Agatha Christie — Misterul Celor Sapte Cadrane

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


MISIERUL CELOR ȘAPIE 
CADRANE 


CUPRINS: 

I. Despre sculatul devreme 5 

II. Ceasurile deşteptătoare 15 

III. O glumă eşuată 20 

IV. Scrisoarea 29 

V. Bărbatul din şosea 35 

VI. Din nou Şapte Cadrane 40 

VII. Bundle face o vizită 46 

VIII. Jimmy este vizitat 51 

IX. Planuri 57 

X. Bundle merge la Scotland Yard 64 
XI. Cina cu Bill 69 

XII. Cercetări la Chimmeys 76 

XIII. Clubul Şapte Cadrane 86 

XIV. Întrunirea celor Şapte Cadrane 92 
XV. Ancheta 99 

XVI. Recepție la Abbey 105 

XVII. După cină 112 

XVIIL Aventurile lui Jimmy 118 

XIX. Aventurile lui Bundle 122 

XX. Aventurile lui Loraine 126 

XXI. Recuperarea formulei 131 

XXII. Povestea contesei Radzky 138 
XXIII. Superintendentul Battle preia conducerea 146 
XXIV. Nedumeririle lui Bundle 153 
XXV. Jimmy îşi face planurile 160 
XXVI. În principal despre golf 168 
XXVII. Aventură nocturnă 172 


XXVIII. Suspiciuni 177 

XXIX. Ciudata purtare a lui George Lomax 183 
XXX. Un apel urgent 190 

XXXI. Cele Şapte Cadrane 198 

XXXII. Bundle e uluită 204 

XXXIII. Battle explică 208 

XXXIV. Lordul Caterham îşi dă consimţământul 219 


I. Despre sculatul devreme. 

Jimmy Thesiger, un tânăr drăguţ şi prietenos, cobora două 
câte două treptele somptuoasei reşedinţe Chimneys. Era 
atât de precipitat încât se ciocni cu Tredwell, maiestosul 
majordom, care traversa holul cu un transport de cafea 
fierbinte. Datorită prezenţei de spirit şi măiestrei dibăcii a 
celui din urmă, coliziunea nu se soldă cu nici o catastrofă. 

— Îmi pare rău, se scuză Jimmy. Ascultă, Tredwell, eu sunt 
ultimul? 

— Nu, domnule. Domnul Wade nu a coborât încă. 

— Bun, spuse Jimmy şi intră în camera micului dejun. 

Camera era goală, cu excepţia gazdei lui, iar privirea ei 
plină de reproş îi dădu lui Jimmy acelaşi sentiment pe care-l 
încerca ori de câte ori privirea îi cădea pe peştii ţepeni de 
pe taraba vreunui negustor. Chiar, de ce dracu se uită aşa 
femeia asta la el? Să cobori fix la nouă jumătate, când stai la 
ţară, e o treabă care pur şi simplu n-are sens. Pentru mai 
multă exactitate, acum era unsprezece şi un sfert, ceea ce 
depăşea cu mult limita admisă, dar chiar şi aşa... 

— Mă tem că am întârziat un pic, lady Coote. Poftim? 

— Oh, nu contează, spuse lady Coote cu un glas 
melancolic. 

De fapt, lumea care întârzia la micul dejun o supără foarte 
tare. 

Şi asta pentru că, în primii ei zece ani de căsnicie, sir 
Oswald Coote (pe atunci doar „simplu Coote”) făcea, ca s-o 


spunem pe şleau, un tărăboi de scula şi iadul în picioare, 
dacă masa de dimineaţă îi era servită chiar şi numai cu 
jumătate de minut peste ora opt. Lady Coote fusese 
instruită să considere lipsa de punctualitate ca pe un păcat 
de moarte, cu totul de neiertat. lar obişnuinţa e a doua 
natură. În plus, era o femeie harnică şi nu putea să se 
abţină să nu se întrebe ce lucru bun puteau face tinerii 
aceştia pe lume dacă nu se sculau devreme. După cum, atât 
de des, le spunea sir Oswald reporterilor şi celorlalţi: 
„Succesul meu se datorează întrutotul obiceiul meu de a mă 
scula devreme, vieţii cumpătate şi metodei”. 

Lady Coote era o femeie masivă, frumoasă, de un gen care 
s-ar putea numi tragic. Avea ochii mari, îndureraţi şi un glas 
adânc. Orice pictor, în căutarea unui model pentru „Rachel 
jelindu-şi copiii”; ar fi angajat-o cu entuziasm. Ar fi făcut 
carieră şi în melodramă, bălăbănindu-se pe picioare prin 
ninsoare, în rolul de soţie adânc înşelată de un ticălos. 

Arată de parcă ar fi avut în viaţa ei un secret cumplit de 
trist, şi totuşi, dacă e să spunem adevărul, lady Coote nu 
avusese absolut nici o problemă în viaţa ei, cu excepţia 
meteoricei ascensiuni spre prosperitate a lui sir Oswald. Ca 
fată, fusese veselă şi năbădăioasă, foarte îndrăgostită de 
Oswald Coote, tânărul ambițios din magazinul de biciclete, 
vecin cu cel de articole de fierărie şi menaj al tatălui ei. 
Trăiseră foarte fericiţi, mai întâi în două camere, apoi într-o 
căsuţă, apoi într-o casă mai mare, apoi într-o succesiune de 
case de dimensiuni în continuă creştere, dar totdeauna la o 
distanţă rezonabilă, în perimetrul „Uzinei”, până acum când 
sir Oswald dobândise o asemenea prestanţă, încât el şi 
„Uzina”nu mai erau independenţi şi fu o plăcere pentru el 
să închirieze cea mai mare şi magnifică reşedinţă 
disponibilă din întreaga Anglie. Chimneys era un lăcaş 
istoric şi, închiriindu-l de la Marchizul de Caterham, pentru 
doi ani, sir Oswald simţea că atinsese culmea ambițiilor 
sale. 


Lady Coote nu era chiar atât de fericită în privinţa asta. Ea 
era o femeie singuratică. Principala destindere a vieţii ei de 
tânără căsătorită fusese să stea la taclale cu „fata” şi, chiar 
când fata în casă fusese multiplicată de trei ori, conversaţia 
cu stafful ei domestic rămăsese tot principala distracţie a 
zilelor lady-ei Coote. Acum, cu o armată de servitoare, un 
majordom ca un arhiepiscop, câţiva lachei de proporţii 
impunătoare, un stol de slujnice pentru cărat cărbuni şi 
dereticat prin dependinţe, un bucătar şef străin 
înspăimântător, cu „temperament”, şi o menajeră de 
proporţii imense, care scârţâia şi foşnea pe rând, când se 
mişca, lady Coote se simţea ca naufragiată pe o insulă 
pustie. 

Acum oftă adânc şi ieşi pe uşa deschisă, spre marea 
uşurare a lui Jimmy Thesinger care, imediat, se mai servi 
zdravăn cu rinichi şi şuncă. 

Lady Coote rămase, cu o tragică figură, câteva minute, pe 
terasă, apoi îşi făcu curaj să vorbească cu Macdonald, 
grădinarul şef, ce supraveghea cu ochi critic domeniul 
peste care domnea. Printre grădinarii şefi, Macdonald era 
foarte şef şi tot atât de prinţ. Îşi cunoştea locul... care era 
acela )de a domni. Şi domnea... despotic. 

Lady Coote se apropie nervoasă de el. 

— Bună dimineaţa, Macdonald. 

— Bună dimineaţa, m'lady. 

Vorbea cum trebuia să vorbească un grădinar şef - sobru, 
dar cu demnitate, ca un împărat la o înmormântare. 

— Mă întrebam... am putea avea, diseară, la desert, nişte 
struguri din aceia târzii? 

— Încă nu sunt gata de cules, răspunse Macdonald. 

Vorbea amabil, dar ferm. 

— Oh! Rosti lady Coote, apoi îşi luă inima în dinţi. Dar ieri 
am fost în spatele casei şi am gustat unul şi mi s-a părut 
foarte bun. 

Macdonald se uită la ea şi ea roşi. I se dădea de înţeles că 
îşi luase o libertate de neiertat. Categoric, fosta Marchiză 


de Caterham nu comisese niciodată o asemenea greşeală ca 
aceea de a intra în propria-i seră şi de a se servi cu 
struguri. 

— Dacă-mi dădeaţi ordin, m'lady, s-ar fi tăiat un ciorchine 
şi v-ar fi fost trimis, spuse cu severitate Macdonald. 

— Oh, mulţumesc. Da, data viitoare, aşa am să fac. 

— Dar nici nu sunt cu adevărat buni de cules. 

— Nu, murmură lady Coote, nu, presupun că nu. Mai bine 
să-i lăsam. 

Macdonald păstră o tăcere impunătoare. Lady Coote îşi 
făcu încă o dată curaj. 

— Vroiam să-ţi vorbesc despre porţiunea de pajişte din 
spatele grădinii de trandafiri. Mă întrebam dacă n-ar putea 
fi folosită ca teren de crichet. Sir Oswald e pasionat de jocul 
de crichet. 

„Şi de ce n-ar fi?” îşi zise în gând Coote. Învăţase istoria 
Angliei. Oare sir Francis Drake şi nobilii săi însoțitori nu 
jucau o partidă de crichet când Armada fu semnalată? O 
ocupaţie cu adevărat de gentleman şi la care Macdonald nu 
putea obiecta în mod rezonabil. Însă îşi făcuse socoteala, 
fără să ţină cont de trăsătura predominantă a unui bun 
grădinar şef, aceea de a se opune la fiecare şi la toate 
sugestiile care i se făceau. 

— Mă-ndoiesc că ar putea fi folosită pentru aşa ceva, spuse 
Macdonald vag. 

Remarca lui avea o notă descurajatoare, dar adevăratul ei 
scop era s-o ademenească pe lady Coote spre propria-i 
nimicire. 

— Dacă ar fi curățată şi... aă... cosită... şi... ăâ... aşa mai 
departe continuă ea cu speranţă. 

— Nţ! Exclamă încetişor Macdonald. Asta nu se poate. 
Căci ar însemna să-l iau pe William de la graniţa de jos. 

— Oh! Spuse lady Coote cu îndoială. Cuvintele „graniţa de 
jos” nu-i transmiteau absolut nimic - cu excepţia unei vagi 
amintiri a unui cântec scoţian - dar era clar că pentru 
Macdonald reprezentau un obstacol de netrecut. 


— Şi ar fi păcat, spuse Macdonald. 

— Fireşte. Ar fi. Şi se întrebă de ce-l aproba cu atâta 
fervoare. 

Macdonald o privi foarte aspru. 

— Desigur, spuse el, dacă îmi ordonaţi, m'lady... 

Şi o lăsă aşa. Însă tonul lui ameninţător fu prea mult 
pentru lady Coote. Capitulă pe loc. 

— Oh, nu, spuse ea. Înţeleg la ce te referi, Macdonald. N- 
nu... e mai bine ca William să rămână mai departe la 
graniţa de jos. 

— Aşa mă gândeam şi eu, m'lady. 

— Da. Da, sigur. 

— Mă gândeam că o să fiţi de acord. 

— Oh, desigur, repetă lady Coote. 

Macdonald îşi înfundă pe cap pălăria şi se îndepărtă. 

Lady Coote oftă nefericită şi privi în urma lui. Jimmy 
Thesiger, bine îndestulat cu rinichi şi şuncă, veni lângă ea 
pe tarasă şi oftă în cu totul alt mod. 

— Grozavă dimineaţă, nu? Întrebă el. 

— Zău? Răspunse absentă lady Coote. Oh, da, presupun că 
e. N-am observat. 

— Unde sunt ceilalţi? Cu barca pe lac? 

— Aşa cred. Vreau să spun, nu m-ar mira să fie. 

Lady Coote se întoarse şi intră brusc în casă. Tredwell 
tocmai examina ibricul cu cafea. 

— Vai, spuse lady Coote. Domnul... domnul... 

— Wade, m'lady? 

— Da, domnul Wade. N-a coborât încă? 

— Nu, m'lady. 

— E foarte târziu. 

— Da, m'lady. 

— Vai! Presupun că va veni cândva, nu, Tredwell? 

— Fără îndoială, m'lady. Ieri domnul Wade a coborât la 
unsprezece şi jumătate, m'lady. 

Lady Coote se uită la ceas. Era douăsprezece fără 
douăzeci. O cuprinse un sentiment uman de milă. 


— Grea soartă ai, Tredwell. Să strângi acum masa şi s-o 
pui din nou la ora unu. 

— Sunt obişnuit cu felul de-a fi al tinerilor domni, m'lady. 

Reproşul era demn, dar evident. Aşa ar fi putut admonesta 
un cardinal un turc sau un necredincios care, din nebăgare 
de seamă, ar fi comis un solecism, fără rea credinţă. 

Lady Coote roşi, pentru a doua oară, în dimineaţa aceea. 
Dar interveni o binecuvântată întrerupere. Uşa se deschise 
şi un tânăr serios, cu ochelari, îşi vâri capul în cameră. 

— Oh, aici eraţi lady Coote. Sir Oswald întreabă de 
dumneavoastră. 

— Mă duc imediat la el, domnule Baterman. 

Lady Coote ieşi în grabă. 

Rupert Bateman, care era secretarul particular al lui sir 
Oswald, ieşi pe cealaltă uşă pe terasă, unde Jimmy Thesiger 
îşi pierdea încă vremea pe deplin mulţumit. 

— Neaţa Pongo', spuse Jimmy. Cred că va trebui să mă duc 
să mă fac simpatic fetelor alea ale naibii. Vii? 

Batman scutură din cap şi, luând-o în lungul terasei, intră 
grăbit pe uşa bibliotecii. În spatele lui, Jimmy rânji 
mulţumit. El şi Batman fuseseră colegi de şcoală. Pe atunci, 
Batman era un băiat serios, cu ochelari, poreclit Pongo, fără 
absolut nici un motiv. 

Pongo, reflectă Jimmy, rămăsese la fel de tâmpit ca şi 
atunci. Cuvinte ca „Viaţa e reală”, „Viaţa trebuie luată în 
serios” păreau să fi fost scrise special pentru el. 

Jimmy căscă şi o porni agale în jos, către lac. Fetele erau 
acolo, toate trei - exact tipul obişnuit de fete, două brunete, 
şi una blondă, toate cu părul scurt. Cea care chicotea cel 
mai tare se numea (credea el) Helen, pe alta o chema 
Nancy, iar celei de a treia din vreun anume motiv, i se zicea 
Socks. Cu ele erau cei doi prieteni ai lui, Bill Eversleigh şi 
Ronny Devereux, care erau angajaţi în calitate pur 
ornamentală la Foreign Office. 

— Bună, spuse Nancy (sau poate Helen). E Jimmy. Unde- 
i... cum îl cheamă? 


— Să nu spui că Gerry Wade încă nu s-a sculat, exclamă 
Bill Eversleigh. Trebuie făcut ceva cu el! 

— Dacă nu are grijă, îşi va pierde complet micul dejun, 
într-o zi, şi, când o să coboare, o să găsească în loc prânzul 
sau ceaiul, rosti şi Ronny Devereux. 

— E o ruşine, spuse fata numită Socks. Pentru că asta o 
supără tare pe lady Coote. Seamănă tot mai mult cu o găină 
care vrea să se ouă şi nu poate. E prea din cale-afară. 

— Să-l dăm jos din pat, propuse Bill. Vino, Jimmy! 

— Oh, să fim mai subtili, spuse fata numită Socks. Subtil 
era un cuvânt la care ţinea foarte mult. Îl folosea mai tot 
timpul. 

— Eu nu-s subtil, spuse Jimmy. Nu ştiu cum e aia. 

— Să ne gândim împreună şi să stabilim ceva pentru 
mâine dimineaţă, propuse vag Ronny. Ştiţi, să-l trezim la 
şapte. Îi băgăm în sperieţi pe cei ai casei. Lui Tredwell îi cad 
favoriţii falşi şi scapă ceainicul. Pe lady Coote o apucă 
istericalele şi leşină în braţele lui Bill - Bill fiind cărăuşul de 
forţă. Sir Oswald spune „Ha!” şi oţelul creşte cu un punct şi 
cinci optimi. Pongo îşi va manifesta emoția aruncându-şi 
ochelarii pe podea şi călcând pe ei. 

— Nu-l cunoşti pe Gerry, spuse Jimmy. Aş spune că doar 
apa suficient de rece ar putea să-l trezească... adică dacă-i 
destulă şi judicios aplicată. Dar şi aşa, se va întoarce pe 
partea cealaltă şi va adormi la loc. 

— Oh, trebuie sa ne gândim la ceva mai subtil ca apa rece, 
spuse Socks. 

— Bine, dar ce? Întrebă pe faţă Ronny. Şi nimeni nu avu un 
răspuns pregătit. 

— Ar trebui să fim în stare să ne gândim la ceva spuse Bill. 
Cine are cât de cât cap? 

— Pongo, răspunse Jimmy. Şi uite-l, grăbit ca de obicei. 
Pongo a avut întotdeauna cap. Asta a fost nenorocirea lui 
încă din adolescenţă. Să-l băgăm şi pe Pongo în treaba asta. 

Domnul Bateman ascultă râăbdător expunerea oarecum 
dezlânată. Atitudinea lui era a unuia care abia se reţinea să 


nu-şi ia zborul. Găsi soluţia fără să piardă timp. 

— Aş propune un ceas deşteptător, spuse el repede. Eu 
folosesc întotdeauna unul, de teamă că n-am să mă trezesc. 
Consider că ceaiul de dimineaţă, adus fără zgomot, uneori, 
nu reuşeşte să te deştepte. 

Plecă în grabă. 

— Un deşteptător. Ronny scutură din cap. Un deşteptător. 
Ar trebui o duzină ca să-l clintească pe Gerry Wade. 

— De ce nu? Bill era încins şi serios. Asta-i! Să mergem cu 
toţii la Market Basing şi să cumpărăm fiecare câte un 
deşteptător. 

Urmară râsete şi discuţii. Bill şi Ronny se duseră să aducă 
maşinile. Jimmy fu împuternicit să ţină sub observaţie 
sufrageria. Se întoarse rapid. 

— E acolo. Recuperează, timpul pierdut înfulecând pâine 
cu dulceaţă. Cum facem să-l oprim să vină cu noi? 

Hotărâră că lady Coote trebuia cooptată, ei revenindu-i 
sarcina să-l reţină pe Gerry. Jimmy, Nancy şi Helen se 
ocupară de asta. Lady Coole era nedumerită şi temătoare. 

— Un tărăboi? O să aveţi grijă, dragii mei, nu-i aşa? Vreau 
să spun, să nu - zgăriaţi mobila, să nu spargeţi lucrurile şi 
să nu folosiţi prea multă apă. Peste o săptămână, trebuie să 
predăm casa, să ştiţi. N-aş vrea ca lordul Caterham să 
creadă... 

Bill, care se reîntoarse de la garaj, se repezi s-o 
liniştească. 

— E-n regulă, lady Coote. Bundle Brent - fiica lordului 
Caterham - e o bună prietenă de-a mea. Şi ea n-ar avea 
nimic împotrivă... absolut nimic! Contaţi pe mine. Şi, 
oricum, nu avem de gând să stricăm nimic. E o afacere 
foarte liniştita. 

— Subtilă, spuse fata, numită Socks. 

Lady Coote porni tristă în lungul terasei, tocmai când 
Gerald Wade se năpustea pe uşa sufrageriei. Jimmy 
Thesiger era blond ca un heruvim, iar despre Gerald Wade 
se putea spune că era şi mai blând şi mai serafic, că avea o 


expresie stupidă care, prin contrast, îl făcea pe Jimmy să 
pară foarte inteligent. 

— Bună dimineaţa, lady Coote, spuse Gerald Wade. Unde-s 
ceilalţi? 

— Au plecat la Market Basing, răspunse lady Coote. 

— De ce? 

— Vreo glumă, spuse lady Coote, cu glasul său adânc, 
melancolic. 

— E cam devreme pentru glume. 

— Nu e chiar atât de devreme, punctă lady Coote. 

— Mă tem că am coborât puţin cam târziu, spuse domnul 
Wade, cu o sinceritate cuceritoare. E extraordinar, dar 
oriunde se-ntâmplă să stau, întotdeauna cobor ultimul. 

— Cu adevărat extraordinar! 

— Nu ştiu de ce se întâmplă aşa. Nu-mi dau seama. 

— De ce nu te scoli, pur şi simplu? Sugeră lady Coote. 

— Oh! Exclamă domnul Wade. Simplitatea soluţiei aproape 
că-l surprinse. 

Lady Coote continuă serioasă: 

— L-am auzit, de atâtea ori, pe sir Oswald spunând că 
nimic nu-l face pe un tânăr să se realizeze în viaţă ca 
obiceiul de a fi punctual. 

— Oh, ştiu, spuse domnul Wade. Şi eu trebuie s-o fac, când 
sunt în capitală. Vreau să spun, trebuie să fiu la unsprezece 
fix la drăguţul Foreign Office. Să nu credeţi că întotdeauna 
sunt leneş, lady Coote. Vai, ce flori extraordinar de 
frumoase aveţi acolo, lângă graniţa de jos! Nu-mi amintesc 
cum le spune, dar am acasă câteva... chestiile alea mov. 
Sora mea e nebună după grădinărit. 

Lady Coote se bine dispuse imediat. Resentimentele o 
părăsiră. 

— Ce fel de grădinari aveţi? 

— Oh, doar unul. Cred că-i cam tâmpit. Nu ştie multe, dar 
face ce i se spune. Şi asta e mare lucru, nu-i aşa? 

Lady Coote aprobă, cu atâta sentiment, în glasu-i adânc 
încât confirmă o dată în plus că ar fi fost o actriţă de mare 


valoare. 

Între timp, expediţia se desfăşură bine. Principalul 
magazin din Market Basing fusese invadat şi neaşteptata 
cerere de ceasuri deşteptătoare îl ului considerabil pe 
proprietar. 

— Aş fi vrut să fie şi Bundle aici, şopti Bill. O cunoşti, nu-i 
aşa, Jimmy? Oh, ţi-ar plăcea. E o fată splendidă - o 
adevărată bomboană - şi, reţine, are şi cap. Tu o ştii, 
Ronny? 

Ronny clătină din cap. 

— N-o cunoşti pe Bundle? Pe unde aţi vegetat, fraţilor? E o 
comoară. 

— Fii un pic mai subtil, Bill, spuse Sacks. Încetează să te 
mai lauzi cu prietenele tale şi treci la treabă. 

Domnul Murgatroyd, stăpânul magazinelor „Murgatroyd”, 
izbucni convingător: 

— Dacă-mi permiteţi să vă dau un sfat, domnişoară, aş 
spune... nu pe cel de şapte şilingi şi 11 penny. E un ceas 
bun, nu neg, reţineţi, dar v-aş sugera, din toată inima, acest 
tip de zece şilingi şi şase penny. Valorează din plin banii în 
plus. E de nădejde, mă înţelegeţi. N-aş vrea să spuneţi, 
după aceea... 

Era limpede pentru toţi că domnul Murgatroyd trebuia 
oprit ca pe-un robinet. 

— Nu vrem un ceas de nădejde, spuse Nancy. 

— Trebuie să meargă doar o zi, atâta tot, adăugă Helen. 

— Nu vrem unul subtil spuse Socks. Vrem unul cu o 
sonerie puternică. 

— Vrem... începu Bill, dar nu reuşi să continue, pentru că 
Jimmy, a cărui minte luase o turnură mecanică, pusese, în 
sfârşit, în mişcare mecanismul. Timp de cinci minute, 
magazinul vui de zbârnâitul apocaliptic al multor 
deşteptătoare. 

În cele din urmă, fură alese şase ceasuri excelente. 

— Să ştiţi, am să cumpăr unul pentru Pongo, anunţă Ronny 
cu măreție. A fost ideea lui şi ar fi ruşinos să-l lăsăm pe 


dinafară. Să fie şi el reprezentat. 

— Asta-i drept, spuse Bill. Mai cumpăr şi eu unul pentru 
lady Coote. Cu cât sunt mai multe, cu, atât va fi mai vesel. 
Şi-apoi ea ne-a asigurat spatele. La ora asta îl ţine de vorbă 
pe bătrânul Gerry. 

Într-adevăr, chiar în acel moment, lady Coote depăna o 
poveste lungă despre Macdonald şi o piersică premiată şi se 
distra de minune. 

Ceasurile erau plătite şi împachetate. Domnul Murgatroyd 
se uită cu un aer uluit în urma maşinilor care se îndepărtau. 
Foarte spirituali tinerii din înalta societate în ziua de azi, 
într-adevăr foarte spirituali, dar foarte greu de înţeles. Se 
întoarse uşurat s-o servească pe soţia vicarului care dorea 
un tip nou de ceainic. 

II. Ceasurile deşteptătoare 

— Şi acum, unde le punem? 

Cina se terminase. Lady Coote fusese încă o dată instruită 
privind sarcina ei. Sir Oswald venise în ajutor, într-un mod 
neaşteptat, propunând o partidă de bridge - chiar dacă 
„propunând” nu exprima înţelesul corect al cuvântului. Sir 
Oswald, de când devenise unul din „Regii industriei 
noastre” (numărul 7 din seria 1), abia dădea glas unei 
preferinţe şi toţi cei din jur se repezeau să se pună la 
dispoziţia dorințelor marelui om. 

Rupert Bateman şi sir Oswald jucau împotriva lui lady 
Coote şi a lui Gerald Wade, ceea ce reprezenta un 
aranjament foarte fericit. Sir Oswald juca foarte bine bridge 
(ca de altfel tot ce făcea) şi îi plăcea să aibă un partener pe 
măsură. Bateman era tot atât de eficient ca jucător de 
bridge, cum era ca secretar. Amândoi se concentrau strict 
asupra problemei din mână, rezumându-se doar la scurte 
lătrături repezite: „Două fară atu”, „Contra dublu”, „Irei 
pici”. Lady Coote şi Gerald Wade erau veseli şi împrăştiaţi, 
iar tânărul nu uita niciodată să spună la sfârşitul fiecărei 
mâini: „Zău, parteneră, ai jucat-o pur şi simplu splendid”, 
pe un ton de admiraţie sinceră, pe care lady Coote îl găsea 


atât de nou cât şi extrem de liniştitor. În plus, primeau cărţi 
excelente. 

Ceilalţi se presupunea că dansau după radio în sala mare 
de bal. În realitate, erau adunaţi în faţa uşii dormitorului lui 
Gerald Wade, iar aerul era încărcat de chicotele înfundate 
şi de ticăitul zgomotos al ceasurilor. 

— Sub pat, în şir, propuse Jimmy, ca răspuns la întrebarea 
lui Bill. 

— Şi la cât să le punem? Vreau să spun, la ce oră? Toate 
odată ca să facă un tărăboi formidabil, sau pe rând? 

Aspectul fu dezbătut cu înflăcărare. O parte susţinea că 
pentru un as al somnoroşilor ca Gerry Wade era necesar ca 
ceasurile să sune toate opt în acelaşi timp. Cealaltă parte 
pleda în favoarea unui efort constant şi prelungit. 

În final, câştigă al doilea punct de vedere. Ceasurile urmau 
să sune unul după altul, începând cu 6:30 a.m. 

— Sper să fie o lecţie pentru el, spuse Bill. 

— Aşa e, aşa e! Îl susţinu Socks. 

Tocmai începuse să fie dezbătută problema ascunderii 
ceasurilor, când se dădu alarma. 

— Sst! Strigă Jimmy. Urcă cineva pe scări. 

Intrară în panică. 

— E-n regulă, spuse Jimmy. E Pongo. 

Profitând de faptul că era mână moartă, domnul Bateman 
se ducea în camera lui să-şi ia o batistă. Se opri din drum şi 
prinse din zbor discuţia, după care făcu un comentariu 
simplu şi practic. 

— O să le audă ticăind când o să se culce. 

— Ce vă spuneam? Spuse Jimmy cu respect. Pongo 
întotdeauna a avut cap! 

Căposul trecu mai departe. 

— Asta-i drept, recunoscu Ronny Devereux, cu capul într-o 
parte. 

Opt ceasuri ticăind toate la un loc fac un zgomot al 
dracului. Chiar şi bătrânul Gerry, tâmpit cum e, nu poate să 
nu-şi dea seama. O să ghicească că i se pregăteşte ceva. 


— Mă întreb dacă e, spuse Jimmy Thesiger. 

— Dacă e ce? 

— Chiar atât de tâmpit, precum îl credem. 

Ronny îl privi lung. 

— Îl cunoaştem cu toţii pe Gerald. 

— Oare? Spuse Jimmy. Uneori mă gândesc că... ei bine, că 
nu e posibil să fii cu adevărat atât de tâmpit cum lasă să 
pară Gerry că e. 

Toţi se uitară lung la el. Expresia feţei lui Ronny era 
serioasă când spuse: 

— Jimmy, ai cap. 

— Un al doilea Pongo, rosti încurajator Bill. 

— Mi-a trecut prin minte, atâta tot, se apără Jimmy. 

— Oh, să nu fim cu toţii subtili! Strigă Socks. Ce facem cu 
ceasurile astea? 

— Uite-l pe Pongo că se întoarce. Să-l întrebăm pe el, 
propuse Jimmy. 

Pongo, somat să-şi folosească marele-i creier la rezolvarea 
problemei, hotări: 

— Aşteptaţi până se culcă şi adoarme. Apoi intraţi foarte 
uşor în cameră şi puneţi ceasurile pe podea. 

— Micul Pongo are iar dreptate, spuse Jimmy. Într-un 
cuvânt, acum să punem bine ceasurile şi, după aceea, 
coborâm ca să înlăturăm orice bănuială. 

Bridge-ul continua încă... cu o uşoară diferenţă. Sir 
Oswald juca acum cu soţia sa şi-i puncta conştiincios 
greşelile pe care le făcuse pe parcursul fiecărei mâini. Lady 
Coote accepta bine dispusă reproşurile, cu o totală lipsă de 
real interes. Repeta continuu: 

— Înţeleg, dragă. E atât de amabil din partea ta că mi-o 
spui. 

Şi continua sa facă exact aceleaşi greşeli. 

Din când în când, Gerald Wade îi spunea lui Pongo: 

— Bine jucat, partenere, grozav de bine jucat. 

Bill Eversleigh făcea calcule cu Rommy Devereux. 


— Să spunem că se duce la culcare în jur de 
douăsprezece... cât crezi că ar trebui să-i lăsăm... cam o 
oră? 

Căscă. 

— Curios lucru... trei dimineaţa e ora mea obişnuită de a 
spune la revedere, dar în seara asta, tocmai pentru că ştiu 
că va trebui să stăm trezi, aş da orice să fiu băieţelul mamei 
şi să mă duc să fac nani. 

Toţi fură de acord ca simțeau acelaşi lucru. 

— Dragă Maria, se auzi glasul pe jumătate iritat al lui sir 
Oswald. Ţi-am tot spus să nu eziţi când te întrebi dacă să 
impasezi sau nu. Îl pui în cunoştinţă pe adversar. 

Lady Coote avea un foarte bun răspuns la îndemână - şi 
anume că, sir Oswald fiind mână moartă, nu avea nici un 
drept să comenteze cum juca ea mâna respectivă. Dar n-o 
făcu. În schimb, zâmbi blând, îşi aplecă peste masă pieptu-i 
amplu şi se uită direct în cărţile lui Gerald Wade, care 
stătea în dreapta ei. 

Dubiile i se risipiră la vederea reginei, jucă valetul, luă 
levata şi începu să decarteze. 

— Patru levate şi rober, anunţă ea. Cred că am avut mare 
noroc să iau patru levate. 

— Noroc, îngână Gerald Wade, împingându-şi scaunul şi 
alăturându-se celorlalţi de lângă cămin. Noroc, aşa-i spune 
ea! Femeia asta trage cu ochiul. 

Lady Coote aduna bancnotele şi argintul. 

— Ştiu că nu sunt o bună jucătoare, recunoscu ea pe un 
ton îndurerat din care, totuşi, nu lipsea o undă de plăcere. 
Dar am un noroc chior la joc. 

— N-ai să fii niciodată o bună jucătoare, Maria, spuse sir 
Oswald. 

— Nu, dragă. Ştiu că n-am să fiu. Mereu mi-o spui. Şimă 
străduiesc din răsputeri. 

— Se străduieşte, spuse Gerald sotto voce. În privinţa asta 
nu încape nici o îndoială. Şi-ar pune capul drept pe umărul 
tău, dacă altfel n-ar putea să vadă ce ai în mână. 


— Ştiu că te străduieşti, admise sir Oswald. Necazul e că 
n-ai deloc simţul cărţilor. 

— Ştiu, dragă. Şi asta mi-o spui mereu. Iar tu îmi datorezi 
încă zece şilingi, Oswald. 

— Zău? Sir Oswald arăta surprins. 

— Da. O mie şapte sute de puncte fac opt lire şi zece 
şilingi. Iar tu mi-ai dat doar opt lire. 

— Vai, spuse sir Oswald. E vina mea. 

Lady Coote îi zâmbi trist şi luă bancnota de zece şilingi. 
Ţinea foarte mult la soţul ei, dar nu avea nici o intenţie să-l 
lase s-o fraierească cu zece şilingi. 

Sir Oswald se duse la celălalt capăt al mesei şi începu să-şi 
servească oaspeţii cu whisky şi sifon. Era trecut de 
douăsprezece, când toţi îşi urară noapte bună. 

Ronny Devereux, a cărui cameră era vecină cu a lui Gerald 
Wade, fu împuternicit să raporteze cum decurgeau 
lucrurile. La două fără un sfert se strecură pe culoar şi bătu 
în uşi. Grupul, în pijamale şi halate de casă, se reuni 
chicotind şi dându-şi coate. 

— A stins lumina acum douăzeci de minute, raportă Ronny 
cu o şoaptă răguşită. Credeam că n-o s-o mai stingă în veci. 
Chiar acum am deschis uşa şi m-am uitat înăuntru şi pare 
să sforăie. Ce facem? 

Ceasurile fură iarăşi solemn adunate. Apoi se ivi o nouă 
dificultate. 

— Nu putem să pătrundem cu toţii. N-am mai conteni cu 
zgomotul. Trebuie să intre o singură persoană, iar ceilalţi 
să-i dea în mână chestiile astea din uşă. 

Atunci se porni o discuţie aprinsă cu privire la cine era 
persoana cea mai indicată. 

Cele trei fete fură respinse, pe motiv că ar fi chicotit. Bill 
Eversleigh căzu la selecţie din cauza greutăţii lui, a 
greutăţii şi a mersului său apăsat, precum şi a stângăciei 
sale în general, aceasta din urmă aprig negată de el. Jimmy 
Thesiger şi Ronny Devereusx fură consideraţi ca posibili 


candidaţi, dar în final, o majoritate zdrobitoare decise în 
favoarea lui Rupert Bateman. 

— Pongo e omul, aprobă Jimmy. În tot cazul, are mers de 
pisică... întotdeauna l-a avut. Şi apoi, dacă Gerry se 
trezeşte, Pongo va fi în stare să scornească o povestioară 
înghiţibilă. Ştiţi, ceva plauzibil care să-l liniştească şi să nu-l 
facă să intre la bănuieli. 

— Ceva subtil, sugeră gânditoare fata pe nume Socks. 

— Exact, spuse Jimmy. 

Pongo îşi îndeplini misiunea cu precizie şi eficienţă. 
Deschizând cu grijă uşa dormitorului, dispăru în întunericul 
dinăuntru cărând cele două ceasuri mai mari. După câteva 
minute, apăru din nou în prag şi-i fură înmânate alte două şi 
apoi, încă de două ori, câte două. În cele din urmă ieşi. Toţi 
îşi ţineau respiraţia şi ascultau. Se mai putea auzi respiraţia 
ritmică a lui Gerald Wade, dar înecată, înăbuşită şi 
plăpândă graţie triumfătorului şi nepăsătorului ticăit al 
celor opt deşteptătoare ale domnului Murgatroyd. 

III. O glumă eşuată 

— Douăsprezece, spuse cu disperare Socks. 

Gluma - ca glumă - nu se desfăşurase deloc prea bine. 
Deşteptătoarele, pe de altă parte, îşi îndepliniră rolul. Ele 
merseră, reuşiseră... cu o vigoare şi un elan greu de 
depăşit, ceea ce îl făcuse pe Ronny Devereux să coboare din 
pat cu ideea vagă că ziua judecății de apoi sosise. Dacă 
acesta fusese efectul în camera alăturată, care trebuie să fi 
fost în cea cu ceasurile? Ronny alergă pe coridor şi îşi lipi 
urechea de crăpătura uşii. 

Aşteptă înjurăturile... le aşteptă cu încredere şi cu o 
anticipație inteligentă. Dar nu auzi absolut nimic. Mai 
precis, nu auzi nimic din ceea ce se aşteptase să audă. 
Ceasurile ticăiau bine-merci... ticăiau într-un mod 
zgomotos, arogant şi exasperant. Şi, la un moment dat, 
porni să sune altul, cu un zbârnâit crunt şi asurzitor, care i- 
ar fi provocat o iritare acută până şi unui surd. 


În privinţa asta nu încăpea nici o îndoială; ceasurile îşi 
îndepliniseră cu credinţă misiunea. Făcuseră tot, şi chiar 
mai mult, din ce susţinuse domnul Murgatroyd că pot face. 
Dar se părea că-şi găsiseră naşul cu Gerald Wade. 

Cartelul era disperat. 

— Plăcăul e inuman, bombăni Jimmy Thesiger. 

— Probabil că a crezut că se-aude pe undeva un telefon, s- 
a întors pe partea cealaltă, şi a adormit la loc, sugeră Helen 
(sau, posibil, Nancy). 

— Mi se pare ceva fantastic, spuse Rupert Bateman, 
serios. Cred că ar trebui să consulte un doctor. 

— Vreo afecţiune a timpanului, sugeră cu speranţă Bill. 

— Ei bine, dacă mă întrebaţi pe mine, spuse Socks, eu 
cred că-şi bate joc de noi. Fireşte că l-am trezit. Dar am de 
gând să ne-o întoarcă, pretinzând că n-a auzit nimic. 

Toţi se uitară la Socks cu respect şi admiraţie. 

— E o idee, spuse Bill. 

— E subtil, asta e, spuse Socks. O să vedeţi, în dimineaţa 
asta, va întârzia şi mai mult la micul dejun... dar ca să ne 
înveţe minte. 

Şi cum ceasul arăta acum douăsprezece şi zece, părerea 
generală fu că teoria lui Socks era cea corectă. Doar Ronny 
Devereux avea rezerve. 

— Uitaţi că eu eram în faţa uşii când a pornit să sune 
primul ceas. Orice ar fi hotărât bătrânul Gerry să facă mai 
târziu, primul ar fi trebuit să-l surprindă. I-ar fi dat de 
gândit. Unde l-ai pus Pongo? 

— Pe măsuţă, la urechea lui, răspunse domnul Bateman. 

— Foarte înţelept din partea ta, Pongo, spuse Ronny. Şi- 
acum, ce crezi Bill? Dacă soneria unui ceas deşteptător 
mare începe să zbârnâie la câţiva centimetri de urechea ta, 
cum ai reacţiona la asta? 

— Oh, Doamne! Exclamă Bill. Aş spune... Se opri. 

— Fireşte că ai spune, zise Ronny. Şi eu. Şi oricare. Ar ieşi 
la iveală natura umană. Ei bine, n-a reuşit. Drept pentru 


care Pongo are dreptate - ca de obicei - că Gerry trebuie să 
aibă o afecţiune ascunsă a timpanelor. 

— Acum e douăsprezece şi douăzeci, spuse cu tristeţe una 
din fete. 

— Asta le cam întrece pe toate, nu-i aşa? Rosti încetişor 
Jimmy. Vreau să spun că gluma e glumă. Dar mergem niţel 
prea departe. Soții Coote sunt cam întunecaţi. 

— Unde vrei să ajungi? Întrebă Bill privindu-l lung. 

— Ei bine, într-un fel sau altul... asta nu-i seamănă 
bătrânului Gerry. 

Îi venea greu să exprime în cuvinte ceea ce gândea. Nu 
vroia să zică prea multe, şi totuşi... îl văzu pe Ronny 
uitându-se lung la el şi intrând brusc în alertă. 

În acel moment, intră în încăpere Tredwell şi se uită 
ezitând înjur. 

— Credeam că domnul Bateman e aici, se scuză el. 

— A ieşit chiar acum pe terasă, spuse Ronny. Pot să te ajut 
cu ceva? 

Ochii lui Tredwell se mutară asupra lui Jimmy Thesiger şi 
reveniseră la el. Ca la un semnal, cei doi părăsiră camera o 
dată cu el. Tredwell închise cu grijă uşa sufrageriei în urma 
lui. 

— Ei bine, ce e? Întrebă Ronny. 

— Cum domnul Wade n-a coborât încă, domnule, mi-am 
luat libertatea de a-l trimite pe Williams în camera lui. 

— Şi? 

— Williams tocmai a coborât, domnule, într-o stare de 
mare agitaţie. Tredwell se opri - o pauză de pregătire. Mă 
tem, domnule, că sărmanul domn a murit în somn. 

Jimmy şi Ronny se holbară la el. 

— Prostii! Strigă în cele din urmă Ronny. E... e imposibil! 
Gerry... Chipul îi deveni brusc hotărât. Mă... mă duc sus să 
văd. Prostul ăsta de Williams trebuie să se fi înşelat. 

Tredwell întinse o mână autoritară. Cu un sentiment 
ciudat, nefiresc de detaşare, Jimmy îşi dădu seama că 
Tredwell avea toată situaţia în mână. 


— Nu, domnule, Williams nu s-a înşelat. Am trimis deja 
după doctorul Cartwright şi, între timp, mi-am permis să 
încui uşa, înainte de a-l informa pe sir Oswald de cele 
întâmplate. Acum trebuie să-l găsesc pe domnul Bateman. 

Tredwell se îndepărtă grăbit. Ronny rămase o stană de 
piatră. 

— Gerry, îngână el. 

Jimmy îşi luă prietenul de braţ şi-l trase, printr-o uşă 
laterală, într-o zonă retrasă a terasei. Îl împinse pe un 
scaun. 

— Ia-o uşurel, fiule, spuse el cu blândeţe. Ai să-ţi revii într- 
o clipă. 

Dar îl privi destul de ciudat. Habar n-avusese că Ronny era 
atât de prieten cu Gerry Wade. 

— Sărmanul Gerry, rosti el gânditor. Niciodată un om n-a 
părut mai sănătos. 

Ronny dădu din cap. 

— Toată afacerea asta cu ceasurile pare acum atât de 
nenorocită, continuă Jinny. E ciudat cum farsa se amestecă 
atât de des cu tragedia, nu-i aşa? 

Vorbea oarecum la întâmplare, ca să-i dea timp lui Ronny 
să-şi revină. Celălalt se foi neliniştit. 

— Aş vrea ca doctorul să fi venit. Vreau să ştiu... 

— Ce să ştii? 

— De ce... a murit? 

Jimmy îşi încreţi buzele. 

— Inima? Se hazardă el. 

Ronny râse scurt, dispreţuitor. 

— Ascultă, Ronny, spuse Jimmy. 

— Ei bine? 

Lui Jimmy îi venea greu să continuie. 

— Doar nu te gândeşti... nu crezi... vreau să spun că nu ţi- 
a intrat în cap că... ei bine, că i s-a dat în cap sau ceva în 
genul ăsta? Tredwell a încuiat uşa şi aşa mai departe. 

Lui Jimmy i se părea că vorbele lui meritau un răspuns, 
dar Ronny continua să privească drept în faţa lui. 


Jimmy clătină din cap şi se cufundă în tăcere. Nu vedea ce- 
ar fi fost de făcut în afară de a aştepta. Aşa că aşteptă. 

Cel care-i tulbură fu Tradwell. 

— Doctorul ar dori să-i vadă pe domnii în bibliotecă, dacă 
aveţi plăcerea, domnilor. 

Ronny sări în picioare. Jimmy îl urmă. 

Doctorul Cartwright era un tânăr subţirel, energic, cu o 
faţă inteligentă. II salută pe cei doi cu o scurtă mişcare din 
cap. Pongo, arătând mai serios şi mai ochelarist ca oricând, 
făcu prezentările. 

— Înţeleg că eraţi bun prieten cu domnul Wade, îi spuse 
doctorul lui Ronny. 

— Eram cei mai buni prieteni al lui. 

— Hm! Ei bine, afacerea asta pare destul de simplă, deşi 
tristă. Arăta a fi un tip sănătos. Ştiţi dacă avea obiceiul să ia 
somnifere ca să poată să doarmă? 

— Să poată să doarmă! Ronny îl privi lung. Întotdeauna 
dormea ca un butuc. 

— Nu l-aţi auzit niciodată plângându-se de insomnie? 

— Niciodată. 

— Ei bine, faptele sunt destul de simple. Totuşi, mă tem că 
va trebui să aibă loc o anchetă. 

— Cum a murit? 

— În privinţa asta nu prea sunt dubii; aş spune că e, vorba 
de o supradoză de cloral. Substanţa era lângă patul său. Şi 
un flacon şi un pahar. Lucrurile astea sunt foarte triste. 

Jimmy fusese cel care pusese întrebarea, pe care o simţea 
tremurând pe buzele prietenului său, dar pe care acesta nu 
era în stare s-o formuleze. 

— Nu se pune problema de... ceva necurat? 

Doctorul îl privi pătrunzător. 

— De ce întrebaţi asta? Aveţi vreun motiv de bănuială? 

Jimmy se uită la Ronny. Dacă Ronny ştia ceva, acum era 
timpul să vorbească. Dar spre mirarea lui, Ronny clătină din 
cap. 

— Absolut nici un motiv, spuse el limpede. 


— Sinucidere... cumva? 

— Categoric nu. 

Ronny nega cu tărie. Doctorul nu era chiar atât de 
convins. 

— N-avea nici o problemă? Necazuri cu banii? O femeie? 

Ronny clătină din nou din cap. 

— Acum despre rude. Trebuie anunţate. 

— Are o soră... de fapt, pe jumătate soră. Locuieşte la 
Deane Priory, cam la douăzeci de mile de aici. Când nu era 
în capitală, Gerry locuia la ea. 

— Hm, exclamă doctorul. Trebuie să fie anunţată. 

— Mă duc eu, spune Ronny. E o treabă nenorocită, dar 
cineva trebuie facă. Se uită la Jimmy. O cunoşti, nu-i aşa? 

— Cât de cât. Am dansat de câteva ori împreună. 

— Atunci să mergem cu maşina ta. N-ai nimic împotrivă, 
nu? Singur n-aş face faţă. 

— În regulă, îl linişti Jimmy. Aveam de gând să ţi-o propun 
cu însumi. Mă duc să-mi aduc rabla. 

Era bucuros să aibă ceva de făcut. Purtarea lui Ronny îl 
uimea. Ce ştia sau bănuia? Şi de ce nu dăduse glas 
bănuielilor, dacă le avea, în faţa doctorului. 

În momentul de faţă, cei doi prieteni se hurducăiau în 
maşina lui Jimmy cu un dispreţ suveran faţă de astfel de 
lucruri ca limita de viteză. 

— Jimmy, rosti într-un târziu Ronny, cred că tu eşti 
aproape cel mai bun prieten pe care-l am... acum. 

— Ei bine, şi ce-i cu asta? Întrebă Jimmy nepoliticos. 

— Aş vrea să-ţi spun ceva. Ceva ce s-ar cuveni să ştii, 
despre Gerald Wade. 

Jimmy rămase în aşteptare. 

— Ei bine? Întrebă în cele din urmă. 

— Nu ştiu dacă am dreptul să spun, rosti Ronny. 

— De ce? 

— Sunt legat printr-un soi de jurământ. 

— Oh! Atunci poate e mai bine să nu spui. 

Urmă o tăcere. 


— Şi totuşi, aş vrea... vezi tu, Jimmy, capul tău e mai bun 
ca al meu. 

— S-ar putea, spuse fără amabilitate Jimmy. 

— Nu, nu pot, rosti brusc Ronny. 

— Perfect. Cum vrei. 

După o lungă tăcere, Ronny întrebă: 

— Cum arată? 

— Cine? 

— Fata asta. Sora lui Gerry. 

Jimmy rămase tăcut câteva clipe, apoi rosti cu un glas 
oarecum schimbat: 

— E fată bună. De fapt... ei bine, e o Coker. 

— Ştiu că Gerry ţinea mult la ea. Vorbea des de ea. 

— Şi ea ţinea mult la Gerry. Are... are să fie o lovitură 
grea. 

— Da, scârboasă treabă. 

Rămaseră tăcuţi până ajunseră la Deane Priory. 

Domnişoara Lorraine, le spuse servitoarea, era în grădină. 
În schimb, poate doreau să stea de vorbă cu doamna Coker. 

Jimmy fu convingător şi anume că nu doreau să vorbească 
cu doamna Coker. 

— Cine-i doamna Coker? Întrebă Ronny, în timp ce intrau 
într-o grădină destul de neîngrijită. 

— O scrumbie afumată care locuieşte cu Lorraine. 

Păşiră pe o potecă pavată. La capătul ei era o fată însoţită 
de doi prepelicari negrii. O fată micuță, foarte blondă, 
îmbrăcată în nişte haine ponosite de tweed. Nu era nicicum 
fata la care se aşteptase Ronny. De fapt, nu era genul 
obişnuit al lui Jimmy. 

Ţinând un câine de lesă, le ieşi în întâmpinare. 

— Bună, spuse ea. N-o băgaţi în seamă pe Elizabeth. 
Tocmai a fătat şi e tare suspicioasă. 

Purtarea ei era extrem de naturală şi, în timp ce-i privea 
surâzând, obrajii ei prinseră o uşoară culoare de trandafir 
sălbatic. Avea ochii de un albastru intens... ochi de cicoare. 


Brusc se măriră... să fi fost presimţirea? Parcă ar fi ghicit 
deja. 

Jimmy se grăbi să vorbească. 

— Acesta e Ronny Devereux, domnişoară Wade. Trebuie 
să-l fi auzit adesea pe Gerry vorbind de el. 

— Oh, da întoarse spre el un fermecător şi fierbinte 
zâmbet de bun venit. Staţi amândoi la Chimneys, nu-i aşa? 
De ce nu l-aţi adus şi pe Gerry cu voi? 

— Aă... n-am putut, spuse Ronny, apoi se opri. 

Jimmy văzu din nou unda de teamă din ochii ei. 

— Domnişoară Wade, spuse el, mă tem... vreau să spun că 
avem veşti proaste pentru dumneata. 

Fata se alertă într-o clipă. 

— Gerry? 

— Da... Gerry. A... 

Ea bătu din picior cu o patimă neaşteptată. 

— Oh! Spuneţi-mi... spuneţi-mi... Se întoarse brusc spre 
Ronny. Dumneata ai să-mi spui. 

Jimmy simţi un junghi de gelozie şi, în acel moment, ştiu 
ceea ce până atunci ezitase să recunoască în faţa lui însuşi. 
Ştiu de ce Helen şi Nancy şi Sock erau pentru el doar „fete” 
şi nimic mai mult. 

Auzi doar pe jumătate glasul lui Ronny rostind cu curaj: 

— Da, domnişoară Wade, am să-ţi spun. Gerry e mort. 

Fata avea mult curaj. Icni şi se trase înapoi, dar după 
câteva minute, punea întrebări repezi, la obiect. Cum? 
Când? 

Ronny îi răspundea cum putea mai blând. 

— Prafuri de dormit? Gerry? 

Neîncrederea din glasul ei era limpede. Jimmy îi aruncă o 
privire. Era aproape o privire de avertizare. Avu brusc 
sentimentul că Lorraine, în inocenţa ei, ar putea spune prea 
multe. 

La rândul lui, îi explică, pe cât de blând, necesitatea unei 
anchete. Fata se cutremură. Refuză oferta lor de a o lua cu 


ei la Chimneys, dar le promise că va veni mai târziu. Avea o 
maşină sport de două locuri. 

— Însă, mai întâi, vreau să fiu... vreau să fiu singură, spuse 
ea cu durere. 

— Ştiu, spuse Ronny. 

— În regulă, întări Jimmy. 

Se uitară la ea, stânjeniţi şi neputincioşi. 

— Vă mulţumesc la amândoi că aţi venit. 

Se întoarseră în tăcere spre casă, între ei domnind 
ceva” asemănător stingherelii. 

— Dumnezeule! Fata asta e curajoasă, spuse Ronny. 

Jimmy fu de acord. 

— Gerry a fost prietenul meu, spuse Ronny. E de datoria 
mea să fiu cu ochii pe ea. 

— Oh! Fireşte. 

La reîntoarcerea la Chimneys, Jimmy fu întâmpinat de o 
lady Coote înlăcrimată. 

— Bietul băiat, repetă întruna. Bietul băiat! 

Jimmy o îmbărbătă cum se pricepu mai bine. 

Lady Coote îi povesti pe larg diferite aspecte ale morţii 
diverşilor ei prieteni dragi. Jimmy asculta cu o undă de 
compătimire şi, în final, reuşi să scape fără să pară 
nepoliticos. 

Alergă uşor pe scări în sus. Ronny tocmai ieşea din camera 
lui Gerald Wade. La vederea lui Jimmy păru încurcat. 

— Am fost să-l văd, spuse el. Tu nu intri? 

— Cred că nu, răspunse Jimmy, care era un tânăr sănătos, 
cu un firesc dezgust faţă de moarte. 

— Cred că toţi prietenii lui ar trebui să-l vadă. 

— Oh! Zău? Întrebă Jimmy şi îşi întări impresia că Ronny 
Devereux se comporta al dracului de ciudat în legătură cu 
toată afacerea asta. 

— Da. E un semn de respect. 

Jimmy oftă, dar cedă. 

— Foarte bine, spuse el şi intră, strângând uşor din dinţi. 


Pe catafalc erau puse flori albe, iar camera fusese aranjată 
conform solemnităţii momentului. 

Jimmy aruncă o privire iute, nervoasă spre chipul înţepenit 
şi alb. Putea fi acesta seraficul, rozaliul Gerry Wade? Acest 
chip rigid şi împăcat. Se înfioră. 

Când se întoarse să iasă din cameră, privirea îi căzu pe 
poliţa de deasupra căminului şi se opri uimit. În lungul ei, 
ceasurile fuseseră aranjate cu grijă, în şir. leşi repede. 
Ronny îl aştepta. 

— Arată foarte senin. Nenorocit ghinion, mormăi Jimmy. 

Apoi spuse: 

— Ascultă, Ronny, cine a aranjat ceasurile alea, aşa, în şir? 

— De unde să ştiu eu? Una din servitoare, presupun. 

— Ciudat e că sunt doar şapte, nu opt, spuse Jimmy. 
Lipseşte unul. Ai observat? 

Ronny emise un sunet slab. 

Şapte în loc de opt, spuse încruntat Jimmy. Mă întreb de 
ce? 

IV. Scrisoarea 

— Imprudenţă, aşa o numesc eu, spuse lordul Caterham. 

Vorbea cu un glas blând, plângăreţ şi părea mulţumit de 
cuvântul pe care-l găsise. 

— Da, o imprudenţă crasă. Adesea am considerat că tinerii 
ăştia autodidacţi sunt imprudenţi. E foarte posibil ca aşa să 
se explice cum reuşesc să adune averi atât de mari. 

Se uită cu tristeţe peste domeniul său strămoşesc în a 
cărui posesie reintrase chiar azi. 

Fiica sa, lady Eileen Brent, cunoscută de prieteni şi în 
societate, în general, ca „Bundle”*, râse. 

— În mod sigur, tu n-ai să aduni o mare avere, remarcă ea 
sec, deşi n-ai dus-o atât de rău de pe urma bătrânului 
Coote, proptindu-l aici. Cum arată? E prezentabil? 

— E unul dintre acei oameni masivi cu o faţă roşie, pătrată 
şi părul cărunt. E puternic, să ştii. Ceea ce se cheamă o 
personalitate plină de forţa. Genul de om pe care l-ai 


obţine, dacă ai putea transforma un buldozer într-o fiinţă 
umană. 

— Cam plictisitor? Sugeră compătimitoare Bundle. 

— Groaznic de plictisitor, plin de cele mai deprimante 
virtuţi, cum ar fi sobrietatea şi punctualitatea. Nu ştiu care- 
s mai răi, personalităţile puternice sau politicienii abili. Eu îi 
prefer pe incapabilii senini. 

— Un incapabil senin n-ar fi fost în stare să-ţi plătească 
preţul pe care l-ai cerut pentru mausoleul ăsta bătrân, îi 
reaminti Bundle. 

Lordul Caterham scânci. 

— Aş dori să nu fi folosit cuvântul ăsta, Bundle. Tocmai ne 
îndepărtasem de subiect. 

— Nu înţeleg de ce eşti atât de sensibil în privinţa asta. Lia 
urma urmei, oamenii trebuie să moară undeva. 

— Nu e nevoie să moară în casa mea. 

— Nu văd de ce nu? Au murit o grămadă. Mase întregi de 
bunici stafidiţi şi de bunice ştirbe. 

* Bundle = boccea (din lb. Engleză) 

— Asta-i cu totul altceva, spuse lordul Caterham. Fireşte, 
mă aştept ca şi bătrânii Brent să moară aici... ei nu 
contează. Dar când e vorba de străini, obiectez. Şi obiectez 
mai ales la anchete. Curând, treaba o să devină o 
obişnuinţă. Aceasta e a doua. Îţi aminteşti tot tărăboiul ăla, 
de acum patru ani? Pentru care, apropo, îl fac complet 
răspunzător pe George Lamax. 

— Iar acum îl condamni pe sărmanul buldozer Coote. Sunt 
sigură că e tot atât de supărat ca oricare altul. 

— Mare imprudenţă, spuse lordul Caterham cu obstinaţie. 
Oamenii, care sunt predispuşi la astfel de treburi, n-ar 
trebui invitaţi. lar tu poţi să spui ce vrei, Bundle, însă mie 
nu-mi plac anchetele. N-am fost niciodată implicat şi nici n- 
am să fiu. 

— De data asta, n-a fost acelaşi lucru, ca data trecută, rosti 
moale Bundle. Vreau să spun, n-a fost o crimă. 


— Putea fi... după tărăboiul pe care l-a făcut tâmpitul ăla 
de inspector. N-a fost în stare să-i dea de cap afacerii de 
acum patru ani. Crede că fiecare moarte, care se produce 
aici, trebuie să fie în mod necesar, rezultatul unei mâini 
criminale, cu grave implicaţii politice. N-ai idee ce zarvă a 
făcut. Am aflat de la Tredwell. A verificat ce nu-ţi trece prin 
cap căutând amprente. Şi, fireşte, nu le-a găsit decât pe 
cele ale mortului. Cel mai limpede caz ce se poate 
imagina... deşi, dacă a fost o sinucidere sau accident, e altă 
problemă. 

— L-am întâlnit odată pe Gerry Wade, spuse Bundle. Era 
prieten cu Bill. Ţi-ar fi plăcut, tată. N-am văzut vreodată pe 
cineva mai nostim de incompetent ca el. 

— Nu-mi place nimeni care vine şi moare în casa mea cu 
scopul de a mă supăra, spuse lordul Caterham, cu 
încăpățânare. 

— Dar nu-mi pot imagina pe cineva omorându-l, continuă 
Bundle. Ideea e absurdă! 

— Fireşte că e. Sau ar fi pentru oricine altcineva, în afară 
de inspectorul Raglan. 

— Probabil căutarea amprentelor l-a făcut să se simtă 
important, spuse blând Bundle. În tot cazul, au înscris-o la 
„Morți accidentale” nu-i aşa? 

Lordul Caterham încuviinţă. 

— Trebuiau să dovedească o oarecare consideraţie faţă de 
sentimentele surorii lui. 

— Există şi o soră? Nu ştiam. 

— Soră vitregă, cred. Era cu mult mai tânără. Bătrânul 
Wade a fugit cu mama ei... mereu făcea treburi de genul 
ăsta. Nu-i plăcea nici o femeie dacă nu era măritată. 

— Mă bucur că există un obicei rău pe care tu nu l-ai avut, 
spuse Bundle. 

— Eu am dus întotdeauna o viaţă respectabilă şi cu frica 
lui Dumnezeu. Pare de necrezut ţinând cont de ce puţin rău 
am făcut eu cuiva, că nu pot fi lăsat în pace. Măcar dacă... 

Se opri, căci Bundle se dusese brusc la fereastră. 


— Macdonald! Strigă Bundle cu un glas limpede, 
poruncitor. 

Împăratul se apropie. Atitudinea sa încercă să exprime 
ceva care ar fi putut fi luat drept un zâmbet de bun venit, 
dar sobrietatea nativă a grădinarilor îl sugrumă. 

— Excelenţa voastră? Spuse Macdonald. 

— Ce mai faci? Întrebă Bundle. 

— Nu cine ştie ce, răspunse Macdonald. 

— Vroiam să-ţi vorbesc despre terenul de crichet. Iarba a 
crescut revoltător. Pune pe cineva să se ocupe de asta, vrei? 

Macdonald scutură cu îndoială din cap. 

— Asta ar însemna să-l iau pe William de la graniţa de jos, 
milady. 

— Dă-o naibii de graniţă, spuse Bundle. Să plece imediat. 
Şi, Macdonald... 

— Da, milady? 

— Să-mi aduci nişte struguri din spatele casei. Ştiu că nu-s 
buni de cules pentru că niciodată nu sunt, totuşi îi vreau. Ai 
înţeles? 

Bundle se întoarse în bibliotecă. 

— Scuză-mă tată. Vroiam să-l prind pe Macdonald. 
Spuneai ceva? 

— Spuneam. Dar nu contează. Ce-ai vorbit cu Macdonald? 
— Am încercat să-l lecuiesc să se mai creadă Dumnezeu 
Atotputernicul. Dar e o sarcină imposibilă. Îmi închipui că a 
fost un chin pentru familia Coote. La Macdonald poţi să urli 
cât vrei, că nu-i pasă oricât ar fi de buldozer. Cum e lady 

Coote? 

Lordul Caterham reflectă asupra întrebării. 

— Se apropie foarte mult de ideea mea despre doamna 
Siddons, spuse în cele din urmă. Aş crede că ar fi făcut 
furori în teatrul de amatori. Îmi închipui că afacerea 
ceasurilor a tulburat-o foarte tare. 

— Ce afacere a ceasurilor? 

— Tocmai mi-a povestit Tredwell. Se pare că grupul de 
tineri din casă au pus la cale o glumă. Au cumpărat o 


mulţime de ceasuri deşteptătoare şi le-au ascuns prin 
camera acestui tânăr, Wade. Şi apoi, fireşte, bietul băiat a 
murit, ceea ce a făcut ca întreaga poveste să fie destul de 
neplăcută. 

Bundle dădu din cap. 

— Tredwell mi-a mai spus ceva destul de ciudat despre 
ceasuri, continuă lordul Caterham care acum se amuza. Se 
pare că cineva le-a adunat pe toate şi le-a aşezat în şir pe 
poliţa căminului, după ce sărmanul tip a murit. 

— Şi de ce nu? 

— Nici eu nu văd de ce, spuse lordul Caterham. Dar a fost 
ceva zarvă în legătură cu asta. Nu s-a găsit nimeni care să 
recunoască s-o fi făcut, înţelegi? Toţi servitorii au fost 
interogaţi şi au jurat că n-au atins scârboasele alea de 
ceasuri. De fapt, a rămas un mister. Şi apoi, în timpul 
anchetei, procurorul a pus întrebări, şi tu ştii cât de dificil e 
să le explici ceva oamenilor din categoria asta. 

— Cumplit, aprobă Bundle. 

— Fireşte, e foarte greu să obţii sensul lucrurilor după 
aceea. Eu n-am înţeles bine jumătate din ce mi-a spus 
Tredwell. Apropo, Bundle, tipul a murit în camera ta. 

Bundle se strâmbă. 

— De ce trebuie oamenii să moară în camera mea? Întrebă 
ea, oarecum indignată. 

— Exact asta întrebam şi eu, spuse triumfător lordul 
Caterham. Imprudenţă. Toţi sunt ai dracului de imprudenţi 
în ziua de azi. 

— Nu că m-ar deranja, o întoarse curajoasă Bundle. De ce 
să mă deranjeze? 

— Pe mine m-ar deranja, spuse tatăl ei. M-ar deranja 
foarte tare. Aş visa tot felul de chestii, ştii tu... mâini 
spectrale şi schelete care clincăne. 

— Sora bunicii, Louisa, a murit în patul tău. Mă mir că nu-i 
vezi fantoma planând deasupra ta. 

— Uneori o văd, spuse lordul Caterham cutremurându-se. 
Mai ales după homar. 


— Ei bine, mulţumesc cerului că nu sunt superstiţioasă. 
Totuşi, în seara aceea, în timp ce stătea în faţa căminului 
din dormitorul său, o siluetă zveltă, îmbrăcată în pijama, se 

trezi că gândurile i se întorc la tânărul acela senin şi 
searbăd, Gerald Wade. Era imposibil de crezut că un om 
atât de plin de viaţă se putea sinucide în mod deliberat. Nu, 
cealaltă alternativă trebuie să fi fost corectă. Luase prafuri 
de dormit şi, din greşeală, îşi puse o doză prea mare. Asta 
era posibil. Nu şi-l închipuia pe Gerry Wade debordând de 
inteligenţă. 

Privirea i se aţinti asupra poliţei de deasupra căminului şi 
începu să se gândească la povestea cu ceasurile. 
Servitoarea ei era la curent cu totul, fiind surclasată doar 
de ajutoarea menajerei. Îi spusese detalii pe care, în 
aparenţă, lredweel considerase că nu se merită să fie 
relatate lordului Caterham, dar care aţâţaseră curiozitatea 
lui Bundle. 

Pe poliţă fuseseră aranjate cu grijă şapte ceasuri, ultimul, 
cel de al optulea fiind găsit pe pajiştea de afară, unde 
fusese aruncat, asta era clar, de la fereastră. 

Bundle se gândea acum, cu mirare, la acest aspect. Părea 
un lucru absolut fără sens. Îşi închipui că vreuna dintre 
servitoare aranjase ceasurile ca apoi, speriată de 
amploarea pe care o luase această problemă, să nege că o 
făcuse. Dar, cu siguranţă, nici o servitoare n-ar fi aruncat 
un ceas în grădină. 

S-o fi făcut Gerald Wade când fusese trezit prima dată? 
Dar nu; şi asta era imposibil. Bundle îşi aminti că auzise că 
moartea lui trebuie să fi survenit, în primele ore ale 
dimineţii, şi deci, trebuie să fi fost în comă, înainte de ora 
declanşării soneriei primului ceas. 

Bundle se încruntă. Afacerea asta cu ceasurile era ciudată. 
Trebuia să dea de Bill Eversleigh. Ştia că şi el fusese 
prezent. 

Pentru Bundle a gândi însemna a acţiona. Se ridică şi se 
îndreptă spre birou. Aceasta era o chestie antică, ce avea 


un gen de capac care culisa înspre spate. Bundle se aşeză 
la birou, rupse o foaie dintr-un carnet şi scrise. 

Dragă Bill... 

Se opri să tragă tăblia de jos a biroului. Aceasta rămase 
înţepenită la jumătatea cursei, cum se întâmpla adesea. 
Bundle îl zgâlţâi nerăbdătoare, însă el nu se mişcă. Bundle 
îşi aminti că, în urmă cu câtva timp, alunecase un plic şi de 
atunci rămăsese blocată. Luă un cuţit subţire pentru tăiat 
hârtie şi-l strecură în crăpătura îngustă, încercarea ei se 
soldă cu succes - apăru un colţ de hârtie. Bundle îl prinse 
şi-l trase afară. Era prima foaie dintr-o scrisoare, destul de 
zdrenţuită. 

Ceea ce îi reţinu atenţia lui Bundle, fu data: scrisă cu litere 
mari şi înfloritori, care-ţi sărea în ochi - 21 sept. 

„21 septembrie, rosti încetişor Bundle. Vai, cu siguranţă, 
asta a fost...” 

Se întrerupse. Da, era sigură. Pe 22 murise Gerry Wade. 
Atunci, asta trebuie să fi fost o scrisoare scrisă de el, în 
ajunul morţii sale. Bundle o netezi şi o citi. Era neterminată. 

Draga mea Loraine, 

Miercuri vin acasă. Mă simt foarte bine şi sunt destul de 
mulţumit aici. Va fi grozav când ne vom întâlni. Ascultă, fa 
bine şi uită tot ce ţi-am spus despre afacerea aceea, Şapte 
Cadrane. Credeam că o să fie cât de cât o glumă... dar nu 
e,dimpotrivă. Îmi pare rău chiar şi că am pomenit de ea... 
nu e genul de treburi în care să fie amestecați copii ca tine. 
Aşa că uit-o, înţelegi? 

Mai vroiam să-ţi spun ceva... dar mi-e atât de somn încât 
abia pot să-mi ţin ochii deschişi. 

Oh, despre Lurcher; cred... 

Aici scrisoarea se întrerupea. 

Bundle se încruntă. Şapte Cadrane. Unde era asta? Vreo 
mahala din Londra, îşi zise. Cuvintele „Şapte Cadrane” îi 
aminteau de ceva, dar, pe moment, îi scăpa. În schimb, 
atenţia îi fu captată de două fraze: „Mă simt foarte bine...” 
şi „mi-e atât de somn încât abia pot să-mi ţin ochii deschişi”. 


Treaba asta nu se potrivea. Nu se potrivea deloc. Pentru 
că, chiar în noaptea respectivă. Gerry luase o doză atât de 
zdravănă de cloral că nu se mai trezise. lar dacă ce scrisese 
era adevărat, de ce s-o fi luat? 

Bundle clătină din cap. Se uită prin cameră şi se înfioră 
uşor. Presupunând că acum Gerry Wade o urmărea... În 
camera asta murise... 

Rămase foarte liniştită. Tăcerea din jur nu era tulburată 
decât de ticăitul micului ei ceas de aur. Sunetul lui părea 
nefiresc de puternic şi important. 

Bundle privi spre cămin. Un tablou viu i se înfiripă în faţa 
ochilor. Mortul zăcând pe pat, iar cele şapte ceasuri ticăind 
pe poliţă... ticăind zgomotos, ameninţător... ticăind... 
ticăind... 

V. Bărbatul din şosea 

— Tată, spuse Bundle deschizând uşa sanctuarului lordului 
Caterham şi vârându-şi capul înăuntru, mă duc în oraş cu 
Hispano*. Nu mai pot să suport monotonia de aici. 

* Hispano maşină sport, cu două locuri. 

— Abia ieri am sosit acasă, se văită lordul Caterham. 

— Ştiu. Mi se pare că au trecut o sută de ani. Uitasem cât 
de plictisitor e la ţară. 

— Nu-s de acord cu tine, spuse lordul Caterham. E pace, 
asta e - pace. Şi extrem de confortabil. N-am cuvinte să-ţi 
spun cât de mult apreciez că-l am din nou pe Tredwell. 
Omul ăsta are grijă de confortul meu într-un mod de-a 
dreptul magnific. Azi-dimineaţă a venit cineva şi a întrebat 
dacă n-ar putea ţine aici un circ pentru fetele-ghid... 

— Un cerc, îl corectă Bundle. 

— Circ sau cerc, tot asta-i! Un cuvânt aiurea care nu 
înseamnă nimic. Dar aş fi fost pus într-o situaţie foarte 
neplăcută... dacă aş fi refuzat... de fapt, probabil n-aş fi 
refuzat. Dar Tredwell m-a salvat. Am uitat ce-a spus... ceva 
al dracului de ingenios, care n-ar fi putut răni sentimentele 
nimănui, şi care m-a lăsat cu gura căscată. 


— Pentru mine nu-i de ajuns să am confort, spuse Bundle. 
Eu vreau senzaţii tari. 

Lordul Caterham se cutremură. 

— N-ai avut destule senzaţii tari acum patru ani? 

— Sunt gata pentru altele noi. Nu că m-aş aştepta să le 
găsesc la oraş. Dar măcar n-am să-mi rup fălcile căscând. 

— Din experienţa mea ştiu că cei care caută necazul cu 
lumânarea, de regulă îl găsesc. Căscă. În tot cazul, adăugă 
lordul Caterham, nu m-ar deranja să merg şi eu la oraş. 

— Hai, spuse Bundle. Dar repede, că mă grăbesc. 

Lordul Caterham, care începuse să se Ridice de pe scaun, 
se opri. 

— Ai spus că te grăbeşti? Întrebă el bănuitor. 

— Mă grăbesc al dracului. 

— Asta rezolvă lucrurile, spuse lordul Caterham. Nu vin. 
Să merg cu tine cu Hispano când te grăbeşti... nu, asta nu-i 
de joacă pentru un om în vârstă. Am să rămân aici. 

— Cum vrei, spuse Bundle şi ieşi. 

Tredwell îi luă locul. 

— Vicarul e cât se poate de nerăbdător să vă vadă, 
domnule. E vorba despre o controversă nefericită cu privire 
la Brigada băieţilor. 

Lordul Caterham mârâi. 

— Am avut impresia că v-am auzit spunând, la micul dejun, 
că intenţionaţi să coborâţi în sat, în dimineaţa asta, şi să 
discutaţi problema cu vicarul. 

— Aşa i-ai spus? Întrebă repede lordul Caterham. 

— Da, domnule. A plecat, ca să spun aşa, ca din puşcă. 
Sper că am făcut bine, domnie? 

— Fireşte că ai făcut bine, Tredwell. Întotdeauna faci bine 
ce faci. Nici să te căzneşti, n-ai putea altfel. 

Tredwell zâmbi blajin şi se retrase. 

În timpul acesta, Bundle claxona furibund în faţa porții, 
până când o fetiţă ieşi în fugă din căsuţa portarului, 
urmărită de admonestările mamei sale. 


— Deschide repede, Katie. Asta trebuie să fie excelența sa, 
mortal de grăbită, ca de obicei. 

Într-adevăr, îi era caracteristic lui Bundle să fie grăbită, 
mai ales când conducea maşina. Avea îndemânare, reflexe 
grozave şi şofa excelent; să fi fost altfel, viteza cu care 
mergea ar fi dus-o, nu o dată, la catastrofa. 

Era o minunată zi de octombrie, cu un cer albastru şi 
uimitor de însorită. 

Aerul tare îi aduse lui Bundle sângele în obraji şi-i dădu o 
sete de viaţă nebună. 

De dimineaţă îi trimise lui Loraine, la Deane Priory, 
scrisoarea neterminată a lui Gerald Wade, însoţită de 
câteva rânduri explicative. Ciudata impresie pe care i-o 
provocase scrisoarea fusese diminuată de lumina zilei, 
totuşi găsi de cuviinţă că era nevoie de câteva explicaţii. 
Avea de gând să dea de Bill Eversleigh cumva şi să scoată 
de la el detalii mai complete despre acea scurtă vacanţă, 
care se sfârşise atât de tragic. 

Dimineaţa era încântătoare, Bundle se simţea deosebit de 
bine, iar Hispano gonea ca gândul. 

Bundle apăsă pe accelerator, iar Hispano răspunse pe loc. 
Milă după milă dispărea ca prin vis, traficul era ca şi 
inexistent, iar Bundle avea în faţă şoseaua liberă. 

Şi atunci, absolut ca din senin, dintr-un tufiş, ieşi 
legănându-se un bărbat şi o luă spre şosea, drept în faţa 
maşinii. Să frâneze la timp, nici vorbă. Bundle trase cu 
toate puterile de volan, spre dreapta. Maşina ajunse 
aproape în şanţ... aproape, dar nu chiar. Era o manevră 
periculoasă, dar îi reuşi. Bundle era aproape sigură că nu-l 
atinsese. 

Se uită în spate şi simţi că i se strânge stomacul. Maşina 
nu trecuse peste om, totuşi trebuie să-l fi lovit în trecere. 
Zăcea cu faţa în jos pe şosea şi era suspect de liniştit. 

Bundle sări din maşină şi fugi înapoi. În viaţa ei nu fugise 
după ceva, decât după vreo găină rătăcită. În acel moment, 
faptul că accidentul nu se produsese din vina ei, n-o liniştea. 


Bărbatul păruse beat, dar beat sau treaz, ea îl omorâse. Era 
foarte sigură că îl omorâse. Inima îi bătea nebuneşte, o 
auzea în timpane, şi îi era cumplit de greață. 

Îngenunche lângă silueta lungită cu faţa în jos şi o întoarse 
foarte blând. Bărbatul nu scoase nici un sunet. Văzu că era 
tânăr, destul de drăguţ, bine îmbrăcat şi cu o mustăcioară 
ca o periuţă de dinţi. 

Din câte putu să vadă, nu exista nici un semn extern că ar 
fi fost rănit, însă ea era sigură că era fie mort, fie pe 
moarte. Genele bărbatului fluturară, şi întredeschise ochii. 
Ochi îndureraţi, castanii şi plini de suferinţă, ca ai unui 
câine. Părea că se luptă să vorbească. Bundle se aplecă. 

— Da, spuse ea. Ce e? 

Bărbatul vroia să spună ceva, dar ea nu înţelegea. Vroia 
atât de mult să vorbească! Iar ea nu-l putea ajuta, nu putea 
face nimic. 

În cele din urmă, cuvintele îşi făcură loc, mai mult un oftat 
întretăiat. 

— Şapte Cadrane... spune... 

— Da, rosti din nou Bundle. Ceea ce încerca, cu ultimele 
puteri, bărbatul să spună era un nume. Da. Cui să-i spun? 

— Spune... Jimmy Thesiger... În sfârşit, reuşise, apoi, 
brusc, capul îi căzu pe spate şi trupul îi înţepeni. 

Bundle se înfioră din cap până-n picioare. Nu-şi imaginase 
vreodată că i s-ar putea întâmpla ceva atât de îngrozitor. 
Era mort... iar ea îl omorâse. 

Încercă să se adune. Ce trebuia să facă acum? Un doctor - 
ăsta fu primul ei gând. Era posibil - doar posibil - ca omul 
să fie numai inconştient, nu mort. Instinctul ei respingea 
această posibilitate, dar se forţă să acţioneze în ciuda lui. 
Trebuia să-l urce cumva în maşină şi să-l ducă la cel mai 
apropiat doctor. Era o porţiune de şosea de ţară pustie şi nu 
se afla nimeni s-o ajute. 

În pofida subţirimii ei, Bundle era puternică. Trase maşina 
cât putu de aproape, apoi, adunându-şi toate forţele, târî 


silueta fără viaţă, o ridică şi o împinse în maşină. Fu o 
treabă groaznică de începură să-i clănţăne dinţii, dar reuşi. 

Apoi sări la volan şi ţâşni. După câteva mile, ajunse într-un 
orăşel unde fu îndrumată spre casa doctorului. 

Doctorul Cassell, un om blajin, de etate medie, ajungând la 
cabinetul său, se minună să găsească acolo o fată care, în 
mod clar, se afla în pragul colapsului. 

Bundle vorbi dintr-o suflare. 

— Cred... cred c-am omorât un om. Am dat peste el. L-am 
adus aici cu maşina. E afară... Pre... presupun că mergeam 
prea repede. Întotdeauna conduc cu viteză. 

Doctorul îi aruncă o privire de specialist. Se duse spre un 
raft şi turnă ceva într-un pahar. I-l aduse. 

— Bea asta, spuse el, şi ai să te simţi mai bine. Ai suferit un 
şoc. 

Bundle bău ascultătoare şi chipul palid i se coloră uşor. 
Doctorul dădu din cap. 

— Perfect. Acum vreau să stai cuminte aici. Eu mă duc 
afară să văd cum stau lucrurile. După ce mă conving că nu 
se mai poate face nimic pentru sărmanul om, mă întorc şi 
stăm de vorbă. 

Doctorul rămase afară câtva timp. Bundle urmărea ceasul 
de pe cămin. Cinci minute, zece minute, un sfert de oră, 
douăzeci de minute... va mai veni vreodată? 

Atunci uşa se deschise şi doctorul Cassell reapăru. Arăta 
altfel - Bundle observă imediat - mai întunecat şi, în acelaşi 
timp, mai alertat. În atitudinea lui, mai era ceva ce Bundle 
nu prea înţelegea, ceva ca o emoție reprimată. 

— Şi-acum, domnişoară, să aflăm despre ce-i vorba. Spui 
că ai dat peste omul ăsta. Povesteşte-mi exact cum s-a 
produs accidentul. 

Bund.le îi explică. Doctorul o urmări cu adânc interes. 

— Deci aşa; maşina n-a trecut peste trupul lui? 

— Nu. De fapt, credeam că nici nu l-am atins. 

— Spui că se bălăbănea pe picioare? 

— Da, am crezut că e beat. 


— Şi a ieşit dintr-un tufiş? 

— Chiar acolo era o poartă, aşa cred. Trebuie că a ieşit pe 
poartă. 

Doctorul dădu din cap, apoi se lăsă, pe speteaza scaunului 
şi îşi scoase pince-nez-ul. 

— N-am absolut nici un dubiu că eşti o şoferiţă nesăbuită 
şi că, într-o zi, ai să dai peste vreun sărman om şi ai să-i vii 
de hac... dar, de data asta, n-ai făcut-o. 

— Dar... 

— Maşina nici nu l-a atins. Omul ăsta a fost împuşcat. 

VI. Din nou Şapte Cadrane. 

Bundle îl privi lung. Trecură două minute până să 
vorbească, însă când o făcu, nu mai era fata cuprinsă de 
panică, ci adevărata Bundle, rece, eficace, logică. 

— Cum putea fi împuşcat? Întrebă ea. 

— Nu ştiu cum, răspunse sec doctorul. Dar a fost. A 
încasat un glonte pe cinste. A făcut hemoragie internă, de 
asta n-ai observat nimic. 

Bundle dădu din cap. 

— Întrebarea e cine l-a împuşcat? Continuă doctorul. Dacă 
a fost un accident, era de aşteptat ca tipul care a făcut-o să- 
i sară în ajutor... afară doar dacă n-a ştiut ce făcuse. 

Bundle clătină din cap. 

— Nu era nimeni prin preajmă, spuse ea. Pe şosea, adică. 

— Am impresia că flăcăul ăsta fugea... Glonţul l-a ajuns, 
chiar când să iasă pe poartă şi, drept urmare, a apărut 
bălăbănindu-se în şosea. N-ai auzit o împuşcătură? 

— Probabil că, din cauza zgomotului maşinii, oricum n-aş fi 
auzit. 

— Aşa e. N-a spus nimic, înainte de a muri? 

— A mormăit câteva cuvinte. 

— Nimic care să arunce lumină asupra tragediei? 

— Nu. Vroia să i se spună ceva - nu ştiu ce - unui prieten 
de-al lui. Oh! Da, a menţionat Şapte Cadrane. 

— Hm! Exclamă doctorul Cassell. Nu-i un perimetru 
potrivit pentru unul de categoria lui. Poate agresorul să fi 


venit de acolo. Ei bine, să nu ne mai facem probleme. Las-o 
în seama mea. Voi anunţa eu poliţia. Fireşte, trebuie să-ţi 
laşi numele şi adresa, căci, în mod sigur, poliţia va dori să te 
interogheze. De fapt, poate e mai bine să mergem chiar 
acum la poliţie. S-ar putea să spună ca eram dator să te 
rețin. 

Porniră în maşina lui Bundle. Inspectorul... De poliţie era 
un om care vorbea rar. Fu oarecum impresionat de numele 
şi adresa lui Bundle şi îşi notă cu mare grijă declaraţia ei. 

— Plăcăii ăştia! Spuse el. Aşa se întâmplă cu flăcăii ăştia 
care se antrenează. Sunt nişte pungaşi cruzi şi proşti, 
întotdeauna trag în păsări şi le ratează, fără nici un pic de 
consideraţie faţă de oricine care ar putea fi de partea 
cealaltă a tufişurilor. 

Doctorul se gândi că soluţia nu era câtuşi de puţin 
plauzibilă, dar îşi dădu seama că, foarte curând, cazul avea 
să fie preluat de oameni mai capabili, şi nu merita să 
obiecteze. 

— Numele decedatului? Întrebă sergentul morfolindu-şi 
creionul. 

— Avea la el o carte de vizită. Se pare că îl chema Ronald 
Devereux şi locuia în Albany. 

Bundle se încruntă. Numele de Ronald Devereux îi era vag 
cunoscut. Era sigură că îl mai auzise. 

Abia pe la jumătatea drumului spre Chimneys îşi reaminti. 
Desigur! Ronny Devereux. Prietenul lui Bill, de la Foreign 
Office. El şi Bill şi - da - Gerald Wade. 

În timp ce-i veneau în minte toate astea, cât pe ce să intre 
în gardul viu. Mai întâi Gerald Wade... apoi Ronny 
Devereux. Moartea lui Gerry Wade ar fi putut fi naturală - 
rezultatul unei neglijenţe - dar cea a lui Ronny Devereux 
avea categoric o interpretare mai sinistră. 

Şi atunci Bundle îşi mai aminti ceva. Şapte Cadrane! Când 
cel ce trăgea să moară rostise cuvintele astea, i se păruseră 
vag familiare. Acum ştia de ce. Gerald Wade, în scrisoarea 
către sora sa, scrisoare scrisă în ajunul morţii sale, 


menţionase aceste cuvinte - Şapte Cadrane. Şi asta iarăşi 
se lega de altceva care-i scăpa. 

Gândindu-se la toate acestea, Bundle încetinise până la o 
viteză atât de sobră că nimeni n-ar fi recunoscut-o. Duse 
maşina în garaj şi porni în căutarea tatălui ei. 

Lordul Caterham citea fericit un catalog despre apropiata 
vânzare a unor ediţii rare şi fu nespus de uimit s-o vadă pe 
Bundle. 

— Nici chiar tu nu puteai să ajungi până la Londra şi să te 
şi întorci în timpul ăsta, observă el. 

— N-am fost la Londra. Am dat peste un om. 

— Ce? 

— Numai că, de fapt, n-am dat. A fost împuşcat. 

— Cum putea fi? 

— Nu ştiu cum, dar a fost. 

— De ce l-ai împuşcat? 

— Nu eu l-am împuşcat. 

— N-ar trebui să împuşti lumea, spuse lordul Caterham, cu 
un reproş ponderat. Zău, n-ar trebui. Nu spun că unii n-ar 
merita... dar, în tot cazul, o să dau de bucluc. 

— Îţi spun că nu eu l-am împuşcat. 

— Atunci, cine? 

— Nu se ştie. 

— Prostii, spuse lordul Caterham. Un om nu poate fi 
împuşcat şi călcat de maşină, fără s-o facă cineva. 

— N-a fost călcat, spuse Bundle. 

— Credeam că ai spus că a fost. 

— Am spus că am crezut că-l călcasem. 

— Un rateu de eşapament, presupun, zise lordul 
Caterham. Chiar că seamănă cu o împuşcătură. Aşa scrie în 
cărţile polițiste. 

— Eşti de-a dreptul imposibil, tată. Doar nu ai creier de 
bibilică! 

— Deloc, spuse lordul Caterham. Vii cu o istorioară 
imposibilă despre un om călcat şi împuşcat şi nu mai ştiu ce, 
şi apoi te aştepţi de la mine să ştiu tot. 


Bundle oftă obosită. 

— Urmăreşte-mă, atât! Îl rugă ea. Îţi voi povesti totul în 
cuvinte de o singură silabă. 

— Asta-i, spuse Bundle, când termină de rezumat. Acum 
te-ai prins? 

— Fireşte. Acum am înţeles perfect. Îţi acord 
circumstanţele atenuante, şi anume că ai fost puţin 
tulburată, draga mea. N-am greşit prea mult, când am 
afirmat, înainte să pleci, că oamenii care caută necazul cu 
lumânarea, de regulă îl găsesc. Lordul Caterham se înfioră 
uşor. Slavă Domnului că am rămas liniştit aici. 

Luă din nou catalogul. 

— Tată, unde e Şapte Cadrane? 

— Îmi închipui că pe undeva, în Est, la capătul Londrei. Am 
văzut, în mod frecvent, autobuze care merg acolo... sau o fi 
fost Şapte surori? Personal, n-am fost niciodată acolo şi nu- 
mi pare rău. Nu-mi închipui că-i un loc care mi-ar plăcea. Şi 
totuşi, ciudat, parcă am auzit de el, chiar de curând, dar nu 
mai ştiu în ce context. 

— Nu-l cunoşti pe Jimmy Thesiger, nu-i aşa? 

Lordul Caterham se cufundase din nou în catalogul său. 
Făcuse un efort ca să se concentreze asupra problemei 
celor Şapte Cadrane. De data asta, nu prea făcu niciun 
efort. 

— 'Thesiger, îngână el absent. Thesiger. Unul dintre 
Thesigerii din Yorkshire? 

— Tocmai asta te-ntreb eu. Urăşte-mă, tată. E important. 

Lordul Caterham făcu un efort disperat să pară atent, fără 
ca în realitate, să-şi pună mintea la contribuţie. 

— Există câţiva Thesiger în Yorkshire, spuse el serios. Şi, 
dacă nu mă înşel, câţiva şi în Devonshire. Sora bunicii tale, 
Selina, s-a măritat cu un Thesiger. 

— Şi la ce-mi ajută asta mie? Strigă Bundle. 

Lordul Caterham chicoti. 

— Nici ei nu i-a prea ajutat, dacă-mi amintesc bine. 


— Eşti imposibil, spuse Bundle ridicându-se. Va trebui să 
pun mâna pe Bill. 

— Fă-o, dragă, rosti absent tatăl ei şi întoarse pagina. 
Sigur. Negreşit. Aşa să faci. 

Bundle oftă, nervoasă. 

— Aş vrea să-mi pot aminti ce scria în scrisoarea aceea, 
îngână ea mai mult ca pentru sine. N-am citit-o foarte atent. 
Ceva despre o glumă... că Şapte Cadrane nu era o glumă. 

Lordul Catherham ridică brusc nasul din catalog. 

— Şapte Cadrane? Întrebă el. Fireşte. Acum am găsit. 

— Ce-ai găsit? 

— Ştiu de ce-mi suna atât de familiar. A fost pe aici George 
Lomax. Tredwell a greşit, pentru prima dată, în viaţa lui şi l- 
a lăsat să intre. Era în drum spre oraş. Se pare că 
săptămâna viitoare are o întrunire politică la Abbey şi a 
primit o scrisoare de înştiinţare sau de avertisment. 

— Ce înţelegi tu prin scrisoare de avertisment? 

— Ei bine, nu ştiu exact. N-a intrat în detalii. Parcă a spus: 
„Ai grijă” şi „le paşte necazul” şi alte chestii de genul ăsta. 
Dar, în tot cazul, a fost scrisă din Şapte Cadrane, îmi 
amintesc perfect că aşa a spus. Se ducea la Londra să-i 
consulte pe cei de la Scotland Yard în legătură cu asta. Îl 
cunoşti pe George? 

Bundle dădu din cap. Îl cunoştea bine pe entuziastul 
George Lamax, permanentul subsecretar de stat de la 
ministerul de externe al Maiestăţii sale, care era evitat de 
mulţi, din cauza obiceiului său de a cita în particular din 
discursurile sale publice. Ca aluzie la ochii săi bulbucaţi, era 
cunoscut de mulţi - printre alţii şi de Bill Eversleigh - drept 
Codders*. 

— Spune-mi, întrebă ea, Codders era interesat cât de cât 
de moartea lui Gerald Wade? 

— N-am auzit. Se poate să fi fost, fireşte. 

* Codders broscoi. 

Câteva minute, Bundle nu mai spuse nimic. Era 
concentrată, încercând să-şi aducă aminte conţinutul exact 


al scrisorii pe care i-o trimisese lui Loraine Wade şi, în 
acelaşi timp, se străduia să-şi formeze o imagine despre 
fata căreia îi fusese adresată. Ce gen de fată era cea căreia, 
în aparenţă, Gerald Wade îi era atât de devotat? Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât i se părea că nu era tipul de 
scrisoare pe care s-o scrie un frate. 

— Spuneai că fata aceea era soră vitregă a lui Gerry? 
Întrebă ea pe neaşteptate. 

— Păi, fireşte, strict vorbind, cred că nu €... nu era, vreau 
să spun... nu-i era deloc soră. 

— Dar de ce o cheamă Wade? 

— Păi, să vezi. Ea nu e copilul bătrânului Wade. Cum 
spuneam, el a fugit cu cea de-a doua soţie a lui, care era 
măritată cu un netrebnic. Presupun că tribunalul i-a 
încredinţat copilul ticălosului de bărbat, dar, cu siguranţă, 
el s-a spălat pe mâini de o asemenea onoare. Bătrânul Wade 
s-a ataşat foarte mult de copilă şi a insistat să-i dea numele 
lui. 

— Înţeleg, spuse Bundle. Aşa se explică. 

— Ce să se explice? 

— Ceva ce mă nedumerea privitor la scrisoare. 

— E o fată destul de drăguță, cred, spuse lordul Caterham. 
Sau aşa am auzit. 

Bundle urcă la etaj gânditoare. Avea în vedere câteva 
obiective. În primul rând, trebuia să-l găsească pe acest 
Jimmy Thesiger. Bill, poate, îi va fi de folos în privinţa asta. 
Ronny Devereux fusese prieten cu Bill. Dacă Jimmy 
Thesiger era prieten cu Ronny, existau şanse ca şi Bill să-l 
cunoască. 

Apoi, era fata, Loraine Wade. Era posibil ca ea să poată 
face lumină în problema celor Şapte Cadrane. Era limpede 
că Gerry Wade îi spusese ceva despre asta. Felul neliniştit 
în care îi ceruse să uite povestea avea o semnificaţie 
sinistră. 

VII. Bundle face o vizită. 


Nu era chiar atât de uşor să pui mâna pe Bill. În dimineaţa 
următoare, Bundle plecă la Londra - de data asta fără 
incidente rutiere - şi-l sună. Bill răspunse cu entuziasm şi-i 
făcu diferite propuneri cu privire la prânz, ceai, cină sau 
dans, propuneri pe care Bundle le respinse în bloc. 

— În câteva zile, am să vin să cochetez cu tine, Bill. 
Deocamdată, însă, sunt ocupată până peste cap. 

— Oh, spuse Bill. Ce plictiseală nenorocită! 

— Nu e, Bill. E orice, numai plictiseală nu. Auzi, cunoşti pe 
cineva Jimmy Thesiger? 

— Fireşte. Îl cunoşti şi tu. 

— Nu, nu-l cunosc. 

— Ba da. Trebuie să-l cunoşti. Oricine îl cunoaşte pe 
bătrânul Jimmy. 

— Regret, spuse Bundle. Măcar o dată se pare că nu sunt 
oricine. 

— Oh! Trebuie neapărat să-l cunoşti pe Jimmy - tipul cu 
chip rozaliu. Pare niţel tâmpit. Dar, în realitate, are tot atâta 
minte cât am şi eu. 

— Nu mai spune! Înseamnă că, după ce că are capul mic, îi 
mai stă şi creierul lejer. 

— Asta vrea să fie o ironie? 

— A fost o încercare timidă, să fie. Ce face Jimmy 
Thesiger? 

— Cum adică, ce face? 

— Faptul că eşti la Foreign Office te împiedică să-ţi înţelegi 
limba maternă? 

— Oh! Înţeleg, te referi la faptul dacă are o slujbă? Nu, 
doar arde gazul. De ce ar trebui să facă ceva? 

— De fapt, mai mulţi bani decât minte? 

— N-aş spune asta. Puțin înainte ţi-am spus că are mai 
multă minte decât s-ar crede. 

Bundle rămase tăcută. Se simţea tot mai cuprinsă de 
îndoială. Tânărul ăsta poleit nu-i prea suna a aliat de 
nădejde. Şi totuşi, primele cuvinte ivite pe buzele 
muribundului fuseseră numele lui. 


Glasul lui capătă brusc o nuanţă aparte. 

— Ronny a crezut întotdeauna în capacitatea lui. Ştii, 
Ronny Devereux. Thesiger era cel mai bun amic al lui. 

— Ronny... 

Bundle se opri, indecisă. Era limpede că Bill nu ştia nimic 
de moartea celuilalt. Pentru prima dată, lui Bundle îi trecu 
prin minte că era ciudat că ziarele de dimineaţă nu 
scriseseră un cuvânt despre tragedie. Şi doar era o ştire 
picantă, care nu putea fi trecută cu vederea. Putea fi doar o 
explicaţie. Din anumite motive, numai de ea ştiute, poliţia 
păstra tăcerea în problema respectivă. 

Bill continua să vorbească. 

— Nu l-am văzut de-un secol pe Ronny... de la weekend-ul 
petrecut în casa ta. Ştii, când s-a prăpădit sărmanul Gerry 
Wade. 

Se opri, apoi continuă. 

— A fost o treabă a naibii de tulbure, Cred c-ai auzit de ea. 
Hei, Bundle... mai eşti acolo? 

— Bineînţeles că sunt. 

— Păi, n-ai mai scos un cuvânt de un secol. Începusem să 
cred că ai şters-o. 

— Nu, tocmai mă gândeam la ceva. 

Trebuia să-i spună lui Bill de moartea lui Ronny? Se hotărî 
să tacă... nu era genul de lucruri care se spun la telefon. 
Însă curând, foarte curând, trebuia să aibă o întâlnire cu 
Bill. Între timp... 

— Bill? 

— Hei! 

— Aş putea cina cu tine mâine seară. 

— Bun, şi după aceea mergem să dansăm. Am o grămadă 
de lucruri să-ţi spun. De fapt, am fost atins destul de râu... 
ghinionul dracului... 

— Ei bine, îmi povesteşti mâine, i-o reteză nepoliticoasă 
Bundle. Între timp, care e adresa lui Jimmy Thesiger? 

— Jimmy Thesiger? 

— Ai auzit bine. 


— Are un apartament în Jermyn Street... o fi Jermyn 
Street sau cealaltă? 

— Puneţi la contribuţie mintea aia, de categoria A. 

— Da, Jermyn Street. Aşteaptă puţin şi-ţi dau numărul. 
Urmă o pauză. 

— Mai eşti acolo? 

— Întotdeauna sunt aici. 

— Cu păcătoasele astea de telefoane, nu ştii niciodată. 
Numărul e 103. L-ai reţinut? 

— 103. Mulţumesc, Bill. 

— Da, dar, ascultă... la ce-ţi trebuie? Spuneai că nu îl 
cunoşti. 

— Nu, dar am să-l cunosc, într-o jumătate de oră. 

— Te duci la el? 

— Forte corect, Sherlock. 

— Da, dar, ascultă... numai că n-ai să-l găseşti sculat. 

— Încă nu s-a sculat? 

— Aşa cred. Vreau să spun, de ce să te scoli, dacă nu 
trebuie? Ia-o şi-aşa. N-ai idee ce efort e pentru mine să fiu 
aici, în fiecare dimineaţă, la unsprezece, iar tărăboiul pe 
care îl face Codders, dacă întârzii, e de-a dreptul 
înspăimântător. Habar n-ai, Bundle, ce viaţă de câine... 

— Ai să-mi povesteşti mâine, spuse grăbită Bundle. Trânti 
receptorul şi trecu în revistă situaţia. Mai întâi, se uită la 
ceas. Era douăsprezece fără douăzeci şi cinci. Dispreţuind 
cunoştinţele lui Bill despre obiceiurile prietenului său, 
părea înclinată să creadă că, la ora aceea, domnul Thesiger 
se găsea într-o stare corespunzătoare pentru a primi 
musafiri. Luă un taxi spre Jermyn Street 103. 

Uşa îi fu deschisă de un exemplar perfect de aristocrat 
ieşit la pensie. Faţa sa, lipsită de expresie şi politicoasă, era 
astfel încât puteai s-o recunoşti din douăzeci, în acel cartier 
al Londrei. 

— Vreţi să mă urmaţi, domnişoară? 

O conduse la etaj într-o cameră de zi extrem de 
confortabilă, în care se aflau fotolii îmbrăcate în piele, de 


dimensiuni impresionante. Cufundată în unul din aceste 
monstruozităţi, se mai afla o fată, ceva mai tânără decât 
Bundle. O fată micuță, blondă, îmbrăcată în negru. 

— Ce nume să comunic, domnişoară? 

— Nici un nume, spuse Bundle. Vreau doar să-l văd pe 
domnul Thesiger într-o problemă foarte importantă. 

Gravul gentleman se înclină şi ieşi, închizând fără zgomot 
uşa după el. 

Se lăsă tăcerea. 

— E o dimineaţă frumoasă, spuse timid fata blondă. 

— E o dimineaţă grozav de frumoasă, aprobă Bundle. 

Din nou tăcere. 

— Am venit azi-dimineaţă de la ţară cu maşina, spuse 
Bundle, încercând să închege o conversaţie. Credeam că o 
să am parte de una din ceţurile alea urâte,dar n-am avut. 

— Nu, răspunse cealaltă fată, n-a fost ceaţă. Apoi adăugă: 
Şi eu am venit de la ţară. 

Bundle o privi mai atent. Fusese uşor necăjită găsind-o pe 
cealaltă acolo. Bundle aparţinea acelei categorii de oameni 
energici cărora le plăcea „să ia taurul de coarne” şi 
întrevedea că prima vizitatoare n-ar fi fost expediată, 
înainte de a-şi fi expus ea motivul vizitei. lar acesta nu era 
de natură a fi prezentat în faţa unui străin. 

Acum, uitându-se mai bine, o idee fantastică îi încolţi în 
minte. Să fie oare aşa? Da, fata era în mare doliu; toată 
îmbrăcămintea ei o arăta. Ideea era foarte îndrăzneață, dar 
Bundle era convinsă că avea dreptate. Trase puternic aer în 
piept. 

— Ascultă, nu cumva eşti Loraine Wade? 

Ochii lui Loraine se lărgiră. 

— Da, eu sunt. De unde ştii? Nu ne-am mai întâlnit, nu-i 
aşa? 

— 'Ţi-am scris ieri, totuşi. Sunt Bundle Brent. 

— A fost foarte frumos din partea dumitale să-mi trimiţi 
scrisoarea lui Gery, spuse Loraine. Ţi-am răspuns în chip de 
mulţumire. Nu m-am aşteptat să te văd vreodată aici. 


— Îţi spun de ce mă aflu aici. Îl cunoşteai pe Ronny 
Devereux? 

Loraine dădu afirmativ din cap. 

— A venit în ziua în care Gerry... ştii... Şi a mai trecut, de 
câteva ori, să mă vadă. A fost unul dintre cei mai buni 
prieteni ai lui Gerry. 

— Ştiu. Ei bine... a murit. 

Loraine rămase cu gura căscată. 

— Mort! Dar părea atât de sănătos! 

Bund.le îi povesti evenimentele din ziua anterioară cât mai 
pe scurt posibil. O privire de teamă şi groază apăru în ochii 
Lorenei. 

— Atunci, e adevărat. E adevărat. 

— Ce e adevărat? 

— Ceea ce am crezut... la tot ceea ce m-am gândit 
săptămânile astea. Gerry nu a murit de moarte bună. A fost 
UCIS. 

— Te-ai gândit la asta, nu-i aşa? 

— Da. Gerry n-ar fi luat niciodată somnifere. Râse 
prosteşte. Dormea mult prea bine ca să aibă nevoie de ele. 
Întotdeauna mi s-a părut ciudat. Şi el era de aceeaşi 
părere... ştiu asta precis. 

— Cine? 

— Ronny. Şi acum s-a întâmplat! A fost el omorât. Se opri o 
clipă, apoi continuă: pentru asta am venit astăzi. Scrisoarea 
aceea de la Gerry, pe care mi-ai trimis-o... de îndată ce am 
citit-o am încercat să dau de Ronny, dar mi s-a spus că era 
plecat. Aşa că m-am gândit să vin să-l văd pe Jimmy - el era 
celălalt bun prieten al lui Ronny. Mi-am zis că el ar putea să- 
mi spună ce artrebui să fac. 

— Vrei să spui... Bundle se opri. În legătură cu... Şapte 
Cadrane. 

Loraine dădu din cap. 

— Ştii... începu ea... 

Dar, în acea clipă, Jimmy Thesiger intră în cameră. 

VIII. Jimmy este vizitat. 


Ajunşi în acest punct, trebuie să ne întoarcem cu douăzeci 
de minute mai devreme, la momentul când Jimmy Thesiger, 
ieşind din ceţurile somnului, fu conştient de o voce familiară 
care rostea cuvinte nefamiliare. 

Mintea sa dominată de somn încercă o clipă să facă faţă 
situaţiei, dar eşuă. Căscă şi se întoarse pe partea cealaltă. 

— O tânără doamnă vrea să vă vadă, domnule. 

Vocea era implacabilă. Era atât de pregătită să repete la 
infinit această afirmaţie, că Jimmy se resemnă în faţa 
inevitabilului. Deschise ochii şi clipi. 

— Ce-i Stevens? Întrebă el. Mai spune o dată. 

— O tânără doamnă vrea să vă vadă, domnule. 

— Oh! Jimmy se strădui să înţeleagă situaţia. De ce? 

— N-aş putea spune, domnule. 

— Nu, presupun că nu. Nu, cugetă asupra acestui lucru. 
Presupun că nu ai putea. 

Stevens se năpusti asupra unei tăvi de lângă pat. 

— Am să vă aduc un ceai proaspăt, domnule. Asta e rece. 

— Crezi că ar trebui să mă scol şi... ăâ... să o văd pe 
doamna? 

Stevens nu răspunse, dar îşi ţinu spatele foarte drept şi 
Jimmy citi răspunsul corect. 

— Oh! Foarte bine, spuse el. Presupun că ar fi mai bine. 
Nu şi-a dat numele? 

— Nu, domnule. 

— M'm. N-ar putea fi, din pură întâmplare, mătuşa mea 
Jemima, nu-i aşa? Pentru că, dacă e aşa, al dracului să fiu 
dacă am să mă scol. 

— Doamna nu ar putea fi mătuşa nimănui, domnule, aş 
spune eu, doar dacă ar fi cea mai tânără dintr-o familie 
uriaşă. 

— Aha, spuse Jimmy. Tânără şi drăguță. E... cum e? 

— Tânăra doamnă este în cel mai neîndoielnic grad comme 
il faut, dacă pot să folosesc expresia. 

— Poţi să o foloseşti, spuse Jimmy generos. Pronunţia 
dumitale în franceză, Stevens, dacă pot să spun aşa, este 


foarte bună. Mult mai bună decât a mea. 

— Sunt încântat să aud asta, domnule. În ultimul timp, am 
luat cursuri prin corespondenţă în franceză. 

— Zău? Eşti un tip grozav, Stevens. 

Stevens zâmbi, într-un mod superior, şi părăsi camera. 
Jimmy rămase culcat, încercând să-şi amintească numele 
oricărei fete tinere şi drăguţe, în cel mai neîndoielnic grad, 
comme il faut, care ar fi putut veni să-i facă o vizită. 

Stevens intră din nou cu ceai proaspăt şi, sorbindu-l, 
Jimmy se simţi cuprins de o curiozitate nu lipsită de plăcere. 

— l-ai dat ziare şi tot ce trebuie, sper, Stevens, spuse el. 

— I-am dat „Morning Post” şi „Punch”, domnule. 

De jos se auzi sunetul soneriei. În câteva minute, Stevens 
se întoarse. 

— O altă tânără doamnă, domnule. 

— Ce? 

Jimmy îşi luă capul în mâini. 

— O altă tânără doamnă; nu vrea să-şi dea numele, dar 
spune că are o problemă importantă. 

Jimmy se uită lung la el. 

— Asta e al dracului de ciudat, Stevens. Chiar al dracului 
de ciudat. Ascultă, la ce oră am venit acasă, noaptea 
trecută? 

— Cam pe la cinci, domnule. 

— Şi eram... ăâ... cum eram? 

— Doar puţin vesel, domnule... nimic mai mult. Eraţi 
înclinat să cântaţi „Rule Britannia” 

— Extraordinar, spuse Jimmy. „Rule Britannia”, zici? Nu 
mă pot imagina cântând vreodată, chiar într-o stare mai 
sobră, „Rule Britannia”. Vreun patriotism latent trebuie să 
fi ieşit la suprafaţă, stimulat de... ăă... doar două pahare în 
plus. Sărbătoream ceva la „Muştarul şi Loboda”, asta ţin 
minte. Nu-i deloc un loc atât de inocent precum sună, 
Stevens. Se opri. Mă întreb... 

— Da, domnule? 


— Mă întreb, dacă sub influenţă stimulilor antemenţionaţi, 
am dat vreun anunţ în ziar pentru guvernante sau ceva de 
genul ăsta? 

Stevens tuşi. 

— Au apărut două fete. Asta pare ciudat. Pe viitor am să 
evit „Muştarul şi Loboda”. Iată un cuvânt bun, Stevens -a 
evita - l-am întâlnit, zilele trecute, într-un careu de cuvinte 
încrucişate şi am prins drag de el. 

În timp ce vorbea, Jimmy îşi revenea rapid. La capătul a 
zece minute, era gata să facă faţă necunoscutelor lui 
musafire. În timp ce deschidea uşa camerei de zi, prima 
persoană pe care o văzu fu o fată brunetă, zveltă, care îi era 
total necunoscută. Stătea lângă cămin, rezemându-se de 
poliţa acestuia. Apoi privirea îi alunecă spre un fotoliu 
mare, îmbrăcat în piele, şi inima i se opri. Loraine! 

Ea fu cea care se ridică prima şi vorbi puţin nervoasă: 

— Trebuie să fii foarte surprins să mă vezi. Dar a trebuit 
să vin. Am să-ţi explic într-o clipă. Aceasta este lady Eillen 
Brent. 

— Bundle - aşa mi se spune de obicei. Probabil aţi auzit de 
mine de la Bill Eversleigh. 

— Oh, fireşte, am auzit, spuse Jimmy, încercând să facă 
faţă situaţiei. Auziţi, luaţi loc şi să servim un coctail sau 
ceva. 

Amândouă fetele refuzară. 

— De fapt, continuă Jimmy, abia m-am dat jos din pat. 

— Aşa a spus şi Bill, remarcă Bundle. l-am spus că vin aici 
şi mi-a spus că n-ai să fii treaz. 

— Ei bine, acum sunt treaz, spuse încurajator Jimmy. 

— E vorba de Gerry, începu Loraine. lar acum, despre 
Ronny... 

— Ce, vrei să spui prin „acum despre Ronny”? , 

— A fost împuşcat ieri. 

— Ce? Strigă Jimmy. 

Bundie îşi depănă, pentru a doua oară, povestea. Jimmy 
asculta ca un om care visează. 


— Ronny - împuşcat, murmură el. Ce e cu povestea asta 
afurisită? 

Se aşeză pe marginea unui scaun, se gândi câteva minute, 
apoi vorbi cu un glas liniştit. 

— Cred că ar trebui să vă spun ceva. 

— Da, spuse Bundle încurajator. 

— S-a întâmplat în ziua în care a murit Gerry Wade. Pe 
drum, în timp ce veneam să-ţi dăm vestea - arătă spre 
Loraine - în maşină, Ronny mi-a spus ceva. De fapt, a 
început să-mi spună ceva. Exista ceva ce vroia să-mi 
mărturisească; a început, şi pe urmă mi-a zis că era legat 
printr-un fel de jurământ şi nu putea continua. 

— Legat printr-un jurământ, spuse gânditoare Loraine. 

— Aşa a spus. Normal că după aceea nu l-am presat. Dar 
era ciudat... al dracului de ciudat... tot drumul a fost aşa. 
Am avut impresia că bănuia... ei bine, o mână criminală. Am 
crezut că o să-lpună în temă pe doctor. Dar nu, nici măcar 
nu a făcut vreo aluzie. Aşa încât, am crezut că probabil, m- 
am înşelat. Iar după aceea, cu toate mărturiile şi toate 
cele... ei bine, se părea că era vorba de un caz limpede. M- 
am gândit că bănuielile mele fuseseră cu totul 
neîntemeiate. 

— Dar tu crezi că totuşi Ronny bănuia ceva? Întrebă 
Bundle. 

Jimmy dădu din cap. 

— Asta-i ceea ce cred acum. Vai, nu l-am mai văzut 
niciunul de atunci. Cred că acţiona de unul singur, 
încercând să descopere adevărul privind moartea lui Gerry, 
ba mai mult, cred că l-a descoperit, pe asta l-au împuşcat 
diavolii. Şi apoi a încercat să mi-l transmită mie, dar nu a 
putut să scoată decât cele două cuvinte. 

— Şapte Cadrane, spuse Bundle şi se înfioră uşor. 

— Şapte Cadrane, spuse Jimmy grav. În tot cazul, trebuie 
să dăm de cap afacerii ăsteia. 

Bundle se întoarse spre Loraine. 

— Tocmai îmi spuneai că... 


— Oh! Da. În primul rând, despre scrisoare. 1 se adresă lui 
Jimmy. Gerry a lăsat o scrisoare. Lady Eileen... 

— Bundle. 

— Bundle a găsit-o. Explică în câteva cuvinte, 
împrejurarea. 

Jimmy asculta, adânc interesat. Era, pentru prima, oară, 
când auzea de scrisoare. Loraine o scoase din poşetă şi i-o 
întinse. El o citi, apoi se uită spre ea. 

— Aici ne poţi fi de folos. Ce vroia Gerry să uiţi? 

Sprâncenele lui Loraine se încruntară uşor într-o expresie 
încurcată. 

— E atât de greu să-mi amintesc, acum exact. Am deschis 
din greşeală o scrisoare a lui Gerry. Era scrisă pe un soi 
ieftin de hârtie, de o mână aproape analfabetă. În capul foii 
era o adresă din Şapte Cadrane. Mi-am dat seama că nu era 
pentru mine, aşa că am pus-o înapoi în plic, fără să o mai 
citesc. 

— Sigur? Întrebă foarte blând Jimmy. 

Loraine râse pentru prima dată. 

— Stiu ce gândeşti şi recunosc că femeile sunt curioase. 
Dar, vezi tu, nici măcar nu părea interesantă. Era un fel de 
listă cu nume şi adrese. 

— Nume şi adrese, spuse Jimmy gânditor. 

— Gerry nu a părut prea impresionat, continuă Loraine. A 
râs. M-a întrebat dacă am auzit vreodată de Mafia şi apoi 
mi-a spus că ar fi nostim dacă o societate ca Mafia s-ar 
înfiinţa în Anglia... dar că genul acela de societate secretă 
nu ţine mult la englezi. „Criminalii noştri,” a spus el, „n-au o 
imaginaţie pitorească.” 

Jimmy scoase un fluierat. 

— Încep să înţeleg. Şapte Cadrane trebuie să fie cartierul 
general al vreunei societăţi secrete. După cum o spune şiel 
în scrisoarea lui către tine. La început, am crezut, că eo 
glumă. Dar, evident, nu a fost o glumă... după cum o scrie 
chiar el. Şi mai e ceva: dorinţa lui ca să uiţi tot ce ţi-a spus. 
Pentru asta poate fi un singur motiv... dacă acea societate 


bănuia că ştiai despre activitatea ei, erai şi tu în pericol. 
Gerald şi-a dat seama de pericol şi era îngrozitor de 
neliniştit... pentru tine. 

Se opri, apoi continuă încetişor: 

— Îmi închipui că vom fi cu toţii în pericol... dacă vom 
continua să ne ocupăm de asta. 

— Dacă? Strigă indignată Bundle. 

— Vorbeam de voi două. Pentru mine este altceva Eu am 
fost prietenul sărmanului Ronny. Se uită la Bundle. Tu ţi-ai 
făcut datoria. Mi-ai predat mesajul pe care mi l-ai trimis. 
Nu, pentru numele lui Dumnezeu, ţineţi-vă departe de asta, 
tu şi Loraine. 

Bundle se uită întrebătoare la cealaltă fată. Personal, era 
foarte hotărâtă dar, pe moment, nu lăsa nimic să se vadă. 
Nu dorea câtuşi de puţin să o împingă pe Loraine Wade 
într-o acţiune primejdioasă. 

Dar chipul mic al lui Loraine se îmbujoră pe loc de 
indignare. 

— Tu spui asta! Crezi vreo clipă că aş fi mulţumită să stau 
de o parte, când ei l-au omorât pe Gerry - pe dragul meu 
Gerry - cel mai scump, şi mai bun şi mai blând frate care a 
existat vreodată? Singura persoană care mi-a aparţinut pe 
lumea asta! 

Jimmy îşi drese glasul stânjenit. Loraine, gândi el, era 
minunată; pur şi simplu, minunată. 

— Ascultă, spuse el încurcat. Să nu crezi că eşti singură pe 
lume... ai o grămadă de prieteni care abia aşteaptă să facă 
ce pot pentru tine. Înţelegi? 

E posibil ca Loraine să fi înţeles, căci se înroşi brusc şi, ca 
să-şi acopere încărcătura, începu să vorbească nervos. 

— Deci, rămâne stabilit, spuse ea. Am să vă ajut. Nimeni 
nu o să mă oprească. 

— Fireşte, şi eu la fel., interveni Bundle. 

Amândouă se uitară la Jimmy. 

— Bine, aprobă el încetişor. Da, foarte bine. Se uitară 
întrebătoare la el. 


— Tocmai mă întrebam cu ce să începem, spuse Jimmy. 

IX. Planuri. 

Cuvintele lui Jimmy ridicară, pe dată, discuţia într-o sferă 
mai practică. 

— Ţinând seama de toate, nu prea avem cu ce să începem. 
De fapt, doar cu cuvintele Şapte Cadrane. Ca să fiu sincer, 
nici măcar nu ştiu exact unde e Şapte Cadrane. Şi, în tot 
cazul, nu putem să percheziţionăm tot cartierul ăla, casă cu 
casă. 

— Am putea, spuse Bundle. 

— Ei bine, eventual am putea... deşi, mă îndoiesc. Îmi 
închipui că e o arie bine populată. Dar n-ar fi o treabă 
foarte subtilă. 

Cuvântul îi aminti de fata Socks şi zâmbi. 

— Apoi, fireşte, e locul unde a fost împuşcat Ronny. Am 
putea adulmeca pe acolo. Dar poliţia probabil deja face tot 
ce am putea noi, şi o face mult mai bine. 

— Ce-mi place la tine, este optimismul, spuse Bundle 
ironică. 

— Nu o lua în seamă, Jimmy, rosti moale Loraine. 
Continuă! 

— Nu fi aşa nerăbdătoare, îi spuse Jimmy lui Bundle. Cei 
mai buni detectivi abordează un caz în felul acesta, 
eliminând investigaţiile inutile şi neprofitabile. Acum am 
ajuns la a treia posibilitate - moartea lui Gerald. Ştim că a 
fost o crimă... apropo, amândouă credeţi asta, nu-i aşa? 

— Da, spuse Loraine. 

— Da, spuse Bundle. 

— Bun. Şi eu. Ei bine, mi se pare că aici avem ceva noroc. 
La urma urmei dacă Gerry nu a luat el însuşi cloralul, 
cineva trebuie să fi intrat în camera lui şi să-l fi pus acolo... 
dizolvat în paharul cu apă, aşa încât, când s-a trezit, l-a 
băut. Şi, fireşte, a lăsat cutia goală, sau sticla, sau ce o fi 
fost. Sunteţi de acord cu asta? 

— M... da, spuse Bund.le încetişor. Dar... 


— Aşteaptă. Şi acel cineva trebuie să se fi aflat în casă la 
vremea respectivă. Pentru cineva din afară n-ar fi foarte 
uşor. 

— Nu, aprobă Bundle, de data asta mai hotărâtă. 

— Foarte bine. Asta îngustează, în mod considerabil, aria 
cercetărilor. Pentru început, presupun că majoritatea 
servitorilor sunt ai familiei... personalul tău, vreau să spun. 

— Da, răspunse Bundle. Practic, tot personalul a rămas 
când am plecat noi. Toţi cei principali mai sunt încă... 
fireşte, s-au făcut schimbări printre servitorii de rând. 

— Exact... aici vroiam să ajung. Tu - i se adresă lui Bundle 
- trebuie să te ocupi de asta. Află când au fost angajaţi noii 
servitori... totul despre lachei, de exemplu. 

— Unul dintre lachei e nou, îl cheamă John. 

— Ei bine, interesează-te de John. Şi despre ceilalţi care 
au venit recenti. 

— Presupun ca trebuie să fi fost un servitor, şopti Bundle. 
N-ar fi putut fi unul dintre oaspeţi? 

— Nu văd cum ar fi putut fi posibil. 

— Cine era mai precis acolo? 

— Ei bine, erau trei fete - Nancy şi Helen şi Socks... 

— Socks Daventry? O cunosc. 

— Se poate. O fată care spunea mereu că lucrurile sunt 
subtile. 

— Asta-i chiar Socks. Subtil este unul din cuvintele ei 
preferate. 

— Şi apoi era Gerry Wade şi eu, şi Bill Eversleigh şi Ronny. 
Şi, fireşte, sir Oswald şi lady Coote. Oh! Şi Pongo. 

— Cine-i Pongo? 

— Un tip pe care-l cheamă Bateman - secretarul 
bătrânului Coote. Un individ solemn, dar foarte conştiincios. 
Am fost colegi de şcoală. 

— Aici pare să nu fie nimic suspect, remarcă Loraine. 

— Nu, nu e, spuse Bundle. După cum spui, va trebui să 
căutăm printre servitori. Apropo, nu crezi că ceasul care a 


fost aruncat pe fereastră are vreo legătură cu afacerea 
asta? 

— Un ceas aruncat pe fereastră! Exclamă Jimmy uitându- 
se lung. Era pentru prima oară că auzea deel. 

— Nu văd cum ar putea să aibă vreo legătură, spuse 
Bundle. Dar e întrucâtva ciudat. Mi se pare că n-are nici un 
sens. 

— Îmi amintesc, spuse încetişor Jimmy. Am intrat 
înăuntru... să-l văd pe sărmanul Gerry şi acolo erau 
ceasurile aranjate pe poliţa de deasupra căminului. Ţin 
minte că am remarcat că erau doar şapte - nu opt. 

Se înfioră brusc şi se explică scuzându-se. 

— Îmi pare rău, dar cumva ceasurile acelea mi:au dat 
întotdeauna fiori. Le visez câteodată. N-aş suporta să intru 
în camera aceea pe întuneric să le văd înşirate. 

— N-ai fi în stare să le vezi dacă ar fi întuneric, spuse 
Bundle practică. Doar dacă au cadrane luminoase... Oh! 
Icni scurt şi obrajii i se colorară. Nu înţelegeţi? Şapte 
Cadrane! 

Ceilalţi se uitară la ea cu îndoială, dar ea insistă cu o 
vehemenţă crescută. 

— Trebuie să fie. Nu poate fi o coincidenţă. 

Urmă o pauză. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse Jimmy Thesiger în cele 
din urmă. E... e al naibii de ciudat. 

Bundle se uită la el. 

— Cine a cumpărat ceasurile? 

— Noi toţi. 

— Cine s-a gândit la ele? 

— Noi toţi. 

— Prostii, cineva trebuie să se fi gândit primul la ele. 

— Nu s-a întâmplat aşa. Discutau ce am putea face să-l 
trezim pe Gerry şi Pongo a spus un ceas deşteptător, şi 
cineva a zis că unul nu-i de ajuns, iar altcineva - Bill 
Eversleigh, cred - a sugerat de ce nu, o duzină. Şi noi toţi 
am spus: aşa cap! Şi ne-am repezit să le cumpărăm. Am luat 


fiecare un ceas şi am mai cumpărat unul pentru Pongo şi 
altul pentru lady Coote... doar din generozitate. Nu a fost 
nimic premeditat... aşa s-a întâmplat. 

Bundle fu redusă la tăcere, dar nu convinsă. 

Jimmy continuă să rezume metodic. 

— Cred că putem spune că suntem siguri de următoarele 
fapte. Există o societate secretă, în esenţă, seamănă cu 
Mafia. Gerry Wade a aflat de ea. La început a tratat-o ca pe 
o glumă... ca pe o absurditate. N-a crezut că era cu 
adevărat periculoasă. Dar, mai târziu, s-a întâmplat ceva 
care l-a convins şi apoi s-a speriat cumplit. Îmi închipui că 
trebuie să-i fi suflat ceva despre ea lui Ronny Devereux. 
Oricum, când a fost eliminat, Ronny a bănuit, şi trebuie să fi 
ştiut destul de mult, dacă a pornit singur pe aceeaşi pistă. 
Nenorocirea e că noi trebuie să pornim din beznă. Nu ştim 
ce cunoşteau cei doi. 

— Poate că asta-i un avantaj, remarcă cu îndrăzneală 
Loraine. Ei nu ne vor suspecta şi, de aceea, nu vor încerca 
să ne înlăture. 

— Aş vrea să pot fi sigur în privinţa asta, spuse Jimmy cu 
un glas îngrijorat. Ştii, Loraine, Gerry dorea să stai 
deoparte. Nu crezi că ai putea... 

— Nu, n-aş putea. Să nu o luăm de la capăt. E doaro 
pierdere de timp. 

La auzul cuvântului timp, Jimmy ridică ochii spre ceas şi 
scoase o exclamaţie de uimire. Se ridică şi deschise uşa. 

— Stevens. 

— Da, domnule. 

— Ce zici de un prânz, Stevens? Poţi să ne faci rost de 
ceva? 

— Am anticipat că asta va fi dorinţa, domnule. Doamna 
Stevens a pregătit ceva. 

— Minunat om, spuse Jimmy, când se întoarse. Cap, să ştiţi, 
cap, nu glumă. la cursuri prin corespondenţă. Uneori mă 
întreb, dacă mie mi-ar folosi la ceva. 

— Nu fi prost, spuse Loraine. 


Stevens deschise uşa şi începu să aducă platouri încărcate 
cu cele mai alese bucate. Omleta fu urmată de scoici şi 
sufleuri din lucruri foarte fine. 

— De ce sunt bărbaţii atât de fericiţi când sunt dublaţi? 
Întrebă Loraine tragic. De ce sunt mult mai bine îngrijiţi de 
alţii decât de noi? 

— Oh! Dar astea sunt prostii, să ştii. Nu sunt. Cum ar 
putea fi? Adeseori mă gândesc... 

Se bâlbâi şi se opri. Loraine roşi din nou. 

Brusc, Bundle scoase un chiot şi ceilalţi doi tresăriră 
violent. 

— Tâmpită, spuse Bundle. Imbecilă. Eu, adică. Ştiam că am 
uitat ceva. 

— Ce? 

— ÎL ştiţi pe Codders - George Lomax, vreau să spun. 

— Am auzit multe despre el, spuse Jimmy. De la Bill şi de la 
Ronny. 

— Ei bine, Codders dă săptămâna viitoare un fel de 
petrecere fără alcool... şi a primit o scrisoare de 
avertisment din Şapte Cadrane. 

— Ce? Ţipă emoţionat Jimmy, aplecându-se în faţă. Doar nu 
vrei să... 

— Ba da, chiar asta spun. l-a povestit tatălui meu despre 
ea. Ce crezi că vrea să însemne asta? 

Jimmy se lăsă pe speteaza scaunului. Se gândi rapid şi cu 
grijă. În cele din urmă vorbi. Discursul lui fu scurt şi la 
obiect: 

Ceva urmează, să se întâmple, la petrecerea aceea. 

— Asta mă gândeam şi eu, rosti Bundle. 

— Totul se potriveşte, zise Jimmy aproape visător. 

Se întoarse spre Loraine. 

— Câţi ani aveai în timpul războiului? O întreabă el pe 
neaşteptate. 

— Nouă... nu, opt. 

— Şi Gerry, presupun, avea aproape douăzeci. Majoritatea 
flăcăilor de douăzeci de ani au luptat în război. Gerry nu. 


— Nu, spuse Loraine, după ce se gândi câteva clipe. Nu, 
Gerry nu a fost înrolat. Nu ştiu de ce. 

— Îţi spun de ce, zise Jimmy sau, cel puţin, încerc să 
ghicesc. Între 1915 şi 1918 nu era în Anglia. Mi-am dat 
osteneala să descopăr asta. Şi se pare că nimeni nu ştie 
exact unde a fost. Cred că s-a aflat în Germania. 

Obrajii lui Loraine se colorară din nou. Se uită la Jimmy cu 
admiraţie. 

— Ce deştept eşti. 

— Vorbea bine germana, nu-i aşa? 

— Oh, da, ca un german. 

— Sunt sigur că am dreptate. Ascultaţi! Gerry Wade era la 
Foreign Office. Părea să fie acelaşi gen de tâmpit senin - 
scuzaţi termenul, dar ştiţi la ce mă refer - ca Bill Eversleigh 
şi Ronny Devereux. Un tip pur ornamental. Însă, în 
realitate, era ceva cu totul diferit. Cred că Gerry Wade a 
fost un om adevărat. Serviciul nostru secret se presupune 
că este cel mai bun din lume. Cred că Gerry Wade ocupa un 
loc de frunte în acest serviciu. Şi asta explică totul. Îmi 
amintesc că spuneam, prosteşte, în acea ultimă seară, la 
Chimneys că Gerry nu putea fi atât de tâmpit precum se 
arăta a fi. 

— Şi dacă ai avea dreptate? Întrebă Bundle, realistă ca 
întotdeauna. 

— Atunci treaba e mai groasă decât am crezut. Afacerea 
aceasta a celor Şapte Cadrane nu e doar criminală - e 
internaţională. Un lucru e cert, cineva trebuie sa meargă la 
petrecerea aceea din casa lui Lomax. 

Bundle făcu o strâmbătură uşoară. 

— Îl cunosc bine pe George... dar el nu mă place. Nu s-ar 
gândi niciodată să mă invite la o adunare serioasă. Oricum 
aş putea... 

Rămase o clipă pe gânduri. 

— Crezi că eu aş putea să obţin asta prin Bill? Întrebă 
Jimmy. El trebuie să fie acolo, căci e mâna dreaptă a lui 


Codders. El ar putea să mă ia şi pe mine într-un fel sau 
altul. 

— Nu văd de ce nu, spuse Bundle. Va trebui să pui mâna 
pe Bill şi să-l trimiţi cu lecţia învățată. Singur e incapabil să 
scornească ceva. 

— Tu ce sugerezi? Întrebă umil. 

— Oh! E foarte simplu. Bill te va descrie ca pe un tânăr 
bogat - interesat de politică, nerăbdător să candideze 
pentru Parlament. George va cădea imediat în plasă. Ştii 
cum sunt partidele astea politice: întotdeauna caută 
membrii tineri şi bogaţi. Cu cât va spune Bill că eşti mai 
bogat, cu atât mai uşor se va aranja toată treaba. 

— Puțin lipseşte să fiu descris ca un Rothschild, dar nu mă 
deranjează. 

— Atunci cred că totul rămâne stabilit. Mâine seară iau 
masa cu Bill şi am să obţin de la elo listă cu cei care vor fi 
acolo. Asta ne va fi de folos. 

— Îmi pare rău că nu poţi fi tu acolo, spuse Jimmy. Dar, în 
general, cred că tot răul e spre bine. 

— Nu sunt sigură că n-am să fiu, spuse Bundle. Codders 
mă urăşte ca pe o otravă... dar mai sunt şi alte căi. 

Deveni gânditoare. 

— Şi cu mine cum rămâne? Întrebă Loraine cu o voce 
moale. 

— Tu nu apari în actul ăsta, zise brusc Jimmy. Înţelegi? În 
definitiv, trebuie să avem pe cineva afară ca să... tăă... 

— Ca să ce? Întrebă Loraine. 

Jimmy se hotărî să nu urmeze linia asta. Apelă la Bundle: 

— Ascultă, Loraine trebuie ţinută departe de asta, nu-i 
aşa? 

— Cred că ar fi mai bine. 

— Data viitoare, spuse Jimmy blând. 

— Şi, presupunând că nu o să fie nici o dată viitoare? 
Întrebă Loraine. 

— Oh, probabil va fi. Nici un dubiu în privinţa asta. 

— Înţeleg. Eu trebuie doar să mă duc acasă şi... să aştept. 


— Exact, spuse Jimmy foarte uşurat. Ştiam eu că ai să 
înţelegi. 

— Vezi tu, spuse Bundle, dacă toţi trei ne forţăm intrarea, 
ar putea părea destul de suspect. Şi în special pentru tine 
va fi greu. Înţelegi asta, nu? 

— Oh, da. 

— Atunci, rămâne stabilit... nu faci nimic, spuse Jimmy. 

— Nu fac nimic, repetă moale Loraine. 

Bundle o privi cu o bănuială bruscă. Supuşenia cu care 
Loraine accepta situaţia nu prea părea naturală. Loraine se 
uită la ea. Ochii ei albaştri şi strălucitori îi întâlniră pe cei ai 
lui Bundle fără măcar să clipească. Bundle era doar în parte 
satisfăcută, găsind moliciunea lui Loraine Wade extrem de 
suspectă. 

X. Bundle merge la Scotland Yard. 

Acum e momentul să spunem, căci ăsta e adevărul, că în 
conversaţia precedentă, fiecare din cei trei participanţi 
avea ceva de ascuns. Acel „Nimeni nu spune totul” este un 
motto foarte adevărat. 

Se poate pune întrebarea, de pildă, dacă Lorâine Wade 
fusese total sinceră în relatarea ei privind motivele care o 
făcuseră să-l caute pe Jimmy Thesiger. 

Tot aşa, însuşi Jimmy Thesiger avea diferite idei şi planuri 
privind întrunirea de la George Lomax, pe care nu 
intenţiona să i le dezvăluie lui... să-i spunem Bundle. 

Iar Bundle însăşi îşi făurise un plan pe care şi-l propusese 
să-l pună imediat în aplicare şi despre care nu spusese 
absolut nimic. 

Părăsind apartamentul lui Jimmy Thesiger, se îndreptă 
spre Scotland Yard, unde întrebă de superintendentul 
Battle. 

Superintendentul Battle era un om destul de mare. Lucra, 
aproape în întregime, la cazuri de natură politică foarte 
delicate. Pentru un asemenea caz venise la Chimneys, în 
urmă cu patru ani, iar Bundle profita făţiş de acest lucru. 


După o scurtă întârziere, fu condusă pe diferite culoare şi 
introdusă în biroul personal al superintendentului. Battle 
era un bărbat cu aspect greoi şi cu chip de piatră. Părea 
total lipsit de inteligenţă şi arăta mai mult a comisionar 
decât a detectiv. 

Când ea intră, îl găsi la fereastră privind la nişte vrăbii. 

— Bună ziua, lady Eillen, spuse el. Vrei să iei loc? 

— Mulţumesc, spuse Bundle. Mi-era teamă că nu mă ţineţi 
minte. 

— Întotdeauna ţin minte oamenii, spuse Battle. Şi adăugă: 
Asta intră în atribuţiunile mele de serviciu. 

— Oh! Spuse Bundle cumva descurajată. 

— Şi ce pot face pentru dumneata? Întrebă 
superintendentul. 

Bundle intră direct în subiect. 

— Am auzit întotdeauna că cei de la Scotland Yard au liste 
cu toate societăţile secrete şi treburi de genul ăsta care 
există în Londra. 

— Încercăm să fim la zi, spuse superintendentul Battle 
precaut. 

— Presupun că multe din ele nu sunt, cu adevărat, 
periculoase. 

— Avem o regulă foarte bună după care ne ghidăm, spuse 
Battle. Cu cât vorbesc mai mult, cu atât fac mai puţin. 
Rămâi surprins să vezi cât de adevărată e treaba asta. 

— Şi am auzit că, foarte adesea, îi lăsaţi să-şi vadă de 
treabă. 

Battle dădu din cap. 

— Aşa-i. De ce să nu-l laşi pe un om să-şi spună Fratele 
Libertăţii şi să se întâlnească de două ori pe săptămână 
într-un beci şi să vorbească despre râuri de sânge - asta nu 
dăunează nici lui, nici nouă. Şi dacă există vreo problemă 
cândva, ştim de unde să-l luăm. 

— Însă, uneori, presupun că o societate poate fi mai 
periculoasă decât îşi imaginează cineva, spuse Bundle 
încetişor. 


— Foarte posibil, spuse Battle. 

— Dar se poate întâmpla, insistă Bundle. 

— Oh, se poate, admise superintendentul. 

Urmară câteva clipe de tăcere. Apoi Bundle spuse liniştită: 

— Superintendente Battle, aţi putea să-mi daţi o listă cu 
societăţile secrete care îşi au sediul în Şapte Cadrane? 

Superintendentul Battle se putea lăuda că nimeni nu-l 
văzuse vreodată trădând vreo emoție. Dar Bundle ar fi 
putut jura că, doar pentru un moment, ochii lui străluciră şi 
păru luat prin surprindere. Oricum, doar pentru o clipă. 
Când vorbi, o făcu în felul său împietrit: 

— Strict vorbind, lady Eillen, în ziua de azi, nu există nici 
un loc pe nume Şapte Cadrane. 

— Nu? 

— Nu. Cea mai mare parte din el a fost dărâmată şi 
reconstruită. Cândva era un cartier destul de mizer, dar, în 
ziua de azi, este foarte respectabil şi de înaltă clasă. Nu e 
nicicum un loc romantic, unde să bâjbâi după misterioase 
societăţi secrete. 

— Oh! Spuse Bundle, cumva deconcertată. 

— Oricum, aş vrea foarte mult să ştiu de ce te-ai fixat la 
cartierul ăsta, lady Eillen. 

— Trebuie să vă spun? 

— Ei bine, asta ne-ar salva de probleme, nu-i aşa? Am şti 
cum stăm, ca să spun aşa. 

Bundle ezită o clipă. 

— Ieri a fost împuşcat un om, începu ea încetişor. Am 
crezut că am dat peste el... 

— Domnul Ronald Devereux? 

— Fireşte, ştiţi despre asta. Atunci, de ce n-au scris nimic 
ziarele? 

— Chiar vrei să ştii, lady Eillen? 

— Da, vă rog. 

— Ei bine, ne-am gândit că ne-ar ajuta să dispunem de 
douăzeci şi patru de ore... înţelegi? Va apărea mâine în 
ziare. 


— Oh! Bundle îl studie încurcată. 

Ce se ascunde în spatele acelei feţe imobile? Considera 
împuşcarea lui Ronald Devereux ca pe o crimă ordinară, 
sau ca pe una ieşită din comun? 

— A menţionat Şapte Cadrane, înainte de a muri, spuse 
încetişor Bundle. 

— Mulţumesc, spuse Battle. Am să-mi notez. 

Scrise câteva cuvinte pe o foaie de hârtie din faţa lui. 

Bundle atacă din altă direcţie. 

— Am înţeles că domnul Lomax a venit, ieri, la 
dumneavoastră în legătură cu o scrisoare de ameninţare pe 
care a primit-o. 

— A venit. 

— Şi că era trimisă din Şapte Cadrane. 

— Avea scris Şapte Cadrane pe ea, da. 

Bundle simţi ca şi cum ar fi bătut la uşa zăvorâtă. 

— Dacă îmi permiţi să-ţi dau un sfat, lady Eileen... 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi. 

— Eu m-aş duce acasă şi... ei bine, nu m-aş mai gândi la 
lucrurile astea. 

— De fapt, să le las în seama dumneavoastră? 

— Ei bine, spuse superintendentul Battle, în definitiv, noi 
suntem profesioniştii. 

— Şi eu sunt o amatoare? Da, dar dumneavoastră uitaţi un 
lucru - eu poate nu am cunoştinţele şi abilitatea 
dumneavoastră...dar posed un avantaj. Pot să lucrez din 
umbră. 

Se gândi că superintendentul părea puţin luat prin 
surprindere, ca şi cum forţa cuvintelor ei ar fi lovit drept la 
ţintă. 

— Fireşte, spuse Bundle, dacă nu o să-mi daţi o listă cu 
societăţile secrete... 

— Oh! N-am spus asta. O să ai o listă cu întreg lotul. 

Se duse la uşă, scoase capul afară şi ordonă ceva, apoi se 
întoarse la scaunul lui. Bundle, fără vreun motiv anume, se 


simţi trasă pe sfoară, Uşurinţa cu care acceptase cererea ei 
i se părea suspectă. Acum, el o privea într-un mod placid. 

— Vă amintiţi de moartea domnului Gerald Wade? Întrebă 
ea brusc. 

— Care s-a produs la locuinţa dumitale, nu-i aşa? A luat o 
supradoză de somnifere. 

— Sora lui spune că nu a luat niciodată chestii care să-l 
facă să doarmă. 

— Ah! Spuse superintendentul. Rămâi surprins de câte 
lucruri nu ştiu surorile. 

Din nou, Bundle se simţi trasă pe sfoară. Rămase tăcută 
până când intră un om cu o foaie de hârtie bătută la maşină, 
pe care i-o înmână superintendentului. 

— Iat-o, spuse acesta din urmă, când celălalt părăsi 
camera. Fraţii de sânge ai Sf. Sebastian. Vânătorii de lupi. 
Tovarăşii păcii. Cubul tovarăşilor. Prietenii asupririi. Copiii 
Moscovei. Purtătorii drapelului roşu. Scrumbiile. Tovarăşii 
celui căzut... şi încă vreo jumătate de duzină. 

I-o dădu cu o licărire aparte în ochi. 

— Mi-o daţi pentru că ştiţi că nu o să-mi fie de nici cel mai 
mic folos. Vreţi să las în pace toată treaba, nu-i aşa? 

— Aş prefera, spuse Battle. Vezi dumneata... dacă începi 
să bâjbăi prin jurul tuturor acestor locuri... ei bine, asta ne 
va crea o grămadă de necazuri. 

— Ca să aveţi grijă de mine, vreţi sa spuneţi? 

— Ca să avem grijă de dumneata, lady Eileen. 

Bundle se ridicase. Stătea indecisă. Până acum, atuurile 
erau de partea superintendentului Battle. Apoi îşi aminti un 
mic incident, şi pe el îşi bază ultimul apel. 

— Am spus mai înainte că un amator ar putea face nişte 
lucruri pe care un profesionist nu le-ar putea face. Să nu 
mă contraziceţi. Asta pentru că sunteţi un om cinstit, 
superintendente Battle. Ştiţi că am dreptate. 

— Continuă, spuse repede Battle. 

— La Chimneys m-aţi lăsat să vă ajut. De ce nu m-aţi lăsa 
să vă ajut şi acum? 


Battle păru să mediteze asupra problemei. Îmboldită de 
tăcerea lui, Bundle continuă: 

— Ştiţi foarte bine cum sunt eu, superintendente Batlle. 
Eu intru în miezul lucrurilor. Sunt o băgăreaţă. Nu vreau să 
vă stau în drum sau să încerc să fac ceva pe care 
dumneavoastră le faceţi cu mult mai bine. Dar dacă există o 
şansă pentru un amator, daţi-mi-o! 

Urmă o nouă pauză, apoi superintendentul Battle spuse 
liniştit: 

— N-ai fi putut vorbi mai sincer decât ai făcut-o, lady 
Eileen. Dar vreau să te asigur doar că ceea ce propui este 
periculos. Şi când spun periculos, înţeleg periculos. 

— Am înţeles, spuse Bundle. Nu sunt proastă. 

— Nu, spuse superintendentul Battle. Dimpotrivă. Ceea ce 
pot face pentru dumneata, lady Eileen, este următorul 
lucru. Am să-ţi dau o mică pistă. O fac, pentru că nu am 
crezut niciodată în acest motto: „În primul rând, siguranţa”. 
După părerea mea, toţi oamenii care-şi petrec viaţa evitând 
să fie călcaţi de autobuz, ar face bine să se dea la o parte 
din drum. Nu sunt buni de nimic. 

Această afirmaţie remarcabilă, rostită de placidul 
superintendent Battle, o lăsă pe Bundle fară respiraţie. 

— Care e pista pe care vroiaţi să mi-o daţi? Întrebă ea în 
cele din urmă. 

— Îl cunoşti pe domnul Eversleigh, nu-i aşa? 

— Pe Bill? Vai, fireşte, dar ce?... 

— Cred că domnul Bill Eversleigh va fi în stare să-ţi spună 
tot ce vei vrea să ştii despre Şapte Cadrane. 

— Bill ştie despre asta? Bill? 

— N-am spus asta. N-am spus deloc. Dar cred că, fiind o 
tânără foarte isteaţă, ai să obţii de la el ceea ce vrei. 

lar acum, spuse superintendentul Battle cu fermitate, nu 
mai scot un cuvânt. 

XI. Cina cu Bill. 

În seara următoare, Bundle se duse la întâlnirea cu Bill 
plină de speranţe. Bill o întâmpină cu entuziasm. 


„Bill e chiar drăguţ”, îşi spuse Bundle. „Arată ca un câine 
mare, stângaci, care dă din coadă când e mulţumit că te 
vede”. 

Câinele mare scotea lătrături scurte, în staccato, care se 
vroiau comentarii şi informaţii. 

— Arăţi grozav de bine, Brundle. Nici nu ştii cât de 
încântat sunt că te văd. Am comandat stridii...îţi plac 
stridiile, nu-i aşa? Şi cum merge treaba? Ce te-a făcut să 
zăboveşti atât în străinătate? Te-ai distrat bine? 

— Nu, îngrozitor, spuse Bundle. O plictiseală cumplită. 
Bătrâni colonei bolnavi târându-se la soare, şi fete bătrâne 
active şi stafidite, umplând bibliotecile şi bisericile. 

— Mie să-mi laşi, Anglia, spuse Bill. Nu dau doi bani pe 
străinătăţuri - cu excepţia Elveţiei. Elveţia e în regulă. Mă 
gândesc să mă duc acolo de Crăciun. De ce n-ai veni şi tu? 

— Am să mă mai gândesc la asta, spuse Bundle. Ce-ai 
făcut, în ultimul timp, Bill? 

Era o întrebare imprudentă. Bundle o pusese doar din 
politeţe, şi ca introducere la propriul ei subiect de discuţie. 
Oricum, se dovedi a fi deschiderea pe care o aşteptase Bill. 

— Chiar despre asta vroiam să-ţi vorbesc. Tu ai cap, 
Bundle, aşa că vreau să-mi dai un sfat. Ştii spectacolul acela 
muzical „Ochii tăi afurisiţi”? 

— Da. 

— Ei bine, am să-ţi povestesc despre una dintre cele mai 
murdare lucrături imaginabile. Dumnezeule! Trupa de 
teatru. Există o fată... o americancă... o zăpăcită şi 
jumătate... 

Entuziasmul lui Bundle căzu. Necazul prietenelor lui Bill 
erau întotdeauna interminabile... continuau, şi continuau, şi 
nimic nu putea să le oprească. 

— Fata asta, Babe St. Maur e numele ei... 

— Mă întreb de unde şi-a luat numele? Spuse Bundle 
ironică. 

Bill răspunse sincer... 


— Şi l-a luat din „Who's Who”. L-a deschis şi şi-a înfipt 
degetul pe pagină fără să se uite. O treabă haioasă, nu-i 
aşa? Numele ei adevărat e Goldschmidt sau Abrameier - 
ceva cu totul imposibil. 

— Oh, într-adevăr, aprobă Bundle. 

— Ei bine, Babe St. Maur este foarte isteaţă. Şi are 
muşchi. E una din cele opt fete care au făcut podul viu... 

— Bill, spuse disperată Bundle, ieri dimineaţă am fost la 
Jimmy 'Thesiger. 

— Bunul Jimmy, spuse Bill. Ei bine, cum îţi spuneam, Babe 
e foarte isteaţă. Aşa trebuie să fii în ziua de astăzi. Le pune 
capac la majoritatea oamenilor de teatru. Dacă vrei să 
trăieşti, trebuie să ai cap, aşa spune Babe. Şi, reţine, are şi 
talent. Ştie să joace... e grozav ce bine joacă. N-a avut prea 
mult noroc în „Ochii tăi blestemaţi” a fost copleşită de un 
grup de tinere arătoase. Am întrebat-o de ce nu încearcă pe 
o scenă ca lumea... cea a doamnei Tangqueray... alt gen de 
personal... dar Babe doar a râs... 

— L-ai mai văzut pe Jimmy? 

— L-am văzut azi-dimineaţă. Stai să văd unde rămăsesem? 
Oh, da, n-am ajuns încă la scandal. Şi, reţine, la mijloc a fost 
gelozia - o gelozie cumplită, aprigă. Cealaltă fată nu era nici 
pe departe ca Babe, mă refer la aspect, şi ea ştia asta. Aşa 
că a lucrat din umbră. 

Bundle se resemnă în faţa inevitabilului şi ascultă întreaga 
poveste a împrejurărilor nefericite care au condus la rapida 
dispariţie a lui Babe St. Maur din distribuţia de la „Ochii tăi 
blestemaţi”. Asta dură mult. Când Bill se opri, în sfârşit, să- 
şi tragă respiraţia şi să fie compătimit, Bundle spuse: 

— Ai dreptate, Bill, e o adevărată ruşine. Trebuie să fi fost 
multă gelozie la mijloc... 

— Întreaga lume teatrală este devorată de ea. 

— Se poate. Ţi-a spus ceva Jimmy despre faptul că vine la 
Abbey, săptămâna viitoare? 

Pentru prima dată, Bill dădu atenţie vorbelor lui Bundle. 


— Era plin de o lungă aiureală, pe care vroia să i-o 
servească lui Codders. Despre faptul că vrea să candideze 
pentru conservatori. Dar să ştii, Bundle, este al dracului de 
riscant. 

— Prostii, spuse Bundle. Dacă George chiar îl descoperă, 
el nu te va condamna pe tine. Tu ai fost păcălit, asta-i tot! 

— Asta nu-i deloc tot, spuse Bill. Vreau să spun că este al 
dracului de riscant pentru Jimmy. Înainte ca să se 
dumirească ce-i cu el se va trezi înrolat în partid, parcat 
undeva precum 'Tooting East, obligat să sărute bebeluşi şi 
să ţină discursuri. Tu nu ştii cât de meticulos este Codders 
şi cât de înspăimântător de energic. 

— Ei bine, trebuie să riscăm asta, spuse Bundle. Jimmy 
poate să-şi poarte singur de grijă. 

— Nu-l cunoşti pe Codders, repetă Bill. 

— Cine vine la întrunirea asta, Bill? E ceva foarte special? 

— Doar balastul obişnuit. Doamna Macatta, de exemplu. 

— Membră în Parlament? 

— Da, ştii tu, care vorbeşte întotdeauna din rărunchi 
despre bunăstare şi laptele pur şi salvaţi copiii. Gândeşte-te 
la bietul Jimmy, să fie nevoit să vorbească cu ea. 

— Nu contează Jimmy. Dă-i înainte! 

— Apoi mai este unguroaica, ceea ce se cheamă tânăra 
unguroaică - contesa nu ştiu cum, e greu de pronunţat. Ea 
e în regulă. 

Înghiţi în sec, de parcă ar fi fost încurcat, şi Bundle 
observă că îşi fărâmiţa nervos pâinea. 

— Tânără şi frumoasă? Întrebă ea cu delicateţe. 

— Oh, destul de frumoasă. 

— Nu ştim că George se dă în vânt după frumuseţea 
feminină. 

— Oh, nu, nu se dă în vânt. Ea se ocupă de hrana sugarilor 
în Budapesta... ceva în genul ăsta. Normal că ea şi doamna 
Macatta vor să fie împreună. 

— Cine altcineva? 

— Sir Stanley Digby... 


— Ministrul aviaţiei? 

— Da. Şi secretarul lui, Terence O'Rourke. E destul de 
tânăr, apropo - sau era, pe când zbura. Apoi mai e un tip 
neamţ veninos, numit Herr Eberhard. Nu ştiu cine e, dar ne 
agităm cu toţii al dracului în jurul lui. Mi s-a spus, de două 
ori, să-l scot la masă şi, pe cinstea mea, Bundle, n-a fost o 
glumă. Nu e ca tipii de la ambasadă care sunt cu toţii foarte 
decenţi. Omul ăsta soarbe supa şi mănâncă mazărea cu 
cuțitul. Nu numai asta, dar bruta asta îşi roade mereu 
unghiile - pur şi simplu, le roade. 

— Îngrozitor. 

— Nu-i aşa? Cred că omul ăsta inventează tot felul de 
chestii... ceva în genul ăsta. Ei bine, ce să-i faci! Oh, da, sir 
Oswald Coote. 

— Şi lady Coote? 

— Da, cred că vine şi ea. 

Bundle rămase, câteva minute, pe gânduri. Lista lui Bill 
era sugestivă, dar acum nu avea timp să cântărească 
diferitele posibilităţi. Trebuia să treacă la punctul următor. 

— Bill, spuse ea, ce e toată povestea asta cu Şapte 
Cadrane? 

Bill păru, dintr-o dată, cumplit de încurcat. Clipi şi îi evită 
privirea. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Prostii, zise Bundle. Mi s-a spus că ştii totul despre asta. 

— Despre ce? 

Aşa se eschivă. Bundle schimbă macazul. 

— Nu văd de ce vrei să fii atât de secretos, se plânse ea. 

— Nu e nimic secret în privinţa asta. Azi nu prea merge 
nimeni acolo. A fost doar o modă. 

Suna uimitor. 

— Te simţi atât de rupt de lume când eşti plecat, rosti 
Bundle pe un ton trist. 

— Oh, n-ai pierdut mult, zise Bill. Toţi se duc acolo doar ca 
să spună că au fost. Este destul de plictisitor şi, 
Dumnezeule, poţi să te saturi de peşte prăjit. 


— Unde merg toţi? 

— La Clubul Şapte Cadrane, fireşte, spuse Bill, privind-o 
lung. Nu despre asta m-ai întrebat? 

— Nu-l ştiam sub numele ăsta. 

— Era o mahala mizerabilă spre Tottenham Court Road. A 
fost dărâmată şi făcută ca lumea. Dar Clubul Şapte Cadrane 
şi-a păstrat vechea atmosferă, Peşte fript şi cartofi prăjiţi. 
Mizerie cumplită. O performanţă în East End, dar îţi e la 
îndemână după un spectacol. 

— Este un club de noapte, presupun. Dans şi toate 
celelalte? 

— Aşa e. O turmă cumplit de amestecată. Nu e o chestie 
mişto. Artişti şi tot felul de femei ciudate şi un spârc dintre 
ai noştrii. Se spun o grămadă de lucruri, dar cred că toată 
treaba asta este o vrăjeală ca să facă localul să meargă. 

— Bun, spuse Bundle. Mergem diseară acolo. 

— Oh! N-aş face asta. Stânjeneala îi revenise. Treaba e 
terminată. Nimeni nu mai merge acolo acum. 

— Ei bine, mergem noi. 

— Nu ţi-ar plăcea, Bundle zău! 

— Ai să mă duci la Clubul Şapte Cadrane şi nicăieri în altă 
parte, Bill. Şi aş vrea să ştiu, de ce te opui atât? 

— Eu? Mă opun? 

— Îngrozitor. Care este secretul vinovat? 

— Un secret vinovat? 

— Nu mai repeta ceea ce spun. Vrei să câştigi timp. 

— Nu, se indignă Bill. Doar că... 

— Ei bine? Ştiam eu că există ceva. Niciodată nu poţi să 
ascunzi ceva. 

— Nu am nimic de ascuns. Doar că... 

— Ei bine? 

— E o poveste lungă... Vezi tu, într-o noapte, am dus-o 
acolo pe Babe St. Maur... 

— Oh! Iarăşi Babe St. Maur. 

— De ce nu? 


— Nu ştiam că era vorba despre ea, spuse Bundle 
înăbuşindu-şi un căscat. 

— Cum spuneam, am dus-o pe Babe acolo. Ea vroia să 
savureze un homar. Aveam sub braţ un homar. 

Povestea continuă... Când homarul fu, în sfârşit, 
dezmembrat într-o bătălie dintre Bill şi un tip care era un 
intrus puturos, Bundle îşi îndreptă, din nou, atenţia asupra 
lui. 

— Înţeleg, spuse ea. Şi a fost un scandal? 

— Da, dar era homarul meu. Eu îl cumpărasem şi plătisem 
pentru el. Aveam perfectă dreptate... 

— Oh, aveai, aveai, spuse Brundle nerăbdătoare. Dar sunt 
sigură că toate astea s-au uitat. Şi, oricum, mie nu-mi plac 
homarii. Aşa că, să mergem. 

— Am putea fi prinşi de o razie a poliţiei. La etaj e o 
cameră unde se joacă bacara. 

— O să vină tata să mă scoată de acolo, asta-i tot. Hai Bill. 

Bill părea încă destul de îndărătnic, dar Bundle era 
neînduplecată şi curând goneau într-un taxi spre destinaţie. 

Localul era aproape cum îşi imaginase ea că trebuie să fie: 
o casă înaltă, pe o stradă îngustă, Hunstanton Street 14; îşi 
notă numărul. 

Un bărbat a cărui faţă îi era vag familiară le deschise uşa. 
Se gândi că, la vederea ei tresărise uşor, dar pe Bill îl 
recunoscu şi îl salută cu respect. Era un bărbat înalt, blond, 
cu o faţă slabă, anemică şi ochi puţin saşii. Bundle se căzni 
să-şi aducă aminte unde îl mai văzuse. 

Bill îşi regăsise între timp echilibrul, iar acum se distra de 
minune. Dansară în pivniţă, plină de fum... fumul era atât 
de gros încât vedeai ca prin ceaţă. Mirosul de peşte fript 
aproape te sufoca. 

Pe perete erau schiţe în cărbune, câteva executate cu 
adevărat talent. Compania era extrem de amestecată. Erau 
acolo străini corpolenţi, evreice opulente, o mână de 
oameni de soi bun şi câteva doamne, care practicau cea mai 
veche meserie din lume. 


Curând Bill o conduse pe Bundle la etaj. Aici stătea de 
pază omul slab la faţă, care îi urmărea cu ochi de linx pe 
toţi cei ce intrau în sala de joc. Bundle îşi aduse aminte 
brusc. 

— Fireşte, spuse ea. Ce proastă am fost. Asta este Alfred, 
fost valet al doilea la Chimneys. Ce mai faci, Alfred? 

— Binişor, mulţumesc, excelența voastră. 

— Când ai plecat de la Chimneys, Alfred? Cu mult înainte 
de întoarcerea noastră? 

— Cam acum o lună, milady. Mi s-a oferit o şansă de a 
avansa şi mi s-a părut o prostie s-o refuz. 

— Presupun că eşti foarte bine plătit aici, remarcă Bundle. 

— Foarte bine, milady. 

Bundle intră. 1 se păru că, în această cameră, era expusă 
adevărata viaţă a clubului. Mizele erau mari văzu imediat 
asta, iar lumea adunată în jurul celor două mese reprezenta 
adevăratul tip al jucătorului. Ochi sticloşi, istoviţi, cuprinşi 
de febra jocului. 

Ea şi Bill rămaseră acolo cam o jumătate de oră. Apoi Bill 
redeveni neliniştit. 

— Să ieşim de aici, Bundle, şi să mergem să dansăm iar. 

Bund.le fu de acord. Aici nu era nimic de văzut. Coborâră 
iarăşi. Dansară încă o jumătate de oră, mâncară peşte şi 
cartofi prăjiţi şi Bundle se declară gata să meargă acasă. 

— Dar e atât de devreme, protestă Bill. 

— Nu nu e. Nu chiar. Şi, oricum, mâine am o zi lungă. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Depinde, spuse Bundle misterioasă. Dar, îţi promit, Bill, 
sub picioarele mele nu o să crească iarba. 

— Niciodată nu creşte, spuse domnul Eversleigh. 

XII. Cercetări la Chimneys. 

Categoric, temperamentul, Bundle nu-l moştenise de la 
tatăl ei, a cărui caracteristică predominantă era, în 
întregime, inerția. Cum foarte bine remarcase Bill 
Eversleigh, iarba nu creştea niciodată sub picioarele lui 
Bundle. 


În dimineaţa care urmă cinei cu Bill, Bundle se trezi plină 
de energie. Avea trei planuri distincte, pe care intenţiona să 
le pună în aplicare în ziua aceea şi îşi dădea seama că urma 
să fie uşor stingherită de limitele impuse de timp şi spaţiu. 

Din fericire, nu suferea de boala care îi chinuise pe Gerry 
Wade, Ronny Devereux şi Jimmy Thesiger - aceea de a nu fi 
în stare să se scoale dimineaţa. Însuşi sir Oswald Coote nu i- 
ar fi găsit nimic de reproşat privind sculatul de dimineaţă. 
La opt şi jumătate, Bundle deja luase micul dejun şi era în 
drum spre Chimneys în Hispano al ei. 

Tatăl său păru pe jumătate mulţumit să o vadă. 

— Niciodată nu ştiu când ai să te întorci. Dar asta mă va 
scuti de a da telefon, lucru pe care nu pot să-l sufăr. leri a 
fost aici colonelul Melrose în legătură cu ancheta. 

Colonelul Melrose era şeful poliţiei comitatului şi un 
prieten vechi de-al lordului Caterham. 

— Te referi la ancheta despre Ronny Devereux? Când are 
loc? 

— Mâine. La douăsprezece. Melrose va veni să te ia. 
Pentru că ai găsit cadavrul, este necesar să depui mărturie, 
dar sublinia că nu trebuie să fii deloc alarmată. 

— De ce naiba aş fi alarmată? 

— Ei bine, ştii tu, se scuză lordul Caterham, Melrose e 
niţel demodat. 

— Douăsprezece, spuse Bundle. Bun. Am să fiu aici, dacă 
voi fi încă în viaţă. 

— Ai vreun motiv să anticipezi că n-ai să fii în viaţă? 

— Nu se ştie niciodată. Stresul vieţii moderne - cum spun 
ziarele. 

— Asta îmi aminteşte că George Lomax m-a rugat să mă 
duc, săptămâna viitoare, la Abbey. L-am refuzat, fireşte. 

— Foarte bine. Nu vreau să fii amestecat în vreo afacere 
ciudată. 

— O să fie vreo afacere ciudată? Întrebă lordul Caterham 
cu un brusc interes. 

— Ei bine... scrisori de ameninţare şi toate astea, ştii tu. 


— Poate George urmează să fie asasinat, opină lordul 
Caterham, plin de speranţă. Ce crezi, Bundle... poate că, la 
urma urmei, ar fi mai bine să mă duc. 

— Înfrânează-ţi instinctele sângeroase şi stai liniştit acasă. 
Mă duc să vorbesc cu doamna Howell. 

Doamna Howell era menajera, acea doamnă demnă şi 
foşnitoare care sădise teroarea în inima lady-ei Coote. Pe 
Bundle nu o înspăimânta deloc - nici nu ar fi avut cum, 
dealtfel - îi spunea întotdeauna domnişoara Bundle, un 
obicei rămas de pe vremea când Bundle locuise la 
Chimneys, o drăcoaică cu picioare lungi, înainte ca tatăl ei 
să fi dobândit titlul. 

— Şi acum Howelly, să bem împreună o ceaşcă bună de 
cacao, şi să-mi spui toate noutăţile din casă. 

Obţinu, fără mare dificultate, ce dorea, făcându-şi în minte 
însemnări, cum ar fi: „Două servitoare noi la bucătărie - 
fete de la ţară - aici nu prea pare să fie nimic. O a treia 
cameristă nouă - nepoata cameristei şefe. Asta sună în 
regulă. Howelly pare s-o fi terorizat groaznic pe sărmana 
lady Coote. E în stare. 

— Nu am crezut niciodată că o să vină ziua când am să văd 
Chimneys locuit de străini, domnişoară Bundle. 

— Oh! Trebuie să fii în pas cu timpurile. 'Te vei simţi 
norocoasă, Howelly, dacă n-ai s-o vezi niciodată 
transformată în apartamente de închiriat cu superbe 
terenuri de joc pentru vacanţă. 

Doamna Howell se cutremură toată sub aerul ei 
aristocratic. 

— Nu l-am văzut niciodată pe sir Oswlad Coote, remarcă 
Bundle. 

— Nu încape îndoială că sir Oswald este un domn foarte 
deştept, spuse distantă doamna Howell. 

Bundle ghici că sir Oswald nu fusese iubit de personal. 

— Fireşte, domnul Bateman era cel care avea grijă de 
toate, continuă menajera. Un domn foarte eficient. Un 


domn cu adevărat eficient, care ştia cum trebuiau făcute 
lucrurile. 

Bundle aduse în discuţie subiectul morţii lui Gerald Wade. 
Doamna Howell abia aşteptase să vorbească despre asta şi 
scoase multe exclamaţii de compătimire faţă de soarta 
sărmanului tânăr, dar Bundle nu află nimic nou. La un 
moment dat, o părăsi pe doamna Howell şi cobori din nou la 
parter, unde îl sună prompt pe Tredwell. 

— Tredwell, când a plecat Alfred? 

— Să fie cam o lună milady. 

— De ce a plecat? 

— A fost dorinţa lui, milady. Cred că s-a dus la Londra. 
Eram mulţumit de el. Cred că îl veţi găsi foarte satisfăcător 
pe noul lacheu, John. Pare să-şi cunoască munca şi e foarte 
nerăbdător să se facă util. 

— De unde a venit. 

— A avut referinţe excelente. În ultimul timp, l-a servit pe 
lordul Mount Vernon. 

— Înţeleg, spuse gânditor Bundle. 

Îşi aminti că lordul Mount Vernon se găsea, în prezent, la o 
vânătoare în Africa de Est. 

— Care e celălalt nume al lui, Tredwell? 

— Bower, milady. 

Tredwell făcu o pauză de câteva minute, apoi văzând că 
Bundle terminase, părăsi liniştit camera. Bundle rămase 
pierdută în gânduri. 

John fusese cel care îi deschisese uşa când sosise şi îl 
studiase fără să se lase a se vedea. În aparenţă, era tipul 
servitorului perfect, bine instruit, cu o faţă lipsită de 
expresie. Avea, poate, o purtare mai cazonă decât 
majoritatea valeţilor, iar capul său avea o formă destul de 
ciudată la spate. 

Însă aceste detalii, după cum îşi dădu Bundle seama, nu 
erau prea relevante. Stătea încruntându-se la sugativa din 
faţa ei. În mână avea un creion şi cu el mâzgălea în neştire 


numele Bower. Brusc îi reveni o idee şi încremeni, uitându- 
se lung la cuvânt. Apoi îl chemă încă o dată pe Tredwell. 

Tredwell, cum se scrie Bower? 

— B-A-U-E-R, milady. 

— Asta nu-i un nume englezesc. 

— Cred că e de esenţă elveţiană. 

— Oh! Asta-i Tredwell, mulţumesc. 

Esenţă elveţiană? Nu. Germană! Acea alură marţială, acel 
cap turtit la spate. Şi sosise la Chimneys cu două săptămâni 
înainte de moartea lui Gerry Wade. 

Bundle se ridică. Făcuse tot ce se putea face aici. Şi acum, 
la treabă! Se duse în căutarea tatălui ei. 

— Plec din nou, spuse ea. Trebuie să mă duc să o văd pe 
mătuşa Marcia. 

— S-o vezi pe Marcia? Glasul lordului Caterham era plin 
de uimire. Biată copilă, de unde ţi-a mai venit şi asta? 

— Măcar o dată în viaţă s-o fac de bună voie, spuse 
Bundle. 

Lordul Caterham o privi uluit. Faptul că cineva ar fi putut 
avea o dorinţă sinceră de a-i face faţă redutabilei sale 
cumnate era pentru el un lucru total de neînțeles. Marcia, 
marchiza de Caterham, văduva fratelui său Henry, era o 
personalitate proeminentă. Lordul Caterham recunoştea că 
fusese o soţie admirabilă pentru Henry, şi dacă n-ar fi fost 
ea, el n-ar fi ajuns niciodată, după toate probabilitățile, 
secretar de stat la Foreign Office. Pe de altă parte, 
considerase întotdeauna moartea prematură a lui Henry o 
bine venită eliberare. 

I se părea că Bundle îşi vâra prosteşte capul în gura leului. 

— Ascultă, spuse el, eu nu aş face asta. Nu ştii la ce poate 
duce. 

— Ştiu la ce sper să ducă, spuse Bundle. Sunt în siguranţă, 
tată, nu-ţi face griji în privinţa mea. 

Lordul Caterham oftă şi se aşeză mai confortabil în fotoliu. 
Se reîntoarse la lectura sa. Dar după câteva minute, Bundle 
băgă brusc din nou capul pe uşă. 


— Îmi pare rău, dar vroiam să te mai întreb ceva. Ce e sir 
Oswald Coote? 

— 'Ţi-am spus - un buldozer. 

— Nu mă refer la impresia ta personală despre el. Cum şi- 
a făcut banii... nasturi pentru pantaloni, paturi de alamă, 
sau ce? 

— Oh, înţeleg. Oțel. Oţel şi fier. Are cel mai mare combinat 
metalurgic, sau cum vrei să le spui, din Anglia, fireşte, nu 
mai conduce el personal afacerea. A devenit companie sau 
companii. M-a băgat şi pe mine director de nu ştiu ce. O 
afacere foarte bună pentru mine... nu am nimic de făcut 
decât să mă duc o dată sau de două ori pe an, în capitală, la 
unul din hotelurile alea - Cannon Street sau Liverpool 
Street - şi să mă aşez la o masă, unde au nişte mape foarte 
noi şi drăguţe. Apoi Coote sau vreun alt Johnny deştept ţine 
un discurs, alcătuit în exclusivitate din cifre, dar, din 
fericire, nu trebuie să-l asculţi... şi, pot să-ţi spun, după 
aceea, adesea, primeşti un prânz extraordinar. 

Cum prânzul lordului Caterham nu o interesau, Bundle 
dispăruse din nou, înainte ca el să fi terminat. În drum spre 
Londra, încercă să pună lucrurile cap la cap, spre 
satisfacția sa. 

Din câte îşi putea da seama, oţelul şi bunăstarea minorilor 
nu mergeau una cu alta. Atunci, una din două era doar de 
umplutură... Probabil, cea din urmă. Doamna Macatta şi 
contesa unguroaică puteau fi excluse de pe teren. Ele erau 
doar de camuflaj. Nu, pivotul întregii afaceri părea să fie 
neatrăgătorul Herr Eberhard. Nu părea genul de om pe 
care George Lomax l-ar fi invitat în mod normal. Bill 
spusese vag că el inventa. Apoi mai era ministrul aviaţiei şi 
sir Oswald Coote, cel cu oţelul. Astea două mergeau 
oarecum. 

Cum nu-i folosea la nimic să facă speculaţii privind viitorul, 
Bundle abandonă încercarea şi se concentră asupra 
apropiatei ei întrevederi cu lady Caterham. 


Lady Caterham locuia într-o casă mare şi sobră, într-unul 
dintre cartierele rezidenţiale ale Londrei. Înăuntru mirosea 
a ceară, hrană de păsări şi flori veştejite. Lady Caterham 
era o femeie mare - din toate punctele de vedere. 
Proporţiile ei erau maiestuoase, mai degrabă decât ample. 
Avea un nas mare, coroiat, purta pince-nez cu rame de aur, 
iar deasupra buzei de sus i se bănuia o intenţie de mustață. 

Fu oarecum surprinsă să-şi vadă nepoata, dar îi întinse un 
obraz rece, pe care Bundle îl sărută cuminte. 

— E o plăcere cu adevărat neaşteptată, Fillen, observă ea 
cu răceală. 

— Abia ne-am întors, mătuşă Marcia. 

— Ştiu. Ce face tatăl tău? Iot ca de obicei? 

Tonul ei era aproape insultător. Avea o părere proastă 
despre Alastair Edward Brent, al nouălea marchiz de 
Caterham. l-ar fi spus, dacă ar fi cunoscut termenul, 
„nătăfleaţă”. 

— Tata e foarte bine. E la Chimneys. 

— Aşa! Ştii, Eileen, eu nu am fost niciodată de acord ca 
Chimneys să fie închiriat. Din multe puncte de vedere, locul 
e un monument istoric. N-ar trebui să i se minimalizeze 
valoarea. 

— Trebuie să fi fost minunat pe vremea unchiului Henry, 
spuse Bundle, oftând uşor. 

— Henry îşi dădea seama de responsabilităţile sale, spuse 
văduva lui Henry. 

— Când te gândeşti ce oameni au stat acolo, continuă 
visătoare Bundle. Toţi oamenii de stat importanţi din 
Europa. 

Lady Caterham oftă. 

— Pot spune cu mâna pe inimă că nu o dată acolo s-a scris 
istoria, zise ea. Măcar dacă tatăl tău... 

Scutură din cap cu tristeţe. 

— Pe tata îl plictiseşte politica, totuşi, aş zice că este 
aproape cel mai fascinant lucru care se poate studia. Mai 
ales dacă o cunoşti din interior. 


Făcu această afirmaţie de o lipsă de sinceritate personală, 
ieşită din comun fără măcar să roşească. Mătuşa ei o privi 
oarecum surprinsă. 

— Sunt încântată să te aud vorbind aşa. Întotdeauna mi- 
am imaginat că nu alergi decât după plăcerile vieţii 
moderne. 

— Aşa făceam, recunoscu Bundle. 

— E drept că eşti încă foarte tânără, remarcă lady 
Caterham gânditoare. Dar cu avantajele tale şi dacă te-ai 
mărita corespunzător, ai putea fi o excelentă gazdă pentru 
întrunirile politice. 

Bundle se simţi uşor alarmată. O clipă se temu că mătuşa 
ei ar putea să-i prezinte subit un soţ corespunzător. 

— Dar mă simt atât de proastă, zise Bundle. Vreau să 
spun, ştiu atât de puţine. 

— Asta se poate uşor remedia, rosti repede lady 
Caterham. Am o întreagă literatură pe care ţi-o pot 
împrumuta. 

— Mulţumesc, mătuşă Marcia, spuse Bund.le şi trecu la 
atacarea celui de al doilea subiect de pe lista ei. 

— Mă întrebam dacă o cunoşti pe doamna Macatta, 
mătuşă Marcia? 

— Bineînţeles că o cunosc. O femeie cât se poate de 
stimabilă, cu o minte strălucită. Pot spune că, în general, nu 
ţin cu femeile care candidează pentru Parlament. Ele pot 
să-şi exercite influenţa de o manieră pur feminină. Se opri, 
fără îndoială pentru a-şi aminti maniera-i pur feminină care 
împinsese un bărbat şovăielnic în arena politică şi 
strălucitorul succes care încununase eforturile lui şi al ei. 
Totuşi, vremurile se schimbă. lar munca pe care o face 
doamna Macatta este, cu adevărat, de importanţă naţională 
şi cât se poate de valoroasă pentru toate femeile. E, cred 
eu, o activitate feminină. Categoric, trebuie să o cunoşti pe 
doamna Macatta. 

Bundle oftă destul de tristă. 


— O să fie, săptămâna viitoare, la o întrunire în casa lui 
George Lomax. El l-a invitat pe tata care, fireşte, nu o să 
meargă, dar nu s-a gândit să mă invite pe mine. Probabil 
mă consideră prea tâmpită. 

Lui lady Caterham îi trecu prin minte că nepoata ei se 
îndreptase într-o manieră de-a dreptul fermecătoare. Să fi 
avut, oare, o nefericită poveste de dragoste? O poveste de 
dragoste nefericită, după părerea lui lady Caterham, era, 
de cele mai multe ori, foarte benefică pentru tinerele fete. 
Le făcea să ia viaţa în serios? 

— Îmi închipui că George Lomax nu-şi dă seama, în 
momentul de faţă, că ai... să spunem, crescut? Eileen, 
dragă, trebuie să schimb câteva vorbe cu el. 

— Nu mă place, spuse Bundle. Ştiu că nu o să mă invite. 

— Prostii, se opuse lady Caterham. Aranjez eu asta. Îl ştiu 
pe George Lomax de când era atâtica. Indică o înălţime de- 
a dreptul imposibilă. Va fi prea încântat să-mi facă o 
favoare. Şi apoi, trebuie să se convingă cu ochii lui că e de-o 
importanţă vitală ca, în ziua de azi, fetele din clasa noastră 
socială să se arate interesate în bunăstarea patriei lor. 

Bundle fu cât pe ce să spună „l-auzi!”, dar se abţinu. 

— Acum mă duc să-ţi caut documentaţia promisă, spuse 
lady Caterham ridicându-se. 

Strigă pătrunzător: 

— Domnişoară Connor! 

O secretară foarte corect îmbrăcată cu o expresie 
înspăimântată, veni în fugă. Lady Caterham îi dădu câteva 
directive. După puţin timp, Bundle se întorcea în Brook 
Street cu un maldăr de hârţoage din cea mai aridă 
literatură posibilă. 

Următorul ei gest fu să-l sune pe Jimmy Thesiger. Primele 
cuvinte ale acestuia vesteau victoria. 

— Am reuşit! Spuse el. Au avut mult de furcă cu Bill, să 
ştii. I-a intrat în capul ăla sec că voi fi un miel între lupi, dar 
l-am făcut, în cele din urmă, să înţeleagă. Acum am o 
grămadă de broşurele pe care trebuie să le studiez. Cunoşti 


genul. Al dracului de plictisitoare... dar dacă faci o treabă, 
fă-o ca lumea. Ai auzit vreodată de conflictul de la graniţa 
cu Santa Fe? 

— Niciodată. 

— Ei bine, cu asta îmi bat capul acum. A durat ani de zile şi 
a fost foarte complicat. M-am hotărât să mi-l aleg ca temă. 
În ziua de azi, trebuie să te specializezi. 

— Şi eu am un morman de literatură de genul ăsta. Mi-a 
dat-o mătuşa Marcia. 

— Care mătuşă? 

— Mătuşa Marcia - cumnata tatii. E o persoană foarte 
politică. De fapt, ea va face să fiu invitată la întrunirea de la 
George. 

— Zău? Oh, e splendid! Urmă o pauză, apoi Jimmy spuse: 
Ascultă, cred că ar fi mai bine să nu afle asta Loraine, ce 
zici? 

— Poate ar fi mai bine. 

— Vezi tu, s-ar putea să nu-i placă să fie lăsată de-o parte. 
Ori ea chiar trebuie ţinută departe de toate astea. 

— Da. 

— Vreau să spun că nu poţi lăsa o fată ca ea să se bage în 
gura lupului. 

Bundle reflectă că Jimmy Thesigur era cam deficitar la 
capitolul tact. Faptul că şi pe ea o păştea pericolul nu-l 
impresiona câtuşi de puţin. 

— Ai plecat? Întrebă Jimmy. 

— Nu, doar mă gândeam. 

— Înţeleg. Ascultă, te duci mâine la anchetă? 

— Da, dar tu? 

— Şi eu. Apropo, treaba a apărut în ziarele de seară, dar 
înghesuită într-un colţ. Ciudat... aş fi zis că se va face mare 
tam-tam pe tema asta. 

— Da... şi eu. 

— Ei bine, spuse Jimmy, trebuie să-mi continui lectura. Am 
ajuns chiar acolo unde Bolivia ne-a trimis un ultimatum. 


— Presupun că şi eu trebuie să-mi arunc ochii pe 
bibliografia mea. 

— Ai de gând să toceşti toată seara? 

— Aşa cred. Tu? 

— Oh, probabil. Noapte bună. 

Amândoi minţeau de îngheţau apele. Jimmy Thesiger ştia 
prea bine că, în seara aceea, avea să ia masa în oraş cu 
Loraine Wade. 

Cât despre Bundle, de îndată ce puse receptorul în furcă, 
îşi trase pe ea nişte veşminte greu de descris, aparţinând, 
de fapt, servitoarei ei. Astfel îmbrăcată, ieşi din casă 
întrebându-se care din două, autobuzul sau metroul, era cel 
mai bun mijloc de a ajunge la Cubul Şapte Cadrane. 

XIII. Clubul Şapte Cadrane. 

Bundle ajunse în Hunstanton Street 14 în jur de şapte p.m. 
La acea oră, cum bine judecase, Clubul Şapte Cadrane era 
un local mort. Scopul lui Bundle era simplu. Intenţiona să 
pună mâna pe fostul lacheu, Alfred. Era convinsă că odată 
Alfred înhăţat, restul avea să fie uşor. Bundle aplica o 
metodă simplă, autocratică, de a trata cu cei retraşi din 
activitate. Aceasta rareori eşuase şi nu vedea de ce ar fi 
eşuat acum. 

Singurul lucru de care nu era sigură, era câţi oameni 
locuiau în incinta clubului. Normal că vroia să atragă cât 
mai puţin posibil atenţia asupra prezenţei sale. 

În timp ce ezita, întrebându-se care ar fi cea mai bună 
direcţie de atac, soluţia i se dezvălui în cel mai simplu mod 
cu putinţă. Uşa de la nr. 14 se deschise şi peste prag însuşi 
Alfred. 

— Bună ziua, Alfred, spuse bine dispusă Bundle. 

Alfred sări. 

— Oh! Bună ziua, excelența voastră. Nu... n-am 
recunoscut-o pe excelența voastră, în primul moment. 

Felicitându-se în gând de a-şi fi schimbat hainele cu ale 
cameristei sale, Bundle trecu la afaceri. 


— Vreau să schimb câteva vorbe cu tine, Alfred. Unde 
mergem? 

— Păi... zău, milady... nu ştiu... aici nu-i un loc potrivit 
pentru excelența voastră... nu ştiu... 

Bundle i-o reteză. 

— Cine-i în club? 

— În prezent, nimeni, milady. 

— Atunci să intrăm. 

Alfred scoase o cheie şi descuie uşa. Bundle intră, încurcat 
şi stângaci ca o oaie, Alfred o urmă. Bundle se aşeză şi-l 
privi drept. 

— Presupun că ştii că ceea ce faci aici e cu totul împotriva 
legii? Rosti ea severă. 

Alfred se mută stingherit de pe un picior pe altul. 

— E drept că am avut două razii, recunoscu el. Dar nu s-a 
găsit nimic compromiţător, datorită corectitudinii domnului 
Mosgorovsky. 

— Nu vorbesc doar de jocurile de noroc. E mai mult de- 
atât... probabil mult mai mult decât ştii tu. Am să-ţi pun o 
întrebare directă, Alfred, şi te rog să-mi spui adevărul. Cu 
cât ai fost plătit ca să pleci de la Chimneys? 

Alfred se uită de două ori în tavan, căutând, parcă, 
inspiraţie, înghiţi în sec de trei ori, apoi adoptă inevitabila 
tactică a celui slab care se confruntă cu unul puternic. 

— S-a întâmplat în felul următor, excelența voastră. Într-o 
zi, domnul Mosgorovky a venit cu un grup să viziteze 
Chimneys. Domnul Tredwell avea o indispoziţie - de fapt, o 
unghie de la picior încarnată - aşa că mi-a spus să însoțesc 
eu grupul. La sfârşitul turului, domnul Mosgorovsky a 
rămas în urma vizitatorului şi, după ce mi-a dat un bacşiş 
gras, a început discuţia. 

— Da, spuse Bundle încurajator. 

— Pe scurt, îşi acceleră brusc Albert povestirea, mi-a oferit 
o sută de lire ca să părăsesc pe loc postul şi să vin aici să 
am grijă de clubul ăsta. Vroia pe cineva care să fi servit la 
cele mai bune familii... să imprime localului o ţinută, aşa s-a 


exprimat. Şi, ei bine, să fi refuzat ar fi însemnat să întorc 
spatele norocului... lăsând la o parte faptul că salariul de 
aici e de trei ori mai mare ca cel pe care-l primeam ca al 
doilea valet. 

— O sută de lire, spuse Bundle. Asta-i o sumă mare, Alfred: 
S-a spus ceva despre cine urma să-ţi ia locul la Chimneys? 

— M-am codit un pic să plec imediat, milady. Am arătat că 
nu se cădea şi că putea provoca încurcături. Dar domnul 
Mosgorovsky cunoştea un tip tânăr, care servise în case 
mari şi care era gata să vină în orice moment. Aşa că i-am 
spus domnului Tredwell numele tânărului şi totul s-a 
aranjat. 

Bundle dădu din cap. Bănuielile sale fuseseră corecte, iar 
modus operandi foarte asemănător celui pe care şi-l 
imaginase ea. Îşi continuă interogatoriul. 

— Cine e domnul Mosgorovsky? 

— Domnul care ţine clubul ăsta. Un domn rus. Şi foarte 
deştept. 

Brundle pe moment renunţă să mai adune informaţii şi 
trecu la alte probleme. 

— O sută de lire e o sumă mare, Alfred. 

— Mai mare decât au avut vreodată în mână, milady, 
aprobă Alfred cu candoare. 

— Ai bănuit vreodată că există aici ceva necurat? 

— Necurat, milady? 

— Da. Nu vorbesc de jocurile de noroc. Mă refer la ceva 
mult mai serios. Nu vrei să fii trimis la închisoare, nu-i aşa, 
Alfred? 

— Oh, Doamne! Milady, doar nu vă gândiţi la asta! 

— Alaltăieri am fost la Scotland Yard, spuse Bundle pe un 
ton impresionant. Am auzit, nişte lucruri foarte ciudate. 
Vreau să mă ajuţi, Alfred, iar dac-o faci, ei bine... dacă 
lucrurile merg rău, voi pune o vorbă bună pentru tine. 

— Am să fiu fericit să fac tot ce pot, milady. Vreau să spun 
că oricum aş fi făcut. 


— Ei bine, mai întâi, vreau să merg prin tot localul ăsta... 
din pivniţă până la acoperiş. 

Însoţită de păcălitul şi speriatul Alfred, făcu o inspecţie 
foarte amănunţită. Nimic n-o izbi până când ajunse în 
camera jocurilor de noroc. Aici, într-un colţ, observă o uşă 
modestă, iar uşa era încuiată. 

Alfred explică imediat. 

— Asta-i folosită ca portiţă de scăpare, excelența voastră. 
Dincolo de ea e o cameră cu o uşă şi o scară care duce în 
strada alăturată, pe aici iese lumea când poliţia face razie. 

— Dar poliţia nu ştie de ea? 

— E o uşă mascată, milady. Seamănă cu un dulap. 

Bundle începu să se înfierbânte. 

— Trebuie să intru acolo, spuse ea. 

Alfred clatină din cap. 

— Nu se poate, milady. Cheia e la domnul Mosgoroysky. 

— E bine, mai sunt şi alte chei. 

Observase că broasca era una de tip obişnuit care, 
probabil, putea fi uşor descuiată cu una din cheile celorlalte 
uşi. Alfred oarecum amărât, aduse câteva tipuri 
asemănătoare. A patra cheie se potrivi. Bundle descuie, 
deschise uşa şi intră. 

Se trezi într-o încăpere mică, impersonală. În centrul ei se 
afla o masă lungă înconjurată de scaune. Altă mobilă nu 
era. Două dulapuri încastrate în perete străjuiau de o parte 
şi de alta căminul. 

Alfred îl indică pe cel mai apropiat. 

— Asta e, spuse el. 

Brundle încercă uşa dulapului, dar era încuiată, şi înţelese 
pe loc că broasca nu mai era o afacere atât de simplă ca 
cealaltă. Nu era un tip la care să se potrivească şi altă 
cheie. 

— O treabă ingenioasă, explică Alfred. Când deschizi uşa, 
totul arată în regulă. Rafturi cu registre şi tot tacâmul. 
Nimeni n-ar bănui ceva, dar dacă apeşi unde trebuie, 
peretele din fund se deschide ca o uşă. 


Bundle se întoarse şi cerceta cu atenţie încăperea. Primul 
lucru pe care-l observase fu că uşa pe care intraseră era 
izolată cu grijă de jur împrejur cu pâslă. Trebuia să fie 
complet etanşată fonic. Apoi ochii i se îndreptară spre 
scaune. Erau şapte, câte trei de o parte şi de alta a mesei şi 
unul, ceva mai impozant ca model, în capul mesei. 

Ochii lui Bundle străluciră. Găsise ceea ce căută. Era 
foarte sigură că acesta era locul de întâlnire al organizaţiei 
secrete. Locul fusese aproape perfect proiectat. Părea atât 
de inocent - puteai ajunge aici doar intrând din camera 
jocurilor de noroc, sau prin intrarea secretă - şi orice 
discreţie, orice precauţie care ar fi dat de bănuit putea fi 
lesne explicată prin tripoul care funcţiona în camera 
alăturată. 

În timp ce prin minte i se perinda aceste gânduri, îşi trecu 
absentă degetul peste poliţa căminului. Alfred o văzu şi 
interpretă greşit gestul. 

— N-o să găsiţi praf, nici vorbă de asta, spuse el. Domnul 
Mosgorovsky a dat ordin azi-dimineaţă să se facă ordine 
aici, iar eu am făcut curat sub ochii lui. 

— Oh! Exclamă Bundle, gândind intens. Azi-dimineaţă, 
zici? 

— Trebuie, din când în când. Deşi camera nu e, ca să zic 
aşa, niciodată folosită. 

În clipa următoare Alfred suferi un şoc. 

— Alfred, trebuie să-mi găseşti, în camera asta, un loc în 
care să mă pot ascunde. 

Tânărul o privi cu spaimă. 

— Dar e imposibil, milady. Mă băgaţi în bucluc şi am să-mi 
pierd slujba. 

— Oricum o vei pierde dacă intri la puşcărie, spuse brutală 
Bundle. De fapt, n-ai de ce să-ţi faci griji, nimeni nu va şti 
nimic. 

— Şi aici nu e nici un loc, se văită Alfred. Uitaţi-vă 
dumneavoastră singură, excelența voastră, dacă nu mă 
credeţi. 


Bundle se văzu nevoită să admită că argumentul era 
destul de solid. Dar spiritul ei era cel al unei adevărate 
aventuriere. 

— Prostii, spuse hotărâtă. Trebuie să fie un loc. 

Niciodată o cameră nu se arătase mai improprie pentru a 
te ascunde în ea. Obloanele sumbre erau trase peste 
geamurile murdare ale ferestrelor şi nu existau perdele. 
Pervazul de afară era lat doar de zece centimetri! În 
cameră se aflau masa, scaunele şi dulapurile. 

Al doilea dulap avea cheia în broască. Bundle se îndreptă 
spre el şi deschise uşa. Înăuntru erau rafturi încărcate cu o 
ciudată adunătură de pahare şi veselă. 

— Sunt lucruri pe care nu le folosim, explică Alfred. Vedeţi 
şi dumneavoastră, milady, aici nu s-ar putea ascunde nici o 
pisică. 

Dar Bundle examina rafurile. 

— Floare la ureche, îngână ea. Auzi, Alfred, ai pe jos un 
dulap unde ai putea depozita toate astea? Ai? Bun. Atunci 
adu o tavă şi începe să cari imediat astea jos. Grăbeşte-te, 
n-avem timp de pierdut. 

— Nu puteţi face asta, milady. Şi, în plus, e târziu. 
Bucătăresele trebuie să pice dintr-o clipă în alta. 

— Domnul Mosgo... sau cum îi zice vine mai târziu, nu? 

— Niciodată nu apare înainte de miezul nopţii. Dar, vai, 
milady;... 

— Nu mai vorbi atât, Alfred. Adu tava. Dacă stai şi 
comentezi, chiar că dai de bucluc. 

Făcând ceea ce familiar se numeşte „a-ţi frânge mâinile”, 
Alfred se îndepărtă. Imediat se întoarse cu o tavă şi, dându- 
şi de acum seama că protestele erau inutile se apucă de 
treabă cu o energie nervoasă, de-a dreptul surprinzătoare. 

După cum văzuse Bundle, rafturile erau uşor de detaşat. 
Le dădu jos, le propti de perete şi intră în dulap. 

— Hm, strâmtuleţ! Remarcă ea. Închide uşa cu grijă, 
Alfred - perfect. Da, merge. Acum vreau un burghiu. 

— Un burghiu, milady? 


— Ai auzit bine. 

— Nu ştiu... 

— Prostii, trebuie să ai un burghiu. Dacă n-ai ce-ţi cer, va 
trebui să te duci să cumperi, aşa că mai bine dă-ţi osteneala 
să cauţi. 

Alfred plecă şi se întoarse de îndată cu o lăudabilă trusă 
de scule. Bundle luă ce îi trebuia şi începu să perforeze 
rapid şi eficient pentru a obţine o găurică la nivelul ochiului 
său drept. O făcu din afară, astfel să se observe cât mai 
puţin şi nici prea mare ca să nu atragă atenţia. 

— Gata, s-a făcut, spuse ea în cele din urmă. 

— Oh, dar, milady, milady... 

— Cee? 

— Dar or să vă descopere... dacă deschid uşa. 

— N-au să deschidă uşa, spuse Bundle. Pentru că tu aisă 
încui şi ai să iei cheia cu tine. 

— Şi dacă, din întâmplare, domnul Mosgorovsky o să 
întrebe de cheie? 

— Îi spui c-ai pierdut-o. Dar nimeni n-o să-şi bată capul cu 
dulapul ăsta... e aici doar să distragă atenţia de la celălalt şi 
să creeze simetrie. Pleacă, Alfred, s-ar putea să vină, în 
orice moment, cineva. Încuie-mă, ia cheia şi vino să mă scoţi 
de aici după ce pleacă toţi. 

— O să staţi prost, milady. O să leşinaţi... 

— Eu nu leşin niciodată. Dar mai bine adu-mi un cocteil. O 
să am sigur nevoie de el. Apoi încuie la loc camera - nu uita! 

— Şi pune cheile în uşile de la care le-ai luat. Şi, Alfred... 
nu te mai purta ca un iepure. Ţine minte, dacă ceva e în 
neregulă, voi avea eu grijă să nu păţeşti nimic. 

„Asta-i”, îşi spuse Bundle după ce-şi bău cocteilul şi 
rămase singură. 

Nu-i era teamă că nervii lui Alfred ar putea ceda şi o s-o 
dea de gol. Ştia că simţul lui de autoconservare era prea 
puternic ca să-l lase să facă o prostie. Însăşi instruirea lui îl 
ajuta să-şi ascundă emoţiile personale sub masca 
servitorului de înaltă ţinută. 


Un singur lucru o neliniştea pe Bundle. Se putea ca 
interpretarea pe care o dăduse ea dereticării încăperii să fi 
fost total greşită. 

lar dacă era aşa... Bundle oftă în ascunzătoarea ei 
strâmtă. Perspectiva de a-şi petrece în ea ore întregi de 
pomană nu era deloc atrăgătoare. 

XIV. Întrunirea celor Şapte Cadrane. 

Ar fi fost bine să treacă peste suferinţa următoarelor patru 
ore cât mai repede posibil. Bundle stătea într-o poziţie 
extrem de incomodă. Îşi făcuse socoteala că întrunirea, 
dacă avea să fie vreo întrunire, trebuia să aibă loc la o oră 
când clubul era în plină activitate... probabil cândva între 
miezul nopţii şi două a.m. 

Tocmai îşi spunea că trebuie să fie cel puţin şase 
dimineaţa, când îi ajunse la urechi un bine venit zgomot, 
zgomotul unei uşi care se descuie. 

În clipa următoare se aprinse lumina electrică. Un 
murmur de voci, care ajunseseră până la ea vreo două 
minute ca tălăzuirea îndepărtată a valurilor mării, încetă tot 
atât de brusc precum începuse, şi Bundle auzi zgomotul 
unui zăvor tras. Era limpede că cineva intrase din camera 
de joc de alături şi aprecie în gând calitatea etanşeităţii uşii 
de comunicare. 

În clipa următoare, intrusul se ivi în raza ei vizuală - o 
rază vizuală cumva limitată, dar care totuşi răspundea 
scopului său. Era un bărbat înalt, lat în umeri, puternic, şi 
cu o barbă lungă, neagră. Bundle îşi aminti că-l văzuse, cu o 
seară înainte, stând la una din mesele de bacara, Deci, 
acesta era misteriosul rus al lui Alfred, proprietarul 
clubului, sinistrul domn Mosgorovsky. De emoție, inima lui 
Bundle bătu mai repede. Atât de puţin semăna ea cu tatăl 
său, căci, în clipa aceea, fu extrem de mândră de lipsa de 
confort a poziţiei sale. Rusul rămase câteva minute lângă 
masă, mângâindu-şi barba. 

Apoi scoase un ceas din buzunar şi se uită la el. Dând 
mulţumit din cap, băgă din nou mâna în buzunar şi scoase 


ceva ce Bundle nu putu să vadă, şi ieşi din raza ei vizuală. 

Când reapăru, abia se abţinu să nu scoată un strigăt de 
surpriză. 

Chipul lui era acoperit acum cu o mască - deşi nu era 
chiar mască, în sensul strict al cuvântului. Nu era lipită de 
faţă. Era doar o bucată de material care atârnă acoperind 
trăsăturile ca o cortină, şi în care erau practicate două 
fonte pentru ochi. Forma ei era rotundă şi reprezenta 
cadrul unui ceas, limbile indicând ora şase. 

„Şapte Cadrane!” îşi spuse Bundle. În acea clipă se auzi un 
nou zgomot - şapte ciocănituri înfundate. 

Mosgorovsky se îndreptă spre locul unde Bundle ştia că se 
află al doilea dulap. Auzi un declic, apoi zgomotul unor 
glasuri care se salutau într-o limbă străină. 

La un moment dat avu priveliştea noilor veniţi. Şi ei purtau 
măşti - ceasuri, dar în cazul lor limbile erau în poziţii 
diferite - ora patru, respectiv ora cinci. 

Amândoi bărbaţii erau în haine de seară... dar cu o 
diferenţă. Unul era un tânăr elegant, zvelt, într-un costum 
de seară cu o croială impecabilă. Graţia cu care se mişca 
era mai degrabă a unui străin decât a unui englez. Celălalt 
putea fi descris foarte bine ca un om musculos, vânjos. 
Hainele îi veneau destul de bine, dar atât, şi Bundle îi ghici 
naționalitatea, chiar înainte de a-l auzi vorbind. 

— Observ că noi suntem primii care am ajuns la această 
mică întrunire. 

O voce foarte plăcută cu o uşoară tărăgănare americană şi 
o inflexiune irlandeză în spatele ei. 

Tânărul elegant rosti într-o engleză bună, dar uşor 
afectată: 

— Mi-a fost foarte greu să ies în noaptea asta. Lucrurile nu 
pot fi aranjate întotdeauna în modul cel mai fericit. Eu nu 
sunt, ca nr. 4, aici de faţă, propriul meu stăpân. 

Bundle încercă să-i ghicească naționalitatea. Până să 
vorbească, crezuse că e francez, dar accentul lui nu era cel 


al unui francez. Eră posibil să fi fost austriac, ungur, sau 
chiar rus. 

Americanul se duse de cealaltă parte a mesei şi Bundle 
auzi zgomotul unui scaun tras. 

— Ora unu a fost un mare succes, spuse el. Te felicit ţi-ai 
asumat riscul. 

— Dacă nu-ţi asumi riscul... Ora cinci ridică din umeri şi 
lăsă fraza neterminată. 

Se auziră din nou şapte bătăi şi Mosgorovsky se îndreptă 
spre uşa secretă. 

Bundle nu reuşi câtva timp să mai vadă nimic, căci întregul 
grup se afla în afara razei sale vizuale, dar, la un moment 
dat, auzi glasul ridicat al bărbatului rus. 

— Putem să începem? 

Dădu ocol mesei şi se aşeză pe scaunul alăturat fotoliului 
din capul mesei. Stând astfel, era direct cu fata la dulapul 
lui Bundle. Elegantul ora cinci luă loc lângă el. Al treilea 
scaun de pe partea aceea era în afara vederii lui Bundle, 
dar americanul, ora patru, apăru, câteva clipe, în câmpul ei 
vizual înainte de a se aşeza. 

Pe partea mai apropiată a mesei erau vizibile tot două 
scaune, şi, în timp ce le urmărea, Bundle văzu o mână 
întorcându-l pe al doilea - chiar cel din mijloc - cu faţa în 
jos. Şi atunci cu o mişcare rapidă, unul din noii veniţi, şterse 
în treacăt dulapul şi se aşeză pe scaunul din faţa lui 
Mosgorovsky. Oricine ar fi stat acolo ar fi avut, fireşte, 
spatele întors spre Bundle - iar cel la care se uita acum 
Bundle cu mult interes era spatele foarte decollete al unei 
femei deosebit de frumoase. 

Ea fu cea care vorbi prima. Glasul său era muzical, cu 
accent străin, şi avea o notă adâncă foarte seducătoare. Se 
uita spre fotoliul gol din capul mesei. 

— Prin urmare, nu-l vedem, în noaptea asta, pe nr. 7? 
Întrebă ea. Spuneţi-mi, prieteni, îl vom vedea vreodată? 

— Bună! Spuse americanul. Foarte bună! Cât despre ora 
şapte... eu încep să cred că nu există o astfel de persoană. 


— Eu nu te-aş sfătui să gândeşti aşa, prietene, rosti blând 
rusul. 

Urmă o tăcere... o tăcere destul de stânjenitoare, gândi 
Bundle. 

Încă se mai uita fascinată la frumosul spate din faţa ei. Pe 
el, chiar sub omoplatul drept, era o mică aluniţă neagră, 
care scotea şi mai mult în evidentă albeaţa pielii. Bundle îşi 
zise că, în sfârşit, expresia „frumoasa aventurieră” căpăta 
un înţeles pentru ea. Era sigură că femeia aceea avea şi un 
chip frumos - un chip misterios de slavă, cu ochi pătimaşi. 

Fu readusă la realitate de glasul rusului, care părea să fie 
maestrul de ceremonii. 

— Să trecem la treburile noastre. Mai întâi, la tovarăşul 
nostru absent! Nr, 2! 

Făcu un gest ciudat în direcţia scaunului răsturnat de 
lângă femeie, gest imitat de toţi cei prezenţi, care se şi 
întoarseră în direcţia respectivă. 

— Aş fi vrut ca nr. 2 să fi fost cu noi în noaptea asta, 
continuă el. Sunt multe de făcut. S-au ivit greutăţi 
neaşteptate. 

— Ai raportul lui? 

Întrebarea fusese pusă de american. 

— Tocmai asta-i - n-am primit nimic de la el. Nu pot să 
înţeleg. 

— Crezi că s-ar putea să fi dat bir cu fugiţi? 

— E 0... posibilitate. 

— Cu alte cuvinte, spuse moale ora cinci, există un... 
pericol. Rostise cuvântul cu delicateţe... şi, în acelaşi timp, 
cu savoare. Rusul dădu din cap cu putere. 

— Da... există un pericol. Se cunosc deja prea multe 
despre noi... despre locul ăsta. Câteva persoane bănuiesc 
ceva. Adăugă cu răceală: Trebuie reduse la tăcere. 

Bundle simţi un fior rece pe şira spinării. Dacă o 
descopereau, ar fi fost redusă la tăcere? Fu readusă brusc 
la realitate de un cuvânt. 


— Aşadar, n-avem nimic care să facă lumină în problema 
Chimneys? 

Mosgorovski clătină din cap. 

— Nimic. 

Brusc, nr. 5 se aplecă înainte. 

— Sunt de acord cu Anna; unde e preşedintele nostru - nr. 
7? Ela fost cel care ne-a chemat să înfiinţăm societatea 
asta. De ce nu-l vedem niciodată? 

— Nr. 7 are propriile lui metode de lucru, răspunse rusul. 

— Întotdeauna spui aşa. 

— Nu voi mai spune, rosti Mosgorovsky. Mi-e milă de 
bărbatul... sau femeia - care se ridică împotriva lui. 

Urmă o tăcere stânjenitoare. 

— Trebuie să ne continuam treburile, spuse liniştit 
Mosgorovsky. Nr. 3, ai planurile de la Wyvern Abbey? 

Bund.le ciuli urechile. Până acum nu-l auzise pe nr. 3, nici 
nu-l zărise, o clipă. Îi auzi acum glasul şi i se păru de 
neconfundat. O voce plăcută, joasă, voalată... vocea unui 
englez bine educat. 

— Le am, domnule. 

Pe masă apărură câteva hârtii. Toată lumea se aplecă 
asupra lor. La un moment dat, Mosgorovsky ridică iar capul. 

— Şi lista invitaţilor? 

— Iat-o. 

Rusul citi. 

— Sir Stanley Digby. Domnul Terence O'Rourke. Sir 
Oswald şi lady Coote. Domnul Bateman. Contesa Anna 
Radzky. Doamna Macatta. Domnul James Thesiger... Se opri 
şi întrebă pătrunzător. Cine e domnul James Thesiger? 

Americanul râse: 

— Nu cred că trebuie să-ţi faci probleme în privinţa lui. E 
tipul comun de tânăr complet tâmpit. 

Rusul continuă să citească. 

— Her Eberhard şi domnul Eversleigh. Aici lista se încheie. 

„Oare? Îşi zise în gând Bundle. Dar cum rămâne cu fata 
aia dulce, lady Eillen Brent?” 


— Da, nu pare să fie nimic îngrijorător, spuse 
Mosgorovsky. Se uită de jur împrejurul mesei. Presupun că 
nu există vreun dubiu privind valoarea investiţiei lui 
Eberhard? 

Ora trei răspunse laconic, în stil englezesc. 

— Absolut niciunul. 

— Din punct de vedere comercial, ar trebui să valoreze 
milioane, spuse rusul. lar pe plan internaţional... ei bine, 
doar se cunoaşte prea bine lăcomia naţiunilor. 

Bundle era aproape sigură că, sub mască, zâmbea sinistru. 

— Da, continuă. O mină de aur. 

— Merită din plin cinci vieţi, rosti nr. 5, şi râse. 

— Dar ştiţi cum sunt inventatorii, spuse americanul. 
Uneori lucrurile astea afurisite nu merg. 

— Un om ca sir Oswald Coote nu poate face nici o 
greşeală, spuse Mosgorovsky. 

— Vorbind ca aviator, se amestecă nr. 5, treaba e perfect 
fezabilă. Se vorbeşte de ea de ani de zile... dar a fost nevoie 
de geniul lui Eberhard ca să poată fi transpusă în practică. 

— Ei bine, nu cred că mai e nevoie să discutăm problema 
asta, spuse Mosgorovsky. Aţi văzut cu toţi planurile. Nu 
cred că schema iniţială poate fi îmbunătăţită. Apropo, am 
auzit ceva despre o scrisoare a lui Gerald Wade... o 
scrisoare care a fost găsită şi în care este menţionată 
această organizaţie. Cine a găsit-o? 

— Fiica lordului Caterham - lady Eileen Brent. 

— Bauer ar trebui tras la răspundere, spuse Mosgorovsky. 
A fost o neglijenţă din partea lui. Cui îi era adresată? 

— Sorei lui, cred, spuse nr. 3. 

— Ghinion, aprecie Mosgorovsky. Nu mai putem face 
nimic. Ancheta cu privire la Ronald Devereux are loc mâine. 
Presupun că totul e aranjat? 

— S-au împrăştiat peste tot rapoarte despre flăcăi care se 
antrenează cu puşca, spuse americanul. 

— Atunci, ar trebui să fie în regulă. Cred că nu mai e nimic 
de spus. S-o felicităm cu toţi pe draga noastră ora unu şi să- 


i urăm noroc în rolul pe care îl are de jucat. 

— Ura! Strigă nr. 5. Pentru Anna! 

Toate mâinile se ridicară în acelaşi gest pe care Bundle îl 
remarcase mai înainte. 

— Pentru Anna! 

Ora unu primi urarea cu un gest tipic străin. Apoi se ridică 
şi ceilalţi o urmară în suită. Pentru prima dată, Bundle îl 
zări pe nr.3. În timp ce îi punea Annei pelerina pe umeri - 
un bărbat înalt, solid. 

Apoi grupul dispăru pe uşa secretă. Mosgorovsky încuie în 
urma lor. Aşteptă câteva minute, apoi Bundle îl auzi trăgând 
zăvorul de la uşa cealaltă şi ieşind, după ce stinse lumina. 

Trecură două ore până când un neliniştit Alfred, alb ca 
varul, veni s-o elibereze pe Bundle. Aproape că-i căzu în 
braţe şi el trebui s-o susţină. 

— Nimic, spuse Bundle. Am înţepenit, atâta tot. Auzi, lasă- 
mă să stau jos. 

— Oh, Doamne, milady, a fost groaznic. 

— Prostii, spuse Bundle. A mers splendid. Nu te mai 
văicări acum când totul s-a terminat. Putea ieşi rău, dar, 
slavă Domnului, n-a ieşit. 

— Slavă Domnului, cum spuneţi, milady. Am fost agitat 
toată seara. Sunt o turmă ciudată, să ştiţi. 

— O turmă a dracului de ciudată, aprobă Bundle, 
masându-şi energic braţele şi picioarele. De fapt, sunt genul 
de turmă pe care întotdeauna mi l-am imaginat că există 
doar în cărţi. Până în noaptea asta. În viaţă, Alfred, ai 
mereu de-nvăţat. 

XV. Ancheta. 

Bundle ajunse acasă în jur de şase a.m. La nouă şi 
jumătate era sculată şi îmbrăcată şi-l sună la telefon pe 
Jimmy 'Thesiger. 

Promptitudinea cu care acesta răspunse o miră oarecum, 
până şi el îi explică faptul că era pregătit să meargă la 
anchetă. 


— Şi eu la fel, spuse Bundle. Am să-ţi povestesc o grămada 
de lucruri. 

— Ei bine, presupun că mă laşi să te conduc până acolo şi 
vorbim pe drum. Ce zici? 

— Perfect. Dar va trebui să vii mai devreme, ca să mă duci 
la Chimneys. Şeful poliţiei mă ia de acolo. 

— De ce? 

— Pentru că e un bărbat amabil. 

— Şi eu sunt, spuse Jimmy. Foarte amabil 

— Oh tu... tu eşti tâmpit. Am auzit pe cineva spunând asta 
azi-noapte. 

— Pe cine? 

— Ca să fiu foarte precisă - pe un evreu rus. Nu, nu era. 
Era... 

Dar un protest de indignare îi curmă vorbele. 

— Poate sunt tâmpit. Probabil chiar sunt... dar n-am să le-o 
permit evreilor ruşi s-o spună. Ce-ai făcut azi-noapte, 
Bundle? 

— Tocmai despre asta vreau să-ţi vorbesc. Deocamdată, la 
revedere. 

Închise pe neaşteptate, fapt care-l lăsă pe Jimmy plăcut 
surprins. Avea cel mai mare respect pentru capacitatea lui 
Bundle, deşi în ceea ce simţea pentru ea nu exista nici cea 
mai mică urmă de afecţiune. 

„A aflat ea ceva”, îşi spuse, în timp ce dădea pe gât ultima 
gură de cafea. 

Douăzeci de minute mai târziu, mica lui maşină sport 
trăgea în faţa casei lui Bundle din Brook Street, iar Bundle, 
care îl aştepta, cobori sprintenă scările. Jimmy nu era un 
foarte bun observator, totuşi remarcă cearcănele negre din 
jurul ochilor lui Bundle şi faptul că întreaga ei înfăţişare 
trăda că avusese o noapte albă. 

— la spune-mi, ce treabă misterioasă ai făcut noaptea 
trecută? Întrebă Jimmy după ce maşina se puse în mişcare. 

— Am să-ţi spun. Dar să nu mă întrerupi până nu termin. 


Fu o poveste destul de lungă şi Jimmy făcu tot ce-i stătu în 
puteri să fie atent să nu facă vreun accident. Când Bundle 
termină, oftă... apoi o privi cercetător. 

— Bundle? 

— Da. 

— Ascultă, nu mă tragi pe sfoară? 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi pare rău, se scuză Jimmy, dar totul mi se pare ca şi 
cum l-aş mai fi auzit... în vis, mă-nţelegi. 

— Înţeleg, spuse cu compătimire Bundle. 

— E imposibil, îşi urmă Jimmy şirul gândurilor. Străina, 
frumoasă aventurieră, banda internaţională, misteriosul nr. 
7 a cărui identitate n-o cunoaşte nimeni... am citit, de sute 
de ori, despre toate astea în cărţi. 

— Fireşte că ai citit. Şi eu. Dar nu există nici un motiv 
pentru care nu s-ar întâmpla şi în realitate. În definitiv... 
presupun că ficţiunea se bazează pe adevăr. Vreau să spun 
că dacă lucrurile nu s-ar întâmpla, lumea n-ar putea să se 
gândească la ele. 

— E ceva în ceea ce spui, acceptă Jimmy. Oricum, îmi vine 
să mă ciupesc ca să văd dacă nu cumva visez. 

— Acelaşi lucru l-am simţit şi eu. 

Jimmy oftă adânc. 

— Ei bine, să presupunem că suntem treji. Stai să văd, un 
rus, un american, un englez... un posibil austriac sau 
ungur... şi o doamnă care poate fi de orice naţionalitate - să 
zicem, rusoaică sau poloneză - asta-i o adunătură foarte 
reprezentativă. 

— Şi un neamţ, adăugă Bundle. L-ai uitat pe neamţ. 

— Oh! Crezi... 

— Absent nr. 2. Nr. 2 e Bauer - lacheul nostru. Asta ni se 
pare că reiese limpede din ce-au spus despre raportul pe 
care-l aşteptau şi n-a sosit... deşi nu-mi dau seama ce raport 
putea să fie despre Chimneys. 

— Trebuie să aibă vreo legătură cu moartea lui Gerry 
Wade, îşi dădu cu părerea Jimmy. E ceva ce noi încă n-am 


înţeles. Spui că a fost menţionat numele de Bauer? 

Bundle dădu din cap. 

— Îl condamnau ca nu găsise scrisoarea. 

— Ei bine mai clar de atât nici nu se poate. Trebuie să-mi 
ierţi incredulitatea de la început, Bundle... dar, vezi şi tu, 
treaba e groasă. Spui că ştiau de faptul că merg şi eu, 
săptămâna viitoare, la Wyvern Abbey? 

— Da, cu ocazia asta a spus americanul - el a spus, nu 
rusul că n-au de ce să-şi facă griji... că nu eşti decât un 
tâmpit. 

— Ah! Exclamă Jimmy. Apăsă nervos pe accelerator şi 
maşina zvâcni şi mai tare. Îmi pare bine că mi-ai zis asta. 
Asta îmi acordă, cum s-ar spune, o motivaţie personală în 
acest caz. 

Rămase tăcut câteva clipe, apoi întrebă: 

— Spui că numele inventatorului neamţ e Eberhard? 

— Da. De ce? 

— Aşteaptă puţin. Mi-a venit ceva în minte, Eberhard, 
Eberhard... da, sunt sigur că ăsta e numele. 

— Spune-mi şi mie. 

— Eberhard era un tip care descoperise un nou procedeu 
de fabricare a oţelului. Nu pot să expun problema cum 
trebuie, pentru că îmi lipsesc cunoştinţele de specialitate... 
dar ştiu că prin aplicarea acestui procedeu a reuşit să facă 
un oţel aşa de dur că un fir din acest metal este tot aşa de 
rezistent ca şi o bară subţire. Eberhard lucra cu avioanele 
şi ideea sa era că greutatea lor s-ar fi redus enorm şi că 
zborul ar fi fost practic revoluţionat... mă refer la costul lui. 
Cred că şi-a oferit invenţia guvernului german care a 
respins-o, găsindu-i nişte hibe ce nu puteau fi negate... dar 
modul în care a făcut-o a fost destul de scârbos. Eberhard s- 
a pus pe treabă şi a înlăturat deficienţele, care ar fi fost ele, 
dar s-a simţit foarte ofensat de atitudinea guvernului şi a 
jurat că nu mai pupă ei invenţia lui. Întotdeauna am crezut 
că toată treaba e doar o scorneală, dar acum... par cu totul 
altfel. 


— Asta-i! Spuse repede Bundle. Trebuie că ai dreptate, 
Jimmy. Eberhard, mai mult ca sigur, şi-a oferit invenţia 
guvernului nostru. Ei i-au cerut, sau sunt pe cale să-i ceară, 
lui sir Oswald Coote să-şi exprime părerea de expert. Deci, 
la Abbey urmează să aibă loc o conferinţă neoficială. Sir 
Oswald, George, ministrul aviaţiei şi Eberhard. Eberhard va 
avea planurile, sau cum le-o fi zicând... 

— Formula, sugeră Jimmy. Personal, cred că „Formula” e 
un cuvânt potrivit. 

— Va avea formula la el iar Şapte Cadrane vor să i-o fure. 
Îmi amintesc pe rus spunând că valorează milioane. 

— S-ar putea. 

— Şi merită din plin câteva vieţi... aşa a spus celălalt. 

— Ei bine, se pare că da, spuse Jimmy, întunecându-se la 
faţă. Uită-te la ancheta de azi. Bundle, eşti sigură că Ronny 
n-a mai spus şi altceva? 

— Nu. Doar atât: „Şapte Cadrane. Spune-i lui Jimmy 
Thesinger”. Atât a reuşit, sărmanul de el. 

— Aş fi vrut să ştim ce ştia el. Dar am aflat un lucru. Am 
înţeles că lacheul, Bauer, e aproape sigur răspunzător de 
moartea lui Gerry. Auzi, Bundle... 

— Da? 

— Ei bine, câteodată, sunt niţel îngrijorat. Cine va urma? 
Ăsta, zău, nu e genul de afacere în care să se amestece o 
fată. 

Bundle zâmbi fără să vrea. Îi trecu prin minte că-i trebuise 
mult timp lui Jimmy s-o bage în aceeaşi categorie cu 
Loraine Wade. 

— E mult mai probabil să urmezi tu decât eu, răspunse 
voioasă. 

— I-auzi! Dar ce-ai zice de câteva accidente în tabăra 
adversă? În dimineaţa asta, mă simt cam însetat de sânge. 
Spune-mi, Bundle, ai recunoaşte pe vreuna din persoanele 
alea dacă le-ai întâlni? 

Bundle ezită. 


— Cred că l-aş recunoaşte pe nr. 5, spuse în cele din urmă. 
Avea un mod ciudat de a vorbi... un fel de sâsâit veninos pe 
care cred că l-aş recunoaşte. 

— Dar englezul? 

— Pe el l-am văzut cel mai puţin... o fracțiune de 
secundă... şi avea un glas comun. În afara faptului că era 
masiv, nu prezenta nimic după care să te iei. 

— Fireşte, mai e şi femeia, spuse Jimmy. Cu ea ar trebui să 
fie mai uşor. Ea face munca murdară, ieşind cu afemeiaţii 
de miniştri la cină şi obţinând de la ei secrete de stat în 
timp ce fac amor. Cel puţin, aşa se procedează în cărţi. De 
fapt, singurul ministru pe care îl cunosc bea apă fierbinte 
cu o fărâmă de lămâie în ea. 

— Ia-l pe George Lomax, de pildă. Ţi-l poţi imagina făcând 
curte unei străine frumoase? Întrebă Bundle râzând. 

Jimmy o aprobă. 

— Şi acum despre omul misterios - nr. 7, continuă Jimmy. 
N-ai nici o idee cine ar putea fi? 

— Absolut niciuna. 

— Dac-ar fi să ne luăm iarăşi după cărţi, trebuie să fie o 
persoană bine cunoscută. Ce-ai zice de George Lomax? 

Bundle dădu cu îndărătnicie din cap. 

— Într-o carte ar fi perfect, aprobă ea. Dar cunoscându-l 
pe Codders... Căzu brusc pe gânduri şi zâmbi cu îndoială. 
Codders, marele cap criminal, şopti ea. N-ar fi grozav? 

Jimmy fu de aceeaşi părere. Discuţia lor dură destul de 
mult şi în câteva rânduri, Jimmy încetini în mod involuntar. 
Când ajunseră la Chimneys îl găsiră pe colonelul Melrose 
aşteptând. Bundle făcu prezentările şi apoi porniră cu toţii 
spre locul de desfăşurare a anchetei. 

Cum prevăzuse colonelul, afacerea fu foarte simplă. 
Bundle depuse mărturie. Doctorul la fel. Incidentul a fost 
pus pe seama antrenamentelor cu puşca din împrejurimi. 
Se dădu verdictul de împuşcare prin imprudenţă. Moartea 
lui Ronny era, astfel, rezolvată. 


După încheierea anchetei, colonelul Melrose se oferi s-o 
conducă pe Bundle înapoi la Chimneys, iar Jimmy se 
întoarse la Londra. 

În ciuda felului său uşuratic de-a fi, povestirea lui Bundle îl 
impresionase profund. Îşi strânse buzele. 

„Ronny, băiatule, murmură el. Am de gând să lupt. Iar tu 
nu eşti aici, să iei parte la joc”. 

Mintea îi fu străbătută de un alt gând. Loraine. Era şi ea în 
pericol. 

După câteva minute de ezitare, o sună la telefon. 

— Eu sunt, Jimmy. M-am gândit că poate ai vrea să cunoşti 
rezultatul anchetei. Moarte prin imprudenţă. 

— Oh, dar... 

— Da, dar cred că aici se ascunde ceva. Procurorul 
prinsese o pistă. Cineva a lucrat din umbră şi a şters urma. 
Ascultă, Loraine... 

— Da? 

— Fii atentă. O să... o să se întâmple o treabă ciudată. Ai 
să ai mare grijă de tine, nu-i aşa? Pentru mine. 

Auzi nota alarmată din glasul ei. 

— Jimmy... dar atunci e periculos... pentru tine. 

El râse. 

— Oh, asta-i în regulă. Eu sunt pisica cu nouă vieţi. Pa, 
mMicuţo. 

Închise şi rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi îl chemă pe 
Stevens. 

— Crezi că poţi să te duci să-mi cumperi un pistol, 
Stevens? 

— Un pistol, domnule? 

Credincios înaltei sale instruiri primite, Stevens nu trăda 
nici o urmă de surpriză. 

— Ce tip de pistol aţi dori? 

— Tipul de pistol la care apeşi pe trăgaci şi trage până 
când îţi iei degetul de pe el. 

— Un automat, domnule. 


— Asta-i! Un automat. Aş vrea unul cu mânerul albastru... 
dacă tu şi vânzătorul ştiţi la ce mă refer. În poveştile 
americane, eroul are întotdeauna în tocul de la şold un 
pistol cu patul albastru. 

Stevens îşi permise un uşor zâmbet discret. 

— Majoritatea domnilor americani pe care-i cunosc, 
domnule, poartă, în tocul de la spate, cu totul alt lucru, 
observă el. 

Jimmy Thesiger râse. 

XVI. Recepție la Abbey. 

În după-amiaza de vineri, Bundle ajunse la Wyvern Abbey, 
exact la ora ceaiului. George Lomax îi ieşi în întâmpinare, 
considerabil impresionat. 

— Draga mea Eileen, spuse el. Nici nu ştii cât sunt de 
încântat să te văd aici. Trebuie să mă ierţi de a nu te fi 
invitat când l-am invitat pe tatăl tău, însă adevărul e că nici 
n-am visat că genul ăsta de întrunire ţi-ar fi plăcut. Am fost 
atât...ăă... surprins, cât şi... ăă... încântat când lady 
Caterham mi-a spus că eşti interesată de... ăă... politică. 

— Vroiam atât de mult să vin, spuse Bundle simplu, 
candidă. 

— Doamna Macatta soseşte abia cu ultimul tren, explică 
George. În seara asta, vorbeşte la o întrunire din 
Manchester. Îl cunoşti pe Thesiger? Un tip destul de tinerel, 
dar deosebit de priceput la politica externă. După cum 
arată, n-ai zice. 

— Îl cunosc pe domnul Thesiger, spuse Bundle dând 
solemn mâna cu Jimmy, care, observase ea, îşi făcuse cărare 
pe mijlocul capului pentru a da expresiei sale o notă de 
seriozitate. 

— Ascultă, îi spuse grăbit Jimmy, după ce George se 
îndepărtă momentan, nu trebuie să te superi, dar i-am spus 
şi lui Bill despre micul nostru aranjament. 

— Bill? Întrebă Bundle, supărată. 

— Ei, bine, la urma urmei, Bill face parte din grup. Era cel 
mai bun prieten al lui Ronny, cum fusese şi Gerry. 


— Oh! Ştiu. 

— Crezi c-am făcut rău? Regret. 

— Fireşte, Bill e în regulă, nu e vorba de asta, dar e născut 
să facă gafe? 

— Şi nu-l duce capul prea mult? Tatonă Jimmy. Dar uiţi un 
lucru - Bill are un pumn de oţel. Şi ceva îmi spune mie că va 
fi nevoie de un pumn de oţel. 

— Poate că ai dreptate. Cum a reacţionat? 

— Şi-a frământat un pic cam mult mintea... vreau să spun, 
i-a trebuit ceva timp ca să priceapă. Dar repetându-i treaba 
cât mai pe înţelesul lui, am reuşit, în cele din urmă, s-o fac 
să-i intre în cap. Şi, fireşte, merge cu noi până-n pânzele 
albe, cum s-ar spune. 

George reapăru pe neaşteptate. 

— Vreau să fac câteva prezentări, Eileen. Acesta e sir 
Stanley Digby - lady Eileen Brent. Domnul O'Rourke. 
Ministrul aviaţiei era un omuleţ rotofei, cu un zâmbet vioi. 
Domnul O'Rourke, un tânăr înalt cu ochi albaştri, zâmbitori 
şi o faţă tipică de irlandez, o salută cu entuziasm pe Bundle. 

— Şi eu care credeam că va fi doar o întâlnire politică total 
plictisitoare, îi şopti el la ureche. 

— Sst! Spuse Bundle. Sunt o persoană politică... foarte 
politică. 

— Pe sir Oswald şi pe lady Coote îi cunoşti, spuse George. 

— De fapt, nu ne-am întâlnit niciodată, rosti Bundle 
zâmbind. 

În gând, îşi felicită tatăl pentru descriere. 

Sir Oswald îi strânse mâna atât de energic că ea clipi uşor. 

Lady Coot, după ce se înclină cu un aer lugubru, se 
întoarse spre Jimmy Thesiger, părând să manifeste ceva 
asemănător unui sentiment de plăcere. În ciuda 
condamnabilului lui obicei de a întârzia la micul dejun, lady 
Coote avea o oarecare afecţiune pentru tânărul ăsta plăcut, 
cu faţa rozalie. Aerul lui de băiat bun o fascina. Simţea o 
dorinţă maternă de a-l lecui de proastele lui obiceiuri şi de 
a-l forma pentru viaţă. Dacă, odată format, ar mai fi fost tot 


atât de atrăgător - asta era o întrebare pe care nu şi-o 
pusese. Acum începu să-i vorbească despre un dureros 
accident de maşină pe care-l suferise una din prietenele ei. 

— Domnul Bateman, interveni George, cu o grabă care 
părea să spună că are lucruri mai bune de făcut. 

Un tânăr serios, palid, se închină. 

— lar acum, trebuie să te prezinţi contesei Radzky, 
continuă George. 

Contesa Radzky conversa cu domnul Bateman. Aplecată 
mult pe spate pe sofa, cu picior peste picior, de-o manieră 
îndrăzneață, fuma dintr-un ţigaret incredibil de lung, 
încrustat cu turcoaze. 

Bundle îşi zise că era una dintre cele mai frumoase femei 
pe care le văzuse vreodată. Avea ochii foarte mari şi 
albaştri, părul negru cărbune, tenul mat şi un nas uşor 
turtit, tipic slav, iar trupul zvelt şi suplu. Buzele erau rujate 
foarte puternic, şi Bundle îşi zise că pentru Wyvern Abbey 
culoarea era total nepotrivită. 

Spuse repede: 

— Aceasta e doamna Macatta... da? 

George o contrazise şi i-o prezentă pe Bundle contesei 
care, după ce înclină neglijent din cap, îşi reluă conversaţia 
cu seriosul domn Bateman. 

Bundle auzi la ureche vocea lui Jimmy. 

— Pongo e absolut fascinat de fermecătoarea slavă. 
Patetic, nu? Hai să bem un ceai! 

Ajunseră din nou în vecinătatea lui sir Oswald Coote. 

— Reşedinţă dumitale e foarte frumoasă, remarcă marele 
om. 

— Mă bucur că v-a plăcut, spuse moale Bundle. 

— Are nevoie de instalaţii noi, aduse la zi, adăugă sir 
Oswald, apoi medită câteva clipe. 

— Am luat domeniul Ducelui de Alton, continuă el. Trei ani. 
Doar până îmi găsesc o reşedinţă proprie. Presupun că tatăl 
dumitale n-ar putea-o vinde chiar să vrea? 


Bundle simţi cum i se taie respiraţia. Avu o viziune de 
coşmar a Angliei înţesată de nenumărați Coote, în 
nenumărate domenii ca Chimneys - toate, bineînţeles 
prevăzute, în întregime, cu noi sisteme de instalaţii. 

Simţi un resentiment violent care, îşi spuse ea, era absurd. 
În definitiv, comparându-l pe lordul Caterham cu sir Oswald 
Coote, nu exista nici un dubiu cu privire la care dintre cei 
doi ar fi fost învinsul. Sir Oswald avea una dintre acele 
personalităţi puternice, care-i făcea pe toţi cei cu care intră 
în contact să pară mici. Era, cum spusese lordul Caterham, 
un buldozer uman. Şi totuşi, fără doar şi poate, sir Oswald 
era, în multe privinţe, un om prost. În afară de cunoştinţele 
sale de specialitate şi fantastica sa forţă de a conduce era, 
probabil, foarte ignorant. Sute de aspecte ale vieţii pe care 
lordul Caterham le sesiza şi pe seama cărora se distra 
copios, pentru sir Oswald Coote rămâneau o carte închisă. 

În timp ce era adâncită în aceste reflecţii, Bundle 
continua, totuşi, să converseze cu un aer lejer. Auzi că Herr 
Eberhard sosise, dar că zăcea răpus de-o durere de cap. 
Aceasta i-o adusese la cunoştinţă domnul O'Rourke, care 
reuşi să prindă un loc lângă ea, şi-l păstra. 

În mare, starea de spirit a lui Bundle era destul de 
plăcută, când urcă să se schimbe, doar că o încerca o 
uşoară undă de nelinişte ori de câte ori se gândea la 
iminenta sosire a doamnei Macatta. Simţea că apropiata 
confruntare cu doamna Macatta nu avea să fie un drum 
presărat cu trandafiri. 

Primul şoc îl avu când cobori, îmbrăcată cuminte într-o 
rochie de dantelă neagră, şi traversă holul. Acolo stătea un 
lacheu - sau, cel puţin, un om îmbrăcat în lacheu. Dar 
silueta lui pătrată, masivă, cu greu ar fi putut înşela pe 
cineva. Bundle se opri şi îl privi lung. 

— Superintendentul Battle! Îngăimă ea. 

— Chiar aşa, lady Eileen. 

— Oh! Rosti nesigură Bundle. Sunteţi aici ca să... ca să?... 

— Nu scap lucrurile din ochi. 


— Înţeleg. 

— Ştii, scrisoarea aceea de ameninţare, spuse 
superintendentul. N-am fi putut face nimic pentru domnul 
Lomax, dacă nu veneam eu personal. 

— Dar nu credeţi că... începu Bundle, opri se opri. Nu-i 
prea plăcea să-i sugereze superintendentului că deghizarea 
sa nu era deosebit de reuşită. Parcă ar fi avut scris pe el 
„ofiţer de poliţie”, şi Bundle cu greu îşi putea imagina un 
criminal care, la vederea lui, nu s-ar fi pus în gardă. 

— Crezi că aş putea fi recunoscut? Întrebă direct 
superintendentul. 

— Chiar la asta mă gândeam... da... recunoscu Bundle. 

Ceva care ar fi putut fi luat drept zâmbet trecu peste 
trăsăturile superintendentului Battle. 

— Or să se pună-n gardă, nu? Ei bine, lady Eileen, de ce 
nu? 

— De ce nu? Repetă ca un ecou Bundle... destul de 
prosteşte, îşi zise ea. 

Superintendentul Battle dădu încetişor din cap. 

— "Tot ce vrem e să nu aibă loc nici o neplăcere, nu-i aşa? 
De ce să facem pe deştepţii, să dovedim cât de deştepţi 
suntem în arta deghizării? Ei bine, doar vrem să arătăm că 
e cineva pe fază, ca să spun aşa. 

Bundle îl privi cu oarecare admiraţie. Îşi putea imagina că 
apariţia neaşteptată a unui personaj atât de renumit ar fi 
putut avea un efect deprimant asupra oricărui plan şi a 
acelora care îl clociseră. 

— E o mare greşeală să fii prea deştept, spuse 
superintendentul. Important e să nu se întâmple nimic 
neplăcut în weekend-ul ăsta. 

Bundle trecu mai departe întrebându-se câţi dintre 
oaspeţi îl recunoscuseră, sau aveau să-l recunoască, pe 
detectivul de la Scotland Yard. În salon îl văzu pe George cu 
fruntea încruntată şi cu un plic galben în mână. 

— Extrem de supărător, spuse el. O telegramă de la 
doamna Macatta. 


Nu poate veni, copii ei au făcut oreion. 

Bundle simţi o imensă uşurare. 

— Îmi pare rău mai ales pentru tine, Eileen. Ştiu cât erai 
de nerăbdătoare s-o cunoşti pe doamna Macatta. Contesa 
va fi şi ea profund dezamăgită. 

— Oh, nu contează, spuse Bundle. M-aş fi supărat şi mai 
mult dacă ar fi venit şi mi-ar fi dat oreionul. 

— O boală foarte păcătoasă, o aprobă George. Sper ca 
doamna Macatta să nu se molipsească. E o femeie cu 
principii evoluate, are în cel mai înalt grad simţul 
responsabilităţilor sale faţă de comunitate. În aceste zile de 
stres naţional, trebuie să ţinem seama de toate... 

George îşi curmă brusc discursul înflăcărat. 

— Dar despre asta, altădată, spuse el. În cazul tău nu-i nici 
o grabă... din fericire. Însă, vai! Contesa e doar în vizită pe 
plaiurile noastre. 

— E unguroaică, nu-i aşa? Întrebă curioasă Bundle. 

— Da. Ai auzit, fără îndoială, de Partidul tinerilor unguri. 
Contesa e unul din liderii acestui partid. Femeie foarte 
bogată, rămasă văduvă la o vârstă tânără, şi-a consacrat 
toţi banii şi tot talentul cauzei publice. S-a dedicat, mai ales, 
mortalităţii infantile - o problemă foarte dureroasă, în 
condiţiile de azi, din Ungaria. Eu... Ah! Uite-l pe Herr 
Eberhard! 

Inventatorul german era mai tânăr decât şi-l imagina 
Bundle. N-avea, probabil, mai mult de treizeci şi trei - 
treizeci şi patru de ani. Era ursuz şi nu se simţea în apele 
lui. Totuşi, prezenţa sa era chiar neplăcută. Ochii lui albaştri 
erau mai degrabă timizi decât iscoditori, iar urâtul obicei de 
a-şi roade unghiile se datora, gândi ea, nervozităţii, nu altor 
cauze. Era slab şi scund părând anemic, cu o sănătate 
şubredă. 

Conversă destul de stângaci cu Bundle, într-o engleză 
afectată, şi amândoi binecuvântară întreruperea volubilului 
domn O'Rourke. La un moment dat, în încăpere dădu buzna 
Bill - acesta era exact cuvântul, la fel cum şi-ar fi făcut 


intrarea şi un câine Terra Nova, favoritul casei - şi se 
îndreptă imediat spre Bundle. Arăta zăpăcit şi chinuit. 

— Bună, Bundle. Am auzit că eşti aici. Am fost priponit 
toată seara, altfel te-aş fi văzut mai devreme. 

— Grijile statului sunt apăsătoare astă seară? Îl compătimi 
O'Rourke. 

Bill mârâi. 

— Nu ştiu cum e omul tău, se văită el. Pare un tip 
cumsecade, de treabă. Dar Codders e absolut important. De 
dimineaţa şi până seara dă-i, şi dă-i, şi dă-i. Nimic din tot ce 
faci nu e bine, şi tot ce n-ai făcut trebuia să faci. 

— Seamănă cu un citat dintr-o carte de rugăciuni, 
remarcă Jimmy care tocmai se apropiase. 

Bill îl privi cu reproş. 

— Nimeni nu ştie ce am eu de îndurat, spuse el patetic. 

— S-o întreţii pe contesă? Sugeră Jimmy. Sărmane Bill, 
ăsta mai degrabă e un chin pentru o femeie decât pentru 
tine. 

— Despre ce vorbiţi? Întrebă Bundle. 

— După ceai, contesa l-a rugat pe Bill să-i arate 
interesantul domeniu, explică Jimmy rânjind. Vreau să spun, 
reşedinţa. 

— Ei bine, nu puteam s-o refuz, nu-i aşa? Spuse Bill roşu 
ca racul. 

Bundle simţi o uşoară nelinişte. Cunoştea cum nu se poate 
mai bine cât de sensibil era Bill la farmecele feminine. În 
mâinile unei femei cum era contesa, Bill ar fi fost ca ceara. 
Se întrebă încă o dată dacă Jimmy Thesiger făcuse bine că-i 
spusese lui Bill secretul lor. 

— Contesa e o femeie fermecătoare, spuse Bill şi grozav de 
inteligentă. Trebuia s-o vezi plimbându-se prin casă. A pus 
tot felul de întrebări. 

— Ce întrebări? Întrebă brusc Bundle. 

Bill răspunse abstract. 

— Oh, nu ştiu. Despre istoria ei. Şi despre mobila veche. 
Şi... oh! Tot soiul de întrebări. 


În acel moment, contesa intră în cameră. Părea că gâfâie 
uşor. Arăta magnific în rochia neagră de catifea, mulată pe 
corp. Bundle remarcă graba cu care Bill începu să 
graviteze în jurul ei. Tânărul serios şi ochelarist i se alătură. 

— Bill şi Pongo s-au încins rău, comentă râzând Jimmy 
Thesiger. 

Bundle nu găsi deloc că era un motiv de râs. 

XVII. După cină. 

George nu credea în inovațiile moderne. Abbey nu 
cunoştea facilităţile la zi, cum ar fi încălzirea centrală. 
Drept urmare, când, după cină, doamnele intrară în salon, 
temperatura era regretabil de inadecvată cerinţelor 
rochiilor de seară la modă. Focul care ardea în căminul bine 
căptuşit deveni ca un magnet. Cele trei femei se 
îngrămădiră în jurul lui. 

— Brrr! Exclamă contesa pe o notă străină, exotică. 

— Zilele se scurtează, spuse lady Coote, strângându-şi mai 
tare în jurul umerilor ei ampli, un groaznic şal înflorat. 

— De ce naiba n-are George o casă încălzită ca lumea? 
Întrebă Bundle. 

— Voi, englezii, nu vă încălziţi niciodată casele, spuse 
contesa. 

Îşi luă ţigaretul lung şi începu să fumeze. 

— Căminul ăsta e demodat, remarcă lady Coote. Toată 
căldura se duce pe coş, nu intră în cameră. 

— Oh! Exclamă contesa. 

Urmă o pauză. Contesa era atât de vizibil plictisită de 
compania ei încât conversaţia deveni dificilă. 

— E ciudat că doamna Macatta are copiii bolnavi de 
oreion, rupse Bundle tăcerea. În fine, n-am vrut să spun 
ciudat... 

— Ce e ăla oreion? Întreabă contesa. 

Bundle şi lady Coote începură concomitent să explice, în 
final, completându-se, reuşiră. 

— Presupun că şi copiii din Ungaria fac oreion, spuse lady 
Coote. 


— Poftim? 

— Copiii din Ungaria. Ei nu fac oreion? 

— Nu ştiu, răspunse contesa. De unde să ştiu? 

Lady Coote o privi oarecum surprinsă. 

— Dar am înţeles că vă ocupați... 

— Oh, treaba asta! Contesa renunţă să mai stea picior 
peste picior, scoase ţigaretul din gură şi începu să 
vorbească volubilă. 

— Am să vă povestesc nişte orori, spuse ea. Orori pe care 
le-am văzut. N-o sa vă vină să credeţi! Incredibile! 


Vorbea fluent şi sugestiv. Descrise cu mult talent scene 
incredibile de foamete şi mizerie. Vorbi despre situaţia din 
Budapesta, imediat după război şi de lipsurile ei până în 
prezent. Era dramatică dar, după mintea lui Bundle, 
semăna puţin cu o placă de gramofon. Îi dădeai drumul şi n- 
aveai treabă. 

Lady Coote era cutremurată până-n măduva oaselor - asta 
era foarte clar. Stătea cu gura uşor deschisă şi ochii ei mari, 
întunecaţi şi trişti erau fixaţi asupra contesei. Din când în 
când intervenea cu un comentariu propriu. 

— Una din verişoarele mele a avut trei copii arşi, mai să 
moară. Groaznic, nu-i aşa? 

Contesa nu-i dădu nici o atenţie. Turui în continuare. Într- 
un final se opri tot atât de brusc precum începuse. 

— Gata! Spuse ea. V-am povestit. Avem bani... dar nu 
suntem organizaţi. Tot ce ne trebuie e organizarea. 

Lady Coote oftă. 

— L-am auzit pe soţul meu spunând că nimic nu se poate 
face fără metodă. El îşi atribuie în totalitate succesele 
acestui lucru. Declară că fără metodă n-ar fi ajuns aşa sus, 
nu s-ar fi realizat niciodată. 

Oftă din nou. Pentru o clipă, prin faţa ochilor îi trecu 
imaginea unui sir Oswald care nu se realizase în viaţă. Un 
sir Oswald care avea, în esenţă, atributele acelui tânăr voios 
din magazinul de biciclete. Doar pentru o clipă îi trecu prin 
minte cu cât mai plăcută i-ar fi fost viaţa dacă sir Oswald n- 
ar fi avut metodă. 

Printr-o neînţeleasă asociaţie de idei, se întoarse spre 
Bundle. 

— Spune-mi, lady Eileen, dumitale îţi place acel grădinar 
şef pe care-l ai? 

— Macdonald? Ei bine... Bundle ezită. De fapt, nu prea 
poate să-ţi placă Macdonald, explică ea, scuzându-se. Dar e 
un grădinar de prima clasă! 

— Oh! Ştiu că e, spuse lady Coote. 

— Dacă e ţinut în frâu, e în regulă. 


— Aşa cred şi eu. 

Se uită cu invidie la Bundle pentru care, din cât se părea, 
sarcina de al ţine în frâu pe Macdonald era floare la ureche. 

— Ador grădinile rafinate, spuse, visătoare, contesa. 

Bund.le o privi lung, dar, în clipa aceea, avu loc o 
diversiune. Jimmy Thesinger intră în cameră şi i se adresă 
direct, cu un glas ciudat şi grăbit. 

— Ascultă, vrei să vii şi să vezi gravurile alea odată? Acum 
poţi să le admiri. 

Bundle părăsi grăbită camera, urmată îndeaproape de 
Jimmy. 

— Ce gravuri? Întreabă ea, în timp ce închidea uşa 
salonului. 

— Nici o gravură. Trebuia să spun ceva să te scot de acolo. 
Vino, Bill ne aşteaptă în bibliotecă. Acolo nu-i nimeni. 

Bill străbătea biblioteca în lung şi-n lat, într-o stare de 
spirit evident tulburată. 

— Ascultă, explodă el, nu-mi place asta. 

— Ce nu-ţi place? 

— Faptul că eşti amestecată în treaba asta. Fac pariu că o 
să se lase cu tărăboi şi atunci... 

Se uită la ea cu un aer emoţionat pe care Bundle îl găsi 
reconfortant. 

— Ar trebui ţinută de-o parte, nu-i aşa, Jimmy? 

— Şi eu i-am spus asta, îl aprobă Jimmy. 

— Las-o baltă, Bundle, vreau să spun... cineva ar putea fi 
rănit. 

Bundle se întoarse spre Jimmy. 

— Ce i-ai povestit? Cât? 

— Oh! Totul. 

— Încă nu m-am prins de tot, recunoscu Bill. Tu la Şapte 
Cadrane şi tot restul. Se uită nefericită la ea. Ascultă, 
Bundle, aş vrea să nu te fi băgat. 

— De ce nu? Întrebă Bundle. E palpitant... 

— Oh, da... palpitant. Dar pot fi al dracului de periculoşi. 
Aminteşte-ţi de bietul Ronny. 


— Da, spuse Bundle. Dacă n-ar fi fost prietenul tău, Ronny, 
presupun că niciodată n-aş fi fost, cum spui tu, 
„amestecată” în treaba asta. Dar sunt. Şi nu are nici un rost 
să mai behăi în privinţa asta. 

— Ştiu că eşti înspăimântător de vitează, Bundle, dar... 

— Gata cu complimentele. Să trecem la planuri. 

Spre uşurarea ei, Bill reacţionă favorabil. 

— Aveţi dreptate în privinţa formulei. Eberhard are la el 
un fel de formulă, sau, mai degrabă, Sir Oswald o are. 
Produsul a fost testat în uzinele lui... în mare secret şi tot 
tacâmul. Eberhard a fost acolo cu el. Acum sunt cu toţii în 
cabinetul de lucru şi discută afacerea. 

— Cât stă sir Stanley Digby? Întrebă Jimmy. 

— Mâine se-ntoarce la Londra. 

— Hm! Atunci un lucru e foarte clar. Dacă, aşa cum 
bănuiesc, sir Stanley va lua formula cu el, orice afacere 
ciudată ce s-a pus la cale va avea loc la noapte. 

— Şi eu cred. 

— În privinţa asta nu încape îndoială. Asta restrânge, într- 
un mod foarte confortabil, raza de acţiune. Dar flăcăii vor 
trebui să dea din ei tot ce pot. Să ne ocupăm de detalii, 
înainte de toate, unde va fi la noapte formula sacră? La 
Eberhard, sau la sir Oswald Coode? 

— La niciunul. Am înţeles că-i va fi înmânată, în seara asta, 
ministrului aviaţiei ca s-o ia cu el mâine la Londra. În cazul 
ăsta, va fi la O'Rourke. Sigur! 

— Ei bine, treaba se poate rezolva într-un singur fel. Dacă 
noi credem că cineva urmează să subtilizeze hârtia aia, va 
trebui să veghem toată noaptea, Bill, băiatule. 

Bundle deschise gura ca să protesteze, dar o închise la loc. 

— Apropo, continuă Jimmy, l-am recunoscut eu pe 
comisionarul de la Harrods, în hol astă seară, sau era 
vechiul nostru prieten Lestrade, de la Scotland Yard? 

— Scânteietor, Watson, spuse Bill. 

— Presupun că-l cam încurcăm, spuse Jimmy. 


— N-avem încotro. Asta numai dacă intenţionăm să ducem 
treaba până la capăt. 

— Atunci rămâne stabilit. Veghem, în două schimburi, la 
noapte? 

Bundle din nou deschise gura, şi din nou o închise la loc. 

— Drept grăieşti, aprobă Bill. Cine intră primul în post? 

— Să dăm cu banul? 

— E de preferat. 

— Perfect. Uite, dacă-i cap, intri tu primul şi eu al doilea. 
Dacă-i pajură, vice versa. 

Bill dădu din cap. Banul zbură prin aer. Jimmy se aplecă să 
se uite la el. 

— Pajură, spuse el. 

— La dracu! Tu ai câştigat primul schimb, şi, probabil 
atunci va avea loc distracţia. 

— Oh, nu se ştie niciodată, spuse Jimmy. Criminalii sunt 
imprevizibili. La ce oră să te trezesc? La trei? 

— E destul de cinstit, cred. 

Acum, în sfârşit, Bundle vorbi. 

— Şi cum rămâne cu mine? Întreabă ea. 

— N-ai nimic de făcut. 'Te sui în pat şi dormi. 

— Oh! Asta-i prea palpitant. 

— Nu se ştie niciodată, spuse Jimmy cu blândeţe. Poţi fi 
omorâtă în somn, în timp ce eu şi Bill scăpăm basma curată. 

— Ei bine, întotdeauna există această posibilitate. Ştii, 
Jimmy, nu-mi place deloc contesa. Mi se pare suspectă. 

— Prostii strigă Bill cu căldură. E absolut dincolo de orice 
bănuială. 

— De unde ştii? Îl înţepă Bundle. 

— Ştiu. Unul dintre colegii de la ambasada ungară a 
garantat pentru ea. 

— Oh! Exclamă Bundle, uluită pe moment de fervoarea lui. 

— Voi, fetele, sunteţi toate la fel, bombăni Bill. Numai 
pentru că e o femeie foarte arătoasă... 

Bundle era mult prea la curent cu acest argument 
necinstit, tipic masculin. 


— Ei bine, nu te duce să-i faci confidenţe la ureche, spuse 
ea. Mă duc la culcare. M-am plictisit de moarte în salonul 
ăla şi n-am de gând să mă întorc tot acolo. 

Părăsi încăperea. Bill se uită la Jimmy. 

— Bună fată, Bundle, spuse el. Mi-era teamă că o să avem 
necazuri cu ea. Ştii cum se bagă în toate. Cred că felul în 
care a reacţionat a fost de-a dreptul minunat. 

— Şi eu. M-a lăsat mască. 

— Are ceva bun simţ, Bundle a noastră. Ştiu când un lucru 
e total imposibil. Ascultă, n-ar trebui să avem nişte arme 
mortale? De obicei, tipii care intră în chestii din astea au. 

— Am un automat cu patul albastru, spuse Jimmy cu 
mândrie. Cântăreşte peste un kilogram şi arată foarte 
periculos. Ţi-l împrumut când îţi vine rândul. 

Bill îl privi cu respect şi invidie. 

— Cum de te-ai gândit la asta? Întrebă el. 

— Nu ştiu, spune neglijent Jimmy. Mi-a venit aşa dintr-o 
dată. 

— Sper că nu împuşcăm pe cine nu trebuie, spuse Bill cu o 
oarecare nelinişte. 

— Ar fi regretabil, răspunse grav domnul Thesiger. 

XVIII. Aventurile lui Jimmy. 

Aici povestirea noastră ar trebui împărţită în trei părţi 
distincte. Noaptea avea să se dovedească plină de 
evenimente şi fiecare dintre cele trei personaje implicate 
aprecie lucrurile din propriul lui punct de vedere. 

Vom începe cu acel tânăr plăcut şi cuceritor, domnul 
Jimmy Thesiger, din momentul în care îi spusese noapte 
bună amicului său conspirator, Bill Eversleigh. 

— Nu uita, trei a.m., spuse Bill. Adică, dacă mai eşti viu. 
— Oi fi eu tâmpit, răspunse Jimmy, amintindu-şi cu ciudă 
de remarca pe care Bundle i-o repetase, dar nici atât pe cât 

par. 

— Asta ai spus despre Gerry Wade, rosti încetişor Bill. Îţi 
aduci aminte? Chiar în noaptea când... 

— Taci, prostu' dracului! N-ai nici un pic de tact? 


— Am tact, fireşte. Doar sunt diplomat. Toţi diplomaţii au 
tact. 

— Ah! Trebuie că eşti încă în stadiul de larvă. 

— Nu înţeleg ce-a fost cu Bundle, reveni brusc Bill la 
subiectul de mai înainte. Aş fi jurat că o să fie... ei bine, 
dificilă. Bundle s-a transformat mult în bine. Foarte mult. 

— Asta a spus-o şi şeful tău. Afirma că e plăcut surprins. 

— Personal, cred că Bundle l-a tras niţeluş pe sfoară, 
spuse Bill. Dar Codders e atât de tâmpit încât înghite tot ce- 
i torni. Ei bine, noapte bună. 

— Probabil o să-ţi dea destul de furcă să mă trezeşti când 
va veni timpul... dar insistă! 

— N-o să-mi prea ajute dacă o vei fi luat pe urmele lui 
Gerry Wade, răspunse Jimmy, răutăcios. 

Bill îl privi cu reproş. 

— De ce dracu vrei să mă faci să mă simt prost? Întrebă el. 

— Îmi asiguram spatele, atât. Hai, cară-te! 

Bill zâmbi. Rămase stingherit, mutându-se de pe un picior 
pe altul. 

— Ascultă, spuse el. 

— Da? 

— Vreau să spun... ei bine, vreau să spun să ai grijă de 
tine, bine? Văd că eşti foarte ironic şi nepăsător, dar mă 
gândesc la sărmanul Gerry... şi pe urmă la bietul Ronny... 

Jimmy îl privi exasperat. Bill era unul dintre acei oameni 
bine intenţionaţi, dar rezultatul eforturilor lui era că te 
scotea din sărite. 

— Înţeleg că va trebui să ţi-l arăt pe Leopold, spuse el. 

Băgă mâna în buzunarul costumului bleumarin cu care 
tocmai se îmbrăcase şi scoase ceva pe care i-l arătă lui Bill. 

— Un adevărat, autentic automat cu patul albastru, spuse 
el cu modestă mândrie 

— Nu. Ascultă, e chiar adevărat? 

Era neîndoielnic impresionat. 

— Mi l-a cumpărat Stevens, omul meu. Ordonat şi metodic 
în tot ce face. Apeşi pe trăgaci şi restul îl face Leopold. 


— Oh! Ascultă, Jimmy. 

— Ce-i? 

— Ai grijă, vrei? Vreau să spun, nu lăsa drăcia asta să 
tragă în oricine. Ar fi foarte neplăcut să-l împuşti pe 
bătrânul Digby umblând în somn. 

— E-n regulă. Normal, acum că l-am cumpărat, vreau să 
văd de ce e în stare dragul Leopold, dar am să-mi înfrâng 
pe cât posibil instinctele sângeroase. 

— Ei bine, noapte bună, spuse, pentru a zecea oară, Bill şi, 
de data asta, se îndepărtă. 

Jimmy rămase singur de veghe. 

Sir Stanley Digby ocupa o cameră la extremitatea aripii de 
vest. De-o parte, camera era încadrată de o baie iar de 
cealaltă printr-o uşă de comunicare, se intra într-o încăpere 
mai mică, ocupată de domnul Terence O'Rourke. Uşile 
acestor trei camere dădeau într-un coridor scurt. Era 
simplu de păzit. Un scaun plasat retras în umbra unui dulap 
de stejar, chiar în locul în care coridorul dădea în culoarul 
principal, constituia un loc de veghe ideal. Nu era nici un alt 
mod de a pătrunde în aripa de vest şi, oricine ar fi intrat sau 
ieşit de acolo, nu avea cum să nu fie văzut. Un bec era încă 
aprins. 

Jimmy se aşeză confortabil, îşi încrucişă picioarele şi se 
puse pe aşteptat. Leopold stătea la-ndemână, pe genunchii 
lui. 

Se uită la ceas. Era unu fără douăzeci - exact o oră de 
când întreaga suflare din casă se dusese la culcare. Nici un 
sunet nu venea să tulbure liniştea nopţii, cu excepţia unui 
îndepărtat tictac al unui ceas. 

Jimmy nu-i prea dădea atenţie acelui tictac. Se gândea, 
mai precis - depăna amintiri. Gerald Wade... şi acele şapte 
ceasuri ticăind pe poliţa căminului... Ce mână le pusese 
acolo, şi de ce? Se înfioră. 

Neplăcută treabă aşteptarea asta. Nu era de mirare cum 
se petreceau şedinţele de spiritism. Stând în întuneric, 


mintea ţi-o lua razna... gata să sari la cel mai mic zgomot. Îl 
năpădiră gânduri neplăcute. 

Ronny Devereaux! Ronny Devereaux şi Gerald Wade! 
Amândoi tineri, amândoi plini de viaţă şi de energie; tineri 
obişnuiţi, veseli, sănătoşi... Uf! De ce nu-şi putea scoate din 
minte gândurile astea? 

Se uită din nou la ceas. Abia unu şi douăzeci. Ce încet 
trece timpul! 

Grozavă fată, Bundle! Ce curaj şi câtă stăpânire de sine ca 
să intre într-un loc ca Şapte Cadrane! Lui de ce îi lipsesc 
curajul şi iniţiativa de a se gândi la asta? Presupuse că din 
cauză că treaba era prea fantastică. 

Nr. 7. Cine dracu putea fi nr. 7? Să fi fost, în clipa aceea, în 
casă? Poate deghizat în servitor. Nu putea fi, desigur, unul 
din oaspeţi. Nu, era imposibil. Dar atunci, toată treaba era 
imposibilă. 

Dacă n-ar fi avut încredere în buna credinţă a lui Bundle... 
ei bine, ar fi gândit că totul era o scorneală. 

Căscă. Ce ciudat, să simţi că ţi-e somn şi, în acelaşi timp, 
să fii încordat! Se uită iarăşi la ceas. Două fără zece. Timpul 
trecea. 

Şi atunci, brusc îşi ţinu respiraţia, se aplecă în faţă şi 
ascultă. Auzise ceva. 

Minutele treceau... Iată, din nou, scârţâitul unei 
scânduri... Dar venea de undeva de jos. Iarăşi! Un scârţâit 
slab, rău prevestitor. Cineva se mişca pe furiş prin casă. 

Jimmy sări fără zgomot în picioare. Se strecură până în 
capul scării. Totul părea perfect liniştit. Totuşi, era absolut 
sigur că auzise acea mişcare furişă. Nu era închipuire. 

Foarte precaut şi în linişte, se strecură în jos, pe scară, 
ţinându-l strâns în mâna dreaptă pe Leopold. În holul mare 
nici un sunet. Dacă nu se înşela în privinţa faptului că 
zgomotul venise de jos, atunci trebuie să fi venit dinspre 
bibliotecă. 

Jimmy se furişă spre uşa acesteia, dar nu auzi nimic; apoi, 
deschizând uşa brusc, aprinse lumina. 


Nimic! Camera era inundată în lumină. Dar era goală. 

Jimmy se încruntă. 

„Aş fi jurat că”... mormăi el pentru sine. 

Biblioteca era o încăpere spațioasă, cu trei uşi mari, cu 
geamuri care dădeau pe terasă. Cea din mijloc nu era 
încuiată. Jimmy o deschise şi păşi pe terasă, cercetând-o de 
la un capăt la altul. Nimic! 

„Pare în regulă. Şi totuşi”... 

Rămase o clipă pe gânduri. Apoi se reîntoarse în 
bibliotecă. Încuie uşa de la intrare şi băgă cheia în buzunar. 
Apoi stinse lumina. Rămase un minut ascultând. Apoi se 
strecură spre uşa deschisă dinspre terasă şi rămase acolo, 
cu Leopold în mână. 

Se auzea, sau nu, un zgomot înăbuşit de paşi în lungul 
terasei? Nu - era doar imaginaţia lui. Îl strânse mai tare pe 
Leopold şi ascultă. 

În depărtare, un orologiu bătea ora două. 

XIX. Aventurile lui Bundle. 

Bundle Brent era o fată inventivă, cu imaginaţie. 

Prevăzuse că Bill, dacă nu Jimmy, avea să obiecteze la 
participarea ei la pericolele nopţii. Bundle nu era de 
principiul să-ţi pierzi timpul contrazicându-te. Îşi avea 
planurile şi aranjamentele ei. Privirea aruncată de la 
fereastra dormitorului ei imediat după cină fusese cum nu 
se poate de satisfăcătoare. Ştiuse că zidurile cenuşii, ale lui 
Abbey erau invadate de iederă, dar iedera de sub fereastra 
ei arăta deosebit de solidă şi n-ar fi prezentat nici o 
greutate pentru cineva cu înclinațiile ei atletice. 

După cât păreau, aranjamentele lui Bill şi ale lui Jimmy nu 
aveau nici o hibă. Dar, după părerea ei, nu duceau prea 
departe. Nu le critică, pentru că vroia să vadă cu ochii ei 
cum stau lucrurile. Pe scurt, în timp ce Bill şi Jimmy erau 
ocupați cu întâmplările din casă, ea intenţiona să-şi 
consacre atenţia exteriorului. 

Felul în care îşi jucase rolul de fetiţă ascultătoare îi 
procură o plăcere infinită, deşi se miră cu dispreţ cât de 


uşor se lăsaseră înşelaţi cei doi bărbaţi. Bill, fireşte, n- 
avusese niciodată renumele unui om sclipitor de deştept. Pe 
de altă parte, el o cunoştea sau ar fi trebuit s-o cunoască, 
pe Bundle a lui. Îşi zice că şi Jimmy Thesiger, în ciuda relativ 
scurtei lor prietenii, ar fi trebuit s-o cunoască mai bine şi să 
nu-şi închipuie că era fata pe care puteai s-o trimiţi la 
plimbare atât de simplu. 

Odată în singurătatea camerei sale, Bundle se puse rapid 
pe treabă. Mai întâi îşi lepădă rochia de seară şi delicatele 
fleacuri pe care le purtase pe dedesubt şi o luă, ca să 
spunem aşa, din temelii. Nu-şi adusese cu ea servitoarea, îşi 
împachetase singură lucrurile. Astfel, uimita franţuzoaică s- 
ar fi întrebat de ce stăpâna ei, din echipamentul de 
călătorie, nu-şi luase decât pantalonii. 

Îmbrăcată în pantaloni de călărie, pulovăr de culoare 
închisă şi în picioare cu pantofi cu talpă de cauciuc, Bundle 
era gata de luptă. Se uită la ceas. Era abia douăsprezece şi 
jumătate. Mult prea devreme. Orice avea să se întâmple, nu 
urma să se întâmple decât mai târziu. Ocupanţilor casei 
trebuia să li se lase timp să adoarmă. Pentru Bundle, ora 
începerii acţiunilor era unu şi jumătate. 

Stinse lumina şi se aşeză la fereastră, să aştepte. Exact la 
ora fixată, se ridică, împinse cerceveaua şi încălecă 
pervazul. Noaptea era frumoasă, rece şi liniştită. Stelele 
străluceau, dar nu era lună. 

Coborârea i se păru foarte uşoară. Când erau copii, 
Bundle şi cele două surori ale ei alergau cât era ziua de 
mare prin parcul uriaş al domeniului Chimneys şi se 
căţărau în copaci ca pisicile. Bundle ateriză pe un strat cu 
flori, puţin gâfâind, dar fără nici o zgârietură. 

Se opri o clipă pentru a-şi trece în revistă planurile. Ştia că 
încăperile folosite de ministrul aviaţiei şi secretarul său se 
aflau în aripa de vest; aceasta era de cealaltă parte a casei, 
faţă de locul în care se afla Bundle acum. Laturile de sud şi 
de vest ale casei erau străjuite de o terasă care se închidea 
brusc în gardul din zid al unei grădini cu pomi fructiferi. 


Bundle ieşi din stratul cu flori şi dădu colţul casei, 
strecurându-se spre partea de sud unde începea terasa. Se 
furişă fără zgomot în lungul ei, ţinându-se în umbra 
zidurilor. Dar în timp ce ajunse la al doilea colţ, avu un şoc - 
acolo se afla un bărbat, cu intenţia clară de a-i bara calea. 

În clipa următoare îl recunoscu. 

— Superintendentul Battle! Ce m-aţi speriat! 

— Pentru asta sunt aici; spuse mucalit superintendentul. 

Bundle se uită la el. Rămase uimită, ca de atâtea ori până 
atunci, cât de puţin camuflat putea fi. Era mare, şi solid, şi 
imposibil de trecut cu vederea. Într-un fel, era foarte 
englez. Dar de un lucru era sigură. Superintendentul Battle 
nu era deloc prost. 

— De fapt, ce faceţi aici? Întrebă ea în şoaptă. 

— Doar am grijă ca nimeni din cei ce nu artrebui să fie 
aici să nu fie. 

— Oh! Exclamă Bundle destul de surprinsă. 

— Dumneata, de exemplu. Nu cred că ai obiceiul să te 
plimbi la ora asta. 

— Vreţi să spuneţi că aveţi de gând să mă faceţi să mă 
întorc? 

Superintendentul Battle dădu din cap. 

— Eşti foarte perspicace, lady Eillen. Exact asta am de 
gând. Ai... ăă... ieşit pe uşă sau pe fereastră? 

— Pe fereastră, E foarte uşor să cobori pe iedera asta. 

Superintendentul se uită gânditor la iederă. 

— Da, spuse el. Sunt de aceeaşi părere. 

— Şi vreţi să mă întorc? Întrebă Bundle. Mi se face rău 
când mă gândesc la asta. Vroiam să mă duc pe terasa 
dinspre vest. 

— Probabil nu vei fi singura care să vrea asta. 

— Oricine v-ar putea vedea, rosti cam cu ciudă Bundle. 

Superintendentul păru mai de grabă mulţumit decât 
supărat. 

— Sper să mă vadă, spuse el. Nici o neplăcere. Asta-i 
motto-ul meu. Scuză-mă, lady Eillen, dar cred că e timpul să 


te întorci în pat. 

Fermitatea tonului lui nu admitea replică. Destul de 
îmbufnată, Bundle se retrase. Era pe la mijlocul iederei, 
când mintea îi fu străfulgerată de o idee, şi cât pe ce să-şi 
slăbească strânsoarea şi să cadă. 

Presupunând că superintendentul Battle o suspecta 
tocmai pe ea! 

Da, în mod sigur, purtarea lui avusese ceva care sugera 
asta. Nu se putu abţine să nu râdă, în timp ce escalada 
pervazul ferestrei dormitorului ei. Ce nostim s-o suspecteze 
pe ea masivul superintendent. 

Deşi până acum se supusese ordinelor lui Battle de a se 
întoarce în camera ei, Bundle nu avea nici o intenţie să se 
bage în pat şi să doarmă. Nici nu credea că Battle 
intenţionase cu adevărat s-o facă să-l asculte. Nu era omul 
care să pretindă imposibilul. Iar să stai cuminte când ceva 
deosebit şi palpitant s-ar putea întâmpla, pentru Bundle era 
imposibilul. 

Se uită la ceas. Era două fără zece. După câteva clipe de 
şovăială deschise uşa cu grijă. Nici un sunet. Totul era 
cufundat în pace şi linişte. Păşi precaută în lungul 
culoarului. 

Odată se opri, crezând că aude scârţâitul unei scânduri 
undeva, dar apoi se convinse că se înşelase şi îşi continuă 
drumul. Acum era în culoarul principal, în drum spre aripa 
de vest. Ajunse la intersecţie şi se uită cu atenţie în jur - 
apoi se holbă uluită. 

Postul de pază era gol. Jimmy Thesiger nu se afla acolo. 
Bundle nu-şi revenea din surpriză. Ce se întâmplase? De ce 
îşi părăsise Jimmy postul? Ce însemna asta? 

În clipa următoare auzi un ceas bătând ora două. 

Stătea încă acolo, întrebându-se ce să facă în continuare, 
când, deodată inima îi zvâcni şi pe urmă păru să-i rămână 
înţepenită. Clanţa uşii lui lerence O'Rourke se mişca 
încetişor. 


Bundle o urmărea, fascinată. Dar uşa nu se deschise, în 
schimb, mânerul reveni la poziţia lui iniţială. Ce însemna 
asta? 

Bundle luă o hotărâre bruscă. Din motive necunoscute, 
Jimmy îşi părăsise postul. Trebuia să dea de Bill. 

Repede şi fără zgomot, Bundle făcu calea întoarsă. Năvăli 
fără nici o ceremonie în camera lui Bill. 

— Bill, trezeşte-te! Oh, trezeşte-te odată! 

Nici un răspuns la şoapta ei grăbită. 

— Bill! 

Nerăbdătoare, Bundle aprinse lumina şi rămase trăsnită. 

Camera era goală, iar patul nici măcar nu fusese atins. 

Unde era Bill? 

Brusc, îşi ţinu respiraţia. Asta nu era camera lui Bill! 
Neglijeul de dantelă aruncat pe un scaun, fleacurile 
femeieşti de pe noptieră, rochia de seară din catifea neagră 
aruncată neglijent pe un alt scaun... Fireşte, în graba ei, 
încurcase uşile. Asta era camera contesei Radzky. 

Dar unde, oh, unde era contesa? 

Şi tocmai când Bundle îşi punea această întrebare, liniştea 
nopţii fu brusc întreruptă şi încă de-o manieră foarte 
categorică. 

Zarva venea de jos. Într-o clipă, Bundle ieşi din camera 
contesei şi zbură pe scări în jos. Zgomotul venea dinspre 
bibliotecă - zgomotul violent al unor scaune răsturnate. 

Bundle fugi curajoasă şi zgâlţâi zadarnic clanţa. Uşa era 
încuiată. Dar auzea limpede lupta ce avea loc înăuntru - 
încăierări şi gemete, înjurături birjăreşti, pârâitul ocazional 
al unei piese uşoare de mobilă. 

Apoi, sinistru şi distinct, întrerupând pacea nopţii, două 
împuşcături într-o succesiune rapidă. 

XX. Aventurile lui Loraine. 

Loraine Wade se dădu jos din pat şi aprinse lumina. Era 
exact unu fără zece. Se culcase devreme - la nouă şi 
jumătate. Poseda arta folositoare de a se deştepta la ora pe 


care şi-o propunea, aşa că putuse să savureze câteva ore de 
somn revigorator. 

În cameră cu ea dormeau doar doi câini, dintre care unul 
îşi înălța capul acum şi o privi întrebător. 

— Stai cuminte, Lurcher, spuse Loraine şi marele animal 
îşi puse din nou capul jos, ascultător, urmărind-o printre 
gene. 

E drept că Bundle se îndoise odată de moliciunea lui 
Loraine Wade, dar scurtul moment de bănuială trecuse. 
Loraine îi păruse întrutotul rezonabilă şi dornică de a nu se 
amesteca în nimic. 

Şi totuşi, dacă studiai chipul acestei fete. Vedeai că bărbia 
ei mică, exprima putere şi hotărâre, iar buzele strânse - 
fermitate. 

Loraine se ridică şi se îmbracă într-un taior de tweed. În 
unul din buzunare băgă o lanternă. Apoi deschise sertarul 
de la masa de toaletă şi scoase un pistol mic cu mâner de 
fildeş - în aparenţă, aproape o jucărie. Îl cumpărase, cu o zi 
mai înainte, la Harrods şi era foarte încântată de el. 

Aruncă o ultimă privire prin cameră să vadă dacă nu 
uitase ceva, şi, în acel moment, câinele veni lângă ea 
privind-o cu ochi rugători şi dând din coadă. 

— Nu, Lurcher. Nu poţi să mergi. Stăpâna nu te poate lua. 
Trebuie să rămâi aici şi să fii băiat cuminte. 

Depuse o sărutare pe capul câinelui, îl făcu să se întindă 
din nou pe preşul lui, apoi se strecură fără zgomot din 
cameră, închizând uşa după ea. 

leşi din casă pe o uşă laterală şi se duse în garaj unde o 
aştepta maşina ei sport. Cum casa era în pantă, nu porni 
motorul decât când se află la o oarecare distanţă. Apoi se 
uită la ceas şi apăsă pe accelerator. 

Lasă maşina într-un loc pe care-l stabilise dinainte. În gard 
era o spărtură, prin care se strecură uşor. Câteva minute 
mai târziu, puţin înnoroită, Loraine se afla pe domeniul 
Wyvern Abbey. 


Făcând cât mai puţin zgomot, se îndreptă spre venerabila 
clădire. În depărtare, un ceas bătea ora două. 

Inima lui Loraine bătea mai tare în timp ce se apropia de 
terasă. Primprejur nu era nimeni... nici un semn de viaţă, 
nicăieri. Totul părea paşnic şi calm. Ajunse la terasă şi privi 
înjur. 

Brusc, fără nici cel mai mic semnal de avertizare, ceva de 
deasupra căzu aproape la picioarele ei. Loraine se aplecă 
şi-l ridică. Era un pachet învelit neglijent în hârtie cafenie. 
Loraine se uită în sus. 

Chiar deasupra capului ei era o fereastră deschisă şi, când 
se uită, apăru un picior şi un bărbat începu să coboare pe 
iederă. 

Loraine nu mai aşteptă. Îşi luă picioarele la spinare, ţinând 
strâns pachetul. 

În spatele ei, izbucni deodată zgomotul unei lupte. Un glas 
răguşit. „Dă-mi drumu”, un altul pe care-l cunoştea bine: 
„Nu, până nu ştiu... ah, nu te laşi, nu-i aşa?” 

Loraine alerga orbeşte, cuprinsă de panică... dădu colţul 
casei, şi nimeri în braţele unui bărbat masiv, bine clădit. 

— Gata, gata, spuse cu blândeţe superintendentul Battle. 

Loraine se lupta să vorbească. 

— Oh, repede!... oh, repede! Oh, se omoară între ei! 
Grăbiţi-vă! 

Se auzi o împuşcătură, apoi încă una. 

Superintendentul Battle o rupse la fugă. Loraine îl urmă. 
Înapoi după colţ, şi în lungul terasei spre bibliotecă. Geamul 
era deschis. 

Battle intră şi aprinse o lanternă. Loraine era lângă el, 
privind peste umărul lui. Icni scurt. 

Pe pragul unui glasvand zăcea Jimmy Thesiger în ceea ce 
părea a fi o baltă de sânge. Braţul său drept atârna într-o 
poziţie curioasă. 

Loraine scoase un țipăt ascuţit. 

— E mort! Urlă ea. Oh, Jimmy... Jimmy... e mort! 


— Hai, hai, rosti liniştitor superintendentul Battle. N-o lua 
aşa. Tânărul domn nu e mort, te asigur. Vezi dacă poţi găsi 
întrerupătorul şi aprinde lumina. 

Loraine se supuse. Bâjbâi prin cameră, găsi întrerupătorul 
de lângă uşă şi apăsă, camera fu inundată de lumină. 
Superintendentul scoase un oftat de uşurare. 

— E în regulă... a fost împuşcat doar în braţul drept. A 
leşinat din cauză că a pierdut sânge mult. Vino şi dă-mi o 
mână de ajutor. 

La uşa bibliotecii se auziră tropăituri. Voci care întrebau, 
protestau, cereau să intre. 

Loraine se uită cu îndoială la uşă. 

— Să?... 

— Nici o grabă, spuse Battle. Deocamdată, să stea acolo. 
Vino şi ajută-mă!Loraine se apropie ascultătoare. 
Superintendentul scoase din buzunar o batistă mare, 
curată şi bandajă cu pricepere rana de la braţ. Loraine îl 
ajută. 

— N-o să aibă nimic, spuse Battle. Nu fi îngrijorată. Tinerii 
ăştia au tot atâta viaţă precum pisicile. Nici măcar n-a 
leşinat din cauza pierderii de sânge. Trebuie că s-a lovit la 
cap când a căzut. 

Afară, bătăile în uşă deveniseră furibunde. Se auzi glasul 
distinct şi mânios al lui George Lomax. 

— Cine-i acolo? Deschide imediat uşa! 

Superintendentul Battle oftă. 

— Presupun că trebuie s-o deschidem, spuse el. Păcat! 

Îşi plimbă privirea împrejur, reţinând scena. Un pistol 
automat zăcea lângă Jimmy. Superintendentul îl ridică cu 
delicateţe, şi-l examină. Apoi se duse spre uşă şi o descuie. 

În cameră se năpustiră câteva persoane. Vorbeau toate în 
acelaşi timp. George Lomax, ale cărui cuvinte refuzau să 
curgă coerent, exclamă: 

— Ce... ce... înseamnă asta? Ah! Dumneata eşti, 
superintendente! Ce s-a întâmplat? Auzi... ce s-a... ce s-a 
întâmplat? 


Bill Eversleigh spuse: 

— Dumnezeule! Jimmy! Şi se holbă la silueta nemişcată de 
pe podea. 

Lady Coote, înfăşurată într-un halat purpuriu, strigă: 

— Sărmanul băiat! Şi, trecând pe lângă superintendentul 
Battle, se aplecă deasupra lividului Jimmy cu o disperare 
maternă. 

Bundle spuse: 

— Loraine! 

Herr Eberhard exclamă: Gott im Himmell şi alte cuvinte de 
aceeaşi natură. 

Sir Stanley Digbi strigă: 

— Dumnezeule, ce-s toate astea? 

O servitoare ţipa: „Uitaţi-vă la sânge”, şi gemu excitată. 

Un lacheu se cutremură: 

— Măiculiţă! 

Majordomul, care îşi recăpătase sângele rece, îi făcu să 
iasă pe ceilalţi servitori cu un: „Nu se poate!” 

Eficientul domn Rupert Bateman îi spuse lui George: 

— Să scăpăm de câţiva din oamenii aceştia, domnule? 

Apoi începură cu toţii să-şi vină în fire. 

— Incredibil! Spuse George Lomax. Battle, ce s-a 
întâmplat? 

Battle îi aruncă o privire şi George reveni la discreţia-i 
obişnuită. 

— Şi-acum, fiecare să meargă la culcare, vă rog, îi rugă el. 
A fost... ăă... 

— Un mic accident, completă, cu un aer lejer Battle. 

— Un... ăă... accident. Vă voi rămâne îndatorat dacă vă 
duceţi cu toţii la culcare. 

Toţi se arătară îndărătnici. 

— Lady Coote... vă rog... 

— Sărmanul băiat, repetă matern lady Coote. 

Se ridică din poziţia îngenunchiată, fără nici o tragere de 
inimă. Exact în clipa aceea, Jimmy se mişcă şi îşi reveni. 

— Salut! Spuse el slab. Care-i problema? 


Se uită pierdut în jurul lui, câteva clipe, apoi păru să-şi 
aducă aminte: 

— L-aţi prins? Întrebă repede. 

— Pe cine? 

— Pe tip. Cobora pe iederă. Eram acolo lângă glasvand. L- 
am apucat şi nu ne-am înţeles să se predea... 

— Unul din spărgătorii ăia scârboşi,. Criminali, spuse lady 
Coote. Bietul băiat! 

Jimmy privi în jur. 

— Eu... mă tem că noi... âă... am cam paradit lucrurile. 
Tipul era puternic ca un taur şi am valsat binişor pe aici. 

Starea în care se afla camera era dovada grăitoare a 
afirmației lui. Tot ce s-ar fi putut sparge pe o rază de trei 
metri se spărsese. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? 

Dar Jimmy se uita împrejur după ceva. 

— Unde e Leopold? Mândria automatelor cu mânerul 
albastru? Battle îi arătă pistolul de pe masă. 

— E al dumitale, domnule Thesiger? 

— Corect. Asta-i micul Leopold. Câte împuşcături s-au 
tras? 

— Una. 

Jimmy păru dezumflat. 

— Sunt dezamăgit de Leopold, murmură el. N-am apăsat 
eu cum trebuie pe trăgaci, altfel ar fi răpăit încontinuu. 

— Cine a tras primul? 

— Mă tem că eu. Vedeţi, omul mi s-a smuls brusc din 
mână. L-am văzut fugind spre terasă şi atunci am apăsat 
degetul pe Leopold şi el a pornit. Tipul s-a întors şi a tras în 
mine şi... ei bine, presupun că am încasat-o. 

Îşi frecă întristat capul. 

Dar sir Stanley Digby intră brusc în alertă. 

— Coborând pe iederă, spui? Dumnezeule, Lomax, doar n- 
or fi plecat cu hârtiile? 

leşi în grabă din cameră. Dintr-un motiv ciudat, niciunul 
dintre cei prezenţi nu vorbi cât timp el lipsi. Sir Stanley se 


întoarse în câteva minute. Faţa sa rubicondă era albă ca 
varul. 

— Dumnezeule, Battle, spuse el, le-au luat. O'Rourke 
doarme adânc, n-am putut să-l trezesc. Cred că a fost 
drogat. Iar hârtiile s-au evaporat. 

XXI. Recuperarea formulei 

— Du lieber Gottl şopti Herr Eberhard... 

Chipul îi devenise livid... 

George întoarse o faţă plină de reproş spre Battle. 

— E adevărat, Battle? Am pasat totul în seama dumitale. 

Calitatea de piatră a superintendentului ieşi încă o dată la 
iveală. Nici un muşchi nu-i tresări pe faţă. 

— Şi cei mai buni sunt înfrânți câte o dată, spuse el liniştit. 

— Atunci vrei să spui... chiar vrei să spui...că documentele 
au dispărut? 

Dar spre surpriza tuturor, superintendentul Battle clătină 
din cap. 

— Nu, nu, lucrurile nu stau chiar atât de rău, domnule. 
Totul e în regulă. Dar eu n-am nici un merit. Trebuie să-i 
mulţumiţi acestei domnişoare. 

O indică pe Loraine, care îl privea lung, surprinsă. Battle 
înaintă spre ea şi-i luă cu blândeţe din mână pacheţelul 
învelit în hârtie cafenie, pe care ea încă îl mai strângea, 
mecanic. 

— Cred domnule Lomax, că aici veţi găsi ceea ce căutaţi. 
Sir Stenley Dibgy, mai rapid în mişcări ca George Lomax, 
se repezi, smulse pachetul şi, sfâşiindu-i învelişul, îi cercetă 
rapid conţinutul. Un oftat de uşurare îi scăpă de pe buze şi 
îşi şterse fruntea. Herr Eberhard se aruncă asupra copilului 
minţii sale, strângându-l cu dragoste la piept, în timp, ce din 

gură i se revărsa un potop de cuvinte nemţeşti. 

Sir Stanley se întoarse spre Loraine şi îi scutură mâna cu 
căldură. 

— Dragă domnişoară, îţi suntem îndatoraţi pe vecie, spuse 
el. 

— Da. Chiar aşa întări George. Deşi... ăă... 


Se opri încurcat, uitându-se lung la tânăra care îi era total 
străină. Loraine privi rugătoare spre Jimmy, care-i sări în 
ajutor. 

— Noi... aceasta e domnişoara Wade. Sora lui Gerry Wade. 

— Zău? Întreabă George şi-i strânse mâna cu căldură. 
Dragă domnişoară Wade, trebuie să-mi exprim întreaga 
gratitudine pentru tot ce ai făcut. Trebuie să mărturisesc că 
nu prea înţeleg... 

Se opri cu delicateţe şi patru din persoanele de faţă simţi 
că explicaţiile aveau să vină cu dificultate. Superintendentul 
Battle îi veni în ajutor. 

— Poate ar fi mai bine să trecem peste asta acum, sugeră 
el cu tact. 

Practicul domn Bateman creă imediat o diversiune. 

— N-ar fi mai potrivit ca cineva să vadă ce-i cu O'Rourke? 
Nu credeţi, domnule, că ar trebui chemat un doctor? 

— Fireşte, spuse George. Fireşte. Mare neglijenţă din 
partea noastră că nu ne-am gândit mai înainte. Se uită spre 
Bill. Prinde-l pe doctorul Cartwright la telefon. Roagă-l să 
vină. Dar sugerează-i, dacă poţi... ăă... cât mai multă 
discreţie. 

Bill ieşi. 

— Vin sus cu dumneata, Digby, spuse George. Poate s-ar 
face ceva... ar trebui luate nişte măsuri... până soseşte 
doctorul. 

Se uită neajutorat la Rupert Bateman. Eficienţa se face 
întotdeauna simțită. Cel care în realitate era răspunzător 
de sarcina asta se mai numea şi Pongo. 

— Să vin cu dumneata sus, domnule? 

George acceptă oferta cu uşurare. lată, îşi spuse el, un om 
pe care să te poţi baza. Simţi aceeaşi încredere deplină în 
eficienţa domnului Bateman pe care o trăiau toţi cei care 
intrau în contact cu acel excelent tânăr. 

Cei trei bărbaţi părăsiră încăperea. Lady Coote, 
murmurând cu glasul său adânc „Sărmanul tânăr! Poate aş 
putea să-l ajut cu ceva...” fugii după ei. 


— O femeie cu adevărat mămoasă, îngână gânditor 
superintendentul Battle. Foarte mămoasă. Mă întreb... 

Trei perechi de ochi îl priviră. 

— Mă întrebam unde ar putea fi sir Oswald Coote, spuse 
încetişor Battle. 

— Oh! Se cutremură Loraine. Credeţi că a fost omorât? 

Battle scutură din cap cu reproş. 

— Nu-i nevoie să ne gândim la ceva atât de melodramatic. 
Nu... cred mai degrabă... 

Se opri, ascultând cu capul uşor într-o parte şi cu mâna 
ridicată pentru a impune tăcere. 

În clipa următoare, auziră cu toţii ceea ce auzul său fin 
percepuse primul. Paşi pe terasă. Sunau clar, apăsat, fără 
nici o intenţie de a se ascunde. În momentul următor, 
glasvandul fu blocat de o siluetă masivă, care rămase în loc 
cercetându-i şi care, într-un fel ciudat, le dădu senzaţia că 
domina situaţia. 

Sir Oswald, căci el era, se uită încetişor de la unul la altul. 
Ochii săi pătrunzători percepură dintr-o privire situaţia. 
Jimmy, cu braţul său bandajat improvizat; Bundle în ţinuta 
ei oarecum deplasată; Loraine, o fată care-i era perfect 
străină. Se opri asupra superintendentului Battle. Vorbi 
tăios şi tare. 

— Ce s-a întâmplat aici, ofiţere? 

— O tentativă de furt, domnule. 

— Tentativă, 'ai? 

— Mulțumită acestei tinere, domnişoara Wade, hoţii n-au 
reuşit să fugă cu documentele. 

— Ah! Şi-acum, ofiţere, ce părere ai despre asta? 

Întinse un mic Mauser pe care-l ţinea delicat. 

— Unde l-aţi găsit, sir Oswald? 

— Pe peluza de afară. Presupun că a fost aruncat de unul 
din hoţi, când şi-a luat călcâiele la spinare. L-am apucat cu 
grijă să nu şterg eventualele amprente. 

— Vă gândiţi la toate, sir Oswald, spuse Battle. 


Luă revolverul, mânuindu-l cu aceeaşi grijă, şi îl puse pe 
masă lângă cel al lui Jimmy. 

— Şi-acum, dacă eşti amabil, vreau să aud exact ce s-a 
întâmplat. 

Superintendentul Battle îi făcu o relatare succintă a 
evenimentelor nopţii. Sir Oswald ascultă îngândurat. 

— Înţeleg, spuse el apăsat. După ce l-a rănit şi l-a făcut 
inofensiv pe domnul Thesiger, hoţul a rupt-o la fugă, 
aruncându-şi totodată revolverul. Ceea ce nu înţeleg e de 
ce nu l-a urmărit nimeni. 

— De-abia după ce am auzit povestea domnului Thesiger, 
am aflat că era cineva de urmărit, răspunse sec 
superintendentul. 

— Nu L-ai... ăă... zărit fugind, când ai dat colţul terasei? 

— Nu, mi-au lipsit cam patruzeci de secunde, aşa cred. Nu 
era lună şi n-ar fi putut fi văzut imediat ce-a dispărut de pe 
terasă. Probabil a luat-o la goană, chiar după ce a tras. 

— Hm! Exclamă sir Oswald. Cred, totuşi, că trebuia 
întreprinsă o cercetare. Ar fi fost cazul să mai fie postat 
cineva... 

— Există trei oameni de-ai mei prin preajmă, spuse liniştit 
superintendentul. 

— Oh! Sir Oswald păru destul de mirat. 

— Li s-a spus să pună mâna şi să reţină pe oricine încearcă 
să părăsească domeniul. 

— Şi totuşi... n-au făcut-o? 

— Şi totuşi n-au făcut-o, răspunse grav Battle. 

Sir Oswald îl privi, ca şi cum ceva în vorbele lui l-ar fi uluit. 
Apoi spuse tăios: 

— Nu-mi ascunzi nimic, ofiţere? 

— Nu vă ascund nimic din ce ştiu... da, sir Oswald. Ceea ce 
cred, e altă problemă. Poate cred nişte lucruri destul de 
curioase... dar până când lucrurile nu te conduc undeva, n- 
are rost să vorbeşti de ele. 

— Şi totuşi aş vrea să ştiu ce gândeşti, superintendente 
Battle, insistă încetişor sir Oswald. 


— De exemplu, domnule, cred că e mult prea multă iederă 
pe aici - scuzaţi-mă, domnule, aveţi câteva frunze pe haină 
- da, e prea multă iederă. Asta complică lucrurile. 

Sir Oswald se uită lung la el, însă, înainte de a apuca să 
răspundă, în cameră intră Rupet Bateman. 

— Oh, aici eraţi, sir Oswald, Ce bine că v-am găsit! Lady 
Coote tocmai v-a descoperit lipsa... şi insistă să creadă că 
aţi fost omorât de hoţi. Zău, sir Oswald, cred că ar fi mai 
bine să vă duceţi la ea imediat. E îngrozitor de tulburată. 

— Maria e o femeie incredibil de prostuţă, spuse sir 
Oswald. De ce să mă omoare pe mine? Vin cu dumneata, 
Bateman. 

Părăsi camera însoţit de secretarul său. 

— Iată un tânăr foarte eficient, spuse Battle privind în 
urma lor. Cum îl cheamă... Bateman? 

Jimmy dădu din cap. 

— Bateman... Rupert, spuse el. Cunoscut de regulă ca 
Pongo. Am fost colegi de şcoală. 

— Zău? Interesant. Care-i părerea dumitale despre el... 
cel de pe vremea aceea, domnule Thesiger? 

— Oh, întotdeauna a fost la fel de tâmpit. 

— N-aş fi crezut că e tâmpit, spuse blând Battle. 

— Oh, ştiţi ce vreau să spun. Bineînţeles că nu e cu 
adevărat tâmpit. Are minte cu carul şi toceşte întruna. Dar 
e cumplit de serios. Nu are deloc simţul umorului. 

— Păcat, spuse Battle. Tinerii care n-au simţul umorului 
ajung să se ia prea în serios... şi asta dă naştere la 
buclucuri. 

— Nu mi-l pot imagina pe Pogo intrat în vreun bucluc. 
Până acum s-a aranjat foarte bine... s-a băgat pe sub pielea 
bătrânului Coote şi arată de parcă ar fi de-o veşnicie în 
postul ăsta. 

— Superintendente Battle, spuse Bundle. 

— Da, lady Eileen? 

— Nu vi se pare ciudat că sir Oswald n-a spus ce făcea prin 
grădină în toiul nopţii? 


— Ah! Sir Oswald e un om mare... iar oamenii mari nu-şi 
pierd timpul cu explicaţii, atâta timp cât nu le sunt cerute. 
Să te repezi să te explici şi să te scuzi dovedeşte slăbiciune. 
Sir Oswald o ştie foarte bine. El n-o să vină cu explicaţii şi 
scuze - nu. El doar se oţărăşte şi mă pune pe mine pe jar. 
Om mare, sir Oswald. 

Atâta admiraţie înflăcărată răzbătea din tonul 
superintendentului încât Bundle abandonă subiectul. 

— Iar acum, spuse Battle privind în jurul său cu o uşoară 
luminiţă în ochi, acum că suntem între prieteni... aş vrea să 
aud cum de-a ajuns domnişoara Wade atât de prompt pe 
fază. 

— Ar trebui să-i fie ruşine, spuse Jimmy. Să ne ducă de nas 
aşa cum a făcut-o! 

— De ce să fiu lăsată pe dinafară? Strigă pătimaşă 
Loraine. N-am avut niciodată de gând să stau deoparte... 
nu, chiar din ziua în care, în apartamentul tău, îmi explicaţi 
amândoi că e mai bine pentru mine să nu mă bag, chiar din 
ziua aceea, m-am hotărât să nu vă ascult. N-am spus nimic, 
dar eram hotărâtă. 

— Mă cam aşteptam, remarcă Bundle. Erai surprinzător 
de docilă. Trebuia să ştiu că pregăteai ceva. 

— Eu credeam că eşti deosebit de rezonabilă, spuse Jimmy 
Thesiger. 

— Credeai, Jimmy dragă, repetă Loraine. Eşti destul de 
uşor de păcălit. 

— Îţi mulţumesc pentru amabilitate. Dă-i înainte, nu mă 
băga în seamă! 

— Când m-ai sunat şi mi-ai spus că s-ar putea să se 
întâmple ceva periculos, eram mai hotărâtă ca niciodată, 
continuă Loraine. M-am dus la Harrods şi mi-am cumpărat 
un pistol. lată-l. 

Scoase pistolul micuţ. Superintendentul Battle îl luă şi-l 
examină. 

— O jucărioară mortală, domnişoară Wade, observă el. Te- 


>> 


ai... ăă... antrenat mult pentru asta? 


— Absolut deloc. Dar m-am gândit că dacă-l am la mine... 
ei bine, îmi va da un sentiment de siguranţă. 

— Chiar aşa, spuse grav Battle. 

— Ideea mea era să vin aici şi să văd ce se întâmplă. Mi-am 
lăsat maşina în drum, m-am strecurat prin gard şi m-am 
îndreptat spre terasă. Tocmai mă uitam în jur când - hop! 

— Ceva a căzut chiar la picioarele mele. L-am ridicat şi pe 
urmă m-am uitat în sus să văd de unde căzuse. Şi atunci am 
zărit un bărbat coborând pe iederă şi am fugit. 

— Deci aşa, spuse Battle. Şi-acum, domnişoară Wade, ni-l 
poţi descrie cât de cât pe bărbatul acela? 

Fata scutură din cap. 

— Era prea întuneric să văd cine ştie ce. Cred ca era un 
om solid... dar asta-i cam tot. 

— Acum dumneata, domnule Thesiger. Battle se întoarse 
spre el. Dumneata te-ai luptat cu el... poţi să-mi spui ceva 
despre el? 

— Era un individ zdravăn - asta-i tot ce pot spune. A scos 
câteva şoapte răguşite... asta atunci când l-am înhăţat de 
beregată. A spus: „Dă-mi drumu' şefu', ceva de genul ăsta. 

— Un om needucat, deci? 

— Da, presupun că da. Cel puţin aşa vorbea. 

— Încă nu prea înţeleg ce-a fost cu pachetul, spuse 
Loraine. De ce l-a aruncat? Să fi fost că-l împiedica la 
coborâre? 

— Nu, spuse Battle. Eu am o teorie total diferită în 
legătură cu asta. Pachetul acesta, domnişoară Wade, ţi-a 
fost aruncat, în mod deliberat, sau aşa cred. 

— Mie? 

— Să spunem... persoanei care credea hoţul că eşti. 

— Deja seamănă a conspirație, spuse Jimmy. 

— Domnule Thesiger, când ai intrat în camera asta ai 
aprins lumina? 

— Da. 

— Şi nu era nimeni în cameră? 

— Absolut nimeni. 


— Dar mai înainte ţi s-a părut că se mişcă cineva pe aici? 

— Da. 

— Şi atunci, după ce ai încercat glasvandul dinspre terasă, 
ai stins lumina şi ai încuiat uşa? 

Jimmy dădu din cap. 

Superintendentul Battle privi încetişor în jur. Ochii i se 
opriră pe un scrin mare, îmbrăcat în piele de Cordoba, aflat 
lângă unul din rafturile de cărţi. 

Brusc se îndreptă într-acolo şi se uită în spatele lui. 

Scoase o exclamaţie puternică ce-i aduse rapid lângă el pe 
ceilalţi trei. 

Ghemuită pe podea, căzută într-un leşin adânc, în spatele 
scrinului zăcea contesa Radzky. 

XXII. Povestea contesei Radzky. 

Felul în care îşi veni în fire contesa fu foarte diferit de cel 
al lui Jimmy Thesiger. Fu mult mai lung şi mult mai artistic, 
Artistic era cuvântul lui Bundle. Ea depusese mult zel în 
îngrijirile date - constând în aplicarea din plin a apei reci - 
şi contesa răspunse prompt, trecându-şi o mână albă, moale 
peste frunte şi murmurând slab. 

În acest punct, Bill, proaspăt revenit din misiunea lui 
legată de telefoane şi doctori, năvălise în încăpere şi 
începuse pe dată să facă pe idiotul (după părerea lui 
Bundle). 

Se aplecase deasupra contesei cu o faţă preocupată şi 
neliniştită şi îi adresase o serie de cuvinte absolut idioate: 

— Ascultă, contesă. E-n regulă. Zău că e în regulă. Nu 
încerca să vorbeşti. Nu-ţi face bine. Stai liniştită. Într-un 
minut ai să te simţi perfect. O să-ţi revii de tot. Nu spuse 
nimic până nu te simţi foarte bine. Nu te grăbi. Rămâi 
liniştită şi închide ochii. Într-un minut o să-ţi aminteşti totul. 
Mai ia o gură de apă. la puţin coniac. Asta-i antidotul. Nu 
crezi, Bundle, că puţin coniac?... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Bill, las-o în pace! Spuse 
Bundle ţâfnoasă. O să se simtă în regulă. 


Şi cu o mână expertă zvârli din belşug apă rece peste 
machiajul impecabil al contesei. 

Contesa se cutremură şi se ridică în capul oaselor. Arăta 
cu mult mai trează. 

— Ah, murmură ea. Mi-am revenit. Da, mi-am revenit. 

— Nu te pripi, spuse Bill. Nu vorbi până nu te simţi foarte 
bine. Contesa se înfăşură mai strâns în faldurile unui foarte 
transparent negligee. 

— Încep să-mi amintesc, murmură ea. Da, încep să-mi 
amintesc. 

Se uită la micul grup din jurul ei. Poate pe feţele lor nu 
zări destulă compătimire, de aceea zâmbi doar singurului 
chip de acolo care trăda o adevărată emoție. 

— Ah, englezul meu viteaz, nu mai fii atât de nenorocit, 
murmură ea. Sunt în regulă. 

— Oh! Eşti sigură? Întrebă neliniştit Bill. 

— Foarte sigură. Îi zâmbi încurajator. Noi, unguroaicele, 
avem nervi de oţel. 

Pe faţa lui Bill se aşternu o expresie de infinită uşurare. O 
expresie atât de stupidă încât Bundle nu se putu reţine să 
nu-i ardă o lovitură cu piciorul. 

— la puţină apă, spuse ea, rece. 

Contesa refuză apa. Bill, mai simţitor la frumuseţea aflată 
în nenorocire, sugeră un cocteil. Contesa reacţionă 
favorabil la sugestia lui. După ce-l dădu pe gât, păru 
complet reabilitată, ochii strălucindu-i vii. 

— Spuneţi-mi, ce s-a întâmplat? 

— Noi speram să ne-o spuneţi dumneavoastră, i-o întoarse 
superintendentul Battlle. 

Contesa îl privi pătrunzător. Părea că abia acum remarca 
silueta masivă a acelui bărbat. 

— Am fost în camera dumitale, spuse Bundle. Patul nu era 
atins, iar dumneata nu erai acolo. 

Se opri, uitându-se acuzator la contesă. Aceasta din urmă 
închise ochii şi dădu din cap încetişor. 


— Da, da, acum îmi amintesc. Oh, a fost oribil! Se 
cutremură. Vreţi să vă povestesc? 

Superintendentul spuse: „Dacă sunteţi amabilă” şi, în 
acelaşi timp, Bill spuse şi el: „Numai dacă te simţi pe deplin 
refăcută”. 

Contesa se uită de la unul la altul, dar liniştitul şi 
autoritarul superintendent Battle câştigă bătălia. 

— Nu puteam să dorm, începu contesa. Casa... mă apăsa. 
Eram, cum se spune pe aici, ca o pisică pe un acoperiş de 
tablă încinsă. Ştiam că, în starea aceea, nici gând să mă 
culc. Mă plimbam prin cameră. Apoi am încercat să citesc. 
Dar cărţile din camera mea erau neinteresante. M-am 
gândit să cobor şi să caut ceva mai captivant. 

— Foarte natural, spuse Jimmy. 

— Foarte des practicat, spuse Battle. 

— De îndată ce mi-a venit ideea, am ieşit din cameră şi am 
coborât. Casa era foarte liniştită... 

— Scuzaţi-mă, o întrerupse superintendentul, dar puteţi să 
precizaţi cam ce oră era? 

— Niciodată nu ştiu cât e ceasul, afirmă contesa superb şi 
îşi continuă povestea. Casa era foarte liniştită. Ai fi putut 
auzi până şi un şoarece fugind. Am coborât scările... foarte 
uşor... 

— Foarte uşor? 

— Normal, nu vroiam să tulbur liniştea casei, explică 
contesa cu reproş. Am venit aici. M-am îndreptat spre colţul 
ăsta şi m-am uitat prin rafturi după o carte potrivită. 

— Aprinzând lumina, fireşte? 

— Nu, n-am aprins lumina. Aveam la mine o lanternă. 

— Ah! Exclamă superintendentul. 

— Brusc, continuă dramatic contesa, am auzit ceva. Un 
zgomot înfundat. Paşi care se furişau. Am stins lanterna şi 
am ascultat. Paşii erau tot mai aproape... paşi înfundaţi, 
oribili. M-am strecurat în spatele scrinului. În clipa 
următoare, uşa s-a deschis şi s-a aprins lumina. Omul... 
spărgătorul era în cameră. 


— Da, dar ascultă... începu domnul Thesiger. 

O talpă mare se propti pe piciorul lui şi, dându-şi seama că 
superintendentul Battle îi face semn, Jimmy tăcu. 

— Eram aproape moartă de frică; am încercat să nu respir. 
Bărbatul aşteptă câteva clipe, ascultând. Apoi, cu acelaşi 
mers oribil, furişat... 

Jimmy deschise din nou gura să protesteze, şi din nou o 
închise la loc. 

— se îndreptă spre glasvandul de la terasă şi privi afară. 
Rămase câteva clipe acolo, apoi traversă din nou camera, 
stinse lumina şi încuie uşa. Eram îngrozită. El era în 
încăpere, furişându-se în întuneric. Ah, a fost oribil! Dacă 
dădea de mine! În clipa următoare, l-am auzit din nou lângă 
uşa de la terasă. Apoi, tăcere. Am sperat că probabil, ieşise 
pe acolo. Cum minutele, treceau şi nu se mai auzea nimic, 
am fost aproape că într-adevăr plecase. Tocmai vroiam să 
aprind lanterna când - prestissimo! 

— Totul a reînceput. 

— Da? 

— Ah! Dar a fost cumplit... niciodată... niciodată n-am să 
uit! Doi bărbaţi încercau să se omoare unul pe celălalt. Oh, 
a fost cumplit! Se tăvăleau pe podea, mobilele zburau în 
toate direcţiile. Mi s-a părut că aud şi un geamăt de 
femeie... dar nu din cameră. Criminalul avea un glas 
răguşit. Mai mult cârâia decât vorbea. O ţinea întruna: „Dă- 
mi drumu'... dă-mi drumu...” Celălalt era un domn. Avea un 
glas cultivat. 

Jimmy părea încântat. 

— EI înjura... cel mai mult, continuă contesa. 

— Clar că era un domn, spuse superintendentul Battle. 

— Şi atunci, continuă contesa, un fulger şi o bubuitură. 
Glontele a atins raftul de lângă mine. Cred... presupun că 
am leşinat. 

Se uită la Bill. Acesta îi luă mâna şi i-o reţinu. 

— Sărmana, spuse el. Ce dureros pentru dumneata! 

„Cretin caraghios”, gândi Bundle. 


Superintendentul se apropiase pe nesimţite de raftul care 
era puţin mai la dreapta scrinului. Se aplecă, cercetând. La 
un moment dat, se ridică ţinând ceva. 

— N-a fost un glonte, contesă. E tubul unui cartuş. Unde 
stăteai când ai tras, domnule Thesiger? 

Jimmy se aşeză lângă uşa terasei. 

— Cam pe aici, spuse el. 

Superintendentul Battle se plasă în acelaşi loc. 

— Aşa e, confirmă el. O arată locul unde a căzut tubul gol. 
E un 455. Nu mă mir că, pe întuneric, contesa a crezut că e 
un glonte. Cartuşul a atins raftul la câţiva centimetri de ea. 
Glontele a muşcat tocul uşii şi-l vom găsi mâine, afară... asta 
numai dacă agresorul dumitale nu l-o fi încasat. 

Jimmy scutură din cap cu regret. 

— Mă tem că Leopold nu s-a acoperit de glorie, remarcă el 
cu tristeţe. 

Contesa se uită la el cu o admiraţie din cele mai 
măgulitoare. 

— Braţul dumitale! Exclamă ea. Totul se leagă! Deci, 
dumneata ai fost?... 

Jimmy îi făcu o plecăciune ironică. 

— Sunt încântat că am o voce cultivată, spuse el. Şi te 
asigur că nici prin cap nu mi-ar fi dat să folosesc acel limbaj, 
dacă aş fi bănuit, măcar o clipă, că în cameră se află o 
doamnă. 

— N-am înţeles tot, se grăbi să explice contesa. Deşi, când 
eram mică, am avut o guvernantă englezoaică... 

— Asta nu e genul de lucruri pe care te-ar fi putut învăţa, o 
aprobă Jimmy. Cunosc. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă contesa. Asta vreau să 
ştiu. Cer să mi se spună ce s-a întâmplat. 

Urmă un moment de tăcere în care toţi ochii se aţintise 
asupra superintendentului Battle. 

— E foarte simplu, spuse cu glas molcom 
superintendentul. Tentativă de furt. Câteva documente cu 
caracter politic furate de la sir Stanley Digby. Hoţii cât pe 


ce să reuşească să fugă cu ele, dar, mulţumită acestei 
domnişoare - o arată pe Loraine - n-au făcut-o. 

Contesa îi aruncă o privire fetei... o privire destul de 
ciudată. 

— Aşa! Spuse ea rece. 

— O foarte fericită coincidenţă că s-a întâmplat să fie 
acolo, rosti zâmbind superintendentul Battle. 

Contesa scoase un oftat uşor, şi îşi închise din nou pe 
jumătate, ochii. 

— E absurd, dar încă mă simt epuizată, murmură ea. 

— Fireşte că te simţi, strigă Bill. Dă-mi voie să te ajut să 
urci în camera dumitale. Bundle va sta cu dumneata. 

— E foarte amabil din partea lady-ei Eileen, spuse contesa, 
dar aş prefera să fiu singură. N-am nimic, zău. Poate să mă 
ajuţi să urc scările. 

Se ridică, acceptă braţul lui Bill, lăsându-se greu pe el, şi 
părăsiră camera. Bundle îi urmă până în hol, dar, cum 
contesa îşi reînnoi asigurările - cu o oarecare îndărătnicie - 
că se simte foarte bine, nu-i însoţi pe scări în sus. 

Însă, în timp ce urmărea silueta graţioasă a contesei 
susţinută de Bill, atenţia îi fu brusc atrasă de ceva. Neglijeul 
contesei, cum s-a menţionat mai înainte, aproape 
transparent - doar un voal de culoare portocalie. Prin el, 
Bundle văzu clar, sub omoplatul drept o mică aluniţă 
neagră. 

Cu o scurtă exclamaţie Bundle se întoarse ca o vijelie spre 
bibliotecă. Superintendentul Battle tocmai ieşise, precedat 
de Jimmy şi Loraine. 

— Gata, spuse Battle. Am sigilat uşa de la terasă şi am să 
pun de pază acolo un om de-al meu. Voi încuia şi uşa asta şi 
voi lua cheia cu mine. Dimineaţă vom face ceea ce francezii 
numesc reconstituirea crimei... Da, lady Eilleen, ce e? 

— Superintendente Battle, trebuie să vă vorbesc... 
imediat. 

— Vai, desigur, eu... 


George Lomax, însoţit de doctorul Cartwright, apărură pe 
neaşteptate. 

— Ah, aici erai, Battle. Vei fi uşurat să auzi că O'Rourke n- 
are nimic grav. 

— Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi ceva grav cu 
domnul O'Rourke, spuse Battle. 

— 1 s-a administrat un somnifer puternic, explică doctorul. 
Dimineaţă se va deştepta bine-mergi, poate cu o mică 
durere de cap, poate nu. Şi acum, tinere, să ne uităm la 
braţul dumitale. 

— Vino, soră, îi spuse Jimmy lui Loraine. Vino şi ţine 
ligheanul sau mâna mea. Fii martoră la chinul cumplit al 
unui bărbat. 

Jimmy, Loraine şi doctorul plecară împreună. Bundle 
continua să arunce priviri disperate în direcţia 
superintendentului Battle, pisat de George. 

Superintendentul aşteptă răbdător până când în logoreea 
lui George interveni o pauză şi profită rapid de ea. 

— Mă întreb, domnule, dacă aş putea schimba câteva 
vorbe în particular cu sir Stanley? În micul birou de acolo. 

— Fireşte, spuse George. Fireşte. Mă duc să-l aduc 
imediat. 

O luă grăbit pe scări în sus. Battle o trase repede pe 
Bundle în salon şi închise uşa. 

— Şi-acum, lady Eileen, ce e? 

— Vă voi spune cât pot de repede... dar e destul de lung şi 
complicat. 

Cât mai concis posibil, Bundle îi relată despre infiltrarea ei 
în Clubul Şapte Cadrane şi aventura ce urmase. Când 
termină, superintendentul inspiră adânc. Pentru prima 
dată, împietrirea feţei sale fu dată de-o parte. 

— Extraordinar! Spuse el. Extraordinar. N-aş fi crezut că 
aşa ceva e posibil... chiar şi pentru dumneata, lady Eileen. 
S-ar fi cuvenit să te cunosc mai bine. 

— Dar dumneavoastră mi-aţi dat o pistă. Dumneavoastră 
mi-aţi spus să-l întreb pe Bill Eversleigh. 


— E periculos să dai piste oamenilor ca dumneata, lady 
Eillen. Nici n-am visat c-ai putea să ajungi atât de departe. 

— Ei bine, e-n regulă, superintendente. Nu aveţi pe 
conştiinţă moartea mea. 

— Nu încă, răspunse întunecat Battle. 

Rămase câtva timp pe gânduri, frământând în minte 
problema. 

— Nu pot să înţeleg cum de te-a lăsat domnul Thesiger să- 
ţi asumi un asemenea risc, spuse ella un moment dat. 

— N-a ştiut decât după aceea. Nu-s chiar ageamie, 
superintendente Battle. Şi, oricum, era preocupat să-i ducă 
grija domnişoarei Wade. 

— Aşa? Ah! 

În ochi îi apăru un mic zâmbet. 

— O să trebuiască să-l detaşez pe domnul Eversleigh să 
aibă grijă de dumneata. 

— Bill! Exclamă dispreţuitoare Bundle. Dar n-aţi auzit 
finalul povestirii mele. Femeia pe care am văzut-o acolo, 
Anna, nr.l, da, nr. 1 este contesa Radzky. 

Şi continuă să-i explice rapid cum o recunoscuse după 
aluniţă. 

Spre surprinderea ei, superintendentul Battle nu păru 
prea impresionat. 

— Nu te prea poţi lua după o aluniţă, lady Eileen. Se poate 
întâmpla foarte bine ca două femei să aibă aluniţe identice. 
Nu trebuie să uiţi că, în Ungaria, contesa Radzky e o figură 
bine cunoscută. 

— Atunci, asta nu-i adevărata contesă Radzky. Vă spun că 
sunt sigură că asta e aceeaşi femeie pe care am văzut-o 
acolo. Şi uitaţi-vă la ea în noaptea asta... felul în care am 
găsit-o. Nu cred deloc că a leşinat. 

— Oh, eu n-aş spune asta, lady Eileen. Puterea cu care s-a 
izbit cartuşul de raftul de cărţi ar fi înspăimântat orice 
femeie într-atât încât să-şi piardă cunoştinţa. 

— În tot cazul, ce făcea ea acolo? Nu intri în bibliotecă să 
cauţi o carte cu lanterna... 


Battle îşi frecă obrazul. Părea că se codea să vorbească, 
începu să se plimbe prin cameră, ca şi cum ar îi vrut să ia o 
hotărâre. În cele din urmă se întoarse către Bundle. 

— Ascultă, lady Eileen, mă voi încrede în dumneata. 
Purtarea contesei e suspectă. O ştiu tot atât de bine ca şi 
dumneata. E foarte suspectă... dar trebuie să avem grijă. 
Nu se cuvine să existe nici o neplăcere la nivel de 
ambasade. Trebuie să fii sigur. 

— Înţeleg. Dacă aţi fi sigur... 

— Atunci e altceva. În timpul războiului, lady Eileen, s-a 
făcut mare tam-tam pe tema că spionii germani erau lăsaţi 
să zburde în legea lor. Băgăreţii s-au repezit să trimită 
scrisori la ziare în legătură cu asta. Nu le-am dat atenţie. 
Vorbele grele nu ne-au rănit. Am lăsat plevuşcă în pace, de 
capul ei. De ce? Pentru că ştiam că printre peştişorii mici, 
mai devreme sau mai târziu, îl înhăţam pe cel gras - 
căpetenia. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu-ţi bate capul cu ce vreau să spun, lady Eileen. Reţine 
însă un lucru. Ştiu totul despre contesă. Şi vreau să fie 
lăsată în pace. lar acum, trebuie să mă gândesc la ceva să-i 
spun lui sir Stanley Digby! 

XXIII. Superintendentul Battle preia conducerea. 

Era ora zece a dimineţii următoare. Soarele pătrundea 
prin ferestrele bibliotecii, unde superintendentul Battle 
lucra de la şase. La chemarea lui, tocmai sosiseră George 
Lomax, sir Oswald Coote şi Jimmy Thesiger, refăcuţi, după 
oboseala nopţii, de un mic dejun copios. Jimmy avea braţul 
susţinut de o bandă trecută după gât, dar nu părea prea 
marcat de eveniment. 

Superintendentul îi privi cu bunăvoință pe toţi trei, într-un 
fel cu aerul blajin al unui custode care îi explică unui băieţel 
muzeul. Pe masă, lângă el, erau diferite obiecte etichetate 
cu grijă. Printre ele, Jimmy îl recunoscu pe Leopold. 

— Ah, superintendente, spuse George Lomax, sunt 
nerăbdător să aflu ce progrese ai înregistrat. Ai prins omul? 


— Va fi prins, nici o grijă, răspunse Battle. 

Eşecul în această privinţă nu părea să-l marcheze. 

George Lomax nu păru deosebit de încântat. Detesta 
uşurinţa de orice fel. 

— Am reconstituit totul foarte clar, continuă detectivul. 

Luă de pe masă două obiecte. 

— Avem aici două gloanţe. Cel mai mare este un 455, tras 
de pistolul automat al domnului Thesiger. A muşcat tocul 
uşii şi l-am găsit înfipt în cedrul de acolo. Acesta mic a fost 
tras de un Mauser 25. După ce a trecut prin braţul 
domnului Thesiger, s-a înfipt în acest fotoliu. Cât priveşte 
pistolul... 

— Ei bine? Întrebă repede sir Oswald, Ceva amprente? 

Battle scutură din cap. 

— Bărbatul care l-a mânuit, purta mănuşi, spuse el 
încetişor. 

— Ce păcat! Rosti sir Oswald. 

— Un meseriaş poartă mănuşi. Am dreptate când spun că 
aţi găsit acest pistol, sir Oswald, cam la douăzeci de yarzi 
de capătul treptelor ce duc la terasă? 

Sir Oswald păşi către fereastră. 

— Da, cam pe-acolo. 

— Nu vreau să vă găsesc vreo vină, domnule, dar era mai 
înţelept să-l fi lăsat exact unde l-aţi găsit. 

— Îmi pare rău, spuse înţepat sir Oswald. 

— Oh, nu contează. Am reuşit să reconstitui lucrurile. 
Vedeţi, erau urme de paşi venind dinspre fundul grădinii, 
paşii dumneavoastră, şi un loc unde, în mod evident, v-aţi 
oprit, şi un fel de groapă în iarbă, foarte sugestiv. Apropo, 
cum vă explicaţi existenţa pistolului acolo? 

— Am presus că i-a căzut în timp ce fugea. 

Battle scutură din cap. 

— Nu i-a căzut. Există două lucruri care pledează 
împotriva acestui punct de vedere. În primul rând, există 
doar o urmă de paşi care traversează pajiştea pe acolo - 
urma paşilor dumneavoastră. 


— Înţeleg, rosti gânditor sir Oswald. 

— Eşti sigur, Battle? Interveni George. 

— Foarte sigur, domnule. Mai există nişte paşi care străbat 
pajiştea, cei ai domnişoarei Wade, dar ei sunt mult la 
stânga. Se opri, apoi continuă: Şi există şi acea gropiţă în 
iarbă. Pistolul trebuie să fi lovit cu destulă forţă pământul. 
Totul indică faptul că a fost aruncat. 

— Ei bine, de ce nu? Întrebă sir Oswald. Să spunem că 
omul n-a fugit pe potecă ci, la stânga ei. În felul acesta, nu 
avea cum să lase urme pe potecă. În drum, a aruncat 
pistolul în mijlocul pajiştii. Ce zici, Lomax? 

George aprobă printr-un semn din cap. 

— E drept că n-ar fi lăsat urme pe potecă, spuse Battle, 
dar, după forma gropii şi a felului în care a fost retezată 
iarba, nu cred că pistolul a fost aruncat din direcţia aceea. 
Cred că a fost aruncat de aici, de pe terasă. 

— "Tot ce se poate, spune sir Oswald. Are vreo importanţă, 
superintendente? 

— Da, Battle, izbucni George. E... ăă... relevant? 

— Poate nu, domnule Lomax. Dar trebuie să privim 
lucrurile şi din unghiul ăsta. Vrea cineva dintre 
dumneavoastră să ia pistolul şi să-l arunce? Mulţumesc, sir 
Oswald. Veniţi aici, chiar în uşă. Acum aruncaţi-l în mijlocul 
pajiştii. 

Sir Oswald se execută, aruncând pistolul prin aer cu toată 
forţa braţului său. Jimmy Thesiger se trase aproape, foarte 
curios. Superintendentul alergă după el ca un câine bine 
dresat. Se întoarse cu o faţă zâmbitoare. 

— Perfect, domnule. Exact aceeaşi urmă. Deşi l-aţi aruncat 
cu mai bine de zece yarzi mai departe. Sunteţi un bărbat 
foarte bine clădit nu-i aşa, sir Oswald? Scuzaţi-mă, cred că 
am auzit pe cineva la uşă. 

Auzul superintendentului trebuie să fi fost cu mult mai 
ascuţit decât al celorlalţi. Nimeni nu auzise nici un sunet, 
totuşi Battle se dovedi a fi avut dreptate, căci afară stătea 
lady Coote, cu un pahar cu medicament în mână. 


— Doctoria, Oswald, spuse ea intrând în cameră. Ai uitat 
să ţi-o iei după micul dejun. 

— Sunt foarte ocupat, Maria. Nu vreau nici o doctorie. 

— Dacă n-aş fi eu nu ţi-ai lua-o niciodată, rosti cu 
seninătate soţia lui înaintând spre el. Eşti ca un băieţel 
năzuros. Bea-o! 

Şi moale, ascultător, marele magnat al oţelului o bău. 

— V-am întrerupt? Sunteţi ocupați? Oh, uitaţi-vă la 
revolverele astea. Scârboase lucruri, şi zgomotoase. Şi 
ucigătoare. Când te gândeşti, Oswald, că spărgătorul te 
putea împuşca noaptea trecută! 

— V-aţi alarmat, lady Coote, când aţi descoperit lipsa lui sir 
Oswald, spuse Battle. 

— La început nu m-am gândit la asta, se confesă lady 
Coote. Bietul băiat - îl arătă pe Jimmy. 

— Zăcea împuşcat... şi totul era atât de înspăimântător, 
atât de emoţionant. Abia când domnul Bateman a întrebat 
unde era sir Oswald, mi-am amintit că ieşise, de o jumătate 
de oră, să se plimbe. 

— Insomnie, sir Oswald? Întrebă Battle. 

— De obicei dorm excelent, spuse sir Oswald. Însă, trebuie 
să recunosc, noaptea trecută, m-am simţit neobişnuit de 
neliniştit. M-am gândit că aerul proaspăt o să-mi facă bine. 

— Aţi ieşit pe uşa asta, presupun? 

I se păru, sau sir Oswald chiar ezită uşor, înainte de a 
răspunde? 

— Da. 

— Şi în papuci, fără încălţăminte solidă, interveni lady 
Coote. Ce te-ai face dacă n-aş fi eu să am grijă de tine? 

Dădu din cap cu tristeţe. 

— Cred, Maria, că dacă nu ai de gând să ne laşi... Mai 
avem o grămadă de discutat. 

Lady Coote ieşi ducând cu ea paharul gol, ca şi cum ar fi 
fost o cupă din care tocmai administrase o licoare mortală. 

— Ei bine, Battle, lucrurile par destul de clare, spuse 
George Lomax. Da, perfect de clare. Omul trage, îl răneşte 


pe domnul Thesiger, aruncă pistolul şi aleargă pe terasă, 
luând-o apoi pe poteca pietruită. 

— Unde ar fi trebuit să fie prins de oamenii mei, specifică 
Battle. 

— Oamenii dumitale, dacă pot spune aşa, au dat dovadă de 
o lipsă de vigilenţă crasă. N-au văzut-o intrând pe 
domnişoara Wade. Aşa cum n-au văzut-o pe ea, puteau 
foarte uşor să nu-l vadă nici pe hoţ dispărând. 

Superintendentul deschise gura să vorbească, apoi, ca şi 
cum s-ar fi gândit mai bine, tăcu. Jimmy Thesiger îl privi 
curios. Ar fi dat orice să afle ce era în mintea 
superintendentului Battle. 

— Trebuie să fi fost un campion la alergări, fu tot ce se 
mulţumi să spună omul de la Scotland Yard. 

— Ce vrei să spui, Battle? 

— Exact ce am spus, domnule Lomax. Eu personal eram 
după colţul terasei la mai puţin de cincizeci de secunde de 
când s-a auzit împuşcătura, iar pentru ca un om să alerge 
toată distanţa aia spre mine şi s-o cotească pe poartă, 
înainte ca eu să fi apărut de după casă... ei bine, cum 
spuneam, trebuie să fi fost un campion la alergări. 

— Nu reuşesc să te înţeleg, Battle. Dumneata ai o idee pe 
care eu...ăă... încă nu pot... ăă... s-o prind. Spui că omul n-a 
traversat pajiştea, iar acum sugerezi că... De fapt, ce 
sugerezi, mai exact? Că omul n-a luat-o pe potecă? Atunci, 
după părerea dumitale... ăă... unde s-a dus? 

Drept răspuns, superintendentul Battle ridică în sus 
arătătorul. 

— Ce? Întrebă George? 

Superintendentul rămase pe poziţie, cu acel gest grăitor! 
George înălţă capul şi se uită la Tavan. 

— Acolo, sus, spuse Battle. Din nou sus, pe iederă. 

— Prostii, superintendente. E imposibil. 

— Nu-i deloc imposibil, domnule. A făcut-o o dată. Putea s- 
o facă şi a doua oară. 


— Nu în sensul ăsta am spus că e imposibil. Dar dacă vroia 
să scape, n-ar fi intrat iar în casă. 

— Era cel mai sigur loc pentru el, domnule Lomax. 

— Dar uşa domnului O'Rourke mai era încă încuiată pe 
dinăuntru, când ne-am dus la el. 

— Şi cum aţi ajuns la el? Prin camera lui sir Stanley. Pe 
acolo a luat-o şi omul nostru. Lady Eillen mi-a spus că a 
văzut mişcându-se clanţa uşii domnului O'Rourke. Asta s-a 
întâmplat când omul nostru a fost acolo, sus, prima dată. 
Bănuiesc că chiar era sub perna domnului O'Rourke. Dar, a 
doua oară, e destul de clar cum a ieşit - prin camera lui sir 
Stanley care, evident, era goală. Ca şi toţi ceilalţi, sir 
Stanley alergase jos, în bibliotecă. Omul nostru a avut cale 
liberă. 

— Şi apoi unde s-a dus? 

Superintendentul ridică din umerii săi masivi şi deveni 
evaziv. 

— Sunt o grămadă de posibilităţi. Într-o cameră goală de 
pe partea cealaltă a casei şi apoi a coborât iar pe iedera... 
printr-o uşă laterală... sau, doar ca posibilitate, dacă era 
angajat al casei... ei bine, a rămas în casă. 

George îl privi, şocat. 

— Zău, Battle, aş... aş fi adânc consternat dacă vreunul din 
servitorii mei... ăă... am cea mai mare încredere în ei... ar fi 
extrem de supărător pentru mine să trebuiască să 
suspectez... 

— Nu vă cere nimeni să suspectaţi pe cineva, domnule 
Lomax. Eu doar v-am expus toate posibilităţile. Servitorii 
pot fi dincolo de orice bănuială... poate chiar sunt. 

— M-ai tulburat, spus George. M-ai tulburat foarte tare. 

Ochii îi erau mai bulbucaţi ca niciodată. 

Ca să-i distragă atenţia, Jimmy arătă cu delicateţe spre un 
curios obiect, înnegrit, de pe masă. 

— Ce e asta? Întrebă el. 

— Acesta este exponatul Z, spuse Battle. Ultimul din micul 
nostru lot E, sau mai curând a fost, o mănuşă. 


Apucă relicva carbonizată şi o mânui cu mândrie. 

— Unde ai găsit-o? Întrebă sir Oswald. 

Battle arătă cu degetul peste umăr. 

— În cămin... aproape arsă, dar nu chiar. Ciudat; arată ca 
şi cum ar fi fost hărţuită de un câine. 

— S-ar putea să fie a domnişoarei Wade, sugeră Jimmy. Ea 
are câţiva câini. 

Superintendentul scutură din cap. 

— Asta nu-i o mănuşă de damă... nu; nici măcar genul 
acela de mănuşi largi pe care le poartă doamnele în ziua de 
azi. Pune-ţi-o o clipă, domnule. 

Potrivi obiectul înnegrit pe mână lui Jimmy. 

— Vezi, chiar şi dumitale ţi-e largă. 

— Acorzi vreo importanţă acestei descoperiri? Întrebă cu 
răceală sir Oswald. 

— Niciodată nu poţi să ştii ce o să fie important şi ce nu, 
sir Oswald. 

Se auzi o bătaie puternică în uşă şi intră Bundle. 

— Îmi pare rău, se scuză, dar tocmai a sunat tata. Spune 
că trebuie să mă duc acasă pentru că toată lume îl supără. 

Se opri. 

— Da, draga mea Eillen? O încurajă George, intuind că mai 
avea ceva de spus. 

— Nu v-aş fi întrerupt... doar m-am gândit că s-ar putea să 
aibă o legătură cu afacerea asta. Vedeţi, tata e tulburat că 
unul dintre lacheii noştri a dispărut. A plecat ieri-seară şi nu 
s-a mai întors. 

— Cum îl cheamă? 

Cel care preluase interogatoriul era sir Oswald. 

— John Bauer. 

— Englez? 

— Cred că el îşi zice elveţian... dar părerea mea e că e 
neamţ. Totuşi vorbeşte englezeşte perfect. 

— Ah! Sir Osvald inspiră cu un sâsâit lung şi satisfăcut. Şi 
era la Chimneys... de când? 

— De mai puţin de o lună. 


Sir Oswald se întoarse spre ceilalţi. 

— Iată-l, aşadar, pe omul nostru. Ştii tot atât de bine ca 
mine, Lomax, că mai multe guverne sunt pe urma afacerii 
ăsteia. Acum mi-l amintesc perfect pe tip - un individ înalt, 
bine instruit. A venit cam cu o noapte înainte de plecarea 
noastră. O mişcare deşteaptă. Aici, orice nou venit ar fi fost 
cercetat în amănunţime, dar la Chimneys, la cinci mile 
depărtare... îşi lăsă fraza neterminată. 

— Credeţi că planul a fost pus la cale cu mult înainte? 

— De ce nu? Formula asta înseamnă milioane, Lomax. 
Fără-ndoială Bauer a sperat să aibă acces la hârtiile mele la 
Chimneys şi să afle acolo câte ceva despre aranjamentele 
următoare. E probabil să fi avut un complice în această 
casă... pe cineva, care l-a pus la curent cu topografia locului 
şi s-a ocupat de drogarea lui O'Rourke. Deci, Bauer a fost 
bărbatul pe care domnişoara Wade l-a văzut coborând pe 
iederă... bărbatul masiv şi puternic. 

Se întoarse spre superintendentul Battle. 

— Bauer e omul dumitale, superintendente. Şi, într-un fel 
sau altul, l-ai lăsat să-ţi scape printre degete. 

XXIV. Nedumeririle lui Bundle. 

Nu încăpea nici o îndoială că superintendentul Battle era 
surprins. Îşi freca gânditor bărbia. 

— Sir Oswald are dreptate, Battle, spuse George. Acesta e 
omul. E vreo speranţă să fie prins? 

— Ar putea fi, domnule. Categoric, asta arată... ei bine, 
suspect. S-ar putea, fireşte, ca omul să se întoarcă la 
Chimneys, vreau să spun. 

— Crezi că ar fi posibil? 

— Nu, nu cred, recunoscu Battle. Da, asta arată cu 
claritate că Bauer e omul. Dar nu prea înţeleg cum a reuşit 
să intre şi să iasă pe domeniul ăsta neobservat. 

— Mi-am exprimat deja părerea despre oamenii pe care i- 
ai postat, spuse George. Total ineficienţi... nu am de gând să 
te condamn pe dumneata, Battle, dar... Pauza sa fu 
grăitoare. 


— Ah, ei bine, spuse Battle cu detaşare, am umerii largi. 

Scutură din cap şi oftă. 

— Trebuie să dau urgent un telefon. Scuzaţi-mă domnilor. 
Îmi pare rău, domnule Lomax... simt că am cam rasolit 
afacerea asta. Dar e mai încurcată, mult mai încurcată 
decât vă daţi seama. leşi grăbit din încăpere. 

— Vino în grădină, îi spuse Bundle lui Jimmy. Vreau să 
vorbesc cu tine. 

leşiră împreună pe uşa terasei. Jimmy se uita lung la 
pajişte, încruntându-se. 

— Ce e? Întrebă Bundle. 

Jimmy îi explică problema aruncării pistolului. 

— Mă întreb ce era în mintea lui Battle când l-a pus pe sir 
Oswald să arunce pistolul. Aş jura că avea ceva în cap. 
Oricum, l-a aruncat cu zece yarzi mai departe de locul unde 
fusese găsit. Ştii, Bundle, Battle e foc de isteţ. 

— E un om extraordinar. Vreau să-ţi vorbesc despre 
noaptea trecută. 

Îl relată discuţia ei cu superintendentul Battle. Jimmy 
ascultă cu atenţie. 

— Aşadar, contesa e nr. 1, spuse el gânditor. Totul se 
îmbină perfect. Nr. 2 -Bauer - vine aici de la Chimneys. Se 
caţără pe iederă şi intră în camera lui O'Rourke, ştiind că 
lui O'Rourke îi fusese administrat un somnifer puternic... de 
către contesă, într-un fel sau altul. Planul e ca el să-i arunce 
documentele contesei, care aşteaptă jos. Apoi ea urmează 
să treacă iar prin bibliotecă şi să urce în camera sa. Dacă 
Bauer e prins când părăseşte domeniul, asupra lui nu se 
găseşte nimic. Da, planul e bun... numai că a mers prost. 
Abia intră contesa în bibliotecă şi imediat mă şi aude pe 
mine venind, aşa că trebuie să se ascundă după scrin. E un 
lucru foarte nasol pentru ea, căci nu-şi poate avertiza 
complicele. Nr. 2 înhaţă hârtiile, se uită pe fereastră şi o 
vede, aşa crede el, pe contesă aşteptând, îi aruncă hârtiile 
şi începe să coboare pe iederă, unde are surpriza neplăcută 
să dea de mine. Ce încordată trebuie să fi fost contesa, 


acolo, după scrin. Analizând rapid situaţia, inventează o 
istorioară destul de bunicică. Da, totul se potriveşte foarte 
bine. 

— Prea bine spuse cu hotărâre Bundle. 

— Poftim? Întrebă Jimmy surprins. 

— Ce părere ai de nr. 7 - nr. 7 care nu apare niciodată şi 
trăieşte în umbră? Contesa şi Bauer? Nu, nu e chiar atât de 
simplu. Da, Bauer a fost aici noaptea trecută. Dar ela fost 
aici doar pentru cazul în care lucrurile merg prost - după 
cum au şi mers. Rolul lui a fost de ţap ispăşitor, să abată 
atenţia de la nr. 7 - şeful. 

— Ascultă, Bundle, n-ai citit cumva prea multă literatură 
polițistă? 

Bundle îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Ei bine, eu nu-s ca unul din personajele alea groaznice, 
spuse Jimmy. Nu pot să cred şase treburi imposibile înainte 
de micul dejun. 

— Suntem după micul dejun. 

— Nici măcar după micul dejun. Avem o ipoteză foarte 
bună care e susţinută de fapte... iar tu nu vrei s-o admiţi 
pentru că, pur şi simplu, vrei să complici şi mai mult 
lucrurile. 

— Îmi pare rău, spuse Bundle, dar eu mă agăţ cu pasiune 
de ideea că misteriosul nr. 7 e unul din participanţii la 
întrunirea din această casă. 

— Bill ce crede? 

— Bill e imposibil, spuse cu răceală Bundle. 

— Bănuiesc că i-ai povestit despre contesă? Ar trebui 
avertizat. Altfel, Dumnezeu ştie ce e în stare să-i îndruge. 

— Nu o să vrea să audă un cuvânt rău despre ea. E... Of, e 
pur şi simplu idiot. Aş vrea să-l faci tu să priceapă cum e cu 
aluniţa aia. 

— Uiţi că nu eu am fost în dulap. Şi, oricum, nu mă prea 
văd contrazicându-mă cu Bill pe tema aluniţelor prietenelor 
lui. Categoric, însă, nu poate fi atât de tâmpit încât să nu-şi 
dea seama că totul se potriveşte. 


— Ba e cât se poate de tâmpit, spuse Bundle cu 
amărăciune. Ai făcut cea mai mare greşeală, Jimmy, 
povestindu-i despre afacerea asta. 

— Îmi pare rău. La vremea respectivă nu mi-am dat 
seama... acum, însă, constat că ai dreptate. Am fost prost, 
dar, la dracu', Bill ăsta... 

— Ştii cum sunt aventurierele astea străine. Cum se pricep 
să îmbrobodească pe câte unul. 

— La drept vorbind, nu ştiu, spuse Jimmy. Niciuna nu a 
încercat vreodată să mă îmbrobodească. Şi oftă. 

Urmă câteva clipe de tăcere. Jimmy rumega intens 
problema. Cu cât se gândea mai mult, cu atât părea mai 
nemulţumit. 

— Spui că Battle vrea s-o lăsăm în pace pe contesă, 
mormăi el într-un târziu. 

— Da. 

— Crede ca prin ea poate ajunge la altcineva? 

Bundle dădu din cap. 

Jimmy, foarte încruntat, încercă să înţeleagă unde putea 
duce asta. Era limpede că Battle avea în minte un plan bine 
definit. 

— Sir Stanley Digby a plecat spre Londra în zori, nu-i aşa? 
Întrebă el. 

— Da. 

— A plecat şi O'Rourke cu el? 

— Da, aşa cred. 

— Nu crezi... nu, e imposibil. 

— Ce? 

— Că O'Rourke poate fi amestecat cumva în toate astea? 

— Nu e imposibil, răspunse Bundle pe gânduri. Are ceea 
ce se numeşte o puternică personalitate. Nu, nu m-ar 
surprinde dacă... oh, ca să fiu sinceră, nimic nu m-ar mai 
surprinde! De fapt există o singură persoană de care sunt 
cu adevărat sigură că nu e nr. 7. 

— Cine? 

— Superintendentul Battle. 


— Oh! Credeam că ai să spui George Lomax. 

— Sst, uite-l că vine! 

Într-adevăr, George venea direct spre ei. Jimmy se scuză şi 
o şterse. George se aşeză lângă Bundle. 

— Draga mea Eileen, chiar trebuie să ne părăseşti? 

— Păi, se pare că tata e la mare ananghie. Cred că e mai 
bine să mă duc acasă şi să-l ţin de mână. 

— Mânuţa asta va fi cu siguranţă reconfortantă, spuse 
George, luându-i-o şi strângându-i-o în glumă. Dragă 
Eileen, îţi înţeleg motivele şi te admir pentru ele. În zilele 
astea, când totul se schimbă şi e incert... „S-a pornit!” 
gândi disperată Bundle. 

Când viaţa de familie e în pericol - toate vechile norme 
destrămându-se! 

— Clasei noastre îi revine datoria de a dovedi ca cel puţin 
noi nu suntem afectaţi de condiţiile moderne. Ei ne numesc 
„Cei ce mor greu”... Sunt mândru de expresia asta... repet, 
sunt mândru de ea! Există lucruri care cu adevărat mor 
greu - demnitatea, frumuseţea, modestia, sacralitatea vieţii 
de familie, respectul filial... dacă toate acestea trăiesc, cine 
să moară? Cum spuneam, dragă Eileen, te invidiez pentru 
tinereţea ta. Tinereţea! Ce lucru minunat! Ce cuvânt 
minunat! Şi nu-l apreciem cum se cuvine decât abia când 
ajungem... ăă... la o vârstă matură. Îţi mărturisesc, draga 
mea copilă, că înainte eram dezamăgit de modul tău 
uşuratic de a fi. Acum înţeleg că nu erau decât nepăsarea şi 
uşurinţa, superficialitatea încântătoare a unei copile. Acum 
intuiesc frumuseţea şi seriozitatea minţii tale. Sper să-mi 
permiţi să te ajut să înveţi cât mai multe. 

— Oh, mulţumesc, rosti Bundle, simțind că-i vine să leşine. 

— Şi nu trebuie să te mai temi de mine. M-a şocat să aud 
de la lady Caterham că îţi provocam spaimă. Te asigur că 
sunt o persoană banală. 

Spectacolul unui George Lomax modest o lăsă cu gura 
căscată pe Bundle. George continuă: 


— Să nu mai fii niciodată timidă cu mine, copila mea. Şi să 
nu-ţi fie teamă că mă plictiseşti. Pentru mine va fi o mare 
încântare - dacă mă pot exprima aşa - să ajut la formarea 
caracterului tău. Voi fi mentorul tău politic. Avem nevoie, 
mai mult ca niciodată în partid, de tinere talente şi cu şarm. 
Tu poţi fi o demnă urmaşă a mătuşii tale, lady Caterham. 

Această perspectivă cumplită o dădu gata definitiv pe 
Bundle. Singurul lucru pe care-l putea face era să-l 
privească lung şi prostită pe George. Asta nu-l descuraja - 
dimpotrivă. Principala lui obiecţie referitoare la femei era 
că vorbeam prea mult. Rar i se întâmplase să întâlnească 
ceea ce se numea o bună ascultătoare. Îi zâmbi cu blândeţe 
lui Bundle. 

— Fluturele ieşind din crisalidă. Ce tablou minunat. Am o 
lucrare foarte interesantă de economie politică. Mă duc s-o 
caut şi poţi s-o iei cu tine la Chimneys. Când o termini, 
discutăm pe marginea ei. Să nu eziţi să-mi scrii dacă nu 
înţelegi ceva. Am multe îndatoriri publice, dar pot să-mi 
găsesc un pic de timp liber când e vorba de problema 
prietenilor mei. Mă duc după carte. 

leşi. Bundle se uită în urma lui cu o expresie tâmpă. Fu 
readusă la realitate de sosirea neaşteptată a lui Bill. 

— Ascultă, spuse Bill, de ce dracu te ţinea Codders de 
mână? 

— Nu mâna mea o ţinea, ci mintea mea în formare, 
răspunse Bundle cu gândurile aiurea. 

— Nu fi proastă, Bundle. 

— Regret, Bill, dar sunt puţin îngrijorată. Îţi aminteşti 
când ai spus că pe Jimmy îl paşte un risc enorm aici? 

— Aşa şi e. E înfiorător de greu să-i scapi lui Codders dacă 
i-ai stârnit interesul. Jimmy se va trezi prins în menghină 
înainte de a-şi da seama ce-i cu el. 

— Nu Jimmy e cel prins - ci eu. Va trebui să mă întâlnesc la 
nesfârşit cu doamna Macatta şi să citesc economie politică 
şi s-o discut cu George, şi doar Cerul ştie când se va sfârşi! 

Bill fluieră. 


— Sărmana Bundle! Un hap prea mare pentru tine, nu? 

— Trebuia s-o fac. Bill, mă simt îngrozitor de încurcată. 

— Nu contează, o consolă Bill. George nu crede cu 
adevărat în femeile care candidează pentru Parlament, aşa 
că n-ai să fii nevoită să te urci pe podiumuri şi să vorbeşti 
mulțimilor de gură-cască, nici să pupi bebeluşi murdari la 
Bermondsey. Hai să bei un cocteil! E aproape ora mesei. 

Bundle se ridică şi merse lângă el ascultătoare. 

— Şi urăsc atât de mult politica! Murmură ea cu durere. 

— Fireşte că o urăşti. Aşa se întâmplă cu toţi oamenii 
rezonabili. Doar cei ca Pongo şi Codders o iau în serios şi se 
bat pentru ea. Oricum, spuse Bill, revenind brusc la 
subiectul de mai înainte, nu trebuia să-l laşi pe Codders să 
se ţină de mână. 

— De ce, dracu, nu? Mă cunoaşte de-o viaţă. 

— Ei bine, nu-mi place. 

— Virtuosul William... Oh, uită-te la superintendentul 
Battle! 

Tocmai treceau printr-o uşă laterală. În micul hol, se 
deschidea o debara. 

În ea erau păstrate crose de golf, rachete de tenis, popice 
şi alte articole sportive caracteristice vieţii caselor de la 
ţară. Superintendentul Battle examina cu atenţie diferite 
crose de golf. La exclamaţia lui Bundle, ridică privirea uşor 
încurcat. 

— Vă duceţi la golf, superintendente Battle? Vreţi să 
învăţaţi? 

— Putea fi şi mai rău, lady Eileen. Se spune că niciodată nu 
e prea târziu să începi. Şi am o calitate care merge la toate 
sporturile. 

— Care? 

— Nu ştiu când sunt învins. Dacă totul merge prost, mă 
întorc şi-o iau de la capăt! 

Şi cu această expresie hotărâtă, întipărită pe faţă, 
superintendentul ieşi din debara şi li se alătură, trăgând 
uşa după el. 


XXV. Jimmy îşi face planurile. 

Timmy Thesiger se simţea deprimat. Evitându-l pe George, 
pe care îl bănuia gata să-l abordeze pe teme serioase, se 
furişă afară după masa de prânz. Oricât de cunoscător era 
al detaliilor legate de disputa de la graniţa Santa Fe, nu 
dorea, în clipa aceea, să fie supus unei examinări. 

La un moment dat, se întâmplă exact ce sperase să se 
întâmple. Loraine Wade, şi ea neînsoţită, păşea pe una din 
potecile umbrite ale grădinii. Într-o clipă, Jimmy fu lângă 
ea. O vreme merseră tăcuţi, apoi Jimmy tatonă. 

— Loraine? 

— Da? 

— Ascultă, nu mă pricep să fac declaraţii... Dar ce spui de 
asta? 

Vezi ceva rău în a deţine o licenţă specială pentru a ne 
căsători şi a trăi fericiţi împreună până la adânci bătrâneţe? 

În faţa acestei surprinzătoare cereri în căsătorie, Loraine 
nu păru deloc stânjenită. Îşi aruncă pe spate capul şi râse 
din toată inima. 

— Nu râde de-un biet tip, spuse cu reproş Jimmy. 

— Nu mă pot stăpâni. Eşti atât de nostim! 

— Loraine... eşti un drăcuşor. 

— Nu. Sunt ceea ce se numeşte o fată extrem de drăguță. 

— Doar pentru cei ce te cunosc... care se lasă înşelaţi de 
aerul tău cuminte şi sfielnic. 

— Îmi plac cuvintele tale preţioase. 

— Toate luate din rebusuri. 

— Foarte educativ. 

— Dragă Loraine, nu schimba vorba. Vrei sau nu vrei? 

Chipul lui Loraine deveni sobru şi hotărât. Gura mică luă o 
expresie de asprime, iar bărbia îi zvâcni înainte agresiv. 

— Nu, Jimmy. Nu atâta timp cât lucrurile sunt cum sunt... 
când nimic nu e terminat. 

— Ştiu că n-am făcut ceea ce ne-am propus, recunoscu 
Jimmy. Totuşi... ei bine, suntem la sfârşitul capitolului. 
Hârtiile se află în siguranţă la ministrul aviaţiei. 


Corectitudinea a triumfat. Şi... deocamdată... nu-i nimic de 
făcut. 

— Aşadar... hai să ne căsătorim? Întrebă Loraine zâmbind 
uşor. 

— Tu ai spus-o. Asta-i ideea. 

Dar din nou Loraine clătină din cap. 

— Nu, Jimmy. Până când lucrurile nu sunt rezolvate... până 
când nu suntem în siguranţă... 

— Crezi că suntem în primejdie? 

— Tu nu? 

Chipul angelic şi rozaliu al lui Jimmy se coloră şi mai tare. 

— Ai dreptate, spuse el în cele din urmă. Dacă toată 
aiureala aia a lui Bundle e adevărată - şi eu cred că e, deşi 
sună anapoda - atunci nu suntem în siguranţă decât după 
ce definitivăm povestea cu nr. 7! 

— Şi ceilalţi? 

— Nu... ceilalţi nu contează. Ceea ce mă înspăimântă pe 
mine e stilul de lucru al celui cu nr. 7. Căci nu ştiu cine e, 
nici unde să-l caut. 

Loraine se înfioră. 

— Mi-e groază, spuse ea pe ton jos. Încă de la moartea lui 
Gerry... 

— Nu trebuie să te temi. N-ai de ce să-ţi fie frică. Lasă 
totul în seama mea. Îţi promit, Loraine - îl voi găsi pe nr. 7. 
O dată ce punem mâna pe el... ei bine, nu cred că vom avea 
de furcă cu restul bandei, oricine ar fi ei. 

— Dacă pui mâna pe el... dar dacă, să presupunem, pune 
el mâna pe tine? 

— Imposibil, spuse Jimmy voios. Sunt mult prea isteţ. Să ai 
mereu o părere bună despre tine - ăsta-i motto-ul meu. 

— Când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla noaptea 
trecută... Loraine se înfioră. 

— Ei bine, nu s-a întâmplat. Suntem amândoi aici, bine şi 
sănătoşi... deşi, trebuie să recunosc, braţul mă doare 
cumplit. 

— Sărmanul băiat! 


— Oh, merită să suferi pentru o cauză bună. Şi-apoi, cu 
rana mea şi cu conversaţia mea plăcută, am cucerit-o 
definitiv pe lady Coote. 

— Crezi că-i important? 

— Am impresia că poate fi. 

— Ai tu un plan în minte, nu-i aşa, Jimmy? 

— Tânărul erou nu-şi destăinuie niciodată planurile, spuse 
Jimmy cu fermitate. Ele se coc în întuneric. 

— Eşti idiot, Jimmy. 

— Ştiu. Aşa spun toţi. Dar te asigur, Loraine, mintea mea 
lucrează intens din umbră. Şi e o minte în stare de multe. 
Şi-acum, despre planurile tale. Ai vreunul? 

— Bundle mi-a propus să merg cu ea la Chimneys pentru o 
vreme. 

— Excelent. Cum nu se poate mai bine. Mi-ar plăcea să fii 
cu ochii pe Bundle. E atât de cumplit de imprevizibilă. Şi ce- 
i mai rău, are un succes uimitor. Îţi spun Loraine, merită 
osteneala să stai cu ochii pe Bundle. 

— Bill ar trebui să aibă grijă de ea, sugeră Loraine. 

— Bill e foarte ocupat în altă parte. 

— Să nu crezi asta. 

— Ce? Treaba cu contesa? Dar flăcăul e lulea după ea. 

Loraine continuă să clatine din cap. 

— Aici e ceva ce nu mai înţeleg. Dar nu e vorba de Bill şi 
contesă - e vorba de Bundle. Azi-dimineaţă, stăteam de 
vorbă cu Bill, când a ieşit domnul Lomax şi s-a aşezat lângă 
Bundle. I-a luat mâna şi Bill şi-a ieşit din fire şi a ţâşnit ca 
0... ca o rachetă. 

— Ce gusturi ciudate au unii, observă domnul Thesiger. 
Oricum, ceea ce-mi spui mă surprinde. Credeam că 
prostuţul nostru de Bill e orbit de frumuseţea străinei 
aventuriere. La fel crede şi Bundle, o ştiu. 

— Bundle se poate, spuse Loraine. Dar eu îţi repet că nu-i 
aşa, Jimmy. 

— Atunci, care-i ideea? 

— Nu crezi că Bill face niţel pe detectivul pe cont propriu? 


— Bill? N-are pic de minte. 

— Eu n-aş fi prea sigură. Când o persoană simplă, doar 
muşchi, ca Jimmy declară făţiş că e capabilă de subtilitate, 
de viclenie, nimeni nu-i acordă credit, n-o bagă în seamă. 

— Şi, ca atare, el se poate pune liniştit pe treabă. Da, e 
ceva. În tot cazul nu aş fi crezut niciodată asta despre Bill. 
Face perfect pe ursuleţul de pluş al contesei. Cred că te 
înşeli, Loraine. Contesa e o femeie extraordinar de 
frumoasă... fireşte, nu e genul meu, preciză grăbit Jimmy... 
iar Bill a avut întotdeauna o inimă ca un... hotel. 

Loraine clătină din cap, neconvinsă. 

— Ei bine, spuse Jimmy, ţine-o pe-a ta. Se pare că am 
stabilit cât de cât lucrurile. Du-te cu Bundle la Chimneys şi, 
pentru numele lui Dumnezeu, n-o lăsa să-şi bage iar nasul 
în Clubul Şapte Cadrane. Cine ştie ce se poate întâmpla 
dacă o face din nou. 

Loraine dădu din cap. 

— Şi acum, ar fi recomandabil să schimbe câteva cuvinte 
cu lady Coote, spuse Jimmy... 

Lady Coote stătea pe o bancă în grădină şi împletea. 
Motivul era o tânără neconsolată, cam nefericită, aplecată 
deasupra unui vas grecesc. 

Îi făcu loc lui Jimmy lângă ea, iar aceasta, fiind un tânăr 
abil, îi admiră lucrul manual. 

— Îţi place? Întrebă plăcut impresionată lady Coote. L-a 
început mătuşa mea Selina cu o săptămâna înainte de a 
muri. Sărmana, cancer la ficat. 

— Îngrozitor, spuse Jimmy. 

— Ce-ţi face braţul? 

— Oh, perfect. Mă supără un pic, asta-i tot. 

— Trebuie să ai grijă, spuse lady Coote cu căldură. Nu 
cumva să faci septicemie... ai putea să-ţi pierzi braţul. 

— Oh, sper că nu. 

— Eu doar te avertizez. 

— Unde locuiţi acum? Întrebă domnul Thesiger. În 
capitală, sau... unde? 


Ţinând cont de faptul că ştia foarte bine răspunsul la 
întrebare, o pusese cu o ingenuitate perfectă. 

Lady Coote oftă din greu. 

— Sir Oswald a închiriat domeniul Ducelui de Atton. 
Letherbury. Poate îl ştii? 

— Puțin. Un loc de prima mână, nu-i aşa? 

— Oh, nu ştiu. E o clădire foarte mare şi întunecoasă. 
Galerii cu şiruri întregi de tablouri ale unor persoane atât 
de înspăimântătoare! Cred că vechii maeştri, cum li se 
spune, sunt foarte deprimanţi. Trebuie să fi văzut căsuţa pe 
care am avut-o în Yorkshire, domnule Thesiger. Un hol atât 
de drăguţ şi un salon vesel... Îmi amintesc că am ales 
pentru el un tapet alb cu dunguliţe şi o friză de wistaria. 
Tapet de satin, nu moir6, să ştii. Mereu am fost de părere că 
e mai de bun gust. Sufrageria era cu faţa la nord-est, aşa că 
nu aveam prea mult soare, cu un frumos tapet de un roşu 
strălucitor şi cu o serie de tablouri comice de vânătoare... 
vai, era atât de vesel de Crăciun! 

În emoția produsă de aceste amintiri, lady Coote scăpă 
câteva ghemuleţe de lână pe care Jimmy le culese rapid. 

— Mulţumesc, dragul meu, spuse lady Coote. Ce spuneam? 
Oh... despre case... da, îmi plac casele vesele. Şi îmi place la 
nebunie să aleg lucruri cu care să le decorez. 

— Presupun că, zilele astea, sir Oswald îşi va cumpăra o 
reşedinţă proprie, spuse Jimmy. Şi atunci, veţi putea avea 
exact ce vă place. 

Lady Coote clătină din cap cu tristeţe. 

— Sir Oswald spune că de asta se va ocupa o firmă... ori 
dumneata ştii ce înseamnă aşa ceva. 

— Oh! Dar vor trebui să vă consulte! 

— Va fi una din reşedinţele acelea mari... străvechi. Ar 
trebui să caute lucruri care să te facă să te simţi 
confortabil, să-ţi dea senzaţia că eşti apasă. Nu că sir 
Oswald nu s-ar fi simţit întotdeauna confortabil şi mulţumit 
în casa lui şi chiar aş spune că gusturile lui au rămas 
schimbate în adâncul fiinţei lui. Dar acum nu i se potriveşte 


decât ce e mai bun! Ascensiunea lui a fost formidabilă, şi 
normal că vrea ceva care s-o demonstreze, dar de multe ori 
mă întreb cum se va sfârşi totul. 

Jimmy avea o expresie de compătimire. 

— Totul e ca la un cal de curse. Strânge-i puţin zăbala şi 
aleargă şi mai repede. Aşa e şi cu sir Oswald. Urcă şi urcă şi 
nu se poate opri să nu urce. E unul dintre cei mai bogaţi 
oameni din Anglia... dar crezi că asta îl mulţumeşte? Nu, 
vrea tot mai mult. Vrea să fie... nu ştiu ce vrea să fie! Îţi 
spun, uneori mă înspăimântă! 

— E ca tipul ăla persan care tot căuta lumi noi de cucerit, 
spuse Jimmy. 

Lady Coote încuviinţă, fără să ştie prea bine ce vrusese să 
spună Jimmy. 

— Ce mă întreb eu e - va suporta stomacul lui toate astea? 
Continuă ea înlăcrimată. Să-l ai bolnav... cu ideile lui... oh, 
nici nu suport să mă gândesc la asta! 

— Arată foarte sănătos, o consolă Jimmy. 

— Are ceva pe suflet. Îngrijorat, asta e. Eu îl cunosc. 

— Ce l-a îngrijorat? 

— Nu ştiu. Poate ceva de la uzine. E mare lucru pentru el 
că-l are pe domnul Bateman. Un tânăr atât de serios... şi 
conştiincios. 

— Formidabil de conştiincios, aprobă Jimmy. 

— Oswald se bazează mult pe judecata domnului Bateman. 
Spune că domnul Bateman are întotdeauna dreptate. 

— În urmă cu ani, asta era cea mai rea caracteristică a lui. 

Lady Coote păru uşor încurcată. 

— Ce weekend vesel am petrecut cu dumneavoastră la 
Chimneys, spuse Jimmy. Vreau să spun că ar fi fost 
extraordinar de vesel dacă bietul Gerry n-ar fi înghiţit 
găluşca. Ce fete drăguţe şi vesele! 

— Găsesc că fetele de azi sunt foarte zăpăcite. N-au pic de 
romantism, să ştii. Vai când eram logodiţi, am brodat câteva 
batiste pentru sir Oswald cu propriul meu păr. 


— Zău? Ce minunat! Dar fetele din zilele noastre nu au 
părul atât de lung. 

— Asta-i drept, recunoscu lady Coote. Dar, oh, sunt atâtea 
alte căi! Îmi amintesc că atunci când eram fată, unul din... 
ei bine, admiratorii mei a cules o mână de pietriş, iar una 
din fetele care erau ca mine a spus că îl păstra pentru că 
piciorul meu călcase pe el. Mi s-a părut o idee atât de 
drăguță. Deşi, mai târziu, s-a aflat că urma un curs de 
mineralogie - sau geologie? 

— La şcoala tehnică. Dar mie mi-a plăcut ideea... Şi-apoi, 
când furai batista unei fete şi o păstrai... 

— Destul de neplăcut dacă fata vroia să-şi sufle nasul, 
spuse practic domnul Thesiger. 

Lady Coote lăsă jos lucrul de mână şi se uită cercetător, 
dar cu blândeţe, la el. 

— Ei, hai, nu e nici o fată drăguță care să-ţi placă? Pentru 
care vrei să munceşti ca să-i oferi un cămin? 

Jimmy se înroşi şi se bâlbâi. 

— Credeam că la Chimneys te înţelegeai foarte bine cu 
una din fetele alea - Vera Daventry. 

— Socks? 

— Aşa i se spune, admise lady Coote. Nu-mi dau seama de 
ce. Nu e drăguţ. 

— Oh, e o fată grozavă. Mi-ar plăcea s-o reîntâlnesc. 

— Vine să stea cu noi la sfârşitul săptămânii viitoare. 

— Zău? Spuse Jimmy, încercând să se arate cât mai 
entuziasmat. 

— Da. Ai... ai vrea să vii şi dumneata? 

— Aş vrea, spuse din inimă Jimmy. Vă mulţumesc atât de 
mult, lady Coote! 

Şi, repetând arzătoarea mulţumire, o părăsi. 

Imediat sir Oswald se alătură soţiei sale. 

— Despre ce te-a plictisit obraznicul ăsta? Întrebă el. Nu 
pot să-l suport. 

— E un scump. Şi atât de curajos! Uită-te cum s-a rănit 
noaptea trecută. 


— Da, băgându-şi nasul unde nu-i fierbe oala. 

— Cred că eşti foarte nedrept, Oswald. 

— N-a făcut în viaţa lui o muncă cinstită. Un adevărat 
pierde-vară. Şi nici nu va ajunge departe dacă o să continue 
tot aşa. 

— Trebuia să-ţi iei galoşii aseară. Sper să nu faci 
pneumonie. Freddie Richards a murit, zilele trecute, de ea. 
Vai, Oswald, îmi îngheaţă sângele în vene când mă gândesc 
că tu rătăceai pe afară şi spărgătorul era prin preajmă. 
Putea să te împuşte. Apropo, l-am invitat pe domnul 
Thesiger la noi pentru weekend-ul următor. 

— Prostii, spuse sir Oswald. Tânărul ăsta nu va pune 
piciorul în casa mea, auzi, Maria? 

— De ce nu? 

— Asta-i treaba mea. 

— Îmi pare rău, dragă, spuse lady Coote. L-am invitat şi nu 
mai am încotro. Ridică-mi, te rog, ghemul ăla roz, Oswald. 

Sir Oswald se supuse, cu chipul întunecat. Îşi privi soţia şi 
ezită. Lady Coote împletea nepăsătoare. 

— Insist în mod deosebit, Maria, nu-l vreau pe tipul ăsta în 
casa mea. Am auzit o mulţime de lucruri despre el de la 
Bateman. Au fost colegi de şcoală. 

— Ce-a spus domnul Bateman? 

— Nimic de bine. De fapt, ne-a avertizat, în mod serios, 
împotriva lui. 

— Zău? Întrebă gânditoare lady Coote. 

— lar eu am cel mai mare respect pentru judecata lui 
Bateman. Nu mi s-a întâmplat niciodată să constat că n-are 
dreptate. 

— Vai, rosti lady Coote. Cum am mai încurcat treburile! 
Fireşte, dacă ştiam, nu-l invitam. Trebuia să-mi fi spus 
dinainte, Oswald. Acum e prea târziu. 

Începu să înfăşoare cu multă grijă lucrul de mână. Sir 
Oswald se uită la ea, păru că vrea să spună ceva, apoi ridică 
din umeri. O urmă în casă. Lady Coote, mergând în faţă, 
zâmbea uşor. Ţinea foarte mult la soţul ei, în acelaşi timp, 


într-o manieră tipic femeiască, tăcută, nebătătoare la ochi, 
ţinea tot atât de mult să facă ceea ce dorea. 

XXVI. În principal despre golf. 

Prietena asta a ta este o fată drăguță, Bundle, spuse lordul 
Caterham. 

Loraine era la Chimneys aproape de o săptămână şi 
cucerise deplina admiraţie a gazdei sale - şi asta datorită 
încântătoarei docilităţi dovedite în a se lăsa instruită în 
practicarea loviturilor liftate. 

Plictisit de iarna în străinătate, lordul Caterham se 
apucase de golf. Era un jucător execrabil şi, în consecinţă, 
acest joc îl entuziasma profund. Îşi petrecea majoritatea 
dimineţilor practicând lovituri liftate deasupra diferitelor 
tufe şi tufişuri sau încercând să le evite, făcând găuri mari 
în gazonul catifelat şi aducându-l, în general, la disperare 
pe Macdonald. 

— Trebuie să amenajăm un mic teren, spuse lordul 
Caterham, adresându-se unei margarete. Un mic teren de 
sport. Şi acum, Bund.le, uită-te la asta. De pe genunchiul 
drept, uşor pe spate, capul drept şi foloseşte încheieturile. 

Mingea, lovită puternic, traversă pajiştea şi dispăru în 
adâncimea de nepătruns a unui mare grup de 
rododendroni. 

— Ciudat, spuse lordul Caterham. Mă întreb, de ce o fi 
ieşit aşa? Cum spuneam, Bundle, prietena asta a ta este o 
fată foarte drăguță. Cred cu adevărat că am reuşit să o fac 
să o intereseze jocul ăsta... În dimineaţa aceasta a tras 
câteva lovituri excelente... aproape tot atât de bune cât şi 
ale mele. 

Lordul Caterham aplică o altă lovitură neglijentă, care 
smulse din loc o imensă bucată de gazon. Macdonald, care 
tocmai trecea pe acolo, o culese şi o lipi cu fermitate la loc. 
Îi aruncă lordului Caterham o privire care ar fi cauzat 
oricui, în afara unui jucător pătimaş de golf, o durere de 
moarte. 


— Dacă Macdonald s-a făcut vinovat de cruzime faţă de 
familia Coote, ceea ce bănuiesc cu tărie, atunci e pe deplin 
pedepsit acum, spuse Bundle. 

— De ce n-aş face ce-mi place în propria-mi grădină? 
Întrebă tatăl ei. Macdonald ar trebui să fie interesat de felul 
în care îmi merge jocul... scoţienii sunt o nație de mari 
jucători de golf. 

— Sărmane bătrân, spuse Bundle. N-ai să fii niciodată un 
jucător de golf... însă, în tot cazul, asta te ţine departe de 
supărări. 

— Ba deloc, o contrazise lordul Caterham. leri am făcut 
marele şase din cinci. Proful a fost foarte surprins când i-am 
povestit. 

— Trebuia să fie, spuse Bundle. 

— Vorbind despre familia Coote, sir Oswald joacă frumos... 
un joc destul de frumos. N-are un stil drăguţ - e prea 
ţeapăn. Dar trage direct pe mijloc de fiecare dată. Însă, 
curios ce copită despicată practică... nu-ţi lasă nici zece 
centimetri! le face să i-o spui de fiecare dată. Nu-mi place 
asta. 

— Presupun că e un om căruia îi place să fie sigur. 

— E contrar spiritului jocului, spuse tatăl. Şi nici măcar nu- 
l interesează teoria. Însă tipul ăla, secretarul, Bateman, e 
total diferit. Pe el tocmai teoria îl interesează. M-am tăiat 
rău cu crosa şi spune că totul porneşte de la faptul că se 
foloseşte prea mult braţul drept; şi-a dezvoltat o teorie 
foarte interesantă. Arma lui la golf este braţul stâng... 
braţul stâng e cel care contează. Spune că joacă tenis cu 
stânga, dar golful cu crosele obişnuite, din cauză că aici îşi 
afirmă superioritatea braţul său stâng. 

— Şi îl joacă grozav? Întrebă Bundle. 

— Nu, deloc, recunoscu lordul Caterham. Dar poate că n-a 
fost în mână. Eu înţeleg foarte bine teoria şi cred că în ea 
constă totul. Ah! Ai văzut-o pe aia, Bundle? Direct peste 
rododendroni. O lovitură perfectă. Ah! Dacă ai putea fi 
sigur de fiecare dată că îţi reuşeşte... Da, Tredwell, ce e? 


Tredwell i se adresă lui Bundle. 

— Domnul Thesiger ar vrea să vorbească cu 
dumneavoastră la telefon, milady. 

Bundle o luă cu toată viteza spre casă, strigând din mers 
„Loraine, Loraine”. Loraine ajunse lângă ea, exact în 
momentul în care ridica receptorul. 

— Alo. Tu eşti, Jimmy? 

— Alo. Ce faci? 

— Perfect, doar că mă plictisesc niţel. 

— Ce face Loraine? 

— E perfect. E aici. Vrei să vorbeşti cu ea? 

— Într-o clipă. Am o grămadă de spus. Pentru început, mă 
duc în weekend la familia Coote, spuse el semnificativ. 
Ascultă, Bundle, ştii de unde se poate procura un şperaclu, 
nu-i aşa? 

— N-am nici cea mai mică idee. E chiar nevoie să iei un 
şperaclu la familia Coote? 

— Ei bine, am o vagă idee că n-ar fi rău. Nu ştii cam de la 
ce magazin se poate procura? 

— Ceea ce vrei tu este un spărgător amabil care să te 
înveţe meserie. 

— Am nevoie, Bundle, zău. Şi, din păcate, n-am niciunul. 
M-am gândit că poate mintea ta sclipitoare ar putea să 
rezolve problema. Însă, presupun că va trebui să cad iarăşi 
în spinarea lui Stevens, ca de obicei îşi va face nişte idei 
ciudate despre mine... mai întâi un pistol automat, iar acum 
un şperaclu. Va crede că am intrat în bande de gangsteri. 

— Jimmy? Spuse Bundle. 

— Da? 

— Ascultă... ai să ai grijă, nu-i aşa? Vreau să spun că dacă 
sir Osvald te prinde adulmecând primprejur cu un 
şperaclu... ei bine, aş crede că poate fi foarte dur când 
vrea. 

— Tânăr cu înfăţişare plăcută în boxa acuzaților! Perfect, 
am să am grijă. Pongo este tipul de care mă tem cu 
adevărat. El mereu se strecoară ca o pisică. Nu-l auzi 


niciodată. Şi dintotdeauna a avut marele talent să-şi bage 
nasul unde nu-i fierbe oala. Dar ai încredere în tânărul 
erou. 

— Ei bine, aş fi vrut ca Loraine şi cu mine să fim acolo să 
avem grijă de tine. 

— Mulţumesc, soră. Totuşi, am o schemă. 

— Da? 

— Crezi că tu şi Loraine aţi putea staţiona într-o maşină 
aproape de Letherbury mâine dimineaţă? Nu e chiar atât 
de departe de tine, nu-i aşa? 

— Patruzeci de mile. Asta nu înseamnă nimic. 

— N-or însemna nimic... pentru tine! Totuşi, n-o omori pe 
Loraine. Ţin destul de mult la ea. Atunci, perfect... undeva 
în jur de douăsprezece şi un sfert - douăsprezece şi 
jumătate. 

— Aşa încât să ne invite la prânz? 

— Asta e ideea. Ascultă, Bundle, ieri am dat de fata aia, 
Socks, şi ce... crezi - Terence O'Rourke o să fie şi el în 
weekend-ul ăsta! 

— Jimmy, tu chiar crezi că el?... 

— Ei bine, suspectez pe oricine, să ştii. Aşa se spune. E un 
flăcău aspru şi îndrăzneţ. N-aş paria că nu face parte dintr- 
o societate secretă. El şi contesa ar putea fi implicaţi în 
treaba asta. Anul trecut, tipul a fost în Ungaria. 

— Dar el putea lua oricând formula. 

— Tocmai asta nu putea. Trebuia s-o facă în aşa fel încât să 
nu fie suspectat. Însă, întorcându-se din nou pe iederă şi 
intrând în pat... ei bine, treaba asta a făcut-o destul de 
curat. lar acum, instrucţiunile. După câteva schimburi de 
politeţuri cu lady Coote, tu şi Loraine să-i înhăţaţi pe Pongo 
şi pe O'Rourke şi să-i ţineţi de vorba până la ora mesei, 
înţelegi? Nu poate fi ceva prea greu pentru două fete tinere 
şi frumoase ca voi. 

— Umbli cu periuţa, după cum văd. 

— De fapt, este o afirmaţie cât se poate de adevărată. 


— Ei bine, oricum, instrucţiunile tale au fost notate. Vrei să 
vorbeşti acum cu Loraine? 

Bundle îi trecu celeilalte receptorul şi ieşi cu tact din 
cameră. 

XXVII. Aventura nocturnă. 

Jimmy Thesiger ajunse la Letherbury într-o după-amiază 
însorită de toamnă şi fu salutat cu afecţiune de lady Coote şi 
cu un rece dezgust de sir Oswald. Conştient de privirea 
atentă a lady-ei Coote fixată asupra lui, Jimmy îşi dădu 
silinţa să se facă extrem de agreabil lui Socks Daventry. 

O'Rourke era într-o dispoziţie excelentă. Era înclinat să fie 
oficial şi secretos privind, misterioasele evenimente de la 
Abbey, despre care Socks îl asaltase pur şi simplu, dar 
reticenţa lui afişată luă o formă de roman... şi anume cea a 
unei broderii a evenimentelor de o manieră atât de 
fantastică, încât nimeni nu ar fi putut ghici care putea fi 
adevărul. 

— Patru oameni mascaţi, cu revolvere? Chiar aşa a fost? 
Întrebă cu severitate Socks. 

— Ah! Acum îmi amintesc că erau pe acolo vreo şase care 
m-au ţinut şi m-au forţat să dau pe gât băutura. Sigur, am 
crezut că era otravă şi că m-am dus pe copcă. 

— Şi ce au furat sau au încercat să fure? 

— Ce altceva decât bijuteriile coroanei Rusiei, care au fost 
aduse în secret domnului Lomax ca să le depoziteze în 
banca Angliei. 

— Ce mincinos eşti, spuse fără emoție Socks. 

— Mincinos, eu? Iar bijuteriile au fost aduse cu avionul, al 
cărui pilot era cel mai bun prieten al meu. Aceasta este o 
poveste secretă, Socks. Poţi să-l întrebi pe Jimmy Thesiger 
dacă nu mă crezi. Nu că aş pune mare bază pe ce zice el. 

— E adevărat că George L.omax a coborât fără dinţii lui 
falşi? Întrebă Socks. Asta-i ceea ce vreau să ştiu. 

— Erau acolo două revolvere, spuse lady Coote. Scârboase 
treburi. Le-am văzut eu însămi. E o minune că sărmanul 
băiat n-a fost omorât. 


— Oh, eu m-am născut ca să fiu spânzurat, spuse Jimmy. 

— Am auzit că era şi o contesă rusoaică, de o frumuseţe 
subtilă, spuse Socks. Şi că l-a scos din minţi pe Bill. 

— Unele lucruri care le-a povestit despre Budapesta au 
fost prea îngrozitoare, se plânge lady Coote. N-am să le uit 
niciodată. Oswald, ar trebui să trimitem ajutoare. 

Sir Oswald mârâi. 

— Am luat eu notă, lady Coote, o asigură Rupert Bateman. 

— Mulţumesc, domnule Bateman. Simt că trebuie făcut 
ceva în sensul ăsta. Nu-mi pot imagina cum sir Oswald a 
scăpat de a fi împuşcat... şi lăsat să moară de pneumonie. 

— Nu fi proastă, Maria, spuse sir Oswald. 

— Întotdeauna am avut oroare de spărgători, le mărturisi 
lady Coote. 

— Gândeşte-te că poţi avea norocul să te întâlneşti cu unul 
faţă-n faţă. Ce palpitant! Murmură Socks. 

— Să nu crezi, spuse Jimmy. E al dracului de dureros. Şi îşi 
bătu uşor braţul drept. 

— Cum îţi mai e braţul? Întrebă lady Coote. 

— Oh, acum e foarte bine. Dar e tare neplăcut să 
trebuiască să faci totul cu mâna stângă. Nu-mi foloseşte la 
NIMIC. 

— Toţi copiii ar trebui să fie educați să fie ambidextri, 
opină sir Oswald. 

— Oh! Exclamă Socks, oarecum uimită. Ca focile? 

— Nu amfibii, o corectă domnul Bateman. Ambidextru 
înseamnă să utilizezi la fel de bine ambele mâini. 

— Oh! Socks se uită la sir Oswald cu respect. 
Dumneavoastră puteţi? 

— Bineînţeles; eu pot să scriu cu ambele mâini. 

— Dar nu cu ambele mâini deodată? 

— Asta n-ar fi practic, spuse scurt sir Oswald. 

— Nu, spuse Socks gânditoare; presupun că ar fi un pic 
prea subtil. 

— Ar fi prea grozav pentru un departament 
guvernamental să nu ştie dreapta ce face stânga, observă 


domnul O'Rourke. 

— Dumneata îţi foloseşti ambele mâini? 

— Nu. Eu sunt cel mai mare dreptaci care a existat 
vreodată. 

— Dar dai cărţile cu mâna stângă, spuse bunul observator 
Bateman. Am văzut aseară. 

— Oh, dar asta este cu totul altceva, spuse nepăsător 
domnul O'Rourke. 

Un gong cu o notă sumbră îi trimise pe toţi la etaj să se 
îmbrace pentru cină. 

După cină, sir Oswald şi lady Coote, domnul Bateman şi 
domnul O'Rourke jucară bridge, iar Jimmy îşi petrecu seara 
făcându-i curte lui Socks. Ultimele cuvinte din seara aceea 
pe care le auzi Jimmy, când se duse la culcare, fură cele 
rostite de sir Oswald soţiei sale. 

— N-ai să fii niciodată o jucătoare de bridge, Maria. 

Şi răspunsul ei: 

— Ştiu, dragă. Întotdeauna îmi spui aşa. Îi datorezi 
domnului O'Rourke o liră, Oswald. Asta-i adevărul. 

Două ore mai târziu, Jimmy se strecură fără zgomot (sau 
aşa spera el) pe scări în jos. Făcu o scurtă vizită în 
sufragerie, apoi se îndreptă spre biroul lui sir Oswald. Aici, 
după ce ascultă atent câteva minute, se puse pe lucru. 
Majoritatea sertarelor biroului erau încuiate, dar bucata de 
sârmă cu o formă ciudată din mâna lui Jimmy îşi făcu 
repede meseria. Unul câte unul sertarele cedară. 

Cercetă minuţios sertar după sertar, având grijă să pună 
totul la loc în aceeaşi ordine. De câteva ori se opri să 
asculte, crezând că auzise un zgomot depărtat. Dar nu-l 
deranjă nimeni. 

Ultimul sertar era încuiat cu grijă. Acum Jimmy ştia - sau 
ar fi trebuit să ştie, dacă ar fi fost atent - multe detalii 
interesante cu privire la oţel; dar nu găsise nimic din ceea 
ce dorea - nici o referire la invenţia lui Herr Eberhard sau 
ceva care i-ar fi putut oferi vreun indiciu privind identitatea 
misteriosului Nr. 7. Sperase, poate, că avea să-l găsească. 


Fusese o ocazie în plus şi profitase de ea... dar nu se 
aşteptase la prea multe... decât doar printr-un noroc chior. 

Încercă sertarele ca să se asigure că le încuiase cum 
trebuie. Cunoştea spiritul de observaţie al lui Rupert 
Bateman şi se uită prin cameră ca să se asigure că nu 
lăsase nici o urmă care să-i trădeze prezenţa. 

— Asta e, îşi spuse încetişor. Aici nu-i nimic. Ei bine, poate 
mâine am să am mai mult noroc... dacă intră şi fetele în joc. 

leşi din birou închizând uşa în urma lui şi încuind-o. O clipă 
crezu că a auzit un sunet foarte aproape de el, dar hotărî că 
se înşelase. Se strecură fără zgomot în lungul holului mare. 
Prin ferestrele înaltele boltite se filtra suficientă lumină ca 
să-l facă să calce, fără să se ciocnească de ceva. 

Auzi din nou acel sunet uşor... de data aceasta, îl auzi 
foarte clar şi fără a se fi înşelat. Nu era singur în hol, 
cineva, acolo, se mişcă tot atât de uşor ca şi el. Inima îi bătu 
dintr-o dată foarte repede. 

Cu un salt brusc ajunse la întrerupătorul electric şi 
aprinse becurile. Lumina puternică îl orbi, dar văzu destul 
de bine. Nici la un metru şi jumătate de el stătea Rupert 
Bateman. 

— Dumnezeule, Pongo, strigă Jimniy, ce m-ai speriat. Te 
strecori ca o pisică în întuneric. 

— Am auzit un zgomot, explică domnul Bateman cu 
severitate, am crezut că au intrat hoţii şi am coborât să văd. 

Jimmy se uită gânditor la pantofii cu talpă de cauciuc ai 
domnului Bateman. 

— Te gândeşti la toate, Pongo, spuse el. Chiar şi la o armă 
mortală. 

Ochii lui se odihneau pe umflătura din buzunarul celuilalt. 

— E foarte bine să fii înarmat. Nu ştii niciodată cu cine te 
întâlneşti. 

— Mă bucur că n-ai tras, spuse Jimmy. M-am cam săturat 
să se tragă în mine. 

— Aş fi putut foarte uşor s-o fac, spuse domnul Bateman. 


— Ar fi fost împotriva legii dacă o făceai, spuse Jimmy. Mai 
întâi, trebuia să te asiguri că sunt hoţi. Nu să te repezi să 
tragi concluzii. Altfel ai fi fost nevoit să explici de ce ai tras 
într-un oaspete, care ieşise într-o plimbare nevinovată, ca 
mine. 

— Aproape, ce făceai aici? 

— Îmi era foame, spuse Jimmy. Vroiam nişte biscuiţi. 

— Sunt biscuiţi şi într-o cutie lângă patul tău, spuse 
Rupert Bateman. 

Se uita foarte atent la Jimmy prin ochelarii săi cu lentilă 
groasă. 

— Ah! Aici personalul casei a dat-o în bară, băiete. Există o 
cutie pe care scrie „Biscuiţi pentru vizitatori lihniţi”. Dar 
când vizitatorul lihnit o deschide - înăuntru nu e nimic. Aşa 
că am venit binişor jos în sufragerie. 

Şi cu un zâmbet dulce, ingenuu, Jimmy scoase din 
buzunarul hainei de seară o mână de biscuiţi. 

Urmă un moment de tăcere. 

— lar acum cred că am să mă duc binişor la culcare, spuse 
Jimmy. Pa-pa, Pongo. 

Cu un aer nonşalant, urcă scările. Rupert Bateman îl 
urmă. La uşa camerei sale, Jimmy se opri ca şi cum ar fi 
vrut să repete noapte bună. 

— E o chestie ciudată cu biscuiţii ăştia, spuse domnul 
Bateman. Te-ar deranja dacă aş vrea doar să?... 

— Bineînţeles, flăcăule, uită-te şi singur. 

Domnul Bateman intră în cameră, deschise cutia de 
biscuiţi şi se uită lung la ea; era goală. 

— Mare scăpare, murmură el. Ei bine, noapte bună. 

leşi. Jimmy se aşeză pe marginea patului şi ascultă un 
minut. 

„Ah, prin ce am trecut”, îşi spuse. „Suspicios tip, Pongo 
ăsta. Pare să nu doarmă niciodată. Şi ce obicei scârbos are 
să umble cu arma la el.” 

Se ridică şi trase unul din sertarele mesei de toaletă. Sub 
un maldăr de cravate zăcea un morman de biscuiţi. 


„Nu-i nimic de făcut”, spuse Jimmy. Va trebui să-i mănânc 
pe toţi. Pariez că, Pongo va veni şi mâine dimineaţă să 
adulmece pe aici”. 

Cu un oftat, se aşeză să mănânce biscuiţii pentru care nu 
avea absolut nici o tragere de inimă. 

XXVIII. Suspiciuni. 

Exact la ora stabilită, douăsprezece, Bundle şi Loraine 
intrau pe porţile parcului, după ce o lăsaseră pe Hispano 
într-un garaj din vecinătate. 

Lady Coote le întâmpină surprinsă pe cele două fete, dar 
cu deosebită plăcere, şi imediat începu să insiste să rămână 
la masă. 

O'Rourke, care stătea tolănit într-un fotoliu imens, începu 
pe dată să-i vorbească plin de admiraţie lui Loraine care, cu 
o ureche, asculta explicaţiile pur tehnice pe care le dădea 
Bundle cu privire la defecţiunea ce-o afectase pe Hispano. 

— Şi ne-am spus, ce grozav că bruta a binevoit să se strice 
tocmai aici! Încheie Bundle. Ultima dată când s-a întâmplat 
a fost într-o duminică într-un loc izolat, Little Speddlington 
under the Hill. Şi, vă spun, se ridica la înălţimea numelui 
său. 

— Mă întreb unde-o fi domnul Thesiger? Spuse lady Coote. 

— Cred că e în camera de biliard, sugeră Socks. Mă duc 
să-l aduc. 

leşi, dar nu trecu un minut şi apăru în scenă Rupert 
Bateman, cu aerul său serios şi preocupat. 

— Da, lady Coote? Thesiger mi-a spus că mă căutaţi. Ca 
mai faci lady Eileen... 

Se întrerupse pentru a le saluta pe cele două fete şi 
Loraine preluă imediat ofensiva. 

— Oh, domnule Bateman! Vroiam neapărat să stăm de 
vorbă. Nu dumneata mi-ai spus ce se face când un câine are 
continuu dureri la labe? 

Secretarul clătină din cap. 

— Trebuie să fi fost altcineva, domnişoară Wade. Totuşi, 
din întâmplare, ştiu şi eu, şi... 


— Ce om grozav eşti, îl întrerupse Loraine. Ştii totul. 

— Trebuie să fii la curent cu ştiinţa modernă, răspunse 
serios domnul Bateman. 

Terence O'Rourke îi şopti sotto voce lui Bundle: 

— Ăsta e unul din cei care scriu articolaşele alea 
instructive din publicaţiile săptămânale. 

— De fapt, informaţii cu caracter general. 

— Şi ce poate fi mai cumplit? Mulţumesc Cerului că sunt 
un om educat şi n-am absolut nici o cunoştinţă cu caracter 
general. 

— Văd că aveţi un teren de golf, îi spuse Bundle lui lady 
Coote. 

— Te provoc la o partidă, lady Eillen, spuse O'Rourke. 

— Să-i luăm şi pe ei, spuse Bundle. Loraine, domnul 
O'Rourke şi cu mine vă provocăm pe tine şi pe domnul 
Bateman la o partidă de golf. 

— Joacă, domnule Bateman, îl îndemnă lady Coote văzând 
că secretarul ezită. Sunt sigură că sir Oswald nu are nevoie 
acum de dumneata. Cei patru plecară pe pajişte. 

— O mutare isteaţă, îi şopti Bundle lui Loraine. Am merita 
felicitări pentru tactul nostru. 

Partida se încheie exact la ora unu, victoria revenindu-le 
lui Bateman şi Loraine. 

— Dar trebuie să fii de acord cu mine, partenere, că am 
jucat mult mai frumos ca ei, spuse domnul O'Rourke. 

El şi Bundle rămăseseră puţin în urmă. 

— Bătrânul Pongo e un jucător precaut... şi nu riscă 
niciodată. Eu merg pe principiul totul sau nimic. Un 
minunat motto în viaţă, nu-i aşa, lady Eileen? 

— Asta nu-ţi cauzează probleme? Întrebă râzând Bundle. 

— Categoric. Mai tot timpul. Dar mă ţin încă tare. Doar 
laţul călăului îi va veni de hac lui Terence O'Rourke. 

Tocmai atunci Jimmy Thesiger dădu colţul casei. 

— Bundle, minunea minunilor! Exclamă el. 

— Ai uitat „Sesiunea de toamnă”, spuse O'Rourke. 


— Am făcut o mică plimbare. De unde au picat fetele 
astea? 

— Ne-a lăsat Hispano de căruţă, explică Bundle. 

— Şi-i povesti împrejurările în care se produsese 
defecţiunea. 

Jimmy ascultă cu o atenţie plină de compasiune. 

— Ghinion, spuse el. Dacă va necesita ceva timp, vă duc eu 
acasă cu maşina mea, după prânz. 

În acel moment se auzi gongul şi intrară cu toţii în casă. 
Bundle îl urmărea îndeaproape pe Jimmy. I se păruse că 
observase în glasul lui o notă de exaltare neobişnuită. Asta 
îi dădea sentimentul că lucrurile merseseră bine. 

După prânz, îşi luară un politicos rămas bun de la lady 
Coote şi Jimmy se oferi să le ducă la garaj cu maşina lui. De 
îndată ce porniră, de pe buzele ambelor fete izbucniră 
aceleaşi cuvinte: 

— Ei bine? 

Jimmy era hotărât să le aţâţe. 

— Ei bine? Oh, sunteţi drăguţe, mulţumesc. O uşoară 
indigestie provocată de prea mulţi biscuiţi. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Vă spun. Devotamentul faţă de cauză m-a făcut să 
mănânc prea mulţi biscuiţi. Dar s-a dat bătut eroul nostru? 
Nu s-a dat. 

— Oh, Jimmy, spuse cu reproş Loraine, şi el se înmuie. 

— Ce vreţi cu adevărat să ştiţi? 

— Oh, totul. N-am făcut bine? Mă refer la modul în care i- 
am reţinut pe Pongo şi pe Terence O'Rourke. 

— Vă felicit pentru cum l-aţi manevrat pe Pongo. O'Rourke 
e probabil mai static... dar Pongo e făcut din alt aluat. 
Pentru flăcăul ăsta există un singur cuvânt - l-am întâlnit 
într-un careu de cuvinte încrucişate, săptămâna trecută. Un 
cuvânt din unsprezece litere. Omniprezent. Îl 
caracterizează perfect pe amicul Pongo. Nu poţi face un 
pas, nu te poţi duce nicăieri, fără să dai de el... şi ce-i mai 
rău, nu-l auzi niciodată. 


— Crezi că e periculos? 

— Periculos? Fireşte că nu-i periculos. Ce idee, Pongo 
periculos! E tâmpit. Dar cum spuneam, e un tâmpit 
omniprezent. Pare să nici n-aibă măcar nevoie să doarmă ca 
toţi muritorii de rând. De fapt, ca s-o spun pe şleau, tipul e 
al dracului de supărător. 

Şi, într-o manieră oarecum exagerată, Jimmy descrise 
evenimentele nopţii precedente. 

Bundle nu dovedi prea multă compasiune. 

— În tot cazul, nu ştiu ce crezi tu că ai să găseşti fâţâindu- 
te pe aici. 

— Pe nr. 7, spuse Jimmy aspru. Asta caut. Pe nr. 7. 

— Şi crezi c-ai să-l găseşti în casa asta? 

— Mă gândeam că aş putea găsi un indiciu. 

— Şi l-ai găsit? 

— Nu noaptea trecută... nu. 

— Dar azi-dimineaţă? Interveni brusc Loraine. Jimmy, tu ai 
descoperit ceva azi-dimineaţă. Ţi se vede pe faţă. 

— Ei bine, nu ştiu dacă înseamnă ceva. Dar, în timpul 
plimbării mele... 

— Care plimbare nu te-a dus prea departe de casă, îmi 
imaginez. 

— Curios, nu m-a dus. Un mic tur prin interior, l-am putea 
numi. Ei bine, cum spuneam, nu ştiu dacă e important sau 
nu. Dar am găsit asta. 

Cu iuţeala unui conspirator scoase o sticluţă şi le-o aruncă 
fetelor. Era plină pe jumătate cu un prafalb. 

— Ce crezi că e? Întrebă Bundle. 

— O pudră albă, cristalizată, asta e, spuse Jimmy. Şi pentru 
orice cititor de romane polițiste cuvintele astea sunt atât 
familiare cât şi sugestive. Fireşte, dacă se va dovedi a fi un 
nou tip de pastă de dinţi, voi fi pus cu botul pe labe şi-am să 
mă simt adânc ruşinat. 

— Unde ai găsit-o? Întrebă tăios Bundle. 

— Ah! Ăsta-i secretul meu. 


Şi, din acest punct, în ciuda implorărilor şi a amenințărilor, 
nu mai vru să vorbească. 

— Uite, am ajuns la garaj, spuse el. Să sperăm că viteaza 
Hispano n-a fost supusă la nici o umilinţă. 

Proprietarul garajului prezentă o notă de cinci şilingi şi 
făcu unele remarci vagi cu privire la nişte piese incomplete 
strânse. Bundle îi plăti cu un surâs dulce. 

— E drăguţ cum uneori încasăm bani pe degeaba, îi şopti 
ea lui Jimmy. 

Cei trei ieşiră tăcuţi în şosea, fiecare cântărind în minte 
situaţia. 

— Ştiu, spuse brusc Bundle. 

— Ce ştii? 

— Ceva ce vroiam să te-ntreb, şi aproape uitasem. Îţi 
aminteşti mănuşa găsită de superintendentul Battle... cea 
pe jumătate arsă? 

— Da. 

— N-ai spus că a încercat-o pe mâna ta? 

— Da... mi-era prea mare. Asta se potriveşte cu faptul că 
cel care a purtat-o era un tip solid, vânjos. 

— Nu asta vroiam să te-ntreb. Mărimea mănuşii nu 
contează. George şi sir Oswald erau amândoi acolo, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Ar fi putut să i-o dea oricăruia dintre ei s-o probeze? 

— Da, fireşte... 

— Dar n-a făcut-o. Te-a ales pe tine. Jimmy, nu înţelegi ce 
înseamnă asta. 

Domnul Thesiger o privi lung. 

— Regret, Bundle. Se prea poate ca drăgălaşa mea minte 
să nu mai funcţioneze ca de obicei, dar n-am nici cea mai 
mică idee despre ce vorbeşti. 

— Nici tu, Loraine? 

Loraine se uită curioasă la ea, dar clătină din cap. 

— Are vreo însemnătate aparte? 


— Fireşte că are. Nu înţelegeţi... Jimmy avea mâna 
dreaptă prinsă după gât. 

— Pentru Dumnezeu, Bundle, rosti încetişor Jimmy. Acum 
că mă gândesc la asta, pare destul de ciudat; era o mănuşă 
de la mâna stângă, vreau să spun. Battle n-a spus nimic 
despre asta. 

— N-a vrut să atragă atenţia asupra acestui lucru, 
încercând-o pe mâna ta şi vorbind despre mărime, le-a 
abătut tuturor atenţia. Dar, cu siguranţă, asta trebuie să 
însemne că cel care te-a împuşcat a ţinut pistolul în mâna 
stângă. 

— Aşadar va trebui să căutăm un stângaci, spuse 
gânditoare Loraine. 

— Da, şi să vă mai spun ceva. Asta făcea Battle când 
cotrobăia printre crosele de golf. Căuta crosa unui stângaci. 

— Dumnezeule! Strigă brusc Jimmy. 

— Ce e? 

— Ei bine, nu cred să fie ceva cu asta, dar e destul de 
curios. 

Relată discuţia de la ceai, din ziua precedentă. 

— Aşadar sir Oswald e ambidextru? Întrebă Bundle. 

— Da. Şi, acum îmi amintesc că, în noaptea aceea, la 
Chimneys - ştii, noaptea în care a murit Gerry Wade - 
urmăream partida de bridge şi-mi spuneam prosteşte ce 
anapoda erau date cărţile... ca pe urmă să-mi dau seama că 
asta se întâmpla din cauză că erau date cu stânga. Nu ştiu 
cine le dădea însă, fireşte, trebuie să fi fost sir Oswald* 

Se uitară unul la altul. Loraine clătină din cap. 

— Un om ca sir Oswald Coote! E imposibil. Ce-ar fi avut de 
câştigat? 

— Pare absurd, spuse Jimmy. Şi totuşi... 

— Nr. 7 are modul său propriu de lucru, anticipă moale 
Bundle. Să-şi fi făcut în felul acesta sir Oswald averea? 

— Dar de ce să fi înscenat toată comedia aia la Abbey când 
avea formula la dispoziţie? 


— Asta s-ar putea explica, în mai multe feluri, spuse 
Loraine. Cu aceleaşi argumente pe care le-ai folosit în cazul 
domnului O'Rourke. Bănuiala trebuia îndreptată în cu totul 
altă parte. 

Bundle dădu din cap. 

— Se potriveşte. Bănuiala trebuia să cadă asupra lui Bauer 
şi a contesei. Cine ar fi visat să-l suspecteze pe sir Oswald 
Coote? 

— Mă întreb dacă Battle, spuse încetişor Jimmy. 

Un crâmpei de amintire vibră în mintea lui Bundle. 
Superintendentul Battle culegând o frunză de iederă de pe 
haina milionarului. 

Îl suspectase Battle tot timpul? 

XXIX. Ciudata purtare a lui George Lomax 

— Domnul Lomax e aici, domnule. 

Lordul Caterham tresări violent căci, absorbit în 
complicata problemă ce să facă şi ce nu cu încheietura 
mâinii stângi, nu auzise paşii majordomului pe gazonul 
moale. Se uită la Tredwell mai degrabă îndurerat decât 
supărat. 

— Ţi-am spus la micul dejun, Tredwell, că, în dimineaţa 
asta, voi fi deosebit de ocupat. 

— Da, domnule, dar... 

— Du-te şi spune-i domnului Lomax că te-ai înşelat, că sunt 
plecat în sat, că zac doborât de gută sau, dacă toate astea 
dau greş, că am murit. 

— Domnul Lomax l-a zărit deja pe excelența voastră. 

Lordul Caterham oftă adânc. 

— Foarte bine, Tredwell, vin. 

Într-o manieră total caracteristică, lordul Caterham era 
întotdeauna deosebit de amabil când sentimentele îi erau 
contrarii. Îl salută pe George cu o căldură ieşită din comun. 

— Dragul meu prieten, dragul meu prieten! Sunt încântat 
să te văd. Absolut încântat. Ia loc. Bea ceva. Aşa, aşa, 
splendid! 


Şi împingându-l pe George într-un fotoliu, se aşeză în faţa 
lui şi clipi nervos. 

— Vroiam să te văd într-o problemă cu totul particulară, 
spuse George. 

— Oh! Exclamă uşor lordul Caterham, şi inima îi zvâcni, în 
timp ce mintea îi trecu în revistă toate posibilităţile 
groaznice care s-ar fi putut afla în spatele acelei fraze 
simple. 

— Foarte particulară, repetă apăsat George. 

Inima lordului Caterham se făcu mai mică decât fusese 
vreodată. Simţi că urma ceva mai rău decât şi-ar fi putut 
imagina. 

— Da? Întrebă el cu o încercare curajoasă de-a părea 
nonşalant. 

— Eileen e acasă? 

Lordul Caterham se simţi ca după suspendarea execuţiei, 
totuşi uşor surprins. 

— Da, da, spuse el. Bundle e aici. A adus-o şi pe prietena 
aia a ei... micuța Wade. Foarte drăguță fată... foarte 
drăguță fată. Într-o zi o să fie o foarte bună jucătoare de 
golf. Are o balansare uşoară... 

Continuă să flecărească, dar George îl întrerupse cu 
grosolănie: 

— Mă bucur că Eileen e acasă. S-ar putea să amo 
întrevedere cu ea mai târziu. 

— Desigur, dragul meu, desigur. Lordul Caterham era încă 
foarte surprins, în acelaşi timp, însă, savura din plin 
senzaţia suspendării execuţiei. Doar dacă asta n-o să te 
plictisească. 

— Nimic nu mă poate plictisi mai puţin, spuse George. 
Cred, Caterham, dacă pot spune aşa, că ţi-ai dat seama că 
Eileen a crescut. Nu mai e un copil. E femeie, şi, dacă pot 
spune aşa, o femeie încântătoare şi talentată. Bărbatul 
care-i va cuceri inima va fi extrem de norocos. Repet - 
extrem de norocos. 


— Oh, aşa cred şi eu, spuse lordul Caterham. Dar e foarte 
neastâmpărată, să ştii. Nu stă o clipă locului. Oricum, aş 
zice că, pentru tinerii din ziua de azi, asta nu contează. 

— Vrei să spui că Eileen nu se mulţumeşte să stagneze. 
Eileen are cap, Caterham; e ambițioasă. O interesează 
problemele zilei şi îşi canalizează elanul tineresc şi 
inteligenţa în direcţia lor. 

Lordul Caterham îl privi lung. Il trecu prin minte că atât 
de vehiculatul „stress al vieţii moderne” începuse să-şi facă 
efectul asupra lui George. Cu siguranţă, descrierea pe care 
i-o făcuse lui Bundle i se părea ridicol de nepotrivită. 

— Eşti sigur că te simţi bine? Întrebă el neliniştit. 

George trecu nerăbdător peste întrebare. 

— Poate ai început să întrezăreşti scopul vizitei mele, 
Caterham. Nu sunt un om care să-mi asum cu uşurinţă noi 
responsabilităţi. Sper că am adevărata conştiinţă a poziţiei 
pe care o deţin. Am acordat acestei probleme toată 
consideraţia şi toată seriozitatea de care sunt capabil. 
Căsătoria, mai ales la vârsta mea, nu poate fi abordată fără 
un total... ăă... discernământ. Rangul meu social, 
similitudinea gusturilor, potrivirea în general, şi acelaşi crez 
religios... toate astea sunt necesare şi trebuie bine 
cântărite. Cred ca pot să-i ofer soţiei mele o poziţie în 
societate care nu e de disprețuit. Eileen va onora această 
poziţie. E potrivită pentru ea prin naştere şi educaţie, iar 
mintea şi acutul ei simţ politic nu pot decât să mă ajute în 
cariera mea, spre avantajul amândurora. Sunt conştient, 
Caterham, că există... ăăâ... o oarecare nepotrivire de 
vârstă. Dar te asigur ca mă simt plin de vigoare... în floare. 
Balanța anilor trebuie să fie de partea soţului. Iar Eileen 
are gusturi serioase... un soţ mai în vârstă i s-ar potrivi mai 
bine decât cine ştie ce puşlama tânără fără pic de 
experienţă sau savoir-faire. Te asigur, dragul meu 
Caterham, că am să-i ocrotesc... ăă... minunata tinereţe; am 
să i-o ocrotesc... ăă... am s-o apreciez. Să urmăresc cum se 


deschide minunata floare a minţii ei - ce privilegiu! Şi când 
te gândeşti că niciodată nu mi-am dat seama... 

Scutură din cap cu amărăciune şi lordul Caterham, 
găsindu-şi cu greu glasul, spuse de-a dreptul: 

— Înţeleg ce vrei să spui... ah, dragul meu prieten, doar n- 
oi vrea să te însori cu Bundle? 

— Eşti surprins. Presupun că te-am luat pe neaşteptate. 
Atunci, am permisiunea dumitale de a vorbi cu ea? 

— Oh, da. Dacă permisiune e ceea ce vrei - fireşte că poți. 
Dar să ştii, Lomax, în locul dumitale n-aş face-o. Mai bine 
du-te acasă şi mai gândeşte-te ca un băiat cuminte. Numără 
până la douăzeci. Fă ce ştii. E păcat... o cerere în căsătorie 
şi să te faci de râs. 

— Înţeleg că vrei să-mi dai un sfat, Caterham, deşi, trebuie 
să recunosc, te-ai exprimat oarecum ciudat. Dar sunt 
hotărât să-mi încerc norocul. Pot să o văd pe Eileen? 

— Oh, nu te uita la mine, spuse grăbit lordul Caterham. 
Eileen îşi rezolvă singură afacerile. Dacă mâine vine la mine 
şi-mi spune că se mărită cu un şofer, n-aş putea nici măcar 
obiecta. În ziua de azi e singura cale. Copiii îţi pot face viaţa 
a dracului de neplăcută dacă nu cedezi la toate toanele lor. 
I-am spus lui Bundle: „Fă cum îţi place, dar nu mă necăji” şi 
zău, în mare, e uimitor de ascultătoare în privinţa asta. 

George se ridică hotărât. 

— Unde o pot găsi? 

— Păi, zău, nu ştiu. Poate fi oriunde. Cum tocmai îţi 
spuneam, niciodată nu stă într-un loc mai mult de două 
minute. N-are stare. 

— Şi presupun că domnişoara Wade e cu ea. Cred că cea 
mai bună soluţie, Caterham, e să suni şi să-i ceri 
majordomului dumitale s-o găsească şi să-i spună că vreau 
să-i vorbesc câteva minute. 

Lordul Caterham apăsă ascultător pe butonul soneriei. 

— Oh, Tredwell, spuse el când acesta apăru. Găseşte-o pe 
fiica mea, te rog. Spune-i că domnul Lomax e nerăbdător 
să-i vorbească în salon. 


— Da, domnule. 

Tredwell ieşi. George apucă mâna lordului Caterham şi i-o 
scutură cu înflăcărare, spre marea neplăcere a acestuia. 

— Mii de mulţumiri, spuse George. Sper să-ţi aduc curând 
veşti bune. 

leşi grăbit din cameră. 

— Ei bine, exclamă lordul Caterham. Oare ce-o mai fi făcut 
Bundle? 

Uşa se deschise din nou. 

— Domnul Eversleigh, domnule. 

În timp ce Bill intră grăbit, lordul Caterham îl prinse de 
mână şi-i spuse repede: 

— Bună, Bill. Presupun că îl cauţi pe Lomax? Ascultă, dacă 
vrei să faci o treabă bună, du-te repede în salon şi spune-i 
că primul ministru a comunicat o şedinţă urgentă, sau 
scoate-l cumva de acolo. Nu e drept ca sărmanul om să se 
facă de râs pentru vreun capriciu prostesc al unei fete. 

— N-am venit pentru Codders, spuse Bill. Nu ştiam că e 
aici. Eu vreau s-o văd pe Bundle. Unde e? 

— Nu poţi s-o vezi. Oricum, nu acum. E cu George. 

— Ei bine... are vreo importanţă? 

— Cam are, spuse lordul Caterham. În clipa asta, probabil, 
că se bâlbâie îngrozitor şi trebuie să-l scăpăm, ca să nu fie 
şi mai rău. 

— Dar ce spune? 

— Dumnezeu ştie. O grămadă de prostii, în tot cazul. Să nu 
spui niciodată prea multe, ăsta a fost motto-ul meu. Înşfacă 
fata de mână şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul! 

Bill se uită lung la el. 

— Dar, ascultați, domnule, mă grăbesc. Trebuie să vorbesc 
cu Bundle. 

— Ei bine, presupun că nu va trebui să aşteptaţi mult. 
Mărturisesc că mă bucur că eşti aici, cu mine... Îmi închipui 
că Lomax va insista să ne întoarcem şi să vorbim, când totul 
se termină. 

— Când se termină ce? Ce face Lomax? 


— Sst! O cerere. 

— Cerere? Ce cere? 

— Să se căsătorească cu Bundle. Nu mă întreba de ce. 
Presupun că a ajuns la ceea ce se cheamă vârsta 
periculoasă. Altfel nu pot să-mi explic. 

— O cere în căsătorie pe Bundle? Porcul dracului! La 
vârsta lui! 

Faţa lui Bill devenise stacojie. 

— El spune că e în floarea vieţii, rosti precaut lordul 
Caterham. 

— EI? Vai, e decrepit - senil! Eu... Bill se înăbugşi pur şi 
simplu. 

— Ba de loc, spuse rece lordul Caterham. E cu cinci ani 
mai tânăr ca mine. 

— Ce glumă cretină! Codders şi Bundle! O fată ca Bundle! 
N-ar trebui să permiţi una ca asta! 

— Eu nu mă bag niciodată, spuse lordul Caterham. 

— Ar fi trebuit să-i spuneţi ce gândiţi despre el. 

— Din păcate, civilizaţia modernă condamnă asta, spuse cu 
regret lordul Caterham. Poate că în epoca de piatră... dar, 
vai, presupun că nici chiar atunci n-aş fi fost în stare s-o 
fac... fiind un omuleţ. 

— Bundle! Bundle! Vai, eu n-am îndrăznit niciodată să-i 
cer lui Bundle să se mărite cu mine, ştiind că doar va râde. 
Şi George... un lăudăros dezgustător, un vânzător de gogoşi 
ipocrit şi lipsit de scrupule, un fanfaron veninos... 

— Dă-i înainte, îmi place, spuse lordul Caterham. 

— Dumnezeule! Exclamă Bill simplu şi cu simţire. 
Ascultaţi, trebuie să plec. 

— Nu, nu, nu pleca. Aş prefera să stai. În plus, vroiai s-o 
vezi pe Bundle. 

— Nu acum. Asta mi-a şters totul din minte. Nu cumva ştiţi 
unde e Jimmy Thesiger? Parcă stătea la familia Cobte. O mai 
fi acolo? 

— Cred că s-a întors ieri în capitală. Sâmbătă au fost acolo 
şi Bundle cu Loraine. Dacă vrei să aştepţi... 


Dar Bill scutură energic din cap şi o zbughi pe uşă. Lordul 
Caterham se furişă tiptil în hol, înşfacă o pălărie şi ieşi 
grăbit pe uşa laterală. În depărtare îl zări pe Bill gonind cu 
maşina. 

„Tânărul ăsta o să aibă un accident” gândi el. 

Totuşi, Bill ajunse la Londra în bună stare şi îşi parcă 
maşina în St. James's Square. Apoi porni spre apartamentul 
lui Jimmy Thesinger. Jimmy era acasă. 

— Bună, Bill. Hei, care-i problema? Nu pari strălucit ca de 
obicei. 

— Sunt îngrijorat, spuse Bill. Eram îngrijorat oricum, însă 
a intervenit ceva care m-a întors complet pe dos. 

— Oh! Ce clar! Deşire ce-i vorba? Pot să te ajut cu ceva? 

Bill nu răspunse. Se uita fix la covor şi arăta atât de 
încurcat şi abătut încât îi stârni şi mai mult curiozitatea lui 
Jimmy. 

— S-a întâmplat ceva ieşit din comun, William? Întrebă el 
blând. 

— Ceva al dracului de ciudat. Nu mai înţeleg nimic. 

— Afacerea cu Şapte Cadrane? 

— Da - afacerea celor Şapte Cadrane? Azi-dimineaţă am 
primit o scrisoare. 

— O scrisoare? Ce fel de scrisoare? 

— O scrisoare de la executorii testamentari ai lui Ronny 
Devereux. 

— Doamne Sfinte! După atâta timp! 

— Se pare că a lăsat instrucţiuni. Dacă avea să moară 
subit, trebuia să-mi fie trimis un plic sigilat, exact după 
două săptămâni de la moartea lui. 

— Şi ţi l-am trimis? 

— Da. 

— L-ai deschis? 

— Da. 

— Ei bine... ce scrie? 

Bill îi aruncă o privire, o privire atât de ciudată şi de 
nepătruns, încât Jimmy tresări. 


— Ascultă, spuse el. Adună-te, omule. Indiferent despre ce 
e vorba, se pare că te-a dărâmat rău. Bea ceva! 

Turnă whisky într-un pahar şi i-l aduse lui Bill, care îl luă 
ascultător. Totuşi, chipul lui păstră aceeaşi expresie 
încurcată. 

— E legat de ce scrise în scrisoare, spuse el. Pur şi simplu 
nu pot să cred. 

— Oh, prostii. Trebuie să-ţi intre în obicei să crezi şase 
lucruri imposibile înainte de micul dejun. Eu o fac cu 
regularitate. Ei, hai să auzim despre ce-i vorba. Aşteaptă o 
clipă! 

leşi. 

— Stevens! 

— Da, domnule? 

— Vrei să te duci să-mi cumperi nişte ţigări? Le-am 
terminat. 

— Prea bine, domnule. 

Jimmy aşteptă până auzi închizându-se uşa de la intrare. 
Apoi se întoarse în camera de zi. Bill tocmai punea jos 
paharul gol. Arăta mai bine, mai însufleţit şi mai sigur pe 
sine. 

— Dă-i drumul, spuse Jimmy. L-am expediat pe Stevens, 
aşa că nu ne aude nimeni. Ai de gând să mă lămureşti şi pe 
mine despre ce e vorba? 

— E pur şi simplu incredibil. 

— Atunci e sigur că e adevărat. Hai dă-i drumul! 

Bill inspiră adânc. 

— Bine. Îţi voi povesti totul. 

XXX. Un apel urgent. 

Loraine, jucându-se cu un căţeluş delicios, fu oarecum 
surprinsă când Bundle reveni lângă ea după o absenţă de 
douăzeci de minute, într-o starfe de surescitare şi cu o 
expresie de nedescris pe faţă. 

— Uff! Exclamă Bundle prăbuşindu-se pe bancă. Uf! 

— Ce s-a întâmplat? E vreo problemă? 

— George e problema - George Lomax. 


— Ce-a făcut? 

— M-a cerut în căsătorie. A fost îngrozitor. S-a bâlbâit, s-a 
poticnit, dar până la urmă a scos-o la capăt... cred că 
trebuie s-o fi învăţat din cărţi. N-a fost chip să-l opresc. Oh, 
cât urăsc bărbaţii care se bâlbâie! Şi, din nefericire, n-am 
ştiut răspunsul. 

— Trebuie să fi ştiut ce vroiai. 

— Natural, n-am să mă mărit cu un idiot ca George. 
Vroiam să spun că n-am ştiut răspunsul pe care-l cere 
eticheta. Am spus doar: „Nu, nu vreau.” S-ar fi cuvenit să-i 
spun ceva de genul că sunt adânc mişcată de onoarea pe 
care mi-o face, etc., etc. Dar am fost atât de zăpăcită încât, 
în final, am sărit pe fereastră şi am rupt-o la fugă. 

— Zău, Bund.le, asta nu-ţi seamănă. 

— Ei bine, n-am visat în viaţa mea că s-ar putea întâmpla 
una ca asta. George... despre care întotdeauna am crezut 
că nu mă poate suferi... tocmai el! Ce lucru fatal e să te 
prefaci interesată de subiectele favorite ale unui bărbat! Ar 
fi trebuit să-l auzi bătând câmpii despre mintea mea 
feciorelnică şi despre ce plăcere ar fi să mi-o formeze. 
Mintea mea! Dacă George ar fi ştiut măcar un sfert din ce 
era în mintea mea, ar fi leşinat de groază! 

Loraine râse. 

— Oh, ştiu că-i doar vina mea. Eu mi-am făcut-o. Uite-l pe 
tata vrând s-o şteargă pe lângă rododendroni. Bună, tată! 

Lordul Caterham se apropie cu o expresie de câine bătut. 

— Lomax a plecat, aşa-i? Întrebă el cu o amabilitate 
oarecum forţată. 

— În ce drăguță afacere m-ai băgat, spuse Bundle. George 
mi-a vorbit de întreg consimţământul tău şi de deplina ta 
aprobare. 

— Ei bine, ce te aşteptai de la mine să spun? De fapt, n-am 
spus deloc asta şi nici altceva asemănător. 

— Nici eu n-am crezut-o cu adevărat. Am presupus că 
George te-a înghesuit într-un colţ şi ţi-a turuit, aducându-te 


într-o asemenea stare încât nu ţi-a rămas decât să dai 
moale din cap. 

— Păi cam aşa s-a şi întâmplat. Cum a primit-o? Rău? 

— N-am stat să văd. Mă tem că am fost cam bruscă. 

— Mai bine, spuse lordul Caterham. Poate asta a fost cea 
mai bună cale. Slavă domnului că pe viitor Lomax nu va mai 
da buzna pe-aici, cum are obiceiul, necăjindu-mă cu tot 
soiul de lucruri. Se spune ca tot rău-i spre bine. N-aţi văzut 
pe undeva crosa mea de golf? 

— Cred că o partidă mi-ar calma nervii, spuse Bundle. 
Vino, Loraine. Vă bat măr! 

Petrecură o oră foarte tihnită. Se întoarseră în casă într-o 
stare de spirit relaxată. Pe masa din hol zăcea un bilet. 

— Domnul Lomax v-a lăsat asta, excelența voastră, explică 
Tredwell. A fost foarte dezamăgit aflând că aţi plecat. 

Lordul Caterham îl deschise. Scoase o exclamaţie 
îndurerată şi se întorsese spre fiica sa. Tredwell se 
retrăsese. 

— Zău, Bund.le, ai fi putut fi mai explicită. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, citeşte. 

Bundle luă biletul şi-l citi. 

Dragul meu Caterham, Regret că n-am putut sta de vorbă. 
Credeam că m-am exprimat destul de clar când ţi-am spus 
că vreau să te revăd, după întrevederea cu Eileen. Draga 
copilă, sentimentele pe care le nutresc pentru ea au 
surprins-o într-o totală necunoştinţă de cauză. Mă tem că, a 
fost foarte şocată. Nu doresc s-o grăbesc în nici un fel. 
Uluiala ei feciorelnică a fost fermecătoare şi m-a făcut s-o 
admir chiar mai mult, după cum apreciez şi rezerva ei de 
domnişoară. 

Trebuie să-i las timp să se obişnuiască cu ideea. Marea ei 
uimire dovedeşte că nu-i sunt cu totul indiferent şi n-am nici 
un dubiu cu privire la succesul meu final. 

Crede-mă, dragă Caterham, Al dumitale sincer, George 
Lomax. 


— Ei bine, spuse Bundle. Ei bine, fir-aş a naibii! 

Nu-şi mai găsi cuvintele. 

— Omul ăsta trebuie să fie nebun, spuse lordul Caterham. 
Nimeni n-ar fi putut scrie aşa ceva despre tine, Bundle, 
dacă n-ar fi atins la creier. Bietul de el, bietul de el! Dar ce 
insistenţă! Nu mă mir că a intrat în Guvern. S-ar fi învăţat 
minte, dacă te măritai cu el, Bundle. 

Sună telefonul şi Bundle ridică receptorul. În clipa 
următoare, George Lomax şi propunerea lui fură uitate, şi-i 
făcu repede semn lui Loraine. Lordul Caterham plecă spre 
sanctuarul lui. 

— E Jimmy, spuse Bundle. E foarte agitat. 

— Slavă Domnului că te-am prins, rosti Jimmy la capătul 
firului. Nu-i timp de pierdut. E şi Loraine acolo? 

— Da. 

— Ei bine, ascultă, acum n-am timp să vă explic totul... de 
fapt, nu pot prin telefon. Dar a trecut Bill pe la mine cu o 
poveste din cele mai uimitoare din câte se pot auzi. Dacă e 
adevărată... ei bine, dacă e adevărată, e cea mai mare 
senzaţie a secolului. Şi-acum, ascultă, uite ce să faceţi. 
Veniţi imediat la Londra, amândouă. Parcaţi maşina undeva 
şi mergeţi direct la Clubul Şapte Cadrane. Crezi că atunci 
când veţi ajunge acolo ai să poţi să-i faci vânt amicului 
lacheu? 

— Lui Alfred? Nici o grijă, las' pe mine! 

— Bun. Scapă de el şi urmăriţi când sosim eu şi Bill. Nu vă 
arătaţi la fereastră, dar când ne auziţi, daţi-ne drumul 
imediat. Înţelegi? 

— Da. 

— Atunci e în regulă. Oh, Bundle, să nu spui nimănui că 
veniţi la Londra. Găseşti tu o scuză. Spune că o duci pe 
Loraine acasă. Poţi s-o faci? 

— Perfect. Auzi, Jimmy, sunt emoţionată până-n măduva 
oaselor. 

— Şi ai putea să-ţi faci şi testamentul înainte de a pleca. 


— Din ce în ce mai bine. Dar aş vrea să ştii despre ce e 
vorba. 

— Vei şti de îndată ce ne vom întâlni. Am multe să-ţi 
povestesc. Suntem pe cale să-i facem o surpriză a dracului 
lui nr. 7! 

Bundle puse receptorul în furcă şi, întorcându-se spre 
Loraine, îi rezumă scurt convorbirea ei cu Jimmy. Loraine o 
luă la fugă pe scări şi îşi făcu repede geamantanul, iar 
Bundle îşi băgă capul pe uşa biroului tatălui său. 

— O duc pe Loraine acasă, tată. 

— De ce? Habar n-aveam că pleacă azi. 

— E aşteptată acasă, spuse vag Bundle. 'Tocmai au 
telefonat. Pa! 

— Hei, Bundle, aşteaptă o clipă. Când te întorci? 

— Nu ştiu. Ai să mă vezi. 

Cu acest rămas bun, lipsit de ceremonie, Bundle alergă la 
etaj, îşi puse pălăria şi haina de blană şi fu gata de plecare. 
Ordonase deja ca Hispano să fie trasă la scară. 

Călătoria spre Londra decurse fără aventuri, excepţie 
făcând cele provocate de obişnuitul mod de a şofa a lui 
Bundle. Lăsară maşina într-un garaj şi se îndreptară direct 
spre Şapte Cadrane. 

Le deschise chiar Alfred. Bundle trecu pe lângă el fără 
ceremonie şi Loraine o urmă. 

— Închide uşa, Alfred, spuse Bundle. Am venit special să-ţi 
vând un pont grozav. Eşti căutat de poliţie. 

— Oh, milady! 

Alfred se făcu alb ca varul. 

— Am venit să te avertizez pentru că tu mi-ai făcut un 
serviciu în noaptea aceea, continuă repede Bundle. Există 
un mandat de arestare pentru domnul Mosgorovsky şi cel 
mai bun lucru e s-o ştergi cât mai repede. Dacă nu te vor 
găsi aici, n-or să-şi bată capul în privinţa ta. Uite zece lire 
ca să poţi pleca undeva. 

În trei minute, un Alfred ameţit şi speriat de moarte 
părăsea Hunstanton Street.14, cu un singur gând în minte - 


să nu se mai întoarcă niciodată. 

— Ei bine, mi-a reuşit de minune, spuse Bundle cu 
satisfacţie. 

— Era nevoie să fii atât de... drastică? 

— E mai sigur. Nu ştiu ce au pus la cale Jimmy şi Bill, dar 
nu vreau ca Alfred să apară în toiul distracţiei şi să strice 
totul. Hei, au sosit. N-au pierdut timpul. Probabil aşteptau 
la colţ să-l vadă pe Alfred plecând. Du-te şi deschide, 
Loraine! 

Loraine se supuse. Jimmy Thesiger cobori de pe locul 
şoferului 

— Tu rămâi aici o clipă, Bill, spuse el. Claxonează dacă ţi 
se pare că cineva supraveghează locul. 

Alergă pe scări şi trânti uşa după el. Arăta îmbujorat şi 
însufleţit. 

— Bună, Bundle, am sosit. Şi-acum, unde e cheia de la 
camera în care ai intrat data trecută? 

— Era una din cheile de la uşile de la parter. Mai bine le- 
am lua pe toate sus. 

— Ai dreptate, dar grăbeşte-te! Timpu-i scurt. 

Cheia fu găsită uşor şi deschiseră uşa. Cei trei intrară. 
Camera era exact la fel cum o văzuse Bundle cu cele şapte 
scaune grupate în jurul mesei. Jimmy examină în tăcere 
încăperea. Ochii i se opriră asupra celor două dulapuri. 

— În care din ele te-ai ascuns, Bundle? 

— În ăsta. 

Jimmy se duse spre el şi deschise uşa. Aceeaşi colecţie de 
veselă desperecheată acoperea rafturile. 

— O să trebuiască să scăpăm de prostiile astea, murmură 
el. Loraine, fugi jos şi adu-l pe Bill. Nu e nevoie să mai stea 
de pază. 

Loraine ieşi în fugă. 

— Ce ai de gând, îl întrebă Bundle nerăbdătoare. 

Jimmy stătea în genunchi, încercând să se uite prin 
crăpătura uşii celuilalt dulap. 


— Aşteaptă până vine Bill şi o să auzi întreaga poveste. 
Asta e opera lui... o operă a naibii de credibilă. Hei... de ce- 
o fi alergând aşa Loraine de parcă ar fugări-o un taur 
furios? 

Într-adevăr, Loraine urca scările cu toată viteza. Năvăli 
peste ei, cenuşie la faţă şi cu groaza în priviri. 

— Bill... Bill... Oh, Bundle... Bill! 

— Ce-i cu Bill? 

Jimmy o prinse de umeri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Loraine, ce s-a întâmplat? 

— Bill... cred că-i mort... e încă în maşină... dar nu mişcă, 
nici nu vorbeşte. Sunt sigură că e mort. 

Jimmy scoase o înjurătură şi se repezi pe scări. Bundle se 
luă după el cu inima bătându-i nebuneşte şi cu întreaga 
făptură năpădită de o deznădejde cumplită. 

— Bill... mort? Oh, nu! Nu! Asta nu! Doamne, te rog... 
numai asta nu! 

Ajunseră împreună la maşină, cu Loraine după ei. 

Jimmy se uită înăuntru. Bill stătea cum îl lăsase, cu spatele 
sprijinit în scaun. Dar avea ochii închişi şi nu reacţionă când 
Jimmy îl trase de braţ. 

— Nu înţeleg, spuse Jimmy. Dar nu-i mort. Fruntea sus, 
Bundle! Ascultă, trebuie să-l ducem în casă. Să ne rugăm la 
Dumnezeu să nu treacă nici un poliţist. Dacă întreabă 
cineva, prietenului nostru îi e rău şi îl ducem în casă să-şi 
revină. 

Toţi trei îl cărară în casă fără prea multă greutate şi fără 
să atragă prea mult atenţia, cu excepţia unui bărbat 
nebărbierit care rosti compătimitor: 

— Ddomnu' a bbăut pă cinste, vvăz io, şi dădu din cap 
atotştiutor. 

— În cămăruţa din fund de la parter, spuse Jimmy. Acolo e 
o sofa. 

Îl aşezaseră cu grijă pe sofa şi Bundle îngenunchie lângă 
ei şi-i luă încheietura mâinii inerte. 

— Are puls, spuse ea. Ce s-a întâmplat cu el? 


— Puțin mai înainte, când l-am lăsat, era bine-merci, spuse 
Jimmy. Mă întreb dacă nu i-o fi injectat cineva ceva. Ar fi 
fost simplu - doar o înţepătură. Individul l-ar fi putut 
întreba cât e ceasul. Nu putem face decât un lucru - să-i 
aducem un doctor. Rămâneţi aici şi aveţi grijă de el. 

Porni grăbit spre uşă, apoi se opri. 

— Ascultaţi... nu fiţi speriate. Dar mai bine vă las 
revolverul meu. Vreau să spun... doar dacă-i nevoie. Mă 
întorc cât de repede pot. 

Lăsă arma pe măsuţa de lângă sofa, apoi ieşi. Auziră uşa 
de la intrare trântindu-se în urma lui. 

Casa părea foarte tăcută. Cele două fete stăteau 
nemişcate lângă Bill. Bundle încă îi mai lua pulsul. Acesta 
bătea foarte repede şi neregulat. 

— Aş vrea să putem face ceva, îi şopti ea lui Loraine. E 
cumplit. 

Loraine dădu din cap. 

— Ştiu. Parcă e un veac de când a plecat Jimmy, şi totuşi n- 
au trecut decât un minut şi jumătate. 

— Tot mi se pare că aud ceva, zise Bundle. Paşi şi scârţâit 
de podea la etaj... deşi ştiu că-i doar o închipuire. 

— Mă întreb de ce ne-a lăsat Jimmy revolverul, spuse 
Loraine. Aici nu pare să fie vreun pericol. 

— Dacă au putut să i-o facă lui Bill... Bundle se opri. 

Loraine se înfioră. 

— Ştiu... dar noi suntem în casă. Nu poate intra nimeni 
fără să auzim: Şi, oricum, avem revolverul. 

Bund.le îşi întoarse din nou atenţia spre Bill. 

— De-aş şti ce să fac! Cafea fierbinte. Asta se dă uneori. 

— Am o sticluţă cu săruri în geantă, spuse Loraine. Şi 
puţin coniac. Unde e? Oh, trebuie s-o fi lăsat în camera de 
sus. 

— Mă duc eu s-o aduc. S-ar putea să-i ajute. 

Urcă în fugă scările, traversă sala de joc şi intră în camera 
secretă. Poşeta lui Loraine era pe masă. 


În timp ce întindea mâna s-o ia, auzi un zgomot în spatele 
ei. Ascuns după uşă, un bărbat stătea cu un sac cu nisip în 
mână. Înainte ca Bundle să apuce să se întoarcă, bărbatul 
lovi. 

Cu un geamăt uşor, Bundle se prăbuşi fără cunoştinţă pe 
podea. 

XXXI. Cele Şapte Cadrane. 

Puţin câte puţin, Bundle îşi recăpătă cunoştinţa. Era 
cufundată complet în întuneric, care se învârtea şi în 
centrul căruia pulsa o durere violentă. Împunsăturile erau 
provocate de sunete. O voce bine cunoscută repeta iar şi iar 
aceleaşi cuvinte. 

Întunericul se rotea acum mai puţin violent. Bundle îşi 
dădu seama că înţepăturile se produceau în propriul ei cap. 
Îşi revenise destul pentru ca s-o intereseze ceea ce spunea 
vocea. 

— Scumpă, scumpa mea Bundle! Oh, scumpa mea Bundle! 
E moartă; ştiu că e moartă. Oh, iubita, iubita mea Bundle! 
Te iubesc atât de mult! Bundle... scumpa mea... iubita 
mea... 

Bundle zăcea foarte ţeapănă, cu ochii închişi. Dar acum 
era pe deplin conştientă. Bill o ţinea strâns în braţe. 

— Scumpă Bundle... Oh, iubita mea Bundle! Dragostea 
mea! Ce să fac? Oh, iubirea mea... dragostea mea, scumpa 
mea! Oh, Doamne, ce să mă fac? Am omorât-o. Eu am 
omorât-o. 

Reţinut... foarte reţinut... Bundle vorbi. 

— Nu, nu m-ai omorât, prostule. 

Bill scoase o exclamaţie de uimire. 

— Bundle... eşti vie! 

— Fireşte că sunt vie. 

— De când eşti... vreau să spun, de când ţi-ai revenit? 

— De vreo cinci minute. 

— De ce n-ai deschis ochii... sau n-ai spus ceva? 

— N-am vrut. Mă distram. 

— "Te distrai? 


— Da. Ascultând tot ce spuneai. N-ai să le mai spui 
niciodată atât de bine. Ai să fii al dracului de plin de tine. 

Bill se făcuse ca racul. 

— Bundle... chiar nu ţi-a păsat? Ştii, eu chiar te iubesc. Te 
iubesc de ani de zile. Dar n-am îndrăznit niciodată să ţi-o 
spun. 

— Tăntălău ridicol! De ce? 

— Credeam că ai să râzi de mine. Vreau să spun...tuai 
cap şi aşa mai departe... te vei mărita cu vreun mare 
mahăr. 

— Ca George Lomax? Sugeră Bundle. 

— Nu mă refeream la un tâmpit îngâmfat cum e Codders. 
Ci la vreun tip cu adevărat grozav care să te merite... deşi 
nu cred că există vreunul, încheie Bill. 

— Eşti un scump, Bill. 

— Dar, serios, Bundle, ai putea vreodată? Vreau să spun, 
te-ai putea hotări vreodată? 

— Să mă hotărăsc să fac ce? 

— Să te măriţi cu mine. Ştiu că sunt cumplit de greu de 
cap... dar te iubesc atât de mult, Bundle! Aş fi câinele tău, 
sau servitorul tău, sau tot ce vrei. 

— Semeni foarte mult cu un câine, Bill. Îmi plac câinii. 
Sunt atât de prietenoşi, şi credincioşi, şi au o inimă atât de 
caldă! Cred că aş putea chiar să mă hotărăsc să mă mărit 
cu tine, Bill... cu mare efort, să ştii. 

Ca răspuns, Bill îi dădu drumul şi se dădu brusc înapoi. Se 
uită înmărmurit la ea. 

— Bundle... tu glumeşti! 

— Nu-i nimic de, făcut, spuse Bundle. Înţeleg că o să 
trebuiască să cad din nou în inconştienţă. 

— Bundle... scumpo... Bill o prinse în braţe, tremurând 
violent. Bundle... chiar vrei să spui că... o vei face? Nici nu 
ştii cât de mult te iubesc. 

— Oh, Bill. 

Nu e nevoie să descriem în amănunţime discuţia din 
următoarele zece minute. A constat, în majoritate, din 


repetiţii. 

— Şi chiar mă iubeşti? Întrebă neîncrezător Bill pentru a 
douăzecea oară, în timp ce, în sfârşit, îi dădea drumul din 
braţe. 

— Da - da - da. Acum să trecem la lucruri serioase, încă 
îmi zvâcneşte capul şi m-ai şi strâns să mă sufoci. Vreau să 
ştiu tot. Unde ne aflăm şi ce s-a întâmplat? 

Pentru prima dată, Bundle începu să ia aminte la ceea ce 
era în jurul ei. Se aflau în camera secretă, observă ea, iar 
uşa etanşă era închisă şi, probabil, încuiată. Deci, erau 
prizonieri! 

Ochii lui Bundle se întoarseră la Bill. Acesta o privea cu 
adoraţie. 

— Bill, dragă, adună-te. Trebuia să ieşim de aici. 

— Cum? Ce? Oh, da. În regulă. Nu va fi nici o greutate. 

— Asta înseamnă să fii îndrăgostit. Şi eu mă simt cam la 
fel. Totul ţi se pare uşor şi posibil. 

— Aşa e, spuse Bill. Acum că ştiu că ţii la mine... 

— Opreşte-te. Dacă o luăm de la capăt n-o să fiu în stare să 
ne ocupăm şi de lucruri serioase. Dacă nu te aduni şi nu 
devii rezonabil, s-ar putea foarte bine să mă răzgândesc. 

— N-am să te las. Doar nu crezi că o dată ce-am pus mâna 
pe tine aş fi un prost să te las să-mi scapi? 

— Sper că n-ai să mă obligi cu forţa, spuse Bundle cu 
grandilocvenţă. 

— Zău? Provoacă-mă şi ai să vezi. 

— Eşti cu adevărat un scump, Bill. Mă temeam că ai putea 
fi prea moale, dar văd că nu-i nici un pericol în privinţa asta. 
Într-o jumătate de oră ai să-mi dai şi ordine. 

— Oh, dragă, iar începem să ne prostim. 

— Ascultă, Bill, trebuie să ieşim de aici. 

— 'Ţi-am spus că nu-i nici o problemă. Am să... 

Se opri căci Bundle îl strânse de mână. Se aplecase şi 
asculta atentă. Da, nu se înşelase. Cineva traversa camera 
de alături. Cheia fu introdusă în broască şi răsucită. Bundle 


îşi ţinu respiraţia. Era Jimmy care le venea în ajutor... sau 
era altcineva? 

Uşa se deschise şi în prag apăru bărbosul domn 
Mosgorovsky. 

Bill făcu imediat un pas înainte, aşezându-se în faţa lui 
Bundle. 

— Ascultă, spuse el, vreau să schimb câteva vorbe cu 
dumneata în particular. 

Rusul nu răspunse pe loc. Îşi netezea barba lungă neagră, 
mătăsoasă şi surâdea. 

— Deci, aşa stă treaba, spuse în cele din urmă. Foarte 
bine. Poate doamna vrea să fie amabilă să mă însoţească. 

— E în regulă, Bundle, spuse Bill. Las-o pe mine. Du-te cu 
tipul ăsta. Nimeni nu-ţi va face vreun rău. Ştiu eu ce fac. 

Bundle se ridică ascultătoare. Nota autoritară din glasul 
lui Bill era ceva nou pentru ea. Părea foarte sigur pe sine şi 
încrezător în capacitatea lui de a controla situaţia. Bundle 
se întrebă vag ce avea Bill - sau credea că are - în mânecă. 

leşi din cameră înainte rusului. Acesta o urmă, închizând 
uşa şi încuind-o. 

— Pe aici, te rog, spuse el. 

Îi arătă scara şi ea o urcă ascultătoare până la următorul 
etaj. Aici fu condusă într-o cămăruţă austeră, pe care ea o 
luă drept dormitorul lui Alfred. 

Mosgorovsky spuse: 

— Stai aici şi aşteaptă în linişte, te rog. Nu trebuie să fie 
nici un zgomot. 

Apoi ieşi, închise uşa şi o încuie. 

Bundle se aşeză pe un scaun. O mai durea îngrozitor capul 
şi nu se simţea în stare să gândească. Bill păruse să 
stăpânească situaţia. Presupunea că, mai devreme sau mai 
târziu, o să vină cineva s-o scoată de acolo. 

Minutele treceau. Ceasul lui Bundle se oprise, dar socoti 
că trebuia să fi trecut mai mult de o oră de când rusul o 
adusese acolo. Ce se întâmpla? Chiar, ce se întâmplase? 


În sfârşit, auzi paşi pe scări. Era tot Mosgorovsky. Îi vorbi 
foarte oficial. 

— Lady Eileen Brent, sunteţi aşteptată la întrunirea 
extraordinară a Societăţii Şapte Cadrane. Vă rog să mă 
urmaţi. 

O luă pe scări în jos şi Bundle îl urmă. El deschise uşa 
camerei secrete şi Bundle intră. Respirația i se tăie de 
surpriză. 

Vedea pentru a doua oară ceea ce, prima dată, doar 
întrezărise prin gaura făcută în uşa dulapului. Siluetele 
mascate şedeau în jurul mesei. Cum stătea aşa, derutată de 
bruscheţea evenimentului, Mosgorovsky se strecură la locul 
său, punându-şi şi masca în formă de ceas. 

Dar, de data asta, locul din capul mesei era ocupat. Nr. 7 
era prezent. 

Inima lui Bundle bătea violent. Se găsea în celălalt capăt al 
mesei, cu faţa direct spre el, neputând să-şi ia privirea de la 
bucata caraghioasă de pânză cu un cadran de ceas pe ea, 
care-i ascundea trăsăturile. 

Nr. 7 stătea complet nemişcat şi Bundle avea ciudata 
senzaţie că nemişcarea lui radia o forţă ieşită din comun. 
Pasivitatea lui nu se datora slăbiciunii... şi se dorea din 
răsputeri, isteric aproape, ca el să vorbească... să facă un 
gest, un semn... nu doar aşa ca un păianjen uriaş în mijlocul 
pânzei aşteptând fără remuşcări prada sa. 

Se înfioră şi, în aceeaşi clipă, Mosgorovsky se ridică. Glasul 
său moale, mătăsos, persuasiv, părea ciudat de îndepărtat. 

— Lady Eileen, aţi fost prezentă, fără să fi fost invitată, la 
consiliul secret al acestei societăţi. De aceea e necesar să 
fiţi pusă în temă cu scopurile şi ambițiile noastre. Locul orei 
două, după cum puteţi vedea, e liber. Vă oferim 
dumneavoastră acest loc. 

Bundle se fâstâci. Toată treaba semăna cu un coşmar 
fantastic. Era posibil ca ei, Bundle Brent, să i se propună să 
între într-o societate secretă criminală? I se făcuse şi lui Bill 
aceeaşi monstruoasă ofertă, şi el o refuzase cu indignare? 


— Nu pot face asta, spuse ea răspicat. 

— Nu vă pripiţi cu răspunsul. 

Şi-l imagină pe Mosgorovsky surâzând în barbă, în spatele 
măştii. 

— Nici măcar nu ştiţi ce refuzaţi, lady Eileen. 

— Pot să ghicesc foarte bine, spuse Bundle. 

— Oare? 

Era glasul orei 7. În mintea lui Bundle tresări un crâmpei 
vag de amintire. Să fi cunoscut glasul ăsta? 

Foarte încet, nr. 7 îşi ridică mână şi începu să-şi dezlege 
masca. 

Bundle îşi ţinu respiraţia. În sfârşit... avea să ştie. 

Masca pică. 

Bundle se pomeni privind chipul împietrit, fără expresie, al 
superintendentului Battle. 

XXXII. Bundle e uluită. 

E-n regulă, spuse Battle, în timp ce Mosgorovsky se ridică 
şi veni spre Bundle. Dă-i un scaun. După cât văd, e niţel 
şocată. 

Bundle se prăbuşi pe scaun. Surpriza o înmuiase, mai să 
leşine. Battle continuă să vorbească în felul acela calm, 
plăcut, atât de caracteristic lui. 

— Nu te aşteptai să mă vezi, lady Eillen. La fel şi unii 
dintre ceilalţi de la masa asta. Domnul Mosgorovsky e, dacă 
se poate spune aşa, locotenentul meu. A fost tot timpul la 
curent cu totul. Însă restul şi-au primit ordinele prin 
intermediul lui. 

Bundle nu scoase o vorbă. Era - într-o postură cu totul 
neobişnuită pentru ea - incapabil să vorbească. 

Battle se uită la ea blând, părând să-i înţeleagă starea de 
spirit. 

— Mă tem că va trebui să scapi de câteva idei 
preconcepute, lady Eillen. De pildă, despre această 
societate. În cărţi apar destul de des organizaţii secrete 
constituite din criminali, având ca şef un supercriminal, pe 
care nu-l cunoaşte nimeni. Lucruri de genul ăsta pot exista 


în realitate, numai că eu personal n-am întâlnit niciodată 
ceva de felul ăsta, cu toate că am destulă experienţă. 

În lume e mult romantism, lady Eileen. Oamenilor, în 
special tinerilor, le place să citească astfel de lucruri şi le 
place şi mai mult chiar să le facă. Acum te voi prezenta unui 
foarte lăudabil grup de amatori care au îndeplinit o misiune 
remarcabilă pentru departamentul meu, misiune pe care 
nimeni altcineva n-ar fi putut-o îndeplini. Dacă au ales 
metode melodramatice, ei bine, de ce nu? Au dorit să 
înfrunte pericolul real - un pericol din cele mai rele - şi au 
făcut-o din următoarele motive: riscul de dragul riscului - 
ceea ce în mintea mea e un semn de sănătate, în ziua de 
azi, când toţi vor să stea la căldurică - şi dorinţa sinceră de 
a-şi servi ţara. 

Iar acum, lady Eileen, am să fac prezentările. În primul 
rând, domnul Mosgorovsky pe care, ca să zicem aşa, deja îl 
cunoşti. E cel mai valoros agent secret antibolşevic din 
Anglia. Nr. 5 este Contele Andras de la Ambasada Ungară, 
un bun prieten al răposatului Gerald Wade. Nr. 4 este 
domnul Hâyward Phelps, ziarist american, ale cărui simpatii 
britanice sunt foarte profunde şi ale cărui aptitudini pentru 
„Ştiri” picante sunt remarcabile. Nr. 3... 

Se opri zâmbind, şi Bundle se uită uluită la chipul timid, 
zâmbăreţ, a lui Bill Eversleigh. 

— Nr. 2, continuă Battle pe un ton mai grav, acum e doar 
un loc gol. Acest loc a aparţinut domnului Ronald Devereux, 
un tânăr curajos care şi-a dat viaţa pentru ţara lui fără să 
şovăie. Nr 1... Ei bine, Nr. 1 a fost domnul Gerald Wade, un 
alt tânăr viteaz care a murit în acelaşi fel. Locul lui a fost 
luat - nu fară multe şovăieli din partea mea - deo 
doamnă... o doamnă care s-a dovedit foarte potrivită pentru 
munca asta, şi care ne-a fost de mare ajutor. 

Noul Nr.l, îşi dădu jos masca şi Bundle se uită fără să se 
mire la chipul creol, frumos, al contesei Radzky. 

— Trebuia să-mi fi dat seama că prea era tipul perfect al 
frumoasei aventuriere ca să fi fost cu adevărat aşa, spuse 


cu ciudă Bundle. 

— Dar nu ştii care-i adevărata bombă, spuse Bill. Bundle, 
asta e Babe St. Maur... Îţi aminteşti când îţi spuneam ce 
actriţă desăvârşită e... şi a cam dovedit-o. 

— Aşa-i, spuse domnişoara Maur cu un autentic accent 
nazal. Dar ăsta nu-i cine ştie ce meritul meu, pentru că 
mami şi papi au venit din partea aia a Europei... aşa că mi-a 
fost destul de uşor să trăncănesc cu accentul ăla. Drace, 
dar eram să mă dau de gol o dată la Abbey, vorbind despre 
grădini. 

Se opri, apoi adăugă brusc: 

— N-a... n-a fost chiar amuzant. Vezi tu, eram aproape 
logodită cu Ronny, iar când ela dat în primire... ei bine, 
trebuia să fac ceva să-i vin de hac ticălosului care îl 
omorâse. Asta-i tot. 

— Sunt complet buimăcită, spuse Bundle. Nimic nu e cum 
pare. 

— E foarte simplu, lady Eillen, spuse superintendentul 
Battle. Totul a început cu câţiva tineri în căutare de 
senzaţional. Cel care a avenit primul la mine a fost domnul 
Wade. El a propus constituirea unei organizaţii de voluntari 
care să acţioneze în secret. L-am avertizat că ar putea fi 
periculos... dar nu era omul pentru care lucrul acesta să fie 
un aranjament. l-am spus deschis că toţi cei care se implică 
în treaba asta trebuie să fie perfect conştienţi de riscurile la 
care se expun. Dar, binecuvântaţi fie, asta nu i-a oprit pe 
niciunul din prietenii domnului Wade. Şi aşa a început totul. 

— Deci care era scopul? Ce urmăreau? Întrebă Bundlle. 

— Noi căutăm un anumit om... vroiam cu orice preţ să 
punem mâna pe el. Nu era un escroc ordinar. Acţiona în 
lumea domnului Wade, un fel de eminenţă cenuşie invizibilă 
mai periculoasă decât şi-ar putea cineva închipui. Făcea 
parte dintr-o bandă mare, o bandă internaţională. Deja, în 
două rânduri, fuseseră furate invenţii cu caracter secret 
deosebit de valoroase şi era clar că cel care le sustrăsese 
avea informaţii din interior, de la faţa locului. Profesioniştii 


încercaseră să-i dea de urmă... şi eşuaseră. Apoi treaba 
asta a fost preluată de amatori... şi ei au reuşit. 

— Au reuşit? 

— Da, dar n-au scăpat fără pierderi. Tipul era periculos. 
Două vieţi i-au căzut victimă. Dar cele Şapte Cadrane n-au 
dat înapoi! Cum spuneam, au reuşit. Mulțumită domnului 
Eversleigh, banditul a fost prins, în sfârşit, în flagrant delict. 

— Cine e? Îl cunosc? 

— Îl cunoşti foarte bine, lady Eileen. Se numeşte Jimmy 
Thesiger şi a fost arestat în după-amiaza aceasta. 

XXXIII. Battle explică. 

Superintendentul Battle începu sa explice. Vorbea lejer, 
plăcut. 

— Mult timp nu l-am respectat. Prima dată, am intrat la 
idei când am aflat care au fost ultimele cuvinte ale domnului 
Devereux. Normal, se putea crede că domnul Devereux 
vroia să-i transmită domnului Thesiger că Şapte Cadrane îl 
omorâseră. Asta păreau să însemne cuvintele lui. Dar, 
fireşte, mi-am zis că se putea să nu fie aşa. Domnul 
Devereux vroia să spună ceva celor Şapte Cadrane... iar 
ceea ce vroia să le spună era legat de domnul Jimmy 
Thesiger. 

Lucrul părea incredibil, căci domnul Devereux şi domnul 
Thesiger erau buni prieteni. Însă mi-am amintit altceva - 
anume că furturile acelea trebuie să fi fost comise de către 
cineva în deplină cunoştinţă de cauză. Cineva care, dacă nu 
lucra el însuşi la Foreign Office, avea acces, la trăncănelile 
de acolo. Mi-a fost foarte greu să aflu de unde provenea 
venitul domnului Thesiger. Cel pe care i-l lăsase tatăl său 
când era mic, totuşi reuşea să trăiască pe picior mare. De 
unde îi veneau banii? 

Ştiam că domnul Wade fusese extrem de agitat în urma 
unei descoperiri pe care o făcuse. Era foarte sigur că 
dăduse de drumul cel bun. N-a mărturisit nimănui ce pistă 
descoperise, dar i-a spus ceva domnului Devereux despre 
faptul că era pe punctul de a se convinge complet. Asta a 


fost chiar înainte de venirea lor în weekend la Chimneys. 
După cum ştii, domnul Wade a murit acolo... aparent din 
cauza unei supradoze de somnifer. Asta a părut destul de 
evident, dar domnul Devereux n-a acceptat nici o clipă 
această explicaţie. El era convins că domnul Wade fusese 
eliminat, cu dibăcie, de către cineva care, la vremea 
respectivă, se găsea în casă şi care, de fapt, era criminalul 
căutat de noi. Cred că a fost foarte aproape de a se încrede 
în domnul Thesiger căci, în mod normal, în momentul acela, 
nu-l bănuia deloc. Dar ceva l-a reţinut. 

Apoi a făcut un lucru destul de ciudat. A aranjat pe etajera 
căminului şapte ceasuri, aruncându-l pe al optulea. Asta 
vroia să simbolizeze faptul că cele Şapte Cadrane aveau să 
răzbune moartea unui membru al lor... şi a urmărit cu 
atenţie dacă cineva s-a trădat sau a dat semne de tulburare. 

— Jimmy Thesiger l-a otrăvit pe Gerry Wade? 

— Da, el a strecurat somniferul în whisky-ul pe care l-a 
băut domnul Wade, la parter, înainte de a se duce la 
culcare. Din cauza asta îi era atât de somn, când a scris 
scrisoarea aceea domnişoarei Wade. 

— Atunci lacheul, Bauer, n-a avut nici un amestec? Întrebă 
Bundlle. 

— Bauer era omul nostru, lady Eileen. Ne-am gândit că ar 
fi posibil ca escrocul să urmărească să pună mâna pe 
invenţia lui Herr Eberhard şi Bauer a fost trimis, din 
însărcinarea noastră, să vadă cum decurg lucrurile. Dar n-a 
putut face prea mult. Cum spuneam, Thesiger i-a 
administrat cu destulă uşurinţă lui Wade doza fatală. Mai 
târziu, când toţi dormeau, a pus pe noptiera de lângă patul 
domnului Wade o sticlă, un pahar şi o sticluţă goală de 
cloral. La vremea respectivă, domnul Wade era în stare de 
inconştienţă şi n-a fost greu să-i apese degetele pe sticlă şi 
pe pahar, astfel încât să i se găsească amprentele, în cazul 
în care s-ar fi ivit vreo problemă. Nu ştiu ce efect au avut 
asupra lui Thesiger cele şapte ceasuri de pe cămin. Cert e 
că nu s-a trădat faţă de domnul Devereux. Oricum, cred că, 


uneori gândindu-se la ele, nu s-a simţit prea bine. Şi mai 
cred că, după aceea, nu l-a scăpat din ochi pe domnul 
Devereux. 

Nu ştiam, cu exactitate, ce s-a întâmplat în continuare. 
După moartea domnului Wade, domnul Devereux n-a prea 
fost văzut. Dar e limpede că a lucrat în aceeaşi direcţie în 
care ştia că lucrase domnul Wade şi a ajuns la acelaşi 
rezultat - anume, că Thesiger era omul. De asemenea, îmi 
închipui că a fost trădat în acelaşi fel. 

— Adică? 

— De către domnişoara Loraine Wade. Domnul Wade o 
iubea... cred că spera să se însoare cu ea... nu era sora lui 
de sânge şi nu încape nici o îndoială că i-a povestit mult mai 
mult decât ar fi trebuit. Dar domnişoara Loraine îi era 
devotată cu trup şi suflet lui Thesiger. Făcea tot ce-i cerea. 
I-a transmis informaţiile primite. În acelaşi fel, mai târziu, 
domnul Devereux s-a simţit atras de ea şi, probabil, a 
avertizat-o împotriva lui Thesiger. Astfel, a fost şi el redus la 
tăcere... şi a murit încercând să transmită celor Şapte 
Cadrane că asasinul său se numea Thesiger. 

— Înspăimântător! Dac-aş fi ştiut! 

— Ei bine, n-aveai cum. De fapt, nici mie nu prea mi-a 
venit să cred. Dar atunci a intervenit afacerea de la Abbey. 
Trebuie să recunoşti că a fost o treabă complicată... 
stânjenitoare mai ales pentru domnul Eversleigh. 
Dumneata şi Thesiger eraţi mână-n mână. Domnul 
Eversleigh fusese deja încurcat de insistenţele dumitale de 
a te duce în localul ăsta, iar când a aflat că ai mai şi tras cu 
urechea la ce s-a vorbit la una din şedinţe, a rămas 
înmărmurit. 

Superintendentul se opri şi în ochi i se aprinse o luminiţă 
jucăuşă. 

— La fel şi eu, lady Eileen. O clipă nu mi-a trecut prin cap 
că un asemenea lucru ar fi posibil. Cu treaba asta m-ai făcut 
mat! 


Ei bine, domnul Eversleigh era în dilemă. Nu-ţi putea 
împărtăşi secretul celor Şapte Cadrane fără să-l afle şi 
Thesiger - ori asta era categoric excluse. Întâlnirea de la 
Abbey i-a convenit de minune lui Thesiger, fireşte, şi a găsit 
un motiv bunicul să reuşească să fie invitat, ceea ce a făcut 
ca lucrurile să fie mai uşoare pentru el. 

Pot spune că Şapte Cadrane îi trimiseseră deja domnului 
Lomax o scrisoare de avertisment. Aceasta era menită să-l 
determine să apeleze la ajutorul meu, astfel ca eu să fiu la 
faţa locului, de-o manieră perfect naturală. După câte ştii, 
n-am făcut nici un secret din prezenţa mea. 

Şi, din nou, ochii superintendentului zâmbiră. 

— Ei bine, aparent, domnul Eversleigh şi Thesiger aveau 
să-şi împartă noaptea în a veghea cu rândul. În realitate, 
veghea s-a împărţit între domnul Eversleigh şi domnişoara 
St. Maur. Ea stătea de pază la glasvandul dinspre terasa 
bibliotecii, când l-a auzit venind pe Thesiger şi a trebuit să 
se repeadă după scrin. 

Şi aici intervine isteţimea lui Thesiger. Până la un punct, 
mi-a servit o poveste perfect adevărată şi trebuie să 
recunosc că treaba cu lupta şi tot restul m-a zguduit 
zdravăn... şi am început să mă întreb dacă nu cumva eram 
pe o pistă greşită iar el nu era câtuşi de puţin infractorul pe 
care-l căutam. Existau câteva împrejurări suspecte care 
indicau o cu totul altă direcţie şi recunosc că nu ştiam 
încotro să mă îndrept, când a survenit ceva care a clarificat 
lucrurile. 

Am găsit în cămin mănuşa arsă cu urme de dinţi pe ea... şi 
atunci... ei bine... am ştiut că fusesem pe drumul cel bun. 
Dar, pe cuvântul meu, Thesiger a fost isteţ. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? Întrebă Bundle. Cine era 
celălalt? 

— N-a existat nici un celălalt, lady Eileen. Uite, am să-ţi 
arăt cum am reuşit, în cele din urmă, să reconstitui toată 
povestea. Pentru început, trebuie precizat că Thesiger şi 
domnişoară Wade au lucrat mână-n mână. Şi că aveau 


întâlnire la o oră precisă. Domnişoara Wade a venit cu 
maşina, a trecut prin spărtura gardului şi a pornit-o spre 
casă. Avea o poveste perfect credibilă pentru cazul în care 
ar fi fost oprită... cea pe care a şi spus-o, de fapt. Dara 
ajuns cu bine pe terasă după ce ceasul a bătut ora două. 

Acum, îmi e permis să spun că a fost văzută intrând. 
Oamenii mei au zărit-o, însă ei primiseră ordin să oprească 
pe oricine ieşea, nu intra. Vezi dumneata, vroiam să 
descopăr cât mai multe. Domnişoara Wade a ajuns pe 
terasă şi, în clipa aceea, la picioare i-a căzut un pachet pe 
care l-a şi ridicat. De sus, un bărbat cobora pe iederă, şi ea 
a rupt-o la fugă. Ce s-a întâmplat în continuare? Lupta... şi, 
la un moment dat, împuşcături. Ce a făcut toată lumea? S-a 
repezit la locul bătăliei. lar domnişoara Wade ar fi putut 
părăsi domeniul ducând cu ea, în siguranţă, formula. 

Numai că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. Domnişoara 
Wade, în fuga ei, a nimerit drept în braţele mele. În 
momentul acela, jocul a luat o altă întorsătură. Nu mai e 
atac, ci apărare. Domnişoara Wade îşi spune povestea, care 
e perfect credibilă şi mişcătoare. 

Şi acum am ajuns la Thesiger. Din prima clipă, m-a izbit un 
lucru. Rana provocată de glonte n-ar fi putut să-l facă să 
leşine. Fie a căzut şi s-a lovit la cap, fie... ei bine, n-a leşinat 
deloc. Mai târziu, am auzit şi povestea domnişoarei St. 
Maur. Se potrivea perfect cu cea a lui Thesiger... dar că 
avea un element foarte sugestiv. Domnişoara St. Maur a 
spus că, după ce lumina s-a stins şi Thesiger s-a dus la uşa 
terasei, a stat atât de liniştit încât ea s-a gândit că trebuie 
să fi ieşit din cameră şi să fi plecat în lungul terasei. Acum, 
dacă cineva ar fi în cameră, nu prea ai cum să nu-i auzi 
respiraţia, dacă asculţi cu atenţie. Să presupunem, deci, ca 
Thesiger ieşise. Unde s-a dus? În sus, pe iederă, în camera 
domnului O'Rourke (whisky-ul domnului O'Rourke fusese 
drogat în seara precedentă). A pus mâna pe documente, le- 
a aruncat la picioarele fetei, a coborât iar pe iederă şi... a 
început lupta. Când te gândeşti, nici n-a fost prea greu. Să 


răstorni mase, să te rostogoleşti gâfâind, să vorbeşti cu 
vocea ta şi să ţi-o transformi în şoapte răguşite ca să pară a 
altuia. Şi apoi, lovitura finală - două împuşcături. Cu Coltul 
lui automat, cumpărat pe faţă cu o zi înainte: a tras într-un 
adversar imaginar. Apoi, cu stânga înmănuşată, a scos din 
buzunar micul Mauser şi a tras în partea cărnoasă a 
braţului drept. A aruncat pistolul pe uşa terasei, şi-a scos cu 
dinţii mănugşa şi a aruncat-o în foc. Când a sosit, l-am găsit 
leşinat pe podea. 

Bundle inspiră adânc. 

— Aţi ştiut tot timpul că aşa se întâmplase? Întreabă ea. 

— Nu asta nu. M-am lăsat şi eu păcălit, ca fiecare. Abia 
mult după aceea, am pus lucrurile cap la cap. Găsirea 
mănuşii a fost primul pas. Apoi l-am rugat pe sir Oswald să 
arunce pistolul. Acesta a căzut mult mai departe decât 
fusese aruncat prima oară. Dar un dreptaci nu poate 
arunca tot atât de bine cu stânga. Dar chiar şi atunci, n-am 
avut decât o mică bănuială. 

Exista, însă, un fapt care mă obseda. Era limpede că 
hârtiile fuseseră aruncate cuiva de jos. Dacă domnişoara 
Wade se aflase întâmplător acolo, cine era adevăratul 
destinatar? Fireşte, pentru oricine care nu era în cunoştinţă 
de cauză, răspunsul părea simplu - contesei. Dar eu aveam 
un avantaj. Ştiam cine era contesa. Aşadar, care să fie 
concluzia? Simplu - hârtiile fuseseră ridicate de persoana 
căreia, de fapt, îi fuseseră aruncate. Cu cât mă gândeam 
mai mult, cu atât mi se părea mai extraordinară coincidenţa 
ca domnişoara Wade să fi ajuns acolo tocmai atunci. 

— Trebuie să vă fi fost foarte greu când am venit la 
dumneavoastră pornită împotriva contesei. 

— Mi-a fost, lady Fileen. A trebuit să spun ceva ca să te 
liniştesc. 

Şi i-a fost foarte greu şi domnului Eversleigh, cu o doamnă 
care îşi revine dintr-un leşin adânc şi nu ştii ce-ar putea 
debita. 


— Acum înţeleg neliniştea lui Bill, spuse Bundle. Şi felul în 
care îi tot repeta să nu se grăbească să vorbească, până nu- 
şi va fi revenit complet. 

— Sărmanul Bill, spuse domnişoara St. Maur. A trebuit să 
se prefacă fără să vrea că-mi face curte... când el era nebun 
de spaimă. 

— Ei bine, asta a fost, spuse superintendentul. Îl bănuiam 
pe Thesiger dar nu puteam aduce dovezi. Pe de altă parte, 
Thesiger însuşi era încolţit. Îşi dădea tot mai mult seama că 
era vizat de cele Şapte Cadrane... dar vroia tare mult să 
ştie cine era Nr. 7. A reuşit să fie invitat la familia Coote, 
având impresia că Sir Oswald era Nr. 7. 

— L-am bănuit pe Sir Oswald, mai ales când a venit din 
grădină, în noaptea aceea, spuse Bundle. 

— Eu nu l-am suspectat nici o clipă, răspunse Battle. În 
schimb, recunosc că am avut bănuielile mele în ceea ce îl 
privea pe tânărul ăla, secretarul lui. 

— Pongo? Întrebă Bill. Doar nu pe bătrânul Pongo? 

— Ba da, domnule Eversleigh, pe bătrânul Pongo, cum îi 
spui dumneata. Un domn foarte eficient şi care, dacă-şi 
propune ceva, îl şi duce la împlinire. În parte l-am suspectat 
şi din cauză că ela fost cel care a introdus ceasurile în 
camera domnului Wade. Nu i-ar fi fost greu să pună sticla 
cu paharul pe noptieră. Iar apoi, e stângaci. Mănuşa aceea 
îl incrimina total... dacă n-ar fi fost un anumit lucru... 

— Care? 

— Urmele de dinţi. Numai un om care nu se putea folosi 
de dreapta şi-ar fi scos mănugşa cu dinţii. 

— Aşa a scăpat Pongo. 

— Aşa a scăpat Pongo, cum spui dumneata. Sunt sigur că 
va fi o mare surpriză pentru domnul Bateman să afle că a 
fost bănuit. 

— Va fi, aprobă Bill. O carte de vizită atât de sobră... un 
tâmpit solemn ca Pongo. Cum de v-a dat prin minte... 

— Ei bine, şi Thesiger părea ceea ce se poate numi un cap 
sec, unul din cei mai mari nătărăi care pot exista. Unul din 


ei doi era omul nostru, dar care? Când ne-am hotărât 
pentru Thesiger, am fost interesat să aflu părerea domnului 
Bateman despre el. Tot timpul, domnul Bateman nutrise 
cele mai mari bănuieli cu privire la Thesiger şi le exprimase, 
în repetate rânduri, în faţa lui Sir Oswald. 

— E ciudat, dar Pongo are întotdeauna dreptate, spuse 
Bill. E ceva care te înnebuneşte! 

— Ei bine, cum spuneam, continuă superintendentul 
Battle, l-am pus pe jar pe Thesiger. Era speriat tare de 
afacerea celor Şapte Cadrane, neştiind precis de unde 
venea pericolul. Dacă am pus în cele din urmă mâna pe el, 
asta se datorează, în exclusivitate, domnului Eversleigh. El 
ştia cu ce avea să se confrunte şi şi-a riscat viaţa cu 
seninătate. Dar nici prin cap nu i-a trecut că şi dumneata 
vei fi atrasă în treaba asta, lady Eileen. 

— Dumnezeule, nu! Spuse Bill din tot sufletul. 

— S-a dus acasă la Thesiger cu o poveste fabricată, 
continuă Battle. Pretindea că era în posesia unor 
documente ale domnului Devereux, documente care făceau 
ca bănuiala să se îndrepte spre Thesiger. Normal, ca 
prieten sincer, domnul Eversleigh se repezi într-acolo, 
convins că Thesiger avea să-i dea o explicaţie. Ne-am zis că, 
dacă aveam dreptate, dacă eram pe drumul cel bun, 
Thesiger urma să încerce să-l elimine pe domnul Eversleigh 
şi eram aproape siguri cum ar fi procedat. Bineînţeles, 
Thesiger i-a oferit oaspetelui său whisky. În timpul celor 
câteva clipe, cât gazda sa a lipsit din cameră, domnul 
Eversleigh l-a vărsat într-un vas de pe poliţa căminului dar, 
fireşte, s-a prefăcut că-l băuse şi că drogul începuse să-şi 
facă efectul. Acesta, ştia el, trebuia să fie gradat, nu brusc. 
A început să-şi depene povestea, iar Thesiger, la început a 
negat cu indignare, dar apoi, când a văzut (sau a crezut că 
vede) că drogul lucra, a recunoscut totul şi i-a declarat 
domnului Eversleigh că el va fi a treia victimă. 

Când domnul Eversleigh aproape şi-a pierdut cunoştinţa, l- 
a cărat jos şi l-a suit în maşină. Husa era scoasă. Trebuie că 


deja îţi telefonase fără ştirea domnului Eversleigh. Ţi-a dat 
o sugestie foarte isteaţă. Urma să spui că o duceai acasă pe 
domnişoara Wade. 

N-ai menţionat nimănui că primiseşi un mesaj de la el. Mai 
târziu, când cadavrul urma să-ţi fie găsit aici, domnişoara 
Wade ar fi jurat că ai dus-o acasă, şi apoi ai plecat spre 
Londra, cu intenţia de a pătrunde de una singură în localul 
ăsta. 

Domnul Eversleigh a continuat să-şi joace rolul de om în 
stare de inconştienţă. De îndată ce cei doi tineri au părăsit 
Jermyn Street, unul din oamenii mei a pătruns în casă şi a 
descoperit whisky-ul drogat, care conţinea o doză de 
hidroclorură de morfină, suficientă să omoare doi oameni. 
De asemenea, şi maşina în care se aflau cei doi a fost 
urmărită. Thesiger a ieşit cu maşina în afara Londrei, unde 
s-a dus pe un teren de golf bine cunoscut, arătându-se 
câteva minute şi vorbind despre faptul că avea să joace o 
partidă. Asta, fireşte, se vroia a fi un alibi în cazul în care ar 
fi fost nevoie de unul. Lăsase maşina cu domnul Eversleigh, 
în ea puţin mai încolo, pe şosea. Apoi s-a întors la Londra şi 
a ajuns la Clubul Şapte Cadrane. De îndată ce Alfred a 
plecat, a tras maşina în faţă, i-a vorbit domnului Eversleigh, 
pentru cazul în care va fi ascultat, apoi a intrat în casă şi şi- 
a jucat comedioara. 

Când s-a prefăcut că se duce după doctor, de fapt doara 
trântit uşa de la intrare, apoi s-a strecurat uşor la etaj şi s-a 
ascuns în camera asta, după uşă, unde, la un moment dat, 
domnişoara Wade urma să te trimită, sub un pretext 
oarecare. Fireşte, domnul Eversleigh a fost îngrozit când 
te-a văzut, dar s-a gândit că cel mai bine era să continue să- 
şi joace rolul. Ştia că oamenii noştri urmăreau casa şi a 
considerat că nu te păştea nici un pericol imediat. Putea 
„să-şi revină” în orice clipă. Când Thesiger şi-a aruncat 
revolverul pe masă şi, în aparenţă, a părăsit casa, situaţia 
era sub control. În ceea ce priveşte ce a urmat... Se opri şi 


se uită la Bill. Poate ai vrea să relatezi dumneata în 
continuare. 

— Încă mai zăceam pe sofa, începu Bill, încercând să par 
terminat şi să arăt din ce în ce mai rău. Apoi am auzit pe 
cineva coborând în fugă scările, iar Loraine s-a ridicat şi s-a 
dus la uşă. Am auzit glasul lui Thesiger, dar nu şi ce spunea. 
Am auzit-o pe Loraine: „Iotu-i perfect... a mers straşnic.” 
Apoi el a spus: „Ajută-mă să-l car jos. N-o să fie o treabă 
prea uşoară, dar vreau să fie amândoi acolo... o mică 
surpriză pentru Nr. 7” Nu-mi prea înţelegeam ce 
trăncăneau, dar am reuşit să mă care pe scări. Chiar că n-a 
fost o treabă uşoară pentru ei. M-am lăsat greu, ca un mort. 
M-am târât aici, apoi Loraine a zis: „Eşti sigur că totu-i în 
regulă? Ea n-o să-şi revină?” Iar Jimmy, ticălosul dracului, a 
asigurat-o „Nici o teamă. Am lovit-o cu toată puterea”. 

Au ieşit şi au încuiat uşa, şi atunci am deschis ochii, şi te- 
am văzut. Doamne, Bundle, m-am simţit cumplit, n-aş vrea 
să mai retrăiesc în viaţa mea aşa ceva! Am crezut că erai 
moartă. 

— Presupun că pălăria m-a salvat, spuse Bundle. 

— Parţial, spuse intendentul Battle. Dar şi faptul că 
Thesiger avea braţul rănit. Nu şi-a dat seama, dar n-a putut 
să-şi folosească decât jumătate din forţă. Totuşi, asta nu 
scuză, sub nici o formă, Scotland Yardul. N-am avut grijă de 
dumneata cum s-ar fi cuvenit s-o facem, lady Eileen... şi 
asta e o pată neagră pentru noi. 

— Sunt foarte rezistentă, spuse Bundle. Şi mai am şi noroc 
cu carul. Ce nu reuşesc să pricep e ce caută Loraine în 
toată afacerea asta. Era o fiinţă atât de gingaşă şi blândă! 

— Aşa era şi asasina din Penton viile, care a omorât cinci 
copii, spuse superintendentul Battle. Nu te poţi lua după 
asta. Avea răutatea în sânge... tatăl ei fusese nu o data 
închis. 

— Aţi prins-o şi pe ea? 

Superintendentul Battle dădu afirmativ din cap... 


— Aş spune că nu va fi spânzurată... juraţii au inimi 
sensibile. Dar Thesiger va atârna sigur în laţ, ceea ce va fi 
un lucru bun, căci n-am întâlnit un criminal mai viclean şi 
mai înrăit ca el. 

lar acum, lady Eileen, dacă nu te doare prea rău capul, ce- 
ai zice de o mică sărbătorire? Aici, după colţ, e un mic 
restaurant foarte drăguţ. 

Bundle acceptă cu toată inima. 

— Sunt lihnită de foame, se plânse ea. În plus, trebuie să- 
mi cunosc mai bine noii colegi. 

— Cele Şapte Cadrane, spuse Bill. Ura! Tot ce avem nevoie 
e o tărie. Au tării acolo, superintendente Battle? 

— N-o să aveţi de ce vă plânge. Lăsaţi-o în seama mea! 

— Domnule Battle, spuse Bundle, sunteţi un om minunat. 
Regret că sunteţi deja însurat. Asta fiind situaţia, va trebui 
să-l iau pe Bill. 

XXXIV. Lordul Caterham îşi dă consimţământul 

— Tată, trebuie să-ţi dau o veste, spuse Bundle. Eşti pe 
cale să mă pierzi. 

— Prostii, spuse lordul Caterham. Să nu-mi spui că suferi 
de tuberculoză galopantă, sau de inimă, sau de ceva în 
genul ăsta, pentru că pur şi simplu nu te cred. 

— Nu mor, tată. Mă mărit. 

— Aproape tot atât de rău. Presupun că va trebui să vin la 
nuntă, în haine strâmte şi neconfortabile, ca să te conduc la 
altar. lar Lomax poate va găsi de cuviinţă să mă sărute în 
sacristie. 

— Cerule! Doar nu crezi că mă mărit cu George Lomax! 
Strigă Bundle. 

— Ei bine, ultima dată când te-am văzut, cam aşa păreau 
să stea lucrurile. Adică ieri dimineaţă. 

— Mă mărit cu cineva de o sută de ori mai drăguţ decât 
George. 

— Aşa sper. Dar nu se ştie niciodată. Nu cred că te pricepi 
la oameni, Bundle. Mi-ai spus că tânărul Thesiger era un 
incapabil senin, iar din tot ce-am auzit acum, se pare că era 


unul din cei mai eficienţi criminali ai zilei. Ce e trist este 
faptul că nu l-am cunoscut. Mă gândeam să încep să-mi 
scriu memoriile... cu un capitol special dedicat criminalilor 
pe care i-am cunoscut... Şi dintr-o omisiune pur tehnică, nu 
l-am întâlnit niciodată pe acest tânăr. 

— Nu fi prostuţ. Ştii că n-ai energie să-ţi scrii nici 
memoriile, nici nimic altceva. 

— De fapt, nici n-aveam de gând să le scriu singur. Cred că 
nu se obişnuieşte. Dar am cunoscut întâmplător o fată zilele 
trecute, şi asta e ocupaţia ei. Adună materiale şi concepe 
opera. 

— Şi tu ce faci? 

— Oh, doar îi dau câteva fapte, o jumătate de oră pe zi. 
Nimic mai mult. După o scurtă pauză, lordul Caterham 
adăugă: E o fată extrem de drăguță... foarte potolită şi 
înţelegătoare. 

— Tată, am o presimţire că fără mine dai de bucluc. 

— Buclucurile sunt ca şi oamenii - la omul potrivit buclucul 
potrivit. 

Se îndepărtă, apoi se opri şi întrebă peste umăr: 

— Apropo, Bundle cu cine te măriţi? 

— Mă întrebam când ai să-mi pui întrebarea asta. Mă 
mărit cu Bill Eversleigh. 

O clipă se simţi cuprins de egoism. Apoi dădu din cap cu 
satisfacţie. 

— Excelent, spuse el. Joacă golf, nu-i aşa? Am putea juca 
amândoi la proba de dublu la Sărbătoarea Toamnei. 


SFÂRŞIT