John Le Carre — Chemare din taramul mortii

JO 
E CARRÉ 


„Strălucitor. Realist. Suspans continuu. 


John le Carre 


CHEMARE DIN TĂRÂMUL 
MORŢII 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
DELIA RAZDOLESCU şi GEORGE POTRA 
Coperta DONE STAN 


2011 RAO International Publishing Company S.A. 


CAPITOLUL 1 
Scurtă biografie a lui George Smiley 


Atunci când s-a căsătorit cu George Smiley, către sfârşitul 
războiului, Lady Ann Sercomb l-a descris prietenilor ei din 
Mayfair, şocaţi la aflarea veştii, drept o persoană de o banalitate 
stupefiantă. Atunci când, doi ani mai târziu, l-a părăsit pentru 
un alergător de curse cubanez, aceeaşi Lady Ann avea să 
declare enigmatic că, dacă nu l-ar fi lăsat în momentul acela, nu 
ar mai fi fost niciodată în stare să-l abandoneze. Vicontele 
Sawley s-a dus atunci în mod special la clubul său pentru a 
anunţa că „pisica fusese ruptă în două“, marele secret fiind 
divulgat. 

Doar cei care îl cunoşteau pe Smiley ar fi putut înţelege 
butada, care s-a bucurat o vreme de celebritate. Scund, gras şi 
liniştit, Smiley dădea impresia că ar cheltui o mulţime de bani 
pe costume de calitate proastă, ce atârnau pe trupul său 
îndesat ca pielea unei broaşte râioase sfrijite. Într-adevăr, 
Sawley a declarat la nuntă că „Sercomb s-a măritat cu un 
broscoi, îmbrăcat într-un pulover de lână marinăresc”. Smiley, 
care habar nu avea de această remarcă, înaintase legănându-se 
spre altar pentru a-şi căpăta sărutul ce urma să-l transforme în 
Făt-Frumos. 

Era bogat sau sărac? Preot sau ţăran? Unde l-o fi găsit Lady 
Ann? Ceea ce scotea în evidenţă nepotrivirea celor doi era 
indiscutabila frumuseţe a lui Lady Ann, contrastul dintre acest 
bărbat şi tânăra sa mireasă accentuând şi mai mult misterul. 
Dar gurile rele au obiceiul de a-şi vedea victimele fie doar în 
negru, fie doar în alb şi de a le atribui păcate sau mobiluri pe 
care stilul concis de conversaţie le poate sugera cu uşurinţă. lar 
Smiley, căruia nu i se cunoşteau şcolile absolvite, părinţii, 
regimentul în care servise, nici profesiunea, şi care nu era nici 
bogat, nici sărac, a călătorit fără etichetă în vagonul din urmă al 
expresului social şi avea să devină, curând după divorţ, un 


bagaj pierdut, pe care nu l-a reclamat nimeni, pe raftul prăfuit al 
ştirilor din ajun. 

Când l-a urmat pe marele campion în Cuba, Lady Ann i-a 
acordat un gând fugar şi lui Smiley. Deşi nu-i convenea, a fost 
nevoită să recunoască, cu admiraţie, că dacă ar fi existat doar 
un bărbat în viaţa ei acela ar fi fost Smiley. S-a felicitat, privind 
în urmă, că a dovedit acest lucru prin sfânta taină a căsătoriei. 

Efectele plecării lui Lady Ann asupra soţului ei nu au interesat 
înalta societate, care se preocupă prea puţin de urmările unui 
eveniment senzaţional. Ar fi fost totuşi interesant de ştiut ce ar 
fi putut gândi Sawley şi gaşca sa despre reacţia lui Smiley; 
despre acest chip plinuţ, cu ochelari, crispat de efortul 
concentrării intelectuale când citea cu aviditate din poeţii 
germani minori, cu mâinile lui dolofane şi umede strânse sub 
mânecile lăsate. Sawley însă n-a pierdut ocazia să remarce, 
ridicând aproape imperceptibil din umeri, că partir, s'est mourir 
un peu, nepărând să-şi fi dat seama că, deşi Lady Ann fusese 
cea care fugise, de murit murise ceva din George Smiley. 

Ceea ce supravieţuise din Smiley se potrivea tot atât de puţin 
cu aspectul său fizic ca şi dragostea sau înclinarea sa faţă de 
poeţii nerecunoscuţi; era vorba de profesia sa, aceea de ofiţer 
de informaţii. O profesie care îi plăcea şi care i-a asigurat, slavă 
Domnului, colegi ale căror origine şi personalitate erau tot atât 
de obscure ca şi ale sale. Această profesiune îi oferea, de 
asemenea, ceea ce cândva îi plăcuse cel mai mult în viaţă: 
ocazia de a face incursiuni teoretice în misterele 
comportamentului uman, strunite de punerea în practică a 
propriilor deducţii. 

In cursul anilor 1920, când Smiley ieşise din şcoala sa banală 
pentru a intra cu pas greoi şi clipind din ochi în sihăstriile 
întunecate ale tot atât de banalului Oxford College, visase la 
frăţiile studenţeşti şi la obţinerea unor burse, precum şi la o 
viaţă dedicată scriitorilor obscuri ai Germaniei secolului al 
şaptesprezecelea. Dar preceptorul său, care îl cunoştea mai 
bine, l-a îndepărtat cu înţelepciune de onorurile pe care le-ar li 
obţinut fără doar şi poate. Intr-o frumoasă dimineaţă de iulie a 
anului 1928, un Smiley uimit şi roşind până în vârful urechilor s- 
a aşezat în faţa unei comisii de examinare a Comitetului de 


Cercetări Ştiinţifice pentru Străinătate, un organism despre 
care, lucru curios, nu auzise niciodată vorbindu-se. Jebedee 
(preceptorul său) îi vorbise despre această întrevedere în 
termeni ciudat de vagi. „De ce să nu încerci, Smiley, s-ar putea 
ca oamenii ăia să te ia şi vei fi plătit destul de prost ca să fii 
sigur că vei avea parte de colegi agreabili.” Dar pe Smiley l-a 
deranjat ideea şi nu a ascuns acest lucru. Il îngrijora faptul că 
Jebedee, atât de precis de obicei, era atât de evaziv de data 
aceasta. A acceptat, mai mult în silă, să se ducă mai întâi să 
întâlnească „misterioasele persoane” ale lui Jebedee, înainte de 
a răspunde celor de la Colegiul All Souls. 

Nu a fost prezentat comisiei de examinare, dar cunoştea, din 
vedere, jumătate din membrii ei. Printre aceştia se numărau 
Fielding, o autoritate de la Cambridge în materie de Ev Mediu 
francez, Sparke, de la Şcoala de Limbi Orientale, şi Steed- 
Asprey, care cinase la masa profesorilor în seara în care Smiley 
fusese invitatul lui Jebedee. Trebuia să recunoască faptul că 
fusese impresionat. Faptul că Fielding părăsise locuinţa sa, ca 
să nu mai vorbim de Cambridge, era, în sine, un miracol. Mai 
târziu, această întrevedere avea să-i evoce întotdeauna lui 
Smiley un dans al evantaiului, o succesiune calculată de 
revelații, fiecare dezvăluind câte un element diferit al unei 
entităţi misterioase. În cele din urmă, Steed-Asprey, care după 
toate aparențele era preşedintele comisiei, înlătură ultimul văl 
de mister şi adevărul apăru în toată goliciunea lui ameţitoare. | 
se oferea un post în ceea ce, din lipsa unui cuvânt mai potrivit, 
Steed-Asprey l-a numit roşind Serviciul Secret. 

Smiley a cerut timp de gândire. | s-a acordat o săptămână. Nu 
s-a făcut nicio aluzie la remuneraţie. 

În seara aceea a rămas la Londra, într-un hotel destul de bun, 
şi s-a dus la teatru. Se simţea uşor zăpăcit, lucru straniu, care a 
avut darul să-l neliniştească. Ştia prea bine că va accepta, că ar 
fi putut să-şi exprime acordul chiar la întrevedere. Doar o 
prudenţă instinctivă şi poate dorinţa scuzabilă de a cocheta cu 
Fielding îl împiedicaseră să accepte pe loc. 

Imediat după ce şi-a dat acordul, a urmat instruirea: case de 
ţară anonime, instructori anonimi, destul de multe călătorii şi 
perspectiva fantastică, mai promițătoare ca oricând, de a lucra 


absolut singur. 

Primul său post operativ a fost relativ plăcut: o numire în 
calitate de Englischer Dozent la o universitate germană de 
provincie; prelegeri despre Keats şi vacanțe în case de 
vânătoare bavareze, cu grupuri de studenţi germani, serioşi şi 
de o confuzie solemnă. La sfârşitul fiecărei vacanțe mari, 
aducea în Anglia pe câţiva dintre ei, cărora le remarcase 
potenţiale calităţi de agenţi; trimisese în acest sens, pe căi 
clandestine, recomandările sale, la o adresă din Bonn. In cursul 
celor doi ani nu a ştiut dacă recomandările sale au fost 
acceptate sau ignorate. Nu avea niciun mijloc de a afla dacă 
vreunul dintre candidaţii săi fusese abordat. De fapt, nu ştia nici 
măcar dacă mesajele sale au ajuns la destinaţie, iar atunci când 
se afla în Anglia, nu avea niciun contact cu Departamentul. 

indeplinind această misiune, simţămintele sale erau pe cât de 
diferite, pe atât de ireconciliabile. Il atrăgea ideea de a evalua, 
cu detaşare, ceea ce fusese învăţat să definească drept „agent 
potenţial” şi care nu ascundea în fond decât o fiinţă umană; de 
a născoci minuscule teste de caracter şi de comportament, ce îl 
puteau edifica asupra calităţilor unui candidat. Din acest punct 
de vedere, se dovedea de o indiferenţă şi de o insensibilitate de 
necrezut; rolul lui Smiley era acela de mercenar internaţional în 
profesia respectivă, amoral şi neavând altă motivaţie decât 
propria satisfacţie. 

Cu toate acestea, îl întrista să constate în el însuşi moartea 
treptată a plăcerilor fireşti. Fusese întotdeauna rezervat, dar 
acum fugea de tentaţiile prieteniei şi ale loialității umane; se 
ferea cu grijă de reacţiile spontane. Graţie forţei intelectului 
său, se străduia să observe umanitatea cu o obiectivitate clinică 
şi, nefiind nici nemuritor, nici infailibil, ura şi se temea de 
falsitatea existenţei sale. 

Smiley era însă un sentimental, iar exilul său prelungit nu a 
făcut decât să-i întărească dragostea profundă pentru Anglia. 
Cu o aviditate de nedescris, se hrănea din amintirile sale de la 
Oxford; îi evoca cu nostalgie frumuseţea, nonşalanţa raţională şi 
încetineala, calculată şi bine gândită a judecăților. Visa 
vacanţele de toamnă, bătute de vânt, de la Hartland Quay, 
lungile plimbări pe falezele din Cornwall, unde îşi lăsa faţa 


încinsă şi asudată să fie mângâiată de briza mării. Aceasta era 
cealaltă viaţă secretă a sa şi începu să urască intruziunea 
obscenă a noii Germanii, pasul apăsat şi urletele studenţilor în 
uniformă, cu chipurile lor arogante, cu trăsături severe, şi 
răspunsurile lor de trei parale. Îl irita, de asemenea, modul în 
care corpul profesoral al facultăţii falsificase mult iubita sa 
literatură germană şi a mai fost şi acea noapte, o noapte 
îngrozitoare din iarna anului 1937, în care Smiley stătuse în faţa 
ferestrei şi privise focul aprins în curtea universităţii: în jurul lui 
se strânseseră sute de studenţi, cu feţele jubilând şi lucind la 
lumina flăcărilor. În acest foc păgân, aruncau cărţi cu sutele. 
Ştia ce anume: Thomas Mann, Heine, Lessing şi mulţi, mulţi alţii. 
lar Smiley, apărând cu mâna lui umedă făcută căuş cu mucul de 
ţigară aprinsă, privea, cu inima plină de ură, dar cu mintea 
triumfătoare, pentru că îşi cunoştea duşmanul. 

Anul 1939 l-a găsit în Suedia, în calitate de agent acreditat al 
unui bine-cunoscut fabricant elveţian de arme de calibru redus; 
pentru şi mai multă securitate, relaţiile lui cu această firmă 
fuseseră, nu se ştie cum, antedatate. Lucrurile erau facilitate de 
faptul că aspectul lui Smiley se modificase întru câtva, dat fiind 
că îşi descoperise, în interpretarea acestui rol, un talent ce 
depăşea rudimentarele schimbări de frizură şi adăugarea unei 
mustăcioare. Jucase acest rol timp de patru ani, făcând naveta 
între Elveţia, Germania şi Suedia. Nu şi-ar fi închipuit niciodată 
că va fi în stare să trăiască atât de multă vreme sub imperiul 
fricii. S-a ales cu un tic nervos la ochiul stâng, de care nu 
scăpase nici după vreo cincisprezece ani; tensiunea îi săpase 
cute pe obrajii săi plinuţi şi pe frunte. A aflat ce înseamnă să nu 
dormi niciodată, să nu te destinzi niciodată, să auzi, la orice oră 
din zi şi din noapte, bătăile grăbite ale propriei inimi, să cunoşti 
limitele extreme ale singurătăţii şi ale autocompătimirii, dorinţa 
bruscă şi nesăbuită de a poseda o femeie, de a bea, de a face 
un exerciţiu fizic, de a înghiţi orice drog pentru a scăpa de 
tensiunea interioară ajunsă la limită. 

Acesta era fundalul pe care îşi exercita profesiunea sa 
autentică de negustor şi activitatea de spion. Cu timpul, reţeaua 
se mări; alte ţări începuseră să remedieze lipsa lor de prevedere 
şi de pregătire. În 1943, Smiley avea să fie rechemat în ţară. Nu 


vor trece nici şase săptămâni şi va simţi nevoia imperioasă să 
plece din nou. Nu i se va permite însă să plece niciodată. 

— Gata, s-a sfârşit, i-a spus Steed-Asprey. Pregăteşte oameni 
noi, ia-ţi concediu. Însoară-te, fă ce vrei. Încearcă să te destinzi. 

Smiley o ceru în căsătorie pe secretara lui Steed-Asprey, Lady 
Ann Sercomb. 

Războiul luase sfârşit. Smiley fu plătit, iar el o luă pe 
încântătoarea sa soţie la Oxford, pentru a se dedica 
obscurităţilor literaturii germane din secolul al 
şaptesprezecelea. Dar, doi ani mai târziu, Lady Ann avea să 
plece în Cuba şi, în urma dezvăluirilor făcute de un tânăr rus, 
cifror funcţionând la Ottawa, s-a simţit din nou nevoie de 
oameni care să aibă experienţa lui Smiley. 

Munca era nouă, nu comporta riscuri evidente şi, la început, i- 
a plăcut. Dar apăreau oameni noi, mai tineri şi care aveau poate 
o gândire mai proaspătă, mai deschisă. Smiley nu putea spera 
să fie promovat şi a înţeles, încetul cu încetul, că ajunsese la 
vârsta mijlocie fără să fi fost vreodată tânăr şi că se găsea, într- 
o manieră cât se poate de plăcută de altfel, tras pe linie moartă. 

Lucrurile se schimbaseră. Steed-Asprey plecase, fugise din 
bâtlanul continent în India, în căutarea unei alte civilizaţii. Se 
urcase într-un tren la Lille în 1941, împreună cu operatorul său 
radio, un tânăr belgian, şi nu s-a mai auzise nimic despre ei. 
Fielding s-a consacrat unei noi teorii despre Roland, aşa că nu 
mai rămăsese decât Maston, carieristul, recrutul de pe vremea 
războiului, consilier al miniştrilor în materie de Informaţii; 
„primul om - spusese Jebedee — care joacă la Wimbledon 
tenisul puterii”. NATO şi măsurile disperate preconizate de către 
americani au modificat cu totul natura Serviciului lui Smiley. Au 
dispărut în întregime zilele acelea în care Steed-Asprey îi dădea 
instrucţiuni la un pahar de porto în apartamentul său de la 
ilustrul Colegiu Magdalen de la Oxford; amatorismul inspirat al 
unei mâini de oameni foarte calificaţi şi prost plătiţi făcuse loc 
eficienţei, birocraţiei şi spiritului de intrigă ce domina un imens 
departament guvernamental, aflat efectiv la discreţia lui 
Maston, cu costumele lui scumpe, titlul său nobiliar, distinsul 
său păr cărunt, cravatele sale argintii; Maston, care nu uita 
niciodată ziua de naştere a secretarei sale şi ale cărui maniere 


suscitau admiraţia doamnelor de la Registratură; Maston, care 
îşi extindea imperiul şi se muta în birouri din ce în ce mai mari, 
cerându-şi scuze de fiecare dată; Maston, care dădea recepții 
elegante în locuinţa sa din Henley şi care se hrănea din 
succesele subordonaţilor săi. 

Funcţionar de stat profesionist, provenit dintr-un serviciu 
ortodox, fusese adus în timpul războiului, ca unul care se 
pricepea de minune să mânuiască hârţogăria şi să adapteze 
strălucitul său stat-major la greoaia maşinărie a birocraţiei. Cei 
de sus se simțeau liniştiţi când tratau cu un om pe care îl 
cunoşteau bine, care era în stare să transforme orice culoare în 
cenuşiu; care îşi cunoştea stăpânii şi se simţea în largul său 
printre ei. Şi făcea toate acestea atât de bine! li apreciau sfiala 
cu care îşi cerea scuze pentru anturajul său, lipsa de sinceritate 
cu care apăra ciudăţeniile subordonaţilor săi, supleţea cu care 
prezenta noi angajamente financiare. Nu renunţa la avantajele 
pe care i le asigura statutul său de om cu capă şi spadă fără 
voia lui, purtând capa în faţa superiorilor şi păstrând spada 
pentru subalterni. Oficial, poziţia sa era destul de ciudată. Nu 
era şeful titularizat al Serviciului, ci consilier ministerial în 
probleme de Informaţii, iar Steed-Asprey îl definise, odată 
pentru totdeauna, drept şeful Eunucilor. 

Smiley se afla acum într-un univers nou: coridoare strălucitor 
luminate, tineri eleganţi. Se simţea plictisitor şi demodat, şi se 
gândea cu nostalgie la casa prăpădită cu terasă din 
Knightsbridge, unde începuse totul. Aspectul său părea să 
reflecte această stânjeneală printr-un soi de decădere fizică ce îl 
făcea şi mai gârbovit şi îi accentua mai mult ca niciodată 
asemănarea cu un batracian. Clipea mai des din ochi şi fusese 
poreclit „Cârtiţa“. Secretara sa debutantă îl adora însă şi se 
referea la el în mod invariabil cu „ursuleţul meu drag de pluș“. 

Smiley era acum prea bătrân ca să mai plece în străinătate. 
Maston îi spusese acest lucru verde în faţă: „Oricum, dragul 
meu prieten, eşti prăjit după toate peregrinările tale de spion 
din timpul războiului. Stai mai bine acasă, bătrâne, şi ţine focul 
aprins în căminul nostru”. 

Ceea ce şi explică de ce George Smiley se găsea, la orele 
două din noapte, miercuri, 4 ianuarie, într-un taxi ce îl ducea la 


Cambridge Circus. 


CAPITOLUL 2 
Deschis zi şi noapte 


Se simţea în siguranţă în taxi. În siguranţă şi la căldură. O 
căldură de contrabandă, luată în mod fraudulos din patul său şi 
care îl păzea de această noapte umedă de ianuarie. O siguranţă 
ireală, dat fiind că fantoma lui Smiley era cea care străbătea 
străzile Londrei şi care observa nefericiţii căutători de plăceri, 
umblând grăbiţi sub umbrele de portari, prostituatele 
înveşmântate în plastic ca nişte daruri ieftine. Fantoma lui, îşi 
spunea el, era aceea care se ridicase din adâncimile somnului şi 
oprise ţâărâitul strident al telefonului de pe noptieră... Oxford 
Street... De ce oare Londra era singura capitală din lume care îşi 
pierdea personalitatea noaptea? Strângându-şi şi mai mult 
paltonul, Smiley nu-şi amintea de niciun oraş, de la Los Angeles 
la Berna, care să renunţe atât de uşor la lupta sa zilnică în 
căutarea identităţii. 

Taxiul viră spre Cambridge Circus şi Smiley se îndreptă din 
spate, tresărind brusc. Işi aminti motivul pentru care îl sunase 
ofiţerul de serviciu, iar amintirea aceasta îl trezise brutal din 
visare. Conversaţia îi reveni în minte cuvânt cu cuvânt, un dar 
dobândit cu mult timp în urmă. A 

— Sunt ofiţerul de serviciu, Smiley. lţi fac legătura cu domnul 
consilier... 

— Smiley? Eu sunt, Maston. Ai vorbit, dacă nu mă înşel, luni, 
cu Samuel Arthur Fennan, la Foreign Office? 

— Da... aşae. 

— Care a fost motivul? 

— O scrisoare anonimă îl acuza că a fost membru al Partidului 
Comunist pe vremea când era la Oxford. Simplă discuţie de 
rutină, autorizată de către directorul Serviciilor de Securitate. 
„Fennan nu a putut să se plângă, ştia că-l voi dezvinovăţi. Nu s- 
a întâmplat nimic anormal, absolut nimic.“ 

— L-ai repezit cumva? A existat vreo ostilitate, Smiley, spune- 


mi? „Dumnezeule, ce speriat pare! Se pare că Fennan a 
mobilizat întregul cabinet împotriva noastră.“ 

— Nu. Discuţia a fost deosebit de prietenească. Ne-am plăcut 
unul pe altul, cred. De fapt, bănuiesc că am depăşit întru câtva 
instrucţiunile. 

— În ce sens, Smiley, cum le-ai depăşit? 

— Ei bine, i-am spus, mai mult sau mai puţin, să nu se 
îngrijoreze. 

— Ce i-ai spus? 

— l-am spus să nu se îngrijoreze; era cam nervos, aşa că am 
încercat să-l liniştesc. 

— Ce i-ai spus mai exact? 

— Că nu am nicio putere şi că nici Serviciul nu are, dar că nu 
vedeam de ce l-am mai deranja. 

— Asta e tot? 

Smiley se gândi o clipă; nu-l văzuse niciodată pe Maston în 
felul acesta, nu păruse niciodată la cheremul cuiva. 

— Da. Asta e tot, absolut tot. „Nu mă va ierta niciodată 
pentru asta. Poftim de vezi la ce ţi-au folosit calmul, cămăşile 
tale crem şi cravatele argintii, dejunurile selecte cu miniştrii.” 

— A afirmat că ai pus sub semnul îndoielii loialitatea sa, că în 
felul acesta cariera sa la Foreign Office a fost distrusă, că a fost 
victima unor informatori plătiţi. 

— Ce a spus? Cred că a înnebunit de tot! Ştie că este în afara 
oricărei bănuieli. Ce mai vrea? 

— Nimic. E mort. S-a omorât aseară, la ora zece şi jumătate. 
A lăsat o scrisoare adresată ministrului de externe. Poliţia a 
sunat la unul dintre secretari şi a primit permisiunea să 
deschidă scrisoarea. Apoi ne-a anunţat pe noi. Va urma o 
anchetă, Smiley, eşti sigur, nu-i aşa? 

— Sigur de ce? 

— Nu contează. Vino aici cât poţi de repede. 

l-au trebuit ore întregi să găsească un taxi. A apelat degeaba 
la trei staţii de taxiuri. În cele din urmă i-a răspuns staţia din 
Sloane Square şi a aşteptat la fereastra sa din dormitor, înfofolit 
în palton, până când a văzut taxiul trăgând la scară. Această 
teamă ireală, în miez de noapte, i-a reamintit raidurile aeriene 
pe când se afla în Germania. 


La Cambridge Circus a oprit taxiul la o distanţă de o sută de 
metri de birou, atât datorită obişnuinţei, cât şi pentru a-şi 
limpezi gândurile înainte de a se supune întrebărilor febrile ale 
lui Maston. 

A arătat legitimaţia de serviciu sergentului de gardă şi s-a 
îndreptat fără să se grăbească spre ascensor. 

La ieşirea din lift l-a întâmpinat uşurat ofiţerul de serviciu şi 
au parcurs împreună coridorul crem, luminat ca ziua. 

— Maston s-a dus să-l vadă pe Sparrow la Scotland Yard. Este 
o întreagă discuţie privind care anume departament de poliţie 
să se ocupe de caz. Sparrow a propus Secţia Specială, Evelyn 
susţine că trebuie chemată Criminalistica, iar poliţia din Surrey 
nu înţelege ce i-a picat pe cap. E tot atât de complicat ca în 
cazul unui testament. Hai să bem o cafea în văgăuna ofițerului 
de serviciu. E din cutie, dar se poate bea. 

Smiley se felicită că în noaptea aceea era de serviciu Peter 
Guillam. Un ins bine-crescut şi prevenitor, specialist în spionajul 
din ţările-satelit, genul de om binevoitor, care are întotdeauna 
la dispoziţia ta un orar sau un briceag de care ai nevoie. 

— Secţia Specială a sunat la ora douăsprezece şi cinci. Soţia 
lui Fennan fusese la teatru şi l-a găsit de-abia când a sosit acasă 
singură la ora unsprezece fără un sfert, în cele din urmă a dat 
telefon la poliţie. 

— Locuia pe undeva prin Surrey. 

— La Walliston. Exact în afara zonei controlate de poliţia 
metropolitană. Când au ajuns, poliţiştii au găsit pe jos, lângă 
cadavru, o scrisoare adresată ministrului de externe. Au 
telefonat comisarului-şef, care, la rândul său, l-a sunat pe 
ofiţerul de serviciu de la Interne, care l-a apelat pe cel de la 
Externe, şi aşa au obţinut, în cele din urmă, permisiunea de a 
deschide scrisoarea. Atunci a început distracţia. 

— Spune mai departe. 

— Directorul Personalului de la Ministerul de Externe ne-a 
sunat pe noi. Dorea numărul de telefon de acasă al consilierului. 
Spunea că este pentru ultima oară când Securitatea se va mai 
amesteca în treburile personalului său, că Fennan fusese un 
angajat loial şi competent, bla... bla... bla... 

— Este adevărat. Aşa şi era. 


— Spunea că întreaga poveste dovedeşte incontestabil că 
Securitatea şi-a depăşit competențele... că foloseşte metodele 
Gestapoului, ce nu sunt justificate nici măcar de vreo 
ameninţare reală... ş.a.m.d. l-am dat numărul de telefon al 
consilierului şi l-am sunat pe acesta de la un alt telefon, în timp 
ce directorul Personalului continua să bată câmpii. Printr-o 
lovitură de geniu am reuşit să eliberez linia cu Externele şi să 
vorbesc pe alta cu Maston, punându-l la curent. Se făcuse 
douăsprezece şi douăzeci. Maston a sosit aici la unu, într-o stare 
de nervi de parcă era gata să nască... Trebuia să raporteze 
ministrului a doua zi dimineaţa. 

Au tăcut amândoi câteva clipe, în timp ce Guillam punea 
esenţă de cafea în ceşti şi turna deasupra apă fierbinte din 
ceainicul electric. 

— Ce fel de om era? 

— Cine? Fennan? Ce să-ţi zic, până acum pot să spun că am 
ştiut, dar gestul său este inexplicabil. După aspect, provenea 
dintr-o familie de evrei ortodocşi, dar s-a dezis de tot la Oxford 
şi a devenit marxist. Sensibil, cultivat... un om rezonabil. Se 
exprima cu curtoazie, ştia să asculte. Una peste alta, bine 
educat, îndopat de cunoştinţe. Cel care l-a denunţat, oricine o fi 
fost el, a avut dreptate: a făcut parte din Partidul Comunist. 

— Ce vârstă avea? 

— Patruzeci şi patru. Părea într-adevăr mai în vârstă. Smiley 
continua să vorbească lăsându-şi privirea să se plimbe de jur- 
împrejurul camerei... Un chip delicat... smoc de păr negru lins, 
pieptănat studenţeşte, profil de tânăr de douăzeci de ani, piele 
fină, uscată, ten cam palid. Foarte ridat, cute în toate direcţiile, 
ce-i brăzdau faţa în pătrăţele, degete foarte subţiri... un tip 
lapidar, care părea închis în el însuşi, nu prea sociabil. Stăpân 
pe sine. Se distra de unul singur. Presupun că suferea tot în 
singurătate. 

Se ridicară în picioare la intrarea lui Maston în încăpere. 

— A, Smiley. Poftim, spuse Maston deschizând uşa şi făcându- 
i semn cu braţul lui Smiley să intre înaintea lui. În biroul lui 
Maston nu se afla nici un singur obiect care să aparţină 
guvernului. Cumpărase cândva o colecţie de acuarele din 
secolul al nouăsprezecelea, iar câteva dintre ele erau agăţate 


pe pereţi. Restul erau lucruri de serie, îşi spuse Smiley. La drept 
vorbind, Maston era şi el de serie. Costumul său era puţin cam 
deschis la culoare ca să poată fi considerat respectabil. Şiretul 
monoclului său trecea de-a curmezişul invariabilei lui cămăşi 
crem. Purta o cravată de lână gri-deschis. Un german i-ar fi zis 
flott, gândi Smiley. Şic, ăsta era cuvântul, adevăratul gentleman 
din visurile unei barmaniţe. 

— L-am văzut pe Sparrow. E sinucidere fără nicio îndoială. 
Trupul a fost luat şi, în afară de formalităţile obişnuite, 
comisarul-şef nu mai întreprinde nimic. Ancheta se va deschide 
într-o zi sau două. S-a convenit - şi mă văd nevoit să insist 
asupra acestui lucru, Smiley - că nu se va sufla nicio vorbă 
presei în legătură cu cercetările noastre anterioare privitoare la 
Fennan. 

— Înţeleg. „Eşti periculos, Maston. Eşti slab şi ţi-e frică. Ai 
sacrifica pielea oricui, înaintea ta, o ştiu prea bine. Şi mă 
priveşti de parcă ai măsura lungimea frânghiei de care să mă 
spânzuri.“ 

— Să nu crezi că îţi fac vreo critică, Smiley; la urma urmei, 
dacă directorul Securităţii a autorizat acea întrevedere, nu ai 
niciun motiv să fii îngrijorat. 

— Decât în ceea ce-l priveşte pe Fennan. 

— Bineînţeles. Din păcate, directorul Securităţii a omis să 
semneze minuta prin care propuneai acea întrevedere. 
Autoritatea sa a fost fără îndoială verbală, nu-i aşa? 

— Da. Sunt sigur că o va confirma. 

Maston îi aruncă din nou lui Smiley o privire pătrunzătoare, 
calculată, iar lui Smiley i se puse un nod în gât. Işi dădea seama 
de propria sa intransigenţă şi mai ştia că Maston îl dorea mai 
receptiv, mai conciliant. 

— Ştii că biroul lui Fennan a luat legătura cu mine? 

— Da. Va avea loc o anchetă. S-ar putea să nu fie posibil să 
ţinem presa deoparte. Voi fi nevoit mai mult ca sigur să-l văd pe 
ministrul de interne mâine la prima oră. „Sperie-mă, nu te 
lăsa... Nu mai sunt tânăr... Trebuie să mă gândesc la pensie... 
Nu voi mai găsi de lucru... dar nu mă fac părtaş la minciunile 
tale, Maston.” Trebuie să fiu la curent cu toate faptele, Smiley. 
Trebuie să-mi fac datoria. Dacă simţi că trebuie să-mi spui ceva 


în legătură cu acea întrevedere, orice lucru pe care nu l-ai 
consemnat în raport spune-mi-l acum şi lasă-mă pe mine să-i 
judec importanţa. 

— Nu este nimic de adăugat, într-adevăr, faţă de ceea ce 
figurează în dosar şi nici faţă de ceea ce ţi-am spus adineauri. 
Poate ţi-ar folosi ţie să ştii (acest ţie fusese cam apăsat, poate) 
că am dus discuţia într-o atmosferă extrem de cordială. 
Pretinsele acuzaţii împotriva lui Fennan erau foarte subţirele... 
afiliere la cercul studenţesc în anii 1930, aluzii vagi potrivit 
cărora ar fi continuat să fie simpatizant al Partidului Comunist. 
Jumătate din membrii cabinetului au fost pe listele Partidului 
Comunist în anii 1930. Maston se încruntă. Când am intrat în 
biroul său de la Foreign Office, era ca la gară, un du-te-vino 
permanent, aşa că i-am propus să facem o plimbare în parc. 

— Continuă. 

— Aşa că ne-am dus. Era o zi însorită, cam rece, dar plăcută. 
Am privit rațele. Maston făcu un gest de nerăbdare. Am stat 
vreo jumătate de oră în parc. Fennan a vorbit tot timpul. Era un 
om inteligent, avea darul vorbirii şi spunea lucruri interesante. 
Dar nervos, ceea ce nu mi s-a părut nefiresc. Oamenilor de 
genul acesta le place să vorbească despre ei înşişi şi cred că s-a 
simţit uşurat că a putut spune ce are pe suflet. Mi-a relatat 
întreaga poveste - părea să-i convină să menţioneze nume. Apoi 
ne-am dus într-o cafenea pe care o ştia el lângă Millbank. 

— O ce? 

— O cafenea. Un bar de zi. Se serveşte o cafea specială la un 
şiling ceaşca. Am băut şi noi. 

— Înţeleg. Şi în această... atmosferă petrecăreaţă, l-ai 
informat că Departamentul va recomanda să nu se ia nicio 
măsură împotriva lui. 

— Da. Procedăm adeseori în felul acesta, dar în mod obişnuit 
nu menţionăm în raport. Maston dădu aprobator din cap. „Atât 
poate să înţeleagă şi el, gândi Smiley. Dumnezeule, cât poate fi 
de nesuferit.“ Smiley era deosebit de satisfăcut să constate că 
Maston era atât de dezagreabil cum se aşteptase. 

— Aş putea aşadar deduce că sinuciderea lui - şi scrisoarea, 
bineînţeles - te-au surprins nespus? Nu-i găseşti nicio explicaţie? 

— Ar fi uluitor să-i găsesc o explicaţie. 


— Ai vreo idee cine l-a denunţat? 

— Nu. 

— Era căsătorit, ştiai? 

— Da. 

— Mă întreb... s-ar putea ca nevastă-sa să ne dea unele 
lămuriri. Ezit să sugerez acest lucru, dar poate cineva din cadrul 
Departamentului ar trebui să-i facă o vizită şi să o chestioneze, 
în limitele discreţiei şi ale bunului-simţ, despre întreaga istorie. 

— Acum? întrebă Smiley, privindu-l impasibil. 

Maston stătea în picioare la biroul său mare şi se juca cu 
panoplia omului de afaceri - cuțitul de tăiat hârtie, tabachera, 
bricheta -, întreaga serie de articole ale ospitalităţii oficiale. 
„Arată de sub mânecă doi centimetri buni de manşete crem, 
gândi Smiley, şi îşi admiră mâinile albe.“ 

Maston ridică privirea, îşi  compusese o mască 
compătimitoare. 

— Smiley, îmi dau seama ce simţi, clar, în ciuda acestei 
tragedii, trebuie să încerci să înţelegi situaţia. Ministrul de 
externe şi cel de interne vor cere o informare cât se poate de 
amănunţită cu privire la această treabă şi îmi revine mie sarcina 
să le-o înaintez. În special informaţiile privind starea de spirit a 
lui Fennan imediat după întrevederea cu... cu noi. Poate că i-a 
spus ceva soţiei sale. Nu este neapărat nevoie să-i fi spus, dar 
trebuie să fim realişti. 

— Vrei să mă duc eu, acolo? 

— Cineva trebuie să se ducă. Este problema cu ancheta. 
Ministrul de interne va lua, bineînţeles, o decizie în acest sens, 
dar în momentul de faţă pur şi simplu nu deţinem datele 
necesare. Timpul ne presează, tu cunoşti cazul şi tot tu eşti cel 
care a făcut investigaţiile preliminare. Nimeni altul nu mai are 
timpul material să se informeze. Dacă trebuie să se ducă 
cineva, acela nu poţi fi decât tu. 

— Când vrei să plec? 

— Se pare că doamna Fennan este o femeie destul de 
originală. Străină. Evreică, de asemenea, mi se pare. A suferit 
mult în timpul războiului, ceea ce complică şi mai mult lucrurile. 
Este o persoană care ştie ce vrea şi, după câte se pare, moartea 
soţului ei a lăsat-o relativ indiferentă. Dar nu este decât o 


aparenţă, bineînţeles. Este însă un om raţional şi comunicativ. 
După spusele lui Sparrow, este dispusă să ne ajute şi va accepta 
probabil să te primească îndată ce soseşti acolo. Poliţia din 
Surrey ar putea să o prevină de venirea ta şi vei avea deci 
posibilitatea să te duci la ea mâine-dimineaţă, la prima oră. li 
voi telefona acolo, ceva mai târziu, în cursul zilei. 

Smiley se întoarse, gata de plecare. 

— 0... Smiley... Simţi mâna lui Maston pe braţul său şi se 
răsuci pentru a-l privi. Maston arbora un zâmbet pe care în mod 
normal îl rezerva doamnelor mai în vârstă din cadrul Serviciului. 
Smiley, poţi conta pe mine, ştii bine. Poţi conta pe sprijinul meu. 

„Doamne, gândi Smiley, chiar că munceşti douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru. Un cabaret non-stop, asta eşti. 
Deschis zi şi noapte.” leşi în stradă. 


CAPITOLUL 3 
Elsa Fennan 


Merridale Lane este unul dintre acele locuri din Surrey în care 
locuitorii duc o luptă neîntreruptă împotriva stigmatului 
mahalalei. Copacii, forţaţi cu dragoste şi îngrăşăminte să 
crească în fiecare curte din faţă, disimulează de bine de rău 
sărăcăcioasele „case pitoreşti”, ce se ghemuiesc în spatele lor. 
Caracterul rustic al locului este accentuat şi de bufniţele de 
lemn ce veghează deasupra numelor caselor şi de piticii gata să 
se sfărâme ce îşi păstrează echilibrul precar deasupra bălților cu 
caraşi aurii. Locuitorii din Merridale Lane nu-şi revopsesc piticii, 
dispreţuind acest obicei considerat a fi al celor de la periferia 
oraşelor; pentru acelaşi motiv nu-şi lustruiesc bufniţele, 
preferând să aştepte cu răbdare ca anii să dea acestor odoare o 
patină venerabilă şi ca bârnele garajului să se mândrească cu 
urmele lăsate de gândaci şi de viermi. 

Străduţa nu este chiar o fundătură, contrar celor pretinse de 
către agenţii imobiliari. După ce trece de intersecţia de la 
Kingston, străduţa înaintează nervoasă subţiindu-se într-un 
drumeag cu pietriş, care, la rândul său, după ce trece de 
Merries Field, degenerează într-o potecă amărâtă, noroioasă, 
sfârşind ceva mai departe într-o uliţă ce nu se deosebeşte cu 
nimic de Merridale Lane. Cam până în anul 1920, această 
străduţă ducea la o biserică parohială, iar această biserică se 
înălța acum pe ceea ce este practic un refugiu pietonal pe 
drumul către Londra, iar drumeagul ce ducea cândva 
credincioşii la locul de rugăciune oferă acum o legătură de 
prisos între locuitorii din Merridale Lane şi Cadogan Road. Fâşia 
de câmp deschis ce se numeşte Merries Field a dobândit o 
faimă depăşind propriile aspirații; a băgat un fitil chiar în inima 
Consiliului Districtual, iscând discordie între conservatori şi 
urbaniştii progresişti, de o asemenea intensitate, încât cu un 
anumit prilej întreaga maşinărie a administraţiei locale din 


Wallinston s-a oprit în loc. Acum s-a instalat un fel de 
compromis natural: Merries Field nu a fost nici modernizat, nici 
conservat de cei trei piloni de oţel plasați la intervale regulate 
de-a curmezişul lui. În mijloc se află un fel de colibă de canibali, 
cu un acoperiş de paie, numită „Adăpostul Eroilor din Război“, 
ridicată în 1951, în amintirea plină de recunoştinţă a celor 
căzuţi în cele două războaie, servind drept loc de refugiu pentru 
bătrâni şi pentru oameni obosiţi. Nimeni nu pare să se fi 
întrebat ce ar căuta bătrânii şi obosiţii la Merries Field, dar cel 
puţin păianjenii şi-au găsit adăpost sub acoperiş; ca loc de 
odihnă pentru constructorii pilonilor, coliba era considerată 
deosebit de confortabilă. 

Smiley ajunse, pe jos, imediat după orele opt dimineaţa, 
lăsând maşina în faţa postului de poliţie, care se găsea lao 
depărtare de zece minute de mers agale. 

Ploua cu găleata, o ploaie deosebit de rece, care îi biciuia fără 
milă obrajii. 

Poliţia din Surrey încetase să se mai intereseze de cazul 
respectiv, însă Sparrow trimisese, de la el putere, un ofiţer al 
Secţiei Speciale, care trebuia să rămână la comisariat şi să 
servească drept agent de legătură, dacă era nevoie, între 
Serviciul de Securitate şi poliţie. Nu exista niciun dubiu asupra 
modului în care Fennan şi-a găsit sfârşitul. Un glonţ tras de la 
distanţă mică i-a traversat tâmpla, iar arma era un pistol mic 
franțuzesc, fabricat la Lille, în 1957. Pistolul a fost găsit lângă 
cadavru. Toate elementele acreditau teza sinuciderii. 

Merridale Lane, nr. 15, era o casă joasă, în stil Tudor, cu 
dormitoare construite la stradă, sub acoperiş, şi cu un garaj pe 
jumătate din scândură. Avea un aspect neîngrijit, dacă nu chiar 
părăginit. Dădea mai curând impresia, gândi Smiley, că ar fi 
locuită de artişti. Decorul nu părea să se potrivească deloc cu 
Fennan, care evoca mai curând ideea de periferie şic şi de 
tinere străine angajate pe casă şi masă. 

Desfăcu lanţul porţii şi urcă fără să se grăbească aleea ce 
ducea la uşa din faţă, încercând cu greu să discearnă semnele 
vieţuirii prin ferestrele montate într-un caroiaj de plumb. Era 
foarte frig. Smiley apăsă butonul soneriei. 

Elsa Fennan îi deschise uşa. 


— Mi s-a telefonat şi am fost întrebată dacă mă deranjează să 
vă primesc. N-am ştiut ce să răspund. Intraţi, vă rog, rostise ea 
cu o urmă de accent german. 

Era probabil mai în vârstă decât Fennan. O femeie plăpânadă, 
aprigă, de vreo cincizeci de ani şi mai bine, cu părul tuns foarte 
scurt şi vopsit în culoarea nicotinei. În ciuda fragilităţii ei, dădea 
impresia de curaj şi de putere de a îndura greutăţile, iar ochii 
căprui, ce străluceau pe chipul ei mic, cu trăsături neregulate, 
aveau o intensitate uluitoare. Era o faţă trecută, brăzdată şi 
răvăşită de ani de zile, faţa unui copil îmbătrânit, întotdeauna 
înfometat şi vlăguit, eternul chip al refugiatului, al prizonierului, 
îşi spuse Smiley. 

Îi întinse o mână foarte curată, trandafirie şi osoasă. 

— Sunteţi persoana care l-a chestionat pe soţul meu cu 
privire la loialitatea lui, spuse ea. Îl conduse într-un salonaş 
scund şi întunecat, în care nu ardea focul. Smiley se simţi 
stânjenit şi josnic. Loialitate faţă de cine, faţă de ce? Ea nu 
părea ostilă. Smiley era un opresor, iar ea se resemnase în faţa 
oprimării. 

— Soţul dumneavoastră mi-a plăcut foarte mult. Ar fi fost 
disculpat. 

— Disculpat? Disculpat de ce vină? 

— În urma primelor mărturii, o anchetă era necesară... o 
scrisoare anonimă... mi s-a încredinţat cazul. Făcu o pauză şi o 
privi cu îngrijorare sinceră. Aţi suferit o pierdere teribilă, 
doamnă Fennan... sunteţi probabil epuizată. Cred că nu aţi 
dormit toată noaptea. 

— Vă mulţumesc, îi răspunse ea fără să pară impresionată de 
compasiunea lui. Am puţine speranţe să pot dormi astăzi. 
Somnul este un lux pe care nu mi-l pot permite. Cu un aer 
melancolic, îşi lăsă privirea către trupul ei plăpând. Trebuie să 
mă împac cu propriul meu trup douăzeci şi patru de ore pe zi. 
Am trăit împreună mai mult decât majoritatea oamenilor, în 
ceea ce priveşte afirmaţia că am suferit o pierdere teribilă, da, 
presupun că aşa este. Dar ştiţi, domnule Smiley, de atâta vreme 
nu am deţinut nimic în afară de o periuţă de dinţi, încât nu m- 
am obişnuit să posed nimic, nici chiar după opt ani de căsnicie. 
În plus, am învăţat să sufăr fără să mă plâng. 


Îi făcu semn să ia loc, îşi trase fusta sub ea cu un gest de 
modă veche şi se aşeză în faţa lui. În cameră era foarte frig. 
Smiley se întrebă dacă trebuia să deschidă el conversaţia; nu 
îndrăznea să o privească, fixa vag un punct din faţa lui, făcând 
eforturi disperate de a-şi da seama ce se ascundea sub chipul 
trecut, uzat, al Elsei Fennan. Smiley avu impresia că a trecut o 
veşnicie înainte ca ea să înceapă sa vorbească. 

— Spuneaţi că l-aţi plăcut. După câte se pare, nu i-aţi lăsat 
această impresie. 

— Nu am văzut scrisoarea soţului dumneavoastră, dar am 
fost pus la curent în privinţa conţinutului ei. Chipul grav, umflat, 
al lui Smiley se întoarse din nou către ea. Este pur şi simplu de 
neînțeles. Practic, i-am spus că era... că voi recomanda 
încetarea investigării. 

Ea nu schiţă niciun gest, aşteptându-l să continue. 

Ce ar fi putut să-i spună? „Imi pare rău că l-am ucis pe soţul 
dumneavoastră, doamnă Fennan, dar nu mi-am făcut decât 
datoria. (Datoria faţă de cine, pentru numele lui Dumnezeu?) A 
fost membru al Partidului Comunist acum douăzeci şi patru de 
ani, pe vremea când era la Oxford; recenta promovare îi dădea 
acces la informaţii ultrasecrete. Un individ care se agită ca 
musca la arat n-a avut altă treabă decât să ne trimită o 
scrisoare anonimă şi am fost nevoiţi să-i dăm curs. Ancheta i-a 
provocat soţului dumneavoastră o depresiune nervoasă, care l-a 
împins la sinucidere.“ Smiley nu spuse nimic. 

— A fost un joc, spuse ea, pe neaşteptate, un conflict absurd 
de idei; nu a avut nimic de a face nici cu el, nici cu altă 
persoană. De ce vă ocupați de noi? întoarceţi-vă la Whitehall şi 
căutaţi alţi spioni pe planşetele voastre de desen. Făcu o pauză 
fără să dea vreun semn de emoție, în afară de flăcările pe care 
le aruncau ochii ei. Suferiţi de o boală veche, domnule Smiley, 
continuă ea, luând o ţigară din pachet; şi am văzut multe 
victime ale acestei boli. Mintea se separă de trup, gândeşte 
ruptă de realitate, conduce un regat de hârtie şi ticluieşte la 
rece pierderea victimelor ei de hârtie. Dar, uneori, despărţirea 
dintre lumea dumitale şi lumea noastră nu este completă; 
dosarelor le cresc capete, braţe şi picioare şi momentul acesta 
este groaznic, nu-i aşa? Numele au familii şi dosare, precum şi 


raţiuni umane care să explice tristele consemnări din dosare şi 
aşa-zisele păcate. Când se întâmplă lucruri de genul acesta, mi- 
e milă de voi. Se întrerupse din nou o clipă, apoi continuă: Se 
întâmplă ca în cazul statului şi poporului. Statul este şi el un vis, 
un simbol a ceva care nu există, o deşertăciune. O minte fără 
trup, un joc cu norii de pe cer. Dar statele fac războaiele, nu-i 
aşa, şi întemniţează oamenii? A-şi clădi visele din doctrine, câtă 
puritate! Soţul meu şi eu însămi am fost curăţaţi, nu-i aşa? îl 
privea fix, iar accentul ei devenise mai pronunţat. 

— Vă numiţi statul, domnule Smiley; nu vă găsiţi locul printre 
oamenii adevăraţi. Aţi aruncat o bombă din cer: nu coborâţi aici 
pentru a privi sângele, pentru a auzi ţipetele. Nu ridicase glasul; 
privirea ei se pierdea în gol, undeva dincolo de Smiley. Păreţi 
şocat. Ar trebui să plâng, presupun, dar nu mai am lacrimi, 
domnule Smiley. Sunt secătuită, copiii durerii mele sunt morţi. 
Vă mulţumesc că aţi venit, domnule Smiley. Acum puteţi pleca, 
nu mai aveţi ce face aici. 

Smiley şedea pe scaun uşor aplecat în faţă, frecându-şi 
mâinile dolofane aşezate pe genunchi. Părea îngândurat şi 
cuprins de cucernicie, ca un băcan citind Evanghelia. Pielea 
feţei îi era albă şi lucea la tâmple şi deasupra buzei superioare. 
Doar sub ochi era o umbră de culoare, jumătăţi de lună mov, 
intersectate de rama grea a ochelarilor săi. 

— Ascultaţi, doamnă Fennan, acea întrevedere a fost aproape 
o formalitate. Cred că soţului dumneavoastră i-a făcut plăcere, 
că a fost chiar mulţumit că întreaga istorie s-a rezolvat. 

— Cum puteți spune un asemenea lucru, cum puteţi, acum 
când... 

— Vă repet, doamnă, că acesta este adevărul. Discuţia nici 
măcar nu a avut loc într-un birou oficial. Când am ajuns acolo, 
mi-am dat seama că biroul lui Fennan era un fel de cameră de 
trecere între alte două încăperi, aşa că am plecat în parc şi în 
cele din urmă ne-am dus într-o cafenea. Nu se poate spune, vă 
daţi seama, că a fost un interogatoriu în adevăratul sens al 
cuvântului. l-am spus chiar că nu are de ce să se îngrijoreze, da, 
aşa i-am spus. Nu înţeleg deloc acea scrisoare, nu are niciun... 

— Nu mă refer la scrisoare, domnule Smiley, ci la ceea ce mi- 
a spus el mie. 


— Cum adică? 

— Intrevederea aceea l-a tulburat nespus, aşa mi-a mărturisit. 
Când s-a întors luni noapte, era disperat, aproape incoerent. S-a 
prăbuşit într-un fotoliu şi l-am convins să se ducă la culcare. |- 
am dat un calmant, care l-a ajutat să doarmă jumătate din 
noapte. A doua zi dimineaţa o luase iar de la capăt cu această 
istorie. L-a obsedat până la moarte. 

Se auzi telefonul sunând la etajul de sus. Smiley se ridică în 
picioare. 

— Scuzaţi-mă... trebuie să fie de la serviciu. Vă deranjează? 

— Telefonul este în dormitorul din faţă, exact deasupra 
noastră. 

Smiley urcă încet treptele, într-o stare de absolută 
nedumerire. Ce naiba putea să-i spună lui Maston? 

Ridică receptorul, privind mecanic numărul înscris pe aparat. 

— Walliston 2944. 

— Suntem Centrala telefonică. Bună dimineaţa, domnule. 
Apelul dumneavoastră pentru opt şi jumătate. 

— 0... o, da, mulţumesc foarte mult. 

Puse receptorul în furcă, încântat de răgazul momentan ce i 
se oferea. Aruncă o privire scurtă în jurul încăperii. Era camera 
lui Fennan, austeră, dar confortabilă. În faţa căminului cu gaze 
erau două fotolii. Smiley îşi aminti că, după război, Elsa Fennan 
a fost ţintuită la pat timp de trei ani. Fără îndoială, din 
obişnuinţă, ca un ecou al acelor vremuri, cei doi se instalau 
seara în fotoliile din dormitor. Intrândurile de pe fiecare parte a 
sobei erau pline de cărţi. Intr-un colţ mai îndepărtat, se găsea 
un birou, pe care se afla o maşină de scris. Felul în care erau 
dispuse lucrurile în cameră trăda o atmosferă de intimitate, era 
de-a dreptul emoţionant şi poate că pentru prima oară Smiley 
simţi cu putere întreaga dramă a morţii lui Fennan. Se întoarse 
în salon. 

— Era pentru dumneavoastră. Apelul pentru opt şi jumătate, 
de la Centrală. 

Cum ea păstra tăcerea, Smiley îi aruncă o privire lipsită de 
curiozitate. Dar ea se întorsese şi se uita pe fereastră; nu-i 
vedea decât spatele subţire nemişcat, foarte drept, părul lins şi 
scurt, închis la culoare, în lumina dimineţii. 


O privi insistent. Îi trecu ceva prin minte, ceva de care ar fi 
trebuit să-şi dea seama în dormitorul de sus, o idee atât de 
incredibilă încât, pentru o clipă, creierul său fu incapabil să o 
asimileze. Continuă să vorbească mecanic; trebuia să iasă de 
acolo, să fugă de telefon şi de întrebările isterice ale lui Maston, 
să se îndepărteze de Elsa Fennan şi de casa ei întunecată şi 
tulburătoare. Să plece şi să mediteze. 

— Am abuzat destul de răbdarea dumneavoastră, doamnă 
Fennan. Vă voi urma sfatul şi mă voi întoarce la Whitehall. 

Din nou, mâna rece şi plăpândă, din nou cuvinte de 
compasiune de-abia şoptite. Îşi luă paltonul din vestibul şi ieşi în 
lumina dimineţii. Soarele de iarnă tocmai apăruse pentru o clipă 
după ploaie şi colora în tonuri palide şi proaspete copacii şi 
casele din Merridale Lane. Cerul era plumburiu, iar lumea de 
sub el era ciudat de luminoasă, reflectând razele soarelui pe 
care le furase de nicăieri. 

Smiley porni agale pe poteca de pietriş, temându-se ca Elsa 
Fennan să nu-l cheme înapoi. ` 

Chinuit de gânduri îngrijorătoare, se reîntoarse la poliţie. In 
primul rând, doamna Fennan nu ceruse Centralei telefonice să 
fie chemată la ora opt şi jumătate în dimineaţa aceea. 


CAPITOLUL 4 
„La Fântână” 


Comisarul-şef de la Secţia Criminalistică a poliţiei din 
Wallinston era un personaj corpolent, jovial, care evalua 
competenţa profesională în raport cu numărul de ani de serviciu 
şi nu vedea nimic rău în acest obicei al său. 

Inspectorul Mendel, dimpotrivă, era zvelt, cu ochi de veveriţă 
cercetătoare şi vorbea foarte repede din colţul gurii. Smiley îl 
compară în mintea lui cu un portar de fotbal, un om care îşi 
cunoştea teritoriul şi căruia nu-i plăceau intrugşii. 

— Am primit un mesaj din partea departamentului 
dumneavoastră, domnule, vi se cere să telefonaţi imediat 
consilierului. Spunând acestea, după ce i-a arătat telefonul cu 
mâna lui enormă, comisarul a ieşit prin uşa deschisă a biroului 
său. Mendel a rămas. Smiley îl privi o clipă scrutător, ca o 
bufniţă, cântărind omul care se afla în faţa lui. 

— Inchideţi uşa. 

Mendel se apropie de uşă şi o închise fără zgomot. 

— Vreau să cer o informaţie la Centrala telefonică din 
Walliston. Cui trebuie să mă adresez? 

— In mod normal, supraveghetoarei adjuncte. 
Supraveghetorul-şef este totdeauna cu capul în nori. Ea este 
cea care face toată treaba. 

— Cineva, din Merridale Lane, nr. 15, a cerut să fie apelat de 
Centrală la ora opt şi jumătate dimineaţa. Vreau să ştiu ora 
exactă când s-a făcut solicitarea şi de către cine. Vreau să mai 
ştiu dacă acest apel trebuie repetat în fiecare dimineaţă şi, în 
cazul acesta, vreau să cunosc toate detaliile. 

— Ştiţi numărul? 

— Walliston 2944. Abonatul este probabil Samuel Fennan. 

Mendel se apropie de telefon şi formă zero. Aşteptând să i se 
răspundă, îi spuse lui Smiley: 

— Nu vreţi să ştie nimeni despre această cerere a 


dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Nu. Nici măcar dumneata. Probabil că nu ne va fi de niciun 
folos. Dacă începem să trăncănim despre crimă, vom... 

Mendel obţinu Centrala şi o ceru pe supraveghetoarea 
adjunctă. 

— Suntem Secția Criminalistică din  Walliston, biroul 
comisarului. Facem o anchetă... da, desigur... aştept să mă 
sunaţi... Pe linia noastră cu oraşul, Walliston 2421. 

Puse telefonul în furcă şi aşteptă să-l sune Centrala. 

— Deşteaptă fată, spuse el, fără să-l privească pe Smiley. 
Telefonul sună, iar el începu să vorbească imediat: Cercetăm o 
spargere în Merridale Lane. La numărul 18. S-ar putea ca 
făptaşul să se fi folosit de casa de la numărul 15, ca punct de 
observaţie, pentru a putea opera în casa de vizavi. Puteţi afla 
dacă au fost primite sau solicitate apeluri la postul Walliston 
2944 în cursul ultimelor douăzeci şi patru de ore? 

Urmă o pauză. Mendel acoperi microfonul cu mâna şi se 
întoarse către Smiley, schiţând un zâmbet. Smiley îl plăcu pe 
loc. 

— Intreabă fetele, spuse Mendel, şi va cerceta şi fişele de 
apel. Mendel reîncepu convorbirea şi notă câteva cifre pe 
carnetul comisarului. Brusc se încordă şi se aplecă peste birou. 
A, da? întrebă el pe un ton indiferent, ce contrasta cu atitudinea 
lui. Când a cerut acest lucru? Altă pauză... 19.55... un bărbat, 
da? Fata este sigură, nu-i aşa?... Da, înţeleg, e-n regulă. Oricum, 
vă mulţumesc foarte mult. Cel puţin ştim cum stăm... deloc, mi- 
aţi făcut un mare serviciu... o simplă ipoteză, asta e tot... 
trebuie să căutăm altă pistă. Bine, mulţumesc. Sunteţi foarte 
amabilă şi vă rog să păstraţi tăcerea despre povestea aceasta... 
La revedere. Puse receptorul în furcă, rupse foaia din carnet şi o 
vâri în buzunar. 

— Este o cafenea nenorocită în apropiere, spuse Smiley 
repede. Trebuie să mănânc ceva. Te invit la o cafea. 

Telefonul sună. Smiley aproape îl simţi pe Maston la celălalt 
capăt al firului. Mendel îl privi o clipă şi păru să înţeleagă. Lăsă 
aparatul să sune şi părăsiră imediat comisariatul, îndreptându- 
se către High Street. 

Cafeneaua „La Fântână”, ţinută de domnişoara Gloria Adam, 


era în stil Tudor, plină de alămuri şi harnaşamente, fiind 
renumită pentru mierea de ţară mai scumpă cu şase penny 
decât în orice altă prăvălie. Domnişoara Adam în persoană 
servea cea mai proastă cafea ce se putea bea la sud de 
Manchester şi îşi numea clienţii „prietenii mei”. Domnişoara 
Adam nu făcea afaceri cu prietenii, pur simplu îi prăda, ceea ce 
mărea cumva iluzia de amatorism cu pretenţii pe care 
domnişoara Adam se străduia din răsputeri să o menţină. 
Originile ei erau obscure, deşi, când vorbea de tatăl ei, îi spunea 
adesea  „colonelul”. Prietenii domnişoarei Adam, pe care 
această amiciţie i-a costat deosebit de mult, răspândiseră vorba 
că gradul de colonel îi fusese acordat de către Armata Salvării. 

Mendel şi Smiley se aşezară la masa din colţ, lângă sobă, şi 
aşteptau să li se aducă ceea ce comandaseră. Mendel îi aruncă 
lui Smiley o privire ciudată. 

— Operatoarea îşi aminteşte apelul foarte bine; a venit la 
sfârşitul turei ei, aseară, la ora douăzeci fără cinci. S-a solicitat 
un apel la opt treizeci, în dimineaţa aceasta. Fennan însuşi a 
făcut comanda, fata este absolut sigură. 

— De ce? 

— Se pare că Fennan a mai sunat la Centrală în ziua de 
Crăciun şi a fost tot ea de serviciu. Dorea să le ureze tuturor 
Sărbători fericite. Fata a fost foarte impresionată. Au stat de 
vorbă destul de mult. Este sigură că acelaşi glas a făcut 
comanda de ieri. „Un domn foarte educat”, a spus ea. 

— Da, dar nu are sens. A scris o scrisoare de sinucigaş la ora 
douăzeci şi treizeci. Ce s-a întâmplat între orele douăzeci şi 
douăzeci treizeci? 

Mendel luă o servietă uzată din piele. Nu avea încuietoare şi 
semăna mai degrabă cu o mapă pentru partituri, gândi Smiley. 
Inspectorul scoase un dosar galben şi i-l întinse lui Smiley. 

— Facsimilul scrisorii. Şeful a spus să vă dau o copie. 
Originalul se trimite la Externe şi o altă copie la Marlene 
Dietrich. 

— Cine dracu' mai este şi asta? 

— Imi cer scuze, domnule. Aşa îi spunem noi consilierului 
dumneavoastră. Cam toţi cei din Secţia Specială îi spun aşa. 

„Minunat, gândi Smiley, absolut minunat.” Deschise dosarul şi 


privi facsimilul. Mendel continua să vorbească: 

— Este prima scrisoare de sinucigaş dactilografiată pe care 
am văzut-o vreodată. Şi prima, care să poarte data şi ora. 
Totuşi, semnătura pare autentică. Am comparat-o la comisariat 
cu o recipisă semnată de el în care era vorba de un obiect 
pierdut. Sunt identice. 

Scrisoarea părea dactilografiată la o maşină de scris 
portabilă. Ca şi denunţul anonim. Era semnată, clar şi lizibil, de 
către Fennan. Sub adresa tipărită în frontispiciu, era scrisă data 
şi dedesubt ora: 10.30 p.m. 


Sir David, 

După multe ezitări, am decis să-mi iau viaţa. Nu pot 
petrece restul zilelor ce mi-au rămas de trăit într-o 
atmosferă de suspiciune, de neloialitate. Îmi dau 
seama că mi-a fost distrusă cariera şi că sunt victima 
unor informatori plătiţi. 

Al dumneavoastră, 

Samuel Fennan 


Smiley reciti aceste rânduri de câteva ori, concentrat, cu 
buzele strânse, ridicând surprins din sprâncene. 

— Cum v-aţi dat seama? 

— De ce să-mi dau seama? 

— De apelul Centralei de azi-dimineaţă. 

— O, l-am primit eu. Credeam că este pentru mine. Nu era... 
sunase Centrala. Nu mi-a picat fisa., credeam că este pentru ea. 
Am coborât şi i-am spus. 

— Aţi coborât? 

— Da. Au telefonul sus, în dormitor. De fapt, arată mai curând 
a salonaş... Doamna Fennan a fost mult timp ţintuită la pat şi 
cred că au lăsat camera aşa cum era pe atunci. O parte din ea 
seamănă mai mult cu un birou: cărţi, maşină de scris, masă de 
lucru şi aşa mai departe. 

— Maşina de scris? 

— Da. Portabilă. Cred că a folosit-o ca să dactilografieze 
scrisoarea aceasta. Dar, vezi dumneata, când am preluat apelul, 
nu mi-a trecut prin cap că nu ar putea fi pentru doamna Fennan. 


— De ce? 

— Are insomnii, aşa mi-a spus. Chiar a glumit pe tema 
aceasta. Când am sfătuit-o să se ducă să se odihnească, mi-a 
răspuns: „Trebuie să mă împac cu propriul meu trup douăzeci şi 
patru de ore pe zi. Am trăit împreună mai mult decât 
majoritatea oamenilor”. A adăugat că somnul este un lux de 
care este privată. Atunci, de ce ar fi cerut să fie sunată la ora 
opt treizeci? 

— De ce să ceară soţul ei? Sau oricine altcineva? E aproape 
ora mesei. Doamne, ai grijă de serviciile publice! 

— Ai dreptate. Şi pe mine m-a intrigat. Birourile Foreign 
Office-ului se deschid în mod tacit târziu, pe la zece, cred. 
Totuşi, dacă Fennan nu se trezea până la opt treizeci, ar fi 
trebuit să dea zor să se îmbrace, să se bărbierească, să ia micul 
dejun şi să prindă trenul. De altfel, putea să-l trezească nevastă- 
sa. 

— Poate că a înşirat gogoşi în legătură cu insomniile ei, spuse 
Mendel. Femeile pretind că nu dorm, că au migrene, chestii d- 
astea. Îi fac pe bărbaţi să creadă că sunt nervoase şi 
temperamentale. Tâmpenii, de cele mai multe ori. 

— Nu, ea n-ar fi putut chema Centrala, spuse Smiley negând 
din cap. Nu a fost acasă până la ora zece patruzeci şi cinci. 
Presupunând chiar că s-ar fi înşelat în privinţa orei la care s-a 
întors acasă, nu putea să se ducă la telefon fără să observe 
cadavrul soţului ei. Şi n-o să-mi spună nimeni că prima ei 
reacţie, după ce l-a găsit mort, a fost să se urce la etaj şi să 
telefoneze la Centrala telefonică solicitând un apel a doua zi 
dimineaţă, devreme, nu-i aşa? 

Îşi băură cafeaua în tăcere. 

— Altceva, spuse Mendel. 

— Da? 

— Nevastă-sa s-a întors de la teatru la unsprezece fără un 
sfert, aşa e? 

— Aşa zice ea. 

— A fost singură? 

— Habar n-am. 

— Pariez că nu a fost singură. Pariez că a fost forțată să 
spună adevărul asupra acestui lucru şi a bătut ora la maşină 


pentru a-şi crea un alibi. 

Gândurile lui Smiley se întoarseră la Elsa Fennan, la furia ei, 
la resemnarea ei. | se păru ridicol să se vorbească despre ea în 
acest fel. „Nu. Nu Elsa Fennan. Nu.“ 

— Unde a fost găsit trupul? întrebă Smiley. 

— La baza scării. 

— La baza scării? 

— Da întins de-a curmezişul holului. Cu arma sub el. 

— Şi biletul? Unde era? 

— Lângă el, pe parchet. 

— Altceva? 

— Da, o cană cu cacao în salon. 

— Inţeleg. Fennan se hotărăşte să e sinucidă. Cere Centralei 
telefonice să fie sunat la ora opt şi jumătate. Îşi pregăteşte o 
cană cu cacao şi o duce în salon. Urcă în dormitor şi bate 
scrisoarea de adio la maşină. Coboară din nou, se împuşcă, 
lăsând cacaua nebăută. Toate se leagă foarte bine. 

— Da, nu-i aşa? Apropo, n-ar fi bine să sunaţi la serviciu? 

— Uite aşa se strică o prietenie frumoasă, îi spuse Smiley, 
aruncându-i o privire echivocă. Îndreptându-se către automatul 
de lângă uşa pe care scria „Intrarea străinilor interzisă“, îl auzi 
pe Mendel murmurând: „Presupun că asta spui tuturor”. 
Zâmbea într-adevăr în timp ce forma numărul lui Maston. 

Maston dorea să-l vadă imediat. 

Se reîntoarse la masă. Mendel învârtea linguriţa într-o a doua 
ceaşcă de cafea, ca şi cum această operaţiune cerea maximum 
de atenţie. Mânca o chiflă foarte mare. 

— Trebuie să mă întorc la Londra, spuse Smiley, oprindu-se în 
dreptul lui. 

— Ei bine, aşa i se dă drumul lupului între oi, comentă 
Mendel, întorcându-şi brusc privirea de veveriţă către Smiley. 
Mă înşel oare? Vorbea din vârful buzelor, restul gurii fiind 
ocupat cu mestecatul chiflei. 

— Dacă Fennan a fost omorât, nicio forţă de pe lume nu va 
putea împiedica presa să pună mâna pe această poveste... 
spuse el, adăugând în sinea lui: „Cred că lui Maston nu-i va 
plăcea deloc. Ar fi preferat sinuciderea”. 

— Orice ar fi, trebuie să luăm în considerare şi această 


eventualitate, nu-i aşa? 

Smiley nu răspunse nimic, încruntându-se cu multă 
seriozitate. Îl putea auzi pe Maston ridiculizându-i suspiciunile, 
respingându-le agasat cu un hohot de râs. 

— Nu ştiu ce să zic, chiar nu ştiu, spuse el în cele din urmă. 

„Trebuie să mă întorc la Londra, gândi el, la Casa Ideală a lui 
Maston, la lupta pe viaţă şi pe moarte a suspiciunilor şi a 
oprobiilor. La absurditatea includerii unei tragedii umane în 
limitele unui raport de trei pagini.” _ 

Ploua din nou, o ploaie călduţă, mocănească. Intre Cafeneaua 
„La Fântână“ şi comisariatul de poliţie reuşi să se ude până la 
piele. Îşi scoase paltonul şi îl aruncă pe bancheta din spate a 
maşinii. Se simţea uşurat că pleca din Walliston, cu toate că 
trebuia să se ducă la Londra. Când viră pentru a se angaja pe 
şoseaua principală, zări cu colţul ochiului silueta lui Mendel, cu 
pălăria lui moale, cenuşie, înnegrită de ploaie, îndreptându-se 
stoic, cu paşi apăsaţi, către gară. Lui Smiley nu-i trecuse prin 
cap să se ofere să-l ducă la Londra şi îşi reproşa acum lipsa de 
amabilitate. Mendel, indiferent la subtilităţile situaţiei, deschise 
portiera din partea cealaltă şi se urcă în maşină. 

— Ce noroc, remarcă el. Urăsc trenurile. Mergeţi la 
Cambridge Circus? Aţi putea să mă lăsaţi şi pe mine în 
apropiere de Westminster? 

Porniră şi Mendel scoase o cutie veche verde de tutun şi 
începu să-şi sucească o ţigară. O apropie de gură, se răzgândi, 
i-o oferi lui Smiley, aprinzându-i-o cu o brichetă extraordinară ce 
arunca o flacără albastră de vreo cinci centimetri. 

— Păreţi deosebit de îngrijorat, spuse Mendel. 

— Sunt. 

— Dracul acela pe care nu-l cunoşti îţi pune capac în cele din 
urmă, spuse Mendel după câteva minute de tăcere. 

Parcurseseră şapte sau opt kilometri, când Smiley trase 
maşina la marginea drumului. 

— Te-ar deranja foarte mult dacă ne-am întoarce la Walliston? 
întrebă el, privindu-l pe Mendel. 

— Bună idee. Hai să mergem s-o luăm la întrebări. 

Smiley întoarse maşina şi porni fără grabă la drum către 
Walliston, cu destinaţia Merridale Lane. Lăsându-l pe Mendel în 


maşină, porni pe jos pe poteca de pietriş, ce îi era deja 
familiară. 

Ea îi deschise uşa şi, fără să scoată un cuvânt, îl conduse în 
salonaş. Purta aceeaşi rochie, iar Smiley se întrebă cum îşi 
petrecuse timpul de când o lăsase singură în dimineaţa aceea. 

Se plimbase oare prin casă sau a stat nemişcată pe un scaun 
în salon? Sau sus în dormitorul cu fotolii de piele? Cum se 
simţea ea ca proaspătă văduvă? Îşi putea da oare seama de cei 
se întâmplase, mai era încă în starea aceea de exaltare tainică 
care începe odată cu doliul? Se privea în oglinzi, străduindu-se 
să discearnă vreo schimbare, oroarea întipărită pe faţă sau 
încercând să plângă atunci când nu putea? 

Niciunul dintre ei nu se aşeză, amândoi evitând din instinct să 
repete întrevederea de dimineaţă. 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez din nou, doamnă 
Fennan, dar trebuie să vă mai întreb ceva. 

— În legătură cu apelul acela, presupun; apelul de la Centrala 
telefonică? 

— Da. 

— Mi-am închipuit că s-ar putea să vă intrige. O femeie care 
are insomnii să ceară să fie trezită dimineaţa devreme, spuse 
ea, făcând eforturi să pară dezinvoltă. 

— Da. Mi s-a părut ciudat, mărturisesc. Vă duceţi des la 
teatru? 

— O dată la două săptămâni. Ştiţi, sunt membră a Clubului 
Weybridge Repertory. Particip la toate activităţile lui. Am un loc 
rezervat, în prima marţi a fiecărei serii de reprezentații. Soţul 
meu lucra marţea până târziu. Nu mă însoțea niciodată; nu se 
deranja decât pentru piesele clasice. 

— Dar îi plăcea Brecht, nu-i aşa? L-au interesat foarte mult 
reprezentațiile date la Londra de către „Berliner Ensemble”. 

ÎI privi o clipă, apoi surâse brusc. Smiley îşi dădea seama 
pentru întâia oară de acel zâmbet. Era încântător, întregul ei 
chip luminându-se ca al unui copil. 

Smiley avu o imagine fugitivă a Elsei Fennan pe vremea când 
era fetiţă - băieţoasă, sprintenă, subţire ca o trestie, semănând 
cu Mica Fadette a lui George Sand, pe jumătate femeie, pe 
jumătate fetişcană, volubilă, mincinoasă. Şi-o imagină în chip de 


Backfisch, cum le spun germanii celor de vârsta ingrată a 
pubertăţii, seducătoare, bătându-se ca o pisică pentru a-şi 
apăra drepturile. Dar o văzu şi înfometată, chircită în lagărul de 
concentrare, agăţându-se cu toată puterea de viaţă. Zâmbet 
patetic, care evoca deopotrivă inocenţa de altădată şi arma 
oţelită, folosită în lupta pentru supravieţuire. 

— Mă tem că explicaţia pentru acest apel frizează ridicolul, 
spuse ea. Am o memorie foarte proastă, de-a dreptul 
îngrozitoare. Când mă duc la cumpărături, uit ce am de 
cumpărat, îmi aranjez o întâlnire prin telefon şi uit de ea imediat 
după ce am pus receptorul în furcă. Invit lume să-şi petreacă 
sfârşitul de săptămână la noi şi când vin musafirii nu găsesc pe 
nimeni acasă. Uneori, când este absolut necesar să-mi amintesc 
ceva, dau telefon la Centrală şi cer operatoarei să mă sune cu 
câteva minute înainte de ora respectivă. E ca un nod la batistă, 
însă nodul nu ne poate răsuna în urechi, nu-i aşa? 

Smiley o scruta din priviri. | se uscase gâtul şi fu nevoit să-şi 
înghită saliva înainte de a o întreba: 

— Pentru ce aţi solicitat apelul de data aceasta, doamnă 
Fennan? 

— Asta-i problema, îi răspunse ea, arborând din nou surâsul 
său încântător. Am uitat complet. 


CAPITOLUL 5 
Maston la lumina lumânărilor 


Rulând fără să se grăbească spre Londra, Smiley nu mai era 
conştient de prezenţa lui Mendel alături de el. 

A fost o vreme când însăşi ideea de a se afla la volanul unei 
maşini era o destindere pentru el; când găsea, în irealitatea 
unei lungi călătorii solitare, un paliativ pentru mintea sa 
tulburată, când oboseala câtorva ore de condus îi permitea să 
uite cele mai serioase griji. 

Poate că acesta este unul dintre semnele cele mai subtile ale 
maturității şi anume că nu mai putea să-şi mortifice astfel 
creierul. Recurgea acum la măsuri mai severe: a încercat chiar, 
o dată, să-şi imagineze o plimbare printr-un mare oraş 
european, reţinând, la Berna, de pildă, magazinele şi imobilele 
prin faţa cărora avea să treacă în drumul său de la Catedrală 
până la Universitate. Dar, în ciuda acestor exerciţii mentale atât 
de drastice, fantomele prezentului îşi făceau apariţia şi-i goneau 
visele. Era Ann, care îi furase pacea sufletească, Ann, care 
cândva făcuse prezentul atât de important pentru el şi îl 
deprinsese cu mici tabieturi cotidiene şi care, părăsindu-l, îl 
lăsase fără nimic. 

Nu-i venea să creadă că Elsa Fennan îşi ucisese bărbatul. 
Instinctul o învățase să apere, să agonisească lucrurile preţioase 
ale vieţii, să construiască în jurul ei simbolurile unei existenţe 
normale. Nu era în ea niciun fel de agresivitate, niciun fel de 
voinţă în afară de aceea de a păstra ceea ce dobândise. 

„Dar poţi să ştii? Ce scrisese Hesse?“ „Ce ciudat e să 
rătăceşti prin ceaţă, fiecare este singur. Niciun copac nu-şi 
cunoaşte vecinul. Fiecare este singur.“ „Nu ştim nimic unii 
despre alţii, absolut nimic, cugetă Smiley. Oricât de apropiaţi 
am trăi unii de alţii, la orice oră din zi sau din noapte am căuta 
să ne aflăm unii altora cele mai ascunse gânduri, nu ştim nimic. 
Cum aş putea să o judec pe Elsa Fennan? Cred că-i înţeleg 


suferinţele şi minciunile dictate de teamă, dar ce ştiu despre 
ea? Nimic.“ 

Mendel îi arătă un indicator rutier. 

— Aici locuiesc. Mitcham. Nu-i un loc rău deloc. M-am săturat 
de garsoniere. Mi-am cumpărat aici o căsuţă decentă, 
despărțită cu un zid de cea vecină. Ca să am unde să-mi duc 
zilele când ies la pensie. 

— Să ieşi la pensie? Mai ai mult de aşteptat până atunci. 

— Da. Trei zile. De aceea mi s-a încredinţat cazul ăsta. 

Totul este simplu, nicio complicaţie. Dă-i-l bătrânului Mendel 
şi o să se aleagă praful de caz. 

— la uite! Presupun că luni nu vom mai avea niciunul de 
lucru. 

II lăsă pe Mendel la Scotland Yard, iar el îşi continuă drumul 
spre Cambridge Circus. 

Intrând în clădire, îşi dădu seama că toţi ceilalţi erau la 
curent. După expresia de pe chipurile lor, după schimbarea 
subtilă în privire, după atitudine. Se duse direct spre biroul lui 
Maston. Secretara acestuia era la masa ei de lucru şi ridică 
rapid privirea când îl simţi intrând. 

— Consilierul este aici? _ 

— Da. Vă aşteaptă. E singur. In locul dumneavoastră aş 
ciocăni la uşă şi aş intra. Maston însă deschisese uşa şi îl chemă 
înăuntru. Purta un sacou negru şi o pereche de pantaloni reiaţi. 
„S-a terminat cu eleganța de prost-gust“, gândi Smiley. 

— Am încercat să te contactez. N-ai primit mesajul meu? îl 
întrebă Maston. 

— Ba da, dar nu aş fi putut să-ţi vorbesc. 

— Nu înţeleg. 

— Ei bine, nu cred că Fennan s-a sinucis; a fost mai curând 
asasinat. Nu puteam să-ţi spun aşa ceva la telefon. 

Maston îşi scoase ochelarii şi-l privi uimit pe Smiley. 

— Asasinat? De ce? 

— Fennan a scris biletul la ora 10.30, aseară, dacă acceptăm 
că ora înscrisă acolo este corectă. 

— Şi? 

— Şi, la 7.55, a chemat Centrala telefonică solicitând să fie 
sunat a doua zi dimineaţa, la ora 8.30. 


— Cum dracu' ai aflat? 

— Eram în casă azi-dimineaţă, atunci când a sunat Centrala. 
Am ridicat receptorul crezând că este vorba de o comunicare de 
la Departament. 

— Cum poţi fi atât de sigur că Fennan este cel care a solicitat 
apelul? 

— M-am interesat. Operatoarea de la Telefoane îi cunoaşte 
bine vocea lui Fennan; e sigură că a fost el şi că a sunat aseară 
la opt fără cinci. 

— Deci Fennan se cunoştea cu fata? 

— Dumnezeule, nu! Pur şi simplu schimbau amabilităţi, 
glumeau la telefon, din când în când. 

— Şi de aici ai ajuns la concluzia că a fost asasinat? 

— Păi, am întrebat-o pe nevastă-sa în legătură cu acest 
apel... 

— Şi? 

— A minţit. Mi-a declarat că ea a solicitat apelul. Pretinde că 
este teribil de distrată, că mai cere câteodată Centralei 
telefonice să o sune, aşa cum alţii şi-ar face un nod la batistă, 
atunci când are o întâlnire importantă. Mai este ceva: chiar 
înainte de a-şi trage un glonţ în cap, Fennan şi-a preparat o 
cană cu cacao. Nu a mai băut-o. 

Maston asculta în tăcere. În cele din urmă, zâmbi şi se ridică. 

— Cred că este o neînțelegere, spuse el. Te-am trimis acolo 
să descoperi de ce s-a omorât Fennan. Te întorci şi-mi spui că 
nu s-a omorât. Nu suntem poliţişti, Smiley. 

— Nu. Mă întreb şi eu uneori ce suntem. 

— Ai descoperit ceva care ne-ar putea afecta situaţia de aici, 
orice care să explice gestul său? Un lucru care să susţină 
scrisoarea de sinucigaş? 

Smiley ezită înainte de a da un răspuns. Prevăzuse 
întrebarea. 

— Da. Potrivit spuselor doamnei Fennan, soţul ei a fost foarte 
supărat după întrevederea pe care am avut-o cu el. „Să facă 
bine să asculte şi el întreaga poveste.” Era obsedat, nu reuşea 
să adoarmă. l-a dat un sedativ. Întreaga ei relatare cu privire la 
reacţia lui Fennan în urma întrevederii susţine scrisoarea. 
Smiley tăcu un minut, clipind prosteşte din ochi. Uite unde 


voiam să ajung: nu cred că ea spune adevărul. Nu cred că 
biletul a fost scris de Fennan, nici că acesta ar fi avut vreo 
intenţie să moară. Nu putem da la o parte pur şi simplu toate 
aceste nepotriviri, continuă el întorcându-se către Maston. 
Altceva. Nu am apelat la un specialist, dar există o similitudine 
între scrisoarea anonimă şi biletul lui Fennan. S-ar spune că 
sunt dactilografiate la aceeaşi maşină. Pare ridicol, dar aşa este. 
Trebuie să avertizăm poliţia... să o punem la curent cu faptele. 

— Faptele? repetă Maston. Ce fapte? Să admitem că a minţit. 
Este, desigur, o femeie ciudată, străină, evreică. Doar 
Dumnezeu ştie căile întortocheate ale minţii ei. Mi s-a spus că a 
suferit în timpul războiului, că a fost persecutată şi aşa mai 
departe. S-ar putea ca ea să vadă în tine opresorul, inchizitorul. 
Simte că ai mirosit ceva, o cuprinde panica şi îţi povesteşte 
prima minciună care îi trece prin cap. Şi doar pentru atât poţi s- 
o faci criminală? 

— Atunci, de ce a sunat Fennan la Centrală? De ce şi-a 
pregătit o cană de cacao? 

— Cine poate şti? Glasul lui era mai plin, mai persuasiv. Dacă 
tu sau eu, Smiley, am ajunge vreodată la o astfel de soluţie 
extremă, înfiorătoare, hotărâți să ne luăm viaţa, cine poate şti 
care ne vor fi ultimele gânduri? Şi în cazul lui Fennan? Işi vede 
cariera distrusă, iar viaţa îşi pierde orice sens pentru el. Ar fi de 
neconceput să fi dorit, într-un moment de slăbiciune sau de 
nehotărâre, să audă o altă voce umană, să simtă din nou 
căldura unui contact uman înainte de a muri? Poate părea 
absurd, sentimental, dar nu este improbabil în cazul unui om cu 
nervii la pământ, atât de obsedat încât să-şi ia viaţa. 

Smiley fu nevoit să-i recunoască o calitate: Maston era un bun 
comediant, iar în acest domeniu, Smiley nu putea concura cu el. 
Dintr-odată, simţi cum îl cuprinde o panică iscată dintr-un 
sentiment de frustrare de neîndurat. În acelaşi timp, îl apucă o 
furie nestăpânită împotriva acestui lingău ipocrit, a acestui 
filfizon scârbos cu părul lui încărunţit şi zâmbetul lui bine gândit. 
Panica şi furia crescură ca un val uriaş, izbucnind din piept şi 
inundându-i întreg trupul. Se înroşi la faţă, ochelarii i se aburiră, 
ochii i se umplură de lacrimi, ceea ce-i făcea umilinţa şi mai 
nesuferită. 


Maston, care din fericire nu observase nimic, îşi continuă 
peroraţia: 

— Nu-mi poţi cere să-i sugerez ministrului de interne, pe baza 
unor astfel de indicii, că poliţia a ajuns la o concluzie eronată; 
ştii şi tu cât de delicate sunt raporturile noastre cu poliţia. Pe de 
o parte, există suspiciunile tale, şi anume că, aseară, 
comportamentul lui Fennan nu a fost în concordanţă cu intenţia 
de a se sinucide. Soţia lui te-a minţit, după câte se pare. Pe de 
altă parte, dispunem de opinia unor poliţişti cu experienţă, care 
nu au găsit nimic necurat în circumstanţele morţii şi mai avem 
şi declaraţia doamnei Fennan că soţul ei a fost nespus de 
tulburat din cauza întâlnirii cu tine. Îmi pare rău, Smiley, dar 
asta e tot. 

Urmă un moment de tăcere absolută. Smiley îşi regăsea 
treptat calmul, dar efortul îl copleşise şi îl lăsase fără glas. 
Privea printre pleoapele strânse cu ochii lui de miop; obrajii lui 
buhăiţi şi brăzdaţi de riduri erau încă îmbujoraţi, iar gura îi 
rămăsese prosteşte deschisă. Maston aşteptă să-l audă vorbind, 
dar Smiley era prea obosit şi brusc încetase să-l mai intereseze 
ceva. Fără să-i acorde nicio privire lui Maston, se ridică şi ieşi 
din încăpere. 

Ajunse în propriul său birou şi se aşeză la masa de lucru. Se 
uită mecanic printre lucrările din faţa lui. Tava de 
corespondenţă intrată nu conţinea mare lucru: câteva circulare 
de serviciu şi o scrisoare personală adresată domnului G. 
Smiley, Ministerul Apărării. Scrisul îi era necunoscut. Desfăcu 
plicul şi citi scrisoarea: 


Dragă Smiley, 

Trebuie neapărat să luăm masa de prânz împreună, 
mâine la Compleat Angler, la Marlow. Fă, te rog, tot 
posibilul să ne întâlnim acolo, la ora treisprezece. 
Trebuie să-ţi comunic ceva. 

Al tău, 

Samuel Fennan 


Era scrisă de mână şi purta data zilei precedente, marţi, 3 
ianuarie. Fusese pusă la poştă la Whitehall, la ora optsprezece. 


Ţinând scrisoarea cu vârfurile degetelor, Smiley se uită fix la 
ea câteva minute în şir, cu capul înclinat într-o parte. Apoi o 
puse pe masă, deschise sertarul şi scoase o foaie albă de hârtie. 
Aşternu o scrisoare scurtă către Maston, anunţându-i demisia, şi 
prinse de foaie cu un bold invitaţia lui Fennan. Sună secretara, 
lăsă scrisoarea în tava de corespondenţă de ieşire şi se îndreptă 
spre lift. Ca de obicei, acesta era blocat la subsol cu masa 
rulantă de ceai a Arhivei. După ce aşteptă puţin, Smiley porni în 
jos pe scări. La jumătatea acestora, îşi aminti că-şi uitase în 
birou trendul şi câteva fleacuri personale. „Nu contează, gândi 
el, mi le vor trimite acasă.” 

Se aşeză în maşina sa, în parcare, şi privi fix prin parbrizul 
şiroind de ploaie. 

Puțin îi păsa, de fapt nu-i păsa absolut deloc. Era, bineînţeles, 
surprins. Surprins că fusese cât pe ce să-şi piardă sângele rece. 
Interviurile avuseseră un rol important în viaţa lui Smiley şi se 
credea de mult timp imunizat împotriva acestor întrevederi de 
toate felurile: disciplinare, academice, medicale şi religioase. 
Natura sa secretă detesta scopurile tuturor interviurilor, 
intimitatea lor opresivă, realitatea lor ineluctabilă, îşi aminti de 
o seară delirant de veselă cu Ann la Quaglino, atunci când i-a 
explicat lui Ann sistemul cameleon-tatuu, conceput pentru 
punerea în inferioritate a celui care formula întrebările. 

Cinaseră la lumina lumânărilor; piele albă, perle fine. Au băut 
coniac. Şi ochii lui Ann, larg deschişi şi umezi, doar pentru el; 
Smiley făcând pe marele amorez şi reuşind perfect. Ann, tandră 
şi incitată de armonia ce se stabilise între ei. 

— Şi aşa am învăţat să fiu cameleon. 

— Vrei să spui că stăteai acolo râgâind, ca un broscoi prost- 
crescut? 

— Nu, e vorba de culoare. Cameleonii îşi schimbă culoarea. 

— Da, aşa e! Se aşază pe frunze verzi şi se înverzesc. Te-ai 
înverzit, broscoiule? 

Degetele lui mângâiară uşor vârfurile mâinilor ei. 

— Ascultă-mă, boarfă mică, îţi voi explica tehnica numită 
cameleon-tatuu, pusă la punct de către Smiley pentru 
anchetatorul impertinent. Chipul ei era foarte aproape de al lui, 
iar ea îl adora din priviri. Tehnica se bazează pe ideea că 


persoana care pune întrebările, neiubind pe nimeni atât de mult 
ca pe sine, va fi fascinată de propria sa imagine. De aceea 
pretinzi că ai aceeaşi culoare socială, temperamentală, politică 
şi intelectuală cu aceea a inchizitorului tău. 

— Eşti un broscoi pompos. Dar un amant inteligent. 

— Tăcere! Se întâmplă ca această metodă să eşueze din 
cauza tâmpeniei inchizitorului sau a proastei lui dispoziţii. In 
cazul acesta devii un tatuu. 

— Şi în cazul acesta, broscoiule, trebuie să porţi plăci 
protectoare cornoase? 

— Nu. Trebuie să te plasezi într-o poziţie atât de nepotrivită 
încât să-i fii superior. Am fost pregătit pentru confirmare de 
către un episcop în retragere. Eu constituiam toate oiţele sale 
şi, jumătate din vacanţele mele, am primit suficiente sfaturi 
pentru o dioceză întreagă. Dar, uitându-mă fix la chipul 
episcopului şi închipuindu-mi că, sub privirea mea, faţa i se va 
acoperi cu păr, mi-am păstrat ascendentul asupra lui. De atunci 
încolo, abilitatea mea în acest sens nu a făcut decât să crească. 
Puteam să-l transform în maimuţă, să-l prind într-o fereastră tip 
ghilotină, să-l fac să participe în pielea goală la banchete 
masonice, să-l condamn să se târască pe burtă ca un şarpe... 

— Broscoi rău ce eşti! 

Şi astfel s-au petrecut lucrurile foarte bine. Dar, în 
întrevederile sale recente cu Maston, această forţă de detaşare 
îl părăsise; era prea profund implicat. Când Maston a preluat 
iniţiativa, Smiley s-a simţit prea obosit şi prea dezgustat ca să 
mai riposteze. Presupunea că Elsa Fennan îşi omorâse soţul, că 
avusese un motiv destul de serios să comită această faptă şi 
pur şi simplu chestiunea nu l-a mai interesat. Problema încetase 
să mai existe; suspiciunea, experienţa, percepțiile, bunul-simţ, 
toate acestea nu erau considerate de către Maston elemente 
factice. Fapte incontestabile erau doar hârtiile, miniştrii, mai 
ales cel de la Interne. Departamentul nu se preocupa de 
impresiile vagi ale unui singur funcţionar, atunci când acestea 
intrau în conflict cu politica lui. 

Smiley era epuizat, simţea o oboseală profundă, apăsătoare. 
Rulă încet spre casă. Va cina în oraş diseară. Ceva cu totul 
special. Acum era ora prânzului şi îşi va petrece după-amiaza 


urmărindu-l pe Olearius în peregrinările sale prin Rusia în 
călătoria sa hanseatică. Apoi va lua masa la Quaglino şi va 
ridica un pahar solitar în cinstea asasinului căruia i-a reuşit 
lovitura - care nu putea fi probabil decât Elsa - pentru a-i 
mulţumi că a pus capăt carierei lui George Smiley în acelaşi 
timp cu viaţa lui Sam Fennan. 

Nu uită să-şi ia rufele de la curăţătoria de pe Sloane Street şi 
viră în cele din urmă în Bywater Street, unde găsi un loc să-şi 
parcheze maşina, la trei case mai încolo de locuinţa sa. Cobori, 
ţinând în braţe rufele împachetate în hârtie cafenie, încuie cu 
grijă portierele şi, din obişnuinţă, înconjură maşina, verificând 
toate clanţele. Ploua mărunt în continuare. Constată plictisit că, 
din nou, cineva îşi parcase maşina în faţa casei lui. Mulţumesc 
lui Dumnezeu, doamna Chapel se gândise să-i închidă fereastra 
dormitorului, altfel ploaia ar fi... 

Intră brusc în alertă. Ceva se mişcase în salon. O lumină, o 
umbră, o formă umană; ceva, era sigur. Văzuse ceva sau îi 
şoptise ceva instinctul? Să-l fi avertizat oare acea abilitate 
latentă dobândită în cursul exercitării meseriei sale? Vreun simţ 
subtil, vreun nerv, un vag simţ al percepţiei îl alertase, iar el 
tinu seama de acest avertisment. 

Fără să gândească o clipă, vâri cheile înapoi în buzunarul 
paltonului, urcă treptele ce duceau la uşă şi sună. 

Soneria se auzi strident în toată casa. Urmă o clipă de linişte, 
apoi Smiley auzi zgomotul distinct de paşi ce se apropiau de uşa 
de la intrare, paşi apăsaţi, siguri. Clinchetul lanţului, pocnetul 
broaştei Ingersoll şi uşa se deschise rapid, fără ezitare. 

Smiley nu-l văzuse pe individ în viaţa lui: înalt, blond, inimos, 
în jur de treizeci şi cinci de ani. Costum gri-deschis, cămaşă albă 
şi cravată argintie - îmbrăcăminte de diplomat. German sau 
suedez. Mâna sa stângă rămăsese nonşalantă în buzunarul 
sacoului. 

Smiley îl privi ca şi cum ar fi vrut să se scuze. 

— Bună seara, domnule. Domnul Smiley este acasă, vă rog? 

Uşa se deschise complet. O scurtă tăcere. 

— Da. Nu intraţi? 

Ezită pentru o fracțiune de secundă. 

— Nu, mulţumesc. Vreţi să aveţi amabilitatea să-i predaţi 


asta? întrebă el, întinzând pachetul cu rufe. Cobori treptele şi se 
întoarse la maşină. Ştia că era urmărit. Demară, viră şi se 
îndreptă către Sloane Square. Fără să arunce nicio privire către 
casă. Găsi un loc de parcare în Sloane Street, opri şi notă cu 
repeziciune în carnet şapte serii de numere, cele şapte parcate 
pe Bywater Street. 

Ce trebuia să facă? Să oprească un poliţist? Individul, oricine 
o fi fost acela, plecase probabil până acum. În plus, mai erau şi 
alte considerente. Smiley încuie din nou portiera, traversă 
strada şi intră într-o cabină telefonică. Sună la Scotland Yard, 
obţinu legătura cu Secţia Specială şi îl ceru pe inspectorul 
Mendel. Dar se pare că inspectorul, după ce îşi prezentase 
raportul superiorului său, anticipase în mod discret plăcerile 
pensionării şi plecase la Mitcham. Smiley obţinu adresa lui, 
după ce turnase o mulţime de minciuni, şi urcă din nou în 
maşină. Ocoli trei sferturi din piaţă şi ieşi în dreptul Podului 
Albert. Luă un sanavici şi un whisky mare la o cârciumioară cu 
vedere către fluviu, deschisă de curând, şi, un sfert de oră mai 
târziu, trecea podul în drum către Mitcham. Ploaia răpăia în 
continuare pe maşina lui mică, obişnuită. Era îngrijorat, foarte 
îngrijorat. 


CAPITOLUL 6 
Ceai şi simpatie 


Ploua în continuare când a ajuns. Mendel era în grădină, 
purtând cea mai extraordinară pălărie pe care Smiley o văzuse 
vreodată. Iniţial fusese o pălărie Anzac, pălărie purtată de 
ostaşii trupelor australiene şi neozeelandeze în timpul Primului 
Război Mondial, însă borul ei imens era lăsat pe toate părţile, 
aşa că Mendel părea o ciupercă foarte înaltă. Era aplecat 
deasupra unui butuc, cu o secure amenințătoare, dar 
ascultătoare, în mâna lui dreaptă vânoasă. 

Il privi cu asprime pe Smiley, apoi chipul i se lumină de un 
zâmbet în timp ce îi întinse mâna să-l salute. 

— Necazuri? întrebă Mendel. 

— Necazuri. 

Smiley îl urmă în casă. O casă de periferie, dar confortabilă. 

— Nu e făcut focul în salon, de-abia m-am întors. Ce ai zice de 
o ceaşcă de ceai la bucătărie? 

Se duseră la bucătărie. Smiley reţinu amuzat curăţenia 
exemplară, ordinea aproape feminină care domnea în jurul său. 
Doar un calendar al poliţiei, atârnat pe perete, năruia iluzia. În 
timp ce Mendel punea ceainicul pe foc şi vedea de ceşti şi 
farfurioare, Smiley îi povesti, fără patimă, ce i întâmplase în 
Bywater Street. După ce şi-a încheiat relatarea, Mendel îl privi 
mult timp în tăcere. 

— De ce te-a poftit înăuntru? 

Smiley clipi şi se înroşi uşor. 

— Asta m-am întrebat şi eu. Am fost descumpănit o clipă. Am 
avut noroc că aveam pachetul acela, spuse el şi sorbi o gură de 
ceai. Nu cred însă că s-a lăsat păcălit de pachet. E posibil, dar 
m-ar mira. M-ar mira foarte mult. 

— Crezi că pachetul nu a folosit la nimic? 

— Ei bine, pe mine nu m-ar fi dus. Un om mărunţel, care 
coboară dintr-un Ford, livrează rufe la domiciliu. Cine puteam să 


fiu? În plus, am întrebat de Smiley şi apoi n-am mai intrat... cred 
că i s-a părut foarte ciudat. 

— Dar ce căuta? Ce avea de gând să-ţi facă? Cine a crezut că 
eşti? 

— Aici e întrebarea. Cred că mă aştepta pe mine, dar, mai 
mult ca sigur, nu a prevăzut că voi suna la uşă. A fost prins pe 
picior greşit. Presupun că avea intenţia să mă omoare. De 
aceea mi-a şi spus să intru: m-a recunoscut, fără îndoială, după 
o fotografie, dar nu era prea sigur. 

— Isuse, exclamă Mendel, după ce-l privi o clipă în tăcere. 

— Să presupunem că am dreptate, continuă Smiley, că am 
dreptate de la cap la coadă. Să presupunem că Fennan a fost 
asasinat aseară şi că eram şi eu cât pe ce să-l urmez în 
dimineaţa aceasta. Spre deosebire de tine, în profesia mea nu 
am parte în mod normal de câte un cadavru pe zi. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Poate că, înainte de a merge 
mai departe, ai verifica întâi maşinile astea. Erau parcate pe 
Bywater Street în dimineaţa aceasta. 

— De ce nu le verifici tu însuţi? 

Smiley îl privi o clipă încurcat. Apoi îşi aminti că nu i-a spus 
despre demisia sa. 

— Scuză-mă, dar nu ţi-am spus, nu-i aşa? Mi-am înaintat 
demisia azi-dimineaţă. Exact la timp ca să nu fiu dat afară. Aşa 
că sunt liber ca pasărea cerului şi fără vreo slujbă prezentă sau 
viitoare. 

Mendel luă lista cu numerele de înmatriculare şi se duse în 
vestibul să dea un telefon. Se întoarse după vreo două minute. 

— Ne vor suna peste o oră, a spus el. Hai să-ţi arăt 
proprietatea. Te pricepi la albine? 

— Oarecum. Pe vremea când eram la Oxford, m-au prins 
ştiinţele naturale. Era pe cale să-i povestească cum se luptase 
cu textele lui Goethe privind metamorfoza plantelor şi a 
animalelor, sperând că va descoperi la fel ca şi Faust „ce îi este 
hărăzit omenirii să simtă“. Voia să-i explice de ce era imposibil 
să înţelegi Europa secolului al nouăsprezecelea dacă nu aveai 
anumite cunoştinţe de ştiinţe naturale. Avea un elan de 
sinceritate, de mare seriozitate, îi mişunau prin cap tot felul de 


idei importante, conştient, în acelaşi timp, că această stare de 
surescitare se datora evenimentelor din dimineaţa aceea, pe 
care creierul său le analiza fără încetare. Işi simţea palmele 
umede. 

Mendel îl conduse afară prin uşa din spate: trei stupi, bine 
întreţinuţi, se aliniau lângă peretele scund, din cărămidă, din 
fundul grădinii. Stăteau în picioare sub ploaia măruntă, iar 
Mendel vorbea: 

— Întotdeauna am vrut să cresc albine, să văd despre ce e 
vorba. Am citit o mulţime despre ele şi, crede-mă, îmi este o 
frică de moarte. Ciudate animăluţe. Dădu de câteva ori din cap 
pentru a conferi mai multă greutate acestei afirmaţii şi Smiley îl 
privi din nou cu interes. Avea o faţă subţire, dar cărnoasă, cu o 
expresie lipsită de comunicativitate; părul său cărunt, de 
culoarea fierului, era tuns perie şi ţepos. Părea să nu-l 
intereseze vremea, tot atât cât vremii nu-i păsa de el. Smiley 
cunoştea exact viaţa pe care o dusese Mendel, o constatase la 
toţi poliţiştii din lume, aceeaşi piele tăbăcită, aceleaşi depuneri 
de răbdare, de amărăciune şi de furie. Putea ghici orele lungi, 
sterile, de supraveghere pe orice vreme, aşteptând pe cineva 
care putea să nu apară niciodată... sau să vină şi să plece prea 
repede. Şi mai ştia în ce măsură Mendel şi ceilalţi ca el se aflau 
la cheremul personalităţilor - capricioase şi neobrăzate, 
nervoase şi schimbătoare, arareori înțelepte şi înţelegătoare. 
Ştia cum putea fi neutralizată o fiinţă inteligentă din cauza 
stupidităţii superiorilor săi, cum săptămâni întregi de muncă 
răbdătoare - douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru - 
puteau fi anihilate de astfel de personaje. 

Mendel îl conduse de-a lungul unei poteci cu pietriş până la 
stupi şi, fără să-i pese de ploaie, începu să demonteze unul 
dintre ei, demonstrându-i şi explicându-i despre ce era vorba, 
cu fraze sacadate, întrerupte de pauze lungi, indicându-i precis 
şi fără să se grăbească cu degetele lui fine ceea ce voia să-i 
arate. 

Reintrară în cele din urmă în casă şi Mendel îi arătă lui Smiley 
cele două camere de la parter. Salonaşul era plin de flori: 
perdele înflorate, covor înflorat, huse înflorate pe mobilă într-o 
vitrină mică erau nişte halbe de bere, sub formă de omuleţi 


veseli şi graşi, numiţi Toby, şi o pereche de pistoale foarte 
frumoase, lângă o cupă câştigată la un concurs de trageri la 
ţintă. 

Smiley îl urmă la etaj. Soba de pe palier răspândea un miros 
de parafină, iar din camera de baie se auzea gâlgâitul posac al 
cazanului de apă. 

Mendel îi arătă dormitorul. 

— Apartamentul nupţial. Am cumpărat un pat cu o liră de la 
solduri. Salteaua este cu arcuri. E uimitor ce poţi descoperi la 
astfel de vânzări. Covoarele provin de la regina Elisabeta, care 
le schimbă în fiecare an. Le-am cumpărat de la o prăvălie din 
Watford. 

Smiley stătea în pragul uşii, puţin stânjenit. Mendel se 
întoarse şi trecu înaintea lui pentru a deschide uşa celuilalt 
dormitor. ` 

— Şi asta este camera ta. Dacă o vrei. In locul tău, n-aş sta 
acasă în noaptea aceasta. N-ai de unde să ştii ce se poate 
întâmpla, nu-i aşa? De altfel, vei dormi mai bine aici, aerul este 
mai curat. Smiley încercă să protesteze. Tu decizi. Faci ce vrei. 
Mendel părea prost-dispus şi stânjenit. Ca să vorbesc sincer, nu 
înţeleg în ce constă munca ta, tot aşa cum tu nu ştii nimic 
despre munca poliţiei. Faci aşa cum vrei. După câte am văzut, 
eşti în stare să te aperi şi singur. 

Coborâră la parter. Mendel aprinse gazul în soba din salon. 

— Cel puţin, permite-mi să te invit la masă diseară, spuse 
Smiley. 

Telefonul sună în vestibul. Era secretara lui Mendel, care îl 
suna în legătură cu numerele maşinilor. 

Mendel reveni în încăpere. Îi înmână lui Smiley o listă de 
şapte nume şi adrese. Patru din cele şapte nu prezentau niciun 
interes; proprietarii maşinilor locuiau în Bywater Street. 
Rămâneau trei: o maşină închiriată de la Adam Scarr şi Fiii, din 
Battersea, o camionetă, care aparţinea firmei Severn Tile, din 
Eastbourne, şi o a treia a Ambasadei Statului Panama. 

— Am însărcinat pe cineva să se ocupe de maşina panameză. 
Nu va fi nicio dificultate: ambasada nu are decât trei maşini 
mari şi late. Battersea nu este prea departe, continuă Mendel. 
Am putea da o raită pe acolo împreună, cu maşina ta. 


— Neapărat, neapărat, se grăbi Smiley să răspundă. Şi am 
putea lua masa de prânz în Kensington. Voi reţine o masă la 
„Entrechat”. 

Se făcuse ora patru. Cei doi vorbeau, de câtva timp, destul de 
dezlânat, despre albine şi întreţinerea casei. Mendel, foarte în 
largul său, Smiley, încă gânditor şi stânjenit, străduindu-se să 
găsească tonul potrivit pentru această conversaţie, să nu pară 
prea deştept. Putea să-şi închipuie ce ar fi avut de spus Ann 
despre Mendel. L-ar fi găsit încântător, dotat cu personalitate, 
şi-ar fi compus un glas şi chip nou pentru a-l imita şi ar fi fabulat 
pe seama lui până când acesta s-ar fi încadrat în vieţile lor şi nu 
ar mai fi constituit un mister: „lubitule, cine şi-ar fi închipuit că 
poate fi un om atât de p/ăcut! Este ultimul om din lume pe care 
l-aş fi crezut capabil să-mi spună de unde să cumpăr peşte mai 
ieftin. Şi ce căsuţă simpatică, fără pretenții. Cred că ştie că 
halbele Toby sunt îngrozitoare, dar pur şi simplu nu-i pasă. 
Găsesc că este un amor. Broscoiule, invită-l la noi la cină. 
Neapărat. Nu ca să ne batem joc de el, ci ca să-l răsfațăm“. Nu 
l-ar fi invitat, bineînţeles, dar Ann ar fi fost mulţumită, ar fi găsit 
un mijloc de a-l îndrăgi pe Mendel. Şi după aceea, l-ar fi uitat 
imediat. 

Asta dorea şi Smiley, într-adevăr, să-l îndrăgească pe Mendel. 
Nu era atât de priceput ca Ann în această privinţă. Ann era Ann. 
Fusese cât pe ce să-şi asasineze un nepot, student la Eton, 
pentru că băuse vin roşu la peşte, dar dacă Mendel şi-ar fi 
aprins pipa când mâncau clătite, nici nu ar fi remarcat. 

Mendel mai făcu un rând de ceai şi sorbeau amândoi câte o 
ceaşcă. Pe la cinci şi un sfert, plecară cu maşina lui Smiley către 
Battersea. Pe drum, Mendel cumpără un ziar de seară. Îl citea 
cu dificultate, la lumina răspândită de felinarele străzii. După 
câteva minute, exclamă pe un ton plin de venin: 

— Friţi! Friţii naibii. Doamne, cât îi urăsc! 

— Friţi? 

— Friţi, nemţălăi, nenorociţi de germani. N-aş da nici trei 
parale pe turma asta de oi carnivore. Au început iar să le rupă 
picioarele evreilor. Ca să ne dea tuturor la cap. Se vor din nou 
deasupra tuturor. Ca nişte popice: dărâmă-le, pune-le în 
picioare! lartă şi uită. De ce să ierţi, de ce să uiţi, pentru numele 


lui Dumnezeu! Asta aş vrea să ştiu! De ce să uiţi furturile, 
crimele şi violurile doar pentru că au fost comise de milioane de 
oameni? Isuse, un amărât de funcţionar de bancă ciupeşte zece 
şilingi din casa de bani şi toată poliţia metropolitană este pe 
urmele lui. Dar Krupp şi toată șleahta aia împuţită... o, nu. Dacă 
aş fi evreu în Germania, aş... Dumnezeule! 

Smiley păru să se trezească brusc. 

— Ce-ai face? Ce-ai face, Mendel? 

— O! Cred că aş înghiţi fără să crâcnesc. Astăzi, toate astea 
nu sunt decât date statistice... politică. Nu se pune problema să 
le dai bomba cu hidrogen, din punct de vedere politic este 
absurd. Şi uită-te la yankei... milioane de afurisiţi de evrei în 
America. Ce fac? Să-i ia dracu’, le dau nemților şi mai multe 
bombe. Se înfrăţesc ca porcii, apoi se aruncă în aer unii pe alţii. 

Mendel tremura de furie, iar Smiley tăcu o clipă, gândindu-se 
la Elsa Fennan. 

— Şi ce-i de făcut? întrebă el doar ca să spună ceva. 

— Dumnezeu ştie, răspunse Mendel pe un ton exasperat. 

După ce cotiră pentru a se angaja pe Battersea Bridge Road, 
opriră lângă un poliţist, postat pe trotuar. Mendel îi arătă 
legitimaţia de inspector de poliţie. 

— Garajul lui Scarr? Nici măcar nu se poate numi garaj, 
domnule, e mai curând un soi de hangar, de depozit. Scarr face 
comerţ mai ales cu fier vechi şi cu maşini de ocazie. Dacă nu-i 
convin unuia, îi vor conveni altuia, aşa pune Adam. Coborâţi pe 
Prince of Wales Drive până la spital. Este înghesuit între două 
case din prefabricate. De fapt, e un teren pe care a căzut o 
bombă în timpul războiului. Bătrânul Adam a umplut gropile cu 
zgură şi de atunci nu l-a mai gonit nimeni de acolo. 

— Se pare că ştii o mulţime despre el, spuse Mendel. 

— Nici nu-i de mirare, l-am vârât la mititica de câteva ori. N-a 
mai rămas aproape niciun delict care să nu fi fost comis de 
către Adam. Este unul dintre clienţii noştri permanenţi. 

— la te uită! Şi ce i se reproşează în momentul de faţă? 

— Nu ştiu, domnule. Dar ar putea fi ridicat oricând pentru 
pariuri ilegale. De fapt, se află practic deja sub incidenţa legii. 

Porniră spre spital. Dincolo de felinarele străzii, parcul din 
dreapta lor părea întunecat şi duşmănos. 


— Ce voia să spună când afirma că se află sub incidenţa legii? 

— O, glumea pur şi simplu. Înseamnă că individul are un 
cazier judiciar atât de încărcat încât este un candidat sigur la 
detenţie preventivă pe mulţi ani de aici înainte. Acest Scarr pare 
să fie - de resortul meu, continuă Mendel. Lasă-l în seama mea. 

Găsiră depozitul, aşa cum îl descrisese polițistul; era încastrat 
între două case din prefabricate, prăpădite, într-un şir neregulat 
de baracamente, ridicate pe terenul bombardat. Moloz, zgură şi 
gunoaie împrăştiate peste tot. Bucăţi de azbest, de fier vechi şi 
scânduri, achiziţionate fără îndoială de către domnul Scarr 
pentru a fi revândute sau reutilizate, erau îngrămădite într-un 
colţ, slab luminate de raza palidă ce răzbătea de la una dintre 
casele din prefabricate. Cei doi se uitară în jur, pentru o clipă, în 
tăcere. Apoi, Mendel ridică din umeri, puse două degete în gură 
şi fluieră strident. 

— Scarr! strigă el. Tăcere. Becul de la intrarea casei din 
prefabricate se aprinse. Se puteau zări trei sau patru maşini 
fabricate înainte de război, într-un stadiu de uzură mai mult sau 
mai puţin avansat. 

Uşa casei se deschise încet şi o fetiţă de vreo doisprezece ani 
apăru în prag. 

— Tăticul tău este acasă, puişorule? întrebă Mendel. 

— Nu. S-a dus la Vit. 

— Bravo, scumpo. Mulţumesc. Se reîntoarseră la drum. 

— Ce naiba e Viţ, sau mai bine nu întreb? spuse Smiley. 

— „Niţelul Fiului Rătăcitor”, o cârciumă din apropiere. Putem 
merge pe jos până acolo. E la vreo sută de metri. Lasă maşina 
aici. 

Cârciuma de-abia se deschisese. La bar nu era nimeni şi, în 
timp ce aşteptau patronul, uşa se deschise larg şi în prag apăru 
un individ foarte corpolent, în costum negru. Acesta se apropie 
fără să ezite şi ciocăni în tejgheaua barului cu o monedă de o 
jumătate de coroană. 

— Wilf, urlă el. Scoate-ţi degetul din cur, ai clienţi, norocosule. 
Bună seara, prietene, adăugă el, întorcându-se către Smiley. 

— Spune-le să lase banii pe tejghea şi să vină mai târziu, se 
auzi un glas din fundul cârciumii. 

Grăsanul îi privi absent o clipă pe Mendel şi pe Smiley, apoi 


izbucni într-un hohot de râs. 

— Nu sunt ăia, Wilf, sunt curcani! 

Gluma îi plăcu atât de mult că fu nevoit să se ducă să se 
aşeze pe banca de lângă perete, cu mâinile pe genunchi; umerii 
enormi i se scuturau de râs şi lacrimile i se prelingeau pe obraji. 
Din când în când, mai scotea câte un „Doamne, Dumnezeule”, 
trăgându-şi sufletul înainte de alt hohot de râs. 

Smiley îl examină cu interes. Purta un guler tare, jegos, 
rotunjit la colţuri, o cravată roşie înflorată prinsă cu grijă peste 
vesta lui neagră, bocanci soldăţeşti şi un costum negru lucios, 
foarte tocit, fără urmă de dungă la pantalonii care cădeau pe el 
ca nişte burlane. Manşetele cămăşii erau negre de sudoare, de 
jeg şi de ulei de motor şi erau prinse cu clame de birou făcute 
nod. 

Patronul apăru şi luă comanda. Străinul ceru un whisky mare 
şi vin de ghimbir, pe care le duse în salonul alăturat în care 
ardea în sobă un foc de cărbuni. Patronul îl urmări cu un aer 
dezaprobator. 

— Aşa e el, nenorocitul dracului. Nu plăteşte preţuri de salon, 
dar îi place la căldurică. 

— Cine e? 

— Ăsta? îi zice Scarr. Adam Scarr. Dumnezeu ştie de ce 
Adam. Îl vedeţi în paradis? Ce mutră de scârţar o să facă acolo! 
Se spune pe-aici că dacă Eva i-ar da un măr, el i-ar mânca şi 
cotorul. Patronul îşi supse dinţii şi scutură din cap. Apoi strigă 
către Scarr: Mai eşti încă bun pentru afaceri, nu-i aşa, Adam? 
Vin de la zeci de kilometri să te caute, ce zici? Un monstru 
tinerel venit de pe altă planetă, asta eşti. Hai să vedeţi! Adam 
Scarr, aruncaţi-i o singură privire şi vă lăsaţi de toate cele 
lumeşti. 

Alte hohote de râs. Mendel se aplecă pentru a-i şopti lui 
Smiley: 

— Du-te şi aşteaptă-mă în maşină. Mai bine nu te băga. Ai să- 
mi dai cinci lire? 

Smiley îi dădu cinci lire din portofel, dădu din cap aprobator şi 
ieşi din cârciumă. Nu-şi putea închipui ceva mai înfiorător decât 
să aibă de a face cu Scarr. 

k 


— Scarr? îl întrebă Mendel. 

— Da, amice, chiar aşa. 

— TRX 0891. E maşina ta? 

Domnul Scarr se încruntă către pahar. Întrebarea părea să-l 
întristeze. 

— Ce-ai de zis? 

— A fost, şefule, a fost. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

Scarr ridică mâna puţin, apoi o lăsă să cadă uşor. 

— Mare mister, şefule, un mister îngrozitor. 

— Ascultă, am treburi mai serioase de făcut decât ai visat tu 
vreodată. N-am timp de pierdut, m-auzi? Mi se rupe de afacerile 
tale ilegale. Unde-i maşina aia? 

Scarr păru să evalueze acest discurs la adevărata lui valoare. 

— M-am prins, amice. Vrei informaţii. 

— Chiar aşa, închipuie-ţi. 

— Vremurile sunt grele, şefu'. Costul vieţii, dragă băiete, urcă 
pân’ la stele. Orice informaţie are valoare de piaţă. Este? 

— Spune-mi cine a închiriat maşina şi n-ai să mori de foame. 

— Nu mor de foame, amice. Dar vreau să mănânc mai bine. 

— Cinci lire. 

Scarr îşi goli paharul şi-l trânti cu zgomot pe masă. Mendel se 
ridică şi-i aduse încă unul. 

— Mi-a fost umflată, spuse Scarr. O închiriam de câţiva ani 
fără şofer. Din cauza depozitului. 

— Ce depozit? 

— De garanţie. Un tip vrea maşina pentru o zi. Îi iei douăzeci 
de lire garanţie, în bancnote, înţelegi? Când tipul vine înapoi, îţi 
mai datorează patruzeci de şilingi, înţelegi? Îi dai un bon de 
treizeci şi opt de lire, îl înscrii în coloana cheltuieli, deşi chestia 
nu face decât zece. Te-ai prins? 

Mendel aprobă din cap. 

— Ei bine, acum trei săptămâni, apare un tip. Un scoţian înalt. 
Cu buzunarele pline. Avea baston. A plătit garanţia, a luat 
maşina şi nu l-am mai văzut de atunci, nici pe el, nici maşina. 
Jaf, asta e. Scarr făcu o pauză, mai luă o gură şi-l privi trist pe 
Mendel. 


— De ce nu ai anunţat poliţia? 

— Mă împiedică o mulţime de chestii, şefule. 

— Altfel spus, vrei să zici că e de furat. Scarr se prefăcu 
şocat. 

— Am auzit de atunci tot felul de zvonuri neplăcute despre 
persoana de la care am făcut rost de maşină. Nu spun mai mult, 
adăugă el pios. 

— Când i-ai închiriat maşina, a completat vreo hârtie? 
Asigurare, recipisă, chestii d-astea? Unde sunt? 

— False, toate false. Mi-a dat o adresă la Ealing. M-am dus 
acolo şi nu era nicio casă. Nu mă îndoiesc că şi numele era 
inventat. 

Mendel făcu bancnotele sul în buzunar şi i le întinse peste 
masă lui Scarr. Acesta le netezi pe masă şi, fără să-i pese că i-ar 
putea vedea cineva, le numără în văzul tuturor. 

Ştiu unde te pot găsi, spuse Mendel, şi mai ştiu o mulţime de 
lucruri despre tine. Dacă mi-ai înşirat gogoşi, vin şi-ţi rup gâtul. 

* 


x x 

Ploua din nou şi lui Smiley îi părea rău că nu-şi luase pălăria. 
Trecu drumul, intră pe strada laterală în care se afla afacerea 
domnului Scarr şi se îndreptă către maşină. Strada era pustie şi 
ciudat de liniştită. Două sute de metri mai încolo, Battersea 
General Hospital, mic şi bine întreţinut, răspândea o mulţime de 
raze luminoase de la ferestrele fără perdele. Smiley auzea ecoul 
propriilor paşi pe trotuarul ud. 

Ajunse la nivelul celor două case din prefabricate ce încadrau 
depozitul lui Scarr. În curte era parcată o maşină, cu luminile de 
poziţie aprinse. Curios, Smiley schimbă direcţia şi se apropie pe 
jos de ea. Era un vechi MG sedan, vopsit probabil verde sau în 
maroul acela pe care îl aveau maşinile înaintea războiului. 
Numărul era prost luminat şi murdar de noroi. Smiley se aplecă 
pentru a-l citi, trecând cu degetele pe placă: TRX 0981. 
Bineînţeles, era numărul pe care îl reţinuse în dimineaţa aceea. 

Auzi paşi şi se îndreptă de spate, întorcându-se pe jumătate. 
Lovitura a venit tocmai când începuse să ridice braţul. 

O pocnitură îngrozitoare, parcă îi despicase cineva capul în 
două. Căzând, simţi sângele cald curgându-i şiroaie pe urechea 


stângă. „O, Doamne, de nu m-ar lovi iar! gândi Smiley.“ Dar 
abia a simţit ceea ce a urmat. A avut mai curând viziunea 
propriului său trup, undeva departe, crăpat încet ca o piatră şi 
făcut fărâme. Nimic în afară de căldura propriului sânge, ce 
şiroia de pe faţa lui pe gură şi, în depărtare, ciocănitul 
pietrarilor. Dar nu aici. Departe, foarte departe. 


CAPITOLUL 7 
Povestea domnului Scarr 


Mendel îl privi şi se întrebă dacă nu era mort. Îşi goli 
buzunarele paltonului şi îl puse uşurel pe spatele lui Smiley, 
apoi o luă la goană ca un nebun către spital, trecu val-vârtej 
prin uşa turnantă a Secţiei de Tratamente Ambulatorii, intrând 
în interiorul luminat al spitalului, la Secţia de Urgenţe, deschisă 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. De gardă era un 
medic tânăr de culoare. Mendel se legitimă, îi urlă ceva, îl luă de 
braţ şi încercă să-l scoată în stradă. Doctorul zâmbi răbdător, 
scutură din cap şi chemă o ambulanţă prin telefon. 

Mendel fugi înapoi în josul drumului şi aşteptă. Câteva minute 
mai târziu, sosi o ambulanţă şi câţiva bărbaţi îl ridicară cu 
pricepere pe Smiley şi îl duseră de acolo. 

— Îngropaţi-l, gândi Mendel; îl voi obliga să plătească pe 
ticălosul care a făcut asta. 

Rămase în picioare acolo câteva clipe, privind pata umedă de 
noroi şi zgură în care căzuse Smiley. Lumina roşiatică a 
stopurilor maşinii nu-i arăta nimic. Pământul fusese călcat în 
picioare de către brancardieri şi de către puţinii locuitori ai 
caselor din prefabricate, care veniseră şi plecaseră de acolo ca 
nişte vulturi fantomatici. Se întâmplase un necaz. Nu le plăceau 
necazurile. 

— Ticălosule! şuieră Mendel printre dinţi şi plecă încet către 
cârciumă. 

Salonul de lângă bar se umplea treptat. Scarr comanda alt 
pahar de băutură. Mendel îl luă de braţ. 

— Hei, amice, te-ai întors. la şi tu un pic din otrava asta care 
a omorât-o pe Mătuşica. 

— Gura! spuse Mendel. Vreau să-ţi vorbesc. Să ieşim afară. 

Domnul Scarr scutură din cap şi îşi supse dinţii compătimitor. 

— Nu se poate, amice, nu se poate. Sunt cu cineva, spuse el, 
arătându-i cu capul o blondă de optsprezece ani, cu buzele 


vopsite într-un mov anemic şi cu sâni de împrumut, care stătea 
nemişcată la o masă din colţ. Ochii ei fardaţi aveau o privire 
permanent uimită. 

— Ascultă, îi şopti Mendel, în două secunde fix te pocesc, 
Dumnezeul mă-tii de mincinos! 

Scarr lăsă paharul în grija patronului şi îşi făcu ieşirea demn, 
fără să se grăbească. Nu aruncă nici măcar o privire fetei. 

Mendel îl conduse de partea cealaltă a drumului, către casele 
din prefabricate. Luminile de poziţie ale maşinii lui Smiley 
luceau la vreo optzeci de metri mai încolo pe drum. Intrară în 
curte. MG-ul era tot acolo. Mendel îl ţinea strâns de braţ pe 
Scarr, gata oricând, dacă era necesar, să i-l rupă sau să i-l 
disloce din umăr. 

— la uite! strigă Scarr cu bucurie prefăcută. S-a reîntors în 
sânul străbunilor. 

— Furată, hai? spuse Mendel. Furată de un scoţian înalt, cu 
baston, şi o adresă în Ealing. Ce cumsecade din partea lui să o 
aducă înapoi, ce zici? Gest prietenesc, după atâta timp! Ţi-ai 
greşit clientul, Scarr! Mendel tremura de furie. Şi de ce sunt 
aprinse luminile de poziţie? Deschide portiera! 

Scarr se întoarse către Mendel în întuneric, pipăindu-şi cu 
mâna liberă buzunarele în căutarea cheilor. Scoase un 
mănunchi de vreo trei sau patru chei, le pipăi pe rând şi în 
sfârşit descuie portiera. Mendel se urcă, găsi plafoniera şi o 
aprinse. Incepu să cerceteze metodic interiorul maşinii. Scarr 
aştepta afară, în picioare. 

Examina totul rapid, dar metodic. Torpedou, banchete, podea, 
pervazul de sub lunetă: nimic. Îşi strecură mâna în buzunarul de 
hărţi al portierei din stânga şi scoase o hartă şi un plic. Plicul era 
lung şi plat, albastru-cenuşiu, dublat cu pânză. „De pe 
Continent”, gândi Mendel. Nu scria nimic pe el. Îl desfăcu. Găsi 
zece bancnote vechi de câte cinci lire şi o bucată de carte 
poştală simplă. Mendel o ţinu la lumină şi citi mesajul, scris cu 
pixul: 


GATA. VINDE-O. 


Fără semnătură. 

Mendel cobori din maşină şi-l prinse pe Scarr de coate. Scarr 
se dădu repede un pas înapoi. 

— Ce problemă ai, amice? 

— Nu-i problema mea, Scarr, îi spuse el cu un glas domol. 
Problema-i a ta. Cea mai serioasă problemă pe care ai avut-o 
vreodată. Asociere la crimă, tentativă de asasinat, diverse 
delicte ce cad sub incidenţa Legii Securităţii Statului. Şi poţi 
adăuga toate acestea la contravenţii pedepsite de Legea 
Circulaţiei Rutiere, tentativă de fraudă fiscală şi alte 
cincisprezece infracţiuni ce-mi vor trece prin minte în timp ce tu 
vei medita la nenorocirile tale pe un pat de închisoare. 

— la stai o clipă, poliţaiule, să nu ne înfierbântăm. Care-i 
povestea? Cine dracu' vorbeşte de crimă? 

— Ascultă, Scarr, eşti un amăraât la remorca marilor risipitori. 
Ei bine, acum ai ajuns şi tu să cheltuieşti cu nemiluita. După 
socotelile mele, te va costa cam cincisprezece ani de pârnaie. 

— Ştii ce, mai taci din gură! 

— Nu, nu tac, prăpăditule. Eşti prins între două focuri, 
înţelegi, şi vei plăti oalele sparte. lar eu, ştii ce voi face? Mă voi 
ţine de burtă de râs în timp ce tu vei putrezi la răcoare şi-ţi vei 
admira burdihanul. Vezi spitalul ăla? E acolo un tip care moare, 
aranjat de scoţianul tău înalt. L-au găsit acum o jumătate de 
oră, sângerând ca un porc tăiat în curtea ta. Mai este un 
cadavru în Surrey şi nu m-ar mira să mai găsim câte unul în 
fiecare comitat din Anglia. Aşa că este problema ta, nătărăule, 
nu a mea. Mai e ceva: tu eşti singurul care ştii cine este 
scoţianul, nu-i aşa? S-ar putea să-i treacă prin cap să rezolve şi 
treaba asta, ce zici? 

Scarr înconjură fără grabă maşina. 

Mendel, aşezat la volan, îi deschise din interior portiera din 
partea cealaltă. Scarr se aşeză lângă el. Nu aprinseră lumina. 

— |lmi mergeau bine afacerile aici, spuse Scarr liniştit, 
ciupeam puţin, dar regulat. Cel puţin până a apărut tipul ăla. 

— Care tip? 

— Uşurel, poliţaiule, nu mă grăbi. Era acum patru ani. Nu 
credeam în Moş Crăciun, până nu l-am văzut cu ochii mei. Mi-a 
spus că era olandez şi că făcea comerţ cu diamante. Nu pretind 


că l-am crezut curat, înţelegi, pentru că nici tu, nici eu nu ne-am 
născut după ultima ploaie. Nu l-am întrebat niciodată ce 
învârtea şi nici el nu mi-a spus, dar am presupus că făcea 
contrabandă. Avea bani căcălău; îi cădeau bancnotele din 
buzunare ca frunzele de toamnă. „Scarr, mi-a spus el, eşti om 
de afaceri, nu-mi place publicitatea şi nu mi-a plăcut niciodată. 
După câte am auzit, ne asemănăm din punctul acesta de 
vedere. Vreau o maşină. Nu de tot, vreau să o împrumut.” N-a 
spus-o chiar cu vorbele astea, dar ăsta era sensul. „Ce-mi 
propui?, l-am întrebat eu. Aştept o propunere.” „Păi, mi-a 
răspuns el, sunt un om timid. Vreau o maşină căreia să nu-i 
găsească nimeni originea, în cazul unui accident, de pildă. 
Cumpără-mi o maşină. Scarr, o maşină bună, veche, nervoasă. 
Cumpăr-o pe numele tău, mi-a spus el, şi ţine-o pregătită în 
orice moment pentru mine. Uite cinci sute de lire pentru început 
şi alte douăzeci pentru garaj. O să capeţi şi o primă, Scarr, de 
fiecare dată când iau maşina. Dar sunt timid, înţelegi, şi nu mă 
cunoşti. Pentru asta te plătesc: ca să nu mă cunoşti.” Nu voi 
uita niciodată ziua aceea. Ploua cu găleata şi eram aplecat 
asupra unui taxi vechi pe care mi-l procurase un tip din 
Wandsworth. Datoram patruzeci de lire unui agent de pariuri şi 
poliţaii mă luaseră la ochi pentru o maşină pe care o 
cumpărasem pe datorie şi pe care o revândusem la Clapham. 
Domnul Scarr trase adânc aer în piept şi îl suflă cu o expresie 
comică de resemnare. Şi iată-l acolo, drept în faţa mea, ca 
propria mea conştiinţă, aruncând cu bancnote în mine ca nişte 
bilete vechi de pariuri la curse. 

— Cum arăta? întrebă Mendel. 

— Foarte tânăr. Înalt, blond. Dar rece... rece ca gheaţa. Nu l- 
am mai văzut niciodată de atunci. Îmi trimitea scrisori puse la 
poştă la Londra, dactilografiate pe hârtie obişnuită. Pur şi 
simplu: „Fii gata luni noapte“, „Fii gata joi noapte“ şi aşa mai 
departe. Totul era aranjat. Lăsam maşina în curte, după ce Îi 
făceam plinul şi-i verificam partea mecanică. Nu-mi spunea 
niciodată când avea să se întoarcă. Aducea maşina înapoi către 
ora de închidere sau mai târziu, lăsa farurile aprinse şi 
portierele încuiate. Punea câte două lire în porthart pentru 
fiecare zi de călătorie. 


— Ce se întâmpla dacă ceva era în neregulă, dacă ai fi fost 
umflat pentru altceva? 

— Aveam un număr de telefon. Mi-a spus să sun acolo şi să 
cer un nume. 

— Ce nume? 

— Mi-a spus să aleg eu. Am ales Blondie. Nu l-a găsit 
caraghios şi aşa a rămas. Primrose 0098. 

— L-ai folosit vreodată? 

— Da. Acum doi ani. Am vrut să mă duc cu o gagicuţă pentru 
vreo zece zile la Margate. M-am gândit că e bine să-l previn. Mi- 
a răspuns o fată, olandeză după accent. Mi-a spus că Blondie 
este în Olanda şi că va prelua ea mesajul. După aceea, nu mi- 
am mai bătut capul. 

— De ce? 

— Incepusem să observ unele lucruri. Venea în mod regulat o 
dată la două săptămâni, în prima şi a treia marţi a lunii, în afară 
de ianuarie şi februarie. Acum a fost prima oară că a venit în 
ianuarie. Aducea, de obicei, maşina înapoi joia. Ciudat că a venit 
în seara aceasta. Dar n-o să-l mai vedem, nu-i aşa? Scarr ţinea 
în mâna lui uriaşă bucata de carte poştală pe care o luase de la 
Mendel. 

— S-a întâmplat vreodată să nu se prezinte? A fost plecat 
pentru perioade mai lungi? 

— larna venea mai rar. În ianuarie şi în februarie nu venea 
niciodată, ţi-am mai spus. 

Mendel ţinea încă în mână cele cincizeci de lire. Le aruncă în 
poala lui Scarr. 

— Să nu-ți închipui că ai scăpat. N-aş vrea să fiu în locul tău 
nici dacă mi s-ar da de zece ori mai mult. Voi reveni. 

Domnul Scarr părea neliniştit. 

— N-aş fi ciripit, spuse el, dar nu vreau să fiu amestecat în 
vreo chestie murdară. Nu, dacă bătrâna noastră patrie are de 
suferit, nu-i aşa, dom'le? 

— Hai, taci din gură! îi spuse Mendel. Obosise. A luat cartea 
poştală, a coborât din maşină şi a plecat spre spital. 

La spital nu erau niciun fel de noutăţi. Smiley era tot 
inconştient. Fusese prevenită Criminalistica. Ar fi mai bine ca 
Mendel să-şi lase numele şi adresa şi să se ducă acasă. Cei de 


la spital îi vor telefona dacă era ceva nou. După multe 
parlamentări, Mendel obţinu de la o infirmieră cheia maşinii lui 
Smiley. 

„În Mitcham, îşi spuse el, nu este de trăit.“ 


CAPITOLUL 8 
Reflecţii într-un salon de spital 


Ura patul de spital aşa cum unul care se îneacă urăşte marea. 
Ura cearşafurile care îl ţineau atât de strâns că nu putea mişca 
nici mâinile, nici picioarele. 

Mai ura şi camera pentru că îi făcea frică. Lângă uşă era o 
masă rulantă acoperită cu instrumente: foarfece, bandaje, 
sticluţe, obiecte ciudate învăluite toate în groaza de 
necunoscut, disimulate sub pânză albă, ca pentru ultima 
Comuniune. Flacoane, căni, unele înalte acoperite pe jumătate 
cu şervete, ca nişte vulturi albi aşteptând să-i smulgă 
măruntaiele lui Smiley, altele mici, de sticlă, în interiorul cărora 
erau încolăcite tuburi de cauciuc ca nişte şerpi. Smiley avea 
oroare de toate acestea şi era cuprins de frică. Era încins şi 
sudoarea îi acoperea întreg trupul, tremura de frig şi sudoarea îl 
încorseta, i se scurgea pe coaste, ca un sânge rece. Ziua şi 
noaptea alternau fără ca să le poată distinge una de alta. Ducea 
o luptă neîntreruptă împotriva somnului, pentru că, ori de câte 
ori îi închidea, ochii păreau să se întoarcă în interior spre haosul 
din mintea sa. Şi atunci când, din cauza propriei lor greutăţi, 
pleoapele se lipeau una de alta, îşi aduna toate puterile pentru 
a le deschide şi a se uita din nou fix către lumina palidă ce 
tremura undeva deasupra lui. 

Apoi veni ziua binecuvântată când cineva trase probabil 
obloanele şi lăsă să pătrundă lumina cenuşie de iarnă. Auzi 
zgomotul traficului şi înţelese în sfârşit că va trăi. 

Moartea redeveni o problemă academică, o datorie pe care o 
amâna până în ziua când va fi bogat şi va putea plăti în felul 
său. Avea o senzaţie de lux, aproape de puritate. Mintea îi era 
minunat de lucidă, domnind ca Prometeu asupra întregii sale 
lumi; unde auzise oare că „mintea se desparte de trup şi 
domneşte peste un regat de hărtie..."? Lumina de deasupra lui 
îl irita şi ar fi dorit să aibă mai multe de văzut. Il plictisiseră 


strugurii, mirosul de faguri de miere şi de flori, bomboanele de 
ciocolată. Ar fi dorit cărţi şi reviste literare; cum ar fi putut să se 
ţină la curent cu lecturile sale, dacă nu i se dădeau cărţi? 
Existau atât de puţine informaţii în legătură cu perioada care îl 
interesa, atât de puţine critici constructive despre secolul al 
şaptesprezecelea. 

S-au scurs trei săptămâni până când Mendel a primit 
permisiunea să-l viziteze. Intră, cu o pălărie nouă în mână şi o 
carte despre albine. Puse pălăria la piciorul patului şi volumul pe 
noptieră. Zâmbea până la urechi. 

— Ţi-am adus o carte despre albine, spuse el. Sunt deştepte 
javrele astea mici. Ar putea să te intereseze. Se aşeză pe 
marginea patului. Am cumpărat o pălărie nouă. Cred că m-am 
scrântit. Ca să-mi sărbătoresc pensionarea. O, am uitat. Şi tu 
eşti pe linie moartă. Râseră amândoi, apoi tăcură. 

— Mă tem că nu te văd prea clar, spuse Smiley clipind din 
ochi. Nu mi se permite să port ochelarii vechi. Vor să-mi facă 
unii noi. Făcu o pauză. Nu ştii cine mi-a făcut chestia asta, nu-i 
aşa? 

— Poate că da. Depinde. Am o pistă, cel puţin aşa cred. Dar 
nu ştiu destul, ăsta-i necazul. În legătură cu treaba ta, vreau să 
spun. Misiunea Est-Germană a Oţelului îţi spune ceva? 

— Da, cred că ştiu. A sosit aici cu patru ani în urmă pentru a 
încerca să pună piciorul în Ministerul Comerţului. 

Mendel îi prezentă tranzacţiile sale cu domnul Scarr. 

— S-a dat drept olandez. Singura modalitate prin care Scarr 
putea să-l contacteze era telefonând la un număr din Primrose. 
Am verificat abonatul. Era înregistrat drept Misiunea Est- 
Germană a Oţelului, în Belsize Park. Am trimis un băiat să 
adulmece pe acolo. Plecaseră. Nu mai era nimic, nici mobilă, 
nimic. Doar telefonul, dar şi ăsta avea firele smulse din priză. 

— Când au plecat? 

— La trei ianuarie. În aceeaşi zi în care a fost asasinat 
Fennan, îi răspunse Mendel, privindu-l maliţios. 

— Caută-l pe Peter Guillam la Ministerul Apărării şi adu-l aici 
mâine, spuse Smiley, după o clipă de gândire. Prinde-l de ceafă 
şi adu-l aici. 

— La revedere, spuse Smiley, şi mulţumesc pentru carte. 


— Pe mâine, îi răspunse Mendel şi ieşi. 
Smiley se lăsă pe spate. Îl durea capul. „La naiba, gândi el, nu 
i-am mulţumit pentru miere. Şi, pe deasupra, a mai şi cumpărat- 


o de la Fortnums and Mason.“ 
* 


x x 


Ce-a fost cu apelul acela matinal? Acest lucru îl intriga pe 
Smiley mai mult decât orice. Era o tâmpenie, fără îndoială, dar, 
dintre toate lucrurile de neînțeles din această afacere, apelul îl 
îngrijora cel mai mult. 

Explicaţia dată de Elsa Fennan fusese atât de stupidă, atât de 
cusută cu aţă albă. Ann, da, ea ar fi întors întreaga Centrală 
telefonică cu susul în jos dacă ar fi avut chef, dar nu Elsa 
Fennan. Nimic din acest chip vioi şi inteligent, nimic din aerul ei 
de totală independenţă nu susţinea afirmaţia ei ridicolă că ar fi 
atât de zăpăcită. Ar fi putut să spună că Centrala comisese o 
greşeală, că s-a înşelat asupra zilei, orice. Fennan, da; el fusese 
un om distrat. Aceasta era una dintre ciudăţeniile sale, scoasă 
la lumină de anchetele anterioare întrevederii. Cititor pasionat 
de romane polițiste şi jucător de şah împătimit, muzician şi 
filosof în timpul liber, un gânditor profund, dar distrat. A fost un 
scandal întreg o dată, când a scos nişte documente secrete de 
la Foreign Office, dar s-a descoperit că le-a pus în geanta 
diplomat împreună cu un exemplar din The Times şi cu ziarul de 
seară, înainte de a pleca acasă la Walliston. 

Elsa Fennan, cuprinsă de panică, să-şi fi pus în cârcă 
defectele soţului ei? Sau motivația actelor lui? Să fi solicitat 
Fennan apelul pentru a-şi reaminti ceva, iar ea să fi preluat 
explicaţia? Dar, în cazul acesta, ce voia Fennan să-şi 
reamintească şi ce se străduia nevastă-sa atât de mult să 
ascundă? _ 

Samuel Fennan. In el se întâlneau lumea veche şi lumea 
nouă. Eternul evreu, cultivat, cosmopolit, hotărât, independent, 
harnic şi receptiv, o personalitate deosebit de atrăgătoare în 
ochii lui Smiley. Copilul secolului; persecutat ca şi Elsa şi izgonit 
din Germania lui adoptivă într-o universitate din Anglia. Graţie 
exclusiv competenţei sale, învinsese toate obstacolele şi 
prejudecățile pentru a intra în cele din urmă la Foreign Office. 


Fusese o reuşită remarcabilă, ce o datora doar capacităţilor sale 
strălucite. 

Şi dacă era puţin încrezut, şi dacă accepta cu greu să suporte 
deciziile unor minţi mai neinspirate decât a lui, cine l-ar fi putut 
învinovăţi? S-a creat o situaţie stânjenitoare atunci când Fennan 
s-a pronunţat în favoarea unei Germanii divizate, spiritele s-au 
calmat, a fost transferat la un birou al Direcţiei Asia şi povestea 
s-a uitat. În rest, fusese un om generos peste poate, tot atât de 
popular la Whitehall şi în Surrey, unde consacra mai multe ore, 
la fiecare sfârşit de săptămână, unor opere de binefacere. 
Marea sa pasiune era schiul. În fiecare an îşi lua întreg 
concediul pentru a petrece şase săptămâni în Elveţia sau în 
Austria. Nu a vizitat Germania decât o dată, îşi amintea Smiley, 
împreună cu nevastă-sa, în urmă cu vreo patru ani. 

A fost cât se poate de firesc ca Fennan să se alăture Stângii 
pe vremea când studia la Oxford. Fusese marea „lună de miere” 
a comunismului în mediul universitar, iar cauzele lui, Dumnezeu 
ştie de ce, erau destul de apropiate sufletului său. Instaurarea 
fascismului în Germania şi în Italia, invazia japoneză în 
Manciuria, rebeliunea lui Franco în Spania, criza economică din 
America şi, mai presus de toate, valul de antisemitism care se 
rostogolea peste Europa. Era inevitabil ca Fennan să caute o 
ieşire pentru furia şi indignarea sa. În plus, Partidul Comunist 
era respectabil pe vremea aceea; eşecurile Partidului Laburist şi 
ale guvernului de coaliţie convinseseră mulţi intelectuali că doar 
comunismul era capabil să ofere o alternativă eficientă 
capitalismului şi fascismului. Plutea în aer o atmosferă incitantă, 
de conspirație şi de camaraderie, ce se pare că a găsit 
rezonanţă în spiritul pătimaş şi înflăcărat al lui Fennan, oferindu- 
i alinare în singurătatea sa. Se vorbea atunci de plecarea în 
Spania; unii se guseseră pentru a nu se mai întoarce niciodată, 
ca, de pildă, Cornford de la Cambridge. 

Smiley şi-l putea imagina pe Fennan în zilele acelea - 
schimbător şi serios, oferind camarazilor săi exemplul 
adevăratei suferinţe trăite, un veteran printre cadeți. Părinţii îi 
muriseră. Tatăl său, bancher, fusese destul de prevăzător ca să 
aibă un mic cont în Elveţia. Nu cine ştie ce, dar suficient pentru 
plata studiilor lui Fennan la Oxford şi pentru a-l apăra de vântul 


îngheţat al sărăciei. 

Smiley îşi amintea foarte bine întrevederea sa cu Fennan; una 
dintre atâtea şi totuşi diferită. Diferită din cauza limbajului. 
Fennan se exprima cu uşurinţă, rapid, sigur pe sine. 

— Cea mai frumoasă zi a lor, spusese el, a fost atunci când au 
venit minerii. Veneau de la minele de huilă din Rhondda, ştii, iar 
tovarăşilor li se părea că spiritul libertăţii coborâse de pe dealuri 
odată cu ei. Era un Marş al Foametei. Celor din grup nu le 
trecuse niciodată prin cap că participanţilor la marş le-ar putea 
fi într-adevăr foame, dar eu am crezut. Am închiriat un camion 
şi fetele au gătit tocană, tone de tocană. Am cumpărat carne 
ieftină de la un măcelar cu suflet din piaţă. Ne-am dus cu 
camionul în întâmpinarea lor. Au mâncat tocana şi şi-au 
continuat marşul. Nu le plăceam cu adevărat, înţelegi, nu aveau 
încredere în noi. Râdea. Erau atât de mărunți, asta îmi amintesc 
cel mai bine, mici şi negri ca nişte spiriduşi. Speram că vor 
cânta şi au cântat. Dar nu pentru noi, pentru ei. Era pentru 
prima oară că vedeam galezi. Asta m-a făcut să-mi înţeleg mai 
bine propria rasă, cred... Sunt evreu. Inţelegi? 

Smiley aprobă din cap. 

— N-au ştiut ce să facă după plecarea galezilor. Ce faci atunci 
când se împlineşte un vis? Au înţeles atunci de ce Partidul 
Comunist nu ţinea prea mult la intelectuali. Cred că s-au simţit 
umiliţi, ruşinaţi. Ruşinaţi pentru paturile şi camerele lor, pentru 
burţile lor pline şi eseurile lor deştepte. Ruşinaţi pentru talentul 
şi umorul lor. Povesteau mereu cum Keir Hardie învățase 
stenografia de unul singur cu o bucată de cretă pe pereţii de 
cărbuni din abataj. Le era ruşine că aveau creioane şi hârtie. 
Dar nu avea rost să le arunce, nu-i aşa? Asta am învăţat în cele 
din urmă. Asta m-a făcut, presupun, să părăsesc partidul. 

Smiley ar fi vrut să-l întrebe cum se simţise el, personal, dar 
Fennan începuse să vorbească din nou. Îşi dăduse seama în cele 
din urmă că nu avea mare lucru în comun cu ei. Că nu erau 
bărbaţi, ci puştani care visau focuri de tabără ale libertăţii, 
muzică țigănească şi o lume de mâine, puştani care călăreau cai 
albi peste golful Biscaya şi care cumpărau cu o plăcere 
copilărească bere pentru spiriduşii înfometați din Ţara Galilor; 
puştani care nu au avut puterea să reziste soarelui venit de la 


Răsărit şi care şi-au întors cu supunere către el capetele cu 
părul ciufulit. Puştani care se iubeau între ei şi credeau că 
iubesc întreaga omenire, care se luptau între ei şi credeau că se 
luptă cu lumea întreagă. 

Nu avea să treacă mult timp ca să-i găsească comici şi 
emoţionanţi. Din punctul lui de vedere, puteau prea bine să 
tricoteze şosete pentru soldaţi. Discrepanţa între vis şi realitate 
l-a făcut să examineze ambele aspecte. A început atunci să-şi 
concentreze întreaga energie asupra lecturilor filosofice şi 
istorice şi a descoperit, spre surprinderea lui, alinare şi pace în 
puritatea intelectuală a marxismului. Savura nemiloasa lui 
rigoare intelectuală, se simţea impresionat de lipsa de temeri cu 
care opera, de răsturnarea academică a valorilor tradiţionale. In 
cele din urmă, acest lucru, şi nu Partidul Comunist, l-a susţinut 
în solitudinea sa, o filosofie ce pretindea un sacrificiu total faţă 
de o formulă inatacabilă, care îl umilea şi îl inspira totodată. ŞI 
atunci când, în cele din urmă, a cunoscut succesul, 
prosperitatea şi integrarea în societate, i-a întors spatele cu 
regret ca unui lucru de preţ pe care l-a depăşit şi pe care 
trebuia să-l lase la Oxford împreună cu zilele tinereţii sale. 

Aşa a prezentat Fennan lucrurile şi Smiley l-a înţeles. Nimic 
din clasica poveste a furiei şi resentimentelor pe care Smiley se 
obişnuise să o audă cu prilejul unor astfel de întrevederi, ci (şi 
poate tocmai de aceea) o poveste care i s-a părut mai reală. A 
mai existat ceva în legătură cu acea întrevedere: convingerea 
lui Smiley că Fennan lăsase nerostit un lucru important. 

Exista oare vreo legătură efectivă între incidentul din Bywater 
Street şi moartea lui Fennan? Smiley îşi reproşa că dăduse frâu 
liber imaginaţiei sale. Analizând lucrurile retrospectiv, nimic, în 
afară de succesiunea evenimentelor, nu sugera că Fennan şi 
Smiley avuseseră vreun rol în aceeaşi tragedie. 

Succesiunea evenimentelor, desigur, dar şi intuiţia lui Smiley, 
experienţa sa, sau cum vreţi să-i spuneţi, acel al şaselea simţ |- 
a făcut să sune la uşă şi să nu utilizeze cheia, dar acelaşi simţ 
nu l-a avertizat totuşi că în noapte îl aştepta un asasin, cu o 
bucată de ţeavă de plumb în mână. 

Întrevederea nu avusese un caracter oficial, este adevărat. 
Plimbarea în parc îi evoca mai curând atmosfera de la Oxford 


decât aceea de pe culoarele Whitehallului. Plimbarea din parc, 
cafeneaua din Millbank, da, exista o diferenţă procedurală, dar 
care a fost rezultatul? Un funcţionar al Foreign Office-ului se 
plimba prin parc, discutând cu seriozitate cu un bărbat scund, 
anonim... Doar dacă bărbatul scund nu era anonim! 

Smiley luă o carte broşată şi începu să scrie cu creionul pe 
pagina de gardă: 


Să presupunem ceea ce nu a fost în niciun caz 
dovedit: că există o legătură între asasinarea lui 
Fennan şi agresiunea împotriva lui Smiley. Ce 
circumstanţe îl legau pe Smiley de Fennan înainte de 
moartea lui Fennan? 


1. Înainte de întrevederea de luni, 2 ianuarie, nu-l 
întâlnisem niciodată pe Fennan. l-am citit dosarul la 
Departament şi am dispus efectuarea unei anchete 
preliminare. 

2. La 2 ianuarie, m-am dus singur, cu taxiul, la 
Foreign Office. Intrevederea fusese aranjată de 
Foreign Office, dar nu se ştia, repet, nu se ştia, în 
prealabil, cine va conduce discuţia. Ca atare, Fennan şi 
nicio altă persoană din afara Departamentului nu-mi 
cunoştea dinainte identitatea. 

3. Întrevederea a avut loc în doi timpi: întâi la 
Foreign Office, unde lumea trecea prin birou fară să ne 
dea atenţie, apoi, în afară, unde puteam fi văzuţi de 
oricine. 


Ce a urmat? Nimic, doar dacă... 

Da, aceasta era singura concluzie posibilă: doar dacă cineva, 
care i-a văzut împreună, l-a recunoscut nu numai pe Fennan, ci 
şi pe Smiley, şi avea motive puternice să se opună întâlnirii 
dintre cei doi. 

De ce? Cu ce era Smiley periculos? Brusc, deschise foarte 
mult ochii. Bineînţeles, el prezenta un pericol, unul singur, şi 
anume, cel de a fi ofițer de securitate. 

Lăsă creionul din mână. 


Deci, asasinul lui Fennan a încercat prin toate mijloacele să-l 
împiedice pe Samuel Fennan să discute cu un ofiţer de 
securitate. Cineva de la Foreign Office, poate. Dar, cu siguranţă, 
cineva care îl cunoştea şi pe Smiley. O persoană pe care Fennan 
o întâlnise la Oxford, căreia îi cunoştea trecutul comunist, o 
persoană care se temea să nu fie demascată şi îşi închipuia că 
Fennan va vorbi, că vorbise poate deja? Şi dacă vorbise, Smiley 
trebuia suprimat, suprimat rapid, înainte de a consemna ceva în 
raportul său. 

Aceasta ar explica asasinarea lui Fennan şi agresiunea 
împotriva lui Smiley. Era destul de logic, dar nimic mai mult. 
Construise un castel din cărţi de joc atât de înalt cât s-a putut, 
dar îi mai rămăseseră cărţi în mână. Ce era cu Elsa, cu 
minciunile ei, cu complicitatea ei, cu temerile ei? Ce era cu 
maşina lui Scarr şi cu apelul telefonic de la ora 8.30? Ce era cu 
scrisoarea anonimă? Dacă asasinul se temea de un contact între 
Smiley şi Fennan, nu ar fi atras atenţia asupra acestuia din 
urmă denunţându-l. Cine, atunci? Cine? 

Se lăsă pe spate sprijinit în perne şi închise ochii. Capul îi 
bubuia din nou. Poate că l-ar putea ajuta Peter Guillam. Era 
singura lui speranţă. Capul i se învârtea. Avea o migrenă 
îngrozitoare. 


CAPITOLUL 9 
Se face ordine 


Mendel, zâmbind cu gura până la urechi, îl conduse pe Peter 
Guillam în cameră. 

— L-am adus, spuse el. 

Conversaţia era anevoioasă. Stânjenitoare cel puţin pentru 
Guillam, care îşi amintea de demisia pe nepusă masă a lui 
Smiley, de cadrul nepotrivit al acestei întâlniri, într-un salon de 
spital. Smiley purta un halat albastru, părul îi era nepieptănat şi 
ieşea ţepos de sub bandaje şi mai avea urma unei vânătăi 
serioase pe tâmpla stângă. 

— Ascultă, Peter, Mendel ţi-a relatat ce mi s-a întâmplat. Tu 
eşti expertul... Ce ştii despre Misiunea Est-Germană a Oţelului? 

— Albă ca zăpada, bătrâne, dacă nu ţinem seama de plecarea 
lor intempestivă. Nu aveau decât trei oameni şi un câine. Işi 
făcuseră cuibul pe undeva prin Hampstead. Nimeni nu a înţeles 
prea bine raţiunea venirii lor, dar au făcut treabă bună în ultimii 
patru ani. 

— Cu ce se ocupau? 

— Dumnezeu ştie. Cred că şi-au închipuit la început că vor 
convinge Ministerul Comerţului să distrugă cartelurile europene 
ale oţelului, dar li s-a întors spatele. Atunci, s-au ocupat de 
relaţii comerciale, relaţii care în mod normal cad în competenţa 
consulatelor, şi au pus accentul pe maşini-unelte şi produse 
manufacturate, schimbul de informaţii industriale şi tehnice şi 
aşa mai departe. Nu avea nicio legătură cu scopul iniţial al 
venirii lor, dar, presupun, era mai acceptabil. 

— Cine erau ăştia? 

— Doi tehnicieni. Un profesor doctor Cutare şi un doctor 
Cutărică, două fete şi un om bun la toate. 

— Cine era omul bun la toate? 

— Habar n-am. Vreun tânăr diplomat însărcinat să înlăture 
greutăţile. Avem un dosar despre ei la Departament. li pot 


trimite detalii, presupun. 

— Dacă nu te deranjează... 

— Nu, bineînţeles că nu. 

Urmă o altă tăcere penibilă. 

— Nişte fotografii mi-ar fi de mare folos, Peter. Ai putea să-mi 
faci rost? 

— Da, da, desigur, îi răspunse Guillam, întorcând stânjenit 
privirea. Nu ştim mare lucru despre germanii din Răsărit. 
Obţinem informaţii de ici, de colo, dar, în ansamblu, constituie 
un mister. Dacă operează în vreun fel, nu o fac sub acoperire 
comercială sau diplomatică, de aceea, dacă ai dreptate în 
legătură cu tipul respectiv, nu-mi vine să cred că ar proveni de 
la Misiunea Oţelului. 

— O, spuse Smiley impasibil. 

— Cum operează? întrebă Mendel. 

— E greu să generalizezi pornind de la cele câteva cazuri 
izolate pe care le cunoaştem. Impresia mea este că îşi conduc 
agenţii direct din Germania, fără să existe vreun contact direct 
între controlor şi agentul său în zona operativă. 

— Dar acest lucru trebuie că le limitează teribil activitatea, 
exclamă Smiley. Poţi aştepta câteodată luni întregi înainte ca 
agentul să se poată duce la un loc de întâlnire în afara ţării sale. 
S-ar putea să nu beneficieze de acoperirea necesară care să 
justifice călătoria respectivă. 

— Evident, acest lucru le limitează activitatea, dar obiectivele 
lor par cu totul nesemnificative. Preferă să trimită străini... 
suedezi, polonezi expatriaţi şi mai ştie Dumnezeu pe cine 
pentru îndeplinirea unor misiuni de scurtă durată, unde lipsa lor 
de competenţă tehnică nu contează. In cazuri excepţionale, 
atunci când au un agent rezident în ţara vizată, recurg la un 
sistem de curieri, copiat după modelul sovietic. 

Smiley asculta cu atenţie. 

— De fapt, continuă Guillam, americanii au interceptat recent 
unul dintre aceşti mesageri şi aşa am aflat şi noi puţinul pe care 
îl ştim despre modul în care operează Republica Democrată 
Germană. 

— De pildă?! 

— Ei bine, nu aşteaptă niciodată la o întâlnire, nu se întâlnesc 


niciodată la ora prevăzută, ci cu douăzeci de minute mai 
devreme; semnele de recunoaştere - toate trucurile obişnuite 
care dau strălucire activităţii de informaţii de mâna a treia. Se 
preumblă de colo-colo cu nume cu tot. Un curier poate intra în 
contact cu trei sau patru agenţi, iar un controlor poate avea în 
subordinea lui până la cincisprezece. Controlorul nu inventează 
niciodată nume de acoperire. 

— Ce vrei să spui? E obligatoriu să-şi ia nume de acoperire. 

— Agentul se ocupă de asta în locul lor. Alege un nume, care-i 
trece prin minte, şi controlorul îl adoptă. Un sistem foarte... 

Tăcu şi îi aruncă lui Mendel o privire surprinsă. 

Mendel sări în picioare. 

Guillam se lăsă pe spătarul scaunului şi se întrebă dacă i s-ar 
permite să fumeze. Fără îndoială că nu, îşi spuse el cu regret. 
Tare i-ar fi prins bine o ţigară. 

Ei bine? îl întrebă Smiley. Mendel îi prezentase lui Guillam 
întrevederea sa cu domnul Scarr. 

— Se potriveşte, spuse Guillam. Evident, se potriveşte cu 
ceea ce ştiam noi. Dar nu ştiam chiar atât de mult. Dacă Blondie 
era curier, este surprinzător - cel puţin potrivit cunoştinţelor 
mele - să folosească o misiune comercială drept punct de 
comandă. 

— Spuneai că Misiunea era aici de patru ani, spuse Mendel. 
Blondie a venit la Scarr pentru prima oară acum patru ani. 

O clipă, nimeni nu scoase o vorbă. Apoi, Smiley spuse pe un 
ton grav: 

Peter, este posibil, nu-i aşa? Vreau să spun că, pentru 
efectuarea unor anumite operaţiuni, ar putea avea nevoie de un 
post fix, aici, precum şi de curieri. 

— Da, desigur, dacă ar pune la cale o lovitură cu adevărat 
mare. 

— Vrei să spui, dacă ar avea în funcţiune un agent sus-pus? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Presupunând că acest agent există - un Maclean sau un 
Fuchs este de conceput ca ei să-şi stabilească aici un post, sub 
acoperirea unei misiuni comerciale, care să nu aibă altă 
funcţiune operaţională decât să protejeze agentul? 

— Da, este de conceput. Dar mergi cam departe, George. 


Potrivit celor sugerate de tine, agentul ar primi ordine din 
străinătate, ar fi servit de curier, care la rândul lui ar fi servit de 
Misiune, care ar avea între altele şi rolul de înger păzitor 
personal al agentului. Ar trebui ca acest agent să fie cu 
adevărat o persoană importantă. 

* 


x x 


— Nu sugerez întru totul acest lucru, dar ceva pe-aproape. 
Cred că acest sistem necesită un agent de prim ordin. Nu uita 
că Blondie pretindea că ar veni din străinătate, dar nimic nu 
confirmă afirmaţia sa. 

— Agentul acesta ar putea fi în contact direct cu Misiunea? 
interveni Mendel. 

— Dumnezeule mare, nu! exclamă Guillam. Foloseşte 
probabil o procedură de urgenţă pentru a intra în contact cu cei 
de la Misiune, un cod telefonic sau ceva de genul acesta. 

— Cum se procedează într-un asemenea caz? întrebă Mendel. 

— Depinde. Poate că pe sistemul numărului greşit. Formezi 
numărul de la o cabină telefonică şi ceri să vorbeşti cu George 
Brown. Ţi se va răspunde că George Brown nu locuieşte acolo, 
aşa că îţi ceri scuze şi pui telefonul în furcă. Ora şi locul de 
întâlnire fuseseră stabilite anterior. Numele pe care l-ai spus 
este un semnal de urgenţă. Cineva se va prezenta la întâlnire. 

— Ce altceva mai face Misiunea? întrebă Smiley. 

— Greu de spus. Îl plăteşte, probabil. Fixează locul în care se 
ridică rapoartele. Controlorul va face toate aranjamentele 
pentru agent, bineînţeles, şi îi dă instrucţiuni prin curier. 
Lucrează în mare parte pe principiul sovietic, aşa cum ţi-am 
spus, chiar şi cele mai mici amănunte sunt aranjate de către 
controlor. Operatorii din teren se bucură de foarte puţină 
independenţă. 

Urmă alt moment de tăcere. Smiley se uită la Guillam, apoi la 
Mendel, clipi şi spuse: 

— Blondie nu venea la Scarr în ianuarie şi în februarie, nu-i 
aşa? 

— Nu, îi răspunse Mendel, acesta a fost primul an când a 
venit. 

— Fennan se ducea întotdeauna la schi în ianuarie şi în 


februarie. Aceasta este prima oară în patru ani în care a 


renunţat la vacanţă. 
* 


x x 


— Mă întreb, spuse Smiley, dacă nu ar trebui cumva să mă 
duc la Maston. 

Guillam se întinse cu voluptate şi zâmbi. 

— Nu te împiedică nimeni să încerci. Va fi teribil de emoţionat 
când va afla că ai fost pocnit în cap. Am vaga impresie că va 
gândi că Battersea se află la malul mării, dar nu contează. 
Spune-i că ai fost atacat când te plimbai printr-o curte privată... 
va înţelege. Vorbeşte-i şi de agresorul tău, George. Nu l-ai văzut 
niciodată, ai grijă, nu-i ştii numele, dar este un curier al 
Serviciilor de Informaţii est-germane. Maston va confirma 
spusele tale; o face întotdeauna. Mai ales când trebuie să 
raporteze ministrului. 

Smiley îl privi pe Guillam şi nu spuse nimic. 

— După lovitura pe care ai primit-o în cap, adăugă Guillam, 
va înţelege. 

— Dar, Peter... 

— Ştiu, George, ştiu. 

— Să-ţi mai spun ceva. Blondie venea să ia maşina în prima 
marţi a fiecărei luni. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Era ziua în care Elsa Fennan se ducea la Weybridge 
Repertory Club. Potrivit spuselor ei, Fennan lucra martea până 
târziu. 

— Lasă-mă să fac nişte săpături, George, spuse Guillam, 
ridicându-se în picioare. Salut, Mendel, îţi voi telefona probabil 
diseară. Nu văd ce putem face acum, oricum, dar e plăcut să 
ştim pe ce picior dansăm, nu-i aşa? Că veni vorba, continuă el, 
apropiindu-se de uşă, unde se află lucrurile lui Fennan... 
portofelul său, agenda etc.? Tot ceea ce s-a găsit asupra 
cadavrului? 

— Probabil la comisariatul de poliţie, spuse Mendel, până se 
încheie ancheta. 

Guillam îl privi lung pe Smiley, fără să ştie exact ce vrea să 
spună. 


— Ai nevoie de ceva, George? 

— Nu, mulţumesc... o, ar fi ceva. 

— Ce? 

— Ai putea face în aşa fel încât cei de la Criminalistică să mă 
lase în pace? Au venit de trei ori până acum şi, bineînţeles, nu 
fac mai mult decât să bâjbâie. Ai putea aranja ca pentru 
moment problema să fie de resortul Informaţiilor? incearcă să fii 
misterios, să le îndulceşti hapul. 

— Da, cred că va fi posibil. 

— Ştiu că este greu, Peter, pentru că eu nu sunt... 

— A, am o veste care îţi va ridica moralul. Am cerut să se 
compare biletul de sinucigaş al lui Fennan cu scrisoarea 
anonimă. Au fost dactilografiate de către persoane diferite la 
aceeaşi maşină de scris. Presiunea pe taste şi spaţierea diferă, 
dar caracterele sunt identice. La revedere, bătrâne. Pune-te pe 
mâncat şi pe băut! 

Guillam închise uşa în urma lui. Îi auziră paşii ţăcănind pe 
coridorul pustiu. 

Mendel îşi răsuci o ţigară. 

— Dumnezeule, spuse Smiley, chiar nu ţi-e frică de nimic? N- 
ai văzut infirmiera de gardă? 

— Nu se moare decât o dată, îi răspunse Mendel, zâmbind 
ironic şi strecurând ţigara între buzele lui subţiri. Smiley îl 
urmări cum şi-o aprinde. A scos bricheta din buzunar, i-a ridicat 
capacul, a întors rotiţa zimţată cu degetul lui mare pătat, a 
făcut mâinile căuş pentru a proteja flacăra pe care o apropie de 
ţigară. Puteai să crezi că se stârnise un uragan. 

— Ei bine, expertul în materie de crime eşti tu, spuse Smiley. 
Cum îţi merge? 

— Prost, spuse Mendel. Multă dezordine. 

— De ce? 

— Probleme multe şi mărunte nerezolvate peste tot. Nu e 
treabă de poliţist. Nimic nu se verifică. Ca în algebră. 

— Ce are algebra de a face cu treaba asta? 

— Trebuie întâi dovedit ceea ce se poate dovedi. Trebuie 
găsite constantele. S-a dus într-adevăr la teatru? A fost singură? 
Au auzit vecinii când s-a întors? Dacă da, la ce oră? Fennan 
venea târziu acasă marţea? Soţia lui se ducea regulat la teatru, 


la fiecare două săptămâni, aşa cum pretinde? 

— Şi apelul de la opt şi treizeci? Îi poţi găsi vreo explicaţie? 

— Nu-ţi iese din cap, nu-i aşa? 

— Da. Dintre toate problemele mărunte rămase în suspensie, 
aceasta mi se pare cea mai grea. O întorc pe toate feţele, ştii, şi 
nu are niciun sens. Am verificat orarul trenurilor pe care le lua 
Fennan. Era un om punctual, ajungea adesea la Foreign Office 
înaintea tuturor, îşi deschidea singur dulapul. Putea să prindă 
trenul de 8.54, de 9.08, sau în cel mai rău caz, de 9.14. Cu cel 
de 8.54 ajungea la 9.38... îi plăcea să fie la serviciu la zece fără 
un sfert. Ca atare, nu putea să ceară să fie trezit la 8.30. 

— Poate că-i plăcea să audă ţârâitul telefonului, spuse 
Mendel, ridicându-se în picioare. 

— Şi literele, continuă Smiley. Mâini diferite, aceeaşi maşină. 
Fără să vorbim de asasin, două persoane aveau acces la 
această maşină: Fennan şi soţia sa. Dacă admitem că Fennan a 
scris biletul prin care îşi anunţa sinuciderea - pe care 
neîndoielnic l-a semnat - trebuie să conchidem că Elsa a scris 
denunţul. De ce ar fi făcut-o? 

Smiley era obosit. Se simţi uşurat văzându-l pe Mendel că 
vrea să plece. 

— Plec să fac ordine. Să găsesc constantele. 

— Vei avea nevoie de bani, spuse Smiley, scoțând câteva 
bancnote din portofelul de pe noptieră şi întinzându-i-le. Mendel 
le luă fără niciun fel de ceremonie şi plecă. _ 

Smiley se lăsă pe spate. Capul îi bubuia şi îl ardea. li venea să 
cheme asistenta medicală, dar se abţinu, din laşitate. Incetul cu 
încetul, junghiurile din cap se potoliră. Auzi şuieratul unei 
ambulanţe care vira din Prince of Wales Drive, pentru a intra în 
curtea spitalului. 

— Poate că-i plăcea să audă ţârâitul telefonului, murmură el 
şi adormi. 

Fu trezit de o ceartă pe coridor. Auzi glasul asistentei 
medicale protestând vehement; apoi auzi paşi şi glasul insistent 
al lui Mendel. Uşa se deschise brusc şi cineva aprinse lumina. 
Smiley clipi şi se ridică în capul oaselor, uitându-se la ceas. Era 
şase fără un sfert. Mendel îi vorbea, mai curând îi striga. Ce 
încerca să-i spună? Ceva în legătură cu Podul Battersea... cu 


poliţia fluvială... a dispărut de ieri... Se trezi de-a binelea. Adam 
Scarr era mort. 


CAPITOLUL 10 
Povestea Fecioarei 


Mendel conducea foarte bine, cu un soi de pedanterie pe care 
Smiley ar fi găsit-o comică. Ca de obicei, circulaţia era intensă 
pe drumul către Weybridge. Mendel ura automobiliştii. „Daţi-i o 
maşină unui om pe mână şi acesta va uita în garaj orice urmă 
de umilinţă şi de bun-simţ.“ Nu-i păsa despre cine era vorba. 
Văzuse episcopi înveşmântaţi în purpură rulând cu o sută zece 
pe oră în cartiere populate şi speriind de moarte pietonii. Îi 
plăcea maşina lui Smiley. li plăcea că era meticulos întreţinută, 
aprecia îmbunătățirile rezonabile,  retrovizoarele laterale, 
luminile de marşarier. Era o maşină mică, dar îşi făcea treaba. 

li plăceau oamenii care au grijă de lucruri, care sfârşesc ceea 
ce au început. Îi plăcea profunzimea şi precizia. Nu-i plăceau cei 
care făceau lucrurile de mântuială. Ca acest asasin, de pildă. Ce 
spusese Scarr? „Tânăr, dar rece. Rece ca gheaţa.” Cunoştea 
acea privire şi o cunoscuse şi Scarr... privirea absolut impasibilă 
ce se ascunde în ochii unui tânăr ucigaş. Nu este privirea unui 
animal sălbatic, nici rânjetul feroce al unui maniac, ci privirea 
născută din eficienţă supremă, pusă la încercare şi dovedită. 
Depăşea experienţele de război. A fi faţă în faţă cu moartea pe 
timp de război îţi dă o blazare anume; dar convingerea 
superiorității pe care o poartă în suflet ucigaşul de profesie 
merge mai departe, mult mai departe. Da, Mendel mai văzuse 
aşa ceva; băiatul, care se ţine la distanţă de gaşcă, privirea 
palidă, lipsită de expresie, cel după care fetele se dau în vânt şi 
cărora el le vorbeşte fără să zâmbească. Da, era rece ca 
gheaţa. 

Moartea lui Scarr îl speriase pe Mendel. Îl făcuse pe Smiley să 
promită că nu se va întoarce în Bywater Street, după ieşirea din 
spital. Cu puţin noroc, îl vor crede mort. Asasinarea lui Scarr 
dovedea, bineînţeles, ceva: asasinul se mai afla în Anglia, dornic 
să facă curăţenie. „Când mă voi pune pe picioare, spusese 


Smiley cu o seară în urmă, trebuie să-l facem să iasă din 
ascunzătoare din nou. Să-l momim cu bucățele de brânză.“ 
Mendel ştia cine va fi brânza: Smiley. Bineînţeles, dacă au avut 
dreptate în privinţa adevăratului motiv, va mai fi şi altă brânză: 
nevasta lui Fennan. Faptul că nu fusese asasinată nu pleda în 
favoarea ei. Este adevărat, se gândi Mendel cu amărăciune. |i fu 
ruşine de sine şi se concentra asupra altor subiecte. Printre 
care, din nou, Smiley. 

Ciudat omuleţ, acest Smiley. Îi amintea lui Mendel de un 
băieţel gras cu care jucase fotbal la şcoală. Nu putea fugi, nu 
putea şuta, era miop ca o cârtiţă, dar juca precum un posedat şi 
nu se mulțumea până când nu cădea lat de oboseală. Îi plăcea 
să şi boxeze. Venea deschis, legănându-şi braţele, şi era pe 
jumătate mort înainte de intervenţia arbitrului. Era deştept, şi 
el. 

Mendel se opri la o cafenea de pe marginea şoselei ca să bea 
un ceai şi să mănânce o chiflă, apoi se angajă pe drumul către 
Weybridge. Repertory Theatre se afla pe o stradă cu sens unic, 
ce pornea din High Street, unde era imposibil să parchezi. Până 
la urmă, lăsă maşina în faţa gării şi reveni în oraş pe jos. 

Intrarea principală a teatrului era încuiată. Mendel ocoli 
clădirea, pe sub o arcadă de cărămidă. O uşă verde era 
întredeschisă; avea nişte bare de metal pe dinăuntru, iar pe din 
afară erau scrise cu cretă cuvintele „Intrarea artiştilor“. Nu era 
nicio sonerie; o uşoară aromă de cafea venea de pe coridorul 
verde-închis ce ducea înăuntru. Mendel intră şi străbătu 
coridorul, la capătul căruia găsi o scară de piatră cu balustradă 
metalică ce ducea la o altă uşă verde. Mirosul de cafea devenea 
din ce în ce mai puternic şi auzi zgomot de voci. 

— O, la dracu’, ascultă, iubitule, cui îi pasă. Dacă marii 
consumatori de cultură din binecuvântatul Surrey vor Barrie trei 
luni la rând, să li se dea Barrie. Pentru al treilea an consecutiv, 
avem fie Barrie, fie Cucul din cuib şi, în ceea ce mă priveşte, 
Barrie câştigă la mustață. Cuvintele acestea au fost pronunţate 
de un glas feminin de vârstă mijlocie. 

— Ei bine, Ludo poate oricând să joace Peter Pan - altă piesă 
de Barrie -, nu-i aşa, Ludo? interveni certăreţ un glas masculin. 

— Ticălosule, ticălosule, se auzi o a treia voce, tot masculină, 


iar Mendel deschise uşa. 

Se găsea în culise. La stânga sa, vreo douăsprezece manete 
erau montate pe un panou de lemn. Un scaun absurd rococo, 
aurit, cu tapiserie brodată, era aşezat mai jos de el pentru 
sufleor şi pentru regizor. 

În mijlocul scenei, doi bărbaţi şi o femeie, şezând pe nişte 
butoaie, fumau şi beau cafea. Decorul reprezenta puntea unei 
nave. Un catarg cu velatură şi scări de frânghie ocupau centrul 
scenei şi un tun mare din carton era îndreptat melancolic către 
o pânză din fundal pe care erau pictate cerul şi marea. 

Apariţia lui Mendel opri abrupt discuţia. Cineva murmură: 
„Doamne, uite fantoma de la banchet”, iar cei trei îl priviră 
chicotind. 

Femeia vorbi prima: 

— Cauţi pe cineva, dragă? 

— Îmi cer scuze că am dat buzna. Voiam să vă vorbesc în 
legătură cu abonamentul. Aş dori să mă înscriu în club. 

— Da. Desigur. Ce drăguţ din partea dumitale, spuse ea, 
ridicându-se şi apropiindu-se de el. Este într-adevăr foarte 
amabil. 

l-a luat mâna stângă şi i-a strâns-o între ale ei, apoi s-a dat 
înapoi şi a întins ambele braţe. Era gestul ei de castelană - Lady 
Macbeth primindu-l pe Duncan. Plecând capul într-o parte, 
arboră un surâs de fetişcană, îi reţinu mâna şi îl conduse prin 
scenă către culisele din partea opusă. O uşă ducea la un birou 
mititel, plin de programe şi afişe, cutii cu cremă, peruci şi 
costume de marinar în culori ţipătoare. 

— Ai văzut pantomima noastră de anul acesta, /nsula 
Comorilor? Un succes deosebit de reconfortant. Şi cu un 
conținut social mult mai valoros decât toate acele basme de 
prost-gust pentru copii, nu-i aşa? 

— Da, desigur, bâigui Mendel, fără să aibă nici cea mai vagă 
idee despre ce voia ea să spună. Privirea îi căzu pe un teanc de 
facturi prinse ordonat cu o clamă. Cea de deasupra era emisă 
pe numele doamnei Ludo Oriel şi ar fi trebuit achitată cu patru 
luni în urmă. 

Doamna Oriel îi aruncă o privire ageră prin sticlele ochelarilor. 
Era mică şi oacheşă, cu riduri pe gât şi era machiată peste 


măsură. Labele gâştei fuseseră disimulate sub un strat gros de 
cremă, însă camuflajul nu durase. Purta pantaloni şi un pulover 
gros, pătat zdravăn cu tempera. Fuma ţigară de la ţigară. Avea 
o gură imensă şi, cum ţinea ţigara la mijlocul buzelor, acestea 
formau o curbă exagerat de convexă, deformându-i partea 
inferioară a feţei şi dându-i o expresie morocănoasă şi iritată. 
Mendel îşi zise că se va dovedi, fără îndoială, şireată şi 
deşteaptă. Din fericire, nu putea să-şi achite facturile, acest 
lucru fiind de natură să uşureze lucrurile. 

— Doriţi cu adevărat să deveniți membru al clubului? 

— Nu. 

— Dacă eşti alt nenorocit de furnizor, spuse ea, ai face mai 
bine să pleci imediat. Am spus că voi plăti şi voi plăti, dar acum 
nu mă mai sâcâi. Dacă vrei să faci lumea să creadă că sunt la 
pământ, aşa voi fi, dar voi veţi avea de pierdut, nu eu. 

— Nu sunt un creditor, doamnă Oriel. Am venit să vă ofer 
nişte bani. Ea aştepta. Mă ocup de divorţuri. Am un client gras. 
Aş dori să vă pun câteva întrebări. Suntem pregătiţi să vă plătim 
pentru timpul pierdut. 

— Dumnezeule! reacţionă ea uşurată, de ce n-ai spus asta de 
la bun început? 

Amândoi izbucniră în râs. Mendel îi puse pe teancul de facturi 
cinci bancnote de câte o liră, numărându-le una câte una. 

— Cum vă alcătuiți lista de abonamente? Care sunt 
avantajele abonaților? 

— Păi, servim câte o zeamă lungă de cafea pe scenă, în 
fiecare dimineaţă, la ora unsprezece fix. Membrii clubului se pot 
amesteca printre actori în pauza dintre repetiţii, de la ora 
unsprezece până la douăsprezece fără un sfert, îşi plătesc 
consumaţia, desigur, dar intrarea este strict rezervată 
membrilor clubului. 

— Înţeleg. 

— Aceasta este partea care te interesează probabil. Se pare 
că dimineaţa nu avem parte decât de poponari şi de 
nimfomane. 

— Probabil. Altceva? 

— Montăm câte o piesă nouă la fiecare două săptămâni. 
Membrii clubului îşi pot rezerva locuri pentru o dată fixă, de 


pildă, a doua miercuri din fiecare serie de reprezentații, 
întotdeauna începem o nouă serie în prima şi a treia zi de luni. 
Cortina se ridică la 19.30 şi păstrăm locurile membrilor clubului 
până la 19.20. Casiera are planul sălii şi, pe măsură ce se vând 
locurile, le însemnează cu o cruciuliţă. Locurile rezervate 
membrilor clubului sunt barate cu roşu şi nu se vând decât în 
ultimul moment. 

— În consecinţă, dacă unul dintre membrii voştri nu-şi ocupă 
locul obişnuit, acesta va fi barat pe plan cu negru. 

— Doar dacă este cumpărat de altcineva. 

— Bineînţeles. 

— Nu facem sală plină decât arareori, în prima săptămână 
încercăm să montăm câte un spectacol săptămânal, dar nu este 
prea uşor să facem rost de... hm... posibilităţi. Ca să spun drept, 
nu avem mijloacele necesare pentru continuarea 
reprezentaţiilor timp de două săptămâni. 

— Da, da, înţeleg. Păstraţi planurile vechi? 

— Uneori, pentru contabilitate. 

— Il aveţi, de pildă, pe cel de marţi, 3 ianuarie? 

Deschise un dulap din care scoase un teanc de planuri 
imprimate. 

— Acestea sunt pentru cele două săptămâni când se prezenta 
pentru a doua oară pantomima, bineînţeles. Chestie de tradiţie. 

— Da, da. 

— Dar cine vă interesează atât de mult? întrebă doamna 
Oriel, luând un clasor de pe birou. 

— O doamnă blondă mărunţică, de vreo patruzeci şi doi sau 
patruzeci şi trei de ani. Se numeşte Fennan. Elsa Fennan. 

Doamna Oriel deschise clasorul. Mendel se uită fără ruşine 
peste umărul ei. Numele membrilor clubului erau înscrise 
ordonat în coloana stângă. O bifa roşie făcută la marginea din 
stânga a paginii arăta că persoana respectivă îşi plătise 
cotizaţia. Pe partea din dreapta a paginii erau notate locurile 
reţinute pentru anul în curs. Erau în jur de optzeci de membri. 

— Numele nu-mi spune nimic. Ce loc are? 

— N-am idee. 

— A, da, uite. Merridale Lane, Walliston. Merridale! Aşteaptă 
puţin! Hai să vedem. Un scaun din spate, la capătul rândului. 


Ciudată alegere, nu crezi? Locul R2. Dumnezeu ştie însă dacă l- 
a ocupat la 3 ianuarie. Nu cred că am păstrat diagrama din acea 
zi, cu toate că n-am aruncat nimic în viaţa mea. Lucrurile se mai 
evaporează însă şi singure, nu-i aşa? Se uită la el cu coada 
ochiului, întrebându-se dacă şi-a câştigat cele cinci lire. lţi spun 
eu ce facem, o întrebăm pe Fecioară. Se ridică şi se îndreptă 
către uşă. Fennan... Fennan... repetă ea. O secundă, parcă-mi 
spune ceva. Ce însă? Să mă ia naiba, bineînţeles, mapa de 
partituri. Deschise uşa. Unde este Fecioara? întrebă ea, 
adresându-i-se cuiva de pe scenă. 

— Dumnezeu ştie. 

— Porcule, îţi dă bunăvoința pe dinafară, spuse doamna Oriel, 
închizând uşa. Fecioara este speranţa noastră imaculată, îi 
spuse ea lui Mendel. Trandafir mic englezesc, fiica unui avocat 
din localitate, înnebunită după teatru, umblă în ciorapi de aţă. O 
mironosiţă. Nu putem să o suferim. li dăm câte un rol din când 
în când, pentru că taică-su îi plăteşte taxa de şcolarizare. Face 
pe plasatoarea, uneori, în serile în care vine multă lume... ea şi 
doamna Torr, femeia de serviciu, care are grijă şi de garderobă. 
Când e linişte, doamna Torr se ocupă de tot şi Fecioara bântuie 
prin culise în speranţa că actriţa principală va muri subit. Făcu o 
pauză. Sunt sigură că îmi amintesc de Fennan. Bineînţeles că-mi 
amintesc. Mă întreb unde este vaca aia. Dispăru şi reveni peste 
vreo două minute cu o fată înaltă, destul de drăguță, cu păr 
blond zburlit şi obraji trandafirii; genul de campioană de tenis 
sau de nataţie. 

— Ea este Elizabeth Pidgeon. Ar putea să-ţi fie de folos. 
lubito, ne interesează o anumită doamnă Fennan. Membră a 
clubului. Nu mi-ai spus tu ceva despre ea? 

— O, da, Ludo. Se pare că era convinsă că este încântătoare. 
Adresându-i lui Mendel un surâs insipid, lăsă capul într-o parte şi 
încrucişă degetele. Mendel îşi fixă privirea asupra ei. 

— O cunoşti? întrebă doamna Oriel. 

— O, da, Ludo. Adoră muzica. Cel puţin aşa cred, întrucât nu 
vine niciodată fără partituri. Este foarte subţirică şi ciudată. Este 
străină, nu-i aşa, Ludo? 

— De ce este ciudată? întrebă Mendel. 

— Păi, ultima oară, au apucat-o toate pandaliile din cauza 


locului de lângă ea. Era rezervat pentru un membru al clubului, 
înţelegeţi, dar era îngrozitor de târziu, era mult trecut de şi 
douăzeci. De-abia începusem reprezentațiile cu pantomima şi 
erau milioane de oameni care trebuiau plasați, aşa că am dat 
locul cuiva. Nu înceta să spună că domnul care avea locul 
reţinut va veni negreşit, că nu lipsise niciodată. 

— Şi a venit? 

— Nu. Aşa că am dat locul. Cred că era foarte furioasă, pentru 
că a plecat după actul II şi şi-a uitat mapa cu partituri. 

— Domnul, care, după spusele ei, trebuia să vină, întrebă 
Mendel, era vreun prieten de-al ei? 

Ludo Oriel îi făcu lui Mendel sugestiv cu ochiul. 

— Sigur că da, este soţul ei, nu-i aşa? spuse Fecioara. 

Mendel o privi o clipă apoi îi zâmbi. 

— N-am putea găsi un scaun pentru Elizabeth? întrebă el. 

— Mamă, Doamne! Mulţumesc, spuse Fecioara şi se aşeză pe 
un vechi scaun aurit, ca acela al sufleorului, din culise. Işi puse 
mâinile ei roşii, grăsuţe, în poală şi se plecă înainte, zâmbind tot 
timpul, emoţionată că se afla în centrul atenţiei. Doamna Oriel îi 
aruncă o privire plină de venin. 

— Ce te face să crezi că era soţul ei, Elizabeth? întrebă 
Mendel, al cărui glas căpătase brusc un ton tranşant. 

— Păi, ştiu că nu sosesc deodată, dar credeam că dacă au 
locuri separate de restul celor rezervate pentru membrii 
clubului, trebuie să fie soţ şi soţie. Şi, desigur, pentru că şi el 
vine întotdeauna cu o mapă cu partituri. 

— Înţeleg. Ce altceva îţi mai aduci aminte, Elizabeth, din 
seara aceea? 

— Păi, mi-aduc aminte o mulţime de lucruri pentru că, 
înţelegeţi, m-am simţit îngrozitor că s-a enervat atât de tare şi 
că mai târziu, în aceeaşi seară, a sunat la telefon. Doamna 
Fennan, vreau să zic. Şi-a spus numele şi a zis că a plecat 
devreme şi că şi-a uitat mapa cu partituri. Pierduse tichetul de 
la garderobă şi era într-o stare groaznică de nervi. Am avut 
impresia că plângea. Am auzit glasul cuiva în fundal şi atunci 
mi-a spus că va veni cineva şi că o va lua dacă se putea fără 
tichet. Am spus că bineînţeles că i se va da mapa şi, o jumătate 
de oră mai târziu, s-a prezentat bărbatul acela. Arată 


nemaipomenit. Înalt şi blond. 

— Înţeleg, spuse Mendel; mulţumesc frumos, Elizabeth, mi-ai 
fost de mare folos. 

— Mamă, Doamne, nu aveţi pentru ce, răspunse ea şi se 
ridică în picioare. 

— Apropo, adăugă Mendel, bărbatul care a venit după mapa 
cu partituri... nu era, întâmplător, cel care ocupă locul de lângă 
doamna Fennan în sală? 

— A, ba da. Mamă, Doamne, scuzaţi-mă, trebuia să vă spun şi 
asta. 

— Ai vorbit cu el? 

— Păi, doar să-i spun „Poftiţi obiectul” sau ceva de genul 
acesta. 

— Ce fel de glas avea? 

— O, cu accent străin, ca şi doamna Fennan. Ea este străină, 
nu-i aşa? Când a făcut tot tărăboiul ăla, l-am pus pe seama 
temperamentului ei străin. 

Îi zâmbi lui Mendel, aşteptă o clipă şi ieşi. 

— Vaco, spuse doamna Oriel, către uşa închisă. Sper că ai 
fost mulţumit pentru cele cinci lire, adăugă ea, întorcând 
privirea către Mendel. 

— Cred că da, îi răspunse Mendel. 


CAPITOLUL 11 
Un club nu prea respectabil 


Mendel îl găsi pe Smiley aşezat într-un fotoliu, complet 
îmbrăcat. Peter Guillam era întins cu voluptate pe pat, ţinând în 
mână, cu nonşalanţă, un dosar verde-deschis. Afară, cerul era 
negru şi ameninţător. 

— Îşi face intrarea cel de-al treilea asasin, spuse Guillam când 
îl văzu pe Mendel apărând pe uşă. Mendel se aşeză la capul 
patului şi dădu fericit din cap către Smiley, care arăta palid şi 
deprimat. 

— Felicitări. E o plăcere să te vedem din nou pe picioare. 

— Mulţumesc. Mă tem că dacă m-ai vedea în picioare nu m-ai 
mai felicita. Mă simt slăbit ca o mâţă jigărită. 

— Când îţi dau ăştia drumul? 

— Nu ştiu când au de gând... 

— N-ai întrebat? 

— Nu. 

— Ai face bine să întrebi. Ti-am adus veşti. Nu ştiu ce 
înseamnă, dar înseamnă ceva. 

— Măi să fie, spuse Guillam. Toată lumea are veşti pentru 
toată lumea. Ce pasionant! George s-a uitat la albumul cu 
pozele mele de familie, continuă el, ridicând uşor dosarul verde, 
şi i-a recunoscut pe toţi vechii lui amici. 

Mendel, perplex, avu impresia că i se ascunde ceva. Smiley 
interveni: 

— Îţi spun totul la cină, mâine. Mă externez mâine dimineaţă, 
orice ar spune ei. Cred că am găsit asasinul şi multe altele pe 
deasupra. Acum spune tu ce noutăţi ai. In ochii săi nu se putea 


citi triumful. Doar anxietatea. 
x 


x x 
Calitatea de membru al clubului din care făcea parte Smiley 
nu era citată printre activităţile respectabile ale celor care 


împodobesc paginile celebrului Who's Who. Fusese înfiinţat de 
către un tânăr renegat de Junior Carlton, pe nume Steed- 
Asprey, care fusese exclus de către secretar din cauză că 
pronunţase blasfemii în prezenţa unui episcop sud-african. A 
convins-o pe fosta lui proprietăreasă de la Oxford să-şi 
părăsească propria-i căsuţă liniştită din Hollywell şi să preia în 
schimb cele două camere şi o pivniţă din Manchester Square, pe 
care o rudă bogată le pusese la dispoziţia lui. Clubul a avut 
cândva patruzeci de membri, care plăteau fiecare cincizeci de 
guinee pe an. Mai rămăseseră treizeci şi unu. Era un club fără 
femei şi fără regulamente, fără secretar şi fără episcopi. Puteai 
lua sandviciuri şi cumpăra o sticlă de bere sau puteai lua 
sandviciuri şi să nu cumperi nimic. Atâta timp cât rămâneai 
rezonabil de treaz şi îţi vedeai de treaba ta, nimănui nu-i păsa 
cum te îmbraci, ce faci sau ce spui, sau pe cine aduceai cu tine. 
Doamna Sturgeon nu mai făcea pe tirana la bar şi nu-ţi mai 
aducea friptura în faţa căminului din pivniţă, ci trona amabilă şi 
jovială în capul mesei, bucurându-se de serviciile celor doi 
sergenţi în retragere dintr-un mic regiment de grăniceri. 

Evident, membrii clubului fuseseră în marea lor majoritate 
oarecum contemporani cu Smiley la Oxford. Se convenise de la 
bun început că acest club avea să servească unei singure 
generaţii, că va îmbătrâni şi va muri odată cu membrii lui. 
Războiul a făcut şi el victime printre ei, Jebedee şi alţii, dar 
nimeni nu a sugerat măcar vreodată că ar trebui să fie aleşi noi 
membri. În plus, localul le aparţinea acum, viitorul doamnei 
Sturgeon fusese asigurat, iar clubul era solvabil. 

Era sâmbătă seară şi în club nu erau decât vreo şase 
persoane. Smiley dădu comanda şi li s-a aşezat o masă specială 
pentru ei în pivniţă, unde ardea un foc de cărbuni în căminul de 
cărămidă. Erau singuri. Au fost serviţi cu muşchi de vacă, pe 
care l-au udat cu vin roşu. Afară, ploaia cădea neîncetat. Pentru 
toţi trei, lumea părea în noaptea aceea un loc paşnic şi agreabil, 
în ciuda straniei afaceri care îi reunise. 

— Pentru a vă face să înţelegeţi ceea ce vreau să vă spun, 
începu Smiley, în sfârşit, adresându-se mai ales lui Mendel, 
trebuie să vă vorbesc pe larg despre mine. Sunt ofiţer de 
informaţii de profesie, după cum ştiţi, şi am fost încadrat în 


Serviciu de când lumea, cu mult înainte de a fi implicaţi în 
luptele pentru putere de la Whitehall. În acele zile duceam lipsă 
de personal şi eram prost plătiţi. După perioada obişnuită de 
instrucţie şi de stagiatură în America de Sud şi în Europa 
Centrală, am avut un post de conferenţiar la o universitate 
germană. Aveam ca misiune reperarea tinerilor germani 
capabili să devină agenţi. Făcu o pauză, îi zâmbi lui Mendel şi îi 
spuse: Scuză-mi jargonul, te rog. Mendel aprobă solemn din 
cap, iar Smiley continuă. Era conştient că vorbele sale sunau 
pompos, dar nu ştia cum să evite acest lucru. Ne aflam în pragul 
ultimului război, o perioadă îngrozitoare în Germania, în care 
intoleranţa se descătuşase la cote demenţiale. 

Ar fi fost o nebunie din partea mea să abordez singur pe 
cineva. Unica mea şansă era aceea de a nu mă face nicicum 
remarcat, de a fi incolor din punct de vedere social şi politic şi 
de a semnala candidaţii la recrutare prin intermediul altcuiva. 
Am încercat să-i aduc pe unii în Anglia pentru scurte perioade, 
în cadrul unor vizite studenţeşti. Îmi făcusem o regulă din a nu 
avea niciun contact cu Departamentul în timpul şederii mele în 
ţară, întrucât nu ştiam nimic pe vremea aceea despre eficienţa 
Serviciilor de Contrainformaţii germane. Nu ştiam niciodată cine 
era abordat şi, desigur, era mai bine aşa. În cazul în care aş fi 
fost prăjit, bineînţeles. Povestea mea începe cu adevărat în 
1938. Eram singur în camera mea, într-o seară de vară. Fusese 
o zi frumoasă, caldă şi paşnică. Parcă fascismul nici n-ar fi 
existat. Lucram în cămaşă, la o masă lângă fereastră, dar nu din 
greu, pentru că seara era minunată. 

Se opri, jenat dintr-un motiv oarecare, şi bău puţin Porto. Pe 
pomeţii obrajilor săi apărură două pete trandafirii. Se simţea 
uşor ameţit, deşi băuse foarte puţin vin. 

— Pe scurt, spuse el şi se simţi ca un prost. Îmi cer scuze, 
vorbesc cam dezlânat... Oricum, în timp ce stăteam acolo, am 
auzit o bătaie în uşă; şi-a făcut apariţia un tânăr. Avea 
nouăsprezece ani, dar părea mai tânăr. Numele său era Dieter 
Frey. Era unul dintre studenţii mei, un băiat inteligent şi 
deosebit de plăcut la vedere. 

Smiley mai făcu o pauză, privind drept în faţa lui. Să fi fost 
boala, să fi fost slăbiciunea care îi aduceau atât de viu în 


memorie aceste amintiri? 

— Dieter era un tânăr foarte frumos, cu o frunte înaltă şi o 
claie de păr negru vâlvoi. Partea inferioară a trupului său era 
deformată, cred că de pe urma unei paralizii infantile. Purta 
baston şi se lăsa cu toată greutatea pe el când mergea. Cum 
era şi firesc într-o universitate mică, el apărea ca o figură 
romantică. Il găseau byronian. Eu nu l-am socotit niciodată 
romantic. Germanii au o pasiune de a descoperi geniile tinere, 
înţelegeţi, de la Herder până la Stefan George, de a crea 
celebrităţi din faşă. Dar Dieter nu putea fi tratat ca o celebritate. 
Independenţa sa sălbatică şi caracterul său implacabil îi 
descuraja pe toţi cei care ar fi vrut să-l facă vedetă. Era mereu 
în defensivă, nu numai din cauza infirmităţii sale, ci şi a rasei, 
căci era evreu. N-am înţeles niciodată cum a reuşit să-şi 
păstreze locul la universitate. Poate nu se ştia că era evreu, 
frumuseţea sa fiind de meridional, de italian să zicem, dar eu 
tot nu înţelegeam. Pentru mine era evident că este evreu. 
Dieter era socialist. Nu-şi ascundea opiniile, chiar şi pe vremea 
aceea. Imi trecuse prin minte să-l recrutez, dar era absurd să 
iau un băiat atât de evident sortit să ajungă într-un lagăr de 
concentrare. In plus, era prea schimbător, prea nestăpânit în 
reacţii, sărea prea tare în ochi, prea vanitos. Conducea toate 
adunările studenţeşti de la universitate - politice, literare 
ş.a.m.d. Avea poziţii onorifice în toate cluburile sportive. Avea 
tăria să nu bea într-o universitate în care îţi dovedeai bărbăţia 
umblând beat mai tot anul întâi. 

Acesta era Dieter pe atunci: un infirm înalt, frumos, 
impunător, un idol al generaţiei sale; un evreu. Acesta era 
tânărul care a venit să mă vadă într-o seară fierbinte de vară. 

L-am poftit să stea jos şi i-am oferit ceva de băut, dar m-a 
refuzat. Am făcut nişte cafea, cred, pe un reşou cu gaz. Am 
vorbit dezlânat în legătură cu ultima mea prelegere despre 
Keats. Mă plânsesem de aplicarea metodelor critice germane la 
poezia engleză şi aceasta a antrenat - ca de obicei - discuţia 
despre interpretarea nazistă a „decadenţei” în artă. Dieter a pus 
din nou pe tapet această problemă şi a început să condamne 
mai deschis Germania modernă şi în cele din urmă nazismul 
însuşi. Bineînţeles, m-am ţinut în gardă. Cred că pe vremea 


aceea eram mai puţin prost ca acum. În cele din urmă, m-a 
întrebat fără menajamente ce credeam despre nazişti. l-am 
răspuns, nu fără o oarecare ironie, că nu eram dispus să-mi 
critic gazdele şi că oricum nu credeam că politica era prea 
amuzantă. Nu voi uita niciodată răspunsul său. Era furios, a sărit 
în picioare şi mi-a spus strigând: „Von Freude ist nicht die 
Rede!“ - „Nu de amuzament este vorba!“ 

Smiley se întrerupse, apoi i se adresă lui Guillam peste masă: 

— Scuză-mă, Peter, cred că sunt cam prolix. 

— Da’ de unde, bătrâne. Relatezi povestea în felul tău. 
Mendel îşi mormăi aprobarea; stătea pe scaun destul de băţos, 
cu ambele mâini pe masă în faţa lui. Incăperea era luminată 
doar de flăcările din cămin, ce aruncau umbre înalte pe peretele 
cu tencuiala nedrişcuită din spatele lor. Carafa era pe trei 
sferturi goală: Smiley îşi mai turnă puţin Porto din ea, apoi o 
trecu celorlalţi. 

— M-a ocărât cum i-a venit la gură. Pur şi simplu nu înţelegea 
cum puteam să judec arta cu un ochi imparţial şi să rămân 
indiferent la politică, cum puteam să-mi bat gura despre 
libertatea artistică atunci când o treime din Europa era pusă în 
lanţuri. Mă lăsa oare indiferent faptul că întreaga civilizaţie 
contemporană era pusă la zid? Ce avea oare atât de sacru 
secolul al optsprezecelea ca să pot înlătura întreg secolul 
douăzeci? Venise la mine pentru că îi plăceau seminariile mele 
şi mă credea un om luminat, dar şi-a dat acum seama că eram 
mai rău decât toţi ceilalţi. 

L-am lăsat să plece. Ce puteam face altceva? Teoretic 
vorbind, era oricum suspect, un evreu, un evreu rebel care, în 
mod misterios, mai avea un loc la universitate. Dar l-am 
urmărit. Trimestrul era pe sfârşite, se apropia vacanţa mare. 
Trei zile mai târziu, la dezbaterea finală, s-a manifestat cu o 
sinceritate redutabilă. Îi speria cu adevărat pe ceilalţi, care 
tăceau şi începuseră să se neliniştească. Trimestrul s-a încheiat 
şi Dieter a plecat fără să-şi ia măcar bun-rămas. Nu credeam că- 
| voi mai întâlni vreodată. 

Au trecut şase luni. Vizitasem nişte prieteni din Dresda, oraşul 
natal al lui Dieter, şi am ajuns la gară cu o jumătate de oră mai 
devreme. Decât să-mi pierd vremea pe peron, m-am gândit să 


mă plimb puţin prin oraş. La vreo două sute de metri de gară, se 
afla o casă înaltă, datând din secolul al şaptesprezecelea, cu 
aspect auster. În faţa casei era o curte mică, împrejmuită cu un 
gard mare de fier, în care se deschidea o poartă din fier forjat. 
După câte se părea, fusese transformată într-o închisoare 
provizorie: un grup de deţinuţi raşi în cap, bărbaţi şi femei, se 
mişcau în rond în curte, pe lângă zidul de incintă. Doi gardieni, 
aflaţi în mijloc, îi păzeau cu pistoalele-mitralieră în mână. Atunci 
am zărit o siluetă cunoscută, care le domina pe toate celelalte, 
şi făcea eforturi, şchiopătând, să umble în pas cu ceilalţi. L-am 
recunoscut pe Dieter. Îi luaseră bastonul. 

Reflectând după aceea la cele văzute, mi-am spus că 
Gestapoul nu ar fi arestat membrul cel mai popular al 
universităţii, atâta timp cât îi mai urma cursurile. Lăsând trenul 
meu să plece, am revenit în oraş şi am căutat în cartea de 
telefon adresa părinţilor săi. Ştiam că tatăl său era medic, aşa 
că n-am întâmpinat nicio greutate în a găsi ceea ce căutam. M- 
am dus la adresa respectivă şi nu am găsit-o decât pe maică-sa. 
Tatăl lui murise în lagărul de concentrare. Nu avea niciun chef 
să vorbească despre Dieter, dar se pare că nu era deţinut într-o 
închisoare rezervată evreilor, ci într-o închisoare obişnuită, doar 
pentru o pretinsă „perioadă de corecție”. Mama lui îl aştepta să 
revină acasă în aproximativ trei luni. l-am lăsat un mesaj în care 
îi spuneam că am nişte cărţi de-ale lui şi că mi-ar face plăcere 
să i le înapoiez dacă îmi va da un semn de viaţă. 

Evenimentele din 1939 m-au absorbit atât de mult încât nu 
cred că mi-am mai amintit de Dieter în anul acela. La puţin timp 
după plecarea mea din Dresda, am primit ordin din partea 
Departamentului să mă reîntorc în Anglia. Mi-am împachetat 
lucrurile şi am plecat în patruzeci şi opt de ore, găsind Anglia în 
mare agitaţie. Mi s-a încredinţat o nouă misiune, pentru care am 
avut nevoie de o perioadă intensivă de pregătire, antrenament 
şi instruire. Trebuia să plec în Europa imediat după aceea şi să 
activez câţiva agenţi aproape novici, care fuseseră recrutaţi în 
Germania, învăţasem pe dinafară vreo douăsprezece nume şi 
adrese. Vă imaginaţi reacţia mea, atunci când l-am descoperit 
printre ei pe Dieter Frey. 

Citindu-i dosarul, am aflat că se autorecrutase mai mult sau 


mai puţin, năvălind în Consulatul de la Dresda şi cerând 
imperios să i se spună de ce nu ridicase nimeni nici cel mai mic 
deget pentru a pune capăt persecutării evreilor. Smiley făcu o 
pauză şi râse ca pentru sine. Dieter se pricepea de minune să 
oblige oamenii să reacționeze, continuă Smiley, aruncându-le o 
privire rapidă lui Mendel şi lui Guillam. Ambii îşi aveau ochii 
fixaţi asupra lui. 

Presupun că prima mea reacţie a fost de iritare. Băiatul 
fusese chiar sub nasul meu, iar eu nu-l considerasem potrivit. La 
ce putea să se priceapă un tâmpit din Dresda? M-am alarmat 
apoi gândindu-mă că mă trezisem în braţe cu acest instigator al 
cărui temperament impulsiv punea în pericol nu numai viaţa 
mea, dar şi a altora. În ciuda micilor modificări aduse aspectului 
meu exterior şi a noii acoperiri sub care operam, eram obligat 
să-i spun lui Dieter că sunt George Smiley, fost conferenţiar la 
universitate, iar el putea în felul acesta să-mi provoace cele mai 
mari necazuri. Totul începea sub cele mai proaste auspicii şi 
eram pe jumătate hotărât să-mi organizez reţeaua fără să 
recurg la Dieter. A fost o eroare din partea mea. Dieter era un 
agent nemaipomenit. 

Nu a încercat să-şi înfrâneze caracterul pătimaş, dar l-a folosit 
cu multă dibăcie ca un fel de dublu bluf. Din cauza infirmităţii a 
fost reformat, dar şi-a găsit o slujbă de funcţionar la Căile 
Ferate. Nu a trecut mult timp şi a fost promovat într-un post 
important, iar volumul de informaţii obţinute de el a fost 
fantastic. Detalii cu privire la transporturile de trupe şi de 
muniții, la destinaţia lor şi la datele de tranzitare a acestora. Mai 
târziu avea să raporteze despre eficacitatea bombardamentelor 
noastre, indicând şi ţintele-cheie. Era un organizator strălucit şi 
cred că această calitate l-a şi salvat. A făcut o treabă 
nemaipomenit de bună la Căile Ferate, devenind indispensabil, 
muncea la orice oră din zi şi din noapte. Era aproape inviolabil. 
l-a fost conferită chiar şi o decorație pentru merite excepţionale 
şi presupun că Gestapoul i-a făcut pierdut cu bună ştiinţă 
dosarul. 

Dieter avea o teorie pur faustiană: gândirea în sine este 
lipsită de valoare. Trebuie să acţionezi pentru ca aceasta să-şi 
dovedească eficacitatea. Potrivit teoriei sale, cea mai gravă 


eroare comisă vreodată de fiinţa umană era aceea de a face o 
distincţie între spirit şi trup: un ordin nu există dacă nu este 
respectat. Il cita frecvent pe Kleist: „Dacă toţi ochii ar fi din 
sticlă verde şi dacă tot ceea ce pare alb este de fapt verde, ar fi 
cineva mai deştept din această cauză?“ Ceva de genul acesta. 

Aşa cum spuneam, Dieter era un agent extraordinar. A mers 
atât de departe încât a aranjat ca unele încărcături să fie 
transportate în nopţile favorabile bombardierelor noastre, îşi 
avea trucurile lui, era un geniu nativ în materie de spionaj, 
cunoscându-i toate tainele. Nimeni nu putea spera că va dura la 
infinit, dar bombardamentele noastre aveau adesea o arie de 
cuprindere atât de mare încât ar fi fost pueril să atribui acest 
lucru trădării unei singure persoane, cu atât mai puţin unei 
persoane atât de puţin rezervate ca Dieter. 

In ceea ce-l privea, munca mea era uşoară. Dieter călătorea 
mult, dispunea de un permis de trecere special. Comunicarea cu 
el era un joc de copii în comparaţie cu alţi agenţi. Din când în 
când, ne întâlneam în câte o cafenea. Alteori - ca şi cum mi-ar fi 
făcut un serviciu - mă lua cu o maşină ministerială şi rulam câte 
o sută de kilometri pe autostradă. Cel mai adesea însă, 
călătoream cu acelaşi tren şi ne schimbam între noi servietele 
pe culoar; sau mergeam la teatru, aducând fiecare câte un 
pachet, şi schimbam tichetele de la garderobă, îmi dădea rar 
rapoarte propriu-zise, mai curând copii ale ordinelor de tranzit. 
O punea pe secretara lui să facă o mulţime de lucruri, între 
altele să strângă un lot special de documente pe care le 
„distrugea” el o dată la trei luni, deşertându-le în servieta sa în 
timpul pauzei de masă. 

In 1943, am fost rechemat. Acoperirea mea comercială cred 
că devenise cam subţire şi riscam oricând să fiu prăjit. Smiley 
se opri şi luă o ţigară din portţigaretul lui Guillam. 

— Dar să nu exagerăm prea mult rolul lui Dieter, reluă el 
relatarea. A fost într-adevăr cel mai bun agent al meu, dar nu a 
fost singurul. Aveam o mulţime de dureri de cap şi a mă ocupa 
de el era floare la ureche în comparaţie cu problemele pe care 
mi le făceau alţi agenţi. După încheierea războiului, am încercat 
să aflu de la succesorul meu ce s-a întâmplat cu Dieter şi cu 
ceilalţi. Unii au fost expediaţi în Canada sau în Australia, alţii s- 


au reîntors în ce mai rămăsese din oraşele lor de baştină. 
Presupun că Dieter a ezitat. Dresda era ocupată de ruşi şi a avut 
probabil îndoieli dacă reîntoarcerea acolo era cea mai bună 
soluţie. În cele din urmă, s-a dus... a fost nevoit din cauza 
mamei lui care rămăsese în Dresda. De altfel, îi ura pe 
americani, şi, desigur, era socialist. 

Aveam să aflu mai târziu că a făcut carieră acolo. 
Cunoştinţele sale administrative pe care le dobândise în timpul 
războiului l-au ajutat să ocupe un post oficial în noua republică. 
Presupun că reputaţia sa de rebel şi suferinţele familiei sale i-au 
netezit drumul. Cred că şi-a găsit un loc bun sub soare. 

— De ce? întrebă Mendel. 

— Până acum o lună, se afla aici în Anglia, conducând 
Misiunea Oţelului. A 

— Şi asta nu este tot, se grăbi Guillam să spună. In cazul în 
care crezi că nu mai era nimic de făcut, Mendel, vreau să-ți 
spun că te-am scutit de o altă vizită la Weybridge, în dimineaţa 
aceasta, şi că m-am dus să o văd pe Elizabeth Pidgeon. A fost 
ideea lui George. Este un fel de Moby Dick, continuă el, 
adresându-i-se lui Smiley. O balenă albă, mare, mâncătoare de 
oameni. 

— Şi? întrebă Mendel. 

— l-am arătat o fotografie a acelui tânăr diplomat, care se 
numeşte Mundt, pe care îl lăsaseră să strângă cioburile după ei. 
Elizabeth l-a recunoscut pe loc pe încântătorul tânăr care a 
venit să ridice partiturile Elsei Fennan. Nu-i grozav? 

— Dar... 

— Ştiu ce vrei să mă întrebi, deşteptule. Vrei să ştii dacă l-a 
recunoscut şi George. Ei bine, l-a recunoscut. Este acelaşi 
ticălos care a încercat să-l atragă pe George în propria sa casă 
din Bywater Street. Nu e el cam peste tot? 

Mendel plecă cu maşina la Mitcham. Smiley era mort de 
oboseală. Ploua din nou şi se făcuse frig. Smiley îşi strânse şi 
mai mult paltonul şi, în ciuda oboselii, privea cu o plăcere calmă 
defilarea nopţii londoneze agitate. l-a plăcut întotdeauna să 
călătorească. Chiar şi astăzi, dacă ar fi fost după el, ar fi 
străbătut Franţa cu trenul, în loc să ia avionul. Mai avea puterea 
încă să reacționeze la sunetele magice ale unei călătorii prin 


Europa, la cacofonia ciudată de zgomote şi la glasurile franceze, 
ce îl trezeau brusc din visurile sale englezeşti. Şi lui Ann îi 
plăcuseră toate acestea şi împărtăşiseră în două rânduri 
bucuriile dubioase ale acestui gen de călătorie lipsită de confort. 

Când au ajuns acasă, Smiley s-a dus direct în pat, iar Mendel 
a pregătit ceaiul. L-au băut împreună, în dormitorul lui Smiley. 

— Ce facem acum? întrebă Mendel. 

— Mă gândeam că am putea merge mâine la Walliston. 

— Ar trebui să stai o zi în pat. Ce vrei să faci acolo? 

— Să o văd pe Elsa Fennan. 

— Nu este prudent să te duci singur. Lasă-mă să te însoțesc. 
Voi rămâne în maşină în timp ce veţi sta de vorbă. E ovreică, 
nu-i aşa? 

— Tata a fost şi el ovreu, spuse Smiley dând din cap. Dar n-a 
făcut niciodată atâta caz de asta. 


CAPITOLUL 12 
Un vis de vânzare 


Deschise uşa şi îi privi o clipă fără să scoată o vorbă. 

— Puteai să mă anunţi că vii, spuse ea. 

— M-am gândit că este mai prudent în felul acesta. 

Ea tăcu din nou. 

— Nu ştiu ce vrei să spui, se hotări ea să vorbească, deşi se 
vedea că până şi aceste cuvinte reprezentau un mare efort 
pentru ea. 

— Pot să intru? întrebă Smiley. Nu avem prea mult timp la 
dispoziţie. A 

Părea bătrână şi obosită, mai puţin vioaie. II conduse în salon 
şi cu o oarecare resemnare îi făcu semn cu mâna să ia loc. 

Smiley îi oferi o ţigară şi îşi aprinse şi el una. Elsa Fennan 
stătea în picioare lângă fereastră. Privind-o, observându-i 
respiraţia rapidă, întretăiată, ochii febrili, Smiley îşi dădu seama 
că femeia îşi pierduse aproape în întregime forţa de 
autoapărare. 

Smiley începu să vorbească, pe un ton amabil, îngăduitor. 
Pentru Elsa, această voce părea să fie cea pe care spera să o 
audă, irezistibilă, oferind forţă, alinare, compasiune şi siguranţă. 
Se îndepărtă încet, încet, de fereastră şi mâna ei dreaptă, ce se 
sprijinise de pervaz, alunecă uşor de-a lungul lui, căzând apoi 
lângă trup, într-un gest de supunere. Se aşeză în faţa lui Smiley 
şi în ochii ei se citea o încredere totală, o subjugare de amantă. 

— Cred că te-ai simţit teribil de singură, spuse el. Nimeni nu 
poate suporta singurătatea la nesfârşit. lţi trebuie mult curaj, 
este atât de greu să fii brav atunci când eşti singur. Ceilalţi nu 
înţeleg lucrurile astea, nu-i aşa? Ei nu ştiu cât te costă 
minciunile şi amăgirea, izolarea de oamenii obişnuiţi. Ei cred că 
poţi funcţiona în continuare cu acelaşi carburant pe care-i 
folosesc ei - stindarde fluturate şi muzică. Dar îţi trebuie altfel 
de carburant, nu-i aşa, atunci când eşti singură? Ai nevoie de 


ură şi îţi trebuie multă putere ca să urăşti tot timpul. lar ceea ce 
ar trebui să iubeşti este atât de îndepărtat, atât de vag, atunci 
când nu îi aparţii. Făcu o pauză. „In curând, gândi el, în curând, 
vei ceda.“ Spera cu disperare că ea va accepta alinarea pe care 
i-o oferea. O privi. „În curând va ceda.“ 

— Am spus că timpul ne presează. Ştii ce vreau să spun? 

Elsa îşi încrucişase mâinile în poală şi privea în jos către ele. 
Smiley văzu rădăcinile negre ale părului ei blond şi se întrebă de 
ce naiba şi-l vopsea. Ea părea să nu-i fi auzit întrebarea. 

— După ce am plecat de la dumneata, acum o lună, m-am 
dus acasă, la Londra, cu maşina. Un bărbat a încercat să mă 
omoare. În noaptea aceea, a fost cât pe ce să reuşească - m-a 
lovit în cap de trei sau patru ori. Abia am ieşit din spital. S-a 
întâmplat să am noroc. A urmat garajistul care i-a închiriat 
maşina. Poliţia fluvială i-a pescuit cadavrul, recent, din Tamisa. 
Nu avea urme de violenţă, era pur şi simplu îmbuibat cu whisky. 
Poliţia nu poate înţelege - omul nu se apropiase de fluviu de ani 
de zile. Înseamnă că avem de a face cu o persoană competentă, 
nu-i aşa? Un ucigaş bine antrenat. Se pare că încearcă să-i 
lichideze pe toţi cei care ar putea stabili un raport între el şi 
Samuel Fennan. Sau cu soţia sa, bineînţeles. Apoi mai este şi 
tânăra blondă de la Repertory Theatre... 

— Ce vrei să spui? murmură ea. Unde vrei să ajungi? 

Smiley avu dintr-odată poftă să-i facă rău, să frângă ce mai 
rămăsese din voinţa ei, să o anihileze ca pe un duşman. li 
bântuise atâta vreme gândurile în timp ce zăcea neputincios în 
patul de spital, reprezentase pentru el un mister şi o forţă. 

— Ce joc aţi crezut că faceţi voi doi? Ai crezut că poţi cocheta 
cu o forţă ca a lor, să dai puţin, dar nu totul? Ai crezut că poţi tu 
opri dansul, că poţi controla forţa pe care le-o dai? Ce visuri ai 
nutrit, doamnă Fennan, pentru ca lumea să aibă un rol atât de 
mărunt în ele? 

Elsa Fennan îşi îngropă faţa în mâini şi Smiley îi urmărea 
lacrimile care i se scurgeau printre degete. Trupul i se zguduia 
de plâns, iar cuvintele îi ieşeau greu din gură, chinuite. 

— Nu, nu erau vise. Nu aveam alte vise în afară de el. El avea 
un Singur vis, da... un vis măreț. 

Nu se oprea din plâns, un plâns disperat, iar Smiley, pe 


jumătate triumfător, pe jumătate ruşinat, o aşteptă să 
vorbească din nou. Brusc, cu faţa şiroind de lacrimi, ridică ochii 
către el. 

— Uită-te la mine, spuse ea. Ce vis mi-au mai lăsat? Visam să 
am plete lungi aurii şi ei m-au ras în cap, visam să am un trup 
frumos şi ei mi l-au pocit înfometându-mă. Am văzut ce sunt 
fiinţele umane, cum aş mai putea crede într-o formulă pentru 
fiinţele umane? l-am spus, o, i-am spus de mii de ori: „Nu da 
legi, nu formula teorii, nu emite judecăţi şi oamenii vor fi 
capabili să iubească, dar dă-le o singură teorie, lasă-i să 
inventeze un singur slogan şi jocul va reîncepe". l-am spus toate 
acestea. Am vorbit nopţi întregi. Dar nu, băieţelul trebuia să-şi 
aibă visul lui şi, dacă urma să fie construită o lume nouă, 
Samuel Fennan era cel care trebuia să o construiască. l-am 
spus: „Ascultă, ţi-au dat tot ceea ce ai, un cămin, bani, 
încrederea lor. De ce acţionezi astfel împotriva lor?“ lar el mi-a 
răspuns: „O fac pentru ei. Eu sunt chirurgul şi într-o bună zi vor 
înţelege". Era un copil, domnule Smiley, iar ei îl conduceau ca 
pe un copil. 

Smiley nu îndrăznea să vorbească, nu îndrăznea să o supună 
unor noi încercări. 

— Acum cinci ani, l-a întâlnit pe acel Dieter. La o cabană din 
munţi, lângă Garmisch. Freitag ne-a spus mai târziu că Dieter 
plănuise toate acestea. Oricum, Dieter nu putea schia din cauza 
infirmităţii sale. Nimic nu părea real atunci; Freitag nu era un 
nume real. Fennan îl botezase Freitag, amintind de Omul Vineri 
din Robinson Crusoe. Dieter găsea acest lucru foarte amuzant 
şi, după aceea, n-am mai vorbit niciodată de Dieter, ci numai de 
domnul Robinson şi de Freitag. Ea se întrerupse şi-l privi pe 
Smiley cu o umbră de surâs. Scuză-mă, spuse ea, nu sunt prea 
coerentă. 

— Înţeleg, spuse Smiley. 

— Fata aceea... ce-ai spus despre fata aceea? 

— E încă în viaţă. Nu te îngrijora. Continuă. 

— Fennan ţinea mult la dumneata, ştiai? Freitag a încercat să 
te omoare... de ce? 

— Fără îndoială pentru că am revenit aici şi te-am întrebat 
despre apelul de la 8.30. l-ai relatat lui Freitag, nu-i aşa? 


— O, Dumnezeule, spuse ea, ducându-şi degetele la buze. 

— L-ai sunat, nu-i aşa? Imediat după plecarea mea? 

— Da, da. Mi-era frică. Voiam să-l conving să plece, să plece 
amândoi, el şi Dieter, să nu se mai întoarcă niciodată, pentru că 
ştiam că vei descoperi adevărul. De ce refuzau să mă lase în 
pace? Se temeau de mine pentru că ştiau că nu am visuri, că 
nu-l voiam decât pe Samuel, că-l voiam în siguranţă pentru a-l 
iubi şi a avea grijă de el. Ei contau pe acest lucru. 

Smiley simţi durerea zvâcnindu-i haotic în cap. 

— Deci, l-ai sunat imediat, spuse el. Ai încercat la numărul cu 
indicativul Primrose şi n-a răspuns nimeni. 

— Da, spuse ea vag. Da, aşa e. Dar ambele numere încep cu 
Primrose. 

— Şi atunci ai sunat la ce/ă/a/t număr, numărul de rezervă... 

Se duse din nou la fereastră, brusc extenuată şi fără vlagă; 
părea mai fericită... furtuna o lăsase mai meditativă şi, întru 
câtva, mai mulţumită. 

— Da. Freitag se pricepea de minune să găsească soluţii 
alternative. 

— Care era celălalt număr? insistă Smiley. O urmărea 
îngrijorat în timp ce ea se uita prin fereastră la grădina 
întunecată. 

— De ce vrei să ştii? 

Se ridică şi se apropie de ea, studiindu-i profilul. Glasul său 
deveni aspru şi energic. 

— Am spus că fata nu a păţit nimic. Dumneata şi cu mine 
suntem, de asemenea, în viaţă. Dar să nu-ți închipui că asta va 
dura la nesfârşit. 

Se întoarse către el cu o privire înspăimântată, îl scrută o 
clipă, apoi lăsă capul în jos. Smiley o luă de braţ și o conduse 
spre un scaun. Se gândea că ar fi trebuit să-i dea să bea ceva 
cald. Elsa Fennan se aşeză în mod mecanic cu indiferența celui 
în prag de demenţă. 

— Celălalt număr era 9717. 

— Adresa? Ai o adresă? 

— Nu, n-am nicio adresă. Doar numere de telefon. Trucuri la 
telefon. Nicio adresă, repetă ea, cu o insistenţă nefirească, 
astfel încât Smiley o privi perplex. Îi trecu fulgerător o idee prin 


minte, îşi amintise uşurinţa lui Dieter de a stabili contacte, 
marea lui capacitate de comunicare. 

— Freitag nu te-a întâlnit, în seara morţii lui Fennan, nu-i aşa? 
Nu a venit la teatru? 

— Nu. 

— Era pentru prima oară că lipsea, nu-i aşa? Ai intrat în 
panică şi ai plecat mai devreme. 

— Nu... da, da. Am intrat în panică. 

— Nu, nu este adevărat! Ai plecat mai devreme pentru că aşa 
trebuia să procedezi, pentru că aşa era convenţia. De ce ai 
plecat mai devreme? De ce? 

Işi ascunsese faţa în mâini. 

— Tot nu ţi-a trecut nebunia? urlă Smiley. Te mai crezi 
capabilă să controlezi evenimentele pe care le-ai declanşat? 
Freitag te va omori, va omori fata, va omori, va omori, va omori. 
Pe cine încerci să protejezi, o fată sau un asasin? 

Plângea în tăcere. Smiley se lăsă pe vine lângă ea, vorbindu-i 
cu acelaşi glas ridicat. 

— Să-ţi spun eu de ce ai plecat mai devreme? Da. Îți voi 
spune ce gândesc. Nu voiai să pierzi ultima ridicare a poştei în 
noaptea aceea de la Weybridge. El nu venise, nu aţi apucat să 
schimbaţi tichetele de garderobă, nu-i aşa, şi ca atare ai 
respectat instrucţiunile, i-ai trimis tichetul şi avea; o adresă, 
nescrisă ci memorată, memorată pentru vecie: „Dacă apare un 
moment de criză, dacă nu vin, asta este adresa”. Aşa ţi-a spus, 
nu-i aşa? O adresă ce nu trebuia utilizată, nici menţionată, o 
adresă uitată şi reţinută pentru totdeauna? Aşa e? Spune-mi! 

Elsa se ridică, întorcând capul, găsi o bucăţică de hârtie şi un 
creion. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Cu o încetineală disperată, 
scrise adresa cu o mână tremurătoare, oprindu-se aproape după 
fiecare cuvânt. 

Smiley luă hârtia, o împături cu grijă şi o puse în portofel. 

Acum se va duce să-i facă un ceai. 

Arăta ca un copil salvat de la înec. Şedea pe marginea 
canapelei, ţinând strâns ceaşca cu mâinile ei plăpânde, lipind-o 
de piept, cu umerii slabi aplecaţi, cu picioarele lipite. Privind-o, 
Smiley simţi că a frânt în ea ceva ce nu ar fi trebuit atins pentru 
că era prea fragil. Se simţea obscen, grosolan, iar ceaiul făcut 


de el nu era decât o compensație zadarnică pentru stângăcia 
lui. 

Nu ştia ce să spună. După o clipă vorbi ea. 

— Te-a plăcut, să ştii. Te-a plăcut cu adevărat... Spunea că 
eşti un omuleţ inteligent. Era un lucru surprinzător ca Samuel să 
spună despre cineva că este deştept. Clătină uşor capul. Poate 
că reacţia o făcea să surâdă. Avea obiceiul să spună că există 
două forţe în lume, una pozitivă şi alta negativă. „Ce-ar trebui 
să fac? mă întreba el. Să-i las să-şi strice recolta pentru că îmi 
dau pâine? Creaţia, progresul, puterea, întreg viitorul omenirii 
aşteaptă la uşa lor: să nu le las să intre?“, iar eu i-am spus: „Dar 
Samuel, dacă oamenii sunt fericiţi fără aceste lucruri?“ 
Dumneata ştii foarte bine că acestea nu erau adevăratele lui 
gânduri despre oameni. Nu puteam însă să-l opresc. Ştii care 
era lucrul cel mai ciudat în privinţa lui Fennan? În ciuda tuturor 
acestor gânduri şi vorbe, hotărârea sa fusese luată cu mult timp 
în urmă. Restul era literatură. l-am spus mereu că era lipsit de 
coordonare în gândire... 

— ... Şi totuşi dumneata l-ai ajutat, o completă Smiley. 

— Da, l-am ajutat. Avea nevoie de sprijin, aşa că i l-am oferit. 
El era toată viaţa mea. 

— Inţeleg. 

— A fost o greşeală. Era ca un băieţei, înţelegi? Uituc, ca un 
copil. Şi foarte vanitos. Se hotărâse să facă această treabă şi o 
făcea atât de prost. Nu o gândea ca dumneata sau ca mine. Pur 
şi simplu nu o considera în felul acesta. Era munca lui, asta era 
tot. A început atât de simplu. Intr-o seară, a adus acasă 
conceptul unei telegrame şi mi l-a arătat. „Cred că Dieter ar 
trebui să vadă această telegramă“, mi-a spus el. Asta a fost tot. 
Nu-mi venea să cred la început... că făcea spionaj, vreau să 
spun. Pentru că nu era spion, nu-i aşa? Şi, treptat, am început 
să-mi dau seama. Începuseră să ceară informaţii speciale. Mapa 
de partituri pe care mi-o pasa Freitag conţinea ordine, uneori 
bani. „Uită-te ce îţi trimit ăia, asta vrei?“ l-am întrebat eu. Nu 
ştiam ce să facem cu banii. În cele din urmă, am dat cea mai 
mare parte din ei, nu ştiu de ce. Dieter s-a enervat în iarna 
aceea, când i-am spus. 

— În ce iarnă? întrebă Smiley. 


— A doua iarnă cu Dieter, din 1956, la Murren. L-am cunoscut 
în ianuarie 1955. Atunci a început totul. Şi vrei să-ţi spun ceva? 
Chestia din Ungaria nu l-a impresionat deloc pe Samuel, absolut 
deloc. Dieter era îngrijorat din cauza atitudinii lui Samuel şi ştiu 
acest lucru pentru că mi-a spus Freitag. Atunci când Fennan mi- 
a dat ceva să duc la Weybridge, în acel noiembrie, era să 
înnebunesc. „Nu vezi că nu s-a schimbat nimic? am urlat eu la 
el. Aceleaşi tunuri, aceiaşi copii ucişi în stradă. Doar visul s-a 
schimbat, sângele şi-a păstrat culoarea. Asta vrei? Ai face asta 
şi pentru germani? Eu sunt cea care zace în mocirlă, i-ai lăsa să- 
mi facă asta, mie?“ Mi-a răspuns doar atât: „Nu, Elsa, situaţia 
este diferită”. Şi am continuat să duc mapa de partituri. 
Înţelegi? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Poate că înţeleg. 

— Samuel era tot ce aveam. El era viaţa mea. Cred că mă 
protejam pe mine însămi. Şi, încetul cu încetul, am devenit 
complice. Era prea târziu ca să mai dau înapoi... Apoi, ştii cum 
e, spuse ea în şoaptă, erau momente când eram fericită, când 
lumea părea să aplaude ceea ce făcea Samuel. Noua Germanie 
nu reprezenta pentru noi o imagine reconfortantă. Nume vechi 
ieşeau din nou la iveală, nume care ne făceau frică, pe vremea 
când eram copii. Îngrozitorul orgoliu umflat apăruse din nou, îl 
puteai vedea în fotografiile din ziare. Mărşăluiau cu pasul de 
altădată. Fennan simţea şi el aceste lucruri, dar, mulţumesc lui 
Dumnezeu, el nu văzuse ceea ce-mi fusese dat mie să văd. 

Eram într-un lagăr din împrejurimile Dresdei, acolo unde 
locuiam. Tatăl meu era paralizat. Cel mai mult simţea lipsa 
tutunului şi îi suceam ţigări din orice gunoi pe care îl găseam în 
lagăr... pur şi simplu pentru a-i da iluzia fumatului. Într-o zi, un 
gardian l-a văzut fumând şi a început să râdă. I s-au alăturat şi 
alţii. Tatăl meu ţinea ţigara în mâna paralizată şi îi ardea 
degetele. Nici nu-şi dădea seama. 

Atunci când li s-au dat din nou arme germanilor, când li s-au 
dat bani şi uniforme, atunci - doar pentru o clipă scurtă - eram 
încântată de ceea ce făcea Samuel. Suntem evrei, înţelegi, aşa 
că... 

— Da, ştiu, înţeleg, spuse Smiley. Am văzut şi eu câte ceva. 

— Aşa a spus şi Dieter. 


— A spus asta Dieter? 

— Da. Lui Freitag. l-a spus lui Freitag că eşti un om foarte 
deştept. O dată, înainte de război, l-ai înşelat şi Dieter n-a 
descoperit adevărul decât mult mai târziu, dacă ar fi să-i dăm 
crezare lui Freitag. Spunea că erai cel mai bun agent pe care l-a 
cunoscut. 

— Când a spus Freitag aşa ceva? 

Ea îl privi lung. Smiley nu văzuse în viaţa lui atâta disperare 
pe un chip. Işi aminti ce-i spusese ea de curând: „Copiii durerii 
mele sunt morţi“. Inţelegea acum şi auzea cuvintele acestea în 
glasul ei, atunci când se hotări, în sfârşit, să vorbească din nou: 

— De ce, nu e clar? In noaptea în care l-a ucis pe Samuel, în 
aceasta constă absurdul, domnule Smiley. Exact în momentul în 
care Samuel ar fi putut face atât de mult pentru ei - nu 
ocazional, ci pe bază permanentă, gândeşte-te la toate acele 
mape de partituri - propria lor teamă i-a distrus, i-a transformat 
în animale şi i-a făcut să ucidă ceea ce construiseră cu mâna 
lor. Samuel spunea mereu: „Vor învinge pentru că ei ştiu, iar 
ceilalţi vor pieri pentru că nu ştiu; oamenii care se străduiesc 
pentru un vis nu vor înceta să se străduiască”. Aşa spunea. Dar 
eu le cunoşteam visul, ştiam că ne va distruge. Ce vis nu a avut 
darul să distrugă? Până şi visul lui Isus Hristos. 

— Dieter este aşadar cel care m-a văzut în parc cu Fennan? 

— Da. 

— Şi a crezut... 

— Da, a crezut că Samuel îl trădase. l-a spus lui Freitag să-l 
ucidă pe Samuel. 

— Şi scrisoarea anonimă? 

— Nu ştiu. Nu ştiu cine a scris-o. Cineva care îl cunoştea pe 
Samuel, presupun, cineva de la serviciu care îl supraveghea şi 
era la curent. Sau cineva de la Oxford, care făcuse parte din 
partid. Nu ştiu. Nici Samuel n-a ştiut. 

— Dar scrisoarea de sinucigaş...? 

II privi şi chipul i se schimonosi. Era în pragul plânsului. 

— Eu am scris-o, spuse ea, lăsând capul în jos. Pe o foaie cu 
semnătura lui. Semnătura lui Samuel. 

Smiley se apropie de canapea, se aşeză lângă ea şi o luă de 
mână. Ea se întoarse către el înfuriată şi începu să urle: 


— la-ţi mâinile de pe mine! Crezi că sunt a dumitale pentru că 
nu le aparţin lor? Pleacă! Du-te şi omoară-l pe Freitag, omoară-l 
pe Dieter, fă ca jocul să meargă înainte, domnule Smiley. Dar să 
nu-ţi închipui că sunt de partea dumitale, mă auzi? Pentru că 
sunt o jidoavcă rătăcitoare, un tărâm al nimănui, câmpul de 
bătălie al soldaţilor voştri de plumb. Poţi să mă calci în picioare, 
înţelegi, dar niciodată, absolut niciodată să nu îndrăzneşti să mă 
atingi, să nu-mi spui că-ţi pare rău, auzi? leşi afară acum! 
Pleacă şi du-te să ucizi! 

Elsa Fennan rămase acolo, tremurând de frig. Când ajunse la 
uşă, Smiley aruncă o privire în urma lui. În ochii ei nu erau 
lacrimi. 

Mendel îl aştepta în maşină. 


CAPITOLUL 13 
Ineficiența lui Samuel Fennan 


Sosiră la Mitcham la orele prânzului. Peter Guillam îi aştepta 
răbdător în maşină. 

— Ei bine, copii, ce noutăţi aveţi? 

Smiley scoase bucăţica de hârtie din portofel. 

— Mai exista şi un număr de urgenţă: Primrose 9747. Ar fi 
mai bine să-l verifici, dar nu am mari speranţe în privinţa 
acestei piste. 

Peter dispăru în vestibul şi formă un număr de telefon. 
Mendel îşi făcea de lucru în bucătărie şi se întoarse zece minute 
mai târziu cu o tavă cu bere, pâine şi brânză. Guillam reveni în 
încăpere şi se aşeză fără să spună nimic. Părea îngrijorat. 

— Ei bine? întrebă el, în sfârşit. Ce ţi-a spus Elsa Fennan? 

* 


x x 


Mendel strângea resturile de mâncare de pe masă în timp ce 
Smiley îşi încheia relatarea întrevederii sale din dimineaţa 
aceea. 

— Inţeleg, spuse Guillam. Este foarte neplăcut. Ei, asta este, 
George, voi fi nevoit să aştern toate astea pe hârtie şi să mă 
duc imediat la Maston. Vânătoarea de spioni morţi nu este prea 
interesantă şi provoacă o mulţime de drame. 

— Ce acces avea el la documente, la Foreign Office? întrebă 
Smiley. 

— În ultimul timp, avea un acces destul de mare. De aceea au 
considerat că este cazul să fie luat la întrebări. 

— Ce fel de documente, în mod special? 

— Nu ştiu încă. Până acum câteva luni era la unul dintre 
birourile Direcţiei Asia, dar acum avea altă însărcinare. 

— Probleme americane, dacă-mi amintesc bine, Peter, nu-i 
aşa? 

— Da. 


— Peter, te-ai întrebat de ce ţineau atât de mult să-l suprime 
pe Fennan? Adică, admițând că i-a trădat, aşa cum credeau ei, 
de ce să-l omoare? Nu aveau nimic de câştigat. 

— Nu, cred că nu. Dacă ne gândim bine, nu are nicio 
explicaţie... doar dacă... Să presupunem că Fuchs sau Maclean 
i-ar fi trădat, mă întreb ce s-ar fi întâmplat. Să presupunem că 
aveau motive să se teamă de o reacţie în lanţ - nu numai aici, ci 
şi în America, în lumea întreagă. N-ar fi considerat necesar să 
ucidă pentru a preîntâmpina o astfel de eventualitate? Sunt 
atâtea lucruri pe care nu le vom elucida niciodată. 

— Ca de pildă, apelul de la 8.30? întrebă Smiley. 

— Salut! Staţi pe-aici până vă dau telefon, bine? Maston va 
dori mai mult ca sigur să te vadă. Vor începe să alerge pe 
coridoare când le voi anunţa vestea cea bună. Voi fi nevoit să 
arborez zâmbetul meu special, rezervat anunţării unor veritabile 
catastrofe. 

Mendel îl conduse până la uşă, apoi reveni în salon. 

— Cel mai bun lucru ar fi să te culci, spuse el. Ai o mutră ca 
dracu'. 

Mundt se află aici sau nu se află aici, gândi Smiley, întins pe 
pat, în cămaşă şi vestă, cu mâinile prinse sub ceafa. Dacă nu e, 
suntem terminaţi. Maston trebuie să decidă ce e de făcut cu 
Elsa Fennan şi, după capul meu, el nu va face nimic. 

Dacă Munat se află aici, sunt trei motive posibile: A. Pentru că 
Dieter i-a spus să rămână să vadă cum evoluează lucrurile. B. 
Pentru că este prost văzut acolo şi se teme să se reîntoarcă. C. 
Pentru că are de terminat o treabă. 

A este improbabil, întrucât nu-i stă în caracter lui Dieter să-şi 
asume riscuri inutile. Oricum ai lua-o, ideea este tâmpită. 

B este greu de crezut, dat fiind că oricât de frică i-ar fi de 
Dieter, Munat se teme să nu fie acuzat de crimă în Marea 
Britanie. Cel mai înţelept lucru pentru el ar fi să plece în altă 
ţară. 

C este mai plauzibil. Dacă aş fi în locul lui Dieter, aş fi 
îngrijorat de moarte din cauza Elsei Fennan. Micuța Pidgeon nu 
are nicio importanţă, ea nu prezintă niciun pericol dacă Elsa nu 
spune nimic. Ea nu a făcut parte din complot şi nu există niciun 
motiv ca ea să-şi amintească în mod special de prietenul Elsei 


de la teatru. Nu, Elsa constituie adevărata primejdie. 

Mai exista, bineînţeles, şi o ultimă posibilitate, asupra căreia 
Smiley nu putea să se pronunţe: posibilitatea ca Dieter să aibă 
alţi agenţi pe care să-i controleze prin intermediul lui Mundt. În 
general, era înclinat să respingă această probabilitate, dar ideea 
îi trecuse prin minte, fără îndoială, lui Peter. 

„Nu... nu ţine, nu are nicio logică.” Se hotărî să o ia de la 
început. 

Ce ştim? Se ridica în capul oaselor ca să caute un creion şi o 
foaie de hârtie, dar capul începu imediat să-i bubuie. Se 
încăpăţână să se ridice din pat şi luă creionul din buzunarul 
interior al sacoului său. In valiză avea un blocnotes. Se lungi din 
nou pe pat, îşi umflă pernele ca să stea mai bine, înghiţi patru 
aspirine din flaconul de pe masă, se sprijini cu spatele de perne 
şi îşi întinse picioarele scurte. Începu să scrie. Mai întâi titlul, cu 
scrisul lui ordonat, de om cultivat. Îl sublinie. 


Ce ştim? 


Apoi începu, etapă de etapă, să relateze, pe cât de obiectiv 
posibil, evenimentele în succesiunea lor: 

„Luni. 2 ianuarie, Dieter Frey m-a văzut în parc vorbind cu 
agentul său şi a tras concluzia... Da, ce concluzie a tras Dieter? 
Că Fennan mărturisise? Că era pe cale să mărturisească? Că era 
agentul meu? Şi a ajuns la concluzia că Fennan era periculos, 
din motive încă necunoscute. In seara următoare, care era 
prima, marţi a lunii, Elsa Fennan a dus la Weybridge Repertory 
Theatre, într-o mapă de partituri, rapoartele soţului ei, aşa cum 
se convenise, şi a lăsat mapa la garderobă, unde i s-a dat un 
tichet. Mundt trebuia să aducă propria sa mapă de partituri şi să 
procedeze identic. Lisa şi Mundt urmau să schimbe tichetele 
între ei în timpul spectacolului. Mundt nu a apărut. În 
consecinţă, Elsa Fennan a recurs la procedura de urgenţă. După 
plecarea de la teatru, înainte de încheierea spectacolului, 
pentru a nu rata intima ridicare a corespondenţei de la 
Weybridge, a trimis prin poştă tichetul la o adresă convenită. 
Apoi s-a întors cu maşina acasă, unde o aştepta Mundt, care îl 
asasinase pe Fennan, probabil la ordinul lui Dieter. Il împuşcase 


de la distanţă foarte mică, îndată ce Fennan l-a întâmpinat în 
vestibul. Cunoscându-l pe Dieter, presupun că şi-a luat cu mult 
timp în urmă toate măsurile de prevedere şi a păstrat la Londra 
câteva foi de hârtie de scris cu specimene, autentice sau false, 
ale semnăturii lui Fennan, în cazul în care ar fi avut nevoie să-l 
compromită sau să-l şantajeze. Deci, dacă nu mă înşel, Mundt a 
adus o astfel de hârtie cu el pentru a dactilografia, la maşina de 
scris a lui Fennan, scrisoarea de sinucigaş deasupra semnăturii 
acestuia. În cursul scenei îngrozitoare care trebuie că a urmat 
sosirii Elsei, Mundt şi-a dat seama că Dieter a interpretat greşit 
întrevederea lui Fennan cu Smiley, dar s-a bizuit pe Elsa în 
vederea salvării reputației soţului ei decedat, ca să nu mai 
vorbim de propria ei complicitate. Mundt nu avea astfel de ce să 
se teamă prea mult. A pus-o pe Elsa să bată scrisoarea la 
maşină, neavând deplină încredere în engleza sa. (Notă: Dar 
cine naiba a dactilografiat prima scrisoare, denunţul?) 

Probabil că Mundt a cerut apoi mapa de partituri pe care nu o 
ridicase, iar Elsa i-a spus că, potrivit instrucţiunilor anterioare, a 
expediat tichetul de garderobă pe adresa din Hampstead şi că a 
lăsat mapa de partituri la teatru. Mundt a reacţionat aşa cum 
era de aşteptat: a obligat-o să telefoneze la teatru şi să 
aranjeze în aşa fel ca el să poată ridica mapa în aceeaşi seară, 
în drum spre Londra. De aceea, fie că adresa la care fusese 
expediat tichetul nu mai era valabilă, fie că Mundt intenţionase 
să se întoarcă acasă, a doua zi dimineaţa devreme, şi nu a mai 
avut astfel timpul necesar să recupereze tichetul şi mapa. 

Smiley se duce la Walliston devreme în dimineaţa zilei de 
miercuri, 4 ianuarie şi, în timpul primei discuţii, interceptează 
apelul Centralei telefonice de la ora 8.30, care (mai mult ca 
sigur) fusese solicitat de Fennan la ora 19.55 cu o seară înainte. 
DE CE? 

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, S. Se reîntoarce la Elsa 
Fennan pentru a o chestiona în legătură cu apelul de la 8.30, 
care ştia (aşa cum a recunoscut) că «mă va pune pe gânduri». 
(Fără îndoială, descrierea măgulitoare pe care Mundt a făcut-o 
capacităţilor mele avusese efect.) După ce i-a spus lui S.o 
poveste cusută cu aţă albă despre memoria ei proastă, Elsa 
Fennan intră în panică şi îi telefonează lui Mundt. 


Mundt, probabil echipat cu o fotografie sau pe baza descrierii 
lui Dieter, hotărăşte să-l lichideze pe S. (la ordinul lui Dieter?) şi 
aproape că reuşeşte ceva mai târziu în aceeaşi zi. (Notă: Mundt 
nu a adus maşina înapoi la garajul lui Scarr până în noaptea de 
4 ianuarie. Aceasta nu dovedeşte neapărat că Mundt nu 
avusese intenţia să plece cu avionul ceva mai devreme în 
aceeaşi zi. Dacă ar fi vrut să plece dimineaţa, ar fi putut foarte 
bine să lase maşina mai devreme la Scarr şi să se ducă la 
aeroport cu autobuzul.) 

Pare cât se poate de clar că Mundt şi-a schimbat planurile 
după telefonul primit de la Elsa. Dar nu este sigur că şi le-a 
schimbat din cauza acestui telefon. Să fi intrat Mundt într- 
adevăr în panică din cauza Elsei? Într-atât era de speriat oare 
încât să rămână în Anglia şi să-l ucidă pe Adam Scarr?“ 

Auzi telefonul sunând în vestibul. 

— George, eu sunt, Peter. Nicio bucurie în legătură cu adresa 
şi cu numărul de telefon. Impas total. 

— Ce vrei să spui? 

— Ambele duc în acelaşi loc, un apartament mobilat din 
Highgate Viliage. 

— Şi? 

— Închiriat de un pilot de la Lufteuropa. A plătit chiria pe două 
luni la 5 ianuarie şi nu a mai venit de atunci. 

— La dracu’. 

— Proprietăreasa şi-l aminteşte foarte bine pe Mundt. Un 
prieten de-al pilotului. Foarte drăguţ, foarte politicos pentru un 
german, mână largă. Se culca adeseori pe canapea. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Am luat la pieptănat toată camera. Are un birou într-un 
colţ. Toate sertarele erau goale, în afara unuia, care conţinea un 
tichet de garderobă. Mă întreb de unde provenea... Ei bine, 
dacă ai poftă să râzi, vino la Prăvălie. Întreg Olimpul dă în clocot 
de activitate. Apropo... 

— Ce e? 

— Am scotocit prin apartamentul lui Dieter. Altă porcărie. A 
plecat la 4 ianuarie. Fără să prevină lăptarul. 

— Ce s-a întâmplat cu corespondenţa lui? 

— N-a primit niciodată nimic, în afară de facturi. Am aruncat o 


privire şi în cuibuşorul tovarăşului Mundt: două camere 
deasupra birourilor Misiunii Oţelului. Mobilierul a dispărut odată 
cu restul lucrurilor. Îmi pare rău. 

— Înţeleg. i 

— Aş vrea totuşi să-ţi spun un lucru ciudat, George. Iți aduci 
aminte că am sperat să pot pune mâna pe lucrurile personale 
ale lui Fennan - portofel, agendă şi aşa mai departe? De la 
poliție. 

— Da. 

— Ei bine, le am. În agenda sa am găsit înscris numele întreg 
al lui Dieter Frey, în partea de adrese, şi alături, numărul de 
telefon al Misiunii. Ce tupeu! 

— E mai rău decât atât, este o nebunie. Dumnezeule mare! 

— Apoi, la data de 4 ianuarie, scrie: „Smiley. Apel 8.30“. Ceea 
ce se coroborează cu nota înscrisă la pagina cu ziua de 3 
ianuarie: „Solicită apel pentru miere, dimineața”. Asta este 
apelul misterios. 

— Care rămâne în continuare un mister. 

Tăcere. 

— George, l-am trimis pe Felix Taverner la Foreign Office să 
facă unele cercetări. E mai rău dintr-un anumit punct de vedere, 
dar mai bine dintr-altul. 

— De ce? 

— Ei bine, Taverner a avut în mână registrele Arhivei pe 
ultimii doi ani. A reuşit să stabilească dosarele de care s-a 
ocupat biroul lui Fennan. Atunci când un dosar era cerut în mod 
special de către acest birou, era completat un formular. Aceste 
formulare mai există încă. 

— Ascult. 

— Felix a descoperit că trei sau patru dosare erau în general 
încredințate lui Fennan vinerea după-amiaza şi erau returnate 
luni dimineața, de unde se poate deduce că le lua acasă la 
sfârşit de săptămână. 

— Dumnezeule! 

— Curios însă, George, este faptul că în cursul ultimelor şase 
luni, adică după numirea sa în acest nou post, Fennan a dus 
acasă documente din fondul nesecret şi care n-ar fi prezentat 
interes pentru nimeni. 


— Dar tot în timpul ultimelor luni a început să se ocupe mai 
ales de dosare secrete. Putea să ia cu el acasă tot ce voia. 

— Ştiu, dar nu a făcut-o. De fapt, îţi vine să crezi că a acţionat 
aşa în mod deliberat? Ducea acasă documente fără importanţă, 
care nu aveau aproape nicio legătură cu munca lui zilnică. 
Colegii săi nu înţeleg nimic, acum când se gândesc la acest 
lucru; a luat chiar dosare cu privire la unele probleme ce nu 
interesau cu nimic biroul lui. 

— Fără să fie secrete? 

— Şi lipsite de interes din punctul de vedere al Informaţiilor. 

— Dar mai demult, înainte de a ajunge în noul post? Ce 
documente ducea atunci acasă? 

— Nici nu-ţi vine să crezi: dosarele ce-i treceau prin mână în 
cursul zilei, pe probleme politice etc. 

— Secrete? 

— Unele da, altele nu. Cum se întâmpla. 

— Dar nimic neaşteptat, niciun fel de documente deosebit de 
delicate, care nu erau de resortul lui? 

— Nu. Nimic. Ar fi avut, într-adevăr, prilejuri nenumărate, dar 
nu s-a folosit de ele. l-a fost frică, presupun. 

— Era cât se poate de firesc din moment ce înscrisese numele 
controlorului său în agendă. 

— Şi acum ce crezi de chestia asta: a aranjat lucrurile la 
Foreign Office de aşa manieră încât să-şi ia o zi liberă pe data 
de 4, ziua următoare morţii sale. De-a dreptul uimitor din partea 
lui, un împătimit de muncă, după cum am auzit. 

— Ce face Maston în legătură cu toate acestea? întrebă 
Smiley, după o pauză. 

— Deocamdată răsfoieşte dosare şi năvăleşte pe uşa mea la 
fiecare două minute, punându-mi întrebări idioate. Cred că este 
total descumpănit în faţa unor fapte irefutabile. 

— O să reuşească el să le distrugă. Peter, n-avea grijă. 

— A şi început să spună că toate acuzaţiile împotriva lui 
Fennan se bazează pe mărturiile unei nevropate. 

— Mulţumesc pentru telefon, Peter. 

— La revedere, bătrâne. Şi ţine capul la cutie. 

Smiley puse receptorul în furcă şi se întrebă unde era Mendel. 
Pe masa din vestibul era un ziar de seară şi-i sări în ochi, din 


întâmplare, un titlu de pe pagina întâi: „Linşaj: Protest al 
evreimii mondiale”. Dedesubt, articolul relata linşarea unui 
comerciant evreu la Dusseldorf. Smiley deschise uşa salonului - 
Mendel nu era acolo. Apoi îl zări prin fereastră, având pe cap 
pălăria cu care grădinărea, lovind cu sălbăticie cu târnăcopul un 
butuc din faţa casei. Smiley îl urmări o clipă, apoi urcă la etaj să 
se odihnească. Când ajunse în capul scărilor, sună din nou 
telefonul. 

— George, îmi cer scuze că te deranjez din nou. E vorba de 
Mundt. 

— Da? 

— A plecat aseară la Berlin cu un avion al companiei BEA. A 
călătorit sub alt nume, dar însoţitoarea de bord l-a identificat 
uşor. Cam asta e. Ghinion, bătrâne. 

Smiley tinu furca apăsată cu mâna o clipă, apoi formă 
Walliston 2944. Auzi soneria la celălalt capăt al firului, dar se 
opri şi în locul ei auzi glasul Elsei Fenann: 

— Alo... Alo... Alo? 

Smiley puse receptorul în furcă. Elsa Fennan era în viaţă. 

De ce naiba acum? De ce să plece Mundt acasă acum, la cinci 
săptămâni după ce l-a ucis pe Fennan, la trei săptămâni după 
ce l-a ucis pe Scarr; de ce o fi eliminat el pericolul mai mic - 
Scarr - şi a lăsat-o în viaţă pe Elsa Fennan, nevropată şi 
înveninată, capabilă în orice moment, renunțând la securitatea 
personală, să dea în vileag întreaga poveste? A putut acea 
noapte teribilă să nu aibă efect asupra ei? Cum putea Dieter să 
aibă încredere într-o femeie asupra căreia nu avea o influenţă 
prea mare? Reputația soţului ei nu mai putea fi salvată; nu s-ar 
putea ca, în Dumnezeu ştie ce moment, împunsă de dorinţa de 
răzbunare sau de căinţă, ea să spună întregul adevăr? Evident, 
trebuia să se scurgă o perioadă de timp între asasinarea lui 
Fennan şi cea a soţiei sale, dar ce eveniment, ce informaţie, ce 
pericol l-au determinat pe Munat să plece în Germania noaptea 
trecută? După câte se pare, a fost abandonat un plan în curs de 
desfăşurare, un plan neîndurător, minuţios pus la punct, de 
păstrare a secretului cu privire la trădarea lui Fennan. Ce fapt a 
avut loc ieri, în legătură cu care Mundt era în cunoştinţă de 
cauză? Sau momentul plecării sale a fost o simplă coincidenţă? 


Smiley refuza să creadă acest lucru. Dacă Mundt a rămas în 
Anglia după două asasinate şi un atac asupra lui Smiley, 
înseamnă că a făcut-o împotriva voinţei lui, aşteptând un prilej 
sau un eveniment care să-i permită să fugă. Nu ar fi stat nicio 
clipă în plus dacă nu ar fi fost nevoit. Şi ce a făcut el de la 
moartea lui Scarr încoace? S-a ascuns în cine ştie ce cameră 
singuratică, la adăpost de lumină şi de lumea exterioară. Atunci, 
de ce a plecat acasă acum atât de precipitat? 

Şi Fennan - ce fel de spion era acela care să aleagă informaţii 
fără valoare pentru stăpânii săi, când avea atâtea lucruri 
preţioase la îndemână? Să fi fost vorba de o schimbare de 
poziţie? De o micşorare a motivaţiei? In cazul acesta, de ce nu i- 
a spus acest lucru soţiei sale, pentru care trădarea lui a 
constituit un permanent coşmar şi care s-ar fi bucurat de 
convertirea lui? S-a dovedit acum că Fennan nu a manifestat 
niciun fel de preferinţă pentru dosarele secrete, aducând acasă 
pur şi simplu dosarele ce constituiau obiectul activităţii sale 
curente. Desigur, o micşorare a motivaţiei, o abandonare din 
partea lui ar explica strania întâlnire stabilită la Marlow şi 
convingerea lui Dieter că era trădat de către Fennan. Şi cine a 
redactat scrisoarea anonimă? 

Nimic nu stătea în picioare, absolut nimic. Fennan însuşi - 
strălucitor, volubil şi încântător - minţise atât de firesc. Cu atâta 
abilitate! Smiley l-a considerat cu adevărat simpatic. Atunci, de 
ce acest amăgitor atât de experimentat a comis gafa incredibilă 
de a înscrie numele lui Dieter în agenda sa şi a manifestat atât 
de puţin interes şi atâta lipsă de rațiune în alegerea 
informaţiilor? 

Smiley se duse sus să-şi împacheteze puţinele lucruri pe care 
i le adusese Mendel din Bywater Street. Totul luase sfârşit. 


CAPITOLUL 14 
Statuetele de la Dresda 


În picioare, în pragul uşii, lăsă jos valiza, pentru a-şi căuta 
cheile. Deschizând-o, îşi aminti cum stătea Mundt acolo, 
privindu-l, acei ochi albaştri spălăciţi, calculaţi şi hotărâți, îi 
venea greu să-l vadă pe Munat în chip de elev al lui Dieter. 
Mundt acţionase cu inflexibilitatea mercenarului bine antrenat - 
eficient, hotărât, spirit limitat. Tehnica sa nu avea nimic original: 
în tot ceea ce făcea, era umbra maestrului său. Ca şi cum 
trucurile strălucite şi pline de imaginaţie ale lui Dieter se 
comprimaseră într-un manual pe care Mundt îl învățase pe 
dinafară şi pe care îl agrementase doar cu propria sa 
brutalitate. 

În mod deliberat, Smiley nu lăsase nicio adresă la care să i se 
transmită corespondenţa, aşa că pe covoraşul din faţa uşii se 
îngrămădiseră o mulţime de scrisori. Le ridică, le puse pe masa 
din vestibul, apoi începu să deschidă uşile şi să privească în 
jurul camerelor, cu o expresie de nedumerire şi descumpănire 
întipărită pe faţă. Casa i se părea străină şi rece, mirosea a aer 
închis. Plimbându-se încet dintr-o încăpere într-alta, începu, 
pentru prima dată, să-şi dea scama cât de goală devenise 
existenţa lui. 

Căută nişte chibrituri ca să aprindă gazul din sobă, dar nu 
găsi. Se aşeză într-un fotoliu din camera de zi şi privirea îi rătăci 
pe rafturile de cărţi şi pe diversele obiecte pe care le 
colecţionase în cursul călătoriilor sale. După ce l-a părăsit Ann, a 
început să şteargă cu rigurozitate orice urmă a prezenţei ei. A 
scăpat până şi de cărţile ei. Totuşi, încetul cu încetul, a lăsat la 
locul lor câteva din ultimele simboluri ale vieţii lor conjugale: 
cadouri de nuntă primite de la prieteni apropiaţi, prea preţioase 
pentru fi date altora. O schiţă de Watteau, primită de la Peter 
Guillam, un grup de statuete clin porțelan de Dresda, de la 
Steed-Asprey. Se ridică din fotoliu şi se apropie de bufetul din 


colţ pe care era plasat grupul. Îi plăcea să admire frumuseţea 
acestor personaje - micuța curtezană rococo, în costum de 
păstoriţă, cu mâinile întinse către unul dintre admiratorii săi, dar 
cu chipul ci delicat întors către altul. Se simţea stângaci în faţa 
unei perfecţiuni atât de fragile, aşa cum se simţise stângaci în 
faţa lui Ann, când începuse cucerirea, care uluise societatea 
londoneză. Aceste figurine aveau darul să-i aline durerile; a-i 
cere lui Ann să-i fie credincioasă era tot atât de inutil ca şi a-i 
pretinde fidelitate acestei păstoriţe de sub globul de sticlă. 
Steed-Asprey cumpărase grupul la Dresda, înainte de război, şi 
li-l dăruise lor, cu toate că era piesa principală a colecţiei sale. 
Poate că simţise că, într-o bună zi, Smiley va avea nevoie de 
filosofia simplă pe care o degaja. 

* 


x x 
Dresda. Dintre toate oraşele germane, acesta era favoritul lui 
Smiley. li plăcuse arhitectura, ciudatul amestec de clădiri 


medievale şi clasice, unele amintindu-i câteodată de Oxford, 
cupolele, turlele şi clopotniţele înalte şi ascuţite, acoperişurile 
de bronz înverzit de vreme lucind sub soarele fierbinte. Numele 
său însenina „oraşul pădurarilor” şi acolo, Wenceslav de Boemia 
îi copleşise pe menestreli cu daruri şi privilegii. Smiley îşi 
amintea ultima vizită pe care i-o făcuse acolo unui profesor de 
filologie de la universitate, pe care îl cunoscuse în Anglia. Cu 
ocazia aceleiaşi călătorii l-a remarcat pe Dieter Frey, făcând 
eforturi să meargă jur-împrejur în curtea închisorii. Îl revedea 
acum cu ochii minţii, înalt şi furios, cu o înfăţişare monstruos 
schimbată din cauza capului tuns la piele, într-un fel prea mare 
pentru o închisoare atât de mică. Dresda, îşi aminti el, era şi 
locul de naştere al Elsei. li examinase dosarul personal la 
minister: Elsa, născută Freimann, la Dresda, Germania, în 1917, 
din părinţi germani: studii la Dresda; închisoare între 1938- 
1945. Incercă să o plaseze în cadrul familial de evrei patricieni, 
supuşi insultelor şi persecuțiilor. „Visam să am plete lungi aurii 
şi ei m-au ras în cap.“ înţelese, cu o certitudine sfâşietoare, de 
ce se vopsea. Ar fi putut să fie ca această păstoriţă, frumoasă, 
cu pieptul plin. Dar trupul ei fusese pocit de foame, devenise 
plăpândă şi urâtă, ca un corp de păsărică jumulit de pene. 


Şi-o putea imagina în acea noapte teribilă în care l-a găsit pe 
asasinul soţului ei, în picioare, lângă cadavru: o auzea 
explicându-i, printre gâfâieli, cu glasul întretăiat de hohote de 
plâns, de ce fusese Fennan în parc cu Smiley, iar Mundt, 
impasibil, discutând şi aducându-i argumente, forţând-o în cele 
din urmă să mai participe, împotriva voinţei ei, la cea mai 
îngrozitoare şi mai inutilă crimă, târând-o la telefon, obligând-o 
să sune la teatru, lăsând-o în cele din urmă, torturată şi 
epuizată, să facă faţă singură anchetei ce avea fără îndoială să 
urmeze, chiar să dactilografieze acea zadarnică scrisoare de 
sinucigaş a lui Fennan, deasupra semnăturii acestuia. Toate 
acestea au fost de o cruzime ce depăşea orice înţelegere, gândi 
Smiley, iar Munat îşi asumase riscuri fantastice. 

Evident, ea mai dăduse în trecut dovada faptului că este 
demnă de încredere, demonstrase că are sânge rece şi, lucru 
ciudat, că este mai abilă decât Fennan în materie de spionaj. Şi, 
Dumnezeu ştie, pentru o femeie care a trăit o astfel de noapte, 
atitudinea ei, în timpul primei întrevederi avute cu Smiley, a fost 
o reuşită uimitoare. 

În timp ce contempla micuța păstoriţă, încremenită pe vecie 
între cei doi admiratori ai ei, îşi dădu seama, cu detaşare, că 
mai exista o soluţie total diferită a cazului Samuel Fennan, o 
soluţie care explica şi cele mai mici amănunte şi care rezolva 
inconsecvenţele de caracter, aparente şi sâcâitoare, ale lui 
Samuel Fennan. Această soluţie începu să se contureze iniţial ca 
un exerciţiu teoretic, fără nicio referire anume la persoane; 
Smiley manevra personajele ca piesele unui joc de puzzle, 
mutându-le de ici-colo, pentru a le face să se potrivească 
structurii complexe a faptelor stabilite; apoi, într-o clipă, tabloul 
se recompuse cu atâta siguranţă încât jocul încetă să mai fie 
joc. 

Inima lui Smiley bătea din ce în ce mai tare, iar Smiley, cu 
uimire crescândă, îşi relata din nou întreaga poveste, 
reconstruind scene şi incidente în lumina descoperirii sale. Ştia 
acum de ce Mundt părăsise Anglia în ziua aceea, de ce Fennan 
alegea atât de puţine documente care să fie de valoare pentru 
Dieter, de ce solicitase apelul de la 8.30 şi de ce nevasta lui 
scăpase nevătămată în faţa sălbăticiei sistematice a lui Mundt. 


Ştia acum, în sfârşit, cine scrisese scrisoarea anonimă. Îşi dădu 
seama cum a fost tras pe sfoară de propriile sale sentimente, 
cum şi-a trădat propria-i gândire. 

Se duse la telefon şi formă numărul lui Mendel. După ce 
isprăvi conversaţia cu el, îl sună pe Peter Guillam. Apoi își puse 
pălăria pe cap, îşi îmbrăcă paltonul şi plecă pe jos către Sloane 
Square. Cumpără de la un chioşc de ziare, de lângă Peter Jones, 
o carte poştală ilustrată, reprezentând catedrala Westminster. 
Işi croi drum către staţia de metrou şi luă un tren spre nord 
până la Highgate, unde cobori. La Poşta Centrală, cumpără un 
timbru şi scrise cu litere mari, drepte, potrivit obiceiului 
continental adresa  Elsei Fennan. În spațiul rezervat 
corespondenţei, adăugă, cu un scris ascuţit: „Mi-aş fi dorit să fii 
aici“. Puse ilustrata în cutia poştală, notă ora, apoi se întoarse în 
Sloane Square. Nu mai putea face altceva. 

* 


x x 


Dormi profund în noaptea aceea, se trezi devreme a doua zi, 
adică sâmbătă, şi se duse în apropiere să-şi cumpere cornuri şi 
cafea boabe. Ajuns acasă îşi pregăti o cafetieră întreagă şi se 
aşeză în bucătărie, citind ziarul The Times şi mâncându-şi micul 
dejun. Se simţea ciudat de calm şi, când telefonul sună în 
sfârşit, împături ziarul cu grijă înainte de a urca să răspundă. 

— George, eu sunt, Peter. Glasul său trăda nerăbdarea, 
triumful s-ar putea zice. George, a muşcat nada, pot să jur! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Corespondenţa a sosit exact la 8.35. La 9.30, cobora cu 
pas sprinten aleea din faţa casei, hotărâtă să plece la război. S- 
a dus direct la gară şi a luat trenul de 9.52 către Gara Victoria. 
L-am urcat pe Mendel în tren, iar eu am gonit cu maşina, dar n- 
am putut ajunge la Londra odată cu trenul. 

— Cum îl vei contacta pe Mendel? 

— l-am dat numărul de telefon al hotelului Grossvenor, unde 
mă aflu acum. Mă va suna cu primul prilej şi mă voi întâlni cu el 
oriunde ar fi. 

— Peter, procedezi cu binişorul, ne-am înţeles? 

— Cu mănuşi, bătrâne. Cred că-şi pierde capul. Fuge ca un 
ogar. 


Smiley puse receptorul în furcă. Îşi luă din nou ziarul The 
Times şi începu să studieze coloanele cu spectacolele teatrale. 
Trebuie să aibă dreptate... trebuie... 

* 


x x 


Dimineaţa se scurse cu o încetineală înnebunitoare. Din când 
în când se ducea la fereastră şi privea, cu mâinile în buzunare, 
fetele cu picioare lungi care îşi făceau cumpărăturile însoţite de 
tineri frumoşi în pulovere albastre, sau gunoierii care îşi vedeau 
de treabă veseli în faţa caselor, ca apoi să plece mai departe 
discutând despre preţul automobilelor şi să se oprească pentru 
prima halbă de bere de la sfârşit de săptămână. 

In cele din urmă, după o aşteptare care i s-a părut o 
eternitate, se auzi soneria de la intrare şi Mendel şi Guillam îşi 
făcură apariţia, înfometați şi zâmbind cu gura până la urechi. 

— A muşcat momeala, spuse Guillam. Dar o să-ţi povestească 
Mendel... el a făcut aproape toată treaba grea. Eu m-am dus 
acolo doar să culeg onorurile. 

Mendel îşi relată povestea cu precizie şi acuratețe, privind în 
jos, la câţiva centimetri în faţa lui, cu capul său ascuţit uşor 
aplecat într-o parte. 

— A prins trenul de 9.05 spre Gara Victoria. În tren am 
supravegheat-o de departe şi am ajuns-o din urmă când trecea 
de portiţă. A luat un taxi până la Hammersmith. 

— Un taxi? îl întrerupse Smiley. E nebună! 

— A luat-o razna. E adevărat că umblă repede pentru o 
femeie, dar, fii atent, pe peron o luase aproape la fugă. A ieşit la 
staţia Broadway şi s-a îndreptai către Teatrul Sheridan. A 
încercat să deschidă uşile către casa de bilele, dar erau 
încuiate. A ezitat o clipă, apoi a intrat într-o cafenea, aflată la 
vreo sută de metri mai încolo. A cerut o cafea şi a plătit-o pe 
loc. După vreo patruzeci de minute, s-a reîntors la Sheridan. 
Casa era deschisă, m-am fofilat pe lângă ea şi m-am aşezat la 
coadă în spatele ei. A cumpărat două locuri în fundul sălii, 
pentru joia viitoare, rândul T, locurile 27 şi 28. La ieşirea din 
teatru, a introdus unul dintre bilete într-un plic, pe care l-a lipit 
şi l-a pus apoi la poştă. Nu am putut să citesc adresa, dar 
timbrul era de şase penny, deci pentru străinătate. 


— Mă întreb dacă va veni, spuse Smiley, care stătea pe scaun 
nemişcat. 

— M-am întâlnit cu Mendel la Sheridan, interveni Guillam. 
Când a văzut-o intrând în cafenea, mi-a dat telefon. După aceea 
s-a dus după ea. 

— Îmi era şi mie chef de o cafea, spuse Mendel. Domnul 
Guillam mi s-a alăturat. L-am lăsat acolo ca să mă aşez la coada 
pentru bilete, iar el a ieşit din cafenea puţin mai târziu. A fost o 
treabă uşoară, fără necazuri. lar ea a luat-o razna de frică, sunt 
sigur. Dar nu bănuieşte nimic. 

— Ce a făcut după aceea? 

— S-a întors direct la Gara Victoria. Am lăsat-o acolo. 

Păstrară toţi un moment de tăcere, apoi Mendel spuse: 

— Ce facem acum? 

Smiley clipi şi privi cu seriozitate chipul cenuşiu al lui Mendel. 

— Ne luăm bilete pentru reprezentaţia de joi de la Teatrul 
Sheridan. 


* 
x x 


Băieții au plecat, iar Smiley a rămas din nou singur, încă nu 
reuşise să se apuce de imensa cantitate de corespondență ce 
se strânsese în lipsa lui. Circulare, cataloage de la Blackwell, 
facturi şi obişnuita colecţie de prospecte de săpun, cupoane 
pentru mazăre congelată şi câteva scrisori personale zăceau 
nedeschise pe măsuţa din vestibul. Le luă pe toate, se aşeză 
într-un fotoliu şi începu să deschidă mai întâi scrisorile. Era una 
de la Maston, pe care o citi cu un sentiment vecin cu jena. 


Dragă George, 

Mi-a părut nespus de rău să aflu de la Guillam 
despre accidentul tău şi sper că acum te-ai refăcut 
complet. 

Poate îţi aminteşti că, în fierbinţeala momentului, 
mi-ai trimis o scrisoare de demisie, desigur înaintea 
accidentului, şi voiam doar să te informez că, 
bineînţeles, nu o iau în serios. Uneori, atunci când 
evenimentele ne  copleşesc, pierdem simţul 
perspectivei. Dar, noi, bătrânii combatanți, George, nu 


putem face să ni se piardă urma atât de uşor. Sper să 
te văd din nou printre noi îndată ce te vei simţi 
suficient de înzdrăvenit şi, între timp, continuăm să te 
considerăm un vechi şi credincios membru al echipei. 


Smiley o puse deoparte şi se apucă de scrisoarea următoare. 
Pentru o clipă nu recunoscu scrisul; se uită fix la timbrul 
elveţian şi la plicul elegant cu antetul unui hotel. Şi, dintr-odată, 
i se făcu uşor greață, ochii i se împăienjeniră şi de-abia avu 
puterea să desfacă plicul. Ce dorea de la el? Dacă era vorba de 
bani, putea să aibă toată averea lui. Banii erau ai lui, putea să-i 
cheltuiască cum dorea şi dacă avea chef să-i risipească pe Ann, 
nu-l putea opri nimeni. Altceva nu mai avea nimic ce să-i dea, 
ea îi luase totul, încă demult. li luase curajul, îi luase dragostea, 
îi luase compasiunea şi le dusese veselă în cutia ei de bijuterii 
pentru a le mângâia din când în când, după-amiaza, când timpul 
trecea greu sub soarele cubanez, pentru a le flutura poate sub 
ochii noului ei amant, pentru a le compara chiar cu podoabele 
asemănătoare fără valoare primite de la alţii, înainte sau după 
aceea. 


lubitul meu George, 

Vreau să-ţi fac o ofertă pe care niciun gentleman nu 
ar putea-o accepta. Aş dori să mă întorc la tine. 

Sunt la hotelul Baur-au-Lac din Zurich până la 
sfârşitul lunii. Aştept veşti de la tine. 

Ann 


Smiley luă plicul şi-l privi pe spate: „Madame Juan Alvida“. 
Nu, niciun gentleman nu ar putea accepta această ofertă. Niciun 
vis nu putea supravieţui zilei în care Ann a plecat cu latino- 
americanul ei îndulcit cu zaharină şi cu zâmbet de coajă de 
portocală. Smiley a văzut cândva, la o emisiune de actualități, 
filmul unei curse câştigate de Alvida la Monte Carlo. Cel mai 
scârbos lucru la acest bărbat, îşi aminti Smiley, era părul de pe 
braţe. Cu ochelarii lui negri de automobilist, cu petele de ulei şi 
acea coroană grotescă de lauri, semăna cu o maimuţă 
antropoidă căzută dintr-un pom. Purta un tricou de bumbac cu 
mâneci scurte, care scăpase nepătat în timpul cursei, scoțând în 


evidenţă cu o claritate dezgustătoare braţele negre de 
maimuţă. 

Asta era Ann. „Aştept veşti de la tine. Refă-ţi viaţa, vezi dacă 
mai poate fi trăită şi anunţă-mă. Mi-am epuizat amantul, el m-a 
epuizat pe mine, lasă-mă să-ţi zdruncin lumea din nou: lumea 
mea mă plictiseşte. Vreau să mă întorc la tine... vreau... 
vreau...“ 

Smiley se ridică în picioare, cu scrisoarea în mână; se apropie 
din nou de grupul de statuete din porțelan. Stătu acolo câteva 
minute, privind micuța păstoriţă. Era atât de frumoasă. 


CAPITOLUL 15 
Ultimul act 


La Teatrul Sheridan, spectacolul cu piesa în trei acte Eduard 
al II-lea se juca cu sala arhiplină. Guillam şi Mendel aveau locuri 
alăturate, la capătul rândului în formă de U cu faţa la scenă. 
Stând la extremitatea stângă a arcului de cerc puteai vedea - şi 
doar de acolo - locurile din fund. Un loc gol îl despărţea pe 
Guillam de un grup de studenţi, care vibrau de nerăbdare. 

Cei doi priveau gânditori marea mişcătoare de capete şi de 
programe fluturate, ce se ridicau în valuri bruşte pe măsură ce 
întârziaţii veneau să-şi ocupe locul. Scena îi sugera lui Guillam 
un dans oriental, în care micile gesturi ale mâinilor şi ale 
picioarelor animau un trup imobil. Din când în când, arunca câte 
o privire către locurile din spate, dar nu o zări nici pe Elsa 
Fennan, nici pe invitatul ei. 

În momentul în care se termină uvertura, înregistrată pe 
bandă, se uită din nou rapid către cele două locuri goale din 
ultimul rând şi inima îi tresări văzând-o pe Elsa Fennan, cu 
silueta ei plăpândă, şezând dreaptă în scaun şi nemişcată, 
privind fix în sala, ca un copil care învaţă bunele maniere. Locul 
din dreapta ei, chiar lângă culoar, era în continuare gol. 

* 


x x 


Afară, în stradă, taxiurile se aliniau rapid în faţa intrării 
teatrului, şi încântătorii reprezentanţi ai lumii bune şi ai lumii 
mai puţin bune dădeau în grabă bacşişuri mai grase şoferilor, 
pierzând apoi cinci minute în căutarea biletului. Taxiul lui Smiley 
trecu prin faţa teatrului şi îl lăsă la hotelul Clarendon, unde 
cobori direct la barul restaurantului. 

— Aştept un telefon dintr-o clipă într-alta, spuse el. Numele 
meu este Savage. Mă anunţi, nu-i aşa? 

Barmanul se întoarse către telefonul aflat în spatele lui şi 
vorbi cu centralista. 


— Un whisky mic cu sifon, te rog. Bei şi dumneata un pahar 
cu mine? 


— Mulţumesc, domnule, nu beau niciodată. 
x 


x x 


Cortina se ridică, lăsând să se vadă o scenă slab luminată, iar 
Guillam, scrutând spatele sălii, făcu eforturi, la început fără 
succes, de a pătrunde cu privirea prin beznă. Încetul cu încetul, 
ochii săi se acomodară cu lumina palidă dată de lămpile de 
veghe şi reuşi să o distingă pe Elsa în penumbră; locul de lângă 
ea era în continuare gol. 

Un parapet separa scaunele din ultimul rând de culoarul ce 
înconjura fundul sălii; în spatele acestuia se deschideau mai 
multe uşi ce duceau în foaier, la bar şi la garderobă. Pentru o 
fracțiune de secundă una dintre ele se deschise şi, parcă în mod 
voit, o rază oblică de lumină căzu pe Elsa Fennan, luminând cu 
o linie subţire o parte a chipului ei şi întunecându-i prin contrast 
scobiturile feţei. Ea îşi înclină uşor capul, ca şi când ar îi ascultat 
ceva ce se petrecea în spatele ei, se ridică pe jumătate de pe 
scaun, apoi se reaşeză, dezamăgită, reluându-şi atitudinea de 
dinainte. 

Guillam simţi pe braţ mâna lui Mendel, se întoarse şi-i văzu 
chipul subţire aplecat în faţă. Urmărind privirea lui Mendel, 
scrută din ochi fotoliile de orchestră, de unde o siluetă înaltă se 
îndrepta fără să se grăbească spre fundul sălii. Un bărbat 
impresionant, drept şi frumos, căruia îi cădea pe frunte o buclă 
neagră. Pe el îl privea fascinat Mendel, pe acest uriaş elegant ce 
şchiopăta de-a lungul culoarului dintre scaune. Avea ceva diferit 
în el, frapant şi tulburător. Prin lentilele ochelarilor, Guillam îi 
urmărea înaintarea lentă şi căutată, îi admira graţia şi armonia 
pasului inegal. Era un bărbat aparte, unul dintre acei oameni pe 
care nu-i uiţi niciodată, care te emoţionează până la ultima fibră 
interioară, un om dotat cu darul de a se simţi în largul său în 
orice fel de societate; pentru Guillam, acesta era simbolul viu al 
personajului romantic prin excelenţă. Ti-l puteai imagina pe 
puntea unui vas, alături de Conrad, lângă catarg, descoperind 
Grecia împreună cu Byron, vizitând împreună cu Goethe 
umbrele infernurilor clasice şi medievale. 


În timp ce mergea, aruncându-şi în faţă piciorul valid, aerul 
său de sfidare, de autoritate nu putea trece neobservat. Guillam 
văzu şi capetele spectatorilor întorcându-se după el, privirile 
care îl urmăreau subjugate. 

Făcându-şi loc prin faţa lui Mendel, Guillam se îndreptă rapid 
către ieşirea de urgenţă. O luă pe coridorul din spatele acestei 
uşi, cobori câteva trepte şi ajunse în sfârşit în foaier. Casa de 
bilele era închisă, dar tânăra casieră stătea încă aplecată, cu o 
expresie de descurajare pe chip, asupra unei foi întregi de cifre 
cu corecturi şi ştersături. 

— Scuzaţi-mă, spuse Guillam, trebuie neapărat să mă 
folosesc de telefonul dumneavoastră, este o urgenţă, vă 
supăraţi? 

— Sst! spuse ea, agitând nervoasă creionul către el, fără să 
ridice capul. Avea părul spălăcit, iar tenul ei lucea din cauza 
oboselii nopţilor prea lungi şi a unei diete bazate în exclusivitate 
pe cartofi prăjiţi. Guillam aşteptă o clipă, întrebându-se cât va 
dura până să găsească o soluţie pentru a echilibra această 
junglă de cifre filiforme cu teancul de bilete şi cu monedele ce 
se îngrămădiseră în sertarul deschis al casei. 

— Ascultă, insistă el, sunt inspector de poliţie. Sunt doi eroi 
sus care îţi vor banii. Mă laşi acum să dau telefon? 

— O, Doamne! spuse ea cu un glas obosit şi îl privi pentru 
prima oară. Purta ochelari şi era foarte urâtă. Nu părea nici 
alarmată, nici impresionată. Măcar dacă ar lua banii. Toate 
socotelile astea mă fac să mă urc pe pereţi. Dând la o parte 
hârtiile din faţa ei, deschise uşa cabinei sale mici şi Guillam se 
strecură înăuntru. 

— Nu prea e loc aici, nu-i aşa? spuse fata zâmbind. Avea un 
glas destul de cultivat. Vreo studentă din Londra, fără îndoială, 
care îşi făcea şi ea rost de-un ban de buzunar, gândi Guillam. 
Sună la Clarendon şi îl ceru pe domnul Savage. Auzi aproape 
imediat glasul lui Smiley. 

— E aici, spuse Guillam. A fost aici tot timpul. Şi-a cumpărat 
probabil un bilet suplimentar; stătea pe un scaun din faţă. 
Mendel l-a văzut brusc şchiopătând pe intervalul dintre scaune. 

— Şchiopătând? 

— Da, nu e Munat. E celălalt, Dieter. 


Smiley nu răspunse şi după o clipă Guillam îl întrebă: 

— George... mă auzi? 

— Cred că am păţit-o, Peter. Nu avem nimic împotriva lui 
Frey. Spune oamenilor să plece, nu-l vor găsi pe Mundt în seara 
aceasta. S-a terminat actul întâi? 

— Aproape. 

Vin în douăzeci de minute. N-o scăpa din ochi pe Elsa. Dacă 
părăsesc sala şi se despart, Mendel să se ţină după Dieter. 
Rămâi în foaier în timpul ultimului act, în cazul în care pleacă 
înainte de sfârşitul spectacolului. 

Guillam puse receptorul în furcă şi se întoarse către fată. 

— Mulţumesc, spuse el, şi îi puse patru penny pe birou. Fata 
se grăbi să le strângă şi să le pună în mâna lui Guillam. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi complica şi mai mult 
existenţa. 

Guillam ieşi pe stradă şi spuse câteva cuvinte unui poliţist în 
civil care păzea pe trotuar. Apoi se reîntoarse în grabă în sală şi 
veni lângă Mendel exact atunci când cortina se lăsa după actul 
întâi. 

* 
x x 


Elsa şi Dieter erau aşezaţi unul lângă altul. Discutau veseli, 
Dieter râdea, Elsa se agita ca o marionetă adusă la viaţă de 
păpuşarul ei. Mendel, fascinat, îi urmărea. Dieter spuse ceva şi 
Elsa izbucni în râs, se aplecă şi-i puse mâna pe braţ. Mendel 
remarcă degetele ei subţiri pe mâneca smochingului lui Dieter, 
îl văzu pe acesta înclinând capul şi şoptindu-i ceva, ceea ce o 
făcu să râdă din nou. Apoi luminile slăbiră, zgomotul 
conversaţiilor asurzi. Spectatorii se pregăteau pentru actul al 


doilea. 
* 


x x 


Smiley părăsi hotelul Clarendon şi plecă pe jos, fără să se 
grăbească, spre teatru. Gândindu-se mai bine, îşi dădu scama 
că era logic ca Dieter să vină, că ar fi fost o nebunie să-l trimită 
pe Mundt. Se întrebă cât timp va trece până când Elsa şi Dieter 
vor descoperi că nu Dieter a fost cel care a convocat-o, că nu 
Dieter a trimis ilustrata prin curier de încredere. Atunci, reflectă 


el, va fi un moment interesant. Tot ceea ce-şi dorea era un prilej 
să mai aibă o întrevedere cu Elsa Fennan. 

Câteva minute mai târziu se strecură în linişte în scaunul gol 
de lângă Guillam. Trecuse o mulţime de vreme de când nu-l mai 


văzuse pe Dieter. 
* 


x x 


Nu se schimbase deloc. Era acelaşi romantic neverosimil, cu 
farmec de şarlatan; acelaşi personaj de neuitat care luptase pe 
ruinele Germaniei, cu o voinţă implacabilă, cu o tenacitate 
satanică, întunecat şi iute la minte ca zeii nordici. Smiley îi 
minţise în noaptea petrecută la clubul său; Dieter nu era pe 
măsura celorlalţi oameni, depăşindu-i; viclenia şi ingeniozitatea 
sa, vanitatea şi forţa sa, visul său, toate depăşeau dimensiunile 
vieţii şi nu suferiseră influenţa moderatoare a experienţei. Era 
un om care gândea şi acţiona în termeni absoluţi şi căruia 
răbdarea şi compromisul îi erau necunoscute. 

Amintirile îi reveniră în memorie lui Smiley în acea noapte în 
sala întunecată de teatru şi îl urmărea pe Dieter pe deasupra 
unei mase de chipuri imobile. Amintiri despre primejdiile pe care 
le înfruntaseră împreună, amintiri ale încrederii reciproce, 
atunci când fiecare avea în mână viaţa celuilalt... Pentru o 
fracțiune de secundă, Smiley se întrebă dacă Dieter îl văzuse, 
având impresia că ochii lui Dieter erau fixaţi asupra lui, 
supraveghindu-l în penumbră. 

Smiley se ridică în momentul când actul al doilea se apropia 
de sfârşit; cortina cădea, iar el ajunse rapid la ieşirea laterală şi 
aşteptă discret pe coridor până se auzi gongul ce anunţa ultimul 
act. Mendel i se alătură înainte de sfârşitul pauzei, iar Guillam 
trecu pe lângă ei pentru a-şi lua în primire postul în foaier. 

— Ceva nu este în regulă, spuse Mendel. Se ceartă. Ea pare 
speriată. Nu încetează să-i spună ceva, iar el se mulţumeşte să 
scuture din cap. Cred că a fost cuprinsă de panică, iar Dieter 
pare îngrijorat. Priveşte în jurul său ca şi cum ar fi prins în cursă, 
măsurând sala de sus în jos, plănuind. A aruncat o privire spre 
locul în care ai stat. 

— Nu o va lăsa să plece singură, spuse Smiley. Va aştepta şi 
va ieşi odată cu mulţimea. Va aştepta sfârşitul spectacolului. A 


înţeles probabil că este înconjurat: va încerca să ne ameţească, 
despărţindu-se de ea brusc în mijlocul mulţimii, lăsând-o 
singură. 

— Noi cum jucăm? De ce nu ne ducem acolo să-i săltăm? 

— Aşteptăm; nu ştiu exact ce. Nu avem nicio dovadă. Nicio 
dovadă de crimă, nicio dovadă de spionaj atâta timp cât Maston 
nu se decide să acţioneze. Dar nu uita: Dieter nu ştie acest 
lucru. Dacă Elsa este nervoasă şi Dieter îngrijorat, vor face 
ceva, asta e sigur. Atâta vreme cât îşi închipuie că, în ceea ce-i 
priveşte, comedia s-a sfârşit, mai avem o şansă. Lasă-i să fugă, 
să intre în panică, orice. Atâta timp cât fac ceva... 

În sală se făcu din nou întuneric, dar, cu colţul ochiului, 
Smiley îl văzu pe Dieter aplecându-se către Elsa şi vorbindu-i cu 
glas scăzut. O ţinea de braţ cu mâna stângă şi întreaga lui 
atitudine era cea a unui om care încearcă să convingă şi să 
liniştească. 

Piesa continua, urletele soldaţilor şi ţipetele regelui dement 
umpleau sala, iar atunci când se ajunse la înfiorătorul paroxism 
al morţii lui brutale, un oftat de uşurare se ridică din staluri, mai 
jos de ei. Dieter îşi trecu un braţ pe după umerii Elsei, îi strânse 
şalul subţire la gât şi o proteja ca pe un copil adormit. Au rămas 
în poziţia aceasta până la final. Niciunul dintre ei nu aplaudă, 
Dieter căută poşeta Elsei şi după ce îi spuse câteva cuvinte de 
încurajare, i-o aşeză pe genunchi. Ea încuviinţă uşor din cap. Un 
bubuit de tobe anunţă imnul naţional şi publicul se ridică în 
picioare. Smiley se ridică şi el, instinctiv, remarcând cu 
surprindere că Mendel dispăruse. Dieter se ridică şi el, fără 
grabă, şi atunci Smiley îşi dădu seama că se întâmplase ceva. 
Elsa şedea pe scaun şi deşi Dieter o încuraja cu blândeţe să se 
ridice, ea nu reacţiona. Era ceva ciudat în felul în care şedea, în 
felul în care capul i se lăsa pe un umăr... 

Ultima măsură a imnului naţional fu atacată, atunci când 
Smiley se repezi spre uşă, alergă pe culoar şi cobori în fugă 
treptele de piatră până în foaier. Ajunse prea târziu: trecerea îi 
fu oprită de primul grup de spectatori care se îmbulzeau să iasă 
în stradă în căutarea unui taxi. Aruncă o privire disperată către 
mulţime, sperând că-l va zări pe Dieter, dar înţelese că era 
pierdere de vreme: Dieter făcuse ceea ce ar fi făcut şi el, şi 


anume, fugise printr-una dintre cele douăsprezece ieşiri în caz 
de urgenţă care se deschideau spre stradă şi spre siguranţă. Se 
împinse cu trupul său îndesat, înaintând încet, încet, prin 
mulţime, până la intrarea de orchestră. În timp ce împingea în 
stânga şi în dreapta, croindu-şi drum cu forţa printre spectatorii 
care veneau spre el, îl zări pe Guillam la marginea curentului 
uman, căutându-i disperat pe Elsa şi pe Dieter. Îl strigă şi 
Guillam se întoarse imediat. 

Continuându-şi cu greu drumul, Smiley ajunse în sfârşit la 
parapet şi o văzu pe Elsa Fennan, şezând nemişcată, în timp ce 
în jurul ei bărbaţii se sculaseră în picioare, iar femeile îşi căutau 
mantourile şi poşetele. Auzi un țipăt. Un lipăit brusc „scurt, un 
țipăt clar de oroare şi dezgust. O tânără stătea în picioare pe 
culoarul dintre scaune şi o privea pe Elsa. Era drăguță, îşi 
dusese degetele mâinii drepte la gură şi era albă ca varul la 
faţă. Tatăl ei, un bărbat înalt cu aspect cadaveric, se afla în 
spatele ei. O apucă pe după umeri şi o trase înapoi atunci când 
văzu oroarea din faţa lui. 

Şalul Elsei îi alunecase de pe umeri, iar capul îi atârna în 
piept. 

Smiley avusese dreptate. „Lasă-i să fugă, să intre în panică, 
orice... atâta timp cât fac ceva...“ Şi iată ce au făcut: acest trup 
frânt, nenorocit, era o dovadă a panicii lor. 

— Cheamă mai bine poliţia, Peter. Eu mă duc acasă. Nu mă 
băga, dacă poţi, în chestia asta. Ştii unde mă poţi găsi. Dădu din 
cap, ca şi cum şi-ar fi spus lui însuşi: „plec acasă“. 

* 


x x 


Era ceaţă şi cădea o ploaie măruntă în momentul în care 
Mendel se repezi pe Fulham Palace Road în urmărirea lui Dieter. 
Farurile de maşini apărură pe neaşteptate din ceața umedă, la 
vreo douăzeci de metri de el; zgomotul traficului era strident, 
trădând nervozitatea conducătorilor auto care încercau nesiguri 
să înainteze aproape orbeşte. 

Fu nevoit să-l urmărească pe Dieter de foarte aproape, 
ţinându-se la zece paşi în spatele lui. Cârciumile şi 
cinematografele închiseseră, dar barurile şi localurile de dans 
mai atrăgeau încă grupurile gălăgioase ce se aglomerau pe 


trotuare. În timp ce Dieter înainta şchiopătând, Mendel îl 
urmărea la lumina felinarelor străzii şi îi privea silueta 
detaşându-se brusc, de fiecare dată când intra în următorul con 
de lumină. 

Dieter umbla repede, în ciuda infirmităţii sale. Pe măsură ce 
pasul său se lungea, şchiopătatul se accentua, astfel încât 
părea că-şi împinge piciorul stâng cu un efort brusc al umerilor 
săi laţi. 

Pe chipul lui Mendel se aşternuse o expresie ciudată, nu de 
ură, nu de voinţă implacabilă, ci de sincer dezgust. Pentru 
Mendel, toate fasoanele profesiei lui Dieter nu însemnau nimic. 
El nu vedea în prada sa decât scârboşenia criminalului, laşitatea 
unui om care îi plătea pe alţii să ucidă în locul lui. Atunci când 
Dieter s-a strecurat discret prin mulţime şi s-a îndreptat către 
ieşirea laterală de urgenţă, Mendel a văzut ceea ce se aştepta: 
făţărnicia unui criminal obişnuit. Era ceva la care se aştepta şi 
înţelegea. Pentru Mendel, exista o singură clasă de răufăcători, 
de la pungaşi de buzunare şi găinari până la marii rechini care 
jonglau cu  capitalurile societăților comerciale; toţi erau 
infractori, iar menirea lui neplăcută, dar necesară, era să-i pună 
la loc sigur. Intâmplător, acesta era un german. 

Ceaţa se îngroşa, devenind gălbuie. Niciunul, nici altul nu 
aveau palton Mendel se întreba ce va face doamna Fennan. Va 
avea grijă Guillam de ea. Nici nu-l privise pe Dieter, când acesta 
o ştersese de lângă ea. „Ciudată creatură, această femeie, 
numai piele şi oase şi, dacă te uitai mai bine la ea, ţi-ai fi zis că 
se hrănea doar cu pâine prăjită şi supă făcută din cuburi.” 

Dieter se angajă brusc pe o stradă laterală, la dreapta, apoi 
pe alta, la stânga. Umblau de aproape o jumătate de oră şi 
Dieter nu dădea niciun semn de oboseală. Strada părea pustie. 
Mendel nu auzea alţi paşi decât ai lor, scurţi şi apăsaţi, ecoul 
deformându-se în ceaţă. Ajunseră într-o stradă strâmtă străjuită 
de case victoriene, cu faţade proiectate în grabă în stil regență, 
cu porticuri greoaie şi ferestre tip ghilotină. Mendel presupunea 
că se aflau pe undeva pe lângă Fulham Broadway, poate chiar 
mai departe, în apropiere de King's Road. Dieter nu încetinea 
pasul, umbra sa încovoiată aluneca adânc în ceaţă ca a unuia 
care ştie unde se duce şi este hotărât să ajungă acolo. 


În momentul în care se apropiară de o arteră principală, 
Mendel auzi din nou şuierul traficului, aproape imobilizat din 
cauza ceţii groase. Apoi, de undeva de deasupra lor, un felinar 
aruncă o lumină gălbuie, palidă, cu contururi precise ca haloul 
unui soare de iarnă. Dieter ezită o clipa la marginea trotuarului, 
apoi, riscând să treacă printre automobilele fantomatice ce 
păreau să apară de nicăieri, se repezi pe una dintre 
nenumăratele străzi laterale care, Mendel ştia cu siguranţă, 
duceau spre fluviu. 

Hainele lui Mendel erau ude leoaică, iar ploaia îi şiroia pe faţă. 
Probabil că se afla pe lângă Tamisa acum, pentru că i se părucă 
simte miros de gudron şi de cărbune, precum şi frigul insidios al 
apei negre. Pentru o clipă, crezu că Dieter dispăruse. Inainta 
rapid, era cât pe ce să se împiedice de bordura unui trotuar, 
merse mai departe şi văzu drept în faţă parapetul cheiului. 
Câteva trepte duceau spre o poartă de fier întredeschisă în 
parapet. Se opri la poartă şi privi peste ea, în jos, spre apă. 
Văzu o pasarelă solidă de lemn şi auzi ecoul neregulat în timp 
ce Dieter, ascuns în ceaţă, îşi urma drumul ciudat de-a lungul 
malului apei. Mendel aşteptă, apoi, în tăcere şi cu precauţie, 
străbătu pasarela. Era o construcţie solidă, echipată de-o parte 
şi de alta cu balustrade masive din lemn de pin. Mendel îşi 
aminti că mai fusese parcă pe-acolo cândva. Extremitatea 
inferioară era legată de o plută lungă, construită din dulapi de 
lemn şi bidoane de ulei. Trei ambarcaţiuni locuite, părăginite, se 
zăreau prin ceaţă, legănându-se uşor în parâmele lor. 

Fără să facă zgomot, Mendel se urcă pe plută, examinând pe 
rând casele plutitoare. Două dintre ele erau apropiate una de 
alta, legate între ele cu o scândură. Cea de-a treia era ancorată 
la vreo cinci metri mai încolo şi în cabina din faţă ardea o 
lumină. Mendel se întoarse pe chei şi închise cu grijă poarta de 
fier în urma lui. 

Cobori încet strada, neştiind prea bine unde se afla. După 
vreo cinci minute, trotuarul îl conduse brusc la dreapta, iar 
terenul suia treptat. Presupunea că se afla pe un pod. Aprinse 
bricheta şi flacăra ei lungă lumină la dreapta un zid de piatră. 
Roti bricheta şi văzu în cele din urmă o plăcuţă udă şi murdară 
de metal pe care scria „Battersea Bridge”. Se reîntoarse la 


poarta de fier şi rămase un moment nemişcat, orientându-se cu 
precizie, mulţumită descoperirii făcute. 

Undeva deasupra lui şi la dreapta se ascundeau în ceaţă cele 
patru coşuri masive ale Centralei Electrice Fulham. La stânga 
era Cheyne Walk cu şirurile ei elegante de ambarcaţiuni mici, 
ajungând până la Battersea Bridge. Locul în care stătea 
constituia linia de demarcaţie între cartierul elegant şi cel 
sordid, acolo unde Cheyne Walk se întâlneşte cu Lots Road, una 
dintre străzile cele mai sinistre ale Londrei. Partea sudică a 
străzii este ocupată de antrepozite imense, de ambarcadere şi 
de uzine, iar cea nordică prezintă o linie neîntreruptă de case 
prăpădite, tipice pentru străzile laterale din Fulham. 

La umbra celor patru coşuri, poate la vreo douăzeci de metri 
de Cheyne Walk, îşi găsise adăpost Dieter Frey. Da, Mendel ştia 
locul foarte bine. Nu era decât la două sute de metri în amonte 
de locul în care fuseseră pescuite rămăşiţele pământeşti ale 
domnului Adam Scarr din braţele neîndurătoare ale Tamisei. 


CAPITOLUL 16 
Ecouri în ceaţă 


Era mult trecut de miezul nopţii când sună telefonul. Smiley 
se ridică din fotoliul din faţa căminului cu gaze şi urcă greoi 
treptele, strângând balustrada cu mâna dreaptă. Era Peter, 
bineînţeles, sau poliţia, şi i se va cere să dea o depoziţie. Sau 
chiar presa. Crima a avut loc la timp ca ziarele de dimineaţă să 
poată să prindă ştirea, dar, din fericire, prea târziu ca să mai 
apară în buletinele de ştiri de noapte. Ce titluri vor apărea? 
„Crimă comisă de un nebun într-un teatru?” „Asasinat în spaţiu 
închis - cine e femeia?” Ura presa, aşa cum ura publicitatea şi 
televiziunea, ura mass-media, acest instrument de persuasiune 
neîndurătoare al secolului XX. Tot ceea ce admira sau iubea 
fusese rodul unui individualism intens. De aceea, îl ura pe Dieter 
acum, de aceea detesta mai mult ca oricând ceea ce reprezenta 
acesta: acea insolenţă nemaipomenită de a sacrifica individul în 
favoarea masei. Au adus oare vreodată filosofiile colectiviste 
vreun beneficiu sau mai multă înţelepciune? Lui Dieter nu-i păsa 
deloc de viaţa umană: nu visa decât armate de oameni fără 
chip, legaţi între ei de cel mai josnic numitor comun; voia să 
modeleze lumea ca pe un pom, retezând tot ceea ce nu se 
potrivea cu imaginea pe care şi-o făcuse; fabrica în acest scop 
automate fără suflet ca Mundt. Acesta nu avea chip, ca şi 
armata lui Dieter, era un ucigaş din naştere, bine antrenat, din 
cea mai bună spiţă a ucigaşilor de profesie. 

Ridică telefonul. Era Mendel. 

— Unde eşti? 

— Lângă cheiul Chelsea. La o cârciumă, The Balloon, pe Lots 
Road. Patronul este un amic de-al meu. L-am trezit din somn. 
Ascultă, prietenul Elsei s-a pitit într-o casă plutitoare de pe 
lângă moară. S-a descurcat fantastic de bine pe ceața asta. 
Cred că şi-a găsit drumul cu ajutorul alfabetului Braille. 

— Cine? 


— Prietenul ei, tipul care o însoțea la teatru. Trezeştc-te, 
domnule Smiley, ce te-a apucat? 

— L-ai urmărit pe Dieter? 

— Bineînţeles. Asta i-ai spus domnului Guillam, nu-i aşa? El nu 
trebuia să se dezlipească de femeie, eu de bărbat... Cum s-a 
descurcat domnul Guillam? Unde s-a dus Elsa? 

— Nu s-a dus nicăieri. Era moartă când a plecat Dieter. 
Mendel, mai eşti pe fir? Ascultă, pentru numele lui Dumnezeu, 
cum pot da de tine? Unde e casa aia plutitoare? Poate da poliţia 
de ea? 

— Da. Spune-le poliţiştilor că Dieter se află într-o 
ambarcaţiune de debarcare transformată în casă plutitoare, 
numită Sunset Haven. E amarată în partea răsăriteană a 
cheiului, Sennen Wharf, între moară şi Centrala Electrică 
Fulham. O găsesc ei... dar ceața este deasă, foarte deasă. 

— Unde ne putem întâlni? 

— la-o direct în josul râului. Ne întâlnim la joncţiunea dintre 
Battersea Bridge şi malul de nord. 

— Vin imediat după ce-l sun pe Guillam. 

Avea un pistol pe undeva şi îi trecu o clipă prin minte să-l 
caute. Apoi i s-a părut inutil. În plus, gândi el supărat, dacă l-ar 
folosi, ar ieşi un scandal teribil. Îl sună pe Guillam, care se afla 
acasă, şi îi transmise mesajul lui Mendel: 

— Şi, Peter, poliţia trebuie să acopere toate porturile şi 
aeroporturile: dă-le ordin să supravegheze în mod special 
circulaţia fluvială şi ambarcaţiunile care se îndreaptă spre mare. 
Poliţiştii cunosc instrucţiunile în sensul acesta. 

Îmbrăcă un impermeabil vechi, luă o pereche de mănuşi 
groase şi ieşi fără întârziere în ceaţă. 

Mendel îl aştepta lângă pod. Işi făcură semn din cap şi Mendel 
îl conduse rapid de-a lungul cheiului, ţinându-se aproape de 
zidul de lângă mal pentru a evita copacii ce creşteau pe stradă. 
Brusc, Mendel se opri şi îl prinse pe Smiley de braţ. Smiley auzi 
şi el ţăcănitul surd al paşilor pe podeţul de lemn, neregulat, 
paşii unui şchiop. Au auzit apoi scârţâitul unei porţi de fier, 
pocnetul porţii trântite, apoi paşi, siguri de data aceasta, pe 
pavaj, mai sonori şi venind spre ei. Niciunul dintre ei nu mişcă. 
Paşii, mai apăsaţi, mai aproape, ezitară şi se opriră. Smiley îşi 


tinu respiraţia, încercând cu disperare să pătrundă cu privirea 
un metru mai departe prin ceaţă, să zărească silueta care 
aştepta. Ştia că este acolo. 

Apoi, individul apăru brusc, repezindu-se ca un animal 
sălbatic mare, împingându-i, despărţindu-i ca pe nişte copii şi 
luând-o la fugă din nou, pierzându-se iar în ceaţă, în timp ce 
ecoul inegal al paşilor săi murea în depărtare. 

S-au întors şi au început să-l urmărească, Mendel în faţă, 
Smiley încercând să se ţină după el, cu imaginea lui Dieter vie 
în mintea sa, repezindu-se cu arma în mână spre ei din ceața 
nopţii. Umbra lui Mendel se întoarse brusc către dreapta, iar 
Smiley îl urmă orbeşte. Apoi ritmul se schimbă, aducând mai 
curând a zgomot de încăierare. Smiley începu să alerge şi auzi 
un sunet uşor de recunoscut: cel al unei arme grele lovind un 
craniu uman; ajunse lângă ei, îl văzu pe Mendel la pământ, pe 
Dieter aplecat asupra lui, ridicând braţul să-l mai lovească o 
dată cu patul greu al unui pistol automat. 

Lui Smiley i se tăie răsuflarea. Ceaţa amară şi aspră îi ardea 
pieptul, iar gura îi era fierbinte şi uscată, plină de gustul 
sângelui. Reuşi cumva să-şi recapete suflul şi urlă disperat: 

— Dieter! 

Frey îl privi, înclină capul şi spuse: 

— Servus, George, şi îi trăsni lui Mendel o lovitură puternică, 
brutală, cu pistolul. Se ridica încet, ţinând arma cu ţeava în jos, 
servindu-se de ambele mâini pentru a o arma. 

Smiley se repezi orbeşte la el, uitând cât de neîndemânatic 
fusese dintotdeauna, agitându-şi braţele scurte, lovind cu 
palmele deschise. Îşi vârî capul în pieptul lui Dieter şi se împinse 
în el, lovindu-l cu pumnii în spate şi în coaste. Era furios şi, 
simțind în el energia dată de furie, îl făcu pe Dieter să dea 
înapoi către parapetul podului. Pierzându-şi echilibrul şi 
stânjenit de piciorul infirm, Dieter cedă. Smiley îşi dădu seama 
că Dieter îl lovea, însă lovitura decisivă nu mai veni. Striga către 
Dieter: „Porcule! Porcule!” şi cum acesta se dădea şi mai mult 
înapoi, Smiley observă că braţele îi erau libere şi îl pocni încă o 
data în faţă, cu gesturi stângace, copilăreşti. Dieter se lăsă pe 
spate şi Smiley văzu curba clară a gâtului şi a bărbiei acestuia, 
în momentul în care ridică, cu toată puterea, mâna deschisă. 


Degetele i se încleştară peste gura şi falca lui Dieter, 
împingându-l din ce în ce mai tare. Mâinile lui Dieter se ridicară 
către gâtul lui Smiley, apucându-l de guler, într-un reflex de 
autoapărare, în timp ce se lăsa încet pe spate. Smiley lovi 
nebuneşte în braţele care îl ţineau, încleştarea cedă, iar Dieter 
căzu în ceața ce se rostogolea sub pod şi se făcu linişte. Niciun 
țipăt, niciun zgomot. Dispăruse ca o ofrandă umană adusă ceţii 
londoneze şi apelor întunecatc ale fluviului ce curgea mult mai 
jos. 

Smiley se aplecă peste parapet; capul îi bubuia sălbatic, 
sângele îi curgea şiroaie din nas, iar degetele mâinii drepte i se 
păreau zdrobite şi nefolositoare. Nu mai avea mănuşile. Scrută 
ceața de sub el şi nu văzu nimic. 

— Dieter! strigă el, cu un glas îndurerat. Dieter! 

Strigă din nou, dar vocea i se frânse şi ochii i se umplură de 
lacrimi. „O, Doamne, ce-am făcut, o, Isuse, Dieter, de ce nu m-ai 
oprit, de ce nu m-ai lovit cu arma, de ce nu ai tras în mine?” îşi 
strânse faţa în mâini, simțind în palme gustul sărat al sângelui 
amestecat cu gustul şi mai sărat al lacrimilor. Se sprijini de 
parapet şi plânse ca un copil. Undeva, sub el, un infirm se 
zbătea, pierdut şi epuizat, în apa murdară, cedând în cele din 
urmă tenebrelor puturoase care îl înghiţiră. 

Deşteptându-se, Smiley îl descoperi pe Peter Guillam la 
piciorul patului său, turnându-i ceai într-o ceaşcă. 

A, George. Bun venit acasă. E ora două după prânz. 

— Şi azi-dimineaţă... 

— Azi-dimineaţă, bătrâne, cântai cât te ţinea gura pe 
Battersea Bridge cu tovarăşul Mendel. 

— Ce face... Mendel, vreau să zic? 

— Destul de ruşinat. Işi revine repede. 

— Şi Dieter...? 

— Mort. 

Guillam îi întinse o ceaşcă cu ceai şi câţiva biscuiţi cu lichior 
de migdale, cumpăraţi de la Fortnum. 

— De cât timp eşti aici, Peter? 

— Păi, am ajuns aici după o serie de salturi tactice, ca să 
spunem aşa. Primul salt a fost la Chelsea Hospital, unde ti-au 
lins rănile şi ţi-au dat un tranchilizant destul de tare. Apoi am 


sosit aici şi te-am băgat în pat. Asta a fost lucrul cel mai greu. 

Am dat câteva telefoane şi, să zicem aşa, m-am plimbat cu o 
țepuşă ca un strângător de zdrenţe ca să fac puţină curăţenie. 
Din când în când, veneam să arunc o privire să văd ce mai faci. 
Cupidon şi Psyche. Ori sforăiai de sculai până şi un regiment, ori 
recitai din Webster. 

— Dumnezeule! 

— Ducesa de Malfi cred că era: „Te rugam, atunci când îmi 
pierdusem minţile, să te duci să-mi ucizi prietenul cel drag, şi l- 
ai ucis!“ Tâmpenii, cred, George. 

— Cum ne-a găsit poliţia... pe Mendel şi pe mine? 

— George, poate că nu ştii, dar urlai tot felul de înjurături la 
adresa lui Dieter, de parcă... 

— A, desigur. Ai auzit. 

— Am auzit toţi. 

— Şi Maston? Ce a avut de spus de toate astea? 

— Cred că vrea să te vadă. Am să-ţi transmit un mesaj din 
partea lui şi anume să te duci la el de îndată ce te simţi mai 
bine. Nu ştiu ce crede despre toată chestia asta. Cred că nimic. 

— Ce vrei să spui? 

Guillam îi mai turnă ceai în ceaşcă. 

— Foloseşte-ţi capul, George. Cele trei personaje principale 
ale acestui basm au fost mâncate de lup. Nicio informaţie 
secretă nu a fost divulgată în ultimele şase luni. Crezi cumva că 
Maston ţine neapărat să intre în detalii? Crezi cumva că moare 
de poftă să anunţe veştile bune la Foreign Office şi să 
recunoască faptul că noi prindem spionii doar când ne 
împiedicăm de cadavrele lor? 

Se auzi soneria de la intrare şi Guillam cobori să deschidă. 
Alarmându-se puţin, Smiley îl auzi poftind în vestibul un 
vizitator, apoi glasuri şoptite, paşi urcând scările. Un ciocănit în 
uşă şi Maston îşi făcu apariţia. Avea în braţe un buchet de flori 
absurd de mare şi arăta de parcă tocmai venea de la un garden 
party. Smiley îşi aminti că era vineri; îşi va petrece fără îndoială 
sfârşitul de săptămâna la Henley. Zâmbea cu gura până la 
urechi. Zâmbise probabil cât a urcat toate treptele până sus. 

— Ei bine, George, iar te-ai rănit în războaie! 

— Mă tem că aşa e. Alt accident. 


Se aşeză pe marginea patului şi se întinse într-o rână, 
sprijinindu-se în cot, peste picioarele lui Smiley. Urmă o pauză, 
apoi spuse: 

— Ai primit biletul meu, George? 

— Da. 

Altă pauză. 

— Se vorbeşte despre înfiinţarea unei noi secţii în cadrul 
Departamentului, George. Noi „Departamentul tău, vrei să 
spui“... avem impresia că ar trebui să consacrăm mai multă 
energie pentru cercetarea tehnică, cu accentul pus pe 
spionarea ţărilor-satelit. Îmi face plăcere să-ţi spun că aceasta 
este opinia Ministerului de Interne. Guillam este de acord să ne 
sprijine în materie de surse de informaţii. Mă întreb dacă n-ai 
putea să te ocupi de această problemă. Să conduci Serviciul, 
vreau să spun. Bineînţeles, cu promovarea corespunzătoare. Ai 
putea, dacă vrei, să lucrezi în continuare şi după împlinirea 
vârstei legale de pensionare. Cei de la Personal mă sprijină în 
acest sens. 

— Mulţumesc... va trebui să mă mai gândesc, se poate? 

— Desigur... desigur, răspunse Maston, uşor descumpănit. 
Când îmi dai răspunsul? S-ar putea să fie nevoie să mai 
angajăm oameni şi se ridică problema spaţiului... Gândeşte-te 
zilele acestea şi dă-mi răspunsul luni. Ministrul s-a arătat foarte 
dispus ca tu... 

— Da, te voi anunţa. Ai fost foarte amabil. Mulţumesc. 

— Pentru puţin. Eu nu sunt decât consilier, ştii, George. Este 
vorba, de fapt, de o decizie internă. Sunt doar purtătorul veştii 
bune, George, îmi îndeplinesc funcţia mea obişnuită de curier. 

Maston îl privi fix pe Smiley pentru o clipă, ezită, apoi spuse: 

— Am informat Cabinetul... atât cât era necesar. Am discutat 
măsurile ce ar trebui luate. Ministrul de interne era şi el prezent. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Azi-dimineaţă. S-au ridicat probleme foarte grave. Am luat 
în considerare înaintarea unui protest către Germania 
Răsăriteană şi o cerere de extrădare pentru acel Mundt. 

— Dar noi nu am recunoscut Germania Răsăriteană. 

— Exact. În asta constă dificultatea. Este totuşi posibil să 
transmitem protestul prin intermediar. 


— Rusia, de pildă? 

— Da, Rusia, de pildă. Totuşi, în această împrejurare, câţiva 
factori se împotrivesc acestei soluţii. Am avut impresia că 
publicitatea, sub orice formă ar fi, ar prejudicia în cele din urmă 
interesele ţârii noastre. Reînarmarea Germaniei Occidentale 
întâmpină aici o ostilitate considerabilă. Această ostilitate ar 
putea creşte şi mai mult dacă există vreo dovadă de operaţiuni 
subterane germane în Anglia, fie că sunt sau nu de inspiraţie 
rusă. Înţelegi, nimic nu dovedeşte că Frey ar fi lucrat pentru 
ruşi. Opinia publică ar putea fi lăsată să creadă că acesta opera 
pe cont propriu sau în numele unei Germanii unificate. 

— Inţeleg. 

— Până în prezent, foarte puţini oameni sunt la curent cu 
faptele. Este un mare noroc. În ceea ce priveşte poliţia, 
ministrul de interne a consimţit ca aceasta să minimalizeze 
afacerea cât se poale de mult... Apropo, Mendel ăsta, ce fel de 
om este? E de încredere? 

— Da, răspunse Smiley, urându-l pe Maston pentru această 
întrebare. 

— Bine, spuse Maston, ridicându-se în picioare, bine. Trebuie 
să plec. Ai nevoie de ceva? Îţi pot fi de folos în vreun fel? 

— Nu, mulţumesc. Guillam are admirabil grijă de mine. 

— Ei bine, noroc. George, spuse Maston din dreptul uşii. Preia 
postul dacă poţi, îi aruncă el din mers, cu glas surd şi cu un 
zâmbet amabil, de la o ureche la alta, ca şi cum această 
problemă era de mare importanţă pentru el. 

— Mulţumesc pentru flori, spuse Smiley. 

* 


x x 


Dieter era mort şi el îl ucisese. Degetele zdrobite ale mâinii 
sale drepte, înţepeneala trupului său, durerea de cap 
înfiorătoare şi greaţa dată de vinovăţie dovedeau acest lucru. 
lar Dieter l-a lăsat să-l omoare, nu a tras, şi-a amintit de 
prietenia lor, pe care Smiley a uitat-o. S-au luptat într-un nor, în 
apele repezi ale unui fluviu, în luminişul unei păduri fără vârstă; 
s-au întâlnit doi prieteni regăsiţi şi s-au bătut ca nişte animale. 
Dieter şi-a amintit, iar Smiley a uitat. Veniseră din emisfere 
diferite ale nopţii, din lumi diferite de gândire şi de 


comportament. Dieter, înfocat,  nestatornic, intransigent, 
luptase pentru construirea unei civilizaţii. Smiley, raţionalist, 
protector, luptase pentru a-l împiedica. „Dumnezeule, îşi spuse 
Smiley, cu glas tare, care dintre noi s-a purtat ca un 
gentleman...?“ 

Se ridică cu greu din pat şi se îmbrăcă. Se simţea mai bine în 
picioare. 


CAPITOLUL 17 
Stimate domnule consilier 


Stimate domnule consilier, 

Sunt în sfârşit în măsură să răspund ofertei ce mi s-a 
făcut din partea Serviciului Personal de a prelua un 
post mai important în cadrul Departamentului. Regret 
că am întârziat atât de mult cu răspunsul, dar aşa cum 
ştiţi, nu m-am simţit bine în ultimul timp şi am fost, de 
asemenea, nevoit să rezolv unele probleme personale, 
neavând tangenţă cu Departamentul. 

Întrucât nu m-am refăcut complet după indispoziţia 
suferită, cred că nu ar fi înţelept din partea mea să 
accept această ofertă. Vă rog să aveţi amabilitatea să- 
i transmiteţi directorului Serviciului Personal decizia 
mea. 

Sunt convins că veţi înţelege. 

Al dumneavoastră, 

George Smiley 


Dragă Peter, 

Îţi trimit alăturat o notă cu privire la cazul Fennan. 
Este singurul exemplar. După ce îl vei citi, te rog să i-l 
transmiţi lui Maston. Am crezut necesar să consemnez 
evenimentele, chiar dacă, oficial, nu au avut loc. 

Cu aceleaşi sentimente, 

George 


Cazul Fennan 

Luni, 2 ianuarie, l-am chestionat pe Samuel Arthur Fennan, 
funcţionar superior la Foreign Office, în vederea clarificării unor 
acuzaţii aduse împotriva lui într-o scrisoare anonimă. 
întrevederea a avut loc, conform procedurii obişnuite, şi anume 
cu consimţământul Foreign Office-ului. Nu aveam nimic de 


reproşat lui Fennan, în afara simpatiilor sale comuniste, de pe 
vremea când studia la Oxford, în anii 1930, fapt căruia i s-a 
acordat puţină importanţă. Întrevederea a fost, de aceea, într- 
un anume sens, o simplă formalitate. 

Biroul lui Fennan, de la Foreign Office, nefiind corespunzător 
acestei întrevederi, ne-am decis să o continuăm în St. James's 
Park, profitând de vremea frumoasă de afară. 

S-a dovedit ulterior că am fost recunoscuţi şi observați de 
către un agent al Serviciilor de Informaţii est-germane, care 
cooperase cu mine în timpul războiului. Nu este sigur dacă îl 
pusese pe Fennan sub supraveghere sau dacă prezenţa sa în 
parc fusese o simplă coincidenţă. 

În noaptea de 3 ianuarie, poliţia din Surrey a raportat că 
Fennan s-a sinucis. Un bilet bătut la maşină şi semnat de către 
Fennan pretindea că fusese persecutat de către Serviciile de 
Securitate. 

În acelaşi timp, ancheta a dezvăluit următoarele fapte, care 
sugerează că a fost vorba de crimă: 


1. La ora 7.55. În seara morţii sale, Fennan a cerut 
Centralei telefonice din Walliston să fie sunat, a doua 
zi, la ora 8.30 dimineaţa. 

2. Fennan şi-a pregătit o ceaşcă de cacao, cu puţin 
înainte de moartea sa, dar nu a băut-o. 

3. Se presupune că s-a împuşcat în hol, la piciorul 
scării. Biletul se afla lângă cadavru. 

4. Pare ciudat că a dactilografiat această ultimă 
scrisoare, dat fiind că folosea arareori maşina de scris, 
dar, ceea ce este şi mai suspect, a coborât în hol ca să 
se sinucidă. 

5. În ziua morţii sale, a trimis prin poştă o scrisoare 
prin care mă invita, în termeni presanţi, să iau masa 
de prânz cu el, a doua zi la Marlow. 

6. Ceva mai târziu, s-a aflat că Fennan solicitase o zi 
de concediu pentru miercuri, 4 ianuarie. După câte se 
pare, nu-i spusese acest lucru soţiei sale. 

7. S-a remarcat, de asemenea, că scrisoarea de 
sinucigaş fusese dactilografiată la maşina de scris a lui 


Fennan, iar caracterele prezentau anumite similitudini 
cu cele din scrisoarea anonimă. Raportul laboratorului 
conchidea, în acelaşi timp, că cele două scrisori nu 
fuseseră dactilografiate de către aceeaşi mână, deşi 
erau scrise la aceeaşi maşină. 


Doamna Fennan, care fusese la teatru în seara morţii soţului 
ei, a fost rugată să explice raţiunea apelului de la ora 8.30 din 
partea Centralei telefonice şi a pretins, în mod fals, că fusese 
solicitat de către ea. Centrala a afirmat cu certitudine contrariul. 
Doamna Fennan a pretins că soţul ei fusese nervos şi deprimat 
după întrevederea cu Serviciile de Securitate, ceea ce ar fi 
susţinut termenii scrisorii lăsate de el. 

In după-amiaza zilei de 4 ianuarie, după ce am plecat de la 
doamna Fennan, m-am reîntors la locuinţa mea din Kensington. 
Zărind pe cineva la fereastră, am sunat la uşă dându-mă 
altcineva. Mi-a deschis un bărbat. Acesta a fost ulterior 
identificat drept membru al Serviciilor de Informaţii est- 
germane. M-a poftit înăuntru, dar am declinat invitaţia şi m-am 
reîntors la maşina mea, notând în acelaşi timp numerele 
maşinilor parcate în apropiere. 

In aceeaşi seară, m-am dus la un mic garaj din Battersea, 
pentru a verifica originea uneia dintre maşini, care era 
înregistrată pe numele proprietarului acestui garaj. Am fost 
atacat de către un agresor necunoscut, care m-a bătut până m- 
a lăsat inconştient. Trei săptămâni mai târziu, proprietarul 
garajului, un anume Adam Scarr, a fost pescuit din apele 
Tamisei lângă Battersea Bridge. Fusese beat când s-a înecat. 
Trupul nu purta urme de violenţă şi se ştia că Scarr avea darul 
beţiei. 

Este demn de reţinut faptul că, în cursul ultimilor patru ani, 
Scarr îi asigura unui străin anonim folosinţa unei maşini şi 
primea recompense băneşti generoase pentru acest lucru. 
Toate aranjamentele în acest sens erau menite să ascundă 
identitatea persoanei care închiria maşina, chiar faţă de Scarr, 
care nu-şi cunoştea clientul decât după porecla „Blondie” şi îl 
putea contacta doar sunând la un anumit număr de telefon. 
Numărul de telefon este important, întrucât aparţine Misiunii 


Est-Germane a Oţelului. 

Între timp, s-a procedat la verificarea alibiului doamnei 
Fennan pentru seara crimei, ceea ce a permis descoperirea 
unor informaţii importante: 


1. Doamna Fennan asista la spectacolele de la 
Weybridge Repertory Theatre de două ori pe lună, în 
prima şi în a treia marţi a lunii. (N.B. Clientul lui Adam 
Scarr îşi lua maşina în prima şi în a treia marţi a 
fiecărei luni.) 

2. Doamna Fennan venea întotdeauna cu o mapă de 
partituri, pe care o lăsa la garderobă. 

3. La teatru, pe un loc alăturat celui ocupat de ea, 
şedea întotdeauna un bărbat care corespunde 
semnalmentelor agresorului meu şi ale clientului lui 
Scarr. Un membru al personalului teatrului a dedus în 
mod greşit că acest bărbat ar fi soţul doamnei Fennan. 
Acesta venea şi el cu o mapă de partituri pe care o 
lăsa la garderobă. 

4. În seara crimei, doamna Fennan a părăsit teatrul 
devreme; prietenul ei nu sosise şi ea a uitat să-şi ridice 
mapa de la garderobă. Mai târziu, în aceeaşi noapte, a 
telefonat la teatru pentru a se interesa dacă se putea 
ridica mapa imediat, îşi pierduse tichetul de la 
garderobă. Mapa a fost recuperată de prietenul 
obişnuit al doamnei Fennan. 


În acest moment, străinul a fost identificat ca fiind numitul 
Mundt, angajat al Misiunii Est-Germane a Oţelului. Directorul 
acestei misiuni era Herr Dieter Frey, colaborator al Serviciului 
nostru pe vremea războiului şi care avea o vastă experienţă 
operativă. După război, a intrai în serviciul guvernului în zona 
sovietică a Germaniei. Trebuie să menţionez că Frey a colaborat 
cu mine în timpul războiului, pe teritoriul inamic, şi că s-a 
dovedit un agent strălucii şi ingenios, plin de resurse. 

Am decis, ca atare, să mă duc pentru a avea o a treia 
întrevedere cu doamna Fennan. A cedat şi a recunoscut că a 
jucat rolul de curier de informaţii al soţului ei, care fusese 


recrutat de către Frey, cu cinci ani în urmă, în cursul unei 
vacanțe în munţi, într-o staţiune de sporturi de iarnă. Ea însăşi a 
colaborat fără tragere de inimă, în parte din loialitate faţă de 
soţul ei, în parte pentru a-l proteja de propria lui neglijenţă în 
îndeplinirea rolului său de spion. Frey l-a văzut pe Fennan 
vorbind cu mine în parc. Presupunând că mai eram angajat în 
activitatea operativă, a dedus că Fennan era fie suspect, fie 
agent dublu. l-a dat instrucţiuni lui Munat să-l lichideze pe 
Fennan, iar soţia lui, din cauza propriei ei complicităţi, a fost 
redusă la tăcere. Ea este cea care a dactilografiat textul scrisorii 
de sinucigaş la maşina de scris a lui Fennan deasupra unui 
specimen de semnătură al soţului ei. 

Mijlocul prin care îi transmitea lui Mundt informaţiile 
procurate de către soţul ei este demn de reţinut. Ea plasa 
notele şi copiile documentelor într-o mapă de partituri pe care o 
ducea la teatru. Munat, echipat cu o mapă asemănătoare, 
conţinând bani şi instrucţiuni, o lăsa, ca şi ea, la garderobă. Nu 
le rămânea decât să schimbe tichetele de garderobă. Dat fiind 
că Munat nu s-a prezentat în seara respectivă la teatru, doamna 
Fennan, respectând instrucţiunile primite, a trimis tichetul la o 
adresă din Highgale. A părăsit teatrul pentru a prinde ultima 
ridicare a poştei din Weybridge. Mai târziu, în aceeaşi seară, 
când Mundt i-a cerut mapa, ea i-a relatat ceea ce făcuse. Mundt 
a insistat să recupereze mapa imediat, întrucât nu dorea să mai 
facă o deplasare la Weybridge. 

Atunci când am chestionat-o pe doamna Fennan a doua zi 
dimineaţa, una dintre întrebările mele (în legătură cu apelul de 
la 8.30) a alarmat-o într-atât, încât i-a telefonat lui Mundt. Ceea 
ce explică agresiunea căreia i-am fost victimă mai târziu în 
aceeaşi zi. 

Doamna Fennan mi-a dat adresa şi numărul de telefon 
folosite de ea pentru a-l contacta pe Mundt, pe care îl cunoştea 
sub numele de acoperire Freitag. Ambele duceau la 
apartamentul unui pilot al companiei „Lufteuropa“, care îl 
primea şi îl găzduia adesea pe Munat, atunci când acesta i-o 
cerea. Pilotul (probabil curier al Serviciilor de Informaţii est- 
germane) nu s-a mai întors în Anglia după data de 5 ianuarie. 

Acestea sunt, în rezumat, dezvăluirile doamnei Fennan, care, 


într-un anumit sens, nu au condus nicăieri. Spionul a murit, 
ucigaşii lui au dispărut. Nu mai rămânea decât să fie evaluată 
dimensiunea prejudiciului. A fost contactat în acest sens Foreign 
Office-ul, iar domnul Felix Taverner a primit instrucţiuni să 
determine, după registrele ministerului, ce informaţii fuseseră 
dezvăluite. In acest scop, a fost necesară alcătuirea unei liste a 
tuturor documentelor la care a avut acces Fennan după 
recrutarea sa de către Frey. Fapt remarcabil, aceste cercetări 
nu au scos la iveală nicio însuşire sistematică a vreunor dosare 
secrete, Fennan nu a scos niciun fel de dosar secret, cu 
excepţia celor ce îi foloseau pentru îndeplinirea sarcinilor sale 
de serviciu. In ultimele şase luni, în cursul cărora accesul său la 
documente de mare importanţă sporise în mod considerabil, 
Fennan nu a dus acasă niciun dosar aflat în regim de 
documente secrete. Dosarele duse de el acasă în această 
perioadă erau în general de mică importanţă şi unele tratau 
subiecte ce intrau în sfera de interes a biroului său. Faptul 
acesta nu concorda cu roiul de spion al lui Fennan. Ar fi fost 
totuşi posibil să-şi fi pierdut entuziasmul pentru acest rol, iar 
invitaţia la dejun pe care mi-a făcut-o să fi fost un prim pas pe 
calea mărturisirilor. Ca atare, s-ar putea să fi scris el însuşi 
scrisoarea anonimă pentru a putea intra în contact cu 
Departamentul. 

Alte două fapte ar trebui menţionate în acest stadiu. Sub un 
nume de împrumut şi cu un paşaport fals, Mundt a părăsit 
Anglia cu avionul a doua zi după ce doamna Fennan mi-a 
mărturisit cele menţionate mai sus. A scăpat atenţiei 
autorităţilor de la aeroport, dar a fost recunoscut de către 
însoţitoarea de bord. În al doilea rând, agenda lui Fennan 
conţinea numele complet şi numărul oficial de telefon ale lui 
Dieter Frey o încălcare flagrantă a celor mai elementare reguli 
de spionaj. 

A fost greu de înţeles de ce a aşteptat Mundt trei săptămâni 
în Anglia după ce l-a asasinat pe Scarr şi chiar mai greu de a 
reconcilia activitatea lui Fennan, aşa cum o descrisese soţia lui, 
cu selectarea evident neplanificată şi neproductivă a dosarelor 
de către el. O reexaminare a faptelor a condus în mod repetat la 
aceeaşi concluzie: singura dovadă că Fennan ar fi fost spion 


provenea de la soţia lui. Dacă faptele ar fi fost aşa cum le 
descrisese ea, de ce i s-a permis să supravieţuiască hotărârii 
ferme a lui Mundt şi a lui Frey de a-i elimina pe toţi cei care 
deţineau informaţii periculoase? 

Pe de altă parte, nu era oare posibil ca spionul să fie ea 
însăşi? 

Aceasta ar explica data plecării lui Munat: a părăsit Anglia 
îndată ce a primit asigurări din partea doamnei Fennan că eu 
am dat crezare ingenioasei ei mărturisiri. Ar explica şi 
menţiunea din agenda lui Fennan: Frey era o cunoştinţă de 
vacanţă şi un vizitator ocazional la Walliston. Ar mai explica şi 
modul în care Fennan alegea dosarele: dacă nu lua decât 
dosare lipsite de interes, în timp ce munca sa era eminamente 
de ordin secret, faptul nu-şi găsea decât o singură explicaţie, şi 
anume că îşi suspecta nevasta. De aici şi invitaţia la Marlow, 
urmând în mod firesc întrevederii noastre din ajun. Fennan se 
hotărâse să-mi comunice temerile sale şi a solicitat o zi de 
concediu în acest scop, fapt necunoscut de către soţia lui. 
Aceasta explică în egală măsură scrisoarea anonimă de 
autodenunţare: Fennan dorea să intre în contact cu noi, contact 
ce urma să-i servească drept preliminarii în vederea denunțării 
soției sale. 

Pe baza acestei ipoteze, se poate adăuga faptul că, în materie 
de spionaj, doar doamna Fennan s-a dovedit eficientă şi 
conştiincioasă. Tehnica folosită de către ea şi de către Mundt 
reamintea de cea aplicată de Frey în timpul războiului. 
Aranjamentul de rezervă de a se expedia prin poştă tichetul de 
garderobă în cazul în care întâlnirea nu avea loc este tipic 
pentru un plan minuţios elaborat. Doamna Fennan acţiona, 
după câte se pare, cu o precizie greu compatibilă cu afirmaţiile 
sale potrivit cărora fusese complicea soţului ei şi constrânsă de 
împrejurări. 

Deşi, logic vorbind, doamna Fennan poate deci să fie 
suspectată de spionaj, nu există niciun motiv să credem că 
relatarea de către ea a evenimentelor din noaptea asasinării lui 
Fennan ar fi neapărat falsă. Dacă ar fi ştiut că Mundt intenţiona 
să-i ucidă soţul, nu ar fi dus mapa de partituri la teatru şi nici nu 
ar fi expediat prin poştă tichetul de garderobă. 


Ca atare, aparent nu exista niciun mijloc prin care să se 
susţină o acuzaţie împotriva ei, doar dacă nu se găsea o 
posibilitate de reactivare a relaţiei dintre doamna Fennan şi 
controlorul acesteia. În timpul războiului, Frey stabilise un cod 
ingenios pentru contactele de urgenţă, prin intermediul unor 
fotografii şi al unor cărţi poştale ilustrate. Subiectul ilustraţiei 
conţinea mesajul respectiv. O temă religioasă, precum o 
madonă sau o biserică, indica necesitatea unei întâlniri de 
urgenţă. Destinatarul răspundea printr-o scrisoare absolut 
neutră, însă datată. Urma să aibă loc o întâlnire la o dată şi un 
loc stabilite în prealabil, exact după cinci zile de la data 
menţionată în scrisoare. 

Este posibil ca Frey, care, evident, nu şi-a modificat cu 
aproape nimic stilul de lucru din timpul războiului, să fi 
continuat să aplice acest sistem, care, la urma urmelor, nu 
trebuia folosit decât ocazional. Bazându-mă pe această ipoteză, 
i-am trimis Elsei Fennan o carte poştală ilustrată reprezentând o 
biserică şi purtând ştampila poştei din Highgate. Am sperat, fără 
mare convingere, că Elsa Fennan va crede că i-a parvenit de la 
Frey. A reacţionat imediat, trimițând la o adresă necunoscută 
din străinătate un bilet pentru un spectacol de teatru de la 
Londra, care urma să aibă loc cinci zile mai târziu. Frey l-a 
primit şi l-a considerat drept un apel urgent. Ştiind că Mundt 
fusese compromis prin „confesiunea” doamnei Fennan, Frey a 
decis să se prezinte el însuşi la întâlnire. 

Ca atare, s-au întâlnit la Teatrul Sheridan, din Hammersmith, 
joi, 15 februarie. 

La început, fiecare dintre ei a crezut că iniţiativa întâlnirii 
fusese luată de celălalt, dar atunci când Frey şi-a dat seama că 
fuseseră traşi pe sfoară, el a procedat la o acţiune drastică. S-ar 
putea să o fi suspectat pe doamna Fennan că l-a atras într-o 
cursă sau că se afla sub supraveghere. Nu vom şti niciodată. 
Oricum ar fi. Frey a asasinat-o pe Elsa Fennan. Modul în care a 
procedat este descris în raportul legistului făcut în cursul 
anchetei: „S-a aplicat o unică presiune asupra laringelui, în 
special asupra lamelor cartilajului tiroid, ceea ce a cauzat 
moartea aproape instantanee. Se pare că agresorul doamnei 
Fennan nu era novice în astfel de chestiuni”. 


Frey a fost urmărit până la o casă plutitoare amarată lângă 
Cheyne Walk şi, opunându-se în mod violent arestării sale, a 
căzut în apele fluviului, de unde i-a fost recuperat cadavrul. 


CAPITOLUL 18 
Între două lumi 


Clubul nu prea respectabil al lui Smiley era de obicei gol 
duminica, însă doamna Sturgeon nu încuia uşa cu cheia, în 
eventualitatea în care vreunul dintre „domnii aceia“ avea chef 
să vină. Adoptase faţă de „domnii aceia“ aceeaşi atitudine 
severă, autoritară, de pe vremea când era proprietăreasă la 
Oxford şi le inspira norocoşilor ei chiriaşi mai mult respect decât 
toată adunătura de membri ai consiliului profesoral şi de 
proctori. lerta totul, dar lăsa de fiecare dată să se înţeleagă că 
dovedea o clemenţă excepţională şi că nu se va mai întâmpla 
niciodată să treacă ceva cu vederea. L-a obligat o dată pe 
Steed-Asprey să pună zece şilingi în cutia milelor pentru că 
adusese cu el şapte invitaţi fără să anunţe în prealabil, 
servindu-i după aceea cu o cină de pomină. 

S-au aşezat la aceeaşi masă pe care au ocupat-o data 
trecută. Mendel părea ceva mai palid, puţin îmbătrânit. De-abia 
dacă a scos o vorbă în timpul mesei, mânuindu-şi cuțitul şi 
furculita cu aceeaşi precizie cu care îşi îndeplinea orice misiune. 
Guillam a fost cel care a susţinut aproape singur întreaga 
conversaţie, dat fiind că Smiley s-a dovedit şi el mai puţin 
vorbăreţ ea de obicei. Se simțeau în largul lor în această 
companie şi niciunul nu dorea neapărat să vorbească dacă nu 
era cazul. 

— De ce a făcut-o? întrebă Mendel pe neaşteptate. 

— Cred că ştiu, răspunse Smiley clătinând uşor capul, dar nu 
este decât o supoziţie. Cred că visa la o lume fără conflicte, 
reglementată şi apărată de noua doctrină. Am înfuriat-o o dată, 
ştiţi, şi a ţipat la mine: „Sunt o jidoavcă rătăcitoare, un tărâm al 
nimănui, câmpul de bătălie al soldaţilor voştri de plumb“. 
Văzând că noua Germanie se reconstruieşte după imaginea 
celei vechi, şi renaşte, după cum s-a exprimat ea, orgoliul 
umflat, cred că nu a mai putut suporta. Presupun că s-a gândit 


la inutilitatea suferințelor ei şi la prosperitatea celor care o 
persecutaseră şi s-a revoltat. Cu cinci ani în urmă, soţul ei îl 
cunoscuse pe Dieter într-o staţiune germană de sporturi de 
iarnă. Pe vremea aceea, Germania era pe cale să redevină o 
mare putere occidentală. 

— Era comunistă? 

— Nu cred că îi plăceau etichetele. Mai curând dorea să ajute 
la edificarea unei societăţi care să trăiască fără războaie. Pacea 
a devenit un cuvânt urât acum, nu-i aşa? Cred că dorea pacea. 

— Şi Dieter? întrebă Guillam. 

— Dumnezeu ştie ce dorea Dieter. Onoruri, cred, o lume 
socialistă, spuse Smiley ridicând din umeri. Visau pacea şi 
libertatea. Acum sunt asasini şi spioni. 

— Dumnezeule mare! exclamă Mendel. 

Smiley tăcu din nou, privindu-şi paharul. În cele din urmă, se 
hotărî să vorbească din nou: 

— Nu mă pot aştepta să înţelegeţi. Voi nu aţi văzut decât 
sfârşitul lui Dieter. Eu am văzut începutul. A parcurs întreg 
cercul. Nu cred că s-a consolat niciodată că a fost trădător în 
timpul războiului. Dorea să repare această greşeală. Era unul 
dintre acei arhitecţi ai lumii care par meniţi să nu facă altceva 
decât să distrugă. Asta e tot. 

— Şi apelul acela de la 8.30? interveni Guillam cu tact.