Philip Pullman — [Materiile Intunecate] 04 Sally Lockhart 02 Umbra din nord

philip pullman 


PHILIP PULLMAN 


Seria Sally Lockhart 
#2 4 


UMBRA DIN NORD 


Traducere din limba engleză ADRIANA RĂDULESCU 


bibliotecă rao 
Editura RAO, 
Bucureşti, 2010 


ISBN 978-606-92677-1-4 
PHILIP PULLMAN 


The Shadow in the North 
Copyright © Philip Pullman, 1986/88 


Pentru părinții mei 


CAPITOLUL UNU 
Mistere neelucidate de pe mare 


Într-o dimineaţă însorită, în primăvara anului 1878, vasul 
Ingrid Linde; mândria liniei de navigaţie anglo-baltice, a dispărut 
în Marea Baltică. 

Ducea o încărcătură de componente de maşini şi câţiva 
pasageri din Hamburg spre Riga. Călătoria se desfăşura fără 
incidente; nava avea numai doi ani, era solidă şi rezistentă, iar 
vremea era blândă. 

La o zi de la plecarea din Hamburg, fusese observată de o 
brigantină ce venea din direcţia opusă. Semnalizaseră. Un vas 
care naviga în aceeaşi parte a mării ar fi văzut-o două ore mai 
târziu dacă /ngrid Linde îşi păstra cursul. Dar corabia nu mai era 
de zărit. 

Dispăruse atât de repede şi fără urmă, încât ziariştii timpului 
mirosiră ceva atât de delicios ca subiectul continentului pierdut 
al Atlantidei sau Mary Celeste, sau Olandezul Zburător. Aflară că 
preşedintele liniei anglo-baltice, soţia şi fiica lui se aflau la bord 
şi umplură ziarele arătând cum că era prima călătorie a fetiţei; 
cum că dimpotrivă, nu era o fetiţă, ci o tânără de optsprezece 
ani. Cu o boală misterioasă; că nava era blestemată de un fost 
marinar; că încărcătura era compusă dintr-un amestec ucigător 
de explozibil şi alcool; că în cabina căpitanului se afla un idol din 
Congo pe care-l furase de la un trib african; că în acea parte a 
mării se afla un vârtej gigantic şi imprevizibil, care apărea pe 
neaşteptate şi trăgea navele într-o cavernă monstruoasă, în 
centrul pământului - şi aşa mai departe. 

Povestea devenise destul de faimoasă. Era ocazional reînviată 
de scriitori specializaţi în cărţi ca Orori Ciudate din Adâncuri. 

Dar, fără dovezi, nici măcar cel mai inventiv jurnalism nu 
rezistă şi în acest caz nu erau deloc dovezi - doar o navă care 
fusese acolo şi în următorul minut dispăruse, şi soarele, şi 
marea goală. 


Într-o dimineaţă rece la câteva luni după aceasta, o bătrână 
bătu la uşa unui birou în inima financiară a Londrei. Pe uşă scria 
S. Lockhart: „Consultant Financiar”. După un moment, o voce - 


o voce de femeie - strigă: „Intră”, iar bătrâna intră în cameră. 

S. Lockhart - „S” era de la Sally - stătea în spatele biroului; 
era o tânără foarte drăguță cam la douăzeci de ani, blondă şi cu 
ochi de un căprui-închis. Femeia făcu un pas în cameră, apoi 
ezită, pentru că pe covoraşul din faţa şemineului se afla cel mai 
mare câine pe care-l văzuse vreodată - negru ca noaptea şi, 
după forma pe care o avea, o combinaţie între un copoi, un 
câine danez şi un vârcolac. 

— Jos, Chaka, zise Sally Lockhart şi animalul cel mare se 
aşeză cuminte. 

Capul îi ajungea chiar şi aşa până la mijloc. 

— Domnişoara Walsh, nu-i aşa? Ce mai faceţi? 

Bătrâna îi strânse mâna şi spuse: 

— Nu foarte bine. 

— Oh, îmi pare rău, zise Sally. Luaţi loc. 

Luă nişte hârtii de pe un scaun şi se aşezară de partea 
cealaltă a focului. Câinele se aşeză şi el, cu botul pe labe. 

— Dacă-mi amintesc bine - o să găsesc imediat dosarul -, v- 
am ajutat anul trecut cu nişte investiţii, spuse Sally. Aveaţi trei 
mii de lire, nu-i aşa? Şi v-am sfătuit să-i investiţi în navigaţie. 

— Mai bine nu aţi fi făcut-o, spuse domnişoara Walsh. Am 
cumpărat acţiuni de la o companie numită Compania de 
Navigaţie Anglo-Baltică, la recomandarea dumneavoastră. Poate 
vă amintiţi. 

Sally făcu ochii mari. Domnişoara Welsh, care predase 
geografia multor fete de-a lungul vieţii, era un bun judecător şi 
cunoştea privirea aceasta; era privirea cuiva care făcuse o mare 
greşeală, tocmai îşi dăduse seama de ea şi urma să înfrunte 
consecinţele. 

Ingrid Linde, spuse Sally. Desigur... Şi nu era o navă care s-a 
scufundat? Îmi amintesc că am citit în ziar. Oh, Doamne! 

Se ridică şi scoase o carte mare cu tăieturi din ziar, din raftul 
din spatele ei. In timp ce căuta printre ele, domnişoara Walsh îşi 
împreună mâinile, le aşeză în poală şi se uită prin cameră. Era 
curat şi ordonat, deşi mobila era uzată, iar covorul - tocit. In 
vatră ardea un foc vesel şi lângă ea şuiera un ibric; cărţile şi 
dosarele de pe rafturi şi harta Europei prinsă de perete dădeau 
locului o înfăţişare profesionistă. 

_ lar cât despre domnişoara Lockhart, aceasta părea hotărâtă. 
Işi dădu o şuviţă de păr blond după ureche şi se aşeză cu cartea 


deschisă, în poală. 

Linia anglo-baltică a dat faliment, spuse ea. Cum de n-am 
observat... Ce s-a-ntâmplat? 

Aţi menţionat /ngrid Linde. A mai fost un vas, o brigantină, 
nu un vas cu aburi - şi acesta a fost pierdută. lar un al treilea 
vas a fost reţinut de autorităţile ruse în St. Petersburg - nu ştiu 
de ce -, dar au fost nevoiţi să plătească o sumă enormă de bani 
ca să li se returneze... Oh, au mai fost multe altele. Când m-aţi 
sfătuit să cumpăr, firma era prosperă. Am fost încântată de sfat. 
Şi un an mai târziu s-a dus. 

S-a schimbat proprietarul, văd. Citesc asta pentru prima 
dată. Le-am tăiat din ziar ca să le am drept referinţă, dar nu am 
mereu timp să le citesc. Nu au avut asigurare pentru vas? 

A fost nu ştiu ce complicaţie; Lloyds au refuzat să plătească - 
nu am înţeles detaliile. Au avut aşa mult ghinion şi astfel, dintr- 
odată, am început să cred în blesteme. Într-o soartă răuvoitoare, 
bătrâna se uita la foc, stând perfect dreaptă pe scaun. Apoi îşi 
întoarse din nou ochii spre Sally. Ştiu, desigur, că e o prostie, 
continuă ea mai energic. Dacă azi eşti lovit de trăsnet nu 
înseamnă că nu poţi să fii lovit şi mâine; cunosc teoria statistică. 
Dar e greu să rămâi cu mintea limpede când îţi dispar banii şi nu 
poţi să înţelegi de ce şi nici nu poţi să împiedici acest lucru. Nu 
mi-a mai rămas nimic în afară de o rentă foarte mică. Acele trei 
mii de lire erau moştenire de la fratele meu şi economiile de-o 
viaţă. Sally deschise gura să vorbească, dar domnişoara Walsh 
ridică mâna şi continuă: 

Acum vă rog să înţelegeţi, domnişoară Lockhart. Nu vă 
învinovăţesc. Dacă aleg să-mi investesc banii, trebuie să-mi 
asum riscul de a pierde. lar la vremea respectivă, societatea 
anglo-baltică era o investiție excelentă. Am venit la 
dumneavoastră la recomandarea domnului Temple, avocatul din 
Lincoln's Inn, pentru că sunt interesată de emanciparea femeilor 
şi nimic nu mă bucură mai mult decât să văd o tânără ca 
dumneavoastră câştigându-şi existenţa în acest mod. Aşa că am 
venit din nou la dumneavoastră să vă cer sfatul. Pot face ceva 
să-mi recuperez banii? Bănuiala mea este, vedeţi, că nu e vorba 
de ghinion, ci de fraudă. 

Sally aşeză cartea pe podea şi se întinse după un creion şi un 
caiet. 

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi despre firmă, zise ea. 


Domnişoara Walsh începu. Avea mintea limpede, iar faptele 
se înlănţuiau frumos. Nu erau prea multe. Cum locuia în 
Croydon şi nu avea legături cu lumea afacerilor, nu avea alte 
surse decât ceea ce citea în ziare. 

Compania de Navigaţie Anglo-Baltică fusese fondată cu 
douăzeci de ani înainte, îi aminti ea lui Sally, şi făcea comerţ cu 
lemn. Crescuse uşor, dar sigur şi transporta din porturile baltice 
lemn, blănuri şi minereu de fier, precum şi maşini şi alte unelte 
industriale din Marea Britanie. 

Cu doi ani înainte fusese preluată, se gândea domnişoara 
Walsh, sau cumpărată - putea să se întâmple asta? Nu era 
sigură - de unul dintre partenerii originali, după o dispută. Firma 
făcuse un salt, asemenea unei locomotive fără frâne; 
comandase vase noi, încheiase contracte noi, se înființase o linie 
nord-atlantic. Profiturile crescuseră în mod remarcabil în primul 
an sub noua conducere, ceea ce o făcuse pe domnişoara Walsh 
- şi pe mulţi alţii - să investească. 

Apoi se petrecuse prima dintre loviturile aparent fără 
legătură care duseseră la lichidarea companiei în scurt timp. 
Domnişoara Walsh avea detalii despre toate şi Sally fu din nou 
impresionată de modul în care femeia stăpânea lucrurile şi pe 
sine, pentru că era clar că se va confrunta cu sărăcia după ce se 
aşteptase să-şi trăiască bătrâneţea într-un confort modest. 

Spre sfârşitul povestirii domnişoarei Walsh, apăru numele de 
Axel Bellman, iar Sally se uită în sus. 

— Bellman? întrebă ea. Producătorul de chibrituri? 

— Nu ştiu ce altceva mai este, spuse domnişoara Walsh. Nu 
avea prea mare legătură cu societatea; i-am văzut din 
întâmplare numele în ziar. Cred că una dintre încărcăturile pe 
care le transporta /ngrid Linde când s-a scufundat era a lui. De 
ce întrebi? îl cunoşti pe acest domn Bellman? Cine e? 

— Cel mai bogat om din Europa, spuse Sally. 

Domnişoara Walsh tăcu un moment. 

— Lucifers, spuse ea. Chibrituri fosforescente. 

— Aveţi dreptate. Şi-a făcut averea din comerţul cu 
chibrituri, cred... Deşi a fost un scandal, acum că stau să mă 
gândesc... Am auzit nişte zvonuri acum un an când a apărut 
pentru prima dată în Londra. Guvernul suedez i-a închis fabricile 
din cauza condiţiilor periculoase de lucru de acolo... 

— Fete cu maxilarul necrozat, spuse domnişoara Walsh. Am 


citit despre ele, sărmanele! Sunt nişte moduri groaznice de a 
face bani. Banii mei s-au dus şi acolo? 

— Din câte ştiu eu, domnul Bellman a ieşit din afacerile cu 
chibrituri de ceva vreme. Şi nici nu ştim care e legătura lui cu 
Compania de Navigaţie Anglo-Baltică. Ei bine, domnişoară 
Walsh, va sunt recunoscătoare. Şi nici nu pot spune cât de rău 
îmi pare! O să vă aduc banii înapoi... 

— Nu spuneţi asta, zise domnişoara Walsh, cu tonul pe care 
probabil că-l folosea cu fetele neserioase care credeau că pot 
trece examenele fără a munci pentru ele. Nu vreau promisiuni, 
vreau să ştiu. Mă îndoiesc foarte mult că o să-mi mai văd banii 
aceia, dar sunt curioasă să ştiu unde s-au dus şi vă rog să aflaţi 
dumneavoastră. 

Maniera ei de a vorbi era atât de severă, că majoritatea 
fetelor ar fi început să tremure. Dar Sally nu era aşa - şi de asta 
domnişoara Walsh venise la ea de fapt - şi spuse: 

— Când cineva vine la mine să-i dau un sfat financiar, nu mi 
se pare acceptabil să-i pierd toţi banii. Şi nu vreau să fiu luată 
de sus când se întâmplă. E o lovitură pentru mine, domnişoară 
Walsh, aşa cum e şi pentru dumneavoastră. Sunt banii 
dumneavoastră, dar e numele meu, reputaţia mea, ocupaţia 
mea... Intenţionez să cercetez afacerile companiei de Navigaţie 
Anglo-Baltice şi să văd ce s-a întâmplat, iar dacă este omeneşte 
posibil să vă recuperez banii şi să vi-i înapoiez. Şi mă îndoiesc că 
veţi refuza să-i primiţi. 

Se făcu o linişte glacială, iar domnişoara Walsh îi aruncă o 
privire fulgerătoare, însă Sally rămase fermă. Intr-un moment 
sau două, în ochii domnişoarei Walsh apăru o căldură 
pâlpâitoare şi femeia îşi tapă uşor degetele. 

— Ai dreptate, spuse ea. 

Şi zâmbiră amândouă. 

Tensiunea se evaporă din cameră, iar Sally se ridică să-şi 
aranjeze notițele. 

— Doriţi o cafea? întrebă ea. E cam primitiv să o faci pe foc, 
dar are un gust bun. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. Făceam mereu cafea pe foc când 
eram studentă. Nu am mai făcut de mulţi, mulţi ani. Pot să vă 
ajut? 

Şi în cinci minute vorbeau ca nişte prietene vechi. Câinele fu 
trezit şi îndepărtat din drum, cafeaua fu turnată în ceşti şi Sally 


şi domnişoara Walsh descoperiră acea companie pe care numai 
femeile care au trebuit să lupte pentru educaţie pot să o 
împărtăşească. Domnişoara Walsh predase la Colegiul Academic 
al Londrei de Nord, dar nu obținuse niciun titlu academic; nici 
Sally, deşi studiase la Cambridge, dăduse examene şi se 
descurcase bine. Universitățile le dădeau voie femeilor să 
urmeze cursuri; dar nu le confereau titluri academice. 

Dar Sally şi doamna Walsh socoteau că va veni un timp... 
deşi era greu de spus când. 

În cele din urmă, domnişoara Walsh se ridică să plece, iar 
Sally observă mănuşile ei cârpite, tivul ros al hainei şi ghetele 
vechi lustruite, care aveau acum mare nevoie de flecuri noi. 
Pierduse mai mult decât bani - pierduse şansa de a trăi înr-un 
confort modest şi fără griji după ce o viaţă întreagă îi ajutase pe 
alţii. Sally se uită la ea şi văzu că în ciuda vârstei şi temerilor 
legate de noua situaţie, doamna arăta tot fermă şi demnă. 

Dădură mâna, iar domnişoara Walsh se întoase spre câine 
care se ridicase şi aştepta când o văzuse pe Sally în picioare. 

— Ce animal extraordinar, zise ea. L-aţi strigat cumva 
Chaka? 

— Chaka era un general zulu, îi explică Slally. Mi s-a părut 
potrivit. | rum primit cadou, nu-i aşa, băiete? 

Îi mângâie cu afecţiune urechile, iar animalul se întoarse şi o 
linse | pe mână cu o limbă mare, ochii negri strălucindu-i de 
adoraţie. 

Domnişoara Walsh zâmbi. 

— O să trimit toate documentele pe care le am, spuse ea. Vă 
sunt foarte recunoscătoare, domnişoară Lockhart! 

Nu am făcut încă nimic, în afară de a vă pierde banii, spuse 
Sally. Şi s-ar putea să nu fie mai mult decât pare că este - aşa 
se întâmplă adesea. Dar o să văd ce pot afla. 


Trecutul lui Sally era neobişnuit, chiar şi pentru cei care 
trăiau o viaţă neobişnuită, ca a ei. Nu o cunoscuse niciodată pe 
mama ei, iar tatăl (care făcuse parte din armată) o învățase 
multe despre finanţe şi arme şi foarte puţin despre altele. Când 
ea avea şaisprezece ani, acesta fusese ucis, iar ea fusese atrasă 
într-o situaţie plină de pericole şi mistere. Numai îndemânarea 
în folosirea pistolului o salvase - aceasta şi şansa pe care o 
avusese întâlnind un tânăr fotograf pe nume Frederick Garland. 


Împreună cu sora lui, Frederick avea grijă de afacerea 
fotografică a unchiului lor, dar deşi era foarte bun ca artist, era 
incapabil, să se ocupe de latura financiară a afacerii. Erau pe 
punctul de a fi ruinaţi când a apărut Sally singură şi în pericol de 
moarte. În schimbul ajutorului lor, aceasta a preluat afacerea şi 
datorită abilităţilor ei în domeniul contabilităţii îi salvase de la 
faliment. 

Afacerea  prosperase. Acum aveau şase angajaţi, iar 
Frederick putuse să-şi întoarcă atenţia spre descoperirea 
personală. Era ajutat de un alt vechi prieten de-al lui Sally - un 
băiat pe nume Jim Taylor, care lucrase ca secretar în firma 
tatălui ei; îl pasionau povestirile de groază şi care avea limbajul 
cel mai vulgar din oraş. Era cu doi sau trei ani mai mic decât 
Sally. În cursul primei lor aventuri, el şi Frederick se luptaseră şi 
uciseseră cel mai periculos bătăuş din Londra. Amândoi se 
aflaseră la un pas de moarte, dar fiecare dintre ei ştia că poate 
să se bazeze pe celălalt până la capăt. 

Sally avea multe în comun cu Fred şi Jim. Frederick ar fi vrut 
să aibă şi mai multe. Era foarte sincer; era îndrăgostit de ea 
dintotdeauna şi voia să se căsătorească cu ea. Sentimentele ei 
erau mai complicate. Erau momente în care simţea că-l adoră, 
că nimeni nu poate să fie mai fascinant, mai strălucit, mai 
curajos şi mai amuzant, şi momente când era furioasă pe el că 
îşi risipeşte talentul jucându-se cu nişte maşinării sau 
deghizându-se şi furişându-se prin Londra cu Jim, sau, în 
general, purtându-se ca un băieţel care nu ştia cu ce să se 
ocupe. În ceea ce privea iubirea, dacă iubea pe cineva, acesta 
era unchiul lui Fred, Webster Garland, oficial partenerul ei în 
afacere: Un geniu blând şi dezordonat care putea să creeze o 
poezie extraordinară din lumini şi umbre, şi expresia umană. 
Webster Garland şi Chaka: da, îi iubea. Şi-şi iubea munca. 

Dar Fred - ei bine, nu s-ar fi căsătorit niciodată cu altcineva; 
dar nu voia să se căsătorească cu el. Nu înainte ca Actul 
Proprietății Femeilor Căsătorite să fie aprobat. 

Nu era vorba de faptul că nu avea încredere în el, îi spusese 
de sute de ori: era o problemă de principiu. Azi era 
independentă, partener în afaceri, cu bani şi o proprietate a ei; 
şi mâine, după ce preotul i-a cununat, fiecare lucru care îi 
aparţinea devenea (în ochii legii) al soţului ei - era intolerabil. 
Frederick protesta în zadar, se oferea să facă acte legale jurând 


că nu-i va atinge niciodată proprietatea, implora, pleda şi se 
enerva, arunca lucruri, apoi râdea de el însuşi şi de ea. Ea nu se 
clintea. 

De fapt, nu era atât de simplu cât pretindea ea că este. 
Fusese dat în 1870 un Act al Proprietății Femeilor Căsătorite, 
care înlăturase o parte dintre nedreptăţi, deşi nu şi pe cele mai 
rele; dar Frederick nu ştia nimic despre lege şi nu ştia că 
proprietatea lui Sally putea rămâne în mod legal a ei în anumite 
circumstanţe. Dar din cauză că Sally nu era sigură în legătură cu 
sentimentele ei, rămânea la principiul acesta - şi mai degrabă 
se temea de vreun nou act pentru că ar fi forţat-o să se decidă. 

Recent, aceasta dusese la o ceartă şi o răceală între ei, nu-şi 
vorbiseră de săptămâni. Era surprinsă să-şi dea seama cât de 
mult îi lipsea. Era exact persoana cu care să vorbească despre 
această afacere anglo-baltică. 

Sally dădu la o parte ceştile de cafea, zdrăngănindu-le 
supărată în timp ce se gândea la neseriozitatea lui, la glumele 
lui şi la părul lui de culoarea spicelor. Să vină el la ea; ea avea 
treaba adevărată de făcut. 

Şi cu aceasta, se aşeză la birou cu cartea cu decupaje în faţă 
şi începu să citească despre Axel Bellman. 


CAPITOLUL DOI 
Magicianul din nord 


Prietenul lui Sally, Jim Taylor, îşi petrecea mare parte din timp 
(atunci când nu cultiva cunoştinţele printre delincvenţi, când nu 
paria pe cai şi când nu flirta cu fetele din cor sau cu cele de la 
bar) scriind melodrame. Avea o pasiune pentru scenă. Sora lui 
Frederick, Rosa (căsătorită acum cu un pastor respectabil), era 
actriţă atunci când se întâlniseră, şi aceasta îi trezise pasiunea, 
deja existentă în el de când citea cu mult interes magazine 
precum Poveşti tulburătoare pentru tinerii englezi sau Jack cel 
lute de Picior, Teroarea Londrei. Scrisese câteva piese terifiante 
de atunci şi, cum nu voia să-şi irosească geniul pe companii de 
mâna a doua, le trimisese la Teatrul Lyceum, în atenţia marelui 
Henry Irving. Până în prezent, însă, nu primise niciun răspuns în 
afară de mulţumiri politicoase. 

Îşi petrecea serile în teatre de varietăţi, nu în public, ci unde 
era mult mai interesant - în spatele scenei, printre tâmplari, cei 


care schimbau decorurile, cei care se ocupau de iluminat, ca să 
nu mai vorbim de artişti şi fetele din cor. Lucrase în mai multe 
teatre, învățând tot timpul, iar în seara zilei în care doamna 
Walsh îi făcuse o vizită lui Sally, avea diferite sarcini de 
îndeplinit în spatele scenei pentru teatrul Britannia din 
Pentonville. 

Şi acolo dădu şi el peste un mister. 

Unul dintre artiştii de pe aviz era un scamator pe nume 
Alistair Mackinnon - un tânăr care câştigase o faimă 
extraordinară în timpul scurt în care apăruse pe scena Londrei. 
Una dintre datoriile lui Jm era aceea de a chema artiştii din 
cabinele lor cu puţin 

înainte de momentul în care trebuiau să apară pe scenă, iar 
când bătu la uşă la Mackinnon şi strigă: „Mai aveţi cinci minute, 
domnule Mackinnon”, fu surprins să nu audă niciun răspuns. 

Bătu din nou, mai tare. Nu auzi nici de data aceasta vreun 
răspuns şi, ştiind că niciun artist nu ar rata momentul de a striga 
dacă se putea, deschise uşa ca să vadă dacă Mackinnon era 
acolo într-adevăr. 

Era: îmbrăcat de seară, dat cu fard alb ca varul şi cu ochii 
negri ca tăciunele. Se ţinea strâns de un scaun de lemn din faţa 
oglinzii. În spatele lui se aflau alţi doi bărbaţi, tot în haine de 
seară; unul mic, care părea blând şi purta ochelari, celălalt bine 
făcut, care încerca, în timp ce Jim se uita la el, să ascundă la 
spate o ţeavă cu gloanţe de plumb. Uitase de oglindă. Jâm îl 
vedea perfect. 

— Mai aveţi cinci minute, domnule Mackinnon, spuse Jim în 
timp ce mintea i-o luase la goană. M-am gândit că poate n-aţi 
auzit. 

— Bine, Jim, spuse scamatorul. Lasă-ne, te rog! 

După ce aruncă o privire politicoasă celorlalţi doi, Jim înclină 
din cap şi ieşi. 

„Ce fac acum?” se gândi el. 


Câţiva montatori aşteptau în culisele teatrului ca actul să ia 
sfârşit ca să poată schimba decorul. Deasupra lor, pe platforme, 
cei care asigurau iluminatul aşteptau să li se dea indicaţii; slujba 
lor era aceea de a schimba gelatina colorată din faţa fasciculelor 
de lumină sau de a mişca fasciculele-n sus şi-n jos în funcţie de 
câtă lumină era necesară pe scenă. Unii dintre ceilalţi artişti de 


pe afiş aşteptau şi ei, pentru că Mackinnon era un artist 
fenomenal şi voiau să-l urmărească. Jim îşi făcu drum prin 
întuneric, în timp ce soprana de pe scenă cânta refrenul final, şi 
se aşeză lângă o roată mare de fier de lângă cortină. 

Stătu acolo, încordat, cu părul blond dat pe spate de pe 
frunte şi încruntat. Bătea cu degetele în roată; şi apoi auzi o 
şoaptă lângă el. 

— Jim, se auzi Mackinnon din întuneric, poţi să mă ajuţi? 

Jim se întoarse şi i-l văzu pe scamator în umbră, ochii lui 
negri fiind singurele trăsături vizibile pe faţa lui albă. 

— Bărbaţii ăia... continuă Mackinnon şi arătă prin avanscenă 
spre o lojă, unde Jim văzu cele două personaje aşezându-se şi 
observă ochelarii individului mai mic. Incearcă să mă omoare, 
pentru numele lui Dumnezeu, ajută-mă să fug imediat ce se lasă 
cortina. Nu ştiu ce să fac... 

— Şşt! zise Jim. Stai în umbră. Se uită încoace. 

Cântecul se termină, flautul scotea triluri, în timp ce 
spectatorii băteau din palme şi fluierau. Mâinile lui Jim strânseră 
mai tare roata. 

— Bine, spuse el. O să te scot afară. Uite cum... 

Împinse roata cea mare spre el şi cortina se lăsă. 

— Vino pe-aici, îi zise el pe deasupra aplauzelor şi a 
huruitului scripeţilor, nu pe-acolo. Vrei ceva din cabină? 

Mackinnon dădu din cap că nu. 

În momentul în care cortina cobori, gelatina colorată de 
deasupra invadă scena cu o lumină albă şi pânza pictată cu 
imaginea unei sufragerii la modă se rulă în sus; iar bărbaţii din 
culisele teatrului se puseră pe treabă, desfăşurând o cortină 
mare, stacojie şi legând-o în spate, ridicând pe scenă o masă 
care părea ciudat de grea pentru dimensiunea ei şi derulând un 
covor mare, turcesc. Jim alergă să îndrepte marginea covorului 
şi să ţină cortina, în timp ce o altă mână ajusta greutatea din 
spatele ei. Întregul proces nu luă mai mult de cincisprezece 
secunde. 

Directorul de scenă dădu un semnal celor care asigurau 
iluminatul, iar aceştia turnară noi gelatine în suporturile de 
metal, scăzând presiunea jeturilor simultan astfel încât să 
diminueze lumina până la un trandafiriu misterios. Jim sări 
înapoi spre roata lui; Mackinnon îi luă locul în timp ce directorul 
ajungea la sfârşitul introducerii, iar dirijorul ridică bagheta în 


faţa orchestrei. 

Un acord, un ropot de aplauze din partea audienței şi Jim 
trase de roată ca să ridice cortina. Mackinnon intră, transformat. 
Audienta făcu linişte când acesta îşi începu actul. 

Jim se uită câteva momente, uimit ca întotdeauna de modul 
în care personajul acesta, atât de ascuns şi bolnăvicios în viaţa 
reală, putea deveni atât de puternic pe scenă. Vocea, ochii, 
fiecare mişcare a lui întruchipau autoritatea şi misterul; era uşor 
de crezut că dădea ordine unor armate de spirite invizibile, că 
trucurile şi transformările pe care le realiza reprezentau lucrarea 
demonilor... Jim îl văzuse de nenumărate ori. Dar de fiecare dată 
rămânea uimit. Plecă în ciuda faptului că nu ar fi vrut s-o facă şi 
se strecură sub scenă. Aceasta era calea cea mai rapidă dintr-o 
parte în alta. Jim înaintă printre bârne, funii, o capcană pentru 
demoni şi tot felul de ţevi, fără a scoate un sunet, şi ieşi pe 
partea cealaltă, în timp ce izbucnea un ropot de aplauze din 
partea publicului. 

Se scutură de praf şi intră pe o uşă mică în auditoriu, apoi pe 
alta, pe scări. Ajuns sus, se ghemui din nou în umbră, pentru că 
în faţa uşii lojei unde se aflau urmăritorii lui Mackinnon era un al 
treilea bărbat care arăta a bătăuş dur. Aşezat acolo, evident ca 
să stea de pază. 

Jim se gândi un moment, apoi păşi în coridorul luminat şi-l 
trase pe bărbat ca să se aplece spre el. Acesta se încruntă şi se 
aplecă ciulind urechea la ceea ce Jim şoptea. 

— Mackinnon a venit cu nişte tipi, spuse Jim. O să încerce să- 
| scoată prin faţă. In curând o să facă un truc şi o să dispară, şi o 
să iasă prin spatele publicului; apoi prietenii lui o să-l ia într-o 
trăsură. Du-te în faţa clădirii şi eu o să intru să le spun şefilor. 

„Minunat ce puteai face cu ceva tupeu”, se gândi Jim, în timp 
ce bătăuşul plecă. Jim se întoarse spre uşă. Era riscant; oricând 
putea să vină cineva. Dar era tot ce putea să facă. Scoase o 
legătură de sârme tari din buzunar, se ghemui lângă gaura cheii 
şi răsuci până când simţi ceva mişcându-se; apoi scoase sârma, 
o îndoi mai bine, o introduse din nou şi, sub acoperirea 
aplauzelor, încuie uşa de la lojă. 

Se ridică exact la timp, în timp directorul venea de-a lungul 
coridorului. 

— Ce faci aici, Taylor? întrebă el. 

— Am adus un mesaj pentru domnii din loja asta, zise Jim. E- 


n regulă, am terminat cu treaba acum. 

— Nu e treaba ta să duci mesaje. 

— Este, dacă mi-o cere domnul Mackinnon, nu-i aşa? 

Şi Jim se întoarse şi plecă. Inapoi pe trepte, pe uşă - oare 
unde ajunsese Mackinnon cu reprezentaţia? „Încă cinci minute”, 
se gândi Jim; era timpul să se uite afară. 

Ignorând blestemele şi instrucţiunile de a avea naibii grijă pe 
unde merge, Jim îşi făcu drum printre montatori şi artişti şi 
ajunse la uşa de la scenă. Aceasta se deschidea spre o alee din 
spatele teatrului; peretele de pe partea cealaltă era zidul unui 
depozit de mobilă şi nu exista decât o cale de ieşire. 

Doi bărbaţi se sprijineau de zid. Când se deschise uşa, 
aceştia se uitară în sus şi făcură un pas pe bordură. 

— Hei, spuse Jim binevoitor. E-al naibii de cald înăuntru. O 
aşteptaţi pe doamna Hopkirk, domnilor? 

Doamna Hopkirk era soprana; admiratorii o aşteptau adesea 
la uşa scenei cu flori, propuneri sau ambele. 

— Ce-i cu tine? întrebă unul din bărbaţi. 

— Incercam numai să fiu de ajutor, spuse Jim. 

— Când se termină spectacolul, zise celălalt bărbat. 

— In curând. Mai bine mă duc înapoi. Bună seara, zise el şi 
intră înapoi. 

Jim îşi frecă bărbia; dacă spatele era blocat, iar prin faţă era 
riscant, mai rămânea numai o cale. Şi aceasta era şi ea riscantă. 
Cu toate astea, putea să fie distractiv. Alergă prin culise până 
când dădu peste patru lucrători aşezaţi într-o cascadă de 
lumină, jucând cărţi pe un dulap întors invers. 

— Hei, Harold, te superi dacă împrumut scara ta? 

— Pentru ce? întrebă bărbatul fără a se uita la el. 

— Să caut cuiburi de păsări. 

— Ce? Muncitorul se uită în sus. Ai grijă s-o aduci înapoi. 

— A, păi, asta-i problema. Cât ai câştigat cu pontul pe care ţi 
l-am dat săptămâna trecută? 

Bolborosind, bărbatul lăsă jos cărţile şi se ridică. 

— Unde vrei s-o duci? Am nevoie de ea în zece minute, când 
se termină spectacolul. 

— Sus, pe platforma suspendată, zise Jim, trăgându-l 
deoparte şi explicându-i ce voia. 

Se uită pe deasupra umărului lucrătorului; numărul lui 
Mackinnon lua sfârşit. Bărbatul se scărpină în cap şi atârnă 


scara pe umăr, apoi urcă în întuneric în timp ce Jim alerga spre 
roată, ajungând exact la timp. 

Un acord din partea orchestrei, o furtună de aplauze şi 
cortina căzu. Lăsând în urmă haosul de obiecte care apăruseră 
pe scenă - un sfinx, un bol cu peşti aurii, zeci de buchete de flori 
-, Mackinnon plecă în grabă spre culise, unde Jim îl prinse de 
braţ; şi-l împinse spre scară. 

— Urcă! Du-te! îi zise el. Sunt nişte tipi afară şi în faţă, şi în 
spate, dar pe-aici n-o să ne prindă. Du-te! 

Mackinnon se schimbase din nou; în umbra culiselor arăta 
din nou ca un fugar, ciudat şi bolnav. 

— Nu pot, şopti el. 

— Ce nu poţi? 

— Nu pot să urc acolo. Înălţimile... 

Se uită în jur, tremurând. Jim îl împinse spre scară. 

— Urcă şi termină cu prostiile, pentru numele lui Dumnezeu! 
pe-aici urcă oamenii de sute de ori pe zi. Sau vrei să ieşi afară 
să-ţi încerci norocul cu tipii ăia doi, cuţitarii pe care i-am văzut 
pe alee? 

Mackinnon clătină din cap fără vlagă şi începu să urce. Jim 
trase un colţ al cortinei ca să ascundă ceea ce făceau - nu voia 
ca ieşirea lui Mackinnon să fie deconspirată de vreun montator 
de decor care nu ştia ce aveau de gând. Jim se căţără după el şi 
ajunseră pe o platformă îngustă, care se întindea de-a lungul 
scenei unde cei care asigurau iluminatul erau ocupați cu 
recuperarea gelatinei. Mirosul de metal fierbinte era aproape la 
fel de puternic ca fierbinţeala şi alături de transpiraţia celor care 
asigurau iluminatul scenei şi mirosurile de la cortinele de pânză, 
te ciupeau de nas şi-ţi făceau ochii să lăcrimeze. 

Dar nu zăboviră prea mult. O altă scară scurtă ducea spre o 
pasarelă de fier care se legăna, suspendată de sfori. Podeaua 
era un grătar de fier prin care se vedea totul jos pe scenă, unde 
muncitorii erau ocupați cu mutatul obiectelor pentru melodrama 
care începea să joace a doua zi. Era întuneric aici sus, toată 
lumina fiind direcţionată în jos, şi era foarte fierbinte. Frânghiile 
- unele întinse, altele slabe -, grinzile mari de tablă care 
susțineau greutatea decorului, sugestia de nivele multiple de 
platforme, tunele care se retrăgeau la infinit în întuneric şi 
abisurile care se căscau dedesubt, unde personaje murdare 
manipulau focul, toate îl făcură pe Jim să se gândească la o poză 


cu iadul pe care o văzuse odată în geamul unei tipografii. 

Mackinnon se legăna şi se ţinea cu ambele mâini de 
balustradă. 

— Nu pot! gemea el. Of, Doamne, lasă-mă să cobor! 

Vorbea mai mult ca scoţienii renunțând la tonul afectat, 
caracteristic clasei superioare. ` 

— Nu fi moale, zise Jim. N-o să cazi. Incă puțin. Hai... 

Mackinnon înainta cu greu în direcția în care îi arăta Jim. La 
capătul pasarelei aştepta Harold, muncitorul cu scara lui, care 
întinse mâna ca să-l ghideze. Mackinnon se prinse de ea cu 
ambele mâini şi o ținu strâns. 

— E-n regulă, zise Harold. V-am prins, domnule. Ţineţi-vă 
aici... 

Îi ghidă mâinile lui Mackinnon spre scară. 

— Nu, nu mai vreau să urc! Nu pot... nu pot s-o fac... 

— Linişte, zise Jim care auzise gălăgie jos. Se uită pe 
deasupra balustradei, dar nu văzu decât perdelele şi frânghiile 
care se legănau. Ascultaţi... 

Se auzeau voci ridicate, deşi nu înțelegeau ce spun. 

— Avem cam două minute până ajung aici. Ţine-l, Harold! 

Jim se căţără pe scară şi deschise o fereastră mică aflată în 
zidul de cărămidă de deasupra. Apoi cobori din nou şi-l împinse 
pe Mackinnon spre scară. Aceasta, ca să fim sinceri, era destul 
de riscant; scara se întindea între capătul platformei şi zid şi, ca 
să treci prin fereastră, trebuia să-ţi desprinzi picioarele de scară 
şi să întinzi ambele mâini spre întuneric. Dacă picai... Dar se 
auzea gălăgie jos. Cineva urca prima scară. 

— Urcă, zise Jim. Nu sta acolo făcând pe tine. Ridică-te şi sari 
pe fereastră! Mişcă-te! 

Mackinnon auzise gălăgia şi porni pe scară. 

Mulţumesc, Harold, spuse Jim. Mai vrei un pont? Belle 
Carnival pentru Hadicapul Prințului de Wales. 

— Belle Carnival, hm? Sper să am şanse mai mari decât 
ultima dată, mormăi Harold, ţinând scara nemişcată. 

Jim îşi puse mâinile pe scară, de-o parte şi de alta a trupului 
tremurător a lui Mackinnon. 

— Haide, urcă pentru numele lui Dumnezeu! 

Mackinnon urcă încet-încet. Jim stătea aproape de el, 
împingându-l de la spate. Când ajunseră în vârf, simţi cum 
celălalt se lasă în jos, incapabil să meargă mai departe, şi-i 


şuieră: 

— Vin! Sunt pe drum! Cinci tipi mari cu pumnale şi bâte! 
Întinde-te până găseşti o fereastră şi treci prin ea. E un metru 
până la acoperişul celeilalte case. Cu ambele mâini, haide... 
aşa... acum trage... 

Picioarele lui Mackinnon părăsiră scara şi loviră sălbatic în 
aer, trimiţându-l aproape pe Jim să-şi înfrunte moartea; dar 
după câteva secunde de trudă frenetică, picioarele lui 
Mackinnon dispărură în sus şi Jim ştiu că a trecut. 

— Hei, Harold? strigă el moale. Mă duc sus acum. 

— Grăbeşte-te, se auzi şoapta răguşită. 

Ţinându-se de perete, Jim căută fereastra în întuneric, apoi 
găsi pervazul şi trase. Incă o secundă, două şi apoi trecu şi se 
rostogoli pe aleea udă, sub cerul liber. 

Mackinnon stătea lângă el; îi era rău. 

Jim se ridică cu grijă şi făcu câţiva paşi. Erau într-un făgaş 
între peretele teatrului care se mai întindea cam doi metri până 
la marginea acoperişului şi acoperişul triunghiular, în pantă, al 
unei fabrici de murături de alături. O serie de secţiuni 
triunghiulare, asemănătoare cu valurile din desenul unui copil se 
întindeau cale de douăzeci de metri, licărind în lumina cerului. 

— E mai bine acum? întrebă Jim. 

— Da. Înălţimile, ştii... 

— Ce-i cu toate astea? Cine-s tipii ăştia? 

— Bărbatul cel mic se numeşte Windlesham. E o treabă 
complicată... E vorba de o crimă. 

Arăta ciudat: cu faţa albă ca varul, ochi şi buze negre, 
mantie neagră, plastron alb; părea înălbit şi inuman. Jim îl studie 
cu atenţie. 

— Crimă? zise el. Cine a fost ucis? 

— Putem să coborâm de-aici? întrebă Mackinnon, uitându-se 
în jur. 

Jim îşi frecă bărbia şi apoi spuse: 

— E o ieşire de incendiu la celălalt capăt al acoperişului. Să 
nu faci prea mult zgomot - un bătrân stă de strajă acolo, 
păzeşte murăturile. 

Jim alergă pe panta primei secţiuni şi-şi dădu drumul fără să 
facă zgomot pe cealaltă. Fiecare pantă avea cam doi metri 
înălţime şi aluneca, fiind udă de la ploaia recentă; Mackinnon 
alunecă şi căzu de două ori înainte de a ajunge la ieşirea de 


incendiu. „De ce fac asta?” se întreba Jim în gând, ajutându-l să 
se ridice şi minunându-se de slăbiciunea lui Mackinnon. Era uşor 
ca un copil. 

Dar spusese adevărul în legătură cu crima. Era îngrozit şi nu 
numai de înălţimi. 

leşirea de incendiu era o scară subţire de fier, prinsă în 
şuruburi de partea laterală a fabricii. Curtea spre care dădea era 
din fericire întunecată, iar această latură a clădirii era tăcută. 
Tremurând şi transpirat de frică, Mackinnon trecu peste 
marginea acoperişului, găsi prima treaptă şi apoi cobori, cu ochii 
închişi. Jim ajunse înaintea lui şi-l prinse de braţ. 

— Coniac, bolborosea Mackinnon. 

— Nu vorbi prostii, zise Jim. Nu poţi să intri îmbrăcat aşa într- 
un bar - nu ai rezista nici cinci minute. Unde stai? 

— Chelsea. Oakley Street. 

— Ai bani? 

— Nici măcar un penny. Oh, Doamne... 

— Bine, vino cu mine. O să te duc undeva unde poţi să te 
schimbi şi să bei ceva - şi o să vorbim despre treaba asta cu 
crima, îmi sună a distracţie pe cinste. 

Mackinnon, lipsit de voinţă şi de capacitatea de a fi surprins, 
nu reacţionă în niciun fel când tânărul montator cu ochi verzi şi 
haine dezordonate îl conduse pe stradă, fluieră după o trăsură şi 
în maniera cea mai autoritară posibil dădu o adresă din 
Bloomsbury. 


CAPITOLUL TREI 
Fotografii 


Jim îi plăti vizitiului în Burton Street, un şir tăcut de magazine 
şi case cu trei etaje nu departe de British Museum, şi, în timp ce 
Mackinnon se uita în jur nervos, descuie uşa unui magazin pe 
fereastra căruia scria GARLAND & LOCKHART, FOTOGRAFI. ÎI 
conduse pe Mackinnon prin magazinul întunecat, într-o cameră 
călduroasă, bine luminată din spate. 

Aceasta arăta ca un amestec de laborator, bucătărie şi 
sufragerie destul de confortabilă. De-a lungul unui perete se 
întindea o bancă încărcată cu substanţe chimice, într-un colţ se 
găsea o chiuvetă, iar de-o parte şi de alta a unei plite înnegrite 
se aflau o canapea şi un fotoliu. În aer se simţea un miros 


înţepător. 

Mare parte a acestui miros venea de la pipa scurtă de lut pe 
care o fuma unul dintre bărbaţii din cameră. Avea cam şaizeci 
de ani, era înalt şi cu o constituţie puternică, părul cenuşiu şi 
barba de aceeaşi culoare. Se uită în sus când intră Jim. 

— Bună seara, domnule Webster, zise Jim. Salut, Fred. 

Celălalt bărbat era mult mai tânăr: avea în jur de douăzeci şi 
cinci de ani, cam de vârsta lui Mackinnon. Era zvelt şi arăta 
diabolic; expresia lui era un amestec viu de umor ascuţit şi 
gândire profundă. La fel cum Mackinnon atrăgea atenţia, aşa se 
întâmpla şi cu acest bărbat - poate din cauza părului extrem de 
dezordonat sau a nasului rupt. 

— Salutare, ciudatule, zise el. O, mă scuzaţi, nu v-am văzut... 

Această din urmă replică îi era adresată lui Mackinnon care 
stătea în prag asemenea unei fantome. Jim se întoarse spre el. 

— Domnul Webster Garland şi domnul Fred Garland, artişti 
fotografi, zise el. lar acesta este domnul Mackinnon, magicianul 
din Nord. 

Se ridicară să dea mâna cu el. Webster spuse cu entuziasm: 

— Am asistat la spectacolul de săptămâna trecută - minunat! 
La Alhambra. Vă servesc cu un pahar de whisky? 

Mackinnon se aşeză pe fotoliu în timp ce Jim se cocoţă pe un 
scaun lângă bancă. Jim spuse: 

— A trebuit să ieşim pe acoperiş. Ideea e că domnul 
Mackinnon a trebuit să plece în grabă şi şi-a lăsat hainele în 
cabină, ca să nu mai pomenim şi de bani şi alte chestii. Probabil 
că o să le pot lua mâine-dimineaţă, dar are ceva probleme după 
cum se pare. Aşa că m-am gândit că am putea să-l ajutăm. 

Văzând expresia şovăitoare a lui Mackinnon, Frederick spuse: 

— Aceasta este agenţia de detectivi Garland, domnule 
Mackinnon.  Rezolvăm orice problemă. Care e problema 
dumitale? 

— Nu ştiu sigur... începu Mackinnon. Nu ştiu dacă e ceva 
potrivit pentru o agenţie de detectivi. E foarte vag, foarte... 
întunecat. Nu ştiu... 

— Nu strică să o ascultăm, zise Jim. Nu o să te taxăm dacă 
nu preluăm cazul, aşa că n-ai nimic de pierdut. 

Webster ridică uşor din sprâncene remarcând răceala din 
vocea lui Jim. Pe acesta din urmă începuse să-l enerveze 
Mackinnon cu firea lui schimbătoare, ascunsă şi combinaţia 


neplăcută de neajutorare şi viclenie. 

— Jim are dreptate, domnule Mackinnon, zise Frederick. Nu 
ne luăm angajamentul, nu există taxă. Şi puteţi să vă încredeţi 
în discreţia noastră. Orice ne veţi spune va rămâne între noi. 

Mackinnon se uită de la Frederick la Webster şi înapoi şi se 
hotărî. 

— Da, zise el. Foarte bine. O să vă povestesc, dar nu sunt 
sigur dacă vreau să aibă loc vreo acţiune. Cel mai bine ar fi să 
lăsăm lucrurile să treacă de la sine. O să vedem. 

Îşi goli paharul, iar Webster i-l umplu din nou. 

— Ai spus ceva de o crimă, zise Jim. 

— O să ajung şi la asta. Ce ştiţi despre spiritism, domnilor? 

Frederick ridică din sprâncene. 

— Spiritism? Ciudat că spui asta! Un bărbat mi-a cerut astăzi 
să mă ocup de o treabă de spiritism. Escrocherie, cred. 

— Sunt mulţi escroci, spuse Mackinnon. Dar sunt alţii care au 
un adevărat dar, iar eu sunt unul dintre ei. lar în profesia mea, 
acesta e un handicap, indiferent de ce veţi crede despre asta. 
Încerc să nu las cele două lucruri să se suprapună. Ceea ce fac 
pe scenă pare magie, dar nu e decât tehnică. Oricine ar putea 
să facă asta dacă ar exersa. Dar partea cealaltă, spiritismul... e 
un dar. Ceea ce fac eu se numeşte psihometrie. Cunoaşteţi 
termenul? 

— Da, l-am auzit, zise Frederick. lei un obiect şi, pornind de 
la el, poţi spune tot felul de lucruri, nu-i aşa? 

— O să-ţi arăt, spuse Mackinnon. Ai ceva cu care pot să-l 
încerc. 

Frederick se întinse de-a lungul băncii pe care stătea şi luă 
un obiect mic, rotund, de alamă, cam ca un ceas de buzunar 
fără faţă. Mackinnon îl luă, se aplecă înainte şi-l ţinu cu ambele 
mâini, cu ochii închişi, încruntat. 

— Văd... dragoni. Dragoni roşii, sculptați. Şi o femeie, 
chinezoaică. E demnă şi foarte calmă şi nu face decât să se 
uite... Mai e un bărbat pe un fel de pat sau canapea... Doarme. 
Nu, se mişcă, visează. Strigă... Vine cineva. Un servitor. Un 
chinez. Cu o... cu o pipă. Se ghemuieşte... Are un sfeşnic... 
Aprinde pipa. E un miros dulce, greţos... opiu. S-a dus acum. 
Deschise ochii şi se uită din nou în sus. E ceva legat de opiu, 
spuse el. Am dreptate? 

Frederick îşi trecu mâinile prin păr, prea uimit ca să spună 


ceva. Unchiul lui se aşeză pe spate şi râse şi chiar şi Jim fu 
impresionat de atmosfera pe care Mackinnon o evocă, de 
concentrarea lui la fel de mult cât de ceea ce spusese. 

— Întocmai, spuse Frederick, aplecându-se înainte şi luând 
obiectul de alamă de la el din mână. Ştii ce-i asta? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, răspunse Mackinnon. 

Frederick învârti o cheiţă într-o latură a acestuia şi apăsă un 
buton. Din interiorul mecanismului se desfăşură o coardă lungă, 
subţire şi albicioasă de metal ce căzu pe banca din faţa lui. 

— E un vas de ars magneziu, spuse el. Dai foc la un capăt şi 
arde, iar arcul îl împinge în afară în acelaşi ritm, astfel încât ai 
lumină constantă ca să faci poze. Şi am folosit ultima dată 
obiectul ăsta într-un local în care se consumă opiu din 
Limehouse; am făcut poze amărâţilor care fumau chestia aia... 
Deci asta e psihometria. Sunt impresionat. Cum se întâmplă? 
Vezi o poză în minte sau ce? 

— Ceva de genul ăsta, explică Mackinnon. E ca atunci când 
ai un vis treaz fiind. Nu-l pot controla... îmi vine în minte în cele 
mai nepotrivite momente. Şi asta e: am văzut o crimă, iar 
criminalul ştie, dar eu nu-i cunosc numele. 

— Bun început, zise Frederick. Promiţător. Spune-ne tot. Mai 
vrei whisky? 

Îi umplu paharul lui Mackinnon şi se aşeză să asculte. 

— S-a întâmplat acum şase luni, începu Mackinnon. Aveam 
spectacol în casa unui aristocrat. Fac asta din când în când - 
mai degrabă ca oaspete, înţelegeţi, decât ca artist angajat. 

— Adică, fără să fii plătit? întrebă Jim. 

Maniera condescendentă a lui Mackinnon şi vocea lui uşor 
aspră şi înaltă îl călcau pe nervi tot mai mult. 

— Există o taxă profesională, desigur, spuse Mackinnon 
băţos. 

— Cine era nobilul? întrebă Frederick. 

— Prefer să nu spun. O persoană importantă din viaţa 
politică. Nu e nevoie să i se menţioneze numele. 

— Cum vrei, spuse Frederick afabil. Te rog, continuă! 

— Am fost invitat la cină în noaptea în care aveam 
reprezentaţia. Aşa se obişnuieşte. Sunt unul dintre oaspeţi, se 
înţelege. Când doamnele s-au retras după cină, iar domnii au 
rămas în sufragerie, am mers în camera de muzică a acestei 
case să pregătesc nişte obiecte pentru reprezentaţie. Am 


observat că a lăsat cineva o cutie de ţigări pe pian şi am luat-o 
în mână intenţionând să o aşez în altă parte, şi dintr-odată am 
avut una dintre cele mai puternice viziuni psihometrice din viaţa 
mea. Era un râu într-o pădure - o pădure din nord cu pini 
întunecaţi şi zăpadă şi cu un cer de un cenuşiu întunecat. Doi 
bărbaţi mergeau pe lângă mal, certându-se. Nu i-am putut auzi, 
dar i-am văzut la fel de bine cum vă văd acum pe 
dumneavoastră; şi dintr-odată, unul din ei a scos o sabie din 
băţul pe care-l purta cu el şi l-a înjunghiat pe celălalt iar şi iar - 
fără vreun avertisment - sabia îi intra şi-i ieşea din piept, de trei, 
patru, de cinci, de şase ori. Vedeam sângele negru pe zăpadă. 
lar când bărbatul nu s-a mai mişcat, criminalul a căutat un smoc 
de muşchi şi şi-a şters sabia, apoi s-a aplecat, l-a luat de 
picioare şi l-a târât spre apă. Începea să ningă. Apoi am auzit un 
pleosc când trupul s-a lovit de apă. 

Se opri şi bău din whisky. „Fie e-adevărat, se gândi Jim, fie e 
un actor mai bun decât am crezut”; pentru că Mackinnon 
transpirase de frică şi avea privirile rătăcite. Dar la urma urmei 
era actor - asta era profesia lui... 

Mackinnon continuă: 

— Mi-am revenit după câteva momente şi mi-am dat seama 
că aveam încă în mână cutia cu ţigări. Şi apoi, înainte să pot s-o 
las jos, s-a deschis uşa de la camera de muzică şi a intrat 
bărbatul pe care tocmai îl văzusem. Era unul dintre oaspeţi - un 
bărbat mare, puternic, cu păr blond, drept. A văzut ce aveam în 
mână şi a venit să mi-o ia; ni s-au întâlnit ochii şi a ştiut că l-am 
văzut... Nu mi-a vorbit pentru că în acel moment a intrat un 
servitor în cameră. S-a întors spre servitor şi i-a spus: 
„Mulţumesc, am găsit-o”. S-a uitat la mine şi a ieşit. Dar ştia. 
Am dat reprezentaţia în noaptea aceea, dar indiferent unde mă 
uitam, mi se părea că văd crima aceea furioasă şi sângele negru 
care se revărsa pe zăpadă. lar faţa lui puternică se uita la mine 
tot timpul. Nu mi-am dezamăgit gazda, desigur - spectacolul a 
fost un adevărat succes, am fost aplaudat generos de toţi cei 
care se aflau acolo şi câţiva domni au fost destul i le drăguţi să- 
mi spună că nici marele Maskelyne nu ar fi reuşit mai bine. Când 
am terminat, mi-am adunat materialele şi am plecat imediat, nu 
am mai stat cu oaspeţii aşa cum făceam de obicei. De atunci 
trăiesc cu frica de a nu-l întâlni din nou. Şi într-o zi, de curând, 
bărbatul acela micuţ, cu ochelari - Windlesham - a venit la mine 


şi mi-a spus că şeful lui ar vrea să mă vadă. Am ştiut la cine se 
referea, deşi nu i-a spus numele. lar în seara asta a venit din 
nou, de data asta cu o bandă - i-ai văzut, Jim! A spus că trebuia 
să mă ducă la şeful lui ca să rezolvăm o chestiune care ne 
interesa pe amândoi - aşa a pus problema. Vor să mă omoare. 
Mă vor lua şi mă vor omori, sunt sigur de asta. Ce pot face, 
domnule Garland? Ce pot face? 

Frederick se scărpină în cap. 

— Nu-i ştii numele bărbatului? 

— Erau mulţi oaspeţi în seara aceea. Poate că mi s-a spus, 
dar nu-mi amintesc. lar Windlesham nu mi-a zis numele lui. 

— Ce te face să crezi că vrea să te omoare? 

— În seara aceasta mi-a spus că, dacă nu sunt de acord să 
merg cu ei după spectacol, vor fi consecinţe foarte serioase. 
Dacă eram o persoană obişnuită, m-aş fi ascuns. Mi-aş fi 
schimbat numele, poate. Dar sunt artist! Trebuie să fiu vizibil ca 
să-mi câştig existenţa! Cum să mă ascund? Jumătate din Londra 
mă ştie. 

— Asta ar trebui să te facă să te simţi mai în siguranţă, 
atunci, spuse Webster Garland. Oricine-ar fi nu va îndrăzni să-ţi 
facă rău dacă te afli în atenţia publicului, nu-i aşa? 

— Nu e şi cazul omului ăsta. Nu am mai văzut asemenea 
cruzime pe faţa nici unui om. Şi, pe deasupra, are prieteni 
puternici, e bogat şi are legături, iar eu sunt doar un scamator 
sărman. Of, ce pot să fac? 

Reprimând sugestia care-i venise-n minte, Jim se ridică şi 
plecă din cameră să ia o gură de aer. li era din ce în ce mai greu 
să-şi controleze enervarea. Era greu de spus exact de ce, dar rar 
întâlnise pe cineva care să-i displacă atât de mult. 

Stătu în curte şi aruncă pietricele pe fereastra noului studio 
pe care Webster îl construia, până când auzi că e chemată o 
trăsură la uşa principală. Când bănui că Mackinnon a plecat, 
intră înapoi şi-l găsi pe Webster aprinzându-şi pipa de la foc, iar 
pe Frederick înfăşurând magneziul înapoi în vasul de ars. 

Frederick se uită la el şi spuse: 

— Interesant mister, Jim! De ce-ai plecat? 

Jim se aruncă într-un fotoliu. 

— Mă călca pe nervi, spuse el. Şi nu ştiu de ce, aşa că nu mă 
întreba. Mai bine îl lăsam acolo decât să-mi risc pielea ridicându- 
| pe acoperişuri. „Nu pot să suport înălțimile! Au, lasă-mă să 


cobor, vreau jos!” Şi snobismul lui - „Sigur că m-au tratat ca pe 
unul dintre oaspeţi...” Un găgăuţă fricos. Nu l-aţi preluat, nu-i 
aşa, Fred? Drept client, vreau să zic. 

Nu a vrut asta, de fapt. Are nevoie de protecţie, nu vrea să 
descoperim nimic şi i-am spus că nu ne ocupăm cu aşa ceva. 
Dar am adresa lui şi i-am zis că o să-l supraveghem. Nu ştiu ce 
altceva putem face acum. 

— Putem să-l respingem, zise Jim. Zi-i să dispară! 

— De ce? Dacă spune adevărul, e interesant, iar dacă minte, 
e şi mai interesant. Să înţeleg că tu crezi că minte. 

— Sigur că minte, spuse Jim. Nu am mai auzit în viaţa mea 
minciuni mai gogonate. 

— Te referi la psihometrie? întrebă Webster, aşezându-se pe 
canapea. Dar atunci ce-a fost cu demonstraţia asta? Eu am fost 
impresionat, chiar dacă tu nu ai fost. 

— Sunteţi uşor de dus de nas, spuse Jim. Vă compătimesc 
dacă o să vă întâlniți cu astfel de trişori. E scamator, nu-i aşa? 
Ştie mai multe decât Fred despre maşinării. Ştia ce era chestia 
aia şi a văzut fotografia aia de sus de care eşti atât de mânaru. 
Le-a pus cap la cap şi v-a lăsat cu gura căscată. 

Webster se uită în sus, pe cămin, unde Frederick agăţase 
una dintre pozele făcute în localul cu opiu, şi apoi râse, şi aruncă 
o pernă în Jim, care o prinse şi o aşeză sub cap. 

— Bine, spuse Frederick. Fie ca tine asta. Dar cealaltă 
poveste, despre pădure şi crima din zăpadă, ce zici de ea? 

— Sărmanul de tine! zise Jim. Doar n-ai crezut? Disper, Fred. 
Credeam că e un pic de lapte în nuca ta de cocos. De vreme ce 
nu vezi ceea ce e evident, va trebui să-ţi spun. E ceva cu tipul, 
oaspetele la cină. E vorba de şantaj, nu vedeţi? Tipul vrea să-l 
scoată din scenă şi-l înţeleg. Şi dacă nu vă place explicaţia asta, 
am alta: s-a jucat cu nevasta tipului şi a fost descoperit. 

— Asta-mi place la mentalitatea lui Jim, îi spuse Frederick lui 
Webster, dacă asta e: se duce direct la nevoile primare. Fără 
alte complicaţii, fără motive mai înalte... 

Jim rânji. 

— Chiar l-ai crezut! Te cam înmoi, prietene, fără îndoială. 
Sally nu ar crede o poveste ca asta. Dar ea are capul pe umeri. 

Fata lui Frederick se întunecă. 

— Nu-mi vorbi despre muierea aia îngâmfată, spuse el. 

— Muiere îngâmfată! E bună. Data trecută cum ai numit-o? O 


maşină de calculat, fanatică şi îngustă la minte. lar ea te-a 
numit inutil, cu creier de găină, fantezist, iar tu i-ai zis că e... 

— De-ajuns, fir-ar să fie! Nu vreau să mai am de-a face cu 
ea. 

— Pun pariu că te duci s-o vezi înainte ca săptămâna să se 
termine! 

— S-a făcut. Pe o jumătate de guinee că nu mă duc. 

Şi dădură mâna. 

— ÎI crezi, Fred? întrebă unchiul. 

— Nu trebuie să-l cred ca să mă uimească. După cum am 
mai spus acum câteva momente, numai că Jim nu-şi mai 
aminteşte, dacă minte, cazul devine şi mai interesant. Oricum, 
mă preocupă spiritismul în momentul de faţă. Când au loc astfel 
de coincidenţe, întotdeauna o iau ca pe un semn că se întâmplă 
ceva. 

— Bietul Fred, spuse Jim. Declinul unei minţi minunate... 

— Ce e cu spiritismul, deci? întrebă Webster. E ceva în 
legătură cu el? 

— Destule, spuse Frederick, umplându-şi din nou paharul. 
Sunt escroci, există naivitate, frică - nu atât frică de moarte cât 
frica de a nu mai exista nimic după, e singurătate, speranţă, 
zădărnicie; şi poate în mijlocul tuturor acestora e şi ceva real. 

— Du-te de-aici, spuse Jim. Nu-s decât fabulaţii. 

— Păi, dacă vrei să afli, mâine-seară e o întâlnire a Ligii 
Spiritualiste a Districtului în Streatham... 

— O groază de prostii! 

— Care ar putea să fie atractive pentru mintea ta largă, 
foarte deschisă şi înţelegătoare. In special, pentru că se 
întâmplă ceva ciudat. Vii să arunci o privire? 


CAPITOLUL PATRU 
Nellie Budd 


Frederick nu era singura persoană interesată de spiritism. 
Era una dintre preocupările arzătoare ale timpului. Saloanele 
modeste, cele la modă şi laboratoarele universităţilor răsunau 
toate de sunetele şi ciocăniturile spiritelor care nu aveau nimic 
de făcut decât să comunice cu cei vii; şi circulau poveşti despre 
manifestări chiar şi mai ciudate - voci fantomatice, surle şi 
mediumuri care ar putea să elimine o substanţă misterioasă 


numită ectoplasmă... 

Era o afacere solemnă. Exista viaţă după moarte? Existau 
fantome şi apariţii? Era umanitatea pe punctul de a face cea mai 
mare descoperire din istorie? Mulţi oameni onorabili o luau 
foarte în serios şi nu existau oameni mai onorabili decât liga 
Spiritiştilor Districtului, care se întâlneau în casa doamnei 
Jamieson Wilcox, văduva unui băcan foarte respectabil. 

Frederick fusese invitat de unul dintre membri, un funcţionar 
din oraş care fusese tulburat de nişte lucruri pe care le auzise în 
cursul unei şedinţe. Bărbatul insistase ca Frederick să se 
deghizeze; era jenat la gândul de a-şi spiona prietenii, dar îi 
spusese lui Frederick că erau probleme mari implicate şi el nu 
îndrăznea să le ignore. Frederick acceptase imediat. Deveni om 
de ştiinţă pentru acea seară, iar Jim se dădu drept asistentul lui. 

— Singurul lucru pe care trebuie să-l faci, îi zise Frederick, 
este să asculţi. Aminteşte-ţi fiecare cuvânt. Ignoră tamburinele 
zburătoare şi mâinile fantomatice - sunt imitații ieftine 
-,concentrează-te numai pe ceea ce spune mediumul. 

Avea părul lins şi o pereche de ochelari ca de bufniţă erau 
aşezaţi în mod ciudat pe nasul lui rupt. Jim, interesat fără să 
vrea, căra o cutie cu încuietoare de bronz şi un acumulator şi 
bombăni tot drumul spre Streatham că e prea greu. 

La ora şapte, salonul principal al doamnei Jamieson Wilcox 
era aglomerat: douăsprezece persoane se îngrămădiseră 
înăuntru; de-abia se puteau mişca. Toate mobilele mai mici 
fuseseră mutate cu această ocazie, dar mai rămăseseră o masă 
destul de mare, un pian, trei fotolii, o etajeră încărcată şi un 
bufet pe care un ananas solemn îi ţinea companie portretului 
defunctului domn Jamieson Wilcox. 

Camera era călduroasă, ca să nu spunem fierbinte. Luminile 
de pe consolele ornamentale erau aprinse, iar în şemineu ardea 
un foc de cărbuni. Spiritiştii adunaţi emanau ei înşişi o cantitate 
considerabilă de căldură, întăriţi de ceaiul pe care-l băuseră mai 
devreme, şi mirosul de conservă de somon, limbă rece, creveţi 
reci şi sfeclă persistau în aer. 

Mulţi îşi făceau vânt, dar nimănui nu i-ar fi trecut prin minte 
să-şi dea jos haina sau să-şi slăbească nodul de la cravată. 

Intâlnirea trebuia să înceapă la 19.30 şi, când se apropie ora, 
un domn solid şi impunător îşi deschise ceasul şi tuşi tare ca să 
atragă atenţia tuturor. Acesta era domnul Freeman Humphries, 


fost postăvar şi director al Ligii. 

— Doamnelor şi domnilor! începu el. Prieteni şi camarazi în 
căutarea adevărului! Daţi-mi voie să încep prin a propune un vot 
de mulţumire către doamna Jamieson Wilcox pentru trataţia 
substanţială şi delicioasă de care tocmai ne-am bucurat. 

(Murmure de aprobare) 

— In continuare, daţi-mi voie să-i urez bun venit bine 
cunoscutei clarvăzătoare, ale cărei mesaje ne-au impresionat şi 
încurajat la ultima sa vizită. 

Se înclină uşor în faţa unei femei dolofane de culoare, cu o 
privire ştrengărească, ce-i zâmbi obraznic. Bărbatul tuşi din nou 
şi reîncepu: 

— Şi în cele din urmă, sunt sigur că aţi vrea cu toţii să faceţi 
cunoştinţă cu domnul Herbert Semple şi asociatul lui de la 
Instituţia Regală. Aş vrea să-l chem pe domnul Semple să ne 
explice scopul acestei întâlniri şi să ne spună ceva despre 
cercetările sale. 

Aceasta era replica lui Frederick. Se ridică şi se uită în jur, la 
camera aglomerată, la proprietarii de magazine, la funcţionari şi 
nevestele lor, la tânărul palid care-şi trăgea nasul şi la tânăra 
palidă care purta la gât un colier, la doamna Budd, mediumul (ai 
cărei ochi îl măsurau admirativ), la doamna Jamieson Wilcox, la 
ananas. 

— Mulţumesc, domnule Humphries, începu el. Un ceai 
extraordinar, doamnă Jamieson! Doamnelor şi domnilor, vă sunt 
foarte recunoscător că m-aţi invitat. Eu şi asistentul meu ne-am 
ocupat de ceva timp cu investigarea stării de transă, în special 
în corelaţie cu conductivitatea pielii. Această cutie - Jim o ridică 
pe masă şi Frederick o deschise, dezvăluind o bobină de cupru, 
o masă de fire răsucite, terminaţii de bronz şi un cadran mare 
de sticlă - este o versiune îmbunătăţită a electro-dermografului 
inventat de profesorul Schneider din Boston. 

li dădu o bucată de sârmă lui Jim ca să o conecteze la baterii, 
apoi desfăcu încă patru bucăţi, fiecare având capătul într-un 
disc mic de bronz. Toate fură conectate la bobina de cupru. 

— Aceste fire sunt ataşate la gleznele şi încheieturile mâinilor 
mediumului, explică el, iar rezistenţa se observă pe cadran. 
Doamnă Budd, putem să vă conectăm? 

— Poţi să mă conectezi oricând la aparatul tău, dragule, 
spuse ea veselă. 


Frederick tuşi. 

— Aha... Bun. Aş ruga-o pe una dintre doamne să vină şi să 
lege firele de gleznele doamnei Budd. E o problemă delicată, 
ştiu... 

Dar doamna Budd nu avea nicio legătură cu delicateţea. 

— O, nu, spuse ea, fă-o tu, dragule, ca să nu mă electrocutez. 
În plus, tu ai darul, nu-i aşa? Am ştiut de când te-am văzut, 
dragule - emani spiritualitate. 

— O, spuse Frederick, conştient de faptul că Jim rânjea larg. 
Atunci, în cazul acesta... 

Târând fire, Frederick se băgă sub faţa de masă, în timp ce 
doamnele şi domnii din Liga Spiritistă, prinşi între indecenţa 
actului - un bărbat atingea gleznele unei femei - şi 
spiritualitatea evidentă a celor doi, tuşeau şi vorbeau, uitându- 
se în altă parte. După un minut, Frederick ieşi şi spuse că firele 
erau ataşate. 

— Foarte gentil ai făcut-o, spuse doamna Budd. Nici nu mi- 
am dat seama că m-ai atins. Ce degete de artist! 

Ei bine, zise Frederick, dându-i lui Jim o lovitură puternică în 
gleznă. Încercăm aparatul? 

Roti un buton şi acul sări, tremurând, spre centrul 
cadranului. 

— Măi să fie, spuse doamna Budd, nici măcar nu mă gâdilă. 

— A, nu e niciun pericol, doamnă Budd; curentul e foarte 
blând. Acum, doamnelor şi domnilor, să ne aşezăm la masă. 

Se traseră scaunele şi spiritiştii şi oaspeţii lor se înghesuiră 
cât putură de confortabil în jurul mesei. Frederick se aşeză 
lângă doamna Budd cu electro-dermograful în faţa lui şi, înainte 
să poată scăpa, Jim fu prins de o mână puternică, cu inel şi 
aşezat de partea cealaltă. 

— Luminile, doamnă Wilcox, vă rog, zise domnul Freeman 
Humphries, iar gazda stinse luminile una câte una, apoi se 
aşeză. 

Nu mai era decât o lumină foarte slabă. Se făcu linişte 
printre invitaţi. 

— Îţi vezi instrumentul, domnule Semple? întrebă o voce 
spectrală. 

— Perfect, mulţumesc. Acul e fosforescent. Sunt gata când 
sunteţi şi dumneavoastră gata, doamnă Budd. 

— Mulţumesc, dragule, spuse ea calmă. Daţi mâinile, 


doamnelor şi domnilor! 

Mâinile se împreunară de-a lungul marginii mesei. Se făcu un 
cerc. Frederick se uită în jos, la cutie, cu mâna dreaptă în mâna 
caldă, umedă a doamnei Budd, cea stângă strângând degetele 
osoase ale fetei palide aflate de partea cealaltă. 

Se făcu linişte. 

După un minut, doamna Budd oftă lung, cutremurându-se. Îi 
căzuse capul în faţă şi părea să moţăie. Se trezi brusc şi începu 
să vorbească - cu o voce bărbătească. 

— Ella? zise ea. Ella, draga mea? 

Era o voce plină, şi nu doar o persoană din cerc simţi cum i 
se ridică părul pe ceafă ca răspuns. Doamna Jamieson Wilcox 
tresări şi zise slab: 

— O! Charles... Charles! Tu eşti? 

— Eu sunt, într-adevăr, draga mea, răspunse vocea - o voce 
bărbătească, o voce pe care n-o putea imita nicio femeie, o voce 
care purta în ea şaizeci şi şapte de ani de vin de Porto, brânză şi 
stafide în ea. Ella, draga mea, deşi voalul ne-a despărţit, să nu 
lăsăm dragostea noastră să se răcească... 

— O, niciodată, Charles! Niciodată! 

— Sunt cu tine zi şi noapte, draga mea! Spune-i lui Filkins din 
magazin să aibă grijă de brânză. 

— Să aibă grijă de brânză... da... 

— Şi să-i acorde atenţie băiatului nostru, Victor. Mă tem că ar 
putea să nimerească într-o companie proastă. 

O, dragul meu! Charles, ce pot... 

— Nu te teme, Ella! Lumina binecuvântată străluceşte, 
ţinutul aurit mă cheamă şi trebuie să plec. Adu-ţi aminte de 
brânză, Ella! Filkins nu e suficient de grijuliu cu şerveţelele. 
Plec... Mă duc... 

— Of, Charles! Of, Charles! Adio, iubitule! 

Un oftat şi spiritul băcanului plecă. Doamna Budd clătină din 
cap ca pentru a-şi limpezi mintea; doamna Jamieson Wilcox 
lăcrimă discret într-o batistă cu margine neagră şi apoi cercul se 
refăcu. 

Frederick se uită în jur. În semiîntuneric era imposibil să 
desluşeşti trăsăturile cuiva, dar atmosfera se schimbase: 
oamenii erau acum emoţionaţi, încordaţi din cauza aşteptării şi 
gata de a fi convinşi. Femeia asta era bună. Frederick era sigur 
că se prefăcea, dar nu venise să-i asculte pe băcanii morţi 


vorbind despre brânză. 

Apoi se întâmplă. 

Doamna Budd tremură convulsiv şi apoi începu să vorbească 
încet, de data aceasta cu propria voce, însă încărcată de frică şi 
oroare. 

— Scânteia... zise ea. E un fir şi contorul care numără - o 
sută unu, o sută doi, o sută - nu, nu, nu... Clopot. Clopote. 
Clopotarul. Ce navă frumoasă şi fetiţa moartă... nu e Hopkinson, 
dar nu se ştie. Nu. Stai în umbră. Sabie în pădure - oh, sânge pe 
zăpadă şi gheaţă e acolo încă, într-un coşciug de gheață... 
Regulatorul. Trei sute de lire - patru sute - North Star! E o 
umbră în nord... o ceaţă plină de foc - abur şi e toată învăluită în 
moarte, învăluită de ţevi - ţevi cu aburi - sub North Star - oh, 
oribil... 

Vocea se stinse cu o tristeţe nemăsurată şi se făcu tăcere. 

Pentru asta venise Frederick; deşi nu înţelegea, tonul ei îi 
făcea pielea ca de găină. Suna ca cineva chinuit de un coşmar. 

Ceilalţi spiritiști stăteau şi ascultau cu o atenţie smerită. 
Nimeni nu se mişca. Dar apoi, cu un oftat puternic, doamna 
Budd se trezi şi preluă din nou controlul. 

Dinspre pian răsună un acord. Toţi săriră-n sus, iar cele trei 
fotografii înrămate de pe pian se zgâlţăiră. Invitaţii îşi ridicară 
capetele din cauza surprizei şi se lăsară pe spate privind ţintă o 
strălucire tremurândă care se materializa pe tavan. Doamna 
Budd, cu ochii închişi, părea a fi în centrul unei furtuni invizibile. 
Frederick bănuia că ea controla totul, dar tot era impresionant: 
perdelele se unduiau, corzile pianului răsunau zgomotos, iar 
apoi masa grea acoperită cu o faţă de masă din damasc începu 
să se legene şi să se mişte ca o barcă pe o mare agitată. O 
tamburină de pe cămin căzu în vatră. 

— O manifestare fizică! strigă domnul Humphries. Staţi 
nemişcaţi, toţi! Observaţi fenomenul! Spiritele nu o să ne facă 
rău... 

Dar, în mod evident, spiritele aveau alte intenţii cu electro- 
dermograful, pentru că dinspre el veni o lumină orbitoare, se 
auzi o pocnitură şi se simţi un miros de ars. Doamna Budd strigă 
alarmată, iar Frederick sări repede. 

— Aprindeţi lumina, vă rog, doamnă Wilcox! 

Când gazda aprinse cea mai apropiată lumină, Frederick se 
aplecă spre medium şi-i dezlegă firele de la încheieturi. 


— Minunat rezultat! spuse el. Doamnă Budd, aţi depăşit 
toate aşteptările mele! Un rezultat de neegalat - sunteţi bine? 
Sigur că da. Aparatul s-a stricat, dar nu contează. Nu a făcut 
faţă! Cadranul a explodat! Minunat! 

Strălucind de încântare, Frederick dădu din cap spre spiritiştii 
uimiţi, care clipeau în lumină. Jim deconectă firele de la baterie, 
iar doamna Budd îşi frecă încheieturile. 

— Îmi cer scuze, doamnă Wilcox, continuă Frederick. Nu am 
vrut să întrerup şedinţa, dar aceasta e dovadă ştiinţifică, 
înţelegeţi? Când o să-mi public lucrarea, întâlnirea aceasta a 
Ligii Spiritiste şi a districtului Streatham va fi văzută ca un 
moment de răscruce în istoria cercetării fizice. Nu, nu m-ar 
surprinde deloc. Minunat rezultat! 

Astfel linguşit, cercul se rupse şi doamna Jamieson Wilcox, a 
cărei natură se regla imediat în momente de criză, sugeră să-i 
servească pe invitaţi cu o ceaşcă de ceai. Aceasta fu în curând 
adusă; doamna Budd era înconjurată de grupuri mici de 
admiratori, iar Frederick şi domnul Humphries discutară lângă 
foc în timp ce Jim împacheta electro-dermograful cu ajutorul 
celei mai drăguţe fete din cameră. 

Câţiva dintre oaspeţi se ridicară în curând să plece, iar 
Frederick le urmă exemplul. Dădu mâna cu toţi, îl dezlipi pe Jim 
de tânăra lui şi-i prezentă mulţumirile sale doamnei Budd 
înainte să plece. 

Ca din întâmplare, un bărbat mic, agitat şi slăbuţ plecă în 
acelaşi timp şi merse cu ei spre gară. Imediat ce dădură colţul, 
Frederick se opri şi-şi dădu jos ochelarii. 

— E mai bine aşa, spuse el, frecându-se la ochi. Ei bine, 
domnule Price. Asta aşteptat? Aşa face mereu? 

Domnul Price încuviinţă din cap. 

— Mi pare rău pentru aparatul dumitale, spuse el. 

Avea aerul că-i pare rău pentru mai toate lucrurile. 

— Nu are de ce să vă pară rău. Ce ştiţi despre electricitate? 

— Nimic, mă tem... 

— Nu multe persoane ştiu. Puteam să pun firele astea la un 
castravete şi să le spun că are în el sufletul unchiului Albert şi, 
dacă sărea acul, nu şi-ar fi dat seama. Nu, ăsta-i un aparat de 
fotografiat. 

— A, dar am crezut că trebuie să ai substanţe şi tot felul... 

— Aşa se întâmpla cu vechile plăcuţe cu colodion. Trebuia să 


am tot timpul substanţă proaspătă. Asta are o plăcuţă cu 
gelatină - invenţie nouă. Mult mai convenabil. 

— 0... 

— lar flama a fost intenţionată. Nu poţi să faci fotografii în 
întuneric. De-abia aştept să o văd pe Nellie Budd cu şmecheriile 
ei când o să îmbunătăţesc plăcuţa... Dar chestia aia cu scânteile 
şi umbrele şi North Star. Asta a fost altceva. 

— Aşa este, domnule Garland. Asta m-a alarmat pe mine. Am 
văzut-o pe doamna Budd de patru ori până acum şi de fiecare 
dată a intrat într-o astfel de transă, destul de diferită de restul 
reprezentaţiei, şi a adus detalii despre probleme din oraş pe 
care le cunosc - treburi financiare şi altele - foarte confidenţiale, 
unele dintre ele. E inexplicabil. 

— Ai recunoscut ceva în seara asta? Cine e acest Hopkinson, 
de exemplu? 

Numele acesta nu înseamnă nimic pentru mine, domnule 
Garland. Discursul ei a fost obscur şi întunecat în seara asta. 
Numai afacerea cu clopotele, North Star... 


— Da? 
— A spus „clopotarul”, dacă vă amintiţi. Ei bine, acesta e 
numele şefului meu - domnul Bellmann. Axel Bellmann, 


magnatul. lar North Star este numele unei noi companii pe care 
a înfiinţat-o. Ceea ce mă tem este că se vor răspândi zvonuri, 
domnule Garland, şi vor fi suspiciuni la adresa mea... Un 
funcţionar are un renume bun numai în funcţie de recomandări. 
Soţia mea nu se simte foarte bine şi, dacă mi se va întâmpla 
ceva, mă tem... 

— Da, înţeleg. 

— Mă tem că biata femeie - mă refer la doamna Budd - se 
află sub controlul unei inteligenţe fără trup, spuse domnul Price, 
clipind sub felinar, în bătaia ploii mocnite. 

— Posibil, spuse Frederick. Ei bine, mi-aţi arătat cu siguranţă 
ceva interesant, domnule Price. Lăsaţi lucrurile în seama 
noastră şi nu vă mai faceţi griji! 


— Bine, zise Jim în tren, zece minute mai târziu. M-am 
răzgândit. E ceva. 

Frederick, balansând aparatul pe genunchi, tocmai citise 
ceea ce Nellie Budd spusese în transa cea ciudată. Jim era bun 
la scris; îşi amintise tot şi consemnase totul perfect. Şi 


remarcase ceva ciudat. 

— Se leagă cu Mackinnon! spuse el, recitind. 

— Nu fi nebun, spuse Frederick. 

— Ba-i adevărat, amice! Ascultă! „Sabie în pădure - oh, 
sânge pe zăpadă şi gheaţa - e acolo încă, într-un coşciug de 
gheaţă...” 

Frederick se uită cu îndoială. 

— S-ar putea. Dar nu înţeleg ce-i cu coşciugul de gheaţă. 
Credeam că asta era Frumoasa din Pădurea Adormită? Sânge pe 
zăpadă... Asta e, cum o chema Albă ca Zăpada sau Roşie ca 
Trandafirul, sau nu ştiu cum. Poveşti! Dar mă gândeam că nu l- 
ai crezut? 

— Nu trebuie să crezi ca să vezi că e o legătură, nu? E parte 
din treaba lui Mackinnon. Pun pariu. 

— O, nu. Nu fac pariuri în ceea ce-l priveşte pe Mackinnon. 
Pare că răsare de peste tot. Uite ce-i, vreau să developez 
plăcuţa asta. Du bateriile în Burton Street, iar eu o să iau o 
trăsură spre Piccadilly şi o să trec pe la Charlie. 


CAPITOLUL CINCI 
O consultatie financiară 


S. Lockhart, consultantul financiar, lucra târziu. Oraşul din 
afara biroului ei era întunecat şi tăcut, iar focul de cărbuni ardea 
încet. Pe covor erau împrăştiate hârtii, unele dintre ele foarte 
mototolite şi aruncate spre coşul de gunoi, restul aranjate în 
grămezi, în funcţie de un sistem complicat. Sally stătea la birou, 
cu foarfecă şi lipiciul lângă un cot şi cu o grămadă de ziare, 
scrisori, certificate, dosare şi altele la celălalt. In timp ce un 
atlas deschis la ţările baltice se odihnea pe sugativă. 

Chaka dormea la locul lui în faţa focului, capul mare 
clătinându-i-se dintr-o parte în alta şi picioarele din faţă 
răsucindu-i-se în timp ce visa. 

Părul îi făcea probleme lui Sally; nu voia să stea sus şi 
adesea trebuia să-l dea la o parte cu mâna. Avea ochii obosiţi. 
Se uită a douăzecea oară în sus la lampă, măsurând distanţa 
faţă de birou, întrebându-se dacă se merita să împingă biroul 
mai aproape şi să deranjeze hârtiile de pe podea. Se hotărî că 
nu se merita şi se întoarse la atlas cu o lupă. 

Dintr-odată, câinele se ridică şi mârâi. 


— Ce e, Chaka? spuse ea blând şi ascultă. 

După un moment se auzi o bătaie în uşa de la stradă, iar 
Sally se ridică şi aprinse o lampă. 

— Haide, băiete, spuse ea, luând o cheie de pe masă. Hai să 
vedem cine e. 

Creatura cea mare se ridică în picioare, căscă şi se întinse, 
apoi cobori după ea pe scară. Clădirea goală se contura 
întunecată şi tăcută în jurul cascadei de lumină, dar Sally o 
cunoştea bine. 

Deschise uşa de la stradă şi se uită cu răceală la personajul 
de pe treaptă. 

— Ei bine? zise ea. 

— Vrei să spun tot în prag? întrebă Frederick Garland. Sau 
pot să intru? 

Sally se dădu la o parte. Chaka mârâi, iar fata îi puse mâna 
pe zgardă când Fred urcă pe trepte înaintea ei. Niciunul nu 
vorbi. 

Când ajunseră la ea în birou, Frederick lăsă pălăria şi haina 
jos şi trase unul dintre scaune mai aproape de foc. Câinele 
mârâi din nou. 

— Spune-i animalului că sunt paşnic, zise el. 

Sally mângâie câinele pe cap, iar Chaka se aşeză agitat 
lângă ea. Fata rămase în picioare. 

— Sunt ocupată, spuse ea. Ce vrei? 

— Ce ştii despre spiritism? 

— Of, Fred, serios, spuse ea cu exasperare. E vreunul dintre 
jocurile tale prosteşti? Am treabă. 

— Sau despre un bărbat pe nume Mackinnon? Un magician? 

— Nu am auzit niciodată de el. 

— Bine. Altul. Il cheamă Bellman. Şi ceva care se numeşte 
North Star. 

Sally făcu ochii mari. Îşi trase scaunul şi se aşeză. 

— Da, am auzit de el, spuse ea. Despre ce e vorba? 

El îi spuse pe scurt despre şedinţa din Streatham şi-i întinse 
hârtia pe care scrisese Jim. Ea clipi şi se încruntă. 

— Jim a scris asta? De obicei reuşesc să-i citesc scrisul, dar... 

— A scris în tren, îi spuse Frederick. Ar trebui să pui nişte 
lumini adevărate aici. Dă-mi să-ţi citesc eu... 

li citi. Când termină se uită la ea, şi observă o agitaţie 
distantă pe faţa ei. 


— Deci? zise el. 

— Ce ştii despre Axel Bellman? întrebă ea. 

— Mai nimic. E magnat, iar clientul meu lucrează pentru el. E 
tot ce ştiu. 

— Şi zici că eşti detectiv? 

Sally vorbi dispreţuitor, dar fără răutate şi se aplecă să caute 
prin nişte acte de la picioarele ei. Îi veni din nou părul în ochi; îl 
dădu nerăbdătoare la o parte şi apoi se uită la el, cu obrajii roşii 
şi ochi strălucitori. Fred simţi cunoscutul val de iubire 
neputincioasă, urmat de valul la fel de familiar de resemnare 
furioasă. Cum putea fata asta dezordonată, pe jumătate 
ignorantă, obsedată de treburi financiare să aibă o asemenea 
putere asupra lui? 

Oftă şi observă că avea o hârtie în mână. O luă şi citi scrisul 
ei citeț. 

— Axel Bellman, născut în Suedia (?) în 1835 (?) - a devenit 
cunoscut datorită comerţului cu lemn din zona baltică - fabrici 
de chibrituri în Goteborg, Stockholm. Fabrică în Vilno închisă din 
ordinul guvernului ca urmare a incendiului în care au murit 
treizeci şi cinci de lucrători - interese de navigaţie: Compania de 
Navigaţie Anglo-Baltică - minerit, căutarea de fier - cumpără 
ieftin companiile care falimentează, le închide, le vinde toate 
bunurile - a venit pentru prima dată în Anglia în 1865 - scandal 
obscur referitor la căile ferate mexicane - dispărut - se crede că 
a fost întemnițat în Mexic, 1868-1869 - se aude de el în Rusia, 
are un partener, pe Arne Nordenfels, din nou cu afaceri în 
domeniul căilor ferate (?) - nu se mai ştie de Nordenfels nici 
înainte nici după Rusia - Bellman soseşte în Londra în 1873, 
aparent cu fonduri nelimitate - ziarele i-au dat numele de 
Regele Aburilor - a promovat noi companii, în special minerit, 
substanţe chimice - interese financiare în domeniul energiei 
aburilor, căilor ferate etc. - North Star? - necăsătorit adrese: 
Hyde Park Gate nr. 47, Casa Baltică, Threadneedle Street. 

Frederick îi dădu înapoi hârtia. 

— Pare a fi un personaj schimbător. De ce te interesează? 

— Am o clientă care a pierdut toţi banii cu Compania de 
Navigaţie Anglo-Baltică. A fost vina mea, Fred; a fost îngrozitor. 
Eu am sfătuit-o să investească în ea şi câteva luni mai târziu s-a 
prăbuşit. Nu a existat niciun avertisment... Am cercetat şi cred 
că a făcut-o în mod special. A terminat-o pur şi simplu. Probabil 


că sute de persoane şi-au pierdut banii eu compania asta. S-a 
făcut foarte inteligent; nu ai suspecta deloc... Dar cu cât 
analizez mai atent, cu atât simt mai mult că lucrurile nu sunt 
cum ar trebui să fie. E prea vag ca să fiu sigură, dar se întâmplă 
ceva urât. Bărbatul ăsta Nordenfels... 

— Partenerul lui din Rusia? Cel despre care nu se mai ştie 
nimic? 

— Da. Am aflat ceva astăzi. Va trebui să adaug pe hârtie. 
Nordenfels era inginer constructor de motoare cu aburi. El a 
construit motorul pentru Ingrid Linde era o navă cu aburi anglo- 
baltică ce a dispărut în drum spre Riga. Nu a fost asigurată aşa 
cum trebuia şi acesta a fost unul dintre motivele care au ruinat 
compania Dar Nordenfels a dispărut pur şi simplu; nu se mai ştie 
nimic de el. 

Frederick se scărpină în cap şi se lăsă pe spate întinzându-şi 
picioarele, cu grijă să nu îl lovească pe Chaka. 

— Şi de ce e un semn de întrebare după North Star? 

— Pur şi simplu pentru că nu ştiu ce este. De asta şedinţa 
asta a ta e atât de interesantă. Ce ziceai că a spus? 

Luă hârtia de la el şi se uită de-aproape. 

— Nu e Hopkinson, dar nu se ştie... Şi apoi spune 
„Regulatorul”, uimitor, Fred! Compania asta - North Star - nu 
ştie nimeni ce este sau pentru ce este; iar în acte nu scrie. 
Singurul lucru pe care am reuşit să-l aflu e cumva legat deo 
maşină sau un proces, sau oricum ceva care se numeşte 
Regulatorul lui Hopkinson... 

— Navele cu aburi au regulatoare, spuse Frederick. lar el e 
numit Regele Aburilor, nu-i aşa, personajul ăsta, Bellman? 

— Aşa era numit. Cred că a avut pe cineva care lucra pentru 
el, un jurnalist poate, care publica în ziare articole despre el - nu 
ştiri adevărate, ci fragmente care să-l facă să pară interesant şi 
important; să-l facă să pară că merită să se investească în el. 
Când a venit aici pentru prima dată, acum cinci sau şase ani, şi 
şi-a înfiinţat primele companii, aşa îl numeau. Dar nu au mai 
folosit de ceva timp numele ăsta. lar ştirile pe care le tipăresc 
seamănă mai mult a ştiri adevărate - nu că ar fi prea multe. De- 
abia dacă se face remarcat. Dar e cel mai bogat om din Europa 
- şi e malefic, Fred. Distruge lucruri. Câţi alţii au făcut aşa cum a 
făcut clienta mea şi au băgat banii în compania lui numai ca el 
să o distrugă intenţionat? O să-l fac să plătească. 


Avea pumnii încleştaţi pe genunchi şi ochii erau şi mai 
arzători. Câinele cel mare mârâi uşor lângă ea. 

— Dar ce e cu treaba asta spiritistă? întrebă Frederick după 
câteva momente. Mediumul ăsta - doamna Budd - chiar 
primeşte informaţiile de la un spirit, oare, sau minte? Nu pot să- 
mi dau seama. 

— Nu ştiu, spuse Sally. Dar am cunoscut nişte persoane la 
Cambridge - oameni de ştiinţă - care cercetau asta. Cu 
siguranţă, ceva e-adevărat. Poate că-i citeşte gândurile 
clientului tău. Pesemne că are toate informaţiile la mână. 

— Posibil... Deşi el nu ştia nimic despre treaba asta cu 
scânteia. Sau cele trei sute de lire. Pare o sumă destul de mică 
dacă ne gândim că e cel mai bogat om din Europa. 

— Poate că nu e vorba de bani, spuse Sally. 

— Greutate? E prea gras, atunci? 

— Motoare cu aburi, zise ea. 

— Presiune atunci. Trei sute de livre? pe un inch pătrat... 
Imposibil. Poate că asta face regulatorul. Impiedică presiunea să 
ajungă la nivelul ăsta. Dar sunt valori pentru aşa ceva. O treabă 
interesantă, Lockhart! Am mai avut un client ieri - de fapt nu 
chiar client, Jim l-a adus acasă de la un teatru de varietăţi - un 
scamator. Are viziuni sau ceva de genul - psihometrie, aşa o 
numeşte - şi spune că a văzut o crimă. Nu ştiu ce crede că pot 
să fac... 

— Hm! 

Sally părea că se gândeşte la altceva. 

— Ai de gând să analizezi şedinţa asta? zise ea. 

— Vrei să spui să preiau cazul? Deja am făcut-o. O să merg 
să o văd pe Nellie Budd imediat ce developez fotografia şi să 
văd ce are de spus. De ce? 

— Nu vreau să-mi stai în cale. 

Fred se ridică. 

— Îmi place! Puteam să-ţi spun acelaşi lucru, arţăgoasă 
înfumurată ce eşti, dacă nu eram atât de politicos. Dar acum o 
s-o zic. Să nu-mi stai în cale, într-adevăr! 

Sally zâmbi. 

— Bine. Apoi zâmbetul se şterse şi păru din nou obosită. Dar, 
te rog, Fred, ai grijă! Trebuie să iau banii înapoi. Şi dacă afli 
ceva util, aş fi încântată să aud ce ai de spus. 


1 În englezăpound înseamnă atât „liră”, cât şi „livră”, (n. red.) 


— Hai să lucrăm împreună. De ce nu? 

— Nu, aflăm mai multe dacă lucrăm separat. Vorbesc serios! 

Sally nu avea de gând să se răzgândească, Frederick ştia; şi 
după câteva minute se ridică să plece. Fata îl conduse la uşă, 
câinele mare şi negru mergând înaintea lor, în întuneric. 
Frederick se întoarse pe trepte şi întinse mâna, iar după o 
secundă de ezitare, Sally o întinse şi ea. 

— O să facem schimb de informaţii, spuse ea, dar asta-i tot. 
A, apropo... 

— Ce? 

— M-am întâlnit cu Jim de dimineaţă. Îi datorezi o jumătate 
de guinee. 


CAPITOLUL ŞASE 
Lady Mary 


Frederick râse. 

— Ce este? întrebă Webster de pe bancă. 

Era dimineaţa de după şedinţă, iar Frederick, după ce-i dădu 
o jumătate de guinee lui Jim, care nu-şi încăpea-n piele de 
încântare, developă fotografia cu Nellie Budd. 

— Are patru mâini, spuse Frederick. Şi lumina e bună. 

— Nu te poţi baza pe asta, spuse unchiul lui. Rămâi la 
magneziu, ăsta-i sfatul meu. 

Işi uscă mâinile şi veni să se uite mai de-aproape la poza pe 
care o ţinea Frederick în mână. 

— Măi să fie, are câteva trucuri, nu-i aşa? 

Mediumul era prins perfect - cu o mână ridicată pe marginea 
mesei, în timp ce cu cealaltă trăgea de o sfoară sau aţă legată 
de draperii. Jim, de o parte a ei, strângea ceea ce părea a fi o 
mănuşă umplută. 

— Pare prostesc acum, zise Frederick, dar cea pe care o 
tineam eu chiar părea a fi o mână. Uită-te la faţa lui Jim... 

Pe chipul vesel al lui Jim era întipărită o expresie între 
respect pios şi alarmarea cuiva care e pe cale să-şi piardă 
pantalonii. 

Webster râse. 

— iți meriţi jumătatea de guinee, zise el. Ce-o să faci cu asta 
acum că o ai? Te duci şi scoţi bătrâna din afacere? 

— A, nu, zise Frederick. Mi-a plăcut prea mult ca să-i fac 


asta. Dacă membrii Ligii Spiritiştilor Districtului Streatham sunt 
destul de prostănaci ca să se lase păcăliţi, îi urez noroc lui Nellie 
Budd. Cred că o să tipăresc un set şi o să le vând. O să o 
numesc „Teama sau Jim şi Spiritele”. Nu, o s-o folosesc drept 
invitaţie când mă duc să-i fac o vizită. 


Frederick intenţionase să se ducă în aceeaşi zi, dar pe la 
jumătatea dimineţii se întâmplase ceva neprevăzut şi trebuise 
să amâne: Mackinnon sosise înfăşurat într-o mantie lungă şi cu o 
pălărie cu borul lat ca să nu fie recunoscut, dar atrăgând mai 
multă atenţie îmbrăcat astfel decât dacă ar fi venit cu un 
regiment de cavalerie. 

Webster era ocupat în studio, iar Jim era plecat, aşa că 
Frederick îl primi singur în camera din spate. 

— Am nevoie de ajutorul tău, spuse Mackinnon imediat ce se 
aşezară. Am un angajament privat în seara asta şi aş vrea să fii 
acolo. În caz că... ştii, bărbatul... 

— Un angajament privat? 

— Un spectacol de caritate la Lady Flarborough. Vin cam o 
sută de persoane. Plătesc cinci guinee care merg la fondurile 
unui spital, îmi ofer serviciile gratis, desigur. Cu o taxă nominală 
pentru cheltuieli. 

— Şi ce pot să fac? Ti-am spus că nu am afaceri legate de 
protecţie. Dacă vrei un bodyguard. 

— Nu, nu un bodyguard. M-aş simţi mai în siguranţă dacă s- 
ar uita cineva după el - nimic mai mult. Dacă încearcă să mă 
contacteze, ai putea să-l angajezi în conversaţie. Să-l distragi, 
înţelegi? 

— Nu ştiu nici măcar cum arată. Eşti foarte vag în legătură 
cu subiectul ăsta, domnule Mackinnon! Crezi că te urmăreşte 
pentru că ştie că ai avut o viziune cu el, cum omora pe cineva, 
dar nu ştii cine şi nu ştii unde şi nici când, şi nu-i ştii numele, şi 
nu ştii... 

— Te angajez să afli toate astea, spuse Mackinnon. Dacă nu 
poţi, ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai putea să-mi recomanzi pe 
cineva. 

Părea sobru şi poruncitor, şi puţin ridicol îmbrăcat cu mantia 
şi pălăria boemă. Frederick râse. 

— Foarte bine, spuse el. Dacă pui astfel problema, o s-o fac. 
Dar ai grijă, nu te păzesc. Dacă tipul ăsta încearcă să înfigă o 


sabie în tine o să fluier şi o să mă uit pe fereastră. Nu mai am de 
gând să bravez. 

Se frecă la nas, care-i fusese rupt în timpul unei lupte cu 
şase ani în urmă pe un debarcader pustiu din Wapping - o luptă 
în care fusese norocos că a supravieţuit. 

— O să vii atunci? întrebă Mackinnon. 

— Da, dar va trebui să-mi spui ce să fac. Va trebui să mă 
prefac că sunt asistentul tău pe scenă, sau ce? 

Expresia lui Mackinnon arătă ce credea despre acest lucru. 
Scoase, în schimb o invitaţie. 

— Arată asta la uşă şi plăteşte cinci guinee, şi poţi să intri cu 
oaspeţii, spuse el. Ţinută de seară, desigur. Uită-te în jur pur şi 
simplu. Uită-te la ceilalţi. Stai unde te pot vedea. O să găsesc o 
cale să-ţi arăt cine e dacă e acolo. Nu ştiu dacă vine sau nu. lar 
dacă îl vezi, află cine e - de fapt, ştii ce să faci. 

— Pare destul de uşor, spuse Frederick. Nu e decât o 
problemă, şi anume, nu vor fi cinci guinee ale mele, ci ale tale. 

— Sigur, spuse Mackinnon impacientat. Se înţelege. Atunci 
ne vedem acolo. O să mă bazez pe tine. 


Dacă veneai în Burton Street să-ţi faci o poză, fotograful care 
te întâmpina era un tânăr brunet, bine făcut, pe nume Charles 
Bertram, pe care Webster Garland îl stima foarte mult; avea 
imaginaţie bogată şi era foarte priceput, iar portretele lui 
prindeau un aer real al vierii şi mişcării. Charles Bertram, după 
cum spunea Sally, aprecia democraţia boemă a familiei Garland 
pentru că tatăl lui era baron şi el făcea parte dintre onorabili; şi 
ar fi fost sortit să rămână un aristocrat amator dacă nu l-ar fi 
întâlnit pe Webster. Dar în compania artiştilor şi tehnicienilor, 
numai abilitatea conta, iar Charles Bertram era foarte priceput. 
Aşa că se alătură companiei formate din Jim, montatorul de 
decor; Frederick, detectivul; Webster, geniul şi, din când în 
când, Sally, consultantul financiar. 

Nu se pregătea numai să devină fotograf, desigur. Nu era 
mare lucru spre care să ţinteşti arta de a face portrete pentru 
doi şilingi şi şase pence. El şi Webster lucrau la ceva mult mai 
ambițios; nimic mai precis decât capturarea mişcării înseşi a 
plăcuței fotografice. Îşi băgase o parte din bani în afacere şi 
construiau un atelier mai mare în curtea din spatele 
magazinului, care să fie gata pentru momentul în care 


experimentele lor aveau nevoie de mai mult spaţiu. Între timp 
ajuta prin magazin după necesitate, în funcţie de ce se ivea pe 
parcurs - inclusiv în dimineaţa asta, să pună lentile la camera 
principală din studio. 

Frederick era în bucătărie, îşi orânduia gândurile despre 
Mackinnon şi Nellie Budd pe hârtie şi se întreba dacă cele două 
lucruri se legau aşa cum bănuia Jim, când Charles băgă capul pe 
uşă şi spuse: 

— Fred? 

— Salut, Charlie, zise Frederick. Ştii ceva despre spiritism? 

— Nimic, mă bucur că spun asta. Hei, poţi să mă ajuţi cu noul 
Voigtlander? Am nevoie de cineva care să stea şi... 

— Cu plăcere. Apoi poţi să faci şi tu ceva pentru mine, spuse 
Frederick, mergând cu el în camera dezordonată, cu draperii 
grele pe care o foloseau ca studio. 

Când terminară cu sarcina lui Charles, Frederick îi explică ce 
avea de făcut în acea seară pentru Mackinnon. 

— Pare cam alunecos, zise Charles. L-am văzut şi eu 
săptămâna trecută sau acum două săptămâni - la Britannia. Mi- 
a zis Jim să merg. Are abilităţi uimitoare... Şi e urmărit de cineva 
spui? 

— El zice asta. 

— E Mefistofel. Mackinnon şi-a vândut sufletul lui şi diavolul 
vine acum să i-l ceară. 

— Nu aş fi deloc surprins. Dar, uite, Charlie, îi cunoşti pe toţi 
oamenii ăştia - lorzi şi contese - nu ai putea să vii şi să mi-i 
arăţi? Dacă mă trimiţi la o cursă sau într-un local în care se 
consumă opiu, ştiu unde sunt, dar clasa superioară englezească 
reprezintă o carte închisă pentru mine. 

— Aş fi încântat să vin. Crezi că va fi dur? Să iau un pistol? 

Frederick râse. 

— Tu le ştii obiceiurile, băiete, spuse el. Dacă asta e eticheta 
la o acţiune de caritate, vino pregătit. Eu o să fug în caz de 
nevoie, şi i-am spus-o şi lui Mackinnon. 

Casa lui Lady Harborough, în Berkcly Square, era aglomerată 
când ajunseră. Îi arătară invitaţia unui lacheu, plătiră banii de 
intrare şi fură conduşi într-un salon supraîncălzit, unde lămpi cu 
gaz şi candelabre ardeau şi străluceau pe bijuteriile femeilor şi 
pe frunţile asudate ale bărbaţilor. Nişte uşi duble se deschideau 
spre un salon unde o mică orchestră cânta discret în spatele 


unor ghivece cu palmieri, acoperită de vocile aristocratice 
piţigăiate. 

Charles şi Frederick se opriră la intrarea în salon şi luară 
pahare de şampanie de la un chelner. 

Care e Lady Harborough? întrebă Frederick. Bănuiesc că ar 
trebui să ştiu cine e. 

— Păstrăvul ăla bătrân cu lornietă, zise Charles. Acolo, lângă 
foc, vorbeşte cu Lady Wytham. Mă întreb dacă fiica ei e aici. E 
uimitoare. 

— A cui fiică? 

— A lui Wytham. Uite-l pe el, vorbeşte cu Ashley Hayward - 
tipul cu cursele. 

— A, da. Îl ştiu pe Hayward. Din vedere, vreau să spun. Am 
câştigat cu calul lui, Grandee, anul trecut. Deci ăsta e lordul 
Wytham, hm? Ministrul Cabinetului. 

Lordul Wytham era un bărbat înalt, cu părul cenuşiu şi o 
privire ciudat de nervoasă; ochii-i zburdau de colo-colo, îşi 
mușca buzele şi din când în când ducea o mână la gură, şi-şi 
rodea un deget ca un câine înfometat. 

Lângă Lady Harborough stătea tăcută şi liniştită o fată 
despre care Charles îi spusese că e Lady Mary Wytham. Câţiva 
tineri vorbeau tare în grupul din jurul ei, iar ea zâmbea politicos 
din când în când, dar în majoriatea timpului ţinea ochii în jos şi 
mâinile încrucişate în poală. Aşa cum spusese Charles, era 
frumoasă, deşi Frederick se gândi, în timp ce respiraţia i se 
oprea în gât când îi aruncă o primă privire, frumoasă nu era 
tocmai cuvântul potrivit. Fata era uimitor de minunată cu o 
graţie, o timiditate şi o culoare pe care ar fi vrut să o surprindă 
cu aparatul lui de fotografiat, numai că nimic nu putea să 
surprindă bujorii din obrajii ei sau tensiunea animală a liniei 
gâtului şi umerilor ei. 

Sau poate că Webster putea. Sau Charles. 

Dar pesemne că era o famile ciudată, se gândi el, de vreme 
ce tatăl şi fiica aveau aceeaşi disperare ţinută sub control. Şi 
Lady Wytham avea un aer de om hăituit; era drăguță mai 
degrabă decât frumoasă ca fiica ei, dar ochii îi erau întunecaţi şi 
preocupaţi în acelaşi mod tragic. 

— Spune-mi despre Wytham, îi zise el lui Charles. 

— Păi: ce-l de-al şaptelea conte, locuieşte undeva pe la 
graniţa cu Scoţia, preşedinte al Camerei de Comerţ - era cel 


puţin, dar cred că Disraeli l-a scos din Cabinet. Lady Mary e 
singurul lui copil; nu ştiu prea multe despre rudele nevestei lui. 
De fapt, cam asta e tot ce ştiu. Nu e singurul politician de aici - 
uite, acolo-i Hartington... 

Charles menţionă alte vreo şase nume, fiecare dintre 
acestea, se gândi Frederick ar fi putut să aparţină urmăritorului 
lui Mackinnon. Dar privirea îi era atrasă iar şi iar de silueta 
nemişcată a lui Lady Mary Wytham aşezată pe canapea lângă 
foc, îmbrăcată în rochia ci de seară. 

Mai avură timp de încă un pahar de şampanie, apoi se 
anunţă marea reprezentaţie. În salon se vedeau dincolo de uşile 
duble un semicerc larg de scaune aşezate cu faţa spre scenă. In 
spatele acesteia atârna o cortină de catifea, iar în faţă erau 
aliniate ferigi şi palmieri mici. 

Orchestra plecase, dar un pianist aştepta lângă instrumentul 
de sub scenă. Audienţei îi luă cam cinci minute să se aşeze. 
Frederick se asigură că el şi Charles stăteau de-ajuns de 
aproape de scenă pentru ca Mackinnon să-i vadă bine şi cu 
drum liber spre uşă dacă era nevoie. li explică aceasta lui 
Charles care râse. g 

— O faci să sune ca pe o poveste a lui Jim, zise el. In minutul 
următor, Jack-cel-iute-de-picior o să sară înăuntru sau poate 
Dick Pacostea o să ne ceară să-i dăm toţi banii. La ce te aştepţi 
de fapt? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, spuse Frederick. Nici 
Mackinnon şi asta-i jumătate din problemă. lat-o pe gazda 
noastră. 

Lady Harborough, asigurată de personalul ei că toată lumea 
e gata, ţinea un discurs de pe platformă, în care descria rolul 
important pe care-l aveau fondurile sale pentru spital. Părea că 
spitalul era conceput în special pentru a scăpa mamele 
necăsătorite de sărăcie şi pentru a le supune la sclavie în 
schimb, cu dezavantajul adiţional de a fi nevoite să li se predice 
în fiecare zi de către preoţi evanghelici, însă discursul nu dură 
mult. Lady Harborough fu ajutată să coboare de pe scenă; 
pianistul îşi luă locul şi începu să cânte nişte arpegii sinistre, 
joase. Apoi fu trasă cortina şi apăru Mackinnon. 

Era transformat. Jim i-l descrisese, dar Frederick nu-l 
crezuse; acum privea uimit cum figura speriată pe care o 
cunoştea devenise atât de dominantă şi puternică. Purta 


machiajul său alb ca varul - la prima vedere ciudat, dar de fapt 
o idee strălucită pentru că-i permitea să devină pe rând sinistru, 
comic, înfricoşător - o ţeastă, un clovn, un Pierrot. 

Modul în care arăta era o parte importantă a efectului 
general. Nu făcea numai trucuri; transforma florile în boluri cu 
peşti, scotea cărţi de joc din aer şi făcea sfeşnicele din argint 
masiv să dispară aşa cum făceau magicienii obişnuiţi, dar 
trucurile erau un mijloc ce conducea spre finalul spectacolului 
său, iar acest final era crearea unei lumi. Era o lume în care 
nimic nu era fix, totul se putea schimba; în care identitățile se 
combinau şi se dizolvau, calităţi ca tare şi moale, sus şi jos, 
tristeţe şi bucurie se schimbau în opusul lor într-o singură clipă 
şi deveneau lipsite de sens, singurul ghid de încredere era 
suspiciunea, singura temă constantă era neîncrederea. 

Era o lume, se gândi Frederick, mai mult decât un pic 
diabolică, pentru că nu era niciun pic de încântare în spectacolul 
lui Mackinnon, niciun pic de joc inocent. Îşi ridiculiză propriul 
gând când acesta îi veni în minte (devenea superstiţios acum?), 
dar asta era: Mackinnon chemase umbrele, chiar dacă în lumina 
zilei putea să râdă de ele. 

Apoi urmă un truc în care Mackinnon trebuia să împrumute 
un ceas de la cineva din audienţă. Când anunţă aceasta, se uită 
direct la Frederick şi ochii lui negri scăpărară; Frederick, 
înțelegând imediat, îşi desfăcu ceasul de la vestă şi i-l întinse. 
Încă alte şase mâini mai erau pe sus, dar Mackinnon sări cu 
graţie şi ajunse imediat lângă Frederick. 

— Mulţumesc, domnule, spuse el cu glas tare. lată un domn 
care are încredere în bunăvoința lumii minunilor! Ştie el ce 
transformări teribile o să i se producă acestui obiect de 
măsurare a timpului? Nu! Oare o să se întoarcă la el sub forma 
unei crizanteme? Sau sub forma unui hering afumat? Sau sub 
forma unei grămezi de arcuri şi rotiţe? S-au întâmplat şi lucruri 
mai ciudate! lar apoi, aproape înainte ca Frederick să-şi dea 
seama, auzi o şoaptă: „Lângă uşă. Tocmai a intrat”. 

Un moment mai târziu, Mackinnon era din nou pe scenă, 
împachetând ceasul într-o batistă de mătase cu multe înflorituri 
şi  declamaţii. Oare îşi imagina Frederick sau vocea lui 
Mackinnon avea acum o tentă isterică? Părea să vorbească mai 
repede, gesturile îi păreau mai exagerate, mai lipsite de 
control... Imediat ce reuşi, Frederick se întoarse în direcţia în 


care îi arătase Mackinnon. 

Pe scaunul de lângă uşile duble se afla un bărbat voinic, cu o 
constituţie puternică şi păr lins, blond. Urmărea scena cu o 
privire impasibilă; ţinea un braţ pe spătarul scaunului gol de 
lângă el şi întreaga lui înfăţişare era una de persoană care 
supraveghează şi ordonă. In ciuda costumului său impecabil de 
seară, era ceva brutal în el. Sau nu, se gândi Frederick, nu 
brutal, pentru că asta însemna animalic; iar omul ăsta era 
mecanic. 

Acum, oare de ce se gândise la asta? 

Se trezi că se holbează şi se întoarse spre scenă. Mackinnon 
tocmai termina o treabă complicată cu ceasul, dar nu avea 
mintea la asta - Frederick îi văzu mâna tremurând în timp ce 
mişca batista de colo-colo pe deasupra măsuţei pe care lucra şi 
mai văzu că avea ochii aţintiţi asupra bărbatului de la uşă. Se 
întoarse în scaun, încrucişându-şi picioarele ca pentru a căuta o 
poziţie mai, confortabilă. Astfel îi avea în câmpul vizual pe 
Mackinnon şi pe omul de la uşă şi, în timp ce se uita, bărbatul 
blond îi făcu semn discret unui servitor. Lacheul se aplecă să 
asculte, iar bărbatul se uită din nou la Mackinnon şi păru că 
spune ceva despre el. Frederick ştia că şi Mackinnon a văzut şi, 
când servitorul clătină din cap şi plecă din cameră, observă că 
Mackinnon şovăie. Acum părea că nu erau decât trei persoane 
în întregul salon care contau: bărbatul blond, Mackinnon şi 
Frederick care le urmărea duelul ciudat al voinţelor. 

Audienţa era acum conştientă că era ceva în neregulă. 
Vorbăria lui Mackinnon secase, batista îi atârna în mână şi 
privirea îi era rătăcită; apoi scăpă batista şi se dădu şovăielnic 
înapoi. 

Muzica se opri. Pianistul se uită în sus ezitant. Mackinnon 
ţinea strâns cortina în liniştea îngheţată şi reuşi să spună: 

— Îmi cer iertare... o indispoziţie... trebuie să plec... 

Apoi dădu cortina la o parte şi dispăru în spatele ei. 

Audienţa era prea bine crescută ca să se agite, dar se auzea 
rumoarea comentariilor. Pianistul începu să cânte din proprie 
iniţiativă nişte valsuri, iar Lady Harborough se ridică şi se 
consultă cu un bărbat mai în vârstă, posibil soţul ei. 

Frederick bătu cu degetele în braţul scaunului, apoi se 
decise. 

— Charlie, spuse el încet. Tipul de lângă uşă - blond, bine 


făcut. Află cine e, te rog! Nume, rang, adresă, tot ce poţi. 

Charles încuviinţă din cap. 

— Dar ce vrei să... 

— Mă duc să fac pe detectivul, spuse Frederick. 

Îşi făcu drum spre Lady Harborough. Aceasta era în picioare, 
lângă pian, cu bărbatul mai în vârstă lângă ea şi părea că vrea 
să cheme un servitor. Invitaţii se uitau în majoritate în altă parte 
şi vorbeau unii cu alţii de parcă acesta era cel mai natural lucru 
care se putea întâmpla. 

— My lady? spuse Frederick. Nu vreau să vă deranjez, dar 
sunt doctor, iar dacă domnul Mackinnon nu se simte bine aş 
putea să-l ajut. 

— Oh, ce bine! zise ea. Tocmai voiam să chem un medic. 
Mergeţi cu lacheul, domnule doctor... 

— Garland, spuse Frederick. 

Un lacheu ţeapăn, cu părul pudrat cu alb, cu ciorapii albi 
întinşi peste pulpele mari, clipi impasibil şi se înclină uşor. În 
timp ce Frederick îl urma afară din salon, văzu cum Lady 
Harborough dădu ordin ca orchestra să fie adusă înapoi şi cum 
Charles Bertram discuta cu cineva de pe rândul din spate. 

Lacheul îl conduse pe Frederick prin hol, de-a lungul unui 
coridor, spre o uşă de lângă bibliotecă. 

— Domnul Mackinnon folosea camera aceasta ca vestiar, 
domnule, spuse el. 

Bătu la uşă, dar nu răspunse nimeni. Frederick trecu pe 
lângă el şi apăsă clanţa. Camera era goală. 

— Nu era un lacheu în hol? întrebă Frederick. 

— Ba da, domnule. 

— Vrei să mergi şi să-l întrebi dacă l-a văzut pe domnul 
Mackinnon ieşind din salon? 

— Sigur, domnule. Dar nu ar fi ieşit pe-acolo, dacă îmi 
permiteţi să spun asta, domnule. Ar fi plecat mai degrabă pe la 
recepţie, dacă ieşea prin spatele scenei, aşa cum a făcut, 
domnule. 

— Da, înţeleg. Dar dacă domnul Mackinnon voia să iasă afară 
ca să ia o gură de aer, o lua pe hol, nu-i aşa? 

— Aveţi dreptate, domnule. Să merg să întreb? 

— Da, te rog. 

Când lacheul dispăru, Frederick se uită repede prin cameră. 
Era o cameră mică, cu o lampă aprinsă pe cămin şi mantia şi 


pălăria lui Mackinnon aruncate pe spătarul unui fotoliu, lângă 
foc. Lângă masă era o ladă împletită deschisă şi lângă o oglindă 
mică se afla o cutie cu vopsele - dar Mackinnon nu era. 

După cam un minut, lacheul bătu la uşă. 

— Se pare că aţi avut dreptate, domnule. Domnul Mackinnon 
a fugit pe uşa din faţă, direct afară. 

— Presupun că se va întoarce când se va simţi mai bine, 
spuse Frederick. Deci, nu avem ce să facem acum. Poţi să mă 
conduci înapoi? 


În salon, servitorii luau scaunele în timp ce orchestra se 
reorganiza pe scenă. Lacheii treceau printre oaspeţi cu 
şampanie; era ca şi cum timpul se dăduse înapoi cu o oră, iar 
Mackinnon nu-şi începuse niciodată spectacolul. 

Frederick se uită împrejur, în căutarea bărbatului blond, dar 
nu se vedea nicăieri. Nici Charles, de fapt. Frederick luă un 
pahar de la cel mai apropiat lacheu şi se plimbă prin cameră 
uitându-se la feţele oaspeţilor. „Cam insipizi, după cum pare, se 
gândi el. Mieroşi, curtenitori şi îngâmfaţi...” Se întrebă cât era 
ceasul şi apoi îşi aminti că ceasul lui era la Mackinnon. Dacă era 
ceas încă, şi nu iepure sau băț de crichet, se gândi el 
morocăânos. 

Apoi o văzu pe Lady Mary Wytham şi se opri să o privească. 
Stătea aproape de pian, iar mama ei era lângă ea. Amândouă îi 
zâmbeau politicos unui invitat pe care Frederick nu-l putea 
vedea; era un palmier în drum. Se dădu într-o parte şi apoi se 
uită din nou şi-l văzu pe bărbatul blond. 

Stătea în faţa lor, cu spatele la Frederick, vorbind. Frederick 
nu prea-l auzea, dar nu voia să se ducă mai aproape; se simţea 
destul de expus şi aşa. Prefăcându-se că-şi leagănă capul în ton 
cu muzica, se uită cu atenţie la Lady Mary. Avea în privire o 
umbră de disperare, aşa cum observase şi mai devreme, şi nu 
vorbea deloc; când era de făcut o remarcă drept răspuns, mama 
ei era cea care o făcea. Lady Mary asculta din datorie şi din timp 
în timp se uita în jur, apoi revenea cu privirea. Frederick se 
întreba cât era de tânără; uneori părea că are cincisprezece ani. 

Apoi bărbatul blond se ridică. Se înclină spre cele două 
femei, luă mâna pe care Lady Mary i-o întindea nesigură şi o 
sărută. Ea roşi, dar zâmbi politicos, iar el se întoarse şi plecă. 

Frederick se uită în partea cealaltă în timp ce bărbatul trecea 


pe lângă el. Dădea o impresie de forţă fizică, de putere, 
asemenea unui volum uriaş de apă care se scurge printr-un 
canal, şi avea părul deschis la culoare şi ochi proeminenţi, 
albaştri-cenuşii. Apoi bărbatul dispăru. 

Se gândi să-l urmărească, dar alungă imediat ideea; bărbatul 
avea cu siguranţă trăsură şi, până găsea şi Frederick una, 
bărbatul ar fi dispărut. Oricum, Charles Bertram venea spre el. 

— L-ai găsit pe Mackinnon? întrebă Charles. 

— Nu. E o adevărată iluzie, spuse Frederick. O să apară din 
nou. Ar face bine, fir-ar să fie; îmi vreau ceasul înapoi. Ce ai 
aflat de blond? Tocmai a flirtat cu Lady Mary Wytham. 

— Serios? zise Charles. Interesant. Am auzit nişte zvonuri 
despre Wytham tatăl - se pare că bătrânul e pe punctul de a da 
faliment. Nu ştiu cât e de adevărat. lar blondul e om de afaceri - 
ceva mare în domeniul căilor ferate, minelor şi chibriturilor. Un 
suedez, îl cheamă Bellman. 


CAPITOLUL ŞAPTE 
O propunere ciudată 


În dimineaţa următoare, înainte ca Frederick să aibă şansa 
de a-i comunica lui Sally legătura dintre Mackinnon şi cazul ei, 
aceasta găsi la birou un client care o aştepta. 

Cel puţin credea că e vorba de un client. Numele lui, îi zise 
el, era Windlesham; era un omuleţ cu maniere, cu ochelari cu 
ramă aurie şi aşteptă foarte politicos ca ea să îl liniştească pe 
Chaka şi să-şi dea haina şi pălăria jos. Apoi spuse ceva ce o 
surprinse. 

— Îl reprezint pe domnul Axel Bellman, zise el. Cred că 
numele vă este cunoscut. 

Sally se aşeză încet. Ce însemna asta? 

— A ajuns în atenţia domnului Bellman, continuă el, faptul că 
îi cercetaţi cu insistenţă afacerile. E un om ocupat cu multe 
interese importante şi responsabilităţi şi zvonurile nefondate şi 
prost informate pe care încercaţi să le răspândiţi, extrem de 
triviale, pot să provoace supărări şi inconveniente considerabile. 
Pentru a vă scuti de situaţia neplăcută a unui comunicat oficial 
şi de problemele cauzate de un ordin legal, domnul Bellman m-a 
trimis pe mine să vă comunic nemulţumirea sa, în speranţa că o 
veţi analiza şi veţi înţelege inoportunitatea continuării pe un 


drum neproductiv ca acela pe care aţi ales să îl urmaţi. 

Îşi încrucisă braţele şi-i zâmbi blând. 

Inima lui Sally o luase la goană. Nu reuşi să spună decât un 
singur lucru: 


— Aţi învăţat pe dinafară tot acest discurs? Sau l-aţi creat 
acum? 

Bărbatul încetă să mai zâmbească. 

— Poate nu aţi înţeles, spuse el. Domnul Bellman... 

— Înţeleg foarte bine. Domnului Bellman îi e frică şi vrea să 
mă sperie. Ei bine, nu am de gând să mă sperii, domnule 
Windlesham. Am un motiv pentru a-mi continua cercetările şi, 
până nu sunt mulţumită, o să continui. Şi la ce se referă mai 
exact acest ordin legal la care aţi făcut referire? 

El zâmbi din nou. 

— Sunteţi prea inteligentă că să vreţi să vă explic eu. 
Domnul Bellman va hotărî dacă va folosi sau nu această armă, 
în funcţie de răspunsul pe care mi-l daţi. 

— Spuneţi-mi, zise ea, care este funcţia dumneavoastră în 
compania domnului Bellman? 

Bărbatul păru uşor interesat de întrebare. 

— Sunt secretarul personal al domnului Bellman, spuse el. 
De ce întrebaţi? 

— Din curiozitate. Ei bine, mi-aţi spus destul, domnule 
Windlesham. Acum ştiu că sunt pe drumul cel bun. Mă întreb ce 
anume îl agită atât de mult pe domnul Bellman? Oare afacerea 
cu Ingrid Linde? 

— V-aş sfătui în mod serios să aveţi mare grijă, spuse el. E 
foarte uşor pentru persoanele neexperimentate să facă greşeli 
în interpretarea unor fapte destul de inocente. Dacă aş fi în locul 
dumneavoastră, domnişoară Lockhart, aş rămâne la consultanţa 
financiară, serios! Şi aş vrea să vă spun, se ridică şi-şi luă 
pălăria şi băţul, ca persoană fizică vă admir eforturile. 
Întotdeauna am avut un interes solidar pentru problema 
femeilor. Rămâneţi la ceea ce ştiţi, domnişoară Lockhart! Vă 
urez numai succes. Dar nu lăsaţi imaginaţia să scape de sub 
control. 

Ridică băţul în semn de salut. Chaka, neînţelegând, sări în 
picioare şi mârâi, dar omuleţul nu tresări. 

„Măi să fie, se gândi Sally după ce bărbatul plecase, are 


tupeu. Ce pot să zic?” 

Imediat ce bărbatul plecă, îşi puse haina şi pălăria şi se duse 
la biroul prietenului ei, domnul Temple, avocatul. 

Domnul Temple era un gentleman ironic cu o constantă 
aromă de pânză, prăjitură cu seminţe de chimen şi tutun. 
Fusese avocatul tatălui ei şi o ajutase când căpitanul Lockhart 
fusese ucis cu şase ani în urmă; Sally îl impresionase atât de 
mult cu ceea ce ştia despre bursă şi cu abilităţile ei în domeniul 
financiar, încât acesta îşi depăşise rezervele de modă veche şi o 
ajutase să încheie mai întâi parteneriatul cu Webster Garland şi 
apoi să-şi înfiinţeze propria afacere. 

Sally îi spuse pe scurt despre caz şi prezentă vizita domnului 
Windlesham din dimineaţa respectivă. 

— Sally, zise el, după ce ea termină, o să ai grijă, da? 

— Asta a zis şi e/. Credeam că o să veniţi cu ceva mai 
original! 

El zâmbi şi bătu în cutia cu tabac. 

— Marea putere a dreptului constă în faptul că foarte puţin la 
el este original; slavă Domnului! Spune-mi ce ştii despre North 
Star. 

Sally îi făcu un rezumat a tot ceea ce ştia, ceea ce nu era 
mult. O lăsă pe Nellie Budd deoparte însă; se gândi că domnul 
Temple nu prea va fi impresionat de revelații din lumea 
spiritelor. Şi oricum avea dubiile ei. 

— Nu ştiu dacă e vorba de domeniul industrial, minerit sau 
altceva. Are legătură cu o firmă de substanţe chimice, dar asta-i 
tot ce ştiu. Ce crezi că l-a făcut să vrea să păstreze secretul? 

— Substante chimice, spuse el gânditor. Lucruri care miros 
urât, care se scurg şi otrăvesc apa şi... Mai fabrică chibrituri? 

— Nu. Guvernul a făcut o investigaţie în Suedia şi i s-a închis 
fabrica; dar s-a dovedit că o vânduse cu un an înainte, astfel 
încât nu putea fi tras la răspundere. 

— Am dat peste numele North Star zilele trecute într-un alt 
context. Un individ de la club vorbea despre societăţi 
cooperative, sindicate şi nu mai ştiu ce şi a pomenit numele 
unei firme nou apărute din Lancashire organizată în mod ciudat 
- nu prea am urmărit ceea ce zicea, de fapt nu prea am 
ascultat; nu merg la club ca să ascult predici despre sociologie 
-, dar ideea era că firma asta e în aşa fel concepută încât să 
organizeze vieţile muncitorilor ei în detaliu. Ca Robert Owen. 


Control total, înţelegi? Mi s-a părut îngrozitor. Ei, firma asta se 
numeşte North Star. 

Sally se aşeză şi zâmbi. 

— În sfârşit! zise ea. 

— Poftim? 

— Un indiciu. Ce face firma asta? 

— A, asta nu ştia. Ceva legat de căi ferate, credea el... Vrei 
un pahar de sherry? 

Sally acceptă şi privi firicelele de praf legal plutind în razele 
soarelui care pătrundea prin fereastra veche, în timp ce bărbatul 
îi turna băutura. Domnul Temple era un prieten vechi, iar Sally 
cinase de multe ori la el acasă, dar tot nu se simţea prea în 
largul ei când nu mai vorbeau despre afaceri. Lucrurile pe care 
celelalte tinere le puteau face cu uşurinţă - să vorbească despre 
nimicuri, să danseze grațios, să flirteze cu un străin la cină în 
timp ce lua cuțitul şi furculiţa potrivite erau încă dificile şi 
stânjenitoare şi îngreunate de amintirea unor eşecuri umilitoare. 
Departe de foile ei cu calcule şi de dosare se simţea numai 
acasă, era ea însăşi în compania veselă a familiei Garland. Sorbi 
tăcută din nectarul maroniu în timp ce el frunzărea hârtiile pe 
care le adusese ea. 

— Nordenfels... spuse domnul Temple. Cine e? Numele lui 
apare de mai multe ori. 

— A, Bellman a avut un partener pe nume Nordenfels - era 
proiectant, inginer. Am dat chiar ieri peste un articol în Jurnalul 
Societății Regale a Inginerilor, unde era menţionat numele lui. A 
inventat un nou tip de valvă de siguranţă, se pare: funcţiona la 
temperaturi ridicate sau presiuni mai înalte, sau cam aşa ceva. 
Trebuie să cercetez mai atent. Dar a dispărut - Nordenfels, 
vreau să zic - acum vreo trei sau patru ani. Poate că doar s-au 
despărţit. Dar am un sentiment în legătură cu el... 

— Hmm, zise domnul Temple. Aş evita sentimentele dacă aş 
fi în locul tău. Caută fapte şi cifre. Eşti pe cale să descoperi ceva 
cu afacerea asta anglo-baltică - asta-i clar. Ai verificat 
asigurarea pentru /ngrid Linde? 

— E pe foaia galbenă. Totul e în regulă. Nu e o fraudă cu 
asigurări. După un minut reluă: Acest domn Windlesham a 
menţionat o ameninţare legală. Ar putea să se refere la o 
interdicţie? 

— Mă îndoiesc foarte tare. Curtea ar trebui să fie convinsă în 


primul rând că activitatea de care se plânge e incorectă, ceea 
ce ai nega, iar apoi de faptul că despăgubirea nu aduce 
prejudicii. 

— Deci ameninţarea legală e o şmecherie? 

— Aşa cred. Dar sunt alte metode de a te împiedica, draga 
mea, în afară de a te duce în instanţă, de aceea te rog din nou: 
ai grijă! 

— Da. O să am. Dar o să continui să cercetez treaba asta. 
Face ceva greșit, domnule Temple. Ştiu asta. 

— S-ar putea foarte bine să ai dreptate. Acum, nu vreau să 
te rețin, dar e un domn O'Connor care a primit moştenire o mie 
de lire. Să-l trimit la tine ca să-i arăţi cum să le transforme într-o 
sumă ceva mai mare? 


În acelaşi timp, în inima financiară a Londrei, fostul ministru 
al Cabinetului, Lordul Wytham, stătea pe coridor în faţa unui 
birou impunător, bătând încontinuu cu degetele în pălăria lui de 
mătase şi ridicându-se în picioare de fiecare dată când un 
funcţionar dădea colţul sau ieşea pe uşă. 

Lordul Wytham era un bărbat arătos, avea acea frumuseţe 
masculină distinsă pe care o vedem astăzi numai în fotografiile 
cu modele masculine de bărbaţi de vârstă mijlocie. In realitate 
pare slăbiciune. Când Frederick îl văzuse cu o seară înainte, 
prima lui impresie fusese aceea de anxietate cruntă, iar dacă l- 
ar fi văzut acum, impresia asta ar fi fost şi mai puternică. Avea 
unghiile roase până-n carne. Ochii mari şi negri aveau marginile 
roşii, iar mustaţa îi era zdrenţuită acolo unde o muşcase. Nu 
putea să stea locului mai mult de un minut; chiar dacă nu venea 
nimeni pe coridor, tot se ridica şi se uita fără a vedea nimic la 
una dintre pozele de pe perete, pe fereastra ce dădea spre 
Threadneedle Street sau în jos, pe scara de marmură. 

În cele din urmă, se deschise o uşă şi ieşi un funcţionar. 

— Domnul Bellmann vă poate primi acum, my lord, spuse el. 

Lordul Wytham îşi luă pălăria de mătase de pe scaun şi 
bastonul şi-l urmă pe funcţionar printr-o anticameră într-un 
birou mare şi nou mobilat. Axel Bellmann se ridică din spatele 
biroului şi dădură mâna. 

— Mă bucur că ai venit, Wytham, spuse el, conducându-l 
spre un scaun. Curioasă seară la Lady Harborough, nu-i aşa? 

Vocea îi era profundă şi aproape lipsită de accent, faţa lipsită 


de riduri, părul blond des şi drept. Putea să aibă orice vârstă 
între treizeci şi şaizeci de ani. Ca şi biroul, şi el avea o înfăţişare 
de „ieşit din fabrică”, fiind mare, greu şi cu pielea netedă - dar 
era netezimea oţelului prelucrat, nu cea a cărnii îndopate. Ochii 
mari erau direcţi şi deconcertanţi. Nu dădeau niciun indiciu 
despre starea de spirit sau despre temperamentul lui; clipeau 
rar, însă nu erau morţi; aveau o intensitate electrică. 

Lordul Wytham se trezi că se uită în altă parte, jucându-se cu 
marginea pălăriei. Funcţionarul se oferi să i-o ia, iar Wytham i-o 
dădu. Bellmann se uită în timp ce bărbatul o puse pe standul cu 
pălării şi ieşi; apoi se întoarse înapoi la Lordul Wytham. 

— Lady Harborough, spuse el. Interesantă seară, nu? 

— A, individul să dispară aşa, într-adevăr. 

— Îţi plac spectacolele cu magie, Wytham? 

— Nu pot spune că am prea multă experienţă... 

— Serios? Mi se pare interesant să privesc. Poate că trebuia 
să te uiţi mai atent. 

Dacă aceasta era o manieră interesantă de a pune problema, 
Wytham nu observase. Ochii săi, închişi la culoare şi injectaţi, 
rătăceau prin cameră ca şi cum nu ar fi dorit să-l privească pe 
Bellmann în faţă. 

— Acum, zise Bellmann după câteva secunde de linişte. 
Poate te întrebi de ce te-am invitat să mă vizitezi în dimineaţa 
aceasta. Am înţeles că ai fost demis din Cabinet. 

Faţa Lordului Wytham căpătă o tentă mai închisă. 

— Prim-ministrul... aa... a dorit să redistribuie portofoliile 
printre... aaa... spuse el şovăind. 

— Da. Ai fost demis. Deci acum eşti liber să faci parte activ 
din lumea afacerilor, nu-i aşa? 

— Poftim? 

— Nu există niciun impediment acum ca tu să devii directorul 
unei companii, nu-i aşa? 

— Păi, aşa e. Numai că... Nu, niciunul. Nu înţeleg, Bellmann. 

— Evident că nu. O să-ţi explic mai clar. ţi cunosc în detaliu 
poziţia financiară, Wytham. Ai datorii de aproape patru sute de 
mii de lire din cauza unei combinaţii de investiţii negândite, 
proastă organizare şi sfaturi incompetente. Nu există 
perspectiva să dai banii înapoi, mai ales că nu ai slujbă acum, 
aşa că falimentul este pentru tine opţiunea ultimă. Desigur, asta 
va însemna dizgrație totală. Să cercetăm cu atenţie bunurile 


tale: constau aproape în întregime din casa pe care o deţii în 
Londra şi proprietatea. Dar sunt ipotecate, nu-i aşa? 

Lordul Wytham încuviinţă din cap. Cum de ştia omul ăsta 
toate lucrurile astea? Dar era prea scârbit ca să protesteze. 

— Şi mai e proprietatea fiicei tale, spuse Bellmann. Înţeleg 
că deţine terenuri în Cumberland. 

— Cum? Da. Aşa este. Nu-mi este de folos, însă. Nu pot să 
mă ating de ea - am încercat. E din partea familiei mamei, 
proprietatea e legată de ea, cam aşa ceva. Mine şi aşa mai 
departe. 

— Grafit. 

— Aşa este. Ceva legat de creioane, ştiu asta. 

— Minele ei au monopolul asupra unei forme pure de grafit. 

— Nu aş fi surprins. Agentul meu din Carlisle se ocupă de 
asta. A făcut-o de ani de zile. Fac creioane cu chestia asta. Dar 
nu ies deloc bani din afacere... 

— Inţeleg, spuse Bellmann. Nu are rost să întreb ce ai de 
gând să faci. E clar că nu ai idee. Lordul Wytham începu să 
protesteze, dar Bellmann ridică mâna şi continuă: Şi acesta e 
motivul pentru care te-am chemat aici în această dimineaţă. Îţi 
pot oferi un post de director în compania pe care am înfiinţat-o. 
Nu mai faci parte din Guvern, dar cunoştinţele pe care le ai la 
Whitehall îmi vor fi foarte de ajutor. Nu o să te plătesc pentru 
capacităţile pe care le ai în domeniul afacerilor, pentru că nu ai 
astfel de abilităţi. Banii pe care-i vei câştiga ca director vor fi în 
funcţie de relaţiile pe care le ai. 

— Relaţii? zise Lordul Wytham slab. 

— Cu oficialii din Camera de Comerţ şi Ministerul de Externe. 
Ca să fiu mai explicit, în problema licenţelor de export. Îi cunoşti 
pe domnii respectivi, fără îndoială? 

— O, da. Desigur. Secretari permanenţi şi aşa mai departe. 
Dar... 

— Nu mă aştept să-ţi exerciţi influenţa; nu ai putea. Tu îmi 
faci rost de relaţii, iar eu mă ocup de influenţă. Asta rezolvă 
problema venitului tău. Mai rămâne problema datoriilor. Nu ai 
cum să le plăteşti dintr-un salariu de director, regret să spun 
asta. Cu toate acestea există o soluţie. Vreau să mă căsătoresc 
cu fiica ta. 

Era ceva atât de uimitor încât Lordul Wytharn se gândi că 
greşise şi de-abia clipi. Bellmann continuă: 


— De ceva vreme vreau să-mi aleg o soţie, iar ea îmi place. 
Câţi ani are? 

Lordul Wytham înghiţi. Era absurd, era o nebunie. Să-l ia 
naiba! Cum îndrăzneşte? Apoi îşi dădu seama de catastrofa care 
plana asupra lui, balansându-se ca un val şi se cufundă înapoi în 
scaun, neajutorat. 

— Şaptesprezece. Eu... domnule Bellmann, îmi cunoşti 
poziţia... Eu... 

— La fel de bine ca şi tine. Poate chiar mai bine decât tine, 
atâta timp cât eşti incompetent în ceea ce privesc afacerile cu 
bani, în vreme ce eu nu sunt. Ai o lună la dispoziţie ca să găseşti 
trei sute nouăzeci de mii de lire. Şi nu o să faci rost de banii 
ăştia. Nu-mi pot imagina ce vei face. Creditul îţi este secat. 

— Eu... Mary este... vă rog, domnule Bellmann! Dacă aţi 
putea să... 

Şovăi, neavând idee ce să mai spună. Bellmann stătea 
nemişcat, urmărindu-l de-aproape cu ochii lui mari, electrizanţi. 
Apoi zise: 

— Înţelegi ce spun. Fiica ta, Lady Mary, mi se va potrivi 
foarte bine. După ce ne vom căsători o să-ţi plătesc patru sute 
de mii de lire. Trei sute nouăzeci o să acopere datoriile pe care 
le ai; ceilalţi vor fi în contul organizării nunţii. Cred că este 
destul de clar. 

Lordul Wytham rămăsese fără suflare. Nu mai fusese atât de 
uluit în viaţa lui de când căzuse odată, în timp ce vâna, şi 
izbitura îl lăsase inconştient; acum era aceeaşi senzaţie - aceea 
de lovire cu ceva mult mai mare şi mai puternic decât el. 
Aproape că-l durea fizic. 

— Eu... foarte convingător. Interesantă propunere! Trebuie 
să vorbesc cu avocatul meu, normal. Eu... 

— Avocatul tău? De ce? 

— Păi, e o problemă de familie... avocatul meu va trebui să 
analizeze propunerea. Sper că-mi înţelegi poziţia. 

Creierul începuse să-i lucreze din nou. Era ca o cădere; eşti 
ametit şi apoi îţi redobândeşti echilibrul. Şi-şi dădu acum seama 
că, dacă Bellmann era dispus să renunţe la patru sute de mii, 
putea foarte bine să scoată şi mai mult. 

— Da, am înţeles, spuse Bellmann. Vrei să scoţi ceva mai 
mult şi crezi că avocatul tău e mai capabil decât tine să facă 
acest lucru. Ai cu siguranţă dreptate. La cât anume te gândeai? 


Din nou o cădere. Bellmann era prea puternic, prea rapid; nu 
era corect, simţea Lordul Wytham... Dar ce putea să spună 
acum? Dacă dădea înapoi, părea slab, dacă cerea prea puţin, 
pierdea o avere; dacă cerea prea mult, pierdea tot. Mintea îi 
fugea ca un şobolan de-a lungul unui şir de cifre care se termina 
cu un şir de zerouri. 

— Trebuie... să mă protejez, zise el cu grijă. Proprietatea. 
Casa din Cavendish Square. Toate costă... Fără capital... 

Bellmann nu spuse nimic. Nu avea de gând să ajute. Lordul 
Wytham trase adânc aer în piept. 

— Două sute cincizeci de mii de lire. 

Era jumătate din suma pe care ar fi vrut s-o ceară. 

— Foarte bine, spuse Bellmann. Pare satisfăcător. Suntem de 
acord că valoarea fiicei tale este de şase sute cincizeci de mii de 
lire. O să-ţi plătesc un cec de cincizeci de mii de lire când va fi 
anunţată logodna; suma îţi va permite să acoperi datoriile cele 
mai presante şi va fi un gaj pentru celelalte. Restul din prima 
sumă asupra căreia am fost de acord, şi anume trei sute 
cincizeci de mii de lire, îţi vor fi plătiţi în dimineaţa nunţii. Suma 
extra, cele două sute cinci zeci de mii de lire îţi vor fi plătite în 
dimineaţa de după în funcţie de cât sunt de satisfăcut de starea 
lui Lady Mary. Trebuie să fiu mai clar? 

Aceasta era cea mai grea cădere, şi de data asta calul îl 
călcase în picioare. Bellmann spunea că, dacă Lady Mary nu era 
virgină, nu mai primea restul de bani. Lordul Wytham se simţea 
rău şi se auzi scâncind, era prea crud, prea ruşinos, prea mult 
de îndurat... Oamenii nu ar fi trebuit să se poarte astfel... Bătut, 
uluit, de-abia putea să gândească, se simţea confuz. 

— Vrei să vorbeşti cu fiica mea? întrebă el slab. 

— Sigur. 

— Dacă... dacă... 

— Dacă refuză? zise Bellmann. 

Lordul Wytham încuviinţă din cap. Nu putea să o spună. 

— Dacă îmi refuză cererea în căsătorie, atunci o să-i respect, 
desigur, dorinţa. Problema e numai alegerea ei. Nu eşti de 
acord? 

— Oh, desigur! 

Vocea Lordului Wytham de-abia putea fi auzită. Ştia ce 
presupunea asta. 

— Atunci, cu permisiunea dumitale, o să fac o vizită în 


Cavendish Square vineri dimineaţă ca să-i prezint propunerea lui 
Lady Mary. 

Azi e marţi. Trei zile. 

Lordul Wytham înghiţi. În ochii lui cu gene lungi, avea câte-o 
lacrimă. 

— Da, spuse el răguşit. Desigur. 

— Atunci ne-am înţeles. Acum să trecem la afaceri. O să 
facem un contract pentru angajarea ta ca director în zilele ce 
urmează, dar între timp o să-ţi spun câte ceva despre compania 
căreia i te alături. Cred că o să ţi se pară interesant. Se numeşte 
North Star Limited. 

Bellmann se aplecă să ia nişte hârtii dintr-un sertar şi, în 
timp ce se uita în altă parte, Lordul Wytham îşi trecu mâna 
peste ochi. Demiterea lui din Cabinet îl duruse, dar aceste 
douăzeci de minute cu Bellmann îl duseseră dincolo de limitele 
durerii într-o regiune despre care nici nu visase vreodată că ar 
exista, unde decenţa, demnitatea şi corectitudinea erau 
spulberate ca frunzele moarte. De unde era să ştie că înainte de 
sfârşitul dimineţii îşi va fi vândut fiica - şi mai rău (gândul îi 
fulgeră asemenea unui val de otravă) pentru mai puţin decât ar 
fi făcut-o? Dacă cerea un milion? 

Dar nu l-ar fi obţinut. Bellmann ştia tot, nu avea cum să bată 
un om ca el. Lordul Wytham se simţea ca şi cum şi-ar fi vândut 
sufletul şi află (având toată eternitatea să se gândească la asta) 
că preţul pe care-l obținuse pentru asta nu era mai mult de o 
gură de cenuşă. 

Bellmann împrăştie nişte hârtii pe birou. Lordul Wytham îşi 
adună faţa frumoasă şi slăbită într-o expresie interesată şi se 
aplecă înainte, încercând să asculte, în timp ce Bellmann începu 
să explice. 


CAPITOLUL OPT 
Declaraţie de război 


Ultima melodramă a lui Jim, Vampirul din Limehouse, îi 
fusese trimisă înapoi de la Teatrul Lyceum cu un bileţel din 
partea cuiva pe nume Bram Stoker, directorul. 

— Ce crezi, domnule Webster? întrebă el. Îi place sau crede 
că-i o tâmpenie? 

Webster Garland luă scrisoarea şi citi cu voce tare: 


Dragă domnule Taylor, 

Mulţumesc că mi-ai permis să citesc farsa dumitale 
Vampirul din Limehouse. Regret că programul companiei 
este încărcat în următorii doi ani, deci nu putem să o punem 
în scenă. Însă consider că are o viaţă şi o vigoare de 
neegalat, deşi cred că vampirii, ca subiect, sunt demodaţi. 

Al dumitale etc... 


— Nu ştiu, Jim. Măcar s-a obosit să scrie. 

— Poate că ar trebui să merg să i-o citesc eu. Probabil că a 
ratat jumătate din părţile bune. 

— E cea cu paznicii de depozit care sug sânge şi şalupa plină 
de cadavre? 

— Mda. A numit-o farsă. E o tragedie sângeroasă, farsă pe 
naiba... 

— Sângeros e cuvântul potrivit, spuse Frederick. E plină de 
sânge de la început până la sfârşit. Nu e piesă de teatru - e 
sângerete. 

— Poţi să râzi, amice, spuse Jim supărat. O să fac avere. O 
să-mi apară numele înconjurat de lumini. 

— Lumini şi ficat, dacă o să-ţi fie recunoscută piesa asta, 
spuse Frederick. 

Era miercuri dimineaţa, iar magazinul era plin. Solemn, 
domnul Blaine, managerul, şi asistentul lui, Wilfred, serveau 
clienţii care voiau să cumpere aparate de fotografiat şi 
substanţe chimice, în timp ce rafinata domnişoară Renshaw, la o 
altă tejghea, se ocupa de programările pentru portrete şi alte 
comisioane. Alături de ei, personalul era compus din Arthur 
Potts, un bărbat vesel de vârstă mijlocie care încărca aparatele, 
aranja studioul, ducea echipamentul când ieşeau afară, 
developa, imprima şi-l ajuta pe Frederick să facă piesele care nu 
puteau fi cumpărate; şi mai era un băiat de vârsta lui Jim, pe 
nume Herbert. Îl angajaseră ca asistent general şi descoperiseră 
că era o cauză pierdută - încet, uituc şi împiedicat. Dar avea un 
suflet foarte bun şi nici Frederick, nici Sally sau Webster nu 
puteau să renunţe la el. 

În timp ce Frederick stătea în spatele magazinului prosper, 
cu angajaţii ocupați şi reputaţia în creştere, studioul frumos 
mobilat şi aerul de eficienţă şi optimism, se gândi la ziua în care 


Sally sosise pentru prima dată: sfioasă, agitată şi în mare necaz. 
Frederick era în mijlocul unei certe aprinse cu sora lui; locul 
arăta sărăcăcios - jumătate din rafturi erau goale şi ruina se 
apropia cu fiecare zi care trecea. Dar cu ajutorul unor 
stereografii comice, care se vânduseră surprinzător de bine, 
reuşiseră să rămână la suprafaţă; iar când Sally investise nişte 
bani în afacere, începuseră să prospereze. Renunţaseră la 
stereografii acum; piaţa se diminuase şi zilele acestea erau la 
modă portretele mici. Dar nu mai aveau loc. În curând, vor avea 
nevoie să se extindă sau chiar să deschidă o altă sucursală. 

Frederick îşi căută ceasul, înjură când îşi aminti că era încă la 
Mackinnon şi se uită la ceasul de deasupra tejghelei. Aştepta ca 
Sally să vină; avea sentimentul că plănuia ceva ce nu-i spusese 
şi aceasta-l îngrijora. 

Managerul era la tejghea, scriind o comandă de hârtie 
fotografică. Frederick se duse la el. 

— Domnule Blaine, spuse el, domnişoara Lockhart nu a 
trecut pe-aici de dimineaţă nu-i aşa? 

— Nu, din păcate, domnule Garland, veni răspunsul trist al 
domnului Blaine. Voiam să aduc în discuţie posibilitatea de a 
angaja un secretar. Mă tem că prietenul dumneavoastră, 
Herbert, nu este prea talentat în domeniul acesta şi toată lumea 
e deja foarte ocupată. Ce credeţi despre acest lucru? 

— O idee bună. Dar îi putem oferi condiţii propice de lucru? 
În depozit nu e loc nici pentru o pisică. Ar fi nevoie de un birou. 
Şi o maşină de scris - toţi folosesc aşa ceva acum. 

— Da... domnule Garland, poate că ar fi nevoie să ne 
extindem. 

— Ciudat. Exact la asta mă gândeam şi eu acum un minut. 
Dar uite eu acum ies. Dacă vine domnişoara Lockhart, vorbeşte-i 
despre asta. Şi transmite-i dragostea mea. 

Se duse să-şi ia haina şi luă un tren spre Streatham. 


Nellie Budd îşi hrănea pisicile. Fiecare dintre ele, îi explică ea 
lui Frederick, era reîncarnarea unui faraon egiptean. Doamna 
era destul de practică, aşa cum şi-o amintea: cu ochii 
scânteietori, privind cu admiraţie spre ceea ce fără îndoială ar fi 
numit alura lui virilă. 

Frederick hotări să intre direct în subiect. 

— Doamnă Budd, spuse el, odată aşezaţi pe o canapea 


confortabilă în salonul ei, seara trecută am venit la o şedinţă de- 
a dumitale în Streatham şi ţi-am făcut o poză. Ceea ce faci în 
întuneric nu mă interesează deloc, iar dacă prietenii dumitale 
sunt destul de creduli ca să cadă în capcană, e problema lor. 
Dar e o fotografie drăguță; pe masă e o mână falsă, un fir duce 
la tamburină, şi nu prea îndrăznesc să-mi imaginez ce face 
piciorul dumitale drept... Pe scurt, doamnă Budd, te şantajez. 

Femeia îi zâmbi şmechereşte. 

— Continuă! 

Vocea ei avea o tentă nordică - Lancashire sau Yorkshire, 
Frederick nu-şi dădea seama, de vreme ce era plăcută şi 
rafinată totodată. 

— Un tânăr arătos ca tine! Nu e nevoie să mă şantajezi, 
dragule! Doar întreabă-mă frumos. Ce doreşti? 

— 0, bun. Oricum nu aveam de gând să o fac. Mă 
interesează ce ai spus în transă - transa adevărată. |ţi 
aminteşti? 

Femeia tăcu un moment. Privirea îi părea îngrijorată, apoi 
aceasta trecu şi ochii-i scânteiară din nou. 

— Măi să fie, îmi ceri asta. A fost una dintre manifestările 
mele, nu-i aşa? Am manifestările astea de câţiva ani. Asta m-a 
făcut să intru în jocul de-a mediumul. Asta şi Josiah, fostul meu 
soţ, Dumnezeu să-l odihnească. Scamator. M-a învăţat trucuri 
care te-ar uimi. Aşa că atunci când e vorba de a face zgomot cu 
o tamburină şi de a strânge mâini în întuneric, Nellie Budd e 
destul de bună. 

— Fascinant! Eşti bună şi la evitat întrebări, doamnă Budd! 
Ce poţi spune despre manifestările astea ale dumitale? 

— Sincer, dragule, nu am nici cea mai vagă idee. Mă scufund 
şi ameţesc câteva minute, apoi îmi revin, dar nu-mi amintesc 
ce-am spus. De ce? 

Frederick îşi dădu seama că o place. Hotări să-i spună câte 
ceva: 

— Ai auzit vreodată de un anume domn Bellmann? 

— Niciodată, zise ea, clătinând din cap. 

— Sau o companie numită North Star? 

— Mă tem că nu înseamnă nimic pentru mine, scumpete. 

— Uite, o să-ţi citesc ce-ai zis. 

Scoase din buzunar foaia împachetată cu scrisul lui Jim şi-i 
citi rar, cu voce tare. Când termină, se uită la ea şi o întrebă: 


— Înseamnă ceva pentru dumneata toate astea? 

Ea părea distrată. 

— Eu am zis toate alea? Ce de prostii! 

— Chiar nu ştii de unde vin toate astea? 

Probabil, e ceea ce se numeşte telepatie. Pesemne că citesc 
mintea cuiva. Doamne, nu ştiu. Ştiu la fel de multe despre 
coşciuge de gheaţă şi scântei ca bărbatul din lună. De ce vrei să 
ştii până la urmă? 

— Unul dintre membrii Ligii Spiritiste e funcţionar într-o firmă 
din oraş şi e îngrijorat în legătură cu unele dintre lucrurile pe 
care le-a auzit de la dumneata. Par să fie informaţii secrete. 
Crede că se va auzi despre ele şi el va fi considerat vinovat. 

— Sunt de-a dreptul uimită! Deci toate astea au legătură cu 
afacerile. 

— Unele dintre ele, spuse Frederick. lar restul nu ştim sigur. 

Apoi îi trecu prin minte un gând: 

— Nu cunoşti un tip pe nume Mackinnon, nu-i aşa? 

Asta o luă prin surprindere. Făcu ochii mari şi se aşeză înapoi 
pe canapea. 

— Alistair Mackinnon? zise ea. Avea vocea slabă. Cel pe care- 
| numesc Vrăjitorul din Nord? 

— El. Acest Bellmann de care ţi-am spus se pare că-l 
urmăreşte pe Mackinnon dintr-un anume motiv. Ştii ceva despre 
el? Despre Mackinnon, vreau să spun. 

Ea clătină din cap. 

— L-am... l-am văzut la teatru. Uimitor de isteţ. Dar nu e de 
încredere. Nu ca Josiah al meu, deşi Josiah nu se apropia nici pe 
departe în ceea ce priveşte magia. Dar nu ştiu nimic de acest 
Bellmann. 

— Sau... Se gândi la seara petrecută la Lady Harborough. 
Dar despre un bărbat pe nume Wytham? g 

De data aceasta fu de-a dreptul surprinsă. Işi ținu respirația 
şi-şi duse mâna la piept, iar Frederick observă că se făcuse 
palidă pe sub pudra de machiaj. 

— Wytham? spuse ea. Nu cumva Johnny Wytham? 

— Cunoşti pe cineva cu numele acesta? 

— Johnny Wytham. Lordul Wytham - aşa se numeşte acum. 
Era Johnny Kennett când l-am cunoscut eu - când lucram la 
teatru vreau să spun. M-a cerut în căsătorie şi apoi... Oh, am 
avut un soţ bun, pe Josiah. Dar Johnny Wytham era... plin de 


graţie şi veselie pe-atunci... şi arăta aşa de bine! Doamne, ce 
chipeş era! Straşnic... 

Probabil că fusese o fată încântătoare, se gândi Frederick; nu 
chiar drăguță, dar plină de viaţă, vigoare şi veselie. 

— Vită-te, îi zise ea şi deschise un sertar de la o masă mică. 

Scoase o fotografie dintr-o ramă argintie. Erau două fete 
zâmbitoare şi dolofane la vreo douăzeci sau douăzeci şi ceva de 
ani, îmbrăcate în rochii de balet, care-şi arătau picioarele bine 
făcute. Erau gemene identice. Sub ea scria: „Domnişoara Nellie 
şi domnişoara Jessie Saxon”. 

— Cea din stânga sunt eu, zise ea. Jessie e încă la teatru, 
undeva prin nord. Făceam o pereche drăguță, nu-i aşa? 

Cu siguranţă. Şi sora dumitale l-a întâlnit pe Lordul Wytham? 

— Da, l-a cunoscut, dar era preferatul meu... Cine ştie, hm? 
Aş fi putut să fiu Lady Wytham azi dacă lucrurile se întâmplau 
altfel. 

— Când l-ai văzut ultima oară? 

— Ciudat că întrebi, zise ea. 

Se ridică şi se duse la fereastră ca şi cum ar fi fost jenată. 
Pisica arămie, Ramses, sări pe canapea şi se ghemui în locul 
cald de unde se ridicase femeia. Doamna Budd luă un ciucure 
de la draperie şi-l răsuci absentă în mână, uitându-se afară, pe 
fereastră, spre strada tăcută. 

— Da? spuse Frederick. 

— Vara trecută. In Scoţia. La... la curse. Dar am trecut numai 
unul pe lângă altul şi ne-am salutat; nu putea să vorbească, 
fiind cu familia, şi... Asta a fost tot. 

— E vreo legătură între el şi Bellmann? Sau între el şi 
Mackinnon? Am menţionat numele lui numai pentru că i-am 
văzut pe toţi trei în acelaşi loc noaptea trecută. 

— Nu, zise ea. Nu-mi imaginez. Nu ştiu cine e acest 
Bellmann. 

Se uita încă în depărtare. Frederick lăsă momentul de linişte 
să se prelungească, iar apoi spuse: 

Ei bine, multumesc oricum, doamnă Budd. Dacă vă amintiți 
ceva, v-aş fi recunoscător dacă m-aţi anunţa. lată adresa mea... 

Puse o carte de vizită pe masă şi se ridică să plece. Femeia 
se întoarse, iar Frederick observă că toată sprinteneala ei şi 
scânteia din ochi dispăruseră; acum arăta aproape ca o femeie 
în vârstă, pudrată, machiată şi înfricoşată. 


— Hei, zise ea. Ţi-am răspuns la toate întrebările, iar tu nu 
mi-ai spus nimic. Cine eşti? Cu ce te ocupi? 

— Sunt detectiv particular, răspunse el. Lucrez la două cazuri 
acum şi par să se unească în mod ciudat. Mă anunţi dacă îţi vine 
ceva în minte, da? 

Ea dădu din cap că da. 

— O să încerc, zise ea. O să încerc să-mi amintesc. Dar ştii 
cum e, lucrurile astea îţi ies din minte... Dacă-mi amintesc ceva, 
îţi scriu un bilet. Bine, dragule? 

Îl conduse la uşă cu un zâmbet fals luminos şi-şi luă rămas- 
bun. 


Între timp, Sally se ducea la Axel Bellmann. 

Decisese că nu are nimic de pierdut dacă preia iniţiativa şi că 
asta ar putea să-l dezechilibreze pentru o vreme. Era o tactică 
pe care o învățase tatăl ei. O folosea atunci când juca şah cu 
Webster. Uneori funcţiona. 

Ajunse cu Chaka la Casa Baltică la ora zece. Afară era un 
portar voinic; acesta o salută şi nu o opri să intre. Avea o 
expresie de o prostie monumentală, iar ea se gândi că portarii 
erau angajaţi în funcţie de măsura taliei, nu de creier. 

Uşierul din interior era mai iute la minte. 

— Mă scuzaţi, domnişoară, spuse el. E imposibil. Nimeni nu 
poate merge la domnul Bellmann dacă nu am trecută o 
programare aici în caiet. 

Clătină din cap şi-i blocă drumul. 

— Chaka, spuse Sally şi-i dădu drumul din zgradă. 

Animalul mârâi şi înaintă câţiva paşi spre uşier. 

— Bine, bine! Mergeţi! Să vedem, domnişoara... 

Sally prinse din nou câinele, iar bărbatul fugi să caute pe 
cineva cu autoritate. Se întoarse cu un tânăr cu mustață care 
întinse mâinile şi spuse: 

— Domnişoara Lockhart, nu-i aşa? Regret nespus, dar 
domnul Bellmann nu e disponibil în momentul de faţă. 

— Nu-i nimic. Pot să aştept cinci minute. 

— Am înţeles! Ce animal minunat! Irlandez? întrebă el, 
zâmbind din nou. 

Era un zâmbet cald şi cu totul fals. 

Întinse o mână îngrijită spre capul câinelui. 

— Din nefericire, nu e o chestiune de cinci minute... 


Doamne! Ajutaţi-mă! Dă-mi drumul... ahh!... ahhh! 

Chaka îi prinsese mâna şi o ronţăia ca pe un şobolan. 

____Nu mi-aş face griji, spuse Sally. O să vă dea drumul imediat. 
li place numai carnea adevărată. 

La auzul vocii ei calme, câinele îi dădu drumul şi se aşeză 
mulţumit, uitându-se în sus la ea, fericit. Tânărul se clătină spre 
un scaun şi se aruncă în el, ţinându-şi mâna. 

— Uite! spuse el. Mi-a dat sângele. 

— Ce surprinzător! Poate că domnul Bellmann a terminat 
ceea ce făcea acum un moment. Vrei să mergi şi să-i spui că 
sunt aici şi aş vrea să-l văd imediat? 

Tremurând şi incapabil să vorbească, tânărul se ridică în 
picioare şi plecă grăbit. Uşierul stătea în hol, uitându-se pe după 
uşă, apoi retrăgându-se din nou. 

Trecură două minute. Sally căută în geantă cartea de vizită 
pe care i-o dăduse Frederick, cu adresa lui Nellie Budd; se gândi 
că poate va merge să-i facă o vizită după ce vorbea cu domnul 
Bellman. Apoi auzi paşi pe coridor şi băgă cartea de vizită în 
mănuşă. Se deschise uşa şi intră un bărbat de vârstă mijlocie, 
voinic. Din modul în care se purta, se vedea că e cineva 
important în companie, nu doar bine îmbrăcat ca primul bărbat. 

Chaka stătea nemişcat la picioarele lui Sally. Fără ameninţări 
de data asta: altă tactică. Zâmbi şi-i întinse mâna. 

Uşor zăpăcit, bărbatul o luă. 

— Am înţeles că vreţi să vă întâlniți cu domnul Bellmann, 
spuse el. Daţi-mi voie să vă fac o programare. Poate îmi puteţi 
spune care este problema ca să... 

— Singura programare pe care am s-o fac va fi aceea de a-l 
vedea pe domnul Bellmann în trei minute. Altfel, o să merg la 
Pall Mall Gazette şi o să le spun exact tot ce ştiu despre legătura 
domnului Bellmann cu lichidarea Companiei Suedeze de 
Chibrituri. Vorbesc serios. Trei minute. 

> Eu... 

Inghiţi şi plecă. De fapt, Sally nu ştia nimic sigur; fuseseră 
zvonuri, şoapte despre neregularități, dar nimic concret. Oricum, 
păru să funcţioneze. Două minute şi jumătate mai târziu, fu 
condusă în biroul lui Axel Bellmann. Acesta nu se ridică în 
picioare. 

— Ei bine? spuse el. Te-am avertizat, domnişoară Lockhart! 

— Ce m-ai avertizat mai exact? Să stabilim mai clar, domnule 


Bellmann! Ce anume trebuie să nu mai fac şi ce anume o să faci 
dacă nu mă opresc? 

Se aşeză calm, deşi inima îi bătea cu putere. Bellmann era o 
prezenţă puternică. Îi amintea de impresia de nemişcare a unui 
dinam uriaş care se învârteşte atât de repede, că pare că nu se 
mişcă deloc. Se uită la ea. 

— Trebuie să nu mai încerci să înţelegi probleme care sunt 
prea profunde pentru tine, spuse el după câteva momente. lar 
dacă nu o faci, o să fac cunoscut tuturor care sunt în poziţia de 
a te ajuta sau de a te angaja că eşti o femeie imorală care 
trăieşte din câştiguri imorale. 

— Poftim? 

Expresia din jurul ochilor lui se schimbă în mod neplăcut; 
Sally îşi dădu seama că zâmbea. Deschise un sertar şi scoase un 
dosar colorat. 

Am aici însemnări asupra vizitelor făcute de către bărbaţi 
neînsoţiti la tine la birou, în North Street. Luna trecută au fost 
făcute nu mai puţin de douăzeci şi patru de astfel de vizite. 
Numai noaptea trecută, ca să fiu mai exact, un bărbat a venit 
foarte târziu - la unu şi jumătate mai precis, i-ai dat tu însăşi 
drumul şi a stat mai mult de-o oră. Când secretarul meu, 
domnul Windlesham, a făcut o vizită la aşa-zisul dumitale birou, 
a observat că se afla acolo şi o canapea mare printre alte 
mobile. Ca şi cum nu ar fi suficient, se ştie că eşti asociată cu un 
anume Webster Garland, un fotograf care are ca specialitate 
fotografierea, cum să spun, fotografierea de nuduri. 

Sally îşi muşcă buza îndemnându-se să aibă grijă. 


— Te înşeli, spuse ea cât putu de calm. Domnul Garland e 
specializat în realizarea de portrete de fapt. lar în ceea ce 
priveşte restul, absurdităţile acestea, dacă astea-s cele mai 
grele arme pentru a te lupta cu mine, poţi să şi renunţi deja. 

El ridică din sprâncene. 

— Ce naivă eşti! Vei afla foarte curând cât de mult rău pot să 
facă astfel de acuzaţii. O tânără, singură, făcând bani... asociaţi 
cu reputaţie proastă... 

Zâmbi din nou, iar ea se înfioră, pentru că Bellmann avea 
dreptate. Nu aveai apărare în faţa unor astfel de defăimări. 

— Nu vreau să pierd timpul, domnule Bellmann, spuse ea. 
Dacă mai vin să te văd, ai face bine să mă primeşti imediat. 


Acum, la subiect: implicarea dumitale în Compania de Navigaţie 
Anglo-Baltică a costat-o pe o clientă de-a mea toţi banii pe care- 
i economisise. Este vorba de domnişoara Susan Walsh. A fost 
profesoară. O femeie de treabă. Şi-a consacrat viaţa elevilor şi 
educării fetelor. Nu a pricinuit rău nimănui, ci a făcut doar mult 
bine, iar acum că a ieşit la pensie are dreptul să trăiască din 
banii economisiţi. Am sfătuit-o să investească în Compania 
Anglo-Baltică. Acum vezi de ce e problema dumitale? Ai ruinat 
compania intenţionat şi prin furt. Făcând asta, ai lăsat pe mulţi 
fără bani şi toţi merită să fie despăgubiţi; dar nu sunt toţi clienţii 
mei. Vreau un cec, vă rog, cu suma de trei mii, două sute 
patruzeci de lire care să fie plătit domnişoarei Susan Walsh. 
Suma e scrisă aici. 

Puse o hârtie pe birou. El nu se mişcă. 

Chaka, la picioarele ei, mârâi încet. 

Dintr-odată, Bellmann se mişcă. Deschise hârtia, o citi şi 
dintr-o mişcare o rupse şi o aruncă la coş. Faţa lui palidă deveni 
mai întunecată. 

— leşi afară! spuse el. 

— Fără cec? Bănuiesc că mi-l vei trimite. Ştii unde e biroul 
meu. 

— N-o să-ţi trimit nimic. 

— Foarte bine. 

Sally îi făcu semn lui Chaka, iar acesta se ridică în picioare. 

— Nu am de gând să fac schimb de afirmaţii false. E un joc 
prostesc. Ştiu destule despre dumneata acum ca să scriu un 
articol interesant în ziar: North Star, spre exemplu, Nordenfels. 
Ce mai e, ştiu unde să caut şi asta o să fac, iar când voi afla ce 
faci, o să public totul. O să primesc banii, domnule Bellmann, să 
nu faci greşeala de a crede că nu. 

— Eu nu fac greşeli. 

— Eu cred că ai făcut. Bună dimineaţa. 

El nu răspunse. Nimeni nu se apropie de ea când părăsi 
clădirea. Avu nevoie de o jumătate de oră într-o ceainărie, un 
chec cu coacăze şi o ceaşcă de ceai ca să se oprească din 
tremurat. Apoi se trezi că se întreabă, spre propria supărare, 
dacă nu cumva ea a fost cea care a făcut greşeala la urma 
urmei. 

Imediat ce Sally plecă, Bellmann ieşi de după birou şi luă 
cartea de vizită care-i căzuse din mănuşă, pe covor. Nu spusese 


nimic când o văzuse căzând. Se opri să o citească: 


Doamna Budd 
Tollbooth Road nr. 147 
Streatham 


Bătu cu degetele în birou un moment, două, apoi trimise 
după domnul Windlesham. 


CAPITOLUL NOUĂ 
Levănţica 


Jim Taylor considera că are un interes în problema lui Alistair 
Mackinnon cam ca şi cum ar fi cumpărat acţiuni la ea. In ciuda 
antipatiei pe care o avea pentru el, nu se putu abţine să se 
simtă enervat când Frederick îi spuse că l-a pierdut; iar când 
Frederick răspunse că nimeni n-avea cum să ţină pasul cu un 
om care se putea transforma în fum şi se scurgea pe gaura 
cheii, Jim îi spuse că probabil îşi pierde îndemânarea, de vreme 
ce nu putea să aibă grijă de propriul ceas. Următorii aveau să fie 
pantalonii. 

Aşa că se hotărî să-l caute el însuşi pe Mackinnon. Sună la 
fiecare casă din Oakly Street, Chelsea, unde spusese Mackinnon 
că locuieşte, dar nu-l găsi; încercă la directorul teatrului de 
unde-l salvase şi acesta îi spuse că nimeni nu-i ştia adresa; 
merse la alte câteva teatre în caz că apărea Mackinnon pe-acolo 
sub alte nume, dar nici aici nu avu noroc. 

Cu toate acestea nu se dădu bătut. Strânsese în scurta lui 
viaţă dezordonată un număr impresionant de cunoştinţe: 
delincvenţi, persoane din sport, teatru şi chiar câţiva oameni 
respectabili; şi toţi erau legaţi prin serviciile făcute sau primite - 
ponturi la curse, împrumuturi de jumătate de coroană, 
atenţionări că poliţaiul de la colţ se uită în direcţia asta şi aşa 
mai departe; şi nu erau multe pe care Jim nu le putea afla dacă 
voia. 

Aşa se face că în seara zilei în care Sally îl vizită pe Axel 
Bellmann, se afla la un bar din Deptford cu un omuleţ cu fular 
alb, care tresări când Jim îl bătu pe umăr. 

— Salutare, Dippy! spuse Jim. Ce mai faci? 

— Hm? A, tu eşti, Jim. Salut! 


Dippy Lumseden se uită în jur pe furiş, dar la urma urmei 
asta făcea parte din meseria lui, fiind hoţ de buzunare. 

— Ascultă, Dippy, spuse Jim. Incerc să găsesc un tip. Un tip 
pe nume Mackinnon - un magician. Scoţian. A fost la teatru un 
an sau doi. Poate că l-ai văzut. 

Dippy dădu din cap că da. 

— L-am văzut. Şi ştiu şi unde e. 

— Hm? Unde? 

Hoţul de buzunare îşi frecă degetele unul de altul. 

— Cât valorează? întrebă el. 

— Valorează cât Felspar, spuse Jim. Îmi eşti dator încă, ai 
uitat? 

Felspar era un cal cu care câştigaseră la pariuri şi le adusese 
o sumă frumoasă. Jim fusese cu pontul datorită unui jocheu pe 
care-l cunoştea. 

Dippy dădu din cap filosofic. 

— Corect, spuse el. Stă în Lambeth. Un loc murdar care se 
numeşte Allen's Yard. Cu o vacă grasă irlandeză pe nume 
doamna Mooney. L-am văzut noaptea trecută - am ştiut cine e 
fiindcă l-am văzut la teatrul Gatti într-o seară. De ce-l cauţi? 

— A furat un ceas. Dar nu e în categoria ta, Dippy - nu te 
teme de competiţie din partea lui. 

— A, bun, prietene! Dar nu m-ai văzut în seara asta, nu uita. 
Şi eu nu l-am văzut. Trebuie să am grijă de mine. 

— Sigur, Dippy, spuse Jim. Incă o halbă? 

Dar Dippy dădu din cap că nu. Nu-şi permitea să stea prea 
mult în niciun bar, spuse el, din motive profesionale. Înghiţi 
restul băuturii şi plecă; şi, după un minut şi ceva de flirtat cu 
chelneriţa, aşa făcu şi Jim. 


Casa doamnei Mooney era o dărăpănătură urât mirositoare 
care nu se prăbuşea în Allen's Yard doar pentru că nu era 
spaţiu. Lumina slabă care ajungea în curte de afară şi de la 
ferestrele obscure ale casei arăta că podeaua era într-o stare 
ceva mai bună decât o hazna, dar asta nu părea s-o îngrijoreze 
pe fetiţa roşcată care se juca în picioarele goale în prag. Aceasta 
îşi învăţa păpuşa bunele maniere pocnind-o în cap, în timp ce 
rumenea nişte hering la o lampă fumegândă. 

— Doamna Mooney e înăuntru? întrebă Jim. 

Fetiţa se uită în sus, rânjind. Jim să-i aplice acelaşi tratament 


ca ea păpuşii. 

— Am întrebat dacă doamna Mooney e 
şobolan! 

Fata deveni mai interesată. 

— Ţi-ai pierdut flaşneta? întrebă ea. Unde-ţi sunt geaca roşie 
şi gamela? 

Jim se stăpâni. 

— Uite ce-i, faţă de morcov, mişcă-te sau îţi dau o scatoalcă 
de-ţi ajunge până la Crăciun, spuse el. 

Puştoaica scoase o bucată de peşte din gură şi ţipă: 

— Mătuşică Mary! 

Apoi o băgă la loc. Se uită în continuare dispreţuitoare la Jim 
în timp ce acesta se mişca de colo-colo în căutarea unui loc 
uscat pe care să stea. 

— Îţi place să dansezi aşa? întrebă ea. 

Jim mârâi şi era gata să o pocnească, însă exact atunci apăru 
o femeie imensă în uşă, blocând aproape toată lumina slabă 
care venea din interior. Dinspre ea se simţea un val puternic de 
gin. 

— Cine eşti? zise ea. 

— İl caut pe Mackinnon, spuse Jim. 

— Nu am auzit niciodată de el. 

— Scoţian. Slăbănog cu ochii negri. A fost pe-aici câteva zile, 
aşa mi s-a spus. Un scamator. 

— Ce vrei de la el? 

— Este sau nu? 

Se gândi un moment zăpăcită. 

— Nu e, zise ea. Şi nu l-a văzut nimeni. 

— Bun, atunci spune-i când vine că l-a căutat Jim. Ai înţeles? 

— Ţi-am spus că nu-i aici. 

— Nu, sigur că nu. Nici nu m-am gândit că ar fi. Numai că, 
dacă apare într-o zi, spune-i că l-am căutat. Bine? 

Femeia se mai uită o dată la el, apoi plecă fără să spună un 
cuvânt. 

— Nebună beată, ridică din umeri fetiţa. 

— Ai grijă cum te porţi, spuse Jim. Când vorbeşti aşa de cei 
mai în vârstă. 

Fata scoase din nou peştele din gură, se uită la el tăcută un 
moment, apoi scoase un şuvoi de cuvinte dintre cele mai 
murdare, cele mai neruşinate pe care le auzise el vreodată. 


A 


năuntru, faţă de 


Continuă timp de două minute şi jumătate fără să se repete. 
Despre el, faţa lui, manierele şi strămoşii lui, hainele şi mintea 
lui care erau comparate în mod nefavorabil cu părţi ale corpului 
omenesc, părţi ale corpurilor animale, cu duhoarea care se 
ridică din peşti morţi, cu abcese, cu gazele intestinale şi cu alte 
multe lucruri neplăcute. Jim rămăsese cu gura căscată şi asta nu 
se întâmpla foarte des. 

Băgă mâna în buzunar. 

— Uite, spuse el, întinzându-i o monedă. Eşti specialistă. Nu 
am auzit niciodată asemenea talent. 

Fetiţa luă moneda - după care el o pocni peste cap şi o trânti 
pe jos. 

— Dar trebuie să fii mai rapidă de-atât, adăugă el. Pa, pa! 

Ea îi spuse ce să facă şi unde să se ducă şi apoi strigă: 

— Şi l-ai ratat pe amicul tău. Tocmai a şters-o. Ea i-a spus că 
ai venit. Acum cine e lent? 

Şi cu un chicotit ca de vrăjitoare fugi şi dădu colţul în curte. 

Jim blestemă şi intră în fugă în casă. Singura lumină venea 
de la o lumânare de pe o masă şubredă; el o înşfăcă, acoperi 
flacăra şi urcă pe scara îngustă. 

Mirosurile care-l întâmpinară nu-i erau plăcute nici măcar 
fetiţei; cum de le suporta mofturosul de Mackinnon? lar clădirea 
era un labirint. Din întuneric îl priveau feţe ofilite ca ale unor 
şobolani, murdare, brutale - uşile erau deschise sau lipseau - 
bucăţi de pânză de sac se dădeau la o parte pentru a dezvălui 
familii întregi: şase, şapte, opt sau chiar mai multe persoane 
dormind, mâncând, căzuţi în apatie sau chiar morţi. 

Dar Mackinnon nu era. Femeia cea monstruoasă, cu o sticlă 
de rom, stătea ca o cloşcă pe ouă incapabilă să se mişte. Trecu 
pe lângă ea, spre ultima cameră - şi o găsi goală. 

Femeia râse răguşit. 

— Unde s-a dus? întrebă Jim. 

— Afară, spuse ea, horcăind. 

Era tentat să-i dea un şut. Fără vreun cuvânt, trecu pe lângă 
ea şi ieşi din casă. 

Stătu în întunericul curţii - acum mai întunecată, pentru că 
suflase în lumânare. Casa era tăcută în spatele lui; fetiţa 
dispăruse - şi lui i se făcu pielea de găină. 

Mai era cineva în curte. 

Era sigur de asta deşi nu putea auzi sau vedea pe nimeni. 


Stătu nemişcat, blestemându-şi prostia, şi băgă uşor mâna-n 
buzunar după placa pentru degete pe care o avea mereu la el. 

Apoi simţi o mână uşoară pe braţ, iar o voce de femeie 
spuse: 

— Aşteaptă... 

Înmărmuri. Inima îi bătea tare. Vedea numai sclipirea umedă 
a unui zid de cărămidă din afara curţii; în interior nu era decât 
întuneric. 

— Eşti prieten, zise vocea. A vorbit de tine. Vino cu mine. 

Era ca un vis. O siluetă ce purta şal şi mantie alunecă pe 
lângă el şi-i ceru s-o urmeze, iar el o făcu, neajutorat. 


Femeia aprinse o lumânare într-o cameră mică, ordonată, nu 
departe. Şalul îi căzu înainte pe faţă când se aplecă să facă 
acest lucru, apoi murmură: 

— Te rog. 

Jim stătea uimit în timp ce ea-şi lăsă şalul mai jos. Apoi 
înţelese. Un semn din naştere de culoare vineţie i se întindea pe 
jumătate din faţă. Avea ochii calzi şi frumoşi, dar expresia lor îi 
spunea care era expresia lui şi se simţi ruşinat. 

— Îmi pare rău, zise el. Cine eşti? 

— Te rog, ia loc. Te-am auzit vorbind de el cu doamna 
Mooney. Nu m-am putut abţine... 

Jim se aşeză la masă, pe care era pusă o faţă de masă din 
pânză delicat brodată. Tot ce se vedea în jur era drăguţ, uşor 
demodat, iar în aer plutea un miros slab de levănţică. Şi ea era 
delicată; nu avea accent de East End, ci de Tyneside. Se întrebă 
dacă era din Newcastle. Durham? lar vocea îi era blândă şi 
muzicală. Fata se aşeză la masă în faţa lui, uitându-se în jos. 

— Îl iubesc, domnule Taylor, spuse ea. 

— A! Asta era. Inţeleg acum. 

— Mă numesc Isabel Meredith, continuă ea. Când a venit... 
Când a plecat de la serata dată de Lady Harborough, noaptea 
trecută, nici nu mai ştia ce face. A venit la mine pentru că 
odată... l-am ajutat în trecut. l-am dat nişte bani, puţini. Am 
foarte puţini, după cum vezi. Sunt cusătoreasă. Să fie nevoit să 
se ascundă aşa, un bărbat care are atâta talent... Dar e în mare 
pericol, domnule Taylor, un pericol îngrozitor. El... Ce poate să 
facă altceva? 

— Poate să spună tot adevărul, asta poate să facă. Poate să 


vină în Burton Street - ştie unde - şi să vorbească cu mine şi cu 
amicul meu Fred Garland. Dacă e în pericol, ăsta-i cel mai bun 
lucru pe care poate să-l facă. Dar trebuie să spună adevărul. 

Ea desena cu unghia pe material. 

— Ştii, e foarte agitat, are o imaginaţie bogată, spuse ea 
după câteva momente. Ca artist, simte lucrurile mai mult decât 
noi toţi. Mai acut... 

Jim nu spuse nimic. Singurul artist pe care-l cunoştea bine 
era Webster Garland, iar acesta era tare ca stânca; ceea ce-l 
deosebea era modul de a gândi şi ochiul minunat, nu faptul că 
ar fi fost aerian. 

— Uite, spuse el în cele din urmă. Dacă era orice alt tip nu 
mă  deranjam. Dar încercăm să aflăm ceva, nu despre 
Mackinnon, altceva, şi e amestecat în asta până peste cap. E 
vorba de fraudă, de mişmaşuri financiare, de prostii spiritiste, 
tot felul de ticăloşii - poate mai rău. Aşadar ce-a făcut? Şi cum 
de-ai ajuns să te amesteci cu el? 

— L-am întâlnit în Newcastle, spuse ea. A fost drăguţ cu 
mine. Abia atunci începea. Mi-a spus că nu-şi poate folosi 
numele adevărat pe scenă - nu-l cheamă de fapt Mackinnon - 
pentru că tatăl lui va afla. 

— Hm? 

— Asta a spus. 

— Atunci, cine e tatăl lui? 

— Nu mi-a spus niciodată. Cineva important. Era vorba de o 
moştenire - o comoară a familiei, sau ceva de genul - şi a 
renunţat la tot pentru artă. Dar tatăl lui se temea că va aduce 
ruşinea asupra familiei, înţelegi. 

— Hmmm, zise Jim, profund sceptic. Şi ce-i cu Bellman, ăsta, 
atunci? Cum de s-a amestecat în treburile lui? 

Isabel Meredith se uită în altă parte. 

— Cred, şopti ea, că ar putea fi vorba de o crimă. 

— Continuă. 

— Nu a spus niciodată direct. Dar... mi-a dat indicii şi 
semne... Are legătură cu asta. 

Deschise un sertar şi scoase o cărticică de buzunar. Luă din 
ea o tăietură galbenă din ziar. Nu avea dată. 


CRIMĂ SENZAŢIONALĂ 
PĂSTRATĂ ÎN GHEAŢĂ 


Luna trecută a fost făcută o descoperire senzaţională în 
pădurile din Siberia. Trupul unui bărbat a fost găsit de către 
un vânător, perfect conservat într-un râu îngheţat. La 
început, s-a crezut că victima a căzut în apă şi s-a înecat, 
dar în urma examinării s-a văzut că bărbatul a fost 
înjunghiat de mai multe ori în gât şi în piept. 

Nu au existat indicii în legătură cu identitatea acestuia, 
dar dacă nu ar fi fost descoperit de vânător, cadavrul ar fi 
fost fără îndoială purtat spre nord de curenţi primăvara şi s- 
ar fi pierdut pentru totdeauna în oceanul Arctic. 

Cazul a suscitat un interes deosebit în Rusia unde 
dispariţia... 


Aici se termina foaia. Jim se uită în sus, frustrat. - Era pusă 
vreo dată? întrebă el. 

Nu ştiu. Am găsit-o când... i-a căzut din buzunarul hainei. 
Când m-a văzut cu ea în mână, s-a făcut palid. Spunea că i-a 
adus nu ştiu ce viziune stranie în minte... De ce, domnule 
Taylor, are vreun înţeles pentru dumneata? 

Jim îşi aminti vocea lui Nellie Budd în întunericul din 
Streatham: „E acolo încă, într-un sicriu de gheaţă...” „Toate se 
leagă, se gândi el. Cadavrul din gheaţă, lupta din viziunea lui 
Mackinnon, sânge pe zăpadă.” 

— Cunoşti o femeie pe nume Nellie Budd? 

— Nu, spuse ea uimită. Cine e? 

— E medium. Nu are nicio legătură cu Mackinnon, numai că 
tăietura asta din ziar se potriveşte cu ceva ce-a zis ea odată. Pot 
s-o păstrez? 

Ea ezită. El îşi dădu seama că femeia n-ar fi vrut să renunţe 
la nimic ce-i aparţinea lui Mackinnon. Aceasta dădu din cap în 
semn că nu. Apoi el începu să scrie în caiet, iar ea zise: 

— Pur şi simplu nu ştiu ce să fac, domnule Taylor. Il iubesc 
atât de mult! Aş da orice să-l ajut - absolut orice... Tot ce-i 
aparţine e atât de preţios pentru mine! Aş fi vrut să câştig de- 
ajuns ca să-i ofer bani! Când mă gândesc că stă în acel loc oribil 
al doamnei Mooney, neputând să se arate - un artist, un artist 
mare ca el! Of, îmi pare rău! Probabil că pare ridicol, o femeie 
cu... Nu m-aş aştepta niciodată ca el să vrea... îmi pare rău. Nu 
trebuia să spun toate astea. Dar nu vorbesc cu nimeni şi sunt 
atât de singură! 


Jim termină de copiat, bucuros că nu trebuie să o privească. 
Nu ştia ce să zică; emoția ei era atât de goală şi de neajutorată! 
îşi trecu degetul de-a lungul broderiei, mintea i-o luase la goană. 

— Tu faci astea? 

Ea dădu din cap în semn că da. 

— Pot să ţi le vând la un preţ bun. Nu trebuie să locuieşti 
într-o cameră mică, sărăcăcioasă ca asta, câştigând câţiva 
pence. Ştiu la ce te gândeşti, faci asta ca să te ascunzi, nu-i 
aşa? Pun pariu că ieşi numai noaptea. 

— E-adevărat. Dar... 

— Ascultă, domnişoară Meredith, ceea ce mi-ai arătat în 
seara asta îmi e de mare ajutor. Nu ştiu dacă se va mai întoarce 
vreodată aici - am văzut că şi-a găsit un ascunziş în groapa aia 
împuţită şi o să ai noroc dacă o să-l mai vezi. Nu, spuse el, când 
ea începu să protesteze, nu am terminat. O să-ţi dau una dintre 
cărţile noastre de vizită şi o să mai scriu o adresă pe spate, eo 
tânără, domnişoara Lockhart. Face parte din conducerea firmei - 
e de treabă. Dacă ai nevoie de cineva, fă-i o vizită. lar dacă-l 
mai vezi pe Mackinnon spune-i să vină la noi. Bine? Sau anunță- 
mă pe mine. E pentru binele lui, la urma urmei... Dacă facem 
lumină în povestea asta, poate să se întoarcă pe scenă, să facă 
şmecheriile lui, şi o să răsuflăm toţi uşuraţi. 

După ce plecă din Lambeth se trezi că fluieră - făcuse 
progrese; dar apoi se gândi la viaţa ei ciudată, plină de pasiune 
şi singuratică şi se opri. Tâlhăria nu era ceva nou pentru el şi 
chiar şi crima era de înţeles şi clară. Dar iubirea era un mister. 


Când se întoarse în Burton Street, se opri în magazinul 
întunecat, auzind voci ridicate din bucătărie. Sally era acolo şi 
nu era mulţumită de Fred, din câte părea. 

Jim apăsă pe clanţă şi intră. Webster era aşezat calm lângă 
foc, fumând pipă, cu un pahar de whisky pe braţul scaunului, 
adâncit în una din revistele lui Jim. Chaka stătea la picioarele lui, 
muşcând dintr-un os, în timp ce Frederick şi Sally erau faţă în 
faţă la masă, furioşi şi cu vocile tremurânde. 

— Bună seara, spuse Jim. 

Nimeni nu-l observă. Se servi cu o sticlă de bere din cămară 
şi se aşeză în faţa lui Webster. 

— L-am găsit pe Mackinnon, spuse el, turnându-şi bere în 
cană. Şi ştiu ce face. Şi am aflat la ce se referea Nellie Budd. 


Pun pariu că e mai mult decât aţi făcut voi doi, prostuţi 
neajutoraţi! Vorbesc de unul singur, nu? Nimeni nu a auzit nimic 
din ce-am spus. Bine. Luă o înghiţitură din cană şi se uită la 
coperta revistei pe care o citea Webster. Comoara de sub 
Stânca Scheletelor, zise el, iar Webster se uită la el. Banda lui 
Clancy a pus-o acolo după ce au prădat banca. Dick Fiorosul se 
deghizează ca tâlhar şi se alătură bandei. Ned Buckeye - noul 
tâlhar - e Dick Fiorosul, numai că se presupune că nu sfii. 

Webster aruncă revista, exasperat. 

— De ce mi-ai spus? Ai stricat surpriza. 

— Trebuia să te trezesc cumva. Ce e cu ăştia doi? 

Webster se uită la Frederick şi Sally. 

— Nu ştiu, zise el. Nu am ascultat. Mă delectam cu Dick 
Fiorosul. Se ceartă sau ce? 

Frederick lovi cu pumnul în masă. 

— Dacă ai avea minte... spunea el. 

— Să nu-mi vorbeşti tu mie despre minte, răspunse Sally cu 
buzele strânse. Ţi-am spus să nu-mi stai în cale, nu-i aşa? Dacă 
vrei să lucrăm împreună la caz... 

— Gura închisă, amândoi! spuse Jim tare. Nu am mai auzit 
niciodată aşa scandal. Dacă vreţi să aflaţi veşti, staţi jos şi 
ascultaţi-mă. 

Rămaseră un moment locului, cu ostilitate, apoi Frederick îi 
împinse lui Sally un scaun, iar el se ghemui pe un taburet. Sally 
se aşeză. 

— Ei bine? spuse ea. 

Jim le povesti despre Isabel Meredith şi le citi cuvintele 
copiate din fragmentul din ziar. 

— După cum văd eu lucrurile, Mackinnon îl şantajează pe 
Bellmann. A găsit pe undeva asta, a pus-o cap la cap cu treaba 
cu transa şi a încercat să-l prindă pe Bellmann, şi, evident, 
Bellmann nu s-a lăsat. Simplu. Ce credeţi? 

— Care-i legătura între Mackinnon şi Nellie Budd? întrebă 
Frederick. 

— Habar n-am, spuse Jim. Poate că fac amândoi parte dintr- 
un club de-al spiritiştilor. Poate că ea e bucăţica lui Bellmann. 

— Şi chestia asta cu moştenirea? întrebă Sally. Tatăl lui e 
cineva important - asta a zis femeia, nu? 

— Aşa e. 

— Poate-i adevărat. Poate că el e moştenitorul a ceva ce 


vrea Bellmann. 

— Dacă e-adevărat, spuse Frederick. Oricum, măcar mai 
avem ceva. Ţi s-a părut că spune adevărul această domnişoară 
Meredith? 

— O, da, spuse Jim. În primul rând, ea a venit la mine. Nu ar 
fi făcut-o dacă avea ceva de ascuns. Nu are decât un lucru în 
minte - să-l ştie în siguranţă... Sunt sigur că ar minţi pentru asta, 
dar nu m-a minţit. Aş putea să jur. 

Hmmm, zise Frederick, frecându-şi bărbia. Facem pace din 
nou, Lockhart? 

— Bine, spuse ea cu duşmănie. Dar aş prefera să-mi spui 
imediat când afli ceva. Dacă ştiam că Bellmann îl urmăreşte pe 
domnul Mackinnon, aş mai fi avut ceva în mânecă. 

— A fost prostesc, oricum, dacă vrei părerea mea, spuse 
Frederick. Te-ai dus direct... 

— Da, dar nu vreau părerea ta, replică Sally. Deja ai... 

— De-ajuns! spuse Jim. Cine vrea brânză cu murături? 
Domnule Webster? Cum e osul, Chuckles? 

Chaka dădu din coadă când Jim îi frecă urechile. Frederick 
aduse o felie de pâine şi nişte brânză, iar Sally făcu loc pe masă 
şi în câteva minute mâncau. Când terminară, puseră farfuriile pe 
banca din spatele lor, iar Jim scoase cărţile şi jucară whist, Sally 
cu Fred împotriva lui Jim şi a lui Webster. Nu după mult timp 
râdeau din nou, aşa cum făceau înainte ca Sally să meargă la 
Cambridge, când parteneriatul lor era nou la-nceput; înainte ca 
ea şi Fred să înceapă să se certe. Uitându-se acum la ei, Jim nu 
se îndoia că erau îndrăgostiţi, şi nu de o obsesie şi fără speranţă 
ca biata Isabel Meredith. Aşa ar trebui să fie iubirea: jucăuşă şi 
pasională, periculoasă şi plină de inteligenţă. Erau egali - tigrii 
ăştia doi. Puteau face orice voiau dacă lucrau împreună. De ce 
trebuiau să lupte unul cu altul? 


CAPITOLUL ZECE 
Grădina de iarnă 


Luni dimineaţa, Charles Bertram sosi la magazin cu veşti. 
Avea un prieten la Elliott & Fry (cei mai isteţi fotografi din 
Londra; erau specializaţi în portrete făcute persoanelor bogate 
în locaţii la modă), iar acest prieten îi spusese despre o sarcină 
pe care tocmai o preluaseră: aceea de a face fotografia de 


logodnă a lui Axel Bellmann cu Lady Mary Wytham. 

Frederick fluieră. 

— Când? întrebă el. 

— În după-amiaza aceasta, în casa lui Wytham, din 
Cavendish Square. M-am gândit că poate eşti interesat. E o 
treabă la scară mare - ştii cum sunt cei de la Elliott & Fry. O să 
fie un asistent care ţine bliţul, un asistent cu placa de şlefuire, 
unul care se va ocupa de trepied... 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău? Nu cumva e tânărul 
Protherough? 

— De fapt el este. Îl cunoşti? 

— Da, şi îmi datorează o favoare. Bravo, Charlie! Deci 
Bellmann se însoară, hm? Şi cu fata aceea drăguță... Al naibii să 
fiu! 

Şi-şi luă haina şi plecă în grabă. 


Sally acorda o dimineaţă pe săptămână pentru Garland & 
Lockhart, în care vedea care era situaţia conturilor şi discuta 
despre evoluţia firmei cu Webster şi domnul Blaine. Venise în 
acea dimineaţă aşteptându-se ca şi Frederick să fie acolo, 
pentru că domnul Blaine menţionase nevoia de spaţiu 
suplimentar şi spera că Frederick îi va susţine argumentaţia. 

— Vedeţi, domnişoară, spuse domnul Blaine, cred că avem 
nevoie de un secretar, dar după cum ştiţi, e foarte puţin spaţiu. 
Nu ştiu dacă ar mai fi loc într-un colţ al noului studio... 

— În niciun caz, spuse Webster ferm. De fapt, încep să mă 
întreb dacă studioul va fi destul de mare. 

— Cum merg treburile cu el? întrebă Sally. 

— Vino să vezi, spuse Webster. Eşti ocupat, Charles? 

Charles Bertram li se alătură în curtea din spatele 
magazinului. 

În curând, noua clădire a studioului avea să fie gata; 
acoperişul era învelit cu ţiglă, iar la pereţi lucrau doi tencuitori, 
însă ferestrele nu erau gata încă. Işi făcură loc printre scânduri, 
scări şi roabe şi se opriră pe podeaua nouă slab iluminată de 
soarele iernatic. 

— Mă întreb, zise Webster, dacă o să avem spaţiu suficient 
aici pentru camera tracking. O să ne descurcăm numai dacă 
punem şinele în formă de potcoavă - şi apoi lumina nu o să fie 
constantă. Numai dacă acoperim tot şi punem lumină artificială. 


Dar emulsia nu va fi destul de sensibilă la viteza pe care o vom 
folosi... 

Charles observă expresia lui Sally şi zise: 

— Există o soluţie. Clădirea asta e destul de adaptabilă - nu 
trebuie să fie un studio zoetrop?. Nu e destul spaţiu în magazin 
pentru toate cele pe care le facem la momentul actual - 
doamna Renshaw ar putea să ia de două ori mai mulţi clienţi 
dacă nu am avea aşa mare nevoie de spaţiu pentru studio. De 
ce nu punem un zid aici ceva uşor, despărțitor - făcând astfel un 
studio mai bun şi spaţiul de birou de care are nevoie domnul 
Blaine? Webster are dreptate - nu putem să punem camera 
tracking aici, şi a fost prostesc să ne gândim că se poate. 

Dar trebuia să ştiţi... începu Sally. De ce l-aţi construit, dacă 
e prea mic? 

Cei doi bărbaţi se uitară cu sfială unul la altul. 

— Ei bine, nu era atunci când l-am schiţat, explică Webster. 
Dar atunci nu ne gândisem la camera tracking. Gândeam în 
termeni de cameră fixă, cu un mecanism rapid de schimbare a 
plăcuţelor. Ar fi fost loc pentru asta aici. Şi în asta constă viitorul 
- într-o cameră unică. Deci banii nu sunt risipiţi. 

— Bănuiesc că mai târziu vei vrea să cumperi teren, spuse 
ea. Nu eşti altfel decât Fred. El unde e? 

— S-a dus la Elliott & Fry, zise Charles. Domnul Bellmann al 
vostru se însoară şi îi fac un portret de logodnă. 

— Se însoară! se minună ea. 

Ideea de căsătorie i se părea aşa de ciudată pentru un om ca 
acel Bellmann pe care-l văzuse la Casa Baltică cu o săptămână 
înainte, încât nu putea să-şi imagineze aşa ceva. 

— Ideea asta cu terenul... începu Webster, pe care nu-l 
interesa Bellmann. Ce zici, Charles? Ar trebui să construim un 
zid şi să aşezăm şinele perfect paralele, spre sud. Am putea să 
facem cum ne place. Să-i punem acoperiş de sticlă, poate, 
pentru vremea rea... 

— Incă nu, spuse Sally. Nu sunt bani pentru asta. Construiţi 
studioul ăsta şi faceţi-l să câştige cât aţi spus că se poate şi o să 
vedem. Domnule Blaine, se pare că vei avea spaţiu pentru 
birou. Ai nevoie de un secretar angajat cu normă întreagă? Sau 
doar dimineaţa e suficient? 


> Zoetrop dispozitiv care produce iluzia mişcării datorită succesiunii 
rapide a imaginilor; un fel de precursor al filmului modern, (n.tr.) 


Camera tracking pe care o menţionase Webster era o 
invenţie proprie, bazată pe ideea unui fotograf pe nume 
Muybridge. Deocamdată, nu exista decât pe hârtie, de vreme ce 
nu avuseseră loc ca să o asambleze. Era de fapt un ansamblu de 
camere urcate pe roţi, care urmau să fie trase pe şine pe lângă 
un punct fix şi expuse în succesiune rapidă pentru a capta 
mişcarea unui subiect la acel punct. Ideea de fotografiere a 
mişcării era la modă în vremurile acelea; mulţi experimentau 
diferite tehnici, dar nu se obținuse un rezultat revoluţionar. 
Webster spera că va realiza ceva cu ajutorul camerei tracking; 
Charles Bertram lucra la descoperirea unor emulsii mai 
sensibile, care să permită o expunere mai rapidă. Dacă reuşeau 
să capteze un negativ pe hârtie şi nu pe sticlă, puteau să 
monteze o rolă de hârtie sensibilizată în spatele lentilei şi să o 
folosească în locul camerei tracking - numai dacă puteau face 
un mecanism destul de bun încât să tragă hârtia fără a o sfâşia. 
Dacă reuşeau, puteau folosi noul studio pentru zoetrop, aşa cum 
îl numise Charles. Erau multe de făcut. 

Sally şi domnul Blaine îi lăsară pe ceilalţi doi să discute vesel 
şi intrară să se gândească la ceea ce aveau nevoie în legătură 
cu secretarul. 


Devreme în acea după-amiază, fiica Lordului Wytham, Lady 
Mary, stătea în Grădina de larnă a casei acestuia din Cavendish 
Square. Prea mare ca să fie considerată conservatoare, această 
structură din sticlă şi fier conţinea forme rare de palmieri, ferigi 
rare, orhidee şi un lac în care înotau peşti închişi la culoare. 
Lady Mary era îmbrăcată în alb: o rochie cu gât înalt, decorată 
cu o salbă de perle la gât, totul alb ca zăpada, ca o victimă de 
sacrificiu. Stătea pe un scaun de bambus sub o ferigă înaltă. 
Avea o carte în mână, dar nu citea. 

Era o zi rece şi uscată, cu o strălucire pe care sticla şi 
verdeaţa o răspândeau şi o transformau în ceva aproape 
subacvatic. Din mijlocul Grădinii de larnă, Lady Mary nu vedea 
nimic altceva decât verde şi nu auzea nimic altceva decât 
şiroitul apei care aproviziona lacul şi din când în când gâlgâitul 
aburilor din ţevile de pe perete. 

Frumuseţea lui Lady Mary nu era la modă. Gustul vremii le 
prefera pe femeile care aduceau cu nişte canapele, cu un aer de 
durabilitate, confort şi îndesare, în timp ce Lady Mary era mai 


degrabă ca o pasăre sălbatică sau un animal tânăr - zveltă, cu 
oase uşoare, cu coloratura caldă a mamei şi ochii cenuşii, mari, 
ai tatălui. Era toată delicateţe şi foc sfios şi descoperise deja că 
frumuseţea ei era un blestem. 

Făcea oamenii să se infioare. Chiar şi cei care fermecaseră 
multe femei, tineri eligibili din oraş, se simțeau stânjeniţi în 
prezenţa ei, murdari, împiedicaţi şi incapabili să vorbească. 
Devreme, din timpul adolescenţei, simţise intuitiv că în loc să 
atragă dragostea putea chiar să o alunge fără să vrea datorită 
frumuseţii sale. Erau deja umbre de tragedie în ochii ei de 
culoarea norilor, şi asta nu doar din pricina logodnei. 

După ce stătuse nemişcată ceva timp, auzi voci din 
bibliotecă, dincolo de uşa de sticlă. Tremura; cartea îi căzu din 
mână pe grilajul de fier din podea. 

Se deschise uşa şi o voce spuse: 

— Domnul Bellmann, my lady. 

Axel Bellmann, îmbrăcat cu o haină de dimineaţă de culoare 
cenuşie intră şi se înclină uşor. Lady Mary îi zâmbi lacheului. 

— Mulţumesc, Edward, spuse ea. 

Lacheul se retrase şi uşa se închise uşor. Lady Mary stătu 
destul de nemişcată la marginea lacului, cu mâinile în poală, la 
fel de tăcută ca nuferii de pe lac. Bellmann tuşi uşor; în aerul 
grădinii cu palmieri, răsună ca mârâitul unui leopard care se 
pregăteşte să sară de pe o ramură pe spatele fragil al unei 
gazele. 

Inaintă spre ea şi vorbi: 

— Imi permiteţi să vă spun bună ziua? 

— Nu văd de ce v-aş interzice. 

El zâmbi uşor. Era la doi, trei metri depărtare, cu mâinile la 
spate, o rază de lumină prelingându-se pe faţa lui mare, 
încadrată de păr blond. 

— Arătaţi încântător, spuse ei. 

Ea nu răspunse imediat, ci se întinse şi rupse o bucată din 
frunza de palmier care se afla chiar deasupra capului ei şi o 
fărâmă cu unghiile. Apoi spuse: Mulţumesc. 

Era ceva mai tare decât o şoaptă. 

El trase un alt scaun şi se aşeză în apropiere. 

— Sper că vei fi interesată să auzi care sunt planurile mele în 
legătură cu viaţa noastră de cuplu, spuse el. O să locuim la 
Hyde Park Gate deocamdată, deşi vom avea nevoie, desigur, de 


o locuinţă la ţară. Îţi place marea, Mary? îţi place să călătoreşti 
pe mare? 

— Nu ştiu. Nu am fost niciodată la mare. 

— Îţi va plăcea. Mi se construieşte un vas; va fi lansat înainte 
de căsătorie. Am putea să ne petrecem luna de miere la bordul 
lui. Ai putea să mă ajuţi să-i aleg numele. Sper că tu vei fi cea 
care-l va lansa. 

Ea nu răspunse. [inea ochii în jos; bucăţile de frunză de 
palmier se aflau încă în poala ei albă. Tinea mâinile nemişcate. 

— Uită-te la mine, îi spuse el. 

Avea vocea aspră şi calmă. Lady Mary se uită în sus la omul 
cu care consimţise să se căsătorească şi încercă să păstreze o 
expresie calmă. 

— Vin fotografii, spuse el. Vreau o poză care să exprime 
plăcerea şi satisfacția la logodnă. Ca logodnică a mea, ca soţie a 
mea, ca gazdă a casei mele, nu vei folosi nicio ocazie publică 
pentru a-ţi exprima nemulţumirea, indiferent ce vei simţi 
personal. Desigur, sper că, oricum, nu vei fi nemulțumită. Ai 
înţeles? 

Ea începu să tremure. 

— Da, domnule Bellmann, reuşi ea să spună. 

— O, nu, fără domnul Bellmann. Mă numesc Axel, şi aşa îmi 
vei spune. Vreau să te aud. 

— Da, Axel. 

— Bun. Acum spune-mi despre plantele astea. Ştiu foarte 
puţine despre plante. Cum se numeşte asta? 


Exact la 14.30, domnul Protherough de la Elliott & Fry sosi 
acasă la Lordul Wytham. Cei trei asistenţi ai lui îşi luaseră în 
mod neaşteptat o oră liberă, cu câte cinci şilingi fiecare ca să-şi 
ţină gura; iar în locul lor veniseră Frederick, Jim şi Charles 
Bertram. 

Jim purta cel mai bun costum al lui şi-şi pieptănase părul. 
Frederick, cu sprâncenele înnegrite şi deghizat, era greu de 
recunoscut. Domnul Protherough, un bărbat cu părul blond şi cu 
ochelari intrase în spiritul situaţiei, dar Frederick ştia că slujba îi 
era în pericol dacă mergea prost ceva. 

Lacheul care le deschise uşa fu înclinat să nu le dea drumul 
înăuntru la început. 

— Mergeţi pe intrarea pentru comercianţi, le zise el şi dădu 


să închidă uşa. 

Onorabilul Charles, de o eleganţă ireproșabilă, spuse: 

— Un moment. Ştii pe cine nu vrei să laşi să intre? 

Lacheul mai deschise puţin uşa. Pe faţă îi apăru o urmă de 
dispreţ. 

— Da, spuse œl. Fotografi.  Comercianţi. Intrarea 
comercianților e după colţ. 

— Spune-mi, zise Charles, când Sir Frederick Leighton îi 
făcea portretul doamnei Wytham, l-ai trimis spre intrarea 
comercianților? 

Lacheul se uita acum cu teamă. 

— Nu, spuse el cu grijă. 

— Cartea mea de vizită, spuse el, scoțând-o repede. Ai 
bunătatea şi informează-ți stăpânul că au sosit artiştii fotografi. 
Au ajuns la timp, exact la 14.30, dar acum - se uită la ceasul de 
aur sunt aproape cu cinci minute în întârziere. 

Lacheul se uită la cartea de vizită, înghiţi în sec şi intră la 
apă cel puţin trei centimetri. 

— Oh, îmi cer iertare, domnule, desigur! Vă rog, intraţi! O să- 
| informez pe Lord că aţi sosit la timp, domnule. Pe-aici, vă rog, 
domnule... 

Jim luă o expresie mândră (cu greu, după ce Charles îi făcu 
vesel cu ochiul) şi-l ajută pe Frederick să care echipamentul. 
Fură conduşi în Grădina de larnă. In vreme ce domnul 
Protherough organiză materialele şi verifică lumina, Frederick şi 
Jim aşezară trepiedul şi pregătiră plăcuţele. Urmau să fie poze 
cu colodion ud; studiourile preferau procedeul familiar pentru 
fotografii formale - era mai dificil, dar garanta un rezultat bun. 
Între timp, Charles vorbea cu Lordul Wytham. 

Era cald în Grădina de larnă; soarele nu strălucea puternic, 
dar aburii din ţevi mențineau aerul umed şi cald. Jim, fără a se 
gândi la nimic anume, îşi freca sprânceana în timp ce ajusta 
piciorul trepiedului. Îşi dădea seama că Bellmann şi Lady Mary 
veneau dând colţul de pe o alee, se uită în sus - şi atunci simţi 
ca şi cum ar fi fost lovit cu un ciocan în inimă. 

Lady Mary. Era atât de perfectă, că abia putea să suporte. 
Drăguţă nu era un cuvânt potrivit - nici frumoasă -, simţi ca şi 
cum ar fi fost ridicat ca o frunză de un uragan şi purtat fără ca el 
să poată face nimic, îndrăgostit de-a binelea. Era destul de fizic 
efectul; îi tremurau genunchii şi trebui să-şi amintească să 


respire. Se întreba (cu acea parte a minţii care-i funcţiona încă) 
cum de Bellmann putea să stea calm şi să vorbească, în timp ce 
mâna ei era pe braţul lui. De parcă nu însemna nimic! Purta 
ceva alb, părul îi era închis la culoare şi lucios; obrajii fierbinţi, 
iar ochii mari şi ceţoşi... Aproape că gemu. 

Ca într-un vis, Jm se mişcă automat spre locul în care îi 
spusese domnul Protherough să se ducă, îi întinse o plăcuţă lui 
Frederick, dădu la o parte o ramură de palmier, duse scaunul ei 
de bambus lângă lac şi ridică o pânză albă, ca să reflecte mai 
multă lumină pe partea întunecată a feţei ei. 

Tot timpul îi vorbea în minte cu pasiune şi asculta cu 
încântare răspunsurile ei imaginare... 

Bellmann nu conta deloc. Era irelevant. Să se căsătorească 
cu el? Era ridicol! Imposibil. Uite cum stă lângă el, mândră, 
separată şi visătoare - uite cum degetele ei slabe dădeau la o 
parte o bucată de muşchi de pe fustă şi-l aruncau în apă - uite 
cum i se încordează gâtul exact sub urechea rozalie, acolo unde 
părul i se cârlionţa... Jim era pierdut pentru totdeauna. 

În jurul lui, şedinţa fotografică mergea perfect. Domnul 
Protherough intră sub pânza camerei, expuse plăcuţa şi ieşi din 
nou; Frederick îi dădu una nouă, o luă pe cea expusă, iar Lordul 
Wytham bântuia pe fundal, apoi îi lăsă în pace. Charles urmărea 
totul cu dezinvoltura proprietarului de pământ, care îşi priveşte 
muncitorii la lucru. Făcură peste zece poze, inclusiv una cu Lady 
Mary singură, pentru care Jim mulţumi în minte. 

Când terminaseră aproape, Frederick se aplecă şi şopti: 

— Ai grijă, Jim! Te holbezi! 

— Oh, Doamne, gemu Jim şi se întoarse să-i dea domnului 
Protherough ultima plăcuţă. 

Aceasta era pentru o poză cu cuplul stând lângă o zeiţă 
clasică, dar Charles interveni pentru a spune că Lady Mary ar 
trebui să stea jos. Ar îmbunătăţi echilibrul compoziţiei, susţinu 
el, iar domnul Protherough fu de acord. 

— Du scaunul, te rog, domnule Sanders, îi spuse Charles lui 
Frederick în timp ce Jim îl ajuta pe domnul Protherough să 
întoarcă trepiedul. 

Frederick luă scaunul de bambus de lângă lac şi-l aşeză 
lângă statuie. 

Dintr-odată, Jim îşi dădu seama că era foarte linişte. 

Se uită şi-l văzu pe Bellmann ţinându-l pe Frederick de braţ şi 


privindu-l cu atenţie. Frederick se uita la el, cu o uimire 
inocentă. 

„Oh, rezistă Fred, se gândi Jim disperat, te-a prins...” 

— Spune-mi, zise Bellmann (şi toată lumea rămase acum 
nemişcată, inclusiv domnul Protherough), ai fost la Lady 
Harborough săptămâna trecută? 

— Eu, domnule? întrebă Frederick cu o voce preocupată. Nu, 
domnule! 

— În calitate de oaspete? continuă Bellmann tare. 

— Oaspete la doamna Harborough? A, nu, nu eu, domnule. 
Să pun scaunul aici sau acolo, domnule? 

— Săptămâna trecută, spuse Bellmann şi mai tare, un bărbat 
care, dacă nu erai tu era dublura ta, a fost acasă la lady 
Harborough în seara în care a avut loc concertul de caritate. 
Bărbatul ăla îi pândea şi-i supraveghea pe ceilalţi oaspeţi într-o 
manieră suspicioasă. Te întreb din nou: eşti acel bărbat? 

Dar înainte ca Frederick să răspundă, Lady Mary însăşi vorbi. 

— Uiţi, îi spuse ea lui Bellmann, că şi eu am fost acolo. L-am 
văzut pe bărbatul la care te referi şi nu e acesta. 

— Dacă pot să-mi dau cu presupusul, domnule, spuse 
Frederick cu îndrăzneală, probabil că l-aţi văzut pe vărul meu, 
Frederick. Este detectiv particular şi mai multe doamne şi domni 
i-au cerut serviciile în probleme de siguranţă. 

Clipi inocent. 

Hmm, spuse Bellmann. Foarte bine. Dar e o asemănare 
remarcabilă. 

Se dădu la o parte pentru ca Frederick să poată pune 
scaunul. 

Jim simţi cum domnul Protherough se relaxează: pentru că, 
dacă Frederick era descoperit, el şi-ar fi pierdut slujba la Fry. 

Riscau cu toţii - şi ce sperau să câştige? Mai nimic. 

Dar dacă nu veneau, n-ar fi văzut-o niciodată. Părea atât de 
tânără; nu credea să aibă mai mult de şaisprezece ani... Ce 
naiba se întâmpla? De ce trebuia să se căsătorească cu un astfel 
de om? 

Jim se uită mai atent la Bellmann în timp ce poza lângă 
scaun, uitându-se în jos, la aleasa lui. Era ceva periculos în faţa 
aia mare, Jim simţea asta; dar pentru cine? Lady Mary se juca cu 
o batistă, parcă uşor plictisită, în timp ce Bellmann stătea masiv 
deasupra ei. Puse mâna pe umărul ei, iar ea oftă şi se adună 


ascultătoare, uitându-se cu ochii ei minunaţi, de culoarea 
norilor. 

Poza era gata; plăcuţa fu pusă deoparte. Charles merse de-a 
lungul aleii, vorbind cu Bellmann - şi apoi veni momentul pe 
care-l aşteptase Jim de douăzeci de minute sau de-o viaţă. 

Ea stătea lângă statuie, pierdută în gânduri, în timp ce 
Frederick îl ajuta pe domnul Protherough cu camera şi trepiedul. 
Stătea cu o mână pe spătarul scaunului, iar cu un deget de la 
cealaltă îşi răsucea o buclă; apoi se uită în sus şi-l văzu pe Jim - 
şi ochi-i străluciră. 

El făcu un pas spre ea. Nu se putea abţine. Lady Mary se uită 
peste umăr rapid, văzu că erau singuri şi se aplecă înainte, 
astfel încât fețele le erau la o distantă de numai câţiva 
centimetri. El se simţi ameţit şi-i întinse o mână, şi... 

— El e? spuse ea încet. Bărbatul de la Lady Harborough? 

— Da, spuse Jim. Avea vocea răguşită. My lady, eu... 

— E detectiv? E-adevărat? 

— Da, e ceva în neregulă, nu-i aşa? Puteţi să vorbiţi? 

— Te rog, şopti ea. Te rog, ajută-mă! Nu ştiu cu cine 
altcineva să vorbesc. Sunt singură aici şi trebuie să fug. Nu pot 
să mă mărit cu el. 

— Ascultă, spuse el, cu inima sărindu-i din piept - poţi să ţii 
minte asta? Numele meu e Jim Taylor, de la Garland & Lockhart, 
Burton Street. Il investigăm pe domnul Bellmann. Se întâmplă 
ceva ciudat. Dar o să te ajutăm, îţi promit. la legătura cu noi cât 
poţi de repede şi o să... 

— Adu scaunul înapoi aici, te rog, Taylor! strigă domnul 
Protherough. 

Jim luă scaunul şi-i zâmbi fetei. Un surâs uşor trecu şi pe faţa 
ei şi apoi se duse, ca vântul pe un câmp cu porumb, apoi fata se 
întoarse din nou. 

Nu le spuse nimic celorlalţi când plecară. Nu putea să spună 
nimic; de-abia îi venea să creadă că e treaz sau chiar viu. l-ar fi 
venit să cânte dacă nu-i venea să râdă şi să plângă cu lacrimi 
amare, toate în acelaşi timp. 


Mai târziu în acea zi, un tânăr scund şi îndesat bătu la uşa 
unei locuinţe respectabile din Lambeth. Lângă el, pe trepte, 
stătea un alt bărbat - un bătăuş după nasul aplatizat şi urechile 
ca de conopidă. Jim i-ar fi recunoscut; erau bărbaţii de care îl 


salvase pe Mackinnon de la teatrul Britannia. 

Când se deschise uşa (de către o femeie mai în vârstă cu un 
şorţ curat), se împinseră înăuntru fără un cuvânt şi o trântiră în 
urma lor. 

— Ascultă cu mare atenţie, spuse tânărul, ţinând un baston 
sub bărbia femeii. O tânără cu un semn din naştere. Unde e? 

O, Doamne Sfinte - cine eşti? Ce vrei? icni proprietăreasa. 
Dă-mi drumul! Ce faci? 

Bătăuşul îi ţinea braţul la spate. Tânărul zise: 

— Vrem s-o găsim. Du-ne la ea - acum. Şi nu ţipa, dacă nu 
vrei ca prietenul meu să-ţi rupă braţul. 

— Of! Of, te rog nu-mi face rău! Dă-mi drumul, te rog! 
Bătăuşul, la un semn din partea celuilalt, îi dădu drumul şi 
proprietăreasa căzu, lovindu-se de zidul din holul îngust. 

— Sus, icni ea. Etajul doi. 

— Haide, spuse bărbatul cu bastonul, iar ea se împiedică pe 
scări în faţa lor. 

Domnul Harris (pentru că acesta era numele lui) o împungea 
pe bătrână cu băţul, în timp ce urcau. 

— Nu eşti destul de rapidă, spuse el. Cum te cheamă, 
apropo? 

— Doamna Elphick, spuse ea cu greutate. Vă rog, inima mea 
nu e prea puternică. 

— O, Doamne, spuse domnul Harris. A frânt-o Mackinnon, nu- 
i aşa? 

Erau pe palierul de la etajul întâi. Ea se prăbuşi de perete, cu 
mâna la piept. 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, zise ea slab. 

— Nu mai pierde vremea şi mişcă-te. Avem nevoie de lumina 
pură a unei femei care să ne ghideze, nu-i aşa, Sackville? 

Bătăuşul gemu în semn de acord şi o împunse pe doamna 
Elphick să se mişte. Urcară următoarea scară şi se opriră în faţa 
uşii primei camere. 

— Acum, Sackville, spuse domnul Harris, aici îţi pui în 
funcţiune talentele. Doamnă Elphick, eşti pe punctul de a urmări 
o scenă care s-ar putea să-ţi facă rău. 

— O, nu, vă rog, spuse femeia, în timp ce Sackville, bătăuşul, 
se dădu un pas înapoi şi lovi uşa cu piciorul, chiar sub clanţă. 

Se sparse imediat şi din interior se auzi un țipăt 
înspăimântat. Sackville dădu la o parte uşa spartă şi o tinu 


deschisă pentru domnul Harris, care intră înăuntru încet, bătând 
cu bastonul în palmă şi uitându-se curios în jur. 

Isabel Meredith, cu jumătate din faţă palidă şi cealaltă 
jumătate arzând ca focul prin contrast, stătea la masă, ţinând în 
mână o broderie complicată. 

— Ce vreţi? şopti ea. Cine sunteţi? 

— Pe Mackinnon îl vrem. Tu ai grijă de el. Proprietăreasa ta 
ştie? spuse domnul Harris cu răutate. Se întoarse spre doamna 
Elphick. Ştiaţi, bună doamnă, că ţine un bărbat aici? Cred că e 
bărbat, numai că tot fuge, ceea ce un bărbat nu face. E aici 
acum, domnişoară Semndinnaştere? 

Isabel îşi ţinu răsuflarea. Nu ar fi fost drăguță nici dacă nu 
era desfigurată; nu avea vitalitatea necesară. Nu era obişnuită 
să facă fată răutăţii şi nu ştia cum să răspundă. 

— Am întrebat, zise domnul Harris, e aici acum? Sub pat, 
spre exemplu. Uită-te, domnule Sackville! 

Sackville ridică patul de lemn şi-l răsturnă pe podea. Nu era 
nimic sub el în afară de un vas de noapte. Isabel îşi ascunse 
faţa. 

— Uite, domnule Sackville, spuse domnul Harris, o cutie 
mică. Vezi dacă n-a ascuns ceva acolo. 

Sackville o lovi cu pumnul şi o sparse în mii de bucăţi. 

— Vă rog, începu Isabel. Nu-i aici. Vă asigur. 

— Atunci unde e? 

— Nu ştiu! Nu l-am văzut de câteva zile! Vă rog... 

— A, dar l-ai ajutat, nu-i aşa? Ai fost văzută, nebunatico! ŞI 
nu spune că nu erai tu, nu poţi să ascunzi un semn ca ăla. 

— Ce vreţi? strigă ea. Vă rog, lăsaţi-mă în pace! Nu ştiu unde 
e, jur... 

— Măi, măi. Păcat. 

Domnul Harris se uită în jur. 

— Acum, problema mea e că sunt sceptic. Nu am încredere 
în natura umană - şi cred că minţi. Şi iată ce o să fac. O să-l pun 
pe Sackville să-ţi rupă şi să-ţi ardă toată munca în faţa ochilor 
tăi. Ar putea să te pocnească pe tine. Dar eşti oricum destul de 
oribilă şi nu ar observa nimeni. Du-te, Sackville, băiete! 

— Nu! Nu, vă rog! E tot ce am în lumea asta - orice, dar nu 
asta! E traiul meu... vă implor... 

Căzu în genunchi şi-l prinse de haină. Sackville trase faţa de 
masă şi începu să o rupă în bucăţi; ea plânse şi-l trase de haină 


pe domnul Harris, dar acesta nu o băgă în seamă. 

— Uită-te, Sackville, băiete. Sunt rochii, halate de noapte şi 
tot felul de haine. Rupe-le, rupe-le! Nu te simţi inhibat de 
prezenţa doamnelor. Ţipetele şi plânsetele astea sunt un semn, 
tinere Sackville, că-ţi faci treaba ca un răzeş englez. 

Şi, deşi ambele femei încercau să-l împiedice (doamna 
Elphick fiind aruncată la o parte, iar Isabel lăsată lată), în cinci 
minute, Sackville distruse sistematic toată munca ei. Rochii, 
cămăşi de noapte, robe de botez, care aveau nevoie de cea mai 
delicată aţă pentru a fi reparate. Erau haine pe care le făcea 
pentru clienţii obişnuiţi: mănuşi, bonete pentru văduve, şaluri, 
batiste fine, bluze brodate, jupe de muselină. Tot ceea ce avea 
era despachetat şi sfâşiat. 

In cele din urmă, Isabel se aruncă într-un scaun şi începu să 
plângă cu suspine. Doamna Elphick se uită tremurând cum 
Sackville îndesa o grămadă mare în şemineu. 

Apoi domnul Harris deschise uşa pe care încă n-o atinsese şi 
scoase o cutie mică. O scutură, dar aceasta era uşoară şi nu 
suna. 

Isabel sări în picioare brusc. 

— Nu! spuse ea. O să... o să vă spun unde e, dar nu o 
atingeţi. Vă rog, daţi-mi-o înapoi! Vă rog! 

— A! zise domnul Harris. Asta-i mica ta comoară, deci? 

Incercă să o desfacă, dar era încuiată. 

Păi atunci, spune-mi unde e şi păstreaz-o. Altfel, tânărul 
Sackville îi găseşte o întrebuințare. 

Femeia întinse mâinile să o ia, dar bărbatul o trase înapoi. 
Isabel nu putea să-şi ia ochii de la ea. Palidă şi înfiorată la 
gândul că făcea aşa ceva, spuse cu o voce tremurândă: 

— Vine mâine-seară la Teatrul Regal din High Holborn. Vă 
rog, nu-i faceţi rău! 

EI îi dădu cutia, pe care ea o strânse imediat la piept. 

— Să-i facem rău - ei bine, nu mai e responsabilitatea mea 
acum. Nu pot să-i influenţez soarta. Regalul din High Holborn - 
da, ştiu unde e. Uite, Sackville! 

Domnul Harris îi întinse o cutie de chibrituri. 

Acum, probabil că te gândeşti că imediat ce ne întoarcem 
spatele, alergi să-l anunţi. Nu aş face asta dacă aş fi în locul tău. 
Nu i-aş spune un cuvânt. Deocamdată, îl ţin pe Sackville în lesă 
şi nu vreau să spun ce ţi-ar face dacă i-aş da drumul. Fii 


discretă, asta aş face dacă aş fi în locul tău. 

— Dar de ce? Ce vreţi de la el? Ce v-a făcut? 

— Mie, personal? Absolut nimic. Dar stăpânul meu vrea să-i 
vorbească urgent - o problemă de familie. Eu sunt avocat, 
înţelegi? Ti-am menţionat asta? Un fel de avocat, oricum. Acum, 
dă-te înapoi, pentru că în câteva secunde şemineul o să ia foc. 
Ar putea fi periculos, aşa că noi o să plecăm în curând. Dar 
bănuiesc că ne eşti recunoscătoare că te-am avertizat de 
importanţa acestui lucru. Poate ai vrea să mă recompensezi 
pentru timpul pierdut şi efortul lui Sackville? l-am dat o coroană 
pentru efort. Sigur, din buzunarul stăpânului, dar gândeşte-te 
cât de mulţumit ar fi să afle că i-au fost rambursate cheltuielile. 

Era ceva oribil şi înfiorător în modul lui batjocoritor de a-i 
vorbi; Isabel nu mai avea putere să reziste şi cu degete 
tremurânde deschise portofelul şi scoase coroana. Sackville o 
luă de la ea. 

Spune mulţumesc, Sackville, zise domnul Harris. 

— Mulţumesc, domnişoară, spuse el. 

— Şi cum această lucrare este una care face sete, cred că o 
jumătate de coroană ar fi un mod frumos de arăta că ne 
mulţumeşti pentru ceea ce am făcut. 

Încă o monedă trecu dintr-o mână în alta. 

— E tot ce am, spuse ea slab. Nu am nimic de mâncare, vă 
rog... 
— Da, spuse domnul Harris gânditor. Nici eu nu am mai 
mâncat încă de la micul dejun. Ar fi bună o masă. Ce zici, 
Sackville? Dar nu mă aştept să plăteşti şi pentru asta, adăugă el 
către ea. Un bărbat trebuie să mănânce bine; o să plătesc eu. 

— Ce-o să mă fac? spuse ea neajutorată. 

— Nu ştiu, trebuie să recunosc. Imi pare o întrebare grea. 
Haide, Sackville, aprinde un chibrit, băiete! 

— Nu! ţipă doamna Elphick. 

Se dădu înapoi când domnul Harris ridică un deget spre ea îşi 
puse mâna la gură când Sackville dădu foc la hainele din 
şemineu. Lucrurile se aprinseră imediat, cu un vuiet. 

Isabel plângea ca un copil, strângând încă la piept cutia şi 
legănându-se încolo si-ncoace nefericită şi cu un sentiment de 
vinovăţie. Domnul Harris o mângâie pe cap. 

— Nu contează, spuse el. Ai câştigat experienţă. Să nu te 
îndrăgosteşti niciodată de un scoţian - nu sunt de încredere. 


Haide, Sackville, lasă doamnele să aibă grijă de foc, nu vrem să 
le stăm în cale, ar fi nepoliticos. O zi bună! 


CAPITOLUL UNSPREZECE 
Capcana demonului 


În dimineaţa următoare, înainte ca soarele să fie sus pe cer, 
o mână puse un bileţel în cutia de scrisori din Burton Street nr. 
45, şi o figură ascunsă în spatele unui văl se strecură în lumina 
cenuşie. 

Jim găsi bileţelul. Nu dormise bine; imaginea lui Lady Mary îi 
bântuise visele şi nu o singură dată gemuse în scaun gândindu- 
se la obrajii ei calzi, la ochii de culoarea norilor, la şoapta ei... În 
cele din urmă, ajunse la concluzia că nu era chip să mai doarmă, 
mersese în bucătărie, căscând, scărpinându-se şi blestemând şi 
aprinse focul ca să-şi facă un ceai. 

Când puse ceainicul pe plită, auzi cutia poştală păcănind în 
magazinul gol şi clipi treaz de-a binelea. Se uită la ceasul de 
deasupra şemineului; încă nu era şase. Ridică gulerul halatului 
de noapte şi ieşi în magazin, unde văzu bucăţica de hârtie în 
lumina slabă. Ridică jaluzeaua şi citi. 


DOMNULUI TAYLOR 
Domnul Mackinnon e în mare pericol. Doi bărbaţi îl vor 
aştepta diseară la Teatrul Regal de Varietăţi din High 
Holborn. Pe unul îl cheamă Sackville. Vă rog să-l ajutaţi cum 
puteţi. Nu am pe cine altcineva la care să apelez şi nu pot 
face nimic pentru el. 
l. M. 


|. M.?... Isabel Meredith, desigur. 

Jim luă cheia din cui, deschise uşa în grabă, alergă afară şi se 
uită pe strada tăcută. Lămpile încă licăreau în ceaţă, cerul se 
lumina şi, deşi auzea tropăitul sacadat al copitelor şi huruitul 
roţilor din strada cealaltă în vreme ce un comerciant îşi făcea 
drum spre piaţă, nu se vedea nimeni şi nimic nu arăta încotro se 
dusese. 


Sally nu uitase de ameninţarea lui Axel Bellmann. Se gândi 
de fiecare dată când se ducea la birou că erau mulţi lucrători în 


clădire care o vedeau intrând şi ieşind; era secretarul 
proprietarului de la parter, căruia îi plătea chiria, era o agenţie 
mică de import (coacăze, tutun din Turcia) în biroul de lângă al 
ei, cu care împărțea provizia de cărbuni - şi oricine putea să 
lucreze pentru Bellmann. 

Se întrebă dacă pentru a se proteja ar trebui să angajeze o 
femeie respectabilă; dar ar fi trebuit să-i dea ceva de făcut, s-o 
înveţe ce să facă şi să o plătească, ceea ce nu-şi permitea. In 
cele din urmă, se hotări să nu bage în seamă ameninţarea şi să 
continue lucrurile în mod normal. Dar era fericită de fiecare dată 
când deschidea uşa şi dincolo de ea se afla o femeie, şi nu un 
bărbat şi era supărată pe propria slăbiciune de a se bucura de 
aceasta. 

Se întâmplă la fel în acea dimineaţă, când prima ei clientă fu 
o femeie. Era o tânără plină de viaţă din Lancashire, care venise 
la Londra să studieze pentru a deveni profesoară şi avea nevoie 
de un sfat în legătură cu modul în care să-şi administreze banii 
pe care i-i lăsase bunicul ei. Când Sally îi descrise un număr de 
posibilităţi şi se hotărâră la cea mai bună dintre ele, aceasta 
spuse: 

— Am fost atât de surprinsă să aflu că S. Lockhart e femeie! 
Vreau să spun şi încântată. Cum de ai reuşit să obţii o astfel de 
slujbă? 

Sally îi povesti şi apoi o întrebă: 

— De unde sunteţi, domnişoară Lewis? 

— Barrow-in-Furness, răspunse aceasta. Dar nu vreau să 
stau toată viaţa într-un colţ din Lancashire. Vreau să plec în 
străinătate. Aş vrea să văd Canada, America de Sud şi 
Australia... De asta vreau să mă pregătesc să devin profesoară. 
Astfel voi avea ceva util spre care să mă întorc de fiecare dată. 

— Barrow, zise Sally. Acolo se construiesc vase, nu-i aşa? 

— Da, sunt şi docuri, şi căi ferate. Amândoi fraţii mei 
lucrează în docuri. Sunt funcţionari. Au fost foarte supăraţi când 
bunicul mi-a lăsat mie banii, şi nu lor, care sunt bărbaţi. Dar eu 
am fost cea care îi asculta mereu poveştile - a fost marinar. Mi-a 
spus despre cascada Niagara, Amazon şi recifele de corali şi de- 
abia aştept să le văd şi eu. Ne uitam la poze cu vechiul 
stereoscop şi-mi povestea totul despre ele. Era minunat. 

Sally zâmbi. Apoi o lovi un gând. 

— Bănuiesc că nu ai auzit de o firmă pe nume North Star, nu- 


i aşa? 

North Star - ba da, e în Barrow. Ceva legat de căile ferate? 
Nu ştiu. Au fost ceva probleme cu sindicatul, cred. Sau poate 
greşesc. Îţi spun cine ar putea şti - e o doamnă care locuieşte în 
Muswell Hill, în Londra - nu ştiu exact unde vine asta. O să-ţi 
scriu adresa. A fost profesoara mea la şcoala de duminică până 
s-a căsătorit. Fratele ei lucra pentru North Star sau firma pe care 
a preluat-o North Star. Va putea să-ţi spună mai multe. Doamna 
Seddon, Cromwell Gardens nr. 27, Muswell Hill. Transmite-i 
toate cele bune din partea mea. Spune-i că o să merg să o 
vizitez după ce-mi rezolv problemele cu colegiul... 

„În sfârşit, se gândi Sally. Sunt norocoasă, se pare.” 

— Anunţă-mă dacă mai ai nevoie de sfaturi, spuse ea, când 
domnişoara Lewis plecă, şi succes cu predatul! 


După ce termină treaba pe ziua respectivă, Sally încuie 
biroul şi stătu o vreme pe trepte, întrebându-se dacă să se ducă 
atunci la Muswell Hill sau să scrie o scrisoare. Stătea încă acolo 
când sosi Jim. 

— Sal? Am o treabă. Nu te duci acasă, nu-i aşa? 

— Păi... Ce fel de treabă? 

— Vino la teatru. Mackinnon are probleme, iar eu şi Fred o să 
fim cu ochii pe el. 

Merseră împreună pe străzile pline de funcţionari cu 
meloane, vânzători de ziare şi măturători, iar Jim îi povesti 
despre biletul de la Isabel. Aşteptară în faţa unei măcelării să se 
elibereze drumul şi să poată trece şi, în aburii înmiresmaţi şi 
lumina caldă, Sally îl văzu pe Jim ca în urmă cu şase ani când îl 
cunoscuse: un curier dezordonat, plin de cerneală, dur şi iute ca 
săgeata, şi râse veselă. 

— Ai o treabă? zise ea. Foarte bine, prietene. Condu-mă! 

Chaka îi prinse starea de spirit şi dădu din coadă. 


Merse acasă şi-şi schimbă rochia şi se întâlniră toţi trei la 
rând la Teatrul Royal de Varietăţi la 19.30. Frederick era 
îmbrăcat de seară şi avea un baston, şi, spre surpriza lui 
imensă, ea îl sărută. 

— A meritat să vin, spuse el. Care-i programul, Jim? 

Jim studiase afişul de la intrare. Se întoarse la rând şi puse 
încet: 


— Cred că Mackinnon îşi zice Marele Mefisto. Nu cred că e 
una dintre trupele maghiare de femei velocipede ale doamnei 
Tarocszy sau Señor Ambrosio Chavez, Omul de Gumă... 

— Mă întreb ce e o femeie velocipedă. In faţă sau la galerie? 
Bănuiesc că ar trebui să stăm aproape de scenă în caz că 
trebuie să urcăm acolo. Ce crezi? 

— Nu există o cale rapidă de a cobori de la galerie, spuse 
Jim. Vrem să fim cât de aproape se poate. Singura problemă e 
că nu o să putem să vedem publicul şi să-l căutăm pe Sackville. 

Se deschiseră uşile şi spectatorii înaintară spre foaier, unde 
lumina lămpilor cu gaz strălucea pe mahon şi sticlă. Plătiră câte 
un şiling şi şase pence fiecare pentru locuri la capătul primului 
rând şi se aşezară în atmosfera încărcată de fum pentru a-i privi 
pe membrii orchestrei aşezându-se la locurile lor. Jim se uita în 
jur din când în când, la restul publicului. 

— Problema e, mormăi el, că nu ştim ce căutăm. Nu o să 
aibă pancarte de gât. 

— Dar îi vezi cumva pe tipii care erau la Britannia când l-ai 
ajutat pe Mackinnon? întrebă Frederick. 

— Păi, sunt mulţi oameni aici, Fred. Şi oricum ar putea să fie 
în spatele scenei - dar totuşi nu cred. Au un paznic bun aici. 
Cred că o să vină din faţă dacă o să vină. 

Apoi, Sally, uitându-se în jur, privi spre lojele de pe partea 
cealaltă. Erau cam şase şi patru erau întunecate, dar în una din 
celelalte două se afla un bărbat care se uita direct spre ea 
printr-un binoclu de teatru. 

Acesta observă că l-a văzut, îşi dădu binoclul la o parte, 
zâmbi şi se înclină uşor. Sally văzu sclipirea de pe ochelarii cu 
ramă de aur. 

— Domnul Windlesham, spuse ea involuntar şi se uită în altă 
parte. 

— Cine e? întrebă Frederick. 

— Secretarul lui Bellmann. El e în loja aceea - cea de-a doua 
- şi m-a văzut. Ce facem acum? 

— Păi, suntem în acelaşi joc, spuse Frederick. Nu are rost să 
ne mai ascundem acum - îşi dă seama că suntem împreună. Mai 
e un tip acolo, Jim, nu, doi. Îi vezi? 

Jim se uita şi el în sus, dar clătină din cap. 

— Nu, spuse el. Sunt în umbră. Cel scund ar putea să fie tipul 
pe care l-am văzut în cabina lui Mackinnon, dar nu aş jura. Ce 


mă enervează! M-aş duce sus şi i-aş încuia în lojă cum am făcut 
în noaptea aia, dar m-ar vedea că mă duc. 

Frederick le făcu prieteneşte cu mâna şi se întoarse spre 
scenă. Orchestra se pregătea să înceapă. Le spuse celorlalti: 

— Pot să ne vadă, dar noi ajungem mai repede la scenă. 
Dacă e nevoie, noi doi, Jim, îi reținem, iar Sally se duce cu 
Mackinnon. Ai placa metalică pentru degete la tine? 

Jim dădu din cap în semn că da. 

— Uşa aia din spatele prezentatorului duce direct în culise, 
spuse el. Au ales prost locul în care să aştepte. E singurul 
avantaj pe care-l avem. 

— Numai dacă nu mai sunt şi alţii în culise, spuse Sally. 

Nu mai putură să vorbească pentru că orchestra începu cu 
tambalele şi toba şi de unde erau ei nu se mai auzea nimic. Jim, 
la capătul rândului, arunca priviri spre lojă tot timpul în timp ce 
Frederick se bucura de spectacol. 

Se perindară trupa de velocipede a doamnei Tarocszy, 
domnişoara Ellaline Bagwell (soprană), Omul care desenează 
fulgere şi domnul Jackson Sinnot (cântece comice şi patriotice); 
iar cei trei bărbaţi tot nu plecară din lojă. Sally se uită la un 
moment dat în sus şi-l văzu pe domnul Windlesham cu privirea 
fixată încă asupra ei; se simţi neplăcut de goală. Se întoarse şi 
încercă să-l ignore. 

În cele din urmă, prezentatorul îl anunţă pe Marele Mefisto. 
Se auzi o bătaie de tobă, mâna stângă a dirijorului bubui în 
coarda bas a unui pian în timp ce mâna dreaptă îi dirija pe cei 
patru violonişti care interpretau o melodie misterioasă, iar apoi 
în sunet de tambal se ridică cortina. Frederick şi Sally se 
ridicară. 

În mijlocul scenei se afla o siluetă zveltă îmbrăcată în frac. 
Purta o mască albă. Sally nu-l văzuse niciodată pe Mackinnon, 
dar ştiu imediat cine era, şi nu numai pentru că Jim se ridică 
agitat în stânga ei şi spuse: „El e individul”. 

Frederick era relaxat ca întotdeauna în partea cealaltă. Sally 
se uită la el, văzu o expresie de bucurie pură, copilărească pe 
faţa lui şi se trezi că zâmbeşte şi ea. El se întoarse şi-i făcu cu 
ochiul, apoi începu actul. 

Indiferent ce altceva era, Mackinnon era un artist. Era clar că 
masca nu era numai o manieră de a se ascunde, ci şi o parte 
importantă din rol - la fel de importantă ca machiajul alb pe 


care-l purta înainte. Nu vorbea şi atmosfera pe care o crea era 
sinistră - accentuată de numeroasele trucuri pe care le făcea cu 
săbii, cuțite, care tăiau şi străpungeau. Mişcări, mimă şi înainte 
de toate masca lipsită de expresie şi hipnotică, toate se adunau 
pentru a crea sentimentul de oroare şi pericol. Spectatorii, care 
fuseseră veseli şi agitaţi până atunci, stăteau acum nemişcaţi - 
dar nu dezgustaţi sau dezaprobatori; erau înfioraţi. La fel şi 
Sally. Era un artist fenomenal. 

Il priveau de câteva minute, incapabili să-şi ia ochii de la el, 
când Jim întoarse capul scurt să se uite în sus spre lojă - şi o 
trase pe Sally de braţ. 

— Nu mai sunt! şopti el. 

Alarmată, Sally se întoarse şi ea şi observă că loja era goală. 
Jim înjură, iar Frederick se ridică. 

— Au avut mai multă minte ca noi, spuse el în şoaptă. Fir-ar 
să fie, probabil că au ajuns în culise. Imediat ce termină, Jim, 
alergăm spre el... 

Dar apoi, Mackinnon îi surprinse şi el. Muzica se opri şi 
magicianul ridică braţele şi apoi mişcă mâinile. Două fâşii 
stacojii îi căzură de-a lungul braţelor spre podea ca nişte 
cascade de sânge. 

In acelaşi timp, toate luminile se stinseră în afara uneia 
aţintită asupra lui. Se făcu linişte totală în sală, în timp ce acesta 
se îndreptă spre marginea scenei. 

— Doamnelor şi domnilor, spuse el - erau primele cuvinte pe 
care le rostea. 

Avea vocea melodioasă şi uşoară, deşi, venind dinspre o faţă 
mascată, păstra misterul glasului unui zeu dintr-un templu 
străvechi. 

Orchestra era tăcută. Nimeni nu se mişca. Parcă tot teatrul 
îşi ţinea răsuflarea. 

Sub aceste fâşii de mătase, continuă el, am două daruri 
măreţe. Intr-o mână am o bijuterie, un smarald antic şi 
nepreţuit, în cealaltă - am un cuţit. 

În public se simţi un tremur tăcut. 

— Viaţă, continuă el hipnotizant, şi moarte. Smaraldul îi va 
da posesorului său, dacă va vrea să-l vândă, o viaţă de bogăţie 
şi lux. Pumnalul, pe de altă parte, i-l voi înfige în inimă - şi odată 
cu el va intra moartea. Unul din aceste daruri - dar numai unul, 
i-l voi da persoanei care e destul de curajoasă să-mi răspundă la 


o întrebare simplă. Un răspuns corect câştigă smaraldul - unul 
greşit cuțitul. Dar mai întâi darurile. 

Scutură mâna stângă. Fâşia de mătase căzu pe podea într-o 
şoaptă de culoarea sângelui şi în mână rămase o flacără de un 
verde întunecat - un smarald de mărimea unui ou, care 
strălucea în culoarea adâncului mării. Publicul îşi ţinu răsuflarea. 
Il aşeză cu grijă pe catifeaua neagră de pe masă. Apoi scutură 
cealaltă mână. Fâşia căzu dezvăluind lama unui cuţit de şase 
centimetri. II ţinu în aşa fel încât marginea să fie orizontală. Cu 
cealaltă mână apucă aerul şi între degete îi apăru o batistă. 

— Lama asta e atât de ascuţită, spuse el, încât greutatea 
batistei o va tăia pe aceasta în două. 

Ridică batista şi o lăsă să cadă. Aceasta pluti în jos încet şi 
fără cea mai mică pauză se desfăcu în două pe lama de cuţit şi 
căzu mai departe. Publicul îşi ţinu din nou răsuflarea - de data 
asta se auzi mai degrabă ca un oftat, cu un tremur de frică în el. 
Sally se trezi că este şi ea vrăjită. Clătină din cap şi strânse 
pumnii. Unde erau bărbaţii din lojă? Erau deja în culise 
aşteptând? 

— Moartea, spuse Mackinnon moale, moartea dată de acest 
cuţit ar fi la fel de blândă precum căderea mătăsii. Gândiţi-vă la 
durerea unei boli, mizeria bătrâneţii, disperarea sărăciei... Se 
duc într-o clipă, alungate pentru totdeauna! Acesta e un dar la 
fel de măreț precum celălalt. Poate chiar mai mare. 

Puse cuțitul lângă smarald şi se dădu înapoi. 

— O să fac asta aici, spuse el, pe această scenă, în faţa a 
şase sute de martori. Şi drept consecinţă o să fiu spânzurat. Ştiu 
asta. Sunt pregătit. Pentru că e o alegere solemnă nu aştept un 
răspuns imediat. O să las să treacă două minute după acest 
ceas. 

Cadranul iluminat al unui ceas mare apăru în întunericul din 
spatele lui, arătând douăsprezece fără două minute. 

— O să dau drumul cronometrului, spuse el şi aşteptă. Dacă 
nu se oferă nimeni să răspundă până se termină timpul, o să iau 
darurile şi o să-mi închei spectacolul. Mâine o să repet oferta şi 
o să continui până când e acceptată. Să vedem dacă e cineva 
printre noi care îndrăzneşte să o facă în seara asta. Nu-mi mai 
rămâne decât să pun întrebarea. E una simplă: care e numele 
meu? 

Tăcu. Nu se auzi nicio şoaptă în teatru, în afara şuieratului 


constant al lămpilor cu gaz şi primul ticăit brusc al ceasului 
răsună clar în toate colţurile sălii. 

Secundele trecură. Nimeni nu se mişca; Mackinnon stătea ca 
o statuie; cu trupul la fel de neclintit ca faţa mascată. Publicul 
amuţise, orchestra nu interpreta niciun acord, culisele erau 
cufundate în tăcere. Ceasul ticăia mai departe. Bărbaţii din lojă 
aşteptau probabil în întunericul culiselor reţinuţi de surpriza lui 
Mackinnon; dar nu aveau să stea acolo pentru totdeauna, şi 
trecuse deja un minut. 

Nu avea rost să aştepte, se gândi Sally. Se uită la Frederick 
şi la Jim. 

— Va trebui să o facem, şopti ea, iar Frederick încuviinţă din 
cap. 

Sally desfăcu geanta, scoase creionul şi hârtie şi scrise în 
grabă. li tremura mâna; simţea tensiunea din public în spatele ei 
şi era destul de convinsă că smaraldul era real, că Mackinnon va 
folosi cu adevărat cuțitul şi că viaţa şi moartea depindeau de 
rezultat. 

Limba ceasului ajunsese aproape la douăsprezece. Oamenii 
începură să şoptească şi îşi ţinură respiraţia. Sally se uită la 
Frederick şi la Jim, văzu că erau pregătiţi şi se ridică. 

— Pot să răspund eu, strigă ea. 

O secundă mai târziu bătu ceasul, dar nimeni nu-l auzi în 
hărmălaia care izbucni odată cu eliberarea tensiunii. Toate 
capetele din public se întoarseră ca să se uite la ea; Sally văzu 
albul ochilor tuturor în întuneric. 

Bravo ţie! se auzi un strigăt urmat de o furtună de aclamații 
răguşite. 

Sally merse încet prin faţa auditoriului, spre preşedinte, care 
stătea în capătul treptelor. Observă cum, sub acoperirea 
aplauzelor, Frederick şi Jim se strecurară spre uşa care ducea în 
culise. Dar nu era timp să se gândească la asta. Avea nevoie să 
se concentreze numai asupra lui Mackinnon. 

Prezentatorul îi dădu mâna, iar aplauzele se stinseră când 
urcă pe scenă. Liniştea care se lăsă acum era chiar mai 
profundă decât cea de dinainte. Sally înaintă. („Windlesham e 
undeva în umbră şi el, se gândi ea, şi ştie cine sunt, chiar dacă 
toţi ceilaţi nu ştiu.”) 

Aşadar, spuse Mackinnon, când Sally se opri la un metru sau 
doi depărtare de el. A sosit cineva cu un răspuns. Vine să-şi 


întâmpine soarta... Acum să auzim: care e numele meu? 

Sally observă negrul remarcabil al ochilor lui prin masca albă 
ca varul. Întinse încet hârtia. Cum se aştepta ca ea să 
vorbească, Mackinnon fu puţin derutat, dar publicul nu observă. 
De parcă ar fi repetat mişcarea săptămâni întregi, se întinse cu 
o încetineală chinuitoare să ia hârtia, o luă şi se întoarse spre 
public. Sally le simţi prezenţa intensă în stânga. 

Mackinnon despături hârtia, ochii lui cerând linişte. Toţi din 
clădire îşi ţineau răsuflarea - inclusiv Sally. Işi lăsă ochii în jos şi 
citi: 


Ai grija. Agenţii lui Bellmann te aşteaptă în culise. 
Sunt prietenă. 


Nu avusese timp să scrie mai mult. 

Mackinnon nu clipi. Se întoarse în schimb spre public şi 
spuse: Pe hârtie, tânăra aceasta curajoasă a scris un nume - un 
nume pe care toţi spectatorii şi chiar orice persoană din regat l- 
ar recunoaşte. Îmi face mare onoare, dar nu e numele meu. 

Un geamăt. Mackinnon fărâmiţă hârtia, lăsând fragmentele 
să i se prelingă printre degete. Sally se simţi ca un animal mic, 
hipnotizat de un şarpe. Toată hotărârea pe care o simţise se 
scursese şi situaţia se răsturnase; cu un minut înainte el fusese 
în puterea ei, acum ea era cu totul în puterea lui. Nu-l putea 
privi în ochi, nici nu putea să se uite la masca lui sau la gura lui 
roşie, îi vedea numai mâinile fărâmiţând hârtia. Mâini frumoase, 
puternice. Cuţitul era oare real? Ar face-o? Nu, sigur că nu - dar 
apoi, ce? 

Singurul lucru pe care îl ştia acum era că mintea lui o luase 
la goană. Ea speră că se gândea la o soluţie. 

Momentul nu putea fi prelungit. Mackinnon luă cuțitul, îl ţinu 
în faţa lui şi se uită cu atenţie la el. Apoi îl ridică sus. ÎI ţinu 
deasupra ei, nemişcat şi rece ca pe un ţurţure de oţel... 

Apoi, se întâmplară mai multe lucruri. 

Se auzi un strigăt de undeva din culise, ceva se prăbuşi cu 
putere pe podea şi izbucni o luptă furioasă care făcu draperiile 
să se legene. 

O trapă se deschise zgomotos lângă Mackinnon, scoțând la 
iveală o platformă pătrată. 

O femeie din mulţime ţipă, şi ţipătul ei fu repetat de 


altcineva, apoi de altcineva... 

Orchestra începu să cânte frenetic fragmente din Faust. 

lar apoi Mackinnon o luă pe Sally de braţ şi o trase spre 
trapă. Sally se minună de puterea lui. 

Luminile se schimbară într-un roşu ca din iad în timp ce 
platforma, cu Mackinnon şi Sally pe ea, începu să coboare. 

Publicul era o mare de sunete - urlete, ţipete, strigăte -, dar 
râsul lui Mackinnon, satanic şi puternic, se auzi pe deasupra 
tuturor în vreme ce acesta le arăta pumnul, iar ei se scufundau 
în întuneric. 

Trapa se închise cu zgomot deasupra capetelor lor. 

Hărmălaia se stinse dintr-odată; iar Mackinnon se moleşi. Se 
sprijini de Sally, tremurând ca un copil. 

— Oh, ajută-mă, gemu el. 

Se schimbase într-un moment. În lumina slabă (o lampă cu 
gaz atârnată undeva de o grindă, era singura lumină) văzu că îi 
căzuse masca. O luă şi spuse: 

— Repede, spune-mi. De ce te urmăreşte Bellmann? Vreau 
să ştiu. 

— Nu, nu, te rog! O să mă omoare! Trebuie să mă ascund... 

Vocea îi era acum scoțiană, înaltă şi panicată şi-şi lovea 
palmele una de alta ca un copil neatent. 

— Spune-mi! i-o întoarse ea. Dacă nu, o să-i las să te ia. Sunt 
de la Garland. Prieten, mă auzi? Fred Garland şi Jim Taylor îi 
rețin pe bărbaţii aceia acum, dar dacă nu-mi spui adevărul, o să 
te demasc. Acum spune-mi de ce te urmăreşte Bellmann sau... 

Bine, bine! 

Se uită în jur ca un animal prins în capcană. Se aflau încă pe 
platforma de lemn, între roţile de acţionare care o ducea spre 
scenă. Mecanismul era ceva cunoscut drept trapa demonului - 
utilizată în pantomime pentru a aduce regele-demon pe scenă. 
„Undeva, se gândi Sally, trebuie să fie cineva care acţionează 
mecanismul”, dar nu se vedea nimeni. 

Apoi se auzi zdrăngănit de aparate. Sally nu reuşi să vadă 
decât o încurcătură de lanţuri şi scripeţi, dar dintr-odată 
Mackinnon se înspăimântă şi fugi, sărind de pe platformă şi 
ascunzându-se după stâlpii solizi de lemn care susțineau scena. 

— Nu pe-acolo! strigă Sally în şoaptă. 

Funcţionă. Mackinnon ezită - şi-i dădu timp să se descurce 
din rochia care o înfăşură, să sară după el şi să-l prindă de braţ. 


— Nu! Dă-mi drumul! 

— Ascultă, nebunule, şuieră ea. Te predau lui Bellmann, jur, 
dacă nu-mi spui ce vreau să ştiu. 

— Bine, dar nu aici... 

Se uită într-o parte şi-n alta. Ea nu-i dădu drumul. În 
apropiere era o lampă care revărsa o lumină sângerie asupra 
lor, făcându-l să arate pe jumătate nebun şi isteric. 

Dintr-odată, ea se enervă şi-l scutură. 

— Ascultă, nu reprezinţi nimic pentru mine. Te-aş preda 
acum, dar vreau să ştiu ceva. E vorba de fraudă, de naufragiu, 
de crimă - şi tu eşti implicat. Acum - de ce te urmăreşte? Ce 
vrea? 

El se luptă, dar ea nu-i dădu drumul; apoi el începu să 
plângă. Sally era uimită şi un pic dezgustată. Ea-l scutură din 
nou, mai tare. 

— Spune-mi, zise ea, cu vocea joasă şi furioasă. 

— Bine, bine! Dar nu-i vorba de Bellmann, oricum. E vorba 
de tata. 

— Tatăl tău? Păi, cine e tatăl tău? 

— Lordul Wytham, spuse Mackinnon. 

Sally tăcu, era zăpăcită. 

— Demonstreaz-o, zise ea. 

— Intreab-o pe mama. O să-ţi spună ea. Ei nu-i e ruşine. 

— Cine e? 

— O cheamă Nellie Budd. Şi nu ştiu unde locuieşte. Nu ştiu 
nici cine eşti tu. Incerc numai să-mi câştig existenţa, încerc să- 
mi perfecţionez arta. Sunt nevinovat, nu am făcut nimic 
nimănui, îţi spun. Sunt artist, am nevoie de pace şi calm - am 
nevoie să fiu lăsat în pace, nu să fiu terorizat, chinuit şi vânat la 
nesfârşit - nu e corect, nu e drept! 

Nellie Budd... 

— Dar tot nu mi-ai spus de ce te urmăreşte. Şi ce legătură 
are asta cu Bellmann? Nu are rost să-mi spui că nu are de-a face 
cu tine - secretarul lui a fost aici în seara asta. Un bărbat pe 
nume Windlesham. Cum e implicat? 

Dar înainte ca Mackinnon să poată răspunde, se deschise o 
uşă deasupra lor undeva, iar magicianul se desprinse din 
strânsoarea ei şi dispăru în întuneric ca un şobolan. Ea făcu un 
pas după el, dar se opri; nu mai avea cum să-l prindă acum. 

Se aştepta să găsească sus confuzie, publicul făcând gălăgie 


din cauza dispariţiei lor. În schimb, găsi un director de scenă 
scuzător, o scenă plină de dansatori şi un public vesel. 

Se pare că trebuia să existe un montator care să o conducă 
înapoi la locul ei - trapa, platforma şi focul roşu din iad fuseseră 
ceea ce crease Mackinnon ca punct culminant al reprezentaţiei 
sale. Era prima dată când trucul era pus în scenă, iar directorul 
de scenă era încântat de efect. 

Nu era nimeni jos fiindcă toţi fuseseră chemaţi să rezolve o 
sfadă în culise. Apăruseră de niciunde patru bărbaţi puşi pe 
harţă, iar după o luptă de zile mari, fuseseră aruncaţi afară. 

— Probabil un alt soţ furios, spuse directorul de scenă. 

— Un soţ furios? 

— Păi, vedeţi, domnul Mackinnon are atracţie la doamne. Pot 
spune că aţi observat. Zboară spre el ca moliile. Nu ştiu de ce, 
dar asta e. Nu ar fi prima dată când se întâmplă aşa ceva. E un 
diavol pentru doamne. Acum, domnişoară, dă-mi voie să găsesc 
pe cineva care să vă conducă înapoi. Eraţi în primul rând, nu? 

— Cred că o să plec, spuse ea. M-am distrat destul în seara 
asta, mulţumesc. Pe unde e ieşirea? 


Odată afară, Sally alergă spre intrare, cu inima bătându-i 
tare, şi-l văzu pe Frederick pe treaptă legănându-şi băţul uşor, în 
timp ce Jim se plimba încolo şi-ncoace uitându-se în jos. În afara 
lor, aleea era goală. 

Alergă spre Frederick şi se aşeză lângă el. 

— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? 

Fred se uită în sus, iar Sally observă că avea obrazul tăiat, 
dar zâmbea. Il atinse uşor. 

— 0... l-am speriat. Era cam înghesuit acolo, cortina ne tot 
stătea în cale; dar după ce ne-au aruncat în stradă, am putut să- 
mi folosesc băţul şi ne-a mers ceva mai bine. Ce pereche 
îngrozitoare! însă am scos puţin praful din Sackville, iar Jim i-a 
turtit nasul celuilalt tip, aşa că nu a fost rău. Cel puţin nu pentru 
mine. L-ai găsit? îl întrebă el pe Jim. 

Jim mormăi ceva. Sally se ridică şi-i întoarse faţa spre 
lumină. Avea buza spartă şi-şi pierduse unul dintre dinţii din 
faţă. Simţi un junghi. Fuseseră răniţi, iar ea îl scăpase pe 
Mackinnon... 

— Ai aflat ceva? întrebă Frederick, ridicându-se. 

— Da, am aflat. Hai să găsim un taxi şi să mergem acasă - 


vreau să pun ceva pe tăietura aia. lar pe Jim o să-l doară gura. 
Sper să avem coniac. 

— Păcat că ne-au aruncat afară, serios, zise Frederick. Voiam 
să-l văd pe Señor Chavez, Omul de Gumă. 

— L-am văzut eu, mormăi Jim. Ar fi fost pierdere de timp. Stă 
în mâini şi-şi bagă piciorul în ureche, şi asta-i tot. Ce-ai aflat, 
Sal? 


La câteva străzi distanţă, într-o trăsură, domnul Harris şi 
Sackville primeau o muştruluială zdravănă de la domnul 
Windlesham. Dar nu-i dădeau atenţia pe care o merita; 
Sackville, care fusese bătut cu băţul în cap de Frederick, era şi 
mai ameţit decât de obicei, iar domnul Harris, al cărui nas 
simţise impactul plăcii pentru degete a lui Jim, era preocupat să 
oprească şuvoiul de sânge să curgă pe cămaşă, folosind o 
batistă udă. 

Domnul Windlesham se uită la ei cu dezgust şi bătu în tavan. 
Trăsura încetini. 

— Nu am ajuns încă, spuse Sackville. 

— Foarte bună observaţie, zise domnul Windlesham. Dar e o 
noapte frumoasă. Mersul pe jos o să vă facă bine. Mie îmi pare 
că talentele voastre sunt mai potrivite pentru a teroriza femei 
decât pentru a lupta cu bărbaţi. Dacă aşa stau lucrurile, s-ar 
putea să mai am o slujbă pentru voi sau s-ar putea să nu; 
depinde cât sunteţi de punctuali de dimineaţă. La şapte la mine 
în birou, niciun minut mai târziu. Să nu laşi sânge pe clanţă, 
domnule Harris, mulţumesc, şterge-o, te rog! Nu, nu cu batista. 
Cu haina e foarte bine. Noapte bună! 

Mormăind, bolborosind şi gemând, cei doi dispărură pe Drury 
Lane. Domnul Windlesham îi spuse vizidului să-l ducă în Hyde 
Park Gate; şeful lui va fi, se gândi el, foarte interesat de ceea ce 
se întâmplase în această seară. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 
Fantasme ale Celor Vii 


— Aşadar, ce avem? întrebă Frederick, servindu-se cu 
marmeladă. 

Era dimineaţa următoare după vizita la teatrul de varietăţi, 
iar el şi Jim luau micul dejun cu Sally la Tavistock Hotel în 


Covent Garden. 

— Mackinnon pretinde că e fiul lui Nellie Budd. Păi, e posibil. 

— Asta e istoria pe care i-a spus-o şi domnişoarei Meredith, 
zise Jim. Adică, nu i-a spus despre tatăl şi mama lui, dar 
povestea e aceeaşi. Dar asta nu explică de ce îl urmăreşte 
Bellmann. Numai dacă nu cumva nu-şi doreşte un astfel de 
cumnat. Nu pot să-l învinovăţesc pentru asta. 

— Moştenire, spuse Sally. Era ceva legat de asta, nu-i aşa? 
Dar ca fiu nelegitim cred că nu are drepturi de moştenitor. Ce ar 
putea să moştenească de la Wytham? 

— Nu prea are lucruri preţioase, după părerea mea. Omul e 
ruinat sau pe punctul de a fi, spuse Frederick. Tot ceea ce are e 
ipotecat. lar acum a fost dat şi afară din Cabinet... Nu ştiu. E 
cam jalnic. O prefer pe Nellie Budd. Nu-i de mirare că a tresărit 
când l-am menţionat pe Mackinnon. 

— Dar ce e cu North Star? 

— E ceva legat de fier şi oţel, spuse Sally. Nu figurează la 
Bursă. O să merg în vizită la doamna Seddon mâine, dar în 
dimineaţa asta îi fac o vizită domnului Gurney şi-l întreb despre 
psihometrie. Mai am şi de lucru între altele... 

— Păi, eu plec să-mi bag nasul pe la Whitehall, spuse 
Frederick. Vreau să văd ce pot afla despre Wytham. Apoi îi fac o 
vizită lui Nellie Budd. Că veni vorba de afaceri, e timpul să fac 
ceva bani. Până acum nu am scos un penny cu cazul ăsta; de 
fapt, am pierdut chiar un ceas. 

— Pentru tine e bine, amice, spuse Jim trist, pipăindu-şi gura 
învineţită. Poţi să-ţi cumperi altul. Dinţii nu se găsesc aşa uşor. 
Şi nu o să ştiu niciodată cum poţi să ai cruzimea să vânturi prin 
faţa cuiva scrumbii afumate şi pâine prăjită când tot ce poate să 
mănânce e terci şi jumări de ouă. Dar tipul o să aibă probleme 
cu nasul o vreme; e măcar o alinare. 


Domnul Gurney era un bărbat pe care Sally îl întâlnise la 
Cambridge. Le făcuse cunoştinţă un anume domn Sidgwick, un 
filosof care făcuse mult pentru promovarea educaţiei femeilor, 
dar care era interesat şi de cercetări în domeniul spiritismului. 
Domnul Gurney desfăşura şi el nişte cercetări în acest domeniu 
şi, locuind în Hampstead, nu prea departe, Sally se gândi să-i 
facă o vizită. 

ÎI găsi în biroul vilei lui frumoase, cu portative pe masă şi o 


vioară într-o cutie deschisă. Era un bărbat cu ochii mari şi o 
barbă mătăsoasă; avea cam treizeci de ani. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, spuse ea. Dar aş vrea să aflu 
ceva şi nu ştiu pe cine să întreb. 

— Ah, muzica mea... Nu voi fi niciodată un muzician, 
domnişoară Lockhart! Această sonatină mică e tot ceea ce pot 
interpreta, mă tem. Fac un nou curs acum: medicina e domeniul 
care mi se potriveşte. Dar cum te pot ajuta? 

Era un diletant bogat care încercase dreptul şi muzica, iar 
Sally se îndoia că va rămâne la medicină. Dar avea o inteligenţă 
deosebită şi o cunoaştere largă a problemelor aflate la graniţa 
dintre psihologie şi filosofie şi, în vreme ce Sally îi explica 
situaţia şi ceea ce se întâmplase la şedinţa lui Nellie Budd din 
Streatham, se ridică interesat. 

— Telepatie, spuse el. Asta i se întâmplă doamnei Budd, 
după câte se pare. 

— Tele... ăsta-i grecesc. La fel ca telegraf. Ce înseamnă? 

— E numele dat procesului care are loc atunci când o 
persoană primeşte impresii din mintea altuia. Percepţii, emoţii, 
senzaţii nu şi gânduri conştiente. Nu încă, oricum... 

— Dar chiar există aşa ceva? Avem cu toţii facultatea 
aceasta? 

— Fenomenul există. Există înregistrări despre sute de 
cazuri. Dar nu se poate spune că există o facultate. Nu am folosi 
cuvântul ăsta pentru un bărbat care e călcat de o trăsură. Nu se 
poate vorbi de facultatea de a fi călcat de trăsură. Poate fi ceva 
ce ni se întâmplă mai degrabă decât ceva ce facem. 

— Am înţeles. Probabil că primeşte impresii fără să fie 
conştientă de asta. Dar oare trimiterea este intenţionată? Sau 
nici cel care trimite impresii nu ştie? 

— Agentul, aşa îl numim. Nu prea par a fi modele aici, 
domnişoară Lockhart. Singura generalizare pe care pot s-o fac e 
aceea că se întâmplă între oameni care sunt apropiaţi 
emoţional. 

— Înţeleg... Atunci mai e o enigmă, domnule Gurney. Are 
legătură, dar nu-mi dau seama cum. 

Îi povesti despre viziunea lui Mackinnon: duelul din zăpadă şi 
despre cum ieşise la iveală, conform povestirii lui, ca urmare a 
atingerii unei cutii de ţigări. 

— Da, spuse domnul Gurneey, acest lucru e atestat. Ce fel 


de om e? Cel care a avut viziunea? 

— Nu foarte de încredere. E magician, scamator - unul foarte 
bun, chiar - şi nu se poate spune dacă are vreo legătură, dar 
pare imposibil de spus când vorbeşte serios. Incă ceva: acest 
fenomen se întâmplă într-adevăr numai când respectivul atinge 
ceva ce aparţine celeilalte persoane? Sau se întâmplă şi dacă e 
conectat la distanţă printr-un lucru? 

— Ce fel de lucru? 

— Păi, o ştire din ziar. O tăietură din ziar despre povestea 
care ar putea să aibă legătură cu viziunea, dar în care nu se 
menţiona numele nimănui. Asta ar putea să aducă cu sine o 
percepţie psihometrică? Sau să presupun următorul lucru: să 
presupunem că respectivul a avut o viziune, iar mai târziu vine 
în contact cu povestea din ziar, care nu o menţionează direct, 
dar care are legătură cu ea. Poate să-şi dea seama că ambele 
lucruri au legătură? 

Domnul Gurney sări în sus incitat şi scoase un volum mare 
de tăieturi de pe raftul de deasupra mesei. 

— Ce lucru extraordinar! spuse el. Ai descris exact ce s-a 
întâmplat în cazul Blackburn din 1871. Dacă e o recurenţă, eo 
ştire minunată. Uite... 

Sally citi fragmente, toate erau datate şi adnotate cu precizie 
ştiinţifică. Era o similaritate strânsă, deşi problematica viziunii 
bărbatului din cazul Blackburn nu era mai senzaţională decât 
salvarea fratelui lui dintr-un accident pe calea ferată. 

— Câte cazuri ai studiat, domnule Gurney? întrebă ea. 

— Mii. Ar fi muncă de-o viaţă să le sortezi sau analizezi... 

— Poate că ar trebui să faceţi asta în locul medicinei. Dar e 
ceva ce trebuie să vă spun; problema aceasta, orice o fi ea, pare 
să aibă loc pe marginea unei conspirații criminale. Aţi putea - 
ştiu că veţi vrea să o publicaţi - aţi putea să aşteptaţi cu 
publicarea până va trece pericolul? 

Domnul Gurney făcu ochii mari. 

— O conspirație criminală? 

Ea îi explică puţin situaţia, iar el ascultă uimit. 

— Vasăzică asta ies tinerele care fac Cambridge, spuse el în 
cele din urmă. Femei detectiv. Nu cred că asta aveau în minte 
pionierii ideii de educaţie universitară pentru femei... Da, sigur, 
voi face ceea ce-mi ceri. Şi, oricum, poveştile noastre folosesc 
întotdeauna pseudonime. Măi să fie! Fraudă... Crimă... Poate că 


ar trebui să rămân la muzică, totuşi. 


Frederick ajunse în Streatham abia în acea dimineaţă. Aflase 
câteva lucruri pur şi simplu întrebându-i pe cei care ştiau: 
curieri, mesageri şi alţii asemenea. Se zvonea că, de vreme ce 
cariera politică a lordului Wytham apusese, acesta urma să se 
dezvolte în lumea financiară - obținuse un post în conducerea 
unei firme nou înfiinţate care se numea Ceva cu Nord. Mai mult, 
cultiva prietenia cu subsecretarul de la Ministerul de Externe... 
Se meritase munca de o dimineaţă şi apoi câteva cafele slabe. 

După-amiaza era rece şi cenuşie; tocmai începea să bureze. 
De-abia aştepta să o vadă din nou pe Nellie Budd, se gândea el 
în timp ce dădea colţul spre strada liniştită pe care locuia 
aceasta. 

Numai că nu era liniştită. O mulţime de privitori stăteau în 
jurul uşii ei, iar la uşă era o ambulanţă. Un sergent şi doi poliţişti 
încercau să elibereze drumul de la uşă la ambulanţă - iar apoi 
apărură doi bărbaţi care duceau o targă, iar mulţimea făcu loc 
ca să poată intra. 

Frederick înaintă. Fu observat de un inspector în uniformă 
care stătea la uşă, un bărbat care arăta competent, şi, în vreme 
ce targa era pusă în ambulanţă, acesta cobori spre el. Privitorii 
se întoarseră curioşi. 

— Pot să vă ajut, domnule? întrebă inspectorul, când 
ajunseră la poartă. Vă aşteptaţi să vedeţi pe cineva aici? 

— Am venit să fac o vizită doamnei care locuia la adresa 
aceasta, spuse Frederick. Doamna Budd. 

Inspectorul se uită spre ambulanţă, le făcu semn îngrijitorilor 
să plece, apoi se întoarse din nou spre Frederick. 

— Vreţi să intraţi un moment? întrebă el. 

Frederick îl urmă în holul îngust, unde un poliţist închise uşa 
după ei. Un bărbat care arăta a medic ieşi pe uşa principală; 
Frederick auzi o fată plângând înăuntru. 

Poate răspunde la întrebări? întrebă inspectorul. 

— Da, dacă sunteţi rapid, spuse doctorul. l-am dat ceva de 
băut să se calmeze şi o să adoarmă în câteva minute. Mai bine o 
aşezaţi în pat. 

Inspectorul dădu din cap. Deschise uşa şi-l îndemnă pe 
Frederick să-l urmeze. Pe canapeaua doamnei Budd era aşezată 
o servitoare care părea a avea în jur de şaispreze ani. 


— În regulă, Sarah, spuse inspectorul. Nu mai plânge şi uită- 
te la mine. Stăpâna ta e în drum spre spital. O să aibă grijă de 
ea acolo. Ascultă-mă cu atenţie: l-ai mai văzut pe acest bărbat? 

Fata, încă tremurând, se uită scurt la Frederick şi dădu din 
cap că nu. 

— Nu, domnule, şopti ea. 

— Nu e unul dintre bărbaţii care au venit azi? 

— Nu, domnule. 

— Eşti sigură, Sarah? Eşti în siguranţă acum. Uită-te cu 
atenţie! 

— Nu l-am mai văzut niciodată. Cinstit! 

Începu din nou să plângă. Inspectorul deschise uşa şi strigă 
către poliţist: 

— Davis, du fata sus! Dă-i un pahar de apă sau ceva. 

Polițistul luă fata şi apoi inspectorul închise uşa din nou şi-şi 
scoase carneţelul şi creionul. 

— Îmi puteţi spune numele dumneavoastră, domnule? 

— Frederick Garland, Burton Street nr. 45. Fotograf. Acum, 
îmi puteţi spune de ce am luat parte la această improvizație şi, 
din câte ştiu eu, o paradă ilegală de identificare? Ce naiba se 
întâmplă? Şi ce s-a întâmplat cu Nellie Budd? 

— A fost atacată mai devreme în această dimineaţă de doi 
bărbaţi. Servitoarea le-a dat drumul în casă. A spus că... aveau 
semne pe faţă. Ochi învineţiţi, nas umflat, aşa ceva. ŞI 
dumneavoastră aveţi o vânătaie frumoasă, domnule! 

— A, asta era. Am înţeles. Ei bine, am asta pentru că un 
prost a deschis uşa trenului în faţa mea. Unde au dus-o? Şi cât 
de grav e rănită? 

— Au dus-o la Guy's Hospital. A fost bătută bine. De fapt nu 
era conştientă, dar cred că o să trăiască. Ar fi bine, dacă ăia doi 
nu vor să fie spânzurați. 

— O să-i prindeţi? 

— Sigur că o să-i prindem. Tot atât de sigur cât sunt de sigur 
că mă cheamă Conway. Nu o să las să se mai întâmple aşa 
ceva. Acum, vreţi să-mi spuneţi care e legătura dumneavoastră 
cu doamna Budd, domnule? Cu ce scop aţi venit? 

Frederick îi spuse că fotografiase mai multe persoane 
medium pentru Societatea Spiritistă şi venise s-o întrebe pe 
Nellie Budd dacă era de acord să-i facă şi ei o poză. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. 


— Aveţi dreptate, domnule, spuse el. Atacul ăsta - nu au luat 
nimic din câte ştie fata. Nu a fost vorba de jaf. Nu aveţi idee de 
ce ar fi putut să se întâmple asta? 

— Absolut deloc, răspunse Frederick. 

lar aceasta, se gândi el câteva minute mai târziu în timp ce 
mergea să ia omnibuzul spre Guy's Hospital, era purul adevăr. 
Ar fi vrut să-l fi pocnit mai tare peste cap cu băţul pe Sackville 
cu o noapte înainte şi-şi încleştă pumnii, pentru că nu avea 
niciun dubiu în legătură cu identitatea celor doi bărbaţi. Dar cât 
despre motiv... Bellmann ştia. Şi omuleţul acela cu ochelari, 
Windlesham. 

Foarte bine; aveau să plătească. 


Întreaga zi, o femeie cu văl ezitase în faţa unei clădiri cu 
birouri din oraş. Avea sub braţ o cutie mică de tablă şi tot 
mergea spre uşă, ridica mâna, se uita în jur, apoi o cobora şi se 
îndepărta învinsă. Era Isabel Meredith, iar biroul era cel al lui 
Sally. 

Timiditatea înnăscută (pentru că ar fi fost timidă chiar şi fără 
acel semn din naştere) şi mizeria ultimelor patruzeci şi opt de 
ore o făcuseră să nu mai aibă voinţă să urce şi să bată la uşă. 
Dar în cele din urmă disperarea învinse timiditatea şi bătu - nu 
primi în schimb niciun răspuns, pentru că Sally nu era acolo. 

Plecă zdrobită. Nu era obişnuită să aibă noroc, iar atunci 
când se lovi de o siluetă zveltă, îmbrăcată cu o haină călduroasă 
de tweed, abia dacă murmură: 

— Mă scuzaţi, şi se dădu la o parte. 

Fu uimită când i se rosti numele. 

— Domnişoara Meredith? întrebă Sally. 

— O! Da, da. De ce? Vreau să spun... 

— Tocmai aţi fost la domnişoara Lockhart? 

— Dar, dar nu este... 

Eu sunt domnişoara Lockhart. Am fost în altă parte în după- 
amiaza aceasta, am făcut cercetări, dar vă aşteptam. Intrăm? 

Isabel Meredith aproape că leşină. Sally o văzu că se leagănă 
şi o prinse de braţ. 

— Oh, îmi pare rău. Dar nu pot... 

Sally îi simţi disperarea. Nu era vreme de stat într-un birou 
rece. Peste drum era o staţie de trăsuri; într-un minut se 
îndreptau pe străzile aglomerate spre locuinţa lui Sally. 


Stătură în faţa unui foc, pe scaune confortabile, cu un ibric 
de ceai şi brioşe în faţă şi un câine de dimensiunea unui tigru, 
negru precum cărbunii, aşezat la picioarele lor pe un covor 
colorat. 

Isabel îşi dăduse voalul jos. Îşi întoarse faţa spre Sally şi nici 
nu încercă să-şi ascundă lacrimile. Apoi o copleşi foamea şi 
mâncă, în timp ce Sally cocea brioşele desfăcute pe foc. Nu 
vorbeau. 

In cele din urmă, se aşeză pe spate şi închise ochii. 

— Imi pare atât de rău, spuse ea. 

— Pentru ce? 

— L-am trădat. Îmi e ruşine, îmi e atât de ruşine... 

— A scăpat. E în siguranţă, datorită bileţelului dumitale. Vă 
referiţi la domnul Mackinnon, nu? 

— Da. Nu ştiu cine sunteţi, domnişoară Lockhart, dar am 
avut încredere în prietenul dumitale, Jim - domnul Taylor. Am 
crezut că sunteţi mai în vârstă. Şi consultant financiar... Dar 
prietenul dumitale a spus că veţi fi interesată. De asta am venit. 

„Era mândră, timidă, înspăimântată, ruşinată şi furioasă, 
toate în acelaşi timp”, se gândi Sally. 

— E-n regulă, spuse ea. Sunt consultant financiar, dar asta 
implică multe alte lucruri. Mai ales acum. Şi mă interesează 
domnul Mackinnon. Spuneţi-mi tot ce puteţi! 

Isabel încuviinţă din cap, îşi trase nasul şi se ridică, de parcă 
ar fi luat o decizie. 

— L-am întâlnit în Newcastle, spuse ea. Acum optsprezece 
luni. Eram angajată de un costumier teatral - o slujbă 
neînsemnată. Nu trebuia să mă arăt. Nu era nevoie să dau ochii 
cu străini tot timpul, iar actorii şi actrițele nu sunt cruzi ca 
oamenii obişnuiţi; pot să creadă unele lucruri, dar se pricep mai 
bine să se prefacă. In plus, sunt cam precum copiii adesea şi nu 
observă mereu. Eram fericită acolo. Apoi a venit el la 
costumierul meu să comande un costum special. Costumele 
scamatorilor au buzunare multe, ascunse peste tot. De cum l- 
am văzut... Aţi fost vreodată îndrăgostită, domnişoară Lockhart? 

— Eu... V-aţi îndrăgostit de el? 

— Din toată inima. Pentru totdeauna. Am încercat să nu o 
fac. Ce puteam spera? Dar, vedeţi, m-a încurajat... Ne-am văzut 
de câteva ori. Mi-a spus că sunt singura persoană căreia îi putea 
vorbi. Şi atunci era în pericol. Trebuia să-şi schimbe des adresa - 


duşmanii lui erau neobosiţi. Nu putea să stea într-un singur loc... 

— Cine erau duşmanii? 

— Nu mi-a spus niciodată. Nu a vrut să mă pună în pericol. 
Cred că simţea ceva pentru mine. Numai puţin, poate. Imi scria 
în fiecare săptămână - i-am păstrat toate scrisorile. Le am la 
mine... 

Arătă spre cutia de lângă ea de pe podea. 

— A menţionat pe cineva pe nume Bellmann? Sau Lordul 
Wytham? 

— Nu cred. Nu. 

— Care crezi că era problema lui? 

— Îmi mai dădea câte un indiciu din când în când, se referea 
la o problemă de moştenire. M-am gândit că probabil e 
moştenitorul vreunei averi mari... Dar nu-i pasă decât de arta 
lui. E artist. Un mare artist... L-aţi văzut în spectacole? Nu 
credeţi că e un mare artist? 

Sally dădu din cap că da. 

— Da, cred. A vorbit vreodată de părinţii lui, de copilăria lui? 

— Nici măcar o dată. Era ca şi cum ar fi închis partea aceea a 
vieţii lui într-un mormânt. Viaţa lui era numai arta, în fiecare 
moment, fiecare gând. Am ştiut că n-o să pot să fiu... 
niciodată... îi era greu, îşi frângea mâinile şi se uita în jos, în 
poală, în timp ce vorbea. Dar ştiu că nici altcineva nu va putea. 
E geniul pur, domnişoară Lockhart! Dacă aş putea să-i fiu de 
folos oricât de puţin - aş muri fericită. Dar l-am trădat... 

Dintr-odată lacrimile începură să-i curgă şiroaie. Se aruncă 
într-o parte în scaun şi plânse chinuită, ascunzându-şi faţa în 
mâini. Chaka se uită în sus uimit şi scoase un sunet ca un bocet 
până când Sally îl mângâie uşor, apoi se aşeză din nou. 

Sally îngenunche lângă Isabel şi-şi puse braţele în jurul 
umerilor ei. 

— Spune-mi cum l-ai trădat, îi zise ea. Te rog! Putem să-l 
ajutăm numai dacă ştim tot adevărul. Şi sunt sigură că nu ai 
vrut. Cineva te-a păcălit sau te-a silit, nu-i aşa? 

Încet, printre suspine, ieşi la iveală povestea cu Sackville şi 
Harris care-i rupseseră toate hainele. Sally simţi un fior de 
oroare; îşi imagină ce însemna ca toată afacerea să-ţi fie 
distrusă. 

— Nu le-am spus. Nu am făcut-o. Puteau să mă tortureze şi 
nu le spuneam nimic... Dar voiau să... scrisorile mele... 


Şi strânse cutiuţa la piept, legănând-o, asemenea unei mame 
care-şi leagănă copilul pe moarte. Sally nu mai putea să 
suporte; tot timpul în minte o voce o întreba: „Tu când ai iubit 
aşa?” 

O îmbrăţișă pe Isabel şi o scutură cu blândeţe. 

— Ascultă, spuse ea. Bărbaţii aceia. Cred că ştiu cine i-a 
trimis. Era un bărbat pe nume Windlesham, iar el e secretarul 
personal al lui Axel Bellmann, un om de afaceri. A fost acolo - 
mă refer la Windlesham - la Teatrul de Varietăţi, cu cei doi. Jim 
şi altcineva, domnul Garland, s-au luptat cu ei. Am vorbit cu 
domnul Mackinnon, dar nu a vrut să-mi spună prea multe. Ştii 
unde locuieşte? 

Isabel dădu din cap că nu. 

— A reuşit să scape teafar? Nu era rănit? 

— Era bine. 

— Oh, slavă Domnului! Dar de ce fac asta, domnişoară 
Lockhart? Ce încearcă să facă? 

— AŞ fi vrut să ştiu. Acum, ascultă, nu poţi să te duci acasă. 
Nu ai la ce să te întorci. De ce nu... 

— Oricum proprietăreasa mi-a cerut să plec, spuse Isabel în 
şoaptă. Nu pot s-o învinovăţesc. Nu am unde să mă duc, 
domnişoară Lockhart. Am dormit afară noaptea trecută. Nu cred 
Că... 

Inchise ochii şi lăsă capul în jos. 

— Ai loc aici. Doamna Molloy o să-ţi pregătească patul în 
camera alăturată. Nu comenta, continuă Sally. Vreau să mă 
ajuţi, nu e vorba de operă de caritate. Purtăm cam aceleaşi 
mărimi - o să-ţi găsim altceva de îmbrăcat, iar mesele pregătite 
de doamna Molloy sunt faimoase. Nu, nu ai de ce să-mi 
mulţumeşti. Am o casă încă - şi o afacere... 

Şi cât timp le va mai avea? se întrebă ea. Amenințarea lui 
Bellmann o alarmase mai mult decât voia să recunoască şi nimic 
n-o aplanase. lar aici era Isabel: dovada că nu ar fi ezitat să o 
ducă la îndeplinire. În timp ce se ocupau cu adusul farfuriilor şi 
ceştilor, rochiilor şi cărbunilor pentru foc, gândul se retrase: dar 
se întoarse mai târziu când Frederick veni cu veşti despre Nellie 
Budd. 

Isabel era în pat, ceea ce o bucură pe Saliy. Frederick se 
aşeză lângă foc cu o ceaşcă de cafea în mână şi-i spuse că 
Nellie Budd era încă inconştientă; fusese bătută în cap, iar 


doctorii nu erau siguri dacă-i fusese fracturat craniul sau nu. Cel 
puţin era bine îngrijită, dar era prea devreme ca să se poată 
spune dacă avea să-şi revină. Frederick îi cumpărase nişte flori, i 
le aşezase lângă pat şi-şi lăsase numele în absenţa unei rude la 
care să se apeleze, pentru că nu avea nici cea mai vagă idee 
unde ar fi putut fi găsită sora ei (Oare cum o chema? 
Domnişoara Jessie Jaxon?). 

Când Sally-i povesti despre vizita făcută de cei doi bărbaţi lui 
Isabel, acesta dădu din cap ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa 
ceva. Contul lui Harris şi Sackville creştea. De-abia aştepta să le 
prezinte nota de plată. 

Stătu o vreme tăcut, uitându-se la foc şi împingând din când 
în când cu bătuli lui în vatră. 

— Saliy, spuse el în cele din urmă, vrei să te muţi în Burton 
Street? 

Ea se ridică. 

— Am mai discutat despre asta, Fred. Răspunsul e nu. 
Oricum... 

— Nu asta era întrebarea. Am renunţat să-ţi mai cer să te 
căsătoreşti cu mine; poţi să uiţi de asta. Mă gândesc la Nellie 
Budd. Dacă la asta ajung: să bată femeile până ajung 
inconştiente, te vreau aproape, asta-i tot. Ai fi mult mai în 
siguranţă în Burton Street şi la fel ar fi... ` 

— Sunt destul de bine şi aici, mulțumesc, spuse Saliy. II am 
pe Chaka, am pistolul şi nu e nevoie să fiu închisă într-o 
fortăreață şi păzită. 

Ura vocea asta - înţepată şi mândră. De cum deschise gura 
ştiu ce avea să zică şi constată îngrozită că nu se putea abţine 
să se poarte aşa. 

— Nu fi proastă, spuse Frederick şi se ridică şi el. Nu mă 
gândeam să te păzesc ca pe o prinţesă dintr-o poveste, vreau 
numai să rămâi în viaţă. Poţi să lucrezi şi să-ţi duci viaţa în mod 
normal şi, sigur că da, ai câinele, şi ştim cu toţii că poţi să 
nimereşti ţigara din gura unei muşte cu mâinile legate la 
spate... 

— Nu mă interesează sarcasmul tău. Dacă ai ceva mai bun 
de spus... 

— Bine, atunci ascultă raţiunea. Bărbaţii ăia aproape că au 
omorât-o pe Nellie Budd - din câte ştiu, chiar au omorât-o. l-au 
distrus afacerea domnişoarei nu-ştiu-cum. Crezi că ar ezita, mai 


ales după ce le-am stricat planurile, să te atace pe tine? 
Doamne, fato, ar face-o bucuroşi! Bellmann te-a ameninţat 
deja... 

— Pot să mă apăr singură, spuse ea. Şi chiar nu am nevoie 
de permisiunea ta ca să trăiesc normal, aşa cum ai zis... 

— Nu aşa am vrut să sune. Nu asta gândesc şi nu asta am 
spus. Dacă interpretezi greşit în mod voit... 

— Nu interpretez nimic greşit! Ştiu foarte bine ce ai vrut să 
spui... 

Vocile lor ridicate îl treziseră pe Chaka. Înălţă capul, se uită 
la Frederick şi mârâi încet. Sally se întinse în mod automat şi-l 
mângâie pe cap. 

— Nu cred că-ţi dai seama cum sună când vorbeşti aşa, 
continuă ea mai încet, fără a se uita la el, ci în foc şi simțind 
încăpăţânarea amară din inima ei. De parcă aş avea nevoie de 
protecţie şi răsfăţ. Nu sunt aşa. Şi când nu vezi asta, mă întreb 
dacă mă vezi de fapt. 

— Mă consideri prost? spuse el, iar în vocea lui se simţea o 
ură adevărată. In inima ta nu sunt diferit de alţi bărbaţi - nu, de 
fapt nu-i adevărat. Nu doar bărbaţi. Crezi că nu sunt altfel decât 
alţii, bărbaţi şi femei. Eşti tu şi suntem noi, ceilalţi, şi cu toţii 
suntem inferiori... 

— Nu-i adevărat! 

— Ba-i adevărat! 

— Pentru că-mi iau munca în serios, pentru că nu sunt frivolă 
şi glumeaţă înseamnă că te privesc de sus, nu-i aşa? 

— Tot timpul. Tot timpul. |ţi dai seama cât eşti de neplăcută, 
Sally? In ce ai mai bun eşti magnifică şi te-am iubit pentru asta. 
În ce ai mai rău nu eşti decât o scorpie ipocrită şi îngâmfată. 

— Eu, îngâmfată? 

— Ar trebui să te auzi. Îţi ofer ajutor ca de la egal la egal, din 
respect, da şi afecţiune; şi tu îmi arunci asta în faţă. lar dacă nu 
consideri că asta înseamă îngâmfare... 

— Nu despre mine vorbeşti. Vorbeşti despre o fantezie 
prostească de-a ta. Maturizează-te, Frederick! 

Apoi văzu cum Fred se schimbă la faţă. O expresie pe care 
Sally n-o putea citi şi căzu, epuizat ca şi cum, se gândi Sally, 
ceva ar fi murit. Întinse o mână spre el, dar era prea târziu. 

— O să terminăm cazul ăsta, spuse el liniştit, ridicându-se şi 
luându-şi bastonul. Şi apoi ne luăm rămas-bun. 


Se ridică şi ea şi făcu un pas spre el. Dar el plecă fără să se 
uite la ea şi fără să spună un cuvânt. 


În acea noapte, în timp ce Sally stătea în faţa cenuşei focului 
şi începea scrisoare după scrisoare către Frederick dându-şi 
seama că e la fel de greu să scrii cuvintele cum era să le spui şi 
renunțând în cele din urmă, punându-şi capul pe genunchi şi 
plângând; în timp ce Frederick acoperea pagină după pagină cu 
speculaţii şi presupuneri şi le rupea pe toate, apoi îşi făcea de 
lucru cu noua cameră adusă din America înainte de a-şi pierde 
cumpătul şi de o arunca într-un colţ; în timp ce Webster Garland 
şi Charles Bertram fumau şi beau whisky discutând despre 
lumină, umbră, colodion, mecanisme de fotografiere şi negative 
de hârtie; în vreme ce Jim, strâmbându-se de durere şi 
îndrăgostit fără speranţă, rata scenele, trăgea de sforile greşite, 
scăpa scări şi stătea calm, cu privirea pierdută, în vreme ce un 
director de scenă îl muştruluia; în timp ce Nellie Budd zăcea 
inconştientă într-un pat îngust cu florile de la Frederick pe un 
scaun lângă ea; în timp ce Lady Mary lua parte tăcută şi 
nefericită la o cină interminabilă; în timp ce Chaka o visa pe 
Sally şi că vânează, pe Sally şi iepuri şi pe Sally - un bărbat bătu 
la o uşă în Soho şi aşteptă să fie lăsat să intre. 

Era un tânăr elegant şi bine făcut. Era îmbrăcat de seară şi 
ţinea în mână un baston cu capătul de argint, cu care bătea 
ritmul unei melodii populare pe treaptă. Uşa se deschise. 

— A, spuse domnul Windlesham. Intraţi, intraţi. 

Se dădu la o parte şi-l lăsă pe vizitator să intre. Acesta era un 
birou pe care domnul Windlesham îl folosea pentru afaceri care 
nu trebuiau să fie asociate cu Casa Baltică. Închise cu grijă uşa 
şi-l urmă pe tânăr într-o cameră călduroasă, bine luminată, unde 
citea un roman. 

— Pălăria şi mantia, domnule Brown? 

Domnul Brown i le dădu şi se aşeză, uitându-se lipsit de 
interes la cartea deschisă. Domnul Windlesham văzu unde se 
uita. 

— Modul în care trăim acum, spuse el. De Anthony Trollope. O 
carte  distractivă despre un speculant financiar. Vă plac 
romanele, domnule Brown? 

— Nu, nu prea citesc, zise domnul Brown. 

Avea o voce ciudată, cu un accent pe care domnul 


Windlesham nu putea să-l plaseze, neaparţinând nici unei clase 
sau regiuni pe care o cunoştea. Dacă aparţinea de ceva, acesta 
era viitorul: peste o sută de ani, astfel de voci aveau să fie 
comune, deşi sunt slabe şansele ca domnul Windlesham să fi 
ştiut. 

— Nu am prea mult timp pentru cărţi. Dă-mi în fiecare zi un 
spectacol bun de varietăţi. 

— A, da, spectacol de varietăţi. Să trecem la treabă: mi-aţi 
fost recomandat călduros datorită discreţiei de care daţi 
dovadă. 

Dar putem discuta deschis unul cu celălalt, sper. Am înţeles 
că omorâţi oameni. 

— E corect, domnule Windlesham. 

— Spuneţi-mi, e mai dificil să omori o femeie decât un 
bărbat? 

— Nu, o femeie, prin natura lucrurilor, nu va fi la fel de 
puternică sau de rapidă ca un bărbat, nu-i aşa? 

— Nu la asta mă refeream neapărat... Nu contează. Câte 
persoane aţi ucis, domnule Brown? 

— De ce vreţi să ştiţi? 

— Incerc să văd dacă sunteţi potrivit. 

Domnul Brown dădu din umeri. 

— Douăzeci şi una, spuse el. 

— Un adevărat expert. Şi care este metoda obişnuită? 

— Variază. Depinde de împrejurări. Dacă am de ales, prefer 
cuțitul. E un fel de măiestrie în a ucide pe cineva cu cuțitul. 

— Şi măiestria e importantă pentru dumneavoastră? 

— Mă mândresc cu munca mea, la fel ca orice profesionist. 

— Aşa deci. În prezent am angajat doi indivizi care sunt, vai, 
departe de a fi profesionişti. Nu aş putea niciodată să le 
încredinţez o astfel de slujbă. Spuneţi-mi, care sunt planurile 
dumneavoastră de viitor? 

— Ei bine, sunt ambițios, domnule Windlesham, spuse 
tânărul, în Londra şi pe continent sunt puţine de făcut. Cred că 
viitorul meu e dincolo de Atlantic. Sunt un mare admirator al 
americanilor, am fost de câteva ori acolo. Îmi plac oamenii, îmi 
place modul în care trăiesc. Cred că o să mă descurc acolo. Am 
ceva bani strânşi. Taxa pentru slujba asta va mai creşte suma. 
Câteva alte slujbe şi am plecat. De ce întrebaţi? Firma dumitale 
ar vrea să aibă pe cineva ca mine la care să apeleze? 


— O, cred că da. Cred că da, spuse domnul Windlesham, în 
timp ce rama de la ochelarii săi sclipea. 

— Cine-i clientul? întrebă domnul Brown? scoțând un caieţel 
şi un pix. 

— O tânără, zise domnul Windlesham, cu un câine mare. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 
O lucrare minunată în beneficiul 
întregii umanității 

Sally se trezi nefericită. Dimineaţa, în ciuda stării ei de spirit, 
era mai degrabă ca în aprilie decât ca în noiembrie: luminoasă, 
frumoasă şi călduroasă, cu câţiva nori albi pe un cer albastru. 
Luă micul dejun cu Isabel: şuncă, ou şi pâine prăjită şi o lăsă cu 
Chaka, ra ducându-se la Muswell Hill. 

Doamna Seddon, de la Cromwell Gardens, era o doamnă 
drăguță la vreo patruzeci de ani, care o invită pe Sally în salonul 
ei şi păru încântată să audă că eleva sa, domnişoara Lewis, era 
în Londra. 

— Era o fetiţă atât de isteaţă! Chiar sper că va veni să mă 
viziteze... Ce pot face pentru dumneavoastră, domnişoară 
Lockhart? 

Sally se aşeză. Era bine că nu-l adusese pe Chaka pentru că 
nu ar fi fost loc pentru el. Nu era loc pentru ambele femei pe 
canapea, din cauza mulţimii de perne croşetate, aşa că doamna 
Seddon se aşeză la masa de lângă fereastră, sub o aspidistră 
mare. Toate suprafeţele din cameră erau îmbrăcate; trei huse 
brodate înfăşurau canapeaua, două feţe de masă acopereau 
masa, şemineul era ornat cu ciucuri; chiar şi colivia avea o fustă 
cu volănaşe. Pe perete atârna un panou pe care scria: „Stai, stai 
acasă, inima mea, şi odihneşte-te: Inimile păstrate acasă sunt 
cele mai fericite”. 

Sally lăsă geanta jos şi începu să-i explice: 

— Încerc să aflu ce e cu o firmă care se numeşte North Star. 
Cineva cunoscut a pierdut bani investind într-o companie care, 
cred eu, are legătură cu North Star şi încerc numai să aşez cap 
la cap tot ce pot. Am înţeles că fratele dumitale a lucrat pentru 
ei. 

Doamna Seddon se încruntă. 

— Păi, într-un fel... E o problemă ce are de-a face cu legea, 


domnişoară Lockhart? Vreau să spun sunteţi pe cont propriu sau 
cum? Reprezentaţi pe cineva? 

Îmi reprezint clienta, spuse Sally, un pic uimită de 
suspiciunea doamnei Seddon. Sunt consultant financiar. 

Doamna Seddon avea o expresie îngrijorată. 

— Nu ştiu, sunt sigură, spuse ea. Nu am auzit niciodată de... 

Nu vru să termine propoziţia şi se uită în altă parte 
dezorientată. 

— De o femeie consultant financiar? Nu mulţi au auzit. Dar 
vă asigur că e adevărat. De fapt, aşa am cunoscut-o pe 
domnişoara Lewis, eleva dumneavoastră. lar clienta care şi-a 
pierdut banii era profesoară ca dumneavoastră. Dacă îmi 
spuneţi ce ştiţi despre North Star poate reuşesc să o ajut să-şi 
recupereze banii. E ceva ciudat în legătură cu firma? 

— Păi... De fapt, nu prea ştiu cu ce să încep. Ciudat? Da, cred 
că da. Fratele meu, Sidney, adică domnul Patton, a fost destul 
de distrus. De fapt, nici acum nu are de lucru... Uite ce e, 
domnişoară Lockhart, va fi greu de explicat. Nu ştiu dacă e 
foarte clar nici în mintea mea. O să mă opriţi dacă spun prostii, 
da? 

— Spuneţi-mi tot ceea ce vă vine în minte. Nu vă faceţi griji 
dacă nu e în ordine. 

— Bine. Fratele meu - cred că asta este important - e 
sindicalist. Socialist. Un om bun, iar soţul meu, domnul Seddon, 
e de acord cu asta, deşi întotdeauna a votat cu conservatorii. 
Dar Sidney are un punct de vedere special şi poate că asta l-a 
influenţat. Nu ştiu. E meşteşugar - face cazane. De fapt, era. La 
Walker şi Fii. Locomotive. Dar nu le mergea bine - nu aveau 
comenzi, nu erau investiţii, aşa ceva. Asta se întâmpla acum doi 
sau trei ani. Proprietarii au vândut altora în acea perioadă. Şi au 
trimis un nou director, un suedez, suedez sau olandez, ceva de 
genul ăsta, şi acesta a început să concedieze muncitori. Era 
ciudat. Nu păreau interesaţi de comenzi, numai de a termina ce 
era în registre şi apoi de a concedia oamenii. 

— Fratele dumitale şi-a pierdut slujba? 

— Nu de la început. Era un lucrător bun - unul dintre cei mai 
buni din firmă. A fost unul dintre puţinii pe care i-au ţinut în 
firmă până la sfârşit. Dar nu-i plăcea, ştiţi? Părea ciudat cumva - 
directorul acesta tânăr adusese o echipă de londonezi şi de 
străini. Se plimbau şi luau notițe despre toate. Cine a făcut asta, 


de ce asta, ce a făcut după sau cât i-a luat s-o facă - şi nu 
numai notițe despre muncă. Şi probleme personale - spre 
exemplu - unde locuiau, la ce biserică sau capelă mergeau, 
cluburi sau societăţi de care aparţineau, circumstanţe familiale - 
toate acestea. Sigur, sindicatelor nu le plăcea acest lucru. Dar 
nu puteau face nimic dacă nu aveau comenzi. Şi cu toate astea 
se întâmpla ceva ciudat, managerul şi prietenii săi, străinii 
veneau în fiecare zi şi luau notițe, organizau întâlniri, măsurau, 
desenau şi supravegheau... Erau mulţi bani în spatele afacerii, 
se vedea asta. Dar nimic nu venea de la oameni. Apoi într-o zi a 
lunii mai anul trecut au avut o întâlnire. Toţi lucrătorii care 
rămăseseră au fost invitaţi să ia parte - nu li s-a cerut, au fost 
invitaţi. Nu exista niciun detaliu în legătură cu ei care să nu 
apară în caiete - chiar şi chiria pe care o plăteau sau câţi copii 
aveau. Şi toţi aceşti bărbaţi, cam o sută, câţi rămăseseră, au 
intrat cu toţii în salonul pe care-l închiriaseră. Nu o întâlnire în 
curte; o şedinţă bine pusă la punct, cu băuturi. Nu mai văzuseră 
niciodată aşa ceva. Vă imaginaţi? Fratelui meu nu-i venea să 
creadă, era extraordinar. In fine, după ce s-au adunat toţi, a 
intrat directorul şi prietenii lui şi au început să discute. Imi 
amintesc că mi-a povestit Sidney ce s-a întâmplat şi impresia pe 
care i-a lăsat-o... Spuneau că firma e pe punctul de a cunoaşte o 
dezvoltare revoluţionară. Nu-mi amintesc detaliile, în afară de 
faptul că Sidney s-a simţit foarte incitat şi toţi ceilalţi se simțeau 
la fel. A fost aproape un sentiment religios, spunea Sidney - 
ceea ce era ciudat din partea lui, vă voi explica imediat. Spunea 
că a fost exact ca una dintre întâlnirile cu reînvieri ale lui Sankey 
şi Moody. La sfârşit, toţi au fost dispuşi să semneze şi să-şi pună 
viaţa la dispoziţia angajatorilor pentru a avea şansa de a lucra 
acolo. 

Doamna Seddon se opri un moment. Se uita în şemineu, 
încruntându-se. 

Sally întrebă: 

— Dar ce urmau să facă? Nu aveau să se ocupe de 
construirea de motoare de locomotive după un asemenea 
discurs, nu-i aşa? Nu au explicat care erau planurile lor? 

— Nu chiar atunci, nu. Nu s-a vorbit decât despre viitorul 
glorios, despre o nouă lucrare în folosul întregii umanităţi şi aşa 
mai departe. Garantau un loc de muncă pentru toată viaţa, 
pensie şi locuinţe de serviciu dacă semnau atunci şi acolo. Da, şi 


în schimbul acestor beneficii (şi mai mult, ofereau o asigurare 
de sănătate) trebuiau să renunţe să mai fie membri ai 
sidicatului şi să semneze că nu vor face grevă. Majoritatea au 
semnat imediat. Exista şi o clauză de confidenţialitate pe-acolo 
pe undeva - nu ştiu cât era de legal, dar se afla acolo un avocat 
care le-a explicat, aşa zicea Sidney. Numai după şi-a dat seama 
cât era de ciudat. Câţiva au fost ceva mai precauţi. Sidney a fost 
unul dintre ei. Au întrebat dacă se pot gândi o zi, două. „Sigur, 
le-a spus directorul, nu vrem să forţăm pe nimeni. Aveţi libera 
alegere. Aveţi o săptămână să vă gândiţi, a spus el, dar sunteţi 
cei mai buni şi ne-ar părea rău dacă v-am pierde.” Linguşiri, 
domnişoară Lockhart! Fratele meu a mers acasă şi a discutat cu 
soţia lui. Cam şase dintre ei au fost aşa mai precauţi, dar a doua 
zi mai toţi au semnat imediat. Sindicatul a încercat să-i facă să 
nu semneze, dar nu a avut câştig de cauză. Apoi Sidney a auzit 
ceva de la un prieten de la Institutul Literar şi Filosofic al 
Muncitorilor. Se auzea că cei din conducere se interesau de o 
nouă afacere din apropiere, cunoscută ca Furness Castings. Și 
încercau să unească cele două firme, iar asta urma să fie o 
lucrare minunată în beneficiul umanităţii care urma să aducă 
pacea şi prosperitatea în întreaga lume. Numai că fratele meu, 
Sidney, e pacifist, domnişoară Lockhart. Nu sprijină lupta de 
niciun fel. A fost crescut la Capelă, ca şi mine, dar după ce s-a 
căsătorit a început să se intereseze de secta quakerilor?. Nu a 
devenit niciodată membru - prieten, cum sunt numiţi adepţii - şi 
cred că din cauza aceasta directorii nu şi-au dat seama, altfel s- 
ar fi debarasat de el dinainte. 

Pentru că Furness Castings poate să sune nevinovat, dar 
ceea ce produceau erau puşti. Tunuri. Armament într-un cuvânt. 
Aşa că a spus nu mulţumesc, nu s-a alăturat; şi l-au plătit, şi de- 
atunci nu a mai lucrat. Din când în când îi trimit ceva bani, când 
reuşesc. Şi asta-i cam tot - în afara faptului că firmele s-au unit 
şi nu mai sunt Furness Castings sau Walker şi Fiii, ci North Star 
Castings. Şi asta-i tot ceea ce ştiu. 

Lui Sally îi venea să bată din palme. Asta era prima indicație 
solidă referitoare la ceea ce făcea Bellmann - puşti, armament, 
tunuri... 

— Doamnă Seddon, mi-aţi fost de un mare ajutor. Nu vă pot 


3 Făceau parte din societatea religioasă a prietenilor; se opuneau 
violenţei şi războiului, (n.tr.) 


spune cât este de util. Încă ceva: fratele dumneavoastră a 
menţionat vreodată Regulatorul lui Hopkinson? 

Femeia se gândi. 

— Dacă a făcut-o, nu-mi amintesc, spuse ea. Nu am vorbit 
niciodată prea mult despre maşinării... Ce este? 

— Nu ştiu. E unul dintre lucrurile despre care vreau să aflu. 
Mă întrebam - aş putea merge să vorbesc cu fratele 
dumneavoastră? Care este adresa la care locuieşte? 

— O să v-o scriu. Dar... nu ştiu, domnişoară Lockhart. Poate 
că nu trebuia să vă spun toate astea. La urma urmei, nu e 
treaba mea... 

— Nu v-a cerut nimeni să semnaţi o clauză de 
confidenţialitate, doamnă Seddon. Şi, chiar dacă ar fi făcut-o, 
mă îndoiesc că ar fi fost legal. Oamenii fac aşa ceva numai dacă 
pun la cale ceva rău. Cred că reacţia fratelui dumneavoastră a 
fost cea corectă şi aş vrea să merg să discut cu el. 

Doamna Seddon deschise uşa unui birou, înmuie un stilou în 
cerneală şi scrise un nume şi o adresă. 

— E într-o situaţie dificilă acum, spuse ea, ezitând. Eu sunt 
foarte bine prin comparaţie. Domnul Seddon este secretar la 
Howson & Tomkins, comercianții cu lemn, deci stăm bine. lar 
fratele meu e mai în vârstă... Ceea ce încerc să spun este că 
provin din acelaşi mediu şi nu am uitat. Am fost săraci, dar am 
avut întotdeauna cărţi în casă, şi reviste - /ntreținerea Casei şi 
altele - deci exista o mândrie, înţelegeţi, un respect pentru 
învăţătură. Am avut întotdeauna asta; iată de ce am predat la 
şcoala de duminică. Şi nu ştiu ce s-ar face Sidney fără Institut... 
Oh, pălăvrăgesc! Ideea este că nu-mi place, domnişoară 
Lockhart! Ceva nu e-n regulă în treaba asta şi nu ştiu ce anume. 
Uite adresa... Îi dădu cartea de vizită lui Sally. O să aveţi grijă, 
nu-i aşa? spuse ea. Oh, vă cunoaşteţi meseria, sigur că da. O să- 
i scriu lui Sidney şi o să-l anunţ. Dar nu mă simt în largul meu, 
nu o să neg acest lucru. Nu o să-i creaţi necazuri, nu-i aşa? 

Sally îi promise că n-o va face şi plecă spre Burton Street. 


Intră cu ceva sfială. Locul era în dezordine, pentru că 
tencuitorii ieşeau din noul studio, iar geamgiii nu sosiseră, iar 
Webster discuta furios cu recepţionerul de la firma de zugravi. 
Frederick tocmai ieşea din vechiul studio cu nişte plăcuţe 
expuse în mână. 


— Bună, spuse el neutru. 

— Am fost la doamna Seddon, zise ea pe acelaşi ton. Cred că 
ştiu cu ce se ocupă North Star Castings. Eşti foarte ocupat? 

— Dă-mi voie numai să-i duc astea domnului Potts. Jim e în 
bucătărie. 

Sally trecu prin magazin şi-l găsi pe Jim la masă, în bucătărie, 
uitându-se printr-o grămadă dezordonată de hârtii. Le dădu la o 
parte când intră Sally şi se întoarse spre ea. 

— Care-i treaba, Sal? întrebă el. 

— Îţi spun imediat, când vine Fred... Ce-ţi face dintele? 

Jim făcu o faţă tristă. 

Mi-a stricat frumuseţea, nu-i aşa? Nu doare rău, dar îmi tot 
ies fragmente din el. Aş vrea să-i mai sparg o dată nasul 
individului, nu pot să nu recunosc. 

— Bun, despre ce-i vorba? întrebă Frederick, închizând uşa în 
urma lui. 

Sally le povesti ce-i spusese doamna Seddon. După ce 
termină, Jim fluieră lung. 

— Deci cu asta se ocupă! spuse el. Arme în vagoane... 

— Nu sunt sigură, zise Sally. Walker şi Fiii construiau 
locomotive, nu vagoane. lar acest Regulator al lui Hopkinson 
pare să fie ceva legat de aburi. Unul dintre noi va trebui să 
meargă şi să afle. Am adresa domnului Paton. 

Se uită la Frederick. 

— Ai putea... 

El nu spuse nimic un moment, apoi: 

— Cred că da. Dar de ce eu? Cred că tu ai fi cea mai potrivită 
persoană, cum tu ai luat prima contact. In plus, ştii mult mai 
multe despre arme decât mie. 

Ea roşi. 

— Nu mă pricep atât de bine să vorbesc cu oamenii, spuse 
ea. Ar fi mult de... aflat. De vorbit cu oamenii şi de aflat lucruri. 
Tu eşti bun la asta, iar eu nu sunt. Tu eşti cel mai bun. Tu ar 
trebui s-o faci. 

Mai era un înţeles în aceste cuvinte, ea spera că ochii ei 
exprimau şi asta. Îi ardeau obrajii, dar se uita direct la el şi văzu 
că Frederick dă din cap afirmativ şi se uită la ceas. 

— Zece şi jumătate, spuse el. Jim, poţi să-mi dai Mersul 
trenurilor? 
Mersul trenurilor îl informă că era un tren care pleca din 


King's Cross în mai puţin de o jumătate de oră. În timp ce Jim 
merse să cheme o trăsură, Frederick puse câteva lucruri într-o 
geantă, iar Sally notă un rezumat a ceea ce-i spusese doamna 
Seddon şi adăugă adresa domnului Paton. Apoi se opri, dar 
înainte să poată adăuga altceva, Frederick se întoarse cu pălăria 
şi mantia. Sally împachetă hârtia şi i-o dădu. 

— Ce e azi? Joi? O să-mi bag nasul să văd ce pot să aflu. Mă 
întorc sâmbătă, cred. La revedere. 

Asta fu tot ce spuse. 

— Domnul Blaine înnebuneşte, spuse Jim când se întoarse. 
Cred că o să-i dau o mână de ajutor cu comenzile. Nu am nimic 
altceva de făcut. Mai târziu vreau să trec pe la Nellie Budd. Vrei 
să mergi? Să vedem dacă şi-a revenit, biata de ea! 

— Mă duc la Biblioteca Brevetelor, îi zise Sally. Nu ştiu de ce 
nu am făcut-o mai devreme. Indiferent ce e această chestie 
Hopkinson, trebuie să existe un brevet pentru ea. 

— Chiar crezi că are legătură cu North Star? Bănuiesc că... 
apărând în transa lui Nellie Budd... Uite ce-i, tocmai mă 
gândeam la ceva. Domnişoara Meredith, ştiu că e cusătoreasă, 
dar s-ar descurca şi cu treburi de secretariat. Şi bănuiesc că se 
simte ca o povară şi se învinovăţeşte pentru tot ce s-a 
întâmplat, şi nu vrea să stea în calea nimănui, şi în general îi 
face pe toţi să se simtă îngrozitor. Nu, bine, retrag tot, nu e 
corect, dar ar putea să facă treaba domnului Blaine, nu-i aşa? 
Doi dintr-o lovitură. Bătrânul nu mai înnebuneşte şi ea se simte 
utilă. Ce zici? 

Drept răspuns, Sally îl sărută. 

— Ei, asta-i mai bine decât o scatoalcă-n moacă, spuse el. 

— O ce? 

— O scatoalcă-n moacă. Bună idee, nu? O să trec pe la ea 
înainte de a pleca la spital. Poate astfel o să-i iau gândul de la 
Mackinnon. 


CAPITOLUL PAISPREZECE 
Arma cu aburi 


Legăturile pe calea ferată erau excelente; nu mult după ora 
16.00, Frederick închirie o cameră la Hotelul Căilor Ferate din 
Barrow şi un pic mai târziu găsi adresa pe care i-o scrisese Sally. 
Bătu la uşa casei mici, cu terasă, şi se uită în jur la restul străzii. 


Era greu de imaginat cum arăta în lumina zilei; îi dădu impresia 
de respectabil, numai o nuanţă o îndepărta de sărăcie. Toate 
ciocănelele de la uşi străluceau în lumina lămpilor cu gaz, toate 
scările din faţa uşilor erau lustruite, dar peste tot curgea 
murdăria pe jgheaburi. 

Uşa fu deschisă de către o femeie cam la cincizeci de ani, 
care părea agitată. 

— Doamna Paton? întrebă Frederick, dădu-şi jos pălăria. 
Domnul Paton este acasă? Domnul Sidney Paton? 

— Da, este, spuse ea. Sunteţi... Nu sunteţi din partea 
proprietarului, nu? 

— Nu, nu, spuse Frederick. Mă numesc Garland. O colegă de- 
a mea a vorbit cu cumnata dumneavoastră, doamna Seddon, şi 
aceasta menţionat numele domnului Paton. Am venit aici în 
speranţa că aş putea vorbi cu dumnealui. 

II conduse încă agitată, în bucătăria mică, unde soţul ei 
repara o pereche de ghete. Acesta din urmă se ridică şi dădu 
mâna cu Frederick. Era un bărbat mic, slab, cu o mustață mare 
şi aceeaşi agitaţie în ochi ca şi soţia lui. 

— V-aş primi în salon, domnule Garland, spuse el, dar nu am 
făcut focul. Şi oricum a trebuit să renunţăm la mai toată mobila. 
O parte o aveam de la nuntă... Ce pot face pentru dumneata? 

— Nu o să bat câmpii, domnule Paton, spuse Frederick. 
Vreau ajutorul dumitale şi o să plătesc pentru asta. lată cinci lire 
pentru început. 

Doamna Paton scoase o exclamaţie scurtă şi se aşeză. 
Domnul Paton, luă bancnota de la Frederick, dar o puse pe 
masă. 

— Nu o să neg faptul că cinci lire ar fi o binecuvântare, spuse 
el rar, dar vreau să ştiu despre ce fel de ajutor e vorba înainte 
de a accepta, domnule Garland. Vă rog, luaţi loc. 

Doamna Paton îşi reveni din surpriză şi se ridică să ia haina şi 
pălăria lui Frederick, iar acesta din urmă se aşeză acolo unde îi 
indicase domnul Paton, pe fotoliu, de cealaltă parte a focului. Se 
uită în jur; pe dulap străluceau nişte farfurii şi ceşti în lumina 
focului, pe o sârmă atârnau prosoape umede, pe vatră moţăia o 
pisică arămie, iar pe un exemplar din Emma se afla o pereche 
de ochelari alături de calapodul de cizmar unde domnul Paton 
punea flecuri noi la cizme. Domnul Paton văzu unde se uita 
Frederick şi se aşeză în faţa lui. 


— Am destul timp să citesc zilele astea, spuse el. Am trecut 
prin Dickens, Thackeray şi Walter Scott, iar acum sunt la Jane 
Austen. Să fiu al naibii dacă nu-i cea mai bună dintre toţi. Ei 
bine, domnule Garland, cum îţi pot fi de ajutor? 

Plăcându-l dintr-odată pe bărbat, Frederick decise să-i 
povestească tot. Povestirea luă ceva timp, vreme în care 
doamna Paton făcu nişte ceai şi aduse o farfurie cu biscuiţi. 

— Ceea ce vreau să ştiu, spuse el în cele din urmă, e ce se 
întâmplă la North Star Castings. Acum, dacă decideţi că nu 
puteţi să-mi spuneţi sau simţiţi că nu ar trebui din cauza clauzei 
de confidenţialitate, o să înţeleg. Dar v-am povestit întreaga 
situaţie ca să înţelegeţi de ce vreau să ştiu şi ce e în joc. Ce 
spuneţi? 

Domnul Paton încuviinţă din cap. 

— Mi se pare corect. Şi trebuie să spun că nu am mai auzit 
asemenea poveste până acum... Ce spui, draga mea? 

Soţia, aşezată la masă, ascultase cu atenţie în timp ce 
vorbise Frederick. 

— Spune-i, îl îndemnă ea. Spune-i tot ce vrei. Nu-i datorezi 
nimic firmei ăleia. 

— Bun, zise domnul Paton. Asta mă gândeam şi eu. Bun, 
domnule Garland... 

In următoarele minute, Frederick află tot ce se întâmplase cu 
lucrările legate de căile ferate de când venise domnul Bellmann 
şi le preluase. Se numeau acum Diviziunea de Transport North 
Star Castings Limited, cealaltă jumătate - firma de armament, 
care era cunoscută sub denumirea de Furness Castings purtând 
acum numele de Divizia de Cercetare, un fapt care îl întrista pe 
domnul Paton. 

— Sunt foarte isteţi oamenii aceştia, oricine ar fi ei, spuse el, 
lăsându-se pe spate în scaunul lui de lemn şi acceptând atenţiile 
pisicii care-i sări în poală. Diviziunea de Cercetare sună 
inofensiv, nu-i aşa? Ei bine, cercetare înseamnă ceva pentru 
mine şi dumneata şi cu totul altceva pentru North Star Castings 
Limited. Diviziunea de Crimă şi Vărsare de Sânge, mai degrabă. 
Dar asta nu ar arăta prea bine pe zidurile fabricii, nu-i aşa? 

— De ce firmele astea două, totuşi? întrebă Frederick. Ce au 
în comun? 

— O să-ţi spun cum stă treaba, domnule Garland. Ar trebui 
să fie secret, dar zvonurile se răspândesc... Aud câte ceva la 


Institut. Nu prea-mi permit să-mi fac abonament acum, dar sora 
mea a fost foarte bună... în fine, sunt zvonuri că North Star 
Castings creează un nou tip de armă. Are o denumire 
politicoasă, desigur, se numeşte Dispozitivul de reglare 
Hopkinson sau aşa ceva - dar se zvoneşte că ar fi de fapt o 
armă cu aburi. 

Frederick se ridică şi-şi luă carneţelul din buzunar. Scoase 
hârtia pe care Jim scrisese cuvintele rostite de Nellie Budd în 
transă şi i-o dădu domnului Paton. 

Acesta îşi luă ochelarii şi puse hârtia în lumina lămpii ca s-o 
citească. 

— „Nu e Hopkinson, dar nu se ştie... Regulatorul... North 
Star... o ceaţă plină toată de foc - abur şi e toată învăluită în 
moarte, învăluită de ţevi - ţevi cu aburi - sub North Star”, citi el 
cu voce tare. Apoi lăsă hârtia din mână şi spuse: E cel mai 
ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată... Acum, domnule 
Garland, nu ştiu absolut nimic despre arme, sunt bucuros să o 
spun. lar în ceea ce priveşte dispozitivul ăsta al lui Hopkinson, ei 
bine, nu te pot ajuta deloc, dar te voi duce la cineva care poate. 
Nu promit că va reuşi, dar Henry Waterman e un tip de treabă şi 
ştiu că nu e fericit că face ceea ce face. A fost unul dintre cei 
care s-au gândit mult înainte de a semna. Cred că acum îşi 
doreşte să nu o fi făcut. E unitarian, Henry; un bărbat cu 
conştiinţă. 


Douăzeci de minute mai târziu, domnul Paton îl duse pe 
Frederick la o casă ce purta un semn care arăta că aparţine 
Institutului Literar şi Filosofic al Muncitorilor. 

— Avem o bibliotecă frumoasă aici. Avem o dezbatere în 
fiecare a doua marţi a lunii şi cursuri... Uite-l pe Henry 
Waterman. Vino să-ţi fac cunoştinţă. 

Intrară în bibliotecă, o cameră mică mobilată frumos cu o 
masă şi şase scaune, şi cu rafturi de cărţi cu o varietate de 
subiecte, din domeniul social şi filosofic aliniate de-a lungul 
pereţilor. Domnul Waterman citea la lumina unei lămpi cu ulei; 
era un bărbat mare, cu o înfăţişare serioasă, la vreo cincizeci de 
ani. 

— Henry, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Garland, din 
Londra. E detectiv, spuse domnul Paton. 

Domnul Waterman se ridică şi dădu mâna şi Frederick îşi 


spuse a doua oară povestea, deşi de data aceasta o scurtă. 
Domnul Waterman ascultă cu atenţie. Când Frederick termină, 
încuviinţă din cap de parcă tocmai ar fi rezolvat o problemă. 

— Domnule Garland, m-ai făcut să mă hotărăsc, spuse el. O 
să încalc o promisiune acum, dar consider că e o promisiune pe 
care nu aveau dreptul să o ceară. O să vă povestesc despre 
arma cu aburi. E o armă creată pe un principiu cu totul nou, 
nouă din punct de vedere strategic, nouă din toate punctele de 
vedere. Eu sunt constructor de cazane, nu ştiu nimic despre 
arme, dar îţi pot spune că arma asta e ceva oribil. Am lucrat la 
un sistem de ţevi pentru a introduce o presiune mare în ele - 
cea mai complicată lucrare de inginerie pe care ai văzut-o 
vreodată, dar frumos pictată, cu un design minunat, foarte 
frumos gândită. Nu am ştiut, domnule Garland, că o maşinărie 
poate fi frumoasă şi malefică în acelaşi timp. E ridicată pe un 
vagon obişnuit de cale ferată, întărit şi cu arcuri speciale. 
Cazanul şi cutia de tragere se află în spatele lui, destul de mici, 
dar foarte puternice. Ajungem la patru sute de livre pe inch 
pătrat; aş spune că mai sunt încă o sută în rezervă. Şi arde fără 
să scoată fum. Nici nu ştii că e aprinsă. Acum, când auzi 
cuvântul armă te gândeşti că are o ţeavă, nu-i aşa? Ei bine, nu 
şi în cazul acesta. Vagoanele arată ca nişte vagoane obişnuite, 
în afară de găuri. Găuri mici - câte şase mii pe fiecare parte. 
Treizeci de rânduri, două sute într-un rând. Şi din fiecare gaură 
ies cinci gloanţe în fiecare secundă... Pentru asta este aburul, 
înţelegeţi? Îţi imaginezi cum e să apeşi trăgaciul la 
douăsprezece mii de arme în acelaşi timp? E nevoie de toate 
cele patru sute de livre de abur, domnule Garland. Şi asta nu e 
tot. Nu cunosc prea bine partea cu trasul - meseria mea e să 
introduc aburul în ţevi -, dar din câte am auzit există un fel de 
mecanism Jacquard pe care pot să-l utilizeze pentru a regulariza 
tragerea. Sunt sigur că aţi văzut astfel de lucruri - o serie de fise 
cu găuri în ele. Se folosesc în ţesătorii pentru a face modelul 
materialelor. Ei bine, cu acest mecanism, trăgătorul poate trage 
un şir o dată, apoi următorul în jos, apoi următorul şi aşa mai 
departe; sau poate trage toate coloanele; sau poate să tragă în 
blocuri, sau în rafale scurte din întreaga armă - oricum îşi 
doreşte. Numai că nu foloseşte fise găurite regulatorul acesta - 
e acelaşi principiu, dar se face cu legături electrice: linii trase pe 
o rolă de hârtie cerată folosind un tip dens de grafit. Îţi spun, 


domnule Garland, omul care a proiectat asta e un fel de geniu. E 
cea mai uimitoare maşinărie pe care am văzut-o în viaţa mea. ŞI 
e malefică. Şi monstruoasă. Îţi imaginezi care ar fi efectul ei 
asupra unui grup de oameni? Fiecare centimetru de aer dintr-o 
sută, o mie de metri, plin de gloanţe fierbinţi? Devastare nu e 
cuvântul potrivit. Ai avea nevoie de ceva din Apocalipsă pentru 
a descrie efectul. Aceasta este arma cu aburi. Au trimis deja una 
în străinătate - nu ştiu unde. O a doua este deja gata - încă o 
săptămână sau două şi va putea fi testată... Deci vezi, domnule 
Garland, de ce nu sunt încântat. Sidney s-a gândit mai bine la 
treaba asta decât mine şi aş fi vrut să am curajul să spun nu, ca 
şi el, de la început. Gândul că măiestria mea - şi sunt mândru 
de măiestria mea - că meşteşugul meu a fost pervertit să 
producă ceva de acest fel - faptul că nişte concetăţeni de-ai mei 
ajută la crearea unui astfel de lucru şi la răspândirea lui în lume 
- îţi spun, îmi face rău. 

Se opri şi-şi trecu mâinile prin părul scurt, cărunt, apoi le 
aşeză pe masă de ambele părţi ale cărţii sale. „Sally l-ar fi 
plăcut pe bărbatul ăsta”, se gândi Frederick. 

— Domnule Waterman, vă sunt foarte recunoscător. Acum 
multe lucruri îmi sunt clare. Dar ce-mi puteţi spune despre 
conducerea firmei? Aţi auzit de numele Bellmann? 

— Bellmann? 

Domnul Waterman dădu din cap că nu. 

— Nu pot spune că am auzit numele ăsta vreodată. Dar se 
ştie că sunt bani străini în firmă. E străin Bellmann acesta, nu-i 
aşa? 

— Suedez. Dar e şi o legătură rusească. 

— Rusească? E ceva. Îți aminteşti că am menţionat 
creatorul? Am spus că trebuie că a fost geniu? Ei bine, numele 
lui e Hopkinson. Asta ni s-a spus, deşi nimeni nu l-a văzut 
vreodată. Pe schițele după care lucrăm, numele e abreviat HOP. 
Dar pare ciudat - ca şi cum ar fi fost patru litere şi ar fi şters K. 
lar într-un loc... ascuns, nu prea vizibil - am văzut asta. O să 
scriu. 

Imprumută un creion de la Frederick şi scrise: 


HOPA 


— Acum, acesta nu-i K, e D. Cunoşti alfabetul chirilic, 


domnule Garland? Eu sunt interesat de limbi, altfel nu aş fi 
recunoscut. Şi pentru că am văzut asta ca un D, am făcut o 
schimbare şi a celorlalte litere în minte, înţelegi? în scrierea 
noastră ar arăta aşa. Scrise: 


NORD 


— Nordenfels! spuse Frederick. Dumnezeule, domnule 
Waterman, ai reuşit! 

— Nordenfels? spuse domnul Waterman. 

— Un inginer suedez. A dispărut în Rusia. Foarte probabil a 
fost ucis. Măi să fie... E minunat. Şi spui că vor testa noua armă 
într-o săptămână, două? 

— Exact. Au testat sisteme separate, precum cazanul, 
desigur, cartuşiera şi generatorul electric, dar acum sunt toate 
aproape gata. O să ducă maşinăria la Thuriby ca s-o testeze. 
Acolo testează arme navale mari pe ţinte plutitoare uneori. Și 
cam asta-i tot ceea ce ştiu, domnule Garland. Dar acum cred că 
ai putea să-mi spui ceva. De ce eşti interesat de problema 
aceasta? Şi ce vei face în legătură cu ea? 

Frederick încuviinţă din cap. 

— Intrebări legitime. Sunt detectiv, domnule Waterman, şi 
mă interesează omul dincolo de povestea aceasta. Armele cu 
aburi nu sunt ilegale din câte ştiu eu, dar încep să-mi dau seama 
ce pune la cale şi imediat ce o să pot să-l prind cu ceva o s-o 
fac. Dar o să-ţi spun ce aş vrea să fac cu arma, să o distrug. 

— l-auzi, zise domnul Paton. 

— Păi, aş putea să-ţi arăt, începu domnul Waterman, dar 
atunci se deschise uşa şi intră un alt bărbat cu nişte cărţi în 
braţe. 

— Oh, îmi pare rău, Henry, zise acesta. Nu mă băgaţi în 
seamă, continuaţi. Bună seara, Sidney... 

Ceilalţi rămaseră cu gura căscată, dar Frederick spuse: 

— Şi ce alte facilităţi are Institutul dumneavoastră, domnule 
Waterman? 

— A, da, domnule Garland. Ei bine, s-a dezvoltat din 
interiorul Societăţii Cooperative, iar nucleul original a fost 
această bibliotecă... Unele dintre cărţi au fost donate de 
Societatea de Corespondenţă Rochdale... 

Era clar că celălalt bărbat nu avea de gând să plece. De fapt, 


se alătură la istorisirea poveştii locului. Frederick deveni în 
curând conştient de două lucruri: primul, că erau cu toţii foarte 
mândri de ceea ce realizaseră şi meritau să fie; al doilea, i se 
făcea tot mai sete cu fiecare minut. 

După ce refuză o invitaţie de a vedea restul clădirii şi de a 
vedea cărţile Societăţii Cooperative (o plăcere pe care, spuse el, 
o va rezerva pentru următoarea vizită) îşi luă rămas-bun de la 
Henry Waterman şi plecă - şi se trezi că se uită, fără vreun 
motiv, la un afiş de pe peretele clădirii de vizavi. 

Era ora opt, se întunecase, bătea un vânt rece şi începuse să 
picure, iar flăcările lămpilor cu gaz licăreau în rafale 
schimbătoare. Ferestrele erau luminate şi de la uşa unui bar din 
apropiere venea o lumină caldă. Bărbaţii care se întorceau 
obosiţi de la lucru şi femeile care se grăbeau spre bucătării 
ducând cu ele hering sau budincă făceau strada să pară vie, un 
loc însufleţit de activitatea umană; dar ceva îi reţinu atenţia lui 
Frederick, şi nu era vorba de calul olog, fata drăguță sau cei doi 
băieţi care se certau pe o şapcă. 

Unul dintre numele de pe afiş îi sărise în ochi. Paramount 
Music-Hall - săptămâna aceasta - o listă de artişti: Marele 
Goldini şi Porumbeii lui - Domnul David Flicking, Comediantul 
din Lancashire - Profesorul Laar, Vrăjitor Extraordinar - 
Domnişoara Jessie Saxon, cântăreaţa exuberantă - Domnul 
Graham Chainey, tipul obraznic. 

Jessie Saxon. Sora lui Nellie Budd. 

— Ce s-a întâmplat, domnule Garland? întrebă domnul Paton, 
văzându-l pe Frederick că se opreşte, clipeşte, se uită mai cu 
atenţie, îşi dă jos pălăria şi se scarpină în cap, iar în cele din 
urmă îşi pune pălăria la loc pe cap şi-şi trosneşte degetele. 

— Dorinţa de cultură, domnule Paton. Vine asupra mea în 
valuri irezistibile. Vreţi să veniţi cu mine? Unde se află 
Paramount Music-Hall? 


Domnul Paton refuză, iar Frederick îi mulţumi de ajutor şi se 
duse singur. Paramount Music-Hall era o clădire confortabilă, 
prietenoasă, deşi cu urme de paragină ce-i indicau declinul; iar 
actele primei părţi a spectacolului nu stârneau interesul, fiind 
lipsit de strălucire. 

Jessie Saxon îşi avu reprezentaţia în mijlocul celei de-a doua 
jumătăţi, între un comediant şi un jongler. Frederick simţi un fior 


de surpriză când apăru ea pentru că era ca sora ei nu doar ca 
înfăţişare, dar şi în manieră: vulgară, caldă, plină de umor, puţin 
neşlefuită. Ştia cum să se poarte cu publicul. lar acestora le 
plăcea, dar nu era nimic incitant în numărul ei. Câteva cântece 
sentimentale şi o glumă sau două - chestii familiare; fără 
îndoială era favorită acolo, dar nu reuşise (sau nu dorise) să 
reuşească în sud. 

Frederick îşi trimise complimentele în cabina ei şi întrebă 
dacă poate să-i cumpere o sticlă de şampanie; o invitaţie care fu 
acceptată imediat. Şi, când apăru la uşă, femeia clipi şi se uită 
cu uimire. 

— Măi să fie, spuse ea. Un tânăr! Admiratorii mei zilele astea 
ating şaizeci de ani. Vino, iubire, ia loc şi spune-mi tot despre 
tine. Cum să te numesc? Eşti un Johnny sau un Charlie, sau ce? 

Era umitor: putea fi aceeaşi femeie - dar umbrită -, iar 
flirturile ei calde erau la fel ca ale surorii ei, dar încordate. 
Costumele ei erau zdrenţuite şi peticite; clar trecea prin 
momente grele. 

— Ca să fiu sincer, spuse el, am venit să vă văd din cauza 
surorii dumneavoastră. Nellie Budd. 

Femeia făcu ochii mari şi gemu. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. S-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 
Ştiu că aşa e, ştiu... 

Se aşeză. Frederick se aşeză şi el şi spuse: 

— E în spital, mă tem. A fost atacată ieri de doi bărbaţi. Au 
lăsat-o inconştientă. 

Ea înclină din cap. Se făcuse palidă sub machiaj. 

— Ştiam eu, zise ea. Am simţit-o. Aşa eram - simţeam tot ce 
simţea cealaltă -, iar ieri am avut cel mai îngrozitor şoc, îţi spun, 
un fel de sentiment de cădere. Ştiam că se întâmplă ceva - 
dimineaţa, nu-i aşa? Cam pe la unsprezece? 

— Din câte ştiu, da, aşa a fost, spuse Frederick. Uite, a fost o 
prostie din partea mea să comand şampanie. Aţi vrea mai 
degrabă un coniac? 

— Beau şampanie la orice fel de înmormântare, spuse ea. 
Bănuiesc că nu e nicio probabilitate... 

— Se ţine bine. E în Guy's Hospital, au grijă de ea bine. Poate 
că şi-a recăpătat deja cunoştinţa. 

— Cine eşti? întrebă ea. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar 
eşti poliţist sau ceva de genul? 


Frederick deschise sticla şi-i explică situaţia. Când vorbi 
despre transele lui Nellie Budd, sora ei dădu din cap. 

— Îmi amintesc, zise ea. Credeam că nu e nimic real când a 
început cu spiritismul. Nu eram de acord - acesta a fost unul 
dintre motivele pentru care ne-am înstrăinat. Nu am fost prea 
apropiate în ultimul timp. Cine i-ar fi putut face asta? 

— Cred că ştiu cine sunt, dar nu ştiu de ce au făcut-o. Uite 
cartea mea de vizită. Mă anunţi dacă ţi se întâmplă ceva? 

— Cu siguranţă. Mâine-seară lucrez, apoi o să merg să o văd 
trebuie să fac asta. Nu contează cât ne-am înstrăinat, sora e 
soră oricum. 

Luă cartea de vizită şi o băgă în geantă. 

— Apropo, cunoaşteţi un tip pe nume Alistair Mackinnon? 

Reacţia ei fu imediată. 

— El! spuse ea cu un dispreţ îngheţat. Păduchele ăla. Să-l 
cunosc? Aş zice că da. lar dacă ar fi aici acum, l-aş pocni. 
Mackinnon? îh, e şi el amestecat în asta? 

— Da... Dar nu ştiu cum. Pare să suscite reacţii ciudate, 
oricum. L-am pierdut. Ar trebui să ştie despre mama lui. 

— Mama lui? 

— Sora dumitale, Nellie Budd. 

— Ce? 

Femeia se ridică brusc şi se uită la el uimită şi furioasă. 

— Mama lui, ai spus? Mai bine îmi explici, băiete. Nu poţi să 
spui aşa ceva fără să dai explicaţii. 

Frederick era la fel de uimit ca şi ea. Îşi trecu degetele prin 
păr înainte de a găsi ceva de spus. 

— Îmi pare extrem de rău, spuse el. Aveam impresia că e fiul 
surorii dumitale. Aşa a spus el. 

— El a spus asta? Diavolul! Unde e acum? Doamne, vreau să- 
i rup toate oasele. Cum îndrăzneşte? Cum îndrăzneşte? 

Se aşeză din nou, palidă şi tremurând de furie. Frederick îi 
turnă nişte şampanie. 

— Uite, spuse el. Beţi asta înainte să i se ducă bulele. Care e 
legătura dintre sora dumitale şi Mackinnon? 

— Nu-ţi dai seama? spuse ea cu amărăciune. 

El dădu din cap că nu. 

— Eşti bărbat. Au fost amanti, evident. Amanţi! lar eu - ea 
începu brusc să plângă. Şi eu am fost îndrăgostită de el. 
Nebuneşte. 


Frederick rămăsese uimit. Jessie Saxon îşi suflă nasul, îşi 
şterse ochii, bău furioasă din şampanie, tuşi, se înecă şi gemu. 
Frederick o îmbrăţişă; părea singurul lucru pe care putea să-l 
facă. Femeia se sprijini de el şi suspină în timp ce acesta îi 
mângâia părul şi se uita prin cabina îngustă, sărăcăcioasă, cu 
oglinda spartă şi perdelele decolorate, cu cutia de machiaj pe 
măsuţă şi lampa care scotea fum lângă ea... Putea fi un loc 
confortabil dacă aveai cu cine să-l împărţi; sau incitant dacă 
debutai pe scenă. Dar probabil că era un loc foarte singuratic 
dacă erai Jessie Saxon. Frederick o ţinu aproape şi o sărută pe 
frunte. 

Când femeia îşi reveni, îl împinse blând şi se şterse la ochi 
din nou cu mişcări nervoase, apoi râse scurt. 

— Am patruzeci şi patru de ani şi plâng ca o fetişcană... Şi 
ne-am certat pe el. Îţi imaginezi? Oh, e-atât de umilitor acum... 
Toţi suntem nebuni când vine vorba de dragoste. Nu ar fi uman 
altfel - am fi maşini sau cai, sau altceva. Nu ştiu. Ce întrebai, 
dragule? 

— Despre Mackinnon, în general. E... clientul meu. 

Frederick se ridică; erau unul lângă altul pe o canapea mică. 
Se aplecă să-i mai toarne şampanie. 

— Mai pretinde că Lordul Wytham e tatăl lui. Şi asta eo 
minciună? 

— Bătrânul Johnny Wytham? 

Jessie Saxon râse sincer. 

— E îndrăzneţ. Ai grijă - asta ar putea să fie adevărat. El... of 
Doamne, nu pot să gândesc bine încă. 

Se uită la ea însăşi în oglindă, se strâmbă şi-şi tapă părul. 
Frederick o îndemnă blând. 

— Lordul Wytham? spuse el. 

— A, da. Probabil, crezi că sunt nebună că mă port aşa... 
Chiar vrei să ştii despre Alistair? Păi, m-a minţit destul de des, 
dar un lucru a fost mereu acelaşi: era fiul nelegitim al unui lord. 
Deci ar putea să fie adevărat. 

— L-aţi cunoscut pe Lordul Wytham, nu-i aşa? 

— Da, pe vremuri. Umbla cu Nellie, dar sunt sigură că n-a 
avut niciun copil. La naiba, aş şti, nu-i aşa? Eram atât de 
apropiate... E politician acum, aşa mi s-a spus. E şi el amestecat 
în asta? 

— Da, dar habar n-am cum. Nici sora ta nu ştie. 


— Nu aş pune pariu pe asta, spuse ea şi mai luă un pahar. 

— Poftim? 

— Probabil că ai afla dacă ai merge şi ai întreba în Carlisle, 
spuse ea. Acolo am văzut-o ultima dată, şi acolo ne-am certat... 
Anul trecut. Numai anul trecut. 

— Ce făcea acolo? 

— A, prostiile astea cu spiritismul. Era un cerc sau o ligă de-a 
idioţilor din Carlisle, ştii, şi i s-a cerut să meargă acolo, iar eu 
jucam în apropiere, în vreme ce insecta aia, Mackinnon, juca 
într-un oraş mic lângă Dumfries. Am aflat că Nellie îl întreținea. 
Iti imaginezi? Nu-şi perfecţionase arta - arta, aşa o numeşte - şi 
tot renunţa la angajamente. Ei bine, directorii de teatru nu 
suportă asta şi pe bună dreptate. Deci era în pană de bani şi 
Nellie a venit şi... Cam asta e, serios. Un loc numit Netherbrigg - 
chiar lângă graniţă. 

— E cumva aproape de proprietatea lui Wytham? 

— Da, nu e departe. Dar nu l-am văzut de ani de zile şi nici 
Nellie. S-a căsătorit şi nu a mai frecventat music-hallurile. Cum o 
chema... Lady Louisa şi nu ştiu cum... Mari proprietari de 
pământ. Mine de grafit. 

— Grafit? 

Frederick se ridică. 

— Ceva de genul. Ce e grafitul? 

— Se fac creioane din el... 

„Şi arme cu aburi se gândi el, dar nu menţionă asta. O lăsă în 
schimb să vorbească ce dorea; era vorbăreaţă şi o încânta, în 
mod evident, compania lui. Mai află puţine lucruri care îi 
interesau. Dar era elocventă în privinţa propriei vieţi; amuzantă, 
plină de viaţă, scandaloasă şi, când se opri din râs, Frederick îi 
zise: 

— Jessie, ar trebui să-ţi scrii memoriile. 

— Ar fi o idee, spuse ea. Dar ar fi tipărite? 

Fură de acord că ar fi puţin probabil şi se despărţiră prieteni. 
Şi înainte de a se băga în patul rece de la Hotelul Căilor Ferate, 
Frederick scoase o hartă şi căută Dumfries, Carlisle şi Thuriby, 
unde se afla zona de tragere. Nu era departe. Putea ajunge 
acolo într-o dimineaţă; iar proprietatea lui Wytham unde era? Nu 
era marcată. Sau asta era? lar în ceea ce priveşte grafitul... 
Familia lui Lady Wytham... Bellmann... biata Nellie Budd! Şi 
biata Jessie! Amândouă îndrăgostite de Mackinnon. Ce naiba are 


de le atrage pe toate femeile astea? Extraordinar! Extraordinar! 
Dar Sally nu se îndrăgostise de el. O fată raţională. Thuriby... O 
să merg acolo de dimineaţă. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 
Legea scoțiană 

Sally îşi petrecu restul zilei de marţi la ea în birou, cu afaceri, 
şi vineri dimineaţa devreme merse la Biblioteca Brevetelor. 

Se afla la Oficiul Brevetelor, puţin mai departe de Chancery 
Lane; o clădire mare, ca un muzeu cu acoperiş înalt de sticlă şi 
galerii de fier de jur-împrejur. Sally mai fusese acolo pentru un 
client care voia să-şi investească banii într-o invenţie - un nou 
tip de conserve pentru sardine; reuşise să-i arate că nu era aşa 
de nouă cum credea el şi-l convinsese să cumpere în schimb 
acţiuni la stat. 

Îşi începu căutarea uitându-se în indexul alfabetic al 
brevetelor după ceva cu numele de Hopkinson în componenţă. 
Începu cu volumul pentru anul 1870, simțind că nu ar putea să 
fie mai timpuriu. Nu găsi nimic acolo, dar în volumul cu anul 
1871 era listat ceva cu numele J. Hopkinson la motoarele cu 
aburi. 

Asta să fie? Cu siguranţă, nu se putea să-l găsească atât de 
repede. La urma urmei, Hopkinson nu era un nume neobişnuit, 
iar brevete legate de motoarele cu aburi erau pe fiecare pagină, 
după cum observă dintr-o privire. 

Îşi luă notițe şi se întoarse spre volumul următor. Nu era 
nimic la 1872, dar la 1873 şi 1874 J. Sau J.A. Hopkinson mai 
apărea cu două brevete pentru cazane cu aburi. Nu mai era 
nimic până în prezent. Din curiozitate, căută Nordenfels, dar nu 
găsi nimic. 

Se duse la recepţie şi completă un formular cerând detalii 
despre Hopkinson şi, în timp ce aştepta, îl căută pe Garland în 
indexul alfabetic din 1873. Era acolo: Garland, F.D.W., 1358, 20 
mai, lentile fotografice. Ea îl pusese să o breveteze când 
începuse să se ocupe de conturile firmei. Incă nu-i adusese 
niciun ban, dar brevetul mai era valabil încă nouă ani; era timp 
să intre în producţie, dacă reuşea să găsească pe cineva 
interesat să o fabrice. Işi dădu seama că de-abia aşteaptă să 
treacă la fapte, să aibă de-a face din nou cu oameni de afaceri, 
directori şi investitori. Ceva întreprinzător, ceva clar, deschis şi 


sincer, după atâta mizerie şi cruzime! Fred se putea ocupa de 
partea tehnică la care era atât de bun, iar ea se va ocupa de 
partea financiară, de planificare, de comercializare... 

Dar poate nu voia el. „O să terminăm cazul ăsta şi apoi ne 
luăm rămas-bun”, aşa spusese. Se referise la prietenia lor ca şi 
la ceea ce era mai adânc; expresia lui îi spusese asta. O să vrea 
oare să se angajeze într-un nou tip de parteneriat? Sally se 
îndoia cumva. 

Se uită în jur la bărbaţi: secretari ai avocaţilor în majoritate, 
se gândi ea şi unul sau doi inventatori - frunzărind prin volumele 
legate sau scriind cu stilouri de oţel. Era singura femeie din 
bibliotecă şi asta atrase câteva priviri curioase, dar era obişnuită 
cu aşa ceva. Erau bărbaţi grijulii, competenţi, de încredere şi 
Sally nu contesta capacităţile şi utilitatea lor -, dar Frederick îi 
punea în umbră. Nu exista comparaţie nici cu ei, nici cu fantoma 
de Mackinnon. Fred era de neegalat. Acum nu mai avea îndoieli 
în legătură cu ceea ce simţea: îl iubea. Întotdeauna îl iubise. 

lar el spusese că era neplăcută. 

— Domnişoară Lockhart? 

Era bărbatul de la recepţie. 

— lată detaliile pe care le-aţi cerut, domnişoară! 

Sally luă broşurile albastre şi se aşeză la un birou să le 
citească. Fiecare conţinea un set de schiţe împachetate şi o 
descriere a invenţiei. Prima avea ca titlu: 


BREVET acordat lui John Andy Hopkinson din Huddersfield 
în comitatul York, inginer care a inventat „ÎMBUNĂTĂŢIRI 
ALE CAZANULUI CU ABURI ŞI APARATELOR CARE SE 
FOLOSESC CU ACESTA”, autentificat în 5 iunie 1874 şi datat 
24 decembrie 1873. 


Sally începu să citească, dar în curând îşi dădu seama că 
aceasta nu era maşinăria pe care o făcea Bellmann la North 
Star. Nici celelalte nu erau: un nou tip de grătar mobil pentru 
propagarea combustibilul într-un motor cu aburi, un nou design 
pentru cazan... Ilnofensiv. Acesta nu era Hopkinsonul pe care-l 
căuta. 

Duse broşurile înapoi la recepţie şi întrebă: 

— Există şi un index pe subiecte? Să presupunem că aş vrea 
să caut toate brevetele armelor de foc, de exemplu, cum aş 


putea să fac asta? 

— Da, domnişoară, există un index pe subiecte. Dar indexul 
tipărit pentru anii respectivi este la legat. Dacă vreţi să căutaţi 
ceva, va trebui să căutaţi prin foile scrise. Căutaţi ceva anume? 

— Da, da... Îi trecu un alt gând prin minte. Ţineţi şi brevete 
străine aici, nu? 

— Da, domnişoară. 

— Rusești? 

— Desigur. In secţiunea de acolo, dincolo de galerie. 

— Există un serviciu de traducere, cumva? 

— O să văd dacă domnul Tolhausen este liber. Puteţi să 
aşteptaţi o clipă, vă rog? 

Se duse în biroul din spate, iar Sally se gândi la ceea ce 
dorea să ale. Dacă Nordenfels brevetase o invenţie în Rusia, ar fi 
înregistrată aici. Dar nu exista nicio interdicţie de exploatare a 
unei invenţii străine în Marea Britanie dacă nu exista şi un 
brevet englezesc pentru ea; deci chiar dacă Bellmann făcea 
acest lucru nu însemna încălcare a legii. Pe de altă parte, dacă 
dovedea că Bellmann a furat ideea... 

— Domnul Tolhausen, domnişoară Lockhart. 

Translatorul era un domn respectabil cam la patruzeci de ani 
care nu lăsă să se observe nici cea mai mică surpriză văzând că 
o tânără făcea cercetări tehnice. Sally se simţi imediat bine 
alături de el şi-i explică ce caută. El ascultă cu atenţie. 

— O să începem cu indexul alfabetic, spuse el. Nordenfels... 
Arne Nordenfels. lată un brevet, datat 1872, pentru o valvă de 
siguranţă la cazanele cu aburi. O alta aici, în acelaşi an, pentru 
îmbunătăţirea circulaţiei aburilor la presiune înaltă. În 1873 
avem... _ 

Se opri. Intorcea pagina înainte şi înapoi şi se încrunta. 

— Lipseşte o pagină, spuse el. Uite. A fost tăiată cu grijă. 

Sally simţi că-i bate inima repede. 

— E pagina cu Nordenfels? 

Nu reuşea să distingă nimic din scrisul necunoscut, dar 
observă marginea foii care fusese tăiată cu grijă. 

— Puteţi căuta la anul următor? întrebă ea. 

Bărbatul o făcu. Şi aici lipsea o pagină acolo unde ar fi apărut 
Nordenfels. Domnul Tolhausen se simţi atât de ofensat cât îi 
permitea respectabilitatea sa. 

— O să raportez imediat asta. Nu am mai întâlnit niciodată o 


astfel de încălcare a regulilor. Este foarte supărător... 

— Înainte de a o face, aţi putea verifica şi ceilalţi doi ani 
pentru mine? Şi indexul subiectelor? 

Bărbatul verifică indexul subiectelor pentru fiecare an la 
motoare cu aburi şi armamente, ceea ce luă ceva timp, ambele 
subiecte având intrări lungi. Găsiră în total şapte brevete pentru 
motoare cu aburi la numele de Nordenfels, dar la secţia 
armamente din 1872 şi 1873, domnul Tolhausen găsi alte pagini 
lipsă. 

— Da, sunt paginile cu Nordenfels, spuse el. Dar indexul are 
referinţe încrucişate. Un moment... 

Se întoarse la secţiunea motoare cu aburi şi încuviinţă din 
cap. 

— Aha, zise el. Aici este un brevet pentru aplicarea puterii 
aburilor la arme. Şi iată una pentru arma cu aburi aşezată într- 
un vagon de cale ferată. Dar numărul brevetului se află pe 
pagina armamentelor, care lipseşte. E scandalos. Îmi cer scuze, 
domnişoară Lockhart, pentru supravegherea defectuoasă - e 
clar că cineva a reuşit să taie paginile acestea fără a fi observat 
- e extrem de supărător. Vă mulţumesc că mi-aţi adus problema 
în atenţie. 

Sally îi mulţumi de ajutor, notă datele şi numerele brevetelor 
care erau înregistrate şi luă din nou indexul brevetelor 
englezeşti. Dacă Bellmann voia să facă bani din aşa ceva, nu 
trebuia ca brevetul să fie înregistrat cu numele lui? 

Şi iată-l. Găsi o înregistrare în volumul pentru anul 1876. 

Bellmann, A., 4524, Arma cu aburi aşezată într-un vagon. 

Pur şi simplu! 

Închise cartea, cu un sentiment de satisfacţie pe care nu-l 
încercase de luni de zile. „Domnişoară Walsh, se gândi ea, o să- 
ţi primeşti banii înapoi acum...” După ce plecă şi coti pe 
Chancery Lane, se trezi că zâmbeşte. 

Nu-l văzu pe bărbatul cu melon care stătea pe o bancă 
aproape de uşă şi care-şi împachetă repede ziarul şi se luă după 
ea; nu observă cum o urmărea în Fleet Street şi Strand; nu-l zări 
intrând în ceainăria de pe colţ de la Villers Street unde luă 
masa. Bărbatul stătu la geam, comandă o ceaşcă de ceai şi o 
chiflă şi-şi citi ziarul, apoi o urmă când plecă, dar ea tot nu 
observă. Avu el grijă de asta. Era îmbrăcat impecabil şi era bun 
la aşa ceva. lar o pălărie melon seamănă cu celelalte. Oricum, 


Sally se gândea la Frederick. 


În acel moment Frederick era în Thuriby, unde se afla zona 
de tragere. Era pe Solway Firth, un loc plat, urât, sterp. Nu erau 
acolo decât un sat jalnic şi o cale ferată ce se continua pe 
kilometri întregi de-a lungul țărmului, dispărând apoi în spatele 
unui gard înalt şi a unei porţi încuiate. Erau anunţuri despre un 
pericol extrem, iar vântul venea încărcat cu sare dinspre dunele 
de nisip. Nu era nimic de văzut acolo. 

Fred hotărî să plece spre Netherbrigg, orăşelul de peste 
graniţa cu Scoţia, unde spunea Jessie Saxon că a stat 
Mackinnon. Proprietatea Lordului Wytham se afla la numai 
câţiva kilometri depărtare, pe partea englezească, dar nu erau 
prea multe de găsit acolo, se gândi el. Luă o cameră la King's 
Head în strada principală din Netherbrigg şi-l întrebă pe 
proprietar unde stăteau de obicei cei de la teatru. Stăteau la 
King's Head? 

— Nu aici, spuse proprietarul ferm. Nu le-aş lua banii. 
Comedianţi fără Dumnezeu. 

Însă îi dădu lui Frederick o listă de pensiuni şi, după ce luă 
masa, acesta plecă să le viziteze. leşise soarele, deşi bătea un 
vânt rece, iar locul arăta ca orice alt oraş comercial. Teatrul de 
varietăţi nu era deschis; oricum Frederick se minuna că găsea 
un teatru aici. 

O mulţime de adrese şi nicio hartă duc la mult mers pe jos, 
chiar şi într-un orăşel, şi era după-amiaza târziu când Frederick 
află ceea ce căuta. Era a noua pensiune; o casă din Dornock 
Street, un loc dărăpănat cu o capelă cenuşie în mijloc. Numele 
proprietăresei era doamna Geary şi da, primea oaspeţi. 

— Artişti, doamnă Geary? 

— Uneori da, nu fac mofturi. 

— Vă amintiţi de un bărbat pe nume Alistair Mackinnon? 

Un tresărit de amintire şi un zâmbet. 

— Da, spuse ea. Magicianul. 

— El e. Sunt un prieten de-al lui - pot să intru câteva clipe? 
Femeia se dădu la o parte şi-l primi în hol. Era curat şi mirosea a 
lustruit, pe pereţi erau vreo şase fotografii de la teatru. 

— Sunteţi foarte drăguță, spuse el. E o treabă cam ciudată. 
Mackinnon e în pericol şi am venit aici să văd dacă pot să-l ajut. 

— Nu mă surprinde, spuse ea sec. 


— A, a mai avut necazuri? 

— Dacă se poate spune asta. 

— Ce fel de necazuri? întrebă Frederick. 

— Hm, asta ar însemna să fac dezvăluiri, nu-i aşa? 

Frederick trase aer în piept. 

— Doamnă Geary, Mackinnon e în pericol. Sunt detectiv şi 
trebuie să aflu ce-l ameninţă ca să-l pot ajuta - dar nu pot să-l 
întreb direct, pentru că a dispărut. Haideţi să o luăm pe rând. 
Cunoaşteţi o doamnă Budd? 

Femeia se încruntă uşor. 

Da, spuse ea. 

— A stat vreodată aici? 

Femeia făcu semn că da. 

— Cu Mackinnon? 

— Da. 

— Erau mă iertaţi, dar trebuie să întreb - erau amanți? 

Faţa femeii fu străbătută de o umbră de amuzament. 

— Nu în casa asta, spuse ea hotărâtă. 

— Un bărbat pe nume Axel Bellmann - aţi întâlnit numele 
acesta? Ea dădu din cap că nu. 

— Sau Lordul Wytham. Ştiţi de vreo legătură cu el? 

— A, zise ea, deci asta era. 

— Ce este? Ştiţi ceva? Doamnă Geary, e o treabă serioasă. 
Nellie Budd a fost atacată zilele trecute şi lăsată inconştientă; 
poate să fie vorba şi de crimă. Trebuie să-mi spuneţi ce ştiţi. 
Care e legătura dintre Lordul Wytham şi Alistair Mackinnon? E 
fiul Lordului Wytham aşa cum pretinde? 

Femeia zâmbi de data aceasta. 

— Fiul lui? lată o idee. Bine, domnule cum te-oi fi numind. O 
să-ţi spun. Şi nu se putea întâmpla în Anglia. Să mergem în 
salon. Îl conduse într-o cameră drăguță cu mai multe portrete 
de la teatru şi un pian mare. In ciuda modului ei sec de a fi, 
părea o proprietăreasă populară judecând după numărul de 
inscripţii pline de afecţiune de pe fotografii. Avu timp să le 
examineze cât timp femeia se duse să aducă nişte ceai şi căută 
în zadar o poză cu Mackinnon. 

— Ei bine, spuse ea când se întoarse închizând uşa cu 
călcâiul. Credeam că o să iasă la iveală în cele din urmă. Nu 
ştiam că va fi vorba şi de crimă - e un soc. Ceai? 

— Mulţumesc, spuse el. 


O să-i spună în felul ei, îşi zise el şi avea de gând s-o lase. 
Apoi femeia îl surprinse. 

— Ştii de celălalt tip? întrebă ea. 

— Care tip? 

— A venit acum ceva vreme; e ceva timp de-atunci. A pus 
întrebări. Un bărbat mic cu ochelari cu ramă de aur. 

— Nu se poate - Windlesham. 

Omul lui Bellmann... Deci ceea ce aflase era probabil motivul 
pentru care Bellmann îl urmărea pe Mackinnon. 

— Şi i-aţi spus ce voia să ştie? 

— Nu prea obişnuiesc să ascund adevărul, spuse ea cu 
sobrietate, dându-i o ceaşcă cu ceai. Dacă nu l-am menţionat 
mai devreme, asta s-a întâmplat pentru că nu am fost întrebată. 
Nu obişnuiesc să umblu cu vorba, domnule. 

— Nu, sigur că nu. Nu am vrut să spun asta, spuse el, 
încercând să-şi păstreze răbdarea. Dar bărbatul ăsta are 
legătură cu cei care-l urmăresc pe Mackinnon - şi care au 
atacat-o pe Nellie Budd. Trebuie să aflu de ce. 

— Bun, spuse ea. Toate au început cu Nellie Budd. Sper că 
nu e grav rănită. 

— De fapt, este grav rănită; s-ar putea să aibă craniul 
fracturat. Vă rog, doamnă Geary! Ce s-a întâmplat? 

— Nellie m-a rugat să găsesc o locuinţă pentru Mackinnon şi 
să semnez o declaraţie pentru un avocat, în care să scrie în ce 
dată a venit să stea aici. lar eu trebuia să certific faptul că a stat 
aici în fiecare noapte. Nellie i-a plătit chiria. Nu avea niciun 
angajament pe-atunci. A stat trei săptămâni aici şi nu a plecat 
niciodată. Douăzeci şi unu de zile, înţelegeţi? Aşa e legea. 

Ea se distra, dar Frederick nu. 

— Douăzeci şi unu de zile? spuse el cât putu de calm. _ 

— Douăzeci şi unu de zile, rezidenţă dovedită în Scoţia. In 
trecut nu era necesar. Dar acum douăzeci de ani au schimbat 
legea, iar negoţul hotelului a prosperat în această parte a 
graniţei, deci nu pot să mă plâng. 

— Vă rog, doamnă Geary, despre ce vorbiţi? De ce trebuia să 
aducă, dovada că a petrecut douăzeci şi una de zile în Scoţia? 

— E destul de simplu. Dacă ai făcut asta, poţi să te 
căsătoreşti prin simpla declaraţie în faţa a doi martori. Şi asta a 
făcut. 

— Nu prea înţeleg. Cine s-a căsătorit? Nu Nellie Budd, nu? 


Ea râse. 
— Nu fiţi nebun, spuse ea. Fata lui Wytham. Lady Mary. S-a 
căsătorit cu el. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 
Măiestria 


Domnul Brown, maestrul cu melon era obişnuit să aştepte. 
Aşteptase toată ziua de joi şi vinerea dimineaţă şi era pregătit 
să aştepte toată săptămâna dacă era necesar. Vizita lui la 
Biblioteca Brevetelor în urmărirea lui Sally fusese interesantă 
pentru că-i arătă că ieşea uneori şi fără câine. 

Dar erau foarte puţine ocazii pentru a-şi arăta măiestria pe 
Fleet Street sau Strand. O privea din spatele ziarului în ceainăria 
din Villers Street şi se întreba dacă va avea şansa să o găsească 
singură sau va trebui să omoare şi câinele. 

Era drăguță, se gândi el. Drăguţă într-un mod ciudat, pe 
jumătate englezoaică: părul blond, înfăţişarea ordonată, hainele 
practice - şi pe jumătate nu, ochii de un căprui-închis, 
hotărârea, inteligenţa şi curajul. Americanii aveau astfel de fete. 
Nu era un tip pe care englezii să-l producă în mod natural. Alt 
motiv ca să plece în America. Alt motiv să o ucidă şi să câştige 
banii. 

Păcat, totuşi. 

Restul zilei rămase cu ea, luă o trăsură să urmărească 
omnibuzul pe care ea îl luase spre Islington, aşteptă până când 
ieşi cu câinele, merse după ea la o distanţă discretă. Când avea 
ocazia, intra pe uşa unui magazin şi-şi schimba melonul cu 
şapca pe care o purta în geanta lui de piele sau îşi întorcea 
mantia, lăsând să se vadă o altă culoare de tweed. Sally nu 
observă. Părea că merge la întâmplare, cu animalul acela mare, 
răbdător, care păşea vesel pe lângă ea. 

Îl conduse la Digul cel nou, unde fu nevoit să o aştepte în 
timp ce-i privea pe lucrătorii care ridicau obeliscul urât pe care 
tocmai îl aduseseră din Egipt. Sally calcula veselă unghiuri, 
înălţimi şi întinderi şi admira modul în care lucrau muncitorii; 
domnul Brown se uita la câine. 

Apoi Sally plecă spre Chancery Lane din nou şi petrecu o 
jumătate de oră într-o ceainărie - prea mică pentru a intra după 
ea de data aceasta; fu nevoit să se plimbe de colo-colo pe 


trotuarul opus, privindu-şi reflecţia în fereastra ceainăriei. O 
chelneriţă îi aduse o ceaşcă de ceai fetei şi un castron de apă 
câinelui. Părea că scrie ceva - o scrisoare? De fapt, făcea o listă 
a implicaţiilor şi consecinţelor pe care şi le putea imagina ca 
urmare a asumării brevetului altuia de către Bellmann. Îşi dădu 
seama că trebuia să vorbească din nou cu domnul Temple şi că 
voia să discute cu Frederick. 

Când ieşi, nu văzu figura anonimă în tweed de culoare gri, 
deşi trecu la o distanţă de numai doi paşi. Acesta continuă să o 
urmărească pe Holborn, apoi în Bloomsbury, pe lângă Muzeul 
Britanic şi pe o stradă unde stătu câteva minute peste drum de 
magazinul unui fotograf, uitându-se la fotografiile expuse, 
poate. Apoi, când se lăsă întunericul, merse în spatele ei pe 
străzile tăcute, spre casa ei din Islington. 


Câinele. 

Îi era frică de el, nu încăpea îndoială. Un animal imens, cu o 
gură care-ţi putea prinde tot capul şi o limbă care-ţi ajungea 
până în mate... 

Fiind un profesionist, domnul Brown acceptă teama ca pe un 
avertisment şi cântări şansele cu grijă. Nu ajungea numai să fii 
rapid şi precis - trebuia să fie aproape invulnerabil. lar cât 
despre măiestrie, aceasta era irosită pe animale. Cuţitul pentru 
fată; dar pentru câine mergea un pistol. 

Nu purta pistol, dar ştia de unde să ia uşor unul. La o oră 
după ce Sally se întorsese, domnul Brown se afla în grădina 
mică şi întunecată, sub copacii din centrul pieţei. Va ieşi mai 
târziu. Câinii au nevoie de ceea ce se numeşte în mod politicos 
exerciţiu înainte de a fi închişi pentru noapte. 

Avea să fie o problemă tehnică interesantă: să utilizeze 
cuțitul şi pistolul atât de repede unul după celălalt. Dar era o 
abilitate pentru care avea să găsească oferte în America... Se 
aşeză şi aşteptă. 

La 11.30, sunetul uşii care se deschise sparse liniştea. Mai 
devreme căzuse o ploaie uşoară, dar nu durase mult. Totul era 
rece, ud şi nemişcat. 

Lumina galbenă caldă venind dinspre uşă în întunericul de 
afară îi arătă silueta unei fete cu un câine şi, pentru un moment, 
o altă figură feminină în spate. Apoi se închise uşa şi cu paşi 
uşori aceasta veni pe trepte. Venea aşa cum bănuise, spre 


grădiniţa din centrul pieţei, dar când ajunse la grilaj se-ntoarse, 
deşi uşa era deschisă, şi merse încet pe margine. În acelaşi timp 
o trăsură veni în piaţă şi se opri în faţa unei case de pe partea 
opusă. Domnul Brown rămase nemişcat şi nu o pierdu din 
vedere, ascultând cum vizitiul şi pasagerul se certau pe seama 
costului. 

Fata şi câinele se plimbau încet, ea aparent pierdută în 
gânduri, iar el adulmecând, ridicând capul şi scuturându-l, 
făcând ca lanţul să sune. 

În cele din urmă şi nu fără a înjura cu voce tare, vizitiul trase 
de frâie şi calul plecă. Tropăitul scadat al copitelor lui şi huruitul 
greu al roţilor se mai auzi o vreme, apoi se pierdură în confuzia 
străzilor aglomerate de dincolo de piaţă. 

lar fata continua să meargă... Completase aproape circuitul 
pieţii. Ceva mai devreme, domnul Brown cercetase casele de la 
marginea acesteia şi străzile dintre ele ca să fie sigur că are pe 
unde să fugă. Ştia că în direcţia opusă fetei se afla o alee 
îngustă între două dintre casele înalte de cărămidă. 

O văzu cum se uită spre ea şi porneşte pe stradă. Nu are 
cum să se ducă într-acolo - ar fi perfect, chiar mai bine decât în 
întunericul de sub copaci... 

Dar asta făcu, ezită un moment, apoi lăsă câinele cel mare 
să pornească pe alee în faţa ei. lar în acest moment se mişcă şi 
domnul Brown. Luă pistolul în mâna stângă şi cuțitul în dreapta, 
ascunzându-le sub haina groasă, şi se apropie silențios dinspre 
copaci. Traversă strada şi, fără a se uita în partea cealaltă, 
pătrunse pe alee şi ascultă. 

Linişte. Nu-l auziseră. 

Îi vedea în faţa lui, în lumina slabă care venea din celălalt 
capăt. Aleea era îngustă, iar câinele se afla în faţa ei: foarte 
bine. 

Cuţitul întâi. 

Împinse haina înapoi, eliberându-şi ambele braţe. Apoi sări 
înainte cu degetul mare pe lamă şi fu deasupra lor înainte să 
aibă timp să se întoarcă. 

Fata îl auzi în ultimul moment şi se dădu la o parte, dar el 
lovi şi nimeri. Fata icni de parcă tot aerul i-ar fi fost aruncat din 
plămâni şi căzu imediat. 

Bărbatul schimbă mâinile. Repede! Cuţitul era blocat! 

Trecu pistolul în mâna dreaptă şi scoase cuțitul din ea cu 


A 


stânga, apoi câinele - o explozie de mârâieli - fălci, dinţi, mişcări 
vijelioase - se aruncă asupra lui când bărbatul trase. Căzură cu 
toţii, iar domnul Brown trase din nou, împuşcăturile auzindu-se 
ca nişte bubuituri de tun pe aleea goală... 

Câinele îl prinsese de braţul stâng, iar dinţii îi striveau carnea 
şi osul - trase din nou, încă de două ori, dar nu se aşteptase la 
aşa ceva, îl lovea de perete ca pe un şobolan. Incă două 
împuşcături, direct în el; chiar în inimă - putea să omoare un 
cal, un taur puterea asta teribilă. 

Scăpă pistolul şi smulse cuțitul din degetele neputincioase 
ale mâinii stângi. 

„Unde era, pentru numele lui Dumnezeu? Răsturnat?” 

Sărea dintr-o parte în alta - era ca un uragan - trăsese în el 
de nenumărate ori şi tot îşi revenea... 

Înfipse cuțitul în el iar şi iar, scrâşnind când lovea osul, 
alunecos de la sânge; nu conta, câinele nu simţea. Il strângea 
încă de braţ cu dinţii - simţea că au ajuns la os! Durerea - frica - 
înfipse din nou cuțitul o dată şi înc-o dată, împingându-l, 
împlântându-l, tăind - nu mai era vorba de măiestrie acum, era 
panică. 

Mărâielile şi sfâşierea se înrăutăţiră, şi bărbatul se simţi 
ametit, dar înjunghie în continuare, în gât, în burtă, în spate, în 
piept, în cap - apoi câinele îi dădu drumul. 

Sânge - atât de mult sânge. 

Bratul îi ţipa. Atârna inutil într-o parte. 

lar apoi, asemenea unui val mare de apă, câinele se năpusti 
la gâtul lui, sfâşiind... 

Se vărsă ceva. 

Câinele slăbi strânsoarea şi mârâitul i se transformă în oftat, 
şi apoi se îndepărtă, cutremurându-se parcă uimit. Din el săreau 
picături. Şi se lăsă în şezut, apoi căzu în faţă. 

Domnul Brown scăpă cuțitul şi trase mantia plină de sânge 
spre gât. Se sprijinea de zid, cu picioarele sub trupul câinelui, şi 
viaţa se scurgea din el. 

Dar reuşise. Poate că nu avea să-i supravieţuiască 
animalului, dar fata era moartă. Întinse mâna şi-i simţi părul ud 
pe piatra de lângă el. 

Apoi se auzi o voce la intrarea pe alee. 

— Chaka, spuse aceasta. 


Bărbatul se răsuci, se ridică în genunchi într-un moment de 
oroare finală. Fata era acolo, cu o lampă în mână. Cu capul gol - 
blondă - faţa aceea, faţa aceea drăguță îngrozită, ochii aceia! 

Nu era posibil. 

Se uită în jos şi dădu la o parte mantia care ascundea faţa 
fetei. 

Un semn din naştere uriaş pe faţă de la maxilar până la 
frunte. 

Greşise fata, iar el, măiestria lui... 

Lăsă capul în jos şi căzu înainte, îngrozit pentru totdeauna. 

Sally alergă spre ea şi se aruncă pe spaţiul îngust de lângă 
fată, punând lampa pe pietre, la capul ei. 

— Isabel, zise ea, Isabel... 

Puse mâinile pe obrajii fetei şi văzu că i se mişcă pleoapele şi 
apoi i se deschiseră ochii. Arăta ca cineva care se trezeşte dintr- 
un coşmar. 

— Sally, şopti ea. 

— A, începu Sally. 

— M-a înjunghiat, dar nu a... cuțitul s-a prins în corset. Oh, ce 
prostesc, am leşinat, dar Chaka... 

Sally simţi ca şi cum un zeu ar fi lovit-o direct în inimă. 

Luă din nou lampa. Lumina ei tremurătoare dansă pe trupul 
bărbatului, peste râurile de sânge, pe pietre şi lumină capul 
întunecat şi ochii mici ai câinelui. 

— Chaka, spuse ea tare, cu toată dragostea în tremurul vocii. 

lar câinele, pe moarte, auzi şi înălţă capul spre ea şi dădu din 
coadă pe pământ, o dată de două ori, de trei ori, apoi puterea îl 
părăsi. Sally se întinse pe pământ şi-i ţinu capul, îl sărută iar şi 
iar, suspinând, lacrimile ei amestecându-se cu sângele câinelui 
în timp ce-i striga numele. 

Acesta încercă să răspundă, dar gâtul îi era mut. Întunericul 
era peste tot. Sally era cu el. Era în siguranţă. Şi muri. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 
Furgoneta 
Timpul obişnuit se opri atunci şi pentru o jumătate din 
noapte îi luă locul un altfel de timp: un spectacol în întuneric 
fantasmagoric cu poliţie şi privitori, şi un doctor pentru Isabel 
(tăiată de-a lungul coastelor), iar apoi un bărbat cu o căruţă 
care venise să-l ia pe Chaka. Dar Sally nu permise acesta; îl plăti 


să ducă trupul în grădina proprietarului ei şi-i dădu o jumătate 
de coroană pentru o prelată cu care să-l acopere. Chaka urma 
să fie îngropat unde alegea ea. 

Isabel se băgă în pat imediat după ce plecă doctorul - 
năucită şi începând să simtă durerea. Sally răspunse la 
întrebări: da câinele era al ei, nu, nu ştia de ce domnişoara 
Meredith fusese atacată; nu, nu recunoştea bărbatul; da, 
domnişoara Meredith locuia acolo; da, ea plimba de obicei 
câinele la ora aceea; nu, nici ea, nici domnişoara Meredith nu 
primiseră ameninţări cu moartea... 

În final, poliţiştii părură să accepte că fusese un atac la 
întâmplare, deşi se vedea că nu le venea a crede. Agresorul era 
prea bine înarmat pentru un hoţ de stradă şi să atace pe cineva 
acompaniat de câine când existau atâtea ţinte uşoare - ei bine, 
era ciudat. Plecară dând din cap. Era trecut de ora trei când 
Sally se băgă în pat şi, indiferent câte pături puse pe ea, nu putu 
să se oprească din tremurat. 


Primul lucru pe care-l făcu în dimineaţa următoare fu să se 
ducă la birou - şi-i găsi gol. Fusese răvăşit. 

Dosarele ei, corespondenţa ei aşezată frumos, dosarele cu 
toţi clienţii, detaliile cu acţiunile şi economiile lor - toate 
dispăruseră. Rafturile erau goale, sertarele atârnau. 

Simti că înnebuneşte, ca şi cum ar fi intrat în alt birou. Dar 
nu masa, scaunele ei erau acolo, canapeaua era acolo... 

Alergă spre biroul secretarului proprietarului, cel care se 
ocupa cu chiriile. 

— Unde-mi sunt dosarele? Ce s-a întâmplat? 

Un moment, un adevărat şoc îi traversă faţa secretarului - de 
parcă ar fi văzut o fantomă. Apoi aceasta se transformă într-o 
răceală tăcută. 

— Mă tem că nu pot spune. Şi trebuie să evidenţiez faptul că 
am primit informaţii supărătoare despre modul în care folosiţi 
acest birou. Când a venit poliţia de dimineaţă... 

— Poliţia? Cine a chemat poliţia? Ce voiau? 

— Nu mi s-a părut adecvat să întreb. Au luat nişte 
documente şi... 

— l-aţi lăsat să-mi ia proprietatea din birou? Şi aţi primit o 
chitanţă? 

— Nu o să împiedic un poliţist să-şi facă datoria. Şi nu vorbi 


cu mine pe tonul acesta, domnişoară! 

— Aveau mandat? Cu ce autoritate au intrat în biroul meu? 

— Cu autoritatea Coroanei! 

— Ar fi trebuit să aibă mandat. L-aţi văzut? 

— Sigur că nu. Nu era treaba mea. 

— De la ce secţie de poliţie au venit? 

— Nu am idee. Şi trebuie... 

— Le-aţi permis poliţiştilor să intre în biroul meu, să-mi ia 
proprietatea - nu aţi cerut mandat - aici suntem în Anglia, ştiaţi 
asta? Aţi auzit de mandat de percheziţie, presupun? De unde 
ştiţi că erau într-adevăr poliţişti? 

Secretarul lovi în masă şi se ridică strigând: 

— Nu o să permit să mi se vorbească în acest fel de către o 
prostituată! 

Cuvântul pluti în liniştea bruscă. 

Bărbatul se uita fix la zidul din spatele lui Sally, incapabil să 
o privească în faţă. 

Ea se uită de sus în jos la el, de la punctele roşii pe obraji 
până la încheieturile subţiri ca hârtia care strângeau biroul. 

— Îmi e ruşine că vă cunosc, spuse ea. Credeam că sunteţi 
om de afaceri. Credeam că puteţi să vedeţi clar - dar acum îmi e 
doar ruşine. 

El nu spuse nimic, iar Sally se întoarse şi plecă. 


Sergentul de serviciu de la cea mai apropiată secţie de 
poliţie era un tip bătrân, cu o fire de unchi, care se încruntă într- 
un mod preocupat când Sally îşi începu povestea. 

— Biroul dumitale, ai un birou, nu-i aşa domnişoară, spuse el. 

Sally se uită atentă la el, dar acesta părea să asculte. 
Continuă: 

— Polițistul a venit de la această secţie? 

— Nu prea ştiu, domnişoară. Avem mulţi poliţişti aici. 

— Dar nu ştiţi ce se întâmplă? Mi-au luat documente. 
Probabil că le-au adus aici. Nu a venit nimeni cu foi sau dosare 
aduse de la un birou din King Street? 

— Oh, greu de spus. Multe hârtii intră şi ies. Dă-mi detalii. 

Sergentul îşi linse creionul. Sally îl văzu că-i face cu ochiul 
poliţistului de la un birou din apropiere şi apoi îl surprinse pe 
acesta cum se întoarce ca să-şi ascundă un rânjet. 

— M-am gândit mai bine, spuse ea, nu vă obosiţi cu asta. 


Întinse mâna după Chaka şi se uită în jos în căutarea iubirii şi 
blândeţii lui, dar nu găsi nimic acolo. 
Lacrimile i se revărsară pe obraji şi plecă. 


Ajunse în Burton Street la numai zece minute după ce 
Frederick se întoarse din nord. Era obosit şi neras pentru că 
petrecuse noaptea într-un tren lent şi nu mâncase nimic de la 
prânzul zilei anterioare, dar împinse pâinea şi cafeaua din faţă şi 
o ascultă cu atenţie, apoi îl strigă pe Jim. 

— Asta-i o slujbă pentru Turner & Luckett, spuse el. Sally, 
termină tu cafeaua în locul meu... 

O oră mai târziu, o furgonetă trasă de un cal zvelt, cenuşiu 
trăgea în faţă la Casa Baltică. Doi bărbaţi cu şorţuri verzi se 
dădură jos, puseră un sac la gâtul calului şi trecură pe lângă 
portarul cel solid. 

— O grămadă de dosare, îi spuse bărbatul mai înalt (un tip 
lugubru cu o mustață mare) uşierului. Au ajuns mai devreme 
sau aşa ceva. Trebuie mutate la Hyde Park Gate. 

— Acolo s-a dus, cred, domnul Bellmann, spuse uşierul. Nu 
ştiu ce să fac. O să-l întreb pe secretarul-şef - cred că el se 
ocupă de ele. 

Un curier fu trimis să afle amănunte şi cinci minute mai 
târziu bărbaţii duceau prima încărcătură în furgonetă. Când se 
întoarseră pentru o a doua încărcătură, uşierul spuse: 

— Aveţi un aviz, nu-i aşa? Aş vrea să mă uit. Şi am nevoie de 
o chitanţă. 

— A, da, uite, spuse unul din bărbaţi. Du-te sus, Bert - începi 
cu a doua încărcătură. 

Bărbatul care avea mustaţa mai mică plecă în timp ce uşierul 
cercetă avizul care autoriza luarea dosarelor. Când toate 
dosarele fură în furgonetă, primul bărbat scrise o chitanţă şi i-o 
dădu uşierului, apoi urcă în furgonetă. Cel de-al doilea bărbat 
luă sacul de la gâtul calului. Portarul salută, iar cei doi plecară. 
Când dădură colţul, fiind în afara razei Casei Baltice, bărbatul 
mai tânăr vorbi pentru prima dată. 

— Ei bine, Fred, spuse el. 

— Ei bine, Jim, veni replica. 

Jim se trase de mustață, făcând cu ochiul în timp ce fâșia îi 
atârna de buză. 

— Nu trage nervos, spuse Frederick. Ajunge o smucitură 


bărbătească. 

Se întinse şi i-o dezlipi cu o mişcare scurtă. Urmă o rafală de 
înjurături din partea lui Jim - suficiente, după cum spuse 
Frederick, pentru a face şi calul să roşească. 

— Uite ce-i, îi zise el când se termină tirada, o să opresc aici, 
iar tu sari jos şi întorci semnul. Şi ne dăm jos şorțurile astea - în 
caz că se trezeşte cineva şi vine în urmărirea noastră... 

Două minute mai târziu îşi schimbaseră şepcile cu pălării 
melon, iar semnul de pe furgonetă fusese întors, acum scriind: 
WILSON BROS. PRODUSE DE BĂCĂNIE. Cei doi se îndreptau spre 
Burton Street. 


— Oh, Fred - nu-mi vine să cred! 

Sally stătea în curtea din spatele magazinului şi se uita în 
spatele furgonetei. Işi trecu mâna peste cea mai apropiată 
grămadă de dosare, apoi se întoarse şi se aruncă în braţele lui 
Frederick. 

El îi răspunse cu o îmbrăţişare caldă care se sfârşi numai 
când undeva deasupra lor izbucniră aplauze. Frederick se uită în 
sus şi văzu rânjetele largi de pe feţele geamgiilor care puneau 
ferestre la studioul cel nou. 

— De ce naiba rânjiţi? urlă el. 

Dar apoi văzu latura amuzantă şi râse şi el; iar Sally zâmbi şi 
ea. Merseră în bucătărie. 

— Vrei să le verifici? întrebă el. Ca să vezi dacă sunt toate 
acolo? 

— Imediat... Oh, Fred, mulţumesc, mulţumesc! 

Işi desfăcu braţele, neajutorată, şi se aşeză plângând. Jim 
desfăcu o sticlă de bere şi turnă în pahare. Frederick bău cu 
poftă. 

— Cum aţi făcut? întrebă ea. E de necrezut... Chiar am fost 
convinsă că am pierdut tot. 

— Am scris un aviz, explică Frederick, din partea firmei 
Turner & Luckett - autorizând mutarea unor dosare la Hyde Park 
Gate nr. 47. Asta a fost tot. 

Turner & Luckett nu exista. Frederick printase mai multe 
hârtii cu numele acesta şi îl ajutaseră de câteva ori. Sally dădu 
din cap şi zâmbi. 

— M-am gândit că sunt la Casa Baltică, spuse Frederick. Nu 
erau la secţia de poliţie; probabil că oamenii lui Bellmann au 


purtat uniforme de poliţist pentru a-l impresiona pe secretarul 
proprietarului tău sau poate chiar au fost poliţişti adevăraţi - 
pun pariu că are destulă influenţă -, dar numai el era interesat 
de ele. Am aşteptat până când l-am văzut pe Bellmann că 
pleacă şi apoi am intrat. M-am gândit că n-o să pună la îndoială 
dacă o să creadă că dosarele sunt mutate acasă la Bellmann. 

— Am mai făcut asta, spuse Jim. E distractiv, nu-i aşa, Fred? 
Uimitor câte poţi face! Poţi să intri oriunde cu o bucăţică de 
hârtie în mână - poţi şi să comiţi o crimă chiar. 

— Oh, dacă pierdeam astea... 

Se înfioră la gândul acesta. Dacă nu mai avea dosarele, nu 
mai putea să se ocupe de banii clienţilor - iar dacă piaţa o lua în 
direcţia greşită, putea să fie dezastru. Făcuse nişte profituri 
surprinzătoare pentru unii dintre clienţi, dar întâmpinase şi 
situaţii dificile. 

Totul depindea de informaţie şi de capacitatea de a te mişca 
rapid. Când se gândi ce-ar fi putut să piardă... 

— Aţi putea să le duceţi la domnul Temple? întrebă ea. Nu e 
destul spaţiu pentru ele şi, acum că ştiu unde locuiesc, nu ar fi 
în siguranţă aici. 

— Mă duc să fac o baie, spuse Frederick, o să mănânc ceva 
şi apoi le duc unde vrei. Şi, în timp ce mănânc, o să vă spun ce- 
am aflat în nord. Dar niciun cuvânt despre asta până nu mănânc 
ceva - deşi îţi spun, Jim, trebuie să-l găsim pe Mackinnon. 

Sally era altfel, se gândi Frederick în timp ce se bărbierea. 
Mai mult decât să o zdruncine, moartea lui Chaka transformase 
ceva în ea. Era vorba de ochi? Gură? Era greu de spus unde se 
vedea expresia, dar îl mişca profund. lar când sosise, cu ochii ei 
negri şi albă ca varul - era prima dată când o văzuse 
neajutorată aşa, înspăimântată şi având nevoie de el. Şi modul 
în care se agăţase de el... Totul se schimba. 

La masă le spuse despre Henry Waterman şi arma cu aburi, 
iar Sally adăugă ceea ce aflase ea la Biblioteca Brevetelor. 
Webster veni din studio, auzi despre ce vorbeau şi se aşeză să 
asculte. 

Ce credeţi că s-a întâmplat? întrebă el. Faceţi un rezumat. 

— Bellmann şi Nordenfels au plecat în Rusia, începu Sally. 
Nordenfels a inventat arma asta şi a brevetat-o acolo, numai că 
nu puteau să o construiască în Rusia pentru că nu aveau 
fabricile sau tehnicile necesare. Aveau nevoie de un loc cu 


multă experienţă în construirea locomotivelor. 

Apoi s-au certat, continuă Frederick. S-au certat pe ceva - nu 
ştiu ce - de fapt nu contează. Bellmann l-a omorât pe 
Nordenfels, i-a furat schiţele, a venit la noi în ţară - şi a inventat 
un Hopkinson. 

— Şi a brevetat invenţia în numele lui. Şi probabil că avea 
bani ruseşti, spuse Sally. 

— De ce? întrebă Webster. 

— Păi, când afacerea lui cu chibrituri s-a prăbuşit, nu-i mai 
rămăsese nimic. Dar când a ajuns la noi în ţară, în 73, avea un 
fond nelimitat. E doar o presupunere, dar cred că a fost 
subvenţionat de guvernul rus. Au vrut să se construiască arma 
cu aburi şi l-au subvenţionat. Restul activităţilor lui, comerţul pe 
mare, cumpărarea de companii şi vânzarea bunurilor lor, astea 
sunt numai activităţi din timpul liber. Principalul e arma cu 
aburi... Dar nu înţeleg cine ar vrea să folosească o astfel de 
armă. 

— Cred că orice general şi-ar da mâna dreaptă ca să o aibă, 
spuse Webster. 

Sally clătină din cap dezaprobator, iar Frederick zâmbi, 
recunoscându-i calităţile de tactician militar. 

— In primul rând, poţi s-o foloseşti numai acolo unde se află 

o cale ferată, explică ea. Şi nu poţi să te aşteptaţi ca o armată 
să stea politicos deoparte până când inginerii tăi au pus o cale 
ferată la locul potrivit. În plus, trage numai salve, nu? 
_ — Asta am înţeles de la domnul Waterman, spuse Frederick. 
In cazul acesta, calea ferată ar trebui să treacă exact prin 
mijlocul poziţiei inamice. Altfel, ar trebui să fie paralelă la liniile 
lor - şi chiar şi aşa jumătate din salve ar ţinti către propriile 
trupe. 

— Inţeleg, zise Webster. Dar e ridicol. 

— Numai dacă e construită ca armă pentru câmpul de luptă. 
Dar poate că nu e. 

— Nu e pentru a purta războaie cu ea, spuse Frederick, atunci 
pentru ce e? 

— Păi, începu Sally. Să presupunem că eşti conducătorul 
unei ţări şi nu ai încredere în oamenii tăi. Crezi că există 
pericolul unei revoluţii. Dacă ai căi ferate ce duc spre porturile şi 
oraşele principale şi un număr de arme cu aburi, eşti în 
siguranţă. E o armă ideală pentru aşa ceva. Nu e pentru a o 


folosi împotriva duşmanilor - se foloseşte împotriva propriei 
populaţii. E cu adevărat malefică. 

Rămaseră tăcuţi câteva momente. 

— Ai rezolvat misterul, Sal, spuse Jim. Dar acum, te muţi aici 
sau nu? în primul rând, Bellmann ştie că eşti în viaţă încă. Şi, 
când o să-şi dea seama că am luat dosarele înapoi, o s-o ia 
razna. Eu aş lua-o razna. Şi trebuie să se mute şi ea - 
domnişoara Meredith. Avem destul spaţiu, la urma urmei. 

— Da, spuse Sally. Cred că ar fi cel mai bine. 

Nu se uită la Frederick. 

Jim continuă: 

— Şi care-i treaba cu Mackinnon, Fred? Ai aflat de ce-l 
urmăreşte Bellmann? Care-i problema? 

Frederick le spuse. 

In timp ce vorbea, Sally văzu cum Jim devine tot mai roşu la 
faţă. In cele din urmă, se întoarse cu spatele şi începu să 
deseneze ceva elaborat cu degetele pe masă. 

— Deci asta e, spuse Frederick la sfârşit. Legea scoțiană. Poţi 
să te căsătoreşti de la şaisprezece ani acolo fără niciun 
consimţământ. Trebuia să-mi dau seama înainte de a ajunge la 
Netherbrigg. Gretna Green e primul sat de peste graniţă. Cred 
că Nellie Budd a aranjat-o dintr-un fel de simpatie sentimentală 
- nu cred că era îndrăgostită de el. Asta a fost numai gelozia lui 
Jessie. Dar care-i treaba cu Wytham? Care-i treaba cu fata? 
Trebuie să presupunem că Bellmann ştie despre asta, de vreme 
ce Windlesham a aflat de la doamna Geary acum ceva timp. 
Evident, Mackinnon e în pericol, dar... 

— E în pericol atâta timp cât nimeni nu ştie de căsătorie, 
spuse Webster. Imediat ce va şti toată lumea, va fi în siguranţă. 
Nici măcar Bellmann n-o să mai îndrăznească să-i facă ceva 
atunci; toată lumea ar şti de ce. Că tot am ajuns la asta, credeţi 
că tatăl ei ştie? 

— Doamna Geary spunea că da, zise Frederick. A venit la ea, 
se pare, şi a încercat să-i dea bani ca să nu vorbească. L-a făcut 
să plece cu coada între picioare. Mi-a plăcut de ea, să ştiţi. 
Seacă de tot, dar are simţul umorului - şi e foarte sinceră. A 
spus că nu o să zică nimic atâta timp cât nu e întrebată, iar când 
va fi întrebată va spune adevărul şi nimeni nu o va face să 
procedeze altfel. 

— Deci Wytham a ştiut totul în tot acest timp când a aranjat 


întâlnirea cu fotografii şi a anunţat logodna în The Times, spuse 
Webster. Are probleme, nu-i aşa? 

Sally nu spuse nimic. Se gândea la Isabel Meredith. 

Jim se ridică brusc. 

— Cred c-o să ies să iau o gură de aer, spuse el şi, fără a se 
uita la vreunul dintre ei, plecă. 

— Ce e cu el? întrebă Webster. 

Frederick mormăi: 

— E îndrăgostit, spuse el. lar eu am uitat. Uite, Sally, o să-ţi 
ducem actele la domnul Temple, apoi mergem în Islington şi o 
luăm pe domnişoara Meredith şi ce mai vrei tu să aduci aici. 
Apoi îl găsim pe Jim şi plecăm în căutarea lui Mackinnon. Ce mai 
caz... 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 
Hyde Park 

Era o după-amiază uscată şi blândă, iar printre norii 
transparenţi licărea slab soarele. Jim se îndrepta spre Hyde Park 
cu pumnii încleştaţi şi încruntat şi Alistair Mackinnon făcu bine 
că nu dădu nas în nas cu el. _ 

Dar când ajunse în parc, se calmase deja. Işi făcu drum spre 
Carriage Drive şi se aşeză pe iarbă sub un copac, trecându-şi 
degetele printre frunzele uscate de lângă el şi privind trăsurile 
care treceau prin faţa lui. 

Nu era cel mai bun anotimp pentru a conduce prin parc. Cea 
mai bună perioadă era vara; strada era atât de aglomerată 
acum încât abia te puteai mişca prin trafic, dar nu asta era 
ideea. Ideea era să vii aici şi să fii văzut cu logodnica, cu 
persoane venerabile, cu murgul - să fii arătat de Lady nu ştiu 
care domnişoarei nu ştiu care. larna, toate jongleriile acestea 
sociale aveau loc în interior, iar Carriage Drive le rămânea celor 
câteva persoane care voiau să respire aer curat sau să-şi plimbe 
caii. 

Dar Jim venise aici să o vadă pe Lady Mary. 

Din acea zi ca de vis când o zărise în Grădina de larnă, 
mintea îi rămăsese la ea asemenea acului unei busole care 
indică tot timpul nordul. Bântuise prin Cavendish Square, o 
privise plecând şi întorcându-se, o văzuse în fereastra 
salonului... 

Îşi recunoscuse faptul că era îmbătat. Cunoscuse zeci de 


fete, chelnerite, servitoare, dansatoare, îndrăzneţe sau timide; 
ştia cum să le vorbească, să flirteze cu ele, ştia să le plimbe pe 
malul râului sau să le ducă la spectacole. Nu îi fusese prea greu 
să cucerească fete. Nu era nimic special în modul în care arăta, 
dar avea o frumuseţe aspră, datorată în mare parte vitalităţii şi 
încrederii în sine. Şi îi plăcea compania fetelor ca şi săruturile 
lor: săruturi pe fugă sau mai lungi în întunericul din spatele 
scenei unui teatru sau într-un loc retras. 

Dar acum era cu totul altceva. Dincolo de prăpastia de nivel 
social: ea, fata unui conte; el, fiul unei spălătorese; chiar dacă ar 
fi putut fi împreună din punct de vedere social, tot ar fi vrut să o 
trateze altfel pentru că ea era total diferită. Fiecare mişcare din 
acea zi în Grădina de larnă, fiecare buclă din părul ei bogat, 
fiecare urmă de culoare din obraji, respiraţia ei dulce pe faţa lui 
când se aplecase şi-i şoptise - totul era infinit de preţios; şi 
habar nu avea ce putea să facă în legătură cu asta. 

În afară de a privi. Şi privind-o aflase că obişnuia să se 
plimbe după-amiaza; şi bănuia că venea în parc. Dar era doar o 
bănuială. Se aştepta ca ea să vină aici pentru că era locul cel 
mai probabil în care se putea duce. Şi, în timp ce trecu o trăsură 
pe lângă el, Jim se uită în sus şi o văzu pe ea. 

Vizitiul se uita înainte ţinând biciul la un unghi corect, 
arogant. Ea stătea sprijinită, dar, când îl văzu pe Jim, se ridică şi 
vru să spună ceva, ridicând mâna - apoi trăsura trecu şielnuo 
mai văzu. 

Jim se ridică imediat şi alergă câţiva paşi disperat. Dar apoi 
văzu că vizitiul se apleacă puţin pentru a auzi ceva şi trăsura 
încetineşte. 

Jim închise ochii. Era cam la treizeci de metri; auzi cum 
tropotul copitelor încetează şi o propoziţie sau două adresate de 
ea vizitiului, apoi trăsura plecă. Lady Mary îl aştepta sub copaci. 
Avea pe ea o haină de astrahan, ţinea în mână un manşon din 
acelaşi material, iar pe cap purta o pălărie cu fundă de un 
verde-închis. Era perfectă. Jim se îndreptă spre ea fără să ştie ce 
urma să se întâmple sau de ce. Întinse mâinile spre ea, şi 
mâinile ei îi răspunseră; iar apoi într-o trezire confuză îşi 
amintiră cine erau şi rămaseră tăcuți. 

Jim îşi dădu jos şapca. „Asta trebuie să faci, se gândi el, când 
eşti în preajma unei doamne.” 

— l-am spus vizitiului că vreau să merg pe jos, zise ea. 


Era la fel de agitată ca şi el. 

— Drăguţă trăsură, spuse el. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Te-ai lovit la gură, spuse ea, apoi se uită în altă parte şi 
roşi. 

Ca şi cum ar fi căzut de acord asupra acestui lucru, începură 
să meargă pe sub copaci. 

— Mereu ieşi singură? întrebă el. 

— Vrei să spui, fără însoţitoare? Am avut guvernantă, dar a 
fost concediată. Tata nu mai are prea mulţi bani. Sau nu mai 
avea. Oh, nu ştiu ce să fac... 

Părea un copil - timidă, supusă şi prudentă, iar frumuseţea ei 
extraordinară avea ceva imatur în ea, de asemenea. Era ca şi 
cum nu ştia ce trebuia să facă cu ea; de parcă ar fi fost pusă pur 
şi simplu în lume. 

— Câţi ani ai? 

— Şaptesprezece. 

— Uite, îi spuse el cu blândeţe, am aflat de Mackinnon. 

Ea se opri şi închise ochii. 

— Ştie? şopti ea. 

— Bellmann? Da. Îl vânează. Aproape că l-a prins acum 
câteva nopţi - acolo mi-am pierdut dintele. Nu te gândeai să ţii 
totul secret, nu-i aşa? Tatăl tău ştie, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap că da. Incepură să meargă încet. 

— Ce să fac? zise ea. Mă simt ca o prizonieră. Ca cineva 
condamnat la... la moarte aproape. Nu pot să fac nimic ca să 
scap. E ca un coşmar. 

— Povesteşte-mi despre Mackinnon, spuse Jim. 

— Ne-am întâlnit la un spectacol de caritate în casa noastră 
din Netherbrigg. Am reuşit să ne întâlnim şi mai târziu... 
Probabil că m-am îndrăgostit. A fost totul atât de rapid! Urma să 
ne căsătorim şi să plecăm în America. O femeie pe nume 
doamna Budd a aranjat totul. Dar când a trebuit să plecăm, 
Alistair nu a putut să se hotărască şi s-a dovedit că eu nu 
puteam face rost de bani, aşa că nu aveam nimic... Tata a 
încercat să anuleze căsătoria. Dar nu erau motive pentru asta 
pentru că... petrecusem o noapte la pensiunea unde stătea el. 
Aşa că mariajul era legal din toate punctele de vedere. Bănuiesc 
că încă este. lar acum... 

Vocea i se frânse şi începu să plângă încet. Jim nu se putu 


abtine; o luă în braţe, iar ea îşi lipi faţa uşor de umărul lui. Era 
atât de uşoară - părul ei cald, curat, era atât de moale - şi era 
ciudat, ca într-un vis. Înainte să-şi dea seama ce face, o sărută. 

Nu se întâmplă nimic. Momentul trecu; Lady Mary se 
îndepărtă încet. 

— Dar tatăl tău, începu Jim. Dacă ştie... 

— E vorba de bani, spuse ea. Domnul Bellmann o să îi dea 
mulţi bani după ce ne căsătorim. Nu ştie că eu ştiu, evident. Și 
are atâtea datorii, că nu a putut să refuze. Şi el îl caută pe 
Alistair acum. Dacă nu-l găsesc mai devreme... 

Din nou nu mai putu să continue, copleşită de durere. Jim 
încercă să o ia în braţe, dar fata se desprinse uşor, dând din 
cap. 

— Dacă mă căsătoresc cu domnul Bellmann, o să fiu o 
infractoare, spuse ea. Bigamă sau cam aşa ceva. lar dacă nu o 
fac, tata intră în închisoare. Nu pot să spun nimănui. Dar dacă îl 
găsesc pe Alistair, o să-i facă ceva îngrozitor, ştiu sigur... 

Merseră mai departe. Undeva cânta o pasăre. Soarele care-i 
lumina faţa arăta numai cât de perfectă îi era pielea trandafirie, 
cât erau de delicate oasele sub obraji şi la tâmple. Jim se simţi 
ameţit şi slab, ca cineva care-şi revine după o boală gravă, şi 
ştia că momentul acesta nu putea să dureze mult; vizitiul avea 
să termine în curând circuitul şi avea să vină în urma lor. 

Ea spuse: 

— E ca în Grădina noastră de larnă, aici. De parcă nimic 
altceva nu ar exista. Sunt cu tine, dar mă simt singură. Aş fi vrut 
să mai fie aici vechile parcuri de agrement. Ca Vauxhall sau 
Cremorne. Aş putea să mă deghizez şi să văd luminile din copaci 
şi artificiile şi să privesc dansurile... 

— Nu ţi-ar fi plăcut Cremorne. Era ieftin şi murdar la sfârşit, 
înainte să-l închidă. Dar noaptea era bine, şi nu se vedea 
mizeria. Nu-ţi place să faci ceva, nu? Doar să priveşti, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap că da. 

— Ai dreptate. Nu cred că am făcut vreodată ceva bine. 

Nu îşi plângea de milă. Spunea numai un adevăr. 

— Însă ai oprit trăsura. 

— Da, mă bucur că am făcut-o. Nu ştiu ce va zice. Probabil 
că-i va povesti tatei, cu siguranţă, o va face. O să spun că am 
vrut numai să mă plimb. 

Mai merseră puţin, iar apoi ea spuse: 


— Tu faci ceva. Eşti detectiv - şi fotograf. 

— Nu sunt cu adevărat fotograf. Scriu piese de teatru. 

— Serios? 

— Tot timpul. Dar nu s-a jucat niciuna încă. 

— O să faci avere? 

— Cu siguranţă. 

— Şi o să fii faimos? Ca Shakespeare? 

— Sigur că da. 

— Despre ce sunt piesele tale? 

— Despre crime, la fel ca ale lui Shakespeare. 

Dar nu crime adevărate, se gândi el; nu scrisese niciodată 
despre o persoană reală care e ucisă şi şocul pe care îl simţi 
când se întâmplă asta. Ar fi prea oribil; cu mult mai rău decât 
vampirii. 

Mai merseră încă puţin. Jim nu simţise niciodată o asemenea 
fericire şi o asemenea teamă. 

— Ştii, spuse el... Eşti minunată. Frumoasă. Nu găsesc 
cuvintele ca să exprim cât de frumoasă, dar nu am mai văzut 
niciodată pe cineva ca tine. Niciodată, nicăieri. Eşti cea mai... 
perfectă. 

Spre surpriza lui, ochii fetei se umplură de lacrimi. 

— Aş vrea... spuse ea încet şi-şi trase nasul. Aş fi vrut să fie şi 
altceva de spus. Aş prefera să mă deghizez. Sau să port mască, 
întotdeauna se ajunge la asta, la faptul că sunt frumoasă. 

Făcu să pară un cuvânt demn de dispreţ. 

— Eşti opusul unei femei pe care am întâlnit-o zilele trecute, 
spuse el. Nu e urâtă, dar are un semn din naştere pe faţă şi nu 
vrea să fie văzută. Şi e îndrăgostită de... „De soţul tău”. Se 
gândi el. De un tip, şi ştie că n-o s-o iubească niciodată, şi el e 
singurul din viaţa ei. 

— Biata de ea, spuse Lady Mary. Cum o cheamă? 

— Isabel. Dar uite, va trebui să-l oprim pe Bellmann. Ştii ce 
pune la cale? Nu poţi să te căsătoreşti cu un monstru ca el. 
Orice avocat ar putea să demonstreze că te obligă să o faci. Nu 
o să fii acuzată de bigamie, nu te teme. Cel mai sigur lucru ar fi 
să faci public acest lucru. Să le ia naiba de datorii; tatăl tău a 
intrat singur în bucluc şi te pune pe tine să treci prin iadul ăsta 
ca să scape. Dar dacă nu se face public, nimeni nu e în 
siguranţă, mai ales Mackinnon. 

— Nu o să spun unde se află, spuse ea. 


— Ce? 

— Nu o să le spun unde e. Oh... 

Se uita peste umărul lui şi disperarea îi invadase trăsăturile 
minunate asemenea umbrei unui nor care se aşază deasupra 
unei grădini luminate de soare. Jim se întoarse şi văzu că se 
întoarce trăsura. Vizitiul nu îi observase încă. 

Jim se întoarse repede. 

— Vrei să spui că ştii unde e Mackinnon? 

— Da, dar... 

— Spune-mi! Repede până nu ajunge aici trăsura! Trebuie să 
ştim, nu înţelegi? 

Ea îşi muşcă buza, apoi încuviinţă repede din cap. 

— Hampstead, spuse ea. Kenton Gardens nr. 15. Se dă drept 
domnul Stone. 

Jim îi duse mâna la buze şi i-o sărută. Totul se termina aşa de 
repede! 

— Poţi să mai vii aici? întrebă el. 

Ea dădu neajutorată din cap că nu, cu ochii la trăsură. 

— Scrie-mi atunci, spuse el, căutând în buzunar una dintre 
cărţile de vizită ale lui Fred. Jim Taylor. Adresa asta. Promite-mi! 

— Îţi promit, spuse ea şi cu o ultimă privire îngrijorată îi luă 
mâna. 

Mâinile lor se agăţară una de alta în vreme ce trupurile se 
îndepărtau, iar apoi îşi dădură drumul, iar ea ieşi de după 
copaci. Jim rămase unde era în timp ce vizitiul opri trăsura. O 
văzu că se uită o dată înapoi, timid şi rapid, iar apoi nu mai văzu 
nimic pentru că se întâmpla ceva ciudat cu ochii lui. li şterse 
supărat cu mâna, în timp ce trăsura se îndepărta în trafic. 


Isabel ascultase fără a scoate un cuvânt, în timp ce Sally îi 
povestise despre căsătoria lui Mackinnon şi doar dădu din cap şi 
o urmă tăcută când merseră spre trăsură. Intră tot tăcută şi-şi 
acoperi faţa cu vălul. 

— Cum mai e rana? întrebă Sally, după ce trăsura ieşi din 
piaţă. Te doare foarte rău? 

— Aproape că nu simt, spuse Isabel. 

Sally ştia că voia să spună: „In comparaţie cu ceea ce tocmai 
mi-ai spus”. Isabel ţinea cutiuţa de tablă de parcă nimic nu avea 
să o despartă de ea, nici măcar moartea. Aruncaseră nişte haine 
într-o geantă mare şi plecaseră imediat spre Burton Street. 


Aveau multă treabă cu rearanjatul camerelor, iar Sally de-abia 
aştepta să-i dea lui Isabel o ocupaţie ca să-i ia mintea de la 
Mackinnon. 

Când ajunseră, găsiră confuzie în curte. Geamgiii plecau din 
studio, iar firma de decoraţiuni aducea materialele pentru ziua 
de luni. Cele două grupuri de bărbaţi treceau de colo-colo 
încurcându-se unii pe alţii, iar Webster începea să-şi piardă 
cumpătul. 

Sally îi arătă lui Isabel camera în care urma să stea: o 
cameră micuță şi curată la etaj cu fereastră spre stradă. Isabel 
se aşeză pe pat ţinând încă strâns cutia şi spuse: 

— Sally? 

Sally se aşeză lângă ea. 

— Ce este? o întrebă ea. 

— Nu e bine să stau aici. Nu... ascultă... lasă-mă să plec, 
aduc ghinion... 

Sally râse, dar Isabel clătină din cap cu putere şi o prinse de 
mână. 

— Nu! Nu râde! Uite ce i-am făcut deja proprietăresei mele, 
câinelui tău, eu sunt de vină, Sally, îţi jur! Nu există noroc acolo 
unde mă aflu eu. M-am născut blestemată. Trebuie să mă laşi să 
plec. O să găsesc undeva la ţară ceva. O să muncesc pământul - 
dar nu trebuie să stau cu tine şi prietenii tăi. Nu sunt bună... 

— Nu cred asta absolut deloc. Uite, cel puţin eşti un dar 
trimis din ceruri pentru magazin. Sunt disperaţi jos, au nevoie 
de cineva care să se ocupe de treburile de secretariat. Ştiu că 
nu la asta te pricepi cel mai bine, dar dacă ai putea să ne ajuţi o 
vreme, ai valora greutatea ta în aur. Serios, Isabel, nu inventez 
o slujbă numai pentru că mi-e milă de tine - avem multă treabă. 
Ştiu că veştile despre Mackinnon te-au durut. Dar durerea va 
trece în timp, iar până atunci avem nevoie de tine aici. 

În cele din urmă, Isabel cedă; oricum nu avea prea multă 
putere ca să se împotrivească. Ceru să i se arate ce avea de 
făcut, apoi se apucă de treabă tăcută şi palidă ca un prizonier. 
Sally era îngrijorată. 

Dar nu avea timp să-i povestească lui Frederick pentru că, 
imediat ce acesta se întoarse de la domnul Temple, sosi Jim. 

— L-am găsit pe Mackinnon, spuse el. E în Hampstead. Va 
trebui să-l luăm de-acolo, Fred. Mai bine ia-ţi bastonul... 


Kenton Gardens nr. 15 era o vilă mică aşezată pe o stradă 
mărginită de copaci. Le deschise uşa proprietăreasa, care păru 
surprinsă să-i vadă. 

— Nu sunt sigură... spuse ea. Da, domnul Stone e acasă, dar 
ceilalţi domni au spus că nu vor să fie deranjaţi... 

— Ceilalţi domni? întrebă Frederick. 

— Au mai venit doi domni. Au sosit acum cinsprezece 
minute. Poate ar trebui să mă duc să-i întreb... 

— E urgent, îi zise Frederick. Dacă am putea să mergem 
chiar noi la domnul Stone, am putea să-i explicăm. 

— Păi... 

Îi lăsă să intre şi-i trimise spre camera din faţă de la etajul 
întâi. Fred şi Jim ascultară la uşă. 

Auziră o voce, vocea cuiva care respiră greu. Spunea: 

— Of, dar eşti aşa de ticălos, că nu putem să avem încredere 
în tine. Cred că ar trebui să-ţi rupem un deget, asta ar trebui să- 
ţi facem... 

Frederick se aplecă ca să audă mai bine. 

Îl auziră pe Mackinnon spunând: 

— Dacă faceţi asta, ţip. O să vină poliţia, vă avertizez... 

— A, tu ne avertizezi pe noi? spuse prima voce. Interesant! 
Credeam că noi te avertizăm pe tine. Dar înţeleg ideea cu 
ţipatul. Asta-i exact ce-ai face tu. lar noi o să-ţi îndesăm 
prosopul ăsta în gură şi n-o să mai poţi s-o faci. E un plan bun, 
nu-i aşa? Haide, Sackville. Indeasă-l bine... 

Jim şi Frederick se întoarseră unul către celălalt cu ochii 
strălucind. Peste zgomotele din cameră, Frederick spuse: 

— Sackville şi Harris! E ziua noastră norocoasă, Jim! Ţi-ai luat 
placa pentru degete? 

Jim încuviinţă bucuros din cap. Era exact ce voia. 

— Intrăm, spuse el. 

Frederick apăsă pe clanţă şi pătrunseră în cameră. 

Mackinnon era aşezat pe un scaun, cu mâinile legate la 
spate, un prosop îndesat în gură (restul ieşind în afară ca 
ectoplasma) şi ochii ieşiţi din orbite. 

Deasupra lui se afla Sackville, uimit şi încruntat. Harris, a 
cărui faţă arăta de parcă fusese lovită de un cal, căscă gura, 
înghiţi şi se dădu înapoi un pas. 

Frederick închise uşa. 

— Ooo, eşti lacom, spuse el. Nu ştii când să te opreşti, nu-i 


aşa? Uită-te la bietul tău nas. Credeam că ţi-ai învăţat lecţia. lar 
cât despre tine, Mackinnon, stai acolo. Vreau să discut cu tine 
despre ceasul meu. 

Harris se aruncă brusc asupra lui Frederick cu bâta pe care o 
avea în mână. Frederick se dădu la o parte şi-l lovi cu bastonul 
peste încheietură, apoi Jim se aruncă asupra lui ca un terrier, 
într-o explozie de lovituri cu placa pentru degete, cu genunchii, 
capul, picioarele şi coatele. 

Sackville răsturnă scaunul lui Mackinnon. Magicianul legat se 
prăbuşi peste masă cu un urlet înăbuşit, apoi alunecă într-o 
parte cu faţa spre perete tot legat şi cu prosopul în gură, iar 
Sackville luă un alt scaun şi-l îndreptă spre Frederick. Înainte să 
facă o altă mişcare, Frederick îşi înfipse bastonul în coastele lui 
Sackville, dezechilibrându-l - apoi începură să se lupte cinstit 
faţă în faţă. 

Sackville era mare, dar Frederick era rapid şi în formă şi avea 
avantajul că nu învățase să boxeze. Nu avea inhibiţii legate de 
neutilizarea picioarelor sau de a nu lovi sub centură. lar în ceea 
ce-l privea pe Jim, acesta considera că puteai face orice într-o 
luptă pentru că, dacă nu luai tu iniţiativa, o făcea tipul celălalt, 
aşa că puteai să fii tu primul. Şi cum ţinta era evident nasul lui 
Harris, Jim se repezi imediat la el şi-l lovi, iar apoi Harris îi trase 
picioarele, îl făcu să cadă şi-l lovi în coaste. 

Camera nu era mare: un pat, o măsuţă, o noptieră, un dulap, 
două scaune şi un şifonier compuneau conţinutul ei şi rămânea 
puţin spaţiu pentru mişcare. Harris şi Sackville erau disperaţi de 
frică; Jim era disperat de frustrare şi furie; Frederick de 
amintirea feţei lovite a lui Nellie Budd, tăcută pe o pernă în 
salonul spitalului. Nici unuia nu-i stătea mintea la mobilă. Nu 
după mult timp, mai toată zăcea făcută ţăndări pe podea sau 
zdrobită de pereţi. 

Mackinnon reuşise să-şi scoată prosopul din gură şi urla şi 
tipa de frică, încă legat de scaun. Când Sackville căzu peste el, 
lovindu-i piciorul, Mackinnon ţipă; dar i se tăie respiraţia când 
Jim se prăbuşi peste el lovit de Harris şi se luptă să se dea lao 
parte înainte ca Harris să-l urmeze. 

Frederick căzuse sub o lovitură de-a lui Sackville, se ridică 
ameţit, prinse piciorul unui scaun şi-l lovi pe Sackvile în cap. ÎI 
văzu căzând, dar simţi că înţepenise totul în cameră. 

Se întoarse şi se uită. 


Jim era în picioare, clătinându-se şi cu o mână la obraz. 
Printre degete i se scurgea sânge. În faţa lui se afla Harris cu un 
cuţit în mână. 

— Ai grijă, Fred, spuse Jim încet. 

Harris împinse scândurile din şifonier la o parte cu piciorul 
făcându-şi loc, apoi se aruncă înainte, ţintind spre stomacul lui 
Frederick. Acesta din urmă încercă să sară într-o parte, dar 
piciorul îi era țintuit de Sackville, aşa că se aruncă cu celălalt 
picior, pierzându-l pe Jim din vedere când căzu. Il pocni pe 
Sackville, se întoarse şi-l văzu pe Mackinnon dezlegat şi 
întinzându-se să ia cuțitul din mâna lui Harris. 

Harris mârâi şi-i dădu mâna la o parte cu o mişcare violentă, 
iar Mackinnon ţipă, dar asta îi fu de ajutor lui Jim. Când Harris se 
uită înapoi, Jim îl lovi direct în faţă. Era cea mai grea lovitură pe 
care o dăduse în viaţa lui. Harris căzu ca un câine. 

— Bravo, partenere, îi spuse Jim lui Mackinnon şi-i făcu cu 
ochiul în timp ce sângele începu să-i curgă mai tare din obraz. 

Harris ţintise spre ochi şi ratase cu o jumătate de centimetru. 

— Să-i legăm înainte să-şi revină, îi zise Frederick. 
Mackinnon, ai ceva bani? Dă-i proprietarei pentru mobilă şi apoi 
ajută-ne să ducem maimuţele astea jos. Spune-i vizitiului că-i 
vin pasageri. 

În timp ce Mackinnon se ducea să se ocupe de 
proprietăreasa îngrozită, Jim şi Frederick le desfăcură celor doi 
curelele, bretelele şi şireturile şi-i legară bine ca pe nişte 
pachete. Nu era uşor; deşi Harris şi Sackville erau prea terminaţi 
ca să se lupte, Frederick era ameţit de la loviturile primite în 
cap, iar Jim avea pumnii umflaţi. 

Ajunseră în sfârşit jos şi-i puseră în trăsură, apoi Frederick 
împrumută o bucată de sfoară de la vizitiu şi-i mai legă o dată 
ca să fie mai sigur. Vizitiul privea cu interes. 

— Încotro? îl întrebă el pe Frederick. La Smithfield? 

Smithfield era cea mai mare piaţă de carne a Londrei. 
Frederick râse. _ 

— Secţia de poliţie Streatham, spuse el. In grija inspectorului 
Conway. 

Luă o carte de vizită şi notă: „Doamna Nellie Budd, plată 
restituită” şi o prinse de haina lui Sackville, apoi închise uşa. 

Jim privi satisfăcut cum pleca trăsura. 

— Dacă nenorocitul ăla o să vrea să-şi mai folosească nasul 


vreodată, va trebui să şi-l scoată de pe faţă cu lingura. 

— Ai plătit-o pe proprietăreasă pentru dezastru? îl întrebă 
Frederick pe Mackinnon. Fă-ţi bagajul! O să stai în Burton Street 
în weekend - nu discutăm. A, şi adu-mi şi ceasul. 


CAPITOLUL NOUASPREZECE 
Atacul 

Era 15.30 când ajunseră înapoi în Burton Street. Sally chemă 
un doctor care să se ocupe de tăietura lui Jim, îl puse pe 
Frederick să se aşeze şi să-şi bea coniacul, îi pregăti un pat lui 
Mackinnon în camera lui Jim, se duse în magazin pentru a-i 
spune lui Isabel că Mackinnon era acolo; şi văzu cum Isabel se 
face palidă, dă din cap şi se apleacă înapoi asupra muncii ei fără 
a scoate un cuvânt. 

Îngrijirile doctorului nu-i îmbunătăţiră starea de spirit lui Jim. 
Imediat ce fu pansat ieşi din studioul cel nou ca să facă schimb 
de insulte cu zugravii pe care şi-i amintea de la vizitele 
anterioare. Mackinnon, palid, stătea în bucătărie în timp ce 
Frederick scotocea prin cutia de biscuiţi. 

— Te-au rănit? îl întrebă Frederick. 

— Câteva vânătăi, mulţumesc. Nimic grav. 

— Te-ai descurcat bine - cum l-ai prins pe tip de mână. L-ar fi 
terminat pe Jim altfel... 

Se deschise uşa din spate şi intră Jim la fel de nervos cum 
ieşise. Se servi cu un biscuite şi se întinse pe canapea. 

— Sunt alţi zugravi, spuse el. Tot ce vor e să termine cu 
treaba. Nu vorbesc deloc. Îţi aminteşti cum erau ceilalţi, când a 
trebuit să facem magazinul? L-au trimis pe Herbert într-o zi să 
împrumute o şurubelniţă pentru mâna stângă. Apoi când 
Herbert nu a găsit, au zis că le pare rău, dar de fapt voiau o livră 
de găuri mici. l-au dat două pence să se ducă la Murphy's şi să 
cumpere. Săracul de el. Ce facem acum? 

— Închidem magazinul, spuse Sally intrând. Le-am spus 
domnului Blaine şi celorlalţi să plece acasă mai devreme. O să 
închidem şi o să bem un ceai - asta o să facem acum. M-am 
gândit că Jim o să mănânce toţi biscuiţii, aşa că am cumpărat 
nişte brioşe. Sper că-ţi plac brioşele, domnule Mackinnon. Au 
plecat zugravii? 


Mult mai târziu în acea seară (Isabel se dusese direct în 


camera ei fără a-l vedea pe Mackinnon, Jim se dusese la culcare 
obosit, Webster şi Mackinnon se duseseră pur şi simplu la 
culcare), Frederick şi Sally se treziră singuri în bucătărie. 

Sally era ghemuită pe canapeaua cea veche; el stătea în 
fotoliu de cealaltă parte a focului, cu picioarele pe vasul de 
cărbuni. Lampa răspândea o lumină caldă pe faţa de masă în 
carouri, pe cărţile de joc cu care-i distrase Mackinnon, pe sticla 
aurie de whisky şi pe părul blond al lui Sally. Frederick se aplecă 
şi-şi puse paharul pe podea lângă scaun. 

— Ştii că a intrat şi el în luptă? zise el. Mă refer la Mackinnon; 
s-a întins după cuțitul lui Harris care-l ameninţa pe Jim. Acum, 
care sunt opţiunile, Lockhart? în primul rând, cred că ar trebui 
să publicăm treaba asta cu nunta. 

— Ai dreptate, spuse ea. O să mergem la Pall Mall Gazette de 
dimineaţă. După asta... o să-l întreb pe domnul Temple despre 
brevete. Cred că aproape l-am prins pe Bellmann, dar nu sunt 
sigură încă. Cum brevetele ruseşti lipsesc, nu sunt dovezi 
incriminatoare, cred. Trebuie să ştim... 

— Trebuie să ştim cât de sus merge influenţa asta. Poliţiştii 
care au venit la tine la birou - erau cu adevărat poliţişti? Dacă 
erau înseamnă că trage multe sfori. Ceea ce înseamnă că 
trebuie să fim foarte precauţi. E o chestiune de sincronizare. 

— Să aşteptăm momentul potrivit... Cine sunt cei cu care se 
întâlneşte Lordul Wytham la Ministerul de Externe? Dacă aflăm 
care e departamentul de care ţin, o să ştim mai bine ce să 
facem în continuare. 

— Asta-i destul de uşor. Sunt destul de vorbăreţi cei de- 
acolo. O să merg să-i trag de limbă luni, să văd ce pot afla. 

— Ştii, tot nu am idee cum o să-i recuperez banii clientei 
mele. Doar dacă nu există o recompensă... De fapt, acum că mă 
gândesc, ştiu că este. Pentru informaţii despre pierderea vasului 
Ingrid Linde, Ceea ce nu am cercetat... 

Se aplecă şi împinse cu vătraiul în foc. Prin grătar căzu 
cenuşă şi o salvă de scântei săriră în sus. 

— Fred? spuse ea. 

— Hm? 

— Vreau să-mi cer iertare. Pentru noaptea aceea. A fost 
foarte urât din partea mea şi m-am simţit nefericită de-atunci. 
Pentru că-mi place atât de mult când lucrăm împreună! Şi facem 
o echipă bună. Dacă mai vrei... 


Se opri, nemaiputând să continue. Frederick se ridică, se 
întinse spre ea şi-i întoarse faţa spre el. 

Apoi sună clopoţelul în magazinul gol. 

El înjură şi se aşeză la loc. 

— Acum, cine naiba o fi? zise el. 

Se uitară unul la altul, apoi la ceas. Era 22.30. 

— Merg să văd, spuse el, ridicându-se. Nu o să stau mult. 

— Ai grijă, Fred, spuse ea. 

Frederick îşi făcu drum prin magazinul întunecat şi descuie 
uşa. Acolo, clipind în burniţa de-afară, se afla o siluetă firavă cu 
melon şi haină. 

— Domnul Garland, nu-i aşa? întrebă el. 

Era bărbatul din loja de la teatrul de varietăţi - secretarul lui 
Bellmann. Frederick râse văzând tupeul acestuia. 

— Bună seara, spuse el. Domnul Windlesham, nu-i aşa? 
Intraţi. 

Îi luă pălăria şi haina. 

— Sally, spuse el când intrară în bucătărie. Cred că-l cunoşti 
pe domnul... 

Sally făcu ochii mari de surpriză şi se ridică. 

— lertaţi-mă că am venit atât de târziu, spuse bărbatul. Ne- 
am mai întâlnit, domnişoară Lockhart, în circumstanţe 
nefericite. Speram că mi-aţi putea face onoarea de a asculta o 
propunere interesantă. 

Sally se uită la Frederick, apoi din nou la Windlesham. 

— O să adaug că vorbesc în numele meu, continuă el. 
Domnul Bellmann nu ştie că am venit aici. 

Cei doi bărbaţi erau încă în picioare. In liniştea de după 
ultima remarcă, Frederick trase un scaun de la masă şi-l invită 
pe Windlesham să ia loc. Sally se ridică de pe canapea şi li se 
alătură. Aprinse lumina şi strânse cărţile de joc. 

— Vă înţeleg pe deplin ezitarea, zise Windlesham. Pot să 
spun de ce am venit? 

— Vă rog, îl invită Frederick. Dar să clarificăm lucrurile. Nu 
lucraţi pentru Bellmann? 

— Sunt încă angajatul lui. Dar cred că ar fi mai avantajos 
acum dacă aş schimba tabăra, ca să spunem aşa. Nu pot să fiu 
de acord cu ceea ce face domnul Bellmann la North Star. Oricât 
aş încerca, nu pot, domnişoară Lockhart! După părerea mea, 
Regulatorul lui Hopkinson e ceva monstruos şi nu ar trebui să fie 


eliberat în lume. Am venit la dumneavoastră pentru că v-am 
admirat acţiunile - şi vreau să vă pun la dispoziţie ceea ce ştiu. 
Îşi dădu jos ochelarii care se aburiseră în camera caldă. 
Bănuiesc că aţi aflat despre Regulatorul lui Hopkinson? Nu am 
nicio dovadă în legătură cu asta, dar aţi fi surprinşi dacă... 

— Arma cu aburi, spuse Frederick. Da, ştim despre asta. Dar 
ce-i cu Hopkinson? 

— Sau Nordenfels, hmm? 

Domnul Windlesham îşi puse ochelarii la loc. 

— Ce doriţi în schimb? întrebă Sally. 

Era încă uimită de prezenţa lui acolo - şi nu era deloc 
înclinată să aibă încredere în el. 

— Pur şi simplu, cum să spun? E vorba de colaborare, 
răspunse el. Când se va prăbuşi compania domnului Bellmann, 
ceea ce se va întâmpla în curând, aş vrea ca cineva să depună 
mărturie că îl spionam, şi nu lucram pentru el. Sper că veţi face 
asta. 

— De ce nu aţi mers la poliţie? întrebă Frederick. 

— Nu e încă timpul. Influenţa domnului Bellmann se întinde 
până-n straturile de sus ale poliţiei - da, şi ale justiţiei - şi orice 
încercare în acest moment ar fi sortită eşecului. Credeţi-mă, 
sunt sigur de acest lucru. Ne-am trezi acuzaţi de calomnie şi am 
pierde asta şi nu ar folosi decât ca avertisment. Nu, nu e timpul 
să mergem la poliţie acum, ci când organizaţia va fi punctul de a 
se prăbuşi. 

— De ce s-ar prăbuşi? întrebă Frederick. 

— S-a extins prea mult, spuse domnul Windlesham. Vă pot 
face cunoscute detaliile legate de împrumuturi, acţiuni, 
dividende şi aşa mai departe; ideea e că toţi banii sunt investiţi 
în Regulator şi nu se produc destul de repede. E nevoie de 
materiale, sunt dificultăţi în ceea ce priveşte testarea - e o 
maşinărie extrem de complicată, ştii. Din nou, pot să vă dau 
detalii. Domnul Bellmann mai are, estimativ, trei săptămâni 
până la producerea catastrofei. S-ar putea întâmpla unele 
lucruri care să ducă la amânarea acesteia - dacă va putea să 
obţină o cantitate de grafit, de exemplu, l-ar ajuta; dar sfârşitul 
e nu e departe. 

— Cine e clientul? întrebă Sally. Cine cumpără armele astea 
cu aburi? 

— Rusia. Ţarul e foarte îngrijorat în legătură cu creşterea 


mişcărilor anarhice în rândul poporului. Şi cu extinderea lor în 
Siberia - aţi auzit de calea ferată pe care vor s-o construiască? - 
vă daţi seama cât ar fi de folositoare această armă. Dar North 
Star caută în continuare alţi clienţi. Prusacii sunt şi ei interesaţi. 
Mexicanii au trimis un observator în zona de tragere. E o 
chestiune de echilibru, vedeţi, domnule Garland, un timp critic. 
Dacă putem să-l înclinăm cum trebuie... 
— Spuneţi-ne despre Ingrid Linde, zise Sally. 

— A, nava care a dispărut. Asta aparţine unei perioade a 
carierei domnului Bellmann de dinaintea angajării mele. Dar 
cred că lista pasagerilor conţinea numele unui bărbat care 
asistase la cearta domnului Bellmann cu Arne Nordenfels. 
Prăbuşirea liniei anglo-baltice însemna, desigur, că activităţile 
legate de navigaţie ale domnului Bellmann puteau să se extindă 
fără impedimente. 

— AŞ vrea nişte dovezi scrise ale implicării lui, zise Sally. 

— Asta va fi dificil. O să fac cercetări - va trebui să fiu 
extrem de discret, dar o să fac tot ce pot. 

— Aţi menţionat influenţa lui, spuse Frederick. Cât de mult se 
întinde în guvern? Sau în serviciile publice? 

— Destul de mult. Banii domnului Bellmann au fost deja de 
ajutor în chestiuni legate de permise de export şi de 
reglementări privind exportul de arme. Cercetările 
dumneavoastră au fost remarcabil de perspicace. In curând, ar fi 
stânjenit nişte persoane sus-puse. 

— Pe cine? întrebă Frederick. Nu ne-aţi spus nimic din ceea 
ce nu ştiam. Nume, domnule Windlesham, nume! 

— Sir James Nash, Inspectorul General al Artileriei de la 
Ministerul de Război. Sir William Halloway Clark, Subsecretar la 
Ministerul de Externe. Ambasadorul Rusiei. Mai sunt alţi câţiva, 
plasați nu chiar atât de sus. 

— S-au discutat în Cabinet acestea? întrebă Sally. E politica 
guvernului să permită ca această armă să fie făcută şi vândută? 

— O, nu! Cu siguranţă, nu! Oficialii pe care i-am numit nu 
acţionează corect. Ar fi un scandal îngrozitor dacă s-ar afla. 

— Lordul Wytham, spuse Frederick. Ce pune la cale? 

— A! Domnul Windlesham tresări. Tatăl miresei! Un episod 
romantic, aventura scoțiană, nu credeţi? Şi aţi avut mai mult 
succes decât agenţii noştri în găsirea acelui tânăr? 

— De vreme ce întrebaţi, da. E în siguranţă. E în Londra, 


păzit de un bun prieten de-al meu. Nu o să scape - şi nu o să-l 
găsiţi. Ce vrea să facă Lordul Wytham? 

— Da, spuse domnul Windlesham. E greu pentru el. | s-a dat 
postul de director pentru că are legături în guvern. Ar fi fost 
folositor acolo, dar... a... afacerea scoțiană o să iasă în curând la 
iveală; domnul Bellmann ştie bine că asta va mai rămâne un 
secret puţin timp. E una dintre situaţile neplăcute în care este 
implicat. E mai neplăcut pentru Lordul Wytham, desigur. Poate 
chiar fatal. 

— Mă întreb ce aţi vrut să spuneţi cu asta, spuse Frederick. 
Nu, nu vă obosiţi să explicaţi. l-aţi angajat pe Sackville şi pe 
Harris, nu-i aşa? Şi pe bărbatul care a atacat-o pe domnişoara 
Lockhart noaptea trecută? 

— Cât despre asta, spuse domnul Windlesham, trebuie să 
pledez vinovat. Am făcut-o împotriva voinţei mele, credeţi-mă, 
cu ruşine şi regret şi de când s-a întâmplat am fost devastat de 
remuşcări şi griji. Nu am simţit niciodată o uşurare mai mare ca 
astăzi de dimineaţă când am aflat că sunteţi în viaţă. lar cât 
despre doamna Budd, am aranjat astfel încât cheltuielile de 
spitalizare să-i fie plătite în întregime. O problemă personală, cu 
bani proprii - sigur, nu e ceva ce să poţi aranja cu banii firmei 
fără să fii suspectat. 

— De ce a fost atacată? 

— Ca avertisment pentru domnişoara Lockhart, spuse 
domnul Windlesham simplu. Dacă ştiam de calităţile 
domnişoarei Lockhart, am fi adoptat o altă linie. Am pledat 
pentru asta de la început; violenţa de orice tip înseamnă 
blestem pentru mine. Dar domnul Bellmann nu a fost de acord. 

Frederick se uită la Sally. Faţa ei era lipsită de expresie. 

— Ei bine, a fost foarte interesant, domnule Windlesham, 
spuse el. Vă mulţumim că aţi venit. La capătul străzii e o staţie 
de trăsuri. 

— Şi... propunerea mea? înţelegeţi că am riscat venind aici... 

— Da, zise Sally. Cred că da. Va trebui să ne gândim. Când 
putem să dăm de dumneavoastră? 

Bărbatul scoase o carte de vizită din vestă. 

— Acesta este un birou unde pot fi contactat. Nu sunt mereu 
acolo, dar dacă trimiteţi o scrisoare la această adresă, va ajunge 
la mine în douăzeci şi patru de ore... Domnişoară Lockhart, 
domnule Garland, pot să vă cer o indicație? Oricât de mică? 


încep, vedeţi, să mă tem... 

Avea faţa îmbujorată, iar ochelarii sclipeau. 

Frederick spuse: 

— Sigur. Păi, dacă se ajunge la acţiune, treceţi de partea 
aceasta şi cel puţin nu veţi primi unul din gloanţele noastre. 
Între timp, ar trebui să staţi unde vă aflaţi, nu credeţi? 

— Oh, mulţumesc, domnule Garland. Mulţumesc, domnişoară 
Lockhart. Domnul Bellmann e un bărbat necontrolat - se 
enervează uşor - pasiuni violente... 

— Exact. lată pălăria şi haina, spuse Frederick, ajutându-l să 
înainteze prin magazinul întunecat. O să vă scriem. Noapte 
bună. Noapte bună. Încuie uşa şi se întoarse în bucătărie. Ce 
crezi despre asta? întrebă el. 

— Nu cred niciun cuvânt, răspunse ea. 

Bun. Nici eu. Groază de violenţă? E cel mai tare client pe 
care l-am văzut. Ar aranja o crimă fără agitaţie mai multă decât 
dacă s-ar ocupa de o cină. 

— Ai dreptate, Fred! îmi amintesc acum că, atunci când m-a 
vizitat, Chaka a mârâit la el şi nici măcar nu a tresărit. Cu 
siguranţă, minte. Oare ce pune la cale? 

— Nu ştiu. Trage de timp? Dar asta înseamnă că suntem pe 
drumul cel bun, nu-i aşa? 

Frederick se aşeză în faţa ei şi mută lampa astfel încât să o 
vadă. Ochii ei negri se uitau la el cu seriozitate. 

— Da, spuse ea. Fred, când a venit... 

— Tocmai voiam să-ţi spun ceva. Ce am spus zilele trecute, 
că nu te plac şi vreau să pun capăt la tot ceea ce e între noi - 
indiferent ce-am spus, au fost prostii. Nu aş putea să renunţ la 
tine, Sally! Ne aparţinem şi aşa va fi până la moarte, şi nu aş 
vrea să fie altfel. 

Apoi ea surâse. Un zâmbet sincer, neajutorat, încât el simţi 
că-i tresaltă inima. 

— Sally, începu el, dar ea îl opri. 

— Nu spune niciun cuvânt, îi zise ea. 

Se ridică de pe scaun cu ochii sclipindu-i. Se aplecă, stinse 
lampa şi stătură un moment în lumina slabă a focului. Apoi ea 
făcu o mişcare involuntară spre el şi în câteva secunde erau 
agăţaţi unul de altul, cu feţele lipite în întuneric. 

— Sally, spuse el. 

— Şşşş! şopti ea. Nu vreau să vorbeşti. Am un motiv. 


Aşa că el o sărută în schimb, pe ochi, pe obraji, pe gât, pe 
gura minunată şi apoi încercă să vorbească din nou. Ea îi puse 
mâna la buze. 

— Nu vorbi! îi spuse ea cald în ureche. Dacă spui ceva, o 
să... n-o să mai - oh, Fred, Fred... 

Îl trase de mână poruncitoare, agitată. Deschise uşa de la 
etaj şi în minutul următor erau în camera ei. Focul arsese încet 
acolo şi cărbunii erau încă aprinşi, iar camera era caldă. El 
închise uşa şi o sărută din nou şi se ţinură unul de altul ca doi 
copii, tremurând şi lipindu-şi gurile una de alta de parcă se beau 
unul pe celălalt. 

— Acum, spuse ea, nu scoate un cuvânt... 


Domnul Windlesham nu se duse la staţia de trăsuri din 
capătul străzii. Îl aştepta o trăsură după colţ, dar când intră, 
trăsura nu plecă imediat; vizitiul aşteptă până când domnul 
Windlesham aprinse un felinar şi scrise două pagini de notițe 
într-un carneţel. Şi nici când termină, nu se mişcară. După 
câteva minute apăru un bărbat îmbrăcat în haine de muncitor şi 
bătu în geam. Calul, simțind un miros ciudat de la hainele 
bărbatului - vopsea? terebentină? întoarse capul în hăţuri. 

Domnul Windlesham lăsă fereastra şi se uită. 

— Totul e aranjat, şefule, spuse bărbatul încet. 

Domnul Windlesham căută în buzunar şi-i dădu o coroană. 

— Bun. Mulţumesc foarte mult. Noapte bună. 

Bărbatul îşi duse mâna la şapcă şi plecă. Vizitiul smuci biciul, 
iar trăsura porni spre vest. 


Puțin mai târziu, Frederick se uita la Sally. Avea ochii 
adormiti acum, dar strălucitori, iar gura îi era moale. 

— Sally, zise el, vrei să te căsătoreşti cu mine? 

— Sigur că da. 

— „Sigur că da”, spune ea... Pur şi simplu! După tot timpul 
asta... 

— Oh, Fred, te iubesc. A luat atât de mult timp! îmi pare aşa 
de rău... Am crezut că nu o să-mi pot face treaba dacă mă 
căsătoresc. Sau dacă recunosc că te iubesc. Ştiu că e prostesc... 
Dar din noaptea în care a murit Chaka, mi-am dat seama că 
munca face parte din mine, nu eu din ea. Şi mi-am dat seama 
cât de mult am nevoie de tine. Ştii unde mi-am dat seama de 


asta? La biblioteca brevetelor... 

Fred râse. Ea îl muşcă de nas. 

— Nu râde, spuse ea. E adevărat. Nu mai e nimeni ca tine. 
Nimeni în toată lumea... Oh, acum sunt diferită, Fred. Nu mă 
pricep să mă gândesc la astfel de lucruri sau să le fac cum 
trebuie, dar promit că o să încerc. Şi o să învăţ, promit. 

Tăciunii se împrăştiară în vatră cu o şoaptă plină de cenuşă. 

— Ţi-am spus că te iubesc? zise el. Te iubesc de când ai 
apărut pe drumul ăla oribil pe coasta Kentului, când te urmărea 
doamna Holland. Îţi aminteşti cortul în care te-ai ascuns? 

— Îmi amintesc tot. Oh, Fred, a trecut atât de mult timp! 

El o sărută din nou, de data asta cu blândeţe, şi stinse 
lumânarea. 

— Suntem norocoşi, spuse el. 

— O merităm, şopti ea şi se ghemuli în braţele lui. 


Trăsura domnului Windlesham se opri la Hyde Park Gate nr. 
47 şi intră în staulul din spate după ce bărbatul cobori. li dădu 
haina şi pălăria lacheului şi un minut mai târziu era condus într- 
un birou mare. 

— Ei bine? zise Axel Bellmann din spatele biroului. 

— E-acolo. Pe masă erau nişte cărţi de joc, aşezate de parcă 
cineva ar fi făcut trucuri cu ele. Imediat ce am intrat, le-au 
strâns. Şi când am adus subiectul cu Scoţia în discuţie, tânărul 
s-a uitat involuntar în sus. 

— E gata totul? 

— Totul e pregătit, domnule Bellmann. 

Faţa omului de afaceri lăsă se observe ceva asemănător unui 
zâmbet. 

— Foarte bine, Windlesham. Vrei să bei un pahar de coniac 
cu mine? 

Îi turnă în pahar, iar domnul Windlesham se aşeză netezindu- 
şi cu grijă fracul. 

— S-au lăsat păcăliţi de propunerea ta? 

— O, nu. Niciun moment. Dar le-a reţinut atenţia cât a fost 
necesar. Sorbi din coniac. Ştiţi, domnule Bellmann, continuă el, 
sunt foarte impresionat de cei doi. Păcat că nu putem să facem 
o înţelegere cu ei. 

— Oh, e prea târziu pentru asta, domnule Windlesham, spuse 
Axel Bellmann, aşezându-se din nou şi zâmbind. Mult prea 


târziu. 


CAPITOLUL DOUAZECI 
Insomnia 

Jim nu putea să doarmă. 

Mackinnon sforăia uşor, un sunet enervant; lui Jim îi venea să 
arunce cu o gheată în el. Complezenţa lui. Luase şi el parte la 
luptă, dar acum nu trebuia să sforăie pentru asta. Jim stătea 
treaz şi înjura. 

În parte, desigur, din cauza lui Lady Mary. Sărutul ăla... Şi 
ştia că un asemenea moment, atât de ciudat şi cumva în afara 
timpului, nu avea să se repete. Era chinuit de iubirea pentru ea. 
„Cum de-a putut să se căsătorească... Oh, nu te mai gândi la 
asta; e inutil.” 

Parţial era din cauza rănii din obraz. Nu-şi putea imagina ce i- 
a făcut doctorul, dar îl ardea şi-l durea de-i venea să plângă. 
Singurul lucru care-i mai alina suferinţa era amintirea loviturii 
date lui Harris.. 

Şi parcă mai era ceva. Ceva nu era în regulă. După ce se 
gândi toată noaptea, îşi dădu seama care era problema. 
Zugravii. Cumva nu păreau să fie zugravi. Avea uneltele şi 
hainele potrivite, dar tot ceea ce păreau să facă era să mute 
lucruri de colo-colo şi să aştepte ca el să plece. 

Ceva nu era în regulă. 

Ce caz era şi ăsta? Cine-o să-i plătească? Cine o să le 
mulţumească pentru că au făcut lumină? O să vină vreun 
guvern recunoscător să le plătească cheltuielile? N-au decât să 
putrezească şi să ardă şi Bellmann, şi Wytham, şi Mackinnon, şi 
toţi ai lor. 

Era mai treaz ca oricând, şi cu nervii întinşi, de parcă ştia că 
e o bombă în cameră cu un fitil care arde încet şi nu putea să o 
găsească. Toate simţurile îi erau ascuţite: răsuflarea lui 
Mackinnon îl umplea de nervi, aşternuturile erau prea calde, 
perna prea tare pentru obrazul lui... Nu avea rost. Nu reuşea să 
adoarmă. 

Îşi lăsă picioarele să-i atârne pe marginea patului şi-şi căută 
papucii. Avea să meargă jos, să stea în bucătărie, să scrie ceva 
şi să bea un ceai. Mackinnon se mişcă atunci când Jim trecu 
peste el, iar Jim îi spuse încet ce credea despre el, magicieni şi 
scoțieni în general. Îşi luă halatul de la uşă şi ieşi pe palier. 


Închise uşa încet în urma lui şi pufni. 

Ceva nu era în regulă. Alergă spre fereastra de pe palier care 
dădea spre grădină şi trase perdeaua. 

Curtea era în flăcări. Nevenindu-i să creadă, rămase 
nemişcat şi se frecă la ochi. Noul studio nu mai exista, în 
schimb, un zid de flăcări se înălța vuind uşor; iar obiectele din 
curte: scânduri, scări, cărucioare, toate ardeau. In timp ce se 
uita îngrozit, văzu cum uşa din spate se deschide şi încep să 
iasă flăcări din clădire... 

In trei paşi ajunse la uşa lui Frederick. O deschise strigând: 

— Arde, arde! 

Camera era goală. Urcă scara îngustă până la ultimul etaj: 

— Arde! Trezeşte-te! Arde! 

Apoi alergă spre Webster şi Sally la etajul întâi. 


Frederick îi auzise primul strigăt şi se ridică imediat. Lângă 
el, Sally se trezi şi tresări. 

— Ce e? întrebă ea. 

— Jim, spuse el şi-şi trase cămaşa şi pantalonii. Pare că arde, 
ridică-te, iubito! Repede! 

Deschise uşa în timp ce Jim venea în fugă pe trepte. Acesta 
clipi surprins, văzându-l că iese din camera lui Sally, dar nu se 
opri. 

— E rău, spuse el, bătând la uşa lui Webster. Arde, domnule 
Webster! Treziţi-vă acum! strigă el în cameră. Clădirea cea nouă 
arde şi cred că şi bucătăria... 

— Fugi sus şi ai grijă ca bucătarul şi Ellie să coboare cât pot 
de repede - oh şi domnişoara Meredith. Mackinnon e treaz? Adu- 
i aici, pe palier. 

Nu era decât o singură scară care ducea în bucătărie. 
Frederick se uită în jos, apoi se întoarse spre Sally. Era la uşă 
acum, ciufulită, adormită şi frumoasă... O prinse şi o trase spre 
el, iar ea veni spre el fără să ezite. Se sărutară mai pasional 
acum decât o făcuseră mai devreme, dar nu dură decât o 
secundă sau două. 

— Adu-ţi aşternuturile în camera cealaltă, spuse el. Eu o să 
cobor să văd dacă se poate ieşi prin magazin. 

Dar când ajunse în întunericul scărilor şi căută uşa, ştiu că nu 
se va putea. Se auzea un vuiet înfricoşător din bucătăie, iar 
căldura, chiar şi prin uşă, era îngrozitoare. O deschise, numai ca 


să fie sigur - şi-şi dădu imediat seama că nu ar fi trebuit să o 
facă pentru că flăcările săriră la el ca un tigru dându-l pe spate 
şi agăţându-i-se de tot trupul. Alunecă şi căzu rostogolindu-se 
orb pe uşa deschisă şi simţi cum îi cade ceva pe ceafă şi se 
sfărâmă, se ridică, se dădu înapoi şi trânti uşa. Era în flăcări, se 
lovi, nu mai avea cămaşă, părul îi ardea - îşi rupse mânecile 
arzânde şi se lovi în cap ca să stingă părul, apoi ajunse cu greu 
înapoi pe palier. 

— Fred! Eşti bine? 

Era Jim, cu Ellie, servitoarea şi doamna Griffiths, bucătăreasa 
cea bătrână, ambele cu ochii larg deschişi şi tremurând. 
Frederick nu ştia dacă se simte bine. Incercă să vorbească, dar 
ceva nu era în regulă, de parcă ar fi înghţit fum. Sally ieşi din 
dormitorul lui Webster şi alergă spre el cu un țipăt de frică. Elo 
tinu cu blândeţe la distanţă şi mimă arătându-i să lege 
aşternuturile. 

— Da, am făcut asta deja, spuse ea. Frederick o împinse pe 
Ellie spre ea, apoi bucătarul, iar ea înţelese imediat, slavă 
Domnului, şi preluă controlul. 

Camera lui Webster se afla deasupra vechiului studio, cu 
vedere spre stradă. Frederick nu ştia dacă focul a ajuns şi acolo 
deja, dar camera lui Sally era deasupra bucătăriei şi nu părea un 
loc sigur. Mackinnon cobora, tremurând, Frederick îl împinse 
după ceilalţi şi se luptă să respire. 

— Ajută-le pe femei să iasă... urcă pe fereastră... nu e bine 
pe scări... 

— Nu urc. Nu suport înălțimile... 

— Atunci arzi, spuse Jim şi se întoarse spre Webster. Aruncă- 
ţi salteaua, îi zise el şi aruncă-l şi pe el după ea. Fred, îl trase el 
pe Frederick într-o parte. Avem probleme sus. Domnişoara nu 
vrea să iasă. S-a încuiat înăuntru. Spune că vrea să rămână. Hei, 
eşti bine? 

Frederick clătină din cap. 

— Sunt puţin ametit, zise el răguşit. 

— Unde-ai fost? 

— Jos. Fum. Nu poţi să treci. Haide. Cred că Bellmann e de 
vină. 

— Zugravii, spuse Jim, în timp ce urcau în grabă treptele. Mi 
s-au părut ciudaţi de la început. Trebuia să mă dau jos din pat 
mai devreme - mi-am dat seama că era ceva în neregulă. Ai o 


tăietură mare pe gât, amice, ştiai? 

— A căzut ceva peste mine, mormăi Frederick. 

Apoi urmă un strigăt de dedesubt şi o bubuitură în timp ce 
podeaua din camera lui Sally se prăbuşea în bucătărie. 

— Aşteaptă acolo, spuse Jim şi se năpusti jos. 

Mackinnon ieşise, iar doamna Griffiths coborâse şi ea 
curajoasă, dar aveau probleme cu Ellie. Reuşise să iasă pe 
jumătate, dar nu putea să meargă mai departe. 

— Haide, prostuţo! o îndemna Sally, dar fata nu făcea decât 
să clipească şi să se agaţe înspăimântată de aştemuturile 
înnodate. 

— Va trebui să te duci jos cu ea, Jim, spuse Sally. 

— Bine. Dar du-te tu prima - arată-i cum se face. 

O ridică pe Ellie înapoi şi o lăsă pe podea, plângând, apoi o 
ajută pe Sally să iasă. 

— Strigă-l pe Fred, spune-i să se grăbească, îi zise el lui 
Webster. 

Webster strigă şi auzi un răspuns. 

— Sper că se descurcă, spuse el. Clădirea n-o să mai reziste 
mult. Mă duc să-i dau o mână de ajutor. 

— Stai aici, îi zise Jim. O duc pe Ellie jos şi apoi mă întorc eu. 
Ai grijă să nu se desfacă nodurile. 

Webster făcu semn din cap, iar Jim sări pe pervaz agil ca o 
maimuţă. 

— Gata, Sal? strigă el. 

Casele dimprejur erau luminate ca o scenă şi deja începuseră 
să se adune oameni. Sally ajunse jos şi strigă că era gata, iar Jim 
se întoarse. 

— Haide, Ellie, zise el, hai să coborâm. 

Ea îl urmă repede. 

— Acum, ţine-te aşa de frânghie... aşa... o să cobor puţin, 
vezi, îţi las spaţiu... Bune aşternuturi, nu se rup, le-am şterpelit 
dintr-un hotel bun... aşa... bravo! 

Vocea i se îndepărta. 

Webster aştepta sus. 


În capătul scării Frederick se văzu nevoit să se oprească, 
pentru că se prăbuşea podeaua. Sau cel puţin asta părea să se 
întâmple. Clădirea semăna cu o navă pe mare şi trosnea atât de 
mult. Din direcţia studioului se auzi o explozie înăbuşită, iar 


Frederick se gândi: „Substanțele... Sper că Sally a ieşit...” 

Dar înaintă spre scările înguste, întunecate şi care se 
legănau. Sau era ceva cu el? Era un vis. Când ajunse sus, era 
mai linişte; de parcă focul era la sute de kilometri distanţă. 

Îi era greu să respire. Puterea îi slăbea cu fiecare clipă; 
simţea cum i se scurge din trup, ca sângele. Poate că era 
sângele. Ridică mâna şi bătu în uşa lui Isabel. 

— Nu! veni răspunsul înăbuşit. Te rog, lasă-mă! 

— Deschide uşa măcar, spuse el. Sunt rănit. Nu pot să lupt 
cu tine. 

Auzi cum se întoarce cheia în ială şi cum e tras un scaun. 

Lumina blândă a unei lumânări când deschise uşa, părul 
care-i cădea pe spate şi cămaşa de noapte făcură să pară că e 
cu totul altă scenă şi-l cufundară parcă şi mai mult în vis. 

— Oh! Eşti... ce-ai făcut? strigă ea, dându-se la o parte ca să- 
| lase să intre. 

— Isabel, trebuie să vii, nu avem prea mult timp, zise el. 

— Ştiu, spuse ea. Nu o să mai dureze mult. Nu o să vin. Aţi 
fost atât de buni cu mine! Pentru ce să mă salvez? 

Se aşeză pe pat. În jurul ei erau răspândite mai multe foi de 
hârtie - scrisori, din câte părea. Il văzu că se uită la ele. 

— Da, zise ea, scrisori de la el. Citirea lor m-a făcut 
întotdeauna mai fericită decât orice. Nu o să am nimic mai bun 
nici dacă o să ajung să trăiesc o sută de ani. Şi dacă trăiesc - ce 
pot să aştept? Singurătate, amărăciune şi regret... nu, nu, du-te, 
te rog, trebuie! Lasă-mă, te rog! Trebuie să pleci... pentru 
Sally... 

Avea ochii strălucitori, strălucea toată. Fred ameţise; trebui 
să se ţină de dulap ca să rămână în picioare şi-i auzea cuvintele 
departe, dar clar. 

— Isabel, femeie proastă, vino jos şi ajută-mă pe mine dacă 
nu vrei să ieşi şi tu, îngăimă el. Toţi ceilalţi au ieşit şi casa o să 
se prăbuşească din clipă - ştii că n-o să plec până nu... 

— Oh, eşti aşa încăpățânat: e nebunie. El a ieşit? 

— Da, ţi-am spus, toată lumea, vino, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Arăta totuşi atât de încântată, ca o fată care se duce la 
primul bal, îmbujorată, drăguță şi tânără; sau ca o mireasă... 

Îi era teamă că a murit deja şi asta era o stare de vis a 
sufletului. Ea mai spuse ceva, dar el nu înţelese ce. Auzea o 


vijelie în urechi, ca focul - poate că asta şi era - şi acum se 
prăbuşea şi etajul ăsta. 

Dădu perdeaua la o parte şi deschise fereastra. Camera asta 
dădea spre stradă, la fel ca palierul de dedesubt; poate dacă 
săreau... 

Fred se întoarse spre pat. Ea era întinsă, cu braţele 
desfăcute. Era cu faţa la el şi-i căzuse părul pe obraji şi maxilar, 
astfel încât numai ochii şi fruntea i se vedeau. Dar zâmbea. 
Părea transpusă de fericită. 

Fred se simţi brusc furios - era o risipă; se împiedică de-a 
lungul podelei, vrând să o tragă spre fereastră. Dar ea se ţinea 
de pat şi Frederick se trezi că e tras, până când, extenuat, căzu 
peste ea. Ar fi fost atât de uşor să renunţe! 

„Of, Doamne, ce risipă.” 

Căldura era acum intensă. Uşa era încadrată în flăcări, iar 
podeaua se îndoia şi trosnea ca o navă prinsă de furtună. Aerul 
era încărcat de sunete - tot felul de zgomote se amestecau. 
Chiar şi muzică... Clopote... 

Fata se mişcă. Mâna ei o găsi pe a lui şi o strânse. 

— Sally? spuse el. 

Putea fi Sally. Şi ea stătuse aşa lângă el. Sally era puternică 
şi neiînfricată, minunată şi incomparabilă... Lady Mary era 
frumoasă, dar Sally o întrecea. Unde era? i 

In mod ciudat simțea ca şi cum s-ar îneca. In jurul lui era o 
zonă de durere teribilă - o simţea acolo -, dar nu-l atingea. In 
schimb, el zăcea în ea, încercând să respire, iar aerul îi 
pătrundea în plămânii răniţi ca apa. 

Avea să moară, deci. 

Se întoarse spre Sally să o sărute pentru ultima oară, dar ea 
scânci. Nu, nu era bine. Sally nu ar fi făcut asta. Sally era în altă 
parte. Fata asta nu-i semăna. Du-o afară şi... 

Se duse spre fereastră, iar podeaua se prăbuşi. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


In umbră 
Era încă întuneric când îi scoaseră trupul afară. Sally 
aşteptase cu ceilalţi în magazinul de peste drum ca pompierii să 
stingă focul. Se înfăşurase într-o mantie împrumutată, îl ţinea pe 
Webster de mână şi nu zicea nimic. 
Urmăreau fiecare mişcare pe care o făceau pompierii. 


Dimineaţa devreme începuse să plouă, ceea ce ajuta pompele; 
focul arsese atât de repede şi complet că nu reuşise să se 
menţină mult, iar pompierii puteau să se mişte printre ruinele 
umede care ardeau înăbuşit şi să-i caute pe Frederick şi pe 
Isabel. 

Apoi se auzi un strigăt. Un bărbat se uită în sus şi înapoi la 
magazinul de peste drum un moment şi alţii urcară să-l ajute. 

Sally se ridică şi-şi aşeză mantia. 

— Eşti sigură că vrei să te duci? întrebă Webster. 

— Da, zise ea. 

Îşi eliberă uşor mâna din a lui, îşi strânse mantia în jurul ei şi 
ieşi în stradă, în burniţă, în frig şi mirosul de cenuşă. 

Îl aduceau jos atât de atent încât Sally crezu că e încă în 
viaţă, numai că nu se grăbeau pentru că nu era urgent. Il 
aşezară pe o targă, în lumina pâlpâitoare a unui felinar, şi, 
văzând-o, pompierii se dădură la o parte. Unul dintre bărbaţi îşi 
dădu jos casca. ; 

Sally îngenunche lângă el. Părea că doarme. Işi aşeză 
obrazul lângă al lui şi se gândi că e atât de cald. Işi puse mâna 
pe pieptul lui gol unde numai cu câteva ore mai devreme îi 
simţise inima bătând şi se gândi că era atât de tăcută acum. 
Unde se dusese? Era atât de cald... Era un mister: se simţea ca 
o stâncă. Simţea că ea e moartă şi el viu. 

Îi sărută buzele şi se ridică. Pompierul care-şi dăduse jos 
casca se aplecă şi-l acoperi pe Frederick cu o pătură. 

— Mulţumesc, spuse ea şi se întoarse să plece. 

Simţi o mână pe braţ, se uită şi-l văzu pe Webster. 

— Trebuie să plec, spuse ea. 

Webster arăta mai bătrân decât îl văzuse Sally vreodată. L-ar 
fi îmbrăţişat, dar nu putea sta pentru că totul s-ar fi prăbuşit. 
Avea ceva de făcut. Îi dădu uşor mâna la o parte, clătinând din 
cap, şi plecă. 


În următoarele patruzeci şi opt de ore, Sally se simţi ca în 
transă. Nu avea decât o singură idee şi nimic altceva nu o 
atingea - în afara câtorva momente când sentimentele o 
invadau şi simţea că se prăbuşeşte. Dar avea ceva de făcut şi 
trebuia s-o facă pentru Fred. Şi era un motiv suficient ca să nu 
simtă nimic, deocamdată. 

Nu-şi amintea cum a plecat în călătorie, deşi probabil că 


trecuse pe-acasă, pentru că avea cu ea o geantă şi-şi schimbase 
hainele. Ajunsese în Barrow duminică seara târziu şi devenise 
destul de conştientă de mediul înconjurător ca să observe 
sprâncenele ridicate ale recepţionerului de la hotel uimit că o 
tânără călătorea singură, deşi nu suficient de conştientă ca să-i 
pese. 

Se duse imediat la culcare. Dormi prost, trezindu-se de multe 
ori cu perna udă şi rătăcită, de parcă simţea tot felul de lucruri 
în somn, dar nu ştia ce era. Luă micul dejun devreme, plăti şi, 
când răsări soarele printre norii apoşi şi polei străzile murdare, 
plecă spre destinaţia ei. 

Neştiind drumul, trebuia să se oprească şi să întrebe, dar îşi 
dădu seama că nu putea să ţină minte prea mult timp indicaţiile, 
aşa că trebuia să întrebe din nou. Încetul cu încetul îşi făcu 
drum spre marginea oraşului, apoi dădu colţul şi se trezi în faţa 
locului unde se născuseră arma cu aburi, imperiul lui Axel 
Bellmann, North Star. 

Era o vale îngustă plină de foc şi oţel, cu şinele strălucind în 
soarele din ce în ce mai puternic şi cu atmosfera încărcată de 
aburi şi de loviturile ciocanelor imense. O şină ducea în interior 
dinspre sud şi ieşea prin nord şi între clădiri, pe alte linii, erau 
aliniate vagoane care duceau cărbuni, fier sau componente ale 
unor maşinării. Clădirile erau structuri din sticlă în cea mai mare 
parte, cu ramă de fier, delicate după aspect şi, în ciuda 
prezenţei coşurilor şi locomotivelor, tot ce se vedea era curat, 
strălucitor şi nou. 

Totul arăta ca o maşinărie uriaşă - una care avea minte şi 
voinţă. Şi toţi bărbaţii pe care-i zări şi sutele pe care nu-i văzu 
nu păreau a fi indivizi, ci rotiţe sau cabluri, iar mintea care le 
coordona pe toate, îşi dădea ea seama, se afla în clădirea de 
cărămidă cu trei etaje din centrul văii. 

Clădirea arăta ca o combinaţie între o vilă modernă 
confortabilă şi o staţie de cale ferată. Uşa de la intrare, 
completată de o verandă gotică, se deschidea direct spre o 
platformă de lângă o cale ferată secundară şi dădea spre centrul 
văii. De-a lungul platformei erau ronduri de flori, goale acum, 
dar curate şi îngrijite. De cealaltă parte a casei se vedea o alee 
pentru trăsuri ce dădea spre o uşă asemănătoare, deşi mai 
mică, iar după colţ era un staul unde un băiat aduna mizeria. Pe 
acoperişul clădirii se afla un suport de steag. 


În timp ce se uita la această scenă prosperă, înfloritoare, 
Sally avu o senzaţie ciudată; ca şi cum din ea ieşeau valuri de 
rău, strălucind ca un abur fierbinte. Undeva, acolo jos, 
construiau o armă mai îngrozitoare decât orice altceva văzuse 
lumea, iar puterea care crea arma îi intrase în viaţă, îi smulsese 
cea mai prețioasă parte şi i-o aruncase moartă la picioare, totul 
numai pentru că îndrăznise să întrebe ce se întâmplase. Orice 
se făcea aici era malefic şi asta aproape că se putea vedea în 
sclipirea soarelui pe sticlă, pe şine şi în tremurul aerului 
deasupra coşurilor. 

Sentimentul era atât de intens, că un moment Sally fu 
cuprinsă de frică. Era mai înspăimântată ca niciodată şi 
resimțea frica mai mult decât fizic, aşa cum răul era mai mult 
decât fizic. Dar venise aici să înfrunte asta. Închise ochii şi 
respiră adânc, iar momentul trecu. 

Se afla lângă un mai plin de iarbă, deasupra văii. Cobori 
puţin, spre adăpostul unor copaci unde se aşeză o vreme, 
uitându-se spre vale mai cu atenţie. 

Pe măsură ce trecea dimineaţa, Sally observă tot mai multe 
detalii şi începu să vadă un tipar în muncă. Niciuna dintre 
locomotive sau coşurile de pe clădiri nu scoteau fum; probabil 
că ardeau cocs ceea ce explica faptul că valea era curată. Cele 
trei macarale pe care le văzu ridicând bucăţi de ţevi de oţel sau 
plăci de fier din vagoanele de pe şine păreau să aibă un alt tip 
de motor: putea fi hidraulic sau chiar electric. Electricitatea se 
afla la baza proceselor care aveau loc în ultima dintre clădiri, cu 
siguranţă. Erau fire care porneau spre ea dinspre o construcţie 
din cărămidă din apropiere şi de fiecare dată când o locomotivă 
ducea un şir de vagoane spre ea, nu se duceau atât de aproape 
ca în alte părţi, ci se opreau ceva mai departe. Aici vagoanele 
erau luate de un alt tip de locomotivă - una care părea că e 
alimentată printr-un cablu de deasupra. La un moment dat, 
locomotiva aceasta se oprea şi legau cai la vagoane. 

Deci clădirea aceea care se afla departe de celelalte şi unde 
nu voiau să ducă foc era probabil cea în care ţineau explozibilul. 

Privi totul nemişcată, fără a simţi nimic, de parcă nu ar fi fost 
decât un uriaş ochi. 

După-amiaza târziu, văzu din nou semne de activitate în 
clădirea cu suportul de steag. Ferestrele de deasupra se 
deschiseră şi apăru o servitoare care părea că şterge praful şi 


face curat. În faţă se opri trăsura unui negustor şi se descărcă 
ceva; apăru fum la două dintre şeminee; o altă servitoare, sau 
poate aceeaşi, veni să curețe alama de pe uşa din laterala 
platformei. In cele din urmă, aproape de apusul soaelui, Sally 
văzu ceea ce aşteptase: se schimbă semnalul lângă linia din 
sud, fluieratul unei locomotive răsună în vale şi o locomotivă 
care trăgea un singur vagon intră prin labirintul de macazuri, 
spre clădire. 

Locomotiva aparţinea Marii Companii Nordice, dar vagonul 
era privat, vopsit într-un albastru-închis frumos cu o emblemă 
argintie pe uşi. Când se opri lângă platformă, un servitor- 
majordom sau altceva - ieşi din casă şi deschise uşa la trăsură. 
Un moment mai târziu, Axel Bellmann se dădu jos. Constituţia 
lui masivă şi strălucirea metalică a părului blond erau de 
neconfundat chiar şi de la distanţă. Intră în casă, iar în spatele 
lui un valet şi un alt servitor din casă descărcară bagajele. 

Intre timp, locomotiva desfăcu maşina şi plecă pufăind din 
vale. Un minut sau două mai târziu, o servitoare ieşi din casă pe 
o uşă laterală cu mătură, făraş şi cârpă de şters praful şi intră în 
trăsură; şi la puţin după aceasta, deasupra, în suportul pentru 
steaguri flutura un steag cu aceeaşi emblemă ca aceea pictată 
pe uşile trăsurii. O vedea clar acum în razele soarelui la apus: 
era o stea argintie. 

Bagaje, servitori, o casă... Venise ca să stea, deci. Sally nu se 
aşteptase să fie atât de simplu. 

Se simţea încordată. Îi era şi foame, şi sete, dar asta nu mai 
avea să conteze mult timp, încordarea va conta. Se ridică şi 
merse pe sub copaci privind cum umbrele se lungeau, cum 
lumina de la ferestrele de dedesubt părea să devină tot mai 
strălucitoare, în timp ce tiparul de lucru se schimba. Când valea 
se umplu de întuneric, sună un fluier şi câteva minute mai târziu 
Sally văzu primul val de bărbaţi făcându-şi drum spre casă. 
Acele părţi unde procesul de lucru era continuu erau tot 
ocupate, muncitorii fiind înlocuiţi de schimbul următor, însă 
unele clădiri fură închise rămânând să fie supravegheate de un 
paznic de noapte. Zona din jurul clădirii ce adăpostea 
explozibilul era luminată ca o scenă, probabil electric; luminile 
străluceau pe pietrişul alb, iar locul avea un aer ireal. 

Atmosfera începea să se umezească. larba pe care călca 
Sally era deja udă de la rouă. lşi luă geanta fără să se 


gândească, o ţinu strâns la piept ca un copil şi începu să plângă. 

Faţa lui nemişcată în ploaie, în cenuşă... 

Aproape că cedă în timp ce un val de tristeţe, iubire şi 
dorinţă trecu de bariera din jurul ei şi-l strigă cu glas tare 
simțind cum amărăciunea aproape o îneacă. Dar se agăţă de 
ideea care o adusese aici, ca un marinar care se îneacă deo 
vergă, iar valul trecu peste ea şi se retrase. 

Trebuia să se mişte. Îşi făcu drum printre copaci, 
concentrându-se asupra mişcărilor, împiedicându-se de rădăcini 
şi ridicându-şi fusta pentru a evita mărăcinii... Apoi ajunse din 
nou pe drum, ceva mai liniștită. 

Îşi lăsă fusta, îşi aşeză mantia şi plecă spre vale, în întuneric. 

Aşa cum se aşteptase, era un bărbat de pază. Nu se 
aşteptase însă la o asemenea dimensiune a locului, acum că era 
aproape; la masivitatea porţilor de fier, la gardurile solide, 
ghimpate ori la strălucirea luminilor. Uniforma paznicului, cu 
emblema stelei pe piept şi şapcă, maniera arogantă în timp ce 
se îndrepta încet spre poartă, legănând un băț, uitându-se cu 
atenţie la ea de sub vârful şepcii; toate acestea îi dădură un fior 
chiar şi inimii ei îndepărtate. 

— Vreau să-l văd pe domnul Bellmann, spuse ea printre 
gratii. 

— Va trebui să aşteptaţi până primesc instrucţiuni că puteţi 
intra, răspunse el. 

— Vreti, vă rog, să-l anunţaţi pe domnul Bellmann că a venit 
domnişoara Lockhart să-i vorbească? 

— Nu am voie să părăsesc poarta. Am instrucţiuni să nu dau 
voie nimănui să intre. 

— Trimiteţi un mesaj, atunci. 

— Nu-mi spuneţi dumneavoastră cum să-mi fac treaba... 

— Ar fi timpul să vă spună cineva. Trimiteţi-i imediat un 
mesaj domnului Bellmann sau o să vă facă să vă pară rău. 

— Şi dacă nu-i aici? 

— L-am văzut când a venit. Domnişoara Lockhart a venit să-i 
vorbească. Anunţaţi-l imediat! 

Sally se uită la el. După câteva secunde, el se întoarse cu 
spatele şi intră în ghereta lui, iar Sally auzi o sonerie în 
depărtare. Paznicul aşteptă înăuntru. În curând, Sally văzu cum 
se apropie o lumină dinspre casă, care deveni un servitor cu o 
lampă. Când ajunse la poartă, se uită curios la Sally, apoi se 


duse să discute cu paznicul. 

După un minut ieşiră. Paznicul descuie poarta şi Sally intră. 

— Am venit să vorbesc cu domnul Bellmann, zise ea. Mă 
puteţi duce la el, vă rog? 

— Urmaţi-mă, domnişoară. O să văd dacă domnul Bellmann 
vă poate primi, spuse el. 

Paznicul încuie uşa în spatele lor, iar Sally îl urmă pe servitor 
de-a lungul aleii, printre magaziile cu locomotive şi şine, spre 
casă. In timp ce mergeau, pietrişul scrâşnindu-le sub picioare, 
Sally auzi zgomot dinspre magaziile de pe stânga - semăna cu 
bubuitul unor tobe gigantice, iar ceva mai departe se auzeau 
încontinuu bătăi, ca pulsul unui uriaş, iar din când în când se 
distingeau ciocane sau lovituri de metal pe piatră. Dinspre o 
clădire ceva mai departe de alee, unde uşile - plăci mari de 
metal pe role - erau deschise, se zărea o lumină ca din iad şi 
zburau scântei în timp ce era turnat otelul fierbinte. 

Toate sunetele o răneau şi o înspăimântau. Le simţea ca 
inumane şi monstruoase, zgomote scoase de instrumente 
hidoase de tortură. Cu cât înaintau mai mult în lumea metalului, 
focului şi morţii, cu atât se simţea mai mică şi mai fragilă şi-şi 
dădea tot mai bine seama cât îi era de foame, de sete, cât era 
de obosită, cât de rău o durea capul, cât de dezordonată trebuia 
că arăta, cât de slabă şi de nesigură. 

Stătuse odată la picioarele cascadelor Schaffhausen din 
Elveţia şi se simţise copleşită de forţa lor. Dacă ar fi căzut în 
apele lor, ar fi fost spulberată imediat, ca şi cum nici nu ar fi 
existat. Se simţea la fel acum. Întreprinderea asta enormă - 
milioane de lire, complicaţii organizaționale, economice, 
complicitatea guvernelor, sute dacă nu mii de vieţi implicate; 
toate deveneau mult mai mari decât orice ar fi putut aduce ea 
împotrivă. 

Nu conta. 

Işi permise pentru prima dată să se gândească direct la Fred. 
Oare ce ar face el dacă ar avea de-a face cu ceva atât de 
puternic? îşi dădu imediat seama: s-ar compara calm cu lucrul 
respectiv şi, dacă acesta din urmă ar fi fost mai puternic, ar şti 
şi asta nu ar conta, el nu ar ezita, ci ar râde vesel şi ar ataca 
oricum. Ah, cât iubea curajul acesta din ochii lui strălucitori! Nu 
era cutezanţă prostească, lui fiindu-i foarte clară situaţia. Ştia de 
fiecare dată - ca să facă ceea ce făcuse în casa care ardea era 


nevoie de atât de mult curaj)! 

Se împiedică şi se trezi că plânge pe aleea întunecată, ţinând 
strâns geanta, în vreme ce servitorul stătea un pic mai departe 
cu lampa. După câteva minute îşi reveni, se şterse la ochi cu 
batista zdrenţuită şi-i făcu semn servitorului să se mişte. 

„Da, îşi zise ea, asta ar face: şi-ar măsura şansele şi ar ataca 
oricum, şi încă bucuros.” Aşa că va face şi ea la fel, pentru că-l 
iubea, dragul de Fred, o va face ca să fie demnă de el. Il va 
înfrunta pe Bellmann, deşi îi era îngrozitor de frică; va fi ca Fred 
şi nu va lăsa să se vadă că-i e frică, deşi acum, că se apropia, 
simţea frica în stomac. De-abia mai putea să pună un picior în 
faţa celuilalt. 

Dar reuşi. Şi cu capul sus, cu lacrimi strălucindu-i pe obraji, 
urcă treptele în spatele servitorului şi intră în casa lui Axel 
Bellmann. 


Duminică dimineața târziu, Jim Taylor se trezise cu o durere 
ameţitoare de cap şi o durere groaznică de picior - pe care-l 
văzu când se ridică în şezut că era în ghips până la genunchi. 

Nu recunoscu locul în care se afla. De fapt, câteva momente 
nu-şi aminti nimic. Dar apoi îşi aduse aminte - sau măcar parţial 
- şi se cufundă din nou în perna moale, închizând ochii, însă 
numai pentru un moment. Îşi aminti cum Frederick se întorsese 
după nebuna de Isabel Meredith şi cum el încercase să se 
elibereze din strânsoarea lui Webster, Mackinnon sau a altcuiva 
vrând să se întoarcă după el. Dar asta fusese tot. 

Se ridică din nou. Se afla într-o cameră confortabilă, chiar 
luxoasă, pe care nu o mai văzuse până atunci şi auzea traficul 
de-afară, şi mai era şi un copac - unde naiba se afla? 

— Hei! strigă el. 

Găsi un clopoțel lângă pat şi trase tare de el. Apoi încercă să 
se dea jos, dar durerea îl învinse şi strigă din nou: 

— Hei! Fred! Domnule Webster! 

Se deschise uşa şi apăru o siluetă în negru. Jim îl recunoscu: 
era Lucas, servitorul lui Charles Bertram. 

— Bună dimineaţa, domnule Taylor, spuse el. 

— Lucas! zise Jim. E casa domnului Bertram? 

— Da, domnule. 

— Cât e ceasul? De cât timp sunt aici? 

— E aproape 11.00, domnule Taylor. V-au adus în jur de 


5.00. Aţi fost adus inconştient, aşa mi s-a spus. Observaţi că 
doctorul s-a ocupat de piciorul dumneavoastră. 

— Domnul Bertram e aici? Sau domnul Garland? ŞI 
Mackinnon, unde e? 

Domnul Bertram ajută în Burton Street, domnule. Nu pot 
spune unde e Mackinnon. 

— Şi domnişoara Lockhart? Şi Frederick? Adică, domnul 
Garland cel tânăr? E bine? 

O tresărire de compasiune traversă trăsăturile calme ale 
bărbatului, iar Jim simţi cum parcă o mână de fier îi strângea 
inima. 

— Îmi pare foarte rău, domnule Taylor. Domnul Frederick 
Garland a murit în încercarea de a scoate o tânără afară din 
clădire... 

In curând camera se dizolvă într-o ceaţă apoasă. Jim se 
prăbuşi înapoi în pat şi auzi cum uşa se închide după domnul 
Lucas, apoi se trezi că plânge cum nu o făcuse de când era copil 
- suspine cutremurătoare şi o durere copleşitoare, iar alături de 
ele strigăte de furie şi de negare - negare a faptului că el, Jim, 
plângea, negare a morţii lui Frederick, negare a faptului că 
Bellmann scăpa după ce făcuse asta - pentru că ştia ce se 
întâmplase. Bellmann îl ucisese pe Frederick. Era la fel de sigur 
ca de faptul că i-ar fi înfipt un cuţit în inimă. Şi avea să 
plătească. Cum de putuse să i se întâmple asta lui Fred - luptele 
în care supravieţuiseră împreună, modul în care se certau, se 
tachinau şi râdeau... 

Un alt val de lacrimi. Bărbaţii nu plângeau în poveştile pe 
care le citea şi le scria Jim, dar o făceau în viaţa adevărată. Tatăl 
lui Jim plânsese când ftizia îi luase soţia, pe mama lui Jim, când 
acesta avea zece ani; iar vecinul, domnul Solomon, plânsese 
când proprietarul îi dăduse familia afară şi-i lăsase în stradă - 
plânsese cu o rafală de înjurături; iar Dick Mayhew, campionul la 
categorie uşoară, plânsese când îşi pierduse titlul în faţa lui Bob 
Gorman. Nu era nicio ruşine. Era vorba de sinceritate. 

Lăsă amărăciunea să treacă peste el, apoi se ridică şi trase 
clopoţelul. Ignorând durera din picior, se legănă şi puse piciorul 
pe podea. Un moment mai târziu, Lucas intra cu o tavă. 

— Domnişoara Lockhart, spuse Jim. Unde e? Ştii? 

Lucas puse tava pe măsuţa de lângă pat şi o trase în faţa lui 
Jim, care observă pentru prima dată că purta o cămaşă de-a lui 


Charles. Pe tavă era ceai, pâine prăjită şi ou fiert. 

— Am înţeles din ceea ce a spus domnul Bertram că a plecat 
din Burton Street la puţin timp după ce pompierii au adus trupul 
domnului Garland. Nu aş putea spune unde s-a dus. 

— Şi Mackinnon? îmi pare rău dacă te-am întrebat mai 
devreme, Lucas. Sunt mai mult decât ameţit. Ce ştii despre ceea 
ce s-a întâmplat? 

Lucas stătu lângă Jim în timp ce acesta îşi bău ceaiul şi-şi 
unse felia cu unt şi povesti ceea ce auzise. La ora 5.00 în acea 
dimineaţă, Webster trimisese un mesaj în care cerea ajutorul. 
Charles se dusese imediat în Burton Street unde-l găsise pe Jim 
necesitând atenţie medicală după ce căzuse de pe aşternuturile 
înnodate în încercarea de a se întoarce după Frederick. Il 
trimisese imediat la Lucas şi chemase doctorul. Era încă în 
Burton Street cu Webster unde avea să stea o vreme. Sally 
dispăruse, la fel şi Mackinnon. Jim închise ochii. 

— Trebuie să-i găsesc, zise el. [Ţi-a spus ceva domnul 
Bertram despre treaba asta, Lucas? 

— Nu, domnule. Deşi mi-am dat seama că e ceva în 
neregulă. Va trebui să vă avertizez, domnule Taylor, că doctorul 
care s-a ocupat de piciorul dumneavoastră a fost foarte insistent 
în privinţa faptului că nu trebuie să vă mişcaţi. Domnul Bertram 
mi-a spus să vă pregătesc camera şi să mă asigur că vă simţiţi 
confortabil pentru o şedere lungă, domnule. V-aş sfătui... 

— E foarte drăguţ din partea lui şi o să-i spun când am să-l 
văd. Dar nu pot să stau degeaba - e urgent. Vrei să chemi o 
trăsură? Şi haine - bănuiesc că ale mele sunt arse sau aşa ceva 
- la naiba, eram în cămaşa de noapte, îmi amintesc acum. Poţi 
să-mi găseşti ceva de îmbrăcat? 


Cincisprezece minute mai târziu, Jim, îmbrăcat cu un costum 
de tweed de-al lui Charles, care nu-i stătea bine, se afla într-o 
trăsură ce se îndrepta spre Islington. Când trăsura se opri în faţa 
uşii lui Sally, Jim îi strigă vizitiului să se oprească, se ridică (cu 
ajutorul unui baston pe care-l împrumutase de la Lucas) şi sună 
la uşă. 

Câteva momente mai târziu, proprietarul lui Sally deschise 
uşa. Era un vechi prieten. Lucrase pentru Frederick mai demult, 
înainte ca Sally să sosească, şi-i cunoştea pe toţi. Părea 
îngrijorat. 


— Sally e aici? întrebă Jim. 

— Nu, a plecat mai devreme, spuse domnul Molloy. A venit, 
nu ştiu, cam pe la cinci dimineaţa. Cred că şi-a schimbat hainele 
şi a plecat. Arăta groaznic. Ce se întâmplă, Jim? Ce-ai păţit la 
picior? 

— Uite ce-i, bătrâne; a avut loc un incediu în Burton Street. 
Fred a murit. Imi pare rău că ţi-o spun aşa. Dar trebuie să o 
găsesc pe Sally; pentru că o să intre în necazuri. Nu a spus unde 
se duce? 

Bărbatul se făcuse palid. Dădu din cap neajutorat. 

— Domnul Fred, zise el. Nu cred. 

— Imi pare rău, bătrâne. E-adevărat. Doamna ta e aici? 

— Da, dar... 

— Spune-i s-o aştepte aici pe Sally în caz că se întoarce. lar 
dacă vrei să dai o mână de ajutor, poţi să te duci în Burton 
Street. Cred că au nevoie de câteva braţe acum. O... îi trecu prin 
minte un gând şi se uită în jur, la holul curat. Ai ceva de-al lui 
Sally? Uite, asta e bună. 

Spre surpriza domnului Molioy, Jim luă din cuierul de lângă 
uşă o bonetă pe care Sally o purta adesea. 

— Dar unde te duci? întrebă el. Ce se întâmplă, Jim? 

— Trebuie să o găsesc, spuse Jim, coborând anevoios 
treptele. Du-te şi ajută-l pe domnul Webster. E cel mai bun lucru 
pe care-l poţi face. 

Se aruncă în trăsură, scrâşnind din dinţi de durere, şi ceru să 
fie dus în Hampstead, Kenton Gardens nr. 15. 

Proprietăreasa lui Mackinnon se dădu înapoi când îl 
recunoscu pe Jim. 

— E-n regulă, doamnă, spuse el. Nu provoc niciun necaz 
astăzi. Domnul Mackinnon e înăuntru? 

Ea dădu din cap că da. 

— Dar... 

— Bine, atunci, o să intru dacă îmi daţi voie. Stai aici, îi strigă 
el vizitiului şi intră şchiopătând. 

Transpirând acum din cauza durerii, se aşeză pe trepte 
pentru a urca scara împingându-se pe spate. Proprietăreasa se 
uita la el cu gura căscată. 

La uşă la camera lui Mackinnon se ridică din nou în picioare 
şi bătu tare cu bastonul. 

— Mackinnon, strigă el. Lasă-mă să intru. 


Nu se auzi nimic dinăuntru. Jim bătu din nou. 

— Haide, deschide! Pentru numele lui Dumnezeu, 
Mackinnon, sunt Jim Taylor, n-o să-ți fac nimic. Am nevoie de 
ajutor. 

Se auzi un fâsâit şi fu întoarsă o cheie. Mackinnon se uită la 
el, palid, suspicios şi adormit, iar furia lui Jim aproape că dădu 
pe din afară. Erau atâtea de făcut, iar viermele ăsta mizerabil se 
târâse înapoi aici ca să doarmă! Se controlă cu greu. 

— Lasă-mă să intru, zise el. Trebuie să stau jos. 

Şchiopătă căutând un scaun. Proprietăreasa cumpărase deja 
mobilă; se observau încă urmele luptei, dar patul şi şifonierul 
erau noi-noute. 

— Sally, zise Jim. Unde s-a dus? Ai idee? 

— Nu, spuse Mackinnon. 

— Trebuie să o găsim. Tu ştii să faci un truc, nu ştiu cum se 
numeşte - nu un truc, de fapt, un fel de chestie spiritistă am citit 
despre asta. Cred că eşti un spiritist adevărat. la asta! 

li dădu boneta lui Sally, iar Mackinnon o luă şi o aşeză lângă 
el, în timp ce se aşeza şchiopătând pe pat. 

— Am citit că ceea ce se face e să se ia ceva care aparţine 
persoanei şi, concentrându-se asupra ei, se primesc impresii 
despre unde se află persoana respectivă. E-adevărat? Poţi să 
faci asta? 

Mackinnon făcu semn că da. 

— Da, spuse el şi-şi linse buzele uscate. Uneori. Dar... 

— Haide. E a ei. O purta foarte des. Trebuie să afli unde e şi 
trebuie s-o faci acum. Haide - nu o să te întrerup. Să-ţi spun 
ceva însă, dacă ai avea o picătură de brandy pe-aici, n-aş zice 
nu... 

Mackinnon se uită la piciorul lui Jim şi luă o sticluţă argintie 
de pe măsuţa de lângă pat. Jim luă o gură şi-şi ţinu respiraţia în 
timp ce lichidul arzător i se duse pe gât. Mackinnon luă boneta. 

— Foarte bine, zise el. Dar nu garantez nimic. Dacă nu văd 
nimic, nu pot să spun nimic. lar acum nu e deloc momentul să... 
Ştiu, ştiu. Lasă-mă să mă concentrez. 

Se aşeză pe pat, ţinând boneta cu ambele mâini şi închizând 
ochii. Lui Jim îi pulsa îngrozitor piciorul. Îl durea şi capul. Mai luă 
o gură din sticlă, lăsând băutura să se ducă încet de data asta şi 
închise ochii ca şi Mackinnon. Incă o gură, apoi înşurubă din nou 
dopul şi o puse în buzunar. 


Nord, zise Mackinnon după un minut. Se duce spre nord. 
Cred că e într-un tren. Văd o emblemă argintie. O stea, poate? 
Da, asta e. Poate fi destinaţia ei, cred. 

— North Star, spuse Jim. Se înţelege. Se duce spre nord. 
Sigur? 

— Fără îndoială. 

— Unde? 

— Călătoreşte încă. Nu e o ştiinţă exactă, ştii? 

— Îmi dau seama. Dar poţi spune: nord-est sau nord-vest? 
Sau cât de departe a ajuns în nord? 

— Dispare. Nu trebuie să pui atâtea întrebări, spuse 
Mackinnon sever. Acum s-a dus de tot. 

Lăsă boneta pe pat şi se ridică. Jim se ridică şi el ajutându-se 
de băț. 

— Bine, spuse el. Atunci îmbracă-te. Nu ştiu când ai plecat din 
Burton Street. Probabil că nu ştii că Fred a murit. A fost cel mai 
bun prieten pe care l-am avut vreodată şi nu cred să mai găsesc 
unul mai bun. lar acum Sally a plecat să se pună în pericol, iar 
noi o s-o găsim, noi doi. Nu ştiu ce m-aş face dacă s-ar duce şi 
ea pentru că o iubesc, ştii, Mackinnon? Ştii ce înseamnă iubirea? 
O iubesc aşa cum l-am iubit pe Fred, ca pe o prietenă. Unde se 
duce ea, mă duc şi eu, iar tu trebuie să vii cu mine pentru că din 
cauza ta au intrat în asta. Aşa că îmbracă-te şi dă-mi Mersul 
trenurilor. 

Mackinnon îi dădu ghidul fără să spună nimic şi începu să se 
îmbrace, în timp ce Jim întorcea paginile cu o mână 
tremurătoare şi căuta legăturile spre nord. 


CAPITOLUL DOUAZECI ŞI DOI 
Putere şi ordine 

Casa lui Bellmann era apăsător de caldă şi bogat mobilată. 
Servitorul îi ceru lui Sally să-l aştepte în hol şi-i oferi un scaun, 
dar era prea aproape de calorifer şi preferă să stea lângă 
fereastră. Era în interiorul ei o răceală pe care nu voia s-o lase 
să se risipească. 

După câteva minute bărbatul se întoarse şi spuse: 

— Domnul Bellmann vă poate primi acum, domnişoară 
Lockhart. Urmaţi-mă, vă rog! 

Când plecară din hol un ceas bătu ora nouă, iar ea fu uimită 
că a trecut atât de mult timp. Îşi pierdea memoria? Se simţea 


tot mai îndepărtată de lume. Îi tremurau rău mâinile şi capul îi 
pulsa. 

Merse după servitor de-a lungul unui coridor şi se opri când 
acesta bătu la uşă. 

— Domnişoara Lockhart, domnule, zise el şi se dădu la o 
parte ca să o lase să intre. 

Axel Bellmann era îmbrăcat de seară. Părea că tocmai a luat 
cina pentru că pe biroul plin de hârtii se aflau o sticlă de brandy 
şi un singur pahar. Se ridică şi se îndreptă spre ea cu mâna 
întinsă. Sally auzi uşa închizându-se, dar numai slab pentru că 
avea un vuiet în urechi şi scăpă geanta. Aceasta căzu pe covor. 
El se aplecă imediat şi i-o ridică, apoi o ajută să se aşeze pe 
scaun. 

Îşi dădu seama roşind din cauza propriei prostii că voia să-l 
pălmuiască. Să-l pălmuiască - de parcă ar fi contat vreun pic! 

Pot să-ţi ofer un pahar de brandy, domnişoară Lockhart? 
întrebă el. 

Ea dădu din cap în semn de refuz. 

— Ceva cald, atunci? Ai venit de la frig. Să sun să aducă o 
cafea? 

— Nimic, mulţumesc, reuşi ea să spună. 

Bellmann se aşeză în faţa ei şi-şi încrucişă picioarele. Sally se 
uită în altă parte. Camera în care se aflau era şi mai călduroasă 
decât holul, dacă era posibil, pentru că nu numai că era un 
radiator mare sub fereastră, dar în sobă ardea un foc puternic - 
cocs, observă ea. Toată mobila era nouă. Pe pereţi erau picturi - 
scene de vânătoare, vânătoare de vulpi -, iar deasupra 
şemineului şi între ferestre se aflau tot felul de trofee: coarne de 
cerb, capul unui cerb, un bot de vulpe. Unul dintre pereţi era în 
totalitate acoperit de rafturi de cărţi, dar niciuna dintre ele nu 
părea să fi fost deschisă vreodată. Camera avea aerul că a fost 
utilată complet dintr-un catalog, cu toate accesoriile 
convenţionale pentru biroul unui gentleman, fără ca el să se 
obosească să le pună cap la cap. 

Apoi se uită din nou la Bellmann şi-i văzu ochii. 

Erau plini de compasiune. 

Se simţi de parcă tocmai ar fi fost dezbrăcată şi aruncată în 
zăpadă. Simţi nevoia să-şi ţină respiraţia şi se uită în altă parte, 
dar ochii îi erau parcă atraşi din nou şi nu greşise: pe faţa lui se 
vedea compasiune, blândeţe şi înţelegere, altfel însemna că nu 


putea citi expresia umană. Şi putere, atâta putere cum nu mai 
văzuse de când era mică, când se trezea în timpul nopţii şi se 
agăța de tatăl ei, şi vedea în iubirea din ochii lui că era în 
siguranţă, totul era în siguranţă, nu existau lucruri rele în lume. 

— L-ai ucis pe Frederick Garland, spuse ea cu o voce 
tremurândă şi şoptită. 

— L-ai iubit? întrebă Bellmann. 

Ea dădu din cap că da. Nu avea încredere în propria voce. 

— Atunci probabil că a meritat iubirea ta. Am ştiut de când ai 
venit prima dată la mine că eşti o tânără remarcabilă. Că o să vii 
din nou şi iată că am avut dreptate. Domnişoară Lockhart, o să 
primeşti adevărul acum. Intreabă-mă tot ce vrei - îţi promit că o 
să-ţi spun adevărul. Tot - dacă vrei. 

— L-ai omorât pe Nordenfels? spuse ea. A fost primul lucru 
care mi-a venit în minte. 

— Da? 

— De ce? 

Nu am căzut de acord asupra viitorului Regulatorului. El a 
ajuns să-l considere dezgustător şi a vrut să distrugă toate 
dosarele despre el, ca să nu fie construit niciodată; eu l-am 
văzut ca pe un dispozitiv de a promova fericirea umană. Ne-am 
certat şi ne-am duelat ca nişte gentlemeni, iar el a pierdut. 

Vorbea încet, pe un ton sincer, dar nu se acorda cu ceea ce 
spunea. Nu reuşea să-l creadă. 

— Fericirea umană? întrebă ea. 

— Vrei să-ţi explic? 

Ea dădu din cap că da. 

— Regulatorul este prea îngrozitor pentru a fi utilizat. Odată 
ce au fost construite destule, se vor sfârşi războaiele, iar 
civilizațiile se vor dezvolta în pace şi armonie pentru prima dată 
în istoria lumii. 

Sally încercă să înţeleagă cum putea să fie adevărat aşa 
ceva. Apoi spuse: 

— Tu ai făcut în aşa fel încât /ngrid Linde să dispară? 

— Nava cu aburi? Da, eu. Vrei să ştii cum am făcut-o? 

Sally dădu din cap că da. Se simţea incapabilă de a vorbi. 

— Avea o instalaţie de gazificare în camera motoarelor, la fel 
ca majoritatea navelor cu cărbuni. O instalaţie cu gaz Capitaine 
Marine, ca să fiu mai exact. Ardea o parte din cărbuni pentru a 
produce gaz pentru luminat şi aşa mai departe, iar gazul era 


stocat într-un rezervor mare, expandabil. Era foarte sigur, ştii. 
Tot în camera motoarelor, pe axul principal care învârte elicea, 
era un contor automat. Făcea clic la fiecare rotaţie şi-i spunea 
mecanicului când să ungă rulmenţii. Ei bine, în interiorul acestui 
contor, am sudat o serie de cuie care se aliniau când se ajungea 
la un anumit număr - un număr care însemna că nava se afla 
undeva în mijlocul mării. Când se întâmpla asta, aveau să 
completeze un circuit electric şi să pornească o bujie pe care o 
pusesem în rezervorul de gaz. Evident, nu am fost acolo să văd 
cum se întâmplă, dar, judecând după rezultat, se pare că a 
funcţionat, nu crezi? 

Lui Saily i se făcu rău. 

— Dar de ce-ai făcut-o? 

În primul rând, pentru că aceasta a grăbit declinul Companiei 
de Navigaţie Anglo-Baltice, de care aveam nevoie din motive 
financiare. Remarcaseşi deja asta când ai venit la Casa Baltică. 
Ai fost perspicace, dar nu aveai cum să ştii cel de-al doilea 
motiv, acesta fiind faptul că la bordul navei se afla un agent al 
guvernului mexican care mergea la Moscova cu documente care 
i-ar fi făcut pe finanţatorii mei din Rusia să-şi retragă suportul. 
Ar fi fost dezastruos. Aşa cum stau acum lucrurile, mă aflu pe 
punctul de a semna un contract cu acelaşi guvern mexican, aşa 
că toată lumea a avut de câştigat - lucrători, familiile lor, copiii, 
comunităţi întregi şi aici, şi în Mexic. Copiii săraci din Barrow o 
să mănânce şi o să meargă la şcoală pentru că am făcut asta. 
Sunt familii în Mexic care vor beneficia de medicamente, de apă 
curată de băut, transport pentru produsele de la fermele lor, 
siguranţă, educaţie - totul pentru că am scufundat nava /ngrid 
Linde. A fost un act umanitar, iar dacă ar fi să o fac din nou, aş 
face-o fără cea mai mică urmă de ezitare. 

— Cum rămâne cu persoanele nevinovate care au murit? 

— Nu pot să pretind că regret moartea unor oameni pe care 
nu i-am întâlnit niciodată. Nimeni nu poate. Dacă spun că o fac, 
mint. Aiureli, cred că aşa le spuneţi voi. Nu, ţi-am promis 
adevărul şi acesta este adevărul. Nu regret că i-am omorât pe 
oamenii ăia. Dacă nu aş fi scufundat vasul, ar fi murit mult mai 
mulţi - înfometați, săraci, ignoranti, în războaie. A fost un act de 
mare caritate. _ 

Pe Saily o luă ameţeala, deşi stătea jos. Inchise ochii şi 
încercă să se controleze, încercă să-l readucă pe Fred în 


memorie, încercă să-şi aducă aminte ce făcea şi de ce. În cele 
din urmă întrebă: 

— Ce poţi spune despre legăturile pe care le ai în guvernul 
britanic? Când a venit în Burton Street, sâmbătă noaptea, 
domnul Windlesham ne-a dat nişte nume de oficiali pe care îi ai 
la mână. De ce ai nevoie de asta? Şi de ce a venit domnul 
Windlesham la noi? Nu l-am crezut când a spus că North Star se 
află pe punctul de a se prăbuşi. Cred că tu l-ai trimis. 

— Sigur că eu l-am trimis. L-am trimis să spioneze. Dar ai 
întrebat de guvern - e o problemă foarte interesantă, foarte 
delicată... Cu siguranţă, ştii că treburile guvernamentale 
adevărate au loc departe de ochii publicului. Probabil că nu ştii, 
dar multe dintre ele sunt necunoscute chiar şi miniştrilor acelor 
departamente care se presupune că se ocupă de aceste 
probleme. Aşa se întâmplă în toate statele, desigur, dar mai ales 
în Marea Britanic pentru anumite motive. Datorită legăturilor de 
care mi-a făcut rost Lordul Wytham (deşi scopul lor nu îi este cu 
totul cunoscut) am în mâini pârghiile puterii din Marea Britanie. 
Dar ştii ceva, domnişoară Lockhart: în nouă sute nouăzeci şi 
nouă din o mie, puterea asta secretă, autoritatea asta invizibilă 
pe care nu a votat-o nimeni, lucrează în numele binelui. În 
beneficiul cetăţenilor obişnuiţi. In sute de moduri pe care ei nu 
le-ar înţelege; oameni obişnuiţi duc vieţi mai bune datorită 
acestei protecţii binefăcătoare; mâna asta ascunsă care 
ghidează şi protejează. Intre oamenii cu adevărat puternici - şi 
aşa cum am explicat mai devreme, nu e vorba de cei care se 
crede că ar fi puternici - e un fel de camaraderie, o ordine 
ideală, aproape masonică. S-a îmbunătăţit viaţa muncitorilor de 
la North Star? E mai bine decât atunci când făceau locomotive? 
Sigur că da. Du-te şi uită-te în casele lor. Vizitează şcolile. 
Inspectează spitalul pe care tocmai l-am construit. Priveşte un 
meci de fotbal pe terenul de sport creat de noi. Sunt prosperi, 
fericiţi şi sănătoşi. Ei nu ştiu de ce, dar tu, eu, noi ştim. Când se 
vor sfârși războaiele şi va fi pace în toată lumea, nici atunci nu 
vor şti; o vor pune pe seama îmbunătăţirii sistemului de 
educaţie sau a unei evoluţii a creierului uman, sau a sofisticării 
sistemului economic, sau a creşterii ratei de frecventare a 
bisericii. Dar noi o să ştim. Noi o să ştim că adevăratul motiv e 
arma asta prea oribilă pentru a fi utilizată. Dar nu va conta că ei 
nu ştiu; lasă-i să simtă beneficiile; asta-i tot ce contează. 


Sally tăcea, cu capul lăsat în jos. Simţea cum scapă totul 
printre degete. 

— Ce vrei? întrebă ea. 

— O, putere, spuse el. Puterea e foarte interesantă. Să-ţi 
spun de ce? Pentru că e infinit de schimbătoare. lei bani - ceea 
ce înseamnă putere financiară şi cu ei angajezi oameni, puterea 
muşchilor - pentru a construi o nouă fabrică, iar în fabrică arzi 
cărbuni, puterea căldurii, şi transformi apa în aburi şi trimiţi 
puterea aburilor în cilindrii unui motor şi o transformi în putere 
mecanică, iar cu această putere mecanică faci mai multe 
motoare şi le vinzi, şi le transformi iar în putere financiară. Sau 
iei motoarele şi faci un dig pentru a stăvili cantităţi mari de apă 
şi construieşti ţevi şi valve şi laşi apa să treacă prin ele cu o 
forţă mare, şi porneşti un dinam, şi astfel puterea banilor se 
transformă în puterea apei, care se transformă în putere 
electrică şi transformările se continuă la nesfârşit. Un alt cuvânt 
pentru asta este, desigur, energie. Un poet englez - aşa mi-a 
spus Windlesham, eu nu am suficient timp să citesc poezie - un 
poet englez scria că: „Energia este încântare eternă”. Nu aş fi 
putut s-o exprim mai bine nici eu. Probabil de asta avem poeţi. 

Sally nu se putea gândi la niciun răspuns. Adânc în sufletul ei 
ştia că ceea ce spunea Bellmann era cu totul greşit, că erau 
argumente care puteau combate tot ce spusese, dar ştia că nu 
avea să le găsească acum. El era atât de puternic, iar ea era 
atât de obosită! Se înclină şi se ridică la loc forţându-se să înalțe 
capul şi să se uite la el. _ 

— Greşeşti, îi zise ea, iar vocea abia i se auzea. In ceea ce 
priveşte oamenii. Ştiu ce spun. Urăsc arma cu aburi, muncitorii 
tăi. Ştiu ce înseamnă şi o dispreţuiesc. O ţii ascunsă pentru că ti- 
e frică de ceea ce ar crede oamenii dacă ar şti - e singurul 
motiv. Ştii că poporul englez nu ar accepta-o dacă ar vedea-o 
aşa cum e: arma unui tiran, arma unui laş. Ne judeci greşit, 
domnule Bellmann! îi judeci greşit pe muncitorii tăi şi mă judeci 
greşit pe mine. 

— O, nu te-am judecat greşit, spuse el. Te-am admirat de la 
început. Ai un curaj adevărat, dar eşti inocentă. Poporul ăsta 
englez pe care l-ai menţionat: să-ţi spun adevărul? Şi dacă ar 
şti, nu le-ar păsa. Nu ar avea scrupule să facă cea mai rea armă 
inventată vreodată - niciun fel de scrupule - nici nu ar sta să se 
gândească. Şi-ar lua salariul, s-ar bucura de terenurile lor de 


sport şi ar fi mândri de copiii lor, şi de fapt ştii bine că ar fi 
mândri şi de armă, şi ar vrea una cu steagul britanic pe ea, şi ar 
cânta despre ea în teatrele de varietăţi. Nu sunt decât câţiva 
idealişti, pacifişti - inofensivi. E loc şi pentru ei. Dar majoritatea 
sunt cum i-am descris eu, nu cum i-ai descris tu. Realitatea e 
ceea ce-ţi arăt eu. Ţi-am promis adevărul: iată-l! 

lar Sally ştia că avea dreptate. 

Se uită din nou la el. Stătea la fel de relaxat, calm, picior 
peste picior şi cu mâinile pe braţele fotoliului. Părul îi strălucea 
în lumina lămpii; nu avea riduri, Sally observă acest lucru acum 
şi faţa-i era plină de o înţelepciune ciudată, luminoasă şi în 
acelaşi timp de un umor care emana de undeva din adâncuri 
spunând parcă: „Durerea, suferinţa şi tristeţea - da, există, dar 
nu reprezintă întregul şi trec. Lumea e încântătoare, ca jocul 
luminii pe apă. Energia înseamnă încântare eternă...” 

— Ştii, spuse el, după ce tăcuseră aproape un minut. Am 
făcut o greşeală încercând să obţin mâna lui Lady Mary 
Wytham. E foarte frumoasă, iar legăturile pe care mi le-ar fi 
adus ar fi fost foarte folositoare, dar tot a fost o greşeală. M-a 
implicat în urmărirea ridicolă a acelui scoţian comic, Mackinnon 
- ştii toate astea. E prea târziu ca să mai fac ceva acum, 
desigur; logodna a luat sfârşit. Wytham o să sufere cel mai mult, 
dar e vina lui. Mă întrebam... mi-a trecut prin minte o idee, 
domnişoară Lockhart. Poţi să o consideri un moft, dar e mai mult 
de-atât. Tu eşti genul de femeie cu care ar trebui să mă 
căsătoresc. Eşti puternică, inteligentă, curajoasă şi plină de 
resurse. Frumuseţea lui Lady Mary va trece. Frumuseţea ta nu e 
la fel de ameţitoare, dar e o frumuseţe a mintii şi a caracterului 
şi va deveni tot mai puternică. Tu eşti partida potrivită pentru 
mine. lar eu sunt partida potrivită pentru tine. Ne-am luptat, ne 
cunoaştem forţele. Pot să te întreb ceva? Ştiu că o să-mi 
răspunzi sincer. În afară de ostilitatea pe care ai simţit-o pentru 
mine, ai simţit şi respect? 

— Da, şopti ea. 

Bellmann îi susţinea privirea; Sally nu îndrăznea să se mişte. 

— Nu suntem de acord în multe privinţe, continuă el. Asta e 
bine. Ai o minte independentă. Poate o să-mi schimbi părerea 
asupra unor probleme; poate o să te conving de meritele 
punctelor mele de vedere în ceea ce priveşte altele. Un lucru e 
cert: nu vei fi decorativă şi pasivă cum ar fi fost Lady Mary. 


Chiar dacă ar fi fost liberă să se căsătorească cu mine, nu cred 
că ar fi fost fericită. Tu pari a fi o femeie pentru care fericirea 
este oricum ceva secundar. Ceea ce vrei cel mai mult e 
activitate şi scop. Pot să-ţi promit asta - tot ce vrei. Înţelegi ce 
fac? Te cer în căsătorie - căsătorie şi mai mult de-atăt, 
parteneriat. Impreună am fi minunati, şi cine ştie? în intervalele 
rare pe care ţi le va lăsa munca aceasta vitală ca să respiri, s-ar 
putea să simţi o senzaţie căreia îţi va fi greu să-i dai un nume, 
până când îţi aminteşti că este numită fericire. Domnişoară 
Lockhart - se aplecă înainte acum şi se întinse să-i ia mâinile în 
ale lui - vrei să te căsătoreşti cu mine? 

Sally se simţi uluită. 

Venise aici să înfrunte furia, disprețul, violenţa şi era 
pregătită pentru aşa ceva; asta o lăsă fără suflare. Îşi lăsă 
mâinile acolo unde erau. li vâjâia capul. Acum că se atingeau, 
simţea forţa bărbatului mai mult ca oricând. Personalitatea lui o 
vrăjea, carnea îi era încărcată de energie, ochii îi fixau pe ai ei, 
cascada de cuvinte pe care i le adresa erau irezistibile. Trebui să 
se lupte ca să vorbească, dar reuşi şi deschise gura: 

— Eu... 

Nu apucă să spună mai mult, pentru că se auziră bătăi în 
uşă. 
Bellmann îi dădu drumul la mâini şi se uită în jur. 

— Da? Ce este? 

Servitorul deschise uşa şi lângă el se afla Alistair Mackinnon. 
Sally se cufundă înapoi în scaun, pe jumătate leşinată. 
Mackinnon era înspăimântat, nu încăpea îndoială. Picura apă 
din el - afară ploua tare iar mâna în care ţinea pălăria tremura 
incontrolabil. Se uita de la Sally la Bellmann şi înapoi la Sally, 
apoi rămase cu ochii mari de frică aţintiţi asupra omului de 
afaceri. 

— Am venit să o iau pe domnişoara Lockhart, spuse el slab. 

Bellmann nu se mişcă. 

— Nu înţeleg, spuse el. 

— Domnişoară Lockhart, spuse Mackinnon, luându-şi ochii de 
la Bellmann şi adresându-i-se direct ei, eu şi Jim Taylor am 
venit... să te ducem acasă. Jim e... rănit, ştii. Are piciorul rupt. 
Nu a putut să vină până aici, a rămas la poartă. Am venit pentru 
că... Privi din nou spre Bellmann şi apoi înapoi la Sally. Poţi să vii 
acum, sfârşi el. 


lar Sally îşi dădu seama că a avut curaj să intre în casa celui 
pe care voia să-l omoare şi găsi puterea să vorbească: 

— E prea târziu, domnule Mackinnon, spuse ea. 

Se strădui să stea dreaptă, la fel de dreaptă ca doamna 
Susan Walsh când venise la ea la birou, cu un efort care o făcu 
aproape să leşine, îşi controlă vocea şi zise: 

— Domnul Bellmann tocmai m-a cerut în căsătorie. Vreau să 
mă decid dacă să-i accept sau nu oferta. Simţi că Mackinnon nu 
o crede. Fără a se uita la Bellmann, continuă: Depinde dacă 
poate să-şi permită. Mâna mea îl va costa pe domnul Bellmann 
trei mii două sute şaptezeci de lire. Asta e suma pe care am 
încercat să-l conving să mi-o dea acum ceva timp. Atunci nu 
aveam ce să-i vând. Dar acum că şi-a exprimat dorinţa de a se 
căsători cu mine, poate situaţia s-a schimbat, nu ştiu. 

Mackinnon nu putea spune nimic. Părea neajutorat în 
încărcătura electrică ce plutea între Sally şi Bellmann. Se uită 
din nou la Bellmann, apoi tresări când acesta râse. 

Ha, ha, ha! Am avut dreptate - eşti persoana potrivită pentru 
mine! Sigur că ai să-i primeşti. În aur? Acum? întrebă el. 

Ea dădu din cap că da, iar Bellmann se ridică pipăindu-şi 
lanţul de la ceas în căutarea unei chei. După ce o găsi, descuie 
un seif mic din spatele biroului şi, în timp ce se uitau, scoase trei 
punguţe, le aruncă pe birou şi le răsturnă. O cascadă de monezi 
sclipitoare se revărsară pe sugativă. Numără repede trei mii, 
două sute şaptezeci de lire, le puse înapoi în pungi şi le împinse 
spre Sally. 

— Sunt ai tăi. Până la ultimul penny. 

Ea nu se mişcă. Zarurile erau aruncate acum; nu mai exista 
cale de întoarcere. Adună pungile cu aur şi i le înmână lui 
Mackinnon. Mâinile lui tremurau mai mult decât ale ei. 

Te rog, spuse ea, fă asta pentru mine! Du-i banii ăştia 
doamnei Susan Walsh din Benefit Avenue nr. 3, Croydon. Poţi 
ţine minte asta? 

El repetă numele şi adresa, iar apoi spuse neajutorat: 

— Dar Jim... mi-a spus să vin aici... nu pot... 

Şşt, zise ea. S-a terminat totul acum. O să mă căsătoresc cu 
domnul Bellmann. Te rog, du-te! Spune-i lui Jim... Nu, nu-i spune 
nimic lui Jim. Du-te! 

El se uita ca un copil pierdut. Îi aruncă o ultimă privire lui 
Bellmann, înclină din cap şi plecă. 


Când se închise uşa în urma lui, Sally se prăbuşi din nou pe 
scaun şi în câteva momente Bellmann îngenunchea lângă ea. 
Era ca un dig care se rupe. Îi luă mâinile, iar Sally simţi că toată 
puterea despre care vorbise, toate metamorfozele şi 
transformările ajunseseră la stadiul final în el: că el era energia 
aburului, energia electrică, energia mecanică, puterea 
financiară, toate transformate în carne. El îi săruta mâinile iar şi 
iar şi săruturile lui erau cumva încărcate cu pocniturile 
sulfuroase pe care le auzise la firele de dincolo de liniile de cale 
ferată, când mersese prin vale, spre casă. 

Dar era gata acum, aproape că se terminase. 

— Sunt obosită, spuse ea. Aş vrea să dorm. Dar înainte de a 
mă aşeza în pat, aş vrea să văd arma cu aburi. Poţi să mă duci 
şi să mi-o arăţi? Ar fi păcat să fi venit tot drumul ăsta şi să n-o 
văd. 

— Sigur, spuse el şi se ridică imediat, şi sună. E vremea cea 
mai bună ca s-o vezi. Îmi plac lucrările care au loc noaptea. 
Facem mari progrese cu lumânarea electrică. Ce ştii despre 
arme, draga mea? 

Ea se ridică şi-şi luă geanta grea de pe podea. Era destul de 
uşor acum, atâta timp cât îşi păstra vocea calmă, cât timp nu 
tremura: 

— Ştiu destul de multe. Dar sunt întotdeauna pregătită să 
învăţ mai multe. 

El râse vesel şi se îndreptară spre uşa de la intrare. 


Paznicul îi deschise poarta lui Mackinnon şi o încuie apoi 
după el. Pe jumătate alergând şi pe jumătate împiedicându-se, 
strângând la piept pungile cu aur, Mackinnon îşi făcu drum prin 
ploaie spre trăsura unde Jim mângâia sticluta cu brandy, 
aproape delirând de durere. 

Jim nu înţelese de prima dată. Mackinnon trebui să-i spună 
de două ori şi să scuture pungile cu aur, pentru ca Jim să audă 
banii zornăind. 

— Se căsătoreşte cu el? întrebă Jim cu greutate. Asta a spus? 

— Da - era ca un târg - se vindea pentru aurul ăsta! lar eu a 
trebuit să promit că îl duc unei doamne din Croydon... 

— Clienta ei, spuse Jim. Cea care a pierdut banii... în firma lui 
Bellmann, înţelegi... Of, prostule, de ce-ai lăsat-o să facă asta? 

— Eu? Nu puteam... ea avea controlul, Jim, ştii cât e de 


puternică... 

— Nu, nu la asta m-am referit, amice. Te-ai descurcat bine. 
Ai avut curaj şi ai intrat acolo. Suntem chit acum. Of, Doamne, 
piciorul ăsta, nu ştiu ce am vrut să spun. Imi fac griji, 
Mackinnon. Cred că o să... dacă aveam un baston, poate că... 

Gemu din nou şi se legănă de colo-colo în agonie. Sticluţa, 
acum aproape goală, făcu o călătorie tremurătoare spre buzele 
lui, apoi căzu pe podeaua trăsurii, făcând calul răbdător să tragă 
de hăţuri. Ploua şi mai tare afară. Mackinnon şterse sudoarea de 
pe fruntea lui Jim cu mâneca, dar acesta nu observă. 

— Ajută-mă, mormăi el. Pune ceva la cale. Nu-mi place cum 
sună. Haide, omule, dă-ne o mână de ajutor... 


Bellmann ţinea tandru cu o mână un impermeabil în jurul 
umerilor lui Sally şi cu cealaltă o umbrelă deasupra lor în timp 
ce mergeau grăbiţi pe aleea cu pietriş spre clădirea luminată 
puternic unde se afla arma cu aburi. Dăduse ordine ca tot 
complexul să fie luminat şi toate luminile străluceau gălbui într- 
un nimb de umezeală şi picuri. 

Clădirea se numea Magazia nr. 1. După cum văzuse de la 
marginea văii, era izolată de restul clădirilor şi trebuiră să 
traverseze un spaţiu deschis cu pietriş ud, în timp ce ploaia 
cădea din abundență, apoi ajunseră la adăpostul peretelui. Un 
paznic, avertizat că veneau, trase uşa cea mare pe role şi-i 
întâmpină o rafală de fierbinţeală şi lumină. 

— Dă liber muncitorilor o jumătate de oră, îi spuse Bellmann 
supraveghetorului care veni spre ei. Pot merge la cantină să se 
odihnească. E o pauză în plus; o să mă ocup chiar eu de cazan. 
Vreau să fie goală clădirea pentru invitata mea. 

Sally aşteptă în vreme ce cam doisprezece bărbaţi lăsară 
uneltele şi plecară. Câţiva dintre ei se uitară curioşi la ea, alţii 
nu se uitară nici la ea, nici la Bellmann. Aveau o reţinere faţă de 
Bellmann; Sally nu-şi dădu seama din ce motiv până când 
înţelese că era vorba de frică. 

După ce ieşi şi ultimul bărbat şi se închise uşa cea mare în 
urma lor, Bellmann o ajută să urce pe platformă, se întoarse 
spre ea şi spuse: 

— Regatul meu, Sally! 

Arăta ca un depozit de locomotive. Erau trei linii de cale 
ferată paralele şi pe fiecare se afla ceva ce părea a fi un vagon 


de marfa greu, în curs de a fi construit. Cel mai îndepărtat era 
încă numai şasiu, dar se vedea structura masivă din fier care 
avea să ţină cutia de tragere, cazanul şi, presupuse Sally, 
mecanismul de tragere. Cel din centru, aproape gata în afară de 
înveliş: o masă de ţevi complex îmbinate, prea complicate 
pentru ca ochiul să le distingă, cu o macara ce susţinea o parte 
din cazan suspendat deasupra. 

Cea de-a treia maşinărie era gata. Se afla în faţa lor, pe şine, 
cu un foc ce ardea în centru, ceea ce Sally putu să vadă numai 
pe fereastra din spate - ca la o furgonetă de pază. Părea ca un 
vagon normal de marfă: un vagon din lemn, închis, cu acoperiş 
de metal. În centrul acoperişului se afla un coş mic, pătrat, iar 
deasupra lui un capac. Singura ciudăţenie era multitudinea de 
găuri din laterală, ceea ce Henry Waterman îi descrisese lui 
Frederick: şir peste şir de puncte mici negre, care arătau dinspre 
platformă ca nişte nituri sau capete de cuie. 

— Ai vrea să-l vezi mai îndeproape? întrebă el. Dacă-ţi plac 
armele, asta o să te fascineze. Trebuie să fim cu ochii pe 
presiune, dacă nu, supraveghetorul se va supăra pe noi. 
Testează grătarul automat în noaptea asta... 

O conduse spre spatele vagonului, apoi se aplecă şi o ridică 
într-un compartiment. Arăta ca versiunea în miniatură a ceea ce 
văzuse în interiorul multor locomotive, numai camera de ardere, 
care strălucea cu o lumină roşie, era într-o parte. Şi manetele de 
control erau uşor diferite; în loc să manevreze pistoane în 
cilindri, cazanul acesta trimitea abur în diferite secţiuni ale 
interiorului vagonului, denumite Camera 1 până la 20, Babord şi 
Tribord. 

Acolo unde cazanul se afla într-o locomotivă normală, exista 
un pasaj îngust care ducea în inima maşinăriei. Era luminată de 
o lampă electrică. 

— Unde-i cazanul? întrebă Sally. 

— A! Cazanul e secretul, spuse el. Nu seamănă deloc cu 
modelul convenţional. E mult mai plat şi mult mai compact 
decât cel obişnuit - trebuie să fie aşa, pentru a face loc 
armamentului. Nu ar fi putut să fie făcut mai perfect. 

— Cel care trage stă aici? întrebă Sally. 

Era surprinsă că vocea ei era atât de fermă. 

— O, nu, chiar în centru. Vino pe-aici... 

Mişcându-se delicat în ciuda masivităţii, merse prin pasaj, 


înaintea ei. În numai doi, trei paşi ajunseră la un compartiment 
unde încăpea numai o persoană, cu un scaun rotitor şi tot felul 
de butoane şi manete pe o placă de mahon. Deasupra lumina o 
lampă. Lângă scaun, de ambele părţi ale compartimentului, se 
aflau grătare de metal, iar Sally observă acum rândurile şerpuite 
de cartuşe. Căldura era intensă. 

— Cum vede cel care trage? întrebă ea. 

El se întinse şi trase de un mâner pe care Sally nu-l văzuse. 
Din tavan se strecură înăuntru un tub larg cu un ochean 
acoperit. 

— Un aranjament de oglinzi îi permit să vadă afară prin coşul 
fals. Poate să vadă totul în jur, are o vedere perfectă, învârtind 
tubul. Asta a fost invenţia mea. 

— Vasăzică e pregătit să tragă? întrebă ea. 

— O, da. Suntem gata să o testăm mâine-dimineaţă pentru 
un vizitator din Rusia. Poţi veni cu mine. Îţi promit că e ceva ce 
nu ai mai văzut până acum. Aş vrea să-ţi arăt ţevile, Sally - în 
jurul acestui compartiment sunt în total opt kilometri şi jumătate 
de ţevi! Trăgătorul comunică cu mecanicul prin intermediul unui 
semnal de telegraf şi controlează mecanismul de tragere cu 
manetele astea - vezi? La ţevile de tragere e conectat un 
mecanism Jacquard şi prin selectarea modelului din această 
diagramă, conform instrucţiunilor din telegraful electric de-aici, 
poate trage în oricare dintre cele treizeci şi şase de moduri. 
Sally, nu a mai existat nimic care să semene cu arma asta de la 
începuturile vremurilor. E cel mai frumos mecanism pe care l-a 
conceput vreodată mintea umană... 

Sally stătu un moment, simțind cum îi vâjâie capul de la 
căldură. 

— Şi muniţia e pregătită? întrebă ea. 

— Da. E gata. Pregătită să se tragă cu ea. 

Bellmann stătea triumfător, cu o mână pe spătarul scaunului 
rotitor, pe singura bucăţică de spaţiu pe care-l avea 
compartimentul. Sally stătea la intrarea spre pasaj şi dintr-odată 
simţi cum trece prin ea o seninătate rece, un sentiment de 
libertate şi linişte. Acesta era momentul pentru care venise. 

Băgă mâna în geantă, scoase pistolul mic, belgian din 
buzunarul în care îl ţinea şi trase siguranţa. 

Bellmann auzi un clic. Se uită în jos, la mâna ei, apoi în sus 
din nou. Ea îl privi. 


Faţa lui Fred în ploaie; braţele lui goale în lumina 
lumânărilor; ochii lui verzi, veseli... 

— L-ai omorât pe Frederick Garland, spuse ea pentru a doua 
oară în acea seară. 

Bellmann deschise gura, dar ea mai ridică puţin pistolul şi 
continuă: 

— lar eu l-am iubit. Ce te-a făcut să crezi că ai putea să-l 
înlocuieşti? Nimic nu o să-i poată lua locul. Era curajos, bun şi 
avea încredere în oameni, domnule Bellmann, înţelegea lucruri 
pe care n-o să le înţelegi niciodată, precum decenta, 
democraţia, adevărul şi onoarea. Tot ce mi-ai spus în birou m-a 
făcut să-mi fie rău, frig şi frică pentru că o secundă am crezut că 
ai dreptate - în legătură cu toate, în legătură cu oamenii, cu 
lumea. Dar nu ai dreptate - greşeşti. Poate că eşti puternic, 
viclean şi ai influenţă; s-ar putea să crezi că ai dreptate în ceea 
ce spui despre lume, dar nu ai dreptate pentru că nu înţelegi ce 
înseamnă loialitatea, nu înţelegi ce înseamnă iubirea, nu înţelegi 
oameni ca Frederick Garland... 

Ochii lui aruncau flăcări, dar ea-şi adună toată puterea 
rămasă şi-l înfruntă. 

— Şi indiferent cât eşti de puternic, continuă ea, indiferent 
dacă ai controla lumea întreagă şi le-ai da tuturor şcoli, spitale şi 
terenuri de sport, tu ai decide că le vor şi indiferent dacă toată 
lumea ar fi sănătoasă şi prosperă şi ai avea statui în toate 
oraşele lumii - tot n-ai avea dreptate pentru că lumea pe care 
vrei s-o creezi se bazează pe frică şi decepţie, pe crime şi 
minciuni... 

El făcu un pas spre ea, cu pumnul lui mare ridicat. Ea stătu 
pe loc şi ridică mai sus pistolul. 

— Nu mişca! zise ea, iar acum vocea îi tremura din nou şi se 
forţă să ţină pistolul nemişcat. 

— Am venit să iau banii pentru clienta mea. Ţi-am spus 
prima dată când ne-am întâlnit că o să-i iau şi acum i-am luat. 
Să mă mărit cu tine - ha! Cum îndrăzneşti să crezi că meriţi 
asta? Nu a existat decât un bărbat cu care m-aş fi căsătorit, iar 
tu l-ai omorât. Şi... 

Se simţi înecată de suspine şi lacrimile îi inundară faţa 
amintindu-şi de Frederick. Bellmann dispăru în cascada de 
lacrimi, iar Sally îl văzu pe Frederick lângă ea şi şopti din nou 
tremurător: 


— Am vorbit bine, Fred? Am făcut bine? Vin la tine acum, 
dragul meu... 

Apoi îndreptă arma spre suportul unde se aflau cartuşele şi 
trase. 


Jim se agăţă de gard când se auzi prima explozie, cu cealaltă 
mână pe umărul lui Mackinnon. Încercau să-şi facă drum 
înăuntru; paznicul refuzase să-şi părăsească postul. Ploaia îi 
biciuia cu mii de picături. 

Auziră întâi o pocnitură înăbuşită, ca un tunet. Urmă o a 
doua mai târziu, apoi un bubuit şi mai puternic, şi văzură un 
fulger în partea stângă, iar dinspre o clădire izolată izbucni un 
jet de flăcări. 

Începură imediat să răsune alarmele. Bărbaţii ieşiră alergând 
dinspre cele mai apropiate clădiri, dar se dădură imediat înapoi 
pentru că alte explozii le urmară pe primele două. 

— A reuşit, zise Jim. A distrus-o. Ştiam eu că pune ceva 
nebunesc la cale - oh, Sally, Sally... 

Clădirea care conţinuse arma cu aburi se prăbuşea. Vedeau 
asta în lumina lămpilor din mâinile oamenilor care se 
îngrămădiseră afară şi în lumina flăcărilor de la marginea uşilor. 
Din strigătele şi aerul panicat al muncitorilor, Jim îşi dădu seama 
că se aşteptau şi la alte explozii. Aerul era plin de larma 
clopotelor - apoi o sirenă îşi adăugă urletul prevestitor de 
moarte vacarmului general. 

Jim îl trase pe Mackinnon de braţ. 

— Haide, spuse el, deschid poarta, uite. O s-o găsim, 
Mackinnon, o s-o scoatem de-acolo! 

Şi se întoarse şchiopătând, asemenea unui demon invalid. 
Mackinnon gemu de frică, apoi se adună şi plecă după el. 


Urmară trei ore de furie. Trei ore de tras de grinzi căzute, de 
dat la o parte bucăţi răsucite de metal, cărămizi sparte şi 
fragmente de lemn, cu mâinile arse şi cu unghiile rupte, de 
speranţe şi disperare. 

Fuseseră chemaţi pompierii şi, cu ajutorul echipajului de 
urgenţe, stinseră focul principal în curând. Se părea că explozia 
de la prima maşinărie detonase nu numai restul muniției de la 
bord, ci şi pe cele aflate în apropiere, care aşteptau să fie 
încărcate. Maşinăria însăşi era de nerecunoscut; cea de lângă ea 


era distrusă şi nu mai putea fi reparată, macaraua cea grea de 
deasupra căzuse în mijlocul ei. Pereţii clădirii, ca prin minune, 
erau încă în picioare; acoperişul se prăbuşise parţial şi acolo se 
căutau supraviețuitori, înlăturându-se bucăţile de zid şi dându- 
se la o parte grinzile cu grijă, pentru a nu disloca dărâmăturile. 

Mackinnon lucra chiar în mijloc, alături de Jim. Ceva din 
energia demonică a lui Jim trecuse şi la el şi lucra în ciuda 
durerii şi extenuării. Jim se uită la el o dată sau de două ori şi 
dădu din cap în semn de aprobare, de parcă acum Mackinnon 
era egal, de parcă ar fi trecut un fel de test. 

O găsiră pe Sally într-un colţ al acoperişului căzut când 
începu să se mai domolească ploaia. 

Se auzi un strigăt de la unul dintre muncitori. Acesta se 
aplecă făcând cu mâna, arătând spre acea parte a clădirii în 
care nu căutaseră încă. In câteva secunde, mâinile se adunară 
pentru a ridica o grindă care împiedicase o secţiune de perete 
să cadă peste ea şi, încetul cu încetul, bucăţile de moloz şi fier 
fură ridicate şi date la o parte cu grijă. 

Jim se ghemui cât putu şi se întinse să o prindă de mână. 
Părul ei blond era răspândit la picioarele lui, plin de praf şi noroi. 
Ea zăcea nemişcată. 

Apoi Jim văzu că i se mişcă pleoapele. Şi în acelaşi moment îi 
găsi încheietura mâinii unde pulsul îi bătea regulat. 

— Sally, spuse el şi cu cealaltă mână o mângâie pe frunte. 
Se aplecă şi-şi apropie faţa de a ei. Sally, spuse el blând, haide, 
fată, e-n regulă acum. O să te scoatem de-aici. Haide, avem 
treabă acasă... 

— Jim? şopti ea. 

Sally deschise ochii şi-i închise imediat din cauza luminii, dar 
îl văzuse, îl auzise şi-i strânsese mâna. 

— Femeie proastă, şopti Jim şi leşină. 


CAPITOLUL DOUAZECI ŞI TREI 
Livada 

Sally supravieţuise numai pentru că stătuse în pasaj, iar 
Bellmann lăsase uşa deschisă în spate. Prima explozie o 
aruncase din drum, iar când muniţia explodase şi devastase 
cazanul, aşa cum Sally ştia că se va întâmpla, era în afara razei 
de acţiune a efectelor celor mai rele. 

Bellmann murise pe loc; găsiră ceea ce mai rămăsese din el 


dimineaţa. 

Sally era foarte zdruncinată, dar în afară de vânătăi şi o 
încheietură luxată, nu era rănită. Alistair Mackinnon îi telegrafie 
imediat lui Charles Bertram, iar acesta veni în ziua următoare şi 
preluă controlul: aranjă ca Jim să fie dus înapoi la doctorul lui ca 
să-i pună din nou piciorul în ghips; găsi un doctor pentru Sally, 
răspunse la întrebările legate de accident. 

Pentru că astfel fu considerat. Povestea care apăru în ziare 
spunea că dommnul Bellmann, proprietarul, îi arăta invitatei 
sale fabrica; o greşeală la valva de siguranţă dusese la o 
creştere periculoasă a temperaturii într-unul din cazane. Nu se 
menţiona nimic de explozibil, nimic legat de ceea ce producea 
fabrica. Păru un accident industrial obişnuit - tragic, desigur, din 
cauza morţii bine cunoscutului angajator şi binefăcător pentru 
care avea să se ţină o slujbă în biserica parohiei. 

Astfel, Sally se întoarse la Londra. 


Şi încetul cu încetul reveni la viaţă. 

Prima şi cea mai urgentă problemă era afacerea. Dosarele ei 
erau în siguranţă la domnul Temple, dar Garland & Lockhart, 
afacerea aceea în creştere pe care o iubise atât de mult, era 
distrusă. Reînnoise asigurarea cu numai câteva luni înainte şi 
astfel înlocuirea stocului nu avea să fie dificil de făcut, deşi, 
după cum ştia, o afacere era ceva mai mult decât bunurile 
materiale. Găsi un studio în Hammersmith şi puse personalul la 
treabă, plătindu-le salariile din banii ei până când urma să aibă 
suficienţi bani ca să-i plătească adecvat. Dădu anunţ în ziar 
promițând comisioane şi comenzi impecabile. Cumpără un 
aparat, luă comenzi. Intimidă, împrumută, mitui, angajă şi 
extenuă personalul, dar eforturile ei dădură roade. În mai puţin 
de o lună puse afacerea pe roate. Sally speră că îmbunătățirile 
se vor vedea şi în continuare; banii proprii se duceau repede. 

Dar mai rea decât pierderea banilor era pierderea pe care o 
suferise Webster. Tot ce realizase, munca de-o viaţă în domeniul 
fotografiei, toate imaginile minunate şi de neînlocuit pe care le 
prinsese pe sticlă şi hârtie fuseseră distruse. Era ca şi cum trăise 
şaizeci de ani şi nu făcuse nimic. 

Sally privea neputincioasă cum lucra şi apoi se retrăgea 
seara în alinarea sticlei de whisky. Ştia că e puternic; dar ştia şi 
că-l iubise pe Frederick ca pe fiul pe care nu-l avusese niciodată 


şi nu putea decât să presupună ce însemna pierderea muncii 
de-o viaţă. 

Problema cea mai mare o reprezenta lipsa unui sediu. 
Studioul pe care-l găsise ea în Hammersmith era prea mic 
pentru altceva în afară de portrete şi nu se afla într-un loc prea 
bun; cel mai apropiat loc pentru magazin îl găsi într-o clădire 
murdară la trei străzi depărtare şi faptul că afacerea se 
desfăşura în două locuri separate însemna mai mult de lucru 
pentru toată lumea. 

Dar dacă se apuca să caute un loc mai bun şi apoi se mutau, 
aceasta însemna o perioadă în care nu intrau deloc bani. In 
timpul zilei îşi lua gândul de la problema aceasta, dar noaptea 
revenea la ea. In întuneric se simţea o altă persoană: chinuită; 
stătea trează, plângea şi-i şoptea unei fantome. 

Intr-o dimineaţă, imediat ce putu, luă un tren spre Croydon şi 
o vizită pe domnişoara Susan Walsh. 

Bătrâna doamnă tocmai ţinea o lecţie când sosi Sally; dar fu 
atât de şocată de modul în care arăta Sally încât trimise eleva 
acasă, spunându-i să se întoarcă mai târziu şi o invită pe Sally 
să ia loc lângă foc, servind-o cu un pahar de sherry. Sally, 
îngheţată, obosită şi recunoscătoare, îi dădu cecul pentru suma 
de bani primită de la Bellmann - şi izbucni în lacrimi spre propria 
indignare. 

— Draga mea copilă! spuse doamna Walsh. Ce ţi s-a 
întâmplat? 

O oră mai târziu ştia întreaga poveste. Când Sally termină, 
femeia dădu din cap uluită. Apoi luă cecul şi-l puse în poală la 
Sally. 

— Vreau să investeşti banii ăştia în propria firmă, zise ea. 

— Dar... 

Femeia îi opri protestele cu o privire de oţel. 

— Ultimul sfat pe care mi l-ai dat, spuse ea încet şi hotărât, a 
fost cumva greşit. Sper că vei fi de acord cu asta. De data 
aceasta, domnişoară Lockhart, o să fac ce cred cu banii. După 
părerea mea, Garland & Lockhart va fi o investiţie mai sigură 
decât orice firmă de navigaţie. 

Şi nu accepta să fie contrazisă. Dacă emanciparea femeii 
însemna ceva, spuse ea, însemna atunci dreptul femeii de a 
susţine munca alteia oricum alegea ea, şi nu voia să mai audă 
altceva legat de problema aceasta. Luară prânzul împreună: 


supă şi brânză şi vorbiră despre Cambridge. Se despărţiră cele 
mai bune prietene. 


Jim petrecu trei săptămâni în pat. Îşi vătămase serios piciorul 
când o căutase pe Sally, iar doctorul spunea că ar putea să 
şchiopăteze toată viaţa. Işi petrecu timpul (într-o cameră din 
casa lui Trembler Molloy, din Islington) citind romane 
senzaţionale, pierzându-şi cumpătul pentru că erau prea slabe, 
scriind el însuşi o poveste, rupând-o, tăind şi lipind un teatru de 
jucărie pe care i-l cumpărase Sally şi încercând un subiect cu 
personajele de carton, pierzându-şi răbdarea cu el, scriind şase 
scrisori către Lady Mary şi aruncându-le, răsucindu-se în pat, 
dând păturile la o parte, transpirând de durere şi înjurând starea 
în care se aflau lucrurile. 

Ar fi putut să-i trimită o scrisoare lui Lady Mary în cele din 
urmă, dar la două săptămâni de la întoarcerea la Londra primi 
veşti de la Mackinnon. 

Se hotărâse, scria el, să plece în America cu soţia lui. Acolo 
putea să-şi dezvolte arta şi să-şi îndeplinească îndatoririle de 
bărbat căsătorit fără impedimentele pe care le întâlnise aici. 
Acesta era modul în care exprima el lucrurile. 

Jim îi arătă scrisoarea lui Sally. 

— Mă întreb cât o să dureze, zise el cu amărăciune. Eh, în 
cele din urmă, a fost de treabă Mackinnon. A făcut tot ce-a putut 
să te scoată. Şi nu a fugit cu banii, cum ar fi făcut altă dată. Să 
aibă noroc - cred. Dar dacă nu se poartă cu ea cum trebuie... 

Se întrebă cum o convinsese Mackinnon pe fata aceea 
minunată, visătoare şi tristă să împartă viaţa cu un magician şi 
cum reacţionase tatăl ei ştiind că o va face. _ 

Dar Lordul Wytham avea multe alte probleme. Işi dăduse 
seama că Bellmann ştiuse tot timpul că Lady Mary era 
căsătorită şi-l provoca să recunoască şi bănuia că nu va vedea 
niciodată banii pe care îi ceruse pentru ea. Era prins în mai 
multe moduri. Dacă recunoştea că ştia despre căsătorie, pierdea 
banii lui Bellmann - iar dacă n-o făcea, putea fi acuzat de 
conspirație la bigamie şi nu reuşea să-şi dea seama ce era mai 
rău. Singura lui şansă fusese aceea de a se preface că nu ştie şi 
să spere că se va afla cumva şi că între timp se va face atât de 
util lui Bellmann, încât poziţia lui în firmă să fie sigură. 

Dar simţea că utilitatea lui luase oricum sfârşit. Nu înţelegea 


discuţiile de la întâlnirile comisiilor la care participa; îi făcuse 
rost de toate legăturile posibile. _ 

Apoi fusese accidentul de la Barrow. In lumea financiară, 
moartea lui Bellmann provocă senzaţie. Deşi se consideră că a 
fost vorba de un accident, începură să circule zvonuri cum că 
dezastrul de la North Star Castings, aşa cum fusese numit, era 
legat de neregularităţile din celelalte întreprinderi ale lui 
Bellmann, care ieşeau acum la lumină. Un anume domn 
Windlesham, se spunea, ajuta autorităţile la investigaţii. In 
acelaşi timp, aparent prin coincidenţă, un număr de oficiali ai 
guvernului îşi dădură demisia sau fură concediaţi. Foarte puţine 
dintre acestea ajunseră în ziare. La puţin timp firma dădu 
faliment. Falimentul Lordului Wytham urmă aproape imediat. 

Faptul că pleca în America, se gândi Jim, era cel mai bun 
lucru pe care-l putea face Lady Mary în circumstanţele acestea; 
şi-i dorea numai bine. 

Angajaţii de la North Star îşi găsiră de lucru în alte firme. Unii 
se angajară la Armstrong-Vickers, producătorii renumiţi de 
arme, dar nu luară planurile Regulatorului lui Hopkinson cu ei; 
se zvonea că intrase cineva în fabrică şi le distrusese pe toate. 
Întreprinderea se deschise din nou, având ca obiect fabricarea 
de biciclete, dar nu aveau suficient capital ca să reuşească. Fu 
din nou vândută producătorilor de locomotive şi prosperă. 


Imediat ce se putu ridica, Jim luă un omnibuz spre Streatham 
şi merse să o viziteze pe Nellie Budd. 

Aceasta îşi revenise cu ajutorul surorii ei Jessie, deşi acum 
era mai slabă şi-şi pierduse vivacitatea. Când o văzu, Jim se 
bucură pentru toate loviturile pe care le dăduse lui Sackville şi 
Harris. Jessie plecase din nou în nord acum unde avea să vândă 
şi se întorcea. Se împăcaseră. Nellie se plictisise de afacerea 
spiritistă şi, după ce se făcea bine, urmau să conceapă 
amândouă un spectacol şi să meargă împreună pe scenă din 
nou. Jim spuse că aştepta să le vadă. Astfel trecu timpul. 

Şi încet-încet Sally deveni conştientă de unele subtilităţi din 
modul în care mergea lumea; înţelese că nimic nu era clar sau 
lipsit de complicaţii, că totul avea o undă de ironie. 

Isabel Meredith, mai întâi. Cele două fiinţe pe care le iubise 
Sally, Chaka şi Frederick îşi dăduseră amândouă viaţa pentru 
Isabel. Sally avea motive să o urască, dar nu putea. Nu simţea 


decât milă. 

Şi apoi fotografiile. De-a lungul anilor Frederick îi făcuse 
câteva poze lui Jim, mult mai multe lui Sally; dar nu exista nicio 
poză cu el. Webster nici nu-şi amintea să-i fi făcut vreuna. Trăise 
înconjurat de aparate de fotografiat, de lentile, plăcuţe şi 
emulsii, dar nimeni nu surprinsese faţa aceea plină de viaţă şi 
zâmbitoare. Nu exista nici măcar un desen. 

Şi în cele din urmă ea, aceasta era cea mai mare ironie 
dintre toate. Nici nu putea găsi cuvintele potrivite; dar ştia că va 
trebui s-o facă în curând. 

Apoi, într-o zi, târziu în aprilie, Charles Bertram anunţă că are 
o surpriză pentru ei. Era duminică, o zi călduţă şi însorită şi-i 
duse la Twickenham, într-o trăsură, refuzând să spună măcar un 
cuvânt legat de destinaţie. 

— O să vedeţi despre ce e vorba când ajungem acolo, a fost 
tot ce a spus. 

Găsiră o casă goală cu o grădină plină de buruieni. Şi de pe 
casă cădea tencuiala, dar toate ferestrele erau intacte, iar 
proporţiile erau minunate. Avea şaptezeci de ani, le spuse 
Charles, curată şi uscată - şi bântuită. 

— Proprietarul e un fabricant de bere bogat, zise el, descuind 
poarta. Nu poate să o închirieze la niciun preţ. Se pare că eo 
doamnă în alb care bântuie coridoarele la etaj. E total 
inofensivă, dar oamenii se îngrijorează. Acum, dacă aţi vrea să 
veniţi pe-aici, doamnă şi domnilor... 

Deschise uşile duble şi pătrunseră într-o cameră însorită ce 
dădea spre grădină - şi acolo era aşezată masa pentru prânz cu 
fazan rece, salată, vin şi fructe. 

— La naiba, Charlie! zise Jim. Bună surpriză, prietene, bravo! 

— De primă clasă, Charles, zise Webster. 

— Mi-am trimis servitorul înainte, explică Charles. Sally? 

Îi întinse un scaun. 

Ea se aşeză. 

— Chiar e bântuită? 

— Aşa spune proprietarul. E destul de sincer - cred că a 
renunţat să se aştepte să fie închiriată. Dar uitaţi-vă ce de 
spaţiu! continuă el în timp ce deschidea sticla de vin. 

Webster se uita prin grădină. 

— E o livadă acolo? întrebă el. Şi e destul loc pe iarbă acolo 
pentru... Mă întreb... 


— Şine, zise Charles. Paralele cu zidul de acolo, vezi? 

Webster se uită în direcţia în care arăta. 

— Da, un aranjament potrivit. Am putea să le punem cât 
vrem să fie de plate - şi soarele cade perfect... 

— Punem deasupra acoperiş de sticlă, spuse Charles. Şi apoi 
putem să-l folosim indiferent de vreme. Şi e destul spaţiu în 
spatele staulului - o să-ţi arăt după-masă. Spaţiu ca să 
construim un studio decent - şi un atelier de lucru. Putem 
angaja un dulgher. 

— Spui că e mică chiria? întrebă Sally. 

— Am aici cifrele. Oamenii nu vor o fantomă indiferent de 
preţ. 

— E plictisită probabil, zise Jim. O să-i dăm de lucru. 

Şi mâncară, iar Charles spuse: 

— Sally, am ceva pentru tine. Probabil că nu e momentul 
potrivit, dar iată-ne. Am găsit-o ieri. M-am gândit că tu ar trebui 
s-o ai. Scoase un plic din buzunar. Am făcut-o acum trei sau 
patru luni, zise el. Luasem o lentilă nouă pentru Voigtlander şi 
nu aveam pe cine s-o încerc, aşa că l-am rugat pe Frederick... 

Sally deschise plicul - şi iată-l. 

Era minunat de clară şi precisă, avea în ea acea viaţă şi 
căldură pe care numai el şi Webster le puteau surprinde într-o 
persoană. Frederick era acolo - viu, râzând şi încordat; era o 
fotografie miraculoasă. 

Sally nu putea vorbi din cauza lacrimilor, dar îşi aruncă 
braţele în jurul gâtului lui Charles şi-l sărută. 

— Mulţumesc, zise ea, e cel mai frumos cadou pe care... 

Ei bine, nu chiar cel mai frumos, se gândi ea ceva mai târziu, 
plimbându-se singură prin grădină. Cel mai frumos era imposibil. 
Nu puteau fi aduşi înapoi morții, în ciuda existenţei spiritiştilor. 
Zona aceea era un mister: parţial fraudă, parţial miracol; era 
mai bine să o laşi deoparte şi să rămâi la miracolele reale, ca 
fotografia. Un dreptunghi de hârtie alb negru, şi conţinea atâta 
viaţă! Se uită din nou la ea! Uimitor! Nu era suficient, pentru că 
nu era el; şi cu toate astea era şi trebuia să ajungă, pentru că 
asta era tot ce-i oferea viaţa. 

Însă, din nou ironic, nu era de-ajuns. 

— Vino, îi şopti ea pozei, e timpul să le spunem. 

Îi găsi în jurul mesei discutând despre casă, despre numărul 
de camere, posibilitatea de a mai construi şi-i făcură şi ei loc ca 


unui egal, ca unui partener. 

Sally se aşeză şi spuse: 

— Cred că ar trebui să o luăm. E cel mai bun loc posibil, 
Charles, e exact ce ne trebuie. Nu mă deranjează deloc 
fantoma, e atâta spaţiu... nu ştiu de ce spun asta. Voiam să 
spun cu totul altceva. Şi o s-o spun acum. O să am un copil cu 
Fred. Sunteţi şocaţi? Dacă ar fi în viaţă, acum am fi căsătoriţi. 
Nu, sigur că nu sunteţi şocaţi. lată, am spus-o. O să am un copil 
cu Fred. Şi asta am vrut să spun. 

Roşise. Puse poza pe masă, sprijinind-o de sticla de vin. 
După care se uită la ei, mai întâi la Webster, apoi la Jim, în 
sfârşit la Charles şi văzu acelaşi zâmbet pe feţele tuturor. De 
parcă făcuseră ceva de care erau mândri, aproape - ceva aiurit 
şi minunat totodată. 

— Aşa, deci, spuse ea.