Edgar Wallace — Taina Calugarului Negru

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


TAINA CĂLUGĂRULUI 
NEGRU 


CUPRINS: 

CUVÂNT ÎNAINTE.6 

I La Fossaway bântuie o fantomă...7 

II De vorbă la marginea lanului de grâu.12 

III Îţi interzic să te amesteci...15 

IV Aurul galioanelor şi elixirul vieţii...19 

V În zorii zilei, printre ruine...24 

VI Pagube, împrumuturi restanţe şi somaţii de plată...28 

VII. 

Propunerile d-lui Milder şi ale d-rei Wenner...31 

VIII Nu poţi pierde ce n-ai avut...36 

IX Despre un nou venit şi despre panaceuri...40 

X Priviri mistuitoare şi urechi atente...44 

XI Om sărac, om sărac...46 

XII Despre cursele de cai şi despre intenţiile de viitor ale 
unui şef de birou...49 

XIII Cerere în căsătorie...53 

XIV Pescar în ape tulburi...57 

XV Undă sunt banii mei?... 60 

XVI Fără scandal, Dick!... 63 

XVII Lovitura în stil mare...66 

XVIII Fantasmagorie?... 69 

XIX Al doilea avertisment...72 

XX Îngerul morţii dă târcoale.77 

XXI Când Dick Alford zăvoreşte uşa...85 

XXII Scotland Yard-ul se implică...88 

XXIII Dick are dubii...92 

XXIV Atentatul...97 


XXV... Şi victima...101 

XXVI Domnişoara Wenner e vizitată...104 

XXVII Se încheie o alianţă...107 

XXVIII Surpriza din tainiţă...113 

XXIX Prins!... 117 

XXX Un oaspete nepoftit...121 

XXXI Şi un altul neanunţat...124 

XXXII Izvorul dorinţelor...127 

XXXIII Faţă în faţă cu adevărul...131 

XXXIV. 

Există într-adevăr femei minunate...134 

XXXV Milder insistă...140 

XXXVI Nici douăzeci şi patru de ore...145 

XXXVII Aurul şi pietrişul...147 

XXXVIII Asasinatul...150 

XXXIX Dick îşi va face datoria...155 

XL. Pumnalul lui Hubert de Redruth...158 

XLI Dispariţia...160 

XLII Un cec în alb...163 

XLIII Spre o viaţă nouă...167 

XLIV Călugărul negru ameninţă...172 

XLV Doar şoareci şi amintiri?... 177 

XLVI Captivul...181 

XILVII Neînţelegeri banale sau dispute grave?... 183 

XILVIII Lady, Lady...186 

XLIX Fantoma cea neagră a Fossaway-ului loveşte iarăşi... 
191 

L. 'Tras pe sfoară...197 

LI Rateul unui detectiv amator...200 

LII Primejdie de moarte...205 

LIII Am de gând să-mi vând scump pielea...208 

LIV Rămâi jos, viperă blestemată!... 211 

LV Spovedania unui abate...213 

IVI Fântână interioară...218 

LVII Strânsoarea nemiloasă...222 

LVIII Frânghia tăiată...225 


LIX Periplul subteran continuă...228 

LX Deus ex machina...231 

LXI Hello!... 234 

LXII Demolarea...236 

LXIII Când legenda se adevereşte...239 
LXIV Se anunţă un voiaj şi nu numaâi...242 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Harry, cel de-al optsprezecelea conte de Chelford şi fratele 
său, Richard Alford, stabiliţi la conacul lor de la Fossaway, 
sunt confruntaţi cu prezenţa insolită a Călugărului Negru, 
care n-ar fi altcineva decât fantoma defunctului abate de 
Chelfordsbury, ucis în urmă cu şapte sute de ani: crimă 
pasională a unuia dintre strămoşii lor! 

Aceeaşi legendă mai afirmă că în subteranele ruinelor 
mănăstirii din apropiere se află nu numai o comoară uriaşă 
- aurul galioanelor spaniole, dar şi faimosul elixir al vieţii. 

Logodnica lui Harry, d-ra Leslie Gines, fratele acesteia, 
cunoscutul jurist Arthur Gines, unul dintre subalternii săi, 
ciudatul domn Milder, ex-valetul contelui, d-ra Venner - toţi 
încearcă să afle taina Călugărului Negru şi sunt prinşi într- 
un vârtej de evenimente dramatice. 

Rând pe rând, cei doi fraţi Alford constituie ţinta unor 
tentative de asasinat. Asupra sergentului Puttler de La 
Scotland Yard - chemat pentru a dezlega misterul - sunt 
trase deasemeni focuri de armă, un fals Călugăr Negru este 
ucis... 

Teroarea stăpâneşte totul, suspiciunile se înteţesc (în 
definitiv, oricare dintre personajele noastre se poate 
ascunde sub sutana maleficului abate, nu-i aşa?) 

Cine este deci „adevăratul” Călugăr Negru şi care îi sunt 
mobilurile? 

Contele Chelford este răpit, logodnica sa dispare şi ea, şi 
deznodământul palpitantelor întâmplări are loc în tainiţele 


mănăstirii, unde, în licărul palid al aurului vechi, asistăm cu 
răsuflarea tăiată la un duel extraordinar între Bine şi Rău, 
între Dragoste şi Ură. 

Un roman cum numai pana măiastră a lui Edgar Wallace - 
regele neîncoronat al policier-ului - putea să-l scrie, un 
roman inedit pentru cititorul român, un roman pe care 
editura noastră îl scoate de sub teascuri în versiune 
integrală, aşa cum îşi propune să procedeze şi cu celelalte 
scrieri ale aceluiaşi autor, în colecţia care, semnificativ, se 
cheamă INTEGRALA WALLACE! 

EDITURA. 

[. 

LA FOSSAWAY BÂNTUIE O FANTOMĂ 

— THOMAS! 

— Mylord! 

Lacheul, a cărui faţă comună, puţin atrăgătoare, trăda 
acum un interes sporit, aştepta, în vreme ce bărbatul cel 
palid din spatele biroului cel mare sorta pe mărimi un teanc 
mic de bancnote. 

Caseta uzată de metal din care fuseseră extrase, era plină 
la refuz de un talmeş-balmeş de bilete de bancă şi scrisori 
de rentă. 

— Thomas! Se auzi iar vocea cu un ton care mărturisea că, 
de fapt, vorbitorul este preocupat de altceva. 

— Mylord! 

— Vâră banii ăştia în plicul de colo... Nu acela, 
prostănacule! Cel cenuşiu. Are pe el adresa. 

— Desigur, Mylord. D-lui Lubitz, Leipzig, Frankfurter 
Strasse 35. 

— Lipeşte-l şi expediază-l recomandat. Unde se află d-l 
Richard? În camera sa de lucru? 

— Nu, Mylord. A plecat acum un ceas. 

Harry Alford, cel de-al optsprezecelea conte de Chelford, 
suspină. Trecuse de treizeci de ani, şi avea chipul plăpând şi 
spălăcit al truditorului intelectual şi părul negru ca pana 
corbului, care sublinia şi mai mult această paloare. 


Biblioteca în care lucra era o încăpere neobişnuit de înaltă, 
înconjurată din trei părţi de o galerie, la care aveai acces cu 
ajutorul unei scări spiralate de fier, ce se afla într-un colţ. 
De la plafon şi până la podea, fiecare centimetru al pereţilor 
era acoperit cu rafturile ticsite de cărţi, exceptând locul de 
deasupra uriaşului şemineu deschis, unde atârna portretul 
în mărime naturală al unei femei splendide. Şi nimeni, care- 
l vedea pe lord, nu putea tăgădui măcar o clipă că 
frumuseţea asta cu ochi pasionaţi era maică-sa. Aceleaşi 
trăsături fine ale chipului, acelaşi păr negru corb şi aceiaşi 
ochi întunecaţi şi foarte adânci. Cum lady Chelford îşi 
făcuse o intrare absolut remarcabilă în societate - fusese 
din acest punct de vedere un fel de „premiantă” a 
generaţiei sale - sfârşitul ei tragic constitui una din marele 
senzaţii ale anilor nouăzeci. În rest, nici un alt portret nu 
împodobea biblioteca. 

Privirile lui Harry Alford se opriră asupra imaginii divine. | 
se păru deodată că bătrânul conac de la Fossaway, în ciuda 
tuturor frumuseţilor sale şi a întregului său farmec, e doar 
un cadru sărăcăcios pentru o astfel de bijuterie! 

În sobra sa livrea neagră şi cu părul pudrat, lacheul 
întârzie o clipă lângă uşă. 

— Altceva nimic, Mylord? 

— Atâta tot, răspunse Luminăţia Sa, dar când omul dădu 
să plece fără zgomot, se auzi iar: 

— Thomas! 

— Mylord? 

— Am auzit întâmplător câteva cuvinte din ceea ce discutai 
cu rândaşul de la cai, când treceaţi azi dimineaţă pe sub 
geamul meu. Hm... 

— Filling îmi povestea despre Starețul Negru. 

Pe chipul cel palid un muşchi zvâcni de câteva ori 
spasmodic. Chiar şi acum, în nămiaza mare, când razele 
soarelui se revărsau prin vitralii, desenând pe parchet 
arabescuri roşii, albastre şi de culoarea ametistului, simpla 


rostire a acestui nume făcea ca inima lui Harry Alford să 
bată mai repede. 

— Fiecare persoană care va vorbi despre Starețul Negru, 
va fi imediat concediată. Te rog să comunici asta întregului 
personal de serviciu, lhomas. O fantomă? Pentru numele lui 
Dumnezeu, aţi înnebunit cu toţii? 

Faţa lui se înroşise acum, arterele temporale se 
congestionaseră, şi sub imperiul supărării se părea că ochii 
cei negri se retrag în fundul capului. 

— Nici o vorbă despre asta de acum încolo, ai înţeles? E o 
minciună, o minciună sfruntată să susţii că la Fossaway 
bântuie fantomele! Vreun dobitoc şi-a îngăduit o glumă 
proastă! 

Îi făcu semn servitorului să se îndepărteze, şi se consacră 
iar studiului vechiului tom, care sosise de dimineaţă din 
Germania. 

Dincolo de uşa bibliotecii, faţa netedă a lacheului se 
schimonosi într-un rânjet răutăcios. În caseta aceea trebuie 
că se găseau mai bine de o mie de lire sterline, şi pentru o 
zecime din suma asta Thomas ispăşise cândva o pedeapsă 
de trei ani. Lucru despre care n-avea habar nici d-l Richard 
Alford, care de obicei era bine informat. 

Servitorul urma să întocmească o scrisoare, fiindcă 
întreținea o corespondenţă profitabilă cu o persoană care 
avea un interes special pentru tot ce însemna Fossaway; 
mai înainte însă, nu rezistă să nu-i comunice d-lui Glover, 
majordomul, cele tocmai întâmplate. 

— Nu-mi pasă de ce zice Înălţimea Sa... Arătarea există, şi 
tot felul de oameni au văzut-o! 

Venerabilul bătrân îşi clătină capul încărunţit. 

— Nici pentru cincizeci de milioane n-aş trece noaptea 
singur prin aleea de ulmi. Şi să ştii că şi Luminăţia Sa, în 
taină, crede că arătarea există... Tare-aş vrea ca stăpânul 
nostru să se însoare... Atunci sigur că ar deveni mai 
înţelegător în legăturile sale cu oamenii. 


— Şi atunci am scăpa şi de afurisitul ăsta de domn Alford, 
nu, d-le Glover? 

Majordomul trase zgomotos aer pe nas. 

— Unii ţin la el, alţii nu, sună răspunsul său ambiguu. Mie 
nu mi-a adresat încă nici o vorbă mai răstită. Thomas, vezi 
că sună! 

Lacheul se grăbi spre sala de la intrare şi deschise uşa cea 
grea a casei. În portal se afla o tânără. Drăguţă, 
îndrăzneață, foarte frumos îmbrăcată. 

Thomas îi dărui un zâmbet aproape familiar. 

— Bună dimineaţa, d-ră Wenner. Asta zic şi eu surpriză 
plăcută! 

— Luminăţia Sa e acasă, Thomas? 

— Asta da; dar n-am voie să vă anunţ. Nu-s eu de vină, 
domnişoară. Ordinul domnului Alford. 

— Ordinul domnului Alford, repetă ea caustic. Să însemne 
asta că am făcut degeaba drumul de la Londra până aici? 

Dar mâna lacheului nu eliberă clanţa. În sinea lui o 
simpatiza de fapt pe fosta secretară a Luminăţiei Sale, 
persoană care nu-şi dăduse niciodată aere - culpa cea mai 
mare în ochii personalului de serviciu - şi ar fi lăsat-o cu 
dragă inimă să intre, cu atât mai mult, cu cât presupune că 
nici stăpânului său nu i-ar fi displăcut vizita. Dar, undeva în 
fundal, ameninţa Dick Alford, un bărbat care nu ştia multe, 
nu doar capabil să-i arate uşa, dar şi să-i facă vânt prin ea. 

— Îmi pare foarte rău, domnişoară. Dar ordinu-i ordin! 

— Va să zică aşa... Dădu ea din cap ameninţător. Sunt deci 
gonită de pe pragul unei case care putea să devină a mea, 
Thomas?! 

Omul încercă să facă o mutră compătimitoare, ceea ce avu 
ca rezultat că trăsăturile lui căpătară pecetea neghiobiei. 
Cu toate acestea fata îi zâmbi prietenos, îl onoră cu o 
strângere de mână şi se răsuci pentru a pleca. 

— Domnişoara Wener, raportă el în camera servitorilor, pe 
care Alford a dat-o afară; fiindcă mirosise că-i place 
Luminăţiei Sale. Şi... 


Sunetul clopoţelului îl chemă în bibliotecă. 

— Cine a fost domnişoara, pe care, privind pe fereastră, 
am văzut-o îndepărtându-se pe alee? 

— Domnişoara Wenner, Mylord. 

Un nor umbri trăsăturile lui Harry Alford. 

— Ai poftit-o înăuntru? 

— Nu, Mylord. D-l Alford a dispus... 

— A, desigur. Uitasem. Mulţumesc. 

Trăgându-şi mai adânc cozorocul cel verde deasupra 
ochilor - şi ziua lucra tot la lumină artificială - reluă lectura. 
Dar gândurile sale nu mai reuşiră să stăruie doar asupra 
conţinutului volumului. Dintr-odată se ridică şi, 
încrucişându-şi braţele pe piept şi împingându-şi bărbia în 
jos, umblă o vreme neliniştit prin încăpere, pentru ca, în 
cele din urmă, să se oprească în faţa portretului mamei 
sale. Apoi, cu un oftat, se reîntoarse la masa de lucru. Pe 
tăblia ei se afla un articol, pe care-l decupase dintr-un ziar 
londonez şi pe care îl citea acum a treia oară - mulţumit în 
parte de faptul neobişnuit că este obiectul unor comentarii 
ale presei, dar şi furios în legătură cu tema abordată. 

Chelfordbury, un sat adormit din Sussex, cultivă 
palpitantul sport al vânătorii de fantome. Starețul cel 
Negru de la Fossaway s-a arătat iarăşi după o pauză ceva 
mai lungă. Legenda afirmă că în urmă cu şapte sute 
cincizeci de ani, Hubert de Redruth, stareţ de Chelfordbury, 
a fost ucis la porunca celui de al doilea duce de Chelford. 
De atunci încoace, spiritul său care nu-şi găseşte, iată, 
odihna, se tot arată. În anii din urmă, ţinutul a fost mereu 
bântuit de zvonuri sinistre despre o arătare care se tânguie 
şi urlă într-o manieră demonică; iată însă că săptămâna 
trecută zgomotoasa fantomă a fost şi văzută! 

În afară de aceste poveşti cu stafii, de Fossaway se mai 
leagă şi alte legende. Acum cinci sute de ani, undeva pe 
domeniul respectiv s-a îngropat şi o comoară; atât de bine 
însă, că locul cu pricina n-a fost niciodată găsit, în ciuda 


îndârjitelor strădanii ale conților din stirpea Chelford, de a 
da de ascunzişul tezaurului. 

Actualul conte de Chelford, care este logodit cu 
domnişoara Leslie Gines, unica soră a cunoscutului avocat 
şi notar, l-a informat însă pe corespondentul nostru că 
apariţia Stareţului Negru se poate pune pe seama unei 
farse stupide, ai cărei autori, pare-se, sunt nişte tineri din 
satul vecin domeniului”. 

Făcu o mişcare de parcă ar fi vrut să sfâşie tăietura de 
ziar, se răzgândi însă şi o aşeză sub un prespapier. 

Ultimul pasaj al articolului suna liniştitor, şi poate chiar 
reuşea să-l ajute cumva noaptea, atunci când avea nevoie 
de îmbărbătare. 

Fiindcă oricât ar fi stăruit lordul Chelford în a-şi calma 
scepticismul - în secret nutrea convingerea nestrămutată 
că Starețul Negru există! 

Apăsă nervos pe butonul soneriei. 

— D-l Richard a revenit? 

— Nu, Mylord. 

Supărat, lovi uşor de câteva ori tăblia cu palma. 

— Unde naiba, Doamne iartă-mă, se tot duce în fiecare 
dimineaţă? Cârti el. 

Dar Thomas - pe fază, ca de obicei - avea aerul că nu 
înţelesese ultima parte. 

II. 

DE VORBĂ, LA MARGINEA LANULUI DE GRÂU. 

COSAŞII TĂIASERĂ ULTIMELE SPICE aurii, şi snopii, 
asemenea unor pietre funerare galbene, se înşirau pe 
terenul acum golaş. Dincolo de lanurile acestea, acolo unde 
turla bătrână şi cenugşie a bisericii se ivea din catifeaua 
verde a coroanelor unor pomi înalţi, se afla Chelfordburg; 
mai departe începeau dunele albe ale Sussex-ului, la 
picioarele cărora şerpuia rambleul căii ferate. 

Dick Alford se cocoţase pe o scândură de brad care, fixată 
orizontal pe doi bulumaci, constituia un fel de trecere prin 
împrejmuire şi care-i prilejuia o perspectivă de mai bine de 


cincisprezece mile. Era de ajuns o uşoară rotire a capului, şi 
privirea putea cuprinde clădirea conacului, acele pajişti 
largi, îngrijitele sale grădini vii din tufe pitice de tisă, 
precum şi acoperişurile şi cupolele din Fossaway. Dar nici 
lanurile sau dunele, nici clădirea conacului sau parcul nu-l 
interesau în clipa de faţă. Ochii săi se pironiseră asupra 
unei tinere, care urca grăbită poteca şerpuită ce trebuie s-o 
conducă la locul unde şedea privitorul nostru. 

Fata cânta, prilej cu care cravaşa ei - aidoma bastonului cu 
care tamburul-major conduce fanfara - se agita în sus şi în 
jos, marcând tactul melodiei. Buzele lui Dick se încreţiră 
într-un început de surâs. Îndată fata îl va observa! Şi poate 
se va arăta şi supărată, fiindcă o pândise? Până acum n-o 
întâlnise pe Leslie Gines decât în împrejurări în care chipul 
e obligat să poarte o mască politicoasă şi purtarea n-are 
cum să depăşească amabilitatea convenţională. 

Cântecul se întrerupse. Îl zărise, dar nu se opri locului, ci 
continuă să înainteze în acelaşi tempo, şi ajunse astfel pe 
colină, având vreme să decapiteze şi o urzică trufaşă. 

— Mâţă-blândă! Îi dădu ea bineţe cu un ton din care 
reproşul nu lipsea. 

Cu toate că nu atât de înaltă ca englezoaica standard, 
părea totuşi, graţie capului zvelt, mai înaltă decât era în 
realitate. Faţa ei frumos modelată dovedea rasă. Mâini şi 
picioare mici, capul purtat cum se cuvine, ochi de un 
fumuriu închis şi o gură roşie, care zâmbea cu plăcere - pe 
scurt, Leslie Gines ar fi fost frumoasă şi în zdrenţe. 

Dick o văzuse călărind. Ştia, aidoma jocheilor, să încleşteze 
cu genunchii greabănul animalului, devenind astfel un tot 
cu calul. O observase şi pe parchetul lucios al ringului de 
dans - graţie mlădioasă în fiecare linie. Şi când dansă cu ea, 
constată că ţinea în braţe un ceva eteric, dar care avea mult 
mai multă substanţă şi caracter decât ar fi visat el că poate 
avea... 

Şi acum tânăra se postă în faţa lui, cu pălărioara neagră 
de călărie puţin într-o parte, cu picioarele în cizme înalte, 


cu o mână proptită în şold, în vreme ce cu cealaltă agita 
cravaşa. 

Dick Alford îşi vâri între dinţii albi un fir de pai şi, de pe 
poziţia sa privilegiată, se uită binevoitor la tânără: 

— Şi zici că ai călărit puţin, Leslie? 

— Da, spuse ea grav, şi după o secundă adăugă: un cal! 

Dick făcu o mutră nevinovată, privind în juru-i. 

— Şi unde o fi drăguţul de el? 

Fata trase cu coada ochiului la mutra cea arsă de soare, 
dar pe care nu se clintise nici un muşchi. 

— Când am coborât să culeg nişte flori, afurisitul a luat-o 
la goană... L-ai văzut, nu-i aşa?! Adăugă ea acuzator. 

— Mda, ceva care seamănă cu un cal... într-adevăr, am 
văzut aşa ceva galopând în direcţia Willow House, o informă 
el calm. Şi eu care crezusem că te-a aruncat din şa! 

— Fiindcă ţi-ai permis să gândeşti aşa ceva, n-ai decât să 
te duci să-l cauţi; îţi aştept aici reîntoarcerea. Şi când el se 
dădu jos de pe gard oftând, fata continuă: misiunea asta 
aveam oricum de gând să ţi-o dau. „Acolo e cocoţat un 
pierde-vară, ce are nevoie de mişcare” - iată ce mi-am zis, 
de cum te-am zărit. Şi în afară de asta, cred că ştii că 
viitoarea cumnată se bucură de anume privilegii. 

Ultimele ei cuvinte îi provocară interlocutorului o uşoară 
grimasă. Probabil că tânăra zări această umbră de pe 
chipul lui, deoarece îl opri imediat cu un semn al mâinii. 

— Nu, n-are rost, Dick. Voi pune pe rândaşul meu să-l 
caute. De fapt calul ăsta e o bestie atât de mâncăcioasă, 
încât e aproape sigur că a dat buzna în grajdul de la Willow 
House. Hai, mai bine aşează-te, aş vrea să stăm de vorbă. 

Îşi luă avânt şi saltul o aduse pe locul pe care tânărul de 
abia îl părăsise. 

— Richard Alford, mi se pare că dumitale nu-ţi prea 
convine perspectiva de a mă vedea făcându-mi intrarea la 
Fossaway ca stăpână a casei? 

— O, număr zilele, o asigură el într-o doară. 

— Te rog să răspunzi serios. 


Dick scoase din buzunar o tabacheră de argint puţin 
turtită şi îşi aprinse o ţigară. 

— Draga mea Leslie... 

Fata scutură din cap, dintr-odată foarte gravă. 

— Crezi, desigur că îmi voi băga nasul peste tot. În 
conducerea moşiei - doar ştiu că Harry n-ar fi în stare s-o 
scoată la cap nici măcar cu o fermă cât de mică - în... Mă 
rog, în tot felul de chestii. Dar presupunerea dumitale e 
greşită. 

Dick Alford slobozi mai întâi trei rotocoale de fum 
albăstriu, apoi răspunse: 

— Ba dimpotrivă, doresc mult să preiei conducerea! 
Pentru mine ar fi o binecuvântare. Dacă moşia se va putea 
bizui pe banii dumitale - iertate fie-mi vorbele fără înconjur, 
atunci şi un angajat oarecare poate rezolva chestiunile 
practice - la fel de bine ca şi cel de-al doilea fiu al casei... 

III 

„ÎŢI INTERIZC SĂ TE AMESTECI...” 

VORBEA FĂRĂ AMĂRĂCIUNE, FĂRĂ nici o urmă de 
autocompătimire, şi ea îl asculta în tăcere. Tânărul se 
trăgea dintr-o a doua căsnicie; şi după ce bătrânul lord 
Chelford muri, averea, titlul, ba chiar şi maşina pe care Dick 
o folosea, toate reveniseră fiului mai vârstnic; cel mezin 
trebui să se mulţumească doar cu o mică proprietate în 
Hertfordshire, care îi aducea anual două sute de lire, cu 
vreo câteva bijuterii vechi ale mamei sale şi cu o mie de lire. 
Ba chiar şi mia asta nu o obţinu niciodată. Dispăruse pe o 
cale misterioasă, atunci când Arthur Gines puse ordine în 
averea lăsată. 

Dick se simţea mai bine când nu se gândea la această mie 
de lire. Ceva însă i le readuse tocmai acum în memorie. Şi, 
ca şi cum Leslie Gines ar fi pus instinctiv reținerea lui în 
relaţie cu fratele ei, observă: 

— Nu prea îl agreezi pe Arthur? 

— Da' cum de-ai alfat? Întrebă el, într-adevăr surprins 
fiindcă niciodată nu-şi dezvăluise aversiunea faţă de juristul 


cel sclivisit. 

— Simt eu că-i aşa. 

Căpşorul fetei făcu un gest înţelept - resemnat. 

— Şi pe mine mă duce uneori la disperare, şi nu-i deloc 
greu să-mi închipui că unui bărbat ca dumneata îi poate fi 
nesuferit. 

Dick zâmbi: 

— Harry nu-l găseşte de fel insuportabil, şi el este cel de 
care depind lucrurile. 

— Harry... Mi se pare atât de neverosimil că trebuie să mă 
mărit cu el. Felul în care m-a peţit a fost atât de ridicol, 
Dick, atât de politicos şi atât de formal că... 

Tânărul încercă să-şi imagineze cam în ce fel s-o fi 
exprimat fratele său, acest novice în chestiuni de inimă. 
Odată, într-o seară caldă de iunie, Dick tulburase un tete-a- 
tete care tocmai culmina printr-un soi de propunere de 
căsătorie venită din partea tinerei şi întreprinzătoarei 
secretare, şi Harry, fâstâcit, desigur că ar fi cedat şoaptelor 
insistente şi dulci, dacă întâmplarea n-ar fi călăuzit într- 
acolo paşii fratelui său - urmarea: speculativa domnişoară 
Wenner fu obligată să părăsească precipitat reşedinţa 
domeniului. 

— Ţin foarte mult la Harry, continuă Leslie Gines, dar 
deseori mă întreb, dacă alegerea sa ar fi vizat tot persoana 
mea, în situaţia că... 

Fata se opri. 

— În situaţia că n-ai fi atât de grozav de bogată, întregi 
Dick fraza. Opinia asta a dumitale nu-i tocmai un 
compliment la adresa logodnicului! 

Ea întinse braţele şi Dick o cobori de acolo, cu toate că 
agilitatea ei recunoscută nu motiva aceasta în nici un fel. 

— Dick, începu ea, când, unul lângă celălalt, coborâră 
înălţimea, ce să fac? 

— În ce privinţă? 

— În ce-l priveşte pe Harry. Fratele meu ţine obsesiv la 
această căsătorie, şi nici eu nu sunt tocmai împotrivă... Cel 


puţin aşa mi se pare. 

— Mare necaz să fii o moştenitoare atât de bogată! O 
tachină el. 

Fruntea ei se încreţi. 

— Să fiu eu oare aşa ceva? 

Tânărul se opri şi o privi atât de surprins că fata fu 
obligată să râdă. 

— Păi nu eşti? 

— Nu ştiu; cu ani în urmă, unchiul meu mi-a lăsat o 
grămadă de bani. Cât, habar n-am - Arthur mi-a 
administrat dintotdeauna averea. În orice caz, am mereu 
tot ce-mi trebuie. 

— Atunci, n-ar trebui să cârteşti! O dojeni cam aspru 
însoţitorul ei. 

— Probabil că mariajele celor mai multe dintre fetele 
bogate au loc în acelaşi fel ca şi al meu, iar până nu demult 
mă împăcăm şi eu cu ideea că e inevitabil să fie aşa. 

— Şi de ce ţi-ai schimbat părerea? Se informa el şi observă 
cum sângele năvăleşte în obrajii ei. 

— Nici asta nu ştiu! 

— Răspunsul sună aproape nepoliticos. 

Aproape în aceeaşi clipă, fata zări în ochii lui Dick dorul 
acela uriaş şi fără speranţă, şi fulgerător avu revelaţia 
propriilor ei sentimente. 

Simţi că se sufocă. I se părea că bătăile năvalnice ale inimii 
o vor trăda, şi se luptă din răsputeri să-şi recâştige 
cumpătul. Dintr-odată i se năzări cu acuitate chipul 
logodnicului ei, tânărul acela uscăţiv, atât de lesne iritabil, 
care avea orice - exceptând adevăratul caracter bărbătesc. 
Un tip lipsit de energie care aici se ruga, aici încerca să se 
impună vociferând, fără să se preocupe de impresia pe care 
o făcea asupra femeii cu care urma să-şi împartă viaţa. Şi 
de la viziunea aceasta atât de confuză, ochii îi lunecară 
mecanic la bărbatul de lângă ea: serios, stăpânit, puternic 
şi cu încredere în sine. 


Zece minute mai târziu, îndreptându-se către Willow 
House, încă se mai chinuia cu o anumită problemă, fără a fi 
în stare să-i găsească soluţia... 

Dick Alford, mergând agale spre casă, observă făptura 
slăbănoagă a fratelui său aşteptându-l la capătul aleii de 
ulmi. 

Vântul îi ridica pulpanele redingotei, şi cum stătea acolo, 
puţin aplecat înainte şi fidel obiceiului de a-şi înclina capul 
în faţă, semăna mai mult ca oricând cu o pasăre mare şi 
greoaie. Cu figura descompusă de furie, începu să înainteze 
în întâmpinarea mezinului. 

— Multe le las în seama ta, Richard; aventurile amoroase 
însă să ştii că mi le rezolv singur! 

Vocea lordului Chelford avea în ea stridenţele unei mânii 
infantile. 

— Îţi interzic să te amesteci în chestiunile mele personale, 
ne-am înţeles? Ai mai gonit o fată de lângă mine - vezi ce 
faci cu Leslie! 

— Cum poţi să-ţi... 

— Vrei să nu mă însor, îl întrerupse fratele mai vârstnic. Să 
ştii că nu sunt un nătărău, Dick! Următorul care are drept 
la moştenire eşti tu... Oricum, logodna asta n-ai s-o 
zădărniceşti! 

În primul moment asprimea şi nedreptatea acuzaţiei 
alungară tot sângele din faţa celui mai tânăr. Apoi, 
mobilizându-şi toată puterea voinţei, izbucni într-un hohot 
de râs. Scene de felul acesteia se petreceau aproape zilnic; 
niciodată însă Harry nu mersese atât de departe. În zece 
minute furtuna avea să se fi istovit şi furiosul de acum se va 
preschimba iar în omul acela amabil; cu toate acestea, 
momentan, situaţia era greu suportabilă. 

— De ce reproşurile acestea?... Se apără el. Am 
îndepărtat-o pe acea Wenner, întrucât n-avea cum să fie o 
soţie potrivită pentru tine. 

— Aş, de unde! Ai vrea să nu mă căsătoresc defel, asta e! 
Ţipă cel mai mare. De-abia aştepţi să scapi cumva de mine, 


iar o nouă contesă Chelford e ultimul lucru din lume pe care 
ai voi să-l vezi! 

Dick Alford amuţi. Dumnezeu ştie, fratele lui avea cumva 
dreptate... Îngrozitoare ziua în care Harry Alford va aduce 
în casa cea mare o femeie, care ar trebui după aceea să se 
implice în taina aceea înspăimântătoare ce stăruia 
deasupra Fassaway-ului ca un nor întunecat. 

IV. 

AURUL GALIOANELOR ŞI ELIXIRUL VIEŢII. 

MEZINUL ŞEDEA ÎN CAMERA CEA mică, în care lucra de 
cele mai multe ori; dosarele şi bibliorafturile dădeau 
încăperii un aer oficial. Ferestrele franţuzeşti dinspre 
grădină erau larg deschise, fiindcă în ciuda lunii 
septembrie, noaptea era atât de călduroasă că Dick se 
văzuse nevoit să-şi dezbrace haina. Dacă între lordul 
Chelford şi maică-sa exista o mare asemănare, atunci nici 
cel mai ager observator n-ar fi reuşit să constate o fărâmă a 
acesteia între Dick Alford - atletul lat în spate, al cărui ten 
bronzat vorbea convingător despre activitatea în aer liber - 
şi fratele său vitreg, cel firav şi cu obrajii palizi. Şi în vreme 
ce Dick împinse puţin mai la o parte bătrâna maşină de 
scris şi îşi aprinse iarăşi pipa, ochii săi albaştri îl măsurară 
pe servitor clipind ironic. 

— Starețul Negru? O, Doamne! L-ai văzut, Thomas? 

— Eu nu, Sir. Dar domnul Cartwright, da. 

Şi Thomas furniză o relatare amănunţită asupra păţaniei 
îngrozitoare a băcanului din sat. 

— Cine ştie dacă Starețul Negru nu-i de vină şi în ce 
priveşte focul care a izbucnit în casa parohială, atunci când 
vicarul a fost plecat în călătoria aceea! Făcu el gânditor. 

— Ajunge, Thomas. În ceea ce-l priveşte pe domnul 
Cartwright, ori a fost beat ori a văzut vreo umbră. Privi 
afară spre gazonul scăldat acum în razele albăstrii ale lunii 
pline. În astfel de nopţi deseori ţi se pot năzări lucruri 
ciudate... Dar parcă lordul Chelford interzisese orice 
discuţie despre Abatele Negru, nu? 


— Într-adevăr, Sir. 

— Atunci ţine-ţi gura. 

Cu pipa între dinţi, Dick traversă agale salonul, 
îndreptându-se spre bibliotecă. 

Lumânările electrice ale celor trei candelabre nu fuseseră 
aprinse. Ardeau doar cele două lămpi cu abajur verde care 
se găseau pe biroul cel mare, accentuând parcă şi mai mult 
aerul sumbru al încăperii. 

Zărind ţinuta fratelui său, lordul Chelford îşi încreţi 
fruntea. 

— Zău aşa, Dick, mi-ar conveni foarte mult ca pe viitor să 
nu mai te învârţi prin casă în maniera asta... hm... Lejeră: 
fără haină şi în pantaloni de călărie. Arată oribil. 

— Dar e mai plăcut pe zăpuşeala asta, îl asigură Dick şi se 
aşeză. Nervii tăi sunt în stare să suporte mirosul unui tutun 
ca lumea? 

Mai vârstnicul se foi jenat. Apoi deschise o tabacheră de 
aur şi îşi alese o ţigară. 

— Mai bine o lulea de mahoarcă decât o sută din 
impuţiceniile astea ale tale, zâmbi Dick. N-am nimic 
împotriva ţigaretelor... Dar parfumate?! 

— Dacă astea nu-ţi convin, n-ai decât să părăseşti camera, 
bombăni fratele. 

Apoi, în maniera sa abruptă: 

— Ai citit articolul ăsta din ziar? De fapt n-aş putea afirma 
că tonul e neprietenos faţă de mine. Dar totuşi: cum să fi 
ajuns povestea asta la cunoştinţa reporterului? 

Mezinul parcurse rândurile. 

— Ştiu şi eu?... Fantoma noastră ne ajută, ne face să 
devenim celebri în presă! 

— Nu eşti în stare să iei lucrul ăsta în serios? Se îndârii 
Harry. Nu vezi cât de tare mă supără? Tu cunoşti situaţia 
nervilor mei, dar ce-ţi pasă? Rece şi nemilos ca piatra, şi toţi 
cei din jurul tău se pare că-ţi urăsc manierele! 

Dick trase trist din pipă. 


— De, aptitudinile mele nefericite, ce să-i faci! Mi-e teamă 
că am ajuns să fiu prea eficient. Doar aşa-mi pot explica 
impopularitatea asta a mea, caţe mă face să nici nu mai 
dorm noaptea! 

— Pentru Dumnezeu, încetează cu tâmpeniile! 

— Bine, uite că sunt iar foarte solemn. Pune-mă la 
încercare cu un cântec bisericesc. 

Evident indispus, Harry se răsuci puţin şi, începând să 
răsfoiască nervos cartea ce se afla în faţa sa, aruncă o 
privire semnificativă spre uşă. 

— Arăţi total epuizat. Nu crezi că e de-ajuns pentru azi? Îl 
atenţionă fratele mai mic ridicându-se, după care se aplecă 
asupra cărţii deschise. 

Dar textul era în germană, şi cunoştinţele lui în materie de 
limbi străine nu depăşeau nivelul francezei folosite la 
redactarea listelor de bucate ale restaurantelor. 

După ce oftă enervat, lordul Chelford se sprijini ceva mai 
bine pe spătarul fotoliului său capitonat. 

— Probabil că mă socotiți drept un nătâng, fiindcă îmi 
petrec timpul cu astea - mâna lui arătă spre rafturile de 
cărţi - în loc să mă distrez cu Leslie? 

— Exact, confirmă Dick. Zău aşa, logodnicul care eşti, 
trece aproape neobservat. 

Harry Chelford zâmbi superior. 

— Din fericire, Leslie ştie că se mărită cu un biblioman şi 
nu cu un sportangiu... Şi ce părere ai avea, dacă ţi-aş spune 
ritos că sunt undeva la jumătatea drumului care duce la 
descoperirea faimosului tezaur Chelford? 

— Echivalentul a trei sferturi din drumul către găsirea 
pietrei filosofale, nu? 

Dar ironia îi găsi fratele impermeabil. Trase de un sertar, 
pentru a scoate de acolo un volumaş legat în pergament, cu 
trăsăturile de condei ajunse, din pricina scurgerii vremii, la 
nuanţa unui verde estompat. 

— Ia ascultă: „La cincisprezece ale lunii, în ziua Sfântului 
Iacob, Sir Walther Hythe se reînturnă din călătoria sa 


făcută în crucişul şi curmezişul Mărilor Spaniole, pentru ale 
căror cheltuieli am împrumutat întâiaşi dată trei mii opt 
sute de lire şi iară opt mii de lire de la lombardul Bellotto. 
Au adus cu sine Sir Walther Hythe cu zece care, una mie 
bare de aur, fiecare cântărind treizeci şi cinci de livrel, 
provenind de pe vasele spanioleşti Esperanza şi Escurial. 
De seceta va mai ţine, va trebui ca aurul să fie dus la acel 
loc sigur, căci mi se pare nechibzuit a-l încunoştinţa pe 
lordul cancelar despre captură - şi asta din pricina lăcomiei 
reginei. 

Au mai adus cu sine şi acel şip de cristal în care se află 
elixirul vieţii, pe care un preot din stirpea aztecilor l-au fost 
dat lui Don Fernando Cortez şi din care este îndeajuns o 
picătură pe limbă, pentru a-i trezi chiar şi pe morţi, cum au 
jurat pe Sf. Cruce părintele Pedro din Sevilla. Sus-zisul şip îl 
voi aşeza cu mare băgare de seamă în ascunzătoarea 
comorii. Lui Sir Walther Hythe i-am îngăduit să păstreze 
pentru sine una sută bare, ce au şi făcut, cu mare 
mulţumită; apoi pe corabia sa „Ihe Good Father” purces-au 
de la Chichester pe mare. Dar vasul naufragie în apropiere 
de coasta ținutului Kent, iară Sir Walther Hythe, căpitanul 
său, şi marinarii toţi se înecară. Aşa fost-a nenorocirea sa. 
Cum eu însumi mă aflu în oareşicare primejdie din pricina 
grijii statornice pe care o port adevăratei mele surioare, 
Mary...”. 

— Aici se termină însemnarea, spuse lordul Chelford. 
Nimic nu justifică presupunerea că persoana celui care a 
scris aceste rânduri ar fi fost surprins de sosirea ostaşilor 
Elisabetei - care îl socoteau suspect de a fi participat la 
conspirația în favoarea Mariei Stuart - tocmai când încerca 
să adăpostească comoara. Unde se află deci faimosul şip? 

— Unde se află aurul, întrebă Dick, cel cu înclinații 
practice. Ce ştiu despre regina Elisabeta, mă face să fiu 
sigur că a pus mâna pe tot. Altfel n-ar fi căutat strămoşii 
noştri comoara în zadar, mai bine de patru sute de ani, şi... 

Fratele său îl întrerupse gesticulând supărat: 


— Aur!... Aur! La naiba cu aurul! Dacă-l găseşti, n-ai decât 
să-l păstrezi. Eu vreau sticluţa! 

Chipul i se acoperise cu o peliculă de transpiraţie, şi omul 
continua şoptit: 

— Dick, mi-e teamă de moarte. Teama asta mă sugrumă zi 
şi noapte. Când şed aici, număr orele şi mă întreb 
tremurând când oare mă va lua?! De ce nu râzi? Haide, dă-i 
drumul! 

Faţa lui Dick rămase însă gravă. 

— Nu râd, Harry. Dar nu-ţi dai oare seama că nădejdea 
asta într-un elixir al vieţii e o absurditate? 

— De ce? 

Ochii lordului Chelford străluceau febril. 

— De ce să nu admitem că învățații de odinioară nu l-ar fi 
descoperit? Ar fi mai de mirare decât telegrafia fără fir sau 
fisiunea nucleară? Cu câţiva zeci de ani în urmă zborul era 
privit ca o minune. Vreau sticla... Vreau elixirul! Aurul?... 
Aruncă-l în stradă, dă-l semenilor cărora le lipseşte. Eu 
vreau viaţa, pricepi tu?... Vreau viaţa şi vreau ca teama să 
se sfârşească. 

Şi, ştergându-şi fruntea umedă, gâfâi încă odată: 

— Vreau ca teama să se sfârşească. 

În tot acest timp, ochii lui Dick stăruiseră pe chipul fratelui 
său. Aşa ceva urma să fie soţul lui Leslie Gines? 

Se cutremură. 

V, 

ÎN ZORII ZILEI, PRINTRE RUINE. 

DACĂ ONORABILUL Richard Fallington Alford2 ar fi fost 
considerat o personalitate suficient de importantă pentru a 
revendica un loc într-una din lucrările de informare mai 
cunoscute, atunci atât obiectul activităţii sale cât şi hobby- 
urile ori modul cum îşi petrecea timpul consacrat 
vacanţelor - toate acestea la un loc alcătuind substanţa 
vieţii sale - ar fi trebuit să fie grupate sub titlul de: 
„Administrarea şi întreţinerea domeniului Chelford”. 
Vechilii săi afirmau că nu exista fir de iarbă pe cuprinsul 


moşiei de soarta căruia să nu ştie; arendaşii se jurau pe ce 
aveau ei mai sfânt că oricât ai fi căutat, nu erai în stare să 
găseşti un altul mai priceput ca el să preţuiască până la 
ultimul penny3 valoarea recoltei, încă din momentul când 
spicele de-abia înfrăţiseră. În privinţa bătrânei clădiri a 
conacului boieresc, a virtuţilor şi slăbiciunilor acesteia, era 
mai bine orientat decât arhitectul care avea în grija sa 
construcţia; putea oricând să-ţi arate unde anume, în 
timpul reginei Elisabeta, greşiseră constructorii fundaţiile, 
ba chiar era în stare să-ţi înfăţişeze îndată urmele zidurilor 
de apărare ale vechiului castel, făcute una cu pământul de 
Richard de York, cel care, cu acelaşi prilej, pusese ca lordul 
Chelford, cel de-al patrulea care purtase acest nume, să fie 
spânzurat undeva pe drumul ce ducea spre poarta trufaşei 
citadele. Pilastrul respectiv de care fusese atârnat vrednicul 
lor strămoş mai dăinuia şi acum, cotropit de nişte trandafiri 
agăţători luxurianţi. 

În răcoarea unei dimineţi de toamnă, când soarele palid se 
chinuia să străpungă trâmbele ceţii, Dick se îndrepta agale 
spre ruina abației. Nu prea mai exista mare lucru din lăcaş. 
Un turn dărăpănat lovit de trăsnet, jumătate din arcada 
înaltă a uneia din ferestre acelui balcon închis, tipic pentru 
asemenea clădiri - un amestec de moloz şi piatră, rămas de 
pe urma soldaţilor lui Cromwell, iar sub covorul de iarbă 
puteai ghici pavimentul curţii interioare. 

Inhala cu plăcere fumul de tutun amestecat cu aerul rece 
al zorilor, şi continuându-şi drumul la care îl obligaseră 
nişte motive prozaice - văcarul îl anunţase că una dintre 
vite murise, după părerea lui din pricina unei boli 
contagioase - întârzie cu privirea asupra arcadei care 
semăna cu un semn de întrebare uriaş. Într-o zi, când 
tezaurul Chelforzilor va fi scos la lumină, sau când se va 
constata că zăcământul acela de, cărbune se pretează 
pentru exploatare, sau când Harry îşi va aduce mireasa 
acasă, atunci restaurarea abației va deveni posibilă... 

Dintr-odată, pasul i se opri în loc. 


Cineva se mişcă printre ruine... O femeie! Şi cu toate că 
persoana era întoarsă cu spatele către el, ceva din 
înfăţişarea ei i se păru cunoscut. 

Părăsind cărarea, bărbatul se îndreptă spre ruine. Ciudata 
vizitatoare pare-se că nu-i sesizase apropierea, fiindcă, în 
clipa în care o strigă tresări şi scoțând un țipăt scurt se 
răsuci brusc. 

— Dumneata, d-ra Wenner?... Bună dimineaţa! Dar 
matinală mai eşti... 

Ochii tinerei scânteiară furioşi către cel care o surprinsese 
astfel. Se sili totuşi să răspundă politicos. 

— Bună dimineaţa, d-le Alford. Locuiesc pentru câtva timp 
în sat şi m-am gândit, profitând de ocazie, că n-ar strica să 
mai contemplu zidurile astea vechi. 

— Ieri ai încercat să vorbeşti cu fratele meu. 

— Şi? 

— Cu toate că la momentul potrivit ţi-am dat de înţeles că 
pentru noi toţi ar fi mai convenabil să te ţii cât mai departe 
de porţile Fossaway-ului! 

— Cât de mult regret că am incomodat tocmai pe 
păstrătorul virtuţilor familiei! 

Vocea ei era tăioasă ca o lamă de ras. 

— Oricum, lordul Chelford ar fi putut catadicsi să mă 
primească, după toate câte s-au întâmplat între noi. 

— Singurul lucru care s-a petrecut între dumneavoastră 
doi, d-ră Wenner, a fost plătirea şi primirea unei retribuţii 
săptămânale. 

Liniştea lui Dick o scoase din minţi. 

— Mi-a făcut o propunere şi, dacă n-ai fi intervenit, m-ar fi 
luat în căsătorie. Dacă n-aş fi o persoană cu educaţie şi cu 
maniere, aş putea - ca revanşă pentru un astfel de abandon 
laş - să scot mii şi mii de lire de Ia el! Dar ştiu eu cine de 
vină: un parazit ca Dick Alford care şi-a vărsat veninul 
asupra mea. Să-ţi fie ruşine obrazului, sărăntocule ce eşti! 
Spumegă ea. 

Potopul acesta de cuvinte părea că îl amuză copios. 


— Mi-ai ruinat viaţa! Continuă revărsarea de furie. Trei ani 
l-am susţinut pe lordul Chelford în strădaniile sale de a găsi 
comoara, şi chiar şi el a afirmat ritos că niciodată încă n-a 
avut o secretară atât de capabilă. 

— S-ar putea ca asta să fie aşa, încercă el să aşeze 
lucrurile în matca lor. Mi-aş permite totuşi observaţia că, în 
circumstanţele actuale, prezenţa dumitale aici este cel 
puţin lipsită de tact. 

— Altfel spus... Să mă car de aici? 

Dick Alford continuă înclinând capul. 

— Te duc până la şoseaua comunală, spuse el prevenitor, şi 
fata era atât de preocupată de nenorocul ei, încât nu mai 
avu puterea să-i refuze propunerea. 

Ce o fi căutat cu noaptea în cap printre ruine? Reflectă 
însoţitorul ei. Dar nu-şi ascunse că n-ar fi avut rost să-i pună 
vreo întrebare în acest sens. 

Când coborâră panta destul de abruptă spre Ravensrill, 
râuşorul care de o mie de ani constituia limita domeniului 
Fossaway, fata aruncă peste umăr: 

— Nu l-aş mai lua acum nici pentru un milion de lire! N- 
are decât s-o ia liniştit pe Leslie Gines. Din parte-mi, multă 
fericire! 

— O să-i transmit urările dumitale atât de amabile, 
răspunse el ironic, ceea ce întărită iarăşi furia ei. 

— Ar trebui însă să fie foarte atent, să nu i-o sufle cineva! 
Continuă otrăvită blonda cea drăguță. Toată lumea ştie cât 
de tare s-a înamorat de ea şi Second Son4. Halal 
perspective pentru lordul Chelford, n-am ce spune! 

Se uită după ea, până când o cotitură a şoselei o ascunse 
privirilor sale. 

Toată lumea ştia că o iubea pe Leslie! Iar el realizase acest 
lucru de abia în clipa de faţă... 

VI. 

PAGUBE, ÎMPRUMUTURI, RESTANŢE ŞI SOMAŢII DE 
PLATA. 


ÎN TOATĂ LONDRA NU EXISTĂ POATE un oficiu juridic 
particular care să poată concura în materie de lux cu cel al 
lui Arthur Gines. O încăpere mare, lambrisată în alb, cu 
aplice argintate, a căror lumină era tamisaţă de abajururi 
TOZ. 

Podeaua era acoperită cu un covor trandafiriu, în care 
piciorul se cufunda ca într-o peluză bine îngrijită, şi fiecare 
piesă a mobilierului era din lemnul cel mai de soi. Oricare 
client care-l vizita pe elegantul avocat, era solicitat — 
politicos dar insistent - de un anunţ plasat în apropierea 
uşii sanctuarului său, să nu fumeze înăuntru. Ferestre 
duble ţineau la distanţă zgomotul străzii, jaluzele se 
împotriveau razelor de soare ce se aventurau uneori în City, 
şi perdele lungi de pluş - rozalii, evident - încercau să ofere 
protecţia împotriva acelei lumi îngrozitoare, care, acolo 
afară, în Holborn deci, era parcă mai febrilă şi mai agitată 
ca nicăieri altundeva. Înăuntru însă, trandafirii mureau 
lent, risipindu-şi miresmele; dar nu era de ajuns atât: d-l 
Gines avea o slăbiciune atât de manifestă pentru aromele 
scumpe, încât mai cumpără cu regularitate şi minusculele 
flaconaşe de cristal în care se aflau esenţele cele mai subtile 
distilate de o binecunoscută firmă londoneză... 

Blond, cu un ten delicat şi cu o mustăcioară gălbuie, era o 
reclamă vie pentru furnizorii lenjeriei şi veşmintelor sale. 
Redingota, cambrată strict pe talie, nu prezenta nici cea 
mai vagă urmă a vreunei cute de prisos; vesta gri, 
pantalonii de culoare închisă, vărgaţi, cravata penibil de 
corectă - toate erau „ton sur ton”5 şi te copleşeau! 

Rareori d-l Gines se învrednicea să susţină vreo cauză în 
faţa justiţiei. Şeful său de birou, un cincantenar încărunţit, 
pe care colegii de branşă ai avocatului îl considerau drept 
creierul firmei, dădea pledanţilor toate, instrucţiunile 
necesare. Personal, şeful nu se ocupa decât de clienţii cei 
mai importanţi. 

Cam pe la ora zece înainte de amiază, într-o frumoasă zi 
de septembrie, Rolls-ul d-lui Gines trase silențios în faţa 


biroului. Tânărul servitor care şedea lângă şofer sări pe 
trotuar şi deschise uşa, iar avocatul descinse grațios. Un 
boboc de trandafir alb îi împodobea butoniera, şi trecătorul 
ocazional care l-ar fi zărit şi i-ar fi inventariat jobenul 
impecabil, cizmuliţele strălucitoare de lac, precum şi 
mânuşile de culoare crem, probabil că l-ar fi luat drept un 
logodnic pe cale de a ajunge în faţa altarului. 

Liftul îl transportă la primul etaj, unde, cu o plecăciune 
respectuoasă, un portar deschide rapid uşa, în vreme ce 
servitorul dispăru cu bastonaşul şi pălăria. 

Împingând la o parte corespondenţa deja desfăcută pe 
masa de lucru d-l Gines apăsă de două ori pe un buton de 
onix. La câteva secunde după aceea şeful său de birou se ivi 
cu un teanc de acte în deschizătura uşii. 

— 'nă dimineaţa, Milder. Ce ai acolo? 

— Somaţii de plată. 

— Pentru mine?! 

Milder confirmă printr-un gest al capului, şi avocatul răsfoi 
plictisit documentele. 

— O să aveţi neplăceri; se va introduce plângere în unele 
dintre aceste chestiuni. Până acum mi-a fost cât de cât cu 
putinţă să-i împiedic pe creditorii dvs., de la un atare 
procedeu, dar cel puţin trei dintre dânşii trebuiesc prompt 
achitaţi. Aţi pierdut mult la ultimele curse? 

— Opt sau nouă mii de lire. Nu ştiu exact. 

— Fiindcă n-aţi plătit banii, replică Milder aspru. 

— Pe vreo câţiva, care au fost extrem de insistenţi, i-am 
onorat totuşi. Chestia asta de aici - îşi aşeză mâna-i îngrijită 
pe unul dintre dosare - e importantă? 

— Da, e un lucru într-adevăr foarte grav, răspunse şeful de 
birou, extrăgând actele respective dintre coperţi. Curatorii 
succesoriali ai averii Wellman vor să sesizeze instanţa, 
pentru a vă obliga să rambursaţi trei mii de lire sterline - 
împrumutul pe care l-aţi obţinut de la defunct. 

— Şi n-aveţi cum să reglaţi mizeria asta? 


— Imposibil; întrucât e vorba de un obiect succesorial, ei 
au devenit astfel creditorii dvs. Ştiţi doar foarte bine acest 
lucru! Extrem de neplăcută chestiunea, dacă ajunge în faţa 
justiţiei. 

Arthur Gines ridică din umeri. 

— Ei, ce mare lucru... Un împrumut oarecare...! 

— Dar nu-i deloc aşa; dvS. Aţi fost avocatul lui Wellman, 
persoană care din pricina lipsei de discernământ atestate - 
era legal incapabilă de a hotări şi încheia şi cea mai mică 
tranzacţie. 

Vă avertizez că lucrurile pot deveni teribil de 
primejdioase, iar procuratura nu va întârzia să vă 
incomodeze cu tot felul de întrebări neplăcute. 

— Mă rog, să lăsăm asta. Mai este ceva? Se interesă Gines, 
Morocănos. 

— O creanţă de o mie două sute de lire - mobila pentru 
Willow House - şi o alta din partea celui care v-a vândut 
casa, pentru restul valoric ce... 

Arthur Gines, care, pus pe gânduri de atâtea veşti proaste, 
simţise nevoia să se sprijine de spătar, mestecând de zor 
capătul unei scobitori de aur, îl întrerupse... 

— Cât fac toate la un loc? 

— Cam şase mii de lire. Puteţi să-i procuraţi? 

— Nu! 

— O poliţă?! 

— Şi cine s-o gireze? 

Milder îşi scărpină bărbia. 

— Ştiu şi eu?... Poate lordul Chelford? 

VII. 

PROPUNERILE D-LUI MILDER ŞI ALE D-REI WENNER. 

ARTHUR GINES RÂSE ÎNCETIŞOR. 

— Ce-ar spune oare Chelford, dacă m-aş prezenta la el cu 
o asemenea propunere! Se pare că uitaţi, scumpul nostru 
şef de birou, că pentru lordul Chelford eu însemn fratele 
unei tinere care la cea de-a douăzeci şi cincea ei aniversare 
moşteneşte aproape o jumătate de milion de lire. Şi nu 


numai că sunt fratele sus-zisei domnişoare, dar şi tutorele 
ei. Ba, pe deasupra, mai administrez şi averea defunctei 
lady Chelford... Lordul Harry Chelford e un imbecil, dar 
oricum nu unul atât de mare încât să nu observe nimic, fără 
să mai luăm în caicul că toate chestiunile sale de afaceri 
sunt rezolvate de Second Son. 

— Vorbiţi despre Alford, nu? De ce îi spuneţi aşa? 

— Fiindcă din timpul prunciei i s-a tot spus aşa, replică d-l 
Gines impacientat. Un diavol destul de viclean! Nu sunt 
deloc sigur dacă nu cumva bănuie că de averea lui Leslie s- 
a ales praful, fiindcă uneori îmi pune nişte întrebări afurisit 
de neplăcute. 

— Praful? O făcu Milder pe eroul. 

— Dar ar cam trebui să ştiţi asta, prietene. Doar trăim din 
ea de opt ani! Crupieri din Monte Carlo au adunat cu 
greblele lor o grămadă din averea fetii, şi diverşi 
bookmakeri6 îşi construiesc din aceşti bani vile la ţară. Praf, 
da, acum! Fiindcă în urmă cu zece ani erau încă două sute 
de mii de lire. 

Îşi răsfiră degetele şi examină actele cu o mină ironică. 

— Dar astăzi... Astăzi? 

— De fapt ce intenţionaţi să scoateţi de la acest Chelford? 
Că bani nu prea există nici la Fossaway. 

D-l Gines zâmbi pe sub mustață. 

— Înainte de a-mi investi timpul şi strădaniile pentru a 
cumpăra o casă nu departe de Fossaway şi a o pune pe 
Leslie în legătură cu Înălţimea Sa, ca persoană prudentă ce 
sunt, m-am informat în prealabil cu privire la situaţia 
materială a potenţialului mire. Bani gheaţă nu prea are, şi 
puţinul de care dispune îl datorează de fapt fratelui său 
care fidel crezului „Nu scăpa din mână ceea ce ai”, nu se 
învoieşte la nici o vânzare de teren de proporţii mai mari. 
Evaluat sumar, Harry Chelford e un om aşa la vreo două 
sute cincizeci de mii de lire - fără a mai adăuga şi tezaurul 
îngropat. 


Un copist intră pentru a prezenta nişte scrisori în vederea 
semnării, şi după ce acesta părăsi camera, Milder căâută să 
înţeleagă mai bine. 

— Şi sora dvs, încă se mai consideră o moştenitoare 
bogată? 

— Da, se lasă pradă acestei iluzii, declară nepăsător 
celălalt. Doar nu presupuneţi ca Leslie ar tolera cu bună 
ştiinţă nişte manevre incorecte?... Şase mii de lire sterline! 
O sumă a dracului de mare pentru mine... Acum! Şi când 
Black Satin a fost învins cu o lungime la cursa cu obstacole 
de la Drayton, am pierdut de trei ori pe atât! Singurul lucru 
care-mi mai rămâne de făcut e să grăbesc nunta! 

— Şi cu moşia din Yorkshire ce se aude? 

— Vânzarea ei mi-ar fi adus douăzeci de mii de lire, fiindcă 
m-am convins personal de existenţa unui puternic strat de 
cărbune. Dar Secord Son - lua-l-ar dracu' odată i-a trimis la 
plimbare pe oamenii mei de paie. 

Urmă o tăcere îndelungată! 

— Şi acum? Îndrăzni în cele din urmă Milder. 

— S-a terminat cu ştiinţa mea, mârâi Gines. N-aveţi vreo 
idee care m-ar putea descurca? 

— Daţi-mi cinci minute să mă gândesc, răspunse bărbatul 
mai vârstnic şi părăsi luxoasa încăpere. 

Îndreptându-se spre biroul său, fu oprit un moment de una 
dintre dactilografe, care îi înmână un plic pe care o mâna 
nu prea familiarizată cu truda scrisului i-l adresase 
personal. Înlăuntrul acestuia se afla un mesaj care începea 
abrupt: „Luminăţia Sa studiază zi şi noapte o carte cea 
sosit marţea trecută din Germania şi care trebuie să fie 
foarte veche, fiindcă tiparul e atât de complicat că n-am 
putut desluşi nici măcar titlul. Deasemeni, anticarul său din 
Londra i-a trimis un plan al castelului Fossaway de 
odinioară. D-l Alford a vândut Red Farm-ul domnului 
Leonard - şeful de birou zâmbi - aceasta pentru 3 500 lire. 
Domnişoara Gines a venit ieri la ceai şi s-a preumblat apoi 
cu logodnicul ei prin parc. Se vorbeşte mult despre 


Călugărul Negru. Mai întâi a fost văzut de Thomas Elvin, 
feciorul niţel cam nerod al văcarului, apoi de băcanul 
Cartwright, şi de fiecare dată în preajma ruinelor. Un 
cumpărător al moşioarei din Yorkshire a fost refuzat, la 
îndemnul şi sfatul d-lui Alford. Când am servit ceaiul, lord 
Chelford şi-a exprimat dorinţa ca nunta să aibă loc în 
octombrie, dar d-ra Gines a spus că i-ar conveni mai 
degrabă o dată situată după Crăciun. Apoi d-l Alford a 
propus ca rezolvarea învoielilor cu privire la dota miresei să 
fie încredinţată notarilor firmei Sampson & Howard, cei 
care se bucuraseră şi de încrederea răposatului lord 
Chelford, dar Luminăţia Sa l-a desemnat pentru aceasta pe 
d-l Gines. Altceva n-am mai reuşit să aud, fiindcă d-l Alford 
m-a trimis afară. Miss Wenner, fosta secretră, a sosit ieri de 
la Londra, dar n-a fost primită din dispoziţia d-lui Alford...” 

Iscoada mai raporta şi alte câteva chestiuni de mai mică 
importanţă, iar d-l Fabian Milder, după ce se mai ocupa de 
nişte formulare de pe masa lui de lucru, se reîntoarse în 
biroul privat al şefului său. 

— Asta ce mai e? Întrebă Gines, când salariatul depuse o 
hârtie pe birou. 

— O poliţă cu scadenţa peste şase luni, pentru şapte mii de 
lire. Am trecut cu o mie de lire mai mult decât vă era strict 
necesar. Cu semnătura dvS. Şi cea a lordului Chelford 
înseamnă bani peşin. 

— Aşa ceva... Aşa ceva nu risc, se împotrivi avocatul. 

— Dar ce, parcă trebuie să-i spuneţi cu tot dinadinsul că e 
vorba de o cambie? N-aveţi decât să-l duceţi cumva de nas - 
altceva nu veţi fi având, dar ideile bune nu v-au lipisit 
niciodată! Sau explicaţi-i pur şi simplu că aveţi nevoie de 
semnătura lui, pentru a ridica ipoteca de pe nu ştiu care 
bun imobiliar al sorei dvs. 

Nehotărât celălalt răsuci hârtia încoace şi încolo. 

— Şi în ziua scadenţei? 

— În şase săptămâni Luminăţia Sa e însurat. Dacă situaţia 
dvS. Nu s-a îmbunătăţit, n-are decât să treacă totul sub 


tăcere şi să plătească. Fără ezitări, tânărul meu prieten: 
sunteţi pe marginea prăpastie! Şi dacă vă duceţi la fund, 
atunci mi-am pierdut şi eu mijloacele de existenţă. 

— Oricum, staţi mai bine decât mine, mârâi superiorul său, 
în vreme ce întindea mâna spre stilou pentru a semna. 

— Fiindcă nu cheltui atât. 

— Poate că aţi fi reuşit să mă împrumutaţi chiar dvS. Cu 
suma asta? 

— Desigur. Dar eu mă pricep să umblu cu banii, şia vă 
împrumuta nişte bani, nu reprezintă, după părerea mea, un 
plasament prea fericit, recunoscu Milder făţiş. 

De-abia părăsise camera de câteva minute, că reveni şi 
trase cu băgare de seamă uşa după el. 

— Cunoaşteţi o d-ră Wenner? Întrebă el cu glas scăzut. 

— Da. Ce doreşte? 

— Ar dori să vă vorbească într-o chestiune presantă. Este 
una dintre... hm, prietenele dvs.? 

Arthur clătină capul. 

— Nu. l-am făcut cunoştinţă lui Fossaway - a fost secretara 
lui Chelford. Nu puteţi afla cumva ce doreşte? 

— Am încercat deja s-o fac, dar fără rezultat. Să-i fac vânt? 

D-l Gines reflectă un moment. 

— Mai bine nu. Lăsaţi-o să intre. 

Îndată după asta, Mary Wenner îl salută cu un gest 
familiar al capului. 

— lată o plăcere neaşteptată, domnişoară. De fiecare dată 
când vă văd, constat că aţi devenit şi mai drăguță! 

Tânăra primi complimentul drept ceva care i se cuvenea şi 
se aşeză nonşalant pe colţul biroului. 

— Am fost la Fossaway, relată ea. 

— Vai, prostuţa! Sună replica. Nu ştiu de ce-mi 
închipuisem că povestea aceea era îngropată definitiv?! 
Acum trebuie însă să fiţi cuminte, deoarece Chelford se va 
căsători cu sora mea. 

— Lucru care nu mă surprinde - că doar am văzut cum vă 
ţeseaţi mrejele! 


Cu o mică săritură ajunse în faţa avocatului şi îşi aşeză 
mâinile pe umerii lui. 

— Arthur, să ştii că m-am săturat de bătutul la maşină! Dar 
mai este ceva: tare aş vrea să i-o plătesc acestui câine 
afurisit care se cheamă Dick Alford. Am mai fost dată afară 
de undeva fiindcă i-am făcut unui bărbat o propunere - 
acum o risc a doua oară: Nu-i aşa că noi doi ne-am împăcat 
mereu foarte bine? 

Surpriza năucitoare îl făcu să murmure câteva cuvinte 
nedesluşite. 

— Arthur, v-aş sfătui să nu respingeţi din capul locului o 
chestie importantă ca aceasta! Însuraţi-vă cu mine şi o să vă 
aduc o zestre care depăşeşte cu mult averea surioarei 
personale. 

Se holba uluit la ea. 

— Dvs.? Zestre? 

Mary dădu tacticos din cap. 

— Luaţi-mă de soţie! Şi vă duc într-un loc, unde puteţi să 
puneţi mâna pe cincisprezece tone de aur spaniol! 

VIII. 

NU POŢI PIERDE CE N-AI AVUT... 

CINCISPREZECE TONE DE AUR! DOUĂ milioane şi 
jumătate de lire sterline! 

Arthur Gines nu îndrăzni să-şi creadă urechilor. Dar mâna 
agitată şi ochii strălucitori ai blondinei arătau limpede că 
fata vorbise serios. 

— Cincisprezece tone de aur! Domnişoară Mary, cred că v- 
aţi pierdut minţile! 

— Mi-am pierdut minţile?... Nu, domnule Gines, nu-i deloc 
aşa şi-n curând vă veţi schimba părerea! Şi asta pentru că 
am găsit comoara Chelforzilor. 

Bărbatul se cufundă greoi în fotoliu Privirea lui, în care se 
amestecau mirarea şi neîncrederea, stăruia pe chipul fetii. 

— Tâmpenii! Izbucni el în cele din urmă. Nu există nici un 
fel de comoară a Chelforzilor! Timpul îndelungat cât aţi 
lucrat cu Înălţimea Sa, v-a făcut să nu mai fiţi în întreaga 


posesie a facultăţilor mintale, ca să mă exprim în termeni 
mai puţin duri. 

— Credeţi? E adevărat că timp de trei ani m-a burduşit în 
asemenea hal cu tot felul de detalii privind problema asta a 
tezaurului, că nu mai sunt în stare nici măcar acum să mai 
văd o carte legată în pergament, fără ca să-mi vină rău. Dar 
într-o zi a sosit iar un vraf de planuri vechi - al căror obiect 
n-avea cum să fie altul decât Chelfordbury şi Fossaway - 
trimise de anticarul său din Londra; cum n-aveam prea mult 
de lucru - Harry plecase într-o călătorie - m-am apucat să 
le ordonez după criteriile bine cunoscute; pe cel de-al 
treilea plan am dat de ceva care m-a făcut să casc ochii 
mari. 

— Şi despre ce era vorba? Se interesă Arthur pe un ton 
cât se poate de nepăsător. 

Ea îl examină cu un surâs liniştit. 

— Înainte de a vă trăda aceasta, trebuie să se mai 
întâmple destule! Arthur, dacă vă cedez comoara, ori o 
parte din ea, vreţi să vă însuraţi cu mine? 

— Aş face-o şi pentru o jumătate de milion, chiar de-aţi fi 
cea mai respingătoare femeie din lume. Darămite aşa, când 
am de-a face cu cel mai drăguţ îngeraş... 

— Vorbele astea dulci puteţi să le păstraţi pentru mai 
târziu, îi ceru tânăra şi extrase anevoie un document din 
poşetă. 

Dar dacă el se aşteptase că va face îndată cunoştinţă, cu 
taina comorii Chelford, cele ce urmară îi provocară o 
deziluzie amarnică. 

— Nu prea mă pricep la fineţurile juridice, continuă Mary, 
în vreme ce despăturea foaia şi o aşeza pe mapa în care se 
aflau şi celelalte acte care-şi aşteptau rezolvarea, dar cred 
că textul acesta poate fi convenabil şi obligatoriu pentru 
ambele părţi. 

Cu o mutră acră, avocatul citi cele ce urmează: „Având în 
vedere că eu, subsemnatul Arthur Gines, Willow House, 
Chelfordsbury/Sussex, voi obţine jumătate din tezaurul 


Chelford, mă oblig ca la cel mult o lună de la găsirea şi 
împărţirea acestuia, s-o iau în căsătorie pe Mary Wenner”. 

— Draga mea copilă... Începu el în maniera sa dulceagă. 

— Vă rog să fiţi atent, domnule Arthur, îl întrerupse dur 
tânăra. Aici e vorba foarte cinstit doar de un DA sau un NU. 
Este adevărat că nu suntem îndrăgostiţi unul de celălalt, 
dar râvnesc şi eu la un cămin, şi la o poziţie în societate! Şi 
chiar dacă nu sunt o lady, sunt totuşi ladylike7 şi am trăit 
destulă vreme printre oameni de condiţie superioară, 
pentru a şti să mă feresc de gafe. 

Arthur studie iarăşi hârtia. 

— Totul e foarte frumos! Numai că tezaurul aparţine 
lordului Chelford. 

— Oh! Protestă ea. Legea hotărăşte ca o comoară găsită 
după o sută de ani va fi împărţită între stat şi descoperitorul 
ei. 

Bărbatul îşi legăna capul zâmbind. 

— Mary-cunoscătoarea-de-legi!... Ceea ce spuneţi se 
aplică în situaţia în care nu există un proprietar legitim, 
draga mea copilă. Dar... Ochii săi îi căutară pe ai ei dar... 
Lucrul acesta n-ar trebui la o adică să ne deranjeze prea 
tare. Doar nu se poate pierde ceea ce n-ai posedat cândva, 
nu-i aşa? 

Tânăra scoase un adânc oftat de uşurare. 

— Lucrul care mă interesează mai întâi şi întâi, continuă el 
cu vocea tărăgănată, este: unde şi când aţi văzut comoara? 

— Acum două zile. 

— Acum două zile?... Bâigui el. 

— Da, acum două zile. Dar înainte de a vă spune unde, 
trebuie să semnaţi. 

Şi întrucât Arthur nu dădea semne că ar fi dispus să se 
conformeze dorințelor ei, fata împături actul şi-l vâri iar în 
poşetă. 

— Dar ce-i atâta grabă? Sări ca ars domnul Gines. Trebuie 
să-mi acordaţi măcar o clipă de răgaz pentru a reflecta. Vă 


daţi seama cât de cât ce îmi pretindeţi?... Să mă pretez la 
postura de complice în cazul unui furt premeditat temeinic! 

— Mă rog, conştiinţa dvS. Fiind atât de sensibilă, n-avem 
decât să abandonăm chestiunea. Eu una mă pot duce cu 
descoperirea asta a mea şi la Harry... 

Se pregăti să părăsească încăperea. Cu un salt, bărbatul 
ajunse iarăşi lângă fată şi o conduse, în ciuda slabelor ei 
împotriviri şi făcând puţin uz şi de forţă, înapoi la birou. 

— Nu fiţi ridicolă! Pretindeţi mult, Mary, şi... 

— Da, dar şi aduc destule, întregi ea. Două milioane şi 
jumătate de lire nu sunt o ceapă degerată! Vreţi să semnaţi 
hârtia asta, da sau ba? 

După ce avocatul mai parcurse în grabă textul o dată, făcu 
o corectură măruntă şi semnă. 

— Ce aţi mai adăugat? Se informă ea suspicioasă. 

— O, „ieşire în caz de pericol” pentru Arthur Gines. Acum 
angajamentul arată astfel: „Având în vedere că eu... Etc., 
etc... Voi obţine jumătate din tezaurul Chelford, în contul 
clientului meu lord Chelford...” 

La început tânăra nu pricepu înţelesul modificării - apoi 
însă un zâmbet începu să-i cuprindă faţa. 

— Arthur, câteodată sunteţi chiar inteligent de-a binelea. 

Gines îi înconjură şoldurile cu braţul şi o conduse spre 
fereastră. Dedesubt, coloane de maşini se mişcau spre est şi 
vest. Un autocamion pe obloanele căruia se poate citi 
inscripţia „5 Tone” trecu duduind. Trei astfel de vehicule 
destul de măricele, gândi avocatul iubitor de fast şi de 
bănet, vor fi necesare pentru a transporta aurul 
Chelforzilor... Pentru o clipă, totul i se şterse dinaintea 
ochilor. 

— Acum vreţi să-mi spuneţi unde-i aurul, Mary? 

— În bolțile subterane ale abației, răspunse ea încet. 

— Sunteţi aici pentru sora dvs., domnule Gines? Răsună în 
spatele lor o voce. 

Cu o înjurătură, Arthur Gines se întoarse brusc. Fără 
zgomot, şeful de birou intrase în încăpere. Dar dacă auzise 


sau nu ultimele cuvinte, era un lucru care nu se putea citi 
pe faţa lui. 

IX. 

DESPRE UN NOU VENIT ŞI DESPRE PANACEURI. 

ACASĂ, LUI LESLIE GINES II reveneau tot felul de 
responsabilităţi. Cu toate că fratele ei nu prea exagera 
măcar în această privinţă, trăia totuşi într-un stil pe măsura 
poziţiei sale din comitat. Existau deci dineuri selecte, şi 
uneori mai era şi câte un bal, iar în timpul iernii, Arthur, al 
cărui orgoliu era flatat că era master8 al haitei de 
vânătoare a comitatului, găzduia pe cei mai de seamă 
reprezentanţi regionali ai nobilei bresle cinegetice. În toate 
aceste împrejurări, sora lui era acea care o făcea pe 
amfitrioana, asigurând protocolului alura convenabilă 
rangului; de fapt tânăra se ocupa de conducerea întregului 
menaj, ceea ce nu era prea uşor, întrucât, deşi Arthur 
pretindea ca pe masă să se afle cele mai bune bucate, se 
dovedea totuşi destui de meschin în privinţa banilor. 

În dimineaţa aceasta, oarecum pe neaşteptate, Leslie 
luase hotărârea de a merge la Londra. Ideea de a lua masa 
de prânz singură, nu-i mai convenea. O clipă reflectă dacă 
n-ar fi mai bine să se ducă la Fossaway, pentru a-şi aminti 
îndată că, de fapt, miercurea era ziua în care Dick îşi 
inspecta arendaşii. Şi să prânzească doar în compania 
logodnicului?... Decât aşa, mai bine de una singură! 

Deci, haidem la oraş! Se îmbrăcă rapid, în vreme ce 
grădinarul scotea maşina ei din garaj, şi zece minute mai 
târziu o zbughea la gară. Avea timp berechet, probabil că 
va trebui chiar să aştepte o jumătate de oră până la sosirea 
trenului. 

Dintr-odată însă, drumul apropiindu-se de limita 
proprietăţii, i se păru că desluşeşte la vreo două sute de 
metri o siluetă cunoscută care mergea de-a dreptul peste 
câmp, şi inima ei începu să bată - fata nu ştia de ce - mai 
repede. Pereţii drumului îi răpiră câtva timp vizibilitatea, 
dar de cum ajunse la capătul porțiunii respective şi începu 


să coboare panta rapidă spre şosea constată că ochii n-o 
înşelaseră. Opri. 

Dick Alford deschise o poartă de scânduri a împrejurimii, 
ieşi şi o salută cu un semn prietenos al mâinii. Dar spre 
marea ei mirare, tânărul şi-ar fi continuat drumul în tăcere, 
dacă nu l-ar fi chemat înapoi. 

— Prost dispus, Dick? 

— Aşa-i! Dacă există pe lume ceva ce urăsc mai mult, e 
moda asta afurisită ca micile noastre ferme să fie 
transformate în reşedinţe de vară ale orăşenilor. Uite, 
săptămâna trecută am vândut Red Farm d-lui Leonard, 
crezând că bătrânul... (aici Second Son îşi reprimă o 
expresie dură)... Gentleman vrea să-şi rotunjească moşia, 
cu toate că nu înţelesesem de ce căşunase tocmai pe 
terenul cel mai puţin productiv din împrejurimi. 

— Şi ce-a făcut bătrânul, hm... Gentleman? 

— L-a cedat unui ciumete oarecare din Londra, deşi 
cumpărătorul n-a fost informat că tranzacţia - pentru a fi 
legală - are nevoie de consimţământul meu. Culmea e că 
individul în chestiune a locuit deja toată vara într-o căsuţă 
particulară de odihnă pentru week-end, aflată în apropiere. 

— Nu cumva lângă Ravensrill? Făcu ea surprinsă. 

— Ba da, chiar despre asta e vorba. Îl luasem drept un 
plezirist care profita de sezonul estival; ei bine, acum 
constat că a făcut această achiziţie pentru a-şi construi 
acolo un fel de aiureala de factură Kitsch, cu multă 
structură, bovindouri şi turnulețe. Şi mai mulţ ca sigur că 
nu se lăsa, până când nu adaugă la oroarea asta măcar un 
eleşteu şi o grădină cu trandafiri. 

— Şi de ce n-ar face-o? Opinie ea nepăsătoare. Chiar din 
cuvintele dumitale rezultă că e vorba de terenul cel mai 
sărac din zona noastră, şi dacă tot nu se pretează la a face 
agricultură pe el, atunci de ce n-ar arăta măcar ca lumea? 
Mie-mi plac lacurile artificiale şi grădinile de trandafiri. 

În ciuda supărării sale, Dick se văzu nevoit să râdă. 


— Înseamnă că vei lua parte la serbarea de inaugurare 
dată de d-l Milder. 

Fata avu o ezitare. 

— Cum se numeşte tipul? 

— D-l Milder - pesemne unul dintre orăşenii ăştia 
parveniţi! De ce nu s-o fi stabilit în altă parte?... Cât despre 
Leonard, i-am spus deja că n-am să mă duc la 
înmormântarea sa. 

— Să-ţi fie ruşine, Dick! Se scandalizează Leslie Gines. 
Sărmanul bătrân!... Îi cunoşti pronumele? 

— Al cui? Al lui Leonard? 

— N-o mai face pe prostul - al acelui domn Milder. 

— Fabrian. Dacă se poate aşa ceva! Ai zice că omul e 
membru vreunei frăţii secrete! 1. 

Oare Arthur va fi ştiind despre această iniţiativă a unuia 
dintre salariaţii săi?... Deocamdată tânăra găsi că e mai 
bine să schimbe tema discuţiei, aşa că veni cu o propunere: 

— Dick, dacă vrei să fi drăguţ şi să te comporţi ca un viitor 
cumnat, atunci însoţeşte-mă la gară şi du-mi înapoi 
maşinuţa la garaj. 

Tânărul ezită puţin, şi Leslie simţi că începe să fiarbă la 
gândul unui posibil refuz. 

— Îmi bat joc de timpul ce se cuvine dedicat în întregime 
domnului şi stăpânului meu - vorbi el în fine - uneori însă 
trebuie să combinăm utilul cu plăcutul. Dar conduc eu, nu? 
Femeile la volan nu-mi inspiră încredere. 

— Eşti mojic! Îl critică ea, lunecând totuşi pe scaunul 
celălalt. Ce mai face Harry? 

— Bine, ce să facă; tocmai încearcă un nou panaceu! Ai 
fost vreodată - iertată fie-mi întrebarea indiscretă - în 
dormitorul lui? 

Fata infirmă cu un gest al capului, iar în ochii ei cenuşii 
scăpărară câteva luminiţe vesele. 

— Ei bine, acolo se află cel puţin opt sute cinci zeci de 
medicamente diverse care vindecă orice fel de boală. 
Trimestrial, se procedează la o curăţenie mare, cu care 


ocazie întregul stoc este aruncat. Momentan probează un 
leac pentru nervi, şi dacă la finele săptămânii se mai află 
ceva în sticluţă, sunt ferm hotărât să dau totul pe duşcă. 

— Bietul Harry! Făcu ea miloasă. 

I se păru ciudat că Dick Alford nu vorbea niciodată despre 
vremea când ea va fi stăpână la Fossaway. N-ar fi fost acum 
foarte firesc din partea lui să spună: „după nuntă, probabil 
că o să-l dezbari de marota asta...”? Totodată însă reținerea 
asta a lui o bucura. 

Traversară o pădurice peste care toamna aşezase 
măiestrit din belşug galbenul, castaniul şi purpura, şi la 
puţin timp după aceea ajunseră la gară. 

— Ce se mai aude cu Călugărul Negru? Vreo vizită, ceva? 
Se interesă Leslie pe peron. 

— Nu. Poliţia a făcut unele cercetări aseară - deci s-ar 
putea să fim lăsaţi în pace. Inexplicabil cum de se lasă 
Harry băgat în sperieţi de o nălucă!... De îndată ce se 
zvoneşte că bătrânul abate a început iarăşi să bânbuie, 
frăţiorul nu-mi mai iese din casă. 

— Şi tu, Dick? 

— Dacă voi vedea o fantomă cu proprii mei ochi, atunci o 
să cred în ea. Până atunci însă îi contest existenţa. 

Când trenul pleca din staţie, fata îşi scoase capul pe geam 
şi îi făcu semne cu mâna. Tânărul încremenise locului 
privind ţintă în urma vagoanelor care defilau din ce în ce 
mai repede. lar domnişoara Leslie Gines simţi cum o trece 
un fior plăcut. 

X. 

PRIVIRI MISTUITOARE ŞI URECHI ATENTE. 

ORICÂT AR PĂREA DE CURIOS, LESLIE nu vizitase încă 
niciodată biroul din Holborn al fratelui ei. lar faptul că se 
hotărâse să facă azi lucrul acesta, avea un temei foarte 
prozaic. Părăsise Willow House fără un chior în buzunar - 
realitate de care deveni conştientă abia în clipa în care 
apariţia controlorului de bilete în compartiment o smulse 
din visările ei. Nici bani, nici bilet! Ce situaţie! Omul însă, 


cunoscând-o, se mulţumi să facă o remarcă despre vremea 
neobişnuit de frumoasă pentru data din calendar şi 
salutând politicos, ieşi. 

Ajunsă la Londra, se văzu nevoită să parcurgă pe jos 
drumul de la gară până la biroul fratelui. În anticameră o 
întâmpină un domn cu părul cărunt şi cu o faţă energică şi 
atractivă, în care recunoscu pe acel singuratic pescar cu 
undiţa, care, pe malul Ravensrill-ului, se consacrase ore în 
şir sportului favorit - pare-se însă că mai tot timpul fără 
succes. Acesta era deci d-l Milder, pe care Arthur îl 
pomenea atât de des ca fiind un colaborator extrem de 
capabil! Nu simţise niciodată nevoia să-l cunoască. Un şef 
de birou! Acum însă n-avu încotro şi trebuie să-şi spună că 
omul nu seamănă de fel cu imaginea pe care şi-o făcuse 
despre acest gen de salariaţi. Pe lângă nişte persoane care 
nu depăşesc media treci fără să le observi; cine însă îl 
întâlnea pe Fabrian Milder, l-ar fi recunoscut imediat chiar 
şi după ani şi ani. Bărbia aproape pătrată, buzele care 
semănau cu două drepte paralele trasate cu rigla, o 
pereche de ochi pătrunzători sub nişte sprâncene stufoase, 
creau, împreună cu umerii masivi, o impresie incontestabilă 
de energie şi de putere. 

— Domnişoara Gines, nu-i aşa? Asemănarea cu fratele dvs. 
Este evidentă, o salută el, provocându-i astfel şi un uşor şoc, 
fiindcă aspectul exterior al lui Arthur avea ceva care nu 
stârnise niciodată admiraţia ori invidia fetii. E ocupat 
momentan. Vă rog să luaţi loc o clipă; îi voi comunica îndată 
că sunteţi aici. 

Involuntar, tânăra îşi aminti de o sintagmă deseori citită 
prin romane: privire mistuitoare. E drept că Milder nu se 
holba la ea; exista totuşi o anume concentrare, un fel de 
sondaj explorator al acelor ochi de un cenuşiu deschis, care 
o impresiona într-un mod neplăcut. Dacă ar fi fost 
impertinent, atunci ar fi terminat repede cu el; dar era 
respectul personificat. Şi cu acea privire rapidă şi sigură cu 
care femeile apreciază îmbrăcămintea, observă şi grija 


excesivă a bărbatului pentru înfăţişarea sa. Oare 
preocupările lui Arthur legate de eleganţă, molipsiseră şi 
statul lui major...? 

— Am înţeles că intenţionaţi să vă stabiliţi în apropierea 
noastră, d-le Milder, observă ea. 

— 0... da, desigur, recunoscu el, după toate aparențele 
neplăcut impresionat. Eu... Eu am o slăbiciune pentru 
ţinutul acesta. 

— Plăcut pentru Arthur să vă aibă ca vecin. Probabil că 
imboldul pentru această tranzacţie a pornit şi de la el. 

Cu un tic nervos, omul trase de o mustață inexistentă. 

— Nu tocmai! De fapt nu ştie încă nimic despre acest 
lucru. Am obţinut proprietatea pentru o bagatelă, trei mii 
cinci sute de lire. 

Fata îl măsură surprinsă. 

— O „bagatelă”... Cam costisitoare! Îi scăpă ei, înainte de 
a-şi da seama că în felul acesta comisese o lipsă de tact. 

De astă dată şetul de birou fu total descumpănit. 

— De fapt... Aa... Banii necesari i-am împrumutat, se căzni 
el să explice; apoi, dând să plece, continuă: Vreau să văd 
dacă fratele dvS. Este disponibil acum. Se îndepărtă, 
purtând cu sine imaginea aceleia care, fără ştirea ei, 
risipise ceţurile neguroase ale existenţei sale cotidiene. 

Zile în şir o observase, fără ca fata să bage de seamă 
aceasta; lăsase în plata Domnului undiţa şi vârşele şi se 
ascunsese pe după tufe, pentru a putea s-o contemple pe 
cea care reprezenta întruchiparea a treizeci de ani de 
reverie, de iluzii... 

În faţa uşii biroului personal al şefului, fu obligat ca în 
câteva secunde să-şi redobândească siguranţa obişnuită, 
înainte de a apăsa clanţa şi de a trece pragul. Şi apoi 
încremeni din pricina cuvintelor pe care urechea sa le 
surprinsese. 

XI. 

OM SĂRAC, OM SĂRAC... 

— SORA MEA? EXCLAMĂ AVOCATUL. 


Privi de la Milder la Mary Wenner. 

— Reveniţi mai târziu, spuse el în surdină acesteia. Milder, 
conduceţi-o afară pe d-ra Wenner prin ieşirea laterală. 

Când şeful de birou se afla deja cu tânăra pe coridor, o 
întrebă scurt: 

— Unde locuiţi? 

Şi în vocea lui era atâta autoritate, că Mary Wenner uită 
pentru o clipă de tot ce se chema prudenţă. 

— Cranston Mansion, numărul 73. Dar pentru ce? 

— Fiindcă trebuie să vă vorbesc. Pot să vă vizitez seara? 

Domnişoara Wenner se dădu brusc înapoi. Existau clipe în 
care simţământul ei pentru buna-cuviinţă se leza foarte 
uşor. Dar tânăra era totuşi extrem de curioasă să afle ce 
anume voia acest bărbat străin. 

— Dacă doriţi, de ce nu?! Doar că e bine să mă anunţaţi 
din timp că veniţi, astfel încât să am timpul necesar pentru 
a chema o prietenă, fiindcă aşa se cuvine. 

— O damă de companie mai lipsea! O ironiză Milder. Ceea 
ce urmează să vă spun nu e destinat unor urechi străine. 

O conduse la lift, şi până ajunseră la uşa acestuia, izbuti 
să-i smulgă promisiunea că îl va primi singură - deoarece 
curiozitatea d-rei Wenner, de a afla scopul vizitei, era net 
depăşită de zelul d-lui Milder de a descoperi ce se ascunde 
în spatele remarcei enigmatice pe care o auzise. 

— Vai, vai, ce gâsculiţă! Îşi mustră Arthur Gines sora, 
extrăgând trei bancnote din portofelul său. Cine a mai auzit 
aşa ceva: să pleci de acasă fără bani la tine şi să vii la 
Londra! Poftim, iată atâta bănet încât să poţi trăi liniştită 
până la adânci bătrâneţi, continuă el glumind. 

— Crezi că pentru aşa ceva ajung cincisprezece lire? Râse 
ea şi îşi trase mănuşile, cu gândul de a pleca. 

Dar tocmai atunci îşi aminti de Red Farm. 

Arthur Gines ascultă relatarea ei cu o mirare 
neîncrezătoare. 

— Milder a cumpărat o proprietate la Chelfordbury pentru 
a se stabili acolo?... Cu neputinţă! De-ar fi făcut asta, mă 


anunţa negreşit. Ce-i trebuie lui o reşedinţă la ţară? Şi, în 
afară de asta, nici nu are banii necesari unei astfel de 
achiziţii. 

— Eşti sigur că n-are bani? 

— Mă rog, ceva, ceva o fi având. Dar o casă în 
Chelfordbury! Nu ştiu de ce am crezut mereu că zona asta 
i-e complet străină. 

— Da de unde, toată vara şi-a petrecut week-end-urile la 
Ravensrillcottage, îl informă Leslie. 

— A, pescarul cu undiţa! Arthur Gines fluieră uşurel. Ia te 
uită cine o face pe misteriosul! Trăieşte o jumătate de an în 
imediata noastră apropiere, fără să sufle un cuvinţel despre 
asta! 

— Da, şi acest pescar modest dispune de o maşină! 
Adăugă ea, subliniind amănuntul cu câteva mişcări ale 
capului. Dick Alford e atât de furios din pricina tranzacţiei... 

O grimasă se lăţi pe chipul avocatului. 

— Sărmanul Dick!... Îi cunosc opiniile despre asemenea 
lucruri. Când i-am propus odată să parcelăm câteva din 
suprafeţele din nordul moşiei, aproape că m-a strâns de 
gât! Crede orbeşte în viitorul agriculturii şi plânge după 
fiecare hectar care i se ia. Îmi pot foarte bine imagina că a 
început să spumege aflând despre ideea năstruşnică a unui 
birocrat de a se transforma brusc într-un fel de agrarian 
contrafăcut. 

— Când ne-am despărţit, era furios de-a binelea, observă 
ea sec. 

— Când a fost asta? Tresări el. 

— Chiar azi; m-a condus la gară. 

Fata îşi stăpâni cu greu o mică derută. 

Privirea lui îi cercetă atent chipul. Încet, bărbatul se ridică 
şi îşi aşeză mâinile pe umerii ei. 

— Fetiţo, începu el, zguduind-o uşor, scoateţi-l din cap pe 
Second Son! E foarte adevărat că Harry, comparat cu 
fratele său nu prea rezistă, dar Dick este şi rămâne un 


flăcău sărac lipit pământului. Şi doar din mutrişoara asta 
drăguță a ta n-ai cum trăi. 

— Dar ce vrea să însemne asta? Se minună ea. Nu sunt 
oare moştenitoarea unei mari averi? 

Trebuiră să se scurgă câteva clipe penibile până când, 
găsind în fine răspunsul potrivit, avocatul îşi luă mâinile de 
pe umerii tinerei şi replică într-o doară: 

— Sigur că da prostuţo! Dar asta nu înseamnă că nu-mi 
doresc pentru tine o poziţie socială dintre cele mai înalte 
din comitatul nostru. Contesa Chelford înseamnă ceva, nu? 
Dick Alford e într-adevăr O. K.9, dar să te căsătoreşti cu un 
om sărac... 

Se poticni sub privirea ochilor cenuşii, care stăruiau 
asupra lui. 

— Om sărac! lar accentuezi vorbele astea. Ca şi cum totul 
depinde de faptul că viitorul meu soţ trebuie să fie musai 
bogat! Logica ta mi se pare cel puţin ciudată. 

Arthur râse îndelung şi cu poftă. Dar în urechile ei 
sensibile, hohotele acestea părură oarecum forţate, 
nesincere. 

— Şi tu trebuia să fii avocat, Leslie, ma parole10; peruca 
albă şi cu roba te-ar prinde de minune! Dar acum, gata, 
fetiţo! Valea, că am o groază de lucru. 

Când uşa se închise în urma ei, respiră uşurat, ca îndată să 
apese energic pe butonul de onix. 

— Vă rog să-l trimiteţi pe d-l Milder încoace, porunci el 
copistului. 

XII. 

DESPRE CURSELE DE CAI ŞI DESPRE INTENȚIILE DE 
VIITOR ALE UNUI ŞEF DE BIROU. 

DE ÎNDATĂ CE MILDER AFLĂ CĂ şeful îl solicită, ştiu care 
era motivul, şi, cu toate că de obicei nu-i lipsea curajul, 
trebui totuşi să facă un anume efort, pentru a da imediat 
ascultare chemării. 

— Milder, ce înseamnă povestea cu cumpărarea Red Farm- 
ului? Începu avocatul fără înconjur. 


— De ce să nu-l fi cumpărat? 

— Dar n-am nimic împotrivă; doar că mi se pare foarte 
curios faptul că n-ai pomenit o vorbuliţă despre treaba asta. 

— Ce vedeţi curios în asta?! Ripostă şeful de birou. Mi-am 
imaginat că n-o să priviţi cu ochi buni intenţia asta a mea, 
fiindcă de cele mai multe ori patronilor nu prea le convine 
ca salariaţii lor să se stabilească undeva prin apropiere. 
Luni de-a rândul am locuit într-o căsuţă nu departe de 
Chelfordbury, şi deseori m-a tot ispitit ideea de a vă face o 
vizită. Dar un ce instinctiv m-a avertizat că nu e bine să mă 
vâr în sufletul şefului meu... Să mă impun în societatea pe 
care dvS. V-aţi ales-o! Dacă în toţi anii de când lucrăm 
împreună, m-aţi fi invitat măcar o singură dată să-mi petrec 
week-end-ul la dvs., atunci v-aş fi informat şi asupra 
cumpărării. Aşa însă mă simt mai mult în rolul unui servitor, 
care n-are de ce să-şi întrebe stăpânul, cum şi unde să-şi 
petreacă timpul liber. 

— Şi banii? Căută că înţeleagă Arthur. Nu ştiam că vă 
merge atât de bine, Milder. 

— De ce v-aş informa în privinţa mărimii contului meu 
bancar, replică Milder rece. 

Acum însă Arthur Gines deveni ceva mai agresiv. 

— Din salariul dvs. - care - recunosc deschis - nu prea e 
dimensionat cu largheţe, n-aveaţi cum economisi banii 
necesari atât pentru cumpărarea fermei cât şi pentru 
amenajările pe care înţeleg că sunteţi în curs de a le face. 

În loc de răspuns, Milder scoase din buzunarul hainei un 
portofel de piele, pe care se afla înscris cu litere aurii 
numele bookmaker-ului la firma căruia şeful său îşi cultiva 
viciul acelor pariuri nesăbuite prilejuite de cursele hipice. 

— Truman...? 

Avocatul îşi încruntă fruntea. 

— Ce are asta aface cu tranzacţiile despre care vorbeam? 
Nu văd legătura cu Red Farm?! 

— Eu sunt Truman, sună replica mulţumită de sine a 
şefului de birou. 


Celălalt se holbă la el. Truman! Bookmaker-ul căruia îi 
plătise mii şi mii de lire sterline! 

— Şi atunci banii pe care îi numiţi ai dvs., sunt cei ai mei? 
Izbuti el cu greu să articuleze într-un târziu. 

— Ai dvs?... Dacă Truman n-ar fi acceptat pariurile pe care 
doreaţi cu tot dinadinsul să le încheiaţi, atunci s-ar fi găsit 
un alt bookmaker dispus s-o facă... În urmă cu cinci ani v-aţi 
plâns la un moment dat că nu găsiţi nici un agent care să 
accepte pariuri pe sume mari - pariuri din cele care se 
încheie telegrafic şi ades doar cu câteva minute înaintea 
startului în cursa respectivă. Asta mi-a reţinut atenţia, 
fiindcă am realizat că aparţineţi acestor... 

— Nătărăi, interveni avocatul. 

— Nu, ghinionişti, care în pofida tuturor pierderilor nu se 
pot dezbăra de patima pariurilor. Astfel s-a născut Truman 
şi v-a informat prin prospectele sale că accepta dispoziţii 
telegrafice pentru indiferent ce sumă. Ştiţi cât aţi pierdut în 
ultimii cinci ani? 

Palid de mânie, şeful său clătină capul negând. 

— Fiindcă vorbim de Truman - doar la acesta şaizeci şi trei 
de mii de lire sterline! 

Culoarea obrazului îi reveni şi-i pieri din nou, dar Arthur 
Gines ştia prea bine că furia lui nu era îndreptăţită. Până 
acum Truman fusese un nume pe un formular de 
telegramă, o adresă undeva în Westend, căreia îi expediase 
depeşele sale păguboase. Niciodată nu-l interesase cine 
putea fi persoana! Dar duplicitatea pe care Milder o 
relevase în mărturisirea sa, simţământul că unul dintre 
salariaţii în care avusese încredere îl dusese de nas, 
continuau să-l tortureze. 

— Nu cumva sunteţi şi Rathburn & Co? Întrebă el. 

Spre nemărginita-i uimire, Milder dădu afirmativ din cap. 
— Nu numai Rathburn & Co, dar şi Burton & Smith. Asta 
înseamnă deci că sunt identic cu trei agenţii de pariuri faţă 

de care, dacă tragem linie şi adunăm, dvS. Aţi pierdut în 
perioada amintită cam treizeci mii de lire sterline anual. Nu 


faceţi o mutră atât de sumbră, Gines! Nu există nimic ce mi- 
aş imputa; în rarele ocazii când aţi câştigat, sumele 
respective v-au fost achitate corect. Am riscat şi eu: norocul 
meu împotriva celui al dvs. Când am început, am pus la 
bătaie averea mea: cele trei mii de lire sterline agonisite 
prin truda zilnică a atâtor ani. Dacă Fortuna ar fi fost 
alături de dvs., puteam fi rapid un om ruinat. 

— Aveţi categoric dreptate. Sigur că... Sigur că am nevoie 
de oarecare timp pentru a digera aceste noutăţi. 

Explorând mai departe chipul rezervat al lui Milder, 
încercă să-şi corecteze aprecierile vizavi de acel om, în 
care, până atunci, nu văzuse decât un fel de slujitor ceva 
mai şcolit. Deodată însă, deveni conştient de ridicolul 
situaţiei, aşa că se defulă cu un hohot de râs. 

— Şi ce-o să faceţi cu acest bânet domnule... Cresus11. 

— Mă voi stabili la ţară şi mă voi căsători. 

— Excelent! O uşoară nuanţă de ironie răsună în cuvintele 
lui Arthur. Şi cine e tânăra cea ferice? 

Minute în şir Milder îl fixă pe cel care încă îi mai era şef, ca 
după aceea să declare încet şi răspicat: 

— Nutresc intenţia de a mă căsători cu domnişoara Leslie 
Gines. 

Pe chipul avocatului nu tresări nici un muşchi, dar în ochii 
săi scânteie deodată o răutate atât de diabolică, încât 
Milder cel calm simţii că îl trec fiorii. Oare mersese prea 
departe?... La fel de repede însă păru că se coboară un soi 
de cortină, şi trăirile interioare ale lui Leslie Gines 
dispărură, făcând loc unui zâmbet enigmatic. 

— Iată un ce foarte interesant şi care dovedeşte că sunteţi 
şi foarte întreprinzător, Milder. Din păcate însă, am alte 
planuri. 

Înconjură biroul şi, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, 
se plantă în faţa celuilalt. 

— Şi, aşa, ca să ştiu şi eu, cam cât aţi plăti pentru 
privilegiul de a fi cumnatul meu? Îşi continuă el zeflemeaua. 

Mai vârstnicul său interlocutor acceptă provocarea. 


— Retrocedarea unei jumătăţi din pierderile pe care dv$. 
Le-aţi înregistrat în ultimii cinci ani la cursele de cai. 

— Nu-i de ajuns! Surâse avocatul. 

— Radierea a patru poliţe emise pe numele lordului 
Chelford şi semnate de el, dar... Dar la o privire mai atentă 
se poate constata că toate poartă nişte semnături false şi 
că... 

Arthur Gines se clătină pe picioare şi dădu înapoi, cu 
chipul alb ca varul şi strâmbat de un rictus. lar Milder se 
folosi neîntârziat de avantajul câştigat. 

— Cu alte cuvinte, Gines: şaptezeci şi cinci de mii de lire 
sau... Cinci ani de puşcărie! 

XIII. 

CERERE ÎN CĂSĂTORIE. 

LESLIE PETRECUSE ÎN ORAŞ CÂTEVA ore plicticoase, şi 
nu regretase doar odată, ci de mai multe ori, că nu 
acceptase propunerea fratelui ei de a se reîntoarce 
împreună la Willow House. Aşa că - întrucât îşi terminase 
toate cumpărăturile - de ce n-ar pleca la Chelfordbury, 
folosindu-se de primul tren? 

Dar spre mirarea ei, când îi comunică telefonic această 
intenţie, Arthur avu obiecţiuni. 

— Nici vorbă! O să fie mult mai plăcut cu maşina. Rămâne 
aşa cum am stabilit prima oară. Atâta doar că urmează să fii 
la birou la ora patru şi jumătate în loc de ora cinci - Milder 
ne-a invitat la ceai. Fă-mi plăcerea şi acceptă invitaţia. 

— D-l Milder? Îşi exprimă ea surpriza. 

— Dacă tot va fi vecinul nostru, e poate mai bine să-l 
tratăm cu amabilitate, argumentă el. 

Cel mai mult i-ar fi convenit să pretexteze o durere de cap, 
şi acceptă doar fiindcă rareori fratele ei îi solicita vreun 
serviciu. 

Cu un inexplicabil sentiment de nelinişte, pe care singură 
îl caracteriză ca prăpăstios, Leslie se prezentă la ora 
convenită, găsindu-şi fratele la masa de lucru, cu capul 
sprijinit în mâini. 


— Nu te simţi bine, Arthur? Se interesă îngrijorată. 

— Da de unde! Atâta doar că am în urma mea o zi de lucru 
oarecum fierbinte. Vezi că Milder o să vină şi el îndată; te 
rog, fii drăguță cu el - e un colaborator cu mare putere de 
muncă şi foarte util. Locuinţa lui e lângă Regent's Park. De 
altfel e holtei. 

Involuntar, fata trebui să zâmbească. Ce-o interesa pe ea 
dacă Milder era holtei au ba...! 

— Nu ştiam de fel că ai un şef de birou atât de înstărit. 
Reşedinţă la ţară în Chelfordbury! Apartament în cel mai 
distins cartier londonez! Nu te-ai aştepta la aşa ceva în 
cazul unui funcţionar. 

— Tipul o să-ţi placă, răspunse Arthur, apăsând pe butonul 
de onix. Ştie să fie şi amuzant! 

Amuzant nu prea era cuvântul potrivit, dar era singurul 
care-i veni pe limbă! 

Aproape în acelaşi moment, de parcă ar fi aşteptat 
semnalul clopoţelului, Milder păşi în cameră, cu un 
pardesiu uşor pe braţ şi cu o borselină gri în mână. Şi iarăşi 
Leslie se simţi cuprinsă de un sentiment chinuitor de 
nelinişte. 

Pe durata drumului, d-l Milder îşi asumă obligaţia de a 
întreţine conversaţia. Avea o voce profundă, plăcută, şi o 
manieră agreabilă de a sta de vorbă. Arthur văzu acum într- 
o cu totul altă lumină pe omul cu care de atâta amar de ani 
lucra împreună, omul care apărea dimineaţa Dumnezeu ştie 
de unde, pentru ca, odată munca terminată, să se mistuie în 
neant. Discuta cu egală uşurinţă atât despre progresele 
telefotografiei cât şi despre ultimele recorduri aeronautice; 
atinse două, trei teme literare dificile şi făcu îndată legătura 
între ultimul război mondial şi defetismul oglindit în câteva 
opere de referinţă, nu uită comunismul rusesc, dar nici 
renaşterea italiană, ca în final să se oprească la 
particularităţile jocurilor sportive practicate de americani — 
bref12, viză toate domeniile despre care presupunea că 
puteau stârni interesul. 


Apartamentul ocupa întregul etaj întâi al unuia dintre 
imobilele costisitoare învecinate cu parcul, şi era mobilat 
foarte luxos. Pe banii mei - gândi Arthur Gines, în inimă 
căruia se agita iarăşi diavolul supărării celei mai negre. 

Ceaiul fu servit de două fete îmbrăcate foarte îngrijit, iar 
după aceea gazda îşi conduse musafirii în bibliotecă, pentru 
a le înfăţişa rarităţile sale. 

Milder tocmai o atenţiona pe tânără asupra unei ediţii 
princeps deosebit de valoroase, când se petrecu ceva foarte 
ciudat. 

— Te rog să mă scuzi câteva minute, Leslie, o rugă 
avocatul. Trebuie să ajung neapărat la un cunoscut care 
locuieşte foarte aproape de aici. 

Vocea lui Arthur sună stins şi căznit. Sora lui îl privi 
mirată. 

— Dacă vrem să nu întârziem la cină, şi ţinând cont că 
drumul până acasă e destul de dificil, începu ea aruncând o 
privire ceasului ei brățară, atunci... 

— Nu rămân decât cel mult un sfert de oră, replică el şi 
dispăru, înainte ca tânăra să mai poată obiecta. 

Ce ciudat, ce neobişnuit! Dar în pofida mirării şi a 
senzaţiei de disconfort care îi dădea iarăşi târcoale, Leslie 
Gines n-ar fi bănuit în vecii vecilor că fratele ei o lăsase 
intenţionat singură cu bărbatul acesta cărunt. Ba 
dimpotrivă, interpretase tăcerea şi rezerva lui Arthur drept 
un mod de a-şi arăta acordul cu antipatia ei faţă de Milder. 
De ce ar fi nutrit oare fratele ei - deci omul al cărui egoism 
se revolta întotdeauna când era obligat să ţină cât de cât 
cont de cineva care era dependent de el - dorinţa 
neaşteptată de a-i fi pe plac şefului său de birou...? 

După ce uşa se închise în urma avocatului, Fabrian Milder 
puse cu grije preţiosul volum la loc. 

— La primăvară mă voi muta în noua mea locuinţă şi sper 
să vă văd mai des atunci, d-ră Gines, vorbi el, cu ton scăzut. 

Fata îi răspunse cu o banalitate politicoasă, care nu o 
obligă la nimic. 


— Ambiţia mea şi-a dorit întotdeauna o reşedinţă la ţară, 
unde să-mi văd în linişte de cele două mari pasiuni ale mele: 
pescuitul şi cititul. Din fericire, situaţia mea îmi permite să 
mă las păgubaş de meserie; bănuiesc că fratele dvS. V-a 
informat în legătură cu posibilităţile mele materiale: sunt 
un om destul de avut. Cât despre vârsta mea?... Cincizeci 
de ani înseamnă, din punctul meu de vedere, floarea vieţii, 
aşa că-mi pot asuma necondiţionat responsabilitatea de a 
face fericită o femeie. 

Sentimentul fricii sugruma gâtlejul lui Leslie, aşa că de- 
abia izbuti să articuleze: 

— Sper ca atunci să putem avea din când în când plăcerea 
de a o vedea pe la noi pe soţia dvs. 

Milder nu-i răspunse, dar sub privirea insistentă a ochilor 
săi fumurii, simţi că o trec fiori când calzi când reci. 
Deodată - înainte ca ea să-şi dea seama ce se întâmplă - 
bărbatul îi prinse amândouă braţele. 

— Pentru mine nu există decât o singură femeie pe lumea 
asta! Un chip care-mi stăruie zi şi noapte în minte şi-n 
suflet! Leslie - vocea lui adâncă vibra de emoție - toate 
lunile acestea te-am purtat în inima mea! 

— Vă rog să-mi daţi drumul! Strigă ea, făcând necontenit 
eforturi pentru a se elibera. 

— Pentru dumneata am lucrat, Leslie, pentru dumneata 
am făcut planuri! Te iubesc aşa cum nimeni altul n-o să te 
iubească niciodată... 

Bărbatul o apropie din ce în ce mai mult de el, şi, 
neputincioasă, tânăra privea siderată la ochii aceia 
mistuitori, la chipul acela aspru. 

O bătaie în uşă... Omul slăbi strânsoarea şi se dădu înapoi, 
cu faţa crispată de furie. 

— Intră. 

— D-l Richard Alford ar dori să vă vorbească, anunţă fata 
în casă. 

XIV. 

PESCAR ÎN APE TULBURI. 


DICK ALFORD, CARE AŞTEPTA ÎN birou, tocmai reflecta 
cum să iniţieze o discuţie ce promitea să devină extrem de 
neplăcută, când uşa se deschise cu violenţă şi o tânără cu 
faţa lividă dădu buzna înăuntru. 

— O, Dick, Dick! Suspină ea. 

În acelaşi moment se afla în braţele sale şi îşi cuibări capul 
la pieptul tânărului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Cum de 
te afli aici? 

Înainte ca Leslie să poată răspunde, trupul impunător al 
lui Milder umplu cadrul uşii. Omul nu vorbi, dar furia din 
privirile sale arzătoare spunea destule. 

— De fapt, ce doriţi? Izbucni el în cele din urmă. 

Dick Alford nu dădu nici o importanţă întrebării. 

Mai întâi o îndepărtă pe fată. 

— De ce eşti aici, Leslie? 

— Arthur m-a adus încoace, şi... Şi... 

Vag de tot, adevărul începu să prindă contur în mintea 
tânărului. 

— Arthur te-a adus încoace? Repetă el încet. Şi te-a lăsat 
apoi singură cu acest domn? Un prieten de-al tău? 

— Azi l-am întâlnit prima oară. 

Cu cât Dick îşi dădea mai bine seama de situaţie, cu atât 
mai mult creştea mânia din el. Cel mai nepotrivit moment 
pe care Arthur Gines l-ar fi putut alege pentru a reveni! 
Dick auzi sunetul unui clopoțel, auzi paşi repezi în hol şi 
văzu chipul brusc decolorat al avocatului, desfigurat şi de 
un zâmbet cald pe care acesta şi-l impuse anevoie? 

— Hello, micuţo! Da' ce s-a întâmplat? 

— Cred că aţi face bine s-o duceţi imediat pe Leslie acasă, 
luă Alfred cuvântul. 

Să fie astfel ignorat, era insuportabil pentru Milder. 

— Îmi pot îngădui pentru început întrebarea, cu ce drept 
dispuneţi astfel de oaspeţii mei? Întrebă el provocator. 

Dar Dick nu-l băgă nici acum în seamă. 

— Ocupaţi-vă de sora dvs., Gines! 


În vocea lui răsuna o ameninţare abia voalată. 

— Astă-seară îmi voi permite să vă fac o vizită. 

Mângâind uşurel mâna lui Leslie, o conduse în hol şi 
aşteptă până când fratele şi sora dispărură prin ieşire. De 
abia după aceea se adresă furiosului proprietar al locuinţei: 

— Am venit la dvS. Din raţiuni de afaceri, dar ele mai pot 
aştepta. Mai întâi aş dori să ştiu ce anume i-aţi spus d-rei 
Gines? 

— Asta mă priveşte doar pe mine, răspunse celălalt, acum 
iar stăpân pe sine, chiar dacă nu şi pe situaţie. 

— Ba mă priveşte şi pe mine, explică Dick, fără să se 
aprindă. Ştiţi desigur că d-ra Gines este logodită cu fratele 
meu. 

Milder îşi trecu limba peste buzele uscate. 

— Lucrul acesta nu mă interesează! 

Şi, după ce reflectă puţin: 

— De ce ne-am juca de-a v-aţi ascunselea? Am rugat-o pe 
d-ra Gines să-mi acorde mâna. 

— Aşa deci! Şi care a fost părerea ei? 

— Prin sosirea dumitale inoportună nu i-ai mai dat răgaz 
să-mi răspundă. Dar n-aş crede că în acest sens ar exista 
vreo dificultate. 

Dick nu încercă să-şi înfrâneze zâmbetul ironic. 

— Vă gândiţi desigur la lipsa de dificultăţi din partea 
domnului Arthur Gines!... Lucrul acesta, însă nu înseamnă 
prea mult! Oricum ar fi - dificultăţile tot vor veni - atât din 
partea d-rei Gines cât şi din partea mea. 

— Din partea dvs.? 

Buzele lui Milder tresăriră într-un zâmbet ironic. 

— Doar nu sunteţi... 

— Logodnicul domnişoarei? Nu, v-am mai spus-o doar, 
logodnicul este fratele meu - nu sunt altceva decât 
prietenul tinerei. Dar chiar şi în situaţia în care intenţia 
domnişoarei Gines de a se mărita cu cineva din familia 
noastră s-ar schimba, lucrul acesta n-ar modifica de fel 
poziţia mea faţă de dvs. Am senzaţia că încercaţi să pescuiţi 


în ape tulburi, d-le Milder. Dumnezeu ştie ce procedeu 
murdar de constrângere folosiţi împotriva lui Gines! 

Bărbatul cărunt tresări vizibil. 

— Aha! Râse Dick Alford, se pare că am nimerit drept la 
ţintă. Cu toate astea, n-o să vă căsătoriţi cu Leslie Gines. 

Ochii lui Milder se îngustară. 

— O ameninţare? 

— Luaţi-o cum vreţi. Şi acum să trecem la obiectul vizitei 
mele! Contra trei mii cinci sute de lire sterline aţi dobândit 
proprietatea Red Farm de la d-l Leonard. Dacă vă alegeţi cu 
un profit de cinci sute de lire, vreţi să renunţaţi la 
cumpărătura dvs.? 

— Nici nu-mi trece prin cap aşa ceva! Se revoltă Milder. 
Intenţionez să mă stabilesc acolo definitiv, şi nu există nici o 
lege care m-ar putea împiedica s-o fac. 

Tânărul dădu uşor din cap. 

— Mă tot miram eu de ce aţi căşunat tocmai pe 
vecinătatea noastră; acum însă înţeleg foarte bine 
motivele... Dar ghinionul dvS. Este că Leonard, pentru a 
revinde, are nevoie de acceptul fratelui meu, adică de 
acceptul meu, întrucât am procură generală. Ca jurist, 
sunteţi desigur foarte familiarizat cu prevederile sofisticate 
ale regimului acestor aşa-zise proprietăţi funciare în 
arendă, categorie din care face parte şi Red Farm, şi ştiţi că 
dacă mă obligaţi să deschid un proces, veţi pierde 
categoric. Deci ne putem înţelege pe cale amiabilă? 

— Nu. 

— Poate că după ce veţi reflecta în linişte, veţi ajunge 
totuşi la altă concluzie. Dick Alford îşi luă pălăria. Iar în 
privinţa d-rei Gines, ar fi tot în interesul dvS. Să nu stăruiţi 
asupra actualelor dvS. Intenţii. 

— Şi dacă totuşi o fac? 

Un zâmbet de nepătruns flutură pe buzele tânărului. 

— Atunci o veţi regreta foarte tare, îl asigură el pe un ton 
degajat. 

XV. 


UNDE SUNT BANII MEI? 

LESLIE NU POMENI UN CUVINŢEL despre întâmplarea 
cu Milder, şi fratele ei părea că se străduie la fel de convins 
să evite tema aceasta. În vreme ce automobilul înainta - la 
început pe străzile Londrei, apoi prin satele liniştite - se 
pierdu mai întâi în tot felul de detalii asupra unor chestiuni 
profesionale, ca apoi să se retragă într-o muţenie absolută, 
în spatele căreia îl ghiceai profund preocupat. Nervii săi 
păreau în orice caz extrem de afectaţi, fiindcă odată, când 
Leslie i se adresă cu o întrebare absolut oarecare, avocatul 
tresări puternic. 

— Pardon... Ce spuneai? Căzusem pe gânduri. 

— În gânduri neplăcute, Arthur, nu-i aşa? Îl chestionă ea 
blând. 

— Da, al naibii de neplăcute. 

Ajunseseră aproape de Chelfordbury, şi de abia acum fata 
spuse acel lucru care probabil că în tot acest timp îi stătuse 
pe buze. 

— Arthur, ştii ce dorea d-l Milder de la mine? 

Şi fiindcă fratelei ei continuă să tacă, Leslie continuă: 

— Mi-a făcut o propunere. 

— Ia te uită! 

— Arthur, când ne-ai lăsat singuri, erai informat asupra 
intenţiei sale? 

— Ideea lui e bineînţeles ridicolă! Răspunse el evaziv. Cu 
toate astea nu e un tip de neglijat, şi nu se poate spune căe 
o crimă când un bărbat se îndrăgosteşte de o fată şi vrea să 
se însoare cu ea. 

Leslie fu puţin jignită. 

— Dar cred că nu ţi-ai da niciodată acordul pentru acest 
mariaj, nu-i aşa, Arthur? Ştii doar că sunt logodită cu Harry. 
Şi de câte ori nu mi-ai spus că dorinţa ta cea mai arzătoare 
este să mă vezi împodobită cu diamantele de contesă...! 

De obicei avocatul era o persoană căreia nu-i lipsea replica 
promptă. Ştiuse, să se descurce în situaţii mai complicate şi 


în faţa unor oameni cu mai multă experienţă de viaţă decât 
a surorii sale. 

Prezenţa fetii făcu, într-un anume fel, ca mintea lui să nu 
mai fie atât de inventivă, astfel că subterfugiile sale îi 
sunară lui însuşi drept banale şi inconsistente. 

— Fata mea dragă, nu mă interesează cu cine te măriţi, 
dacă, bineînţeles eşti fericită. Milder este totuşi un foarte 
bun jurist, şi mai posedă şi o avere frumoasă... 

De-astă dată fata se răsuci brusc pe scaunul ei, astfel încât 
să-l poată privi în ochi. 

— lar accentuarea asta a laturii materiale! Dar unde, 
Doamne iartă-mă, sunt banii mei? 

Întrebarea erupsese pur şi simplu. Arthur Gines trebui să 
facă un efort destul de mare pentru a putea stăpâni o 
situaţie atât de primejdioasă. 

— Banii tăi? Sunt plasați foarte bine. 

— Inutil încercă el să găsească acea nuanţă convingătoare 
atât de necesară acum - în tot felul de titluri de rentă şi de 
acţiuni. 

— La cât se ridică asta? Insistă ea nemilos. 

— În jur de o jumătate de milion de lire sterline. Dar ce te- 
a apucat? Hai să nu mai discutăm despre păcătoşii ăştia de 
bani! 

— Nu, Arthur! Astăzi ducem discuţia până la capăt - ia 
spune, mai am vreun penny? 

Cât de neplăcută era această întrebare - mai neplăcută 
chiar decât cea a lordului Chelford, care voise săptămâna 
trecută să afle în ce fel de hârtii fusese investită averea 
mamei sale! Şi probabil că în chestiunea asta îşi va vâri 
nasul şi Dick, individul acesta a cărui memorie putea să 
concureze oricând cu o maşină de calculat! Şi în afară de 
cei doi, trebuie să se mai apere acum şi împotriva 
sâcâitoarei dorinţe de a afla adevărul a lui Leslie? 

— Prostuţo! Surâse el. Chiar aşa, eşti o prostuţă. Doamne, 
ce mi-ar place ca o fată ce are o avere caa ta, să-şi pună 
pirostriile cu mine! 


— Cred totuşi că banii mei nu mai există! Stărui ea gravă. 
Ani în şir ai administrat banii de unul singur, şi nu pot scăpa 
de ideea că afacerile tale financiare n-au mers deloc bine. 

— Să însemne asta că ţi-am furat averea? Întrebă el tăios. 

— Nu de asta te acuz. Poate însă că... N-ai investit-o bine, 
Poate că a devenit din ce în ce mai mică, până când n-a mai 
rămas nimic din ea. Aşa-i, nu? 

Pe durata unei clipe îngrozitoare, Arthur cumpăni dacă n- 
ar fi mai bine să recunoască adevărul. Dar vanitatea şi 
reculul pe care îl simţi, gândindu-se la efectul pe care 
vestea aceasta ar avea-o asupra cuiva pentru care totuşi 
nutrea - cât de cât - nişte sentimente, împiedică 
mărturisirea. 

— Te rog să mă scuteşti de inepţiile tale! Bineînţeles că nu- 
i aşa cum ţi se năzare... 

Şi gândurile sale se reîntoarseră la unica nădejde ce-i mai 
rămăsese - descoperirea tezaurului Chelforzilor. De va 
izbuti să scoată la lumina zilei comoara, atunci putea să-i 
râdă în nas lui Milder şi putea s-o despăgubească pe Leslie 
pentru averea ei irosită. Atunci ar fi fost invulnerabil, căci 
ce presiuni ar mai putea exercita asupră-i şeful de birou, 
dacă afurisitele acelea de poliţe, cele patru, vor fi plătite? E 
drept, totul semăna cu un fir de pai, de care înecatul... Pe 
de altă parte, acest drăcuşor rafinat care se numea Mary 
Wenner, nu făcea parte dintre femeile care debitează 
minciuni, doar aşa, de dragul senzaţionalului facil. 

Drumul spre Willow House trecea pe lângă limita parcului 
domeniului Fossaway. Arthur Gines îşi opri o clipă privirea 
pe arcada cea minată de scurgerea vremii, înmuiată acum 
în purpura apusului de soare, întruchipând un semn de 
întrebare incandescent, care se potrivea în mod ciudat cu 
starea sa sufletească, amestec de îndoieli şi speranţe. 

Ajuns acasă, se grăbi către dormitorul său, pentru a se 
schimba în vederea cinei; constată acum, singur fiind, că îl 
invadează un simţământ plăcut de libertate. Oare nu fusese 
un zevzec că-i ascunsese lui Leslie adevărul?... Da, într-un 


moment propice, îndată ce se vor ridica de la masă, îi va 
spune absolut totul! 

Dar Mary Wenner! Cincisprezece tone de aur!... 
Cincisprezece! 

XVI 

„FĂRĂ SCANDAL, DICK!” 

SPRE NEMĂRGINITA LUI UŞURARE, în timpul cinei, 
Leslie, dovedi o dispoziţie de zile mari, şi amintirea lui 
Fabrian Milder păru ştearsă din memoria ei. 

— Ai putea să-mi faci o mare bucurie, surioară, începu 
Arthur, când se servi cafeaua. Îţi aminteşti de Mary Wenner, 
secretara lui Harry? 

— Desigur, Dick n-o poate suferi. Mi-a povestit de curând 
că... 

— La naiba cu Dick! Doar n-o să ne aranjăm acum viaţa 
după gusturile lui...? 

Observându-i însă privirea uimită, adăugă grăbit: 

— Te rog să mă scuzi, nervii mei nu sunt chiar la înălţime. 

— Ce-i deci cu această d-ră Wenner? 

— Aş dori s-o inviţi la week-end. Am o grămadă de hârtii de 
rezolvat - nu ştiu cum de s-au strâns atâtea - şi Mary este o 
dactilografă excelentă. 

— De ce nu? Răspunse Leslie. Dă-mi adresa ei, să-i pot 
scrie. Aversiunea lui Dick împotriva ei se bazează în 
principal pe flirtul cu Harry. 

— Pe care, fie vorba între noi, aproape că l-a uitat. Trebuie 
să-ţi spun că o apreciez destul de mult pe tânăra asta. Sigur 
că nu este ceea ce se cheamă o doamnă; dar în zilele 
noastre, noţiunea de doamnă e destul de vagă, destul de 
insignifiantă... lartă-mă, Leslie, mai am încă de lucru. 

Îndeobşte Leslie pusă în faţa perspectivei de a petrece 
absolut singură o seară, resimțea aceasta drept ceva 
mohorât şi apăsător; azi însă avea atâtea la care să se 
gândească, atâtea imagini de ordonat, aşa că mai degrabă 
se felicită pentru singurătatea ei. 


Cu toate că de la conflictul cu Milder trecuse foarte puţin 
timp, scena respectivă i se părea grotescă şi neverosimilă. 
Poate că era încă paralizată de spaimă, fiindcă, 
reamintindu-şi, punct cu punct, desfăşurarea neplăcutului 
incident, nu simţi acum nici supărarea la care ar fi fost 
îndreptăţită, nici hazul ce nu lipsise totuşi. Strânsoarea 
puternicelor mâini ale bărbatului, focul din ochii cenuşii! Şi 
Dick! Ca şi cum ar fi fost ceva, de la sine înţeles, îi căutase 
ajutorul şi se simţise în siguranţă la pieptul lui! La fel ar fi 
fost oare, şi dacă providenţa i l-ar fi trimis pe Harry...? 

Gândurile ei fură întrerupte de apelul strident al soneriei 
de la intrare. Alergă în hol şi aprinse lumina. Prin geamul 
gros al uşii se întrevedeau piepţii unei cămăşi albe. Era 
Dick. 

— Intraţi, intraţi, Richard de Chelford! Îl salută ea 
deschizând brusc uşa şi mimând un aer ceremonios - 
solemn. Sunt pe jumătate moartă de plictis şi tânjesc după 
oareşicare distracţie. 

— Nu prea-mi stă mintea la aşa ceva, replică vizitatorul, în 
vreme ce se lăsa condus în camera de zi. 

— Arthur lucrează. Şi cum voi doi nu vă omorâţi cu 
dragostea unul faţă de celălalt, înseamnă că putem să 
discutăm nestingheriţi. Dick, a fost tare drăguţ din partea 
ta să apari azi după-masă acolo. 

— Milder ţi-a făcut, după cum am aflat, o propunere. 

— "Ţi-a relatat el asta? 

Fata scoase un oftat profund. 

— Da! Şi, dacă mă gândesc bine, treaba asta ar fi trebuit 
să mă flateze, nu-i aşa?! Dar de ce o fi marcat o grabă atât 
de... Vijelioasă? 

Fără să se grăbească, Dick îşi alese o ţigară din cutia pe 
care i-o întinse tânăra, şi-o aprinse, iar după primul fum se 
făcu auzit: 

— Este exact motivul vizitei mele. Am venit încoace, tocmai 
pentru a afla asta. Mai înainte, ai avut vreun semnal în 
acest sens din partea fratelui tău? 


— E imposibil ca Arthur să fie bănuit de aşa ceva. Milder îi 
ceruse permisiunea să ne arate noua sa locuinţă, şi cu toate 
că invitaţia nu prea mi-a convenit, l-am însoţit şi eu. 

— Ca să-i faci fratelui pe plac, nu-i aşa? 

— Oho! Zise ea veselă. O doză convenabilă de curiozitate 
feminină nu-mi lipseşte de fel! Şi apoi... Locuinţa unui 
burlac are în ea ceva captivant. Dick, ceea ce te 
dezavantajează totuşi, e că pentru lucru n-ai decât un biet 
birouaş, iar ca iatac pesemne doar o amărâtă de cămăruţă 
mansardată! 

— Dar ce, lui Second Son îi trebuie mai mult de-atât? Ia 
spune, Arthur s-a înfuriat când a auzit de comportamentul 
lui Milder? 

— Poate; ştii doar că frăţiorul meu nu-şi trădează niciodată 
sentimentele. 

— Asta cam aşa e! Răspunse Dick sec. Vrei să-i comunici 
că ţin foarte mult să discut cu el câteva minute? 

Leslie îl privi cu un aer rugător. 

— Dar fără scandal, Dick! 

— Da de unde. Vreau doar să-i pun câteva întrebări. Cred 
că am dreptul s-o fac. 

— Cum adică? 

Fata îşi ridicase ochii spre el, dar îşi cobori îndată 
pleoapele, citind în privirea bărbatului ceva ce o făcu să se 
cutremure. Fără un cuvânt, traversă holul şi bătu la uşa 
camerei de lucru. 

— Dar ce naiba o fi vrând de la mine? Mârâi Arthur Gines. 
Individ fără menajamente, care ţi se bagă pe gât fie ziua, fie 
noaptea, şi nu-i pasă dacă ai sau nu timp pentru el. 

— Cred că ar fi mai bine dacă l-ai primi, ca să lichidezi 
odată chestiunea. 

Îi aruncă o privire rapidă. 

— Care chestiune? 

— Chiar că nu ştii asta...? 

— Bine, bine! Trimite-l încoace, porunci el nemulţumit. 

XVII. 


LOVITURA ÎN STIL MARE. 

CÂND DICK INTRĂ ŞI ÎNCHISE UŞA după el, stăpânul 
casei nu consideră că e cazul să se ridice de pe scaun. 

— Ia loc, Alford, Leslie mi-a spus că doreşti să-mi vorbeşti. 

— Ştiai asta şi fără ca sora dumitale să ţi-o transmită; să fi 
uitat oare spusele mele din după-amiaza asta, despre faptul 
că ne vom vedea seara pentru a lămuri unele treburi? 
Milder i-a făcut surorii d-tale o propunere... 

— Da. Am aflat-o de la ea, pe drumul înspre casă. 

— Şi cred că te-a supărat destul de mult! Să presupun că- 
ţi vei concedia chiar de mâine salariatul acesta lipsit de bun 
simţ? 

— După părerea mea nu există motive pentru aşa ceva, 
ripostă Gines rece. Să ceri mâna unei fete drăguţe, nu-i 
totuşi o infracţiune. Bineînţeles că nu ăsta e omul pe care 
mi l-aş alege drept cumnat, dar... 

— De ce mijloace de presiune dispune? Răsună vocea 
stăpânită a lui Dick. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Exact ceea ce ai auzit. Doar n-ai suporta nicicând ca 
Milder să ridice ochii asupra surorii dumitale - 
nemaipunând la socoteală şi jignirea la care e supusă 
viitoarea contesă de Chelford - dacă omul nu te-ar avea atât 
de tare cu ceva la mână, încât indignarea firească ce-ar 
trebui să te cuprindă, să fie anulată de teama faţă de 
consecinţele penibile. 

Arthur Gines se refugie într-o încercare de zeflemea. 

— Ce melodramatic, scumpul meu! Aproape ca-n romanele 
de duzină! Bineînţeles că prefer s-o văd măritată pe Leslie 
cu fratele dumitale; asta nu înseamnă însă că i-aş pune 
vreun obstacol în cale, de-ar fi să-şi dăruie altcuiva inima. 

— Deci lui Milder, cu alte cuvinte! 

Şi acum Dick puse o întrebare care-l făcu pe celălalt să 
ţâşnească în sus ca un resort. 

— Nu e cumva vorba de nişte poliţe? 

— Nişte... Ce? Bâigui avocatul. 


— Ai înţeles foarte bine! Poliţe! Patru la număr. Pe care 
acceptul fratelui meu e falsificat. Le-am văzut la bancă, şi 
din fericire - din fericire pentru d-ta, bineînţeles! 

— N-am ridicat nici o obiecţiune. Când, la câteva zile după 
aceasta, am cerut să-mi fie prezentate din nou, erau plătite 
- probabil de domnul Fabrian Milder, pe care trebuşoara 
asta l-a costat ceva mai mult de cinci mii de lire şi care, sunt 
convins, n-a jertfit această sumă doar de dragul 
altruismului pur. 

Respirația lui Arthur Gines era în vădită dificultate. 

— Nici eu... Nici ea n-am aflat decât azi că poliţele au fost 
răscumpărate. Banii mi se cuveneau pentru... Pentru 
cheltuieli de timbru, taxe de notariat, onorarii restante şi 
altele. Harry era bolnav atunci, aşa că... 

— Deci ăsta e instrumentul cu care te manipulează?! 

— Şi aşa văd că ştii... Da! Aşa e, Alford, sunt ruinat! 
Individul ăsta mă poate băga în puşcărie. 

Dick îşi clătină capul. 

— Dă-l afară! Mâine chiar! Şi de-ar fi să prezinte poliţele, 
poftim, mă oblig să-l conving pe Harry să recunoască 
semnătura ca fiind autentică. 

Culoarea începu să revină pe chipul alb ca varul al 
avocatului. 

— Vrei să faci asta? Dumnezeule, habar n-ai ce înseamnă 
asta pentru mine! Eşti un tip de ispravă, Alford! Mâine 
dimineaţă îi fac vânt lui Milder. 

Îşi întinse mâna către Dick, iar tânărul i-o acceptă cu 
oarecare neplăcere. Acest Arthur nu-l impresionase prea 
tare nici în clipele sale cele mai bune, darmite acum...! 

— Îi voi restitui fratelui dumitale şi ultimul penny, îl 
asigură avocatul, şi lucrul acesta se va întâmpla foarte 
curând, întrucât plănuiesc o lovitură în stil mare, care mă 
va redresa în întregime. 

Lovitura în stil mare care urma să-l scoată din încurcătură, 
nu era altceva decât furt calificat din avutul lui Harry 
Chelford. Dar în situaţia de faţă, lui Arthur îi lipsea, pare-se, 


şi simţul ridicolului. Slavă şi har Domnului, încurcătura cu 
poliţele putea fi considerată ca rezolvată; de acum încolo nu 
va mai umbla decât pe căi licite! Şi zelul bunelor sale 
intenţii nu se temperă nici când îşi aminti că în buzunarul 
interior al hainei avea şi o a cincea hârtie de felul celor 
despre care se vorbise, hârtie de care Dick Alford nu ştia 
NIMIC... 

— Mai poţi face câte ceva pentru mine, Alford: poţi grăbi 
nunta. Dacă e posibil, încearcă s-o stabileşti pentru luna 
viitoare; Leslie e o copiliţă caraghioasă, caută să amâne cât 
mai mult inevitabilul - mă rog, aşa sunt fetele astea! 
Zoreşte-l puţin pe Harry! 

Privirea deschisă şi sinceră a lui Second Son cercetă 
trăsăturile celuilalt. 

— Decizia în privinţa asta trebuie lăsată să revină în 
întregime surorii dumitale, replică el, şi cuvintele sale 
răsunară ferm şi irevocabil. 

leşiră împreună din camera de lucru. Leslie, care-i aştepta 
îngrijorată, văzu zâmbetul de pe chipul fratelui şi înălţă o 
rugă de mulţumire către cer. 

— Vrei să şi pleci? Dick Alford întinse mâna pentru a-şi lua 
pălăria. 

— Haide să facem o partidă de mah-jong13, îi propuse 
stăpânul casei. 

Dar să-l aibă vizavi pe avocat, era mai mult decât putea 
suporta Dick în seara asta. 

— Hei, dar iată aici ceva, continuă Arthur jovial, care de 
fapt ar trebui să stea la Fossaway! 

Arătă spre perete, unde atârna un pumnal, negru şi 
înspăimântător - cu mânerul lustruit de întrebuințare şi cu 
lama lui cea lungă aproape zimţată din aceeaşi pricină. 

— Adevăratul pumnal al lui Hubert de Redruth, cel care a 
pus ca adevăratul Abate Negru să fie ucis. Priviţi numai 
stema de pe mâner. 

— Am mai privit-o şi altădată, răspunse Alford scurt, apoi, 
adresându-se tinerei: Puneţi pardesiul, Leslie; o plimbare 


mică n-o să-ţi strice. 

Şi Arthur cel îndatoritor, care ar fi susţinut acum orice 
propunere a lui Dick, o îndemnă şi el să facă o ieşire. 

XVIII. 

FANTAS MAGORIE? 

NOAPTEA ERA ÎNTUNECOASĂ, deoarece luna nu 
răzbătea decât arareori dintre cavalcadele de nori care se 
urmăreau înverşunat. Leslie îşi vâri braţul pe sub cel al lui 
Dick, atunci când coborâră spre stradă, pe aleea cufundată 
în beznă. 

— V-aţi certat? Vru ea să ştie. 

— Nu chiar - oricum, s-au spus câteva cuvinte pe şleau, 
care au mai limpezit atmosfera. Mâine îl va concedia pe 
Milder. 

Fata păru că reflectează asupra unui lucru, fiindcă trecu 
destulă vreme până răspunse: 

— Oare hotărârea asta e şi înţeleaptă?... Mi-e totuşi puţin 
frică de individ - pare a fi primejdios ca duşman. 

Râsul încetişor al lui Dick o mai linişti. 

— Un duşman foarte primejdios, indiscutabil. De temut 
însă... Numai până unde îi ajunge puterea de a unelti... 

— Înţeleg că nu-i poate face nici un rău lui Arthur?! 

— Într-adevăr, nu-i mai poate face; iar ţie cu atât mai 
puţin. 

Leslie îşi aşeză şi mai bine braţul sub al lui. 

— Ai fi fost un frate nemaipomenit, Dick. 

— Păi şi sunt. De altminteri, dacă tot vorbim de fraţi, 
Arthur m-a rugat să insist pe lângă tine în vederea grăbirii 
nunţii, lucru pe care am refuzat să-l fac. Leslie, nu-ţi dai 
seama că-l vezi mult prea rar pe Harry? 

Fata constatase de mult acelaşi lucru, şi nu era deloc 
zgârcită cu reproşurile pe care le adresa propriei persoane 
- fiindcă îi ardea din ce în ce mai puţin de compania 
logodnicului. 

— Zău că nu-mi duce lipsa, Dick. Căutarea comorii şi a 
elixirului vieţii, îl stăpânesc de la o vreme cu totul. 


— A vorbit cu tine despre asta? 

— Desigur. De fapt, ce părere ai despre comoară? 

— Cred că tot căutând de patru secole, Chelforzii au 
cheltuit mai mult decât face toată comoara, şi că buna 
regină Beth a avut ea grijă să pună prea graţioasa-i mână 
pe faimoasele lingouri de aur. 

— Opinia mea e totuşi alta, sună replica surprinzătoare a 
lui Leslie. Preocupată cât de cât de chestiunea comorii, care 
pe aici e un fel de sport local, m-am adâncit în studiul 
istoriei epocii respective: ei bine,. În anul despre care 
tradiţia afirmă că ar fi fost cel în care strămoşul tău şi-a 
ascuns tezaurul, în acel an deci... Vistieria reginei era atât 
de secătuită că a trebuit să împrumute mari sume de la 
zarafii lombarzi. 

Involuntar, Second Son se opri. 

— Eşti sigură că-i aşa? 

— Cum să nu! Dacă n-ai fi un sceptic atât de incurabil şi ai 
fi citit mai mult despre problema asta, ai şti că Elisabeta era 
bancrutară în 1582. Te deranjează cumva acest termen 
ireverenţios? 

— De ce? E unul destul de uzual! Râse el. 

Ajunşi la drumul în pantă, Dick coti spre stânga, deschise o 
poartă de ştacheţi, şi cei doi o luară pe o potecă îngustă ce 
ducea în direcţia mănăstirii. Luna tocmai se ivea pe după un 
perete de nori. 

— De mult voiam să vezi şi tu ruinele învăluite în razele 
lunii. Priveliştea are un incontestabil aer romantic. 

Când zidurile şi turnurile surpate deveniră vizibile, cei doi 
îşi încetiniră paşii. Da, era de-a dreptul feeric! 

Dacă tradiţia spunea adevărul, atunci, în negurile 
trecutului îndepărtat, se afla în acest loc o piatră-altar 
destinată jertfelor - cu mult înainte ca monahii normanzi să 
înceapă a ciopli pietrele ce urmau să dureze abația lor, 
cândva atât de mare şi de trufaşă. 

Lumina lunii îmblânzea contururile aspre, transfigura 
pereţii năruiţi, şi Leslie Văzu cu ochii interiori sutanele 


negre ale călugărilor mişcându-se încolo şi încoace. În 
stânga, sub ei, zări încreţindu-se un luciu de argint vechi, 
acolo unde luna se oglindea în Ravensrill. Pe malul său 
şezuseră cucernicii bărbaţi cu undiţa, discutând despre 
nimicurile cotidiene ale micii lor lumi. Se preschimbaseră în 
pulbere, şi mănăstirea lor trufaşă, mândria lor şi opera 
acelor mâini trudite, se fărâmiţa în mormane de pietriş şi de 
moloz. 

Oare o minţeau ochii cu vreo fantasmagonie? Ar fi putut 
jura că la umbra bătrânului turn ceva se strecurase uşor, ca 
o nălucă. 

— Dar ce-i cu tine? Întrebă Alford, care auzise respiraţia ei 
devenind mai pronunţată. 

— A, nimic! Închipuiri, pesemne... Mi s-a părut că dincolo, 
lângă turn, se mişcă un... 

— La acest ceas din noapte, desigur nimeni altul decât 
chiar Starețul Negru, o întrerupse el glumind. Şi de el nu 
ne temem, nu-i aşa? 

— Eu una nu mă tem de fel, răspunse ea cu un curaj 
despre care inima ei nu voia să ştie. 

În aceeaşi clipă auziră un geamăt pricinuit de angoasă, un 
oftat prelung, care, începând în registul acut, cobori toată 
scala spaimelor, pentru a se pierde într-un tânguit uşor. 

— Ce a fost asta? Şopti ea, cramponându-se de braţul lui 
Dick. 

Tânărul nu răspunse; ochii săi păreau că vor să străpungă 
zidurile ruinate ale bătrânei mănăstiri. 

Iarăşi acel tânguit, care se termină de această dată într-un 
strigăt... Alford o trase lângă sine. Acum văzuse şi el o 
siluetă care se furişă spre apa din vale. O siluetă înaltă, 
neagră! 

— Rămâi cu mine Dick, îl imploră Leslie, când protectorul 
ei păru că vrea să urmărească strania arătare. 

Silueta întunecată se grăbi în josul pantei, răsucindu-se 
din când în când către cei doi. Agitându-şi cu frenezie 
braţele în toate direcţiile, uneori urlând cu o poftă 


sălbatică, alteori gemând şi horcăind cuprins de o groază 
absurdă, dispăru în cele din urmă în întunericul 
trunchiurilor de copaci - o vedenie înfricoşătoare, aşa cum 
o poate isca doar coşmarul sau închipuirile panicate ale 
nebuniei. De undeva departe mai răsună o dată plânsul său 
fioros... Apoi tăcerea nopţii se şeză blând peste toate. 

— Ce grozăvie...! 

Genunchii fetei cedară. 

XIX. 

AL DOILEA AVERTISMENI. 

CÂND LESLIE DESCHISE OCHII, întâlni privirea speriată 
a însoţitorului ei, care o purtase pe braţe până la punctul 
unde poteca se unea cu drumul principal, deci cam la o sută 
de metri de locul unde se petrecuse înspăimântătoarea 
scenă. 

— Să fi fost Starețul Negru? Şopti ea înfiorându-se. 

— Da de unde! Vreun sătean căruia i s-a ridicat alcoolul la 
cap! O linişti el, ajutând-o să se repună pe picioare. 

— O nu! Dick! A fost... 

Un nou tremur o cuprinse. 

— Te rog să mă duci acasă. 

— Îmi pare foarte rău că te-am îndemnat la plimbarea 
asta, spuse el grav. 

— Dumnezeule, dar cine putea bănui aşa ceva!... Dick, 
leşinul acesta m-a făcut să am nişte vise tare curioase. 
Închipuie-ţi, se făcea aşa... ca şi cum m-ar fi sărutat cineva. 

— Eu am fost acela, recunoscu el fără sfială. Am sperat că 
teama pe care vei resimţi-o, va fi atât de mare încât să-ţi 
revii din leşin... 

Râsul ei răsună aproape isteric. 

— Puteai măcar tăgădui acum... Zău că nu eşti un 
gentleman! 

În vreme ce păşeau încet către Willow House, fata 
constată că tânărul priveşte de câteva ori înapoi. 

— Crezi... Crezi că făptura se ţine după noi? Şuşoti ea, în 
vreme ce dinţii îi clănţăneau. 


— Nici vorbă! Mi s-a părut că aud zgomotul unei maşini 
dar constat că m-am înşelat. 

Nu se înşelase şi o ştia. Observase foarte clar fascicolul de 
lumină al unei lanterne şi auzise şi bâzâitul încet al 
motorului. 

— la să te văd mai bine. Second Son se opri şi răsuci capul 
lui Leslie astfel ca lumina lunii să-i scalde trăsăturile 
chipului. Arăâţi al naibii de palidă şi ai face foarte bine dacă 
te-ai băga de urgenţă în pat; n-are rost să-ţi mai alertezi şi 
fratele. N-aş dori ca întâmplarea asta să fie prea mult 
comentată. 

Ajunşi în apropierea casei, îşi continuară drumul de-a 
dreptul peste gazon, pentru a evita scârţâitul pietrişului şi 
un bun venit prea sonor din partea lui Arthur. Deodată, cu 
un uşor oftat, fata abandonă braţul tovarăşului ei. 

— Sunt totuşi bucuroasă că am făcut drumul ăsta, spuse 
ea încet. 

Tăcerea care urmă îi stânjeni pe amândoi. 

— Dick, vrei să mă mărit cu fratele tău? 

Tânărul nu răspunse. 

— Chiar vrei acest lucru? 

Însoţitorul ei stătea în umbra cedrului cel mare, care se 
înălța chiar înaintea uşii din faţă a casei, astfel că Leslie nu 
izbuti să vadă felul în care reacţionă chipul interlocutorului. 

— Dorinţele mele nu joacă nici un rol în chestiunea asta, 
încercă el să ocolească. Decizia ta nu trebuie influenţată de 
nimeni şi de nimic. 

— Doreşti să mă mărit cu el? Insistă ea. 

— Nu-ţi pot răspunde. 

Vocea lui devenise aspră. 

Leslie simţi iscându-se în ea - din pricina acestei rezerve - 
o undă de mânie nechibzuită. 

— Iar eu n-am să-ţi mai pun niciodată această întrebare. 
Niciodată. Noapte bună! 

În inimă cu ceva care semăna foarte bine cu disperarea, 
Dick Alford se grăbi să revină la porţiunea de drum care 


era în pantă. Scoţând lanterna fără de care nu pleca 
niciodată seara, lumină de-a curmezişul câteva porţiuni ale 
terenului. Era un drum puţin practicat, folosit - în afară de 
el şi de Gines - cel mult ocazional de câte un negustor. 
Tânărul văzu urmele pneurilor Rolls-ului avocatului, le 
descoperi şi pe cele ale mic-litrajului său, ca foarte repede 
să dea şi de altele, caracterizate de prezenţa unei săgeți 
clar exprimate. Locul unde oprise maşina străină se 
cunoştea foarte bine - era evident că necunoscutul nu 
făcuse nici o încercare de a introduce maşina pe drumul cel 
îngust, ci folosise câtva timp marşarierul, şi Dick se luă 
după urmele acestea, până când ele părăsiră drumul, 
traversând câmpul spre o poartă de scânduri. 

— Red Farm, murmură el, deschizând poarta; nu mai avu 
mult de căutat. 

La adăpostul unui gard viu care se întindea paralel cu 
drumul, se afla maşina singuratică, neiluminată, dar cu 
capota caldă încă: un autoturism american pentru orice fel 
de teren, căruia nu-i lipsea nimic din echipamentul cel mai 
modern. 

Tânărul îşi notă grijuliu numărul de înmatriculare, care 
era unul londonez, apoi reveni la poarta din leaturi, 
cocoţându-se pe cea mai de sus dintre ele, şi aşteptă. 
Răbdarea nu-i fu supusă unei probe prea grele. Dincolo de 
coama dealului văzu turnul mănăstirii, şi cinci minute după 
ce-şi ocupase locul, pe orizont se decupă o siluetă, care, 
coborând panta, se apropia acum de el. 

Parcul domeniului Fossaway era împrejmuit cu o plasă de 
sârmă cu ochiuri mari, ce nu constituia un obstacol prea 
mare în faţa cuiva care ar fi vrut să treacă peste ea. 
Străinul nu păru însă familiarizat cu terenul, fiindcă Dick 
auzi ceva zăngănind în contact cu sârma. 

— Urmat îndată de o înjurătură - apoi omul reuşi totuşi să 
escaladeze plasa şi ajunse în partea cealaltă. Acum se 
apropia din ce în ce mai mult. 


— Bună seara, d-le Milder, salută tânărul politicos. Aţi 
aruncat o privire mănăstirii de la Chelfordbury? 

Cel căruia i se adresase astfel, aproape că-i scăpă din 
mână reteveiul cel zdravăn de care se folosea. 

— Da' cine dracu eşti dumneata? 

Un fascicol de lumină ţâşni din mâna lui şi se opri asupra 
chipului lui Alford. 

— A, dumneata! Răsuflă el uşurat. Cum poţi domnule, să 
mă înspăimânţi în felul acesta!... Am admirat ruinele la 
lumina lunii. 

— Mulţumim frumos în numele ruinelor! 'Iot ce aveţi de 
spus admirativ despre mănăstire, va fi apreciat în cel mai 
înalt grad de deţinătorul ei actual. 

După toate aparențele, Milder nu se simţea foarte bine în 
pielea sa. 

— Mi-am lăsat maşina aici în câmp, explică el, ca să nu 
stânjenesc circulaţia. 

— Circulaţia, în zona noastră relativ izolată, nu înseamnă 
totuşi prea mare lucru - mai ales între orele zece seara şi 
miezul nopţii. Dar dacă nutriţi iluzia că Ked Farm vă 
aparţine, puteţi cu drept cuvânt să şi parcaţi aici! Totuşi, 
care-i şpilul, Milder? 

— Ce vreţi să spuneţi cu „şpilul” ăsta? Este oare 
neîngăduit să savurezi un peisaj nocturn sub razele 
Selenei? 

— Neîngăduită ar fi, să zicem, pătrunderea dumitale aşa, 
niciuna, nici două, pe proprietatea fratelui meu. Încă o 
dată: ce puneţi la cale? 

— Nu vă înţeleg?! Nu-mi daţi totuşi voie să deschid 
poarta? Aş vrea să plec acasă. 

Dick Alford cobori încetişor de pe gard. 

— Eşti un individ suspect, Milder, îl acuză el făţiş, 
renunțând şi la pronumele de reverență. 

— Ce dracu vrea să însemne asta? Se aprinse omul mai 
vârstnic. 


— Exact ceea ce exprimă cuvintele: un individ suspect. 
Găsesc drept foarte ciudată maniera asta a dumitale de a 
vagabonda la acest ceas târziu din noapte prin parcul de la 
Fossaway, mai ales după cele care s-au întâmplat recent. 

— Mă luaţi drept Starețul Negru, şuieră Milder. 

Întunericul reverberă râsul amuzat al lui Dick. 

— Pe dumneata te cred în stare de fel de fel de chestii, 
care mai de care mai interesante. Nu vrei să-mi spui totuşi 
ce cauţi în preajma mănăstirii? 

— Dar v-am spus deja că nu savuram decât înfăţişarea 
ruinelor sub razele de lună. Dacă asta constituie un delict, 
n-aveţi decât să mă reclamaţi. 

Alford îşi vârâse mâinile în buzunare şi privea ţintă la omul 
care-şi pornea acum motorul. 

— Locul cel mai potrivit de a admira abația este vârful 
dealului, şi nicidecum interiorul propriu-zis al ruinelor. lar 
un vizitator obişnuit - un turist autentic cleci - nici nu s-ar fi 
ascuns, nici nu şi-ar fi camuflat maşina în spatele unui gard 
viu, stingând şi luminile. Milder, te sfătuiesc să fii prudent, 
şi întrucât eşti un tip căruia-i pică fisa repede, cred că o să- 
mi iei în consideraţie sfatul. Şi, să nu uit: mâine vor începe 
demersurile care solicită emiterea declaraţiei oficiale de 
nevalabilitate privind tranzacţia iniţiată de dvs., ce are ca 
obiect proprietatea funciară Red Farm. 

— Asta e o chestiune pe care n-o discut decât în faţa 
justiţiei, se răsti cel de la volan. 

— 'Te pricepi la cursele hipice, Milder? 

Şeful de birou se răsuci brusc, de parcă ar fi dat strechea 
în el. Oare flăcăul ăsta nesuferit îşi vârâse nasul în toate 
secretele sale? 

— Oarecum... Da' de ce? 

— Ştiţi ce înseamnă un avertisment? 

Milder se holbă la el cu gura căscată. 

— Bineînţeles. Încunoştinţarea prin Jockey Club că nu mai 
ai voie să te arăţi în preajma turfului. 


— Bine... Chiar foarte bine! Zâmbi Dick Alford. Aşa-i. Şi 
exact în acelaşi spirit te avertizez în privinţa nu doar a 
domeniului Fossaway dar şi a Willow House-ului, şi a tot 
ceea ce ele conţin. 

— Şi dacă aşa-zisul dumitale avertisment mă lasă rece? 

— Răspunsul la asta ţi l-am mai dat: o să regreţi amarnic, 
încheie Alford. 

Maşina demară furtunos, trecu prin poarta deschisă şi 
curând luminile ei de poziţie se pierdură în spatele curbei. 

XX. 

ÎNGERUL MORŢII DĂ TÂRCOALE. 

DICK ALFORD SE CĂŢĂRĂ îndemânatic peste împrejmuire 
şi, trecând pe lângă ruine, o luă spre conac. Una din 
uriaşele ferestre prinse în plumb ale bibliotecii era 
deschisă, astfel că-l zări pentru o clipă pe Harry, care - cu 
capul sprijinit în ambele mâini - citea la birou. Oftând uşor, 
Second Son îşi continuă drumul spre micul său cabinet de 
lucru. 

— Adu-mi cafea şi biscuiţi, porunci el lui Thomas, apărut ca 
urmare a semnalului soneriei. 

După ce sluga plecă, tânărul deschise mapa cu 
corespondenţa care sosise aseară cu trenul, deşertă un 
teanc de scrisori şi desfăcu prima pe cea cu inscripţia: 
„NEW SCOTLAND YARD” şi pe care recunoscuse de 
asemenea scrisul unui vechi prieten din şcoală. 

Dragă Dick, Îţi mulţumesc pentru scrisoarea ta oarecum 
neobişnuită, dar mi-e teamă că nu putem, oficial, să facem 
mare lucru pentru tine. Detectivi particulari sunt, ce-i 
drept, berechet, dar te-aş consilia altminteri. La cartierul 
nostru general există un plutonier ceva mai aparte, numit 
Puttler. 

— Poate-ţi aminteşti de el în contextul afacerii Hatton 
Garden - un tip foarte capabil, pe cale de a fi avansat, pe 
care natura l-a înzestrat însă cu un exterior atât de ridicol 
că tot Yard-ul nu-l ştie decât ca „Ihe Ape”14, ceea ce însă 
nu dăunează de fel simpatiei de care se bucură. Chiar şi-n 


timpul concediilor sale, acest Puttler se ocupă tot cu studiul 
problemelor criminalistice. Am avut o convorbire ceva mai 
îndelungată cu el, şi este gata - dacă va exista şi aprobarea 
şefului, pe care urmează să-l informez în privinţa rugăminţii 
tale - să-şi efectueze la voi cele şase săptămâni de concediu 
ce i se cuvin. Cum am zis, o apariţie destul de caraghioasă, 
pe deasupra şi antialcoolic şi creştin convins, cu opinii 
foarte ferme despre, muzica bisericească, opinii pe care le 
susţine vehement. Poţi conta necondiţionat pe discreţia 
tipului. I-am oferit în numele tău zece lire sterline pe 
săptămână, la care vei adăuga şi decontarea cheltuielilor, şi 
sper că în termen de cel mult şase săptămâni să te ştiu 
scăpat de grijile amintite. 

Cu scrisoarea asta în buzunar, Dick se îndreptă spre 
bibliotecă. 

— Hello! Ce noutăţi? Îl salută lordul Chelford. 

Înainte ca Dick Alford să-i răspundă, se duse la fereastra 
prin care îşi zărise mai înainte fratele citind la birou, şi o 
închise. 

— De ce asta? Mărâi lordul. 

— Prietenul nostru monastic s-a arătat din nou; e mai bine 
deci să ţii ferestrele închise. 

Harry Chelford îşi strânse pumnul. 

— Şi poliţia? Pentru ce o plătim? E de necrezut că ţinutul 
ăsta să fie terorizat de... Dick, nu poţi să faci nimic 
împotriva chestiei ăsteia? 

— Ba da. Şi cred că foarte curând chiar! 

Fratele mai tânăr îşi umplu pipa, şi o aprinse cu un chibrit 
pe care îl extrase din cutiuţa de argint a fratelui său, cea 
care era împodobită cu stema familiei. 

— Pune niţel deoparte cărţoiul ăsta afurisit, continuă el, şi 
hai să discutăm câte ceva. l-am făcut azi o vizită lui Leslie. 

Vizibil fără tragere de inimă, lordul Chelford închise cartea 
ce se afla în faţă-i. 

— Leslie? Da, iată o fată inteligentă care ştie cât de ocupat 
sunt şi care, din pricina asta, nu mă deranjează decât 


rareori. Puţine femei ar arăta atâta înţelegere. L-ai văzut şi 
pe fratele ei? A pus să fiu anunţat prin telefon că mâine la 
zece şi jumătate mă va vizita. Urmează să semnez câteva 
documente referitoare la averea lui Leslie. Băiat bun, 
Arthur ăsta! 

— Desigur! Confirmă Dick, şi în vocea lui nu se putu citi 
nici o urmă de sarcasm. 

— Da, îi sunt foarte obligat. Harry îşi dădu jos ochelarii cu 
ramă din corn. Fără Arthur n-aş fi întâlnit-o niciodată pe 
Leslie şi nici nu mi-ar fi venit ideea să mă însor. Dar Arthur 
şi-a, dorit cu tot dinadinsul pentru Leslie un soţ care să nu 
fie vânător de zestre. Oricum, banii ei ne pot fi foarte utili. 

Dick asculta răbdător explicaţia pe care o mai auzise deja 
de câteva ori, şi formulată în termeni similari. 

— Dar de ce, frăţioare, vrei tu cu tot dinadinsul să te însori 
cu nişte bani?! Că doar nu suntem nişte pârliţi! Se miră el. 

Harry Chelford îşi ridică umerii uscăţivi. 

— Presupun că într-adevăr nu suntem, răspunse el 
indiferent, cu toate că nu m-am ocupat niciodată de situaţia 
averii noastre. Slavă Domnului că-l am pe deşteptul de Dick, 
ce mă scuteşte de toate angararele astea! Fii te rog atât de 
drăguţ şi invită-i pe cei doi Gines la masă pentru una din 
zilele următoare; aş vrea să discut cu Arthur diferite 
chestiuni, printre care şi eventuala vânzare a fermei 
Creethorpes, pentru care mi s-a oferit un preţ frumos. Nu 
văd nici un motiv de ce n-am vinde-o. 

— Dar eu văd, răspunse Dick, slobozind un norişor de fum. 
Preţul nu corespunde nici pe departe cu valoarea reală a 
fermei. 

— O sută douăzeci de mii de lire? Nu se poate pretinde 
mai mult, Dick. 

— Mă rog, eu unul o să încerc totuşi s-o fac, răspunse 
mezinul. 

Ochii săi căutară pe tăblia cea mare, acoperită cu cărţi şi 
documente, până dădură de cărţulia care se afla 
întotdeauna la îndemâna lui Harry; jurnalul de zi al acelui 


lord Chelford, care fusese decapitat ca rebel. Începu să 
răsfoiască paginile îngălbenite pe care rândurile decolorate 
abia se mai puteau citi - timp în care fratele său îl urmărea 
cu o mutră triumfătoare. 

— Aceste lingouri să le ducă el, dacă seceta va dura, la loc 
sigur”... lare aş vrea să ştiu ce are a face seceta cu 
ascunzătoarea! Spuse Dick meditativ. Sună de parcă ploile 
ar fi zădărnicit planul strămoşului nostru. 

Lordul Chelford râse aproape nestăpânit. 

— Aha, acum te-a apucat şi pe tine! Poate că de acum 
încolo, vei fi şi tu un căutător de comori la fel de pătimaş ca 
şi mine. 

Cu ochii strălucind aprins, se aplecă peste tăblia biroului. 

— Vrei să-ţi spun unde se află ascuns aurul?... Într-o 
peşteră sau într-o boltă subterană! Jurnalul pomeneşte în 
trei locuri despre un „chesil”, deci un fel de rangă. Luă 
cărţulia din mâna fratelui său şi întoarse agitat câteva foi. 
lată unul dintre acestea: 

— Astăzi, Tom Goodman mi-a adus un chesil de la 
Brihgtelmstone”. 

Şi altul: „Am lăsat chesil-ul în apropierea ascunzătorii. lar 
prostănacii aceia care-l vor vedea nu vor şti ce preţ 
deosebit are pentru mine. 

Dick mustăci. 

— Asta trebuie să fi fost într-adevăr o rangă cu totul 
deosebită! Nu scrie nimic acblo despre lungimea sau 
greutatea ei? 

— Din păcate, nu. 

O bătaie discretă în uşă îl anunţă pe Thomas. 

— Să vă servesc cafeaua aici, Sir? 

— Nu, în camera mea. 

— Vrei să mai lucrezi, Dick? Întrebă fratele său. 

— După ce o să te culci, râse Alford. Şi cred că n-ar mai 
trebui să întârzii! Altminteri, într-o bună zi, o să ajungi la 
capătul puterilor, obligându-mă să-l chem încoace tocmai pe 
omul a cărei prezentă n-o poţi suporta de fel. 


— O! Să n-aduci vreodată un medic în casa asta - ştii că-i 
urăsc pe toţi! 

Căscând de zor, se ridică şi începu să urce treptele spre 
dormitorul său. În mijlocul încăperii respective trona o 
masă enormă. Cutioare, atât rotunde cât şi pătrate, 
flacoane şi pliculeţe de toate formele şi mărimile o 
acopereau în întregime; exista un bogat sortiment de 
leacuri împotriva asitmei ca şi împotriva reumatismului; 
alături de ele se găseau unguente deosebite, preparate 
menit să întărească nervii, medicamente minunate oare 
aveau efect hipnogen garantat; pe scurt, orice boală faţă de 
care corpul omenesc era vulnerabil, îşi avea în această 
strânsură antidotul. 

— În noaptea asta o să dorm ca lumea, spuse lordul 
Chelford, aruncându-şi pe spate părul său lung, cu un gest 
caracteristic. Ei, dacă aş fi cunoscut mai demult leacul ăsta! 
Nici un fel de droguri, Dick... Doar un amestec de substanţe 
naturale, care dăruie odihnă creierului istovit şi care face 
să se închidă ochii obosiţi. 

— Sau cel puţin aşa ne făgăduieşte prospectul, râse Alford, 
în vreme ce urmărea cum celălalt scoate dintr-o cutiuţă 
metalică două tablete albe, pe care le dizolvă grijuliu într- 
un pahar cu apă. În definitiv şi cocaina e o substanţă 
naturală, şi parcă morfina e altceva...?! Eşti caraghios, 
Harry. Dacă ar fi după mine, toate drăciile astea ar ajunge 
în iazul din parc. 

— Şi eu, în mai puţin de o lună aş fiun om mort! Noapte 
bună, Dicky. 

Când mezinul văzu că fratele lui începu să se dezbrace, se 
reîntoarse în cabinetul cel mic de lucru, unde, în afară de 
cafea, îl mai aştepta şi o grămadă de lucru. Scrisori care 
reclamau răspuns şi registre de conturi care trebuiau 
verificate; acte justificative de cheltuieli, rapoarte ale 
funcţionarilor şi ale fermierilor... De abia pe la trei 
dimineaţa se ridică ţeapăn de picioare, se întinse bine din 


toate încheieturile şi, deschizând la perete fereastra 
franţuzească, ieşi să ia o gură de aer proaspăt. 

Un fel de presimţire a zorilor ce urmau să vină începuse să 
cuprindă partea de răsărit a bolţii cereşti, iar aerul era într- 
adevăr proaspăt şi răcoros, astfel că inspiră adânc, înainte 
de a-şi aprinde pipa. „Să mă culc? Sau, mai bine o baie rece 
şi după aceea, călare, s-o iau de-a curmezişul 
domeniului...?”. 

Nehotărât, stătea pe loc, când, pentru o fracțiune de 
secundă văzu în depărtare un punct luminos - o strălucire 
albă, aidoma licărului unei stele, care clipi scurt şi pieri pe 
dată. 

— Dacă asta n-a fost o lanternă electrică de buzunar, 
atunci să mă spânzure! Murmură el, grăbindu-se să revină 
în camera unde, cu o mână înşfăca arma de vânătoare, în 
vreme ce cu cealaltă îşi umplu buzunarul hainei cu cartuşe. 

În ultimul timp braconierii se făcuseră foarte simţiţi, mai 
cu seamă cei din categoria acelor disperaţi care nu ezitau 
să tragă asupra-ţi dacă îi tulburai în timp ce-şi făceau de 
cap. Principial, Dick nu era însă un duşman al braconierilor, 
şi concepţia sa care afirma cu „a vâna pentru oala de gătit” 
e o culpă care poate fi iertată, îngrozise pe destui 
judecători cărunţi ai comitatului. 

Copacii şi tufele parcului obturau perspectiva, şi de-abia 
cinci minute de pas alergător îl aduseră într-un loc, de unde 
privirea putea îmbrăţişa ceva mai multe detalii. Mai bine de 
un sfert de ceas rămase nemişcat la umbra crângului, şi 
aproape că se hotărâse să abandoneze, când fulguraţia 
apăru iar! Ciudat, reflexul venea din direcţia ruinelor! 
Braconieri? Nu! Ce rost ar fi avut ca indivizii să dea 
târcoale pe acolo şi încă la o asemenea oră, când în afară de 
câţiva iepuri prăpădiţi şi de păstrăvii din Ravensrill, nu prea 
avea ce te ispiti... 

Înaintând cu multă prudenţă, reuşi curând să desluşească 
ruinele mănăstirii. Cerul prinse la răsărit o culoare fumurie, 
vânticelul rece al zorilor începuse să-şi facă datoria; dar 


Dick Alford, în ciuda îmbrăcăminţii sale uşoare, nu simţii de 
fel răcoarea când se opri pe coama dealului, încercând să 
descopere sursa enigmaticei lumini. 

Scânteierea apăru iarăşi şi relevă de astă dată, la nici 
patruzeci de metri, silueta unui bărbat care părea că 
examinează terenul cu atenţie. 

— S-a pierdut ceva? Întrebă tânărul. 

Vizitatorul nocturn scoase un strigăt şi se răsuci 
fulgerător. 

— Cine sunteţi! Izbuti el să articuleze cu o voce răguşită, 
pe care Dick o recunoscu totuşi imediat. 

Era Arthur Gines. 

Moment penibil pentru cel din urmă: 

— Nu... Nu puteam să dorm şi... Bâlbâi el. 

— Şi probabil căutaţi un somnifer, nu? Se interesă politicos 
Dick. N-aveţi decât să veniţi la noi; fratele meu, care 
dispune de o „minifarmacie”, v-ar fi descurcat cu dragă 
inimă. 

— Lăsaţi glumele proaste! Fiindcă somnul mă ocolea, am 
făcut o plimbare, şi anume în direcţia asta, fiindcă abația 
mă interesează. 

— Ia te uită! Nu ştiam deloc că sunteţi şi arheolog, şi unde 
mai pui unul din cei care-şi fac noaptea meseria! Ţinutul 
forfoteşte de la un timp de asemenea specialişti. Nu cumva 
vă interesează şi fluturii nocturni?... Ori poate voiţi să 
înregistraţi cântecul privighetorii deasupra ruinelor? Din 
păcate, anotimpul nu-i propice pentru o astfel de acţiune. 

— Uite ce e, Alford, nu-mi place de fel să fiu luat în râs. 
Dacă preumblările mele de la o asemenea oră vi se par 
curioase, atunci fie-mi îngăduit să întreb ce anume vă aduce 
pe dvS. Încoace? 

Râsul lui Dick reuşise să-l întărâte şi mai mult decât 
ironiile sale. 

— Administrez domeniul; lucru pe care probabil că nu l-aţi 
ştiut până acum...?! Iar printre îndatoririle mele este şi cea 


de a urmări indivizii suspecți, indiferent la ce oră s-ar arăta 
ei sau lanternele lor. 

— Şi doar mă gândeam eu că nu-i exclus ca lumina să fie 
văzută de cineva! Strigă Gines, care-şi redobândise tupeul. 
Uite, n-am decât să mărturisesc adevărul, d-le Alford: am 
avut un vis înspăimântător, în care mi s-a înfăţişat Starețul 
Negru. lar visul acesta a fost atât de însufleţit, atât de 
convingător, încât - după ce m-am trezit - n-am rezistat 
tentaţiei de a mă grăbi încoace, adică tocmai acolo unde a 
fost văzut ultima oară. 

— Aşa deci... Un vânător de fantome! Exclamă Dick. Asta 
explică într-adevăr totul. Şi văd că aţi venit încoace chiar şi 
dotat în consecinţă! Extraordinar de precaut, zău aşa! 

În sinea lui, Arthur Gines se rugase foarte tare ca 
nesuferitul ăsta de zeflemist să nu observe măcar ranga pe 
care încerca să o ascundă la spate. Dar ochii adversarului 
erau neobişnuit de ascuţiţi şi cenuşiul zorilor nu constitui o 
piedică în calea identificării obiectului. 

— Dar, pare-se că n-aţi reuşit să-l vedeţi pe Starețul 
Negru, continuă Dick în aceeaşi manieră politicoasă 
discuţia. Nu? M-am şi gândit eu... Stafiile astea ale familiei 
obişnuiesc să se culce devreme. Da, da, nişte rubedenii 
foarte respectabile! Şi Starețul a fost un bărbat vrednic de 
toiată stima, şi chiar evlavios foarte, cu toate că şoaptele 
infame ale scandalului nu l-au ocolit, vai! 

Şi în timp ce vorbea astfel, cei doi înaintaseră spre drumul 
în pantă, unde Gines se opri. 

— Nu vreau să mă cert cu dvs. Alford, şi nici nu vă iau în 
nume de rău ironiile, fiindcă aseară mi-aţi făcut totuşi un 
mare serviciu. Nu-i însă corect că puneţi sub semnul 
întrebării explicaţia mea ultimă. Noapte bună! 

Dick nu consideră necesar să mai răspundă ceva acestor 
ultime cuvinte. Rămase locului la capătul drumului, până 
când avocatul nervos fu înghiţit de zorii cenuşii. Ce vor fi 
însemnând toate astea? Se întrebă el mirat. Cum se făcea 
că ruinele exercitau deodată o atracţie atât de mare pentru 


oameni totuşi atât de diferiţi între ei? Mai întâi Mary 
Wenner, apoi Milder, şi acum Arthur Gines. Ce nume purta 
oare forţa de atracţie care izvora din pietrele astea vechi, şi 
oare era destul de puternică încât să-l scoată din aşternutul 
său pe avocatul acesta atât de răsfăţat şi de comod, care 
ura orice dezagrement, şi să-l mâne, echipat într-un costum 
de golf croit impecabil, şi înarmat cu o rangă să răscolească 
molozul abației. Ce căuta? Ce...? 

Comoara! 

Dezlegarea enigmei i se înfăţişă atât de brusc şi îl copleşi 
atât de tare, că trebui să se aşeze pe lespedea de gresie cea 
mai apropiată, copleşit de un acces de râs ce nu se mai opri 
decât o dată cu lacrimile care îl podidiseră. 

Comoara! Harry îi infectase deci pe toţi aceşti inşi prozaici 
cu virusul obsesiei sale! Cum însă? Probabil că elementul de 
legătură se chema Marry Wenner, care, după cum îşi 
amintea, bănuise o bună bucată de vreme - cam la fel de 
mult ca şi şeful ei - despre aurul acesta fabulos. Pesemne 
că-i mărturisise ceva avocatului de a cărui încredere se 
bucura mai de mult, iar acesta îl informase la rându-i pe 
Milder - sau cam aşa ceva... Deci comoara Chelforzilor era 
de fapt lovitura pe care Arthur Gines spera s-o dea, şi oare 
trebuia să rezolve situaţia dezastruoasă a finanţelor sale! 

Iar râsul provocat de crezul absurd al acestor oameni, încă 
i se mai oglindea pe chip, când ajunse la conacul de la 
Fossaway şi urcă scările ce duceau spre dormitorul său. 
Cinci minute mai târziu se scufundase în somnul cel mai 
adânc. 

În împrejurări obişnuite, zgomotul de la uşă l-ar fi trezit pe 
Dick Alford. Pardoseaua scârţâi de două ori sub o greutate 
mare. Apoi clanţa se cobori uşor şi uşa se crăpă câţiva 
milimetri. Făptura de afară ascultă atent, iar când cadenţa 
egală a respirației ajunse la urechea sa, mări deschizătura 
şi se furişă spre pat. 

Rânjind, intrusul îşi vârî mâna în buzunar, de unde scoase 
un cuţit lung, apoi degetele sale începură să înainteze 


pipăind, pentru a găsi poziţia exactă a corpului. Îngerul 
morţii plutea în această clipă deasupra celui care dormea... 

Din holul cel mare se auzi o voce de femeie - copleşită de 
spaimă: 

— Dick! Dick! 

Dick Alford se răsuci neliniştit în somn, căutându-şi altă 
poziţie. 

XXI. 

CÂND DICK ALFORD ZĂVORĂŞTE UŞA 

— DICK! VOCEA ACEEA ÎNGROZITĂ din nou răsună. 

Umbra sinistră cu cuțitul scăpă arma pe covor, se retrase 
de-a-ndărătelea până la uşă, şi se strecură afară. 

— Dick! Dick! 

Cel astfel strigat se trezi în sfârşit. Cu un salt ţâşni din 
pat... Acum era deja pe coridor... Acum ajunsese la 
balustrada scării. 

— Cine strigă acolo? 

— Eu sunt, Leslie! Vino repede, Dick! 

Alford se năpusti pe scări în jos. Acolo, în penumbra 
holului, se afla făptura subţire a lui Leslie Gines, cu capul 
descoperit, cu pantofii de casă în picioare şi cu un pardesiu 
pe umeri, care încerca să acopere cămaşa de noapte. 

— S-a întâmplat ceva înfiorător, Dick! În faţa intrării 
noastre l-am văzut pe Arthur luptându-se cu cineva... Cum 
la început am crezut că sunt victima unei halucinaţii, am 
alergat îndată la dormitorul lui şi am găsit patul neatins. lar 
în faţa casei nu mai e nimeni... 

— Arthur? Repetă el neîncrezător. Cum se poate? Doar am 
vorbit cu el nu demult... În urmă cu un ceas sau două - 
exact nu-ţi pot spune, fiindcă nu ştiu cât timp am dormit. 
Aşteaptă un pic, mă îmbrac repede. 

După nici cinci minute, porni motorul micuţei maşini tip 
sport. 

— Dar cum ai intrat în casă, Leslie? 

— Prin camera ta de lucru. Am sunat mai întâi, dar în 
zadar, şi apoi, spre norocul meu, am descoperit că una din 


ferestre era deschisă. 

— Pe viitor o să uit întotdeauna s-o închid! Observă Dick. 
Când s-a întâmplat povestea cu fratele tău? 

— Acum 0 jumătate de oră. M-a trezit zgomotul pe care îl 
făceau şi am alergat la fereastră; am zărit două persoane 
sub pomii din faţa intrării, iar după tonul vocii uneia mi s-a 
părut că-l recunosc pe Arthur. Unde l-ai întâlnit? 

Dick îi relată întâlnirea dintre ruinele mănăstirii, dar în 
aşa fel încât să nu-i compromită fratele. 

— Ce-or fi însemnând toate astea? Întrebă ea confuză. 

— Dumnezeu ştie! Tare aş mai vrea ca amicul Puttler să fie 
aici! 

Maşina străbătu drumul în pantă şi rulă apoi rapid pe 
aleea cea dreaptă ce ducea spre Willow House. 

— Ia uite-l şi pe Arthur al dumitale, pe care-l credeai 
pierdut! Strigă deodată Dick, arătând spre un bărbat, care 
se îndrepta şi el către aceeaşi ţintă. 

Arthur, da - dar în ce halarată avocatul de obicei atât de 
fercheş! Nasul său tumefiat sângera abundent, şi ochiul 
stâng era învineţit şi pe jumătate închis. În alte împrejurări, 
desigur că Dick s-ar fi amuzat copios pe seama eternului 
dandy, acum desfigurat; Leslie era însă atât de neliniştită de 
leziunile fratelui ei, că râsul, ar fi fost cel puţin deplasat 
acum. 

— Nimic important! Se apără Arthur de întrebările ei 
insistente. Am avut o mică altercaţie cu un braconier... 

Genunchii eleganţilor săi kniekerbockers15 erau îmbăcsiţi 
de murdărie; articulațiile umflate ale mâinii stângi erau 
acoperite de echimoze şi omul părea că se simte foarte 
stânjenit de starea în care se afla, deoarece, de îndată ce 
trecură pragul casei, dispăru în dormitorul său, refuzând 
acordarea oricărui ajutor, în vreme ce Alford primi bucuros 
o ceaşcă din cafeaua preparată imediat. 

— Oare ce s-o fi întâmplat, Dick? Întrebă Leslie, când cei 
doi rămaseră singuri. 


— Păi ne-a povestit doar: o încăierare oarecare cu un 
braconier. Una din ciocnirile acelea pe care nu le poate 
evita nici omul cel mai chibzuit din lume. 

Sceptică, fata îşi clătină capul. 

— Instinctul meu îmi spune că n-a fost vorba de un 
braconier, ci că s-a luat la harţă cu Milder. 

Alford îşi privi gânditor ceaşca. Gândul acesta îi venise 
deja. Dar ca să fi căutat Milder în zorii zilei, în preajma lui 
Willow House? 

— Oare ce m-aş face fără tine, Dick? 

Mâna fetei descrise o mişcare neputinciosă. 

— De fiecare dată când se întâmplă ceva, alerg plângând 
la tine, şi întotdeauna, ca printr-o minune, apari la 
momentul potrivit... Dick, cred că în curând o să ajung 
ruşinea fetelor din comitatul ăsta! 

— Da' ce lucruri îngrozitoare ai de gând să faci 
domnişoară? Zâmbi el. 

Fata îşi clătină tacticos capul. 

— Toamna se numără bobocii! Şi eu pot s-o fac pe 
misterioasa! 

Dick se întoarse pe jos la Fossaway şi-o ţinu drept spre 
dormitor, pentru a mai prinde totuşi câteva ore de somn. Pe 
cale de a se trânti în pat, călcă pe ceva tare. 

— Nemaipomenit! Scăpă el uluit, după ce aprinse lumina, 
ridicând obiectul. 

Un cuţit! Un cuţit nou, cu lama tăioasă ca un brici... 

Tot sucind şi răsucind nedumerit obiectul găsit, se 
îndreptă în cele din urmă încruntat spre uşă şi o zăvori... 
Era un lucru pe care Second Son nu-l făcea mai deloc, dar 
ultimele douăzeci şi patru de ore purtaseră la sânul lor prea 
multe posibilităţi nefaste. 

XXII. 

SCOTLAND YARD-UL SE IMPLICĂ. 

ÎN ZIUA URMĂTOARE, DATORITĂ faptului că - pentru 
întâia oară de cinsprezece ani - d-l Fabrian Milder nu 
apăruse la prima oră, biroul firmei Gines & Gines marcă o 


oarecare agitaţie. Puțin mai târziu, salariatul cu vechimea 
cea mai mare primi o scrisoare care-i ceru să deschidă un 
anume compartiment al mesei de lucru a şefului de birou şi, 
printr-un mesager, să expedieze conţinutul la domiciliul din 
Regent's Park. Scrisoarea mai avea şi un post-scriptum: 
„Este foarte improbabil că voi mai reveni la birou, întrucât 
am trimis prin poştă demisia mea firmei, urmând a-mi 
consacra în exclusivitate timpul unor afaceri private.” 

O telegramă a lui Arthur Gines, sosită cam la aceeaşi oră, 
îl numi pe salariatul despre care a mai fost vorba drept 
urmaşul lui Milder, şi nu putem trece sub tăcere că 
avansarea aceasta nu-l mulţumi prea tare pe cel vizat, 
fiindcă, de câtva timp, bântuiau tot felul de zvonuri 
neliniştitoare în legătură cu firma lor. 

Atât în ziua aceasta, cât şi în cea următoare, avocatul nu 
se arătă la birou, şi enigma plecării d-lui Milder rămase 
nedezlegată, deoarece curierul care duse hârtiile cerute şi 
care sperase - cu această ocazie - să afle motivele unei 
hotărâri atât de precipitate, nu fu primit personal. D-l 
Milder avusese, cum explică personalul său de serviciu, un 
accident minor de maşină şi trebuia să stea la pat. 

În aceeaşi dimineaţă, după ce Dick Alford apăru îmbăiat şi 
ras la un mic dejun foarte întârziat; află că-l aşteaptă un 
musafir, în care-l recunoscu fără dificultate pe plutonierul 
Puttler. Un zdrahon cu ochi căprui înfundaţi, a căror 
melancolie blândă îi aminteau de un cimpanzeu suferind şi 
trist. Fruntea sa era joasă, buza superioară atârna, iar 
braţele ajungeau până aproape de genunchi. Şi bietul 
Puttler ştia în cât de mică măsură putea exteriorul său să 
pară agreabil unui străin, chiar când acesta nu-şi manifesta 
deschis repulsia. 

— Ei, d-le Alford, îl salută el pe Dick cu un clipit complice 
din ochii săi maronii, cum vă place mutra mea? Au existat 
persoane, mai cu seamă dintre cele cu înclinații romantice, 
care, văzându-mă, au căzut în leşin. 


— Cu mine nu se va întâmpla tot aşa, zâmbi Dick... 
Pesemne, fiindcă-mi lipseşte vâna asta... Romantică. 

Servitorul însă, care tocmai intra, tresări puternic zărind 
acest musafir ciudat, cu braţele lungi. 

— Arată-i d-lui Panier camera, îi porunci Alford. 

După ce un Thomas foarte emoţionat îl conduse sus pe 
domnul cel străin şi îi aşeză valijoara pe un scaun, întrebă 
cu vocea pierită. 

— Mai doriţi ceva, Sir? 

Plutonierul Puttler îl privi pătrunzător. 

— Mulţumesc, nu. Cum te numeşti? 

— Thomas Fortunate16. 

— Cred că Thomas Unfortunate1 7 s-ar potrivi mai bine fu 
de părere Puttler, clătinându-şi trist capul. Stăpânul tău ştie 
că adevăratul tău nume e Sleisser şi că ai în urmă-ţi o 
pedeapsă privativă de libertate? 

— Nu. 

— O va afla, Thomas, îl asigură detectivul, mustind de 
blândeţe, şi celălalt se strecură afară, cu nişte ochi în care 
lucea flacăra crimei. 

Foarte mulţumit, d-l Puttler îl căută îndată pe Dick Alford. 

— Camera aceea mi-e într-adevăr destinată mie, d-le 
Alford? Nu cumva l-aţi aşteptat în acelaşi timp pe prinţul de 
Wales, şi... Toată viaţa m-a muncit nostalgia de a dormi şi eu 
o dată într-un pat cu baldachin!... Dar să începem treaba, 
nu? 

— Mai întâi trebuie să vă fac cunoştiinţă cu fratele meu, 
care e o fire destul de... Suspicioasă. Din cauza asta v-am 
înfăţişat drept un specialist în probleme de evaluare şi 
valorificare a bunurilor funciare, de a cărui asistenţă am 
nevoie. 

D-l Puttler n-avu nimic de obiectat împotriva acestei 
minciuni mărunte şi, în sala cea mare a bibliotecii, fu 
prezentat în această calitate lordului Chelford, care, 
obişnuit cu tot felul de oaspeţi ai fratelui său, nu-şi trăda cu 
nimic uimirea faţă de aspectul ciudat al aşazisului specialist. 


— D-l Puttler va rămâne aici circa şase săptămâni, îi 
explică Dick, şi nu va trebui să te mire dacă-şi va băga nasul 
peste tot. Am nevoie de o evaluare foarte corectă a 
întregului domeniu. 

— Să nu uiţi cumva de valorosul nostru Stareţ Negru, sună 
răspunsul pe jumătate amuzat, pe jumătate serios. Mai 
degrabă cred, Dick, că avem nevoie de-un detectiv ca 
lumea... 

Alford îşi conduse apoi musafirul în propriul său cabinet de 
lucru. 

— Aici puteţi să vă faceţi comod. Fumaţi? 

D-l Puttler se scotoci câtva timp în buzunar şi extrase în 
fine o pipă scurtă şi neagră. 

— Nu e prea aristocratică, dar o prefer ţigărilor de foi ori 
ţigaretelor. 

— Şi eu sunt fumător de pipă. 

Camera de lucru avea două uşi, din care una dădea în 
holul cel mare, cealaltă într-un coridor, la al cărui capăt se 
afla camera stăpânei casei, evident nefolosită. Trecuseră 
zece minute de când Alford, întrerupt uneori de întrebările 
lui Puttler, relatase deja destule, când Thomas se ivi 
silențios pe coridor, şi, strecurându-se până în dreptul uşii, 
îşi lipi ochiul de gaura cheii; putea zări astfel capătul 
sofalei, precum şi bustul străinului, care tocmai examina 
curios un cuţit cu mâner alb. Slujitorul preferă acum să-şi 
lipească urechea de gaura cheii, şi surprinse astfel câteva 
fragmente ale discuţiei ce se purta înăuntru, cu toate că ea 
avea loc pe un ton scăzut. 

— Să fi fost şi cineva căruia unul dintre servitori i-a dat 
drumul în casă! 

Asta era vocea d-lui Alford, care continuă: 

— Fratele meu n-are nici un duşman pe lumea asta, ceea 
ce nu pot afirma şi despre mine. Apoi individul care iscodea, 
mai înhăţă cuvintele „Arthur Gines” şi „comoara”, fără a 
înţelege însă legătura dintre ele. 


Acum însă, lui Thomas i se păru că e mai bine să se asigure 
printr-o mică raită că aerul e curat, şi că nu riscă să fie 
surprins la postul său de observaţie. 

Când, revenit, îşi plasă iar urechea în poziţia anterioară, 
detectivul tocmai asculta o explicaţie ceva mai lungă a lui 
Alford, din care însă Thomas, spre necazul său, nu izbuti să 
prindă nici un cuvinţel. Ba, parcă o singură dată, i se păru 
că-şi desluşeşte numele... 

Valea! Se auziră nişte paşi - erau cei tacticoşi ai bătrânului 
intendent; extrem de rapid, Thomas dispăru în cămară. 

XXIII. 

DICK ARE DUBII. 

PRÂNZUL DECURSE RELATIV liniştit. Lordul Chelford 
adoptase urâtul obicei de a veni aproape la fiecare masă cu 
o carte - tot aşa făcuse şi acum, când, fără să ţină seama de 
prezenţa oaspetelui, se cufundă în studiul unui hrisov. 

Dar d-l Puttler păru că nu observă nici această impoliteţe, 
nici fastul desfăşurat: trei servitori în livrele serveau sub 
ochii diriguitori ai solemnului intendent; total neafectat de 
cele din jur, detectivul povesti o serie de anecdote vesele, 
fără însă ca trăsăturile chipului său să-şi piardă obişnuita 
gravitate. Second Son întrerupse o singură dată lectura 
fratelui său: 

— Leslie a telefonat că vine la ceai. 

Harry Chelford îşi ridică privirea şi faţa i se adumbri. 

— lată într-adevăr o coincidenţă absolut fatală, întrucât 
dorisem să consacru întreaga după-amiază acestui excelent 
pater Hieckler, observă el, arătând spre volumul masiv de 
lângă farfuria sa. A scris o carte absolut remarcabilă despre 
perioada pe care a petrecut-o în mănăstirea noastră, în 
timpul domniei Elisabetei. Nu strică să afli, Dick, că abația 
noastră a făcut parte din foarte puţinele pe care atât Henric 
al VIII-lea cât şi Elisabeta le-au cruțat; probabil din pricină 
că purtătorii sutanelor negre de la Chelfordbury erau 
duşmanii iezuiţilor. 


— Cred că va fi de ajuns să-ţi bei ceaiul în prezenţa 
noastră. Probabil că Leslie n-o să aibă nimip împotrivă ca 
după aceea să te ocupi iarăşi de pater Hieckler, care - 
judecând după numele său - pare să fi fost un neamţ, 
replică Dick. 

— Da, a fost un german, iar prezenţa lui aici s-a datorat 
unor motive destul de curioase. 

— Cea mai bună carte germană, luă d-l Puttler cuvântul - 
este după părerea mea Robinson Crusoe. 

Dick Alford luă remarca drept o glumă mai slabă a 
musafirului său, în vreme ce lordul Chelford o interpretă la 
modul serios. 

— E drept că nu prea sunt familiarizat cu Robinson 
Crusoe, dar în ciuda acestui fapt, aş opina că e vorba de un 
erou tipic englezesc. 

— Şi cu toate acestea, cartea tratează despre un neamţ, 
insistă Puttler. Chiar pe prima pagină veţi întâlni propoziţia: 
„Latăl meu era un comerciant din Bremen”, şi dacă Bremen 
nu se află în Germania ei bine, atunci eu sunt olandez?! 
Dacă tatăl a fost neamţ, înseamnă că şi feciorul său n-avea 
cum să fie altceva, deoarece pe vremea aceea nu exista încă 
naturalizarea. 

După ce crezu că spulberase astfel confuziile18 în materie 
de literatură ale gazdelor sale, d-l Putiler reveni iar la tema 
a cărei dezbatere o întrerupse Dick prin ştirea despre vizita 
d-rei Leslie. 

— Greşeala muzicii noastre bisericeşti, d-le Alford, constă 
în faptul că e prea edulcorată, că prea acţionează asupra 
simţurilor, aşa cum am accentuat iar şi iar la adunările 
epitropilor. 

— Dar ce, sunteţi epitrop? Întrebă Dick surprins. 

Ochii adânciţi ai omului clipiră din nou. 

— Greu de crezut, nu?... Dar sunt! 

Curând după asta, Harry Chelford se ridică de la masă; 
reveni însă repede, ţinând sub braţ un volum gros. 


— Aveţi dreptate în privinţa lui Robinson Crusoe, d-le 
Puttler19. Incredibil cum se poate ca o viaţă întreagă să fii 
tributar unei astfel de convingeri greşite. 

Dovada iscusinţei d-lui Puttler în chestiunile literare 
schimbă atâtudinea stăpânului casei faţă de musafirul său, 
pe care, până atunci, îl pusese pe aceeaşi treaptă cu 
lăptarul, factorul poştal şi băcanul, şi pe care-l prinse acum 
binevoitor de braţ, pentru a-i arăta în bibliotecă preţiosul 
jurnal al strămoşului... 

Dick Alford însă, care-l ştia astfel preocupat pe subofiţerul 
de la Scotland Yard, porni într-o plimbare în lungul aleii de 
ulmi; când se ivi maşinuţa sport a lui Leslie, o săritură îl 
aduse pe scara automobilului. 

— Mă antrenez deja pentru meseria mea viitoare, începu 
el voios. De îndată ce-ţi vei face intrarea la Fossaway ca 
stăpână a domeniului, mă angajez taxator la tramvai. 

— Şi când se va întâmpla lucrul ăsta, Dick? 

— Să sperăm că niciodată! 

Dispoziţia exuberantă îl făcuse să-şi dea drumul la gură, şi 
păsărică ieşise înainte de a băga de seamă. Dar Leslie 
Gines, pare-se, nu dădu importanţă spuselor, fiindcă, fără a- 
şi răsuci capul, concluse maşina până în faţa venerabilului 
portal. 

— Ai să cunoşti un tip curios, absolut remarcabil, continuă 
tânărul, ajutând-o să coboare. 

— Despre cine e vorba? 

— Un expert în probleme de evaluări, foarte amuzant şi... 
Neverosimil de citit! la să te vedem: ştiai că Robinson 
Crusoe a fost neamţ? 

— Sigur că da! Iaică-său trăia la Bremen20. 

— Oho! Şi zâmbind pe sub mustață de erudiţia fetei, o 
conduse la ceilalţi doi, în bibliotecă. 

În prezenţa logodnicei sale, lordul Chelford vădea o 
nervozitate şi o fâstâceală care ar mai fi fost poate de 
înţeles în cazul unei prime întâlniri. Comportamentul lui 
faţă de ea putea fi desemnat mai degrabă ca un soi de sfială 


ciudată, decât ca adoraţie; n-o sărutase încă niciodată, şi 
chiar şi acum, dădu imediat drumul mâinii fetei, de parcă 
atingerea ei l-ar fi fript. 

— Cum mai merge, Leslie? Permite-mi să ţi-l prezint pe d-l 
Tuttler. 

— Puttler, îl corectă celălalt, şi Leslie desluşi în ochii aceia 
melancolici ceva ce îi scăpase lui Dick Alford şi pe care nu-l 
ştiau probabil nici cunoscuţii cei mai apropiaţi ai omului - 
nostalgia după simpatia unei femei, lucru pe care natura, 
prin cârpăceală ei crâncenă îl făcuse din capul locului 
aproape imposibil. 

— Ceaiul va fi servit în Salonul Albastru, anunţă Dick 
Alford. Vii, Harry? 

Când Leslie Gines şi viitorul ei cumnat se aşezară la 
măsuţa de ceai din Salonul Albastru - ale cărui ferestre îţi 
îngăduiau să vezi o mare de crizanteme - constatară că 
rămăseseră singuri. D-l Puttler o ştersese încă din holul cel 
mare, deoarece - aşa cum susţinu el ulterior - i se păruse 
oportun să înceapă seria sa de evaluări, prin examinarea 
parcului. 

— Ai reuşit să-ţi mai completezi somnul, după toate 
emoţiile acestei nopţi? Întrebă Dick. 

— Nu, n-am mai putut adormi. Sărmanul Arthur! 

— O fleică de biftec crud se pare că e tot ce poate fi mai 
bun în situaţia lui! Sună sfatul nepăsător al tânărului. 
Fratele tău ferchezuit şi un ochi vânăt. O combinaţie într- 
adevăr absurdă! 

Leslie rămase serioasă. 

— Încă niciodată nu l-am văzut pe Arthur atât de pornit, 
spuse ea meditativ. Presupunerea mea că omul cu care s-a 
luptat a fost Milder, s-a adeverit. Din cuvintele fratelui meu 
am înţeles că individul l-a spionat şi că s-a luat după el - nu 
ştiu unde... 

— Probabil că l-a urmărit când a fost la ruinele abaţiei!... 
Leslie, o să-ţi deconspir un secret pe care îl menţin şi faţă 
de Harry; poate că te va face să treci mai uşor peste orele 


întunecate ale nopţii. Puttler e un detectiv, omul Scotland 
Yard-ului. 

— Dar pentru ce Dumnezeu... 

— S-au întâmplat nişte lucruri care nu-mi convin deloc, 
explică Dick. Şi chiar dacă mă cred în stare să o scot la 
capăt cu tot felul de necazuri, îmi trebuie totuşi zilnic cele 
şapte ore de somn, şi în timpul acesta e nevoie de cineva 
care să vegheze în locul meu. 

— Călugărul Negru e cel care te pune pe jar? 

— Da şi nu. Leslie, crezi în existenţa comorii? 

— Tezaurul Chelforzilor? Întrebă ea mirată. Oricum, nu se 
poate contesta că aurul ăsta a fost adus la Fossaway acum 
câteva sute de ani. 

— Nu despre asta vorbeam. Crezi că mai există azi pe 
undeva prin preajmă?... Întreb asta, fiindcă am constatat că 
în afară de Harry mai există şi alţii care sunt convinşi de 
realitatea aurului ăstuia. 

— Şi ai ajuns să crezi şi tu? 

— Nu. Sau poate... Nu încă?! Dick Alford inspiră adânc. 
Dar scepticismul meu a primit o lovitură. Încep să am dubii, 
iar îndoiala este una din dispoziţiile cele mai tâmpite care-l 
pot cuprinde pe un bărbat - sau cam aşa ceva. 

Frumoşii ochi ai lui Leslie scânteiară drăcos. 

— Şi Harry ştie de convertirea ta? 

— O bănuie. Dacă aurul s-ar afla într-adevăr aici... 

Tânărul îi căută privirea. 

— Ar însemna mult pentru tine asta? 

— Pentru mine personal? Nu. Dar pentru Harry... Adică 
pentru Fossaway. Părerea mea este că domeniul nu are a 
face cu o persoană anume, ci reprezintă cumva eforturile 
strămoşilor defuncţi, rezultatul cumulat al strădaniei lor. 

— Dick... Ţi-ai făcut un idol din Fossaway şi din fermele 
Chelford. 

— Am făcut eu asta oare? Întrebă el surprins. Apoi râse 
însă cu poftă. Şi e chiar o trăsătură atât de rea a acestui 
Second Son, că pune această proprietate - ce nu-i va 


aparţine niciodată - mai presus de omul care o stăpâneşte 
acum? Cine ştie, s-ar putea ca în asta să existe şi o doză de 
vanitate! 

— Nu prea cred, răspunse ea liniştit. Haide pe terasă. 
Florile sunt minunate. 

— Tot ce-ţi poate oferi această grădină... Începu el solemn, 
pentru a amuţi însă în faţa arătătorului ei care se ridicase 
ameninţător: 

— Dacă devii plat, mă duc să-l găsesc pe Puttler. 

XXIV, 

ATENIATUL 


(Sau unde dai...) 

SPRIJINITĂ DE BALUSTRADA cenuşie de piatră, fata 
zăbovi cu privirile pe răzorul uriaş de crizanteme, ce se 
unduia în bătaia vântului - fiecare floare apropiindu-se de 
mărimea unei farfurioare de ceai. Nu toate erau aurii; între 
ele existau şi unele de un roşu intens, de un alb ca al zăpezii 
sau de un portocaliu flamboaiant. Şi dincolo de splendoarea 
aceasta, se întindeau tufe de trandafiri tomnatici, a căror 
mireasmă delicată învăluiau terasa. 

— Într-adevăr un domeniu minunat! Spuse ea încet. Nu 
mă mir deloc, că ţii atât de mult la el. De cât timp aparţine 
familiei voastre? 

— De opt sute de ani. Întâiul Chelford a tăiat capul 
posesorului iniţial şi s-a autoproclamat proprietar. 
Generaţiile următoare de Chelforzi, cărora li s-a tot tăiat 
capul cu o regularitate de-a dreptul monotonă, au mai 
adăugat vreo mie de hectare furându-le ţăranilor, până 
când iată, moşia de azi a prins contur. 

— Dick, ai foarte puţine iluzii! 

— Ba n-am de fel! Replică el scurt, şi răspunsul acesta o 
jigni oarecum. 

Trebuiră să trimită de două ori după Harry, până când 
acesta catadicsi să apară, şi când se ivi în cele din urmă, 
deveni vădit cât de mult îl deranja absenţa lui Puttler. 


— Un om extrem de inteligent, îl lăudă el, luând în 
furculiţă un mic sandviş cu castraveciori. Neobişnuit de 
umblat prin istorie, mai ales în cea engleză. Din păcate nu 
poate citi în germană, dar l-am convins să se ocupe de 
studiul acestei limbi. 

Îndată după aceea, gândindu-se că în felul acesta face 
plăcere lui Leslie, începu să vorbească despre căsătorie. 

— 'Toate ceremoniile astea pompoase - vălul, domnişoarele 
de onoare şi florile de portocal - mi se par destul de 
serbede, primitive chiar. Am aflat că în America s-a 
încetățenit obiceiul de a te cununa acasă, în salon. Oare n- 
am putea şi noi să aranjăm astfel, Dick? Bătrânul episcop mi 
se pare un gentleman foarte îndatoritor. 

— Întreabă-l pe Puttler, răspunse mezinul. E o autoritate 
în materie de ritual bisericesc. 

— Şi în destule alte domenii tot aşa, continuă Harry cu un 
entuziasm ieşit din comun. Astfel a amintit - încercând să 
desluşească tâlcul unei anume criptograme - că s-ar putea 
să fie chiar o trimitere la ascunzătoare în care se găseşte 
comoara. După opinia lui, ar trebui luată în considerare o 
tainiţă subterană - or de aşa ceva nu ducem lipsă. De 
mâine, mă apuc să cercetez ţinând cont de acest punct de 
vedere - probabil că sub pardoseli există nişte locuri goale, 
a căror investigare cred că se merită făcută. 

— Subteranele de care vorbeşti, sunt, cele mai multe 
dintre ele, ocupate de budanele de vin. Şi dacă Putiler 
începe să scurme prin preajma vinului de Porto s-a terminat 
cu prietenia noastră! Se inflamă Dick. Şi în afară de asta, nu 
prea-mi vine să cred că strămoşii noştri au menajat planşeul 
acestor nenorocite de pivnițe; ba, în timpul Regenţei, unul 
dintre ei a demolat chiar şi nişte ziduri, şi tatăl nostru a 
trebuit să cheltuiască vreo câteva mii de lire pentru a 
reface tot ce stricase zelul acestui căutător de aur. 

Tânăra ascultase toate acestea cu o atitudine oarecum 
rigidă, fără a participa în nici un fel la discuţie, şi nu 


redeveni adevărata Leslie, decât după ce înălţimea Sa se 
retrase cu o scuză destul de puţin plauzibilă. 

— Doamne fereşte, Dicky! Faţa ei făcu o mică grimasă. Nu 
sunt de fel în stare să manifest îndeajuns interes pentru 
lucrurile astea, care îl fascinează de-a dreptul pe Harry! 
Oare despre ce va mai vorbi dacă va găsi comoara? 

— Probabil că despre tine. 

— Sunt prea tânără ca Harry să se poată ocupa de mine.,... 
Probabil că e vorba de vreo trei sute de ani! Dădu ea o 
nuanţă glumeaţă discuţiei. Dar haide, povesteşte-mi câte 
ceva despre detectivul ăsta. Zău că-mi place îngeraşul tău 
păzitor! O să facă şi o razie? Dacă da, atunci am dorinţa 
categorică s-o extindă şi asupra lui Willow House - sunt în 
stare să-i împrumut chiar şi maşinuţa pentru asta. 

Dick Alford o examină oarecum surprins. 

— Mi se pare că eşti speriată de-a binelea? 

— Da, mărturisesc cinstit. Când, copil fiind, am trăit primul 
atac aerian, am fost fascinată; pe cel de-al doilea încă l-am 
mai găsit interesant, dar după al treilea sau al patrulea m-a 
apucat groaza. Şi Călugărul Negru?... E, ce-i drept, foarte 
romantic, Dick, dar cu toate astea îmi inspiră spaimă. Oare 
şi Harry se teme de el? 

— Un pic. 

— De ce oare. 

— Fiindcă fratele meu are nişte predispoziţii nervoase, 
începu el să explice. E însă nejustificat ca în asemenea 
cazuri să vorbim de laşitate. Dacă m-ai vedea gonind după 
Călugărul, sau Starețul sau Abatele ăsta Negru, cum e 
numit în fel şi chip de toată lumea, atunci ţi-at închipui că 
eu sunt un tip foarte curajos; pe când toată treaba e că, de 
fapt habar n-am ce sunt ăia nervi sau ce înseamnă „putere 
de imaginaţie”. 

— Nu prea e aşa: la spune, Dick, de ce te minimalizezi 
mereu? 

— Modestie înnăscută, Leslie! Dar iată-l şi pe bunul nostru 
Puttler preumblându-se colo jos. Hai să-i ţinem puţină 


companie. 

— Ce petec de pământ frumos! Îşi exterioriză Puttler 
admiraţia. N-am văzut încă niciodată atâţia trandafiri 
laolaltă, afară doar de piaţa de la Convent Garden. Dar 
acolo nu mai sunt trandafiri, ci au devenit marfă. 

— l-am trădat d-rei Gines adevărata dvS. Profesie, d-le 
Puttler. 

Detectivul îşi încreţi fruntea la auzul acestora. 

— O cunoaşteţi pe d-ra Gines mai bine decât mine, d-le 
Alford, vorbi el oarecum indispus. Părerea mea este însă că 
viaţa decurge cu totul altfel, mai bine adică, dacă ştim să ne 
ţinem gura: dar nu trebuie să consideraţi asta ca o critică la 
adresa dvs. Aşa am avut noi la Scotland Yard pe un 
oarecare Carter, de pildă, persoană care, din simplu poliţist 
a ajuns până la postul de director, deoarece nu spunea 
niciodată, dar absolut niciodată nimic, şi fiindcă. În aceeaşi 
măsură, auzea totul - absolut totul. Într-o bună zi - d-l 
Puttler, furat de povestire, se opri sub un ulm înalt - şeful îi 
ordonă să... 

— Pijj! 

Un glonţ şuieră pe lângă faţa lui Puttler, şi se înfipse chiar 
în marginea trunchiului, astfel că vreo câteva ţăndări de 
scoarță şi de lemn săriră ca nişte schije. Peste nişte tufe 
mari de rhododendron, la vreo o sută cincizeci de metri, se 
ivi un norişor de fum. 

— La pământ! Porunci Dick răguşit şi o trase după sine pe 
tânără. Nici o secundă prea devreme... 

Peng! 

Cel de-al doilea glonţ, se înfipse ceva mai adânc. O 
bucăţică de scoarță vâjăi pe lângă urechea lui Leslie. 

Extrăgând un Browning de mare calibru din buzunarul de 
la spate, d-l Puttler începu să alerge în zigzag spre tufele în 
cauză. 

O a treia împuşcătură bubui, şi goana omului fu brusc 
retezată - detectivul căzu cu faţa în jos. 

XXV. 


ŞI VICTIMA - 

— Şi unde crapă!) 

DICK ZBURĂ SPRE TRUPUL NEMIŞCAT şi-l răsuci pe 
spate. Pleoapele bărbatului se zbătură spasmodic, dar 
exceptând câteva zdrelituri de pe faţă, provocate pesemne 
de contactul dur cu pământul, alte răni nu se puteau 
observa. Apoi descoperi însă că talpa pantofului drept era 
complet smulsă, şi ciorapul era îmbibat cu sânge. Foşnetul 
unei rochii de mătase îl făcu să se întoarcă brusc. 

— Te adăposteşti imediat în spatele pomului de colo! 
Strigă el. 

Dar de astă dată Leslie nu-l ascultă. Era într-adevăr 
palidă, dar încolo nu dădea semne că i-ar fi teamă, când, 
îngenunchind lângă rănit, începu să-i desfacă gulerul. 

— Slavă Domnului, nu-i decât sub influenţa şocului! 
Murmură Dick. La început mi-am închipuit într-adevăr că e 
mort. 

Încercă, menajându-l pe detectiv atât cât era posibil, să 
desprindă încetişor pantoful distrus, era însă evident că 
pricinui rănitului nişte dureri greu de suportat, deoarece 
acesta tresări şi îşi deschise ochii. 

— Ei... Dar ce s-a întâmplat, d-le Alford? M-a nimerit 
individul? 

— Aţi avut noroc - o rană a părţii de sus a labei piciorului, 
şi osul nu pare atins. Sunteţi în stare să aveţi grijă de d-ra 
Gines? 

Detectivul recuperă revolverul care-i scăpase în timpul 
căderii, în vreme ce Alford, fără a mai pierde vreme, o luă la 
goană spre tufele de rhododendron; fata se uită după el, 
pradă unei frici de nespus, pregătită ca-n orice moment să 
audă trosnetul celei de-a patra împuşcături. 

Câteva minute mai târziu, tânărul reveni, aducând cu sine 
şi ceea ce găsise. 

— Individul a folosit o armă Lee-Enfield, obişnuitul model 
militar: iată tuburile cartuşelor. Nu i-a fost greu să scape cu 
fuga, fiindcă şirul ăsta de tufe se întinde neîntrerupt de la 


flancul vestic al Fossaway-ului până spre dealul cel mare. 
Hai mai bine să încercăm acum să ajungem la castel - poate 
că o să găsim şi un pantof care să vi se potrivească, d-le 
Puttler. 

Parcurseseră de acum jumătate din drum, când se 
întâlniră cu stăpânul domeniului. 

— Cine a organizat tirul ăsta îndrăcit? Exclamă el mânios. 
Dick, ştii doar că nimeni n-are voie să tragă la mai puţin de 
o jumătate de milă de casă! Nervii mei pur şi simplu nu 
suportă aşa ceva, şi cred că ai putea cât de cât să ţii seama 
de asta. 

Leslie deschisese deja gura pentru a explica situaţia reală. 
O privire a lui Second Son o mai ajunse însă la timp, şi, cu o 
prezenţă de spirit admirabilă, fata născoci un subterfugiu 
plauzibil. 

— Toată vina e doar a mea, Harry. Am văzut un dihor, şi nu 
urăsc nimic mai mult pe lume ca animalul ăsta. 

Faptul că niciunul din cei trei n-avea asupra lui nici măcar 
o puşcă de salon din cele mai uşoare, de tip Flobert sau 
Teschin, îi scăpă lordului. 

— Bine, bine. Atunci e cu totul altceva. Doar că pe viitor, 
Dick băiete, vezi să... 

Nu-şi termină spusele, se răsuci în loc şi porni grabnic 
spre casă. 

— Ce prostie era cât pe-aci să fac! Spuse Leslie spăşit. 
Desigur că adevărul l-ar fi speriat excesiv... Dick, cine să fi 
fost cel care a tras? Sau a fost poate doar o întâmplare? 

— O întâmplare? Exclus! Răspunse Puttler în locul lui Dick. 
Eraţi prea bine plasați pentru asta! D-le Alford, intenţionaţi, 
să sesizaţi poliţia locală? 

Tânărul cumpăni câtva timp. 

— Nu; mi se pare mai bine să n-o fac. 

Şi spre mirarea lui Leslie, detectivul fu de acord cu 
această hotărâre. 

Ajunşi la castel, fata întinse mâna în semn de rămas bun 
lui Puttler şi-l rugă pe Dick să transmită fratelui său 


salutările ei. 

— l-am promis lui Arthur că o să revin devreme! Explică 
ea. Dar nu trebuie să mă însoţeşti, Dick. Zău, nu mi-e teamă 
că nişte desperados21 înarmaţi mă vor ataca pe drum. 

Alford zâmbi cam forţat. 

— Tot aşa şi eu! Doar că n-am prea mare încredere în 
talentele tale de conducător auto. 

Şi pradă indignării provocate de o atare apreciere injustă, 
fata uită să se mai împotrivească dorinţei lui de a o însoţi. 

Când Dick se reîntoarse de la Willow House, Puttler găsise 
de acum un pantof potrivit, pe care şi-l pusese după ce 
aplicase un pansament uşor. 

— O zgărietură minoră! Asigură el. Bineînţeles că s-ar fi 
putut solda şi altfel... În orice caz, îmi pare bine că glonţul 
m-a nimerit pe mine şi nu persoana căreia îi era destinat. 

Ochii cei pătrunzători ai lui Dick sfredeliră melancolicii 
ochi bruni ai omului de la Scotland Yard. 

— Cui era destinat? 

Răspunsul se auzi, fără nici o secundă de ezitare. 

— D-rei Gines, care era chiar în prelungirea traiectoriei, 
credeam că ştiţi asta. 

Dick Alford nu ripostă, mai ales că în sinea lui n-avea nici 
un dubiu că Puttler s-ar putea înşela - ba dimpotrivă! 

XXVI. 

DOMNIŞOARA WENNER E VIZITAŢĂ. 

FABRIAN MILDER, FOST ŞEF DE birou al firmei Gines & 
Gines, actualmente rentier, era desigur într-un anume sens 
ceea ce, pe bună dreptate, se cheamă un om dur. Nu ierta 
nici cea mai mică jignire, şi deseori nu-şi precupeţise nici 
timpul şi nici banii, pentru a se răfui cu persoana care îl 
ofensase. Şi Arthur Gines îl lezase acum mai mult decât o 
făcuse vreodată cineva. 

Doar cu puţine zile în urmă, fusese convins că ţine în 
mâinile sale soarta avocatului. Dar când solicită băncii să 
prezinte poliţele acelea, se trezi cu surpriza neplăcută a 
onorării lor - şi încă fără rezerve... 


La câteva ore după controversa cu Dick Alford, Milder se 
reîntorsese iarăşi la ruinele acelea care nu-i dădeau pace, 
descoperise însă acolo o persoană tentată şi ea de comoară, 
şi asistase ca martor nevăzut la scena care se petrecuse 
între acel cineva şi Second Son. Luându-se mai târziu după 
avocat, când acesta se îndrepta spre Willow House, o făcuse 
doar mânat efectiv de dorinţa prietenească de a-şi oferi 
sprijinul întru găsirea tezaurului. Şi cum fusese primită 
reacţia lui promptă de ajutorare? Arthur Gines, încă 
spumegând de mânie din pricina sarcasmului lui Alford, şi 
foarte suspicios în privinţa neaşteptatei apariţii a 
salariatului său, îl concediase stante pede22! 

Când avocatul era în toane proaste, făcea uz de nişte 
expresii pe care nici un om care avea cât de cât respect de 
sine nu le putea accepta: ochiul învineţit cu care ex-şeful de 
birou reveni acasă, constitui o dovadă a lipsei de măsură de 
care Gines era capabil. Chiar dacă Milder era un book 
maker, asta încă nu însemna că fusese şi hoţ!... 

Trebuiră să treacă două zile, ca buza sa fisurată cu ocazia 
încăierării să se vindece cât de cât. În seara respectivă, 
omul se îmbrăcă deosebit de îngrijit şi folosi un taximetru 
pentru a ajunge la un imobil a cărei adresă şi-o notase 
cândva pe manşetă. 

Garsoniera din Baker Street a d-rei Mary Wenner ar fi 
încăput, la nevoie, într-o singură încăpere ceva mai mare. 
Se afla la ultimul etaj, aşa că tânăra beneficia de priveliştea, 
de nimic obturată, a permanent animatului trafic feroviar, şi 
nici nu era deranjată de prea mulţi vizitatori, fiindcă a te 
căţăra pe scările abrupte ale celor patru etaje, aproape că 
merita deja numele de aventură dacă înţelegi prin asta o 
acţiune cu un anume grad de pericol. 

Domnul Milder, a cărui tărie - în ciuda fizicului său - n-o 
reprezentau totuşi performanţele corporale, înjură straşnic 
proprietarul căsoaei, individ care, din pricina zgârceniei, 
părea să considere ascensorul drept un lux superfluu. 


Personalul de serviciu al lui Mary era constituit dintr-o 
vădană bătrâioară, care în primele ore ale zilei funcţiona ca 
femeie la curăţenie, după-amiaza o făcea pe camerista, şi 
de-abia după ora optsprezece, când părăsea casa, îşi 
redobândea Eul propriu. Cu o boneţică albă aşezată cochet 
pe cap, vârstnicul personaj luă cartea de vizită a d-lui 
Milder, pentru ca aproape îndată, cu un zâmbet galeş, să-l 
conducă în salon. 

— Ce plăcere neaşteptată, d-le Milder, îl primi amabilă d- 
ra Wenner. 

În rochia ei simplă de casă, fata i se păru şi mai drăguță ca 
de obicei. Camera era amenajată cu un mobilier care, dacă 
nu era costisitor, trăda în orice caz bunul gust şi îi creă 
impresia că totul fusese agonisit din banii proprii. lar asta-i 
plăcu. Deoarece Fabrian Milder era un ciudat amestec de 
aventurier şi de puritan. 

— Acum am ajuns şi eu acasă şi tocmai voiam să-mi beau 
ceaiul, povesti d-ra Wenner. Vă pot oferi o ceaşcă? 

— Lucraţi iarăşi? O întrebă vizitatorul. 

— Nu, deocamdată nu activez, răspunse ea, accentuând 
oarecum ultimul cuvânt, de parcă ar fi vrut să-l corecteze 
pe interlocutor. 

Conform concepţiilor d-rei Mary Wener, cuvântul „a 
munci” se potrivea mai degrabă oamenilor de rând; lumea 
bună „era activă”, „funcţiona”, „realiza” etc. 

Fata ieşi, dispăru într-o cămăruţă măruntă - chicineta 
probabil - fiindcă bărbatul auzi îndată zornăitul veselei şi 
pocnetul flăcării aragazului. 

Când reveni după un timp, puţin înfierbântată, îşi informă 
oaspetele: 

— Servitorii sunt prea neîndemânatici când e vorba de 
bucătărie, nu vi se pare? E adevărat că în general nici nu 
prea beneficiez eu de vizite - cât despre cele bărbăteşti, 
nici atât. Niciodată nu poţi să fii îndeajuns de prudent în 
materie de aşa ceva! O reputaţie nepătată este bunul cel 
mai de preţ al unei fete, nu sunteţi de acord, d-le Milder? 


Oaspetele ei dădu din cap, aprobând. 

— Asta am afirmat-o mereu şi faţă de Harry -vărogsămă 
iertaţi, vorbeam de lordul Chelford; am fost foarte buni 
prieteni, aşa că îi spuneam întotdeauna doar pe numele cel 
Mic. 

— Şi cu Richard Alford aţi fost la fel de bună prietenă? 
Întrebă el, uşor ironic. 

— Ala?... Năsucul fetei se ridică dispreţuitor. De acest Dick 
Alford nu m-am preocupat niciodată mai mult ca de slugile 
celelalte. O fi fost el de o mie de ori educat la Eton şi la 
Harward - dar eu îl judec pe un bărbat după maniere şi nu 
după educaţie. lar Dick Alford are manierele unui... Unui 
porc... A, d-ta erai, Gladys! 

XXVII. 

SE ÎNCHEIE O ALIANŢĂ. 

CAMERISTA ADUSE SERVICIUL DE ceai. Era trecută de 
şaizeci, ştirbă, şi aproape că n-avea bărbie; părul rar îl 
purta într-un conci mărunt. De dragul musafirului arboră 
un zâmbet dulce; îi zâmbi stăpânei, zâmbi d-lui Milder şi 
acelaşi zâmbet o însoţi şi când ieşi din cameră. 

— Sunteţi prietenă cu Gines, nu-i aşa? Începu Milder, în 
timp ce-şi ducea bolul la gură. 

Marry Wenner îşi cobori privirea cu o marcată stânjeneală 
feciorelnică. 

— Da, prietenă bună chiar, dar atâta tot. M-a tratat 
întotdeauna cu consideraţia cuvenită unei domnişoare. De 
ce mă întrebaţi? 

D-l Milder ocoli răspunsul. 

— Mi-am dat demisia, anunţă el scurt. Am avut o 
divergență de opinii şi ne-am încăierat! Da, a fost o 
controversă foarte aprigă care a denaturat în bătaie, lucru 
pe care vreau să vi-l mărturisesc foarte deschis, fiindcă 
probabil tot îl veţi afla de la el - mai devreme sau mai 
târziu... 

Mary era îngrozită. Şi când Mary era confruntată cu acest 
fel de emoție violentă, obişnuia să-şi astupe gura - care era 


cu o idee mai mare decât standardele în vigoare - cu 
mânuşiţa ei cea albă. 

— Bătaie, ziceţi dvs?... O, Doamne, ce vulgar! 

— Trebuie să discut cu dvS. Despre Gines, curmă d-l 
Milder alte manifestări de indignare din partea fetei. Nu 
trebuie să vă închipuiţi cumva că-i port pică, doar atât că, 
după ce ne-am despărţit, nu mă mai simt îndemnat să-l 
protejez şi să mă aşez între el şi cei pe care i-a înşelat - 
accentuă ultimul cuvânt - aşa cum am făcut-o până acum. Îl 
cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine. Cunoaşteţi vanitatea sa 
nemărginită, făţărnicia sa; ştiţi că nu te poţi bizui de fel pe 
cuvântul lui şi nu vă e străin felul în care ştie să se degajeze 
de onoarea oricărei promisiuni pe care a făcut-o - chiar 
dacă o ai negru pe alb! 

Cât rosti aceste cuvinte, privirile sale nu părăsiră chipul lui 
Mary, şi băgă îndată de seamă că fata începuse să se 
încrunte. 

— Chiar aşa? Replică ea rece. Se poate, e adevărat că nu 
prea mă pricep într-ale legilor, dar nu-mi dau seama cum ar 
putea cineva, fie el un domn sau un bărbat de rând - să 
rezilieze (parcă aşa se zice, nu?), o obligaţie pe care a 
contractat-o în scris. 

— Iată ce înseamnă să nu-l cunoşti totuşi atât de bine pe 
Arthur Gines, cum îl cunosc eu! Replică el. Totuşi, nu acesta 
e lucrul esenţial - n-am venit aici pentru a-l discredita ori 
pentru a-l cobori în ochii dvs. Dar în vreme ce pe dvS. Vă 
consider drept o tânără cu un fel de a gândi onest, cu un 
simţ dezvoltat pentru ceea ce e drept, sunt convins că 
Gines, chiar dacă l-ai azvârli în chip de proiectil dintr-o 
ţeavă de tun, tot ar adopta un curs în zigzag. De fapt, care-i 
adevărata situaţie cu tezaurul Chelforzilor? 

Dintr-odată tânăra adoptă o poziţie verticală şi răspunsul - 
şi el tot o întrebare - ţâşni instantaneu. 

— Ştiţi despre asta? 

— Bineînţeles. Vreţi să-l ajutaţi să găsească aurul, lucru 
pentru care el... 


Bărbatul făcu o pauză, cu toate că nu avea nici un dubiu 
asupra contraserviciului lui Gines. O tânără ca Mary 
Wenner, care dorea cu orice preţ să evadeze din mediul ei 
modest, n-ar fi putut avea decât o anumită pretenţie! 

— V-a promis contractul marital, completă Milder în cele 
din urmă. 

Şi chipul ei stânjenit îi dovedi că avusese dreptate - 
capacitatea lui de cunoaştere a oamenilor îşi făcuse iarăşi 
datoria. 

— Sper, d-le Milder, bâigui ea destul de abătută, că nu vă 
închipuiţi că m-am aruncat de gâtul lui?... Lucrul acesta nu 
l-aş face nici în cazul celui mai deosebit bărbat din lume! În 
orice caz, Arthur este îndeajuns de gentleman pentru a-şi 
ţine promisiunea. 

— Şi când trebuie să aibă loc cununia? Bănuiesc că după 
descoperirea comorii, nu-i aşa? Şi după ce ea dădu din cap 
afirmativ, oaspetele continuă: Pot afla ce gaj v-a dat? 

— Cuvântul său de onoare, răspunse Mary Wenner, cu o 
atâtudine afectată. 

— Hm! Atâta tot?... Întreb asta în interesul dvs. Sunteţi o 
tânără care-şi câştigă singură existenţa şi care poate că n- 
are pe lume pe nimeni altcineva care să se preocupe 
dezinteresat de soarta ei. D-l Milder simţea că o abătuse pe 
cărarea ce-l interesa. 

— Pot să vă arăt şi ceva scris, încercă fata să risipească 
dubiile interlocutorului, care începuseră să fie şi ale ei. 

Îşi luă geanta din dormitorul învecinat, şi din puzderia de 
lucruşoare de acolo, scoase o hârtie. Când Milder o citi, 
corectura grijuliu făcută n-avu cum să-i scape. 

— E o hârtie complet lipsită de valoare, explică el, şi faţa 
lui Mary Wenner reflectă stupefacţia ei imensă, în cazul 
acestei hârtii, e vorba indubitabil de ceea ce juriştii numesc 
promisiune făcută sub imperiul constrângerii. Poate oricând 
motiva că a trebuit să accepte această obligaţie, spre a 
obţine din partea dvS. Unele informaţii de valoare pentru 
clientul său. 


Domnişoara Wenner îşi muşcă nervoasă buzele. 

— Ce să fac, d-le Milder?... Sfătuiţi-mă; doar sunteţi jurist. 
Nu puteţi întocmi un document care să-l angajeze ferm? E 
adevărat că nu mă pretez la a mă crampona de gâtul unui 
bărbat, dar... 

— Pot într-adevăr întocmi un asemenea act, atât doar că 
nu-mi vine să cred că v-ar folosi la ceva. Să nu vă încredeţi 
în acest om! 

— Dar în cine să mă încred?... Bărbaţii sunt atât de plini 
de perfidie, d-le Milder, şi cei tineri sunt şi cei mai afurisiţi 
dintre ei! Cred că un bărbat la patruzeci şi cinci, sau... Fata 
îndepărtă o scamă invizibilă de pe rochia ei... De cincizeci, 
este cel mai potrivit. La această vârstă deja a trecut de 
perioada nebuniilor, nu-şi mai pierde nopţile şi... Arthur e 
încă atât de nebunatic, de... Dezmăţat! V-o povestesc dvs. - 
altcuiva n-aş îndrăzni! 

— Că, a încercat de nenumărate ori să mă sărute, ba mai 
mult decât atât: o dată, la Fossaway, a vrut de la mine ceva 
şi mai îngrozitor. „Arthur, pare-se că uiţi cu cine stai de 
vorbă”, i-am spus eu, după care s-a inhibat, s-a pierdut - nu 
vreau să afirm cu asta că ar fi leşinat într-adevăr... - 

— Înţeleg, înţeleg, se grăbi s-o asigure Milder. Acum o să 
vă rog să fiţi foarte atentă, dră Wenner. Sunteţi o persoană 
cu scaun la cap, o persoană foarte dotată, şi din cauza asta 
pot discuta cu dvs., aşa cum rareori mi-aş putea permite s-o 
fac... 

Această linguşeală crasă, care - chiar când e folosită în 
cazul unor oameni inteligenţi - rareori nu-şi atinge scopul, 
avu drept urmare faptul că Mary Wenner ascultă relatările 
oaspetelui ei cu cea mai desăvârşită luare-aminte. 

— Ce aţi spune, începu Fabrian Milder, dacă v-aş informa 
că încă de pe acum Gines încearcă să vi-o ia înainte? 

— Poftim? 

— Că încearcă deci să găsească, aurul fără ajutorul dvs., 
explică juristul, căutând să-şi adapteze felul de a vorbi, la 
posibilităţile efective ale celei care îl asculta. 


— A, nu îndrăzneşte el asta! Izbucni Mary. 

— Zău, chiar credeţi asta? Ei bine, cu două nopţi în urmă, 
l-am surprins printre ruinele abației Chelford. Ştiţi ce avea 
în mână? O rangă! 

— O, câinele!... 

Dacă ne gândim la pretenţiile „ladylike” ale d-rei Wenner, 
expresia se dovedea cam tare, dar acum nu era momentul 
să te loveşti de convenienţe de societate. 

— Acest individ murdar, necinstit şi făţarnic! Continuă ea 
să spumege pradă furiei. Printre ruinele abației şi cu 
rangă? Dar n-are decât să scurme şi să sondeze cât o pofiti - 
tot nu va găsi nimic! Tânăra râse strident. M-a înşelat! I-am 
dat tot ce-i poate da o femeie unui bărbat - vă rog să nu mă- 
nţelegeţi greşit, d-le Milder, mă refer bineînţeles la tezaur. 
Pentru nimic în lume n-aş dori să mă judecaţi greşit, fiindcă 
întotdeauna am ştiut să mă comport aşa cum se cuvine! 

După câtva timp se mai linişti. 

— În cine să mă încred? Se prelinseră cu amărăciune 
cuvintele de pe buzele ei. În cine...? 

— În mine! 

Fabrian Milder vorbise blând, aproape rugător. 

Privirea cercetătoare a lui Mary constată că, în definitiv, 
oaspetele ei era o apariţie foarte acceptabilă, căruia părul 
grizonat îi conferea chiar ceva distincţie. 

— În cazul meu n-aţi avea nevoie de nişte documente care 
să... 

Încercă el să continue pe acelaşi ton, dar fata îl întrerupse 
imediat. 

— Nici vorbă! Fără document nu merge! Se încăpăţână ea. 
N-am încredere în nici un bărbat. 

— Mă rog, putem să facem orice act doriţi. Sunt chiar şi 
gata să mă compromit iremediabil, de va fi nevoie. 

Domnişoara Wenner tuşi încetişor. 

— N-aş vrea să merg atât de departe; îl respinse ea 
ruşinată, interpretându-i greşit spusele. 


— Vreau să spun prin asta că aş lua asupra mea riscul 
descoperirii comorii, fără a-mi asigura mai întâi spatele, aşa 
cum a făcut-o Arthur Gines. 

Fata îşi tamponă ochii cu o batistă minusculă. 

— Domnule Milder, cu toate că nu vă cunosc decât de 
puţin timp, am învăţat să vă apreciez şi mi-aţi devenit drag. 
Chiar marţea asta i-am spus prietenei mele Agatha: 
„Domnul Milder este un gentleman desăvârşit!” De fapt, 
care-i prenumele dvs.? 

— Fabrian. 

— Fabrian... 

Repetă numele ca pe-o dezmierdare. 

— Eu v-aş spune Fabe. Nu vi se pare că sună frumos? 

— Aş vrea ca în noaptea asta să ne deplasăm acolo. 

Mina ei se modifică. 

— La mănăstire? Noaptea? 

— Maşina noastră ne duce acolo într-o oră şi jumătate, şi 
dacă n-avem prea mult de săpat... 

— Ba nu trebuie să săpăm de fel, îl întrerupse ea. Dar 
noaptea? 

— De ce nu? Căsuţa mea se află la mai puţin de o milă faţă 
de mănăstire. Dacă aurul se găseşte într-adevăr acolo, şi la 
un loc accesibil, atunci ne putem lua suficient de mult ca să 
ne petrecem restul vieţii ca nişte oameni bogaţi. 

Trecură câteva minute până când Mary îşi anunţă decizia. 

— O să spuneţi desigur că sunt o fiinţă îngrozitoare. Cu 
toate acestea, d-le Milder, sau mai bine zis, Fabe, aş dori 
ceva la mână - ceva negru pe alb. 

Îndată, fără cea mai mică ripostă, d-l Milder se apucă să 
întocmească un document care, cum spuse el glumind, era 
deajuns pentru a-l duce în faţa spânzurătorii, şi care o 
convinse chiar şi pe suspicioasa d-ră Wenner de sinceritatea 
intenţiilor sale. Toate acestea le puse pe hârtie cu propriu-i 
stilou - un stilou cumpărat recent, în legătură cu a cărui 
cerneală librarul garantase că rândurile aşternute cu ea 
dispar în şase ceasuri. 


— Ei bine, Fabe, ce oră v-ar conveni pentru a pleca? 

— Nouă şi jumătate, propuse el, şi fata fu de acord. 

— Şi fără răngi, dălţi sau alte fierotenii, adăugă ea 
maliţios. Ustensilele necesare se află în poşeta mea de colo. 

XXVIII. 

SURPRIZA DIN TAINIŢĂ. 

CĂTRE SEARĂ VREMEA SE schimbase. Dinspre apus 
pornise să crească un front de nori grei şi întunecaţi, şi o 
ploaie măruntă începu să cadă, când Fabrian Milder îşi 
conduse maşina către punctul de întâlnire convenit de pe 
Marylebone Road. 

În oarecare măsură îl surprindea şi pe el maniera 
categorică în care acceptase existenţa comorii: astfel, 
pentru a crea spaţiul necesar depozitării aurului, nu doar 
că degajase habitaclul de orice detaliu de prisos, dar făcuse 
şi nişte calcule amănunțite cu privire la greutatea pa care 
urma s-o transporte cu ocazia fiecărui drum. 

Se făcuse de-acum totuşi ora zece, când Mary Wenner 
apăru în sfârşit şi se aşeză lângă el, debitând un potop de 
scuze. 

— Era cât pe-aci să nu viu deloc. Nu, zău, vorbesc serios... 
De când aţi plecat, a tot trebuit să mă gândesc la acest 
sinistru Călugăr Negru! 

— Nu cumva credeţi realmente în asemenea aiureli? 
Zâmbi el, în vreme ce automobilul luă repede colţul lui 
Baker Street. 

— Ştiu şi eu?... În perioada cât am fost la Fossaway, 
oamenii afirmau că l-au văzut chiar de câteva ori; ziarele 
spun acum că de curând ar fi reapărut...?! Brr! 

Fata se cutremură. 

— Nici o teamă, micuță domnişoară, o linişti el, bătându-se 
uşor peste buzunarul pardesiului. Am ceva aici care n-o să 
le pice tocmai bine - nici Călugărilor Negri şi nici celor Albi 
- de care vor mai fi fiind! V-aţi mai liniştit acum? 

— Da, Fabe, şopti ea uşor. 


Foarte delicat, bărbatul lăsă să i se înţeleagă dorinţa de ai 
se spune pe numele de botez pe care i-l dăduseră părinţii 
săi, şi de la care nu exista nici un diminutiv. Nu izbuti să afle 
dacă Mary era dispusă să ţină cont de rugămintea lui, 
fiindcă, după ce tăcu o vreme, se exterioriză abrupt: 

— Nu sunt încântată de logodne de lungă durată. Şi dvs.? 

— 'Tot aşa şi eu. Deviza mea este: short and sweet23! 

Râseră amândoi, şi trecură astfel - manifestându-şi buna 
dispoziţie - prin drumul comunal pustiu din Dorking. După 
asta însă, ploaia care începuse să fie zvârlită oblic în capotă 
de către rafalele unui vânt puternic, le tăie pofta de 
amuzament. 

— Urâtă noapte! Se plânse ea. 

— Dimpotrivă. Una mai bună nici că am fi putut să ne 
alegem. Pe o vreme ca asta, d-l Alford n-o să mai fie ispitit 
de plimbări nocturne, aşa cum obişnuieşte... 

Cu două mile înainte de Fossaway stinse luminile, şi 
însoţitoarei i se păru că dintr-o clipă în alta se vor izbi de 
unul dintre stâlpi de telegraf care goneau pe lângă ei. 

— Fiţi fără grijă; am parcurs drumul acesta poate de o 
sută de ori şi cunosc fiece petec de teren, o linişti Milder. 
Puțin dincolo de Willow House este şi vilişoara mea. 

Maşina îşi reduse viteza, fiindcă urma panta dealului cel 
mare. Ajunşi la Red Farm, Milder opri, sări din maşină 
pentru a deschide poarta de scândură şi adăposti maşina 
lângă gardul viu, unde Dick Alford dăduse peste el acum 
câteva nopţi. 

— Bun, am cam ajuns! 

Luă braţul tinerei. Mary dârdâia, şi când începu să 
vorbească, bărbatul îi auzi dinţii clănţănind. 

— Doamne, de n-aş fi venit!... Ce e asta... Acolo... Acolo, 
înaintea noastră? 

— O salcie doborâtă, domnişoară iepuraş fricos! 

Păşiră prin poarta cea scundă a parcului, care, ca 
întotdeauna, era deschisă, se căţărară pe costişa abruptă, 


iar în faţa lor se ridicară acum din întuneric - solemne şi 
liniştite - ruinele. 

— N-aş vrea să aprind lumina, spuse Milder înnăbuşit, 
fiindcă din pricina asta a fost Gines descoperit. Vă 
descurcaţi pe întuneric? 

— Trebuie să ajungem la turn, şopti ea. Dar în numele 
întregii Milostiviri: ţineţi-mă în continuare de braţ. 

Câţiva metri mai încolo, se împiedică de o piatră şi în mod 
sigur că ar fi ţipat, dacă palma lui nu i s-ar fi aşezat peste 
gură. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, păstraţi tăcerea! O 
atenţionă el. Încotro o luăm acum? 

— Urmaţi-mă. 

Ajunşi în spatele turnului se opriră. Tânăra schiţă câţiva 
paşi... Apoi un scrâşnet tulbură liniştea nopţii. Îndată după 
asta, şoapta lui Mary îi ajunse la auz. 

— Daţi-mi mâna. Vedeţi că trecerea e îngustă - trebuie să 
vă faceţi loc cum puteţi. Piatra asta de colţ se învârte în 
jurul ei, aşa că apare o deschizătură. Pe aici ieşea şi 
abatele, când dragostea îl mâna spre lady Chelford. Cred că 
aţi auzit de scandalul acela mic, nu? 

„Scandalul cel mic” avea venerabila vârstă de opt sute şi 
ceva de anişori şi reprezenta o noutate pentru d-l Milder. 

— Acum puteţi să aprindeţi liniştit lanterna, răsună din 
beznă vocea, acum ceva mai curajoasă, a călăuzei sale. 

Făcu aşa cum i se ceruse şi constată că se aflau într-o 
cameră minusculă, cu tavanul boltit, cameră ce părea 
săpată în stâncă. Pereţii aveau o grosime uriaşă; datau din 
acele vremi când aveau o altă menire decât cea de a sprijini 
un acoperiş. 

— Să mergem mai departe. 

Coborâră nişte trepte umede, acoperite cu muşchi. Milder 
numără douăzeci şi cinci, şi acum se aflau într-o încăpere 
mare; erau înconjurați de nişte ziduri ruinate, fărâmicioase, 
care lăsau să vadă peştera naturală pe care o îmbrăcaseră. 

— Aveţi cheia? 


Milder îşi înclină afirmativ capul. 

Cu destui ani în urmă, Gines & Gines apăraseră un 
spărgător celebru şi obţinuseră achitarea lui. Ca semn al 
recunoştiinţei sale, acesta îi dărui avocatului o cheie, care- 
cum nu uită omul să-i laude performanţele - era în stare să 
desfacă orice încuietoare, fie ea mare sau mică. Ciudata 
invenţie era alcătuită dintr-un miner metalic, în care puteai 
să înşurubezi nişte cârlige de o formă cu totul deosebită, 
Arthur Gines, la rându-i, îşi cadorisi şeful de birou cu 
această ciudăţenie, iar omul o păstrase, fără să bânuie că 
într-o zi o va privi ca pe instrumentul providenţei. 

— Acesta-i locul. Mary însă tot mai vorbea în şoaptă, cu 
toate că într-un asemenea loc nu prea trebuia să-ţi fie 
teamă că te-ar auzi cine nu trebuie. 

În peretele din faţa lor se vedeau două uşi mici şi înguste, 
adânc îngropate. Îi aminteau d-lui Milder de uşile celulelor 
închisorii Dartmoor, şi asemănarea era cu atât mai 
subliniată, cu cât în partea de sus a celei din stânga se 
putea zări un grilaj alcătuit din trei drugi de fier ruginit. 

Fascicolul de lumină al lanternei lui Milder mătură spaţiul 
de dincolo de bare... Privirilor uimite li se înfăţişă o celulă 
adâncă şi îngustă, ai cărei pereţi longitudinali erau dublaţi 
de nişte bănci de piatră. lar pe aceste bănci erau 
îngrămădiţi numeroşi cilindri, care, aşa cum se putea 
observa pe cel care se afla în poziţia cea mai apropiată de 
uşă, aveau la capăt câte un sigiliu curios. 

Inima lui Fabrian Milder bătu mai repede. Înşuruba primul 
cârlig al sculei sale de spărgător şi încercă. Zadarnic! Nici 
cu cel de-al doilea nu obţinu un rezultat mai bun. Dar de 
cum îl vâri pe următorul în broască, izbuti să-l răsucească. 
Scârţâitul reverberă sinistru. 

Pe cale să-i dea un brânci uşii, bărbatul simţi cum mâinile 
lui Mary i se cramponează pe braţ. 

— Priviţi! O Dumnezeule! Priviţi! Strigă ca pradă parcă 
unui acces de nebunie, astfel că Milder trebui să se 
răsucească. 


Pe treapta cea mai de jos a scării în spirală, apăruse o 
făptură înveşmântată într-o sutană neagră - chipul îi era 
ascuns de faldurile glugii. Doi ochii incandescenţi îi 
aţinteau... Terifiant, ameninţător, rece, Călugărul Negru 
urmărea activitatea nevolnicilor intruşi! 

XXIX. 

PRINS! 

ÎNJURÂND, MILDER ÎŞI SMULSE revolverul din buzunar, 
mişcare ce făcu ca fascicolul lanternei să părăsească pentru 
o clipă scara. Când, cu arma în mână, îndreptă iarăşi jetul 
de lumină spre locul respectiv, sinistra arătare dispăruse. 

— Nu plecaţi! Nu plecaţi! Se tângui Mary Wenner, 
atârnându-se de braţul lui. O, d-le Milder! O Fabrian, nu mă 
părăsiţi! 

O îndepărtă fără menajamente, alergă la piciorul scării, 
urcă apoi cu băgare de seamă, auzind mereu respiraţia 
gâfâitoare a fetei, care îl urmărea de-aproape... 

— Nu mă lăsaţi singură în întunericul ăsta înspăimântător 
sughiţă ea. 

Mai sus... Şi mai... Scrutând cu simţurile încordate la 
maxim - nici urmă de sutană neagră. 

Cămăruţa cea mică de sus era aşa cum o lăsaseră, cu fanta 
aceea îngustă deschisă. 

Clătinându-se, Mary trecu pe lângă el şi, ajunsă afară, se 
prăbuşi în genunchi. 

— Duceţi-mă de aici, ţipă ea strident în noapte, pradă unui 
plâns isteric. O doamne, de nu m-aş fi amestecat în toate 
astea. 

Blestemând, Milder răsuci piatra de colţ. Apoi, în vreme ce 
îl măcinau în egală măsură teama şi furia, o târî pe cea care 
leşinase, în josul pantei, spre maşină. 

Ploaia continua să cadă cu aceeaşi intensitate. Bărbatul 
săltă capota, astfel încât vântul şi stropii cei reci s-o 
readucă mai grabnic în simţiri. N-avea cum să-şi irosească 
timpul preţios cu tânăra - trebuia s-o ducă urgent acasă, 


pentru a reveni a doua doară la Chelfordbury; cilindrii cei 
misterioşi îl fascinaseră. 

Călugărul Negru?... Respirația i se acceleră, când îşi 
reaminti de îngrozitoarea făptură; nu nutrea însă nici un 
dubiu că avea de-a face cu o fiinţă materială. Milder nu 
credea în fantome. 

Udă până la piele, Mary Wenner îşi reveni cam în 
momentul când treceau prin localitatea Horsham; curând 
se arătă chiar dispusă să trâncăne: 

— Mă miră doar cum de nu m-a lovit apoplexia. Aţi văzut 
cât de înfiorător îi sticleau ochii, Fabe? 

— Fabrian, o corectă el mânios. 

— Nici măcar în tablouri n-am văzut asemenea imagini de 
groază... N-am putea sălta capota, Fabe... Pardon, Fabrian? 

Opri destul de brusc maşina şi, rău dispus, se conformă 
dorinţei fetei. 

— Şi ce-o să facem acuma? Îl chestionă ea. 

— Vă duc acasă. Mâine noapte o să ne mai încercăm o dată 
norocul. De fapt, în ce fel aţi procedat, ca piatra aceea să se 
rotească? 

— N-am cum să vă spun şi asta! Declară ea fără ocol. E 
singurul meu atu pe care-l mai am faţă de dvs. 


— Nu fiţi stupidă! Aţi făcut uz de un soi de ac sau de alt 
obiect ascuţit. Am observat că între piatra unghiulară şi cea 
din dreapta ei se află un spaţiu care diferă oarecum de 
rosturile celelalte. 

— Am folosit forfecuţa, mărturisi ea. În crăpătura aceea e 
ascunsă o piesă metalică pe care trebuie să apeşi. 

Acum Milder cunoştea toate elementele de care avea 
nevoie, şi Mary nu-i mai era necesară. 

Îi refuză deci invitaţia de a bea un ceai fierbinte la 
domiciliul ei, şi, deîndată ce uşa casei se închise după fată, 
goni iar spre Sussex. 

Dar la calea jumătate se trezi în pană seacă. Trebuia să 
facă deci, apel la spiritul caritabil al vreunui şofer - dar 
noaptea nu era dintr-acelea care să favorizeze un trafic 
prea intens pe şosea. În cele din urmă găsi un samaritean 
milostiv, care îi cedă măcar puţinul de care avea nevoie ca 
să ajungă la staţia de benzină cea mai apropiată. 

Când se afla iarăşi pe coama dealului, cadranul 
fosforescent al ceasului arăta ora două. De aici în colo se 
mişcă extrem de precaut, înaintând pas cu pas, sondând 
întunericul cu văzul şi auzul... Nici un semn, nici urmă de 
omul acela mascat! 

Găsi piatra unghiulară a turnului, apăsă cu lama cea mică 
a briceagului resortul, trase de bolovanul cel rugos: 
Intrarea se deschise. 

În dreapta cu revolverul, în stânga lanterna, cobori scara 
în spirală. Aici, tot aşa: nici urmă de cineva în sutană! Dar 
când Milder lumină iar celula aceea îngustă, văzu ceva 
care-i alungă tot sângele din obraz. Cilindrii dispăruseră... 
Nici măcar unul nu se mai afla pe băncile de piatră! 

Picături de sudoare se iviră pe fruntea bărbatului. Cine să 
fi fost ticălosul care îi zădărnicise planul? 

Se ocupă de cealaltă uşă îngustă, care însă nu se termina 
sus cu un grilaj, ca prima. Dar toate încercările sale de a o 
deschide dădură greş, aşa că într-un târziu, mânios la 
culme, urcă iar scara cea umedă. Tocmai când păşi în 


camera cea mică şi voi să stingă lanterna pentru a se 
strecura prin deschizătură, văzu cum piatra prinse să se 
rotească, şi, mai-nainte ca el să poată ajunge acolo, ea se 
îmbină cu un zgomot sec - care omului i se păru sinistru - 
cu restul zidului. Şi, de undeva de afară, răsună un râs 
drăcesc. 

Prins! 

Fabrian Milder se opinti zadarnic, piatra rămase neclintită 
locului. Şi cu toate astea, uşa cea tainică n-avea cum să fie 
acționată doar de afară. În ce fel ar mai fi plecat atunci 
stareţul în escapadele sale amoroase? 

Spotul de lumină al lanternei pipăi pereţii, centimetru cu 
centimetru. Nimic! Ajunse şi la podea. Era alcătuită de 
lespezi de piatră, cele mai multe crăpate din pricina 
scurgerii timpului; una din ele, mai mică şi mai netedă 
decât celelalte, îi atrase atenţia şi pentru că părea aşezată 
perfect orizontal. Folosind mânerul şperaclului universal ca 
un soi de pârghie, Milder reuşi s-o disloce niversal ca un soi 
de pârghie, Milder reuşi s-o disloce şi s-o salte. Sub ea găsi 
un inel de fier mâncat de rugină. Trase de el... Trase cu 
toată forţa... Piatra începu să se mişte! Şi cu toate că nu se 
deplasă decât trei sau patru centimetri din lăcaşul ei, omul 
ştiu că resortul nevăzut n-o mai bloca. Respirând eliberat, 
se opinti cu toată greutatea, degajând astfel ieşirea; 
poticnindu-se de emoție, se văzu afară, în lumina palidă a 
zorilor. 

Vremea se răzbunase; pe cer scânteiau câteva stele 
răzlețe. Undeva, mult spre stânga, o dâră subţire de fum se 
ridică din unul din coşurile de la Fossaway. 

Milder îşi şterse transpiraţia de pe frunte şi se strădui să- 
şi stăpânească amărăciunea înfrângerii. Apoi, în iarba cea 
umedă, zări, foarte aproape de picioarele sale, un obiect; cu 
un strigăt pe jumătate înnăbuşit îl ridică. Era un cilindru 
sigilat la ambele capete - unul din cilindrii aceia din camera 
tezaurului! 


Înăuntru însă n-avea cum să fie aur; era prea uşor pentru 
asta. Dar ce conţinea oare? 

Strângând la piept obiectul găsit, Fabrian Milder o luă la 
goană în josul pantei; ajuns între pereţii drumului în pantă, 
nu-l mai răbdă inima şi desprinse un sigiliu. Un sul de 
pergament strâns înfăşurat ieşi la iveală. Îl desfăcu şi 
rămase stupefiat... Era o filă dintr-un misal24 străvechi, 
împodobită cu nişte desene minunate; operă de artă de o 
valoare incalculabilă! Totuşi, doar o despăgubire palidă, 
raportată la cincisprezece kilograme de aur curat cât ar fi 
putut cuprinde cilindrul! 


UN OASPETE NEPOFTII... 

ŞI TOŢI CEILALȚI CILINDRI VOR FI având probabil 
acelaşi conţinut, gândi bărbatul, râzându-şi acum în barbă 
cu o bucurie răutăcioasă; cel care şi-i însuşise - nimeni altul 
decât Arthur Gines, după părerea sa - va trăi aceeaşi 
dezamăgire ca şi el! 

Ajunse astfel la poalele dealului, deschise zăplazul spre 
Red Farm, cu gândul să-şi recupereze maşina, şi rămase 
împietrit. Automobilul dispăruse! 

Dar pământul muiat de ploaie păstrase foarte desluşea 
urmele pneurilor, aşa că Milder le urmări fără nici o 
dificultate. Iniţial duceau în linie dreaptă spre Willow 
House, dar ajunse în apropierea clădirii făceau un mic ocol 
şi se îndreptau... Chiar către căsuţa lui de week-end! Da, 
chiar aşa era; după ce trecu de curba drumului, se iviră în 
raza sa vizuală atât vilişoara (cum îi spunea el) cât şi 
maşina. Cine o fi adus-o aici? 

Bărbatul apăsă pe clanţa uşii de la intrare. Neîncuiată! Tot 
aşa şi uşa care dădea din holişor în sufragerie. Plin de 
uimire observă căzănelul din care ieşeau aburi, agăţat 
deasupra focului din şemineu; pe masă, lângă ceainic, o 
cutie de biscuiţi deschisă?! Auzind paşi. În camera de 
alături, se întoarse brusc pentru a-l întâmpina cum se 


cuvine pe intrus, dar, văzând cu cine are de-a face, cobori 
Browning-ul. 

— Thomas? Articula el, de parcă tot n-ar fi îndrăznit să-şi 
creadă ochilor. Ce dracu', Doamne iartă-mă! Cauţi aici? 

— Dat afară azi dimineaţă, explică acesta telegrafic. 

— Azi dimineaţă? Păi de-abia s-a luminat?! 

— Alford a dat peste mine când mă învârteam prin casă - 
şi asta la o oră când de fapt ar fi trebuie să fiu în pat. Ei da, 
şi-atunci m-a dat pur şi simplu afară. Flăcăul nu m-a suferit 
de la bun început! 

Milder nu prea crezu în veridicitatea celor auzite. 

— Văd că eşti destul de tulburat. la povesteşte-mi, dar aşa 
- mai pe larg - ce isprăvi ai făcut pe-acolo. 

Lăsată în jos, buza inferioară a omului îi trădă indispoziţia. 
— Mă rog, n-am nimic contra. Dar mai întâi să-mi opăresc 
ceaiul. De abia după ce se îngriji ca atât ceaşca sa cât şi cea 
a lui Milder să fie pline, omul reluă firul povestirii. Aţi auzit 
vreodată de Puttler „Al maimuţelor”?... Fiecare persoană 
din Londra care are ceva la activ, îl cunoaşte! Pe mine m-a 

pricopsit cu trei ani de pripon şi asta pentru o mică 
învârteală de-a mea de la Westinghouse Hotel. 

— Efracţie? Întrebă celălalt, care nu-i bănuise asemenea 
antecedente. 

— Nu, că doar eram angajatul hotelului. Sau, mă rog, dacă 
vă convine n-aveţi decât să-i ziceţi şi aşa. Când am ieşit de 
la pârnaie, am găsit şi eu postul ăsta de, la. Fossaway. Asta 
zic şi eu servici! Chelford nu stă niciodată să-şi numere 
banii, şi Alford n-are cum să-şi sâcâie fratele cu întrebările - 
chiar dacă i se pare că biştarii s-au cheltuit prea repejor! 

— Dacă aş fi ştiut toate astea - era vădit că lui Milder nu-i 
conveneau deloc cele aflate - nu recurgeam la serviciile 
dumitale! Dar care-i treaba cu acest Puttler? 

— Păi care să fie...?! A apărut ieri la Fossaway, chipurile ca 
specialist în chestii d-astea cu agricultura. Aiurea! L-am 
recunoscut din prima clipă, şi - ce-i mai rău - şi el pe mine. 


Era clar că de-acum n-aveam decât să-mi pun livreaua în 
cui să să mă roiesc. 

— Dar de ce a fost nevoie ca Alford să te dea afară în 
timpul nopţii? 

— Vă spun imediat şi trebuşoara asta. Chelford îşi ţine 
bănuţii în sertarul din stânga al biroului, fără să aibă habar 
de suma ce se afla acolo. O lovitură ca lumea mi-ar fi 
asigurat existenţa pentru multă vreme; oricum, mai 
rămâneau destui acolo, aşa că omul n-ar fi putut să jure căi 
s-a furat sau nu ceva. Şi cum urcam eu azi dimineaţă scările 
- aşa, cam pe la ora patru - dă Alford peste mine, şi doar ce- 
l aud: „Împachetarea şi valea!” Am să i-o plătesc eu, las' pe 
mine! 

— Te-a prins cu banii? 

— Nuuu! I-am ascuns de la bun început sub glaful ferestrei 
bibliotecii, de unde i-am luat după aia. 

— Şi care o fi fost motivul pentru care d-l Alford se plimba 
prin casă la o oră atât de neobişnuită? Vru să ştie Milder. 

Thomas făcu o grimasă. 

— Nu eşti nici o clipă sigur de el. Tare-aş vrea să ştiu ce 
are flăcăul ăsta pe conştiinţă, de nu-şi mai află somnul... 

Cu toate că Milder era convins că relatarea era conformă 
cu adevărul, nu putea pe de altă parte, să scape de 
impresia că omul trecea totuşi ceva sub tăcere. Atât doar că 
nu i se părea că-i momentul potrivit să înceapă un 
interogatoriu detaliat. Dar oricum ar fi fost: drumurile lor - 
cel al său şi cel al fostului puşcăriaş - trebuiau să se 
despartă, şi asta cât mai curând! 

— Şi de ce-ai venit de-a dreptul aici? 

— Bănuiam că sunteţi la Londra, şi m-am gândit că n-o să 
aveţi nimic contra dacă rămân şi eu câteva zile aici. 

— Hm... Milder îşi frecă gânditor bărbia. Dumneata mi-ai 
adus maşina aici? 

Thomas dădu din cap afirmativ. 

— O luasem mai întâi spre Red Farm, unde aveam de gând 
să trag la un rândaş cu care m-am împrietenit. Dar am 


văzut maşina dvS. Şi, după ce-am aşteptat ca la vreo oră, 
am zis că-i mai bine s-o aduc încoa'. 

— Te-a văzut cineva? 

— Cin' să mă vadă. Era aproape întuneric, încă. 

Şi totuşi, ce-i ascundea individul? Impresia că-i aşa, i se 
întărea din ce în ce - şi Milder se pricepea de minune să 
ghicească gândurile cuiva; lucrul trebuia să fi fost ceva 
destul de important, ceva care aproape că stătuse pe limba 
ex-puşcăriaşului, dar... 

— Bine, poţi să rămâi aici, Thomas. Dacă voi fi însă anunţat 
de poliţie că te afli la casa mea, atunci voi susţine că ai 
făcut-o fără ca eu s-o ştiu. Îţi dai seama cred, că trebuie şi 
eu să mă pun în gardă. 

— Limpede, şefu'! Şi apoi... 

Individul amuţi, aşa că Milder insistă: 

— Mai ai ceva pe suflet? 

— O chestie barosană. Poate vă spui mai târziu o şustă 
care zic io că-i de milioane. 

XXXI. 

ŞI UN ALTUL NEANUNŢAIT - 

DUPĂ CE MILDER ÎŞI FĂCU UN DUŞ, se rase şi îşi 
schimbă lenjeria şi costumul, se simţi ca nou-născut. Reveni 
la Thomas, care trăgea din pipa-i scurtă şi scociora gânditor 
prin foc. 

— Când te vei hotări să vorbeşti, Thomas, atunci cei mai 
bine e să-mi trimiţi o telegramă - dar nu de la Chelfordbury, 
ci de la Horsham. 

Apoi învârti demarorul şi după ce motorul o luă din loc, 
porni prin dimineaţa mohorâtă spre Londra. 

La ora zece, sunetul telefonului îl smulse din somnul cel 
mai profund. Era Mary Wenner, şi în gând omul îi adresă o 
înjurătură cumplită. 

— Bună ziua, Fabe. Toată noaptea mi-am făcut spaime în 
legătură cu dvs. Doar nu cumva v-aţi reîntors la locul acela 
groaznic? 


— Trec pe la dvS. După amiaza asta, îi întrerupse el 
logoreea. Să nu discutăm astfel de chestiuni la telefon, 
fiindcă putem fi interceptaţi de unii si... 

— Fabe, dragoste, în vocea ei răsuna vin accent de teamă 
autentică - nu cumva v-aţi dus totuşi acolo şi aţi luat ceva 
din aur? Ştiu că sunteţi teribil de curajos, dar să vă riscaţi 
viaţa... 

— Nu, n-am adus nici un fel de aur. 

— Oh! Răsună în telefon, şi acum vocea de la capătul 
celălalt trăda dezamăgirea şi supărarea. Un bărbat ar fi fost 
în stare de aşa ceva. Pentru ce mi-oi fi făcut oare atâta grijă 
toată noaptea? 

— Rămâne pe după-masă! Mărâi Milder şi puse receptorul 
în furcă. 

N-avea intenţia s-o vadă în după-amiaza aceasta şi nici în 
oricare alta, dar nu voinţa lui avea să decidă. Puțin după 
ora cinci - încă mai şedea cu ceaiul în faţă - Mary Wenner 
îşi făcu apariţia în sufragerie păşind mărunt şi apăsat. 
Neanunţată! Ce le-o fi spus oare servitorilor? Se întrebă el 
cutremurându-se, în vreme ce tânără, surâzând pudic, îi 
aplică un sărut cast pe frunte. 

— Dragoste, să nu fiţi supărat, dacă voi face un lucru ce ar 
putea aduce a infidelitate. 

— Mă rog, mă rog! 

— Dar este vorba de onoarea dvs! Nu trebuie să credeţi că 
vreau într-adevăr să-mi calc legămmtul de credinţă, dar, 
vedeţi, mi-a trimis o scrisoare atât de drăguță... 

— Cine? Întrebă Milder, brusc interesat. 

— Arthur şi sora lui. M-au invitat să-mi petrec week-end-ul 
la ei. Ocazie bună să dăm cărţile pe faţă. Trebuie să ştie şi 
el că inima mea vă aparţine. Şi chiar de-ar fi să nu găsim 
comoara - ştiu că nu din pricina banilor mă doriţi. În 
definitiv doar nu sunteţi o persoană neavută?! O agenţie de 
informaţii la care m-am interesat, vă aprecia la cel puţin o 
sută de mii de lire. 

Milder gemu. 


— Şi închipuiţi-vă, Fabe, ce lucru ciudat s-a întâmplat cu 
documentul acela întocmit de dvs! Când l-am scos azi 
dimineaţă de sub pernă, scrisul pierise în întregime. 

Vădit incomodat, logodnicul ei se mişca încoace şi încolo 
pe scaun. 

— Şi atunci am alergat îndată la un bun prieten, care o 
face pe scamatorul la varieteu - poate că i-aţi urmărit vreo 
reprezentaţie: extrage iepuraşi din pungi de hârtie goale, 
îţi pisează ceasul într-un mojar, ca apoi să ţi-l restituie 
întreg, şi alte treburi din astea. Ştiţi ce-a făcut? A picurat 
nişte zeamă de lămâie peste rândurile dispărute şi a 
apropiat hârtia de foc. Acum scrisul e iarăşi vizibil şi, cum 
spune el, nu mai poate fi şters. 

— Ah! Iată tot ce fu în stare să facă Milder! Ghinion 
afurisit! Oare s-o mulţumi cu o „compensaţie” de o mie de 
lire?... Oricum, documentul rămânea o chestiune destul de 
penibilă, fiindcă, încrezător în virtuțile cernelii invizibile, îl 
redactase într-un mod nu prea convenabil pentru propria-i 
persoană... 

— Veţi accepta invitaţia celor doi Gines? Se interesă el cu 
tonul cel mai liniştit cu putinţă. 

— Probabil că n-am încotro. În definitiv, Arthur e totuşi un 
bun şi vechi prieten de-al meu. 

— Atunci duceţi-vă cu Dumnezeu! 

Tânăra şopti câteva cuvinte de mulţumire şi probabil că ar 
mai fi zăbovit, dacă Milder n-ar fi condus-o la uşă, având 
grijă să facă şi un gest semnificativ. 

De-abia părăsise Mary locuinţa, că sosi o telegramă. 
Milder, care aştepta acum veşti din partea unuia din 
birourile sale de pariuri, ce se aflau toate în lichidare - 
urmare a faptului că-şi pierduseră unicul lor client - o 
desfăcu fără prea mare grabă. 

Dar nu, telegrama venea dintr-un sat ce se afla la vreo 
cinci kilometri de Chelfordbury, şi suna astfel: „Vă aştept 
urgent. Noutăţi mari pentru dumneavoastră”. 

Era semnată: „I”. 


Oare intenţiona Thomas să rupă tăcerea? Şi dacă da, ce 
avea de spus...? 

XXXII 

„IZVORUL DORINȚELOR” 

RÂNDAŞUL CARE-I ADUSE LUI DICK Alford calul, avu 
ceva de comunicat. 

— Noaptea trecută iar s-a arătat flăcăul, Sir. 

— Despre care flăcău vorbeşti, întrebă Dick, avântându-se 
în şa. 

— Despre Călugărul Negru. Gill, paznicul de vânătoare, l-a 
văzut dimineaţa, pe la ora patru, la Fâneaţa Lungă. 

— Şi ce făcea acolo? Culegea bulbuci sau păpădie? Râse 
Dick ironic. 

— A trecut sezonul păpădiilor, răspunse argatul, care nu 
sesiză tâlcul întrebării. Gill a regretat doar că n-avea flinta 
la el, ca să-l gâdile pe Călugărul ăla cu o încărcătură de 
alice din cele mari. 

— lată ce i-ar fi adus bravului Gill o inculpare pentru omor 
cu circumstanţe atenuante. Transmite-i că Starețul Negru 
trebuie prins viu! Un duh din ăsta Care trăieşte ar putea să 
ne spună fel de fel de lucruri; unul mort însă, nu mai poate 
fi folosit ca birou de informaţii. 

O luă la trap şi trecu astfel prin fânețele care se întindeau 
până la Ravensrill; ajuns acolo, lăsă calul la pas şi, fiindcă 
evenimentele din ultimele douăzeci şi patru de ore îi 
preocupau peste măsură spiritul, ar fi riscat chiar să treacă 
pe lângă fata care, ridicată într-o rână, îl privea de pe malul 
celălalt al apei. 

Era o dimineaţă frumoasă, caldă. Cerul arăta un albastru 
fără cusur, şi sub el lucea policromia pe care toamna o 
aşezase măiestrit pretutindeni. Ţipetele agitate ale unui 
pâlc de păsări migratoare, ce plecaseră spre miazăzi, de- 
abia ajungeau la auzul călăreţului îngândurat. 

— Bună dimineaţa, domnule cavaler! 

Trăgând de frâu, privi mirat în juru-i. 


— A! Bună dimineaţa, frumoasă castelană! O salută el 
bucuros, în vreme ce, biruind împotrivirea calului, îl obligă 
pe acesta să coboare taluzul şi să treacă prin apă. 

— Fii atent! 

— Aici este un vad25, o informă Dick, şi anume cel care a 
fost şi cel mai folosit cândva: Chelford, de la care au 
împrumutat şi conții numele lor. Dar cu ce te distrezi acolo? 

Sări de pe cal şi se aşeză lângă ea. Fata se lungise acum în 
iarbă, cu capul sprijinit în mâini, aproape deasupra 
crăpăturii unei stânci care pe la mijloc se lăţea într-o 
deschidere de aproape o jumătate de metru. 

— Leslie, la ce întrebări ar urma să-ţi răspundă „Izvorul 
dorințelor”? Se interesă el amuzat. De ce se va fi numind 
aşa, nu izbutise să afle - din crăpătura aceea ce se pierdea 
în nişte adâncuri fără fund nu ţâşnise niciodată apă. Dar 
generaţii de îndrăgostiţi se prosternaseră aici şi 
încredinţaseră acestei stânci fisurate toată povara şi tot 
dorul inimii lor. 

Tânăra se aşeză în genunchi şi îşi îndepărtă părul din 
frunte. 

— Mie mi-a răspuns deja. Acum e rândul tău. 

Ascultător, Dick îşi apropie capul de deschizătură şi strigă 
adâncurilor, folosindu-şi mâinile ca un fel de portavoce: 

— Ce se întâmplă cu Leslie? 

Replica ecoului, deşi oarecum distorsionată, dar totuşi 
inteligibilă, fu: 

— Căsătoreşte-te cu ea! 

Cei doi se priviră râzând. De sute de ani „Izvorul 
Dorinţelor” nu cunoştea decât acest răspuns. 

Dick sări în picioare. 

— Mi-ar conveni foarte mult să nu te mai plimbi aşa, 
neînsoţită, Leslie, spuse el, redevenit serios. 

Iar fata râse din nou. 

Niciodată nu i se păruse mai frumoasă ca în dimineaţa 
aceasta. Era parcă o făptură în care se îngemănau aerul şi 


lumina soarelui, un fel de irealitate năucitoare, care nu 
aparţinea lumii triste a tânărului. 

— Acasă era atât de plictisitor că am întins-o de acolo, şi 
când am văzut Izvorul Dorinţelor, am încercat să aflu dacă a 
fost în stare să mă înveţe câte ceva. Ce mai e nou, Dick? 

— Mai nimic. Afară doar că l-am concediat pe Thomas. 
Poate îl reţii - un individ posomorât, care apărea 
pretutindeni unde nu era nevoie de el. 

— Dar ce-a făcut? 

— De fapt, nu mare lucru. A absolvit câţiva ani de 
închisoare, şi Puttler l-a recunoscut. Şi l-am surprins - azi 
dimineaţă la ora trei! 

— leşind din bibliotecă; sigur că da, primul lucru a fost să-l 
pun să-şi întoarcă buzunarele pe dos. Mă rog, n-avea o 
sumă prea mare asupra lui. Dar vezi tu - cu neglijenţa asta 
a lui Harry în materie de chestiuni băneşti - cine ştie câţi 
bani o fi înstrăinat până acum? 

O luară încetişor - Dick ducându-şi calul de frâu - de-a 
curmezişul timpului, în direcţia Willow House. 

— Leslie, începu el, trebuie să-mi promiţi că ai să renunţi 
la hoinăritul ăsta. Dacă vrei să iei aer, atunci suie-te în 
maşină şi nu părăsi drumul. 

— De ce? Doar ştiam că nu ţi-e frică de Abatele Negru? 
Zâmbi ea. 

Dar tânărul rămase serios. 

— De el nu, dar de ceea ce se ascunde după el. 

Şi fiindcă deduse din chipul lui că nu e dispus să dea altă 
explicaţie, tânăra schimbă subiectul discuţiei şi îi povesti 
despre vizita pe care o aştepta. 

— Cum, vrei să adăposteşti o rivală atât de primejdioasă? 
O tachină el. 

— Nu fi atât de scârbos, Dick! Biata făptură îmi scrie că a 
uitat de mult momentul acela de efuziuni sentimentale 
ridicole ale lui Harry. 

Dick râse de-i dădură lacrimile. 


— Ei, drăcia dracului! Dacă înălţimea Sa contele ar bănui 
asta! „Efuziuni sentimentale ridicole”! 

Ajunşi în apropierea casei, tânărul se opri. 

— Deci, mică şi dragă Leslie, îmi promiţi că n-o să mai 
umbli haihui? Vezi, n-aş vrea să te superi, dar tot n-am 
încotro şi trebuie să-ţi spun că în zilele următoare 
asemenea plimbare ar putea să fie destul de riscantă. 

Leslie reflectă câtva timp. 

— E ceva în legătură cu comoara Chelford? Întrebă ea 
încet, şi spre mirarea ei, un gest al tânărului îi confirmă 
supoziţia. 

XXXIII. 

FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU ADEVĂRUL. 

FATA PRIVI DUPĂ CĂLĂREŢUL CARE plecase în trap până 
când dispăru după o ridicătură a terenului. Apoi se răsuci 
şi, oftând uşurel, păşi spre intrarea casei. 

Secrete peste secrete! Nu luase niciodată în serios 
povestea cu Abatele Negru, ci considerase apariţiile sale 
ocazionale drept nişte farse puse la cale de vreun sătean 
mai umblat într-ale istoriei. Cunoştea şi ea legenda. Dick 
fusese primul care îi spusese câte ceva, şi Harry, înrobit 
complet de marota lui privind trecutul, îi relatase până şi 
ultimul detaliu despre crima asta de acum opt veacuri. De 
ce era însă şi ea implicată în afacerea asta a Abatelui 
Negru? 

În imediata apropiere a intrării, se ivi acum un individ într- 
un costum gri care nu-i stătea bine deloc, cu o ţigară între 
buze. Când Leslie ajunse în preajma lui, omul îşi scoase 
mâinile din buzunarele pantalonilor şi atinse cu un deget 
marginea şepcii sale de golf. 

— Bună dimineaţa, domnişoară. 

— Bună dimineaţa, Thomas. 

— Pot vorbi câteva minute cu dvs, domnişoară Gines? 

Tânăra ezită puţin cu răspunsul. 

— Domnul Alford mi-a adus la cunoştinţă că te-a concediat. 
Regret că nu te pot ajuta nicicum. 


Thomas îşi obligă trăsăturile la o grimasă. 

— N-am reuşit să plac niciodată d-lui Alford, domnişoară. 
Doar un minut, spuse el precipitat, văzând că fata deschise 
uşa. Nu vin în faţa dvS. Cu o rugăminte, ci cu o informaţie, 
care în mod sigur vă va interesa tare mult. 

Ochii ei cenuşii îl priviră cu un refuz rece. 

— Nimic din ce mi-ai putea comunica nu prezintă nici cea 
mai mică valoare pentru mine, aşa că... 

— S-o credeţi dumneavoastră! 

Capul său se ridica şi se ridica aidoma bibeloului care se 
afla pe biroul fetei: mandarinul-care-moţăia. 

— Cunosc un lucru pe care nimeni altul nu-l ştie. Oamenii 
vorbesc o groază despre comoara Chelforzilor, dar eu... 

— Nu vreau să mai aud nimic, îl întrerupse ea scurt şi 
închise poarta. 

Thomas se holbă furios în urma ei, şi vru să se îndrepte 
către una din ascunzătorile sale temporare. Deodată însă o 
inspiraţie bruscă îi trecu prin cap. Dacă unul dintre 
planurile sale urma să se realizeze şi ar fi făcut poate 
necesară o retragere precipitată de la Chelfordbury, atunci 
s-ar putea să-i prindă bine o cunoaştere mai amănunţită a 
casei din faţa lui, cu dependinţe cu tot. 

Dincolo de gardul cel scund, se întindea o centură lată, 
constituită din tufe de dafin... Un minut mai târziu, Thomas 
dispăruse la adăpostul lor. 

— Cu cine vorbeai, Leslie? 

Cu ochiul acoperit de un bandaj, Arthur Gines se odihnea 
într-un şezlong aşezat pe gazon. 

— Cu Thomas. 

— Lacheul de la Fossaway? A avut ceva de transmis pentru 
noi? 

— Nu. A fost dat afară azi dimineaţă. Dick îl consideră 
drept un hoţ. 

— Dar ce, ai vorbit cu Dick? Întrebă Arthur mirat. 

— Da, l-am întâlnit când se îndrepta către moară. 


— Se pare că te vezi cam des cu domnul acesta, spuse el 
încruntându-şi fruntea. Dick încoace şi Dick încolo... Leslie, 
crezi că e bine să te joci cu focul? Nu prea am auzit însă că 
te-ai fi întâlnit cu Harry. 

— Păi dacă Harry nici nu iese din biblioteca aia, replică ea 
cu un zâmbet, e aproape imposibil în schimb să nu dai 
undeva de Dick, dacă faci o plimbare pe afară. Şi nu văd 
nici un motiv pentru care l-aş ocoli. 

Arthur Gines extrase o ţigară din pachet, şi o privi 
ţuguindu-şi gânditor buzele. 

— Împotriva lui Dick nu se poate spune într-adevăr nimic, 
decât că - în calitatea să de Second Son - e sărac ca un 
şoarece dintr-o biserică a unei ţări comuniste. le rog să ai 
mereu în vedere acest lucru. Fiindcă - mărturisesc cinstit - 
n-ai altă şansă, decât cea de a te mărita cu un bărbat avut. 

Prima aluzie mai clară privind realitatea! Leslie se pregăti 
s-o afle în întregul ei. 

— Un bărbat avut, ripostă ea cu calm, nu prea s-ar 
interesa de baii mei. Dacă, să zicem, l-aş lua pe Dick, care e 
foarte eficient în probleme practice, ar fi de domeniul 
posibilului ca el să examineze îndeaproape situaţia 
acţiunilor şi a obligaţiunilor ipotecate pe care zic că le am. 

Urmă o clipă de tăcere încordată. 

— Nu mai există nici acţiunile, nici ipotecile, Leslie. 

Avu nevoie de toată puterea voinţei sale pentru această 
mărturisire, şi nu îndrăzni să-şi ridice privirea, evitând 
astfel ochii fetei. 

— Nici acţiuni, nici ipoteci, repetă ea încet. Deci avusesem 
dreptate deunăzi în maşină... Nu mai am nici un penny! 

XXXIV. 

EXISTĂ ÎNTR-ADEVĂR FEMEI MINUNATE. 

ADEVĂRULUI 1 SE SPUSESE PE nume! Imobilă, Leslie se 
sprijinea de scaunul fratelui ei. 

— Nu mai am nici un penny, murmură ea încă o dată. 

Pentru a izbuti să vorbească, Arthur trebui mai întâi să-şi 
umezească buzele uscate. 


— De multă vreme am tot încercat să-mi adun curajul 
necesar unei astfel de mărturisiri. Un laş şi un nemernic. 

— Asta sunt! Ţi-au mai rămas câteva mii de lire de care n- 
am avut cum mă atinge; toţi banii ceilalţi, mai bine de un 
sfert de milion de lire sterline s-au dus: i-am tocat la masa 
verde şi la cursele de cai. 

Îşi desprinse bandajul de pe ochi. Exceptând vânătaia de 
pe obraz, era alb ca varul. 

— Bine că a dat Dumnezeu, şi am fost în stare să-ţi spun! 

Când, în cele din urmă, căută către fată, nu întâlni în 
privirea ei nici urmă din ceea ce se aşteptase. Nici dispreţ şi 
nici consternare! Buzele cele roşii se deschiseseră într-o 
jumătate de zâmbet, şi în ochii ei nu se puteau citi decât 
blândeţe şi compătimire. 

— Slavă Domnului! Şopti ea atât de încet că Arthur nu 
reuşi s-o înţeleagă. 

— Chelford te va lua însă şi fără avere. 

Cu un gest al capului, fata îl contrazise. 

— I-am scris deja lui Harry că desfac logodna noastră, 
răspunse fata apoi. 

Braţul ei lunecă sub al lui. 

— Hai să dejunăm. 

Scrisoarea ajunse la Harry Alford, conte de Chelford, 
împreună cu două sau trei scrisori de afaceri - în cea mai 
mare parte corespondenţa sa era constituită dintr-un 
necontenit schimb de scrisori cu anticarii londonezi, de la 
care cumpăra cu sârg tot felul de pergamente şi înscrisuri 
vechi. Când recunoscu scrisul, răsuci nehotărât plicul pe o 
parte şi pe alta, ca până la urmă - cu o lehamite evidentă, 
să-l desfacă totuşi. 

Dragă Harry, De mai mult timp s-a cristalizat în mine 
convingerea că noi doi avem atât de puţine în comun, încât 
e mai mult ca sigur că o căsnicie nu ne-ar face deloc fericiţi. 
Cel mai corect din parte-mi, ar fi să-ţi restitui inelul de 
logodnă; dar din fericire - sau din nefericire - ai uitat să-mi 


dăruieşti acest simbol. Îţi doresc toate cele bune şi sper că 
vom rămâne şi pe mai departe prieteni. 

Leslie. 

Harry citi rândurile, îşi trecu nedumerit palma peste 
frunte, se ridică din scaun şi dădu buzna în cabinetul de 
lucru al fratelui său. 

— Citeşte asta! Ce părere ai! 

— Îmi pare rău, spuse mezinul, după ce parcurse în grabă 
conţinutul. 

— Rău?... Se scandaliză Harry. E o umilinţă! Voi trece 
drept imbecil... Şi observaţia asta despre inelul de logodnă 
este absolut lipsită de bun simţ! De ce aş fi cultivat tradiţia 
asta ridicolă şi stupidă dăruindu-i un inel, cu atât mai mult 
cu cât are deja unul foarte frumos. Cred că l-ai văzut şi tu - 
un briliant mare, pe care-l poartă mai totdeauna. 

În ciuda surescitării şi a supărării lui Harry, Dick crezu că 
desluşeşte în vocea fratelui său şi ceva care aducea a 
uşurare. Dar vanitatea sa fusese rănită - iar acesta e un 
punct vulnerabil chiar la bărbaţi de alt calibru ca lordul 
Chelford. 

— Şi fără vreo aluzie prealabilă! Doar a fost şi ieri aici, şi 
n-a suflat un cuvinţel. 

— Nu cred că i-ai oferit prilejul, replică Dick; aproape că 
nici n-ai băgat-o în seamă. De ce nu eşti drept, Harry! 

Înălţimea Sa îl scrută prin lentilele groase ale ochelarilor 
cu ramă din corn, şi spuse după aceea cu o blândeţe 
neaşteptată: 

— S-ar putea să fie şi aşa. Poate că nici nu sunt persoana 
cea mai potrivită pentru o căsătorie - cărţile mele şi 
îndeplinirea misiunii îmi sunt de ajuns. Dar se va râde de 
mine, Dick! 

Supărarea lui se stârni iarăşi... 

Tot comitatul ştie de logodna noastră şi va încerca acum să 
iscodească în fel şi chip pricina rupturii. Parcă văd deja 
înființându-se cete de reporteri curioşi, care... 

— Trimite-i pe toţi la mine. Şi dacă nu ţi-i mănânc de vii. 


Dar fratele lui tot nu era încă pe deplin împăcat. 

— Ce oare o fi îndemnat-o să facă pasul ăsta? Crezi că a 
cunoscut pe-un altul, care să-i placă mai mult? 

Ochii miopi se îndreptară iar spre chipul lui Dick. 

— Asta ar face lucrul şi mai neplăcut. O, acest Arthur 
Gines! Mărturisesc că sunt foarte supărat pe el, fiindcă ela 
fost acela care m-a îmbiat cu fata. 

— Hai să nu vorbim despre asta, îl respinse Dick. 

— Şi ce naiba am de făcut acum? Întrebă lordul Chelford, 
în timp ce privea nemulţumit scrisoarea lui Leslie. 

— Scrie-i câteva rânduri amabile, cum că eşti de acord, şi 
atâta tot. 

— "Totuşi, ce crezi, o fi pus ochii pe altcineva, reveni fratele 
vârstnic la întrebarea care-l obseda. 

— Nu pe unul; cred că are o duzină în perspectivă, 
răspunse Dick oarecum brutal. Haide, omule, fă ce-ţi spun. 

Mormăind, lordul Chelford reveni în bibliotecă. 

Se eliberase deci! Mezinul nu ştia dacă lucrul acesta 
trebuia să-l bucure. Cu o săptămână în urmă, ar fi fost 
bărbatul cel mai fericit din Anglia; astăzi... Ridică din umerii 
largi, îşi scoase pipa din buzunar şi furios, începu să îndese 
tutunul în capul ei. Asta însemna o ruptură - cel puţin una 
temporară - între Harry şi cei doi Gines. Presupunând cazul 
că Harry transfera unui alt notar administrarea averii sale? 
Ruina lui Arthur ar fi fost pecetluită. Dick făcuse astfel încât 
falsurile fratelui lui Leslie fuseseră muşamalizate, iar în 
două trei luni ar fi reuşit chiar să facă astfel încât să şteargă 
chiar şi toate urmele, fără a aduce pagube domeniulub. 

Dar dacă Harry ar insista în momentul de faţă să... 

— Înălţimea Sa doreşte să vă vorbească, îi întrerupse 
comunicarea unui servitor, cursul neplăcut al gândurilor. 

Cu părul vâlvoi şi fruntea cea palidă încreţită a mânie, 
Harry şedea la biroul său. 

— Dick, aş vrea să rup relaţiile cu aceşti Gines, începu el, 
pricină pentru care te-aş ruga să încredinţezi unui alt 
avocat toate problemele mele. Fiecare poziţie din conturi să 


fie verificată în amănunţime. Averea defunctei mele mame 
trebuie să fie în jur de cincizeci de mii de lire, şi vai de 
nenorocitul ăla, dacă-mi lipseşte un penny! M-a făcut el de 
râs în comitat, dar dacă mi se oferă prilejul, am să i-o 
plătesc! 

Dick avu impresia că un bolovan enorm i se aşază pe piept. 

— Şi la ce notar te-ai gândit? 

— Sampson & Howard. Au o foarte bună reputaţie şi se 
pare că nu prea îl agrează pe Arthur Gines. Vrei să te ocupi 
tu de asta, Dick? 

Tăcut, Alford dădu din cap afirmativ. De îndată ce izbuti să 
scape de fratele său, îşi scoase maşina din garaj şi se 
îndreptă spre Willow. Arthur se plimba de colo până colo pe 
pajişte, şi din atitudinea sa deprimată puteai lesne deduce 
că se întâmplaseră lucruri neobişnuite. 

— Aş vrea să vorbesc cu dumneata, Gines. 

La sunetul acestei voci, avocatul tresări puternic şi se 
răsuci brusc. 

— A, d-ta eşti! Harry ştie deja? 

Dick confirmă. 

— Şi probabil că e foarte supărat. 

— Spumegă. Motiv pentru care am şi venit încoace. Unde-i 
Leslie? 

— În casă. 

— Atunci să ne îndepărtăm puţin, propuse Alford, şi când 
crezu că nu mai puteau fi auziţi, continuă: Harry s-a hotărât 
să transfere altcuiva administrarea averii sale. Cum stăm cu 
cele cincizeci de mii de lire sterline, lăsate de lady 
Chelford? Sunt intacte? 

Arthur tăcu. 

— Aş dori să ştiu dacă banii aceştia sunt intacţi sau nu, 
repetă Dick, de astă dată mai tăâios. 

— Nu, mărturisi avocatul răguşit. Nu mai există nimic din 
ei. 

— Cum?... Ioţi banii...? 


— Da. M-am lăsat convins să-i investesc în zăcăminte de 
ţiţei americane. Acţiunile respective sunt cotate azi la doi 
cenți pentru o mie de dolari. 

Un geamăt se smulse din gâtlejul lui Dick. 

— O, idiotule! Idiot afurisit! Îţi dai seama ce înseamnă 
asta? În chestiunea asta nu te pot aceperi, nici de dragul lui 
Leslie măcar. Descreieratule! 

Cu un gest obosit, Gines îşi trecu mâna peste ochi. 

— Ce rost are să-ţi manifeşti furia împotria mea? Spuse el 
profund afectat. Am ştiut că ziua aceasta tot trebuia să vină 
odată, şi sunt gata să înghit leacul acesta amar. 

— Şi Leslie? Întrebă Alford sever. Să înghită şi ea hapul 
ăsta al d-tale? 

Chipul alb al lui Gines se contractă spasmodic. 

— Nu mai îmi vorbi despre ea, pentru numele lui 
Dumnezeu! Cât despre mine unul, m-am obişnuit cu ideea 
puşcăriei. Când mă gândesc însă la soarta fetei...! 

— Nu încerci să te împrumuţi pe la prieteni? 

Arthur izbucni într-un râs amar. 

— Când e vorba de astfel de sume, nu mai ai prieteni! Nu 
Alford, cu mâna mea mi-am făcut-o, acum n-am decât să 
trag şi ponoasele. Când urmează să aibă loc transferul? 

— De abia săptămâna viitoare voi da drumul ofertei scrise 
adresate firmei Sampson & Howartd - aşa că vei dispune 
astfel de opt zile pentru a încerca să salvezi situaţia. 

Opt zile! Arthur îşi cobori capul şi începu să-şi chinuie 
buza de sus. Şi dacă i s-ar da opt ani - tot n-ar fi în stare să 
găsească o soluţie! 

— Dar ideea cu tezaurul Chelforzilor scoateţi-o din cap de 
pe acum, spuse Dick liniştit, iar celălalt încremeni locului de 
spaimă. 

— Cum adică... Nu înţeleg... Bâigui el. 

— Îţi cunosc intenţiile şi din pricina asta trebuie să-ţi 
repet: nu încerca să vezi în asta o rezolvare. N-ar fi vorba 
decât să-l furi iar pe fratele meu - pentru a-ţi plăti datoriile 
faţă de el cu ceea ce i-ai prădat! Dar cu averea lui Leslie 


care e situaţia? Probabil că nici ea nu mai există?! Bănuie 
ceva? 

— l-am spus azi dimineaţă. N-a fost de fel zdruncinată, mai 
curând părea cumva mulţumită. Ce făpturi ciudate sunt 
femeile! 

— Da, există femei minunate, spuse Dick cu blândeţe. 

Se sui în maşină, fără a-i fi dat bineţe tinerei. Şi omul care 
se făcuse una cu pământul sub tufele de dafin, aşteptă în 
continuare, până când dispăru şi Gines. Apoi se târi de- 
andărătelea spre gard. Trecu peste acesta şi se grăbi spre 
oficiul telegrafic cel mai apropiat. 

XXXV, 

MILDER INSISTĂ. 

CÂND D-L MILDER AJUNSE SEARA LA căsuţa-i de odihnă, 
constată că musafirul fuma în tihnă, aşezat pe una din 
treptele scării de la intrare. Cu toate că „vilişoara” era 
înconjurată de o cunună de arbori, iar în spatele ei curgea 
Ravensrill-ul, făcând imposibilă o tentativă de apropiere a 
vreunui indiscret - în ciuda acestora deci, Milder era 
neliniştit de o atare lipsă de prudenţă. 

— Dacă intenţionezi să mai rămâi pe aici, atunci fă bine şi 
stai mai mult înăuntru. Nu vreau ca lumea să afle de 
şederea ta la mine. Şi acum să auzim noutatea cea mare! 

Nimeni nu l-ar fi putut numi pe Thomas un bun povestitor, 
şi relatarea lui sucită fu împănată cu numeroşi „Cred că 
înţelegeţi despre ce e vorba, nu?”, „Nu ştiu cum să spun!” şi 
o groază de alte digresiuni. Avu nevoie de mai bine de o 
jumătate de oră pentru a reda - mai mult sau mai puţin 
exact - o parte din conversaţia pe care o surprinsese, când, 
la un anume punct al stufoasei sale istorisiri, se făcu auzit 
un fluierat interesat al d-lui Milder, care, de la un timp, 
începuse vădit să-şi ciulească urechile. 

Arthur Gines administrase moştenirea lady-ei Chelford 
fără ajutorul său, şi ex-şeful de birou orbecăia în privinţa 
detaliilor acestei averi într-un întuneric total, ca şi cum 


chestiunea respectivă ar fi fost în grija unei alte firme de 
avocatură. 

Cincizeci de mii de lire sterline!... Da, asta depăşea într- 
adevăr tot ce-ar putea strânge un Gines presat de timp „Nu 
mai ai prieteni când e vorba de astfel de sume!” ar fi 
exclamat el, relatase Thomas... 

Cincizeci de mii de lire sterline! Cu mâinile la spate şi 
foarte aferat, Milder începu să parcurgă încăperea în sus şi 
în jos. 

— Şi apoi, d-le Milder, noaptea trecută a apărut iarăşi 
Călugărul Negru trăncăni Thomas. Am eu gândurile mele şi 
despre chestia asta. Ştiţi probabil că... 

— Lasă-mă-n pace cu istoria asta neroadă, îi porunci 
celălalt. 

Avea de reflectat la lucruri mai importante decât apariţia 
fantomelor familiei Chelifiord, şi pălăvrăgeala lui Thomas îi 
tulbură succesiunea ideilor. 

Cincizeci de mii de lire! Păi pentru banii ăştia putea s-o... 
Putea s-o cumpere pe Leslie Gines. Nu mai mergea cu „că-o 
fi şi că-o păţi”. Pentru a-şi salva fratele de la închisoare, 
Leslie va fi negreşit în stare de orice sacrificiu. O, acum 
chiar că nimic nu mai stătea în calea realizării acestei 
dorinţe la care el aproape că şi renunţase. De astă dată îi 
avea pe toţi la mână: Leslie, Arthur şi... Dick Alford! 

— Cred că e totuşi mai bine dacă mai rămâi aici, se adresă 
el oaspetelui său. Ai nevoie de bani? 

— Deocamdată nu! Ştiţi d-le Millder, cred că am făcut o 
prostie îngrozitoare. Pe biroul lordului Chelford se află o 
cărţulie din acelea mucegăite, pe care-o tot citeşte iar şi iar 
- cred că ar fi în stare să dea şi o mie de lire pe ea. Şi 
tâmpitul de mine am avut dăunăzi sărăcia aia în mână şi n- 
am săltat-o! 

— Şi poate că nu mai erai aici, ci în spatele gratiilor - 
pentru furt şi tentativă de extorcare. Ne-am înţeles deci: 
Atenţie! Mare atenţie să nu te vadă nimeni! 


Două ore mai târziu, d-l Fabrian Milder se afla iar în 
confortabilul său cămin din Regent's Park şi întocmea un 
inventar exact ale hârtiilor sale de valoare care se puteau 
vinde foarte repede. Măi bine de o sută de mii de lire 
sterline. În afară de asta, mai avea o casă în nordul Londrei, 
precum şi un sold creditor la bancă, despre care se putea 
afirma că era absolut semnificativ. Şi nu avea decât 
cincizeci de ani! Mai avea în faţa lui peste cincisprezece ani 
de viaţă. Cum ar fi putut să-şi investească mai profitabil 
banii, decât să-şi cumpere fericirea?... O soţie tânără, 
frumoasă! Şi după aceea? Un testament în care ea va fi 
trecută ca moştenitoare, cu condiţia ca după decesul soţului 
să nu se mai recăsătorească. Şi toate astea laolaltă urmau 
să fie o lovitură de cuţit în inima lui Second Son, fiindcă 
omul ghicise secretul lui Dick Alford. 

În dimineaţa zilei următoare, îşi petrecu câteva ceasuri la 
tribunal, pentru a studia prevederile testamentului lady-ei 
Chelford, vreme în care Arthur Gines se chinui să facă - în 
oarecare măisură - ordine în haosul problemelor sale. Şi în 
măsura în care lista datoriilor sale se lungea, omul păru 
cumva că se surpă, îmbătrânind. 

Primul lucru pe care-l făcuse, fusese să stabilească 
valoarea exactă a sumei ce-i mai rămăsese lui Leslie, biată 
rămăşiţă a milioanelor de odinioară - mai puţin de două mii 
de lire sterline?! 

— Ei, dar asta-i chiar mai mult decât mă aşteptam, Arthur, 
zâmbi sora lui, căreia îi comunicase rezultatul la micul 
dejun. Din asta vom putea trăi doi ani. 

Omului îi trecu prin gând că probabil va trăi vreo cinci ani 
gratis, pe cheltuiala statului. Dar de ce să o loveşti din nou 
pe biata de ea, atât timp cât puteai evita asta...? 

La ora cinci, când tânăra îşi bea singură ceaiul, fata în 
casă îi aduse o carte de vizită. 

— N-aş vrea să-l primesc pe domnul acesta. Întreabă-l pe 
d-l Gines... 


Apoi îşi aminti însă de încăierarea nocturnă şi de ochiul 
vânăt al fratelui ei. 

— Nu, mai bine conduceţi-l totuşi încoace. 

Milder se echipase ca pentru o vizită oficială. Joben, 
pantofi de lac strălucitori şi un trandafir galben şi mare la 
butoniera redingotei. Înainte de a apuca pe drumul pe 
ducea spre Willow House, trecu şi pe la „vilişoară”, pentru a 
se mai edifica asupra câtorva puncte din relatarea lui 
Thomas. Dar cuibul era gol... 

— Mă tem că vizita mea nu vă e tocmai pe plac, 
domnişoară Gines, începu el. Întrucât am însă o chestiune 
de afaceri de discutat cu dvs., vă rog să-mi daţi ascultare 
câteva minute. 

— Luaţi loc, vă rog, spuse ea rece. 

O fixă cu privirea aceea ciudată, flămândă, pe care o mai 
remarcase pe chipul său. 

— Aşa cum ştiţi, ani de-a rândul am fost mâna dreaptă a 
fratelui dvs., pricină datorită cărei sunt perfect orientat, nu 
numai asupra afacerilor sale personale, ci şi asupra acelora 
pe care clienţii i le-au încredinţat. Ca să vă faceţi o imagine 
asupra gradului în care sunt informat, pot să vă spun că nu 
mi-e necunoscută actuala dvS. Situaţie materială: marea 
dvS. Avere, este, la ora aceasta, perifrastic vorbind, o iluzie! 

— Nu-i o noutate pentru mine, d-le Milder, răspunse ea 
liniştită. Şi aş regreta foarte tare, dacă v-aţi asumat toate 
ostenelile pe care le implică o călătorie până aici, doar 
pentru a-mi povesti atâta lucru. 

Milder, care îşi promisese deja un efect senzaţional de pe 
seama acestei prime dezvăluiri, ştiu să-şi stăpânească 
foarte prost dezamăgirea, astfel că Leslie de-abia putu să-şi 
reprime un surâs. 

— Atunci aş vrea să mai amintesc un alt lucru continuă el 
adunându-se, care de astă dată, nu vă priveşte direct. 
Fratele dvS. A preluat din partea unchiului său acum 
defunct, administrarea moştenirii lady-ei Chelford, în speţă 
titluri în valoare de cincizeci şi una de mii de lire sterline. 


Inima ei aproape că încetă să mai bată. Bărbatul văzu cum 
obrajii fetei păliră, şi asta îl făcu să-şi recâştige şi restul 
siguranţei sale iniţiale. 

— Cum am aflat, actualul lord Chelford intenţionează să 
facă uz de serviciile unui alt avocat, astfel că în termen de 
opt zile, d-l Gines va trebui să încredinţeze valorile 
respective noului notar. 

— Şi? Şopti ea. 

— Şi din efectele acestea n-a mai rămas nimic... 

Leslie îşi ridică ochii, şi când omul desluşi suferinţa 
adunată acolo, aproape că simţi o părere de rău pentru 
fată. 

— Sunteţi sigur de aceste lucruri? 

— Absolut! 

Urmă o pauză penibilă, în care ticăitul ceasului franțuzesc 
de pe şemineu răsună atât de tare, încât involuntar, cei doi 
priviră spre el. 

— De ce mi-aţi spus toate astea? 

D-l Milder îşi drese vocea. 

— Acum vreo câteva zile v-am mărturisit - din păcate, 
pare-se, într-o manieră oarecum nepotrivită - că vă iubesc! 
Poate nu mă credeţi capabil de toată afecțiunea, de 
adoraţia din inima mea, de sentimentele pe care le nutresc 
pentru dvs. Dar vă iubesc, şi nu există pe lumea asta lucru 
pe care nu l-aş face pentru dvs. 

Citindu-i gândurile, fata-l întrebă încet: 

— Chiar şi procurarea a cincizeci de mii de lire sterline 
într-o săptămână, nu? 

— Chiar şi asta. 

Leslie se ridică din scaunul ei adânc. 

— Vă voi scrie. 

Vocea ei era atât de liniştită, de parcă ar fi discutat despre 
lucrul cel mai oarecare. 

— Doresc însă ca răspunsul dvs. - fie el da sau nu - să-mi 
parvină mâine. 

— Îl veţi avea. 


Fără nici un alt cuvânt, bărbatul se îndreptă spre uşă, 
acolo unde se înclină adânc. Auzii paşii săi în hol - auzii 
bâzâitul unui motor devenind din ce în ce mai slab... Şi încă 
mai stătea încremenită în acelaşi loc. 

XXXVI. 

NICI DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE. 

UŞA SE DESCHISE. 

— Ăsta n-a fost Milder? Întrebă Arthur. De ce n-ai pus să 
fiu chemat? Ce voia individul? 

— A venit din pricina moştenirii lui lady Chelford. 

O privire aruncată fratelui ei o convinse că spusele lui 
Milder se bazau pe realitate. 

— Dick ştie despre asta? Întrebă ea cu glas scăzut. 

— Da, ştie. Şi ce crezi despre mine acum, Leslie? 

— Ce cred eu are atât de puţină importanţă, Arthur... Poţi 
să faci rost de banii aceştia? 

Era o întrebare inutilă. 

— Dick zice că o să facă tot ce-i stă în putinţă, încercă el s- 
o liniştească, dar fata nu se lăsă influenţată. 

— Şi ce se întâmplă dacă lucrul se află? 

Tânărul inspiră adânc. 

— O să te doară, Leslie; dar odată tot trebuie s-o afli. 
Temniţa. 

Tăcere. Tăcere apăsătoare, întreruptă în cele din urmă de 
Arthur. 

— Făcând vizita asta, Milder n-a intenţionat decât să-ţi 
aducă faptul la cunoştinţă? 

— Da... A mai fost ceva. 

— Aha, a făcut şi vreo propunere, nu? 

Fata simţi începutul de ardoare din vocea lui... Înecatul 
încerca să spere într-un pai. Şi inima o durea la gândul că el 
- chiar şi în clipa în care ştia că nu merită nimic altceva 
decât disprețul ei. 

— Era în stare, fără nici un fel de protest, să ia în 
considerare o nouă jertfă din partea surorii sale. 


— Desigur. Fiindcă însă nu ştiu ce să fac, încerc să mă 
sfătuiesc cu Dick. 

— E într-adevăr nevoie să faci acest lucru? Cuteză el să 
obiecteze. 

— Da. 

Merse spre telefon, dar când ridică receptorul, tânărul îi 
prinse braţul. 

— Nu m-aş lăsa prea tare condusă de Dick ăsta; o avertiză 
el răguşit de emoție. Poate că vei fi mai fericită cu Milder 
decât cu Harry. 

Tăcută, se degajă de braţul lui, ceru legătura cu Fossaway 
şi află de la intendent că Dick plecase la Londra şi urma să 
revină de-abia la noapte. Sfârşită, puse receptorul în furcă. 

— Tu ai timp o săptămână, Arthur; eu mai puţin de 
douăzeci şi patru de ore. Mi se pare că situaţia mea e mai 
gravă. 

O auzi urcând scările şi după câtva timp, făcu acelaşi 
lucru; strigă şi bătu la uşa ei. Era închisă... Răspunsul 
întârzia. 

— Leslie!... Leslie! 

Dar sora lui nu-l auzea. Cu chipul îngropat în perne, îşi lua 
rămas bun de la Dick Alford. 

XXXVII. 

AURUL ŞI PIETRIŞIUL. 

MERGÂND ÎN DUPĂ-AMIAZA ACEEA în lungul lui 
Wardour Street, Alford văzu deodată o mutră cunoscută. Cu 
o legătură sub braţ, un bărbat tocmai ieşea dintr-o prăvălie, 
ca brusc să-şi schimbe direcţia şi s-o ia din loc. Ia te uită, 
Thomas! Ce-o fi cumpărat oare de aici? 

Dick examină vitrina. Erau etalate tot soiul de costume de 
bal mascat, travestiuri şi deghizamente frivole care n-ar fi 
trebuit să se bucure de căutare, atunci când muşteriul era 
un fost lacheu rămas fără slujbă! 

Dick Alford era destul de cătrânit; făcuse două vizite, şi de 
fiecare dată se alesese cu un refuz politicos. Acum era pe 
cale de a ajunge - de fapt era vorba, despre ultima lui 


nădejde - la d-l Jarvis, prietenul din tinereţe al tatălui său, 
un om pe care războiul îl promovase de la condiţia unui 
serios şi eficient bancher de provincie, la statutul de 
director al celei mai mari bănci britanice, devenind şi lord 
Clanfield. 

Financiarul îl primi cu o afecţiune sinceră, fiindcă din 
totdeauna Dick fusese favoritul său. 

— Ei, dar ce te aduce în furnicarul ăsta? 

Alford îşi spuse păsul în câteva cuvinte. 

— Cincizeci de mii de lire, băiete! 

Bătrânul domn îşi clătină capul nins. 

— Ai nevoie de ei pentru tine? 

— Nu, pentru un prieten foarte bun - vorbele acestea îl 
costaseră un mare efort - care e la ananghie. 

— N-am ce-ţi face, Dick. Dacă tu ai fi în situaţia asta - dar 
nu eşti tu cel căruia i se întâmplă astfel de lucruri - atunci 
ți-aş da banii aceştia din propriu-mi buzunar. 

— Nici dacă-mi girez amicul? 

Bancherul zâmbi. 

— Dick, ce înseamnă asta? Ce şanse ai avea să restitui cei 
cincizeci de mii? Harry se însoară curând, şi peste un an 
apare un nou moştenitor?! Şi ce-i rămâne atunci lui Second 
Son? 

Disperarea îl făcu pe Alford să povestească toată 
tărăşenia, fără a aminti desigur numele persoanelor 
implicate, iar lord Clanfield ascultă cu faţa îngândurată. 

— Trebuie să-şi tragă ponoasele, Dick, spuse el, când 
vizitatorul său isprăvi. Mie-mi pare rău de biata fată! Sunt 
convins că vorbeşti de Gines, nu-i aşa? Nu, nu, n-are rost să 
tăgăduieşti - n-am de gând să abuzez de încrederea ta. 
Flăcăul mi-era de mult suspect. Odată tipul ajuns în spatele 
gratiilor, poţi avea bani câţi vrei pentru sora lui. I-am 
cunoscut bine atât tatăl cât şi unchiul, şi sunt convins că 
ambii i-au lăsat câte o moştenire consistentă - pe care 
nefericitul ăsta a izbutit să i le toace. Cum am spus, fetei i- 


aş ajuta cu plăcere, nu trebuie însă să te implici atât pentru 
individul acesta jalnic, tinere prieten. 

Epuizat şi abătut, Alford se reîntoarse la Chelfordbury; pe 
peronul gării dădu de Puttler care îl aştepta: omul era 
doldora de noutăţi. 

— Drăguţul de Thomas se aţine în preajma noastră, şi 
anume în căsuţa lui Milder. 

— Aşa? Făcu Dick. 

Ce importanţă aveau pentru el Thomas, sau Milder, sau 
orice altceva pe lumea asta, faţă de soarta amară, ce o 
ameninţa pe Leslie! 

— Şi d-l Milder ne-a onorat azi după masă, relată mai 
departe detectivul. L-am văzut ieşind cu maşina de pe aleea 
care ducea la Willow House, şi trebuie să spun că arbora 
mutra unui om foarte mulţumit de sine. A, da, mai e ceva: d- 
le Alford, am găsit arma! 

— Unde? Întrebă tânărul brusc interesat. 

— În râu. Se pare că individul era tare grăbit atunci când 
a aruncat-o acolo, fiindcă o parte a ţevii era vizibilă 
deasupra apei. Până acum şi-au încercat şansele cu cuțitul 
şi cu puşca; sunt curios cu ce-au să mai continue împotriva 
noastră. 

— Cu fratele meu aţi mai vorbit? 

— Da. În timpul ceaiului mi-a înfăţişat teoria sa despre 
„chesil-ul” amintit în jurnal. Nu i-am spus însă părerea mea 
despre această chestiune. 

— Pot s-o aflu cumva? 

— Sigur, răspunse celălalt încrezător. Lordul Chelford 
crede că expresia „chesil” ar denumi o unealtă. Pare a nu 
şti că vorbuliţa asta, pe vremea reginei Elisabeta, însemna 
prundiş. 

Alford se opri surprins. 

— Lucrul acesta e sigur? 

— Cum să nu! Cunoaşteţi localitatea Chelsea, nu-i aşa? 
Continuă multilateralul domn Puttler. Ştiţi de unde-i vine 
numele? De la Chesil Ey, deci Chesil Island, adică „insula de 


prund” sau „prundiş”. Acel „chesil” nou despre care 
pomeneşte jurnalul, nu-i altceva decât un nou transport de 
balast de la Brighthelstone, adică Brighton-ul de azi. Şi 
pentru ce avea vrednicul lord nevoie de pietriş? Oare nu 
cumva pentru mortar? 

— Să nu începi şi dumneata cu comoara, că înnebunesc! 
Gemu Dick. Slavă Domnului că măcar d-ta nu crezi în ea! 

— Eu? Exclamă uimitorul poliţist. Sunt la fel de sigur că 
tezaurul acesta există, cât de sigur că d-ta şi cu mine păşim 
alăturea pe şoseaua asta! Fratele dumitale are o carte, în 
care sunt consemnate toate câştigurile auxiliare mai 
semnificative ale reginei Elisabeta; nu uită nici să 
pomenească de milionul pe care l-a sfeterisit de pe vasele 
spaniole care, în drum spre Olanda, au fost obligate de o 
furtună să acosteze într-un port englez; aminteşte despre 
aurul pe care Drake şi ceilalţi corsari i l-au prădat - dar nu 
suflă o vorbuliţă despre barele de aur ale lordului Chelford. 

— Şi-atunci unde-i aurul ăsta? Întrebă Dick supărat şi 
primi un răspuns enigmatic. 

— Întrebaţi-mă asta înainte de plecarea mea de aici. 

XXXVIII. 

ASASINATUL. 

DUPĂ CE MÂZGĂLISE O DUZINĂ DE scrisori pe care le 
încredinţase rând pe rând focului din cămin, Leslie izbuti în 
fine una pe care o vâri într-un plic, adresând-o astfel: 
FABRIAN MILDER ESQ26, 35 REGENCY MANSIONS, 
LONDON. Suna astfel: 

Mult stimate d-le Milder, Accept condiţiile dvs. Banii - sau 
echivalentul lor - trebuie depuşi la filiala din Horsham a lui 
Southern & Midland Bank, pe numele de Leslie Gildes, 
astfel ca, de îndată ce căsnicia va fi avut loc, să pot dispune 
de ei - şi asta, întrucât nu vă pot pretinde să vă încredeţi în 
cuvântul cuiva din familia mea. Presupun că şi dvS. Vi se 
pare convenabilă o căsătorie civilă, care ar putea avea loc - 
graţie unei dispense speciale, chiar în zilele următoare, şi 


vă rog să întreprindeţi toate cele de cuviinţă, şi să-mi 
comunicaţi, unde şi când urmează să vă întâlnesc. 

Cu toate că nu aceasta este căsnicia la care mă gândisem, 
puteţi fi convins că vă voi fi o soţie devotată. 

A dvs Leslie Gines. 

Cutia poştală, situată la aproximativ o sută de metri, era 
golită şi la ora şapte seara. Dar un sentiment nedesluşit o 
obligă să amâne expedierea scrisorii cât se poate de mult, 
aşteptând ultimul tur al poştaşului - adică ora zece. 

Îl văzu pe Arthur la cină, dar în afară de câteva lucruri 
comune nu spusese nimic altceva. Luându-şi cafeaua cu 
sine, fratele se retrase în camera lui de lucru, şi Leslie 
rămase singură -singură cu gândurile privind un viitor 
întunecat. 

— Ce avea să spună Dick...? 

Tânăra îşi strânse pleoapele, de parcă ar fi vrut să scape 
de viziunea tânărului şi buzele ei tremurară. 

— Nici o slăbiciune, Danton! 

Era una din devizele ei favorite din copilărie: folosită în 
clipele când lacrimile stăteau s-o podidească. 

Plicul zăcea în faţa ei, cu adresa trecută şi francat. N-avea 
decât să-l pună la cutie, şi soarta ei - soarta cea mai 
cumplită pentru o femeie care iubeşte - îşi va urma cursul. 

Arătătoarele înaintau mai departe, implacabil. Ora nouă... 
Nouă şi un sfert... Zece fără douăzeci. Strângând din dinţi, 
îşi luă pălăria şi mantoul şi se furişă afară. 

Era foarte întuneric. Când ochii i se obişnuiră cu bezna, 
reuşi totuşi să desluşească drumul, pe sub copacii ale căror 
coroane se împreunau deasupra. Nu răsunaseră oare nişte 
paşi?... Nervii, îşi spuse ea; rămase însă totuşi locului, să 
tragă cu urechea. Nimic, totul era liniştit. 

După câteva minute se afla în faţa cutiei. Un strop mare 
căzu pe mâna fetei. Auzii şuieratul vântului, care clătina 
încoace şi încolo coroanele pomilor, apoi se adăugă şi 
huruitul slab perceptibil al unei motociclete... Din 
depărtare se văzu o luminiţă pe şosea; plicul căzu în cutie. 


Încotro, acum Dick! Trebuia să-i vorbească lui Dick. 

Se lupta disperată cu dorinţa asta, dar când lumina 
factorului poştal străluci mai puternic, începu să urce în 
fugă dealul abației; după un timp, ajunsă pe culmea 
acestuia, trebui să oprească pentru a-şi trage răsuflarea. 

Acolo jos, pe drumul cel întunecat, se împlinea acum 
destinul ei: la început duduind zgomotos, apoi pierzându-şi 
zbârnâitul, motocicleta dispăru în cele din urmă şi din 
câmpul ei optic, atunci când luminiţa roşie a stopului de la 
spate fu înghițită de curbă. Fata continuă să înainteze spre 
Fosaway, folosind însă acum drumul acela ceva mai scurt, 
care trecea prin vale. 

Când traversase deja jumătate din Fâneaţa Lungă, se 
răsuci dintr-odată - spaima îşi înfipse ghearele în inima ei. 
Cineva se ţinea după ea!... Şi chiar dacă auzul nu percepea 
nici un zgomot, instinctul o avertiza şi făcea ca genunchii 
să-i tremure. 

Calm, calm! Iată că din întuneric începuseră de-acum să se 
desprindă ulmii de pe drumul de acces al conacului, îşi iuți 
umbletul, începu să alerge... O dată totuşi se întoarse şi 
păru că desluşeşte o umbră ce se mişca. 

Calm, calm! Cu un oftat de uşurare, băgă de seamă că sub 
paşii ei se auzea scârţâitul pietrişului - începu să-şi impute 
teama fără rost. Dintr-odată însă auzi foarte clar nişte paşi. 

— Cine-i acolo? Strigă ea. 

Nici un răspuns; tropotul însă pieri. Leslie goni mai 
departe în direcţia castelului. Noaptea prinse însă un 
freamăt ciudat - ceva între tânguire şi şuierat se făcu auzit, 
iar tânăra, care nu ştia de unde îşi luă curajul, se mai răsuci 
o dată, şi pe fundalul luciului cenugşiu al lacului, văzu 
decupându-se conturul unei arătări, o sutană străjuită de o 
glugă hidoasă. 

Cu un țipăt disperat continuă să alerge. A, biroul lui Dick... 
Ferestrele erau deschise! Şi o clipă mai târziu, tânărul ţinea 
în braţele sale corpul care tremura. 


Ascultă cuvintele ei precipitate, rostite cu respiraţia 
întretăiată, şi, după ce o aşeză pe un scaun, ieşi în 
întunericul de afară, pentru a reveni după câtva timp, dând 
nedumerit din cap. 

— Nimic de văzut, Leslie. Abatele Negru, spuneai? 

— Nu ştii. Era cineva într-un veşmânt lung şi cu glugă, 
asta e sigur. 

— Arthur nu te-a însoţit? 

— Nu. 

Şi apoi fata începu brusc cu ceea ce o mânase încoace: 

— Dick, am aflat totul. 

— Şi anume? 

— Despre moştenirea lady-ei Chelford. 

— Arthur ţi-a spus asta? 

— Nu, Milder. Mi-a oferit azi după-masă banii. 

Ochii săi se îngustară. 

— În mod cert că nu pe degeaba. Şi... Şi ai fost de acord? 

Răspunsul i se opri în gâtlej. 

— Ai fost de acord? Repetă el. 

Leslie dădu afirmativ din cap. 

— Puțin mai devreme am pus la cutie o scrisoare către el, 
în care... 

Alford îşi muşcă buzele şi o picătură de sânge răsări. Dacă 
ar fi asaltat-o cu imputări, dacă ar fi blestemat-o chiar, tot 
ar mai fi fost de suportat. Dar aşa?! Nu făcea nimic altceva 
decât s-o privească neajutorat. 

— O, Dick... Dick! 

Suspinând, tânăra îi căzu la piept. 

— N-ai voie să faci asta, Leslie. Orice altceva, numai asta 
nu. 

Incapabilă să articuleze vreo vorbă, fata îşi clătină 
disperată capul. 

— Şi îţi repet totuşi că e de preferat orice alt 
deznodământ. Mai bine cinci ani de temniţă pentru Arthur, 
decât să-ţi transformi viaţa într-un iad perpetuu! 

Vocea lui era aspră, poruncitoare. 


— Milder! Cunosc specia! Nu la vârsta lui mă refer, 
caracterul lui mă îngrijorează, felul său infect de a fi. Chiar 
de-ar avea douăzeci de ani tot aş spune: Imposibil! 

Se desprinse blând de el şi îşi şterse lacrimile. 

— N-am altă alegere, Dick. I-am dat cuvântul şi nu pot să-l 
duc de nas... Doamne, dar ce-i asta, exclamă ea speriată... 
De afară pătrunse un țipăt strident, care aproape că n- 
avea nimic omenesc. Acum iar: ceva între geamăt şi oftat, 

dar atât de crâncen că inima-i îngheţă de frică. 

Ridicând în grabă lanterna de buzunar de pe masă, Dick 
dădu buzna la fereastră. 

— Ia-mă cu tine, te rog! Nu vreau să rămân singură. 

Tânărul şovăi 

— Despre parte-mi, haide! Spuse el răguşit, şi îi prinse 
mâna cu atâta asprime că fata tresări. 

Unul lângă celălalt, alergară în întuneric. În apropierea 
drumului de acces, Alford îşi aprinse lanterna şi lăsă ca 
fasciculul de lumină să lunece deasupra pământului. 

— Rămâi mai în urmă, porunci el deodată, şi Leslie văzu 
cum degetul de lumină, care tatonase încoace şi încolo, se 
opri asupra a ceva întunecat, mare şi inform, care zăcea 
acolo. 

Din partea cealaltă se apropia Puttler în goană. 

— Cine-i? 

— Nu ştiu, răspunse Dick în şoaptă. 

La picioarele lor, cu chipul ascuns în iarbă, se afla trupul 
încovoiat al unui bărbat, învelit într-o rasă neagră. 

— Călugărul Negru? Se miră Puttler. E mort? 

— Priviţi! 

Alford arătă spre umărul năclăit de ceva vâscos şi spre 
rana îngrozitoare de la gât. 

Puttler îngenunehiase deja, şi vârându-şi braţele sub 
corpul individului deghizat, îl răsuci cu băgare de seamă. 

— Dumnezeule milostiv! 

Cutremurându-se, cei doi bărbaţi priviră sideraţi chipul lui 
Thomas. 


XXXIX. 

DICK ÎŞI VA FACE DATORIA 

— CINE ESTE? ÎNTREBĂ ŞI LESLIE, continuând să 
tremure când Dick reveni iar lângă ea. 

— Unul dintre lacheii noştri. 

— Thomas? 

Nici ea n-ar fi putut să explice de ce trebuise să se 
gândească imediat la acesta. 

— Da, Thomas. 

Mulţi, reveniră la micul cabinet de lucru. Dick sună şi 
porunci slujitorului care intră să-l trimită pe d-l Glover. 

— Unde e lordul Chelford? Întrebă el după câteva minute 
pe intendent. 

— Înălţimea Sa s-a culcat acum cinci minute. 

— A auzit ceva? 

— Despre Abatele Negru? Nu, Sir. 

— Dar cum de-a ajuns la Abatele Negru? Întrebă Dick 
tăios. 

— Când una dintre fete s-a uitat întâmplător pe geam, l-a 
văzut nu departe de casă şi ne-a alarmat. 

— Ascultă, Glover. În preajma ulmilor zace Thomas într-o 
sutană neagră... Ucis! 

— Atotputernicule! Doar nu Thomas al nostru? Thomas 
Fortune pe care dvs l-aţi concediat, Sir? 

— Da. Dar nu povestiţi nimic despre asta, servitorilor daţi- 
le o explicaţie cât de cât plauzibilă şi trimiteţi-i îndată la 
culcare. Poliţia va fi şi ea curând aici, dar o să aranjez astfel 
încât oamenii dumitale să fie d-abia mâine dimineaţă 
audiaţi. 

Când uşa se închise după bătrân, Alford se adresă cu un 
zâmbet amar lui Leslie Gines. 

— Cât despre dumneata domnişoară, se pare că misiunea 
vieţii mele e să te conduc nestrămutat acasă. 

— Nu pot rămâne aici, Dick? Îndrăzni ea să întrebe timid. 

— N-aş dori ca poliţia să te găsească aici şi numele d-tale 
să fie pomenit în contextul acestei afaceri. Arthur e acasă? 


— Da. 

În aceeaşi clipă sună telefonul. 

— Aici oficiul poştal, anunţă o voce. La aparat e lordul 
Chelford în persoană? 

— Nu, d-l Alford. Ce s-a întâmplat? 

— Aţi depus ceva corespondenţă pentru ultima ridicare pe 
azi, d-le Alford? 

— De ce? Întrebă Dick precipitat. 

— Fiindcă motociclistul nostru a raportat că s-a încercat 
pesemne forțarea cutiei poştale a domeniului, pricină 
datorită căreia a fost distrusă şi încuietoarea, astfel încât 
cheia factorului n-a mai putut s-o deschisă. Ca urmare a 
necazului ăstuia, toate scrisorile care au fost depuse între 
orele optsprezece şi douăzeci şi două n-au mai putut fi 
ridicate. 

— Ei, iată un lucru care se nimereşte destul de bine! De 
îndată ce veţi putea goli cutia, vă rog să trimiteţi 
corespondenţa înapoi la Fossaway, fiindcă aş dori să rețin o 
scrisoare care nu mai e de actualitate. 

Omul de la capătul firului păru oarecum nehotărât, fiindcă 
răspunsul nu veni decât după o jumătate de minut. 

— Bine. În circumstanţele date cred că îmi pot asuma 
această răspundere. Noapte bună, Sir. 

Dick Alford agăţă receptorul. 

— Leslie, cutia noastră poştală n-a fost golită. 

Încet, încet, fata realiză înţelesul vorbelor. 

— Şi ce să fac acum? 

— Permite-mi să rețin scrisoarea pe care voiai să i-o trimiţi 
lui Milder. Mai avem un răgaz de şase zile. 

Tânăra îşi ţinu respiraţia. Pentru o secundă i se năzări 
imaginea fratelui în haine de puşcăriaş - apoi însă privi spre 
bărbatul din faţa ei. Ceva din încrederea lui, din puterea lui 
vitală, începu să se transfere şi ei. 

— Procedează cum crezi de cuvinţă, şoptiră buzele ei 
tremurânde. Dar Dick, ce se va întâmpla după aceea? 

— Îmi voi face datoria. 


Şi tot restul nopţii acesteia, în vreme ce Leslie - încercând 
zadarnic să adoarmă - se răsucea când pe-o parte, când pe 
cealaltă, căută să afle ce vor fi vrând să însemne 
misterioasele cuvinte - fără să reuşească însă. 

XL. 

PUMNALUL LUI HUBERI DE REDRUTH - 

NERAS ŞI ÎN RESTANŢĂ CU SOMNUL, Puttler îşi făcu 
apariţia în camera de lucru a lui Dick, îşi turnă o ceaşcă din 
ceaiul fierbinte pe care-l adusese intendentul, şi aproape că 
o goli dintr-o înghiţitură. 

— Puteţi să-i mulţumiţi creatorului dvS. Că Scotland-Yard- 
ul a încredinţat rezolvarea acestui caz modestei mele 
persoane, făcu el, adăugând şi binecunoscutul său gest - 
clipitul din ochi. Dacă stai să te gândeşti că timpul pe care L- 
am avut la dispoziţie pentru cercetări n-a depăşit cinci ore, 
îndrăznesc să spun că munca mea înseamnă, de fapt, o 
performanţă. Am înţeles din spusele dvS. Că Thomas şi-a 
procurat echipamentul acela din Wardour Street, nu? 

— L-am văzut în după-amiaza zilei de ieri, ieşind cu un 
pachet sub braţ dintr-un magazin care împrumuta costume 
de carnaval, şi m-am întrebat la ce bal mascat o fi având de 
gând să se ducă. 

— Să recapitulăm materialul faptic, începu Puttler să 
enumere. Unu: Costumaţia. Doi: Omul se pregătea să spele 
putina. A încercat să deschidă cutia dvS. Poştală. Aveţi 
obiceiul să expediaţi anumite sume băneşti folosind pentru 
asta posibilitatea corespondenţei? 

— Eu nu, dar fratele meu destul de des, cu toate că m-am 
străduit să-l dezvăţ de asta. 

— Să revenim deci la dovada numărului doi: Intenţia lui 
referitoare la cutia poştală dă greş, dar în buzunarul său 
dăm de o cheie contrafăcută. Mai mult chiar: saltă din 
căsuţa de vacanţă a lui Milder tot ce crede că are cât de cât 
preţ, şi ascunde valijoara cu obiecte furate în spatele 
gardului viu de la Red Farm, unde, conform celor afirmate 
de dvs., Milder obişnuieşte deseori să-şi lase maşina. Şi că 


mai intenţiona să dea şi-o spargere aici - probabil pentru a 
pune laba pe banii lichizi ce se află în biroul din bibliotecă - 
o dovedeşte „trusa de scule” pe care am găsit-o camuflată 
în răzorul de flori de sub fereastra stângă. 

— Cum a fost ucis? Întrebă Alford. 

Puttler se scarpină în cap. 

— De un regiment întreg, dacă ar fi să ne luăm după 
aparenţe. 

Cei doi răsuciră cazul pe o parte-şi pe alta, până când îşi 
făcu apariţia bătrânul intendent, cu rugămintea de a i se 
permite să se culce; apoi cei doi ieşiră în dimineaţa cea 
rece, în cenuşiul palid şi ostil, pentru a asista la cercetările 
pe care poliţia le întreprindea în parc. 

— De fapt, cred că n-ar strica deloc dacă am fura şi noi 
câteva ore de somn, fu de părere Dick, şi nu terminase bine 
vorba că detectivul se aplecă şi luă ceva din iarba care era 
destul de înaltă aoolo. 

Era un pumnal antic, cu un mâner înnegrit de vreme, pe 
care se putea desluşi o stemă, şi avea tăişul încă umed. 

— Vă e cunoscut, d-le Alfortd? 

— Da. E pumnalul care a aparţinut cândva lui Hubert de 
Redruth - adevăratul Abate Negru. 

Mazxilarele lui Puttler tresăriră. 

— Şi unde era păstrat? 

— Când l-am văzut ultima oară, răspunse Alford încet, 
atârna pe un perete din holul lui Arthur Gines. 

XLI. 

DISPARIŢIA 

— CIUDĂŢENII PESTE CIUDĂŢENII! Sună comentariul lui 
Puttler. 

— D-le Alford!... D-le Alford! Strigă o voce agitată; 
răsucindu-se, Dick îl văzu pe bătrânul intendent - de astă 
dată însă nu mai părea adormit, ci chiar foarte treaz şi cu 
chipul albit de spaimă - alergând spre ei. 

— Ce s-a întâmplat, Glover? 


— Alice... Fata în casă... Proasta de ea mi-a spus de-abia 
acum... Bâigui el cu respiraţia tăiată. E în birou. 

Urmat de Puttler, Alford goni înapoi spre casă, fără să-şi 
dea seama despre ce era vorba. În scaunul său din faţa 
mesei de lucru, se ghemuise o tânără slujnică tulburată, 
care purta peste cămaşa de noapte un palton bărbătesc, şi 
căreia părul cel lung îi cădea despletit peste umeri. 

— Te rog să-i repeţi şi stăpânului ceea ce mi-ai povestit, 
Alice, o invită gâfâind bătrânul intendent, care, la capătul 
puterilor sale, ajunsese şi el în pragul uşii. 

Mai trecu un timp până când fata reuşi să vorbească 
inteligibil şi să povestească strania întâmplare. Din pricina 
unei puternice dureri de cap se culcase puţin înainte de ora 
unsprezece, şi adormise curând, astfel că nu auzise ţipetele 
acelea. Mai târziu în schimb - şi anume la două fără un sfert 
- cum arăta cadranul fosforescent al deşteptătorului ei - fu 
trezită de un tumult îngrozitor. Dedesubtul ei, în dormitorul 
lordului Chelford răsuna zgomot de pahare sparte, huruit 
de mobilă lovită şi mişcată din loc - părea că are loc o 
încăierare. 

— Mai departe, mai departe, fetiţo! O zori Dick, chinuit de 
spaimă. 

— Atâta, Sir. Asta e tot ce ştiu. N-am îndrăznit să mă ridic 
din pat; am rămas locului încremenită de frică - mi-era 
teamă ca nu cumva să dea cineva peste mine şi să mă 
omoare. Şi până la urmă am leşinat... 

Dick Alford se găsea acum deja în hol, goni apoi în susul 
scării luând treptele două câte două. Uşa de la dormitorul 
fratelui era încuiată. Strigă, ciocăni, bătu cu vehemenţă... 
Nici o mişcare. 

— S-o spargem! Strigă Puttler. Aduceţi o secure! 

Două lovituri fură de ajuns să spargă tăblia într-atât, încât 
să-i permită lui Alford să-şi vâre mâna spre a da zăvorul la o 
parte. 

În cameră domnea o harababură cumplită. Masa era 
răsturnată, şi nenumărate sticluţe de medicamente se 


transformaseră în moviliţe de cioburi care răsăreau dintr-o 
băltoacă de esențe şi mixturi ce se scurseseră din ele. Nu 
departe de masă se zăreau resturile a două scaune. 
Salteaua atârna până aproape de pământ, în vreme ce 
pernele se găseau la locul lor, deşi - la fel ca şi cearşafurile 
- erau ici colo pătate de sânge. 

Alford alergă spre fereastra din mijloc, care era larg 
deschisă, şi o privire afară îi arătă că o tufă de 
rhododendron care se afla chiar dedesubt, era strivită ca şi 
cum ar fi căzut o greutate mare peste ea. Fără să mai stea 
pe gânduri, Dick se urcă pe pervaz şi sări în grădină, mai- 
nainte ca vreunul din cei de faţă să-l poată reţine de la 
acest gest riscant... Frunzele întunecate ale tufei erau şi ele 
pătate de sânge, şi după ce tânărul căută mai departe, 
descoperi că şi un sprijin - contrafort era mânjit cu aceeaşi 
substanţă vâscoasă. 

Între timp - folosind calea normală de a cobori - se ivise şi 
Puttler lângă el. 

— Această a doua nenorocire s-a întâmplat când eram în 
parc împreună cu poliţia locală, explică el. 

— După descoperirea mortului ar fi trebuit să mă ocup de 
fratele meu! Se învinovăţi Dick. Măcar asta să fi făcut: să fi 
stat de strajă în faţa uşii sale. Bietul Harry. Bietul flăcău. 

Continuară să înainteze pe cărarea pavată cercetând de 
zor cu privirile, şi acolo unde ea se termina întâlnindu-se cu 
un drum pietruit - descoperiră un soi de brazdă, aşa cum o 
face un obiect greu când este târât. Câţiva metri mai încolo 
urma încetă brusc. 

— Aşteptaţi aici, îl invită Dick pe însoţitorul său. 

Înconjură în goană aripa laterală a clădirii şi se opri în faţa 
corpului central, sub ferestrele bibliotecii. Una din ele era 
deschisă, şi după ce smuci perdelele înapoi, văzu îndată că 
şi ea fusese „vizitată” peste noapte. Unul dintre rafturile de 
cărţi era aproape golit, unul dintre sertarele biroului lui 
Harry era spart, iar pe parchet zăcea despuiată, caseta în 
care se ţineau banii... 


La fel de repede Dick se întoarse la Puttler, pentru a-i 
comunica descoperirea, şi, împreună, preţ de o oră, 
scotociră temeinic suprafaţa din jur. Dar dincolo de drumul 
aşternut cu pietriş, nu dădură de nici un semn care să 
lămurească dispariţia lui Harry. 

În faţa lor, la o distanţă de o jumătate de kilometru, vuia 
Ravensrill-ul; la stânga, dar ascunse din pricina locului 
unde se aflau cei doi observatori, se găseau ruinele abației. 

Mâhniţi şi descurajaţi, se reîntoarseră la castel, şi ajunseră 
acolo, chiar în clipa în care primul dintre reporterii avizi de 
noutăţi senzaţionale cobori din maşină. 

XLII. 

UN CEC ÎN ALB. 

ÎN DIMINEAŢA ACEASTA D-L MILDER se sculă deja la ora 
şase. Avusese o noapte agitată astfel că salută cu bucurie 
apropierea zorilor. Când sosi prima corespondenţă, cea de 
la ora opt, deschise personal curierului uşa, şi lăsă să i se 
înmâneze cele cinci sau şase scrisori, pe care le luă îndată 
în camera sa de lucru, unde începu să le examineze 
înfrigurat. Doar una purta ştampila care-l interesa, dar 
adresa fusese trecută de o altă mână decât cea la care se 
aştepta. 

Agitat, omul sfâşie plicul şi scoase o foaie de hârtie pe care 
erau aruncate în fugă câteva rânduri. 

Dacă ar fi să nu vă revăd, cele mai bune mulţumiri pentru 
găzduire. Păstraţi o amintire frumoasă bătrânului dvS. 
Prieten. 

Vasăzică Thomas părăsise refugiul pe care el i-l îngăduise! 
Indispus, Fabrian Milder aruncă scrisoarea în focul din 
şemineu şi se grăbi la uşa dinspre coridor, pentru a-l 
intercepta pe factorul poştal ce trebuia să treacă pe acolo, 
după ce rezolvase şi etajele superioare. 

— Nu cumva mai am totuşi încă o scrisoare? 

Grijuliu, omul verifică tot conţinutul genţii. 

— Nu, Sir. De altfel, corespondenţa din provincie e 
distribuită mai cu seamă în turul pe care îl facem la ora 


zece. 

Milder trânti uşa, şi se aşeză la măsuţa pe care-l aştepta 
micul dejun. Niciuna dintre bunătăţile cu care aceasta era 
acoperită nu-l tentă însă! 

Prost dispus, întinse mâna după gazeta de dimineaţă, care 
fusese aşezată cu grijă lângă tacâmul său, şi când o 
deschise, atenţia îi fuse atrasă de literele de-o şchioapă ale 
titlului unui articol ce se răsfăţa pe prima pagină: 

CIUDATELE ÎNTÂMPLĂRI DINTR-UN CASTEL. 

BÂNTUIT DE FANTOME. 

Reportaj telefonic special din Chelfordbury 


(Ora 2 a.m.) 

Apariţia - despre care v-am mai informat şi anterior - a 
Stareţului Negru, a avut o urmare tragică. La ora 11 seara, 
d-l Richard Alford a auzit strigăte în parc, a alergat într- 
acolo, şi a găsit corpul unui om îmbrăcat într-o rasă 
călugărească. Pe corpul victimei s-au putut număra nu mai 
puţin de nouă răni! Decedatul a fost identificat în persoana 
lui Thomas Fortunate, până de curând lacheu al contelui de 
Chelford. 

Milder scoase un icnet care-i trăda surpriza, şi ziarul îi 
scăpă din mână. Thomas! 

Primul gând al său se ocupă de propria-i persoană. Dacă 
se află că Thomas locuise în căsuţa de vacanţă, înseamnă că 
va fi în mod sigur implicat în afacerea asta neplăcută. Va fi 
anchetat, va fi citat ca martor - şi asta într-o procedură 
având ca obiect o crimă! Nesimţitor, îl blestemă pe defunct 
pentru fapta sa nechibzuită; fiindcă Milder nu se îndoia o 
clipă că Thomas revenise la Fossaway, pentru a-şi înuşi 
restul banilor lichizi ai lordului Chelford. 

Dar mai departe?! Thomas jucase şi mai înainte rolul 
Stareţului Negru, fiindcă mascarada asta. Îi facilita 
atingerea scopurilor? Să fi fost asta explicaţia apariţiilor 
misterioase? 


Curând însă, gândurile d-lui Milder reveniră de la 
întâmplarea aceasta neplăcută la Leslie. Al doilea tur de 
distribuţie a corespondenţei va aduce desigur şi scrisoarea 
ei, şi atunci el se va arăta mărinimos. Nici un fel de 
negocieri, de târguieli, de clauze: cuvântul ei avea să fie de 
ajuns. De aseară deja, bărbatul îşi pusese răspunsul pe 
hârtie, răspunsul ce va documenta un gest nobil, care - 
doar cunoştea bine femeile! 

— O va obliga. 

Păşi spre seiful cel mic, îngropat în peretele străjuit de 
bibliotecă, acţionă încuietoarea complicată şi scoase plicul 
ce purta adresa fetei, pentru a-şi mai înfăţişa încă o dată 
acţiunea acestuia asupra unui caracter cum era cel al lui 
Leslie Gines, şi pentru a se îmbăta cu generozitatea pe care 
o dovedea. 

Mulţumiri pentru scrisoarea dumneavoastră! N-am nici un 
dubiu că vă veţi ţine cuvântul. Răspunsul meu îl găsiţi 
alăturat: un cec în alb. Completaţi-l cu suma care-i necesară 
fratelui dvS. Pentru a se salva din situaţia aceasta 
nefericită. Banca a fost avizată să onoreze documentul fără 
întârziere. 

Fabrian. 

Lucru caracteristic pentru omul nostru - care avea câte un 
cont la trei bănci diferite - era că emisese cecul la banca la 
care soldul său era destul de apropiat de valoarea datoriilor 
lui Arthur Gines. Desigur că la fel de bine ar fi putut 
completa formularul cu suma care îi fusese solicitată - dar 
remiterea cecului în alb avea în ea un ce nobil, ceva care 
urma să trezească impresia că-i acordă tinerei carte 
blanche27 asupra întregei sale averi... 

Aşeză iar scrisoarea în seif, şi de-abia închise uşa că 
răsună telefonul, făcându-se auzit cel care îi succedase la 
conducerea biroului. Aflase omul vreun zvon despre 
Arthur? 

— De când aţi plecat de aici, d-le Milder, spuse 
funcţionarul, n-am mai dat cu ochii de şeful nostru. Dar şi 


mai ciudat e faptul că toată corespondenţa pe care i-am 
trimis-o la Chelfordbury pentru a fi vizată şi aprobată, nu s- 
a mai reîntors. Ştiţi întâmplător ceva despre dânsul? 

Milder încercă să-l liniştească, asigurându-l că avocatul, 
care nu se simţise bine câtva timp, urma fără doar şi poate 
să revină zilele viitoare la birou. Dar în adâncul inimii sale, 
el însuşi simţi o anume nelinişte vizavi de evenimentele de 
la Chelfordbury. Cine ştie câte lucruri se mai întâmplaseră 
acolo?... Trimise fata în casă să cumpere ediţia a doua de la 
ştandul de ziare, şi când ea se reîntoarse cu mâna goală, 
fiindcă presa de ora 11 nu sosise încă la Regent's Park, 
atunci se hotări să ajungă repede până la Piccadilly 
Circus28, şi la nevoie chiar şi până în zona unde majoritatea 
ziarelor îşi aveau sediul. 

Dar ediţia a doua a ziarelor de dimineaţă era deja 
distribuită la Oxford Circus. „ÎNGROZITOAREA CRIMA DIN 
SUSSEX! Striga unul dintre băieţaşii striviţi de povara 
ziarelor ce le cărau. UN CUNOSCUT CONTE A FOST RĂPIT 
ŞI UCIS! Nu se lăsa concurentul său, făcându-l pe Fabrian 
Milder să tresară în maşina care-l transporta. 

XLIII. 

SPRE O VIAŢĂ NOUĂ. 

MILDER II PORUNCI ŞOFERULUI SĂ oprească, chemă cu 
un semn un vânzător şi îi smulse literalmente foaia din 
mână. Pe prima pagină se puteau citi următoarele: 

LORDUL CHELFORD RĂPIT DE UN FĂPTAŞ 
NECUNOSCUT! 

DUBLA TRAGEDIE DE PE UN DOMENIU DIN SUSSEX. 

În parcul de la Fossaway al bătrânului castel. 

— Veritabilă perlă a stilului Tudor care de veacuri este 
reşedinţa conților de Chelford - s-au auzit aseară (în jurul 
orelor unsprezece) nişte ţipete înfiorătoare; onorabilul 
Richard Alford - unicul frate al lordului Chelford, însoţit de 
plutonierul - detectiv Puttler - care-şi petrece concediul 
aici, au ieşit îndată pentru a afla originea straniilor 
zgomote. Spre disperarea lor, au găsit cadavrul unui om în 


veşmintele celebrului Stareţ Negru. Dar în vreme ce poliţia 
locală - chemată bineînţeles imediat - se ocupa încă de 
cercetarea cazului, s-a produs o a doua crimă. Alice Barter, 
una din fetele în casă, a auzit în jurul orei unu, zgomote 
puternice în dormitorul lordului Chelford, care se găseşte 
sub camera ei. Copleşită de spaimă, tânăra a leşinat, aşa că 
a informat asupra celor întâmplate abia la ora patru 
dimineaţa. Când s-a forţat uşa dormitorului contelui, 
mobilierul distrus a depus mărturie despre o luptă 
îngrozitoare ce se purtase acolo. Cu cunoştinţa pierdută, 
sau mort, lordul Chelford a fost aruncat pe fereastră şi - aşa 
cum o arată urmele de pe drum - a fost luat de acolo târâş. 
Până în clipa acestei relatări telefonice a trimisului nostru 
special, toate cercetările privind locul unde se află 
actualmente dispărutul, au rămas fără rezultat. Cercetările 
sunt conduse de d-l Puttler de la Scotland Yard. 

Puştiul cu ziarele încă mai aştepta să i se plătească, şi fu 
nevoit în cele din urmă să atragă respectuos atenţia 
clientului său, pentru ca d-l Milder să vâre mâna în buzunar 
şi să scoată mecanic un shilling29. 

— Regency Mansions, de unde am venit, îi porunci el 
şoferului. 

Şcolit într-ale legilor, ex-şeful de birou înţelesese pe dată 
că numele său va fi indubitabil amestecat în această 
tragedie. Thomas, un deţinut eliberat care şi-a găsit 
refugiul în casa de vacanţă a d-lui Milder, încearcă, ajutat 
sau nu de nişte complici - să comită o anume infracţiune şi 
este ucis. Lordul Chelford, logodit până de curând cu 
tânăra pe care Milder însuşi doreşte s-o cucerească, 
dispare în nişte circumstanţe care nu îngăduie nici un dubiu 
asupra morţii sale... Astfel că Fabrian Milder se apucă 
tacticos să-şi pregătească nişte depoziţii cât mai 
convenabile sieşi! 

Când ajunse în faţa uşii, constată că, din grabă, uitase 
cheia acasă. Sună, şi fata în casă care-i deschise, îi înmână 


şi cel de al doilea rând de corespondenţă sosit între timp. 
Nici o scrisoare de la Leslie! 

— D-l Arthur Gines vă aşteaptă în bibliotecă, Sir. Vestea îl 
electrocută. 

— D-l Gines?... Când a sosit? 

— Acum zece minute. 

Oare fata îşi trimisese fratele în locul scrisorii? Ştia deci şi 
Arthur de propunerea lui Milder? Ei, oricum ar fi, primejdia 
trebuia privită în faţă. 

Într-adevăr, fostul său şef se afla în bibliotecă, aşezat în 
scaunul cel mai confortabil, răsfoind o carte şi în colţul 
buzelor cu o ţigare pe jumătate fumată. 

— A, bună ziua, Milder! 

Vocea lui suna veselă, aproape prietenoasă, aşa că inima 
ex-şefului de birou tresări de bucurie. Da, era vorba de un 
ambasador paşnic, trimis aici de sora lui, pentru a stabili 
toate detaliile necesare. 

— Cel mai bine ar fi, zic eu, să tragem o linie după toate 
problemele trecutului, continuă Arthur. Amândurora ne-a 
jucat temperamentul o festă, şi ce s-a spus sau ce s-a făcut 
la supărare n-ar mai trebui luat în calcul... Deranjează că 
fumez? 

— Dar deloc. 

— După câte ştiu, aştepţi o scrisoare din partea surorii 
mele. Ei, mă cam tem că n-ai s-o primeşti. 

— De ce nu? Întrebă celălalt, simțind că i se strânge inima. 

Arthur aşeză cartea la locul ei şi râse. 

— Fiindcă prietenul Thomas care a dat aseară nişte 
spargeri engros mi-a furat şi mie, în treacăt fie spus, un 
pumnal vechi, un ceainic de argint şi alte câteva obiecte - 
şi-a încercat talentele, şi asupra cutiei poştale, reuşind cu 
ocazia asta să-i blocheze încuietoarea. 

Milder izbuti să respire iarăşi normal. 

— A! Deci cutia n-a mai putut fi golită? 

— Aşa-i. Gines îndepărtă grijuliu scrumul într-o farfurioară 
de argint, înainte de a continua cu acelaşi surâs amabil: 


Cum am auzit, se pare că doreşti să-mi vii în ajutor? 

— Desigur. Aş vrea să îndepărtez anumite obstacole din 
calea dvs... 

— Da, vezi, d-le Milder, încerc să-mi închipui că poate simţi 
nevoia de a-mi da o dovadă în ce priveşte sinceritatea d- 
tale. 

— Nu înţeleg! Replică Fabrian Milder. 

— Nu cumva şi d-tale ţi s-ar părea că lucrurilor le-ar sta 
mai bine dacă ai pune câteva rânduri pe hârtie, prin care 
declari că banii respectivi mi-au fost daţi cu titlul de 
împrumut? Şi asta, deoarece, deşi intenţionezi să te 
căsătoreşti cu sora mea, am destul amor propriu pentru a 
dori ca banii respectivi să nu fie consideraţi ca dar nupţial 
din partea mirelui sau ca un preţ pe care d-ta. Îl plăteşti 
pentru faptul că te însori; ţin foarte mult ca banii să treacă 
drept împrumut, aşa cum am mai spus. 

Râse zgomotos. 

— Nu te uita aşa la mine, bătrâne prieten! Nu-mi convine 
de fel ca lumea să spună: „Leslie Gines a fost vândută 
pentru cincizeci de mii de lire sterline!” Aş vrea să le arăt 
negru pe alb gurilor spurcate, că banii respectivi mi-au fost 
doar împrumutaţi. 

Acum începu să apară un zâmbet şi pe figura colţuroasă a 
lui Milder. 

— Nimic împotrivă! Se rezolvă pe loc. Vă e neplăcut dacă 
în scrisoarea respectivă folosesc apelativul „Dragă Arthur”? 

— Da' de unde! 

— Şi asta doar pentru a păstra în exterior aparențele unor 
relaţii cordiale, continuă Milder, în vreme ce pana lui alerga 
peste hârtie. De altfel, Gines, n-am nici un fel de 
resentimente împotriva d-tale. Mi-ai fost util. 

— Al naibii de util! Întări avocatul. 

Luă scrisoarea în primire, o citi cu băgare de seamă şi o 
vâri după aceea în buzunar. 

— Multe mulţumiri, Milder! De îndată ce cutia poştală va fi 
golită, o să ai veşti de la Leslie - dacă nu se adevereşte 


presupunerea cum că Ilhomas, furios din pricina eşecului 
său, ar fi aruncat în interiorul ei câteva chibrituri aprinse. 
Curiozitatea mea nativă m-a îndemnat să adulmec niţel pe 
la fanta cutiei, şi cred că presupunerile poliţiei se vor 
adeveri. 

Se ridică încet de pe scaun şi îşi înăbuşi un căscat. 

— Noi ăştia din Chelfordshire şi din împrejurimi am avut o 
noapte afurisit de grea, aşa cum probabil aţi şi citit în presa 
de dimineaţă. Din nefericire, Leslie a fost martoră oculară 
când l-au găsit pe cel ucis, şi-ţi poţi imagina în ce hal se află 
acum. Acordă-i o zi sau două să-şi poată linişti nervii cât de 
cât. Biata de ea! Bun, şi acum arată-mi drumul, Milder. 
Moda asta a mobilierului îngropat în pereţi, te face să 
confunzi uşile! 

Un taximetru îl duse pe Arthur în City, un altul până la 
mica-i reşedinţă de burlac. Îşi îndepărtă cu grijă - deşi cu 
evidenţă neplăcere - mustăcioara, îşi înlocui costumul 
elegant cu un altul mai simplu, albastru închis, îşi schimbă 
şi mai mult înfăţişarea punându-şi nişte ochelari mari cu 
ramă din corn, şi se aşeză - după ce-şi examină cu o 
anumită satisfacţie chipul în oglindă - la birou, pentru a-i 
scrie câteva rânduri surorii. Apoi o ultimă privire de adio 
adresată acestei chilii confortabile care ar fi putut vorbi 
despre atâtea ore vesele... 

Un altreilea taxi îl duse la aeroport. 

— Paşaportul e în ordine, d-le Steele! Mulţumi funcţionarul 
care verifică documentele. Avionul e pregătit pentru 
decolare. 

Cinci minute mai târziu, aparatul începu să se avânte în 
albastrul cerului, devenind apoi a pată din ce în ce mai 
mică... 

Mai întâi Franţa, gândi d-l Steele - alias Gines - apoi 
Genova, dorind ca o linie maritimă italiană să-l transporte la 
Rio de Janeiro. Totul depinde de felul cum d-l Fabrian 
Milder va înghiţi hapul pe care i-l administrase pe 
neobservate! 


XLIV. 

CĂLUGĂRUL NEGRU AMENINŢĂ 

— TOT CONŢINUTUL CUTIEI! A ARS! 

Dick Alford o spuse vizibil satisfăcut. Sărmanul păcătos, tot 
a mai făcut şi el un lucru ca lumea, înainte de a-şi lua rămas 
bun de la viaţă! 

— Şi în situaţia asta, ce fac cu d-l Milder? Întrebă Leislie 
lividă. 

— Absolut nimic! Dacă are chef să-ţi scrie - şi probabil că o 
să aibă - atunci lasă-i plăcerea asta. Îţi dai seama, cred; atât 
timp cât nu se dă de urma lui Harry, fratele d-ale nu e 
ameninţat de nimic, aşa că... 

— Crezi că mai trăieşte, Dick? 

— Da... Cu toate că Puttler are o altă părere. Astăzi vom 
cerceta toată porţiunea de râu care poate fi avută în 
vedere; dar nivelul apei e oricum prea scăzut pentru a 
ascunde un cadavru cu totul. 

Scoţând un geamăt, îşi prinse capul între mâini. 

— O, mi-aş dori să fiu la milioane mile de aici -undeva, pe o 
stea îndepărtată! 

— Situaţie în care - dacă spusele astronomiei nu înşeală - 
ţi-ar fi îngrozitor de cald, răspunse fata cu o încercare 
înduioşătoare de a-l îmbărbăta. 

— lar d-ta, mică Leslie, ar trebui deasemeni să pleci 
pentru câtva timp de aici, spuse el, mângâindu-i mâna. Ce 
zici de prozaicul Bornemouth? Sau de acest Margate, cam 
vulgar ce-i drept, dar atât de sănătos? 

Fata dădu din cap negativ. 

— Sau Londra, care ţi s-ar potrivi şi mai bine? 

— 'Ţii foarte mult să plec de aici, Dick? 

— Da, foarte mult, într-adevăr, răspunse el, iar felul cum 
accentuă cuvintele îi trădă îngrijorarea. 

— Dick, vrei să-mi răspunzi la o întrebare, fără însă a 
recurge la subterfugii? 

Şi cum tânărul făcu un gest afirmativ, Leslie continuă: 

— Sunt ameninţată efectiv de-o primejdie:? 


— Desigur. ie ţi-era destinat glonţul care l-a nimerit acum 
câteva zile pe Puttler, şi să ştii că venea de la un ţintaş care- 
şi cunoştea meseria. Dacă proiectilul şi-ar fi continuat 
traiectoria, atunci cred că locul impactului se situa cam la 
nivelul inimii tale. 

Tânăra îl privi neîncrezătoare. 

— Dar de ce? N-am duşmani, n-am făcut nici un rău 
nimănui! 

— Şi totuşi există un om pe lume care te urăşte şi care mă 
urăşte. Tot mai vrei să rămâi? 

— O să-l rog pe Arthur să mă ia şi pe mine la Londra. 

Promisiunea îl mai linişti pe Dick. 

Tocmai când cobora scările de la Willow House pentru a se 
reîntoarce la Fossaway, pe aleea de acces se ivi bicicleta lui 
Puttler. 

— Ceva nou? Strigă tânărul interesat. 

Detectivul îi înmână o coală ministerială pe care cineva 
trecuse cu nişte litere de tipar stângace: 

LORDU KELFORD E-N SIGURANŢĂ. NU-L. 

CĂUTAŢI C-ALTFEL MOARE. 

K. LUGARU NEGRU. 

Greşelile de ortografie erau flagrante. 

— Asta era prinsă de un copac, la jumătate de cale între 
ruine şi sediul domeniului, informă Puttler. Şi cel mai ciudat 
lucru dintre toate, e că doar, cu o jumătate de oră mai 
înainte scotociserăm toată zona aceea a parcului. 

— Nu poate decât să fie o glumă proastă, interveni şi 
tânăra sau credeţi ce scrie aici?... O, Dick, nu vă pot ajuta în 
vreun fel? Doar cunosc partea asta a ținutului ca pe 
buzunarul meu, şi sunt convinsă că există locuri pe care 
poliţia le-a trecut cu vederea. Aşa, de pildă, văgăunile 
acelea mici scobite în malul Ravensrill-ului... 

— Au fost şi ele verificate, cu toate că în multe din ele nu 
încape nici măcar un câine ceva mai mare. Dar dacă tot vrei 
să fii utilă, atunci vino mai încolo la Fossaway şi ocupă-te 


puţin de corespondenţa mea pe care am neglijat-o zile de-a 
rândul. 

N-avea de fapt nevoie de ajutorul ei, dar atâta vreme cât 
fata se mai afla prin locurile acestea, prefera pe cât posibil 
să n-o scape din ochi. 

— Când vii, o faci cu maşina, dar să nu te îndepărtezi 
cumva de drumul principal, nici să nu opreşti dacă te strigă 
cineva, chiar de ţi se pare că e vorba de o persoană pe care 
o cunoşti foarte bine, o avertiză el. 

În pofida grijilor ei, fata râse. 

— Cât de alarmant sună asta...! 

După ce Alford şi Puttler plecară, se ocupă câtva timp de 
chestiuni gospodăreşti, stabili împreună cu bucătăreasa 
ceea ce urma să fie gătit pentru cină la care urma să ia 
parte şi Arthur - întrucât trebuia să revină până atunci - şi 
tocmai se aşezase în faţa oglinzii să-şi potrivească pălăria, 
când cineva sună la uşa de la intrare. Îndată după asta, fata 
în casă o anunţă pe d-ra Wenner. 

— O, Doamne! Pe asta chiar că am uitat-o de tot! 

Dar ducându-se spre hol, îşi dădu seama că în clipa de faţă 
nu există pentru ea nimic mai plăcut decât compania unei 
femei. 

— Sunt atât de bucuroasă să zăbovesc iar în ţinutul ăsta 
atât de drag mie, făcu volubil Mary Wenner. E minunat să 
vezi asemenea locuri tihnite, mi-am zis trecând cu maşina 
pe lângă castel. 

— Aparenţele înşeală, d-ră Wenner. 

— De ce nu-mi spuneţi simplu: Mary? Urăsc toate 
formalităţile. Şi atunci vă pot spune şi eu Leslie, nu? Leslie! 
Un nume minunat. E drept, la fel de potrivit atât pentru 
băieţi cât şi pentru fete. Lucrul ăsta nu v-a deranjat 
niciodată? 

— Până acum, nu! Surâse Leslie amuzată, în timp ce-şi 
conducea vizitatoarea spre camera destinată musafirilor. 
Arthur se află la Londra, trebuie însă să revină la cină. Aţi 
citit ziarele de dimineaţă? 


Domnişoara Wenner îşi clătină cu energie capul. 

— Nu citesc niciodată ziarele. Şi aşa nu publică decât 
minciuni. 

— Atunci nu ştiţi chiar nimic despre tot ce s-a întâmplat la 
Fossaway?! Se miră Leslie şi începu, văzând uimirea de pe 
faţa celeilalte, să relateze despre evenimentele nopţii 
trecute. 

Mary Wenner ascultă frisonând, şi gura ei prinse cu 
timpul, din pricina stupefacţiei şi a oroarei, să semene din 
ce în ce mai mult cu un „O” supradimensionat. 

— Bietul Harry! Suspină ea. Câteodată te înţelegeai destul 
de greu cu el, dar oricum, era totuşi un om foarte drăguţ. 
Cred că nu-mi luaţi în nume de rău că-mi permit să exprim 
opinii despre el? 

— Nu. Probabil că încă nu ştiţi: Am desfăcut logodna! 

— Cum? Strigă Mary Wenner uluită. Pariez că-i opera lui 
Dick Alford. 

— Domnul Alford n-are nici cea mai mică legătură cu 
chestia asta! O contrazise Leslie, după care Mary supuse 
îndată unei revizii temeinice critica ei pripită adresată lui 
Alford. Dispunea de o capacitate de adaptare într-adevăr 
remarcabilă! 

— Daca stai să te gândeşti mai bine, nu-i un tip rău! Se 
făcu ea auzită. Multe trăsături din caracterul său chiar îmi 
plac, şi apoi arată nemaipomenit! Ce nu mi-a convenit însă, 
a fost aerul lui cam înfumurat - iată ceva ce nu înghit 
nimănui. Dar de ce încercări cumplite are acum parte...! 

Şi după ce se scufundă câtva timp într-o tăcere care 
trebuia să-i ateste sensibilitatea, continuă: 

— Cred că mi-am ales un timp foarte nepotrivit pentru o 
vizită, d-ră Leslie. N-aţi vrea mai degrabă să mă reîntorc la 
Londra? 

— Doar o clipă! Răspunse gazda ei şi grăbindu-se spre hol, 
ceru legătura cu Dick Alford. 

— Cum să nu, ad-o cu tine! Decise el. Găsesc că e o idee 
foarte bună. Şi, Leslie, poate că ar fi cel mai nimerit, dacă 


aţi rămâne amândouă peste noapte aici. Lasă-i vorbă lui 
Arthur să vină şi el încoace. 

Nu doar că Mary Wenner n-avu nimic împotriva acestui 
aranjament, ci manifestă o bucurie care în circumstanţele 
date părea chiar deplasată. 

— A, şi ce-o să mai scotocim! Jubilă ea. Cunosc toate 
cotloanele şi ungherele bătrânei şandramale. Vă spun, 
Leslie, comoara poartă vina pentru toate astea. Harry s-a 
dedicat cu trup şi suflet căutării acestui absurd elixir al 
vieţii, şi cine ştie dacă nu cumva a ajuns astfel să aibă un 
anturaj nepotrivit! 

— Anturaj?! Bine, dar Harry aproape că nu ieşea 
niciodată! Protestă Leslie. 

— Aşa...?! Ba o întindea chiar destul de des la Londra, 
atunci când d-l Alford lipsea, surprinzător sună răspunsul. 
Atunci trebuia să-i comand întotdeauna un taxi de la 
Horsham, care-l lua de undeva din zona de coborâş a 
drumului, şi în acelaşi fel îşi aranja şi returul. Câteodată mai 
îmi telefona şi de la Londra pentru a se informa dacă 
Second Son revenise sau nu. 

Oare Dick va fi având habar de asta?... Reflectă Leslie. 

— Ba mai mult, când d-l Alford a fost reţinut o perioadă 
mai îndelungată la moşia din Yorkshire, Harry făcea de trei 
ori pe săptămână drumul la Londra, trăncăni Mary mai 
departe. Dar ce are a face? Toţi bărbaţii tineri trebuie să-şi 
facă uneori de cap! 

XIV 

„DOAR ŞOARECI ŞI AMINTIRI”? 

NIMIC N-AR FI PUTUT CARACTERIZA mai bine 
capacitatea de adaptare a lui Mary Wenner, decât maniera 
în care ea se comportă atunci când se văzu cu Dick Alford. 
În privirea ei exista o pudicitate, un fel de intimitate sfioasă, 
care trebuia să işte aparenţa că se vrea ascunsă, în fine, 
ceva care urma în mod fatal să-l determine pe un privitor 
neavizat să creadă că, iată, o pereche de vechi îndrăgostiţi, 
smulşi unul de lângă altul de nişte împrejurări haine, se 


revăd după ani de despărţire. Fandoseală care-i stoarse - 
pentru prima oară de douăzeci şi patru de ceasuri încoace - 
un zâmbet lui Dick cel obosit şi disperat... 

Pusese - în aripa de răsărit a clădirii - să fie pregătite 
nişte camere pentru cele două tinere; încăperile respective 
se aflau la capătul celălalt al coridorului unde se găseau şi 
dormitoarele celor doi fraţi Alford şi se dovediră a fi mici şi 
prietenoase - ba chiar şi comunicau între ele cu o uşă. 
Ultima cameră de lângă ele urma să fie ocupată de Arthur. 

— Şi Puttller doarme tot pe palierul acesta, observă el. 
„Doarme” e un fel de a spune, nu cred că bietul de elva 
avea parte de prea multă odihnă. 

După asta, cele două tinere se năpustiră cu râvnă asupra 
teancului de chitanţe, facturi, deconturi şi alte cele, care se 
adunaseră în ultimele patru zile, şi Mary Wenner care era 
într-adevăr o persoană capabilă, având şi avantajul 
cunoaşterii nemijlocite a uzanțelor şi realităţilor de la 
Fossaway, se dovedi de mare ajutor. Şi la prânz rămaseră 
tot singure - Dick se scuzase din pricina unei inspecții de 
mult scadente. 

— Între zidurile astea bătrâne chiar că te cuprinde groaza, 
observă Mary, şi nervozitatea ei nu era contrafăcută. 
Înfiorătoare, toate astea! Sărmanul Thomas ucis, Harry 
dispărut nu se ştie unde...! 

Deodată sări în sus; obrajii îi păliseră. 

— Nu se ştie unde?” Ba eu ştiu! Eu ştiu unde este Harry! 
Ştiu! Ştiu! Trebuie să vorbesc imediat cu d-l Altford! Strigă 
ea teribil de surescitată. 

Cuminte, Leslie Gines alergă deîndată la telefon şi făcu 
apel la Red Farm. 

— Tu eşti, Dick? Ce bine că te-am prins atât de repede! 

— Am şi bănuit cine e, când a sunat telefonul. Iar s-a mai 
ivit vreun necaz? 

— Deocamdată nu. Dar Mary Wenner vrea să-ţi vorbească 
urgent. Cred că ştie unde e Harry. 

— Ce?... Mă întorc imediat la Fossaway. 


Cele două tinere merseră în întâmpinarea lui, până la 
capătul aleei de acces. 

— Să mă fi părăsit oare tot flerul în materie de oameni? 
Cum de nu mi-a venit ideea asta mai devreme? Se lamentă 
d-ra Wenner. După păţania aceea teribilă prin care am 
trecut, d-l Milder şi cu mine în urmă cu câteva nopţi, să nu 
mă gândesc eu imediat la asta - zău aşa, încep să mă mir de 
propria-mi neghiobie! 

Cu nerăbdare crescândă, Alford ascultase această 
introducere dezbinată. 

— Deci, după părerea d-tale, unde se află fratele meu? 

— Unde? Se auzi replica triumfătoare. Unde? Sub abație! 
Haideţi să vă arăt unde. 

Câteştrei traversară Poiana Lungă, şi în vreme ce înaintau 
spre ţinta lor, Mary le împărtăşi detaliile aventuroasei ei 
expediţii care avusese ca obiect căutarea faimosului tezaur. 

Cu răsuflarea tăiată şi nevenindu-i să-şi creadă urechilor, 
Leslie Gines ascultă fascinată istorisirea. Chiar dacă i-ai fi 
atribuit fostei secretare a lui Harry o imaginaţie prea 
bogată, chiar inventată de tot n-avea cum să fie povestea! 

Neîncrezător, Dick verifică şi el piatra cea mare de colţ a 
turnului, şi privi încordat cum Mary îşi vâri forfecuţa în 
rostul acela. Într-adevăr, piatra angulară se răsuci fără 
zgomot în balamalele sale invizibile şi făcu să apară o 
deschizătură de doisprezece până la cincisprezece ţoii...! 

— Mai bine rămâneţi aici până când arunc eu o privire. 

— Vă trebuie o lanternă, d-le Alford, atenţionă d-ra 
Wenner. 

Avea una în buzunarul hainei sale, fiindcă în prima parte a 
zilei, în cadrul inspecției, scotocise prin tot felul de cotloane 
întunecate ale unor hambare şi poduri de case. Cu inima 
ticăind de emoție, Leslie văzu cum tânărul dispăru în 
intrarea cea îngustă. La scurt timp după aceea i se auzi 
vocea: 

— Haideţi încoace! 

— Eu una nu! Făcu Mary speriată. Mi-e de-ajuns o dată! 


Aşa că Leslie pătrunse de una singură în turn şi cobori cu 
băgare de seamă treptele acoperite de muşchi, şi iluminate 
acum de lanterna lui Dick. 

Împreună cu însoţitorul ei, se afla acum în încăperea 
aceea boltită. Tânărul încercă mai întâi prima dintre uşi, 
apoi pe cealaltă, dar niciuna din ele nu cedă, lăsă fasciculul 
de lumină să colinde pereţii şi podeaua ca, dintr-o dată, să-l 
aţintească mai multă vreme asupra unei lespezi sparte. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea anxioasă. 

— Nimic! O asigură el, îndreptând lanterna asupra ieşirii. 
Înapoi la lumea de afară! Aici nu există decât şoareci şi 
amintiri. Am ştiut întotdeauna că mănăstirea are şi bolți 
subterane... Cronicile amintesc despre asta. Haide să ieşim! 

Leslie ajunsese deja la scară. Dar însoţitorul ei uită de astă 
dată să lumineze treptele, aşa că tânăra fu obligată să urce 
pe bâjbâite; răsucindu-şi capul, observă că Dick urca de-a- 
ndărătelea, îndreptând fasciculul lanternei asupra treptelor 
pe care le lăsase în urmă-i. 

— Grăâbeşte-te! Stărui el. 

Atât de repede cât îi permitea întunericul şi pietrele cele 
umede, tânăra se precipită în sus, şi ajunse în sfârşit afară. 
Dick n-o urmă îndată, şi când apăru în cele din urmă în 
deschizătura îngustă, lumina crudă a zilei sublime şi mai 
mult lividitatea spectrală a chipului său. 

— Ce-ai văzut acolo Dick? Întrebă ea speriată. 

— Nimic! 

Piatra de colt se răsuci şi îşi reluă locul. 

Doar Mary Wenner nu percepu atmosfera de teroare pe 
care tânărul o adusese cu sine din bolțile acelea. Sporovăia 
neîntrerupt, în vreme ce creierul lui Leslie nu reuşea să 
formuleze decât una şi aceeaşi întrebare: Ce văzuse Dick 
acolo jos? Ce i se arătase în câteva fracțiuni de secundă în 
lumina lanternei? 

Nu departe de castel, tânărul îşi luă rămas bun, pentru, 
aşa cum spunea el, a mai controla nişte lucrări agricole. 
Leslie, a cărei inimă îngheţase din pricina unei frici fără 


nume, nu mai îndrăzni să-l deranjeze cu întrebările, dar, în 
vreme ce Mary se grăbi spre prânzul ei întrerupt, se postă 
în spatele unor copaci de pe o ridicătură a terenului, de 
unde urmări neobservată traseul lui Dick. 

Câtva timp nu-l mai zări, aşa că se văzu obligată să se 
caţere pe un dâmb mai înalt. Bănuiala i se confirmă: tânărul 
ajunsese aproape de turn... Acum se aplecă spre piatra de 
colt... Şi dispăru. 

Trecură zece minute, apoi un sfert de oră. Ceasul din turla 
bisericii din satul vecin bătu de două ori şi fata tot mai 
aştepta. În tăria cea limpede o privighetoare îşi răspândea 
cu dărnicie cântul pătimaş, greierii ţârâiau, de pe islazul din 
apropiere se auzea mugetul vitelor care păşteau liniştite - 
iar acolo jos, în spaimele singurătăţii şi ale întunericului, se 
desfăşura poate o tragedie. 

Leslie era cât pe ce să alerge spre mănăstire pentru a-l 
urma în adâncul pământului, când Dick se văzu din nou. leşi 
încet, închise intrarea şi se sprijini de zidul cel vechi; 
braţele îi atârnau pe lângă corp, capul era lăsat în jos. 

— Imagine grăitoare a disperării. 

Şi când, în cele din urmă, plecă de acolo, o făcu cu mersul 
unui om sfârşit. 

XLVI. 

CAPTIVUL. 

LA O ORA DUPĂ CE LESLIE revenise la conac i se înmână 
o scrisoare recomandată, care fusese predată la Willow 
House şi care îi era adresată; recunoscu îndată scrisul de 
pe plic - era cel al lui Arthur! 

Ce rost va fi având mesajul? Trebuia să rămână la Londra 
mai mult decât intenţionase? 

Dragă Leslie, Totul s-a rezolvat; chestiunea de a te căsători 
cu Milder nu se mai pune în nici un caz. Plec acum în 
străinătate, unde o să aştept până când lucrurile vor fi date 
uitării. Te rog să faci uz de împuternicirea alăturată. 

Arthur. 


Un simţământ deznădăjduit de singurătate o cuprinse. Şi 
aşa cum făcea, mereu când nu mai ştia încotro s-o apuce, îl 
căută pe Dick. 

— Poate că e într-adevăr cea mai bună soluţie, Leslie, 
încercă el s-o liniştească. la arată-mi şi mie împuternicirea 
aceea. 

Fata extrase din plic o a doua coală împăturită, şi-o aşeză 
pe biroul lui Dick. 

— O împuternicire legalizată la notariat, care-ţi dă dreptul 
să vinzi firma GINES & GINES... Hm, iată un lucru care nu- 
i rău; cred că se poate obţine o sumă frumuşică. Dacă vrei, 
mă ocup eu de asta. 

— Dumneata, Dick? Cred că pe umerii d-tale apasă şi aşa 
destul de multe! Răspunse ea surprinsă. Dar ia spune, ai 
găsit ceva în subterană? 

Tânărul sări în sus şi răspunse tot cu o întrebare. 

— M-ai văzut reîntorcându-mă acolo? 

— Dick, te rog să nu te superi pe mine - buzele ei 
tremurau da, aşa este, te-am spionat... Dar mi-era teamă 
pentru d-ta. 

— Nu exista nici un motiv pentru aşa ceva, mormăi el. Mi 
se păruse că am văzut pe podea ceva care ar fi putut să fie 
un indiciu. Dar n-a fost nimic important. 

Şi după aceea imediat schimbă, tema discuţiei, astfel încât 
convingerea fetei, că i se ascunde ceva, se întări. 

Cina avu loc tot în absenţa lui Dick, astfel că bătrânul 
intendent îşi permise să intervină în discuţia celor două 
tinere. 

— Nu cred că poliţiştii ăştia care au fost mobilizați pentru 
scotocirea parcului şi a împrejurimilor, s-au mai bucurat 
altundeva de atâta grijă cum este cea pe care le-o arată d-l 
Alford. Tocmai a trebuit să dispun să li se pregătească un 
paner în care găseşti tot ce-ţi pofteşte inima; pui rece, 
termosuri, vin vechi de Porto. Cred că nişte sandvişuri cu 
brânză şi câteva sticle cu bere ar fi fost de ajuns, nu de alta, 
dar pe urmă n-o să le mai placă mâncarea de acasă. Ba mai 


vrea ca deseară să le ducă personal toate astea în parc - 
zău aşa, cred că asta se cheamă răsfâţ. 

Leslie înregistra spusele şi inima începu să-i bată 
nebuneşte. 

Înţelesese! 

Nu poliţiei locale îi erau destinate alimentele, ci lui Harry. 
Pentru Harry care era ţinut captiv în subteranele abației 
Chelford. De cine oare? 

XLVII 

„NEÎNȚELEGERI BANALE” SAU „DISPUTE GRAVE”? 

DAR PLAGA CEA MARE A ZILEI acesteia o constituiau 
reporterii londonezi. Invadaseră pur şi simplu hanul sătesc 
„La leul roşu” şi aproape că nu era oră de la Dumnezeu ca 
unul sau altul dintre ei să n-o pornească spre castel pentru 
a-l intervieva „în exclusivitate” pe Second Son. E adevărat 
că doar unul dintre ei reuşi să-l dibuiască - şi asta se 
întâmplă în apropierea de Red Farm. 

— Credeţi, d-le Alford, că dispariţia fratelui dvS. Poate fi 
pusă în legătură cu Abatele Negru? 

— Ce înseamnă asta, „Abatele Negru”? Bănuiesc că nu 
faceţi parte dintre cei care cred în fantome, aşa că n-are 
rost să vă spun că Abatele Negru nu există şi că făptura 
care a apărut din când în când, nu poate decât să fie un om 
în carne şi-n oase. 

— Deci ar fi vorba de o farsă? 

— De fel. Mai degrabă cred că avem de-a face cu un lucru 
foarte grav. 

— Vă rog să mă iertaţi, d-le Alford, dacă voi aborda acum o 
temă oarecum delicată. În cazul decesului fratelui dvs., 
desigur că atât titlul cât şi domeniul vă revin. Am înţeles că 
se vorbeşte mult despre antagonismele dintre dvS. Şi 
dânsul, care deseori au degenerat şi în conflicte publice. 

— Fratele meu avea un temperament foarte irascibil, 
explică Dick, stăpânându-şi anevoie mânia. Dar exceptând 
nişte neînţelegeri banale, n-am ajuns niciodată la dispute 
grave. 


— Ne puteţi confirma că d-ra Leslie Gines şi-a anulat de 
curând logodna cu fratele dvs.? 

— Da, răspunse Alford cam repezit. 

— Şi cu toate astea se află la Fossaway ca oaspete? 

Reporterul văzu cum interlocutorului i se ridică sângele la 
cap şi se grăbi să adauge: 

— D-le Alford, vă rog să nu uitaţi că n-aş vrea decât să 
dispun de argumentele necesare pentru a combate bârfa 
care creşte în zonă şi nu numai... 

— Foarte drăguţ din partea dvs. 

Tânărul izbuti chiar să schiţeze un zâmbet. 

— Vă voi încredința acum unele chestiuni de care puteţi 
face uz în reportajul pe care intenţionaţi să-l scrieţi. Fapte 
grave m-au convins că d-ra Gines se află într-un pericol 
foarte mare. Motivele acestea - şi doar ele - m-au 
determinat să o rog să vină la Fossaway, unde se găseşte 
sub protecţia poliţiei. Şi mai există un argument care 
pledează pentru această soluţie provizorie: fratele d-rei 
Gines se află actualmente în străinătate. 

— Credeţi că d-ra Gines este ameninţată de aceeaşi 
persoană care l-a ucis pe Thomas Fortunate şi care l-a răpit 
pe lordul Chelford? 

Celălalt făcu un gest afirmativ. 

— Vă mulţumesc, d-le Alford, se înclină reporterul. Veţi 
vedea că mica noastră discuţie a limpezit multe lucruri, 
ceea ce, în astfel de împrejurări e în avantajul tuturor. 

Când, aproape de înserat, Dick intră în birou, o găsi acolo 
pe Leslie, şezând la masa lui de lucru; fata tocmai trecea 
adresa d-lui Fabrian Milder pe un plic. 

— Ce i-ai scris? Vru tânărul să ştie. 

— l-am comunicat că după o reflecţie matură, m-am 
hotărât să-i resping cererea în căsătorie. 

Cu un gest înverşunat, Alford lipi timbrul cuvenit. 

— Mă îngrijesc personal ca scrisoarea aceasta să nu aibă 
soarta precedentei. Şi, văzându-i chipul frământat de grijă 
adăugă încet: Biata de tine. Ai viaţă grea! 


Trebui să strângă din dinţi pentru a-şi înfrâna pornirea de 
a o cuprinde în braţe, pornire care-l îndemna tocmai aici - 
atât de aproape de locul unde se petrecuseră nefericitele 
întâmplări - să-i vorbească despre dragostea ce-i invadase 
întreaga-i simţire şi care însemna acum o povară în plus 
pentru nervii săi şi aşa suprasolicitaţi. 

— Du-te la culcare, pasăre ostenită, încercă el să 
glumească. Bietul de mine n-am încotro, trebuie să mai 
lucrez o groază. 

— D-l Glover ne-a povestit că a trebuit să-ţi pregătească 
un coş cu de-ale gurii pentru poliţişti. 

Pe chipul tânărului nu se clinti nici o fibră. 

— Aşa e. Pentru cei care păzesc drumul în pantă. N-au 
cum să ajungă acasă, fiindcă nu există efective suficiente 
pentru a-i schimba. 

Leslie Gines avu tact suficient ca să nu mai insiste, aşa că 
se îndreptă spre biblioteca unde o aştepta Mary Wenner. De 
când se lăsase seara, tânăra aceea atât de vioaie se 
transformase într-un pachet de nervi; fiece zgomot o făcea 
să tresare, pălea de-ndată ce o uşă se deschidea, ba scosese 
şi un lung țipăt de spaimă, când, în timpul cinei, pe coridor 
se spărsese o farfurie. 

— Nu sunt eu de vină, d-ră Leslie, se scuză ea. Casa asta 
mă face să intru în panică. Dacă nu mi-ar fi peste putinţă să 
vă las fără însoţitoare, aş fi întins-o de mult la Londra. 

Şederea în biblioteca atât de cunoscută ei, imaginea 
fotoliului, acum gol - al lui Harry, alungaseră şi ultima ei 
fărâmă de curaj. 

— O, d-ră Leslie, bine că aţi venit încoace! Cât v-aţi 
rezolvat corespondenţa, am bocit ca un câine de pripas. Of, 
bietul Harry - a fost totuşi un om nobil, un om cumsecade - 
atât doar că n-am putut înţelege niciodată de ce-l ura pe d-l 
Alford. 

Leslie o privi neîncrezătoare. 

— Îl ura?... Nu, cred că vă înşelaţi! Întotdeauna au fost un 
trup şi un suflet. 


— Cunosc mai bine treaba asta, d-ră Leslie. Şi tot necazul 
vine de la portretul lui Lady Chelford... Acum vreo trei ani, 
nu ştiu ce l-a făcut pe Dick Alford să propună ca portretul 
respectiv să fie şi el atârnat în galerie, lângă celelalte - de 
unde i-o fi venit ideea asta nefericită, habar n-am! Cu atât 
mai mult cu cât ştia că Harry îşi diviniza mama. lar în 
momentul când i-a mai scăpat şi că tabloul arăta 
„deprimant” atunci Harry şi-a ieşit complet din fire, şi, 
sărind de pe scaun, i-a aruncat în obraz d-lui Alford fel de 
fel de chestii urâte - în ciuda faptului că eram şi eu acolo. 
Nu i-au mai vorbit timp de două săptămâni! 

Leslie îşi coborâse ochii în poală... Încet, încet, viaţa 
lăuntrică a Fossaway-ului începuse să i se dezvăluie: 
adversităţi şi conflicte, despre care nici măcar nu bănuise. 

XLVIII. 

LADY, LADY... 

— POT SĂ LAS LUMINA APRINSĂ, d-ră Leslie? Întrebă 
Mary Wenner, de îndată ce tinerele intrară în dormitoarele 
lor. 

— Dacă asta te linişteşte, sigur că da. 

Fossaway-ul se aproviziona cu curent electric de la un 
generator propriu, care se găsea într-o baracă mică, 
plasată între castel şi Ravensrill, şi care-şi datora existenţa 
unei iniţiative a lui Dick Alford. 

Lordul Chelford continuase să menţină în dormitor 
tradiţionalele luminări, şi doar după multe insistenţe 
acceptase ca biblioteca să fie iluminată electric. 

— Dacă v-aţi putea imagina cât de tare se temea Harry de 
curentul electric! Se auzi vocea lui Mary prin uşa de 
legătură deschisă. Era aproape ridicol. În timpul furtunilor 
cobora întotdeauna în pivniţă, iar în timpul verii avea şi un 
pat improvizat acolo, aşa fel încât putea şi noaptea... 

În clipa aceea toate becurile se stinseră. 

— Dumneata ai întrerupt lumina, Leslie? Întrebă speriată 
d-ra Wenner. 


— Nu. Probabil că e un scurtcircuit, răspunse aceasta, 
ducându-se pe pipăite până la măsuţa de toaletă, acolo 
unde se aflau două lumânări. Când lumina săracă începu să 
pilpâie, o văzu pe Mary - palidă şi cu ochii măriţi de spaimă 
- sprijinindu-se de tocul uşii. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-o însemna asta? 

Leslie se strădui să zâmbească, deşi nici ea nu se simţea 
foarte sigură. 

— Dar e un lucru care se întâmplă chiar şi în gospodăriile 
cel mai exemplar administrate! Şi cum uşa dinspre coridor 
e închisă, n-ar trebui să te temi, încercă ea să-şi liniştească 
tovarăşa. 

Un ciocănit la uşă, şi apoi vocea lui Dick Alford. 

— Leslie, nu te nelinişti. O mică defecţiune, care se va 
remedia în câteva minute. 

La un sfert de oră după aceea se făcu iarăşi auzit. 

— Din păcate, probabil că întreruperea va dura totuşi 
întreaga noapte. Glover s-a îngrijit de lumânări şi de 
chibrituri? 

— Mulţumesc! Strigă Leslie prin uşă. Avem tot ce ne 
trebuie şi peste zece minute vom dormi deja. 

— Eu una sigur că nu! Murmură d-ra Wenner. N-o să 
închid un ochi... 

Îşi împături grijuliu hainele pe scaun - când se stinsese 
lumina le smulsese de acolo - apoi privi temătoare spre pat. 

Iar o bătaie în uşă. 

— Leslie, Puttler a dispus ca unul dintre oamenii lui să stea 
de gardă în faţa uşii voastre. Nu te nelinişti deci dacă o să-l 
auziţi pe coridor noaptea patrulând. 

— De ce asta, Dick? 

— Ei, pentru că d-ra Wenner e atât de excesiv de nervoasă 
şi fiindcă probabil o astfel de măsură o va face să se simtă 
mai în siguranţă. Şi, vă rog, cu toate că e atât de cald, nu 
dormiţi cu ferestrele deschise. Noapte bună! 

Plecă, şi Mary Wenner privi cu o solemnitate tragică la 
tovarăşa ei. 


„Nu dormiţi cu ferestrele deschise”. lată ceva ce nu 
miroase a bine...! 

Se apucară împreună să închidă canaturile cele mari ale 
ferestrelor, când Mary dădu brusc un chiot. 

— Dumnezeule, sub patul meu se află un bărbat! 

Cu inima ticăind sălbatic, Leslie săltă cuvertura care 
atârna până aproape jos şi scoase la iveală o pereche de 
cizme de călărie uitate acolo, ale cărei tălpi o speriaseră 
atât de tare pe Mary. Râseră amândouă dar hohotul avea 
ceva isteric... 

— Tare aş vrea să pot împinge asta în camera d-tale! 
Neputincioasă, fata privi spre patul cel greu peste care se 
înălța un baldachin masiv. 

— Poţi să dormi în patul meu, dacă vrei; avem loc 
amândouă. 

Propunerea lui Leslie fu primită cu recunoştinţă. 

Jos, în bibliotecă, Alford se apucase să-i explice lui Puttler, 
care tocmai revenise de la Scotland Yard: 

— Conductorul principal a fost tăiat - în imediata 
apropiere a grupului electrogen! 

Plutonierul îşi frecă năsucul cel ridicol, şi o expresie de 
nelinişte se furişă în ochii săi cafenii. 

— Pentru a supraveghea totul, am avea nevoie de-un 
întreg batalion. Am repartizat câte unul - din cei trei 
oameni care ţin direct de mine - în aripile de răsărit şi de 
apus ale conacului, iar cel de-al treilea se află în hol; poliţia 
locală împreună cu noi doi răspundem de parc şi de 
celelalte împrejurimi... Apropo, ce-i cu digul pe care l-am 
descoperit la limita de miazănoapte a domeniului? Unul 
dintre paznicii d-tale de vânătoare mi-a explicat că se 
numeşte „Epiul lui Chelford”. De ce-i spune aşa? 

Dick n-avea chef de arheologie, dar pentru a-i fi pe plac 
lui. Puttler, îi explică în detaliu semnificaţia. 

— Nu ştiu dacă aţi aflat deja că hrisovul prin care regele 
Henric ne-a dăruit aceste pământuri, a stabilit ca limita 
dinspre miazănoapte a lor o constituie apa Ravensrill-ului. 


Un Chelford foarte şiret căruia pesemne că proprietatea i s- 
a părut prea mică, a avut într-o bună zi ideea să devieze 
cursul râului, mărind astfel domeniul cu peste o mie de 
pogoane. Epiul lui Chelford, este de fapt - respectând 
ordinul de mărime al construcţiile hidrotehnice - un dig pe 
care l-a înălţat în acest scop; cursul natural al Ravensrill- 
ului trecea prin „Poiana Lungă”. Care dintre predecesorii 
mei are acest furt rafinat pe conştiinţa sa, nu vă pot spune, 
întrucât cronicile îi trec numele sub tăcere. De fapt, 
întreaga poveste a ajuns la noi doar graţie tradiţiei orale. 

— Care va să zică aşa, asta ar fi explicaţia... 

Apoi se cufundară în tăcere amândoi, văzându-şi de 
gândurile lor. Când tânărul privi întâmplător spre peretele 
de care era lipit şemineul, mai zăbovi câtva timp asupra 
portretului cel mare de acolo. 

— Lady, lady, spuse el încet. Câte necazuri mi-ai pricinuit! 

Interesul lui Puttler se manifestă îndată. 

— Cum aşa? 

— Iată ceva despre care vom discuta într-altă zi. la să mă 
duc eu până la fetele noastre, să văd ce mai fac. 

Urcă neauzit treptele. Când se apropie de uşă, lumina unei 
lanterne îl interceptă. 

— Linişte peste tot! Şopti polițistul care asigura paza. Şi, 
străduindu-se să calce cât mai încet, Dick reveni în 
bibliotecă. 

Se stabilise ca el şi cu Puttler să patruleze în jurul clădirii. 
Zguduindu-l uşor, subofiţerul îl smulse pe la ora două din 
somnul în prada căruia, vlăguit, se lăsase. 

— Luaţi, am încălzit asta pentru dvs., spuse detectivul 
întinzându-i o ceaşcă de cafea. Nici o noutate! Unul, dintre 
poliţiştii locali, a dat alarmă închipuindu-şi că vede ceva 
suspect - mă rog, acestor eroi li se năzărise că orice tufă pe 
care vântul o mişcă, e musai Abatele Negru. 

Dick îşi cobori picioarele de pe sofa şi începu să soarbă cu 
plăcere lichidul cel fierbinte, în vreme ce mâna care 
rămăsese liberă fărâmiţa un biscuit. 


— Mi-aţi adus hârtiile acelea de la Londra, d-le Puttler? 

— Da. Se află şi ele în plicul cel albastru pe care vi l-am 
înmânat în bibliotecă. 

— Ei, atunci e mai bine să le vâr în seif, spuse Alford, 
aşezând ceaşca pe masă. N-aş vrea ca slujitorii să dea peste 
ele. 

Traversă holul, deschise uşa bibliotecii şi mecanic întinse 
mâna spre comutator, pentru a-şi aminti îndată că micul 
generator electric nu mai funcţiona. Da, dar avea o lanternă 
în birou! După ce o luă şi după ce-şi vâri în buzunar plicul 
cel albastru care se aflase într-adevăr pe tăblia biroului, 
simţi o adiere, rece. 

Fasciculul de lumină lunecă peste şirul de ferestre, într- 
adevăr, ultima era deschisă şi perdeaua zăcea la pământ. 

— Cum se poate una ca asta? Se miră detectivul, pe care 
chemarea lui Alford îl adusese grabnic acolo. Cu zece 
minute în urmă, când am făcut ultimul tur, fereastra era 
închisă. 

Ochiul de geam, spart la nivelul rozetei care acţiona 
cremaliera, trăda modul în care intrusul pătrunsese în 
bibliotecă. Moviliţa de tul de pe parchet, şi galeria de 
susţinere a perdelei frântă, te îndreptăţeau să bănuieşti că 
necunoscutul se împiedicase la un moment dat şi încercase 
să-şi găsească un reazem. 

— Ce-o fi furat individul? 

Masa de lucru se dovedi a fi neatinsă. Dar când trecură pe 
lângă rafturile de cărţi, Puttler se împiedică. 

— Cu asta ce-i aici? Întrebă el, arătând spre o scăriţă. 

— Face parte din dotarea bibliotecii, astfel încât rândurile 
de cărţi, plasate ceva mai sus să fie accesibile; de obicei se 
afla în colţul de acolo. 

Dick continuă să parcurgă rafturile de cărţi cu fasciculul 
lanternei, ajungând acum la spaţiul gol dintre cele două 
corpuri ale bibliotecii, spaţiu pe care-l ocupa portretul 
defunctei lady Chelford. Văzu străfulgerarea ramei aurite, 


văzu atârnând mâna graţioasă şi împodobită cu inele, şi... 
Mişcarea circulară a fâşiei de lumină se opri. 

Alford auzi cum detectivul - care era şi un brav epitrop - 
scăpă o înjurătură. El însuşi rămăsese fără grai... Lumina 
stăruia pe porţiunea unde se găsise capul femeii şi unde 
acum se căsca o deschizătură neagră. 

Chipul şi umerii, femeii fuseseră decupaţi, şi anume, aşa 
cum o dovedeau contururile neregulate şi franjurii pânzei, 
de o mână nepricepută. 

XLIX. 

FANTOMA CEA NEAGRĂ A FOSSAWAY-ULUI LOVEŞTE 
IARĂŞI. 

NU ROSTIRĂ NICI UN CUVÂNT PÂNĂ când nu reveniră în 
micul cabinet de lucru. Puttler se uită sumbru la cel de 
lângă el. 

— Ce părere aveţi despre asta? 

— Cerul va fi ştiind ce poate să însemne! Gemu Dick. 
Vreau să cercetez puţin şi împrejurimile clădirii, deşi nu mă 
aştept la marele lucru. 

— Staţi puţin, d-le Alford, se împotrivi detectivul. Credeţi 
că sunt în stare să-mi dorm „felia” de somn care mi se 
cuvine? Doar o clipă, să-mi beau cafeaua, şi vă întovărăşesc. 
Gata, am terminat! 

Suflă în bătrâna lampă cu petrol pe care o rechiziţionase 
din bucătărie. 

— N-aveţi acum decât să trageţi înapoi perdelele de la 
fereastră, dacă vreţi să ieşim pe aici! 

Afară, toate dormeau paşnic scăldate de razele lunii, şi 
când Dick desfăcu canaturile, îl întâmpină mireasma dulce- 
amară a pământului reavăn. Ridicase deja piciorul pentru a 
trece, când... 

— Rămâneţi pe loc! Veni şoapta lui Puttler, în vreme ce 
mâna sa cea mare îi strângea acum braţul. 

Dick se transformă într-o stană de piatră. 

Continuând să-l ţină strâns, detectivul îşi plecase capul în 
faţă şi asculta cu luare-aminte. 


— All right30 spuse el în cele din urmă, îi eliberă braţul şi, 
luând-o înaintea lui Dick, ieşi pe terasa cea mică. 

Aruncă o privire rapidă în dreapta şi-n stânga. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă tânărul. 

— Cineva respiră în preajma noastră. 

Şi observând mirarea lui Dick, Puttler repetă: 

— Da, da; cineva respiră în preajma noastră! Probabil vă 
veţi închipui că o fac pe grozavul dacă vă spun că percep 
respiraţia cuiva chiar şi la zece, doisprezece metri. E una 
din numeroasele însuşiri mai puţin obişnuite pe care le am 
în comun cu rubedeniile noastre, animalele. 

Dispăru fără zgomot spre apus; după scurt timp reveni şi 
mărşălui spre partea cealaltă. 

— Mirosiţi ceva? Întrebă el, când ajunse iar pe terasă. 

Dick inhala aerul rece al dimineţii. 

— Nu, mărturisi el. 

Fără comentarii, Puttler îi trase după sine, până la capătul 
aripii de apus. 

— Şi cum? 

Alford adulmecă iarăşi. O aromă dulceagă se făcu simțită, 
mireasma unei flori exotice, care i se păru pe undeva 
cunoscută. 

— În casa asta fumează cineva ţigări parfumate, d-le 
Alford? Vru să ştie omul de la Scotland Yard, întrebare care- 
l făcu pe Dick să frisoneze. 

— Fratele dvs.? Aşa? Ochii adânciţi în orbite ai lui Puttler 
scrutară chipul interlocutorului său. Şi unde le păstra? 

— În bibliotecă. 

Detectivul începu să cerceteze cu lanterna terenul, şi nu 
trecu mult timp că se aplecă şi culese o ţigară fumată pe 
jumătate, care avea un filtru special, din cele ce aveau 
încorporate petale de trandafir (sau cel puţin aşa susţinea 
reclama ce li se făcea). Căutarea nu mai relevă alte urme. 

Pe aceeaşi cale revenind în clădire, trecură prin fereastra 
deschisă a biroului pentru a-şi extinde cercetările şi în 


partea opusă; lumina lanternei continua să măture terenul 
din faţa lor. 

— D-le Alford, şopti Puttler, iarăşi o scară... Şi pot să jur că 
în urmă cu un ceas nu se afla aici. 

O cercetă, fuscel cu fuscel. Era o scară lungă, flexibilă, 
care în partea ei superioară se îngusta foarte mult, şi care, 
aşa cum explică Alford, era utilizată pentru curățirea 
exterioară a ferestrelor. De obicei era păstrată în grajd. 

— Mai bine aţi fi prins-o acolo cu un lanţ de perete, sună 
dojana unui Puttler acum ursuz, după ce-şi termină 
inspectarea. Omul care a târât-o încoace, e identic cu cel 
oare a distrus cablul aerian, şi întâmplător... 

De la mare distanţă, din adâncul parcului, se auzi strigătul 
răspicat şi poruncitor al unui bărbat. 

— Stai! Care eşti? 

— Vocea lui Renwick! Susţinu Puttler. 

O luară la goană în direcţia din care răsunase strigătul, şi 
după câteva minute dădură de poliţist. Nu văzuse nimic, 
sună informaţa pe care o furniză, dar auzise nişte voci. 

— Mai întâi râsul unui bărbat - un râs sălbatic, înfiorător. 

— Şi ai primit vreun răspuns la somaţia dumitale? 

— Nu. Doar că vocile au încetat. Ceva mai târziu am auzit 
iarăşi vocea femeii. 

— Vocea femeii”?! Interveni Dick. Sunteţi sigur că era o 
femeie? Poate v-aţi înşelat? 

— Ba nicidecum, d-le Alford. 

— Şi din ce direcţie venea? 

Polițistul arătă spre Fâneaţa Lungă, scobitura aceea care 
semăna cu o vale puţin adâncă, aproape paralelă cu şirul de 
dealuri, şi la capătul căruia se înalţă şi mănăstirea. În 
stânga se vedeau câteva construcţii în care locuia 
personalul de serviciu al domeniului - paznici, argaţi şi 
vizitii - şi din fereastra unei asemenea căsuțe zărise 
pădurarul acela îngrozit pe Abatele Negru. 

— Şi părea că persoanele care vorbeau se îndepărtează de 
dvs, aşa de parcă ar fi vrut să treacă dealul, spre râu... Sau 


spre ruine, nu-i aşa? Presupuse Putitler. 

— Mda... Polițistul era nesigur - nu-i exclus s-o fi luat şi în 
direcţia aceea: dar nu sunt sigur. 

— Cred că Renwick s-a înşelat, se exprimă Alford, când îl 
însoţi pe detectiv în direcţia indicată. 

— Oare? Mai degrabă aş spune că are dreptate. 

— Uneori, când locuitorii Chelfordbury vor să se ducă în 
satul vecin, o iau pe scurtătură, deci prin parc, evitând 
şoseaua - care le mai fură o jumătate de oră în plus... 

— Şi fac ei lucrul ăsta la ora trei dimineaţa?! 

— O fi fost pe undeva o petrecere dansantă! Insistă Dick. 

Dar simţi şi singur cât de puerilă era obiecţia sa. 

— Chiar şi dacă scuteşte o bucată de drum - nici un ţăran 
nu traversează un parc bântuit de stafii, şi în care, doar cu 
două zile în urmă, cineva şi-a pierdut viaţa, replică Puttler 
dârz. 

Ajunşi la castel, după căutarea infructuoasă, detectivul 
decise în fine să-şi acorde o scurtă odihnă. 

„Slavă Domnului că măcar fetele au reuşit să-şi facă 
somnul!” gândi Dick, în vreme ce paşii ultimului rond îl 
purtau pe sub ferestrele lor; involuntar, privi în sus. 

Vânticelul dimineţii care trecea printre coroanele 
arborilor, şi umplea lumea de foşnetul şi şoaptele frunzelor 
întârziate, mişca şi canatul ferestrei camerei locuite de 
Mary Wenner. lar în vreme ce urmărea acest balans, Dick 
blagoslovi cu o înjurătură indulgentă pe tânăra care nu se 
conformase instrucţiunilor sale. 

La ora şase începură să se mişte primii slujitori; fumul 
porni să se ridice agale dintr-unul din coşurile masive. 
Alford tocmai privea cu invidie la criminalistul care sforăia 
pe sofa, când uşa se deschise violent şi Mary Wenner dădu 
buzna înăuntru. 

— D-le Alford, aţi văzut-o pe Leslie? 

Tânărul sări în sus cu atâta impetuozitate că Puttler se 
trezi. 

— De ce? Păi nu e în dormitor? 


— Nu. M-am trezit acum zece minute, am văzut că nu-i 
acolo, am mai aşteptat puţin gândindu-mă că ar fi în camera 
de baie, iar în cele din urmă m-am adresat poliţistului pe 
care l-aţi postat aseară în faţa uşii noastre. Susţine că 
nimeni n-a trecut pragul camerei! 

Puttler se ridică drept ca o lumânare. 

— Scara! Spuse el. 

Lovitura îl făcu pe Dick să se clatine. Fantoma cea neagră 
a Fossaway-ului avea acum în ghearele ei pe tânăra pentru 
care el ar fi renunţat şi la mântuirea sufletului... 

Detectivul alerga deja peste gazon. Da, stratul de flori 
arăta foarte clar urmele adânci şi gemene lăsate în pământ 
de drugii scării, iar pe fusceii acesteia încă se mai afla ici- 
colo puţin pământ reavăn. Propti scara de perete, urcă, şi 
de pe pervaz sări în cameră. 

— Lipsesc atât rochia cât şi pantofii, scânci Mary, care, 
împreună cu Dick Alford, ajusese deja acolo. Şi eu să nu aud 
nimic atunci când ea s-a îmbrăcat! 

Întrebată fiind, tânăra relată despre faptul că dormiseră în 
acelaşi pat, şi că ea una şi-aminteşte că lumânarea 
rămăsese arzând. Când însă Dick voi să verifice aceste 
spuse, descoperi că lumânarea nu arsese mai mult de o oră, 
dar judecând după chibriturile arse ce se găseau acolo - 
mai fusese aprinsă şi a doua oară. 

Într-un moment în care se văzu neaobservat, Dick părăsi 
camera pe furiş - pentru a începe pe cont propriu şi în taină 
o foarte riscantă acţiune de investigare. Nimeni nu băgă de 
seamă când ieşi prin partea din spate a clădirii, nimeni nu-l 
văzu apoi cum, profitând şi de adăpostul taluzului, se 
îndepărtă în grabă... 

Revenit după două ceasuri, află de la Puttler că se sunase 
de la Ministerul de Interne, şi Dick era rugat să se prezinte 
cât se poate de repede la Londra. 

Asta mai lipsea! Să plece acum de la Fossaway!... Porunci 
să i se pregătească limuzina cea mare a fratelui său, pe 
care nici acesta n-o folosise mai mult de zece, cincisprezece 


ori, dar al cărei uz fusese cu obstinaţie interzis tuturor 
celorlalţi. 

Pe cale de a se urca în maşină, îşi aminti de o hotărâre pe 
care o luase în noaptea trecută. Se grăbi să ajungă în 
dormitor, încuie uşa pe dinăuntru; dintr-un sertar, care 
fusese şi el bine asigurat, extrase un obiect pe care-l vâri cu 
grijă în servieta sa cea mare. Două minute mai târziu, Rolls- 
ul cel cu capota ridicată plecă în grabă. 

Cam la jumătate distanţă între Horsham şi Dorking, în 
zona unei bifurcări, se trezi cu o altă maşină că ţâşneşte în 
trombă - venind de pe drumul adiacent - şi voind să se 
înscrie pe sensul contrar. Dick evită în ultima secundă, 
coliziunea, acţionând cu disperare frâna şi obligând masiva 
limuzină la un derapaj de 180*; mai izbi şi o piatră 
kilometrică, evitând însă alte neajunsuri. O privire asasină îl 
fulgeră pe şoferul imprudent, a cărui mutră era ascunsă de 
o cască de piele şi nişte ochelari de protecţie uriaşi, apoi 
Rolls-ul îşi continuă înaintarea rapidă spre Londra. 

Second Son nu observase însă că elanul provocat de 
derapaj şi potenţat de impactul cu piatra, antrenase şi 
servieta sa de piele care fusese aruncată din maşină şi 
căzuse pe şosea. Tipul cu ochelarii aceia mari văzuse însă 
scena şi reveni lângă piatra buclucaşă. 

Şi aici, pe şoseaua singuratică, Fabrian Milder descoperi 
taina Abatelui Negru. 

Îi 

TRAS PE SFOARĂ. 

PE LA ORA NOUĂ DIMINEAŢA, D-L Milder, citindu-şi 
ziarul, se izbise de interviul pe care reporterul cel norocos 
izbutise să-l ia lui Dick Alford. 

„Cum ne relatează d-l Alford, dânsul a rugat-o pe d-ra 
Leslie Gines ca pe durata călătoriei pe care fratele 
dumneaei o efectuează în străinătate să locuiască la 
Fossaway...” 

Călătorie în străinătate? Milder îşi încreţi fruntea. Ce 
anume putea să-l determine pe Arthur Gines, acum, când 


nu mai exista nimic de care să-i fie teamă, la o atare 
călătorie precipitată? 

Şi în vreme ce încă mai cugeta asupra acestei probleme, 
fata în casă aduse corespondenţa de dimineaţă: cu mâinile 
tremurânde, omul sfâşie plicul pe care se etala ştampila. 
„Chelfordsbury” Citi de două... De trei ori cele câteva 
rânduri. 

Asta era deci în spatele plecării ce-l nedumerise: Leslie 
Gines se răzgândise! 

Nici nu conştientiză că tânăra nu-i făgăduise în mod ferm 
că se va mărita cu el. Dar fusese atât de sigur de asta, atât 
de convins că fata va fi de acord, că în clipa de faţă se simţi 
dus de nas. Râse sarcastic. Sigur că da, după dispariţa lui 
Arthur nu mai era necesar ca sora lui să se sacrifice. 

Un trosnet arătă că scaunul aterizase pe parchet, micul 
dejun rămase neatins... Fabrian Milder se îndreptă, spre 
seif. lată scrisoarea de răspuns către Leslie, gata de a fi 
pusă la poştă - imaginea care-i otrăvi şi mai mult inima. 

Era pe cale de a distruge scrisoare, când îşi aminti de 
cecul în alb. Dar unde îl pusese? În plic nu era. Poate 
alunecase afară?! 

Cu mâinile tremurânde, scotoci iar şi iar seiful. Nici urmă 
de formularul îngust! Încercă să restabilească data când îl 
văzuse ultima oară, şi îşi aminti că fusese tocmai în 
dimineaţa în care îl vizitase atât de neaşteptat. 

Arthur Gines. Gândul îl făcu să pălească. Iar îşi munci 
memoria, încercând să reconstituie, minut cu minut, 
desfăşurarea acelei dimineţi fatale. Citise deci plicul, îl 
pusese la loc, împinsese uşa şi... Şi sunase telefonul, astfel 
că omisese să închidă seiful pe dată! 

Spumegând de furie, ceru legătura cu banca. 

— Aici d-l Milder. Aş dori urgent cu d-l director. 

— Alo! Da, d-le Milder, despre ce este vorba? 

— D-le Fletcher, v-am comunicat doar că vi se va prezenta 
din partea mea un cec în valoare de cincizeci de mii de lire 
sterline! 


— Pe care l-am şi onorat conform domniei dvs. 

Pentru o clipă totul se întunecă în faţa ochilor săi. 

— Cine l-a prezentat? 

— Arthur Gines - cecul era emis pe numele de Leslie Gines 
sau pe cel al aducătorului. De altfel, aseară v-am informat în 
scris despre aceasta. Nu v-a parvenit mesajul nostru? 

— N-am parcurs încă toată corespondenţa. Mulţumesc! 

Respirând precipitat, Milder agăţă receptorul. Deci acesta 
fusese motivul cererii - în aparenţă atât de ciudate -a lui 
Gines, de a i se adeveri în scris că banii reprezentau un 
împrumut! O mutare de şah foarte inspirată! Nu numai că 
Arthur Gines era în posesia a cincizeci de mii de lire 
sterline, dar mai avea şi scrisoarea asta care îl scotea 
basma curată în situaţia unei reclamaţii având ca obiect 
escrocheria. 

Vinele de la fruntea lui Milder se umflară. 

Înşelat! Tras pe sfoară...! 

Dar după cinci minute de mânie turbată şi oarbă, mintea 
sa limpede se afirmă din nou. Nu, fata nu participase la 
trucul acesta. Întâmplarea nefericită că seiful rămăsese 
deschis, împreună cu curiozitatea deşănţată a lui Arthur, 
care şi mai înainte nu rezistase niciodată tentaţiei de a 
deschide corespondenţa personală a lui Milder ajunsă 
întâmplător în mâna sa, ei bine, toate astea contribuiseră la 
a crea situaţia de faţă. 

Şi ce se va întâmpla dacă o va ameninţa acum pe Leslie cu 
o reclamaţie împotriva fratelui ei?... Poate că mai mult ca 
oricând s-ar simţi obligată să-i accepte propunerea, poate 
că incidentul de faţă chiar îi consolida poziţia vizavi de ea... 

Se ridică precipitat, solicită telefonic să i se trimită maşina 
şi, bine dispus, se aşeză la volan. Pentru a înainta cât mai 
rapid, Fabrian Milder evită şoseaua principală, pe care era 
un trafic foarte mare, şi făcu un ocol care urma să-l readucă 
pe traseul iniţial de-abia între Horsham şi Dorking. În 
stânga sa, pe direcţia spre Londra, drumul era liber; în 
dreapta, erau nişte tufişuri care stânjeneau vizibilitatea. 


Milder acţionă claxonul şi se înscrise într-un viraj spre 
dreapta, care, cu treizeci de mile la oră, îl propulsă pe 
drumul naţional. 

Limuzina cea grea care se apropia impetuos din partea 
cealaltă frână şi intră în derapaj. Omul de la volan, în care 
Milder îl recunoscu îndată pe Dick Alford, îi aruncă o privire 
furioasă dar îşi continuă drumul. Şi atunci Milder văzu 
geanta pe care manevra bruscă o azvârlise pe carosabil. 

Nu era prea interesat să-şi facă mână bună cu Second Son 
şi să-i restituie obiectul pierdut, aşa că, destul de supărat 
de pricina întârzierii nedorite, aruncă geanta pe bancheta 
din spate. Acest ultim şoc avu însă ca urmare faptul că 
încuietoarea cedă şi când omul vru s-o readucă în poziţia 
iniţială, aproape că scăpă obiectul din mână. Fiindeă în 
interiorul genţii se afla... Rasa cea neagră şi gluga Abatelui 
Negru. 

LI. 

RATEUL UNUI DETECTIV AMATOR. 

ERA OARE POSIBIL?... DICK ALFORD totuna cu Abatele 
Negru! Cât de puţin importantă era ameninţarea cu o 
acuzaţie de escrocherie, faţă de noua pârghie pe care o 
avea acum la îndemână!... 

Aşeză grijuliu servieta lângă el, şi continuă să ruleze, fără 
grabă, spre cârciuma de la Chelfordbury; omul era 
cunoscut acolo, aşa că birtaşul îl servi şi cu noutăţile cele 
mai fierbinţi. 

— În cei treizeci şi patru de ani de când „Leul Roşu” îmi 
aparţine, n-am mai văzut o asemenea tulburare în satul 
nostru. Unii pretind a şti - aici vocea omului ajunse o 
şoaptă, că lordul Chelford a fost omorât de fratele său. Şi 
apoi mai e şi chestia aceea necurată cu domnişoara de la 
Willow House! 

— Doar nu vrei să spui că-i vorba despre d-ra Gines? 

— Ba da, chiar despre dânsa. Iată, cel de colo e căruţaşul, 
omul care a adus vestea. 

— Ia fă-i semn să vină încoace! 


Omul făcu o mutră destul de zăpăcită când se văzu 
deodată în centrul atenţiei tuturor. 

— L-am auzit doar pe gentleman-ul care are o mutră de 
maimuţă spunându-i d-lui Alford: „După părerea mea n-o să 
i se facă nici un rău”. Şi tânăra care a fost mai demult 
secretara Luminăţiei Sale se văicărea necontenit: „Ce i s-o 
fi întâmplat oare?” 

— Să sperăm că în curând se ia vreo măsură cu Călugărul 
ăsta Negru, se făcu şi hangiul auzit Muierile noastre sunt 
atât de speriate că veghează toată noaptea. 

Milder îl privi decis. 

— De astă mă ocup eu... Şi încă azi! 

— Dumneavoastră? 

Dar lui Milder nu i se păru momentul potrivit pentru astfel 
de dezvăluiri, aşa că se urcă tăcut în maşină şi rulă până la 
poarta care străjuia la începutul aleii de acces spre castel. 
Aici se afla un poliţist din Chelfordsbury, pe care ex-şeful de 
birou îl cunoştea din timpul şederii sale în căsuţa de 
vacanţă. 

— D-l Alford nu-i deocamdată aici, Sir, îl lămuri el. 
Eventual discuitaţi cu d-l plutonier Puttler. Mi s-a dat ordin 
să nu permit accesul nici unui străin, dar cred că asta nu se 
referă şi la dvs. 

De abia se oprise maşina în faţa portalului arcuit, că nu se 
ştie de unde apăru un individ ciudat, ale cărui braţe 
spânzurau până aproape de genunchi. 

— Bună dimineaţa, salută automobilistul. 

— Bună dimineaţa, d-le Milder Cu ce vă pot fi de folos? 

— Aş dori să vorbesc cu d-ra Gines. 

Dacă se aşteptase ca detectivul să se trădeze, atunci trăi o 
deziluzie. Puttler îl privi liniştit cu ochii săi melancolici. 

— Domnişoara Gines?... Din păcate nu se află aici. 

— Atunci poate cu d-ra Wenner? 

— Este obligată să stea la pat şi medicul a dispus să nu fie 
tulburată. 

— Îi merge atât de rău? 


— Nu tocmai rău, dar nici prea bine, se exprimă prudent 
detectivul. Nu prea i-a priit odihna în casa aceasta oarecum 
zgomotoasă, ceea ce pe undeva e şi de înţeles. 

— Ştiţi cumva încotro a plecat d-ra Gines? 

Puttler dădu din cap negând. 

— Nu, nu mi-a comunicat. 

— Poate vreţi totuşi să-mi spuneţi dacă i s-a întâmplat ceva 
sau nu? Stărui înfuriat omul. 

— După câte ştiu, nu e cazul, răspunse Puttler cu acel 
calm imperturbabil care nu putea fi întrecut decât de 
ambiguitatea sa voită. Sunteţi un prieten al d-rei Gines? 

— Logodnicul, îi scăpă lui Milder. 

— Aşa... Parcă ştiam că v-a dat plasă! Şi fiindcă tot sunteţi 
aici, d-le Milder, aş vrea să vă pun şi eu o întrebare: cum de 
v-a venit să găzduiţi un fost deţinut - vorbesc despre 
Thomas Fortunate - în căsuţa dvS. Destinată petrecerii 
week-end-ului? 

Ocazie ca Milder să-şi plaseze prompt răspunsul pregătit 
din timp. 

— Antecedentele sale mi-erau necunoscute. Mi-a povestit 
că a fost concediat de la Fossaway, şi cum aveam nevoie de 
un paznic, l-am angajat, trăind apoi cea mai penibilă 
surprinză, când, cu vâlva care s-a făcut în jurul morţii sale, 
am aflat despre trecutul său. Vreţi să aveţi acum 
amabilitatea să permiteţi înmânarea cărţii mele de vizită d- 
rei Wenner? 

— Nu ţine, d-le Milder! Îl asigură aproape vesel detectivul. 
În momentul de faţă sunt un fel de combinaţie de medic de 
casă şi lord Chelford; cu alte cuvinte: în timpul absenței d- 
lui Alford răspund de toate. Dacă vreţi să-l aşteptaţi, atunci 
aveţi la dispoziţia dvS. Salonul desigur cu o condiţie: nu 
trageţi personalul de gâlci. Admir detectivii amatori, d-le 
Milder, dar cazul de aici nu permite deocamdată imixtiunea 
outsider-ilor. 

Milder, hotărât să nu părăsească Fossawayoul înainte de a 
afla adevărul despre Leslie Gines, n-avu încotro, şi trebui să 


accepte această propunere. 

— Trebuie să vă rog să nu părăsiţi încăperea, spuse 
Puttler, care îl conduse personal în salon. Dacă aveţi nevoie 
de ceva, atunci faceţi uz de sonerie. Observând scânteia ce 
se aprinse în ochii lui Milder, adăugă: Unul dintre oamenii 
mei care se pricep de minune la servit, vă stă la dispoziţie. 

Răbdarea vizitatorului nu fu supusă unei probe prea dure. 
Acoperită de praf, limuzina lordului Chelford îşi opri cursa 
năvalnică în faţa portalului, unde, spre mirarea lui Dick, 
staţiona maşina aceea străină care aproape că se 
tamponase cu cea a sa. 

— Milder, nu-i aşa? Întrebă el când dădu de Puttler în hol. 

— Da, Milder - şi doldora de semne de întrebare. Aţi vorbit 
cu ministrul? 

Alford confirmă cu un gest. 

— Voia să ştie multe şi de toate: despre succesiune, Harry, 
domeniu, titlu, mă rog, lucruri din astea; dispariţia d-rei 
Gines nu-l interesează deloc. Viu sau mort - a decretat el, 
Harry trebuie găsit în următoarele douăsprezece ceasuri. 
Şi să ştiţi, d-le Puttler, că vom da de el în acest interval de 
timp. 

Se îndreptă către salon. 

— Doriţi să-mi vorbiţi? 

— Pot afla de la dvS. Ce s-a întâmplat cu d-ra Gines? 

— Dumnezeule, ce n-aş da să ştiu şi eu! Spuse Dick Alford, 
oferindu-i apoi o relatare amănunţită a peripeţiilor ce 
surveniseră noaptea trecută. 

Dar în timp ce tânărul vorbea, un zâmbet sceptic se lăţi 
din ce în ce pe chipul colţuros al celuilalt. 

— D-le Alford, am ceva de spus în privinţa dvs - dar aş 
vrea s-o fac în prezenţa unui martor. 

— Cum doriţi, d-le Milder. Dick apăsă pe buton şi-i porunci 
slujitorului care intră să-l cheme pe d-l Putiler. 

— D-l Milder are ceva... Să zicem, neplăcut... pe inimă, 
explică el subofiţerului, şi probabil că e mai bine s-o aflaţi şi 
dvS. În acelaşi timp ca şi mine. Vă rog, d-le... 


— Lordul Chelford a dispărut acum câteva zile şi se 
presupune că Starețul Negru e implicat în chestiunea asta. 
Şi eu cred la fel, întrucât nu-i poate fi deloc indiferent, cui 
va aparţine domeniul. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Se interesă Dick. 

— Că dvs sunteţi Starețul Negru, aşa cum am s-o dovedesc 
îndată. Când, grăbindu-vă spre oraş, era cât pe ce să vă 
ciocniţi cu mine, geanta dV. A fost aruncată din maşină; mi- 
am permis s-o ridic. Încuietoarea s-a slăbit puţin din pricina 
şocului, astfel că am putut vedea conţinutul: o rasă de 
călugăr... Una destul de purtată. 

— Va trebui să faceţi dovada celor afirmate. 

Puttler era cel care vorbise. 

— Dovezi? Strigă celălalt triumfător. Vă rog să mă însoţiţi. 

Urmat de cei doi, ieşi în grabă din casă şi, ajuns la maşină, 
ridică pledul sub care ascunsese geanta. 

— Poftim, aici... 

Cuvintele i se oprisă în gâtlej. 

— Aici”... Îl încurajă detectivul. 

— În urmă cu un ceas, geanta se afla încă sub acest pled. 
Alford, aţi sustras-o! 

Dick zâmbi sarcastic. 

— D-l subofițer Puttler se afla în hol, şi vă poate confirma 
că m-am îndreptat direct spre casă de la volan; după ce am 
schimbat câteva cuvinte cu dânsul, m-am grăbit să ajung în 
plăcuta d-tale companie. 

— De ce nu m-aţi învinovăţi pe mine? Interveni Puttler. 
Doar am fost şi eu în tot acest interval de timp în preajmă, 
nu...?! 

Cel astfel ironizat îşi trecu privirea de la unul la celălalt. 
Era imposibil să se fi aliat; Puttler făcea parte, cum aflase, 
dintre cei mai buni poliţişti ai Scotland Yard-ului, aşa că 
despre corupţie nu se putea discuta. 

— De astă dată m-aţi bătut, d-le Alford, se adresă el 
ridicând din umeri lui Dick. Dar n-o să am o clipă de linişte 
până ce d-ra Gines nu va fi găsită. 


— Nu fiţi nerod, Milder, spuse Alford aspru. Dacă vreţi să 
ne ajutaţi ca să dăm de urma ei, cu atât mai bine. Indiferent 
că o faceţi ca prieten, ori ca duşman. Şi de veţi reuşi s-o 
aduceţi încoace, teafără vă voi mulţumi şi în genunchi! 

Vocea lui Dick avea un tremur; în ochii săi era o expresie, 
pe care până şi Milder, în ciuda părerii sale preconcepute, 
n-avea cum să n-o înţeleagă. Întinse mâna, şi Dick i-o 
strânse cu putere. 

LII. 

PRIMEJDIE DE MOARTE. 

ÎN CIUDA PRONOSTICURILOR sumbre ale lui Mary 
privind o noapte nedormită, de abia pusese capul pe pernă 
că respiraţia îi deveni regulată şi... Oarecum sonoră Leslie 
Gines zâmbi. Apoi încercă şi ea să adoarmă, şi când lucrul 
acesta se dovedi a fi cu neputinţă, începu să reflecteze 
asupra metodei ce urma s-o folosească: lectura unui roman 
poliţist, sau numărătoarea inversă de la o mie. Realizarea 
primei idei întâmpină dificultăţi, întrucât în cameră nu se 
afla nici o carte, iar pe polițistul din faţa uşii nu îndrăzni să-l 
roage să aducă una din bibliotecă, de teamă că ar putea-o 
deranja pe Mary. N-avu deci încotro, şi stinse lumânarea. 
Număratul se dovedi a nu fi eficient în cazul ei, aşa că după 
câtva timp îl abandonă şi îşi lăsă gândurile să colinde. 
Fiecare bătaie a ceasului din turn o bucura - mai ales cea 
care marcase ora unu: de-acum nu mai era chiar atât de 
mult până în zori. 

Ce zgomote ciudate răsunau în acest castel, vechi! 
Pârâituri şi şoapte, huruieli şi gemete. Şi, în ciuda 
neînfricării ei, Leslie se ridică pentru a aprinde iarăşi 
lumina. 

Nemişcată, rămase întinsă pe spate. Deodată, i se păru că 
din tavan atârnă o frânghie, de capătul căreia se leagănă... 
O femeie! 

Ochii i se deschiseră mari; aproape că nu-şi putu reprima 
un țipăt, înţelese de abia acum că era nălucirea unui vis. Îşi 


şterse fruntea umedă şi se uită a nu ştiu câta oară la ceas: 
peste cinci minute era unu şi jumătate! 

Un zornăit ciudat în camera de alături... 

Iarăşi linişte adâncă. 

Dar acum... Acum se auzea foarte desluşit: zgomotul de 
pietricele aruncate în fereastră. Poate că era Dick... Poate 
că voia să-i vorbească? 

Cobori cu băgare de seamă din pat, şi după ce-şi puse în 
grabă capotul, se strecură în camera de alături şi deschise 
fereastra. 

Jos se afla un bărbat pe care nu izbuti să-l recunoască. 

— Dumneata eşti, Leslie? 

Harry! Totul începu să se învârtă în faţa ochilor ei, şi 
căutând un sprijin, se cramponă de pervazul ferestrei. 
Harry! Viu! 

— Te afli într-o primejdie grozavă, Leslie. Îndată aduc o 
scară ca să poţi cobori. 

Mai-nainte ca ea să articuleze un răspuns, ciudatul 
oaspete nocturn dispăruse, pentru a reveni îndată cu o 
scară care se îngusta în partea de sus, şi pe care o sprijini 
de perete. 

— N-am cum să viu, Harry, şopti ea, sunt dezbrăcată. Nu-i 
mai bine să-l chem pe Dick? 

— Nu, nu! Asta nu doar că va zădărnici încercarea mea de 
a te salva, dar va primejdui şi viaţa sa. Îmbracă-te repede! 
Ce trebuia să facă? Prima ei reacţie instinctivă îi ceru să 

alerge la uşă şi să-i comunice paznicului incidentul... Cea 
de-a doua însă o făcu să-i urmeze sfatul. Se îmbrăcă foarte 
repede, sperând şi implorând în taină ca Mary să se 
trezească; apoi se căţără pe pervaz şi începu să coboare 
scara. 

— Ce se întâmplă, Harry? Întrebă ea, ajunsă jos. 

Dar omul îşi duse arătătorul la gură, şi o conduse, nu aşa 
cum se aşteptase ea - spre partea din faţă a clădirii - ci cu 
nişte ocolişuri care se foloseau de umbrele copacilor, pe 
drumul care trecea prin apropierea grajdurilor. 


Un câine începu să hămăie. 

— Harry, mai departe nu mai merg...! 

— Trebuie, trebuie! Vocea lui stăruia, conjura. E vorba de 
viaţa noastră, de viaţa amândurora. 

— Şi ce se va întâmplă cu d-ra Wenner, care doarme în 
camera mea? 

— Spiritul mamei mele va veghea asupra ei - e camera în 
care a murit ea. 

În faţa lor începu să scânteieze oglinda Ravensrill-ului, şi 
Leslie Gines se opri decisă. 

— Nu mai înaintez un pas, Harry, şi sunt convinsă că te 
înşeli în privinţa primejdiei care zici că ne-ar ameninţa pe 
noi doi. Unde ai fost în acest timp? Dick e atât de îngrijorat! 

— Dick? 

Bărbatul izbucni într-un râs sălbatic - râsul pe care-l 
auzise polițistul. 

— Spui că Dick e foarte îngrijorat?... Hai că e bună! Zise el 
ironic. 

Cum lumina lunii cădea acum din plin peste el, fata reuşi 
să desluşească noua lui înfăţişare: cu părul în dezordine, 
nebărbierit, mâinile şi faţa mânjite, îmbrăcat în frac, dar 
fără guler - Harry arăta mai mult decât înfricoşător. 
Speriată, fata dădu înapoi, dar deja bărbatul o prinsese de 
braţ. 

— Dacă începi să ţipi, te arunc în apa râului şi 
îngenunchez pe corpul dumitale până când te îneci, îi şopti 
el - pe un ton ciudat de liniştit şi de detaşat - grozava 
ameninţare. 

Iar instinctul ei o făcu să înţeleagă că nu era vorba de o 
frază goală, ci că realmente se afla într-o primejdie de 
moarte. Să încerce să scape cu fuga? Chiar dacă mâinile lui 
n-ar fi ţinut-o captivă, o asemenea tentativă n-ar fi avut sorţi 
de izbândă: în vremea studiilor sale universitare, tânărul 
trecea drept cel mai bun alergător al promoţiei. Şi în afară 
de asta, mai era şi un ţintaş de elită. De fapt... Gloanţele 


acelea care o căutaseră pe ea, cum susţinea Dick... Nu 
cumva fuseseră trase tot de Harry...? 

Simţi că îi tremură genunchii şi trebui să facă nişte 
eforturi disperate pentru a-şi stăpâni nervii. 

Tânărul o târî mai departe. În faţa lor se iviră, sumbre, 
ruinele... Turnul... 

Da, ştia acum unde voia s-o ducă. În tainiţele acelea 
boltite, în locul acela fioros pe care-l vizitase cu Dick. Şi 
Dick ştia că fratele său se ascunde aici. 

Convingerea aceasta de neclintit o cuprinsese deja - încă 
mai înainte de a zări panerul cu merinde aşezat, pe treapta 
de sus a scării în spirală. 

LIII 

„. AM DE GÂND SĂ-MI VÂND SCUMP PIELEA...” 

— DICK, DIAVOLUL ĂSTA L-A ADUS încoace, spuse Harry 
Chelford după ce aprinse lumânarea, arătând spre coş. 
Totul otrăvit! 

— Otrăvit?! 

Tânărul desfăcu un şerveţel şi arătă spre sandvişurile 
apetisante. 

— Vezi scânteind cristalele acelea pe felioarele de carne? 
Ha, pe mine însă n-are cum să mă înşele! Hai mai departe. 

Coborâră în încăperea boltită, în podeaua căreia se vedea 
acum o deschizătură destul de lată. 

— Jos am o lampă, am şi nişte alimente - cât despre apă, 
se găseşte destulă. M-am pregătit de multă vreme pentru o 
astfel de situaţie. Poftim! 

Acum, redevenit omul prevenitor şi politicos din 
totdeauna, prinse mâna fetei pentru a o conduce, şi ilumină 
treptele. Apoi făcu astfel încât dala de piatră să basculeze în 
vechea poziţie şi aprinse un felinar de vânt, alimentat 
probabil cu ulei de parafină, fiindcă trebui să se scurgă 
câtva timp, până când încăperea ajunse să fie iluminată 
mulţumitor. 

Prima descoperire făcută de tânără, când îşi roti ochii prin 
subterana încăpătoare, o reprezentară două puşti. 


— Da, am de gând să-mi vând scump pielea, zâmbi Harry, 
când observă direcţia în care privea. 

O străveche masă dintr-un refectoriu, a cărei tăblie avea 
minim patru țoli, un scaun sculptat, cu un spătar foarte înalt 
- aproape un tron - precum şi un pat de campanie, 
alcătuiau inventarul. În vreo câteva locuri tavanul părea că 
nu se sprijină nemijlocit pe pereţi, şi aceste deschizături 
asigurau primenirea aerului. 

Un foşnet o făcu să se răsucească spre Harry. Spre 
nemărginita-i uimire, lordul Chelford, care tocmai 
terminase de desfăcut un sul, sărută cu devoțiune fâşia de 
pânză şi o prinse deasupra patului. 

— Cât de frumoasă este ea, mama... Suspină el. Cât de 
încântătoare! Şi, în ciuda tuturor acestora, Dick o urăşte - 
ba mai mult: se pare că în timpul absenței mele şi-a 
îngăduit chiar să aducă persoane străine în faţa tabloului, 
calomniind-o pe această martiră! 

— Dar, Harry! Cum poţi susţine astfel de absurdităţi. Şii 
foarte bine că Dick n-ar fi niciodată în stare de aşa ceva! 

Faptul că fata îi luase apărarea lui Second Son, nu păru să- 
| înfurie sau să-l deranjeze. 

— Nu-l cunoşti, Leslie, explică el calm. Dick este totuna cu 
Abatele Negru. Până acum opt zile n-am ştiut nici eu de 
grozăvia asta; căutând întâmplător ceva în camera sa, am 
găsit într-un sertar pe care el uitase să-l încuie, o sutană 
neagră! 

Tânăra nu crezu nici această ultimă afirmaţie, deşi era 
adevărată; dar instinctiv îşi dădu seama că ar fi fost cel 
puţin imprudent din partea ei să-l contrazică sau să se certe 
cu el... 

— Îţi dai seama, Harry, nu-i aşa, că n-am cum rămâne aici, 
aruncă ea; în primul rând văd că nu-i decât încăperea asta, 
şi-apoi nu mă împac cu gândul să renunţ la una din 
slăbiciunile mele: baia zilnică... 

Harry Chelford traversă încăperea, şi, dând la iveală o 
pânză de sac ce zăcuse până acum ascunsă într-un colţ, 


spuse cu patos: 

— Ai aici ce-ţi trebuie. Eu am să dorm sus, şi n-o să cobor 
decât în caz de primejdie. Situaţia noastră pretinde curaj şi 
răbdare, două însuşiri, care, după câte ştiu, nu-i lipsesc 
viitoarei mele soţii. 

Vechiul său zâmbet prietenos i se aşternu pe faţă. 

— Şi nu uita de cărţile care se află pe masă - toate merită 
să fie citite. Am trudit eu destul de mult până să le car aici, 
dar acum pot spune liniştit că nu-mi lipseşte niciuna de care 
am nevoie în continuare. 

— Şi de când cunoşti subteranele astea, Harry? 

— De şase ani. Le-am descoperit la cea de-a optsprezecea 
comemorare a zilei când a murit iubita mea mamă - a 
iubitei mele mame care a fost omorâtă, dacă trebuie să 
spun lucrurilor pe nume; nu există nici un dubiu că tatăl 
meu de la care Dick a moştenit toate defectele a ucis-o. Da, 
a spânzurat-o - crimă care a fost muşamalizată - 
răspândindu-se zvonul cum că mama şi-ar fi pus capăt 
zilelor. 

Fiecare cuvânt era un neadevăr; dar tonul vocii sale te 
făcea să înţelegi că spusele acestea reprezentau 
convingerea lui nestrămutată. 

După asta, devenit rezonabil, îi explică felul în care 
funcţiona lampa; îi arătă şi micul bazin în care se aduna apa 
ce izvora direct din stâncă, pentru ca apoi să se piardă în 
nişte adâncuri nevăzute; termină prin a-i ţine o scurtă 
prelegere despre rostul iniţial al subteranelor. 

— Şi acum, noapte bună, Leslie, spuse el şi, după ce-şi luă 
una dintre arme, urcă. 

Ajuns sus, acţionă grinda cea masivă de stejar care 
susţinea dala: lespedea de piatră basculă îndată. Prin 
creierul înfierbântat al tinerei fulgeră ideea de a se folosi de 
grindă pentru a nu-i mai permite lui Harry să revină; parcă 
ghicindu-i gândul, lordul Chelford blocă totul cu un bolovan 
de piatră. 


— Vreau să mai citesc puţin, sper că lumina să nu te 
deranjeze, răzbătu de sus vocea lui. 

Timp de o jumătate de oră, nimic nu tulbură liniştea. Leslie 
şedea pe pat, înconjurându-şi genunchii cu mâinile. 
Deodată îl auzi mişcându-se, şi o spaimă paralizantă o 
cuprinse. 

— Leslie, nu ştii cumva dacă Thomas a lăsat pe cineva în 
urma lui? Că l-am omorât, a fost un act legitim; n-aş vrea 
însă ca ai lui să sufere din pricina asta, şi aş vrea să mă 
îngrijesc de ei. 

— Nu Harry, nu ştiu nimic despre asta, răspunse ea. 

Şi nu-şi mai recunoscu propria-i voce. 

LIV 

„RĂMÂI JOS, VIPERĂ BLESTEMATŢĂ!” 

I SE PĂRU CĂ TRECUSE O VEŞNICIE când, în cele din 
urmă, lumina lui se stinse. Dormea oare? Dacă ar risca să 
se strecoare afară, pe lângă el?... Îşi aminti însă de o 
observaţie întâmplătoare a lui Dick, despre faptul că fratele 
său avea un somn deloc adânc, aşa că renunţă. 

De câtă vreme şedea deja aşa, ameţită şi paralizată de 
simţământul neputinței ei, n-ar fi putut spune. Probabil că 
trecuseră de-acum câteva ore, când Harry se ivi brusc, cu 
pătura pe umeri şi arma în mână; cobori cu paşi furişaţi 
treptele de piatră şi asigură lespedea cu grinda de stejar. 

— Nici o vorbă! Şopti el, luând loc lângă ea. Vine! 

Deasupra lor răsunară paşi. 

Dick! 

Îşi muşcă buzele pentru a-şi înăbuşi strigătul. Harry n-o 
scăpa din ochi - şi un strigăt ar fi însemnat moartea! Acum 
paşii se îndepărtară şi temnicerul ei se ridică. 

— Îmi pare rău că a trebuit să te deranjez, Leslie, se scuză 
el, ridicându-şi puşca şi pătura. 

Omul urcă din nou; liniştea se înstăpâni iarăşi. 

Trebuie să mai existe o ieşire, dacă legenda despre 
stareţul cel damnat spune adevărul, reflectă Leslie... Şi, 
dându-şi jos pantofii, lunecă repede şi fără zgomot încoace 


şi în colo, pentru a verifica fiecare piatră în parte; nici 
pardoseala, nici pereţii masivi nu-i îndreptăţiră de fel 
speranţa. 

Când însă - cu ajutorul unei lumânări - exploră colţişorul 
unde se prelingea apa, descoperi un puț îngust, din pereţii 
căruia, la intervale de câte un picior, ieşeau nişte trepte de 
metal semicirculare, şi, mult deasupra căruia strălucea. 

— Da, chiar aşa era! 

— O stea. 

Îşi întinse mâna, dar treapta cea mai de jos se afla la cel 
puţin un metru deasupra vârfului degetelor. Cum ar putea 
ajunge până acolo? 

A!... Privirea îi zăbovi asupra patului de campanie. Smulse 
cearşaful de pe acesta, şi cu ajutorul celei de-a doua puşti 
reuşi - după multe încercări infructuoase - să treacă un 
capăt prin fierul cel mai de jos. După alte zece minute, 
capetele cearşafului erau înnodate. 

De-abia acum începea însă greul. Încercă să urce atârnată 
de mâini... Crezu că i se vor smulge braţele din umeri... 
Continuă să urce şi, cu răsuflarea tăiată, ajunse la treapta 
cea mai apropiată. Se împinse în sus, proptindu-şi spatele şi 
picioarele de pereţi şi izbuti astfel să se prindă de fierul 
numărul trei; continuă în acelaşi mod urcuşul până când 
picioarele ajunseră să stea pe primul semicerc. 

Trebuiră să treacă nişte minute bune, până când 
respiraţia i se linişti cât de cât; reluă înaintarea chinuitoare, 
mai sus, din ce în ce mai sus, până - inima i se opri! 

— Până la un fel de grilaj cu nişte ochiuri atât de mici încât 
nu puteai strecura nici palma printre ele. 

Îngrozitor de dezamăgită, coborî. După ce deznodă 
capetele cearşafului, îl aşternu, mânjit de rugină pe pat. 
Când voi să aşeze şi arma în locul de unde o luase, îi veni o 
idee. Har Domnului, era încărcată, şi magazia mai conţinea 
şi muniţie de rezervă! Nădejdea începea să-i revină. 

Încet, cu precauţii infinite, se furişă pe scări în sus- - totuşi 
nu îndeajuns de încet. Fiindcă deodată se auzi o voce 


stridentă: 

— Rămâi jos, viperă blestemată! 

Prezenţa de spirit n-o părăsi. Izbi cu patul puştii în 
bolovanul care bloca trapa. Piatra se rostogoli zgomotos în 
adâncuri, deschizătura se obtură, iar mâinile tremurătoare 
ale fetei aşezară şi grinda de stejar astfel încât să bareze 
accesul. 

Îl auzi pe smintit bătând cu picioarele şi strigând: îl auzi 
alergând încoace şi încolo, îl auzi turbând de mânie şi 
urlând, şi proferând nişte ameninţări despre care nu 
crezuse că gura unui om le poate rosti. Sfârşită de spaimă, 
cobori treptele poticnindu-se, şi se nărui pe podea. 

LV, 

SPOVEDANIA UNUI „ABATE” 

ÎN ÎNCĂPEREA CEA MARE A bibliotecii de la Fossaway, un 
înalt funcţionar al Scotland Yard-ului luase loc în faţa lui 
Dick Alford. 

— Fratele meu a fost întotdeauna un om ciudat, şi în urmă 
cu un an, mi-am dat seama că boala de nervi pe care o 
moştenise de la sărmana-i mamă începuse să progreseze 
de-o manieră ce arăta că o catastrofă era iminentă. L-am 
implorat să se supună controlului unui specialist, dar el ura 
medicii. Apoi am recurs la subterfugiul de a aduce în casă 
aceşti specialişti, recomandându-i drept comercianţi, misiţi 
şi mai ştiu eu ce; în prezenţa lor perfidia specifică bolii îl 
făcea să se comporte însă absolut normal. Situaţia mea era 
una foarte delicată. Aşa cum ştiţi sunt moştenitorul titlului 
şi al domeniului. Fiecare pas pe care-l făceam trebuia să 
aibă ca rezultat faptul că moşia trecea în mâinile mele, şi 
urma, dacă bietul Harry murea - şi medicul nostru de casă 
m-a asigurat că nu mai avea decât foarte puţini ani de trăit 
- să rămân poate pentru totdeauna cu stigmatul celui care 
şi-a ucis fratele. Am năzuit mereu ca numele familiei să 
rămână curat. M-am străduit deci ca Harry să nu se 
căsătorească. 

— N-ar fi fost mai bine dacă aţi fi spus tinerei realitatea? 


Dick tăcu un moment. 

— Nu în acest caz. Existau nişte motive care... 

— Ei, să lăsăm asta! Îl întrerupse funcţionarul, care intuise 
deja situaţia. Aşa că aţi făcut-o pe Starețul Negru? 

— Da, recunoscu Alford, de cele mai multe ori prezenţa 
acestuia mi s-a datorat într-adevăr mie. Harry se temea de 
abate şi nu îndrăznea să iasă dintre zidurile conacului, când 
se zvonea că sinistrul personaj bântuia; scopul meu era să- 
mi ţin fratele cât mai mult cu putinţă în casă, astfel încât 
accesele sale de demenţă furioasă să se petreacă în taină. 
Din păcate n-am reuşit întotdeauna şi urletele turbate 
despre care sătenii au tot amintit şi care i-au speriat atât de 
mult, arată tocmai aceasta. Cât despre mine - am fost un 
abate foarte puţin zgomotos, încheie el cu un zâmbet slab. 

— Credeţi că fratele dvS. E răspunzător de dispariţia d-rei 
Gines? 

— Fără îndoială. A convins-o în vreun fel să-l însoţească. 

Dick inspiră adânc. 

— Vă rog să mă credeţi, d-le colonel, n-aş mai vrea să 
retrăiesc ultimii cinci ani, nici chiar dacă mi s-ar oferi titlul, 
sau domeniul, sau chiar şi comoara Chelforzilor! Trebuie să 
vă spun că ştiu de la maică-mea că şi tata avea nişte temeri 
îngrozitoare în privinţa lui Harry. Şi cu toate astea, a fost la 
început un băiat vesel, căruia îi plăcea sportul şi care se 
interesa şi de domeniu, până când, cu vreo opt ani în urmă, 
i s-a cuibărit în cap ideea tezaurului - lucru care l-a făcut să 
se izoleze de toată lumea, pentru a putea să se dedice 
integral marotei acesteia. Faptul că şi alţii au început să se 
intereseze de comoară - Mary Wenner, Arthur Gines, 
Milder Thomas - scotocind ruinele sau castelul - adăugat 
refuzului d-rei Gines, au declanşat apoi nişte reacţii 
aberante nu doar împotrivă-mi, cel pe care dintotdeauna l-a 
urât: tentativele de asasinat, uciderea unuia dintre falşii 
Aliați Negri, propria-i dispariţie, răpirea lui Leslie... 

— Deci n-a fost numai aurul de vină? 

Dick dădu din cap negativ. 


— De-ar fi fost măcar aurul - ar fi arătat totuşi preocupare 
-pentru ceva concret! Dar nu, Harry este obsedat de un 
flacon cu elixirul vieţii, despre care un bătrân Chelford scrie 
în jurnalul său. 

În vreme ce convorbirea de mai sus avea loc în bibliotecă, 
Marry Wenner se preumbla prin parc alături de Milder; 
iniţial avusese de gând să se reîntoarcă la Londra cu trenul 
de dimineaţă, dar sosirea ex-şefului de birou îi schimbase 
intenţia. 

Fata n-avea decât o singură explicaţie pentru dispariţia lui 
Leslie. 

— Aţi scotocit pretutindeni prin mănăstire? Îl întrebase pe 
Dick nu doar o dată, ci poate de zece ori. 

Mănăstirea! Acolo jos mai era şi uşa cealaltă, care putea 
duce la o ascunzătoare, şi care se împotrivise până acum 
tuturor încercărilor de a o deschide chiar şi cu forţa. Dar 
Second Son aştepta deja fierarul şi sculele comandate la 
Londra. 

— Dacă ar fi după mine, dragă Fabrian, explică Mary 
Wenner, ar trebui ca d-ta să fii cel căruia să i se 
încredinţeze conducerea cercetărilor, fiindcă eşti singurul 
bărbat potrivit pentru dezlegarea acestei enigme. Vorbea 
tandru ca o logodnică, şi d-l Milder nu opunea decât o 
rezistenţă palidă. Am fost mai mult decât surprinsă când 
mi-ai povestit că ai avea cincizeci de ani - după înfăţişare 
judecind, nimeni nu-ţi dă mai mult de treizeci. Ai mult mai 
multă experienţă decât ceilalţi şi pe deasupra, jurist fiind, 
eşti şi avizat asupra tuturor trucurilor. 

— Ei, nu chiar aşa, obiectă Milder, aducându-şi aminte de 
un anume cec în alb. Dar d-ra Wenner nu luă act de vorbele 
respective. 

— Şi ce face de fapt acest aşa-zis detectiv? Îi ţine hangul 
lui Alford şi se scarpină în cap. Nu-i aşa, Fabe? 

— Te rog să nu-mi spui Fabe, reacţionă el slab. Dacă 
trebuie să faci uz de prenume, atunci rosteşte-i toate 
silabele. 


— Pe când dumneata eşti un bărbat de lume, Fabrian. 

— Tânăra accentuă silabele - aşa că... 

Se auzi pocnetul unei împuşcături şi ceva se înfipse cu 
zgomot uşor la picioarele bărbatului. 

Se aplecă şi scoase acel ceva din pământ: era un glonţ. 

— De unde naiba vine ăsta? 

Ochii săi priviră în sus, către bolta cerească, dar avionul 
care avea să apară mai târziu şi care n-avea nimic în comun 
cu aceste misterioase exerciţii de tir, nu se arătase încă. 

Dick Alford auzise şi el împuşcătura. 

— Dumneata ai tras, d-le Milder? Strigă el, alergând spre 
cei doi de-a curmezişul pajiştei. 

O nouă pocnitură! De astă dată însoţită de o ploaie de 
frunze desprinse din pom. 

— Se trage dinspre ruine, se auzi strigătul poliţistului care 
patrula în acea porţiune a parcului. 

Când detună şi cea de-a treia împuşcătură, Dick urca deja 
în fugă costişa. 

— Şi acum reuşi să constate foarte exact că trăgătorul se 
afla în turn. 

Din fericire, la faţa locului se aflau deja pregătite nişte 
lanterne şi câteva din uneltele ce urmau să-i servească 
fierarului pentru spargerea uşii. Tânărul aprinse îndată o 
lanternă şi acţionă cu limba cea mică a briceagului asupra 
resortului tainic; cobori treptele în goană... Ajunse într-o 
încăpere goală. 

Îşi încercă norocul cu uşa misterioasă - la fel ca şi data 
trecută, era închisă. 

— Coboară, Milder, strigă el peste umăr, când auzi 
apelurile acestuia. Nu-i nimeni aici. 

D-l Milder cobori agil treptele acoperite de muşchi, şi privi 
în juru-i cu ochii săi inteligenţi şi pătrunzători. 

— Ia uitaţi-vă la lespedea asta, d-le Alford, îl invită el 
deodată pe Dick. Nu prea seamănă cu celelalte! S-ar prea 
putea să astupe o intrare, răsucindu-se pe un fel de pivot. 


Iar în acest caz, e aproape sigur că stă în poziţia actuală 
susţinută de o grindă transversală. 

Se lungi jos, apăsându-şi urechea pe rostul dalei. 

— Nu se aude nimic. Dar... 

Nasul său filtră cu atenţie aerul. 

— Acolo jos arde o lampă cu petrol sau a ars până de 
curând. 

Dick se întinsese deja lângă el. 

— Da, ai dreptate, confirmă el şi strigă sonor: Leslie! 

Nici un răspuns! Strigă din nou... Iarăşi în zadar. 

— O clipă, d-le Alford. Aduc sculele încoace. 

Din camera turnului Milder reveni îndată cu două 
ferăstraie de tipul celor „coadă de şoarece” şi cu încă o 
lanternă. 

— Presupun că grinda transversală e din lemn de stejar - 
constructorii epocii aceleia foloseau extrem de rar fierul. 

Cei doi bărbaţi îşi dezbrăcară hainele, îşi suflecară 
mânecile, şi cele două pânze subţiri ale ferăstraielor îşi 
începură munca în spaţiul îngust dintre dale. 

— Vedeţi că am dreptate - este într-adevăr din lemn! Se 
auzi după un timp glasul triumfător al lui Milder. 

Dar lemnul opunea o rezistenţă grozavă, şi cu mult timp 
înainte ca grinda să fie secţionată măcar pe jumătate, 
transpiraţia le şiroia deja pe frunte. 

Într-un târziu, pământul care se afla între cele două dale 
începu să dispară; mai întâi pe partea lui Dick, imediat însă 
şi din faţa celuilalt ferăstrău. Răzbiseră! Milder îşi puse 
piciorul pe marginea lespezii, şi aceasta prinse să se 
rotească. 

Mirosul petrolului ars deveni acum pregnant. Dick îşi 
cobori lanterna în deschizătură şi încercă să desluşească ce 
se afla acolo. O masă, o armă pe jos - altceva nimic. 

— Leslie! 

Tăcere. 

Cobori cu inima strânsă. 

— Leslie...! 


Un ecou batjocoritor veni din văgăuna cea mică de la 
capătul tainiţei. Bărbatul şi femeia care cu cinci minute mai 
înainte se luptaseră îndărijit, dispăruseră... 

IVI. 

FÂNTÂNA INTERIOARĂ 

— LESLIE! 

Răguşit de teamă, îi strigă numele iar şi iar. Lângă pat 
descoperi doi pantofi mici, şi lângă puț văzu trei cartuşe 
goale. 

Apoi - ridicând lanterna - observă treptele de fier. lată 
drumul pe care apucaseră cei doi!... Îşi luă elan, se prinse 
de fierul de jos şi începu să urce, fără să-i pese de 
scrâşnetele elementelor mâncate de rugină. 

— Nu, o evadare prin puț nu e cu putinţă, spuse el abătut 
lui Milder, când reveni lângă acesta cu respiraţia tăiată. Un 
grilaj barează totul. Sunt convins că d-ra Gines, văzând 
petecul de cer, a tras cele trei locuri pentru a-şi semnaliza 
astfel prezenţa. 

Cu un gest de disperare, Milder îşi trecu mâna prin părul 
cărunt. 

— Dar unde, pentru Dumnezeu, s-au putut duce...? 

Între timp apăru şi Puttler cu unul dintre oamenii săi de la 
Scotland Yard, şi câteşipatru ciocăniră fiecare centimetru 
pătrat al pereţilor şi al pardoselei. Nicăieri însă un sunet 
care să trădeze un gol dedesubt! Nicăieri nici cel mai mic 
orificiu, exceptând deschizătura prin care se scurgea apa 
izvorâtă din stâncă. Vrură să cerceteze şi porţiunea de 
podea care se afla sub masa cea grea. Tăblia ei groasă era 
susţinută de trei elemente curbe, care se ridicau dintr-un 
enorm soclu de stejar. Dar puterile unite ale celor patru, nu 
izbutiră să-l clintească defel. 

— Curios, mormăi Milder, privind greoaia mobilă. De ce n- 
o fi orizontală? 

Şi de-abia acum băgară de seamă că însăşi podeaua avea o 
uşoară pantă. 


Întrucât apăruse şi fierarul, Alford propuse ca mai întâi să 
se forţeze uşa cea îngustă din încăperea de sus. 

Răngile şi dălţile, pârghiile de fier şi levierele, trebuiră să 
muncească mai bine de o jumătate de ceas, înainte ca o 
plesnitură înfundată să anunţe că încuietoarea cedase. Se 
aflau în faţa unei încăperi nu prea mari, asemănătoare cu 
cea pe care o descoperise Mary Wenner. Dar băncile 
laterale lipseau, iar lanţurile şi cătuşele ruginite trădau că 
în vremuri de mult apuse cămăruţa servise drept temniţă. 
Într-unul din colţuri, un schelet albicios îşi sticlea dinţii 
către ei. Cine să fi fost nefericitul, care, departe de lumina 
aurie a soarelui, trebuise să sfârşească atât de îngrozitor în 
această celulă subterană...? 

În mijlocul încăperii se afla un orificiu mare, circular, din 
care răzbăteau zgomotul unor picături de apă. 

— O fântână! Spuse Dick Alford, când, iluminând 
deschizătura cu lanterna, observă undeva în adânc licărul 
unui reflex. O fântână interioară, aşa cum se găsesc 
aproape în fiecare construcţie veche. 

Îşi legă lanterna de o frânghie şi cu băgare de seamă - o 
lăsă să lunece în jos; la vreo cincisprezece metri, lampa cea 
mică întâlni suprafaţa apei. Bătrânii fântânari făcuseră o 
treabă excelentă, fiindcă pereţii acoperiţi de muşchiul 
verzui păreau a fi în perfectă stare. Şi acum inima lui Dick 
avu o sincopă: din peretele, în aparenţă compact al fântânii, 
ţâşni o mână, o mână albă şi subţire - pe care scânteia un 
briliant bine cunoscut lui. Frânghia scăpă degetele sale 
tremurânde şi lămpaşul se stinse cu un sâsâit înăbuşit. 

— Lanterna cealaltă! Strigă Dick. Şi o frânghie, repede! 

Dar frânghia pe care o scăpase în fântână fusese singura, 
şi i se păru că trecuse o veşnicie, când, în fine, apăru omul 
lui Puttler cu o funie pe care o adusese de la castel. De- 
ndată ce un capăt al ei fusese prins de o rangă, ancorată la 
rândul ei de-a curmezişul cadrului uşii, tânărul începu să 
coboare. 

— Stop! 


Acolo unde se arătase mâna lui Leslie, se găsea o mică 
deschizătură dreptunghiulară... Dar mai erau şi altele 
asemenea, care, practicate la intervale regulate, alcătuiau 
un fel de spirală ce urmărea peretele fântânii - pare-se, un 
fel de răsuflători ale unui gang interior. 

— O rangă! 

Cu toarta lămpaşului între dinţi, Dick încercă să mărească 
fanta de aerisire, dar trebui să se convingă curând că 
blocurile acestea de piatră abia prelucrate, nu puteau fi 
dislocate decât cu dinamită. 

— Depărtaţi-vă de perete - repede! Strigătul puternic al 
lui Milder reverberă sinistru. 

Second Son văzu o mână năclăită de murdărie care ţâşnea 
dintr-o răsuflătoare, mai apucă să vadă şi scânteierea 
tăişului, şi simţi cum funia cedează rapid, pe măsură ce 
toroanele erau tăiate una după alta. O smucitură, şi căzu, 
căzu până când apa rece ca gheaţa îl înghiţi. 

Când, pe jumătate încremenit de frig, reuşi să iasă la 
suprafaţă, văzu oscilaţiile unei lanterne ce cobora spre el şi- 
| auzi pe Milder ţipând: 

— Prindeţi-vă de capătul corzii, ca să vă menţineţi mai 
uşor. Imediat vine şi frânghia! 

Dick se supuse mecanic. Ochii lui se zgâiau spre 
deschizătura cu pricina; tot aşa făcea şi Puttler, care, sus, 
se întinsese pe burtă, cu capul şi umerii răsărind peste 
marginea puţului; ţintea cu revolverul său asupra locului de 
unde apăruse mâna! 

Acum cobora spre el şi frânghia care-l susţinuse iniţial, dar 
Alford avea impresia că viaţa i se va stinge totuşi în 
închisoarea aceasta lichidă. Frigul glacial al apei începuse 
să-i paralizeze picioarele şi urca, încet, încet, spre inimă... 

— Dick! Se auzi o şoaptă deasupra capului său, venind din 
deschizătura cea mai de jos, agaţă-te de mâna mea! 

Deja pe jumătate în pragul leşinului, tânărul îşi întinse 
braţul, simţi că e prins de încheietură... Apoi îşi pierdu 
cunoştinţa. 


Când îşi reveni, se afla întins pe iarbă, iar deasupra lui se 
boltea cerul albastru, din care cobora lumina aurie şi caldă 
a soarelui tomnatic. 

— Unde-i Leslie? Întrebă el, ridicându-se în coate. 

Cei din juru-i se priviră descumpăniţi. Delira oare...? 

— Puttler, cum am ieşit de acolo? 

— Milder v-a scos; l-am coborât cu funia. 

— Dar Leslie îmi susţinea încheietura mâinii, strigă Alford 
surescitat. Nu se poate să nu fi văzut lucrul acesta, Puttler. 

Detectivul dădu din cap, negând. 

— Am văzut cum încercaţi să vă prindeţi cu stânga de 
deschizătura cea mai apropiată. 

Clătinându-se, Dick se ridică greoi şi, cu un gest obosit, îşi 
trecu mâna peste frunte. Visase?... | se năzărise ceva din 
pricina unui început de agonie? Bine, dar inelul? Ar fi putut 
să jure că pe mâna ce se întinsese să-l ajute scânteiase 
briliantul lui Leslie. Nu, nu avusese halucinaţii! Undeva, în 
măruntaiele pământului, se afla făptura pe care o iubea - şi 
nu era în stare să facă nimic pentru salvarea ei. 

LVII. 

STRÂNSOAREA NEMILOASĂ. 

LESLIE GINES ERA SIGURĂ CĂ grinda transversală de 
stejar nu va ceda. Îndrăzni chiar să se aşeze, dar îşi apăsă 
cu disperare mâinile pe urechi, pentru a nu mai auzi 
urletele celui care parcă turbase de mânie. Probabil că 
pradă unui asemenea acces, Harry ucisese mai întâi pe 
Thomas, în continuare îşi devastase apoi dormitorul, ca 
după aceea, prins de panică, să se refugieze în văgăuna sa. 
Încercă să-şi lase mâinile în jos. Da, slavă Domnului, 
dezlănţuirea zgomotoasă mai scăzuse în intensitate; omul 
gemea şi suspina acum, ceea ce era totuşi suportabil. 

Răsuflând uşurată, Leslie aruncă o privire ceasului: timpul 
prânzului. La ora aceasta era imposibil să nu se afle cineva 
în parc, astfel că se ridică pentru a aduce la îndeplinire un 
anume plan în care îşi pusese mari speranţe. Stând sub 
puţul obturat de grilaj, slobozi trei împuşcături spre tăria 


cerului, care se strevedea albastru prin caroiajul zăbrelelor. 
Cel de-al treilea glonţ atinse una din bare, şi iscă un sunet 
amintind de zumzăitul unui bondar. 

În încăperea de deasupra era linişte acum. Deodată se 
auzi însă vocea lui Harry; tonul era scăzut, rugător cumva: 

— Leslie?! 

Pentru a-i desluşi mai bine spusele, fata urcă treptele. 

— Vor veni încoace, Leslie. Nu-i aşa că vei spune că nu ţi- 
am făcut nici un rău? 

— Cum să nu! Îl asigură ea cu ardoare. 

La scurt timp după asta se auzi hârşâit de paşi, apoi iar 
vocea lui Harry. 

— Hello, Dick! Sper că nu ţi-ai făcut prea multe griji din 
pricina noastră, bătrâne? 

Leslie nu-şi mai acordă răgazul de a asculta şi răspunsul. 
Trase zorită de grinda de stejar, şi în secunda următoare 
intrarea era deblocată. Ajunse sus de-a buşilea - întuneric 
beznă?! 

— Dick! Strigă ea. 

Cineva o prinse brutal de mână, şi, îngrozită, îşi dădu 
seama că tropotul de paşi şi discuţia nu fuseseră decât o 
manevră a temnicerului ei. 

Într-una din mâini, fata mai ţinea încă arma, dar mai- 
nainte ca s-o poată îndrepta spre el, Harry i-o smulsese. 
Obiectul căzu cu zgomot pe lespezile podelei. 

Rezistenţa ei deveni din ce în ce mai slabă, confruntată cu 
strânsoarea unor braţe care păreau că dispun de puteri 
supraomeneşti... 

— O să coborâm din nou, îi şopti el. A, în sfârşit, în sfârşit 
aflu şi eu adevărul. Deci Dick e cel pe care-l iubim, pe 
dragul de Dick îl vrem! 

Chicotind uşurel, o duse până la capătul de sus al scării. 

— Vrei să te cobori singură, sau e nevoie să-ţi dau brânci? 

Cu genunchii tremurând, fata refăcu drumul în sens 
invers; Harry o urmă îndeaproape, oprindu-se doar o clipă 
pentru a aşeza grinda la loc. 


— Stai jos! 

Arătă spre jilţul acela înalt, atât de asemănător cu un tron, 
şi Leslie se supuse. Chipul ei era acum palid ca al unui mort, 
ultima pâlpâire de curaj i se stinsese. 

— Ştii ce-ai făcut, Leslie? Lai tratat cu dispreţ pe Harry, 
cel de-al optsprezecelea conte de Chelford, viconte de 
Carberry; ai conspirat cu cei care îl urăsc. lar această vină 
nu poate fi ispăşită decât prin moarte. 

Vocea lui avea un tremur. Leslie bănui că în felul lui de 
smintit, de om bolnav, îi părea rău de ea, că regreta şi 
deplângea necesitatea inexorabilă a morţii fostei sale 
logodnice. Tânăra întinse mâna spre el, implorându-l... În 
aceeaşi clipă bărbatul se năpusti spre ea şi îi încleştă gâtul. 

Deasupra lor răsunară paşi. O voce adâncă. Dick! 

Mâna stângă a lui Harry căută îndată lampa şi o stinse. Şi 
acum, cu ultimele puteri născute de disperarea cea mai 
cumplită, Leslie izbuti să se elibereze din nemiloasa 
strânsoare. Dar mai înainte ca din gâtlejul chinuit să poată 
ieşi un sunet, omul se aruncă din nou asupra ei. Degetele 
asasine îşi începură iar strânsoarea, şi fata se trezi împinsă 
spre masă, aproape răstignită pe tăblie! Probabil că trebuia 
să urmeze moartea! Un vuiet puternic în urechi, scântei 
jucând în faţa ochilor... 

Leslie simţi cum masa greoaie ce împodobise cândva 
refectoriul prinde să se mişte, la început mai încet, apoi din 
ce în ce mai repede, lunecând pe direcţia axei longitudinale. 
Mâinile lui Harry se desfăcură de pe gâtlejul ei. Fata auzi 
zgomotul provocat de izbitura unui corp, un geamăt... Dar 
pasul ei următor călcă în gol. Nu putea decât să bănuiască 
adâncul ce se căsca dedesubt, şi în ciuda tuturor 
strădaniilor de a-şi redobândi echilibrul, se rostogoli şi 
alunecă pe nişte trepte care, rând pe rând, se dărâmară 
sub greutatea ei, până când picioarele i se sprijiniră pe ceva 
moale. 

LVIII. 

FRÂNGHIA TĂIATĂ. 


ÎNTUNECIME DE NEPĂTRUNS! Nici un sunet nu venea 
de sus - postamentul cel greu al mesei lunecase înapoi, la 
fel de exact ca în urmă cu sute de ani, când Călugărul 
Negru era atât de mulţumit de această deschizătură, care 
în acelaşi timp era şi o poartă de scăpare. 

— Cum s-ar putea face lumină aici?! Se întrebă Leslie 
suspinând, şi dintr-odată îi veni ideea să-l scotocească pe 
bărbatul care zăcea nemişcat. În buzunarul vestei găsi o 
cutie - chibrituri, cum o trăda zuruitul conţinutului, apoi 
însă degetele ei dibuiră în buzunarul fracului un obiect dur 
şi plat: lanterna electrică a lui Harry. 

Lumina acesteia îi arătă fetei că se află la piciorul unei 
scări de lemn, ale cărei trepte putrede se rupseseră din 
pricina impactului. Undeva, la mijlocul ei, mai rezistase 
doar un fragment din balustradă sculptată. 

Aidoma unor ciorchini de struguri, ciuperci cenuşii 
spânzurau de tavan; băltoace de apă umpleau denivelările 
podelei. Dar speranţele lui Leslie începură să se anime 
iarăşi, când văzu la dreapta şi la stânga câte un gang 
îngust. 

Fasciculul luminos al lanternei se reîntoarse la Harry. 
Murise oare?... Îngrozită, zări buzele învineţite care tăiau 
cu o dungă orizontală chipul palici, pătat de sânge. Mâna ei 
tremurândă se vâri sub vestă: Slavă Domnului, inima bătea! 

Îi spălă faţa cu băgare de seamă, şi-n vreme ce-i lega rana 
cu o fâşie de mătase ruptă din rochie, bărbatul deschise 
ochii. 

— Ce s-a întâmplat, Leslie? 

— Masa a prins să lunece, şi noi am căzut prin 
deschizătura astfel apărută. 

Harry îşi găsi ochelarii, rămaşi ca prin miracol intacţi şi şi-i 
puse. Cu ajutorul fetei, izbuti să se ridice; examină plafonul: 
chiar deasupra treptei celei mai de sus, răsăreau de acolo 
două tije lungi de lemn. 

— Asta trebuie că sunt mânerele care acţionează de aici 
asupra mesei. Dar n-au cum să ne folosească, Leslie! Patru 


metri înălţime, şi scara năruită! Dar de fapt cum am ajuns 
noi printre zidurile astea? 

Se uită în jur indispus. 

— Hai să vedem ce-i cu gangul din stânga! 

Gangul se dovedi a fi de fapt un urcuş abrupt, care se 
învârtea - în maniera unui tirbuşon - mereu în aceeaşi 
parte. Deodată fata se opri. Un uşor licăr de lumină se făcu 
observat, şi când ea se aplecă, zări o deschizătură 
dreptunghiulară, acoperită în partea cealaltă de o perdea 
de plante acvatice, prin care se cernea o lumină gălbuie. 
Continuară să urce încet - Harry era într-o condiţie fizică 
atât de precară că trebuia să se sprijine de umărul ei - şi 
trecură pe lângă alte trei asemenea fante, din care cea mai 
de sus, neacoperită de viţe, lăsa să treacă un uşor curent de 
aer. O înşelau oare ochii sau prin faţa găurii pendula o 
frânghie? Îşi trecu mâna prin deschizătură pentru a încerca 
să tragă spre sine obiectul. Deodată însă, frânghia dispăru, 
şi cu ea şi luciul acela galben. Deci totul nu fusese decât o 
nălucire a nervilor ei suprasolicitaţi...! 

— Nu mai pot, gemu Harry. 

Clătinându-se, ajunse lângă perete şi lunecă la pământ, 
unde rămase ghemuit cu capul în piept. 

— Poţi rămâne o clipă în întuneric? 

Lordul Chelford dădu din cap afirmativ. Leslie continuă 
repede ascensiunea, până când ajunse la o galerie îngustă, 
perfect dreaptă şi cu pereţii căptuşiţi cu plăci de gresie. 
Plină de noi speranţe, îşi grăbi paşii. Dar ce era asta?... Un 
zid puternic se ridica în faţa ei şi împiedica orice înaintare. 
N-avea de unde să ştie şi nici n-avea cum să ghicească 
adevărul: se afla în faţa baricadei pe care, răzbunător, 
lordul Chelford o ridicase în calea rivalului său, a omului cu 
sutana neagră. 

Dezamăgită, Leslie făcu calea întoarsă. Când se apropie de 
locul unde îl lăsase pe Harry, îl auzi chicotind uşor. 

— Leslie, îi şopti el. Nici nu bănuieşti cât de binevoitor s-a 
arătat norocul faţă de mine. 


Urechea ei surprinse sunetul unor voci, şi una dintre ele 
era în mod sigur a lui Dick! 

— Dar ce s-a întâmplat! Se interesă ea, ascunzându-şi cu 
greu emoția. 

Iar chicotitul acela neliniştitor, dement. 

— Am văzut funia lunecând prin faţa orificiului şi mi-am 
amintit la timp de asta. 

Rânjind, îi arătă briceagul. 

Leslie simţi că i se opreşte respiraţia. 

— Şi de funia asta... Atârna cineva? 

Harry confirmă solemn. 

— Duşmanul de moarte al meu şi al omenirii: Richard 
Alford. 

Fără să mai spună vreun cuvânt, fata literalmente că zbură 
în josul galeriei, rotindu-se în vârtejul spiralei ameţitoare. 
Ajunsă la fanta cea mai de jos, îngenunche şi smulse 
perdeaua vegetală. 

— Dick! Agaţă-te de mâna mea! 

Acum, putu să-l vadă; chipul său era palid şi crispat. 

Îşi trecu mâna prin deschizătură şi prinse o încheietură 
îngheţată. Apoi o smucitură brutală o trase înapoi: Harry o 
ajunsese din urmă. Un plescăit puternic fu ultimul zgomot 
pe care-l mai auzi, înainte de a-şi pierde cunoştinţa. 

LIX. 

PERIPLUL SUBTERAN CONTINUĂ. 

CÂND SE TREZI O ÎNCONJURĂ O linişte mormântală. 
Pipăi în dreapta şi în stânga... Nimic altceva decât stâncă 
aspră. Deodată degetele ei se loviră de ceva rece şi neted. 
Era briceagul lui Harry. 

Totul reveni brusc în faţa ochilor ei lăuntrici. Dick în apa 
cea atât de rece, Dick luptându-se cu moartea, ba poate 
deja mort! Îşi strânse palmele atât de tare, că unghiile 
pătrunseră adânc în carne, şi durerea aceasta o feri de un 
nou leşin. Încetul cu încetul, prinse să gândească mai 
liniştit. Dick n-avea cum să fie singur, aşa că însoțitorii săi 
făcuseră desigur tot ce era posibil pentru a-l salva. 


Când îşi căută batista pentru a-şi şterge de pe frunte 
transpiraţia pe care spaima i-o aşezase acolo, dădu peste o 
cutiuţă. Dar era atât de epuizată, că trebui mai întâi să 
treacă un timp până când izbuti să aprindă primul chibrit. 

Departe, foarte sus, tavanul; pereţi îndoiţi spre interior, 
ducându-te cu gândul la forma unei clepsidre; podeaua din 
piatră cioplită grosolan! Unde se afla oare...? 

Ecoul anunţă nişte paşi ce se apropiau. Puse bine 
briceagul şi aşteptă. 

— Iar în formă, Leslie? Întrebă Harry Chelford. 

Acum părea complet normal. 

— Nu te supăra că te-am lăsat singură; m-am dus să caut o 
ieşire de aici. 

— Unde ne găsim? 

— Habar n-am. Când ai leşinat, te-am luat în braţe şi 
coborând pe gangul acela şerpuit, am ajuns în văgăuna asta 
curioasă - să ştii că nu eşti deloc uşoară, adăugă el cu un 
soi de naivitate, care aproape că-i smulse tinerei un zâmbet. 
Ştii, Leslie, mi-a venit o idee. Găurile astea de aerisire pe 
lângă care am trecut, se află în peretele unei fântâni, şi sunt 
convins că tezaurul se găseşte pe talpa acesteia. De-am 
putea ieşi de aici ca să pot discuta cu Dick. Atât de 
inteligent cum e, ar fi imposibil să nu găsească foarte 
repede gura puţului. 

— Şi ai descoperit vreo ieşire, Harry? 

— Nu. Am ajuns într-un labirint, din care cu greu am 
reuşit să revin aici... O Doamne! În ce hal îţi sunt picioarele! 

Picioarele lui Leslie, tumefiate şi însângerate, de care 
spânzurau ciorapii făcuţi ferfeniţă, ofereau într-adevăr un 
aspect lamentabil. În clipa următoare Harry îşi dăduse deja 
pantofii jos. 

— Încalţă-i pe aceştia, îi porunci el, şi cum fata şovăi, 
bărbatul îngenunche şi îi vâri degetele în pantofi. Dar n-am 
verificat încă totul, continuă el, mai rămâne să vedem ce-i 
cu gangul din dreapta. Din păcate, e parţial astupat, şi 


stânca arată destul de friabilă. Dar care o fi fost pricina 
leşinului dumitale, Leslie? 

— Nervii, pesemne. 

Era inutil, ba poate chiar şi primejdios, să-i povesteşti 
adevărul. 

— Mi-am închipuit eu. Şi fiindcă văd că te simţi mai bine 
acum, hai să începem cu călătoria noastră de recunoaştere. 

O luă înainte, stingând când şi când lanterna, pentru a 
cruța bateria. 

— Complexul acesta ciudat de construcţii nu e de sorginte 
anglo-saxonă, ci trebuie pus în relaţie cu populaţia 
străveche a Britaniei. E într-adevăr un sentiment fabulos să 
treci prin aceste galerii cioplite de oamenii cavernelor. O să- 
l rog pe Dick să asigure iluminarea electrică a acestei lumi 
subpământene, şi după aceea o voi dona statului. 

Urmăriseră probabil aproape o jumătate de oră traseul 
culoarului care urca necontenit, când Harry se opri. În faţa 
lor se afla o aglomeraţie de sfărâmături de rocă, atât de 
înaltă, încât între vârful ei şi tavan, de-abia mai exista un 
spaţiu prin care cineva ar fi putut înainta târâş. 

— Suntem pe drumul cel bun, spuse tânăra respirând 
uşurată. Simţi curentul de aer? 

— Bineînţeles. 

Unul după celălalt, se strecurară cu băgare de seamă prin 
trecerea aceea strimtă. O umbră neagră trecu fulgerător pe 
lângă ei, aşa că Leslie se dădu brusc înapoi, ţipând. 

— Nu trebuie să te temi! O linişti Harry. Nu-i decât o 
nevăstuică. Şi pe acolo pe unde o nevăstuică poate intra şi 
ieşi, merită să ne încercăm şi noi norocul. 

După ce degajară porţiunea mai îngustă reuşiră să 
înainteze. Gangul se lăţea şi-i conduse într-o încăpere 
tetragonală. Din tavanul boltit coborau stalactite care 
luceau feeric, iar pe pereţi se prelingeau mici pârâiaşe de 
apă extrem de rece. 

— Cât de puternice sunt aceste picături şi cum au 
străpuns piatra! Exclamă Harry, arătând puzderia de găuri 


mărunte care ciuruiau podeaua. Apoi traversă cu paşi 
repezi încăperea şi dispăru în galeria care continua 
oarecum aliniamentul gangului. 

— Vino, vino! Îl auzi ea îndată jubilând. Lumina zilei! 

Leslie se repezi într-acolo, şi prima senzaţie pe care o avu 
fu cea a unei călduri binefăcătoare. 

Deasupra lor se deschidea o crăpătură naturală a stâncii, 
când atât de lată că un bărbat putea înainta târâş, când atât 
de îngustă încât abia puteai să-ţi treci mâna pe acolo. Iar la 
capăt strălucea cerul albastru... 

— lată şi explicaţia aerului proaspăt pe care l-am simţit 
adineauri, Leslie. Hai să vedem încotro ne duce galeria. 

Nu ducea prea departe. După câţiva metri ajunseră la 
capătul ei - în faţa lor se ridica un perete de stâncă... 

Se priviră năuci. 

— Trebuia să ne întoarcem în galeria de unde am venit, 
rosti Harry îngrijorat. 

Cuvintele de-abia spuse şi primii paşi de-abia făcuţi, 
bubuituri şi vuiete surde ajunseră la urechile lor; stânca de 
sub picioare se cutremură, şi din gangul de dincolo de 
încăperea în care se aflau stalactitele răbufni o trâmbă de 
fragmente mărunte de stâncă şi de praf. 

— Aşteaptă, Leslie. 

După câteva minute Harry reveni. 

— Stâncile care alcătuiau tavanul s-au prăbuşit la vreo 
câţiva zeci de metri mai încolo, raportă el şi vocea îi 
tremura. Leslie, cred că suntem iremediabil pierduţi. 

LX. 

DEUS EX MACHINA3I 

O BAIE FIERBINTE ŞI O MASĂ consistentă, dar ale cărei 
îmbucături riscară mai tot timpul să i se oprească în gât, îl 
restabiliră în oarecare măsură. Mai exista o speranţă, chiar 
dacă nu era decât una foarte, slabă. Trimisese 
administratorul adjunct la Londra pentru a aduce dinamită, 
dar cum explozivii nu se vând la tejghea în felul în care se 
face cu brânza sau cu untul, trebui ca mai întâi omul să 


îndeplinească fel de fel de formalităţi şi să obţină nu ştiu 
câte aprobări, până când reuşi să anunţe telefonic la 
Fossaway că era în posesia bizarului material. 

Însoţit de Puttler şi de Milder, Dick Alford tocmai se 
îndrepta iarăşi spre mănăstire, când detectivul zări 
deasupra lor un monoplan, care, după ce execută două 
bucle măiestre, se angajă într-un picaj temerar. 

— Cred că primim o vizită, spuse el surprins. 

Şi într-adevăr, avionul reuşi o aterizare care confirma 
talentul remarcabil al zburătorului, şi după ce mai rulă 
duduind cam o sută de metri, se opri lă capătul Poienii 
Lungi. Un bărbat se extrase din carlingă: Arthur Gines! 

Fruntea sumbru încruntată a lui Milder îi stârni un uşor 
zâmbet. 

— lată suma pe care ţi-o datorez, d-le Milder, spuse el, 
smulgând un teanc gros din buzunarul combinezonului său 
de zbor, asta în cazul că francul nu s-a devalorizat de când 
am luat startul de la Paris. Ce înseamnă să împrumuţi cuiva 
nişte bani „cu inima curată” - aşa cum ai făcut d-ta! Scurta 
mea şedere pe Continent a fost mai mult decât fructuoasă, 
şi norocul unui anume Steele s-a dovedit a fi mult mai mare 
decât ghinioanele însumate ale lui Arthur Gines. Mi-a 
reuşit, în fine, lovitura cea mare pe care am aşteptat-o atâta 
amar de vreme. Am izbutit să fac să sară o bancă în aer - d- 
le Puttler, nu Banque de Paris! Ci cea a cazinoului - aşa că 
sunt în situaţia fericită de a-mi achita datoriile, mulţumindu- 
i încă odată d-lui Milder. Şi dacă nu-mi primeşte 
gratitudinea, de-aia nu mai pot! 

Ex-şeful de birou luă tăcut pachetul în primire, în vreme ce 
exuberantul Gines se răsuci spre Alford. 

— Cum am citit toate ziarele englezeşti pe care am putut 
să pun mâna, am aflat aseară şi despre dispariţia lui Leslie. 
Oricum, voiam să revin acasă, dar ştirea m-a făcut să iau 
legătura cu Aeroclub de France, astfel că în noaptea 
trecută - punând în mâna cuiva o mică parte din suma 


câştigată la joc - am ajuns proprietarul avionului de colo. 
Care-i situaţia? Aţi găsit-o pe Leslie? 

Dick îi înfăţişă pe scurt întâmplările care avuseseră loc în 
ruinele mănăstirii. Când ajunse însă la proiectul său mai 
nou de eliberare a fetei, Arthur Gines îl opri îngrozit. 

— Stop! Stop! Înainte de a mă dedica ştiinţelor juridice, 
am studiat câteva semestre construcţiile subterane. Şi pe 
baza cunoştinţelor mele - fie ele şi sumare - vă asigur că, 
acţionând cu explozivi pentru a mări vreuna din gurile 
acelea de aerisire, n-o să faceţi altceva decât să provocaţi 
surparea întregului puț; nu trebuie să uitaţi procesul de 
degradare lentă la care zidăria lui a fost supusă timp de 
sute de ani. Vai de cei care se vor afla în apropierea acelui 
loc, atunci când veţi declanşa explozia! Haideţi să văd şi eu 
subteranele - că tot muream de nerăbdare să pătrund 
tainele lor... 

Coborâră în încăperea unde se afla uriaşa masă de 
refectoriu, şi când Arthur observă că podeaua e înclinată, 
făcu un lucru pe care ei îl omiseseră. Se propti în ea. La 
început mai lent, apoi din ce în ce mai repede, mobila cea 
masivă prinse să lunece spre perete, aşa că Arthur de abia 
mai avu timp să-şi aşeze tălpile pe soclu şi să-şi prindă 
mâinile de marginea tăbliei, când se căscă deschizătura din 
podea. Apoi masa parcurse drumul invers şi reveni la 
vechiul loc. 

Repetă manevra, având grijă să blocheze mobila. Dick 
coborâse deja, în vreme ce ceilalţi încă mai asigurau 
colosul. Văzu scara sfărâmată, şi ceva îngust şi întunecat, 
zăcând nu departe de ea. Era o fâşie de mătase. 

— Suntem pe drumul cel bun, spuse el liniştit, când ceilalţi 
aterizară lângă el. Milder, dumneata împreună cu Puttler o 
luaţi pe gangul din dreapta, noi ne ocupăm de celălalt. 

Dar spirala aceea curioasă îi conducea la peretele 
transversal de care se izbise şi Leslie; şi, la fel ca şi fata, 
Dick şi Arthur Gines făcură abătuţi calea întoarsă. 

La piciorul scării de lemn distruse, ceilalţi aşteptau deja. 


— Gangul din dreapta, sună relatarea lor, e complet 
astupat de nişte pietre căzute. 

Şi soarele care cobora spre apus îşi aruncă ultimele raze 
asupra celor patru bărbaţi acoperiţi de praf albicios, care, 
cu disperarea pe chip, strecurându-se prin deschizătura 
turnului ajunseră iarăşi în lumea de sus. Aceleaşi raze mai 
aureau şi arcada cea spartă a ferestrei, care semăna mai 
mult ca oricând cu un înfricoşător şi diabolic semn de 
întrebare... 

Deodată, Arthur Gines, care se răsucise pentru a-şi 
ascunde lacrimile, se întoarse brusc. 

— Alford, te-ai gândit până acum la „Izvorul Dorinţelor”? 

— Dumnezeule! Strigă Dick agitat. Asta chiar că e o idee 
grozavă! 

Şi cu nişte paşi enormi, mult în faţa celorlalţi, alergă spre 
râu, traversându-l imediat. O nouă scânteie de speranţă se 
aprinsese în inima lui Dick Alford. 

LXI. 

HELLO! 

— CÂT E CEASUL? ÎNTREBĂ HARRY. 

Nu rostise o vorbă de două ceasuri, ci, cufundat în reflecţii 
întunecate, zăcuse doar ghemuit la pământ. 

— Dă-mi lampa, îl rugă Leslie Gines şi răspunse după ce 
aruncă o privire ceasului brățară: Şapte fără un sfert. Vai, 
Harry, mi-e aşa de foame. 

— Zău? Mie de fel; în schimb simt un fel de vid ciudat în 
cap. Dar tot nu mi-ai spus cum am ajuns în văgăuna asta 
groaznică?! 

— Ai fost foarte bolnav, Harry, replică tânăra cu blândeţe. 
Delirul provocat de febră te-a mânat încoace. 

Bărbatul începu să mediteze. 

— Da, acum mi-amintesc, răsună glasul lui peste cinci 
minute. Am avut nişte vise teribile... În general dorm foarte 
prost; şi cu toate astea, Dick se tot răţoieşte la mine pentru 
că mă folosesc de balsamurile acelea. Da, e un om ciudat, 
bunul meu Dick, dar e totuşi loial până la Dumnezeu. 


A zecea oară poate, îşi îndreptă iar lanterna spre tavan. 

— Boltit şi ăsta! Un tremur îi străbătu corpul. Să sperăm 
că nu ni se întâmplă nimic. 

— Bolta asta ţine, încercă Leslie să-l liniştească. Şi când 
vom fi în fine afară, organizăm o petrecere mare. 

Bărbatul râse încet. 

— N-o să ieşim nicicând de aici. Aceasta-i sfârşitul casei 
Chelford. Se gândi câtva timp. Dar nu! Mai există şi Dick; el 
va prelua atât titlul cât şi domeniul. Ce zici, Leslie, nu-i 
ciudat că s-a împotrivit întotdeauna proiectelor mele 
matrimoniale? Aceasta-i singurul lucru pe care nu-l pot 
înţelege în cazul lui Dick, fiindcă el nu cunoaşte nici invidia, 
nici gelozia. 

— Cred că te înşeli, Harry. Voia doar să nu iei femeia care 
nu ţi se potrivea. 

— Ba nu, nici logodna noastră nu-i convenea, îi explică el 
indignat. Ori o fată mai bună ca dumneata nu cred că aş fi 
putut găsi. E adevărat că nu sunt eu de prea mare fală, dar 
oricum... 

— Hello! 

Vocea răsună puternic, de parcă aparţinea cuiva care se 
afla în interiorul încăperii. Leslie văzu cum însoţitorul ei 
tresare, gest care se transformă îndată în nişte contractări 
spasmodice ale întregului corp. 

— Hello! 

Aprinzând lanterna, tânăra alergă spre locul din care 
zărise petecul acela de cer. 

— Hello! 

— Tu eşti, Dick? 

Şi de sus răsună un „Slavă Domnului” răguşit. 

Din încăperea stalactitelor răsună însă acum un râs 
demonic. De acolo o ameninţa primejdia cea mai mare: 
Leslie Gines era singură cu un nebun! 

LXII. 

DEMOLAREA. 


DUNGA AURIE A APUSULUI DE SOARE se desena pe 
conturul deschizăturii. 

— Harry e cu tine, Leslie? 

— Da. 

— 'Ţi-e foame? 

— Foarte tare chiar. Dar asta nu contează... Pot să mai 
rezist şi douăsprezece ceasuri fără hrană. Ne aflăm într-un 
fel de peşteră şi n-avem cum să ieşim de aici, deoarece 
galeria s-a surpat în urma noastră. 

— Şi cât de lungă e galeria asta? 

Leslie reflectă un moment. 

— Cam patru sute de metri. 

— Şi ce distanţă e de la racordul ei cu peştera în care vă 
aflaţi până la locul unde s-a prăbuşit tavanul? 

— Cel mult nouă metri. 

Tânăra n-avu cum să audă geamătul lui. 

— Leslie! 

— Da! 

— Vezi că dau drumul unei corzi de care e prinsă o busolă. 
Va trebui să-mi spui în ce direcţie se află capătul galeriei. 

După un minut sosi şi răspunsul. 

— Exact spre apus. 

— Şi câţi paşi sunt din punctul în care te afli acum, până la 
marginea peşterii? 

— Opt. 

— Asta înseamnă că peştera se află chiar sub albia râului, 
concluzionă inginerul constructor pe care administratorul 
adjunct îl adusese cu sine de la Londra, când rezolvase şi 
problema explozibilului. 

— Şi nu putem mări deschizătura acestui aşa-zis „Izvor al 
Dorinţelor”? 

— Imposibil, d-le Alford. Lucrările de minare şi derocare 
ar dura săptămâni în şir... Şi mai apare riscul ca procesul 
de prăbuşire al stâncilor, deja început, să evolueze 
imprevizibil... 

Acum interveni şi Puttler. 


— Dar de ce n-am aduce Ravensrill-ul în albia sa iniţială? 

— Asta e! Exclamară la unison constructorul şi Arthur 
Gines, strângând mâna enciclopedicului poliţist. 

Zece minute mai târziu, se vădi din plin şi eficienţa lui 
Mary Wenner, care pur şi simplu se dezlănţui la telefon. 
Mobilizaţi de pe o rază de douăzeci de mile, toţi 
întreprinzătorii disponibili puseră în mişcare coloane de 
căruţe, maşini şi autobuze, ce se îndreptară spre Fossaway. 
Muncitorii necesari se treziră aproape luaţi pe sus din case 
şi cârciumi, din cantine, cluburi şi cinematografe. Cu fiecare 
oră numărul lor creştea, până când, scăldaţi de lumina rece 
a lămpilor de acetilenă, o armie de mai bine de o mie de 
oameni trudi febril la demolarea „Digului lui Chelford”. 

Masivul rambleu scăzu din ce în ce, astfel că la scurt timp 
după miezul nopţii, Ravensrill-ul se revărsă spumegând în 
vechea-i albie, pe care trebuise s-o abandoneze de atâtea 
veacuri. În urma lui rămase o masă întunecoasă de plante 
acvatice, din care ţâşneau deseori săgeți argintii - păstrăvi 
şi ştiuci. 

— Dacă dăm de stâncă, suntem terminaţi, spuse inginerul. 
Dar aş jura că fundul albiei propriu-zise e constituit din 
Nisip. 

— Şi din pietriş, completă Puttler. 

— Nu, Sir. În Ravensrill nu s-a găsit niciodată pietriş sau 
balast. Şi e foarte bine că-i aşa: astfel vom înainta mai 
repede. 

Galeria verticală începută fu pe dată sprijinită cu nişte 
căptuşeli de lemn, şi de-abia se ajunsese la adâncimea de 
doi metri, că maistrul care conducea lucrările strigă: 

— Prundiş! 

— Probabil că doar o lentilă foarte subţire, explică 
surprins inginerul, care coborâse imediat scara şi 
examinase neaşteptatul depozit. Oricum, e vorba şi de un 
material de foarte bună calitate. 

Înaintarea se dovedi dificilă. Se trecu la ridicarea unui 
eşafodaj pe care se montară îndată nişte scripeţi, şi Dick se 


folosi de răgazul acesta pentru a face o scurtă vizită la 
„Izvorul Dorinţelor”. 

— Tu eşti, Dick? Răspunse Harry apelului său. Nu-mi 
arunci şi mie o sculă oarecare, să vă ajut şi eu din partea 
aceasta, lucrând pe aceeaşi verticală? 

Şi pentru a nu-i altera actuala dispoziţie paşnică în care se 
afla, Second Son făcu îndată să coboare o rangă. Dar 
pentru nerăbdarea lui Harry treaba mergea prea încet, şi 
cum fierul greu maniabil se şi înţepeni de câteva ori, criza 
deveni inevitabilă. 

— Dar grăbeşte-te, la naiba! Nu-mi convine să zac pe aici 
de pomană. Ştii doar că mă aşteaptă o grămadă de lucru: 
manuscrisele acelea... 

Teama lui Dick spori. Cunoştea prea bine simptomele care 
obişnuiau să premeargă crizelor. 

— Fii atent cum manevrezi ranga, îl avertiză el, ca nu 
cumva să te trezeşti îngropat sub nişte blocuri de piatră. 

Dar discuţia fu continuată de Leslie, fiindcă Harry, de cum 
desprinsese ranga de coarda de care fusese legată, o şi 
zbughise de acolo. 

— Dick, n-ai cum să-mi faci rost de vreun tranchilizant 
pentru Harry? S-ar putea să fie nevoie de aşa ceva... 

— Aşteaptă un moment. Se rezolvă imediat. Medicul casei, 
care şi el făcea parte din statul major convocat, îi dădu 
două tablete cafenii. 

— Mulţumesc. Era tot ce spusese fata când hârtia în care 
se aflau medicamentele căzu la picioarele ei. 

LXIII. 

CÂND LEGENDA SE ADEVEREŞIE. 

HARRY SE MUNCISE ÎNTRE TIMP CU un bolovan ce i se 
păruse că are o mărime potrivită, şi-l adusese de-a 
rostogolul din gangul surpat până la punctul ce-l interesa; 
suit pe acest „piedestal”, izbutea acum să acţioneze cu 
ranga asupra unei porţiuni din plafonul boltit care i stârnise 
interesul. La prima vedere, părea că este vorba de o rozetă 
alcătuită din şase părţi simetrice. Lucra concentrat, astfel 


că fata avu acum timp din belşug pentru a examina mai cu 
atenţie strania peşteră. 

Nişte deschizături nu prea mari şi circulare, practicate la 
intervale regulate în pereţi, îi stârniră curiozitatea. 

Dar de-abia după ce găsi un cârlig lung de fier, atât de 
mâncat de rugină încât izbuti să-l frângă cu mâinile, 
înţelese cel puţin una din destinațiile încăperii - 
temperaturile coborâte de aici oferiseră monahilor 
posibilitatea să-şi conserve alimentele - şi mai ales carnea! 

De aici şi strădania pe care şi-o dăduseră să netezească 
foarte mult pereţii şi să amenajeze un plafon atât de artistic 
ornat. 

Harry încă se mai muncea să introducă ranga într-o fisură. 

— Dick n-are nici un zor să ne salveze, mormăi el mânios, 
ştergându-şi transpiraţia. 

— Sunt convinsă că te înşeli! Ripostă Leslie. 

Opoziția fetei îl întărâtă şi mai mult. 

— Eşti o smintită! O repezi el. loate femeile sunt nişte 
smintite! Şi dacă-ţi spun că asta e o conspirație, pentru a... 


Se întrerupse brusc şi îşi trecu mâna peste frunte. 

— O, dacă aş fi adus cu mine portretul! Când mă gândesc 
că din cauza dumitale a trebuit să-l las acolo - şi poate că 
porcul ăsta îl batjocoreşte acum! 

Leslie privi spre tavan. 

— Dar văd că ai înaintat binişor, Harry, îl lăudă ea, şi izbuti 
astfel să-i mute atenţia de la subiectul incendiar pe care-l 
abordase. 

— Să ai încredere în mine, Leslie - sunt singurul om din 
lume pe care te poţi bizui! De-acum nu mai ai duşmani. 
Starețul Negru e mort, şi sunt mândru că l-am ucis, sunt 
mândru că mi-am câştigat dreptul la recunoştiinţa 
întregului şir de strămoşi. 

Încet, încet, tăişul răngii înaintase atât de mult în adâncul 
fisurii, că omul putea folosi acum instrumentul şi ca 
pârghie. Deodată piatra se lăsă puţin. 

— Priveşte numai! Exultă el strident. lată un lucru de care 
Dick nu m-ar fi crezut în stare. 

Se opinti iar cu toată puterea şi piatra cobori destul de 
mult. 

— Atenţie, Harry, ca nu cumva să te rănească atunci când 
se desprinde de tot! 

Încă mai era îndeajuns de rezonabil pentru a-i lua în 
seamă sfatul. Îşi schimbă poziţia şi continuă cu dislocatul, 
până când, deodată, unul din cele şase elemente simetrice 
ale rozetei se prăbuşi zgomdtos la podea. Îndată prinse să 
curgă şi un puhoi de pietriş, iar bărbatul zgândărind de zor 
cu ranga, grăbi şi mai mult aceasta. 

Deodată, în movila de pietriş care se adunase pe podea, se 
văzu un luciu metalic - o cutiuţă de staniu. Mai înainte ca 
ploaia de piatră ce continua să curgă să izbutească s-o 
acopere, Harry, întărâtat la culme, o smulse de acolo şi-i 
forţă capacul cu ranga, înăuntru se afla un ştergar de 
pânză aparent împăturit. Când voi să-l scoată din cutie, 
mâinile îi tremurară atât de tare, că Leslie interveni. 


Ţesătura învechită ascundea în cutele ei ceva tare: o 
sticluţă! 

Îndată obiectul îi fu smuls din mână. 

— Elixirul vieţii! Gâfâi el. Cerul fie lăudat! 

Leslie se aplecă puţin, pentru a vedea mai bine conţinutul. 
Dar bolnavul interpretă greşit mişcarea. 

— Diavol ce eşti! Scrâşni el. Eşti în cârdăşie cu Dick... Vrei 
să-mi răpeşti viitorul! Dar n-ai să izbuteşti asta niciodată! 

Smulse buşonul de lemn cu dinţii, duse lacom flaconul la 
gură... Şi-l goli până la ultima picătură. 

— O, voi trăi veşnic! lar dumneata o să pieri. Să te 
găsească moartă aici şi... 

Un zgomot puternic îl făcu să se răsucească rapid. 
Prundişul continua să curgă aşa cum o face nisipul într-o 
clepsidră; dar acum căzuse ceva greu, asemănător unei 
lumânări galbene, scurte şi groase. Un alt obiect urmă. Apoi 
veniră câte două şi câte trei, veniră cu zecile şi cu sutele - 
un torent galben. 

— Aurul! Răsună strident vocea lui Harry. Dar el n-o să-l 
aibă niciodată! 

Braţul lui se ridică. În aceeaşi clipă Leslie se aplecă şi 
smulgând lanterna de pe jos, o izbi cu putere, de perete. 

Şi-n vreme ce se târa prin întuneric spre crăpătura din 
stâncă, auzi deodată în spatele ei un trosnet şi un pârâit, 
auzi cum ceva se sfărâmă şi cade cu zgomot. Jumătate din 
planşeu cedase, iar pietrişul şi aurul se năpustiră la vale, 
până când peştera aproape că se umplu... 

Când îl dezgropară mai târziu pe Harry Chelford, mâna lui 
îngheţată încă mai strângea cu putere sticluţa de cristal. 
Goală! Iar în privinţa conţinutului ei, nici cele mai detaliate 
analize fizico-chimice efectuate cu cei mai noi reactivi nu 
izbutiră să spună ceva! 

LXIV. 

SE ANUNŢĂ UN VOIAJ ŞI NU NUMAI... 

CÂTEVA RAZE DE SOARE SE furişară prin jaluzelele 
lăsate. Leslie Gines sări în sus, iar în capul ei totul prinse a 


se învârti frenetic. Apoi amintirile o copleşiră, şi închise 
ochii de parcă ar fi vrut să alunge o viziune oribilă. 

— În sfârşit! Exclamă Mary Wenner uşurată. Toţi cei din 
casă şi-au făcut griji din pricina d-tale, chiar şi Fabe. Noroc 
că nu sunt o persoană geloasă! 

— Cât e ceasul? 

— Trei. Bine că n-a trebuit să trăieşti tot tumultul de afară. 
Peste tot doar muncitori terasieri, roabe şi cazmale! Se 
spune că treaba asta l-a costat pe Luminăţia Sa mai bine de 
douăzeci de mii de lire sterline. 

Leslie o privi fără să priceapă. 

— Luminăţia Sa? 

— Vorbesc despre Dick, explică domnişoara Wenner. Tot la 
o jumătate de ceas a trimis pe cineva aici, ca să afle dacă te- 
ai trezit. Fabe s-a întors azi-dimineaţă la Londra. 

— Fabe?... A, d-l Milder! 

Un zâmbet mic se ivi pe buzele lui Leslie. 

— Da, ne-am logodit. Evident, nu fac parte dintre tinerele 
care se aruncă de gâtul unui bărbat. Dar a ştiut să mă 
convingă. Şi hai să spunem lucrurilor pe nume: n-am 
încotro şi trebuie să recunosc că Arthur a suportat lovitura 
ca un adevărat bărbat. 

— Care lovitură? 

— Logodna mea. A - domnişoara Wenner suspină profund 
- uitasem că nu ştii asta: fratele dumitale m-a iubit mult, 
foarte foarte mult chiar. 

La o jumătate de oră după aceea, Leslie Gines - încă destul 
de nesigură pe bietele ei picioare atât de afectate de 
asprimea stâncilor - reuşi să coboare totuşi scara 
interioară. Uşa biroului lui Dick era deschisă, şi văzu că 
tânărul se afla pe terasă, trântit într-un fotoliu comod de 
nuiele, cu o pipă scurtă în gură şi răsfoind un teanc de 
hârtii pe care le ţinea pe genunchi. 

— O, Dick, arăţi de parcă ai avea o sută de ani în plus! 

— Şi mă simt cu o mie de ani mai bătrân, răspunse el, 
conducând-o pe fotoliul său. Am reuşit să ascund ziarelor 


cea mai gravă parte a tragediei. Bietul Harry! Biata 
victimă! 

— Victimă? Repetă ea mirată. 

— Victima mamei sale. Tata a constatat alienaţia ei mintală 
de abia după naşterea lui Harry, şi moartea ei a înlăturat 
una din marile griji ale vieţii sale. Cealaltă grijă a fost 
Harry... Pe care am preluat-o eu după aceea. Câte n-am 
încercat! După ce mi-am dat seama că nu-l voi putea 
convinge să accepte un consult medical, am adus aici tot 
felul de specialişti în boli de nervi „camuflându-i” în musafiri 
inofensivi... Zadarnic! Parcă intuindu-mi subterfugiul, Harry 
se arăta în perioadele respective perfect normal. În ultimul 
timp însă, accesele sale se înteţiseră şi nu mai aveau loc 
doar noaptea (pentru a explica oarecum urletele acelea 
sinistre, l-am „înviat” pe Călugărul Negru) iar mania 
persecuției i se exacerbase: mă considera cel mai cumplit 
duşman al său (vezi tentativa de a mă înjunghia) şi devenise 
teribil de agresiv - vizând nu doar persoana mea dar şi pe 
ceilalţi (gloanţele trase asupră-ţi, uciderea lui Thomas). 
Chiar şi aducerea detectivului Puttler de la Scotland Yard n- 
a mai reuşit să împiedice deznodământul, fiindcă boala a 
evoluat foarte rapid şi implacabil, perioadele de luciditate 
alternând cu celelalte în care se considera frustrat, 
ajungând astfel la adevărate explozii de mânie, la care - 
biata de tine - ai fost martoră şi cărora era cât pe ce să le fii 
şi victimă...! 

Cât de ciudat totuşi, că înainte de moarte i-a mai fost dat 
să vadă tezaurul Chelforzilor. Şi cât de ciudat că nimeni n-a 
ştiut să găsească adevăratul înţeles al acelui pasaj din 
jurnalul de zi, care vorbeşte despre ce trebuie făcut în 
situaţia în care „seceta va mai ţine”. Anul fiind în continuare 
foarte călduros, Ravensrill-ul a secat pesemne de tot. 
Probabil că bătrânul lord Chelford a găsit o gaură profundă 
în albia râului, care reprezenta tocmai o altă ieşire din 
subteranele în care hălăduiseră cândva oamenii cavernelor 
- depozitând acolo lingourile sale de aur şi enigmatica 


sticluţă, după care a acoperit totul cu prundişul acela cu 
greutatea specifică foarte mare, adus tocmai de la Brighton 
- şi pe care apa n-avea cum să-l antreneze. 

— Eşti foarte bogat acum, Dick, nu-i aşa? 

Tânărul confirmă cu un gest al capului. 

— Foarte, într-adevăr, trebuie să mai rezolv câteva 
mărunţişuri, şi după asta ne permitem să călătorim un an 
prin străinătate, pentru a uita de tot ce-a fost urât. Şi dacă 
eşti de acord, voiajul ar putea să fie şi unul de nuntă. Ce 
zici, micuță Leslie? 

Tăcută, Leslie îi strânse mâna. 


SFÂRŞIT 


1 1 livră (poundân lb. Engl) = 0,435kg 

2 Honourable - Titlu dat în Anglia copiilor nobililor de un 
anume rang. 

3 Penny - moneda subdivizionară. 

4 Second son - Fiul al doilea. 

5 Ton sur ton - Nuanţe ale unei culori (în sens de minuţios 
asortat). 

6 Bookmaker - Persoana oare ţine registrele de 
rămăşaguri la cursele hipice. 

7 Ladylike - (Ca) o doamnă, distinsă, de lume bună. 

8 Master - şef, conducător. 

9 OK - în regulă. 

10 Ma parole - Pe cuvântul meu. 

11 Cresus - Rege al Lidiei, vestit pentru bogăţiile sale. 

12 Bret - pe scurt. 

13 Mah - jong - Joc de origine chinezească asemănător cu 
dominoul. 

14 The Ape - Maimuţă. 


15 Kniekerbockers - Pantaloni largi care se încheie la 
genunchi. 

16 idem 17 

17 Fortune - Unfortunate - Joc de cuvinte, primul 
însemnând Norocosul, celălalt, evident, Ghinionistul. 

18 idem 19 

19 Într-un fel desigur că d-l Puttler nu greşea prea mult. 
Din pletora de robinsoni care au apărut după celal lui 
Daniel Defoe (englez, desigur), se detaşează acel „R. C.” al 
germanului loachim Heinrich Campe, oare, alături de 
„Robinson elveţianul” al lui R. Wyss, se înscrie în fondul de 
aur al literaturii pentru copii. Evident, robinsonul german e 
cunoscut şi-n Anglia (N. [.). 

20 Iată că în acest comitat britanic, bibliotecile nu aveau 
decât robinsonul nemţesc al lui ]. H. Campe, în dauna celui 
autentic, englez sadea totuşi. (N. 1.) 

21 Desperados - Tâlhari, hoţi de drumul mare. 

22 Stante pede - Pe loc. 

23 Short and sweet - Scurt şi dulce. 

24 Misal - Carte de rugăciuni cuprinzând ritualul 
liturghiei. 

25 Vad - în limba engleză - „Ford”. 

26 ESQ - Domnului, stimatului. 

27 Carte blanche - A da mână liberă. 

28 Adică până la Fleet Street. 

29 Shilling - Monedă englezească de argint egală cu a 
douăzecea parte din lira sterlină. 

30 All right - E în ordine. 

31 Deus ex machina - Un zeu într-o maşinărie (lat.) 
Expresie ce semnifică o apariţie fericită şi neaşteptată, care 
dă o întorsătură bruscă şi o dezlegare favorabilă unei 
situaţii dificile.