
straşnic chiar şi împotriva unui om nevinovat, încât, bine 
dirijate, accentuate, scoase bine în relief, l-ar putea duce la 
pieire. O verigă lipsă descoperită prin perseverenţă 
împotriva unui om socotit vinovat, îi poate dovedi pe deplin 
vinovăția, oricât de slabe ar fi fost anterior mărturiile - şi s- 
a dus pe copcă. Tânărul Landless se află în primejdie de 
moarte. 

— Dacă realmente vă închipuiţi, sări Rosa, devenind mai 
palidă, că îl favorizez pe domnul Landless, sau că domnul 
Landless mi s-a adresat vreodată, vă înşelaţi 

El ascultă aceste cuvinte cu un gest nedefinit din mână, şi 
strângând din buze. 

— Am să-ţi arăt cât de nebuneşte te iubesc. Mai 
nebuneşte acum ca oricând, pentru că sunt gata să renunţ 
la acest al doilea scop care s-a ivit în viaţa mea împărţind-o 
cu dumneata, şi de aici încolo ca să nu mai fie altceva în 


existenţa mea decât numai dumneata. Domnişoara Landless 
a devenit prietena dumitale intimă. Te preocupă liniştea ei? 

— Ţin mult de tot la ea. 

— Te preocupă buna ei reputaţie? 

— Am spus, domnule, ţin mult de tot la ea. 

— Fără să vreau... spuse el, cu un zâmbet, proptindu-şi 
coatele în cadranul solar şi bărbia în mâini, în aşa fel încât 
conversaţia aceasta să pară, de la ferestre (se vedeau 
perindându-se pe acolo chipuri diverse), cea mai degajată şi 
mai glumeaţă cu putinţă... fără să vreau te ofensez 
punându-ţi din nou întrebări. De aceea, mă voi mărgini să 
înfăţişez faptele şi să nu pun întrebări. le preocupă buna 
reputaţie a prietenei dumitale intime, te preocupă şi liniştea 
ei. Atunci, destramă umbra furcilor de pe ea, scumpo! 

— Indrăzneşti să-mi propui de a... 

— Draga mea, îndrăznesc să-ţi propun... opreşte-te aici. 
Dacă a te idolatriza înseamnă a fi rău, atunci eu sunt cel 
mai rău dintre oameni, dacă înseamnă a fi bun, atunci sunt 
cel mai bun. lubirea mea pentru dumneata este mai presus 
decât orice altă iubire, iar sinceritatea mea faţă de 
dumneata este neţărmurită. Lasă-mă să sper că-mi vei 
acorda o favoare, şi-mi calc jurământul pentru dumneata. 

Rosa duse mâinile la tâmple şi dându-şi părul la o parte 
se uita la el cu nişte ochi hăituiţi şi plini de dezgust, ca şi 
cum s-ar fi străduit să înţeleagă bine sensul adânc al 
scopului prezentat de el fragmentar. 

— Deocamdată nu te mai gândi la nimic, înger scump, 
decât la jertfa pe care ţi-o pun la picioarele dragi, dinaintea 
cărora m-aş prosterna în ţărână să le pot acoperi cu 
sărutări, ca un sălbatic. lată omagiul fidelității mele adus 
după moarte memoriei scumpului meu nepot. Inima mea e 
la picioarele dumitale. Calcă peste ea. 

Făcu o mişcare din mâini, ca şi cum ar fi aruncat ceva 
preţios pe pământ. 

— Iată vina mea de neispăşit pentru că te ador. 
Dispreţuiește-o! 

Cu un gest asemănător. 


— lată rezultatele caznelor mele, de-a lungul a şase luni 
chinuitoare, în urma unei răzbunări drepte. Sfărâmă-le! 

Repetând acelaşi gest. 

— Iată trecutul şi prezntul vieţii mele inutile. lată 
nimicnicia inimii şi a sufletului meu. lată tihna mea, iată 
deznădejdea-mi. Calcă peste ele şi fă-le una cu ţărâna, dar 
fii a mea, chiar de-ar fi să mă urăşti de moarte! 

Cumplita vehemenţă a acestui om, ajunsă acum la culme, 
o înfricoşă într-atât pe Rosa, încât spulberă vraja care o 
ţintuia locului. Porni în fugă spre verandă, dar într-o clipă 
Jasper veni lângă ea, vorbindu-i la ureche. 

— Rosa, sunt din nou stăpân pe mine, vezi, merg lângă 
dumneata, calm, spre casă. Voi aştepta un semn de 
încurajare şi de speranţă. Nu voi lovi prea curând. Dă-mi o 
dovadă oricât de măruntă, că mă asculţi. 

Supunându-se constrângerii, ea făcu o mişcare uşoară cu 
mâna. 

— Niciun cuvânt la nimeni, altminteri se produce 
catastrofa, la fel de sigur precum noaptea urmează zilei. 
Mai dă-mi o dovadă că mă asculţi. 

Aceeaşi mişcare din mână. 

— "Te iubesc, te iubesc... te iubesc! Dacă ar fi să mă 
înlături acum - dar cum vei face asta - în veci nu vei scăpa 
de mine. Nimeni nu va putea vreodată veni între noi. Te voi 
urmări până la moarte!... 

Slujnica ieşi să-i deschidă poarta; el o salută liniştit, 
scoţându-şi pălăria, şi se îndreptă, fără a trăda mai multă 
emoție decât se desluşea pe efigia domnului Sapsea-tatăl, 
de peste drum. 

Rosa leşină urcând scările. A fost purtată cu grijă până în 
odaia ei şi aşezată în pat. 

— Vine furtuna, spuneau slujnicele, căldura şi aerul 
înăbuşitor au dat-o gata, drăguţa de ea... nici nu-i de 
mirare. 

Toată ziulica slujnicele au simţit dureri în genunchi. 


CAPITOLUL XX 


FUGA 


De îndată ce Rosa îşi reveni în simţiri, toate amănuntele 
de la recenta întrevedere cu Jasper i se perindau în faţa 
ochilor. Avea impresia că a urmărit-o chiar şi în starea de 
insensibilitate în care se afla şi nicio clipă măcar nu-şi 
pierduse cunoştinţa celor spuse de el cu acest prilej. 

Infricoşată cum era, nu ştia ce să facă. 

Trebuia să fugă de acest om îngrozitor, iată singurul 
gând limpede care-i stăruia în minte. 

Dar unde să-şi găsească refugiul şi cum să plece de aici? 

Despre spaima pricinuită de el nu suflase niciun cuvânt 
altcuiva decât Helenei. Dacă se ducea la Helena să-i 
povestească cele petrecute, acest act ar fi putut atrage 
după sine un rău ireparabil, despre care Jasper o 
ameninţase că avea forţa, iar ea ştia că lui nu-i lipsea nici 
voinţa, de a-l săvârşi. 

Cu cât răutatea cantorului lua aspecte mai înfricoşătoare 
în mintea şi închipuirea ei tulburată, răspunderea pe care o 
avea i se părea cu atât mai alarmantă, înțelegând că o 
greşeală oricât de neînsemnată din partea ei, fie că acţiona 
acum ori mai târziu, ar fi dezlănţuit turbarea lui Jasper 
împotriva fratelui Helenei. 

De-a lungul ultimelor şase luni, spiritul Rosei fusese 
pradă unor frământări cumplite. O muncea o bănuială, pe 
jumătate înjghebată, şi pe care nimănui n-o destăinuise, 
care când îi ajungea pe buze gata-gata s-o dezvăluie, când 
se cufunda până în străfundul sufletului, când lua forme 
palpabile, când se risipea. 

Afecţiunea puternică a lui Jasper pentru nepotul său, cât 
timp fusese în viaţă, şi eforturile lui necurmate de a afla 
cum îşi găsise moartea - dacă murise cumva - erau lucruri 
atât de cunoscute prin partea locului, că nimeni nu părea să 
pună la îndoială buna lui credinţă. 

Ea se întreba însă: „Sunt eu oare atât de păcătoasă încât 
să concep o păcătoşenie care altora nici prin gând nu le-ar 
trece?” 


Apoi se gândea: Bănuiala ivită în ea n-avea oare rădăcini 
în repulsia pe care i-o stârnea Jasper, înainte ca faptul cu 
pricina să se fi petrecut? Şi dacă da, nu era aceasta o 
dovadă că bănuiala ei era neîntemeiată? 

Pe urmă Rosa reflectă. „Ce motiv putea să aibă ca să fi 
săvârşit ceea ce îl învinuia ea?” 

li era ruşine când îşi răspunse: „Ca să mă câştige pe 
mine!” Îşi acoperi faţa cu mâinile, de parcă până şi gândul 
de a întemeia crima pe o asemenea vanitate zadarnică ar fi 
fost o crimă aproape la fel de mare. 

Işi depăna în minte tot ce spusese Jasper în grădină, 
lângă cadranul solar. Stăruise în a pune dispariţia lui Edwin 
pe seama unui asasinat, mergând astfel pe întreaga linie de 
conduită urmată de el, din momentul când a găsit ceasul şi 
acul de cămaşă. Dacă s-ar fi temut ca nu cumva misterul 
crimei să fie dat în vileag, oare n-ar fi încurajat el mai 
degrabă ideea unei dispariţii voite? Se încumetase să 
declare că dacă legăturile dintre el şi nepotul său ar fi fost 
mai puţin trainice, l-ar fi îndepărtat „chiar şi pe Edwin” de 
lângă ea. Ar fi făcut el oare una ca asta, într-adevăr? 
Spusese că i-ar pune la picioare rezultatul strădaniei celor 
şase luni jertfite cauzei unei răzbunări drepte. Ar fi făcut 
oare această declaraţie - şi cu câtă violenţă pătimaşă - dacă 
n-ar fi fost decât un pretext? Şi-ar fi jertifit el, cu inima 
zdrobită, viaţa lui inutilă, tihna şi deznădejdea lui? Cel 
dintâi lucru pe care, credea el, ar fi fost gata să-l sacrifice 
pentru ea era fidelitatea faţă de scumpul lui nepot, după 
moarte. Desigur, aceste fapte se ridicau cu oarecare forţă 
împotriva unei închipuiri pe care abia dacă îndrăznea să o 
profere. Şi totuşi, era un om teribil! 

Pe scurt, sărmana fată (căci ce putea şti ea despre 
mentalitatea unui criminal, când cei care studiază anume 
această problemă veşnic se înşală, deoarece persistă în a 
căuta s-o pună pe acelaşi plan cu mentalitatea comună a 
oamenilor de rând, în loc s-o socotească drept o 
monstruozitate, cu totul aparte), n-avea încotro, nu putea 


ajunge la altă concluzie decât aceea că Jasper era un om 
groaznic şi că trebuia să fugă de el. 

Ea fusese pentru Helena mai tot timpul un sprijin moral 
şi o mângâiere. Mereu o asigurase de credinţa ei deplină 
asupra nevinovăţiei fratelui său, de compasiunea ei pentru 
Nevile în nenorocirea în care se afla. Dar nu-l mai văzuse de 
când dispăruse Edwin Drood, iar Helena niciodată nu-i 
spusese un cuvânt în legătură cu mărturisirile lui făcute în 
fața domnului Crisparkle cu privire la Rosa, întâmplarea 
fiind, în parte, cunoscută pretutindeni. Pentru ea era fratele 
nefericit al Helenei şi nimic mai mult. Asigurarea făcută în 
faţa odiosului ei adorator era riguros adevărată, deşi ar fi 
fost mai bine (acum îşi dădea seama) dacă se putea abţine 
de a o face. Infricoşată de Jasper cum era această făptură 
fermecătoare şi delicată, gândul că el aflase asta din gura ei 
nu-i dădea pace. 

Dar unde să se ducă? Undeva... Oriunde, numai să scape 
de el... deşi acesta nu era tocmai un răspuns la întrebarea 
pe care şi-o punea. Undeva... oriunde, numai că trebuia să 
chibzuiască bine. 

Până la urmă se hotări să se ducă la tutorele ei, şi asta 
numaidecât. 

Sentimentul împărtăşit Helenei, chiar în seara când şi-au 
făcut primele destăinuiri, îi stătea ca o piatră pe suflet, 
sentimentul că nicăieri nu era în siguranţă din pricina lui. | 
se părea că aici, chiar zidurile groase ale străvechii 
mănăstiri nu erau destul de solide pentru a stăvili 
urmărirea lui de nălucă - şi că niciun raţionament nu-i 
putea potoli groaza. Marasmul repulsiei care de atâta 
vreme pusese stăpânire asupra ei ajunsese acum la culme, 
într-un chip atât de întunecat. Simţea că Jasper ar fi avut 
puterea să o încovoaie sub voinţa lui, ca sub imperiul unei 
vrăji. 

Când să se îmbrace se uită pe fereastră - dar, chiar şi 
acum, dând cu ochii de cadranul solar, de care el se 
rezemase în vreme ce-i făcea declaraţii, simţi că o trec fiori 
reci. Se trase înapoi de la geam, ca şi cum Jasper ar fi 


învestit acest obiect cu cine ştie ce însuşiri sinistre, 
aparţinând firii lui. 

Scrise în pripă un bilet domnişoarei Twinkleton, vestind-o 
că avea un motiv grabnic pentru a dori să-şi vadă 
neîntârziat tutorele, că plecase la el, rugând-o în acelaşi 
timp pe buna domnişoară să nu se neliniştească, pentru că 
nu i se întâmplase nimic rău. Puse în grabă câteva lucruri 
absolut necesare într-un geamantanaş, aşeză biletul undeva 
la vedere şi plecă, închizând încetişor poarta în urma ei. 

Era prima oară când se vedea singură, până şi în 
Cloisterham, pe Strada Mare. Cunoscând însă foarte bine 
toate drumurile de aici, se îndreptă în fugă spre colţul de 
unde pornea omnibuzul. Ajunse la timp, căci tocmai atunci 
pornea. 

— Opreşte şi ia-mă şi pe mine, Joe, te rog. Sunt nevoită să 
mă duc la Londra. 

În mai puţin de un minut se şi afla în drum spre gară, sub 
oblăduirea lui Joe. Ajunşi acolo, Joe se ocupă de ea până se 
instală într-un vagon de tren; îi aduse geamantanaşul, de 
parcă cine ştie ce cufăr uriaş era, greu de zeci de 
kilograme, ca să fi cutezat să şi-l ridice singură. 

— Ai putea trece, Joe, la întoarcere, pe la domnişoara 
Twinkleton să-i spui că m-ai văzut plecând în condiţii bune? 

— S-a făcut, dom'şoară. 

— Te rog transmite-i gândurile mele drăgăstoase, Joe. 

— Bine, dom'şoară... „n-aş avea nimic împotrivă dacă mi 
le-ai transmite şi mie!” 

Dar ultima parte a frazei nu se mai auzi, o spusese în 
gând. 

Acum că se afla cu adevărat în drum spre Londra, Rosa 
avea răgazul să-şi reia firul gândurilor, întrerupt din pricina 
plecării în grabă. Indignarea ei, în urma declaraţiei lui de 
iubire, era încă vie - i se părea că prin această declaraţie ea 
fusese întinată şi că nu şi-ar fi putut spăla petele impurităţii 
decât apelând la un om cinstit şi sincer. Ideea asta o susţinu 
un timp împotriva temerilor ei şi-i confirmă hotărârea luată 
în pripă. Dar pe măsură ce se întuneca şi marele oraş se tot 


apropia, îndoiala, ca de obicei în asemenea cazuri, începuse 
să-i dea ghes. 

Oare, la urma urmelor, nu făcuse un pas nesăbuit? Ce va 
spune domnul Grewgious? O să-l găsească oare la capătul 
acestei călătorii? Ce are să facă dacă nu dădea de el, ce se 
va alege de ea, singură, într-un oraş atât de straniu şi de 
aglomerat? Nu era mai bine dacă rămânea să-l aştepte în 
Cloisterham, să-i fi dat întâi un sfat? 

Dacă acum putea să se mai întoarcă, n-ar fi făcut-o cu 
inimă bună... Sumedenie de asemenea gânduri neplăcute o 
frământau, din ce în ce mai mult pe măsură ce se acumulau. 
În fine, trenul sosi la Londra; în jos se vedeau acoperişurile 
caselor, iar mai jos străzile zgrunţuroase cu lampadarele 
încă neaprinse, în acea seară de vară luminoasă şi toridă. 

„Domnul Hiram Grewgious, Staple Inn. Londra”, iată tot 
ce ştia Rosa despre destinaţia ei, destul ca să se urce într-o 
birjă care s-o ducă pe nişte străzi zgrunţuroase şi largi ca 
nişte deşerturi, unde lumea se îngrămădea pe la colţurile 
curților şi ale drumurilor lăturalnice să respire puţin aer 
curat, unde alţii, mulţi la număr, mergeau făcând un zgomot 
mizerabil de monoton, târşâindu-şi picioarele pe pietrele 
înfierbântate ale pavajului şi unde oamenii şi tot ce-i 
înconjurau aveau un aspect atât de zgrunţuros şi de 
şleampăt! 

Ici şi colo se auzea muzică - dar care nu înveselea câtuşi 
de puţin situaţia. Nici flaşneta nu îmbunătăţea starea de 
lucruri, iar toba cea mare nu spulbera necazurile. La fel şi 
clopotele bisericilor, care se auzeau ici şi colo, păreau să 
stârnească ecourile de pe feţele cărămizilor şi praful de 
peste tot. Cât despre instrumentele de suflat, vlăguite, 
parcă le-ar fi plesnit inimile tânjind după viaţa la ţară. 

Vehiculul cu zurgălăi, unde se afla Rosa, opri în cele din 
urmă la o poartă încuiată repede, ce părea să aparţină 
cuiva care se dusese să se culce odată cu găinile şi care se 
temea de spărgători. 

După ce dădu drumul trăsurii, bătu sfioasă în poartă; i se 
îngădui să intre, cu geamantanaş cu tot, de către un paznic. 


— Domnul Grewgious locuieşte aici? 

— Domnul Grewgious lecuieşte colo, domnişoară, rosti 
paznicul, arătând cu degetul, ceva mai departe. 

Rosa se duse aşadar ceva mai departe, şi, când ceasurile 
băteau ora zece, se afla pe scările din faţa cladirii cu 
inițialele P].T., întrebându-se ce semnificaţie puteau avea. 

Condusă de numele domnului Grewgious scris pe perete, 
urcă scările şi bătu încetişor, o dată şi de mai multe ori. Dar 
nu răspundea nimeni şi clanţa uşii cedând când apăsă pe 
ea, Rosa intră şi dădu cu ochii de tutorele ei stând pe 
pervazul unei ferestre cu geamul deschis. O lampa cu 
abajur ardea pe o masă dintr-un ungher. 

Rosa se apropie de el în semiobscuritatea încăperii. El o 
recunoscu şi exclamă, cu glas scăzut: 

— Cerule mare! 

Rosa se aruncă de gâtul lui, izbucnind în lacrimi, apoi el 
rosti, răspunzând îmbrăţişării: 

— Copila mea, copila mea! Mi se părea că o văd pe maică- 
ta!. „Şi când colo, cine, cine! adăugă plin de bunăvoință. 
Dar ce s-a-ntâmplat, draga mea? Ce te-a adus aici? Cine te- 
a adus aici? 

— Nimeni. Am venit singură. 

— Vai de mine! exclamă domnul Grewgious. Ai venit 
singură! De ce nu mi-ai scris ca să vin să te iau? 

— N-am avut când. Am luat subit o hotărâre. Sărmanul, 
sărmanul Eddy! 

— Ah, bietul băiat, bietul băiat! 

— Unchiul lui mi-a făcut declaraţii de dragoste. Nu mai 
puteam îndura, spuse Rosa, deodată, podidind-o lacrimile şi 
lovind cu picioruşul în duşumea. Tremur de groază când îl 
văd pe omul ăsta. Am venit la mata să mă aperi pe mine, pe 
noi toţi de el, dacă vrei! 

— Vreau! strigă domnul Grewgious, cu un elan 
neaşteptat de uimitoare energie. Naiba să-l ia! 

Cerul să-i năruie planurile! 
Și trucurile ticăloase să-i dejoace! 
Asupra ta nădejdile pogoare 


Din nou blestemat fie! 

După această ieşire cât se poate de neobişnuită, domnul 
Grewgious, scos din răbdări, începu să măsoare odaia în 
lung şi în lat. După toate aparențele, nu s-ar fi putut spune 
dacă era un acces de entuziasm loial ori de defăimare gata 
de luptă. 

Se opri şi zise, ştergându-şi faţa: 

— Scuză-mă, draga mea, dar te vei bucura auzind că mă 
simt mai bine. Nu-mi mai vorbi nimic despre asta acum, 
criza s-ar putea să mă apuce din nou. Ai nevoie de odihnă şi 
să te-nveseleşti. Care a fost ultima masă pe care ai luat-o 
înainte de plecare? Gustarea de dimineaţă, prânzul, ceaiul 
de după-amiază sau cina? Ce-ai vrea să serveşti? Gustarea 
de dimineaţă, prânzul, ceaiul de după-amiază ori cina? 

Afecţiunea plină de duioşie şi respect cu care, într-un 
genunchi, o ajuta să-şi scoată pălăria şi să-şi desprindă 
frumosul păr încurcat în ea, era ceva de-a dreptul 
cavaleresc. Cine oare, cunoscându-l superficial, s-ar fi 
aşteptat să aibă de-a face cu cavalerism - şi încă veritabil, 
nu de ochii lumii - din partea domnului Grewgious? 

— Să nu uităm că trebuie să te şi odihneşti, continuă el; 
vei căpăta cea mai drăguță cameră la Furnival, va trebui să 
avem grijă şi de dichisuri, toate ţi le va procura cea mai 
bună cameristă din hotel, care va avea puteri nelimitate... 
prin expresia asta înţeleg şi cheltuieli nelimitate... Dar aici 
ce-i, un geamantan? Se uită la bagajul ei cu multă atenţie, 
la drept vorbind aşa se şi cuvenea ca să-l poată desluşi în 
semiobscuritatea odăii. Asta ţi-e toată averea, draga mea? 

— Da, domnule, atât am adus cu mine. 

— Nu prea ai adus cine ştie ce, rosti domnul Grewgious 
cu candoare, deşi totul e admirabil calculat ca să cuprindă 
provizia de o zi pentru un canar. Nu cumva ai adus şi vreun 
canar? 

Rosa zâmbi şi clătină din cap. 

— Dacă aduceai, ar fi fost binevenit, glăsui domnul 
Grewgious, şi cred că s-ar bucura să stea într-o colivie 
atârnată afară de un cui; s-ar fi luat la întrecere cu vrăbiile 


din Staple Inn, a căror interpretare muzicală, trebuie să 
recunoaştem, nu e la înălţimea intenţiilor lor. Exact cazul cu 
mulţi dintre noi! Dar nu mi-ai spus, draga mea, ce masă vrei 
să serveşti. Ce-ar fi să iei câte puţin din toate? 

Rosa îi mulţumi şi îi răspunse că n-ar putea să ia decât o 
ceaşcă de ceai. Domnul Grewgious, după ce ieşi şi intră de 
câteva ori, în grabă, ca să menţioneze diferite articole 
suplimentare, precum marmeladă, ouă, salată de cardama, 
peşte sărat, şuncă afumată la grătar, dădu o fugă, cu capul 
gol, până la hotelul Furnival de peste drum, pentru unele 
dispoziţii. Puţin după aceea, totul era pus în practică şi se 
aşternu masa. 

— Domnul fie binecuvântat! exclamă domnul Grewgious, 
aşezând lampa pe masă şi luând loc în faţa Rosei. Ce 
senzaţie nouă pentru un biet holtei bătrân şi dintr-o bucată 
ca mine, zău! 

Sprâncenele expresiv arcuite ale Rosei îl întrebau ce voia 
să spună. 

— Senzaţia de a fi în prezenţa unei creaturi dulci şi tinere 
care face ca totul să strălucească splendid în jur, care pare 
să picteze, să împodobească, să poleieze în aur această 
încăpere, dându-i un aer triumfal, rosti domnul Grewgious. 
Ah, bietul de mine!... bietul de mine! 

Deoarece în oftatul lui era ceva jalnic, Rosa se încumetă 
să-l atingă uşor cu vârful degetelor ei micuţe. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse domnul Grewgious. 
Amin! Ei, acum, hai să stăm de vorbă! 

— Aici locuiţi totdeauna, domnule? întrebă Rosa. 

— Da, draga mea. 

— Şi totdeauna singur? 

— Totdeauna singur, numai că zilnic sunt în compania 
unui domn pe nume Bazzard, secretarul meu. 

— Elnu locuieşte aici? 

— Nu, după orele de birou pleacă. De altfel, acum nu 
funcţionează, şi un alt birou de la parter, cu care am 
legături de afaceri, îmi trimite un înlocuitor. Ar fi însă 
extrem de greu să-l înlocuiesc definitiv pe Bazzard. 


— Trebuie să ţină mult de tot la dumneavoastră, spuse 
Rosa. 

— Dacă ar fi aşa, atunci îşi stăpâneşte foarte bine 
sentimentele, replică domnul Grewgious, după ce rămase 
puţin pe gânduri... dar mă cam îndoiesc de asta. Nu, nu ţine 
în mod deosebit la mine. Vezi, el nu e mulţumit, bietul băiat. 

— De ce nu e mulţumit? întrebă ea, fireşte. 

— Nu-i place ce face, spuse domnul Grewgious, pe un ton 
foarte misterios. 

Sprâncenele Rosei căpătară din nou expresia lor de 
perplexitate interogativă. 

— Aşa de puţin îi place ce face, continuă domnul 
Grewgious, încât tot timpul simt că trebuie să-i cer scuze. 
lar el simte (deşi nu pomeneşte nimic despre acest lucru) 
că aşa se şi cuvine să fac. 

Domnul Grewgious devenise atât de enigmatic, încât 
Rosa nu ştia ce să spună mai departe. In timp ce reflecta la 
aceasta, domnul Grewgious strigă pentru a doua oară: 

— Hai să stăm de vorbă. Discutâăm despre domnul 
Bazzard. Există un secret, de altfel secretul domnului 
Bazzard; dar prezenţa încântătoare a celei de la masa mea 
mă face atât de neobişnuit de expansiv, încât simt că trebuie 
să-l dau în vileag ca pe o confidenţă inviolabilă. Ce crezi că 
a făcut domnul Bazzard? 

— Vai de mine! exclamă Rosa, trăgându-şi scaunul puţin 
mai aproape, cu gândul la Jasper, nimic înspăimântător, 
sper? 

— A scris o piesă de teatru, rosti domnul Grewgious, mai 
mult în şoaptă, dar pe un ton solemn. O tragedie. 

Rosa părea uşurată. 

— Şi nimeni, reluă domnul Grewgious, pe acelaşi ton, 
într-un fel sau altul, n-o va auzi şi nici nu i-o va reprezenta. 

Rosa părea dusă pe gânduri, dădu încet din cap, ca şi 
cum ar fi vrut să spună: „lot ce se poate, dar de ce?” 

— Eh, ştii... rosti domnul Grewgious, eu unul n-aş fi în 
stare să scriu o piesă de teatru. 


— Nici chiar una proastă, domnule? se miră Rosa cu 
naivitate, sprâncenele din nou puse în acţiune. 

— Nu. Dacă aş fi condamnat la moarte prin decapitare, 
iar în momentul când ar trebui să mi se taie capul ar sosi un 
mesager cu  graţierea condamnatului Grewgious, cu 
condiţia să scrie o piesă, cred că aş fi nevoit să pun gâtul pe 
butuc şi să-l rog pe călău să treacă la treabă... adică, 
adăugă domnul Grewgious, ducând mâna la beregată, să-mi 
facă de petrecanie. 

Rosa reflecta parcă la ce ar face ea dacă s-ar afla într-o 
asemenea situaţie stânjenitoare. 

— Prin urmare, continuă domnul Grewgious, domnul 
Bazzard ar avea totdeauna sentimentul inferiorităţii mele 
faţă de el; dar fiindcă eu sunt şeful lui, ştii, lucrurile se 
complică. 

Domnul Grewgious clătină din cap cu un aer serios, de 
parcă ar fi socotit ofensa prea de oaie, după cum el însuşi 
lăsa să se înţeleagă. 

— Dar cum se face că-i sunteţi şef, domnule? întrebă 
Rosa. 

— E o întrebare firească, rosti domnul Grewgious. Păi, 
hai să discutăm. Domnul Bazzard-tatăl, fiind fermier în 
Norfolk, s-ar fi năpustit asupra lui, furibund, cu îmblăciul, 
cu furca de fân sau cu orice altă unealtă de agricultură, 
putând sluji drept armă de asalt, dacă ar fi avut cât de cât 
bănuiala că feciorul lui ar fi scris o piesă de teatru. Aşa se 
face că într-o zi fiul, aducându-mi arenda pe care o primesc 
din partea tatălui său, mi-a împărtăşit în taină, declarând că 
s-a hotărât să dea frâu liber talentului său, şi că-l păştea 
primejdia de a muri de foame, dar că nu pentru asta era el 
pe lume. 

— Ca să dea frâu liber talentului său, domnule? 

— Da, draga mea, zise domnul Grewgious, nu ca să 
moară de foame. Cu neputinţă de tăgăduit punctul de 
vedere, anume că domnul Bazzard nu era pe lume ca să 
moară de foame şi domnul Bazzard a arătat apoi că ar fi 
fost de dorit să intervin între el şi un destin atât de 


nepotrivit faţă de menirea lui. Aşa se face că domnul 
Bazzard a ajuns secretarul meu, şi-şi dă perfect de bine 
seama de acest lucru. 

— Imi pare bine că e recunoscător, rosti Rosa. 

— Dar n-am vrut să spun tocmai asta, draga mea. Vreau 
să spun că el îşi dă seama, are sentimentul degradării. Mai 
sunt şi alţi oameni de geniu cu care domnul Bazzard a făcut 
cunoştinţă; şi ei au scris tragedii de care de asemenea 
nimeni n-a vrut să audă, nici în ruptul capului, să i le pună 
în scenă. Aceste spirite alese îşi dedică piesele unii altora, în 
termenii cei mai elogioşi. Domnul Bazzard a fost obiectul 
unei asemenea dedicaţii. Ei bine, ştii că până acum mie 
nimeni nu mi-a dedicat vreo piesă de teatru!? 

Rosa îi aruncă o privire care părea să exprime cât de 
mult i-ar fi plăcut să-l vadă destinatarul a o mie de dedicaţii. 

— Fapt care, natural, îl râcâie pe domnul Bazzard, 
continuă domnul Grewgious. Cu mine e uneori foarte sec, şi 
atunci simt că rumegă în sinea lui: „Nătărăul ăsta e 
stăpânul meu! Un tip care n-ar putea scrie o tragedie nici 
când ar fi vorba să-şi salveze capul, şi căruia nimeni nu i-a 
dedicat o asemenea operă însoţită de cele mai măgulitoare 
urări asupra poziţiei înălţătoare pe care ar câştiga-o în ochii 
posterităţii!” Foarte neplăcut! Foarte neplăcut! In orice caz, 
când îi dau dispoziţii, totdeauna reflectez înainte: „Poate 
cutare lucru n-are să-i fie pe plac”, sau „Poate că îmi ia în 
nume de rău dacă îi cer cutare lucru”. Aşa se face că ne 
înţelegem foarte bine. Zău, mai bine decât m-aş fi aşteptat. 

— Şi numele acestei tragedii, domnule? întrebă Rosa. 

— Absolut între noi, răspunse domnul Grewgious, are un 
nume îngrozitor de potrivit. Se intitulează „Ghimpele 
anxietăţii dar domnul Bazzard speră - la fel şi eu - că până 
la urmă va fi publicată. 

Era lesne de ghicit că domnul Grewgious istorisise astfel 
povestea domnului Bazzard de la un capăt la altul, cel puţin 
atât ca o destindere pentru starea sufletească a pupilei 
sale, preocupată de motivul care o adusese aici, dar şi ca un 


fel de a-şi satisface înclinația lui naturală de a fi sociabil şi 
comunicativ. 

— Ei, şi acum, draga mea, spuse el atunci, dacă nu eşti 
prea obosită să mă pui mai la curent cu cele întâmplate 
astăzi - dar numai dacă te simţi absolut în stare - te-aş 
asculta bucuros. Aş putea să diger mai bine faptele dacă mă 
culc cu ele în gând la noapte. 

Rosa, mai calmă acum, îi înfăţişă de-a fir-a-păr 
întrevederea ei cu Jasper. 

Domnul Grewgious îşi trecuse deseori mâna peste 
creştetul capului în timpul povestirii şi o rugă să-i repete 
părţile referitoare la Helena şi Neville. 

Când Rosa termină, el rămase o vreme pironit în scaun, 
grav, tăcut, dus pe gânduri. 

— Mi-ai istorisit limpede, a fost singura lui observaţie, şi 
sper că te afli în tihnă aici; din nou se netezi pe creştet. 
Uite, draga mea, adăugă el, conducând-o spre geamul 
deschis, acolo locuiesc ei! Vezi, colo, la ferestrele acelea de 
jos, neluminate. 

— M-aş putea duce mâine la Helena? întrebă Rosa. 

— Aş dori să mai reflectez asupra acestei întrebări la 
noapte, răspunse, nehotărât. Dar dă-mi voie să te conduc la 
culcare, căci trebuie că ai mare nevoie de somn. 

Drept care, domnul Grewgious o ajută să-şi pună pălăria 
din nou, luă subsuoară geamantănaşul cu totul insuficient 
pentru satisfacerea nevoilor terestre şi, prinzând-o de mână 
(cu o anumită stângăcie ceremonioasă de parcă aveau să 
atace paşii de la un menuet), o trecu peste drum de 
Holborn, până în incinta hotelului Furnival. Acolo, el o dădu 
în grija cameristei-şefe, investită cu puteri nelimitate, şi 
spuse că în timp ce va urca să-şi vadă camera, el are să 
aştepte jos, în caz că ar dori să şi-o schimbe, sau poate ar 
avea nevoie de ceva. 

Odaia Rosei era aerisită, curată, confortabilă, aproape 
veselă. 

Camerista  învestită cu puteri nelimitate aduse la 
îndemână tot ce fusese omis să se pună în geamantănaş 


(adică tot ce i-ar fi trebuit ei eventual). 

Rosa cobori sprintenă scările numeroase spre a-i mulţumi 
tutorelui ei că avusese grijă de toate, cu atâta afecţiune. 

— Câtuşi de puţin, draga mea, spuse domnul Grewgious, 
încântat la culme, eu trebuie să-ţi mulţumesc pentru 
încrederea ta fermecătoare şi pentru fermecătoarea ta 
companie. Gustarea de dimineaţă îţi va fi servită într-un 
salonaş drăguţ, intim şi grațios (potrivit pentru tine) iar eu 
am să vin la tine mâine la zece dimineaţa. Sper că nu te 
simţi prea înstrăinată în acest lăcaş străin. 

— O, nu, mă simt în siguranţă! 

— Da, poţi fi sigură că scările sunt ignifuge, rosti domnul 
Grewgious, şi că orice izbucnire a acestui element 
devastator ar fi observată şi stăvilită de către paznici. 

— Nu asta voiam să spun, replică Rosa, voiam să spun că 
mă simt în siguranţă în privinţa lui... 

— Există o poartă solidă - prevăzută cu gratii de fier - 
care să-l oprească de a intra, zise domnul Grewgious, 
zâmbind. Hotelul Furnival este în afara oricărei primejdii de 
foc, cu o pază specială, bine luminat, iar eu locuiesc peste 
drum! 

In calitatea lui de cavaler rătăcitor, viteaz, în căutare de 
peripeții, el credea, pare-se, că această ultimă protecţie era 
absolut suficientă. In acelaşi spirit, când ieşi, spuse 
portarului: 

— Dacă cineva care locuieşte în hotel s-ar oferi să trimită 
pe cineva până la mine, peste drum de aici, noaptea - un 
galben este pregătit pentru solie. 

După care, se plimbă afară, încoace şi încolo, pe 
dinaintea porţii cu gratii de fier, vreme cam de o oră, 
făcându-şi oarecari griji; din când în când se uita înăuntru 
printre gratii, de parcă ar fi pus o porumbiţă pe o cracă 
cocoţată sus, într-o cuşcă de lei, şi era muncit de gândul că 
are să cadă cumva de-a berbeleacul. 


CAPITOLUL XXI 


O RECUNOAȘTERE 


Nimic nu se petrecu noaptea aceea, care să facă să dea 
din aripi porumbiţa obosită; ea se trezi cu puteri noi. 

Ceasul bătea ora zece dimineaţa când domnul Grewgious 
veni însoţit de domnul Crisparkle, care pornise la drum 
după o săritură în râul din Cloisterham. 

—  Domnişoara Iwinkleton era aşa de neliniştită, 
domnişoară Rosa! explică el. A dat fuga la mama şi la mine, 
cu biletul dumitale în mână, atât de uimită, că, pentru ao 
potoli, m-am oferit să plec cu primul tren pe care-l puteam 
prinde dimineaţa. Atunci aş fi vrut să fi venit la mine, dar 
acum cred că ai făcut cel mai bine ducându-te la tutorele 
dumitale. 

— M-am gândit la dumneavoastră, rosti Rosa, dar casa 
parohială e atât de aproape de el... 

— Înţeleg, era şi firesc. 

— l-am relatat domnului Crisparkle, interveni domnul 
Grewgious, tot ce mi-ai povestit aseară, draga mea. Ar fi 
trebuit desigur să-i fi scris numaidecât, dar sosirea lui a fost 
cât se poate de oportună. Foarte amabil din partea lui că a 
venit, cu atât mai mult cu cât abia plecase de aici. 

— Aţi stabilit, întrebă Rosa, adresându-se amândurora, ce 
trebuie de făcut pentru Helena şi fratele ei? 

— A, da, într-adevăr, rosti domnul Crisparkle, sunt pe 
drept cuvânt uimit. Dacă până şi domnul Grewgious, care 
are mai multă experienţă ca mine, şi care se află cu o 
noapte întreagă de chibzuială înaintea mea, şi tot aşa 
nedecis este, atunci cum ar trebui să fiu eu? 

In clipa aceea slujitoarea cu puteri nelimitate vâri capul 
pe uşă - după ce ciocănise şi i s-a îngăduit să se înfăţişeze - 
anunțând că un domn dorea să spună câteva cuvinte unui 
alt domn pe nume Crisparkle, dacă un asemenea domn 
există cumva, iar dacă nu există, atunci îşi cere scuze 
pentru deranj. 

— Domnul de care vorbeşti e aici, zise domnul Crisparkle, 
dar e ocupat acum. 


— E un domn oacheş? interveni Rosa, retrăgându-se 
dinapoia tutorelui ei. 

— Nu, domnişoară, are părul mai mult castaniu. 

— Eşti sigură că n-are păr negru? întrebă Rosa, prinzând 
curaj. 

— Absolut sigură, domnişoară. Păr castaniu şi ochi 
albaştri. 

— Poate, insinuă domnul Grewgious, cu obişnuita lui 
precauţie, ar fi bine să-l vedem, domnule părinte, dacă n-ai 
nimic împotrivă. Când te afli la ananghie, niciodată nu ştii 
de unde sare iepurele. lată unul din principiile mele de 
afaceri: în asemenea situaţie să fii cu ochii în patru, tot 
timpul, pretutindeni. Aş putea să vă povestesc o anecdotă în 
această ordine de idei, dar ar fi prematur. 

— Dacă domnişoara Rosa îmi îngăduie, atunci să 
poftească domnul acela, rosti domnul Crisparkle. 

Noul-venit se scuză, cu o politeţe directă, dar plină de 
modestie, văzând că domnul Crisparkle nu era singur; apoi 
se întoarse spre domnul Crisparkle şi, zâmbind, îi puse o 
întrebare neaşteptată: 

— Cine sunt eu? 

— Dumneata eşti domnul pe care l-am văzut fumând sub 
copaci în Staple Inn, acum câteva minute. 

— Aşa e. Acolo v-am văzut şi eu. Dar de fapt cine sunt? 

Domnul Crisparkle îşi concentră atenţia pe obrazul 
frumos şi foarte bronzat al acestuia. Imaginea unui băieţaş 
plecat cândva îi răsări parcă în minte, treptat-treptat şi 
nedesluşit. 

Tânărul observă că primele licăriri de amintire luminau 
chipul clericului şi, din nou zâmbind, spuse: 

— Ce vrei să serveşti azi la gustarea de dimineaţă? Parcă 
ai fi stors de vlagă. 

— Stai puţin! exclamă domnul Crisparkle, ridicând mâna 
dreaptă. Mai lasă-mă o clipă!... Tartar! 

Cei doi dădură mâna cu cea mai mare cordialitate şi 
gestul părea să nu se mai termine, şi, fiind englezi, îşi 


puseră mâinile unul pe umărul celuilalt, privindu-se vesel în 
faţă. 

— Vechiul meu discipol! spuse domnul Crisparkle. 

— Vechiul meu dascăl! spuse domnul Tartar. 

— Dumneata m-ai salvat de la înec! adăugă domnul 
Crisparkle. 

— După care v-aţi apucat de înot, amintiţi-vă! 

— Domnul să te binecuvânteze! rosti domnul Crisparkle. 

— Amin, zise domnul Tartar. 

Apoi din nou îşi strânseră mâna cât se poate de cordial. 

— Inchipuiţi-vi-l - exclamă domnul Crisparkle cu ochi 
scânteietori - domnişoară Rosa Bud şi dumneata, domnule 
Grewgious, închipuiţi-vi-l pe domnul artar, pe atunci cel 
mai firav dintre elevii mei, aruncându-se în apă după mine, 
prinzând cogeamite bărbatul, prinzându-mă, zic, de păr şi 
ieşind la mal cu mine ca un uriaş al apelor. 

— Inchipuiţi-vă, n-am vrut să-l las să se scufunde, zise 
domnul artar, deşi eram elevul său. Ce-i drept e drept, mă 
proteja, cum nu se putea mai bine şi-mi era şi cel mai 
apropiat prieten, el s-a purtat cu mine mai cumsecade 
decât toţi profesorii laolaltă, şi dintr-o pornire nechibzuită 
aş fi fost în stare, dacă nu-l salvam, să fi pierit odată cu el. 

— Hm! Ingăduie-mi, domnule, de a avea cinstea, rosti 
domnul Grewgious, înaintând spre el cu mâna întinsă - căci 
este o adevărată cinste pentru mine şi sunt mândru de-a 
face cunoştinţă cu dumneata. Sper că n-ai răcit în apă. Să 
sperăm că n-ai suferit din pricină c-ai înghiţit prea multă 
apă. Cum te-ai simţit apoi? 

Era evident că domnul Grewgious nu prea ştia ce 
vorbeşte, deşi părea la fel de evident că voia să spună ceva 
deosebit de amical şi de măgulitor. 

„Dacă cerul, gândea Rosa, ar fi trimis un băiat deopotrivă 
de curajos şi îndemânatic în ajutorul sărmanei mele mame! 
Unul ca el, care să fi fost pe atunci la fel de sprinten şi de 
tânăr!” 

— N-aş vrea să mi se aducă vreun compliment pentru 
ceea ce vă voi spune, dar cred că mi-a venit o idee - îi vesti 


domnul Grewgious, măsurând cu paşi mărunți încăperea, o 
dată sau de două ori de la un capăt la altul, în chip atât de 
neaşteptat şi de inexplicabil, încât toţi se uitau la el 
surprinşi, neştiind dacă se înăbuşea ori i se pusese un 
cârcel - cred că mi-a venit o idee. Nu cumva am avut 
plăcerea să fi văzut numele domnului artar, ca fiind 
locatarul apartamentului din partea superioară a casei de 
lângă cea din colţ? 

— Da, domnule, încuviinţă domnul Tartar. Până aici aveţi 
dreptate. 

— Până aici am dreptate, repetă domnul Grewgious. Să 
trecem pe răboj - ceea ce şi făcu, trăgând o linie cu degetul 
mare de la dreapta pe cel de la stânga. — Nu cumva ştii, din 
întâmplare, numele vecinului dumitale din apartamentul de 
alături, de cealaltă parte a zidului mijlocitor? 

Domnul Grewgious veni foarte aproape de domnul artar, 
ca să nu piardă, miop fiind, nimic din expresia chipului său. 

— Landless, zise acesta. 

— Să trecem şi asta pe răboj, rosti domnul Grewgious, 
pornind din nou prin cameră, şi, când se întoarse, adăugă: 
Nu-l cunoşti personal, presupun, domnule? 

— Oarecum. 

— Să trecem şi asta pe răboj, glăsui domnul Grewgious, 
măsurând iarăşi încăperea şi, când reveni, spuse: Şi în ce 
fel îl cunoşti, domnule Tartar? 

— Mi s-a părut un tânăr într-o situaţie dificilă şi i-am 
cerut voie să urc florile - într-o zi, două - până la el, adică 
să-mi extind grădina de flori până la ferestrele lui. 

— Vreţi să aveţi amabilitatea de a lua loc, zise domnul 
Grewgious. Am o idee! 

Se supuseră cu toţii, domnul Tartar mai puţin dispus ca 
oricare, pentru că se simţea străin. 

Domnul Grewgious se aşeză în centrul cercului şi îşi puse 
mâna pe genunchi, după care expuse ideea ca de obicei, 
făcând impresia că o învățase pe de rost. 

— Încă nu-mi dau seama dacă ar fi prudent, în 
împrejurările actuale, să stabilim comunicaţii deschise între 


fiinţa fermecătoare, aici de faţă, şi domnul Neville sau 
domnişoara Helena. Ştiu, din anumite motive, că unul din 
prietenii noştri din partea locului (asupra căruia, în treacăt 
fie zis, cer din toată inima să i se arunce afurisenia, cu 
permisiunea binevoitoare a preasfântului meu prieten) se 
furişează ici şi colo, dând târcoale prin preajmă. Când nu 
spionează el însuşi, are pesemne vreun agent care se 
ascunde pe aici, în persoana unui paznic, a unui portar sau 
a cine ştie cărui trepăduş de acest soi de prin Staple Inn. 
De altminteri, domnişoara Rosa doreşte, lucru cât se poate 
de firesc, să-şi vadă prietena, domnişoara Helena, şi pare 
important ca măcar domnişoara Helena (dacă nu şi frate-su, 
prin ea) să afle în particular, din gura domnişoarei Rosa, ce 
s-a întâmplat şi despre amenințările făcute. Sunt eu oare 
aprobat, în general, cu privire la opiniile expuse? 

— Sunt întru totul de acord, rosti domnul Crisparkle, 
care era numai urechi. 

— Ca şi mine, fără îndoială - adăugă domnul artar, 
zâmbind - dacă le-aş fi înţeles, 

— Foarte bine. Cât se poate de amabil din partea 
dumitale, domnule, rosti domnul Grewgious. Ne vom bizui 
în întregime pe dumneata, dacă ne vei face hatârul să ne 
îngădui. Ei bine, dacă amicul nostru cu pricina ar avea un 
agent prin partea asta, este destul de limpede că un 
asemenea ins n-ar putea supraveghea decât camerele 
ocupate de domnul Neville. Pe baza rapoartelor date 
amicului cu pricina despre cei care intră şi ies de acolo, 
prietenul cu pricina ar trebui să determine singur, după 
cunoştinţele lui anterioare, identitatea celor semnalaţi. De 
nicăicri nu se poate supraveghea mai bine cartierul Staple 
Inn, de nicăieri nu pot fi observați mai bine cei care vin şi 
pleacă din locuinţele de peste drum, ca din casa mea. 

— Încep să înţeleg ce urmăreşti, spuse domnul 
Crisparkle, şi apreciez cu prisosinţă prudenţa dumitale. 

— Nu trebuie să mai repet că nu ştiu încă nimic despre 
de ce şi cum, interveni domnul Tartar, dar şi eu înţeleg ce 


urmăriţi, aşa că îngăduiţi-mi să vă spun că locuinţa mea vă 
stă la dipoziţie de bunăvoie. 

— Perfect! strigă domnul Grewgious, netezindu-se 
triumfător pe cap. Acum cu toţii am priceput planul. Ai 
înţeles şi tu, draga mea? 

— Cred că da, zise Rosa, roşind puţin când domnul Tartar 
se uită repede spre ea. 

— Iată cum facem, traversezi Staple Inn împreună cu 
domnul Crisparkle şi domnul artar, preciză domnul 
Grewgious; eu am să mă învârt pe aici ca de obicei. Tu urci 
cu aceşti domni în apartamentul domnului artar, te uiţi la 
florile din grădina domnului Tartar; aştepţi acolo până 
apare domnişoara Helena sau îi dai de ştire că te afli în 
imediata apropiere. Comunici cu ea direct fără ca vreun 
spion să aibă habar. 

— Tare mă tem că o să fiu... 

— Ce-o să fii, draga mea? întrebă domnul Grewgious, 
văzând că ea şovăie. Nu cumva eşti speriată? 

— Nu, nu-i vorba de asta, răspunse Rosa, sfioasă. Mă tem 
că o să fiu un deranj pentru domnul artar. S-ar părea că 
punem stăpânire pe locuinţa domnului artar ca şi cum ne- 
ar aparţine. 

— Câtuşi de puţin, replică domnul artar, dimpotrivă, aş 
socoti-o înfrumuseţată pentru totdeauna de-acum încolo, 
dacă vocea dumneavoastră ar răsuna măcar o dată 
înăuntru. 

Rosa, neştiind prea bine ce să răspundă, lăsă ochii în jos 
şi întorcându-se spre domnul Grewgious îl întrebă 
ascultătoare dacă putea să-şi pună pălăria pe cap. 

Domnul Grewgious fiind de părere că era cel mai bun 
lucru pe care-l putea face, fata ieşi din încăpere în acest 
SCOP. 

Domnul Crisparkle profită de ocazie ca să-i facă domnului 
Tartar o expunere succintă a situaţiei grele în care se află 
Neville şi sora sa, având timp destul de mult, pentru că, din 
întâmplare, aranjatul pălăriei necesita oarecare răgaz. 


Domnul artar oferi braţul Rosei, iar domnul Crisparkle 
mergea, la oarecare distanţă, în faţa lor. 

„Sărmanul... sărmanul Eddy!” gândea Rosa în clipele 
acelea. 

Domnul Tartar gesticula cu mâna dreaptă, aplecându-se 
spre Rosa şi vorbind cu însufleţire. 

„Nu era nici atât de viguros şi nici atât de ars de soare 
când l-a salvat pe domnul Crisparkle, îşi spuse Rosa 
aruncându-i o privire, dar chiar şi atunci trebuie să fi fost 
foarte curajos şi hotărât.” 

Domnul Tartar îi povesti că fusese cândva marinar şi că 
umblase peste tot, ani şi ani de-a rândul. 

— Când vă veţi întoarce pe mare? întrebă Rosa. 

— Niciodată. 

Rosa se întreba ce-ar fi spus fetele dacă ar fi putut s-o 
vadă traversând strada aceea spațioasă la braţul unui 
marinar. Îşi închipuia că trecătorii trebuie s-o fi socotit 
foarte micuță şi foarte neajutorată, în comparaţie cu 
bărbatul puternic care ar fi fost în stare s-o prindă în braţe 
şi s-o poarte fără să se odihnească cale de mile în şir, ferind- 
o de orice primejdie. 

Işi spunea, de asemenea, că ochii lui albaştri şi ageri i-ar 
fi slujit parcă să pândească pericolul de la depărtare, să 
vegheze fără a da înapoi, pe măsură ce s-ar fi apropiat. 
Când se întâmplă să-i întâlnească ochii, Rosa avea impresia 
că şi Tartar gândea ceva despre ochii ei. 

Asta o cam tulbură pe Rosebud. 

Aşa se explică de ce, mai târziu, niciodată n-a ştiut exact 
cum a urcat ea (cu ajutorul său) până la grădina lui 
suspendată, şi cum i s-a părut atunci că se află într-o ţară a 
minunilor, unde, ca în acea ţară, florile se desfăceau subit, 
la capătul unor tije de fier vrăjite. 

Fie ca aceste flori să-şi deschidă de-a pururi petalele. 


CAPITOLUL XXII 


LUCRURILE SE COMPLICĂ 


Odăile unde locuia domnul Tartar erau cele mai îngrijite, 
mai curate şi mai bine amenajate din cât s-au văzut cândva 
sub soare, lună şi stele. Duşumelele fuseseră frecate în aşa 
măsură, încât puteai crede că funinginea de la Londra s-ar 
fi emancipat şi ar fi părăsit regiunea de-a binelea. Fiecare 
centimetru din obiectele de alamă în posesia domnului 
Tartar era curăţat şi lustruit, fiindcă strălucea ca o oglindă 
de metal. 

Niciun fir de praf, nicio pată, nicio murdărie oricât de 
mică nu  întinau curăţenia vreunuia din bunurile 
gospodăreşti, mari, mici sau mijlocii, aparţinând domnului 
Tartar. 

Salonul lui semăna cu cabina unui amiral, baia era ca o 
farmacie, dormitorul, împodobit peste tot cu dulapuri şi 
sertare, aducea foarte mult cu prăvălia unui vânzător de 
seminţe, şi hamacul suspendat în mijlocul camerei, se 
legăna îmbietor de-ai fi zis că respiră. 

Fiecare obiect care aparţinea domnului artar avea un 
loc anume stabilit: hărţile şi diagramele, cărţile, periile, 
încălţămintea, hainele, suporturile pentru sticle, 
telescoapele şi alte instrumente marinăreşti, aveau locul lor 
anume. 'Iotul se afla rânduit şi la îndemână. 

Etajera, consola, comoda, cuierul şi noptiera erau de 
asemenea accesibile şi dispuse în aşa fel încât să nu se facă 
risipă de spaţiu, având grijă să se rezerve un deget de 
locşor ferit, pentru a depozita câte ceva, care nicăieri în 
altă parte nu s-ar fi potrivit atât de bine. 

Serviciul micuţ de argint strălucitor era în aşa fel aşezat 
pe bufet, încât numaidecât se putea zări vreo linguriţă 
subţiratică. 

Ustensilele de toaletă erau atât de bine rânduite pe 
măsuţa de toaletă, încât şi o scobitoare chiar, lăsată din 
neglijenţă, ar fi sărit în ochi. 

La fel şi cu obiectele rare aduse de prin diferite călătorii. 


Împăiate, uscate, recondiţionate, ori păstrate într-un mod 
sau altul, fiecare în genul său: păsări, peşti, reptile arme, 
articole de îmbrăcăminte, scoici, plante marine, ierburi, 
suveniruri din coral - totul se afla aşezat într-un loc special, 
cel mai nimerit. 

Nişte vopsea şi lac erau ţinute, parcă, ferite de vedere, 
totdeauna la îndemână ca să înlăture urmele de deget 
oriunde s-ar fi ivit, în odăile domnului Tartar. 

Nici chiar un vas de război n-a fost cândva păstrat mai 
nou-nouţ şi mai păzit de a fi atins din nebăgare d seamă. 

În acea zi de vară însorită, domnul artar fixă o prelată 
peste grădina sa de flori cum numai un marinai putea face. 

Totul în jur avea un aer maritim, încântător de sugestiv, 
încât florile din această grădină puteau foarte bine să fi 
împodobit ferestrele de la pupa unei corăbii aflate pe mare. 
Părea că tot dichisul acesta s-ar fi putut pune frumuşel în 
mişcare dacă domnul Iartar ar fi dat prin portavoce, iute, 
nişte ordine răguşite de ridicarea ancorei „Ioată lumea la 
posturi, şi pânzele sus!” 

Domnul artar făcea de minune onorurile pe vasul lui 
atrăgător. 

Când un om are mania lui, care nu face nimănui niciun 
rău, nu stânjeneşte pe nimeni, este plăcut să descoperi, cu 
un sentiment hazliu, că se ţine de ea, dezvăluind latura 
caraghioasă a acestei făpturi. Când omul în chestiune este 
inimos şi onest din fire, şi în acelaşi timp deschis şi plin de 
naturaleţe, nu se poate vedea mai la largul său decât 
exercitându-şi mania. 

Astfel, Rosa, fireşte, se gândea (chiar dacă n-ar fi fost 
condusă pe vas cu toate onorurile cuvenite primei doamne 
a amiralităţii, ori primei zâne a mării) că era ceva 
fermecător să-l vezi şi să-l auzi pe domnul Tartar râzând, 
amuzându-se, ca un copil, de diferitele lui instalaţii. 

Tot aşa şi-ar fi spus Rosa, fireşte, că marinarul ars de 
soare apăru într-o lumină foarte favorabilă când, inspecția 
odată terminată, ieşi discret din cabina lui de amiral, 
rugând-o să se considere regina acestui vas şi asigurând-o 


că putea dispune de grădina lui de flori, făcând un gest din 
mâna aceea în care ţinuse viaţa domnului Crisparkle. 

— Helena!... Helena Landless Eşti aici? 

— Cine mă strigă? Rosa, cumva? 

Apoi un alt chip fermecător îşi făcu apariţia. 

— Da, draga mea! 

— Dar... cum ai ajuns aici, scumpa mea? 

— Nu... nu prea ştiu, zise Rosa, roşind. Mă-ntreb dacă nu 
visez! 

Dar de ce roşise? Chipurile lor erau aidoma florilor. Să fi 
fost oare rumeneala unui fruct, din ţara vrâjită a plantelor 
cu tije aeriene? 

— Eu una nu visez, rosti Helena, zâmbind. Deşi nu m-ar 
mira nici asta. Dar cum se face că suntem acum împreună... 
că ne aflăm aşa aproape una de alta... în chip atât de 
neaşteptat? 

Neaşteptat, într-adevăr, printre cornişe sumbre şi 
hogeacuri, în vecinătatea clădirii cu inţialele PJ.I. şi în 
preajma acestei grădini aeriene. 

Rosa, stăpânindu-şi emoția, îi istorisi într-un suflet cărui 
fapt se datora întâlnirea lor, cum şi în ce fel. 

— E şi domnul Crisparkle aici, spuse Rosa, ca o concluzie 
grăbită. Şi, îţi vine să crezi? Cu mult timp în urmă i-a salvat 
viaţa. 

— În acest sens aş putea crede orice în legătură cu 
domnul Crisparkle, replică Helena, îmbujorându-se la faţă. 

(Se roşea mult pe tărâmul grădinilor suspendate!) 

— Da, dar nu domnul Crisparkle a fost salvatorul, zise 
Rosa, corectându-se repede. 

— Nu mai înţeleg, draga mea. 

— A fost foarte frumos din partea domnului Crispakle că 
s-a lăsat salvat, preciză Rosa; nici nu găsea cuvinte să-şi 
exprime buna părere pe care o are faţă de domnul artar, 
pentru că domnul Tartar e cel care l-a salvat. 

Ochii negri ai Helenei se fixară foarte atent pe chipul 
luminos care strălucea în frunziş; o întrebă pe un ton mai 
scăzut, întrucâtva meditativ: 


— Domnul Tartar e acum cu tine, draga mea? 

— Nu, pentru că mi-a cedat locuinţa mie... adică nouă. E 
aşa frumos aici! 

— Serios? 

— Parcă ai fi în interiorul celui mai minunat vapor care a 
existat vreodată... parcă ar fi... parcă... 

— Parcă ar fi un vis? sugeră Helena. 

Rosa răspunse printr-un semn scurt din cap şi trase în 
piept parfumul florilor. 

După o mică pauză, în timpul căreia avusese impresia 
(sau i se păruse Rosei) că Helena compătimeşte pe cineva, 
aceasta reluă: 

— Sărmanul meu Neville citeşte în camera lui... pe latura 
asta soarele arde prea tare acum. Cred că ar fi mai bine să 
nu ştie că te afli atât de aproape deel. 

— O, la fel cred şi eu! exclamă numaidecât Rosa. 

— Presupun, reluă Helena, şovăind, că ar trebui să ştie şi 
el curând tot ce mi-ai spus; dar nu sunt sigură. Cere-i sfatul 
domnului Crisparkle, draga mea. Intreabă-l dacă să-i spun 
lui Neville tot ce mi-ai povestit sau numai o mică parte, 
rămânând ca eu să aleg ce anume. 

Rosa trecu în cabinetul de consiliu şi puse întrebarea. 
Clericul era de părere să lase pe seama liberului arbitru al 
Helenei. 

— Iţi mulţumesc foarte mult, spuse Helena, după ce Rosa 
apăru din nou, aducând răspunsul. Întreabă-l dacă n-ar fi 
mai bine de a aştepta până când calomniile pe socoteala lui 
Neville şi urmărirea lui, puse la cale de mizerabilul acesta, 
vor ieşi de la sine la iveală, ori să încercăm de a le anticipa, 
adică, mă gândesc să descoperim dacă se unelteşte ceva pe 
ascuns, împotriva noastră? 

Problema aceasta i se păru clericului prea anevoioasă 
pentru a-şi exprima un punct de vedere definitiv şi după 
două sau trei încercări fără rezultat, el propuse să se facă 
apel la domnul Grewgious. 

Helena fiind de acord, el porni (luând aerul unui pierde- 
vară nepăsător, dar fără pic de succes) peste drum de piaţa 


în formă de patrulater, până la clădirea cu inițialele PJ.I. şi 
formulă chestiunea. 

Domnul Grewgious se ţinu morţiş de acest principiu 
general: 

— Dacă o puteţi porni cu un pas măcar înaintea unui 
tâlhar de drumul mare ori a unei fiare sălbatice, ar fi cel 
mai bun lucru pe care-l aveţi de făcut. 

El îşi menţinu la fel de categoric părerea, privind cazul în 
speţă, că John Jasper era un tâlhar de drumul mare şi o 
fiară sălbatică, deopotrivă. 

Astfel sfătuit, domnul Crisparkle reveni şi făcu relatări 
Rosei, care la rândul ei le transmise Helenei. Aceasta, la 
fereastră, părea să-şi urmeze firul gândurilor; reflecta cu 
seriozitate la cele aflate. 

— Ne putem bizui, Rosa, pe promtitudinea domnului 
Tartar de a ne ajuta? întrebă. 

„Oh, da!” îşi spuse, timid, Rosa, în gând. „Oh, da!” 

Rosa credea, timid, că putea pune mâna în foc pentru 
asta. Dar n-ar fi mai bine să-l întrebe pe domnul Crisparkle? 

— Eu consider autoritatea ta în această privinţă la fel de 
bună ca şi a lui, draga mea, zise Helena, pe un ton potolit, şi 
nu-i nevoie să te mai duci din nou la el pentru asta. 

„Ciudat din partea Helenei!” 

— Vezi tu, reluă Helena după ce mai chibzui puţin, 
Neville nu cunoaşte pe nimeni aici. N-a schimbat nici măcar 
o vorbă cu cineva de pe aici. Dacă domnul artar ar putea 
veni să-l viziteze direct şi mai des, dacă i-ar acorda frecvent 
un minut în acest scop, dacă ar proceda astfel aproape 
zilnic, ar fi poate mai bine. 

— Ar fi poate mai bine, dragă? repetă Rosa, urmărind din 
priviri frumuseţea prietenei sale, cu un aer de-a dreptul 
uimit. S-ar putea? 

— Dacă mişcările lui Nneville sunt într-adevăr 
supravegheate şi dacă scopul propus este de a-l izola de toţi 
prietenii, şi de cunoştinţe, şi de a-i măcina zilnic viaţa, pas 
cu pas (ceea ce seamănă cu ameninţarea făcută ţie), nu 
pare probabil, spuse Helena, că duşmanul lui, într-un fel 


sau altul, se va pune în legătură cu domnul Tartar pentru a-l 
preveni asupra lui Neville şi spre a-l îndepărta de el? Astfel, 
nu numai că vom fi la curent cu manevra în sine, dar vom 
afla prin domnul Tartar în ce termeni a avut loc această 
punere în legătură. 

— Înţeleg! exclamă Rosa, şi din nou dădu buzna în 
cabinetul de consiliu. 

Puțin mai apoi chipul ei drăgălaş reapăru îmbujorat de 
culori luminoase. Spuse că i-a relatat domnului Crisparkle şi 
că domnul Crisparkle s-a dus la domnul Iartar, iar domnul 
Tartar: 

— Care acum aşteaptă, în caz că ai avea nevoie de el, 
adăugă Rosa, uitându-se înapoi cu coada ochiului, destul de 
buimăcită de atâta du-te-vino, ba înăuntrul cabinetul de 
consiliu, ba afară, şi declară că domnul artar era gata, 
după cum propusese ea, să treacă la acţiune chiar din ziua 
aceea. 

— Li mulţumesc din inimă, rosti Helena, spune-i, te rog. 

Din nou, destul de buimăcită de atâta du-te-vino, de la 
grădina de flori la cabinet, Rosa se făcu nevăzută purtând 
cu ea mesajul şi reapăru cu asigurări proaspete din partea 
domnului 'Tartar. Ea oscila împărțindu-se între Helena şi el, 
ceea ce dovedea că starea de buimăceală nu era totdeauna 
în mod necesar stângace, ci uneori putea îmbrăca forme 
foarte plăcute. 

— Şi acum, dragă, reluă Helena, să nu pierdem din 
vedere prudenţa, care trebuie să pună capăt întâlnirii 
noastre în momentul de faţă - de aceea să ne despărţim, îl 
aud pe Neville ieşind din odaie. Te întorci acolo? 

— La domnişoara 'Twinkleton? întrebă Rosa. 

— Da. 

— Oh, nu m-aş mai putea duce acolo niciodată, n-aş mai 
putea, zău, după convorbirea aceea îngrozitoare spuse 
Rosa. 

— Atunci, unde ai să te duci, draga mea? 

— Acum, dacă stau şi mă gândesc bine, habar n-am, zise 
Rosa. Încă n-am luat nicio hotărâre, dar tutorele meu va 


avea grijă de mine. Nu te nelinişti, dragă. Cu siguranţă 
undeva o să mă duc. 

(Lucru destul de probabil). 

— Şi voi avea ştiri de la Bobocul de Trandafir prin domnul 
Tartar? întrebă Helena. 

— Da, aşa cred, prin... Rosa privi iarăşi înapoi, încurcată, 
în loc să-i pronunţe numele. Dar spune-mi ceva înainte de a 
ne despărţi, scumpă Helena. Spune-mi că eşti cât se poate 
de sigură că nu depinde de mine. 

— Nu depinde de tine ce, draga mea? 

— Că nu depinde de mine să-l împiedic să fie rău şi 
răzbunător. N-aş fi putut ajunge la cine ştie ce termeni de 
împăcare cu el, nu-i aşa? 

— Ştii cât de mult te iubesc, dragă, răspunse Helena, 
indignată, dar aş prefera să te văd moartă la picioarele lui 
blestemate. 

— Convorbirea noastră mi-a făcut mult bine! Ai să-i spui 
sărmanului tău frate despre toate astea? Li vei transmite, 
nu-i aşa, sentimentele mele de simpatie şi că-mi aduc 
aminte de el? Şi îi vei cere să nu mă urască? 

Helena clătină din cap cu mâhnire, vrând să spună că 
această ultimă recomandare era de prisos; trimise sărutări 
afectuoase cu amândouă mâinile prietenei sale şi aceasta îi 
răspunse în acelaşi fel. Văzu apoi o a treia mână (una 
bronzată) apărând între flori şi frunziş şi ajutând-o pe Rosa 
să intre în cameră. 

Gustarea pe care domnul Iartar o făcu să apară în cabina 
amiralităţii, atingând doar butonul automat de la un cheson 
şi mânerul unui sertar, luă înfăţişarea unui ospăț în toată 
legea. Macaroane minunate, lichioruri  scânteietoare, 
mirodenii tropicale în chip miraculos păstrate, jeleuri de 
fructe tropicale, dumnezeieşti, se oferiră din abundență, 
într-o clipită. 

Dar domnul Tartar nu putea opri timpul în loc, şi timpul, 
necruţător, zbura atât de iute, încât Rosa a fost silită să 
părăsească tărâmul florilor şi să coboare pe pământ, 
ducându-se la locuinţa domnului Grewgious. 


— Şi acum, draga mea, o întâmpină domnul Grewgious, 
ce e de făcut? Ca să pun chestiunea sub o altă formă, cum 
rămâne cu tine? 

Rosa nu putea face altceva decât să-l privească, cerându- 
şi parcă scuze, conştientă că era o piedică în calea lui şi a 
tuturor celorlalţi. Gândul efemer de a trăi ferită de 
primejdii, la etaj, în hotelul Furnival, pentru tot restul vieţii, 
era singurul plan care-i veni în minte. 

— M-am gândit, spuse domnul Grewgious, că deoarece 
respectabila domnişoară Twinkleton uneori alege Londra 
pentru a-şi petrece vacanţa, în vederea extinderii relaţiilor 
şi ca să poată lua direct legătura cu părinţii aflaţi în 
capitală, în cazul când ar exista... m-am gândit, spre a avea 
puţin răgaz să ne mai învârtim pe aici, ce-ar fi s-o invităm 
pe domnişoara Twinkleton să vină să stea o lună cu tine? 

— Să stea unde, domnule? 

— Păi, explică domnul Grewgious, ce-ar fi să luăm cu 
chirie o locuinţă mobilată, pe timp de o lună, şi să o rugăm 
pe domnişoara Twinkleton să-şi asume sarcina de a se 
ocupa de tine în această perioadă? 

— Şi pe urmă? 

— Ei, pe urmă, zise domnul Grewgious, vom trăi şi-om 
vedea, mai rău decât acum n-are să fie. 

— Eu cred că ideea e bună, încuviinţă Rosa. 

— Atunci, propuse domnul Grewgious, hai să pornim în 
căutarea unei locuinţe mobilate. Nimic n-ar putea fi mai 
agreabil pentru mine decât ca dulcea prezenţă de aseară 
să-mi înfrumuseţeze toate serile din existenţă, care îmi mai 
rămân de trăit. Dar aici nu sunt condiţii potrivite pentru o 
duduiţă tânără. Hai să ne punem pe căutat, la voia 
întâmplării, o locuinţă mobilată. Intre timp, domnul 
Crisparkle, care e aici şi care trebuie să se întoarcă 
numaidecât acasă, va avea, fără îndoială, bunăvoința de a 
trece pe la domnişoara Twinkleton ca s-o invite să ne deao 
mână de ajutor în îndeplinirea planului nostru. 

Domnul Crisparkle acceptă bucuros comisionul şi îşi luă 
rămas bun. 


Domnul Grewgious şi pupila lui porniră în expediţie. 

Deoarece ideea pe care şi-o făcea domnul Grewgious în 
legătură cu căutatul locuinţei mobilate consta în a trece 
drumul pentru a examina o casă având biletul de rigoare la 
una din ferestre, apoi, de a da ocolul prin dosul casei şi de a 
o examina şi din partea aceea, fără să păşească înăuntru, şi 
pe urmă făcând aceleaşi încercări la altă casă, cu rezultate 
similare - abia dacă înaintau puţin câte puţin. 

Până la urmă, domnul Grewgious îşi aduse aminte de o 
anume verişoară a domnului Bazzard, văduvă, care se tot 
mutase şi care venise odată să-i ceară să o recomande, cu 
influenţa lui, în stânga şi în dreapta. Văduva locuia pe 
Southampton Street, în Bloomsbury Square. Numele 
acestei doamne, săpat în litere de o şchioapă pe o placă de 
alamă, era BILLICKIN. Văzând acest nume nu-ţi dădeai 
seama dacă aparţinea unei femei sau unui bărbat şi nici nu 
desluşeai condiţia socială a persoanei în chestiune. 

Statura firavă şi o cinste copleşitoare alcătuiau 
trăsăturile distinctive ale doamnei Billickin. leşi galeşă din 
salonul de dindos, ocupat de ea în exclusivitate, cu aerul că 
ajunsese până aici anume, trecând printr-o serie întreagă 
de leşinuri. 

— Sper că o duceţi bine cu sănătatea, domle, spuse 
doamna Billickin, înclinându-se uşor, ca un indiciu că îşi 
recunoscuse oaspetele. 

— Mulţumesc, destul de bine. Şi dumneavoastră, doamnă? 
o întrebă la rândul său domnul Grewgious. 

— Şi eu o duc bine, răspunse doamna Billickin, gâfâind, ca 
totdeauna, de atâta slăbiciune. 

— Pupila mea şi o domnişoară ceva mai vârstnică, rosti 
domnul Grewgious ar dori să găsească o locuinţă mobilată, 
atrăgătoare, pentru o lună-două. Mai aveţi camere libere, 
doamnă? 

— Domle Grewgious, replică doamna Billickin, nu vreau 
să vă duc cu vorba, departe de mine gândul ăsta. Mai am 
camere libere. 


Ca şi cum ar fi vrut să adauge: „Lăiaţi-mă şi spânzuraţi- 
mă dacă doriţi, dar eu cât trăiesc tot cinstită rămân”. 

— Şi acum, care camere, doamnă? întrebă domnul 
Grewgious, amabil, voind să risipească o anume severitate 
pe care o citea pe chipul doamnei Billickin. 

— Colo-i camera de zi, dom'şoară... pe care o puteţi numi 
dacă vreţi salonu din faţă, spuse doamna Billickin, 
antrenând-o astfel şi pe Rosa în conversaţie, salonu din dos 
fiind cel unde stau eu şi de care nu m-aş despărţi nici în 
ruptu capului. Mai e două odăi de dormit la etaj cu 
instalaţie de gaz. Nu vreau să zic, ferit-a Sfântu, că 
duşumelele de la dormitoarele astea e solide, fiindcă solide 
nu-s, da' ca să le repari n-ar face daraua cât ocaua, ca să zic 
aşa. Că sunteţi primu locatar într-un an. Ţevile de apă trece 
pe sub podele, e mai bine să ştiţi asta din capu locului. 

Domnul Grewgious şi Rosa schimbară priviri puţin 
speriate, deşi n-aveau nici cea mai vagă idee despre 
grozăviile latente care mocneau în acest sistem de 
conducere a apei. 

Doamna Billickin duse mâna la piept, dat fiind că-şi luase 
o piatră de pe inimă. 

— Bun! Tavanul e în ordine, desigur, rosti domnul 
Grewgious, prinzând puţin curaj. 

— Domle Grewgious, replică doamna Billickin, dac-aş 
spune că a nu avea nimic deasupra capului înseamnă că ai 
un tavan aş rizica să vă-nşel, şi asta nu vreau. Nu, domle. 
Plăcile de ardezie se desprinde pe vreme rea, când vântu 
bate năprasnic. De-aia, cel mai bun lucru e să faceţi pă 
dracu-n patru şi să ţineţi plăcile astea la locu lor. In clipa 
aceasta doamna Billickin, care se cam aprinsese adresându- 
se domnului Grewgious, se mai potoli puţin, pentru a nu 
abuza de ascendentul moral pe care-l avea asupra lui. Prin 
urmare... adăugă doamna Billickin, mai molcom, dar 
rămânând încă pe poziţia unei incoruptibile candori... prin 
urmare, ar fi mai mult decât de prisos să mă mai trambalez 
şi să mă tăbârcesc până-n vârfu casei cu 'mneavoastră, ca 
să vă aud spunând: doamnă Billickin, ce pată se vede colo, 


în tavan, pentru că, văd bine, e-o pată? iar eu să răspund: 
Nu văâ-nţeleg, domle!... Nu, domle, eu n-o să umblu cu 
şoalda. Eu vă-nţeleg, chiar înainte de a-mi turna astea-n 
cap. E umezeală, domle... pătrunde şi nu pătrunde. Aţi 
putea rămâne aici uscat de tot jumătate din viaţă, da' poate 
să vină momentu şi e mai bine să ştiţi din timp, când să vă 
ude leoarcă de zici ce-i asta. 

Domnul Grewgious nu părea deloc măgulit văzându-se 
pus într-o situaţie atât de neplăcută. 

— Mai aveţi şi alte camere, doamnă? întrebă el. 

— Domle Grewgious, replică doamna Billickin pe un ton 
foarte solemn, mai am. Mă întrebaţi dacă am, şi răspunsu 
meu deschis şi cinstit este, mai am. Primu şi al doilea cat e 
liber şi ce mai odăi frumoase are. 

— Hai, ia să vedem. In legătură cu ele nu există niciun 
neajuns, rosti domnul Grewgious, căutând să se împace cu 
gândul. 

— Domle Grewgious, zise doamna Billickin, iertaţi-mă, da' 
e scările. Dacă nu sunteţi pregătit sufleteşte pentru scări, 
atunci o să vă dezamăgească fără doar şi poate. Nu puteţi, 
dom'şoară, adăugă doamna Billickin, adresându-se Rosei pe 
un ton dojenitor, nu puteţi pune etaju-ntâi şi cu atât mai 
puţin etaju doi pe picior de egalitate cu parteru. Nu, n-o să 
faceţi asta, dom'şoară, ar fi peste poate, şi-atunci de ce-am 
încerca? 

Doamna Billickin rostise aceste cuvinte cu mult suflet, de 
parcă Rosa ar fi manifestat hotărârea neclintită de a apăra 
această teză discutabilă. 

— Am putea vedea odăile acestea, doamnă? întrebă 
tutorele. 

— Domle Grewgious, replică doamna Billickin, puteţi. De 
ce să nu vă spun deschis, domle, puteţi. 

Doamna Billickin trimise atunci pe cineva după şalul ei 
din salonul dindos (se ştia, din timpuri imemoriale, că nu 
putea merge nicăieri fără a-l avea pe ea), şi după ce slujnica 
i-l puse pe umeri, porni prima, ca să le arate drumul. 


În timp ce urca scările se opri de mai multe ori, cu graţie, 
ca să-şi tragă răsuflarea şi ajungând în salon îşi apăsă 
mâinile pe inimă de parcă ar fi fost gata să-i iasă din piept, 
prinzând-o tocmai când să-şi ia zborul. 

— Şi etajul doi? întrebă domnul Grewgious, găsindu-l pe 
primul satisfăcător. 

—  Domle Grewgious, răspunse doamna Billickin - 
întorcându-se într-acolo cu un aer ceremonios, ca şi cum 
venise clipa de a se pune de acord asupra unui punct 
delicat, stabilindu-se un soi de încredere solemnă - etaju 
doi e deasupra ăstuia. 

— Am putea să-l vedem şi pe acesta, doamnă? 

— Da, domle, replică doamna Billickin, e limpede ca bună 
ziua. 

Acest al doilea apartament se dovedi de asemenea 
satisfăcător; domnul Grewgious se retrase în cadrul unei 
ferestre împreună cu Rosa şi schimbă câteva vorbe, 
sfătuindu-se. Apoi, după ce ceru un toc şi cerneală, scrise 
un rând sau două, cuprinzând condiţiile contractului. Între 
timp, doamna Billickin luă un scaun şi expuse un soi de 
rezumat al problemei în general. 

— Patruşcinci de şilingi pe săptămână, plata înainte p-o 
lună, rosti doamna Billickin, mi se pare convenabil pentru 
amândouă părţile. Nu suntem aici în Bond Street şi nici la 
St. Jame's Palace, da' nici n-avem pretenţia asta. Nici măcar 
n-am încercat să tăgăduim faptu... şi de ce-am face-o? - că 
poarta dă spre un grajd. Grajdurile tre' să ezixte. Cât 
despre personalu de serviciu, e doi servitori care are salarii 
grase. S-a auzit vorbe în legătură cu furnizorii, care calcă 
pe treptele de la prag proaspăt curățate cu încălţămintea 
murdară, şi n-am de gând să pun vreo taxă pentru 
comenzile 'mneavoastră. Cărbunii e aduşi după foc sau per 
găleată. Doamna Billickin accentuă prepoziţiile, vrând să 
marcheze o subtilă dar imensă deosebire. Câinii nu e priviţi 
cu bunăvoință. Pe lângă că fac murdărie, ei mai şi 
şterpelesc câte ceva şi asta dă naştere la bănuieli şi la 
discuţii neplăcute. 


Între timp domnul Grewgious întocmise actul de 
închiriere şi pregătea banii. 

— Doamnă, am semnat pentru domnişoara, spuse el, şi 
dumneavoastră o să aveţi bunătatea să semnaţi pentru 
dumneavoastră, numele de botez şi de familie, aici, dacă 
vreţi. 

— Domle Grewgious... rosti doamna Billickin, într-un nou 
acces de candoare... nu, domle! Imi cer scuze pentru 
numele de botez. 

Domnul Grewgious se uită la ea mirat. 

— Placa de la uşă are un rost protector, spuse doamna 
Billickin, şi acţionează astfel, şi n-am de gând să schimb 
Nimic. 

Domnul Grewgious se uită mirat la Rosa. 

— Ei, domle Grewgious, tre' să mă scuzaţi. Atâta vreme 
cât casa asta e cunoscută sub numele nelămurit de Billickin. 
Şi atâta vreme cât lumea o să aibă îndoieli în legătură cu 
locu unde se poate ascunde Billickin... fie lângă uşa de la 
intrare, fie undeva pe afară şi în legătură cu greutatea şi 
înălţimea lui, o să mă simt în siguranţă. Da' să mă dau de 
gol, diclarând că-s femeie singură, nu, dom'şoară! Nici 
'mneavoastră n-aţi vrea. O clipă măcar - adăugă doamna 
Billickin cu un puternic simţământ al răului care i s-ar fi 
putut face - să vă lipsiţi de avantaju ăsta dacă n-aţi fi pusă 
cu forţa într-o asemenea situaţie. 

Rosa, roşind, de parcă ar fi făcut cine ştie ce încercare 
urâtă de a trage în cursă această femeie cumsecade, îl rugă 
stăruitor pe domnul Grewgious să se declare mulţumit cu 
orice fel de semnătură. Şi, ca urmare, autograful 
BILLICKIN, aşa cum numai baronii semnează, a fost depus 
pe document. 

Toate amănuntele au fost apoi puse la punct pentru a 
intra în posesia apartamentului după două zile, când 
domnişoara 'Twinkleton, în mod rezonabil, putea fi 
aşteptată. Rosa se întoarse la hotelul Furnival, de braţul 
tutorelui ei. 


Dar iată-l pe domnul Tartar, mergând în sus şi-n jos prin 
faţa hotelului Furnival! El se opri când îi văzu venind şi 
înaintă spre ei. 

— Mi-a trecut o idee prin cap, rosti domnul Tartar, am 
putea face o plimbare pe apă, vremea-i grozavă şi curentul 
e prielnic. Am o barcă, proprietatea mea, la Temple Stairs. 

— E mult de când n-am mai pornit pe apă, zise domnul 
Grewgious, ispitit. 

— Eu n-am fost niciodată, interveni Rosa. 

O jumătate de oră mai târziu, chestiunea plecării cu 
barca era pusă la punct. Curentul era prielnic, după-amiaza 
fermecătoare. Domnul Tartar avea o barcă desăvârşită. 

Domnul Tartar şi Lobley (omul domnului artar) trăgeau 
pe rând la o pereche de vâsle. 

Domnul “artar mai avea şi un iaht, pare-se ancorat 
undeva mai jos de Greenhithe. Lobley se ocupa de paza 
iahtului; acum îl părăsise pentru că fusese nevoie de el aici 
în momentul de faţă. 

Era un om înzestrat cu o fire veselă, având părul şi 
favoriţii roşcovani şi un chip lătăreţ, rumen. Aducea aminte 
de imaginea soarelui din vechile sculpturi de lemn pictat, 
părul şi favoriţii alcătuind razele dimprejurul chipului său. 
Radios, aşezat în partea din faţă a bărcii, el era plăcut la 
vedere cu cămaşa lui de marinar pe un cuirasat - sau fără 
ea, după inspiraţie - cu pieptul şi braţele tatuate în fel şi 
chip. 

Lobley părea să manevreze uşurel barca - la fel şi 
domnul artar - totuşi ramele se îndoiau, iar barca se 
smucea de fiecare dată. 

Domnul Tartar vorbea ca şi cum n-ar fi fost ocupat cu 
altceva, adresându-se Rosei, care într-adevăr nu făcea 
altceva decât să-l asculte, şi domnului Grewgious, care 
pentru că se tot mişca barca o cârmea anapoda, dar ce 
importanţă avea, dacă o simplă intervenţie a domnului 
Tartar cu mâna lui dibace, sau cu o singură opintire a 
domnului Lobley înainte, punea totul în ordine! 


Curentul îi purta în chipul cel mai prielnic şi mai strălucit, 
până ce se opriră să ia masa într-un parc numai brădet, pe 
care aici nu era nevoie să-l identifici. Apoi curentul îşi 
schimbă îndatoritor direcţia, de parcă în ziua aceea nu s-ar 
fi ocupat decât de ei, şi în timp ce pluteau alene printre 
desişurile de răchită, Rosa îşi încercă puterile la rame şi se 
descurcă admirabil, ajutată fiind din plin de domnul Tartar. 
Şi domnul Grewgious îşi încercă puterile, dar, nefiind deloc 
ajutat, căzu pe spate cu o vâslă proptită sub bărbie. 

Urmă un răstimp de odihnă pe sub copaci (şi ce mai 
odihnă) de-a lungul căruia domnul Lobley curăţă cu un 
şomoiog barca, aranjă pernele, suporturile pentru sprijinit 
picioarele, şi aşa mai departe, jucând tontoroiul pe lângă 
barcă, desculţ, de parcă încălţămintea la el ar fi fost o 
superstiție, iar ciorapii adevărată înrobire. 

Intoarcerea avu loc în mireasma de tei înflorit şi în susur 
melodios, şi, prea curând, oraşul mare şi negru îşi aruncă 
umbra podurilor sale întunecate peste ape, cotropindu-le 
aşa cum moartea cotropeşte viaţa. Grădinile cu copaci 
veşnic verzi părăsite parcă definitiv, pe vecie, se pierdeau în 
depărtare. 

„Oare oamenii nu pot trece prin viaţă fără a întâmpina 
piedici în cale? se întrebă Rosa a doua zi, când Londra 
redeveni tristă, şi totul căpătase o înfăţişare stranie şi 
neplăcută, de aşteptare parcă a ceva ce nu se va întâmpla 
niciodată. Nu. Rosa apucă să se gândească la faptul că 
acum depăşise anii de şcoală de la Cloisterham, că piedicile 
începeau să-i apară din când în când în cale, că avea să le 
cunoască, anevoioase! 

Ce aştepta totuşi Rosa? Pe domnişoara Iwinkleton o 
aştepta? 

Domnişoara Twinkleton sosi la timpul cuvenit. 

Billickina ieşi din salonul de dindos ca s-o întâmpine pe 
domnişoara Twinkleton, şi ochii Billickinei păreau belicoşi 
încă din acel moment cumplit. 

Domnişoara 'Twinkleton adusese cu ea o mulţime de 
bagaje; tot ce aparţinea Rosei, ca şi lucrurile ei. 


Billickina luă în nume de rău faptul că domnişoara 
Twinkleton, chinuită de calabalăcul adus, nu catadicsise să 
acorde, atunci când aceasta şi-a dezvăluit identitatea, 
atenţia cuvenită exigenţelor ei. În consecinţă, maiestatea 
ştirbită îşi înălţă tronul înnorat pe fruntea Billickinei. Şi 
când domnişoara Twinkleton, din zăpăceală, numărându-şi 
cuferele şi pachetele, şaptesprezece în total, o pusese la 
socoteală şi pe Billickina în persoană, ca fiind numărul 
unsprezece, ea găsi cu cale să protesteze. 

— Nu, în condiţiile astea lucrurile n-o să poată fi puse 
prea curând pe picioare, rosti ea cu o evidentă sinceritate, 
aproape stânjenitoare. Oamenii din casa asta nu e nici 
valiză, nici balot, nici sac de drum. Nu, vă rămân foarte 
îndatorată, dom'şoară 'Twinkleton, da' nici cerşetoare n-am 
ajuns. 

Ultima observaţie se referea la faptul că domnişoara 
Twinkleton, distrată, îi strecurase ei în mână doi şilingi şi 
şase pence, în loc să-i dea birjarului. 

Astfel refuzată,  domnişoara  Iwinkleton întrebă 
buimăcită: 

— ...Cui dintre dumneavoastră trebuie să plătesc? 

Fiind doi vizitii cu acest prilej (domnişoara Twinkleton 
venise cu două birje), fiecare din ei primi câte doi şilingi 
şase pence în podul palmei întinse, iar birjarii, uitându-se la 
ea, fără să spună un cuvânt, bosumflaţi, îşi blestemau parcă 
soarta. 

Ingrozită de acest spectacol alarmant, domnişoara 
Twinkleton mai puse câte un şiling în fiecare mână, în 
acelaşi timp tot făcând, tulburată, apel la legea pe care o 
călca; îşi numără din nou bagajele, de astă dată punându-i 
la socoteală pe cei doi, din care pricină totul se cam 
încurcă. 

In vremea asta, cei doi vizitii, după ce s-au uitat îndelung 
la ultimul şiling, mormăind, ca şi cum dacă îl priveau avea 
să se dubleze, coborâră treptele de la intrare, şi, urcându- 
se în birjă, porniră la drum, lăsând-o pe domnişoara 
Twinkleton cu ochii în lacrimi, aşezată pe o trusă de pălării. 


Billickina observă fără simpatie această manifestare de 
slăbiciune şi dădu ordin unui tânăr să vină să se lupte cu 
bagajele. După ce gladiatorul dispăru din arenă, se aşternu 
liniştea şi noii locatari se aşezară la masă. 

Dar Billickinei îi ajunsese la urechi ştirea, într-un fel sau 
altul, că domnişoara Twinkleton ţinea un pension. De la 
această ştire până la raţionamentul că domnişoara 
Twinkleton avea de gând s-o înveţe şi pe ea unele lucruri 
mai era doar un pas. 

„Da' n-o să-ţi vezi visu cu ochii”, îşi spuse în sinea ei 
Billickina. „Eu nu-s eleva dumitale, cum poate că e ea, 
înţelegând-o pe Rosa „biata fată!” 

Domnişoara 'Twinkleton, pe de altă parte, după ce-şi 
schimbă îmbrăcămintea şi îşi recăpătă calmul, era 
însufleţită de dorinţa binevoitoare de a nu lăsa să-i scape 
niciun prilej ca să fie totdeauna de o seninătate exemplară. 

Era un compromis fericit între cele două stări ale 
existenţei ei - devenise (cu coşul de lucru în faţă) o doamnă 
de companie la fel de plină de vioiciune, situaţie în care se 
complăcea, într-o măsură judicioasă, femeia de cultură şi 
cea cu experienţă... când, Billickina, anunţându-se singură, 
intră. 

— Nu vreau să mă ascund în faţa 'mneavoastră, spuse 
Billickina, înfăşurată în şalul ei de gală, fiindcă nu-mi şade-n 
caracter să ascund nici motivele, da' nici faptele mele, că 
mi-am luat libertatea să mă prezantez la 'mneavoastră ca 
să-mi esprim speranţa că masa v-a fost pe plac. Deşi 
slujnica mea nu e profesionistă, ci o simplă bucătăreasă, 
leafa-i este destul de grasă ca s-o stimoleze să se încumete 
să facă mai mult decât friptură. 

— A fost o masă într-adevăr foarte bună, spuse Rosa, 
mulţumesc. 

— Obişnuite, interveni domnişoara Twinkleton pe un ton 
plin de graţie, care în urechile bănuitoare ale Billikinei 
însemna şi „buna mea femeie” - obişnuite cu un regim 
alimentar mai liber şi nutritiv, deşi lejer şi sănătos, n-am 
avut niciun motiv să deplângem absenţa noastră din 


străvechiul oraş şi nici tabieturile gospodăreşti în care ne- 
am dus viaţa până acum, supuse unor reguli de rutină 
paşnică... 

— Am crezut că fac bine spunând bucătăresei, replică 
Billickina într-un elan de candoare, şi sper c-o să-mi daţi 
dreptate, dom'şoară Twinkleton, că n-a fost rău c-am luat 
măsuri de precauţie cu tânăra dom'şoară, supusă după cum 
socotim noi la un regim sărăcuţ, să treacă încetu cu încetu 
la unu mai bun. Căci ca să sari de la o hrană puţintică la 
una din abudenţă, de la ceea ce se cheamă o masă de cazan 
luată în comun, la ceea ce se cheamă o masă cu tabieturi 
gospodăreşti, cum ziceţi 'mneavoastră, asta cere o putere 
de constituţie care nu prea se întâlneşte la tineri, mai cu 
seamă când e subminaţi în internat! 

După cum se vedea, Billickina se declarase deschis 
împotriva domnişoarei Twinkleton, considerând-o de sus 
până jos a fi duşmanca ei firească. 

— Observațiile dumneavoastră, replică domnişoara; 
Twinkleton, cu un uşor sentiment de superioritate, sunt 
bine intenţionate, nu mă îndoiesc, dar daţi-mi voie să 
menţionez că ele dezvăluie un punct de vedere greşit 
asupra acestui subiect şi care nu poate fi imputat decât 
lipsei absolute de informaţii precise. 

—  Informaţiunile mele, sări Billickina, deodată, cu 
politeţe şi virulență, adăugând încă o silabă, de dragul de a 
accentua, informaţiunile mele, dom'şoară Twinkleton, e 
propia-mi esperenţă, pe care, cred, totdeauna a fost luată 
drept un îndrumar bun. În orice caz, în tinereţele mele am 
fost dată la un pansion foarte la modă, condus de o duduie 
la fel de distinsă ca şi 'mneavoastră, cam de aceeaşi vârstă, 
dacă nu ceva mai tinerică, ei, şi de la mesele acelea m-am 
ales cu o vlăguire a sângelui de care n-am putut scăpa toată 
viaţa. 

— Tot ce se poate, spuse domnişoara Twinkleton, cu 
aceeaşi superioritate distantă, şi foarte trist... Rosa, draga 
mea, cum stai cu lucrul? 


— Dom'şoară Twinkleton, reluă Billickina, pe un ton 
curtenitor, înainte de a mă retrage la aluzia făcută, aşa cum 
procedează o doamnă, aş voi să vă întreb, tot ca pe o 
doamnă, dacă nu cumva puneţi la îndoială cuvintele mele? 

— Nu-mi dau seama pe ce se întemeiază o asemenea 
presupunere... începu  domnişoara  TIwinkleton, dar 
Billickina pur şi simplu o întrerupse. 

— Nu-mi puneţi în spinare, vă rog, presupuneri pe care 
eu nici gând să le fi rostit. 'Mneavoastră, dom'şoară 
Twinkleton, vă pricepeţi la vorbă şi fără doar şi poate 
elevele de-abia aşteaptă să v-audă, şi asta fără îndoială 
merită banii. Fără doar şi poate, sunt sigură. Da' eu nu 
plătesc pentru papagal, şi de-aia nici nu vă cer să mă 
onoraţi cu vorba. Eu vreau doar să repet chestia. 

— Dacă vă referiţi la circulaţia defectuoasă... începu iar 
domnişoara Twinkleton, când Billickina din nou o întrerupse 
frumuşel. 

— Eu una n-am folosit asemenea ispresie. 

— Atunci, dacă vă referiţi la vlăguirea sângelui... 

— Cu care m-am ales, specifică Billickina numaidecât, la 
un pansion... 

— Atunci, reluă domnişoara Twinkleton, ce se poate 
spune este că sunt nevoită să vă cred, pe baza declaraţiei 
dumneavoastră solemne, că sângele vă este într-adevăr 
foarte vlăguit. Nu mă pot abţine de a adăuga că dacă 
această nefericită împrejurare are influenţă asupra 
conversaţiei dumneavoastră, cu atât mai trist, şi că ar fi 
foarte de dorit ca sângele dumneavoastră să se mai 
înzdrăvenească... Rosa, draga mea, cum merge cu lucrul? 

— Hm! Inainte de a mă retrage, dom'şoară, se adresă 
Billickina Rosei, întorcând spatele, trufaşă, domnişoarei 
Twinkleton, aş vrea să ne înţelegem că pe viitor treburile de 
afaceri le discut numai şi numai cu 'mneavoastră. Eu nu 
recunosc acilea autoritatea vreunei persoane mai vârstnice 
ca 'mneavoastră, nu ştiu pe nimeni mai în vârstă acilea. 

— Un aranjament cât se poate de la locul lui, Rosa, draga 
mea, remarcă domnişoara Twinkleton. 


— Nu degeaba se spune, dom'şoară, rosti Billickina cu un 
surâs sarcastic, că eu aş avea o moară în care duduiţele 
bătrâne şi singure sunt trase la valţ de unde ies tinere (ce 
plocon ar mai fi pentru unele din noi), dar eu mă mărginesc 
doar la 'mneavoastră. 

— Când voi avea nevoie să comunic vreo cerere stăpânei 
casei, Rosa, draga mea, glăsui domnişoara Twinkleton cu o 
veselie maiestuoasă, îţi voi face cunoscut dumitate şi 
dumneata vei avea amabilitatea s-o transmiţi, sunt sigură, 
exact cui trebuie. 

— Bună seara, dom'şoară, spuse Billickina, pe un ton 
afectuos şi distant totodată. Fiind singură în ochii mei, vă 
urez un bună seara din toată inima, şi sunt de-a dreptu 
fericită că pot s-o spun, nu mă simt silită să-mi esprim 
deschis dispreţu faţă de o anumită persoană, care, din 
păcate pentru 'mneavoastră, e legată de 'mneavoastră. 

Rostind aceste cuvinte adresate separat, Billickina se 
retrase graţioasă; din acel moment Rosa ocupa poziţia 
agitată a unei mingi între două rachete. Nimic nu se putea 
face fără ca mai înainte să aibă loc o partidă în toată legea. 
Astfel, când sosea timpul mesei, domnişoara Twinkleton 
spunea, toate trei fiind prezente laolaltă. 

— Poate, scumpa mea, ai vrea să te consulţi cu stăpâna 
casei, dacă nu cumva ar putea să ne procure nişte miel la 
tavă, sau, în caz că lipseşte, o pasăre friptă. 

La care Billickina răspundea (fără ca Rosa să fi apucat a 
spune o vorbă): 

— Dacă eraţi mai fameliară cu carnea de la măcelărie, 
dom'şoară, nu v-ar fi venit ideea mielului la tavă. 

— Mai întâi de toate pentru că mieii s-a făcut de mult oi, 
şi p-ormă pentru că ezistă zile când se taie şi zile când nu se 
taie. Cât despre pasăre friptă, dom'şoară, păi, trebuie să fiţi 
sătulă până peste cap de pasăre friptă, ca să nu mai 
pomenin nimic despre cumpărarea lor, aţi fi în stare să luaţi 
cele mai bătrâne lighioane, cu labele răpciugoase cum eraţi 
obişnuită să mâncaţi acolo fiincă era ieftine. Căutaţi s-aveţi 


un pic de imaginaţie, dom'şoară. Obişnuiţi-vă cu gospodăria 
olecuţă. Haideţi, acum gândiţi-vă la altceva. 

La această încurajare oferită cu multă toleranţă de către 
o persoană înţeleaptă şi cu o vastă experienţă, domnişoara 
Twinkleton răspundea, roşind: 

— Ori dacă nu, draga mea, ai putea să propui stăpânei 
casei o rață. 

— Păi, dom'şoară! exclamă Billickina. (Rosa nu spusese 
încă niciun cuvânt.) Mă uimiţi pomenindu-mi de rațe! Las'că 
nu mai e vremea lor şi că e foarte scumpe, da' mi se rupe 
inima când văd că vreţi o rață, căci pieptu, care-i singura 
bucăţică gustoasă la rață, totdeauna se duce habar n-am 
încotro, iar farfuria 'mneavoastră ajunge mereu plină ca vai 
de lume numai cu piele şi oase! la mai încercaţi încă o dată, 
dom'şoară. Gândiţi-vă mai mult la 'mneavoastră şi mai puţin 
la alţii. O tocăniţă de măruntaie sau o ciosvârtă de berbec. 
Ceva din care s-aveţi şi 'mneavoastră parte... 

Câteodată jocul se desfăşura foarte precipitat, şi era 
susţinut cu vigoare, dând unei asemenea întâlniri un aspect 
cu totul domestic. 

Dar Billickina câştiga aproape totdeauna partida; ea 
recurgea la lovituri laterale, cât se poate de neaşteptate, 
de-a dreptul extraordinare, tocmai când norocul o părăsea 
parcă. 

Toate acestea nu făceau mai plăcută starea lucrurilor la 
Londra, sau înfăţişarea pe care Londra o luase în ochii 
Rosei, care zadarnic aştepta ceva. 

Obosită de lucru şi de conversaţia cu domnişoara 
Twinkleton, ea îi propuse să lucreze şi să citească, la care 
domnişoara 'Twinkleton încuviinţă numaidecât, ca una care 
era o cititoare admirabilă şi încercată. Dar Rosa descoperi 
curând că domnişoara Twinkleton nu citea cinstit. Ea tăia 
scenele de dragoste, interpola pasaje laudative la adresa 
celibatului feminin şi se făcea vinovată şi de alte înşelătorii 
flagrante, pline de evlavie. 

Drept exemplu să luăm acest pasaj străbătut de 
sentimente înflăcărate: 


„Veşnic scumpa şi cea mai adorată, spuse Eduard, 
strângând la piept capul ei drag şi răsfirându-i printre 
degetele care o mângâiau părul mătăsos, revărsat ca o 
ploaie aurie - veşnic scumpa şi cea mai adorată, să fugim de 
lumea asta egoistă şi de răceala sterilă a acestor inimi de 
piatră, în tărâmul bogat şi cald al Paradisului, Paradisul 
încrederii şi al iubirii.” 

Versiunea  falsificată a domnişoarei Twinkleton suna 
astfel, devenind banală: 

„Legaţi pe veci unul de celălalt cu consimţământul 
părinţilor noştri, ai amândurora, şi având aprobarea 
rectorului districtual, cu păr argintiu, spuse Eduard, 
ducând respectuos la buze degetele subţiri atât de dibace 
la broderie, la gherghef, croşetă, şi în alte îndeletniciri cu 
adevărat ale femeilor, dă-mi voie să mă duc la tutorele 
dumitale mâine înainte ca zorile să se fi cufundat la asfinţit 
şi să-i propun o locuinţă prin împrejurimile oraşului, 
sărăcăcioasă poate, dar pe potriva mijloacelor noastre, 
unde el ar fi de-a pururi binevenit, în chip de oaspe de 
seară, şi unde aranjamentele vor trebui să aibă economia ca 
regulă, iar convorbirile noastre drept scop constant 
cultivarea spiritului, dezvoltarea cunoştinţelor, unde să se 
întrunească atributele îngerului care veghează la fericirea 
domestică.” 

Cum zilele se perindau şi nu se întâmpla nimic nou, vecinii 
începuseră să spună că fata cea drăguță de la Billickina, 
care aşa de adesea şi cu atâta atenţie privea pe ferestrele 
cenuşii ale salonului, parcă îşi pierduse orice curaj. 

Rosa l-ar fi pierdut poate dacă din întâmplare nu nimerea 
peste nişte cărţi de călătorie şi de aventuri pe mare. 

Ca o compensație împotriva romantismului lor, 
domnişoara 'Twinkleton, citind cu glas tare, se întindea din 
plin peste latitudini şi longitudini, peste relevee, vânturi, 
curenţi, coordonate geografice şi câte şi mai câte (care i se 
păreau cu atât mai puţin instructive cu cât nu-i spuneau 
nimic), iar Rosa, ascultând încordată, reţinea doar ceea ce-i 
era mai aproape de inimă. 


Astfel ele se înțelegeau mai bine una cu alta ca înainte. 


CAPITOLUL XXIII 


DIN NOU ZORILE 


Deşi domnul Crisparkle şi John Jasper zilnic se întâlneau 
sub acoperământul catedralei, între ei nimic nu s-a 
petrecut, niciodată, cu referire la Edwin Drood, din clipa în 
care, cu mai bine de jumătate de an în urmă, Jasper îi 
arătase pe tăcute clericului concluziile şi hotărârea 
menţionată în jurnalul său. 

Este puţin probabil că se puteau întâlni, şi încă atât de 
des, fără ca gândurile fiecăruia să se fi îndreptat spre acest 
subiect. 

Este puţin probabil că se puteau întâlni, şi încă atât de 
des, fără să fi avut fiecare sentimentul că celălalt ascundea 
o taină surprinzătoare. 

Jasper, defăimătorul şi urmăritorul lui Neville Landless, 
iar domnul Crisparkle, apărătorul său consecvent şi 
protector, erau îndeajuns de potrivnici pentru a rumega 
fiecare cu mult interes temeinicia planului celuilalt şi a 
măsurilor pe care avea să le ia în viitor. Dar niciunul, nici 
altul nu aduceau vorba despre această chestiune. 

Deoarece clericul nu era ascuns din fire, el fireşte ar fi 
fost dispus oricând să reactualizeze subiectul şi dorea chiar 
să-l discute, dar rezerva înverşunată a lui Jasper era totuşi 
o piedică. 

Nepăsător, posac, singuratic, ferm, concentrat într-atât 
asupra unei singure idei şi asupra urmăririi scopului 
statornicit, Jasper n-ar fi împărtăşit nimănui tainele sale, 
niciunui semen de-al lui, el trăia rupt de viaţa omenească. 

Devotat în mod permanent în practicarea unei arte care-l 
punea într-o armonie formală, mecanică, faţă de ceilalţi, 
care nu putea fi exercitată dacă nu s-ar fi aflat în cele mai 
bune relaţii formale, mecanice, cu ei, şi la unison, este 
ciudat să se observe că acest om nu era într-un acord 
spiritual sau nu comunica, în sfârşit, cu nimic din lumea 
înconjurătoare. "Tocmai această mărturisire o făcuse 
nepotului său dispărut, înaintea întâmplării care avea să 
dea naştere stării lui rigide din prezent. 


Că ştia despre plecarea în pripă a Rosei şi că trebuie să fi 
ghicit cauza, nu mai încăpea nicio îndoială. Să fi bănuit el 
oare că o înspăimântase într-atât încât s-o facă să tacă? Sau 
îşi închipuia că fata destăinuise cuiva... domnului 
Crisparakle de pildă... tocmai motivul ultimei lui vizite le 
ea? 

Domnul Crisparkle nu putea ajunge să-şi formuleze o 
părere asupra acestui punct. El putea doar să recunoască, 
totuşi, ca un om drept ce era, că nu vedea o crimă în ate 
îndrăgosti de Roza, aşa cum n-ar fi fost o crimă nici faptul 
de a jertfi răzbunarea pe altarul iubirii. 

Ingrozitoarele bănuieli în persoana lui Jasper, de care 
Rosa era zguduită până în adâncul sufletului, păreau să nu 
fi stârnit niciun răsunet în cazul domnului Crisparkle; dacă 
o chinuiseră cumva vreodată pe Helena sau pe Neville, 
niciunul din ei nu pomenise un cuvânt măcar. 

Domnul Grewgious nu se ostenise să-şi ascundă antipatia 
înverşunată pe care o avea faţă de Jasper, deşi niciodată nu 
făcuse o aluzie, barem, la originea acestei antipatii. El era 
însă un om pe cât de rezervat pe atât de excentric; n-a 
pomenit niciodată despre o anumită seară, când se dusese 
să-şi încălzească mâinile la focul din locuinţa acestuia, şi 
când privise cu atenţie un maldăr de haine rupte şi pline de 
noroi zăcând pe duşumea. 

Dacă în oraşul Cloisterham, toropit, se întâmplă să 
reînvie vremelnic o poveste veche de peste şase luni, casată 
de tribunal, s-ar fi găsit împărţit aproape egal între aceste 
opinii: că nepotul său iubit fusese asasinat de către 
pătimaşul lui rival, fie în chip mârşav, pe la spate, fie într-o 
luptă dreaptă; sau că, din motive personale, recursese la o 
dispariţie, ca să i se piardă urma. Apoi, oraşul mai observă 
că păgubitul Jasper continua să-şi închine viaţa dezvăluirii 
crimei şi răzbunării - pe urmă aţipi din nou. 

Aceasta era situaţia din Cloisterham, în stadiul actual al 
povestirii de faţă. 

Uşile catedralei fuseseră închise peste noapte. Maestrul 
de cor, aflat într-un concediu în care timp avea să lipsească 


la două sau trei servicii, îşi puse în gând să plece spre 
Londra. 

Călători luând până acolo aceleaşi mijloace cu care 
călătorise Rosa şi ajunse, aşa cum şi Rosa a ajuns, într-o 
scară, pe arşiţă şi praf. 

Bagajul era lesne de purtat şi porni pe jos, cu el în mână, 
la o corcitură de hotel, dintr-o piaţetă din dosul străzii 
Aldergate, lângă Poşta Generală. Hotel, pensiune sau o casă 
cu camere mobilate, la alegerea vizitatorului, menţionat în 
noile „anunţuri de cale ferată” ca o acţiune curajoasă de 
ultimă oră, care abia începea să se facă cunoscută, 
deocamdată timid. 

Acest anunţ, cu sfială, aproape scuzându-se, da de înţeles 
călătorului că în această casă înjghebată după modelul 
vechilor hoteluri constituţionale englezeşti nu trebuia să se 
aştepte ca, cerând o halbă dintr-o băutură negricioasă şi 
dulceagă, să fie nevoit s-o şi arunce, ci că puteau să-i fie 
unse cu negru cizmele, în locul stomacului, că era posibil să 
obţină un pat, gustarea de dimineaţă, diverse servicii, şi că 
avea un portar în picioare pe timpul nopţii - în schimbul 
unei anumite sume fixe. 

Din acest anunţ şi din altele deopotrivă, mulţi britanici 
get-beget, posaci cum scrie la carte, trag concluzia că trăim 
într-o epocă în care totul tinde către o nivelare generală, 
excepţie făcând şoselele, care, după multă vreme, n-o să 
mai rămână nici măcar una în Anglia. 

Jasper mâncă fără pic de poftă şi curând îşi luă din nou 
talpăşiţa. 

Se îndreptă spre soare-răsare, şi o ţinu aşa tot spre 
soare-răsare,  croindu-şi drum pe nişte străzi rău 
mirositoare, până ajunse la destinaţie: o  ogradă 
dezgustător de murdară, cu vârf şi îndesat, pe lângă multe 
altele dezgustător de murdare. 

Urcă o scară dărăpânată, deschise o uşă, aruncă o privire 
într-o încăpere întunecoasă, înăbuşitoare şi spuse: 

— Sunteţi singură aici? 


— Singură, drăguță, din păcate pentru mine şi cu atât 
mai bine pentru dumneata, răspunse o voce ca un 
croncănit. Poftim, poftim înăuntru, oricine-ai fi. Nu te văd 
până n-aprinz un chibrit, cu toate că parcă ţi-am mai auzit 
glasu. Te cunosc, nu-i aşa? 

— Aprinde chibritul şi vezi. 

— Chiar asta şi fac, drăguță, asta am să fac. Da-mi 
tremură mâna, că nici nu pot prinde băţu de chibrit... Ei, şi 
tuşesc atâta... oriunde oi pune chibriturile, tot nu le mai 
găsesc... Ele sar şi-şi schimbă locu - când m-apucă tusea şi 
tuşesc de zor - ca alte alea, de zici că-s vii. Ai venit dintr-o 
călătorie, drăguță? 

— Nu. 

— Nu eşti marinar? 

— Nu. 

— Bine că ezistă clienţi de uscat şi clienţi de apă. Eu le 
sunt mamă şi unora şi altora. Diferenţă ca de la cer la 
pământ faţă de chinezu din partea ailaltă a curţii. El nu-i 
tata nimănui. Nu-i e la-ndemână. Şi unde mai pui, el nu ştie 
sicretu adevărat a amestecului, cu toate că cere la fel ca 
mine şi, dacă se prinde, chiar mai mult. Ah, uite un chibrit... 
da' acum unde-o fi lumânarea? Dacă m-apucă tusea o să 
stric vreo douăzeci de bețe până ce-oi aprinde una. 

Găseşte însă lumânarea şi o aprinde până să n-o 
prididească tusea. Accesul începe îndată după ce izbutise să 
facă lumină. 

Se aşeză, legănându-se încoace şi-ncolo, gemând când şi 
când: 

— Oh, plămânii mei e groaznic de bolnavi! Plămânii mei e 
sfârtecaţi ca nişte tăiţei!... până ce-i trece accesul. Cât timp 
durase nici n-a putut vedea, îşi pierduse orice putere, atât 
era de absorbită în acest zbucium. Dar de îndată ce scăpă 
de tuse, îşi concentră privirea şi de îndată ce putu să 
vorbească, strigă, cu ochii ţintă: Păi, dumneata erai!? 

— Eşti atât de uimită că mă vezi? 

— Credeam că n-am să te mai văd niciodată, drăguță. 
Credeam c-ai dat ortu popii şi acum eşti în ceruri. 


— De ce? 

— Nu mi-am închipuit că puteai sta, viu, atâta vreme fără 
să vezi un biet suflet bătrân, care ştie raţeta adevărată 
pentru amestec. Aa, şi eşti şi în doliu! Cum de n-ai venit să 
fumezi o pipă, două ca să te consolezi? Poate că mortu ţi-o fi 
lăsat niscai bani, şi atunci n-ai mai avut nevoie de 
consolare? 

— Nu, nu mi-a lăsat nimic. 

— Da' cine-a murit, măiculiţă? 

— O rudă. 

— Şi de ce-a murit, maică? 

— Poate de moarte bună. 

— Ast-seară suntem scumpi la vorbă! strigă femeia, 
râzând ca să-l îmbuneze. Suntem scumpi la vorbă şi 
arţăgoşi! Da' nu ne e boii acasă, pentru că avem nevoie să 
tragem un fum. Am trecut prin tot felu de necazuri, nu-i 
aşa, drăguță? Aici e locu unde te lepezi de ele... Aici e locu 
unde necazurile se destramă ca fumu. 

— Atunci poţi pregăti totul, îi ceru oaspetele, cât de iute 
vrei. 

Se descălţă, îşi desfăcu nodul de la cravată şi se întinse, 
cu picioarele de-a curmezişul, pe patul murdar, sprijinindu- 
şi capul în mâna stângă. 

— Acum începi s-araţi ca de obicei, spuse bătrâna pe un 
ton aprobator. Abia acum încep să-mi recunosc de-a binelea 
vechiu client! Oi fi încercat 'mneata singur, drăguță, să-ţi 
prepari amestecu în răstimpu ăsta lung? 

— Am mai fumat din când în când câte o pipă făcută în 
felul meu. 

— Să nu mai faci niciodată asta. Nu-i bine pentru comerţ 
şi nici pentru 'mneata. Unde mi-o fi călimara, unde-o fi 
degetaru şi linguriţa? O s-arenjez lucrurile după tipicu 
artei, drăguță. 

Incepu operaţia: sufla de zor în scânteia prinsă în căuşul 
palmelor. Uneori mai spunea câte ceva, fornăind cu 
satisfacţie, dar nu-şi întrerupea treaba. 


Şi el când vorbea făcea acest lucru fără s-o privească, de 
parcă mintea i se şi întunecase. 

— 'Ţi-am pregătit o mulţime de pipe bunicele, de la prima 
oară când ai venit şi până la ultima, nu-i aşa, puişorule? 

— Da, o sumedenie. 

— Când ai apărut întâia dată erai nou de tot, nu-i aşa? 

— Da, şi de atunci mi s-a deschis lesne pofta. 

— Da' ţi-ai croit drum în lume, şi curând ai fost în stare să 
ţii hangu la cei mai buni, nu? 

— Şi celor mai răi. 

__— Uite-s gata. Ce frumos cântai când ai venit prima dată! 
Îţi lăsai capu în jos şi cântai frumos ca o pasăre, până te 
săturai! Ţi-am pregătit pipa, drăguță. 

O luă cu multă grijă din mâinile ei şi duse capătul la buze. 
Bătrâna se aşeză lângă el, gata să-i umple din nou pipa. 
După ce trase în tăcere câteva fumuri, el i se adresă pe un 
ton bănuitor. 

— Amestecul e la fel de tare ca de obicei? 

— Despre ce vorbeşti, drăguță? 

— Despre ce-aş putea vorbi decât despre pipa din gură? 

— E la fel. Totdeauna e ezact la fel. 

— Gustul nu-i acelaşi. Efectul pare mai lent. 

— Pentru că ai început să te obişnuieşti mai mult, vezi... 

— S-ar putea, desigur, să fie asta cauza. Ascultă... 

Se opri, devenind visător şi părea să fi uitat că o făcuse 
atentă. Ea se aplecă spre el şi îi vorbi la ureche. 

— Sunt atentă. Adineauri mi-ai zis, ascultă. Acum eu îţi 
zic, sunt atentă. Tocmai spuneam că ai început să te 
obişnuieşti. 

— Ştiu, ştiu. Mă gândeam... Ascultă. Să presupunem că ai 
avea ceva... că ai avea ceva în gând să faci. 

— Da, drăguță, că aă avea ceva în gând să fac? 

— Dar nu eşti încă absolut hotărâtă să faci. 

— Da, drăguță. 

— Să faci, să nu faci, înţelegi... 

— Da. 

Cu vârful unui ac ea amestecă conţinutul pipei. 


— Ai putea lua o hotărâre în închipuire, stând aici şi 
fumând? 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Şi de câte ori încă... 

— Intocmai ca mine! De câte ori n-am făcut acest lucru. 
De sute, de mii de ori, chiar aici, în odaia asta. 

— Să sperăm c-a fost plăcut, drăguță. 

— Da, a fost plăcut! 

Rostise aceste cuvinte pe un ton plin de înverşunare, 
sărind ca un resort spre ea. 

Bătrâna, fără să se sinchisească, amestecă din nou şi 
dădu să-i umple iarăşi luleaua cu spatula ei micuță. Văzând 
ce vrea să facă, el îşi reluă atitudinea de mai înainte. 

— O călătorie, o călătorie grea şi primejdioasă. Asta 
aveam în minte. O călătorie riscantă şi periculoasă, peste o 
prăpastie unde dacă aluneci te pândeşte moartea. Uită-te 
colo jos, uită-te! Vezi ce zace colo în fundul prăpastiei? 

El se smuci înainte când spuse aceasta, şi arătă cu mâna 
către duşumea, spre un obiect imaginar, aflat undeva, în 
străfunduri. Bătrâna se uita la el, nu acolo unde făcuse 
semn; Jasper îşi apropie obrazul crispat de alei. 

Femeia îşi dădea seama, pare-se, de înrâurirea atitudinii 
ei de un calm perfect. Într-adevăr, nu greşise, pentru că el 
se potoli numaidecât. 

— Păi, ţi-am spus că am făcut călătoria asta în gând... de 
zeci, de sute de ori, de zeci de mii de ori. Am făcut-o atât de 
des, şi la intervale aşa de lungi, încât atunci când am 
realizat-o cu adevărat, mi s-a părut că nu merita s-o fi făcut 
şi că s-a terminat prea iute. 

— Din pricina călătoriei ăsteia ai lipsit atâta vreme, 
remarcă ea, liniştită. 

In timp ce fuma se uita la ea; apoi, ochii i se 
împăienjeniră. 

— Da, aşa este, murmură el. 

Urmă un moment de tăcere. Jasper era cu ochii când 
închişi, când deschişi. Bătrâna stătea lângă el, foarte atentă 
la pipa pe care el o ţinea mai tot timpul în gură. 


— Pun rămăşag, reluă femeia, când acesta o fixă din 
priviri câteva clipe în şir, dând impresia că o vedea undeva 
tare departe, nicidecum lângă el, pun rămăşag că ai făcut 
călătoria pe mai multe căi, de vreme ce ai făcut-o de atâtea 
ori? 

— Nu, totdeauna pe o singură cale. 

— Totdeauna pe aceeaşi cale? 

— Da. 

— Pe calea pe care până la urmă ai făcut-o şi în realitate? 

— Da. 

— Şi totdeauna ţi-a făcut aceeaşi plăcere de câte ori te-ai 
gândit la ea? 

— Da. 

Părea incapabil să răspundă altfel decât încuviinţând 
alene, monosilabic. 

Poate pentru că voia să fie sigură că el n-o aproba în chip 
automat, bătrâna schimbă felul de a-i pune întrebările. 

— Da' n-ai obosit niciodată, drăguță, tot făcând asta? N-ai 
căutat să te gândeşti şi la altceva ca să mai schimbi puţin? 

EI se strădui să se aşeze în capul oaselor. 

— Ce vrei să spui? îi replică. Ce caut eu aici? Oare de ce- 
am venit? 

Bătrâna îl ajută să se întindă din nou, şi înainte de a-i 
restitui luleaua care-i căzuse din mână, suflă în ea ca să 
ardă mai bine, apoi îi spuse pe un ton linguşitor: 

— Sigur, sigur, sigur! Da, da, da! Abia acum pricep. M-ai 
luat prea repede. Te-nţeleg... Ai venit să faci călătoria. Păi, 
trebuia să-mi fi dat cu chipuitu, de vreme ce nu te lasă 
deloc în pace gându ăsta! 

Drept răspuns mai întâi el râse, apoi scrâşni aprig din 
dinţi. 

— Da, de-asta am venit. Când nu mai puteam îndura viaţa 
pe care o duc, veneam să caut o alinare, şi o căpătâăm. ERA 
o alinare! ERA o alinare! 

Repeta aceste cuvinte cu o extraordinară vehemenţă, 
arătându-şi colții ca un lup. 


Ea îl urmărea din priviri cu multă atenţie, ca şi cum 
tatona drumul pentru ce avea de spus mai departe. 

— Şi ezista şi un tovarăş de drum, drăguță. 

— Ha, ha, ha! izbucni el în râs, semănând mai degrabă a 
urlet. Şi când te gândeşti, strigă el, de câte ori a fost 
tovarăş de drum, fără să ştie! Când te gândeşti, de câte ori 
a făcut călătoria fără să fi văzut pe unde merge! 

Bătrâna îngenunche pe duşumea cu mâinile încrucişate 
pe cuvertura patului, cu bărbia sprijinită în ele. Stând astfel 
ghemuită lângă el, nu-l pierdea din ochi. 

Jasper scăpă luleaua din gură. Femeia i-o puse la loc, şi 
aşezând o mână pe pieptul lui, îl clătina încoace şi încolo. 
Vorbea ca şi cum ea ar fi vorbit. 

— Da! Eu făceam totdeauna primul călătoria, înainte ca 
marea natură să fi început să-şi schimbe coloritul şi 
strălucirea. Dar nu înainte să scap de această obsesie. Până 
atunci nu mă mai puteam gândi la nimic altceva. 

Din nou se aşternu tăcerea. 

Bătrâna aşeză iarăşi mâna pe pieptul lui şi-l mişcă 
încetişor, ca o pisică stârnind un şoarece pe jumătate mort. 
Din nou începu să vorbească de parcă ar fi vorbit ea. 

— Ce?... Ţi-am spus eu. Când visul a ajuns până la urmă 
să se adeverească, totul a fost aşa de scurt, încât prima 
dată mi s-a părut ireal. Ascultă! 

— Da, drăguță, te-ascult. 

— Timpul şi locul sunt la îndemână... 

Jasper se ridică în picioare şi continuă să vorbească în 
şoaptă, ca pe întuneric, parcă. 

— Timpu, locu şi tovarăşu de drum, adăugă ea pe acelaşi 
ton şi ţinându-l uşor de mână. 

— Cum ar putea fi timpul la îndemână fără tovarăş de 
drum? Şşt! Călătoria s-a sfârşit. Gata! 

— Atât de repede? 

— Da, într-adevăr, atât de repede. Stai puţin. Am avut o 
vedenie pe care aş vrea s-o uit în somn. A fost prea de 
scurtă durată, prea simplă. Mi-ar trebui o vedenie mai 
frumoasă, asta e cea mai sărăcuţă din toate. Niciun fel de 


luptă, fără să fi avut conştiinţa primejdiei, fără rugăminţi... 
şi totuşi pe aceasta n-am mai avut-o niciodată. 

Se cutremură din tot corpul. 

— Ce n-ai mai văzut, drăguță? 

— Priveşte! Uite ce vedenie sărmană, josnică, păcătoasă 
este! Aceasta trebuie să fie reală... Visul s-a isprăvit. 

Insoţise aceste cuvinte fără noimă de nişte gesturi 
sălbatice şi lipsite de sens, care până la urmă se domolesc 
treptat într-o stare de amorţeală; acum zăcea ca un butuc 
în pat. 

Totuşi bătrâna încă mai era curioasă. Ea îl mişcă din nou 
uşor, cu acelaşi gest de pisică, şi asculta. Iarăşi îl mişcă şi 
asculta. Din nou îl mişcă şi asculta; pe urmă îi şopti ceva la 
ureche - asculta. Văzând că nu poate face nimic spre a-l 
deştepta, ea se ridică încet în picioare, cu o mină 
dezamăgită. Îl lovi peste faţă cu dosul palmei şi se întoarse 
cu spatele la el. 

Dar nu se duse mai departe de jilţul din dreptul 
căminului. Se aşeză cu un cot sprijinit pe unul din braţele 
jilţului şi cu bărbia proptită în mână, ţintindu-l din ochi. 

— Te-am auzit odată spunând, avea răsuflarea ca un 
horcăit, te-am auzit odată spunând, când zăceam acolo 
unde zaci tu acum, în timp ce-mi înşirai verzi şi uscate, 
neintelegibel! Te-am auzit zicând asta faţă de mine şi de 
încă doi. Da' las”, nu fi aşa de sigur totdeauna, nu fi prea 
sigur, drăguță! 

Rămase mai departe ca o pisică, - fără se clipească, 
neclintită. 

— Va să zică amestecu n-a fost aşa de tare ca altădată, 
hai? Poate la început, nu. Aici, s-ar putea să ai dreptate. 
Practica îmbogăţeşte esperenţa. Poate c-am învăţat sicretu 
cum să te fac să vorbeşti, drăguță. 

Jasper tăcea însă. Din când în când faţa şi membrele-i se 
contractau în chip dizgraţios - zăcea în pat, greoi, fără să 
scoată un cuvânt. 

Lumânarea păcătoasă arsese până la capăt; bătrâna luă 
mucul gata să se stingă, aprinse de la el o altă lumânare, 


îndesă căpeţelul, care curgea sfârâind, adânc în sfeşnic şi 
vâri noua lumânare, de parcă ar fi încărcat cine ştie ce 
armă scârboasă şi hâdă de vrăjitorie. 

Arsese şi a doua lumânare, iar Jasper încă mai zăcea în 
aceeaşi stare de insensibilitate. Într-un târziu, femeia suflă 
în restul de lumânare - lumina zorilor pătrundea în odaie. 

Dar nu dură mult şi Jasper se ridică din pat, înfrigurat şi 
tremurând din tot trupul. Încetul cu încetul îşi dădu seama 
unde se află şi se pregăti de plecare. 

Bătrâna primi plata cu un: 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te 
binecuvânteze, drăguță! plin de recunoştinţă, şi, aparent 
frântă de oboseală. Începu să facă unele pregătiri ca să se 
culce, chipurile, de îndată ce el va părăsi camera. 

Dar aparențele pot fi înşelătoare sau adevărate. In cazul 
acesta erau înşelătoare, pentru că, din clipa în care treptele 
încetară să mai scârţâie sub paşii lui, bătrâna se strecură 
afară pe uşă, după el, bolborosind îngâmfată: „A doua oară 
nu-mi mai scapi tu! 

În curtea aceea nu exista decât o singură poartă de 
acces. Ea se uită speriată după el, din prag, ca să bage de 
seamă dacă nu cumva priveşte înapoi. 

Dar el nu privea înapoi; se îndepărta, clătinându-se pe 
picioare. 

Ea îl urmărea, observă că nu se uita înapoi, ci că îşi vedea 
de drum cu un pas nesigur. Nu-l pierdea din ochi. 

Jasper se  îndreptă spre partea dindos a străzii 
Aldersgate. Se opri, bătu la o uşă care se deschise 
numaidecât. 

Bătrâna se ghemui în pragul altei uşi, stând la pândă, dar 
înţelese lesne că el avea să rămână vremelnic în casa aceea. 
Nu-şi pierdu răbdarea - şi orele treceau. Putea să-şi 
cumpere şi pâine între timp, cale de cam o sută de paşi, şi 
lapte, mai cu seamă că negustorii treceau pe sub ochii ei 
chiar. 

Pe la prânz, Jasper ieşi din nou: îşi schimbase hainele. Nu 
ţinea nimic în mâini, nimeni nu-i ducea vreun bagaj. Prin 


urmare nu pleca în provincie, atunci cel puţin. 

Femeia îl mai urmări câţiva paşi; şovăia. Se întoarse 
brusc din drum, sigură pe sine, şi se duse întins la casa pe 
care el o părăsise. 

— Conaşu din Cloisterham e aici? 

— Chiar acum a ieşit. 

— Ce ghinion! Când pleacă înapoi la Cloisterham? 

— Deseară, la şase. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze şi vă mulţumesc. Ceru 
să aducă belşug în casa unde la o întrebare pusă cuviincios, 
chiar dacă vine din partea unei biete fiinţe se răspunde atât 
de cuviincios. 

„A doua oară nu-mi mai scapi tu!” repetă biata fiinţă, 
ajungând în stradă. „Atunci mi-ai scăpat tu, pentru că 
omnibusu cu care plecaseşi a cotit-o fără să ştiu şi ţi-am 
pierdut urma. Acuma ştiu unde te duci, conaşu meu din 
Cloisterham! Am s-ajung acolo înaintea ta şi o să te-aştept 
la sosire. M-am jurat că de data asta n-ai să-mi mai scapi! 

Aşadar, în aceeaşi seară, biata fiinţă se afla postată pe 
strada Mare din Cloisterham şi privea cornişele străvechi şi 
variate de la Casa Maicilor, căutând să-şi petreacă timpul 
cât putea mai bine până la nouă, oră la care avea motive să 
presupună că sosirea omnibusului de pasageri va prezenta 
o anume importanţă pentru ea. 

Întunericul care se aşternuse la ora aceea îi slujea să-şi 
dea seama dacă va fi aşa sau nu. Într-adevăr, aşteptarea nu 
i-a fost zadarnică, pentru că cel care nu trebuia să-i scape a 
doua oară cobori printre alţi pasageri. 

„Acu să vedem noi ce-ai să faci. Hai, dă-i drumu.” 

Aceste cuvinte adresate în vânt puteau de fapt să-i fi fost 
adresate şi pasagerului. El mergea docil pe Strada Mare, 
până ce ajunse în dreptul unei porţi cu arcadă unde dispăru 
pe neaşteptate. 

Biata fiinţă grăbi pasul; venea numaidecât în urma lui, 
iute, când acesta intrase pe poartă, dar nu văzu decât scara 
din dreptul arcadei, de o parte, iar de cealaltă parte, o 
odaie veche boltită, unde un domn cu păr cărunt şi cap 


LLA 


mare scria. Femeia observă modul ciudat în care stătea 
acesta, în aşa fel încât să aibă dinaintea ochilor pe oricine 
trecea pe stradă, de parcă era vameşul porţii. 

— Hei! exclamă el cu voce joasă, văzând-o că se opreşte. 
Pe cine cauţi dumneata? 

— A trecut p-acilea un domn în minutul ăsta, domle. 

— Ei da, fireşte. Şi ce doreşti cu el? 

— Unde şade, măicuţă? 

— Unde şade? Uite acolo, cum urci scara. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze! Ia spuneţi-mi, da' cum 
îl cheamă, dragă domle? 

— Numele lui e Jasper. Prenumele John. Domnul John 
Jasper. 

— Are vreo meserie, preabunu meu domn? 

— Meserie? Da. Cântă în cor. 

— Poftim? 

— Cântă în cor. 

— Ce-i aia? 

Domnul Datchery se ridică de la masa de lucru şi veni în 
dreptul scărilor de la intrare. 

— Dumneata ştii ce este o catedrală? întrebă, pe un ton 
hazliu. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Ce este? 

Părea încurcată, căuta o definiţie în minte, dar i se păru 
că era mai lesne să facă semn către silueta masivă, profilată 
pe un cer albastru închis, presărat cu primele stele. 

— Acesta-i răspunsul. Du-te dumneata mâine acolo. Ai să- 
| poţi găsi pe domnul John Jasper şi-o să şi vorbeşti cu el 
dacă vrei. 

— Vă mulţumesc! Vă mulţumesc! 

Aerul triumfător cu care îi mulțumea nu scăpă din vedere 
holteiului blajin din fire, care trăia din venituri personale, 
fără să muncească. Se uită la ea, îşi puse mâinile la spate, 
aşa cum fac de obicei aceşti oameni, şi porni agale, 
împreună cu femeia, prin curtea bisericii pe unde se auzea 
ecoul paşilor. 


— Ai putea, de asemenea, îi sugeră, făcând semn cu capul 
înapoi, ai putea urca la locuinţa domnului Jasper chiar 
acum. 

Bătrâna îl privi, zâmbind şiret, şi clătină din cap. 

— Aa! Nu vrei să stai de vorbă cu el? 

Femeia repetă răspunsul mut şi articulă un „Nu” în 
şoaptă. 

— Poţi să-l admiri de la distanţă de trei ori pe zi, dacă 
doreşti. Dar mi se pare că ai bătut cale lungă până aici 
numai pentru atâta lucru. 

Ea ridică repede privirile în sus. Dacă domnul Datchery 
îşi închipuia că o s-o poată face să spună de unde vine, 
atunci era mult mai naiv decât ea. 

Femeia îşi dădu seama că ar fi incapabil de asemenea 
gând ascuns, văzându-l cum merge agale, ca un cetăţean 
paşnic, fără pălărie pe cap, cu părul lui cărunt în vânt şi 
zornăind nişte monezi de metal în buzunarele pantalonilor. 

Clinchetul banilor exercită o atracţie pentru urechile ei 
lacome. 

— Nu m-aţi putea ajuta, dragă domle, să-mi plătesc 
şederea la Hanu Călătorilor şi drumu? Sunt o biată fiinţă, 
zău, şi tusea asta păcătoasă care mă chinuie... 

— După cum văd, ştii de Hanul Călătorilor, acolo tragi, 
pesemne, spuse domnul Datchery cu blândeţe, tot zornăind 
banii. Ai venit pe aici de multe ori, buna mea femeie? 

— O singură dată în viaţă. 

— Da, da... 

Ajunseseră la intrarea în Via călugărilor. Vederea acestui 
loc îi stârni bătrânei o amintire, model strălucit, demn de a 
fi repetat. Se opri în poartă şi spuse pe un ton energic: 

— Chiar aici, cu toate că poate n-o să mă credeţi, un 
domn tânăr mi-a dat trei şilingi şase pence, tocmai când mă 
apucase un acces de tuse, colo, pe iarba aia, că mi se tăia 
respiraţia. l-am cerut trei şilingi şase pence. Şi mi-a dat. 

— N-a fost prea de tot să-i fixezi şi suma? rosti domnul 
Datchery, încă zuruind banii. N-ar fi mai bine să-i laşi celui 
care dă, libertatea de a hotări singur cât să dea? Nu i-o fi 


părut şi tânărului - desigur, o simplă aparenţă - că era 
oarecum silit să facă acest lucru? 

— Ia ascultaţi-mă, maică, răspunse ea, pe un ton 
confidenţial şi stăruitor. Aveam nevoie de banii ăştia ca să- 
mi cumpăr un leac care mă tămăduieşte şi cu care fac eu 
comerţ. l-am spus asta domnului ăluia tânăr şi mi-a dat 
banii pe care i-am folosit cinstit până-ntr-o para. Acu am 
nevoie, la fel, tot de suma asta, şi dacă mi-o daţi o 
întrebuinţez cinstit, c-a şi-atunci, pân'la ultimu gologan, pă 
sufletu meu. 

— Şi pentru ce leac? 

— Am să vă spun verde, înainte sau după aia, mi-e totuna. 
Pentru opiu. 

Schimbându-şi atitudinea, domnul Datchery se uită la ea 
cu mai multă luare-aminte. 

— Da, pentru opiu, măiculiţă, repetă femeia, nici mai 
mult, nici mai puţin. Şi 'mneavoastră, ca orice om, aţi auzit 
doar ce se spune împotriva opiului şi rar ce se poate spune 
în favoarea lui. 

Domnul Datchery începu să numere, foarte pe îndelete, 
suma cerută. 

Bătrâna, urmărindu-i mâinile cu ochi lacomi, continua să- 
i vorbească despre marele exemplu pe care i-l relatase. 

— Era în ajun de Crăciun, acu un an. Se lăsase noaptea 
când am picat eu aci prima oară; atunci mi-a dat domnu' 
acela tânăr trei şilingi şase pence. 

Domnul Datchery se opri din numărat, descoperi că a 
numărat greşit, amestecă banii laolaltă şi o luă de la capăt. 

— Şi numele domnului ăluia tânăr era, adăugă ea, Edwin. 

Domnul Datchery scăpă din mână câteva monezi, se 
aplecă să le culeagă de pe jos - se îmbujoră la faţă din 
pricina efortului făcut. 

— Dar de unde ştii numele tânărului? 

— L-am întrebat, şi el mi-a spus. l-am pus doar două 
întrebări: cum îl cheamă pe numele ăl mic şi dacă avea vreo 
iubită. lar el mi-a răspuns, Edwin, şi că iubită n-avea. 


Domnul Datchery rămase locului, cu monezile potrivite, 
în mână, ca şi cum ar fi studiat valoarea lor de metal arămiu 
şi nu se îndura să se despartă de ele. 

Femeia îl privea cu un aer bănuitor, gata să-şi verse 
mânia în caz că s-ar fi răzgândit s-o miluiască; el însă îi 
dădu suma cerută, trecând cu vederea, parcă, sacrificiul. 
Aceasta, după un val de mulţumiri dintre cele mai servile, 
plecă. 

La domnul John Jasper lampa era aprinsă; farul lumina 
când domnul Datchery făcea calea întoarsă spre casă, de 
unul singur. 

Aidoma marinarilor plecaţi într-o călătorie primejdioasă, 
care apropiindu-se de o coastă inaccesibilă pot vedea o 
licărire de lumină anunțând portul aflat în depărtate, unde 
cine ştie dacă vor ajunge vreodată, tot aşa şi ochiul ager al 
domnului Datchery se îndrepta spre punctul acela luminos, 
şi mai încolo. 

Revenind acasă, nu făcu altceva decât pur şi simplu să-şi 
pună pălăria - articol de prisos, s-ar părea, în garderoba lui. 

Era zece şi jumătate la orologiul catedralei când ieşi în 
stradă. Mergea agale, uitându-se în toate părţile. Bătuse 
parcă ceasul vrăjit când domnul Durdles avea să fie luat cu 
pietre până acasă. Se şi aştepta să-l vadă pe diavolul 
împieliţat care îndeplinea această misiune. 

Intr-adevăr, spiritul răului era prin preajmă. Deoarece în 
clipa aceea nu avusese nicio fiinţă omenească de luat cu 
pietre, domnul Datchery îl descoperi că se apucase, ca un 
nelegiuit, să dea cu pietre în morţi, prin grilajul cimitirului. 

Diavolul împieliţat socotea isprava asta distractivă, în 
primul rând, pentru că cimitirul era recunoscut de toată 
lumea ca fiind sacru şi, în al doilea rând, pentru că pietrele 
tombale, înalte, semănau îndeajuns de bine cu nişte fiinţe în 
sine, când arunca pe întuneric cu pietre în ele, ca să 
justifice senzaţia delicioasă că, lovindu-le, simțeau şi 
durere. 

Domnul Datchery îl întâmpină cu: 

— Bună, Winks! 


— Bună, Dick! răspunse acesta. 

Cunoştinţa lor fusese stabilită, s-ar părea, pe baze 
familiare. 

— Da' am zis să nu mă strigi aşa în public, îl dojeni el. Eu 
totdeauna mă ţin că n-am niciun nume, să ştii. Când m-a 
întrebat, la pârnaie, ca să mă scrie în registru: Cum te 
cheamă? Le-am zis - ghici! La fel când m-a întrebat: 
Religia? Le-am zis - ghici! 

Fapt care, în treacăt fie zis, era imens de dificil pentru 
stat, atunci când se punea chestiunea să fi fost vorba de 
întocmirea unei statistici. 

— Şi unde mai pui, adăugă băiatul, nici nu ezistă famelie 
cu numele de Winks. 

— Eu cred că trebuie să fie. 

— Minţi, nu ezistă. Călătorii mi-a dat numele ăsta fiindcă 
nu prea şăd locului să dorm şi pentru că toată noaptea sunt 
în picioare. Aşa că am mereu un ochi deschis înainte să-l fi 
închis pă celălalt. Asta-nseamnă Winks. Deputy e mai la- 
ndemână, da' nici p-ăsta să nu-l foloseşti. 

— Atunci vei fi totdeauna Deputy. Noi doi suntem buni 
prieteni, nu-i aşa, Deputy? 

— La cataramă. 

— Te-am iertat de datoria pe care o aveai la mine din 
prima zi când ne-am cunoscut şi de atunci multe piese de 
şase pence au trecut din buzunarul meu într-al tău, nu-i 
aşa, Deputy? 

— Da! Şi pă urmă, nu eşti pretin cu Jasper. Ce mă tot 
ameninţa el c-o să-mi tragă nişte picioare...? 

— Zău? Hai, acum nu te mai gândi la el. Un şiling de-al 
meu e gata astă seară să pornească spre buzunarul tău, 
Deputy. Iocmai ţi-a venit o locatară cu care am schimbat 
câteva cuvinte, o femeie bolnavă, chinuită de tuse. 

— Aha, coana Lulea, încuviinţă Deputy, privind şiret cu 
coada ochiului, în semn că ştia despre cine era vorba, şi 
trăgând dintr-o pipă imaginară, cu capul lăsat foarte mult 
într-o parte şi cu ochii holbaţi. Coana Lulea, care fumează 
opiu. 


— Cum o cheamă? 

— Alteţa-Sa Regală Prinţesa Lulea. 

— Trebuie să mai aibă şi alt nume... de unde e? 

— De la Londra, locuieşte printre Jacks!22+. 

— Printre marinari? 

— 'Ţi-am spus, Jacks, chinezi şi cuţitari. 

— Aş vrea să aflu, prin tine, care-i exact adresa ei. 

— S-a făcut. Dă-mi gologanul. 

Domnul Datchery îi dădu un şiling, şi, în spiritul de 
încredere care trebuie să stea la baza oricărei tranzacţii 
încheiate între oameni de onoare, afacerea era considerată 
ca şi pusă pe roate. 

— Da' auzi, de unde şi până unde! strigă Deputy. Ce crezi 
că vrea să facă mâine dimineaţă Alteţa-Sa Regală? Zău dacă 
nu vrea să se ducă la ca-tind-ra-lă! 

El prelungi cuvântul cât putu de mult, vesel la culme, se 
lovea în picior, se frângea din şale, într-un hohot de râs 
ascuţit. 

— De unde ştii, Deputy? 

— Păi, mi-a spus ea chiar acum. Mi-a zis că se duce acolo 
cu un scop. Zice: Deputy, trebuie să mă spăl devreme şi să 
mă gătesc bine de tot că fiindcă mă duc să trag o raită pă la 
ca-tind-ra-lă! 

Silabiseşte cuvântul ca mai înainte, după cum îl taie 
capul, pentru că hazul nu şi-l poate potoli doar bătând din 
picioare în caldarâm, se porneşte pe un dans lent şi grav, 
vrând poate să imite mersul decanului. 

Domnul Datchery primise această comunicare cu un aer 
satisfăcut, deşi, după expresia chipului, părea adâncit în 
gânduri. 

Puse capăt convorbirii şi, întorcându-se la locuinţa lui 
ciudată, se aşeză să ia cina, alcătuită din pâine, brânză, 
salată şi bere, de mult pregătită de doamna Tope. După ce 
termină masa mai rămase o bună bucată de vreme. In cele 
din urmă se ridică, deschise uşa unui bufet dintr-un colţ, 
trântind-o, şi se uită la nişte linii trase stângaci cu creta, pe 
partea dinăuntru. 


„Îmi place, spuse domnul Datchery, modul acesta vechi 
de a ţine socotelile în cârciumi. Nu înţelege nimeni în afară 
de cel care face însemnarea. El nu se dă în vileag decât 
când trebuie să primească plata de la cel în cauză. Hm! 
Hm! In seara asta am de adăugat pe răboj o linie 
prăpădită... foarte prăpădită.” 

Oftă privind din nou socoteala de pe răboj, luă o bucăţică 
de cretă de pe o poliţă din bufet, rămase o clipă locului, 
neştiind prea bine cât să pună la socoteală. 

„Cred că voi trage o linie potrivită, hotări el. Asta-i 
singura justificare. Zis şi făcut, închise bufetul şi se duse la 
culcare. 

A doua zi, lumina unei dimineţi scânteietoare învăluia 
străvechiul oraş, ale cărui vestigii din trecut şi ruine sunt de 
o frumuseţe rară. ledera bogată lucea în soare, iar copacii 
maiestuoşi se legănau în boarea parfumată. Jocul luminii 
splendide prin crengile arborilor, cântecul păsărilor, 
miresmele venind de prin grădini, păduri şi de pe ogoare - 
sau mai degrabă din marea grădină de pe întreaga insulă, 
cultivată de-a lungul vremurilor - pătrundea în catedrală, 
mai tare ca izul de pământ sepulcral, reînviind totul la viaţă. 
Străvechile pietre tumulare, reci de veacuri, se încălzeau şi 
ele, iar trâmbe de lumină fulgerau lespezile de marmură de 
prin ungherele cele mai mohorâte ale edificiului, fluturând 
parcă din aripi. 

Sosea domnul lope, cu mănunchiul de chei mari, şi, 
căscând de zor, descuia în stânga şi-n dreapta. 

Soseau doamna Iope şi slujnicile ca să măture. 

Soseau, la timpul potrivit, organistul şi ajutorul lui, 
privind pe după perdelele de la galeriile de sus, scuturând 
cu nepăsare colbul de pe cărţile de acolo, de la înălţime, şi 
de pe pedale şi manete. 

Soseau fel de fel de ciori de prin diferite regiuni ale 
cerului, întorcându-se la măreţul turn ca să se bucure, 
poate, de vibraţiile sonore ale clopotelor. 

Sosea chiar şi un grup foarte mic de credincioşi răzleţiţi, 
mai cu seamă dinspre casa parohială şi de prin alte părţi ale 


parohiei. 

Sosea domnul Crisparkle, vioi şi luminos, şi fraţii lui 
ecleziaşti, la fel de vioi şi de luminoşi. 

Soseau coriştii, grăbiţi (totdeauna grăbiţi, şi trăgându-şi 
pe ei, cu caznă, cămăşile lor de noapte, în ultima clipă, ca 
nişte copii atunci când vor să scape de a se duce la culcare), 
cu John Jasper în frunte. 

Ultimul dintre toţi sosi domnul Datchery, şi se aşeză într-o 
strană pe care avea libertatea s-o aleagă dintre cele goale 
şi se uita în jurul lui după Alteţa-Sa Regală Prinţesa Lulea. 

Slujba înaintase destul când domnul Datchery o zări pe 
Alteţa-Sa Regală Prinţesa Lulea. Se afla undeva în umbră, 
dinapoia unei coloane, retrasă cu grijă de privirea 
maestrului de cor, pe care însă îl urmărea din ochi cu cea 
mai mare atenţie. 

Fără să-şi fi dat seama de prezenţa ei, câtuşi de puţin, 
Jasper psalmodia şi cânta. 

Femeia se schimonosea când el punea mai multa căldură 
în muzică, şi - da, domnul Datchery o vedea într-adevăr - 
făcea cu pumnul spre el, la adăpostul protector, prietenesc, 
al coloanei. 

Domnul Datchery se uită din nou ca să se încredinţeze. 
Da, aşa era! 

Slută şi posmăgită, ca figurile fantasmagorice sculptate 
în lemnul de la consolele stranelor, rea ca spiritul răului, 
aprigă precum vulturul mare de alamă care ţinea pe aripi 
cărţile sfinte (şi, după reprezentarea sculptorului, însuşirile 
feroce ale păsării nu păreau deloc a fi înrâurite de cărţile 
sfinte), ea îşi strângea pe lângă corp braţele sfrijite; apoi 
scutură amândoi pumnii către maestrul de cor. 

În clipa aceea, în afara grilajului de la uşa corului, 
Deputy, înşelând vigilenţa domnului 'Tope prin tot felul de 
şmecherii în care era meşter, privea uluit printre barele de 
fier, de la cea care ameninţa la cel ameninţat. 

Slujba ajunse la capăt. Cei care o oficiaseră se 
împrăştiau, ducându-se să ia gustarea de dimineaţă. 


Domnul Datchery se apropie de noua lui cunoştinţă, 
afară, în vreme ce coriştii (la fel de grăbiţi să-şi scoată 
cămăşile de noapte pe cât erau când şi le-au tras pe ei) 
plecau care încotro. 

— Bună dimineaţa, doamnă! Ei bine, l-ai văzut? 

— L-am văzut, maică, L-am văzut! 

— Şi îl cunoşti? Ş 

— Dacă-l cunosc! Îl cunosc mai bine decât toţi clericii 
laolaltă, care au oficiat slujba. 

Doamna Tope avu grijă să pună masa pentru gustarea de 
dimineaţă, destinată locatarilor ei, în cele mai bune 
condițiuni. 

Inainte de a se aşeza, domnul Datchery deschise uşa 
bufetului din colţul încăperii, luă un căpeţel de cretă de pe 
o poliţă, adăugă o linie groasă pe răboj, trăgând-o de sus 
până în josul uşii. Pe urmă se apucă de mâncat cu deosebită 
poftă. 


SFÂRŞIT 


10-Marinar originar din Indiile de Rășăriţ(în persană, /ashkari-soldat). 

11-Preoţi ai vechilor celți. Şi-au pierdut înrâurirea în urma cuceririi Galiei de 

către romani. ă _ 

12-Sectă religioasă din Anglia întemeiată de Ceorge Fox (1624—1690). 

13-Franz esmer  (1734—1815), medic german, fondatorul teoriei 

rca meta animal (mesmerism). | _ | 

14-Tunbridge Wells, staţiune balneară din Kent, situată la 30 mile de Londra. 

Izvoarele sale feruginoase au fost descoperite de lordul North, în 1606. 

15-Bud în engleză înseamnă boboc. 

16-Cimitire subterane unde se întruneau primii creştini din Roma. 

17-Isis, numită şi Sit sau 15it, în vechiul Egipt, zeiţa medicinei, protectoarea 

căsătoriei, a culturii grâului, etc. a ă 

18-Ibis,pasărea sacră pe care vechii egipteni o venerau pentru că apărea 

odata cu revărsarea fluviului Nil,distrugând șerpii. 

19-Cheops,rege al Egiptului,făcând parte din dinastia a IV-a(aprox.2600 

î.e.n.),a dispus construirea celei mai înalte dintre pi Side: 

20-Nume sub care erau cunoscuți regii în vechiul git, i 

21-Giovanni Battista „Belzoni,(1778-1823),egiptolog „Italian,stabilit în Anglia 

începând din 1803. In 1812 a întreprins călătorii în Europa,consacrându-și 

viața studiului antichităţii. A transportat la Londra(British Museum) bustul 

colosal al lui Ramses laolaltă cu sarcofagul lui Set I[, luate din mormintele 

faraonilor, deschise în 1817. A făcut cercetări în templele Idfu și Abu Simbel, 

şi este primul care a pătruns în cea de-a doua piramidă Giza. Revenind în 

Furopa(1819) a publicat rezultatele descoperirilor sale. 

22-Stony-de piatră. Ă 

2 3-Tony diminutiv de la Antony, dar ca substantiv comun avind semnificaţia de 

ageamiu. 

24-Numele cocoșului din balada medievală Reynard the Fox. 

25-In limbaj sportiv, chancery este o figură de box, în care capul unuia dintre 

pugilişti se află sub braţul adversarului. | i E Ni 
6-Tilbury-port riveran englez, din Essex, situat pe malul stâng al Tamisei (în 

faţa portului Gravesend). Fortul Tilbury a fost o 04 AL Gața pe vremea lui 

Henric VIII. De aici, regina Elisabeta a urmărit trupele engleze în bătălia cu 

Armada spaniolă. Sade 

27-Un vin dulce produs la Constantia, lângă Cape Town. 

28-Landless - fără ţară, fără pămînt. 

29-Trandafiriu. (fr.). 

30-Jeremy Bentham (1748—1832), filozof şi jurist englez, teoretician al 

liberalismului burghez. A promovat _utilitarismul, susţinind că morala se 

întemeiază pe folosul personal. În 1785, în drum spre Rusia, a trecut prin 

Ţările Româneşti, despre care sunt făcute unele referiri în jurnalul său de 

călătorie, 

31-Jack, în traducere - marinar.