John Le Carre — O crima la case mari

John le Carre 


O CRIMĂ LA CASE MARI 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză RALUCA MIHAIL 
Coperta DONE STAN 


1997 RAO International Publishing Company S.A. 


John le Carre, pe adevăratul său nume David Cornwell, s-a 
născut în 1931, în Poole, Dorset. A urmat cursurile 
universităţilor din Berna şi Oxford, a predat la Eton şi a lucrat 
cinci ani, între 1959-1964, pentru British Foreign Service, mai 
întâi ca secretar 2 la Ambasada Marii Britanii de la Bonn şi 
apoi drept consul pe probleme de politică în Hamburg. 


În 1961 a început să scrie romane sub pseudonimul care l-a 
consacrat. Cea de-a treia carte a sa, Spionul care a ieşit din 
joc (The Spy who Came in from the Cold), i-a asigurat o 
reputaţie internaţională. 


„O nouă structură arhetipală a romanului poliţist plăsmuită 
de un corifeu necontestat.“ 
New Fiction 
„Dacă există o tendinţă numită victorianism enigmistic, 
această carte o întruchipează cu desăvârşire.“ 
Melvyn Bragg, Sunday Today 


„Lui Maigret, Arsene Lupin, Hercule Poirot şi domnişoarei 
Marple li se adaugă un nou detectiv antierou: se numeşte 
George Smiley şi e încântător.“ 

The Listener 


Pentru Ann 


PREAMBUL 


Există, probabil, câteva şcoli de mare tradiţie despre care 
se va pretinde cu convingere că sunt întruchipate de cea de 
la Carne. Dar cel ce va căuta în cancelariile acestora vreun 
D'Arcy, Fielding, sau Hecht, va căuta în zadar. 


John le Carre 


Capitolul 1 
LUMÂNĂRI NEGRE 


Măreţia şcolii din Carne a fost în unanimitate pusă pe 
seama regelui Eduard al IV-lea, al cărui zel educaţional 
trebuie atribuit Ducelui de Somerset. Dar Carne preferă 
politicii discutabile a consilierului său  respectabilitatea 
monarhului, bazându-se pe convingerea că marile şcoli, - 
asemenea regilor din dinastia Tudor, au fost desemnate în 
ceruri. 

Şi, într-adevăr, faima sa este aproape un miracol, 
întemeiată de călugări obscuri, înzestrată de un rege care nu 
era decât un băieţandru bolnăvicios şi scoasă din uitare de un 
tiran victorian, Carne şi-a ridicat capul, s-a dezbărat de 
apucăturile ţărăneşti şi s-a înfăţişat strălucitoare la curţile 
secolului douăzeci. Şi, cât ai clipi din ochi, ţopârlanul din 
Dorset a devenit favoritul Londrei: era vremea lui Dick 
Whittington!. Carne deţinea pergamente în latină, sigilii de 
ceară şi domenii mănăstireşti unde se celebra aşa-numita 
Lammas?. Carne avea proprietăţi, mănăstiri şi carii care 
scobeau în lemn, un stâlp al infamiei şi un înscris în 
Doomsday Book: - de ce altceva ar mai fi avut nevoie ca să 
facă educaţie fiilor de bogătaşi? 

Şi aceştia veneau: veneau în fiecare semestru, aşa încât, în 
decursul unei întregi după-amieze, trenurile descărcau pe 
peron grupuri triste de băieţi în haine negre. Veneau în 
maşini mari, strălucind de o curăţenie îndoliată. Veneau să-l 
îngroape pe bietul rege Eduard, rostogolindu-şi cărucioarele 


1 Richard (Dick) Whittington (1358-1423) - comerciant şi filantrop englez, 
primar al Londrei (n.tr.). 

2 Lammas - sărbătoare în Anglia, de 1 august, în care se binecuvântează 
pâinea făcută din prima recoltă de grâu (n.tr.). 

3 Doomsday Book - registru al terenurilor în Anglia, întocmit din ordinul lui 
William Cuceritorul în jurul anului 1086, care consemna proprietarul, 
întinderea şi valoarea proprietăţilor (n.tr.). 


cu bagaje pe străzile pietruite, sau cărând cufere ca nişte mici 
sicrie. Unii purtau pelerine şi, când mergeau, arătau ca nişte 
ciori sau ca nişte îngeri negri veniţi la înmormântare. Alţii 
apăreau singuri, ca angajaţii de la pompe funebre, şi puteai 
să le auzi tropăitul ghetelor când treceau. La Carne toţi erau 
într-un doliu perpetuu: băieţii mici pentru că trebuiau să 
rămână, cei mari pentru că trebuiau să plece, iar profesorii 
pentru că respectabilitatea era prost plătită; şi acum, când 
semestrul Postului Mare (cum era numit semestrul Paştilor) se 
apropia de sfârşit, atmosfera mohorâtă se instalase mai 
stăruitor ca niciodată peste turnurile cenuşii de la Carne. 
* 


Tristeţe şi frig. Frigul era dur şi ascuţit precum cremenea. 
Le tăia feţele băieţilor care veneau alene de pe terenurile 
părăsite după meciul dintre clase. Le pătrundea prin 
pardesiele negre şi le transforma gulerele ţepene şi ascuţite 
în inele de gheaţă în jurul gâtului. Degeraţi, se târau de pe 
teren spre drumul lung, mărginit de ziduri, care ducea în oraş 
şi la cea mai mare cofetărie, şirul de băieţi risipindu-se încet- 
încet, în grupuri, iar grupurile în perechi. Doi băieţi, care 
păreau chiar mai îngheţaţi decât restul, trecură strada şi-şi 
croiră drum pe o potecă îngustă care ducea spre o altă 
cofetărie, mai îndepărtată, dar mai puţin aglomerată. 

— Mor dacă mai trebuie să mă mai uit vreodată la un 
asemenea meci bestial de rugby. Hărmălaia e cruntă, spuse 
unul. 

Era înalt şi blond şi-l chema Caley. 

— Tipii strigă numai fiindcă se uită profesorii din pavilion, 
răspunse celălalt. De-aia fiecare clasă trebuie să stea buluc. 
Pentru ca profesorii să se laude cu cât de tare urlă clasele lor. 

— Atunci ce zici de Rode? De ce stă cu noi şi ne pune să 
strigăm? Doar nu-i profesor titular, ci doar un pârlit de 
suplinitor. 

— Îi perie tot timpul pe profesori. Uită-te la el în curtea 
interioară în recreaţii cum bâzâie pe lângă barosani. Toţi 
profii tineri fac la fel. 

Însoţitorul lui Caley era un roşcovan plictisit pe nume 
Perkins, şef în clasa profesorului Fielding. 


— Am fost la ceai la Rode, spuse Caley. 

— Rode e groaznic. Poartă ghete maro. Cum a fost ceaiul? 

— Deprimant. E nostim cum îi dă de gol ceaiul. Deşi 
doamna Rode e ca lumea - fără pretenţii, stilul plebeu: 
şerveţele croşetate şi păsărele de porțelan. Mâncarea e bună; 
ca la Institutul Femeilor, dar bună. 

— Semestrul ăsta Rode ţine pregătirea premilitară. Asta o 
să pună capac la toate. E extrem de entuziast şi se fuduleşte 
tot timpul. Îţi dai seama că nu e un gentleman. Ştii unde a 
făcut şcoala? 

— Nu. 

— Şcoala de stat din Branxome. Fielding i-a spus mamei 
mele când a venit din Singapore semestrul trecut. 

— Dumnezeule! Unde-i Branxome ăsta? 

— Pe coastă. Lângă Bornemouth. Eu n-am fost la nimeni la 
ceai, numai la Fielding. 

Perkins adăugă după o mică pauză: 

— Servesc castane coapte şi gogoşi. Şi ştii, n-ai voie să-i 
mulţumeşti. Zice că sentimentalismele sunt doar pentru 
oamenii simpli. Tipic pentru Fielding. E altfel decât restul 
profesorilor. Cred că băieţii îl plictisesc. Toată şcoala merge la 
el la ceai o dată pe semestru, ne ia pe rând, câte patru, şi 
conversaţia lui se reduce cam la ce ţi-am zis. 

Îşi continuară drumul în tăcere un timp, apoi Perkins spuse: 

— Fielding mai dă o petrecere diseară. 

— O ţine în chefuri de la o vreme, răspunse Caley 
dezaprobator. Bănuiesc că mâncarea la voi e mai rea ca 
niciodată, nu? _ 

— E ultimul lui semestru înainte să plece. li cheamă în 
vizită separat pe fiecare profesor cu nevasta, până la sfârşitul 
semestrului. În fiecare seară aprinde lumânări negre. Doliu, 
adică. Al naibii de extravagant. 

— Da. Bănuiesc că-i o chestie demonstrativă. 

— Tatăl meu spune că-i un excentric. 

Traversară drumul şi dispărură în cofetărie, continuând să 
discute problemele importante ale domnului Terence Fielding, 
până când, fără tragere de inimă, Perkins puse capăt 
întâlnirii. Mergea slab la ştiinţele exacte şi de aceea era 


nevoit, din păcate, să facă meditații. 
* 


Petrecerea la care se referise Perkins în după-amiza aceea 
era pe sfârşite. Domnul Terence Fielding, director de colegiu 
la Carne, îşi mai turnă nişte vin de Porto şi împinse plictisit 
carafa în stânga. Era propriul lui vin de Porto, cel mai bun pe 
care îl avea. Era destul ca să-i ajungă întreg semestrul - şi 
după aceea, putea să se aleagă praful. Se simţea puţin obosit 
după ce privise meciul, cam ameţit de băutură şi cam plictisit 
de Shane Hecht şi de soţul ei. Shane era hidoasă. Masivă şi 
dominatoare, ca o Valkirie fanată. O claie de păr negru. Ar fi 
trebuit să invite pe altcineva. Pe soţii Snow, de exemplu, dar 
el prea făcea pe deşteptul. Sau pe Felix D'Arcy, dar ăsta avea 
obiceiul prost să-l întrerupă când vorbea. În fine, nu mai 
putea dura mult până când Charles Hecht va fi suficient de 
sâcâit ca să se bosumfle şi să plece mai devreme. 

Hecht nu-şi găsea locul, vrând să-şi aprindă pipa, dar lui 
Fielding nici nu-i trecea prin gând să-l invite. Hecht putea să 
fumeze un trabuc dacă ţinea neapărat. Dar pipa avea să-i 
rămână în buzunarul sacoului de seară, unde-i era - sau nu-i 
era - locul, fără să-i împodobească profilul de sportiv. 

— Doreşti un trabuc, Hecht? 

— Nu, mulţumesc, Fielding. Te deranjează dacă... 

— Îţi recomand trabucurile. Tânărul Havelake le-a trimis de 
la Havana. Tatăl lui e ambasador acolo. 

— Da, dragă, spuse Shane tolerantă, Vivian Havelake a fost 
în detaşamentul lui Charles când Charles era comandantul 
cadeţilor. 

— Havelake e un băiat bun, remarcă Hecht, strângând din 
buze pentru a arăta că era un judecător riguros. 

— E nostim să constaţi cum s-au schimbat lucrurile. 

Shane Hecht rosti cuvintele repede, cu un zâmbet împietrit, 
ca şi cum în realitate nu era nimic nostim. 

— Trăim într-o lume atât de cenuşie în zilele astea. Îmi 
amintesc înainte de război, continuă ea, când Charles 
inspecta pe un cal alb trupele din subordine. Lucrul ăsta nu se 
mai face acum, nu? Nu am nimic împotriva domnului Iredale 
pe post de comandant, absolut nimic. Care era regimentul lui, 


mai ştii, Terence? Sunt sigură că face faţă ca instructor la 
pregătirea militară, deşi nu mai poate fi acelaşi lucru. Se 
înţelege bine cu băieţii, nu? Soţia lui e o femeie tare 
cumsecade. Mă întreb de ce nu reuşesc să-şi ţină servitorii. 
Am auzit că semestrul viitor domnul Rode va ajuta la 
pregătirea militară. 

— Bietul Rode, rosti Fielding rar, se agită ca un căţeluş care 
se străduieşte să-şi merite osul. Işi dă toată silinţa: l-ai văzut 
făcând galerie la meciurile şcolii? Înainte de a veni aici nici nu 
văzuse vreun meci de rugby. La şcolile de stat nu se joacă 
rugby - numai fotbal. Ţi-l aminteşti când a sosit aici, Charles? 
A fost captivant. La început era foarte retras şi absorbea ca 
un burete tot ce ţinea de felul nostru de a fi: jocurile, 
vocabularul, comportamentul. Apoi, într-o zi, parcă a dobândit 
brusc darul vorbirii şi a început să se exprime pe limba 
noastră. A fost uluitor, ca o operaţie estetică. Desigur, a fost 
opera lui Felix D'Arcy - n-am mai pomenit aşa ceva. 

— Sărmana doamnă Rode, spuse Shane Hecht cu vocea 
aceea abstractă şi imprecisă pe care o păstra pentru 
sentinţele cele mai veninoase. O drăguță, în simplitatea ei, nu 
vi se pare? De pildă, cine s-ar fi gândit să atârne răţuştele 
alea de porțelan pe perete? Cele mari în frunte şi cele mici la 
coadă. Fermecător, nu? Ca într-o ceainărie. Mă întreb de unde 
le-a cumpărat. Trebuie s-o întreb. Am auzit că tatăl ei 
locuieşte lângă Bornemouth. Bănuiesc că se simte tare 
singur, nu credeţi? Într-un loc atât de primitiv, n-ai cu cine 
schimba o vorbă. 

Fielding se lăsă pe spate în scaun şi cuprinse cu privirea 
masa întinsă. Argintăria era o frumuseţe. Cea mai elegantă 
din Carne, după cum auzise şi înclina să creadă. Semestrul 
ăsta folosise numai luminări negre. Era un lucru care-i făcea 
pe oameni să-şi amintească de tine după ce plecai: „Ce om 
de treabă, Terence - şi ce gazdă minunată. Vă amintiţi, în 
ultimul semestru pe care l-a petrecut aici a invitat la cină tot 
personalul, cu tot cu neveste. Masă cu dichis, luminări negre, 
impresionant. | se rupea inima că pleacă din şcoală.“ Dar 
ţinea să-l agaseze pe Hecht. Shane gusta treaba asta. Shane 
îl aţâţa să facă asta pentru că îl ura pe Charles, pentru că pe 


cât era de mătăhăloasă, pe atât era de perfidă, ca un şarpe. 

Fielding îl privi pe Hecht, apoi pe nevasta lui Hecht, iar 
aceasta îi răspunse cu un zâmbet lasciv şi depravat de târfă. 
Pentru o clipă, Fielding şi-l imagină pe Hecht înfruptându-se 
din trupul acela abundent: era o scenă care-i amintea de 
Lautrec... da, întocmai! Un Charles fudul, cu joben, aşezat 
teapăn pe cuvertura de pluş; ea, masivă, revărsată şi 
plictisită. Imaginea îi făcu plăcere: ca şi perversitatea de a-l 
transplanta pe netotul acela de Hecht din puritatea spartană 
a mediului de la Carne în bordelurile din Parisul secolului al 
nouăsprezecelea... 

Fielding începu să vorbească, pe un ton sentenţios, cu un 
aer de obiectivitate amabilă, care ştia că avea să-l irite pe 
Hecht. 

— Când mă uit înapoi la cei treizeci de ani pe care i-am 
petrecut la Carne, îmi dau seama că n-am realizat nici cât un 
măturător de stradă. 

Amândoi îl priveau atent, iar el continuă: 

— Pe vremuri consideram că un măturător îmi este inferior. 
Am ajuns să mă îndoiesc. El face dintr-un lucru murdar unul 
curat şi lumea mai face un pas înainte. Dar eu - eu ce am 
făcut? Am întărit o clasă conducătoare care nu se distinge nici 
prin talent, nici prin cultură, nici prin inteligenţă; am înviat 
pentru încă o generaţie însemnele unei epoci apuse. 

Charles Hecht, care nu învățase dibăcia de a nu-i da atenţie 
lui Fielding, se făcu purpuriu şi începu să se agite la celălalt 
capăt al mesei. 

— Dar nu facem şcoală cu ei, Fielding? Nu te gândeşti la 
succesele noastre, la burse? 

— Eu n-am învăţat nimic, pe niciun băiat, niciodată, 
Charles. De obicei pentru că băieţii nu au fost suficient de 
deştepţi; de câteva ori, pentru că eu n-am fost. Vezi tu, la cei 
mai mulţi băieţi capacitatea de percepţie dispare o dată cu 
pubertatea. La câţiva rămâne, dar noi, la Carne, când o 
dibuim, avem mare grijă s-o nimicim. Dacă supravieţuieşte în 
ciuda eforturilor noastre, băiatul câştigă o bursă... Ai răbdare 
cu mine, Shane: este ultimul meu semestru. 

— Ce-are a face că-i ultimul semestru? Vorbeşti prostii, 


Fielding, spuse Hecht furios. 

— Asta e tradiţia la Carne. Succesele astea, cum le spui tu, 
sunt rateurile, puţinii băieţi care nu s-au dat pe brazdă la 
Carne. Cei care au ignorat cultul mediocrităţii. Nu putem face 
nimic pentru ei. Dar pentru ceilalţi, pentru micii clerici 
îmbrobodiţi şi soldăţeii orbi, pentru ei Carne este primul pas 
spre dezastru, iar copiii ăştia ne urăsc. 

Hecht râse forţat. 

— Dacă ne urăsc aşa tare, de ce mai vin atâţia? De ce ne 
ţin minte şi se întorc să ne mai vadă? 

— Pentru că noi, dragă Charles, suntem premoniţia 
dezastrului. Suntem lecţia de la Carne pe care n-o vor uita 
niciodată. Pe noi vin să ne citească, nu înţelegi? De la noi au 
învăţat secretul vieţii: să îmbătrâneşti fără să devii mai 
înţelept. Şi-au dat seama că nu se schimbă nimic o dată ce 
înaintezi în vârstă: nu te orbeşte vreo revelaţie pe drumul 
spre Damasc, şi nici nu te trezeşti dintr-o dată matur. 

Fielding îşi lăsă capul pe spate şi ţintui cu privirea 
ornamentul victorian stângaci din tavan şi aura de praf din 
jurul rozetei de lumină. 

— Am îmbătrânit puţin, atâta tot. Aceleaşi poante, aceleaşi 
gânduri, aceleaşi dorinţe. Anii au trecut peste noi, Hecht, dar 
am rămas aceiaşi oameni. Nu suntem nici mai buni, nici mai 
înţelepţi; n-am schimbat o idee originală în cincizeci de ani de 
viaţă. Şi copiii şi-au dat seama că suntem o scamatorie, şi 
şcoala, şi noi: învelişul nostru academic, poantele noastre 
universitare, porţile pe care le-am deschis pentru ei. Şi de- 
asta vin înapoi în fiecare an din viaţa aceea debusolată şi 
lipsită de sens, ca să se holbeze fascinaţi la tine şi la mine, 
Hecht, precum copiii la un mormânt, căutând secretul vieţii şi 
al morţii. O, da, asta au învăţat de la noi. 

Hecht îl privi pe Fielding un moment în tăcere. 

— Vrei să mai sorbi şi altceva decât cuvintele mele, Hecht? 
zise Fielding cu un ton uşor împăciuitor, dar Hecht nu-şi luă 
ochii de la el. 

— Dacă asta-i o glumă... începu el, iar soţia lui remarcă 
satisfăcută că era destul de furios. 

— Şi eu aş vrea să ştiu, Charles, răspunse Fielding, cu 


vădită gravitate. Ce n-aş da să ştiu. Pe vremuri mi se părea o 
chestie deşteaptă să confunzi comedia cu tragedia. Acum mi- 
aş dori să le pot distinge. 

li plăcu cum sunase această ultimă poantă. 

Îşi băură cafeaua în salon, unde Fielding o dădu pe bârfă, 
dar Hecht nu se lăsă atras. Fielding aproape regreta că nu-l 
lăsase să-şi aprindă pipa. Apoi şi-l imagină iar pe Hecht la 
Paris şi-şi reveni. În seara asta fusese demn de admiraţie. 
Avea momente când se convingea chiar şi pe sine însuşi. 

În timp ce Shane se ducea să-şi ia paltonul, cei doi bărbaţi 
rămaseră împreună pe hol, dar niciunul nu scoase o vorbă. 
Shane se întoarse purtând un guler de hermină îngălbenit de 
ani, drapat pe umerii ei albi şi masivi. Işi înclină capul spre 
dreapta, zâmbi şi-i întinse palma întoarsă lui Fielding. 

— Dragă Terence, spuse el, în timp ce Fielding îi săruta 
degetele grase, ai fost atât de amabil. Şi e ultimul semestru 
pe care-l petreci cu noi. Trebuie să vii la noi la masă înainte 
de a pleca. Ce trist. Am rămas atât de puţini. 

Zâmbi din nou, închizând pleoapele pe jumătate ca să 
arate cât era de tulburată, apoi ieşi după soţul ei pe stradă. 
Era un frig aspru şi mirosea a zăpadă. 

Fielding închise uşa după ei, trase zăvorul cu grijă - poate 
mai grăbit decât ar fi impus buna-cuviinţă - şi se întoarse în 
sufragerie. Paharul cu vin de Porto al lui Hecht era aproape pe 
jumătate plin. Fielding îl ridică şi-l turnă cu grijă înapoi în 
carafă. Spera ca Hecht să nu se fi supărat prea tare, - nu 
putea suferi ca oamenii să-l antipatizeze. Suflă în luminările 
negre şi apoi le umezi fitilele între degete. Aprinse lumina, luă 
de pe bufet un carnet ieftin şi-l deschise. Conţinea lista de 
invitaţi pe care urma să-i mai cheme la masă până la sfârşitul 
semestrului. Bifă cu grijă numele lui Hecht cu stiloul. 
Terminase cu ei. Miercuri urmau să vină soţii Rode. El era o 
persoană de bună calitate, dar ea era îngrozitoare... Deşi asta 
nu se întâmpla de regulă în cuplurile căsătorite. Soţiile de 
obicei erau mult mai simpatice. 

Deschise bufetul şi scoase din el o sticlă de coniac şi un 
pahar fără picior. Ţinându-le pe amândouă într-o mână, se 
întoarse în sufragerie, târşâindu-şi picioarele şi sprijinindu-se 


cu cealaltă mână de perete. Doamne! Se simţi dintr-o dată 
bătrân; durerea uşoară din piept, greutatea din picioare. Era 
un mare efort să te afli în compania cuiva - veşnic pe scenă. 
Nu suporta să stea singur, dar, în acelaşi timp, oamenii îl 
sâcâiau. Singurătatea era ca atunci când eşti obosit, dar nu 
poţi dormi. Un poet german spusese asta; îl şi citase odată: 
„Tu poţi dormi, dar eu trebuie să dansez“. Ceva în genul ăsta. 

„Asta sunt“, medită Fielding. „Cam asta este şi Carne: un 
satir bătrân care dansează pe muzică.“ Muzica era tot mai 
rapidă, iar ei tot mai bătrâni, dar trebuiau să continue să 
danseze - tinerii aşteptau în culise. Pe vremuri era distractiv 
să dansezi un vals de demult într-o lume nouă. Îşi mai turnă 
coniac. Intr-un fel se bucura că pleacă, deşi trebuia s-o ia de 
la capăt cu predatul în altă parte. 

Dar Carne avea frumuseţea sa... primăvara în curtea 
catedralei... siluetele de flamingo ale băieţilor aşteptând 
ritualul slujbei... fluxul şi refluxul copiilor, ca anotimpurile 
anului, şi cei în vârstă care mureau în mijlocul lor. Şi-ar fi dorit 
să poată picta; ar fi pictat spectacolul oferit de Carne toamna, 
cu toate nuanțele galben-roşietice şi maronii... Ce păcat, se 
gândi Fielding, că o minte atât de sensibilă la frumos nu avea 
niciun talent creativ. 

Se uită la ceasul de la mână. Douăsprezece fără un sfert. 
Era aproape timpul să plece... trebuia să danseze, nu putea 
să doarmă. 


Capitolul 2 
SENTIMENTUL DE JOI 


Era joi seara şi Christian Voice abia fusese tipărită. Pe Fleet 
Street acest lucru nu era tocmai un eveniment istoric. Puştiul 
cu faţa plină de coşuri de la serviciul expediţii care luase 
grămada dezordonată de probe de tipar le mânuia cu mai 
mult respect decât ar fi fost strict necesar dacă s-ar fi gândit 
numai la o eventuală primă de Crăciun. În această privinţă 
experienţa îl învățase că ziarele laice de la Unipress erau mai 
grijulii cu  milosteniile palpabile decât Christian Voice, 
caritatea fiind direct proporţională cu tirajul. 

Domnişoara Brimley, editorul revistei, îşi potrivi la spate 
perna umflată şi îşi aprinse o ţigară. Secretara sa, care era în 
acelaşi timp redactor-şef - postul implica ambele funcţii — 
căscă, îşi băgă flaconul cu aspirine în poşetă, îşi pieptănă 
părul roşcat şi-i ură domnişoarei Brimley noapte bună, lăsând 
în urmă-i, ca de obicei, mirosul de pudră puternic aromată şi 
o cutie goală de şerveţele. Domnişoara Brimley ascultă 
mulţumită ecoul paşilor care se pierdeau pe coridor. Îi făcea 
plăcere să rămână, în sfârşit, singură, să savureze relaxarea. 
Era o surpriză continuă pentru ea faptul că în fiecare joi 
dimineaţa simţea aceeaşi uşoară încordare când intra în 
clădirea vastă de la Unipress şi aştepta să urce scările 
rulante, una după alta, simțindu-se puţin caraghioasă, ca un 
pachet modest pe un transatlantic de lux. Cerul îi era martor, 
condusese Christian Voice timp de paisprezece ani şi nu 
puţini spuneau că editarea acestei reviste era cea mai bună 
treabă pe care o făcea Unipress. Şi cu toate acestea, 
sentimentul de joi nu o părăsise niciodată, neliniştea 
pătrunzătoare că într-o zi, poate chiar azi, va veni băiatul de 
la expediţii şi ziarul nu va fi gata. Adeseori se întrebase ce s- 
ar fi întâmplat atunci. Auzise de astfel de eşecuri în vastul 
combinat al presei, de articole respinse şi imputate 


personalului. Oricum, i se părea un mister de ce continuau să 
accepte Christian Voice cu biroul scump de la etajul 7 şi cu 
tirajul despre care chiar domnişoara Brimley, cât de puţin s-ar 
fi priceput, putea să-şi dea seama că abia scotea preţul 
clamelor de hârtie. Christian Voice fusese înfiinţată la 
începutul secolului de bătrânul Lord Landsbury, laolaltă cu un 
cotidian al nonconformistului şi cu Temperance Gazette. Dar 
Gazette şi cotidianul îşi dăduseră de mult obştescul sfârşit, iar 
fiul lui Landsbury se trezise într-o dimineaţă, nu cu mult timp 
în urmă, că afacerea lui, cu tot cu personal, mobilier, până la 
ultima picătură de cerneală, şpalturi şi clame de hârtie, 
fuseseră cumpărate de colosul din umbră Unipress. 

Asta se petrecuse cu trei ani în urmă şi, de atunci, în 
fiecare zi se aşteptase să fie concediată. Dar nu se 
întâmplase aşa; nicio indicație, nicio întrebare, niciun cuvânt. 
Aşa că, femeie cu judecată, îşi continuase munca la fel ca şi 
până atunci şi încetase să se mai minuneze. 

Se bucura de felul cum mergeau lucrurile. Era uşor să îţi 
baţi joc de Christian Voice. Revista oferea în fiecare 
săptămână, umil şi fără tam-tam, dovezi despre intervenţia 
lui Dumnezeu în mersul lumii, povestea în termeni simpli şi 
nu tocmai ştiinţifici istoria veche a evreilor şi dădea sfaturi 
materne, sub un nume fictiv, oricui scria şi le solicita. 
Christian Voice nu se prea ocupa de cei cincizeci şi ceva de 
milioane de oameni care nici nu auziseră de ea. Revista 
aparţinea unei comunităţi şi, în loc să-i muştruluiască pe cei 
care nu erau membrii săi, se străduia să le fie de folos celor 
care erau. Pentru aceştia revista era plină de optimism, 
blândeţe şi informaţii. Dacă în India mureau un milion de copii 
de ciumă, puteai fi sigur că editorialul săptămânii descria 
salvarea miraculoasă dintr-un incendiu a unei familii 
metodiste din Kent. Christian Voice nu te sfătuia cum să-ţi 
atenuezi ridurile din jurul ochilor sau cum să-ţi menţii silueta; 
nu-ţi făcea sânge rău, dacă erai o persoană în vârstă, cu 
tinereţea ei nepieritoare. Revista însăşi era între două vârste 
şi de condiţie socială medie, propovăduia prudenţa pentru 
fete şi milostivirea pentru toţi. Nonconformismul este obiceiul 
cel mai conservator şi familiile care cumpăraseră Christian 


Voice în 1903 o cumpărau şi în 1960. 

Domnişoara Brimley nu era tocmai întruchiparea revistei. 
Capriciile sorții în timpul războiului şi neprevăzutul muncii în 
Serviciul de Informaţii o aduseseră alături de tânărul Lord 
Landsbury şi, timp de şase ani, în război, lucraseră împreună, 
pe cât de eficient, pe atât de discret, într-o clădire anonimă 
din Knightsbridge. Capriciile sorții pe timp de pace îi lăsaseră 
pe amândoi şomeri, dar Landsbury avusese decenţa şi 
generozitatea de a-i oferi domnişoarei Brimley o slujbă. 
Christian Voice îşi încetase apariţia în timpul războiului şi 
nimeni nu păruse nerăbdător să o reia. La început 
domnişoara Brimley se simţise puţin încurcată că trebuia să 
pună pe picioare şi să tipărească o revistă care exprima exact 
opusul concepţiilor ei teiste, care erau oricum destul de vagi, 
dar curând, pe măsură ce prinseseră să sosească scrisori 
înduioşătoare, iar tirajul se mai înviorase, începuse să prindă 
drag de munca ei, de cititori, şi îşi depăşi îndoielile iniţiale. 
Christian Voice devenise viaţa ei, iar cititorii, preocuparea de 
căpătâi. Se zbătea să le răspundă la întrebările stranii şi 
chinuite, consulta alte persoane dacă nu putea da ea însăşi 
răspunsul şi, cu timpul, în spatele unei jumătăţi de duzină de 
pseudonime, ajunsese, dacă nu filosoful lor, cel puţin 
îndrumătoarea, prietena şi mătuşa tuturor. 

Domnişoara Brimley stinse ţigara, puse în ordine acele, 
clamele de hârtie, foarfecele şi lipiciul în sertarul din dreapta 
sus al biroului ei, cu un aer absent, şi strânse corespondenţa 
venită cu poşta de după-amiază în caseta ei, pe care, întrucât 
era joi, o lăsase neatinsă. Erau câteva scrisori adresate 
Barbarei Fellowship, nume sub care Christian Voice 
răspunsese, chiar de la înfiinţarea ei, la nenumărate 
probleme ale corespondenţilor săi, atât în particular, cât şi în 
paginile revistei. Puteau să aştepte până mâine. Îi făcea 
plăcere să se ocupe de „poşta redacţiei”, dar ei îi dedica 
vinerea dimineaţa. Deschise un fişier mic de lângă ea şi dădu 
drumul scrisorilor într-o cutie aflată chiar în faţă. Una din 
scrisori căzu pe spate şi observă cu surprindere că partea 
sigilată a plicului era imprimată cu un elegant delfin albastru. 
Scoase plicul din fişier şi îl privi curioasă, întorcându-l pe 


toate părţile. Era din hârtie gri pal, cu dungi foarte 
estompate. Scump - poate făcut de mână. Sub delfin era un 
rulou minuscul pe care abia putea distinge înscrisul: Regem 
defendere diem videre. Ştampila poştei era din Carne, Dorset. 
Aceea probabil că era emblema şcolii. Dar de ce Carne îi suna 
familiar? Domnişoara Brimley se mândrea cu memoria ei 
excelentă şi găsi supărător faptul că acum nu reuşea să-şi 
aducă aminte. In cele din urmă deschise scrisoarea cu 
cuţitaşul de fildeş tocit de vreme şi o citi. 


Dragă domnişoară Fellowship, 

Nu ştiu dacă sunteţi o persoană în carne şi 
oase, dar asta nu are importanţă, atâta timp 
cât daţi întotdeauna răspunsuri aşa de pline de 
bunătate şi amabilitate. Eu sunt cea care v-a 
scris în iunie trecut despre aluatul de prăjituri. 
Nu sunt nebună, dar ştiu că soţul meu încearcă 
să mă omoare. Aş putea, vă rog, să vin să vă 
văd cât mai curând cu putinţă? Sunt sigură că- 
mi veţi da crezare şi vă veţi convinge că sunt o 
persoană normală. Dacă nu vă supăraţi, cât mai 
repede posibil. Vă rog, mă înspăimântă nopţile 
lungi. Nu ştiu cui altcuiva să-i cer ajutor. Aş 
putea încerca la domnul Cardew de la casa de 
rugăciuni, dar nu m-ar crede, iar tata este prea 
raţional. Sfaturile lor nu m-ar ajuta să mă feresc 
de moarte. Este ceva în neregulă cu soţul meu. 
Uneori noaptea, când crede că dorm, stă şi se 
holbează în gol pe întuneric. Ştiu că nu e bine 
să avem gânduri păcătoase şi să nutrim spaima 
în inimă, dar n-am încotro. 

Sper să nu primiţi multe scrisori din acestea. 

A dumneavoastră, 
Stella Rode 
née Glaston 


Pentru o clipă domnişoara Brimley rămase nemişcată la 
biroul ei, uitându-se la adresa imprimată cu frumoase litere 
albastre în susul paginii: „North Fields. Şcoala Carne, Dorset”. 


În acea secundă de şoc şi uluire, în minte îi reveni cu 
pregnanţă o propoziţie: „Valoarea inteligenţei depinde de 
educaţie”. Era dictonul favorit al lui John Landsbury. Până ce 
nu cunoşti obârşia informaţiei nu poţi evalua vestea. Da, 
astea erau vorbele lui: „Noi nu suntem democratici. Noi 
trântim uşa în nas oricărei persoane inteligente, dar care nu 
are un arbore genealogic”, la care ea îi răspundea: „Bine, 
John, dar chiar şi cele mai bune familii au nişte începuturi”. 

Dar Stella Rode era de familie. Îşi aminti deodată. Era fata 
familiei Glaston. Fata a cărei căsătorie făcuse subiectul 
editorialului, fata care câştigase concursul din vară; fiica lui 
Samuel Glaston din Branxome. Domnişoara Brimley avea fişa 
ei în index. 

Brusc se ridică în picioare, ţinând încă scrisoarea în mână, 
şi merse la fereastra fără perdele. Chiar în faţa ei se găsea o 
jardinieră din benzi de metal alb împletite. Ciudat, reflectă ea, 
niciodată nu reuşise să crească ceva în jardiniera asta. Privi 
jos în stradă, la o siluetă subţire, puţin aplecată în faţă, care 
se distingea decupată în ceața fosforescentă de afară; ceata 
cu irizări galbene, furate de la luminile de pe străzile Londrei. 
Abia putea să zărească lămpile de stradă, acolo jos, palide şi 
posace. Simţi deodată nevoia de aer proaspăt şi, cu o mişcare 
bruscă, străină de calmul ei obişnuit, deschise larg fereastra. 
Frigul aprig şi valul de sunete furioase îi răbufniră în faţă, 
urmate de ceața insidioasă. Gălăgia traficului era constantă, 
aşa că pentru o clipă i se păru că era doar o maşină mare 
care întorcea. Apoi, pe deasupra hărmălaiei neîntrerupte, îi 
auzi pe vânzătorii de ziare. Strigătele lor erau asemenea 
ţipetelor pescăruşilor într-o furtună dezlănţuită. Îi putea 
vedea acum, ca pe nişte santinele printre umbrele grăbite. 

Ar fi putut să fie adevărat. Intotdeauna asta fusese partea 
dificilă. De-a lungul întregului război fusese vorba de aceeaşi 
căutare fără tihnă. Ar fi putut să fie adevărat. Nu avea niciun 
sens să apreciezi gradul de probabilitate al unei ştiri dacă nu 
aveai o informaţie de bază de la care să porneşti. Îşi aminti 
de primele informaţii primite din Franţa despre bombele 
zburătoare - relatări înnebunitoare despre nişte piste de 
beton în adâncul unei păduri. Trebuia să rezişti la senzaţional, 


trebuia să i te opui. Şi, cu toate astea, ar fi putut să fie 
adevărat. Mâine, poimâine, vânzătorii de ziare de jos ar fi 
putut s-o strige în gura mare, iar Stella Rode, născută 
Glaston, ar fi putut să fie moartă. Şi dacă s-ar fi întâmplat 
asta, dacă ar fi existat cea mai vagă posibilitate ca acest om 
să pună la cale uciderea acestei femei, atunci ea, Ailsa 
Brimley, trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să 
împiedice crima. În plus, dacă cineva putea să revendice 
dreptul de a primi ajutor din partea ei, atunci Stella Glaston 
era aceea: atât tatăl, cât şi bunicul ei fuseseră abonaţi la 
Christian Voice şi, când Stella se căsătorise acum cinci ani, 
domnişoara Brimley menţionase evenimentul în câteva 
rânduri în articolul de fond. Familia Glaston îi trimitea o 
felicitare de Crăciun în fiecare an. Era printre primele familii 
care se abonaseră... 

Era frig la fereastră, dar rămase acolo, fascinată încă de 
umbrele pe jumătate ascunse care se întâlneau şi se 
despărţeau jos şi de inutilele lămpi care ardeau dureros 
printre ele. Începu să şi-l imagineze pe soţul Stellei, 
întruchipat într-una din acele umbre, împingând şi 
îmbrâncind, precum şi ochii lui de asasin cu orbitele pline de 
întuneric. Şi dintr-o dată i se făcu frică şi simţi nevoia de 
ajutor. 

Dar nu va anunţa poliţia, nu încă. Dacă Stella Rode ar fi 
dorit asta, ea însăşi i-ar fi înștiințat. De ce nu o făcuse? Din 
dragoste? De teamă să nu pară caraghioasă? Din cauză că 
instinctul nu conta ca probă? Ei aveau nevoie de dovezi 
concrete. Dar dovada concretă a crimei era moartea. Era oare 
necesar să aştepte până atunci? 

Cine ar fi putut s-o ajute? Se gândi automat la Landsbury, 
dar el era plecat la ferma lui din Rhodesia. Cine mai lucrase 
alături de ei în război? Fielding şi Jebedee muriseră. Steed- 
Asprey dispăruse. Smiley - pe unde o fi? George Smiley, cel 
mai deştept şi poate cel mai bizar dintre toţi. Desigur, îşi 
aminti domnişoara Brimley, se căsătorise cu cine nu se 
aşteptase nimeni şi se înapoiase la Oxford, într-un centru de 
cercetare. Dar nu rămăsese acolo... Căsătoria eşuase... Oare 
ce mai făcuse după aceea? 


Se întoarse la birou şi luă cartea de telefoane, volumul de 
la S la Z. Zece minute mai târziu era într-un taxi cu destinaţia 
Sloane Square. În mâinile adăpostite în mănuşi elegante ţinea 
o mapă de carton conţinând fişa Stellei Rode din index şi 
corespondenţa dintre ele din timpul concursului din vară. 
Ajunsese aproape de Piccadilly când îşi aminti că lăsase 
fereastra biroului deschisă. Nu i se păru ceva important. 

* 

— Fiecare cu pasiunea lui. Unii cresc pisici persane sau 
joacă golf. Eu am Christian Voice şi cititorii mei. Sunt o fată 
bătrână şi ridicolă, recunosc, dar asta este. Nu mă duc la 
poliţie până nu încerc ceva, George. 

— Şi te-ai gândit să mă încerci pe mine? 

— Da. 

Stătea în camera de lucru a lui George Smiley, acasă la 
acesta, în Bywater Street; singura lumină din încăpere 
provenea de la lampa cu un design încâlcit de pe birou, un 
păianjen negru care lucea deasupra notiţelor scrise de mână 
care acopereau masa. 

— Deci, ai plecat din Serviciu? întrebă ea. 

— Da, da, am plecat. 

Dădu din cap cu putere, ca şi cum s-ar fi asigurat din nou 
că o experienţă dezgustătoare se sfârşise într-adevăr, şi o 
servi pe domnişoara Brimley cu un whisky cu sifon. 

— Am mai lucrat acolo o perioadă scurtă după... Oxford, 
continuă el. Ştii, pe timp de pace lucrurile stau cu totul altfel. 

Domnişoara Brimley încuviinţă din cap. 

— Îmi închipui. Ai mai mult timp să fii veninos. 

Smiley nu răspunse, îşi aprinse doar o ţigară şi se aşeză în 
faţa ei. 

— Şi oamenii s-au schimbat. Fielding, Steed, jJebedee. S-au 
dus cu toţii. 

Spuse asta pe un ton neutru, în timp ce scotea din poşeta 
ei mare şi încăpătoare scrisoarea Stellei Rode. 

— Asta-i scrisoarea, George. 

După ce o citi, el o ridică puţin în dreptul lămpii, iar faţa lui 
rotundă căpătă în lumină o expresie de gravitate aproape 
comică. Observându-l, domnişoara Brimley se întrebă ce 


impresie putea să lase acelora care nu-l cunoşteau bine. Ei i 
se părea cel mai şters om pe care-l întâlnise vreodată; scund 
şi îndesat, cu ochelari cu lentile groase şi părul rărit; la prima 
vedere, era prototipul burlacului fără trecere la femei, de 
vârstă mijlocie, cu o ocupaţie sedentară. Lipsa lui de 
încredere în sine în mai toate aspectele practice se oglindea 
în felul cum se îmbrăca, cu costume scumpe, dar care nu i se 
potriveau; se lăsa fără să crâcnească pe mâna croitorului său, 
care îl jecmănea fără ruşine. 

— Cealaltă scrisoare pe care ţi-a trimis-o, Brim, unde este? 

Ea îi întinse mapa. El o deschise şi, o clipă mai târziu, citi 
cu voce tare cealaltă scrisoare a Stellei Rode: 


Dragă domnişoară Fellowship, 

Aş dori să vă trimit următoarea sugestie 
pentru concursul dumneavoastră „Sfaturi în 
bucătărie”. 

Frământaţi o dată pe lună o cantitate de 
aluat pentru prăjituri. Frecaţi cantităţi egale de 
untură şi zahăr până devine o cremă şi 
adăugaţi un ou pentru fiecare 150 de grame de 
amestec. Pentru budinci şi prăjituri, adăugaţi 
făină la cantitatea necesară de aluat de bază. 

Se păstrează bine timp de o lună. 

Alăturat vă trimit adresa mea. 

A dumneavoastră, 
Stella Rode (nee Glaston) 


P. S. Apropo, buretele de sârmă se ţine într- 
un borcan cu soluţie de apă cu săpun, ca să nu 
ruginească. Avem voie să participăm cu două 
sfaturi? Dacă da, se poate ca acesta să fie al 
doilea, vă rog? 


— A câştigat concursul, remarcă domnişoara Brimley, dar 
asta este irelevant. Uite ce vreau să-ţi spun, George. Fata e 
din familia Glaston, care sunt cititori ai revistei de la primul ei 
număr. Bunicul Stellei era bătrânul Rufus Glaston, regele 
neîncoronat al ceramicii de Lancashire; împreună cu tatăl lui 


John Landsbury, au construit biserici şi case de rugăciuni în 
mai toate satele din Midiands. Când a murit Rufus, Christian 
Voice a scos o ediţie omagială şi însuşi bătrânul Landsbury a 
scris ferparul. Samuel Glaston a preluat afacerile tatălui său, 
dar a fost nevoit să se mute în sud din motive de sănătate. S- 
a stabilit în cele din urmă lângă Bornemouth, văduv, cu o 
fiică, Stella. Ea este ultimul descendent al familiei. Sunt 
oameni cu picioarele pe pământ toţi, inclusiv Stella, cred. Nu- 
mi închipui că vreunul poate să sufere de mania persecuției. 

Smiley o privi uluit. 

— Dragă Brim, m-ai băgat în ceaţă. De unde naiba ştii toate 
astea? 

Domnişoara Brimley zâmbi conciliant. 

— Familia Glaston e ca o carte deschisă - aproape că face 
parte din revistă. Ne trimit felicitări de Crăciun şi cutii de 
bomboane la aniversările revistei. Avem cam cinci sute de 
familii care formează ceea ce numesc eu biserica noastră. Au 
făcut parte din existenţa lui Christian Voice de la început şi 
sunt mereu prezenţi. Oamenii ăştia ne scriu, George; dacă au 
griji, ne scriu şi ne spun; dacă se căsătoresc, se mută, se 
pensionează, dacă sunt bolnavi, trişti sau supăraţi, nouă ne 
scriu. Dumnezeu mi-e martor că nu întrec măsura, dar ne 
scriu destul de des. 

— Cum de-i ţii minte pe toţi? 

— Nu pot să-i ţin minte. Am un fişier. Le răspund 
întotdeauna... numai că... 

— Da? 

Domnişoara Brimley îl privi cu gravitate. 

— Este pentru prima oară că-mi scrie cineva pentru că îi 
este frică. 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Până acum mi-a venit o singură idee bună. Parcă îmi 
amintesc că Adrian Fielding avea un frate profesor la Carne... 

— E director acolo, dacă nu s-o fi pensionat. 

— Nu, semestrul ăsta iese la pensie - am citit acum câteva 
săptămâni în The Times, la rubrica aia scurtă din pagina 
informativă, unde cei din Carne dau mereu anunţuri. Suna 
cam aşa: „Liceul Carne se redeschide astăzi pentru începutul 


semestrului de Paşti. Domnul Terence Fielding va ieşi la 
pensie la sfârşitul acestui semestru, după ce şi-a încheiat 
mandatul statutar de 15 ani în postul de director”. 

Smiley izbucni în râs. 

— Pe cinstea mea, Brim, memoria ta e de domeniul 
absurdului! 

— Când am citit numele de Fielding... în orice caz, m-am 
gândit că ai putea să-i dai un telefon. Bănuiesc că-l cunoşti. 

— Da, da. Îl cunosc. Adică l-am întâlnit o dată la dineul 
oferit cu ocazia lui Magdalen High Table, la Universitate. 
Dar... 

Smiley se îmbujoră puţin. 

— Dar ce, George? 

— Mae, ştii, e din alt aluat decât frate-său. 

— Nici n-ar putea să semene, răspunse domnişoara Brimley 
cam brusc. Dar poate să ne spună ceva despre Stella Rode. Și 
despre soţul ei. 

— Nu cred că putem discuta asta la telefon. Mai degrabă 
mă duc să-i fac o vizită. Dar ce te împiedică pe tine s-o suni 
pe Stella Rode? 

— Păi, în seara asta oricum nu mai pot, nu? Bărbatu-său 
trebuie să fie acasă. Mă gândeam să-i scriu o scrisoare, să-i 
spun că poate să vină la mine oricând şi să i-o trimit în seara 
asta. Dar, continuă ea, bâţâind uşor şi cu nerăbdare din 
picior, vreau să fac ceva acum, George. 

Smiley încuviinţă din cap şi se duse la telefon. Sună la 
informaţii şi ceru numărul lui Terence Fielding. După un lung 
răstimp i se spuse să sune la centrala Liceului Carne, care 
urma să-i facă legătura cu oricine ar fi dorit. Privindu-l, 
domnişoara Brimley se gândi că ar fi dorit să-l cunoască mai 
bine pe George Smiley, să-şi dea seama în ce măsură lipsa lui 
de încredere în sine era simulată, sau cât de vulnerabil era. 

„E cel mai bun“, spusese Adrian. „Cel mai puternic şi cel 
mai bun.“ 

Dar atâţia bărbaţi se deprinseseră cu puterea în timpul 
războiului şi învăţaseră lucruri oribile, de care se dezvăţaseră 
cutremuraţi când războiul se sfârşise. 

Acum telefonul sună. Auzi tonul şi preţ de o clipă fu 


invadată de teamă. Pentru prima dată îi fu frică să nu se facă 
de râs, să nu se încurce în explicaţii neverosimile în faţa unor 
oameni rigizi şi suspicioşi. 

— Cu domnul Terence Fielding, vă rog. 

Urmă o pauză. 

— Bună seara, domnule Fielding. Numele meu este George 
Smiley; l-am cunoscut îndeaproape pe fratele dumneavoastră 
în război. De fapt, şi noi am făcut cunoştinţă... Da, da, exact - 
la dineu, nu-i aşa, acum două veri? Spuneţi-mi, aş putea să 
vin să vă văd în legătură cu o chestiune personală... mi-e cam 
greu să discut la telefon. O prietenă de-a mea a primit o 
scrisoare tulburătoare de la soţia unui profesor de la Carne... 
Ştiţi, eu - Rode, Stella Rode; soţul ei... 

Înţepeni deodată şi domnişoara Brimley, nedezlipindu-şi 
ochii de pe chipul lui, intră în panică văzând cum faţa lui 
durdulie se dizolvă într-o expresie de durere şi dezgust. Nu 
mai auzea ce spunea. Era conştientă numai de transformarea 
înspăimântătoare de pe faţa lui, de încheieturile degetelor 
care se albiseră, strângând din răsputeri receptorul. Şi acum 
o privea pe ea şi spunea ceva... era prea târziu. Stella Rode 
murise. Fusese ucisă miercuri noaptea. În seara în care se 
întâmplase fuseseră amândoi la masă la Fielding. 


Capitolul 3 
NOAPTEA CRIMEI 


Trenul de cinci fără şase minute de la Gara Waterloo spre 
Yeovil nu se bucură de afluenţă de călători, cu toate că în el 
se serveşte un mic dejun excelent. Smiley găsi fără dificultate 
un compartiment de clasa întâi unde rămase singur. Era o zi 
cumplit de friguroasă şi întunecată, iar cerul parcă atârna de 
greutatea zăpezii. Şedea cuibărit într-un palton amplu, 
confecţionat pe continent, ţinând în mâinile înmănuşate nişte 
ziare din ziua aceea. Era un om punctual şi nu-i plăcea să fie 
zorit, aşa încât ajunsese cu o jumătate de oră înainte de 
plecarea trenului. Obosit încă după emoţiile din noaptea 
precedentă, când stătuse de vorbă cu Ailsa Brimley până la 
Dumnezeu ştie ce oră, nu avea chef să citească. Privi pe 
fereastră la gara aproape pustie şi nu mică îi fu surprinderea 
când o zări pe domnişoara Brimley croindu-şi drum pe peron, 
cercetând ferestrele, cu o valijoară sub braţ. Lăsă în jos 
fereastra compartimentului şi o strigă. 

— Brim, dragă, ce cauţi aici la ora asta criminală? Ar trebui 
să fii în pat. 

Ea se aşeză pe bancheta din faţa lui şi începu să 
despacheteze din bagajul ei, întinzându-i lui conţinutul: un 
termos, sandvişuri şi ciocolată. 

— Nu ştiam dacă au vagon restaurant, îi explică ea; şi în 
plus, am vrut să vin să te conduc. Eşti un drăguţ, George, şi 
tare aş fi vrut să te însoțesc, dar ăia de la Unipress ar face 
spume dacă aş pleca. Îşi dau seama că exişti numai când 
lipseşti. 

— N-ai citit ziarele? întrebă el. 

— Am aruncat doar o privire, pe drum. Se pare că n-ar fi 
fost soţul, ci vreun maniac... 

— Ştiu, Brim. Aşa a spus Fielding, nu? 

Urmă un moment de linişte stânjenitoare. 


— George, sunt o nesimţită că te las să pleci aşa, nu? Azi- 
noapte eram foarte sigură, dar acum mă întreb... 

— După ce-ai plecat l-am sunat pe Ben Sparrow de la 
Brigada Specială. Îl ţii minte? A fost cu noi în timpul 
războiului. l-am povestit şi lui toată tărăşenia. 

— George! La trei dimineaţa? 

— Da. Il sună pe şeful secţiei de la Carne. O să-i spună 
despre scrisoare şi o să-l anunţe de venirea mea. Ben crede 
că de caz se ocupă un tip, Rigby, care i-a fost coleg la şcoala 
de poliţie. 

Se uită o clipă la ea cu blândeţe. 

— În plus, continuă el, viaţa mea e prea tihnită, Brim. 
Schimbarea asta o să mă învioreze. 

— Domnul să te binecuvânteze, George, spuse domnişoara 
Brimley, care, ca orice femeie, îl crezu. 

Se ridică să plece, iar Smiley îi spuse: 

— Brim, dacă se întâmplă să mai ai nevoie de ajutor, sau 
de orice altceva, şi nu dai de mine, îl cauţi pe un tip Mendel, 
din Mitcham, un inspector de poliţie pensionat. Îi găseşti în 
cartea de telefoane. Dacă dai de el şi îi zici că vii din partea 
mea, o să facă tot ce poate pentru tine. Mi-am reţinut o 
cameră la Sawley Arms. 

Rămas din nou singur, Smiley cercetă mâncarea şi băutura 
pe care i le adusese domnişoara Brimley. Işi promisese că se 
va desfăta cu micul dejun în vagonul restaurant. Cel mai bine 
ar fi fost să păstreze sandvişurile şi cafeaua pentru mai 
târziu, poate la prânz. Avea să ia un mic dejun după toate 
regulile. 

In vagonul restaurant, Smiley se apucă să citească mai 
întâi reportajele mai temperate despre moartea Stellei Rode. 
Se părea că miercuri seara domnul şi doamna Rode fuseseră 
invitaţi la cină de domnul Terence Fielding, director-adjunct la 
Carne şi fratele răposatului Adrian Fielding, ilustrul specialist 
în franceză care dispăruse în timpul războiului, pe când era 
agent special al Ministerului de Război. Cei doi soţi plecaseră 
împreună de la domnul Fielding pe la unsprezece fără zece şi 
parcurseseră pe jos jumătatea de milă din centrul oraşului 
până la ei acasă, o clădire singuratică la marginea celebrelor 


terenuri de sport din Carne. Când ajunseseră acasă, domnul 
Rode îşi amintise că lăsase la domnul Fielding nişte lucrări de 
control care trebuiau corectate de urgenţă, în noaptea aceea 
(în momentul acela Smiley îşi aminti la rândul lui că nu-şi 
pusese în bagaj haine de seară şi că Fielding îl va invita mai 
mult ca sigur la cină). În consecinţă, Rode hotărâse să se 
întoarcă pe jos acasă la Fielding şi să ia lucrările şi pornise 
înapoi pe la unsprezece şi cinci. Se pare că doamna Rode îşi 
făcuse o ceaşcă de ceai şi rămăsese în salon să-l aştepte. 

Lipită de peretele din spate al casei se găsea o seră, a cărei 
uşă interioară dădea în salon. Acolo îşi găsise Rode soţia în 
cele din urmă, când se întorsese. Erau semne că avusese loc 
o încleştare şi de pe cadavru fuseseră furate câteva bijuterii 
ieftine. În seră era o zăpăceală de nedescris. Noroc că 
miercuri după-amiază ninsese şi joi dimineaţa, devreme, 
detectivii din Dorchester se apucaseră să examineze urmele 
de paşi şi celelalte semne. Domnul Rode fusese dus în stare 
de şoc la Spitalul Central din Dorchester şi primise îngrijiri. 
Poliţia voia să interogheze o femeie din Pylle, satul din 
apropiere, cunoscută în împrejurimi sub numele de „Janie 
nebuna”, o singuratică cu obiceiuri bizare. Se pare că doamna 
Rode, binecunoscută în Carne pentru activitatea energică 
depusă în slujba Anului Internaţional al Refugiaţilor, se 
interesase în mod caritabil de soarta ei, iar aceasta dispăruse 
fără urmă în noaptea crimei. Poliţia credea în prezent că 
ucigaşul o zărise pe doamna Rode prin fereastra salonului (nu 
trăsese perdelele) şi că doamna Rode îi deschisese uşa din 
faţă crezând că era soţul ei, întors de la domnul Fielding. 
Medicului legist de la Ministerul de Interne i se ceruse să facă 
o autopsie. 

Celelalte reportaje nu erau scrise la fel de potolit: „O crimă 
abominabilă pângăreşte veneratele terenuri de sport de la 
Carne” era începutul unui articol, iar altul titra: „Profesoral de 
ştiinţe îşi descoperă soţia măcelărită în sera împroşcată cu 
sânge”. Un al treilea urla: „Nebuna căutată pentru crima de la 
Carne”. Cu o grimasă de dezgust, Smiley făcu sul ziarele şi le 
azvârli în plasa de bagaje, păstrând numai Guardian şi The 
Times. 


La Yeovil schimbă trenul cu o cursă locală spre Sturminster, 
Okeford şi Carne. Era trecut de unsprezece când în sfârşit 
cobori pe peronul gării din Carne. 

* 


Dădu un telefon din gară si-şi trimise bagajul înainte cu un 
taxi. Hotelul Sawley Arms era plin numai de Ziua 
Comemorării“ şi de Sfântul Andrei. În cea mai mare parte a 
anului era gol; era o clădire ca o cucoană afectată din epoca 
victoriană, cu acoperişul de ţiglă profilat în lumina violacee a 
zorilor, pe pajiştea neîngrijită dintre gară şi catedrala din 
Carne. 

Zăpada nu se topise, dar ziua se anunţa frumoasă şi 
uscată, iar Smiley se hotărî să meargă pe jos în oraş şi să 
fixeze o întâlnire cu ofiţerul care conducea investigaţiile 
asupra crimei. Părăsi gara, cu atmosfera ei de austeritate 
victoriană, şi păşi pe şoseaua mărginită de copaci despuiaţi 
care ducea la impresionantul turn al catedralei, o siluetă 
neagră şi turtită pe cerul decolorat de iarnă. Traversă piaţa 
catedralei, cu casele medievale, senine şi frumos aliniate, cu 
acoperişurile ninse, cu peluzele albe străpunse ici-colo de fire 
de iarbă. Când trecu prin faţa porţii dinspre vest a catedralei, 
cu zăpada moale scârţâindu-i sub paşi, ceasul din turlă sună 
jumătatea de oră şi două figurine înfăţişând cavaleri călări 
ieşiră din castelele lor de jucărie de deasupra uşii, ridicând 
uşor lăncile în semn de salut. Apoi, ca şi cum ar fi făcut parte 
din acelaşi mecanism al ceasului, se deschiseră alte uşi 
pretutindeni în piaţă şi pe ele năvăliră roiuri de băieţi 
îmbrăcaţi în haine negre, care o zbughiră prin zăpadă către 
catedrală. Unul din ei trecu atât de aproape, încât pelerina lui 
se şterse de mâneca lui Smiley. Acesta strigă după el: 

— Hei, ce se întâmplă? 

— Sexta!’ îi aruncă băiatul şi dispăru. 

Trecu de intrarea principală a şcolii şi se trezi în centrul 
civic al oraşului, un decor din poveştile lugubre de secol al 
nouăsprezecelea, cu clădiri construite din piatra de prin 
partea locului, unite de o broderie de coşuri în stil gotic şi 


4 Sărbătorirea anului academic în universităţi şi şcoli de tradiţie, (n.tr.). 
> Slujba orei a şasea, oficiată la prânz. (n.tr.). 


ferestre crenelate. Aici era primăria, iar alături, cu steagul 
Sfântului Gheorghe fluturând pe catarg, sediul poliţiei din 
Carne, construit cu nouăzeci de ani în urmă ca să reziste 
atacurilor barbare ale arcaşilor şi berbecilor de dărâmat 
ziduri. 

Îşi spuse numele sergentului de serviciu şi ceru să-l vadă 
pe ofiţerul care investiga moartea doamnei Rode. Sergentul, 
un bărbat în vârstă şi cu o faţă impenetrabilă, vorbi la telefon, 
arborând o atitudine ceremonioasă, ca şi cum era pe cale să 
execute un număr dificil de magie. Spre surpriza lui Smiley, i 
se spuse că inspectorul Rigby îl primeşte cu plăcere imediat, 
iar un elev de la şcoala de poliţie fu chemat să-i arate drumul. 
Fu condus cu pas vioi pe scara spațioasă din mijlocul holului 
şi în câteva clipe se trezi în faţa inspectorului. 

Era un bărbat foarte scund şi foarte masiv. L-ai fi putut lua 
drept un miner galez de la minele de cositor din Cornwall sau 
de la cele de cărbuni din Ţara Galilor. Părul cenuşiu şi foarte 
scurt i se aduna către un punct din frunte, ca un cozoroc. 
Avea mâini mari şi puternice, bustul şi ţinuta unui luptător, 
dar vorbea încet, cu o voce blândă, graseind precum cei din 
Dorset. Smiley băgă de seamă numaidecât că avea o calitate 
rară la oamenii mici de statură: francheţea. Cu toate că ochii 
îi erau întunecaţi şi strălucitori, iar mişcările rapide, 
răspândea în jur o impresie de onestitate şi corectitudine. 

— M-a sunat Ben Sparrow azi-dimineaţă, domnule. Îmi pare 
bine că aţi venit. Ştiu că aveţi o scrisoare pentru mine. 

Rigby îl privi pe Smiley scrutător peste birou şi decise că 
omul îi plăcea. In timpul războiului circulase şi el prin diferite 
medii şi auzise câte ceva, chiar dacă foarte puţin, despre 
lucrurile cu care se ocupau cei din Serviciul lui George Smiley. 
Dacă Ben spunea că Smiley era un tip de treabă, pentru el 
era de ajuns - sau aproape. Dar Ben spusese mai mult decât 
atât. 

„Arată ca un broscoi, pune pe el nişte ţoale ca de conţopist, 
dar are o minte brici, eu mi-aş da mâna dreaptă să am capul 
lui. Pentru el războiul a fost oribil. Crunt.“ 

Comparaţia cu un broscoi se dovedi adecvată. Smiley era 
scund şi butucănos, cu ochelari cu lentile fund de sifon care-i 


făceau nişte ochi cât toate zilele. Şi chiar era îmbrăcat aiurea. 
Deşi purta haine scumpe, se vedea de la o poştă. Bunăoară, 
sacoul îi făcea cute acolo unde n-ar fi trebuit să facă. Ceea ce 
îl surprinse într-adevăr pe Rigby fu timiditatea omului. 
Inspectorul se aşteptase la o persoană cu aere de 
superioritate şi prea subtilă pentru cei din Carne, în vreme ce 
Smiley se comporta cu o sinceritate care-i era pe plac lui 
Rigby, om cu gusturi conservatoare. 

Smiley scoase scrisoarea din portofel şi i-o puse pe birou, în 
timp ce Rigby dădu la iveală o pereche de ochelari antici cu 
ramele de aur dintr-un etui de metal laminat şi şi-i potrivi cu 
atenţie pe nas. 

— Nu ştiu dacă Ben v-a explicat, spuse Smiley, dar această 
scrisoare a fost trimisă la serviciul corespondenţă al unei mici 
reviste religioase a unui cult protestant, la care doamna Rode 
era abonată. 

— Şi  domnişoara Fellowship v-a adus scrisoarea 
dumneavoastră? 

— Nu, numele ei este Brimley. Este editorul revistei. 
Fellowship este un pseudonim pentru rubrica de 
corespondenţă. 

Ochii căprui îl studiară un moment. 

— Când a primit scrisoarea asta? 

— leri, pe şaptesprezece. Joi e ziua când se tipăreşte 
revista, ziua lor cea mai încărcată. Poşta de după-amiază se 
citeşte de obicei abia seara. Asta cred că a fost deschisă pe la 
şase. 

— Şi a adus-o direct la dumneavoastră? 

— Da. 

— De ce? 

— În timpul războiului a lucrat în secţia mea. N-a vrut să 
meargă direct la poliţie - iar eu eram singura persoană la care 
s-a gândit şi care nu era poliţist, adăugă el. Adică singurul 
care putea s-o ajute, încercă el să atenueze gafa făcută. 

— Îmi permiteţi să vă întreb cu ce vă ocupați? 

— Nu fac mare lucru. Studiez în particular istoria Germaniei 
în secolul al şaptesprezecelea. 

Răspunsul suna prostesc. Rigby nu păru să ia în seamă. 


— Ce-i cu scrisoarea cealaltă de care pomeneşte? 

Smiley îi întinse al doilea plic şi din nou mâna mare, 
pătrăţoasă, o înşfăcă. 

— Se pare că a câştigat concursul ăsta, îi explică Smiley. 
Acesta a fost articolul cu care a câştigat. Am înţeles că face 
parte dintr-o familie care a fost abonată la revistă de când s-a 
înfiinţat. De aceea domnişoara Brimley a socotit că scrisoarea 
nu putea fi o farsă. Nu că ar fi avut vreo legătură una cu alta. 

— Nu ar fi avut legătură? 

— Vreau să spun, faptul că familia ei a fost abonată la 
revistă timp de cincizeci de ani nu are vreo consecinţă logică 
asupra posibilităţii ca ea să fi fost dezechilibrată mintal. 

Rigby dădu din cap, ca şi cum ar fi înţeles, dar Smiley avu o 
bănuială jenantă că de fapt nu înţelesese. 

— Aha, spuse Rigby, zâmbind uşor. Aşa-s femeile, nu? 

Complet dezorientat, Smiley râse scurt. Rigby se uită la el 
gânditor. 

— Cunoaşteţi pe cineva la şcoală, nu, domnule? 

— Numai pe domnul Terence Fielding. Ne-am cunoscut la o 
reuniune la Oxford acum câtva timp. M-am gândit să trec să-l 
văd. L-am cunoscut bine pe fratele lui. 

Rigby păru să se îmbăţoşeze puţin la auzul numelui lui 
Fielding, dar nu spuse nimic şi Smiley continuă: 

— Pe Fielding l-am sunat când domnişoara Brimley mi-a 
adus scrisoarea. El mi-a dat vestea. Aseară. 

— Inţeleg. 

Se priviră din nou în tăcere. Smiley era deconcertat şi puţin 
caraghios, iar Rigby îl cântări, întrebându-se până unde să 
meargă cu dezvăluirile. 

— Cât timp rămâneţi? zise el în cele din urmă. 

— Nu ştiu. Domnişoara Brimley a vrut să vină chiar ea, dar 
trebuie să se ocupe de revistă. Inţelegeţi, pentru ea e 
deosebit de important să facă tot ce-i stă în putinţă pentru 
doamna Rode, cu toate că e moartă. Asta din cauză că a fost 
abonată. l-am promis să am grijă ca scrisoarea să ajungă 
repede la cine trebuie. Nu cred că mai pot face mare lucru. 
Probabil că am să rămân o zi-două, ca să stau niţel de vorbă 
cu Fielding... poate o să merg la înmormântare. Mi-am luat o 


cameră la Sawley Arms. 

— E un hotel bun. 

Rigby îşi puse cu grijă ochelarii într-un etui căruia îi dădu 
drumul într-un sertar. 

— Carne e un loc cam ciudat. E o mare diferenţă între cei 
de la şcoală şi restul populaţiei; nici nu se cunosc, nici nu se 
plac unii pe alţii. E şi teamă şi necunoaştere la mijloc. Asta 
îngreunează lucrurile într-un caz ca ăsta. Sigur, pot să mă duc 
la domnul Fielding sau la domnul D'Arcy, o să-mi dea bună- 
ziua şi o ceaşcă de ceai la bucătărie, dar nu pot pătrunde în 
societatea lor. Au propriile lor cercuri în care se învârtesc, 
înţelegeţi, şi cei din afară nu pot pătrunde. Nu ne întâlnim la 
cârciumă ca să trăncănim una, alta, nu avem nicio legătură, 
nimic... doar îmi dau câte o ceaşcă de ceai şi o bucată de 
prăjitură, şi-mi spun „domnule sergent“. 

Rigby izbucni brusc în râs, iar Smiley râse şi el, simțind o 
uşurare. 

— Aş vrea să-i întreb o grămadă de lucruri, urmă 
inspectorul, o grămadă: cine erau amicii soţilor Rode şi cine 
nu, dacă domnul Rode e un profesor bun şi dacă nevasta lui 
se integrase în mediul lor. Cunosc toate faptele, dar nu şi 
detaliile care să le lege. 

Îl privi pe Smiley întrebător. Urmă o lungă tăcere. 

— Dacă aţi vrea să vă dau o mână de ajutor, aş fi încântat, 
spuse Smiley în cele din urmă. Dar mai întâi trebuie să ştiu ce 
s-a întâmplat. 

— Stella Rode a fost ucisă cam între unsprezece şi zece şi 
douăsprezece fără un sfert, în noaptea de miercuri, pe 
şaisprezece. A fost probabil lovită de cincisprezece, douăzeci 
de ori, cu un ciomag sau o bucată de ţeavă. A fost o crimă 
oribilă... oribilă. Avea semne pe tot corpul. Aş zice că a venit 
din salon la uşa din faţă, probabil ca să răspundă la sonerie, şi 
când a deschis uşa a fost lovită şi târâtă în seră. Uşa serei era 
descuiată, înţelegeţi? 

— Inţeleg... Nu vi se pare straniu că ucigaşul a ştiut asta? 

— E posibil ca el să fi fost deja ascuns acolo; nu ne putem 
da seama după amprentele găsite. Purta cizme - cizme 
Wellington, măsura 10 şi jumătate. Putem deduce după 


distanţa dintre urmele paşilor că era înalt cam de un metru 
nouăzeci. Când a dus-o în seră, probabil că a lovit-o de mai 
multe ori - mai ales în cap. În seră e un şuvoi de sânge, cum 
spunem noi, adică sângele ţâşnit dintr-o arteră deschisă. 
Nicăieri în altă parte n-am mai găsit aşa ceva. 

— Şi nicio urmă de sânge pe soţul ei? 

— Ajung şi la asta, dar, ca să vă răspund pe scurt, nu. 

Se opri un moment, apoi continuă: 

— Deci, ziceam că erau urme de paşi şi chiar erau. 
Criminalul a venit prin grădina din spate. De unde a venit şi 
încotro s-a dus, numai Dumnezeu ştie. Vedeţi, nu există urme 
de paşi care să ne arate că ar fi plecat - nici urme de cizme 
Wellington. Niciuna. Sigur, e posibil ca urmele paşilor care 
pleacă să fi fost pe potecă spre poarta din faţă şi să se fi 
pierdut mai târziu în noaptea aceea, când toată lumea a 
umblat încoace şi încolo. Dar nici atunci nu cred că nu le-am fi 
observat. Şi-a uitat ceva în seră - un cordon textil vechi, 
bleumarin, de la un palton ieftin, după cum arată. Pe ăsta îl 
cercetăm acum. 

— Doamna Rode... a fost jefuită sau...? 

— Niciun semn că ar fi opus rezistenţă. Purta la gât un şirag 
de mărgele verzi, care a dispărut, şi se pare că ucigaşul a 
vrut să-i smulgă inelele de pe degete, dar erau prea strimte. 

Se opri şi făcu o pauză, iar apoi vorbi din nou: 

— Nu e nevoie să vă spun că am cerut rapoarte din toate 
colţurile ţării despre bărbaţii înalţi, cu paltoane albastre şi 
cizme de cauciuc. Dar, din câte ştiu, niciunul nu putea să aibă 
aripi. Sau cizme de şapte poşte, ca să sară din seră în stradă. 

Se opriră când un elev de la şcoala de poliţie aduse o tavă 
cu ceai. O puse pe un birou, se uită cu coada ochiului la 
Smiley şi hotărî că era mai bine să-l lase pe inspector să 
toarne. Intoarse ceainicul astfel încât toarta să-i fie la 
îndemână lui Rigby şi se retrase. Smiley fu încântat de 
curăţenia desăvârşită a şervetului de pe tavă, de ceştile şi 
strecurătoarea asortată pe care elevul le aşezase în faţa lor 
cu mâinile lui enorme. Rigby turnă ceaiul şi câteva clipe 
băură în tăcere. Smiley se gândi că Rigby demonstra o 
competenţă fără cusur. Atât omul, cât şi încăperea pe care o 


locuia se suprapuneau până la identificare, prin caracterul lor 
banal, societăţii pe care o apăra. Mobila lipsită de orice stil, 
fişierele de lemn, pereţii goi, telefonul antic cu receptorul 
separat, friza maronie de jur împrejurul pereţilor şi uşa 
vopsită în maro, linoleumul lucios şi izul de acid fenic, plita cu 
gaz care sfârâia şi calendarul prudenţial erau tot atâtea 
dovezi de corectitudine şi de moderație: austeritatea 
obiectelor inspira liniştea şi siguranţa. Rigby continuă: 

— Rode s-a întors acasă la Fielding după lucrările de 
control. Fielding a confirmat, desigur. A ajuns la locuinţa lui 
pe la unsprezece şi jumătate, cam atât îşi aminteşte Fielding 
că era ceasul. N-a stat mai deloc - numai la uşă, cât şi-a luat 
lucrările; erau într-o servietă pentru hârtii în care-şi ducea 
manualele. Nu-şi aduce aminte dacă a văzut pe cineva pe 
stradă. Bănuieşte că l-ar fi depăşit o bicicletă, dar nu e sigur. 
Dacă-l credem pe cuvânt, Rode s-a dus direct acasă. Când a 
ajuns, a sunat. Era îmbrăcat în costum de seară şi nu avea 
cheile la el. Sugestia e că nevastă-sa aştepta ca el să sune. 
Asta-i partea proastă. Reţineţi, era o noapte cu lună, pe jos 
zăpadă, deci se vedea până hăt departe. A strigat-o, dar ea 
nu a răspuns. Apoi a văzut urme de paşi care înconjurau casa. 
Şi nu doar urme de paşi, ci şi urme de sânge şi zăpadă 
răscolită pe unde corpul fusese târât spre seră. Dar în lumina 
lunii nu şi-a dat seama că e sânge, se vedeau doar nişte pete 
întunecate. Şi mai târziu a declarat că şi-a închipuit că este 
apă murdară din rigolă, care s-a scurs pe zăpadă. A mers pe 
urmele paşilor până a ajuns la seră. Acolo era mai întuneric şi 
a bâjbâit după întrerupător, dar acesta nu funcţiona. 

— A aprins vreun chibrit? 

— Nu, n-avea la el niciunul. E nefumător. Nevastă-sa nu 
suporta fumatul. De la uşă a făcut câţiva paşi. Pereţii serei 
sunt în cea mai mare parte din sticlă, cu excepţia porțiunii de 
jos, de aproape un metru, dar acoperişul e din ţiglă. Luna era 
sus pe cer şi înăuntru nu pătrundea prea multă lumină, doar 
prin fereastra despărţitoare dintre salon şi seră - dar ea 
aprinsese numai veioza de pe masa din salon. Aşa că a mers 
pe dibuite, fără să se grăbească, vorbind tot timpul şi 
strigând-o pe Stella, nevasta lui. La un moment dat s-a 


împiedicat de ceva şi aproape că a căzut. A îngenuncheat şi a 
pipăit cu mâinile, descoperindu-i trupul. Şi-a dat seama că se 
umpluse de sânge pe mâini. După aceea nu-şi mai aminteşte 
mare lucru, dar un profesor titular care locuieşte o sută de 
metri mai sus pe aceeaşi stradă - îl cheamă domnul D'Arcy, 
locuieşte împreună cu sora lui - l-a auzit ţipând. D'Arcy s-a 
dus la el. Rode era plin de sânge pe mâini şi pe faţă şi părea 
ieşit din minţi. D'Arcy a telefonat la poliţie, iar eu am ajuns 
acolo pe la unu noaptea. Am văzut destule lucruri urâte în 
meseria mea, dar ăsta a fost oribil. Peste tot sânge. 
Criminalul trebuie să fi fost scăldat din cap până în picioare. 
Afară e un robinet, pe peretele serei. Fusese deschis, probabil 
că şi-a clătit mâinile. Criminaliştii au găsit urme de sânge în 
zăpada de dedesubt, înţeleg că Rode căptuşise robinetul nu 
de mult timp... 

— Ceva amprente? întrebă Smiley. 

— Peste tot erau cele ale domnului Rode. Pe podea, pe 
pereţi şi ferestre, pe cadavru chiar. Dar mai erau şi alte 
amprente; mânjituri de sânge, făcute cu o mână înmănuşată. 

— Ale criminalului? 

— Au fost făcute înainte de cele ale lui Rode. În unele 
locuri, amprentele lui se suprapuneau parţial urmelor făcute 
de mănuşi. 

Smiley rămase tăcut un moment. 

— Mă gândesc la lucrările alea de control pentru care s-a 
întors Rode. Erau chiar aşa de importante? 

— Da, socotesc că erau. Cel puţin într-o anumită măsură. 
Notele trebuiau comunicate domnului D'Arcy până vineri la 
prânz. 

— Dar de fapt de ce le-a dus la Fielding? 

— Nu le-a dus. Toată după-amiaza supraveghease elevii 
care dădeau examen şi lucrările i-au fost încredințate la ora 
şase. Le-a pus în servietă şi i le-a dat unui băiat să le ducă la 
Fielding - un băiat cu grad de căpitan din clasa domnului 
Fielding, pe nume Perkins. Rode a fost de serviciu la biserică 
săptămâna trecută, aşa că n-a avut timp să ajungă acasă 
înainte de masa de seară. 

— Atunci unde s-a schimbat? 


— În garderoba profesorilor, lângă cancelarie. Acolo sunt 
unele amenajări, mai ales pentru profesorii de sport care 
locuiesc departe de Carne. 

— Cine este băiatul ăsta care a dus mapa acasă la 
Fielding? 

— Mai mult decât v-am spus deja, nu ştiu. Îl cheamă 
Perkins; e şeful clasei domnului Fielding. Fielding a vorbit cu 
el şi a confirmat declaraţia lui Rode; profesorii îndrumători 
sunt foarte posesivi când e vorba de băieţii lor, ştiţi... nu le 
place să-i lase să vorbească unor poliţişti neciopliţi. 

Rigby părea să fie cam indispus. 

— Înţeleg, spuse Smiley în cele din urmă, fără să-l poată 
consola. Dar cum vă explicaţi scrisoarea? 

— Sunt mai multe lucruri de explicat. 

Smiley îl săgetă cu privirea. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, rosti Rigby rar, că doamna Rode a făcut 
mai multe lucruri destul de stranii în ultimele câteva 
săptămâni. 


Capitolul 4 
ŞCOALA ŞI ORAŞUL 


— Doamna Rode era, bineînţeles, protestantă, continuă 
Rigby, iar la Carne avem o comunitate apreciabilă. Ca să spun 
drept, adăugă el cu un zâmbet uşor, şi soţia mea e 
protestantă. Acum vreo două săptămâni, pastorul nostru a 
venit să mă vadă. Era seara, pe la şase şi jumătate, cred. 
Tocmai mă gândeam să mă duc acasă. A intrat şi s-a aşezat 
unde staţi dumneavoastră acum. E un tip solid, pastorul, un 
bărbat chipeş; e din nord, de unde era şi doamna Rode. Il 
cheamă Cardew. 

— Domnul Cardew din scrisoare? 

— Exact. El cunoştea foarte bine familia doamnei Rode 
chiar înainte ca soţii să vină încoace. Glaston e un nume cu 
reputaţie în nordul ţării şi domnul Cardew s-a bucurat când a 
auzit că Stella Rode era fiica domnului Glaston; s-a bucurat 
chiar foarte mult. Doamna Rode mergea la casa de rugăciuni 
absolut regulat, vă puteţi imagina, şi pe aici ăsta e un lucru 
apreciat. Nevastă-mea se bucura ca un copil, ce să vă mai 
spun. Era prima oara, cred, când cineva din cadrul şcolii făcea 
treaba asta. Cei mai mulţi dintre protestanții de aici sunt micii 
negustori - localnicii. Şcoala şi oraşul îşi văd fiecare de treaba 
lor, ca să zic aşa. Aşa-i la noi. 

— Dar soţul ei? Tot protestant? 

— Ce să zic, a fost, aşa i-a zis ea domnului Cardew. Domnul 
Rode a fost născut şi crescut în Branxome şi toată familia lui 
era protestantă. Am înţeles că aşa s-au şi cunoscut, domnul şi 
doamna Rode - la casa de rugăciuni din Branxome. Aţi fost pe 
acolo, nu-i aşa? Au o biserică frumoasă la Branxome, sus pe 
deal, cu vederea spre mare. 

Smiley clătină din cap şi pentru o clipă Rigby îl privi lung şi 
gânditor cu ochii lui mari şi căprui. 

— Merită, spuse el, merită să mergeţi s-o vedeţi. Se pare că 


domnul Rode a trecut la biserica anglicană când a venit la 
Carne. Chiar a încercat s-o convingă şi pe soţia lui să facă 
acelaşi lucru. La şcoală au o influenţă foarte mare. De fapt, 
asta am auzit-o de la nevastă-mea. De regulă nu-i permit să 
pârfească, doar e soţie de poliţist, dar chiar domnul Cardew i- 
a spus asta. 

— Inţeleg, spuse Smiley. 

— Aşa deci, Cardew a venit să mă vadă. Era tare îngrijorat 
şi supărat pe el însuşi. Nu ştia ce să creadă, însă voia să stea 
de vorbă cu mine ca prieten, nu ca poliţist. 

Expresia de pe faţa lui Rigby era acră. 

— Când cineva îmi spune chestia asta, continuă el, ştiu 
întotdeauna că de fapt vor să-i vorbească poliţistului. Apoi mi- 
a povestit. In după-amiaza aceea venise să-l vadă doamna 
Rode. El fusese în vizită la nevasta unui fermier la Okeford şi 
nu ajunsese acasă decât pe la cinci şi jumătate, aşa că 
doamna Cardew a trebuit să o ţină de vorbă şi să întreţină 
atmosfera până când a venit pastorul acasă. Doamna Rode 
era albă ca hârtia şi stătea nemişcată lângă foc. De îndată ce 
a venit pastorul, doamna Cardew i-a lăsat singuri, iar Stella 
Rode a prins să-i vorbească despre soţul ei. 

Se opri ca să-şi dreagă vocea. 

— l-a spus că domnul Rode avea de gând s-o omoare. Într-o 
noapte lungă. Se pare că avea o idee fixă cum că urma să fie 
ucisă într-o noapte lungă. La început Cardew nu prea a luat-o 
în serios, dar, stând şi cugetând după aceea, s-a hotărât să 
mă înştiinţeze. 

Smiley îl străpunse cu privirea. 

— Nu pricepea ce voia ea să spună. Credea că a luat-o 
razna. Vedeţi, el e un om cu picioarele pe pământ, cu toate că 
este pastor. Cred că s-a purtat puţin cam dur cu ea. A 
întrebat-o de unde i-a venit gândul ăsta înfiorător, iar ea a 
început să plângă. Fără istericale, doar plângea încet. El a 
încercat s-o liniştească, i-a promis că o va ajuta cât îi va sta în 
putinţă şi a întrebat-o din nou de unde i-a venit ideea asta. Ea 
a clătinat din cap şi s-a ridicat, s-a dus la uşă, clătinând mai 
departe din cap cu disperare. S-a întors către el şi pastorul a 
crezut că voia să spună ceva, dar n-a scos nicio vorbă. Pur şi 


simplu a plecat. 

— Foarte ciudat, remarcă Smiley, în scrisoare a minţit în 
legătură cu asta. A vrut cu tot dinadinsul să sublinieze că nu i- 
a spus lui Cardew. 

Rigby ridică din umeri lui masivi. 

— Să mă scuzaţi, zise el, dar sunt într-o situaţie afurisit de 
penibilă. Şeful de post mai curând şi-ar tăia gâtul decât să-i 
cheme pe cei de la Scotland Yard. Vrea să arestăm pe cineva, 
şi asta urgent. Avem ordin să stăm şi-n cap: urme de paşi, ora 
crimei, indicii despre îmbrăcămintea criminalului şi nici mai 
mult, nici mai puţin decât arma crimei. 

Smiley îl privi cu surprindere. 

— Deci, aţi găsit arma. 

Rigby ezită. 

— Da, am găsit-o. Vă rog să reţineţi, domnule, că nu ştie 
nimeni asta. Am găsit-o în dimineaţa de după crimă, la patru 
mile nord de Carne, pe drumul către Okeford, aruncată într- 
un şanţ. E ceea ce se numeşte un cablu coaxial de 
optsprezece. Cred că ştiţi cum arată. Se fabrică la diverse 
dimensiuni, dar bucata asta are cam patra centimetri 
diametru. Are o tijă de cupru în mijloc şi o izolaţie de plastic 
între tijă şi învelişul exterior. Era sânge pe el; grupa de sânge 
a Stellei Rode şi fire de păr din capul ei, lipite cu sânge. Asta 
o ţinem cum nu se poate mai secret. Dumnezeu s-a milostivit 
şi a găsit-o unul din oamenii noştri. Ne indică exact direcţia în 
care a plecat ucigaşul. 

— Bănuiesc că nu aveţi nicio îndoială asupra faptului că 
asta este arma crimei, întrebă Smiley cu stângăcie. 

— Am găsit particule de cupru în rănile cadavrului. 

— E un lucra neobişnuit, nu-i aşa, ca ucigaşul să fi cărat 
arma la o distanţă atât de mare, înainte de a se descotorosi 
de ea. Mai ales că a mers pe jos. Era firesc să scape de ea cât 
mai curând cu putinţă. 

— Este ciudat. Foarte ciudat. Drumul spre Okeford merge 
de-a lungul canalului pe o distanţă de două mile; ar fi putut să 
arunce cablul oriunde în canal. Nu ne-am fi dat seama 
niciodată. 

— Era un cablu vechi? 


— Nu cine ştie ce. Tipul standard. Ar putea proveni de 
oriunde. 

Rigby ezită câteva secunde, apoi izbucni: 

— Uitaţi ce vreau să vă spun, domnule. Circumstanţele 
acestui caz necesită un anumit fel de investigaţie: cercetări 
extinse, lucru amănunțit în laborator, interogatorii 
numeroase. Asta vrea şeful şi are dreptate. Nu avem nici 
dovadă împotriva soțului şi, ca să fiu cinstit, nu ne prea este 
de niciun folos. Omul pare pierdut, aerian, se contrazice în 
legătură cu amănunte fără importanţă, cum ar fi data 
căsătoriei sau numele doctorului care-l tratează. Din cauza 
şocului, bineînţeles, am mai văzut situaţii din astea. Ştiu ce 
spune scrisoarea pe care mi-aţi adus-o, domnule, şi e al naibii 
de ciudată, dar, dacă mă puteţi lămuri prin ce scamatorie a 
scos cizmele Wellington şi le-a făcut să dispară după aceea, 
cum de şi-a măcelărit soţia fără să se umple de sânge şi cum 
a dus arma la patru mile de scena crimei, toate astea în zece 
minute, după ce trecuse pe la locuinţa lui Fielding, v-aş fi 
recunoscător. Căutăm un străin înalt de unu nouăzeci, 
încălţat cu cizme noi Wellington, mărimea 10 şi jumătate, cu 
mănuşi de piele şi un palton vechi şi albastru pătat cu sânge. 
Un bărbat care călătoreşte pe jos, care a fost în North Fields 
între orele unsprezece şi zece şi douăsprezece fără un sfert în 
noaptea crimei, care a plecat în direcţia Okeford, ducând cu 
el un cablu coaxial, un şirag de mărgele verzi şi o broşă 
imitație de diamant evaluată la 23,6 lire. Căutăm un maniac, 
un om care omoară din plăcere sau din te miri ce motiv. 

Rigby se opri, zâmbi dus pe gânduri şi adăugă: 

— Cine poate să zboare prin aer peste cincisprezece metri? 
Dar ce facem cu datele de care dispunem? Ce altceva să 
căutăm? Nu pot să-mi pun oamenii să vâneze umbre, dar asta 
e de făcut. 

— Vă înţeleg. 

— Dar, domnule Smiley, eu sunt poliţist bătrân şi la mine 
una şi cu una fac două. Nu-mi place să caut persoane care nu 
cred că există şi nu-mi place să n-am acces la martori. Eu 
vreau să stau de vorbă cu oamenii, faţă în faţă, să-mi bag 
nasul ici-colo, să cunosc locul. Dar la şcoală nu se poate aşa 


ceva. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Bun, ne bazăm pe 
rezultatele de laborator, câini antrenați şi investigaţii la scară 
naţională, dar flerul meu îmi spune că aici e vorba de altceva. 

— Am citit în ziar despre o femeie, una Janie, nebuna... 

— Ajung şi la ea. Doamna Rode era o femeie bună la suflet, 
deschisă. Cel puţin eu aşa am considerat-o întotdeauna. 
Unele din femeile din biserică n-o prea înghiţeau, dar ştiţi 
cum sunt femeile. Se pare că s-a purtat prietenos cu individa 
asta. Janie cerşea, vindea ierburi şi amulete prin locuri 
dosnice, ştiţi ce vreau să spun. E sărită, vorbeşte cu păsările 
şi alte aiureli. Stă într-o biserică părăsită, mai sus de Pylle. 
Stella Rode îi dădea mâncare şi haine - amărâta era adeseori 
hămesită. Acum Janie a dispărut. A fost văzută miercuri seara 
devreme pe aleea dinspre North Fields şi de atunci parcă a 
intrat în pământ. Asta poate să nu însemne nimic. Oamenii de 
genul ăsta vin şi pleacă după cum le trăsneşte. Te loveşti de 
ei peste tot ani de zile şi dintr-o dată dispar ca un fulg de 
zăpadă în foc. Uneori mor prin şanţuri sau se îmbolnăvesc şi 
se furişează undeva ca pisicile. Janie nu e singura ţicnită de 
prin împrejurimi. Am mai găsit nişte urme de paşi care merg 
de-a lungul lizierei de copaci de la marginea grădinii şi e o 
întreagă tevatură pe tema asta. Par să fie paşi de femeie şi la 
un moment dat se apropie destul de mult de seră. Ar putea fi 
o ţigancă sau o cerşetoare. Ar putea fi oricine altcineva, dar 
mi se pare destul de sigur că e Janie. Să ne ajute Dumnezeu 
să fi fost ea, domnule; avem nevoie ca de aer de un martor 
ocular, chiar de unul nebun. 

Smiley se ridică. Işi dădură mâna şi Rigby spuse: 

— La revedere, domnule. Sunaţi-mă oricând, absolut la 
orice oră. 

Măzgăli un număr de telefon pe carneţelul din faţa lui, 
rupse foaia şi i-o dădu lui Smiley. 

— Asta e numărul meu de acasă. 

Îl conduse până la uşă, păru să ezite, iar apoi spuse: 

— Nu cumva sunteţi original din Carne, domnule, nu? 

— Doamne păzeşte, nicidecum. 

Din nou Rigby şovăi. 

— Şeful nostru de post e din partea locului. Fost ofiţer de 


armată în India. Brigadierul Havelock, e ultimul lui an în 
activitate. Cazul ăsta îl interesează enorm. Nu mă lasă să-mi 
bag nasul prin şcoală. Nici nu vrea să audă. 

— Inţeleg. 

— Vrea să arestez pe cineva urgent. 

— Pe cineva care nu e din Carne, nu-i aşa? 

— La revedere, domnule Smiley. Nu uitaţi să-mi daţi 
telefon. A, încă ceva ce-ar fi trebuit să vă spun. Bucata aia de 
cablu... 

— Ce-i cu ea? 

— Domnul Rode a folosit una asemănătoare la o lecţie 
demonstrativă de electronică elementară. A rătăcit-o acum 
vreo trei săptămâni. 

Smiley merse încet pe jos până la hotel. 


Dragă Brim, 

De îndată ce am ajuns i-am dat scrisoarea 
ta omului de la poliţie, secţia investigaţii, care 
se ocupă de caz - e vorba de Rigby, aşa cum a 
bănuit Ben; arată ca o combinaţie între 
Humpty-Dumpty şi un spiriduş din Cornwall - 
foarte scund şi îndesat şi nu cred că-l poate 
duce nimeni de nas. 

Ca să încep de la mijloc - scrisoarea noastră 
nu prea a avut efectul scontat; categoric, Stella 
Rode i-a spus lui Cardew, pastoral baptist de 
aici, acum două săptămâni, că soţul ei caută s- 
o omoare în nopţile lungi, ce-o mai fi 
însemnând şi asta. Cât despre împrejurările în 
care a fost comisă crima - relatarea din 
Guardian este în bună măsură corectă. 

De fapt, cu cât Rigby îmi dădea mai multe 
amănunte, cu atât mi se părea mai puţin 
probabil ca soţul să fie ucigaşul. Aproape toate 
faptele indică altceva. Lăsând la o parte mobilul 
crimei, e vorba de locul unde a fost găsită 
arma, de urmele paşilor în zăpadă (care indică 
un bărbat înalt cu cizme Wellington), de 


prezenţa unor urme de mănuşi neidentificate în 
seră. Adaug la toate astea argumentul cel mai 
puternic din toate: cel care a omorât-o trebuie 
să fie stropit de sânge din cap până-n picioare - 
Rigby mi-a spus că în seră era o privelişte 
înspăimântătoare. Desigur, Rode era pătat de 
sânge când l-a găsit colegul lui pe alee, dar 
numai mânjit ici-colo, ceea ce i s-ar fi putut 
trage de la faptul că s-a împiedicat de cadavru 
în întuneric. Apropo, urmele de paşi intră în 
grădină, dar nu mai ies. 

Aşa cum stau lucrurile în momentul de faţă, 
există, după cum evidenţiază Rigby, o singură 
interpretare - criminalul a fost un străin, un 
vagabond, probabil un nebun, care a omorât-o 
din plăcere sau pentru bijuterii (fără nicio 
valoare, de altfel), după care a pornit-o pe 
drumul spre Okeford, aruncând arma într-un 
şanţ (Dar de ce s-o fi cărat patru mile şi de ce 
să n-o fi aruncat-o în canalul de dincolo de 
şanţ? Drumul spre Okeford e traversat de 
Okemoor, care e înţesată de diguri transversale 
ca să nu provoace inundaţii). Dacă această 
interpretare e corectă, cred că putem atribui 
scrisoarea Stellei şi întrevederea ei cu Cardew 
unei minţi bântuite de mania persecuției, sau 
de presimţirea morţii, după cum suntem, sau 
nu, superstiţioşi. Dacă se dovedeşte a fi aşa, ar 
fi cea mai monstruoasă coincidenţă de care am 
auzit vreodată. Şi astfel ajung la ultima 
problemă. 

Am dedus, din ceea ce nu mi-a spus Rigby, 
că acest şef de post îl cam calcă pe coadă, 
făcând presiuni asupra lui să cutreiere ţara în 
căutare de cerşetori în halate albastre pătate 
de sânge (îţi aminteşti de cordon). Bineînţeles, 
Rigby nu are altă soluţie decât să se ia după 
urme şi să se conformeze cerinţelor şefului, dar 


există în mod clar ceva care nu-i dă pace - fie 
ceva despre care nu mi-a pomenit, fie ceva ce 
doar miroase. Cred că a fost sincer când m-a 
rugat să-i comunic orice aflu de la şcoală - 
despre soţii Rode, despre cum se integraseră şi 
aşa mai departe. Lui i se pare că zidurile de 
mănăstire ale şcolii sunt impenetrabile... 

Aşa că am să tatonez puţin terenul, cred, ca 
să văd ce se întâmplă. L-am sunat pe Fielding 
când m-am întors de la postul de poliţie şi m-a 
invitat la masă diseară. Am să-ţi scriu de îndată 
ce am noutăţi. 

George 


După ce lipi precaut plicul, apăsând cu degetele mari pe 
colţuri, Smiley ieşi şi porni în jos pe scara lată de marmură, 
călcând cu grijă pe preşul sărăcăcios cu model de palmieri 
care cobora spre centrul ei. În hol era o cutie roşie din lemn, 
pentru uzul celor care locuiau în hotel, dar Smiley, prudent, o 
evită. Merse până la cutia poştală de la colţul străzii, vâri 
scrisoarea înăuntru şi începu să se gândească la masa de 
prânz. Avea sandvişurile şi cafeaua de la domnişoara Brimley, 
dar... Fără tragere de inimă, se întoarse la hotel. Pretutindeni 
mişunau ziarişti, iar Smiley nu-i putea suferi. Pe deasupra, era 
frig, iar el nu suporta frigul. Unde mai pui că i se părea că 
mâncase numai sandvişuri în camere de hotel de când lumea. 


Capitolul 5 
CÂINELE ŞI PISICA 


Puțin după ora şapte în aceeaşi seară, George Smiley urcă 
treptele care duceau la uşa din faţă a locuinţei lui Terence 
Fielding. Sună şi o femeie scundă şi durdulie, sărită de 
cincizeci de ani, îi deschise. În dreapta ardea un foc molcom 
de buşteni, peste o grămăjoară de cenuşă, iar deasupra 
întrezări o serie de portrete şi o scară de mahon care se 
înălța în spirală spre etaj. În lumina iradiată de foc, Smiley 
văzu pe pereţii din jur o mulţime de picturi în diferite stiluri şi 
din diferite perioade, iar placa de deasupra căminului era 
încărcată cu tot felul de objets d'art. Cu un fior involuntar, 
observă că nici focul, nici tablourile nu reuşeau să alunge 
mirosul slab, specific internatelor şcolare - de palux cumpărat 
în vrac, de cacao şi bucătărie folosită în comun. Din holul de 
la intrare porneau mai multe coridoare, iar Smiley observă că 
partea de jos a pereţilor era vopsită în maro sau verde închis, 
conform regulilor inflexibile ale arhitecţilor de şcoli. De pe 
unul din aceste coridoare răsări statura impozantă a 
domnului Terence Fielding. 

Înaintă către Smiley, masiv şi binevoitor, cu coama lui 
splendidă de păr cărunt care-i cădea pe frunte şi poalele 
hainei de seară fluturându-i în spate. 

— Smiley? Ah! Ai făcut cunoştinţă cu True, domnişoara 
Truebody, menajera mea? Ce zăpadă încântătoare, nu ţi se 
pare? Coborâtă din tablourile lui Bruegel! l-ai văzut pe băieţii 
care patinează la Eyot? Ce privelişte minunată! Haine negre, 
fulare colorate, soarele palid; un Bruegel autentic. Admirabil! 

Îi luă paltonul lui Smiley şi-l aruncă pe un scaun uzat din 
lemn de brad cu fundul din trestie, aflat într-un colţ al holului. 

— Îţi place scaunul ăla — îl recunoşti? 

— Nu cred, răspunse Smiley, dezorientat. 

— Ar fi cazul, să ştii. Un tâmplar pe care-l cunosc mi l-a 


făcut în Provence, înainte de război. Acum îţi dai seama de 
unde-l ştii? E o copie după scaunul galben al lui Van Gogh; 
unii îl recunosc. 

Îl conduse pe un coridor până într-un birou spaţios şi 
confortabil, decorat cu plăci de teracotă, statuete mici în stil 
renascentist, bronzuri misterioase, căţei de porțelan şi vaze 
emailate; plus Fielding însuşi, dominându-le măreț. 

În calitate de director la Carne, Fielding purta, în locul 
obişnuitului costum tipic pentru profesori, un veşmânt arătos, 
alcătuit dintr-o robă neagră cu pulpane lungi şi un pieptar de 
magistrat, ca un călugăr în haine de gală. Haina îi conferea 
un aer de austeritate monahală, în contrast flagrant cu 
temperamentul său vivace. Conştient în mod evident de acest 
lucru, încerca să contrasteze solemnitatea uniformei sale cu 
accente ale propriei personalităţi, împodobind-o cu flori alese 
cu grijă din grădina lui. Scandalizase croitorii din Carne, pe 
cei cu ateliere cu ferestre mate, purtând emblema casei 
regale, comandând robe cu butoniere în care înfigea, în 
funcţie de dispoziţie, orice floare, de la hibernia la clopoței. In 
seara aceea purta un trandafir, iar Smiley deduse din 
prospeţimea lui că îl comandase special şi îl pusese chiar 
atunci. 

— Vin de Xeres sau Madeira? 

— Un pahar de Xeres, mulţumesc. 

— Madeira e băutura femeilor uşoare, decretă Fielding, 
turnând din carafă, dar băieţilor le place. Poate tocmai de 
aceea. Sunt de o cochetărie nemaiîntâlnită. 

Îi întinse un pahar lui Smiley şi adăugă, cu o schimbare 
dramatică de voce: 

— Suntem cu toții  copleşiţi de întâmplarea asta 
cutremurătoare. Aşa ceva nu s-a mai petrecut aici. Te-ai uitat 
în ziarele de seară? 

— Mă tem că nu. Dar, bineînţeles, la Sawley Arms mişună 
ziariştii. 

— Au mobilizat tot ce mişcă. În Hampshire au adus armata 
cu detectoare de mine. Dumnezeu ştie ce se aşteaptă să 
găsească. 

— Cum au reacţionat elevii? 


— Le place la nebunie! Sigur, cei din clasele mele sunt cei 
mai inflamaţi, pentru că în seara aia soţii Rode fuseseră aici la 
cină. Un nătărău de la poliţie a vrut chiar să-l interogheze pe 
unul din băieţii mei. g 

— Ca să vezi, spuse Smiley suav. In legătură cu ce? 

— O, Dumnezeu ştie, răspunse Fielding brusc, pentru ca 
imediat să schimbe subiectul, întrebând: L-ai cunoscut bine 
pe fratele meu, nu-i aşa? Ne povestea despre dumneata. 

— Da, l-am cunoscut pe Adrian foarte bine. Eram prieteni 
buni. 

— Şi în timpul războiului? 

— Da. 

— Deci erai în trupa lui. 

— Care trupă? 

— Steed-Asprey, jJebedee. Toţi tipii ăia. 

— Da. 

— Nici până-n ziua de azi nu ştiu cum a murit. Dumneata 


— În ultimii ani nu prea ne-am mai văzut, Adrian şi cu mine. 
Eu fiind impostorul familiei, nu-mi puteam permite să fiu 
văzut alături de piesa autentică, declară Fielding, revenind la 
morga de adineauri. 

Smiley se simţi stânjenit, neştiind ce să răspundă, dar fu 
salvat de un ciocănit uşor în uşă, după care un băiat roşcovan 
şi înalt intră sfios în încăpere. 

— Am anunţat adunarea pentru Adsum, domnule, dacă 
sunteţi gata. 

— La naiba, zise Fielding, dând paharul pe gât. Rugăciunile. 

Se întoarse către Smiley. 

— ŢI-l prezint pe Perkins, monitorul clasei mele. Un geniu la 
muzică, dar o pacoste în clasă. Am dreptate, Tim? Rămâi aici, 
sau vino cu noi, cum doreşti. Nu ţine decât zece minute. 

— În seara asta chiar mai puţin, domnule. Avem Nunc 
Dimittis$. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că se îndură puţin de noi, 


€ Cântare bisericească începută cu cuvintele lui Simeon, Evanghelia după 
Luca, 2:29-32 (n.tr.). 


replică bătrânul, aranjându-şi pieptarul, şi-l conduse pe 
Smiley în pas sprinten pe coridor, apoi traversă holul, cu 
Perkins urmându-i ţanţoş. 

Fielding continuă să vorbească, fără a catadicsi să-şi 
întoarcă privirea: 

— Mă bucur că ai venit în seara asta. De regulă nu primesc 
musafiri vinerea, pentru că toţi ceilalţi primesc, deşi acum 
nimeni nu prea mai ştie cum să-şi distreze oaspeţii. In seara 
asta vine Felix D'Arcy, dar nu se poate spune că asta 
înseamnă petrecere. D'Arcy este un confrate. Apropo, de 
obicei ne îmbrăcăm adecvat seara, dar nu contează. 

Lui Smiley i se strânse inima. Dădură un colţ şi intrară pe 
un alt coridor. 

— La noi orarul rugăciunilor e foarte dens. Directorul 
general a reinstituit cele şapte slujbe ale zilei: Prima, Terţa, 
Sexta şi aşa mai departe. În timpul semestrelor ne îmbuibăm, 
în vacante postim, ăsta-i sistemul, ca la meci. E mai simplu şi 
la apelul nominal. 

Îi conduse pe încă un coridor, la capătul căruia dădu în 
lături o uşă dublă şi intră cu un pas ferm în sala de mese, cu 
pulpanele hainei fluturând elegant în spatele lui. Elevii îl 
aşteptau. 

* 

— Mai doreşti vin? Ce părere ţi-au făcut rugăciunile? Nu-i 
aşa că băieții cântă tare frumos? Am unul sau doi tenori buni. 
Semestrul trecut am încercat nişte cântări cu solist; de-a 
dreptul excelent. D'Arcy o să sosească în scurt timp. Arată ca 
o broască râioasă. Parcă-i un model de-al lui Sickert1l” după 
cincizeci de ani - e tot numai pantaloni şi guler. Oricum, ai 
noroc că nu vine şi soră-sa. Ea e mai rău. 

— Ce materie predă? 

Erau din nou în biroul lui Fielding. 

— Materie! Noi ne ocupăm cu materii aici. Niciunul din noi 
n-a mai citit un cuvânt de specialitate de când am absolvit 
Universitatea. 

Îşi cobori vocea şi adăugă tainic: 

— Dacă am fost la Universitate. D'Arcy predă franceza. 


7 Walter Richard Sickert (1860-1942) - pictor englez, (n.tr.). 


D'Arcy este profesor îndrumător prin alegere, burlac din 
convingere, homosexual rafinat prin vocaţie - Fielding stătea 
în picioare, nemişcat, cu capul dat pe spate şi mâna dreaptă 
întinsă spre Smiley - iar materia lui se ocupă de neajunsurile 
altora. În orice caz, funcţia lui principală este de majordom 
autonumit al serviciului de protocol de la Carne. Dacă mergi 
pe bicicletă îmbrăcat în robă, răspunzi incorect la o invitaţie, 
greşeşti aranjamentul oaspeţilor la masă sau vorbeşti despre 
un coleg numindu-l „domnul”, D'Arcy află şi te 
admonestează. 

— Şi care sunt îndatoririle unui îndrumător senior? întrebă 
Smiley doar ca să spună ceva. 

— Este arbitru între cei de la uman şi cei de la real: 
întocmeşte orarul şi verifică rezultatele la examene. Dar mai 
ales, bietul de el, trebuie să împace artele cu ştiinţele. 

Dădu din cap cu un aer înţelept. 

— Şi pentru asta e nevoie de o persoană mai competentă. 
Cu toate că n-are nicio importanţă, crede-mă, adăugă el pe 
un ton obosit, cine câştigă o oră în plus vineri seara. Cui îi 
pasă? în niciun caz băieţilor, dragii de ei, asta-i sigur. 

Fielding continuă să peroreze despre tot felul de lucruri, şi 
numai în superlative, gesticulând uneori ca şi cum ar fi vrut 
să înşface metaforele inconsistente; fie despre colegii săi, cu 
ironie caustică, fie despre băieţi, cu compasiune, dacă nu cu 
înţelegere; fie despre arte, cu fervoare şi cu tulburarea 
studiată a ucenicului singuratic. 

— Carne nu este o şcoală. Este un sanatoriu pentru leproşi 
intelectuali. Simptomele au început în ziua când am absolvit 
Universitatea: putrezirea treptată a extremităților noastre 
intelectuale. Mintea ne moare în fiecare zi câte puţin, spiritele 
ni se atrofiază şi se descompun. Urmărim procesul la semenii 
noştri, sperând să uităm că ni se întâmplă şi nouă. 

Se opri şi-şi privi gânditor mâinile, apoi continuă: 

— La mine procesul e complet. Ai în faţa dumitale un suflet 
mort, iar Carne e trupul în care sălăşluieşte. 

Foarte satisfăcut de această confesiune, Fielding îşi 
deschise braţele lungi, astfel încât mânecile robei aduceau cu 
aripile unui liliac enorm. 


— Vampirul din Carne, declamă el, făcând o plecăciune 
adâncă. Alcoolique et poète! 

Un muget de râset urmă după această exteriorizare. 

Smiley era fascinat de Fielding, de dimensiunile, de vocea, 
de temperamentul lui violent de instabil, de histrionismul lui. 
Se simţea atras şi respins de succesiunea de manifestări 
contradictorii; se întrebă dacă ar fi trebuit să ia şi el parte la 
spectacol, dar Fielding părea atât de orbit de lumina 
reflectoarelor, încât nu-i păsa de publicul din spatele lor. Cu 
cât îl privea mai mult, cu atât mai alunecos îi apărea 
personajul pe care încerca să-l pătrundă: inconstant, dar 
steril, îndrăzneţ, dar efemer, plin de culoare, dezlănţuit, franc 
şi totuşi înşelător şi pervers. Smiley ar fi dorit să afle lucruri 
concrete despre Fielding - resursele, ambițiile şi dezamăgirile 
lui. 

Reveria lui fu întreruptă de domnişoara Truebody. Sosise 
Felix D'Arcy. 

* 

Urmă o cină rece, admirabil pregătită de domnişoara 
Truebody şi fără lumânări. Fără vin franțuzesc, ci cu vin alb 
de Rin, servit tot ca vinul de Porto. Şi, în sfârşit, Fielding 
pomeni despre Stella Rode. 

Discutaseră conştiincios despre artă şi ştiinţă. Ar fi fost 
destul de plicticos (căci nu erau experţi), dacă D'Arcy nu ar fi 
fost permanent îmboldit de Fielding, care părea nerăbdător 
să-l pună pe D'Arcy în cea mai proastă lumină. Judecăţile lui 
D'Arcy despre oameni şi probleme erau condimentate în bună 
măsură de ceea ce el considera „decent” (cuvântul lui 
preferat) şi de o maliţiozitate efeminată la adresa colegilor 
lui. La un moment dat, Fielding întrebă cine îl înlocuia pe 
Rode în timpul absenței sale, la care D'Arcy răspunse 
„nimeni“, şi adăugă mieros: 

— Întâmplarea asta a fost un şoc pentru toată lumea. 

— Aiurea, ripostă Fielding. Băieţilor le plac catastrofele. Cu 
cât suntem mai departe de moarte, cu atât pare mai 
interesantă. Lor toată povestea asta le pare încântătoare. 

— Publicitatea pe tema asta a fost foarte indecentă, spuse 
D'Arcy, teribil de indecentă. Cred că a fost lucrul cel mai 


evident pentru mulţi dintre cei din cancelarie. 

Se întoarse către Smiley: 

— Ştiţi, la noi presa este o permanentă bătaie de cap. 
Altădată aşa ceva nu s-ar fi petrecut. Pe vremuri, familiile 
noastre de viţă şi instituţiile nobile nu ar fi fost supuse unei 
astfel de imixtiuni. Nu, categoric nu. Dar acum lucrurile stau 
altfel. Mulţi dintre noi se văd obligaţi să se aboneze la cele 
mai ieftine publicaţii, tocmai din acest motiv. Un ziar 
duminical s-a legat de nu mai puţin patru absolvenţi de-ai lui 
Hecht într-o singură ediţie. Şi, daţi-mi voie s-o spun, toţi erau 
pomeniţi într-un context indecent. Şi, desigur, ziarele de 
teapa asta nu uitau să menţioneze că băiatul fusese 
absolvent la Carne. Sunteţi la curent, bănuiesc, că prinţul 
mezin studiază la noi (Eu însumi am onoarea să îl îndrum 
lecţiile de franceză). Tânărul Sawley de asemenea a învăţat la 
Carne. Ce s-a publicat în presă în timpul divorţului părinţilor 
lui a fost deplorabil. Absolut deplorabil. Directorul general s-a 
adresat în scris Consiliului de Presă. Chiar eu am elaborat 
scrisoarea. Dar în această tragică ocazie s-au întrecut pe ei 
înşişi. Am avut presa chiar şi aseară, la ultima slujbă, 
aşteptau rugăciunea specială. Au ocupat toate stranele din 
spate din aripa de vest. Hecht era de serviciu la biserică şi a 
încercat să-i mute de acolo. 

Se opri, îşi ridică sprâncenele cu un aer de uşor reproş şi 
zâmbi. 

— Bineînţeles că nu avea niciun temei să o facă, dar asta 
nu l-a oprit pe bunul Hecht. 

Se întoarse către Smiley. 

— Unul dintre confrații noştri sportivi, explică el. 

— Pentru tine Stella era o persoană de rând, Felix, nu-i aşa? 

— Nicidecum, ripostă D'Arcy precipitat. Nu-ţi dau voie să 
spui asta despre mine, Terence. In niciun caz eu nu fac 
discriminări pe criterii de clasă socială, mă interesează numai 
manierele. Te asigur însă că în acest domeniu nu o 
consideram la înălţime. 

— În multe privinţe era exact ce ne lipsea, continuă 
Fielding, adresându-se lui Smiley şi neluându-l în seamă pe 
D'Arcy. Ea era întruchiparea a ceea ce noi ne căznim să 


ignorăm - educaţie într-o şcoală anonimă, locuinţă construită 
de primărie, oraşe fără istorie, în antiteză totală cu Carne! 

Se întoarse brusc spre D'Arcy şi spuse: 

— Dar tu, Felix, nu vedeai la ea decât lipsa de etichetă. 

— Nicidecum; pur şi simplu nu era de-a noastră. 

Fielding se întoarse către Smiley în disperare de cauză. 

— Uite ce este, spuse el. Noi aici avem un limbaj academic, 
purtăm costume academice şi dăm mese oficiale în 
cancelarie; spunem rugăciuni lungi în latină, pe care niciunul 
din noi nu le poate traduce. Mergem la catedrală şi nevestele 
noastre stau în coliviile lor cu pălăriile alea înspăimântătoare. 
Dar totul este o şaradă. Nu înseamnă nimic. 

D'Arcy zâmbi şters. 

— Nu pot să cred, dragul meu Terence, că cineva la care se 
mănâncă atât de bine poate să aibă o părere atât de proastă 
despre rafinamentul conduitei sociale. 

Privi înspre Smiley, aşteptând ca acesta să-l susţină, iar 
Smiley confirmă conştiincios complimentul. 

— De fapt, continuă el, noi la Carne îl cunoaştem foarte 
bine pe Terence. Mă tem că nu ne mai tulbură când tună şi 
fulgeră. 

— Ştiu de ce îţi displăcea femeia aceea, Felix. Era o 
persoană onestă, iar Carne nu se poate apăra împotriva 
acestui soi de onestitate. 

D'Arcy se înfurie de-a binelea. 

— Terence, nu-ţi permit să spui aşa ceva. Pur şi simplu nu- 
ţi permit. Eu ştiu că am o datorie de îndeplinit la Carne, aşa 
cum de altfel avem cu toţii: să refac şi să păstrez nivelul de 
conduită care a avut, din păcate, atâtea de suferit din cauza 
războiului. Imi dau perfect seama că hotărârea asta mă face 
de multe ori nepopular. Dar niciodată comentariile şi sfaturile 
mele - te rog să iei aminte - nu sunt îndreptate împotriva unei 
persoane, ci numai împotriva comportamentului, împotriva 
lipsei indecente de maniere. Recunosc că nu o dată am fost 
nevoit să mă adresez lui Rode pe tema purtării soţiei lui. Asta 
e o chestiune care n-are nicio legătură cu persoana, Terence. 
Nu permit să se spună că doamna Rode îmi displăcea. O 
astfel de sugestie ar fi neplăcută oricând, dar în împrejurările 


tragice actuale este deplorabilă. Sigur... originalitatea şi 
educaţia doamnei Rode n-au pregătit-o să se adapteze la 
cerinţele noastre, dar aceasta este cu totul altceva. Şi, cu 
toate astea, ilustrează chestiunea pe care doresc să o 
reliefez, Terence: am avut în vedere o evaluare raţională, nu 
o critică. Te-am lămurit? 

— Pe deplin, răspunse Fielding sec. 

— Celelalte soţii o agreau? se aventură Smiley. 

— Nu în totalitate, replică D'Arcy pe un ton tranşant. 

— Nevestele! Dumnezeule! oftă Fielding, ducându-şi mâna 
la frunte. 

Tăcură cu toţii. 

— Cred că felul cum se îmbrăca era o sursă de dezolare 
pentru unele din ele. Plus faptul că mergea la spălătoria 
oraşului. Nici asta nu putea să provoace o impresie 
favorabilă. Ar trebui să adaug că nu frecventa biserica 
noastră... 

— Avea vreo prietenă apropiată printre soțiile profesorilor? 
insistă Smiley. 

— Mi se pare că tânăra doamna Snow se împrietenise cu 
ea. 

— Şi spuneaţi că a fost aici la masă în seara în care a fost 
omorâtă? 

— Da, spuse Fielding încet. Miercuri. lar Felix şi sora lui l-au 
luat la ei pe sărmanul Rode după aceea. 

Îi aruncă o privire lui D'Arcy. 

— Da, întocmai, sări D'Arcy. 

Ochii îi erau aţintiţi asupra lui Fielding şi lui Smiley i se păru 
că îşi comunicau ceva. 

— Nu vom uita niciodată, niciodată... Dacă-mi dai voie să 
discut probleme profesionale o clipă, Terence, traducerea 
făcută de Perkins este catastrofală; pot să declar că o 
asemenea lucrare n-am văzut în viaţa mea. Este bolnav? 
Mama lui e o femeie cu o cultură solidă, am auzit că ar fi 
verişoară de-a familiei Samford. 

Smiley îl privi şi reflectă. Haina îi era decolorată, înverzită 
de vechime. Parcă-l vedea spunând că aparținuse bunicului 
său; tenul îi era atât de neted, încât dădea impresia de 


grăsime, fără să fie gras. Vocea îi era acordată la o unică notă 
insinuantă şi zâmbea tot timpul, indiferent că vorbea sau nu. 
Zâmbetul nu se dezlipea de pe faţa lui netedă, era gravat în 
textura maleabilă a obrazului, lăbărţându-i buzele peste 
dantura perfectă şi despicându-i colţurile gurii roşii, în aşa fel 
încât părea ţinut pe loc de degetele invizibile ale dentistului 
său. Şi totuşi, faţa lui D'Arcy era foarte expresivă şi foarte 
mobilă. Puteai citi şi interpreta cea mai mică mişcare a gurii 
sau a nasului, cea mai rapidă privire sau încruntare. lar acum 
ţinea să schimbe subiectul. Nu că n-ar fi vrut să mai 
vorbească despre Stella Rode (el însuşi reveni la subiect puţin 
mai târziu), dar evita să mai aducă vorba despre noaptea în 
care murise şi despre relatarea acelui eveniment. Mai mult, 
Smiley nu se îndoia că şi Fielding remarcase, în schimbul de 
priviri dintre cei doi se instalase un pact al fricii, probabil un 
avertisment, aşa încât din momentul acela comportarea lui 
Fielding se schimbă; deveni posac şi îngrijorat, ceea ce-l 
nedumeri pe Smiley mult timp după aceea. 

D'Arcy se întoarse către Smiley şi i se adresă într-o manieră 
dezgustător de intimă: 

— Scuzaţi-mă că am plonjat atât de deplorabil în bârfa din 
Carne. Nu-i aşa că vi se pare că suntem cam rupţi de lume 
aici? Ştiu că adeseori lumea consideră că ne izolăm în turnul 
nostru de fildeş. Eticheta care ni se pune este „Carne - şcoala 
snobilor”. Puteţi citi asta zilnic în orice ziar de scandal. Şi cu 
toate astea, în ciuda a ceea ce pretinde această avant-garde, 
spuse el, aruncând o privire furişă către Fielding, pot spune 
că nimeni n-ar putea fi mai puţin snob decât Felix D'Arcy. 

Smiley remarcă faptul că avea un păr foarte fin şi roşcat, 
mai des în creştet şi care-i lăsa ceafa rozalie dezgolită. 

— Uite, bietul Rode, de exemplu. În niciun caz nu îi imput 
descendența, amărâtul. Nu contest că şcolile de stat îşi fac 
datoria cu prisosinţă. Şi-n afară de asta, el s-a instalat foarte 
bine aici. l-am spus şi directorului general. l-am spus că Rode 
s-a integrat admirabil; îşi îndeplineşte ireproşabil serviciul la 
biserică - am subliniat exact aspectul ăsta. Sper că mi-am 
făcut datoria în a-l ajuta să se integreze. Îndrumaţi corect, 
asemenea oameni pot, cum i-am spus şi directorului, să-şi 


însuşească obiceiurile şi chiar şi manierele noastre; iar 
directorul a fost de acord. 

Paharul lui Smiley era gol şi D'Arcy, fără să-l întrebe pe 
Fielding, i-l umplu din carafă. Mâinile îi erau îngrijite şi fără 
păr, ca mâinile unei fete. 

— Dar, continuă el, trebuie să fiu cinstit. Doamna Rode nu 
s-a arătat prea doritoare să se adapteze la stilul nostru de 
viaţă. 

Cu acelaşi zâmbet întipărit pe faţă, sorbi delicat din pahar. 

Vrea să pună lucrurile la punct, îşi zise Smiley. 

— Niciodată nu s-ar fi putut integra deplin la Carne; asta 
este părerea mea - deşi, în mod cert, nu mi-am exprimat-o cu 
voce tare cât timp a fost în viaţă. Originea ei îi era 
defavorabilă. Nu era vina ei - subliniez, originea ei era 
nefericită. Mai mult, dacă putem să vorbim pe şleau şi să 
rămână între noi, am motive să cred că trecutul ei i-a pricinuit 
moartea. 

— De ce spuneţi asta? întrebă Smiley imediat, iar D'Arcy 
răspunse trăgând cu ochiul la Fielding: 

— Se pare că se aştepta să fie atacată. 

* 


— Sora mea este o mare iubitoare de câini, continuă 
D'Arcy. Poate că aţi auzit deja. Favoriţii ei sunt prepelicarii 
King Charles. Anul trecut a luat premiul întâi la concursul din 
North Dorset şi, la scurt timp după aceea, a primit elogii la 
Cruft pentru „Regina de la Carne“. Vă pot spune că are 
vânzări şi în America. Îndrăznesc să spun că puţini oameni din 
tară se pricep la creşterea câinilor de rasă ca Dorothy. ŞI 
soţia directorului a spus acelaşi lucru acum o săptămână. Ei, 
după cum ştiţi, soţii Rode erau vecinii noştri, iar Dorothy nu 
este persoana care să-şi neglijeze îndatoririle faţă de vecini. 
Vă asigur că, dacă e vorba de datorie, Dorothy nu face niciun 
fel de discriminare. Soții Rode aveau şi ei un câine, o 
corcitură, pe care l-au adus cu ei, un animal destul de 
inteligent (în treacăt fie spus, nu prea ştiu de unde au venit 
ei, dar asta e altă poveste). Păreau să fie ataşaţi de câine şi 
nu mă îndoiesc că efectiv erau. Rode îl lua cu el la meciuri, 
până când l-am sfătuit să nu mai facă asta, era un prilej de 


distracţie indecentă pentru băieţi. Am constatat-o eu însumi 
când scoteam la plimbare prepelicarii lui Dorothy. Ajung şi la 
subiect. Dorothy apelează la serviciile unui veterinar pe nume 
Harriman, o persoană superioară, care locuieşte încolo, spre 
Sturminster. Acum două săptămâni a trimis după el. „Regina 
de la Carne“ tuşea rău şi Dorothy l-a rugat pe Harriman să 
vină. Vă daţi seama, o căţea de o asemenea valoare nu poate 
fi neglijată. 

Fielding mormăi, iar D'Arcy continuă, fără să-l ia în seamă: 

— Din întâmplare eram acasă, iar Harriman a rămas la o 
cafea. Cum v-am spus, este un tip superior. La un moment 
dat a pomenit ceva despre câinele familiei Rode şi atunci 
adevărul a ieşit la iveală; cu o zi în urmă, doamna Rode 
pusese să-i fie omorât câinele. Zicea că-l muşcase pe poştaş. 
O poveste lungă şi încâlcită, cum că oficiul poştal avea să-i 
dea în judecată, că venise poliţia şi nu mai ştiu ce. In orice 
caz, zicea ea, câinele nici măcar nu-i apăra, putea numai să-i 
avertizeze. Aşa i-a şi spus lui Harriman: „N-are niciun rost“. 

— Nu era supărată că-şi pierduse câinele? 

— Ba da, cum să nu. Harriman zicea că plângea când a 
venit. Doamna Harriman a trebuit să-i dea o ceaşcă de ceai. l- 
au sugerat să-i mai dea câinelui o şansă, să-l ţină închis o 
perioadă, dar ea a fost pur şi simplu de neînduplecat. 

Harriman era uluit. Şi nevastă-sa la fel. După aceea au 
discutat şi au ajuns la concluzia că purtarea doamnei Rode nu 
era prea firească. De fapt, se comporta cu totul anormal. 
Ciudată li s-a părut şi starea în care era câinele: fusese 
maltratat, şi încă rău. Avea semne pe spinare, ca şi cum ar fi 
fost bătut. 

— Şi Harriman n-a stăruit să afle ce-a vrut să spună cu 
remarca aceea? Că n-are niciun rost? Harriman ce-a crezut? 

Smiley îl privi stăruitor pe D'Arcy. 

— l-a repetat acelaşi lucru şi doamnei Harriman, dar n-a 
explicat ce-a vrut să spună. Dar mie mi se pare că înţelesul 
este evident. 

— Da? spuse Fielding. 

D'Arcy înclină capul într-o parte şi se trase stânjenit de 
lobul urechii. 


— Toţi avem ceva de detectiv în noi, spuse el. Am discutat 
cu Dorothy după... moartea Stellei. Am tras concluzia că 
Stella Rode fusese în legătură cu cineva înainte de a veni la 
Carne, o legătură dezagreabilă şi care fusese reluată de 
curând... probabil împotriva voinţei ei. Vreun ticălos brutal - 
un fost admirator - căruia nu-i convenea schimbarea în bine 
din viaţa ei. 

— Cât de rău l-a muşcat câinele pe poştaş? întrebă Smiley. 

— Asta e lucrul cel mai straniu. Asta e enigma întregii 
poveşti, stimate domn: poştaşul n-a fost muşcat deloc. S-a 
interesat Dorothy. Istoria asta era un şir întreg de minciuni, 
de la un capăt la celălalt. 

* 

Se ridicară de la masă şi merseră în biroul lui Fielding, unde 
domnişoara Truebody adusese deja cafeaua. Conversaţia 
continuă să se învârtă în jurul tragediei de miercuri. D'Arcy 
era obsedat de lipsa de discreţie cu care se lucra - insistența 
ziariştilor, insensibilitatea poliţiei, nesiguranța în legătură cu, 
originea doamnei Rode, nenorocirea soţului ei. Fielding se 
retrăsese într-o tăcere bizară, adâncit în propriile-i gânduri, şi 
numai din când în când îi arunca lui D'Arcy o privire ostilă. Fix 
la unsprezece fără un sfert, D'Arcy se declară obosit şi toţi 
trei merseră în holul cel mare, unde domnişoara Truebody îi 
aduse paltonul lui Smiley şi un alt palton, fularul şi pălăria 
pentru D'Arcy. Fielding încuviinţă posac când D'Arcy îi 
mulţumi. Apoi se întoarse către Smiley: 

— Mi-ai spus ceva la telefon. Despre ce era vorba exact? 

— 0... o scrisoare primită de la doamna Rode chiar înainte 
de a fi omorâtă, spuse Smiley vag. Acum o cercetează poliţia, 
dar nu li se pare... semnificativă. Deloc. Se pare că suferea de 
- zâmbi stânjenit - mania persecuției. Aşa se numeşte? În 
orice caz, cândva o să discutăm şi despre asta. Trebuie să 
veniţi să cinăm împreună la Sawley înainte să plec. Pe la 
Londra când ajungeţi? Poate ne întâlnim în capitală, la 
sfârşitul semestrului. 

D'Arcy stătea în prag, uitându-se la zăpada proaspătă care 
se aşternuse, desăvârşit de albă, pe jos. 

— Ah, spuse el, cu un zâmbet atotştiutor, nopţile cele lungi, 


Terence, nopţile cele lungi. 


Capitolul 6 
VÂSC PENTRU DIAVOL 


— Ce sunt nopţile cele lungi? întrebă Smiley, depărtându-se 
cu pas iute împreună cu D'Arcy. 

— Avem noi o vorbă, că la Carne ninge întotdeauna în 
nopţile cele lungi. Asta e denumirea tradiţională pentru 
nopţile din postul mare, răspunse D'Arcy. Inainte de Reformă, 
călugării mânăstirii stăteau de veghe în timpul postului 
Paştilor între ultima slujbă de seară şi slujba de dimineaţă. 
Poate că lucrul ăsta vă este deja cunoscut. Obiceiul nu se mai 
păstrează de când nu mai există niciun ordin monahal pe 
lângă catedrală. Dar noi îl respectăm în continuare şi oficiem 
slujba de seară în timpul postului Paştilor. Aceasta era ultima 
dintre orele canonice dintr-o zi şi se slujea înainte de stingere. 
Directorul, care are un respect deosebit pentru tradiţiile de 
acest fel, a reintrodus vechiul tipic în rugăciunile noastre. 
Prima era slujba din zori, după cum neîndoios ştiţi. Terţa se 
oficia în a treia oră după răsăritul soarelui - adică la nouă 
dimineaţa. Aşa încât noi nu mai spunem rugăciunea de 
dimineaţă, ci Terţa. Găsesc că e un lucru minunat. In acelaşi 
mod, în timpul postului Crăciunului şi al Paştilor, la prânz, în 
catedrală se oficiază Sexta. 

— Slujbele acestea sunt obligatorii? 

— Desigur. Altfel ar trebui să facem program separat 
pentru băieţii care nu participă. Aşa ceva ar lăsa de dorit. In 
plus, amintiţi-vă, Carne este o fundaţie religioasă. 

Era o noapte frumoasă. In timp ce traversau piaţa, Smiley 
îşi ridică ochii spre turn. În lumina lunii părea mai mic şi mai 
liniştit. lrizările albe ale zăpezii luminau până şi văzduhul; 
catedrala se desena atât de pregnant pe fundalul cerului, 
încât chiar şi siluetele sfinţilor mutilaţi îşi etalau în amănunt 
feţele desfigurate - siluete jalnice, fără sens, oarbe într-o 
lume în perpetuă schimbare. 


— Mă tem că aici drumurile noastre se despart, zise D'Arcy, 
întinzându-i mâna. 

— E o noapte frumoasă, răspunse Smiley grăbit, lăsaţi-mă 
să vă însoțesc până acasă. 

— Cu plăcere, spuse D'Arcy sec. 

O luară în jos pe North Fields Lane. De o parte a drumului 
se înălța un zid masiv de piatră; de cealaltă parte, terenurile 
de sport întinse, cu vreo douăzeci de buturi de rugby, 
mărgineau drumul pe o lungime de peste o jumătate de milă. 
Parcurseră această distanţă în tăcere, până când D'Arcy se 
opri şi arătă, ţintind cu bastonul dincolo de Smiley, o casă 
mică la marginea terenurilor. 

— Aceea e North Fields, casa familiei Rode. Pe vremuri 
aparţinea îngrijitorului terenurilor, dar şcoala i-a mai construit 
o aripă acum câţiva ani şi acum este locuinţa personalului. 
Casa mea este mai mare şi se află mai în susul străzii. Din 
fericire, mie îmi place să merg pe jos. 

— Acolo l-aţi găsit pe Stanley Rode în noaptea aceea? 

După un moment de tăcere, D'Arcy spuse: 

— Era mai aproape de casa mea, vreun sfert de milă mai 
încolo. Era într-o stare cumplită sărmanul om, cumplită. În 
ceea ce mă priveşte, nu suport să văd sânge. Dacă aş fi ştiut 
cum o să arate când l-am adus în casă, cred că nici n-aş fi 
putut s-o fac. Din fericire, sora mea Dorothy este o femeie 
care nu se pierde cu firea. 

Işi continuară drumul în tăcere, până când Smiley spuse: 

— Din ceea ce spuneaţi la cină, soţii Rode nu erau un cuplu 
armonios. 

— Exact. Dacă ea ar fi murit altfel, aş aprecia moartea ei 
drept providenţială: o eliberare binecuvântată pentru Rode. 
Era o femeie de o răutate absolută, domnule Smiley, care-şi 
făcuse un scop din a-l pune pe soţul ei în situaţii ridicole. Sunt 
sigur că o făcea intenţionat. Alţii nu cred asta. Eu da, şi am 
motivele mele. li făcea plăcere să-şi bată joc de soţul ei. 

— Şi de Carne, fără îndoială. 

— Intocmai. Pentru Carne, perioada prin care trecem este 
critică. Multe şcoli publice au cedat la vâlva ordinară care se 
face pe tema înnoirilor - schimbări cu orice preţ. Carne, sunt 


mândru s-o spun, nu s-a alăturat acestei turme de porci din 
Gad’. Asta înseamnă că acum e mai important ca niciodată să 
ne apărăm, atât de cei din interior, cât şi de cei din exterior. 

Vorbea cu o vehemenţă surprinzătoare. 

— Dar chiar reprezenta Stella Rode o astfel de problemă? 
Soţul ei ar fi putut, desigur, să stea de vorbă cu ea. 

— Eu nu l-am încurajat niciodată în acest sens, vă asigur. 
Nu obişnuiesc să mă amestec între soţ şi soţie. 

Ajunseră la casa lui D'Arcy. Din stradă, casa era complet 
ascunsă vederii de un gard viu înalt, din dafin; numai două 
hornuri duble se zăreau pe deasupra, confirmând impresia lui 
Smiley că era o clădire mare, în stil victorian. 

— Nu ţin să-mi ascund gustul victorian, zise D'Arcy, în timp 
ce deschidea încet poarta; mă tem că noi, la Carne, nu ne 
dăm în vânt după stilul modem. Casa asta a fost pe vremuri 
prezbiteriul bisericii din North Fields, dar acum la biserică 
slujeşte un preot titular de la catedrală. Casa parohială este 
încă la dispoziţia şcolii şi eu am avut norocul s-o primesc. 
Noapte bună. Să veniţi la un pahar de vin înainte de a pleca. 
Mai staţi mult? 

— Mă îndoiesc, răspunse Smiley, dar sunt convins că acum 
aveţi destule pe cap. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă D'Arcy tăios. 

— Toată tevatura cu presa, poliţia şi ceilalţi vizitatori. 

— A, da, aveţi dreptate. Categoric. Cu toate acestea, viaţa 
comunităţii trebuie să meargă înainte. La mijlocul semestrului 
avem întotdeauna o mică petrecere, şi acum mai mult ca 
oricând mi se pare cu deosebire important s-o ţinem. Mâine 
am să vă trimit o invitaţie la Sawley. Sora mea ar fi încântată 
să veniţi. Noapte bună. 

Izbi poarta cu zgomot, ceea ce iscă lătrături frenetice 
undeva în spatele casei, în semn de salut. O fereastră se 
deschise şi o voce aspră de femeie strigă: 

— Tu eşti, Felix? 

— Da, Dorothy. 

— De ce naiba trebuie să faci un asemenea tărăboi? lar ai 


3 Sintagmă din Vechiul Testament, unde porcii sunt animale necurate 
(n.tr.). 


trezit câinii ăia. 

Fereastra se închise cu o bufnitură sugestivă, iar D'Arcy, 
fără să-l mai învrednicească pe Smiley măcar cu o privire, 
dispăru grăbit în umbra casei. 

* 

Smiley o luă la picior din nou, înapoi spre oraş. Merse. Vreo 
zece minute, apoi se opri şi privi îndărăt spre casa familiei 
Rode, aflată la o sută de metri dincolo de terenurile de sport. 
Se înălța în umbra unui pâlc de brazi, întunecată şi 
misterioasă pe fundalul alb. O cărare îngustă ducea către 
casă; într-un colţ era o cutie poştală încastrată în zid, iar un 
indicator din lemn, destul de nou, arăta drumul în susul 
cărării, spre satul Pylle, îşi imagină Smiley. Inscrisul de pe 
indicator era ascuns de un strat de zăpadă; Smiley îl şterse cu 
mâna şi citi cuvintele „North Fields”, marcate stângaci, cu 
litere care s-ar fi dorit să fie în stil gotic şi care în mod cert îi 
pricinuiau lui D'Arcy o mare neplăcere. Nu erau urme de paşi 
pe zăpada de pe cărare; desigur, ninsese de curând. Intre 
Pylle şi Carne nu putea fi o circulaţie prea intensă. O luă pe 
cărare, aruncând priviri repezi în sus şi în jos pe strada 
principală. Gardul viu se întindea în stânga şi în dreapta, atât 
de înalt, încât în scurt timp Smiley nu mai văzu decât cerul 
palid de deasupra lui şi crengile răzlețe ale sălciilor. La un 
moment dat i se păru că aude pe cineva păşind în spatele lui, 
aproape, dar când se opri nu mai auzi decât foşnetul stins al 
tufelor grele de zăpadă. Simţi mai tare frigul; părea că atârnă 
în umezeala înlemnită a drumului scufundat, înhăţându-l şi 
ţintuindu-l ca aerul îngheţat dintr-o casă părăsită. Curând, 
tufişul din stânga făcu loc unui pâlc de copaci rari şi Smiley 
socoti că ajunsese la păduricea pe care o văzuse din stradă. 
Sub copaci erau doar petice de zăpadă, şi pământul păru 
deodată hâd şi sfâşiat. Cărarea făcea o curbă lină spre stânga 
şi casa îi apăru ca din senin în faţă, pustie şi colţuroasă în 
lumina lunii. Zidurile erau din cărămidă şi piatră, pe jumătate 
ascunse de hăţişul de iederă care creştea din abundență pe 
ele, revărsându-se peste poarta de la intrare ca o coamă 
încâlcită. 

Privi spre grădină. Păduricea care mărginea poteca 


stăpânea până aproape de colţul casei şi se întindea până la 
capătul îndepărtat al pajiştii, ferind casa de privirile celor 
aflaţi pe terenurile de sport. Criminalul ajunsese la casă pe o 
cărăruie care tăia pajiştea şi mergea printre copaci până la 
poteca de acces, la capătul grădinii. Uitându-se cu atenţie la 
zăpada de pe pajişte, putu să desluşească făgaşul cărăruii. 
Uşa albă cu geamuri din stânga casei ducea probabil la seră... 
Şi deodată îşi dădu seama că îi era frică - frică de casă, frică 
de grădina întinsă şi întunecată. Teama îl pătrunse ca o 
durere. Zidurile năpădite de iederă păreau să întindă mâini 
nevăzute ca să-l prindă, ca o bătrână care strânge un copil 
năbădăios. Clădirea era mare şi totuşi sordidă, adăpostind 
forme sinistre, întunecate şi lunecoase, reliefate de lumina 
lunii. Fascinat în ciuda fricii, pomi spre ea. Umbrele se rupeau 
şi se închegau la loc, se azvârleau brusc şi apoi înlemneau, 
pitindu-se în hăţişurile iederei sau topindu-se în ferestrele 
negre. _ 

Alarmat, îşi dădu seama că începea să intre în panică. li era 
frică, apoi deodată toate simţurile la unison sloboziră un urlet 
de groază, vederea, auzul şi pipăitul nemaidistingându-se 
unul de celălalt în delirul creierului său. Se întoarse şi o luă la 
goană spre poartă. In fugă, se uită peste umăr spre casă. 

Pe cărare stătea o femeie, uitându-se la el, iar în spatele ei 
uşa serei se bălăngănea încet în balamale. 

* 

Preţ de o secundă ea rămase nemişcată, apoi se întoarse şi 
alergă înapoi în seră. Dând uitării spaima, Smiley se luă după 
ea. Când ajunse la colţul casei, observă uluit că femeia stătea 
în uşă, legănându-se uşor într-o parte şi în alta, absentă şi 
fără grabă, ca un copil. Era cu spatele la Smiley şi brusc se 
întoarse, rostind, cu o tărăgănare moale în glas, ca prin 
Dorset, şi lălăind cuvintele ca un copil, aşa cum fac reduşii 
mintal: 

— Am crezut că eşti dracu', dom'ne, da' n-ai aripi. 

* 


Smiley ezită. Dacă ar fi înaintat, s-ar fi putut să fie cuprins 
iar de spaimă şi să fugă. Se uită la ea, dincolo de peticul de 
zăpadă, încercând s-o distingă. Părea să poarte o bonetă sau 


un fular pe cap şi o pelerină pe umeri. Ţinea în mână un 
mănunchi de frunze pe care îl legăna încolo şi încoace când 
vorbea. 

— Da’ n-ai ce-i face, dom'ne, că io am vâsc să te ţină. Stai 
aşa, dom'ne, că Jane mititica poa' să te ţină. 

Agită frunzele cu o mişcare nestăpânită spre el şi începu să 
râdă uşor. Ţinea încă o mână pe uşă şi, în timp ce vorbea, 
capul i se înclina într-o parte. 

— Ţine-te departe de Jane mititica, dom'ne, cât o fi ea de 
frumuşică. 

— Da, Jane, rosti Smiley încet, eşti o fată tare frumugşică, se 
vede, şi ai o pelerină frumoasă. 

încântată în mod vădit de aceste cuvinte, Jane apucă 
poalele pelerinei şi făcu încet o piruetă, ca un copil care imită 
o doamnă de lume. 

În timp ce ea se învârtea, Smiley zări cele două mâneci 
goale ale unui palton legănându-se de o parte şi de alta. 

— Unii râd de Janie, zise ea cu o notă de arţag în glas, da' 
ei n-au văzut pe dracu’ cum zboară, dom'ne. Da’ Janie l-a 
văzut, Janie l-a văzut. Are aripi de argint ca peştii, Janie le-a 
văzut. 

— Unde ai găsit paltonul ăla, Janie? 

Ea îşi împreună mâinile şi îşi biții capul într-o parte şi în 
alta. 

— Îi rău. Aoleo, îi rău, dom'ne. lo am văzut cum zbura 
călare pe vânt, râse ea, şi luna-i luminează drumu' din spate! 
Ăştia-s ca fraţii, luna şi dracu’. 

Într-o inspiraţie de moment, Smiley smulse o mână de 
iederă de pe peretele casei şi i-o întinse, înaintând şi el încet. 

— Îţi plac florile, Janie? Uite nişte flori pentru Janie: flori 
frumuşele pentru Janie frumuşica. 

Aproape că ajunsese la ea când, cu o viteză ieşită din 
comun, femeia o luă la goană, peste pajişte, dispăru printre 
copaci şi fugi pe cărare. Smiley o lăsă. Era leorcă de 
transpiraţie. 

De îndată ce ajunse la hotel, îl sună pe inspectorul Rigby. 


Capitolul 7 
BISERICA REGELUI ARTHUR 


Cafeneaua Hotelului Sawley Arms semăna foarte bine cu 
pavilionul plantelor tropicale din Grădina Botanică Kew. 
Construită într-o epocă în care cactusul era cea mai la modă 
dintre plante, iar bambusul companionul lui inseparabil, sala 
era concepută ca imaginea arhitectonică a unui luminiş în 
junglă. Coloane de oţel care imitau trunchiuri de palmier 
susțineau un plafon înalt de sticlă, a cărui cupolă somptuoasă 
înlocuia cerul african. Urne uriaşe de bronz sau ceramică 
verde emailată conţineau toate speciile elegante şi prolifice 
din lumea cactuşilor, iar printre ele oaspeţii de vârste 
venerabile ale hotelului se puteau relaxa pe canapelele din 
bambus fusiform, sorbind cafea călduţă şi retrăind neplăcerile 
unui safari. 

Eforturile lui Smiley de a procura o sticlă de whisky şi un 
sifon la ora unsprezece şi jumătate noaptea nu se soldară cu 
un succes imediat. Ziariştii păreau să fi dispărut, precum o 
hienă de lângă un cadavru. Singurul semn de viaţă din hotel 
era întruchipat de persoana portarului de noapte, care 
întâmpină cererea lui cu o dezaprobare distantă şi-l sfătui să 
meargă la culcare. Smiley, care din fire nu era câtuşi de puţin 
insistent, descoperi în buzunarul paltonului o jumătate de 
coroană, pe care o vâri puţin iritat în palma bătrânului. 
Rezultatul, chiar dacă nu miraculos, fu eficient, şi, înainte ca 
Rigby să ajungă la hotel, Smiley se instalase în faţa unui foc 
strălucitor în restaurantul hotelului, cu pahare şi o sticlă de 
whisky în faţa lui. 

Smiley îi relată întâmpinările serii cu o deosebită acuratete. 

— Haina aceea mi-a atras atenţia. Era un palton greu, 
bărbătesc, încheie el povestirea. Mi-am amintit de cordonul 
albastru şi... 

Lăsă propoziţia neterminată. Rigby încuviinţă din cap, se 


ridică şi traversă cu pas ferm holul, trecând prin uşile batante 
până la pupitrul portarului. Zece minute mai târziu se 
întoarse. 

— Cred că e cazul să mergem s-o arestăm, spuse el fără 
introducere. Am trimis după maşină. 

— Să mergem? Şi eu? întrebă Smiley. 

— Da, dacă nu aveţi nimic împotrivă. Ce se întâmplă? Vă 
este teamă? 

— Da, veni răspunsul. Da, îmi este. 

* 


Satul Pylle se întinde la sud de North Fields, pe o ridicătură 
care se înalţă abrupt în mijlocul păşunilor joase şi jilave ale 
văii Carne. Este alcătuit dintr-o mână de coline din piatră şi 
un han mic, unde poţi să bei bere în salonul proprietarului. 
Privit de pe terenurile de sport din Carne, satul poate fi uşor 
confundat cu o formaţiune geologică stâncoasă, căci dealul 
pe care este aşezat, văzut dinspre nord, are o formă conică. 
Istoricii locali susţin că Pylle este cea mai veche aşezare din 
Dorset, că denumirea sa este cuvântul anglo-saxon pentru 
port şi că servise în acest scop romanilor, pe vremea când 
toate şesurile joase dimprejur erau acoperite de mare. De 
asemenea, ei mai relatează că regele Arthur a poposit aici 
după şapte luni petrecute pe mare şi s-a închinat Sfântului 
Andrew, patronul marinarilor, pe locul bisericii din Pylle, unde 
a aprins câte o luminare pentru fiecare lună pe care o 
petrecuse pe mare; şi că în biserica înălţată întru 
comemorarea vizitei lui şi care dăinuie şi azi, singuratică şi 
neîngrijită, pe coasta dealului, chiar există o monedă de 
bronz, dovadă a trecerii lui - moneda pe care regele Arthur i-a 
dat-o slujitorului bisericesc înainte de a pleca din nou cu 
corabia spre Insula Avalon. 

Inspectorul William Rigby, el însuşi un pasionat istoric al 
locurilor, îi furniza lui Smiley o relatare succintă despre 
trecutul istoric al localităţii Pylle, în vreme ce conducea atent 
pe drumurile acoperite cu zăpadă. 

— Satele astea mici, izolate, sunt locuri bizare, trase el 
concluzia. De cele mai multe ori sunt numai trei-patru familii, 
atât de înrudite între ele, că nu mai ştii care al cui este, ca 


pisicile. De aici provin nebunii satului. Ei numesc lucrul ăsta 
semnul diavolului; eu îl numesc incest. Şi nu-i suportă în sat - 
îi alungă - orice-ar fi, ca şi cum ar încerca să-şi spele ruşinea, 
dacă mă înţelegeţi. 

— Vă înţeleg. 

— Jane asta e din soiul bisericos. Câţiva dintre ei o iau pe 
calea asta. Toţi sătenii din Pylle sunt acum protestanți, 
înţelegeţi, aşa că biserica regelui Arthur n-a mai fost folosită 
de când cu Wesley”. E părăsită, stă să se dărâme. Unii 
locuitori din vale merg s-o vadă, din motive de interes istoric, 
dar nimeni nu se preocupă de ea, sau cel puţin nu în trecut, 
înainte ca Janie să se mute în ea. 

— S-a mutat? 

— Da. S-a apucat să facă curăţenie în biserică, zi şi noapte, 
duce flori sălbatice şi lucruri de-astea. De aceea se spune că-i 
vrăjitoare. 

Trecură în tăcere pe lângă casa familiei Rode şi, după o 
curbă strânsă, începură să urce dealul înalt şi abrupt care 
ducea în satul Pylle. Zăpada de pe drum era neatinsă şi, în 
afară de câteva derapări fără importanţă, înaintară fără 
greutate. Povârnişurile joase ale dealului erau împădurite, iar 
drumul întunecat, până când se treziră pe un platou neted, 
unde un vânt năprasnic spulbera zăpada fină ca pe un fum 
peste câmpie, plesnind-o de maşină. Zăpada se adunase în 
troiene pe o parte a drumului şi înaintarea deveni din ce în ce 
mai anevoioasă. 

In cele din urmă Rigby opri maşina şi spuse: 

— De aici încolo mergem pe jos, domnule, dacă nu vă 
deranjează. 

— Cât mai avem? 

— Putin şi greu, dacă pot să spun aşa. Drept înainte se 
vede satul. 

Prin parbriz, Smiley  desluşi, dincolo de perdelele 
mişcătoare de zăpadă spulberată, două clădiri joase, cam la 
un sfert de milă distanţă. Chiar atunci, o siluetă înaltă şi 


? John Wesley - teolog şi evaghelist britanic, întemeietorul metodismului 
(n.tr.). 


înfofolită înaintă pe drum spre ei. 

— Ala este Ted Mundy, spuse Rigby cu satisfacţie, i-am 
spus să ne aştepte aici. E sergentul din Okeford. 

Se aplecă în afară pe fereastra maşinii şi strigă vesel. 

— Salutare, Ted, bătrâne, cum o duci? 

Rigby deschise portiera din spate a maşinii şi sergentul 
urcă. Smiley şi Mundy făcură rapid cunoştinţă. 

— In biserică arde o lumină, zise Mundy, dar nu ştiu dacă 
Janie este acolo. Şi nu pot să întreb pe nimeni în sat, îţi dai 
seama, imediat s-ar buluci cu toţii. Ei credeau că a plecat de 
tot. 

— Deci doarme acolo, Ted? Are vreun pat, ceva? întrebă 
Rigby şi Smiley observă cu plăcere că accentul lui de Dorset 
era mai pronunţat când vorbea cu Mundy. 

— Aşa se aude, Bill. Eu n-am găsit nici urmă de pat când m- 
am uitat acolo sâmbătă. Da' să-ţi spun o chestie ciudată, Bill. 
Se pare că doamna Rode venea aici câteodată, la casa de 
rugăciuni, s-o vadă pe Janie. 

— Am auzit, spuse Rigby laconic. Zi, Ted, în ce parte-i 
biserica? 

— Peste deal, zise Mundy. În afara satului, pe o păşune. 

Se întoarse spre Smiley. 

— Asta-i un lucru obişnuit prin partea locului, domnule, 
cred că ştiţi. 

Mundy vorbea foarte rar, alegându-şi cuvintele. 

— Vedeţi, când bântuia ciuma, îşi lăsau morţii în sat şi 
plecau; dar nu se duceau departe, din cauza pământului şi a 
bisericii. Era cumplit, cumplit. 

Mundy părea să insinueze că moartea neagră ar fi fost o 
calamitate relativ recentă prin părţile acelea, dacă nu chiar că 
îşi aminteşte de ea. 

Se dădură jos din maşină, împingând cu forţă portierele 
împotriva vântului puternic, şi apucară spre sat, cu Mundy în 
faţă şi Smiley ultimul. Zăpada spulberată, ca o pulbere de 
cremene, le împungea feţele. Era ca o înaintare într-un spaţiu 
nepământean, pe dealul acela înalt şi troienit în noaptea 
nefirească. Linia crestei pustii şi mugetul vântului, norul de 
zăpadă care gonea peste faţa lunii, colibele mohorâte şi 


întunecate, pe lângă care treceau cu precauţie, alcătuiau un 
decor ireal. 

Mundy o luă brusc la stânga, iar Smiley se gândi că nu voia 
să-i stârnească pe locuitorii satului, drept pentru care ocolea 
centrul. După vreo douăzeci de minute, înotând prin zăpadă, 
se treziră mergând de-a lungul unui gard viu scund, care 
despărţea două terenuri plate. In partea dreaptă, în 
depărtare, licărea o luminiţă peste întinderea de omăt, atât 
de stinsă, încât la început Smiley îşi îndreptă privirea în altă 
parte, apoi cătă cu luare-aminte în lungul gardului viu, ca să 
fie sigur că nu se înşală. Rigby se opri şi le făcu semn. 

— De acum preiau conducerea, spuse el. 

Se întoarse către Smiley. 

— V-aş rămâne îndatorat, domnule, dacă aţi sta puţin 
deoparte. Dacă se iscă neplăceri, nu vrem să vă implicăm, de 
acord? 

— Desigur. 

— Ted Mundy, dă-i drumu' după mine. 

Îşi continuară drumul în lungul gardului până ajunseră la un 
pârleaz. Prin borta din gard distinseră clar biserica, o clădire 
joasă, care semăna mai degrabă a şopron decât a biserică. 
Într-un capăt, o lucire palidă, ca, luminiţa şovăitoare a unei 
lumânări, pâlpâia stins prin ferestrele oblonite. 

— Este acolo, şopti Mundy, înaintând cu Rigby, în vreme ce 
Smiley îi urma la o oarecare distanţă. 

Traversară terenul acela plat, cu Rigby în frunte, 
apropiindu-se de biserică. În vuietul furtunii se strecurau 
sunete discordante: scârţâitul uscat al unei uşi, bubuitul unui 
acoperiş care se surpa, şuieratul continuu al vântului într-o 
casă sortită pieirii. Cei doi bărbaţi din faţa lui Smiley se opriră 
aproape în umbra zidului bisericii şi îşi vorbiră în şoaptă. Pe 
urmă Mundy plecă în linişte, dispărând după colţul bisericii. 
Rigby aşteptă un moment, apoi se apropie de intrarea îngustă 
din zidul din spate şi împinse uşa. 

Se deschise încet, gemând dureros în balamale. Rigby 
dispăru înăuntru. Smiley rămase în aşteptare, când deodată, 
peste toate sunetele nopţii, auzi un țipăt atât de tensionat, 
pătrunzător şi clar, încât părea că nu vine dintr-un loc anume, 


ci năvăleşte o dată cu vântul, de pretutindeni, şi cotropeşte 
cerul devastat; iar Smiley avu o viziune a lui Janie nebuna, 
aşa cum o văzuse mai devreme în seara aceea, şi auzi din 
nou nota înspăimântătoare de demenţă din strigătul ei 
smintit. Preţ de o clipă aşteptă. Ecoul se stinse. Apoi încet, 
terorizat, păşi prin zăpadă spre uşa deschisă. 

Două lumânări şi o lampă cu ulei aflate pe altarul gol 
împrăştiau o lumină tulbure în capela minusculă. In faţa 
altarului, pe treapta sanctuară, stătea Janie, privind absentă 
spre ei. Faţa ei avea o expresie rătăcită şi era mânjită cu 
verde şi cu albastru, pe hainele murdare avea smocuri de 
frunze de brebenel, iar de jur împrejurul ei pe podea era plin 
de leşuri de animale mici şi păsări. 

Stranele erau şi ele împânzite cu tot felul de stârvuri; iar pe 
altar se aflau rămurele rupte şi movilite de frunze de vâsc. 
Între lumânări era o cruce cioplită grosolan. Smiley trecu pe 
lângă Rigby, înaintă iute pe culoarul dintre strane, pe lângă 
Janie, care şedea pierdută, până ajunse în faţa altarului. Şovăi 
o clipă, apoi se întoarse şi-l chemă încet pe Ribgy. 

Pe cruce, agăţat de cele trei capete ca o cunună primitivă, 
se găsea un şirag de mărgele verzi. 


Capitolul 8 
FLORI PENTRU STELLA 


Se trezi cu ecoul ţipătului ei în urechi. Intenţionase să 
doarmă până târziu, dar ceasul de la mână îi arăta ora şapte 
şi jumătate. Aprinse veioza de lângă pat, căci nu se luminase 
bine încă, şi cercetă cu atenţie camera. Pantalonii îi atârnau 
pe scaun, încă uzi de zăpadă. Apoi pantofii - va trebui să 
cumpere o pereche nouă. lar lângă el se odihneau notițele pe 
care le redactase în dimineaţa aceea devreme, înainte de a 
adormi, transcriind din memorie părţi din monologul lui Janie 
nebuna din călătoria de întoarcere la Carne, un drum pe care 
n-avea să-l uite vreodată. Mundy stătuse cu ea în spate. 
Vorbea singură, ca un copil, punând întrebări şi răspunzând 
apoi pe un ton răbdător, asemenea unui adult pentru care 
răspunsul era evident. 

Mintea ei părea dominată de o obsesie: că îl văzuse pe 
diavol. Îl văzuse zburând pe vânt, cu aripi argintii fluturând în 
spate. Uneori, amintirea a ceea ce văzuse o distra, uneori o 
făcea să se umfle în pene de propria-i însemnătate sau 
frumuseţe, iar alteori o îngrozea, motiv pentru care gemea, 
plângea şi-l implora să plece. Atunci Mundy începea să-i 
vorbească blând şi să încerce s-o calmeze. Smiley se întrebă 
dacă, în timp, poliţiştii ajungeau să se familiarizeze cu 
această mizerie, cu hainele care nu erau nimic altceva decât 
zdrenţe împuţite, înfăşurate pe trupuri jalnice, cu imbecilii 
care se agăţau de ei scâncind, ţipau şi plângeau. Mai mult ca 
sigur că din noaptea crimei fusese tot timpul pe fugă, 
adunând mâncare de pe câmp sau din coşurile de gunoi... Ce 
făcuse Jane în noaptea aceea? Ce văzuse? O omorâse pe 
Stella Rode? Îl văzuse pe criminal şi crezuse că el era diavolul 
care zbura purtat de vânt? De ce şi-l închipuia astfel? Dacă 
Janie nu o omorâse pe Stella Rode, ce văzuse de o înfricoşase 
în aşa măsură încât, timp de trei nopţi lungi de iarnă, dăduse 


târcoale, ca un animal îngrozit, prin pădure? Oare nu demonul 
dinăuntru pusese stăpânire pe ea şi-i dăduse forţa cu care o 
izbise pe Stella? Asta să fi fost diavolul care zbura dus de 
vânt? 

Dar atunci care să fi fost explicaţia pentru mărgele sau 
palton, sau pentru urmele de paşi care nu erau ale ei? Stătea 
şi se gândea, dar nu ajungea la nicio concluzie. Şi era timpul 
să se scoale: era dimineaţa zilei în care urma să aibă loc 
înmormântarea. 

Telefonul sună când el tocmai se ridica din pat. Era Rigby. 
Avea o voce tensionată şi părea presat de timp. 

— Aş vrea să vă văd, spuse el. Puteţi veni pe aici? 

— Înainte sau după înmormântare? 

— Înainte, dacă este posibil. Aţi putea veni chiar acum? 

— Sunt la dumneavoastră în zece minute. 

* 

Pentru prima dată de când îl cunoştea Smiley, Rigby arăta 
obosit şi îngrijorat. 

— E vorba de Janie nebuna, zise el. Şeful e de părere că 
trebuie s-o punem sub acuzaţie. 

— Pentru ce? 

— Crimă, răspunse Rigby tăios, împingând un dosar subţire 
pe masă. Zăpăcita a dat o declaraţie... un soi de mărturisire. 

Tăcură amândoi cât timp Smiley citi strania declaraţie. Era 
semnată cu inițialele lui Janie nebuna - J. L. - mari de doi 
centimetri şi desenate ca de o mână de copil. Polițistul care 
luase declaraţia încercase să-i restrângă şi să-i simplifice 
relatarea, dar, înainte de sfârşitul primei pagini, în mod clar 
abandonase în disperare de cauză. În sfârşit, Smiley ajunse la 
descrierea crimei: 


„Aşa că-i zic io lu' draga mea, zic: «Nu eşti 
fată cuminte că mergi cu dracu'», da’ ea nimic, 
şi io mă-nfurii, da’ ei nu-i pasă. lo nu rabd pe 
cine umblă noaptea cu dracu’, şi-i zic. Trebuia 
să-şi ia vâsc, dom'ne, da’ ea nimic, nu m-aude 
niciodată, şi Janie îi zice mereu, da Janie l-a 
gonit pe dracu’, l-a gonit, şi drăguţa mea o să- 


mi mulţumească, şi i-am luat mărgelele, pentru 
sfinţi i le-am luat, să fac biserica gigea, şi un 
palton să-mi ţie de cald.“ 


Rigby îl urmări cum pune declaraţia încet înapoi pe birou. 

— Ce părere aveţi? 

Smiley ezită. 

— Aşa cum arată acum, e o mare aiureală, răspunse el într- 
un târziu. 

— Bineînţeles, zise Rigby, cu o umbră de dispreţ. Nebuna a 
văzut ceva, Dumnezeu ştie ce, când se furişa pe acolo; nu m- 
ar mira dacă ieşise la furat. E posibil să fi jefuit cadavrul, sau 
poate că a cules mărgelele de unde le-a aruncat criminalul. 
Am dat de urma paltonului. A aparţinut unui anume domn 
Jardine, un brutar din Carne East. Doamna Jardine i-l dăduse 
Stellei Rode în dimineaţa zilei de miercuri trecută, pentru 
refugiaţi. Probabil că Janie l-a şterpelit din seră. Asta vrea să 
spună cu „un palton să-mi ţie de cald”. Insă n-a ucis-o pe 
Stella Rode, aşa cum n-am ucis-o eu sau dumneavoastră. Ce 
să zicem despre urmele de paşi, de semnele făcute cu 
mănuşa în seră? În afară de asta, Janie nu e suficient de 
puternică, în niciun caz, ca s-o fi cărat pe sărmana femeie pe 
o distanţă de cincisprezece metri prin zăpadă. Asta numai un 
bărbat a făcut-o, e clar ca lumina zilei. 

— Şi atunci...? 

— Am întrerupt căutările, iar acum trebuie să pregătesc 
acuzaţia împotriva numitei Jane Lyn din satul Pylle, pentru 
omorârea cu premeditare a Stellei Rode. Am vrut să vă 
comunic eu însumi, înainte s-o citiţi în toate ziarele. Ca să ştiţi 
cum stau lucrurile. 

— Mulţumesc. 

— Între timp, dacă vă pot ajuta cu ceva, vă stau în 
continuare la dispoziţie. 

Şovăi, pe cale să spună ceva, apoi se răzgândi. 

În vreme ce se îndrepta spre scara spațioasă, Smiley se 
simţi inutil şi furios, o stare cu totul nelalocul ei pentru 


participarea la o înmormântare. 
* 


Fu o ceremonie desăvârşită. Atât florile, cât şi adunarea 
erau pe deplin în armonie cu tristul eveniment. Poate din 
respect pentru gusturile ei simple, Stella Rode nu fu 
înmormântată la catedrală, ci la biserica parohială, nu 
departe de North Fields. 

Directorul general era reţinut la datorie în ziua aceea, aşa 
cum era în mai toate zilele, şi o trimisese să-l reprezinte pe 
soţia lui, o femeie pirpirie şi foarte ştearsă, care-şi petrecuse 
bună parte din viaţă în India. D'Arcy îşi dădea importanţă, 
vânturându-se încolo şi încoace înainte de slujbă, ca un 
gândac agitat; iar domnul Cardew venise s-o petreacă pe 
biata Stella pe cărările străine ale ritualului anglican. Erau 
prezenţi şi soţii Hecht - Charles îmbrăcat în negru de sus până 
jos, periat şi dichisit, iar Shane arborând un doliu teatral, cu o 
pălărie cu boruri foarte largi. 

Smiley sosise, la fel ca ceilalţi, devreme, anticipând 
interesul public morbid pe care avea să-l stârnească 
ceremonia, şi-şi găsise un loc aproape de intrarea în biserică. 
Şi-l notă cu interes pe fiecare nou sosit, aşteptând apariţia lui 
Stanley Rode. 

Sosiră câţiva negustori, în costume strâmte de serj, cu 
cravate negre, şi se strânseră într-un mic grup pe culoar, 
departe de profesori şi soțiile acestora. Curând, li se alăturară 
alţi membri ai comunităţii din oraş, femei care o cunoscuseră 
pe doamna Rode la casa de rugăciuni; apoi Rigby, care se 
uită ţintă la Smiley şi nu schiţă niciun gest. Pe urmă, când 
bătu de trei, un bărbat înalt şi bătrân pătrunse încet pe uşă, 
privind drept înainte, fără să cunoască şi fără să vadă pe 
nimeni. Lângă el păşea Stanley Rode. 

Avea o faţă care la prima vedere nu-i făcu nicio impresie lui 
Smiley, neputându-se citi pe ea nici semnele vreunui 
temperament anume, nici vreo trăsătură de caracter; era o 
faţă ternă, banală, cu tendinţe spre buhăire şi fără distincţie. 
Era o faţă pe măsura trupului scund, otova, şi a părului negru, 
comun: exprima durere, în concordanţă cu împrejurările. Pe 
când îl privea cum o ia pe culoarul central şi îşi ocupă locul 
printre cei apropiaţi, Smiley se gândi că Rode, prin chiar 
umbletul şi întregul lui fel de a fi, reuşea să transmită ceva cu 


totul străin de Carne. Dacă să porţi un stilou agăţat în 
buzunarul de la piept, să îmbraci de preferinţă pulovere Fair 
Isle şi cravate maro, sau să mergi săltat, aruncându-ţi puţin 
picioarele în afară, poate fi considerat vulgar, atunci Rode era 
vulgar, fără nicio umbră de îndoială, întrucât, cu toate că în 
împrejurările de faţă nu comisese niciunul dintre aceste 
păcate, arăta exact ca unul care le săvârşea pe toate. 

Merseră în urma sicriului şi se strânseră în jurul 
mormântului căscat. D'Arcy şi Fielding stăteau alături, 
aparent concentrați asupra slujbei. Bărbatul înalt şi în vârstă, 
care intrase în cimitir împreună cu Rode, era acum vizibil 
emoţionat, iar Smiley bănui că era tatăl Stellei, Samuel 
Glaston. Când slujba luă sfârşit, bătrânul se îndepărtă grăbit 
de grup, salutându-l scurt din cap pe Rode, şi dispăru în 
biserică. Părea că face eforturi să meargă, ca un om care 
înaintează împotriva unui vânt puternic. 

Mica adunare se îndepărta încet de groapă, până când nu 
mai rămase decât Rode, o siluetă nefiresc de ţeapănă, 
încordat şi confuz, cu ochii dilataţi, dar fixaţi în gol, cu buzele 
strânse într-o expresie rigidă, pedagogică. Apoi, sub privirile 
lui Smiley, Rode păru că se trezeşte dintr-un vis: trupul i se 
destinse dintr-o dată şi plecă şi el, încet, dar destul de sigur 
pe el, de la marginea gropii, către grupul restrâns care se 
adunase la poarta cimitirului. În timp ce se apropia, Fielding, 
aflat în apropierea pâlcului de oameni, îl zări venind şi, spre 
stupefacţia lui Smiley, se îndepărtă intenţionat şi grăbit, cu o 
expresie de profund dezgust. Nu era acţiunea calculată a unui 
om care intenţionează să-l insulte pe celălalt, căci nu atrase 
atenţia nimănui, nici măcar pe a lui Rode. De astă dată, 
Terence Fielding părea stăpânit de o emoție autentică şi 
nepăsător faţă de impresia pe care o crea. 

Smiley se apropie de grup fără tragere de inimă. Rode 
stătea mai într-o parte; mai erau acolo fraţii D'Arcy şi alţi trei 
sau patru membri ai personalului şcolii. Aproape că nimeni nu 
scotea o vorbă. 

— Domnul Rode? i se adresă el întrebător. 

— Da, eu sunt. 

Vorbea rar, ascunzând cu grijă o urmă de accent. 


— Vin din partea domnişoarei Brimley de la Christian Voice. 

— A, da. 

— A ţinut cu tot dinadinsul să fie prezent cineva de la 
revistă. M-am gândit că e bine să vă spun. 

— Am văzut coroana din partea dumneavoastră. Sunteţi 
foarte amabil. 

— Soţia dumneavoastră era unul dintre susţinătorii noştri 
cei mai devotați, continuă Smiley. O consider aproape ca pe 
un membru de familie. 

— Da, era foarte ataşată de Christian Voice. 

Smiley se întrebă dacă Rode o fi fost întotdeauna la fel de 
apatic, sau nenorocirea îl făcuse aşa. 

— Când aţi sosit? întrebă deodată Rode. 

— leri. 

— Şi vă petreceţi weekendul aici, da? 

Smiley fu atât de şocat, încât pe moment nu găsi nimic de 
spus. Rode continuă să-l privească, aşteptând un răspuns. 

— Am aici nişte prieteni... Domnul Fielding... 

— A, Terence. 

Smiley fusese convins că Rode nu i se adresa niciodată lui 
Fielding cu numele mic. 

— Aş dori, dacă-mi este permis, îşi luă Smiley inima în dinţi, 
să scriu un mic necrolog pentru revista domnişoarei Brimley. 
Aţi avea ceva împotrivă? 

— Stellei i-ar fi făcut plăcere. 

— Dacă nu vă deranjează prea mult, aş putea să vin mâine 
pe la dumneavoastră pentru câteva amănunte? 

— Desigur. 

— Pe la unsprezece? 

— Plăcerea va fi de partea mea, replică Rode aproape cu 
obrăznicie, şi se îndreptară împreună spre poarta cimitirului. 


Capitolul 9 
CEI CE PLÂNG 


Era un gest urât să joci o festă unui om care îşi pierduse 
soţia în împrejurări atât de năprasnice. Smiley era conştient 
de acest lucru. In vreme ce trăgea uşor zăvorul de la poartă şi 
intra pe aleea unde, cu două nopţi în urmă, avusese strania 
conversaţie cu Jane Lyn, admise că vizita la Rode în 
momentul de faţă, sub orice pretext, însemna comiterea unui 
act total neprincipial. De-a lungul întregii sale activităţi 
clandestine, Smiley nu reuşise niciodată să acţioneze conform 
dictonului „Scopul scuză mijloacele” - era ceva caracteristic 
pentru el. Critic sever al propriilor motivații, descoperise după 
o îndelungată observaţie că tendinţa lui naturală era de a nu 
se comporta precum o persoană strict raţională, aşa cum ar fi 
părut dacă te luai după gusturile şi obiceiurile lui; odată, în 
război, fusese descris de superiorii lui drept posesorul unei 
viclenii diabolice şi al unei conştiinţe de fecioară, ceea ce nui 
se păru prea greşit. 

Sună şi aşteptă. 

Stanley Rode deschise uşa. Era îmbrăcat foarte îngrijit şi 
curat. 

— A, vă salut, spuse el, de parcă ar fi fost prieteni vechi. la 
spuneţi-mi, nu cumva sunteţi cu maşina? 

— Mă tem că am lăsat-o la Londra. 

— Nu-i nimic, spuse Rode pe un ton dezamăgit. Mă 
gândeam să mergem la o plimbare şi să stăm de vorbă pe 
drum. M-am cam săturat să mă tot învârt pe aici de unul 
singur. Domnişoara D'Arcy m-a invitat să stau la ei. Sunt 
oameni foarte cumsecade; dar nu vreau să plec, nu încă. 

— Inţeleg. 

— Chiar? 

Erau în hol, iar Smiley se dezbrăcă de palton. Rode aştepta 
să i-l ia. 


— E greu de înţeles, continuă el, mă refer la singurătate. 
Ştiţi ce-au făcut, directorul şi domnul D'Arcy? Intenţia a fost 
bună, ştiu. M-au scutit de toate corectările - la examene, 
înţelegeţi. Ce să fac aici singur? N-am nimic de predat; toţi au 
dat o mână de ajutor. Ai crede că au vrut să scape de mine. 

Smiley confirmă vag din cap. O luară spre salon, cu Rode în 
frunte. 

— Ştiu că au avut cele mai bune intenţii, după cum am 
spus. Dar, la urma urmelor, trebuie să-mi umplu şi eu timpul 
cu ceva. Simon Snow a luat o parte din lucrările repartizate 
mie, să le corecteze. L-aţi cunoscut cumva? L-a notat pe un 
băiat cu 61 la sută - şaizeci şi unu. Băiatul este un netot în 
toată regula; i-am spus lui Fielding la începutul semestrului că 
în niciun caz nu va reuşi să promoveze. Îl chemă Perkins, un 
băiat destul de drăguţ; şeful clasei lui Fielding. Ar fi avut 
noroc să fi obţinut şi treizeci la sută... iar Snow îi dă şaizeci şi 
unu. Eu încă nu i-am văzut lucrările, desigur, dar aşa ceva e 
imposibil, absolut imposibil. 

Se aşezară. 

— Nu că m-aş opune ca băiatul să meargă mai departe. E 
un puşti destul de drăguţ, cu nimic ieşit din comun, dar 
binecrescut. Doamna Rode şi cu mine intenţionam să-l 
chemăm aici la ceai semestrul ăsta. De fapt, l-am fi chemat, 
dacă n-ar fi fost... 

Urmă un moment de linişte. Smiley se pregătea să 
vorbească, dar Rode se ridică şi spuse: 

— Am un ibric pe foc, domnule... 

— Smiley. 

— Am un ibric pe foc, domnule Smiley. Doriţi o cafea? 

Ce mod de a vorbi, băţos şi exact, fără abateri de la 
regulile cărţii, ca un disc cu exerciţii, îşi zise Smiley. 

Rode se întoarse după câteva minute cu o tavă şi măsură 
exact cantitatea de cafea pentru fiecare, în funcţie de gust. 

Smiley se simţea iritat încontinuu de falsele maniere de om 
de lume ale lui Rode şi de felul în care se zbătea permanent 
ca să-şi ascundă originile. Fiecare cuvânt şi gest erau 
grăitoare în această privinţă: de la înclinația cotului când îşi 
bea cafeaua, până la mişcarea rapidă şi îndelung exersată cu 


care îşi ridica genunchii pantalonilor când se aşeza. 

— Mă întrebam, începu Smiley, dacă acum aş putea 
cumva... 

— Spuneţi, domnule Smiley. 

— Suntem, desigur, foarte interesaţi de legătura doamnei 
Rode cu... biserica noastră. 

— Întocmai. 

— V-aţi căsătorit la Branxome, dacă nu greşesc. 

— La casa de rugăciuni Branxome Hill: o biserică faină. 

Lui D'Arcy nu i-ar fi plăcut modul în care o spunea: ca un 
puşti neobrăzat, cocoţat pe o motocicletă. Cu un pix în 
buzunarul de la piept. 

— Când a fost asta? 

— În septembrie '51. 

— Doamna Rode s-a implicat în activităţi de binefacere la 
Branxome? Ştiu că aici era foarte activă. 

— Nu, la Branxome nu, dar aici, da. La Branxome a trebuit 
să aibă grijă de tatăl ei. Aici s-a apucat intens de ajutorarea 
refugiaților. N-au avut prea multe de făcut până prin 1956, 
când au venit ungurii, iar apoi anul trecut... 

Smiley îl cercetă gânditor pe Rode din dosul ochelarilor. 
Uită pentru o clipă care era scopul prezenţei lui acolo, apoi 
clipi şi privi în altă parte. 

— Aici la Carne era angrenată în activităţi sociale? Există 
un Institut al Femeilor din personalul şcolii, sau ceva în genul 
ăsta? întrebă el cu inocenţă. 

— Da, făcea ceva. Dar, fiind protestantă, căuta mai mult 
compania protestanților din oraş... ar trebui să-l întrebaţi pe 
domnul Cardew în legătură cu asta; el este pastorul. 

— Dar, domnule Rode, se poate spune că era implicată şi în 
activităţi şcolare? 

Rode ezită. 

— Da, bineînţeles, răspunse el. 

— Vă mulţumesc. 

După un moment de tăcere, Smiley continuă: 

— Cititorii noştri şi-o vor aminti, desigur, pe doamna Rode, 
câştigătoarea concursului „Sugestii culinare”. Gătea bine, 
domnule Rode? 


Rode îl privi cu ochii goliţi de orice expresie. Apoi dădu din 
umeri. 

— Nu, nu cred. Nu-mi vine nimic în minte. A, aţi putea 
pomeni că tatăl ei a fost magistrat undeva în nordul ţării. Era 
mândră de asta. 

Smiley îşi termină cafeaua şi se ridică. 

— vă mulţumesc pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, 
domnule Rode. Vă suntem recunoscători. O să am grijă să vă 
expediez în avans o copie după articolul nostru. 

— Mulţumesc. Ştiţi, pentru ea am făcut-o. De când se ştia îi 
plăcea Christian Voice. A crescut cu ea pe masă. 

Işi dădură mâna. 

— Că veni vorba, ştiţi unde aş putea să-l găsesc pe domnul 
Glaston? A mai rămas la Carne sau s-a întors la Branxome? 

— leri mai era încă aici. Pleacă la Branxome azi după- 
amiază. Poliţia a vrut să stea de vorbă cu el înainte. 

— Da, da. 

— Stă la Sawley. 

— Vă mulţumesc. Poate schimb o vorbă cu dânsul înainte 
să plec. 

— Şi când plecaţi? 

— Curând, cred. La revedere, domnule Rode. Apropo... 
începu Smiley. 

— Da? 

— Dacă aveţi vreodată probleme la Londra, dacă vreţi să 
schimbaţi o vorbă cu cineva... la o ceaşcă de ceai, vom fi 
oricând încântați să vă primim la Christian Voice. Oricând. 

— vă mulţumesc, Mulţumesc foarte mult, domnule... 

— Smiley. 

— Mulţumesc, sunteţi foarte amabil. De mult timp nu mi-a 
mai spus nimeni aşa ceva. O să profit într-o zi de invitaţie. 
Foarte generos din partea dumneavoastră. 

— Rămas bun. 

Işi strânseră din nou mâinile; a lui Rode era uscată şi rece. 
Netedă. 

* 

Smiley se întoarse la Sawley Arms, se aşeză la o masă din 

holul rezervat clienţilor, acum pustiu, şi-i scrise o notă 


domnului Glaston: 


Stimate domnule Glaston, 

Sunt mesagerul domnişoarei Brimley de la 
revista Christian Voice. Am nişte scrisori de la 
Stella pe care m-am gândit că doriţi să le 
vedeţi. Scuzaţi-mă dacă vă deranjez într-un 
moment atât de trist; înţeleg că plecaţi din 
Carne în această după-amiază şi aş fi vrut să vă 
întâlnesc înainte de a pleca. 


Lipi plicul cu grijă şi-l duse la recepţie. Nu era nimeni, aşa 
că agită clopoţelul şi aşteptă. In sfârşit, îşi făcu apariţia un 
portar cu o faţă cenuşie şi aspră de temnicer bătrân, care, 
după ce cercetă îndelung plicul, consimţi, contra unui 
comision exorbitant, să îl ducă domnului Glaston în cameră. 
Smiley rămase la masă, aşteptând răspunsul. 

* 


El însuşi era un singuratic, dintre cei care parcă se 
născuseră deja majori şi la 18 ani le ştiu pe toate. Firea lui, ca 
şi profesia, se constituiau din ambiguităţi. Căile ascunse ale 
spionajului nu sunt bătute de aventurierii insolenţi şi pitoreşti 
din romane. Un bărbat care, asemenea lui Smiley, trăieşte şi 
lucrează ani de zile printre duşmanii ţării sale, învaţă să se 
roage pentru un singur lucru: ca niciodată, absolut niciodată, 
să nu fie remarcat. Scopul lui de căpătâi este să se confunde 
în mulţime; se simte bine doar între trecătorii care nu-l 
învrednicesc cu nicio privire - ei reprezintă pentru el garanţia 
anonimatului şi siguranţa. Devine servil, pentru că se teme - 
ar fi în stare să-l ia în braţe pe orice trecător de pe stradă 
care-l înghionteşte iritat şi-l împinge de pe trotuar. Le-ar 
cădea în genunchi funcţionarilor, poliţiştilor, şoferilor de 
autobuze, pentru indiferența lor manifestă, atât de liniştitoare 
pentru el. 

Dar această frică, acest servilism, această dependenţă 
dezvoltaseră în Smiley o capacitate de percepţie a nuanţelor 
firii omeneşti: o intuiţie rapidă, feminină, în ceea ce priveşte 
caracterul şi motivațiile cuiva. Ajunsese să cunoască oamenii 
precum îşi cunoaşte un vânător puşca, sau vulpea vizuina. 


Căci un spion e obligat să vâneze în timp ce el însuşi este 
prada, iar mulţimea de pe stradă este domeniul lui. El poate 
reproduce gesturile şi cuvintele lor, poate înregistra 
interacţiunea dintre priviri şi mişcări, tot aşa cum un vânător 
remarcă instantaneu ferigile răsucite sau crenguţele rupte, 
sau cum o vulpe detectează orice semn de primejdie. 

Astfel că, în timp ce aştepta răbdător răspunsul lui Glaston 
şi recapitula multitudinea de evenimente din ultimele 
patruzeci şi opt de ore, simultan le orânduia şi le cântărea cu 
detaşare. Ce îl făcea pe D'Arcy să se comporte faţă de 
Fielding ca şi cum ar fi împărţit amândoi fără voie o taină 
vinovată? Aruncându-şi ochii peste grădina neîngrijită a 
hotelului înspre catedrala din Carne, reuşi să desluşească, 
dincolo de acoperişul plumburiu al aşezământului bisericesc, 
parapetul, familiar de-acum, al şcolii; zidurile vegheau ca tot 
ce era nou să rămână afară, iar lumea cea veche să îşi 
continue traiul în siguranţă. Îşi imagină curtea cea mare, cu 
băieţii care ieşeau din biserică; pâlcurile de tineri costumaţi în 
haine negre, afişând expresii relaxate, în stilul Angliei 
secolului al şaptesprezecelea. Işi aminti şi cealaltă şcoală, de 
lângă secţia de poliţie: Liceul Carne, o clădire mică şi 
stridentă ca ghereta paznicului dintr-un cimitir pustiu, cu 
ziduri de cărămidă şi piatră, o antiteză totală faţă de 
crenelurile galbene ale palatului marii şcoli. 

Da, reflectă el, Stanley Rode parcursese un drum foarte 
lung de la şcoala de stat din Branxome, iar dacă el era cel 
care îşi omorâse nevasta, atunci motivul, Smiley era sigur de 
asta, şi chiar mijloacele prin care o făcuse, puteau fi găsite pe 
acest drum anevoios către Carne. 

* 

— A fost foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi 
venit, spuse Glaston, şi frumos din partea domnişoarei 
Brimley să vă trimită. La Christian Voice este un colectiv de 
oameni buni; aşa au fost întotdeauna. 

O spuse de parcă „bun“ era o calitate absolută cu care era 
obişnuit. 

— Ar fi bine să citiți scrisorile, domnule Glaston. Mă tem că 
cea de-a doua va fi un şoc pentru dumneavoastră, dar sunt 


sigur că aţi fi dorit s-o vedeţi. 

Stăteau în holul hotelului, cu palmierii uriaşi ca nişte 
santinele în spatele lor. 

Îi întinse lui Glaston cele două scrisori, iar bătrânul le apucă 
hotărât şi le citi. Le ţinea la distanţă ca să le poată parcurge, 
cu capul împins pe spate, ochii pe jumătate închişi, iar linia 
fermă a gurii căzută la colţuri. Intr-un târziu spuse: 

— Aţi lucrat cu domnişoara Brimley în război, nu-i aşa? 

— Da, am lucrat amândoi cu John Landsbury. 

— Înţeleg. De aceea a venit la dumneavoastră? 

— Da. 

— Sunteţi protestant? 

— Nu. 

Tăcu o vreme, cu mâinile împreunate în poală şi scrisorile 
în faţa lui pe masă. 

— Stanley era protestant când s-au căsătorit. Apoi a trecut 
la biserica anglicană. Ştiaţi asta? 

— Da. 

— În părţile de unde vin eu, în nord, nu se face aşa ceva. 
Noi ne-am bătut pentru religia noastră şi am învins. Aproape 
la fel cum a fost şi cu dreptul la vot. 

— Ştiu. 

Spatele îi era drept ca al unui soldat. Arăta mai degrabă 
neînduplecat decât îndurerat. Destul de brusc, îşi aţinti ochii 
asupra lui Smiley şi-l privi îndelung şi atent. 

— Sunteţi profesor? întrebă el, iar lui Smiley i se năzări că 
în tinereţea lui Samuel Glaston fusese un om de afaceri foarte 
abil. 

— Nu... sunt un fel de pensionar. 

— Căsătorit? 

— Am fost. 

Din nou bătrânul tăcu şi Smiley simţi că ar fi vrut să fie 
lăsat în pace. 

— Stellei îi plăcea tare mult să stea la taifas. 

Smiley nu spuse nimic. 

— Aţi informat poliţia? 

— Da, dar ştiau deja. Adică, ştiau că Stella credea că soţul 
ei vrea s-o omoare. Încercase să-i spună domnului Cardew... 


— Pastorul? 

— Da. El a crezut că este surmenată şi... frustrată. 

— Şi nu credeţi că-i adevărat? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Dar, din câte am auzit 
despre fiica dumneavoastră, nu cred să fi fost dezechilibrată. 
Ceva anume i-a trezit suspiciunile, ceva a înspăimântat-o 
considerabil. Nu cred că avem voie să neglijăm lucrul acesta. 
Nu cred că este o coincidenţă faptul că, înainte de a muri, era 
speriată. Şi de aceea nu cred că cerşetoarea a ucis-o. 

Samuel Glaston încuviinţă încet. Lui Smiley i se păru că 
bătrânul se străduia să vădească interes, în parte din politeţe, 
în parte din cauză că, dacă n-ar fi făcut-o, ar fi însemnat că 
mărturiseşte că îşi pierduse orice interes chiar faţă de viaţă. 

Apoi, după o lungă tăcere, împături grijuliu scrisorile şi i le 
dădu înapoi. Smiley aşteptă să mai spună ceva, dar bătrânul 
nu deschise gura. 

După câteva clipe, Smiley se ridică şi ieşi în linişte din 
încăpere. 


Capitolul 10 
FEMEI DE TREABĂ 


Shane Hecht zâmbi şi mai bău nişte vin de Xeres. 

— Probabil că sunteţi o persoană grozav de importantă, îi 
spuse ea lui Smiley, dacă D'Arcy oferă un vin de Xeres ca 
lumea. Sunteţi cumva de la A/manahul Gotha!%? 

— Din păcate, nu. D'Arcy şi cu mine am luat masa la 
Terence Fielding vineri seara şi D'Arcy m-a invitat la un pahar 
de vin. 

— Nu-i aşa că Terence este un tip infam? Charles nu poate 
să-l suporte. Mă tem că au păreri diametral opuse în legătură 
cu educaţia... Săracul Terence. Ştiţi că este ultimul semestru 
pe care îl petrece aici? 

— Ştiu. 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră că aţi venit ieri la 
înmormântare. Eu urăsc înmormântările, dumneavoastră nu? 
Negrul este atât de neigienic. Mereu mi-aduc aminte de 
funeraliile regelui George al V-lea. Pe vremea aceea Lordul 
Sawley era la Curte şi i-a dat lui Charles două bilete. Amabil. 
Mi se pare că de atunci nici nu mai putem să apreciem o 
înmormântare fără fastul acela. Deşi, în ce priveşte 
înmormântările, nu poţi fi niciodată sigur, nu credeţi? Am o 
bănuială că pentru clasele de jos sunt în bună măsură o 
petrecere; o ocazie să bea vişinată şi să mănânce chec pe 
gratis. Cred că în zilele noastre tendinţa pentru cei de 
condiţia noastră este să organizeze înmormântări liniştite: 
fără flori, doar un necrolog scurt şi o slujbă de pomenire după 
aceea. 

Ochii mici îi luceau de încântare. Îşi goli paharul cu vin de 
Xeres şi i-l întinse lui Smiley. 

— Vrei să fii drăguţ? Nu pot să sufăr vinul de Xeres, dar 


1 Publicaţie care conţine informaţii despre familiile regale din Europa 
(n.tr.). 


Felix e atât de meschin. 

Smiley îi umplu paharul din carafa de pe masă. 

— Oribilă crimă, nu-i aşa? Cerşetoarea aia trebuie să fie 
nebună. Întotdeauna am fost de părere că Stella Rode a fost o 
persoană foarte drăguță... şi atât de deosebită. Ştia să 
transforme o rochie într-o mulţime de feluri... Dar avea nişte 
prieteni ciudaţi. Plebei, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Era simpatizată la Carne? 

Shane Hecht râse uşor. 

— Nimeni nu e simpatizat la Carne... şi ea nu era o 
persoană agreabilă... De exemplu, purta crep negru 
duminica... lartă-mă, dar aşa se obişnuieşte la clasele de jos. 
Cred că cei din oraş o plăceau. Aia adoră pe oricine trădează 
adevăratul Carne. Dar ea oricum era din secta scientistă, sau 
cam aşa ceva. 

— Baptista, după câte am înţeles, zise Smiley fără să se 
gândească. 

Ea îl privi o clipă, cu o nedisimulată curiozitate. 

— Ce drăguţ, murmură ea. Spune-mi, de unde eşti? 

Smiley îi fabrică un răspuns cum că era şomer şi îşi dădu 
seama că fusese cât pe-aci să-i dea explicaţii lui Shane 
despre el însuşi, ca un băieţandru. Faptul că era atât de 
urâtă, statura ei  copleşitoare şi vocea, suprapuse 
maliţiozităţii sofisticate cu care vorbea, o făceau să fie 
periculos de stăpână pe situaţie. Smiley fu tentat s-o compare 
cu Fielding, dar acesta abia dacă băga în seamă existenţa 
celorlalţi semeni. Pentru Shane Hecht ei existau anume ca să 
fie etichetaţi ca lipsiţi de bune maniere, ca să fie ridiculizaţi, 
reduşi la tăcere şi desfiinţaţi. 

— Am citit în ziare că tatăl ei era destul de înstărit. Din 
nord. A doua generaţie. Absolut remarcabil cât era de 
simplă... atât de naturală... N-ai fi zis că avea nevoie să 
meargă la spălătorie sau să se împrietenească cu cerşetorii... 
Deşi, nu încape discuţie, cei din Midlanas sunt altfel decât noi, 
nu-i aşa? Între Ipswhich şi Newcastle nu sunt decât vreo trei 
familii de vază. Dumneata de unde ziceai că vii, dragă? 

— Din Londra. 

— Ce drăguţ. Odată am luat ceaiul cu Stella. A turnat întâi 


laptele şi a servit ceai indian. Chestie de gust. 

Deodată îl privi pe Smiley şi zise: 

— Să-ţi spun ceva. Fiinţa asta aproape că-mi trezea 
admiraţia, atât era de insuportabilă. Era o snoabă din acelea 
exasperante, care cred că numai cei umili sunt virtuoşi. 

Apoi zâmbi şi adăugă: 

— Am fost de acord până şi cu Charles în privinţa Stellei 
Rode, şi ăsta nu e puţin lucru. Dacă eşti un observator al 
caracterului uman, aşteaptă să-l cunoşti şi ai să constaţi că 
între noi este un contrast edificator. 

In momentul acela li se alătură sora lui D'Arcy, o femeie 
osoasă, cu trăsături masculine, un păr cenuşiu neîngrijit şi o 
gură arogantă, rapace. 

— Dorothy, scumpo, murmură Shane, ce petrecere 
încântătoare. Ce amabil din partea ta. Şi ce impresionant să 
cunoaştem pe cineva din Londra, nu ţi se pare? Discutam 
despre înmormântarea bietei Stella Rode. 

— O fi fost Stella Rode o necioplită, Shane, dar a făcut o 
grămadă de lucruri pentru refugiații mei. 

— Refugiaţi? întrebă Smiley cu inocenţă. 

— Unguri. Făcea colete pentru ei. Îmbrăcăminte, mobilă, 
bani. A fost una din puţinele soţii care au făcut ceva concret. 

Se uită tăios la Shane Hecht, care zâmbea binevoitoare, 
privind dincolo de ea, spre soţul ei. 

— Era o femeie muncitoare, continuă Dorothy. Nu s-a sfiit 
să-şi suflece mânecile şi să meargă din uşă-n uşă. Le-a 
mobilizat şi pe femeile de la biserica baptistă şi au adus o 
grămadă de lucruri. Aici trebuie să le recunoşti meritul. Au 
pus suflet. Felix, mai adu vin! 

În cele două camere erau cam douăzeci de persoane, dar 
Smiley, care întârziase puţin, se trezi alăturat unui grup de 
vreo opt care stăteau în picioare aproape de uşă: D'Arcy şi 
sora lui, Charles şi Shane Hecht, un tânăr matematician pe 
nume Snow şi soţia lui, un diacon de la catedrală şi Smiley 
însuşi, derutat şi cu o figură de cârtiţă îndărătul ochelarilor. 
Smiley aruncă o privire rapidă de jur împrejurai încăperii, dar 
nu văzu nici urmă de Fielding. 

— Da, continuă Dorothy D'Arcy, era o femeie muncitoare şi 


de treabă, foarte vrednică... până în ultima zi. Am fost la ea 
vineri, cu predicatorul de la casa aia a lor de rugăciuni - 
Cardew - să vedem dacă trebuie să facem ordine în lucrurile 
pentru refugiaţi. Totul era la locul lui - fiecare hăinuţă 
împachetată şi cu adresa pe ea; nu ne-a rămas decât să 
expediem totul. Era o muncitoare grozavă, vreau să subliniez. 
La bazarul de binefacere a făcut o treabă nemaipomenită, să 
ştiţi. 

— Da, scumpo, zise Shane Hecht mieros, îmi aduc bine 
aminte. A fost în ziua în care i-am prezentat-o lui Lady 
Sawley. Purta o pălărioară atât de drăguță - ştii, aia pe carea 
purtat-o duminică. Şi era deosebit de respectuoasă. | s-a 
adresat cu „my lady“. 

Se întoarse spre Smiley şi-i şopti: s 

— Ca în Evul Mediu, nu găseşti, dragă? Intotdeauna mi-a 
plăcut asta: am rămas atât de puțini. 

Matematicianul şi soția sa conversau cu Charles Hecht într- 
un colţ şi, câteva minute mai târziu, Smiley reuşi să se 
sustragă din grup şi să li se alăture. 

Ann Snow era o tânără frumuşică, cu maxilarele cam 
pătrăţoase şi nasul cârn. Soţul ei era înalt, subţire şi adus 
puţin de spate, ceea ce-i dădea o alură plăcută. Işi ţinea 
paharul de vin cu degetele netede, subţiri, ca şi cum ar fi fost 
o retortă din laboratorul de chimie, iar când vorbea părea să 
se adreseze paharului mai degrabă decât interlocutorului. 
Smiley şi-i aminti de la înmormântare. Hecht era aprins la 
faţă şi trăgea din pipă cu o expresie ofuscată. Stăteau de 
vorbă, sărind de la un subiect la altul, dar conversaţia lor era 
dominată de cea a grupului alăturat. In cele din urmă, Hecht 
se desprinse de ei, tot încruntat şi reţinut, şi se postă 
ostentativ, singur, lângă uşă. 

— Sărmana Stella, zise Ann Snow după un moment de 
tăcere. Mă scuzaţi, adăugă ea. Încă nu mi-o pot scoate din 
minte. Mi se pare o nebunie, pur şi simplu o nebunie. Nu pot 
în ruptul capului să pricep de ce să fi făcut aşa ceva Janie aia. 

— O simpatizaţi pe Stella? întrebă Smiley. 

— Sigur că da. Era o dulce. Suntem aici de patru semestre 
şi a fost singura persoană care s-a comportat amabil cu noi. 


Soţul ei nu zise nimic, ci doar îi făcu semn paharului cu vin 
că aşa era. 

— Vedeţi, continuă doamna Snow, Simon nu a absolvit la 
Carne - ca majoritatea profesorilor — aşa că nu cunoşteam pe 
nimeni şi nici nu interesam pe nimeni. Sigur, toţi s-au 
prefăcut că ne primesc cu plăcere, dar numai Stella într- 
adevăr... 

Dorothy D'Arcy interveni, tăindu-i vorba. 

— Doamnă Snow, spuse ea pe un ton autoritar, aveam de 
gând să vorbesc cu dumneata. Vreau să preiei activitatea 
Stellei Rode cu refugiații. 

Aruncă o privire cu subiînţeles în direcţia lui Simon. 

— Directorul se interesează intens de problema refugiaților. 

— O, Doamne! sări Ann Snow ca trăsnită. Nu pot, 
domnişoară D'Arcy, eu... 

— Nu poţi? De ce nu poţi? Ai ajutat-o pe doamna Rode cu 
standul ei de la bazar, sau greşesc? 

— Deci de acolo şi-a luat hainele, şopti Shane Hecht în 
spatele lor. 

Ann continuă să îngaime: 

— Dar... vă rog să mă-nţelegeţi, eu n-am energia Stellei şi, 
în plus, ea era baptistă, toţi localnicii o ajutau şi-i dădeau tot 
felul de lucruri, toţi o primeau cu braţele deschise. Eu n-aş 
putea face asta. 

— Nici nu vreau s-aud aiurelile astea, declară domnişoara 
D'Arcy, care vorbea cu cei mai tineri ca şi cum ar fi fost argaţi 
sau copii neştiutori, iar Shane Hecht, aflată lângă ea, zise: 

— Baptiştii sunt oamenii ăia cărora nu le plac stranele 
separate, nu? Sunt pe deplin de acord - când plăteşti, ai 
sentimentul că pur şi simplu trebuie să te duci. 

Diaconul, care stătea într-un colţ povestind ba una, ba alta, 
se trezi protestând domol: 

— Ei, haideţi, doamnă Hecht, recunoaşteţi că stranele 
separate aveau multe avantaje... şi se lansă într-o apologie 
neclară la adresa tradiţiilor apuse, pe care Shane părea că o 
ascultă cu un interes asiduu. Când, în cele din urmă, puse 
punct, ea zise: 

— Îţi mulţumesc, William, dragă, eşti un drăguţ. 


Apoi îi întoarse spatele şi-i suflă lui Smiley: 

— William Trumper - unul din foştii elevi ai lui Charles - un 
absolvent strălucit. 

Nerăbdător să scape de Shane Hecht şi veninul pe care-l 
revărsa acum asupra diaconului, Smiley se întoarse către Ann 
Snow, dar nu putu ieşi din raza domnişoarei D'Arcy şi a 
intenţiilor ei caritabile, iar Shane continuă să i se adreseze: 

— Singurul Smiley pe care l-am cunoscut s-a însurat cu 
Lady Ann Sercombe, la sfârşitul războiului. Bineînţeles că l-a 
părăsit la scurt timp după aceea. O pereche bizară. Am 
înţeles că el nu făcea deloc faţă. Ea era verişoara Lordului 
Sawley, vă daţi seama. Casa Sawley este legată de Carne de 
patru sute de ani, moştenitorul actual a fost elevul lui 
Charles; mergem adeseori la castel la cină. Nu ştiu ce s-a mai 
ales de Ann Sercombe... a plecat în Africa... sau în India? Nu, 
în America. La castel nici nu se vorbeşte despre asta. 

Zgomotul din încăpere încetă brusc. Timp de câteva clipe 
nu simţi decât privirea necruțătoare a lui Shane aţintită 
asupra lui, şi-şi dădu seama că aştepta să-i răspundă. Apoi 
însă îl lăsă în pace, cu aerul că-i spune: „Aş putea să te 
zdrobesc, îţi dai seama. Dar nu-mi pun mintea cu tine, du-te-n 
plata Domnului”, se întoarse pe călcâie şi se îndepărta. 

Făcu în aşa fel încât plecă o dată cu Ann şi Simon Snow. 
Aceştia insistară să-l ducă înapoi la hotel cu maşina lor veche. 
Pe drum el le propuse: 

— Dacă n-aveţi altceva mai bun de făcut, mi-ar face mare 
plăcere să vă invit la cină. Deşi îmi închipui că mâncarea nu e 
cine ştie ce. 

Soții Snow protestară şi apoi acceptară, iar un sfert de oră 
mai târziu toţi trei şedeau într-un colţ al restaurantului spaţios 
de la Sawley Arms, spre disperarea celor trei ospătari şi a 
zecilor de generaţii de strămoşi ai Lordului Sawley, siluete 
puhave, care se scorojeau în ramele de pe pereţi. 

— Am reuşit s-o cunoaştem mai bine abia în al doilea 
semestru petrecut aici, povesti Ann Snow. Stella nu era în 
cine ştie ce relaţii de amiciţie cu soțiile celorlalţi profesori - 
ajunsese să se înveţe cu chestia asta. Nu mergea la întruniri, 
la cafele, aşa că a fost chiar un noroc că ne-am întâlnit. Când 


am venit noi aici, nu era disponibilă nicio locuinţă din cele 
pentru personalul şcolii: a trebuit să stăm la hotel în primul 
semestru. Când ne-am mutat a fost un calvar - Simon era 
prins cu examenele pentru bursă şi eram la pământ cu banii, 
aşa că a trebuit să facem ce ne-am priceput cu mâna noastră. 
Ne-am mutat într-o joi dimineaţă când ploua cu găleata; 
mobila bună pe care o aveam nu încăpea pe uşa din faţă, aşa 
că în final cei de la Agenţia Mulligan m-au abandonat în faţa 
casei şi m-au lăsat să mă descurc singură. 

Râse şi Smiley se gândi că era un copil tare drăgălaş. 

— Au fost nişte ticăloşi. Cred că ar fi plecat pur şi simplu, 
numai că-şi voiau cecul imediat după livrare, iar nota de plată 
era mult mai încărcată decât estimasem. Eu nu aveam 
carnetul de cecuri la mine, bineînţeles. Simon plecase cu el. 
Tipii de la agenţie m-au ameninţat chiar că ridică iar toate 
lucrurile. A fost cumplit, mă podidea plânsul. 

Ca şi acum, îşi spuse Smiley în gând. 

— Şi atunci, urmă Ann Snow, a apărut Stella, din senin. Nu 
înţeleg nici măcar de unde ştia că ne mutăm - în mod cert era 
singura. Şi-a adus o salopetă şi o pereche de încălțări vechi şi 
a venit să ne dea o mână de ajutor. Când a văzut cum stau 
lucrurile, nici nu s-au mai încurcat cu muncitorii, s-a dus 
direct la telefon şi l-a sunat pe patron, pe domnul Mulligan. 
Nu ştiu ce i-a spus, dar apoi i l-a dat la telefon pe şeful de 
echipă şi toate şicanele au încetat. Era pur şi simplu fericită - 
fericită să ne ajute. Aşa era ea. Muncitorii au scos uşa şi au 
reuşit să bage totul în casă. Era minunată când punea umărul 
la muncă, fără să facă pe şefa. Celelalte soţii, adăugă ea cu 
amărăciune, sunt experte în a face pe şefele, dar nu ti-ar 
întinde o mână pentru nimic în lume. 

Smiley încuviinţă din cap şi le umplu discret paharele. 

— Simon pleacă, zise Ann, pe un ton dintr-o dată 
confidenţial. A primit o bursă şi ne întoarcem la Oxford. O să- 
şi dea doctoratul în filosofie şi o să primească un post la 
Universitate. 

Băură pentru succesul lui şi conversaţia divagă spre alte 
subiecte, până când Smiley întrebă: 

— Ce fel de coleg este Rode? 


— E un profesor bun, zise Simon rar, dar obositor când ţi-e 
coleg. 

— O, era o mare diferenţă între el şi Stella, spuse Ann. El a 
copiat întru totul felul de a fi al celor din Carne. D'Arcy l-a 
adoptat şi el s-a conformat întocmai. Simon zice că aşa se 
întâmplă cu toţi cei care vin de la şcolile de stat - excesul de 
zel al neofiţilor. Ţi se face silă. Şi-a schimbat până şi religia de 
când a intrat la Carne. Dar Stella n-a făcut-o; nici nu voia s- 
audă de aşa ceva. 

— Biserica de stat are multe de oferit cuiva de la Carne, 
remarcă Simon, iar lui Smiley îi plăcu exactitatea seacă a 
aserţiunii lui. 

— După cât se pare, Stella nu prea se avea bine cu Shane 
Hecht, îi provocă subtil Smiley. 

— Bineînţeles că nu, declară Ann furioasă. Shane se purta 
mizerabil cu ea, tot timpul o lua peste picior pentru că era 
cinstită şi nu-i plăceau fandoselile. Shane o ura pe Stella - 
cred că din cauză că Stella nu voia să fie o doamnă de lume. 
Se simţea foarte bine în propria ei piele. Asta îi provoca lui 
Shane dureri de cap. Ea se desfăta bătându-şi joc de cei care 
se dădeau de ceasul morţii ca să parvină. 

— Asta face şi Carne, zise Simon încet. 

x 

— Stella se descurca nemaipomenit cu refugiații. Asta de 
fapt i-a pricinuit şi mari necazuri. 

Mâinile subţiri ale lui Anne Snow se jucau uşor cu paharul 
de brandy. 

— Necazuri? 

— Chiar înainte să moară. Nu v-a povestit nimeni? Despre 
cearta îngrozitoare cu sora lui D'Arcy? 

— Nu. 

— Sigur, nici nu ştiau. Stella nu bârfea niciodată. 

— Să vă povestesc eu, zise Simon. E o întâmplare pe 
cinste. Când a început toată tevatura asta cu anul refugiaților, 
Dorothy D'Arcy a fost cuprinsă de un entuziasm caritabil şi 
arzător. La fel şi directorul general. Ei par să se înflăcăreze 
întotdeauna la unison. Ea a început să strângă îmbrăcăminte 
şi bani şi să le trimită la Londra. Foarte lăudabil, numai că şi 


în oraş se mobilizase toată lumea, la chemarea primarului. 
Dar pentru Dorothy asta nu era suficient: şcoala trebuia să 
acţioneze pe cont propriu, nu era voie să amesteci operele de 
binefacere. Cred că Felix o monta în privinţa asta, în mare 
măsură. In orice caz, după câteva luni, cei de la centrul 
pentru refugiaţi de la Londra i-au scris, se pare, lui Dorothy şi 
au întrebat-o dacă cineva ar putea să găzduiască o pereche 
de refugiaţi. In loc să facă scrisoarea publică, Dorothy a 
răspuns imediat că o să-i primească ea însăşi. Până aici totul 
a fost în regulă. Cei doi au venit, Dorothy şi Felix s-au 
împăunat cu toate meritele, iar presa locală i-a ridicat în slăvi 
ca pe un exemplu de omenie britanică. 

După vreo şase săptămâni, într-o după-amiază, Stella s-a 
trezit cu cei doi la uşă. Ştiţi că familiile Rode şi D'Arcy sunt 
vecine şi oricum, Stella se interesase de soarta refugiaților lui 
Dorothy. Femeia vărsa şiroaie de lacrimi, iar soţul urla ca un 
apucat, dar Stella nu s-a pierdut cu firea. l-a luat pe amândoi 
în salon şi le-a oferit un ceai. În cele din urmă au reuşit să-i 
explice, într-o brumă de engleză, că dăduseră bir cu fugiţii din 
casa familiei D'Arcy din cauza tratamentului la care fuseseră 
supuşi. Fata trebuia să muncească din zori şi până-n noapte 
la bucătărie, iar soţul era pe post de îngrijitor fără plată la 
prepelicarii ăia monstruoşi pe care-i prăseşte Dorothy. Aia 
fără nas. 

— King Charles, îi suflă Ann. 

— Mai rău de-atât nici nu se putea. Fata era însărcinată, iar 
el era inginer cu diplomă, aşa că niciunul nu prea se preta 
muncilor casnice. l-au spus Stellei că Dorothy era plecată 
până seara - era la o expoziţie chinologică. Stella i-a sfătuit ca 
deocamdată să rămână la ea, iar în seara aceea s-a dus la 
Dorothy şi i-a spus ce s-a întâmplat. Nu era genul care se lăsa 
intimidată. Deşi nu despre asta era vorba. Pur şi simplu făcea 
ceea ce trebuia făcut. Dorothy a spumegat şi i-a pus în 
vedere să-i înapoieze imediat pe „refugiații ei“. Stella i-a 
răspuns că era sigură că nu vor dori să vină şi a plecat acasă. 
Când a ajuns, Stella i-a sunat pe cei de la centrul pentru 
refugiaţi din Londra şi le-a cerut sfatul. Ei au trimis o doamnă 
să-i vadă pe Dorothy şi pe cei doi, iar consecinţa a fost că a 


doua zi aceştia s-au întors la Londra. Vă puteţi imagina ce-ar 
fi ieşit dacă Shane Hecht ar fi aflat povestea asta. 

— Nu i-a povestit nimeni nimic? 

— Stella ne-a spus numai nouă, iar noi n-am povestit mai 
departe. Dorothy a anunţat numai că cei doi refugiaţi şi-au 
găsit o slujbă la Londra şi cu asta basta. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Au plecat acum trei săptămâni, îi spuse Ann soţului ei. 
Stella mi-a povestit când a venit la masă în seara în care tu 
erai la Oxford pentru interviu. Exact acum trei săptămâni. 

Se întoarse către Smiley: 

— Săracul Simon, trece printr-o perioadă groaznică. Felix 
D'Arcy i-a dat de corectat toate lucrările lui Rode. Şi când 
corectezi lucrările tale e prea mult, dar când i le faci şi pe-ale 
altuia e înnebunitor. 

— Da, încuviinţă Simon. A fost o săptămână foarte grea. Şi, 
într-un fel, umilitoare. Câţiva băieţi pe care i-am avut la orele 
de ştiinţe semestrul trecut sunt acum în clasele lui Rode. Erau 
vreo doi care mie mi se păreau fără speranţă, dar se pare că 
Rode a reuşit să-i pună pe linia de plutire. Am corectat 
lucrarea unuia - Perkins - şi i-am dat un punctaj de 61 pentru 
noţiunile de ştiinţe exacte. Semestrul trecut a luat 15 la o 
lucrare mult mai uşoară. A promovat doar pentru că Fielding 
a făcut un tărăboi infernal. Este în clasa lui. 

— A, îl ştiu - un băiat roşcat, şeful clasei. 

— Asta-i culmea! strigă Simon. Să nu-mi spuneţi că-l 
cunoaşteţi? 

— A, ne-a făcut cunoştinţă Fielding, zise Smiley imprecis. 
Apropo - nu v-a mai pomenit şi altcineva despre incidentul cu 
refugiații domnişoarei D'Arcy? Adică să fi confirmat? 

Ann Snow îl privi ciudat. 

— Nu, Stella ne-a povestit ce s-a întâmplat, dar bineînţeles 
că Dorothy D'Arcy n-a făcut nici cea mai vagă aluzie. Sunt 
sigură că o ura pe Stella. 

Îi conduse la maşină şi, cu toate protestele lor, aşteptă ca 
Simon să vâre cheia în contact. Porniră în sfârşit şi maşina se 
îndepărtă mugind pe strada tăcută. Smiley rămase un 
moment pe trotuar - o siluetă stranie, singuratică, iscodind 


drumul pustiu. 


Capitolul 11 
UN PALTON CARE SĂ-I ŢINĂ DE CALD 


Un câine care nu-l muşcase pe poştaş, un diavol care 
călărea pe vânt, o femeie care ştia c-o să moară, un om firav 
şi îngrijorat, îmbrăcat în palton, stând în zăpadă în faţa 
hotelului, şi bătaia elaborată a ceasului din catedrală, care-l 
trimitea la culcare. 

Smiley ezită, apoi ridică din umeri şi traversă strada spre 
intrarea hotelului, urcă treptele şi pătrunse în holul luminat 
de o lampă galbenă, ieftină. O luă încet în sus pe scări. 

Detesta Sawley Arms. Lumina aceea difuză din hol era 
tipică: ineficace, desuetă şi posacă. Ca şi ospătarii din 
restaurant şi vocile şoptite din salonul clienţilor, ca şi 
dormitorul lui odios, cu urnele lui albastre şi aurite, şi 
tapiseria înrămată, înfăţişând o grădină din Buckingamshire. 

Camera lui era îngheţată bocnă; probabil camerista 
deschisese fereastra. Vâri o monedă în contoar şi aprinse 
gazul. Flacăra bolborosi ţâfnoasă şi se stinse. Smiley bombăni 
şi căută hârtie de scris; găsi câteva coli, aproape spre 
surprinderea lui, în sertarul mesei de scris. Se îmbrăcă în 
pijama şi halat şi se vâri în pat, simțindu-se jalnic. După 
câteva minute de disconfort total, se ridică, îşi luă paltonul şi 
îl întinse peste plapumă. Un palton să-i ţie de cald... 

Cum suna declaraţia ei? „Drăguţa mea o să-mi 
mulţumească, şi i-am luat mărgelele, pentru sfinţi i le-am 
luat, şi un palton să-mi ţie de cald...“ Paltonul îi fusese dat 
Stellei miercurea trecută pentru refugiaţi. Părea logic să 
presupui din declaraţie că Janie luase paltonul din seră, tot 
atunci când luase şi mărgelele de pe cadavrul Stellei. Dar 
Dorothy D'Arcy trecuse pe acolo vineri dimineaţa - în mod 
sigur fusese împreună cu domnul Cardew - chiar în seara 
aceea povestise, la petrecerea ei: „Totul era pus în ordine - 
fiecare haină era împăturită şi cu adresa pe ea - trebuie să 


recunosc, era o femeie de nădejde...“ Atunci de ce nu 
împachetase Stella şi paltonul? Dacă toate celelalte haine 
erau aranjate şi gata să fie trimise, de ce nu şi paltonul? 

Nu cumva Janie furase paltonul mai devreme în cursul zilei, 
înainte ca Stella să facă pachetul? Dacă aşa se întâmplase, 
acuzaţia împotriva ei s-ar fi clătinat. Dar lucrurile se 
petrecuseră altfel. Altfel, pentru că ar fi fost cu desăvârşire 
improbabil ca Janie să fi furat un palton după-amiaza şi să se 
fi întors în acelaşi loc în seara respectivă. 

— la-o de la început, mormăi Smiley sentenţios către hârtia 
cu antet din braţele lui. Janie a furat paltonul tot atunci când 
a furat mărgelele - şi anume, după ce Stella murise. Deci, din 
două una: sau paltonul nu era împachetat laolaltă cu celelalte 
haine, sau... 

Sau ce? Sau altcineva, altcineva decât Stella Rode, a 
împachetat hainele după ce Stella Rode murise şi înainte ca 
Dorothy D'Arcy şi domnul Cardew să fi ajuns la North Fields 
vineri dimineaţa. Şi de ce naiba, îşi zise Smiley, să fi făcut 
cineva una ca asta? 

* 

Unul din principiile de căpătâi adoptate de Smiley în 
cercetările sale, fie că era vorba de incunabulele unui poet 
obscur, fie de fragmente de informații adunate cu trudă, era 
să nu speculeze în afara dovezilor. Un fapt la care se ajunge 
pe căi logice nu trebuie interpretat decât în semnificaţia lui 
normală. In consecinţă, nu se apucă să speculeze pe 
marginea descoperirii remarcabile pe care o făcuse, ci se 
concentră asupra celei mai obscure probleme dintre toate: 
mobilul crimei. 

Începu să scrie: 


„Dorothy D'Arcy -  ranchiuna pentru 
insuccesul cu refugiații. Ca mobil pentru crimă - 
nu stă în picioare. Şi totuşi, de ce se întrecea pe 
sine ridicând-o în slăvi pe Stella? 

Felix D'Arcy - o respinge pe Stella Rode 
pentru că nu se conformează standardelor de la 
Carne. Ca mobil al crimei - absurd. 


Shane Hecht - ura. 
Terence Fielding — într-o lume normală, n- 
ar fi existat niciun mobil imaginabil." 


Dar, se punea întrebarea, trăiau oare într-o lume normală? 
An după an erau nevoiţi să împartă acelaşi trai, să spună 
aceleaşi cuvinte aceloraşi oameni, să cânte aceleaşi cântece. 
Bani nu aveau, speranţe nici atât. Lumea din jurul lor era în 
schimbare, moda mereu alta; femeile aflau ce se purta doar 
din paginile revistelor, iar atunci îşi strâmtau rochiile, îşi 
făceau coc şi îşi urau ceva mai mult bărbaţii. Shane Hecht - o 
omorâse oare pe Stella Rode? Ascundea ea, în trupul acela 
mătăhălos, sterp şi atotştiutot, pe lângă ură şi gelozie, şi 
curajul de a ucide? Se temea oare pentru prostănacul de 
bărbatu-său, de posibilitatea ca Rode să fie promovat, de 
isteţimea lui? Era în asemenea măsură furioasă că Stella 
refuzase să participe la cursa aceea neroadă pentru titluri de 
nobleţe? 

Rigby avea dreptate - era imposibil de aflat. Ca să înţelegi 
ce se petrecea acolo trebuia să fii bolnav, trebuia să fii infirm, 
să fi petrecut acolo, în sanatoriu, nu săptămâni, ci ani, să fi 
urmat strict tratamentul, să cunoşti izul mâncării lor şi 
lăcomia din privirile lor. Trebuia să simţi lumea lor în toată 
fiinţa, să faci parte integrantă din ea, să le cunoşti regulile şi 
interdicțiile. Lumea aceasta a lor era comprimată într-un tipar 
de convenţii nefireşti, oarbe şi fariseice, dar reale. 

Şi totuşi, unele lucruri părea destul de simple: legătura 
stranie dintre Felix D'Arcy şi Terence Fielding, în ciuda 
faptului că se detestau reciproc, felul cum se codea D'Arcy să 
discute despre noaptea crimei, evidenta preferinţă a lui 
Fielding pentru Stella Rode, în dauna soţului ei, disprețul 
suveran al lui Shane Hecht pentru toată lumea. 

Nu-şi putea muta gândul de la Shane. În ipoteza în care 
Carne ar fi fost un loc normal şi cineva ar fi trebuit să moară, 
atunci aceea n-ar fi putut fi decât Shane Hecht. Femeia asta 
era un depozit de secrete ale altora, avea un simţ care 
detecta fără greş slăbiciunile altora. Nu-l dibuise până şi pe 
Smiley? li pomenise cu sarcasm despre căsnicia eşuată, îl 


jucase cum dorise. Da, era o candidată ideală pentru crimă. 

Dar de ce Dumnezeu să fie omorâtă Stella? De ce şi cum? 
Cine făcuse pachetele după moartea ei? Şi de ce? 

Încercă să adoarmă, dar nu reuşi. În sfârşit, când orologiul 
catedralei bătu de trei, aprinse din nou lumina şi se ridică în 
capul oaselor. Încăperea se încălzise considerabil, iar Smiley 
se întrebă la început dacă nu cumva cineva dăduse dramul la 
încălzirea centrală în miez de noapte, după ce toată ziua 
fusese închisă. Apoi îşi dădu seama că afară se auzea sunetul 
ploii; merse la fereastră şi dădu perdeaua în lături. Cădea o 
ploaie molcomă; până a doua zi zăpada avea să se topească. 
Doi poliţişti mergeau alene pe stradă; li se auzea clefăitul 
ghetelor care călcau în zăpada pe jumătate topită. Chipiele 
ude luceau în lumina felinarelor de pe stradă. 

Şi deodată păru că-l aude pe Rigby: „Peste tot sânge. 
Criminalul trebuie să fi fost scăldat din cap până-n picioare”. 
Şi apoi Janie nebuna îi strigă peste întinderea de zăpadă 
luminată de lună: „Janie l-a văzut... aripi de argint ca peştii... 
zbura călare pe vânt... n-au văzut mulţi pe dracu' cum 
zboară...” Bineînţeles: pachetul! Rămase îndelung lângă 
fereastră, urmărind ploaia. În cele din urmă, satisfăcut în 
sfârşit, se urcă din nou în pat şi adormi. 

încercă toată dimineaţa s-o sune pe domnişoara Brimley. 
De fiecare dată era plecată şi nu lăsase niciun mesaj. In 
sfârşit, pe la prânz, reuşi s-o prindă. 

— George, îmi pare teribil de rău - a venit un misionar la 
Londra, a trebuit să merg la o întâlnire şi după-masă particip 
la o conferinţă baptistă. Trebuie să le fac pe amândouă 
săptămână asta. Putem vorbi mâine dimineaţă la prima oră? 

— Da, zise Smiley, sigur că da. 

Nu era nicio grabă. Oricum în după-amiaza aceea voia să 
pună nişte lucruri cap la cap. 


Capitolul 12 
CUVINTE CARE NU MÂNGÂIE 


Îi plăcea să meargă cu autobuzul. Taxatorul era un tip 
morocănos, care te punea imediat la curent cu problemele 
companiei de autobuze şi cu motivele pentru care ieşea în 
pierdere. Smiley îi dădu apă la moară, aşa că taxatorul se 
lansă într-un discurs amplu şi, până să ajungă la Sturminster, 
îi transformase pe directorii de la General Traction Company 
într-o turmă de porci din Gad, care duceau firma spre 
prăpastia falimentului internaţional. Îl îndrumă pe Smiley 
către casele sărăcăcioase din Sturminster şi acesta, când 
pătrunse în cătun, o luă cu un pas sigur spre un pâlc de 
cocioabe, cam la un sfert de milă dincolo de biserică, pe 
dramul spre Okeford. 

Avea o presimţire neplăcută că domnul Harriman avea să-i 
fie antipatic. Însuşi faptul că D'Arcy îl descrisese ca pe o 
persoană superioară îl făcea pe Smiley să-l antipatizeze. Nu 
avea nimic împotriva deosebirilor sociale, dar prefera să le 
aprecieze singur. 

La poartă era o plăcuţă care anunţa: Sturminster Kennels, 
proprietar CJ. Reid Harriman, medic veterinar. Crescător de 
câini de rasă alsaciană şi labrador. Pensiune. 

O potecă îngustă ducea către o posibilă curte în spatele 
casei. Pretutindeni atârnau rufe la uscat, cămăşi, lenjerie şi 
cearşafuri, cele mai multe kaki. Mirosul de câine stăpânea în 
aer. Pe o cişmea ruginită spânzurau vreo duzină de lese. O 
fetiță îl privi tristă cum îşi croia drum prin noroiul abundent 
spre uşă. Trase de cordonul clopoţelului şi aşteptă. Încercă 
din nou, iar fetiţa îi spuse: 

— Nu merge. E stricat. E stricat de ani de zile. 

— E cineva acasă? întrebă Smiley. 

— Să văd, răspunse ea fără elan şi, după ce-l mai măsură o 
dată din priviri, dispăru după colţul casei. 


Apoi Smiley auzi din casă un zgomot de paşi care se 
apropiau şi peste o clipă uşa se deschise. 

— Bună ziua. 

Avea păr roşcat şi mustață. Purta cămaşă kaki şi cravată 
kaki într-o nuanţă deschisă, pantaloni militari vechi şi jachetă 
de tweed cu nasturi de piele. 

— Domnul Harriman? 

— Maiorul Harriman, răspunse acesta sec. De fapt, bătrâne, 
nici nu contează. Cu ce te pot ajuta? 

— Mă gândesc să cumpăr un alsacian, zise Smiley, un câine 
de pază. 

— Sigur. Intră, te rog. Nevastă-mea e plecată. N-o băga în 
seamă pe puştoaică, e a vecinilor. Cască gura pe-aici, îi plac 
câinii. 

Îl urmă pe Harriman în camera de zi şi se aşeză. Focul nu 
era aprins. 

— De unde eşti? întrebă Harriman. 

— Acum stau la Carne, iar tatăl meu locuieşte la 
Dorchester. E bătrân şi neliniştit şi vrea să-i găsesc un câine 
bun. Ziua o să aibă grijă de el un grădinar, să-i dea de 
mâncare, să-l plimbe şi ce-o mai trebui. Dar grădinarul nu stă 
acolo şi noaptea, iar pe bătrân îl apucă teama. De mai mult 
timp tot vreau să-i iau un câine - şi afacerea asta de la Carne 
mi-a adus aminte. 

Harriman nu luă în seamă aluzia. 

— Grădinarul e un om cumsecade? 

— Foarte cumsecade. 

— Atunci nu-ţi trebuie un câine deosebit. Ai nevoie de unul 
cuminte şi credincios. Dac-aş fi în locul dumitale, aş lua o 
căţea. 

Avea palmele şi încheieturile palmelor maronii. Batista îi 
era vârâtă în manşetă. Smiley observă că ceasul îi era răsucit 
la încheietura mâinii, conform obiceiurilor obscure ale demi- 
monde-ului din care părea să provină. 

— Şi ce face un câine din ăsta? Atacă, sau ce? 

— Depinde cum e dresat, bătrâne, depinde cum e dresat. 
Oricum, dă alarma, ăsta e principalul. li bagă pe toţi în 
sperieţi. Atârnă o plăcuţă cu „câine rău“, las-o să-i adulmece 


niţel pe comis-voiajori şi o să se ducă vestea. Nu mai prinzi 
picior de hoţ prin împrejurimi. 

leşiră din nou în grădină şi Harriman îl conduse la un loc 
îngrădit, unde vreo şase pui de lupi alsacieni hămăiau furios 
la ei prin sârma gardului. 

— Sunt nişte fiare tare simpatice, strigă el. Şi credincioşi 
până la sacrificiu. Nemaipomeniţi la vânătoare. 

Deschise poarta şi în cele din urmă ieşi cu o căţeluşă 
dolofană, care îl muşca înverşunată de haină. 

— Domnişoara asta ţi s-ar potrivi, zise el. La concurs n-o 
putem duce - e prea închisă la culoare. 

Smiley se prefăcu a şovăi, îl lăsă pe Harriman să-l convingă 
şi în sfârşit consimţi. Se întoarseră în casă. 

— Aş vrea să plătesc un avans, zise Smiley, şi să vin s-o iau 
peste vreo zece zile. E bine aşa? 

Îi semnă lui Harriman un cec pentru cinci lire şi se aşezară, 
iar Harriman prinse a scotoci în birou după certificatele de 
vaccinări şi pedigriuri. Apoi Smiley spuse: 

— Mare păcat că doamna Rode n-a avut un câine, nu-i aşa? 
Ar fi putut să-i salveze viaţa. 

— A, păi a avut un câine, numai că a pus să-i facă de 
petrecanie chiar înainte de a fi ucisă, zise Harriman. Intre noi 
fie vorba, afurisit de ciudată istorie. Era grozav de ataşată de 
animal. Nu era decât un maidanez aiurit, o corcitură de din 
toate, dar ea îl iubea. Şi într-o zi îl aduce la mine şi-mi spune 
o poveste, cum că l-ar fi muşcat pe poştaş şi să-l omor - cică 
ar fi fost periculos. Nici vorbă de aşa ceva. Nişte prieteni de-ai 
mei din Carne s-au interesat. Nu s-a plâns nimeni de nimic. 
Poştaşul simpatiza animalul. E o prostie să spui o asemenea 
minciună într-o comunitate mică. Obligatoriu se află. 

— Şi atunci de ce Dumnezeu o fi spus-o? 

Harriman făcu un gest care-l scoase din sărite pe Smiley, îşi 
plimbă arătătorul pe nas, apoi dădu câte un bobârnac foarte 
rapid în capetele absurdităţii aceleia de mustață. In acelaşi 
timp avea o expresie stânjenită, ca şi cum ar fi copiat 
gesturile ofiţerilor superiori şi s-ar fi temut să nu fie 
admonestat. 

— Femeia asta era o pacoste, zise el tăios. Eu îmi dau 


seama când le văd. Am avut câteva în regiment, neveste- 
pacoste. Tipul năzuros. Nişte mironosiţe. Din alea de 
aranjează florile în biserică - evlavioase nevoie mare. După 
mine, asta era din tipul isteric, care-şi plânge de milă de- 
adevăratelea şi n-o opreşti cu una, cu două. Tot timpul sunt în 
căutare de chestii dramatice. 

— Lumea o simpatiza? 

Smiley îi oferi o ţigară. 

— N-aş crede. Mulţumesc. Duminica se îmbrăca în negru, 
bănuiesc. Aşa fac toate. Astora care purtau negru, prin părţile 
mele le zicem „ciori“ - fecioarele de duminică. Majoritatea 
erau din alte culte. Nu ţineau de biserica anglicană - trebuie 
să spun că unele erau catolice... Sper că nu... 

— Nu, deloc. 

— Nu poţi să ştii dinainte. Eu nu-i înghit; n-am prejudecăţi, 
dar nu-mi plac catolicii - aşa zicea bătrânul meu. 

— Îl cunoaşteţi pe bărbatul ei? 

— Nu prea bine, amărâtul, nu aşa de bine. 

Smiley se gândi că Harriman părea să aibă mult mai multă 
înţelegere pentru vii decât pentru morţi. Probabil că era ceva 
tipic pentru militari. El n-avea de unde să ştie. 

— Am auzit că e la pământ. A fost un şoc groaznic - da' 
aşa-i în viaţă, ca la război, nu? adăugă el şi Smiley încuviinţă 
din cap. El e o fire diametral opusă. Se trage dintr-o familie 
săracă, are calităţi de ofiţer şi o reputaţie neştirbită. Aştia au 
magnet la femei. 

Merseră pe potecă până la poartă. Smiley îşi luă rămas-bun 
şi promise să revină cam într-o săptămână, să-şi ia căţeluşa. 
Plecă, iar Harriman strigă după el: 

— Ascultă, apropo... 

Smiley se opri şi se răsuci spre el. 

— O să plătesc eu cecul ăla şi-mi rămâi dator cu restul, ce 
zici? 

— Sigur, zise Smiley. E foarte bine aşa. 

Îşi continua drumul spre staţia de autobuz, meditând la 
ciudăţeniile modului de a gândi al militarilor. 

* 


Se întoarse cu acelaşi autobuz la Carne, cu acelaşi taxator 


care nu contenea să-şi înjure patronii, şi acelaşi şofer conduse 
întreaga distanţă în viteza a doua. Se dădu jos la gară şi o luă 
spre clădirea din cărămidă roşie a casei de rugăciuni. 
Deschise încet uşa în stil gotic, făcută din lemn de pin vopsit 
cu un strat gros de ocru, şi păşi înăuntru. O femeie în vârstă, 
încinsă cu un şorţ, lustruia candelabrul masiv de alamă care 
atârna deasupra coridorului central. 

O rugă să-i spună unde-l putea găsi pe pastor. Ea îi arată 
uşa sacristiei. Luându-se după indicaţia tăcută, Smiley merse 
la uşă, bătu şi aşteptă. Un bărbat înalt, în veşmânt preoţesc, 
deschise uşa. 

— Sunt din partea revistei Christian Voice, zise Smiley 
încet. Putem sta puţin de vorbă? 

Domnul Cardew îl conduse prin intrarea laterală într-o 
grădină mică, săpată îngrijit, cu alei de un galben curat 
printre straturile goale. Soarele scânteia în aerul proaspăt. 
Era o zi rece, dar frumoasă. Traversară grădina şi intrară pe o 
păşune. Pământul era tare, cu toate că plouase cu o seară 
înainte, şi iarba abia răsărită. Porniră să se plimbe alături, 
stând de vorbă. 

— Acestea sunt terenurile Lammas, proprietatea şcolii. 
Vara aici ţinem sărbătorile. E foarte la îndemână. 

Cardew se dovedi a fi diferit faţă de cum şi-l imaginase 
Smiley, care nu prea avea încredere în feţele bisericeşti, într- 
un mod destul de copilăresc. Se aşteptase la un zbir de tip 
wesleyan, limbut, ameninţător şi retoric. 

— Editoarea noastră, domnişoara Brimley, m-a trimis, 
începu el. Doamna Rode era abonată la revista noastră; 
familia ei a cumpărat-o de la primul număr. Era aproape ca 
un membru de familie. Am fi vrut să publicăm un necrolog 
referitor la munca ei în folosul bisericii. 

— Înţeleg. 

— Am reuşit să schimb câteva cuvinte cu soţul ei; voiam să 
scriem exact ce se cuvine. 

— Şi ce v-a spus? 

— Mi-a spus să vă întreb pe dumneavoastră despre munca 
ei - mai ales despre ce făcea pentru refugiaţi. 

Îşi continuară plimbarea în tăcere câtva timp, apoi Cardew 


zise: 

— Era originară de undeva din nord, de lângă Derby. Tatăl 
ei a fost pe vremuri un om avut prin părţile acelea, dar banii 
nu i-au denaturat caracterul. 

— Ştiu. 

— Îi cunoşteam familia de ani de zile. Îi vedeam când şi 
când. L-am întâlnit pe bătrân înainte de înmormântare. 

— Ce-aş putea să scriu despre activitatea ei în slujba 
bisericii, despre influenţa ei asupra comunităţii protestante de 
aici? Pot să spun că era iubită de toată lumea? 

— Mă tem, zise Cardew după o scurtă pauză, că mie nu-mi 
sună prea bine exprimarea asta, domnule Smiley. Niciun om 
nu e iubit de toată lumea, nici măcar după ce moare. Avea un 
puternic accent nordic. 

— Atunci ce-aş putea scrie? insistă Smiley. 

— Nu ştiu, răspunse Cardew calm. Şi când nu ştiu, de obicei 
tac. Dar, pentru că aveţi amabilitatea să-mi cereţi părerea, eu 
n-am întâlnit niciodată vreun înger şi nici Stella Rode nu făcea 
excepţie. 

— Dar e adevărat că a fost una din organizatoarele de 
frunte în activitatea pentru refugiaţi? 

— Da. Da, a fost. 

— Şi i-a stimulat şi pe alţii să facă eforturi asemănătoare? 

— Desigur. Muncea admirabil. 

Mai făcură câţiva paşi în tăcere. Cărarea care traversa 
câmpul cobora, apoi făcea o cotitură şi urmărea un pârâu 
aproape ascuns de păienjenişul de tufe de grozamă şi 
păducel de pe ambele maluri. Dincolo de pârâu se înălța un 
şir de ulmi falnici, iar în spatele lor se desenau contururile 
familiare de la Carne. 

— Asta e tot ce doriţi să mă întrebaţi? zise Cardew 
deodată. 

— Nu, răspunse Smiley. Editoarea noastră era foarte 
neliniştită din cauza unei scrisori pe care o primise de la 
doamna Rode chiar înainte să moară. Era un fel de... 
acuzaţie. Am comunicat chestiunea la poliţie. Domnişoara 
Brimley se simte într-un fel vinovată că n-a putut s-o ajute. 
Probabil că n-are niciun motiv, dar asta este. Aş vrea să fiu în 


măsură s-o conving că n-a existat nicio legătură între 
moartea Stellei Rode şi scrisoarea în cauză. Acesta ar fi un al 
doilea motiv al vizitei mele... 

— Pe cine acuza scrisoarea? 

— Pe soţul ei. 

— Eu i-aş spune domnişoarei Brimley a dumneavoastră, 
rosti Cardew rar, cu o anumită emfază, că nu are nici cel mai 
mic lucru să-şi reproşeze. 


Capitolul 13 
DRUMUL SPRE CASĂ 


Era luni seara. Cam pe la aceeaşi oră la care Smiley se 
întorcea la hotel după întrevederea cu domnul Cardew, Tim 
Perkins, şeful clasei lui Fielding, îşi luă rămas-bun de la 
doamna Harlowe, care îi dădea lecţii de violoncel. Era o 
femeie cumsecade, chiar dacă stătea cam prost cu nervii, şi o 
durea faptul că vedea cât de neliniştit era băiatul. Era cel mai 
bun elev pe care i-l trimiseseră cei de la Carne şi îl simpatiza. 

— Astăzi ai cântat deplorabil, Tim, îi spuse ea, în timp ce-şi 
lua rămas-bun de la el la uşă, absolut deplorabil. Ştiu, nu e 
nevoie să-mi spui, mai e doar un semestru, încă nu ai trei 
note maxime, trebuie să promovezi şi nu-ţi vezi capul de 
treabă. Dacă nu vrei, lunea viitoare nu ţinem lecţia - vino 
doar să mănânci nişte prăjituri şi să ascultăm discuri. 

— Da, doamnă Harlowe. 

Işi strânse mapa cu note în cureaua de pe portbagajul 
bicicletei. 

— Farul funcţionează, Tim? 

— Da, doamnă Harlowe. 

— Bun, să nu încerci să baţi recordul de viteză în seara 
asta, Tim. Ai timp destul până la ceaiul băieţilor. Fii atent că 
drumul e încă alunecos din cauza zăpezii. 

Perkins nu răspunse. Împinse bicicleta pe aleea de pietriş şi 
porni spre poartă. 

— N-ai uitat nimic, Tim? 

— Mă iertaţi, doamnă Harlowe. 

Se întoarse şi dădu mâna cu ea în prag. Profesoara insista 
întotdeauna asupra acestui lucru. 

— Spune-mi, Tim, ce s-a întâmplat? Ai făcut vreo prostie? 
Mie poţi să-mi spui, nu-i aşa? Doar nu sunt de la şcoală. 

Perkins şovăi, apoi spuse: 

— E numai din cauza examenelor, doamnă Harlowe. 


— Părinţii sunt bine, sănătoşi? Sunt probleme acasă? 

— Nu, doamnă Harlowe; totul e în regulă. 

Şovăi din nou, apoi zise: 

— Noapte bună, doamnă Harlowe. 

— Noapte bună. 

Îl urmări cum închide poarta după el şi se îndepărtează 
pedalând pe drumul îngust. Avea să ajungă la Carne într-un 
sfert de oră; mai tot drumul era la vale. 

* 

De obicei îi plăcea drumul spre casă. Era partea cea mai 
plăcută a săptămânii. Dar astăzi era cu mintea în altă parte. 
Pedala rapid, ca de fiecare dată. Gardul viu aluneca pe 
fundalul cerului întunecat şi iepurii ţâşneau în lumina farului, 
dar în seara asta aproape că nici nu-i observă. 

Va trebui să spună cuiva. Ar fi trebuit să-i povestească 
doamnei Harlowe: ce bine ar fi fost să-i fi spus! Ea ar fi ştiut 
ce să facă. Şi domnului Snow ar fi putut să-i spună, numai că 
nu-i mai corecta el lucrările la ştiinţe acum, ci Rode. Asta era 
buba, pe de o parte. Pe de altă parte, mai era şi Fielding. 

Ar fi putut să-i spună lui True - da, cu ea o să vorbească, o 
să-i spună lui True. În seara asta, după vizita medicală, o să 
meargă la domnişoara Truebody şi o să-i spună adevărul. 
Tatăl lui n-avea să-l ierte, bineînţeles, în veci, pentru că asta 
însemna eşecul şi dezonoarea. Însemna că, la sfârşitul 
semestrului viitor, n-avea să mai meargă la Sandhurst”, 
însemna o cheltuială suplimentară pe care nu şi-o puteau 
permite... 

Aproape că ajunsese la panta cea mai abruptă. Gardul viu 
era întrerupt şi se vedea o privelişte minunată a castelului 
Sawley, profilat pe cerul nopţii, asemenea unui decor din 
Macbeth. Îi plăcea să joace teatru — şi-ar fi dorit tare mult ca 
directorul să-l lase să monteze piese la Carne. 

Se aplecă în faţă peste ghidon şi acceleră ca să poată trece 
prin vadul pârâului de la poalele dealului. Aerul rece îi muşcă 
faţa şi preţ de o clipă aproape că uită... Brusc, apăsă pe 
frână; bicicleta derapă violent sub el. 

Se petrecea ceva rău: în faţa lui se vedea o lumină, o 


11 Sandhurst - colegiu militar de elită în sudul Angliei (n.tr.). 


A 


lumină orbitoare, şi o voce familiară îl striga insistent din 
întuneric. 


Capitolul 14 
AJUTĂ-ŢI APROAPELE 


Comitetul Şcolar pentru Ajutorarea Refugiaţilor (preşedintă: 
Sarah, Contesă de Sawley), are un birou în Belgrave Square. 
Nu este clar dacă această amplasare într-o zonă luxoasă este 
menită să-i atragă pe cei bogaţi, să-i încurajeze pe exilați sau, 
dacă e să ne luăm după unele şuşoteli ireverenţioase, să-i 
ofere Contesei de Sawley un pied-a-terre!? ieftin în West End, 
cartierul aristocrației londoneze. Activităţile de asistenţă 
pentru refugiaţi au fost transferate, cât se poate de 
convenabil, la sud de Tamisa, într-un cvartal ponosit din 
Kennington, din cele care constituie schizofrenia arhitectonică 
a Londrei. Cvartalul, denumit York Gardens, va fi cândva 
descoperit de lume şi şarmul lui se va pierde, dar, dacă mergi 
acolo acum, poţi vedea copii autentici jucând şotron pe stradă 
şi pe mamele lor cu papuci în picioare, bodogănindu-i din 
prag. 

Domnişoara Brimley, zorită la treabă de telefonul lui Smiley 
din dimineaţa precedentă, avea darul, atât de rar, de a vorbi 
pe înţelesul tuturor copiilor şi descoperi fără nicio greutate 
casa dărăpănată şi fără niciun semn distinctiv, care servea 
Comitetului drept centru pentru strângerea donațiilor. Sub 
privirile a şapte puşti sună şi rămase răbdătoare să aştepte. 
In cele din urmă auzi zgomotul paşilor coborând pe treptele 
nemochetate şi uşa fu deschisă de o fată uimitor de 
frumoasă. Preţ de o clipă, se priviră una pe alta cu simpatie. 

— Mă scuzi că te deranjez, începu domnişoara Brimley, dar 
o prietenă de-a mea de la ţară m-a rugat să mă interesez în 
legătură cu un pachet de haine trimis acum o zi-două. A făcut 
o greşeală destul de neplăcută. 

— O, Doamne, ce groaznic, zise fata cu o intonaţie plăcută. 
Nu vreţi să intraţi? Îmi pare rău, e o dezordine cumplită, nu vă 


12 Vilişoară (în franceză în original) (n.tr.). 


pot oferi un scaun, dar vă pot servi cu o cană de nes. 

Domnişoara Brimley intră şi închise uşa hotărâtă în nasul 
celor şapte copii care se strecurau tiptil în urma ei. Peste tot 
în hol nu se vedeau decât pachete de toate felurile, unele 
ambalate în iută, cu etichete arătoase, altele în hârtie maro, 
rupte şi grosolane, unele în lăzi sau coşuri de rufe, 
geamantane vechi, şi chiar şi un cufăr antic, cu o etichetă 
galbenă pe care scria: „Impropriu pentru călătorii”. 

Fata o conduse în sus pe scări, spre ceea ce era în mod 
evident biroul, o încăpere spațioasă în care se găseau o masă 
de scânduri înţesată cu plicuri şi scrisori şi un scaun de 
bucătărie. O plită cu gaz trosnea într-un colţ şi un ceainic 
electric aburea melancolic lângă ea. 

— Mă scuzaţi, zise fata când intrară în cameră, dar jos nu e 
niciun loc unde să vă primesc. Doar nu puteam sta de vorbă 
într-un picior, precum incaşii. Incaşii procedau aşa, nu? Sau 
cumva afganii? Cum aţi dat de noi? 

— Am fost mai întâi la biroul din West End, şi acolo mi-au 
spus să vin aici să vorbesc cu dumneata. Cred că erau cam 
iritaţi. Apoi m-am bazat pe indicaţiile copiilor. Ei ştiu 
întotdeauna să-ţi arate drumul. Eşti domnişoara Dawney, nu-i 
aşa? 

— Doamne fereşte, nu! Sunt un fel de zilieră; vin să dau o 
mână de ajutor. Jill Dawney s-a dus să se întâlnească cu cei 
de la vamă la Rotherhithe - se întoarce la ceai, dacă vreţi s-o 
vedeţi. 

— Vai, nici gând, draga mea, nu te rețin decât două 
minute. O prietenă de-a mea care locuieşte la Carne 
(„Dumnezeule! Ce impresionant!” exclamă fata), de fapt, mi- 
e verişoară mai de departe, dar e mai uşor să zici prietenă, 
nu? - a donat o rochie veche, gri, celor care adunau lucruri 
pentru refugiaţi miercurea trecută, şi acum e convinsă că şi-a 
uitat broşa prinsă pe corset. După mine, nici vorbă să fie aşa - 
e o tipă înfiorător de împrăştiată - dar m-a sunat ieri 
dimineaţă, tulburată de nu mai ştia de ea, şi m-a pus să-i 
promit că vin aici imediat să întreb. Din păcate, n-am putut 
veni ieri - sunt ocupată cu revista mea din zori şi până seara. 
Dar şi voi sunteţi un pic întârziaţi, din câte îmi dau seama, 


aşa că sper că nu e prea târziu. 

— Sigur că nu! Suntem în urmă de nici nu ştim cum să ne 
descurcăm. Toate lucrurile pe care le-aţi văzut jos aşteaptă să 
fie despachetate şi sortate. Ne vin de la reprezentanţii 
voluntari de la fiecare şcoală - uneori elevi, alteori profesori, 
iar ei le pun pe toate la grămadă şi le trimit în colete uriaşe, 
cu trenul sau prin poştă, de obicei cu trenul. Le sortăm aici 
înainte să le trimitem în străinătate. 

— Aşa am înţeles şi eu de la Jane. De îndată ce şi-a dat 
seama ce greşeală a făcut, s-a dus glonţ la femeia care se 
ocupă cu adunatul şi expediatul, dar bineînţeles că era prea 
târziu. Pachetul plecase. 

— Ce nebunie... Ştiţi când a fost expediat coletul? 

— Da. Vineri dimineaţa. 

— De la Carne? Cu trenul sau prin poştă? 

Domnişoara Brimley se temuse că o va întreba asta, dar 
răspunse instinctiv: 

— Cred că prin poştă. 

Trecând pe lângă domnişoara Brimley, fata începu să 
scotocească prin maldărul de hârtii de pe masă şi în sfârşit 
scoase la iveală un caiet cu scoarțe tari, cu o etichetă pe care 
scria „Registru”. Il deschise la întâmplare şi îl răsfoi înainte şi 
înapoi, umezindu-şi din când în când vârful degetului, cu un 
aer istovit. 

— Nu putea să ajungă decât cel mai devreme ieri, spuse 
ea. In mod sigur încă nu l-am deschis. Sinceră să fiu, nu ştiu 
cum o să le dăm vreodată de capăt, iar acum că vine Paştele 
o să fie din ce în ce mai rău. Colac peste pupăză, jumătate 
din lucruri putrezesc în magaziile vămii - aha, am găsit! 

Împinse registrul spre domnişoara Brimley, arătându-i cu 
degetul subţire o notă scrisă cu creionul în coloana din 
centru: „Carne, pachet poştal, 27 lb::“. 

— Te rog din suflet, te superi dacă aruncăm o privire 
înăuntru? 

Coborâră scările în hol. 

— Nu vă speriaţi, nu e chiar atât de rău pe cât pare, spuse 
fata peste umăr. Tot ce s-a primit luni e mai aproape de uşă. 


13 O libra pound - 0,45 kilograme (n.tr.) 


— Cum ştiţi de unde vin dacă nu puteţi descifra ştampila 
poştei? întrebă domnişoara Brimley, în timp ce fata se apuca 
să cotrobăie prin colete. 

— Noi scoatem cataloage ale voluntarilor, cu etichete 
tipărite de noi. Etichetele au câte un număr pentru fiecare 
voluntar. În alte cazuri îi rugăm să scrie pur şi simplu numele 
şcolii, cu litere mari, în exterior. Vă daţi seama, dacă s-ar 
acoperi literele, n-am mai scoate-o la capăt. Când primim un 
pachet, nu ne rămâne decât să trimitem înapoi o confirmare 
de primire pentru un pachet în greutate de atâta, primit la 
data cutare, le mulţumim şi gata. Cei care nu activează ca 
voluntari nu-şi trimit pachetele la adresa de aici, ci în 
Belgrave Square, adresa publicată. 

— Şi funcţionează sistemul ăsta? 

— Nu, răspunse fata, nu funcţionează. Voluntarii fie că uită 
să folosească etichetele noastre, fie că le termină şi nu se 
mai deranjează să ne anunţe. După zece zile ne sună cu o 
falcă-n cer şi una-n pământ că n-au primit confirmarea. 
Voluntarii se mai schimbă şi nu ne comunică; şi nici nu le 
transmit celor noi instrucţiunile de împachetare şi etichetare. 
Uneori, băieţii fac ei lucrurile astea în mod spontan, dar 
nimeni nu-i învaţă cum. Pe Lady Sarah o apucă pandaliile 
dacă apare vreun pachet la biroul central - toate trebuiesc 
trimise aici, redistribuite şi inventariate. 

— Am înţeles. 

Domnişoara Brimley privi îngrijorată cum fata scormonea 
printre bagaje şi continua să sporovăiască. 

— Ziceaţi că prietena dumneavoastră chiar predă la Carne? 
Trebuie să fie o persoană colosală. Mă întreb cum arată 
prinţul; în fotografii pare destul de drăgălaş. Vărul meu a 
făcut şcoala la Carne - tipul e un prostănac în toată regula. 
Ştiţi ce mi-a spus? în timpul săptămânii când se desfăşoară 
cursele de cai de la Ascot, toţi... Aha! Uite-l! 

Fata se ridică, ţinând în braţe un pachet mare, pătrăţos, şi-l 
duse la o masă aflată în umbra scării. Domnişoara Brimley se 
uită curioasă la eticheta tipărită, stând lângă fată şi 
aşteptând-o să dezlege sfoara solidă. In colţul din stânga sus 
era imprimat simbolul pe care Comitetul îl alocase în mod 


evident pentru Carne: C4. După cifra 4, cineva scrisese cu 
pixul litera B. 

— Ce înseamnă B? întrebă domnişoara Brimley. 

— A,  ăsta-i aranjamentul pe plan local la Carne. 
Reprezentanta voluntară de acolo e domnişoara D'Arcy, dar 
la ei au mers atât de bine lucrurile, încât şi-a cooptat o 
prietenă care s-o ajute cu expedierile. Când trimitem 
confirmarea, menţionăm întotdeauna dacă a venit de la A sau 
de la B. Nu ştiu cine-i B, dar trebuie să fie o femeie cu un zel 
deosebit. 

Domnişoara Brimley se abţinu să întrebe câte din pachetele 
sosite de la Carne fuseseră făcute de domnişoara D'Arcy şi 
câte de ajutorul ei anonim. 

Fata scoase sfoara şi răsturnă coletul ca să-l poată desface. 
Atunci domnişoara Brimley remarcă o pată vagă, maronie, nu 
mai mare decât o monedă de un şiling, pe marginea hârtiei 
de împachetat care se petrecea peste cealaltă. Judecata ei 
metodică îi dictă să caute o altă explicaţie decât cea care 
părea evidentă la prima vedere. Fata continuă să 
despacheteze şi zise brusc: 

— Spuneţi-mi, nu-i aşa că la Carne s-a petrecut crima aia 
oribilă — soţia unui profesor ucisă de o ţigancă? Este de-a 
dreptul înspăimântător, nu-i aşa, câte lucruri din astea se 
întâmplă? Hm! Trebuia să  m-aştept, remarcă ea, 
întrerapându-se brusc. 

Scoase hârtia exterioară şi era pe cale să desfacă legătura 
dinăuntru, când atenţia îi fu în mod evident atrasă de 
descoperirea pachetului din interior. 

— Ce-i? întrebă iute domnişoara Brimley. 

Fata râse. 

— Nimic, doar ambalajul, zise ea. C4B-urile sunt de obicei 
foarte îngrijite - cele mai ordonate pe care le primim. Asta-i 
cu totul altfel. Categoric nu e făcut de aceeaşi persoană. In 
mod sigur a înlocuit-o cineva. Mi-am dat seama chiar din felul 
în care arăta pe dinafară. 

— Cum poți fi atât de sigură? 

— A, e la fel ca scrisul de mână al cuiva. Se cunoaşte. 

Râse din nou şi, fără alte comentarii, îndepărtă şi ultimul 


strat de ambalaj. 

— Aţi spus o rochie gri, da? la să vedem. 

Începu să ia câte o haină de deasupra, cu amândouă 
mâinile, punându-le pe rând într-o parte şi în alta. Ajunsese 
aproape la jumătatea teancului, când exclamă: 

— Ei, asta-i culmea! Cred că au luat-o razna de tot! 

Scoase din grămada de haine puţin purtate o pelerină de 
plastic transparentă, o pereche de mănuşi de piele foarte 
vechi şi o pereche de galoşi de cauciuc. 

* 


Domnişoara Brimley se ţinu strâns de marginea mesei. 
Palmele îi pulsau violent. 

— la uite, o pelerină. Şi mai e şi umedă, adăugă fata 
dezgustată şi aruncă obiectele ofensatoare pe podea, lângă 
masă. 

Domnişoara Brimley văzu în faţa ochilor numai scrisoarea 
lui Smiley: „Cine a omorit-o trebuie să fi fost scăldat în sânge 
din cap până-n picioare”. Da, şi cine a omorit-o purta pelerină 
de plastic cu glugă, galoşi de cauciuc şi mănuşile alea vechi 
de piele cu pete maronii. Ucigaşul Stellei nu dăduse 
întâmplător peste ea în noaptea aceea, ci premeditase crima 
cu mult timp înainte, aşteptase ocazia. Da, îşi zise 
domnişoara Brimley, aşteptase nopţile lungi. 

Fata îi spuse: 

— Mă tem că n-o găsesc aici. 

— Nu, drăguţo, îi răspunse domnişoara Brimley, văd că nu 
este. Îţi mulţumesc. Ai fost foarte amabilă. 

Vocea îi ezită un moment, apoi reuşi să rostească: 

— Draga mea, cred că trebuie să laşi pachetul exact aşa 
cum este acum, ambalajul şi toate celelalte. S-a întâmplat 
ceva cumplit şi poliţia o să vrea să... cerceteze şi să vadă 
pachetul... Trebuie să mă crezi, draga mea - lucrurile nu sunt 
ce par a fi la prima vedere... 

Abia după aceste cuvinte reuşi să evadeze în spaţiul 
deschis din York Gardens şi în inocenţa cu ochi mari a copiilor 
care aşteptau. 

* 


Merse la o cabină telefonică. Sună la Sawley Arms şi o rugă 


pe o recepţioneră sictirită să-i facă legătura cu domnul 
Smiley. Urmă o tăcere absolută, până când telefonista de la 
interurbane îi ceru să mai introducă trei şilingi şi şase pence. 
Domnişoara Brimley replică tăios că, pentru cât plătise până 
atunci, nu beneficiase decât de o tăcere de trei minute; urmă 
sunetul inconfundabil al telefonistei care îşi sugea măselele, 
şi apoi, pe neaşteptate, vocea lui George Smiley. 

— George, sunt Brim. O pelerină de plastic, o glugă, galoşi 
de cauciuc şi nişte mănuşi de piele care arată a fi pătate de 
sânge. Şi hârtia de ambalaj pare să fi fost mânjită pe alocuri. 

Pauză. 

— E ceva scris de mână pe pachet? 

— Nimic. Organizatorii de la ajutoare le trimit etichete 
tipărite. 

— Unde sunt acum lucrurile? Le-ai luat? 

— Nu. l-am spus fetei să nu se atingă de nimic. O oră-două 
nu se întâmplă nimic... George, mai eşti acolo? 

— Da. 

— Cine a făcut-o? Soţul? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. 

— Vrei să fac ceva - vreau să spun, în legătură cu hainele? 
Să-l sun pe Sparrow? Ş 

— Nu. Mă duc imediat la Ribgy. La revedere, Brim. Iți 
mulţumesc că m-ai sunat. 

* 

Puse receptorul la loc. | se părea că vocea lui Smiley 
sunase straniu. Uneori parcă pierdea contactul cu realitatea. 
Ca şi cum ar fi fost deconectat. 

O luă spre nord-vest, spre Embankment. Trecuse de mult 
de zece - era prima dată când întârzia, după foarte mult timp. 
Ar fi fost bine să ia un taxi. Fiind însă o persoană cumpătată, 
luă autobuzul. 

Ailsa Brimley nu se pierdea cu firea în împrejurări critice, 
fiind dotată cu o judecată riguroasă, neobişnuită nici la 
bărbaţi, şi cu atât mai puţin la o femeie. Cu cât lucrurile erau 
mai presante, cu atât ea era mai calmă. John Landsbury 
remarcase lucrul acesta: „Brim, ai o rezistenţă de fier la tot ce 
înseamnă tensiune nervoasă; ai un dar de a nesocoti stresul 


cum puţini au. Ştiu o mulţime de oameni care te-ar plăti 
regeşte numai ca să le spui în fiecare zi că lucrurile 
importante sunt rareori şi urgente. Urgent înseamnă efemer, 
iar efemer este egal cu lipsit de importanţă.” 

Cobori din autobuz, punând cu grijă biletul în coşul de 
hârtii. Stând în lumina caldă a soarelui, zări panourile de 
afişaj care anunțau că apăruse prima ediţie a ziarelor de 
seară. Dacă n-ar fi fost soare, poate că nici nu s-ar fi uitat, dar 
lumina o orbise şi o făcu să privească în jos. Şi aşa văzu totul 
şi citi literele negre şi groase de pe foile tipărite şi încă 
umede, cu titlul mustind de isteria preambalată, tipică pentru 
Fleet Street!*: „Băiatul dispărut din Carne a fost căutat până 
in Zori”. 


14 Fleet Street - stradă din Londra unde se află sediul celor mai multe ziare 
(n.tr.). 


Capitolul 15 
DRUMUL PÂNĂ LA FIELDING 


Smiley puse receptorul în furcă şi grăbi pasul pe lângă 
recepţie, spre uşa din faţă. Trebuia să meargă urgent la 
Rigby. Tocmai când dădea să iasă din hotel, se auzi strigat pe 
nume. Întorcându-se, îl văzu pe vechiul lui inamic, portarul de 
noapte, înfruntând lumina zilei şi chemându-l precum Caron”, 
cu mâna lui cenuşie. 

— V-au căutat de la poliţie, îi aruncă el, cu o satisfacţie 
nedisimulată. Domnul Rigby vrea să vă vadă, inspectorul. 
Trebuie să mergeţi acolo imediat. Imediat, înţelegeţi? 

— Acolo mă şi duceam, răspunse Smiley iritat şi, pe când 
împingea uşile batante, îl auzi pe bătrân cum repeta: 

— Imediat, aveţi grijă. Vă aşteaptă. 

* 


Croindu-şi drum pe străzile din Carne, Smiley reflectă, 
pentru a suta oară poate, asupra motivaţiilor cu desăvârşire 
obscure pentru care oamenii acționează într-un fel sau altul, 
în lumea aceasta nu exista adevăr absolut. Nu exista niciun 
reper fix, constant, nici măcar în logica cea mai pură, sau în 
misticismul cel mai abscons; cu atât mai puţin în motivele 
care îi împing pe oameni să acţioneze cu violenţă. 

Simţise oare criminalul, acum atât de aproape de a fi 
descoperit, satisfacţie în urzirea meticuloasă a planurilor 
sale? Căci se dovedea acum limpede: crima fusese plănuită 
până la cel mai mic detaliu; până şi faptul că arma fusese 
zvârlită departe de locul unde fusese folosită era intenţionat. 
Era o crimă cu indicii menite să conducă la piste false, o 
crimă plănuită să pară spontană, o crimă comisă pentru furtul 
unui şirag de mărgele. Şi astfel se rezolva enigma urmelor de 
paşi: după ce pusese galoşii în pachet, ucigaşul străbătuse 


15 Caron - în mitologia greacă, barcagiul care-i trecea pe morţi peste râul 
Stix (n.tr.). 


cărarea până la poartă, iar urmele sale fuseseră acoperite de 
urmele celor care călcaseră în sus şi în jos după aceea. 

Rigby arăta extenuat. 

— Bănuiesc că aţi auzit noutăţile. 

— Ce noutăţi? 

— Despre băiatul din clasa lui Fielding, care a dispărut de 
aseară. 

— Nu. 

Smiley simţi brusc un gol în stomac. 

— Nu, n-am auzit nimic. 

— Doamne, am crezut că ştiţi! Aseară la opt şi jumătate ne- 
a sunat Fielding aici. Perkins, şeful clasei lui, nu s-a mai întors 
de la profesoara de muzică, doamna Harlowe, care locuieşte 
la Longemede. Am dat alarma şi am început să-l căutăm. S-a 
trimis o maşină de patrulă pe drumul pe care ar fi trebuit să 
vină - ştiţi, era cu bicicleta. La început n-au găsit nimic, dar, 
când s-au întors, şoferul a oprit maşina la poalele dealului 
Longemede, chiar unde este pârâiaşul. l-a dat prin gând că 
flăcăul ar fi putut să-şi ia elan din vârful dealului ca să sară 
peste pârâu şi a căzut pe povârniş. L-au găsit, răsturnat pe 
jumătate în şanţ, cu bicicleta alături. Mort. 

— O, Doamne, Dumnezeule. 

— Deocamdată n-am înştiinţat presa. Părinţii băiatului sunt 
în Singapore. Tatăl lui e ofiţer. Fielding le-a trimis o 
telegramă. Am comunicat şi la Ministerul de Război. 

Tăcură un moment, apoi Smiley întrebă: 

— Cum s-a întâmplat? 

— Am închis şoseaua şi am încercat să reconstituim 
accidentul. Şi acum am acolo un detectiv care cercetează. 
Problema e că n-am putut face mare lucra până dimineaţa. In 
plus, oamenii au călcat peste tot prin jur şi n-au nicio vină 
pentru asta. Se pare că a căzut la marginea dealului şi s-a 
lovit cu capul de o piatră, la tâmpla dreaptă. 

— Cum a reacţionat Fielding? 

— Era zguduit. Absolut zguduit. Nu m-aş fi aşteptat, sincer 
să fiu. Pur şi simplu aveai impresia că... îşi pierduse minţile. 
Trebuiau făcute o mulţime de lucruri - de telegrafiat 
părinţilor, de luat legătura cu unchiul băiatului la Windsor şi 


câte altele. Dar el le-a lăsat pe toate în seama domnişoarei 
Truebody, menajera lui. Dacă n-ar fi fost ea, nu ştiu cum s-ar 
fi descurcat. Am stat cu el vreo jumătate de oră şi apoi a 
clacat de tot şi ne-a cerat să-l lăsăm singur. 

— Cum adică a clacat? întrebă Smiley repezit. 

— A început să plângă. Îi curgeau lacrimile ca unui copil, 
spuse Rigby fără intonaţie. Nu l-aş fi crezut vreodată în stare 
de aşa ceva. 

Smiley îi oferi o ţigară lui Rigby şi îşi aprinse şi el una. 

— Presupun, se aventurează el, că a fost un accident? 

— Presupun, răspunse Rigby rigid. 

— Poate că, zise Smiley, înainte de a continua, e mai bine 
să vă pun la curent cu noutăţile mele. Când aţi sunat, tocmai 
veneam eu la dumneavoastră. Am veşti de la domnişoara 
Brimley. 

Şi, în stilul lui limpede şi oarecum oficial, îi relată tot ce-i 
povestise Ailsa Brimley, ca şi motivul care-i trezise lui 
curiozitatea în legătură cu conţinutul pachetului. 

* 


Smiley aşteptă, în vreme ce Rigby telefona la Londra. 
Aproape mecanic, Rigby dădu indicații despre ce dorea să se 
întreprindă: pachetul şi conținutul lui trebuiau ridicate şi 
înaintate imediat la laborator pentru cercetări, suprafeţele 
trebuiau examinate pentru a se preleva amprentele. Urma să 
meargă el însuşi la Londra cu mostre din scrisul de mână al 
unui băiat şi o lucrare de control; dorea copia unui expert 
grafolog. Nu, va veni cu trenul de 4:25 de la Carne, care 
ajungea la Waterloo la 8:05. Puteau trimite o maşină la gară 
să-l ia? Urmă o tăcere, apoi Rigby spuse morocănos: „Bine, o 
să iau un afurisit de taxi”, şi trânti telefonul. Îl privi furios pe 
Smiley o clipă, apoi rânji, se trase de lobul urechii şi zise: 

— Mă scuzaţi, domnule, mi-am cam ieşit din pepeni. 

Arătă cu o mişcare a capului peretele opus şi adaugă: 

— Cred că lupt pe prea multe fronturi odată. Va trebui să-i 
spun şefului de pachetul ăla, dar acum e plecat la trageri - e 
doar un exerciţiu, s-a dus cu vreo doi amici, nu stă mult - nici 
nu i-am povestit despre prezenţa dumneavoastră la Carne, ca 
să fiu sincer, şi, dacă nu vă supăraţi... 


— Bineînţeles, îl întrerupse Smiley repede. E mult mai 
simplu dacă nu mă băgaţi şi pe mine în toată istoria asta. 

— O să-i spun că a fost un interogatoriu de rutină. Mai 
târziu va trebui să pomenim şi de domnişoara Brimley... dar 
n-are rost să turnăm gaz peste foc, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Bănuiesc că va trebui să-i dau drumul lui Janie... A avut 
dreptate, după cât se pare. Aripi de argint în lumina lunii. 

— Eu n-aş face asta - nu, Rigby, eu nu i-aş da drumul, zise 
Smiley cu o vehemenţă neobişnuită. Ţine-o cât poţi mai mult. 
Să nu se mai întâmple alt accident, pentru numele lui 
Dumnezeu. Am avut destule. 

— Deci nu credeţi că moartea lui Perkins a fost un 
accident? 

— Dumnezeule mare, nu, strigă brusc Smiley, şi nici 
dumneata nu poţi să crezi aşa ceva. 

— Am pus un detectiv să se ocupe de asta, răspunse Rigby 
rece. Eu nu pot să preiau cazul ăsta. Va fi nevoie de mine 
pentru cazul Rode. Acum şeful va fi nevoit să cheme 
Scotland-Yardul; pot să vă asigur că asta o să ne coste 
scump. El credea că rezultatul de până acum este în afara 
oricăror bănuieli şi că nu mai urmează decât felicitările. 

— Şi între timp? 

— Între timp, domnule, am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca 
să aflu cine a ucis-o pe Stella Rode. 

— Dacă, rosti Smiley rar, dacă găsiţi amprente pe pelerina 
aia, lucru de care mă îndoiesc, aveţi ceva... pe plan local... cu 
care să le confruntaţi? 

— Avem amprentele lui Rode, desigur, şi pe ale lui Janie. 

— Dar nu şi pe ale lui Fielding, nu? 

Rigby ezită. 

— De fapt, le avem şi pe ale lui, zise el în cele din urmă. De 
mult de tot. Fără să fi fost vorba de o situaţie asemănătoare. 

— Da, a fost în timpul războiului, zise Smiley. Fratele lui mi- 
a povestit. Undeva în nord. Cazul a fost muşamalizat, nu? 

Rigby încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Din câte am auzit, numai familia D'Arcy era la curent cu 
cele întâmplate; şi, bineînţeles, directorul. S-a petrecut în 


timpul vacanței - un băiat de la aviaţie. Şeful l-a ajutat foarte 
mult... 

Smiley dădu mâna cu Rigby şi cobori scara de lemn. 
Remarcă din nou izul de clădire oficială, de palux şi săpun 
fenic, asemănător cu mirosul din locuinţa lui Fielding. 

* 

Se întoarse pe jos şi fără grabă la Sawley Arms. Numai că, 
la răscrucea unde trebuia să o ia la stânga către hotel, şovăi, 
apoi păru că se răzgândeşte. Încet, aproape împotriva 
propriei voințe, traversă către Abbey Close şi o luă de-a 
lungul lizierei sudice, în direcția casei lui Fielding. Avea o 
expresie îngrijorată, aproape speriată. 


Capitolul 16 
MELOMANUL 


Domnişoara Truebody deschise uşa. Pleoapele îi erau 
roşietice, de parcă ar fi plâns. 

— AŞ putea cumva să-l văd pe domnul Fielding? Să-mi iau 
rămas-bun? 

Ea şovăi. 

— Domnul Fielding este foarte îndurerat. Nu cred că vrea 
să primească pe nimeni. 

Intră după ea în hol şi o urmări cu privirea până ajunse la 
uşa biroului. Ciocăni, îşi înclină capul, apoi răsuci uşor clanţa 
şi intră. Zăbovi mult timp înăuntru. 

— Vine şi dânsul imediat, zise ea când ieşi, fără să-l 
privească pe Smiley. Să vă iau paltonul? 

Aşteptă în timp ce el se muncea să îşi scoată haina grea, 
apoi i-o luă şi o atârnă lângă scaunul tip Van Gogh. Rămaseră 
amândoi în tăcere, privind spre intrarea în birou. 

Fielding apăru brusc în uşa întredeschisă, nebărbierit, în 
cămaşă şi vestă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, rosti el cu greutate. Ce 
vrei? 

— Am vrut doar să-mi iau rămas-bun, Fielding, şi să-mi 
exprim condoleanţele. 

Fielding îl privi intens un moment; se sprijinea cu toată 
greutatea de cadrul uşii. 

— Foarte bine, rămas-bun. Îţi mulţumesc că ai venit. 

Flutură vag mâna în semn de la revedere. 

— Puteai să nu te deranjezi, nu crezi? adăugă el grosolan. 
Puteai să-mi fi trimis câteva rânduri, nu? 

— Da, aş fi putut, mi s-a părut însă atât de tragic, când era 
atât de aproape de reuşită. 

— Ce vrei să spui? Ce dracu' vrea să însemne asta? 

— Mă refer la învăţătură... la progresele pe care le făcea. 


Simon Snow tocmai îmi povestise. De-a dreptul uimitor ce 
rezultate obținuse Rode de la el. 

Urmă o tăcere îndelungată, apoi Fielding rosti: 

— La revedere, Smiley. Mulţumesc că ai venit. 

Era pe cale să se întoarcă în birou, când Smiley spuse: 

— N-ai pentru ce, a fost dorinţa mea. Îmi imaginez că şi 
bietul Rode era satisfăcut de rezultatele acelea la examene. 
Adică, pentru Perkins era o chestiune de viaţă şi de moarte să 
ia examenul ăla, nu? Dacă n-ar fi trecut la ştiinţe, n-ar fi 
promovat în semestrul următor. Cred că ar fi putut fi şi 
exmatriculat, din cauza vârstei, chiar dacă era şef de clasă; şi 
atunci n-ar mai fi putut să intre în armată. Sărmanul Perkins, 
avea o mulţime de lucruri pentru care trebuia să-i fie 
recunoscător lui Rode, nu? Şi sunt convins că şi dumitale, 
Fielding. Cred că l-aţi ajutat enorm... amândoi, dumneata şi 
Rode; Rode şi Fielding. Ar trebui să afle şi părinţii lui. Sunt 
cam strâmtoraţi, după câte am auzit; tatăl e ofiţer în 
Singapore, nu? Să-ţi ţii băiatul la Carne nu e uşor lucru. Îl va 
consola să afle că s-au făcut atâtea pentru el, nu crezi, 
Fielding? 

Smiley era foarte palid. 

— Bănuiesc că eşti la curent cu ultimele noutăţi, continuă 
el. Despre ţiganca aia nenorocită care a omorât-o pe Stella 
Rode. S-a hotărât că poate fi pusă sub acuzaţie. Cred că au s- 
o spânzure. Asta va fi a treia moarte, nu? Ştii, să-ţi spun o 
chestie ciudată - dar să rămână între noi, Fielding. Eu nu cred 
că ea e făptaşa. Ce zici? Eu sunt sigur că nu ea e făptaşa. 

Nu-l privi pe Fielding. Îşi încleştase mâinile mici la spate şi 
stătea cu umerii gârboviţi şi capul înclinat într-o parte, ca şi 
cum ar fi aşteptat un răspuns. 

Pe Fielding cuvintele lui Smiley părură să-l izbească dureros 
în moalele capului, ca un ciocan. Clătină încet din cap. 

— Nu, spuse el, nu, Carne i-a omorât. Carne. Numai aici se 
putea întâmplă aşa ceva. Astea sunt regulile jocului: jocul 
exclusivismului. Dezbină şi stăpâneşte! 

ÎI privi pe Smiley drept în faţă şi strigă: 

— Acum pleacă naibii odată! Ai obţinut ce-ai dorit, nu? Poţi 
să mă ţintuieşti acum, nu? 


Şi apoi, spre marea neplăcere a lui Smiley, începu să 
suspine cu convulsii nestăpânite, ţinându-şi mâna la frunte. 
Arăta deodată grotesc, stăvilindu-şi lacrimile năvalnice cu o 
mână albă ca varul, cu picioarele împiedicate ca două 
paranteze. Cu blândeţe, Smiley îl convinse să se întoarcă în 
birou şi-l aşeză domol în faţa focului stins. Apoi începu să-i 
vorbească liniştit şi compătimitor. 

— Dacă ceea ce cred eu este adevărat, atunci nu avem 
prea mult timp, începu el. Aş vrea să-mi povesteşti despre 
Tim Perkins - despre examen. 

Fielding dădu din cap în semn de acceptare. 

— Ar fi picat, nu-i aşa? Ar fi picat şi n-ar mai fi promovat; ar 
fi trebuit să plece. 

Fielding rămase tăcut. 

— După examen, continuă Smiley, în ziua aceea, Rode i-a 
dat mapa cu lucrări s-o aducă aici; Rode era de serviciu la 
biserică în săptămâna respectivă şi nu se ducea acasă după 
masa de seară, dar voia să corecteze lucrările în noaptea 
aceea, după ce lua masa cu dumneata. 

Fielding îşi ridică faţa din palme şi se lăsă pe spate în 
scaun, cu capul lui mare dat înapoi, cu ochii închişi. Smiley 
continuă: 

— Perkins a ajuns acasă şi în seara aceea ţi-a dat mapa 
dumitale, aşa cum îi spusese Rode, ca să fie în siguranţă. La 
urma urmelor, Perkins era şeful clasei, un băiat cu simţul 
răspunderii... Ţi-a dat dumitale mapa şi dumneata l-ai 
întrebat ce făcuse la examen. 

— Plângea, zise Fielding deodată. Plângea cum plâng 
numai copiii. 

— Şi după ce a cedat ţi-a spus că a copiat? Că a căutat 
răspunsurile şi le-a copiat în lucrarea lui.. Aşa s-a întâmplat? 
Şi, după ce Stella Rode a fost ucisă, şi-a adus aminte ce mai 
văzuse în mapă? 

Fielding ţâşni în picioare. 

— Nu! Nu înţelegi? Tim n-ar fi comis o înşelăciune nici dacă 
i-ar fi fost viaţa în joc! Asta-i esenţialul, asta-i blestemata de 
ironie, strigă el. El n-a copiat. Eu am copiat pentru el. 

— Dar n-aveai cum! Nu puteai să-i copiezi scrisul! 


— Scria cu pixul. Erau numai formule şi scheme. După cea 
plecat şi m-a lăsat singur cu mapa, m-am uitat în lucrarea lui. 
N-ar fi avut nicio şansă - răspunsese numai la două întrebări 
din şapte. Aşa că m-am apucat şi am copiat pentru el. Le-am 
transcris din manualul de ştiinţe cu un pix cu mină albastră, 
din cele pe care le folosim toţi. Se vând la Abbot's. l-am imitat 
scrisul cât de bine am putut. N-a fost nevoie decât de trei 
rânduri de cifre. Restul erau scheme. 

— Atunci dumneata ai deschis mapa? Dumneata ai văzut... 

— Da. Eu, nu Tim! El n-ar fi copiat pentru nimic în lume! 
Dar Tim a plătit pentru asta, pricepi? Când au fost 
comunicate notele. Tim probabil că şi-a dat seama că ceva nu 
era în regulă. La urma urmelor, el nu încercase să răspundă 
decât la două întrebări din şapte şi cu toate astea obținuse 61 
de puncte. Dar nu ştia nimic altceva, nimic! 

Mult timp niciunul nu scoase vreun cuvânt. Fielding stătea 
în picioare lângă Smiley, jubilând de uşurarea de a-şi fi 
împărtăşit cuiva secretul, iar Smiley privea în gol dincolo de 
el, cu trăsăturile feţei tensionate din cauza concentrării. 

— Şi bineînţeles, zise el în cele din urmă, când Stella a fost 
ucisă, dumneata ai ştiut cine a făcut-o. 

— Da, răspunse Fielding. Am ştiut că Rode a omorât-o. 

* 


Fielding îşi turnă un coniac şi-i dădu unul şi lui Smiley. 
Părea că îşi recâştigase stăpânirea de sine. Se aşeză şi câtva 
timp îl privi gânditor pe Smiley. 

— N-am niciun ban, spuse el în cele din urmă. Nimic. Nu 
ştie nimeni în afară de director. A, ştiu toţi că sunt mai mult 
sau mai puţin falit, dar n-au idee în ce măsură. Cândva, 
demult, m-am comportat ca un dobitoc. Am întrat într-o 
belea. Era în timpul războiului, când era imposibil să angajezi 
profesori. Aveam o clasă de băieţi şi conduceam practic 
şcoala - D'Arcy şi cu mine. Noi o conduceam împreună, iar 
directorul ne dirija pe noi. Apoi am făcut o tâmpenie. Eram în 
vacanţă. Eram în nord în perioada aceea, tineam o serie de 
conferinţe la un centru de instrucţie al RAF. Şi am călcat pe 
bec. Rău de tot. M-au arestat. Şi atunci a venit D'Arcy, 
îmbrăcat în paltonul lui demodat, şi mi-a comunicat condiţiile 


directorului: întoarce-te la Carne, prietene, şi o să trecem 
totul sub tăcere. Vezi-ţi în continuare de clasa ta şi 
împărtăşeşte-le copiilor din înţelepciunea ta. Nu s-a făcut 
nimic public pe tema asta. Ştim că nu se va mai întâmplă, 
prietene, şi ducem o lipsă teribilă de profesori. Vino înapoi ca 
suplinitor. Aşa am făcut, iar de atunci tot aşa sunt şi în fiecare 
decembrie mă duc la scumpul de D'Arcy şi mă ploconesc ca 
să-mi reînnoiască contractul. Şi, se înţelege de la sine, nu va 
urma nicio pensie. Va trebui să dau lecţii în cadrul unei firme 
de meditatori. În Somerset am dat de una care mă primeşte. 
Joi mă întâlnesc cu directorul lor la Londra. E un soi de azil de 
maziliţi pentru foştii profesori universitari. Directorului a 
trebuit să-i spun, pentru că mi-a dat referinţe. 

— De asta n-ai putut spune nimănui? Din cauza lui Perkins? 

— Într-un fel, da. Adică, ar fi trebuit să le spun tot felul de 
amănunte. Am făcut-o pentru Tim. Şefii n-ar fi agreat... 
afecțiunea asta necumpătată... Face o impresie proastă, nu-i 
aşa? Dar nu era vorba de acel fel de afecţiune, Smiley, nici 
vorbă. Dumneata nu l-ai auzit niciodată cântând la violoncel. 
Nu că ar fi fost un interpret excepţional, dar avea momente 
când cânta extrem de frumos, cu un soi de simplitate plină de 
zel, un sunet pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Era un băiat 
timid şi când cânta bine devenea surprinzător. Ar fi trebuit să- 
| asculţi. 

— Dar nu aveai intenţia să-l târăşti şi pe el în povestea 
asta. Dacă ai fi spus la poliţie ce-ai văzut, l-ai fi implicat şi pe 
Tim? 

Fielding confirmă cu o mişcare a capului. 

— Nu iubeam altceva în Carne. 

— Era vorba de iubire? întrebă Smiley 

— Pentru numele lui Dumnezeu, rosti Fielding cu o voce 
pierită, de ce nu? 

* 

— Părinții lui voiau ca el să meargă la Sandhurst; eu nu 
eram de acord. M-am gândit că, dacă l-aş fi putut ține aici 
încă un semestru sau două, aş fi reuşit să-i obțin o bursă 
pentru studii muzicale. Din cauza asta l-am făcut şeful clasei: 
voiam ca părinţii lui, crezând că merge bine cu şcoala, să-l 


mai ţină. 

Făcu o pauză. 

— Era un şef de clasă lamentabil, adăugă el. 

— Şi ce anume era în servietă, întrebă Smiley, când ai 
deschis-o în seara aceea ca să te uiţi la lucrarea lui Tim? 

— O foaie de plastic transparent... ar fi putut fi o chestie 
din alea cu glugă pe care le strângi şi le pui în geantă - o 
pereche de mănuşi vechi şi o pereche de galoşi făcuţi de 
mână. 

— Făcuţi de mână? 

— Da. Aş zice că erau tăiaţi dintr-o pereche de cizme 
Wellington. 

— Asta-i tot? 

— Nu. Mai era o bucată de cablu greu, mi-am imaginat că-l 
folosise ca să demonstreze ceva la orele de ştiinţe. Şi, fiind 
iarnă, părea perfect normal să poarte la el îmbrăcăminte şi 
încălţăminte impermeabile. Apoi, după crimă, mi-am dat 
seama cum o făcuse. 

— Dar ştiai, îl întrebă Smiley, de ce a făcut-o? 

Fielding păru să şovăie. 

— Rode este un cobai, începu el, primul profesor pe care-l 
avem care provine dintr-o şcoală de stat. Cei mai mulţi dintre 
noi sunt tot absolvenţi la Carne. Din start, asta ne e menirea. 
Dar Rode era un intrus şi Carne îl electriza. Numele însuşi al 
şcolii de la Carne e sinonim cu calitatea, iar Rode e pasionat 
de calitate. Nevasta lui nu era făcută din acelaşi aluat. Avea 
standardele ei, diferite de ale lui, dar la fel de valabile. Uneori 
îl urmăream pe Rode în catedrală, în dimineţile de duminică. 
Ştii, profesorii îndrumători stau la capetele rândurilor de 
strane, spre culoar. li studiam faţa când treceau pe lângă el 
băieţii din cor, înveşmântaţi în alb şi purpuriu, iar directorul în 
robă, cu pedagogii şi stareţii în spatele lui. Rode era beat - 
beat de mândrie că aparţinea şcolii de la Carne. E firesc ca 
atunci când vii aici de la o şcoală de stat să ţi se pară că ţi-a 
pus Dumnezeu mâna în cap. Cred că îl durea cumplit refuzul 
Stellei de a împărtăşi bucuria asta. Citeai lucrul ăsta pe faţa 
lui. În seara când au venit la mine la cină, în seara când a 
murit ea, s-au certat. N-am spus nimănui, dar aşa s-a 


întâmplat. Directorul ţinuse o predică în seara aceea, la 
ultima slujbă: „Nu vă abateţi de la legea binelui”. La cină, 
Rode a început să comenteze; nu rezista la băutură, nu era 
obişnuit. Era copleşit de predică şi de elocinţa directorului. 
Soţia lui nu venea niciodată la catedrală - ea frecventa casa 
aia anostă de rugăciuni de lângă gară. El a continuat să 
peroreze despre măreţia slujbelor oficiate în catedrală, ţinuta, 
pioşenia de acolo. Ea n-a scos o vorbă până când el a 
terminat, apoi a râs şi a zis: „Sărmane Stan, orice ai face, tot 
Stan al meu o să rămâi”. N-am văzut pe nimeni vreodată atât 
de mânios cum era el atunci. Se făcuse alb ca varul. 

Fielding îşi mătură şuviţele de păr alb care-i cădeau pe ochi 
şi continuă, în stilul lui de odinioară, plin de emfază: 

— O urmăream şi pe ea, la masă. Nu numai aici, ci şi la 
petreceri în alte case, unde eram invitaţi amândoi. O studiam 
când făcea lucruri banale - ca de pildă, când mânca un măr. Il 
curăța cu o singură mişcare, rotundă şi continuă, fără să rupă 
coaja. Pe urmă tăia mărul, îl scobea de cotor şi-l pregătea 
înainte să-l mănânce. Ca o nevastă de miner pentru bărbatul 
ei. În mod sigur a văzut cum se comportă oamenii aici, dar nu 
i-a trecut niciodată prin minte că ar fi cazul să procedeze şi 
ea la fel. Eu admir nonconformismul ăsta. Cred că şi 
dumneata. Dar Carne nu - şi nici Rode; mai ales Rode. O 
privea şi cred că ajunsese s-o urască pentru că nu se integra. 
Începuse s-o considere un obstacol în calea succesului lui, 
singurul motiv care îl frustra de o carieră măreaţă. Odată 
trasă această concluzie, ce-ar fi putut face? Nu putea să 
divorţeze - asta i-ar fi cauzat daune mai mari decât dacă 
rămânea căsătorit cu ea. Rode era conştient cum ar fi privit 
cei din Carne un divorţ: nu uita că suntem o fundaţie 
religioasă. Aşa că nu i-a rămas decât s-o ucidă. A pus la cale o 
crimă meschină şi, cu mintea lui inventivă de om al ştiinţelor 
exacte, a născocit toate indiciile de care era nevoie. Indicii 
fabricate. Indicii care duceau la un criminal care nu exista. 
Dar ceva n-a funcţionat; Tim Perkins a primit un punctaj de 
61. Asta însemna pentru el o notă imposibilă - prin urmare, a 
copiat cumva. Rode şi-a pus mintea la contribuţie ca să 
priceapă cum s-ar fi putut întâmpla aşa ceva şi a ajuns la 


concluzia că Tim a deschis servieta şi a văzut pelerina, 
cizmele şi mănuşile. Şi cablul. În consecinţă, Rode l-a omorât 
şi pe el. 

Cu o energie surprinzătoare, Fielding se ridică şi-şi mai 
turnă coniac. Era îmbujorat la faţă, aproape exaltat. 

Se ridică şi Smiley. 

— Când ziceai că vii la Londra? Joi, parcă? 

— Da. Am aranjat să iau masa de prânz cu omul de la firma 
de mediatori, la unul din cluburile alea groaznice din Pall Mall. 
Mereu le încurc, dumneata nu? Deşi mă tem că acum nu prea 
mai are rost să mă întâlnesc cu el, dacă iese la iveală 
povestea asta. Nu mai am şanse să fiu primit nici măcar ca 
mediator. 

Smiley şovăi. 

— Vino la mine la cină în seara aia. Dacă vrei, poţi să rămâi 
peste noapte. Mai invit vreo doi amici. Facem o mică 
petrecere. Până atunci o să-ţi mai revii. Putem să stăm de 
vorbă. Aş putea eventual să te ajut... în memoria lui Adrian. 

— Îţi mulţumesc. Mi-ar face plăcere. În afară de 
întrevederea pentru post, mai am oricum şi alte afaceri de 
pus la punct la Londra. 

— Bun. Atunci la opt fără un sfert. Adresa e Bywater Street, 
Chelsea, numărul 9A. 

Fielding îşi notă în agendă. Mâna nu-i tremura. 

— În ţinută de gală? întrebă el, balansându-şi pixul, şi un 
drăcuşor îl împinse pe Smiley să răspundă: 

— De obicei aşa e regula, dar n-are importanţă. 

Urmă un moment de tăcere. 

— Bănuiesc, tatonă Fielding, că toată povestea asta cu Tim 
şi cu mine va fi dezvăluită la proces. Îţi dai seama că, dacă se 
întâmplă asta, sunt un om ruinat. 

— Nu cred că poate fi trecută sub tăcere. 

— Oricum, acum mă simt mai bine, zise Fielding. Mult mai 
bine. 

Smiley îşi luă un bun rămas fugar şi-l lăsă singur. luţi pasul 
către secţia de poliţie, absolut convins că Terence Fielding 
era cel mai rafinat mincinos pe care îl întâlnise vreodată. 


Capitolul 17 
FUGA IEPURELUI 


Bătu la uşa lui Rigby şi intră direct. 

— Tare mă tem că va trebui să-l arestaţi pe Stanley Rode, 
începu el şi relată întrevederea cu Fielding. 

— Va trebui să-l informez pe şef, zise Rigby cu îndoială. Aţi 
vrea să repetaţi tot ce mi-aţi spus şi în faţa lui? În caz că vom 
fi nevoiţi să arestăm un profesor de la Carne, cred că e mai 
înţelept ca mai întâi să fie înştiinţat şeful. Abia s-a întors. 
Aşteptaţi un minut. 

Ridică receptorul telefonului de pe birou şi-l ceru pe şeful 
de post. Câteva minte mai târziu, parcurgeau amândoi în 
tăcere un coridor mochetat. Pe ambii pereţi atârnau 
fotografiile unor echipe de rugby şi crichet, unele îngălbenite 
şi şterse de soarele indian, altele într-o nuanţă sepia foarte 
agreată de fotografii din Carne din prima jumătate a 
secolului. Din loc în loc, pe coridor erau găleți goale, de un 
roşu strălucitor, pe care scria cu alb, distinct, FOC. La capătul 
îndepărtat al coridorului era o uşă de stejar închisă la culoare. 
Rigby ciocăni şi aşteptă. Nu se auzi nimic. Ciocăni din nou şi 
dinăuntru cineva strigă: „Intră!“ 

Doi prepelicari foarte mari le supravegheară intrarea. În 
spatele câinilor, la un birou uriaş, precum un şobolan de apă 
pe o plută, şedea brigadierul Havelock, O.B.E.1, şef de post la 
Carne. 

Cele câteva şuviţe răzlețe de păr alb care-i traversau chelia 
erau aranjate cu multe eforturi, ca să acopere o zonă cât mai 
extinsă. Lucrul ăsta îi dădea un ciudat aspect umed, ca şi 
cum tocmai ieşise la suprafaţă dintr-un râu. Mustata lui, care 
compensa din belşug lipsa de păr de pe cap, era galbenă şi 
părea compactă şi solidă. Era un bărbat foarte scund, purta 
un costum maro şi un guler alb, scrobit, cu colţurile rotunjite. 


16 Officer of the British Empire - Ofiţer al Imperiului Britanic (n.tr.). 


— Domnule, începu Rigby, îmi permiteţi să vi-l prezint pe 
domnul Smiley, de la Londra? 

Şeful ieşi de după birou, ca şi cum s-ar fi predat, fără 
convingere, dar resemnat. Întinse o palmă mică şi noduroasă 
şi zise: 

— De la Londra, ai? îmi pare bine, domnule. 

Vorbise dintr-o suflare, ca şi cum ar fi învăţat cuvintele pe 
de rost. 

— Domnul Smiley face o vizită particulară, continuă Rigby. 
Este o cunoştinţă a domnului Fielding. 

— Un om deosebit, Fielding, deosebit, se răsti şeful de post. 

— Da, domnule, întocmai, zise Rigby şi continuă: Domnul 
Smiley tocmai a trecut pe la domnul Fielding, domnule, ca să- 
şi ia la revedere înainte de a se întoarce la Londra. 

Havelock îi aruncă lui Smiley o uitătură scrutătoare, ca şi 
cum s-ar fi îndoit că acesta era apt să suporte călătoria. 

— Domnul Fielding a făcut un fel de declaraţie pe care a 
probat-o cu dovezi noi. În legătură cu crima, domnule. 

— Da, Rigby, şi? întrebă Havelock provocator. 

Smiley interveni: 

— El spune că soţul a comis crima, Stanley Rode. Fielding 
spune că, atunci când şeful clasei lui i-a adus servieta cu 
lucrările de la examen... 

— Ce lucrări? 

— Vă amintiți că în după-amiaza aceea Rode îi 
supraveghease pe băieţii care dădeau examen. Tot el fusese 
şi de serviciu la biserică, înainte să meargă la cină acasă la 
Fielding. Ca să nu piardă timpul, i-a dat lucrările lui Perkins, 
să le ducă... 

— Băiatul care a avut accidentul? întrebă Havelock 

— Da. 

— Ştiţi o mulţime de amănunte, spuse Havelock posac. 

— Fielding mi-a relatat că a deschis mapa pe care i-a adus- 
o Perkins. Voia să vadă ce a făcut şeful clasei lui la lucrarea la 
ştiinţe. Pentru viitorul băiatului era esenţial să promoveze, 
explică Smiley. 

— Da, în zilele noastre numai studiul contează, zise 
Havelock cu amărăciune. Vă spun eu, nu aşa stăteau lucrurile 


când eram eu elev. 

— Când Fielding a deschis servieta, înăuntru erau lucrările. 
Dar a mai găsit şi o pelerină de plastic, o pereche veche de 
mănuşi din piele şi o pereche de galoşi de cauciuc, decupaţi 
din nişte cizme Wellington. 

Urmă un interval de tăcere. 

— Fantastic! Extraordinar! Ai auzit, Rigby? Exact lucrurile 
găsite în pachet la Londra. Fantastic! 

— Ultimul lucru găsit era o bucată de cablu, un cablu 
masiv. Vă amintiţi că Rode s-a întors să ia această servietă în 
noaptea crimei, conchise Smiley. 

Era ca şi cum ar fi hrănit un copil - nu putea să ia prea mult 
deodată în lingură. 

Într-adevăr, urmă o tăcere şi mai îndelungată. Apoi Rigby, 
care părea că ştia la ce trebuia să se aştepte, spuse: 

— Motivul îl constituie avansarea în carieră, domnule. 
Doamna Rode nu era dornică să urce pe scara socială, se 
îmbrăca neglijent şi nu participa la viaţa religioasă a şcolii. 

— Stai puţin, zise Havelock. Rode a premeditat crima, 
corect? 

— Da, domnule. 

— După ce-şi ia servieta, se întoarce la North Fields. Şi pe 
urmă ce face? 

— Îşi pune pelerina de plastic cu glugă, galoşii şi mănuşile. 
Se înarmează. Intră pe poarta grădinii, traversează curtea din 
spate, merge la uşa din faţă a casei şi sună, domnule. Soţia 
lui vine la uşă. El o loveşte, o doboară, o târăşte în seră şi o 
ucide. Clăteşte pelerina la cişmea şi o pune în pachet. După 
ce sigilează pachetul, porneşte pe cărare, de data asta spre 
poarta din faţă, domnule, ştiind că urmele paşilor lui vor fi în 
curând amestecate cu ale altora. După ce ajunge în stradă, 
unde zăpada era îngheţată şi nu rămâneau urme, se întoarce 
şi intră din nou în casă, jucând rolul soţului disperat şi având 
grijă, când descoperă cadavrul, domnule, să-şi pună 
amprentele peste semnele lăsate de mănuşi. Numai un articol 
era prea primejdios de trimis la pachet, domnule. Arma. 

— În regulă, Rigby. Arestează-l. Dacă ai nevoie de mandat, 
domnul Borrow o să ţi-l elibereze; dacă nu, îl sun pe Lordul 


Sawley. 
— Bine, domnule. Să-l trimit pe sergentul Low la domnul 
Fielding ca să-i ia o declaraţie completă, domnule? 
— De ce naiba n-a vorbit mai demult, Rigby? 
— Asta va trebui să-l întrebaţi pe el, domnule, zise Rigby 
fără intonaţie şi părăsi încăperea. 
* 


— Aţi urmat şcoala la Carne? întrebă Havelock, 
împingându-i o tabacheră de argint peste birou. 

— Nu. Nu, din păcate nu, răspunse Smiley. 

— De unde îl cunoaşteţi pe Fielding? 

— Ne-am cunoscut la Oxford, după război. 

— Un tip ciudat, Fielding, tare ciudat. Spuneaţi că vă numiţi 
Smiley? 

— Da. 

— Ann Sercombe, verişoara lordului Sawley, s-a măritat cu 
un Smiley. Ann era tare frumuşică, nu te-ai fi aşteptat să-l ia 
pe tipul ăsta. Un caraghios din serviciul guvernamental, cu 
ceas de aur şi decorat cu Ordinul Imperiului Britanic. Sawley a 
fost tare supărat. 

Smiley nu răspunse. 

— Ştiaţi că Sawley are un băiat la Carne? 

— Cred că am citit în ziar. 

— Spuneţi-mi despre tipul ăsta, Rode. Absolvent de şcoală 
de stat, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Afurisită  tărăşenie. Niciodată nu e bine să faci 
experimente de-astea. Tradițiile sunt tradiţii. 

— Aşa este. 

— Asta-i buba în ziua de azi. Ca şi cu Africa. Nimeni nu pare 
să priceapă că nu poţi construi o civilizaţie peste noapte. Un 
gentleman se formează în decursul a câteva secole. 

Havelock se încruntă şi îşi făcu de lucru cu cuțitul pentru 
hârtii de pe biroul său. 

— Mă întreb cum a ajuns cablul ăla al lui în şanţ, obiectul 
cu care a omorât-o. A fost pus sub observaţie la patruzeci şi 
opt de ore după crimă. 

— Asta, spuse Smiley, mă nedumireşte şi pe mine. La fel ca 


şi Jane Lyn. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu cred că Rode ar fi avut curajul să se întoarcă acasă 
după ce şi-a ucis soţia, ştiind că Jane Lyn a fost martoră la 
crimă. Presupunând, bineînţeles, că ştia, ceea ce pare 
verosimil. Ar însemna să fi fost mult prea stăpân pe sine. 

— Ciudat, al naibii de ciudat, mormăi Havelock. 

Îşi privi ceasul, săltându-şi în acelaşi timp cotul, cu o 
mişcare dibace, de călăreț, care lui Smiley i se păru comică şi 
puţin întristătoare. Minutele treceau. Smiley se întrebă dacă 
n-ar fi fost cazul să plece, dar avea un sentiment vag că 
Havelock îi dorea compania. 

— O să fie un tărăboi grozav, zise Havelock. Nu în fiecare zi 
e arestat un profesor de la Carne acuzat de crimă. 

Dădu brusc drumul cuţitaşului de hârtii pe birou. 

— Nemernicii ăştia de ziarişti ar trebui biciuiţi! declară el. 
Uite ce aiureli publică despre familia regală. O mârşăvie, o 
mârşăvie! 

Se sculă în picioare, traversă încăperea şi se instală într-un 
fotoliu de piele lângă foc. Unul din câini merse şi se aşeză la 
picioarele lui. 

— Mă întreb ce l-a împins să facă asta. Ce naiba l-a 
determinat s-o facă? Adică, propria lui nevastă; un om ca 
ăsta. 

Havelock rosti cuvintele fără subînțelesuri, cerând pur şi 
simplu să i se explice. 

— Eu nu cred, spuse Smiley rar, că putem vreodată să 
înţelegem pe deplin ce-l determină pe un seamăn să 
acţioneze în vreun fel. 

— Doamne, câtă dreptate ai... Cu ce vă ocupați, domnule 
Smiley? 

— După război, am fost o vreme la Oxford. La catedrală şi 
în cercetare. Acum stau la Londra. 

— Un tip cu doxă, nu? 

Smiley se întrebă când avea de gând să se întoarcă Rigby. 

— Ştiţi ceva despre familia individului ăsta? Are părinţi, 
ceva? 

— Cred că sunt morţi amândoi. 


Chiar atunci telefonul de pe biroul lui Havelock sună 
ascuţit. Era Rigby. Stanley Rode dispăruse. 


Capitolul 18 
SFÂRŞITUL PETRECERII 


Se urcă în trenul de 1:30 spre Londra. Abia reuşi să-l 
prindă, după ce se certase cu cei de la hotel în legătură cu 
nota de plată. Lăsase un bilet pentru Rigby, dându-şi adresa 
şi numărul de telefon din Londra şi rugându-l să-l sune în 
seara aceea, după ce primea rezultatele testelor de laborator. 
Nu mai avea nimic altceva de făcut la Carne. 

Trenul se urni încet din gară şi decorul de acum familiar se 
estompă în negura rece de februarie, iar George Smiley 
încercă un profund sentiment de uşurare. Nu venise aici din 
proprie iniţiativă şi nici nu dorise să vină. Îi fusese teamă de 
locurile unde soţia lui îşi petrecuse copilăria, teamă să vadă 
oraşul în care locuise. Dar nu găsise nimic, nici cea mai vagă 
reminiscență, nici în contururile fără viaţă ale castelului 
Sawley, nici în aşezarea învecinată, care să-i amintească de 
ea. Numai bârfele persistau şi aveau să persiste atâta timp 
cât cei asemenea lui Hecht şi Havelock rămâneau să facă 
paradă de relaţia lor cu familia cea mai de vază din Carne. 

* 

Luă un taxi până în Chelsea, îşi cară geamantanul sus şi 
despachetă meticulos, ca orice bărbat obişnuit să trăiască 
singur. Se gândi să facă o baie, dar hotărî s-o sune pe Ailsa 
Brimley mai întâi. Telefonul era lângă pat. Se aşeză pe 
margine şi formă numărul. O voce metalică scandă: 
„Unipress, bună ziua“, iar el o ceru pe domnişoara Brimley. 
Urmă o lungă aşteptare, apoi vocea rosti: 

— Mă tem că domnişoara Brimley e într-o şedinţă. Ar putea 
altcineva să vă dea referinţe? 

Referinţe, îşi zise Smiley. Ce naiba! De unde până unde 
referinţe - de ce nu informaţii, sau lămuriri? 

— Nu, răspunse el. Spuneţi-i doar că a sunat domnul 
Smiley. 


Închise telefonul, merse în baie şi deschise robinetul de apă 
caldă. Tocmai se moşmondea cu butonii de la manşetă când 
sună telefonul. Era Ailsa Brimley. 

— George? Cred că trebuie să vii încoace numaidecât. 
Avem un vizitator. Domnul Rode de la Carne. Vrea să stea de 
vorbă cu noi. 

Smiley îşi trase pe el o haină şi fugi în stradă, unde chemă 
din nou un taxi. 


Capitolul 19 
O AUREOLĂ CARE PĂLEŞTE 


Scara rulantă care cobora era înţesată cu salariaţii de la 
Unipress care plecau acasă, cu oboseala întipărită pe chipuri. 
Apariţia unui domn în vârstă, gras, care se sălta pe scara 
alăturată, oferea un spectacol inedit, aşa că Smiley fu 
petrecut de remarcile în zeflemea ale curierilor şi de chicotele 
dactilografelor. La etajul întâi, zăbovi în faţa unui panou 
enorm, care conţinea titlurile unui sfert din cotidienele din 
ţară. In sfârşit, la rubrica „tehnice şi diverse” depistă 
Christian Voice, la camera 619. Liftul părea că suie cu 
încetinitorul. De dincolo de pereţii capitonaţi venea un zvon 
de muzică şi un băiat în uniformă de liftier se bâţăia în ritmul 
ei. Apoi uşile aurii se deschiseră cu un şuier, băiatul anunţă 
„şase!“ şi Smiley ieşi iute pe coridor. O clipă mai târziu bătea 
la uşa camerei 619. Ailsa Brimley îi deschise. 

* 


— Ce bine că ai venit, George, îi zise ea cu însufleţire. 
Domnul Rode o să se bucure tare mult să te vadă. 

Şi, fără altă introducere, îl conduse în biroul ei. Într-un 
fotoliu lângă fereastră şedea Stanley Rode, profesor 
îndrumător la Carne, îmbrăcat într-un palton negru şi elegant. 
Când Smiley intră, se ridică şi-i întinse mâna. 

— Sunteţi foarte amabil că aţi venit, domnule, zise el pe un 
ton sec. Vă mulţumesc. 

Acelaşi compliment ţeapăn, aceeaşi voce prudentă. 

— Pot să vă fiu de vreun ajutor? întrebă Smiley. 

Se aşezară. Smiley îi oferi domnişoarei Brimley o ţigară şi i- 
o aprinse. 

— E vorba de articolul pe care doreaţi să-l scrieţi despre 
Stella, începu el. Mă simt grozav de stânjenit, pentru că 
dumneavoastră aţi fost atât de amabil şi aţi vrut să faceţi un 
lucru lăudabil în memoria ei, înţelegeţi ce vreau să spun. Ştiu 


că intenţia dumneavoastră e admirabilă, dar vreau să nu 
scrieţi acest articol. 

Smiley nu zise nimic, iar Ailsa avu tactul să nu intervină. De 
aici încolo întâlnirea îi aparţinea lui Smiley. Pe el tăcerea nu-l 
deranja, dar se părea că pe Rode da. 

— N-ar fi corect. Ar fi o greşeală. Domnul Glaston a fost de 
acord cu mine; am vorbit cu el ieri înainte să plece şi mi-a dat 
dreptate. Pur şi simplu n-am putut să vă las să scrieţi acest 
articol. 

— De ce nu? 

— Vedeţi, sunt prea mulţi oameni care ştiu. l-am cerut şi 
părerea domnului Cardew, săracul om. El ştie o mulţime de 
lucruri; şi despre Stella ştie o grămadă, aşa că l-am întrebat. 
Şi el a înţeles de ce am renunţat la biserica protestantă; nu 
mai suportam s-o văd mergând acolo în fiecare duminică şi 
rugându-se în genunchi. 

Clătină din cap. 

— Nu era cinstit. Îşi bătea joc de credinţă. 

— Şi ce a spus domnul Cardew? 

— A spus că nu se cade să judecăm noi. Trebuie să-l lăsăm 
pe Dumnezeu să judece. Dar eu i-am răspuns că n-ar fi 
cinstit, lumea o cunoştea şi ştia ce făcea, aşa că ce-ar fi zis să 
citească lucrurile acelea în Christian Voice? Ar fi considerat că 
era o mârşăvie. El n-a părut să-mi dea dreptate şi mi-a spus 
să lăsăm problema asta în grija Domnului. Dar eu nu pot, 
domnule Smiley. 

Din nou nimeni nu vorbi un timp. Rode stătea nemişcat şi 
doar dădea uşor din cap din când în când. Apoi prinse din nou 
grai: 

— La început n-am vrut să-l cred pe domnul Glaston. Mi-a 
spus că era o fiinţă rea, dar n-am crezut. Locuiau atunci pe 
deal, pe Gorse Hill, la doi paşi de casa de rugăciuni; numai ei 
doi, Stella şi tatăl ei. Niciun servitor nu rămânea cu ei prea 
mult timp, aşa că se ocupa ea de casă. Eu mă duceam pe la 
ei uneori duminica, după slujbă. Stella avea grijă de tatăl ei, îi 
gătea şi tot restul, iar eu mă frământam cum să fac să prind 
curaj şi să-i cer domnului Glaston mâna ei. Familia Glaston 
era foarte importantă în Branxome. Pe atunci, eu predam la 


şcoala de stat. Aveam o jumătate de normă şi în paralel mă 
pregăteam pentru grad, aşa că am luat hotărârea că, dacă 
treceam examenul, o ceream de nevastă. 

Am aflat rezultatul şi în duminica următoare m-am înfiinţat 
la ei, după slujba de dimineaţă. Chiar domnul Glaston mi-a 
deschis uşa. M-a dus direct în birou. De la fereastră se 
vedeau jumătate din atelierele ceramice din Poole şi, dincolo 
de ele, marea. M-a invitat să iau loc şi mi-a spus: „Ştiu de ce 
ai venit, Stanley. Vrei să te însori cu Stella. Dar tu n-o cunoşti 
şi nu ştii ce-i poate pielea.” „De doi ani îi fac curte, domnule 
Glaston”, i-am răspuns, „şi ştiu ce vreau.” Am început să 
vorbim despre ea. Niciodată nu mi-am imaginat că un om 
poate să vorbească în felul acela despre propriul lui copil. Mi- 
a spus că era rea, că avea un suflet hain. Că era plină de 
ranchiună. Că ăsta era motivul pentru care niciun servitor nu 
rezista la ei. Mi-a povestit cum îi amăgea pe oameni, 
arătându-se plină de amabilitate şi înţelegere, până când îi 
atrăgea să i se confeseze în legătură cu cele mai intime 
lucruri, şi atunci îi lovea unde îi durea mai tare, spunând 
lucruri urâte, pline de răutate, pe jumătate adevărate, pe 
jumătate minciuni. Mi-a mai spus o mulţime de lucruri, dar n- 
am crezut o iotă. Cred că mi-am pierdut capul; i-am spus că e 
un bătrân gelos, care nu vrea să-şi piardă menajera, un 
bătrân mincinos şi egoist, care voia să-şi ţină fata lângă el, 
numai ca să-l îngrijească până la moarte. l-am spus că el era 
cel rău, nu Stella, şi i-am strigat: eşti un mincinos, un 
mincinos. Parcă nici nu m-ar fi auzit; a dat din cap, iar eu am 
ieşit valvârtej în hol şi am strigat-o pe Stella. Cred că era în 
bucătărie; a venit, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. 

O lună mai târziu ne-am căsătorit, iar tatăl ei a condus-o la 
altar. La nuntă mi-a strâns mâna şi mi-a spus că sunt un om 
de ispravă, iar eu mi-am zis: „ce bătrân ipocrit”. Ne-a dat bani 
- mie, nu ei - două mii de lire sterline. Am crezut că vrea să se 
recompenseze pentru mizeriile pe care mi le îndrugase, aşa 
că peste câtva timp i-am scris că-l iert. Nu mi-a răspuns şi 
după aceea ne-am văzut foarte rar. 

Timp de un an, doi, am fost destul de fericiţi la Branxome. 
Stella era aşa cum îmi imaginasem, simplă şi îngrijită. îi 


plăcea să se plimbe şi să mă sărute în pragul casei; uneori 
făcea pe marea doamnă şi se îmbrăca de gală când mergeam 
la cină la Dolphin. Trebuie să recunosc că, la vremea 
respectivă, pentru mine însemna foarte mult să ies în lume cu 
fiica domnului Glaston. Era membru al Clubului Rotary şi în 
consiliul orăşenesc, adică o persoană cu greutate în 
Branxome. Stella mă cam tachina în privinţa asta, chiar şi de 
faţă cu alţii, ceea ce mă cam irita. Imi amintesc odată când 
am fost la Dolphin, era acolo un ospătar, un tip pe nume 
Johnnie Raglan. Fuseserăm colegi de şcoală. Johnnie era cam 
pierde-vară şi, de când terminase şcoala, nu făcuse mare 
lucru, umblase când cu o fată, când cu alta, şi tot intra în 
diverse încurcături. Stella îl cunoştea, nu ştiu de unde, şi cum 
ne-am aşezat la masă i-a făcut semn cu mâna. Johnnie a venit 
şi Stella l-a pus să-şi aducă un scaun şi să se aşeze cu noi la 
masă. Şeful de sală făcea feţe-feţe, dar n-a îndrăznit să zică 
nimic, era vorba doar de fiica lui Samuel Glaston. Johnnie a 
mâncat cu noi şi Stella a sporovăit cu el despre şcoală, 
despre mine. Lui Johnnie chestia asta i-a mers la inimă şi s-a 
obrăznicit, a-nceput să facă tot felul de remarci, ce tip de 
gaşcă şi ce băiat bun eram eu, lucruri de felul ăsta, cum mă 
bătea el pe vremuri - mai toate minciuni, iar ea îl îmboldea să 
continue. Mai târziu, am luat-o din scurt şi i-am spus că n- 
aveam chef să plătesc un sac de bani la Dolphin ca să-l ascult 
pe Johnnie Raglan că-mi îndrugă palavre, la care ea a sărit ca 
arsă. Erau banii ei, mi-a spus, iar eu nu eram cu nimic mai 
bun decât Johnnie. Apoi i-a părut rău şi m-a sărutat ca să mă 
împace, iar eu m-am prefăcut că o iert. 

Broboane de sudoare îi apăruseră pe faţă; vorbea repede, 
învălmăşind cuvintele. Era ca cineva care îşi povesteşte un 
coşmar pe care nu şi-l poate scoate din minte şi e încă sub 
imperiul spaimei. Se opri şi se uită fix la Smiley, aşteptându-l 
parcă să vorbească, dar Smiley păru că priveşte prin el, cu o 
faţă impasibilă, împietrită. 

— Apoi am plecat la Carne. Citeam odată The Times şi mi- 
au căzut ochii pe un anunţ. Voiau un îndrumător pentru 
ştiinţe exacte şi am solicitat postul. Domnul D'Arcy m-a 
chemat la un interviu şi am primit slujba. Abia când am ajuns 


la Carne mi-am dat seama că ce-mi spusese tatăl ei era 
adevărat. Înainte nu se omorâse cu mersul la biserică, dar, de 
îndată ce ne-am stabilit acolo, a început s-o frecventeze cu 
asiduitate. Ştia că asta avea să facă o impresie defavorabilă, 
că o să mă pună într-o lumină proastă. Vedeţi, comunitatea 
protestantă din Branxome era mai respectată; nimănui nu i se 
părea ieşit din comun să meargă la casa de rugăciuni din 
Branxome. La Carne însă era altă poveste: casa de rugăciuni 
din Carne e o clădire mică, cu acoperiş de tablă, situată la 
periferie. Ea voia să iasă cu orice preţ în evidenţă, să desfidă 
şi şcoala şi pe mine, făcând pe mironosiţa. N-aş fi avut nimic 
împotrivă dacă ar fi fost sinceră, dar nu era şi domnul Cardew 
ştia. Domnul Cardew a cunoscut-o pe Stella aşa cum era ea 
de-adevăratelea. Cred că tatăl ei i-a spus; în orice caz, 
domnul Cardew locuise înainte în nord şi cunoscuse bine 
familia. După câte ştiu, i-a scris domnului Glaston, s-a dus să-l 
viziteze, sau mai ştiu eu ce. 

La început s-a purtat destul de bine. Lumea din oraş era 
încântată s-o vadă acolo - soţia unui profesor în casa de 
rugăciuni, aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Apoi s-a 
apucat să organizeze strângerea de ajutoare pentru refugiaţi 
- aduna haine şi alte lucruri de genul ăsta. Domnişoara 
D'Arcy, sora domnului D'Arcy, făcea treaba asta în cadrul 
şcolii, iar Stella şi-a pus în cap s-o învingă pe teren propriu - 
să strângă mai multe lucruri de la comunitatea protestantă 
decât domnişoara D'Arcy de la şcoală. Dar eu ştiam ce 
urmărea ea, ştia şi domnul Cardew, şi în final au aflat şi cei 
din oraş. Ea trăgea cu urechea. Inregistra orice bârfă, orice 
calomnie, şi le băga la dosar. Uneori venea seara acasă - 
miercurea şi vinerea era de serviciu la casa de rugăciuni - îşi 
arunca paltonul şi începea să râdă, de-ai fi zis că o luase 
razna. 

„Sunt toţi la mâna mea! Toţi sunt la mâna mea, “ zicea, 
„le-am aflat secretele şi acum pot să-i joc cum vreau eu, 
Stan.“ Aşa spunea. lar cei care-şi dădeau seama de asta 
începeau să se teamă de ea. Toţi bârfeau, e de la sine înţeles, 
dar nu căutau să profite din asta, nu ca Stella. Stella era 
perfidă; murdărea orice lucru bun şi cinstit. Erau vreo 


LL 


douăzeci de oameni pe care îi şantaja. Mulligan de la firma de 
mobilă, de pildă fiica lui locuieşte lângă Leamington şi are un 
copil. Nu ştiu cum, a aflat că fata nu era măritată - o 
trimiseseră la o mătuşă, ca să nască acolo şi să înceapă o 
viaţă nouă. L-a sunat imediat pe Mulligan, era ceva în 
legătură cu o factură pentru mutatul mobilei lui Simon Snow, 
şi i-a spus: „Salutări din staţiunea Leamington, domnule 
Mulligan. Am vrea să ne sprijiniți într-o problemă“. Ea mi-a 
povestit - a venit acasă râzând cu gura până la urechi şi mi-a 
povestit. Dar până la urmă i-au venit de hac, nu-i aşa? Şi-au 
luat revanşa. 

Smiley încuviinţă încet din cap, privindu-l în faţă pe Rode. 

— Da, zise el într-un târziu, şi-au luat revanşa. 

— Au crezut că Janie nebuna e criminala, dar eu ştiam că 
nu-i aşa. Janie mai degrabă şi-ar fi ucis propria soră decât pe 
Stella. Erau apropiate ca luna cu stelele, aşa zicea Stella. 
Serile stăteau de vorbă cu orele, când eu eram la întruniri sau 
aveam meditații. Stella îi făcea de mâncare, îi dădea haine şi 
bani. Încerca o senzaţie de putere când o ajuta pe biata fiinţă 
care se gudura pe lângă ea. Nu că ar fi avut un suflet milos, ci 
dimpotrivă. A 

Adusese un căţel cu ea de la Branxome, un maidanez. Intr- 
o zi, acum câteva luni, am venit acasă şi l-am găsit zăcând în 
garaj, scheunând înfricoşat. Şchiopăta şi avea dâre de sânge 
pe spinare. Îl bătuse. Cred că-şi ieşise din minţi. O văzusem şi 
altădată că-l bătea, dar niciodată în halul ăsta, niciodată. ŞI 
atunci nu m-am mai putut stăpâni - am ţipat la ea, ea a râs şi 
eu am pocnit-o. Nu foarte rău, dar destul. Peste faţa. l-am pus 
în vedere că, dacă nu scapă de câine în douăzeci şi patru de 
ore, mă duc şi o reclam la poliţie. A început să zbiere la mine 
- că era câinele ei şi îl trata cum avea ea chef - dar a doua zi 
şi-a pus pălărioara neagră şi a dus câinele la veterinar. 
Bănuiesc că i-a îndrugat vreo istorie. Se pricepea să 
inventeze tot felul de poveşti. Juca teatru foarte convingător 
când voia. Ca atunci cu ungurii. Odată, domnişoara D'Arcy a 
găzduit nişte refugiaţi de la Londra, iar Stella le-a înşirat nişte 
grozăvii că oamenii au dat bir cu fugiţii şi au trebuit să-i ducă 
înapoi la Londra. Domnişoara D'Arcy le-a plătit călătoria, tot, 


l-a chemat chiar şi pe lucrătorul de la protecţia socială, ca să 
stea de vorbă cu ei şi să calmeze situaţia. Cred că 
domnişoara D'Arcy n-a aflat niciodată cine i-a montat, dar eu 
ştiu - Stella însăşi mi-a spus. A râs, întotdeauna se distra pe 
socoteala altora: „Ce zici, Stan, i-am copt-o cucoanei. Să mai 
facă pe caritabila”. 

După episodul cu câinele, a început să pretindă că eu aş fi 
fost violent, se ferea de câte ori mă apropiam de ea, îşi ridica 
mâinile să se apere, ca şi cum aş fi fost pe cale s-o lovesc din 
nou. | s-a năzărit chiar că plănuiam s-o omor: s-a dus la 
domnul Cardew şi i-a spus lucrul ăsta. Nici ea nu credea: 
uneori vorbea despre asta în bătaie de joc. Îmi spunea: „N-are 
sens să mă omori acum, Stan; toţi au să ştie că tu ai făcut-o“. 
Dar alteori se tânguia şi mă mângâia, implorându-mă să n-o 
omor: „Ai să mă ucizi în nopţile lungi!“ Striga cât o ţinea gura, 
iar cuvintele puneau stăpânire pe ea, cum li se întâmpla 
actorilor. Nopțile lungi, îi plăcea expresia şi ţesea o istorie 
întreagă în jurul ei. „Vai, Stan“, obişnuia să-mi spună, „să nu- 
mi faci rău în nopţile cele lungi.” Ştiţi cum este când cineva te 
tot roagă să nu faci un lucru care nici nu ţi-a trecut prin gând 
să-l faci? Până la urmă începi să crezi că ai putea s-o faci, 
devine ceva posibil. 

Domnişoara Brimley respira precipitat. Smiley se ridică şi 
se duse la Rode. 

— Haideţi la mine acasă, să mâncăm ceva, zise el. Putem 
sta de vorbă în linişte. Ca între prieteni. 

Luară un taxi până în Bywater Street. Rode se aşeză lângă 
Ailsa Brimley, mai relaxat acum, iar Smiley în faţa lui, pe un 
scaun pliant, îl privea şi analiza situaţia. li veni în gând că cel 
mai important lucru pe care îl ştia despre Rode era că acesta 
n-avea niciun prieten. Smiley îşi aminti de basmul lui Buchner 
despre copilul rămas singur într-o lume pustie şi care, 
neavând pe nimeni cu care să vorbească, s-a dus la lună, 
pentru că aceasta îi zâmbea, dar luna era făcută din lemn 
putred. lar când din soare, lună şi stele n-a mai rămas nimic, 
a încercat să se întoarcă pe pământ, însă şi pământul 
dispăruse. 

Poate din cauză că era obosit, sau poate pentru că 


îmbătrânea, Smiley simţi un impuls de milă pentru Rode, aşa 
cum simt copiii pentru săraci şi părinţii pentru copiii lor. Rode 
se străduise din răsputeri - folosea limbajul celor din Carne, îşi 
cumpăra hainele cele mai indicate şi îşi impusese să 
gândească la fel ca ei; cu toate acestea, rămânea iremediabil 
marginalizat, iremediabil singur. 

* 


Aprinse focul în salon, în timp ce Ailsa Brimley merse la 
magazinul de delicatese din King's Road după supă şi ouă. 
Turnă whisky cu sifon şi-i întinse un pahar lui Rode, care-l bău 
cu înghiţituri mici, fără să scoată un cuvânt. 

— Trebuia să spun cuiva, zise el în cele din urmă. Mi s-a 
părut că dumneavoastră aţi fi persoana indicată. Dar n-am 
vrut să publicaţi articolul acela. Inţelegeţi, ştia prea multă 
lume. 

— Câţi ştiau, de fapt? 

— Numai cei pe care-i atacase, cred. Vreo doisprezece 
oameni din oraş. Şi, bineînţeles, domnul Cardew. V-am spus, 
era teribil de abilă. Nu se lăsa atrasă în bârfe. Ştia exact până 
unde să întindă coarda. Cei care erau la mâna ei ştiau. O, şi 
D'Arcy, Felix D'Arcy, şi el ştia. Cu el era o relaţie specială, 
ceva de care nu mi-a spus niciodată. Uneori, noaptea, îşi 
punea şalul şi se strecura afară, trepidând ca şi cum ar fi 
plecat la o petrecere. Uneori foarte târziu, pe la unsprezece 
sau douăsprezece. N-o întrebam niciodată unde merge, 
pentru că-mi răspundea în răspăr, dar uneori dădea din cap 
cu o expresie vicleană şi spunea: „tu habar n-ai, Stan, dar 
D'Arcy ştie. Numai că degeaba ştie, nu poate să sufle“, iar 
apoi râdea, încercând să pară enigmatică, şi pleca. 

Smiley rămase tăcut mult timp, privindu-l pe Rode şi 
meditând. Apoi întrebă deodată: 

— Care era grapa de sânge a Stellei, ştiţi? 

—A mea e B. Asta ştiu sigur. La Branxome am fost 
donator. A ei era diferită. 

— De unde ştiţi? 

— Înainte să ne căsătorim a făcut nişte analize. Suferea de 
anemie. Şi am ţinut minte doar că avea altă grapă. Probabil 
A. Nu-mi amintesc precis. De ce? 


— Unde aţi fost înregistrat ca donator? 

— La Centrul de Transfuzii North Poole. 

— Credeţi că mai aveţi fişă acolo? 

— Aşa cred. 

Se auzi soneria de la uşa din faţă. Ailsa Brimley se 
întorsese de la cumpărături. Se retrase în bucătărie, iar Rode 
şi Smiley rămaseră în salonul cald şi intim. 

— Spuneţi-mi altceva, zise Smiley, în legătură cu noaptea 
crimei. De ce aţi lăsat servieta la Fielding? Aţi uitat-o? 

— Nu, nu tocmai. În seara aceea eram de serviciu la 
biserică, aşa că n-am mers împreună la Fielding. Stella a 
ajuns înaintea mea şi cred că Fielding i-a dat ei mapa - chiar 
la începutul serii, să fie sigur că nu o uităm. Mai târziu a şi 
menţionat asta. Stella o pusese lângă paltonul ei, în hol. Nu 
era mare, treizeci şi cinci de centimetri pe douăzeci şi doi. Aş 
fi putut jura că, la plecare, când ne luam rămas-bun, o avea 
în mână, dar sigur m-am înşelat. Abia când am ajuns acasă 
m-a întrebat ce am făcut cu ea. 

— Ea v-a întrebat pe dumneavoastră ce-aţi făcut cu mapa? 

— Da. Apoi s-a enervat şi mi-a aruncat că sigur, ea trebuia 
mereu să-şi amintească de toate. Nu ţineam neapărat să mă 
întorc, aş fi putut să-l sun pe Fielding şi să mă duc s-o 
recuperez a doua zi la prima oră, dar Stella nici n-a vrut să 
audă. M-a obligat să mă întorc. Nu prea am vrut să povestesc 
poliţiei despre certurile noastre, nu mi s-a părut corect. 

Smiley aprobă. 

— Când aţi ajuns la Fielding, aţi sunat la uşă? 

— Da. Are o uşă în exterior, apoi una din sticlă, un soi de 
fereastră lungă, ca să nu tragă curentul. Uşa din faţă era încă 
deschisă şi lumina aprinsă în hol. Am sunat şi am luat mapa 
de la Fielding. 

* 

Când sună telefonul, terminaseră deja masa. 

— Aici Rigby, domnule Smiley. Am rezultatele de laborator. 
Mă cam intrigă. 

— Mai întâi lucrarea de la examen; nu se potriveşte? 

— Nu. Experții de aici spun că toate cifrele şi textul au fost 
scrise cu acelaşi pix. Nu sunt siguri în ceea ce priveşte 


schemele, dar spun că explicaţiile de la toate schemele sunt 
scrise de aceeaşi mână ca şi textul din lucrare. 

— Adică toate sunt scrise de mâna băiatului? 

— Da. Am adus, pentru comparaţie, mostre din scrisul lui. 
Toate se potrivesc perfect cu lucrarea. E cert că Fielding nu 
şi-a băgat nasul. 

— Bun. Şi îmbrăcămintea? Nici acolo nimic? 

— Urme de sânge, atâta tot. Nicio amprentă pe plastic. 

— Apropo, care este grupa ei de sânge? 

— Grupa A. 

Smiley se aşeză pe marginea patului. Lipind receptorul de 
ureche, prinse să vorbească încet. Zece minute mai târziu, 
cobori calm scările. Vânătoarea luase sfârşit şi îi era deja silă 
de lovitura de graţie. 

Rigby sosi după aproape o oră. 


Capitolul 20 
GUNOAIE DUSE DE RÂU 


Albert Bridge arăta la fel de absurd ca întotdeauna; 
structura scheletică de oţel, cu o arhitectură wagneriană, se 
profila pe cerul londonez liniştit. Tamisa se târa pe sub el cu 
resemnare, cărându-şi pe margini gunoaiele, spre danele din 
Battersea, şi luneca mai departe, învăluită în neguri. 

Ceaţa era deasă. Smiley urmărea resturile de lemne 
purtate de şuvoi, care se estompau în pete de praf alburiu, 
păreau că se înalţă şi apoi se dizolvau şi piereau. 

Aşa avea să se sfârşească totul, într-o dimineaţă 
apăsătoare ca aceasta: criminalul avea să fie târât 
văicărindu-se din celula lui şi gâtul avea să-i fie vârât într-un 
ştreang de cânepă. Smiley se întrebă dacă peste două luni de 
zile va mai avea curajul să privească înapoi, să-şi amintească 
de întâmplarea asta în vreo altă dimineaţă când se vor ivi 
zorile la fereastra lui şi pendula va marca scurgerea timpului. 
Ce altceva decât un gunoi dus de râu era şi viaţa unui om al 
cărui cap e vârât în ştreang pe eşafod? 

O luă pe Beaumont Street, spre King's Road. Maşina cu 
lapte trecu zdrăngănind pe lângă el. O să ia micul dejun 
undeva, apoi o să ia un taxi până în Curzon Street şi o să facă 
o rezervare pentru cină, alegând un vin bun. Fielding va fi 
mulţumit. 

* 

Fielding închise ochii şi bău, cu mâna stângă la piept. 

— Divin, spuse el, divin. 

lar Ailsa Brimley, aflată în fața lui la masă, zâmbi blând. 

— Cum o să vă petreceţi timpul după ce ieşiţi la pensie, 
domnule Fielding? întrebă ea. Cu vinurile franţuzeşti? 

Cu paharul încă la buze, Fielding privi flăcăruia lumânărilor. 
Argintăria era de prima calitate, mai bună decât a lui. Se 
întrebă de ce nu erau decât ei trei la masă. 


— În linişte şi pace, răspunse el în cele din urmă. De curând 
am făcut o descoperire. 

— Ce anume? 

— Că până acum am recitat în faţa unei săli goale. Dar mă 
consolează gândul că nu-şi aminteşte nimeni când am uitat 
cuvintele sau n-am dat replica la timp. Atâţia dintre noi 
aşteaptă cu răbdare să le moară publicul. La Carne nu-şi va 
mai aminti nimeni, peste un semestru sau două, cum mi-am 
bătut joc de viaţa mea. Până nu demult am fost prea vanitos 
ca să-mi dau seama de asta. 

Puse paharul pe masă, în faţa lui, şi-i zâmbi brusc Ailsei 
Brimley. 

— La acest fel de pace mă refer. Să nu mai exist decât 
pentru mine însumi; să fiu un eremit laic, uitat şi în siguranţă. 

Smiley îi mai turnă vin şi spuse: 

— Domnişoara Brimley l-a cunoscut bine pe fratele 
dumitale, pe Adrian, în timpul războiului. Am lucrat toţi în 
acelaşi departament. O perioadă, ea a fost secretara lui 
Adrian. Nu-i aşa, Brim? 

— Este deprimant să vezi cum cei răi supraviețuiesc, 
declară Fielding. Jenant. Pentru cei răi, desigur. 

Un uşor suspin gastronomic îi scăpă de pe buze şi zise: 

— Momentul adevărului după O masă bună. 
Ubergangsperiode!”, de la entrements!* şi până la desert. 

Râseră toţi, apoi se instală liniştea. Smiley îşi puse paharul 
pe masă şi zise: 

— Povestea pe care mi-ai spus-o joi, când am venit la 
dumneata... 

— Ce-i cu ea? 

Vocea lui Fielding suna iritat. 

— Despre cum ai copiat pentru Tim Perkins... cum i-ai scos 
lucrarea din mapă şi ai modificat-o... 

— Da? 

— Nu e adevărată. 

Cu acelaşi ton ar fi putut vorbi şi despre vreme. 

— Au făcut teste, şi nu se potriveşte. Scrisul aparţine unei 


17 În tot timpul (în germană în original) (n.tr.). 
18 Gustări (în franceză în original) (n.tr.). 


singure persoane... băiatul. Dacă cineva a copiat, acela a fost 
băiatul. 

Urmă o lungă tăcere. Fielding ridică din umeri. 

— Dragă amice, să nu-ţi închipui că am să cred asta. Tipii 
ăia sunt nişte reduşi mintal. 

— Sigur, lucrul ăsta poate să nu aibă nicio semnificaţie. 
Cred că de fapt vrei să-l protejezi pe băiat, nu? Şi minţi pentru 
el, în memoria onestităţii lui, ca să zic aşa. Asta este 
explicaţia? 

— Ţi-am spus adevărul, replică Fielding scurt. Crezi ce vrei. 

— Eu mă gândesc că aţi fi putut fi complici; dumneata ai 
fost mişcat de disperarea băiatului când acesta ţi-a adus 
lucrările, ai cedat impulsului de moment şi ai deschis mapa, 
ai scos lucrarea lui şi i-ai spus ce să scrie. 

— Ascultă, se răsti Fielding furios, de ce te amesteci în 
chestii care nu te privesc? 

Smiley îi răspunse cu o bruscă vehemenţă: 

— Incerc să te ajut, Fielding. Te conjur să mă crezi că mă 
străduiesc să te ajut. De dragul memoriei lui Adrian. Nu vreau 
să se complice inutil lucrurile, nu vreau suferinţe inutile. 
Vreau să ştiu exact cum s-a întâmplat, înainte să apară Rigby. 
Au retras acuzaţia împotriva lui Janie. Ştii asta, presupun. 
Acum cred că Rode e făptaşul, dar nu l-au arestat. Ar fi putut 
să-l reţină, dar n-au făcut-o. l-au luat numai depoziţii 
suplimentare. Aşa că, vezi tu, servieta aia e teribil de 
importantă. Cheia cazului stă în răspunsul la întrebarea dacă 
dumneata ai văzut ceva într-adevăr în ea, sau dacă Perkins a 
fost cel care a văzut ceva. Nu înţelegi? Dacă în realitate 
Perkins a copiat, dacă numai băiatul a deschis mapa şi nu 
dumneata, poliţia o să vrea să afle răspunsul la o întrebare 
capitală: vor vrea să ştie de unde ştiai dumneata ce era 
înăuntru. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştii, poliţiştii nu sunt chiar reduşi mintal. Să punem puţin 
problema invers. Să presupunem că dumneata ai ucis-o pe 
Stella Rode, să presupunem că ai avut un motiv, un motiv 
foarte întemeiat, şi că ei ştiu care ar putea fi acest motiv; să 
presupunem că dumneata ai luat-o înaintea lui Rode după ce 


i-ai dat servieta în noaptea aceea - de pildă, cu bicicleta, aşa 
cum a zis Janie, călărind pe vânt. Dacă aşa stau lucrurile, 
niciunul din obiectele pe care zici că le-ai văzut nu ar fi fost 
de fapt în servietă. Ar însemna că ai inventat. Şi când, după 
aceea, au apărat notele la examen şi ţi-ai dat seama că 
Perkins a copiat, atunci te-ai gândit că el s-a uitat în servietă 
şi a văzut că nu conţinea nimic, nimic altceva decât lucrările 
de la examen. Ce vreau să spun este că aşa s-ar explica de 
ce ai fost nevoit să-l omori pe băiat. 

Se opri şi îi aruncă o privire lui Fielding. 

— Şi într-un fel, adăugă el, aproape împotriva propriei 
voințe, aşa s-ar explica toate mai bine, nu? 

— Şi care ar fi, dacă îmi pot permite să întreb, motivul 
despre care vorbeşti? 

— Probabil că te şantaja. În mod cert ştia despre 
condamnarea dumitale, încă de pe când locuia în nord. Tatăl 
ei fusese magistrat, n-am dreptate? Înţeleg că poliţia a 
studiat dosarele. Tatăl ei a judecat cazul. Ea ştia că eşti falit şi 
că ai nevoie de o altă slujbă, şi te juca după cum avea chef. 
Se pare că şi D'Arcy era la curent. Ea îi spusese. N-avea nimic 
de pierdut; el cunoştea istoria asta din start, el fusese cel 
care împiedicase accesul presei la ea; ea ştia şi asta, ştia şi 
cu cine avea de-a face. l-ai spus şi dumneata lui D'Arcy, 
Fielding? Posibil. Când Stella a venit la dumneata şi ţi-a spus 
că-ţi cunoştea secretul şi ţi-a râs în faţă, te-ai dus la D'Arcy şi 
i-ai povestit. L-ai întrebat ce era de făcut. lar el ţi-a răspuns - 
ce-ar fi putut să-ţi răspundă? - probabil că te-a sfătuit să afli 
ce vrea. Dar ea nu voia nimic; cel puţin nu bani, ci ceva mai 
pe placul ei, ceva care să-i satisfacă mintea perversă. Voia să 
te stăpânească, să te sucească după pofta ei. Se dădea în 
vânt după conspirații, te soma să te întâlneşti cu ea la ore şi 
în locuri aberante: în pădure, în biserici părăsite şi în special 
noaptea. Şi nu cerea nimic altceva decât libertatea dumitale, 
te obliga s-o asculţi fălindu-se şi povestind despre intrigile ei 
maladive, te constrângea să te guduri şi să te înjoseşti, apoi 
îţi dădea liber până la următoarea întâlnire. Vezi tu, urmă el, 
privind din nou spre Fielding, aşa vor raţiona şi poliţiştii. De 
aceea trebuie să ştim cine s-a uitat în servietă. Şi cine a 


copiat la examen. 

Il priveau amândoi. Ailsa îngrozită, iar Fielding nemişcat şi 
imperturbabil. 

— Dacă aşa raţionează, întrebă Fielding într-un târziu, cum 
îşi închipuie că eu ştiam că Rode se va întoarce după servietă 
în noaptea aceea? 

— A, se ştie că trebuia să te întâlneşti cu ea în noaptea 
respectivă, după masa de la dumneata. 

Smiley aruncă remarca de parcă ar fi fost un amănunt 
plicticos, şi adăugă: 

— Făcea parte din regulile jocului ei. 

— De unde ştiu ei lucrul ăsta? 

— Din declaraţia lui Rode, continuă Smiley, se ştie că Stella 
avea servieta în hol, o ducea chiar în mână. Când au ajuns la 
North Fields, n-o mai avea; s-a înfuriat şi l-a acuzat pe el că a 
uitat-o. L-a obligat să se întoarcă s-o ia. Înţelegi cum am 
dedus? 

— O, absolut, zise Fielding, iar Smiley o auzi pe Ailsa 
Brimley şoptindu-i numele îngrozită. 

— Cu alte cuvinte, când Stella a pus la cale trucul ăsta ca 
să-şi satisfacă dorinţele stranii, dumneata ai sesizat prilejul 
care ţi se oferea ca s-o omori, aruncând vina pe un vagabond 
inexistent sau, în cazul în care asta ar fi dat greş, pe Rode, ca 
variantă de rezervă. Să presupunem că intenţionai să o ucizi. 
Bănuiesc că ai plănuit să te duci acasă la ea cu bicicleta, într- 
o seară în care Rode avea cursuri până târziu. Aveai cizmele 
şi pelerina, chiar şi cablul sustras din dulapul lui Rode, şi 
aveai de gând să laşi urme care să inducă în eroare. Dar ce 
ocazie nemaipomenită când Perkins a apărut cu servieta! 
Stella te convocase - mapa uitată urma să fie pretextul care 
ar fi făcut posibilă întâlnirea. Mă tem că aşa vor gândi 
poliţiştii. Şi vezi, ei ştiu sigur că nu a fost Rode. 

— De unde ştiu? Cum ar putea să ştie? Nu are niciun alibi. 

Smiley păru că nu-l aude. Se uită spre fereastră şi la 
draperiile grele de catifea care tresăltau neliniştite. 

— Ce e? La ce te uiţi? întrebă Fielding cu o tensiune bruscă 
în voce, dar Smiley nu-i răspunse. 

— Vezi dumneata, Fielding, zise el într-un târziu, noi nu ne 


putem cunoaşte cu adevărat semenii; nu există vreo axiomă 
referitoare la fiinţele umane şi nicio formulă care să li se 
aplice tuturor. lar unii dintre noi - am dreptate? - n-avem pic 
de consistenţă, suntem atât de labili, încât ne uluim şi pe noi 
înşine; suntem cameleoni. Odată am citit o poveste despre un 
poet care făcea baie în apă rece doar ca să poată lua act de 
existenţa lui prin contrastul de temperatură. Avea nevoie să 
se asigure, înţelegi, ca un copil răzvrătit împotriva părinţilor. 
Ai putea zice că avea nevoie ca soarele să strălucească 
deasupra lui ca să-şi vadă umbra şi să fie sigur că e viu. 

Fielding făcu un gest nerăbdător cu mâna. 

— De unde ştii că nu a fost Rode? 

— Ştii care e secretul oamenilor de felul ăsta? Şi să ştii, 
Fielding, ei există. Nu au nicio trăire interioară, nu simt nicio 
plăcere, nici durerea, nici dragostea, nici ura; sunt copleșiți 
de ruşine şi de spaima că nu au niciun fel de sentiment. lar 
ruşinea, Fielding, această ruşine îi împinge spre extravaganţe 
şi stridente. Îşi impun să simtă apa rece, în absenţa căreia nu 
mai sunt nimic. Lumea îi etichetează drept exhibiţionişti, 
oameni cu capul în nori, mincinoşi, poate obsedaţi, dar nu 
drept ceea ce sunt în realitate: morţi vii. 

— De unde ştii? De unde ştii că nu a fost Rode? strigă 
Fielding cu furie în voce, iar Smiley îi răspunse: 

— Îţi spun imediat. 

* 

— Dacă Rode şi-ar fi omorât soţia, n-ar fi plănuit crima cu 
mult înainte, explică Smiley. Pelerina de plastic, cizmele, 
arma, calcularea amănunțită a intervalelor, folosirea lui 
Perkins ca să-i ducă servieta la dumneata acasă - acestea 
sunt dovezi ale unei îndelungi premeditări. Bineînțeles, s-ar 
pune întrebarea: dacă aşa stau lucrurile, de ce s-a mai 
încurcat cu Perkins, de ce nu a dus el însuşi servieta? Dar să 
lăsăm asta. Să vedem cum ar fi procedat ucigaşul. Pleacă 
acasă pe jos după cină, cu nevastă-sa, uitând mapa în mod 
deliberat. După ce o lasă pe Stella acasă, se întoarce la 
dumneata ca s-o recupereze. Între noi fie vorba, era riscant 
să lase mapa din mână. Lăsând la o parte faptul că în mod 
firesc ar fi încuiat-o, soţia lui ar fi putut remarca lipsa ei la 


plecare, sau dumneata, sau domnişoara Truebody - dar, 
printr-un noroc, nu a observat nimeni. Deci, îşi ia servieta, se 
întoarce grăbit acasă, o ucide şi aranjează indiciile false care 
induc în eroare poliţia. Vâră pelerina, cizmele şi mănuşile în 
coletul pentru refugiaţi, îl leagă şi se pregăteşte să-şi ia 
tălpăşiţa. Probabil că se alarmează la vederea lui Janie 
nebuna, dar ajunge pe potecă şi reintră în casă ca Stanley 
Rode. Cinci minute mai târziu se află la cei doi D'Arcy. Din 
acel moment, timp de patruzeci şi opt de ore, se găseşte sub 
supraveghere continuă. Poate n-ai ştiut, Fielding, dar poliţia a 
găsit arma crimei la patru mile distanţă, într-un şanţ de pe 
marginea drumului. Au găsit-o în mai puţin de zece ore după 
descoperirea crimei, mult înainte de Rode să fi avut prilejul s- 
o azvârle acolo. 

Aici însă este buba, Fielding. Aici s-au împotmolit ei. 
Bănuiesc că se poate aranja o falsă armă a crimei. Rode ar fi 
putut să ia fire de păr de-ale Stellei din pieptenii ei, să le 
lipească cu sânge de om pe o bucată de cablu coaxial şi să 
pună obiectul în şanţ înainte să fi comis crima. Dar n-ar fi 
putut folosi decât propriul său sânge - care are altă grupă. 
Sângele de pe arma pe care a găsit-o poliţia avea grupa 
Stellei. Nu el este făptaşul. Mai există o altă dovadă, mai 
concretă, având de-a face cu coletul. leri Rigby a stat puţin de 
vorbă cu domnişoara Truebody. Se pare că ea a dat telefon la 
Stella Rode în dimineaţa zilei în care a fost omorâtă. A 
telefonat la solicitarea dumitale, Fielding, ca să-i spună că joi 
dimineaţa o să vină un băiat cu nişte haine vechi la North 
Fields - să aibă grijă să nu sigileze coletul până atunci... Cu ce 
te-a ameninţat Stella, Fielding? Cu o scrisoare anonimă la 
şcoala unde urma să predai? 

Apoi Smiley puse mâna pe braţul lui Fielding. 

— Pleacă acum, pentru numele lui Dumnezeu. Ai foarte 
puţin timp, în memoria lui Adrian, du-te, rosti el, iar Ailsa 
Brimley şopti ceva inaudibil. 

Fielding nu păru să audă. Capul lui mare era împins spre 
spate, ochii pe jumătate închişi, paharul de vin încă prizonier 
între degetele lui masive. 

Atunci clopoţelul de la intrare sună strident, ca ţipătul unei 


femei într-o casă părăsită. 

Smiley nu-şi mai aminti niciodată ce făcuse zgomotul acela, 
mâinile lui Fielding pe masă, în momentul în care se ridicase 
în picioare, sau scaunul lui care cădea în spate. Poate că nici 
nu fusese vreun zgomot, ci numai şocul mişcării violente când 
nimeni nu se aştepta, sau imaginea lui Fielding, care cu o 
clipă mai devreme stătuse letargic în scaun, iar acum ţâşnise 
spre ieşire. Apoi Rigby pusese mâna pe el, îi apucase braţul 
drept şi-i făcea ceva, căci Fielding ţipa de durere şi spaimă, 
răsucindu-se să se uite la ei, captiv în strâmtoarea lui Rigby. 
Pe urmă Rigby rostise cuvintele obişnuite, iar privirea 
înspăimântată a lui Fielding căzuse asupra lui Smiley. 

— Opreşte-l,  opreşte-l, Smiley, pentru numele lui 
Dumnezeu! Au să mă spânzure. 

Şi strigă ultimele cuvinte de câteva ori: „Au să mă 
spânzure, au să mă spânzure“, până când intrară detectivii şi- 
| împinseră fără nicio formalitate în maşina. 

Smiley urmări maşina care se îndepărta. Nu accelera, ci 
doar îşi croia drum pe strada umedă. Rămase pe loc mult 
timp după aceea, privind spre capătul străzii şi stârnind 
mirarea trecătorilor care se holbau la el sau încercau să 
ghicească încotro se uita. Dar nu era nimic de văzut. Numai 
strada luminată slab şi umbrele care alunecau de-a lungul ei.