Charles Dickens — Timpuri grele

CHARLES DICKENS 
TIMPURI GRELE 


CARTEA ÎNTÂI e SEMĂNATUL 


CHARLES DICKENS 
TIMPURI GRELE 


CARTEA ÎNTÂI e SEMĂNATUL 


Capitolul 1 
SINGURUL LUCRU FOLOSITOR 


— Fapte, iată ceea ce doresc eu! Învățătura pe care le-o 
vei da băieţilor şi fetelor de aici să cuprindă numai Fapte. În 
viaţă n-ai nevoie decât de Fapte. Să nu sădeşti nimic 
altceva, şi toate celelalte smulge-le! Numai cu ajutorul 
Faptelor poţi forma mintea unui animal cugetător; nimic 
altceva nu le poate fi de folos vreodată! Acesta-i principiul 
după care îmi educ propriii mei copii şi, de asemenea, şi 
principiul după care educ copiii de aici. Aşa că rămâi strict 
la Fapte, domnule! 

Scena se petrecea într-o sală de clasă urâtă, goală, 
mohorâtă ca un cavou, iar oratorul accentua importanţa 
fiecărei sentinţe, subliniind-o cu degetu-i arătător, de formă 
pătrată, pe mâneca învățătorului. 

Importanţa vorbelor era sporită şi de fruntea vorbitorului 
- asemenea unui zid pătrat, având ca bază sprâncenele, pe 
când ochii îşi găsiseră adăpost în două peşteri întunecoase, 
ferite în umbra zidului. Mai era sporită de gura vorbitorului 
- mare, cu buze subţiri, strânse cu hotărâre. Mai era 
sporită de vocea vorbitorului - seacă, monotonă, 
dictatorială. Mai era sporită şi de părul vorbitorului, ce sta 
zburlit la periferia capului pleşuv ca o perdea de brazi, 
ocrotind de vânt suprafaţa-i strălucitoare, plină de 
umflături, ca şi coaja unei plăcinte cu prune, de parcă 
faptele consistente înmagazinate în cap cu greu îşi mai 
găseau un locşor înăuntru. Înfăţişarea-i încăpăţânată, haina 
pătrată, picioarele pătrate, umerii pătraţi, ba chiar şi 
cravata-i parcă dresată anume să-i ţină gâtul într-o 
îmbrăţişare incomodă, ca un fapt îndărătnic ce era, toate îi 
sporeau importanţa vorbelor. 

În viaţă avem nevoie numai de Fapte, domnule, numai de 
Fapte! 


Oratorul, învățătorul şi a treia persoană matură aflată de 
faţă se dădură puţin înapoi, să poată cuprinde dintr-o 
privire rapidă întregul plan înclinat unde erau aşezate la 
rând ulcioraşele omeneşti, în care trebuiau turnate ocalele 
de fapte până vor fi pline ochi. 


Capitolul Il 
UCIDEREA PRUNCILOR 


Thomas Gradgrind, domnule. Omul realităţilor. Omul 
faptelor şi al calculelor. Omul care porneşte de la principiul 
că doi şi cu doi fac patru, doar atât, şi pe care niciun 
raţionament nu-l va putea îndupleca vreodată să îngăduie o 
excepţie cât de neînsemnată. Thomas Gradgrind, domnule - 
categoric Thomas! - Thomas Gradgrind. Cu linia, cele două 
talere ale balanței şi tabla înmulţirii, nelipsite din buzunar, 
domnule, e gata să-ţi cântărească şi să-ţi măsoare orice 
material uman şi să-ţi spună exact valoarea lui. Este numai 
o chestiune de cifre, o simplă operaţie aritmetică. Ai putea 
nădăjdui să vâri cine ştie ce idee absurdă în capul lui 
George Gradgrind, ori al lui Augustus Gradgrind, ori al lui 
John Gradgrind, ori al lui Joseph Gradgrind (toate persoane 
presupuse, închipuite), însă în capul lui Thomas Gradgrind, 
nu, domnule! 

În astfel de termeni se prezenta întotdeauna în gând 
domnul Gradgrind, fie cercului său de cunoştinţe, fie 
publicului în general. În aceiaşi termeni, dar, bineînţeles, 
înlocuind cuvântul „domnule” cu „băieţi şi fete”, prezenta 
acum Thomas Gradgrind pe Thomas Gradgrind ulcioraşelor 
din faţa lui, care trebuiau umplute ochi cu fapte. 

În adevăr, aşa cum îşi scânteiază spre ei privirea-i ageră 
din peşterile mai sus menţionate, parcă ar fi un fel de tun 
încărcat până la gură cu fapte şi gata pregătit să-i spulbere 
dintr-o singură lovitură de pe meleagurile copilăriei. Mai 


seamănă şi cu o baterie galvanică încărcată cu un oribil 
preparat chimic, destinat să înlocuiască frageda imaginaţie 
copilărească ce trebuie numaidecât izgonită. 

— Fata numărul douăzeci, spune domnul Gradgrind, 
arătând hotărât direcţia cu degetu-i pătrat. N-o cunosc pe 
fata numărul douăzeci! Cum o cheamă pe fata asta? 

—  Sissy Jupe, domnule, lămuri numărul douăzeci, 
înroşindu-se, sculându-se în picioare şi făcând o reverență. 

— Sissy nu-i un nume, spuse domnul Gradgrind. Nu te 
cheamă Sissy, te cheamă Cecilia. 

— Tata aşa îmi spune, Sissy, domnule, răspunse fetiţa cu 
voce tremurândă, făcând din nou o reverență. 

— Asta n-are niciun sens, spuse domnul Gradgrind. Să-i 
spui că nu trebuie să mai continue să-ţi spună astfel. Cecilia 
Jupe. Să vedem. Ce-i tatăl tău? 

— Face parte din trupa de călăreţi, vă rog, domnule. 

Domnul Gradgrind se încruntă, şi cu un gest al mâinii 
alungă departe de el denumirea aceea nepotrivită. 

— Nu vrem să ştim nimic despre aşa ceva aici! Nu se 
cade să ne vorbeşti despre asemenea lucruri aici. Tatăl tău 
este îmblânzitor de cai, nu-i aşa? 

— Da, domnule, vă rog. Când se găsesc cai de îmblânzit, 
sunt îmblânziţi în arenă, domnule. 

— Nu trebuie să pomeneşti de arenă aici. Aşa, foarte 
bine. Ne descrii pe tatăl tău drept un îmblânzitor de cai. Se 
pricepe să îngrijească şi cai bolnavi, probabil? 

— A, da, domnule. 

— Aşa, foarte bine. E veterinar, potcovar şi îmblânzitor de 
cai. Spune-mi cum defineşti un cal. 

(Sissy Jupe e cuprinsă de o spaimă grozavă la această 
întrebare.) 

— Fata numărul douăzeci nu-i în stare să definească un 
cal! spuse domnul Gradgrind pentru lămurirea generală a 
tuturor ulcioraşelor. Fata numărul douăzeci nu cunoaşte 
niciun fapt în legătură cu unul dintre cele mai cunoscute 


animale! Unul dintre băieţi să-mi dea definiţia calului. 
Bitzer, dumneata! 

Degetul pătrat, mişcându-se încolo şi încoace, se abătu 
deodată asupra lui Bitzer, poate din pricină că se nimerise 
să stea în aceeaşi rază de soare, ce pătrundea printr-una 
din ferestrele goale ale sălii cu pereţii de o albeaţă 
orbitoare, luminând-o pe Sissy; căci băieţii şi fetele erau 
aşezaţi pe suprafaţa planului înclinat în două grupe 
compacte, despărțite la mijloc printr-o cărare îngustă, şi 
Sissy, care stătea la capătul unui şir din partea însorită, 
primea începutul razei de soare, pe când Bitzer, aflându-se 
în capătul altui rând, din cealaltă parte, şi cu câteva rânduri 
mai în faţă, prindea sfârşitul ei. Dar pe când fata avea ochii 
şi părul aşa de negri încât soarele, luminându-le, părea că 
le sporeşte culoarea şi strălucirea, băiatul avea ochii aşa de 
palizi şi părul aşa de bălai, încât lui aceeaşi rază îi lua cu 
totul şi urma de culoare ce-o mai avea. Ochii lui reci nici n- 
ai fi putut spune că-s ochi dacă genele scurte, provocând un 
contrast cu împrejurimile şi mai palide, nu le-ar fi conturat 
forma. Părul tuns scurt putea fi luat drept continuarea 
pistruilor gălbui care-i acopereau fruntea şi obrazul. Pielea 
era atât de lipsită de culoarea naturală a sănătăţii, încât 
dădea impresia că ar fi sângerat alb dacă, din întâmplare, s- 
ar fi tăiat. 

—  Bitzer, spuse Thomas Gradgrind, cum defineşti 
dumneata calul? 

—  Patruped. lerbivor. Patruzeci de dinţi, şi anume: 
douăzeci şi patru de molari, patru canini şi doisprezece 
incisivi. Primăvara îşi schimbă părul, în ţinuturile 
mlăştinoase îşi schimbă şi copitele. Are copite tari, ce 
trebuie potcovite cu fier. Vârsta se cunoaşte după anumite 
semne din gură. 

Astfel (mai adăugând încă multe) vorbi Bitzer. 

— Acum, fata numărul douăzeci, spuse domnul 
Gradgrind, ştii ce este un cal. 


Fetiţa făcu din nou o reverență şi ar fi roşit mai tare dacă 
ar fi putut roşi mai tare decât roşise tot timpul. Bitzer, după 
ce clipi iute dintr-amândoi ochii deodată spre Thomas 
Gradgrind, aşa încât vârfurile genelor îi tremurară în 
lumina soarelui ca antenele unor găze harnice, îşi duse 
pumnul închis la fruntea-i pistruiată şi se aşeză în bancă. 

Înaintă atunci cel de al treilea personaj. Grozav om mai 
era domnul acesta când se apuca să despice firul în patru. 
Funcţionar de stat; de felul său (şi al multor altora) un 
pugilist de profesie; mereu în antrenament, veşnic cu câte 
un sistem pe care să-l vâre publicului pe gât cu sila, ca pe o 
doctorie, veşnic perorând la tribuna micului său birou 
oficial, gata să se ia la luptă cu toată Anglia. Ca să 
continuăm în termeni de box, avea un talent remarcabil să 
provoace lupta orişiunde şi pentru orişice, dovedindu-se un 
individ periculos. Cum intra pe ring, ataca orice oponent 
printr-o directă de dreapta, urmată de un croşeu de stânga, 
schimbând garda, ripostând, până îşi înghesuia adversarul 
în frânghii (se lupta mereu cu toată Anglia), prăbuşindu-se 
cu precizie peste el. Plin de siguranţă, îl trimitea la podea, 
năucindu-l, tăindu-i respiraţia, încât nefericitul adversar 
devenea surd la numărătoarea timpului. Aşa că fusese 
însărcinat de înalte autorităţi să grăbească venirea marelui 
mileniu al birocratismului, când conţopiştii vor domni aici 
pe pământ. 

— Foarte bine, spuse domnul acesta cu un zâmbet plin de 
vioiciune, încrucişându-şi braţele pe piept. Iată ce-i calul! 
Acum o să vă întreb, copii: aţi tapeta voi o cameră cu 
imagini de cai? 

După o pauză, jumătate din copii strigară în cor: „Da, 
domnule!” Apoi, cealaltă jumătate, văzând pe chipul 
domnului că „da” nu era răspunsul cel bun, strigară şi ei în 
cor: „Nu, domnule!” cum se obişnuieşte la asemenea 
examinări. 

— Desigur că nu! Şi de ce nu? 


Pauză. Un băiat umflat şi molâu, ce scotea un soi de 
şuierat când respira, îndrăzni să răspundă că el n-ar pune 
niciun fel de tapet în cameră, ci ar picta-o. 

— Dar trebuie s-o tapetezi, spuse domnul, enervându-se 
puţin. 

— Trebuie s-o tapetezi, zise Thomas Gradgrind, îţi place 
ori nu-ţi place! Nouă nu ne spui că n-o tapetezi. Ce 
înseamnă asta, băiete?! 

— Atunci am să vă explic eu, spuse domnul, după o altă 
pauză lugubră, de ce nu trebuie să tapetaţi o cameră cu 
imagini de cai. Aţi văzut voi vreodată cai care să umble în 
sus şi în jos pe perete? Aţi văzut în realitate asemenea 
faptă, hai? 

— Da, domnule! răspunse o jumătate. 

— Nu, domnule! răspunse cealaltă jumătate. 

— Desigur că nu, zise domnul, aruncând o privire 
indignată jumătăţii care greşise. Prin urmare, nu trebuie să 
vedeţi altceva decât ceea ce vedeţi de fapt, şi nu trebuie să 
aveţi niciodată altceva decât ceea ce aveţi de fapt. Ce 
numim noi Gust este numai altă denumire pentru Fapt. 

Thomas Gradgrind dădu din cap în semn de aprobare. 

— Acesta este un principiu nou, o descoperire, o mare 
descoperire! urmă domnul. Şi acum am să vă mai pun lao 
încercare. Să presupunem că trebuie să aşezaţi un covor 
într-o cameră. Aţi alege un covor cu desene de flori pe el? 

Cum între timp se formase convingerea generală că: „Nu, 
domnule!” era întotdeauna răspunsul potrivit pentru 
domnul acela, corul de: „Nu!” izbucni cu putere. Numai 
câţiva răzleţi sfioşi rostiră: „Da”, printre care şi Sissy Jupe. 

— Fata numărul douăzeci, rosti domnul, zâmbind cu 
calma superioritate a ştiinţei. 

Sissy se îmbujoră şi se sculă în picioare. 

— Va să zică, ţi-ai pune în cameră - sau în camera soţului 
tău, dacă ai fi mare şi ai avea un soţ - un covor cu desene 
de flori, da? zise domnul. De ce? 

— Mi-s foarte dragi florile, domnule, răspunse copila. 


— Şi din pricina asta ai pune mese şi scaune peste ele şi 
ai privi cum le calcă în picioare oamenii, cu ghete grele? 

— Nu le-ar face niciun rău, domnule. Nu s-ar strica şi nu 
s-ar veşteji, vă rog. Ar fi doar imaginile unor lucruri nespus 
de frumoase şi de plăcute, şi aş putea să-mi închipui... 

— Aha! Dar vezi că nu trebuie să-ţi închipui! strigă 
domnul, încântat că o nimerise atât de bine chiar unde 
voise să ajungă. Tocmai asta-i! Nu trebuie niciodată să-ţi 
închipui! 

— Nu trebuie, Cecilia Jupe, repetă solemn Ihomas 
Gradgrind, nu trebuie să faci asta. 

— Fapte, fapte, fapte, spuse domnul. 

— Fapte, fapte, fapte, repetă şi Thomas Gradgrind. 

— În orice împrejurare trebuie să te laşi călăuzit şi 
stăpânit de fapte, zise domnul. Curând, sperăm să avem un 
consiliu al faptelor, format din consilieri ai faptelor, care vor 
sili poporul să fie un popor al faptelor, şi numai al faptelor. 
Trebuie să izgoneşti pentru totdeauna cuvântul închipuire. 
N-ai ce face cu el. Niciunul din obiectele tale folositoare ori 
de podoabă să nu fie în contradicţie cu faptele. De fapt, nu 
calci pe flori, deci nu-ţi poate fi îngăduit să umbli pe florile 
covorului. Nu vezi niciodată păsări şi fluturi din ţări străine 
venind să se aşeze pe vasele tale de faianţă; aşa că nu ţi-e 
îngăduit să pictezi păsări şi fluturi din alte ţinuturi pe vasele 
de faianţă. Nu întâlneşti niciodată patrupede plimbându-se 
în sus şi în jos pe pereţi; deci nu trebuie să reprezinţi 
patrupede pe pereţi. Pentru asemenea scopuri, spuse 
domnul, trebuie să foloseşti combinaţii şi variaţii (în culori 
simple) ale figurilor matematice, ce pot fi verificate şi 
demonstrate. Aceasta-i noua descoperire. Asta înseamnă 
fapt. Asta înseamnă gust. 

Fetiţa făcu o reverență şi se aşeză. Era foarte tânără şi 
părea speriată de aspectul prozaic sub care-i fusese 
înfăţişată lumea. 

— Şi acum, spuse domnul, dacă domnul M'Choakumchild 
binevoieşte să predea aici prima lecţie, aş fi încântat, 


domnule Gradgrind, să vă împlinesc dorinţa studiindu-i 
metoda. 

Domnul Gradgrind se simţi recunoscător. 

— Domnule M'Choakumchild, aşteptăm să începeţi. 

Şi domnul M'Choakumchild începu în stilul său cel mai 
desăvârşit. Domnia-sa, şi încă vreo sută patruzeci de 
institutori fuseseră de curând fasonaţi în acelaşi timp, în 
aceeaşi fabrică, după aceleaşi principii, ca şi cum ar fi fost 
vorba de o serie de picioare de pian. Trecuse prin 
nenumărate viteze de lucru şi răspunsese la volume întregi 
de întrebări, care de care mai încurcate. Ortografia, 
etimologia, sintaxa,  prozodia, biografia, astronomia, 
geografia, muzica vocală şi desenul după model - le avea pe 
toate în vârful celor zece degete ale lui reci ca gheaţa. 
Muncind din greu, izbutise până la sfârşit să asimileze Lista 
Bi1+ a preaonoratului consiliu privat al majestăţii-sale, şi se 
înfruptase din roadele ramurilor celor mai înalte: 
matematica şi ştiinţele fizice, franceza, germana, latina şi 
greaca. Ştia totul despre bazinele apelor din întreaga lume 
(indiferent care), despre toate istoriile tuturor popoarelor, 
numele tuturor râurilor şi a tuturor munţilor, cunoştea 
toate produsele, moravurile şi obiceiurile tuturor ţărilor, 
toate hotarele şi poziţiile lor faţă de cele treizeci şi două de 
direcţii ale  busolei. Ah, cam  întrecuse măsura 
M'Choakumchild! Dacă el personal ar fi învăţat un pic mai 
puţin, cu cât mai bine şi mai mult i-ar fi putut învăţa pe alţii! 

Se apucă de treabă la lecţia aceasta pregătitoare 
întocmai ca şi Morgiana din Cei patruzeci de hoţii, 
cercetând toate ulcioarele aranjate în faţa lui, unul după 
altul, ca să vadă ce conţin. Spune-mi, stimate 
M'Choakumchild, când din rezervorul domniei-tale vei 
umple cu ulei fierbinte fiecare ulcior până la gură, crezi că 
întotdeauna vei izbuti să ucizi cu desăvârşire hoţul 
Imaginaţiei, ascuns înăuntru? Nu cumva câteodată îl vei 
schilodi şi-l vei desfigura numai? 


Capitolul III 
O FISURĂ 


Domnul Gradgrind se întorcea acasă de la şcoală cât se 
poate de mulţumit. Era şcoala lui şi avea intenţia să facă din 
ea o şcoală model. Voia ca fiecare elev să fie un model, la fel 
ca tinerii Gradgrind, care erau cu toţii nişte modele. 

Existau cinci tineri Gradgrind, şi fiecare din ei era un 
model. Fuseseră puşi la învăţătură de la cea mai fragedă 
vârstă; urmaseră atâtea cursuri câte curse face un iepuraş. 
De cum putuseră alerga singuri, fuseseră dirijaţi să alerge 
spre sala de cursuri. Primul obiect cu care avuseseră de-a 
face, primul de care îşi aminteau, era o tablă neagră, pe 
care un căpcăun sfrijit desena cu creta nişte figuri albe, 
fioroase. 

Nu că ar fi cunoscut, după denumire sau din experienţă, 
ceva despre căpcăuni - să ne ferească faptul! Mă folosesc 
de cuvântul acesta numai ca să reprezint un monstru într-o 
cetate şcolară, având dumnezeu ştie câte capete, conduse 
toate de unul singur, luând copilăria prizonieră şi târând-o 
de păr în mohorâtele peşteri ale statisticii. 

Niciunul dintre micuţii Gradgrind nu văzuse vreodată un 
chip în lună; ştiau ce-i cu luna înainte de a putea vorbi 
corect. Niciunul dintre micuţii Gradgrind nu învățase 
cântecelul naiv Steluţă ce străluceşti, cât aş vrea să ştiu ce 
eşti! Niciunul dintre micuţii Gradgrind nu simţise cea mai 
slabă curiozitate în privinţa aceasta; fiecare micuţ 
Gradgrind, la vârsta de 5 ani, studiase tot atât de amănunţit 
Ursa-Mare ca şi un profesor de astronomie, şi condusese 
Carul-Mare ca un adevărat mecanic de locomotivă. Niciunul 
dintre copiii Gradgrind nu se gândise să facă o apropiere 
între o vacă de pe câmp şi vestita vacă cu coarnele răsucite, 
care  împunsese câinele, chinuise  pisicuţă, ucisese 
şoarecele, mâncase orzul, sau cealaltă vacă şi mai vestită, 


care-l înghiţise pe Tom Thumbi::. Niciunul nu auzise de 
asemenea celebrităţi, şi vaca le fusese prezentată doar ca 
un patruped ierbivor, rumegător, cu mai multe stomacuri. 

Către această locuinţă a realităţilor, ce se numea Stone 
Lodge, îşi îndrepta paşii domnul Gradgrind. De fapt, se 
retrăsese din comerţul en gros de mărunţişuri înainte de a 
clădi Stone Lodge, şi acum aştepta o împrejurare potrivită 
ca să facă o figură aritmetică în Parlament. Stone Lodge era 
aşezată într-o câmpie aridă, la o milă sau două depărtare de 
un oraş mare, pe care-l vom numi Coketowni+ în cartea de 
faţă, pentru o orientare cât mai fidelă. 

Stone Lodge se încadra ca o figură foarte regulată în 
aspectul general al ținutului. Nicio deghizare nu umbrea şi 
nu îndulcea acest fapt atât de bine reliefat în peisaj. O casă 
mare, pătrată, cu un portic impozant ce întuneca ferestrele 
principale, la fel cum umbreau sprâncenele groase ochii 
stăpânului. O casă bine chibzuită, construită, echilibrată şi 
verificată. Şase ferestre de o parte a uşii, şase de partea 
cealaltă; total: douăsprezece ferestre în această aripă; 
total: douăsprezece ferestre în cealaltă aripă; rezultă 
douăzeci şi patru de ferestre în faţă şi-n spate. O peluză, o 
grădină şi o alee pentru copii, toate orânduite ca într-un 
registru de contabilitate botanică. Gaz şi ventilaţie, 
canalizare şi instalaţie de apă, toate de prima calitate, 
scoabe şi tiranţi de fier, apărare desăvârşită de sus până jos 
împotriva incendiului; ascensoare mecanice pentru slujnice, 
cu măturile şi periile lor; într-un cuvânt, tot ceea ce-ţi 
doreşte inima. 

Tot? Da, aşa cred. Micuţii Gradgrind aveau chiar şi 
dulăpioare pentru diferitele ramuri ale ştiinţei. Aveau un 
dulăpior pentru colecţia de scoici, un dulăpior rezervat 
pentru metalurgie şi altul pentru mineralogie. Toate 
specimenele erau aranjate şi etichetate, iar fragmentele de 
pietre şi minereuri păreau că fuseseră rupte din roca-mamă 
de nişte instrumente tot atât de formidabil de dure ca şi 
numele lor. Într-un cuvânt, ca să parafrazăm legenda 


absurdă a lui Peter Piper, legendă care nu izbutise niciodată 
să pătrundă în odaia copiilor, dacă micii şi nesăţioşii 
Gradgrind aspirau la mai mult decât atât, „atunci, pentru 
numele lui Dumnezeu, ce-ar fi putut dori mai mult micii 
Gradgrind?” 

Tatăl lor îşi urma calea într-o stare de bună dispoziţie şi 
deplină mulţumire. În felul lui, era un tată iubitor; el însă s- 
ar fi descris fără îndoială (dacă ar fi fost silit, ca Sissy Jupe, 
să dea o definiţie) ca un tată „eminamente practic”. Simţea 
o deosebită mândrie când i se acorda epitetul de 
„eminamente practic”. În orişice întrunire publică ce avea 
loc în Coketown, şi oricare ar fi fost scopul întrunirii, 
întotdeauna se găsea vreun cetăţean al oraşului care nu 
pierdea ocazia de a face aluzie la domnul Gradgrind, 
prietenul său, un om eminamente practic. Aceasta îi făcea 
întotdeauna plăcere prietenului eminamente practic. Ştia 
că i se cuvine de drept, şi era un drept pe care şi-l primea. 

Ajunsese în acea zonă neutră din marginea oraşului care 
nu-i nici oraş, nici câmp, şi totuşi este şi una, şi alta, sub o 
formă nereuşită, când deodată sunetele unei muzici îi 
pătrunseră în urechi. Zăngănelile şi bufniturile orchestrei 
aparţinând arenei de călărie, ce se stabilise într-o baracă de 
scânduri, erau în plină dezlănţuire. Un steag ce flutura în 
vârful acelui templu anunţa lumea că „arena de călărie a lui 
Sleary” îi solicită sufragiile. 

Chiar Sleary în persoană, masivă statuie modernă, cu o 
casetă de bani alături, instalat într-o gheretă cu aspect de 
amvon de veche arhitectură gotică, lua banii. Domnişoara 
Josephine Sleary, după cum anunțau nişte benzi foarte 
înguste de afişe tipărite, deschidea chiar atunci 
reprezentaţia cu graţiosul ei număr de călărie Floarea 
tiroleză. Printre alte minunăţii distractive, dar totdeauna 
foarte morale, ce trebuie văzute pentru a fi crezute, signor 
Jupe va arăta în această după-amiază „nemaipomenitele 
isprăvi ale câinelui său de înaltă dresură, Labă-sprintenă”. 
El va prezenta, de asemenea, „numărul său extraordinar de 


aruncare în viteză şi fără întrerupere, în jurul capului, a 
şaptezeci şi cinci de chintale de fier, astfel ca ele să formeze 
în aer o fântână solidă de metal, ispravă care n-a mai fost 
niciodată încercată nici în ţara aceasta, nici în vreo altă 
ţară, şi care a smuls aplauze atât de furtunoase publicului 
entuziast, încât nu poate fi trecută sub tăcere”. Acelaşi 
signor Jupe trebuia să „înveselească din când în când acest 
spectacol variat cu nevinovate glume şi replici 
shakespeareene”. La sfârşit, drept încheiere a 
spectacolului, va apărea, în rolul său preferat, domnul 
William Button de pe strada Tooley, „în cea mai nouă şi mai 
veselă  hippo-comedietta: Călătoria croitorului la 
Brentford”. 

Bineînţeles că Thomas Gradgrind nu dădu nicio atenţie 
acestor fleacuri, ci îşi urmă drumul aşa cum trebuie să şi-l 
urmeze un om practic, măturând din gând insectele acelea 
zgomotoase, ori trimiţându-le la casa de corecție. Dar o 
cotitură a drumului îl aduse în spatele barăcii, şi acolo, în 
spatele barăcii, o droaie de copii stăteau grămădiţi în 
felurite atitudini furişate, cercând să zărească ceva din 
minunile ascunse ale localului. 

Asta îl făcu să se oprească. 

— Ia te uită la vagabonzii ăştia cum momesc toate 
haimanalele unei şcoli model! zise el. 

Cum un teren cu iarbă veştedă şi gunoi uscat îl despărţea 
de haimanale, îşi scoase ochelarii din jiletcă să vadă dacă nu 
recunoaşte pe vreunul dintre copii şi să-i poruncească apoi 
să plece imediat. Un fenomen aproape de necrezut i se 
înfăţişă atunci limpede înaintea ochilor: zări chiar pe Louisa 
lui cea metalurgică iţindu-se cât se putea printr-o gaură a 
unei scânduri şi pe Thomas al lui, matematicianul, tupilat la 
pământ, ca să întrezărească măcar o copită din încântătorul 
număr ecvestru Floarea tiroleză! 

Mut de uimire, domnul Gradgrind se apropie de locul 
unde familia lui se dezonora în halul acela şi, punând mâna 
pe amândoi copiii lui cei rătăciţi, rosti: 


— Louisa! Thomas! 

Amândoi se ridicară, roşii şi zăpăciţi. 

Louise însă îl privi pe tatăl ei cu mai multă îndrăzneală 
decât 'Thomas. La drept vorbind, Thomas nici nu se uită la 
el, ci se lăsă condus acasă ca o maşină. 

— Dar asta-i culmea nebuniei şi a lenii! zise domnul 
Gradgrind trăgându-i după el de mână. Ce făceaţi aici? 

— Voiam să văd cum arată, răspunse scurt Louisa. 

— Cum arată? 

— Da, tată. 

Amândoi copiii aveau un aer plictisit şi posac, mai ales 
fata; totuşi, în ciuda nemulțumirii ce i se citea pe chip, se 
întrezărea la ea o flacără care parcă n-avea ce lumina, un 
foc care n-avea ce consuma, o imaginaţie înfometată ce abia 
se mai ţinea în viaţă, toate înviorându-i expresia. Nu era 
vorba de vioiciunea naturală a veseliei tinereţii, ci de vagi 
pâlpâiri avide şi nesigure, ce aveau ceva dureros în ele, 
aducând cu schimbările de pe faţa unui orb ce-şi bâjbâie 
drumul. 

Avea cam 15 ori 16 ani şi era încă un copil, dar se simţea 
că în curând va deveni dintr-odată femeie. Aşa gândea tatăl 
ei uitându-se la dânsa. Era drăgălaşă. Ar fi putut deveni 
îndărătnică (gândea el în felul lui eminamente practic) dacă 
ar fi fost crescută altfel. 

— Thomas, cu toate că mă aflu în faţa unui fapt împlinit, 
îmi vine greu să cred că tu, cu educaţia şi calităţile tale, ai 
putut s-o duci pe sora ta la un asemenea spectacol. 

— Eu l-am dus, tată, spuse iute Louisa. Eu l-am îndemnat 
să vină. 

— Îmi pare rău să aud asemenea lucru şi mă supără 
foarte tare. Lui Thomas nu-i uşurează vina, iar ţie, Louisa, 
ţi-o agravează. 

Copila îşi privi din nou tatăl, dar nicio lacrimă nu-i 
alunecă pe obraz. 

— Tocmai tu! Tu şi cu Ilhomas, pentru care e deschisă 
larg poarta ştiinţelor; tu şi cu Thomas, care puteţi fi 


consideraţi nişte tineri îndopaţi cu fapte; tu şi cu Thomas, 
deprinşi cu exactitatea matematică, tu şi cu Thomas, aici! 
exclamă domnul Gradgrind. Într-o atitudine atât de 
umilitoare! Sunt uimit! 

— M-am simţit obosită, tată. De multă vreme sunt 
obosită, zise Louisa. 

— Obosită? De ce? întrebă mirat tatăl. 

— Nu ştiu de ce; de toate cred. 

— Nicio vorbă mai mult! replică el. Astea-s copilării. Nu 
vreau să mai aud nimic! 

Nu mai spuse nimic, dar după ce merseră astfel în tăcere 
vreo jumătate de milă, domnul Gradgrind exclamă deodată 
pe un ton grav: 

— Ce-or să spună cei mai buni prieteni ai voştri, Louisa? 
Nu ţii de loc la părerea lor? Ce are să spună domnul 
Bounderby? 

Auzind acel nume, copila îi aruncă pe furiş o privire 
neobişnuit de serioasă şi pătrunzătoare. Tatăl nu observă 
nimic, căci, înainte de a o privi, ea îşi şi plecase ochii în jos. 

— Ce are să spună domnul Bounderby? repetă el după o 
clipă. 

Tot drumul până la Stone Lodge, ducându-i plin de 
indignare pe cei doi vinovaţi, tot repeta din când în când: 
„Ce are să spună domnul Bounderby?” ca şi cum domnul 
Bounderby ar fi fost simandicoasa doamnă Grundy!=:.. 


Capitolul IV 
DOMNUL BOUNDERBY 


Dacă nu era vorba de simandicoasa doamnă Grundy, 
atunci cine era domnul Bounderby? 

Ei bine, domnul Bounderby era un prieten atât de 
apropiat al domnului Gradgrind, pe cât putea fi un om cu 
desăvârşire lipsit de sentiment într-o legătură spirituală cu 


un alt om cu desăvârşire lipsit de sentiment. lată cât de 
apropiat prieten era domnul Bounderby, sau, dacă cititorii 
preferă, cât de depărtat. 

Era om bogat: bancher, comerciant, fabricant şi nu mai 
ştiu ce. Era înalt, gălăgios, cu ochi holbaţi şi râs metalic. Un 
om croit dintr-un material grosolan, ce părea că fusese bine 
întins ca să-l poată cuprinde. Un om cu cap şi frunte 
bombată, cu vine umflate la tâmple, cu pielea obrazului atât 
de întinsă, încât părea că-i ţine ochii căscaţi şi-i ridică în sus 
sprâncenele. Un om care îţi da întotdeauna impresia că-i un 
balon umflat, gata să-şi ia zborul. Un om care nu mai 
prididea niciodată lăudându-se că-i ridicat prin propriile-i 
merite. Un om care-şi proclama mereu, cu vocea-i de 
trompetă stridentă, neştiinţa şi sărăcia de altădată. Un 
fanfaron care făcea pe umilul. 

Deşi cu un an ori doi mai tânăr decât prietenu-i 
„eminamente practic”, domnul Bounderby părea mai 
bătrân; la cei 47 ori 48 de ani ai lui ai mai fi putut adăuga 
încă o dată 7 ori 8 ani, fără ca cineva să se mire. Păr nu mai 
avea mult. Îţi venea să crezi că-şi luase zborul smuls de 
curentul vorbelor lui, iar cât mai rămăsese sta ridicat vâlvoi 
din pricină că era necontenit expus suflării vijelioase a 
lăudăroşeniei. 

În salonul solemn de la Stone Lodge, domnul Bounderby 
sta în picioare pe covorul din faţa căminului şi se încălzea la 
foc, adresând doamnei Gradgrind o seamă de observaţii 
referitoare la aniversarea naşterii lui, ce cădea în ziua 
aceea. Stătea în faţa focului, pe de o parte fiindcă era o 
după-amiază de primăvară rece, cu toate că soarele 
strălucea; pe de altă parte, fiindcă în Stone Lodge stăruia 
vag acea veşnică răcoare pricinuită de mortarul umed; şi, în 
al treilea rând, fiindcă ocupa astfel o poziţie avantajoasă, de 
unde o putea domina pe doamna Gradgrind. 

— N-aveam ghete în picioare. Cât priveşte ciorapii, nu 
cunoşteam nici măcar după nume asemenea articol. Mi-am 
petrecut ziua într-un şanţ, iar noaptea, într-o cocină de 


porci. lată cum mi-am sărbătorit cea de-a zecea aniversare 
a naşterii mele. Să nu vă închipuiţi că un şanţ era o noutate 
pentru mine, căci m-am născut într-un şanţ. 

Doamna Gradgrind, un fel de boccea de şaluri, mică, 
slabă, palidă, cu ochii roşii, o făptură de o slăbiciune 
nemaipomenită la trup şi la minte, ce lua veşnic doctorii 
fără niciun folos şi care, ori de câte ori vădea vreun 
simptom de revenire la viaţă, era invariabil doborâtă de 
greutatea vreunui fapt ce se prăbuşea peste dânsa, doamna 
Gradgrind nădăjduia că şanţul era cel puţin uscat. 

— Da' de unde! O adevărată mocirlă! Apa era de-o palmă 
într-însul, spuse domnul Bounderby. 

— Un copilaş ar fi putut răci, constată doamna 
Gradgrind. 

— Răci? M-am născut cu inflamație la plămâni; ba şi la 
toate celelalte regiuni capabile de inflamație, cred, 
răspunse domnul Bounderby. Ani de-a rândul, doamnă, am 
fost una dintre cele mai nenorocite haimanale din câte s-au 
văzut vreodată. Eram aşa de bolnăvicios, că într-una mă 
văietam şi gemeam. Aşa de zdrenţăros şi de murdar, că nu- 
ţi venea să mă atingi nici cu cleştele! 

Doamna Gradgrind îşi întoarse privirile-i lâncede spre 
cleştele de la foc, ca şi cum ar fi fost cel mai nimerit lucru 
pe care îl putea face în starea ei de imbecilitate. 

— Cum am izbutit să înving toate acestea, nu ştiu, spuse 
Bounderby. Probabil că am fost tare. Mai târziu, în viaţă, am 
dovedit un caracter dârz, şi se vede că aşa eram şi pe 
atunci. În tot cazul, iată unde am ajuns, doamnă Gradgrind, 
şi pentru starea mea de-acum n-am a mulţumi nimănui 
decât mie. 

Doamna Gradgrind nădăjduia cu voce slabă şi blajină că 
mama lui... 

— Mama mea! A şters-o, doamnă, spuse Bounderby. 

Ca de obicei, lovitura o dobori pe doamna Gradgrind, 
care rămase buimăcită şi nu mai putu spune nimic. 


— Mama m-a lăsat în grija bunicii, urmă domnul 
Bounderby, şi după cât îmi pot aminti, bunica era cea mai 
rea şi mai stricată babă din câte au trăit vreodată. Dacă 
aveam norocul să capăt vreo pereche de ghete, mi le scotea 
din picioare şi le vindea pentru băutură. De câte ori n-am 
văzut-o pe bunică-mea stând în pat şi bându-şi cele 
patrusprezece pahare de rachiu înaintea dejunului! 

Doamna Gradgrind, zâmbind doar palid şi fără să dea alt 
semn de viaţă, părea (ca întotdeauna) o mică umbră 
chinezească, executată fără meşteşug şi prost luminată din 
spate. 

— 'Ţinea o dugheană de mărunţişuri, urmă Bounderby, iar 
pe mine mă ţinea într-o ladă de ouă. Iată care a fost 
leagănul meu de copil: o ladă veche de ouă! Cum am ajuns 
destul de mare ca să pot fugi de acolo, am luat-o la 
sănătoasa. Apoi am devenit un mic vagabond. Şi în locul 
unei singure babe care să mă bată şi să mă lase flămând, o 
lume întreagă, de la mic la mare, mă bătea şi mă lăsa 
flămând. Aveau dreptate; de ce ar fi făcut altfel? Eram o 
pacoste, un încurcă-lume, o lepră! Îmi dau perfect seama. 

Atât de mândru se simţea că obținuse într-un moment al 
vieţii sale înalta distincţie socială de a fi socotit o pacoste, 
un încurcă-lume şi o lepră, încât nu se potoli decât după trei 
repetări răsunătoare a acelor titluri cu care se fălea. 

— Se vede că am fost sortit să răzbesc, doamnă 
Gradgrind. Oi fi fost ori n-oi fi fost sortit, vorba-i că am 
izbutit să răzbesc. Am izbutit să ies deasupra, deşi nimeni 
nu mi-a întins o mână de ajutor. Întâi vagabond, apoi 
comisionar, iar vagabond, salahor, hamal, conţopist, 
director, mic asociat, şi Josiah Bounderby din Coketown. 
lată antecedentele şi punctul culminant. Josiah Bounderby 
din Coketown a învăţat a cunoaşte literele pe firmele 
prăvăliilor, doamnă Gradgrind, şi a citit orele studiind 
cadranul orologiului de la biserica St. Giles din Londra, sub 
îndrumarea unui schilod, beţiv, hoţ de profesie şi vagabond 
înnăscut. Orice i-aţi spune lui Josiah Bounderby din 


Coketown despre şcolile voastre de stat, despre şcolile 
model, despre şcolile normale şi despre toate ghiveciurile 
voastre de şcoli, Josiah Bounderby din Coketown are să vă 
răspundă pe şleau: toate-s bune şi frumoase, el însă n-a 
profitat de asemenea înlesniri. Dar ia să-mi faceţi mie 
oameni practici cu mână tare! Educaţia care l-a format pe 
dânsul nu se potriveşte oricui, o ştie el bine; totuşi, aşa cum 
vă spun, asta i-a fost educaţia, şi mai degrabă l-aţi putea 
convinge să înghită grăsime clocotită decât să-şi tăinuiască 
faptele vieţii sale. 

Ajungând înfierbântat la acel punct culminant, Josiah 
Bounderby din Coketown se opri. Se opri chiar în clipa când 
intră pe uşă prietenu-i eminamente practic, însoţit de cei 
doi tineri vinovaţi. Prietenul eminamente practic, văzându-l, 
se opri de asemenea şi aruncă Louisei o căutătură 
dojenitoare, ce spunea limpede: Uite, îl vezi pe Bounderby 
al tău? 

— Ei, tună domnul Bounderby, dar ce s-a întâmplat?! De 
ce-i aşa de pleoştit tânărul nostru Thomas? 

Vorbea despre Thomas, dar se uita la Louisa. 

— Priveam pe furiş la circ, murmură Louisa pe un ton 
semeţ, fără să-şi ridice ochii, şi tata ne-a prins. 

— Da, doamnă Gradgrind, rosti solemn soţul, spun drept 
că nu m-aş fi mirat mai tare nici dacă i-aş fi găsit pe copii 
citind poezii. 

— Vai de mine, se jelui doamna Gradgrind, cum se poate, 
Louisa şi Thomas!? Nu-mi vine a crede! Adevărul e că 
sunteţi în stare să faceţi pe cineva să-i fie lehamite că are 
copii! Chiar îmi vine să spun că mai bine n-aş fi avut. Aş 
vrea să ştiu, ce aţi fi făcut atunci? 

Domnul Gradgrind nu părea impresionat de forţa acestor 
argumente. Se încruntă nerăbdător. 

— Ca şi cum n-aţi putea, când mie îmi huruie capul aşa de 
tare azi, să vă duceţi să vă uitaţi la scoici, la minerale şi la 
toate celelalte câte vi s-au pus la dispoziţie, în loc să priviţi 
la circuri! spuse doamna Gradgrind. Ştiţi tot aşa de bine ca 


şi mine că tinerii n-au profesori de circ, nici colecţii de 
circuri şi nici nu li se ţin cursuri de circologie. Aş vrea să 
ştiu, atunci, ce poate să vă intereseze la circuri?! Doar aveţi 
prea de ajuns cu ce vă ocupa, dacă asta vă trebuie. În aşa 
hal mă doare capul, că nu pot să-mi amintesc nici măcar 
jumătate din denumirile faptelor pe care le aveţi de studiat! 

— Tocmai asta e pricina, răspunse îmbufnată Louisa. 

— Mie să nu-mi spui că asta e pricina, pentru că nici nu 
poate fi vorba de aşa ceva, răspunse doamna Gradgrind. 
Duceţi-vă şi apucaţi-vă imediat de vreo ologie! 

Doamna Gradgrind nu avea aptitudini ştiinţifice şi 
obişnuia să-şi trimită copiii la învăţătură cu acea vagă 
recomandare, lăsându-i astfel liberi să aleagă ce voiau. 

La drept vorbind, provizia de fapte a doamnei Gradgrind 
era în general jalnic de sărăcăcioasă; dar domnul 
Gradgrind, ridicând-o la înalta-i poziţie matrimonială, 
fusese influenţat de două motive: mai întâi, nu lăsa nimic de 
dorit în privinţa cifrelor, şi apoi nu umbla niciodată cu 
fleacuri. Prin fleacuri domnul Gradgrind înţelegea fantezie; 
probabil era atât de lipsită de orice aliaj de genul acesta, 
cât putea fi o fiinţă omenească ce încă n-a ajuns la perfecţia 
unui idiot absolut. 

Simpla perspectivă de a rămâne singură cu soţul ei şi cu 
domnul Bounderby era de ajuns ca s-o doboare din nou pe 
această admirabilă doamnă, fără să mai fie nevoie de o 
ciocnire între ea şi un fapt oarecare. Aşa că se topi iar în 
neființă, şi nimeni n-o mai băgă în seamă. 

— Bounderby, spuse domnul Gradgrind trăgându-şi un 
scaun lângă foc, întotdeauna ai arătat mult interes pentru 
copiii mei, mai ales pentru Louisa, aşa că îţi mărturisesc, 
fără să mă mai scuz, că descoperirea aceasta m-a supărat 
foarte tare. M-am ocupat sistematic (după cum ştii) să educ 
raţiunea copiilor mei. Rațiunea (după cum ştii) este singura 
facultate căreia trebuie să i se adreseze educaţia. Şi, totuşi, 
Bounderby, s-ar părea, din întâmplarea neaşteptată de 
astăzi, deşi neînsemnată în aparenţă, că ceva s-a strecurat 


în mintea lui Thomas şi a Louisei, ceva care este - sau mai 
degrabă care nu este - nu ştiu dacă mă pot exprima mai 
limpede decât spunând: ceva care nu prevăzusem că s-ar 
putea dezvolta şi la care raţiunea lor nu participă. 

— Desigur că n-are niciun rost să priveşti cu interes o 
adunătură de vagabonzi, răspunse Bounderby. Când eram 
şi eu un vagabond, nimeni nu se uita cu interes la mine. 
Ştiu prea bine asta. 

— Acum se pune întrebarea, spuse tatăl eminamente 
practic, cu ochii aţintiţi în foc, ce a putut stârni această 
curiozitate vulgară? 

— Să-ţi spun eu ce. O imaginaţie frivolă. 

— Sper că nu, spuse personajul prin excelenţă practic; 
mărturisesc, însă, că în drum spre casă m-am temut la un 
moment dat că ar putea fi şi asta. 

— O imaginaţie frivolă, Gradgrind, repetă Bounderby. Un 
lucru foarte rău pentru orişicine, dar al naibii de rău pentru 
o fată ca Louisa. Ar trebui să cer scuze doamnei Gradgrind 
pentru asemenea expresii tari, dar ea ştie foarte bine că eu 
nu sunt un om rafinat. Cine se aşteaptă să găsească 
rafinament la mine va rămâne dezamăgit. N-am avut o 
educaţie rafinată. 

— Nu cumva, reflectă Gradgrind, cu mâinile în buzunare 
şi cu ochii lui cavernoşi aţintiţi în foc, nu cumva vreunul 
dintre profesori sau dintre servitori să le fi dat vreo idee? 
Nu cumva Louisa sau Thomas vor fi citit ceva? Nu cumva, 
cu toate precauţiile luate, să se fi strecurat în casă vreo 
carte cu poveşti frivole? Căci în mintea lor, formată din 
leagăn după o metodă practică, cu rigla şi compasul, asta 
apare ca ceva atât de curios şi de neînțeles! 

— Stai o clipă! strigă Bounderby, care rămăsese tot 
timpul acesta în picioare înaintea căminului, împroşcând 
parcă mobilierul din jur cu umilinţa-i explozivă. Ai în şcoală 
unul dintre copiii comedianţilor acelora? 

— O fată, pe care o cheamă Cecilia Jupe, spuse domnul 
Gradgrind aruncând prietenului său o privire oarecum 


vinovată. 

— Ia stai o clipă! strigă din nou Bounderby. Cum a ajuns 
acolo? 

— Drept să-ţi spun, am văzut-o pe fată astăzi pentru 
prima oară. Nefiind din oraşul nostru, a venit chiar aici, 
acasă, să ne roage să fie primită la şcoală şi... da, ai 
dreptate, Bounderby, ai dreptate! 

— Ia stai o clipă! mai răcni încă o dată Bounderby. Louisa 
a văzut-o când a venit? 

— Desigur că a văzut-o, căci ea mi-a făcut cunoscută 
cererea fetei. Dar fără îndoială că Louisa a văzut-o în 
prezenţa doamnei Gradgrind. 

— Vă rog, doamnă Gradgrind, întrebă Bounderby, cum a 
fost? 

— Vai de capul meu! răspunse doamna Gradgrind. Fetiţa 
voia să înveţe la şcoală, iar domnul Gradgrind doreşte ca 
fetiţele să înveţe la şcoală; Louisa şi Thomas au spus 
amândoi că fetiţa dorea să înveţe şi că domnul Gradgrind 
dorea ca fetiţele să înveţe, şi cum puteam eu să-i contrazic, 
când faptul se prezenta în felul acesta? 

— Îţi spun eu ce-i de făcut, Gradgrind! zise domnul 
Bounderby. Dă-i răvaş de drum fetei, şi totul s-a isprăvit! 

— Sunt cu totul de părerea dumitale. 

— Nu lăsa lucrul de azi pe mâine, spuse Bounderby, a fost 
deviza mea de mic copil. Când mi-am pus în cap să fug din 
lada de ouă şi de bunică-mea, am făcut-o imediat. Fă şi 
dumneata la fel. Ce te-ai hotărât să faci, fă imediat! 

— Ce zici de o plimbare? îl întrebă prietenul său. Ştiu 
adresa tatălui ei. Cred că n-ai nimic împotrivă să faci o 
plimbare cu mine până în oraş? 

— Departe de mine aşa ceva, spuse domnul Bounderby, 
dacă într-adevăr vrei să iei imediat măsuri. 

Acestea fiind zise, domnul Bounderby îşi trânti pălăria pe 
cap (întotdeauna şi-o trântea, ca şi cum ar fi vrut să arate 
că el e un om care a fost din cale-afară de ocupat să-şi 
croiască un drum în viaţă ca să mai fi avut timp să înveţe 


cum să-şi poarte pălăria) şi, cu mâinile în buzunare, îşi făcu 
vânt pe uşă, în vestibul. „Nu port niciodată mănuşi, 
obişnuia el să spună. „Nu am urcat scara socială cu mănuşi. 
N-aş fi ajuns atât de sus dacă aş fi purtat.” 

Având timp să se vânture prin vestibul câteva minute în 
aşteptarea domnului Gradgrind, care se suise la etaj pentru 
a lua adresa, domnul Bounderby deschise uşa sălii de studiu 
a copiilor şi privi în încăperea luminoasă, cu pereţii tapetaţi, 
care avea mai degrabă aparenţa unui salon de coafură, deşi 
era mobilată cu biblioteci, colecţii ştiinţifice şi o droaie de 
aparate savante şi filosofice. Louisa stătea rezemată de 
fereastră, privind absentă afară, fără să vadă nimic, pe când 
tânărul Thomas se smârcâia, aruncând focului priviri 
răzbunătoare. Adam Smith şi MalthusiS+, cei doi Gradgrind 
mai tineri, erau plecaţi sub escortă la o lecţie, iar Jane cea 
mică, după ce-şi fabricase pe obraji un strat considerabil de 
lut umed cu ajutorul creionului de ardezie şi al lacrimilor, 
adormise până la urmă deasupra unor fracţii ordinare. 

— “Toate s-au sfârşit cu bine, Louisa; toate sunt în ordine, 
Thomas, zise domnul Bounderby, dar să nu mai faceţi 
niciodată aşa ceva. Vă dau cuvântul meu că tata n-are să vă 
mai certe. Ce zici, Louisa, nu merită asta o sărutare? 

— Dacă doriţi, vă puteţi lua singur sărutarea, domnule 
Bounderby, răspunse Louisa după o tăcere îngheţată, şi 
străbătând încet camera, ridică spre el obrazul, în silă, 
întorcându-şi faţa în altă parte. 

— Eşti tot răsfăţata mea, nu-i aşa, Louisa? zise domnul 
Bounderby. La revedere, Louisa! 

După ce plecă, ea rămase locului, frecându-şi cu batista 
obrazul sărutat, până ce se înroşi ca focul. Cinci minute mai 
târziu, încă şi-l mai freca. 

— Ce înseamnă asta, Loo? o mustră cu voce posacă 
fratele ei. Ai să-ţi faci o gaură în obraz. 

— Dacă vrei, poţi tăia bucata cu briceagul tău, Tom, şi 
nici n-am să plâng măcar! 


Capitolul V 
NOTA DOMINANTĂ 


Coketown, spre care se îndreptau acum domnii 
Bounderby şi Gradgrind, era un triumf al faptului; nu 
găseai în el mai multă fantezie decât la doamna Gradgrind. 
Şi acum, înainte de a ne urma cântecul, Coketown să ne dea 
tonul. 

Era un oraş construit din cărămidă roşie, adică din 
cărămidă care ar fi trebuit să fie roşie dacă fumul şi cenuşa 
i-ar fi îngăduit; dar astfel stând lucrurile, era un oraş 
colorat nefiresc în roşu şi negru, parcă ar fi fost chipul 
zugrăvit al unui sălbatic. Era un oraş al maşinăriilor şi 
coşurilor înalte, din care izvorau fără încetare şerpi 
nesfârşiţi de fum, ce nu mai ajungeau niciodată să se 
descolăcească. Avea un canal negru şi un râu ce-şi 
rostogolea apele înroşite de o vopsea rău mirositoare, apoi 
vaste îngrămădiri de construcţii pline de ferestre, care 
răsunau de zgomote şi vibrau cât e ziua de lungă şi în care 
pistonul maşinii cu abur se mişca monoton în sus şi în jos, 
parca era capul unui elefant cuprins de o nebunie 
melancolică. Avea mai multe străzi mari, toate foarte 
asemănătoare una cu alta; şi o mulţime de străzi mici, şi 
mai asemănătoare între ele, locuite de oameni la fel de 
asemănători unul cu altul, care plecau şi se întorceau la 
aceleaşi ore, făcând să răsune aceleaşi pavaje sub aceiaşi 
paşi, ca să facă aceeaşi muncă, şi pentru care fiece zi era 
aidoma celei de ieri şi de mâine, şi fiece an, imaginea celui 
trecut, ori celui viitor. 

Aceste caracteristici ale oraşului erau în general strâns 
legate de industria care-l întreținea; în schimb, toate îşi 
găseau compensare în faptul că de aici se răspândeau în 
toată lumea mijloace de confort şi lux necesare vieţii 
civilizate, de care profita, nici nu mai spunem cât, nobila 


doamnă!7+*, ce abia putea suporta să audă rostit numele 
acelui loc. Celelalte caracteristici ale oraşului erau mai mult 
sau mai puţin locale. Iată-le: 

Nu vedeai nimic în Coketown care să nu aibă un aspect 
strict practic. Dacă membrii unei secte religioase ridicau 
acolo o biserică - aşa cum făcuseră membrii a optsprezece 
secte religioase - construiau un fel de magazie de rugăciuni 
din cărămidă roşie, care avea, uneori (dar numai la acele 
exemplare cu un stil excesiv de ornamentat), un clopot într- 
un fel de colivie aşezată în vârful ei. Singura excepţie era 
Biserica Nouă, un edificiu cu pereţi acoperiţi cu stuc şi cu o 
clopotniţă pătrată deasupra porţii, terminându-se cu patru 
turnulețe scurte ca nişte picioare de lemn ornamentate. 
Toate inscripţiile publice din oraş erau scrise la fel, cu litere 
severe, vopsite negru pe alb. Închisoarea ar fi putut tot aşa 
de bine să fie spital, spitalul ar fi putut să fie închisoare, 
primăria ar fi putut fi oricare dintre ele, sau amândouă, sau 
oricare alt edificiu, căci niciuna dintre clădiri nu vădea vreo 
caracteristică în graţioasa ei construcţie. Fapt, fapt, fapt 
vădea pretutindeni oraşul din punct de vedere material; 
fapt, fapt, fapt, pretutindeni şi din punct de vedere spiritual. 
Şcoala M'Choakumchild era numai fapt, şi şcoala de desen 
era tot numai fapt, şi relaţiile dintre patron şi lucrător erau 
numai fapt, şi totul era numai fapt, de la maternitate până 
la cimitir, iar tot ce nu se putea evalua în cifre sau se 
dovedea că nu putea fi cumpărat la preţul cel mai scăzut şi 
vândut la preţul cel mai ridicat nu exista şi n-avea să existe 
niciodată, în vecii vecilor, amin! 

Un oraş atât de închinat faptului, pe care-l proclama într- 
un mod atât de triumfător, de bună seamă că trebuia să fie 
înfloritor, nu-i aşa? Ei bine, nu era chiar aşa. Nu? Cum se 
poate? 

Nu. Coketown nu ieşea din cuptoarele lui tot atât de 
curat ca aurul trecut prin foc. Mai întâi, cel mai uimitor 
mister al locului era: cine făcea parte din cele optsprezece 
secte religioase? Căci oricare vor fi fost adepţii, cei din 


clasa muncitoare în niciun caz nu erau. Foarte ciudat ţi se 
părea când te plimbai prin oraş duminica dimineaţa, să 
observi cât de puţini oameni răspundeau dangătului barbar 
al clopotelor, ce scotea din minţi pe cei nervoşi şi bolnavi. 
Puţini erau şi aceia care-şi părăseau cartierele sau 
camerele nesănătoase, ca să hoinărească pe la colţul 
străzilor, privind cu un aer plictisit la activitatea bisericilor 
şi capelelor, ca şi cum treaba asta nu-i privea de loc. Dar nu 
numai străinii observau asta; exista chiar în Coketown o 
asociaţie locală, iar membrii ei puteau fi auziţi în Camera 
Comunelor, în fiecare sesiune, cerând cu indignare un act al 
Parlamentului care să-i silească prin forţă pe acei oameni să 
fie religioşi. Apoi venea la rând societatea de temperanţă, 
care se plângea că aceiaşi oameni aveau obiceiul să se 
îmbete, arătând în referate statistice că într-adevăr se 
îmbătau şi dovedind la întruniri unde se bea numai ceai că 
niciun argument omenesc sau divin (afară de o medalie) nu 
i-ar putea convinge să se lase de băutură. Apoi mai erau 
farmacistul şi droghistul, care veneau cu alte statistici, 
arătând că atunci când nu se îmbătau, luau opiu. Mai venea 
la rând preotul închisorii, om plin de experienţă, cu şi mai 
multe statistici, ce le întreceau pe toate celelalte de mai 
înainte, arătând că aceiaşi oameni aveau obiceiul să 
frecventeze localuri de perdiţie ascunse de ochii lumii, unde 
ascultau cântece ruşinoase şi priveau dansuri ruşinoase, la 
care uneori chiar se alăturau. Astfel, A.B., în vârstă de 24 
de ani, condamnat la optsprezece luni închisoare, 
mărturisise el singur (fără să se fi arătat vreodată vrednic 
de o deosebită încredere) că acele localuri îl atrăseseră pe 
calea pierzaniei, fiind perfect convins că altfel ar fi rămas 
un exemplar moral de prima calitate. Şi mai veneau la rând 
domnul Gradgrind şi domnul Bounderby, care în momentul 
de faţă străbat Coketown-ul, două persoane eminamente 
practice, care puteau, la nevoie, să furnizeze şi alte 
statistici, pe baza experienţei lor personale şi cu 
exemplificări de cazuri ştiute şi văzute, din care apărea 


limpede - pe scurt, era singurul lucru limpede în toată 
afacerea - că toţi oamenii erau nişte ticăloşi, domnilor; că 
poţi să faci orişice pentru ei şi n-au să vă poarte 
recunoştinţă, domnilor; sunt într-una neliniştiţi, domnilor, şi 
nu ştiu ce vor; se hrănesc cu ce-i mai bun şi nu cumpără 
decât unt proaspăt; au pretenţie la cafea Moca, nu vor 
decât carne de prima calitate şi, cu toate acestea, sunt 
nemulţumiţi şi neascultători. Pe scurt, morala era aceeaşi 
ca în vechea istorioară pentru copii: 


Se povestea cândva de-o babă 
Că nu făcea vreo altă treabă 
Decât să tot mănânce şi să bea... 
Cu toate astea, veşnic bombânea. 


Mă întreb dacă nu cumva era vreo asemănare între cazul 
populaţiei din Coketown şi cazul micilor Gradgrind. Oare 
mai e nevoie să ni se spună acum nouă, celor cu bun-simţ şi 
obişnuiţi cu cifrele, că unul dintre elementele esenţiale în 
existenţa muncitorilor din Coketown a fost anume înlăturat 
cu totul de zeci de ani? Că aveau şi ei o oarecare fantezie, 
care cerea să fie cultivată ca să se dezvolte liber, în loc să se 
zbată în întuneric? Căci, cu cât le era munca mai lungă şi 
mai monotonă, cu atât creştea în ei dorinţa unei recreaţii 
fizice, a unei destinderi care să-i predispună la bună 
dispoziţie, la veselie şi să le dea posibilitatea unei evadări; 
de pildă, vreo sărbătoare oficială, chiar dacă n-ar fi făcut 
altceva decât să dănţuiască cuviincios în sunetele unui taraf 
zgomotos; sau uneori câte o petrecere modestă, în care nici 
chiar domnul M'Choakumchild să nu-şi poată vâri nasul. 
Acele aspirații fi-vor oare satisfăcute cum e drept, ori totul 
va merge rău înainte, fără putinţă de schimbare, până ce şi 
legile Creaţiei vor fi desfiinţate? 

— Omul acela locuieşte la Pod's End, şi eu nu prea cunosc 
cartierul, spuse domnul Gradgrind. Poate ştii dumneata pe 
unde-i, Bounderby? 


Domnul Bounderby ştia că e undeva prin partea de jos a 
oraşului, dar atâta tot. Se opriră deci o clipă şi priviră în jur. 

Aproape în acelaşi timp, de după colţul străzii izbucni, 
alergând speriată, o fetiţă, pe care domnul Gradgrind o 
recunoscu imediat. 

— Hei! exclamă el. Stai! Unde alergi? Stai! 

Fata numărul douăzeci se opri atunci, gâfâind, şi-i făcu o 
reverență. 

— De ce goneşti aşa pe străzi? o întrebă domnul 
Gradgrind. Ce înseamnă purtarea asta nepotrivită? 

— Mă... mă urmărea cineva, domnule, răspunse fata, 
răsuflând greu, şi fugeam ca să scap. 

— Te urmărea? repetă domnul Gradgrind. Cine putea să 
fugă după tine? 

Întrebarea primi răspuns imediat şi neaşteptat în 
persoana decoloratului Bitzer, care, apărând de după colţ 
într-o viteză nebunească şi neaşteptându-se să întâlnească 
o piedică pe trotuar, se izbi de jiletca domnului Gradgrind şi 
ricoşă tocmai în mijlocul uliţei. 

— Ce înseamnă asta, băiete?! exclamă domnul 
Gradgrind. Ce te-a apucat? Cum îndrăzneşti să te izbeşti 
în... orişicine, în felul ăsta? 

Bitzer îşi culese de jos şapca, ce-i zburase din cap în clipa 
ciocnirii, după aceea, făcând un pas înapoi şi salutând cu 
pumnul la frunte, se scuză, lămurind că fusese un accident. 

— Ăsta-i băiatul care te fugărea, Jupe? întrebă domnul 
Gradgrind. 

— Da, domnule, răspunse fata cam în silă. 

— Nu-i adevărat, domnule! strigă Bitzer. Ea a început 
întâi să fugă de mine. Pe călăreţii ăştia de circ nu poţi să-i 
crezi niciodată ce spun, domnule, sunt vestiți în privinţa 
asta. Ştii foarte bine că pe călăreţii de circ nu-i poţi crede 
niciodată, se adresă el lui Sissy. Aş putea spune, domnule, 
că asta e aşa de cunoscut în tot oraşul pe cât... pe cât lee 
de necunoscută tabla înmulţirii călăreţilor de circ. Bitzer 
încerca să-l câştige astfel pe domnul Bounderby. 


— M-a speriat foarte tare, spuse fata. Se strâmba aşa de 
urât la mine! 

— Ce? strigă Bitzer. Ce? Nu eşti şi tu la fel ca ei? Nu eşti 
o călăreaţă de circ? Nici nu mi-a trecut prin cap să mă uit la 
ea, domnule! Am întrebat-o doar dacă mâine are să ştie 
definiţia calului şi i-am propus să i-o spun din nou, iareaa 
luat-o la fugă, şi eu am fugit după ea, domnule, s-o învăţ 
cum să răspundă când va fi întrebată. Nu ţi-ar fi trecut prin 
cap să spui asemenea minciună dacă n-ai fi fost călăreaţă 
de circ! 

— Pare-mi-se că profesia ei e tare bine cunoscută printre 
copii, observă domnul Bounderby. Într-o săptămână ai fi 
găsit toată şcoala înşirată în jurul circului, zgâindu-se 
înăuntru. 

— În adevăr, cred că ai dreptate, îi răspunse prietenul. 
Bitzer, stânga-mprejur şi şterge-o acasă! Jupe, stai o clipă. 
Şi dacă te mai prind alergând aşa vreodată, băiete, ai să 
auzi de mine prin directorul şcolii! Înţelegi ce vreau să 
spun. Hai, pleacă! 

Băiatul se opri din clipitu-i des, duse din nou pumnul la 
frunte, aruncă o privire lui Sissy, se întoarse şi bătu în 
retragere. 

— Acum, fetiţo, spuse domnul Gradgrind, să ne conduci 
pe mine şi pe domnul acesta la tatăl tău. Ne duceam la el. 
Ce ai în sticla aceea? 

— Rachiu, spuse domnul Bounderby. 

— O, nu, domnule! Sunt cele nouă unsori. 

— Cum ai spus? strigă domnul Bounderby. 

— Cele nouă unsori, domnule. Ca să-l frec pe tata. 

— Dar de ce dracu îl freci pe taică-tău cu nouă unsori? se 
miră atunci domnul Bounderby, cu un râs scurt şi zgomotos. 

— Ai noştri le folosesc întotdeauna, domnule, când se 
lovesc în arenă, răspunse fata, privind peste umăr, să se 
încredinţeze că urmăritorul ei plecase. Se rănesc câteodată 
destul de rău. 


— Aşa le trebuie, zise domnul Bounderby, fiindcă-s nişte 
leneşi! 

Copila privi în sus la chipul lui cu un amestec de uimire şi 
spaimă. 

— Ei comedie! zise domnul Bounderby. Eu eram cu patru- 
cinci ani mai tânăr decât tine şi aveam lovituri atât de rele, 
încât nici zece unsori, nici douăzeci de unsori, nici patruzeci 
de unsori nu le-ar fi putut vindeca. Şi nu le căpătasem 
făcând figuri, ci mâncând bătaie. Nu dansam pe frânghie, ci 
mă făceau alţii să dansez pe pământul gol, cu lovituri de 
frânghie. 

Domnul Gradgrind era un om destul de sever, dar nici pe 
departe atât de aspru ca domnul Bounderby. La drept 
vorbind, nici nu era rău la suflet, ba chiar ar fi putut fi 
foarte bun dacă n-ar fi săvârşit o gravă eroare aritmetică în 
privinţa caracterului său cu mulţi ani în urmă. 

În timp ce coborau pe o ulicioară, spuse pe un ton ce voia 
să fie încurajator: 

— Va să zică, aici este Pod's End, Jupe? 

— Da, domnule, aici, şi, dacă nu vă supăraţi, iată şi casa. 

Şi în vreme ce se lăsa înserarea, fetiţa se opri la poarta 
unei cârciumioare mizerabile, înăuntrul căreia se zăreau 
nişte lumini slabe, roşiatice. Atât era de prăpădită şi de 
ticăloasă acea cârciumă, de parcă, din lipsă de clientelă, se 
apucase să-şi bea singură marfa, şi se ducea încotro se duc 
toţi beţivii, adică de râpă. 

— Trebuie numai să treceţi prin local, să urcați scările, 
domnule, vă rog, şi să aşteptaţi acolo o clipă până aduc o 
lumânare. Dacă o să auziţi cumva lătrând un câine, să ştiţi 
că nu poate fi decât Labă-sprintenă, domnule, care nu 
muşcă niciodată. 

— Labă-sprintenă şi nouă unsori! zise domnul Bounderby, 
care intrase ultimul, dând drumul unui râs metalic. Halal, n- 
am ce zice, frumoase lucruri pentru un om care s-a ridicat 
singur! 


Capitolul VI 
ÎNALTA ŞCOALĂ DE CĂLĂRIE A LUI SLEARY 


Cârciuma se numea „Armele lui Pegas”!8:. Poate că ar fi 
fost mai nimerit să se numească picioarele lui Pegas:*; dar 
sub calul înaripat de pe firmă se putea citi, scris cu 
caractere romane, „Armele lui Pegas”. Mai jos, sub acea 
inscripţie, pe un sul desfăşurat, pictorul trăsese cu pensula 
următoarele rânduri: 


De-i orzul bun şi berea-i bună, 
Intraţi, s-o tragem împreună. 

De-i vinul vechi şi drojdia-i bătrână, 
Poftiţi la noi, că-i la-ndemână. 


Aşezat într-o ramă şi atârnat în peretele din spatele 
tejghelei mici şi întunecoase se mai afla încă un Pegas, un 
Pegas teatral, cu aripile de voal adevărat, cu trupul 
presărat cu stele de aur şi frâiele cereşti făcute din mătase 
roşie. 

Cum între timp se întunecase prea tare afară ca să se mai 
poată vedea firma, iar înăuntru nu se făcuse destulă lumină 
ca să se poată zări tabloul, domnii Gradgrind şi Bounderby 
n-avură ocazia să se simtă jigniţi de aceste fantezii. O 
urmară pe fetiţă, suind câteva trepte abrupte, fără să 
întâlnească pe nimeni, şi se opriră în întuneric, pe când 
Sissy se ducea să caute o lumânare. Aşteptau din clipă în 
clipă să-l audă hămăind pe Labă-sprintenă, dar fetiţa apăru, 
împreună cu lumânarea, înainte ca acel câine savant să fi 
dat glas. 

— Tata nu e în camera noastră, domnule, zise ea, şi pe 
chip i se citea o mare uimire. Dar vă rog să intraţi, căci îl 
găsesc îndată. 


Intrară, iar Sissy, după ce le aduse două scaune, se 
îndepărtă, grăbită, cu pas uşor. Se aflau într-o biată cameră 
sărăcăcioasă, cu un singur pat. Într-un cui atârna o scufie 
albă, împodobită cu două pene de păun şi o coadă de 
perucă încârligată în sus, ce fusese purtată de signor Jupe 
chiar în după-amiaza aceea, când înveselise variatele 
numere de circ cu „nevinovate glume şi replici 
shakespeareene”; însă, în afară de asta, nu se mai zărea 
nicăieri vreun alt articol de garderobă, sau vreun cât de mic 
indiciu asupra acelei persoane şi a îndeletnicirilor ei. Cât 
despre Labă-sprintenă, aşa de puţin se auzea şi se simţea 
prezenţa lui la „Armele lui Pegas”, de parcă strămoşul 
acelui preasavant câine fusese din întâmplare lăsat pe 
dinafara Arcei, când îşi îmbarcase Noe animalele. 

Auziră deschizându-se şi închizându-se uşile la camerele 
de deasupra, în vreme ce Sissy îl căuta pe tatăl ei din una în 
alta; răsunară apoi glasuri mirate. Fetiţa cobori din nou în 
goană, deschise un cufăr vechi, jerpelit şi scorojit, şi văzând 
că-i gol, privi în jur înspăimântată, acoperindu-şi obrajii cu 
palmele. 

— “Tata trebuie să se fi dus înapoi la baracă, domnule. Nu 
ştiu de ce s-o fi dus acolo, dar acolo trebuie să fie; îl aduc 
într-un minut! 

Într-o clipă şi plecase, fără pălărie, cu părul lung şi negru 
fluturându-i copilăreşte pe spate. 

— Ce-a spus? zise domnul Gradgrind. Că se întoarce într- 
un minut? Dar e mai mult de o milă până acolo! 

Înainte ca domnul Bounderby să fi putut răspunde, în uşă 
apăru un tânăr ce se prezentă singur cu următoarele 
vorbe: „Îmi permiteţi, domnilor?” Apoi intră cu mâinile în 
buzunare. Obrazul lui ras cu îngrijire, slab şi palid, era 
umbrit de o cantitate impresionantă de păr negru, 
pieptănat sul în jurul capului, cu cărare la mijloc. Avea 
picioare foarte vânjoase, dar mai scurte decât ar fi trebuit 
ca să fie bine proporţionate. Pe cât de scurte îi erau 
picioarele, pe atât de late îi erau pieptul şi spatele. Era 


îmbrăcat cu o vestă de călărie, pantaloni strâmţi şi purta un 
şal înfăşurat în jurul gâtului. Mirosea a gaz, paie, coajă de 
portocală, nutreţ de cai, rumeguş şi părea un soi foarte 
original de centaur, o combinaţie de grajd şi teatru. Unde 
începea unul şi unde se termina celălalt, nimeni n-ar fi 
putut spune cu precizie. Acel domn figura pe afiş cu numele 
de d-l E.WB. Childers, pe bună dreptate renumit pentru 
primejdiosu-i număr de salt acrobatic în rolul vânătorului 
sălbatic din  preriile Americii de Nord. La acea 
reprezentaţie populară, un băieţaş subţire, cu figură de 
bătrân, care în momentul de faţă îl întovărăşea, apărea ca 
fiul lui nevârstnic, fiind purtat cu capul în jos pe umărul 
tatălui său, care-l ţinea de un singur picior, sau cu capul 
aşezat în palma acestuia şi picioarele în sus, în felul cam 
brutal pe care-l folosesc, după cum se ştie bine, vânătorii 
sălbatici pentru a-şi dezmierda odraslele. Costumat, cu 
cârlionţi, cunună, aripi, dat cu alb de bismut şi carmin, 
acest tânăr de viitor se transforma într-un Cupidon destul 
de grațios pentru a face deliciul categoriei materne a 
spectatorilor. În viaţa particulară, însă, unde se evidenția 
printr-o jachetă de o croială pretențioasă, nepotrivită cu 
vârsta, şi o voce nemaipomenit de răguşită, era cât se poate 
de jocheu. 

— Îmi permiteţi, domnilor, zise E.W.B. Childers, aruncând 
o privire în jur prin cameră. Dumneavoastră, dacă nu mă 
înşel, doriţi să-l vedeţi pe Jupe. 

— Da, noi, răspunse domnul Gradgrind. Fiica lui s-a dus 
să-l caute, eu însă nu-l pot aştepta, aşa că v-aş ruga să-i 
transmiteţi o comunicare din partea mea. 

— Cred că-ţi dai seama, prietene, interveni domnul 
Bounderby, că noi suntem dintre oamenii care cunosc 
valoarea timpului, iar dumneata eşti dintre oamenii care nu 
cunosc valoarea timpului. 

— N-am onoarea să vă cunosc, replică domnul Childers 
după ce îl cercetă pe domnul Bounderby din cap până-n 
picioare; dar dacă cu asta vreţi să spuneţi că vă pricepeţi să 


faceţi mai mulţi bani cu timpul dumneavoastră decât pot 
face eu cu al meu, aş fi dispus, judecând după aparenţă, să 
cred că nu vă înşelaţi. 

— Ba eu aş zice că te pricepi să-i şi păstrezi după ce-i 
faci, zise Cupidon. 

— Kidderminster, gura! spuse domnul Childers. (Numele 
pământesc al lui Cupidon era maestrul Kidderminster.) 

— Aşa? Atunci de ce vine aici să-şi râdă de noi? strigă 
maestrul Kidderminster, dând la iveală un temperament 
foarte irascibil. Dacă ai chef să-ţi râzi de noi, abuleşte mai 
întâi gologanul la casă, şi distrează-te apoi cât vrei! 

— Kidderminster, făcu domnul Childers ridicând tonul, 
gura! Domnule, se întoarse el apoi către Gradgrind, eu 
dumitale m-am adresat. Ştiţi, ori poate nu ştiţi (căci s-ar 
putea să nu fi frecventat prea des reprezentațiile noastre), 
că de un timp încoace Jupe dădea foarte des chics. 

— Dădea... ce? întrebă domnul Gradgrind, aruncând o 
privire de ajutor atotputernicului Bounderby. 

— Dădea chics. 

— Noaptea trecută a încercat de patru ori flic-flac, şi n-a 
reuşit nici măcar o dată, spuse maestrul Kidderminster. A 
dat chics şi la steguleţe, iar la cabolă a fost prea moale. 

— N-a izbutit sa facă ce trebuia. Salturile erau prea 
joase, şi tumbele, mizerabile! traduse domnul Childers. 

— A, spuse domnul Gradgrind, va să zică asta înseamnă a 
da chics! 

— Da, în general cam asta înseamnă a da chics, răspunse 
domnul E.W.B. Childers. 

— Nouă unsori, Labă-sprintenă, chics, flic-flac, steguleţe 
şi cabolă. Ha, ha! explodă Bounderby, cu râsul lui 
formidabil. Ciudată tovărăşie, n-am ce zice, pentru un om 
ca mine, care s-a ridicat atât de sus singur! 

— N-ai decât să cobori atunci! ripostă Cupidon. Ei, 
doamne! Dacă te-ai ridicat singur chiar aşa de sus, cearcă, 
rogu-te, de mai coboară un pic. 


— Ce băiat impertinent! spuse domnul Gradgrind, 
întorcându-se şi încruntându-se la el. 

— De! Dacă am fi ştiut că veniţi, făceam rost de un filfizon 
să vă primească, replică maestrul Kidderminster fără a se 
lăsa intimidat. Păcat că nu anunţaţi o reprezentaţie specială 
dacă sunteţi aşa de grozavi! Desigur că lucraţi numai la 
drot întins, nu? 

— Ce vrea să spună băiatul ăsta necioplit cu drot întins? 
întrebă domnul Gradgrind, privindu-l cu un fel de 
disperare. 

— Hai, cară-te, cară-te! zise Childers, împingându-şi 
tânărul prieten afară din cameră cam după moda preriilor. 
Drot întins sau drot moale nu înseamnă altceva decât 
coardă întinsă şi coardă moale. Doreaţi să comunic ceva lui 
Jupe? 

— Da. 

— În cazul acesta, urmă repede domnul Childers, 
părerea mea e că n-are să primească niciodată această 
comunicare. Îl cunoaşteţi bine? 

— Nu l-am văzut în viaţa mea. 

— Atunci, mă îndoiesc că o să-l mai vedeţi vreodată. 

— Vrei să spui că şi-a părăsit fiica? 

— Da, răspunse domnul Childers dând din cap, cred că a 
şters-o. I s-a făcut galerie noaptea trecută, i s-a făcut 
galerie şi alaltăieri noapte, i s-a făcut şi azi. În ultima 
vreme, ce face, ce drege, mereu îl fluieră publicul, şi el nu 
mai poate îndura. 

— Şi de ce i se face aşa de mare... galerie? întrebă 
domnul Gradgrind, scoțând greu cuvântul şi rostindu-l cu 
multă gravitate şi scârbă. 

— Pentru că încheieturile au început să-i înţepenească şi- 
a cam hodorogit, zise Childers. Cu gargara mai are încă 
ceva haz, dar numai cu asta n-o poate scoate la capăt. 

— Cu gargara! repetă Bounderby. Poftim, iar începe! 

— Ca povestitor, dacă domnul preferă, spuse domnul 
E.W.B. Childers, aruncând cu dispreţ peste umăr această 


explicaţie, pe care o întovărăşi cu o scuturare din cap ce 
făcu să i se scuture dintr-odată tot păru-i lung. Lucru de 
mirare, domnule, cum omul acesta suferea mai mult de 
faptul că fiica lui ştia de fluierăturile pe care le încasa decât 
că era silit să le îndure. 

— Bravo! întrerupse domnul Bounderby. Frumos lucru, 
Gradgrind! Un om care îşi iubeşte aşa de tare fata, că o 
părăseşte! Straşnic lucru! Ha! Ha! Acum, să-ţi spun ceva, 
tinere. Eu n-am avut niciodată rangul pe care-l ocup acum, 
aşa că mă pricep la asemenea treburi. Ai să te miri poate 
când am să-ţi spun că pe mine mama m-a părăsit şi a plecat. 

La aceasta, E.W.B. Childers răspunse ironic că nu se miră 
de loc de aşa ceva. 

— Foarte bine, zise Bounderby. M-am născut într-un şanţ, 
şi mama mea m-a părăsit. Credeţi că-i găsesc vreo scuză 
pentru ce-a făcut? Nu. Credeţi c-am iertat-o vreodată? Nici 
gând! Cum o numesc pentru fapta ei? Probabil cea mai rea 
femeie de pe lume, în afară de beţivana de bunică-mea. Eu 
n-am mândrie de familie şi nu umblu cu fantezii şi fleacuri 
sentimentale. Eu cazmaua o numesc cazma, şi pe mama lui 
Josiah Bounderby din Coketown o numesc, fără să-mi fie 
frică şi fără părtinire, cum aş fi numit-o dacă ar fi fost mama 
unui oarecare Dick Jones din Wapping. La fel mă port şi faţă 
de acest om, şi-l declar un dezertor, un potlogar şi un 
vagabond, cum se spune pe limba voastră. 

— Mi-e perfect egal ce-o fi ori ce n-o fi, pe limba noastră 
ori pe cea franţuzească, îi întoarse vorba domnul E.W.B. 
Childers, făcându-i faţă şi înfruntându-l. l-am spus 
prietenului dumitale cum stau lucrurile; dacă nu-ţi face 
plăcere să asculţi, n-ai decât să te duci să iei aer! Ştii, ai 
făcut destulă gură aici, mai fă gură şi acasă la dumneata, 
dacă poţi! obiectă E. W. B. Childers cu o severă ironie. Dar 
aici să nu faci gură până nu eşti mai întâi poftit! Îmi închipui 
că-i fi având casa dumitale, nu-i aşa? 

— Te pomeneşti! răspunse domnul Bounderby, sunându- 
şi banii în buzunar şi izbucnind în râs. 


— Atunci te-aş ruga să faci gură acasă la dumneata, 
spuse iar Childers. Căci, vezi dumneata, clădirea asta nu-i 
prea solidă, şi dacă te vâri prea tare într-însa, s-ar putea să- 
ţi cadă în cap! 

Şi după ce îl măsură din nou din cap până-n picioare pe 
domnul Bounderby, îi întoarse spatele, ca şi cum terminase 
definitiv cu el; apoi se adresă domnului Gradgrind: 

— Nu-i nicio oră de când Jupe a trimis fetiţa să-i facă un 
comision, şi apoi a fost zărit strecurându-se afară din 
cameră, cu pălăria trasă pe ochi, cu o boccea legată într-o 
basma sub braţ. Copila n-are să creadă niciodată că tatăl ei 
a putut să fugă şi s-o părăsească. 

— Te rog, lămureşte-mă, spuse domnul Gradgrind, de ce 
n-are să poată crede niciodată asta despre el? 

— Pentru că erau ca unul singur. Pentru că erau 
nedespărţiţi. Pentru că până astăzi părea că îşi adoră 
copila, zise Childers, făcând câţiva paşi ca să se uite în 
cufărul gol. 

Domnul Childers ca şi maestrul Kidderminster, avea un 
fel foarte ciudat de a merge, cu picioarele mult mai 
depărtate unul de altul decât majoritatea oamenilor şi cu o 
ţepeneală a genunchilor ce se vedea prea bine că-i afectată. 
Acest fel de a merge era obişnuit la toţi membrii de parte 
bărbătească a trupei „Sleary”, şi voia să arate că sunt 
oameni ce-şi petrec viaţa călare. 

— Biata Sissy! Mai bine ar fi dat-o la ucenicie... spuse 
Childers, provocând o nouă scuturătură a părului când îşi 
ridică privirile de la cufărul gol. Aşa, a lăsat-o de izbelişte, şi 
fata nu-şi poate găsi niciun rost în viaţă. 

— Asemenea părere îţi face cinste dumitale, care n-ai fost 
niciodată ucenic, răspunse domnul Gradgrind pe un ton 
aprobator. 

— Eu n-am fost niciodată ucenic? De la şapte ani mi-am 
început ucenicia! 

— Adevărat? spuse domnul Gradgrind, puţin cam 
înciudat, ca şi cum asta îi strica buna părere ce şi-o făcuse. 


Nu ştiam că-i obiceiul să facă tinerii ucenicie la... 

— 'Trândăvie! completă domnul Bounderby cu un râs 
zgomotos. Nici eu, drăcia dracului, nici eu nu ştiam! 

— Tatăl ei îşi vârâse în cap, reluă Childers, ignorând cu 
totul prezenţa lui Bounderby, că Sissy trebuie să capete o 
educaţie aleasă, să înveţe dracu mai ştie ce! Cum de i-a 
intrat asemenea idee în cap, nu ştiu. Atâta ştiu, că nu i-a 
mai ieşit. În ultimii şapte ani i-a făcut rost într-un loc să 
înveţe a citi puţin, în alt loc să înveţe puţin a scrie, în altă 
parte să deprindă a socoti puţin... 

Domnul E. W. B. Childers îşi scoase din buzunar una 
dintre mâini şi-şi mângâie obrazul şi bărbia, privind pe 
domnul Gradgrind cu multă îndoială şi prea puţină 
speranţă. De la început încercase să câştige simpatia 
acestui domn, în interesul fetiţei părăsite. 

— Când Sissy a fost primită aici la şcoală, urmă el, tatăl ei 
era vesel ca un piţigoi. Mărturisesc că nu prea înţelegeam 
de ce, deoarece noi nu suntem stabili aici, fiind veşnic 
călători din loc în loc. Presupun că mai demult îşi pusese în 
gând să facă figura asta. Totdeauna i-a lipsit o doagă, şi în 
felul ăsta a socotit că şi-a aranjat fata. Dacă cumva ai venit 
astă-seară aici cu intenţia de a-i spune că ai de gând să-i 
faci vreo mică înlesnire fetiţei lui, spuse domnul Childers 
mângâindu-şi din nou faţa şi privindu-l în acelaşi fel, ar fi 
foarte bine venit şi la momentul potrivit; foarte bine venit şi 
la momentul potrivit! 

— Dimpotrivă! răspunse domnul Gradgrind. Am venit să-i 
spun că mediul în care trăieşte fata face ca prezenţa ei să 
fie nedorită în şcoală, şi că nu se poate s-o mai frecventeze. 
Totuşi, dacă tatăl ei într-adevăr a părăsit-o, fără vreo 
înţelegere cu dânsa... Bounderby, vreau să-ţi spun două 
cuvinte. 

Atunci, domnul Childers se retrase politicos, cu mersu-i 
ecvestru, pe coridorul din faţa uşii, şi rămase acolo, 
mângâindu-şi faţa şi fluierând încetişor. În timp ce era astfel 
ocupat, auzea frânturi de fraze, şi vocea domnului 


Bounderby spunând: „Nu. Îţi spun că nu. Nu te sfătuiesc. În 
niciun caz!” Şi vocea lui Gradgrind, mult mai domoală, 
răspundea: „Chiar de ar fi numai să-i demonstrez Louisei 
unde duc şi cum se sfârşesc îndeletnicirile acelea care i-au 
stârnit ei o curiozitate atât de vulgară. Caută să priveşti 
chestiunea din acest punct de vedere, Bounderby.” 

Între timp, feluriţii membri ai trupei „Sleary” coborâseră 
unul câte unul din regiunile superioare unde îşi aveau 
locuinţele şi se strânseseră pe coridor, şoptind între ei sau 
cu domnul Childers, apoi, pe nesimţite, se strecurară în 
cameră. Printre ei se aflau vreo două-trei femei tinere şi 
chipeşe, cu cei vreo doi-trei bărbaţi ai lor, cu cele vreo 
două-trei mame şi cu cei vreo opt-nouă prunci, care erau 
folosiţi, când se ivea prilejul, în feerii. Tatăl unei familii 
obişnuia să ţină în echilibru pe tatăl altei familii în vârful 
unei prăjini lungi, tatăl celei de-a treia familii forma 
adeseori cu ceilalţi doi taţi o piramidă, maestrul 
Kidderminster fiind vârful, iar el, baza. Toţi taţii puteau să 
danseze pe butoaie ce se rostogoleau, să stea în echilibru 
pe sticle, să jongleze cu cuțite şi mingi, să învârtă farfurii pe 
degete, să călărească pe orice şi să sară peste orice, fără să 
se ţină de nimic. Toate mamele ştiau să danseze, şi chiar 
dansau pe sârmă moale ori pe coardă întinsă, executau 
figuri rapide pe cai neînşeuaţi, şi niciuna dintre ele nu 
simţea nici cea mai mică jenă să-şi arate picioarele, iar una, 
singură într-un car grecesc, conducea cu o singură mână 
şase cai, de fiecare dată când intrau într-un oraş. Toţi îşi 
dădeau aere de şmecheri şi dezmăţaţi, hainele lor de toate 
zilele nu prea erau îngrijite, nu erau deloc ordonaţi la 
treburile casnice, şi toată erudiţia trupei, adunată la un loc, 
n-ar fi fost în stare să înjghebe nici măcar câteva rânduri 
despre vreun subiect oarecare. Totuşi, simţeai că sunt nişte 
oameni deosebit de blânzi şi de copilăroşi, cu o totală lipsă 
de aptitudini pentru înşelătorie şi cu o neistovită bunăvoință 
de a se ajuta şi mângâia unul pe altul, calităţi ce merită 
adesea tot atâta respect şi sunt la fel de generoase ca şi 


virtuțile obişnuite ale oricărei clase de oameni din lumea 
întreagă. 

Cel din urmă apăru domnul Sleary. Era, cum v-am mai 
spus, un om solid, cu un ochi fix şi altul care-i fugea, cu o 
voce (dacă o putem numi astfel) ce hârâia ca o pereche de 
foale vechi şi stricate, cu o faţă fleşcăită şi un cap buimac, 
ce nu era niciodată nici treaz, nici beat. 

— Hluga dumneavoahtră, domnule, zise domnul Sleary, 
ce suferea de astmă, din care pricină respira atât de greu şi 
de precipitat, că nu putea pronunţa unele litere. H-a 
întâmplat ceva foarte neplăcut. Aţi auzit că clovnul meu he 
pare că a hterh-o, împreună cu câinele lui. 

Se adresase domnului Gradgrind, care îi răspunse: 

— Da. 

— Atunci, domnule, urmă el, scoţându-şi pălăria din cap şi 
ştergându-şi căptuşeala cu batista ce o ţinea înăuntrul ei 
anume în scopul acesta, aveţi de gând hă faceţi ceva pentru 
biata fată, domnule? 

— Aş vrea să-i propun ceva, când se va întoarce, spuse 
domnul Gradgrind. 

— Mă bucur, domnule. Nu că ah vrea hă hcap de copil, 
dar nici n-ah vrea hă-i htau în cale... Hunt gata h-o iau 
ucenică, dehi la vârhta ei e târziu. Vocea mea e puţin cam 
răguhită, domnule, hi cei care nu mă cunohc mă înţeleg 
cam greu; dar dacă ai fi foht hi dumneata ca mine, răcorit 
hi înfierbântat, înfierbântat hi răcorit, răcorit hi înfierbântat 
în arenă când erai tânăr, de atâtea ori ca mine, nici vocea 
dumitale n-ar fi rezihtat mai mult ca a mea, domnule. 

— Aşa cred şi eu, răspunse domnul Gradgrind. 

— Ce-aţi dori hă luaţi, domnule, până una-alta? Poate 
lichior? Alegeţi, domnule! spuse domnul Sleary cu un aer 
primitor. 

— Nu iau nimic, mulţumesc, spuse domnul Gradgrind. 

— Nu mă  refuzaţi, domnule. Dar prietenul 
dumneavoahtră ce hpune? Dacă nu v-aţi ohpătat încă, luaţi 
un pahar de bere. 


Fata lui, Josephine (o blondă drăguță, de 18 ani, care la 
vârsta de 2 ani fusese legată de un cal, iar la 12 ani îşi 
făcuse testamentul pe care îl purta întotdeauna la ea şi în 
care îşi arăta ultima dorinţă: să fie condusă la locul de veci 
de cei doi ponei bălţaţi), strigă în clipa aceea: 

— Taci, tată! S-a întors! 

Atunci Sissy Jupe intră în cameră alergând la fel cum 
plecase. Şi când îi văzu pe toţi cei adunaţi cum o privesc, şi 
când văzu că tatăl ei nu-i acolo, izbucni într-un plânset 
deznădăjduit şi se refugie la pieptul unei doamne 
neîntrecute în evoluţiile pe coardă întinsă (ea însăşi pe cale 
de a deveni mamă), care îngenunche pe podea ca s-o 
mângâie şi să-i plângă de milă. 

— Ce ruhine! Ahta-i nemaipomenit, pe onoarea mea! 
spuse Sleary. 

— Tată, dragă tată, unde-ai plecat? Ştiu că ai plecat 
încercând să-mi faci un bine! Sunt sigură că din dragoste 
pentru mine ai plecat. Cât de nenorocit şi de părăsit ai să fii 
fără mine, sărmane tată, până te vei întoarce! 

Era atât de mişcător s-o auzi rostind o mulţime de vorbe 
de felul acesta, cu faţa întoarsă în sus, cu mâinile întinse 
înainte, ca şi cum încerca să oprească umbra lui fugară şi s- 
o cuprindă în braţe, încât nimeni nu rosti un cuvânt, până 
când domnul Bounderby (pierzându-şi răbdarea) interveni 
cu autoritate: 

—  Ascultaţi, oameni buni, zise el, asta-i adevărată 
pierdere de timp. Să-i lămurim fetei care-i adevărul. Dacă 
vreţi, pot să i-l spun chiar eu, care am fost un copil lepădat. 
Ei, ascultă, tu, cum te cheamă! Iatăl tău a fugit, te-a 
părăsit, şi să nu-ţi închipui că ai să-l mai vezi vreodată în 
viaţa ta! 

Atât de puţin preţuiau oamenii aceia adevărul spus pe 
şleau, şi în asemenea hal de deprimare se aflau în urma 
celor petrecute, încât în loc să fie impresionați de 
puternicul bun-simţ al oratorului, găsiră prilejul să se 
înfurie grozav. Bărbaţii murmurară: „Ruşine!”, şi femeile: 


LLA 


„Brută!”, iar Sleary se grăbi să-i dea domnului Bounderby 
următorul sfat confidenţial: 

— Ahcultă, domnule, îţi hpun hincer părerea mea, c-ar fi 
mai bine hă încetezi hi hă nu te mai amehteci! Oamenii mei 
hunt foarte blânzi din fire, dar h-au obihnuit hă fie iuți în 
mihcări; hi dacă n-ahculţi de hfatul meu, hă fiu afurihit dacă 
nu hunt în htare hă te arunce pe fereahtră afară! 

Domnul Bounderby fiind calmat de această delicată 
insinuare, domnul Gradgrind găsi ocazia să-şi expună 
punctul său de vedere eminamente practic asupra 
chestiunii: 

— N-are nicio importanţă pentru moment, zise el, dacă e 
cu putinţă ca persoana aceea să se întoarcă sau nu. A 
plecat, şi deocamdată nu-i nicio speranţă să se întoarcă. 
Cred că în privinţa asta suntem cu toţii de acord. 

— De acord, domnule, ziceţi-i înainte, făcu Sleary. 

— Bine. Am venit aici să înştiinţez pe tatăl bietei fetiţe, 
Jupe, că nu-i mai pot primi de-acum înainte copila la şcoală, 
deoarece există anumite considerente de ordin practic, 
despre care nu e cazul să vorbim, ce se împotrivesc la 
primirea copiilor ai căror părinţi au anumite profesiuni; dat 
fiind însă întorsătura pe care au luat-o lucrurile, m-am 
hotărât să fac o propunere. Sunt dispus să am grijă de tine, 
Jupe, să-ţi fac educaţia şi să te întreţin. Singura condiţie pe 
care ţi-o pun (pe lângă o foarte bună conduită) este să te 
hotărăşti acum, pe loc, dacă mergi cu mine sau rămâi aici. 
De asemenea, dacă mă însoţeşti acum, rămâne bine stabilit 
că nu vei mai avea nimic de-a face cu prietenii tăi care sunt 
aici de faţă. lată expunerea completă a cazului. 

— În acelahi timp, domnule, spuse Sleary, ah vrea hă-mi 
hpun hi eu cuvântul meu, aha ca hă putem privi lucrul pe 
amândouă feţele. Dacă vrei, Cecilia, hă intri la ucenicie, 
cunohti ce fel de muncă te ahteaptă, îţi cunohti hi tovarăhii. 
Emma Gordon, care în momentul de faţă te htrânge la 
pieptul ei, are hă-ţi fie ca o mamă, iar Johephine, o horă. N- 
am pretenţie că ah fi bun ca pâinea cea caldă şi n-ah pune 


mâna-n foc că dacă ai hă grehehti cumva n-am hă mă hupăr 
şi n-am hă te ocărâhc. Un lucru htiu, domnule, că bine hau 
rău dihpuh, n-am lovit niciodată un cal, cel mult l-am 
înjurat, hi nu cred că acum, la vârhta mea, am hă încep a 
mă purta altfel, hi încă faţă de o călăreaţă! N-am foht 
niciodată un orator, domnule, am hpuh doar ce aveam de 
hpuh. 

Ultima parte a acestui discurs era adresată domnului 
Gradgrind, care o ascultă înclinând cu gravitate capul, şi 
apoi răspunse: 

— Asupra unui singur lucru îţi mai atrag atenţia, Jupe, 
pentru a te ajuta să iei o hotărâre: că este foarte de dorit să 
capeţi o educaţie serioasă şi practică, şi că însuşi tatăl tău 
(după câte înţeleg), în ceea ce te priveşte, şi-a dat seama şi 
dorea asta. 

Ultimele cuvinte avură un efect vădit asupra ei. Încetă să 
mai plângă în hohote şi se îndepărtă puţin de Emma 
Gordon, privindu-şi drept în faţă protectorul. Toţi tovarăşii 
ei băgară de seamă acea bruscă schimbare şi scoaseră în 
acelaşi timp un lung oftat, ce spunea limpede: „Are să 
plece!” 

— Gândegşte-te bine înainte de a lua o hotărâre, Jupe, o 
preveni domnul Gradgrind. Atâta îţi spun: gândeşte-te bine 
înainte de a lua o hotărâre! 

— Şi când are să se întoarcă tata, strigă copila, izbucnind 
din nou în lacrimi, după o clipă de tăcere, cum are să mă 
mai găsească dacă eu plec? 

— Poţi să fii fără grijă, zise liniştit domnul Gradgrind 
(mânuia întreaga afacere întocmai ca pe o operaţie 
aritmetică), poţi fi fără grijă, Jupe, în privinţa asta. Dacă se 
întâmplă aşa ceva, presupun că tatăl tău are să-l caute pe 
domnul... 

— Hleary. Numele meu ehte Hleary, hi nu mi-i ruhine de 
el! Hi e cunohcut în toată Anglia ca nume de încredere. 

— Are să-l caute pe domnul Sleary, care are să-i spună la 
cine te afli. Nu voi avea dreptul să te ţin împotriva voinţei 


lui, şi, bineînţeles, lui nu-i va fi deloc greu să-l găsească pe 
domnul Thomas Gradgrind din Coketown. Sunt bine 
cunoscut. 

— Bine cunohcut! aprobă domnul Sleary rotindu-şi ochiul 
care-i fugea mereu. Hunteţi dintre aceia, domnule, care 
împiedică hă intre în caha mea o grămadă de bani. Dar în 
momentul de faţă ahta n-are nicio importanţă. 

Se făcu din nou tăcere; apoi Sissy strigă, plângând şi 
acoperindu-şi faţa cu mâinile: 

— Daţi-mi hainele, daţi-mi hainele, şi lăsaţi-mă să plec, că 
mi se rupe inima de durere! 

Femeile se grăbiră mâhnite să-i adune hăinuţele, treabă 
pe care o isprăviră îndată, căci nu avea multe, şi i le aşezară 
într-un paner, ce făcuse multe călătorii împreună cu ei. În 
vremea asta Sissy rămase la pământ, suspinând într-una, cu 
mâinile la ochi. Domnul Gradgrind şi prietenul său 
Bounderby se retrăseseră lângă uşă, aşteptând s-o ia cu ei. 
Domnul Sleary sta în mijlocul încăperii, înconjurat de 
bărbaţii trupei, întocmai cum ar fi stat în mijlocul arenei în 
timpul unui număr executat de fiica sa Josephine. Nu-i 
lipsea decât biciul. 

După ce îi aşezară în tăcere lucrurile în paneraş, îi 
aduseră boneta şi, netezindu-i părul zburlit, i-o puseră pe 
cap. Apoi se îngrămădiră în jurul ei, aplecându-se asupră-i 
în atitudini foarte naturale, sărutând-o şi îmbrăţişând-o; 
aduseră apoi şi copiii ca să-şi ia rămas bun de la ea. Ah, cât 
de simple, cât de duioase şi de inimoase erau femeile 
acelea! 

— Şi acum, Jupe, dacă te-ai hotărât, spuse domnul 
Gradgrind, haide! 

Sissy însă mai avea să-şi ia rămas bun de la bărbaţii 
trupei, care, rând pe rând, îşi deschiseră larg braţele (în 
prezenţa domnului Sleary toţi îşi luau poze profesionale) şi-i 
dădură sărutul de despărţire. Numai maestrul 
Kidderminster, a cărui tânără natură vădea o oarecare doză 
de mizantropie, fiind ştiut, pe lângă asta, că mai nutrea şi 


anumite planuri matrimoniale, făcu excepţie de la regulă, 
retrăgându-se îmbufnat. Domnul Sleary îşi rezervă scena 
finală. Deschizându-şi larg braţele, o apucă de amândouă 
mânuţele, vrând s-o salte în sus, după obiceiul profesorilor 
de călărie când felicită pe tinerele doamne ce descalecă la 
sfârşitul unui exerciţiu de viteză, dar nu găsi niciun fel de 
elasticitate la Sissy, care rămase înaintea lui plângând. 

— Adio, draga mea, spuse Sleary. Nădăjduiehc că ai hă-ţi 
faci un drum în viaţă, hi-ţi garantez că niciunul din bieţii 
nohtri oameni n-are hă te necăjeahcă vreodată. Era mai 
bine dacă tatăl tău nu lua câinele; nu-mi prea convine hă 
hcot câinele de pe afih. Dar, la drept vorbind, n-ar fi putut 
hă-hi joace numărul fără htăpânul lui, aha că totuna-i! 

După aceste vorbe, o privi atent cu ochiul cel fix, 
supraveghindu-şi în acelaşi timp trupa cu ochiul care 
umbla, apoi o sărută, clătină din cap şi o prezentă domnului 
Gradgrind ca şi cum ar fi prezentat-o unui cal: 

— Iat-o, domnule, spuse el învăluind-o într-o privire 
profesională, de parcă o aşezase în şa, ai hă fii mulţumit de 
ea. Adio, Cecilia! 

— Adio, Cecilia! Adio, Sissy! Domnul să te aibă în paza lui, 
drăguţo! se auziră felurite voci prin cameră. 

Dar maestrul de călărie, zărind cu ochiul ager la pieptul 
fetiţei sticla cu nouă unsori, interveni iar: 

— Lahă hticla, drăguță. E prea mare ca h-o porţi cu tine; 
hi, apoi, nu-ţi mai ehte de niciun foloh acum. Dă-o încoace! 

— Nu, nu! rosti copila izbucnind din nou în lacrimi. Vai, 
lasă-mă, te rog, s-o păstrez pentru tata, când o să se 
întoarcă! Are să aibă nevoie de ea când s-o întoarce. Nu se 
gândea de loc să plece când m-a trimis să i-o aduc. Ie rog, 
lasă-mă să i-o păstrez. 

— Fie, cum vrei, copila mea. (Vedeţi cum e hituaţia, 
domnule...) Adio, Cecilia! Îţi dau cel din urmă hfat: Hă-ţi 
îndeplinehti îndatoririle pe care le ai, hă-l ahculţi pe 
domnul, iar pe noi, uită-ne. lar dacă, atunci când vei fi 
mare, măritată hi bogată, vei întâlni vreodată o trupă de 


călăreţi acrobaţi, nu-ţi întoarce faţa de la ei, nu-i judeca 
ahpru, ci mai bine comandă-le o reprezentaţie, dacă îţi dă 
mâna, şi gândehte-te că ar fi putut hă-ţi meargă hi ţie mai 
rău. Oamenii trebuie hă he dihtreze într-un fel hau în altul, 
domnule, urmă Sleary, care de atâta vorbă gâfâia mai tare 
ca întotdeauna; nu pot munci într-una, nici învăţa într-una. 
Căutaţi hă vedeţi ce-i bun la noi, nu numai ce-i rău. De când 
mă  htiu, mi-am  câhtigat exihtenţa de pe urma 
reprezentaţiilor de călărie, dar hocot că vă lămurehc ahtfel 
latura filosofică a problemei, hpunându-vă, domnule: 
căutaţi hă vedeţi ce-i bun în noi, nu numai ce-i rău! 

Filosofia aceea slearyană le fu oferită pe când coborau 
scările, iar ochiul fix al filosofiei, împreună cu celălalt ochi 
care-i fugea pierdură curând din vedere cele trei siluete şi 
panerul, ce se topeau în întunericul străzii. 


Capitolul VII 
DOAMNA SPARSIT 


Domnul Bounderby fiind celibatar, o doamnă în vârstă îi 
patrona gospodăria, în schimbul unei anumite retribuţii 
anuale. Numele doamnei era Sparsit; şi era un personaj de 
vază printre cei care însoțeau carul triumfal al domnului 
Bounderby, pe când înainta purtându-l pe acel fanfaron al 
umilinţei. 

Căci doamna Sparsit nu numai că văzuse zile mai bune, 
dar avea şi rude în înalta societate. Avea o mătuşă care 
trăia încă şi se numea lady Scadgers. Răposatul domn 
Sparsit, a cărui văduvă era, fusese dinspre partea mamei lui 
ceea ce doamna Sparsit numea încă „un Powler”. Se 
întâmpla câteodată ca străini inculţi şi grei de cap să nu ştie 
ce înseamnă un Powler, ba chiar să aibă aerul că se 
întreabă dacă cuvântul acela nu indică o firmă, un partid 
politic sau o sectă religioasă. Minţile mai luminate, însă, n- 


aveau nevoie să fie informate că Powlerii erau de viţă veche 
şi că-şi puteau urmări strămoşii atât de departe în urmă, 
încât nu era de mirare dacă se mai pierdeau pe drum, ceea 
ce, de altfel, li se întâmpla adeseori cu ajutorul curselor de 
cai, a ruletelor, a cămătarilor şi a falimentelor. 

Răposatul domn Sparsit, ce se trăgea după mamă din 
Powleri, se căsătorise cu această doamnă, ce se trăgea 
după tată din Scadgersi. Lady Scadgers (o babă colosal de 
grasă, cu o poftă nesăţioasă de carne şi un picior misterios 
ce refuza de patruzeci de ani să coboare din pat) pusese la 
cale căsătoria într-o vreme când Sparsit abia împlinise 
vârsta de însurătoare, remarcându-se mai cu seamă prin 
trupu-i deşirat, prost sprijinit pe două proptele lungi şi 
subţiri, având deasupra un cap despre care nici nu merită 
să amintim. Moştenise o avere frumoasă de la unchiul lui, 
pe care o amanetase toată înainte de a intra în posesia ei, 
mai cheltuind-o încă de două ori imediat după aceea. Aşa că 
atunci când muri, la vârsta de 24 de ani (locul unde s-a 
săvârşit din viaţă: Calais; pricina: alcoolul), nu-i lăsă văduvei 
sale, de care se despărţise îndată după luna de miere, o 
situaţie materială prea strălucită. (Neconsolata soţie, cu 
cincisprezece ani mai mare decât el, se certă la cuțite 
îndată după aceea cu singura ei rudă, lady Scadgers; şi, pe 
de o parte, ca să-i facă în ciudă senioriei-sale, pe de alta, ca 
să-şi susţină existenţa, se angajă ca salariată. Şi iat-o acum, 
spre bătrâneţe, cu nasu-i în stil Coriolani1%+ şi sprâncenele-i 
stufoase şi negre cu care îl fermecase pe Sparsit, pregătind 
ceaiul domnului Bounderby, pe când acesta îşi ia dejunul. 

Bounderby n-ar fi putut face mai multă vâlvă decât 
obişnuia să facă în jurul doamnei Sparsit nici dacă ar fi fost 
un cuceritor, iar ea o prinţesă captivă, târâtă după el pentru 
a-i împodobi alaiul triumfal. După cum vanitatea îl mâna să- 
şi ponegrească originea, tot vanitatea îl făcea s-o 
preamărească pe-a doamnei Sparsit. În aceeaşi măsură în 
care nu admitea nici o singură împrejurare favorabilă în 
propria-i tinereţe, căuta să  înfrumuseţeze tinereţea 


doamnei  Sparsit cu tot ce era posibil, presărând 
pretutindeni în calea acelei lady care încărcate de 
trandafiri fragezi. 

— Şi, totuşi, domnule, obişnuia el să încheie, cum s-a 
sfârşit totul până la urmă? Iat-o aici, cu o sută de lire pe an 
(îi dau o sută, sumă pe care binevoieşte s-o numească 
generoasă), conducând gospodăria lui Josiah Bounderby din 
Coketown! 

Arăta atât de des lumii acel contrast, încât şi alţii îşi 
însuşiră sistemul, mânuindu-l în unele împrejurări cu 
destulă abilitate. Era una dintre cele mai nesuferite însuşiri 
ale lui Bounderby; nu numai că-şi cânta singur osanale, ci 
mai îndemna şi pe alţii să i le cânte. În vecinătatea lui te 
molipseai îndată de boala lăudăroşeniei. Străini, care în alte 
părţi se arătaseră modeşti, se porneau deodată, la 
banchetele din Coketown, să-l ridice în slavă pe Bounderby 
într-un stil din cele mai extravagante. Îl asemuiau cu stema 
regală, stindardul ţării, Magna charta'1!, John Bull'12+, 
Habeas Corpusi1*, drepturile omului, casa englezului este 
cetatea sa, biserica şi statul şi imnul regal, toate amestecate 
împreună. Şi de câte ori vreun orator dintre aceştia (şi se 
întâmpla foarte des) cita în discursul lui versurile: 


A prinților splendoare uşor se va topi, 
Căci suflul ce-i înalţă îi poate nimici...114. 


toţi cei de faţă rămâneau mai mult ori mai puţin convinşi că- 
i vorba de doamna Sparsit. 

— Domnule Bounderby, în dimineaţa asta vă prelungiţi 
neobişnuit de mult dejunul, spuse doamna Sparsit. 

— Drept să-ţi spun, doamnă, mă gândesc la capriciul lui 
Tom Gradgrind (lom Gradgrind rostit pe un ton foarte 
brusc şi degajat, parcă cineva ar fi cercat mereu să-l 
ispitească oferindu-i sume colosale ca să rostească Thomas, 
şi el nu ceda). I s-a năzărit aşa, din senin, doamnă, să 
crească fata saltimbancului! 


— Fata tocmai ar vrea să ştie, spuse doamna Sparsit, 
dacă trebuie să se ducă direct la şcoală sau la Stone Lodge. 

— Trebuie să mai aştepte, doamnă, răspunse Bounderby, 
până am să ştiu eu mai întâi. Cred că dintr-o clipă în alta 
trebuie să sosească aici Iom Gradgrind. Dacă vrea ca fata 
să mai rămână o zi, două aici, bineînţeles că poate să mai 
rămână, doamnă. 

— Desigur că poate să mai rămână, dacă doriţi 
dumneavoastră, domnule Bounderby. 

— l-am propus lui Iom Gradgrind aseară s-o lase peste 
noapte la mine, ca el să aibă vreme să reflecteze, înainte de 
a îngădui Louisei asemenea tovărăşie. 

— Într-adevăr, domnule Bounderby? Foarte înţelept din 
partea dumneavoastră. 

Nasul coriolanesc al doamnei Sparsit suferi o uşoară 
dilatare a nărilor, iar sprâncenele negre se încruntară în 
timp ce sorbea o înghiţitură de ceai. 

— Pentru mine este destul de limpede, spuse Bounderby, 
că pisicuţa nu poate trage mare folos din asemenea relaţii. 

— Vorbiţi de tânăra domnişoară Gradgrind, domnule 
Bounderby? 

— Da, doamnă, de Louisa vorbesc. 

—  Observaţia dumneavoastră referindu-se numai la 
„pisicuţă”, spuse doamna Sparsit, şi fiind vorba de două 
fetiţe, nu ştiam la care din ele făceaţi aluzie în felul acesta. 

— Louisa, repetă domnul Bounderby, Louisa, Louisa. 

— Sunteţi într-adevăr un al doilea tată pentru Louisa, 
domnule. 

Doamna Sparsit mai sorbi puţin ceai şi, când îşi aplecă 
din nou sprâncenele încruntate deasupra ceştii aburinde, 
figura-i clasică părea că invocă zeitățile infernului. 

— Dacă ai fi spus că sunt un al doilea tată pentru Tom, 
tânărul Tom vreau să spun, nu prietenul meu Iom 
Gradgrind, ai fi fost mai aproape de adevăr. Am de gând să-l 
iau pe tânărul Iom la birou la mine. Va sta sub aripa mea 
ocrotitoare, doamnă. 


— Într-adevăr? Dar nu e încă prea tânăr pentru asta, 
domnule? 

Acel  „domnule” pe care-l adresa doamna Sparsit 
domnului Bounderby era un cuvânt foarte ceremonios, 
destinat mai degrabă să-i sporească ei demnitatea decât să- 
l onoreze pe el. 

— N-am de gând să-l iau chiar acum; când îşi va isprăvi 
învăţătura şi o să fie tobă de carte, spuse Bounderby. Ei 
comedie, cred că o să-i ajungă cu vârf şi îndesat! Ce ochi ar 
mai căsca băiatul dacă ar afla cât de puţină învăţătură 
aveam în căpăţâna mea când eram de vârsta lui! (Între noi 
fie zis, băiatul probabil că ştia lucrul acesta, căci îl auzise 
destul de des.) Nemaipomenit de greu îmi vine să discut de 
la egal la egal cu oricine despre o droaie de subiecte. Uite, 
de pildă, în dimineaţa asta ţi-am vorbit de saltimbanci. Ce 
ştii dumneata despre saltimbanci? Pe vremea când mie mi 
s-ar fi părut că am prins norocul de coadă, ori c-am câştigat 
lozul cel mare dacă mi s-ar fi oferit să fac pe saltimbancul în 
noroiul străzilor, dumneata te aflai la Opera Italiană. leşeai 
de la Opera Italiană înveşmântată în satin alb, plină de 
giuvaeruri, strălucind în toată splendoarea, pe când eu n- 
aveam o leţcaie să cumpăr o făclie cu care să-ţi luminez 
calea! 

— E adevărat, domnule, răspunse doamna Sparsit cu o 
tristă dar senină demnitate, că am cunoscut Opera Italiană 
de la o vârstă foarte fragedă. 

— Şi eu la fel, doamnă, pe cuvântul meu, zise Bounderby, 
numai vezi că mă aflam de cealaltă parte a porţii! Ie asigur 
că pavajul de sub arcadele ei era un pat destul de tare. 
Oameni ca dumneata, doamnă, obişnuiţi din pruncie să 
doarmă numai în puf, nu-şi pot închipui, dacă n-au încercat, 
cât de tare poate fi piatra pavajului. (Nu, nu, n-are niciun 
rost să-ţi vorbesc dumitale despre saltimbanci. Mai bine ţi- 
aş vorbi despre dansatori străini, despre cartierele elegante 
ale Londrei, despre lorzi, nobili şi nobile doamne. 


— Cred că nu-i nevoie, domnule, spuse doamna Sparsit 
cu o demnă resemnare, să faceţi aşa ceva. Cred că am ajuns 
să mă obişnuiesc cu valurile vieţii. lar dacă mă interesează 
cu deosebire experienţele dumneavoastră instructive, pe 
care nu mă mai satur să le ascult, nu-mi găsesc cu asta 
vreun merit, fiind încredinţată că toată lumea simte la fel. 

— Ei, doamnă, zise stăpânul casei, poate că există oameni 
amabili care spun că le place să asculte, cu toată forma ei 
grosolană, istorisirea încercărilor prin care a trecut Josiah 
Bounderby din Coketown. Dar trebuie să mărturiseşti că 
dumneata te-ai născut în sânul bogăției. Haide, haide, ştii 
prea bine că te-ai născut în sânul bogăției! 

— Nu pot să neg, domnule, răspunse doamna Sparsit 
clătinând din cap; nu pot să neg asta. 

Domnul Bounderby fu obligat să se scoale de la masă şi 
să se proptească cu spatele la foc, ca s-o privească, atât de 
mult se simţea pus în valoare de această doamnă. 

— Şi frecventai societatea cea mai aleasă. A dracului de 
înaltă societate! zise el, încălzindu-şi picioarele. 

— Foarte adevărat, domnule, răspunse doamna Sparsit 
cu o umilinţă afectată, cu totul contrară celei afişate de 
domnul  Bounderby, şi prin urmare nepunându-l în 
primejdia de a fi concurat. 

— Făceai parte din crema societăţii, cu toate mofturile ei, 
spuse domnul Bounderby. 

— Da, domnule, răspunse doamna Sparsit, cu un aer de 
văduvie socială. Fără îndoială că e adevărat. 

Domnul Bounderby se îndoi din genunchi şi-şi îmbrăţişă 
pur şi simplu picioarele într-un acces de supremă 
mulţumire, râzând în gura mare. Anunţându-se însă sosirea 
domnului şi domnişoarei Gradgrind, le ieşi în întâmpinare, 
primind pe cel dintâi cu o strângere de mână, şi pe cea de-a 
doua, cu o sărutare. 

— Poţi s-o chemi pe Jupe aici, Bounderby? întrebă 
domnul Gradgrind. 

— Desigur. 


Şi Jupe fu chemată acolo. După ce intră, făcu întâi o 
reverență domnului Bounderby, apoi prietenului său Tom 
Gradgrind, de asemenea şi Louisei; dar, din nefericire, în 
emoția ei, o trecu cu vederea pe doamna Sparsit. Băgând 
de seamă asta, grozavul Bounderby îi făcu următoarea 
observaţie: 

— Ascultă, fetiţo, am să-ţi spun un lucru. Doamna care stă 
lângă ceainic se numeşte doamna Sparsit. Această doamnă 
ţine loc de stăpână a casei şi este o doamnă cu relaţii înalte. 
Prin urmare, dacă se mai întâmplă să intri în vreuna din 
încăperile casei mele şi nu te porţi cu tot respectul cuvenit 
faţă de doamna, să ştii că n-ai să rămâi mult aici. Nu-mi 
pasă nici cât negru sub unghie cum te porţi faţă de mine, 
deoarece n-am pretenţia că sunt cineva. Nu numai că n-am 
neamuri cu vază, dar n-am deloc neamuri, şi mă trag din 
drojdia societăţii. Ţin însă foarte mult să te porţi cum 
trebuie cu doamna aceasta, adică să-i dai tot respectul şi 
stima ce i se cuvin; de nu, n-ai ce căuta aici! 

— Sper, Bounderby, zise domnul Gradgrind cu voce 
împăciuitoare, că n-a fost decât o scăpare din vedere. 

— Prietenul meu Iom Gradgrind este de părere, doamnă 
Sparsit, zise Bounderby, că n-a fost decât o scăpare din 
vedere. Foarte probabil. Dar ştiţi prea bine, doamnă, că nu 
îngădui faţă de dumneavoastră nici măcar o scăpare din 
vedere. 

— Sunteţi prea bun, domnule, răspunse doamna Sparsit 
cu umilinţa-i pompoasă. Nici nu merită să vorbim despre 
asta. 

Sissy, care tot timpul acesta îşi ceruse iertare cu voce 
stinsă şi ochii în lacrimi, fu trimisă de stăpânul casei, printr- 
un gest al mâinii, către domnul Gradgrind. Fetiţa rămase în 
picioare în faţa lui, privindu-l atentă, iar Louisa stătea 
alături, cu o expresie îngheţată pe chip, cu ochii în jos, în 
timp ce tatăl ei începu astfel: 

— Jupe, m-am hotărât să te iau la mine în casă. Cât timp 
n-ai să fii ocupată cu şcoala, o vei ajuta pe doamna 


Gradgrind, care-i cam bolnavă. l-am explicat domnişoarei 
Louisa, aceasta-i domnişoara Louisa, sfârşitul nenorocit, dar 
firesc, al carierei tale de până acum; trebuie să înţelegi mai 
cu seamă că tot ce a fosta trecut şi să nu mai faci niciodată 
vreo aluzie la asta. Viaţa ta începe de astăzi. Ştiu că eşti 
lipsită de învăţătură. 

— Da, domnule, sunt foarte neştiutoare, răspunse ea 
făcând o reverență. 

— Voi avea satisfacția să-ţi dau o educaţie adevărată şi vei 
fi un exemplu viu pentru cei ce te vor cunoaşte, dovedind 
avantajele instrucţiunii pe care o vei primi. Te vom corecta 
şi te vom forma. Nu-i aşa că aveai obiceiul să-i citeşti tatălui 
tău şi oamenilor printre care te-am găsit? întrebă domnul 
Gradgrind făcându-i semn să vină mai aproape şi coborând 
vocea. 

— Numai tatii şi lui Labă-sprintenă, domnule. Adică vreau 
să spun că numai tatii, fiindcă Labă-sprintenă era 
întotdeauna cu noi. 

— Lasă-l în pace pe Labă-sprintenă, Jupe, spuse domnul 
Gradgrind, încruntându-se uşor. Nu te-am întrebat de el. Va 
să zică, obişnuiai să-i citeşti tatălui tău? 

— Da, domnule, de mii de ori. O, au fost cele mai fericite 
clipe pe care le-am petrecut împreună! 

Louisa o privi pentru întâia oară în clipa aceea, când 
durerea ei izbucnise. 

— Şi ce anume îi citeai tatălui tău? întrebă domnul 
Gradgrind coborând şi mai mult vocea. 

— Poveşti cu zâne, domnule, cu pitici, cu Statu-Palmă şi 
cu duhuri, suspină ea, şi cu... 

— Sst, făcu domnul Gradgrind, destul! Să nu cumva să 
mai sufli vreodată o vorbă despre prostiile acestea 
primejdioase. lată un caz care cere o educaţie severă, 
Bounderby, şi-l voi urmări cu interes. 

— Mă rog, îi răspunse Bounderby, eu ţi-am spus părerea 
mea; n-aş proceda ca dumneata. Dar, foarte bine, foarte 
bine! Dacă ţii la asta, foarte bine! 


Şi, astfel, domnul Gradgrind şi fiica sa o luară pe Cecilia 
Jupe cu ei la Stone Lodge; pe drum, Louisa nu scoase nicio 
vorbă, bună ori rea. Domnul Bounderby plecă la ocupațiile 
lui obişnuite, iar doamna Sparsit se retrase îndărătul 
sprâncenelor ei şi medită toată seara în întunecimea acelui 
adăpost. 


Capitolul VIII 
SĂ NU TE MIRI NICIODATĂ 


Să dăm din nou tonul, înainte de a ne urma cântecul. 

Pe când era cu vreo şase ani mai mică, Louisa fusese 
surprinsă adresând fratelui ei Tom următoarele cuvinte, la 
începutul unei discuţii: „lom, mă mir că...” şi în clipa aceea 
domnul Gradgrind, fiind persoana ce surprinsese acest 
început de conversaţie, păşise în lumină, spunând: 

— Louisa, să nu te miri niciodată! 

Asta era cheia şi mecanismul artei misterioase de a educa 
mintea, fără a te înjosi să cultivi sentimente şi afecţiuni. 
Niciodată să nu te miri. Cu ajutorul adunării, scăderii, 
înmulţirii şi împărţirii se poate rezolva orice, într-un fel 
oarecare, şi nu trebuie să te miri niciodată. „Aduceţi-mi, de 
pildă, un copil care de-abia ştie să meargă, zicea 
M'Choakumchild, şi vă garantez că-l voi face să nu se mire 
niciodată.” 

Dar vezi că, pe lângă o mulţime de prunci care abia ştiau 
să meargă, se întâmplase să mai fie în Coketown o întreagă 
populaţie de copii porniţi pe drumul ce duce către 
eternitate de douăzeci, treizeci, patruzeci, cincizeci de ani, 
şi chiar mai mult. Aceşti monştri de copii fiind făpturi prea 
periculoase pentru a fi lăsate să se plimbe în libertate în 
vreo societate omenească, cele optsprezece secte nu mai 
conteneau să-şi zgârie feţele şi să se tragă de păr între ele, 
sub pretext că vor să se înţeleagă asupra măsurilor ce 


trebuie luate pentru a-i aduce pe calea cea bună, ceea ce 
nu izbutiseră niciodată; lucru foarte de mirare când te 
gândeşti ce minunat de potrivite erau mijloacele pentru 
scopul urmărit. Totuşi, deşi se deosebeau din toate punctele 
de vedere,  închipuite şi  neînchipuite (mai ales 
neînchipuite), erau perfect de acord asupra unui singur 
punct: că aceşti nefericiţi copii nu trebuiau să se mire 
niciodată. Secta numărul unu le spunea că totul trebuie 
privit prin prisma credinţei. Secta numărul doi le spunea că 
totul trebuie judecat după teoriile economiei politice. Secta 
numărul trei scria pentru ei broşurele indigeste, în care se 
arăta cum copiii mari şi cuminţi ajung fără greş să aibă 
depuneri la casa de economii, pe când copiii mari şi răi 
ajung fără greş la deportare. Secta numărul patru, care 
făcea lugubre sforţări de a fi amuzantă (de fapt era ceva 
lamentabil), întindea curse ştiinţifice prost camuflate, în 
care aceşti copii trebuiau atraşi şi prinşi... Dar toate sectele 
împreună erau de acord că nu trebuiau niciodată să se 
mire. 

Există în Coketown o bibliotecă la îndemâna oricui. 
Domnul Gradgrind îşi frământa mereu mintea cercând să-şi 
dea seama ce vor fi citind oamenii în biblioteca de-acolo. 
Preocuparea aceasta stârnea râuri întregi de tablouri 
statistice, ce se revărsau la epoci fixe în acel ocean furtunos 
al statisticii în care nimeni n-a putut vreodată să se 
scufunde şi să iasă iar teafăr la suprafaţă. Era un fapt 
descurajator şi jalnic că până şi cititorii bibliotecii acesteia 
se încăpăţânau să se mire. Se minunau de natura 
omenească, de pasiunile omeneşti, de speranţele şi 
îndoielile omeneşti, de luptele, victoriile şi înfrângerile, de 
grijile, plăcerile, durerile, de viaţa şi moartea unor bărbaţi 
şi femei de rând! Uneori, după cincisprezece ore de muncă, 
se aşezau să citească nişte născociri despre oameni şi femei 
cu care semănau mai mult ori mai puţin şi despre copii care 
semănau mai mult ori mai puţin cu ai lor. Strângeau la piept 
pe Daniel Defoei1!5+*, în loc să-l strângă pe Euclidi186* şi 


păreau mai încântați de Goldsmith'1”+ decât de un manual 
de aritmetică. Zadarnic studia mereu domnul Gradgrind, în 
cele scrise şi nescrise, problema aceea curioasă, că tot nu 
izbutea să-ţi explice cum se putea ajunge la un asemenea 
rezultat uimitor. 

— Mi-e silă de viaţa pe care o duc, Loo. Ba chiar o urăsc, 
şi urăsc pe toată lumea, afară de tine! spuse denaturatul 
tânăr Thomas Gradgrind, în timp se se lăsa înserarea în 
încăperea ce semăna a salon de coafură. 

— Pe Sissy însă n-o urăşti, Iom, nu-i aşa? 

— Nu pot să sufăr că sunt silit să-i spun Jupe! Şi, apoi, ea 
mă urăşte, spuse 'lom cu voce posacă. 

— Sunt sigură că nu-i adevărat, Iom! 

— Ba-i adevărat! spuse Tom. E normal să nu ne poată 
suferi, ba chiar să urască toată banda noastră. N-au s-o lase 
în pace până n-o dau gata cu totul. Deja a început să fie 
galbenă ca ceara şi întunecată... ca mine. 

Tânărul Thomas mărturisea aceste sentimente stând 
călare pe un scaun în faţa focului, cu braţele pe spetează şi 
cu chipu-i morocănos rezemat pe braţe. Sora lui se afla în 
cel mai întunecos ungher de lângă foc, privind când la 
tovarăşul ei, când la scânteile luminoase, urmărindu-le cum 
cad pe vatră. 

— Iar eu, spuse 'Iom cu o voce ursuză, zburlindu-şi în fel 
şi chip părul cu mâinile, nu-s decât un măgar; da, asta sunt! 
Îndărătnic ca un măgar, mai prost ca un măgar, nu mă 
distrez nici cât un măgar, şi măcar de-aş putea lovi şi eu cu 
copita, ca un măgar! 

— Dar cred că nu pe mine, Tom? 

— Nu, Loo. De tine nu m-aş atinge. De la început pe tine 
te-am socotit o excepţie. Nu ştiu ce m-aş face în mizerabila 
asta de temniţă mucegăită (aici Tom făcu o pauză, în 
căutarea de laude mai potrivite şi mai evocatoare la adresa 
căminului  părintesc, apoi păru că deocamdată se 
mulţumeşte cu comparaţia găsită) fără tine, sfârşi el. 

— Adevărat, Tom? Vorbeşti serios şi sincer? 


— Da, desigur. Dar la ce bun să mai vorbim de asta”! 
răspunse Tom frecându-şi faţa cu mâneca hainei, parcă ar fi 
vrut să-şi chinuiască trupul pentru a-l aduce la unison cu 
mintea. 

— Ştii, Tom, spuse sora lui, după ce privi un răstimp în 
tăcere scânteile, cu cât trece vremea şi cresc mai mare, 
stând adeseori aici, în faţa focului, mă gândesc tot mai mult 
şi cu părere de rău că nu sunt în stare să-ţi îndulcesc mai 
mult viaţa de acasă. Nu ştiu nimic din câte cunosc celelalte 
fete. Nu mă pricep să-ţi cânt din niciun instrument şi nici 
măcar din gură. Vorbele mele nu-s în stare să-ţi alunge 
urâtul, căci n-am văzut niciodată spectacole distractive şi n- 
am citit cărţi distractive despre care să-ţi pot povesti ca să 
te amuz şi să te liniştesc când eşti obosit. 

— Şi eu la fel. În privinţa asta nu sunt mai înaintat decât 
tine; şi, pe deasupra, eu mai sunt şi un catâr, pe când tu, nu. 
Dacă tata s-a hotărât să facă din mine ori un pedant, ori un 
catâr, cum pedant nu sunt, atunci e de la sine înţeles că nu- 
mi rămâne decât să fiu un catâr. Asta şi sunt... încheie cu 
deznădejde Tom. 

— Ce păcat, Tom... spuse Louisa cu un aer visător, din 
ungherul întunecos, după un alt răstimp de tăcere. Ce 
păcat! E foarte trist pentru noi amândoi... 

— A, tu eşti fată, Loo, zise Tom, şi o fată se descurcă 
totdeauna mai bine decât un băiat. Pentru mine ai toate 
calităţile. Tu eşti singura mea mângâiere, poţi înveseli până 
şi încăperea asta, şi poţi face cu mine ce vrei. 

— Eşti un frate nepreţuit, Iom; şi deoarece crezi că-ţi pot 
face viaţa mai dulce, nu mai regret atât că nu ştiu mai 
multe, deşi am învăţat multe lucruri, Iom, pe care îmi pare 
foarte râu că le ştiu. 

Se apropie de el şi-l sărută, apoi se întoarse în ungheru-i 
întunecos. 

— Aş vrea să pot aduna grămadă toate „Faptele” cu care 
ni se împuiază urechile, zise 'Iom scrâşniind din dinţi de 
ciudă, şi toate „Cifrele”, şi pe toţi oamenii care le-au scornit; 


să pun o mie de butoaie cu praf de puşcă dedesubtul lor şi 
să-i spulber pe toţi şi pe toate de pe suprafaţa pământului! 
Dar lasă, că mă răzbun eu după ce mă instalez la domnul 
Bounderby! 

— Să te răzbuni, Iom? 

— Vreau să spun că am să mă distrez şi eu câte puţin, 
ducându-mă să mai văd şi să aud câte ceva. Am să mă 
despăgubesc singur pentru felul în care am fost crescut. 

— Nu-ţi face iluzii zadarnice, Tom. Domnul Bounderby 
are aceleaşi idei ca şi tata, şi e cu mult mai aspru. Nici pe 
departe n-are bunătatea tatii. 

— Ei! zise Tom râzând. Nici nu-mi pasă! Lasă, că ştiu eu 
foarte bine cum să-l îmblânzesc şi să-l duc de nas pe 
bătrânul Bounderby! 

Umbrele lor se conturau pe zid, iar umbrele dulapurilor 
înalte din cameră se învălmăşeau laolaltă pe pereţi şi pe 
tavan, închizând ca într-o peşteră sumbră pe frate şi pe 
soră. Poate că o imaginaţie bogată (dacă asemenea trădare 
putea să aibă loc acolo) ar fi putut presupune că-i umbra 
convorbirii lor, prevestitoare a unui viitor ameninţător. 

— Şi care-i metoda aceea grozavă de a-l îmblânzi şi de a-l 
duce de nas, Iom? E o taină? 

— Ei, răspunse Tom, dacă-i taină, nu-i departe. Tu eşti. 
Eşti răsfăţata lui, favorita lui, şi pentru tine e în stare să 
facă orice. Când are să-mi spună ceva care n-are să-mi 
placă, am să-i răspund: „Sora mea, Loo, are să fie jignită şi 
dezamăgită, domnule Bounderby. Întotdeauna îmi spunea 
că veţi fi mai binevoitor cu mine decât văd că vă arătaţi.” 
Dacă nici cu asta nu reuşesc, atunci nimic pe lume nu-l 
poate muia. 

Aşteptă un timp şi, văzând că nu primeşte niciun răspuns, 
Tom reveni plictisit în prezent, începând a se răsuci pe 
picioarele scaunului, căscând şi zburlindu-şi părul din cap 
din ce în ce mai tare. În cele din urmă ridică brusc ochii şi 
întrebă: 

— Ai adormit, Loo? 


— Nu, Iom. Privesc la foc. 

— Mi se pare că descoperi într-însul mai multe lucruri 
decât aş putea eu vreodată să văd, spuse Tom. Bănuiesc că-i 
încă unul din avantajele fetelor. 

— Tom, întrebă sora lui cu voce scăzută şi pe un ton 
ciudat, ca şi cum întrebarea o citea în foc dar nu vedea 
limpede ce-i scris, aştepţi cu plăcere să te instalezi la 
domnul Bounderby? 

— Singurul lucru care contează, răspunse Tom, sculându- 
se şi împingând la o parte scaunul, este că voi pleca de 
acasă. 

— Singurul lucru care contează, repetă Louisa cu aceeaşi 
voce ciudată, este că vei pleca de acasă. Da. 

— Să nu crezi că nu-mi pare foarte rău, Loo, că te 
părăsesc şi că te las aici. Ştii prea bine că trebuie să plec, 
vrând-nevrând. Şi-i mai bine să mă duc acolo unde-mi poate 
fi de folos influenţa ta decât aiurea, unde n-aş avea 
asemenea avantaj. Înţelegi? 

— Da, Iom. 

Răspunsul se lăsă aşa de mult aşteptat, deşi nu se simţea 
nici urmă de ezitare în el, încât Tom veni să se rezeme de 
spătarul scaunului Louisei, ca să contemple din acelaşi 
unghi focul ce absorbea într-atâta atenţia fetei, cercând să 
vadă dacă n-ar putea descoperi şi el ceva acolo. 

— Nu-i decât un foc, spuse Tom, şi-l găsesc la fel de 
stupid şi lipsit de sens ca tot ce ne înconjoară. Ce vezi în el? 
Nu cumva un circ? 

— Nu văd nimic deosebit în el, Tom. Dar tot uitându-mă, 
m-au furat gândurile şi m-am întrebat cu mirare ce vom 
ajunge noi doi când vom fi mari. 

— Iar te miri! zise Iom. 

— Am gânduri pe care nu le pot ţine în farâu, răspunse 
sora lui, şi care se miră singure. 

— Te rog, Louisa, spuse doamna Gradgrind, care 
deschisese uşa pe nesimţite, pentru numele lui Dumnezeu, 
să nu mai faci una ca asta, copil nesocotit, că n-am să mai 


am linişte niciodată cu tatăl tău! Iar tu, Thomas, când ştii ce 
tare mă doare într-una capul, nu ţi-e ruşine, băiat crescut 
cum ai fost, cu o educaţie care a costat o groază de bani, să 
te găsesc încurajând pe sora ta să se mire, când ştii că tatăl 
ei i-a pus în vedere că n-are voie? 

Louisa luă asupra ei întreaga vină, dezvinovăţindu-l pe 
Tom, dar mama o întrerupse cu o replică irezistibilă: 

— Louisa, cum poţi să-mi spui asemenea vorbe, când ştii 
în ce hal e sănătatea mea? Fără să fi fost încurajată, nu-i cu 
putinţă nici moraliceşte, nici fiziceşte să faci una ca asta! 

— Nu m-a încurajat nimeni, mamă, decât doar scânteile 
roşii ce săreau din foc şi pe care le priveam căzând, 
albindu-se şi murind. M-au făcut să mă gândesc cât de 
scurtă e în definitiv viaţa mea şi cât de puţină speranţă pot 
avea să realizez ceva. 

— Fleacuri! spuse doamna Gradgrind, devenind aproape 
energică. Fleacuri! Cum te apuci să-mi spui în faţă 
asemenea prostii, Louisa, când ştii prea bine că n-aş mai 
avea tihnă dacă asta ar ajunge la urechile tatălui tău? După 
ce ai fost crescută cu atâta grijă! După ce ai urmat atâtea 
cursuri şi ai asistat la atâtea experienţe! După ce te-am 
auzit chiar eu, pe vremea când îmi amorţise toată partea 
dreaptă a trupului, cum îi vorbeai profesorului despre 
calcinaţie, evaporaţie, congelaţie şi o mulţime de alte aţii, 
care pot zăpăci de cap pe o biată invalidă, să-mi spui mie 
asemenea absurdităţi despre scântei şi cenuşă! Îmi vine să 
cred, scânci doamna Gradgrind lăsându-se pe un scaun şi 
lansând argumentul suprem înainte de a sucomba sub acele 
umbre de fapte, da, zău, îmi vine să cred că mai bine era 
dacă n-aveam copii! Aş fi vrut să văd atunci ce aţi fi făcut voi 
fără mine! 


Capitolul IX 
SISSY FACE PROGRESE 


Sissy Jupe ducea o viaţă destul de chinuită între domnul 
M'Choakumchild şi doamna Gradgrind, şi în primele luni ale 
supunerii ei la acea încercare cu greu îşi putu stăpâni 
violentul îndemn de-a fugi. Asemenea grindină de fapte se 
abătea asupra ei cât era ziua de lungă, şi viaţa toată i se 
înfăţişa în chipul unui caiet de socoteli ţinut cu atâta 
străşnicie, încât cu siguranţă ar fi fugit în lume dacă n-ar fi 
oprit-o un anumit motiv. 

E trist de mărturisit, dar motivul care o oprea nu era 
rezultatul unei operaţii aritmetice; dimpotrivă, era o 
hotărâre luată fără amestecul calculelor şi în contradicţie 
totală cu toate tabelele probabilităților pe care le-ar fi putut 
înjgheba un specialist după premisele date. Fata era 
încredinţată că tatăl ei nu o părăsise; trăia cu speranţa că 
într-o zi se va întoarce şi cu convingerea că ar fi mai fericit 
dacă ar şti că ea a rămas acolo. 

Jalnica neştiinţă în care se încăpăţâna să stăruie Jupe, 
agăţându-se de asemenea consolare şi respingând 
satisfacția superioară a cunoaşterii pe o bază aritmetică, 
sănătoasă, că tatăl ei era un vagabond fără inimă, umplea 
de milă pe domnul Gradgrind. Dar ce era de făcut? 
M'Choakumchild îi raportase că era foarte grea de cap la 
socoteli; că de îndată ce căpătase o noţiune generală a 
globului pământesc, nu mai arătase nici urmă de interes să- 
i cunoască dimensiunile precise; că memora extrem de greu 
datele şi nu le reţinea decât pe acelea care erau în legătură 
cu cine ştie ce întâmplări vrednice de dispreţ; că izbucnea 
în lacrimi când i se cerea să răspundă repede (metoda 
mintală) cât costă două sute patruzeci şi şapte de bonete de 
muselină a  patrusprezece pence: bucata; că era 
elementul cel mai slab din întreaga şcoală; că după ce 
studiase opt săptămâni principiile economiei politice, chiar 
ieri fusese corectată de-o puştancă numai de-o şchioapă, 
fiindcă la întrebarea: „Care-i primul principiu al acestei 


ştiinţe?” răspunsese absurd: „Să fac celorlalţi ceea ce aş 
vrea să-mi facă şi ei mie”. 

Domnul Gradgrind remarcă atunci, clătinând din cap, că 
asta era foarte trist; că se vădea necesitatea de a-i pune 
mintea la un neîntrerupt măcinat în moara ştiinţei, în 
virtutea sistemelor, statuetelor, rapoartelor oficiale şi 
tabelelor statistice de la A până la Z, şi că Jupe „trebuie 
ţinută din scurt”. Aşa că Jupe fu ţinută din scurt şi, drept 
urmare, deveni mai tristă, fără să devină mai savantă. 

— Ce n-aş da să fiu în locul dumitale, domnişoară Louisa, 
spuse ea într-o seară, pe când Louisa încerca să-i mai 
lămurească puţin ce nu putea pricepe din lecţia pe a doua 
zi. 

— Adevărat? 

— Aş şti atâtea lucruri, domnişoară Louisa! Tot ce mi se 
pare acum atât de greu ar fi deodată atât de simplu! 

— Dar poate că n-ai fi mai în câştig Sissy. 

— Cred însă că nici în pierdere, domnişoară Louisa, 
conveni Sissy după o uşoară ezitare. 

La care Louisa răspunse: 

— Ştiu eu? 

Cele două fete avuseseră atât de puţin prilejul să se 
cunoască, mai întâi pentru că viaţa de la Stone Lodge se 
scurgea monoton, şi apoi din cauza interdicţiei ce i se 
hotărâse lui Sissy de a aminti de trecutul ei, încât 
rămăseseră aproape străine una faţă de alta. Sissy, cu ochii 
ei negri aţintiţi pe chipul Louisei, sta în cumpănă dacă să 
mai adauge ceva ori să tacă. 

— Eşti mai de folos mamei. Te arăţi mai binedispusă faţă 
de ea decât aş putea fi eu vreodată. Eşti mai binedispusă şi 
cu tine însăţi decât sunt eu cu mine. 

— Vai, domnişoară Louisa, protestă Sissy, dar eu sunt... 
ah, sunt atât de proastă! 

Louisa, cu un râs mai luminos ca de obicei, o încredinţă 
că în curând va deveni savantă. 


— Nici nu-ţi închipui, zise Sissy aproape plângând, cât de 
proastă sunt! În orele de clasă fac mereu numai greşeli. 
Domnul şi doamna M'Choakumchild îmi pun mereu 
întrebări la care dau îndeobşte răspunsuri greşite, şi n-am 
încotro. Îmi vin aşa, deodată, ca de la sine. 

— Îmi închipui, Sissy, că domnul şi doamna 
M'Choakumchild nu greşesc niciodată. 

— A, nu! răspunse ea cu vioiciune. Ei ştiu totul. 

— Povesteşte-mi câteva greşeli de-ale tale. 

— Mi-e cam ruşine, spuse Sissy cu silă. Astăzi, de pildă, 
domnul M'Choakumchild ne explica despre prosperitatea 
naturală. 

— Naţională cred că a spus, o corectă Louisa. 

— Da, asta era. Dar nu-i acelaşi lucru? întrebă ea timid. 

— Dacă el a spus naţională, e mai bine să spui ca dânsul, 
răspunse Louisa cu tonul ei sec şi rezervat. 

— Prosperitatea naţională. „Să zicem că şcoala, de pildă, 
este o naţiune, a spus el. Națiunea aceasta are cincizeci de 
milioane de bani numerar. Este ori nu o naţiune prosperă? 
Fata numărul douăzeci, răspunde dacă-i o naţiune prosperă 
şi dacă te afli într-o situaţie strălucită!” 

— Şi ce ai răspuns? întrebă Louisa. 

— Am spus că nu ştiu, domnişoară Louisa. Că nu puteam 
să-mi dau seama dacă-i o naţiune prosperă ori nu, şi dacă 
mă aflam într-o situaţie strălucită, până nu voi şti cine avea 
banii şi dacă îmi aparţinea şi mie o parte din ei. Dar asta n- 
avea nimic de-a face cu problema. N-avea nicio legătură cu 
cifrele, zise Sissy ştergându-şi ochii. 

— Ai făcut o mare greşeală, observă Louisa. 

— Da, domnişoară Louisa, îmi dau seama acum. Apoi 
domnul M'Choakumchild a spus că mai face o încercare cu 
mine: „Şcoala aceasta, a spus el, este un oraş colosal, şi în 
el se află un milion de locuitori, din care numai douăzeci şi 
cinci mor de foame pe străzi în decursul unui an. Ce ai de 
răspuns în privinţa acestei prosperităţi?” Şi răspunsul meu 
a fost - căci n-am putut găsi unul mai bun - că cei care 


mureau de foame erau tot atât de nenorociţi, indiferent 
dacă ceilalţi erau un milion ori un milion de milioane. 
Răspunsul meu a fost greşit şi de data asta. 

— Se înţelege. 

— Apoi domnul M'Choakumchild a spus că mă mai pune 
încă la o probă. „Să luăm, de pildă, artistica”, zise el. 

— Statistica, o corectă Louisa. 

— Da, domnişoară Louisa (întotdeauna îmi vine în minte 
artistica, şi asta-i încă una dintre greşelile pe care le fac), 
statistica accidentelor pe mare. „Găsesc în ea, zice domnul 
M'Choakumchild, că într-un timp dat pleacă în călătorie 
lungă pe mare o sută de mii de persoane, din care numai 
cinci sute pier înecate ori arse. Care-i procentajul?” Iar eu 
am răspuns, domnişoară (aici Sissy se porni pe plâns de-a 
binelea, ca şi cum voia să arate că se căieşte amarnic de cea 
mai mare greşeală cu putinţă), am răspuns că asta nu 
înseamnă nimic. 

— Nimic, Sissy. 

— Da, domnişoară, nu însemna nimic pentru rudele şi 
prietenii celor care pieriseră. N-am să pot învăţa niciodată, 
spuse Sissy. Şi mai rău ca toate este că deşi tata dorea aşa 
de mult să învăţ şi deşi am atâta dorinţă să mă instruiesc, 
din pricină că asta era şi dorinţa lui, mă tem că nu mi-i 
dragă cartea. 

Louisa contemplă, fără să spună nimic, capul acela 
drăgălaş şi modest ce se aplecase ruşinat înaintea ei, până 
când Sissy îl ridică şi-o privi drept în faţă. Atunci o întrebă: 

— Îmi închipui că tatăl tău era un om instruit, de asta 
dorea să primeşti şi tu o educaţie serioasă, Sissy? 

Sissy ezită înainte de-a răspunde, şi Louisa, citind cu 
uşurinţă pe chipul ei că se gândeşte la domeniul oprit pe 
care-l încălcau, adăugă: 

— Nimeni nu ne aude; de altfel, chiar dacă ne-ar auzi, 
sunt sigură că nimeni n-ar putea găsi ceva de spus 
împotriva unei întrebări atât de nevinovate. 


— Nu, domnişoară Louisa, răspunse Sissy la această 
încurajare, clătinând din cap; tata nu ştia mai nimic. Abia 
dacă putea să scrie, şi cei mai mulţi dintre oameni abia erau 
în stare să-i înţeleagă scrisul, deşi eu îl descifram cu 
uşurinţă. 

— Dar mama ta? 

— Tata îmi spunea că era foarte instruită. A murit la 
naşterea mea. Era... (Sissy se tulbură făcând teribila 
mărturisire) era dansatoare. 

— Tatăl tău o iubea? 

Louisa punea întrebările cu acea curiozitate vie, 
nestăpânită şi lacomă care îi era caracteristică; o 
curiozitate ce umbla haihui, asemenea unei fiinţe izgonite 
ere caută să se aciueze prin locuri singuratice. 

— A, da! “Tot aşa de tare ca şi pe mine. Tata mă iubea în 
primul rând din pricina ei. Mă lua cu el peste tot când eram 
numai de-o şchioapă. De atunci nu ne-am mai despărţit 
niciodată. 

— Şi totuşi te-a părăsit acum, Sissy... 

— Numai pentru binele meu. Nimeni nu-l înţelege ca 
mine; nimeni nu-l cunoaşte cum îl cunosc eu. Când m-a 
părăsit pentru binele meu - nu m-ar fi lăsat niciodată 
pentru binele lui - sunt sigură că i se rupea inima de 
durere. N-are să fie fericit nicio clipă până nu vine înapoi. 

— Mai spune-mi ceva despre el, zise Louisa. Îţi 
făgăduiesc că n-am să te mai întreb niciodată. Unde 
locuiaţi? 

— Călătoream prin ţară şi n-aveam locuinţă fixă. Iata 
este... (Sissy rosti în şoaptă cuvântul groaznic) un clovn. 

— Care face lumea să râdă? spuse Louisa, dând din cap a 
înţeles. 

— Da. Dar uneori oamenii nu râdeau, şi atunci tata 
plângea. În vremea din urmă se întâmpla foarte des să nu 
râdă, şi tata se întorcea mereu acasă deznădăjduit. Tata nu 
seamănă cu ceilalţi oameni. Cei care nu-l cunoşteau aşa de 
bine ca mine şi nu-l iubeau cum îl iubesc eu puteau crede că 


nu-i tocmai întreg la minte. Uneori îi jucau feste, şi nimeni 
nu ştia cât sânge rău îşi făcea şi cum îl apuca disperarea 
când rămânea singur cu mine! Era cu mult mai timid decât 
credeau ei. 

— Şi erai mângâierea tuturor necazurilor sale? 

Sissy dădu din cap, pe când lacrimi îi alunecau de-a 
lungul obrajilor. 

— Aşa spunea tata, şi cred că-i adevărat. Tocmai din 
pricină că devenise cu vremea aşa de fricos şi de sperios, 
socotindu-se un om de nimic, slab, neştiutor şi neputincios 
(astea erau cuvintele lui), dorea atât de tare să ştiu eu 
multă carte şi să nu-i semăn lui. Adeseori îi citeam, ca să-l 
încurajez, şi-i plăcea foarte mult să mă asculte. Aveam nişte 
cărţi proaste, de care nici nu mi-i îngăduit să amintesc aici, 
dar noi habar n-aveam că-n ele se ascundeau lucruri urâte. 

— Şi-i plăceau? întrebă Louisa, aţintind-o tot timpul pe 
Sissy cu priviri iscoditoare. 

— Da, foarte mult! De câte ori nu i-am îndepărtat 
gândurile chinuitoare! Câte nopţi, câte nopţi în şir nu şi-a 
uitat necazurile aşteptând, plin de curiozitate, să afle dacă 
sultanul îi va îngădui doamnei să-şi urmeze istorisirea, sau îi 
va tăia capul înainte de-a o sfârşi. 

— Şi tatăl tău a fost întotdeauna bun cu tine? Până la 
sfârşit? întrebă Louisa, din ce în ce mai curioasă, fără să 
mai ţină deloc seama că încalcă marele principiu. 

— Întotdeauna, întotdeauna! răspunse Sissy, 
împreunându-şi mâinile. Atât de bun era, nici nu pot spune 
cât de bun! S-a supărat numai o singură dată, într-o seară, 
şi nu pe mine, ci pe Labă-sprintenă, mărturisi ea pe şoptite 
adevărul îngrozitor. Este câinele lui dresat. 

— De ce s-a supărat pe câine? întrebă Louisa. 

— "Tata, îndată după ce s-au întors amândoi de la 
reprezentaţie, i-a spus lui Labă-sprintenă să sară pe două 
scaune şi să se ţină în echilibru pe spetezele lor; e unul 
dintre numerele lui. El s-a uitat la tata şi nu s-a grăbit să-l 
asculte. 'Toate-i merseseră anapoda tatii în seara aceea, şi 


publicul nu fusese deloc mulţumit de el. Deodată a prins să 
strige că până şi câinele lui îşi dă seama că nu mai este bun 
de nimic şi nici n-are pic de milă faţă de el. Şi s-a apucat să-l 
bată, iar mie mi-a fost frică şi am strigat: „lată, tată, te rog, 
nu-l bate, ştii doar ce mult te iubeşte! Pentru numele lui 
Dumnezeu, tată, opreşte-te!” Atunci s-a oprit, dar câinele 
era tot plin de sânge. Apoi tata s-a aşezat jos pe podele cu 
câinele în braţe şi a început să plângă, iar câinele îl lingea 
pe faţă. 

Louisa, văzând că plânge cu hohote, se apropie, o sărută, 
o luă de mâini şi se aşeză alături de ea. 

— Povesteşte-mi până la sfârşit, Sissy, cum te-a părăsit 
tatăl tău. Tot te-am întrebat atât de multe, vreau să ştiu 
cum s-a terminat. Dacă există vreo vină, ea mea, nuata. 

— Dragă domnişoară Louisa, rosti Sissy printre suspine, 
acoperindu-şi ochii cu mâna, în după-amiaza aceea, când m- 
am întors acasă de la şcoală, l-am găsit pe bietul tata care şi 
el de-abia se întorsese de la circ. Stătea pe un scaun în faţa 
focului, legănându-se, parcă îl durea ceva. „le-ai lovit, 
tată?” l-am întrebat (i se întâmpla şi lui ca şi celorlalţi să se 
lovească uneori), şi el mi-a răspuns: „Puțin, scumpa mea”. 
Şi când m-am aplecat şi i-am privit faţa, am văzut că 
plângea. Cu cât îi vorbeam, cu atât îşi ascundea faţa mai 
tare; la început tremura din tot trupul şi nu spunea nimic 
altceva decât: „Scumpa mea... draga mea...” 

În clipa aceea Tom intră păşind alene şi contemplă pe 
cele două fete cu o privire rece, ce arăta că numai propria-i 
persoană avea privilegiul să-l intereseze, şi că în momentul 
de faţă nu-l prea interesa nici acel privilegiu. 

— Îi pun câteva întrebări lui Sissy, Tom, îl lămuri sora lui. 
Nu-i nevoie să pleci; dar te rog să nu ne întrerupi încă vreo 
două clipe, dragă Tom. 

— A, foarte bine! răspunse Tom. Dar să ştii că tata l-a 
adus la noi pe bătrânul Bounderby şi aş dori să vii şi tu în 
salon. Dacă te arăţi, sunt multe şanse să mă invite la masă 
bătrânul Bounderby; iar dacă nu vii, n-am niciuna. 


— Vin numaidecât. 

— "Te aştept aici, zise Tom, pentru mai multă siguranţă. 

Sissy urmă cu voce mai înceată: 

— Până la urmă bietul tata mi se tângui că nici în ziua 
aceea nu putuse mulţumi publicul, şi că nu va mai fi în stare 
să-l mulţumească niciodată, că a ajuns de râsul şi batjocura 
tuturor şi că m-aş fi descurcat în viaţă mult mai bine fără el. 
L-am mângâiat cu vorbele cele mai drăgăstoase pe care le- 
am găsit în inima mea şi, încetul cu încetul, s-a liniştit. 
Atunci m-am aşezat lângă el şi i-am povestit tot ce s-a 
întâmplat la şcoală, toate câte se spuseseră şi se făcuseră 
acolo. Când n-am mai avut ce povesti, tata şi-a trecut braţul 
pe după gâtul meu şi m-a sărutat de nenumărate ori. Pe 
urmă m-a rugat să-i aduc puţin leac dintr-acela pe care-l lua 
de obicei ca să-şi vindece locul unde se lovise puţin, şi să i-l 
cumpăr de la prăvălia cea mai bună, aflată la celălalt capăt 
al oraşului. Apoi m-a mai sărutat încă o dată şi m-a lăsat să 
plec. Am coborât scările, dar m-am întors înapoi să-i mai ţin 
încă un pic tovărăşie; crăpând uşa, l-am întrebat: „lată 
dragă, să nu-l iau şi pe Labă-sprintenă cu mine?” Tata a 
clătinat din cap şi mi-a răspuns: „Nu, Sissy, nu; nu lua cu 
tine nimic din ce se ştie că-mi aparţine, drăguţa mea”. Aşa 
că l-am lăsat pe scaun în faţa focului. Desigur că atunci 
trebuie să-i fi venit gândul, bietul, bietul tata! să plece în 
lume pentru binele meu, deoarece când m-am întors, nu l- 
am mai găsit. 

— Ascultă, Loo! Hai mai repede la bătrânul Bounderby! 
spuse Iom cu reproş. 

— Nu mai am ce povesti, domnişoară Louisa. Îi păstrez 
sticluţa cu nouă unsori; sunt sigură că într-o bună zi se va 
întoarce. De câte ori văd o scrisoare în mâna domnului 
Gradgrind, mi se taie răsuflarea şi mi se împăienjenesc 
ochii, căci trag nădejde să fie de la tata, ori de la domnul 
Sleary, cu veşti despre el. Domnul Sleary mi-a făgăduit să- 
mi scrie imediat ce va auzi ceva despre tata, şi am 
încredere în el că-şi va ţine cuvântul. 


— Hai mai repede la bătrânul Bounderby, Loo! spuse 
Tom, fluierând nerăbdător. Are să plece dacă nu te 
grăbeşti! 

Din ziua aceea, de câte ori Sissy făcea o reverență 
domnului Gradgrind de faţă cu copiii, întrebând cu glas ce 
tremura puţin: „Vă rog să nu vă supăraţi, domnule, că 
îndrăznesc să vă plictisesc tot întrebându-vă... dar... n-aţi 
primit vreo scrisoare pentru mine?” Louisa îşi întrerupea 
ocupaţia, oricare ar fi fost, pentru o clipă şi aştepta 
răspunsul tot atât de nerăbdătoare ca şi Sissy. Şi de fiecare 
dată, la răspunsul neschimbat al domnului Gradgrind: „Nu, 
Jude, n-am primit aşa ceva, tremurul buzelor lui Sissy se 
reflecta pe chipul Louisei, şi ochii ei o urmăreau plini de 
compătimire până la uşă. De obicei, după ce pleca Jupe, 
domnul Gradgrind profita de ocazie pentru a face 
observaţia că dacă ar fi fost educată cum se cuvine din 
fragedă pruncie, ar fi putut să-şi demonstreze singură, 
bazându-se pe principii sănătoase, netemeinicia acelor 
speranţe iluzorii. Şi totuşi se părea (dar el habar n-avea de 
asta) că nişte speranţe iluzorii pot avea tot atâta putere 
asupra spiritului ca şi faptele adevărate. 

Constatarea aceasta se referă exclusiv la fiica lui. Cât 
priveşte pe Tom, ajunsese, ca mulţi alţii dinaintea lui, să 
rezolve cu succes toate calculele referitoare la numărul 
unu, adică la el însuşi. lar doamna Gradgrind, dacă atingea 
vreodată subiectul acesta, spunea, desfăcându-se puţin din 
învelitorile în care sta ghemuită ca o larvă: 

— Doamne, apără-mă! Mi-i capul năucit şi mă doare de 
nu mai pot de atâta cât întreabă mereu şi cu asemenea 
îndărătnicie fata asta, Jupe, de scrisorile ei plicticoase! Zău, 
pe cuvântul meu, îmi vine să cred că sunt sortită, 
blestemată şi condamnată să trăiesc în mijlocul unor 
întâmplări pe care nu le voi vedea niciodată sfârşindu-se. 
Spun drept, cel mai extraordinar lucru este impresia pe 
care o am, că n-am să ajung niciodată să văd ceva 
sfârşindu-se! 


Când ajungea cam în acest punct, ochiul domnului 
Gradgrind se fixa asupră-i şi, sub înrâurirea acelui fapt 
glacial, cădea din nou în toropeala ei. 


Capitolul X 
STEPHEN BLACKPOOL 


Sunt obsedat de ideea ciudată că poporul englez este tot 
aşa de crunt exploatat ca şi oricare alt popor de sub soare. 
Mărturisesc că această ridicolă slăbiciune este pricina ce 
mă face să le acord acestor oameni un rol puţin mai mare. 

În cartierul cel mai industrial din Coketown, chiar în 
inima fortificațiilor hâdei cetăţi, unde construcţiile de 
cărămidă alungaseră natura, dar reţinuseră prizoniere 
miasmele şi gazele otrăvitoare; în mijlocul acelui labirint de 
curţi strâmte, îngrămădite unele în altele, şi străzi 
înghesuite peste străzi ce luaseră fiinţă rând pe rând, 
fiecare din ele într-o grabă nebună pentru a satisface 
nevoia cutărui sau cutărui om, formând împreună o familie 
monstruoasă care se înghiontea, se strivea şi în care se 
înăbuşeau unii pe alţii de moarte; în cotlonul cel mai afund 
al acestui uriaş recipient secătuit, unde hornurile, ca să 
poată prinde puţin aer pentru tiraj, erau construite într-o 
mare varietate de forme, care de care mai rahitice şi mai 
strâmbe, ca şi cum fiecare casă exprima prin astfel de 
semne ce soi de oameni te puteai aştepta să se nască acolo; 
în mulţimea din Coketown, numită cu un termen general 
„braţe”, o rasă de oameni care ar fi găsit mai multă trecere 
în ochii anumitor persoane dacă soarta ar fi socotit mai 
potrivit să-i facă numai cu braţe, sau ca pe unele fiinţe 
inferioare ce populează ţărmul mării, numai cu braţe şi 
stomac, trăia un oarecare Stephen Blackpool, în vârstă de 
40 de ani. 


Stephen părea mai bătrân; avusese însă o viaţă grea. Se 
spune că fiecare viaţă are trandafirii şi spinii ei; în cazul lui 
Stephen, însă, părea că fusese o întâmplare nenorocită ori o 
greşeală, că altcineva primise trandafirii lui, iar el se 
alesese şi cu spinii acestuia într-adaus la ai lui. Avusese 
nenorociri cu duiumul, cum zicea el. De asta i se şi spunea 
„unchiul Stephen”, ca un fel de omagiu al acelor oameni 
simpli pentru suferinţele îndurate. 

Puțin aplecat de spate, cu sprânceana încruntată, cu un 
chip gânditor şi un cap sever şi cam masiv, încadrat de păr 
lung, cărunt şi rar, unchiul Stephen ar fi putut trece drept 
un om deosebit de inteligent printre cei de condiţia lui. Şi 
totuşi nu era. Nu făcea parte dintre acele „braţe” 
remarcabile care, adunând bucată cu bucată ani de zile 
rarele momente de răgaz, izbutiseră să posede ştiinţe 
complicate şi să adune un bagaj de cunoştinţe cu totul 
deosebit. Nu se afla nici printre acele „braţe” care ştiu să 
rostească discursuri şi să conducă întruniri. Oricând se 
găseau unii dintre camarazii lui care puteau vorbi mult mai 
bine decât el. Era un bun ţesător la războiul mecanic şi un 
om de o integritate desăvârşită. Dacă ar mai fi ceva de spus 
despre el, dacă se mai afla ceva ascuns înăuntrul lui, să-l 
lăsăm să ne-o arate singur. 

Luminile care noaptea dădeau marilor fabrici aspectul 
unor palate din poveşti (cel puţin aşa spuneau călătorii ce 
treceau pe acolo cu expresul) tocmai se stinseseră toate; 
clopotele sunaseră sfârşitul zilei de muncă, aşa că 
amorţiseră apoi şi „braţele” - bărbaţi şi femei, băieţi şi fete 
se îndreptau tropăind grăbiţi către casă. Unchiul Stephen 
se oprise în stradă, stăpânit de acea stranie senzaţie pe 
care i-o stârnea întotdeauna oprirea maşinăriilor, senzaţia 
că ele lucraseră şi se opriseră chiar în capul lui. 

„Încă n-o văd pe Rachael!” îşi spuse el. 

Era o noapte ploioasă, şi o mulţime de grupuri de femei 
tinere treceau pe lângă el cu şalurile puse pe cap şi strânse 
bine sub bărbie, ca să se apere de ploaie. Se vede că o 


cunoştea bine pe Rachael, deoarece era de ajuns o singură 
privire asupra unui grup ca să-şi dea seama că nu se găsea 
printre ele. Până la urmă, când nu mai trecu nimeni, plecă 
şi el, rostind cu voce dezamăgită: 

— Va să zică, iar am scăpat-o! 

Dar nu străbătuse mai mult de trei străzi, când zări 
înaintea lui o formă înfășurată în şal, pe care o privi atât de 
pătrunzător, încât pentru a o recunoaşte i-ar fi fost poate de 
ajuns să vadă numai umbra ei vag reflectată pe pavajul ud, 
fără de silueta ce înainta de la un felinar la altul, devenind 
când luminoasă, când întunecoasă. Începând imediat să 
meargă cu pas mult mai iute şi mai sprinten, zori până 
ajunse din urmă silueta aceea; atunci îşi reluă pasul 
obişnuit şi strigă: 

— Rachael! 

Femeia, care tocmai se afla sub lumina unui felinar, se 
întoarse şi, ridicându-şi puţin gluga, dădu la iveală un obraz 
oval, plăcut, cu ten brun delicat, luminat de nişte ochi 
nespus de blânzi, puşi şi mai mult în valoare de părul negru 
strălucitor, pieptănat cu multă grijă. Faţa ei nu mai avea 
strălucirea primei tinereţi; era o femeie de 35 de ani. 

— A, tu erai, băiatule?! 

După ce rosti vorbele acestea cu un surâs ce i se putea 
uşor ghici doar privindu-i ochii dulci, căci numai ei se 
vedeau, îşi trase iar gluga pe faţă şi porniră mai departe 
împreună. 

— Am crezut că eşti în urma mea, Rachael. 

— Nu. 

— Eşti grăbită în seara asta, draga mea? 

— Uneori plec ceva mai devreme, Stephen, alteori ceva 
mai târziu. Nu pot fi sigură niciodată de ora când mă întorc 
acasă. 

— Şi nici când pleci de acasă, pare-mi-se, nu-i aşa, 
Rachael? 

— Aşa-i, Stephen. 


Se uită la dânsa, şi pe chip i se putea citi o oarecare 
dezamăgire, dar totdeauna o respectuoasă şi neclintită 
convingere că ea trebuia să aibă dreptate în tot ce făcea. 
Expresia aceea nu-i scăpă lui Rachael, căci îşi aşeză uşor 
mâna pe braţul lui o clipă, ca şi cum îi mulțumea pentru 
asta. 

— Suntem atât de buni prieteni, băiete, atât de vechi 
prieteni, şi acum începem şi noi să îmbătrânim... 

— Nu, Rachael, tu ai rămas la fel de tânără ca 
întotdeauna. 

— Ce încurcătură ar fi pentru noi, Stephen, să 
îmbătrânim unul fără celălalt, cât mai suntem în viaţă, 
răspunse ea râzând. În tot cazul, suntem prieteni atât de 
vechi, încât ar fi păcat şi ruşine să nu ne spunem unul altuia 
adevărul în faţă. Ar fi mai cuminte să nu prea umblăm 
împreună. Doar rar, câteodată. Ar fi într-adevăr prea greu 
să nu ne mai vedem de loc, spuse ea cu o dulce voioşie, pe 
care încerca să o comunice şi tovarăşului ei. 

— Oricum, tot e greu, Rachael. 

— Cearcă să nu te gândeşti, şi are să-ţi fie mai uşor. 

— De multă vreme tot încerc, şi nu-mi merge mai bine. Ai 
însă dreptate, oamenii ar putea scorni vorbe, chiar şi pe 
socoteala ta. Ştii doar, Rachael, că tu ai fost mângâierea 
mea atâta amar de ani; mi-ai făcut atât de mult bine, 
redându-mi curajul cu vorbele tale inimoase, încât cuvântul 
tău e lege pentru mine. Ah, fată dragă, bună şi blândă lege! 
Mai bună decât unele legi adevărate! 

— Nu-ţi mai frământa mintea cu ele, Stephen, răspunse 
ea repede, aruncând o privire îngrijorată pe chipul lui. Lasă 
legile în pace. 

— Da, zise el, clătinând uşor din cap de câteva ori. Să le 
lăsăm în pace. Să lăsăm totul în pace, în voia sorții. Totul e o 
mizerie, asta-i! 

— Iarăşi mizerie? spuse Rachael, atingându-i din nou 
uşurel braţul, ca să-l trezească din gândurile care-l 


furaseră, pe când mergea înainte muşcând de capetele 
lungi ale fularului înfăşurat larg în jurul gâtului. 

Atingerea avu un efect instantaneu. Dând drumul 
capetelor fularului, întoarse spre ea un chip zâmbitor şi 
spuse, izbucnind într-un hohot de râs plin de voie bună: 

— Da, Rachael, draga mea, mereu mizeria! Se ţine scai 
de mine. Degeaba mă zbat de atâta timp în fel şi chip să 
scap de ea, că nu izbutesc. 

Merseseră o bucată bună de drum, aşa că se aflau acum 
aproape de locuinţele lor. Întâi ajunseră la casa ei. Era pe 
una din numeroasele ulicioare cărora antreprenorul de 
pompe funebre la modă (ce scotea o sumă frumuşică de la 
înmormântările mizere din împrejurimi) le rezerva o scară 
neagră, care ajuta celor ce sfârşiseră cazna suitului şi 
coborâtului zilnic pe treptele strâmte să alunece mai uşor 
afară din lumea asta necăjită pe ferestre. Rachael se opri la 
colţul străzii şi, dându-i mâna, îi ură noapte bună. 

— Noapte bună, draga mea; noapte bună. 

Rachael cobori strada întunecoasă cu ţinuta-i simplă dar 
îngrijită şi mersu-i modest, feminin, iar el rămase privind în 
urma ei până ce o văzu intrând într-una din căsuţele acelea 
umile. Poate că nici cea mai uşoară fluturare a şalului ei 
ieftin nu era lipsită de interes în ochii omului aceluia; şi 
poate că nu exista sunet al vocii ei care să nu-i răscolească 
ecouri în adâncul inimii. 

După ce o pierdu din vedere, îşi urmă drumul spre casă 
privind din când în când cerul, pe care se alungau nori 
repezi şi mânioşi. Dar iată că norii încep a se împrăştia, 
ploaia încetează, şi luna se iveşte strălucitoare, privind prin 
coşurile înalte din Coketown până în adâncul furnalelor, 
aruncând umbrele uriaşe ale maşinăriilor în repaos pe 
zidurile între care stăteau închise. Omul păru că se 
înseninează odată cu noaptea, în timp ce păşea mai 
departe. 

Locuinţa lui, de pe altă stradă, aidoma celei dintâi, doar 
ceva mai îngustă, se afla deasupra unei prăvălioare. Cum 


puteau exista oare oameni care găseau că merită să 
cumperi ori să vinzi jucărioarele jalnice îngrămădite în 
ferestrele ei laolaltă cu ziare ieftine şi carne de porc (se 
vedea şi o pulpă de porc, ce trebuia pusă la loterie a doua 
zi) nu ne interesează aici. Stephen îşi luă capătul lui de 
lumânare de pe poliţă, îl aprinse de la alt capăt de 
lumânare de pe tejghea, fără s-o trezească pe stăpâna 
prăvăliei, adormită în odăiţa ei, şi, urcându-se pe scări, 
intră în cameră. 

Era o încăpere ce cunoscuse şi ea pe vremuri, sub feluriţi 
chiriaşi, scara cea neagră; în clipa de faţă părea însă bine 
îngrijită, bineînţeles pe cât putea fi îngrijită o asemenea 
locuinţă. Într-un colţ, pe un birou vechi, se aflau câteva 
cărţi şi nişte foi scrise; mobila era modestă, dar 
îndestulătoare, şi cu toate că domnea un aer viciat, camera 
era curată. 

Când păşi spre cămin, să aşeze lumânarea pe o măsuţă 
rotundă cu trei picioare ce se afla alături, se împiedică de 
ceva. Se dădu îndărăt, privind în jos; atunci acel ceva se 
sridică singur, luând aspectul unei femei ce zăcea pe 
podele. 

— Doamne, apără-mă! Tu eşti, femeie? strigă el dântdu- 
se îndărăt din faţa arătării. Ai venit iar înapoi? 

Vai, ce femeie! O fiinţă pierdută, beată, ce abia era în 
stare să se ţină în capul oaselor, sprijinindu-se de podea cu 
o mână murdară, în timp ce cu cealaltă se străduia zadarnic 
să-şi dea la o parte de pe faţă părul încâlcit, izbutind numai 
să-şi acopere şi mai tare vederea cu noroiul de care-i era 
plină mâna. Era o viziune respingătoare prin zdrenţele, 
murdăria şi petele de noroi ce o acopereau, dar părea şi 
mai respingătoare din pricina ticăloşiei morale, încât îţi era 
ruşine s-o priveşti. 

După ce slobozi înciudată vreo două înjurături şi se 
zgârie singură, prosteşte, cu mâna pe care n-o folosea ca 
sprijin, izbuti să-şi îndepărteze îndeajuns părul din ochi, 
încât să-l poată zări pe Stephen. Apoi, rămânând mai 


departe pe jos, începu să se legene încolo şi încoace, făcând 
cu braţu-i neputincios gesturi ce păreau a avea intenţia să 
acompanieze un hohot de râs, cu toate că faţa urma să-i 
rămână adormită şi nepăsătoare. 

— Ei, băiete! Va să zică tu erai? Cu greu izbutiră să iasă 
din gâtlejul ei câteva sunete răguşite, ce voiau să exprime 
cuvintele acestea pe un ton batjocoritor, apoi capul îi căzu 
în piept. 

— Iar înapoi? ţipă ea ascuţit după câteva minute, ca şi 
cum Stephen rostise în clipa aceea cuvintele. Da! Şi am să 
mă întorc iar. Am să mă întorc mereu, mereu, tot mai des. 
Înapoi? Da, înapoi! Şi de ce nu? 

Trezită de violenţa nebunească cu care strigase acele 
vorbe, izbuti să se ridice anevoie în picioare şi rămase aşa, 
rezemându-se cu spatele de perete, bălăbănind într-o 
mână, de capetele şnururilor, o bucată de bonetă parcă 
scoasă din gunoi, încercând să-l privească dispreţuitor. 

— Am să-ţi vând iar tot ce ai, şi după asta am să-ţi vând 
din nou tot ce ai, şi am să-ţi vând tot ce ai de nenumărate 
ori! răcni ea făcând o mişcare ce semăna mai mult cu 
începutul unui dans răzbunător decât cu o ameninţare 
furioasă. Cară-te de pe pat! (Stephen se lăsase pe marginea 
patului, cu faţa ascunsă în mâini.) Şterge-o de-acolo! E 
patul meu şi am dreptul să mă culc în el! 

Când se apropie împleticindu-se, Stephen se feri într-o 
parte, cutremurându-se, apoi, tot cu faţa ascunsă în mâini, 
trecu de partea cealaltă a camerei. Femeia se trânti greoaie 
pe pat şi începu îndată a sforăi tare. Stephen se lăsă pe un 
scaun şi nu se mişcă de acolo decât o singură dată în tot 
timpul nopţii: atunci când luă o cuvertură şi o aruncă peste 
ea, ca şi cum mâinile cu care îşi acoperea faţa nu i-o 
ascundeau îndeajuns nici pe întuneric. 


Capitolul XI 


NICIO PORTIŢĂ DE SCĂPARE 


Palatele fermecate se luminară dintr-odată înainte ca 
palidele zori să fi dat la iveală şerpii monsţruoşi de fum ce 
se târau pe deasupra Coketown-ului. Tropăieili de saboţi pe 
pavaj, un sunet grăbit de clopot, şi toţi elefanții aceia care 
sufereau de o nebunie melancolică, proaspăt unşi şi lustruiţi 
pentru monotona muncă a zilei, îşi reîncepură gimnastica 
lor greoaie. 

Stephen stă aplecat pe războiul lui, calm, atent, neclintit. 
Formează un contrast ciudat, laolaltă cu toţi ceilalţi oameni 
din pădurea aceea de războaie unde munceşte el, cu 
huruiala, izbiturile şi violenţa maşinăriei la care lucrează. 
Nu vă temeţi, oameni buni, care sunteţi din fire mai 
sperioşi, că ar putea vreodată Arta să ne facă să dăm uitării 
Natura. Puneţi oriunde alături creaţia naturii şi creaţia 
omului, şi veţi vedea că prima, chiar dacă s-ar întâmpla să 
fie numai un grup de braţe fără nicio importanţă, va câştiga 
în demnitate prin comparaţie. 

Într-un atelier sunt atâtea sute de braţe şi atâtea sute de 
cai-putere. Se ştie că se poate socoti aproape până la un 
milimetru de ce este în stare maşina; dar toţi calculatorii 
datoriei naţionale puşi laolaltă n-ar fi în stare să-mi spună 
cât rău ori bine, câtă ură ori iubire, cât patriotism ori 
revoltă, câtă forţă de prefacere a virtuţii în viciu şi invers 
poate fi în stare să cuprindă numai într-o clipă sufletul 
unuia dintre liniştiţii slujitori, cu chipuri cuminţi şi gesturi 
precise, ai acelor maşini. Căci nu există nicio taină într-o 
maşinărie, dar există o taină de-a pururi nepătrunsă în cel 
mai sărman dintre oamenii aceia. N-ar fi oare mai bine să 
folosim aritmetica noastră la lucruri materiale şi să căutăm 
alte mijloace pentru a putea dirija acele teribile forţe 
necunoscute? 

Ziua crescu, şi contururile de afară începură a se 
distinge, în ciuda luminilor strălucitoare din fabrică. 


Lămpile fură stinse, şi lucrul continuă. Ploaia cădea într- 
una, şi şerpii de fum, supunându-se vechiului blestem ce se 
abătuse asupra neamului lor, prinseră a se târi pe pământ. 
Afară, în curtea de deşeuri, aburul ţevii de eşapament, 
resturile de butoaie şi fierării vechi, grămezile lucitoare de 
cărbuni şi cenuşa împrăştiată pretutindeni erau învăluite 
într-o pânză de ceaţă şi ploaie. 

Truda continuă până la sunetul clopotului de amiază. Alte 
tropăieli pe pavaje. Războaiele, roţile şi „braţele”, toate fură 
scoase din angrenaj pentru o oră. 

Stephen ieşi din căldura atelierului în vântul umed, pe 
străzile ude şi reci, buimac şi istovit. Se îndepărtă de 
tovarăşii şi de cartierul lui, neluând nimic altceva în drum 
decât o bucată de pâine, în timp ce se îndrepta spre colina 
unde îşi avea locuinţa patronul. Era o casă roşie, cu obloane 
negre pe dinafară şi storuri verzi pe dinăuntru, o poartă 
neagră, la care ajungeai urcând două trepte albe, o placă 
de bronz pe care scria Bounderby (cu litere ce-i semănau), 
şi sub placă, un mâner rotund de bronz, ca un punct de 
bronz. 

Domnul Bounderby îşi lua dejunul. Stephen contase pe 
asta. Binevoia slujitorul să-l anunţe pe stăpân că unul dintre 
„braţe” cerea voie să-i vorbească? Răspunsul vine: se cerea 
numele acelui muncitor. Stephen Blackpool. Nu există nicio 
pricină de nemulţumire împotriva lui Stephen Blackpool; 
da, poate să intre. 

lată-l pe Stephen Blackpool în sufragerie. Domnul 
Bounderby (pe care-l cunoştea numai din vedere) se 
ospătează cu cotlete şi vin de Xeres. Doamna Sparsit 
tricotează lângă foc, parcă ar călări pe o şa de amazoană, 
sprijinindu-şi un picior într-o scară de aţă. Atât serviciul, cât 
şi demnitatea doamnei  Sparsit nu-i îngăduiau să 
prânzească. Prezida cina în calitate oficială, dar dădea a 
înţelege prin atitudinea măreţei sale persoane că socotea 
prânzul drept o slăbiciune. 


— Ei, Stephen, zise domnul Bounderby, ce te aduce pe 
aici? 

Stephen salută înclinându-se. Dar nu se înclină slugarnic. 
Deşi din categoria „braţelor”, el n-ar face niciodată una ca 
asta! Nu, domnule, nu l-ai putea prinde, doamne fereşte, 
făcând asemenea lucru nici dacă ar sta douăzeci de ani cu 
dumneata! Dar în semn de bună-cuviinţă faţă de doamna 
Sparsit, îşi vâri capetele fularului în jiletcă. 

— Ei, zise domnul Bounderby, gustând puţin Xeres, după 
câte ştiu, n-am avut niciodată neplăceri cu dumneata; n-ai 
făcut niciodată parte dintre cei neînţelegători. Cred că n- 
aştepţi, ca atâţia alţii, să fii purtat în caleaşcă cu şase cai şi 
hrănit cu supă de broască-ţestoasă şi vânat, cu o lingură de 
aur! (Domnul Bounderby pretindea întotdeauna că acesta 
ar fi țelul unic, urgent şi direct al acelor „braţe” care nu se 
arătau pe deplin mulţumite.) Aşa încât sunt pe deplin 
încredinţat că n-ai venit aici ca să te plângi. Să ştii că sunt 
sigur de asta dinainte. 

— Nu, domnule, fără îndoială că n-am venit pentru aşa 
ceva. 

Cu toată convingerea pe care şi-o exprima, domnul 
Bounderby păru agreabil surprins. 

— Foarte bine! răspunse el. Eşti un muncitor vrednic, nu 
m-am înşelat. Şi acum să auzim despre ce este vorba. 
Deoarece nu-i ceea ce am pomenit, să auzim despre ce e 
vorba. Ce ai de spus? Dă-i drumul, băiete! 

Stephen se uită ca din întâmplare spre doamna Sparsit. 

— Dacă doriţi, domnule Bounderby, eu pot să mă retrag, 
spuse doamna aceea întotdeauna gata de sacrificiu, făcând 
o mişcare ca să-şi scoată piciorul din scară. 

Domnul Bounderby o opri, întârziind înghiţirea unei 
bucăţi de cotlet şi întinzând mâna stângă. Apoi, retrăgându- 
şi mâna şi înghițind bucata de cotlet, se adresă lui Stephen: 

— Află că doamna aceasta respectabilă este o doamnă de 
viţă nobilă, o doamnă din lumea mare. Să nu cumva să-ţi 
închipui că dacă îmi gospodăreşte casa, n-a fost pe vremuri 


o persoană foarte sus pusă, da, cât se poate de sus pusă! Ei, 
acum, dacă ai de spus ceva ce nu se cade să rosteşti în faţa 
unei doamne de viţă nobilă, atunci doamna va părăsi 
camera. Dar dacă ce ai de spus se poate spune în faţa unei 
doamne de viţă nobilă, atunci doamna va rămâne la locul ei. 

— Domnule, cred că în viaţa mea n-am spus ceva ce nu se 
cade să audă urechile unei doamne nobile, veni răspunsul, 
întovărăşit de o uşoară roşeaţă a obrazului. 

— Foarte bine, zise domnul Bounderby, împingând la o 
parte farfuria şi lăsându-se pe spate. Dă-i drumul! 

— Am venit, începu Stephen după o clipă de gândire, 
ridicându-şi ochii din podea, să vă cer un sfat. Am mare 
nevoie de el. M-am căsătorit într-o luni, de Paşti, să tot fie 
de atunci şaisprezece ani, lungi şi grei. Am luat o fată 
tânără, destul de frumuşică şi cu reputaţie bună. Ei, ce 
credeţi? N-a trecut mult, şi a luat-o pe drumul cel rău. Nu 
din pricina mea. Dumnezeu mi-e martor că n-am fost un soţ 
rău. 

— Am mai auzit despre toate astea, spuse domnul 
Bounderby. S-a apucat să bea, a părăsit lucrul, a vândut 
mobila şi a amanetat până şi hainele; cu alte cuvinte, şi-a 
făcut de cap! 

— Am fost răbdător cu dânsa. 

(„Asta mă face să cred că eşti un prost”, se adresă 
confidenţial paharului său de vin domnul Bounderby.) 

— Am fost foarte răbdător cu dânsa. Am încercat de 
nenumărate ori s-o întorc pe calea cea bună. Am încercat 
una, am încercat alta, am încercat în toate felurile. De câte 
ori, întorcându-mă acasă, n-am găsit dispărute toate câte 
agonisisem la sufletul meu, iar pe dânsa, beată moartă, 
întinsă pe jos. Şi asta nu mi s-a întâmplat o dată, de două 
ori, ci de douăzeci de ori! 

În timp ce vorbea, toate cutele feţei i se adânciră şi mai 
tare, aducând o dureroasă mărturie a suferințelor îndurate. 

— Din rău în mai rău şi din mai rău în şi mai rău. M-a 
părăsit. A ajuns cea din urmă dintre fiinţele decăzute în 


toate privinţele. S-a întors, şi iar s-a întors, şi iar s-a întors. 
Ce puteam face ca s-o împiedic? Decât să mă mai întorc 
acasă, umblam hoinar pe străzi nopţi de-a rândul. M-am dus 
odată până la pod, cu gândul să mă arunc în apă şi să 
sfârşesc cu toate. Atâtea am îndurat, încât am îmbătrânit de 
tânăr. 

Doamna Sparsit, înaintând agale în buestru cu andrelele 
de împletit, îşi ridică sprâncenele-i coriolaneşti şi clătină din 
cap, ca şi cum ar fi spus: „Şi cei mari pot avea necazuri, nu 
numai cei mici. N-ai decât să-ţi întorci privirea ta umilă spre 
Mine”. 

— l-am dat bani să scap de ea. De cinci ani o plătesc. Am 
izbutit să-mi agonisesc iar ceva mobilă în casă. Viaţa mea a 
fost grea şi tristă, dar cel puţin nu-mi mai era ruşine şi 
groază în fiecare clipă. Aseară, când m-am întors acasă, am 
găsit-o zăcând jos lângă cămin. Şi acum e acolo! 

Nenorocirea ce-l copleşea izbucnise cu atâta forţă şi 
suferinţa-i era atât de vie, încât pentru o clipă uită de sine şi 
ridică fruntea cu semeţie. O clipă numai, apoi îşi reluă 
atitudinea pe care o avusese tot timpul, cu umerii gârboviţi 
cum avea obiceiul. Chipu-i gânditor, îndreptat către domnul 
Bounderby, avea o ciudată expresie, pe jumătate şireată, pe 
jumătate nedumerită, ca şi cum mintea lui se căznea să 
descurce o problemă foarte grea: în mâna stângă, rezemată 
în şold, îşi ţinea strâns pălăria, în timp ce cu mâna dreaptă 
întărea cele ce spunea prin gesturi pline de energie şi 
hotărâre, şi chiar când făcea câte o pauză, mâna-i rămânea 
mereu întinsă puţin înainte, parcă continua să spună mai 
departe ceva. 

— Află că de mult ştiam despre toate acestea, zise 
domnul Bounderby, afară de ultima întâmplare. Ce să spun? 
Urâtă afacere! Mai bine te-ai fi mulţumit să rămâi cum erai, 
şi să nu te însori. Dar acum nu mai are niciun rost să 
spunem asta. 

— Nu cumva, domnule, era o căsătorie nepotrivită în ce 
priveşte vârsta? întrebă doamna Sparsit. 


— Auzi ce întreabă doamna? Era o căsătorie nepotrivită 
în ce priveşte vârsta afacerea asta nenorocită a dumitale? 
spuse domnul Bounderby. 

— Nici măcar atât. Eu aveam douăzeci şi unu de ani, şi 
ea, aproape douăzeci. 

— Într-adevăr, domnule? se adresă doamna Sparsit cu 
mult calm către patronul ei. Am presupus că pricina unei 
căsătorii atât de nenorocite trebuie să fie diferenţa de 
vârstă. 

Domnul Bounderby aruncă acelei doamne cumsecade o 
privire pătrunzătoare, în care se putea citi o ciudată 
stinghereală. Se îmbărbătă apoi gustând iar puţin Xeres. 

— Ei? De ce nu continui? întrebă el atunci, întorcându-se 
cam enervat spre Stephen Blackpool. 

— Am venit să vă întreb, domnule, cum aş putea să scap 
de femeia asta? 

Expresia complexă de pe chipul atent al lui Stephen 
căpătă şi mai multă gravitate. Doamna Sparsit scoase o 
uşoară exclamaţie, ca şi cum ar fi primit un şoc moral. 

— Ce înseamnă asta? spuse Bounderby, sculându-se ca să 
se rezeme cu spatele de cămin. Ce vrei să spui? Ai luat-o 
doar cum spune preotul, şi la bine, şi la rău. 

— Trebuie să scap de ea! Nu mai pot îndura! Dacă am 
putut-o duce atâta timp, apoi asta o datoresc numai milei şi 
vorbelor de încurajare ale celei mai bune fiinţe care a 
existat vreodată pe lumea asta. Norocul meu, căci fără ea 
aş fi ajuns nebun de legat. 

— Am impresia, domnule, că vrea să fie liber ca să se 
căsătorească cu femeia despre care vorbeşte, observă 
doamna Sparsit cu voce scăzută, foarte întristată de 
imoralitatea poporului. 

— Da, aşa e. Doamna are dreptate. Asta vreau. Aici voiam 
să ajung. Am citit în ziare că cei din lumea mare (foarte 
bine fac, n-am nimic împotriva lor!) nu se leagă atât de tare 
la bine şi la rău încât să nu se poată elibera dintr-o 
căsătorie nenorocită şi să se căsătorească din nou. Când nu 


se înţeleg, având caractere nepotrivite, au mai multe 
camere decât le trebuie în casele lor, ca să poată trăi 
despărțiți. Noi, cei din popor, n-avem decât o cameră, şi nu 
putem face asta. Lor, dacă nu le convine nici aşa, au aur sau 
alte bogății şi pot spune: asta-i pentru tine şi asta-i pentru 
mine, apoi poate pleca fiecare în drumul lui. Noi nu putem. 
Pe lângă astea, ei se pot despărţi pentru motive mai puţin 
grave decât al meu. Aşa că trebuie să scap de femeia asta, 
şi vreau să ştiu în ce chip. 

— În niciun chip, răspunse domnul Bounderby. 

— Dacă o lovesc, domnule, este o lege care să mă 
pedepsească? 

— Desigur că este. 

— Dacă o părăsesc, este o lege care să mă pedepsească? 

— Desigur că este. 

— Dacă mă căsătoresc cu cea care mi-i dragă, este o lege 
care să mă pedepsească? 

— Desigur că este. 

— Dacă aş trăi cu ea fără să mă căsătoresc, presupunând 
că s-ar putea una ca asta, deşi n-are să se întâmple 
niciodată, căci ea e un suflet prea drept, este o lege care să 
mă pedepsească, lovind în copiii nevinovaţi pe care i-aş 
avea? 

— Desigur că este. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Stephen 
Blackpool, arătaţi-mi legea care mă poate ajuta! 

— Hm! Această legătură socială este oarecum sfinţită, 
spuse domnul Bounderby, şi... şi... trebuie păstrată. 

— Nu, nu, domnule, nu spuneţi una ca asta! Nu poate fi 
păstrată în felul acesta. Nu în felul acesta. În felul acesta se 
distruge. Sunt un ţesător şi lucrez în fabrică de când eram 
copil, dar am urechi de auzit şi ochi de văzut. Urmăresc în 
ziare fiecare sesiune, fiecare şedinţă a tribunalului. Şi 
dumneavoastră citiţi, ştiu bine! - cu groază - că aşa-zisa 
neputinţă de a se elibera din lanţurile căsătoriei într-un fel 
oarecare, în orice chip şi cu orice preţ, face să sângereze 


ţara asta, provocând în căsniciile celor de rând bătăi, crime 
şi morţi năprasnice. Trebuie să înţelegem bine asta. Cazul 
meu e grav şi aş vrea, dacă binevoiţi, să cunosc legea care 
poate să-mi vină în ajutor. 

— Ei, atunci ascultă ce-ţi spun! zise domnul Bounderby, 
vârându-şi mâinile în buzunare. Asemenea lege există! 

Stephen, revenind la atitudinea lui calmă, cu întreaga 
atenţie încordată, încuviinţă din cap. 

— Dar nu-i de loc făcută pentru dumneata. Costă bani. 
Costă o grămadă de bani. 

— Cât de mult ar putea să coste? întrebă cu linişte 
Stephen. 

— Mai întâi ar trebui să intentezi o acţiune la tribunalul 
pentru problemele de familie, să mai intentezi încă una la 
tribunalul cetăţenesc, şi apoi să intentezi o a treia la 
Camera Lorzilor, după care ar trebui să obţii un act al 
Parlamentului care să-ţi dea voie să te recăsătoreşti, şi te-ar 
costa, dacă treburile ar merge strună, cred, cam între o mie 
şi o mie cinci sute de lire, zise domnul Bounderby. Ba poate 
chiar dublu. 

— Şi nu este altă lege? 

— Desigur că nu. 

— Dacă-i aşa, domnule, zise Stephen pălind şi făcând un 
gest cu mâna dreaptă ca şi cum voia să spulbere totul în 
cele patru vânturi, atunci e mare mizerie! Totu-i o mizerie, 
şi cu cât am să mor mai degrabă, cu atât are să fie mai 
bine! 

(Doamna Sparsit se întristează din nou de lipsa de evlavie 
a oamenilor de jos.) 

— Ei, ei! Nu vorbi prostii, omule, zise domnul Bounderby, 
despre lucruri pe care nu le înţelegi şi nu mai numi 
instituţiile ţării tale nişte mizerii dacă nu vrei să ţi se 
întâmple şi ţie o mizerie adevărată într-una din zilele astea. 
Instituţiile ţării tale nu-s treaba ta, şi cel mai bun lucru pe 
care îl ai de făcut este să-ţi vezi de muncă. Nu ţi-ai luat 
nevastă ca s-o păstrezi ori ca s-o arunci după cheful tău, ci 


ca să trăieşti cu ea la bine şi la rău. Dacă ea a luat-o pe 
drumul cel rău, ei, nu putem spune altceva decât că s-ar fi 
putut s-o ia şi pe drumul cel bun. 

— Ce mizerie! zise Stephen, clătinând din cap, pe când 
păşea spre uşă. Ce mizerie! 

— Ia ascultă! începu domnul Bounderby un fel de discurs 
de despărţire. Cu părerile dumitale, pe care eu le-aş numi 
nişte ticăloşii, ai scandalizat-o foarte tare pe doamna, care, 
după cum ţi-am mai spus, este de viţă nobilă şi, după cum 
nu ţi-am spus încă, a avut şi ea nenorocirile ei casnice, ce s- 
au ridicat la zeci de mii de lire, zeci de mii de lire! repetă el 
cu mare satisfacţie. Deşi până acuma te-am socotit 
întotdeauna un muncitor vrednic, părerea mea este, îţi 
spun pe şleau, că ai apucat pe drumul cel rău. Se vede că ai 
ascultat pe vreunul dintre străinii aceia care seamănă 
revoltă şi care veşnic dau târcoale pe aici, dar cel mai bun 
lucru ce-ţi rămâne de făcut este să-ţi vâri minţile-n cap! Să 
ştii (aici trăsăturile domnului Bounderby căpătară o 
extraordinară fineţe) că sunt în stare să văd mai departe 
decât mi-i lungul nasului; mai departe decât mulţi alţii, 
poate pentru că mi-a fost mult ascuţit nasul la tocilă în 
tinereţile mele. Întrezăresc parcă amestecându-se aici ceva 
supă de broască ţestoasă, vânat şi lingură de aur! Da, le 
întrezăresc! strigă domnul Bounderby, clătinând din cap cu 
O şiretenie îndârjită. Pe cuvântul meu că le întrezăresc! 

Clătinând şi el din cap, dar cu totul în alt chip şi oftând 
adânc, Stephen răspunse: 

— Vă mulţumesc, domnule; rămâneţi cu bine. 

Şi îl lăsă pe domnul Bounderby umflându-se de mândrie 
în faţa portretului său din perete, de parcă avea de gând să 
facă explozie, iar pe doamna Sparsit, care tot mai călărea 
agale cu un picior în scară, arătând nespus de întristată de 
viciile poporului. 


Capitolul XII 


BĂTRÂNA 


Unchiul Stephen închise în urma lui uşa cea neagră cu 
placă de bronz, trăgând de mânerul de bronz, căruia îi 
dădu un lustru de bun rămas cu mâneca hainei, fiindcă 
observase că mâna-i fierbinte îl aburise, cobori cele două 
trepte albe şi trecu strada. Mergea aşa, cu ochii aţintiţi în 
pământ, copleşit de întristare, când deodată simţi că o 
mână îl atinge pe braţ. 

Nu era atingerea de care ar fi simţit nevoie în momentul 
acela - atingerea care putea linişti apele furtunoase ale 
sufletului său, aşa precum mâna înălţată a iubirii şi răbdării 
sublime poate îmblânzi furia mărilor - era totuşi o mână de 
femeie. Oprindu-se locului şi întorcându-se, zări o bătrână 
înaltă şi încă în putere, deşi veştejită de vreme. Era 
îmbrăcată foarte simplu şi cuviincios, iar ghetele aveau 
noroi de la ţară pe ele, ca şi cum abia sosise de la drum. 
Felul ei agitat de a se comporta în mijlocul zgomotului 
neobişnuit al străzii, al doilea şal ce-l purta împăturit pe 
braţ, umbrela grea şi paneraşul, mănuşile largi, cu degete 
prea lungi, cu care mâinile ei nu erau obişnuite, toate 
arătau că-i o bătrână de la ţară, îmbrăcată în hainele ei 
bune de sărbătoare, pentru care călătoria la Coketown era 
un eveniment rar. Stephen Blackpool observă totul dintr-o 
singură privire, cu acea pătrunzătoare  agerime 
caracteristică pentru clasa lui, şi îşi aplecă faţa atentă să 
audă mai bine ce-l întreba, cu aerul obişnuit tuturor celor 
de meseria lui care, lucrând îndelungat cu ochii şi mâinile în 
mijlocul unui vacarm îngrozitor, capătă expresia aceea 
concentrată ce apare de obicei numai pe chipul surzilor. 

— Vă rog, domnule, spuse bătrână, mi s-a părut că aţi 
ieşit din casa de colo... şi arătă înapoi către locuinţa 
domnului Bounderby. Cred că dumneavoastră eraţi. Le 
pomeneşti însă că am avut ghinionul să pierd din vedere 
persoana pe care o urmăream! 


— Da, doamnă, răspunse Stephen, eu eram. 

— Aţi văzut cumva... iertaţi curiozitatea unei bătrâne... 
aţi văzut cumva pe stăpânul casei? 

— Da, doamnă. 

— Cum arăta, domnule? Părea sănătos şi voios, ţanţoş, 
inimos şi plin de curaj? 

În timp ce îşi îndrepta statura şi îşi înălța capul 
potrivindu-şi atitudinea după cuvinte, Stephen avu impresia 
că o mai văzuse cândva pe bătrâna aceea şi nu-i fusese prea 
simpatică. 

— Da, răspunse el privind-o mai atent. Arăta întocmai 
cum spui. 

— Şi sănătos, urmă bătrâna, ca vremea cea bună? 

— Da, răspunse Stephen. Se ospăta şi bea, şi-i gras şi 
gălăgios ca un bărzăun. 

— Îţi mulţumesc! zise bătrâna, nespus de încântată. Îţi 
mulţumesc! 

Cu siguranţă că o vedea pentru prima oară pe bătrână. Şi 
totuşi în mintea lui stăruia o vagă amintire, ca şi cum visase 
în repetate rânduri o bătrână ca aceea. 

Păşea alături de el, şi lucrătorul, din delicateţe, se sili să 
ia acelaşi ton de bună dispoziţie întrebând-o dacă nu găsea 
că Coketown era un oraş aglomerat. De bună seamă, i se 
părea grozav de aglomerat, răspunse ea. Desigur că venea 
de la ţară, întrebă el iar, la care bătrâna răspunse afirmativ. 

— Cu trenul parlamentari1**, azi-dimineaţă. Am călătorit 
patruzeci de mile cu parlamentarul în dimineaţa asta, şi 
după masă străbat iar patruzeci de mile înapoi. Am mers pe 
jos nouă mile până la gară dis-de-dimineaţă, şi dacă nu 
găsesc la întors pe nimeni în drum care să mă ia în căruţă o 
bucată de cale, astă-seară, merg pe jos încă nouă mile până 
acasă. Nu-i rău, la vârsta mea, domnule! spuse guraliva 
bătrână, şi ochii îi străluceau de plăcere. 

— Adevărată ispravă! Dar să n-o repeţi prea des, 
doamnă. 


— Nu, nu! O dată pe an, răspunse ea clătinând din cap. 
Pe asta îmi cheltuiesc economiile în fiecare an. Vin regulat 
să mă plimb pe străzi şi să-l văd pe domnul acela. 

— Numai ca să-l vezi? întrebă Stephen. 

— Mii de ajuns, răspunse ea cu multă însufleţire şi 
interes. Nu cer mai mult! Am tot dat târcoale prin partea 
aceea a uliţei ca să-l văd pe domnul care locuieşte acolo, 
spuse ea întorcând capul şi privind iar către locuinţa 
domnului Bounderby. Dar anul acesta văd că întârzie aşa de 
mult, că n-am să apuc să-l văd. În locul lui ai ieşit dumneata. 
La urma urmei, dacă o să fiu silită să plec fără a-l zări - nu 
doresc decât să-l zăresc - atunci am să mă mulţumesc că te- 
am văzut pe dumneata, care ai fost la el şi l-ai văzut. 

Rostind vorbele acestea, îl privi pe Stephen ca şi cum 
voia să-şi întipărească în minte trăsăturile lui, iar ochii ei îşi 
mai pierdură din strălucire. 

Deşi era un om cu multă înţelegere faţă de ciudăţeniile 
gusturilor şi supus întru-totul faţă de patricienii Coketown- 
ului, i se părea totuşi un lucru atât de extraordinar să se 
intereseze cineva în asemenea măsură de persoana 
domnului Bounderby, încât se simţea intrigat. Dar tocmai 
atunci treceau prin faţa bisericii şi, când Stephen văzu cât 
arăta ceasul, iuți pasul. 

Se ducea la lucru? întrebă bătrână, grăbindu-şi şi ea 
pasul cu multă uşurinţă. Da, de-abia avea vreme să ajungă 
la timp. Când îi spuse unde lucra, bătrână deveni şi mai 
ciudată decât până atunci. 

— Nu eşti fericit? îl întrebă ea. 

— Ştiţi... în lumea asta fiecare om îşi are necazurile lui, 
doamnă. 

Evită răspunsul, fiindcă bătrână părea încredinţată că 
era cu neputinţă să nu fie foarte fericit, şi nu avea inimă s-o 
dezamăgească. Stephen ştia prea bine că lumea aceasta e 
plină de necazuri; dar dacă bătrâna, care trăise aşa de 
mult, putea să-şi închipuie că el fusese cruțat, cu atât mai 
bine pentru ea, iar el nu pierdea nimic. 


— Da, da! Ai cumva nemulțumiri acasă? zise ea. 

— Uneori. Din când în când, răspunse el vag. 

— Dar muncind la asemenea stăpân desigur că nu te 
urmăresc necazurile şi la fabrică? 

Nu, nu. Nu-l urmăreau până acolo, răspunse Stephen. 
Acolo totul era în ordine. 'Ioate în perfectă armonie. (Nu 
merse atât de departe încât să-i mărturisească, pentru a-i 
face plăcere, că acolo domnea un fel de drept divin; de 
altfel, în ultima vreme am mai auzit de unele pretenţii 
aproape tot atât de măreţe.) 

Se aflau acum în întunecoasa ulicioară dosnică ce ducea 
la fabrică, plină de muncitori ce soseau în grupuri. Clopotul 
suna, şarpele devenise un şarpe foarte încolăcit, iar 
elefantul se pregătea să pornească. Pe ciudata bătrână totul 
o încânta, până şi sunetul clopotului. N-auzise niciodată un 
clopot sunând mai frumos, spunea ea, şi mai măreț! 

Când, înainte de a intra, Stephen se opri să-i strângă 
prietenos mâna, bătrână îl întrebă de câtă vreme lucra 
acolo. 

— De doisprezece ani, îi spuse el. 

— Se cade să sărut mâna, zise ea, care a lucrat 
doisprezece ani în fabrica aceasta! Şi, cu toată împotrivirea 
lui, ridicându-i mâna până la buze, i-o sărută. 

În ciuda vârstei şi simplităţii ei, femeia aceea părea că 
răspândeşte în juru-i un farmec tainic, de care ea însăşi nu- 
şi dădea seama, căci până şi gestul acela straniu părea 
nimerit şi la locul lui; aveai impresia că nimeni nu l-ar fi 
putut săvârşi cu atâta seriozitate şi naturaleţe şi cu un aer 
atât de înduioşător. 

Se scursese mai bine de o jumătate de oră de când tot 
ţesea cu gândul la bătrână, când, trebuind să se scoale şi să 
umble în jurul războiului ca să-l mai aranjeze, îşi aruncă 
întâmplător ochii pe fereastra ce se afla în colţul unde lucra 
şi o văzu pe bătrână stând în acelaşi loc şi privind în sus la 
clădirile fabricii, ca într-un extaz. Fără să-i pese de fum şi 
noroi, de umezeală şi oboseala celor două călătorii lungi, 


stătea locului contemplând edificiul, de parcă huruitul 
monoton ce se auzea de la nenumăratele etaje era pentru 
ea o muzică de care se simţea mândră. 

Nu mult după aceea dispăru, şi ziua dispăru în urma ei, 
luminile se aprinseră iar, expresul trecu în viteză prin faţa 
Palatului Fermecat, peste viaductul din vecinătate, aproape 
nebăgat în seamă din pricina puternicelor vibrații ale 
maşinăriilor şi abia auzit în mijlocul trosniturilor şi 
huruielilor. Cu mult înainte de asta gândurile lui Stephen se 
întoarseră către lugubra cameră de deasupra prăvălioarei 
şi către făptura infamă culcată în pat, inertă ca o piatră, şi 
care-i apăsa pe suflet mai greu decât o piatră. 

Maşinăria îşi încetineşte mişcarea, bate tot mai slab, 
parcă ar fi un puls ce se pierde; apoi se opreşte. Din nou 
clopotul; luminile orbitoare şi căldura dispar. Siluetele 
greoaie ale fabricilor se zăresc doar vag estompate în 
noaptea neagră şi umedă, cu coşurile lor înalte ridicându-se 
în văzduh ca nişte turnuri Babel ce s-au luat la întrecere. 

E drept că abia cu o seară înainte vorbise cu Rachael şi 
mersese puţin cu ea; de atunci însă se abătuse o nouă 
nenorocire asupra lui, pe care nimeni afară de ea nu i-o 
putea alina nicio clipă; pentru asta şi pentru că simţea 
nevoia să-i audă vocea, căci nicio voce afară de a ei nu era 
în stare să-i potolească mânia, socoti că-şi poate îngădui să 
treacă peste hotărârea ei şi s-o aştepte iar. O aşteptă, dar 
ea se ferise din nou din calea lui. Plecase. În nicio seară, cât 
e anul de lung, nu-i lipsise atât de mult chipul ei blând. 

— O! Mai bine să n-ai niciun cămin unde să-ţi odihneşti 
capul decât să ai un cămin la care să-ţi fie groază să te 
întorci pentru un astfel de motiv. Mâncă şi bău, căci era 
frânt de oboseală, dar fără să ştie şi fără să-i pese ce 
mănâncă. Hoinări în neştire prin ploaia rece, gândindu-se, 
gândindu-se mereu, meditând şi iar meditând. 

Între ei nu fusese niciodată vorba despre o nouă 
căsătorie; cu mulţi ani în urmă Rachael se arătase plină de 
milă faţă de el, şi de atunci numai ei îşi deschisese inima-i 


zăvorâtă, mărturisindu-i mereu necazurile. Ştia foarte bine 
că dacă ar fi fost liber şi ar fi putut-o cere în căsătorie, ea ar 
fi primit. Se gândea la căminul spre care s-ar fi putut 
îndrepta în clipa aceea, fericit şi mândru; la omul cu totul 
diferit care ar fi putut fi el în noaptea asta; la veselia care ar 
fi înlocuit tristeţea apăsătoare din pieptu-i; la onoarea, 
respectul de sine însuşi şi liniştea sufletească distruse, pe 
care şi le-ar fi recăpătat. Se gândea cum îşi risipise cei mai 
frumoşi ani ai vieţii, cum i se schimba în rău firea zi de zi; 
cât de groaznică viaţă ducea, ca legat de mâini şi de 
picioare, lângă o femeie moartă şi chinuit de un demon cu 
chipul ei. Se gândea la Rachael, atât de tânără, când 
urmările căsătoriei lui îi apropiaseră prima oară unul de 
altul, şi atât de matură acum, atât de aproape de vârsta 
îmbătrânirii. Se gândea câte fete şi femei văzuse ea 
căsătorindu-se, câte căminuri pline de copii ce crescuseră 
mari în jurul ei, cât de mulţumită îşi urmase calea 
singuratică şi liniştită - de dragul lui - şi cum uneori zărise 
pe chipul binecuvântat o umbră de melancolie, care-l 
aruncase în adâncul deznădejdii şi al remuşcărilor. Evocă 
portretul ei ca să-l pună alături de imaginea infamă din 
noaptea trecută şi se întrebă dacă-i cu putinţă ca existenţa 
pământească a unei făpturi atât de blânde, de bune, de 
devotate să fie jertfită unei creaturi atât de ticăloase! 

Împovărat de acele gânduri, atât de împovărat încât avea 
senzaţia bolnăvicioasă că devine tot mai mare, că lucrurile 
pe lângă care trece iau în ochii lui un aspect nou şi ciudat, 
iar cercul de lumină din jurul fiecărui felinar ceţos ia o 
culoare roşie, se întoarse acasă, căutându-şi tot acolo un 
adăpost. 


Capitolul XIII 
RACHAEL 


O lumânare pâlpâia slab în fereastra de care fusese 
adeseori rezemată scara cea neagră ca să poată aluneca în 
josul ei tot ce era mai de preţ pe lumea asta pentru o soţie 
chinuită şi o droaie de prunci flămânzi, şi Stephen adăugă 
la celelalte gânduri trista constatare că dintre toate 
nenorocirile vieţii noastre pământeşti niciuna nu ne este 
mai nedrept împărţită decât moartea. Diferenţa din naştere 
nu înseamnă nimic pe lângă asta. Să presupunem că 
pruncul unui rege şi pruncul unui ţesător se nasc amândoi 
în aceeaşi clipă în noaptea asta; se poate asemui 
inegalitatea dintre ei cu moartea ce răpeşte o fiinţă 
omenească de ajutor ori dragă altora şi lasă în viaţă o 
creatură pierdută? 

De afară trecu în casă cu obrazul posomorât, ţinându-şi 
răsuflarea şi păşind încet. Sui scările până la uşă, o 
deschise şi păşi în cameră. 

Înăuntru era linişte şi pace. Rachael se afla acolo, pe 
scaun, lângă pat. 

Îşi întoarse capul, şi chipul ei luminos străluci în noaptea 
neagră a minţii lui Stephen. 

Şedea lângă pat, veghind şi îngrijind pe soţia lui. De fapt, 
întrezărise pe cineva stând întins în pat şi ştia prea bine că 
nu putea fi decât ea; dar mâinile Rachaelei agăţaseră o 
perdea în aşa fel încât s-o ascundă ochilor lui. Zdrenţele 
mizerabile fuseseră scoase afară, şi în cameră se vedeau 
numai câteva haine de-ale Rachaelei. Toate erau în ordine, 
la locul lor, aşa cum obişnuia el întotdeauna să-şi aşeze 
lucrurile. Focul abia aţâţat ardea molcom, şi vatra fusese de 
curând măturată. Il se păru că toate acestea le vedea pe faţa 
Rachaelei, fără a mai avea nevoie să privească în jur. Dar în 
timp ce o privea, lacrimile duioase ce-i împăienjeniră ochii o 
ascunseră privirilor lui, însă nu înainte de a fi putut zări că 
ea se uita îngrijorată la dânsul şi ochii îi sunt de asemenea 
plini de lacrimi. 

Rachael se întoarse iar spre pat şi, după ce se încredinţă 
că totul era liniştit acolo, spuse cu voce scăzută, calmă şi 


voioasă: 

— Sunt bucuroasă că te-ai întors, în sfârşit, Stephen. Vii 
tare târziu. 

— Am umblat aşa, în neştire. 

— Mi-am închipuit. Dar e prea urât afară în asta noapte. 
Plouă foarte tare şi a prins a bate vântul. 

Vântul. Adevărat. Bate foarte tare. 

Auzi-l cum răbufneşte pe horn, vuind ca valurile înfuriate. 
Să stai afară pe asemenea vânt şi să nu-ţi dai seama ce tare 
suflă! 

— Am mai fost încă o dată aici, astăzi, Stephen. 
Proprietăreasa a venit să mă caute la ora mesei. Era cineva 
aici care avea nevoie de îngrijiri, mi-a spus ea. Şi, într- 
adevăr, avea dreptate. Sărmana, aiurează şi nu mai ştie ce-i 
cu ea, Stephen. Pe lângă asta e şi rănită şi plină de vânătăi. 

Stephen se îndreptă încet către un scaun şi, lăsându-se 
pe el, îşi aplecă fruntea înaintea Rachaelei. 

— Am venit s-o ajut şi eu pe cât pot, Stephen, în primul 
rând fiindcă am lucrat împreună în tinereţe, fiindcă i-ai 
făcut curte şi te-ai căsătorit cu ea pe vremea când eram 
prietene... 

Cu un geamăt înăbuşit, el îşi lăsă în palme fruntea 
brăzdată. 

— Şi apoi îţi cunosc inima şi sunt pe deplin încredinţată 
că eşti prea milos ca s-o laşi să moară, sau chiar numai să 
sufere, fără să-i vii în ajutor. Ştii cine a spus: „Acela dintre 
voi care-i fără de păcat să arunce primul cu piatra.” S-au 
găsit destui să facă asta. Tu nu eşti omul care să arunce 
ultima piatră asupra ei, Stephen, când o vezi cât de jos a 
coborât. 

— O, Rachael, Rachael! 

— Ai îndurat suferinţe cumplite, cerul să te răsplătească! 
spuse ea cu glas plin de compătimire. Sunt sărmana ta 
prietenă din toată inima şi cu tot sufletul! 

Rănile despre care vorbise păreau să fie în jurul gâtului 
acelei femei decăzute. Rachael se apucă să i le panseze, 


continuând s-o ferească pe bolnavă de privirile lui. Muie o 
bucată de pânză într-un lighean în care turnase puţin lichid 
dintr-o sticlă, apoi o aşeză cu o mână blândă pe rană. 
Măsuţa cu trei picioare era trasă chiar lângă pat, şi pe ea se 
aflau două sticle. Dintr-una din ele turnase. 

Stephen nu se afla atât de departe încât să nu poată citi, 
pe când urmărea cu ochii mâna Rachaelei, ce era scris cu 
litere mari pe sticlă. Se făcu palid ca un mort, şi o groază de 
nedescris păru că pune stăpânire pe el. 

— Am să rămân aici, Stephen, zise ea aşezându-se din 
nou liniştită pe scaun, până ce clopotul va suna ceasurile 
trei. La ora aceea trebuie să-i schimb pansamentul, şi apoi 
nu mai are nevoie de altceva până mâine dimineaţă. 

— Dar tu ai nevoie de odihnă ca să poţi munci mâine, 
draga mea. 

— Am dormit bine noaptea trecută. Pot veghea nopţi de-a 
rândul când este nevoie. Mai multă trebuinţă ai tu de 
odihnă, după cât te văd de palid şi de obosit. Cearcă să 
dormi pe scaun cât stau eu de veghe. Nu mai încape nicio 
îndoială că n-ai dormit deloc noaptea trecută. Munca zilei 
de mâine este cu mult mai grea pentru tine decât pentru 
mine. 

Ascultând vântul care vuia şi urla afară, lui Stephen i se 
păru că în el e cuprinsă mânia lui de adineauri şi că încerca 
să pătrundă înăuntru, până la el. Rachael o alungase şi n-o 
lăsa să se mai apropie de el; i se încredința ei ca să-l apere 
împotriva lui însuşi. 

— Ştii, Stephen, că nici nu mă recunoaşte. Bolboroseşte 
buimacă vorbe fără şir şi se uită în jur fără să vadă. Am 
cercat să-i vorbesc în repetate rânduri, dar nu mă aude! 
Poate-i mai bine aşa. Când are să fie din nou cu mintea 
întreagă, habar n-are să aibă că eu am făcut pentru ea tot 
ce-am putut. 

— Câtă vreme se presupune că va mai rămâne în starea 
asta, Rachael? 


— Doctorul spune că s-ar putea să-şi vină în simţiri chiar 
mâine. 

Ochii lui se opriră din nou asupra sticlei, şi un fior îl 
străbătu, făcându-l să tremure din toate mădularele. 
Rachael crezu că răcise din pricina ploii. Nu, răspunse el, 
nu era asta. Avusese o spaimă. 

— O spaimă? 

— Da, da! Când mă întorceam. Pe când veneam încoace. 
Pe când mă gândeam. Pe când... 

Din nou îl străbătu un fior; se ridică în picioare şi, 
sprijinindu-se de poliţa căminului, îşi netezi părul umed şi 
rece cu o mână ce tremura ca de paralizie. 

— Stephen! 

Rachael veni către dânsul, dar Stephen întinse mâna, 
oprind-o. 

— Nu, nu te apropia. le rog, nu te apropia. Vreau să te 
văd şezând acolo lângă pat. Să te văd cât eşti de bună şi de 
iertătoare. Să te văd aşa cum te-am văzut când am intrat 
aici. Niciodată ochii mei n-or să te poată vedea într-o lumină 
mai frumoasă. Niciodată, niciodată, niciodată! 

Din nou îl scutură un fior violent, apoi se prăbuşi pe 
scaunul lui. După un răstimp, izbutind să-şi recapete 
stăpînirea de sine, îşi rezemă cotul de un genunchi şi, 
sprijinindu-şi capul în mână, putu să se uite spre Rachael. 
Privind-o prin lumina slabă a lumânării şi prin lacrimile ce-i 
înceţoşau ochii, i se părea că zăreşte o aureolă luminoasă în 
jurul capului ei. Parcă o vedea chiar aievea. Da, o vedea cu 
adevărat, pe când vijelia de afară zguduia fereastra, 
zgâlţâia uşa de jos şi se învârtea în jurul casei urlând şi 
gemând. 

— Când se va mai însănătoşi, Stephen, să sperăm că are 
să te lase în pace şi n-are să-ţi mai pricinuiască necazuri. În 
orice caz, să nădăjduim că va fi aşa. Şi de acum am să tac, 
căci vreau să dormi. 

Stephen închise ochii mai mult pentru a-i face ei plăcere 
decât pentru a-şi odihni capul trudit; dar cum sta aşa 


ascultând zgomotul cel mare al vântoasei, începu treptat să 
nu-l mai audă, părându-i-se că se schimbă în zgomotul 
războiului său, sau chiar în vocile auzite în timpul zilei 
(împreună cu a lui), ce şopteau cuvinte într-adevăr rostite. 
La sfârşit, însă, chiar această vagă conştiinţă a realităţii 
dispăru cu totul şi visă un vis lung şi frământat. 

Se făcea că el şi cineva căruia îi dăruise de multă vreme 
inima lui - dar acel cineva nu era Rachael, şi asta îl mira 
chiar în mijlocul fericirii închipuite - se cununau în biserică. 
În timpul ceremoniei, pe când recunoştea printre cei de 
faţă pe unii pe care-i ştia în viaţă şi pe mulţi alţii pe care-i 
ştia morţi, se făcu întuneric beznă, apoi străluci o lumină 
orbitoare. Lumina aceea ţâşnea dintr-un rând al Tablelor 
legii ce se aflau deasupra altarului, şi acele litere luminau 
întreaga clădire. Ele şi răsunau în biserică, de parcă literele 
de foc ar fi avut glas. În clipa aceea toate se schimbară în 
jurul lui şi nu mai rămase nimic din cele ce fuseseră înainte; 
nu rămăseseră decât el şi preotul. Se aflau acum la lumina 
zilei, în faţa unei mulţimi atât de mari, încât i se părea că 
dacă s-ar aduna la un loc toţi oamenii de pe pământ, tot n- 
ar părea aşa de numeroşi. Toţi îl urau, şi nu se afla nicio 
privire miloasă ori prietenoasă printre milioanele de ochi 
care-l aţinteau. Stătea pe o platformă ridicată, ce se afla 
sub războiul lui, şi, când privi în sus, la forma pe care o lua 
războiul, şi auzi limpede cum se citea slujba înmormântării, 
ştiu că se afla acolo ca să-şi primească moartea. După o 
clipă, platforma pe care stătea îi fugi de sub picioare, şi el 
trecu în neființă. 

Prin ce împrejurare misterioasă se întorsese înapoi în 
viaţa obişnuită şi în locuri cunoscute îi era cu neputinţă să- 
şi dea seama; dar se întorsese în acele locuri printr-un 
mijloc oarecare, având hotărâtă pedeapsa ca niciodată în 
lumea asta sau în cea viitoare, de-a pururi, până la sfârşitul 
veacurilor, să nu mai poată privi chipul, nici auzi vocea 
Rachaelei. Rătăcind de ici-colo, neîncetat, fără speranţă, 
căutând ceva fără să ştie ce (ştia numai că era sortit să 


caute), îl stăpânea o groază oribilă, nemaipomenită, o 
spaimă de moarte, de o anumită formă, pe care o luau toate 
lucrurile. Tot ce privea se transforma, mai devreme ori mai 
târziu, în acea formă. Scopul ticăloasei lui existenţe era să 
împiedice ca acea formă să fie recunoscută de diferiţii 
oameni pe care îi întâlnea. Caznă zadarnică! Dacă-i scotea 
din camerele unde se afla ea, sau închidea sertarele şi 
cămările unde era vârâtă; dacă îndepărta curioşii din 
locurile unde ştia că stă ascunsă şi-i ducea afară în stradă, 
până şi coşurile fabricilor luau deodată acea formă, şi în 
jurul lor se vedeau cuvintele scrise. 

Vântul vuia din nou, ploaia răpăia pe acoperişuri, şi 
întinderile vaste prin care rătăcise se restrânseră la cei 
patru pereţi ai camerei sale. În afară de focul care se 
stinsese, nimic nu se schimbase de când închisese ochii. 
Rachael părea că aţipise pe scaunul de lângă pat. Şedea 
înfăşurată în şal, într-o desăvârşită neclintire. Masa era în 
acelaşi loc, aproape de pat, şi pe pat, sub înfăţişarea şi cu 
proporţiile ei adevărate, se afla forma aceea care-l urmărise 
mereu. 

I se păru că vede perdeaua mişcându-se. Privi din nou şi 
se încredinţă că se mişcă. Văzu cum o mână se întinde şi 
bâjbâie în jur. Apoi perdeaua se mişcă mai vizibil; femeia 
din pat, dând-o la o parte, se ridică în capul oaselor. 

Ochii ei deznădăjduiţi, rătăciţi şi sălbatici, mari şi grei, 
privesc în jur fără să se oprească asupra colţului unde 
dormea Stephen pe scaun. Apoi, privirea revine câtre colţul 
acela, cercetându-l, în timp ce-şi umbreşte ochii cu palma. 
Din nou ochii cercetează camera de jur împrejur, părând că 
nici n-o bagă în seamă pe Rachael, şi se întorc spre colţul 
acela. Pe când îşi umbreşte iar ochii cu mâna, nu atât ca să-l 
vadă, cât ca să-l caute cu un instinct bestial ce-o avertiza că 
el era acolo, Stephen se gândeşte că în trăsăturile acelea 
veştejite de viciu şi în spiritul aidoma chipului nu mai exista 
nici urmă din femeia pe care o luase în căsătorie cu 
optsprezece ani în urmă. Dacă n-ar fi văzut-o devenind 


încetul cu încetul ceea ce ajunsese acum, n-ar fi putut crede 
cu niciun chip că era aceeaşi femeie. 

Tot timpul acesta stătu neclintit şi neputincios, simţindu- 
se ca sub puterea unei vrăji, nefiind în stare decât să o 
privească. 

Ea rămase o vreme ridicată în capul oaselor, cu mâinile la 
urechi, sprijinindu-şi capul în palme, moţăind buimacă şi 
adresându-şi în neştire vorbe fără şir. Apoi din nou prinse a 
cerceta camera de jur împrejur. Şi deodată, pentru prima 
oară, ochii i se opriră asupra măsuţei pe care se aflau 
sticlele. 

Imediat îşi întoarse ochii către colţul lui, cu aceeaşi 
expresie sfidătoare din noaptea trecută, şi, mişcându-se 
încet, cu mare precauţie, întinse o mână avidă. Apucă o 
ceaşcă, luând-o în pat, şi stătu un timp chibzuind pe care 
din cele două sticle s-o aleagă. În sfârşit, înşfăcă cu un gest 
nebunesc sticla ce conţinea o moarte iute şi sigură şi, sub 
ochii lui, trase dopul cu dinţii. 

Era vis ori realitate? Vocea îi pierise lui Stephen şi-i era 
cu neputinţă să se clintească. Dacă toate se întâmplă 
aievea, şi ei nu i-a sunat încă ceasul din urmă, trezeşte-te, 
Rachael, trezeşte-te! 

Şi bolnava se gândeşte la asta. Se uită la Rachael şi, încet 
de tot, cu mare precauţie, îşi toarnă din sticlă. Duce 
băutura la buze. Încă o clipă, şi nimic n-o va mai putea 
salva, nici chiar dacă lumea întreagă i-ar alerga într-ajutor 
şi ar încerca din toate puterile s-o scape. Dar în momentul 
acela Rachael se repede cu un strigăt înăbuşit. Nenorocita 
se luptă, o loveşte, o trage de păr, dar Rachael i-a luat 
ceaşca. 

Stephen izbuteşte să rupă vraja şi să se scoale de pe 
scaun. 

— Ce noapte îngrozitoare; sunt oare treaz, ori visez, 
Rachael? 

— Acu totu-i bine, Stephen. Am adormit şi eu. S-a făcut 
aproape ora trei. Sst! Aud clopotul. 


Vântul aducea până la fereastră dangătul clopotului de la 
orologiul bisericii. Îl ascultară bătând orele trei. Stephen se 
uită la ea, o văzu cât era de palidă, îi observă dezordinea 
părului, urmele roşii ale unghiilor pe frunte şi se convinse 
că simţurile lui fuseseră treze, că auzise şi văzuse cele 
petrecute. De altfel, Rachael încă mai ţinea ceaşca în mână. 

— Mi-am închipuit că trebuie să fie aproape ora trei, zise 
ea, turnând liniştită conţinutul ceştii în lighean şi muind 
bucata de pânză, ca şi prima oară. Sunt mulţumită că am 
rămas. Acum s-a isprăvit, după ce pun şi asta. Aşa! S-a 
liniştit din nou. Am să arunc ce a mai rămas în lighean, căci 
e o doctorie prea periculoasă ca să laşi în casă chiar câteva 
picături din ea. 

În timp ce vorbea, vărsă ligheanul în cenuşa focului şi 
sparse sticla de vatră. 

Acum nu-i mai rămânea decât să se învelească bine cu 
şalul înainte de a ieşi în vântul şi-n ploaia de afară. 

— Îmi dai voie să te întovărăşesc la ora asta, Rachael? 

— Nu, Stephen. Într-o clipă sunt acasă. 

— Nu ţi-e teamă, zise el cu vocea înceată, în vreme ce se 
îndreptau spre uşă, să mă laşi singur cu ea? 

Pe când ea îl privea rostind: „Stephen!”, el se lăsă în 
genunchi înainte-i, pe treptele acelea mizerabile, ducând la 
buze un capăt al şalului ei. 

— Eşti un înger. Fii binecuvântată! Fii binecuvântată! 

— Nu-s decât sărmana ta prietenă, cum ţi-am mai spus, 
Stephen. Îngerii nu seamănă cu mine. Între ei şi o biată 
lucrătoare plină de defecte este o adâncă prăpastie. 
Surioara mea este acum printre ei, dar e schimbată. 

Ridică o clipă ochii rostind acele cuvinte, apoi şi-i cobori 
din nou, plină de blândeţe şi de bunătate, pe chipul 
ţesătorului. 

— Tu m-ai schimbat, făcându-mă din rău bun. Tu m-ai 
făcut să doresc umilit să-ţi semăn tot mai mult, de teamă să 
nu te pierd când vom trece în altă viaţă şi toată mizeria asta 


se va sfârşi. Eşti un înger, nu se poate altfel, căci tu mi-ai 
salvat sufletul. 

Privi la el cum stătea în genunchi la picioarele ei, ţinând 
încă şalul în mână, şi vorbele de dojană i se opriră pe buze 
când îi văzu chipul frământat. 

— M-am întors acasă disperat. M-am întors acasă fără 
nicio speranţă, clocotind de furie că o dată am încercat şi eu 
să mă plâng, şi numaidecât am fost socotit un răzvrătit. i- 
am spus că am avut o spaimă. Era din pricina sticlei cu 
otravă de pe masă. De când sunt n-am făcut rău nimănui; 
dar dând aşa deodată cu ochii de ea, m-am gândit: „Cine 
ştie dacă n-aş fi în stare să-mi fac felul chiar mie, sau ei, ori 
amândurora?” 

Palidă de groază, Rachael îşi puse amândouă mâinile pe 
gura lui, pentru a-l opri să mai spună ceva. Eli le prinse în 
mâna lui liberă, reţinându-i-le, şi, fără a slobozi capătul 
şalului, spuse precipitat: 

— Te-am privit însă, Rachael, stând lângă pat. Te-am 
privit noaptea asta întreagă. Chiar şi în somnul meu chinuit 
te-am simţit că erai acolo şi am să te văd întotdeauna acolo. 
Niciodată n-am s-o pot vedea şi n-am să mă pot gândi la ea 
fără ca tu să fii alături. Niciodată n-am să pot vedea şi n-am 
să mă pot gândi la ceva care mă supără fără ca tu, care eşti 
cu atât mai bună decât mine, să nu-mi apari alături. Voi 
încerca să aştept, să las să treacă vremea şi să am 
încredere că va veni timpul când în sfârşit vom pleca 
amândoi departe, dincolo de abisul fără fund, în ţinutul 
unde se află surioara ta. 

Sărută din nou capătul şalului şi o lăsă să plece. Ea îi ură 
noapte bună cu o voce tulburată şi ieşi în stradă. 

Vântul sufla dinspre partea din care trebuia să se ivească 
ziua, şi avea încă destulă putere. Risipise norii din calea lui, 
iar ploaia îşi isprăvise rezervele ori se călătorise în altă 
parte; stelele străluceau pe cer. Stephen rămase cu capul 
gol în stradă, urmărind-o cu privirea cum dispare grăbită. 
Ca strălucirea stelelor faţă de candela din geam, aşa 


strălucea şi Rachael faţă de întâmplările mărunte ale vieţii 
în închipuirea acelui om simplu. 


Capitolul XIV 
MARELE FABRICANT 


Timpul îşi urma cursul în Coketown în ritmul maşinăriilor 
oraşului: atâta material brut prelucrat, atâta combustibil 
consumat, atâta forţă întrebuințată, atâţia bani câştigaţi. 
Dar mai puţin neînduplecat decât fierul, oţelul şi arama, 
aducându-şi sezoanele lui variate chiar în pustiul acela de 
fum şi cărămidă, el era singurul care îndrăznise vreodată să 
se ridice împotriva odioasei monotonii a vieţii de pe acele 
meleaguri. 

— la uite cum a crescut Louisa! Acuşi e femeie! zise 
domnul Gradgrind. 

Timpul, cu maşina lui de nenumărați cai-putere, îşi 
urmează calea fără să-i pese de ce spune cutare ori cutare 
ins, şi iată că l-a făcut pe tânărul Thomas să crească cu o 
palmă mai mult decât ultima dată când l-a băgat în seamă 
tatăl său. 

— la uite cum a crescut Thomas! Acuşi e bărbat! zise 
domnul Gradgrind. 

Timpul continuă să-l fasoneze pe Thomas în vastele-i 
ateliere, în vreme ce tatăl lui se gândeşte la asta, şi iată-l pe 
Thomas cu redingotă şi guler tare. 

— Într-adevăr, zise domnul Gradgrind, a sosit timpul ca 
Thomas să se ducă la Bounderby. 

Timpul, înverşunându-se asupra lui Thomas, îl duce la 
banca lui Bounderby, îl instalează în casa lui Bounderby, îl 
sileşte să-şi cumpere cel dintâi brici şi-l îndeamnă să se 
antreneze cu hărnicie la calculele privitoare la numărul 
„unu”, adică la persoana lui. 


Acelaşi mare fabricant, ce are veşnic în lucru o imensă 
varietate de materiale în toate stadiile de transformare, o 
fasonează şi pe Sissy în atelierele lui, scoțând din ea un 
articol foarte drăgălaş, într-adevăr! 

— Mă tem, Jupe, zise domnul Gradgrind, că n-are niciun 
rost să urmezi mai departe şcoala. 

— Şi eu mă tem, domnule, că nu mai are niciun rost, 
răspunse Sissy, făcând o reverență. 

— Nu-ţi pot ascunde, Jupe, zise domnul Gradgrind 
încruntând din sprâncene, că rezultatul acestei încercări m- 
a dezamăgit; m-a dezamăgit foarte mult. Nu ţi-ai putut 
însuşi de la domnul şi doamna M'Choakumchild, nici pe 
departe măcar, suma de cunoştinţe la care mă aşteptam. 
Eşti extrem de redusă în privinţa faptelor. Nu te-ai putut 
deprinde aproape deloc cu cifrele. Eşti foarte înapoiată, sub 
nivelul mediocru. 

— Îmi pare rău, domnule, răspunse ea. Ştiu că-i adevărat. 
Dar mi-am dat toată silinţa, domnule. 

— Da, zise domnul Gradgrind; da, cred că ţi-ai dat toată 
silinţa. Te-am observat şi, în privinţa asta, n-am a-ţi face 
niciun reproş. 

— Mulţumesc, domnule. M-am gândit uneori... (iat-o pe 
Sissy foarte timidă) că poate am încercat să învăţ prea 
multe lucruri... poate, dacă aş fi cerut să mi se îngăduie să 
învăţ ceva mai puţin, aş fi putut... 

— Nu, Jupe, nu, spuse domnul Gradgrind clătinând din 
cap în chipul cel mai profund şi mai eminamente practic. 
Nu! Cursurile pe care le-ai urmat le-ai urmat după un 
sistem; dacă spun „sistem”, înseamnă că nu mai am nimic 
de adăugat. Nu-mi rămâne decât să presupun că în frageda 
ta copilărie ai trăit în împrejurări prea nefavorabile 
dezvoltării puterii de judecată şi că am început prea târziu. 
Şi, totuşi, cum am mai spus, sunt dezamăgit. 

— Aş fi vrut, domnule, să vă pot arăta mai bine 
recunoştinţa mea pentru bunătatea dumneavoastră faţă de 


o biată fată părăsită, care n-avea niciun drept, să pretindă 
ocrotire şi bunăvoință de la dumneavoastră. 

— Nu plânge, zise domnul Gradgrind. Nu plânge. Nu-ţi 
fac reproşuri. Eşti o fată bună, iubitoare şi serioasă, şi... şi 
va trebui să ne mulţumim cu asta. 

— Vă mulţumesc, domnule, din suflet, răspunse Sissy cu o 
reverență plină de recunoştinţă. 

— Îi eşti de ajutor doamnei Gradgrind şi, în general, eşti 
de folos tuturor celorlalţi din familie. Aşa am înţeles din cele 
ce-mi spune domnişoara Louisa, lucru pe care l-am observat 
într-adevăr şi eu. Sper, deci, zise domnul Gradgrind, că te 
vei putea aranja să fii fericită în condiţiile acestea. 

— N-aş mai dori nimic altceva, domnule, dacă... 

— Te înţeleg, spuse domnul Gradgrind. Tot te mai 
gândeşti la tatăl tău. Am aflat de la domnişoara Louisa că 
mai păstrezi încă sticla aceea. Ei, dacă ai fi izbutit să 
studiezi mai bine metoda de a ajunge la rezultate precise, ai 
fi fost mai înţeleaptă în privinţa asta. Nu-i nevoie să spun 
mai mult. 

Adevărul era că o iubea pe Sissy prea mult ca s-o poată 
dispreţui, căci altfel, având atât de puţină stimă pentru 
talentul ei la calcule, ar fi putut într-adevăr ajunge la 
asemenea rezultate. Nu ştiu cum se făcuse, dar îi intrase în 
cap că fata aceea avea ceva care foarte greu putea fi 
exprimat printr-o formulă precisă. Capacitatea ei de a defini 
ar fi putut fi evaluată la o cifră foarte mică, cunoştinţele ei 
matematice, la zero; totuşi, nu era sigur că s-ar fi priceput, 
de pildă, cum s-o împartă ca s-o poată aşeza pe coloanele 
unui raport oficial, dacă i s-ar fi cerut asemenea lucru. 

Metoda folosită de timp la fabricarea materialului uman 
este în anumite faze foarte rapidă. Tânărul Thomas şi Sissy 
aflându-se amândoi într-o astfel de fază a prelucrării lor, 
schimbările de care am pomenit s-au petrecut într-un an ori 
doi, în vreme ce domnul Gradgrind părea că rămâne 
locului, fără a suferi vreo alterare. 


În afară de una, totuşi, care n-avea nicio legătură cu 
evoluţia lui neînduplecată în marea fabrică. Timpul îl 
împinsese într-o maşinărie destul de zgomotoasă şi cam 
murdară, undeva într-un colţ, alegându-l în Parlament 
deputatul oraşului Coketown: unul dintre respectabilii 
membri care drămuiesc şi socotesc fiecare ban, unul dintre 
reprezentanţii tablei  înmulţirii, unul dintre acei 
preaonorabili domni surzi, preaonorabili domni muţi, 
preaonorabili domni orbi, preaonorabili domni şchiopi, 
preaonorabili domni morţi la tot ce nu ţinea de cifre şi 
socoteli. Altfel, cum am putea să trăim într-o ţară creştină, 
în anul 1800 şi ceva după Mântuitor? 

În timpul acesta, Louisa înainta şi ea pe drumul ei, atât 
de liniştită şi de rezervată şi atât de înclinată să contemple 
cum cădeau şi se stingeau pe vatră, în amurg, scânteile 
strălucitoare, încât tatăl ei aproape nu o mai băgase în 
seamă din epoca aceea când observase că devenise 
aproape femeie (parcă fusese abia ieri), când deodată 
descoperi că devenise într-adevăr femeie. 

—  Închipuieşte-ţi! A devenit într-adevăr femeie! spuse 
domnul Gradgrind, dus pe gânduri. 

Curând după descoperirea aceasta deveni şi mai gânditor 
ca de obicei pentru câteva zile, părând foarte preocupat de 
o anumită problemă. Într-o seară, când se pregătea să iasă, 
şi Louisa veni să-i spună bună seara înaintea plecării lui - 
deoarece urma să se întoarcă acasă târziu şi ea n-avea să-l 
mai vadă până a doua zi dimineaţă - o cuprinse în braţe şi, 
privind-o cu multă blândeţe, îi spuse: 

— Draga mea Louisa, iată-te femeie! 

Ea îi răspunse cu acea privire ascuţită şi scrutătoare pe 
care o avusese, pe vremuri, când fusese găsită la circ, apoi 
îşi aplecă ochii în jos. 

— Da, tată. 

— Draga mea, spuse iar domnul Gradgrind, trebuie să 
vorbesc cu tine serios între patru ochi. Vino mâine după 
dejun în odaia mea, auzi? 


— Da, tată. 

— Ai mâinile cam reci, Louisa. Nu te simţi bine? 

— Mă simt foarte bine, tată. 

— Şi veselă? 

Ea îl privi din nou, şi zâmbi în felul ei ciudat. 

— Sunt veselă, tată, cum sunt de obicei şi cum am fost 
întotdeauna. 

— Mă bucur, zise domnul Gradgrind. 

După asta o sărută şi plecă. Louisa se întoarse în camera 
liniştită ce semăna a salon de coafură şi, sprijinindu-şi cotul 
în mână, prinse a se uita la scânteile efemere ce se 
prefăceau atât de repede în cenuşă. 

— Eşti aici, Loo? întrebă fratele ei din uşă. 

Tânărul Thomas arăta acum ca un om de lume, deşi nu 
tocmai dintre cei mai izbutiţi. 

— Dragă Tom, răspunse ea, ridicându-se şi îmbrăţişându- 
|, ce mult e de când n-ai mai venit să mă vezi! 

— Ştii, am fost mereu invitat serile, Loo; iar ziua bătrânul 
Bounderby mă cam ţine din scurt. Noroc că-mi slujeşti tu 
drept armă când prea întrece măsura; şi în felul acesta 
izbutim să rămânem în termeni buni. Ascultă! Nu ţi-a spus 
tata nimic deosebit astăzi ori ieri, Loo? 

— Nu, Tom. Dar m-a înştiinţat în astă seară că doreşte să- 
mi vorbească mâine dimineaţă. 

— Aha! E ceea ce cred eu, zise Tom. Ştii unde s-a dus în 
seara asta? spuse Tom luând o înfăţişare gravă. 

— Nu. 

— Atunci am să-ţi spun eu. S-a dus la bătrânul 
Bounderby. Au împreună o consfătuire în regulă, la bancă. 
Şi de ce crezi că s-au dus la bancă? Am să-ţi lămuresc şi 
asta. Ca să fie cât mai departe cu putinţă, se pare, de 
urechile doamnei Sparsit. 

Cu mâna pe umărul fratelui, Louisa continua să privească 
focul. Fratele ei o privi cu mai mult interes ca de obicei şi, 
luând-o de talie, o trase către el cu un gest linguşitor. 

— Mă iubeşti mult, Loo, nu-i aşa? 


— Da, Iom, te iubesc mult, deşi vii aşa de rar să mă vezi. 

— Ei bine, surioară scumpă, zise Iom, vorbele tale 
corespund aproape întru totul gândului meu. Ar trebui să 
ne vedem cu mult mai des, nu-i aşa? Să fim mereu 
împreună, aproape nedespărţiţi, nu-i aşa? Mi-ai face un 
mare bine, Loo, dacă te-ai putea hotări ştiu eu la ce. Pentru 
mine ar fi un lucru splendid! Ar fi ceva extraordinar! 

O cercetă cu priviri iscoditoare, dar rămase încurcat în 
faţa aerului ei gânditor. Nu putea descoperi nimic pe chipul 
ei. O strânse în braţe şi-o sărută pe obraz. Ea îi întoarse 
sărutul, dar urmă a privi mai departe în foc. 

— Ştii, Loo, am crezut că-i bine să vin să te avertizez de 
cele ce se pun la cale, deşi presupun că tu ai fi putut ghici şi 
singură, chiar fără să ştii nimic. Nu pot rămâne mai mult în 
astă seară, căci mi-am dat întâlnire cu câţiva prieteni. Aşa-i 
că n-ai să uiţi cât de mult mă iubeşti? 

— Nu, dragă Tom, n-am să uit. 

— Straşnică fată! zise Tom. La revedere, Loo! 

Urându-i drăgăstos noapte bună, Louisa îl întovărăşi 
până afară la poartă, de unde se puteau zări focurile din 
Coketown înroşind slab depărtările. Rămase acolo locului, 
cu ochii aţintiţi la ele, ascultând paşii lui ce se îndepărtau. 
Se duceau grăbiţi, de parcă ar fi fost bucuroşi că au scăpat 
din Stone Lodge. Totul era acum liniştit, Iom plecase de 
mult, dar ea stătea tot acolo locului, neclintită. Părea că 
încearcă să descopere, întâi în flăcările focului din casă, şi 
apoi în ceața roşiatică de afară, ce fel de material va ţese 
Moş Timp, cel mai mare şi mai bun meşter ţesător, din firele 
pe care le torsese deja ca s-o facă femeie. Dar fabrica lui 
este un loc tainic, maşinile lui lucrează fără zgomot, şi 
lucrătorii lui sunt muţi. 


Capitolul XV 
TATĂL ŞI FIICA 


Deşi domnul Gradgrind nu semăna cu Barbă-albastră, 
camera lui s-ar fi putut numi camera albastră, atât de plină 
era de cărţi albastre!2%*. Tot ce pot dovedi rapoartele (în 
general îţi dovedesc orice vrei) era dovedit de către acea 
oaste mereu întărită prin sosirea de noi recruți. În 
încăperea aceea fermecată, cele mai complicate chestiuni 
sociale erau adunate, totalizate precis şi perfect stabilite pe 
vecie. Şi măcar de-ar fi putut şti ceva despre asta cei 
interesaţi! Asemenea unui astronom ce şi-ar construi un 
observator fără ferestre şi s-ar instala înăuntru ca să 
alcătuiască întregul univers stelar numai cu ajutorul 
condeiului, al cernelei şi al hârtiei, la fel şi domnul 
Gradgrind în observatorul lui (există multe de felul acesta), 
fără a avea nevoie să arunce măcar o singură privire asupra 
puzderiei de fiinţe ce mişunau în juru-i, putea să le 
hotărască destinele pe o plăcuţă şi să le şteargă toate 
lacrimile cu o bucăţică murdară de burete. 

Spre acest observator, încăpere severă, ce avea un 
orologiu teribil de statistic, măsurând fiecare secundă cu o 
bătaie ce lovea parcă în capacul unui sicriu, îşi îndrepta 
paşii Louisa în dimineaţa întâlnirii stabilite. Una din ferestre 
avea vedere spre Coketown, şi de lângă masa tatălui ei, 
unde se aşezase, putea zări coşurile înalte şi dârele lungi de 
fum stăruind nelămurite şi amenințătoare în depărtările 
mohorâte. 

— Draga mea Louisa, zise tatăl ei, cele ce ţi-am spus 
noaptea trecută te-au pregătit, cred, să dai toată atenţia 
cuvenită discuţiei pe care o vom avea acum împreună. Eşti 
o fată atât de instruită şi faci atâta cinste, sunt fericit s-o 
spun, educaţiei pe care ai primit-o, încât am perfectă 
încredere în bunul tău simţ. Nu eşti nici pasionată, nici 
romantică, şi eşti obişnuită să priveşti toate cu calmul rece 
al raţiunii şi calculului. Sunt sigur că aşa vei privi şi vei 
înţelege cele ce-ţi voi comunica. 


Aşteptă ca şi cum ar fi dorit ca fata să spună ceva. Dar ea 
nu rosti nicio vorbă. 

— Louisa, draga mea, află că prin intermediul meu ţi se 
adresează o cerere în căsătorie. 

Din nou aşteptă, şi din nou ea nu răspunse nicio vorbă. 
Foarte surprins de asta, repetă cu blândeţe: 

— O cerere în căsătorie, draga mea. 

— Am auzit, tată. le asigur că sunt foarte atentă, 
răspunse ea atunci, fără a trăda nicio urmă de emoție. 

— Ei! zise domnul Gradgrind zâmbitor dintr-odată, după 
ce rămăsese o clipă dezorientat. Dar eşti mai puţin emotivă 
chiar decât mă aşteptam eu, Louisa. Ori poate că nu erai cu 
totul nepregătită să auzi comunicarea pe care am fost 
însărcinat să ţi-o transmit? 

— N-aş putea să-ţi spun, tată, până nu o aud întâi. 
Pregătită ori nepregătită, doresc să aud totul din gura 
dumitale. Doresc să mi-o expui dumneata, tată. 

Ciudat lucru, în clipa aceea domnul Gradgrind era mai 
puţin stăpân pe sine decât fata lui. Luă în mână un cuţit de 
tăiat hârtie, îl răsuci, îl aşeză la loc, apoi îl luă din nou, ba 
chiar simţi nevoia să privească de-a lungul lamei înainte de 
a se hotări cum să urmeze. 

— Ce spui tu este foarte rezonabil, dragă Louisa. Am 
misiunea să-ţi fac cunoscut că... pe scurt, domnul 
Bounderby mi-a comunicat că de mult urmăreşte cu mare 
plăcere şi interes progresele tale şi de mult trage nădejde 
că va sosi odată clipa când îţi va putea oferi mâna lui. Clipa 
aceea, pe care a aşteptat-o atâta vreme, şi desigur cu atât 
de mare statornicie, a sosit. Domnul Bounderby mi s-a 
adresat mie pentru cererea în căsătorie, rugându-mă să ţi-o 
comunic, împreună cu speranţa lui că o vei primi în mod 
favorabil. 

Tac amândoi. Orologiul teribil de statistic sună dogit. 
Fumul depărtărilor pare negru şi mohorât. 

— Tată, spuse Louisa, crezi că-l iubesc pe domnul 
Bounderby? 


Întrebarea aceasta neaşteptată îl zăpăci cu totul pe 
domnul Gradgrind. 

— Vezi, copila mea, răspunse el, eu... spun drept... n-aş 
putea să-ţi răspund la asta. 

— Tată, urmă Louisa exact pe tonul de mai-nainte, îmi 
ceri să-l iubesc pe domnul Bounderby? 

— Nu, dragă Louisa, nu. Nu-ţi cer nimic. 

— Tată, repetă ea din nou, îmi cere domnul Bounderby 
să-l iubesc? 

— Ştii, draga mea, spuse domnul Gradgrind, e foarte 
greu să-ţi răspund la întrebarea ta. 

— Greu de răspuns cu un da ori un nu, tată? 

— Desigur, draga mea. Din cauză (aici fiind ceva de 
demonstrat, îşi recăpătă iarăşi siguranţa), din cauză că 
răspunsul depinde în primul rând, Louisa, de sensul pe care 
îl dăm expresiei folosite. Or, cum crezi că domnul 
Bounderby te-ar nedreptăţi pe tine şi s-ar nedreptăţi pe el 
însuşi, pretinzând ceva fantezist, fantastic ori (folosesc 
termeni sinonimi) sentimental? Ar însemna că degeaba te-a 
văzut domnul Bounderby crescând sub ochii lui dacă ar uita 
într-atâta de respectul pe care îl datorează bunului tău 
simţ, ori bunului său simţ, încât să considere lucrurile dintr- 
un astfel de punct de vedere. Prin urmare, s-ar putea ca 
expresia de care te-ai servit - asta-i doar o simplă sugestie, 
draga mea - să fie cam nepotrivită. 

— Şi ce mă sfătuieşti să întrebuinţez în locul ei, tată? 

— Vezi, draga mea Louisa, spuse domnul Gradgrind, care 
între timp îşi revenise complet la normal, te-aş sfătui 
(deoarece mă întrebi) să priveşti problema aceasta cum ai 
fost deprinsă să priveşti orice altă problemă, pur şi simplu 
ca pe un fapt pozitiv. Numai inculţii şi smintiţii pot complica 
asemenea probleme cu fantezii absurde şi alte prostii care 
nu corespund realităţii; la drept vorbind, nu corespund 
deloc realităţii! Dar nu-ţi fac un compliment spunându-ţi că 
tu ştii foarte bine toate acestea. Să vedem, acum, ce fapte 
trebuie să luăm în consideraţie în acest caz? Tu ai, să 


spunem, cu o cifră rotundă, douăzeci de ani; domnul 
Bounderby are, să spunem cu o cifră rotundă, cincizeci. 
Există o oarecare disproporţie între vârstele voastre 
respective, dar în privinţa averii şi a poziţiei sociale nu 
există niciuna. Dimpotrivă, este o mare potrivire. Atunci, se 
pune problema: această unică disproporţie este suficientă 
pentru a împiedica o astfel de căsătorie? Referitor la 
această problemă este destul de important să consultăm 
statisticile căsătoriilor, ce le avem deja stabilite pentru 
Anglia şi Wales. Găsesc, cercetând cifrele, că un mare 
număr dintre căsătorii s-au contractat între persoane de 
vârste foarte diferite şi că în mai mult de trei sferturi din 
cazuri cel mai vârstnic dintre părţile contractante era 
mirele. E remarcabilă constatarea (ce vădeşte marea 
răspândire a acestei legi) că la indigenii coloniilor engleze 
din India, că la cea mai mare parte dintre chinezi şi până la 
calmucii din Tartaria, cele mai exacte date statistice aduse 
de călători conduc la rezultate similare. Disproporţia pe 
care am menţionat-o încetează deci oarecum de a fi 
disproporţie, şi (virtual) aproape dispare. 

— Ce mă sfătuieşti, tată, întrebă Louisa, a cărei atitudine 
rezervată nu părea câtuşi de puţin tulburată de rezultatele 
acelea îmbucurătoare, să întrebuinţez în locul termenului 
folosit mai înainte? În locul expresiei nepotrivite? 

— Louisa, răspunse tatăl ei, găsesc că e cât se poate de 
simplu. Trebuie să te mărgineşti la cercetarea strictă a 
Faptului. Întrebarea pe care trebuie să ţi-o pui relativ la 
Fapt este: Mă cere în căsătorie domnul Bounderby? Da, mă 
cere. Singura întrebare care mai rămâne este: Să mă 
căsătoresc cu el? Mi se pare că nimic nu-i mai simplu decât 
asta! 

— Să mă căsătoresc cu el? repetă Louisa cu mult sânge 
rece. 

— Exact. Şi am o satisfacţie ca tată, draga mea Louisa, să 
constat că nu porneşti la examinarea acestei probleme cu 


idei preconcepute şi obiceiuri convenţionale, ca multe fete 
de vârsta ta. 

— Nu, tată, răspunse ea, nu. 

— Te las să judeci tu singură, spuse domnul Gradgrind. 
Am expus problema, aşa cum se obişnuieşte să fie expusă 
asemenea problemă între oameni cu spirit practic. Am 
expus-o la fel cum a fost expusă la timpul ei problema 
mamei tale şi a mea. Acum rămâne, scumpa mea Louisa, ca 
tu să hotărăşti. 

Tot timpul acesta, Louisa îl privise ţintă pe tatăl ei. Cum 
stătea acum rezemat în scaun, coborând spre ea privirea 
ochilor săi adânciţi în orbite, s-ar fi putut întâmpla să 
observe acel moment de ezitare, când ea simţea îndemnul 
să se arunce la pieptul lui şi să-i mărturisească tot ce păstra 
înăbuşit în inimă. Dar ca să vadă asta, ar fi trebuit să se 
avânte dintr-un salt peste barierele artificiale pe care le 
ridicase de atâţia ani de zile între el şi toate acele însuşiri 
subtile ale umanităţii, ce vor scăpa celor mai iscusite 
cercetări algebrice până în clipa când glasul trompetei de 
apoi va spulbera în neant însăşi algebra. Dar pentru un 
asemenea salt erau prea multe bariere, şi prea înalte. 
Chipul lui de om rigid, pozitiv, practic, îi opri elanul, şi acel 
moment zbură în adâncurile fără fund ale trecutului, ca să 
se amestece cu toate celelalte momente pierdute, înecate 
acolo. 

Întorcându-şi privirea de la el, rămase atât de mult 
privind tăcută spre oraş, încât până la urmă domnul 
Gradgrind întrebă: 

— "Te sfătuieşti cu coşurile fabricilor din Coketown, 
Louisa? 

— Se pare că nu-i nimic altceva acolo în afară de fumul 
leneş şi monoton. Totuşi, când vine noaptea, se vede 
izbucnind focul, tată! răspunse ea întorcându-se iute. 

— Bineînţeles că ştiu asta, Louisa. Nu văd însă ce 
legătură are observaţia ta cu discuţia noastră. 

Să-i dăm dreptate, nu vedea niciuna. 


Înlăturând cu un uşor gest al mâinii acea observaţie, 
răspunse îndreptându-şi din nou atenţia către el: 

— Tată, m-am gândit adesea că viaţa este atât de scurtă... 

Acesta fiind unul dintre subiectele lui de predilecție, 
domnul Gradgrind nu se putu stăpâni să n-o întrerupă: 

— E scurtă, fără îndoială, draga mea. Totuşi, s-a constatat 
că durata mijlocie a vieţii omeneşti a crescut în ultimii ani. 
Calculele făcute de feluritele societăţi de asigurare pe viaţă 
şi rentă viageră, pe lângă alte rezultate indiscutabile, au 
stabilit acest fapt. 

— Vorbesc de viaţa mea, tată. 

— A, da? zise domnul Gradgrind. Cred că nu-i nevoie să-ţi 
mai atrag atenţia, Louisa, că existenţa ta este supusă 
aceloraşi legi ce guvernează şi existenţa oamenilor în 
general. 

— Până nu se sfârşeşte, aş fi dorit să fac puţinul bine pe 
care-l pot face, pe care sunt în stare să-l fac. Dar ce 
importanţă are? 

Domnul Gradgrind păru că nu prea înţelege ultimele 
cuvinte. 

— Cum ce importanţă? Care importanţă, draga mea? 
întrebă el. 

— Domnul Bounderby, urmă ea cu hotărâre şi fără 
înconjur, neluând în seamă întreruperea, mă cere în 
căsătorie. Singura întrebare pe care trebuie să mi-o pun 
este: Să mă căsătoresc cu el? E bine aşa, tată, nu? E 
întocmai ceea ce mi-ai spus tu, tată, nu-i aşa? 

— Fără îndoială, draga mea. 

— Fie! Deoarece domnului Bounderby îi convine să mă ia 
în condiţiile acestea, sunt dispusă să-i accept propunerea. 
Poţi să-i spui, tată, oricând doreşti, că acesta este răspunsul 
meu. Şi dacă poţi, repetă-l cuvânt cu cuvânt, căci aş dori să 
ştie exact ce-am spus. 

— E foarte bine, draga mea, replică domnul Gradgrind pe 
un ton aprobator, să fii exact. Voi ţine seama de pretenţia 


ta, pe care o găsesc foarte rezonabilă. Ai vreo dorinţă în 
ceea ce priveşte data căsătoriei tale, copila mea? 

— Niciuna, tată. Ce importanţă are? 

Domnul Gradgrind îşi trăsese scaunul mai aproape de ea 
şi-i luase mâna. Dar avu impresia că în repetarea acelor 
cuvinte era ceva discordant. Se opri să se uite la ea, apoi 
urmă, ţinându-i înainte mâna: 

— Louisa, n-am socotit necesar să-ţi pun o anumită 
întrebare, căci mi se pare nepotrivită pentru tine. Şi, totuşi, 
poate că ar trebui să ţi-o pun. N-ai primit niciodată, într- 
ascuns, vreo altă propunere? 

— Tată, răspunse ea pe un ton aproape dispreţuitor, ce 
altă propunere ar fi putut să mi se facă mie? Am văzut eu 
pe cineva? Am fost eu undeva? Am eu vreo experienţă 
sentimentală? 

— Draga mea Louisa, i-o întoarse domnul Gradgrind, 
liniştit şi satisfăcut, ai dreptate să mă mustri. Dar am vrut 
numai să-mi fac datoria. 

— Ce ştiu eu, tată, spuse Louisa cu calmul ei obişnuit, 
despre gusturi şi capricii, despre aspirații şi simpatii, 
despre acea latură a firii mele în care asemenea porniri 
frivole ar fi putut să fie cultivate? Am putut scăpa eu măcar 
o singură clipă de problemele care se pot demonstra şi de 
realităţile pe care le poţi strânge în mâini? Spunând asta, îşi 
strânse instinctiv pumnul, ca şi cum ar fi apucat un obiect 
consistent, apoi îl desfăcu încet, lăsând parcă să curgă din 
el pulbere ori cenuşă. 

— Adevărat, adevărat, draga mea, încuviinţă acel părinte 
eminamente practic. 

— Mi se pare atât de ciudat, urmă ea, să-mi pui mie 
asemenea întrebare, tată! Acele plăceri copilăreşti, despre 
care ştiu doar din auzite că ar fi obişnuite la cei mici, nu şi- 
au găsit niciodată un nevinovat adăpost în inima mea. Ai 
avut atâta grijă de mine, că niciodată n-am avut o inimă de 
copil. M-ai educat atât de bine, încât n-am visat niciodată un 
vis copilăresc. Te-ai purtat cu mine atât de înţelept, tată, din 


leagăn până în clipa de faţă, încât n-am avut niciodată nici 
credinţă, nici teamă copilărească. 

Domnul Gradgrind se simţi pe deplin măgulit de succesul 
lui, care îi era dovedit în felul acesta. 

— Draga mea Louisa, spuse el, mă răsplăteşti cu 
prisosinţă de toată grija mea. Sărută-mă, copilă dragă. 

Şi copila îl sărută. Tatăl, cuprinzând-o în braţe, îi spuse: 

— Te asigur, copila mea iubită, că hotărârea înţeleaptă pe 
care ai luat-o mă face fericit. Domnul Bounderby este un om 
remarcabil, şi neînsemnata disproporţie care ar putea să fie 
între voi - dacă există aşa ceva - e cu prisosinţă compensată 
de judecata pe care ţi-ai format-o. Scopul meu a fost 
întotdeauna să vă cresc în aşa fel încât de la cea mai 
fragedă vârstă să fiţi (dacă mă pot exprima astfel) aproape 
fără de vârstă. Sărută-mă încă o dată, Louisa. Acum, 
haidem la mama ta. 

Deci coborâră în salon, unde acea onorabilă doamnă, 
lipsită cu totul de orice frivolitate, sta întinsă ca de obicei, 
iar Sissy lucra lângă ea. În clipa când intrară, dădu semne 
slabe de întoarcere la viaţă, şi nu mult după aceea umbra 
inconsistentă se prezentă ridicată între perne. 

— Doamnă Gradgrind, spuse soţul ei, care aşteptase cu 
oarecare nerăbdare săvârşirea acestei isprăvi, dă-mi voie 
să-ţi prezint pe doamna Bounderby. 

— A, spuse doamna Gradgrind, va să zică s-a aranjat?! Ei 
bine, sper că ai să-ţi păstrezi sănătatea, Louisa, căci 
altminteri, dacă o să înceapă a-ţi plesni capul de durere de 
cum te-ai măritat, aşa cum mi s-a întâmplat mie, nu 
socotesc că eşti de invidiat, deşi fără îndoială tu îţi închipui 
contrariul, ca toate fetele. Totuşi, te felicit, draga mea, şi 
sper să-ţi poată fi acum de mare folos toate studiile tale 
ologice; nu mă îndoiesc de asta! Vino să primeşti sărutul de 
felicitare, Louisa, dar să nu-mi atingi umărul drept, căci mă 
înjunghie încă de azi-dimineaţă. Şi ce mă fac eu de acum 
înainte, se văită doamna Gradgrind, înfofolindu-se în şaluri 


după acea tandră ceremonie, căci am să mă frământ zi şi 
noapte să aflu cum trebuie să-i spun. 

— Ce vrei să spui, doamnă Gradgrind? întrebă solemn 
soţul ei. 

— Cum să-l numesc, domnule Gradgrind, după ce se va 
căsători cu Louisa! Căci va trebui să-i spun într-un fel. Este 
cu neputinţă, urmă doamna Gradgrind cu un ton în care se 
amesteca un simţământ de politeţe şi indignare, să stau 
mereu de vorbă cu el şi să nu-i spun niciodată pe nume. Nu 
pot să-i spun Josiah, căci mi-e nesuferit numele acesta. De 
Joe, dumneata nici nu vrei să auzi, ştii foarte bine. Trebuie 
să-i spun „domnule” ginerelui meu? Nu cred că se poate 
una ca asta, doar dacă a venit vremea - din pricină că sunt 
invalidă - să fiu călcată în picioare de familie. Atunci, cum 
să-i spun? 

Niciunul dintre cei prezenţi neputând să-i dea o sugestie 
în această gravă împrejurare, doamna Gradgrind se topi 
iarăşi în neființă, după ce mai întâi adăugă următorul 
codicil la observaţiile expuse mai sus: 

— Cât priveşte nunta, cer un singur lucru, Louisa, şi-l cer 
cu o palpitaţie de inimă pe care o simt până în tălpi: să aibă 
loc cât mai curând. Altfel, ştiu că va fi iar unul dintre 
lucrurile pe care n-am să le văd niciodată sfârşindu-se. 

Când domnul Gradgrind prezentase pe doamna 
Bounderby, Sissy întorsese deodată capul către Louisa şi o 
privise cu uimire, milă, tristeţe şi neîncredere, cu un 
amestec de multe sentimente. Louisa le ghicise, le văzuse 
fără s-o privească. Din acel moment deveni indiferentă, 
mândră şi rece faţă de Sissy, ţinând-o la distanţă, 
schimbându-se cu totul faţă de ea. 


Capitolul XVI 
SOŢ ŞI SOŢIE 


Cum auzi de fericirea lui, domnul Bounderby se simţi pe 
dată îngrijorat de faptul că trebuia neapărat să 
împărtăşească această noutate doamnei Sparsit. Nu-şi 
dădea seama nici cum ar fi mai nimerit să procedeze, nici 
ce urmări ar putea să aibă pasul pe care-l făcuse. Nu putea 
deloc să prevadă dacă doamna Sparsit va pleca imediat cu 
căţel şi purcel la lady Scadgers, ori va refuza net să cedeze 
locul; dacă se va porni pe văicăreli ori pe ameninţări, dacă 
va vărsa lacrimi ori se va repezi cu ghearele, dacă-şi va 
simţi inima sfărâmată ori va sfărâma oglinda. Dar cum n- 
avea altă ieşire, trebuia să se hotărască să-i spună. Aşa că 
după mai multe încercări neizbutite de a compune o 
scrisoare, se hotări s-o înştiinţeze prin viu grai. 

În seara rezervată pentru îndeplinirea acestui plan 
măreț, în drum spre casă, socoti prudent să intre într-o 
farmacie şi să cumpere o sticluţă cu cele mai tari săruri 
volatile. 

— Ei comedie! zise domnul Bounderby. Dacă se porneşte 
pe leşinuri, măcar să-i jupoi nasul! 

Deşi înarmat astfel din timp, n-avea deloc o înfăţişare 
vitează când păşi în propria-i casă. Apăru în faţa fiinţei ce-i 
inspira temeri ca un câine conştient că vine direct de la 
cămară. 

— Bună seara, domnule Bounderby! 

— Bună seara, doamnă, bună seara. 

Când îşi trase scaunul înainte, doamna Sparsit îşi trase 
scaunul ei înapoi, ca şi cum voia să spună: „E locul dumitale 
din faţa focului, n-am nicio pretenţie, ai dreptul să-l ocupi 
numai dumneata dacă îţi place”. 

— Nu pleca la Polul Nord, doamnă, spuse domnul 
Bounderby. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse doamna Sparsit 
revenind, dar nu chiar până la locul ei de mai înainte. 

Domnul  Bounderby rămase imobil privind-o cum 
găureşte cu o pereche de foarfece solide şi ascuţite o 
bucată de batistă, într-un scop ornamental misterios, 


operaţie care, asociată cu sprâncenele stufoase şi nasul 
roman, sugera uşor imaginea unui vultur ce se 
înverşunează asupra ochilor unei păsărele greu de 
sfârtecat. Era atât de ocupată, că trecură mai multe minute 
până îşi ridică ochii de pe lucru; atunci, domnul Bounderby 
îi atrase atenţia printr-un semn cu capul. 

— Stimată doamnă Sparsit, zise domnul Bounderby 
vârându-şi mâinile în buzunare şi încredinţându-se cu mâna 
dreaptă că dopul sticluţei cu săruri era gata să fie scos; am 
mai avut prilejul să-ţi spun că nu eşti numai o doamnă de 
viţă nobilă şi manierată, ci şi o femeie al naibii de sensibilă. 

— Domnule, răspunse doamna Sparsit, într-adevăr, nu-i 
prima oară când mă onoraţi cu asemenea expresii, ce 
dovedesc că aveţi o părere bună despre mine. 

— Stimată doamna Sparsit, spuse domnul Bounderby, am 
să-ţi fac o surpriză. 

— Adevărat, domnule? răspunse doamna Sparsit, 
interogativ şi cu cel mai perfect calm din lume. Îşi lăsă apoi 
lucrul jos, şi cum avea obiceiul să poarte mănuşi fără 
degete, începu să şi le netezească. 

— Doamnă, zise domnul Bounderby, mă căsătoresc cu 
fiica lui Tom Gradgrind. 

— Da, domnule? răspunse doamna Sparsit. Sper că vei fi 
fericit, domnule Bounderby. Da, într-adevăr, sper că vei fi 
fericit, domnule! 

Rosti cuvintele acestea cu atâta condescendenţă şi cu 
atât de mare compătimire, încât domnul Bounderby îşi 
pierdu cumpătul mai rău decât dacă ar fi văzut-o 
aruncându-şi cutia de lucru în oglindă, ori leşinând pe 
covor, aşa că îndesă cât putu dopul sticluţei cu săruri din 
buzunar, spunându-şi: „Afurisită femeie! Cine ar fi putut 
bănui că are s-o ia în felul acesta?” 

— Doresc din toată inima, domnule, zise doamna Sparsit 
pe un ton de o înaltă distincţie (părea că-şi luase într-o clipă 
dreptul de a-l compătimi de acum încolo în vecii vecilor), să 
fiţi fericit în toate privinţele. 


— Îţi mulţumesc, doamnă, răspunse domnul Bounderby, 
puţin cam înciudat, deşi vocea i se cam stinsese fără voia 
lui. Cred că voi fi fericit. 

— Credeţi, domnule? zise doamna Sparsit extrem de 
amabilă. Fără îndoială că veţi fi fericit; fără îndoială! 

Urmă o pauză foarte jenantă a domnului Bounderby. 
Senină, doamna Sparsit îşi reluă lucrul, făcând să se audă 
din când în când o uşoară tuse, ce suna ca o tuse a puterii 
conştiente şi a mărinimiei. 

— Ei, doamnă, urmă domnul Bounderby, în situaţia 
aceasta îmi închipui că pentru o personalitate ca dumneata 
n-ar fi convenabil să rămâi aici, cu toată plăcerea pe care o 
am de a te reţine. 

— Vai de mine, domnule, dar nici nu poate fi vorba de una 
ca asta! Doamna Sparsit clătină din cap cu aceeaşi înaltă 
distincţie şi schimbă uşurel tonul tusei, tuşind acum de 
parcă se trezise într-însa darul profeţiei, pe care socotea 
că-i mai bine să-l tuşească afară. 

— "Totuşi, doamnă, spuse domnul Bounderby, sunt la 
bancă apartamente unde mi-ar fi foarte de folos prezenţa 
unei doamne de viţă nobilă şi manierată, care s-ar instala 
acolo în calitate de administratoare. Şi dacă aceeaşi leafă... 

— lertaţi-mă, domnule, dar aţi avut bunătatea să-mi 
făgăduiţi că veţi înlocui acest cuvânt cu expresia: 
gratificaţie anuală. 

— Bine, doamnă, gratificaţie anuală. Dacă aceeaşi 
gratificaţie anuală vi se pare suficientă dincolo, şi nu mai 
aveţi nicio obiecţie, eu, dinspre partea mea, nu văd niciun 
motiv să ne despărţim. 

— Propunerea aceasta e demnă de dumneavoastră, 
domnule, şi dacă pot accepta situaţia pe care mi-o oferiţi la 
bancă fără să cobor pe scara socială... 

— Dar nici nu încape îndoială, răspunse domnul 
Bounderby. Dacă n-ar fi demnă de dumneata, cum îţi 
închipui că aş oferi-o unei doamne care a frecventat 
societatea pe care ai frecventat-o dumneata? Ştii bine că nu 


spun asta pentru că fac caz de asemenea societate! Dar 
dumneata faci caz. 

— Domnule Bounderby, sunteţi foarte amabil. 

— Vei avea apartamentul dumitale separat, cărbuni, 
lumânări, şi toate celelalte. Vei avea slujnica dumitale să te 
servească şi un om de serviciu să te apere. Vei fi instalată, 
îmi iau libertatea să mă exprim astfel, fain de tot! 

— Domnule, interveni doamna Sparsit, nu-i nevoie să mai 
adăugaţi niciun cuvânt. Renunţând la rolul de încredere ce-l 
aveam aici, nu m-am eliberat de necesitatea de a-mi câştiga 
o pâine amară ca subordonată (ar fi trebuit să spună pilaf 
de vițel, căci felul acela ales, asezonat cu un sos gustos de 
rântaş, era cina ei favorită), şi prefer s-o primesc din mâna 
dumneavoastră decât de la altcineva. Aşa că accept cu 
recunoştinţă oferta dumneavoastră, mulţumindu-vă sincer 
pentru bunăvoința ce mi-aţi arătat-o până acum. Şi 
nădăjduiesc, domnule, încheie doamna Sparsit cu un ton de 
compătimire impresionant, nădăjduiesc din tot sufletul să 
găsiţi în domnişoara Gradgrind soţia pe care o doriţi şi pe 
care o meritaţi. 

Nimic n-o mai putea clinti de acum încolo pe doamna 
Sparsit de pe poziţia ei. Domnul Bounderby putea să tune şi 
să fulgere, să facă pe grozavul cât o pofti, totul era 
zadarnic; doamna  Sparsit rămânea hotărâtă să-l 
compătimească mereu, ca pe o victimă. Era politicoasă, 
serviabilă, veselă, optimistă; dar cu cât era ea mai 
politicoasă, mai serviabilă, mai veselă, mai optimistă, cu atât 
apărea el şi mai mult o jalnică victimă, un sacrificat. Atâta 
milă părea că simte pentru soarta-i nenorocită, încât chipul 
butucănos şi roşu al fabricantului se acoperea de o sudoare 
rece când doamna Sparsit se uita la el. 

Între timp se hotărâse ca ceremonia nunţii să aibă loc 
peste opt săptămâni, şi domnul Bounderby se ducea în 
fiecare seară la Stone Lodge în calitate de logodnic oficial. 
Dragostea se manifesta în acele ocazii sub formă de brățări, 
şi de fapt tot timpul cât dură logodna apăru sub un aspect 


industrial. Se  confecţionară rochii, se  confecţionară 
bijuterii, se  confecţionară prăjituri şi  mănuşi, se 
confecţionară acte dotale şi un mare sortiment de Fapte 
onorară acel contract. Întreaga afacere se vădi o alcătuire 
numai de Fapte. Orele se feriră a săvârşi vreuna din 
isprăvile acelea de culoare roz, pe care le descriau unii 
poeţi nebuni în împrejurări asemănătoare. Pendulele nu 
merseră nici mai repede, nici mai încet ca în alte epoci. 
Lugubrul înregistrator statistic din observatorul Gradgrind 
lovea în cap fiecare secundă de cum se arăta, şi o 
înmormânta apoi cu obişnuita-i regularitate. 

Aşa că sosi şi ziua hotărâtă, cum soseşte oricare zi pentru 
cei ce se conduc numai după rațiune; şi când sosi, fură 
căsătoriţi sub turnuleţele din lemn sculptat ale bisericii 
(gen popular de arhitectură) Josiah Bounderby din 
Coketown cu Louisa, fiica cea mai mare a lui Thomas 
Gradgrind de la Stone Lodge, membru în Parlamentul din 
partea acelui oraş. lar după ce fură uniţi prin legătura 
sfântă a căsătoriei, se întoarseră să ia dejunul la acelaşi 
Stone Lodge amintit mai sus. 

Fericitul eveniment adunase o societate de elită ce 
cunoştea perfect de unde veneau toate produsele pe care le 
beau şi le mâncau, în ce fel se importau sau se exportau 
acele produse, în ce cantităţi şi în ce soi de corăbii, engleze 
ori străine; cunoşteau, mă rog, totul. Domnişoarele de 
onoare, chiar şi micuța Jane Gradgrind, erau, din punct de 
vedere intelectual, aproape pe măsura faimosului bâiat- 
calculator, şi niciunul dintre oaspeţi nu-şi îngădui vreo 
fantezie. 

După ospăț, mirele li se adresă în termenii următori: 

— Doamnelor şi domnilor, sunt Josiah Bounderby din 
Coketown. Deoarece ne-aţi făcut onoarea, soţiei mele şi 
mie, să închinaţi pentru sănătatea şi fericirea noastră, cred 
că e de datoria mea să vă răspund cu aceleaşi urări, cu 
toate că, după cât mă cunoaşteţi cu toţii şi ştiţi cine sunt şi 
care-i originea mea, n-o să vă aşteptaţi la un discurs din 


partea unui om care atunci când vede un stâlp spune: 
„Asta-i un stâlp”, şi când vede o pompă spune: „Asta-i o 
pompă”, şi pe care nu-l va putea nimeni convinge să spună 
stâlpului pompă ori pompei stâlp, ori că vreuna din ele e 
scobitoare. Dacă aveţi chef în dimineaţa aceasta de un 
discurs, îl aveţi aici la îndemână pe prietenul şi socrul meu, 
Tom Gradgrind, membru al Parlamentului. Eu nu sunt omul 
nimerit. Totuşi, sper că mă veţi ierta dacă am un sentiment 
oarecum de independenţă când privesc în jurul acestei 
mese, gândindu-mă cât de departe eram de a-mi închipui că 
mă voi însura cu fiica lui Tom Gradgrind pe vremuri, când 
eram doar un vagabond zdrenţăros ce nu se spăla niciodată 
pe faţă, afară de cazul când dădea de vreo cişmea, şi încă şi 
atunci cel mult o dată la două săptămâni. Cred că vă place 
sentimentul meu de independenţă; dacă nu vă place, n-am 
ce să vă fac. Eu mă simt independent. După cum am spus, şi 
după cum aţi spus şi dumneavoastră, astăzi m-am căsătorit 
cu fiica lui Iom Gradgrind. Asta mi-a prilejuit o mare 
mulţumire. De multă vreme o doream. Am urmărit felul cum 
a fost crescută, şi cred că e demnă de mine. În acelaşi timp 
- ca să fiţi pe deplin mulţumiţi - cred că şi eu sunt demn de 
ea. Aşa că vă mulţumim amândoi de bunăvoința pe care ne- 
aţi arătat-o. Şi iată acum cea mai bună urare pe care o pot 
face celor necăsătoriți din prezenta societate: tuturor 
celibatarilor le urez să găsească o soţie la fel de bună cum 
am găsit eu, şi tuturor domnişoarelor le urez să găsească 
un soţ la fel de bun ca al soţiei mele. 

Îndată după acel discurs, fericita pereche se pregăti să 
plece la gară, căci făcea o călătorie de nuntă la Lyon, 
pentru ca domnul Bounderby să poată cerceta, cu acest 
prilej, cum se comportau prin acele locuri „braţele”, să vadă 
dacă şi acolo pretindeau la fel să fie hrăniţi cu linguri de 
aur. Coborând scările în costum de călătorie, mireasa îl găsi 
pe Tom aşteptând-o cu chipul congestionat, nu se ştie dacă 
de emoție, ori poate din pricina laturii vinicole a ospăţului. 


— Eşti o fată grozavă şi o soră nepreţuită! şopti Tom. Ea îl 
strânse în braţe, aşa cum ar fi trebuit să strângă în acea zi 
pe cineva cu un suflet mult mai ales, şi pentru întâia oară îşi 
pierdu stăpânirea de sine. 

— Bătrânul Bounderby te aşteaptă, spuse Tom. E timpul 
să pleci. La revedere! Am să-ţi ies în întâmpinare când te 
întorci. Ce spui, dragă L.oo? Nu-i aşa că-i minunat acum?! 


CARIEA A DOUA e RECOLIA 


Capitolul 1 
VALORI ÎN BANCĂ 


O zi însorită de vară. Se întâmpla uneori asemenea lucru 
chiar şi în Coketown. 

Privit din depărtare pe asemenea vreme, Coketown-ul se 
întrezărea învăluit într-un nimb de pâclă, pe care parcă nici 
razele soarelui nu-l puteau străpunge. De fapt, bănuiai 
numai că oraşul se află acolo, căci pata aceea mohorâtă ce 
strica peisajul nu s-ar fi putut explica altfel decât prin 
prezenţa unui oraş, pată de funingine şi fum ce se mişca 
nelămurit când încolo, când încoace, uneori părând că vrea 
să se ridice în înaltul cerului, alteori târându-se întunecată 
la suprafaţa pământului, după cum se pornea şi se liniştea 
vântul, ori după cum îşi schimba direcţia; o încâlceală densă 
şi fără formă, cu fâşii de lumină ce o străbăteau, luminând 
doar mase de întuneric; astfel îşi arăta de la distanţă 
personalitatea Coketown-ul, înainte chiar de a-i zări o 
singură cărămidă. 

Era însă de mirare că oraşul se mai afla încă acolo. Atât 
de des fusese ruinat, încât era o minune că putuse rezista la 
atâtea zguduituri. Se înţelege că nu s-a pomenit de când e 
lumea porțelan mai fragil ca acela din care sunt fabricaţi 
marii industriaşi din Coketown. Ori cu câtă grijă i-ai fi 
mânuit, ei tot se sfărâmau în bucățele cu aşa mare uşurinţă, 
încât îţi venea să crezi că fuseseră stricaţi dinainte. Erau 
ruinaţi de îndată ce se vedeau nevoiţi să trimită la şcoală 
copiii muncitorilor; erau ruinaţi chiar când li se trimiteau 
inspectori care să le cerceteze atelierele; erau ruinaţi când 
asemenea inspectori îşi exprimau îndoiala că fabricanţii ar 
avea într-adevăr dreptul să ciopârţească oamenii cu 


maşinăriile lor; erau doborâţi la pământ când li se făcea 
numai aluzie că poate nu era întotdeauna absolut necesar 
să se facă aşa de mult fum. În afară de lingura de aura 
domnului Bounderby, care fusese adoptată pretutindeni în 
Coketown, mai exista încă o născocire foarte la modă 
printre  industriaşi. Era prezentată sub formă de 
ameninţare. De câte ori vreunul din mai-marii Coketown- 
ului se socotea nedreptăţit - adică de îndată ce nu era lăsat 
în pace şi era ameninţat să fie tras la răspundere pentru 
urmările vreuneia din faptele sale - puteai fi sigur că se va 
sluji de teribila ameninţare „că mai degrabă îşi aruncă toată 
averea în Atlantic”. De câte ori nu se înfricoşase de moarte 
ministrul de interne la auzul acelor vorbe! 

Totuşi, burghezii din Coketown dăduseră dovadă de un 
atât de mare patriotism, încât nu numai că nu-şi aruncaseră 
niciodată avuţiile în Ocean, ci, dimpotrivă, se înduplecaseră 
să şi le păstreze cu cea mai mare grijă. Astfel că oraşul se 
afla tot acolo, învăluit în nimbul lui, crescând şi înmulţindu- 
se. 

În acea zi de vară străzile erau încinse de căldură şi pline 
de colb, iar soarele strălucea cu atâta putere, încât razele 
lui pătrundeau chiar prin pâcla groasă ce plutea peste 
Coketown, de nu puteai să te uiţi la el. Fochiştii apăreau de 
prin scunde uşi subterane în curţile fabricilor şi, aşezându- 
se pe trepte, pe stâlpi şi pe ziduri, îşi ştergeau feţele 
năduşite, contemplând mormanele de cărbune. Întregul 
oraş părea că se prăjeşte în ulei. Peste tot se răspândea un 
miros înăbuşitor de ulei fierbinte. Uleiul strălucea pe 
maşinile cu abur, murdărea straiele muncitorilor, transpira 
prin pereţii numeroaselor etaje ale fabricilor, prelingându- 
se de-a lungul zidurilor. Atmosfera acelor palate fermecate 
era aidoma cu suflul simunului, iar locuitorii lor, istoviţi de 
căldură, păreau că se trudesc să meargă mai departe prin 
deşert. Dar nicio temperatură nu era în stare să sporească 
ori să micşoreze nebunia elefanților melancolici. Căpăţânile 
lor se mişcau în sus şi în jos în acelaşi ritm obositor, şi pe 


frig şi pe căldură, şi pe ploaie şi pe secetă, şi pe vreme bună 
şi pe vreme rea. Umbra pe care mişcarea lor uniformă o 
proiecta pe ziduri era singura de care dispunea Coketown- 
ul pentru a înlocui umbra pădurii fremătânde; la fel, în locul 
zumzetului insectelor verii putea oferi tot timpul anului, de 
luni dimineaţa până sâmbătă seara, huruitul osiilor şi al 
roţilor. 

Tot astfel huruiau somnoroase, fără încetare, în ziua 
aceea însorită de vară, făcând pe călătorul ce trecea de-a 
lungul zidurilor zumzuitoare ale atelierelor să se simtă mai 
somnoros şi mai înfierbântat. Storurile lăsate şi stropitul cu 
apă mai racoreau puţin străzile principale şi magazinele, 
dar atelierele, curţile şi ulicioarele se coceau într-o căldură 
teribilă. Devale, pe apa râului înnegrită şi îngroşată de 
vopsea, câţiva băieţandri din Coketown, în libertate (lucru 
ce se vedea rar acolo), se plimbau cu o rablă de barcă ce 
lăsa o dâră spumoasă pe apă şi înainta, bălăbănindu-se, iar 
fiecare bătaie a lopeţii stârnea mirosuri infecte. Chiar 
soarele, de obicei un binefăcător în Coketown, era mai 
puţin generos decât gerul năprasnic şi, de cele mai multe 
ori când îşi aţintea privirea-i pătrunzătoare asupra 
cartierelor mai populate, aducea mai degrabă moarte decât 
viaţă. Aşa se face că însuşi ochiul ceresc poate ajunge un 
ochi nefast atunci când mâini nevrednice ori mârşave se 
aşază între el şi cei pe care razele lui ar vrea să-i 
binecuvânteze. 

La bancă, doamna Sparsit şedea în salonul ei de după- 
amiază, ce dădea înspre partea umbrită a străzii dogorâte 
de soare. Birourile se închiseseră, şi la acea oră a zilei, pe 
vreme caldă, doamna Sparsit obişnuia să împodobească 
prin prezenţa-i încântătoare sala de consiliu de deasupra 
holului pentru public. Salonul apartamentului ei se afla cu 
un etaj mai sus. De la una din ferestrele de acolo, ce-i slujea 
ca observator, în fiecare dimineaţă când domnul Bounderby 
traversa strada, îl întâmpina cu acel salut compătimitor, 
potrivit faţă de o victimă. Trecuse un an de când se 


căsătorise, şi în tot acest timp doamna Sparsit nu-l cruţase 
nicio clipă de mila ei neînduplecată. 

Banca nu tulbura cu nimic temeinica monotonie a 
oraşului. Era doar încă o casă de cărămidă roşie, cu 
obloane negre pe dinafară şi storuri verzi pe dinăuntru, cu 
poartă neagră, la care urcai pe două trepte albe, placă de 
bronz şi mâner rotund de bronz, ca un punct. Clădirea 
băncii era puţin mai mare decât casa domnului Bounderby, 
care, la rându-i, era de vreo cinci-şase ori mai mare decât 
celelalte case din oraş. În afară de asta, în toate privinţele 
era făcută exact după acelaşi tipic. 

Doamna Sparsit rămânea încredinţată că pogorârea ei pe 
înserat printre pupitrele şi accesoriile de scris răspândea în 
tot biroul un farmec feminin, fără să mai vorbim de cel 
aristocratic. Instalată la fereastră, cu broderia ori cu 
instrumentele de împletit, se simţea mândră că mai 
atenuează prin  manierele ei distinse  vulgaritatea 
comercială a acelui locaş. Datorită impresiei că posedă 
această interesantă însuşire, doamna Sparsit se considera 
un fel de zână a băncii. Orăşenii, însă, care treceau încolo şi 
încoace, văzând-o la fereastră, o socoteau mai degrabă 
balaurul băncii, pusă acolo de strajă comorilor din mină. 

Ce-or fi fost acele comori nici doamna Sparsit nu ştia mai 
bine decât ei. Bani de aur şi argint, hârtii de valoare, 
secrete care, date la iveală, ar fi prilejuit în vreun fel 
oarecare ruina nu se ştie cui (în general, desigur, ruina 
unor oameni ce-i erau cu totul nesuferiţi), iată principalele 
articole ce figurau în inventarul ideal întocmit de ea. Cât 
priveşte restul, ştia că după închiderea birourilor domnea 
singură ca stăpână absolută peste întreg mobilierul băncii 
şi peste o cameră blindată, încuiată cu trei lacăte, pe a cărei 
uşă îşi rezema capul în fiecare seară omul de serviciu când 
se culca pe patul de campanie ce dispărea la cântatul 
cocoşilor. Pe lângă asta, mai era doamnă suverană peste 
anumite hrube din subsol, ferecate cu străşnicie împotriva 
lumii prădalnice de afară, şi peste toate resturile rămase de 


la munca zilnică obişnuită, ce se compuneau din pete de 
cerneală, pene tocite, sfărâmături de ceară de la peceţi şi 
bucățele de hârtie rupte atât de mărunt, încât doamna 
Sparsit nu putuse descoperi niciodată ceva interesant de 
câte ori încercase să le descifreze. În sfârşit, tot sub paza ei 
se mai afla un mic arsenal de cuțite şi carabine, aşezate 
într-o ordine amenințătoare deasupra unuia din căminurile 
solemne, şi, în plus, acea respectabilă şi tradiţională 
colecţie, ce nu se cade să lipsească niciodată dintr-un locaş 
de afaceri cu pretenţie de bogăţie, şi care se compune 
dintr-o baterie de găleți de incendiu, ustensile născocite 
pentru a nu fi de niciun folos la nevoie, dar care s-a 
observat că exercită o înaltă influenţă morală, aproape 
egală cu a  lingourilor de aur, asupra majorităţii 
spectatorilor. 

O slujnică surdă şi omul de serviciu completau împărăţia 
doamnei Sparsit. Se şoptea că slujnica cea surdă ar fi 
bogată, şi de ani de zile umbla zvonul printre oamenii de 
rând din Coketown că într-o noapte, după închiderea băncii, 
avea să fie omorâtă şi prădată. Se spunea chiar, în general, 
că depăşise de mult termenul prevăzut când trebuia să 
cadă victimă, dar ea se agăța de viaţă şi de situaţia ei cu o 
înverşunare prostească, ce pricinuia mare indignare şi 
dezamăgire. 

Ceaiul doamnei Sparsit tocmai fusese servit pe o măsuţă 
cochetă, ce părea că-şi dă aere pe cele trei picioare ale ei şi 
pe care distinsa doamnă o strecura înăuntru după 
închiderea birourilor, ca să ţină tovărăşie mesei celei mari şi 
severe de consiliu, acoperită cu piele, ce se lăfăia în mijlocul 
camerei. Omul de serviciu puse pe ea tava de ceai, 
ducându-şi apoi pumnul la frunte în semn de respectuos 
omagiu. 

— Mulţumesc, Bitzer, spuse doamna Sparsit. 

— Eu trebuie să vă mulţumesc, doamnă, răspunse omul 
de serviciu. 


Era un om de serviciu foarte pirpiriu, la fel de pirpiriu ca 
pe vremuri, când, clipind mereu din ochi, dăduse definiţia 
calului în locul fetiţei numărul douăzeci. 

— Totul este închis, Bitzer? întrebă doamna Sparsit. 

— Totul este închis, doamnă. 

— Şi care sunt noutăţile zilei? întrebă doamna Sparsit 
turnându-şi ceaiul. Ai auzit ceva? 

— Vedeţi, doamnă, n-aş putea spune că am auzit ceva mai 
de seamă. Oamenii de aici sunt înrăiţi, doamnă; dar asta nu- 
i o noutate, din nefericire. 

— Ce s-au mai apucat să facă viermii aceia neadormiţi? 
întrebă doamna Sparsit. 

— Tot vechea poveste, doamnă. Fac tot soiul de asociaţii, 
de coaliţii şi de angajamente ca să se susţină între ei. 

— Este foarte regretabil, spuse doamna Sparsit cu o 
severitate atât de grozavă încât nasul îi deveni mai roman şi 
sprâncenele mai coriolane ca întotdeauna, că patronii 
asociaţi îngăduie astfel de combinaţii între lucrători. 

— Da, doamnă, răspunse Bitzer. 

— Deoarece şi ei sunt uniţi, ar trebui să ia cu toţii odată 
hotărârea de a nu mai primi la lucru pe niciun om care s-a 
asociat cu alt om, zise doamna Sparsit. 

— Au făcut-o şi pe asta, doamnă, răspunse Bitzer, dar n- 
au ajuns la vreun rezultat. 

— N-am pretenţia să înţeleg asemenea lucruri, spuse cu 
demnitate doamna Sparsit, căci îmi fusese sortit să trăiesc 
într-o sferă cu totul diferită. (Doamna Sparsit, fiind o 
Powler, se simţea cu mult deasupra unor conflicte de soiul 
acesta.) Un singur lucru ştiu, că oamenii aceştia trebuie 
supuşi şi că e timpul să se facă asta, o dată pentru 
totdeauna. 

— Da, doamnă, răspunse Bitzer arătând un respect fără 
de margini faţă de autoritatea profetică a doamnei Sparsit. 
Fără îndoială că mai bine nu puteţi pune problema, 
doamnă. 


Deoarece era ora când obişnuia să aibă o mică 
convorbire confidențială cu doamna Sparsit şi cum 
observase din privirea ei că voia să-l întrebe ceva, se 
prefăcu îndată că aranjează liniile, călimările şi alte lucruri, 
în timp ce nobila doamnă îşi bea ceaiul, aruncând din când 
în când priviri jos, în stradă, prin fereastra deschisă. 

— A fost mult de lucru astăzi, Bitzer? întrebă doamna 
Sparsit. 

— Nu prea, milady. A fost o zi obişnuită. 

Din când în când Bitzer strecura câte un milady în loc de 
doamnă, ca şi când recunoştea involuntar titlul ce i se 
cuvenea unei persoane atât de demne şi venerabile ca 
doamna Sparsit. 

— Dar funcţionarii, zise doamna Sparsit, scuturând cu 
grijă de pe mănuşa ei stângă o firimiturică aproape 
invizibilă de pâine cu unt, desigur că sunt cinstiţi, punctuali 
şi harnici? 

— Da, doamnă, se prezintă destul de bine. Afară de 
excepţia pe care o ştiţi. 

Bitzer îndeplinea respectabila funcţie de spion general şi 
informator în acea instituţie şi, în schimbul serviciului 
benevol, primea un cadou de Crăciun, în afară de leafa-i 
săptămânală. Devenise acum un tânăr cu o minte deosebit 
de ascuţită, prudent şi prevăzător, care, nu mai încăpea 
îndoială, avea să reuşească în viaţă. Capul lui era atât de 
perfect organizat, încât n-avea nici simpatii, nici pasiuni. 
Toate acţiunile lui erau rezultatul celui mai perfect şi mai 
rece calcul. Nu degeaba obişnuia doamna Sparsit să spună 
despre el că e tânărul cu cele mai solide principii pe care-l 
întâlnise în viaţa ei. Descoperind, când îi murise tatăl, că 
mama lui avea dreptul de a locui în Coketown, faimosul 
nostru economist stăruise cu atâta perseverenţă să i se 
acorde acel drept, încât văduva fusese închisă în azilul 
săracilor pe tot restul vieţii. Trebuie să recunoaştem că 
Bitzer îi trimitea în fiecare an o jumătate de livră de ceai, 
ceea ce era o slăbiciune din partea lui; în primul rând, 


fiindcă, inevitabil, darurile îl fac pe primitor să se considere 
sărac, şi, în al doilea rând, pentru că singurul lucru 
rezonabil pe care îl poţi face cu asemenea marfă este s-o 
cumperi la preţul cel mai ieftin şi s-o vinzi cât mai scump cu 
putinţă; mai ales când filosofii afirmau foarte limpede că 
principiul acesta cuprinde toate îndatoririle omului, nu 
numai o parte din îndatoririle omului, ci absolut toate. 

— Se prezintă destul de bine. Afară de excepţia pe care o 
ştiţi, doamnă, repetă Bitzer. 

— A-ah! exclamă doamna Sparsit clătinând din cap 
deasupra ceştii de ceai şi sorbind îndelung din ea. 

— Domnul Thomas, doamnă. Am mari îndoieli în privinţa 
domnului Thomas, doamnă. Nu-mi place deloc conduita lui. 

— Bitzer, spuse doamna Sparsit pe un ton impresionant, 
îţi aminteşti ce ţi-am spus eu cu privire la întrebuinţarea 
numelor proprii? 

— Iertaţi-mă, doamnă. E adevărat că sunteţi împotriva 
folosirii numelor proprii şi, fără îndoială, e mai bine să le 
eviţi întotdeauna. 

— Te poftesc că nu uiţi că am o răspundere aici, spuse 
doamna Sparsit, luându-şi aerul ei cel mai măreț. Ocup aici 
un loc de încredere, Bitzer, ca subalternă a domnului 
Bounderby. Deşi, cu ani în urmă, domnul Bounderby şi cu 
mine eram departe de ideea că el ar putea ajunge cândva 
patronul meu şi că-mi va da o gratificaţie anuală, acum nu-l 
pot privi decât sub aspectul acesta. Domnul Bounderby a 
avut întotdeauna cea mai mare consideraţie pentru poziţia 
mea socială şi o înaltă apreciere pentru noblețea familiei 
din care cobor; chiar mai mult decât m-aş fi aşteptat. Cu 
mult mai mult decât m-aş fi aşteptat. De aceea sunt sincer 
devotată patronului meu. Şi nu consider, nu vreau să 
consider şi nu pot să consider, spuse doamna Sparsit, ce 
părea că dispune de o provizie foarte însemnată de onoare 
şi moralitate, că sunt sincer devotată patronului meu dacă 
îngădui să se rostească sub acest acoperământ nume care, 


din nefericire, cu adevărat din nefericire - nu mai încape 
îndoială - sunt legate de numele lui. 

Bitzer îşi duse iar pumnul la frunte, cerându-şi din nou 
iertare. 

— Nu, Bitzer, urmă doamna Sparsit, spune „individ”, şi 
atunci te ascult; însă dacă spui Thomas, nu vreau să mai 
aud nimic. 

— Afară de excepţia pe care o ştiţi, a unui individ, 
doamnă, încercă iar Bitzer. 

— A-ah! făcu doamna Sparsit repetându-şi exclamaţia, 
clătinatul din cap deasupra ceştii de ceai şi sorbitura cea 
lungă, ca şi cum relua convorbirea din punctul unde fusese 
întreruptă. 

— Există un individ, doamnă, zise Bitzer, care nu s-a 
purtat cum se cuvine chiar din prima clipă când a intrat 
aici. E un leneş, un cheltuitor şi un descreierat. Nu merită 
nici pâinea pe care o mănâncă, doamnă. De altfel, nici n-ar 
mânca-o dacă n-ar avea o prietenă şi o rudă la putere, 
doamnă! 

— A-ah! exclamă doamna Sparsit, clătinând iar din cap cu 
melancolie. 

— Sper, totuşi, doamnă, urmă Bitzer, că ruda şi prietena 
aceea n-are să-i mai poată pune la dispoziţie resursele cu 
care duce asemenea trai. Între noi fie zis, ştim foarte bine 
din al cui buzunar vin banii aceia! 

—  A-ah! oftă iar doamna Sparsit, repetându-şi 
melancolicu-i clătinat din cap. 

— Este de plâns, doamnă. Vreau să spun că ultima 
persoană la care am făcut aluzie este de plâns, spuse Bitzer. 

— Da, Bitzer, răspunse doamna Sparsit. Am compătimit 
întotdeauna pe cei orbiţi, întotdeauna. 

— Cât priveşte un anumit individ, doamnă, zise Bitzer 
coborând vocea şi dându-se mai aproape, e tot aşa de 
neprevăzător ca mulţi din oraşul nostru. Şi dumneavoastră 
ştiţi în ce fel sunt neprevăzători. Nimeni nu poate şti mai 
bine decât o doamnă ilustră ca dumneavoastră. 


— Ar face bine să ia cu toţii exemplu de la dumneata, 
Bitzer, răspunse doamna Sparsit. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Dar fiindcă aţi adus vorba 
despre mine, iată, de exemplu, eu am pus ceva bani 
deoparte de pe acum, doamnă. De darul pe care îl primesc 
la Crăciun nu mă ating niciodată, doamnă. Nu cheltuiesc 
nici leafa întreagă, deşi nu-i prea mare, doamnă. De ce nu 
fac şi ei ca mine, doamnă? Ce e în stare să facă un om e în 
stare să facă şi altul. 

Şi asta era una din invențiile Coketown-ului. Orice 
capitalist de acolo, care făcuse o avere de şaizeci de mii de 
lire începând de la câţiva penny arăta întotdeauna o mirare 
grozavă că nu-s în stare cei şaizeci de mii de muncitori 
localnici să facă fiecare câte şaizeci de mii de lire din câţiva 
penny, ba chiar într-o măsură reproşa fiecăruia dintre ei că 
nu săvârşeşte acea mică ispravă. Ce am făcut eu poţi face şi 
dumneata. De ce nu te apuci să faci la fel? 

— Cât despre pretenţiile lor la aşa-zisele distracţii de 
care au nevoie, toate-s numai fleacuri şi prostii, doamnă, 
zise Bitzer. Mie de ce nu-mi trebuie distracţii? Nu mi-au 
trebuit şi n-au să-mi trebuiască niciodată; de altfel, nici nu- 
mi plac. Cât despre asociaţiile lor, sunt sigur că mulţi dintre 
ei, dacă s-ar pândi şi s-ar denunța unii pe alţii, ar putea să 
mai câştige câte ceva din când în când, fie băneşte, fie 
făcându-se bine văzuţi de către cei mari, îmbunătăţindu-şi 
astfel traiul. Atunci, de ce nu şi-l îmbunătăţesc, doamnă? 
Este primul lucru la care trebuie să se gândească o fiinţă 
cugetătoare, şi asta-i tocmai ceea ce pretind ei că vor. 

— Au pretenţii, mă rog! zise doamna Sparsit. 

— Şi atâta te bat mereu la cap cu soțiile şi familiile lor, că 
până la sfârşit ţi se face greață, zise Bitzer. Uite, de pildă, 
eu, doamnă! Eu n-am nevoie de soţie şi copii. Atunci, lor de 
ce le trebuie? 

— Pentru că sunt oameni neprevăzători, zise doamna 
Sparsit. 


— Da, doamnă, răspunse Bitzer. Întocmai aşa este. Dacă 
ar fi prevăzători şi mai puţin stricaţi, doamnă, ştiţi ce-ar 
face? Şi-ar spune: „Cât timp pălăria îmi adăposteşte 
întreaga familie, sau cât timp boneta îmi adăposteşte 
întreaga familie - după genul persoanei, doamnă - n-am de 
hrănit decât pe unul singur, şi acela este omul pe care îmi 
place cel mai mult să-l hrănesc”. 

— Fără îndoială, aprobă doamna Sparsit, muşcând dintr-o 
franzeluţă. 

— Vă mulţumesc, doamnă, zise Bitzer ducându-şi din nou 
pumnul la frunte şi arătând astfel cât de mult aprecia 
interesanta conversaţie cu care-l onora doamna Sparsit. 
Poate mai doriţi încă puţină apă fierbinte, doamnă, sau aveţi 
nevoie să vă mai aduc ceva? 

— Deocamdată n-am nevoie de nimic, Bitzer. 

— Mulţumesc, doamnă. N-aş vrea să vă stingheresc în 
timpul mesei, doamnă, mai ales în timpul ceaiului, la care 
ştiu că ţineţi cu deosebire, zise Bitzer întinzându-şi puţin 
gâtul ca să poată privi, de unde se afla, jos în stradă. Dar 
văd un domn ce se tot uită încoace de câteva minute şi 
trece chiar acum strada, ca şi cum ar avea intenţia să bată 
la uşă. lată, nu mai încape îndoială că bate, doamnă. 

Se duse la fereastră şi privi afară în stradă, apoi îşi 
retrase capul înăuntru, confirmând presupunerile: 

— Da, doamnă, aşa este. Doriţi să-l primiţi, doamnă? 

— Nu ştiu cine ar putea fi, zise doamna Sparsit 
ştergându-şi buzele şi aranjându-şi mânuşile cu un deget. 

— Un străin, fără îndoială, doamnă. 

— Nu înţeleg ce treabă poate avea la bancă un străin la 
vremea asta de seară. le pomeneşti că vine pentru vreo 
afacere, însă pentru aşa ceva este prea târziu, zise doamna 
Sparsit. Dar domnul Bounderby mi-a încredinţat o funcţie în 
instituţia aceasta şi nu voi ezita niciodată să-mi fac datoria. 
Dacă una din îndatoririle postului pe care l-am acceptat 
este să-l primesc, atunci îl voi primi. Îndeplineşte-ţi rolul 
dumitale, Bitzer. 


Vizitatorul, fără să aibă habar de vorbele pline de 
mărinimie ale doamnei Sparsit, lovi din nou în uşă cu atâta 
străşnicie, încât omul de serviciu se repezi jos să deschidă 
uşa, pe când doamna Sparsit, după ce avu grijă să-şi 
ascundă mai întâi măsuţa cu toate ustensilele de pe ea într- 
un dulap, o ştergea pe scări în sus, ca să poată apărea apoi, 
la nevoie, cu mai multă demnitate. 

— Doamnă, vă rog, domnul acela doreşte să vă vadă, o 
anunţă Bitzer pe doamna Sparsit prin uşă, cu ochiu-i 
decolorat pus la gaura cheii. 

Doamna Sparsit, care profitase de acel scurt răstimp să- 
şi mai aranjeze boneta, îşi transportă iar pe scări în jos 
persoana-i clasică şi intră în sala de consiliu în stilul unei 
matroane romane ce păşeşte în afara zidurilor cetăţii ca să 
trateze cu căpetenia năvălitorilor. 

Dar vizitatorul se apropiase de fereastră şi stătea privind 
afară cu un aer nepăsător, aşa că fu cât se poate de puţin 
impresionat de intrarea aceea măreaţă. Stătea acolo 
fluierând pentru sine, cu cel mai desăvârşit calm din lume, 
cu pălăria încă pe cap, având în toată înfăţişarea lui un aer 
de mare oboseală, ce părea că se datorează în parte 
căldurii excesive şi în parte distincţiei sale excesive, căci se 
vedea de la prima aruncătură de ochi că era un gentleman 
desăvârşit, fasonat întocmai după modelul epocii: plictisit 
de toate şi nemaicrezând în nimic, întocmai ca Lucifer. 

— Dacă nu mă înşel, domnule, doriţi să vorbiţi cu mine, 
deschise vorba doamna Sparsit. 

— Scuzaţi, spuse el, întorcându-se şi scoţându-şi pălăria, 
vă rog să mă iertaţi. 

„Hm! gândi doamna Sparsit, în timp ce-i adresa un salut 
măreț. Treizeci şi cinci de ani, înfăţişare plăcută, chip 
plăcut, dinţi frumoşi, voce plăcută, maniere distinse, 
îmbrăcat elegant, păr negru, privirea îndrăzneață.” 

Toate acestea le observă doamna Sparsit în felul ei 
femeiesc, ca şi sultanul din poveste, ce-şi vâra capul într-o 


căldare cu apă, văzând totul numai cât îl cufunda şi îl 
scotea. 

— Luaţi loc, domnule, vă rog, zise doamna Sparsit. 

— Mulţumesc. Daţi-mi voie, spuse el oferindu-i un scaun 
şi rămânând în picioare, rezemat alene de masă. L-am lăsat 
pe servitorul meu la gară, să aibă grijă de bagaje - tren 
foarte aglomerat, vagon de bagaje încărcat - şi am luat-o pe 
jos înainte, să privesc oraşul. Grozav de ciudată localitate! 
Sunteţi bună să-mi spuneţi dacă-i întotdeauna aşa de 
neagră? 

— De obicei e mult mai neagră, replică doamna Sparsit 
cu tonul ei categoric. 

— E cu putinţă aşa ceva? lertaţi-mă dacă vă întreb, 
desigur, dumneavoastră nu sunteţi localnică? 

— Nu, domnule, răspunse doamna Sparsit. Pe vremuri, 
înainte de a rămâne văduvă, am avut norocul, ori 
nenorocul, cum vreţi s-o luaţi, să trăiesc într-o sferă cu totul 
diferită. Soţul meu era un Powler. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, spuse străinul. Era un?... 

— Un Powler, repetă doamna Sparsit. 

— Familia Powler, rosti necunoscutul după câteva clipe de 
gândire. 

Doamna Sparsit aprobă din cap. Străinul păru cuprins de 
o oboseală şi mai mare. 

— Trebuie să vă plictisiţi foarte tare aici, trase el 
concluzia la acea comunicare. 

— Sunt sclava împrejurărilor, domnule, zise doamna 
Sparsit. Am învăţat demult să mă supun forţei care-mi 
conduce existenţa. 

— Foarte înţelept lucru, răspunse necunoscutul, foarte 
edificator şi lăudabil, şi... Socotind, se vede, că nu merită 
să-şi termine fraza, se opri şi începu să se joace plictisit cu 
lanţul ceasornicului. 

— Îmi îngăduiţi, domnule, să vă întreb cu cine am 
onoarea?... spuse doamna Sparsit. 


— Fără îndoială, răspunse necunoscutul. Vă sunt 
recunoscător chiar că mi-aţi amintit. Sunt purtătorul unei 
scrisori de recomandare adresate domnului Bounderby, 
bancherul. leşind să mă plimb prin oraşul acesta 
extraordinar de negru, am întrebat un individ de pe stradă, 
un lucrător de la vreo fabrică, ce părea că făcuse un duş cu 
ceva scămos, ce mi-am închipuit că trebuie să fie materie 
primă... 

Doamna Sparsit înclină din cap. 

— ... Materie primă... unde locuieşte domnul Bounderby, 
bancherul. Individul,  înşelându-se probabil asupra 
cuvântului bancher, m-a îndreptat la bancă. Astfel stând 
lucrurile, presupun că domnul Bounderby nu locuieşte în 
edificiul unde am onoarea să vă prezint această lămurire. 

— Nu, domnule, răspunse doamna Sparsit, nu locuieşte 
aici. 

— Mulţumesc. N-am avut şi n-am intenţia să predau 
scrisoarea în momentul de faţă. Dar, plimbându-mă până la 
bancă, să mai treacă timpul, şi având norocul să observ la 
fereastra de acolo (şi o arătă cu un gest obosit, după care 
se înclină uşor) o doamnă cu o înfăţişare cât se poate de 
agreabilă şi distinsă, m-am gândit că cel mai bun lucru ar fi 
să-mi iau libertatea de a o întreba unde locuieşte domnul 
Bounderby, bancherul. Ceea ce şi îndrăznesc să fac acum, 
cu toate scuzele cuvenite. 

Purtarea distrată şi indolentă a străinului era pe deplin 
compensată în ochii doamnei Sparsit de tonul degajat, 
curtenitor, ce o măgulea. În clipa de faţă, de pildă, aproape 
aşezat pe masă, se pleca alene către ea, ca şi cum îi 
recunoştea un farmec ce o făcea foarte atrăgătoare, în felul 
ei. 

— Ştiu că băncile sunt întotdeauna bănuitoare şi, ca 
instituţii oficiale, se şi cade să fie, spuse străinul, a cărui 
conversaţie uşoară şi curgătoare era şi ea foarte plăcută, 
lăsând să se bănuiască mai multă sensibilitate şi umor decât 
conţinea în realitate, ceea ce era o invenţie abilă a 


fondatorului acestei numeroase secte, cine va fi fost omul 
acela mare. Aşa că trebuie să lămuresc că scrisoarea mea - 
iat-o! - este de la deputatul acestui oraş, Gradgrind, pe care 
am avut plăcerea să-l cunosc la Londra. 

Doamna Sparsit recunoscu scrisul, observă că asemenea 
confirmare nu era deloc necesară şi îi dădu adresa 
domnului Bounderby, cu toate îndrumările şi lămuririle 
necesare. 

— Mii de mulţumiri, spuse străinul. Fără îndoială că-l 
cunoaşteţi bine pe bancher? 

— Da, domnule, replică doamna Sparsit. Îl cunosc de 
zece ani, de când sunt în relaţii de dependenţă faţă de el. 

— De-o veşnicie! Mi se pare că s-a căsătorit cu fiica lui 
Gradgrind? 

— Da, zise doamna Sparsit strângându-şi dintr-odată 
buzele, a avut această... onoare. 

— Am auzit că doamna este o adevărată savantă... 

— În adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit, aşa se 
spune... 

— lertaţi curiozitatea mea impertinentă, urmă străinul 
planând deasupra sprâncenelor doamnei Sparsit cu un aer 
curtenitor, dar cunoaşteţi şi familia şi sunteţi o femeie de 
lume. Am să cunosc în curând familia aceasta şi o să am, 
probabil, relaţii destul de strânse cu ea. Doamna e chiar aşa 
de teribilă? Tatăl ei îi creează o reputaţie atât de alarmantă 
de femeie practică, încât ard de nerăbdare s-o cunosc. O fi 
cu totul inaccesibilă? Excesiv de respingător de deşteaptă? 
Văd după zâmbetul dumitale că nu eşti de părerea asta. Mi- 
ai alinat neliniştea sufletului. Dar în privinţa vârstei? 
Patruzeci? Treizeci şi cinci? 

Doamna Sparsit izbucni în râs. 

— O copilă! N-avea nici douăzeci de ani când s-a 
căsătorit. 

— Pe cuvântul meu de onoare, doamnă Powler, că n-am 
fost în viaţa mea aşa de uimit! răspunse străinul, sculându- 
se de pe masă. 


Părea într-adevăr că fusese impresionat până la limita de 
care era capabil. Privi la informatoarea lui mai bine de un 
sfert de minut, tot timpul acesta părând că nu-şi poate 
reveni din uimire. 

— Te asigur, doamnă Powler, spuse el atunci cu aerul unui 
om sleit de puteri, că felul de a fi al tatălui mă făcuse să-mi 
închipui o maturitate mohorâtă şi dură. Vă rămân obligat 
pentru toate, şi fiindcă aţi îndreptat o greşeală atât de 
absurdă. Vă rog să mă scuzaţi că v-am deranjat. Mulţumesc 
foarte mult. Bună ziua. 

Se înclină şi ieşi. Doamna Sparsit, ascunsă după 
perdeaua ferestrei, îl văzu coborând alene strada pe partea 
umbrită, urmărit de ochii întregului oraş. 

— Ce crezi despre domnul acesta, Bitzer? întrebă ea pe 
omul de serviciu care venise să strângă masa. 

— Cheltuieşte o grămadă de bani pe haine, doamnă. 

— Trebuie să recunoaştem, spuse doamna Sparsit, că are 
foarte mult gust. 

— Dar, doamnă, replică Bitzer, nu ştiu dacă merită să 
cheltuieşti bani pe asta. Şi apoi, încheie Bitzer în timp ce 
lustruia masa, am impresia că e jucător. 

— Este imoral să joci, zise doamna Sparsit. 

— E ridicol, doamnă, spuse Bitzer, pentru că şansele sunt 
împotriva jucătorilor. 

Nu se ştie dacă din pricina zăpuşelii, ori fiindcă mâinile îi 
erau obosite, dar doamna Sparsit nu mai lucră deloc în 
seara aceea. Soarele începuse a se cufunda în dosul 
perdelei de fum, şi ea sta tot la fereastră; fumul se coloră în 
roşu ca focul, apoi culoarea i se stinse, întunericul păru că 
prinde a izvori pe nesimţite din pământ, furişându-se în sus, 
tot mai în sus, deasupra acoperişurilor, deasupra 
clopotniţei, deasupra coşurilor fabricii, până la cer, şi ea 
şedea tot acolo. Fără să aprindă lumânarea în cameră, 
doamna Sparsit stătea la fereastră cu mâinile în poală, 
părând că nu bagă în seamă zgomotele serii: chiotele 
băieţilor, lătraturile câinilor, huruiala roţilor, paşii şi 


glasurile trecătorilor, strigătele ascuţite ale străzii, tropăitul 
saboţilor pe caldarâm la ora întoarcerii acasă, închiderea 
obloanelor de la prăvălii. Abia când omul de serviciu veni s- 
o anunţe că nocturnul ei pilaf de vițel era gata, se trezi 
doamna Sparsit din visare şi-şi transportă la etajul de sus 
sprâncenele-i negre, stufoase, atât de încreţite de 
meditaţie, încât păreau că au nevoie să fie călcate. 

— Ah, ce neghioabă! exclamă doamna Sparsit când 
rămase singură în faţa cinei. 

Despre cine vorbea nu spuse; dar probabil că nu despre 
mâncarea de vițel. 


Capitolul Il 
DOMNUL JAMES HARTHOUSE 


Partidul lui Gradgrind avea nevoie de ajutoare ca să 
sucească gâtul Graţiilor. Aşa că era în căutare de noi adepţi; 
şi unde îi era nădejdea să găsească mai uşor decât printre 
acei gentlemani rafinaţi care, după ce descoperă că nimic 
n-are vreo valoare pe lumea asta, se arată gata la orice? 

De altfel, mulţi din şcoala Gradgrind găseau atrăgătoare 
acele minţi viguroase ce atinseseră atât de sublime înălţimi. 
Admirau pe  gentlemaniii  rafinaţi. Deşi pretindeau 
contrariul, totuşi îi admirau. Se dădeau în vânt să-i imite. Îşi 
rosteau discursurile cu ezitări, întocmai ca şi ei, şi 
distribuiau cu un aer istovit mici porţii mucegăite de 
economie politică, cu care îşi tratau discipolii. De când e 
lumea nu s-a pomenit o rasă hibridă mai surprinzătoare 
decât aceea care luă fiinţă astfel. 

Printre domnii rafinaţi care nu aparţineau propriu-zis 
şcolii Gradgrind, exista unul de familie bună, cu o înfăţişare 
mai deosebită şi cu un remarcabil simţ al umorului, care 
produsese o impresie extraordinară în Camera Comunelor 
atunci când distrase distinsa adunare povestind din punctul 


său de vedere (şi al consiliului de administraţie) un accident 
de cale ferată. Arătase cum funcţionarii cei mai vigilenţi ce 
s-au văzut vreodată, conduşi de cei mai generoşi directori 
ce au existat vreodată, ajutaţi de instalaţiile cele mai 
perfecţionate ce au fost inventate vreodată, toate 
funcţionând pe cea mai bună linie ce s-a construit vreodată, 
uciseseră cinci călători şi răniseră treizeci şi doi, în urma 
unei defecţiuni fără de care acel minunat sistem ar fi fost cu 
siguranţă incomplet. Printre victime se afla o vacă, şi 
printre lucrurile împrăştiate rămase nereclamate, o bonetă 
de văduvă. Onorabilul membru distrase atât de mult 
Camera (înzestrată cu un rafinat simţ al umorului) aşezând 
boneta pe capul vacii, încât adunarea nici nu mai voi să 
audă despre ancheta procurorului, absolvind de orice vină 
societatea de cale ferată, în mijlocul aplauzelor şi râsetelor. 

Or, domnul acesta avea un frate mai mic, cu o înfăţişare şi 
mai agreabilă decât a lui, care la început încercase viaţa ca 
stegar într-un regiment de dragoni şi o găsise foarte 
plicticoasă; plecase atunci în străinătate în suita unui 
ambasador, dar iar găsise că viaţa-i foarte plicticoasă; 
făcuse o călătorie la lerusalim, dar se plictisise şi acolo; 
umblase cu iahtul prin lume, dar pretutindeni se plictisise 
de moarte. Onorabilul şi glumeţul membru al Parlamentului 
îi spusese acestuia, frăţeşte, într-o zi: 

— Jem, este un prilej bun acum să-ţi faci o situaţie printre 
adepţii Faptelor precise, căci au nevoie de oameni. Mă 
întreb dacă n-ar fi bine să încerci în statistică. 

Jem, oarecum câştigat de noutatea acestei idei, şi foarte 
doritor de o schimbare, fu tot atât de gata „să încerce” în 
statistică, sau în oricare alt domeniu. Aşa că încercă. Se 
pregăti citind câteva cărţi albastre, iar fratele lui puse 
chestiunea adepților Faptelor precise, spunându-le: 

— Dacă aveţi nevoie, oriunde, de un tip elegant care să 
vă facă nişte discursuri pe cinste, adresaţi-vă fratelui meu, 
Jem. Ele omul care vă trebuie. 


După câteva încercări gen miting public, domnul 
Gradgrind şi un consiliu de înţelepţi politici îl acceptară pe 
Jem, hotărând să fie trimis la Coketown, ca să devină 
cunoscut acolo şi în împrejurimi. Astfel se explică scrisoarea 
pe care Jem o arătase doamnei Sparsit în seara trecută şi 
pe care o ţinea acum în mână domnul Bounderby, adresată 
domnului Josiah Bounderby, bancher, Coketown. Pentru a 
introduce pe domnul James Harthouse. Thomas Gradgrind. 

O oră după ce primi această scrisoare, însoţită de cartea 
de vizită a domnului James Harthouse, domnul Bounderby 
îşi puse pălăria şi cobori la hotel. Acolo îl găsi pe domnul 
James Harthouse privind afară pe geam, în aşa hal de 
plictisit, încât începuse a se întreba dacă n-ar fi mai bine „să 
încerce” altceva. 

— Domnule, zise vizitatorul, sunt Josiah Bounderby din 
Coketown. 

Domnul James Harthouse era foarte încântat (deşi nu 
prea avea aerul) că se poate bucura de această plăcere, pe 
care o aştepta de atâta vreme. 

— Coketown-ul, domnule, zise Bounderby aşezându-se 
fără fasoane pe un scaun, nu seamănă deloc cu oraşele cu 
care aţi fost obişnuit. Deci, dacă-mi daţi voie - sau chiar 
dacă nu-mi daţi voie, căci eu sunt un om dintr-o bucată - am 
să vă dau câteva lămuriri despre el înainte de a trece mai 
departe. 

Domnul Harthouse era încântat să le asculte. 

— Nu fiţi prea sigur de asta. Nu vă pot făgădui c-o să fiţi 
încântat, zise Bounderby. Mai întâi de toate, aţi văzut fumul 
nostru. Este hrana şi băutura noastră. E cel mai sănătos 
lucru din lume în toate privinţele, şi în special pentru 
plămâni. Dacă dumneata eşti dintre cei care doresc ca noi 
să-l reducem, să ştii că avem păreri opuse. N-avem de gând 
să uzăm fundurile cazanelor noastre mai repede decât le 
uzăm acum, din cauza tuturor mofturilor sentimentale din 
Anglia şi Irlanda. 


Hotărât fiind „să încerce” până la capăt, domnul 
Harthouse replică: 

— Domnule Bounderby, vă asigur că sunt cu totul de 
părerea dumneavoastră. Din convingere. 

— Mă bucur că-mi spuneţi asta, zise Bounderby. Fără 
îndoială că aţi auzit vorbindu-se mult despre munca din 
fabricile noastre! Nu-i aşa? Foarte bine! Am să vă explic 
limpede cum stau lucrurile. Nu există muncă mai plăcută, 
mai uşoară şi mai bine plătită decât cea de aici. Mai mult 
decât atât: n-am putea face atelierele mai confortabile 
decât întinzând pe jos covoare persane. Ceea ce n-avem de 
gând să facem. 

— Aveţi perfectă dreptate, domnule Bounderby. 

— În sfârşit, urmă Bounderby, să vă lămuresc în privinţa 
braţelor de muncă. Nu există muncitori, domnule, în oraşul 
nostru, bărbat, femeie ori copil, care să nu urmărească 
acelaşi ţel suprem în viaţă. Ţelul este să li se dea de 
mâncare, cu o lingură de aur, supă de broască-ţestoasă şi 
vânat. Dar n-o să ajungă niciunul din ei vreodată să 
primească de mâncare, cu lingură de aur, supă de broască- 
ţestoasă şi vânat. Şi acum cunoaşteţi oraşul. 

Domnul Harthouse se declară luminat şi interesat în cel 
mai înalt grad de rezumatul acela condensat al situaţiei 
generale din Coketown. 

— După cum vedeţi, răspunse domnul Bounderby, când 
fac cunoştinţă cu cineva îmi place să mă înţeleg cu el pe 
şleau, mai cu seamă dacă e un om politic. Mai am de 
adăugat doar câteva cuvinte, domnule Harthouse, înainte 
de a vă asigura de plăcerea pe care o am de a satisface, în 
limitele modestelor mele posibilităţi, dorinţa pe care şi-o 
exprimă prietenul meu Tom Gradgrind în scrisoarea de 
recomandare. Sunteţi dintr-o familie de vază. Să nu vă 
închipuiţi nicio clipă că şi eu aparţin unei familii de vază. 
Sunt de neam prost, mă trag din golănime, din drojdia 
societăţii. 


Nimic n-ar fi putut spori mai mult interesul pe care îl 
simţea Jem pentru domnul Bounderby ca informaţia 
aceasta; aşa, cel puţin, îl încredința el. 

— Şi acum, zise domnul Bounderby, ne putem strânge 
mâna de la egal la egal. Spun de la egal la egal fiindcă, deşi 
ştiu cine sunt şi cunosc mai bine decât oricine adâncimea 
exactă a mocirlei din care m-am ridicat singur, sunt tot aşa 
de mândru ca dumneata. Sunt întocmai ca şi dumneata de 
mândru. Şi acum, după ce mi-am afirmat aşa cum se cuvine 
independenţa, putem reveni la faptul că sper să vă simţiţi 
bine aici. 

Chiar foarte bine, dădu a înţelege domnul Harthouse pe 
când îşi strângeau mâinile, şi asta datorită aerului sănătos 
din Coketown. Domnul Bounderby aprecie acest răspuns. 

— Poate ştiţi, zise el, ori poate nu ştiţi, că sunt căsătorit 
cu fiica lui Tom Gradgrind. Dacă n-aveţi altceva mai bun de 
făcut, vă poftesc să mă însoţiţi în partea de sus a oraşului. 
Mi-ar face plăcere să vă prezint fiicei lui Tom Gradgrind. 

— Domnule Bounderby, mi-aţi ghicit cea mai vie dorinţă a 
mea. 

Fără să mai lungească vorba, plecară. Domnul Bounderby 
călăuzi pe noua-i cunoştinţă, ce contrasta atât de tare cu el, 
spre locuinţa de cărămidă roşie, cu obloanele negre pe 
dinafară, storuri verzi pe dinăuntru şi uşă neagră la intrare, 
la care urcai pe două trepte albe. În salonul acestei măreţe 
reşedinţe apăru curând cea mai deosebită fată pe care o 
văzuse vreodată domnul James Harthouse. Era atât de 
stingherită şi totuşi atât de nepăsătoare, atât de rezervată 
şi totuşi aşa de atentă, atât de rece şi mândră şi totuşi atât 
de sensibilă, aşa de ruşinată de umilinţa fanfaroană a 
soţului ei, de parcă primea o lovitură de fiecare dată când 
acesta şi-o manifesta, încât Jem trăi o senzaţie cu totul nouă 
observând-o. Chipul îi era la fel de deosebit ca şi purtarea. 
Avea trăsături frumoase, dar jocul fizionomiei atât de 
stăpânit, încât ar fi fost cu neputinţă să-i ghiceşti adevărata 
expresie. Era cu totul indiferentă, perfect sigură de sine, 


niciodată în încurcătură, totuşi niciodată în largul ei, 
ţinându-le tovărăşie cu persoana şi totuşi izolată cu 
gândurile, încât n-avea niciun rost „să încerce” deocamdată 
s-o înţeleagă pe fata aceea care zădărnicea puterea de 
pătrundere a inteligenţei lui. 

După ce o privi pe stăpâna casei, musafirul cercetă cu 
privirea şi casa. Nu exista niciunul din acele indicii tăcute 
care vădesc prezenţa unei femei. Nicăieri vreuna din acele 
podoabe mici şi graţioase, din acele nimicuri încântătoare 
care ar fi trebuit să arate influenţa ei. Mohorâtă şi 
incomodă, de o bogăţie pompoasă şi arogantă, camera îi 
fixa pe cei prezenţi, neîmblânzită şi neluminată de cea mai 
mică urmă a unei preocupări feminine. Aşa cum sta domnul 
Bounderby în mijlocul zeilor săi domestici, la fel şi acele 
divinităţi neînduplecate îl înconjurau pe domnul Bounderby, 
demni unii de alţii şi potrivindu-se de minune. 

— Soţia mea, domnule, zise Bounderby, doamna 
Bounderby, fiica cea mai mare a lui Iom Gradgrind. Loo, 
domnul James Harthouse a intrat în rândurile partidului 
tatălui tău. Dacă nu ajunge curând colegul lui Tom 
Gradgrind, sper măcar că vom auzi vorbindu-se despre el în 
legătură cu unul din oraşele noastre învecinate. După cum 
vezi, domnule Harthouse, soţia mea este mai tânără decât 
mine. Nu ştiu ce-o fi găsit la mine de m-a ales de soţ, dar 
ceva trebuie să fi găsit, căci presupun că altfel nu m-ar fi 
luat. Are o sumedenie de cunoştinţe foarte valoroase, 
domnule, în politică şi în altele. Dacă ai vrea să te informezi 
într-o privinţă oarecare, mi-ar veni greu să-ţi recomand un 
consilier mai bun decât Loo Bounderby. 

Ar fi cu neputinţă să i se recomande domnului Harthouse 
un consilier mai plăcut şi de la care să înveţe cu mai multă 
tragere de inimă. 

— Haide, haide! zise gazda. Dacă eşti pornit pe 
complimente, să ştii că ai să ajungi departe, căci aici n-ai 
nicio concurenţă. Eu n-am învăţat niciodată să fac 
complimente, şi nici n-am pretenţia să înţeleg arta de a le 


face. De fapt, le dispreţuiesc. Dar dumneata n-ai fost 
crescut ca mine; eu am avut o creştere sănătoasă, pe 
onoarea mea! Dumneata eşti un gentleman, iar eu n-am 
pretenţia asta. Eu sunt Josiah Bounderby din Coketown, şi 
asta îmi ajunge. Deşi pe mine nu mă impresionează 
manierele alese şi originea nobilă, s-ar putea ca pe Loo 
Bounderby s-o încânte. Ea n-are avantajele mele (poate 
dumneata le-ai numi dezavantaje, dar eu le numesc 
avantaje), aşa că fără îndoială n-o să-ţi cheltuieşti energia 
zadarnic. 

— Domnul Bounderby, spuse Jem întorcându-se cu un 
zâmbet către Louisa, este un nobil animal care îşi mai 
păstrează încă firea neîmblânzită, ce nu ştie de hamurile 
convențiilor cu care-i deprins un cal de corvoadă ca mine. 

— ÎL respectaţi foarte mult pe domnul Bounderby, 
răspunse ea cu linişte. E, de altfel, cât se poate de natural. 

Deşi era un om de lume care văzuse multe, simțindu-se 
pus la punct fără milă, se întrebă: „Oare cum s-o iau pe 
asta?” 

— Sunteţi pe cale de a vă pune în slujba patriei 
dumneavoastră, după câte am înţeles din cele spuse de 
domnul Bounderby. V-aţi hotărât să arătaţi naţiunii 
mijloacele prin care se pot birui toate dificultăţile, urmă 
Louisa, rămasă în picioare pe locul unde se oprise de la 
început, în timp ce chipul ei urma să exprime acelaşi bizar 
contrast între o perfectă stăpânire de sine şi o foarte mare 
stinghereală. 

— Nu, doamnă Bounderby, răspunse el râzând, vă dau 
cuvântul meu de onoare că nu! Nu pot să am asemenea 
pretenţii în faţa dumneavoastră. Cunosc puţin lumea, căci 
m-am vânturat încolo şi încoace, în sus şi în jos, şi m-am 
convins că nimic nu are preţ. De altfel, oricine e convins de 
asta, numai că unii o mărturisesc, iar alţii nu. Şi acum am 
adoptat principiile onoratului dumneavoastră tată, pur şi 
simplu fiindcă toate principiile îmi sunt indiferente şi pot tot 
aşa de bine să le susţin pe acestea ca şi pe altele. 


— Şi n-ai principiile dumitale proprii? întrebă Louisa. 

— N-am nici cea mai mică urmă de preferinţă pentru 
vreunul. Credeţi-mă că nu dau niciun fel de importanţă 
niciunei opinii. După diferitele plictiseli pe care le-am 
îndurat, am ajuns la convingerea (numai dacă cuvântul 
convingere nu-i prea tare faţă de lâncezeala care-mi e 
caracteristică în privinţa acestei teme) că orice curent de 
idei poate face tot atâta bine ca oricare altul, sau tot atâta 
rău ca oricare altul. Există o familie engleză care şi-a ales o 
încântătoare deviză italiană: „Ce va fi, va fi'(21+. Este 
singurul adevăr valabil astazi! 

Harthouse observă că poza perfidă de sinceră 
mărturisire a neonestităţii lui, viciu atât de primejdios, atât 
de fatal şi de obişnuit, părea să facă asupra ei o impresie 
destul de favorabilă. Se folosi din plin de acest avantaj, 
adăugând cu tonul lui cel mai agreabil, în aşa fel ca ea să-i 
poată lua vorbele mai în glumă ori mai în serios, cum îi va 
plăcea: 

— Partidul care poate dovedi totul printr-o serie de 
unităţi, zeci, sute şi mii, mi se pare, doamnă Bounderby, cel 
mai amuzant dintre toate, oferind totodată oricui cele mai 
mari posibilităţi de reuşită. Mă simt tot atât de integrat în el 
ca şi cum aş crede în el. Şi sunt gata să lupt pentru el cu 
aceeaşi ardoare ca şi cum aş fi sincer convins. Şi, într- 
adevăr, ce aş putea face mai mult chiar dacă aş fi sincer 
convins?... 

— Eşti un politician ciudat, spuse Louisa. 

— lertaţi-mă, dar n-am nici măcar meritul acesta. Dacă 
toţi cei de felul meu am părăsi rândurile celor ce i-au 
adoptat şi ne-am organiza împreună, vă asigur, doamnă 
Bounderby, că am deveni cel mai mare partid din ţară. 

Domnul Bounderby, care fusese în pericol să plesnească, 
atât de tare se umflase în tăcere, întrerupse conversaţia, 
propunând amânarea cinei în familie pentru orele şase şi 
jumătate, ca să aibă timp să-l conducă pe domnul 
Harthouse într-un turneu de vizite pe la toate notabilităţile 


marcante ce contau la alegerile în Coketown şi împrejurimi. 
Făcură turneul de vizite, şi domnul Harthouse, datorită 
folosirii discrete a cunoştinţelor culese de prin cărţile 
albastre, ieşi victorios din acea încercare, deşi cu un 
considerabil spor de plictiseală. 

Seara găsi masa aranjată pentru patru persoane, deşi se 
aşezară numai trei. Domnul Bounderby nu lăsă să-i scape 
un prilej atât de nimerit de a povesti despre gustul pe care 
îl aveau ţiparii fierţi, cumpăraţi pe stradă cu jumătate de 
pence porţia, pe vremea când avea 8 ani, şi despre apa de 
calitate inferioară, de fapt destinată potolirii colbului, cu 
care îşi astâmpărase setea după acel ospăț. Cât timp se 
servi supa şi peştele, urmă a-şi întreţine musafirul cu 
calcule ce arătau că el (Bounderby) consumase în tinereţea 
lui cel puţin trei cai, sub formă de cârnaţi şi salam. Acele 
povestiri, pe care Jem le asculta cu un aer obosit, 
întrerupându-le din când în când cu câte un „interesant!”, 
fără îndoială că l-ar fi hotărât „să încerce” chiar de a doua 
zi dimineaţa încă o călătorie la Ierusalim dacă Louisa nu i-ar 
fi stârnit atât de mult curiozitatea. 

„Oare nu există nimic, se gândea el privind-o cum stă în 
capul mesei, unde silueta-i tinerească, mică și zveltă, dar 
nespus de graţioasă, părea pe cât de drăgălaşă, pe atât de 
deplasată, nu există oare nimic în stare să însufleţească 
chipul acesta?” 

Ba da! Pe Jupiter, există ceva, şi iată că se iveşte sub o 
formă neaşteptată. Apăru Tom. De îndată ce se deschise 
uşa, înfăţişarea ei se schimbă, şi chipul i se lumină de un 
zâmbet. 

Un zâmbet frumos. Domnul James Harthouse nu l-ar fi 
apreciat aşa de mult dacă nu s-ar fi mirat atâta timp de 
figura ei nepăsătoare. Louisa întinse mâna, o mânuţă 
delicată şi blândă, şi apucă degetele fratelui ei, ca şi cum ar 
fi vrut să le ducă la buze. 

„la te uită! gândi musafirul. Secătura asta e singura fiinţă 
care o interesează. Da, da, da!” 


Secătura fu prezentată şi se aşeză la masă. Denumirea 
nu era măgulitoare, dar nici nemeritată. 

— Când eram de vârsta ta, Tom, zise Bounderby, 
rămineam nemâncat dacă nu eram punctual. 

— Când erai de vârsta mea, replică Tom, n-aveai de 
îndreptat conturi greşite şi nici nu trebuia după aceea să te 
îmbraci pentru masă. 

— Bine, destul cu asta, zise Bounderby. 

— Dacă e aşa, bombăni Tom, atunci nu te mai tot lega de 
mine. 

— Doamnă Bounderby, spuse Harthouse, care auzea 
perfect schimbul acesta de cuvinte în surdină, figura 
fratelui dumneavoastră mi se pare cunoscută. Nu cumva |- 
am văzut în străinătate? Ori poate la vreo şcoală politică? 

— Nu, răspunse ea cu interes, încă n-a fost în străinătate, 
şi educaţia şi-a făcut-o aici, acasă. Tom, scumpule, tocmai îi 
spuneam domnului Harthouse că n-a putut să te întâlnească 
în străinătate. 

— N-am avut asemenea noroc, domnule, zise Tom. 

Nu găseai la Iom mai nimic care să justifice acea 
expresie radioasă a chipului ei, căci era un tânăr 
morocănos, cu purtări neplăcute chiar faţă de sora lui. Cât 
de mare trebuia să fie pustiul din inima ei şi nevoia de o 
fiinţă căreia să i se devoteze! 

„lată cum se face că secătura asta este singura fiinţă care 
a interesat-o vreodată, cugetă domnul James Harthouse, 
preocupat într-una de acelaşi gând. lată cum se face! lată 
cum se face!” 

Şi în prezenţa surorii lui, şi după ce ea părăsi camera, 
secătura nu-şi dădu osteneala să-şi ascundă disprețul 
pentru domnul Bounderby ori de câte ori putea să şi-l 
manifeste fără să atragă atenţia acelui personaj 
independent, strâmbându-se sau făcând cu ochiul. Domnul 
Harthouse, fără să răspundă acestor comunicări 
telegrafice, îi dădu foarte multă atenţie tot timpul serii, 
părând că are chiar o deosebită simpatie pentru dânsul. La 


urmă, când se sculă pentru a se întoarce la hotel şi îşi arătă 
îndoiala că ar putea nimeri drumul pe întuneric, secătura se 
oferi imediat să-i servească drept călăuză şi ieşi cu el să-l 
însoţească până acolo. 


Capitolul III 
SECĂTURA 


Era de mirare cum un tânăr, crescut sistematic într-o 
continuă şi exagerată constrângere, putea fi un ipocrit; fără 
îndoială însă că aşa se întâmplase cu Tom. Era foarte ciudat 
cum un tânăr, care nu fusese lăsat de capul lui nici măcar 
cinci minute în şir, ajunsese până la urmă incapabil de a se 
conduce pe el însuşi; dar aşa se întâmplase cu Iom. Era de 
asemenea de neînțeles cum un tânăr, a cărui imaginaţie 
fusese sugrumată chiar din leagăn, putea fi urmărit de 
fantoma acelei imaginaţii ce se manifesta sub forma unei 
senzualităţi grosolane, dar fără îndoială că un astfel de 
monstru era Iom. 

— Fumezi? îl întrebă domnul James Harthouse când 
ajunseră la hotel. 

— Mai e vorbă? răspunse Tom. 

Trebuia deci să-l poftească pe Tom până sus; iar Iom nu 
putea decât să primească invitaţia. Cu o băutură 
răcoritoare potrivită anotimpului, dar nu atât de slabă pe 
cât de răcoritoare, cu un tutun mai fin decât se putea găsi 
prin acele locuri, Tom se simţi curând foarte la largul lui în 
capătul sofalei unde se instalalse şi mai dispus ca oricând 
să-şi admire noul prieten instalat la celălalt capăt alei. 

După ce fumă câtva timp, alungând fumul din juru-i, Tom 
se apucă să-şi examineze prietenul. 

„Ai zice că nici nu-i pasă de haine, gândi Tom. Cu toate 
acestea, cât de minunat se îmbracă! Ce tip elegant!” 


Domnul James Harthouse, întâlnind întâmplător privirea 
lui 'Tom, observă că tânărul lui prieten nu mai avea de băut 
şi-i umplu paharul cu o mişcare neglijentă a mâinii. 

— Mulţumesc, zise Tom, mulţumesc. Ei, domnule 
Harthouse, cred că ai înghiţit o doză bună de Bounderby 
astă-seară. Tom rosti vorbele acestea făcând din nou cu 
ochiul şi privind cu subînţeles spre gazda lui pe deasupra 
paharului. 

— Pare, într-adevăr, un om foarte de treabă! răspunse 
domnul James Harthouse. 

— Eşti convins de asta, nu-i aşa? întrebă Tom făcând iar 
cu ochiul. 

Domnul James Harthouse zâmbi. Sculându-se apoi din 
celălalt capăt al sofalei, se rezemă alene de cămin să 
fumeze la gura vetrei goale, în faţa lui Tom, şi privind în jos 
către el îi spuse: 

— Caraghios cumnat mai eşti! 

— Vrei să spui: caraghios cumnat e bătrânul Bounderby! 
replică Tom. 

— Eşti cam sarcastic, lom, remarcă domnul James 
Harthouse. 

Era atât de plăcut să te pomeneşti deodată aşa de intim 
cu o asemenea vestă; să-ţi spună Tom pe un ton atât de 
familiar o asemenea voce; să te vezi atât de repede pe 
picior de egalitate cu asemenea pereche de favoriţi, încât 
Tom se simţi nespus de încântat de el însuşi. 

— Ei, puţin îmi pasă de bătrânul Bounderby, zise el, dacă 
la asta faci aluzie! De câte ori am vorbit despre el, i-am spus 
„bătrânul Bounderby”, şi întotdeauna l-am privit astfel. N- 
am de gând să încep a fi politicos când e vorba de bătrânul 
Bounderby. Ar fi şi cam târziu acum. 

— Mie îmi este egal, răspunse James; dar, ştii, fii mai 
atent când e de faţă soţia lui. 

— Soţia lui? se miră Iom. Sora mea, Loo? Ei, asta-i! 
Izbucni în râs şi mai luă o înghiţitură din băutura 
răcoritoare. 


James Harthouse rămase rezemat alene în acelaşi loc, în 
aceeaşi atitudine, fumându-şi ţigara cu aeru-i degajat, 
privind cu plăcere la secătură, ca şi cum s-ar fi simţit un fel 
de demon simpatic ce n-avea decât să fâlfâie din aripi în 
juru-i ca să-l facă să-şi dea şi sufletul dintr-însul dacă i l-ar 
cere. Şi, într-adevăr, s-ar fi zis că secătura căzuse pradă 
acelei influenţe. Se uită la tovarăşul lui pe furiş, se uită la el 
admirativ, se uită la el cu îndrăzneală şi îşi ridică un picior 
pe sofa. 

— Sora mea, Loo? repetă Iom. Nu l-a iubit niciodată pe 
bătrânul Bounderby. 

— Vorbeşti la timpul trecut, Iom, răspunse domnul James 
Harthouse, scuturând scrumul ţigării cu degetul cel mic. 
Dar noi suntem la timpul prezent acum. 

— A nu iubi, verb tranzitiv. Modul indicativ, timpul 
prezent, persoana întâia, singular, nu iubesc; persoana a 
doua, singular, nu iubeşti; persoana a treia, singular, ea nu 
iubeşte, răspunse Tom. 

— Bravo! Amuzant de tot! zise prietenul lui. Dar nu 
vorbeşti serios. 

— Ba vorbesc serios! strigă Iom. Pe onoarea mea! Doar 
n-ai să-mi spui mie, domnule Harthouse, că dumneata crezi 
într-adevăr că sora mea Loo îl iubeşte pe bătrânul 
Bounderby! 

— Dragul meu, răspunse celălalt, ce aş putea crede când 
întâlnesc doi oameni căsătoriţi trăind în armonie şi fericire? 

Tom, între timp, ajunsese cu amândouă picioarele pe 
sofa. Dacă al doilea picior n-ar fi fost deja pe sofa când i se 
spusese „dragul meu”, desigur că l-ar fi ridicat imediat la 
acel punct culminant al conversaţiei. Simţind totuşi nevoia 
să se manifeste într-un fel, se întinse cât era de lung şi, 
rezemându-şi ceafa de marginea sofalei, fumând cu un aer 
extrem de degajat, îşi întoarse faţa-i vulgară şi ochii cam 
tulburi spre chipul ce-l privea de sus atât de nepăsător, dar 
dominându-l. 


— Îl cunoşti pe şeful, domnule Harthouse, spuse Tom, şi 
prin urmare nu trebuie să fii surprins că Loo s-a căsătorit 
cu bătrânul Bounderby. N-a avut niciodată un curtezan, 
şeful i l-a propus pe bătrânul Bounderby, şi ea a acceptat. 

— Cât de ascultătoare e interesanta dumitale soră, zise 
domnul James Harthouse. 

— Da, dar n-ar fi fost aşa de ascultătoare şi n-ar fi mers 
aşa de uşor, răspunse secătura, dacă n-aş fi fost şi eu la 
mijloc. 

Demonul ademenitor ridică doar puţin sprâncenele, şi 
secătura se simţi obligată să continue. 

— Eu am convins-o, lămuri el cu un aer de superioritate. 
M-au băgat la banca bătrânului Bounderby (unde n-aveam 
de loc chef să intru), şi mi-am dat seama că aici am să intru 
rău la apă dacă Loo îi dă răvaş de drum bătrânului 
Bounderby; aşa că i-am spus care-i dorinţa mea, şi ea mi-a 
îndeplinit-o. E în stare de orice pentru mine. Nu e aşa c-a 
fost frumos din partea ei? 

— Splendid, Iom! 

— De fapt, pentru dânsa nu era aşa de important ca 
pentru mine, urmă netullburat lom, căci libertatea, 
confortul şi poate chiar viitorul meu depindeau de asta. Şi, 
apoi, ea n-avea alt curtezan, iar ca să rămână acasă, era ca 
şi cum ar fi stat la închisoare, mai ales după ce am plecat 
eu. N-a fost ca şi cum ar fi renunţat la un iubit pentru 
bătrânul Bounderby, totuşi a fost generos din partea ei. 

— Minunat! Şi ia lucrurile cu atâta calm! 

— Ah, răspunse Tom cu un dispreţ protector, Loo eo 
adevărată fată, şi o fată se împacă repede cu orice. Şi-a 
aranjat viaţa şi nu-i mai pasă. Îi convine tot aşa de bine ca 
oricare alt fel de viaţă. Dar cu toate că-i fată, Loo nu e ca 
toate fetele. Se poate închide în ea cu gândurile ei, aşa cum 
am văzut-o adesea stând şi contemplând focul ore în şir fără 
să se clintească. 

— Aha, are resurse proprii, spuse Harthouse fumând 
impasibil. 


— Nu chiar aşa de multe pe cât îţi închipui, răspunse 
Tom, căci şeful a avut grijă să-i îmbâăcsească mintea cu tot 
felul de ciolane vechi şi alte fleacuri prăfuite de genul 
acesta. E sistemul lui. 

— Şi-a format fiica după propriul său tipar? sugeră 
Harthouse. 

— Numai pe fiica lui? Pe toţi ceilalţi. Chiar şi pe mine. M-a 
format în acelaşi fel, spuse Tom. 

— Cu neputinţă! 

— Totuşi, aşa e, răspunse Tom clătinând din cap. Să ştii, 
domnule Harthouse, că atunci când am plecat pentru prima 
oară de acasă, la bătrânul Bounderby, eram un nătărău fără 
pereche şi nu ştiam despre viaţă nici cât ştie o scoică. 

— Haide, haide, Tom, nu-mi vine să cred aşa ceva. Gluma- 
i glumă! 

— Pe onoarea mea! spuse secătura. Crede-mă că vorbesc 
serios! Fumă un timp plin de gravitate şi demnitate, apoi 
adăugă cu un aer extrem de satisfăcut: Ei, de atunci am mai 
învăţat eu câte ceva. Nu pot să neg. Dar asta numai datorită 
mie; şefului n-am de ce-i mulţumi. 

— Şi inteligenta dumitale soră? 

— Inteligenta mea soră a rămas aproape la fel cum era. 
Adesea mi se plângea că n-are nicio preocupare dintr- 
acelea de care se agaţă în mod obişnuit toate fetele; şi nu 
văd cum ar fi putut să se schimbe de atunci. Dar ei nu-i 
pasă, urmă el cu înţelepciune, pufăind iar din ţigară. Fetele 
se aranjează întotdeauna într-un fel sau altul. 

— Aseară, când am trecut pe la bancă să întreb de adresa 
domnului Bounderby, am găsit acolo o antică doamnă, care 
pare să aibă o mare admiraţie pentru sora dumitale, 
observă domnul James Harthouse aruncând mucul ţigării 
pe care o isprăvise. 

— Mătugşa Sparsit! zise Tom. Ai şi văzut-o va să zică? 

Prietenul încuviinţă din cap. Iom îşi scoase ţigara din 
gură să poată închide dintr-un ochi (care începuse să nu-l 


mai asculte) cât mai expresiv şi să se lovească peste nas de 
câteva ori cu degetul. 

— Sentimentul pe care îl nutreşte mătuşa Sparsit pentru 
Loo aş putea zice că-i mai mult decât admiraţie, spuse Tom. 
Să zicem afecţiune şi devotament. Mătuşa Sparsit nu şi-a 
pus niciodată ochii pe Bounderby când era burlac. A, nu, 
niciodată! 

Acestea fură ultimele cuvinte rostite de secătură înainte 
de a fi cuprins de o toropeală ciudată, urmată de o totală 
pierdere a cunoştinţei. Fu trezit din ultima stare de un vis 
neplăcut, în care i se părea că era împins de o gheată şi că 
o voce îi spunea: 

— Hai, e târziu, şterge-o! 

— Ei, spuse el, căznindu-se să se ridice de pe canapea, 
cred că trebuie să te părăsesc. Ascultă, ştii că ai un tutun 
foarte bun, dar e prea slab. 

— Da, e prea slab, îi răspunse gazda. 

— E... e ridicol de slab, spuse Tom. Unde-i uşa? Noapte 
bună. 

Mai avu încă un vis ciudat: că era dus de un chelner 
printr-o ceaţă, care, după ce-i făcu fel de fel de dificultăţi şi 
de necazuri, se prefăcu în strada principală, unde rămase 
singur. Apoi merse până acasă cu destulă uşurinţă, deşi 
simţea încă prezenţa şi influenţa noului său prieten, ca şi 
cum acesta ar fi planat undeva prin văzduh, cu aceeaşi 
atitudine degajată, aţintindu-l cu aceeaşi privire. 

Secătura ajunse acasă şi se culcă. Dacă şi-ar fi dat cât de 
cât seama de ceea ce făcuse în acea noapte şi ar fi fost mai 
puţin secătură şi mai mult frate, poate că i-ar fi venit să se 
oprească locului în drum, să coboare la râul infect, înnegrit 
de vopsea, şi să se culce în el pentru a nu se mai scula, 
acoperindu-şi pe vecie capul cu undele-i murdare. 


Capitolul IV 


OAMENI ŞI FRAŢI 


— Prieteni, oropsiţi muncitori din Coketown! Prieteni şi 
compatrioți, sclavi ai tiraniei asupritoare ce vă strânge în 
gheara-i de fier! Fraţi şi tovarăşi de suferinţă, tovarăşi de 
muncă şi tovarăşi de viaţă! Ascultaţi ce vă spun: a sosit ora 
să ne strângem cu toţii laolaltă într-o singură putere unită, 
ca să-i prefacem în pulbere pe asupritorii noştri, ce s-au 
îngrăşat atâta vreme din despuierea familiilor noastre, din 
sudoarea frunţilor noastre, din munca mâinilor noastre, 
sugându-ne măduva noastră, călcând în picioare drepturile 
divine ale umanităţii şi privilegiile sacre şi eterne ale 
fraternității! 

— Bravo! Ascultaţi-l! Ascultaţi-l! Uraa! 

Felurite strigăte de genul acesta, slobozite de o mulţime 
de guri, izbucniră din toate colţurile sălii, peste seamă de 
aglomerată şi supraîncălzită, în care oratorul, cocoţat pe o 
estradă, îşi debita tirada, mai adăugând şi alte vorbe, cu 
mult patos şi clocotind de furie. Se înfierbântase atât de 
tare declamând, încât nu era numai roşu, ci şi răguşit. De 
mult ce strigase, cât îl ţineau puterile, sub lumina orbitoare 
a becurilor de gaz, strângând din pumni, încruntând din 
sprâncene, scrâşnind din dinţi şi vânturându-şi braţele, se 
consumase aşa de grozav, încât fu silit să se oprească şi să 
ceară un pahar cu apă. 

Aşa cum stătea acolo, încercănd să-şi răcorească 
fierbinţeala feţei cu câteva înghiţituri de apă, comparaţia pe 
care nu te puteai opri să o faci între orator şi mulţimea de 
chipuri atente îndreptate către el era extrem de 
dezavantajoasă pentru personajul acela. Judecând după 
aparenţe, nu depăşea nivelul gloatei din juru-i decât cu 
înălţimea estradei pe care sta. În foarte numeroase privinţe 
era vădit cu mult mai prejos. Era mai puţin cinstit, mai 
puţin loial, mai puţin simpatic decât ei; în locul simplităţii 
lor, el avea viclenia, în locul bunului-simţ, sănătos şi sigur, 


pasiunea. Era un om pocit la trup, cu umeri aduşi, cu 
sprâncenele încruntate, mereu cu o expresie duşmănoasă 
pe faţa-i crispată, şi contrasta într-un chip defavorabil, deşi 
îmbrăcat mai pretenţios cu marea masă a ascultătorilor în 
hainele lor simple de lucrători. Dacă ţi se pare întotdeauna 
ciudat când vezi o adunare oarecare supunându-se docilă 
dictaturii plictisitoare a unui personaj pretenţios, fie el lord 
ori om de rând, pe care nicio putere omenească nu-l poate 
scoate din abisul prostiei ca să-l ridice până la nivelul 
intelectual pe care-l posedă trei sferturi din adunare, era 
încă mai straniu şi cât se poate de întristător să vezi 
mulţimea aceea de feţe atente, de a căror cinste mai ales 
niciun observator competent şi de bună-credinţă nu s-ar fi 
putut îndoi, arătându-se atât de impresionată de un 
asemenea lider. 

— Bravo! Ascultaţi-l! Ascultaţi-l! Uraa! 

Acei obraji animați de o atenţie şi o pornire la fel de 
înflăcărate erau o privelişte foarte impresionantă. Nicio 
urmă de indiferenţă, de neatenţie, de lâncedă curiozitate, 
niciuna dintre feluritele nuanţe ale nepăsării vizibile în alte 
întruniri nu se arătă măcar pentru o clipă aici. Fiecare 
dintre oamenii aceia simţea că, într-un fel sau în altul, 
situaţia lui era mai nenorocită decât ar fi trebuit să fie; 
fiecare dintre oamenii aceia socotea de datoria lui să se 
alăture grupului în vederea ameliorării sorții lui; fiecare om 
simţea că singura speranţă era să se alieze cu ceilalţi 
tovarăşi din juru-i. 

Toată mulţimea aceea avea o credinţă profundă, gravă şi 
sinceră în cauza dreaptă ori greşită (din nefericire greşită) 
pe care o îmbrăţişase. Iată lucruri tot atât de vizibile, 
pentru oricine ar fi căutat să înţeleagă ce se petrecea acolo, 
ca bârnele din tavan ori ca pereţii văruiţi din jur. Un 
asemenea spectator imparţial n-ar fi putut să nu 
recunoască în adâncul inimii lui că oamenii aceia, chiar 
când se înşelau, dădeau dovadă de calităţi mari, ce ar fi 
putut fi dirijate către scopuri mai bune şi mai frumoase. lar 


ca să susţii (în baza unor axiome generale, oricât ar fi ele de 
bine stabilite) că apucau pe un drum greşit fără niciun 
motiv, aşa, numai dintr-o pornire nesăbuită de răzvrătire, 
era ca şi cum ai fi pretins că poate exista fum fără foc, 
moarte fără naştere, recoltă fără însămânţare şi că totul şi 
orice poate fi zămislit din nimic. 

După ce se răcori, oratorul îşi şterse de câteva ori, de la 
stânga la dreapta, cu batista, făcută sul, fruntea-i brăzdată 
şi-şi concentră toate forţele reînviate într-un rânjet plin de 
dispreţ şi amărăciune. 

— Dar, o, prieteni şi fraţi! Oameni ai acestei ţări şi 
oropsiţi muncitori din Coketown! Ce putem spune despre 
acel om, despre acel muncitor - sunt silit, vai, să-l numesc 
astfel, dar socot că defăimez un titlu atât de glorios - ce 
puteţi spune despre cel care, cunoscând prea bine din 
propria-i experienţă nedreptăţile şi ticăloşiile pe care le 
înduraţi voi, necăjiţilor, care sunteţi sarea acestui pământ, 
de cel care, auzindu-vă dând declaraţie, într-o unanimitate 
plină de nobleţe şi măreție, ce va face pe tirani să tremure, 
că sunteţi hotărâți să subscrieţi la fondul Tribunalului 
Unificat!22+ şi să rămâneţi credincioşi hotărârilor, oricare ar 
fi ele, pe care le va lua acea instituţie în folosul vostru, vă 
întreb: ce puteţi spune despre acel lucrător (căci n-am 
încotro, trebuie să-l recunosc ca atare) care, în asemenea 
clipe, îşi părăseşte postul şi îşi vinde drapelul; care, în 
asemenea clipe, se arată un trădător, un laş, un mişel; care, 
în asemenea clipe, nu se sfieşte să vă facă mărturisirea 
neobrăzată şi umilitoare că el va rămâne deoparte şi nu va 
fi unul dintre vitejii luptători în mişcarea pe care o pornim 
pentru dreptate şi libertate? 

În acel punct al discursului, adunarea nu se arătă în 
unanimitate de aceeaşi părere. Se auziră câteva murmure 
şi fluierături, dar simţul onoarei era prea puternic la toţi 
pentru a îngădui ca un om să fie condamnat înainte de a fi 
ascultat. 

— Bagă de seamă să nu te înşeli, Slackbridge! 


— Să se arate! 

— Să-l auzim ce spune! 

Astfel de strigăte izbucniră din mai multe părţi. În sfârşit, 
o voce puternică strigă: 

— Omul acela e aici? Dacă e aici, Slackbridge, vrem să-l 
auzim pe el, nu pe dumneata! 

Propunerea fu primită cu o furtună de aplauze. 

Slackbridge, oratorul, privi în jur cu un zâmbet 
batjocoritor şi, întinzând braţul drept înainte pentru a linişti 
marea înfuriată (după obiceiul tuturor celor de felul lui 
Slackbridge), aşteptă până se făcu tăcere adâncă. 

— Prieteni şi tovarăşi, spuse atunci Slackbridge 
scuturând din cap cu un violent dispreţ, nu mă mir că voi, 
umiliţi fii ai muncii, vă îndoiţi de existenţa unui astfel de om. 
Dar după cum a existat cel care şi-a vândut dreptul de 
primnăscut pentru un blid de linte, după cum a existat 
Castlereaghi2:, la fel există şi omul acesta! 

Aici se produseră o scurtă agitaţie şi o înghesuială în 
apropierea tribunei, ce se sfârşiră cu apariţia omului alături 
de orator, în faţa adunării. Era palid şi cu chipul puţin 
tulburat, asta se cunoştea mai ales după buze, dar stătea 
liniştit, cu mâna stângă la bărbie, aşteptând să poată vorbi. 
Pentru desfăşurarea dezbaterilor exista un preşedinte care 
luă acum în mână conducerea discuţiilor. 

— Prieteni, spuse el, în virtutea rolului meu de 
preşedinte, rog pe prietenul nostru Slackbridge, care a 
mers poate prea departe în afacerea asta, să stea jos, în 
timp ce-l vom asculta pe omul acesta, Stephen Blackpool. Îl 
cunoaşteţi cu toţii pe Stephen Blackpool. Îi cunoaşteţi de 
mult necazurile şi bunul său renume. 

După aceste vorbe, preşedintele îi strânse prietenos 
mâna şi se aşeză din nou. Slackbridge se aşeză şi el, 
ştergându-şi fruntea înfierbântată, întotdeauna numai de la 
stânga spre dreapta, şi niciodată în sens invers. 

— Prieteni, începu Stephen în mijlocul unei linişti 
mormântale. Am auzit ce s-a spuis aici despre mine şi 


probabil că n-am să pot drege lucrurile. Dar prefer să auziţi 
adevărul în ceea ce mă priveşte din gura mea, nu de la alţii, 
deşi niciodată n-am fost în stare să vorbesc în faţa atâtor 
oameni fără să mă fâstâcesc şi să nu-mi pierd cumpătul. 

Slackbridge scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să şi-l 
arunce jos de ciudă. 

— Sunt singurul muncitor din fabrica „Bounderby” şi 
singurul dintre toţi cei de faţă care nu accept organizarea 
propusă. N-o pot aocepta şi mă îndoiesc, prieteni, că are să 
iasă vreun bine de aici pentru voi. Mai degrabă are să iasă 
vreo pacoste. 

Slackbridge râse  şi-işi încrucişă braţele pe piept, 
încruntând sarcastic sprâncenele. 

— Dar nu-i numai asta pricina pentru care stau deoparte. 
Dacă ar fi numai atât, m-aş alătura celorlalţi. Am, însă, 
motivele mele - ştiţi, numai ale mele - care mă opresc nu 
numai acum, ci pentru totdeauna... pentru totdeauna... cât 
voi trăi! 

Slackbridge sări ars de pe scaun şi se propti lângă el, 
scrâşnind din dinţi şi gesticulând. 

— Ce v-am spus, prieteni şi concetăţeni? Nu v-am 
prevenit eu că întocmai aşa stau lucrurile? Şi cum calificaţi 
voi o purtare atât de laşă din partea unui om pe care ştim 
că legile rău întocmite l-au apăsat atât de greu? Vă întreb 
pe voi, compatrioți, ce credeţi despre asemenea corupţie 
din partea unuia dintre voi, ce consimte astfel la propria-i 
ruină, la ruina voastră, la ruina copiilor voştri şi a copiilor 
copiilor voştri? 

Se auziră câteva aplauze şi câteva strigăte: „Ruşine lui 
dar cei mai mulţi rămaseră tăcuţi. Priveau la figura chinuită 
a lui Stephen, devenită şi mai patetică prin semnele vizibile 
ale suferințelor căsniciei; şi, în adâncul inimii lor bune, erau 
mai degrabă întristaţi decât indignaţi. 

— Meseria acestui delegat este să vorbească, zise 
Stephen, pentru asta este plătit, şi el ştie ce are de făcut. 
Deci să-şi facă datoria. De ce i-ar păsa lui de toate câte am 


LIA 


îndurat eu? Asta nu-i treaba lui. Asta nu-i treaba nimănui, ci 
numai a mea! 

Vorbea atât de cuviincios, ba, am putea spune, cu atâta 
demnitate, încât ascultătorii deveniră mai tăcuţi şi mai 
atenţi. Aceeaşi voce puternică ce se auzise şi mai înainte 
strigă: 

— Slackbridge, lasă omul să vorbească, şi dumneata ţine- 
ţi gura! 

Şi deodată se aşternu în sală o linişte impresionantă. 

— Fraţilor, spuse Stephen, a cărui voce slabă se auzea 
desluşit, tovarăşi de muncă - căci asta sunteţi pentru mine, 
dar nu şi pentru delegatul de faţă, după câte ştiu - nu mai 
am decât o vorbă de adăugat, şi n-aş putea spune mai mult 
chiar dacă aş vorbi până mâine în zori. Ştiu bine ce mă 
aşteaptă, ştiu bine că sunteţi hotărâți să nu mai aveţi niciun 
fel de legătură cu cel care nu-i alături de voi în 
împrejurarea aceasta. Ştiu bine că de s-ar întâmpla să pier 
în mijlocul drumului, aţi socoti că merit să treceţi pe lângă 
mine ca pe lângă cineva străin şi necunoscut. Dar hotărârea 
pe care am luat-o trebuie s-o duc cât mai bine până la 
capăt. 

— Stephen Blackpool, rosti preşedintele sculându-se, 
gândeşte-te bine. Gândeşte-te bine, băiete, înainte de a 
ajunge să fii ocolit de vechii tăi prieteni! 

Se ridică un murmur general, ce exprima acelaşi îndemn, 
deşi nimeni nu rosti un cuvânt. Toţi ochii erau aţintiţi pe 
chipul lui Stephen. Să-şi schimbe hotărârea ar fi însemnat 
să ia o piatră de pe inima lor. Privind în jur îşi dădu bine 
seama de asta. În sufletul lui nu exista nici urmă de 
supărare împotriva lor. Îi cunoştea prea profund ca să se 
oprească la suprafaţă, unde se vădeau slăbiciunile şi 
concepţiile lor greşite, îi cunoştea cum numai un tovarăş de 
muncă îi poate cunoaşte. 

— Ei, domnule, de-ai şti cât m-am gândit eu la asta! Dar 
vezi că nu pot să fiu cu voi. lrebuie să-mi urmez calea pe 


care mi-am ales-o. Aşa că îmi iau rămas bun de la toţi de 
aici. 

Îşi ridică braţele, într-un fel de salut adresat celor din jur, 
rămânând o clipă în această atitudine, fără să mai spună 
nimic până şi le lăsă iar, încet, în jos. 

— Multe vorbe plăcute am schimbat cu o seamă din cei 
de aici şi văd multe chipuri pe care le cunosc de când eram 
tânăr şi cu inima mai uşoară decât acum. De când mă ştiu, 
nu m-am certat niciodată cu vreunul dintre semenii mei. 
Dumnezeu mi-e martor că n-am nicio vină în cearta din astă 
seară. O să mă faceţi trădător şi multe altele, de dumneata 
vorbesc, se adresă el lui Slackbridge, dar e mai uşor să spui 
decât să dovedeşti. Fie şi aşa! 

Făcuse câţiva paşi să coboare de pe estradă, când îşi 
aminti că mai avea ceva de spus şi se întoarse iar. 

— S-ar putea, zise el ridicându-şi încet faţa-i brăzdată, ca 
şi cum ar fi vrut să se adreseze fiecăruia în parte, şi celor 
de aproape, şi celor de departe, s-ar putea ca atunci când 
problema de azi va fi din nou pusă şi discutată, să se 
amenințe cu grevă dacă sunt lăsat să lucrez printre voi. Mai 
bine aş muri decât să ajung să văd una ca asta. Voi rămâne 
să lucrez singuratic printre voi dacă nu se ajunge până 
acolo. Credeţi-mă, mă văd silit să fac asta, prieteni, nu ca să 
vă înfrunt, ci ca să-mi câştig existenţa. Trăiesc numai din 
munca mea, şi unde aş putea să mă duc eu, care am lucrat 
aici în Coketown de când eram de-o şchioapă? Nu mă plâng 
că de acum înainte nu mai vreţi să ştiţi de mine, că mă 
respingeţi şi mă izgoniți dintre voi, dar trag nădejde că voi 
fi lăsat să lucrez. Socot, fraţilor, că dacă am un drept pe 
lume, atunci acesta este. 

Nimeni nu rosti o vorbă. Nu se auzi niciun zgomot în sală, 
în afară de uşorul freamăt al mulţimii ce se dădea în lături, 
din mijlocul încăperii, deschizând drum de ieşire omului pe 
care se hotărâseră să nu-l mai considere tovarăşul lor. Fără 
să se uite la nimeni, urmându-şi drumul cu o înfăţişare 
modestă, dar plină de hotărâre, care nu cerea şi nu 


pretindea nimic, unchiul Stephen părăsi scena, ducând în 
spate povara necazurilor sale. 

Atunci, Slackbridge, care în timpul ieşirii lui Stephen, îşi 
ţinuse întins braţul oratoric, ca şi cum ar fi căutat să 
potolească pasiunile dezlănţuite ale mulţimii printr-o 
extraordinară forţă morală şi o nemărginită grijă, încercă 
să le ridice moralul. 

— Oare romanul Brutus, fraţilor, nu l-a condamnat la 
moarte pe Cezar? Şi oare mamele spartane, o, fraţilor, şi în 
curând tovarăşi victorioşi, n-au silit pe copiii lor, care 
fugeau, să înfrunte săbiile duşmanilor? Şi atunci nu era o 
datorie sfântă pentru oamenii din Coketown, care au în 
urmă strămoşi, în prezent o lume care-i admiră, şi în viitor o 
posteritate ce-i va moşteni, să alunge trădătorii afară din 
corturile pe care le-am ridicat pentru o cauză sacră şi 
divină? Vânturile cerului răspunseră: „Da”, şi purtară acest 
„da” la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi. Prin 
urmare, de trei ori ura pentru asociaţia Tribunalului 
Unificat! 

Slackbridge, ca un dirijor, bătu măsura. Mulțimea de feţe 
pe care se citea îndoiala (şi puţină mustrare de conştiinţă) 
se învioră la acest îndemn, răspunzând semnalului. Orice 
sentiment personal trebuia să cedeze în faţa cauzei 
comune. Ura! Acoperişul mai vibra încă de urale după ce 
adunarea se împrăştiase. 

Astfel alunecă Stephen Blackpool atât de uşor într-o viaţă 
cât se poate de singuratică, trăind izolat în mijlocul unei 
mulţimi de cunoscuţi. Străinul ce caută pe mii de feţe o 
privire prietenoasă fără s-o găsească niciodată se află într-o 
societate plăcută în comparaţie cu cel care întâlneşte zilnic 
zeci de feţe ce altădată îi erau prietene, iar acum îşi întorc 
privirile de la el. Prin această încercare trecea acum 
Stephen în fiecare clipă a vieţii lui când ieşea din casă, în 
drum spre fabrică, la întoarcere, în faţa uşii, la fereastră, 
pretutindeni. Înţeleşi cu toţii, evitau până şi partea străzii 


pe care avea obiceiul să meargă, lăsându-l să se folosească 
de dânsa numai el între toţi muncitorii. 

De multă vreme devenise un om tăcut, având puţin de-a 
face cu alţii şi obişnuind să stea numai în tovărăşia 
gândurilor lui. Nu ştiuse până atunci cât de multă nevoie 
avea inima lui de un salut uşor la tot pasul, de o privire, de 
o vorbă; cât de multă alinare îi strecuraseră în ea, picătură 
cu picătură, acele neînsemnate atenţii. Era chiar mai greu 
decât şi-ar fi închipuit să despartă în conştiinţa lui faptul că 
fusese părăsit de toţi camarazii de sentimentul neîntemeiat 
al ruşinii şi dezonoarei. 

Primele patru zile ale suferinţei lui fură atât de lungi şi 
grele, încât începu să se înspăimânte de perspectiva ce i se 
deschidea înainte. Nu numai că n-o văzu deloc pe Rachael 
în tot timpul acesta, ba chiar evită orice ocazie de ao 
întâlni, căci deşi ştia că opreliştea nu era încă impusă pe 
faţă femeilor ce lucrau la fabrică, observase că unele din 
ele, dintre cele pe care le cunoştea, se schimbaseră faţă de 
el, aşa că îi era teamă să se mai apropie de vreuna, şi se 
îngrozea la gândul că Rachael ar putea fi şi ea ţinută la 
distanţă dacă ar fi văzută în tovărăşia lui. Astfel trăise cu 
desăvârşire singur în aceste patru zile, fără a vorbi cu 
nimeni, când, întorcându-se seara de la lucru, fu oprit în 
stradă de un tânăr cu o înfăţişare foarte decolorată. 

— Te numeşti Blackpool, nu-i aşa? întrebă tânărul. 

Stephen se înroşi, trezindu-se deodată cu pălăria în 
mână, recunoscător că cineva îi vorbea, ori din cauza 
surprizei ce o simţise, ori poate din amândouă motivele. 
Prefăcându-se că-şi aranjează căptuşeala, răspunse: 

— Da. 

— Dumneata eşti lucrătorul boicotat de ceilalţi? întrebă 
Bitzer, tânărul decolorat pe care îl cunoaştem. 

— Da, răspunse iar Stephen. 

— Am ghicit asta văzând cum te ocolesc toţi. Domnul 
Bounderby vrea să-ţi vorbească. Ştii unde locuieşte, nu-i 
aşa? 


— Da, răspunse iar Stephen. 

— Atunci du-te neîntârziat acolo, auzi? zise Bitzer. Eşti 
aşteptat, şi slujnica are să-ţi dea drumul numaidecât dacă 
spui cine eşti. Eu sunt funcţionar la bancă şi am fost trimis 
special să te caut; aşa că pe mine mă scuteşti de un drum 
dacă te duci singur acolo. 

Stephen, care mergea în direcţie opusă, se întoarse în 
loc, ca la o poruncă, şi porni către castelul de cărămidă 
roşie al uriaşului Bounderby. 


Capitolul V 
OAMENI ŞI STĂPÂNI 


— Ei, Stephen, zise Bounderby în felul lui furtunos, ce-am 
auzit? Ce ţi-au făcut nemernicii aceia? Intră şi vorbeşte fără 
sfială. 

Astfel era poftit să intre în salon. Masa fusese aranjată 
pentru ceai şi se aflau acolo tânăra soţie a domnului 
Bounderby, fratele ei şi un domn de vază din Londra. 
Stephen îi salută, închise uşa şi rămase lângă ea cu pălăria 
în mână. 

— Acesta e omul despre care ţi-am vorbit, Harthouse, 
spuse domnul Bounderby. 

Domnul căruia i se adresase stătea de vorbă cu doamna 
Bounderby pe sofa; se sculă, spunând cu un aer plictisit: 

— A, adevărat? şi păşi alene până la cămin, unde se afla 
domnul Bounderby. 

— Haide, spuse domnul Bounderby, dă-i drumul! 

După cele patru zile petrecute în singurătate, felul acesta 
în care i se adresa suna brutal şi displăcut în urechile lui 
Stephen. Nu numai că-i lovea cu grosolănie inima rănită, 
dar părea să admită ca adevărată învinuirea ce i se aducea 
de dezertor interesat. 


— Nu vă fie cu supărare, domnule, spuse Stephen 
Blackpool, ce doriţi de la mine? 

— Ei, doar ţi-am spus, răspunse Bounderby. Vorbeşte pe 
faţă ca un bărbat, că doar eşti bărbat, şi spune-ne ce-a fost 
cu dumneata şi cu liga aceea. 

— Ilertaţi-mă, domnule, zise Stephen Blackpool, dar n-am 
nimic de spus despre asta. 

Domnul Bounderby, care clocotea veşnic ca un fel de 
furtună, întâlnind un obstacol în cale, începu imediat să 
sufle asupră.-i. 

— Ascultă, Harthouse, spuse el, iată o mostră de lucrător. 
Omul acesta a mai fost aici o dată. L-am prevenit atunci 
împotriva străinilor ticăloşi care ne dau mereu târcoale - 
care ar trebui să fie spânzurați pe loc unde sunt găsiţi - şi i- 
am spus omului acestuia că a apucat pe un drum greşit. Ei, 
îţi vine a crede că, deşi ceilalţi au pus pe el pecetea 
infamiei, le-a rămas atât de robit, încât îi e frică să deschidă 
gura împotriva lor? 

— Am spus că n-am nimic de spus, domnule; nu că mi-i 
frică să deschid gura. 

— Ai spus. Hm! Ştiu eu ce-ai spus; ba chiar mai mult 
decât atât... ştiu ce-ai vrut să spui, înţelegi? Nu-i acelaşi 
lucru, ei comedie! E cu totul altceva. Mai bine ne-ai spune 
imediat că individul acela, Slackbridge, nu se află în oraş 
îndemnând poporul la revoltă, că nu-i unul dintre liderii 
recunoscuţi ai poporului, adică o canalie neruşinată. Mai 
bine ai spune asta imediat; pe mine nu mă poţi înşela. Asta 
vrei să spui. De ce nu spui? 

— Îmi pare tot atât de rău ca şi dumneavoastră, domnule, 
când conducătorii poporului nu sunt vrednici, spuse 
Stephen clătinând din cap. Aleg şi ei pe cine găsesc. Poate 
că-i destul de mare nenorocire că nu găsesc şefi mai buni. 

Vântul începu să sufle furtunos. 

— Ce zici, Harthouse, destul de frumos a început, nu? 
spuse domnul Bounderby. Se pare că nu întrece prea mult 
măsura. Se pare, pe onoarea mea, că-i numai o palidă 


mostră a oamenilor cu care au de-a face prietenii mei. Dar 
asta nu-i încă nimic, domnule. Ascultă numai ce am să-l 
întreb pe omul acesta. Vă rog, domnule Blackpool (şi vântul 
începu a sufla vijelios), îmi permiteţi să vă întreb cum se 
face că nu aţi intrat în asociaţie? 

— Cum se face? 

— Da! spuse domnul Bounderby, cu degetele mari vârâte 
în subsuorile vestei, scuturând capul şi închizând ochii, 
parcă făcea un semn de complicitate peretelui din faţa lui. 
Cum se face? 

— Aş fi preferat să nu aduc vorba despre asta, domnule. 
Deoarece însă îmi puneţi întrebarea, nu vreau să fiu 
nepoliticos, aşa că voi răspunde: pentru că am făgăduit. 

— Nu mie, ştii prea bine, zise Bounderby (vreme 
furtunoasă, întreruptă în răstimpuri de calm înşelător; 
pentru moment, domneşte calmul). 

— A, nu, domnule, nu dumneavoastră. 

— Desigur, în ceea ce mă priveşte pe mine, eu nu contez 
în afacerea asta absolut de loc, spuse Bounderby, 
mărturisindu-se mai departe peretelui din faţa lui. Dacă ar 
fi fost la mijloc Josiah Bounderby din Coketown, ai fi intrat 
în asociaţie fără să stai o clipă la îndoială? 

— Da, domnule. E adevărat. 

— Deşi ştie bine, spuse Bounderby, devenit acum uragan, 
că sunt o adunătură de canalii, de răzvrătiți, pentru care 
deportarea ar fi o pedeapsă prea blândă! Domnule 
Harthouse, dumneata eşti un om care te-ai vânturat prin 
lume. Ai mai întâlnit în altă parte, în afară de binecuvântata 
noastră ţară, un om care să semene cu acesta? Şi domnul 
Bounderby îl arătă cu un deget mânios, ca pentru a cere să 
fie examinat. 

— Nu, doamnă, zise Stephen Blackpool, protestând cu 
tărie împotriva epitetelor întrebuințate şi adresându-se 
instinctiv Louisei, după ce îi privise o clipă faţa. Nus-s nici 
canalii, nici răzvrătiți. Nu-s deloc, doamnă, vă asigur. Nu s- 
au purtat bine cu mine, doamnă, ştiu asta şi o simt pe pielea 


mea. Dar nu se află printre ei nicio duzină de oameni, 
doamnă, ce spun duzină, nici măcar şase care să nu fie 
încredinţaţi că şi-au îndeplinit datoria faţă de ceilalţi şi faţă 
de ei înşişi. Ferească Dumnezeu ca tocmai eu, care-i cunosc 
aşa de bine din experienţa mea de o viaţă întreagă, eu, care 
am mâncat şi am băut cu ei, care am stat şi am muncit 
alături de ei, eu, care i-am iubit, tocmai eu să nu le iau 
apărarea pentru dreptate, deşi au putut să-mi facă râul pe 
care mi l-au făcut! 

Vorbea cu aspra seriozitate caracteristică clasei şi firii lui, 
sporită poate de un sentiment de mândrie că rămâne 
credincios tovarăşilor săi, în ciuda neîncrederii ce i-o 
arătaseră cu toţii. Nu uita însă deloc unde se afla şi nu 
ridică o clipă vocea. 

— Nu, doamnă, nu. Îs sinceri şi devotați unii faţă de alţii, 
drăgăstoşi şi legaţi între ei până la moarte. Când te ştiu 
sărac, ori bolnav, ori apăsat de vreuna din nenumăratele 
pricini ce fac să poposească necazul la uşa omului, sa-i vezi 
atunci cât pot fi de duioşi, de blânzi, cum încearcă să te 
mângâie, cât de creştini se arată. Vă încredinţez de asta, 
doamnă. Să-i tai bucăţi, şi tot nu i-ai putea schimba! 

— Pe scurt, zise domnul Bounderby, din pricină că sunt 
atât de plini de virtuţi, te-au azvârlit la gunoi. Hai, spune-o 
şi pe asta, acum, că te-ai pornit. Dă-i drumul! 

— Cum se face, doamnă, urmă Stephen, părând că tot pe 
chipul Louisei găseşte un refugiu, cum se face că ce este 
mai bun în noi, oamenii sărmani, e tocmai ceea ce ne 
pricinuieşte cele mai mari necazuri, nenorociri şi greşeli, nu 
pot înţelege. Dar aşa este. Ştiu asta tot aşa de bine cum ştiu 
că există cerul undeva sus, deasupra mea, dincolo de fum. 
Suntem doar răbdători şi, de obicei, vrem să facem toate 
după rânduiala cea dreaptă. De aceea nu-mi vine a crede că 
toată vina să fie numai de partea noastră. 

— Ascultă, prietene, spuse domnul Bounderby, pe care 
nimic nu-l putea exaspera mai tare decât faptul că 
lucrătorul nu i se adresa lui, ci altcuiva - deşi făcea asta 


fără să-şi dea seama - dacă binevoieşti să mă onorezi cu 
atenţia dumitale o jumătate de minut, aş dori să schimbăm 
împreună câteva vorbe. Ne-ai declarat chiar acum că n-ai 
nimic a ne spune în privinţa acestei afaceri. Înainte de a 
trece mai departe, te întreb: eşti bine încredinţat de ce 
spui? 

— Da, domnule, sunt bine încredinţat. 

— Iată aici de faţă un domn din Londra, şi domnul 
Bounderby arătă peste umăr cu degetul cel mare spre 
domnul James Harthouse; e un gentleman din Parlament. 
Aş vrea să audă o mică discuţie între noi amândoi, în loc să-i 
lămuresc eu singur fondul problemei, căci ştiu perfect 
dinainte cum va decurge; nimeni nu poate şti mai bine 
decât mine, bagă de seamă! Prefer s-o audă cu urechile lui 
în loc să mă creadă pe cuvânt. 

Stephen îşi aplecă fruntea înaintea domnului din Londra, 
şi mintea păru că i se tulbură şi mai tare. Îşi întoarse fără 
voie ochii spre acelaşi refugiu de mai înainte, dar o privire 
expresivă şi rapidă din acea parte îl făcu să şi-i aţintească 
iar pe faţa domnului Bounderby. 

— Spune, de ce te plângi? întrebă domnul Bounderby. 

— N-am venit aici să mă plâng, domnule, îi aminti 
Stephen. Am venit pentru că am fost chemat. 

— Şi, mă rog, cam de ce vă plângeţi voi, lucrătorii, în 
general? repetă domnul Bounderby, încrucişându-şi braţele. 

Stephen se uită la el, ezitând o clipă, apoi păru că se 
hotărăşte. 

— Domnule, nu m-am priceput niciodată să dau explicaţii, 
deşi am avut şi eu partea mea de necazuri. Să ştiţi, 
domnule, că pentru noi toate-s prost rânduite. Uitaţi-vă la 
oraşul nostru, aşa bogat cum este, şi la toţi oamenii care au 
venit aici să ţeasă şi să dărăcească, să-şi câştige o bucată de 
pâine, mergând pe acelaşi drum, tot la fel, din leagăn până 
la mormânt. Uitaţi-vă cum trăim, unde trăim, şi cât de 
îngrămădiţi, cu ce speranţe, când toate merg mereu pe 
acelaşi făgaş. Uitaţi-vă cum fabricile lucrează fără încetare 


şi cum niciodată nu ne ajută să facem un pas înainte, decât 
doar către moarte. Gândiţi-vă cum ne judecaţi, ce scrieţi 
despre noi, ce vorbiţi despre noi, cum trimiteţi delegaţi la 
miniştri, să vă plângeţi de noi, cum dumneavoastră aveţi 
totdeauna dreptate, şi noi suntem totdeauna vinovaţi, cum 
n-am avut niciodată dreptate de când suntem pe lume. 
Uitaţi-vă cum cresc toate acestea din ce în ce, domnule, 
cum totul se măreşte, se lăţeşte şi se înăspreşte din an în 
an, din generaţie în generaţie. Poate cineva să privească la 
toate acestea, domnule, şi să nu spună sincer că-i o proastă 
rânduială? 

— Desigur, zise domnul Bounderby. Şi acum poate că ai 
să-i explici acestui domn cum ai face dumneata ca să 
îndrepţi rânduiala asta proastă (cum îţi place s-o numeşti). 

— Nu ştiu, domnule. De unde să ştiu eu? Nu e treaba 
mea, domnule. E a celor ce sunt deasupra mea şi deasupra 
noastră a tuturor. Care-i rostul lor dacă nu să se ocupe de 
asta? 

— Dacă-i aşa, am să-ţi spun eu ce am putea face în 
privinţa asta, răspunse domnul Bounderby. O să dăm un 
exemplu cu vreo jumătate de duzină de Slackbridge. Îi vom 
acuza pe ticăloşi de crimă şi-i vom deporta în închisorile 
coloniale! 

Stephen clătină grav din cap. 

— Mie să nu-mi spui că nu putem face asta, omule, zise 
domnul Bounderby, care între timp devenise un uragan, 
pentru că o s-o facem, îţi spun eu! 

— Domnule, răspunse Stephen cu încrederea şi liniştea 
pe care ţi-o dă o siguranţă absolută, chiar dacă aţi lua o 
sută de Slackbridge, dacă sunt atâţia, sau chiar de zece ori 
mai mulţi, şi i-aţi coase pe fiecare într-un sac să-i aruncaţi în 
cel mai adânc ocean care a existat vreodată de când e 
lumea, proasta rânduială va rămâne la fel, neschimbată. 
Străini ticăloşi... spuse Stephen cu un zâmbet neliniştit. De 
când îmi aduc aminte, mereu am auzit vorbindu-se de 
străini ticăloşi. Nu ei sunt pricina răului, domnule; n-a 


pornit de la ei. Nu le iau apărarea; n-am niciun motiv să-i 
apăr, dar e zadarnic şi inutil să vă închipuiţi că i-aţi putea 
face să-şi părăsească meseria. Mai bine ar fi să faceţi aşa ca 
meseria să-i părăsească pe ei. Tot ce văd în jurul meu în 
această cameră se afla înainte de a intra, şi totul va rămâne 
la fel după ce voi pleca. Dacă aţi trimite pendula din perete 
cu un vapor tocmai în insula Norfolki24* asta n-ar împiedica 
curgerea timpului. Întocmai aşa se întâmplă şi cu 
Slackbridge. 

Îndreptându-şi din nou ochii către refugiul lui de mai 
înainte, observă că ochii ei îi făceau un semn de avertizare 
către uşă. Dându-se înapoi, puse mâna pe clanţă. Dar nu 
spusese încă tot ce avea de spus, şi în adâncul inimii lui 
simţi un impuls nobil să răspundă tratamentului jignitor de 
mai înainte, rămânând credincios până la urmă celor ce-l 
renegaseră. Aşa că rămase să sfârşească de spus ce avea pe 
suflet. 

— Eu, domnule, ca om simplu ce sunt şi cu prea puţină 
carte, nu mă pot încumeta să-i lămuresc dumnealui cum s- 
ar putea îmbunătăţi lucrurile - deşi sunt în oraşul nostru o 
seamă de muncitori mai luminaţi decât mine care ar fi în 
stare de asta - dar pot să-i spun ceea ce ştiu că nu va ajuta 
niciodată la îndreptarea situaţiei. Silnicia nu va fi niciodată 
un mijloc bun. Succesul şi triumful nu vor putea niciodată 
aduce vreun bine. Să dai mereu şi veşnic dreptate numai 
uneia din părţi, iar celeilalte să-i găseşti mereu şi veşnic 
vină, este ceva cu totul nefiresc şi care niciodată, niciodată 
nu va fi un mijloc bun! Nu-i bine însă nici să-i laşi la o parte, 
de capul lor. Dacă mii şi mii de oameni sunt lăsaţi de capul 
lor, în părăsire, să ducă înainte aceeaşi viaţă, să se zbată tot 
în aceleaşi neînţelegeri, vor ajunge de la un timp să se 
izoleze de o parte, iar voi toţi, de cealaltă parte, cu o 
prăpastie neagră de netrecut căscată la mijloc, atâta timp 
cât va mai dura mizeria asta. Dacă nu te apropii de popor 
cu blândeţe şi răbdare, dacă nu cauţi să-i mângâi pe cei 
care în noianul de necazuri se alătură unii de alţii, 


ajutânduse între ei la nenorocire, rupându-şi de la gură ca 
să împartă cu cei loviți (aşa cum n-a văzut desigur 
dumnealui, după umila mea părere, în niciuna din ţările pe 
unde a călătorit), atunci nu se vor îndrepta niciodată 
lucrurile, până ce se va preface soarele într-un sloi de 
gheaţă! Şi, mai cu seamă, dacă-i socoteşti numai ca pe nişte 
braţe de muncă şi-i mânuieşti ca pe nişte cifre într-o 
socoteală, ori ca pe nişte maşini, de parcă n-ar putea simţi 
şi ei dragoste şi plăcere, de parcă n-ar avea judecată ori 
gusturi, de parcă n-ar avea şi ei un suflet care ar putea 
obosi, care ar putea spera; dacă-i socoteşti, când stau 
liniştiţi, ca şi cum n-ar avea nimic din toate astea, iar când 
se agită, le reproşezi că n-au simţăminte omeneşti faţă de 
dumneavoastră, atunci nu se vor îndrepta niciodată 
lucrurile, domnule, până la sfârşitul veacurilor! 

Stephen sta cu mâna pe uşa deschisă, aşteptând să vadă 
dacă i se mai cere ceva. 

— Stai o clipă, zise domnul Bounderby, care se înroşise la 
faţă peste seamă. Ultima dată când ai venit aici cu un necaz 
ţi-am spus s-o apuci pe altă cale şi să nu te mai amesteci în 
astfel de treburi. Şi ţi-am spus, dacă-ţi aminteşti, că-mi 
dădeam seama de aspiraţiile la lingura de aur. 

— Nu mă gândeam deloc la asta, vă asigur, domnule. 

— Acum m-am lămurit, spuse domnul Bounderby, că eşti 
unul dintre acei indivizi care găsesc veşnic motive de 
nemulţumire. Umbli peste tot semănându-le şi făcându-le să 
rodească. Numai cu asta te ocupi în viaţă, amice! 

Stephen clătină din cap: protest mut, ce voia să spună că 
el are altceva de făcut în viaţă. 

— Eşti un tip atât de înveninat, de colţos, un soi atât de 
rău, spuse domnul Bounderby, încât chiar cei din asociaţia 
dumitale, oamenii care te cunosc cel mai bine, nu mai vor să 
aibă de-a face cu dumneata. Nu credeam că indivizii aceia 
pot să aibă vreodată dreptate. Dar am să-ţi spun una! 
Pentru o dată, am să fiu şi eu de partea lor, aşa că nu mai 
vreau nici eu să am de-a face cu dumneata! 


Stephen ridică iute ochii spre el. 

— Poţi termina ce-ai început, zise domnul Bounderby 
dând cu înţeles din cap, şi apoi du-te în altă parte. 

— Ştiţi bine, domnule, spuse Stephen cu glas schimbat, 
că nu pot găsi de lucru în altă parte dacă mă daţi afară de 
la dumneavoastră. 

— Eu ştiu ce ştiu, iar dumneata ştii ce ştii; nu mai am 
nimic de adăugat la asta! fu răspunsul. 

Stephen privi din nou la Louisa, dar nu-i mai întâlni ochii; 
atunci, suspinând şi rostind abia auzit: „Cerul să ne 
ocrotească pe toţi în lumea asta!” plecă. 


Capitolul VI 
DISPARIŢIE 


Când Stephen părăsi casa domnului Bounderby, se 
întunecase. Umbrele nopţii se adunaseră atât de repede, că 
nu se mai uită în juru-i şi, după ce închise uşa, o porni 
îndărăt, cu paşi apăsaţi, de-a lungul străzii. Uitase cu totul 
de ciudata bătrână pe care o întâlnise cu prilejul vizitei sale 
precedente în aceeaşi casă, când, auzind în urma lui un pas 
cunoscut, se întoarse şi o văzu în tovărăşia Rachaelei. 

O zări întâi pe Rachael, căci numai pasul ei îl auzise. 

— Tu eşti, Rachael, draga mea?! Şi dumneata, împreună 
cu ea?! 

— Te miri, desigur, şi trebuie să recunosc că ai dreptate, 
răspunse bătrâna. După cum vezi, am venit din nou. 

— Dar cum se face că eşti împreună cu Rachael? o 
întrebă Stephen, trecând între ele, potrivindu-şi pasul după 
al lor şi uitânduse când la una, când la cealaltă. 

— Păi am făcut cunoştinţă cu fata asta de treabă tot cam 
la fel ca şi cu dumneata, zise veselă bătrână, luând ea 
iniţiativa răspunsului. Anul acesta am venit mai târziu ca de 
obicei, pentru că m-a cam chinuit astmul, aşa că mi-am 


amânat vizita până ce s-a făcut iar vreme frumoasă şi caldă. 
Tot din pricina asta nu mai fac toată călătoria într-o singură 
zi, ci o împart în două zile; noaptea asta dorm la 
„Cafeneaua călătorilor”, lângă calea ferată (un han plăcut şi 
curat), şi plec înapoi mâine, cu trenul parlamentar de şase 
dimineaţa. Bine, bine, dar ce legătură are toată povestea cu 
fata asta de treabă, ai să-ntrebi dumneata? Îţi spun îndată. 
Am aflat că domnul Bounderby s-a însurat. Am văzut 
anunţul în ziar, făcea o impresie grozavă, măreaţă, insistă 
bătrână cu un entuziasm straniu, şi vreau să-i văd şi eu 
nevasta, pentru că până acum n-am văzut-o niciodată. 

Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar de azi de la prânz 
n-a scos piciorul din casă. Şi cum n-am vrut să renunţ aşa 
uşor s-o văd, am mai aşteptat puţin învârtindu-mă prin jurul 
casei, şi astfel am trecut de vreo două-trei ori pe lângă fata 
asta de treabă. Văzând că are un chip atât de prietenos, i- 
am vorbit, şi ea mi-a răspuns. Cam asta-i, zise bătrâna către 
Stephen. Şi acum restul poţi să-l ghiceşti şi singur, mai 
repede decât ţi l-aş povesti eu, sunt sigură! 

Din nou Stephen trebui să-şi înfrângă o pornire 
instinctivă de antipatie faţă de bătrâna aceea, deşi felul ei 
de a fi era cât se poate de sincer şi simplu. Cu o blândeţe ce 
devenise şi mai firească la el, ştiind-o la fel şi în inima 
Rachaelei, urmă să-i vorbească bătrânei despre lucrurile ce 
o interesau, la vârsta ei înaintată. 

— Află, doamnă, spuse el, că am văzut-o pe doamna 
Bounderby. E tânără şi frumoasă; are ochi negri, frumoşi şi 
gânditori şi o privire atât de liniştită, Rachael, cum n-am 
mai întâlnit în viaţa mea. 

— Tânără şi frumoasă. Aşa-i? exclamă bătrâna, încântată. 
Frumoasă ca un trandafir! Şi ce nevastă fericită! 

— Da, doamnă, aşa se pare, zise Stephen privind cu 
îndoială spre Rachael. 

— Se pare? Trebuie să fie! E doar nevasta stăpânului 
dumitale, replică bătrâna. 

Stephen încuviinţă din cap. 


— Cât priveşte pe stăpân, zise el privind-o din nou pe 
Rachael, nu-mi mai este stăpân. Între noi doi totul s-a 
sfârşit. 

— "Te-ai hotărât să părăseşti fabrica lui, Stephen? îl 
întrebă grăbită şi îngrijorată Rachael. 

— Păi, Rachael, răspunse Stephen, dacă eu părăsesc 
fabrica lui sau fabrica lui mă părăseşte pe mine, cam totuna 
e. Eu şi fabrica lui ne-am despărţit. Când m-ai ajuns din 
urmă, tocmai mă gândeam că poate-i mai bine aşa. Să 
rămân acolo, ar fi însemnat bucluc peste bucluc. Poate 
pentru mulţi e o fericire că plec; poate-i o fericire şi pentru 
mine. Şi, apoi, n-am încotro. Trebuie să întorc spatele 
Coketown-ului pentru un timp, draga mea, şi să-mi încerc 
norocul aiurea, luând-o iar de la capăt. 

— Unde ai să pleci, Stephen? 

— Încă nu ştiu, răspunse el, ridicându-şi pălăria şi cu 
palma netezindu-şi părul rar. Dar nu plec chiar noaptea 
asta, Rachael, ci mâine. Nu-i uşor să-ţi dai seama încotro 
trebuie s-o apuci, dar am să prind eu curaj. 

Şi de data asta felul lui altruist de a gândi îl ajută. Chiar 
înainte de a închide uşa domnului Bounderby, se gândise că 
plecarea lui silită va fi, cel puţin, spre binele Rachaelei, 
înlăturând primejdia de a fi învinuită că nu vrea să rupă 
relaţiile cu el. Deşi despărţirea de Rachael era o grea 
lovitură pentru el, deşi ştia că nu există un loc unde să 
poată scăpa de condamnarea oamenilor, pentru el era 
pesemne o uşurare să fie îndepărtat cu sila de suferinţele 
îndurate în ultimele patru zile şi s-o pornească spre greutăţi 
şi necazuri necunoscute. 

Aşa că spuse din inimă: 

— Îndur încercarea asta mai uşor decât aş fi crezut, 
Rachael. 

Dându-şi seama că nu trebuie să-i îngreuneze povara, ea 
îi răspunse cu zâmbetul ei liniştitor şi îşi urmară toţi trei 
drumul împreună. 


Bătrâneţea, mai cu seamă când caută să fie independentă 
şi voioasă, se bucură de mult respect printre săraci. 
Bătrâna era atât de cumsecade şi de mulţumită şi făcea 
atâta haz de infirmităţile ei, care de fapt se agravaseră de 
la ultima întâlnire cu Stephen, că începură amândoi s-o 
cerceteze cu interes. Era atât de sprintenă, încât nu le 
îngăduia să-şi încetinească pasul din cauza ei, părând foarte 
mulţumită să i se vorbească şi foarte dispusă să 
pălăvrăgească oricât, astfel că, atunci când ajunseră în 
cartierul unde locuiau, bătrână era mai vioaie şi mai 
însufleţită ca niciodată. 

— Pofteşte în locuinţa mea sărăcăcioasă, doamnă, spuse 
Stephen, să bei o ceaşcă de ceai. Atunci are să vină şi 
Rachael; iar după aceea am să te însoțesc până la 
„Cafeneaua călătorilor”. Poate să treacă multă vreme, 
Rachael, până voi mai avea norocul să fiu iară împreună cu 
tine... 

Femeile se învoiră, şi se îndreptară toţi trei spre casa în 
care locuia ţesătorul. Când cotiră pe ulicioara strâmtă, 
Stephen îşi aruncă ochii spre fereastra camerei sale cu o 
groază pe care i-o trezea întotdeauna trista-i locuinţă; dar 
fereastra era deschisă, aşa cum o lăsase, şi înăuntru nu se 
afla nimeni. Piaza-rea a vieţii sale plecase de câteva luni, şi 
de atunci nu mai auzise nimic despre ea. Singurele urme 
ale ultimei ei treceri pe acolo erau mobila mai împuţinată şi 
părul mai încărunţit al lucrătorului. 

Stephen aprinse o lumânare, aranjă măsuţa pentru ceai, 
făcu rost de apă fiartă de jos şi cumpără un pacheţel de ceai 
şi puţin zahăr, o pâine şi ceva unt de la prăvălia cea mai 
apropiată. Pâinea era caldă şi rumenă, untul proaspăt, iar 
zahărul, fireşte, în bucăţi - ca o confirmare a declaraţiilor 
obişnuite ale magnaţilor din Coketown, cum că oamenii 
ăştia, domnule, trăiesc ca nişte prinți! 

Rachael pregăti ceaiul (o adunare atât de numeroasă 
reclamase împrumutarea unei ceşti de ceai), pe care 
vizitatoarea îl găsi minunat. Era prima oară după atâtea zile 


dând gazda se bucura puţin de societatea semenilor săi. Şi 
Stephen, deşi lumea i se deschidea înainte ca o nesfârşită 
câmpie de mărăcini, făcu cinste ospăţului, întărind astfel, 
din nou, afirmaţia magnaţilor despre totala lipsă de simţ 
practic a acestor oameni, domnule! 

— Nu m-am gândit până acum, doamnă, spuse Stephen, 
să vă întreb cum vă cheamă. 

Bătrâna răspunse că se numea doamna Pegler. 

— Sunteţi cumva văduvă? întrebă Stephen. 

— A, da, de mulţi ani de zile! 

Soţul doamnei Pegler (unul dintre cei mai buni care au 
existat vreodată) se prăpădise, după toate socotelile 
doamnei Pegler, înainte de naşterea lui Stephen. 

— Mare nenorocire să pierzi un soţ atât de bun, zise 
Stephen. Copii n-aveţi? 

Ceaşca doamnei Pegler începu a zăngăni pe farfurioara 
pe care o ţinea în mână, trădând o tulburare adâncă. 

— Nu, răspunse ea. Nu mai am copii, nu mai am... 

— Au murit, Stephen, îi strecură încet Rachael. 

— Îmi pare rău că am adus vorba despre asta, zise 
Stephen. Trebuia să mă gândesc că s-ar putea să ating o 
rană dureroasă. Mă simt... mă simt vinovat. 

În timp ce îşi cerea iertare, ceaşca bătrânei zăngănea din 
ce în ce mai tare. 

— Am avut un băiat, zise ea cu mâhnire ciudată, ce n- 
avea aspectul unei supărări obişnuite, care ajunsese bine, 
grozav de bine. Dar, vă rog, nu trebuie să mai vorbim de el. 
Este... şi punând ceaşca jos, îşi muşcă mâinile, ca şi cum 
prin gestul ei ar fi adăugat „mort”, apoi rosti cu voce tare: 
L-am pierdut. 

Stephen mai regreta încă mâhnirea ce o pricinuise 
bătrânei, când proprietara lui veni sus împiedicându-se pe 
scara îngustă şi, chemându-l la uşă, îi şopti ceva la ureche. 

Pesemne că doamna Pegler nu era deloc surdă, deoarece 
prinse imediat din zbor un cuvânt. 


— Bounderby! exclamă ea cu o voce înăbuşită, sărind în 
sus de la masă. Vai, ascundeţi-mă! Pentru nimic în lume nu 
vreau să mă vadă. Nu-l lăsaţi să intre până nu plec de aici. 
Vă rog, vă rog! 

Tremura toată şi era grozav de agitată, iar când Rachael 
încercă s-o liniştească, se ascunse în spatele ei, părând că 
nu mai ştie ce face. 

— Stai, doamnă, linişteşte-te, spuse Stephen mirat. Nu-i 
domnul Bounderby, ci soţia lui. Doar nu te temi de ea. Nu-i 
nicio oră de când parcă te dădeai în vânt s-o vezi! 

— Dar eşti sigur că-i doamna, şi nu domnul? întrebă ea, 
tremurând încă. 

— Nu mai încape îndoială. 

— Bun, atunci te rog să nu-mi vorbeşti deloc şi să te porţi 
ca şi cum n-aş fi aici, zise bătrâna. Lăsaţi-mă să stau singură 
în colţul de colo. 

Stephen dădu afirmativ din cap, uitându-se la Rachael ca 
pentru a-i cere o lămurire, pe care ea nu era în stare să i-o 
dea, apoi luă lumânarea, cobori scările şi, după câteva clipe, 
se întoarse, luminând calea Louisei. Era urmată de 
secătură. 

Rachael se sculase şi sta deoparte, cu şalul şi pălăria în 
mână, pe când Stephen, foarte uiimit de o vizită atât de 
neaşteptată, punea lumânarea pe masă. Apoi rămase şi el în 
picioare, cu pumnul rezemat de masă, lângă lumânare, 
aşteptind să i se vorbească. 

Pentru întâia oară în viaţa ei punea Louisa piciorul într- 
una din locuinţele muncitorilor din Coketown; pentru prima 
oară în viaţa ei se găsea faţă în faţă cu ceva real în legătură 
cu ei. Ştia de existenţa lor numai ca grupe de sute şi mii. 
Ştia câtă marfă putea produce un anumit număr dintre ei 
într-un anumit timp. Ştia cum plecau şi se întorceau, 
trecând în cârduri, la cuiburile lor, ca furnicile sau ca 
gândacii. Dar din lecturile ei ştia infinit mai multe despre 
obiceiurile insectelor lucrătoare decât despre aceşti bărbaţi 
şi femei ce munceau din greu. 


Pentru Louisa, muncitorii din Coketown formau un tot 
care trebuia pus să muncească atât, să fie plătit atât, şi 
nimic altceva; care trebuia să se supună orbeşte legii 
cererii şi ofertei; care se poticnea de această lege şi se 
zbătea în greutăţi; care se cam scofâlcea la faţă când grâul 
era scump și se îndopa când grâul era ieftin; care creştea 
cu un anumit procentaj şi dădea un anumit procentaj de 
criminali şi un anumit procentaj de săraci, de pe urma 
căruia se făceau averi imense; care se răscula, uneori, ca 
apele mării, pricinuind unele neplăceri şi pagube (mai ales 
sie însuşi), după care se potolea din nou; dar nu se gândise 
niciodată să despartă acest tot în unităţi, cum nu se gândise 
vreodată să despartă marea în picăturile din care-i 
alcătuită. 

Rămase câteva clipe uitându-se în jur la cele câteva 
scaune, la puţinele cărţi, la gravurile ieftine, la pat, apoi îşi 
îndreptă privirile spre cele două femei şi spre Stephen. 

— Am venit să-ţi vorbesc în urma celor petrecute 
adineauri. Aş dori să-ţi fiu de folos, dacă-mi îngădui. 
Doamna e soţia dumitale? 

Rachael îşi ridică ochii, care spuneau limpede: „nu”, apoi 
îi lăsă din nou în jos. 

— Mi-aduc aminte, spuse Louisa, roşind de greşeala ce o 
făcuse, îmi reamintesc acum că am auzit vorbindu-se 
despre necazurile dumitale casnice, deşi atunci n-am prea 
dat atenţie amănuntelor. N-am avut intenţia să pun o 
întrebare care să mâhnească pe careva dintre cei de faţă. 
Dacă voi mai pune vreo întrebare care, fără voia mea, ar 
avea acelaşi efect, vă rog să mă credeţi că o fac din pricină 
că nu ştiu cum trebuie să vă vorbesc. 

După cum Stephen, puţin mai înainte, i se adresase 
instinctiv ei, la fel şi ea i se adresa acum instinctiv lui 
Rachael, pe un ton sec şi sacadat, dar totuşi şovăielnic şi 
sfios. 

— Ţi-a povestit ce s-a petrecut între el şi soţul meu? Cred 
că eşti prima fiinţă la care a căutat sprijin. 


— Mi-a spus numai sfârşitul, doamnă dragă, zise Rachael. 

— E adevărat că dacă e alungat de un patron, va fi 
probabil alungat de toţi ceilalţi? Cam aşa spunea, cred. 

— E foarte greu, drăguță doamnă, aproape cu neputinţă, 
ca un muncitor căruia i-a ieşit nume rău printre patroni să 
mai capete de lucru. 

— N-am prea înţeles bine, ce vrei să spui prin nume rău? 

— Adică are faimă că e zurbagiu. 

— Prin urmare, este sacrificat atât prejudecăţilor 
propriei sale clase, cât şi prejudecăţilor celeilalte clase? E 
atât de adâncă prăpastia între cele două clase, în oraşul 
nostru, încât nu-i chip pentru un muncitor cinstit să-şi poată 
găsi un loc între ele? 

Rachael clătină din cap, tăcută. 

— A ajuns să fie bănuit de tovarăşii lui ţesători, spuse 
Louisa, pentru că a făgăduit să nu li se alăture lor. Cred că 
dumitale ţi-a făgăduit. Îmi dai voie să te întreb de ce? 

Rachael izbucni în plâns. 

— Nu i-am cerut să-mi făgăduiască, bietul băiat. Pentru 
binele lui l-am rugat să se ferească de încurcături, 
negândindu-mă o clipă că va ajunge aici din pricina mea. 
Dar ştiu că mai degrabă ar muri de o mie de ori decât să-şi 
calce cuvântul. Îl cunosc bine în privinţa asta. 

Stephen rămase liniştit şi atent, cu bărbia rezemată în 
mână, în atitudinea gânditoare care-i era obişnuită. Când 
prinse să vorbească, vocea îi era mai puţin sigură ca de 
obicei: 

— Nimeni, afară de mine, nu va şti vreodată cât de mult o 
cinstesc, o iubesc şi o respect pe Rachael, şi din ce motive. 
Când i-am făcut acea făgăduială, i-am spus fără ocol că e 
îngerul vieţii mele. A fost o făgăduială solemnă, şi o voi ţine 
toată viaţa! 

Louisa îşi întoarse capul spre el şi îl înclină cu un 
simţământ de respect cu totul nou pentru ea. Apoi privirea i 
se întoarse către Rachel, şi trăsăturile i se îndulciră. 


— Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă ea, şi vocea-i se 
îndulcise de asemenea. 

— Când o să termin lucrul, doamnă, răspunse Stephen 
biruindu-şi supărarea şi zâmbind, va trebui să părăsesc 
oraşul şi să-mi încerc norocul aiurea. Fericit ori nenorocit, 
omul e dator să tot încerce; altfel, nu i-ar mai rămâne decât 
să se întindă jos şi să moară. 

— Cum vei călători? 

— Pe jos, milostivă doamnă, pe jos. 

Louisa se roşi, şi în mâna ei apăru o pungă. Se auzi 
foşnetul unei bancnote pe care o desfăcea şi o punea pe 
masă. 

— Rachael, vrei să-i spui dumneata - deoarece ştii să-i 
vorbeşti fără a-l jigni - că banii ăştia sunt ai lui, fără nicio 
obligaţie, pentru a-i fi de ajutor pe drum? Vrei să-l rogi să-i 
primească? 

— Nu pot face asta, drăguță doamnă, răspunse Rachael 
întorcând capul. Cerul să te binecuvânteze că te-ai gândit la 
bietul om cu atâta milă. Însă trebuie să hotărască singur ce 
se cuvine să facă. 

Louisa păru totodată neîncrezătoare, speriată şi cuprinsă 
de o simpatie neaşteptată când bărbatul acela atât de 
stăpân pe sine, care în timpul convorbirii cu soţul ei avusese 
o atitudine atât de hotărâtă şi de simplă, îşi pierdu deodată 
firea şi îşi ascunse faţa în mâini. 

Întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să-l atingă, apoi se 
stăpâni şi rămase nemişcată. 

— Nici Rachael, zise Stephen după ce îşi descoperi din 
nou faţa, n-ar fi putut să-mi facă o propunere mai inimoasă, 
într-un chip mai delicat. Şi, ca să arăt că nu-s un om lipsit 
de judecată şi de recunoştinţă, am să iau două lire. Le iau 
cu împrumut şi le voi da înapoi. În viaţa mea n-am muncit 
cu atâta drag cum o să muncesc pentru a vă putea dovedi 
încă o dată veşnica mea recunoştinţă pentru binele ce mi- 
aţi făcut. 


Louisa fu nevoită să-şi ia înapoi bancnota şi s-o 
înlocuiască prin suma mult mai mică pe care o acceptase 
Stephen. Deşi nu era de loc elegant, chipeş sau interesant, 
totuşi felul lui de a primi banii şi de a-şi exprima 
recunoştinţa în câteva cuvinte avea o eleganţă pe care 
lordul Chesterfield n-ar fi izbutit s-o insufle fiului său chiar 
de l-ar fi dăscălit un veac. 

De la începutul vizitei până în clipa aceea, Iom stătuse pe 
pat, legănându-şi un picior şi sugându-şi bastonul, destul de 
nepăsător. Văzând că sora lui se pregăteşte de plecare, se 
ridică, oarecum grăbit, şi se amestecă în vorbă. 

— Aşteaptă o clipă, Loo! Înainte de-a pleca, aş vrea să-i 
vorbesc o clipă. Mi-a venit o idee. Dacă vrei să ieşi până în 
capul scării, Blackpool, am să-ţi spun despre ce e vorba. 
Nu-i nevoie de lumină, omule! Iom deveni ciudat de 
nerăbdător când Stephen se îndreptă spre dulap pentru a 
lua o lumânare. Nu ne trebuie. 

Stephen îl urmă afară, şi Tom închise uşa camerei, 
rămânând cu mâna pe clanţă. 

— Ascultă, îi şopti el, cred că pot să-ţi fac un bine. Nu mă 
întreba ce anume, fiindcă s-ar putea să nu izbutesc. Dar nu 
strică să încerc. 

Suflarea lui era atât de fierbinte, că atinse urechea lui 
Stephen ca o pală de foc. 

— Cel care ţi-a adus biletul astă-seară, zise Tom, era omul 
nostru de serviciu de la bancă. Îţi spun „al nostru” fiindcă şi 
eu sunt de la bancă. 

Observând cât de încâlcit vorbeşte, Stephen gândi: „Ce 
grăbit este!” 

— Ascultă, zise Tom. Când pleci? 

— Păi azi e luni, răspunse Stephen chibzuind. Cred că pe 
vineri sau sâmbătă, domnule. 

— Vineri sau sâmbătă, repetă Tom. Ascultă! Nu-s sigur că 
am să-ţi pot face binele pe care vreau să ţi-l fac - ştii, 
doamna care a venit la dumneata e sora mea - dar s-ar 
putea să izbutesc, iar dacă dau greş, nu-i nicio nenorocire. 


Deci să-ţi spun despre ce e vorba. Ai să-l recunoşti pe omul 
nostru de serviciu? 

— Fireşte, răspunse Stephen. 

— Foarte bine, zise 'Tom. Cu începere de mâine şi până 
pleci, seara, după terminarea lucrului, plimbă-te prin faţa 
băncii timp cam de vreo oră, înţelegi? Dacă el te va vedea 
învârtindu-te pe acolo, să nu-i dai impresia că urmăreşti 
ceva, fiindcă n-am să-l pun să-ţi vorbească decât dacă văd 
că pot să-ţi fac serviciul pe care vreau să ţi-l fac. Numai în 
cazul acesta va avea un bilet sau îţi va comunica ceva din 
partea mea; altfel, nu. Ascultă! Eşti sigur c-ai înţeles? 

Izbutise să-şi strecoare, prin întuneric, un deget într-una 
din butonierele hainei lui Stephen, tot sucind şi răsucind cu 
putere acel colţ de haină într-un chip nemaipomenit de 
ciudat. 

— Am înţeles, domnule, răspunse Stephen. 

— Ascultă, repetă Tom. Vezi să nu uiţi ce ţi-am spus şi să 
nu cumva să faci vreo încurcătură. În drum spre casă voi 
spune surorii mele ce-am plănuit şi sunt sigur că mă va 
aproba. Ascultă! Ai înţeles, nu-i aşa? Eşti pe deplin lămurit? 
Atunci e-n regulă! Hai să mergem, Loo! 

O strigă deschizând uşa, dar fără să intre în odaie şi fără 
să mai aştepte ca Stephen să-i lumineze scara îngustă. 
Când Louisa începu să coboare, el ajunsese jos şi ieşi în 
stradă înainte ca ea să-i poată lua braţul. 

Doamna Pegler rămase în colţul ei, după ce fratele şi sora 
plecară, până ce Stephen se întoarse cu lumânarea în 
mână. Nu găsea cuvinte să-şi exprime admiraţia pentru 
doamna Bounderby, şi, ca o bătrână ciudată ce era, plânse 
„fiindcă e atât de frumoasă, drăguţa de ea”. Totuşi, doamna 
Pegler se arătă aşa de îngrijorată ca nu cumva obiectul 
admiraţiei sale să se întoarcă din întâmplare, sau să nu pice 
altcineva, încât îşi pierdu toată voioşia pentru seara aceea. 
Cum şi ora era târzie pentru oameni care se scoală în zori şi 
muncesc din greu, reuniunea luă sfârşit, şi Stephen cu 


Rachael o însoţiră pe misterioasa lor cunoştinţă până la uşa 
„Cafenelei călătorilor”, unde îşi luară rămas bun de la ea. 

Se întoarseră împreuna până în colţul străzii pe care 
locuia Rachael, şi, pe măsură ce se apropiau de el, tăcerea 
punea tot mai mult stăpânire pe ei. Când ajunseră în colţul 
întunecos, unde se sfârşeau totdeauna rarele lor întâlniri, 
se opriră tăcuţi, parcă s-ar fi temut să vorbească. 

— Am să-ncerc să te mai văd înainte de plecare, Rachael, 
dar dacă n-am... 

— N-ai să poţi, Stephen, ştiu bine. E mai bine să ne 
hotărâm să vorbim deschis unul cu altul. 

— Ai întotdeauna dreptate. E mai bine şi mai curajos aşa. 
M-am gândit, Rachael, că deoarece n-au mai rămas decât o 
zi sau două, e mai bine pentru tine, draga mea, să nu fii 
văzută împreună cu mine. [i-ar pricinui neplăceri fără 
niciun rost. 

— Nu mă gândesc la asta, Stephen, dar cunoşti vechea 
noastră înţelegere. Asta-i motivul. 

— Bine, bine, zise el. Oricum, e mai bine aşa. 

— Ai să-mi scrii, Stephen, ca să ştiu şi eu ce-i cu tine? 

— Da. Şi-acum ce-aş mai putea să-ţi spun decât ca 
domnul să fie cu tine, domnul să te binecuvânteze, să-ţi 
mulţumească şi să te răsplătească? 

— Să te ocrotească şi pe tine, Stephen, oriunde îţi vei 
îndrepta paşii, şi să-ţi dea, în sfârşit, pace şi odihnă! 

— Ţi-am spus, draga mea, în noaptea aceea, zise Stephen 
Blackpool, că n-am să mă uit şi n-am să mă mai gândesc 
niciodată la ceva care mă supără fără să-mi apari tu, care 
eşti cu atât mai bună decât mine, alături de acel lucru. Şi 
acum eşti alături. Şi mă faci să văd totul într-o lumină mai 
bună. Fii binecuvântată! Noapte bună. Rămâi cu bine! 

Era doar o despărţire grabnică pe o neînsemnată stradă, 
dar care avea să fie o amintire sfântă pentru acele două 
fiinţe neînsemnate. 

O, economişti utilitari, spectre de belferi, consilieri ai 
faptelor,  necredincioşi  sclivisiţi şi storşi de  vlagă, 


propovăduitori flecari a atâtor crezuri răsuflate, pe săraci 
pururi îi aveţi cu voi! Cultivaţi în ei, cât mai e timp, 
neasemuitele haruri ale dragostei şi fanteziei, pentru a le 
înfrumuseţa vieţile, pe care-s atât de dornici să le 
împodobească; altfel, în ziua izbândei voastre, când tot ce e 
romantic va fi smuls din sufletele lor şi vor rămâne faţă în 
faţă cu viaţa crudă, aşa cum e, realitatea va lua o înfăţişare 
fioroasă, şi aceasta va însemna sfârşitul vostru. 

Stephen lucră a doua zi şi ziua următoare fără a primi un 
cuvânt îmbucurător din partea cuiva şi fiind ocolit, ca şi mai 
înainte, la venire şi la plecare. La sfârşitul celei de a doua 
zile văzu că se apropie sorocul; la sfârşitul celei de a treia 
zile, războiul lui se odihnea părăsit. Atât în prima, cât şi-n 
cea de a doua seară stătuse mai bine de o oră pe stradă, în 
faţa băncii, dar nimic nu se întâmplase acolo, bun sau rău. 
Pentru a nu fi acuzat că nu a respectat înţelegerea, în a 
treia şi ultima noapte se hotări să aştepte două ore 
încheiate. 

Acolo, la fereastra primului etaj, sta privind, ca şi-n alte 
rânduri, doamna care ţinuse pe vremuri casa domnului 
Bounderby; mai era acolo şi omul de serviciu, care uneori 
stătea de vorbă cu ea, alteori privea peste oblonul de jos, pe 
care sta scris BANCĂ, iar alteori venea până la uşă şi se 
aşeza pe trepte ca să mai respire puţin aer curat. Când îl 
văzu ieşind pentru prima oară, Stephen se gândi că poate îl 
caută pe el şi trecu prin apropierea lui, dar omul de serviciu 
se mulţumi să-i arunce în treacăt o privire, clipind din ochi, 
fără să scoată o vorbă. 

E cam mult să te tot învârteşti în acelaşi loc două ore 
după o zi grea de muncă. Stephen se aşeză pe treapta unei 
scări, se sprijini cu spatele de peretele unui gang, se plimbă 
încoace şi încolo, ascultă bătăile orologiului de la biserică, 
se opri să privească la copiii care se jucau pe stradă. E atât 
de firesc ca fiecare să aibă un scop oarecare, încât dacă 
cineva se plimbă fără rost, întotdeauna pare şi simte că 
atrage atenţia asupra lui. După ce se scurse prima oră, 


Stephen începu chiar să aibă neplăcuta impresie că a 
devenit o persoană suspectă. 

Apoi sosi lampagiul şi, odată cu el, apărură două dâre de 
lumină ce se întinseră pe întreaga lungime a străzii, 
împreunându-se şi pierzându-se în depărtare. Doamna 
Sparsit închise fereastra de la primul etaj, lăsă storul şi 
urcă scările. Curând, o lumină urcă scările în urma ei şi îşi 
continuă calea trecând mai întâi prin dreptul oberlihtului 
uşii, apoi prin dreptul celor două ferestre de la scară. Din 
când în când, unul din colţurile storului de la etajul al doilea 
se mişca din loc, ca şi cum acolo ar fi stat la pândă ochiul 
doamnei Sparsit; apoi se mişca şi celălalt colţ, ca şi cum în 
partea aceea ar fi fost ochiul omului de serviciu. Iotuşi, 
Stephen nu primi nicio veste. Când, în sfârşit, cele două ore 
se scurseră, plecă foarte uşurat, cu pas grăbit, ca şi cum îşi 
lua răsplata pentru atâta cât îşi târâse paşii. 

Nu-i mai rămânea decât să-şi ia rămas bun de la 
proprietăreasa lui şi să se întindă pe patul pe care şi-l 
improvizase pe podea; îşi făcuse bocceaua pentru a doua zi, 
şi totul era pregătit de plecare. Avea de gând să părăsească 
oraşul în zori, înainte ca lucrătorii să iasă pe străzi. 

Se crăpa de ziuă când ieşi din casă după ce aruncase o 
privire de despărţire camerei sale, întrebându-se cu 
mâhnire dacă o va mai vedea vreodată. Oraşul era atât de 
pustiu, de parcă toţi locuitorii l-ar fi părăsit ca să nu mai 
aibă de loc de-a face cu el. La ora aceea toate păreau 
şterse. Până şi soarele ce răsărea nu răspândea pe cer 
decât un pustiu palid, asemenea unei mări întristate. 

Trecu prin faţa casei în care locuia Rachael, deşi nu era 
în drumul lui; pe străzile de cărămidă roşie; pe lângă 
uriaşele fabrici amuţite, ce nu vibrau încă; pe lângă gară, 
unde semnalele luminoase păleau în lumina din ce în ce mai 
puternică a zilei; prin vecinătatea haotică, parte în ruină, 
parte reclădită, a căii ferate; pe lângă vilele de cărămidă 
roşie, împrăştiate între brazii afumaţi şi presăraţi cu o 
pulbere murdară, ca nişte fumători neîngrijiţi; pe potecile 


de praf de cărbune şi pe lângă tot soiul de privelişti urâte; 
ajungând în vârful colinei, Stephen îşi aruncă privirile 
înapoi. 

Acum ziua îşi împrăştia asupra oraşului lumina 
strălucitoare, şi clopotele chemau muncitorii la lucru. 
Focurile din sobele caselor nu erau încă aprinse, şi coşurile 
înalte stăpâneau singure cerul, pe care în curând aveau să-l 
ascundă vărsând vârtejuri de fum otrăvitor; dar, pentru o 
jumătate de oră, câteva din numeroasele ferestre deveniră 
aurii, îngăduind oamenilor din Coketown să vadă, prin 
intermediul unei sticle afumate, un soare veşnic în eclipsă. 

Ce ciudat e să pleci de la coşurile fabricilor înspre păsări! 
Ce ciudat e ca în loc de zgură să ai pe picioare colbul 
drumului! Ce ciudat e ca un om ajuns la vârsta lui să 
înceapă ziua aceea de vară ca un copil! Cu acele gânduri în 
minte şi cu bocceaua sub braţ, Stephen îşi îndreptă privirile 
atente de-a lungul şoselei ce-i sta în faţă, iar deasupra lui 
copacii se arcuiră fremătând, şoptindu-i că lăsase în urmă 
un suflet credincios şi iubitor. 


Capitolul VII 
PRAF DE PUŞCĂ 


Domnul James  Harthouse, tot „încercând” pentru 
partidul pe care îl alesese, începu curând să înregistreze 
unele rezultate. Cu ajutorul câtorva noi studii pe care 
binevoi să le facă în spiritul înţelepţilor politici, a unui spor 
de indiferenţă amabilă faţă de societate în general şi a 
folosirii cu măsură a sincerităţii în neonestitate, cel mai 
cultivat şi mai ocrotit dintre păcatele grele ale lumii 
moderne, ajunsese în scurt timp să fie socotit drept un om 
plin de viitor. Nepăsarea lui faţă de toate era un mare 
avantaj pentru el, căci îi îngăduia să se alăture cu atâta 
bunăvoie de adepţii Faptelor precise, de parcă s-ar fi născut 


în tribul lor, şi, în acelaşi timp, să se lepede de toate 
celelalte triburi ca de-o adunătură de făţarnici neruşinaţi. 

— Pe care nimeni dintre noi nu-i crede, scumpă doamnă 
Bounderby, şi care nu cred ei înşişi în vorbele lor. Singura 
deosebire între noi şi cei ce predică virtutea, ori 
bunăvoința, ori filantropia - numele nu are nicio importanţă 
- este că noi ştim şi recunoaştem că toate acestea nu 
înseamnă nimic, pe când ei, deşi ştiu tot aşa de bine ca noi, 
nu vor s-o mărturisească. 

De ce s-ar fi indignat sau s-ar fi alarmat Louisa la auzul 
acestor declaraţii? Nu se deosebeau atât de mult de 
principiile tatălui ei şi de educaţia pe care o primise în 
copilărie încât s-o poată speria. Ce mare deosebire era între 
cele două şcoli, când amândouă o înlănţuiau de realităţi seci 
şi nu-i insuflau credinţă în nimic altceva? Ce mai putea 
distruge James Harthouse, odată ce Thomas Gradgrind 
apucase să-i educe din copilărie sufletul ei nevinovat? 

Şi mai grav pentru Louisa în această situaţie critică era 
faptul că în mintea ei (înainte ca tatăl eminamente practic 
să înceapă a i-o forma) se înrădăcinase o pornire ce se 
străduia să creadă într-o omenire mai generoasă şi mai 
nobilă decât cea pe care o cunoştea, pornire ce se lupta 
neîncetat cu îndoieli şi resentimente. Cu îndoieli, pentru că 
toate năzuinţele îi fuseseră irosite din tinereţe. Cu 
resentimente, din pricina răului ce i se făcuse, dacă această 
pornire a ei era într-adevăr o şoaptă a adevărului. Pentru o 
fire obişnuită timp îndelungat cu renunţările, atât de 
frământată şi chinuită, filosofia lui Harthouse veni ca o 
alinare şi o justificare. Totul fiind lipsit de miez şi fără de 
valoare, Louisa nu pierduse nimic şi nu sacrificase nimic. 
„Ce importanţă are?” îi răspunsese tatălui ei când îi 
propusese soţul. „Ce importanţă are?” mai spunea şi acum. 
„La urma urmei, are ceva vreo importanţă?” se întreba ea 
cu o amară încredere în sine, şi îşi urma calea. 

Încotro? Pas cu pas aluneca necontenit spre o anumită 
ţintă, dar atât de lin, încât credea că stă pe loc. Cât priveşte 


pe domnul Harthouse, lui puţin îi păsa înspre ce tinde, şi 
nici nu se gândea la asta. Nu urmărea niciun ţel sau plan 
anumit, nu era stăpânit cu putere de niciun viciu care să-i 
tulbure starea lui de indiferenţă. În prezent îl amuzau şi-l 
interesau cele din juru-i, atât cât era îngăduit unui 
gentleman aşa de rafinat ca el; poate chiar ceva mai mult 
decât ar fi putut s-o mărturisească fără a-şi pierde 
reputaţia. Curând după ce sosi, scrise cu indiferenţă 
fratelui său,  onorabilul şi  glumeţul membru al 
Parlamentului, că soţii Bounderby constituiau „o mare 
distracţie” şi, mai departe, că specimentul feminin 
Bounderby, în loc de Gorgona!2%, la care se aşteptase, era 
tânără şi nespus de drăguță. După aceea nu mai scrise 
nimic despre soţii Bounderby şi-şi consacră timpul liber mai 
ales vizitelor în casa lor. Venea foarte des pe la ei, în 
trecerile şi turneele sale prin districtul Coketown, fiind 
mereu încurajat la asta de către domnul Bounderby. 
Convenea minunat spiritului fanfaron al domnului 
Bounderby să se fălească faţă de lumea în care se învârtea 
că lui nu-i pasă de „persoanele cu rude sus puse”, dar dacă 
soţiei lui, fiicei lui Tom Gradgrind, îi face plăcere, n-avea 
decât să-şi petreacă timpul în tovărăşia lor. 

Domnul James Harthouse începu să se gândească că i-ar 
prilejui o senzaţie nouă să vadă chipul Louisei schimbându- 
se şi pentru el atât de miraculos cum se schimba pentru 
secătură. 

Era destul de bun observator, avea o memorie excelentă 
şi nu uita o vorbă din destăinuirile fratelui. Le împleti cu tot 
ce observa la sora acestuia şi începu s-o înţeleagă. Desigur, 
partea mai bună şi mai adâncă a caracterului ei depăşea 
posibilităţile lui de percepere, deoarece în firea omenească, 
la fel ca şi la mări, adâncul răspunde adâncului; dar, în 
curând, reuşi să citească restul cu ochiul unui cunoscător. 

Domnul Bounderby intrase în posesia unei case şi a unor 
terenuri aşezate la o distanţă de vreo cincisprezece mile de 
oraş şi cam la vreo două mile de o cale ferată care trecea 


peste numeroase poduri, străbătând o regiune sălbatică, 
brăzdată de galeriile unor mine de cărbuni părăsite şi 
presărată, noaptea, de focurile şi siluetele întunecate ale 
maşinilor cu abur de la gurile puţurilor. [Ţinutul se 
îmblânzea treptat în apropierea conacului domnului 
Bounderby, luând aspectul unui peisaj rustic, aurit de 
ierburi, înălbit de măceş primăvara şi răcorit de freamătul 
frunzişului şi al umbrei lui în timpul verii. Banca executase 
o ipotecă instituită asupra acestei proprietăţi, atât de 
frumos situată, care aparținuse unuia dintre magnații 
Coketown-ului, care, hotărându-se să ajungă pe o cale mai 
scurtă decât cea obişnuită la o avere imensă, speculase 
nebuneşte şi rămăsese descoperit cu vreo două sute de mii 
de lire. Asemenea accidente se întâmplau uneori chiar şi în 
familiile cele mai aşezate şi mai chibzuite din Coketown, 
deşi faliţii n-aveau niciun fel de legături cu clasele 
neprevăzătoare. 

Domnul Bounderby se instală cu o nemăsurată satisfacţie 
în acest mic şi plăcut domeniu şi se apucă să cultive, cu o 
umilinţă demonstrativă, varză în grădina de flori. Era 
încântat să ducă o viaţă de cazarmă, înconjurat de mobile 
elegante, şi sfida cu originea lui până şi tablourile. 
„Închipuie-ţi, domnule, spunea el către vreun musafir, am 
auzit că Nickits, fostul proprietar, a dat şapte sute de lire pe 
tabloul ăsta de Seabeach! Dar îţi spun sincer, cred că în 
toată viaţa mea n-am să mă uit mai mult de şapte ori la el, 
ceea ce îmi revine la o sută de lire privirea. Nu! Pe onoarea 
mea! Nu uit că sunt Josiah Bounderby din Coketown! Ani şi 
ani de zile, singurele tablouri pe care le-am avut, ori pe 
care le-aş fi putut dobândi fără să fur, au fost pozele ce 
înfăţişau un bărbat bărbierindu-se în faţa unei cizme de pe 
borcanele de vacs, pe care eram încântat să-l folosesc 
lustruind cizmele altora; iar borcanele goale le vindeam cu 
o para bucata, şi eram bucuros când o căpătăm şi pe 
aceea!” 

Apoi se adresa domnului Harthouse pe acelaşi ton: 


— Harthouse, ai aici o pereche de cai. Poţi să mai aduci 
încă o jumătate de duzină dacă vrei, şi vom găsi loc şi 
pentru ei. Proprietatea asta are un grajd în care încape o 
duzină de cai. Se spune despre Nickits că avea doisprezece 
cai, nici mai mult, nici mai puţin, dacă n-or fi numai bârfeii. 
Da, domnule, o duzina de cai! Şi omul acesta, în copilărie, a 
învăţat la şcoala din Westminster. A învăţat la şcoala din 
Westminster şi avea bursă regală, în timp ce eu mă 
hrăneam cu resturile de prin gunoaie şi dormeam în 
coşurile din piaţă. Dar să ştii că dacă aş vrea să ţin o duzină 
de cai - însă nu vreau, fiindcă unul îmi ajunge - n-aş putea 
suferi să-i văd lăfăindu-se aici, în boxele lor, când m-aş 
gândi la ce fel de locuinţă aveam eu. N-aş putea să-i văd, 
domnule, fără să dau ordin să-i scoată imediat afară. Ce să-i 
faci, aşa se schimbă lucrurile... Vezi casa asta? Cred că-ţi 
dai seama ce fel de casă este şi ştii că nu există o altă 
aşezare de mărimea ei şi mai bine aranjată în tot regatul 
ăsta ori chiar aiurea, nu-mi pasă unde! Ei, aici, chiar în 
mijlocul ei, ca un vierme într-o gogoaşă, stă Josiah 
Bounderby. Pe când Nickits (după cum mi-a spus cineva 
care a venit ieri la mine la bancă), Nickits, care-i dădea pe 
latineşte când juca în piesele de teatru la şcoala din 
Westminster, iar înalții magistrați şi nobilimea acestei ţări îl 
aplaudau până se învineţeau la faţă, în clipa asta aiurează - 
aiurează, domnule! - la etajul al cincilea, într-o ulicioară 
întunecată din mahalalele Anvers-ului. 

Aici, printre umbrele de frunziş ale acestui loc de odihnă, 
în zilele lungi şi înăbuşitoare de vară, domnul Harthouse se 
hotări să încerce dacă chipul care îl uimise într-atâta când îl 
văzuse prima oară nu se poate schimba şi faţă de el. 

— Ce întâmplare norocoasă să vă găsesc singură aici, 
doamnă Bounderby! De mai mult timp nutream o vie 
dorinţă să vă vorbesc între patru ochi. 

Nu o întâlnise nicidecum datorită unei întâmplări fericite, 
deoarece ştia că la ora aceea era întotdeauna singură în 
locul ei preferat de odihnă, o poiană dintr-o pădure 


întunecoasă, cu câţiva copaci doborâţi la pământ. Acolo 
avea obiceiul să stea şi să privească frunzele căzute în 
toamna trecută, aşa cum se uita acasă la scânteile ce 
cădeau pe vatră prefăcându-se în cenuşă. 

Se aşeză lângă ea aruncându-i o privire. 

— Fratele dumitale, tânărul meu prieten Tom... 

Cu chipul deodată luminat, Louisa se întoarse spre el, 
privindu-l plină de interes. 

„În viaţa mea, gândi el, n-am văzut ceva mai deosebit şi 
mai fermecător ca lumina aceasta ce-i transfigurează dintr- 
odată chipul!” Faţa îi trăda gândurile, dar poate fără să-l 
trădeze şi pe el, căci s-ar fi putut toarte bine s-o facă într- 
adins, ascultând de poruncile primite. 

— Te rog, iartă-mă, dar interesul frăţesc se reflectă atât 
de frumos pe faţa dumitale! Tom ar trebui să fie nespus de 
mândru de asta. Ştiu că este de neiertat, dar nu mă pot opri 
să nu te admir. 

— Fiind aşa de impulsiv... spuse ea liniştită. 

— Nu, doamnă Bounderby, ştii bine că faţă de dumneata 
nu mă prefac. Ştii că sunt un exemplar netrebnic al speciei 
omeneşti, gata să mă vând oricând pentru o sumă 
convenabilă şi cu totul incapabil de un procedeu 
dezinteresat. 

— Aştept, replică ea, să-mi vorbeşti mai departe de 
fratele meu. 

— Eşti aspră cu mine, şi o merit. Sunt cel mai mare 
ticălos din lume, dar nu mint, nu mint niciodată! Am fost 
surprins, şi asta m-a îndepărtat de la ceea ce-mi 
propusesem, adică să-ţi vorbesc de fratele dumitale. Tom 
mă interesează. 

— Cum, există ceva care să te intereseze, domnule 
Harthouse? îl întrebă ea cu un amestec de neîncredere şi 
recunoştinţă. 

— Dacă m-ai fi întrebat când am venit pentru întâia oară 
aici, aş fi răspuns: „Nu”. Acum, chiar cu riscul de a părea că 


mă prefac şi de a trezi, pe drept cuvânt, neîncrederea 
dumitale, sunt nevoit să răspund: „Da”. 

Louisa făcu o mişcare uşoară, ca şi cum ar fi încercat să 
vorbească, dar vocea parcă îi pierise; în cele din urmă 
răspunse: 

— Domnule Harthouse, îţi dau crezare că-i porţi fratelui 
meu interes. 

— Mulţumesc. Cred că o merit. Ştii cât de puţine lucruri 
pretind, dar de data asta pretind că merit măcar atât. Ai 
făcut atâtea pentru Tom, ţii atât de mult la el, întreaga 
dumitale viaţă, doamnă Bounderby, vădeşte o atât de 
fermecătoare dăruire de sine când e vorba de el... din nou, 
iartă-mă, iar mă depărtez de la subiect... lom mă 
interesează pentru el însuşi. 

Louisa făcuse o extrem de uşoară mişcare, ca şi cum ar fi 
vrut să se ridice repede şi să plece; dar în aceeaşi clipă 
Harthouse schimbase cursul discuţiei, şi ea rămase locului. 

— Doamnă Bounderby, urmă el pe un ton mai superficial, 
lăsând însă să se vadă cât de greu îi venea să facă asta, fapt 
şi mai semnificativ decât tonul pe care-l părăsise, pentru un 
tânăr de vârsta fratelui dumitale nu e o crimă de neiertat 
dacă-i nesocotit, uşuratic şi cheltuitor, adică puţin cam 
zvăpăiat, cum se spune. Aşa e? 

— Crezi? 

— Dă-mi voie să fiu sincer. Nu te-ai gândit niciodată că 
joacă? 

— Cred că face pariuri. Deoarece domnul Harthouse 
aştepta, ca şi cum răspunsul n-ar fi fost întreg, adăugă: Ştiu 
sigur. 

— Şi, fireşte, pierde! 

— Da. 

— Cine pariază pierde. Îmi îngădui să fac presupunerea 
că uneori i-ai dat bani pentru asta? 

Privea în jos, dar la acea întrebare ridică ochii şi-l cercetă 
scrutător şi oarecum indignată. 


— Nu lua în nume de rău curiozitatea mea impertinentă, 
scumpă doamnă Bounderby. Cred însă că Tom e pe cale să 
intre într-o mare încurcătură şi vreau să-i dau o mână de 
ajutor, pe cât îmi îngăduie păcătoasa mea experienţă. 
Trebuie să repet că o fac de dragul lui? Mai e nevoie? 

Ea păru că încearcă să răspundă, dar fără să izbutească. 

— Vreau să-ţi mărturisesc sincer şi pe de-a-ntregul 
gândul meu, spuse James Harthouse, părând că face 
aceeaşi sforţare ca să-şi păstreze mai departe tonul 
uşuratic; mă îndoiesc că Tom a fost îndeajuns de bine 
pregătit pentru viaţă şi că a existat vreodată - iartă-mi 
sinceritatea - destulă încredere între el şi venerabilul lui 
părinte. 

— E puţin probabil, răspunse Louisa, roşind la amintirea 
pe care i-o trezea acea remarcă. 

— Sau între el - sunt convins că vei înţelege perfect ce 
vreau să spun - sau între el şi veneratul lui cumnat. 

Louisa roşi din ce în ce mai tare, şi când răspunse, cu o 
voce scăzută: 

— E şi mai puţin probabil... se făcu roşie ca focul. 

— Doamnă Bounderby, zise Harthouse după o scurtă 
pauză, nu s-ar putea să-mi acorzi mai multă încredere? 'Tlom 
a împrumutat de la dumneata o sumă importantă? 

— Sper că vei înţelege, domnule Harthouse, răspunse ea 
după ce stătu o clipă în cumpănă (în tot timpul convorbirii 
fusese destul de nehotărâtă şi de tulburată, însă nu-şi 
pierduse nicio clipă stăpânirea de sine), sper că vei 
înţelege, dacă răspund la întrebările dumitale stăruitoare, 
că n-o fac pentru a mă plânge ori pentru că aş regreta ceva. 
Nu m-aş plânge niciodată de ceva şi nu regret de loc ceea 
ce am făcut. 

„E. şi atât de inimoasă!” gândi James Harthouse. 

— Chiar îndată după ce m-am căsătorit, am descoperit că 
fratele meu datora o mulţime de bani. Vreau să spun o 
mulţime de bani pentru un tânăr de vârstă lui. Destui însă 
ca să fiu nevoită să vând câteva bijuterii neînsemnate. N-a 


LIA 


fost un sacrificiu. Le-am vândut cu dragă inimă. Nu ţineam 
deloc la ele. Pentru mine n-aveau nicio valoare. 

Poate citise pe faţa lui că ştia, poate în sinea ei se temea 
ca nu cumva Harthouse să-şi dea seama că era vorba de 
unele daruri pe care i le făcuse soţul ei, fapt e că Louisa se 
opri şi roşi din nou. Dacă Harthouse n-ar fi ştiut asta de la 
început, de bună seamă că ar fi înţeles-o acum, chiar de ar 
fi fost mai puţin ascuţit la minte decât era. 

— De atunci i-am dat fratelui meu, în diferite rânduri, toţi 
banii pe care-i puteam pune deoparte; pe scurt, toţi banii 
pe care i-am avut. Odată ce m-am hotărât să mă destăinui 
dumitale, văzând interesul pe care i-l porţi, nu vreau să o 
fac pe jumătate. De când ai început să ne vizitezi, a avut 
nevoie, la un moment dat, de o sută de lire. N-am avut 
posibilitatea să-i procur suma asta. Am fost îngrijorată de 
urmările posibile ale încurcăturii în care intrase, dar am 
păstrat numai pentru mine aceste taine, iar acum le 
încredinţez cinstei dumitale. Nu m-am destăinuit nimănui 
pentru că... motivele le-ai bănuit.. 

Se opri brusc. 

Fiind un om ager, prinse îndată ocazia ce i se oferea de a- 
i prezenta Louisei propria ei imagine, uşor deghizată sub 
trăsăturile lui Tom. 

— Doamnă Bounderby, deşi nu sunt decât un om de lume 
fără nicio credinţă, simt un profund interes, te asigur, 
pentru tot ce-mi spui. Mi-e cu neputinţă să-l judec aspru pe 
fratele dumitale. Înţeleg şi împărtăşesc întru totul 
atitudinea înţeleaptă pe care ai adoptat-o faţă de greşelile 
lui. Cu tot respectul ce-l port atât domnului Gradgrind, cât 
şi domnului Bounderby, cred însă că Iom n-a avut parte de 
o educaţie prea fericită. Creşterea primită nepregătindu-l 
îndeajuns pentru societatea în care avea un rol de jucat, el 
cade dintr-o extremă ce i-a fost impusă vreme îndelungată- 
fără îndoială cu cele mai bune intenţii - în altă extremă. 
Poza de independenţă britanică a domnului Bounderby, ce 
nu-i decât o glumă straşnică şi o trăsătură simpatică a lui, 


nu te îndeamnă - aici suntem de acord amândoi - la 
destăinuiri. Dacă mi-i îngăduit să remarc că domnului 
Bounderby îi lipseşte poate o fărâmă din acea delicateţe 
spre care s-ar îndrepta pentru sprijin şi îndrumare un tânăr 
rătăcit, un caracter greşit format şi cu aptitudini prost 
îndrumate, ţi-aş exprima atunci limpede punctul meu de 
vedere. 

În timp ce Louisa privea drept înainte, prin luminile 
jucăuşe de deasupra ierbii, spre întunericul pădurii din 
fund, Harthouse îi citi pe chip cât de perfect găsea ea căi 
se potrivesc cuvintele pe care el le rostise intenţionat. 

— Trebuie să fim cât se poate de indulgenţi, urmă el. 
Totuşi, găsesc că Tom face o mare greşeală, pe care nu pot 
să i-o iert şi pentru care îl condamn cu asprime. 

Louisa îşi întoarse privirile spre el şi întrebă care era 
acea greşeală. 

— Poate, răspunse el, am spus prea multe. Poate, la urma 
urmei, ar fi fost mai bine dacă nu mi-ar fi scăpat nicio 
aluzie. 

— Mă înspăimânţi, domnule Harthouse! Te rog, spune-mi, 
despre ce e vorba? 

— Pentru a te scuti de temeri zadarnice şi deoarece în 
privinţa fratelui dumitale între noi s-a stabilit o încredere pe 
care o preţuiesc mai mult ca orice, mă supun. Nu pot să-i 
iert că nu se arată cu fiecare cuvânt, privire şi faptă a vieţii 
lui mai sensibil faţă de afecțiunea, faţă de devotamentul, 
faţă de generozitatea, faţă de sacrificiul celei mai bune 
prietene a lui. După câte am observat, ceea ce îi oferă în 
schimb este foarte puţin. lot ce a făcut prietena aceea 
pentru el merită dragostea şi recunoştinţa lui de fiecare 
clipă, şi nu toanele şi proasta lui dispoziţie. Oricât de 
uşuratic aş fi, doamnă Bounderby, nu sunt atât de 
nesimţitor încât să trec cu vederea defectul acesta al 
fratelui dumitale, şi nu sunt dispus să-l consider o greşeală 
ce poate fi iertată. 


Pădurea plutea în faţa ochilor ei, care se umpluseră de 
lacrimi. lIzbucniseră dintr-un izvor rămas multă vreme 
ascuns, şi sufletul îi era stăpânit de o durere vie, ce nu-şi 
găsea alinare în ele. 

— Într-un cuvânt, țelul meu este să îndrept defectul 
fratelui dumitale, doamnă Bounderby. O cunoaştere mai 
precisă a dificultăţilor în care se află, precum şi îndrumările 
şi sfaturile mele pentru a-l scăpa de ele - destul de 
preţioase, nădăjduiesc, venind de la o secătură de un 
calibru atât de mare - mă vor face să câştig o oarecare 
înrâurire asupra lui, pe care o voi folosi, desigur, ca să-mi 
ating scopul. Am spus destul, ba chiar mai mult decât 
destul. Dau impresia poate că vreau să apar ca un om de 
treabă, iar eu, pe cinstea mea, n-am nici cea mai mică 
intenţie de felul acesta şi declar deschis că sunt departe de 
a fi aşa ceva! lată, colo, printre copaci, adăugă el după ce-şi 
ridică ochii şi privi în jur - căci până atunci o observase 
atent - e chiar fratele dumitale; fără îndoială că acum a 
sosit. Deoarece se pare că vine plimbându-se spre noi, 
poate că ar fi mai bine să-i ieşim în întâmpinare. În ultima 
vreme a fost foarte tăcut şi amărât... Poate că-l mustră 
conştiinţa de frate, dacă există cumva asemenea sentiment. 
Deşi, pe cinstea mea, am auzit atât de des vorbindu-se de 
conştiinţă, că nu mai cred în ea. 

O ajută să se ridice, Louisa îi luă braţul, şi amândoi 
porniră în întâmpinarea secăturii. Iom mergea fără grabă, 
lovind alene ramurile, sau se apleca smulgând cu răutate 
muşchiul de pe copaci cu bastonul. Când se pomeni cu ei 
alături, surprins în această din urmă distracţie, tresări şi se 
schimbă la faţă. 

— Salutare! se bâlbâi el. Nu ştiam că eraţi pe aici. 

— Al cui nume îl săpai pe copaci, Tom? îl întrebă domnul 
Harthouse şi, punându-i mâna pe umăr, îl întoarse în loc, 
astfel că porniră toţi trei spre casă. 

— Numele cui? răspunse Tom. A, numele unei fete vrei să 
spui? 


— Ai o înfăţişare ce dă de bănuit că scrii pe scoarţa 
copacilor numele unei fiinţe încântătoare, Tom. 

— Nu prea sunt eu omul care să facă asta, domnule 
Harthouse, afară de cazul când s-ar îndrăgosti de mine o 
fiinţă încântătoare şi cu avere frumuşică. Chiar de-ar fi tot 
atât de pocită pe cât de bogată, tot n-ar trebui să se teamă 
că mă pierde. l-aş săpa numele pe copaci ori de câte ori ar 
vrea. 

— Mă tem că eşti cam interesat, Iom. 

— Interesat? repetă Tom. Cine nu-i interesat? Întreab-o 
pe soră-mea... 

— Ai avut vreodată dovada că ar fi unul din cusururile 
mele, Tom? îl întrebă Louisa fără a reacţiona altfel la 
nemulţumirea şi răutatea lui. 

— Tu ştii mai bine dacă scufia ţi se potriveşte ori nu, L.oo, 
îi răspunse morocănos fratele ei. Dacă-ţi vine, n-ai decât s-o 
porţi! 

— Tom e mizantrop astăzi; aşa sunt uneori oamenii 
necăjiţi, interveni domnul Harthouse. Nu-l crede, doamnă 
Bounderby, are o părere mai bună despre dumneata. lar 
dacă nu se potoleşte puţin, am să-ţi destăinui câteva din 
părerile lui despre dumneata, pe care mi le-a spus între 
patru ochi. 

— În tot cazul, domnule Harthouse, zise Tom, mai 
îmblânzindu-se puţin din admiraţie pentru protectorul său, 
dar continuând totuşi să dea morocănos din cap, nu poţi să-i 
spui că am lăudat-o vreodată afirmând că ar fi interesată. 
Poate că am lăudat-o că e tocmai dimpotrivă, şi aş face-o din 
nou dacă aş mai avea vreun motiv tot aşa de întemeiat ca 
atunci. În sfârşit, n-are nicio importanţă, pentru voi nu-i 
prea interesant, iar eu sunt sătul de subiectul ăsta! 

Îşi continuă împreună drumul spre casă, şi, când 
ajunseră, Louisa lăsă braţul musafirului şi intră înăuntru. 
Harthouse o urmări cu privirea pe când urca treptele şi 
pătrundea în umbra uşii, apoi puse din nou mâna pe umărul 


fratelui ei şi, cu o mişcare discretă a capului, îl invită la o 
plimbare prin grădină. 

— Dragă Tom, vreau să stau puţin de vorbă cu tine. 

Se opriră printre nişte încâlcite boschete de trandafiri - 
era una dintre manifestările spiritului de umilinţă al 
domnului Bounderby să ţină într-o stare de jalnică 
neîngrijire trandafirii lui Nickits - şi Tom se aşeză pe 
parapetul unei terase, smulgând bobocii şi făcându-i bucăţi, 
în vreme ce duhul lui cel rău îl domina aplecat asupra-i, cu 
un picior pe parapet şi cu bărbia uşor lăsată pe braţul 
sprijinit de genunchi. De la fereastra Louisei puteau fi 
văzuţi foarte bine, şi poate că ea îi vedea. 

— Ce s-a întâmplat, Iom? 

— Ah, domnule Harthouse, exclamă Iom cu un geamăt, 
sunt încurcat şi plictisit până peste cap! 

— Şi eu la fel, dragă băiete. 

— Dumneata! Dumneata eşti imaginea independenţei! 
replică Tom. Domnule Harthouse, mă aflu într-o încurcătură 
teribilă. Nu-ţi poţi închipui în ce situaţie m-am băgat; o 
situaţie din care numai sora mea m-ar mai fi putut scoate, 
dacă ar fi vrut. 

Începu să muşte bobocii de trandafir şi să şi-i smulgă apoi 
dintre dinţi cu o mână ce tremura ca a unui moşneag 
paralitic. 

După ce-i aruncă o privire foarte pătrunzătoare, 
prietenul său îşi reluă înfăţişarea nepăsătoare. 

— Tom, eşti nesocotit: aştepţi prea multe de la sora ta. Ai 
mai luat bani de la ea, păcătosule, recunoaşte că ai luat! 

— Da, domnule Harthouse, aşa e. Altfel, cum aş fi putut 
să fac rost de bani? De la bătrânul Bounderby, care se laudă 
într-una că la vârsta mea trăia cu două pence pe lună, sau 
cam aşa ceva? De la tatăl meu, care a tras, cum spune el, o 
linie de conduită şi m-a legat fedeleş de ea de când eram 
copil? De la mama, care n-a posedat nimic în afară de 
tânguielile ei? Ce-i mai rămâne atunci de făcut omului ca să 
găsească bani, şi cui să-i cer dacă nu surorii mele? 


Aproape că plângea şi împrăştia bobocii în jur cu 
duzinele. Domnul Harthouse îl apucă insistent de haină. 

— Bine, dragă 'Tom, dar dacă sora ta n-are? 

— N-are, domnule Harthouse! Nici n-am afirmat că are. 
Poate că am avut nevoie de mai mulţi bani decât putea ea să 
aibă. Dar atunci trebuia să facă rost. Şi putea să facă rost. 
Acum, după toate câte ţi-am spus, nu mai am de ce să mă 
ascund şi să mai fac o taină din aceste chestiuni; ştii bine că 
sora mea nu s-a căsătorit cu bătrânul Bounderby că aşa i-a 
plăcut ei, ori că i-a plăcut lui, ci numai ca să-mi fie mie pe 
plac. Atunci, de ce nu scoate de la el - ca să-mi fie mie pe 
plac - banii de care am nevoie? Nu este obligată să spună 
pentru ce îi trebuie; e destul de isteaţă; dacă ar vrea, ar 
putea să-i stoarcă banii cu vorbe dulci. Şi de ce nu vrea 
când îi spun cât de important este pentru mine? Dar ea, nici 
gând! Când e cu el, parcă-i o stană de piatră, în loc să caute 
să-i fie pe plac şi să-i scoată banii cât mai uşor. Nu ştiu cum 
ai numi dumneata asta, însă eu o numesc purtare 
denaturată! 

De partea cealaltă a parapetului, chiar la picioarele lui, 
se afla un bazin decorativ plin cu apă, în care domnul 
Harthouse avu dintr-odată o grozavă poftă să-l arunce pe 
domnul 'Tom Gradgrind-junior, ca şi industriaşii înfuriaţi din 
Coketown când amenințau să-şi arunce avutul în Atlantic. 
Dar îşi păstră atitudinea nepăsătoare, şi peste parapetul de 
piatră nu trecu nimic mai consistent decât grămada de 
boboci de trandafir care acum plutea, mică insulă, pe 
suprafaţa apei. 

— Dragă Tom, spuse Harthouse, primeşti să fiu eu 
bancherul tău? 

— Pentru Dumnezeu! răspunse brusc Tom, nu-mi vorbi de 
bancheri! Şi, în contrast cu trandafirii, faţa lui părea foarte 
albă. Foarte albă. 

Domnului Harthouse, ca om perfect de binecrescut şi 
deprins cu cea mai aleasă societate, nu-i era îngăduit să-şi 
arate mirarea - cum nu-i era îngăduit să se arate înduioşat 


- totuşi, pleoapele i se înălţară puţin, ca într-o uşoară 
mirare, deşi să te miri era atât împotriva preceptelor şcolii 
din care făcea parte, cât şi împotriva doctrinelor colegiului 
„Gradgrind”. 

— De cât ai nevoie în clipa de faţă, Iom? E vorba de trei 
cifre? Hai, dă-i drumul! Spune-mi care sunt. 

— Domnule Harthouse, răspunse Tom, care plângea 
acum de-a binelea - dar lacrimile lui erau preferabile 
văicărelilor de mai înainte, oricât de jalnică i-ar fi fost mutra 
- e prea târziu; banii nu-mi mai sunt acum de niciun folos. 
Ar fi trebuit să-i am mai din vreme, ca să-mi folosească. Îţi 
rămân însă foarte recunoscător; eşti un adevărat prieten. 

„Un adevărat prieten! Secătură, secătură! gândi 
nepăsător domnul Harthouse. Prostănac ce eşti!” 

— Şi consider propunerea dumitale o mare gentileţe, 
urmă 'lom înşfăcându-i mâna, o mare gentileţe, domnule 
Harthouse! 

— Ei, atunci, răspunse celălalt, poate că altă dată îţi voi fi 
mai de folos. Şi dacă-mi vei destăinui necazurile când te vor 
apăsa din greu, dragă prietene, îţi voi putea arăta o cale de 
scăpare mai uşoară decât cea pe care ai putea-o găsi 
singur. 

— Îţi mulţumesc, zise Tom clătinând deznădăjduit din cap 
şi mestecând boboci de trandafir. Îmi pare rău că nu te-am 
cunoscut mai devreme, domnule Harthouse. 

— Vezi, Tom, spuse domnul Harthouse ca încheiere - 
azvârlind şi el peste parapet câţiva trandafiri, ca o 
contribuţie la insula plutitoare ce venea mereu spre zid, 
parcă ar fi vrut să se contopească iute cu ţărmul - oamenii 
sunt egoişti în toate faptele lor, şi eu nu mă deosebesc cu 
nimic de semenii mei. Doresc cu ardoare (ardoarea lui era 
cu totul simbolică) să fii mai blând cu sora ta... e datoria 
ta... şi să te arăţi un frate mai iubitor şi mai agreabil... o 
altă datorie a ta. 

— Aşa am să fiu, domnule Harthouse. 


— Prezentul e întotdeauna preferabil, Tom. Începe 
imediat. 

— Da, aşa am să fac. Ai să vezi că o să recunoască şi L.oo 
asta. 

— Şi acum, Tom, pentru că am căzut la învoială, zise 
Harthouse bătându-l din nou pe umăr cu un aer ce-i lăsa lui 
Tom libertatea să presupună - ceea ce şi făcu, bietul 
neghiob - că acea condiţie îi era impusă de o fire nobilă şi 
generoasă, pentru a-l face să se simtă cât mai puţin obligat, 
să ne despărţim până la ora cinei. 

Când Tom apăru, înainte de cină, deşi părea că îl cam 
apasă gândurile, avea o înfăţişare vioaie şi atentă şi intră 
chiar înaintea domnului Bounderby. 

— Ilartă-mă dacă am fost urâcios cu tine, Loo, îi spuse el 
dându-i mâna şi sărutând-o. Eu ştiu că ţii la mine, şi tu ştii 
că-mi eşti dragă. 

Drept urmare, pe faţa Louisei apăru în ziua aceea un 
zâmbet pentru altcineva. Da, din păcate, pentru altcineva. 

„Prin urmare secătura nu mai este singura fiinţă care a 
interesat-o vreodată! gândi domnul James Harthouse, 
inversând reflecţia făcută în ziua când văzuse pentru întâia 
oară chipul ei drăgălaş. Prin urmare aşa! Aşa deci!” 


Capitolul VIII 
EXPLOZIA 


A doua zi fiind o dimineaţă prea strălucitoare ca să ţi-o 
petreci dormind, James Harthouse se sculă devreme şi se 
instală în arcada plăcută a ferestrei de la camera lui, 
fumând din tutunul scump ce avusese o înrâurire atât de 
binefăcătoare asupra tânărului său prieten. Odihnindu-se în 
lumina soarelui, învăluit de parfumul pipei lui orientale şi de 
fumul visător ce se pierdea în văzduhul atât de îndulcit şi de 
încărcat de miresmele verii, îşi recapitula succesele, ca un 


jucător consumat ce-şi numără alene câştigurile. 
Deocamdată nu se simţea de fel plictisit şi putea să-şi 
consacre gândurile acestor socoteli. 

Îi câştigase încrederea izbutind s-o facă pe Louisa să-i 
împărtăşească un secret care avea la bază indiferența ei 
faţă de soţ şi totala lipsă de afinitate ce existase totdeauna 
între ei. Îi dovedise cu multă dibăcie, dar foarte limpede, că- 
i cunoştea cele mai adânci şi mai gingaşe ascunzişuri ale 
inimii; se apropiase atât de mult de ea folosindu-se de 
sentimentul ei cel mai tandru; izbutise să devină părtaş la 
acest sentiment; şi bariera, în spatele căreia trăia Louisa, 
dispăruse. Cât de bizar era totul şi câtă satisfacţie îi dădea! 

Şi, totuşi, nici acum Harthouse nu avea vreo intenţie cu 
adevărat urâtă. Şi în viaţa publică, şi în cea particulară, ar fi 
fost cu mult mai bine, pentru epoca în care trăia, dacă el şi 
legiunea celor din care făcea parte ar fi fost răi cu adevărat 
în loc să fie nepăsători şi fără de ţel cum erau. Gheţarii 
plutitori, ce cutreieră mările târâţi de orice curent, sunt cei 
care scufundă vasele. 

Când diavolul umblă ca un leu în turbare, chipul sub care 
se arată atrage numai pe vânători şi pe sălbatici; dar când 
este dichisit, pieptănat şi sulemenit potrivit cu moda, când 
este sătul de viciu şi de virtute, dezgustat în aceeaşi măsură 
de fumul de pucioasă ca şi de raiul fericirii, şi se pune în 
slujba birocraţiei, ori se apucă să stârnească focul cel roşu 
al pasiunii, atunci e într-adevăr diavolul. 

James Harthouse se odihnea, aşadar, la fereastră, fumând 
nepăsător şi numărând paşii făcuţi pe drumul pe care 
ajunsese să călătorească întâmplător. Unde se sfârşea 
drumul acela era foarte limpede pentru el, dar în privinţa 
asta nu-şi bătea capul cu socoteli. Ce va fi, va fi! 

Cum în ziua aceea avea de făcut un drum destul de lung 
călare, pentru că trebuia să „se producă” la o întrunire 
publică ce se ţinea la oarecare distanţă şi care îi oferea un 
prilej potrivit să susţină pe oamenii lui Gradgrind, se 
îmbrăcă devreme şi cobori la micul dejun. Era nerăbdător 


să vadă dacă Louisa nu-şi reluase din nou atitudinea 
indiferentă. Nu. O regăsi la fel cum o părăsise; şi ochii ei îl 
întâmpinară iar cu o privire plină de interes. 

Domnul Harthouse îşi petrecu ziua într-un chip cât se 
poate de satisfăcător (ori nesatisfăcător) faţă de ce se putea 
aştepta în împrejurări atât de obositoare şi se întoarse 
călare pe la orele 6. Între pavilionul portarului şi conac era 
o distanţă cam de vreo jumătate de milă, şi pe când călărea 
la pas pe aleea de nisip bine bătătorită, odinioară a lui 
Nickits, se pomeni cu domnul Bounderby ţâşnind dintr-un 
tufiş cu atâta violenţă, încât calul făcu o săritură tocmai în 
cealaltă margine a drumului. 

— Harthouse, strigă domnul Bounderby, ai auzit? 

— Ce să aud? întrebă Harthouse, potolindu-şi calul şi 
urând, în sinea lui, domnului Bounderby câteva lucruri nu 
prea plăcute. 

— Va să zică, n-ai auzit! 

— Ba te-am auzit pe dumneata, cum te-a auzit şi 
dobitocul ăsta. Altceva n-am auzit. 

Domnul Bounderby, roşu şi înfierbântat, se propti în 
mijlocul aleii, în faţa calului, pentru a da drumul bombei să 
explodeze cu cât mai mult efect: 

— Banca a fost jefuită! 

— Nu se poate! 

— Jefuită, noaptea trecută, domnule! Jefuită într-un chip 
nemaipomenit! Jefuită cu o cheie falsă! 

— S-a furat mult? 

Domnul Bounderby, care ţinea să ia o poză cât mai 
melodramatică, se simţi umilit că trebui să răspundă: 

— Ei, nu, n-au furat prea mult. Dar ar fi putut să fure. 

— Cât au luat? 

— A, suma, dacă ţii neapărat la sumă, nu trece de o sută 
cincizeci de lire, spuse Bounderby enervat. Dar nu suma, ci 
faptul în sine contează. Faptul că banca a fost jefuită este 
punctul important. Mă miră că nu-nţelegi. 


— Dragul meu Bounderby, spuse James, descălecând şi 
dând frâul servitorului său, înţeleg şi sunt tot atât de uluit 
pe cât ai dori să fiu de spectacolul oferit imaginaţiei mele. 
Totuşi, îmi vei îngădui, sper, să te felicit - şi o fac din tot 
sufletul, te asigur - pentru faptul că n-ai avut de suferit o 
pagubă mai mare. 

— Mulţumesc, răspunse Bounderby pe un ton sec şi 
grosolan. Dar să ştii că ar fi putut să fure douăzeci de mii de 
lire! 

— Presupun că ar fi putut. 

— Presupui numai? Dumnezeule, poţi s-o şi crezi! Ce 
naiba! zise Bounderby clătinând şi scuturând ameninţător 
din cap. Ar fi putut să fure de două ori douăzeci de mii! Nu 
se poate şti cât ar fi putut să fure dacă n-ar fi fost deranjaţi. 

Între timp, Louisa se apropiase de ei, împreună cu 
doamna Sparsit şi Bitzer. 

— Uite, fiica lui Gradgrind ştie prea bine cât ar fi putut să 
fure, dacă dumneata nu ştii! izbucni Bounderby. A căzut, 
domnule, ca trăsnită când i-am povestit. De când o ştiu n-a 
făcut una ca asta. Şi, după părerea mea, asta-i face cinste în 
împrejurările de faţă. 

Louisa arăta încă slăbită şi palidă. James Harthouse îi 
oferi braţul şi, în timp ce mergeau foarte încet, o întrebă 
cum se săvârşise jaful. 

— “Tocmai asta voiam să-ţi povestesc eu, zise Bounderby 
enervat, oferind braţul doamnei Sparsit. Dacă n-ai fi fost 
atât de curios să ştii suma, ţi-aş fi povestit de la început. 

— O cunoşti pe doamna (căci e o doamnă), pe doamna 
Sparsit? 

— Am avut cinstea. 

— Foarte bine. Şi pe tânărul acesta, Bitzer, l-ai văzut şi pe 
el cu acelaşi prilej? 

Domnul Harthouse înclină afirmativ din cap, iar Bitzer îşi 
duse pumnul la frunte. 

— Foarte bine. Amândoi locuiesc la bancă. Sau poate ştii 
că locuiesc la bancă? Foarte bine! leri după-amiază, la 


închiderea băncii, totul a fost strâns ca de obicei. În camera 
blindată, la uşa căreia doarme tânărul Bitzer, se găseau... în 
sfârşit... n-are a face cât. În casa mică de bani din camera 
de lucru a tânărului Iom, casă folosită pentru scopuri 
mărunte, se găseau vreo sută cincizeci de lire. 

— O sută cincizeci şi patru de lire, şapte şilingi şi un 
penny! sări Bitzer. 

— la ascultă, se răsti Bounderby, oprindu-se şi 
întorcându-se spre el, mai slăbeşte-mă cu întreruperile 
dumitale! Destul c-am fost jefuit în timp ce trăgeai 
aghioase, fiindcă îţi merge prea bine, ca să mai fiu corectat 
cu cele patru lire, şapte şilingi şi un penny ai dumitale! Şi 
mai dă-mi voie să-ţi spun că eu, unul, nu sforăiam când 
eram de vârsta dumitale! Nu mâncam destul ca să pot 
sforăi. Şi nu pisam pe nimeni cu patru, şapte şi unu, chiar 
dacă ştiam de asta. 

Bitzer îşi lovi din nou fruntea cu pumnul, luând o 
atitudine servilă, şi păru totodată deosebit de impresionat şi 
umilit de ultima dovadă de abstinenţă morală a domnului 
Bounderby. 

— Cam o sută cincizeci de lire, continuă domnul 
Bounderby. Tânărul Tom închisese suma aceasta în casa lui 
de bani. O casă, într-adevar, nu prea solidă, dar asta nu mai 
are nicio importanţă acum. Totul fusese lăsat în ordine. La 
un moment dat, în cursul nopții, în timp ce tânărul Bitzer 
sforăia... doamnă Sparsit, parcă spuneai că l-ai auzit 
sforâind, nu-i aşa? 

— Domnule, răspunse doamna Sparsit, nu pot spune că l- 
am auzit chiar sforăind, şi de aceea nu mi-e îngăduit să fac 
o asemenea afirmaţie. Dar în serile de iarnă, când Bitzer 
dormea la masa lui, auzeam nişte sunete pe care aş prefera 
să le descriu ca un fel de horcăieli uşoare. În aceste ocazii 1- 
am auzit scoțând şi zgomote asemănătoare cu hârâitul pe 
care-l fac uneori pendulele olandeze. Asta nu înseamnă, 
zise doamna Sparsit pradă unei nobile porniri de-a face 
mărturisiri precise, că aş vrea să aduc vreo acuzaţie 


moralității lui. Departe de mine acest gând. Întotdeauna |- 
am socotit pe Bitzer drept un tânăr pătruns de cele mai 
înalte principii şi vă rog să luaţi în consideraţie mărturia 
mea. 

— Ei bine, zise scos din fire Bounderby, în timp ce Bitzer 
sforăia, sau horcăia, sau hârâia ca o pendulă olandeză, sau 
mai ştiu eu ce - fiindcă dormea buştean! - nişte indivizi, 
care poate erau ascunşi dinainte în casă, asta rămâne de 
văzut, au ajuns, printr-un mijloc oarecare, la casa de bani a 
tânărului Tom, au forţat-o şi au sustras conţinutul. La un 
moment dat, fiind tulburaţi, au şters-o, ieşind pe uşa din 
faţă, pe care au încuiat-o la loc de două ori (era încuiată de 
două ori, şi cheia se afla sub perna doamnei Sparsit) cu o 
cheie potrivită găsită apoi pe stradă, în apropiere de bancă, 
azi pe la ora douăsprezece. Alarma nu s-a dat decât azi- 
dimineaţă, când Bitzer s-a sculat şi a început să deschidă 
birourile şi să le pregătească pentru începerea lucrului. 
Atunci, aruncându-şi privirile spre casa de bani a lui Tom, 
vede uşa larg deschisă şi descoperă că broasca a fost 
forţată şi banii au dispărut. 

— Dar fiindcă veni vorba, unde-i Tom? întrebă Harthouse 
privind în jurul lui. 

— A dat o mână de ajutor poliţiei, zise Bounderby, şi a 
rămas în urmă la bancă. Ia să fi încercat indivizii ăştia să mă 
fure când eram de vârsta lui! Îi pot asigura că ar fi dat 
faliment chiar dacă ar fi investit numai optsprezece pence 
în afacerea asta! 

— Nu-i nimeni bănuit? 

— Bănuit? Cred şi eu că e bănuit cineva. Ce naiba, spuse 
domnul Bounderby lăsând braţul doamnei Sparsit ca să-şi 
şteargă fruntea  înfierbântată, Josiah  Bounderby din 
Coketown nu poate fi jefuit fără să nu fie bănuit cineva. Nu, 
slavă Domnului! 

Îi era îngăduit domnului Harthouse să întrebe cine-i 
bănuit? 


— Uite ce-i, zise Bounderby, oprindu-se şi răsucindu-se în 
loc ca să-i aibă pe toţi în faţă, am să vă spun, dar nu trebuie 
să suflaţi nimănui vreo vorbă, nu trebuie să suflaţi nimănui 
vreo vorbă, ca aceşti nemernici cu pricina (sunt o bandă 
întreagă) să nu se păzească. Deci, păstraţi-o ca pe o taină. 
Ah, dar staţi puţin... Domnul Bounderby îşi şterse din nou 
fruntea. Ce aţi spune, izbucni el deodată furtunos, dacă în 
treaba asta ar fi amestecat un muncitor? 

— Sper, întrebă Harthouse nepăsător, că nu-i prietenul 
nostru Blackpot? 

— Zii Pool în loc de Pot, domnule, răspunse Bounderby, şi 
ai găsit omul. 

Louisa scoase o exclamaţie slabă de neîncredere şi 
uimire. 

— A, fireşte, ştiu! zise Bounderby, agăţându-se îndată de 
acea exclamaţie. Ştiu! Sunt obişnuit. Ştiu tot în privinţa 
asta. Sunt oamenii cei mai de treabă de pe lume, fireşte! Au 
darul vorbirii, fireşte! Şi nu vor decât să li se explice pe 
îndelete ce drepturi au, atâta tot. Dar să vă spun eu ceva. 
Arătaţi-mi un muncitor nemulţumit, şi am să vă arăt un om 
gata de orice ticăloşie, oricât de mare. 

Încă una dintre născocirile preferate ale magnaţilor din 
Coketown, pentru răspândirea căreia se depuseseră 
destule sforţări şi în care unii oameni credeau cu adevărat. 

— Dar îi cunosc eu pe oamenii ăştia! zise Bounderby. Pot 
citi în ei ca într-o carte deschisă. Doamnă Sparsit, fac apel 
la dumneata. Cum l-am prevenit eu pe individul acela prima 
oară când a pus piciorul aici în casă, când a venit cu scopul 
precis de a afla cum ar putea să răstoarne religia şi să 
doboare la pământ biserica anglicană? Doamnă Sparsit, în 
privinţa rudelor sus-puse eşti pe picior de egalitate cu 
aristocrația, i-am spus ori nu i-am spus individului: „Nu-mi 
poţi ascunde adevărul; eşti un soi de om care mie nu-mi 
place, ai să ajungi rău”? 

— Desigur că i-aţi făcut o astfel de mustrare, domnule, 
răspunse doamna Sparsit, şi încă într-un chip destul de 


impresionant. 

— Când te-a scandalizat, doamnă, zise Bounderby, când 
ţi-a jignit sentimentele dumitale? 

— Da, domnule, replică doamna Sparsit cu o sfioasă 
mişcare a capului, desigur că m-a scandalizat. Deşi trebuie 
să recunosc că, poate, în anumite privinţe, sentimentele 
mele sunt mai sensibile... mai absurde, dacă preferaţi 
termenul... decât ar fi fost dacă aş fi ocupat totdeauna 
poziţia mea prezentă. 

Domnul Bounderby, umflându-se de mândrie, se uită ţintă 
la domnul Harthouse, ca şi cum ar fi spus: „Sunt 
proprietarul acestei femei, care cred că e vrednică de toată 
atenţia dumitale”; apoi o luă de unde rămăsese: 

— Poţi singur să-ţi aminteşti, Harthouse, ce i-am spus 
când erai şi dumneata de faţă. l-am vorbit pe şleau. Cu 
oameni de teapa lui nu mă port cu mănuşi. Îi cunosc eu 
cine-s! Închipuieşte-ţi, domnule, la trei zile după asta o 
şterge! Pleacă, şi fără ca nimeni să ştie încotro, întocmai 
cum a făcut şi maică-mea când eram copil, cu singura 
deosebire că Blackpool este o fiinţă mai netrebnică decât 
maică-mea, dacă-i cu putinţă aşa ceva. Şi ce-a făcut înainte 
de a pleca? Ce-aţi zice (şi domnul Bounderby, la fiecare 
pauză dintre fraze, îşi lovea fundul pălăriei, pe care acum o 
ţinea în mână ca pe o tamburină) dacă v-aş spune că a fost 
văzut seara trecută stând la pândă şi dând târcoale băncii 
după căderea nopţii; doamnei Sparsit i-a trecut prin minte 
că nu ne dădea târcoale cu gânduri bune; dânsa i-a atras 
atenţia lui Bitzer asupra lui; amândoi l-au observat, iar 
astăzi la anchetă a ieşit la iveală că a fost observat şi de 
vecini? Ajungând la punctul culminant, domnul Bounderby 
îşi puse tamburina pe cap ca o dansatoare orientală. 

— E suspect, desigur, zise James Harthouse. 

— Cred şi eu, domnule! zise Bounderby scuturând 
sfidător din cap. Cred şi eu! Dar în chestia asta sunt 
amestecați mai mulţi de-ai lor. Mai este şi o bătrână. 
Niciodată însă nu afli de lucrurile astea până nu s-a săvârşit 


răul; abia după ce s-a furat calul se descoperă că uşa 
grajdului era stricată; şi acum a răsărit o bătrână! O 
bătrână, care se pare că din când în când vine în oraş 
călare pe o mătură. Pândeşte casa toată ziua, până ce 
Blackpool îi ia locul; în noaptea când l-ai văzut şi dumneata, 
a şters-o cu el şi au stat la sfat împreună - fără îndoială ca 
să-i dea raportul după ce şi-a sfârşit straja - fir-ar afurisită 
să fie! 

„Era o bătrână la Blackpool în noaptea aceea şi încerca 
să treacă neobservată”, gândi Louisa. 

— Asta nu-i totul, se ştiu chiar mai multe despre ei, zise 
Bounderby, dând de câteva ori din cap cu subinţeles, dar 
deocamdată am spus destul. Vă rog să fiţi buni şi să nu 
suflaţi o vorbă despre asta nimănui. Poate că va dura mai 
mult timp, dar până la urmă îi vom prinde. E o tactică bună 
să le lăsăm strună lungă; nu poate strica în niciun caz. 

— Desigur, vor fi pedepsiţi de lege cu cea mai mare 
asprime, după cum scrie în anunţurile afişate, răspunse 
James Harthouse, şi o merită. Cine pradă băncile trebuie să 
sufere urmările. Dacă n-ar exista urmări, ne-am apuca cu 
toţii să prădăm băncile. 

Îi luase uşurel Louisei umbreluţa din mână şi i-o 
deschisese, iar ea mergea în umbra ei, deşi soarele nu 
bătea acolo. 

— Deocamdată, Loo Bounderby, zise soţul ei, trebuie să ai 
grijă de doamna Sparsit. Nervii doamnei Sparsit au fost 
zdruncinaţi de această întâmplare şi are să rămână aici o zi, 
două. Aşa că vezi să se simtă cât mai bine. 

— Vă mulţumesc foarte mult, domnule, observă acea 
doamnă discretă, dar vă rog să nu vă îngrijiţi de confortul 
meu. Eu mă mulţumesc cu orice. 

În curând se văzu că ceea ce i s-ar fi putut reproşa 
doamnei Sparsit, în raporturile cu aşezământul domestic al 
domnului Bounderby, era o lipsă de grijă atât de excesivă 
pentru persoana ei şi o grijă atât de excesivă pentru ceilalţi, 
încât ajunsese o adevărată pacoste. Când i se arătă camera, 


fu atât de adânc impresionată de confort, încât îţi făcea 
impresia că ar fi preferat să petreacă noaptea pe masa de 
călcat din spălătorie. 

— E adevărat că Powlerii şi Scadgersii erau obişnuiţi cu 
luxul, dar e de datoria mea să-mi amintesc, îi plăcea 
doamnei Sparsit să observe cu o graţie plină de nobleţe, 
mai cu seamă când era de faţă şi vreunul dintre servitori, că 
nu mai sunt ce-am fost. Într-adevăr, spunea ea, dacă aş 
putea să uit cu desăvârşire că domnul Sparsit era un 
Powler, sau că eu însumi sunt înrudită cu familia Scadgers, 
ori dacă aş putea chiar anula totul şi să mă preschimb într-o 
fiinţă de origine modestă şi cu rude neînsemnate, aş face-o 
bucuroasă. Aş socoti-o, în împrejurările de faţă, ca lucrul cel 
mai potrivit. 

Aceeaşi înclinare ascetică o silea să refuze la masă 
mâncărurile şi vinurile alese, până ce domnul Bounderby 
aproape îi poruncea să se înfrupte din ele; atunci spunea: 

— Într-adevăr, domnule, sunteţi prea bun, şi renunţa la 
hotărârea, pe care o declarase aproape public şi solemn, de 
a se servi cu o felioară de berbec. 

De asemenea, când avea nevoie de sare, îşi cerea scuze 
la nesfârşit, şi cum se simţea obligată, din amabilitate 
pentru domnul Bounderby, sa-i sprijine mărturia cu privire 
la starea nervilor ei, din când în când se lăsa pe speteaza 
scaunului şi plângea în tăcere; cu acest prilej, o lacrimă de 
dimensiuni uriaşe, asemenea unui cercel de cristal, putea fi 
observată (ori mai degrabă trebuia să fie, deoarece se 
impunea atenţiei generale) alunecând de-a lungul nasului ei 
roman. 

Dar trăsătura cea mai remarcabilă a doamnei Sparsit, şi 
care le umbrea pe toate celelalte, era neclintita-i hotărâre 
de a-l compătimi pe domnul Bounderby. În unele momente îi 
era cu neputinţă să se uite la el fără să nu clatine din cap 
asemeni cuiva care ar spune: „Vai, sărmane Yorick!”128+ 
După ce lăsa să-i scape aceste semne de emoție, se silea să 
fie surâzătoare, având chiar sclipiri de veselie, şi spunea: 


— Mă bucur, domnule, când văd că v-aţi păstrat buna 
dispoziţie. Părea să aducă slavă harului ceresc ce-i îngăduia 
domnului Bounderby să rabde aşa cum răbda. 

Altă curiozitate de-a ei, pe care foarte greu şi-o putea 
învinge şi pentru care îşi cerea iertare mereu, era o ciudată 
înclinare de a-i spune doamnei Bounderby „domnişoară 
Gradgrind”, cedând acelei porniri de trei-patru ori în cursul 
fiecărei seri. De fiecare dată când greşea, chipul doamnei 
Sparsit se acoperea de o nevinovată roşeaţă. Într-adevăr se 
scuza ea, era atât de firesc să-i spui „domnişoara 
Gradgrind”, pe câtă vreme i se părea de neconceput ca 
doamna aceea tinerică, pe care avusese fericirea s-o 
cunoască pe când era fetiţă, să fie cu adevărat doamna 
Bounderby. Dar cazul acela neobişnuit mai vădea şi o altă 
ciudăţenie: cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât i se 
părea mai imposibil, diferenţa, observa ea, fiind atât de 
mare. 

În salon, după masă, domnul Bounderby judecă procesul 
furtului, interogă martorii, consemnă declaraţiile, găsi că 
persoanele suspecte sunt vinovate şi le osândi cu cea mai 
mare asprime a legii. După ce se termină cu asta, Bitzer fu 
trimis în oraş, având ordin să-l înştiinţeze pe Tom să vină 
acasă cu trenul poştal. 

Când se aduseră lumânările, doamna Sparsit şopti: 

— Nu fiţi abătut, domnule. lare aş dori să vă văd voios, 
aşa cum vă ştiam pe vremuri. 

Domnul Bounderby, pe care acele consolări începuseră 
să-l cam  zăpăcească de cap, predispunându-l la 
sentimentalism, oftă ca o balenă. 

— Nu pot să vă văd aşa, domnule, spuse doamna Sparsit. 
Încercaţi o partidă de table, domnule, aşa cum obişnuiaţi să 
faceţi pe vremea când aveam cinstea să trăiesc sub acelaşi 
acoperiş cu dumneavoastră. 

— N-am mai jucat table de atunci, doamnă, răspunse 
domnul Bounderby. 


— Da, domnule, spuse doamna Sparsit împăciuitoare, ştiu 
că n-aţi mai jucat. Îmi amintesc că pe domnişoara 
Gradgrind n-o intereseaza asemenea joc. Dar aş fi 
încântată, domnule, dacă aţi binevoi să jucaţi cu mine. 

Se aşezară să joace lângă o fereastră ce dădea spre 
grădină. Era o noapte frumoasă, fără lună, dar caldă şi 
încărcată de miresme. Louisa şi domnul Harthouse ieşiră să 
se plimbe prin grădină, şi în liniştea nopţii vocile lor se 
auzeau bine, deşi nu se înţelegea ce spuneau. Doamna 
Sparsit, de la locul ei, din faţa cutiei de table, se căznea 
neîncetat să străpungă cu ochii întunericul de afară. 

— Ce este, doamnă, o întrebă domnul Bounderby, nu 
cumva vezi vreun incendiu, păcatele mele? 

— A, da' de unde, domnule, răspunse doamna Sparsit, mă 
gândeam la rouă. 

— Dar ce ai dumneata cu roua, doamnă? se miră domnul 
Bounderby. 

— Eu n-am nimic, domnule, răspunse doamna Sparsit, 
dar mă tem să nu răcească domnişoara Gradgrind. 

— Nu răceşte niciodată, spuse domnul Bounderby. 

— Adevărat, domnule? zise doamna Sparsit. Şi o apucă 
deodată o tuse înfundată. 

Când se apropie ora culcării, domnul Bounderby bău un 
pahar cu apă. 

— Vai, domnule, zise doamna Sparsit, nu beţi paharul 
dumneavoastră cu vin cald de Xeres, cu coajă de lămâie şi 
cu nucşoară? 

— Ei, am pierdut obiceiul să-l mai beau, doamnă, 
mărturisi domnul Bounderby. 

— Cu atât mai rău, domnule, replică doamna Sparsit. Vă 
pierdeţi toate obiceiurile dumneavoastră cele bune şi vechi. 
Dar, curaj, domnule! Dacă domnişoara Gradgrind îngăduie, 
sunt gata să vi-l pregătesc eu, aşa cum obişnuiam pe 
vremuri. 

Domnişoara Gradgrind îngăduindu-i numaidecât doamnei 
Sparsit să facă tot ce pofteşte, grijulia doamnă pregăti 


băutura şi o prezentă domnului Bounderby. 

— Are să vă facă bine, domnule. Are să vă încălzească 
inima. E tocmai lucrul de care aveţi nevoie şi pe care ar 
trebui să-l luaţi regulat, domnule. 

Şi când domnul Bounderby îi ură: 

— În sănătatea dumitale, doamnă! ea îi răspunse foarte 
emoţionată: 

— Vă mulţumesc, domnule. Şi dumneavoastră de 
asemenea, şi, pe deasupra, multă fericire. 

În cele din urmă îi ură cu mult patos noapte bună, şi 
domnul Bounderby se duse la culcare cu o jalnică 
încredințare că fusese contrariat într-o chestiune delicată, 
deşi pentru nimic în lume n-ar fi putut preciza despre ce 
era vorba. 

După ce se dezbrăcă şi se culcă, Louisa rămase mult timp 
de veghe, aşteptând întoarcerea fratelui ei. Ştia că nu poate 
sosi înainte de ora 1 după miezul nopţii. În liniştea aceea de 
ţară, ce n-o ajuta deloc să-şi potolească zbuciumul 
gândurilor, timpul se scurgea greoi. Într-un târziu, după ce 
întunecimea şi liniştea păruseră să se adâncească una în 
alta ceasuri nesfârşite, auzi clopotul de la poartă. Avu 
impresia c-ar fi fericită să-l audă sunând până în zori, dar 
clopotul se opri, ultimele lui vibrații se răspândiră tot mai 
slab în depărtarea văzduhului, apoi tăcerea se aşternu din 
nou. 

Lăsă să mai treacă, după cât socoti, vreun sfert de oră, 
apoi se sculă, îşi puse o rochie de casă, ieşi afară din 
cameră şi urcă scara pe întuneric spre camera fratelui ei. 
Găsind uşa închisă, o deschise încet şi-l strigă în timp ce se 
apropia cu paşi uşori de patul lui. 

Îngenunche lângă pat, îşi trecu braţul pe după gâtul lui 
Tom şi-i apropie faţa de a ei. Ştia că numai se preface şi nu 
doarme, dar nu spuse nimic. 

Îndată Tom tresări, ca şi cum s-ar fi trezit brusc, 
întrebând cine este şi ce s-a întâmplat. 


— Tom, n-ai nimic să-mi spui? Dacă m-ai iubit vreodată şi 
ai vreo taină pe care o ţii ascunsă faţă de toţi ceilalţi, 
mărturiseşte-mi-o mie. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, L.oo. Se vede că ai visat. 

— Dragă frăţioare, spuse Louisa lăsându-şi capul pe 
pernă, astfel că părul ei îl învălui ca şi cum ar fi căutat să-l 
ascundă privirilor tuturor în afară de ale ei, n-ai nimic să- 
mi mărturiseşti? Nu există ceva ce ai putea să-mi spui dacă 
ai vrea? Nimic nu mă poate face să mă schimb faţă de tine, 
orice mi-ai spune. Ah, Iom, spune-mi adevărul! 

— Nu înţeleg ce vrei, Loo. 

— Aşa cum stai întins aici, singur în noaptea tristă, dragul 
meu, la fel va veni o noapte când vei sta întins undeva, dar 
atunci nici măcar eu nu voi mai fi lângă tine, chiar de-aş mai 
fi în viaţă. Aşa cum stau acum lângă tine, desculţă, 
dezbrăcată, nevăzută în întunericul ce mă înconjoară, tot 
aşa va trebui să zac cât timp va dura noaptea putreziciunii 
mele, până când mă voi preface în ţărână. Gândeşte-te la 
acele vremuri, Iom, şi spune-mi adevărul. 

— Ce vrei să ştii? 

— Poţi fi încredinţat că n-am să-ţi fac nicio mustrare, şi cu 
o nespusă dragoste îl strânse la piept ca pe un copil. Poţi fi 
sigur că te voi înţelege şi că îţi voi rămâne credincioasă. Poţi 
fi sigur că am să te scap cu orice preţ. Vai, Tom, n-ai nimic 
să-mi spui? Şopteşte-mi încet de tot. Spune-mi numai „da”, 
şi am să te-nţeleg. 

Îşi apropie urechea de buzele lui, dar el tăcu plin de 
îndărătnicie. 

— Niciun cuvânt, Iom? 

— Cum să spun DA, sau să spun NU, când nu ştiu despre 
ce vorbeşti? Loo, eşti o fată bună şi curajoasă şi încep să 
cred că ai merita un frate mai bun decât mine. Dar n-am 
nimic altceva să-ţi spun. Du-te la culcare, du-te la culcare... 

— Eşti obosit, îi şopti ea după câteva clipe, cu voce 
aproape normală. 

— Da, sunt frânt de oboseală. 


— Ai fost atât de ocupat şi de sâcâit astăzi. S-a mai 
descoperit ceva? 

— Numai ce ai auzit de la... el. 

— Tom, ai spus cuiva că ne-am dus să vorbim cu oamenii 
aceia şi i-am văzut acolo pe toţi trei împreună? 

— Nu. Nu m-ai rugat tu în mod deosebit, când mi-ai cerut 
să te însoțesc acolo, să păstrez taina? 

— Da. Dar atunci nu ştiam ce avea să se întâmple. 

— Nici eu. Cum aş fi putut şti? 

De data asta fusese foarte grăbit să dea răspunsul. 

— După cele ce s-au întâmplat, crezi că ar trebui să spun 
c-am fost acolo? întrebă sora lui, stând acum în picioare 
lângă pat (se retrăsese şi se ridicase treptat). Trebuie să 
spun? Crezi că e de datoria mea? 

— Ce Dumnezeu, Loo, răspunse fratele ei, ştiam că n-ai 
obiceiul să-mi ceri părerea. Spune ce vrei. Dacă păstrezi 
taina numai pentru tine, atunci voi face şi eu la fel. Dacă ai 
să vorbeşti, atunci, gata, s-a terminat. 

Era prea întuneric să-şi poată zări unul altuia faţa, dar 
amândoi păreau foarte atenţi şi-şi cumpăneau fiecare 
cuvânt. 

— Tom, tu crezi că omul căruia i-am dat bani e într- 
adevăr amestecat în crima asta? 

— Nu ştiu. Nu văd de ce n-ar fi. 

— Mi s-a părut om cinstit. 

— S-ar putea ca altul să-ţi pară necinstit, şi totuşi să nu 
fie aşa. 

Urmă o pauză, pentru că Tom şovăise şi se oprise. 

— Pe scurt, urmă Iom, ca şi cum ar fi luat deodată o 
hotărâre, fiindcă ai adus vorba, trebuie să-ţi spun că mie 
mi-a inspirat atât de puţină încredere, încât l-am scos afară 
să-i spun pe îndelete că, după mine, se putea socoti foarte 
fericit de pleaşca ce-i căzuse pe cap datorită surorii mele şi 
speram că o va folosi cum trebuie. Nu ştiu dacă-ţi mai 
aminteşti că l-am scos din cameră. Nu vreau să-l vorbesc de 


rău; s-ar putea să fie un om foarte de treabă, şi sper că 
este. 

— A fost jignit de cele ce i-ai spus? 

— Nu, a luat-o aşa cum trebuia şi a fost destul de 
cuviincios. Unde eşti, Loo? Se ridică din pat şi o sărută. 
Noapte bună, dragă, noapte bună. 

— Nu mai ai nimic altceva să-mi spui? 

— Nu. Ce să mai am? Doar n-o să mă sileşti să-ţi spun o 
minciună? 

— Nu, Tom, mai ales în noaptea asta, dintre toate nopţile 
vieţii tale, pe care ţi le doresc multe şi mai fericite, n-aş 
vrea să minţi. 

— Îţi mulţumesc, draga mea Loo. Sunt atât de obosit, 
încât într-adevăr mă mir că nu spun orice vrei numai să mă 
pot culca odată. Du-te la culcare, du-te la culcare. 

O sărută din nou, se întoarse pe partea cealaltă, îşi trase 
cuvertura peste cap şi rămase întins, atât de liniştit, de 
parcă venise vremea pe care o invocase ea. Louisa mai 
rămase câtăva vreme lângă pat, apoi se îndepărtă încet, se 
opri la uşă, şi când o deschise, se uită înapoi şi-l întrebă 
dacă n-o strigase, dar Iom nu făcu nicio mişcare, şi ea 
închise încet uşa şi se întoarse în camera ei. 

Atunci, nenorocitul băiat privi cu precauţie în jurul lui şi, 
văzând că Louisa plecase, se strecură jos din pat, zăvori uşa 
şi se aruncă din nou pe pernă, smulgându-şi părul, 
plângând amarnic, purtând în suflet pică şi dragoste surorii 
lui, dispreţuindu-se cu duşmănie, dar fără remuşcări, şi 
dispreţuind cu aceeaşi zadarnică duşmănie tot ce e bun pe 
lume. 


Capitolul IX 
SE VEDE SFÂRŞINDU-SE CEVA 


Doamna  Sparsit, odihnindu-se la conacul domnului 
Bounderby pentru a-şi recăpăta liniştea nervilor, 
supraveghea toate cu atâta străşnicie, zi şi noapte, de sub 
sprâncenele-i coriolaneşti, încât ochii ca două faruri de pe o 
coastă stâncoasă ar fi făcut pe toţi marinarii prudenţi să se 
ferească de un promontoriu atât de primejdios cu nasul 
roman şi de regiunea întunecată şi bogată în recifuri din 
vecinătate dacă purtarea nu i-ar fi fost atât de blândă. Deşi 
îţi venea a crede că retragerea ei la culcare nu era decât o 
simplă formalitate, atât de holbaţi şi treji îi erau ochii 
clasici, şi că ar fi cu neputinţă ca nasul ei neînduplecat să 
consimtă la necesitatea firească a odihnei, doamna Sparsit 
avea o înfăţişare atât de senină când se aşeza într-un loc şi 
începea să-şi netezească mănuşile incomode, ca să nu le 
spunem zgrunţuroase (fabricate dintr-un material izolant, 
ca răcitoarele), sau când mergea în buestru spre regiuni 
necunoscute, cu piciorul în scara ei de aţă, încât 
majoritatea celor ce o observau erau siliţi s-o ia drept o 
porumbiţă, pe care natura, dintr-un capriciu, o îmbrăcase 
în veşmântul pământesc al unei păsări din neamul celor cu 
clonţ. 

Era o fiinţă uluitoare în privinţa furişatului prin casă. 
Cum făcea să ajungă de la un etaj la altul era un mister de 
nepătruns. O doamnă aşa de arătoasă ca ea şi cu rude atât 
de sus-puse nu putea fi bănuită că ar sări peste balustrade, 
sau că s-ar lăsa să alunece în josul lor, deşi uşurinţa 
extraordinară cu care se deplasa îţi sugera asemenea gând 
nebunesc. O altă particularitate a doamnei Sparsit era că 
nu se grăbea niciodată. De pildă, se repezea ca o săgeată 
din pod până-n hol, fără să gâfâie de loc şi fără să piardă 
nimic din demnitatea ei în clipa sosirii la destinaţie. Şi nici 
nu fusese vreodată zărită de ochi omeneşti mergând cu pas 
grăbit. 

Se arătă foarte prietenoasă faţă de domnul Harthouse, şi, 
curând după sosirea ei, avură împreună câteva convorbiri 


plăcute. Într-o dimineaţă, înaintea dejunului, îl întâlni în 
grădină şi îi făcu reverenţa ei pompoasă. 

— Parcă a fost abia ieri, domnule, zise doamna Sparsit, 
ziua când am avut cinstea să vă primesc la bancă şi când aţi 
avut amabilitatea să mă întrebaţi de adresa domnului 
Bounderby. 

— Un prilej pe care sunt sigur că nu-l voi uita, în vecii 
vecilor, zise domnul Harthouse, înclinându-şi capul spre faţa 
doamnei Sparsit, cu aerul cel mai lânced cu putinţă. 

— Trăim într-o lume ciudată, domnule, zise doamna 
Sparsit. 

— Am avut cinstea, printr-o coincidenţă de care sunt 
mândru, să fac o observaţie asemănătoare ca înţeles, deşi 
n-am formulat-o atât de usturător. 

— O lume ciudată, aş spune, domnule, continuă doamna 
Sparsit, după ce răsplăti complimentul cu o coborâre a 
sprâncenelor ei negre, a căror expresie nu se potrivea defel 
cu vocea atât de mieroasă, dacă avem în vedere intimitatea 
ce ne leagă, la un moment dat, de persoane despre care, cu 
puţin înainte, nu ştiam absolut nimic. Îmi amintesc, 
domnule, că atunci aţi ajuns chiar să-mi spuneţi că vă era 
teamă de domnişoara Gradgrind. 

— Memoria dumneavoastră îmi face o cinste pe care 
persoana mea neînsemnată nu o merită, doamnă. Pentru a 
mă dezbăra de sfiiciunea ce o simţeam, m-am folosit de 
îndrumările dumneavoastră îndatoritoare. Inutil să adaug 
că au fost deosebit de precise. Talentul doamnei Sparsit 
pentru... de fapt pentru orice lucru care cere precizie... 
sprijinit de forţa raţionamentului... şi de familie... se 
manifestă prea des pentru a mai putea fi pus la îndoială. 

Domnul Harthouse era cât pe ce să adoarmă pe când 
făcea acest compliment, atât de mult îi trebuise pentru a-l 
duce până la capăt şi atâta îi rătăciseră gândurile pe când îl 
formula. 

— Aţi găsit-o pe domnişoara Gradgrind, ce absurditate 
din partea mea că nu-i pot spune doamna Bounderby, atât 


de tânără pe cât v-o zugrăvisem? întrebă doamna Sparsit 
cu voce dulceagă. 

— l-aţi schiţat perfect portretul, răspunse domnul 
Harthouse. Mi-aţi înfăţişat o imagine fidelă. 

— E foarte atrăgătoare, domnule, zise doamna Sparsit 
alunecându-şi agale mănuşile cu un deget una peste alta. 

— Nespus de atrăgătoare. 

— Înainte lumea găsea că domnişoara Gradgrind este o 
fiinţă lipsită de însufleţire, observă doamna Sparsit, dar 
mărturisesc că-mi pare să fi câştigat uimitor de mult în 
privinţa aceasta. Ah, iată-l chiar pe domnul Bounderby! 
exclamă doamna Sparsit dând de mai multe ori din cap, ca 
şi cum până atunci nu s-ar fi gândit şi n-ar fi vorbit de 
nimeni altcineva. Cum vă simţiţi în dimineaţa asta, 
domnule? Am dori să vă vedem mai vesel, domnule. 

Dar grija stăruitoare şi necontenită a doamnei Sparsit de 
a-i alina suferinţa şi de a-i uşura povara ce-l apăsa 
începuseră de la un timp să-l facă pe domnul Bounderby 
mai blând ca de obicei faţă de doamna Sparsit şi mai aspru 
ca de obicei faţă de majoritatea celorlalţi, începând cu soţia 
lui. De aceea, când doamna Sparsit spuse cu o veselie silită: 

— Desigur că doriţi să vă luaţi dejunul, domnule, dar fără 
îndoială că domnişoara Gradgrind va veni în curând aici să 
prezideze masa... domnul Bounderby răspunse: 

— Dacă aş aştepta să fiu îngrijit de nevastă-mea, doamnă, 
ştii prea bine că ar trebui să aştept până la judecata de 
apoi, aşa că am să te rog pe dumneata să serveşti ceaiul. 

Doamna Sparsit consimţi şi îşi reluă locul pe care îl 
ocupase în trecut la masă. 

Încă un prilej pentru acea admirabilă femeie să devină 
sentimentală la culme. Cu toate acestea, era aşa de umilă, 
încât, de îndată ce apăru Louisa, se ridică declarând că nu 
s-ar putea gândi niciodată să stea în locul acela în 
împrejurările de faţă, oricât de des ar fi avut cinstea să 
pregătească  dejunul domnului Bounderby înainte ca 
domnişoara Gradgrind - cerea iertare, voia să spună 


doamna Bounderby; nădăjduia că va fi scuzată, dar într- 
adevăr nu putea încă să spună cum trebuie, deşi era 
încredinţată că se va obişnui în curând - să ocupe poziţia pe 
care o avea acum, ci, observă ea, numai datorită întâmplării 
că domnişoara Gradgrind a întârziat puţin şi pentru că 
timpul domnului Bounderby e atât de preţios, ştie încă de 
pe vremuri că pentru dânsul este deosebit de important să- 
şi ia dejunul la timp, şi-a luat îngăduinţa să cedeze acelei 
dorinţe; căci voinţa lui fusese, vreme îndelungată, lege 
pentru ea. 

— Lasă, rămâi unde eşti, doamnă, zise domnul 
Bounderby, rămâi unde eşti! Doamna Bounderby cred că va 
fi încântată să scape de grija asta. 

— Nu vorbiţi aşa, domnule, răspunse doamna Sparsit, 
aproape cu severitate, deoarece ar fi o lipsă de politeţe faţă 
de doamna Bounderby. Şi nu e în firea dumneavoastră, 
domnule, să fiţi nepoliticos. 

— Poţi să fii cu sufletul împăcat, doamnă. Nici nu-ţi pasă, 
nu-i aşa, Loo? se adresă pe un ton arţăgos domnul 
Bounderby soţiei sale. 

— Fireşte! N-are nicio importanţă. De ce ar avea vreo 
importanţă pentru mine? 

— De ce ar avea vreo importanţă pentru cineva, doamnă 
Sparsit? spuse domnul Bounderby, iritat de acea lipsă de 
consideraţie. Acorzi prea multă însemnătate acestor 
lucruri, doamnă. Pe cuvântul meu că aici vei ajunge să-ţi 
schimbi unele idei de-ale dumitale. Eşti de modă veche, 
doamnă! Ai rămas în urmă; copiii lui Thomas Gradgrind 
trăiesc în alte timpuri. 

— Ce-i cu dumneata? se miră Louisa cu răceală. Ce te-a 
jignit? 

— Jignit!? repetă Bounderby. Îţi închipui că dacă mi s-ar 
aduce vreo jignire aş trece-o cu vederea şi n-aş cere pe loc 
satisfacţie? Îmi place să spun verde în faţă ce am de spus. 
Nu umblu cu ocolişuri. 


— Cred că nimeni n-a avut vreodată prilejul să te socoată 
prea sfios sau prea delicat, răspunse liniştită Louisa; şi 
niciodată nu ţi-am reproşat aşa ceva, nici când eram copilă 
şi nici după ce am devenit femeie. Dar nu înţeleg ce vrei? 

— Ce vreau? răspunse domnul Bounderby. Nimic. Ori ai 
uitat, Loo Bounderby, că dacă eu, Josiah Bounderby din 
Coketown, vreau un lucru, îl obţin numaidecât? 

Se uită la el cum lovea în masă de făcea să sune ceştile, şi 
o roşeaţă de mândrie îi coloră chipul. 

„Încă o schimbare”, gândi domnul Harthouse. 

— În dimineaţa asta eşti de neînțeles, zise Louisa. Te rog, 
nu-ţi mai da osteneala să te explici. Nu sunt curioasă să aflu 
ce gândeşti. Ce importanţă are? 

Discuţia se opri aici, şi domnul Harthouse trecu îndată cu 
o veselie nepăsătoare la subiecte fără însemnătate. Dar din 
ziua aceea, înrâurirea doamnei Sparsit asupra domnului 
Bounderby o apropie şi mai mult pe Louisa de domnul 
Harthouse şi adânci înstrăinarea primejdioasă dintre ea şi 
soţul ei şi încrederea pe care o avea, spre dauna lui, în alt 
bărbat, încredere la care ajunsese cu paşi atât de 
imperceptibili, că n-ar fi putut să mai revină pe urmele lor 
chiar dacă ar fi încercat. De încercase sau nu vreodată, 
aceasta era o taină a sufletului ei de nepătruns. 

Doamna Sparsit fu atât de tulburată de această 
întâmplare, că, după dejun, când rămase singură cu domnul 
Bounderby în hol şi îl ajută să-şi ia pălăria, depuse un sărut 
cast pe mâna lui, şoptind: „Binefăcătorul meu!” şi se retrase 
apoi copleşită de mâhnire. Totuşi, este un fapt neîndoielnic, 
şi care trebuie relevat în povestirea aceasta, că cinci minute 
după ce domnul Bounderby părăsi casa, purtând aceeaşi 
pălărie, aceeaşi urmaşă a Scadgersilor şi rudă prin alianţă a 
Powlerilor îşi agită mănuşa cu un deget a mâinii drepte în 
faţa portretului lui, se strâmbă dispreţuitor la acea operă 
de artă şi-i spuse: 

— Aşa-ţi trebuie, găgăuţă ce eşti, bine îmi pare! 


Domnul Bounderby nu plecase de mult, când apăru 
Bitzer. Venise cu trenul, ce şuiera şi huruia pe deasupra 
lungului şir de viaducte înălțate peste ţărmul sălbatic de 
foste şi prezente mine de cărbuni, aducând un mesaj urgent 
de la Stone Lodge. Era un bilet scris în grabă, înştiinţând-o 
pe Louisa că doamna Gradgrind era grav bolnavă. De când 
îşi amintea, Louisa n-o văzuse niciodată sănătoasă, dar în 
ultimele câteva zile se topise de tot. Starea ei continuase să 
se înrăutăţească în tot timpul nopţii şi ajunsese acum atât 
de aproape de moarte, pe cât îi mai îngăduiau puterile ei 
sfârşite să facă o umbră de efort ca să iasă din starea în 
care se afla. 

Însoţită de cel mai blond paznic, spălăcit şi nimerit 
slujitor pentru uşa morţii la care ciocâănea doamna 
Gradgrind, Louisa călători în huruitul trenului spre 
Coketown, pe deasupra fostelor şi prezentelor mine de 
cărbuni, şi fu aruncată vijelios în fălcile fumegânde ale 
oraşului. Aici trimise curierul să-şi vadă de treburile lui, iar 
ea luă o trăsură spre vechea ei casă. 

De la căsătorie nu mai fusese aproape deloc pe acolo. 
Tatăl ei nu mai isprăvea să treacă mereu prin sită la Londra 
grămada lui de cenuşă parlamentară (deşi nu se observase 
să fi descoperit multe articole preţioase în acest gunoi), şi 
tot se mai ocupa şi acum cu cernutul în curtea de gunoaie a 
naţiunii. Doamna Gradgrind socotea că-i mai degrabă o 
tulburare decât o plăcere să fie vizitată când zăcea întinsă 
pe canapea; cu tineretul Louisa nu se înţelegea deloc; faţă 
de Sissy nu se mai îmblânzise niciodată din noaptea când 
copilul saltimbancului îşi ridicase ochii să privească pe 
viitoarea soţie a domnului Bounderby. Nu se simţea deloc 
atrasă să se ducă pe acolo, şi se dusese rar. 

Şi nici acum, pe când se apropia de fosta-i casă, nu simţi 
trezindu-se în ea vreuna din înrâuririle binefăcătoare ale 
vechiului cămin. Ce avea ea de-a face cu visurile copilăriei, 
cu basmele gingaşe, cu fanteziile graţioase, încântătoare, 
omeneşti, dar imposibile, cu care ele împodobesc o lume 


necunoscută încă, acele visuri în care e aşa de plăcut să 
crezi o dată, de care-i aşa de plăcut să-ţi aminteşti când te- 
ai făcut mare, căci atunci până şi cel mai neînsemnat dintre 
ele se preface în suflet într-o mare dragoste pentru semenii 
tăi, îndemnând pe copii să pătrundă în mijlocul lumii şi să 
dureze, cu mâinile lor curate, o grădină pe căile pietroase 
ale acestei lumi unde ar fi mai bine pentru toţi fiii lui Adam 
dacă s-ar încălzi mai des la lumina soarelui, simpli şi 
încrezători, şi nu atât de atotştiutori? Amintiri despre felul 
cum călătorise spre puţinul pe care-l ştia; despre căile 
fermecate la care visase şi sperase la fel ca atâtea milioane 
de făpturi nevinovate; despre felul cum ajunsese la Raţiune 
prin lumea gingaşă a Fanteziei, socotind-o drept o zeitate 
binefăcătoare, ce se bizuia pe alte zeități tot atât de mari ca 
ea, şi nu un idol fioros, crud şi rece, ce-şi ţinea victimele 
încătuşate de mâini şi de picioare, cu înfăţişarea-i de uriaş, 
mut şi cu privire oarbă, care nu putea fi mişcat decât de o 
forţă calculată la un număr precis de tone, ce avea ea de-a 
face cu toate acestea? Amintirile ei despre casă şi copilărie 
erau amintiri despre secarea fiecărui izvor şi fântâni din 
sufletul ei tânăr de îndată ce începea să ţâşnească. Acolo nu 
se găseau ape aurii. Astfel de ape curg ca să fertilizeze 
ținuturi unde strugurii se culeg de pe mărăcini şi 
smochinele de pe scaieţi. 

Intră în casă şi apoi în camera mamei, stăpânită de o 
tristeţe apăsătoare şi împietrită. De când plecase de acasă, 
Sissy trăise pe picior de egalitate cu restul familiei. Acum 
stătea lângă doamna Gradgrind, şi în cameră se mai afla 
sora Louisei, în vârstă de vreo 10—12 ani. 

Cu mare greutate s-a putut aduce la cunoştinţa doamnei 
Gradgrind că venise s-o vadă copilul ei cel mai mare. Sta ca 
de obicei întinsă pe o canapea, cu spatele uşor susţinut în 
perne, păstrându-şi vechea şi obişnuita poziţie în măsura în 
care i-o mai îngăduia slăbiciunea. Nu voise în ruptul capului 
să se culce în pat, pretinzând că dacă s-ar culca, atunci cu 
siguranţă că n-ar mai vedea vreodată nici asta sfârşindu-se. 


Vocea ei slabă se auzea atât de îndepărtată din bocceaua 
de şaluri, sunetul vocii care i se adresa părea să aibă nevoie 
de atâta timp pentru a pătrunde până la urechile ei, încât 
parcă ar fi zăcut în fundul unui puț. Sărmana fiinţă era mai 
aproape de Adevăr ca niciodată; şi asta avea o mare 
însemnătate. 

Când i se spuse că doamna Bounderby e acolo, răspunse 
într-aiurea că pe el nu-l numise niciodată aşa de când se 
căsătorise cu Louisa; că tot timpul cât îi căutase un nume 
de care să nu se poată lega nimeni îl numise ]; şi că nu 
putea acum să se dezbare de obiceiul acesta, neavând încă 
la îndemână un nume precis cu care să-l înlocuiască. Abia 
după ce Louisa stătu lângă ea câteva minute, vorbindu-i 
într-una, ajunse doamna Gradgrind să înţeleagă clar cine 
venise. Atunci păru că-şi revine deodată. 

— Sper, drăguţa mea, spuse ea, că o duci destul de bine. 
Totul a fost opera tatălui tău. A dorit-o din tot sufletul. Şi 
ştia el ce ştia. 

— Vreau să vorbeşti despre dumneata, mamă, nu despre 

— Vrei să vorbesc despre mine, draga mea? Cred că e 
pentru prima oară când ţine cineva să-i vorbesc despre 
mine. Nu mi-e bine de loc, Louisa. Sunt foarte slabă şi 
ameţită. 

— 'Te doare ceva, dragă mamă? 

— Cred că se află o durere pe undeva pe-aici, prin 
cameră, răspunse doamna Gradgrind, dar n-aş putea spune 
precis că o am eu. 

După acest răspuns straniu, rămase tăcută câtăva vreme. 
Louisa, care îi ţinea mâna, nu-i simţea bătăile pulsului, dar 
când i-o sărută, izbuti să distingă pâlpâirile unui firicel slab 
de viaţă. 

— Îţi vezi foarte rar sora, zise doamna Gradgrind. Începe 
să-ţi semene. Aş dori să te uiţi puţin la ea. Sissy, adu-o aici. 

Sissy o aduse, şi copila rămase cu mâna în mâna surorii. 
Louisa observase cum o ţinuse pe Sissy de gât şi simţi câtă 
deosebire era în felul cum o întâmpinase pe ea. 


— Vezi asemănarea, Louisa? 

— Da, mamă. Seamănă leit cu mine, dar... 

— Aha! Da, întotdeauna am spus asta! strigă doamna 
Gradgrind cu o vioiciune neaşteptată. Şi bine că mi-am adus 
aminte! Aş... aş vrea să-ţi vorbesc, draga mea. Sissy, fetiţo, 
lasă-ne o clipă singure. 

Între timp, Louisa dăduse drumul mâinii pe care o ţinea; 
se gândea că sora ei avea o figură mai luminoasă şi mai 
bună decât avusese ea vreodată. O cuprinse ciuda văzând 
pe acel chip, chiar în aceeaşi clipă, ceva din blândeţea 
celuilalt chip din odaie: chipul duios, cu ochii încrezători, pe 
care părul negru şi bogat îl făcea şi mai palid decât îl făcuse 
veghea şi mila. 

Rămasă singură cu mama ei, Louisa văzu aşternându-se 
pe obrazul celei ce zăcea întinsă o linişte înfricoşătoare, ca 
şi cum se îndepărta plutind pe apele unui fluviu uriaş, fără a 
se mai împotrivi deloc, mulţumită că e luată de curent. Duse 
încă o dată la buzele ei mâna aceea ce părea o umbră şi o 
chemă din nou. 

— Voiai să-mi vorbeşti, mamă. 

— Cum? Da, desigur, draga mea. Ştii că tatăl tău e tot 
timpul plecat acum, aşa că trebuie să-i scriu despre asta. 

— Despre ce, mamă? Nu te necâji. Despre ce? 

— Cred că-ţi aminteşti, draga mea, că de câte ori am vrut 
să spun ceva, într-o chestiune oarecare, n-am apucat 
niciodată s-o văd sfârşindu-se, şi de aceea am renunţat de 
mult să mai spun ceva. 

— "Te ascult, mamă. 

Dar numai plecându-se la urechea ei şi urmărindu-i în 
acelaşi timp mişcarea buzelor reuşi Louisa să lege într-un 
lanţ neîntrerupt sunetele atât de slabe şi întretăiate. 

— Ai învăţat o mulţime de lucruri, Louisa, şi fratele tău, la 
fel. Tot felul de ologii, de dimineaţă până seara. Dacă a mai 
rămas în casa asta vreo ologie, de vreun fel oarecare, ce n-a 
fost tocită din scoarță în scoarță, altceva nu pot spune decât 
că sper să nu-i aud numele niciodată. 


— "Te ascult, mamă, dacă ai puterea să vorbeşti mai 
departe, îi spuse Louisa pentru a o împiedica să se lase 
dusă de curent. 

— Dar există ceva... nu-i vorba de o ologie, la care tatăl 
tău, Louisa, nu s-a gândit sau de care a uitat cu totul. Nu 
ştiu ce anume. Am stat de multe ori cu Sissy lângă mine şi 
m-am gândit la asta. Acum n-am să-i mai găsesc niciodată 
numele. Dar poate îl va găsi tatăl tău. Asta mă nelinişteşte. 
Vreau să-i scriu să afle ce este, pentru numele lui 
Dumnezeu! Dă-mi o pană, dă-mi o pană! 

Dar nu mai avea nici măcar puterea să mişte, şi doar 
bietu-i cap mai încerca să se răsucească dintr-o parte în 
alta. 

Îşi închipui totuşi că dorinţa îi fusese îndeplinită şi că 
pana pe care n-ar fi avut puterea s-o ţină se afla în mâna ei. 

Nu mai are nicio însemnătate ce fel de semne ciudate şi 
fără înţeles începu să facă pe învelitorile ei. Mâna i se opri 
în curând din scris, şi lumina ce pâlpâise întotdeauna atât 
de slab şi nedesluşit în spatele acelei umbre diafane se 
stinse; şi chiar doamna Gradgrind, când ieşi din umbra în 
care omul umblă şi se zbate zadarnic, împrumută ceva din 
măreţia înfricoşătoare a înţelepţilor şi patriarhilor. 


Capitolul X 
SCARA DOAMNEI SPARSIT 


Nervii doamnei Sparsit revenindu-şi cu multă greutate la 
normal, acea respectabilă femeie rămase timp de câteva 
săptămâni la conacul domnului Bounderby, unde, cu toată 
înclinarea-i ascetică de care prinsese gust, socotind-o 
potrivită situaţiei sale decăzute, se resemnă, cu o nobilă 
tărie sufletească, să doarmă, cum s-ar spune, în puf şi să se 
îndoape cu tot felul de bunătăţi. În tot răstimpul acestei 
întreruperi în activitatea de supraveghere a băncii, doamna 


Sparsit se arătă un model de perseverenţă, continuând să-l 
compătimească în faţă pe domnul Bounderby, aşa cum rar i- 
a fost dat cuiva să fie compătimit vreodată, şi, plină de 
sarcasm şi de dispreţ, să-i adreseze în faţă portretului său 
epitetul de „găgăuţă”. 

Explozivul Bounderby, ajungând la convingerea că 
doamna Sparsit era o femeie cu totul superioară, deoarece 
observase că demnitatea lui suferise vreo jignire nemeritată 
(încă nu stabilise precis care), şi, pe de altă parte, că Louisa 
s-ar fi opus s-o vadă venind regulat în vizită, dacă era de 
admis ca, faţă de măreţia lui, Louisa să-şi permită vreo 
împotrivire faţă de un lucru hotărât de el, se decise să n-o 
prea piardă din ochi pe doamna Sparsit. Astfel, când nervii 
ei se întăriră îndeajuns pentru că-i îngădui să consume 
iarăşi pilaf de vițel în singurătate, domnul Bounderby îi 
spuse la cină, în ajunul plecării: 

— Uite ce, doamnă, cât mai ţine vremea frumoasă să vii 
aici în fiecare sămbătă şi să rămâi până luni. 

La care doamna Sparsit răspunse, pe bună dreptate, deşi 
nu era de credinţă mahomedană: 

— A auzi înseamnă a te supune. 

Deşi doamna Sparsit nu era o fire poetică, totuşi îi venise 
în minte o idee concepută ca o imagine alegorică. 
Îndelungata supraveghere a  Louisei şi observarea 
stăruitoare a caracterului ei de nepătruns ascuţiseră şi 
învioraseră puternic mintea doamnei Sparsit şi îi dăduseră 
pesemne un fel de avânt pe calea inspiraţiei. Înălţă în 
mintea ei o scară uriaşă, la piciorul căreia se găsea o 
prăpastie întunecoasă de ruşine şi prăbuşire; şi o vedea pe 
Louisa cum cobora, zi de zi şi ceas cu ceas, tot mai jos pe 
treptele ei. 

Singura preocupare a doamnei Sparsit era să se uite în 
sus, la scară, şi s-o privească pe Louisa cum coboară, uneori 
încet, alteori repede, uneori câteva trepte deodată, alteori 
oprindu-se, dar fără să se întoarcă niciodată. Să se fi întors 


înapoi numai o singură treaptă, şi doamna Sparsit ar fi fost 
în stare să moară de tristeţe şi necaz. 

Louisa coborâse neîncetat până în ziua, ba chiar şi în ziua 
când domnul Bounderby lansase invitaţia săptămânală mai 
sus pomenită. Doamna Sparsit era bine dispusă şi avea chef 
de stat la taifas. 

— Dacă îmi îngăduiţi, domnule, spuse ea, aş îndrăzni să 
pun o întrebare în legătură cu un anumit subiect asupra 
căruia păstraţi o anumită rezervă (e o îndrăzneală din 
partea mea, ştiind bine că nu faceţi nimic fără a avea un 
motiv temeinic). V-aş ruga să-mi spuneţi dacă aţi mai primit 
vreo informaţie cu privire la furt. 

— Ah, nu, doamnă, încă nu. Date fiind împrejurările, nici 
nu mă aşteptam. Roma n-a fost clădită într-o singură zi, 
doamnă. 

— Foarte adevărat, domnule, zise doamna Sparsit, 
clătinând din cap. 

— Şi nici într-o săptămână, doamnă. 

— Într-adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit, cu o 
gingaşă melancolie. 

— 'Tot astfel, doamnă, zise Bounderby, pot să aştept şi eu, 
ştii bine. Dacă Romuls şi Remus au putut să aştepte, Josiah 
Bounderby poate să aştepte şi el. Şi ei, în tinereţea lor, au 
dus-o totuşi mai bine decât mine. Au avut o lupoaică drept 
doică; eu, unul, am avut o lupoaică drept bunică. Lupoaica 
mea, doamnă, în loc să-mi dea lapte, mă umplea de vânătăi. 
În privinţa asta era o adevărată vacă de Alderney! 

— Oh! suspină doamna Sparsit, cutremurându-se. 

— Nu, doamnă, urmă Bounderby, n-am mai auzit nimic în 
legătură cu furtul. Dar afacerea e pe mâini bune, şi tânărul 
Tom, care a început să se ţină de treabă - ceva nou la el, de, 
n-a avut şcoala mea! - dă şi el acum o mână de ajutor. 
Porunca mea este: „Staţi liniştiţi, ca să pară c-am lăsat-o 
moartă. Lucraţi cât vreţi pe ascuns, dar să nu se simtă 
nimic. Altfel, îndată te pomeneşti cu vreo cincizeci dintr-ai 
lor că-şi dau mâna şi-l fac scăpat definitiv pe individul ăsta 


care a şters-o. Staţi liniştiţi; atunci hoţii vor prinde încetul 
cu încetul curaj şi vom pune mâna pe ei.” 

— Într-adevăr, e foarte înţelept, domnule, zise doamna 
Sparsit. Foarte interesant. Dar bătrâna de care aţi pomenit, 
domnule... 

— Bătrâna de care am pomenit, doamnă, zise Bounderby, 
tăindu-i scurt vorba, întrucât nu era ceva cu care se putea 
făli, n-a fost încă prinsă, dar poate fi încredinţată că până la 
urmă vom pune mâna şi pe ea, dacă asta poate acuce vreo 
mulţumire sufletului ei ticălos de babă. Până atunci, 
doamnă, sunt de părere, dacă-mi ceri părerea, că cel mai 
bun lucru este să se discute cât mai puţin despre ea. 

În aceeaşi seară, de la fereastra camerei sale, unde se 
odihnea după toate operaţiile de împachetare, doamna 
Sparsit îşi îndreptă privirile spre scara ei uriaşă şi o văzu pe 
Louisa coborând tot mai jos. 

Şedea lângă domnul Harthouse, într-un boschet din 
grădină, vorbind foarte încet; el se aplecase asupra ei, şi în 
timp ce-şi vorbeau în şoaptă, faţa lui aproape îi atingea 
părul... Poate chiar i-l atingea, îşi zise doamna Sparsit, 
căznindu-se să sfredelească întunericul cu ochii ei de şoim. 
Era prea departe ca să prindă vreo vorbă din discuţia lor şi 
nu-şi putea da seama că vorbesc pe şoptite decât după 
expresie. 

lată ce vorbeau: 

— Îţi aminteşti de omul acela, domnule Harthouse? 

— Da, perfect. 

— Şi de chipul, şi de comportarea lui, şi de ceea ce 
spunea? 

— Perfect de bine! Şi mi s-a părut o persoană 
plictisitoare, vorbăreaţă şi vulgară la culme. Se pricepe să 
ţină predici cu elocvenţa căpătată la şcoala virtuţilor umile, 
dar te rog să crezi că mi-am spus de la început: „Aici cam 
întreci măsura, băiete!” 

— Mi-a venit foarte greu să cred ceva rău despre el. 


— Dragă Louisa, cum zice Iom (lom nu-i spunea 
niciodată aşa), ce lucru bun ştii despre omul ăsta? 

— Nimic, desigur. 

— Sau despre alt individ de soiul lui? 

— Cum aş putea şti, răspunse ea recăpătându-şi mult din 
tonul de odinioară, pe care aproape îl pierduse în ultima 
vreme, când nu-i cunosc de loc pe oamenii aceştia, nici pe 
bărbaţi, nici pe femei? 

— Dragă Louisa, încearcă atunci să primeşti umilele 
sugestii ale devotatului dumitale prieten, care ştie unele 
lucruri despre diferitele soiuri de oameni excelenți; că sunt 
excelenți, sunt gata s-o cred, deşi au unele mici slăbiciuni, 
cum ar fi, de pildă, obiceiul de a dosi imediat tot ce le cade 
sub mână. Individul cu pricina îi dă cu gura. Perfect, orice 
om îi poate da cu gura. Face caz de moralitate. Perfect, tot 
felul de şarlatani fac caz de moralitate. De la Camera 
Comunelor până la Casa de corecție, toţi oamenii fac caz de 
moralitate, afară de cei din lumea noastră, şi tocmai această 
excepţie ne face să fim mai puţin plicticoşi. Ai văzut şi ai 
auzit cum s-au petrecut lucrurile. E vorba de un membru al 
claselor scămoase, zgâlţâit zdravăn de stimatul meu 
prieten, domnul Bounderby, care, după cum ştim, nu 
posedă acea delicateţe capabilă să mai înmoaie o mână atât 
de dură. Membrul claselor scămoase, jignit şi scos din 
sărite, părăseşte casa bombănind, se întâlneşte cu cineva 
care îi propune să ia parte, cu drept la câştig, la afacerea 
asta cu banca, intră în combinaţie, bagă ceva bani în 
buzunarul în care mai înainte sufla vântul şi simte că şi-a 
răcorit sufletul. Într-adevăr, ar fi un om cu totul deosebit, şi 
nu ca toţi oamenii, dacă n-ar fi profitat de asemenea prilej. 
Sau, dacă ar fi îndeajuns de deştept, ar fi putut să-i vină 
chiar lui singur ideea. 

— Aproape am impresia că fac un rău, răspunse Louisa, 
după ce rămăsese o clipă pe gânduri, când sunt atât de 
înclinată să-ţi dau dreptate şi să-mi simt sufletul atât de 
uşurat de ceea ce spui. 


— Ce spun eu este foarte rezonabil, nu-i nimic rău, am 
discutat asta nu numai o dată cu prietenul meu Iom - 
bineînţeles că între mine şi Iom au rămas aceleaşi relaţii de 
încredere deplină - şi e cu totul de părerea mea, iar eu sunt 
cu totul de părerea lui. Vrei să ne plimbăm? 

Se îndepărtară, plimbându-se pe potecile ce deveneau tot 
mai nedesluşite în lumina amurgului, ea rezemându-se de 
braţul lui, fără a se gândi de loc că coboară din ce în ce, tot 
mai în jos, pe scara doamnei Sparsit. 

Zi şi noapte doamna Sparsit o ţinea ridicată. Când Louisa 
va ajunge la piciorul ei şi va pieri în prăpastie, n-avea decât 
să se prăbuşească peste ea; dar până atunci scara trebuia 
să stea acolo, ca un edificiu, în faţa ochilor doamnei Sparsit. 
Şi acolo, suită pe ea, se afla permanent Louisa, alunecând 
mereu în jos, în jos, tot mai jos! 

Doamna Sparsit îl vedea pe James Harthouse venind şi 
plecând; auzea vorbindu-se de el ici şi colo, vedea 
schimbările chipului pe care el îl studiase; observa şi ea, 
până în cele mai mici amănunte, când şi cum se înnora 
chipul, când şi cum se însenina; îşi ţinea ochii negri 
bulbucaţi, fără urmă de milă, fără urmă de remuşcare, 
absorbită cu totul de interes. O interesa s-o vadă pe Louisa 
coborând, fără ca nimic s-o poată opri, tot mai aproape de 
piciorul acestei noi scări a giganţilori27. 

Cu tot respectul ce-l purta domnului Bounderby, deosebit 
de cel pe care-l avea pentru portretul lui, doamna Sparsit n- 
avea nici cea mai mică intenţie de a opri coborârea. Dornică 
s-o vadă înfăptuită, şi totuşi plină de răbdare, aştepta 
căderea ultimă ca pe o roadă a speranţelor ei, roadă 
îmbelşugată, pe care avea s-o culeagă. Aştepta tăcută, 
ţinându-şi privirea vicleană aţintită asupra scării, şi numai 
arareori şi pe furiş îşi scutura mănuşa cu un deget de la 
mâna dreaptă (cu pumnul în ea) spre chipul care cobora. 


Capitolul XI 


DIN CE ÎN CE MAI JOS 


Chipul cobora neîncetat scara uriaşă, îndreptându-se 
mereu, ca o greutate într-o apă adâncă, spre abisul 
întunecat de jos. 

Domnul Gradgrind, înştiinţat de moartea soţiei sale, făcu 
o expediţie de la Londra şi o îngropă într-un mod cât se 
poate de practic. Apoi se întoarse grăbit la mormanul 
naţional de cenuşă şi reîncepu să treacă prin sită fleacurile 
de care avea nevoie, aruncând cu praf în ochii altora, care 
aveau nevoie de alte fleacuri - într-un cuvânt, îşi reluă 
îndatoririle parlamentare. 

Între timp, doamna Sparsit sta de pază, veghind 
neclintită. Despărţită de scara ei toată săptămâna prin 
lungimea căii ferate care despărţea Coketown-ul de conac, 
continuă totuşi s-o pândească pe Louisa ca o pisică, 
supraveghind-o prin intermediul soţului, al fratelui, al lui 
James Harthouse, prin exteriorul scrisorilor şi pachetelor, 
prin orice lucru însufleţit sau neînsufleţit ce se apropia cât 
de cât de scară. „Ai pus piciorul pe ultima treaptă, stimată 
doamnă, apostrofă doamna Sparsit chipul ce cobora, 
ajutându-se de mănuşa-i amenințătoare, şi cu toată dibăcia 
dumitale, nu mă vei duce de nas niciodată!” 

Dar, dibăcie sau comportare firească, fond primitiv al 
caracterului Louisei sau numai altoiul lăsat pe el de 
împrejurări, rezerva ei ciudată deruta chiar şi o fiinţă de 
isteţimea doamnei Sparsit, stimulându-i în acelaşi timp 
curiozitatea. Existau momente când nici James Harthouse 
nu era sigur de Louisa, momente când nici el nu putea să 
descifreze chipul pe care îl studiase atâta amar de vreme şi 
când fata aceea singuratică devenea pentru Harthouse o 
taină mai mare decât orice femeie de lume înconjurată de 
un roi de sateliți. 

Şi astfel timpul trecea, până ce, întâmplător, domnul 
Bounderby trebui să plece de acasă pentru nişte treburi 


care cereau prezenţa lui în alt oraş pentru vreo trei sau 
patru zile. Era într-o vineri când o înştiinţă pe doamna 
Sparsit la bancă, adăugând: 

— Cu toate acestea, te vei duce mâine la conac, doamnă. 
Te vei duce ca şi cum aş fi acolo. Pentru dumneata plecarea 
mea nu schimbă nimic. 

— Vai, domnule, răspunse doamna Sparsit pe un ton de 
reproş, vă implor, nu vorbiţi aşa. Pentru mine, lipsa 
dumneavoastră schimbă cu desăvârşire totul, cum ştiţi prea 
bine, domnule. 

— Atunci, doamnă, trebuie să-ncerci să te descurci cum 
poţi, în lipsa mea, spuse domnul Bounderby, oarecum 
măgulit. 

— Domnule Bounderby, replică doamna Sparsit, voinţa 
dumneavoastră e lege pentru mine. Altminteri, aş fi fost 
înclinată să discut poruncile dumneavoastră binevoitoare, 
nefiind sigură că domnişoarei Gradgrind îi face tot atâta 
plăcere să mă primească pe cât vă face totdeauna 
dumneavoastră să-mi oferiţi mărinimoasa dumneavoastră 
ospitalitate. Dar nu e nevoie să mai insistaţi, domnule, mă 
voi duce pentru că m-aţi invitat dumneavoastră. 

— Ce fel de vorbă-i asta? Când te poftesc în casa mea, 
doamnă, sări domnul Bounderby, holbând ochii, sper că nu 
mai ai nevoie de altă invitaţie! 

— Nu, într-adevăr, domnule, răspunse doamna Sparsit, 
sper că nu. Nu mai spuneţi nimic, domnule. Aş dori, 
domnule, să vă văd iarăşi vesel. 

— Ce vrei să spui, doamnă?! izbucni domnul Bounderby. 

— Domnule, adăugă doamna Sparsit, aveaţi înainte în 
dumneavoastră o supleţe a cărei lipsă mă întristează. Fiţi 
optimist, domnule. 

Sub înrâurirea acestui îndemn, greu de îndeplinit, pe 
care doamna Sparsit îl însoțea cu o privire compătimitoare, 
domnul Bounderby nu izbuti decât să se scarpine în cap cu 
un gest prostesc şi caraghios, iar mai târziu fu auzit cum 
încerca să se impună de la distanţă prin gălăgia ce o făcu 


repezind pe toţi oamenii mai mărunți cu care avu de-a face 
în dimineaţa aceea. 

— Bitzer, zise doamna Sparsit în după-amiaza aceleiaşi 
zile, după plecarea patronului ei, la închiderea băncii 
transmite complimentele mele domnişorului Thomas şi 
întreabă-l dacă n-ar vrea să urce şi să ia împreună cu mine 
un cotlet de miel în sos de alune şi un pahar de bere de 
India. 

Domnişorul Thomas, fiind oricând gata pentru astfel de 
treburi, trimise un răspuns amabil, apărând numaidecât şi 
el în urma răspunsului. 

— Domnule Thomas, spuse doamna Sparsit, deşi n-am 
decât aceste feluri simple să-ţi ofer, m-am gândit totuşi că 
ar putea să te ispitească. 

— Mulţumesc, doamnă Sparsit, răspunse secătura, şi se 
puse morocănos pe treabă. 

— Ce mai face domnul Harthouse, domnule Tom? întrebă 
doamna Sparsit. 

— A, foarte bine, zise Tom. 

— Pe unde o fi acum? întrebă doamna Sparsit pe un ton 
uşor de conversaţie, după ce mai întâi trimisese, în gând, pe 
secătură tocmai în fundul iadului pentru că era atât de 
puţin comunicativ. 

— Vânează în Yorkshire, răspunse Tom. I-a trimis ieri 
surorii mele un coş cât o turlă de biserică. 

— Ştii, un gentleman de felul lui, zise doamna Sparsit cu 
voce mieroasă, ai jura că e un ţintaş straşnic! 

— Tronc! zise Iom. 

De mic avusese obiceiul să-şi ţină privirile plecate, dar 
trăsătura asta se accentuase într-atât în ultima vreme, încât 
acum nu-şi mai înălța ochii spre faţa cuiva nici trei secunde 
la şir, astfel că doamna Sparsit avea toată libertatea să-i 
urmărească oricât ar fi dorit expresia feţei. 

— Am o mare simpatie pentru domnul Harthouse, zise 
doamna Sparsit, la fel, de altminteri, ca mulţi alţii. Putem 
spera că-l vom revedea în curând, domnule 'lom? 


— Desigur, eu sper să-l văd mâine, răspunse secătura. 

— Ce veste bună! exclamă cu amabilitate doamna 
Sparsit. 

— Ne-am înţeles să-l aştept mâine seară aici, în gară, zise 
Tom, şi cred că apoi vom lua masa împreună. O săptămână, 
două nu va da pe la conac pentru că e aşteptat în altă parte. 
Cel puţin aşa spune. Totuşi, nu m-ar mira dacă s-ar opri aici 
duminică şi s-ar repezi puţin până acolo. 

— Bine că mi-am adus aminte, spuse doamna Sparsit. Ai 
fi aşa bun, domnule Tom, să nu uiţi un mesaj pentru sora 
dumitale dacă te-aş însărcina cu el? 

— De, am să încerc, răspunse în silă secătura, dacă nu e 
prea lung... 

— N-aş vrea decât să-i transmiţi, odată cu respectuoasele 
mele complimente, zise doamna Sparsit, că s-ar putea ca 
săptămâna aceasta să n-o tulbur cu prezenţa mea, 
deoarece mă simt încă puţin cam nervoasă şi e mai bine, 
poate, să stau singură, cu tristeţile mele. 

— Ei! Dacă asta-i tot, observă Iom, n-ar fi nicio 
nenorocire chiar dacă aş uita, deoarece nu cred că Loo se 
gândeşte la dumneata dacă nu te vede. 

După ce îşi plăti trataţia cu acest plăcut compliment, 
recăzu într-un mutism sinistru, până nu mai rămase un 
strop de bere de India; atunci spuse: 

— Ştii, doamnă Sparsit, trebuie s-o şterg! şi o şterse. 

A doua zi, sâmbătă, doamna Sparsit stătu la fereastra ei 
toată ziua, cercetând clienţii care intrau şi ieşeau, pândind 
poştaşii, nepierzând o clipă din ochi traficul străzii, răsucind 
felurite lucruri în mintea ei, dar mai presus de toate stând 
cu toată atenţia încordată asupra scării. La căderea serii, îşi 
puse boneta şi şalul şi se strecură afară: avea motivele ei să 
dea târcoale gării, unde trebuia să sosească un călător din 
Yorkshire, şi să prefere să se uite pe furiş înăuntru, de după 
stâlpi şi de după colţuri, sau de după ferestrele sălii de 
aşteptare pentru doamne, în loc să apară făţiş în incintă. 


Tom se afla acolo, plimbându-se prin gară până la sosirea 
trenului aşteptat. Dar trenul acela nu-l aduse pe domnul 
Harthouse. Tom aşteptă până ce se risipi mulţimea şi se 
potoli toată forfota; consultă tabelul cu mersul trenurilor şi 
se sfătui cu hamalii. Apoi se îndepărtă agale, oprindu-se în 
stradă şi uitându-se în susul şi în josul ei, scoţându-şi 
pălăria şi punându-şi-o din nou, căscând şi întinzându-se, 
manifestând toate simptomele unei plictiseli de moarte, 
firească la cineva care mai are de aşteptat până la sosirea 
trenului următor încă o oră şi patruzeci de minute. 

„E. un vicleşug ca să scape de el, îşi zise doamna Sparsit 
plecând de la fereastra murdară a biroului de unde îl 
pândise la urmă. Harthouse e acum cu sora lui!” 

Era o inspiraţie ce-i venise deodată, aşa că o zbughi afară 
cu cea mai mare iuţeală, pentru a o transforma în acţiune. 
Gara de unde se lua trenul pentru casa de la ţară se afla la 
celălalt capăt al oraşului, timpul era scurt, drumul nu prea 
uşor, dar cu atâta agilitate se zvârli într-o trăsură liberă, cu 
atâta agilitate ţâşni afară din ea, scoase banii, înhăţă biletul 
şi se năpusti în tren, încât părea purtată, de-a lungul 
viaductelor ce se arcuiau peste regiunea aceea presărată 
cu guri de mine părăsite şi în lucru, ca de un norvijelios, ce- 
o luase pe sus valvârtej. 

Tot timpul călătoriei doamna Sparsit îşi văzu scara cu 
silueta ce cobora pe ea stând neclintită în văzduh, fără a 
rămâne o clipă în urmă şi la fel de clară înaintea ochilor 
sumbri ai închipuirii ca şi firele electrice ce liniau o filă 
uriaşă de partitură muzicală pe cerul serii înaintea ochilor 
sumbri ai fiinţei ei. Şi acum chipul era aproape de ultima 
treaptă a scării. Pe marginea prăpastiei. 

O seară înnorată de septembrie văzu, chiar în clipa 
amurgului, printre pleoapele ei grele, pe doamna Sparsit 
strecurându-se jos din vagon, coborând de pe treptele de 
lemn ale gării micuţe pe un drum pietros, traversându-l 
spre o potecă înverzită şi dispărând într-un desiş de ramuri 
şi frunze. Câteva păsărele întârziate ciripind somnoroase în 


cuiburile lor, un liliac ce-i tăia mereu calea cu zboru-i greoi, 
şi volbura propriilor ei paşi în colbul gros şi moale ca o 
catifea fu tot ce auzi şi văzu doamna Sparsit până ce închise 
cu grijă o portiţă. 

Se apropie de casă strecurându-se prin tufişuri şi-i dădu 
târcoale uitându-se pe furiş, printre frunze, la ferestrele de 
jos. Majoritatea erau deschise, cum era firesc pe o vreme 
aşa de călduroasă, dar nu se vedea încă nimic şi totul 
rămânea tăcut. Cercetă grădina fără să aibă prea mult 
noroc. Se gândi la pădurice şi se furişă spre ea, fără a ţine 
seama de ierburile înalte şi de buruieni, de viermi, melci, 
gândaci şi de toate celelalte târâtoare. Cu ochii ei întunecaţi 
şi cu nasu-i coroiat precedând-o prudent, doamna Sparsit 
îşi croi fără zgomot drum printre desişuri, atât de absorbită 
de țelul ei, încât probabil ar fi înaintat la fel chiar dacă 
pădurea ar fi fost o pădure de vipere. 

Ssst! 

Păsările mai micuţe s-ar fi rostogolit desigur din cuiburile 
lor, fascinate, să fi putut vedea în întuneric sclipirea ochilor 
doamnei Sparsit când se opri şi trase cu urechea. În 
apropiere se auzeau şoapte. Vocea lui şi a ei. Deci întâlnirea 
din gară fusese un şiretlic pentru a-l îndepărta pe fratele ei! 
Ilată-i, acolo, lângă copacul răsturnat! 

Tupilându-se cât putu mai jos, prin iarba plină de rouă, 
doamna Sparsit se apropie. Se ridică apoi şi se ascunse în 
dosul unui copac, ca Robinson Crusoe pândind atacul 
sălbaticilor; era atât de aproape, încât dintr-o săritură, şi 
încă nu prea mare, ar fi putut să-i atingă pe amândoi. 
Harthouse sosise acolo pe ascuns şi nu se arătase în casă. 
Venise călare şi probabil trecuse prin câmpurile învecinate, 
deoarece calul îi era legat la câţiva paşi de partea cealaltă a 
gardului, într-o păşune. 

— Dragostea mea, zicea el, ce putem face? Îmi era cu 
neputinţă să stau departe de tine când te ştiam singură. 

„Oricât ţi-ai înclina capul ca să te faci mai atrăgătoare, 
eu, una, nu ştiu, zău, ce văd bărbaţii la tine când îl ţii 


ridicat, gândi doamna Sparsit. Dar nici prin gând nu-ţi 
trece, «dragostea mea», ai cui ochi te privesc acum!...” 

Louisa îşi plecase într-adevăr capul. Îl îndemna să plece, 
îi poruncea să plece, dar fără să-şi întoarcă ori să-şi ridice 
faţa spre el. Totuşi, curios lucru, simpatica doamnă ce 
stătea la pândă n-o văzuse niciodată, de când o ştia pe 
Louisa, atât de liniştită ca în clipa aceea. Mâinile i se 
odihneau una într-alta, ca ale unei statui, şi până şi felul ei 
de a vorbi era potolit. 

— Dragă copilă, zise Harthouse (doamna Sparsit văzu 
încântată că braţul lui o înlănţuia), nu poţi îndura prezenţa 
mea câteva clipe? 

— Nu aici. 

— Atunci unde, Louisa? 

— Nu aici. 

— Dar avem atât de puţin timp de stat împreună şi am 
venit cale atât de lungă! Îmi ştii devotamentul şi-mi vezi 
disperarea... Niciodată un sclav mai devotat n-a fost mai 
prost tratat de stăpâna lui. Mă aşteptam la o primire 
însorită, care să-mi redea viaţa, şi purtarea ta îngheţată îmi 
sfâşie inima. 

— E nevoie să mai repet o dată că trebuie să mă laşi 
singură aici? 

— Dar trebuie să ne întâlnim, dragă Louisa. Unde să ne 
întâlnim? 

Tresăriră amândoi. Spioana tresări şi ea, ca o vinovată, 
deoarece crezuse că printre copaci se mai afla un spion. 
Dar nu era decât ploaia, care începu să cadă repede, cu 
picături grele. 

— Să vin peste câteva minute călare spre conac, ca şi 
cum mi-aş închipui cu nevinovăție că stăpânul e acasă şi că 
va fi încântat să mă primească? 

— Nu! 

— Trebuie să mă supun orbeşte poruncilor tale 
nemiloase, dar mă socotesc omul cel mai nenorocit de pe 
lume, căci am rămas nepăsător faţă de toate celelalte femei, 


ca până la urmă să cad cu fruntea în ţărână la picioarele 
celei mai frumoase, celei mai fermecătoare şi celei mai 
neînduplecate dintre ele... Scumpă Louisa, nu pot să plec, 
sau să te las să pleci, atâta timp cât abuzezi în felul acesta 
de puterea ta. 

Doamna Sparsit îl văzu reţinând-o cu braţul care o 
înlănţuia şi îl auzi în aceeaşi clipă, cu urechea ei lacomă (a 
doamnei Sparsit), spunându-i cât o iubeşte şi că dorea cu 
înfocare s-o câştige, riscând tot ce avea în viaţă. Toate 
ţelurile pe care le urmărise în ultima vreme nu mai aveau 
niciun preţ pe lângă ea; se lepăda de succesul pe care-l 
avea aproape în mână ca de un noroi ce era în comparaţie 
cu dânsa. Urmărirea succesului, dacă prin asta rămânea 
lângă ea, sau renunţarea, dacă era primejdie ca acest 
succes să-l îndepărteze, sau fuga, dacă Louisa era gata să-l 
însoţească, ori taina, dacă ea îi poruncea s-o păstreze, sau 
altă soartă, sau oricare altă soartă, toate îi erau egale; 
numai ea să-i rămână credincioasă lui, omului care văzuse 
cât de părăsită era, căruia îi inspirase de la prima lor 
întâlnire o admiraţie, un interes de care nu s-ar fi crezut 
niciodată în stare, căruia îi dăruise încrederea ei, care îi era 
credincios şi o adora. Doamna Sparsit auzi toate acestea, ba 
şi altele, dar graba lui şi a ei, vârtejul răutăţii sale 
satisfăcute, teama de a nu fi descoperită, răpăitul din ce în 
ce mai rapid al ploii dese ce cădea printre frunze, precum şi 
furtuna ce se apropia îi învăluiră mintea ca într-o păclă 
deasă, tulbure, pe care n-o putea înlătura; aşa că atunci 
când, în cele din urmă, el trecu peste gard şi se îndepărtă 
călare, ea nu ştia bine unde şi când aveau să se întâlnească. 
Îşi amintea doar că îşi dăduseră întâlnire tot în aceeaşi 
noapte. 

Dar unul dintre cei doi mai' era încă acolo, în întunericul 
din faţa ei; şi cât timp o va urmări pe Louisa, nu se putea 
înşela. 

„O, «dragostea mea», se gândi doamna Sparsit, nici nu 
bănuieşti ce bună escortă ai!” 


Doamna Sparsit o văzu ieşind din pădure şi intrând în 
casă. Ce era de făcut? Ploua acum cu găleata. Ciorapii albi 
ai doamnei Sparsit aveau mai multe culori, dar verdele 
predomina; în pantofi îi intraseră tot felul de gunoaie 
ghimpoase; omizi îşi agăţaseră hamace de fabricaţie 
proprie în diferite părţi ale rochiei; şuvoaie de apă se 
prăvăleau de pe boneta şi de pe nasul roman. În halul în 
care era, doamna Sparsit rămase ascunsă printre tufişuri, 
chibzuind la ce avea de făcut. 

Aha, iat-o pe Louisa ieşind din casă! Şi-a pus repede pe 
ea o pelerină, s-a înfăşurat cu şalul la iuţeală şi o şterge pe 
furiş... Fuge cu iubitul! Cade de pe ultima treaptă a scării şi 
e înghițită de abis. 

Fără să-i pese de ploaie, mergând cu paşi grăbiţi şi 
hotărâți, Louisa apucă pe o potecă lăturalnică, paralelă cu 
drumul de trăsură. Doamna Sparsit se luă după ea, ţinându- 
se în umbra copacilor, dar la o mică distanţă, deoarece nu 
era uşor să urmăreşti o siluetă ce mergea iute prin 
întunecimea aceea sumbră. 

Când Louisa se opri să închidă, fără zgomot, portiţa 
lăturalnică, doamna Sparsit se opri şi ea. Când Louisa porni 
mai departe, doamna Sparsit porni şi ea. Louisa o luă pe 
drumul pe care venise doamna Sparsit, părăsi poteca 
înverzită, traversă drumul pietros şi urcă treptele de lemn 
spre calea ferată. Doamna Sparsit ştia că în curând trebuia 
să treacă un tren spre Coketown şi înţelese că prima ei 
etapă va fi Coketown-ul. 

Doamna Sparsit, fiind murată ca un şoarece, nu mai avea 
nevoie de măsuri excesive de precauţie pentru a-şi camufla 
înfăţişarea obişnuită; se opri totuşi la adăpostul zidului 
gării, îşi mototoli şalul dându-i altă formă şi-l puse peste 
bonetă. Astfel deghizată, nu-i mai era teamă că va fi 
recunoscută când urcă în urma Louisei treptele căii ferate 
şi îşi plăti biletul într-un birou mic. Louisa aşteptă aşezată 
într-un colţ. Doamna Sparsit aşteptă aşezată în celălalt colţ. 
Amândouă ascultau bubuitul puternic al tunetului şi ploaia 


care spăla acoperişul şi răpâia pe parapetele arcadelor. 
Vreo două-trei lămpi fuseseră inundate de ploaie ori stinse 
de vânt, şi astfel amândouă văzură şi mai bine cum juca 
fulgerul în zigzaguri pe şinele de fier. 

Criza de tremurături ce zgâlţâia gara şi se agrava 
treptat, dând într-o boală de inimă, vesti trenul. Foc, şi abur, 
şi fum, şi lumină roşie; un şuierat, un trosnet, un clopot şi 
un strigăt ascuţit. Louisa s-a instalat într-un vagon, doamna 
Sparsit într-altul; mica gară a rămas o pată pustie în 
furtună. 

Deşi dinţii îi clănţăneau în gură de umezeală şi de frig, 
doamna Sparsit jubila. Chipul se prăbuşise în fundul 
prăpastiei, şi ea avea impresia că acum supraveghează 
cadavrul. Cum să nu jubileze după ce pregătise cu atâta 
hărnicie triumful funerar? „Va ajunge la Coketown cu mult 
înaintea lui, gândi doamna Sparsit, oricât de mult şi-ar sili 
el calul. Unde îl va aştepta? Şi unde se vor duce împreună? 
Răbdare. Vom vedea!” 

Ploaia formidabilă pricinui o mulţime de încurcături când 
trenul se opri la destinaţie. Jgheaburile şi burlanele 
plesniseră, canalele se revărsaseră, străzile erau sub apă. 
De îndată ce cobori, doamna Sparsit îşi întoarse ochii 
disperaţi spre trăsurile ce aşteptau în faţa gării, foarte 
căutate acum. „Se va urca într-o trăsură, îşi făcu ea 
socotelile, şi înainte ca eu s-o pot urma într-alta, va fi 
departe. Chiar cu riscul de-a fi călcată, trebuie să iau 
numărul trăsurii şi să aud ce adresă îi dă birjarului.” 

Dar doamna Sparsit se înşelase în socotelile ei. Louisa nu 
se urcă în nicio trăsură, căci plecase imediat pe jos. Ochii ei 
negri se aţintiră o clipă prea târziu asupra vagonului în 
care călătorise Louisa. După ce se scurseră câteva minute 
fără ca portiera vagonului să se deschidă, doamna Sparsit 
trecu de câteva ori prin faţa lui şi, nevăzând nimic, se uită 
înăuntru şi-l găsi gol. Udă până la piele, cu apa fleşcăindu-i 
în pantofi la cea mai mică mişcare, cu un puhoi de ploaie pe 
chipul ei clasic, cu pălăria ca o smochină putrezită, cu toată 


îmbrăcămintea prăpădită, cu urmele umede ale tuturor 
nasturilor, şireturilor şi copcilor întipărite pe spatele ei cu 
rude sus-puse, cu întreaga persoană acoperită de o 
verdeață puturoasă asemănătoare celei ce se strânge pe 
gardurile vechi de pe lângă potecile mucegăite, doamnei 
Sparsit nu-i mai rămase altceva de făcut decât să 
izbucnească în lacrimi de amărăciune, exclamând: „Am 
pierdut-o!” 


Capitolul XII 
PRĂBUŞIRE 


Gunoierii naţionali, după ce se desfătaseră între ei cu o 
mulţime de mici încăierări zgomotoase, se împrăştiaseră, şi 
domnul Gradgrind veni să-şi petreacă vacanţa acasă. 

Stătea şi scria în camera unde se afla orologiul îngrozitor 
de statistic, fără îndoială pentru a dovedi ceva; probabil 
voia să demonstreze în primul rând că bunul samaritean 
era un prost economist. Zgomotul ploii nu-l tulbura prea 
mult, dar îi distrăgea îndeajuns atenţia pentru a-l face să 
ridice din când în când capul, ca şi cum aproape ar fi 
mustrat elementele naturii. Când tuna foarte tare, îşi 
arunca privirile spre Coketown, gândindu-se că unele din 
coşurile înalte ar putea fi lovite de trăsnet. 

Pe când tunetul bubuia în depărtare şi ploaia se revărsa 
ca un potop, uşa camerei se deschise. Privind pe după 
lampa aşezată pe masa de lucru, văzu, cu uimire, pe fata lui 
cea mai mare. 

— Louisa! 

— Tată, vreau să-ţi vorbesc. 

— Ce s-a întâmplat? Ce aer straniu ai! Dar, pentru 
Dumnezeu, spuse domnul Gradgrind, minunându-se din ce 
în ce mai tare, ai venit până aici înfruntând furtuna asta? 


Louisa îşi pipăi rochia cu mâinile, ca şi cum abia acum şi- 
ar fi dat seama că-i udă. 

— Da, răspunse ea apoi, descoperindu-şi capul. 

Şi lăsându-şi pelerina şi gluga să cadă la întâmplare, 
rămase cu ochii aţintiţi la el; era aşa de palidă şi de 
ciufulită, aşa de îndârjită şi de disperată, încât îl sperie. 

— Ce este? Te implor, Louisa, spune-mi, ce s-a întâmplat? 

Louisa căzu pe un scaun în faţa lui şi-i puse pe braţ mâna 
îngheţată. 

— Tată, dumneata m-ai educat din leagăn? 

— Da, Louisa. 

— Blestemat fie ceasul în care m-am născut pentru 
asemenea soartă! 

EI o privi cu neîncredere şi spaimă, repetând buimăcit: 

— Blestemat fie ceasul? Blestemat fie ceasul? 

— Cum de ai putut să-mi dai viaţă şi să-mi răpeşti toate 
lucrurile nepreţuite care o fac să se ridice deasupra acelei 
stări ce-i asemenea unei morţi conştiente? Unde sunt 
harurile sufletului meu? Unde sunt simţămintele inimii 
mele? Ah, ce-ai făcut, tată, ce-ai făcut cu grădina care ar fi 
trebuit să înflorească de mult în pustiul nemărginit de aici? 
zise ea lovindu-şi pieptul cu amândouă mâinile. Dacă ar fi 
fost vreodată aici măcar cenuşa ei, şi tot m-ar fi scăpat de 
golul în care se scufundă întreaga mea viaţă! Nu voiam să 
spun un asemenea lucru, dar îţi aminteşti, tată, de ultima 
noastră discuţie din camera asta? 

— Da, Louisa. 

— Vorbele ce mi-au venit acum pe buze mi-ar fi venit pe 
buze şi atunci dacă mi-ai fi întins o mână de ajutor, măcar 
pentru o clipă. Nu-ţi fac nicio vină, tată. Ceea ce n-ai 
cultivat niciodată în mine n-ai cultivat niciodată nici în tine. 
Dar, vai! dacă măcar ai fi făcut aşa atunci, ori dacă măcar 
nu te-ai fi ocupat deloc de mine, cu cât mai bună şi mai 
fericită aş fi fost astăzi! 

Auzind acele vorbe, după toată grija lui de a o creşte, îşi 
lăsă capul pe mână şi scoase un geamăt adânc. 


— Tată, dacă ai fi ştiut atunci, ultima dată când am fost 
aici, că luptam împotriva unei porniri lăuntrice de care mă 
temeam (căci, vai, n-am făcut altceva din copilărie decât să 
lupt împotriva oricărui imbold firesc ce se înfiripa în mine), 
dacă ai fi ştiut că în adâncul sufletului meu lâncezeau 
sentimente, afecţiuni, înclinări, capabile să se prefacă într-o 
forţă care sfidează toate calculele făcute vreodată de om şi 
care-i tot atât de necunoscută aritmeticii lui ca însuşi 
creatorul, dacă ai fi ştiut toate astea, tată, m-ai fi dat soţului 
pe care acum sunt sigură că îl urăsc? 

El răspunse: 

— Nu, biata mea copilă. Nu. 

— Tot m-ai fi osândit la îngheţul şi ofilirea care m-au 
înăsprit şi m-au distrus? Mi-ai fi răpit, fără a îmbogăţi pe 
nimeni - numai pentru a mări nenorocirea lumii acesteia - 
acea parte imaterială a vieţii mele, primăvara şi vara 
credinţei mele, refugiul meu împotriva josniciei şi 
putreziciunii din lucrurile reale ce mă înconjoară, şcoala la 
care ar fi trebuit să învăţ să fiu umilă şi mai încrezătoare în 
oameni, nădăjduind, în cercul meu strâmt, că pot să-i fac 
mai buni? 

— O, nu, nu! Nu, Louisa! 

— Cu toate acestea, tată, să fi fost oarbă cu desăvârşire şi 
să fi trebuit să-mi dibui drumul numai prin pipăit, 
cunoscând astfel numai formele şi feţele lucrurilor, şi dacă 
aş fi fost liberă să-mi desfăşor într-un fel oarecare 
imaginaţia ca să le pricep, tot aş fi fost de un milion de ori 
mai înţeleaptă, mai fericită, mai iubitoare, mai mulţumită, 
mai nevinovată şi mai omenoasă în toate privinţele decât 
sunt acum, cu ochii pe care îi am. Şi acum ascultă ce am 
venit să-ţi spun. 

Domnul Gradgrind se apropie, oferindu-i sprijin braţul 
lui. În acelaşi timp Louisa se ridică de pe scaun, aşa că 
acum stăteau foarte aproape unul de altul; ea îi puse o 
mână pe umăr şi-l privi drept în ochi. 


— Chinuită de o foame şi o sete veşnic nepotolite măcar 
pentru o clipă şi de un imbold arzător spre un ţinut unde 
regulile, cifrele şi definițiile nu stăpânesc totul, am crescut 
luptând pas cu pas în tot lungul drumului meu. 

— N-am ştiut niciodată că erai nefericită, copila mea. 

— Eu am ştiut întotdeauna, tată. În lupta asta aproape 
am izbutit să alung şi să înfrâng pe îngerul meu păzitor, 
prefăcându-l într-un demon. Tot ce am învăţat m-a lăsat 
sfâşiată de îndoieli, fără de nicio credinţă, dispreţuitoare şi 
plină de regrete pentru tot ce n-am învăţat. Şi singura mea 
portiţă de scăpare, îngrozitoare însă, a fost gândul că viaţa 
va trece curând şi că nu există nimic în ea care să merite 
truda şi zbuciumul unei lupte. 

— La vârstă ta, Louisa... spuse el cu milă. 

— La vârstă mea, tată. Şi în starea în care mă aflam - 
pentru că acum îţi dezvălui, tată, fără teamă, dar şi fără 
speranţă, starea obişnuită de amorţire a sufletului meu, aşa 
cum 0 ştiu - mi-ai propus un soţ. L-am luat. Nu m-am 
prefăcut niciodată faţă de el, ori faţă de dumneata, că-l 
iubesc. Ştiam şi eu, ştiai şi dumneata, cum ştia şi el, câ nu l- 
am iubit niciodată. Nu eram cu totul nepăsătoare, căci 
speram să-i fac plăcere şi să-i fiu folositoare lui Tom. Am 
făcut acest salt disperat pentru o himeră şi am descoperit 
cu încetul ce nebunie a fost. Ţelul vieţii mele era să-l 
înconjur pe Tom cu atenţii drăgăstoase; poate că a ajuns să 
fie aşa fiindcă ştiam atât de bine cum să-l compătimesc. 
Acum asta nu mai are importanţă; doar dacă te-ar putea 
face să te gândeşti cu mai multă indulgență la greşelile lui. 

În timp ce tatăl o ţinea în braţe, ea îşi puse şi cealaltă 
mână pe umerii lui şi, continuând să-l privească drept în 
ochi, urmă: 

— După ce am săvârşit pasul acesta definitiv, căsătorindu- 
mă, s-a ridicat iar în mine vechea pornire de răzvrătire, 
luptând împotriva legăturii acesteia cu mai mare îndârjire 
acum, din pricina tuturor motivelor de nemulţumire ce 
izvorau din două firi deosebite, pornire care, cât mă 


priveşte pe mine, nu mai putea fi stăvilită ori îndrumată de 
niciun fel de legi generale, până când oamenii nu vor fi în 
stare să arate anatomistului unde să-şi înfigă bisturiul 
pentru a pătrunde în tainiţele sufletului. 

— Louisa... spuse el pe un ton rugător, fiindcă îşi amintea 
prea bine ce se petrecuse între ei la ultima lor întrevedere. 

— Nu-ţi aduc învinuiri, tată, nu mă plâng. Pentru altceva 
am venit aici. 

— Ce pot să fac, copila mea? Întreabă-mă ce vrei. 

— Ajung şi la asta. Tată, soarta mi-a scos apoi în cale o 
nouă cunoştinţă; un om cum nu mai întâlnisem niciodată; 
un om de lume, vesel, rafinat, plăcut, care nu-şi dădea aere, 
mărturisind disprețul pe care i-l inspirau toate lucrurile, un 
dispreţ pe care eu abia îndrăznesc să-l concep, în taină; 
care m-a convins chiar din primele zile, deşi nu ştiu cum şi 
prin ce mijloace, că mă înţelege, că-mi citeşte gândurile. N- 
am putut să-l socotesc mai rău decât mine. Părea că între 
noi există o mare afinitate. Mă miram numai că-şi dădea 
osteneala, el, care nu ţinea la nimic în viaţă, să ţină atât de 
mult la mine. 

— La tine, Louisa? 

Poate că tatăl i-ar fi dat instinctiv drumul dacă n-ar fi 
simţit că o părăsesc puterile şi n-ar fi văzut crescând fără 
încetare, în ochii ce-l priveau, o flacără sălbatică. 

— Nu spun nimic despre mijloacele prin care mi-a 
câştigat încrederea. N-are nicio importanţă felul cum mi-a 
câştigat-o. Dar a câştigat-o. Tot ce ştii dumneata despre 
povestea căsătoriei mele a ştiut îndată şi el tot atât de bine. 

Chipul tatălui ei se făcu cenuşiu pe când o ţinea strâns 
îmbrăţişată. 

— N-am făcut altceva mai rău; nu te-am dezonorat. Dar 
de mă întrebi dacă l-am iubit, ori dacă îl iubesc, îţi răspund 
sincer, tată, că s-ar putea să fie aşa. Dar nu ştiu. 

Îşi luă brusc amândouă mâinile de pe umerii lui, 
apăsându-şi cu ele inima, în timp ce pe chipu-i, ce nu mai 
semăna cu al ei, şi în întreg trupu-i, încordat în hotărârea 


de a sfârşi, cu o ultimă sforţare, ce mai avea de spus, se 
dezlănţuiră simţămintele înăbuşite atâta amar de vreme. 

— În noaptea asta a venit la mine, soţul meu fiind plecat, 
şi mi-a mărturisit dragostea lui. În clipa de faţă mă 
aşteaptă, căci n-am putut scăpa prin alt mijloc de prezenţa 
lui. Nu ştiu dacă am păreri de rău, nu ştiu dacă mi-e ruşine, 
nu ştiu dacă mă simt înjosită. Nu ştiu decât că filosofia şi 
învăţătura dumitale nu mă pot salva. Da, tată, m-ai adus 
aici. Acum scapă-mă prin vreun alt mijloc. 

Tatăl îşi strânse la timp îmbrăţişarea pentru a o opri să se 
prăbuşească pe podea, dar ea strigă cu un glas înfiorător: 

— Dacă mă ţii, mor! Lasă-mă să cad la pământ! 

O lăsă atunci jos, apoi privi la mândria inimii sale şi la 
triumful sistemului său zăcându-i, grămadă neînsufleţită, la 
picioare. 


CARTEA A TREIA e SIRÂNGEREA 
ROADELOR 


Capitolul 1 
ALT LUCRU FOLOSITOR 


Louisa se trezi din toropeală şi, ridicându-şi cu greu 
pleoapele, se văzu în patul şi în camera ei de altădată. Întâi 
i se păru că toate câte i se întâmplaseră din vremea când 
lucrurile acestea îi erau familiare şi până acum nu erau 
decât umbrele unui vis; treptat, însă, pe măsură ce 
obiectele înconjurătoare îi apăreau mai reale în faţa ochilor, 
întâmplările deveneau şi ele tot mai reale în mintea ei. 

Capul îi era greu şi o durea că abia şi-l putea mişca, avea 
ochii obosiţi, dureroşi şi se simţea foarte slăbită. Era atât de 
copleşită de o ciudată şi apatică indiferenţă, încât abia după 
câtva timp băgă de seamă prezenţa în cameră a surorii ei 
mai mici. Chiar după ce privirile lor se întâlniră şi copila se 
apropie de pat, Louisa mai rămase câteva clipe privind-o în 
tăcere, lăsând-o pe Jane să-i ia sfioasă mâna moale într-a ei, 
înainte de-a o întreba: 

— Când am fost adusă aici, în cameră? 

— Astă-noapte, Louisa. 

— Cine m-a adus? 

— Sissy, cred. 

— Şi de ce crezi asta? 

— Fiindcă azi-dimineaţă am găsit-o aici. N-a venit la patul 
meu să mă trezească, aşa cum face de obicei, şi m-am dus s- 
o caut. Nu era nici în odaia ei, şi atunci am căutat-o prin 
toată casa, până ce am găsit-o aici, îngrijindu-te şi 
răcorindu-ţi fruntea. Vrei să-l vezi pe tata? Sissy mi-a spus 
că trebuie să-l înştiinţez când te trezeşti. 


— Ce luminos chip ai, Jane! zise Louisa în timp ce sora ei 
mai mică se apleca, tot sfioasă, s-o sărute. 

— Da? Părerea ta mă bucură. Sunt sigură că asta se 
datorează numai lui Sissy. 

Braţul pe care Louisa începuse să i-l petreacă pe după 
gât căzu moale în jos. 

— Poţi să-l înştiinţezi pe tata, dacă vrei. Apoi, oprind-o o 
clipă, o întrebă: Tu mi-ai aranjat camera aşa de frumos şi ai 
făcut-o aşa de primitoare? 

— A, nu, Louisa. Am găsit-o aranjată când am venit. Era... 

Louisa se întoarse pe pernă şi nu mai auzi nimic. După ce 
sora ei plecă, îşi întoarse iar capul şi rămase aşa culcată, cu 
faţa spre uşă, până ce o văzu deschizându-se şi pe tatăl ei 
intrând. 

Domnul Gradgrind arăta obosit şi îngrijorat, şi mâna lui, 
de obicei sigură, tremură acum într-a ei. Se aşeză lângă pat 
şi o întrebă afectuos cum se simte, îndemnând-o stăruitor 
să stea liniştită, după tot zbuciumul şi furtuna pe care le 
înfruntase noaptea trecută. Vorbea cu voce îndulcită şi 
tulburată, cu totul deosebită de tonul lui dictatorial 
obişnuit, ba de multe ori nu găsea cuvintele. 

— Dragă Louisa... Sărmană copilă... Era atât de încurcat, 
încât trebui să se oprească. Încercă iar: Nefericita mea 
fetiţă... Îi venea atât de greu să continue, că o luă iar de la 
început: Ar fi zadarnic, Louisa, să încerc a-ţi arăta cât de 
copleşit am fost şi sunt de cele ce am aflat în noaptea 
trecută. Pământul pe care stau a început să-mi fugă de sub 
picioare. Singurul meu punct de sprijin, a cărui trăinicie 
părea şi pare încă cu neputinţă de pus la îndoială, a cedat 
într-o clipă. Sunt uluit de această descoperire. Spun asta 
fără niciun gând egoist, dar găsesc că lovitura pe care am 
primit-o astă-noapte este într-adevăr foarte grea. 

În această privinţă Louisa nu-l putea consola cu nimic, 
deoarece de acea stâncă se izbise întreaga-i viaţă, şi acum 
naufragiase. 


— Nu vreau să afirm, Louisa, că dacă, datorită unei 
întâmplări fericite, mi-ai fi mărturisit adevărul mai demult 
ar fi fost mai bine pentru amândoi, atât pentru liniştea ta, 
cât şi pentru a mea, deoarece îmi dau seama că sistemul 
meu nu îngăduia să îndemn pe cineva la astfel de 
confidenţe. După ce m-am convins că sistemul - da, sistemul 
meu era bun, l-am aplicat cu stricteţe, şi acum trebuie să 
suport urmările eşecurilor lui. Un singur lucru te rog, copila 
mea cea mai dragă, să fii încredinţată: aveam convingerea 
că fac bine. 

Vorbea cu sinceritate şi, să fim drepţi, fusese de bună- 
credinţă. Măsurând adâncuri fără fund cu rigla lui 
meschină şi împleticindu-se prin univers cu picioarele 
înţepenite ale compasurilor lui ruginite, intenţionase să facă 
lucruri mari. Cu sfera redusă a cunoştinţelor sale, se 
poticnise la tot pasul şi nimicise florile existenţei cu o 
perseverenţă mai mare decât cea a numeroaselor 
personalităţi gălăgioase cu care era în relaţii. 

— Sunt pe deplin convinsă de cele ce-mi spui, tată. Ştiu 
că am fost copilul dumitale preferat. Ştiu că ai avut intenţia 
să mă faci fericită. Nu ţi-am făcut niciodată reproşuri şi nici 
n-am să-ţi fac vreodată. 

Îi întinse mâna, şi el i-o reţinu într-a lui. 

— Draga mea, am stat toată noaptea la masa mea de 
lucru gândindu-mă neîncetat la întrevederea noastră 
penibilă şi dureroasă. Când mă gândesc la caracterul tău, 
când mă gândesc că ani de zile mi-ai ascuns lucrurile pe 
care le cunosc abia de câteva ceasuri, când mă gândesc cât 
de crude au fost împrejurările care te-au silit în cele din 
urmă la acest pas, ajung la concluzia că nu mai pot avea de 
loc încredere în mine. 

Ar fi putut spune mai mult decât spusese văzând chipul 
ce-l privea în clipa aceea şi, poate, de fapt, spuse mai mult 
când îi ridică încet cu mâna părul ce i se răspândise pe 
frunte. Astfel de gesturi, care la alţi oameni sunt 


neînsemnate, la el erau foarte semnificative, şi Louisa le 
primi ca pe nişte cuvinte de pocăință. 

— Dar dacă am motive să mă îndoiesc de mine însumi 
pentru trecut, Louisa, spuse domnul Gradgrind încet, cu 
şovăială şi apăsat de un simţământ de jalnică neputinţă, am 
de ce mă îndoi şi pentru prezent, şi pentru viitor. Şi ca să-ţi 
vorbesc fără nicio rezervă, mă şi îndoiesc. Astăzi nu mai 
sunt deloc convins, deşi abia ieri gândeam cu totul altfel, că 
merit încrederea pe care mi-o acorzi, că ştiu cum să 
răspund la apelul ce mi l-ai adresat întorcându-te acasă şi 
că posed acel instinct (admițând acum că ar exista 
asemenea însuşire) care să-mi arate cum să te ajut şi să te 
îndrumez pe calea cea bună. 

Louisa se întoarse pe pernă şi stătu cu faţa pe braţ, astfel 
ca el să n-o poată vedea. Deşi violenţa şi mânia i se 
potoliseră, totuşi nu plângea. Iar tatăl se arăta schimbat în 
aşa măsură, încât acum ar fi fost mulţumit s-o vadă 
plângând. 

— Unii susţin, urmă el tot cu glas şovăitor, că există o 
înţelepciune a capului şi o înţelepciune a inimii. N-am 
crezut-o niciodată, dar, după cum am spus, acum nu mai am 
încredere în mine. Credeam că înţelepciunea capului e 
suficientă. Dar s-ar putea să nu fie; cum aş mai putea 
îndrăzni în dimineaţa asta să afirm aşa ceva? Dar dacă eu, 
Louisa, am neglijat cealaltă înţelepciune, care ar putea fi 
tocmai instinctul trebuincios... 

Făcuse presupunerea aceasta cu multă îndoială, parcă 
nici acum nu voia s-o admită cu totul. Louisa nu răspunse 
nimic; stătea întinsă pe pat în faţa lui, încă pe jumătate 
dezbrăcată, aproape la fel cum o văzuse întinsă pe jos în 
noaptea trecută. 

— Louisa, şi mâna i se odihni din nou pe părul ei, în 
ultima vreme am lipsit foarte mult de acasă, draga mea, şi 
cu toate că educaţia surorii tale a fost îndrumată conform 
sistemului - părea cuprins de fiecare dată de o mare silă 
când trebuia să pronunţe cuvântul acesta - a fost inevitabil 


modificată de unele asocieri zilnice pe care le-a putut face 
de la o vârstă foarte fragedă. Acum te întreb, ca un 
neştiutor, fata mea, socoţi că a fost spre binele ei? 

— Tată, răspunse Louisa fără să se mişte, dacă în inima ei 
tânără s-a trezit vreo armonie, care în inima mea a rămas 
mută până s-a prefăcut într-o disonanţă, să mulţumească 
cerului pentru asta şi să-şi urmeze calea ei, mai fericită, 
socotind drept cea mai mare binefacere că n-a mers pe 
calea mea. 

— Ah, copilă dragă, copilă scumpă! rosti el deznădăjduit, 
cât de nenorocit sunt că te văd aşa! La ce-mi foloseşte că 
nu-mi faci reproşuri, dacă eu însumi îmi fac reproşuri atât 
de amare?! Îşi plecă apoi capul şi-i spuse cu glas scăzut: Mi- 
e teamă că aici în casă s-a schimbat ceva încetul cu încetul 
numai datorită dragostei şi recunoştinţei, şi ceea ce capul 
n-a îndeplinit şi nu putea îndeplini a îndeplinit pe nesimţite 
inima. Crezi că e aşa? 

Louisa nu răspunse. 

— Nu sunt atât de mândru încât să nu recunosc, Louisa. 
Dar altfel cum aş mai putea fi trufaş când te am în faţa 
ochilor? Să fie aşa? Să fie aşa, draga mea? 

O mai privi încă o dată, cum zăcea acolo azvârlită ca de 
un naufragiu, şi părăsi camera fără a mai rosti o vorbă. Nu 
mult după plecarea lui, Louisa auzi un pas uşor la uşă şi 
înţelese că cineva se afla lângă patul ei. 

Nu-şi ridică privirea. La gândul că suferinţa ei va fi 
văzută şi că acea privire involuntară, care o supărase atât 
de mult pe vremuri, va avea acum o deplină justificare fu 
cuprinsă de o mânie surdă, arzând mocnit, ca un foc 
primejdios. 

Orice forţă comprimată sfarmă şi distruge. Aerul, care ar 
fi dătător de viaţă pentru pământ, apa, care l-ar îmbogăţi, şi 
căldura, care l-ar face să dea rod, îl sfarmă când sunt 
încătuşate. 'Iot astfel, în inima ei, cele mai bune însuşiri pe 
care le avea, fiind timp îndelungat înăbuşite, se 


împietriseră, prefăcându-se într-un bloc ce se ridica 
împotriva unui prieten. 

Din fericire, simţi atunci o atingere uşoară pe gât şi 
pricepu că cea care venise o credea adormită. Mâna 
mângâietoare nu-i răscolea supărarea. Poate să rămână 
acolo. Poate să rămână. 

Mâna rămase acolo încălzind şi trezind la viaţă o mulţime 
de gânduri mai blânde, şi Louisa avu o clipă de tihnă. Pe 
când liniştea şi gândul că e astfel vegheată o mai potoleau, 
câteva lacrimi îşi făcură loc în ochii ei. Un obraz îi atinse 
obrazul şi simţi că şi pe acel obraz erau lacrimi şi ea este 
pricina lor. 

Când Louisa se prefăcu că se trezeşte şi se ridică, Sissy 
se îndepărtă şi rămase liniştită lângă pat. 

— Sper că nu te-am tulburat. Am venit să te întreb dacă 
îmi dai voie să stau cu dumneata. 

— De ce ai sta cu mine? Sora mea are să-ţi ducă lipsa. 
Eşti totul pentru ea. 

— Crezi? răspunse Sissy clătinând din cap. Aş vrea să 
însemn ceva şi pentru dumneata, dacă aş putea. 

— Ce anume? o întrebă Louisa aproape cu asprime. 

— Ceea ce îţi lipseşte mai mult, dacă aş fi în stare. În 
orice caz, aş vrea să încerc măcar pe cât e cu putinţă. Şi 
oricât de greu ar fi, nu voi osteni niciodată încercând. Îmi 
dai voie? 

— Tata te-a trimis să mă întrebi? 

— Nu, răspunse Sissy. Mi-a spus că acum pot să intru, dar 
azi-dimineaţă m-a trimis afară din cameră; sau, în sfârşit... 
şovăi şi se opri. 

— Sau, în sfârşit ce? întrebă Louisa privind-o cercetător. 

— Am socotit eu singură că-i mai bine să plec, deoarece 
mă îndoiam că-ţi face plăcere să mă găseşti aici. 

— Oare te-am urât întotdeauna atât de mult? 

— Sper că nu căci eu te-am iubit întotdeauna şi am dorit 
întotdeauna s-o ştii. Dacă te-ai schimbat întrucâtva faţă de 
mine cu puţin înainte de-a părăsi casa, asta nu m-a mirat. 


Ştiai atât de multe lucruri, în timp ce eu ştiam atât de 
puţine... şi, de altfel, era şi firesc, deoarece plecai printre 
alţi prieteni, aşa că n-aveam de ce mă plânge, şi n-am fost 
deloc jignită. 

Faţa i se îmbujoră în timp ce vorbea repede şi cu sfială. 
Louisa înţelese că se prefăcea din dragoste, şi inima i se 
strânse. 

— Îmi dai voie să încerc? întrebă Sissy prinzând curaj şi 
ridicând mâna către gâtul care pe nesimţite se apleca spre 
dânsa. 

Louisa opri mâna care peste o clipă ar fi îmbrăţişat-o şi, 
reţinând-o într-a ei, răspunse: 

— Mai întâi de toate, Sissy, mă cunoşti tu cum sunt? Află 
că sunt atât de mândră şi de înăsprită, atât de dezorientată 
şi de tulburată, atât de revoltată şi de nedreaptă cu ceilalţi 
şi cu mine însămi, încât în mine totul e furtună, întunecime 
şi răutate. Asta nu te înspăimântă? 

— Nu. 

— Sunt aşa de nenorocită, şi tot ce m-ar fi putut face 
altfel e acum atât de irosit, încât dacă în clipa de faţă n-aş fi 
aşa de savantă cum mă crezi tu, ci aş fi cu totul lipsită de 
învăţătură şi ar trebui să încep a-mi însuşi cele mai simple 
adevăruri, tot n-aş avea o mai amarnică nevoie decât am 
acum de o călăuză către pace, mulţumire, cinste şi toate 
celelalte bunuri de care sunt cu desăvârşire lipsită. Asta nu 
te înspăimântă? 

— Nu. 

Afecţiunea curată, atât de curajoasă, şi exaltarea 
vechiului ei devotament o făceau pe fata părăsită de 
odinioară să strălucească asemenea unei dulci lumini 
asupra întunericului tovarăşei ei. 

Louisa îi ridică mâna aşa fel ca să-i poată înlănţui gâtul şi 
să se îmbrăţişeze, apoi căzu în genunchi şi, agăţându-se de 
fata saltimbancului, ridică ochii spre ea aproape cu 
venerație. 


— Iartă-mă, plânge-mă, ajută-mă! Fie-ţi milă de cumplitul 
gol al sufletului meu şi lasă-mă să-mi pun capul pe inima ta 
iubitoare. 

— Da, pune-l aici! hohoti Sissy. Pune-l aici, scumpa mea! 


Capitolul Il 
FOARTE RIDICOL 


Domnul James Harthouse petrecu toată noaptea şi ziua 
următoare într-o asemenea stare de agitaţie, încât lumea 
elegantă, chiar privindu-l prin cel mai bun monoclu, cu greu 
ar fi recunoscut, în perioada aceasta de nebunie, pe Jem, 
fratele onorabilului şi glumeţului membru al Parlamentului. 
Într-adevăr, era foarte agitat. De multe ori vorbea cu o 
însufleţire ce amintea tonul vulgar al muritorului de rând. 
Se învârtea de colo până colo fără niciun motiv, ca un om cu 
totul zăpăcit. Călărea ca un tâlhar de drumul mare. Într-un 
cuvânt, era aşa de plictisit de situaţia în care se afla, încât 
uită cu desăvârşire să fie plictisit după regulile prescrise de 
arbitrii manierelor elegante. 

După ce în toiul furtunii îşi gonise calul spre Coketown, 
ca şi cum oraşul ar fi fost la doi paşi, aşteptă treaz toată 
noaptea; din când în când trăgea clopoţelul cu o furie 
sălbatică şi învinuia pe portarul de noapte că ar fi reţinut 
scrisori sau comunicări care cu siguranţă i-au fost 
încredințate, cerând înmânarea lor imediată. Veniră zorile, 
veni dimineaţa, veni ziua, şi nevenind odată cu ele nicio 
comunicare sau scrisoare, plecă spre conac. Acolo i se 
răspunse că domnul Bounderby lipseşte, iar doamna 
Bounderby e în oraş. Plecase pe neaşteptate în seara 
trecută. Nici măcar nu se ştiuse că e plecată până la 
primirea unei comunicări ce vestea pe cei de acasă să nu-i 
aştepte deocamdată întoarcerea. 


Astfel stând lucrurile, nu-i rămânea altceva de făcut 
decât s-o urmeze în oraş. Se duse la casa din oraş. Doamna 
Bounderby nu era acolo. Trecu pe la bancă. Domnul 
Bounderby - plecat; doamna Sparsit - plecată. Doamna 
Sparsit plecată? Cine putuse fi la asemenea ananghie încât 
să aibă nevoie de tovărăşia acelei zgripţuroaice? 

— Habar n-am, zise Tom, care avea motivele lui să fie 
îngrijorat de lipsa doamnei. A plecat undeva azi-dimineaţă 
în zori. Întotdeauna a fost foarte misterioasă; nu pot s-o 
sufăr! Şi nici pe individul acela albicios; veşnic urmăreşte 
pe cineva cu ochii lui care clipesc într-una. 

— Unde-ai fost astă-noapte, Iom? 

— Unde-am fost astă-noapte? zise Tom. Ştii că-mi place! 
Te-am aşteptat, domnule Harthouse, până ce a început să-i 
toarne o ploaie cum n-am mai văzut în viaţa mea! Unde-am 
fost! Mai bine spune-mi unde-ai fost dumneata? 

— N-am putut veni, am fost... reţinut. 

— Reţinut! mormăi Tom. Atunci amândoi am fost reţinuţi. 
Eu am fost reţinut pentru că te-am aşteptat până ce am 
pierdut toate trenurile, afară de cel poştal. Plăcut ar mai fi 
fost să plec cu el pe o noapte ca aia şi să fiu silit să merg 
numai prin băltoace ca să ajung acasă. Până la urmă a 
trebuit să dorm în oraş. 

— Unde? 

— Cum unde? În patul meu, acasă la Bounderby. 

— Ai văzut-o pe sora dumitale? 

— Cum naiba puteam s-o văd, răspunse Tom căscând 
ochii la el, când era la cincisprezece mile depărtare? 

Blestemând replicile repezite ale tânărului gentleman, 
pentru care avea o prietenie atât de sinceră, domnul 
Harthouse puse capăt întrevederii cât mai puţin ceremonios 
cu putinţă, întrebându-se pentru a suta oară ce-or fi 
însemnând toate astea! Un singur lucru era limpede pentru 
el: fie că Louisa se afla ori nu în oraş, fie că procedase prea 
grăbit cu o fiinţă atât de greu de înţeles, fie că ea îşi 
pierduse curajul, fie că totul fusese descoperit, că se ivise 


vreo piedică ori exista vreo neînțelegere inexplicabilă 
deocamdată, el trebuia să rămână şi să înfrunte soarta, 
oricare ar fi fost. Hotelul unde se ştia că locuieşte de când 
fusese surghiunit în ţinutul acesta înnegrit era priponul de 
care trebuia să rămână legat. Cât priveşte restul, ce va fi va 
fi! 

„Deci, fie că aştept o provocare ori o întâlnire, mustrările 
pocăitei ori o trântă improvizată, după moda din 
Lancashire, cu prietenul meu Bounderby (aşa cum se arată 
lucrurile în clipa de faţă te poţi aştepta la orice), voi lua 
masa, îşi spuse domnul James Harthouse. Bounderby are 
avantaj la greutate, şi dacă-i vorba să ajungem la o 
explicaţie după moda englezească, atunci e mai bine să fiu 
în formă.” 

De aceea trase clopoţelul şi, trântindu-se molatic pe o 
canapea, comandă ceva de mâncare pentru ora 6, şi să nu 
lipsească biftecul. În aşteptare, îşi petrecu timpul cât putu 
mai bine. Nu prea bine, căci continua să fie cât se poate de 
nedumerit şi, pe măsură ce timpul trecea fără să se ivească 
niciun fel de explicaţie, nedumerirea lui creştea în 
progresie geometrică. 

Totuşi, privea lucrurile cu sânge rece, pe cât e îngăduit 
de firea omenească, şi se amuză chiar în câteva rânduri la 
năstruşnica idee că ar fi bine să se antreneze în vederea 
luptei. 

„N-ar fi rău, îşi zicea el la un moment dat căscând, să dau 
omului de serviciu cinci şilingi ca să-l pun la podea.” Şi mai 
târziu îi veni gândul: „Ce-ar fi să tocmesc cu ora un flăcău 
de vreo optzeci, nouăzeci de kilograme?” 

Dar glumele astea nu-i schimbară după-amiaza şi nici 
aşteptarea; şi, la drept vorbind, amândouă se scurseră 
îngrozitor de greu. 

Îi fu cu neputinţă, chiar înainte de masă, să nu facă 
plimbări nesfârşite de-a lungul motivelor covorului, să nu se 
uite pe fereastră, să nu asculte la uşă paşii de afară şi să nu 
se înfierbânte când vreun pas se apropia întâmplător de 


camera lui. Dar după-masă, când ziua se prefăcu în amurg 
şi amurgul în noapte, iar el continuă să rămână fără nicio 
veste, începu să se simtă, după cum se exprimă el, „torturat 
de chinurile lente ale inchiziţiei”. Totuşi, credincios mai 
departe convingerii că numai nepăsarea e adevărată 
dovadă de bună-creştere (singura convingere pe care o 
avea), profită de criza aceea pentru a porunci să i se aducă 
lumânări şi un ziar. 

De vreo jumătate de oră se căznea zadarnic să citească 
ziarul, când îşi făcu apariţia ospătarul, spunându-i pe un ton 
misterios şi jenat: 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, sunteţi căutat. 

Amintindu-şi vag că în felul acesta se adresa de obicei 
poliţia escrocilor, domnul Harthouse se răsti indignat la 
ospătar, întrebându-l ce dracu voia să spuie prin „căutat”? 

— Iertaţi-mă, domnule, afară e o doamnă tânără, care 
doreşte să vă vadă. 

— Afară? Unde? 

— După uşa asta, domnule. 

După ce-l expedie pe ospătar la personajul mai sus 
amintit, fiindcă era un neghiob ce merita să ajungă la acea 
destinaţie, domnul Harthouse se năpusti pe coridor. 

Acolo se afla o femeie tânără pe care n-o mai văzuse 
niciodată. Simplu îmbrăcată, foarte liniştită, foarte drăguță. 
În timp ce o conducea în cameră şi îi oferea un scaun, 
observă la lumina lumânărilor că era chiar mai drăguță 
decât crezuse la început. Faţa ei nevinovată şi tinerească 
avea o expresie neobişnuit de plăcută. Nu se temea de el, 
nu era deloc tulburată şi părea că mintea îi e preocupată 
numai de țelul vizitei, că punea acest gând mai presus decât 
persoana ei. 

— Vorbesc cu domnul Harthouse? întrebă ea când 
rămaseră singuri. 

— Cu domnul Harthouse; şi în gândul lui adăugă: „Şi îi 
vorbeşti cu ochii cei mai încrezători pe care i-am văzut în 


viaţa mea şi cu vocea cea mai convingătoare (deşi atât de 
calmă) pe care am auzit-o vreodată”. 

— Deşi nu ştiu - şi într-adevăr nu ştiu, domnule - la cevă 
obligă onoarea de gentleman în alte chestiuni, spuse Sissy 
(lui Harthouse tot sângele îi năvăli în obraji când ea începu 
cu aceste cuvinte), sunt convinsă că pot avea încredere în 
ea ca să păstraţi secretă vizita mea şi să nu destăinuiţi 
nimănui cele ce am să vă spun. Fireşte, mă voi încrede în ea 
dacă dumneavoastră mă asiguraţi că pot avea încredere. 

— Vă asigur că puteţi avea încredere. 

— Sunt tânără, după cum vedeţi; sunt singură, după cum 
vedeţi. Am venit la dumneavoastră, domnule, neavând alt 
sfat sau încurajare decât propria mea speranţă. 

„Dar care-i foarte puternică, gândi Harthouse, observând 
privirea ochilor ce se ridicaseră pentru o clipă spre el. 
Foarte ciudată introducere; nu văd unde vrea să ajungă”, 
urmă el tot în gând. 

— Cred că aţi ghicit de cine m-am despărţit înainte de a 
veni aici, zise Sissy. 

— În ultimele douăzeci şi patru de ore - care mi s-au 
părut tot atâţia ani - am fost peste măsură de îngrijorat şi 
neliniştit, răspunse el, din pricina unei doamne. Speranţa 
pe care îndrăznesc s-o nutresc, că dumneata vii din partea 
acelei doamne, este îndreptăţită, cred. 

— Am părăsit-o acum o oră. 

— Unde e?... 

— La tatăl ei. 

Chipul domnului Harthouse se lungi, cu tot sângele lui 
rece, şi nedumerirea îi crescu. 

„Atunci nu văd deloc unde o să ajungem”, gândi el. 

— A venit acolo, în grabă, noaptea trecută. A sosit foarte 
tulburată şi a zăcut în nesimţire toată noaptea. Locuiesc în 
aceeaşi casă şi am stat lângă dânsa. Puteţi fi sigur, domnule, 
că n-o s-o mai vedeţi niciodată cât veţi trăi. 

Domnul Harthouse oftă adânc şi făcu descoperirea că 
dacă s-a găsit vreodată cineva în situaţia de a nu şti ce să 


spună, atunci, fără de îndoială, el era omul acela! 
Copilăreasca nevinovăție cu care îi vorbea vizitatoarea, 
modesta ei îndrăzneală, sinceritatea lipsită de orice fel de 
artificiu, totala uitare de sine ce se vădea din calma energie 
cu care-şi urmărea țelul ce-o adusese acolo, toate acestea, 
împreună cu încrederea în făgăduiala dată de el cu uşurinţă 
- şi pentru asta se ruşina în sinea lui - formau un tot faţă de 
care se simţea atât de lipsit de experienţă şi împotriva 
căruia ştia că toate armele lui obişnuite nu vor avea nicio 
putere, încât nu găsi niciun cuvânt să se apere. 

În cele din urmă spuse: 

— O veste atât de neaşteptată, rostită cu atâta curaj şi de 
asemenea buze, este într-adevăr cât se poate de 
tulburătoare. Îmi daţi voie să vă întreb dacă doamna despre 
care vorbim v-a însărcinat să-mi transmiteţi ştirea aceasta, 
menită să-mi spulbere orice nădejde? 

— Nu mi-a dat nicio însărcinare. 

— Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai. Scuzaţi-mă 
dacă vă spun că, fără a vă nesocoti părerile şi fără a vă 
pune la îndoială sinceritatea, mă agăţ de credinţa că mai 
există o speranţă să nu fiu condamnat pentru tot restul 
vieţii mele la un exil ce m-ar lipsi de prezenţa acelei 
doamne. 

— Nu există nicio speranţă. Primul scop al vizitei mele, 
domnule, este să vă conving că trebuie să aveţi mai puţine 
speranţe de a-i mai vorbi vreodată decât aţi avea dacă s-ar 
fi întâmplat să moară aseară, în clipa când a trecut pragul 
casei părinteşti. 

— Să fiu convins? Dar dacă nu pot... sau dacă dintr-o 
slăbiciune a mea m-aş încăpăţâna... şi n-aş vrea să cred 
Căi 

— Şi totuşi e adevărat. Nu mai există nicio speranţă. 

James Harthouse o privi cu un zâmbet neîncrezător pe 
buze; dar gândul ei privea undeva, dincolo de el, şi 
zâmbetul se pierdu în neant. 

Harthouse îşi muşcă buzele şi chibzui un timp. 


— Ei, dacă din nefericire se va dovedi, zise el, după ce mă 
voi fi silit să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a mă asigura 
că am ajuns într-adevăr în situaţia disperată de a fi 
surghiunit pe vecie, atunci nu voi fi prigonitorul acelei 
doamne. Dar parcă spuneaţi că n-aveţi nicio misiune din 
partea ei? 

— N-am decât misiunea dragostei pe care i-o port şi a 
dragostei pe care mi-o poartă. Şi nu sunt îndreptăţită să 
vorbesc astfel decât pentru că am stat cu dânsa de când a 
venit acasă, pentru că mi s-a destăinuit şi pentru că ştiu 
unele lucruri despre firea şi despre căsătoria ei. O, domnule 
Harthouse, cred că şi dumneavoastră v-aţi folosit de dreptul 
acesta pe care mi-l iau eu acum! 

Reproşul acela pasionat îl atinse în locul gol unde ar fi 
trebuit să-i fie inima, acel cuib de ouă părăsite unde ar fi 
trăit păsările cerului dacă n-ar fi fost izgonite de nepăsare. 

— Nu sunt ceea ce se numeşte un individ moral, zise el, şi 
n-am căutat niciodată să trec drept un individ cu caracter 
moral. Sunt, dimpotrivă, cât se poate de imoral; cu toate 
astea, dacă am pricinuit vreo supărare doamnei despre 
care vorbim acum, ori dacă din nenorocire am compromis-o 
în vreun fel oarecare, ori dacă m-am făcut vinovat vădind 
faţă de ea sentimente ce nu se prea potrivesc... de fapt... cu 
ideea unui cămin, dacă am profitat de faptul că tatăl ei este 
o maşină, sau că fratele ei e o secătură, sau că bărbatul ei e 
un urs, îngăduiţi-mi, vă rog, să vă asigur că n-am avut 
intenţii într-adevăr urâte, ci am alunecat de pe o treaptă pe 
alta cu o uşurinţă atât de diabolică, încât n-am bănuit o 
clipă că tabla de materii era atât de lungă până ce n-am 
început s-o răsfoiesc. Abia acum descopăr, încheie 
Harthouse, că de fapt ar trebui să cuprindă mai multe 
volume. 

Deşi rostise cuvintele pe un ton uşuratic, de astă dată 
tonul lui păru poleirea conştientă a unei suprafeţe urâte. 
Rămase tăcut o clipă, apoi urmă cu mai multă stăpânire de 


sine, deşi se mai iveau unele urme de supărare şi 
dezamăgire pe care poleirea nu le putuse acoperi. 

— După cele ce mi s-au înfăţişat chiar acum, în aşa fel 
încât nu mă mai pot îndoi de adevărul lor - cred că din nicio 
altă sursă nu le-aş fi acceptat cu atâta uşurinţă - mă simt 
obligat să vă spun, deoarece v-a fost dăruită încrederea de 
care mi-aţi pomenit, că nu pot renunţa la gândul unei 
posibilităţi (oricât de neaşteptată ar fi ea) de a o mai vedea 
pe doamna despre care e vorba. Numai eu port vina că 
lucrurile au ajuns atât de departe şi... şi nu pot spune, 
adăugă el, cam slab inspirat pentru o peroraţie finală, că 
am vreo speranţă temeinică să devin cândva un individ 
moral, ori voi ajunge să cred că poate exista pe lumea asta 
vreun soi de individ moral. 

Chipul lui Sissy arăta destul de limpede că misiunea ei nu 
era terminată. 

— Mi-aţi vorbit, reîncepu Harthouse, în timp ce Sissy îşi 
ridică din nou privirile spre el, despre un prim scop. Mă pot 
deci aştepta să fie menţionat şi al doilea? 

— Da. 

— Sunteţi atât de bună să mi-l spuneţi? 

— Domnule Harthouse - răspunse Sissy cu un amestec de 
blândeţe şi energie care-l dezarma cu totul şi cu o 
încredere naivă că el se simte obligat să facă tot ce i-ar 
cere, ceea ce îl punea într-o ciudată stare de inferioritate - 
nu vă rămâne decât o singură posibilitate de a vă repara 
greşeala: să plecaţi imediat de aici, şi pentru totdeauna. 
Sunt convinsă că nu puteţi îndrepta în alt chip răul şi 
suferinţa ce le-aţi pricinuit. Sunt convinsă că este singura 
compensație pe care o puteţi aduce. Nu spun că e mult, ori 
că e destul; totuşi, este ceva, şi-i necesar. De aceea, fără alt 
drept decât acela pe care vi l-am arătat şi iară ca altcineva 
în afară de noi doi să ştie, vă cer să părăsiţi la noapte 
oraşul, făgăduind că n-o să vă mai întoarceţi niciodată. 

Dacă ar fi încercat să se impună altfel decât prin 
credinţa-i sinceră în adevărul şi dreptatea cauzei pe care o 


apăra, dacă ar fi trădat vreo urmă de îndoială sau 
nehotărâre, ori dacă ar fi arătat, cu cele mai bune intenţii, 
vreo rezervă ori vreo prefăcătorie, dacă s-ar fi arătat sau s- 
ar fi simţit cât de puţin impresionată de situaţia lui ridicolă, 
de uimirea, ori de protestele lui, Harthouse le-ar fi folosit ca 
arme împotriva ei; dar mai degrabă ar fi reuşit să schimbe 
cerul senin uitându-se cu uimire la el decât s-o poată 
tulbura pe dânsa. 

— Dar vă daţi seama, o întrebă el foarte încurcat, cât de 
mult îmi cereţi? Probabil ştiţi că mă aflu aici pentru anumite 
treburi publice, destul de absurde în sine, dar în care m-am 
angajat dându-mi cuvântul şi pentru care se presupune că 
sunt în stare să mă arunc în foc? Probabil că nu ştiaţi, dar 
vă asigur că ăsta-i adevărul. 

Adevăr ori nu, asupra lui Sissy nu avu niciun efect. 

— Şi apoi, zise şovăielnic Harthouse, plimbându-se prin 
cameră, este nemaipomenit de absurd! Înseamnă să se 
acopere cineva pe vecie de ridicol, ca după ce s-a zbătut 
pentru oamenii aceştia, să dea acum îndărăt într-un chip 
atât de inexplicabil. 

— Sunt convinsă, repetă Sissy, că numai în felul acesta vă 
puteţi repara greşeala, domnule. Nici n-aş fi venit aici dacă 
n-aş fi fost aşa de sigură. 

Harthouse îi aruncă o privire şi începu să se plimbe din 
nou prin cameră. 

— Pe cuvântul meu că nu ştiu ce să mai spun! E 
nemaipomenit de absurd! 

Venise acum rândul lui Harthouse să pretindă păstrarea 
tainei. 

— În cazul când aş ajunge să fac un lucru atât de ridicol, 
spuse el, oprindu-se din nou şi rezemându-se de cămin, l-aş 
face numai dacă mi-aţi făgădui cea mai desăvârşită 
discreţie. 

— Eu voi avea încredere în dumneavoastră, domnule, 
răspunse Sissy; aveţi şi dumneavoastră încredere în mine. 


Fiindcă tocmai stătea rezemat de cămin, Harthouse îşi 
aminti de noaptea când secătura fusese la el. Era acelaşi 
cămin, dar avea impresia că în noaptea asta secătura e el. 
Nu găsea niciun fel de ieşire. 

— Cred că nimeni nu s-a pomenit vreodată într-o situaţie 
mai ridicolă, spuse; după ce privi în sus, apoi în jos, râse, se 
încruntă şi se plimbă încolo şi încoace. Dar nu văd nicio 
ieşire. Ce va fi va fi! Şi cred că ASTA va fi! Trebuie s-o şterg 
de aici, îmi închipui... pe scurt, vă promit că aşa am să fac. 

Sissy se ridică. Rezultatul n-o surprindea, dar era fericită 
că-l obținuse, şi faţa îi strălucea de bucurie. 

—  Îngăduiţi-mi să vă spun, urmă domnul James 
Harthouse, că mă îndoiesc dacă alt ambasador sau 
ambasadoare mi s-ar fi putut adresa cu acelaşi succes. Şi pe 
lângă că am fost pus într-o situaţie foarte ridicolă, trebuie 
să mă consider învins pe toată linia. Vreţi să-mi faceţi 
favoarea să-mi spuneţi numele duşmanului meu, ca să mi-l 
pot reaminti? 

— Numele MEU? se miră ambasadoarea. 

— Singurul nume pe care ţin să-l cunosc în noaptea asta. 

— Sissy Jupe. 

— Iertaţi-mi curiozitatea înainte de despărţire: rudă de-a 
familiei? 

— Nu sunt decât o fată săracă, răspunse Sissy. 
Împrejurările m-au despărţit de tatăl meu... care era 
saltimbanc, şi am fost luată de milă de domnul Gradgrind. 
De atunci trăiesc în casa lui. 

Sissy plecase. 

Atât mai lipsea ca învingerea să fie completă, îşi spuse c- 
un aer de resemnare domnul Harthouse, lăsându-se să cadă 
pe canapea, după ce rămăsese câteva clipe împietrit. Acum 
înfrângerea poate fi considerată o operă desăvârşită. O fată 
săracă... un saltimbanc... James Harthouse făcut praf... 
James Harthouse, o mare piramidă a înfrângerii. Atâta tot! 

Marea piramidă îi dădu ideea să plece în susul Nilului. 
Luă îndată o pană şi scrise fratelui său următorul bilet (în 


hieroglife potrivite subiectului): 


„Dragă Jack, 

Am sfârşit-o cu Coketown-ul. M-a plictisit de moarte 
localitatea și vreau să «încerc» acum cămilele. 

Cu drag, Jem” 

Trase clopoţelul. 

— Trimite-mi-l pe servitorul meu. 

— S-a culcat, domnule. 

— Spune-i să se scoale şi să facă bagajele. 

Mai scrise încă două bilete. Unul domnului Bounderby, 
prin care îi anunţa plecarea lui din regiune şi indica unde 
poate fi găsit în următoarele două săptămâni; cealaltă, cu 
un cuprins asemănător, domnului Gradgrind. Nici nu 
apucase să se usuce bine cerneala pe plicuri, şi Harthouse, 
instalat într-un compartiment al trenului care gonea 
scânteind prin peisajul sumbru, lăsa în urma lui coşurile 
înalte ale Coketown-ului. 

Indivizii cu principii morale ar putea presupune că 
domnul James Harthouse a tras mai târziu unele concluzii 
favorabile de pe urma acestei grăbite retrageri, una dintre 
puţinele fapte din viaţa lui ce le compensa pe toate celelalte 
şi care-i slujise totodată ca deznodământ într-o afacere 
urâtă. Dar nu era deloc aşa. O convingere intimă că dăduse 
greş şi că fusese ridicol, o teamă de ce s-ar putea spune pe 
socoteala lui dacă ar afla alţi indivizi care se băgaseră în 
situaţii asemănătoare îl apăsau aşa de tare, încât episodul 
cel mai lăudabil al vieţii lui era tocmai cel pe care nu l-ar fi 
mărturisit pentru nimic în lume şi singurul de care se 
ruşina. 


Capitolul III 
FOARTE HOTĂRÂT 


Neobosita doamnă Sparsit, răcită cobză, cu vocea 
aproape stinsă şi cu impunătoarea-i persoană scuturată în 
aşa hal de strănuturi încât părea în pericol de a se desface 
în bucăţi, alergă pe urmele patronului ei până ce-l găsi în 
capitală; acolo, plină de măreție, dădu buzna peste el, la 
hotelul din strada St. James, şi, slobozind combustibilele cu 
care era încărcată, explodă. Îndată ce-şi îndeplini cu 
nespusă mulţumire misiunea, mărinimoasa femeie leşină pe 
reverul hainei domnului Bounderby. 

Prima mişcare a domnului Bounderby fu să se scuture de 
doamna Sparsit şi s-o lase să ajungă, cum va putea, prin 
variate etape de suferinţă, pe podea. Îndată după aceea 
trecu la aplicarea unor viguroase metode de înviorare, ca 
sucirea degetului mare al pacientei, plesnirea peste mâini, 
stropirea feţei cu apă din abundență şi umplerea gurii cu 
sare. După ce aceste îngrijiri o readuseră în simţiri (cât ai 
zice peşte), domnul Bounderby o vâri grabnic într-un tren 
rapid şi o transportă, fără a-i mai oferi niciun fel de trataţie, 
înapoi la Coketown, mai mult moartă decât vie. 

Privită ca o ruină clasică, doamna Sparsit oferea un 
spectacol interesant când ajunse la sfârşitul călătoriei; dar, 
considerat din oricare alt punct de vedere, totalul 
stricăciunilor suferite până atunci era imens şi-i reducea 
pretenţiile de a fi admirată. Cu totul nepăsător faţă de 
uzura îmbrăcăminţii şi sănătăţii şi neînduplecat de 
strănuturile ei patetice, domnul Bounderby o înghesui într- 
o trăsură şi o duse la Stone Lodge. 

— Ia ascultă, Tom Gradgrind, zise Bounderby, năvălind în 
toiul nopţii în camera socrului său, iată o doamnă... doamna 
Sparsit... o cunoşti pe doamna Sparsit... care are să-ţi 
comunice ceva de ai să rămâi cu gura căscată! 

— N-ai primit scrisoarea mea?! exclamă domnul 
Gradgrind, surprins de apariţia lor. 

— N-am primit scrisoarea dumitale, domnule! se răsti 
Bounderby. Acum nu e timp pentru scrisori. Nimeni să nu-i 


vorbească lui Josiah Bounderby din Coketown de scrisori 
când se află într-o stare de indispoziţie ca în clipa de faţă. 

— Bounderby, zise domnul Gradgrind pe un ton de 
dojana blândă, vorbesc de o scrisoare cu totul deosebită, pe 
care ţi-am scris-o în legătură cu Louisa. 

— Tom Gradgrind, răspunse Bounderby lovind violent de 
câteva ori cu palma în masă, eu îţi vorbesc de o 
informatoare cu totul neobişnuită, care a venit la mine în 
legătură cu Louisa. Doamnă Sparsit, apropie-te, doamnă. 

Acea nefericită doamnă, lipsită de glas, încercând atunci 
să depună mărturie numai prin gesturi chinuite ce arătau o 
vie inflamație a gâtlejului, deveni atât de obositoare şi faţa 
ei suferi atâtea schimonoseli, încât domnul Bounderby, 
neputând s-o mai suporte, o apucă de braţ şi începu s-o 
zgâlţâie. 

— Dacă nu poţi să-i dai drumul, doamnă, zise Bounderby, 
atunci lasă-mă să-i dau eu drumul. Nu-i momentul ca o 
doamnă, oricât de nobile rude ar avea, să nu poată rosti 
măcar o vorbă ca lumea şi să hârâie parcă i-ar fi rămas o 
găluşcă în gât. Tom Gradgrind, doamna Sparsit s-a aflat de 
curând, întâmplător, în situaţia de a auzi o convorbire ce a 
avut loc în grădină între fata dumitale şi nepreţuitul 
gentleman, prietenul dumitale, domnul James Harthouse. 

— E adevărat! zise Gradgrind. 

— Aha! E adevărat! strigă Bounderby. Şi în acea 
conversaţie... 

— E inutil să mi-o repeţi, Bounderby. Ştiu ce s-a 
întâmplat. 

— Ştii? Poate că ştii, zise Bounderby sfredelind cu 
privirile pe socrul său, care era atât de liniştit şi 
împăciuitor, şi unde se găseşte fata dumitale în clipa de 
faţă? 

— Fără îndoială, e aici. 

— Aici? 

— Dragul meu Bounderby, te rog stăpâneşte-ţi cel puţin 
izbucnirile acestea zgomotoase. Louisa este aici. Din clipa 


când a reuşit să pună capăt întrevederii cu persoana de 
care vorbeşti, şi pe care regret din tot sufletul că ţi-am 
prezentat-o, s-a grăbit să vină aici şi să ceară ocrotirea 
mea. Eu nu venisem decât de câteva ceasuri acasă şi am 
primit-o aici, chiar în camera asta. A venit într-un suflet cu 
trenul în oraş, iar în oraş, înfruntând furtuna dezlănţuită, a 
alergat aici şi s-a înfăţişat înaintea mea într-o stare de 
rătăcire. Fireşte, de atunci a rămas aici. le implor, pentru 
binele dumitale şi al ei, să fii mai potolit! 

Domnul Bounderby privi tăcut câteva clipe în toate 
părţile, în afară de partea unde se găsea doamna Sparsit; 
apoi, întorcându-se brusc spre nepoata lady-ei Scadgers, 
spuse nefericitei femei: 

— Ei, doamnă! Am fi încântați să auzim ce fel de scuze ne 
poţi prezenta că ai străbătut tot ţinutul într-o goană, fără 
alt bagaj decât nişte aiureli, doamnă! 

— Domnule, şopti doamna Sparsit, nervii îmi sunt prea 
zdruncinaţi în clipa de faţă şi sănătatea mi s-a şubrezit prea 
tare în slujba dumneavoastră ca să-mi mai pot îngădui 
altceva decât un refugiu în lacrimi. 

(Ceea ce şi făcu.) 

— Uite ce, doamnă, zise Bounderby, deoarece nu ţin să-ţi 
fac vreo observaţie ce nu se cuvine să fie făcută unei femei 
de familie bună, nu voi adăuga decât că, după părerea mea, 
mai poţi căuta şi altceva drept refugiu, şi anume: o trăsură. 
Şi pentru că trăsura cu care am venit aici aşteaptă la uşă, 
îmi vei îngădui să te conduc la ea şi să te trimit acasă la 
bancă, unde cel mai bun lucru ce ai de făcut este să-ţi bagi 
picioarele în apă cât poţi suporta de fierbinte şi, după ce te 
culci în pat, să bei un pahar de rom cu unt topit. 

Odată cu aceste cuvinte, domnul Bounderby îi întinse 
mâna dreaptă şi o însoţi până la vehiculul pomenit pe acea 
doamnă înlăcrimată, care pe drum împrăştie o mulţime de 
strănuturi jalnice. Îndată se întoarse singur. 

— Şi acum, Tom Gradgrind, pentru că am înţeles după 
faţa dumitale că doreai să-mi vorbeşti, urmă el, iată-mă-s! 


Dar ţi-o spun pe şleau, nu sunt în toane prea bune: treaba 
asta nu-mi e tocmai pe plac aşa cum se arată şi socotesc că 
niciodată n-am fost tratat de fiica dumitale cu respectul şi 
supunerea cu care ar trebui să fie tratat Josiah Bounderby 
din Coketown de soţia lui. Fără îndoială, în privinţa asta ai 
părerea dumitale, dar să ştii că şi eu o am pe a mea. Dacă în 
astă seară ai de gând să-mi spui ceva care-i în contradicţie 
cu observaţia mea sinceră, atunci mai bine s-o lăsăm baltă! 

Domnul Gradgrind, după cum s-a văzut, era foarte 
împăciuitor. Domnul Bounderby îşi dădea osteneala să fie în 
toate privinţele cât mai neînduplecat. Era una dintre 
caracteristicile simpaticei lui firi. 

— Dragul meu Bounderby... încercă domnul Gradgrind 
să răspundă. 

— Ba să mă ierţi, i-o tăie Bounderby, nu ţin deloc să-ţi fiu 
drag! Asta pentru început. De câte ori încep să fiu drag 
cuiva, totdeauna descopăr că are intenţia să mi se urce în 
cap. Nu-ţi vorbesc politicos, căci, după cum ştii, eu NU sunt 
politicos! Dacă îţi plac politeţele, ştii unde să le găseşti. Du- 
te la prietenii dumitale, gentleman-ii, şi te vor servi cu 
articolul ăsta până ce te vei sătura. Eu nu ţin asemenea 
marfă. 

— Bounderby, stărui domnul Gradgrind, suntem cu toţii 
supuşi greşelilor... 

— Credeam că dumneata nu poţi să faci greşeli, îl 
întrerupse Bounderby. 

— Poate că am crezut-o şi eu. Dar, repet, cu toţii suntem 
supuşi greşelilor, însă aş preţui delicateţea dumitale şi ţi-aş 
fi recunoscător pentru ea dacă m-ai cruța de aceste aluzii la 
Harthouse. În convorbirea noastră nu voi pomeni de 
prietenia voastră şi de felul cum l-ai încurajat, dar te rog nu 
stărui să-l legi de persoana mea. 

— Nu i-am pomenit nici măcar numele, zise Bounderby. 

— Bine, bine! răspunse domnul Gradgrind cu răbdare, ba 
aproape cu supunere. Apoi rămase o clipă chibzuind. 


Bounderby, am toate motivele să mă îndoiesc că noi am 
înţeles-o vreodată pe Louisa. 

— De cine vorbeşti când spui NOI? 

— Dacă nu-ţi place aşa, atunci EU n-am înţeles-o, replică 
domnul Gradgrind la întrebarea trântită atât de grosolan. 
Mă îndoiesc că am înţeles-o pe Louisa. Mă îndoiesc că genul 
de educaţie pe care i l-am dat a fost potrivit pentru ea. 

— Aici ai nimerit-o, răspunse Bounderby. În privinţa asta 
sunt de acord cu dumneata. În sfârşit, ai descoperit asta, 
nu-i aşa? Educaţie! Să-ţi spun eu ce înseamnă educaţie: să 
fii azvârlit pe drumuri şi lăsat de izbelişte, să ţi se dea din 
toate cu zgârcenie mare, numai bătaie din belşug. Asta 
numesc EU educaţie! 

— Cred că bunul-simţ te va face să-ţi dai seama, îl dojeni 
domnul Gradgrind cu multă umilinţă, că oricare ar fi 
meritele unui astfel de sistem, ar fi greu să se aplice, în mod 
obişnuit, fetelor. 

— Nu văd deloc pentru ce, domnule! răspunse 
Bounderby cu încăpățânare. 

— Bine, oftă domnul Gradgrind; să nu mai adâncim 
problema. Te asigur că nu ţin deloc să discut în 
contradictoriu. Caut să îndrept ce este greşit, dacă îmi stă 
în putinţă; şi sper că mă vei ajuta cu dragă inimă, 
Bounderby, pentru că am fost foarte nenorocit. 

— Încă nu te înţeleg, zise Bounderby cu o încăpățânare 
îndârjită, aşa că nu-ţi pot face nicio făgăduială. 

— Am impresia, dragul meu Bounderby, continuă domnul 
Gradgrind pe acelaşi ton trist şi împăciuitor, că în răstimp 
de câteva ceasuri am ajuns să cunosc mai bine caracterul 
Louisei decât de-a lungul anilor care au trecut. Am înţeles 
lucrul acesta forţat fiind de nişte împrejurări penibile, nu-i 
descoperirea mea. Cred că există... Bounderby, te vei mira 
când mă vei auzi spunând asta... cred că există în Louisa 
însuşiri care... care au fost cu totul neglijate, şi... şi puţin 
denaturate. Şi... şi aş vrea să-ţi propun... dacă ai binevoi să 
fii de acord cu mine... s-o lăsăm un timp în voia pornirilor 


fireşti ale sufletului ei şi s-o încurajăm prin tandreţe şi 
înţelegere să şi le cultive, ar fi... ar fi mai bine pentru 
fericirea noastră a tuturor. Louisa, spuse domnul Gradgrind 
ascunzându-şi faţa în mâini, a fost întotdeauna copilul meu 
preferat. 

Vijeliosul Bounderby se înroşi şi se umflă în aşa hal la 
auzul acestor cuvinte, încât părea, şi probabil că şi era gata 
să aibă un atac. Cu urechile de un roşu-aprins, cu pete 
stacojii în obraji, îşi stăpâni totuşi indignarea şi spuse: 

— Ai vrea s-o ţii aici pentru câtva timp? 

— Eu... eu aveam intenţia să te sfătuiesc, dragul meu 
Bounderby, să-i îngădui Louisei să rămână aici în vizită şi să 
fie îngrijită de Sissy (vorbesc fireşte de Cecilia Jupe), care o 
înţelege şi în care are încredere. 

— Din toate astea deduc, Tom Gradgrind, zise Bounderby, 
sculându-se în picioare, cu mâinile în buzunare, că eşti de 
părere că între Loo Bounderby şi mine există ceea ce lumea 
numeşte o anumită nepotrivire. 

— Mă tem că în clipa de faţă există o nepotrivire generală 
între Louisa şi... şi... şi aproape toate cunoştinţele ei din 
lumea în care am introdus-o, răspunse cu tristeţe tatăl. 

— Ia ascultă, Iom Gradgrind, zise stacojiul Bounderby 
înfruntându-l, cu picioarele crăcănate, cu mâinile înfundate 
adânc în buzunare şi cu părul ca o fâneaţă peste care sufla 
mânia lui vijelioasă, ai spus ce-aveai de spus, acum e rândul 
meu. Sunt un cetăţean al Coketown-ului. Sunt Josiah 
Bounderby din Coketown! Cunosc cărămizile oraşului, 
cunosc fabricile oraşului, cunosc coşurile oraşului, cunosc 
fumul oraşului, cunosc muncitorii oraşului. Pe toate le 
cunosc cum îmi cunosc buzunarele. Şi toate există. Dar 
când începe cineva să-mi vorbească despre însuşiri 
închipuite, îi răspund întotdeauna, oricine ar fi el, că ştiu ce 
urmăreşte. Vrea să mănânce supă de broască-ţestoasă şi 
vânat cu lingură de aur şi vrea să se lăfăiască într-o 
caleaşcă trasă de şase cai! Cam asta vrea şi fata dumitale. 
Şi cum eşti de părere că trebuie să aibă ceea ce doreşte, te 


sfătuiesc să i le pui chiar dumneata la dispoziţie, deoarece, 
Tom Gradgrind, de la mine nu le va avea niciodată! 

— Bounderby, zise domnul Gradgrind, nădăjduiam că 
după rugăminţile mele ai să-ţi schimbi tonul. 

— Stai puţin! replică Bounderby. [i-ai spus părerea, cred, 
şi te-am ascultat până la capăt; acum, te rog, ascultă-mă şi 
dumneata pe mine până la capăt. Destul că te-ai arătat 
nestatornic, nu te arăta şi nedrept, căci regretul meu că-l 
văd pe Tom Gradgrind ajuns în starea în care se găseşte 
astăzi ar fi îndoit de mare văzându-l căzut atât de jos. Ei 
bine, mi-ai dat a înţelege că între fiica dumitale şi mine 
există o oarecare nepotrivire. Drept răspuns îţi dau eu a 
înţelege că, fără îndoială, există o  nepotrivire 
fundamentală... ce poate fi rezumată astfel: fiica dumitale 
nu recunoaşte cum se cuvine meritele bărbatului ei şi nu 
este pătrunsă, cum ar trebui, pe onoarea mea, de cinstea 
acestei alianţe! Asta se cheamă a vorbi pe şleau, sper. 

— Bounderby, insistă domnul Gradgrind, n-ai dreptate. 

— Nu? întrebă Bounderby. Sunt încântat că spui asta. 
Deoarece când Tom Gradgrind, cu noile sale vederi, susţine 
că n-am dreptate, sunt pe dată convins că trebuie să am al 
naibii de mare dreptate! Cu voia dumitale, am să merg mai 
departe. Îmi cunoşti originea şi ştii că timp de ani de zile, în 
tinereţea mea, n-am avut nevoie de o limbă de încălţat pur 
şi simplu pentru că n-aveam încălțări. Crede ori nu, asta te 
priveşte, dar există doamne... doamne de viţă nobilă... ce se 
trag din familii... familii... care sunt gata să sărute urmele 
paşilor mei! Slobozi tirada ca pe-o rachetă în capul socrului 
său. Pe când fata dumitale, continuă Bounderby, e departe 
de a fi o doamnă de viţă nobilă. Asta o ştii şi dumneata. Nu- 
mi pasă nici cât negru sub unghie de asemenea fleacuri, ştii 
foarte bine, dar asta e realitatea, şi dumneata, Iom 
Gradgrind, nu poţi s-o schimbi. Şi de ce crezi că-ţi spun 
toate astea? 

— În tot cazul, observă domnul Gradgrind, cu o voce 
scăzută, nu ca să mă cruţi. 


— Ascultă-mă până la capăt, zise Bounderby, şi abţine-te 
să-mi tai vorba până nu-ţi vine rândul. [i-am spus astea 
fiindcă femei cu rude sus puse au fost surprinse când au 
văzut felul cum s-a purtat fata dumitale, fiind martore la 
nepăsarea ei. S-au întrebat cum de pot răbda. Asta mă 
întreb şi eu acum, dar n-am s-o mai rabd! 

— Bounderby, replică domnul Gradgrind, ridicându-se în 
picioare, cu cât spunem mai puţine în noaptea asta, cu atât 
e mai bine, cred. 

— Dimpotrivă, Tom Gradgrind, cred că cu cât spunem 
mai multe în noaptea asta, cu atât e mai bine. Adică, ezită o 
clipă cumpănind, până ce voi spune tot ce am de gând să 
spun, căci după asta nu-mi pasă cât de repede terminăm. 
Dar am să-ţi pun o întrebare care ar putea scurta discuţia. 
Ce voiai să spui cu propunerea pe care mi-ai făcut-o 
adineauri? 

— Ce voiam să spun, Bounderby? 

— Ei! Propunerea dumitale cu vizita, spuse Bounderby, 
scuturându-şi cu îndârjire fâneaţa ce-i acoperea capul. 

— Voiam să spun că sper să pot aranja prieteneşte cu 
dumneata să-i acordăm aici Louisei un timp de gândire şi 
odihnă, care i-ar putea aduce, în multe privinţe, o 
schimbare treptată în bine. 

— Ca să mai dispară, adică, ceea ce crezi dumneata că-i 
nepotrivirea dintre Louisa şi mine? întrebă Bounderby. 

— Da, dacă vrei să-i spun aşa. 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? spuse Bounderby. 

— 'Ţi-am spus că mă tem că Louisa n-a fost înţeleasă. Nu 
ţi se pare firesc, Bounderby, ca dumneata, care eşti cu atât 
mai în vârstă decât ea, să sprijini încercarea mea de ao 
îndrepta pe Louisa pe calea cea bună? [i-ai asumat o mare 
răspundere când ai luat-o: la bine şi la rău, la... 

Pesemne că pe domnul Bounderby îl necăjea repetarea 
cuvintelor pe care el însuşi le spusese lui Stephen 
Blackpool, căci, tresărind furios, îi tăie scurt citatul. 


— Ascultă, zise el, n-am nevoie să-mi vorbeşti aşa! Ştiu de 
ce am luat-o, tot atât de bine cum ştii şi dumneata. Şi, apoi, 
nu te priveşte de ce-am luat-o; asta-i treaba mea! 

— Voiam numai să spun, Bounderby, că toţi suntem 
supuşi greşelilor, mai mult sau mai puţin, şi nici dumneata 
nu faci excepţie; iar dacă ai ceda puţin, ţinând seama de 
răspunderea pe care ţi-ai luat-o, nu numai că ai face o 
adevărată faptă bună, dar poate ţi-ai îndeplini şi o datorie 
faţă de Louisa. 

— Ba eu sunt de altă părere, răcni Bounderby, şi am să 
termin afacerea aşa cum socot eu! Dar nu vreau să ajung 
din asta la ceartă cu dumneata, Iom Gradgrind. Sincer 
vorbind, cred că nu-i de demnitatea mea să mă cert pentru 
asemenea motiv. Cât despre distinsul dumitale amic, n-are 
decât să se care unde i-o plăcea. Dacă îmi pică în cale, am 
să-i spun în faţă ce gândesc; dacă nu-mi pică în cale, n-am 
să-i spun nimic, căci nu merită să-mi bat capul cu el. Iar fata 
dumitale, pe care am făcut-o Loo Bounderby şi aş fi făcut 
mai bine s-o las Loo Gradgrind, dacă până mâine la ora 
douăsprezece punct nu vine acasă, am să înţeleg că preferă 
să stea aiurea, aşa că am să-i trimit toate boarfele aici, şi 
din clipa aceea să ţi-o păstrezi sănătos! lar cu privire la 
nepotrivirea care m-a făcut să trec peste lege, am să spun 
la toată lumea: „Eu sunt Josiah Bounderby, şi am fost 
crescut în felul meu; ea e fata lui Tom Gradgrind, şi a fost 
crescută în felul ei; şi caii ăştia n-au vrut să tragă amândoi 
la aceeaşi căruţă”. Cred că sunt destul de bine cunoscut ca 
un om cu totul deosebit, şi majoritatea oamenilor vor 
înţelege foarte uşor că aş fi avut nevoie de o femeie 
deosebită, care cu timpul să ajungă la înălţimea mea. 

— Te rog din suflet, Bounderby, să te mai gândeşti o dată, 
insistă domnul Gradgrind, înainte de a lua o asemenea 
hotărâre. 

— Totdeauna m-am hotărât pe dată, zise Bounderby 
aruncându-şi pălăria pe cap; şi orice lucru îl rezolv pe loc. 
Ar trebui să fiu surprins că Iom Gradgrind îi face o 


asemenea propunere lui Josiah Bounderby din Coketown, 
cunoscându-l aşa cum îl cunoaşte, dacă Tom Gradgrind m- 
ar mai putea uimi cu ceva, când ia partea unor mofturi 
sentimentale. 'Ţi-am comunicat hotărârea mea şi nu mai am 
nimic de spus. Noapte bună! 

Şi domnul Bounderby se duse la casa lui din oraş, să se 
culce. A doua zi, la douăsprezece şi cinci minute, porunci ca 
toate lucrurile aparţinând doamnei Bounderby să fie 
împachetate cu grijă şi trimise la locuinţa lui Tom 
Gradgrind, anunţă în ziare că locuinţa lui de la ţară e de 
vânzare prin bună învoială şi îşi reluă viaţa de burlac. 


Capitolul IV 
PIERDUT 


Furtul de la bancă nu fusese deloc dat uitării, dar din 
ziua aceea ocupă un loc de frunte în preocupările şefului 
acestei instituţii. Pentru a dovedi tuturor că pe bună 
dreptate se fălea cu promptitudinea şi activitatea sa de om 
deosebit, de om ajuns prin el însuşi şi de minune comercială 
mai straşnică decât Venus (care răsărise din noroi, şi nu din 
spuma mării), domnul Bounderby avea o mare plăcere să 
arate cât de puţin îi micşorau zelul pentru afaceri 
neplăcerile lui casnice. În consecinţă, în primele săptămâni 
după ce-şi reluă viaţa de burlac, se agită chiar mai mult ca 
de obicei, căci, reîncepându-şi cercetările cu privire la furt, 
stârni zilnic atâta scandal, încât ofiţerii de poliţie, pe mâna 
cărora se găsea cazul, aproape ar fi dorit ca furtul să nu fi 
avut loc. 

De altfel, erau şi derutaţi, căci nu dădeau deloc de urma 
făptaşilor. Deşi după descoperirea furtului se ţinuseră atât 
de liniştiţi încât aproape toată lumea crezuse că într-adevăr 
cercetările fuseseră părăsite fiind socotite zadarnice, nu se 
mai întâmplă nimic deosebit. Niciuna dintre persoanele 


implicate, fie bărbat, fie femeie, nu făcuseră vreo 
imprudenţă sau vreun pas prin care să se dea singuri de 
gol. Dar, lucru şi mai ciudat, despre Stephen Blackpool nu 
se mai auzi nimic, iar ciudata bătrână rămânea un mister. 

Lucrurile ajungând în acest impas, şi cum nu se arăta 
niciun semn că ar mai putea progresa, în încheierea 
cercetărilor domnul Bounderby hotări să rişte o lovitură 
îndrăzneață. Redactă un afiş, oferind o recompensă de 
douăzeci de lire sterline pentru prinderea lui Stephen 
Blackpool, bănuit de complicitate în furtul de la banca din 
Coketown din noaptea cutare; dădu semnalmentele 
numitului Stephen Blackpool, descriindu-i îmbrăcămintea, 
înfăţişarea, statura şi purtările cât mai amănunţit cu 
putinţă; arătă cum părăsise oraşul şi în ce direcţie fusese 
văzut mergând ultima dată; puse să se tipărească totul cu 
litere negre de o şchioapă pe nişte coli orbitor de albe şi 
porunci să fie lipite pe zidurile caselor în toiul nopţii, astfel 
încât să sară dintr-odată în ochi întregii populaţii. 

În dimineaţa aceea clopotele fabricilor trebuiră să sune 
cât putură de tare pentru a risipi grupurile de muncitori 
care se adunaseră în zori, întârziind în jurul afişelor, 
sorbindu-le cu ochi lacomi. Dar cei mai lacomi dintre toţi 
ochii adunaţi în jurul afişelor erau ai celor care nu ştiau să 
citească. Oamenii aceia, în timp ce ascultau vocea 
prietenoasă care citea tare - totdeauna se găsea câte 
cineva gata să le vină în ajutor - holbau ochii la literele care 
însemnau aşa de mult cu un fel de teamă şi respect ce ar fi 
fost aproape ridicole dacă aspectul ignoranței obşteşti ar 
putea fi vreodată altfel decât ameninţător şi profund nefast. 

Ceasuri întregi după aceea, în huruitul fusurilor, în 
vuietul războaielor şi în vârtejul roţilor, multe urechi şi 
mulţi ochi rămaseră cu impresia acelor afişe. Şi când 
„braţele” se răspândiră din nou pe străzi, în faţa afişelor 
erau tot atât de mulţi cititori ca în zori. 

Slackbridge, delegatul, trebuia să vorbească în faţa 
adunării chiar în seara aceea; şi Slackbridge făcuse rost de 


la tipografie de un afiş nou, pe care-l adusese în buzunar. O, 
prieteni şi compatrioți, fraţi şi tovarăşi de muncă, lucrători 
oropsiţi ai Coketown-ului, concetăţeni şi semeni ai mei, ce 
tărăboi s-a stârnit când Slackbridge despături ceea ce 
numea el documentul infamant şi îl expuse privirilor şi 
oprobriului comunităţii muncitoreşti. 

— Fraţilor, iată de ce-i în stare un trădător al taberei 
spiritelor măreţe, înrolate pe lista sfântă a dreptăţii şi a 
unirii! O, prieteni umiliţi, ce purtaţi pe grumazul vostru 
jugul apăsător al tiranilor şi simţiţi călcâiul de fier al 
despotismului strivindu-vă trupurile căzute în colbul 
pământului, unde asupritorii voştri ar fi de-a dreptul fericiţi 
să vă vadă târându-vă pe burtă toată viaţa, ca şarpele în 
paradis! O, fraţilor, şi, ca bărbat, trebuie, de asemenea, să 
adaug şi o, surorilor, ce spuneţi acum de Stephen 
Blackpool, omul puţin adus de spate şi înalt de vreo cinci 
picioare şi şapte inci, cum ni-l descrie documentul acesta 
înjositor şi dezgustător, foaia dezonorantă, afişul fatal, 
anunţul odios? Cu câtă măreție veţi demasca şi strivi acum 
vipera ce vrea să murdărească prin această pată ruşinoasă 
rasa divină care din fericire l-a izgonit pentru totdeauna! 
Da, compatrioți, din fericire l-a alungat şi l-a demascat. 
Cred că vă aduceţi aminte cum stătea aici în faţa voastră, 
pe această estradă. Vă aduceţi aminte cum l-am urmărit 
îndeaproape, pas cu pas, prin toate  ocolişurile 
răspunsurilor lui întortocheate; vă aduceţi aminte cum 
încerca să se fofileze şi să se strecoare; cum se ferea de 
mine şi se lega de fiece fleac, până ce, nemairămânându-i 
nicio urmă de pretext de care să se agaţe, l-am izgonit 
dintre noi, ca pe unul ce merita să fie arătat cu degetul 
nemuritor al dispreţului şi să fie ars şi însemnat de fierul 
răzbunător al tuturor cugetelor libere şi serioase. Şi acum, 
prieteni, muncitori (căci mă bucur şi sunt mândru de acest 
stigmat), prieteni care aţi muncit trudnic să va faceţi paturi 
tari, dar cinstite, şi care vă fierbeţi mâncarea sărăcăcioasă, 
dar liberă, la flacăra suferinţei, vă întreb: ce renume şi-a 


câştigat acest laş lacom, care, după ce masca i-a fost smulsă 
de pe faţă, ni se arată în toată urâţenia lui adevărată? Ce e? 
Un hoţ! Un bandit! Un fugar proscris, pe capul căruia s-a 
pus preţ; un buboi şi o plagă pe conştiinţa nobilă a 
lucrătorilor din Coketown! De aceea, fraţi uniţi printr-o 
legătură sfântă, pe care copiii voştri şi nepoţii voştri şi-au 
pus mânuţele şi peceţile lor încă înainte de a se naşte, vă 
propun, din partea Tribunalului Unificat, care întotdeauna 
veghează la propăşirea voastră, care-i totdeauna plin de zel 
pentru interesele voastre, ca această adunare să DECLARE 
că: deoarece Stephen Blackpool, ţesătorul de care se 
vorbeşte în afişul acesta, a fost încă de mult izgonit în chip 
solemn de comunitatea muncitorilor din Coketown, ea nu e 
răspunzătoare de ruşinea nelegiuirilor lui şi nu poate fi 
învinuită, ca clasă socială, de faptele lui necinstite! 

Astfel vorbi Slackbridge, lac de sudoare şi scrâşnind din 
dinţi. Câteva voci strigară: „Nu!” iar alte câteva duzini de 
voci întâmpinară cu strigăte de aprobare: „Ascultaţi! 
Ascultaţi!” mustrarea unuia care spusese: „Slackbridge, ai 
mers prea departe, las-o mai moale”. Dar aceştia erau nişte 
pigmei ce se războiau cu o armată întreagă; cea mai mare 
parte a adunării subscrise la evanghelia după Slackbridge 
şi îl aclamară de trei ori, în timp ce el stătea în mijlocul lor, 
gâfâind demonstrativ. 

Străzile erau încă înţesate de lucrătorii şi lucrătoarele ce 
se îndreptau liniştiţi spre casele lor după întrunire, când 
Sissy, care fusese chemată de lângă Louisa cu câteva clipe 
mai înainte, se întoarse înapoi. 

— Cine-i? întrebă Louisa. 

— Domnul Bounderby, răspunse Sissy rostindu-i numele 
cu sfială, şi fratele dumitale, domnul Tom, împreună cu o 
femeie tânără care spune că o cheamă Rachael şi că o 
cunoşti. 

— Şi ce vor, dragă Sissy? 

— Vor să te vadă. Rachael e plânsă şi tare mânioasă. 


— Tată, spuse Louisa, deoarece domnul Gradgrind era de 
faţă, nu pot refuza să-i primesc pentru un motiv ce se va 
lămuri de la sine. Pot să vină aici? 

Deoarece domnul Gradgrind răspunse afirmativ, Sissy se 
duse să-i aducă şi reveni îndată împreună cu ei. Tom intră 
ultimul şi rămase în picioare lângă uşă, în partea cea mai 
întunecată a odăii. 

— Doamnă Bounderby, îi spuse soţul ei, după ce o salută 
cu răceală, sper că nu te deranjez. Ora e cam nepotrivită, 
dar femeia aceasta tânără a declarat nişte lucruri ce fac 
vizita mea necesară. lom Gradgrind, deoarece fiul 
dumitale, tânărul Tom, refuză din motive pe care nu le 
cunosc să spună ceva, fie în bine, fie în rău, cu privire la 
declaraţiile ei, sunt nevoit să o pun pe femeie faţă în faţă cu 
fiica dumitale. 

— M-aţi mai văzut o dată, tânără doamnă, spuse Rachael 
venind în faţa Louisei. 

Tom tuşi. 

— M-aţi mai văzut o dată, tânără doamnă, repetă Rachael 
văzând că Louisa nu răspunde. 

Tom tuşi din nou. 

— E drept. 

Rachael aruncă o privire mândră domnului Bounderby şi 
urmă: 

— Vreţi să spuneţi, doamnă, unde m-aţi văzut şi cine mai 
era acolo? 

— În noaptea când Stephen Blackpool a fost concediat de 
la fabrică, m-am dus în casa unde locuia şi te-am văzut 
acolo. Era şi el de faţă; se mai afla acolo şi o bătrână, care 
n-a scos o vorbă şi pe care abia am zărit-o pentru că stătea 
într-un colţ întunecos. Fratele meu mă însoțea. 

— De ce nu puteai spune asta, tinere Tom? întrebă 
Bounderby. 

— Făgăduisem surorii mele să nu spun nimic. 

Louisa se grăbi să confirme. 


— Şi apoi, zise secătura cu amărăciune, femeia spune 
povestea aşa de bine şi aşa de amănunţit, că nu văd ce rost 
avea să-i iau vorba din gură. 

— Vă rog să spuneţi, doamnă, urmă Rachael, ce v-a adus, 
într-un ceas rău, la Stephen, în noaptea aceea? 

— Mi-era milă de el, zise Louisa, înroşindu-se. Doream să 
ştiu ce avea de gând să facă şi să-i dau o mână de ajutor. 

— Mulţumesc, doamnă, zise Bounderby. Mă simt foarte 
măgulit şi îndatorat. 

— E adevărat că i-aţi oferit o bancnotă? întrebă Rachael. 

— Da; dar a refuzat-o şi a primit să ia numai două lire 
sterline de aur. 

Rachael aruncă din nou o privire domnului Bounderby. 

— A, desigur, spuse Bounderby, de mă întrebi acum dacă 
povestirea dumitale, ce părea ridicolă şi neverosimilă, e 
adevărată sau nu, sunt nevoit să recunosc că e confirmată. 

— Tânără doamnă, replică Rachael, afişe publice 
răspândite acum prin tot oraşul, ba chiar şi mai departe, îl 
numesc pe Stephen Blackpool hoţ! Astă-seară a avut loco 
adunare, în care s-a vorbit de el în acelaşi chip ruşinos. De 
Stephen, băiatul cel mai cinstit, băiatul cel mai sincer şi cel 
mai bun! Îndignarea ei se stinse în hohote de plâns, ce o 
împiedicară să mai vorbească. 

— Sunt foarte, foarte mâhnită, zise Louisa. 

— O, doamnă, doamnă dragă, răspunse Rachael, sper că 
sunteţi, dar nu-s sigură; nu-mi dau seama ce aţi făcut. Cei 
ca dumneavoastră nu ne cunosc, nu le pasă de noi, nu sunt 
de-ai noştri. Nu ştiu sigur de ce aţi venit în noaptea aceea. 
Pot spune doar că aţi venit cu un scop personal, fără să vă 
gândiţi ce necazuri veţi aduce pe capul bietului om. Atunci 
v-am spus: fiţi binecuvântată că aţi venit, şi am spus-o din 
toată inima, pentru că păreaţi foarte înduioşată de soarta 
lui; dar acum nu mai ştiu ce să zic, nu mai ştiu! 

Louisa n-o putea ţine de rău pentru bănuielile ei 
nedrepte, ştiind câtă încredere avea în Stephen şi cât de 
amărâtă era. 


— Şi când mă gândesc, zise Rachael printre suspine, cât 
de recunoscător era bietul băiat, socotindu-vă atât de bună 
cu el, când îmi aduc aminte cum şi-a acoperit cu mâna 
obrazul trudit, ca să-şi ascundă lacrimile ce-l podidiseră din 
pricina dumneavoastră... Ah, sper că sunteţi mâhnită şi nu 
vă chinuiesc remuşcări pentru motive ascunse! Dar nu ştiu, 
nu ştiu... 

— Frumos îţi mai stă, mârâi secătura frământându-se 
neliniştit în colţul lui întunecos, să vii aici cu asemenea 
învinuiri ridicole! Ai merita să fii aruncată afară, pentru că 
nu ştii cum să te porţi; ar fi o lecţie bine meritată 

Rachael nu răspunse nimic şi un timp nu se mai auzi 
altceva decât  suspinele ei  înăbuşite; apoi domnul 
Bounderby începu să vorbească: 

— Haide, zise el, ştii ce obligaţie ţi-ai luat. Mai bine te-ai 
gândi la ea decât să boceşti. 

— Zău, îmi pare atât de rău, răspunse Rachael 
ştergându-şi ochii, că v-am dat prilejul să mă vedeţi în halul 
ăsta... Dar n-o să mă mai vedeţi niciodată aşa; doamnă, 
când am citit cele tipărite despre Stephen, care cuprind tot 
atâta adevăr despre el cât cuprind dacă ar fi vorba despre 
dumneavoastră, m-am dus drept la bancă să spun că ştiu 
unde-i Stephen şi să mă leg cu jurământ că în două zile va fi 
aici. N-am putut atunci să dau de domnul Bounderby, şi 
fratele dumneavoastră m-a dat afară; am încercat să vă 
găsesc pe dumneavoastră, dar a fost cu neputinţă, aşa că 
m-am întors la lucru. Astă-seară, cum am plecat de la 
fabrică, m-am dus degrabă să aud ce se spune despre 
Stephen, deoarece ştiu bine, şi sunt mândră de asta, că se 
va întoarce să-i facă pe toţi de ruşine! Apoi l-am căutat din 
nou pe domnul Bounderby, l-am găsit şi i-am spus tot ce 
ştiam; dar n-a crezut o vorbă şi m-a adus încoace. 

— Până aici cam aşa e, recunoscu domnul Bounderby, cu 
mâinile în buzunare şi cu pălăria pe cap. Dar bagă de 
seamă, eu nu vă cunosc de ieri, de alaltăieri, şi ştiu că vă 
place să-ndrugaţi tot timpul verzi şi uscate. Aşa că în clipa 


de faţă te sfătuiesc să mai laşi vorbele şi să treci la fapte. Ţi- 
ai luat sarcina de a îndeplini un lucru! Deocamdată nu pot 
să-ţi spun decât: îndeplineşte-l! 

— l-am scris lui Stephen cu poşta care a plecat azi după 
amiază, aşa cum i-am mai scris o dată de când a plecat, zise 
Rachael, şi în cel mult două zile va fi aici. 

— Atunci, să-ţi spun ceva, replică domnul Bounderby. 
Poate nu ştii că şi dumneata ai fost din când în când ţinută 
sub observaţie, socotindu-se că nu poţi fi scutită cu totul de 
bănuială în afacerea asta, deoarece majoritatea oamenilor 
sunt judecaţi după prieteniile pe care le au. Oficiul poştal n- 
a fost nici el uitat. Şi-ţi pot spune că acolo niciodată nu s-a 
primit vreo scrisoare pentru Stephen Blackpool. Aşa că te 
las să te gândeşti bine ce s-a putut întâmpla cu scrisorile 
dumitale. Poate te înşeli şi nu i-ai scris deloc. 

— Nici nu se împlinise o săptămână de la plecarea lui, 
doamnă, zise Rachael întorcându-se rugătoare spre Louisa, 
când mi-a trimis singura scrisoare pe care am primit-o de la 
el şi în care îmi spunea că e nevoit să caute de lucru sub un 
nume străin. 

— Ei drăcie! strigă domnul Bounderby, fluierând şi dând 
din cap cu înţeles. Va să zică aşa, îşi schimbă numele! Cam 
neplăcut pentru un personaj cu o conştiinţă atât de curată. 
Tribunalul, ştii, consideră cam suspect când se întâmplă ca 
un nevinovat să aibă mai multe nume. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, doamnă dragă, zise 
Rachael cu ochii scăldaţi iar în lacrimi, ce-i rămânea de 
făcut bietului băiat? Pe de o parte, îi avea pe stăpâni 
împotriva lui; pe de alta, pe muncitori, deşi el nu dorea 
decât să fie lăsat în pace să muncească şi să facă ce credea 
el că-i cu dreptate. N-are drept omul să aibă un suflet al lui 
şi gândurile lui? Trebuie neapărat să fie duşman ori cu unii, 
ori cu alţii, dacă nu vrea să fie vânat ca un iepure? 

— Desigur, desigur, îl plâng din tot sufletul, răspunse 
Louisa, şi sper că va izbuti să se dezvinovăţească. 

— N-aveţi nicio grijă, tânără doamnă. Asta-i sigur! 


— Bănuiesc că e şi mai sigur dacă refuzi să ne spui unde 
e! Nu? zise domnul Bounderby. 

— Nu trebuie să se întoarcă îndemnat de mine, ca să fie 
apoi pe nedrept învinuit că a fost adus înapoi cu sila. 
Trebuie să se întoarcă de bunăvoie, ca să se 
dezvinovăţească şi să-i facă de ruşine pe toţi cei care i-au 
ponegrit cinstea când el nu-i de faţă ca să se apere. l-am 
scris despre toate măsurile luate împotriva lui, zise Rachael 
înfruntând neclintită ca o stâncă toate insinuările, şi în cel 
mult două zile va fi aici. 

— Cu toate acestea, adăugă Bounderby, dacă s-ar putea 
pune mâna pe el ceva mai curând, ar avea prilejul să se 
dezvinovăţească mai repede. Împotriva dumitale n-am 
nimic. Tot ce-ai venit să-mi spui se arată adevărat, iar eu ţi- 
am dat posibilitatea să dovedeşti că e adevărat, şi cu asta s- 
a terminat. Vă urez tuturor noapte bună! Trebuie să mă duc 
să cercetez mai amănunţit afacerea asta. 

Când domnul Bounderby se puse în mişcare, Tom ieşi din 
colţul lui, se puse de asemenea în mişcare, i se alătură şi 
plecară împreună. Drept rămas bun rosti morocănos numai 
atât: 

— Noapte bună, tată! 

După discursul acela laconic, aruncă o căutătură 
încruntată surorii lui şi părăsi casa. 

De când ancora lui de salvare venise acasă, domnul 
Gradgrind fusese foarte zgârcit la vorbă. În vreme ce 
continua să stea tăcut, Louisa spuse cu blândeţe: 

— Rachael, când o să mă cunoşti într-adevăr, n-ai să te 
mai îndoieşti de mine. 

— Nu-i în firea mea, răspunse Rachael pe un ton mai 
blând, să mă îndoiesc de oameni; dar când mi se arată atâta 
neîncredere... când ni se arată tuturor... gândul ăsta nu-l 
pot alunga cu totul din minte. Vă cer iertare dacă v-am 
jignit. Acum nu mai gândesc la fel ca adineauri. Totuşi, aş 
putea începe din nou să gândesc aşa, când bietul băiat e 
atât de nedreptăţit. 


— I-ai spus în scrisoarea dumitale, întrebă Sissy, că, după 
cât se pare, bănuielile au căzut asupra lui fiindcă a fost 
văzut noaptea dând târcoale băncii? Atunci ar şti ce lucruri 
are de lămurit când se întoarce şi s-ar putea pregăti din 
vreme. 

— Da, drăguţa mea, răspunse Rachael, dar nu-mi pot 
închipui ce l-ar fi îndemnat să se ducă pe acolo. N-avea ce 
căuta prin locurile acelea, fiindcă nu era în drumul lui. Avea 
acelaşi drum ca mine, şi nu trecea pe la bancă. 

Sissy se şi apropiase de ea, întrebând-o unde locuieşte şi 
dacă ar putea să vină în seara următoare să întrebe ce veşti 
au sosit despre Stephen. 

— Nu cred, zise Rachael, că poate sosi până poimâine. 

— Atunci voi veni şi poimâine seară, zise Sissy. 

După ce Rachael consimţi şi plecă, domnul Gradgrind îşi 
înălţă capul şi spuse: 

— Dragă Louisa, după câte ştiu, nu l-am văzut niciodată 
pe omul despre care-i vorba. Crezi că e amestecat în 
afacerea asta? 

— Mi se pare că la un moment dat am crezut, tată, deşi 
mi-a venit foarte greu. Dar acum nu mai cred. 

— Prin urmare ai încercat să te convingi că e nevinovat, 
deşi e bănuit. Înfăţişarea şi felul de a fi par atât de cinstite? 

— Foarte cinstite. 

— Nimic nu poate zdruncina încrederea femeii aceleia în 
omul despre care vorbim. Mă întreb, zise domnul 
Gradgrind dus pe gânduri, dacă adevăratul vinovat 
cunoaşte acuzaţiile acestea... Unde e? Cine o fi? 

În ultima vreme părul lui începuse să-şi schimbe 
culoarea. Văzându-l cum îşi sprijină iar în mâini capul 
încărunţit şi îmbătrânit, Louisa veni repede lângă el, 
speriată şi înduioşată. În clipa aceea ochii ei întâlniră 
întâmplător pe ai lui Sissy. Tresărind, Sissy se înroşi, şi 
Louisa îşi duse un deget la buze. 

În seara următoare, când Sissy se întoarse acasă şi-i 
spuse Louisei că Stephen nu venise, îi vorbi pe şoptite. Şi în 


a doua seară, când veni acasă cu aceeaşi veste şi adăugă că 
nu se ştie nimic despre el, vorbi pe un ton la fel de coborât 
şi speriat. Din clipa acelui schimb de priviri, ele nu-i mai 
rosteau de loc numele şi nu mai vorbeau despre el cu glas 
tare; iar când domnul Gradgrind aducea vorba despre furt, 
căutau să ocolească subiectul. 

Se scurseseră cele două zile fixate, se scurseseră trei zile 
şi trei nopţi, şi Stephen Blackpool nu veni şi nu se auzi 
nimic despre el. În a patra zi, Rachael, deşi încrederea în el 
nu-i slăbise, gândindu-se că poate scrisoarea ei s-a rătăcit, 
se duse la bancă şi arătă scrisoarea pe care o primise de la 
Stephen, cu adresa lui de la o colonie de muncă, una dintre 
numeroasele colonii ce nu se află pe drumul principal şi la o 
depărtare de vreo şaizeci de mile. Se trimiseră curieri 
acolo, şi întreg oraşul se aştepta ca Stephen să fie adus a 
doua zi. 

În tot timpul acesta, secătura se ţinea ca o umbră de 
domnul Bounderby, asistându-l la toate cercetările. Era 
peste măsură de excitat, agitat la culme, îşi rodea unghiile 
până la carne, vorbea cu glas răguşit şi spart, iar buzele îi 
erau uscate şi vinete. La ora când hoţul presupus era 
aşteptat, secătura se afla în gară propunând tuturor să 
parieze că Stephen o ştersese înainte de sosirea celor 
trimişi să-l caute şi că nu va mai apărea niciodată. 

Secătura avea dreptate. Trimişii se întorseseră singuri. 
Scrisoarea  Rachaelei fusese expediată şi predată 
destinatarului; Stephen Blackpool o ştersese îndată după 
aceea şi nimeni nu ştia nimic despre el. O singură îndoială 
exista în Coketown: dacă Rachael scrisese cu bună- 
credinţă, crezând că Stephen se va întoarce într-adevăr, 
sau pentru a-l preveni să fugă. Asupra acestui punct 
părerile erau împărţite. 

Şase zile, şapte zile; trecu aproape întreaga săptămână 
următoare. Nenorocita secătură începu să prindă o umbră 
de curaj şi deveni sfidător. Individul bănuit era oare hoţul? 


Frumoasă întrebare! Dacă nu, unde era omul şi de ce nu se 
întorcea? 

Unde era omul şi de ce nu se întorcea? În tăcerea nopţii, 
ecoul propriilor lui cuvinte, ce se rostogoliseră numai 
Dumnezeu ştie până unde în timpul zilei, se întorsese şi-i 
ţinu tovărăşie până dimineaţa. 


Capitolul V 
GĂSITĂ 


Încă o zi şi o noapte, şi apoi încă o zi şi o noapte. Nici 
urmă de Stephen Blackpool. Unde era şi de ce nu se 
întorcea? 

În fiecare seară, Sissy se ducea la Rachael acasă şi-i ţinea 
tovărăşie în odăiţa-i curată. Rachael muncea din greu toată 
ziua, aşa cum sunt nevoiţi să muncească toţi cei de-o seamă 
cu ea, indiferent ce griji i-ar apăsa. Şerpilor de fum puţin le 
păsa dacă cineva dispărea ori era găsit, sau dacă se 
dovedea că e cinstit ori ticălos; elefanții bolnavi de nebunie 
melancolică, la fel cu partizanii faptelor precise, nu-şi 
schimbau cu nimic cursul obişnuit al vieţii, orice s-ar fi 
întâmplat. Încă o zi şi o noapte, apoi încă o zi şi o noapte. 
Monotonia rămânea netulburată. Până şi dispariţia lui 
Stephen Blackpool intrase pe făgaşul obişnuit, devenind un 
fapt tot atât de monoton ca orice piesă de maşinărie din 
Coketown. 

— Mă îndoiesc, zise Rachael, că în clipa de faţă au mai 
rămas în tot oraşul măcar douăzeci de persoane care să mai 
aibă un pic de încredere în bietul băiat. 

Vorbea cu Sissy în odăiţa ei luminată numai de felinarul 
din colţul străzii. Sissy venise acolo după ce se lăsase 
întunericul şi-o aşteptase pe Rachael să se întoarcă de la 
lucru; de atunci stăteau la fereastra lângă care o găsise 


Rachael, şi niciuna dintre ele nu simţea nevoia unei sclipiri 
mai vii care să le lumineze trista convorbire. 

— Dacă n-aş fi avut norocul să vii pe aici şi să mai am cu 
cine schimba câte o vorbă, urmă Rachael, îmi vine uneori să 
cred că mi-aş fi pierdut minţile. Dar datorită ţie încep să 
prind speranţă şi puteri. Deci crezi că deşi toate aparențele 
se ridică împotriva lui îşi va dovedi nevinovăția? 

— Cred din toată inima! răspunse Sissy. Şi sunt aşa de 
convinsă, Rachael, că încrederea pe care i-o păstrezi în 
suflet, în ciuda tuturor descurajărilor, este întemeiată, încât 
am încredere în el de parcă l-aş fi cunoscut ca şi tine în toţi 
anii aceştia de grele încercări. 

— Iar eu, draga mea, zise Rachael cu un tremur în glas, l- 
am cunoscut, atâţia amar de ani drept un om blajin şi cu 
atâta credinţă în tot ce-i bun şi cinstit, încât dacă n-aş mai 
auzi niciodată nimic despre el şi mi-ar fi dat să trăiesc până 
la vârstă de o sută de ani, aş spune şi cu ultima mea suflare: 
Dumnezeu mi-e martor că nicio clipă nu mi-am pierdut 
încrederea în Stephen Blackpool. 

— La Stone Lodge suntem cu toţii convinşi, Rachael, că, 
mai curând ori mai târziu, va scăpa de bănuieli. 

— De când ştiu, draga mea, că acolo aveţi convingerea 
asta, zise Rachael, şi-mi dau seama cât e de frumos din 
partea ta că vii într-adins de acolo ca să mă mângăâi, să stai 
cu mine şi să te arăţi cu mine în văzul lumii, deşi chiar 
asupra mea plutesc bănuieli, sunt şi mai necâjită că i-am 
arătat atunci doamnei Louisa neîncredere. Şi totuşi... 

— Dar acum nu te mai îndoieşti de ea, Rachael? 

— Acum nu, de când datorită ţie ne vedem mai des şi ne- 
am apropiat. Dar nu mă pot totdeauna stăpâni să nu mă 
gândesc... 

Începu a murmura atât de încet şi rar, ca pentru ea 
însăşi, încât Sissy, deşi stătea alături, trebui să-şi încordeze 
atenţia ca s-o înţeleagă. 

— Nu mă pot opri să bănuiesc pe cineva. Nu pot ghici nici 
cine e şi nici ce l-a făcut să procedeze aşa, dar bănuiesc că 


cineva a căutat să scape de Stephen. Mă gândesc că dacă s- 
ar fi reîntors de bunăvoie şi şi-ar fi dovedit nevinovăția în 
faţa tuturor, s-ar fi putut ca cineva să fie pus într-o situaţie 
neplăcută, şi, pentru a preîntâmpina acest lucru acel cineva 
l-a oprit să vină şi s-a descotorosit de el. 

— Bine, dar e îngrozitor să te gândeşti la aşa ceva, zise 
Sissy pălind. 

— Da, într-adevăr, este îngrozitor să te gândeşti că poate 
a fost ucis. 

Sissy se cutremură, pălind şi mai tare. 

— Când îmi trece prin cap gândul ăsta, draga mea, zise 
Rachael, şi îmi trece destul de des, deşi mă căznesc să-l 
alung numărând neîncetat în timp ce lucrez sau repetând 
de nenumărate ori poeziile pe care le ştiu de când eram 
mică, mă cuprinde asemenea nelinişte şi fierbinţeală, că 
oricât de obosită aş fi, simt nevoia să umblu repede mile 
întregi. Trebuie neapărat să-mi înving starea asta înainte de 
culcare. Aşa că am să te însoțesc până acasă. 

— Poate a căzut bolnav pe drum, la înapoiere, zise Sissy 
încercând să-i dea o zare de speranţă, şi dacă-i aşa, atunci 
sunt pe drum o mulţime de locuri unde putea să se 
oprească. 

— Dar nu e nicăieri. A fost căutat peste tot, fără să fie 
găsit. 

— Adevărat, se văzu Sissy nevoită să recunoască. 

— Îi trebuiau două zile să facă drumul pe jos. Dacă l-ar fi 
durut picioarele şi n-ar fi putut merge, în scrisoarea pe care 
a primit-o i-am trimis bani, să aibă pentru diligenţă în caz 
că el n-ar mai fi avut destui. 

— Să sperăm că ziua de mâine ne va aduce veşti mai 
bune, Rachael. Hai să ieşim la aer! 

Mâna lui Sissy potrivi cu gingăşie şalul Rachaelei pe 
părul ei negru, lucios, aşa cum ştia că obişnuieşte ea să-l 
poarte, şi plecară. Noaptea era frumoasă, şi mici pâlcuri de 
muncitori zăboveau ici-colo pe la colţurile străzilor, dar cum 


pentru cei mai mulţi era ora mesei, pe străzi se vedea totuşi 
lume puţină. 

— Acum nu mai eşti aşa de agitată, Rachael, şi ai mâna 
mai rece. 

— Mă simt mai bine, draga mea, când umblu şi iau puţin 
aer curat. Altminteri, mă cuprinde slăbiciunea şi ameţeala. 

— Dar nu trebuie să te laşi doborâtă tocmai acum, 
Rachael, căci oricând poate fi nevoie de tine ca să-i iei 
apărarea lui Stephen. Mâine e sâmbătă. Dacă nici mâine nu 
vine nicio veste, hai să mergem duminică dimineaţă să ne 
plimbăm la ţară, să mai prinzi puteri pentru săptămâna 
viitoare. Vrei să mergi? 

— Da, draga mea. 

În clipa aceea se aflau pe strada unde locuia domnul 
Bounderby. Drumul spre locuinţa lui Sissy trecea prin faţa 
casei lui, către care tocmai se îndreptau acum. Cu puţin mai 
înainte sosise în Coketown un tren care pusese în mişcare o 
mulţime de vehicule, pricinuind în tot oraşul mare forfotă. 
În timp ce se apropiau de casa domnului Bounderby, mai 
multe trăsuri huruiau înaintea şi în urma lor; una care 

17 - Timpuri grele 

venea din spate se opri aşa de brusc, tocmai când Sissy şi 
Rachael treceau prin faţa casei, încât întoarseră capul fără 
voia lor. La lumina felinarului de pe scările casei domnului 
Bounderby, o văzură în trăsură pe doamna Sparsit, care, 
surescitată la culme, se lupta să deschidă portiera; 
văzându-le şi ea în aceeaşi clipă, le strigă să se oprească. 

— Ce coincidenţă! exclamă doamna Sparsit, în timp ce 
birjarul îi deschidea portiera trăsurii. Ce întâmplare 
fericită! Hai, ieşi afară, cucoană! se răţoi apoi doamna 
Sparsit la cineva din interiorul trăsurii. leşi afară, ori te 
scoatem cu forţa! 

La aceste cuvinte, din trăsură cobori însăşi misterioasa 
bătrână, pe care doamna Sparsit o înhăţă îndată de guler. 

— Nimeni să nu se apropie de ea! strigă doamna Sparsit 
cu multă energie. Nu lăsaţi pe nimeni să se atingă deea. E 


prizoniera mea. Intră, cucoană, se răsti apoi doamna 
Sparsit, inversând porunca anterioară, intră, cucoană, ori 
te vârâm înăuntru cu forţa! 

Spectacolul unei matroane cu înfăţişare atât de clasică, 
înhăţând de gât o femeie bătrână şi târând-o într-o locuinţă 
particulară, ar fi constituit oricând o ispită suficientă pentru 
orice veritabil gură-cască englez, care ar fi avut norocul să 
fie de faţă, ca să dea şi el buzna în acea locuinţă pentru a 
vedea cum se desfăşoară evenimentele; dar când acest 
fenomen era amplificat de zarva pricinuită atunci în 
întregul oraş de misteriosul furt de la bancă, atracţia lui 
devenea irezistibilă şi ar fi ademenit în casă toată gloata de 
gură-cască chiar dacă ar fi ştiut că acoperişul se va prăbuşi 
peste capetele lor. Astfel că grupul de martori ce se găseau 
din întâmplare prin apropiere, compus din vreo douăzeci şi 
cinci dintre vecinii cei mai săritori, se înghesuiră după Sissy 
şi Rachael, la fel cum se înghesuiră şi ele după doamna 
Sparsit şi captura ei; toată trupa năvăli în dezordine în 
sufrageria domnului Bounderby, unde cei din urmă se 
urcară, fără a şovăi o clipă, pe scaune, să-i vadă mai bine pe 
cei din faţă. 

— Să vină jos domnul Bounderby! strigă doamna Sparsit. 
Rachael, o recunoşti? 

— E doamna Pegler, răspunse Rachael. 

— Sigur că ea e! strigă doamna Sparsit jubilând. Să vină 
domnul Bounderby! Toată lumea să se dea la o parte! 

Atunci bătrână doamnă Pegler, îmbrobodindu-se în şalul 
ei şi căutând să se sustragă privirilor, adresă în şoaptă o 
scurtă rugăminte doamnei Sparsit. 

— Lasă-mă în pace, ţipă doamna Sparsit, ţi-am spus de nu 
ştiu câte ori pe drum că nu te las să pleci până nu te predau 
personal pe mâna domnului Bounderby! 

În această clipă apăru domnul Bounderby, însoţit de 
domnul Gradgrind şi de secătură, cu care ţinuse o 
consfătuire. Când dădu cu ochii de grămada de musafiri 


nepoftiţi din sufragerie, domnul Bounderby se arătă mult 
mai surprins decât încântat de oaspeţi. 

— Ei, dar ce înseamnă asta, doamnă Sparsit? întrebă el. 

— Domnule, explică nepreţuita doamnă, cred că am avut 
norocul să descopăr o persoană pe care ţineaţi foarte mult 
s-o găsiţi. Mânată de dorinţa de a vă scăpa de grijile ce vă 
apasă, domnule, şi reunind diferitele informaţii vagi cu 
privire la regiunea unde se presupunea că ar locui această 
persoană - informaţii ce mi-au fost date de femeia asta 
tânără, Rachael, care din fericire e de faţă pentru a o 
identifica - am avut fericirea să izbutesc şi să aduc 
persoana descoperită de mine, nu e nevoie să mai adaug că 
împotriva voinţei ei. Am avut destulă bătaie de cap, 
domnule, până am reuşit, dar când e vorba să vă servesc, 
osteneala e pentru mine o plăcere, iar foamea, setea şi 
frigul îmi dau o adevărată satisfacţie. 

Aici doamna Sparsit se opri brusc, deoarece domnul 
Bounderby începu a schimba feţe-feţe, trecând prin toate 
culorile curcubeului şi părând că-şi pierde cumpătul când 
bătrână doamnă Pegler apăru în faţa ochilor lui. 

— Cum, ce vrei să spui cu asta? fu întrebarea complet 
neaşteptată pe care i-o adresă, foarte înfierbântat, domnul 
Bounderby. N-auzi, doamnă Sparsit, ce vrei să spui cu asta? 

— Domnule... îngăimă doamna Sparsit. 

— De ce nu-ţi vezi de treaba dumitale, cucoană?! răcni 
Bounderby. Cum îndrăzneşti să-ţi bagi nasul dumitale 
indiscret în chestiunile mele familiale? 

Această aluzie la trăsătura favorită a feţei ei o distruse pe 
doamna Sparsit. Prăbuşindu-se pe un scaun, ţeapănă de 
parcă ar fi îngheţat, îşi pironi privirile asupra domnului 
Bounderby şi începu a-şi freca încet mâinile una de alta, ca 
şi cum ar fi îngheţat şi ele odată cu ea. 

— Dragă Josiah! strigă doamna Pegler tremurând. 
Scumpul meu copil! Nu mă certa! Nu-i vina mea, Josiah. I- 
am repetat doamnei de o sută de ori să nu facă una ca asta; 
ştiam că n-are să-ţi fie pe plac, dar ea a ţinut morţi. 


— De ce ai lăsat-o să te aducă aici?! Nu puteai să-i tragi 
una să-i sară pălăria din cap ori dinţii din gură, s-o zgârii 
sau să-i faci indiferent ce altceva? întrebă Bounderby. 

— Dragul meu băiat, m-a ameninţat că dacă mă 
împotrivesc mă aduce cu poliţia şi am socotit că e mai bine 
să vin de bunăvoie decât să stârnesc un scandal într-o... 
(doamna Pegler se uită cu sfiiciune, dar şi cu mândrie în 
jur) într-o casă aşa de frumoasă ca asta... zău, zău că nu-s 
eu de vină, scumpul meu copil, atât de nobil şi măreț! 
Totdeauna am trăit liniştită şi ascunsă, dragă Josiah. 
Niciodată n-am călcat înţelegerea noastră. N-am destăinuit 
nimănui că sunt mama ta. le-am admirat de departe, şi 
dacă am venit din când în când în oraş, foarte rar, să te 
privesc pe furiş cu mândrie, am avut grijă să nu afle nimeni 
cine sunt, dragostea mea, şi am plecat îndată înapoi. 

Domnul Bounderby, cu mâinile în buzunare, se plimba 
enervat şi umilit de la un capăt la altul al mesei lungi din 
sufragerie, în timp ce spectatorii sorbeau cu lăcomie fiecare 
silabă a rugăminţii doamnei Pegler, şi după fiecare silabă îşi 
holbau ochii din ce în ce mai tare. Domnul Bounderby 
continua să se plimbe încolo şi încoace după ce doamna 
Pegler sfârşi; atunci, domnul Gradgrind se adresă acestei 
bătrâne hulite: 

— Mă surprinde, doamnă, spuse el cu severitate, că mai 
ai neobrăzarea acum la bătrâneţe să pretinzi că domnul 
Bounderby e fiul dumitale, după ce te-ai purtat cu el 
neomenos, ca o mamă denaturată! 

— Eu, denaturată?! strigă bătrâna. Eu, neomenoasă?! Cu 
băieţelul meu drag?! 

— Drag! repetă domnul Gradgrind. Da, fără îndoială, 
drag acum, când s-a îmbogăţit numai datorită lui însuşi, 
doamnă. Dar parcă nu-ţi era tot atât de drag când era mic 
şi l-ai părăsit, lăsându-l pradă brutalităţii unei bunici beţive! 

— Eu l-am părăsit pe Josiah al meu?! strigă doamna 
Pegler împreunându-şi mâinile. Să vă ierte Cel-de-sus, 
domnule, pentru toate scornelile astea răutăcioase şi 


pentru că ponegriţi memoria sărmanei mele mame, care a 
închis ochii în braţele mele mai înainte ca Josiah să se fi 
născut. Să dea Dumnezeu să vă căiţi şi să nu mai faceţi 
asemenea greşeală cât veţi trăi, domnule. 

Era atât de serioasă şi de indignată, încât domnul 
Gradgrind, speriat de presupunerile pe care începea să le 
facă, spuse cu un ton mai blând: 

— Deci negi, doamnă, că ţi-ai abandonat fiul, lăsându-l să 
crească pe maidane? 

— Josiah, pe maidane?! izbucni doamna Pegler. Nici 
pomeneală, domnule! Niciodată! Ruşine să vă fie! Băiatul 
meu drag ştie şi o să vă spună că, deşi se trage din părinţi 
modeşti, se trage din părinţi care l-au iubit tot aşa de mult 
cum l-ar fi iubit părinţii cei mai bogaţi şi care n-au socotit 
niciodată că e un sacrificiu pentru ei să-şi dea bucăţica de la 
gură ca el să poată învăţa să scrie şi să socotească bine; şi, 
ca dovadă, mai am acasă caietele lui! Da, le mai am! 
exclamă doamna Pegler cu mândrie şi cu indignare. Şi 
băiatul meu drag ştie şi o să vă spună, domnule, că şi după 
ce iubitul lui tată s-a prăpădit, când el nu avea decât opt 
ani, mama lui şi-a dat mai departe bucăţica de la gură, căci 
era datoria, plăcerea şi mândria ei să facă asta, ca să-l ajute 
să-şi croiască un drum în viaţă, aşa că l-a dat să înveţe o 
meserie. Şi cum era un băiat foarte chibzuit şi a mai avut 
parte şi de un meşter de treabă, care l-a ajutat, a izbutit să- 
şi facă drum, ajungând la bogăţie şi huzur. Şi trebuie să vă 
mai spun, domnule, (căci băiatul meu drag n-o să vă 
mărturisească asta), că, deşi mama lui nu ţinea decât o 
dugheană la sat, n-a uitat-o niciodată, ba, mai mult, îmi dă o 
pensie de treizeci de lire pe an - din care mai pun deoparte, 
pentru că n-am ce face cu ele - cu o condiţie: să rămân la 
casa mea, să nu mă laud că e fiul meu şi să nu vin aici să-l 
stingheresc. Şi aşa am şi făcut totdeauna, atâta doar că 
veneam o dată pe an să-l văd pe furiş, fără ca el să ştie 
nimic. Şi are dreptate să-mi ceară să rămân acolo la casa 
mea, spuse biata doamnă Pegler luând cu tandreţe 


apărarea fiului ei, deoarece sunt sigură că dacă aş sta aici 
cu el, aş face o mulţime de pozne. Şi apoi sunt foarte 
mulţumită aşa, căci mă pot mândri în sufletul meu cât vreau 
cu Josiah al meu, şi-l pot iubi fără să-mi trebuiască altceva. 
Şi mi-e ruşine pentru dumneavoastră, domnule, zise 
doamna Pegler ca încheiere, că aţi scornit asemenea vorbe 
proaste şi bănuieli. Să ştiţi că n-am fost niciodată în casa 
asta până acum şi nici n-am vrut să vin aici odată ce 
scumpul meu fiu mi-a spus să nu vin; şi nici acum n-aş fi 
venit dacă n-aş fi fost adusă cu sila. Vai, vai, ruşine să vă fie, 
fiindcă pe nedrept mă învinuiți că am fost o mamă rea 
pentru fiul meu, când fiul meu e de faţă şi vă poate spune 
adevărul! 

Spectatorii, atât cei ce se urcaseră pe scaunele din 
sufragerie, cât şi cei care nu se urcaseră, scoaseră un 
murmur de simpatie pentru doamna Pegler; domnul 
Gradgrind simţi că se pusese, din naivitate, într-o situaţie 
teribil de neplăcută, când domnul Bounderby, care nu 
încetase cu plimbările încolo şi încoace şi care cu fiecare 
clipă ce trecea se umfla tot mai tare şi se făcea tot mai 
stacojiu la faţă, se opri brusc. 

— Nu-mi dau bine seama, zise domnul Bounderby, de ce 
m-au onorat cu prezenţa lor persoanele de faţă, dar nu cer 
nicio lămurire. Când vor fi deplin satisfăcute, poate că vor fi 
atât de amabile să plece; fie că vor fi ori nu vor fi 
satisfăcute, poate că tot vor fi atât de amabile să plece. Nu 
mă simt obligat să ţin o conferinţă despre chestiunile mele 
familiale; n-am avut niciodată intenţia, şi nici n-am de gând 
să fac aşa ceva. Deci, cei care aşteaptă vreo lămurire 
asupra acestui subiect vor fi dezamăgiţi, mai cu seamă Tom 
Gradgrind, căruia mă adresez în primul rând. În privinţa 
furtului de la bancă s-a săvârşit o greşeală în legătură cu 
mama mea. Dacă n-ar fi existat un exces de zel, nu s-ar fi 
întâmplat asta, şi detest totdeauna excesul de zel în orice 
privinţă. Bună seara! 


Deşi domnul Bounderby o scosese la capăt în felul acesta, 
pe când ţinea uşa deschisă ca să plece lumea, atitudinea-i 
fanfaroană şi în acelaşi timp pleoştită îi dădea o înfăţişare 
dezumflată, ridicolă la culme. Demascat ca un fanfaron al 
umilinţei, care-şi clădise numai pe minciuni o reputaţie 
deşartă, îndepărtându-se cu lăudăroşenia lui atât de mult 
de adevăr încât era ca şi cum ar fi ridicat pretenţia josnică 
(şi nu există alta mai josnică) că s-ar trage dintr-o familie 
veche şi nobilă, domnul Bounderby trecea acum drept un 
personaj cu totul ridicol. Şi în timp ce lumea (care, ştia el 
bine, avea să povestească întâmplarea în tot oraşul, până se 
va răspândi în cele patru vânturi) defila prin uşa pe care o 
ţinea deschisă, fanfaronul nostru avea o mutră mai plouată 
şi mai nenorocită decât ar fi avut dacă i-ar fi ciuntit cineva 
urechile. Nici chiar nefericita doamnă Sparsit, care de pe 
culmile bucuriei căzuse în mlaştina deznădejdii, nu se afla 
într-o stare aşa de jalnică ca acest om remarcabil, ajuns 
prin el însuşi Marele Farsor, Josiah Bounderby din 
Coketown. 

Rachael şi Sissy, lăsând-o pe doamna Pegler să se 
odihnească în noaptea aceea în locuinţa fiului ei, se duseră 
împreună până la Stone Lodge, şi acolo se despărţiră. 
Domnul Gradgrind le ajunsese îndată din urmă şi le vorbise 
cu mult interes despre Stephen Blackpool, spunându-le că, 
după părerea lui, eşecul răsunător al bănuielilor îndreptate 
asupra doamnei Pegler îi va uşura probabil situaţia. 

Cât despre secătură, în tot timpul scenei povestite mai 
sus, ca, de altfel, în toate ocaziile din ultima vreme, nu se 
dezlipise o clipă de Bounderby. Credea, pesemne, că atât 
timp cât Bounderby nu făcea nicio descoperire fără ştirea 
lui, se găsea oarecum în siguranţă. Nu se ducea deloc pe la 
soră-sa, iar de când Louisa se întorsese acasă, o văzuse o 
singură dată, şi anume în noaptea când se ţinuse la fel scai 
de Bounderby, după cum s-a mai relatat. 

Gândurile Louisei erau stăpânite de o teamă sumbră şi 
nedesluşită, de care nu vorbea niciodată şi care făcea ca 


netrebnicul şi ingratul ei frate să rămână înconjurat de un 
mister îngrozitor. Aceeaşi sumbră posibilitate i se înfăţişase 
şi lui Sissy, sub aceeaşi formă nedesluşită, chiar în ziua când 
Rachael îi vorbise de cineva care s-ar fi aflat într-o situaţie 
neplăcută dacă Stephen s-ar fi întors şi care, probabil, se 
descotorosise de el. Louisa nu destăinuise niciodată 
bănuiala că fratele ei ar putea să aibă vreo legătură cu 
furtul; Sissy şi ea nu-şi făcuseră nicio confidenţă în privinţa 
asta, afară de acel schimb de priviri ce avusese loc când 
tatăl ei, care nu ştia nimic, îşi sprijinise în mâini capul 
cărunt, dar amândouă se înțelegeau şi îşi ghiceau 
gândurile. Teama cea nouă era atât de îngrozitoare, încât şi 
una şi alta aveau impresia că le dă târcoale ca un strigoi, 
dar niciuna dintre ele nu îndrăznea să presupună că 
strigoiul acela s-ar afla lângă ea şi nici pe departe nu i-ar fi 
trecut prin gând c-ar fi lângă cealaltă. 

Şi, totuşi, curajul disperat cu care se înarmase secătura 
creştea din ce în ce. Dacă Stephen Blackpool nu era hoţul, 
să se arate. De ce nu se arată? 

Încă o noapte. Încă o zi şi o noapte. Nici urmă de Stephen 
Blackpool. Unde era şi de ce nu se întorcea? 


Capitolul VI 
LUMINA STELELOR 


Duminica aceea era o zi luminoasă de toamnă, senină şi 
răcoroasă. Sissy şi Rachael se întâlniră dis-de-dimineaţă să 
facă împreună o plimbare la ţară. 

Deoarece Coketown-ul nu presăra cenuşă numai pe capul 
lui, ci şi pe al vecinilor, la fel cu acele persoane evlavioase 
care se pocăiesc punând pe alţii să se îmbrace în pânză de 
sac, cei care doreau să respire din când în când puţin aer 
curat, ceea ce nu era chiar cea mai criminală dintre 
deşertăciunile vieţii, aveau obiceiul să meargă cu trenul 


până la câteva mile, şi de acolo să se plimbe sau să 
hoinărească pe câmp. Sissy şi Rachael scăpaseră de fum în 
chipul obişnuit, şi trenul le lăsă într-o gară ce se afla la 
jumătatea drumului dintre oraş şi conacul domnului 
Bounderby. 

Deşi priveliştea înverzită era mânjită ici-colo cu grămezi 
de cărbuni, verdele predomina, se puteau vedea pomi, 
ciocârliile cântau (deşi era duminică), aerul era plin de 
miresme plăcute, şi peste toate se boltea cerul albastru, 
strălucitor. Într-o parte, în zare, apărea Coketown-ul ca o 
ceaţă neagră; în cealaltă parte începeau să se ridice 
colinele, iar în a treia direcţie lumina juca slab la orizont, în 
locul unde lucea peste marea îndepărtată. Sub picioarele 
lor iarba era proaspătă; umbrele graţioase ale ramurilor 
jucau deasupra ei împestriţând-o; gardurile vii erau în 
floare. Totul se odihnea. Maşinile cu aburi de la gurile 
minelor de cărbuni, ca şi caii bătrâni şi slăbănogi, se 
odihneau de asemenea; roţile încetaseră pentru scurt timp 
să se mai învârtească, şi până şi roata uriaşă a pământului 
părea că se învârteşte fără smucirile şi zgomotele de 
altădată. 

Sissy şi Rachael începură să se plimbe peste câmpuri, de- 
a lungul potecilor umbrite, uneori sărind peste resturile 
unui gard atât de putred că se prăbuşea la cea mai mică 
atingere a piciorului, alteori trecând pe lângă un morman 
de cărămizi şi bârne acoperite de iarbă, care indica locul 
unei exploatări părăsite. |ineau urmele potecilor şi 
cărărilor, oricât de nedesluşite ar fi fost, şi se fereau 
totdeauna de moviliţele acoperite cu iarbă deasă şi înaltă, 
pe care mărăcinii, buruienile şi toată vegetaţia de acest fel 
creşteau dese şi încâlcite, deoarece prin regiune circulau 
poveşti lugubre despre vechile guri de mină ce se 
ascundeau sub astfel de semne. 

Când soarele ajunse aproape de amiază, se aşezară să se 
odihnească. Trecuse o bucată bună de vreme de când nu 


mai văzuseră pe nimeni nici în apropiere, nici în depărtare, 
şi nimic nu le tulburase singurătatea. 

— E atât de liniştit aici şi drumul e aşa de neumblat, încât 
îmi vine să cred că toată vara n-a pus nimeni piciorul prin 
partea asta, afară de noi. 

În timp ce Sissy vorbea, privirile îi fură atrase de 
resturile unui gard putrezit ce zăcea la pământ. Se ridică şi 
se uită mai de aproape la el. Şi, totuşi, gardul nu era rupt 
de multă vreme. 

— Uite, aici, unde-i dezbinat, lemnul e încă prospăt de 
tot. Văd şi urme de paşi. Vai! Rachael! 

Sissy fugi înapoi şi o prinse de după gât. Între timp 
Rachael sărise în picioare. 

— Ce este? 

— Nu ştiu. Acolo, în iarbă, e o pălărie. 

Se apropiară împreună. Rachael o ridică, tremurând din 
cap până în picioare. Şi deodată prinse a se văita şi a 
plânge în hohote: pe partea dinăuntru a pălăriei era scris 
Stephen Blackpool chiar de mâna lui. 

— Vai, bietul băiat, bietul băiat! l-au făcut felul. Zace 
mort undeva pe aici! 

— Este... este cumva sânge pe pălărie? îngăimă Sissy. 

Le era teamă să se uite, dar în cele din urmă o cercetară 
şi nu găsiră nicio urmă de violenţă, nici pe dinăuntrul, nici 
pe dinafara ei. Pălăria zăcea acolo de mai multe zile, 
deoarece ploaia şi roua o pătaseră, şi pe iarbă, unde 
căzuse, era întipărită forma ei. Se uitară îngrozite în jurul 
lor, fără să se clintească din loc, dar nu mai văzură nimic 
altceva. 

— Rachael, şopti Sissy, am să înaintez puţin singură. 

Sissy îşi desprinsese mâna şi era gata să facă un pas 
înainte, când Rachael o apucă cu amândouă braţele, dând 
un țipăt care răsună până hăt-departe, în câmpia largă. În 
faţa lor, chiar la picioarele lor, se căsca gura unui abis 
întunecat şi colţuros, ascuns de iarba înaltă. Făcură o 


săritură înapoi şi căzură amândouă în genunchi, 
ascunzându-şi fiecare faţa pe umărul celeilalte. 

— O! doamne-Dumnezeule! E acolo, jos! Acolo, jos! 

La început Rachael nu putu rosti decât atât printre ţipete 
înspăimântătoare, şi nici lacrimile, nici rugăminţile, nici 
mustrările lui Sissy, niciun mijloc nu sluji la nimic. Era cu 
neputinţă s-o facă să tacă şi fu nevoită s-o ţină din răsputeri 
ca să nu se arunce în puț. 

— Rachael, draga mea, scumpa mea, pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mai ţipa aşa de înfiorător! Gândeşte-te la 
Stephen, gândeşte-te la Stephen, gândeşte-te la Stephen... 

Rugămintea repetată de Sissy cu disperarea şi spaima 
cumplită a unei asemenea clipe o făcură în cele din urmă pe 
Rachael să tacă şi să-şi întoarcă privirile spre ea cu o faţă 
împietrită şi secată de lacrimi. 

— Rachael, poate că Stephen mai trăieşte. Nu se poate 
să-l laşi să zacă schilodit în fundul puţului ăstuia îngrozitor 
nicio clipă când poţi să-i vii în ajutor. 

— Nu, nu, nu! 

— Nu te mişca de aici dacă vrei să-l salvezi. Lasă-mă să 
mă duc şi să ascult. 

Se înfioră că trebuia să se apropie de gura minei, dar se 
târi spre ea pe mâini şi pe genunchi şi îl strigă pe Stephen 
cât putu de tare. Apoi ascultă, dar nu auzi niciun zgomot, îl 
strigă din nou, şi iar ascultă, şi nici de data aceasta nu-i 
răspunse niciun sunet. Repetă chemarea de douăzeci, de 
treizeci de ori. Luă un bulgăre din pământul pe care 
Stephen îl răscolise când se împiedicase şi îl aruncă 
înăuntru, dar nu-l auzi căzând. 

Priveliştea întinsă care o fermecase cu tihna ei, numai cu 
câteva clipe înainte, aproape că-i umplu de deznădejde 
sufletul curajos când, ridicându-se şi privind în jur, nu văzu 
nicăieri vreun ajutor. 

— Rachael, nu trebuie să pierdem nicio clipă. Trebuie să 
mergem fiecare în altă direcţie şi să căutăm ajutor. Tu ia-o 
pe drumul pe care am venit, şi eu o s-o apuc pe poteca din 


faţă. Spune tuturor pe care-i vezi ce s-a întâmplat. 
Gândeşte-te la Stephen, gândeşte-te la Stephen! 

Citi pe chipul Rachaelei că acum se putea bizui pe ea şi, 
după ce mai stătu o clipă uitându-se după dânsa cum alerga 
frângându-şi mâinile, se întoarse şi porni şi ea în căutare. 
Se opri la gardul viu şi-şi legă şalul de el, ca să poată 
recunoaşte locul, apoi îşi aruncă pălăria şi începu să fugă 
cum nu mai fugise în viaţa ei. 

„Fugi, Sissy, fugi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu te 
opri să răsufli! Fugi, fugi!” luţindu-şi goana cu astfel de 
îndemnuri spuse în gând, alergă din câmpie în câmpie, din 
potecă în potecă, din loc în loc, cum nu mai alergase de 
când se ştia, până ce ajunse la o baracă aşezată lângă o 
remiză pentru maşini, la umbra căreia dormeau, întinşi pe 
nişte paie, doi oameni. 

Nu-i fu uşor mai întâi să-i trezească şi apoi să le 
povestească, înnebunită şi abia trăgându-şi sufletul, ce o 
adusese acolo, dar îndată ce oamenii pricepură, se arătară 
tot atât de însufleţiţi ca şi ea. Unul dintre ei era mahmur de 
băutură, dar când tovarăşul său îi strigă că un om căzuse în 
Vechiul-puţ-al-iadului, se repezi la o băltoacă de apă 
murdară, îşi băgă capul în ea şi se întoarse dezmeticit. 

Împreună cu cei doi oameni, Sissy fugi o jumătate de milă 
până la alt om, şi cu acesta fugi până la altul, în timp ce 
primii doi o luară la goană în altă direcţie. Apoi găsiră un 
cal, şi Sissy trimise pe un alt om călare, într-o goană 
nebună, până la calea ferată cu un bilet pe care i-l scrisese 
Louisei. În acest timp un sat întreg se pusese în mişcare, şi 
troliuri, frânghii, prăjini, lumânări, felinare şi toate celelalte 
unelte. Trebuincioase fură adunate şi aduse degrabă într- 
un singur loc, pentru a fi transportate la Vechiul-puţ-al- 
iadului. 

Lui Sissy i se părea acum că se scurseseră nenumărate 
ceasuri de când îl lăsase pe Stephen să zacă în mormântul 
în care era îngropat de viu. Nu mai putea răbda să rămână 
departe de el - i se părea o trădare - şi se întoarse cât putu 


de repede înapoi, însoţită de vreo şase muncitori, printre 
care se găsea şi omul beat, pe care vestea îl făcuse să se 
trezească şi era acum cel mai de treabă dintre toţi. Când 
ajunseră la Vechiul-puţ-al-iadului, găsiră locul tot aşa de 
pustiu cum îl lăsase Sissy. Oamenii strigară şi ascultară, 
cum făcuse şi ea, cercetară marginea abisului şi stabiliră 
cum se petrecuseră lucrurile, apoi se aşezară să aştepte 
sosirea uneltelor de care aveau nevoie. 

Fiecare zumzet al insectelor din aer, fiecare freamăt al 
frunzelor, fiecare şoaptă a oamenilor o făceau pe Sissy să 
tresară şi să i se pară că-i un strigăt ce venea din fundul 
puţului. Dar vântul adia liniştit deasupra lui şi niciun 
zgomot nu răzbea până la suprafaţă, iar oamenii stăteau pe 
iarbă tot aşteptând şi aşteptând. După ce aşteptară o 
vreme, începu a se strânge în jur lume hoinară de pe câmp 
care auzise de accident, apoi începură să sosească şi 
uneltele care erau într-adevăr de ajutor. Tocmai atunci se 
întoarse şi Rachael, şi în grupul cu care venise se afla un 
medic, care adusese nişte vin şi doctorii, deşi oamenii nu 
prea trăgeau nădejde că Stephen va mai putea fi găsit în 
viaţă. 

Deoarece acum se adunase lume multă care ar fi 
stingherit operaţiile de salvare, omul trezit din beţie preluă 
conducerea, sau primi conducerea cu consimţământul 
tuturor, şi trasă un cerc larg în jurul Vechiului-puţ-al- 
iadului, însărcinând pe câţiva oameni să stea de strajă ca să 
nu fie trecut. La început, în afară de voluntarii care 
fuseseră puşi la treabă, numai Sissy şi Rachael fură primite 
în interiorul cercului, dar mai spre seară, când biletul trimis 
de Sissy aduse din Coketown cu un tren expres pe domnul 
Gradgrind împreună cu Louisa, pe domnul Bounderby şi pe 
secătură, fură şi ei primiţi înăuntrul lui. 

Soarele coborâse cu patru ceasuri de când Sissy şi 
Rachael se aşezaseră pe iarbă pentru prima oară până când 
fu instalat un mecanism cu prăjini şi frânghii care să 
asigure coborârea a doi oameni. Aşa simplu cum era, se 


iviseră totuşi o seamă de greutăţi la construirea lui şi 
trebuiră să aştepte întoarcerea oamenilor trimişi să aducă 
unele piese necesare care lipseau. Abia după ora 5 a acelei 
luminoase duminici de toamnă fu lăsată în puţ o lumânare 
pentru a se încerca aerul, în timp ce vreo trei sau patru 
chipuri aspre se înghesuiau la marginea abisului s-o 
observe cu atenţie şi să le spună oamenilor care manevrau 
troliul cum şi când s-o coboare. Când traseră în cele din 
urmă lumânarea sus, ardea cu o flacără slabă; aruncară 
atunci puţină apă în puț. Apoi, de frânghia troliului agăţară 
un hârdău, şi omul trezit din beţie, împreună cu un altul se 
urcară în el, îşi luară felinare şi dădură comanda: „Daţi-i 
drumul!” 

În timp ce frânghia întinsă şi ţeapănă se desfăşura, iar 
troliul scârţâia, niciuna dintre cele o sută sau două sute de 
persoane prezente, bărbat ori femeie, nu respiră în voie, 
cum se respiră de obicei. Se primi un semnal, şi troliul fu 
oprit, deşi tamburul mai avea o mulţime de frânghie pe el. 
Timpul ce se scurse, fără ca oamenii de la troliu să facă 
nimic, păru aşa de lung, încât vreo câteva femei începură să 
ţipe că se întâmplase încă o nenorocire! Dar medicul, care 
se uitase tot timpul la ceas, declară că nu trecuseră nici 
cinci minute şi îi mustră cu asprime pe toţi să păstreze 
tăcere. Nici nu sfârşise bine vorba, şi troliul fu inversat şi 
pus din nou în mişcare. Ochii pricepuţi înţeleseră că nu 
trăgea aşa de greu cum ar fi tras dacă amândoi muncitorii 
s-ar fi urcat în sus, şi că numai unul dintre ei se întorcea. 
Frânghia venea ţeapănă şi întinsă, şi în timp ce inel după 
inel se încolăcea pe tamburul troliului, privirile tuturor erau 
aţintite asupra gurii puţului. Omul trezit din beţie apăru sus 
şi sări sprinten în iarbă. Cu toţii strigară într-un glas: „Viu 
sau mort?” apoi se lăsă tăcere adâncă. 

Când răspunse: „Irăieşte!” vocile tuturor se înălţară într- 
un strigăt puternic, şi mulţi ochi se umplură de lacrimi. 

— Dar e grav rănit, adăugă el, îndată ce izbuti să se facă 
din nou auzit. Unde-i doctorul? S-a rănit aşa de rău, 


domnule doctor, că nu ştiu cum să-l aducem sus. 

Ţinură sfat cu toţii, uitându-se cu îngrijorare la medic, pe 
când el punea unele întrebări şi clătina din cap ascultând 
răspunsurile. Soarele era acum la apus, şi cerul înroşit al 
înserării îşi răsfrângea lumina pe chipurile tuturor, scoțând 
şi mai tare în evidenţă neliniştea lor încremenită. 

În urma consfătuirii, oamenii se reîntoarseră la troliu, şi 
minerul cobori din nou în puț, ducând cu el vinul şi încă 
vreo câteva lucruri mărunte. Apoi veni sus celălalt. Între 
timp, câţiva oameni, sub conducerea medicului, alcătuiseră 
o leasă de nuiele, iar alţii aşezară pe ea haine de prisos, pe 
care le acoperiră din belşug cu paie, înjghebând un pat 
gros; medicul improviză cu mâna lui, din şaluri şi batiste, 
câteva feşe şi legături. Pe măsură ce le isprăvea, le punea 
pe unul din braţele minerului care venise sus ultimul, 
dându-i totodată instrucţiuni cum să le folosească; minerul 
acela ce stătea în picioare, luminat numai de lampa pe care 
o purta, sprijinindu-se cu mâna lui voinică de o prăjină şi 
uitându-se când în adâncul abisului, când la lumea din jur, 
era poate cea mai remarcabilă figură din tot tabloul. Între 
timp se întunecase, şi oamenii aprinseră făclii. 

Se părea, din puţinele vorbe pe care acest om le spusese 
celor din jur şi care îndată făcură ocolul întregului cerc, că 
Stephen căzuse pe o grămadă de sfărâmături ce astupa pe 
jumătate fundul puţului, iar căderea îi fusese oprită puţin 
de surpăturile de pământ de pe margini. Zăcea întins pe 
spate cu un braţ îndoit sub trup, şi, după cum credea chiar 
el, de când căzuse nu se mişcase decât ca să-şi ducă mâna 
liberă până la unul din buzunarele hainei unde ştia că are 
puţină pâine şi carne (din care înghiţise numai câteva 
fărâme) şi să ia în pumn din când în când puţină apă. Cum 
primise scrisoarea Rachaelei, pornise imediat, lăsând lucrul 
baltă, şi făcuse tot drumul pe jos; căzuse după înserat, în 
timp ce se îndrepta spre conacul domnului Bounderby. 
Străbătuse ţinutul acela primejdios la o oră atât de 
primejdioasă fiindcă se ştia nevinovat şi se grăbise să vină, 


pe cel mai scurt drum, să se predea justiţiei. Vechiul-puţ-al- 
iadului, zise minerul blestemându-l, îşi merita faima rea 
până la sfârşit, deoarece, credea el, deşi Stephen mai putea 
vorbi, se va vedea curând că mina izbutise să-i nimicească 
viaţa. 

Când totul fu gata şi troliul începu să coboare, minerul, 
urmând să asculte ultimele sfaturi pe care i le dădeau în 
grabă tovarăşii şi medicul, dispăru în gura minei. Frânghia 
se desfăşură ca şi prima oară, semnalul fu trimis ca şi 
atunci, şi troliul se opri. Dar de astă dată niciunul dintre 
oameni nu-şi luă mâna de pe el. Toţi aşteptau ţinând strâns 
manivela, cu corpul aplecat înainte, pregătit pentru efort, 
gata să inverseze troliul şi să ridice hârdăul. În cele din 
urmă se primi semnalul, şi tot cercul se aplecă înainte. 

Acum frânghia se întorcea extrem de întinsă şi ţeapănă, 
oamenii răsuceau manivela din greu, şi troliul gemea. 
Privind frânghia ce revenea, gândul că ar putea ceda era 
aproape de neîndurat. Dar inelele, unul după altul, se 
încolăciră cu bine pe tamburul troliului, apoi apărură şi 
lanţurile de legătură şi, în cele din urmă, hârdăul, pe 
marginile căruia stăteau cei doi oameni (o privelişte ce 
stârnea ameţeală şi strângere de inimă) susţinând între ei 
cu grijă trupul stâlcit al unei sărmane făpturi omeneşti, bine 
prinsă şi legată înăuntru. 

Un murmur înăbuşit de compătimire străbătu mulţimea, 
şi femeile începură a plânge cu glas tare când acea arătare, 
aproape fără formă, fu luată foarte încet din unealta de fier 
salvatoare şi aşezată pe patul de paie. La început nimeni în 
afară de medic nu se apropie de Stephen. Medicul se 
strădui să-i aşeze cât mai bine trupul pe targă, dar îşi dădu 
seama că cel mai bun lucru ce-l avea de făcut era să-l 
acopere cu multă grijă. După asta chemă pe Rachael şi pe 
Sissy. În clipa aceea toţi văzură cum chipul palid, istovit şi 
răbdător se uita în sus la cer, iar mâna dreaptă, care era 
ruptă, sta descoperită peste hainele ce-l înveleau, ca şi cum 
ar fi aşteptat să fie luată de altă mână. 


Îi dădură să bea, îi stropiră faţa cu apă şi-l îndemnară să 
ia câteva picături de tonic cu vin. Deşi zăcea nemişcat, cu 
ochii la cer, Stephen zâmbi şi spuse: 

— Rachael! 

Femeia se lăsă jos în iarbă, lângă rănit, şi se plecă 
asupră-i, până ce ochii ei se aflară între ochii lui şi cer, căci 
el nu putea să şi-i întoarcă şi să se uite la dânsa. 

— Rachael, draga mea... 

Ea îi luă mâna. Stephen zâmbi din nou şi spuse: 

— Nu-i da drumul. 

— 'Te doare rău, dragul meu Stephen? 

— M-a durut, dar acum nu mă mai doare. Am avut dureri 
îngrozitoare, cumplite şi lungi, draga mea, dar acum mi-au 
trecut. Ah, Rachael, ce mizerie! De la început până la sfârşit 
numai mizerie! 

Când rosti acel cuvânt, pe faţă îi apăru o clipă umbra 
privirii lui de altădată. 

— Am căzut, draga mea, în puţul minei care a costat, 
după câte ştiu bătrânii încă în viaţă, sute şi sute de vieţi 
omeneşti... părinţii, feciorii şi fraţii dragi ai miilor de 
oameni pe care victimele încercau să-i apere de foame şi 
nevoi. Am căzut într-o mină care cu gazele ei a fost mai 
nimicitoare decât o bătălie. Am citit asta într-o petiție 
colectivă a minerilor (ea mai poate fi citită de oricine), în 
care îi rugau din tot sufletul pe legiuitori să nu îngăduie ca 
munca lor să fie pieirea lor şi să le cruţe vieţile pentru 
nevestele şi copiii, pe care-i iubeau tot aşa de mult cum şi-i 
iubesc oamenii cu stare. Când mina era exploatată, ucidea 
fără rost. Şi mai ucide fără rost şi acum, când e părăsită. 
Uite şi tu cum murim zi de zi fără rost, într-un chip sau 
altul, în mizeria asta. 

Vorbea cu voce potolită, fără urmă de ură împotriva 
nimănui. Ca o simplă mărturie a adevărului. 

— Nu ţi-ai uitat surioara, Rachael. N-ai s-o uiţi nici de 
acum încolo, când ai să mă ştii aşa de aproape de ea. Numai 
tu ştii, sărmană fiinţă chinuită şi răbdătoare, cât ai muncit 


pentru dânsa, în timp ce ea stătea toată ziua pe scăunelul ei 
de la fereastră, şi cum a murit biata copilă diformă, ucisă de 
aerul stricat care n-ar fi trebuit să fie aşa şi care-i lăsat să 
otrăvească ticăloasele locuinţe ale muncitorilor. Ce mizerie! 
Peste tot mizerie! 

Louisa se apropie de el, dar Stephen nu putea s-o vadă, 
căci zăcea cu faţa întoarsă spre cerul nopţii. 

— Dacă toate faptele de care ne lovim, draga mea, n-ar fi 
fost atât de încâlcite, n-aş fi fost nevoit să ajung aici. Dacă 
fraţii mei de muncă m-ar fi înţeles mai bine, dacă domnul 
Bounderby m-ar fi cunoscut mai bine... dacă m-ar fi 
cunoscut măcar cât de cât... nu s-ar fi supărat pe mine. Nu 
m-ar fi bănuit. Dar _ uită-te colo sus, Rachael, uită-te 
deasupra ta! 

Urmărindu-i privirea, văzu că el contempla o stea. 

— A lucit deasupra mea, spuse el cu respect, tot timpul 
Chinurilor şi suferințelor mele din fundul minei. Mi-a 
luminat gândurile. Tot uitându-mă la ea şi gândindu-mă la 
tine, Rachael, încâlceala din mintea mea sper că s-a mai 
limpezit puţin. Dacă unii nu m-au înţeles prea bine, în 
schimb nici eu nu i-am înţeles prea bine. Când am primit 
scrisoarea ta, am crezut cu uşurinţă că doamna cea tânără 
şi cu fratele ei erau înţeleşi şi că tot ce-mi spuseseră şi 
făcuseră pentru mine era o urzeală plină de răutate pusă la 
cale de ei. Când am căzut, eram furios împotriva ei şi gata 
să fiu tot aşa de nedrept cu dânsa cum fuseseră şi alţii cu 
mine. Dar şi în judecata şi în faptele noastre trebuie să fim 
îngăduitori şi să nu ne pripim. Cum stam şi mă uitam colo 
sus, iar steaua lucea asupră-mi pe când mă chinuiam şi 
sufeream, am văzut mai limpede, şi acum ultima mea 
dorinţă este ca oamenii să se poată apropia mai mult unul 
de altul şi să ajungă să se înţeleagă mai bine unul pe altul 
decât pe vremea când mă aflam în viaţă şi eu, biată fiinţă 
neputincioasă... 

Auzind ce spune, Louisa, care stătea de cealaltă parte, se 
aplecă deasupra lui aşa fel ca el s-o poată vedea. 


— Aţi auzit? întrebă Stephen după câteva clipe de tăcere. 
Nu v-am uitat, doamnă. 

— Da, Stephen, te-am auzit şi am aceeaşi dorinţă ca şi 
dumneata. 

— Aveţi un tată. Sunteţi bună să-i comunicaţi ceva din 
partea mea? 

— E aici, răspunse Louisa cu groază. Vrei să-l aduc lângă 
dumneata? 

— V-aş ruga. 

Louisa se reîntoarse cu tatăl ei. Stând mână în mână, 
priviră amândoi în jos la chipul acela solemn. 

— Domnule, vă rog să mă dezvinovâăţiţi, ca numele meu 
să rămână fără pată faţă de toată lumea. Vă rog să faceţi 
asta pentru mine. 

Domnul Gradgrind se tulbură şi-l întrebă cum. 

— Domnule, sună răspunsul, fiul dumneavoastră o să vă 
spună cum. Întrebaţi-l. Nu aduc nicio acuzaţie. Nu las 
niciuna în urma mea; nici măcar un cuvânt. Într-o noapte |- 
am văzut pe fiul dumneavoastră şi am vorbit cu el. Nu vă 
cer decât să mă dezvinovăţiţi, şi am încredere că o veţi face. 

Cum purtătorii erau acum gata să-l ducă, şi medicul se 
grăbea să-l vadă transportat, toţi cei care aveau făclii sau 
felinare se pregătiră să treacă în faţa tărgii. Înainte de a fi 
ridicată, pe când oamenii hotărau cum să meargă, Stephen 
îi spuse Rachaelei uitându-se în sus la stea: 

— Adesea, când îmi veneam în fire şi o regăseam 
luminându-mă tocmai acolo jos, în adâncul nenorocirii mele, 
mă gândeam că e steaua care a arătat drumul spre casa 
mântuitorului nostru. Sunt aproape încredinţat că e chiar 
steaua aceea! 

Îl ridicară, şi Stephen fu fericit când văzu că porneau în 
direcţia spre care i se părea că-l călăuzeşte steaua. 

— Rachael, copilă iubită, nu-mi lăsa mâna. În noaptea 
asta ne putem plimba împreună, scumpa mea... 

— Am să te ţin de mână şi am să rămân lângă tine, 
Stephen, tot drumul. 


— Fii binecuvântată! Rog pe cineva de aici să fie atât de 
bun şi să-mi acopere faţa! 

Îl purtară încetişor peste câmpuri, de-a lungul potecilor, 
prin larga privelişte, în timp ce Rachael îi ţinea tot timpul 
mâna într-a ei. Numai din când în când câte o şoaptă 
tulbura tăcerea întristată a mulţimii. Curând, cu toţii 
formară un cortegiu funebru. Steaua îi arătase unde poate 
găsi pe Dumnezeul săracilor, şi prin umilinţă, suferinţă şi 
iertare ajunsese să odihnească în pace lângă mântuitorul 
său. 


Capitolul VII 
GOANA DUPĂ SECĂTURĂ 


Înainte de a se desface cercul alcătuit în jurul Vechiului- 
puţ-al-iadului, una dintre persoanele dinăuntrul lui 
dispăruse. Domnul Bounderby şi umbra lui nu stătuseră în 
apropierea Louisei, care-l ţinea de braţ pe tatăl ei, ci se 
retrăseseră la o parte. Când Gradgrind fu chemat lângă 
targa rănitului, Sissy, atentă la tot ce se întâmpla, se 
strecură în spatele acelei umbre ticăloase (a cărei faţă 
îngrozită ar fi fost un spectacol pentru cei din jur dacă ochii 
tuturor n-ar fi rămas aţintiţi asupra altuia) şi-i şoptise ceva 
la ureche. Fără a-şi întoarce capul, Tom se sfătuise cu ea 
câteva clipe, apoi dispăruse. Astfel, secătura ieşise din cerc 
înainte ca lumea să se pună în mişcare. 

Tatăl lui, cum ajunse acasă, trimise vorbă domnului 
Bounderby că doreşte să-şi vadă imediat băiatul. Domnul 
Bounderby dădu răspuns că îl pierduse pe Tom în mulţime 
şi că, nemaivăzându-l de atunci, presupusese că era la 
Stone Lodge. 

— Cred, tată, zise Louisa, că în seara asta nu se mai 
întoarce în oraş. 

Domnul Gradgrind întoarse capul şi nu mai spuse nimic. 


A doua zi dimineaţă se duse chiar el la bancă, la ora 
deschiderii, şi, văzând că locul fiului său era gol (la început 
nici n-avusese curajul să se uite înăuntru), o luă înapoi de-a 
lungul străzii pentru a ieşi în calea domnului Bounderby. 
Întâlnindu-l, îi spuse că pentru motive ce i le va explica în 
curând, dar despre care ruga să nu fie întrebat acum, 
găsise necesar să-l plaseze pe fiul său în altă parte pentru 
câtva timp. De asemenea, îi mai spuse că-şi luase 
răspunderea să reabiliteze memoria lui Stephen Blackpool 
şi să dea la iveală numele hoţului. După ce socrul lui îl 
părăsi, domnul Bounderby, buimăcit de tot, rămase 
înmărmurit în mijlocul drumului, umflându-se ca un uriaş 
balon de săpun, numai că nu avea şi frumuseţea aceluia. 

Domnul Gradgrind se întoarse acasă, se închise în 
camera lui şi nu mai ieşi toată ziua. Când Sissy şi Louisa 
ciocăniră la uşa lui, le spuse fără a deschide: 

— Mai târziu, dragele mele, diseară. 

Când reveniră seara, le spuse: 

— Nu sunt încă în stare... mâine. 

Nu mâncă nimic toată ziua, nu aprinse lumina după ce se 
înseră şi-l auziră plimbându-se încoace şi încolo până 
noaptea târziu. 

În dimineaţa următoare, însă, apăru la micul dejun, la ora 
obişnuită, şi îşi reluă locul lui obişnuit de la masă. Arăta 
îmbătrânit şi gârbovit şi era nespus de abătut; şi, totuşi, 
părea un om mai înţelept şi mai bun decât în zilele când nu- 
| interesa nimic din viaţă decât faptele. Înainte de a ieşi din 
sufragerie, le fixă o oră la care să vină la el; şi ieşi din 
încăpere ţinându-şi capul cărunt aplecat în piept. 

— Dragă tată, zise Louisa, când veni împreună cu Sissy la 
ora fixată, ţi-au mai rămas trei copii mici. Vor fi altfel; chiar 
şi eu, cu ajutorul domnului, voi fi altfel. 

Îi întinse lui Sissy mâna, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Şi 
cu ajutorul ei”. 

— Crezi că nenorocitul vostru frate, zise domnul 
Gradgrind, pusese la cale furtul încă înainte de a merge cu 


tine la Blackpool acasă? 

— Mi-e teamă că da, tată. Ştiu că avea nevoie de bani, 
căci cheltuise foarte mult. 

— Şi aflând că bietul om e pe cale de a părăsi oraşul, 
crezi că i-a venit ideea diabolică să arunce bănuiala asupra 
lui? 

— Cred că ideea asta diabolică i-a fulgerat prin minte în 
timp ce se afla acolo, tată, pentru că eu l-am rugat să mă 
însoţească la Blackpool. Ideea vizitei n-a pornit de la el. 

— A vorbit ceva cu bietul om? L-a luat deoparte? 

— L-a chemat afară din cameră. După ce am plecat de 
acolo, l-am întrebat de ce făcuse asta şi mi-a dat o explicaţie 
plauzibilă. Dar de noaptea trecută, tată, mi s-au lămurit 
unele lucruri. Când mă gândesc la ce s-a întâmplat, văd 
totul într-o lumină nouă şi mi-e teamă că-mi dau seama prea 
bine de cele petrecute între ei. 

— "Te rog să-mi spui, zise tatăl, dacă vinovăția fratelui tău 
îţi apare sub acelaşi aspect sumbru cum îmi apare mie. 

— Mi-e teamă, tată, răspunse Louisa şovâind, să nu-i fi 
făcut lui Stephen Blackpool unele propuneri, fie în numele 
meu, fie în al lui, care l-au determinat pe acesta, om de 
bună-credinţă şi cinstit, la un lucru pe care nu-l mai făcuse 
niciodată înainte, şi anume: să aştepte pe lângă bancă în 
cele două sau trei nopţi înaintea plecării lui din oraş. 

— E limpede! răspunse tatăl. E foarte limpede! 

Îşi acoperi faţa cu mâinile şi rămase tăcut preţ de câteva 
clipe; apoi se stăpâni şi spuse: 

— Şi cum poate fi găsit? Cum poate fi scăpat de justiţie? 
Cum ar putea fi găsit, şi găsit numai de noi, în cele câteva 
ceasuri pe care le mai pot lăsa să treacă înainte de a da pe 
faţă adevărul? Nici cu zece mii de lire sterline n-am izbuti. 

— Şi totuşi Sissy a izbutit, tată. 

Domnul Gradgrind îşi ridică privirile spre locul unde 
stătea Sissy, zâna cea bună a casei lui, şi rosti cu adâncă 
recunoştinţă şi cu o voce blândă: 

— Mereu tu, copila mea! 


— De mai multe zile amândouă aveam temeri, lămuri 
Sissy uitându-se la Louisa, şi în noaptea trecută, când am 
văzut că sunteţi chemat lângă targa rănitului şi am auzit 
totul (fiindcă tot timpul am fost lângă Rachael), m-am 
apropiat de el, fără să mă vadă nimeni, şi i-am şoptit: „Nu te 
uita la mine. Vezi unde se află tatăl dumitale. Fugi 
numaidecât, ca să-l cruţi şi pe el şi pe dumneata!” Tremura 
chiar înainte de a-i fi şoptit eu asta, dar când m-a auzit, a 
tresărit şi a început să tremure şi mai tare, întrebându-mă: 
„Unde m-aş putea duce? Am foarte puţini bani şi nu ştiu 
cine ar vrea să mă ascundă.” M-am gândit la circul tatii de 
pe vremuri. N-am uitat oraşele prin care trece domnul 
Sleary în perioada asta a anului, şi chiar cu o zi înainte 
citisem ceva despre el într-un ziar. l-am spus să se ducă 
degrabă acolo, să-şi spună numele şi să se roage de domnul 
Sleary să-l ascundă până vin eu. „Am să ajung acolo chiar în 
noaptea asta”, mi-a spus el, apoi l-am văzut strecurându-se 
prin mulţime. 

— Slavă domnului! exclamă domnul Gradgrind. Poate mai 
e cu putinţă să-l trecem peste graniţă. 

Speranţele erau cu atât mai mari cu cât oraşul spre care 
îl îndreptase Sissy se găsea la cale de trei ceasuri de 
Liverpool, de unde putea fi îmbarcat îndată către orice 
parte a lumii. Dar legătura cu Iom trebuia luată cu multă 
precauţie, deoarece cu fiece clipă creştea primejdia de a fi 
bănuit, şi nimeni nu putea pune mâna în foc că chiar 
domnul Bounderby, într-o clipă de zel fanfaron pentru 
binele public, n-ar fi dispus să joace rolul unui cetăţean 
roman. Se luă hotărârea ca Sissy şi Louisa să plece singure 
spre oraşul de care era vorba, pe drum ocolit, urmând ca 
nefericitul tată s-o pornească la început într-o direcţie 
opusă şi să ajungă la aceeaşi ţintă pe un alt drum, mult mai 
lung şi mai ocolit; se mai înţeleseseră ca domnul Gradgrind 
să nu se ducă direct la domnul Sleary, ca nu cumva 
intenţiile să-i fie greşit interpretate şi ştirea sosirii lui să-l 
facă pe Tom s-o şteargă din nou; ca luarea contactului să fie 


lăsată în sarcina lui Sissy şi a Louisei; şi ca ele să înştiinţeze 
pe cel ce pricinuise atâta nenorocire şi dezonoare că tatăl 
lui se găsea în apropiere şi să-i explice scopul pentru care 
veniseră. După ce toate măsurile acestea fură bine 
cântărite şi pe deplin înţelese de toţi trei, sosi timpul să fie 
puse în aplicare. Îndată după amiază, domnul Gradgrind 
plecă de acasă direct peste câmp, ca să ia trenul cu care 
trebuia să călătorească, iar la lăsarea nopţii, cele două fete 
o porniră pe drumul lor deosebit, bucuroase că nu 
întâlniseră nicio figură cunoscută. 

Călătoriră toată noaptea, afară de cele câteva minute 
pierdute la schimbarea trenurilor în staţiile de legătură 
aşezate în capătul de sus al unor scări interminabile, sau în 
fundul unor gropi (singura variaţie a acestor puncte de 
ramificare), şi a doua zi în zori descinseră într-un ţinut 
mlăştinos, la câteva mile de oraşul pe care-l căutau. Fură 
salvate din acest loc jalnic de un surugiu bătrân şi sălbatic, 
care din întâmplare se sculase devreme şi-şi zorea cu 
lovituri de picior calul înhămat la un docar. Intrară în oraş 
pe ulicioare dosnice, populate de porci. Intrarea nu arăta 
nici măreaţă, nici încântătoare, dar, caz obişnuit în 
asemenea regiuni, era chiar şoseaua principală. 

Primul lucru pe care-l văzură când intrară în oraş fu 
scheletul marelui cort al Circului „Sleary”. Trupa plecase în 
alt oraş, la o depărtare de peste douăzeci de mile, şi sosise 
acolo cu o seară înainte. Cele două oraşe erau legate printr- 
un drum deluros plin de hopuri, pe care se călătorea din 
pricina asta foarte încet. Deşi dejunaseră în grabă, fără să- 
şi acorde nicio clipă de odihnă (pe care, de altfel, zadarnic 
ar fi căutat-o în acele clipe de îngrijorare), soarele era la 
amiază când începură să vadă pe hambare şi pe ziduri 
afişele Circului „Sleary”, şi abia la ora 1 se opriră în piaţa 
oraşului. 

În clipa când puseră piciorul pe caldarâmul străzii, 
crainicul tocmai vestea că începe matineul „Marii 
reprezentații a călăreţilor”. Sissy fu de părere să-şi 


cumpere bilete de intrare, ca să nu mai fie nevoite să pună 
întrebări şi să atragă astfel atenţia asupra lor în oraş. Dacă 
domnul Sleary primea banii la intrare, desigur că o va 
recunoaşte şi va proceda cu discreţie. Dacă el nu va fi la 
intrare, cu siguranţă că le va vedea înăuntru, şi, deoarece 
ascundea pe fugar, va proceda şi în acest caz cu discreţie. 

Se îndreptară, deci, cu inimile bătând de emoție, spre 
baraca bine cunoscută. Steagul cu inscripţia Circul „Sleary” 
era acolo, şi ghereta gotică tot acolo, dar domnul Sleary nu 
se afla de faţă. Maestrul Kidderminster, care se maturizase 
prea tare ca să mai fie acceptat drept Cupidon chiar şi de 
către credulii cei mai extravaganţi, se supusese forţei de 
neînvins a împrejurărilor (şi a bărbii sale) şi, ca om ce poate 
oricând fi util la ceva, ţinea în acest moment vistieria 
circului, având şi o tobă în rezervă, cu care să-şi consume 
clipele libere şi puterile de prisos. Cu privirea extrem de 
pătrunzătoare, la pândă după monede false, maestrul 
Kidderminster nu avea ochi decât pentru bani, astfel că 
Sissy trecu pe lângă el fără să fie recunoscută şi intră în 
circ împreună cu Louisa. 

Împăratul Japoniei, călare pe un bătrân şi cuminte cal 
alb, vopsit cu pete negre, jongla cu cinci lighene deodată, 
îndeletnicire care, după cum se ştie, este distracţia favorită 
a acestui monarh. Sissy, deşi cunoştea perfect dinastia lui 
regească, nu cunoştea personal pe împăratul actual, a cărui 
domnie se scurse în linişte. Domnişoara Josephine Sleary, 
care urma să apară în renumitul şi graţiosul ei număr, 
Floarea tiroleză, fu prezentată de un clovn nou (care 
anunţă în glumă: „Numărul Conopidei”), şi domnul Sleary 
apăru conducându-şi fiica. 

Abia plesnise domnul Sleary din şfichiul lung al biciului şi 
abia apucase clovnul să strige: „Dacă mai faci asta, dau cu 
calul în tine!”, că Sissy şi fusese recunoscută atât de tată, 
cât şi de fiică. Dar îşi sfârşiră numărul păstrându-şi sângele 
rece şi, cu excepţia primei clipe, ochiul mobil al domnului 
Sleary nu se arătă mai expresiv decât cel fix. Lui Sissy şi 


Louisei reprezentaţia li se păru cam lungă, mai cu seamă 
când se întrerupse pentru a da clovnului prilejul să 
istorisească domnului Sleary (care, cu ochiul atent în sală, 
răspundea la toate observaţiile cu un calm desăvârşit: „într- 
adevăr, domnule!”) despre două picioare ce stăteau pe trei 
picioare uitându-se la un picior, când intrară patru picioare 
şi înhăţară un picior, iar cele două picioare se ridicară, 
apucară trei picioare şi aruncară cu ele în patru picioare, 
care fugeau împreună cu un picior. Povestea aceea, deşi era 
o alegorie ingenioasă despre un măcelar, un scăunel cu trei 
picioare, un câine şi o pulpă de berbec, luă mult timp, şi 
atât Louisa, cât şi Sissy erau pline de nerăbdare. În cele din 
urmă, însă, Josephine cea mică şi bălaie îşi făcu reverenţa în 
mijlocul aplauzelor furtunoase, şi când clovnul, rămas 
singur în arenă, tocmai se înfierbântase şi spunea: „în 
sfârşit, mi-a venit şi mie rândul”, cineva atinse umărul lui 
Sissy, chemând-o afară prin semne. 

Se duse împreună cu Louisa şi fură primite de domnul 
Sleary într-un foarte mic apartament particular cu pereţi de 
pânză, pardoseala de iarbă şi tavan înclinat de lemn, pe 
care spectatorii din loji îşi manifestau aprobarea bocănind 
din picioare de credeai că vor să treacă prin el. 

— Cecilia, zise domnul Sleary, care avea la îndemână un 
pahar de rachiu cu apă, mă bucur că te văd, ai fost 
întotdeauna favorita noahtră, hi hunt higur că de când ne- 
am dehpărţit, purtarea ta ne-a făcut cinhte. Înainte de a 
vorbi de afaceri, draga mea, trebuie hă-i vezi pe ai nohtri, 
altminteri le-ai zdrobi inimile, mai cu heamă femeilor. Hitii, 
Johephine h-a măritat între timp cu E.W.B. Childerh, hi au 
un băiat care, dehi nu-i decât de trei ani, he ţine pe orice 
ponei pe care i-l dai hă-l încalece. I he hpune „Mica minune 
a înaltei hcoli de călărie”, hi dacă n-ai hă auzi de băiatul 
ăhta la Ahley, ai hă auzi de el la Parih. Hi îţi amintehti de 
Kidderminhter, pe care îl bănuiam că e cam îndrăgohtit de 
tine? Ei bine, hi el h-a căhătorit. A luat o văduvă atât de în 
vârhtă, că ar putea hă-i fie mamă. Pe vremuri lucra pe 


coardă întinhă, dar acum nu mai e bună de nimic... pentru 
că e prea grahă. Au doi copii, aha că huntem tari în 
numerele cu zâne hi pitici. Dacă ai vedea numărul nohtru 
Copiii din pădure, cu tatăl hi mama care mor amândoi 
călare, cu unchiul care îi ia hub protecţia lui, călare, cu 
copiii care he duc hă culeagă mure călare hi vin prihorii hă- 
i acopere cu frunze, tot călare, ai zice că e hpectacolul cel 
mai dehăvârhit pe care l-ai văzut în viaţa ta! Hi-ţi mai 
amintehti de Emma Gordon, draga mea, care a foht 
aproape ca o mamă pentru tine? Dehigur că-ţi amintehti, 
nici n-ar fi trebuit hă te mai întreb. Ei bine, Emma hi-a 
pierdut bărbatul. A căzut rău pe hpate de pe un elefant 
când făcea pe hultanul Indiilor într-un fel de pagodă; hi de 
atunci nu h-a mai făcut bine niciodată. Ea h-a recăhătorit, a 
luat un brânzar care h-a îndrăgohtit de ea numai văzând-o 
prin hală; acum e epitrop la hăraci hi face avere. 

Domnul Sleary respira acum mult mai greu decât pe 
vremuri şi povestea feluritele schimbări cu mare însufleţire, 
dar mai ales cu un fel de nevinovăție într-adevăr uimitoare 
pentru un veteran chefliu ca el şi îndrăgostit de păhărelul 
de rachiu cu apă. Apoi aduse înăuntru pe Josephine, 
împreună cu E.WB. Childers (cutele adânci de pe obrazul 
lui se vedeau bine în lumina zilei), şi pe „Mica minune a 
înaltei şcoli de călărie”; într-un cuvânt, întreaga trupă. Ce 
făpturi uimitoare îi păreau Louisei oamenii aceia cu 
obrazuri atât de albe şi roz, ce se îmbrăcau atât de sumar 
şi-şi arătau cu atâta generozitate picioarele; dar era foarte 
plăcut să-i vezi îngrămădindu-se în jurul lui Sissy, şi foarte 
firesc ca Sissy să nu-şi poată stăpâni lacrimile. 

— Ei! Acum, deoarece Cecilia a hărutat pe toţi copiii, a 
îmbrăţihat toate femeile hi a dat mâna cu toţi bărbaţii, 
htergeţi-o cu toţii hi hunaţi orchehtra pentru partea a doua 
a programului. 

Îndată ce plecară cu toţii, domnul Sleary urmă cu voce 

— Hi acum, Cecilia, nu-ţi cer hă-mi hpui niciun hecret, 
dar dacă nu mă înhel, domnihoara e... 


— Da, e sora lui. 

— Hi fiica celuilalt. Ahta voiam hă hpun. Hper că hunteţi 
hănătoahă, domnihoara. Hi hper că hi domnul e hănătoh. 

— Tata va veni în curând aici, zise Louisa, nerăbdătoare 
să ajungă mai repede la ce o interesa. Fratele meu se află în 
siguranţă? 

— Hănătoh hi în higuranţă, răspunse el. Vă rog, 
domnihoară, hă aruncaţi numai o privire în arenă, pe aici. 
Cecilia, tu cunohti meheria, caută hi tu o gaură prin care hă 
poţi privi. 

Louisa şi Sissy se uitară în sală prin crăpăturile peretelui 
de scândură. 

— He cheamă Jack, moartea uriahilor pantomimă comică 
hi copilăreahcă, le lămuri Sleary. Decorul acela pe care îl 
vedeţi e caha în care trebuie hă he ahcundă Jack; uite hi pe 
clovnul meu, cu un capac de tigaie hi cu o frigare, făcând pe 
hervitorul lui Jack; iată hi pe micul Jack într-o armură 
hplendidă; hi iată hi doi negri comici, de două ori mai mari 
decât caha, care htau pe lângă ea ca h-o aducă hi h-o 
hcoată afară. Uriahul (foarte cohtihitor, din împletitură de 
nuiele) na apărut încă. Ei, îi vedeţi pe toţi? 

— Da, răspunseră amândouă. 

— Uitaţi-vă la ei încă o dată, zise Sleary, uitaţi-vă bine la 
ei. Îi vedeţi pe toţi? Foarte bine. Acum, domnihoară (şi le 
puse o bancă sa poată sta), eu am părerile mele, hi domnul, 
tatăl dumitale, le are pe ale lui. Nu ţin hă htiu ce a făcut 
fratele dumitale; e mai bine pentru mine hă nu htiu. N-am 
de hpus decât că domnul a ajutat-o pe Cecilia hi că eu, la 
rându-mi, am hă-l ajut. Fratele dumitale e unul dintre 
hervitorii aceia negri. 

Louisa scoase o exclamaţie dureroasă, care vădea şi o 
oarecare mulţumire. 

— Ce e drept, spuse Sleary, chiar hă-l cunohti hi nu-l poţi 
bănui sub înfăţiharea ahta. Domnul poate hă vină. După 
reprezentaţie am hă-l oprehc pe fratele dumitale aici. N-am 
hă-l dezbrac hi nici n-am hă-l hpăl de vophea. Domnul hă 


vină aici după reprezentaţie, hau vino dumneata hingură 
după reprezentaţie, hi-l vei găhi pe fratele dumitale; veţi 
avea tot circul la dihpoziţie hă htaţi de vorbă. Hă nu vă 
pehe cum arată, deoarece hub înfăţiharea ahta e cel mai 
bine ahcunh. 

După ce-i mulţumi mult, simțindu-se cu inima mai 
uşurată, Louisa nu voi să-l mai reţină pe domnul Sleary. 
Trimiţând prin el lui Tom toată dragostea ei, cu ochii plini 
de lacrimi, plecă împreună cu Sissy, urmând să se întoarcă 
spre sfârşitul după-amiezii. 

Domnul Gradgrind sosi după un ceas. Nici el nu întâlnise 
pe drum persoane cunoscute, şi acum trăgea speranţa că, 
ajutat de Sleary, fiul său dezonorat va reuşi să ajungă la 
Liverpool în timpul nopţii. Cum niciunul dintre ei nu putea 
să-l însoţească, fără a-l pune în primejdia de a fi recunoscut 
sub orice deghizare, domnul Gradgrind pregăti din timp o 
scrisoare pentru un corespondent în care avea toată 
încrederea, rugându-l stăruitor să îmbarce pe aducătorul 
misivei, cu orice preţ, pe o corabie pentru America de Nord 
sau de Sud, sau pentru orice alt loc îndepărtat din lume 
unde putea fi cât mai repede şi mai discret expediat. Apoi 
se plimbară toţi trei prin apropiere, aşteptând ca circul să 
fie golit nu numai de public, dar şi de trupă şi de cai. După 
ce pândiră în jurul circului vreme îndelungată, îl văzură pe 
domnul Sleary scoțând afară un scaun, aşezându-se lângă 
uşa din dos şi începând a fuma, ca şi cum astfel le dădea 
semnalul că se pot apropia. 

— Hluga dumneavoahtră, domnule, îl salută precaut 
domnul Sleary când intrară în circ. Dacă aveţi nevoie de 
mine, mă găhiţi aici. Hă nu vă necăjiţi că fiul 
dumneavoahtră poartă o livrea comică. 

Intrară toţi trei înăuntru, şi domnul Gradgrind se aşeză 
cu un aer nenorocit în mijlocul arenei, pe scaunul pe care îl 
folosea clovnul în timpul reprezentaţiei. Pe o bancă din 
fund, ce părea şi mai îndepărtată în lumina slabă şi în acel 


loc ciudat, stătea, îmbufnat ca întotdeauna, secătura 
ticăloasă care, din nefericire, era fiul lui. 

Purta o haină absurdă, ca de paracliser, cu manşete şi 
revere nemaipomenit de exagerate, o vestă imensă, 
pantaloni scurţi, pantofi cu catarame şi un tricorn trăsnit; 
nimic nu i se potrivea, şi toate erau din materiale grosolane, 
mâncate de molii şi pline de găuri; riduri îi brăzdau faţa 
neagră în locurile unde frica şi căldura străbătuseră 
amestecul unsuros cu care îi era mânjit tot chipul. Domnul 
Gradgrind nu crezuse niciodată până atunci că poate exista 
ceva aşa de ruşinos ca secătura în livreaua ei comică, deşi 
era un Fapt ce putea fi cu uşurinţă cântărit şi măsurat. În 
asemenea hal ajunsese unul din copiii lui Model! 

La început secătura nu voia deloc să se apropie, 
încăpăţânându-se să rămână cocoţat acolo, singur pe banca 
lui din fund. În cele din urmă se înduplecă - dacă se poate 
spune astfel despre o concesie făcută cu un aer atât de 
urâcios - la stăruinţele lui Sissy (căci de Louisa nici nu voia 
să ştie) şi cobori din bancă în bancă până ajunse la 
rumeguşul de la marginea arenei, rămânând în acea 
regiune şi ţinându-se cât mai departe cu putinţă de locul 
unde stătea pe scaun tatăl lui. 

— Cum s-a săvârşit? întrebă tatăl. 

— Cum s-a săvârşit ce? răspunse posac fiul. 

— Furtul, zise tatăl, rostind cuvântul cu voce mai ridicată. 

— Am forţat casa de bani seara şi, înainte de a pleca de la 
birou, am lăsat uşa crăpată. Dădusem cu mult înainte la 
făcut cheia care s-a găsit pe stradă. Am aruncat-o în 
apropiere de bancă în dimineaţa următoare, ca să se 
creadă că a fost folosită. N-am luat toţi banii odată. Mă 
făceam în fiecare seară că pun soldul în casă, dar nu era 
adevărat. Acum ştii totul. 

— Trăsnetul să fi căzut asupra mea, zise tatăl, nu m-ar fi 
zguduit mai tare decât cele ce-mi spui! 

— Nu văd de ce, mormăi fiul. Dacă un anumit număr de 
oameni sunt folosiţi în posturi de încredere, atâţia la sută 


dintre ei vor fi necinstiţi. Te-am auzit spunând de o sută de 
ori că asta e o lege. Ce pot face eu împotriva legilor? Ai 
consolat pe atâţia cu astfel de lucruri, tată; ei, acuma 
consolează-te şi pe dumneata cu ele. 

Tatăl îşi ascunse faţa în mâini, iar fiul rămase în picioare 
în ţinuta-i grotescă şi degradantă, mozolind în gură un fir 
de pai; mâinile lui, cu palmele în parte şterse de negreală, 
parcă erau nişte labe de maimuţă. Seara se lăsa cu 
repeziciune. Din când în când Iom îşi îndrepta neliniştit şi 
enervat spre tatăl lui albul ochilor, singura parte a feţei 
care mai păstra o urmă de viaţă sau de expresie, aşa de 
groasă era vopseaua pe ea. 

— Trebuie să te trimit la Liverpool, şi de acolo, în 
străinătate. 

— Cred că nu-mi rămâne altceva de făcut. De altfel, 
nicăieri n-aş putea fi mai nenorocit, se văită secătura, decât 
am fost aici de când mă ştiu. Tot e ceva! 

Domnul Gradgrind se duse până la uşă şi se întoarse cu 
Sleary, ca să-i ceară sfat cum să trimită de acolo acea 
netrebnică făptură. 

— M-am hi gândit la ahta, domnule. Nu-i mult timp de 
pierdut, aha că trebuie hă hpuneţi îndată: da sau ba. Până 
la calea ferată hunt mai mult de douăzeci de mile. Pehte o 
jumătate de oră pleacă o diligenţă la gară ca hă prindă 
trenul pohtal. Trenul acela îl va duce direct la Liverpool. 

— Dar uită-te la el, gemu domnul Gradgrind, crezi ca 
există vreo diligenţă care să-l... 

— N-am hpuh că trebuie hă meargă în livreaua comică, 
zise Sleary. Ajunge hă hpuneţi un hingur cuvânt, hi în cinci 
minute, cu ajutorul garderobei mele, îl tranhform în 


harabagiu. 
— Nu înţeleg, spuse domnul Gradgrind. 
— In harabagiu - în căruţah. Hotărâţi-vă repede, 


domnule. Trebuie hă facem roht de bere. Nu exihtă ceva 
mai bun ca berea când e vorba de curăţat o paiaţă neagră 
de vopsea. 


Domnul Gradgrind se grăbi să accepte planul lui Sleary, 
iar Sleary se grăbi să scoată dintr-o ladă o bluză, o pălărie 
de fetru şi alte lucruri trebuincioase; secătura se grăbi să-şi 
schimbe hainele după o perdea de postav, şi domnul Sleary 
se grăbi şi el să aducă bere şi să-l spele, făcându-l din nou 
alb. 

— Acum, zise Sleary, du-te la diligenţă hi caţără-te huh, la 
hpate. Am hă merg hi eu cu dumneata până acolo, ca lumea 
hă creadă că ehti unul dintre oamenii mei. la-ţi rămas bun 
de la familia dumitale, hi cu viteză maximă! 

După asta, domnul Sleary, din delicateţe, se retrase. 

— Iată scrisoarea, zise domnul Gradgrind. [i se va face 
rost de tot ce vei avea nevoie. Caută să răscumperi prin 
pocăință şi o purtare mai bună fapta revoltătoare pe care ai 
săvârşit-o şi consecinţele ei groaznice. Dă-mi mâna, biet 
copil, şi să te ierte şi Dumnezeu cum te-am iertat eu. 

Mişcat de cuvintele şi tonul patetic al tatălui său, 
vinovatul vărsă câteva lacrimi ticăloase, dar când Louisa îşi 
deschise braţele, el o respinse iar. 

— Tu lasă-mă! Cu tine nu mai am nimic de vorbit! 

— O, Iom, aşa ne despărţim, după toată dragostea pe 
care ţi-am arătat-o?! 

— După toată dragostea! replică el cu asprime. Grozavă 
dragoste! Îl părăseşti pe bătrânul Bounderby, îi faci vânt 
domnului Harthouse, cel mai bun prieten al meu, şi o ştergi 
acasă la tata tocmai când mă aflam în cea mai mare 
primejdie. Halal dragoste! 'Te apuci să povesteşti în cele mai 
mici amănunte că am fost împreună în casa lui Blackpool 
tocmai când ai văzut că sunt încolţit din ce în ce mai rău. 
Halal dragoste! M-ai trădat, pur şi simplu! N-ai ţinut 
niciodată la mine! 

— Cu viteză maximă! zise domnul Sleary din uşă. 

leşiră cu toţii grămadă. Louisa tocmai îi striga fratelui ei 
că-l ierta, că tot îl iubea, că într-o zi are să regrete că s-a 
despărţit aşa de ea şi are să fie fericit când îşi va aminti de 
ultimele ei cuvinte, acolo departe, când cineva se ciocni din 


fugă de ei. Domnul Gradgrind şi Sissy, care o luaseră 
înainte, în timp ce Louisa se mai agăța încă de umărul lui 
Tom, se opriră şi se traseră brusc înapoi. 

În faţa lor sta Bitzer, abia trăgându-şi sufletul, cu buzele 
subţiri întredeschise, cu nările subţiri dilatate, cu genele 
albe tremurând, cu faţa palidă, mai palidă ca niciodată, ca şi 
cum fierbinţeala fugii, în loc să-l înroşească la faţă ca pe 
alţii, pe el îl albea şi mai tare. 

Stătea în faţa lor, gâfâind şi icnind, de parcă nu se mai 
oprise din fugă din acea seară, era mult de atunci, când se 
izbise din fugă de ei. 

— Îmi pare rău că vă stric planurile, spuse Bitzer 
clătinând din cap, dar nu mă pot lăsa tras pe sfoară de nişte 
călăreţi de circ. Trebuie să-l iau cu mine pe domnişorul 
Tom; nu admit să-l facă scăpat nişte călăreţi de circ. Uite-l 
aici, e cel cu bluză! Trebuie să-l iau cu mine. 

Şi încă de guler, pare-se, căci aşa puse stăpânire pe el. 


Capitolul VIII 
DISCUŢII FILOSOFICE 


Se întoarseră cu toţii în baracă, şi Sleary închise uşa, ca 
persoanele nepoftite să nu poată intra. Bitzer, urmând să-şi 
ţină de guler prizonierul paralizat de frică, se opri în arenă 
şi, prin întunecimea amurgului, privi, clipind mereu din 
ochi, pe fostul lui superior. 

— Bitzer, zise domnul Gradgrind foarte abătut, pe un ton 
de umilă supunere, tu ai inimă? 

— Circulaţia, domnule, răspunse Bitzer, zâmbind la auzul 
acestei întrebări ciudate, nu s-ar putea face fără ea. Niciun 
om, domnule, oricât de puţin familiarizat ar fi cu faptele 
stabilite de Harvey cu privire la circulaţia sângelui, nu se 
poate îndoi că am o inimă. 


— N-o poate înrâuri de fel mila? strigă domnul 
Gradgrind. 

— N-o poate înrâuri decât Rațiunea, domnule, răspunse 
vrednicul tânăr, şi încolo, nimic altceva! 

Rămaseră uitându-se unul la altul; faţa domnului 
Gradgrind era tot aşa de palidă ca şi a urmăritorului. 

— Ce motiv... mai bine zis, ce motiv explicabil poţi avea, 
zise domnul Gradgrind, ca să împiedici fuga acestui tânăr 
nenorocit şi să zdrobeşti inima nefericitului său tată? Uită- 
te şi la sora lui. Fie-ţi milă de noi! 

— Domnule, răspunse Bitzer cu tonul logic al unui om de 
afaceri, pentru că mă întrebaţi ce motiv explicabil am ca să- 
| duc pe domnişorul Tom înapoi la Coketown, am să vi-l 
explic. De la început am bănuit că domnişorul Tom e autorul 
furtului de la bancă. Eram cu ochii pe el de mai multă 
vreme, fiindcă îi cunoşteam obiceiurile. Mi-am păstrat 
observaţiile numai pentru mine, dar am continuat să-l 
urmăresc. Şi, în prezent, am destule probe împotriva lui, 
fără să mai pun la socoteală fuga şi mărturisirile, pe care le- 
am auzit pentru că am avut norocul să vin tocmai la timp. 
Am avut plăcerea să supraveghez casa dumneavoastră ieri 
dimineaţă şi să vă urmăresc până aici. Am să-l duc pe 
domnişorul Tom înapoi la Coketown, să-l predau domnului 
Bounderby. Sunt pe deplin încredinţat, domnule, că domnul 
Bounderby mă va avansa şi-mi va da postul domnişorului 
Tom. Şi ţin foarte mult să obţin postul acesta, domnule, 
pentru că mă va ridica în ochii lumii şi voi trage foloase. 

— Dacă nu-i decât o chestiune de interes personal... 
începu domnul Gradgrind. 

— Iertaţi-mă că vă întrerup, domnule, replică Bitzer, dar 
ştiţi, fără îndoială, că întregul sistem social este o chestiune 
de interes personal. Totdeauna trebuie făcut apel la 
interesul personal al omului. Numai aşa poţi ţine oamenii în 
frâu. Aşa suntem noi făcuţi. După cum ştiţi prea bine, 
domnule, de mic copil am fost crescut în crezul acesta. 


— Ce sumă eşti dispus să primeşti în schimbul avansării 
la care te aştepţi? zise domnul Gradgrind. 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Bitzer, pentru 
propunerea la care faceţi aluzie, dar nu sunt dispus să 
primesc niciun ban în schimbul avansării mele. Cunoscând 
mintea dumneavoastră ascuţită, am bănuit de la început că- 
mi veţi propune această alternativă, aşa că mi-am făcut bine 
toate socotelile în gând. Am ajuns la concluzia că e mult mai 
sigur şi mai bine pentru mine să mă mulţumesc cu 
perspectiva avansării la bancă decât să mă amestec într-o 
ticăloşie, chiar dacă aş obţine în schimb condiţii într-adevăr 
avantajoase. 

— Bitzer, zise domnul Gradgrind, întinzând spre el 
mâinile ca şi cum ar fi vrut să spună: „Priveşte cât de 
nenorocit sunt!” Bitzer, nu mi-a mai rămas decât un mijloc 
ca să te înduplec. Ai învăţat atâţia ani la şcoala mea; dacă 
amintirea ostenelilor pe care mi le-am dat cu dumneata te 
poate face să mai renunţi puţin la interesul dumitale 
prezent, te implor din tot sufletul să-l laşi pe fiul meu să 
profite de amintirea asta dându-i drumul. 

— Mă surprinde, domnule, răspunse fostul elev pe un ton 
sentenţios, că vă plasați pe o poziţie ce nu poate fi apărată. 
Educaţia mea a fost plătită; a fost un târg şi, odată cu 
plecarea mea din şcoală, târgul acela s-a sfârşit. 

Unul din principiile fundamentale ale filosofiei domnului 
Gradgrind era că orice lucru trebuie plătit. Nimeni nu 
trebuie, sub niciun motiv, să dea cuiva ceva sau să ajute pe 
cineva fără a-şi primi preţul. Recunoştinţa urma să fie 
desfiinţată, şi virtuțile ce izvorau din ea nu trebuiau să 
existe. Fiecare clipă a existenţei umane, de la naştere până 
la moarte, trebuia să fie un târg încheiat la tejghea. Şi dacă 
pe calea asta nu ajungem în rai, nu-i nicio pagubă, deoarece 
raiul nu-i un spaţiu politico-economic, şi noi n-avem ce face 
acolo. 

— Nu spun, adăugă Bitzer, că educaţia mea n-a fost ieftin 
plătită. Dar asta se potriveşte perfect, domnule. Dacă 


formarea mea a costat foarte ieftin, trebuie să caut să-mi 
vând persoana cât mai scump. 

Aici Louisa şi Sissy îl deranjară puţin cu plânsetele lor. 

— Vă rog, nu mai plângeţi, spuse el; nu-i de niciun folos, 
enervează numai. Credeţi poate că am pică pe domnişorul 
Tom? Să ştiţi că n-am nimic cu dânsul. Motivele întemeiate 
pe care vi le-am arătat mă obligă să-l duc înapoi la 
Coketown. Dacă se opune, încep să strig: Prindeţi hoţul! 
Dar nu se va opune, fiţi siguri. 

Domnul Sleary, care până atunci ascultase doctrinele 
acelea cât se poate de atent, cu gura căscată şi cu ochiul 
mobil tot atât de perfect înţepenit în cap ca şi cel fix, făcu 
un pas înainte. 

— Domnule, htiţi prea bine, hi fiica dumneavoahtră htie 
de ahemenea (poate chiar mai bine decât dumneavoahtră, 
fiindcă i-am hpuh-o), că habar n-aveam ce făcuhe fiul 
dumneavoahtră hi nici nu ţineam hă aflu; hpuneam că e mai 
bine hă nu htiu nimic, dehi pe atunci bănuiam că e vorba 
numai de vreo nebunie a tinereţii. Dar tânărul acehta a 
declarat că e vorba de prădarea unei bănci, hi, zău, ahta-i 
lucru grav; un lucru prea grav ca să mă amehtec, cum 
foarte bine a hpuh aceht tânăr. Aha că nu trebuie, domnule, 
hă vă hupăraţi pe mine că iau partea acehtui tânăr, 
hpunând că are dreptate hi că nu-i nimic de făcut. Dar hă 
vă hpun ce am hă fac, domnule: am hă-l duc pe fiul 
dumneavoahtră hi pe tânărul acehta cu trăhura până la 
gară, ca hă evit aici vreun heandal public. Nu pot conhimţi 
la mai mult, dar ahta pot h-o fac. 

Dezertarea ultimului lor prieten provocă noi tânguiri din 
partea Louisei şi spori mai mult mâhnirea domnului 
Gradgrind. Sissy, însă, care se uitase la domnul Sleary 
foarte atent, nu se înşelă nicio clipă asupra intenţiilor lui. Pe 
când ieşeau din nou cu toţii afară, el o onoră cu o uşoară 
rotire a ochiului său mobil, poftind-o să rămână mai în 
urmă. În timp ce încuia uşa cu cheia, îi spuse cu glas 
tulburat: 


— Pentru că domnul acehta te-a ajutat, Cecilia, am hă-l 
ajut hi eu. Mai mult decât atât: tânărul cel blond eo 
puhlama afurihită hi-i în hlujba tipului lăudăroh pe care 
oamenii mei erau cât pe ce hă-l arunce pe fereahtră. 
Noaptea are hă fie întunecoahă; am un cal care face orice, 
numai nu vorbehte; am un ponei care poate hă facă 
cincihprezece mile pe oră dacă îl mână Childerh; am un 
câine care poate hă ţină un om pe loc douăzeci şi patru de 
ore. Tu htrecoară câteva cuvinte domnului cel tânăr. 
Hpune-i hă nu-i fie teamă că va fi aruncat joh când calul 
nohtru va începe hă danheze hi hă pândeahcă venirea unei 
gabriolete trahe de un ponei. Hpune-i că, îndată cum va 
vedea gabrioleta apropiindu-he, hă hară joh, hi ea îl va duce 
de acolo într-o goană nebună. Dacă câinele meu îl lahă pe 
blond hă facă măcar un pah din loc, îl dau cui vrea hă-lia. 
Hi dacă calul meu he va mai mihca până mâine dimineaţă 
din locul unde va începe hă danheze, înheamnă că nu-l 
cunohc! Cu viteză maximă! 

Totul se îndeplini cu o asemenea viteză, că după zece 
minute domnul Childers, care hoinărea prin piaţă în papuci, 
îşi primise instrucţiunile, iar trăsura domnului Sleary stătea 
gata de drum. Era un spectacol frumos să-l vezi pe câinele 
savant lătrând în jurul trăsurii, în timp ce domnul Sleary îl 
instruia cu singuru-i ochi utilizabil că Bitzer trebuia să fie 
obiectul atenţiei lui deosebite. Îndată după căderea nopţii, 
Sleary, Bitzer şi Tom se urcară în trăsură şi porniră la drum. 

Câinele savant, o făptură formidabilă, îl şi pironise pe 
Bitzer pe locul lui numai uitându-se la el, stând nemişcat 
lângă roată în partea unde era aşezat acesta, gata să-l 
înhaţe dacă ar fi manifestat cea mai mică intenţie să 
coboare. 

Ceilalţi trei vegheară toată noaptea la han, în prada unei 
mari nelinişti. La ora 8 dimineaţa îşi făcură apariţia domnul 
Sleary şi câinele; amândoi foarte bine dispuşi. 

— Totul e în ordine, domnule, zise domnul Sleary; 
probabil că la ora ahta fiul dumneavoahtră h-a hi îmbarcat. 


Childerh l-a luat cu gabrioleta la un ceah hi jumătate după 
plecarea noahtră de aici. Calul a danhat polca până a fost 
frânt de oboheală (dacă nu era înhămat, danha valh); atunci 
i-am hpuh numai o vorbă, hi îndată h-a puh pe un homn 
tihnit. Când pungahul acela afurihit a hpuh că-hi continuă 
drumul pe joh, câinele l-a înhăţat de bahmaua de la gât, 
hărind cu toate labele în aer, l-a trântit joh hi l-a tăvălit prin 
ţărână. Aha că h-a urcat la loc în trăhură hi n-a mai mihcat 
din ea până azi-dimineaţă, aproape de hapte, când am făcut 
cale întoarhă. 

Domnul Gradgrind, bineînţeles, îl copleşi cu mulţumiri şi, 
cu cea mai mare delicateţe, făcu aluzie la o frumuşică 
recompensă bănească. 

— Eu, unul, n-am nevoie de bani, domnule; dar Childerh 
e tată de familie hi, dacă aţi vrea hă-i oferiţi o hârtie de 
cinci lire, n-ar putea hă n-o refuze. De ahemenea, dacă aţi 
huporta cheltuiala unei zgarde pentru câine hau a unui 
ham cu zurgălăi pentru cal, ah fi încântat hă le primehe. 
Rachiu cu apă beau oricând (până acum băuse un pahar, şi 
mai ceru unul), hi, dacă hocotiţi că nu merg prea departe, 
domnule, o mică trataţie oferită trupei, cam de trei hilingi hi 
hahe pence de căciulă (fără hă mai pun la hocoteală pe Luc, 
câinele nohtru), i-ar face pe toţi fericiţi. 

Domnul Gradgrind se angajă să aducă la îndeplinire 
acele mici dovezi de recunoştinţă, deşi, spunea el, le 
socotea cu totul neînsemnate faţă de asemenea serviciu. 

— Foarte bine, domnule; ajunge hă comandaţi o 
reprezentaţie de circ de câte ori veţi avea prilejul, hi atunci 
vom fi noi datornicii dumneavoahtră. Acum, domnule, dacă 
fiica dumneavoahtră îmi îngăduie, ah vrea hă vă hpun ceva 
între patru ochi înainte de a ne dehpărţi. 

Louisa şi Sissy se retraseră într-o încăpere alăturată, şi 
domnul Sleary urmă să vorbească stând în picioare, în timp 
ce-şi amesteca şi-şi bea rachiul cu apă. 

— Domnule, cred că nu e nevoie hă vă mai hpun ce 
minunat animal e câinele. 


— Are un instinct surprinzător, recunoscu domnul 
Gradgrind. 

— Hpuneţi-i cum vreţi... dar eu hă fiu al naibii dacă htiu 
cum hă-i hpun! zise Sleary. Ie crucehti când vezi cum îţi dă 
de urmă un câine şi depărtarea de la care he întoarce. 

— Are mirosul atât de fin, zise domnul Gradgrind. 

— Hă fiu al naibii dacă htiu cum hă-i hpun, repetă domnul 
Sleary dând din cap, dar am văzut câini care m-au găhit, 
domnule, într-un chip ce m-a făcut hă-mi pun întrebarea 
dacă câinele cu pricina nu cumva he duce la alt câine hi-l 
întreabă: „Nu cunohti din întâmplare o perhoană cu numele 
de Hleary, hai? Un tip care îhi zice Hleary hi ţine o hcoală 
de călărie... unul groh... cu un ochi care fuge?” Hi dacă al 
doilea câine nu cumva îi răhpunde: „Vezi, nu pot hpune hă-l 
cunosc perhonal, dar htiu un câine care cred că n-ar putea 
hă-l cunoahcă”. Hi dacă cel de-al treilea câine, gândindu-he 
mai bine, nu i-o fi răhpunzând: „Hleary?! A, da, firehte, un 
prieten de-al meu mi-a pomenit cândva de el. Pot hă-ţi dau 
adreha lui imediat.” Din pricină că apar mereu în faţa 
publicului hi umblu pehte tot cu circul, înţelegeţi, domnule, 
că trebuie hă mă cunoahcă o mulţime de câini pe care eu 
nu-i cunohc! 

Domnul Gradgrind păru foarte surprins şi nedumerit de 
acele reflecţii. 

— Hă vedeţi, domnule, zise Sleary după ce-şi muie buzele 
în rachiul cu apă; acum paihprezece luni ne aflam la 
Chehter. Într-o dimineaţă, pe când tocmai pregăteam 
numărul nohtru Copiii din pădure, iată că intră în arenă, 
prin uha artihtilor, un câine. Făcuhe un drum lung, era într- 
o htare jalnică, hehiop hi aproape orb. Apropiindu-he de 
copiii nohtri, începu a da târcoale pe rând fiecăruia în 
parte, ca hi cum ar fi căutat unul pe care îl cunohtea, apoi a 
venit la mine hi, cu toată hlăbiciunea lui, hi-a hăltat în huh 
partea dinapoi, rămânând pe amândouă labele din faţă, 
apoi a dat din coadă hi a căzut mort. Domnule, câinele acela 
era Labă-hprintenă. 


— Câinele pe care-l avea tatăl lui Sissy? 

— Bătrânul câine pe care-l avea tatăl Ceciliei. Hi, 
domnule, după cât îl cunohe eu pe câinele ăhta, pot hă bag 
mâna în foc că hă nu fi foht mort htăpânul lui... hi îngropat 
de mult... câinele nu n-ar fi întorh la mine. Am dihcutat cu 
Johephine hi cu Childerh multă vreme chehtiunea ahta, 
întrebându-ne dacă trebuie hă vă hcriu hau nu. Dar toţi au 
foht de părere că nu. Nu-i ceva plăcut de aflat. La ce hă-i 
tulburăm linihtea Ceciliei hi h-o mai amărâm? Că tatăl 
Ceciliei a părăhit-o din ticălohie ori că a preferat hă moară 
de durere decât h-o tragă după el în mizerie, ahta de acum 
încolo n-o vom mai afla niciodată, domnule, până ce... da, 
până ce nu vom hti cum izbutesc câinii hă ne găheahcă. 

— Sissy mai păstrează şi astăzi sticla după care a trimis-o 
el şi va crede în dragostea lui până la sfârşitul vieţii, zise 
domnul Gradgrind. 

— După câte he pare, oricine ar putea înţelege de aici 
două lucruri, nu-i aha, domnule? zise domnul Sleary 
gânditor, cufundându-şi privirile în adâncurile rachiului său 
cu apă. Primul, că există o iubire pe lume care până la urmă 
he vede că nu-i „intereh perhonal”, ci cu totul altceva; al 
doilea, că iubirea ahta are un fel hpecial al ei de a hocoti 
hau de a nu hocoti, că, orice-ai face, e tot aha de greu hă-i 
dai un nume ca hi înhubhirilor ciudate ale câinelui! 

Domnul Gradgrind se uită afară pe fereastră, fără să 
răspundă nimic. Domnul Sleary îşi goli paharul, apoi le pofti 
pe doamne înapoi. 

—  Hărută-mă, Cecilia, draga mea, hi-ţi hpun adio! 
Htimată domnihoară, tare mă bucur văzând că o trataţi pe 
Cecilia ca pe o horă în care aveţi încredere hi pe care-o 
cinhtiţi din toată inima. Hper că fratele dumneavoahtră va 
trăi hă ajungă mai vrednic de dumneavoahtră, hi hă vă 
aducă mai multă mulţumire. Domnule, hă ne htrângem 
mâna pentru prima hi ultima oară! Nu fiţi ahpru cu noi, 
nihte hărmani vagabonzi. Oamenii au nevoie de puţină 
dihtracţie. Nu pot hă înveţe hi hă munceahcă mereu, căci 


nu hunt făcuţi numai pentru ahta. Aha că aveţi neapărată 
nevoie de noi, domnule. Hi totdeauna faceţi cum e înţelept 
hi bine, hi luaţi ce-i mai bun de la noi, nu ce-i mai rău! Nu 
mi-am dat heama niciodată până acum, zise domnul Sleary 
vârându-şi din nou capul pe uşă ca să spună asta, ce 
palavragiu hunt! 


Capitolul IX 
ÎNCHEIERE 


Când trăieşti în preajma unui fanfaron orgolios este lucru 
cu primejdie să observi înaintea lui ceva ce-l interesează. 
Domnul Bounderby socotea că doamna Sparsit dăduse 
dovadă de prea multă cutezanţă luându-i-o înainte şi 
închipuindu-şi că e mai deşteaptă decât el. Peste seamă de 
indignat împotrivă-i pentru descoperirea triumfală a 
doamnei Pegler, cugeta aşa de mult la cutezanţa femeii 
care-i era subalternă, încât până la urmă vina ei începu să 
se mărească asemeni bulgărelui de zăpadă ce se 
rostogoleşte la vale. În sfârşit, domnul Bounderby descoperi 
că a concedia pe acea femeie cu rude sus puse, a avea 
dreptul să spună: „Era o femeie de familie bună, care voia 
să se agaţe de mine, dar mie nu mi-a trebuit şi m-am 
descotorosit de ea...” ar însemna să obţină maximum posibil 
de glorie din această întâmplare, pedepsind totodată pe 
doamna Sparsit după cum merita. 

Stăpânit de acea idee măreaţă, domnul Bounderby se 
întoarse acasă la dejun şi se instală în sufrageria de pe 
vremuri, unde se afla portretul lui. Doamna Sparsit şedea 
pe scaunul de lângă foc, cu piciorul în scara ei de aţă, fără 
să bănuiască deloc încotro se îndreaptă. 

De când cu afacerea Pegler, distinsa doamnă îşi ascundea 
mila pe care i-o inspira domnul Bounderby sub un discret 
văl de melancolie şi căinţă. Ca urmare, îşi luase obiceiul să 


afişeze un aer întristat, cu care îl întâmpină pe patronul ei 
şi de data asta. 

— Ei, acum ce mai este, doamnă? zise domnul Bounderby 
pe un ton foarte tăios şi grosolan. 

— Vă rog, domnule, răspunse doamna Sparsit, nu-mi mai 
daţi peste nas. 

— Să-ţi dau peste nas, doamnă? repetă domnul 
Bounderby. Peste nasul dumitale? 

Adică, după cum înţelese foarte bine doamna Sparsit, 
nasul ei ar fi fost prea monumental pentru asemenea 
ispravă. După această insinuare jignitoare, domnul 
Bounderby îşi tăie o bucată de pâine şi aruncă apoi cuțitul 
cu zgomot pe masă. 

— Domnule Bounderby! zise doamna Sparsit, scoţându-şi 
piciorul din scara ei de aţă. 

— Ce-i, doamnă? răspunse domnul Bounderby. La ce te 
holbezi aşa? 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, domnule, zise doamna 
Sparsit, dacă v-a enervat ceva în dimineaţa asta? 

— Da, doamnă! 

— Îmi îngăduiţi să mă interesez, domnule, urmă acea 
femeie jignită, dacă eu sunt pricina nefericită care v-a făcut 
să vă ieşiţi din fire? 

— Ştii ce? Am să-ţi spun ceva, doamnă, zise Bounderby; 
n-am venit aici să fiu terorizat. Oricâte rude sus-puse ar 
avea o femeie, nu-i este îngăduit să plictisească şi să piseze 
pe un om cu situaţia mea, şi n-am de gând să permit asta! 
(Domnul Bounderby găsise necesar să-i dea cu gura, 
deoarece prevedea că dacă i-ar îngădui să intre în detalii, 
ar ieşi învins.) 

Doamna Sparsit îşi ridică mai întâi sprâncenele ei 
coriolaneşti, apoi şi le încruntă, îşi strânse lucrul de mână în 
coşuleţ şi se ridică. 

— Domnule, zise ea pe un ton majestuos, pentru mine e 
limpede că în clipa de faţă vă stingheresc. Mă voi retrage în 
apartamentul meu. 


— Dă-mi voie să-ţi deschid uşa, doamnă. 

— Mulţumesc, domnule, pot s-o deschid şi singură. 

— Ar fi mai bine să-mi dai voie mie, doamnă, zise 
Bounderby, trecând înaintea ei şi punând mâna pe clanţă, 
pentru că vreau să profit de această ocazie ca să-ţi spun 
ceva înainte de a pleca. Ştii, doamnă Sparsit, m-am gândit 
că aici stai puţin cam înghesuită. Am impresia că sub 
modestul meu acoperiş nu-i destul spaţiu pentru o doamnă 
care are geniul dumitale când e vorba de treburile altora. 

— Într-adevăr, domnule? zise doamna Sparsit cu mare 
politeţe, aruncându-i cea mai neagră privire de dispreţ. 

— Ştii, doamnă, zise iar Bounderby, de când cu 
întâmplările din ultima vreme, am început să mă gândesc la 
asta şi, cu judecata mea slabă, am ajuns la concluzia... 

— Ah, vă rog, domnule, îl întrerupse doamna Sparsit cu o 
veselie exuberantă, nu vă defăimaţi judecata. Toţi ştiu că 
judecata domnului Bounderby este infailibilă. Aţi dovedit-o 
tuturor. Lumea nici nu discută altceva. Dispreţuiţi orice 
vreţi din dumneavoastră, dar nu vă dispreţuiţi judecata, 
domnule, zise doamna Sparsit râzând. 

Foarte roşu şi stingherit, domnul Bounderby urmă: 

— Am impresia, doamnă, că o casă în care s-ar duce cu 
totul alt gen de viaţă ar pune în lumină o doamnă cu 
însuşirile dumitale; o casă cum e, de pildă, a rudei dumitale, 
lady Scadgers. Nu crezi, doamnă, că ai putea găsi acolo 
câteva chestiuni în care să te amesteci? 

— Nu m-am gândit până acum la asta, domnule, răspunse 
doamna Sparsit, dar fiindcă mi-aţi atras atenţia, îmi dau 
seama că e foarte probabil. 

— Atunci ce ar fi să încerci, doamnă? zise Bounderby 
punând în coşuleţul ei de lucru un plic în care se afla un 
cec. Poţi să pleci când vrei, doamnă, dar până atunci poate 
că ar fi mai plăcut pentru dumneata, o doamnă cu o 
inteligenţă atât de extraordinară, să iei masa singură, ca să 
nu fii deranjată. Şi nu-mi mai rămâne decât să-ţi cer scuze 


că eu, neînsemnatul Josiah Bounderby din Coketown, te-am 
ţinut atâta vreme în umbră. 

— Vă rog, domnule, nu vă osteniţi, răspunse doamna 
Sparsit. Dacă acest portret ar vorbi... (el însă are asupra 
originalului avantajul că nu e în stare să se compromită şi 
să scârbească lumea) ar putea aduce mărturie că de multă 
vreme am luat obiceiul să-l numesc: portretul unui găgăuţă. 
Orice ar face, o găgăuţă nu poate stârni nici uimire, nici 
indignare; purtarea unui găgăuţă nu poate stârni decât 
disprețul! 

Isprăvind ce avea de spus, doamna Sparsit, al cărei chip 
roman părea o medalie bătută pentru comemorarea 
dispreţului ce i-l inspira domnul Bounderby, îl măsură cu 
privirea din cap până-n picioare şi, defilând pe dinaintea lui 
măreaţă şi dispreţuitoare, urcă scara. Domnul Bounderby 
închise uşa, se opri înaintea focului şi, încordindu-se 
exploziv, după  vechiu-i obicei fanfaron, îşi proiectă 
personalitatea prin tablou... în viitor. 

Cât de departe în viitor? O vede fără îndoială pe doamna 
Sparsit  întrebuinţând  tăişurile tuturor armelor din 
arsenalul feminin ca să lupte zi de zi cu răutăcioasa, 
muşcătoarea, arţăgoasa, morocănoasa lady Scadgers, care, 
veşnic ţintuită în pat de misteriosul ei picior, îşi mânca 
micu-i venit trimestrial în câteva săptămâni, într-o locuinţă 
mică, sărăcăcioasă, lipsită de aer, o biată cămăruţă de o 
persoană, în care două persoane stăteau ca într-o cutie. Dar 
mai vede el şi altceva? Să se fi zărit oare pe el însuşi 
grozăvindu-se faţă de străini cu Bitzer, tânărul în 
ascensiune, atât de devotat marilor merite ale patronului 
său, care dobândise locul lui Tom şi aproape izbutise să 
pună mâna pe el, pe vremuri, când Tom fusese ajutat să 
dispară de nişte ticăloşi? O fi văzut el măcar umbra vagă a 
propriei lui imagini făcând un testament fanfaron şi van, de 
care aveau să profite douăzeci şi cinci de farsori, trecuţi de 
25 de ani, ce trebuiau să poarte pe viitor o insignă cu 
numele lui Josiah Bounderby din Coketown, să ia masa 


numai în sala „Bounderby”, să locuiască numai în locuinţele 
„Bounderby”, să asculte slujba numai în capela 
„Bounderby”, să se ducă la culcare numai după 
binecuvântarea unui capelan „Bounderby”, să fie întreţinuţi 
din veniturile unei proprietăţi „Bounderby” şi să provoace 
necontenit greață stomacurilor sănătoase cu o cantitate 
imensă de stupiditate şi fanfaronadă? O fi simțind el ziua ce 
avea să vină peste cinci ani, în care Josiah Bounderby din 
Coketown avea să moară în urma unui atac de apoplexie pe 
o stradă din Coketown, după care testamentul lui cel grozav 
avea să-şi înceapă lunga-i carieră de şicane, jecmăneli, 
falsuri, escrocherii, cu puţine foloase şi multe procese? 
Probabil că nu. Portretul lui însă avea să le vadă pe toate. 

Ilată-l pe domnul Gradgrind în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, 
stând gânditor în camera sa. El cât de departe desluşeşte în 
viitor? S-o fi văzând gârbov şi cu părul alb, modificându-şi 
după împrejurări teoriile inflexibile de pe vremuri? 
Subordonând Faptele şi Cifrele Credinței, Speranţei şi 
Milei, fără a mai încerca să macine în morile lui meschine şi 
prăfuite acest trio ceresc? Se vede oare dispreţuind din 
această pricină pe foştii lui asociaţi politici? Îi vede pe ei - în 
era în care se stabilise definitiv că gunoierii naţionali au 
obligaţii numai între dânşii şi n-au niciun fel de datorie faţă 
de o noţiune abstractă numită popor - mustrându-l cu 
asprime pe onorabilul gentleman când cu una, când cu alta, 
găsindu-i pricină din toate, cinci nopţi pe săptămână până 
în zorii zilei? Probabil că le prevede pe toate, deoarece îşi 
cunoaşte oamenii. 

Iat-o pe Louisa, în seara aceleiaşi zile, privind focul ca în 
zilele de odinioară, dar cu o faţă mai îmblânzită şi mai 
umilă. Cu ce se poate înfăţişa viitorul în faţa ochilor ei? 
Afişele de pe străzi, semnate cu numele tatălui ei, care 
dezvinovăţeau pe răposatul Stephen Blackpool, ţesător, de 
bănuielile neîntemeiate şi făceau cunoscută vinovăția fiului 
său, invocând ca circumstanţe vârsta şi ispitele tinereţii (nu 
avusese curajul să adauge şi educaţia lui), aparţineau 


Prezentului. Şi piatra funerară a lui Stephen Blackpool, pe 
care domnul Gradgrind scrisese povestea morţii lui, făcea 
parte aproape tot din prezent, deoarece Louisa ştia că aşa 
va fi. Lucrurile acelea le putea vedea clar. Dar ce vede ea în 
viitor? 

Vede oare o lucrătoare, cu numele Rachael, apărând 
după o boală lungă, când clopotele fabricilor încep să sune, 
plecând şi întorcându-se la ore precise odată cu lucrătorii 
din Coketown; o femeie de o frumuseţe visătoare, veşnic 
înveşmântată în negru, dar blândă şi senină, uneori chiar 
veselă, singura fiinţă din tot oraşul părând că are milă de o 
femeie nenorocită, decăzută şi beţivă, ce putea fi văzută 
uneori prin oraş, venind într-ascuns să-i ceară de pomană şi 
tânguindu-i-se; o muncitoare muncind, muncind tot timpul, 
dar mulţumită să muncească, socotind că aşa i-a fost dat şi 
că munca e soarta ei firească până la adânci bătrâneţe, 
când nu va mai putea munci? Vede Louisa asta? Aşa avea să 
fie. 

Vede ea oare pe un frate singuratic, la o depărtare de mii 
de leghe, scriind pe o hârtie pătată de lacrimi că vorbele ei 
se adeveriseră prea devreme şi că ar da toate comorile din 
lume ca să-i mai poată revedea măcar o dată chipul drag? 
Şi, mai târziu, pe acel frate apropiindu-se de ţara lui cu 
speranţa de-a o vedea, dar fiind oprit în drum de o boală, şi 
apoi o scrisoare cu un scris străin, vestind că a murit de 
friguri într-un spital în ziua cutare şi că s-a săvârşit din 
viaţă căindu-se şi iubind-o; că ultimul lui cuvânt a fost 
numele ei? Vede Louisa toate acestea? Aşa avea să fie. 

Se vede pe ea recăsătorită - mamă - veghindu-şi cu 
dragoste copiii, având necontenit grijă ca ei să rămână 
tineri şi sufleteşte, nu numai trupeşte, ştiind că e lucrul cel 
mai frumos, comoară din care orice fărâmă păstrată devine 
o binefacere şi o fericire chiar şi pentru cei mai înţelepţi? 
Vede oare Louisa asta? Aşa ceva n-avea să se îndeplinească 
niciodată. 


Dar se vede ea iubită de copiii fericiţi ai fericitei Sissy? 
lubită de toţi copiii; ajungând savantă în poveştile pentru 
copii, socotind că nicio născocire frumoasă şi nevinovată nu- 
i de disprețuit? Încercând din toate puterile ei să-şi 
cunoască semenii mai umili şi să le înfrumuseţeze viaţa 
prozaică şi mecanică prin podoabele şi bucuriile 
imaginaţiei, fără de care sufletul copilăriei se veştejeşte, 
maturitatea fizică cea mai viguroasă îmbracă un suflet mort 
şi prosperitatea naţională, oricât de limpede s-ar dovedi ea 
prin cifre, nu va fi decât o povestire funestă? Se vede ea 
oare urmând calea aceasta nu ca să-şi ţină vreo făgăduială 
romantică ori vreun legământ, nu că ar fi făcut parte dintr-o 
confrerie de bărbaţi ori de femei, nu că ar fi fost ţinută 
printr-un jurământ ori vreo convenţie, sau că i-ar plăcea să 
se deghizeze, sau doar din capriciu, ci numai fiindcă 
socotea că-i o datorie ce trebuie îndeplinită? Se vede oare 
Louisa astfel? Aşa avea să fie. 

Dragă cititorule! Depinde de dumneata şi de mine ca 
lucrurile acestea să se îndeplinească ori nu în limitele 
sferelor noastre de acţiune. Să le lăsăm să se îndeplinească! 
Vom sta cu inimile mai uşoare lângă vatră, privind cum 
cenuşa focurilor noastre se albeşte şi se răceşte. 


SFÂRŞIT 


3-In Lista B erau cuprinse toate disciplinele științifice pe care trebuia să le 
cunoască un profesor. 

4-Poveste din O mie și una de nopți. 

5-Personaj din basmele englezeşti (n.t.). 

6-Coketown înseamnă în englezește orașul cocsului. Ă 

7-Personificarea găunoasei  respectabilităţi burgheze în comedia Doamne 
ajută a scriitorului englez Thomas Morton (1764 - 1838). 

8-Copiii fuseseră astfel numiţi în cinstea economiștilor burghezi Adam Smith 
şi Thomas Malthus. 

9-Aluzie la regina Angliei. . | Re 

10 Duce legenda mitologică, Pegas este un armăsar înaripat care 
simbolizează inspiraţia poetică. ; aa ă 

1 210 de cuvinte intraductibil, arms însemnând în engleză și arme și braţe. 
12-Nas acvilin. p ata 
13-Magna charta libertatum - document semnat în 1215 de regele loan-Fără- 
de-Ţ[ară. Reprezintă primul document cu caracter constituționa prin care se 
In gredesc prerogativele monarhiei. 

14-Personaj care apare în pamfletele politice ale scriitorului iluminist John 
Arbuthnot (începutul sec. al XVIII-lea), simbolizând trăsăturile cetățeanului 
burghez din Anglia. . 
15-Unul din actele constituționale de bază ale Angliei, editat de Parlament în 
anul 1679, în perioada revoluţiei burgheze. 

16-Versuri din poemul Satul părăsit de Oliver Goldsmith. 

17-Daniel Defoe (1660—1731), unul dintre întemeietorii romanului realist 
englez, autorul celebrului „Robinson Crusoe”. 

18-Celebru matematician din secolul al III-lea î.e.n., fondatorul geometriei 
care îi poartă numele. 

19-Oliver Goldsmith (1728—1774), scriitor englez, autorul romanului „Vicarul 
din Wakefield” și a numeroase poeme. 

20-Monedă divizionară în Anglia. 

21-In acea epocă existau trenuri suplimentare, cu tarif redus, aprobate printr- 
un act al Parlamentului. De aici și denumirea. 

22-Blue-books-cărţi albastre, rapoarte imprimate din ordinul Parlamentului, 
numite astfel din pricina culorii copertei. 

24-Che sara, sara - deviza de pe stema familiei engleze Russel. 

24-Denumire a unei organizaţii imaginare. 

2 5-Politician englez, autorul unor legi antimuncitorești. 

26-Insulă în Oceanul Pacific, loc de deportare. P 
2'7-Femeie-monstru, care conform legendelor antice, avea puterea să 
transforme în stană de piatră pe oricine o privea. 

28-Replică din piesa „Hamlet' de Shakespeare. 

29-Scară în Palatul dogilor din Veneţia.