Charles Dickens — Pickwick V2

Charles Dickens 


Charles Dickens 


DOCUMENIELE POSIUME 
ALE CLUBULUI PICKWICK 


Vol. 2 


CUPRINS: 

XXIX Povestea groparului răpit de vârcolaci. 5 

XXX Cum au făcut şi au cultivat pickwickienii cunoştinţa 
unei perechi de tineri simpatici, aparţinând unei profesiuni 
libere; cum s-au zbenguit pe gheaţă; şi cum s-a terminat 
prima lor vizită. 18. 

XXXI În care este vorba numai despre legi şi despre unele 
mari şi savante personalităţi. 

XXXII Unde se descrie mult mai amănunţit decât a făcut-o 
vreodată un jurnal al Curţii, o serată de celibatar dată de d. 
Bob Sawyer la domiciliul său din Borough. 49 

XXXIII D. Weller-senior rosteşte câteva opinii critice cu 
privire la compoziţiile literare; apoi, cu ajutorul fiului său 
Samuel, se achită de o parte din datoria sa faţă de 
cucernicul gentleman cu nas roşu. 64 

XXXIV Consacrat în întregime unei dări de seamă, 
completă şi fidelă, a memorabilului proces Bardell contra 
Pickwick. 84 

XXXV În care d. Pickwick crede că ar fi mai bine să facă o 
călătorie până la Bath, şi, ca atare, se duce acolo. 112 

XXXVI Ocupat în special de o autentică versiune a legendei 
prinţului Bladud şi de o pacoste extraordinară căzută pe 
capul d-lui. Winkle. 130 

XXXVII Care justifică absenţa d-lui Sam Weller, descriind o 
serată la care a fost invitat şi a luat parte; şi care mai 
istoriseşte cum d. Pickwick i-a încredinţat o misiune 
particulară, plină de delicateţe şi importanţă. 145 


XXXVIII Cum, vrând să iasă din lac, d. Winkle nimeregşte în 
puț. 159 

XXXIX D. Samuel Weller, căruia i s-a încredinţat o misiune 
de dragoste, purcede la îndeplinirea ei. Se va vedea mai 
departe cu ce succes. 174 

XL Care îl îndreaptă pe d. Pickwick pe o nouă scenă, poate 
interesantă, a marii drame a vieţii. 193 

XLI Ce i s-a întâmplat d-lui Pickwick în închisoarea Fleet; 
ce fel de deţinuţi a întâlnit acolo şi cum a petrecut noaptea. 
208 

XLII Ilustrând, ca şi cel dinainte, vechiul proverb că 
nenorocirea te face să cunoşti tovarăşi ciudaţi de pat; şi 
conţinând, deasemenea, declaraţia uimitoare şi neaşteptată 
pe care d. Pickwick a făcut-o d-lui Sam Weller. 222 

XLIII Care arată cum d. Samuel Weller a intrat în 
încurcături. 238 

XLIV Tratează despre felurite mici întâmplări petrecute în 
închisoarea Fleet, precum şi despre misterioasa conduită a 
d-lui Winkle; şi unde vedem cum bietul deţinut de la 
Cancelarie a scăpat în sfârşit de chinuri. 253 

XIV Unde se descrie o întrevedere mişcătoare între d. 
Samuel Weller şi familia lui. D. Pickwick face ocolul micii 
lumi în care trăieşte şi ia hotărârea de-a se amesteca într- 
însa, în viitor, cât mai puţin cu putinţă. 266 

XLVI Unde se istoriseşte un mişcător şi nu lipsit de haz act 
de delicateţe, pe care l-au săvârşit d-nii Dodson şi Fogg. 
286 

XILVII Consacrat în special afacerilor şi câştigurilor 
vremelnice ale d-lor Dodson şi Fogg. D. Winkle îşi face din 
nou apariţia în împrejurări extraordinare. Bunăvoinţa d-lui 
Pickwick se arată mai tare decât îndărătnicia lui. 298 

XLVIII Povesteşte cum, cu ajutorul lui Samuel Weller, d. 
Pickwick a încercat să înduioşeze inima d-lui Benjamin Allen 
şi să potolească mânia d-lui Robert Sawyer. 313 

XLIX Cuprinde o poveste despre unchiul voiajorului 
comercial. 328 


L. Cum d. Pickwick s-a grăbit să-şi ducă la îndeplinire 
misiunea şi cum a fost sprijinit, din capul locului, de un 
colaborator cu totul neprevăzut. 350 

LI În care d. Pickwick întâlneşte o cunoştinţă veche - 
împrejurare norocoasă căreia în special cititorul îi 
datorează amănunte de un interes arzător, consemnate mai 
jos, cu privire la doi mari oameni puternici şi influenţi. 368 

LII Anunţând o schimbare serioasă în familia Weller, şi 
căderea prematură a omului cu nasul roşu. 386 

LIII Cuprinzând ieşirea finală a d-lor Jingle şi Job Trotter, 
dimpreună cu o mare dimineaţă de afaceri în Gray's Inn 
Square, terminată prin două bătăi în uşa d-lui Perker. 401 

LIV Cuprinzând câteva amănunte cu privire la puternicele 
lovituri în uşă, precum şi diverse alte chestiuni, printre care 
figurează în special anume descoperiri în legătură cu d. 
Snodgrass şi cu o tânără doamnă. 416 

LV D. Solomon Pell, asistat de un comitet ales de vizitii, 
aranjează treburile d-lui Weller-senior. 433 

LVI D. Weller ia parte la o importantă conferinţă între d. 
Pickwick şi Samuel Weller. Un domn bătrân, cu frac de 
coloarea tabacului, soseşte fără veste. 448 

LVII În care Clubul Pickwick e definitiv dizolvat şi totul se 
sfârşeşte spre mulţumirea tuturor. 462 


CAPITOLUL XXIX. 

Povestea groparului răpit de vârcolaci. 

Într-un vechi târg mânăstiresc din ţinutul acesta, trăia 
hăt... hăt demult - e aşa de mult de atunci încât povestea 
trebuie să fie adevărată, căci până şi străbunii noştri au 
cunoscut-o - trăia, zic, un anume Gabriel Grub care 
îndeplinea slujba de paracliser şi gropar la cimitir. Acuma 
nu înseamnă că dacă omul e paracliser şi e înconjurat 
mereu de simboluri ale morţii, trebuie să fie neapărat posac 
şi amărât: antreprenorii de pompe funebre sunt oamenii cei 


mai veseli din lume şi am avut cândva onoarea de a fi cu un 
cioclu care, în afara ceasurilor slujbei sale, era în viaţa 
particulară cel mai hazliu şi mai voios flăcău din câţi au 
ciripit vreodată un cântec de inimă albastră, fără cea mai 
mică poticnire de memorie, sau din câţi au dat de duşcă pe 
nerăsuflate un pahar straşnic de grog. 

Cu toate astea, Gabriel Grub era, dimpotrivă, un fel de 
bufniţă bătrână, morocănos, nemulţumit, arţăgos, 
nesimţindu-se bine cu nimeni, decât cu sine sau cu un 
clondir îmbrăcat în răchită, tot aşa de bătrân ca el, care îi 
încăpea tocmai pe măsură în buzunarul larg al hainei. 

Când, întâmplător, ochii paracliserului zăreau o figură 
fericită, privirea lui căpăta pe dată o expresie de răutate şi 
ură, că nu puteai să te uiţi la el fără să te simţi tulburat din 
adânc. 

Într-un ajun de Crăciun, cu puţin înainte de asfinţit, 
Gabriel puse cazmaua pe umăr, aprinse felinarul şi se- 
ndreptă spre vechiul cimitir; avea de mântuit o groapă 
pentru a doua zi dimineaţa şi, simțindu-se în toane rele, 
nădăjduia să-i mai treacă urâtul muncind. În vreme ce 
mergea pe uliţă, vedea scânteind prin ferestre lumina 
zglobie a unui foc scăpărător; auzea hohotirile de râs şi 
strigătele glumeţe ale celor strânşi în jurul vetrei; observa 
pregătirile zorite pe care oamenii le făceau pentru a se 
bucura a doua zi; simţea feluritele mirosuri îmbietoare care 
ieşeau prin ferestrele bucătăriilor ca nişte nori de aburi. 
Toate acestea aduceau fiere şi absint în inima lui Gabriel 
Grub, iar când cârduri de copii, dând buzna de prin case, 
ţâşneau pe străzi şi se întâlneau, înainte de a ajunge să bată 
la uşa de peste drum, cu alţi vreo şase mici ştrengari, cu 
capetele cârlionţate, care se îmbulzeau în jurul lor, în timp 
ce urcau scările spre a petrece ajunul de Crăciun, Gabriel 
strângea înverşunat coada cazmalei şi rânjea crunt, 
gândindu-se la pojaruri, la tuse convulsivă, la scarlatine, la 
difterii şi la multe alte izvoare de mângâiere. 


În această fericită stare de spirit, Gabriel îşi urma drumul, 
răspunzând printr-un mormăit scurt şi ursuz salutului 
prietenos al vecinilor pe care-i întâlnea, până când, în 
sfârşit, intră în uliţa mohorâtă a cimitirului. Aşteptase cu 
nerăbdare să ajungă acolo, fiindcă acolo era un loc după 
inima sa, întunecos, lugubru şi unde târgoveţilor nu le 
plăcea să se avânte decât în miezul zilei când soarele 
strălucea. Gabriel nu fu deci puţin indignat auzind un 
băieţandru care repeta un cântec voios de Crăciun în acest 
soi de sanctuar, denumit Uliţa Coşciugelor, de pe vremea 
mânăstirii şi a călugărilor cu capete tunse. Pe când 
paracliserul mergea înainte, iar cântecul se apropia mai 
mult, îşi dădu seama că vocea era a unui băieţel care se 
grăbea să se ducă la copiii din Strada Veche şi care, ca să-i 
treacă urâtul, ori spre a se pregăti în vederea serbării, 
cânta din răsputeri. Gabriel aşteptă până ce copilul fu lângă 
el şi, înghesuindu-l într-un colţ, îi trase cinci-şase lovituri cu 
felinarul, ca să-l înveţe să-şi modeleze vocea. Când copilul 
fugi cu mâinile pe cap, cântând cu totul altfel, Gabriel Grub 
chihoti cu poftă, intră în cimitir şi încuie poarta. 

Îşi scoase haina, puse pe pământ felinarul, cobori în 
groapa începută şi lucră zdravăn ca la vreun ceas. Dar 
pământul era întărit de ger şi nu puteai cu uşurinţă nici să-l 
sfărâmi, nici să-l arunci afară. Dealtminteri, măcar că luna 
era încă în primul ei pătrar, abia lumina groapa care se 
găsea în umbra bisericii. În orice altă vreme neajunsurile 
astea l-ar fi mâhnit şi necăjit pe Gabriel foarte mult, dar el 
era aşa de bucuros că întrerupsese cântarea băieţelului, 
încât nu prea lua în seamă faptul că mergea foarte încet cu 
lucrul. După ce isprăvi treaba din seara aceea, cercetă 
groapa cu o mulţumire posomorâtă şi, adunându-şi 
uneltele, mormăi printre dinţi: 

Un adăpost destul de bunicel, Un adăpost destul de 
bunicel pentru un răposat: 

Câteva picioare de pământ îngheţat, La cap o piatră, o 
piatră la picioare, Un prânz bogat, gustos, ca să-l mănânce 


viermii. 

La cap iarbă câtă vrei, şi-n jur numai lut umed... 

Un adăpost destul de bunicel în sfântul pământ. 

— Haha, un adăpost destul de bunicel în sfântul pământ! 
râdea Gabriel Grub, aşezându-se pe un mormânt teşit pe 
care se odihnea de obicei. 

Scoase, mormăind, clondirul de rachiu: 

— Un sicriu de Crăciun 1 Un cadou de Crăciun, ho! ho! ho! 

— Ho! ho! ho! repetă o voce la spatele lui. 

Gabriel, ducând clondirul la buze, se opri puţintel speriat 
şi privi în juru-i. Cel mai adânc şi mai vechi mormânt nu 
putea fi mai liniştit decât cimitirul scăldat în lumina palidă a 
lunii. Promoroaca rece argintea lespezile, sclipind ca nişte 
nestemate pe sculpturile în piatră ale bătrânei biserici. 
Zăpada întărită şi scârţâitoare aşternea pe movilele 
înghesuite o pătură aşa de albă şi de netedă, încât ai fi 
crezut că morţii zăceau acolo, înfăşuraţi numai în linţoliul 
alb. Nici o adiere de vânt nu tulbura odihna adâncă a 
cuprinsului solemn; până şi sunetul părea îngheţat, atât de 
rece şi liniştit era totul în jur. 

— Era ecoul, zise Gabriel Grub ducând din nou clondirul la 
buze. 

O voce groasă articulă lângă el: 

— Nu era ecoul. 

Gabriel tresări şi înţepeni locului, plin de uimire şi spaimă, 
căci ochii îi căzură asupra unei făpturi la vederea căreia îi 
îngheţă sângele în vine. 

Aşezată pe o lespede înaltă, chiar lângă el, stătea o fiinţă 
ciudată, nepământeană, care desigur - simţea Gabriel - 
venea de pe lumea cealaltă. Picioarele-i nefiresc de lungi ar 
fi atins pământul dacă nu şi le-ar fi chircit, încrucişându-le 
într-un chip ciudat, fantastic; braţele vânjoase erau goale, 
iar mâinile i se odihneau pe genunchi. Papucii cu cioc se 
încovoiau ca nişte semne lungi de întrebare; o haină 
ciopârţită îi strângea trupul bondoc; pe spate atârna o 
manta scurtă al cărei guler tăiat în şuviţe slujea 


vârcolacului de cravată; pe cap purta o pălărie ascuţită ca o 
căpăţână de zahăr, cu boruri mari, împodobită cu o singură 
pană. Pălăria era atât de plină de promoroacă şi vârcolacul 
stătea aşa de bine pe mormânt, încât părea că se găseşte 
acolo de două-trei sute de ani. Rămăsese în completă 
nemişcare, dar scotea limba de-un cot, bătându-şi parcă joc 
şi rânjind cum numai vârcolacii pot să rânjească. 

— Nu, nu era ecoul, zise vârcolacul. 

Gabriel Grub rămăsese înmărmurit; nu putea să scoată un 
cuvânt. 

— Ce cauţi aici în ajun de Crăciun? întrebă vârcolacul cu 
asprime în glas. 

— Domnule, bolborosi Gabriel Grub, am venit să sap o 
groapă. 

— Cine se plimbă printre morminte într-o noapte ca asta? 
strigă vârcolacul. 

— Gabriel Grub! Gabriel Grub! ţipară în cor voci ascuţite 
şi fioroase ce păreau că năpădesc cimitirul. 

Gabriel se uită îngrozit în juru-i; nu se zărea nimic. 

— Ce ai în clondir? întrebă vârcolacul. 

— Rachiu de ienupăr, domnule, răspunse paracliserul 
tremurând mai mult decât oricând, căci cumpărase rachiul 
de la contrabandişti şi se gândea că personajul care-l 
cerceta era poate vameş la vama vârcolacilor. 

— Cine bea singur rachiu de ienupăr în mijlocul 
cimitirului, într-o noapte ca asta? întrebă vârcolacul. 

— Gabriel Grub! Gabriel Grub! strigară din nou vocile 
fioroase. 

Vârcolacul se uită încruntat, răutăcios, la paracliserul 
înspăimântat; apoi, ridică glasul, strigând: 

— Cine este atunci prada noastră? 

Corul nevăzut răspunse din nou la întrebare, într-un cânt 
care răsuna ca vocile a sumedenie de corişti, cântând după 
acordurile solemne ale orgii bisericii străvechi - cânt ce 
părea purtat de un vânt sălbatic până la auzul 


paracliserului şi stingându-se de îndată ce se depărta - însă 
răspunsul avea acelaşi refren: 

— Gabriel Grub! Gabriel Grub! 

Vârcolacul îşi spintecă gura până la urechi, spunând: 

— Gabriel, ce părere ai despre cânt? 

Paracliserului i se tăie răsuflarea. 

— Gabriel, ce părere ai despre cânt? repetă vârcolacul 
ridicându-şi picioarele în aer, de o parte şi de alta a lespezii, 
şi examinând vârful ascuţit al cipicilor săi, cu tot atâta 
plăcere de parcă ar fi fost vorba de cea mai elegantă 
pereche de ghete Wellington de pe Bond Street. 

— E... E... foarte curios, domnule, răspunse paracliserul 
pe jumătate mort de frică. Foarte curios şi foarte drăguţ; 
cred însă, că e timpul să mă duc şi să-mi isprăvesc treaba 
dacă-mi daţi voie, domnule. 

— Treaba? Ce treabă? întrebă vârcolacul. 

— Groapa mea, domnule, groapă pe care am început-o, 
îngăimă paracliserul. 

— Aha, groapa dumitale! exclamă vârcolacul. Cine se 
distrează săpând gropi într-o vreme când toţi ceilalţi 
oameni nu se gândesc decât să se bucure? 

Glasurile misterioase răspunseră din nou: 

— Gabriel Grub! Gabriel Grub! 

— Mi-e teamă că prietenii mei n-au să se poată despărţi de 
dumneata, Gabriel, zise vârcolacul scoțând şi mai mult 
limba-i enormă - şi ce limbă năpraznică! - mi-e teamă că 
prietenii mei n-au să se poată despărţi de dumneata, 
Gabriel! 

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule, spuse paracliserul 
înfricoşat, nu-mi vine a crede, domnule; nu mă cunosc. Nu 
cred că domnii m-au mai văzut vreodată, domnule. 

— O, ba da! declară vârcolacul; noi toţi îl cunoaştem pe 
omul cu mutra ursuză, cu priviri pline de ură care trecea 
astă seară pe drum uitându-se duşmănos la copii şi 
strângându-şi mai tare cazmaua de gropar. Îl cunoaştem pe 
omul plin de pizmă, care a lovit un băieţaş pentru că 


băieţaşul era vesel şi el nu putea fi. Îl cunoaştem, îl 
cunoaştem! 

Vârcolacul izbucni într-un râs ascuţit şi puternic, încât 
ecourile se auziră de douăzeci de ori mai tare; şi, svârlindu- 
şi picioarele în sus, stătu în cap, sau mai bine zis pe pălăria 
ca o căpăţână de zahăr, pe muchea îngustă a lespezii, unde 
făcu o tumbă cu o iscusinţă de necrezut, chiar la picioarele 
paracliserului; se aşeză apoi în poziţia obişnuită a 
croitorilor, pe tejghea. 

— Mă tem... mă tem c-o să trebuiască să vă părăsesc, 
domnule, murmură paracliserul făcând o sforţare să se 
urnească. 

— Să ne părăseşti? exclamă vârcolacul. Să ne părăseşti, 
Gabriel Grub? Ho! ho! ho! 

În timp ce vârcolacul râdea, paracliserul văzu o lumină 
strălucitoare luminând ferestrele, şi parcă toată biserica 
era scăldată în lumină. Lumina se stinse după o clipă; orga 
începu o arie veselă, şi cârduri de vârcolaci, întru totul 
asemănători celui dintâi, se lăsară în cimitir, apucându-se să 
se joace de-a capra peste pietrele mormintelor, sărind peste 
ele, pe rând, cu o iscusinţă nemaipomenită, fără a se opri o 
singură clipă să-şi tragă răsuflarea. Dar primul vârcolac 
sărea uimitor de bine - niciunul dintre noii veniţi neputând 
să se măsoare cu el. Deşi nespus de înfricoşat, paracliserul 
era nevoit să constate că ceilalţi vârcolaci se mulţumeau să 
sară lespezi de mărime obişnuită, în vreme ce primul 
încăleca grilajuri şi cavouri de familie cu tot atâta uşurinţă, 
de parcă ar fi avut a face cu pietre care arată numărul 
kilometrilor. 

În cele din urmă interesul pentru joc atinse culmea: orga 
cânta din ce în ce mai iute; vârcolacii săreau tot mai sus 
răsucindu-se, făcând tumbe, ţopăind peste lespezile 
mormintelor ca nişte mingi de fotbal. Lui Gabriel i se tăiau 
picioarele, se învârtea totul în faţa ochilor săi numai 
uitându-se la vârtejul vârcolacilor care treceau pe dinainte- 
i; când deodată regele vârcolacilor, năpustindu-se asupra 


bietului om, îl apucă de guler şi se afundă cu el în 
măruntaiele pământului. 

Când Gabriel Grub putu să-şi tragă răsuflarea, pe care 
coborârea atât de năpraznică i-o tăiase, se pomeni într-o 
peşteră mare, înconjurat pretutindeni de o sumedenie de 
vârcolaci oribili şi schimonosiţi. În mijlocul cuprinsului, pe 
un tron înalt, stătea prietenul său de cimitir, iar Gabriel era 
aşezat lângă el, fără să se poată mişca. 

— E frig în noaptea asta, zise regele vârcolacilor, foarte 
frig. Daţi-ne ceva cald! 

La această poruncă, vreo şase slujitori vârcolaci, cu un 
zâmbet împietrit pe buze, şi pe care Gabriel Grub îi 
recunoscu astfel a fi curteni, dispărură îndată şi se 
înapoiară cu o cupă cu foc topit, înfăţişând-o regelui. 

— Aha! exclamă vârcolacul, ai cărui obraji şi al cărui gâtlej 
deveniseră deodată străvezii când flacăra trecu pe lângă el, 
asta te încălzeşte! Aduceţi o cupă şi domnului Grub! 

Nefericitul paracliser protestă în zadar că el nu avea 
obiceiul să ia niciodată ceva cald noaptea; un vârcolac îl 
ţinu, iar altul îi turnă în gâtlej lichidul arzător, şi toată 
adunarea se porni pe-un râs asurzitor, în timp ce el se 
înăbuşea, tuşea, şi-şi ştergea puhoiul de lacrimi, pricinuit de 
băutura clocotită. 

— Acum, zise regele vârând în glumă vârful pălăriei în 
ochiul paracliserului şi stârnindu-i astfel cele mai cumplite 
dureri, acum arătaţi omului răutăcios şi mahmur câteva 
zugrăveli din muzeul nostru. 

După ce vârcolacul rosti cuvintele acestea, un nor gros 
care întuneca unul din ungherele peşterii se destrămă 
treptat arătând, pare-se la o mare depărtare, o odăiţă prost 
mobilată, dar unde domneau totuşi ordinea şi curăţenia. O 
droaie de copii erau adunaţi în jurul unui foc bun, 
agăţându-se de fustele mamei şi sărind în jurul jilţului. 
Mama se ducea din când în când la fereastră şi dădea 
perdeaua la o parte, de parcă ar fi aşteptat.pe cineva. Pe 
masă se afla ceva de mâncare; lângă foc mai era un jilţ gol. 


Se auzi o bătaie în uşă, mama se duse să deschidă şi copiii 
se îmbulziră în jurul ei, bătând din palme când părintele 
intră. El era ud şi ostenit. Scutură zăpada de pe veşminte, 
iar copiii se îngrămădiră în juru-i, pentru a lua, unul 
mantaua, altul pălăria, altul bastonul, altul mânuşile. Apoi, 
tatăl se aşeză să mănânce lângă foc. Copiii se căţărară pe 
genunchii lui, mama se aşeză lângă el; tihna şi fericirea 
străluceau pe figurile lor. 

Dar aproape pe nesimţite tabloul se schimbă. Scena 
înfăţişa o odăiţă de culcare, unde cel mai mic şi mai drăguţ 
dintre copii zăcea pe moarte. Roşeaţa din obraji îi pierise, 
lumina ochilor lui era stinsă şi pe când paracliserul însuşi îl 
privea cu un interes pe care nu-l simţise niciodată până 
atunci, bietul copil îşi dădu sufletul. Frăţiorii şi surioarele se 
îmbulziră în jurul pătucului său luându-i mâna; ea însă era 
rece şi ţeapănă. Se traseră înapoi şi-i priviră cu spaimă 
chipul copilăresc; căci, deşi expresia lui era calmă şi 
liniştită, deşi frumosul copil părea că doarme în pace, 
vedeau bine că era mort şi ştiau că acum frăţiorul lor 
devenise înger în cer unde e fericire şi de unde-i privea şi-i 
binecuvânta. 

Norul uşor trecu din nou peste zugrăveală şi din nou 
subiectul se schimbă. Tatăl şi mama deveniseră bătrâni şi 
infirmi, iar numărul făpturilor din jur se împuţinase la 
jumătate. Dar mulţumirea şi voioşia domneau încă pe toate 
figurile şi străluceau în privirile lor. Familia era adunată în 
jurul focului, iar părinţii povesteau, copiii ascultau cu- 
ncântare întâmplări de odinioară. Blând, liniştit, bătrânul 
părinte cobori în mormânt; curând apoi aceea care îi 
împărtăşise toate grijile şi necazurile îl urmă în lăcaşul de 
veşnică odihnă. Puţinii copii care mai supravieţuiau, 
îngenuncheară pe mormântul lor şi udară iarba cu lacrimi; 
apoi se ridicară şi se depărtară, trişti, îndoliaţi, însă fără 
strigăte amare, fără tânguiri deznădăjduite, căci ştiau că 
într-o zi se vor întâlni din nou. Se învălmăşiră deci iarăşi în 


treburile lumii, şi mulţumirea, voioşia sălăşluiră din nou cu 
ei. 

Norul se lăsă atunci peste tablou şi-l ascunse ochilor 
paracliserului. 

— Ce zici de asta? întrebă vârcolacul pe Gabriel Grub, 
întorcând spre el faţa-i lată. 

Gabriel bolborosi că era un spectacol foarte drăguţ, însă 
părea cam stânjenit, căci vârcolacul aţinti asupră-i ochi 
fioroşi. 

— Egoist ticălos! strigă vârcolacul cu un ton plin de 
dispreţ. Egoist ticălos! 

Voia parcă să mai spună ceva, însă indignarea îl împiedica. 
Înălţă unul din picioarele-i elastice şi, bălăbănindu-l 
deasupra capului, ca să ochească mai bine, îl slobozi 
zdravăn în spatele lui Gabriel Grub. Îndată toţi vârcolacii 
slujitori urmară exemplul stăpânului, îmbulzindu-se în jurul 
nenorocitului de paracliser şi lovindu-l în spate fără cruţare, 
căci obiceiul de totdeauna al curtenilor pe pământ e să bată 
pe cei pe care îi bate puterea şi să-i alinte pe cei pe care ea 
îi alintă. 

— Mai arătaţi-i ceva! zise apoi regele vârcolacilor. 

Norul iarăşi se risipi, arătând un peisaj bogat şi frumos, 
asemănător cu acela pe care îl mai vezi şi azi la jumătate de 
leghe de vechiul târg mânăstiresc. Soarele strălucea pe 
firmamentul albastru, apa scânteia sub razele lui şi, graţie 
influenţei sale binefăcătoare, copacii păreau mai verzi şi 
florile mai gingaşe. Apa unduia cu un susur, copacii 
fremătau la adierea unui vânticel care murmura prin 
frunze; păsările pe crenguţe cântau, iar ciocârlia înălța 
dimineţii imnuri de bun sosit. Da, era dimineaţă, dimineaţa 
scânteietoare şi înmiresmată a unei frumoase zile de vară; 
şi cele mai mărunte frunze, cele mai mici fire de iarbă 
păreau însufleţite; furnica harnică porni la truda de fiecare 
zi; fluturele zbura peste flori şi se scălda în razele calde ale 
soarelui; mii de gângănii îşi întindeau aripile străvezii şi se 
bucurau de scurta, dar fericita lor existenţă. Omul, în 


sfârşit, se arătă mândru de întreaga privelişte şi totul în 
natură era lumină şi splendoare. 

— Egoist ticălos! repetă regele vârcolacilor cu ton şi mai 
dispreţuitor, şi din nou îşi flutură piciorul pe deasupra 
capului, năpustindu-l peste umerii paracliserului, şi din nou 
suita lui îi urmă pilda. 

De mai multe ori norul apăru şi se împrăştie şi multe 
lucruri învăţă Gabriel Grub care, măcar că umerii îi ardeau 
din cauza durerii pricinuită de loviturile aplicate de 
picioarele vârcolacilor, privea scenele cu acelaşi interes. 
Văzu că oamenii care muncesc din greu şi-şi câştigă 
bucăţica de pâine cu sudoarea frunţii, sunt totuşi veseli şi 
fericiţi. Află că şi pentru cei mai neştiutori, înfăţişarea 
blândă a naturii e un izvor nesecat de încântări şi linişte. Îi 
văzu şi pe acei oameni aleşi, crescuţi în desfătare, îndurând 
cu voioşie lipsuri, biruind suferinţe care ar fi strivit făpturi 
dintr-o plămadă mai de rând; şi asta, pentru că purtau în 
piept grăuntele fericirii, al mulţumirii şi al păcii. Văzu că 
femeile, cele mai delicate şi mai gingaşe făpturi ale lui 
Dumnezeu, erau adeseori mai presus de necazuri, nevoi, 
mizerie; da, deoarece aveau în inimi un izvor nestins de 
dragoste şi devotament! Şi, înainte de toate, văzu că 
oamenii care, ca el, cârtesc împotriva bucuriilor şi veseliei 
altora, seamănă cu cele mai vătămătoare bălării de pe faţa 
pământului. În sfârşit, cântărind laolaltă binele şi răul din 
lume, ajunse la încheierea că, la urma urmei, lumea aceasta 
e destul de cumsecade şi respectabilă. 

De îndată ce ajunse aici, norul care învăluise ultimul 
tablou păru că se coboară pe simţurile lui şi-l îmbie la 
odihnă. Unul după altul vârcolacii se şterseră, iar când pieri 
cel din urmă - Gabriel Grub adormi adânc. 

Era ziuă de-a binelea când paracliserul se deşteptă. Se 
pomeni lungit în cimitir, pe mormântul teşit la care ţinea, cu 
clondirul golit lângă el, iar haina, cazmaua, felinarul, toate 
înălbite de bruma nopţii, erau împrăştiate pe pământ care 
încotro. Lespedea pe care îl văzuse pe vârcolac la început, 


se înălța dreaptă lângă groapa la care muncise în ceasurile 
serii. Gabriel începea, totuşi, să se îndoiască de adevărul 
întâmplărilor prin care trecuse, dar durerile pe care le 
simţea în umeri când încercă să se scoale, îl încredinţară că 
loviturile de picior în spate nu erau închipuire. Îl tulbură 
faptul că nu vedea urme de paşi pe zăpada unde vârcolacii 
se jucaseră de-a capra, încălecând mormintele; găsi însă 
curând explicaţia, amintindu-şi că duhurile nu pot să lase 
după ele nici o urmă vădită. 

În orice caz, Gabriel Grub se ridică pe picioare, aşa cum ii 
îngăduia şira spinării, înţepenită; apoi, scuturând bruma de 
pe haină, se îmbrăcă şi se îndreptă spre târg. 

Însă cugetul lui era pe de-a-ntregul schimbat, şi nu putea 
să îndure gândul de a se înapoia într-un loc unde căinţa sa 
ar fi pusă la îndoială, dacă nu cumva chiar luată în râs. 
Şovăi câteva clipe, pe urmă se îndreptă spre câmp cu 
hotărârea să se ducă şi să-şi câştige pâinea într-alt ţinut, 
oricare. 

Au fost găsite în ziua aceea, în cimitir, felinarul, cazmaua şi 
clondirul lui. Lumea îşi făcu la început tot felul de închipuiri 
asupra soartei paracliserului, dar ajunse îndată la 
încheierea că a fost răpit de vârcolaci. Se găsiră chiar 
martori foarte serioşi care declarară că l-au văzut cu ochii 
lor dus prin văzduh pe spatele unui cal murg, chior de un 
ochi; calul avea coadă de urs şi crupa de leu. După câtva 
timp, povestirea fu crezută cu evlavie, iar noul paracliser 
avea obiceiul să arate curioşilor, pentru nimica toată, o 
bucată destul de mare din sfârleaza de pe acoperiş, smulsă 
de o lovitură de copită a calului în goana lui prin aer, şi 
culeasă de numitul paracliser, în cimitir, la un an sau doi 
după întâmplare. 

Din păcate, temeinicia acestei istorisiri fu uşor clintită de 
reivirea neaşteptată a lui Gabriel Grub în persoană, care se 
înapoie după vreo zece ani, bătrân, zdrenţăros, reumatic, 
dar mulţumit. El povesti întâmplările sale pastorului şi 
primarului, astfel că, după un timp, ele trecură în domeniul 


istoriei, unde au rămas până în ziua de azi. Doar cei care 
crezuseră în povestea cu sfârleaza, văzând că au fost 
păcăliţi odată, nu mai voiră să creadă nimic. Luară deci o 
mutră cât mai înţeleaptă cu putinţă, înălţară din umeri, 
duseră mâna la frunte şi şoptiră cum că Gabriel Grub băuse 
tot rachiul de ienupăr şi adormise peste mormântul teşit. 
Cât priveşte observaţiile din peştera vârcolacilor, explicaţia 
era că el a văzut lume şi s-a cuminţit. Totuşi, opinia aceasta 
nu deveni populară niciodată, şi se stinse treptat. Oricare ar 
fi versiunea adevărată, deoarece Gabriel Grub a pătimit de 
reumatisme până la sfârşitul zilelor sale, istoria lui are cel 
puţin morala asta, dacă nu alta mai bună, şi anume câ un 
om morocănos care bea singur în ajunul Crăciunului poate 
că nu se va simţi mai bine, chiar dacă rachiul lui ar fi tot aşa 
de bun sau chiar şi mai bine dres decât băutura pe care 
Gabriel Grub a văzut-o în peştera vârcolacilor. 

CAPITOLUL XXX. 

Cum au făcut şi au cultivat pickwickienii cunoştinţa unei 
perechi de tineri simpatici, aparţinând unei profesiuni 
libere; cum s-au zbenguit pe gheaţă; şi cum s-a terminat 
prima lor vizită. 

— Hei, Sam, mai este ger? îl. Întrebă d. Pickwick pe 
servitorul său favorit, când acesta intră cu apă caldă, în 
dimineaţa zilei de Crăciun. 

— Apa din lighean a îngheţat toată, dom'le. 

— Grozavă vreme, Sam. 

— Frumoasă pentru cine e bine înfofolit, cum îşi zicea 
ursul alb când învăţa să patineze, răspunse d. Weller. 

— Cobor peste un sfert de ceas, Sam, spuse d. Pickwick, 
dezlegându-şi scufa de noapte.. 

— Pirea bine, dom'le; jos stă o pereche de cristelnici. 

— O pereche de ce?! exclamă d. Pickwick ridicându-se în 
pat, în capul oaselor. 

— O pereche de cristelnici, dom'le. 

— Ce-i aia cristelnic? întrebă d. Pickwick, nefiind prea 
sigur dacă era vorba de un animal viu sau de ceva care se 


mănâncă. 

Cum, nu ştiţi ce e un cristelnic, dom'le? Eu credeam că 
toată lumea ştie că cristelnicul e un felcer. 

— A, un chirurg! se miră d. Pickwick zâmbind. 

— Întocmai, dom'le. Ăştia de aicea care e jos, n-a 
terminatără încă cu învăţătura, dar e pe cale. 

— Cu alte cuvinte, îmi închipui că sunt studenţi în 
medicină. 

Sam Weller încuviinţă din cap. 

Mă bucur, zise d. Pickwick zvârlind cu energie scufa peste 
pătură. Aceştia sunt tineri simpatici, foarte simpatici, cu 
judecata călită prin deprinderea de a observa şi cugeta; cu 
gusturi alese, căpătate prin studiu şi lectură; m-aş bucura 
să-i văd. 

— Fumează ţigări la foc, în bucătărie, glăsui Sam. 

— Aha! spuse d. Pickwick frecându-şi mâinile. Prisos de 
voioşie şi de sociabilitate. Tocmai ce-mi place mie. 

— Unul din ei, urmă Sam fără să remarce întreruperea 
stăpânului său, unul din ei stă cu picioarele pe masă şi dă 
pe gât brandy curat; pe când ălălalt, cu bicicleta pe nas, a 
luat un butoiaş de stridii între genunchi, îl deschide cât ai 
clipi şi le mănâncă la iuţeală, iar cu scoicile ţinteşte pe 
tânărul nostru somnorilă, care a adormit în faţa căminului. 

Excentricităţi de geniu, Sam, spuse d. Pickwick; poţi să te 
retragi. 

Ca atare, Sam se retrase, iar d. Pickwick cobori peste un 
sfert de oră să dejuneze. 

— Iată-l, în sfârşit! exclamă bătrânul Wardle. Pickwick, îţi 
recomand pe fratele domnişoarei Allen, domnul Benjamin 
Allen. Noi îi spunem Ben, şi poţi să-i spui şi dumneata la fel, 
dacă vrei. Dumnealui e prietenul lui intim, domnul... 

— Domnul Bob Sawyer, interveni d. Benjamin Allen. 

Atunci d. Bob Sawyer şi d. Benjamin izbucniră împreună în 
râs. 

D. Pickwick se înclină către Bob Sawyer şi Bob Sawyer se 
înclină spre d. Pickwick; Bob şi prietenul său intim mâncau 


înainte, cu sârg; d. Pickwick avu prilejul să-i privească pe 
amândoi. 

D. Benjamin Allen era un tânăr zdravăn, rotofei, îndesat, 
cu păr negru, tăiat cam scurt, cu faţa albă, cam lunguiaţă. 
Se gătise cu o pereche de ochelari şi purta o cravată albă. 
Sub pardesiul negru, la un nasture, încheiat până la bărbie, 
apărea numărul obişnuit de picioare îmbrăcate cu pantaloni 
de culoare cenuşie şi care se terminau cu ghete ne- 
ndeajuns lustruite. Măcar că mânecile hainei erau scurte, 
ele nu arătau nici o urmă de manşete de cămaşă; şi măcar 
că figura lui era destul de mare ca să admită încadrarea 
unui guleraş de cămaşă, ea nu era împodobită cu nici un 
accesoriu de acest gen. Avea ceva mucegăit în înfăţişarea 
lui generală şi răspândea în juru-i un miros plăcut de ţigări 
de Cuba, bine aromate. 

D. Bob Sawyer, îmbrăcat cu veşmânt gros, albastru, care 
nu era nici palton, nici pardesiu, dar care le înlocuia pe 
amândouă, avea acel aer de eleganţă neglijentă, acea 
atitudine plină de înfumurare, caracteristice tinerilor 
gentlemeni ce fumează ziua pe stradă, strigă, răcnesc 
noaptea, cheamă chelnerii din cârciumi cu numele lor de 
botez şi săvârşesc pe drum diverse alte isprăvi, nu mai 
puţin poznaşe. Purta o pereche de pantaloni scoțieni cu o 
vestă grosolană şi încăpătoare, la doi nasturi şi, când ieşea, 
purta cu el un baston gros, împodobit cu o mare măciulie. 
Nu avea niciodată mânuşi şi semăna în general cu un 
Robinson Crusoe desfrânat. 

Acestea erau notabilităţile cărora le fu recomandat d. 
Pickwick când luă loc la masă în dimineaţa zile de Crăciun. 

— Superbă dimineaţă, domnilor! zise el. 

D. Bob Sawyer făcu un uşor semn de încuviinţare auzind 
propoziţia şi ceru d-lui Benjamin Allen muştarul. 

— Aţi venit de departe în dimineaţa asta, domnilor? 
întrebă d. Pickwick. 

— De la Leul Albastru din Muggleton, răspunse scurt d. 
Allen. 


— Ar fi trebuit să sosiți aseară, continuă d. Pickwick. 

— Şi-am fi sosit, lămuri Bob Sawyer, însă prea era bun 
brandyul ca să plecăm aşa devreme; nu-i adevărat, Ben? 

— Desigur, răspunse acesta, şi nu erau rele nici ţigările, 
nici costiţele de porc; nu-i adevărat, Bob? 

De bună seamă, declară Bob; şi prietenii intimi reîncepură 
şi mai nestânjeniţi atacul lor asupra dejunului, ca şi cum 
amintirea cinei din ajun le stârnise o nouă poftă de 
mâncare. 

— Înfulecă, Bob! zise cu aer încurajator d. AlleN. 
Tovarăşului său. 

Asta şi fac, răspunse Bob Sawyer şi, spre a fi drepţi cu el, 
trebuie să recunoaştem că aşa şi făcea. 

— Nimic nu-mi dă mai mare poftă decât disecţia, glăsui d. 
Bob Sawyer privind în jurul mesei. 

D. Pickwick se înfiora uşor. 

Ascultă, Bob, spuse d. Allen, tot n-ai sfârşit piciorul acela? 

— Aproape, răspunse Sawyer servindu-se, în timp ce 
vorbea, cu o jumătate de pasăre. E foarte musculos pentru 
un picior de copil. 

— Serios? glăsui d. Allen, nepăsător. 

— O, da! replică Bob Sawyer, cu gura plină. 

— Eu m-am înscris pentru un braţ la masa noastră, reluă 
d. Allen. Împuşcăm bani pentru un cadavru, şi lista e 
aproape plină: însă nu dăm de unul care să vrea capul. Ar 
trebui să-l iei tu. 

— Mulţumesc, declară Bob Sawyer; nu-mi pot permite 
luxul ăsta. 

Fleacuri! spuse Allen. 

— Cu neputinţă! Un creier, nu zic ba... Pentru un cap 
întreg nu mă ţin balamalele. 

— Sst! sst! domnilor, vă rog! exclamă d. Pickwick; le aud 
pe doamne venind. 

D. Pickwick încă vorbea, când doamnele se înapoiară de la 
plimbarea de dimineaţă. Fuseseră escortate cu galanterie 
de d-nii Snodgrass, Winkle şi Tupman. 


— Cum, tu, Ben? spuse Arabella cu un ton care exprima la 
vederea fratelui, mai mult uimire decât plăcere. 

— Am venit să te iau înapoi acasă; mâine plecăm, răspunse 
d. Benjamin. 

D. Winkle se îngălbeni. 

— Arabella, nu-l vezi pe Bob Sawyer? întrebă d. Benjamin 
Allen pe un ton mustrător. 

Arabella întinse cu graţie mâna, observându-l pe Bob 
Sawyer. D. Winkle simţi în inimă un fior de ură, când Bob 
Sawyer strânse mâna care îi fusese oferită. 

— Dragă Ben, zise Arabella îmbujorându-se, ai... ai... fost 
prezentat domnului Winkle? 

— Nu, Arabella, dar mi-ar face plăcere, răspunse cu 
gravitate fratele; apoi d. Allen îl salută posomorât pe d. 
Winkle, în timp ce acesta şi d. Bob Sawyer se uitau 
bănuitori unul la altul cu coada ochiului. 

După toate aparențele, sosirea a două noi figure - de aici 
stânjeneala d-lui Winkle şi a tinerei domnişoare cu ciuboţele 
îmblănite - ar fi stăvilit în chip neplăcut verva celor de faţă, 
dacă voioşia d-lui Pickwick şi bună dispoziţia gazdei lor nu 
ar fi reuşit să contribuie în gradul cel mai mare la 
întreţinerea bunăvoiei obşteşti. D. Winkle se strecură 
treptat în grațiile d-lui Benjamin Allen şi intră chiar în 
vorbă, prietenos, cu d. Bob Sawyer care, înviorat de brandy, 
de dejun şi de conversaţie, ajunse până la urmă într-una din 
cele mai poznaşe dispoziţii de spirit. Povesti cu multă vervă 
cum a extirpat o tumoare din capul unui bătrân gentleman, 
şi ilustra agreabila întâmplare făcând cu un cuţit pentru 
desfăcut stridii tăieturi într-o bucată mare de pâine, spre 
edificarea deplină a celor de faţă. 

După dejun merseră cu toţii la biserică, unde d. Benjamin 
Allen adormi dus, pe când d. Bob Sawyer îşi abătea 
gândurile de la lucrurile pământeşti printr-un procedeu 
ingenios care consta în a-şi săpa numele pe banca din 
strană, cu slove mari de-o şchioapă. 


După o gustare substanţială, stropită cu multă bere şi 
sherry-brandy, căreia i s-au făcut pe deplin onorurile, 
bătrânul Wardle spuse musafirilor săi: 

— Ce-aţi zice de-o oră petrecută pe gheaţă? Avem timp 
berechet. 

— Admirabil! exclamă d. Benjamin Allen. 

— Straşnic! strigă d. Bob Sawyer. 

— Winkle! glăsui d. Wardle. Dumneata patinezi, nu-i aşa? 

— Hm, da, sigur! replică d. Winkle. Dar... am cam uitat. 

— Vai, domnule Winkle, spuse Arabella, patinează te rog! 
îmi place aşa de mult să privesc! 

— Oh, patinajul este aşa de grațios! continuă o altă 
domnişoară. 

A treia domnişoară adăugă că era elegant, a patra că era 
ceva care aminteşte de „mersul lebedei”. 

— Aş fi încântat, de bună seamă, declară d. Winkle roşind, 
însă nu am patine. 

Obiecţiunea fu lesne înlăturată. Trundle avea două perechi 
de patine, iar grăsunul anunţă că se aflau jos alte vreo şase. 
Aflând vestirea, d. Winkle declară că se simţea deosebit de 
încântat; dar, spunând asta, avea un aer pe de-a-ntregul 
nenorocit. 

D. Wardle îşi conduse deci oaspeţii spre o largă întindere 
de gheaţă. După ce Sam Weler şi grăsunul curăţară cu 
lopata zăpada care căzuse în timpul nopţii, şi apoi 
măturară, d. Bob Sawyer îşi potrivi patinele cu o iscusinţă 
care, în ochii d-lui Winkle, era fenomenală. Apoi d. Sawyer 
începu să schiţeze cercuri cu piciorul stâng, să descrie 
opturi, să înregistreze pe gheaţă - fără a se opri un moment 
să-şi tragă răsuflarea - o mulţime de forme plăcute şi 
uimitoare totodată, spre mulţumirea de negrăit a d-lui 
Pickwick, a d-lui Tupman şi a doamnelor. Dar fu un adevărat 
entuziasm atunci când bătrânul Wardle şi Benjamin Allen, 
asistați de numitul Bob Sawyer, executară o serie de figuri 
ciudate, cărora le dădură numele de horă. 


În toată vremea asta, d. Winkle, cu faţa şi mâinile vinete de 
frig, se trudea să facă nişte găuri în talpă cu un burghiu, să- 
şi pună patinele cu vârful înapoi şi să-şi încurce curelele în 
cel mai complicat mod, ajutat de d. Snodgrass care se 
pricepea la patine poate mai puţin chiar decât un hindus. 
Până la urmă, totuşi, graţie ajutorului d-lui Weller, 
nefericitele patine fură zdravăn înşurubate şi încătărămate, 
după care d. Winkle fu ridicat pe picioare. 

— Hai, dom'le, îi spuse Sam cu ton încurajator; daţi-i 
drumul şi arătaţi-le cum să se dea pe gheaţă. 

— Stai, Sam, stai! strigă d. Winkle care dârdâia din toate 
mădularele şi-l apucase pe Sam cu deznădejdea unui 
înecat. Ce lunecoasă-i, Sam! 

— Aşa e totdeauna gheaţa. Ţineţi-vă, domile! 

Ultimul îndemn era inspirat d-lui Weller de o mişcare 
bruscă a d-lui Winkle, care avea parcă dorinţa frenetică să- 
şi arunce picioarele în aer şi să se dea cu capul de gheaţă. 

— Astea... astea... sunt patine foarte neiscusite; nu-i aşa, 
Sam? îngăimă d. Winkle împleticindu-se. 

— Mă cam tem că domnul de pe ele e neiscusit, replică 
Sam. 

— Hai, Wiinkle, vino odată! strigă d. Pickwick neavând 
habar de ce se întâmpla acolo; vino, doamnele te aşteaptă 
cu nerăbdare. 

— Da, da, răspunse d. Winkle cu un zâmbet hidos; da, da, 
vin îndată. 

— Poftiţi, că începe! glăsui Sam căutând să se desprindă. 
Haide, dom'le, la drum! 

— Sam, stai un moment! spuse d. Winkle cu suflarea 
tăiată, agăţându-se mai aprig de d. WelleR. Îmi amintesc 
acum că am acasă două fracuri care nu-mi mai servesc; am 
să ţi le dau ţie, Sam. 

— Mulţumesc, dom'le, răspunse d. Weller. 

— Nu cumva să duci mâna la pălărie, Sam, reluă d. Winkle 
repede. Nu-i nevoie să iei mâna ca să mulţumeşti. Voiam să- 


ţi dau cinci şilingi, azi dimineaţă, cadou de Crăciun, Sam. O 
să-i capeţi după amiază, Sam. 

— Sunteţi foarte bun, dom'le. 

— "Ţine-mă la început puţin, Sam... Vrei? Aşa... mă 
obişnuiesc numaidecât. Nu prea repede, Sam! Nu prea 
repede! 

Înclinat înainte, cu trupul îndoit de la jumătate, d. Winkle 
era susţinut pe gheaţă de d. Weller într-un mod curios, care 
nu avea nimic de a face cu lebăda, când d. Pickwick strigă 
cu toată inocenţa de pe malul celălalt: 

— Sam! 

— Da, dom'le! 

— Vino încoa, am nevoie de tine. 

— Daţi-mi drumul, dom'le! N-auziţi că mă cheamă 
jupanul? Daţi-mi drumul odată! zise Sam. 

Cu o sforţare violentă, d. Weller se desprinse din mâinile 
nefericitului pickwickian şi-i dădu în acelaşi timp o viteză 
considerabilă. De aceea, cu o preciziune pe care nici o 
iscusinţă n-ar fi fost în stare s-o întreacă, nefericitul domn 
ajunse repede în mijlocul horei, în chiar momentul când 
Bob Sawyer executa o figură de o neasemuită frumuseţe; d. 
Winkle se izbi aprig de el şi, cu o bufnitură zdravănă, 
căzură amândoi pe gheaţă. D. Pickwick veni în fugă. Bob 
Sawyer se şi sculase, însă d. Winkle era prea prudent spre a 
face la fel cu patinele în picioare. Stătea pe gheaţă şi se 
trudea să zâmbească, în timp ce fiecare trăsătură a chipului 
său exprima neliniştea cea mai profundă. 

— Te-ai lovit? întrebă cu îngrijorare Ben Allen. 

— Nu prea, răspunse d. Winkle, frecându-şi de zor spatele. 

— Vrei să-ţi iau sânge? întrebă Benjamin grăbit. 

— Nu, nu! mulţumesc, răspunse d. Winkle cu însufleţire. 

— Cred că totuşi ar trebui, zise Allen. 

— Mulţumesc, cred că nu, răspunse Winkle. 

— Dumneata ce crezi, domnule Pickwick? întrebă Bob 
Sawyer. 


D. Pickwick era aţâţat şi indignat. Făcu d-lui Weller un 
semn, spunând cu glas sever: 

— Scoate-i patinele! 

— Să le scoată? Păi, abia am început, protesta d. Winkle cu 
ton dojenitor. 

— Scoate-i patinele! repetă d. Pickwick cu tărie. 

Nu încăpea împotrivire faţă de un ordin dat în felul acesta. 
D. Winkle îi îngădui în tăcere lui Sam să-l execute. 

— Ridică-l! spuse d. Pickwick. 

Sam îl ajută să se scoale. 

D. Pickwick se depărtă câţiva paşi, făcu un semn 
prietenului său să se apropie, aţinti asupra lui o privire 
pătrunzătoare şi rosti cu ton scăzut, însă lămurit şi apăsat, 
cuvintele acestea remarcabile: 

— Eşti un şarlatan, domnule! 

— Un ce? întrebă d. Winkle tresărind. 

— Un şarlatan, domnule! Şi-ţi voi vorbi mai limpede, dacă 
doreşti: un impostor, domnule! 

Spunând acestea, d. Pickwick se răsuci domol pe călcâie şi 
se îndreptă spre prietenii săi. 

Pe când d. Pickwick se răcorea exprimând opinia de mai 
sus, d. Weller şi grăsunul îşi reuniseră sforţările şi făcuseră 
un lunecuş, dându-se pe gheaţă într-un mod strălucit. Sam, 
în special, executa acea admirabilă şi romantică figură care 
se numeşte în mod obişnuit: ciocănitul la uşa cârpaciului, şi 
care constă în a luneca pe-un picior în timp ce cu celălalt 
baţi din când în când gheaţa cu lovituri ca acelea ale 
poştaşului când ciocăneşte la uşă. 

S-au dat îndelung pe gheaţă şi era ceva în mişcarea lor, 
care-l atrase pe d. Pickwick, pe jumătate îngheţat din cauză 
că stătuse atâta timp pe loc. 

— Un exerciţiu nostim şi care desigur că încălzeşte bine, 
nu e aşa? se ia dresă el d-lui Wardle. 

— A, da! răspunse acesta gâfâind enorm din pricină că-şi 
schimbase picioarele într-o pereche de compasuri neobosite 


spre a schiţa pe gheaţă o sumedenie de figuri 
întortocheate. 'Te dai şi dumneata? 

— Pe vremuri, când eram copil, mă dădeam şi eu pe 
gheţuşca din şanţuri. 

— Încearcă acum, spuse Wardle. 

— O, da, vă rugăm, domnule Pickwick! exclamară toate 
doamnele. 

— Aş fi încântat să vă ofer o distracţie, replică d. Pickwick, 
însă nu m-am mai dat pe gheaţă de mai bime de treizeci de 
ani! 

— Eh, fleacuri! glăsui d. Wardle scoţându-şi patinele cu 
avântul care caracteriza toate acţiunile lui. Haide, îţi ţin 
tovărăşie; vino. 

Şi, într-adevăr, voiosul bătrân îşi făcu vânt pe gheaţă cu o 
iuţeală care îl duse chiar lângă d. Weller şi-l îmbrânci pe 
grăsun cât colo. 

D. Pickwick stătu locului, se uită cu atenţie, îşi scoase 
mânuşile, le puse în pălărie, îşi făcu vânt de două-trei ori 
fără să poată porni şi, în cele din urmă, după ce îşi făcu din 
nou vânt, se lansă şi o străbătu încetişor şi grav, cu 
picioarele răşchirate, la o distanţă de vreun metru unul de 
altul, în uralele spectatorilor. 

— Bateţi fierul cat e cald, dom'le! striga Sam; şi bătrânul 
Wardle se avântă din nou, urmat de d. Pickwick, apoi de 
Sam, apoi de d. Winkle şi de Bob Sawyer şi apoi de grăsun 
şi, în sfârşit, de d. Snodgrass; fiecare lunecând foarte 
aproape de călcâiele celui din faţă, gonind toţi unul după 
altul, atât de năpraznic de parcă toată viaţa lor viitoare 
depindea de iuţeala aceasta. 

Modul cum d. Pickwick îşi executa rolul în această 
ceremonie oferea un spectacol nespus de interesant. Cu ce 
nelinişte, cu ce chin observa că cel din spate venea spre el, 
căutând să-l întreacă chiar şi cu riscul de a-l trânti! Când 
ajunse la capătul gheţei, cu ce satisfacţie se destindea 
treptat din crisparea penibilă pe care o arătase la început 
şi, răsucindu-se, îşi îndrepta faţa spre punctul de pornire! 


Ce zâmbet jovial îi flutura pe buze după ce parcursese 
distanţa, ce zor spre a-şi relua rândul şi a goni după 
înaintaş! Ghetrele-i negre plescăiau hazliu prin zăpadă; 
ochii îi străluceau veseli dinapoia ochelarilor, iar când era 
trântit (ceea ce se întâmpla în medie odată la trei tururi), ce 
plăcere să-l vezi adunându-şi pălăria, mânușşile, batista şi 
reluându-şi locul în lanţ, plin de înflăcărare, cu o ardoare şi 
un entuziasm pe care nimic nu le putea răpune! 

Jocul se înteţea din ce în ce; lunecau tot mai iute; râdeau 
din ce în ce mai tare, când o troznitură violentă se auzi. Se 
îmbulziră spre mal; femeile ţipau de groază; d. Tupman 
începu să răcnească; o bucată mare de gheaţă dispăruse; 
apa clocotea deasupra; pălăria, mânuşile, batista d-lui 
Pickwick pluteau la suprafaţă; atât se mai putea vedea din 
d. Pickwick. 

Groaza, deznădejdea se citeau pe toate figurile. Bărbaţii 
se îngălbeniseră, femeilor li se făcuse rău; d. Snodgrass şi 
d. Winkle îşi încleştaseră reciproc mâinile, privind 
înnebuniţi spre locul unde dispăruse maestrul lor; pe când 
d. Tupman, mânat de dorinţa de a-şi ajuta efectiv prietenul 
şi de-a arăta cât mai limpede persoanelor care s-ar fi putut 
găsi prin partea locului natura catastrofei, alerga peste 
câmp într-o fugă nebună, strigând din răsputeri: „Foc!” 

Tocmai când bătrânul Wardle şi Sam Weller se apropiau cu 
prudenţă de deschizătură, iar d. Benjamin Allen şi d. Bob 
Sawyer se sfătuiau în grabă dacă se cuvenea să ia sânge 
întregii societăţi spre a-şi exercita puţin mâna, tocmai 
atunci un cap şi o pereche de umeri ieşiră de sub apă, 
oferind privirilor trăsăturile şi ochelarii d-lui Pickwick. 

— 'Ţine-te pe apă o clipă, numai o clipă! vociferă d. 
Snodgrass. 

— Da! te implor, de hatârul meu ţine-te pe apă! urlă d. 
Winkle profund tulburat. 

Implorarea nu era poate neapărat necesară; căci, după 
toate aparențele, dacă d. Pickwick ar fi acceptat să se ţină 


pe apă de dragul cuiva, el ar fi făcut-o negregşit de propriu-i 
hatâr. 

— Hei, bătrâne camarade, simţi fundul? întrebă d. Wardle. 

— Da, desigur, răspunse d. Pickwick respirând îndelung şi 
netezindu-şi părul ca să se scurgă apa din el; am căzut pc 
spate şi nu m-am putut ridica numaidecât. 

Adevărul acestei mărturisiri era întărit de nămolul care 
acoperea partea vizibilă a hainei d-lui Pickwick; şi cum 
teama spectatorilor fu spulberată de grăsun care îşi aminti 
deodată că apa nu avea nicăieri mai mult de un metru şi 
jumătate adâncime, minuni de bărbăţie fură săvârşite! 
pentru a-l salva. După multe trosnituri, stropituri, şi multă 
bătaie de cap, d. Pickwick fu, în cele din urmă, scos binişor 
din neplăcuta sa situaţie şi se găsi iarăşi pe pământ uscat. 

— Dumnezeule, o să răcească de moarte! strigă Emily. 

— Sărăcuţul de el! glăsui Arabella. Să te înfăşor în şalul 
meu, domnule Pickwick. 

— Asta e cel mai bun lucru, adăugă d. Wardle. Şi după ce 
ţi-l pui, fugi acasă cât te ţin picioarele şi bagă-te 
numaidecât în pat! 

Vreo douăsprezece şaluri fură oferite îndată şi d. Pickwick, 
încotoşmănat în vreo trei sau patru dintre cele mai 
călduroase, o luă la picior spre casă, condus de d. Weller, 
oferind celor ce-l întâlneau curiosul fenomen al unui om în 
vârstă, ud leoarcă, cu capul gol, cu braţele pe lângă corp 
înfăşurate într-un şal şi alergând parcă fără nici un scop cu 
o viteză de şase mile pe oră. 

Dar, într-o împrejurare aşa de gravă, d. Pickwick nu se 
sinchisea deloc de aparenţe. Îmboldit de Sam Weller el 
continuă să alerge din răsputeri până la poarta conacului 
unde d. Tupman, sosit cu câteva minute înainte, o speriase 
pe bătrâna doamnă care, cuprinsă de palpitaţii violente, se 
frământa în convingerea neclintită că s-a aprins coşul de la 
bucătărie; nenorocire care se înfăţişa totdeauna minţii ei în 
cele mai groaznice culori când vedea în juru-i o cât de 
neînsemnată zarvă. 


Fără să piardă o clipă, d. Pickwick se ghemui în pat. Sam 
Weller aprinse în odaie un foc şi-i aduse masa; apoi fu adus 
un castron cu punch, şi se încinse un chef întru cinstirea 
salvării sale. Bătrânul Wardle nu-i dădea voie să se scoale; 
de aceea patul lui fu ridicat la rangul de fotoliu prezidenţial, 
şi d. Pickwick numit preşedintele mesei. Al doilea, al treilea 
castron au fost aduse, iar în ziua următoare, când se trezi d. 
Pickwick, nu simţea nici un simptom de reumatism, ceea ce 
dovedeşte, cum prea bine a remarcat d. Bob Sawyer, că nu 
există ceva mai bun ca punchul cald în astfel de cazuri, şi că 
dacă uneori punchul nu produce efectul dorit, e numai 
pentru că pacientul cade în greşeala obişnuită de a nu bea 
îndeajuns. 

A doua zi dimineaţă, cei care făceau parte din vesela 
societate se despărţiră. Şcolarii sunt încântați când se 
despart; dar mai târziu, în viaţă, aceste despărţiri devin 
penibile. Moartea, interesul personal, schimbările soartei 
despart în fiecare zi grupuri fericite de oameni, risipindu-i 
peste mări şi ţări, şi băieţi şi fete nu se mai întâlnesc 
niciodată. Nu vrem să spunem că întocmai acesta e cazul în 
împrejurarea de faţă; dorim numai să-i informăm pe cititorii 
noştri că oaspeţii d-lui Wardle se despărţiră pentru moment 
şi se duseră pe la casele lor; că d. Pickwick şi prietenii săi îşi 
ocupară din nou locul pe imperiala diligenţei de Muggleton; 
şi că d-şoara Arabella Allen se înapoie la locul de destinaţie 
- cine ştie unde; credem că d. Winkle ştia, deşi noi 
mărturisim că habar nu avem - sub grija şi conducerea 
fratelui său Benjamin şi a prietenului său intim d. Bob 
Sawyer. 

În orice caz, înainte de a se despărţi de d. Pickwick, tinerii 
studenţi îl luară la o parte cu un aer misterios; şi d. Bob 
Sawyer, vârându-şi degetul arătător între două coaste ale d- 
lui Pickwick, demonstrând astfel totodată veselia-i din fire şi 
cunoştinţele sale despre anatomia corpului omenesc, îl 
întrebă deodată: 

— Ia spune, bătrâne, unde stai? 


D. Pickwick răspunse că-şi avea domiciliul deocamdată la 
hotelul George şi Vulturul. 

— Ar trebui să vii să mă vezi, reluă d. Bob Sawyer. 

— Cu cea mai mare plăcere, declară d. Pickwick. 

— Iată adresa mea, zise Bob Sawyer scoțând o cartă de 
vizită. Lant Street, Borough; e uşor pentru mine, după cum 
vezi; foarte aproape de spitalul Guy. După ce ai trecut de 
biserica Sfântul George, apuci la dreapta spre Strada Mare. 

— Am să nimeresc, declară d. Pickwick. 

— Vino de joi într-o săptămână şi adu-i şi pe ceilalţi cu 
dumneata. Vor veni la mine în seara aceea şi câţiva 
medicinişti. 

D. Pickwick îşi exprimă mulţumirea pe care o avea 
întâlnindu-i pe studenţii în medicină; şi după ce d. Bob 
Sawyer îl asigură că va fi foarte plăcut, şi că prietenul său 
Ben va fi şi el atunci, îşi strânseră mâna şi se despărţiră. 

S-ar putea ca în momentul acesta să fim întrebaţi dacă, 
atâta cât dură scurta convorbire, d. Winkle şuşotea cu 
Arabella şi, în acest caz, ce-i spunea el; apoi, dacă d. 
Snodgrass vorbea deoparte cu Emily Wardle, şi, dacă e aşa, 
ce spunea el? Vom răspunde că, indiferent de ce vor fi putut 
spune tinerilor domnişoare în chestiune, ei nu destăinuiră 
absolut nimic timp de douăzeci şi opt de zile, nici d-lui 
Pickwick, nici d-lui Tupman, că oftară foarte deseori şi că 
refuzară cu aer posomorit berea şi brandyul. Dacă isteţele 
noastre cititoare pot să tragă din aceste fapte încheieri 
satisfăcătoare, le rugăm din tot sufletul să o facă. 

CAPITOLUL XXXI. 

În care este vorba numai despre legi şi despre unele mari 
şi savante personalităţi. 

În diferite firide şi unghere ale Temple-lui se găsesc, ici- 
colo, nişte încăperi sumbre şi murdare unde, cât ţine 
dimineaţa când nu se judecă, şi către seară când se dezbat 
procesele, e un neîntrerupt du-te vino; o sumedenie de 
secretari ai avocaţilor, purtând sub braţe şi în buzunare 
enorme pachete de hârtii, pot fi văzuţi, îndreptându-se într- 


acolo, totdeauna grăbiţi. Există mai multe grade printre 
secretari; mai întâi primul secretar care a plătit o taxă, el 
însuşi avocat în perspectivă, posedând un cont curent la 
croitor, primind invitaţii la serate, cunoscând o familie în 
Gower Street şi alta în Tavistock Square, părăsind în 
vacanţele mari oraşul spre a se duce să-şi vadă părintele, 
care întreţine o sumedenie de cai; în sfârşit, aristocratul 
secretarilor. E apoi secretarul salariat, extern sau intern, 
după cazuri; el îşi topeşte cea mai mare parte din cei 
treizeci de şilingi pe care îi câştigă pe săptămână pentru a 
se găti şi a se distra; de cel puţin trei ori săptămânal asistă 
cu jumătate preţ la reprezentațiile teatrului Adelphi şi după 
aceea aruncă banii în dreapta şi în stânga prin cârciumi; în 
sfârşit, o caricatură dezgustătoare a modei rămasă în urmă 
cu şase luni. Vine după el copistul, om între două vârste, 
părinte de familie numeroasă; jerpelit totdeauna şi adeseori 
beat. Urmează practicanţii care sunt la întâiul lor frac; ei 
poartă disprețul cuvenit copiilor de şcoală, strâng mână de 
la mână, când se înapoiază seara acasă, să cumpere salam 
şi bere, şi-şi închipuie că nu există ceva mai bun pe lume 
decât „viaţa”. Există, într-un cuvânt, varietăţi de secretari, 
prea numeroase ca să poată fi enumerate, însă oricât de 
numeroase ar fi, le vedem pe toate, la anumite ore, zorindu- 
se să intre în locurile pe care le-am amintit, sau ieşind de 
acolo. 

Hrubele acestea din Temple, izolate de restul lumii, sunt 
birourile publice ale justiţiei. Acolo sunt lansate citaţiile; 
acolo sunt semnate hotărârile; acolo sunt înregistrate 
declaraţiile; acolo o sumedenie de alte mici maşini sunt 
puse în mişcare pentru chinuirea supușilor fideli ai 
majestăţii sale şi întru folosul şi bunul trai al oamenilor legii. 
Cele mai multe sunt săli scunde, igrasioase, unde 
nenumărate foi de pergament, care asudă în taină de un 
veac întreg, răspândesc un parfum plăcut ce se îmbină ziua 
cu o miasmă uscată de mucegai, iar noaptea cu duhorile 


amestecate ale mantalelor umede, ale umbrelelor care 
şiroiesc şi a lumânărilor râncede. 

La vreo zece zile sau două săptămâni de la înapoierea d-lui 
Pickwick şi a prietenilor săi la Londra, fu văzut intrând într- 
unul din aceste birouri, pe la şapte şi jumătate seara, un 
individ ale cărui plete erau răsucite cu grijă în jurul 
borurilor pălăriei sale uzate. Avea o redingotă cafenie, cu 
nasturi de metal, iar pantalonii murdari îi erau aşa de 
întinşi peste cizmele î la Blucher, că genunchii amenințau în 
fiecare clipă să iasă din strâmtoarea lor. Scoase din 
buzunar un crâmpei de pergament lung şi îngust, pe care 
slujbaşul imprimă o stampilă neagră şi necitibilă. Mai 
scoase patru petece de hârtie de aceeaşi mărime, 
conţinând, cu locuri lăsate în alb pentru nume, o copie 
imprimată a pergamentului. Completă spaţiile albe, băgă 
cele cinci documente în buzunar, şi plecă grăbit. 

Omul cu fracul cafeniu, care avea în buzunar aceste 
documente cabalistice, nu era altul decât vechea noastră 
cunoştinţă, d. Jackson de la casa Dodson şi Fogg, Freeman's 
Court, Cornhill. Dar, în loc să se înapoieze la biroul de unde 
venea, el îşi îndreptă paşii spre Sun Court şi, intrând de-a 
dreptul în hotelul George şi Vulturul, întrebă dacă nu se 
găseşte acolo un domn cu numele de Pickwick. 

— Tom, cheamă-l pe servitorul domnului Pickwick, zise 
chelneriţa de la George şi Vulturul. 

— Nu vă deranjaţi, rosti d. Jackson, vin în interes de 
afaceri. Dacă vreţi să-mi arătaţi unde e camera domnului 
Pickwick, voi urca singur. 

— Cum vă numiţi, domnule? întrebă chelnerul. 

— Jackson, răspunse secretarul. 

Chelnerul urcă să-l anunţe pe d. Jackson, însă d. Jackson îi 
cruţă osteneala, mergând pe urmele lui şi intrând în 
cameră înainte ca acesta să fi putut să scoată o silabă. 

În ziua aceea d. Pickwick îi invitase pe cei trei prieteni ai 
săi la masă, şi stăteau tuspatru în jurul focului, bându-şi 


vinul, când, după cum am arătat mai sus, d. Jackson îşi făcu 
apairiţia. 

— Bună ziua, domnule, zise el cu un semn din cap spre d. 
Pickwick. 

D. Pickwick răspunse la salut şi păru întrucâtva mirat, căci 
nu-şi mai aducea aminte de fizionomia d-lui Jackson. 

— Vin de la Dodson şi Fogg, lămuri d. Jackson. 

D. Pickwick se ridică la auzul acestui nume. 

— Domnule, zise el, adresează-te omului meu de afaceri, 
domnului Perker, din Gray's Inn. Băiete, condu-l pe domnul. 
— Iartă-mă, domnule Pickwick, ripostă Jackson, punându- 

şi pălăria pe podea, cu un aer hotărât, şi scoțând din 
buzunar crâmpeiul de pergament. Ştiţi, domnule Pickwick, 
în cazuri de-acestea, citaţia trebuie predată personal de un 
secretar sau de un agent. Hehe, omul trebuie să fie foarte 
prudent în materie de formalităţi legale! 

D. Jackson îşi aruncă ochii pe pergament şi, sprijinindu-şi 
mâinile pe masă, se uită în juru-i cu un zâmbet mieros, 
convingător; apoi spuse: 

— Haide, să nu avem discuţii pentru nimica toată. Care 
dintre dumneavoastră se numeşte Snodgrass? 

Auzind întrebarea, d. Snodgrass tresări în chip aşa de 
vizibil că nu mai fu nevoie de răspuns. 

— Aha, bănuiam, glăsui Jackson, mai îndatoritor decât 
până atunci. Am o hârtiuţă pentru dumneata, domnule. 

— Pentru mine! exclamă d. Snodgrass. 

— E numai o sub poena (citaţie) în afacerea Bardell şi 
Pickwick, la cererea reclamantei, replică secretarul alegând 
una din hârtii şi scoțând un şiling din buzunarul vestei. 
Credem că desbaterile vor avea loc la paisprezece 
februarie, măcar că citaţia poartă data de zece şi am cerut 
un juriu special. Poftim, domnule Snodgrass. 

Spunând acestea, d. Jackson puse pergamentul sub ochii 
d-lui Snodgrass, strecurându-i în mână, odată cu hârtia, şi 
şilingul. 


D. Tupman urmărise operaţia cu uimire, dar în tăcere. 
Deodată secretarul îi spuse, întorcându-se fără veste spre 
el: 

— Dacă nu mă înşel, numele dumitale e Tupman, 
dommule? 

D. Tupman aruncă o privire d-lui Pickwick, dar, negăsind în 
ochii holbaţi ai acestuia nici un îndemn să-şi tăgăduiască 
identitatea, recunoscu: 

— Da, domnule, numele meu este Tupman. 

— Şi celălalt gentleman e domnul Winkle, nu e aşa? 

D. Winkle îngăimă un răspuns afirmativ. Amândoi 
căpătaseră de îndată din partea îndemânaticului Jackson 
câte un petec de hârtie şi un şiling. 

— Mă tem să nu mă socotiți inoportun, urmă Jackson, însă 
mai am nevoie de cineva, dacă-mi permiteţi. Domnule 
Pickwick, am aici numele lui Sam Weller. 

— Băiete, spuse d. PickwicK. Cheamă-l pe servitorul meu. 

Chelnerul se retrase foarte mirat, iar d. Pickwick făcu 
semn lui Jackson să ia loc. 

Urmă o tăcere penibilă care fu în cele din urmă ruptă de 
nevinovatul pârât. 

— Domnule, zise d. Pickwick, şi indignarea-i creştea 
vorbind, îmi închipui că intenţia patronilor dumitale este de- 
a căuta să mă acuze prin mărturia prietenilor mei... 

D. Jackson îşi lovi de mai multe ori nara stângă a nasului 
cu degetul arătător, ca să arate că nu se afla acolo spre a 
divulga secretele firmei; după aceea răspunse cu aer jovial: 

— Nu pot să spun... Nu ştiu. 

— Pentru ce alt motiv, domnule, le-ar li fost înmânate 
citaţiile astea? întrebă d. Pickwick. 

— Capcana dumitale e foarte iscusită, domnule Pickwick, 
replică Jackson clătinând uşor din cap; însă nu cad în ea. 
Nu e niciun rău că încerci, dar mare lucru n-ai să scoţi de 
la mine. 

D. Jackson zâmbi din nou celor de faţă; ducând degetul 
mare de la mâna stângă la vârful nasului, învârti cu dreapta 


o râşniţă imaginară de cafea, executând astfel o pantomimă 
graţioasă (foarte la modă pe atunci, dar din păcate aproape 
uitată acum) şi care vroia să spună: „Pune-ţi pofta-n cui”. 

— Nu, nu, domnule Pickwick, declară el în încheiere. 
Oamenii lui Perker îşi vor da osteneala să ghicească de ce 
am lansat aceste sub poena; dacă nu pot, n-au decât să 
aştepte ziua procesului, şi vor afla. 

D. Pickwick aruncă o privire de profund dezgust 
nepoftitului musafir şi ar fi grămădit desigur anateme 
înfricoşătoare peste capul d-lor Dodson şi Fogg, dacă 
sosirea, în clipa aceea, a lui Sam, nu l-ar fi întrerupt. 

— Samuel Weller? întrebă Jackson. 

— Unul dintre cele mai mari adevăruri pe care le-ai spus 
de cine ştie câţi ani, răspunse Sam cu aer foarte liniştit. 

— Uite un sub poena pentru dumneata, domnule Weller. 

— Ce e asta, pe englezeşte? întrebă Sam. 

— Poftim originalul, urmă Jackson fără a voi să dea altă 
explicaţie. 

— Care? întrebă Sam. 

— Acesta, replică Jackson scuturând pergamentul. 

— Aha, ăsta-i oreginalul? Ei, îmi pare bine că am văzut şi 
eu oreginalul; e o chestie foarte-foarte şi mă unge la inimă. 

— Uite şi şilingul; este de la Dodson şi Fogg. 

— Asta e din cale afară de frumos din partea lui Dodson şi 
Fogg, care măcar că mă cunoaşte aşa de puţin, mă 
cadoriseşte cu ceva, rosti Sam. Mă simt foarte măgulit, 
dom'le, şi e foarte onorabel din partea lor că răsplăteşte 
meritul oriunde-l întâlneşte; sunt pe deasupra, foarte 
mişcat. 

Vorbind astfel, Sam îşi frecă uşor pleoapa dreaptă cu 
mâneca, după exemplul celor mai buni actori când sunt la o 
scenă patetică. 

D. Jackson părea nedumerit întrucâtva de purtarea lui 
Sam dar, deoarece înmânase citaţiile şi nu mai avea nimic 
de spus, se prefăcu că-şi pune unica mânuşă, pe care o 


ţinea deobicei în mână, pentru a salva aparențele, şi se 
înapoie la birou să raporteze că şi-a îndeplinit datoria. 

În noaptea aceea d. Pickwick dormi puţin. Procesul Bardell 
îi fusese reamintit într-un chip neplăcut. A doua zi dejună 
devreme şi, poruncind lui Sam să-l însoţească, porni spre 
Gray's Inn Square. 

Când ajunse la capătul lui Cheapside, d. Pickwick spuse 
privind în urmă: 

— Sam! 

— Da, dom'le! glăsui Sam înaintând lângă stăpân. 

— Pe unde apucăm? 

— Pe Newgate Street. 

D. Pickwick nu porni imediat la drum ci, câteva secunde, 
privi cu gândul într-altă parte chipul lui Sam şi oftă din 
adânc. 

— Ce e, dom'le? întrebă Sam. 

— Procesul ăsta, Sam, urmează să aibă loc la paisprezece 
ale lunii viitoare. 

— Potriveală straşnică, dom'le! 

— De ce straşnică, Sam? 

— Păi, e ziua Sfântului Valentin*, dom'le. Straşnică zi ca să 
judeci călcarea făgăduielii de căsătorie. 

Zâmbetul lui Sam Weller nu trezi nici o rază de voioşie pe 
figura stăpânului, care se înturnă repede şi-şi continuă 
drumul în tăcere. 

Au mers aşa o vreme, d. Pickwick înainte, cufundat într-o 
meditaţie profundă, iar Sam urmându-l cu o expresie care 
trăda cea mai fericită şi mai de invidiat nepăsare faţă de 
oameni şi de lucruri. Deodată Sam, grăbit totdeauna să 
împărtăşească stăpânului orice veste pe care o afla, iuți 
pasul până ce se apropie foarte 

* 14 Februarie, zi în care tinerii, băieţi şi fete, îşi 
adresează în glumă sau în serios declaraţii de dragoste (N. 
Tr.). 

Mult de călcâiele d-lui Pickwick şi, arătându-i o casă pe 
lângă care treceau, îi spuse: 


— Frumoasă mizelărie aici, dom'le. 

— Da, s-ar părea. 

— O prăvălie de cârnaţi renumită. 

— Adevărat? 

— Adevărat! repetă Sam c-un fel de indignare. Mai 
degrabă a fost. Cum? Nu ştiţi nimic? Păi, aici a dispărut 
misterios acum patru ani, um negustor respectabil. 

D. Pickwick se întoarse deodată. 

— Vrei să spui c-a fost asasinat, Sam? 

— Nu tocmai asta, dom'le, replică d. Weller; aş fi vrut să fie 
doar atât; însă chestia e de o mie de ori mai boacănă. El era 
stăpânul prăvăliei şi născocise o maşină de abur, patentată 
ca să fabrice la nesfârşit cârnaţi şi care putea să înghită şi 
un bolovan dacă-l puneai prea aproape de ea, schimbându-l 
în cârnaţi tot aşa de uşor ca pe un prunc gingaş. Omul era 
tare fudul de maşina asta, vă-nchipuiţi. Când ea se afla în 
mişcare el stătea în beci, uitându-se la ea ceasuri în şir, 
până când, de bucurie, a ajuns melancolic. Şi ce fericit ar fi 
fost el cu născocirea lui şi cu doi plozi drăgălaşi pe 
deasupra, dacă n-ar fi avut o femeie care era o căţea 
îndrăcită care se ţinea gaie de el, tocându-l la cap cât e 
ziulica de mare, aşa că bietul om nu ştia ce să mai facă. 
„Uite ce, draga mea, îi vorbi el, dacă o duci tot aşa cu 
distracţia asta, să mă bată Dumnezeu de nu iau drumul 
Americii, să ştii.” „Eşti un trântor, un pierdevară, zice ea; şi 
vai de americani, că bună afacere ar mai făcea cu tine.” Ea 
îl bate aşa la cap încă vreo jumate de ceas, pe urmă dă fuga 
în odăiţa din fundul prăvăliei şi se porneşte să ţipe, şi ţipă, 
cum că elo să-i mănânce zilele; o apucă nişte nervicale care 
o ţine mai bine de trei ceasuri, şi iar ţipă şi bate din 
picioare. Ei, şi a doua zi dimineaţa - pe bărbat ia-l de unde 
nu-i. Din dulap nu lipsea nici un capăt de aţă; nu-şi pusese 
nici măcar paltonul; era la mintea omului că-n America nu 
plecase. El nu se înapoiază nici a doua zi, nici după o 
săptămână. Femeia puse să se tipărească afişe, zicând că, 
dacă se înapoiază, ea îl iartă de toate (ceea ce era o faptă 


foarte darnică din partea ei, de vreme ce el nu-i făcuse 
nimic). Pe urmă, toate canalurile este cotrobăite; şi, timp de 
două luni după aia, când oamenii găsea vreun cadavru, îl 
aducea pe dată la prăvălia cu cârnaţi; dar niciunul nu era 
el. Atunci, se dădu zvon că bărbatul ei a fugit, şi ea-şi văzu 
de treburi înainte. Într-o bună zi, era sâmbătă seara, un 
bătrânel pirpiriu vine în dugheană cu o falcă în cer şi una-n 
pământ şi zice: „Dumneata eşti stăpâna de-aici?” „Da, eu 
sunt”, zice ea. „Ei bine, cocoană, am venit să-ţi spui că eu şi 
familia mea nu vreau să ne înecăm din pricina dumitale. Şi, 
mai mult decât atâta, dă-mi voie să-ţi deschiz ochii, 
cocoană, că deoarece nu pui carne de prima calitate în 
cârnaţi, ai putea să găseşti vite tot aşa de ieftine ca şi 
nasturii.” „Nasturi, domnule?” zice ea. „Nasturi, cocoană, 
zice bătrânelul pirpiriu, desfăcând un petec de hârtie şi 
arătându-i douăzeci sau treizeci de jumătăţi de nasturi. 
Grozave mirodenii pentru cârnaţi, cocoană; nasturi de 
pantaloni!” „Vai de mine! strigă văduva, mai-mai să dea 
ochii peste cap; nasturii bărbatului meu.” „Ce?” răcni 
bătrânelul pirpiriu îngălbenindu-se ca ceara. „Acum mă 
dumiresc, zice văduva; într-o toană de nebunie, cât ai clipi, 
el s-a prefăcut în cârnaţi!” Aşa a fost, dom'le, urmă d. 
Weller uitându-se ţintă la figura îngrozită a d-lui Pickwick. 
Ori poate că s-a prins singur în maşină, fără să vrea. Însă, 
oricum o fi, bătrânelul pirpiriu care se dădea în vânt după 
cârnaţi a zbughit-o din prăvălie ca un nebun şi nu i-a mai 
călcat niciodată piciorul pe acolo. 

După istorisirea acestei întâmplări mişcătoare din viaţa de 
toate zilele, stăpânul şi valetul ajunseră în cabinetul d-lui 
Perker. "Ţinând uşa întredeschisă, Lowten stătea de vorbă 
cu un om al cărui aer şi ale cărui veşminte păreau 
deopotrivă de jalnice; omul purta nişte ghete fără vârfuri şi 
nişte mânuşi fără degete. Pe figura lui slabă, brăzdată de 
griji, se vedeau urmele suferinţei şi ale lipsurilor - aproape 
ale deznădejdii. Era conştient de sărăcia sa, căci se trase în 
partea întunecoasă a scării când d. Pickwick se apropie. 


— Ce nenorocire! rostea străinul cu un oftat. 

— Într-adevăr, declară Lowten mâzgălindu-şi numele pe 
uşă şi ştergându-l cu coada penei. Vrei să-i comunici ceva? 

— Când credeţi că se înapoiază? întrebă străinul. 

— Habar nu am! replică Lowten făcând cu ochiul d-lui 
Pickwick, în timp ce străinul îşi lăsă privirile-n podea. 

— Atunci n-are rost să-l mai aştept, nu-i aşa? întrebă 
străinul privind cu luare aminte spre lăuntrul biroului. 

— O, nu! declară secretarul aşezându-se şi mai bine în 
dreptul uşii. Nici vorbă că săptămâna asta nu se înapoiază... 
şi mare mirare dac-o veni săptămâna cealaltă. Perker, când 
pleacă din oraş, nu se grăbeşte să se întoarcă. 

— A plecat din oraş! exclamă d. Pickwick. Dumnezeule, ce 
nenorocire! 

— Nu pleca, domnule Pickwick, zise Lowten. Am o 
scrisoare pentru dumneata. 

Străinul păru că stă pe gânduri. Îşi pironi încă odată 
piciorul în podea, iar secretarul făcu un semn şiret cu coada 
ochiului spre d. Pickwick ca pentru a-i da de înţeles că la 
mijloc era vorba de-o glumă admirabilă; însă ce fel de 
glumă, d. Pickwick n-ar fi putut ghici cât lumea şi pământul. 

— Poftim, domnule Pickwick, spuse Lowten. Ei, domnule 
Watty, îi laşi vorbă, ori mai vii odată? 

— Rugaţi-l să lase un cuvânt cum stă cu procesul meu, 
spuse străinul. Pentru numele lui Dumnezeu, nu uitaţi, 
domnule Lowten. 

— Nu, nu, n-am să uit, declară secretarul. Poftim, domnule 
Pickwick. Bună ziua, domnule Watty... Frumoasă vreme 
pentru plimbare, nu-i aşa? 

Văzând că străinul stătea încă pe gânduri, el îi făcu semn 
lui Sam Weller să-şi urmeze stăpânul în birou, şi-i închise 
celuilalt uşa în nas. 

— Cred că de când e lumea nu s-a mai pomenit um 
asemenea falit sâcâitor! exclamă Lowten zvârlind pana pe 
masă cu toată îmbufnarea unui om ofensat. Nu sunt încă 
nici patru ani de când procesul lui este înaintea Curţii 


Cancelariei, şi să mă bată Dumnezeu dacă nu vine să ne 
împuieze capul de două-trei ori pe săptămână. Poftiţi pe 
aici, domnule Pickwick; Perker e înăuntru şi ştiu că vă 
primeşte. Cum te pătrunde frigul - adăugă posac - când 
trebuie să stai în uşă şi să-ţi perzi vremea c-un coate-goale! 

Lowten aţâţă înciudat un foc foarte mare c-un vătrai foarte 
mic; apoi îi conduse în cabinetul particular al şefului său şi îl 
anunţă pe d. Pickwick. 

— A, scumpe domn! zise micuțul domn Parker grăbindu-se 
să se scoale de pe scaun. Ei, scumpe domn, ce mai e nou cu 
procesul dumneavoastră? Aţi mai auzit de prietenii noştri 
de la Freeman's Court? Ştiu că ei nu dorm. Sunt şmecheri, 
tare şmecheri! 

Încheind cuvintele acestea, omuleţul luă cu un gest 
emfatic o priză de tabac, ca pe un tribut adus şireteniei d- 
lor Dodson şi Fogg. 

— Straşnici ticăloşi! declară d. Pickwick. 

— Da, da! glăsui omuleţul. Chestie de opinie, după cum 
ştiţi, şi n-o să ne certăm în privinţa cuvintelor. E foarte 
natural ca dumneavoastră să nu priviţi lucrurile acestea 
dintr-un punct de vedere profesional. Am făcut tot ce era 
necesar să facem. L-am angajat pe maestrul Snubbin. 

— E un avocat iscusit? întrebă d. Pickwick. 

— Iscusit? Vai, ce întrebare îmi puneţi, scumpe domn! Dar 
maestrul Snubbin e în fruntea profesiunii sale. Are de trei 
ori mai multe afaceri decât cei mai buni avocaţi; e angajat 
în toate procesele. Nu trebuie să mai spuneţi cuiva, însă noi 
credem - noi, de aceeaşi profesiune - că maestrul Snubbin 
duce tribunalul de nas. 

Făcând destăinuirea, omuleţul luă încă o priză din tabac şi 
o însoţi c-un gest misterios din cap. 

— Au trimis citaţii celor trei prieteni ai mei, spuse d. 
Pickwick. 

— A, fireşte, sunt martori importanţi; v-au văzut într-o 
situaţie delicată. 


— Dar nu e vina mea dacă ea a vrut să leşine! S-a aruncat 
singură în braţele mele. 

— E foarte probabil, scumpe domn; foarte probabil şi 
foarte firesc. Nimic mai firesc, scumpe domn; absolut nimic; 
dar cine va putea să facă dovada că e aşa? 

— L-au citat şi pe servitorul meu, zise d. Pickwick 
schimbând vorba, căci întrebarea d-lui Perker îl cam pusese 
pe gânduri. 

— Pe Sam? 

D. Pickwick răspunse afirmativ. 

— Fireşte, scumpe domn; fireşte. Ştiam dinainte; aş fi 
putut să vă spun de acum o lună. Vedeţi, scumpe domn, 
dacă vreţi să vă faceţi treburile singur, după ce le-aţi 
încredinţat avocatului dumneavoastră, trebuie să suferiţi 
urmările. 

Aici, d. Perker se înălţă cu un aer demn şi scutură cele 
câteva fire de tutun care îi căzuseră pe plastron. 

— Dar ce vor să dovedească ei cu mărturia lui? întrebă d. 
Pickwick după două-trei minute de tăcere. 

— Că l-aţi trimis la reclamantă să-i propună vreun 
compromis, îmi închipui. Dealtfel, un mare neajuns nu e, 
căci nu cred că adversarii noştri au să poată scoate cine ştie 
ce de lael. 

— Nu cred, zise d. Pickwick şi, deşi jignit, nu se putu 
împiedica de-a zâmbi la gândul c-o să-l vadă pe Sam ca 
martor. Ce conduită va trebui s-adoptăm noi? 

— Nu avem decât una singură de adoptat, scumpe domn, 
replică Perker: de a contraexamina martorii, de a ne 
încrede în elocinţa lui Snubbin, de a arunca praf în ochii 
judecătorului, de a ne bizui pe juraţi. 

— Iar dacă verdictul e contra mea? întrebă d. Pickwick. 

D. Perker zâmbi, luă o foarte lungă priză de tabac, aţâţă 
focul, ridică din umeri şi păstră o tăcere plină de tâlc. 

— Vreţi să spuneţi că, în cazul acesta, va trebui să plătesc 
daune interese? reluă Pickwick, care examinase cu o ţinută 
severă răspunsul telegrafic al avocatului. 


Perker răscoli din nou focul, deşi nu era deloc nevoie, 
spunând: 

— Mă tem că da. 

— Atunci îmi permit să vă înştiinţez despre hotărârea mea 
nestrămutată de a nu plăti nici un fel de daună, rosti d. 
Pickwick cu energie. Niciuna, Perker. Nici o liră, nici un 
penny din punga mea nu va intra în buzunarele lui Dodson 
şi Fogg. Asta e hotărârea mea fermă şi irevocabilă. 

Şi, grăind astfel, d. Pickwick izbi puternic cu pumnul în 
masa de lângă el pentru a întări nestrămutarea intenţiilor 
sale. 

— Foarte bime, scumpe domn; foarte bine, spuse Perker; 
ştiţi mai mult decât oricine ce aveţi de făcut. 

— Fără nici o-ndoială, declară d. Pickwick repede. Unde 
locuieşte maestrul Snubbin? 

— În Lincoln's Inn, Old Square, declară Perker. 

— Aş dori să-l văd. 

— Să-l vedeţi pe maestrul Snubbin, scumpe domn?! 
exclamă Perker cu cea mai mare uimire. Oh! Oh! Imposibil! 
Să-l vedeţi pe maestrul Snubbin! Vai de mine, scumpe 
domn, când s-a mai auzit una ca asta? Nu se poate cu nici 
un chip decât dacă plăteşti dinainte onorariul şi fixezi o 
consultaţie. Altfel nu se poate, scumpe domn; cu neputinţă 
altfel! 

D. Pickwick hotărâse totuşi nu numai că se poate, dar că 
trebuie să poată; şi, ca atare, la zece minute după ce 
primise încredințarea că lucrul este imposibil, fu condus de 
avocatul său în cabinetul ilustrului maestru Snubbin. 

O încăpere destul de mare, însă fără covoare. Lângă foc 
era un birou, acoperit cu o pânză groasă care de multă 
vreme pierduse orice pretenţie la fosta ei culoare verde şi 
care, graţie vârstei şi prafului, devenise treptat cenuşie, 
afară de locurile numeroase unde era pătată de cerneală. 
Pe birou vedeai o cantitate enormă de pacheţele de hârtie, 
legate cu şnur roşu; iar dinapoia mesei stătea un secretar 
destul de în vârstă, a cărui aparenţă îngrijită şi al cărui lanţ 


gros de aur dovedeau limpede existenţa clientelei întinse şi 
rentabile a maestrului Snubbin. 

— Domnule Mallard, maestrul e în cabinetul său? îl întrebă 
Perker pe secretar, oferindu-i tabacherea cu toată curtenia 
imaginabilă. 

— Da, este, fu răspunsul; însă e foarte ocupat. Uitaţi-vă! N- 
a putut încă să se pronunţe asupra acestor cazuri, şi totuşi 
taxele sunt plătite. 

Spunând acestea, secretarul zâmbi şi trase o priză de 
tabac, vădind prin gestul său plăcerea pe care o simţeta, 
alcătuită din gustul pentru tabac şi slăbiciunea pentru 
onorarii. 

— Aşa clientelă mai zic şi eu! exclamă Perker. 

— Da, răspunse secretarul oferind la rându-i, cu cea mai 
mare cordialitate, cutia sa; şi partea cea mai bună e că 
nimeni pe lume, afară de mine, nu poate să citească scrisul 
maestrului. Aşa că, atunci când el şi-a dat părerea, clientul 
trebuie să aştepte până copiez eu; hahahaha! 

— Ceea ce foloseşte unei anumite persoane tot aşa de bine 
ca şi maestrului Snubbin, şi contribuie la a goli punga 
clientului, spuse Perker. Hahaha! 

La această observaţie, secretarul începu iar să râdă; nu un 
râs zgomotos şi deschis, ci un chicotit tăcut, lăuntric, care-i 
displăcea d-lui Pickwick. Când un om sângerează pe 
dinăuntru, e un lucru foarte periculos pentru el; însă când 
râde în sineşi, nu prezice nimic bun pentru alţii. 

— N-ai făcut mica notă a onorariilor pe care ţi le datorez? 
întrebă Perker. 

— Nu, nu încă, răspunse secretarul. 

— Fă-o, te rog! Îţi voi trimite un mandat. Eşti însă prea 
ocupat cu încasarea banilor ca să te mai gândeşti la 
debitorii dumitale; hahaha! 

Gluma păru că-l gâdilă pe secretar la culme şi se desfătă 
chicotind iar în sine. 

— Acum, domnule Mallard, scumpe prietene - spuse 
Perker recăpătându-şi deodată gravitatea şi trăgându-l de 


reverul hainei pe marele secretar al marelui avocat, într-un 
colţ al camerei - trebuie să-l convingi pe maestrul să mă 
primească cu clientul meu. 

— Haide-hai, asta-i bună! glăsui secretarul; să-l vedeţi pe 
maestrul Snubbin? Culmea absurdităţii! 

Cu toată absurditatea propunerii, secretarul se lăsă scos 
încetişor din raza auzului d-lui Pickwick, apoi, după o scurtă 
conversaţie dusă în şoaptă, trecu cu paşi uşori printr-un 
coridor întunecos şi dispăru în sanctuarul făcliilor justiţiei. 
Se înapoie curând în vârful picioarelor şi-i informă pe d. 
Perker şi pe d. 

Pickwick că l-a convins pe maestru să-i accepte îndată, cu 
călcarea tuturor regulilor şi obiceiurilor casei. 

Maestrul Snubbin părea să aibă ca la patruzeci şi cinci de 
ani sau, cum se spune în romane, să tot fi avut cincizeci de 
ani. Era unul dintre acei indivizi palizi, uscați, a căror figură 
seamănă cu un felinar. Avea nişte ochi tulburi, şterşi, aşa 
cum întâlnim de obicei la oamenii care s-au consacrat ani în 
şir unor studii sârguincioase şi monotone; ochi care îi 
trădau miopia chiar dacă n-ai fi zărit lornionul care se 
bălăbănea la capătul unei panglici late şi negre, trecută pe 
după gât. Părul îi era rar şi firav, ceea ce se putea atribui în 
parte faptului că nu sacrificase niciodată mult timp 
îngrijirilor lui, însă mai cu seamă din pricină că, timp de 
douăzeci şi cinci de ani, purtase peruca avocăţească ce se 
vedea dinapoia sa. Urmele de pudră de pe gulerul hainei, 
cravata albă prost spălată şi mai prost legată pe după gât 
arătau că, de când părăsise Curtea, nu avusese vreme să 
facă nici cea mai mică schimbare în toaleta sa; iar 
înfăţişarea dezgustătoare a restului veştmintelor sale 
îndreptăţea credinţa că, şi dacă ar li avut timpul necesar, 
ţinuta lui tot nu s-ar fi schimbat în mai bine. Cărţi de drept, 
teancuri de hârtii, scrisori deschise erau împrăştiate pe 
masă, fără nici o aparenţă de ordine. Mobilierul încăperii 
era vechi şi dărăpănat; uşile bibliotecii abia se mai ţineau în 
balamale de putregăite ce erau; la fiecare pas, colbul se 


ridica în nouri mici din covor; obloanele erau îngălbenite de 
ani şi de murdărie, iar starea tuturor lucrurilor din cabinet 
dovedea, limpede ca ziua, că maestrul Snubbin era prea 
absorbit de profesiunea sa pentru a se mai gândi şi la 
comoditatea personală. 

Maestrul scria în clipa când clienţii intrară; salută cu un 
aer distrat când d. Pickwick îi fu prezentat de avocatul său. 
Apoi făcu semn vizitatorilor să se aşeze, puse cu grijă pana 
în călimară, îşi mângâie piciorul stâng şi aşteptă să i se 
vorbească. 

— Maestre Snubbin, zise d. Perker, domnul Pickwick e 
pârâtul în afacerea Bardell şi Pickwick. 

— Sunt angajat pentru afacerea asta? întrebă maestrul. 

— Da, domnule, replică Perker. 

Maestrul înclină din cap şi aşteptă altă comunicare. 

— Maestre Snubbin, reluă micul avocat, domnul Pickwick 
ţinea nespus de mult să vă vadă înainte ca dumneavoastră 
să-i pledaţi procesul, pentru a vă asigura că nu este nici un 
temei, nici un pretext în acţiunea intentată contra lui, şi 
pentru a vă declara că nu s-ar prezenta în faţa Curţii spre a 
se împotrivi cererilor reclamantei în cazul când conştiinţa 
sa nu ar fi pe deplin împăcată. Cred că am exprimat exact 
gândirea dumneavoastră, scumpe domn, nu-i aşa? continuă 
omuleţul întorcându-se spre d. Pickwick. 

— Perfect! declară acesta. 

Maestrul Snubbin îşi desfăşură lornionul, îl ridică la 
înălţimea ochilor şi, după ce-l examină pe d. Pickwick cu 
multă seriozitate câteva secunde, se înturnă spre d. Perker, 
căruia îi spuse zâmbind uşor: 

— Cazul domnului Pickwick e grav? 

Avocatul dădu din umeri. 

— Vă propuneţi să chemaţi martori? 

— Nu. 

Zâmbetul de pe chipul maestrului se contura din ce în ce 
mai mult; îşi bălăbănea piciorul cu o violenţă sporită şi, 
lăsându-se pe spate în fotoliu, tuşi cu înţeles. 


Oricât de uşoare erau aceste indicii ale sentimentelor 
maestrului cu privire la chestiunea în discuţie, ele nu 
scăpară d-lui Pickwick. El îşi fixă şi mai tare pe nas ochelarii 
prin care observase atent demonstrațiile pe care omul legii 
îşi îngăduise să le facă. Îi spuse apoi cu multă energie, fără 
să se sinchisească de clipirile din ochi şi de încruntările din 
sprâncene ale d-lui Perker: 

— Dorinţa mea de-a vă fi prezentat într-un asemenea scop, 
domnule, pare fără îndoială nespus de neobişnuită unei 
persoane care vede atâtea afaceri de aceeaşi natură. 

Maestrul încercă să se uite cu gravitate la foc, însă 
zâmbetul îi flutură din nou pe buze. D. Pickwick urmă: 

— Domnii de-o profesiune cu dumneavoastră, domnule, 
văd totdeauna latura cea mai rea a firii omeneşti. În faţa 
dumneavoastră se produc toate disputele, toate vrăjmăşiile, 
toate uneltirile. Ştiţi din experienţă până la ce punct se lasă 
juraţii (şi nu vreau să vă jignesc, nici pe dumneavoastră, şi 
nici pe ei) păcăliţi de unele efecte, şi, fireşte, atribuiţi altora 
dorinţa de a întrebuința, în scop de interes personal şi 
înşelătorie, mijloacele a căror valoare o cunoaşteţi aşa de 
bine, deoarece îl întrebuinţaţi mereu cu intenţia lăudabilă şi 
onorabilă de a face totul în favoarea clienţilor 
dumneavoastră. Cred că acestei împrejurări i se datoreşte 
şi opinia crudă, dar foarte generală, că dumneavoastră 
sunteţi îndeobşte bănuitori, plini de neîncredere şi peste 
măsură de precauţi. Ştiu, deci, prea bine, domnule, cât de 
dezavantajos este pentru mine să vă fac o asemenea 
declaraţie în împrejurarea în care mă găsesc. Totuşi, 
precum v-a spus prietenul meu, domnul Perker, am venit 
aici pentru a vă declara categoric că sunt nevinovat de 
fapta ce mi se pune în seamă şi, deşi cunosc perfect 
valoarea nepreţuită a sprijinului dumneavoastră, vă cer 
îngăduinţa de-a adăuga că aş renunţa să mă servesc de 
talentul dumneavoastră, dacă nu aţi fi absolut convins de 
sinceritatea mea. 


Cu mult timp înainte de sfârşitul acestei cuvântări, care, 
trebuie să spunem, era cam stearpă pentru d. Pickwick, 
maestrul recăzuse în starea-i de absenţă. Totuşi, după 
câteva minute de tăcere, şi după ce-şi reluă pana, el păru 
că-şi reaminteşte de prezenţa clientului şi, înălţându-şi ochii 
de pe hârtie, întrebă cu tonul cam răstit: 

— Cine e cu mine în procesul acesta? 

— Domnul Phunky, maestre, declară Perker. 

— Phunky? Phunky? rosti maestrul. N-am auzit niciodată 
de numele acesta. Desigur e foarte tânăr. 

— Da, unul foarte tânăr, răspunse Perker. A fost numit abia 
deunăzi. la să vedem... A da, este numai de opt ani în 
barou. 

— O, nu credeam! reluă maestrul cu accentul de milă pe 
care îl folosesc oamenii de rând, când vorbesc de un copilaş 
fără sprijin. Domnule Mallard, trimite la domnul... domnul... 

— Phunky, Holborn Court, Gray's Inn, interveni d. Perker. 
(Apropos, Holborn Court e acum South Square.) 

— Domnul Phunky! Să i se comunice că m-aş bucura dacă 
ar veni un moment aici. 

D. Mallard plecă să execute însărcinarea, iar maestrul 
Snubbin recăzu pe gânduri până când d. Phunky fu 
introdus. 

D. Phunky era un om matur, deşi un avocat începător. Era 
nervos şi se împleticea penibil când vorbea. Totuşi, cusurul 
acesta nu părea firesc, ci era pare-se rezultatul timidităţii 
ivite din faptul că-şi dădea seama de obstacolele pe care i le 
opunea lipsa de avere sau de protecţie, ori poate pentru că- 
i lipsea cutezanţa. Il intimida maestrul şi se arăta de o 
profundă politeţă faţă de Perker. 

— N-am avut încă plăcerea să vă văd, domnule Phunky, 
zise maestrul Snubbin cu o trufaşă condescendenţă. 

D. Phunky se înclină. De opt ani şi mai bine el avusese 
plăcerea să-l vadă pe maestrul Snubbin şi de asemenea să-l 
invidieze cu toată invidia unui om sărac. 


— Sunteţi cu mine în proces, după câte aflu? continuă 
maestrul. 

Dacă d. Phunky ar fi fost bogat, ar fi trimis îndată după 
secretarul său pentru a vedea despre ce era vorba; dacă ar 
fi fost înţelept, şi-ar fi dus indexul la frunte şi ar fi căutat să- 
şi amintească dacă, în puzderia angajamentelor sale, se 
găsea vreunul privitor la această afacere; dar, cum nu era 
nici bogat, nici înţelept (cel puţin într-un anume sens) se 
îmbujoră şi se înclină. 

— Aţi citit dosarele, domnule Phunky? întrebă maestrul. 

Şi aci d. Phunky ar fi trebuit să declare că nu-şi aducea 
deloc aminte despre cazul respectiv; deoarece, însă, 
examinase toate hârtiile care-i fuseseră înmânate şi 
deoarece, zi şi noapte, nu se gândise de două luni decât că 
fusese angajat ca asistent al maestrului Snubbin, se 
îmbujoră şi mai mult şi făcu o nouă plecăciune. 

— Uite-l pe domnul Pickwick, reluă maestrul mişcând pana 
spre locul unde acest gentleman stătea în picioare. 

D. Phunky îl salută pe d. Pickwick cu tot respectul pe care 
îl inspiră cel dintâi client, şi apoi se înclină spre şeful său. 

— Aţi putea să-l luaţi pe domnul Pickwick, spuse maestrul 
Snubbin, şi... şi... să ascultați tot ce domnul Pickwick va 
vrea să vă comunice. După aceea vom avea, fireşte, o 
consultaţie. 

Dând astfel de înţeles că a fost deranjat îndeajuns, 
maestrul Snubbin, care devenise tot mai distrat, îşi puse o 
clipă lornionul la ochi, salută uşor şi se afundă mai temeinic 
în dosarul pe care-l avea în faţă: un proces interminabil, 
prilejuit de fapta unui individ decedat cam de un veac, şi 
care cotropise o potecă ce ducea dintr-un loc de unde 
nimeni nu se înapoiase vreodată într-alt loc unde nimeni nu 
fusese cândva. 

Întrucât d. Phunky nu consimţea în ruptul capului să 
treacă prin vreo uşă înaintea d-lui Pickwick şi a d-lui Perker, 
le trebui un timp până să ajungă cu toţii în Square; şi, când 
ajunseră acolo, se plimbară în lung şi-n lat, iar rezultatul 


conferinţei, care durase îndelung, a fost că era foarte greu 
să se prevadă dacă verdictul va fi favorabil sau nu; că 
nimeni nu putea să aibă pretenţia de a prezice rezultatul 
unui proces; că pentru d. Pickwick era un mare noroc de-a 
fi luat-o înaintea celeilalte tabere, angajându-l pe maestrul 
Snubbin; şi alte diferite fraze de îndoială şi consolare, 
deopotrivă de obişnuite în cazuri de acestea. 

D. Weller fu deşteptat apoi de stăpânul său din somnul 
adânc în care căzuse de o oră, şi, luându-şi rămas bun de la 
Lowten, se înapoiară în City. 

CAPITOLUL XXXII. 

Unde se descrie mult mai amănunţit decât a făcut-o 
vreodată un jurnal al Curţii, o serată de celibatar dată de d. 
Bob Sawyer la domiciliul său din Borough. 

Tihna străzii Lant din Borough îţi strecoară în suflet unda 
unei uşoare melancolii. Găseşti totdeauna pe strada asta 
case de închiriat - sumedenie; monotonia fundăturii are 
ceva alinător. O casă, în Lant Street n-ar putea să 
primească niciodată denumirea de locuinţă elegantă în 
înţelesul strict al cuvântului, dar poziţia locului este dintre 
cele mai atrăgătoare. Dacă cineva doreşte să se retragă din 
lume, să se pună la adăpost de orice ispite, să se ferească 
de tot ce-ar putea să-l îndemne a privi pe fereastră, îi 
recomandăm, mai presus de orice, să se mute în Lant 
Street. 

În refugiul acesta fericit îşi duc viaţa câteva spălătorese de 
lux, nişte legători tinerei, unul sau doi portărei de pe lângă 
Insolvent Court, câteva gospodărioare ale slujbaşilor de la 
Docuri, câteva croitorese şi o garnitură de croitori cârpaci. 
Majoritatea localnicilor se ocupă cu închirierea de 
apartamente mobilate sau se consacră unei profesiuni 
sănătoase, înviorătoare, şi anume: călcatul rufelor. 
Caracteristice în viaţa cea domoală a străzii sunt obloanele 
verzi, biletele de închiriat, tăbliţele de aramă pe porţi şi 
mânerele clopoţeilor; cei care însă o însufleţesc sunt băieţii 
de cârciumă, precum şi vânzătorii de franzeluţe şi de cartofi 


prăjiţi. Populaţia e nomadă; ea dispare de obicei la 
apropierea chiriei, îndeobşte în timpul nopţii. Veniturile M. 
S. Sunt rareori culese în această vale procopsită. Chiriile 
sunt ipotetice, iar distribuirea apei este deseori întreruptă. 

D. Bob Sawyer şi d. Ben Allen încadrau frumos ambele 
părţi ale căminului de la primul etaj, în seara când d. 
Pickwick fusese invitat. Pregătirile de primire ale oaspeţilor 
păreau terminate. Umbrelele fuseseră luate din coridor şi 
grămădite după uşa odăii din fund; servitoarea 
proprietăresei îşi scosese boneta şi şalul de sub rampa 
scării; mai rămăseseră doar două perechi de galenţi pe 
rogojină, dinapoia uşii de la stradă; o lumânare de 
bucătărie cu feştila foarte lungă ardea vesel pe marginea 
ferestrei de la scară. D. Bob Sawyer cumpărase personal 
băuturile dintr-o hrubă de pe Strada Mare şi venise până 
acasă cu ele, arătând drumul băiatului care le ducea pentru 
ca nu cumva să le predea la altă locuinţă. Punchul pregătit 
aştepta în dormitor, într-un castron de aramă. O măsuţă 
acoperită cu o învelitoare de pânză verde fusese adusă din 
salon pentru a se juca pe ea cărţi, iar paharele casei, 
dimpreună cu acelea împrumutate de la cârciuma din 
vecinătate, garniseau o tavă pusă în faţa uşii, la capătul 
scării. 

În ciuda tuturor acestor pregătiri, deosebit de 
mulţumitoare, un nor posomora chipul d-lui Bob Sawyer 
care stătea dinaintea focului. Aşezat lângă el, d. Ben Allen 
privea atent cărbunii cu o expresie asemănătoare; o notă de 
melancolie vibră în glasul lui când după o lungă tăcere, 
spuse: 

— Afurisit lucru că şi-a dat arama pe faţă tocmai azi! Ar fi 
putut să aştepte cel puţin până mâine. 

— Răutate curată, răutate curată! declară cu aprindere d. 
Bob Sawyer. Zice că dacă am bani ca să fac o serată, 
trebuie să am ca să-i plătesc şi blestematul ei de „cont”. 

— Şi de când îţi merge contul ăsta? întrebă d. Ben Allen. 
În paranteză fie zis, un cont e cea mai extraordinară 


unealtă locomobilă pe care a inventat-o geniul uman: când 
se pune în mişcare, goneşte singură, fără oprire, viaţa 
întreagă. 

— De abia de trei-patru luni, lămuri d. Bob Sawyer. 

Ben Allen tuşi deznădăjduit, cu ochii ţintă la fiarele 
grătarului. Adăugă apoi: 

— Al naibii de neplăcut ar fi dacă i-ar trăsni prin cap să 
facă taărâboi la venirea prietenilor noştri; nu? 

— Oribil! murmură Bob Sawyer; oribil! 

Atunci se auzi în uşă o bătaie uşoară. D. Bob Sawyer 
aruncă o privire cu înţeles prietenului său şi strigă fiinţei 
care bătea, să intre; în deschizătura uşii se ivi o fată 
murdară şi neglijentă cu ciorapi negri de bumbac care, 
după înfăţişare, ar fi putut fi luată foarte bine drept odrasla 
lăsată în părăsire a unui gunoier nevoiaş; ea spuse: 

— Nu vă supăraţi, domnule Sawyer, doamna Raddle 
doreşte să vorbească cu dumneavoastră. 

Mai înainte ca d. Bob Sawyer să fi avut timpul de-a 
răspunde ceva, fata se smuci înapoi şi dispăru de parcă ar fi 
tras-o cineva cu putere din spate; nici nu se depărtase bine, 
când se auzi o altă bătaie în uşă - scurtă şi hotărâtă - 
părând a spune: iată-mă, am venit! 

D. Bob Sawyer îşi privi prietenul cu ochi plini de o teamă 
umilitoare, şi strigă din nou: „Intră!” 

Permisiunea nu era câtuşi de puţin necesară căci, până să 
rostească d. Bob Sawyer acest cuvânt, o femeiuşcă aprigă, 
palidă şi tremurând de furie, dăduse buzna în încăpere. 

— Domnule Sawyer, zise femeiuşcă înfuriată, străduindu- 
se să pară foarte calmă, dacă ai fi aşa de bun să achiţi micul 
meu cont, ţi-aş rămâne foarte îndatorată, deoarece trebuie 
să plătesc chiria astă seară, şi proprietarul m-aşteaptă jos. 

Femeiuşcă îşi frecă palmele şi-şi aţinti trufaşă privirile pe 
perete, peste capul d-lui Bob Sawyer. 

— Îmi pare nespus de rău că vă încurc socotelile, doamnă 
Raddle, răspunse Bob Sawyer cu respect, însă... 


— O, nu mi le-ncurci deloc, îl întrerupse cu glas piţigăiat 
femeiuşca. Până astăzi n-aveam deloc nevoie; dar fiindcă 
banii aceia merg de-a dreptul în buzunarul proprietarului, 
trebuia să mi-i ţii pregătiţi. Mi i-ai făgăduit pentru astăzi, 
domnule Sawyer, şi toţi domnii care au stat aici s-au ţinut 
de cuvânt, domnule, aşa cum trebuie să facă oricine se 
socoteşte cu adevărat gentleman. 

După ce grăi astfel, d-na Raddle îşi scutură capul, îşi 
muşcă buzele, îşi frecă palmele şi mai tare, şi privi în perete 
mai fix decât oricând. Era limpede că norii se grămădeau, 
cum spuse mai târziu d. Bob într-un stil de alegorie 
orientală. 

— Îmi pare foarte rău, doamnă Raddle, spuse Bob Sawyer 
cu toată smerenia posibilă; fapt e însă că azi aşteptările 
mele au fost înşelate în City. 

Extraordinar loc e City-ul acesta; cunoaştem un număr 
uimitor de oameni care sunt totdeauna dezamăgiţi aici. 

— Ei, şi ce-mi pasă mie, domnule Sawyer? replică d-na 
Raddle proptindu-se zdravăn pe una din conopizile purpurii 
ale covorului de Kidderminster. 

— Sunt... sunt sigur, doamnă Raddle, răspunse Bob 
ocolind ultima întrebare, sunt sigur că până la mijlocul 
săptămânii viitoare vom putea să ne punem la curent şi că 
apoi vom plăti mai regulat. 

Atâta aştepta d-na Raddle. Ea se năpustise în 
apartamentul nefericitului Bob Sawyer cu atâta poftă să 
facă o scenă, încât ar fi fost probabil dezamăgită dacă şi-ar 
fi primit banii. Era într-adevăr foarte dispusă pentru o astfel 
de recreaţie, căci schimbase în bucătăria din faţă cu d. 
Raddle, câteva complimente pregătitoare. 

— Îţi închipui dumneata, domnule Sawyer, exclamă ea 
ridicând glasul pentru lămurirea vecinilor, îţi închipui că 
mult am să las eu în casa mea un individ care nu se 
sinchiseşte să-şi plătească chiria şi nu dă măcar o lăţcaie 
pentru untul şi zahărul dejunului său, şi pentru laptele cei 
se cumpără la uşă?! Îţi închipui că o femeie cinstită şi care 


nu-şi mai vede capul de treabă, din zori până-n noapte; care 
a trăit douăzeci de ani pe strada asta (zece ani vis-a-vis, şi 
nouă ani şi nouă luni aici) n-are altceva de făcut decât să se 
spetească muncind pentru o liotă de trântori care fumează, 
beau şi hoinăresc, în loc să se apuce de-un lucru care să-i 
ajute a-şi plăti datoriile? Îţi închipui că... 

— Buna mea doamnă... o întrerupse d. Ben Allen căutând 
s-o liniştească. 

— Fii bun, domnule, şi păstrează-ţi observaţiile pentru 
dumneata! spuse d-na Raddle înfrânând deodată şuvoiul 
vorbelor sale şi adresându-se întrerupătorului cu o 
încetineală şi o solemnitate impunătoare. Nu cred, 
domnule, că ai vreun drept să te amesteci în vorbă. Nu cred 
că ţi-am închiriat apartamentul, domnule. 

— Nu, desigur, rosti d. Benjamin Allen. 

— Foarte bine, domnule, ripostă d-na Raddle cu o politeţe 
semeaţă; dumneata să frângi braţele şi picioarele bieţilor 
oameni în spitale, şi cu asta basta. Să-ţi vezi de treabă sau 
poate crezi că n-o să se găsească nimeni, aici, care să te 
înveţe minte, domnule? 

— Dar dumneavoastră sunteţi o femeie nechibzuită, glăsui 
d. Benjamin Allen. 

— Scuză-mă, tinere, strigă d-na Raddle, pe care o treceau 
sudori reci de mânie. Eşti bun să mai repeţi ce-ai spus, 
domnule? 

— Doamnă, prin vorba aceea n-am avut câtuşi de puţin 
intenţia să vă jignesc, răspunse Benjamin care începea să 
se neliniştească. 

— Scuză-mă, tinere, reluă d-na Raddle cu ton mai 
poruncitor şi mai ridicat. Pe cine ai numit dumneata 
femeie? Mie îmi spui dumneata aşa, domnule? 

— Eh, vai de mine! exclamă d. Benjamin Allen. 

— Te întreb, da sau nu, mie mi-ai adresat numele ăsta, 
domnule? îl întrerupse d-na Raddle, mâniată la culme, dând 
uşa în lături. 

— Ei da, fireşte! mărturisi d. Benjamin Allen. 


— Ei da, fireşte! exclamă d-na Raddle retrăgându-se 
treptat spre uşă şi îmălţând tonul cât mai sus, anume 
pentru d. Raddle care se afla în bucătărie. Ei da, fireşte! 
Într-adevăr, toată lumea ştie că pot să fiu insultată în casa 
mea, pe când bărbatul meu moţăie jos, fără să-mi dea mai 
multă atenţie decât unui căţel de pe stradă. Ar trebui să-i 
fie ruşine (aici d-na Raddle începu să plângă în hohote) că-şi 
lasă nevasta tratată ca cea mai de pe urmă paceaură de 
nişte măcelari de carne omenească ce-i necinstesc locuinţa 
(alte bocete). Neputinciosul! Ce josnicie să-şi lase nevasta 
expusă la toate insultele; îi e frică să vie sus să dea ochi cu 
făpturile astea grosolane! Îi e frică să urce! Îi e frică să 
urce! 

D-na Raddle se opri să asculte dacă repetarea jignirii 
deşteptase pe bunul ei consort. Văzând că nu reuşeşte, 
începu să coboare scara în hohotiri necurmate de plâns, 
când două bătăi puternice răsunară la uşa din stradă. Ea 
răspunse printr-un plâns isteric, întovărăşit de tânguiri 
cumplite care durară până la a şasea bătaie a vizitatorului; 
pe urmă, într-o pornire nestăvilită de furie, răsturnă toate 
umbrelele şi dispăru în odaia din fund, închizând uşa după 
sine cu o trântitură năpraznică. 

— Nu locuieşte aci domnul Sawyer? întrebă d. Pickwick 
când i se deschise. 

— Ba da, răspunse servitoarea; la întâiul etaj, drept 
înainte, uşa chiar de la capul scării. 

După ce dădu această informaţie, fata, care crescuse de 
când se ştia printre băştinaşii din Southwark, se făcu 
nevăzută cu lumânarea pe scara de la bucătărie, 
încredinţată pe deplin că făcuse tot ce i s-ar fi putut cere în 
acea împrejurare. 

D. Snodgrass, care intrase ultimul, izbuti după multă trudă 
să pună lanţul la uşa care dădea în stradă; orbecăind în sus 
pe scări, pickwickienii fură primiţi de d. Bob Sawyer, care 
nu cutezase să coboare în întâmpinarea lor de teamă ca d- 
na Raddle să nu-lia cu asalt. 


— Ce mai faceţi? îi întrebă studentul abătut; mă bucur 
foarte mult că vă văd. Atenţie la pahare! 

Avertismentul se adresa d-lui Pickwick, care îşi pusese 
pălăria pe tavă. 

— Vai de mine! exclamă el; iertaţi-mă! 

— Nu e nimic; nu e nimic, spuse Bob Sawyer. Sunt cam 
strâmtorat aici; dar prietenii trebuie să fie mulţumiţi cu 
atâta când vin să vadă un burlac tânăr. Intraţi, vă rog... Pe 
dumnealui l-aţi mai văzut, îmi pare... 

D. Pickwick dădu mâna cu d. Benjamin Allen, iar prietenii 
săi îi urmară exemplul. Abia se aşezaseră, când se auziră 
din nou două bătăi în uşă. 

— Nădăjduiesc că e Jack Hopkins, zise d. Bob Sawyer. Sst!. 
Da, ele. Urcă, Jack, urcă! 

Paşi greoi răsunară pe scară şi Jack Hopkins se înfăţişă 
într-o vestă neagră de catifea, cu nasturi lustruiţi lună. 
Purta şi o cămaşă albastră, vărgată, cu guler alb. 

— Ai întârziat, Jack, îi spuse d. Benjamin Allen. 

— Am fost reţinut la spital! replică Hopkins. 

— E ceva nou? 

— Nu, nimic deosebit. Doar un accidentat straşnic, adus la 
ambulanţă. 

— Ce anume, domnule? întrebă d. Pickwick. 

— Un om care a căzut de la etajul al patrulea, atâta tot. 
Însă e un caz de toată frumuseţea - de toată frumuseţea. 

— Vreţi să spuneţi că pacientul e pe cale de vindecare, 
întrebă d. Pickwick. 

— Nu, răspunse Hopkins nepăsător, nu; cred mai degrabă 
că o să moară; va fi însă o operaţie frumoasă mâine; ce 
spectacol minunat dacă operează Slasher! 

— Îl socotiți, deci, pe domnul Slasher, ca pe un bun 
operator? zise d. Pickwick. 

— Cel mai bun care există. Săptămâna trecută, ela 
dezarticulat piciorul unui copil, în care timp copilul a 
mâncat cinci mere şi-o bucată de turtă dulce, iar după ce 
totul a fost gata, numai după vreo două minute, băiatul a 


declarat că nu vrea să-şi piardă vremea degeaba acolo şi că 
o va întreba pe mamă-sa de ce nu începe operaţia... 

— l-auzi! exclamă d. Pickwick plin de mirare. 

— Eh, asta nu-i nimic, declară Jack Hopkins. Nu-i aşa, 
Bob? 

— Un fleac, replică d. Bob Sawyer. 

— Apropos, Bob, reluă d. Hopkins aruncând spre figura 
atentă a d-lui Pickwick o ochire abia perceptibilă, am avut 
azi noapte un caz curios. Mi s-a adus un copil care înghiţise 
un şirag de mărgele. 

— Ce înghiţise, domnule? întrerupse d. Pickwick. 

— Un şirag de mărgele. Nu toate deodată, desigur, căci ar 
fi fost prea mult; nici dumneavoastră n-aţi putea să înghiţiţi 
aşa ceva, darmite un copil? Nu-i adevărat, domnule 
Pickwick? hahaha! 

D. Hopkins izbucni în râs, încântat de gluma sa, apoi 
continuă: 

— Nu, dar iată cum s-a întâmplat. Părinţii băieţaşului sunt 
foarte săraci; locuiesc într-o mahala; sora mai mare 
cumpărase un şirag de mărgele - nişte mărgele de rând, 
mari, negre, de lemn. Copilul, căruia îi plac mult jucăriile, 
şterpeleşte şiragul, îl ascunde, se joacă cu el, taie aţa şi 
înghite o mărgea. 1 se pare că a făcut o poznă îndrăcită; a 
doua zi se duce unde-l ascunsese şi mai înghite una. 

— Dumnezeule, ce grozăvie! exclamă d. Pickwick. Dar 
iertaţi-mă, domnule; continuaţi. 

— A doua zi copilul înghite încă două. A treia zi se desfată 
cu trei, şi aşa mai departe, încât, într-o săptămână, dăduse 
gata întreg şiragul - douăzeci şi cinci de bile în total. Sora, 
care e o fată econoamă şi nu cheltueşte deloc bani pe găteli, 
plânge de se prăpădeşte după şirag; cotrobăieşte peste tot, 
însă nu-i nevoie să vă mai spun că nu-l găseşte nicăieri. 
Peste câteva zile, familia era la masă; o spată de oaie 
preparată la cuptor cu cartofi; copilul, căruia nu-i era 
foame, se juca prin odaie. Deodată se aude o drăcie de 
zgomot, ca un răpăit de grindină. „Băiete, nu făcea 


LIA 


gălăgie!” zice tatăl. „Nu fac nimic, „răspunde puştiul. 
„Bine, glăsuieşte părintele; să stai cuminte”. O tăcere 
scurtă, şi zgomotul reîncepu mai tare. „Băiete, zice tatăl, 
dacă nu mă asculţi, te trimit la culcare cât ai bate din 
palme”. Îl zgâlţâie pe copil ca să-l facă să înţeleagă şi mai 
bine, când iată că aude un zornăit teribil, mai puternic 
decât până atunci. „Să mă bată Dumnezeu! strigă el; nu'ş 
ce-o fi având copilul ăsta în burtă! Îi ghiorăie maţele!” „Nu, 
nu, tată, zice gângania începând să plângă. Sunt mărgelele 
surioarei; le-am înghiţit”. Părintele îl ia în braţe şi aleargă 
cu el la spital şi, de-a lungul drumului, mărgelele de lemn 
zornăiau în stomacul copilului la fiecare zguduitură, iar 
trecătorii se uitau în sus, în văzduh, se uitau prin beciuri să 
vadă de unde venea un zgomot aşa de năzdrăvan. Copilul e 
acum la spital, spuse Jack Hopkins, şi face atâta gălăgie 
când merge, că a trebuit să fie înfăşurat într-o şubă ca să 
nu-i trezească pe bolnavii ceilalţi. 

— Acesta este cel mai extraordinar caz despre care am 
auzit vreodată! exclamă d. Pickwick lovind cu pumnul în 
masă. 

— A, nici asta nu e nimic, glăsui Jak Hopkins. Nu-i aşa, 
Bob? 

— Nu, desigur, răspunse d. Bob Sawyer. 

— Vă asigur, domnule, declară Hopkins, că în meseria 
noastră se întâmplă multe lucruri ciudate. 

— Îmi închipui, răspunse d. Pickwick. 

O nouă bătaie în uşă îl anunţă pe un tânăr cu un cap câto 
baniţă, umbrit de o perucă neagră. Aducea cu sine pe un 
tinerel cu o eşarfă lungă la gât şi care avea o înfăţişare 
scorbutică. Veni apoi un domn pe a cărui cămaşă erau 
presărate nişte ancore trandafirii. Acesta fu urmat 
îndeaproape de un băiat palid cu un lanţ de ceas, suflat în 
aur. Intrarea unui filfizon, cu rufăria perfect albă, cu ghete 
de postav, completă adunarea. Măsuţa cu învelitoaire verde 
fu adusă pe rotiţe: primul serviciu de punch fu adus într-o 
cană albă şi următoarele trei ceasuri fură consacrate 


jocului de douăzeci şi unu, a o jumătate de penny fisa. 
Numai odată jocul a fost întrerupt de o uşoară neînțelegere 
ivită între tânărul scorbutic şi domnul cu ancore trandafirii, 
în cursul căruia tânărul scorbutic şi-a exprimat dorinţa 
arzătoare să-i zică vreo câteva domnului care purta 
emblemele speranţei. Acesta, ca răspuns, declară cu 
înverşunare că nu înţelegea să accepte nici un fel de 
„obrăznicie” gratuită care ar fi venit, fie din partea junelui 
arţăgos cu înfăţişare scorbutică, fie din partea oricărei alte 
persoane cu cap. 

După ultima bancă, şi după ce se făcu spre mulţumirea 
tuturor partidelor, socoteala fiselor, a câştigului şi-a 
pierderii în bani, d. Bob Sawyer sună pentru masă, iar 
musafirii se înghesuiră prin colţuri în aşteptarea cinei. 

Dar masa n-a fost gata atât de repede, după cum s-ar fi 
crezut. Mai întâi a trebuit să fie trezită fata care adormise 
cu capul pe masa din bucătărie, ceea ce a durat un timp 
oarecare, şi chiar după ce ea şi-a făcut apariţia, răspunzând 
chemării clopoţelului, a mai trecut un sfert de oră de 
sforţări zadarnice, până să se poată stârni într-însa o slabă 
licărire de înţelegere. Pe de altă parte, vânzătorul căruia i 
se ceruseră stridii, nu căpătase ordinul de a le deschide, şi 
este foarte greu să deschizi o stridie cu un cuţit care se 
îndoaie, ori cu o furculiţă ştirbă; aşa că nu se aleseră cu 
mare lucru. Carnea nu era decât pe jumătate friptă, şi la fel 
se putea spune despre şuncă (măcar că era cumpărată de 
la mezelăria vieneză din colţul străzii). În schimb exista cu 
îmbelşugaire bere într-o bărdacă de cositor şi brânza a avut 
multă trecere, pentru că era foarte iute la gust. În genere, 
se poate spune că cina a fost bună, atâta cât se poate în 
astfel de împrejurări. 

După aceea fu pusă pe masă altă cană cu punch, împreună 
cu un pachet de ţigări şi cu două sticle de alcool. Dar atunci 
se produse o pauză penibilă; iar pauza penibilă a fost 
pricinuită de o întâmplare destul de obişnuită în astfel de 
cazuri, şi care, totuşi, nu e mai puţin neplăcută. 


Lucrurile stăteau aşa: fata spăla paharele. Casa se 
mândrea că posedă patru pahare; nu e nici o ofensă la 
adresa d-nei Raddle, căci cine a mai pomenit casă cu 
camere mobilate unde să nu fie lipsă de pahare? Gazda 
avea nişte păhăruţe delicate fără picior; cele împrumutate 
de la cârciumă erau cât toate zilele, pântecoase, sprijinite 
fiecare pe câte un picior butucănos. Şi asta era deajuns 
pentru ca cei de faţă să-şi dea seama despre adevărata 
stare a lucrurilor; însă tânăra servitoare, factotum, ca să nu 
mai fie nici o îndoială în această privinţă, înşfăcase cu 
violenţă toate paharele, cu mult înainte de a se termina 
berea, declarând sus şi tare, în ciuda clipirilor din ochi şi a 
întreruperilor d-lui Bob Sawyer, că trebuie să le ducă jos să 
le spele. 

Tare dăunător este cuvântul care nu face nimănui bine nici 
cât negru sub unghie. Filfizonul cu ghete de postav, care se 
trudise zadarnic să facă o glumă în timpul jocului, nu lăsă 
să-i scape prilejul, ci căută să profite de el. În clipa când 
paharele dispărură, el începu o istorie lungă cu privire la un 
răspuns admirabil, dat de un personaj marcant, al cărui 
nume îl uitase, altui individ deopotrivă de nobil şi vestit, a 
cărui identitate n-a putut s-o afle niciodată. Zăbovi 
îndelung, cu multe amănunte, asupra diverselor împrejurări 
secundare, legate oarecum de anecdota cu pricina, însă nu 
izbuti nici în ruptul capului să-şi reamintească în clipa 
aceea poanta, deşi povestea anecdota aceasta, cu mare 
succes, de zece ani în şir. 

— Vai de mine, exclamă filfizonul cu ghete de postav, e o 
întâmplare nemaipomenită! 

— Îmi pare rău c-ai uitat-o, spuse d. Bob Sawyer privind 
îngrijorat spre uşă, căci i se părea a fi auzit zornăitul unor 
pahare; îmi pare foarte rău. 

— Şi mie, replică filfizonul, căci sunt sigur că v-ar fi 
amuzat foarte mult. Dar nu-i nimic, cred că până într-o 
jumătate de oră voi putea să mi-o reamintesc. 


Filfizonul se afla aici când paharele fuseseră aduse înapoi; 
iar d. Bob Sawyer, care până atunci rămăsese parcă adâncit 
în gânduri, îi spuse că ar fi tare încântat să audă sfârşitul 
istoriei şi că, în tot cazul, ea era cea mai bună din câte 
auzise vreodată. 

Vederea paharelor îi produsese lui Bob Sawyer acea stare 
de linişte sufletească, pe care n-o mai cunoscuse de la 
întrevederea cu gazda. Figura i se lumină şi începea să se 
simtă cât se poate de bine. 

— Acum, Betsy, spuse Bob Sawyer cu multă suavitate, 
împrăştiind totodată micul pâlc zgomotos de pahare pe care 
fata îl grămădise în mijlocul mesei; acum, Betsy, adu apă 
caldă; hai grăbeşte-te şi fii fată de treabă. 

— Nu puteţi căpăta nici măcar un strop de apă caldă, 
declară Betsy. 

— Nici un strop! exclamă d. Bob Sawyer. 

— Nu! urmă servitoarea scuturând din cap, ceea ce 
însemna un „nu” mai categoric decât ar fi putut exprima 
graiul cel mai limbut. Cocoana a spus că nu vă trebuie. 

Uimirea care se zugrăvea pe chipul musafirilor inspiră 
gazdei un curaj nou. 

— Adu apă caldă numaidecât; numaidecât! porunci d. Bob 
Sawyer cu calmul disperării. 

— Nu, nu pot, declară fata. Cocoana a stins focul înainte să 
se culce şi a astupat căzănelul de apă. 

— Eh, nu e nimic, nu e nimic, nu vă necăjiţi pentru atâta 
lucru, spuse d. Pickwick observând tumultul pasiunilor 
întipărit pe chipul lui Bob Sawyer; apa rece va fi la fel de 
hună. 

— Da, desigur, adăugă Benjamin Allen. 

— Gazda mea suferă de uşoare crize de desechilibru 
mintal, destăinui Bob Sawyer cu un zâmbet îngheţat. Mă 
tem c-o să fiu nevoit să mă mut de la ea. 

— Nu, nu! glăsui Ben Allen. 

— Mă tem c-o să fiu nevoit, continuă Bob cu tărie eroică. 
Am să-i plătesc ce-i datorez şi mâine dimineaţă plec. 


Bietul băiat! Cu ce evlavie îşi dorea să poată duce la capăt 
hotărârea aceasta! Sforţările chinuitoare ale d-lui Bob 
Sawyer de a nu lua în seamă ultima lovitură, avură pentru 
întreaga societate o influenţă descurajatoare. Cei mai mulţi 
dintre musafiri, spre a se înviora, atacară cu un surplus de 
cordialitate grogul rece, ale cărui prime efecte vizibile se 
manifestară printr-o reluare a ostilităţilor între tânărul 
scorbutic şi domnul în cămaşă. Un timp, beligeranţii îşi 
dădură în vileag disprețul lor reciproc, tot încruntându-se şi 
răstindu-se unii la alţii, până când, în cele din urmă, tânărul 
scorbutic simţi că era necesar să provoace o lămurire - 
lămurire care a şi avut loc în felul următor: 

— Sawyer! strigă tânărul scorbutic cu glas răsunător. 

— Ce e, Noddy? întrebă d. Bob Sawyer. 

— Mi-ar părea foarte rău, Sawyer, să pricinuesc cea mai 
mică neplăcere la masa unui prieten, şi mai cu seamă la a 
ta, Sawyer; dar trebuie să folosesc acest prilej pentru a-l 
informa pe domnul Gunter că nu e gentleman. 

— Şi mie mi-ar părea foarte rău, Sawyer, în cazul când aş 
pricinui cea mai mică tulburare pe strada în care locuieşti, 
glăsui d. Gunter, dar mi-e teamă că voi fi nevoit să 
înspăimânt vecinii aruncând pe fereastră persoana care a 
vorbit chiar acum. 

— Ce înţelegi prin asta, domnule? întrebă d. Noddy. 

— Înţeleg ceea ce am spus, domnule! replică d. Gunter. 

— Aş vrea s-o văd şi p-asta, domnule, glăsui d. Noddy. 

— O vei simţi peste o jumătate de minut, domnule. 

— 'Ţi-aş fi îndatorat dacă mi-ai da cartea dumitale de vizită, 
domnule, spuse d. Noddy. 

— Nici nu-mi trece prin minte, domnule. 

— De ce nu, domnule? 

— Pentru că ai pune-o pe cămin ca să-ţi înşeli oaspeţii, 
făcându-i să creadă că ai primit vizita unui gentleman. 

— Domnule, un prieten al meu va veni să-ţi vorbească 
mâine dimineaţă. 


— Îţi sunt foarte obligat că mă înştiinţezi, domnule; voi 
avea grijă să spun servitorului să închidă argintăria, replică 
d. Gunter. 

Ceilalţi oaspeţi interveniră în acest moment al dialogului şi 
aduseră mustrări ambelor părţi pentru purtarea lor 
necuviincioasă. Ca atare, d. Noddy declară că părintele său 
era la fel de respectabil ca şi părintele d-lui Gunter. La care 
d. Gunter ripostă că părintele său era tot aşa de respectabil 
ca şi părintele d-lui Noddy, şi că în orice clipă fiul părintelui 
său preţuia cât şi d. Noddy. Întrucât această declaraţie 
părea preludiul unor noi certuri, se produse o nouă 
intervenţie din partea societăţii; urmară îndelungi 
sporovăieli şi strigăte în decursul cărora d. Noddy se lăsă 
învins treptat de emoția sa şi aduse asigurări că a nutrit 
totdeauna ataşament şi devotament faţă de d. Gunter. D. 
Gunter răspunse atunci că, în fond, prefera poate pe d. 
Noddy propriului său frate. Auzind această declaraţie, d. 
Noddy se ridică de pe scaun cu mărinimie şi întinse d-lui 
Gunter, mâna; d. Gunter i-o strânse cu căldură mişcătoare, 
şi toată lumea recunoscu apoi că întreaga dispută fusese 
dusă în mod cât se poate de onorabil pentru ambele părţi. 

— Acum, rosti Jak Hopkins, hai să ne înveselim din nou, 
Bob; n-aş avea nimic împotrivă să cânt un cântec. 

Propunerea fiind primită cu aplauze tumultuoase, Hopkins 
se cufundă imediat în „The King, God bless him”, pe care îl 
cânta din răsputeri, pe o arie combinată din Bay of Biscay şi 
A frog he Would. Esenţa cântecului era refrenul şi, 
deoarece fiecare gentleman îl cânta în cor pe aria pe care o 
ştia mai bine, efectul era cu adevărat izbitor. 

După primul cuplet, d. Pickwick ridică mâna, cerând să fie 
ascultat, şi spuse de îndată ce liniştea se restabili: 

— Sst! lertaţi-mă, dar mi se pare că strigă cineva de sus. 

Se produse o tăcere profundă şi se observă că d. Bob 
Sawyer se îngălbenea la faţă. 

— Acum se aude desluşit, continuă d. Pickwick. Fii bun şi 
deschide uşa. 


De cum se deschise uşa, orice fel de îndoială dispăru. 

— Domnule Sawyer! Domnule Sawyer! striga o voce la 
etajul al doilea. 

— E gazda mea, spuse Bob Sawyer privind în jur cu 
groază. Da, doamna Raddle. 

— Ce-nseamnă asta, domnule Sawyer? întrebă cu pripeală 
vocea piţigăiată. Nu e deajuns că mă tragi pe sfoară cu 
chiria şi cu banii pe care i-am plătit pentru dumneata din 
buzunarul meu, şi că prietenii dumitale care au 
neobrăzarea să se numească gentlemeni, mă insultă; mai 
trebuie să faci şi o hărmălie în stare să aducă pompierii şi 
să dărâme casa - asta la două noaptea! Dă-i afară pe 
mizerabili! 

— Ar trebui să intri în pământ de ruşine! se adăugi glasul 
d-lui Raddle, care părea că iese de sub câteva pături, de 
departe. 

— Da, să intre în pământ de ruşine! repetă d-na Raddle. 
Dar tu, de ce nu te duci să-i dai în brânci pe scări? Aşa ar 
trebui să faci dacă ai fi bărbat. 

— Aşa aş face dacă aş fi cât o duzină de bărbaţi, replică 
împăciuitor d. Raddle. Însă ei sunt mai mulţi, draga mea. 

— Uf, laşule! ripostă d-na Raddle cu un dispreţ suprem. 
Domnule Sawyer, ai de gând să-i goneşti pe mizerabilii ăştia 
- da sau nu? 

— Se duc, doamnă Raddle, se duc, zise nefericitul Bob. 
Cred că ar fi mai bine să plecaţi, se adresă el prietenilor săi; 
cred că făceaţi prea mare gălăgie. 

— Păcat, glăsui filfizonul; tocmai când ne simţeam aşa de 
bine! (Fapt e că abia începea să-şi reamintească de 
întâmplare). E insuportabil, continuă privind în juru-i; 
insuportabil! 

— Nu se poate îndura aşa ceva, declară Hopkins. Haide, 
Bob, să cântăm cupletul celălalt; haide! 

— Nu, nu, Jack, nu cântaţi! interveni Bob Sawyer. E un 
cântec straşnic, însă cred că e mai bine să nu începem 
strofa cealaltă. Oamenii din casa asta sunt foarte violenţi. 


— Vrei să mă duc eu sus şi să-l iau la refec pe proprietar? 
întrebă Hopkins; ori să sun clopotul, ori să zbier pe scară? 
Porunceşte, doar, Bob! 

— Sunt foarte îndatorat prieteniei şi bunătăţii tale, 
Hopkins, răspunse obiditul domn Bob Sawyer, însă cred că 
planul cel mai bun pentru a evita orice gâlceavă este să ne 
despărţim numaidecât. 

— Hei, domnule Sawyer, strigă vocea piţigăiată a d-nei 
Raddle, au spălat putina golanii dumitale? 

— Îşi caută pălăriile, doamnă Raddle, zise Bob; pleacă 
îndată. 

— Pleacă?! exclamă d-na Raddle, fluturându-şi scufa de 
noapte peste rampă, tocmai în momentul când d. Pickwick, 
urmat de d. lupman, ieşea din cameră. Pleacă! Dar ce au 
căutat aici? 

— Scumpă doamnă... rosti d. Pickwick cu o mustrare în 
glas, înălţând capul. 

— Haide, şterge-o, ghiuj bătrân! răspunse d-na Raddle 
scoţându-şi repede scufa de noapte. Desfrânatul e destul de 
bătrân ca să-i fie bunic. Eşti cel mai păcătos dintre toţi. 

D. Pickwick îşi dădu seama că era de prisos să protesteze 
asupra nevinovăţiei sale. Cobori deci repede scara şi fu 
ajuns în stradă de d-nii Tupman, Winkle şi Snodgrass. D. 
Ben Allen, mâhnit până în adâncul inimii din pricina 
alcoolului şi-a tevaturii, îi însoţi până la podul Londrei, iar 
pe drum destăinui d-lui Winkle, ca unei persoane cât se 
poate de demnă de încrederea sa, că era hotărât să taie 
beregata oricărui gentleman, cu excepţia d-lui Bob Sawyer, 
care ar îndrăzni să tindă la dragostea surorii sale Arabella. 
După ce exprimă hotărârea de a-şi îndeplini cu tăria 
cuvenită această penibilă îndatorire de frate, el izbucni în 
lacrimi, îşi înfundă pălăria pe ochi şi, făcând cale întoarsă 
cât putu mai bine, se opri la uşa halei din Borough. Până în 
zori bătu întruna şi, din când în când, aţipi pe treptele de 
piatră, ferm încredinţat că locuia acolo şi că a uitat cheia. 


După ce, în urma stăruitoarei cereri a d-nei Raddle, 
invitaţii plecară, nefericitul domn Bob Sawyer rămase 
singur să mediteze asupra evenimentelor probabile de a 
doua zi şi asupra bucuriilor serii. 

CAPITOLUL XXXIII. 

D. Weller-senior rosteşte câteva opinii critice cu privire la 
compoziţiile literare; apoi, cu ajutorul fiului său Samuel, se 
achită de o parte din datoria sa faţă de cucernicul 
gentleman cu nas roşu. 

Dimineaţa de 13 Februarie este, după cum ştiu tot aşa de 
bine ca noi cititorii acestei autentice istorisiri, ajunul zilei 
hotărâtă pentru judecarea acţiunii intentată de d-na 
Bardell; în această zi d. Samuel Weller nu şi-a văzut capul 
de treabă, ocupat fiind fără întrerupere, de la 9 dimineaţa 
până la 2 după amiază inclusiv, să umble de la George şi 
Vulturul la cabinetul d-lui Perker, şi îndărăt; nu pentru că ar 
fi avut ceva de făcut, căci consultaţiile se ţinuseră, 
stabilindu-se definitiv calea ce trebuia urmată, dar pentru 
că d. Pickwick, aflându-se într-o stare de iritaţie excesivă, 
stăruia a trimite mereu avocatului său mici note cu o unică 
întrebare: Dragă Perker, e în regulă totul? - la care d. 
Perker răspundea invariabil: Dragă Pickwick, cât se poate 
de-n regulă. 

Adevărul este, după cum am mai lăsat să se înţeleagă, că 
lucrurile nu puteau să meargă, nici bine, nici rău, până la 
şedinţa din ziua următoare. Oamenilor care pentru întâia 
oară merg în fata tribunalului de bună voie sau aduşi cu 
forţa, le este îngăduit să acţioneze sub impulsul unei iritaţii 
vremelnice, stăpâniţi de nelinişte. Sam, care avea 
înţelegerea cuvenită pentru slăbiciunile firii omeneşti, 
îndeplini toate poruncile stăpânului, cu acea bună dispoziţie 
neclintită ce alcătuia una din trăsăturile cele mai izbitoare 
şi mai simpatice ale caracterului său. 

EI se delectase cu o mică gustare, foarte plăcută, şi 
aştepta la bar băutura caldă, combinată, pe care d. 
Pickwick îl îndemnase s-o ia spre a-şi îneca oboseala 


alergăturilor din timpul dimineţii, când un băiat înalt cam 
de vreo trei picioare, a cărui şapcă păroasă, haină de 
flanelă şi întreaga ţinută vădeau lăudabila ambiţie de a 
ajunge într-o zi la rangul de rândaş, intră în coridorul 
hotelului şi se uită mai întâi pe scară în sus, apoi de-a lungul 
coridorului, apoi în bar, de parcă ar fi căutat pe cineva 
pentru care avea un comision. 

Considerând că s-ar putea ca numitul comision să fie 
îndreptat către argintăria localului, chelneriţa se adresă 
băiatului astfel: 

— Hei, băiete, ce vrei? 

— E aici unu Sam? întrebă flăcăul cu glas foarte puternic. 

— Şi mai cum? întrebă Sam Weller uitându-se în juru-i. 

— De un' să ştiu? ripostă pe dată flăcăul cu şapca păroasă. 

— Măi, dar înţepat mai eşti, zise Sam Weller; numai că, în 
locul tău, eu nu mi-aş arăta prea mult colții aici, căci s-ar 
putea să rămâi fără ei. Ce-i aia să dai ca un sălbatic buzna 
într-un hotel şi să întrebi de Sam? 

— Păi, fiin'că aşa mi-a zis un domn bătrân, răspunse 
flăcăul. 

— Care domn bătrân? întrebă Sam cu un dispreţ profund. 

— Ala care mână trăsura din Ipswich şi trage la hanul 
nostru, urmă băiatul. Mi-a zis ieri dimineaţa să viu azi după 
prânz la George şi Vulturul şi să întreb de Sam. 

— E taică-meu, drăguță, glăsui d. Weller întorcându-se cu 
un aer lămuritor spre domnişoara de la bar. Să mă bată 
Dumnezeu dacă îmi ştie numele ălălalt! Hei, nătăfleaţă, şi 
altceva? 

— Păi, zice să vii la noi, la şase, că vrea să te vază, la 
Mistreţul Albastru lângă târgul Leadenhall. Să-i spui că vii? 

— Da, vă puteţi încumeta să-i spuneţi, domnule! replică 
Sam. 

Împuternicit astfel, tânărul gentleman se depărtă, 
stârnind în curtea hotelului toate ecourile, căci imita foarte 
corect, prin sunete deosebit de sonore şi melodioase, 
fluieratul unui bouar. 


După ce căpăâtă un concediu de la d. Pickwick care, 
enervat şi nemulţumit cum era, nu avea nimic împotrivă să 
rămână singur, Sam porni cu mult înainte de ora indicată; 
deoarece avea la dispoziţie timp îndeajuns, merse hoinărind 
până la Mansion House, unde se opri şi începu să contemple 
filosofic mulţimea comisionarilor şi a hamalilor cu 
cărucioare, care staţionează în piaţa aceasta vestită, spre 
spaima şi zăpăceala bătrânelor din partea locului. După ce 
îşi pierdu vremea aici vreo jumătate de ceas, d. Weller făcu 
cale întoarsă şi se îndreptă spre târgul Leadenhall, 
străbătând o sumedenie de străduţe şi curţi. Întrucât căuta 
să-şi treacă vremea, oprindu-se în faţa mai tuturor 
obiectelor pe care privirile sale le întâlneau, nu este deloc 
de mirare că a făcut un popas şi dinaintea dughenii unui 
mic librar; însă, fără alte explicaţii, ar părea surprinzător că 
abia se opriseră ochii lui la nişte tablouri expuse spre 
vânzare, când tresări puternic, se izbi din răsputeri cu 
mâna peste piciorul drept, şi strigă cu aprindere: 

— Phii, cât pe-aci era să nu-i trimet! Uitasem că mâine e 
sfântul Valentin. 

Desenul colorat asupra căruia se opriseră ochii lui Sam 
Weller în timp ce vorbea astfel, înfăţişa două inimi omeneşti, 
viu colorate, străpunse amândouă de o săgeată şi fripte 
deasupra unui foc voios. Pe o potecuţă presărată cu pietriş, 
o pereche de canibali, bărbat şi femeie, în costum modern, 
domnul în frac albastru şi cu pantaloni albi, doamna cu o 
mantie roşie închis, cu umbrelă la fel, se apropiau cu ochii 
lacomi de friptura aceasta. Un domnişor foarte 
necuviincios, căci nu avea ca îmbrăcăminte decât o pereche 
de aripi, supraveghea frigarea. În depărtare se desluşea 
turla bisericii din piaţa Langham; pe scurt, una din acele 
scrisori de dragoste care se numesc „Valentine”. Era în 
prăvălie un vast asortiment de misive, aşa cum anunţa o 
inscripţie de mână lipită pe geam, iar vânzătorul se angaja 
să le dăruiască concetăţenilor cu preţul moderat de un 
şiling şi şase penny. 


— Era să uit, era cât pe-aci să uit! rosti Sam; şi grăind 
astfel, intră buzna în dugheană unde ceru o scrisoare pe 
cea mai frumoasă hârtie, cu margine aurită, şi o pană cu 
vârful tare ca să nu facă pete. După ce căpătă repede 
obiectele cerute, porni la drum spre târgul Leadenhall, cu 
paşi grăbiţi care se deosebeau foarte mult de mersu-i pe- 
ndelete de adineaori. Se uită în juru-i şi zări o firmă pe care 
pictorul desenase ceva ce semăna de departe cu un elefant 
azuriu, având în loc de trompă un nas coroiat. Deducând cu 
înţelepciune că acesta era Mistreţul Albastru în persoană, 
Sam intră şi întrebă de părintele său. 

— În mai puţin de trei sferturi de ceas n-o să fie aici, 
răspunse tânăra domnişoară care cârmuia rosturile 
domestice ale Mistreţului Albastru. 

— Prea bine, draga mea, replică Sam. Dă-mi, te rog, 
domnişoară, nişte brandy cu apă călduţă, de nouă penny, şi- 
o călimară. 

După ce brandyul şi apa călduţă, dimpreună cu călimara, 
fură aduse în odaie, iar tânăra domnişoară ostoi cu grijă 
cărbunii ca nu cumva să se aprindă, şi luă vătraiul spre a 
împiedica orice putinţă de stârnire a focului fără învoirea şi 
participarea în prealabil a Mistreţului Albastru, Sam Weller 
se aşeză la o masă în apropiere de sobă; scoțând apoi din 
buzunar foaia de hârtie aurită şi pana cu vârftare, cercetă 
cu atenţie pana ca să nu aibă cumva vreun fir de păr şi, 
ştergând masa ca să nu fie fărâmituri de pâine sub hârtie, 
îşi suflecă manşetele hainei, depărtă coatele şi se pregăti să 
scrie. 

A compune o scrisoare nu e lucrul cei mai uşor pentru 
doamnele şi domnii care nu se consacră îndeobşte ştiinţei 
caligrafice. În astfel de cazuri, cel care scrie chibzuieşte 
întotdeauna că este necesar să-şi încline capul pe braţul 
stâng, încât să-şi aşeze ochii, pe cât cu putinţă, la nivelul 
hârtiei şi, examinând dintr-o parte literele pe care le 
înjghebează, să formeze cu limba caractere imaginare 
corespunzătoare slovelor aşternute. Dar, deşi mişcările 


amintite favorizează în chip netăgăduit compoziţia, ele 
întârzie oarecum progresele realizate de scriitor. De aceea 
Sam se trudea de mai bine de un ceas şi jumătate să scrie 
caractere mărunte, degetul său mic ştergând literele pe 
care le greşea, punând altele-n loc şi revenind de mai multe 
ori asupra lor pentru a le face vizibile, prin vechile 
ştersături, când îl aduse la realitate ivirea respectabilului 
domn Weller. 

— Hei, ce faci, Sammy? îl întrebă părintele. 

— Eh, pe naiba! răspunse fiul depunând pana. Ce 
glăsuieşte ultimul bulentin al sănătăţii mamei vitrege? 

— Doamna Weller a avut o noapte bună; însă azi dimineaţă 
era în nişte toane de-ţi venea să dai şi să fugi! Iscălit sub 
prestare de jurământ: Tony Weller esquire. Iată ultimul 
bulentin, Sammy, declară d. Weller, desfăcându-şi legătura 
de la gât. 

— Nu merge vasăzică mai bine? 

— Toate semptomele înrăutăţite, lămuri d. Weller cu o 
clătinare din cap. Da' ce faci tu acolo, Sammy? Învăţământ 
primar, hai? 

— Acum am isprăvit, răspunse Sam oarecum stânjenit; 
scriam. 

— Văz; nădăjduiesc însă că nu unei femei tinere? 

— Eh, n-are nici un rost să ascunz; este vorba de-un 
„Valentin”. 

— Un ce?! exclamă părintele pe care pareă-l lovise 
damblaua la auzul acestor cuvinte. 

— Un Valentin, replică Sam. 

— Samivel, Samivel, rosti părintele cu ton dojenitor, nu mi- 
aş fi închipuit c-o să faci una ca asta după ce ai avut 
egzemplul aplecărilor viţioase ale tatălui tău, după ce te-am 
dăscălit în privinţa asta, după ce ai stat lângă mamă-ta 
vitregă şi ai văzut cu ochii tăi că ea e o lecţie de morală ce 
nu trebuie ca să fie uitată de-un om, cât o fi şi-o trăi. Nu, 
nu-mi închipuiam că ai să faci una ca asta, Samivel; în 
ruptul capului n-aş fi crezut. 


Era prea mult pentru nefericitul părinte, caire duse la 
buze paharul lui Sam şi-l sorbi dintr-o înghiţitură. 

— Cum mai merge acum? îl întrebă Sam. 

— Eh, Sammy, o să-mi fie foarte greu la anii mei! Noroc că 
am carnea tare, şi asta-i o mângâiere, cum zicea bătrânul 
curcan când fermierul îl înştiinţa că e nevoit să-l taie şi să-l 
ducă la târg la Londra. 

— Ce o să-ţi fie greu? întrebă Sam. 

— Să te văz însurat, Sammy, să te văz ca pe o victimă 
amăgită care-şi închipuie că tot ce zboară se mănâncă. E 
groaznic de greu pentru simţămintele unui părinte, Sammy. 

— Prostii; mie nu-mi trece prin cap să mă însor; nu-ţi face 
sânge rău degeaba, ştiu că te pricepi la de-alde astea. Cere- 
ţi mai bine pipa, iar eu o să-ţi citesc scrisoarea; ascultă... 

N-am putea spune pozitiv dacă mâhnirea d-lui Weller a 
fost domolită de perspectiva pipei sau de gândul 
mângâietor că, în familia lui, era o aplecare fatală spre 
căsătorie, contra căreia degeaba ai fi încercat să lupţi. 
Suntem îndreptăţiţi să credem mai degrabă că rezultatul a 
fost obţinut prin combinarea ambelor temeiuri de 
consolare, căci repeta de mai multe ori pe-al doilea în 
şoaptă, în vreme ce suna să i se aducă pipa. Se descotorosi 
apoi de manta, îşi aprinse pipa şi se aşeză cu spatele la foc 
ca să-i simtă mai bine dogoreala; se rezemă totodată de 
prichiciul căminului şi, întorcându-şi spre Sam chipul 
îmbunat de influenţa moleşitoare a tutunului, îl îndemnă să- 
nceapă. Sam îşi cufundă pana în cerneală ca să fie gata 
pentru îndreptări şi începu cu un aer teatral: „Simpatică...” 

— Stai, spuse d. Weller trăgând de clopoțel. Încă un pahar 
dublu, dragă. 

— Prea bine, domnule, răspunse fata care, cu o 
sprinteneală uimitoare, servi, dispăru, se înapoie şi dispăru 
din nou. 

— Se pare că-ţi cunoaşte gusturile aici, observă Sam. 

— Da, răspunse părintele; am mai fost pe aici. Zi-i înainte, 
Sam! 


„Simpatică făptură...” 

— Te pomeneşti că-i în poizie? îl întrerupse tatăl. 

— Nu, nu. 

— Mai bine. Poizia nu-i ceva firesc. Nu vorbeşte nimeni în 
poizie, afară de paracliser la carnaval sau de anunţurile cu 
vaxul lui Waren, ori uleiul Rowland, sau de alţii de teapa lor. 
Să nu te apuci niciodată să vorbeşti în poizie, băiete, e ceva 
prea de rând. Mai începe odată, Sammy. 

D. Weller îşi luă pipa cu gravitatea unui ascultător critic, 
iar Sam, începând încă o dată, citi următoarele: „Simpatică 
făptură, mă simt tare cinstit...” 

— Nu merge, îl întrerupse d. Weller, scoțând pipa din 
gură. 

— Nu, nu e cinstit, glăsui Sam înălţând scrisoarea mai la 
lumină. E chinuit. Este aici o pată. „Mă simt tare chinuit...” 

— Foarte bine, zi înainte! 

—”... tare chinuit şi groaznic de vi...” Am uitat care cuvânt 
vine aici, spuse Sam şi se scărpină în cap cu pana, 
stirăduindu-se zadarnic să-şi amintească. 

— De ce nu te uiţi mai bine? 

— Asta şi fac, însă e iar o pată. Este unîşiunn şiunt. 

— Poate că... vrăjit? dădu cu ideea d. Weller. 

— Nu, nu e ăsta. A, da, mâhnit. 

— Nu e un cuvânt aşa de frumos ca vrăjit, Sammy, zise d. 
Weller cu gravitate. 

— Crezi? 

— Nici vorbă. 

— Nu ţi se pare că mâhnit zice mai mult? întrebă Sam. 

— Eh, eh! făcu d. Weller după un moment de gândire. 
Poate că e un cuvânt mai drăgăstos. Zi, Sammy! 

— ... Mă simt tare chinuit şi mâhnit când mi-aduc aminte 
de dumneatale, căci dumneatale eşti un boboc de fată, nici 
mai mult, nici mai puţin...” 

— Asta e o cugetare frumoasă, glăsui d. Weller scoţându-şi 
iar pipa ca să poată rosti observaţia. 

— Da, mi se pare că nu-i rău, răspunse fiul măgulit foarte. 


— Ce-mi place la stilul tău, e că nu dai multe nume 
oamenilor; nu pui nici Venuse, nici alte chestii d-alea. Ce 
rost are să-i zici unei femei tinere Venuso sau îngerule, 
Sammy? 

— A, da, ce rost are? 

— De ce nu i-ai zice pajură ori zgripţor ori stemă regală 
care e cunoscută ca o adunătură de animale 
nemaipomenite? adăugă d. Weller. 

— Ar fi tot una. 

— Zi-i mai departe,. Sammy! 

Sam se supuse şi continuă să citească, în vreme ce 
părintele continua să fumeze cu o expresie de înţelepciune 
şi mulţumire convingătoare. 

— „... înainte ca să te fi văzut, mă cugetam în mine că 
toate femeile e la fel...” 

— Aşa şi este, observă d. Weller între paranteze. 

— p... însă acum văz ce nătărău am fost, căci nu e în toată 
lumea o persoană ca dumneatale pe care te iubesc la 
nebunie”. M-am gândit că e mai bine să zic de-a dreptul, 
spuse Sam ridicând capul. 

D. Weller făcu un semn de aprobare şi fiul său urmă: 

— Îmi iau corajul, dragă Mary, de ziua asta să-ţi spui - cum 
a zis un domn când a ieşit într-o duminică la plimbare - că 
de prima şi singura oară când te-am văzut, potretul 
dumneatale s-a tipărit în inima mea în colori mai viu şi mai 
repede decât un potret făcut cu maşina de profir (de care 
pesemne că ai auzit Mary dragă), aşa că potretul e gata cu 
ramă şi geam şi c-un clenci la capăt ca să-l atârni iute şi 
degrabă în două minute ş-un sfert”. 

— Mi-e teamă că aici e cam prea poietic, atrase d. Weller 
atenţia c-un aer de îndoială. 

— Nu, nu e, răspunse Sam începând din nou, repede, să 
citească, pentru a ocoli discuţia. 

— Aceptă-mă Mary dragă ca Valentinu dumneatale şi 
gândaşte-te la ce-ţi zic. Dragă Mary acum închei.” Asta e 
tot. 


— Mi se pare că pui punctul cam repede, Sammy. 

— Deloc. Ea are să dorească mai mult; şi ăsta e 
meşteşugul mare când scrii scrisori! 

— Ei da, poate că ai dreptate. Aş vrea numai ca şi mama ta 
vitregă să se ţie de regula asta când vorbeşte. Nu te 
iscăleşti? 

— Asta e greutatea. Nu ştiu cum să iscălesc. 

— Iscăleşte: Weller, glăsui bătrânul proprietar al numelui. 

— Nu merge; nu trebuie să iscăleşti niciodată Valentinu cu 
numele tău. 

— Atunci iscăleşte „Pickwiek”; e un nume foarte bun şi-l 
silabiseşti lesne. 

— Într-adevăr. Dacă aş sfârşi în poiezie, ce zici? 

— Mie nu-mi place asta, Sam; n-am cunoscut niciodată un 
vizitiu respectabel care să scrie o poiezie, afară de unul 
care a făcut o poiezie mişcătoare cu o zi înainte să fie 
spânzurat pentru o hoţie la drumul mare, şi încă ăla nu era 
decât un om din Camberwell. Aşa că nu contează. 

Totuşi, Sam nu putu să fie convins a renunţa la ideea 
poetică ce-i venise în minte, aşa că iscăli scrisoarea astfel: 

Ca semn că te iubesc Pickwick mă iscălesc. 

După ce împături epistola într-un mod foarte complicat, 
puse oblic adresa într-un colţ: 

Lu Mary cameristă la domnu' Nupkins, Ipswich, Suffolk. 

Pe urmă, sigilă scrisoarea şi o băgă în buzunar, gata de 
poştă. 

Când afacerea aceasta importantă se termină, d. Weller- 
senior începu s-o dezvolte pe aceea pentru care îşi 
convocase moştenitorul. 

— Prima chestie priveşte pe jupânu tău, Sammy, îi spuse 
el. O să fie judecat mâine, nu-i aşa? 

— Sigur ca bună ziua. 

— Ei bine, îmi închipui c-o să aibă nevoie de niscai martori 
ca să jure pentru purtarea lui sau să dovedească poate 
vreun alebiu. M-am gândit şi răzgândit la toate astea, şi 
poate să fie pe pace, Sammy. Am adunat câţiva preteni care 


o să-i facă amândouă treburile. Uite însă părerea mea. 
Lăsaţi mofturile şi agăţaţi-vă de alebiu. Nimic nu face cât un 
alebiu, Sammy, nimic. 

După ce, cu un aer plin de înţelepciune, exprimă opinia 
aceasta legală, d. Weller îşi îngropă nasul în pahar şi trimise 
pe deasupra lui priviri cu tâlc fiului său uimit. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sam. Îti închipui c-o să ajungă 
la Curtea Cremenală din Old Bailey? 

— N-are a face, Sammy. N-are a face unde o să se judece; 
numai alebiul poate ca să-l scape, băiete. Noi l-am scăpat pe 
Tom Vildspark de la moarte, cu un alebiu, când toate 
perucile bătrâne zicea că nu-l mai poate scăpa nimic. Şi vezi 
tu, Sammy, părerea mea e că dacă jupânu tău nu dovedeşte 
un alebiu, atunci s-a, finit”, cum zice italianu', şi cu asta 
basta. 

Deoarece nutrea convingerea fermă şi nezdruncinată că 
Old Bailey era Curtea Supremă de judecată din ţară, şi că 
formele ei de procedură călăuzeau şi controlau celelalte 
curţi de justiţie fără excepţie, d. Weller nu asculta deloc 
asigurările şi argumentele fiului său, care voia să-i 
dovedească precum că alibiul era inadmisibil; şi continua a 
tăgădui cu înfocare că d. Pickwick va fi osândit. Socotind că 
ar fi de prisos să discute mai mult acest subiect, Sam 
schimbă vorba şi întrebă care era a doua chestie în care 
venerabilul său părinte dorea să-l consulte. 

— E ceva despre afacerile casnice, Sammy, răspunse d. 
Weller. Îl ştii pe Stiggins... 

— Omul cu nasul roşu? întrebă Sam. 

— Întocmai. Omul cu nasul roşu, Sammy, o vizitează pe 
mamă-ta vitregă cu o bunătate şi o statornicie cum n-am 
mai văzut. Îi place aşa de mult familia noastră că, atunci 
când pleacă, nu poate ca să se simtă bine decât dacă ia ceva 
cu el care să-i aducă aminte de noi. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, îl întrerupse Sam, i-aş da eu 
ceva ca să-şi lustruiască memoria pe zece ani, îl întrerupse 
Sam. 


— Stai niţel; vream să-ţi spui că el aduce totdeauna un 
clondir turtit de aproape o oca, iar înainte de plecare îl 
umple până în vârf cu rachiul nostru de ananas, zise d. 
Weller. 

— Şi-l goleşte totdeauna până să se înapoieze, nu e aşa? 
întrebă Sam. 

— Nici strop nu mai rămâne. Nu-i lasă decât dopul şi 
mirosul.. NICI O grijă în privinţa asta, Sammy. Acum, 
băiatule, ei o să ţie astă seară la Asociaţia de Temperanţă 
adunarea lunară a ramurei Brick Lane din Marea Uniune 
Ebenezer. Mamă-ta vitregă avea de gând să meargă, 
Sammy, însă a apucat-o rematizmul ei şi nu poate; iar eu am 
înhăţat amândouă biletele de intrare care a fost trimese. 

D. Weller împărtăşi cu nespusă bucurie secretul şi apoi 
începu să clipească din ochi aşa de des, încât Sam se gândi 
că bătrânul avea un tic la pleoapa dreaptă. 

— Ei, şi? întrebă tânărul gentleman. 

— Ei, şi o să mergem împreună acolo Sammy, la ora 
precisă fix, continuă părintele privind cu băgare de seamă 
în juru-i. Ajutorul pastorului n-o să fie Sammy; ajutorul 
pastorului n-o să fie! 

D. Weller fu apucat atunci de o chicotire în spasme care se 
apropia treptat de sufocare, în măsura în care se poate 
întâmpla aşa ceva unui bătrân gentleman fără un accident 
fatal. Sam îşi frecă în răstimp părintele pe spate, cu tărie, 
ca să-l învioreze. 

— Nu zău, de când mă ştiu n-am văzut un strigoi bătrân ca 
dumneata, exclamă Sam. Ce ai râs aşa, dolofanule? 

— Ssst, Sammy! răspunse d. Weller privind în juru-i cu şi 
mai multă neîncredere şi glăsuind în şoaptă. Doi preteni ai 
mei, care lucrează pe drumul Oxfordului şi sunt vestiți prin 
şotiile lor, l-a luat pe ajutorul pastorului cu ei, şi când ei o să 
vie la adunarea Ebenezer, ceea ce este sigur, căci ei o să-l 
aducă până la uşă şi, dacă e nevoie o să-l împingă şi 
înăuntru, are să fie criţă de rom şi apă, cum era la 
Marchizul de Granby, şi asta nu e lucru puţin. 


D. Weller se porni iarăşi pe un râs nestăpânit, şi ca atare 
fu din nou cât pe-aci să se înece. 

Nimic nu se putea potrivi mai mult cu dorinţa lui Sam 
decât de a da în vileag adevăratele înclinări şi calităţi ale 
omului cu nas roşu. Ora anunţată pentru adunare 
apropiindu-se, părintele şi fiul se îndreptară îndată spre 
Brick Lane, iar pe drum Sam nu uită să pună scrisoarea la 
poştă. 

Adunarea lunară a secţiei Asociaţiei de Temperanţă din 
Brick Lane, o ramură a Marii Uniuni Ebenezer, se ţinea 
într-o odaie încăpătoare, situată într-un loc plăcut şi aerisit, 
la capătul unei scări largi şi solide. Prezident era înțeleptul 
domn Anthony Humm, pompier convertit, acum dascăl la 
şcoală şi, din când în când, predicator-voiajor. Secretar era 
d. Jonas Mudge, lumânărar, un trimis al domnului, plin de 
entuziasm şi dezinteresare, care vindea ceai membrilor 
asociaţiei, înainte de a se începe şedinţa, doamnele stăteau 
pe scăunele şi beau ceai până nu mai puteau, în timp ce o 
puşculiţă mare de lemn se afla pusă la vedere pe postavul 
verde al biroului, dinapoia ei fiind secretarul care mulțumea 
cu un zâmbet grațios pentru fiecare contribuţie vărsată la 
filonul bogat de aramă ascuns în puşculiţă. 

În împrejurarea de faţă, doamnele începură să bea o 
cantitate de ceai aproape îngrijorătoare, spre înfricoşarea 
cumplită a d-lui Weller-senior care, nevoind să ia în seamă 
semnele ce i le făcea Sam cu cotul, plimba în juru-i priviri în 
care puteai citi cu uşurinţă o adevărată uimire. 

— Sammy, şopti el fiului său, dacă unii dintre ăştia de aici 
n-o să aibă mâine dimineaţă nevoie să li se dea cep, să ştii 
că nu mai sunt eu tatăl tău! O vezi pe cocoana asta bătrână 
de lângă mine? Se îneacă cu ceai. 

— Nu poţi să stai locului? murmură Sam. 

— Sam, ia aminte ce-ţi spui eu, băiatule, urmă d. Weller 
după un moment, cu un accent de profundă nelinişte; dacă 
secretarul mai continuă cinci minute, o să crape de atâta 
pâine prăjită şi apă. 


— Ei, lasă-l dacă-i place, răspunse Sam; nu-i treaba 
dumitale. 

— Dacă mai ţine aşa, Sammy, urmă d. Weller tot în şoaptă, 
simt că e de datoria mea de om să mă ridic şi să spui câteva 
vorbe prezidentului. E aici, pe scăunelul al treilea de lângă 
mine, o femeie tânără, care a băut nouă ceşti jumate; se 
umflă văzând cu ochii. 

Nici o îndoială că d. Weller şi-ar fi pus în aplicare, 
neîntârziat, bunele sale intenţii, dacă un zgomot mare, 
pricinuit de strângerea ceştilor şi a farfuriilor, nu anunţa 
din fericire, că s-a sfârşit ceaiul. După ce serviciile fură 
strânse şi masa cu postav verde fu adusă în mijlocul 
încăperii, deschise şedinţa un omuleţ vioi, chel, cu pantaloni 
de bumbac, care se năpusti îndată pe trepte, cât pe ce să-şi 
frângă picioarele slăbănoage strânse în pantaloni de 
bumbac. 

— Doamnelor şi domnilor, spuse omuleţul chel, propun 
pentru fotoliul prezidenţial pe excelentul nostru frate, 
domnul Anthony Humm. 

La auzul propunerii, doamnele fluturară o elegantă 
colecţie de batiste, iar omuleţul apucă val-vârtej pe d. 
Humm de umeri şi-l împinse spre un obiect de mahon care 
întruchipase cândva un jilţ. Fluturatul batistelor se înteţi şi 
d. Humm, cu faţa lucioasă, mereu asudat, salută grațios 
adunarea, spre marea admiraţie a femeilor, şi-şi ocupă cu 
gravitate locul. Omuleţul cu pantaloni de bumbac ceru 
atunci să se facă linişte, apoi d. Humm se ridică şi spuse că, 
cu îngăduirea fraţilor şi surorilor din secţia Brick Lane, 
prezenţi în momentul acela, secretarul va citi raportul 
comitetului secţiunii Brick Lane, propunere care fu primită 
iarăşi printr-o fluturare de batiste. 

După ce secretarul strănută într-un mod foarte zgomotos, 
şi după ce tusea, care apucă întotdeauna o adunare când e 
vorba să se întâmple ceva interesant, îşi urmă cursul 
regulat, se dădu citire documentului de mai jos. 


RAPORTUL COMITETULUI SECȚIUNII BRICK LANE DIN 
MAREA UNIUNE EBENEZER A ASOCIAŢIEI DE 
TEMPERANŢA 

„Comitetul d-voastră şi-a continuat lucrările sale 
importante în cursul lunii trecute, şi are nespusa plăcere de 
a vă raporta următoarele cazuri de noi convertiți la 
temperanţă. 

H. Walker, croitor, nevasta şi cei doi copii ai lui. 
Mărturiseşte că, atunci când o ducea mai bine, avea 
obiceiul să bea zilnic bere, şi spune că nu e sigur dacă n-a 
sorbit, timp de douăzeci de ani de două ori pe săptămână, 
nas de câine care, aşa cum comitetul d-voastră a constatat 
în urma anchetei ce a făcut, e compus din bere caldă, sirop 
de zahăr, ienupăr şi nucă tămâioasă. (Aici, o femeie în 
vârstă scoase un geamăt strigând: Adevărat). El e acum 
fără lucru şi lefter de bani. Crede că e din vina băuturii 
(aplauze) sau pentru că şi-a pierdut mâna dreaptă; nu 
poate să spună care anume din amândouă, însă îşi închipuie 
că, de bună seamă, dacă nu ar fi băut decât apă toată viaţa, 
colegul său nu l-ar fi înţepat cu un ac ruginit, ceea cea 
prilejuit accidentul său. (Aplauze furtunoase.) Nu mai are 
altceva de băut decât apă limpede şi nu se simte însetat 
niciodată. (Puternice aplauze.) 

Betsy Martin, văduvă, cu un copil şi un ochi. Spală cu ziua, 
n-a avut niciodată decât un ochi, însă ştie că mamă ei bea 
zdravăn, şi nu s-ar mira dacă pricina ar fi asta. (Ropot de 
aplauze.) Crede că n-ar fi fost cu neputinţă să aibă acum doi 
ochi dacă s-ar fi abținut totdeauna de la băutură. (Aplauze 
furtunoase). Era obişnuită să primească pe zi optsprezece 
penny, o jumătate de oca de bere şi un pahar cu rachiu, 
însă, de când a devenit membră a secţiei Brick Lane, cere 
totdeauna ca plată trei şilingi şi şase penny. (Anunţarea 
interesantului fapt e primită cu entuziasmul cel mai 
asurzitor.) 

Henry Beller a fost mulţi ani majordom la diferite ospătării 
de corporaţii. Bea pe vremea aceea o mare cantitate de 


vinuri străine. Uneori a luat poate câte o sticlă, două, şi 
acasă, nu e absolut sigur de asta, însă ştie că, dacă le-a luat, 
atunci le-a băut. Se simte foarte rău şi melancolic, are 
fierbinţeli şi-i este mereu sete; îşi închipuie că i se trage 
desigur din cauza vinului pa care avea obiceiul să-l bea. 
(Aplauze). Acum n-are serviciu şi nu mai dă pe gât nici o 
picătură de vin străin. (Aplauze furtunoase.) 

Thomas Burton procură carne pentru pisici primarului şi 
şerifilor şi multor alţi membri ai Common Councillului. 
(Numele gentlemanului e ascultat cu suflarea tăiată.) Are 
un picior de lemn, e de părere că un picior de lemn costă 
mai scump când mergi cu el pe caldarâm, umblă de obicei 
cu picioare de lemn de ocazie şi bea un pahar de grog de 
ienupăr regulat în fiecare seară, uneori două. (Oftaturi 
adânci.) A observat că picioarele de ocazie crăpau şi 
putrezeau foarte repede; e ferm încredinţat că ele erau 
măcinate de ienupăr. (Aplauze îndelungate.) Îşi cumpără 
acum picioare noi de lemn şi nu bea decât apă şi ceai slab. 
Noile picioare de lemn durează de două ori mai mult decât 
cele vechi, şi el atribuie asta numai deprinderilor de 
temperanţă. (Aplauze triumfătoare.) 

După lectură, Anthony Humm propuse celor de faţă să se 
delecteze cu un cântec. Îi învită să se alăture lui pentru a 
cânta frumoasele cuvinte din „Cine n-a auzit vâslaşul vesel”, 
adaptate de fratele Mordlin pe aria psalmului o sută, în 
scopul favorizării desfătărilor morale şi raţionale ale 
societăţii. (Puternice aplauze.) D. Anthony Humm prinse 
prilejul pentru a-şi exprima încredințarea fermă că 
defunctul domn Dibdin1, recunoscând ororile tinereţii sale, 
scrisese cântecul acesta ca să arate foloasele abstinenţei. E 
un cântec de temperanţă. (Ropote de aplauze.) Curăţenia 
veşmintelor interesantului flăcău, felul lui iscusit de a se 
găti, starea voioasă de spirit care-i îngăduia, după frumoasa 
expresie a poetului: 

— Autor de cântece la modă pe aunci (N. Ir.) 


Să vâslească toată ziua fără ca nimic să-i pese... totul 
contribuie a dovedi că el era desigur băutor de apă. 
(Aplauze.) O, ce stare de virtuoase desfătări! (Aplauze 
entuziaste) şi ce răsplătit a fost flăcăul! Tineretul de aci să 
ia seama: 

Fetele se îmbulzeau să se urce-n barca lui 


(Aplauze zgomotoase, mai cu seamă în rândurile femeilor.) 
Ce exemplu strălucitor! Surorile, îmbulzindu-se în jurul 
tânărului vâslaş şi însoţindu-l pe cărarea datoriei şi-a 
temperanţei! Dar numai fetele de rând îl îngrijeau, îl 
mângâiau, îl ocroteau? Nu! 

EI era vâslaşul adorat al celor mai frumoase doamne din 
elită! 


(Aplauze frenetice.) Sexul slab se strângea ca un singur 
om... el îşi cerea iertare, la o singură femeie... se aduna în 
jurul tânărului vâslaş care-şi întorcea capul cu dezgust de la 
băutorii de spirtoase. (Aplauze.) Fraţii din secţia Brick Lane 
sunt vâslaşi. (Aplauze şi râsete.) Încăperea aceasta e barca 
lor; auditoriul reprezintă fetele, iar el (d. Anthony Humm) 
măcar că nevrednic, este primul vâslaş. (Aplauze 
nesfârşite.) 

— Sammy, ce-i aia sexul slab? întrebă d. Weller în şoaptă. 

— Femeile, răspunse Sam pe acelaşi ton. 

— Uite, aici are dreptate; trebuie să fie slabe, straşnic de 
slabe, ca să se lase prostite de unul ca el, zise Weller. 

Alte observaţii asemănătoare, făcute de bătrânul plin de 
indignare, fură întrerupte de începutul cântecului, pe care 
d. Anthony Humm îl psalmodia repetând câte două versuri, 
pentru a-i instrui pe aceia dintre auditorii care nu 
cunoşteau legenda. În timp ce se cânta, omuleţul în 
pantaloni de bumbac dispăru; reveni îndată după 
terminarea cântecului şi vorbi în şoaptă d-lui Anthony 
Humm cu o figură plină de importanţă. 


— Prieteni! zise d. Humm ridicând mâna cu aer rugător ca 
să impună tăcere câtorva doamne bătrâne şi grase ce 
rămăseseră în urmă cu vreo două versuri. 

Prieteni, un delegat al secţiei din Dorking a societăţii 
noastre, fratele Stiggins, aşteaptă jos. 

Batistele fluturară din nou, cu mai multă înflăcărare decât 
până atunci, căci d. Stiggins era foarte popular printre 
doamnele din Brick Lane. 

— Cred că poate să intre, zise d. Humm privind în juru-i cu 
un zâmbet larg. Frate 'Tadger, poate să vină la noi şi să ne 
salute. 

Omuleţul în pantaloni de bumbac, care răspundea la 
numele de fratele Tadger, dădu buzna pe scară în jos, apoi 
numaidecât fu auzit urcând cu venerabilul domn Stiggins. 

— Uite-l că vine, Sammy, şopti d. Weller roşu la faţă din 
pricina râsului pe care-l înfrâna. 

— Nu-mi mai spune nimic, glăsui Sam; nu mă pot ţine de 
râs. E lângă uşă; îl auz cum se izbeşte cu capul de 
scândură. 

În vreme ce Sam vorbea, uşa se deschisese în lături şi 
fratele Tadger intră urmat numaidecât de venerabilul domn 
Stiggins care, de cum se ivi, fu primit cu aplauze, cu bătăi 
din picioare şi cu fluturări de batiste. Dar, la toate aceste 
manifestații de încântare, fratele Stiggins nu răspunse o 
iotă, mărginindu-se să se zgâiască cu un zâmbet prostit la 
mucul de lumânare ce fumega pe masă, bălăbănindu-se 
totodată foarte nesigur pe picioare. 

— Nu vă simţiţi bine, frate Stiggins? îl întrebă în şoaptă d. 
Anthony Humm. 

— Mă simt foarte bine, domnule, răspunse d. Stiggins cu 
un glas în care asprimea se împletea cu o foarte mare 
greutate de exprimare. Mă simt perfect, domnule. 

— Cu atât mai bine, glăsui d. Anthony Humm dându-se 
câţiva paşi înapoi. 

— Nădăjduiesc că nimeni nu şi-a îngăduit aici să spună nu 
mi-e bine, domnule, zise d. Stiggins. 


— O, desigur, că nu! rosti d. Humm. 

— Nu-i sfătuiesc să spună altfel, domnule, nu-i sfătuiesc, 
zise d. Stiggins. 

În răstimpul dialogului, adunarea amuţise, aşteptând cu 
oarecare nelinişte reluarea lucrărilor. 

— Frate, spuse d. Humm cu un zâmbet îmbietor, vreţi să 
vorbiţi adunării? 

— Nu, domnule, replică d. Stiggins; nu, domnule, nu 
vreau. 

Cei de faţă se uitară unii la alţii cu ochii holbaţi, şi un 
murmur de uimire străbătu sala. 

— Părerea mea este, domnule, glăsui Stiggins descheindu- 
şi haina şi vorbind foarte tare, părerea mea este, domnule, 
că adunarea asta s-a îmbătat, domnule. Frate Tadger, 
domnule! continuă d. Stiggins cu ferocitate crescândă şi 
întorcându-se brusc spre omuleţul în pantaloni de bumbac: 
eşti beat, domnule! 

Rostind cuvintele acestea, d. Stiggins trânti în nasul 
fratelui Tadger, cu scopul lăudabil de-a încuraja sobrietatea 
adunării şi de-a exclude din ea orice persoană netrebnică, 
un pumn aşa de bine aţintit, că făptura cu pantaloni de 
bumbac dispăru cât ai clipi din ochi. Fratele Tadger fusese 
repezit cu capul în jos, pe trepte. 

Femeile începură să ţipe sfâşietor de tare şi, năpustindu-se 
în grupuri mici în jurul fraţilor favoriţi, îi înlănţuiră cu 
braţele ca să-i apere de primejdie. Mişcătoarea dovadă de 
afecţiune deveni aproape fatală fratelui Humm, căci el era 
nespus de popular, şi puţin a lipsit să fie înăbuşit de 
mulţimea femeilor credincioase care se agăţaseră de gâtul 
lui, copleşindu-l cu mângăierile. Mai toate luminile se 
stinseră îndată, şi în toată sala răsuna zarva învălmăşelii. 

— Acum Sammy, spuse d. Weller scoţându-şi redingota plin 
de hotărâre, cată de adu un poliţist. 

— Şi ce-ai de gând să faci până atunci? întrebă Sam. 

— Nu-mi duce grijă, Sammy; am de lămurit o mică 
socoteală cu Stiggins, răspunse bătrânul gentleman. 


Mai înainte ca Sam să-l poată ţine, eroicul părinte răzbi 
până într-un ungher retras al încăperii unde se găsea 
venerabilul domn Stiggins şi-l atacă cu o îndemânare 
deosebită. 

— Hai afară! glăsui Sam. 

— Hai încoa! strigă d. Weller şi, fără să-l mai poftească, 
dădu venerabilului domn Stiggins o palmă peste cap, apoi 
începu să ţopăie în juru-i cu o sprinteneală de titirez, ceea 
ce la vârsta lui era un lucru vrednic de admiraţie. 

Dându-şi seama că mustrările erau zadarnice, Sam îşi 
înfundă pălăria, aruncă pe braţ haina părintelui său şi, 
apucându-l pe bătrân pe după mijloc, îl trase cu sila pe 
scară şi de acolo în stradă, fără să-l slăbească, fără să-i 
îngăduie să se oprească până la colţ. Când ajunseră acolo, 
puteau auzi zbieretele mulţimii care-l conducea pe 
venerabilul domn Stiggins către o locuinţă unde avea să 
stea peste noapte în siguranţă; auzeau de-aşijderea larma 
prilejuită de împrăştierea în diferite direcţii a membrilor 
secţiei Brick Lane din Uniunea Ebenezer a Asociaţiei de 
Temperanţă. 

CAPITOLUL XXXIV, 

Consacrat în întregime unei dări de seamă, completă şi 
fidelă, a memorabilului proces Bardell contra Pickwick. 

— Tare aş vrea să ştiu ce-o fi mâncat azi dimineaţă primul 
jurat, spuse d. Snodgrass pentru a întreţine discuţia în 
frământata dimineaţă a zilei de 14 februarie. 

— A, nădăjduiesc că s-a ospătat bine, rosti d. Perker. 

— Pentru ce? întrebă d. Pickwick. 

— Lucrul e deosebit de important, extrem de important, 
scumpe domn, replică d. Perker; un jurat mulţumit, care s-a 
ospătat bine, este foarte preţios pentru noi. Juraţii 
nemulţumiţi sau flămânzi, scumpe domn, ţin întotdeauna cu 
reclamantul. 

— Vai de mine, dar cum aşa?! se miră d. Pickwick complet 
buimac. 


— Drept să spun, nu ştiu, răspunse cu răceală omuleţul; ca 
să economisească timp, îmi închipui. Când comisia s-a 
retras şi dacă ora mesei este apropiată, primul jurat scoate 
ceasul, şi zice: „Vai, domnilor, e cinci fără zece; eu iau masa 
la cinci”. „Şi noi” spun toţi ceilalţi afară de vreo doi care ar 
fi trebuit să mănânce la trei şi care, ca atare, sunt şi mai 
zoriţi să plece. Primul jurat zâmbeşte şi-şi pune ceasul la 
loc. „Ei, domnilor, ce zicem? Reclamantul sau pârâtul, 
domnilor? Eu sunt dispus să cred, întrucât mă priveşte... 
Sunt dispus să cred - dar nu vreau să vă lăsaţi influenţaţi de 
mine - eu cred că reclamantul are dreptate.” Atunci doi-trei 
juraţi vor spune, fireşte, că şi ei cred la fel; după care, fără 
bătaie de cap, se declară în unanimitate de acord. Nouă şi 
zece! continuă omuleţul, uitându-ise la ceas. E vremea să 
pornim, scumpe domn. Curtea-i de obicei plină când este 
vorba de încălcarea unei făgăduieli de căsătorie. Ar fi mai 
bine să porunceşti să se aducă o trăsură, scumpe domn, 
altminteri ajungem prea târziu. 

D. Pickwick trase imediat de clopoțel; după ce fu adusă o 
trăsură, tuspatru pickwickienii se urcară în ea dimpreună 
cu d. Perker, îndreptându-se spre Guildhall. Sam Weller, d. 
Lowten şi geanta albastră urmau într-o cabrioletă. 

— Lowten, spuse Perker când ajunseră în sala paşilor 
pierduţi, bagă-i pe prietenii domnului Pickwick în tribuna 
stagiarilor; e mai bine ca domnul Pickwick să stea lângă 
mine. Pe aici, scumpe domn, pe aici. 

Grăind astfel, omuleţul îl luă pe d. Pickwick de mânecă şi-l 
conduse spre o bancă mai scundă, aflată sub biroul 
judecătorului, construită anume pentru ca avocaţii să poată 
şopti la urechea pledantului instrucţiunile pe care mersul 
procesului le face necesare. Publicul, în număr mare, nu-i 
poate vedea pe ocupanţii acestei bănci, deoarece ei stau 
mai jos decât pledanţii şi decât auditorii, ale căror scaune 
sunt mai ridicate. Fireşte, stau cu spatele spre public şi 
pledanţi şi cu faţa spre judecător. 


— Îmi închipui că asta e tribuna martorilor, spuse d. 
Pickwick arătând la stânga un fel de estradă înconjurată de 
o balustradă de metal. 

— Da, scumpe domn, tribuna martorilor, răspunse Perker 
scoțând un teanc de hârtii din geanta albastră, pe care 
Lowten o depusese atunci la picioarele lui. 

— Şi acolo, întrebă d. Pickwick arătând la dreapta două 
bănci împrejmuite de-o bară, stau juraţii, nu-i aşa? 

— Exact, scumpe domn, lămuri d. Perker ciocănind în 
capacul tabacherei cu tutun de prizat. 

D. Pickwick se ridică în picioare, plin de neastâmpăr, şi-şi 
aruncă privirile asupra sălii. 

La galerie se şi aflau grupuri-grupuri de spectatori, iar pe 
banca avocaţilor pledanţi, înşiruiţi, un număr mare de 
domni cu perucă, a căror reuniune înfăţişa acea agreabilă şi 
bogată varietate de nasuri şi de favoriţi pentru care baroul 
englez este cu drept cuvânt celebru. Domnii care posedau 
un dosar, îl ţineau în modul cel mai vizibil, şi-şi frecau din 
când în când nasul cu el spre a atrage şi mai mult luarea 
aminte a spectatorilor. Alţii, care nu aveau nici un dosar de 
arătat, ţineau la subsuori tomuri groase, cu etichete roşii la 
cotor şi cu scoarţe de culoarea plăcintei necoapte, 
binecunoscute sub numele de „lawcalf”. Alţii, care n-aveau 
nici dosare, nici cărţi, îşi vârau mâinile în buzunar şi luau un 
aer cât mai înţelept cu putinţă; pe când alţii umblau foarte 
zoriţi de colo-colo cu o mutră gravă, satisfăcuţi că stârnesc 
astfel admiraţia şi mirarea străinilor neiniţiaţi. Spre marea 
uimire a d. Pickwick, ei erau împărţiţi în mici grupuri şi 
discutau cu liniştea cea mai desăvârşită despre noutăţile 
zilei, de parcă n-ar fi fost câtuşi de puţin pe tapet un proces 
care urma să fie dezbătut. 

Salutul d-lui Phunky, când intră să-şi ia locul dinapoia 
băncii rezervate judecătorului, atrase atenţia d-lui 
Pickwick; abia îi răspunse la salut, şi se arătă D. Avocat 
Snubbin, urmat de d. Mallard care, după ce depuse pe 
masă o geantă stacojie, aşa de voluminoasă încât avocatul 


aproape nu se mai vedea de dinapoia ei, strânse mâna d-lui 
Perker şi se retrase. Intrară alţi doi-trei avocaţi, iar printre 
ei un om rotofei, roşu la faţă, care făcu un semn prietenos 
din cap d-lui Snubbin şi-i spuse că dimineaţa este frumoasă. 

— Cine e omul acesta roşu la faţă care l-a salutat pe 
avocatul nostru şi i-a spus că e o dimineaţă frumoasă? 
întrebă încet d. Pickwick. 

— E domnul Buzfuz, răspunse d. Perker, avocatul 
adversarei noastre. Domnul aşezat la spatele lui e domnul 
Skimpin, stagiarul său. 

Cuprins de groază, aflând de mârşăvia pe care omul 
acesta o făcuse cu sânge rece, d. Pickwick se pregătea să 
întrebe cum cutează d. Buzfuz, avocatul părţii adverse, să-şi 
permită a spune d-lui Snubbin care e avocatul său că eo 
dimineaţă frumoasă - când îl întrerupse ridicarea în 
picioare a avocaţilor la strigătul puternic de „linişte” pe 
care îl scoseseră uşierii Curţii. Uitându-se în jur, băgă de 
seamă că intrase judecătorul. 

D. Judecător Stareleigh (care judeca în lipsa primului 
preşedinte, reţinut de o indispoziţie) era un bărbat bondoc 
şi aşa de gras că părea numai fălci şi jiletcă. El se dădu de-a 
dura în sală pe două picioruşe crăcănate şi, după ce salută 
cu gravitate baroul care, cu gravitate, se înclină, îşi puse 
picioruşele sub masă şi tichia cu trei colţuri pe masă. După 
ce D. Judecător Stareleigh făcu toate acestea, nu se mai 
vedeau din el decât doi ochişori foarte ciudaţi, o faţă lată, 
trandafirie, şi cam jumătate dintr-o perucă mare, foarte 
comică. 

De îndată ce judecătorul îşi ocupă locul, uşierul care 
stătea în picioare, în sală, strigă „linişte” pe un ton de 
comandă, pe urmă alt uşier la galerie strigă „linişte” cu 
voce mânioasă, şi alţi trei-patru uşieri răcniră dojenitor, cu 
indignare: „linişte”. Apoi, un domn în negru, aşezat sub 
judecător, începu să strige numele juraţilor. După multe 
zbierete se descoperi că erau prezenţi doar zece juraţi 
speciali. D. Buzfuz cerând atunci ca juriul special să fie 


completat prin înlocuitori, domnul în negru înhăţă îndată 
doi juraţi obişnuiţi, un zarzavagiu şi un spiţer, care-i veniră 
la îndemână. 

— Domnilor, spuse omul în negru, răspundeţi la numele 
dumneavoastră pentru a depune jurământul. Richard 
Upwich? 

— Aici, răspunse zarzavagiul. 

— Thomas Groffin? 

— Aici, spuse spiţerul. 

— Puneţi mâna pe Evanghelie, domnilor. Veţi judeca cu 
credinţă şi sinceritate... 

— Rog Curtea să mă ierte, întrerupse spiţerul care era 
înalt, uscăţiv şi galben, însă nădăjduiesc că mi se va îngădui 
să nu iau parte la şedinţă. 

— Ce motive ai, domnule? întrebă D. Judecător Stareleigh. 

— N-am vânzător în spiţerie, milord, răspunse spiţerul. 

— N-am ce-ţi face, domnule. Ar fi trebuit să-ţi angajezi. 

— Nu-mi pot permite, milord, reluă spiţerul. 

— Ei bine, domnule, ar trebui să poţi! ripostă judecătorul 
înroşindu-se, căci D. Judecător Stareleigh era iritabil din 
fire şi nu suporta contrazicerea. 

— Ştiu că ar trebui să pot, dacă mi-ar merge după cum 
merit, dar nu-mi merge, milord, răspunse spiţerul. 

— Pune-l să jure! declară judecătorul, poruncitor. 

Slujbaşul nu trecuse de veţi judeca cu credinţă şi 
sinceritate, când spiţerul îl întrerupse iarăşi. 

— Trebuie să depun jurământul, milord? întrebă el. 

— Desigur, domnule, replică îndărătnicul slujitor al 
justiţiei. 

— Prea bine, milord, glăsui spiţerul resemnat. Dar să ştiţi 
că până se termină procesul s-ar putea să se-ntâmple o 
nenorocire. Puneţi-mă să jur, dacă poftiţi. 

Şi spiţerul depuse jurământul mai înainte ca judecătorul 
să fi putut rosti o vorbă. 

— Milord, reluă spiţerul aşezându-se cât se poate de 
liniştit, voiam numai să vă anunţ că n-am lăsat în dughiana 


mea decât un băiat care-mi face comisioanele. Băiat foarte 
cumsecade, milord, însă care se pricepe foarte puţin la 
doctorii; şi ştiu că, în capul lui, sarea de Epson înseamnă 
acid sulfuric şi siropul de siminichie - laudanum. Asta e tot, 
milord. 

După cuvintele acestea, spiţerul se aşeză comod pe bancă, 
luă o mutră zâmbitoare şi părea pregătit pentru toate 
veştile rele. 

D. Pickwick îl cerceta cu simţământul celei mai profunde 
înfricoşări, când o zarvă uşoară se produse în sală; nu trecu 
mult şi d-na Bardell, gata-gata să leşine, sprijinită de d-na 
Cluppins, îşi făcu apariţia şi fu aşezată la capătul celălalt al 
băncii ocupată de d. Pickwick. O umbrelă enormă fu adusă 
atunci de d. Dodson, şi o pereche de galenţi de către d. 
Fogg; amândoi îşi pregătiseră cu această ocazie figurile 
cele mai simpatice şi înduioşate. D-na Sanders se ivi apoi, 
conducând pe d-şorul Bardell. La vederea copilului, d-na 
Bardell tresări; deodată venindu-şi în fire, începu să-l 
sărute cu înflăcărare; pe urmă recăzând în stare de 
inconştienţă din pricina nervilor zdruncinaţi, buna doamnă 
ceru să i se spună unde se află. Răspunzând întrebării, d-na 
Cluppins şi d-na Sanders îşi întoarseră capul şi începură să 
plângă, pe când d-nii Dodson şi Fogg o implorară pe 
reclamantă să se liniştească. D. Buzfuz îşi frecă ochii din 
răsputeri cu o batistă mare albă, aruncând spre juraţi o 
privire rugătoare. Judecătorul părea şi el mişcat, iar câţiva 
spectatori tuşiră pentru a-şi ascunde emoția. 

— Într-adevăr, foarte bună idee, şopti Perker d-lui 
Pickwick. Straşnici băieţi, Dodson şi Fogg ăştia! lată o scenă 
de mare effect, scumpe domn, de mare efect. 

În timp ce vorbea Perker, d-na Bardell îşi reveni treptat în 
fire, iar d-na Cluppins, după ce examinase cu grijă nasturii 
şi cheotorile respective ale d-şorului Bardell, îl puse să stea 
în picioare în faţa mamei sale; poziţie bună care va stârni 
negreşit mila juraţilor şi a judecătorului. Lucrul nu se 
putuse însă îndeplini fără o împotrivire grozavă şi lacrimi 


multe din partea tânărului domn, care avea presimţiri 
sigure că aşezarea lui în ochii judecătorului nu era altceva 
decât începutul unor formalităţi urmate de osândirea sa 
numaidecât la moarte sau, cel puţin, la transportarea pe 
viaţă, peste mări. 

— Bardell şi Pickwick, rosti domnul în negru, anunțând 
procesul care se afla cel dintâi pe listă. 

— Milord, spuse D. Avocat Buzfuz, eu sunt cu reclamanta. 

— Cine mai este cu dumneata, colega Buzfuz? întrebă 
judecătorul. 

D. Skimpin făcu o plecăciune ca să arate că el era. 

— Eu îl reprezint pe pârât, milord, declară D. Avocat 
Snubbin. 

— Aveţi pe cineva cu dumneavoastră, d-le Snubbin? 
întrebă judecătorul. 

— Pe domnul Phunky, milord, răspunse avocatul Snubbin. 

— Avocatul Buzfuz şi domnul Skimpin pentru reclamantă, 
spuse judecătorul scriind numele într-un carneţel şi 
articulând ce scria. Pentru pârât, avocatul Snubbin şi 
domnul Monkey. 

— Cer iertare înălţimii voastre, Phunky. 

— A, prea bine! spuse judecătorul. Nu mai avusesem 
plăcerea să aud mumele domnului! 

D. Phunky se înclină atunci şi zâmbi, iar judecătorul se 
înclină de asemenea şi zâmbi; iar d. Phunky, îmbujorându-se 
până în albul ochilor, se strădui să aibă aerul de-a nu şti că 
toată lumea se uită la dânsul, lucru care nu a reuşit până în 
prezent nimănui şi care, după toate probabilitățile, nici nu 
va reuşi vreodată. 

— Să începem, zise judecătorul. 

Uşierii strigară din nou: „linişte“, iar d. Skimpin deschise 
dezbaterile asupra clauzei respective, şi cauza părea să 
conţină foarte puţine amănunte interesante, căci avocatul 
păstrase pentru sine amănuntele pe care le ştia; iar când 
peste trei minute d. Skimpin se aşeză la loc, juraţii erau tot 
aşa de luminaţi ca mai înainte. 


Avocatul Buzfuz se ridică atunci, cu toată semeţia şi 
demnitatea cerute de atmosfera solemnă în care se 
desfăşurau dezbaterile, vorbi în şoaptă cu Dodson, se sfătui 
pe scurt cu Fogg, îşi trase roba peste umeri, îşi potrivi 
peruca şi se adresă juraţilor. 

Avocatul Buzfuz începu prin a spune că niciodată de-a 
lungul experienţei sale profesionale, niciodată de când se 
consacrase studiului şi aplicării legilor, nu s-a apropiat de o 
cauză cu sentimente de emoție aşa de profunde, cu 
conştiinţa unei aşa de apăsătoare răspunderi impusă sieşi; 
răspundere, putea spune, pe care n-ar fi fost în stare să şi-o 
asume niciodată dacă nu l-ar fi îndemnat şi susţinut 
convingerea, îndestul de tare pentru a echivala cu o fermă 
certitudine, convingerea că această cauză adevărată şi 
dreaptă sau, cu alte cuvinte, cauza clientei sale, a clientei 
sale insultată şi persecutată, trebuia să triumfe în faţa celor 
doisprezece domni inteligenţi şi nobili pe care îi vedea 
dinainte-i pe banca juraţilor. 

Avocaţii încep întotdeauna astfel, deoarece caută să-i facă 
pe juraţi să fie în termenii cei mai buni cu ei înşişi, făcându-i 
să creadă că sunt personaje deosebit de agere la minte. Un 
efect se produse imediat şi mai mulţi juraţi începură să ia 
cu sârguinţă note. 

— Domnilor, aţi aflat de la savantul meu prieten, urmă 
avocatul Buzfuz, deşi ştia bine că ascultându-l pe savantul 
prieten pomenit mai sus, domnii juraţi nu aflaseră absolut 
inimic de la el; aţi aflat de la savantul meu prieten, 
domnilor, că vi se prezintă o acţiune împotriva nerespectării 
făgăduielii de luare în căsătorie, în care daunele sunt de o 
mie cinci sute lire sterline. Însă n-aţi aflat de la savantul 
meu prieten, dat fiind că aceasta nu intra în atribuţiile 
savantului meu prieten să vă spună, care sunt faptele şi 
circumstanţele ce vor fi relatate amănunţit de mine; ele vor 
fi confirmate şi de ireproşabilele doamne pe care le voi 
aşeza în faţa dumneavoastră, în bancă. 


Accentuând cu o emfază teribilă asupra cuvântului 
„bancă” D. Avocat Buzfuz trânti cu putere un pumn în masă 
şi se uită la Dodson şi Fogg. Aceştia dădură din cap în semn 
de admiraţie faţă de avocat, cu indignare şi sfidare faţă de 
pârât. 

— Reclamanta, domnilor, continuă d. Buzfuz cu glas blând, 
melancolic, reclamanta este o văduvă. Da, domnilor, o 
văduvă. Răposatul domn Bardell, după ce se bucurase mulţi 
ani de stima şi încrederea suveranului său, ca unul din 
păzitorii veniturilor regale, s-a strecurat aproape pe 
nesimţite din lumea aceasta, spre a căuta aiurea tihna şi 
pacea pe care vama nu le poate acorda niciodată. 

Descriind în termeni mişcători decesul d-lui Bardell, care 
fusese lovit în cap cu un ţap de bere, în beciul unei 
cârciumi, glasul avocatului tremură, dar continuă cu 
emoție: 

— Puțin timp înainte de a muri, el pecetluise asemănarea 
sa pe fruntea unui băieţaş. Cu acest băieţaş, singurul gaj al 
iubirii defunctului vameş, doamna Bardell se retrase din 
lume şi îşi căută consolarea în liniştea străzii Goswell; aci, 
ea puse la fereastra salonului un anunţ, scris de mână, cu 
acest conţinut: 

Camere mobilate pentru domn singur. 

A se adresa aici. 

Spunând acestea, avocatul Buzfuz făcu o pauză, în timp ce 
câţiva domni din rândul juraţilor luau note după document. 

— Piesa aceasta nu are nici o dată? întrebă un jurat. 

— Nu, domnule, nu are nici o dată, răspunse avocatul 
Buzfuz; sunt însă informat că anunţul a fost pus în fereastra 
de la salonul reclamantei exact acum trei ani. Atrag 
stăruitor atenţia comisiei asupra termenilor documentului: 
Camere mobilate pentru domn singur. Domnilor, opinia ce 
doamna Bardell şi-o formase despre sexul opus era derivată 
dintr-o lungă contemplare a calităţilor nepreţuite ale soţului 
pe care îl pierduse. Nu avea temeri; nu avea neîncredere; 
nu avea bănuieli; era numai siguranţă şi încredere. Domnul 


Bardell, spunea văduva, domnul Bardell era un om de 
onoare... era un om de cuvânt... Domnul Bardell n-a fost un 
şarlatan. Domnul Bardell fusese cândva celibatar; unui 
celibatar am să-i cer protecţie, sprijin, mângâiere; în 
celibatari voi vedea veşnic ceva care îmi va reaminti ce era 
domnul Bardell când a cucerit tânăra şi neprihănita mea 
afecţiune; unui celibatar, aşadar, voi închiria locuinţa mea. 
Îndemnată de acest frumos şi mişcător imbold (unul dintre 
cele mai frumoase imbolduri ale firii noastre imperfecte, 
domnilor), văduva singură şi dezolată îşi uscă lacrimile, îşi 
mobilă primul etaj, îşi strânse nevinovatul băieţaş la sânul ei 
matern, şi puse la fereastra salonului biletul de închiriat. Şi 
credeţi că biletul a rămas multă vreme acolo? Nu. Şarpele 
stătea la pândă, fitilul era aprins, mina era pregătită, 
săpătorul şi minerul erau la lucru. Nici nu fusese pus de trei 
zile biletul la fereastra salonului... nici trei zile, domnilor! 
când o fiinţă care mergea pe două picioare şi semăna după 
aparenţă a om, iar nu a monstru, bătu la uşa doamnei 
Bardell; se informă; închirie locuinţa, şi chiar de a doua zi 
intră în posesia camerelor. Fiinţa aceasta era Pickwick, 
Pickwick pârâtul! 

Avocatul Buzfuz vorbise cu atâta înflăcărare încât faţa-i 
devenise stacojie; se opri să-şi tragă răsuflarea. Tăcerea îl 
trezi pe D. Judecător Stareleigh care, numaidecât, scrise 
ceva cu o pană ce nu avea cerneală şi luă um aer 
extraordinar de cugetător, pentru a-i face pe juraţi să 
creadă că gândea totdeauna mai profund când ţinea ochii 
închişi. 

Avocatul Buzfuz continuă. 

— Despre acest domn Pickwick aş vrea să vă spun două- 
trei cuvinte; dar subiectul prezintă puţină atracţie şi eu, 
domnilor, nu sunt omul, iar dumneavoastră domnilor, nu 
sunteţi oamenii să vă extaziaţi în faţa unei cruzimi 
revoltătoare şi a unei mârşăvii premeditate. 

D. Pickwick, care de câtva timp se zvârcolea în tăcere, 
tresări violent, ca şi cum o vagă idee de a-l ataca pe 


avocatul Buzfuz, chiar sub ochii augustei justiţii şi ai legii, îi 
venise în minte. Un gest povăţuitor al d-lui Perker îl reţinu, 
astfel că ascultă restul cuvântării savantului domn cu un aer 
de indignare ce contrasta puternic cu figurile pline de 
admiraţie ale d-nelor Cluppins şi Sanders. 

— Spun mârşăvie premeditată, domnilor, continuă 
avocatul Buzfuz, privindu-l pe d. Pickwick şi adresându-i-se 
direct; iar când spun mârşăvie premeditată, permiteţi-mi 
să-l avertizez pe pârâtul Pickwick, dacă se află în sală, după 
cum sunt informat că este, că ar fi procedat mai decent, mai 
cuviincios, cu mai multă judecată şi cu bun gust, dacă se 
abţinea să se înfăţişeze. Daţi-mi voie să-l avertizez, 
domnilor, că dacă şi-ar permite vreun gest de dezaprobare 
în această incintă, nu-i va fi de nici un folos, căci 
dumneavoastră veţi şti să-l apreciaţi, veţi şti câte parale 
face! şi daţi-mi voie să-i mai spun, domnilor, cum vă va 
spune şi milord, că un avocat care îşi îndeplineşte datoria 
faţă de clienţii săi, nu trebuie să fie nici intimidat, nici 
ameninţat, nici redus la tăcere, şi că orice tentativă pentru 
a săvârşi unul sau altul, primul sau ultimul din aceste acte 
se va întoarce în capul uneltitorului, fie el reclamant sau 
pârât, numească-se Pickwick sau Noakes sau Stoakes, sau 
Stiles, sau Brown, sau Thompson. 

Mica digresiune de la subiectul principal aduse neapărat 
rezultatul dorit, acela de a îndrepta toţi ochii asupra d-lui 
Pickwick. Avocatul Buzfuz, revenindu-şi parţial din starea 
de exaltare morală de care se lăsase biciuit, urmă: 

— Vă voi dovedi, domnilor, că timp de doi ani Pickwick a 
continuat să rămână statornic şi fără întrerupere, fără 
contenire, în casa doamnei Bardell, vă voi dovedi că, toată 
vremea asta, doamna Bardell l-a servit, a căutat să-i facă 
şederea cât mai plăcută, i-a gătit bucatele, i-a adunat rufele 
ca să le dea înafară, la spălătoreasă, le-a cârpit, le-a călcat, 
şi l-a primenit când au fost aduse acasă; s-a bucurat în 
sfârşit de toată încrederea chiriaşului ei. Vă voi dovedi că, 
în multe ocazii, el a dat băieţaşului ei câte o jumătate de 


penny, ba uneori bănuţi de şase penny; vă voi dovedi de 
asemenea, printr-un martor a cărui depoziţie îi va fi 
imposibil savantului meu prieten s-o tăgăduiască sau s-o 
infirme că, odată, l-a mângâiat pe mititel pe cap şi, după ce 
i-a pus întrebarea dacă în ultimul timp a mai câştigat alley 
tors sau commoneys (din care înţeleg că e vorba de un 
anume fel de bile, mult preţuite de tineretul oraşului 
nostru) s-a servit de această remarcabilă expresie: Ţi-ar 
părea bine să ai iarăşi un tată? Vă voi mai dovedi, domnilor 
că, acum vreun an, Pickwick a început deodată să lipsească 
de acasă intervale îndelungi de timp, ca şi cum ar fi avut 
intenţia să se despartă treptat de clienta mea; însă vă voi 
mai arăta că, în epoca aceea, hotărârea lui nu era destul de 
tare sau că bunele lui sentimente dominară, dacă el are 
sentimente bune; sau că farmecul şi perfecțiunea clientei 
mele învinseră intenţiile lui neomeneşti, căci vă voi dovedi 
că, odată, înapoindu-se de la ţară, i-a făcut în chip categoric 
propuneri de căsătorie, după ce avu grijă totuşi să nu fie 
nici un martor al contractului lor solemn; sunt în măsură să 
dovedesc, după depoziţia făcută de trei prieteni ai lui, 
martori împotriva voinţei lor, domnilor... da, martori 
împotriva voinţei lor... că în aceeaşi dimineaţă el a fost 
descoperit de dânşii ţinând-o pe reclamantă în braţe şi 
calmându-i tulburarea cu vorbe dulci şi cu mângâieri. 

O impresie vădită produse asupra ascultătorilor partea 
aceasta a cuvântării savantului avocat. Scoţând din geantă 
două petece mici de hârtie, continuă: 

— Şi acum, domnilor, încă un singur cuvânt. Între părţi au 
fost schimbate două scrisori pe care pârâtul le recunoaşte 
ca fiind scrise de mâna sa, şi care grăiesc cât tomuri întregi. 
Scrisorile acestea de asemenea dezvăluiesc caracterul 
omului. Nu sunt scrise într-un limbaj deschis, elocvent, cald, 
care să nu respire nimic altceva decât o afecţiune 
pasionată. Nu, epistolele tăinuiesc ceva, sunt pline de 
şiretenie, de cuvinte ocolite, însă care, din fericire, sunt 
mult mai convingătoare decât dacă ar fi conţinut expresiile 


cele mai înflăcărate, imaginile cele mai poetice; scrisori ce 
trebuiesc examinate cu un ochi precaut şi bănuitor; scrisori 
ce erau destinate, la vremea lor, de Pickwick, să deruteze şi 
să înşele persoanele în a căror mână ar fi putut să cadă. Vă 
voi citi-o pe întâia, domnilor: „Garraway, amiază. Dragă 
doamnă Bardell. Cotlete şi sos de roşii. Al dumitale, 
Pickwick” Domnilor, ce înseamnă asta? Cotlete şi sos de 
roşii. Al dumitale Pickwick! Cotlete! Dumnezeule! Şi sos de 
roşii! Domnilor, fericirea unei femei sensibile şi 
încrezătoare - să fie astfel luată în derâdere prin aceste 
mârşave tertipuri? Scrisoarea următoare nu are dată, ceea 
ce prezintă ceva suspect. „Dragă doamnă B. Nu voi veni 
acasă decât mâine dimineaţă; trăsura a întârziat!” Şi apoi 
această expresie foarte interesantă: „Nu fii necăjită pentru 
buiotă”. Buiotă! Ei, domnilor, cine se necăjeşte pentru o 
buiotă? Când a fost tulburată liniştea unui bărbat sau a unei 
femei de-o buiotă? De-o buiotă care în sine e un obiect 
domestic, nevătămător, folositor, şi voi adăuga, domnilor, 
plăcut. De ce este doamna Bardell aşa de serios implorată 
să nu-şi bată capul cu buiota? Pentru că (aşa cum nu există 
nici o umbră de îndoială) cuvântul serveşte drept capac 
pentru un foc tăinuit, pentru că nu este scris decât cu 
scopul de-a înlocui vreo expresie drăgălaşă sau vreo 
făgăduială - totul deghizat printr-un sistem de 
corespondenţă plănuit dinainte şi dibaci ticluit de Pickwick 
în vederea unei părăsiri premeditate, sistem pe care nu-l 
pot descifra acum. Apoi aluzia la trăsura întârziată! Căci, 
după cum văd eu lucrurile, ea se referă chiar la Pickwick 
care, fără doar şi poate, a fost în întârziere criminală pe 
toată durata acestei afaceri; însă a cărui viteză va fi fără 
veste accelerată şi ale cărui roţi, domnilor, după cum va 
constata pe socoteala lui, vor fi neapărat unse de 
dumneavoastră. 

D. Avocat Buzfuz se opri în momentul acesta spre a vedea 
dacă juraţii zâmbesc la auzul glumei sale; însă, gluma 
nefiind pricepută de nimeni, afară de zarzavagiu, a cărui 


înţelegere în privinţa aceasta se datora probabil faptului că 
el îşi supusese căruţa, tocmai în dimineaţa aceea, operaţiei 
cu pricina, savantul avocat socoti de cuviinţă ca, înainte de 
a încheia, să caute din nou să stârnească mila celor de faţă. 

— Domnilor, dar destul cu toate acestea, rosti D. Avocat 
Buzfuz; e greu să zâmbesc cu o inimă sfâşiată; e nepotrivit 
să glumim când cele mai profunde simpatii ale noastre sunt 
stârnite. Speranţele şi perspectivele clientei mele sunt 
distruse, şi nu fac o figură retorică atunci când spun că ea 
nu mai are nici o posibilitate de a-şi câştiga existenţa. 
Biletul de închiriat nu mai este la fereastră, şi cu toate 
acestea, chiriaş n-are. Celibatari demni de alegere trec în 
sus şi în jos pe stradă, însă pentru ei nu există nici o 
invitaţie de „a se adresa aici”. Totul e mohorât şi liniştit în 
locuinţa doamnei Bardell; chiar şi glasul copilului este făcut 
să tacă; copilul părăseşte jocurile-i inocente când mama lui 
începe să plângă; alley tors şi commoneys, bilele lui, sunt 
deopotrivă lăsate uitării; nu mai aude strigătul familiar al 
tovarăşilor săi de, zbârci”. A pierdut iscusinţa de care 
dădea dovadă la titirez sau la soţ-ori-făr'de. Cu toate 
acestea, domnilor, Pickwick, distrugătorul nemilos al acestei 
oaze domestice din deşertul străzii Goswel, Pickwick care a 
secat izvorul şi a aruncat cenuşă peste iarbă, Pickwick care 
se prezintă în faţa dumneavoastră astăzi cu nemilosul lui 
sos de roşii şi buiote, Pickwick îşi ridică încă în faţa 
dumneavoastră fruntea, fără să roşească, cu obrăznicie, şi 
contemplă fără nici un suspin ruina al cărei autor este. 
Daune, domnilor, daune mari, sunt singura pedeapsă pe 
care i-o puteţi da, singura răsplată pe care o puteţi oferi 
clientei mele. Şi pentru aceste daune ea face acum un apel 
la înţelegerea, la spiritul înalt, la conştiinţa, la justiţia, la 
bunăvoința, la măreţia de suflet a unui juriu compus din 
concetăţeni nepărtinitori. 

După frumoasa sa peroraţie, D. Avocat Buzfuz se aşeză, iar 
D. Judecător Stareleigh se trezi. 


— Să fie chemată Elisabeth Cluppins, spuse avocatul 
Buzfuz cu o nouă vigoare, ridicându-se după un minut. 

Uşierul cel mai apropiat o chemă pe „Elisabeth Tuppins”, 
altul la o mică distanţă strigă: „Elisabeth Jupkins”, iar al 
treilea se năpusti în King Street şi urlă cu sufletul la gură: 
„Elisabeth Muffins”, până ce răguşi. 

În vremea asta, d-na Cluppins, sprijinită deopotrivă de d- 
nele Bardell şi Sanders şi de d-nii Dodson şi Fogg, era 
condusă sus spre banca martorilor. Când fu, în sfârşit, 
căţărată teafără pe treapta de sus, d-na Bardell se opri pe 
cea de jos, ţinând într-o mână batista şi galenţii, iar într-alta 
un clondir în care putea să fie cam o jumătate de sfert de 
litru de oţet aromat, gata la un caz de nevoie. D-na 
Sanders, ai cărei ochi erau aţintiţi cu luare aminte asupra 
figurii judecătorului, se propti chiar lângă d-na Bardell, 
ţinând umbrela voluminoasă şi apăsând cu aer grav degetul 
cel mare de la mâna dreaptă pe resort, ca pentru a arăta că 
e gata s-o deschidă la momentul trebuitor. 

— Doamnă Cluppins, spuse avocatul Buzfuz, vă rog 
liniştiţi-vă, doamnă. 

Bineînţeles că, de îndată ce d-na Cluppins fu îndemnată să 
se liniştească, se porni pe un plâns şi mai violent, dând 
diferite semne neliniştitoare de apropiat leşin, pricinuit - 
după cum mărturisea mai apoi - de emoţiile care o 
copleşeau. 

— Vă aduceţi aminte, doamnă Cluppins, i se adresă 
avocatul Buzfuz după câteva întrebări fără însemnătate, vă 
aduceţi aminte că eraţi în camera din fund, de la primul 
etaj, la doamna Bardell, anul trecut, într-o dimineaţă de 
iulie, pe când dânsa deretica în apartamentul domnului 
Pickwick? 

— Da, milord, şi domnilor juraţi, răspunse d-na Cluppins. 

— Salonul domnului Pickwick se afla, mi se pare, la primul 
etaj, în faţă, nu-i aşa? 

— Da, domnule, răspunse d-na Cluppins. 


— Ce făceaţi în camera din fund, doamnă? întrebă micul 
judecător. 

— Milord şi domnilor, strigă d-na Cluppins cu o tulburare 
ciudată, nu vreau să vă înşel... 

— Cu atât mai bine, doamnă, îi spuse micul judecător. 

— Mă aflam acolo, reluă d-na Cluppins, fără ştirea 
doamnei Bardell; ieşisem cu un coşuleţ, domnilor, ca să 
cumpăr vreo două oca de cartofi care m-a costat cam doi 
penny jumate, când văz crăpată uşa de la stradă a doamnei 
Bardell. 

— Cum?! exclamă micul judecător. 

— Întredeschisă, milord, zise avocatul Snubbin. 

— A spus crăpată, spuse micul judecător cu un aer şiret. 

— E acelaşi lucru, milord, reluă avocatul Snubbin. 

Micul judecător îl privi îndoielnic şi declară că va lua notă. 
D-na Cluppins continuă: 

— Am intrat, domnilor, numai ca să dau bună ziua şi am 
urcat şi eu, ca omul, scările, şi am pătruns în odaia din 
fund... Domnilor, în odaia din faţă se auzea voci şi... 

— Şi-mi închipui, doamnă Cluppins, că aţi ascultat, spuse 
d. Buzfuz. 

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule, replică d-na Cluppins 
cu demnitate, una ca asta nu-mi stă în caracter. Dar vocile 
era aşa de tari, domnule, să-ţi spargă timpanul şi mai multe 
nu. 

— Foarte bine, doamnă Cluppins, n-aţi ascultat, însă aţi 
auzit vocile. Una dintre ele era a domnului Pickwick. 

— Da, domnule, a lui. 

După ce declară răspicat că d. Pickwick se adresa d-nei 
Bardell, d-na Cluppins repetă pe îndelete, ca răspuns la 
numeroasele întrebări ce i se puseră, conversaţia pe care 
cititorii noştri o cunosc. Juraţii aveau un aer bănuitor şi d. 
Buzfuz zâmbi, aşezându-se. Înfăţişarea lor deveni de-a 
dreptul amenințătoare când avocatul Snubbin declară că nu 
va supune pe martoră unui nou interogatoriu, deoarece d. 
Pickwick socotea că relatarea ei era, în substanţă, exactă. 


După ce sparse gheaţa, d-na Cluppins crezu binevenit 
prilejul de-a face o scurtă dizertaţie asupra propriilor ei 
chestiuni casnice. Începu deci prin a informa Curtea că, în 
momentul de faţă, ea era mama a opt copii şi că nutrea 
speranţa de-a prezenta d-lui Cluppins, peste vreo şase luni, 
pe-al nouălea. La punctul acesta interesant, micul judecător 
o întrerupse foarte mâniat şi, ca urmare a întreruperii, 
virtuoasa doamnă împreună cu d-na Sanders fură în chip 
politicos, fără multă vorbă, scoase din sală sub escorta d-lui 
Jackson. 

— Nathaniel Winkle! spuse d. Skimpin. 

— Aici, răspunse o voce slabă. 

Şi d. Winkle se îndreptă către banca martorilor, iar după 
ce depuse jurământul cuvenit, îl salută pe judecător cu un 
respect considerabil. 

— Nu vă întoarceţi spre mine, domnule, îi spuse acru 
judecătorul ca răspuns la salut. Priviţi juriul. 

D. Winkle se supuse observaţiei şi privi spre locul unde 
presupunea că trebuie să fie juriul căci, în starea de 
tulburare în care se afla, era absolut incapabil să vadă ceva. 

D. Winkle fu apoi interogat de d. Skimpin care, fiind un 
tânăr promiţător în vârstă de patruzeci şi doi sau patruzeci 
şi trei de ani, era fireşte nerăbdător să încurce pe cât era 
cu putinţă un martor vădit predispus în favoarea celeilalte 
părţi. 

— Acum, domnule, rosti d. Skimpin, veţi avea bunătatea să 
comunicaţi numele dumneavoastră înălţimii sale şi juriului? 

D. Skimpin lăsă capul într-o parte să asculte cu mare 
încordare răspunsul şi să arunce în acelaşi timp o ochire 
juraţilor, ca şi cum ar fi vrut să indice că înclinarea naturală 
a d-lui Winkle pentru sperjur ar putea să-l îndemne a 
declara alt nume decât acela adevărat. 

— Winkle, răspunse martorul. 

— Care e numele dumneavoastră de botez, domnule? 
întrebă mâniat micul judecător. 

— Nathaniel, domnule. 


— Daniel? Nu aveţi alt pronume? 

— Nathaniel, domnule... milord, vreau să zic. 

— Nathaniel Daniel sau Daniel Nathaniel? 

— Nu, milord; numai Nathaniel; nici un Daniel. 

— În cazul ăsta, domnule, de ce mi-aţi spus Daniel? întrebă 
judecătorul. 

— Nu am spus eu, milord, răspunse d. Winkle. 

— Aţi spus, domnule! ripostă judecătorul cu o încruntare 
severă din sprâncene. Cum aş fi putut scrie Daniel, în notele 
mele, dacă dumneavoastră, domnule, nu mi-aţi fi spus? 

Argumentul era, evident, fără replică. 

— Domnul Winkle are memoria cam scurtă, milord, 
întrerupse Skimpin aruncând o altă ochire juriului; 
nădăjduiesc însă că vom găsi mijlocul să i-o împrospătăm, 
înainte de a fi terminat interogatoriul. 

— Vă sfătuiesc să luaţi seama, domnule, spuse micul 
judecător martorului, privindu-l cu un aer sinistru. 

Bietul domn Winkle se înclină şi se strădui să afecteze că 
nu se sinchiseşte; ceea ce, în starea lui de tulburare, îi 
dădea mai degrabă aerul unui hoţ de buzunare prins 
asupra faptului. 

— Acum, domnule Winkle, reluă d. Skimpin, ascultaţi-mă 
cu atenţie, vă rog, domnule, şi daţi-mi voie să vă recomand, 
în propriul dumneavoastră interes, a nu uita îndemnurile lui 
milord de a fi cu băgare de seamă. Mi se pare că sunteţi 
prietenul intim al domnului Pickwick, pârâtul, nu-i aşa? 

— Atâta cât îmi pot aminti, în momentul acesta, îl cunosc 
pe domnul Pickwick de aproape... 

— Vă rog, domnule Winkle, nu ocoliţi întrebarea. Sunteţi 
sau nu prieten intim cu pârâtul? 

— "Tocmai voiam să spun că... 

— Vreţi să răspundeţi la întrebarea mea, domnule, sau nu? 

— Dacă nu răspundeţi la întrebare, veţi fi întemnițat, 
domnule! strigă micul judecător privind pe deasupra 
carnetului său de note. 

— Haide, domnule, da sau nu? repetă d. Skimpin. 


— Da, sunt! spuse d. Winkle. 

— A, sunteţi! Şi de ce n-aţi vrut să declaraţi din capul 
locului, domnule? O cunoaşteţi poate şi pe reclamantă, nu-i 
aşa, domnule Winkle? 

— N-o cunosc, însă am văzut-o. 

— Aha, n-o cunoaşteţi, însă aţi văzut-o. Fiţi bun acum şi 
spuneţi domnilor juraţi ce înţelegeţi prin aceasta, domnule 
Winkle. 

— Înţeleg că nu sunt intim cu dânsa, însă că am văzut-o 
când mergeam la domnul Pickwick, în strada Goswell. 

— De câte ori aţi văzut-o, domnule? 

— De câte ori? 

— Da, domnule Winkle, de câte ori? Vă voi repeta 
întrebarea de o sută de ori dacă doriţi, domnule. 

Şi, după ce încruntă cu severitate din sprâncene, savantul 
domn îşi puse mâinile în şolduri şi zâmbi juraţilor cu înţeles. 

Asupra acestei chestiuni se stârni controversa 
edificatoare, obişnuită în asemenea cazuri. La început d. 
Winkle declară că-i era absolut imposibil să precizeze de 
câte ori a văzut-o pe d-na Bardell. Atunci fu întrebat dacă a 
văzut-o de douăzeci de ori? la care el răspunse: „Cu 
siguranţă că de mai multe ori”. Apoi a fost întrebat dacă a 
văzut-o de o sută de ori? 

— Dacă ar putea să jure că a văzut-o de mai mult de o sută 
de ori? 

— Dacă ar putea să jure că a văzut-o de mai mult de 
cincizeci de ori? 

— Dacă nu era sigur că a văzut-o de cel puţin şaptezeci şi 
cinci de ori? Şi aşa mai departe. În cele din urmă se ajunse 
la concluzia satisfăcătoare că ar fi bine să ia seama la ce 
spune şi la ce face. Când martorul fu redus prin acest 
procedeu la starea dorită de tulburare, interogatoriul 
continuă precum urmează; 

— Domnule Winkle, vă amintiţi că aţi fost la pârâtul 
Pickwick în locuinţa reclamantei din strada Goswell, într-o 
dimineaţă de iulie trecut? 


— Da, îmi amintesc. 

— Eraţi însoţit cu prilejul acela de un prieten anume 
Tupman şi de altul anume Snodgrass? 

— Da, domnule. 

— Ei sunt aici? 

— Da, sunt, răspunse d. Winkle privind cu multă 
seriozitate locul unde se aflau prietenii săi. 

— Vă rog, domnule Winkle, luaţi seama la ce vă spun eu, şi 
nu vă mai gândiţi la prietenii dumneavoastră, reluă d. 
Skimpin aruncând juriului o altă privire cu înţeles. Vor 
trebui să povestească istoria lor fără să aibă o consultaţie 
prealabilă cu dumneavoastră, dacă nu cumva vor fi avut-o. 
(Altă privire juriului.) Acum, domnule, spuneţi domnilor 
juraţi ce aţi văzut când aţi intrat în camera pârâtului, în 
dimineaţa despre care este vorba! Haide, domnule, daţi-i 
drumul; mai curând sau mai târziu, tot va trebui să aflăm. 

— Pârâtul, domnul Pickwick, o ţinea pe reclamantă în 
braţe, având mâinile pe după talia ei, replică d. Winkle cu o 
ezitare foarte firească, iar reclamanta părea că-i leşinată. 

— L-aţi auzit pe pârât spunând ceva? 

— L-am auzit spunându-i doamnei Bardell: suflet bun, şi 
îndemnând-o să se calmeze, atrăgându-i atenţia în ce 
situaţie ar fi găsiţi dacă vine cineva, sau cam aşa ceva. 

— Acum, domnule Winkle, nu mai am a vă pune decâto 
întrebare şi vă rog să vă reamintiţi avertismentul lui milord. 
Vreţi să afirmaţi, sub jurământ, că Pickwick, pârâtul, a spus 
atunci, în împrejurarea aceea: „Dragă doamnă Bardell, 
sunteţi un suflet bun; obişnuiţi-vă cu situaţia asta: căci tot 
acolo o să ajungeţi”, sau cam aşa ceva? 

— Eu... eu n-am înţeles tocmai aşa, spuse d. Winkle uimit 
de legătura ingenioasă dată micului număr de cuvinte pe 
care le auzise. Mă aflam pe scară şi n-am putut să aud 
lămurit. Impresia care mi-a rămas e că... 

— Domnule Winkle, domnii din juriu nu vor să ştie 
impresiile dumneavoastră, care, mă tem, nu ar satisface 
deloc nişte persoane cinstite şi sincere, interveni d. 


Skimpin. Vă aflaţi pe scară şi n-aţi auzit lămurit; dar nu 
vreţi să juraţi că domnul Pickwick nu s-a servit de expresiile 
pe care le-am citat. V-am înţeles bine? 

— Nu, nu pot să jur, răspunse d. Winkle. 

Şi d. Skimpin se aşeză cu un aer triumfător. 

Până atunci cauza d-lui Pickwick nu mersese aşa de fericit 
încât să poată suporta povara unor noi bănuieli însă, pentru 
că dorea s-o pună într-o lumină mai favorabilă, d. Phunky se 
ridică spre a scoate ceva important de la d. Winkle printr- 
un nou interogatoriu. Se va vedea îndată dacă a scos într- 
adevăr ceva important de la el. 

— Domnule Winkle, spuse d. Phunky, eu cred că domnul 
Pickwick nu mai e tânăr... 

— O, nu! răspunse d. Winkle; e destul de în vârstă ca să-mi 
fie tată. 

— Aţi spus savantului meu prieten că-l cunoaşteţi pe 
domnul Pickwick de multă vreme. Aţi avut vreodată motive 
să presupuneţi că el era pe punctul de a se însura? 

— O, nu! desigur că nu, replică d. Winkle cu atâta 
înflăcărare încât d. Phunky ar fi trebuit să-l scoată cât mai 
repede din tribună. 

Avocaţii consideră că sunt două specii de martori cu 
deosebire periculoşi: martorul care se codeşte şi martorul 
prea binevoitor. Destinul d-lui Winkle a fost să figureze în 
ambele moduri în procesul prietenului său. 

— Am să merg chiar mai departe, domnule Winkle, 
continuă d. Phunky cu aerul cel mai satisfăcut şi mai 
încrezător. Aţi văzut vreodată în manierele şi purtarea 
domnului Pickwick faţă de celălalt sex ceva care să vă fi 
putut îndreptăţi a crede că s-ar fi putut gândi să se 
căsătorească la o vârstă aşa de înaintată? 

— O, nu; desigur că nu! răspunse d. Winkle. 

— În raporturile cu femeile, conduita lui nu a fost 
totdeauna aceea a unui om care, ajungând la o vârstă 
destul de înaintată, mulţumit de propriile-i amuzamente şi 


preocupări, le tratează aşa cum un părinte îşi tratează 
fiicele? 

— Nu încape nici o îndoială în privinţa aceasta, replică d. 
Winkle din toată inima. Adică... da... o, da, desigur. 

— N-aţi remarcat niciodată în conduita sa faţă de doamna 
Bardell, sau faţă de orice altă femeie, ceva care să fie cât de 
puţin suspect? adăugă d. Phunky, pregătindu-se să se aşeze, 
căci avocatul Snubbin îi făcea semn din ochi. 

— Nu... n... nu, răspunse d. Winkle afară de o împrejurare 
neînsemnată, care, sunt sigur, ar putea să fie explicată 
lesne. 

Dacă nefericitul domn Phunky s-ar fi aşezat când d. 
Snubbin îi făcuse semn, sau dacă avocatul Buzfuz ar fi oprit 
de la început acest interogatoriu care nu-şi avea rostul (căci 
ştia mai bine să oprească decât să ia un interogatoriu - dar, 
ţinând seama de neliniştea d-lui Winkle, fu aproape sigur că 
martorul îi va ajuta într-o oarecare măsură) această 
nefericită aprobare n-ar fi fost smulsă martorului. În 
momentul când cuvintele ieşiră de pe buzele d-lui Winkle, d. 
Phunky se aşeză, iar avocatul Snubbin, poate prea 
devreme, îi spuse martorului să părăsească locul. D. Winkle 
se pregătea să plece, foarte grăbit, când d. Buzfuz îl opri. 

— Staţi, domnule Winkle, staţi, îi spuse el. Apoi, 
adresându-se micului judecător: Înălţimea voastră are 
bunătatea să întrebe pe martor în ce împrejurare domnul, 
care e destul de în vârstă pentru a-i fi părinte, s-a 
comportat suspect faţă de femei? 

— Domnule, aţi auzit întrebarea savantului avocat? zise 
judecătorul întorcându-se spre nenorocitul şi disperatul 
domn Winkle. Descrieţi împrejurarea la care aţi făcut 
aluzie. 

— Milord, răspunse d. Winkle tremurând de nelinişte, aş... 
aş dori să tac în această privinţă. 

— Se poate, ripostă micul judecător, însă sunteţi dator să 
vorbiţi. 


În liniştea profundă a întregii adunări, d. Winkle îngăimă 
că împrejurarea neînsemnată şi suspectă era aceea când d. 
Pickwick fusese găsit la miezul nopţii în odaia de dormit a 
unei doamne, ceea ce s-a terminat, după cât credea d. 
Winkle, prin ruptura căsătoriei proiectată de doamna în 
chestiune şi a dus, după câte ştia, la înfăţişarea cu forţa a 
pickwickienilor dinaintea lui George Nupkins, esquire, 
primar şi judecător de pace al târgului Ipswich. 

— Puteţi să părăsiţi tribuna, domnule, spuse avocatul 
Snubbin. 

D. Winkle părăsi într-adevăr tribuna şi se repezi, gonind ca 
un nebun, spre hotelul George şi Vulturul, unde, câteva ore 
mai târziu, fu descoperit de servitor cu capul îngropat în 
pernele unei sofale, scoțând nişte gemete sfâşietoare. 

Tracy Tupman şi Augustus Snodgrass fură pe rând 
chemaţi la tribună. Amândoi coroborară depoziţia 
nefericitului lor prieten, simțindu-se şi unul şi altul la 
capătul disperării din pricina întrebărilor peste măsură de 
viclene ale celor care-i interogau. 

Suzannah Sanders fu apoi chemată şi interogată de 
avocatul Buzfuz, iar după aceea de avocatul Snubbin. Ea 
spusese şi crezuse întotdeauna că d. Pickwick o va lua pe d- 
na Bardell de nevastă. Ştia că, după leşinul din iulie, 
viitoarea căsătorie a d-lui Pickwick şi a doamnei Bardell 
fusese subiectul obişnuit al conversaţiilor de prin vecini. A 
auzit vorbindu-se despre chestia aceasta la d-na Mudberry, 
călcătoreasă, şi la d-na Bunkin care se îndeletnicea cu 
scrobitul rufelor; nu vedea însă în sală nici pe d-na 
Mudberry, nici pe d-na Bunkin. L-a auzit pe d. Pickwick 
întrebându-l pe băieţaş, dacă ar vrea să aibă alt tată. Nu 
ştie dacă pe atunci d-na Bardell era în relaţii cu brutarul, 
însă ştie că brutarul era pe atunci burlac, iar azi e însurat. 
Nu putea să jure că d-na Bardell nu era îndrăgostită lulea 
de brutar, însă îşi închipuia că brutarul nu era prea 
îndrăgostit de d-na Bardell, căci în cazul acesta, el nu s-ar fi 
însurat cu altă persoană. Îşi închipuia că d-na Bardell a 


leşinat în dimineaţa de iulie pentru că d. Pickwick îi ceruse 
să fixeze ziua căsătoriei; ştia că şi ea (martora) şi-a pierdut 
cunoştinţa atunci când d. Sanders îi ceruse să fixeze ziua 
căsătoriei şi îşi închipuia că orice persoană care se poate 
numi o lady ar face la fel într-o asemenea împrejurare. 
Auzise întrebarea pusă de d. Pickwick băieţaşului cu privire 
la alley tors şi commoneys, însă jura că nu ştia ce fel de bile 
sunt acelea. 

Interogată de judecător, d-na Sanders răspunse că, pe 
când d. Sanders îi făcea curte, ea primise de la el scrisori 
de dragoste ca toate doamnele; în cursul corespondenţei 
lor, d. Sanders o numise foarte deseori răţuşca mea, însă 
niciodată cotletul meu sau sosul meu de roşii. D-lui Sanders 
îi plăceau la nebunie rațele; poale că, dacă i-ar fi plăcut tot 
atât de mult cotletul sau sosul de roşii, ar fi întrebuințat 
denumirea lor ca pe o expresie de afecţiune. 

Avocatul Buzfuz se sculă cu mai multă demnitate decât 
până atunci, dacă acest lucru e cu putinţă, şi spuse cu o 
voce tunătoare: „Chemaţi-l pe Samuel Weller”. 

Era cu totul de prisos să-l cheme pe Samuel Weller, căci 
Samuel Weller urcă sprinten la tribună, în momentul când 
numele său fu rostit. După ce îşi puse pălăria pe podea şi 
braţele pe balustradă, el examina de sus Curtea cu o rotire 
din ochi, zăbovind îndeosebi asupra băncii juraţilor, cu un 
aer vesel, vioi. 

— Cum vă numiţi, domnule? întrebă judecătorul. 

— Sam Weller, milord, declară gentlemanul. 

— Vă scrieţi numele cu V sau cu W? 

— Depandă de gustul şi de toanele cui scrie, milord, 
replică Sam. Eu n-am avut ocaziunea decât o dată sau de 
două ori în viaţă, drept care îl scriu c-un V. 

Se auzi atunci la galerie un glas care strigă tare: „Aşa, 
Samivel; aşa, pune un V milord, pune un V!” 

— Cine îşi permite să apostrofeze Curtea?! exclamă 
judecătorul ridicându-şi ochii. Uşier! 

— Da, milord. 


— Adu imediat aici persoana aceea. 

— Da, milord. 

Însă, cum uşierul nu putu să găsească persoana, nu o 
aduse; astfel că, după ce se produse o mare învălmăşeală, 
asistenții care se sculaseră să-l vadă pe vinovat, se aşezară 
la loc. 

De îndată ce indignarea îi îngădui să grăiască din nou, 
micul judecător se întoarse spre martor şi-i spuse: 

— Domnule, ştiţi cine era acela? 

— Mi se pare că era babacu', milord, răspunse Sam. 

— Acum îl vedeţi? Întrebă judecătorul. 

— Nu, nu-l văz, milord, declară Sam aţintindu-şi ochii spre 
lampa din tavan care lumina sala. 

— Dacă aţi fi putut să mi-l arătaţi, l-aş fi arestat pe loc, 
replică micul judecător. 

Sam făcu o plecăciune plină de recunoştinţă şi se întoarse 
spre d. Buzfuz cu aceeaşi netulburată bună dispoziţie. 

— Acum, domnule Weller... spuse avocatul. 

— Acum, dom'le... declară Sam. 

— Dumneavoastră sunteţi, îmi pare, în serviciul domnului 
Pickwick, pârâtul în cauză. Vorbiţi deschis, vă rog, domnule 
Weller. 

— Asta şi voi, dom'le. Sânt în serviciul domnului aici 
prezinte, şi serviciul e foarte bun. 

— Îmi închipui că aveţi puţin de făcut şi mult de câştigat, 
glăsui avocatul Buzfuz în glumă. 

— A, da, capăt destul, dom'le, cum zicea soldatul când s-a 
poruncit să i se dea trei sute cincizeci de bice. 

— Nu vrem să ştim ce a spus soldatul, domnule, şi nici altă 
persoană, Întrerupse judecătorul; nu face parte din 
mărturie. 

— Prea bine, milord. 

— Vă amintiţi de ceva important care s-a întâmplat în 
dimineaţa când v-a angajat pârâtul? S-auzim, domnule 
Weller, glăsui avocatul Buzfuz. 

— Da, dom'le. 


— Fiţi bun şi spuneţi juriului, ce anume. 

— M-am făcut cu un costum nou-nouţ, în dimineaţa aia, 
domi'lor din juriu, rosti Sam, şi pe-atunci nu mă aşteptam la 
aşa chilipir. 

Cuvintele stârniră un hohot general de râs, însă micul 
judecător, privind furios pe deasupra biroului, spuse: 

— Fiţi cu mai multă băgare de seamă, domnule! 

— La fel mi-a zis şi domnul Pickwick atunci, milord, replică 
Sam; şi am luat într-adevăr seama la ţoalele alea, milord. 

Două minute întregi judecătorul privi cu severitate la Sam, 
dar cum trăsăturile acestuia erau pe deplin calme şi senine, 
nu spuse nimic; făcu numai semn avocatului Buzfuz să 
continue. 

— Vreţi cumva să spuneţi, domnule Weller, reluă avocatul 
Buzfuz încrucişându-şi braţele cu emfază şi întorcându-se 
pe jumătate spre juriu, ca pentru a-l încredința în tăcere că- 
i va veni totuşi de hac martorului, vreţi cumva să spuneţi, 
domnule Weller, că n-aţi văzut-o pe reclamantă leşinată în 
braţele pârâtului, aşa cum aţi auzit că au relatat martorii? 

— Nu, să avem pardon, replică Sam, eu eram pe coridor, şi 
am stat pân' ce m-a chemat, iar cocoana bătrână nu era 
acolo. 

— Luaţi seama acum, domnule Weller,. Rosti avocatul 
Buzfuz şi muie o pană enormă în călimara de dinainte-i, ca 
să-l sperie pe Sam, arătându-i că va nota răspunsul. Vă 
aflaţi pe coridor şi, cu toate astea, n-aţi văzut nimic din cele 
întâmplate. Aveţi ochi, domnule Weller? 

— Da, am ochi, declară Sam, şi tocmai d-aia. Dacă ochii 
mei ar fi fost microscoape patente ca să mărească care va 
să zică de două milioane de ori putere, poate că aş fi văzut 
prin scări şi prin uşă, măcar că-i de stejar; dar cum n-am 
decât ochii pe care mi i-a dat Dumnezeu, vederea mea e 
mărginită. 

La auzul acestui răspuns dat în modul cel mai simplu şi 
nepăsător, fără cea mai uşoară umbră de tulburate, 
spectatorii chicotiră, micul judecător zâmbi, iar avocatul 


Buzfuz se pleoşti deodată. După o scurtă consultaţie cu 
Dodson şi Fogg, savantul avocat se întoarse din nou spre 
Sam şi spuse cu o sforţare penibilă de a-şi tăinui supărarea: 

— Acum, domnule Weller, vă voi mai pune o întrebare 
asupra altei chestiuni, rogu-vă. 

— Cum doriţi, dom'le, spuse Sam cu o desăvârşită bună 
dispoziţie. 

— Vă amintiţi că aţi fost la doamna Bardell într-o seară din 
noiembrie trecut? 

— Da, da, foarte bine. 

— Aha, asta vă amintiţi, domnule Weller! spuse avocatul 
Buzfuz recăpătându-şi siguranţa. Eram sigur că, până în 
cele din urmă, vom ajunge la ceva. 

— Şi eu eram sigur, dom'le, replică Sam, iar spectatorii 
chicotiră dim nou. 

— Bun. Îmi închipui că v-aţi dus pentru a vorbi puţintel de 
proces, nu-i aşa, domnule Weller? reluă avocatul Buzfuz 
aruncând o privire şireată juriului. 

— M-am dus să plătesc chiria; dar am discutatără puţin şi 
de proces, răspunse Sam. 

— Aha, aţi discutat puţin şi de proces, repetă d. Buzfuz, al 
cărui chip deveni luminos, anticipând o descoperire 
importantă. Aveţi bunătatea să ne povestiţi ce s-a vorbit în 
această privinţă, domnule Weller? 

— Cu cea mai mare plăcere din lume, dom'le, răspunse 
Sam. După câteva obsirvaţii deloc enteresante ale celor 
două respectabile cocoane care a fost enterogate azi acilea, 
ele s-a ixprimat cu admiraţiune, cum că ce purtarea 
onorabelă are domnii Dodson şi Fogg, care şeade lângă 
dumneavoastră acu. 

Cuvintele atraseră, bineînţeles, atenţia generală asupra lui 
Dodson şi Fogg, care luară un aer cât mai demn cu putinţă. 

— Aha, reprezentanţii reclamantei, glăsui D. Avocat 
Buzfuz; doamnele au vorbit deci elogios la adresa purtării 
onorabile a domnilor Dodson şi Fogg, reprezentanţii 
reclamantei, da? 


— Da, dom'le. A zis că era o faptă foarte mărenimoasă din 
partea lor să ia din enteres afacerea asta, şi să nu ceară 
cheltueli dacă nu l-o făcea pe domnul Pickwick să le 
plătească. 

La auzul neaşteptatei replici, spectatorii chicotiră din nou, 
iar Dodson şi Fogg, care se făcuseră roşii ca para focului, se 
plecară spre avocatul Buzfuz şi, în mare grabă, îi şoptiră 
ceva la ureche. 

— Aveţi absolută dreptate, rosti avocatul Buzfuz cu glas 
tare, cu o linişte prefăcută. Este pe de-a-ntregul inutil, 
milord, să se scoată vreo lămurire din prostia de nepătruns 
a acestui martor. Nu voi plictisi Curtea adresând alte 
întrebări. Coborâţi, domnule. 

— Alt domn nu doreşte să mă mai întrebe ceva? întrebă 
foarte liniştit Sam, luându-şi pălăria şi privind în juru-i. 

— Nu, eu nu, domnule Weller, mulţumesc, spuse avocatul 
Snubbin râzând. 

— Puteţi să coborâţi, domnule, rosti avocatul Buzfuz 
agitând mâna cu nerăbdare. 

Sam cobori, deci, după ce făcu cauzei d-lor Dodson şi Fogg 
răul pe care putea să-l facă, şi după ce vorbise cât mai puţin 
despre domnul Pickwick, ceea ce era exact scopul ce-şi 
propusese. 

— Nu am nici o obiecţiune, milord, în a admite, spuse 
avocatul Snubbin, dacă aceasta va scuti audierea altor 
martori, că domnul Pickwick s-a retras din afaceri şi că 
posedă o considerabilă avere personală. 

— Foarte bine, replică avocatul Buzfuz trecând 
secretarului spre a fi citite, cele două scrisori ale d-lui 
Pickwick. Acestea sunt chestiuni care mă privesc pe mine, 
milord. 

Avocatul Snubbin se adresă atunci juriului în favoarea 
pârâtului, şi debită un foarte lung şi foarte emfatic discurs, 
prin care acordă conduitei şi caracterului d-lui Pickwick 
cele mai înalte elogii. Deoarece, însă, cititorii noştri îşi vor fi 
format cu privire la meritele şi virtutea d-lui Pickwick o 


opinie mult mai precisă decât aceea a d-lui Snubbin, nu 
credem de cuviinţă să reproducem pe larg observaţiile 
savantului. El se strădui să demonstreze că scrisorile care 
fuseseră prezentate, se refereau pur şi simplu la masa d-lui 
Pickwick şi la pregătirile pentru a-l primi în apartamentul 
său la înapoierea dintr-o excursie la ţară. E deajuns să 
spunem că, în genere, d. Snubbin a făcut, precum toată 
lumea ştie, tot ce-a putut în favoarea d-lui Pickwick; ţinând 
seama de autoritatea de nezdruncinat a unui vechi proverb, 
mai mult nici nu putea să facă. 

D. Judecător Stareleigh rezumă dezbaterile, potrivit 
obiceiului şi formelor demult stabilite şi aprobate. Citi 
juriului, atât cât putu descifra, din notele sale luate în timp 
aşa de scurt, şi făcu în treacăt comentarii asupra fiecărei 
mărturii. Dacă d-na Bardell avea dreptate, atunci era 
perfect vădit că d. Pickwick nu avea. Dacă juraţii gândeau 
că mărturia d-nei Cluppins era vrednică de încredere, 
aveau datoria să-i dea crezare; dacă nu, nu. Dacă erau 
convinşi că a fost o încălcare a făgăduielii de căsătorie, 
trebuiau să acorde reclamantei daunele-interese pe care le 
vor socoti de cuviinţă; pe de altă parte însă, dacă li se părea 
că n-a fost făcută nici o făgăduială de căsătorie, atunci 
trebuiau să-l achite pe pârât. După aceasta, juraţii se 
retraseră în sala de chibzuire, iar judecătorul se retrase în 
cabinetul său pentru a se înviora cu o costiţă de berbec şi 
un pahar de sherry. 

Se scurse un sfert de oră plin de-ncordare. Juriul se 
înapoie; fu chemat judecătorul. D. Pickwick îşi puse 
ochelarii şi contemplă pe primul jurat cu tulburare şi cu 
inima bătându-i să-i iasă din piept. 

— Domnilor, glăsui individul în negru, sunteţi toţi de acord 
asupra verdictului dumneavoastră? 

— Da, suntem de acord, răspunse primul jurat. 

— Hotărâţi în favoarea reclamantei sau a pârâtului, 
domnilor? 

— In favoarea reclamantei. 


— Cu ce daune, domnilor? 
— Şapte sute cincizeci de lire sterline. 


D. Pickwick îşi scoase ochelarii, şterse cu grijă sticlele, îi 
închise în cutia lor şi-i băgă în buzunar. Apoi, punându-şi 
mânuşile cu luare aminte, în timp ce continua să-l 
examineze pe primul jurat, urmă maşinaliceşte din sală 
geanta albastră şi pe d. Perker. 

Se opriră într-o sală alăturată; d. Perker plăti onorariile 
Curţii. Acolo, d. Pickwick fu ajuns de prietenii săi, şi tot 
acolo întâlni pe d-nii Dodson şi Fogg, care îşi frecau mâinile 
cu toate semnele exterioare de satisfacţie. 

— Hei, domnilor! zise d. Pickwick. 

— Hei, domnule! rosti Dodson pentru sine şi partenerul 
său. 

— Vă închipuiţi că o să puneţi mâna pe cheltueli, nu-i aşa, 
domnilor? întrebă d. Pickwick. 

Fogg răspunse că socotea aceasta ca un lucru probabil, iar 
Dodson zâmbi spunând că au să încerce. 

— Puteţi să încercaţi mult şi bine, domnilor Dodson şi 
Fogg, exclamă d. Pickwick cu vehemenţă, însă n-o să 
scoateţi niciodată de la mine nici măcar o leţcaie ca daune 
sau cheltueli, chiar de ar fi să-mi petrec restul vieţii într-o 
închisoare pentru datornici! 

— Haha, râse Dodson, o să vă luaţi seama înainte de 
primul termen, dom'le Pickwick! 

— Hihihi, vom vedea în curând, domnule Pickwick! rânji d. 
Fogg. 

Mut de indignare, d. Pickwick îngădui să fie condus până 
la uşă de prietenii săi şi de avocat, care îl urcară într-o 
trăsură adusă de grijuliul Sam Weller. 

Sam ridicase scara şi se pregătea să sară pe capră, când 
se simţi atins uşor pe umăr. Se întoarse şi-l văzu pe 
părintele său. Chipul bătrânului domn avea o expresie 
jalnică. Clătină din cap cu gravitate şi spuse mustrător: 

— Ştiam c-o să se întâmple aşa. O, Sammy, Sammy, de ce 
nu s-au slujit de-un alebiu? 

CAPITOLUL XXXV. 


În care d. Pickwick crede că ar fi mai bine să facă o 
călătorie până la Bath şi, ca atare, se duce acolo. 

— Dar, fireşte, scumpe domn, spuse micul Perker d-lui 
Pickwick pe care venise să-l vadă în dimineaţa următoare 
procesului, fireşte, nu vorbiţi serios când spuneţi că n-o să 
plătiţi cheltuelile şi daunele. Hai să stăm strâmb şi să 
judecăm drept, la rece, lucrurile. 

— Nici o jumătate de penny, repetă d. Pickwick cu tărie; 
nici o jumătate de penny. 

— Ura, trăiască prinţipiile! cum zicea cămătarul când nu 
voia să prelungească poliţa, remarcă d. Weller care 
strângea masa după micul dejun. 

— Sam, spuse d. Pickwick, fii bun şi coboară. 

— Desigur, dom'le, replică d. Weller; şi, supunându-se 
amabilei poftiri a stăpânului său, se retrase. 

— Nu, Perker, reluă d. Pickwick cu aer foarte serios. 
Prietenii mei, aci de faţă, s-au străduit să mă abată de la 
hotărârea mea, dar în zadar. Îmi voi vedea de treburi până 
ce adversarii vor avea puterea ca, printr-un mandat legal, 
să pună la cale executarea sentinţei; şi, dacă sunt îndeajuns 
de mârşavi de a se folosi de putere spre a mă aresta, mă voi 
supune legilor cu deplină linişte sufletească. Şi asta când 
crezi că ar putea să se-ntâmple? 

— Pot să lanseze o execuţie, scumpe domn, pentru suma 
daunelor şi cheltuelilor de judecată la primul termen, 
explică Perker, exact de astăzi în două luni, scumpe domn. 

— Foarte bine. Până atunci nu-mi mai vorbi, prietene, de 
afacerea asta. lar acum, continuă d. Pickwick privind în 
juru-i la prietenii săi cu un zâmbet binevoitor şi cu o 
scânteiere în ochi, pe care ochelarii n-o puteau întuneca 
sau ascunde, acum întrebarea este: încotro ne călătorim? 

D. Tupman şi d. Snodgrass erau prea impresionați de 
eroismul prietenului lor spre a da un răspuns. D. Winkle nu 
uitase încă îndeajuns depoziţia sa la proces ca să 
îndrăznească a ridica glasul în vreo chestiune. Prin urmare, 
d. Pickwick aştepta în zadar. 


— Uite, reluă el, dacă-mi permiteţi să aleg eu destinaţia, aş 
zice Bath. Îmi închipui că nimeni dintre noi n-a fost 
vreodată acolo. 

Nimeni nu mai fusese; şi cum propunerea fu susţinută 
călduros de Perker, care socotea foarte probabil că o mică 
schimbare şi distracţie îl vor îndemna pe d. Pickwick să 
cântărească mai bine hotărârea luată şi să-şi dea seama ce 
rău ar fi într-o închisoare de datornici, o adoptară în 
unanimitate. Sam fu expediat îndată la birtul Calul Bălan să 
reţină cinci locuri în diligenţa care pleca a doua zi 
dimineaţa, la şapte jumătate. 

Mai erau exact două locuri înăuntru şi trei afară. Sam le 
reţinu, schimbă câteva complimente cu slujbaşul de la casa 
de bilete în legătură cu o jumătate de coroană de cositor pe 
care acesta i-o strecurase în rest, se întoarse la George şi 
Vulturul şi se îndeletnici sârguincios, până la culcare, cu 
îndesarea hainelor şi a rufăriei în spaţiul cel mai mic cu 
putinţă; punându-şi la contribuţie geniul său în materie de 
mecanică, născoci o sumedenie de mijloace ingenioase spre 
a fixa capacele la cutii care nu aveau nici balamale, nici 
broaşte. 

Dimineaţa următoare se arăta foarte nepotrivită pentru o 
călătorie: cădea burniţă, era umezeală şi noroi. Caii 
diligenţelor care treceau prin oraş împrăştiau atâţia aburi, 
că pasagerii de afară nu se mai vedeau. Vânzătorii de ziare 
erau uzi leoarcă şi miroseau a mucegai; ploaia picura de pe 
pălăriile negustoreselor de portocale când îşi vârau capul 
prin uşa trăsurilor, şi stropea interiorul împrospătând aerul. 
Evreii închideau, desnădăjduiţi, bricegele lor cu cincizeci de 
limbi; vânzătorii de agende de buzunar le ţineau într- 
adevăr în buzunare. Lanţurile de ceas şi furculiţele pentru 
prăjitul pâinii puteau fi aruncate la fier vechi; penalele şi 
bureţii nu mai făceau două parale. 

Lăsându-l pe Sam Weller să salveze bagajele din mâinile a 
vreo şapte-opt hamali care tăbărâseră ca nişte sălbatici 
asupra lor de îndată ce trăsura de piaţă se oprise, şi văzând 


că mai aveau încă aproape douăzeci de minute până la 
plecare, d. Pickwick şi prietenii săi se duseră să caute un 
adăpost în sala de aşteptare - ultimul refugiu a! disperării 
umane. 

Sala de aşteptare de la Calul Bălan este, după cum vă 
închipuiţi, prea puţin îmbietoare; altminteri, nu ar fi o sală 
de aşteptare. În dreapta, într-un fel de salonaş, o sobă de 
bucătărie ambițioasă pusese parcă stăpânire pe încăpere, 
întovărăşită de un vătrai rebel, o lopată şi-un cleşte. De jur- 
împrejurul sălii sunt nişte despărţituri pentru călători, iar 
sala e înzestrată cu o pendulă, o oglindă şi un chelner în 
carne şi oase; ultimul articol fiind deobicei închis într-un fel 
de cuşcă unde se spală paharele, într-un ungher al 
încăperii. 

În ziua despre care vorbim, una din despărţituri era 
ocupată de un bărbat cam de patruzeci şi cinci de ani, cu 
priviri severe, al cărui craniu chel şi lucios în faţă avea pe 
laturi şi la ceafă un păr des, negru, şi nişte favoriţi mari, 
negri. Fracul său cafeniu era încheiat până la bărbie; purta 
o şapcă de voiaj încăpătoare de blană de focă, iar o 
redingotă şi o manta se aflau întinse pe bancă, lângă el. 
Când d. Pickwick intră, omul îşi ridică ochii din farfurie cu 
un aer sălbatic, impunător, plin de demnitate; apoi, după 
ce-i măsură îndeajuns pe d. Pickwick şi pe tovarăşii lui, 
începu să fredoneze o melodie pentru a da astfel de înţeles 
că, dacă îşi închipuie cineva c-o să-l ducă de nas, se înşeală. 

— Băiete! strigă domnul cu favoriţi. 

— Da, domnule! replică, ieşind din cuşca mai sus 
menţionată, un om cu înfăţişare murdară şi c-un şervet la 
fel. 

— Mai dă-mi câteva felii de pâine prăjită. 

— Da, domnule! 

— Vezi, să fie cu unt! adăugă acelaşi cu un ton fioros. 

— Îndată, domnule! răspunse chelnerul. 

Domnul cu favoriţi reîncepu să fredoneze aceeaşi melodie; 
apoi, în aşteptarea pâinii prăjite, se apropie de foc şi îşi 


ridică la subsuori pulpanele fracului, privindu-şi cizmele dus 
pe gânduri. 

— Mă întreb unde o fi oprind diligenţa la Bath? glăsui d. 
Pickwick cu ton blând, adresându-se d-lui Winkle. 

— Hm, ce? spuse străinul. 

— Făceam o observaţie prietenului meu, domnule, rosti d. 
Pickwick, gata oricând să intre în vorbă. Întrebam: unde o fi 
oprind diligenţa la Bath? Poate că îmi puteţi spune 
dumneavoastră, domnule. 

— Mergeţi la Bath? se răsti străinul. 

— Da, domnule, răspunse d. Pickwick. 

— Şi ceilalţi domni? 

— Şi ei. 

— Nu înăuntru... Să mă bată Dumnezeu dacă mergeţi 
înăuntru, declară străinul. 

— Nu, nu toti. 

— Desigur că nu toţi, reluă străinul cu energie. Eu am 
reţinut două locuri, iar dacă antreprenorii vor să înghesuie 
şase persoane într-o cutie infernală care nu poate să 
cuprindă decât patru, am să închiriez o brişcă şi pe urmă au 
să aibă de furcă cu mine. Eu am plătit! Aşa nu se poate. I- 
am spus slujbaşului, când am plătit locurile, că aşa nu se 
poate. Ştiu că asta se face; ştiu ca se face în fiecare zi; însă 
pe mine nu m-a dus încă nimeni de nas, şi nicin-osămă 
ducă vreodată. Cine mă cunoaşte, ştie; să nu mă mişc de 
aici, dacă nu-i aşa! 

Trufaşul domn trase atunci de clopot cu putere şi spuse 
chelnerului că, dacă în cinci secunde nu i se aduce pâinea 
prăjită, o să-l înveţe minte. 

— Dragă domnule, spuse d. Pickwick, daţi-mi voie să vă 
atrag atenţia că vă agitaţi degeaba. Nu am reţinut locuri 
înăuntru decât pentru două persoane. 

— Mă bucură că aflu, răspunse omul trufaş. Îmi retrag 
cuvintele; primiţi scuzele mele. Poftim cartea mea de vizită; 
să facem cunoştinţă. 


— Cu multă plăcere, domnule, glăsui d. Pickwick. Suntem 
tovarăşi de călătorie şi nădăjduiesc că vom face drumul 
împreună în mod plăcut. 

— Sper să fie aşa, zise trufaşul domn. Sunt convins. Mi-e 
simpatică înfăţişarea dumneavoastră; îmi place. Domnilor, 
daţi-mi mâinile şi spuneţi-mi cum vă numiţi. Să facem 
cunoştinţă. 

Fireşte, un schimb de saluturi prieteneşti urmă cuvintelor 
acestea pline de amabilitate. Trufaşul domn informă atunci 
pe prietenii noştri, cu acelaşi sistem de fraze scurte, 
abrupte, săltăreţe, că se numeşte Dowler, că se duce la 
Bath în călătorie de plăcere, că a fost pe vremuri în armată, 
că acum a intrat în afaceri, ca omul; că trăia din câştigurile 
pe care le scotea, şi că persoana pentru care reţinuse al 
doilea loc nu era o persoană mai puţin ilustră decât d-na 
Dowler, soţia sa. 

— O femeie frumoasă, urmă el. Sunt mândru de dânsa. Am 
şi de ce. 

— Nădăjduiesc că vom avea plăcerea să ne dăm seama, 
spuse d. Pickwick zâmbind. 

— Vă veţi da seama, răspunse Dowler. Vă va cunoaşte. Vă 
va stima. Eu i-am făcut curte într-un mod curios. Am 
cucerit-o printr-o declaraţie cutezătoare. Uite: am văzut-o, 
m-am îndrăgostit de ea; i-am cerut mâna; ea m-a refuzat. 
„Ilubeşti pe-altcineva?” „Menajează-mi pudoarea.” „Îl 
cunosc.” „Serios?” „Foarte bine, dacă mai rămâne aici, îl 
jupoi de viu”. 

— Drace! exclamă d. Pickwick fără de voie. 

— Şi... l-aţi jupuit, domnule? întrebă d. Winkle, 
îngălbenindu-se. 

— l-am scris. l-am spus că era o chestiune penibilă. Şi aşa 
a şi fost. 

— Fireşte, murmură d. Winkle. 

— l-am spus că mi-am dat cuvântul că o să-l jupoi de viu, 
că era angajată onoarea mea şi că, în calitate de ofiţer al 
majestăţii sale, nu aveam altă alternativă. Eram obligat. 


Regretam, însă trebuia să se întâmple aşa. El se lăsă 
convins; văzu că regulile serviciului erau imperative. Dădu 
bir cu fugiţii. O luai în căsătorie. Uite trăsura. În uşă se 
vede capul ei. 

După ce isprăvi ce avea de spus, d. Dowler arătă o trăsură 
care tocmai sosise; în uşa deschisă se vedea o figură destul 
de drăguță, cu o pălărie de un albastru viu, căutând cu 
privirile prin mulţimea de pe trotuar foarte probabil pe 
omul violent. D. Dowler îşi plăti consumaţia şi ieşi repede, 
cu şapca, redingota şi mantaua; d. Pickwick şi prietenii săi îl 
urmară pentru a-şi ocupa locurile. 

D. Tupman şi d. Snodgrass se instalaseră la spatele 
trăsurii; d. Winkle se urcase înăuntru, şi d. Pickwick se 
pregătea să-l urmeze, când Sam Weller se apropie cu un 
aer de mister profund şi, şoptind la urechea stăpânului, îi 
ceru permisiunea de a-i vorbi. 

— Ei, Sam, ce este? îl întrebă d. Pickwick. 

— S-a-ntâmplat una bună, dom'le, răspunse Sam. 

— Una ce? întreba d. Pickwick. 

— Să vedeţi, dom'le. Mi-e al dracului de teamă că 
proprietarul trăsurii şi-a cam luat nasul la purtare. 

— Cum asta, Sam? zise d. Pickwick. Numele noastre nu 
sunt trecute pe foaia de drum? 

— Numele noastre nu e numai pe foaia de drum, e 
zugrăvite şi pe uşa diligenţii. 

Vorbind astfel, Sam arătă stăpânului partea aceea a uşii 
unde se găseşte de obicei numele proprietarului; iar acolo, 
într-adevăr, se citea cu litere aurite, de o respectabilă 
mărime, numele magic de PICKWICK. 

— Vai de mine! exclamă d. Pickwick uluit de coincidenţă; 
asta-i culmea culmilor! 

— Da, însă asta nu-i totul, reluă Sam îndreptând din nou 
atenţia stăpânului spre uşă. Nu s-a mulţumit să scrie 
Pickwick; a pus şi un Moise înainte. Adică, vorba aia, după 
moarte, şi ruşine, cum zicea papagalul când nu numai că l-a 


luat din ţara lui de baştină, da l-a mai şi pus, colac peste 
pupăză, să vorbească pe englezeşte. 

— Fireşte, lucrul e destul de curios, Sam; dar dacă stăm 
aici de vorbă o să ne pierdem locurile, spuse d. Pickwick. 

— Cum? Nu mai e nimic de făcut, dom'le?! exclamă Sam 
de-a dreptul speriat de liniştea cu care d. Pickwick se 
pregătea să se cuibărească în trăsură. 

— De făcut? rosti d. Pickwick, ce s-ar mai putea face? 

— Nu e nimeni pe care să-l chelfănim, pentru că a avut 
îndrăzneala asta, dom'le? întrebă d. Weller, care se 
aşteptase măcar să primească însărcinarea de a lua 
numaidecât la refec pe vizitiu şi pe conducător. 

— Nu, desigur, replică d. Pickwick cu însufleţire. Nu, cu 
nici un preţ! Urcă-te la locul tău, îndată! 

— Tare mi-e teamă, murmură Sam, întorcându-se, că s-a 
întâmplat ceva cu jupânul; altfel n-ar fi primit lucrurile aşa 
de liniştit. Nu cumva şi-o fi pierdut minţile cu judecata aia? 
Oricum, arată rău, foarte rău, continuă d. Weller, clătinând 
din cap cu gravitate. 

Şi - se cuvine să remarcăm, căci dovedeşte cât îl mâhnea 
împrejurarea aceea - nu mai scoase o vorbă până când 
trăsura ajunse la bariera Kensington. Pentru el era prea 
mult, să rămână atâta vreme fără să crâcnească, încât 
faptul poate fi socotit cu totul fără precedent. 

În decursul călătoriei nu se întâmplă nimic care să merite 
o luare aminte deosebită. D. Dowler istorisi o sumedenie de 
anecdote, ilustrând toate isprăvile personale de curaj; şi, la 
fiecare, invoca mărturia d-nei Dowler; iar d-na Dowler 
intervenea întotdeauna adăugând în chip de anexă câteva 
fapte sau împrejurări remarcabile pe care d. Dowler le 
uitase ori poate că, din modestie, le omisese; căci 
adaosurile tindeau totdeauna să arate că d. Dowler era un 
om şi mai uimitor decât declara singur. D. Pickwick şi d. 
Winkle îl ascultau cu cea mai mare admiraţie; din când în 
când, totuşi, ei conversau cu d-na Dowler, care era o 
persoană simpatică şi întru totul seducătoare. Astfel, graţie 


istoriilor d-lui Dowler şi farmecelor d-nei Dowler, graţie 
bunei dispoziţii a d-lui Pickwick şi atenţiei neclintite a d-lui 
Winkle, călătorii din diligenţă izbutiră să se simtă foarte 
bine tot drumul. 

Cei de afară o duseră aşa cum de obicei o duc oamenii de 
afară. Erau veseli şi vorbăreţi la începutul tuturor haltelor, 
trişti şi somnoroşi pe la jumătate, şi din nou foarte vioi şi 
treji spre sfârşit. Se afla acolo un tânăr domn, cu manta de 
cauciuc, care fuma ţigară după ţigară tot lungul drumului; 
şi era un alt domn tânăr, a cărui haină parodia parcă un 
palton, care aprindea ţigară de la ţigară; dar simțindu-se 
evident ameţit, le arunca după al doilea fum, când credea 
că nimeni nu se uita la el. Pe capră stătea un altreilea 
tânăr, care dorea să se iniţieze în materie de vite cornute, 
iar dinapoi unul mai în vârstă, foarte priceput în 
agricultură. Pe drum întâlniră o droaie de oameni în haine 
de lucru şi în bluze albe pe care vizitiul îi poftea să urce o 
bucată de drum; ei cunoşteau fiecare cal şi fiecare rândaş 
din halte şi de prin partea locului. În sfârşit, luară masa; 
masa i-ar fi costat puţin, o jumătate de coroană de cap, 
dacă ar fi avut răgazul să mănânce. La şapte seara d. 
Pickwick şi prietenii săi, d. Dowler şi soţia sa, se retraseră 
fiecare în salonul lor special de la hotelul Cerbul Alb situat 
în faţa vestitei săli de cură cu ape minerale din Bath unde 
chelnerii, graţie costumului lor, ar putea fi luaţi drept 
studenţi din Westminster, dacă nu ar spulbera această iluzie 
prin purtarea lor mult mai cuviincioasă. 

A doua zi dimineaţă, pickwickienii abia mântuiseră dejunul 
când un chelner aduse cartea de vizită a d-lui Dowler, cu 
rugămintea de a i se îngădui să prezinte pe-un prieten al 
său. D. Dowler veni în persoană îndată după trimiterea 
cărţii de vizită, adueându-l şi pe prieten. 

Prietenul era un tânăr fermecător, care nu depăşea cu 
mult vârsta de cincizeci de ani, îmbrăcat într-un frac de un 
albastru foarte viu, cu nasturi scânteietori, pantaloni negri 
şi încălţămintea cea mai fină şi mai lucioasă ce se poate 


închipui. Un lornion de aur atârna la gâtul lui, de o panglică 
neagră, lată şi scurtă. În mâna stângă ţinea o tabacheră de 
aur cu tutun de prizat. Nenumărate inele stăluceau în 
degetele lui; un solitar enorm de diamant, montat în aur, 
scânteia la jaboul cămăşii. Mai avea un ceas de aur şiun 
lant de aur bogat petrecut, cu peceţi masive tot din aur. 
Avea un baston uşor de abanos cu o măciulie grea de aur; 
rufăria lui era cea mai albă, cea mai fină şi mai bine 
scrobită; purta peruca cea mai lucie, mai neagră, mai 
buclată dintre peruci. Tabacul său era tabac de regent; 
parfumul, bougquet du roi. Avea pe buze veşnic un zâmbet, 
iar dinţii aşa de perfect rânduiţi că, de aproape, cu greu îi 
puteai deosebi pe cei falşi de cei adevăraţi. 

— Domnule Pickwick, zise Dowler, prietenul meu, Angelo 
Cyrus Bantam, esquire, maestru de ceremonii. Bantam, 
domnul Pickwick. Faceţi cunoştinţă. 

— Fiţi binevenit la Ba-ath, domnule. Într-adevăr, o 
achiziţie... Bine aţi venit la Ba-ath, domnule... De multă, 
foarte multă vreme, domnule Pickwick, n-aţi băut din apele 
acestea. Parcă de un veac, domnule Pickwick: r-re-marcabil. 

Vorbind astfel, d. Angelo Cyrus Bantam, esquire M.C. Luă 
mâna d-lui Pickwick; şi, în timp ce se apleca înainte tot 
salutând, i-o păstră ca şi cum nu s-ar fi îndurat să-i dea 
drumul. 

— E desigur foarte multă vreme de când n-am mai băut 
ape, răspunse d. Pickwick, căci, după câte ştiu, n-am mai 
fost niciodată aici. 

— N-aţi fost niciodată la Ba-ath, domnule Pickwick?! 
exclamă marele maestru lăsând, de uimire, să-i scape 
mâna; niciodată la Ba-ath! Haha! Domnule Pickwick, ştiţi că 
aveţi haz! Nu e rău, nu e rău! Bravo! Bravo! Hihihi! R-re- 
marcabil. 

— Sunt dator să spun, spre ruşinea mea, că vorbesc 
absolut serios, reluă d. Pickwick. N-am mai fost niciodată 
pe-aici. 


— O, ştiu! exclamă marele maestru grozav de amuzat. Da, 
da. Bun, bun. Din ce în ce mai bine. Dumneavoastră sunteţi 
domnul despre care am auzit. Vă cunoaştem, domnule 
Pickwick, vă cunoaştem. 

„Au citit în blestematele de ziare relatări în legătură cu 
procesul meu, gândi d. Pickwick. Au auzit tot ce se putea 
auzi despre mine.” 

— Dumneavoastră sunteţi domnul cu reşedinţa la Clapham 
Green - adăugă Bantam - care a paralizat răcind în mod 
imprudent după ce băuse vin de Porto; care, din cauza 
suferințelor cumplite, nu se mai putea mişca din loc, şi care 
a cerut apă la sticle din izvorul de băi al regelui, cu 
temperatura de 103 grade; cu o căruţă i-au fost aduse în 
odaia sa de culcare în oraş, a făcut baie, a strănutat, şi s-a 
însănătoşit în aceeaşi zi. Foarte remarcabil! 

D. Pickwick pricepu complimentul cuprins în această 
presupunere şi totuşi avu tăria să-l respingă. Apoi, 
folosindu-se de un moment când maestrul de ceremonii 
rămăsese tăcut, ceru permisiunea de a-i prezintă pe 
prietenii săi, d. Tupman, d. Winkle şi d. Snodgrass; 
prezentare care, după cum vă închipuiţi, îl făcu pe maestrul 
de ceremonii să se simtă copleşit de plăcere şi de atâta 
onoare. 

— Bantam, zise domnul Dowler, domnul Pickwick şi 
prietenii domniei sale sunt străini; trebuie să-şi înscrie 
numele. Unde-i registrul? 

— Registrul vizitatorilor distinşi din Ba-ath va fi în sala de 
cură astăzi la orele două, rosti maestrul de ceremonii. Vă 
rog să-i călăuziţi pe prietenii noştri spre splendidul edificiu 
şi să-mi procuraţi favoarea de-a căpăta autografele 
dumnealor. 

— Mă voi executa, replică Dowler. Dar am lungit vizita. E 
timpul să ne retragem. Mă înapoiez peste o oră. Haidem! 

— Avem bal astă seară, domnule, spuse maestrul de 
ceremonii luând mâna d-lui Pickwick în momentul plecării. 
Nopțile de bal, la Ba-ath, sunt clipe furate din paradis, clipe 


încântătoare graţie muzicii, frumuseţii, eleganţei, modei, 
etichetei, şi... mai presus de toate, graţie absenței 
negustorilor, oameni absolut nepotriviţi cu paradisul. 
Oamenii aceştia au, între ei, din două în două săptămâni, la 
Guildhall, un fel de tămbălău care e, ca să nu spun mai 
mult, ciudat. La revedere, la revedere! 

După ce declară, de-a lungul scării, că era nespus de 
mulţumit, pe deplin fermecat, copleşit de încântare, colosal 
de măgulit, Angelo Cyrus Bantam, esquire M. C. Urcă într- 
un echipaj foarte elegant care-l aştepta la uşă şi porni în 
galop. 

La ora stabilită, d. Pickwick şi prietenii săi, escortaţi de 
Dowler, se duseră în sălile de recepţie şi-şi scriseră numele 
în registru, dovadă a unei condescendenţe de care Angelo 
Bantam se arătă şi mai copleşit decât până atunci. Biletele 
de intrare la recepţie urmau să fie pregătite pentru 
pickwickieni, cum însă ele nu erau gata, d. Pickwick se 
obligă, în ciuda tuturor protestărilor lui Angelo Bantam, să 
trimită pe Sam să le ia, la orele patru după amiază la M.C,, 
în Queen Square. 

După ce făcură o scurtă plimbare prin oraş, ajungând la 
încheierea unanimă că Park Street seamănă mult cu 
străzile perpendiculare care se văd în vis, şi pe care nu 
izbuteşti pentru nimic în lume să le străbaţi, pickwickienii 
se înapoiară la Cerbul Alb, şi-l trimiseră pe Sam să 
îndeplinească misiunea cu care fusese însărcinat. 

Sam Weller îşi puse pălăria pe cap, domol şi grațios, îşi 
înfundă mâinile în buzunarele vestei şi se îndreptă cu paşi 
hotărâți spre Queen Square, fluierând de-a lungul drumului 
câteva dintre cele mai populare arii de pe atunci, aranjate 
pe variaţiuni cu totul noi pentru anume nobile instrumente 
numite armonici sau caterinci. Când ajunse în Queen 
Square, la numărul ce-i fusese comunicat, încetă fluieratul 
şi bătu voios la uşa pe care o deschise numaidecât un 
lacheu bine făcut, cu capul pudrat, cu o livrea splendidă. 


— Bătrâne, e aici domnul Bantam? întrebă Sam Weller, 
fără să se lase câtuşi de puţin intimidat de splendoarea 
uluitoare a lacheului pudrat şi-a livrelei măreţe. 

— De ce întrebi, tinere? răspunse plin de semeţie lacheul 
cu cap pudrat. 

— Pentru că, dacă e acasă, dă-i asta şi spune-i că domnul 
Weller aşteaptă după răspuns; vrei, lungule? 

Aşa grăi Sam; şi, după ce intră cu indiferenţă în sală, se 
aşeză. 

Lacheul pudrat trânti puternic uşa şi încruntă din 
sprâncene, trufaş; dar nici trântitul uşii, nici încruntarea 
sprâncenelor lui nu făcură vreo impresie asupra lui Sam, 
care privea cu aer de cunoscător un cuier pentru umbrele, 
elegant, de mahon. 

Se vede că modul în care d. Bantam primi cartea de vizită 
îl influenţă în favoarea lui Sam pe lacheul pudrat căci, la 
înapoiere, îi zâmbi prietenos şi-i spuse că răspunsul va fi 
gata numaidecât. 

— Prea bine, replică Sam; îi poţi spune bătrânului domn să 
nu se năduşească. Nu e nici un zor, lungule. Am luat masa. 

— Mănânci foarte devreme, domnule, zise lacheul pudrat. 

— Ca să meargă mai bine cina, răspunse Sam. 

— Eşti demult în Bath, domnule? se interesă lacheul 
pudrat. N-am avut până acum plăcerea s-aud de dumneata. 
— Pe aici n-am făcut încă cine ştie ce vâlvă, declară Sam. 
Eu şi personajele distinse cu care mă găsesc, n-am sosit 

decât aseară. 

— Frumos loc, domnule, zise lacheul pudrat. 

— Aşa mi se pare şi mie, observă Sam. 

— Plăcută societate, domnule, remarcă lacheul pudrat. 
Servitori foarte simpatici, domnule. 

— Crez şi eu, răspunse Sam; băieţi îndatoritori, fără 
mofturi, care nu-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala! 

— O, e adevărat, domnule, spuse lacheul pudrat, tălmăcind 
de bună seamă observaţia lui Sam ca pe un mare 
compliment. Adevărat, aşa e. lei aşa ceva, domnule? întrebă 


lacheul scoțând o mică tabacheră cu tutun de prizat, 
împodobită cu un cap de vulpe pe capac. 

— Nu fără să strănut, replică Sam. 

— O, e greu, domnule, mărturisesc, zise lacheul cel înalt; 
însă se învaţă cu timpul, domnule. Cafeaua e lucrul cel mai 
bun pentru asta. Eu am purtat multă vreme cafea în 
tabacheră, domnule; aduce îndeaproape cu mahorca. 

Un sunet ascuţit de clopoțel îl îndatoră în chip înjositor pe 
lacheul pudrat să-şi bage capul de vulpe în buzunar şi să se 
ducă grăbit, cu o ţinută umilă, în cabinetul d-lui Bantam. 
Observăm în treacăt că toţi indivizii care nu citesc şi nu 
scriu niciodată au totdeauna o odăiţă dosnică pe care o 
numesc cabinetul lor. 

— Iată răspunsul, domnule, îi spuse lacheul pudrat lui 
Sam. Mă tem c-o să ţi se pară nepotrivit prin mărimea lui. 

— Nu face nimic, răspunse Sam privind scrisoarea care 
era închisă într-un pliculeţ. Omul nu osteneşte niciodată 
prea mult din atâta lucru. 

— Nădăjduiesc c-o să ne mai vedem, domnule, spuse 
lacheul pudrat frecându-şi mâinile şi petrecându-l pe Sam 
până la uşă. 

— Eşti foarte îndatoritor, dom'le, replică Sam; te rog însă, 
nu te osteni prea mult; eşti foarte amabel. Gândeşte-te ce 
însemni pentru societate şi nu te înjosi muncind din greu. 
De dragul semenilor dumitale, nu te omori cu firea; 
închipuie-ţi ce pagubă ai fi pentru ei. 

Sam se depărtă cu aceste cuvinte înduioşetoare. 

„Foarte curios tânăr”, îşi zise lacheul pudrat, urmărindu-l 
din ochi pe d. Weller, cu o mină care voia să spună: ce păcat 
că n-am ştiut cu cine am avuta face. 

Sam nu mai scoase o vorbă. Clipi, clătină din cap, zâmbi, 
clipi iar şi plecă sprinten, cu o înfăţişare ce părea să arate 
că, dintr-o pricină sau alta, este foarte înveselit. 

În aceeaşi seară, exact la opt fără douăzeci de minute, 
Angelo Cyrus Bantam, esquire, maestru de ceremonii, 
cobori din trăsură la uşa saloanelor de recepţie, cu aceeaşi 


perucă, aceiaşi dinţi, acelaşi lornion, acelaşi ceas şi aceleaşi 
peceţi, aceleaşi inele, acelaşi ac la cămaşă şi acelaşi baston. 
Singura schimbare importantă în îmbrăcămintea sa era că 
purta un frac de un albastru mai viu, căptuşit cu mătase 
albă, pantaloni negri lipiţi pe corp, ciorapi negri de mătase, 
pantofi şi-o vestă albă, şi că era, dacă e cu putinţă, parfumat 
şi mai tare. 

Înzorzonat astfel, maestrul de ceremonii se propti în sală 
pentru a primi societatea şi a îndeplini importantele datorii 
ale serviciului său atât de important. 

Localitatea Bath era înţesată. Societatea şi monedele de 
şase penny pentru ceai veneau valuri-valuri. În sala de bal, 
în sala de joc dreptunghiulară, în sala de joc octogonală, pe 
scări, pe coridoare, zumzetul vocilor şi tropăitul picioarelor 
te asurzeau, nu alta. Veştmintele foşneau, penele se 
legănau, luminile erau orbitoare şi bijuteriile scânteiau. Se 
auzea muzica, nu paşi de contradanţuri, căci acestea nu 
începuseră, ci muzica, totdeauna plăcută auzului, fie la 
Bath, fie într-altă parte, paşi micuţi şi delicaţi, din când în 
când râsete limpezi şi zglobii, încete şi gingaşe, de femei. 
De pretutindeni scânteiau ochi strălucitori, luminaţi de 
aşteptarea plăcerii; şi ori încotro priveai, vedeai 
strecurându-se cu graţie, prin mulţime, o figură elegantă 
care, abia pierdută din ochi, era înlocuită de alta la fel de 
seducătoare şi de împodobită. 

În sala unde se lua ceaiul, şi de jur-împrejurul meselor de 
joc, se îmbulzea o mulţime nenumărată de ciudate doamne 
bătrâne şi de domni gârboviţi, discutând toate micile 
scandaluri şi bârfeli ale zilei cu o însufleţire ce arăta 
îndeajuns câtă plăcere le prilejuia această ocupaţie. Printre 
grupurile din sală se aflau trei-patru mame peţitoare, 
chipurile absorbite de conversaţia la care luau parte, însă 
furişând din când în când o privire neliniştită către fiicele 
lor. Acestea, amintindu-şi de îndemnurile materne de a şti 
să folosească timpul la maximum, începuseră tocmai să 
cocheteze; ba se făcuseră că pierd eşarfele, ba îşi îmbrăcau 


mânuşile, puneau jos ceştile şi aşa mai departe, lucruri 
mărunte în aparenţă, însă care, în cazul unor practiciene 
iscusite, puteau să ducă la rezultate surprinzătoare. 

Tălălăind pe lângă uşi şi prin unghere, grupuri de tinerei 
găgăuţi, expunând toate varietățile dandysmului şi 
stupidităţii, îi distrau pe oamenii cu scaun la cap prin 
nebunia şi înfumurarea lor, crezându-se în acelaşi timp, din 
fericire, obiectele admiraţiei generale - înţelept şi îndurător 
dar căruia nici un om cumsecade nu i se împotrivea. 

În sfârşit, pe băncile din fund unde ocupaseră locuri 
pentru seară, stăteau anumite doamne nemăritate care 
trecuseră de climacteriu şi care, nedansând, deoarece nu 
aveau parteneri, nu jucau cărţi de teamă să nu fie privite 
neapărat ca fete bătrâne; ele se aflau în situaţia favorabilă 
de-a putea bârfi pe toată lumea, fără să facă vreo referire la 
ele însele. Ce mai încoa-încolo, puteau bârfi pe toată lumea, 
pentru că toată lumea era acolo. O scenă de voioşie, de 
strălucire, de splendoare şi toalete bogate, de oglinzi 
magnifice, de parchete înălbite cu cretă, de candelabre, de 
lumânări; şi pe toate planurile tabloului, lunecând din loc în 
loc, cu o mlădiere tăcută, salutând până la pământ cutare 
grup, făcând un semn familiar, altuia, zâmbind amabil 
tuturora, se remarca persoana spilcuită a lui Angelo Cyrus 
Bantam, esquire, maestrul de ceremonii. 

— Opriţi-vă în sala ceaiului. Luaţi ce vi se cuvine pentru 
şase penny. Se serveşte apă fiartă pe care ei o numesc ceai. 
Beţi, spuse d. Dowler cu glas tare d-lui Pickwick, care 
înainta în fruntea societăţii lor, la braţ cu d-na Dowler. 

D. Pickwick se îndreptă spre sala unde se servea ceai, iar 
d. Bantam, zărindu-l, se strecură prin mulţime şi-l salută cu 
extaz. 

— Scumpe domn, sunt nespus de onorat... Ba-ath are 
noroc... Doamnă Dowler, dumneavoastră înfrumuseţaţi sala. 
Vă felicit pentru penele dumneavoastră. R-re-marcabile. 

— E cineva pe-aici? întrebă d. Dowler, bănuitor. 


— Cineva? Elita din Ba-ath! Domnule Pickwick, o vedeţi pe 
doamna cu turban de dantelă? 

— Bătrâna aceea grasă? întrebă d. Pickwick cu inocenţă. 

Sst! scumpe domn, sst! Nimeni nu e nici gras, nici bătrân 
în Ba-ath. E văduva lady Snuphanuphl. 

1 Joc de cuvinte intraductibil: sugerează obezitatea 
personajului (N. Tr.) 

— Într-adevăr? glăslui d. Pickwick. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, vă asigur, rosti maestrul 
de ceremonii. Sst! apropiaţi-vă mai încoace, domnule 
Pickwick. Il vedeţi pe tânărul acela, elegant îmbrăcat, care 
vine spre noi? 

— Cel cu păr lung şi cu fruntea foarte îngustă? întrebă d. 
Pickwick. 

— Exact. E cel mai bogat tânăr din Ba-ath, în momentul de 
faţă. Tânărul lord MutanhedI. 

1 Cap de berbec (N. Tr.) 

— Serios?! exclamă d. Pickwick. 

— Da, îi veţi auzi glasul peste o clipă, domnule Pickwick. 
Îmi va vorbi. Domnul care e cu el şi are vestă roşie şi 
mustăţi negre, este onorabilul domn Crushton, prietenul 
său intim. Cum vă simţiţi, milord? 

— Uf, ce cald, Bantam! răspunse înălţimea sa. 

— Într-adevăr, e foarte cald, milord, încuviinţă maestrul de 
ceremonii. 

— Îndrăcit de cald, declară onorabilul domn Crushton. 
Bantam, i-ai văzut diligenţa milordului? întrebă onorabilul 
domn Crushton, după o scurtă pauză în care tânărul lord 
Mutanhed se trudise să-l intimideze pe d. Pickwick, fixândul 
cu privirile, iar d. Crushton meditase asupra cărui subiect 
va putea să vorbească înălţimea sa cu mai multă pricepere. 

— O, nu! răspunse maestrul de ceremonii. Diligenţa? Ce 
idee excelentă! R-re-marcabilă! 

— Sehios, spuse lordul Mutanhed, credeam că a văzut-o 
toată lumea; e cea mai dhrăguţă, cea mai uşoahă, cea mai 
ghraţioasă chestie din câte au fost vhreodată pe rhoate. 


Vopsită în rhoşu, cu un cal tăhcat de cuoahea cafelei cu 
lapte. 

— Şi cu o adevărată ladă pentru scrisori; absolut 
completă, adăugă onorabilul domn Crushton. 

— Şi cu o caphă mică în faţă, înconjuhată de un thriunghi 
de fehr penthu vizitiu, continuă înălţimea sa. Am condus-o 
eu la Bhristol alaltăiehri dimineaţă - puhtând un fhrac 
stacojiu şi având doi sehvitori cahe alerhgau la un sfeht de 
milă în uhmă, şi să mă bată Dumnezeu dacă ţăhanii nu 
ieşeau din colibele loh să mă oprhească şi să mă întrhebe 
dacă nu sunt poştaşul! Extrhaohdinah! Extrhaohdinah! 

Spunând acestea, tânărul lord râse din toată inima, iar 
ascultătorii făcură bine-nţeles la fel. Apoi, luându-l de braţ 
pe amabilul domn Crushton, lordul Mutanhed se depărtă. 

— Încântător tânăr! glăsui maestrul de ceremonii. 

— Aşa pare, replică scurt d. Pickwick. 

Deoarece dansul începuse, iar prezentările necesare şi 
toate introducerile fuseseră făcute, Angelo Bantam veni la 
d. Pickwick şi-l conduse în salonul de jocuri. 

Tocmai în momentul intrării lor, văduva doamnă 
Snuphanuph, dimpreună cu alte două doamne cu înfăţişare 
antică, dădeau târcoale în jurul unei mese neocupate. De 
cum îi zăriră pe d. Pickwick în tovărăşia lui Angelo Bantam, 
schimbară între ele priviri ce păreau a spune că el era 
tocmai persoana care le trebuia ca să facă un whist. 

— Dragă Bantam, spuse văduva doamnă Snuphanuph cu 
aer ademenitor, suflet bun cum eşti, găseşte-ne o persoană 
simpatică pentru a putea să facem o partidă. 

În momentul acela d. Pickwick privea într-altă parte, astfel 
că doamna făcu un semn din cap către el şi încruntă cu- 
nţeles din sprâncene. 

— Doamnă, prietenul meu, domnul Pickwick, se va socoti, 
sunt sigur, foarte fericit, r-re-marcabil de fericit, rosti 
maestrul de ceremonii înțelegând îndemnul. Domnul 
Pickwick, doamna Snuphanuph, doamna colonel Wugsby, 
domnişoara Bolo. 


D. Pickwick salută pe rând pe fiecare doamnă şi, văzând 
că-i era peste puteri să scape, se resemnă. Urma să joace 
cu d-şoara Bolo contra d-nei Snuphanuph şi d-nei colonel 
Wugsby. 

Tocmai când făcură levata şi împărțeau a doua oară 
cărţile, două tinere domnişoare alergară în sală şi se 
aşezară de o parte şi de alta a scaunului d-nei colonel 
Wugsby, aşteptând cu răbdare şi linişte terminarea partidei. 

— Ei, Jane, ce s-a întâmplat? întrebă d-na colonel Wugsby 
întorcându-se spre una dintre fete. 

— Mamă, răspunse în şoaptă cea mai tânără şi mai 
drăguță dintre ele, veneam să te întreb dacă pot să dansez 
cu domnul Crawley, cel mai tânăr. 

— Doamne Dumnezeule, Jane! răspunse mama cu 
indignare. N-ai auzit de o sută de ori că tatăl lui nu are 
decât opt sute de lire sterline venit şi că venitul se stinge 
odată cu moartea lui? Mă faci de râs. Nu, cu nici un chip. 

— Mamă, şopti cealaltă domnişoară, care era mult mai în 
vârstă decât sora ei şi avea un aer nesărat, artificial, mi-a 
fost prezentat lordul Mutanhed. I-am spus că cred că nu 
sunt angajată. 

— Tu eşti o fată bună, copila mea, şi pe care mă pot bizui, 
răspunse d-na Wugsby atingând cu evantaiul obrazul fiicei 
sale. E putred de bogat, draga mea. Dumnezeu să te 
binecuvânteze. 

D-na colonel Wugsby o sărută cu multă afecţiune pe fiica 
mai mare, o dojeni pe cea mai mică printr-o încruntare din 
sprâncene şi bătu cărţile. 

Bietul domn Pickwick! El nu mai jucase până atunci cărţi 
cu trei femei aşa de iscusite. Erau de-o vioiciune care-l 
înfricoşa. Dacă juca prost, d-şoara Bolo îl străpungea cu 
privirile; dacă stătea să chibzuiască, lady Snuphanuph se 
răsturna pe scaun şi zâmbea, aruncând d-nei colonel 
Wugsby o ochire plină de nerăbdare şi milă, la care d-na 
colonel Wugsby răspundea dând din umeri şi tuşind ca 
pentru a întreba dacă partenerul are de gând să înceapă 


odată. După fiecare tur, d-şoara Bolo întreba cu un aer 
sumbru şi cu un oftat dojenitor de ce d. Pickwick n-a dat 
cartea de caro, n-a atacat trefla, n-a tăiat pica, de ce n-a 
tras cartea de inimă, de ce n-a dat atuul, de ce n-a depus 
asul, de ce n-a jucat regele sau altceva asemănător; iar d. 
Pickwick era absolut incapabil să se dezvinovăţească de 
aceste grave acuzaţii, căci uitase jocul. Veneau unii care 
chibiţeau, ceea ce-l enerva. Şi apoi, în apropierea mesei lor, 
avea loc o conversaţie foarte vie, abătându-i atenţia, între 
Angelo Bantam şi cele două d-şoare Matinters care, fiind 
nemăritate şi stinghere, făceau o curte stăruitoare 
maestrului de ceremonii în speranţa că vor pune din când 
în când mâna pe vreun dansator rătăcit. Toate acestea, 
combinate cu zgomotul şi cu permanentele întreruperi ale 
celor ce plecau şi veneau, contribuiră ca d. Pickwick să 
joace într-adevăr prost; mai mult, cărţile îi erau potrivnice, 
astfel că, atunci când părăsi masa, la orele unsprezece şi 
zece minute, d-şoara Bolo se sculă de la masă, într-un hal 
de agitația groaznică şi plecă întins acasă cu o trăsurică, 
vărsând potop de lacrimi. 

Ajuns din urmă de prietenii săi, care mărturisiră într-un 
glas că nu-şi mai aduceau aminte să mai fi petrecut 
vreodată aşa de bine ca în seara aceea, d. Pickwick îi 
întovărăşi până la Cerbul Alb, iar după ce se consolă de 
ghinionul său cu o băutură fierbinte, se duse la culoare şi 
adormi aproape numaidecât. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Ocupat în special de o autentică versiune a legendei 
prinţului Bladud şi de o pacoste extraordinară căzută pe 
capul d-lul Winkle. 

Propunându-şi să rămână cel puţin două luni la Bath, d. 
Pickwick socoti nimerit ca în acest răstimp să ia, pentru sine 
şi pentru prietenii săi, un apartament particular. Avu 
norocul să obţină, cu un preţ moderat, etajul unei case de 
pe Royal Crescent; şi cum locuinţa era mai mare decât le 
trebuia, D. Şi d-na Dowler se oferiră să ia o odaie de dormit 


şi un salon. Propunerea fu acceptată numaidecât, astfel că a 
treia zi se mutară cu toţii în noua locuinţă. D. Pickwick 
începu atunci să bea apă minerală cu caa mai mare 
asiduitate. Proceda sistematic. Bea un pahar înainte de 
dejun şi apoi urca o coastă; alt pahar după dejun, şi cobora 
o coastă; iar după fiecare pahar, d. Pickwick declara în 
termenii cei mai solemni şi hotărâți că se simţea infinit mai 
bine; lucru de care prietenii săi se bucurau din suflet, deşi 
nu bănuiseră până atunci că el suferea de ceva. 

Vestita sală de cură e un salon spaţios, împodobit cu stâlpi 
corintieni, cu o galerie pentru muzică, cu o pendulă, cu o 
statue de Nash şi cu o inscripţie în litere de aur care ar 
trebui să atragă atenţia tuturor băutorilor de apă, căci ea 
face un apel mişcător la caritatea lor. Se mai găseşte aici un 
bufet cu un vas de marmură din care servitorul scoate ne- 
ncetat apă cu pahare mari, îngălbenite, pe care le primesc 
vizitatorii; şi e un spectacol extraordinar de instructiv şi de 
mulţumitor să vezi cu câtă gravitate, cu ce perseverenţă, 
înghit conţinutul paharelor. În apropiere erau instalate băi 
unde se spală o parte din bolnavi, după care cântă muzica 
în cinstea lor. Există încă o sală de cură unde doamnele şi 
domnii infirmi sunt purtaţi într-un fel de jilţuri şi trăsurici 
aşa de curioase şi variate că un individ cutezător, care se 
duce acolo cu numărul obişnuit de degete la picioare, e în 
mare primejdie să se întoarcă fără de ele; mai există oa 
treia sală de cură unde se adună oamenii liniştiţi, deoarece 
e mai puţin zgomotoasă decât celelalte. Prin împrejurimi se 
fac nenumărate plimbări cu cârje sau fără cârje, cu baston 
sau fără, şi au loc nesfârşite conversații şi se spun glume şi 
fel de fel de lucruri cu haz. 

În fiecare dimineaţă, băutorii conştiincioşi de apă, printre 
care d. Pickwick, se adunau în sala de cură, îşi beau paharul 
cu apă şi se plimbau potrivit prescripţiei. La plimbarea de 
după-amiază, lord Mutanhed şi onorabilul domn Crushton, 
văduva doamnă Snuphanuph, doamna colonel Wugsby şi 
toată lumea bună, şi toţi băutorii de apă din timpul 


dimineţii, alcătuiau un grup mare. Pe urmă, se plimbau pe 
jos sau în trăsură sau erau purtaţi în jilţuri pe roate, 
obişnuite la băi, şi iarăşi se întâlneau. După aceea, domnii 
se duceau în camerele de lectură şi întâlneau acolo o parte 
din societate. Apoi se înapoia fiecare la casa lui. Dacă era zi 
de teatru, se întâlneau poate la teatru; dacă era zi de 
reuniune, se întâlneau în salon, şi dacă nu era niciuna, nici 
alta, se întâlneau a doua zi - tabiet agreabil căruia i s-ar 
putea reproşa numai o uşoară nuanţă de monotonie. 

După o zi petrecută în felul acesta, d. Pickwick, ai cărui 
prieteni merseseră la culcare, se afla singur făcând 
însemnări în jurnalul său, când auzi o bătaie uşoară la uşă. 

— Vă cer iertare, domnule, spuse stăpâna casei, doamna 
Craddock, strecurându-şi capul în cameră, nu mai aveţi 
nevoie de nimic? 

— De absolut nimic, doamnă, răspunse d. Pickwick. 

— Fiica mea s-a dus la culcare, domnule, spuse d-na 
Craddock, iar domnul Dowler a avut bunătatea să-mi spună 
că o aşteaptă pe doamna Dowler, care nu se va înapoia 
decât foarte târziu. Mă gândeam, domnule Pickwick, că 
dacă nu mai aveţi nevoie de nimic, să mă culc şi eu. 

— Veţi face foarte bine, doamnă. 

— Vă urez noapte bună, domnule. 

— Noapte bună, doamnă. 

D-na Craddock închise uşa şi d. Pickwick continuă să scrie. 
Într-o jumătate de oră notele lui fură terminate. Apăsă cu 
atenţie ultima pagină pe hârtia sugătoare, închise carnetul, 

şterse pana cu capătul dinăuntru de la pulpana fracului şi 
deschise sertarul biroului ca să-şi aşeze acolo însemnările. 
În sertar se aflau câteva file de hârtie scrise strâns şi 
îndoite, astfel că titlul, aşternut cu slove rotunde, bătea la 
ochi. Văzând că nu era vorba de un document particular, că 
părea a se referi la Bath şi că era foarte scurt, d. Pickwick 
despături hârtia, aprinse lumânarea de la căpătâiul patului 
ca să vadă mai bine în timpul lecturii şi, trăgând scaunul 
lângă foc, citi cele ce urmează: 


ADEVĂRATA LEGENDA A PRINȚULUI BLADUD. 

Nu sunt încă două sute de ani de când se vedea pe zidul 
uneia din băile publice ale acestui oraş o inscripţie în 
onoarea puternicului său întemeietor, faimosul prinţ 
Bladud. Inscripţia e acum ştearsă. 

O veche legendă, moştenită din veac în veac ne spune că, 
înainte cu multe secole, ilustrul prinţ, năpăstuit de lepră, de 
la înapoierea sa din Atena unde culesese o bogată recoltă 
de cunoştinţe, ocolea curtea regalului său părinte şi trăia 
jalnic, laolaltă cu păstorii şi porcii. În turmă (zice legenda) 
se găsea un porc grav şi solemn, pentru care prinţul simţea 
oarecare simpatie - căci şi el era înţelept - un porc distins şi 
gânditor, un animal superior semenilor lui, care grohăia 
cumplit şi muşca tare dureros. Tânărul prinţ ofta din adânc, 
privind înfăţişarea maiestosului porc. Se gândea la 
părintele său regal şi ochii i se înrourau de lacrimi. 

Înţeleptului porc îi plăcea să se scalde într-un nămol moale 
şi adânc, nu în toiul verii cum fac acum porcii de rând, ca să 
se răcorească, şi cum ei făceau chiar în vremurile acelea 
depărtate (ceea ce dovedeşte că lumina civilizaţiei începuse 
să-şi arate zorile, deşi slab), ci în zilele cele mai friguroase 
ale iernii. Avea pe cap părul totdeauna aşa de neted şi o 
înfăţişare aşa de sănătoasă, că prinţul se hotări să încerce 
calităţile purificatoare ale apei în care prietenul său intra 
atât de des. Făcu încercarea. Sub noroiul negru 
bolboroseau izvoarele calde din Bath. Prinţul se scăldă în 
ele şi se tămădui. Ducându-se la curtea tatălui său, se 
închină cu smerenie în fata lui, dar se grăbi să se înapoieze 
aici pentru a întemeia oraşul şi băile acestea faimoase. 

Căută mai întâi porcul, cu toată căldura unei vechi 
prietenii; dar vai, apele acestea fuseseră cauza pierzaniei 
animalului. Făcuse, fără să bage de seamă, o baie prea 
fierbinte, şi filosoful înnăscut muri, precedându-l astfel pe 
Pliniu, care şi el a pierit din cauza înflăcărării sale pentru 
ştiinţă. 

Asta era legenda. Ascultaţi istoria adevărată. 


Odată, acum multe, multe sute de ani, înflorea în 
splendoare faimosul Lud Hudibras, regele Britaniei. Era un 
monarh temut: pământul se cutremura sub paşii lui, de 
mătăhălos ce era; supugşii săi se scăldau în strălucirea 
chipului lui, într-atât era de roşu şi lucios. Era rege din tălpi 
până-n creştet, şi asta însemna mult, căci, deşi nu era prea 
înalt, era foarte puternic, iar rotunjimea sa împlinea cu 
prisosinţă ce îi lipsea staturii. Dacă vreun prinţ degenerat 
din timpurile moderne ar putea să fie oarecum comparat cu 
dânsul, singur venerabilul rege Cole ar merita faima 
ilustrului potentat. 

Bunul rege avea o regină care, cu optsprezece ani mai 
înainte, născuse un fiu cu numele de Bladud. Fusese dat la 
şcoala pregătitoare, până la zece ani, pe domeniile tatălui 
său, însă atunci a fost trimis, sub conducerea unui sol 
credincios, să-şi încheie studiile la Atena. Deoarece nu se 
plătea nimic pe deasupra ca să rămână la şcoală în zilele de 
sărbătoare, şi nu se dădea nici o înştiinţare prealabilă la 
ieşirea elevilor, stătu opt ani acolo, după care părintele său, 
regele, trimise pe lordul şambelan să facă socotelile şi să-l 
aducă acasă. Lordul şambelan, îndeplinind această misiune, 
fu primit cu aplauze şi răsplătit pe viaţă. 

Când regele Lud îl văzu pe fiul său prinţul, şi băgă de 
seamă că el devenise un tânăr fermecător, se gândi de la 
prima ochire că ar fi un lucru mare să-l însoare pe dată 
pentru ca odraslele lui să poată prelungi până hăt, peste 
veacuri, neamul slăvit al lui Lud. În acest scop întocmi o 
solie măreaţă de nobili seniori, care nu aveau mare treabă 
de făcut şi care doreau să capete slujbe cu mult câştig; apoi 
îi trimise la un rege într-o ţară vecină să ceară în căsătorie, 
din partea fiului său, pe fermecătoarea lui fiică şi să-i 
declare totodată că dorea din suflet să păstreze legăturile 
cele mai prieteneşti cu regele, fratele şi prietenul său; dar 
că, dacă nu se înţeleg în ce priveşte căsătoria, va fi cu 
părere de rău nevoit să-i cotropească regatul şi să-i scoată 
ochii. Celălalt rege, care era mai slab, răspunse că se 


simţea foarte îndatorat prietenului şi fratelui său, regele, 
pentru bunătatea şi mărinimia lui, şi că fiica sa era gata să 
se mărite de îndată ce prinţul Bladud va binevoi să vină şi s- 
o ia. 

De cum ajunse răspunsul acesta în Britania, toată națiunea 
se bucură nespus, nu se mai auzea decât hărmălaia 
desfătărilor şi serbărilor - în afară de zornăitul banilor 
strânşi de vistiernicul regelui, de la norod, spre a se plăti 
cheltuiala fericitei ceremonii. 

Cu prilejul acesta, regele Lud, cocoţat în vârful tronului, 
înconjurat de sfetnici, se ridică în culmea bucuriei şi ceru 
marelui jude să cheme menestrelii Curţii şi să aducă cele 
mai bune vinuri. Neştiinţa istoricilor legendari pune acest 
act de mărinimie în seama regelui Cole, după cum se vede 
din stihurile astea faimoase, în care majestatea sa ceru să-i 
vină pipa şi cele trei viori. 

Să poată bea carafa în vesele cântări. 

Însă aceasta e o nedreptate vădită faţă de memoria 
regelui Lud şi o proslăvire necinstită a virtuţilor regelui 
Cole. 

Totuşi, în toiul serbărilor şi veseliei, era un ins care nici 
măcar nu gusta din vinurile ce scăpărau în pahare, şi care 
nu dansa deloc la cântecul menestrelilor. Insul acesta era 
însuşi prinţul Bladud, pentru a cărui fericire norodul întreg 
îşi golea buzunarele şi îşi umplea gâtlejul. Adevărul era că 
prinţul uitând că dregătorul treburilor străine avea dreptul 
de netăgăduit de-a se îndrăgosti pentru el, se îndrăgostise 
pe cont propriu, împotriva tuturor regulilor politicei şi 
diplomaţiei, şi se logodise, în taină, cu fiica unui nobil 
atenian. 

Găsim aici exemplu! izbitor al unuia dintre numeroasele 
foloase ale civilizaţiei şi rafinamentului. Dacă prinţul ar fi 
trăit câtva timp mai târziu, el s-ar fi însurat numaidecât cu 
fiinţa aleasă de părintele său, şi s-ar fi apucat îndată, în chip 
serios, să se descotorosească de pacostea ce-i căzuse pe 
cap. Ar fi căutat cu tot dinadinsul s-o ducă la disperare, fără 


să-i pese de ea, printr-un şir întreg de insulte; apoi, dacă 
mândria şi demnitatea firească a sexului, dacă conştiinţa 
chinurilor atât de nedrepte i-ar fi dat prinţesei tăria să 
înfrunte relele tratamente, el ar fi căutat poate un alt mijloc 
de a-i lua viaţa şi de-a scăpa de ea pentru vecie. Însă 
niciunul, nici altul din aceste mijloace nu se înfăţişă 
închipuirii prinţului Bladud; el se mărgini deci să ceară o 
audienţă particulară părintelui său şi să-i mărturisească 
taina. 

O veche prerogativă a suveranilor e să cârmuiască toate, 
afară de pasiunile lor. Deci, regele Lud se înfurie năpraznic; 
îşi zvârli coroana în tavan, o prinse din nou, căci, pe vremea 
aceea, regii îşi ţineau coroana pe cap, nu în Towerl, bătu în 
podea, îşi izbi fruntea; întrebă cerul de ce propriu-i sânge 
se răzvrătea împotriva sa şi, în cele din urmă, chemând 
paznicii, le porunci să-l închidă pe fiul său într-un turn înalt, 
tratament pe care regii de altădată îl aplicau îndeobşte 
copiilor lor, când înclinările matrimoniale ale acestora nu se 
potriveau cu vederile lor. 

1 Cetate în Londra, clădită de William Cuceritorul (sec. 
XI); mai târziu închisoare; astăzi muzeu (N. Tr.) 

După ce a fost închis în turnul acela înalt, timp de aproape 
un an, fără ca ochii săi să fi văzut altceva decât un zid de 
piatră, şi mintea sa altă perspectivă decât o întemniţare pe 
viaţă, prinţul Bladud începu, fireşte, să nutrească un plan 
de evadare, pe care, după mai multe luni de pregătiri, 
izbuti să-l ducă la îndeplinire, lăsând cu grijă cuțitul său de 
masă în inima temnicerului, de teamă ca bietul om, care 
avea familie, să nu fie bănuit că i-a înlesnit fuga şi să nu fie 
pedepsit, deci, de mâniatul rege. Când auzi de fuga 
feciorului, monarhul turbă aproape de ciudă. Nu ştia pe 
cine să-şi verse furia şi supărarea când, din fericire, îşi 
aminti de lordul şambelan care l-a adus acasă din Atena. Îi 
reteză în acelaşi timp şi pensia şi capul. 

În vremea aceea tânărul prinţ, deghizat cu isteţime, 
pribegea pe jos prin cuprinsurile părintelui său, susţinut şi 


înveselit în toate lipsurile sale, de amintirea dulce a tinerei 
ateniene, cauza nevinovată a încercărilor lui chinuitoare. 
Într-o zi se opri, ca să se odihnească, într-un sat. Se dansa 
cu voioşie la iarbă verde şi plăcerea strălucea pe toate 
chipurile. Prinţul se încumetă să întrebe pe un chefliu ce sta 
alături de el care era pricina acestor desfătări. 

„O, străinule, i se răspunse, nu cunoşti proclamația pe 
care a dat-o de curând milostivul nostru suveran?” 
„Proclamaţie! Nu. Ce proclamaţie?” întrebă prinţul, căci el 
nu călătorise decât pe drumuri lăturalnice şi neumblate, şi 
habar nu avea de ce se petrecea pe drumurile mari, aşa 
cum ele erau pe atunci. 

„Ei bine, zise ţăranul, domnişoara străină pe care prinţul 
dorea s-o ia de nevastă s-a măritat cu un nobil din ţara ei, 
iar regele aduce vestea la ştiinţa ţării şi porunceşte serbări 
obşteşti căci acum, nici vorbă, prinţul Bladud se va înapoia 
să se însoare cu prinţesa pe care i-a ales-o părintele lui şi 
care, zice-se, e frumoasă ca soarele-n amiazi. În sănătatea 
dumitale, domnule, Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe 
rege!” 

Prinţul nu voi să asculte mai departe. Fugi şi se afundă în 
desişul cel mai îndepărtat al unei păduri învecinate. 
Pribegea, pribegea necurmat, zi şi noapte, sub soarele 
mistuitor, sub razele reci şi palide ale Lunii, pe arşiţa 
amiezii şi în frigul şi umezeala nopţii; în licărirea sură a 
dimineţii, în strălucirea învăpăiată a serii. Nu-i păsa de 
vreme, nici de ceea ce se petrecea în juru-i; de aceea, în loc 
să ajungă la Atena, se pomeni într-o dimineaţă la Bath. 

Pe atunci nu se clădise încă oraşul de astăzi, nu era nici 
urmă de locuinţă, nici pomeneală de aşezare omenească cu 
acest nume; în schimb, era acelaşi peisaj de-o frumuseţe 
rară şi aceeaşi bogăţie de coline şi văi, acelaşi pârâu 
minunat care se furişa până departe, aceiaşi munţi semeţi 
care, asemănători cu necazurile vieţii când sunt văzuţi de la 
distanţă şi oarecum întunecaţi de negura săgetată de 
lumină a dimineţii, îşi pierd sălbăticia şi asprimea, 


neînfăţişând ochilor decât contururi blânde şi graţioase. 
Mişcat de frumuseţea tabloului, prinţul se lăsă pe iarbă şi 
scăldă în lacrimi picioarele-i umflate de osteneală. 

„O, strigă nefericitul Bladud, frângându-şi mâinile şi 
înălţându-şi cu tristeţe ochii la cer; o, dacă pribegia mea ar 
putea să se sfârşească aici! O, dacă lacrimile mele pline de 
uşurare, izvorâte din speranţe deşarte şi dintr-o iubire 
înşelată, ar putea să curgă tihnite pentru de-a pururi.” 

Dorinţa lui fu auzită. Era pe vremea zeităților păgâne care 
uneori credeau oamenii pe cuvânt, îndeplinindu-le 
câteodată dorinţele într-un chip stingheritor. Pământul se 
deschise sub picioarele prinţului care se prăvăli în 
prăpastia ce se închise numaidecât deasupra capului său pe 
vecie; însă lacrimile lui fierbinţi se prelinseră prin pământ 
mai departe, izvorând şuvoi nesecat. 

Să se ia seama că, de atunci, un mare număr de doamne şi 
domni vârstnici, dezamăgiţi în a-şi găsi un partener, şi 
aproape tot atâţia tineri dornici de-a avea, sosesc în fiecare 
an la Bath să bea apa minerală care le dă mai multă vigoare 
şi mângâiere. Toate acestea, datorită lacrimilor prinţului 
Bladud, iar adevărul legendei e astfel întărit de el. 

D. Pickwick căscă de mai multe ori ajungând la sfârşitul 
micului manuscris, apoi îl pături cu grijă şi-l băgă la loc în 
sertarul biroului. După aceea, cu o ţinută care exprima o 
vizibilă oboseală, aprinse lumânarea şi urcă scara pentru a 
se duce la culcare. 

Se opri, potrivit obiceiului său, la uşa d-lui Dowler şi bătu 
spre a-i spune noapte bună. 

— A, vă duceţi la culcare? întrebă d. Dowler. Ce n-aş da să 
pot face şi eu la fel! Ce noapte groaznică! Auziţi vântul? 

— Cumplită! răspunse d. Pickwick; noapte bună! 

— Noapte bună! 

D. Pickwick se îndreptă spre odaia sa de culcare, iar d. 
Dowler îşi reluă locul în faţa focului, pentru a îndeplini 
făgăduiala pripită de a rămâne treaz până la înapoierea 
soţiei. 


Puţine împrejurări mai supărătoare există decât aceea de 
a veghea aşteptând pe cineva, în special când acel cineva a 
plecat la petrecere. Nu te poţi împiedica de-a gândi cât de 
repede trece pentru persoana pe care o aştepţi timpul care, 
pentru tine, se scurge aşa de încet; şi, cu cât te gândeşti 
mai mult, cu atât mai mult simţi că pierzi speranţa de-a o 
vedea înapoindu-se curând. Ceasul bate mai tare când te 
afli singur şi ai impresia că eşti înfăşurat într-o pânză de 
păianjen. Mai întâi, te mănâncă genunchiul drept, apoi 
aceeaşi senzaţie îţi irită genunchiul stâng. De îndată ce 
schimbi poziţia, mâncărimea îţi cuprinde braţele; după ce 
ţi-ai chinuit mădularele în toate chipurile, deodată 
mâncărimea atinge nasul şi te apuci să-l scarpini de parcă 
ai vrea să-l smulgi - ceea ce ai face negreşit dacă ai putea. 
Ochii constituie de asemenea foarte mari neajunsuri în 
această împrejurare, şi deseori vezi feştila unei lumânări 
cum se lungeşte cu două degete, în vreme ce-o retezi pe 
cea de lângă ea. Toate aceste mici sâcâieli nervoase, şi 
multe altele de acelaşi soi, fac din aşteptare, după ce toată 
lumea din casă a plecat să se culce, orice altceva numai o 
distracţie nu. 

Întocmai aceasta era părerea d-lui Dowler veghind în faţa 
focului, şi simţea o puternică indignare împotriva acelor 
fiinţe crude care se aflau la petrecere şi îl sileau să rămână 
treaz. Dealtminteri, buna lui dispoziţie nu era sporită de 
gândul că el însuşi născocise de cu seară o durere de cap 
spre a rămâne acasă. În cele din urmă, după ce aţipi de mai 
multe ori, după ce căzu cu nasul înainte în cămin, şi se 
ridică exact la timp ca să nu-şi ardă faţa, d. Dowler se hotări 
să se trântească o clipă pe pat în odaia din fund, nu pentru 
a dormi, bine-nţeles, ci pentru a cugeta. 

„Eu dorm foarte greu, îşi zise d. Dowler lungindu-se pe 
pat; trebuie să mă ţin treaz. Îmi închipui că de aici am să 
aud când s-o bătea la uşă. Da, aşa cred. Pot să aud paznicul 
de noapte; uite-l că pleacă; îl aud mai încet acum... lot mai 
încet... trece colţul... Ah!” Ajungând la această încheiere, 


trecu şi el colţul în preajma căruia şovăise atâta, şi adormi 
adânc. 

Exact în momentul când orologiul suna orele trei, sosi o 
trăsurică cu d-na Dowler într-însa, purtată de un hamal 
gras şi bondoc şi de unul înalt şi subţire care se trudeau din 
răsputeri să păstreze cumpănirea lor şi-a vehiculului; dar, 
în piaţă, furtuna sufla cu-o furie cumplită, în stare să 
smulgă pietrele din caldarâm. De aceea oamenii se 
bucurară când, odată ajunşi, depuseră povara şi bătură 
vârtos de două ori în uşa de la stradă. 

Aşteptară un timp, însă nu veni nimeni. 

— Servitorii în braţele lui Porpeu, spuse hamalul cel scund 
încălzindu-şi mâinile la torţa băieţaşului care lumina. 

— Mai bine i-am ciupi să se scoale, fu de părere hamalul 
cel lung. 

— Bateţi încă o dată, vă rog! strigă d-na Dowler din 
trăsurică. Bateţi de două-trei ori, vă rog! 

Omuleţul bondoc ar fi vrut foarte mult să termine odată, 
astfel că se urcă pe trepte şi bătu de opt sau zece ori, în 
timp ce lunganul se depărta de casă şi privi la ferestre să 
vadă dacă este lumină. 

Nu veni nimeni; totul era ca şi mai înainte, scăldat în 
întuneric şi linişte. 

— Vai, domnule! exclamă d-na Dowler. Vă rog să mai 
bateţi. 

— Nu e nici un clopoțel pe aici, doamnă? întrebă hamalul 
cel bondoc. 

— Da, e unul, întrerupse băiatul cu torţa. Nu ştiu de când 
tot trag de el. 

— N-are decât mânerul, spuse d-na Dowler; sârma s-a 
rupt. 

— Mai bine şi-ar fi rupt gâtul servitorii, mormăi hamalul 
cel înalt. 

— V-aş ruga să mai bateţi, reîncepu d-na Dowler cu cea 
mai delicată politeţă. 


Bondocul ciocăni din nou, în mai multe rânduri, fără vreun 
rezultat. Cel înalt, care devenea tot mai nerăbdător, îl 
schimbă şi se apucă să bată întruna, cu ambele mâini, ca un 
poştaş smintit. 

În cele din urmă, d. Winkle începu să viseze că se găsea 
într-un club şi că, din pricina membrilor foarte 
nedisciplinaţi, prezidentul era obligat să ciocănească mereu 
în masă pentru a păstra ordinea. Avu apoi ideea nelămurită 
a unei vânzări la mezat unde nu erau concurenţi, şi unde 
crainicul cumpăra toate lucrurile. În sfârşit, în ultimul 
moment, se gândi că nu era cu totul imposibil să bată 
cineva în uşa din stradă. Ca să se încredinţeze, ascultând 
mai bine, stătu liniştit în pat vreo zece minute, iar după ce 
numără vreo treizeci şi două sau trei de lovituri, se socoti 
îndeajuns de convins şi se felicită că este aşa de vigilent. 

Poc-poc, poc-poc, poc-poc, poc, poc, poc, poc, poc. Bătaia 
nu se mai oprea. 

D. Winkle sări din pat întrebându-se ce ar putea să fie; pe 
urmă, îşi puse repede ciorapii şi papucii, se înfăşură în 
halat, aprinse un crâmpei de lumânare la lămpiţa de noapte 
de pe cămin şi cobori scările în grabă. 

— În sfârşit, uite că vine cineva, doamnă, spuse hamalul 
bondoc. 

— Tare aş vrea să fiu la spatele lui cu o sulă, murmură 
lunganul. 

Cine-i acolo? strigă d. Winkle desfăcând lanţul de la uşă. 

— Nu mai întreba, capsomane, răspunse cu dispreţ 
lunganul, sigur fiind că are a face cu un lacheu. Deschide 
uşa! 

— Hai, grăbeşte-te, adormitule! adăugă celălalt cu ton 
îmbietor. 

D. Winkle, pe jumătate adormit, se supuse maşinaliceşte 
poruncii, crăpă uşa şi se uită afară. Primul lucru pe care-l 
zări, fu lumina roşiatică a faclei. Înspăimântat de temerea 
subită că a luat casa foc, dădu uşa grăbit în lături, ridică 
lumânarea deasupra capului şi privi speriat înainte, neştiind 


bine dacă ceea ce vedea era o trăsurică sau o pompă de 
incendiu. În momentul acela se năpusti un vârtej de vânt; 
lumânarea se stinse; d. Winkle se simţi împins irezistibil de 
dinapoi pe trepte şi uşa se închise cu o trosnitură violentă. 

— Bun, flăcăule, ai făcut şi tu ceva! spuse bondocul. 

Zărind un chip de femeie la fereastra trăsuricii, d. Winkle 
se întoarse repede şi începu să bată din toate puterile cu 
ciocănelul în uşă, implorându-i în acelaşi timp pe hamali să 
dea trăsurica mai încolo. 

— Luaţi-o, luaţi-o! striga el. Dumnezeule, uite că iese 
cineva din altă casă. Lăsaţi-mă să intru în trăsurică, 
ascundeţi-mă oriunde; făceţi ceva! 

În răstimp, dârdâia de frig căci, de câte ori ridica braţul şi 
ciocanul de bătut, vântul năvălea sub halatul lui şi i-l ridica 
într-un mod foarte neplăcut. 

— Uite că ies oamenii din case... sunt doamne printre ei. 
Acoperiţi-mă cu ceva! aşezaţi-vă în faţa mea! zbiera d. 
Winkle. 

Dar hamalii, râzând în hohote, nu puteau să-i dea nici cel 
mai mic ajutor, iar în vremea asta doamnele se apropiau tot 
mai mult. 

D. Winkle bătu încă odată cu deznădejde... doamnele nu 
mai erau decât la câteva case. Aruncă departe lumânarea 
stinsă pe care toată vremea o ţinuse deasupra capului şi se 
năpusti spre trăsurică în care se afla d-na Dowler. 

Dar, în cele din urmă, d-na Craddock auzise vocile şi 
bătăile. Zăbovise cât să pună pe cap ceva mai elegant decât 
scufa de noapte, coborâse în salonul din faţă ca să se 
încredinţeze că era chiar d-na Dowler, şi tocmai deschisese 
fereastra când îl zări pe d. Winkle dând buzna în trăsurică. 
Văzând asta, ea începu să scoată strigăte înfricoşătoare, 
implorându-l pe d. Dowler să se scoale îndată pentru a-şi 
împiedica nevasta să fugă cu altul. 

Atunci, d. Dowler sări din pat ca o minge elastică şi, 
repezindu-se în camera din faţă, se duse la o fereastră în 
clipa când d. Pickwick deschidea larg altă fereastră. Primul 


lucru care le sări în ochi fu d. Winkle năpustindu-se în 
trăsurică. 

— Hei, paznicule, răcni furios Dowler, opreşte-l, înhaţă-l... 
ţine-l bine, închide-l până când viu eu! Vreau să-i tai gâtul! 
Daţi-mi un cuţit! De la o ureche la alta, doamnă Craddock! 
Vreau să-i tai gâtul. 

Şi soţul indignat se smulse din mâinile gazdei care ţipa şi 
dintr-ale d-lui Pickwick, apucă un cuţitaş de desert şi se 
repezi în stradă. 

Însă d. Winkle nu-l aşteptă. Abia auzise oribila ameninţare 
a viteazului Dowler, că zvâcni din trăsurică tot aşa de 
repede cum sărise înăuntru şi, lepădând papucii în stradă 
ca să-şi ia mai bine tălpăşiţa, făcu ocolul pieţei urmărit cu 
înverşunare de Dowler şi de paznic. Era cu mult înaintea lor 
când ajunse în faţa casei, a doua oară. Uşa era deschisă, 
dădu buzna, o trânti în nasul lui Dowler, urcă în odaia sa de 
culcare, încuie uşa, grămădi dinapoia ei un lavabou, un 
scrin, o masă şi se apucă să facă un pachet cu obiectele lui 
cele mai necesare spre a fugi de cum se va lumina de ziuă. 

În vremea asta, Dowler tuna şi fulgera de partea cealaltă a 
uşii nefericitului Winkle şi îi declara, prin gaura cheii, 
intenţia sa neclintită de a-i tăia gâtul a doua zi dimineaţă. În 
cele din urmă, după o mare hărmălaie de voci în salon, 
printre care se auzea lămurit aceea a d-lui Pickwick, care se 
străduia să facă pace, locuitorii casei se împrăştiară prin 
camerele lor de culcare şi liniştea se aşternu din nou. 

Ar fi firesc să se pună întrebarea: unde era d. Weller în tot 
acest timp? Vom spune unde era el, în capitolul care 
urmează. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Care justifică absenţa d-lui Sam Weller, descriind o serată 
la care a fost invitat şi a luat parte; şi care mai istoriseşte 
cum d. Pickwick i-a încredinţat o misiune particulară, plină 
de delicateţă şi importanţă. 

— Domnule Weller, spusese d-na Craddock în dimineaţa 
acelei zile pline de peripeții; uite o scrisoare pentru 


dumneata. 

— Foarte ciudat, răspunsese Sam. Mi-e teamă căci s-a 
întâmplat ceva; nu-mi aduc aminte de vreun cunoscut al 
meu gentelman care să fie în stare de a ticlui o scrisoare. 

— Cine ştie ce s-o fi întâmplat, observă d-na Craddock. 

— Trebuie să fie ceva cu moţ ca să dea loc la o scrisoare a 
vreunui prieten al meu, replică Sam clătinând îndoielnic din 
cap. Nici mai mult, nici mai puţin decât vreo convulsie a 
naturii, cum a constatat tânărul gentelman când l-a apucat 
atacul. De la babacu' nu poate să fie, urmă Sam privind 
adresa, el face totdeauna litere de tipar, căci a învăţat a scri 
după afişele mari de la casa de bilete. Ei, drăcia dracului, 
de unde mi-o fi venind epistolia asta? 

Vorbind astfel, Sam făcea ce fac multe persoane când nu 
ştiu de la cine le vine o scrisoare: privi pecetea, o întoarse 
pe-o parte, apoi pe alta, se uită la margini, la adresă şi, în 
sfârşit, ca ultimă resursă, gândi că ar fi poate bine să se uite 
şi înăuntru, încercând să tragă de acolo unele lămuriri. 

— E scrisă pe hârtie cu marginile aurite, glăsui Sam 
desfăcând scrisoarea, şi e pecetluită cu ceară roşie, cu 
vârful unei chei; trebuie să văz! 

Şi cu o mutră foarte gravă, d. Weller începu să citească rar 
cele ce urmează: 

O societate aleasă de lachei din Bath prezantă salutări d- 
lui Weller şi are plăcerea să-l inviteze în seara asta la un 
supeu compus din pulpă fiartă de berbec şi preparată cu 
garnitura obişnuită. Masa va fi servită la orele nouă şi 
jumătate fix. 

Invitaţia era împăturită într-alt bilet conceput astfel: 

D. John Smauker, care a avut plăcerea să-l întâlnească pe 
d. Weller în casa cunoştinţei lor comune, d. Bantam, acum 
câteva zile, are onoarea de a transmite d-lui Weller 
prezenta invitaţie. Dacă d. Weller vrea să treacă pe la d. 
John Smauker la orele nouă, d. John Smauker va avea 
plăcerea să-l prezante pe d. Weller. 

Semnat: John Smauker. 


Plicul era adresat d-lui Weller, esquire, la d. Pickwick; iar 
între paranteze, în colţul stâng al adresei, erau scrise 
aceste cuvinte, ca o instrucţiune pentru aducător: Trage 
clopoţelul de la scara de serviciu. 

— Hm, na-ţi-o bună, că ţi-am dres-o! făcu Sam. De când 
sunt n-am auzit ca la pulpa fiartă de berbec să se spună 
supeu; cum i-ar zice dacă ar fi friptă? 

Cu toate astea, fără să mai piardă timp dezbătând 
chestiunea, Sam se duse la d. Pickwick şi-i ceru, pentru 
seara aceea, o învoire, care-i fu acordată cu înlesnire. Cu 
permisiunea şi cu cheia de la stradă în buzunar, Sam Weller 
ieşi puţin înainte de ora fixată şi se îndreptă agale spre 
Queen Square, unde avu mulţumirea să-l zărească pe d. 
John Smauker stând rezemat de-un stâlp de felinar, cu 
capul lui pudrat şi fumând o ţigară dintr-un ţigaret de 
chihlimbar. 

— Ce mai faceţi, domnule Weller? întrebă d. John Smauker 
ridicându-şi grațios pălăria cu o mână, în timp ce o mişca pe 
cealaltă cu un aer de superioritate. Ce mai faceţi, domnule? 

— Eh! eh! covaliscenţa nu merge rău, declară Sam; dar 
dumneata, ce faci, dragă? 

— Aşa şi-aşa, replică d. John Smauker. 

— Te pomeneşti că munceşti prea din greu. Are haz; n-ai s- 
o poţi duce multă vreme aşa, să ştii. N-ar trebui să te laşi în 
voia hărniciei dumitale. 

— Nu e vorba atât de asta, domnule Weller; mai mult din 
cauza vinului prost; mă tem că viaţa pe care o trăiesc e cam 
destrăbălată. 

— A, asta e? Boală grea. 

— Şi totuşi, ispita, înţelegeţi, domnule Weller... 

— A, fără doar şi poate! 

— Cufundat în vârtejul societăţii, după cum ştiţi, domnule 
Weller, adăugă d. John Smauker cu un oftat. 

— E teribel, zău! 

— Dar aşa se întâmplă totdeauna, rosti d. John Smauker; 
când soarta te împinge în viaţa publică, şi ai o funcţiune 


publică, nu se poate să nu cazi în ispite de care alţii sunt 
scutiţi, domnule Weller. 

— Taman ce zicea unchiu-meu când a deschis o cârciumă, 
răspunse Sam; şi avea dreptate, bietul bătrân; căci a băut 
până când în mai puţin de trei luni a dat ortu' popii. 

D. John Smauker păru profund indignat de comparaţia 
stabilită între el şi răposatul domn în chestiune; cum însă 
chipul lui Sam păstra calmul cel mai neclintit, d. Smauker 
se domoli şi-şi reluă aerul amabil. 

— Poate că ar fi bine să pornim, zise el consultând un ceas 
de aramă care se afla în fundul unui buzunar adânc şi care 
era ridicat la suprafaţă cu ajutorul unui şnur negru, garnisit 
la capătul celălalt cu o cheie de aramă. 

— Poate că da, răspunse Sam; alminteri ar putea să dea 
mâncarea în foc şi nu s-ar mai alege nimic de ea! 

— Aţi băut apă minerală, domnule Weller? întrebă 
tovarăşul său mergând spre High Street. 

— O singură dată. 

— Cum vi se pare, domnule? 

— E foarte rele apele astea. 

— A, nu vă place, poate, gustul veruginos... 

— Nu mă pricep la chestii d-astea; am simţit că mirosea a 
fier de călcat încins, spuse Sam. 

— E veruginosul, domnule Weller, ripostă d. John Smauker 
cu dispreţ. 

— Eh, dacă-i aşa, atunci nu spune mare lucru. Se prea 
poate, da' eu nu sunt tare în ale chemiei, aşa că n-am ce 
zice. 

După aceste cuvinte, şi spre spaima d-lui John Smauker, 
Sam începu să fluiere. 

— Vă cer iertare, domnule Weller, spuse d. Smauker 
chinuit de neelegantul sunet; vreţi să mă luaţi de braţ? 

— Mulţumesc, eşti tare bun, nu vreau să te lipsesc de el; 
eu am obiceiul, dacă n-ai nimic la din contră, să-mi ţiu 
mâinile în buzunare. 


Sam alătură gestul cuvintelor, şi se porni să fluiere mai 
tare. 

— Pe aici, spuse noul lui prieten care părea foarte uşurat 
intrând pe o străduţă. Ajungem curând. 

— Aha! glăsui Sam fără să fie câtuşi de puţin tulburat că se 
află aşa de aproape de elita lacheilor din Bath. 

— Da, reluă d. John Smauker, să nu vă intimidaţi, domnule 
Weller. 

— A, nu! zise Sam. 

— Veţi vedea câteva uniforme foarte frumoase, domnule 
Weller, continuă d. John Smauker, şi ştiţi, poate c-o să vi se 
pară, la început, că unii dintre domnii aceia se cam umflă în 
pene; dar se vor dezumfla repede. 

— Foarte frumos din partea lor! replică Sam. 

— Ştiţi, reluă d. Smauker cu aer de sublimă protecţie, 
fiindcă sunteţi străin, poate că la început o să vă ia puţin 
peste picior. 

— N-o să fie prea cruzi cu mine, nu-i aşa? întrebă Sam. 

— Nu, nu! declară d. Smauker scoţându-şi tabachera care 
înfăţişa un cap de vulpe şi luând distins o priză. Sunt 
printre noi câteva puşlamale vesele şi le place să facă 
glume... ştiţi... dar să nu-i luaţi în seamă, nu. 

— Am să caut să nu fiu mai prejos de dibăcia lor, glăsui 
Sam. 

— Bravo! replică d. John Smauker băgând în buzunar 
capul de vulpe şi ridicându-şi-l pe-al său. Eu, dealtminteri, 
vă voi susţine. 

Ajunseră, vorbind, în faţa unei mici dughene de 
zarzavaturi. D. John Smauker intră, urmat de Sam care, în 
clipa când rămase în urmă, începu să rânjească muteşte, 
schimonosindu-se în fel şi chip şi vădind de asemenea prin 
alte semne o stare de veselie vrednică a fi invidiată. 

După ce străbătură dugheana zarzavagiului şi-şi depuseră 
pălăriile pe treptele scării din fund, intrară într-un salonaş: 
atunci se dezvălui privirilor d-lui Weller toată splendoarea 
scenei. Două mese, aşezate una lângă alta în mijlocul 


camerei, erau acoperite de trei-patru feţe de masă de 
diferite vârste şi spălate la date diferite, potrivite pe cât cu 
putinţă pentru a da impresia că ar fi una singură. Pe ele se 
vedeau cuțite şi furculiţe pentru şase-opt persoane. lar 
mânerele cuţitelor erau unele verzi, altele roşii şi câteva 
galbene, pe când ale furculiţelor erau negre - amestec de 
culori mult bătător la ochi. Farfurii pentru un număr egal 
de oaspeţi, stăteau calde pe cămin. Oaspeţii se încălzeau şi 
ei dinaintea căminului. Printre dânşii, cel mai onorat şi mai 
însemnat era un domn viguros, îmbrăcat cu un frac de-un 
stacojiu aprins, cu pulpane lungi şi pantaloni scurţi, roşii ca 
para focului. Purta o pălărie în trei colţuri şi stătea în 
picioare, cu spatele la foc, lăsând impresia că intrase 
atunci; căci, pe lângă că ţinea încă pe cap pălăria în trei 
colţuri, avea în mână un baston foarte lung, aşa cum domnii 
de profesia lui ţin deobicei dinapoia cupeelor, într-o poziţie 
înclinată. 

— Smauker, băâiatule, dă-mi aripioara, spuse domnul cu 
pălăria în trei colţuri. 

D. Smauker trecu vârful degetelui mic al mâinii sale 
drepte pe după acela al domnului cu pălăria în trei colţuri, 
spunându-i că este încântat văzându-l aşa de sănătos. 

— Într-adevăr, se zice că arăt minunat, glăsui domnul cu 
pălăria în trei colţuri, şi este de mirare! De cincisprezece 
zile o însoțesc mereu pe bătrâna noastră câte două ceasuri 
zilnic şi, numai privind-o cum îşi prinde la spate rochia aia 
afurisită, veche, în coloarea florii de levănţică, fac prinsoare 
pe un sfert din leafa mea pe-un an dacă, după asta, nu ţi se 
urăşte cu viaţa. 

Societatea aleasă începu, auzindu-i cuvintele, să râdă din 
toată inima; un domn cu vestă galbenă, împodobită cu un 
tiv jur-împrejur, murmură vecinului sau cu pantaloni scurţi, 
de culoare verde, lustruiţi, că Tuckle era astă seară în 
vervă. 

— Ascultă, Smauker, băiatule, urmă d. Tuckle, dumneata... 


Restul frazei îl continuă în şoaptă la urechea d-lui 
Smauker. 

— A, da, uitasem de-a binelea! răspunse acesta. Domnilor, 
prietenul meu, domnul Weller. 

— Îmi pare rău că stau în dreptul focului, Weller, spuse d. 
Tuckle, cu un semn familiar din cap. Nădăjduiesc, Weller, că 
nu ţi-e frig... 

— Nu, deloc, învăpăiatule, răspunse Sam. Ar trebui să fie 
cineva sloi de gheaţă ca să simtă frigul lângă dumneata. S- 
ar iconomisi cărbuni dacă te-ar pune pe grătar într-o sală 
de aşteptare a unei instituţii; nu zău! 

Deoarece replica părea că face o aluzie directă la livreaua 
stacojie a d-lui Tuckle, câteva clipe acesta luă un aer măreț. 
Totuşi, se depărtă treptat de foc şi spuse cu un zâmbet silit: 

— Nu e rău zis, nu e rău. 

— Îţi sunt foarte îndatorat pentru buna dumitale părere, 
dom'le, reluă Sam. Cred c-o să ne înţelegem cu timpu'. Mai 
târziu o să încercăm una mai bună. 

Conversaţia fu întreruptă de sosirea unui domn îmbrăcat 
în catifea portocalie. II însoţi alt personaj ales, în postav 
purpuriu, care lăsa să se vadă nişte ciorapi de toată 
frumuseţea. 

După ce noii veniţi fură hiritisiţi de cei de mai 'nainte, d. 
Tuckle propuse să se aducă mâncarea; propunerea lui fu 
adoptată cu unanimitate. 

Zarzavagiul şi nevastă-sa aduseră atunci un rasol fierbinte 
de pulpă de berbec cu sos de capere, sfeclă roşie şi cartofi. 
D. Tuckle prezida, iar la celălalt capăt al mesei luă loc 
domnul în catifea portocalie. Zarzavagiul îşi puse o pereche 
de mânuşi de castor ca să dea farfuriile şi se aşeză dinapoia 
scaunului d-lui Tuckle. 

— Harris! spuse d. Tuckle poruncitor. 

— Da, domnule... răspunse zarzavagiul. 

— Ţi-ai pus mânuşile? 

— Da, domnule. 

— Atunci ia capacul. 


— Da, domnule. 

Cu mari demonstraţii de smerenie, zarzavagiul făcu ceea 
ce i se ceruse şi întinse slugarnic d-lui Tuckle cuțitul pentru 
tăiat carnea; dar atunci îl cuprinse căscatul. 

— Ce înseamnă asta, domnule? întrebă d. Tuckle foarte 
sever. 

— Iertaţi-mă, domnule, răspunse zarzavagiul, fâstâcit. N- 
am făcut într-adins, domnule. Am stat târziu azi noapte. 

— Uite, să-ţi spun ce cred eu despre dumneata, Harris, 
urmă d. Tuckle cu măreție; că eşti o brută prost crescută. 

— Nădăjduiesc, domnilor, spuse Harris, că n-o să fiţi prea 
severi cu mine. Vă sunt desigur foarte îndatorat, domnilor, 
pentru cinstea pe care mi-aţi făcut-o şi de asemenea pentru 
recomandările dumneavoastră, domnilor, când e nevoie 
undeva de câte un ajutor la servit. Nădăjduiesc, domnilor, 
că sunteţi mulţumiţi de mine. 

— Nu, domnule! declară d. Tuckle. Departe de asta, 
domnule! 

— Eşti un ticălos fără pereche! mormăi domnul în catifea 
portocalie. 

— Şi un şnapan afurisit! adăugi domnul cu pantalon verde. 

— Şi un derbedeu nenorocit! continuă domnul îmbrăcat în 
purpură. 

Bietul zarzavagiu se ploconea tot mai umil, în timp ce i se 
atribuiau aceste mărunte epitete în adevăratul spirit al celei 
mai josnice tiranii; iar după ce toată lumea îşi spuse 
cuvântul spre a-şi dovedi superioritatea, d. Tuckle se apucă 
să taie pulpa de berbec şi să-i servească pe cei de faţă. 

Abia începuse importanta operaţie, când uşa se deschise 
deodată şi se ivi alt domn în frac albastru deschis, cu 
nasturi de plumb. 

— E împotriva regulilor! exclamă dTuckle. Prea târziu, 
prea târziu! 

— Nu, nu; n-am putut mai devreme, răspunse domnul în 
albastru. Fac apel la societate... Chestie de politeţă... O 
întâlnire la teatru. 


— A, în cazul ăsta!. Exclamă domnul în catifea portocalie. 

— Da, adevărat, pe onoarea mea, zise omul în albastru. 
Făgăduisem s-o conduc pe domnişoara noastră mai mică la 
zece jumate, şi e o fată aşa de istraordinar de frumoasă că 
n-am avut inima s-o dizamăgesc. Nu e nici o ofensare 
pentru societatea de faţă, domnule; însă o fustă, domnule... 
o fusstă e ceva care va să zică scuzează totul. 

— Încep să bănuiesc că e ceva aici, spuse Tuckle în timp ce 
noul venit se aşezase lângă Sam. Am băgat de seamă, în 
vreo două rânduri, că ea se reazemă cam tare pe umărul 
tău când urcă sau se dă jos din trăsură. 

— A, nu, nu, Tuckle, nu trebuie să zici... spuse omul în 
albastru. Nu se cade... Poate oi fi spus câtorva prieteni că e 
o criatură divină şi că fără motiv catigoric a făcut refuz la 
două-trei căsătorii, însă... nu, nu, nu se cade, Tuckle... Faţă 
de străini! Nu-i frumos, n-ar trebui... Delicateţa, dragă 
prietene, delicateţa! 

Grăind astfel, omul cu livreaua albastră îşi ridică cravata, 
îşi potrivi manşetele, se strâmbă şi-şi încruntă sprâncenele, 
ca şi cum ar fi putut să spună mult mai mult dacă ar fi vrut 
şi nu l-ar fi obligat onoarea să tacă. Era un lacheu 
îndrăzneţ, deschis şi natural, cu păr blond, un soi de 
palavragiu a cărui vioiciune atrăsese chiar de la început în 
mod deosebit luarea aminte a d-lui Weller, iar când începu 
să sporovăiască astfel, Sam se simţi mai mult decât oricând 
ispitit să-l cunoască mai îndeaproape; de aceea, cu 
independenţa care-l caracteriza, intră numaidecât în vorbă. 

— În sănătatea dumitale, dom'le! zise Sam; mi-e foarte 
simpatică conversaţiunea cu dumneata; mi se pare foarte 
plăcută. 

Omul în albastru zâmbi ca o persoană foarte obişnuită cu 
complimentele, dar în acelaşi timp se uită la Sam aprobator 
şi-i spuse că nădăjduia să se cunoască mai bine, căci, fără 
cea mai mică intenţie de linguşire, găsea că are într-însul 
stofa unui băiat foarte cumsecade, întocmai după inima sa. 


— Eşti tare bun, dom'le! glăsui Sam. Ce om norocos eşti 
dumneata! 

— Ce vrei să spui? întrebă omul în albastru. 

— Sunt sigur că domnişoara ştie să aleagă. A, pricep! 

D. Weller închise un ochi şi legănă capul dintr-o parte într- 
alta, în chipul cel mai măgulitor cu putinţă pentru vanitatea 
personală a domnului în albastru. 

— Mi se pare că mă cam iei peste picior, replică acesta. 

— Nu, nu! protestă Sam. Las asta în grija dumitale. 'Ţi-e 
mai la îndemână, cum zicea un domn care era dinapoia 
zidului din grădină, unuia de pe stradă, când taurul gonea 
ca un turbat. 

— Eh, eh, domnule Weller, rosti domnul în albastru, cred 
că ea a observat aerul şi manierele mele. 

— Îmi închipui că nici nu se putea altfel, zise Sam. 

— Ai şi dumneata vreo afacere de soiul ăsta, domnule? îl 
întrebă pe Sam norocosul domn în albastru scoțând din 
buzunarul vestei o scobitoare. 

— Nu chiar aşa, răspunse Sam; nu se egzistă domnişoare 
la casa unde servesc; altfel, cum te văz şi mă vezi, intram şi 
eu în vorbă cu vreuna. Nu crez că aş putea să am a face cu 
cineva care să fie mai puţin decât marchiză. M-aş mulţumi 
şi c-o tinerică putredă de bogată chiar dacă n-ar avea un 
titlu, da să fie îndrăgostită lulea de mine - altfel nici în 
ruptu' capului. 

— Desigur că nu, domnule Weller, zise domnul în albastru. 
Nici nu face să-ţi pierzi vremea. Noi, domnule Weller, care 
suntem oameni de lume ştim că, mai curând sau mai târziu, 
o uniformă frumoasă îşi croieşte totdeauna drum către 
inima unei femei. La drept vorbind, între noi fie zis, e 
singurul lucru pentru care merită să intri în serviciu. 

— Tocmai, glăsui Sam; nici vorbă c-aşa e. 

După confidenţialul dialog, fură împărţite paharele; şi, mai 
înainte de închiderea cârciumii, fiecare domn ceru ceea ce 
îi plăcea mai mult. Domnul în albastru şi omul în portocaliu, 
care erau cei mai distinşi membri ai societăţii, porunciră 


grog rece; însă băutura favorită a celorlalţi părea a fi 
ienupărul şi apa îndulcită. Sam îl făcu pe zarzavagiu ticălos 
afurisit, şi porunci un castron cu punch - două împrejurări 
ce părură că-l ridică mult în ochii selectei societăţi. 

— Domnilor, zise omul în albastru cu tonul celui mai 
desăvârşit dandy, haidem! închin în sănătatea doamnelor! 

— S-auzim! s-auzim! strigă Sam; pentru tinerele stăpâne! 

Atunci se auzi din toate părţile strigându-se: la ordine! iar 
d. John Smauker, el fiind cel care-l introdusese pe Sam în 
societate, îl informă că vorba pe care o folosise chiar acum 
era neparlamentară. 

— Ce vorbă, dom'le? întrebă Sam. 

— Stăpână, domnule! răspunse d. John Smauker cu o 
înfricoşătoare încruntare din sprâncene. Nu recunoaştem 
aici asemenea deosebiri. 

— O, atunci foarte bine! exclamă Sam; îmi trag îndărăt 
obsirvaţia şi am să le numesc criiaturi dragi, dacă îmi 
îngăduie învăpăiatul. 

Câteva îndoieli părură că se ridică în mintea domnului cu 
pantalon verde, anume dacă prezidentul putea să fie 
legalmente interpelat cu denumirea de „învăpăiatul”; totuşi, 
cum cei de faţă păreau mai puţin grijulii de drepturile lui 
decât de ale lor, observaţia n-avu nici o urmare. Omul cu 
pălăria în trei colţuri gâfâi scurt şi-l privi pe Sam îndelung; 
dar, de bună seamă, gândi că e mai bine să nu spună nimic 
de teamă să nu iasă mai rău. 

După o clipă de tăcere, un domn al cărui frac brodat îi 
ajungea până la călcâie şi a cărui vestă, de asemenea 
brodată, ţinea la căldură jumătate din lungimea picioarelor, 
îşi clătină cu putere ienupărul şi apa şi, ridicându-se brusc 
pe picioare, cu o sforţare violentă, spuse că dorea să 
adreseze câteva cuvinte celor de faţă. Omul cu pălăria în 
trei colţuri grăbindu-se să-l asigure că societatea ar fi 
foarte fericită să audă, orice observaţie pe care ar dori s-o 
facă, domnul în frac distins începu astfel: 


— Mă simt tare imoţionat, domnilor, să ies în faţă, eu 
având nenorocul de-a fi vizitiu şi de-a nu fi primit decât ca 
membru onorar la aceste plăcute bancheturi, dar mă simt 
dator, domnilor, ceva îmi dă ghes, dacă pot pentru ca să zic 
aşa, să vă aduc la cunoştinţă o împrejurare dureroasă care 
mi-a ajuns la urechi şi care, pot pentru ca să zic, s-a 
întâmplat spre marea mea nedumerire. Domnilor, prietenul 
nostru domnul Whiffers (toată lumea se uită la individul în 
portocaliu), prietenul nostru domnul Whiffers şi-a dat 
dimisia. 

O uimire adâncă se întipări pe feţele ascultătorilor, Fiecare 
domn îşi privea vecinul şi-şi îndrepta apoi ochii asupra 
vizitiului care continua să stea în picioare. 

— Aveţi toată dreptatea să vă miraţi, domnilor, urmă 
acesta. Nu-mi voi îngădui pentru ca să vă spun motivele 
acestei nepreţuite pierderi pentru serviciu; dar o să-l rog 
pe domnul Whiffers să vi le comunice singur, pentru 
lămurirea şi imitaţia prietenilor săi care-l admiră. 

Sugestia fiind aplaudată cu tărie, d. Whiffers se explică. 
Spuse că desigur ar fi dorit să îndeplinească mai departe 
slujba din care demisionase. Uniforma era foarte frumoasă 
şi costisitoare, doamnele din familie foarte simpatice şi 
îndatoririle sale, se simţea obligat să recunoască, nu erau 
prea grele. Principalul serviciu care i se pretindea era să 
privească cea mai mare parte din timp pe fereastră, în 
tovărăşia altui domn care de asemenea îşi dăduse demisia. 
Ar fi dorit să scutească societatea de penibilele şi 
dezgustătoarele amănunte în care va fi nevoit să intre; dar, 
deoarece îi fusese cerută o explicaţie, nu avea altă ieşire 
decât să declare cutezător şi răspicat că au vrut să-i dea să 
mănânce carne rece. 

Este cu neputinţă de conceput dezgustul pe care mărturia 
lui îl stârni printre ascultători. Timp de cel puţin un sfert de 
oră nu se auziră decât strigăte violente de: „Ruşine”, 
amestecată cu şuierături şi mormăieli. 


D. Whiffers adăugă atunci că se temea ca o parte din 
această înjosire să nu fie pusă pe seama firii sale 
îndatoritoare şi modeste. Îşi amintea bine că a consimţit 
odată să mănânce unt sărat; şi, într-o împrejurare când 
cineva din casă s-a îmbolnăvit pe neaşteptate, uitase de sine 
până la a urca singur o găleată cu cărbuni la etajul al 
doilea. Socotea că nu s-a scoborât în stima prietenilor săi 
prin sincera destăinuire a faptei de care se făcuse vinovat; 
nădăjduia ca graba cu care a ripostat ultimei înjosiri 
inumane, la care s-a referit, să-l facă să-şi recâştige buna 
lor opinie. 

Cuvântarea d-lui Whiffers fu primită cu strigăte de 
admiraţie şi se bău în modul cel mai entuziast în sănătatea 
interesantului martir. Martirul mulţumi societăţii şi propuse 
să se închine pentru musafirul lor, d. Weller, domnul pe care 
n-a avut plăcerea să-l cunoască îndeaproape, însă care era 
prietenul d-lui John Smauker, ceea ce trebuia să fie, 
pretutindeni şi totdeauna, o scrisoare de recomandare 
îndestulătoare, pentru orice societate de domni. Ca atare, 
era dispus să propună a se închina un pahar în sănătatea d- 
lui Weller, până la fund” dacă prietenii săi ar fi băut vin; 
cum însă ei, ca să mai schimbe, luau băuturi tari, le-ar fi fost 
greu să golească un pahar la fiecare toast; de aceea 
propunea ca „până la fund” să fie numai un fel de a vorbi. 

Când încheie discursul, toţi cei de faţă traseră un gât din 
paharul lor în onoarea lui Sam; iar Sam, după ce îşi umplu 
din castron, cu lingura, două pahare, le dădu de duşcă în 
onoarea sa însăşi şi mulţumi la rândul său adunării printr- 
un frumos discurs. 

— Vă sunt foarte îndatorat, pretini, spuse el umplând 
paharele cu punch în chipul cel mai degajat cu putinţă, căci 
complimentul ăsta, care vine de la oameni ca voi, e foarte- 
foarte. Auzisem o mulţime de lucruri despre voi, da nu-mi 
dădusem cu ideea, trebuie să spui, că eraţi oameni aşa de 
drăguţi cum sunteţi. Crez numai c-o să fiţi cu băgare de 
seamă şi n-o să vă mânjiţi nici cât negru sub unghie 


mândria voastră, la care ţi-e mai mare dragul să te uiţi, 
când ieşi ca să te plimbi, şi mi-a făcut totdeauna plăcere să 
vă privesc încă de pe vremea când nu eram decât un ţânc 
pe jumătate cât bastonul cu măciulie de aramă al prea 
rispectabilului meu pretin învăpăiatul, aci de faţă. Cât 
priveşte pe victima asupririi în fracul ca pucioasa, tot ce 
poci ca să zic despre ele că nădăjduiesc să găsească o 
slujbuşoară bună după cum merită, adică să nu fie decât 
foarte rareori jignit cu carne rece. 

Rostind cuvintele de mai sus, Sam se aşeză cu un zâmbet 
simpatic şi, curând după ce cuvântarea sa fu aplaudată 
zgomotos, societatea se despărţi. 

— Nu zău, bătrâne, nu vrei cumva să spui că pleci? îl 
întrebă Sam Weller pe prietenul său, d. John Smauker. 

— Trebuie, cu orice preţ, răspunse acesta. I-am făgăduit 
lui Bantam. 

— A, foarte bine, asta e altă chestie, încuviinţă Sam. Te 
pomeneşti că, dacă-l superi, îşi dă dimisia. Dar, dumneata, 
Învăpăiatule, pleci şi dumneata? 

— Da, replică omul cu pălăria în trei colţuri. 

— Cum? Şi să laşi în urma dumitale trei sferturi dintr-un 
castron cu punch? E o prostie! la aşează-te la loc! 

D. Tuckle nu putu rezista unei invitaţii aşa de stăruitoare; 
îşi depuse pălăria în trei colţuri şi bastonul pe care tocmiai 
îl luase, şi răspunse că mai bea un pahar numai din 
prietenie. 

Deoarece domnul în albastru avea acelaşi drum cu d. 
Tuckle, consimţi să rămână şi el. Când punchul fu băut pe 
jumătate, Sam ceru să se aducă stridii de la dugheana 
zarzavagiului şi efectul lor, adăugat celui al punchului, fu 
aşa de înveselitor, că d. Tuckle, cu pălăria în trei colţuri pe 
cap şi-n mână cu bastonul, începu să danseze un pas de 
matelot pe masă, printre scoici, pe când domnul în albastru 
îl acompania la un ingenios instrument muzical format 
dintr-un pieptene şi o bucată de hârtie pentru moaţe. La 
urmă, după terminarea punchului şi când noaptea fu de 


asemenea foarte înaintată, ieşiră cu toţii ca să se 
întovărăşească acasă unul pe altul. De cum ajunse la aer 
curat, d. Tuckle fu cuprins de-o dorinţă subită de a se culca 
pe caldarâm. Sam, socotind că ar fi o cruzime să-l 
contrazică, îl lăsă să-şi facă gustul; dar, de frică să nu i se 
strice pălăria în trei colţuri, Sam o înfundă grijuliu pe cap 
domnului în albastru, îi puse bastonul cel mare în mână, îl 
propti în uşa casei sale, trase pentru el clopoţelul şi plecă 
apoi liniştit spre propria-i locuinţă. 

Dis-de-dimineaţă, a doua zi, d. Pickwick cobori, complet 
îmbrăcat, mult mai devreme decât de obicei, şi-l sună pe 
servitorul său. 

— Sam, porunci d. Pickwick când d. Weller apăru la 
chemarea stăpânului, închide uşa! 

D. Weller se execută. 

— Sam, s-a petrecut aici, azi-noapte, o întâmplare 
nenorocită care a dat domnului Winkle unele motive de a se 
teme de violenţa domnului Dowler. 

— Da, dom'le, am auzit de la bătrâna doamnă de jos, 
replică Sam. 

— Şi-mi pare rău că trebuie să spun, continuă d. Pickwick 
uimit la culme, că, de teama acestei violenţe, domnul Winkle 
a plecat. 

— A plecat? 

— A părăsit casa azi dimineaţă, fără să fi schimbat vreun 
cuvânt cu mine, şi s-a dus nu ştiu unde. 

— Trebuia să rămâie şi să se ia de piept cu el, dom'le! 
glăsui Sam dispreţuitor. N-ar strica să i se mai taie niţel din 
nas lui Dowler ăsta, dom'le. 

— Da, Sam; am, poate, unele îndoieli şi asupra vitejiei şi 
dârzeniei lui, dar fapt este că domnul Winkle a plecat. 
Trebuie să-l găseşti şi să mi-l aduci, Sam. 

— Şi dacă nu vrea să vie, dom'le? 

— Va trebui să-l faci să vrea, Sam. 

— Şi cin'să-l facă, dom'le? întrebă Sam cu un zâmbet. 

— Tu. 


— Prea bine, dom'le. 

Sam părăsi camera şi, curând apoi, d. Pickwick îl auzi 
închizând uşa de la stradă. După două ore se înapoie cu un 
aer tot aşa de calm de parcă ar fi fost trimis cu însărcinarea 
cea mai obişnuită, şi aduse vestea că cineva, întru totul 
asemănător cu d. Winkle, plecase de dimineaţă la Bristol cu 
trăsura hotelului Royal. 

— Sam, zise d. Pickwick strângându-i mâna, eşti un băiat 
straşnic, nepreţuit. Să te duci în urmărirea lui, Sam. 

— Desigur, domi'le. 

— De îndată ce-l vei descoperi, scrie-mi ne-ntârziat. Dacă 
încearcă să-ţi scape, trânteşte-l la pământ sau închide-l. Ai 
împuternicirea asta de la mine, Sam. 

— N-am să uit, domi'le. 

— Îi vei spune că sunt foarte pornit, nespus de indignat de 
calea absurdă pe care a socotit potrivit s-o urmeze. 

— Da, dom'le. 

— Îi vei spune că, dacă nu se înapoiază aici, cu tine, se va 
înapoia cu mine, căci am să mă duc după el. 

— N-o să uit, dom'le. 

— Crezi c-o să-l poţi găsi? urmă d. Pickwick privindu-l ţintă 
pe Sam. 

— II voi găsi oriunde ar fi, declară Sam plin de încredere. 

— Foarte bine. Atunci, cu cât ai să pleci mai curând, cu 
atât mai bine are să fie. 

După ce dădu aceste instrucţiuni, d. Pickwick puse o sumă 
de bani în mâinile credinciosului său servitor şi-i porunci să 
pornească neîntârziat spre Bristol ca să-l urmărească pe 
fugar. 

Sam, gata de plecare, luă câteva obiecte necesare într-un 
geamantan. Se opri totuşi la capătul coridorului şi, 
înapoindu-se tiptil, întredeschise uşa salonului arătându-şi 
doar capul: 

— Dom'le, murmură el. 

— Ce e, Sam? 

— Am priceput bine ce mi-aţi spus, dom'le? 


— Nădăjduiesc. 

— Atunci suntem înţeleşi în ce priveşte trântitu' la pământ, 
dom'le! 

— Perfect. Fă tot ce ai să socoteşti de cuviinţă. Ai 
aprobarea mea. 

Sam făcu un semn că a înţeles; şi, retrăgându-şi capul din 
uşă, porni la drum, în pelerinaj, cu inima uşoară. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Cum, vrând să iasă din lac, d. Winkle nimereşte în puț. 

Născut sub semnul unei stele nefaste, bietul domn Winkle, 
cauza nefericită a tămbălăului şi zăpăcelii care sculase în 
picioare lumea din Royal Crescent, părăsi, după ce a 
petrecut o noapte plină de tulburare şi nelinişte, în 
împrejurările descrise mai înainte, acoperământul sub care 
prietenii săi încă dormeau. Nu ştia spre ce tărâmuri va 
apuca. Nu vor putea să fie niciodată îndeajuns preţuite sau 
lăudate prea călduros, simţămintele nobile şi chibzuite care 
îl determinară pe d. Winkle să facă acest pas. „Dacă, îşi 
spuse d. Winkle în sine, dacă Dowler (cum nu mă îndoiesc 
că va face) ar încerca să-şi pună în aplicare fioroasele-i 
ameninţări împotriva mea, mă voi vedea silit să-l provoc la 
duel. E însurat cu o femeie care ii este ataşată şi are nevoie 
de el. Cerule! dacă l-aş ucide în furia mea oarbă, ce 
remuşcări aş avea apoi!” Durerosul gând avu atâta 
influenţă asupra simţămintelor tânărului umanitarist, încât 
îi dârdâiau picioarele, iar pe obraz i se întipăriseră puternic 
semnele unei emoţii interioare. Îmboldit de aceste gânduri, 
îşi luă geamantanul şi, coborând tiptil scara, închise cât 
putu mai încet afurisita uşă de la stradă şi porni la drum. Îşi 
îndreptă paşii spre hotelul Royal, unde găsi o diligenţă gata 
de plecare la Bristol; socotind că Bristolul era un loc tot atât 
de potrivit scopurilor sale ca oricare altul unde s-ar fi putut 
duce, urcă pe imperială şi ajunse la destinaţie cu iuţeala pe 
care o putea în mod cuminte nădăjdui de la doi cai deprinşi 
să parcurgă dus şi întors distanţa de două sau mai multe ori 
pe zi. 


D. Winkle îşi stabili cartierul la hotelul Tufişul şi, hotărât să 
amâne orice comunicaţie epistolară cu d. Pickwick până ce 
mânia d-lui Dowler va fi avut timp să se evaporeze, se apucă 
să viziteze oraşul, care-l izbi de la început ca un loc 
nemaipomenit de murdar. După ce inspectă docurile, portul 
şi vizită catedrala, întrebă care-i drumul spre Clifton şi 
porni într-acolo pe calea arătată. Însă, după cum 
caldarâmul din Bristol nu e cel mai larg şi mai curat dintre 
toate caldarâmurile pământului, tot aşa străzile lui nu sunt 
absolut cele mai drepte şi mai puţin încâlcite, astfel că d. 
Winkle se pomeni îndată rătăcind prin mulţimea străduţelor 
întortocheate şi a fundăturilor, căutând în juru-i o dugheană 
ca lumea unde să poată cere noi lămuriri. 

Ochii îi căzură pe o clădire vopsită de curând, semănând 
întrucâtva cu o prăvălie, dar în aceeaşi măsură şi cu o casă 
de locuit. O lampă roşie aşezată deasupra uşii de la stradă 
ar fi indicat îndeajuns că e vorba de locuinţa unui discipol al 
lui Esculap, chiar dacă cuvântul „Chirurgie”1 nu ar fi fost 
scris cu litere de aur pe o placă de lemn deasupra ferestrei 
unei încăperi ce fusese cândva salon. Gândindu-se că ar 
putea să se intereseze aici cu privire la drum, d. Winkle 
intră în dugheana garnisită cu sertare şi sticluţe purtând 
etichete aurite. Nevăzând pe nimeni, bătu în tejghea cu o 
jumătate de coroană, ca să atragă atenţia celui care 
întâmplător ar fi fost în odaia din fund, care-i păru un fel de 
sanctum al localului, căci cuvântul: Chirurgie era repetat pe 
uşă, de data asta cu litere albe pentru evitarea monotoniei. 

1 În Anglia, mai cu seamă în oraşele mici, oamenii care 
vând medicamente dau totodată consultaţii şi se intitulează 
chirurgic (N. Ir.) 

La prima bătaie, un zgomot foarte distinct până atunci, şi 
asemănător celui produs de nişte oameni care ar face 
scrimă cu vătraiul şi cleştele de la sobă, încetă subit. La a 
doua bătălie, un tânăr cu aer studios, purtând pe nas nişte 
ochelari verzi şi în mână o carte enormă, intră cu pasul 


grav şi, trecând dinapoia tejghelei, îl întrebă binevoitor pe 
client cu ce-l poate servi. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, glăsui d. Winkle. 
Sunteţi bun să-mi indicaţi... 

— Hahaha! izbucni tânărul studios aruncând în aer cartea 
enormă şi prinzând-o cu multă agilitate în momentul când 
ea ameninţa să prefacă în atomi toate sticluţele de pe 
tejghea. Asta-i bună! 

Avea într-adevăr dreptate, căci pe d. Winkle îl uimise aşa 
de mult extraordinara conduită a tânărului medicinist, încât 
bătuse repede în retragere până la uşă, arătându-se 
tulburat foarte de ciudata primire. 

— Cum? Nu mă cunoşti?! exclamă medicinistul. 

D. Winkle îngăimă, drept răspuns, că nu avusese plăcerea 
să-l cunoască. 

— A, atunci mai există speranţe pentru mine! Pot, dacă am 
un dram de noroc, să îngrijesc jumătate din bătrânele de 
aici. Acum, la dracul cu tine, ghiuj mucegăit! 

Afurisirea se adresa volumului gros, căruia studiosul 
medicinist îi dădu cu deosebită iscusinţă un picior, 
zvârlindu-l cât colo în dugheană; apoi, scoţându-şi ochelarii 
verzi, se schimonosi cu un rânjet specific lui Robert Sawyer, 
esquire, fost student la spitalul Guy din Borough şi 
posesorul unei reşedinţe particulare în Lant Street. 

— Veneai să mă vezi, nu-i aşa? N-ai să spui nu?! exclamă d. 
Bob Sawyer strângând prieteneşte mâna d-lui Winkle. 

— Nu, pe cuvântul meu! exclamă acesta strângând la 
rându-i mâna d-lui Sawyer. 

— Mă mir că n-ai văzut numele meu, rosti Bob atrăgând 
atenţia prietenului său asupra uşii exterioare deasupra 
căreia erau scrise tot cu vopsea albă, cuvintele: Sawyer, 
succesorul lui Nockemorf. 

— N-am luat seama, declară d. Winkle. 

— Dumnezeule! dacă ştiam că eşti dumneata, spuse Bob, 
m-aş fi repezit şi te-aş fi luat în braţe. Pe viaţa mea, însă, 
credeam că eşti perceptorul fiscului. 


— Nu, zău, zise d. Winkle. 

— Adevărat, răspunse Bob Sawyer. Mă pregăteam să-ţi 
spun că nu sunt acasă şi că, dacă vrei să-mi laşi un mesaj, 
nu voi uita să mi-l înmânez singur; căci strângătorul de 
biruri nu mă cunoaşte, cum nu mă cunoaşte nici cel cu 
lumina şi faţada. Cred că încasatorul bisericii bănuieşte cine 
sunt şi de asemenea cel de la apă, deoarece i-am extras un 
dinte din prima zi când am venit aci. Dar intră, intră! 

Pălăvrăgind astfel, d. Bob Sawyer îl împingea pe Winkle în 
odaia din fund, unde se afla un personaj care nu era altul 
decât d. Benjamin Allen. D. Allen se distra făcând cu un 
vătrai înroşit mici scobituri rotunde în prichiciul căminului. 

— Nu zău, spuse d. Winkle, nu m-aş fi aşteptat la plăcerea 
aceasta. Ai un cuib foarte frumos. 

— Nu e rău, nu e rău, încuviinţă Bob. Am luat examenele 
la scurt timp după seara aceea faimoasă; iar prietenii m-au 
ajutat să înjghebez afacerea asta. Ca să par cât mai solemn 
cu putinţă, mi-am pus un frac şi o pereche de ochelari şi am 
venit aici. 

— Şi nici vorbă că afacerea merge binişor, îl trase d. 
Winkle de limbă. 

— O, aşa de binişor că, peste câţiva ani, aş putea să pun tot 
câştigul într-un pahar de vin şi să-l acopăr cu o frunză de 
agrişe. 

— Vorbeşti serios? întrebă d. Winkle. Dar lucrurile... 

— Numai bătaie de cap, băiete dragă, zise Bob Sawyer. 
Jumătate din sertare sunt goale, iar celelalte nu se deschid. 

— Glumeşti! exclamă d. Winkle. 

— Pe onoarea mea că este cum îţi spun! ripostă Bob 
Sawyer ducându-se în dugheană şi demonstrând adevărul 
aserţiunii sale prin tragerea butonilor poleiţi ai sertarelor 
goale. Să mă ia naiba dacă e un singur lucru real în 
dugheană, afară de lipitori; şi încă şi ele au mai servit. 

— Nu mi-aş fi închipuit în ruptul capului aşa ceva! exclamă 
d. Winkle plin de uimire. 


— Cred şi eu că nu, reluă Bob; altminteri, la ce ar mai sluji 
aparențele, nu? Dar ce vrei să iei? Ca şi noi! Bine. Ben, 
băiatule, bagă mâna în bufet şi adu-ne digestivul brevetat. 

D. Benjamin Allen zâmbi aprobator şi scoase din bufetul de 
lângă el o sticlă neagră pe jumătate plină cu brandy. 

— Nu pui apă, fireşte, nu e aşa? întrebă Bob Sawyer. 

— Mulţumesc, declară d. Winkle. E cam devreme şi, dacă 
nu aveţi nimic împotrivă, aş prefera să-l amestec. 

— Bine, dacă te lasă conştiinţa, replică Bob dând pe gât, 
cu poftă, un pahar din licoare. Ben, adu cana. 

D. Ben Allen scoase din acelaşi loc o cană de aramă de 
care Bob Sawyer era foarte mândru, mai ales din cauza 
aparenţelor ei medicale. După ce fierseseră apa din cană cu 
ajutorul câtorva lopeţi de cărbuni pe care Bob îi scoase 
dintr-o ladă cu eticheta: apă gazoasă, d. Winkle îşi boteză 
hrandyul, şi conversaţia începu să devină însufleţită, când o 
întrerupse intrarea în dugheană a unui băieţandru 
îmbrăcat cu o livrea cenuşie, simplă, având la pălărie un 
galon de aur şi ţinând pe braţ un coşuleţ acoperit. 

D. Bob îl luă de scurt îndată: 

— Tom, derbedeule! Ia vino-ncoa! 

Băiatul se apropie. 

— Te-ai oprit la toţi bolovanii de hotar din Bristol, trântor 
neprocopsit, îi spuse d. Bob Sawyer. 

— Nu, domnule, nu-i adevărat, răspunse băiatul. 

— Asta ar mai fi lipsit! reluă Bob cu o figură 
amenințătoare. Crezi că ar mai chema cineva pe un chirurg 
la el dacă-l vede pe servitorul lui jucând bile prin şanţuri 
sau înălţând zmeul la drumul mare? Pierde-vară, nu te 
trage inima deloc la meserie! Ai dus toate medicamentele? 

— Da, domnule. 

— Prafurile pentru copii în casa aceea mare locuită de 
familia care a sosit de curând? Şi pilulele care se iau de 
patru ori pe zi, la domnul acela bătrân, morocănos, cu gută 
la picior? 

— Da, domnule. 


— Atunci închide uşa şi ia seama la dugheană! 

— Eh, lucrurile nu merg chiar aşa de rău cum ai vrea să 
mă faci să cred; dimpotrivă! spuse d. Winkle după ce băiatul 
se retrase. Furnizezi totuşi unele medicamente. 

D. Bob Sawyer aruncă o ocheadă prăvâăliei să se 
încredinţeze că nu-s urechi străine, apoi, aplecându-se spre 
d. Winkle, îi spuse în şoaptă: 

— Băiatul greşeşte întotdeauna casa. 

D. Winkle părea mirat, iar d. Sawyer şi prietenul său se 
prăpădeau de râs. 

— Nu mă înţelegi? glăsui Bob. Se duce într-o casă, sună 
clopoţelul de la scarA. De serviciu, vâră un pachet de 
medicamente fără adresă în mâna unui servitor şi pleacă. 
Servitorul duce pachetul în odaia de mâncare; stăpânul îl 
desface şi citeşte eticheta: Poţiune de luat înainte de 
culcare - pilule idem - loţiune ca deobicei - prafuri. De la 
Sawyer, succesorul lui Nockemorf etc. Medicamentele au 
fost preparate cu stricteţe după prescripţiile medicului. 
Individul arată nevesti-si pachetul, ea citeşte eticheta, îl 
înapoiază servitorilor; ei citesc eticheta. A doua zi băiatul 
revine: îmi pare foarte rău - s-a înşelat - atâtea treburi - 
atâtea pachete de dus - domnul Sawyer, succesorul lui 
Nockemorf, prezintă salutările sale. Numele ajunge 
cunoscut şi tocmai de asta ai nevoie, băiatule, ca medic; e 
calea cea mai bună, mai bună decât toate anunţurile de pe 
faţa pământului. Avem o sticlă de patru uncii care a 
cutreierat prin jumătatea caselor din Bristol şi nu şi-a 
terminat încă rondul. 

— Aha, pricep! răspunse d. Winkle; straşnic plan! 

— O! Ben şi cu mine am mai născocit alte o duzină de 
planuri! continuă Bob Sawyer cu multă mulţumire. 
Lampagiul capătă optsprezece penny pe săptămână ca să 
tragă clopoţelul meu de noapte, timp de zece minute, ori de 
câte ori trece prin faţa casei, iar servitorul meu dă 
totdeauna buzna în biserică, tocmai înainte de cântarea 
psalmilor, când oamenii nu au altceva de făcut decât să 


privească în juru-le, şi mă cheamă afară cu-o mutră 
îngrozită. „Aha, spun cei de faţă, s-a îmbolnăvit cineva subit, 
au trimis după Sawyer, succesorul lui Nockemorf; ce ocupat 
e tânărul ăsta!” 

După ce dădu în vileag câteva din tainele medicinii, d. Bob 
Sawyer şi prietenul său Ben Allen se răsturnară pe scaune 
şi izbucniră într-un râs zgomotos. După ce dădură frâu liber 
voioşiei lor, conversaţia reîncepu şi atinse un subiect care-l 
interesa pe d. Winkle mai îndeaproape. 

Am spus, pare-ni-se, altădată, că d. Benjamin Allen 
devenea de obicei, după brandy, foarte sentimental. Cazul 
nu este unic, după cum putem dovedi noi înşine, întrucât 
am avut a face uneori cu pacienţi atinşi la fel. În această 
perioadă a existenţei sale, d. Benjamin Allen avea mai mult 
decât oricând o predispoziţie la sentimentalitate. Boala se 
datora faptului că stătea de mai bine de trei săptămâni cu 
d. Bob Sawyer; d. Bob Sawyer nu se distingea prin 
temperanţă, şi nici d. Benjamin Allen nu putea să se laude 
că e tare din fire. Ca urmare, în toată vremea asta d. 
Benjamin Allen oscilase mereu între beţia parţială şi beţia 
completă. 

— Bunul meu prieten, spuse d. Ben Allen profitând de 
absenţa vremelnică a d-lui Bob Sawyer după tejghea, unde 
se dusese să administreze unui muşteriu câteva din 
lipitorile mai sus amintite, folosite pentru a doua oară; 
bunul meu prieten, sunt tare nefericit. 

D. Winkle îşi exprimă sincerele sale regrete aflând vestea 
aceasta şi-l rugă să-i spună dacă nu poate să facă ceva ca 
să-i uşureze mâhnirile. 

— Nimic, dragul meu... nimic. Îţi aminteşti, Winkle, de 
Arabella, sora mea Arabella... O fetiţa, Winkle, cu ochii 
negri... Când am fost la Wardle?. Nu ştiu dacă ai remarcat- 
0... O fetiţă drăguță, Winkle. Poate că trăsăturile mele au 
să-ţi reamintească înfăţişarea ei. 

D. Winkle nu avea trebuinţă de nici o sforţare ca să-şi 
aducă aminte de fermecătoarea Arabella; din fericire - căci 


trăsăturile fratelui ei Benjamin i le-ar fi reamintit, desigur, 
anevoie pe-ale surioarei. Răspunse cu tot calmul pe care 
putu să-l arate că-şi amintea perfect de tânăra domnişoară 
şi că nădăjduia sincer că e sănătoasă. 

Drept orice răspuns, Ben Allen îi spuse: 

— Prietenul nostru Bob este un băiat încântător, Winkle. 

— Adevărat, replică d. Winkle căruia nu-i prea plăcea 
apropierea celor două nume. 

— Totdeauna i-am sortit unul altuia; au fost creaţi unul 
pentru altul; veniţi pe lume unul pentru altul şi născuţi unul 
pentru altul, Winkle! spuse d. Ben Allen punând cu emfază 
paharul jos. Dragă domnule, aci e o lovitură a soartei; nu 
există decât o diferenţă de cinci ani între ei şi amândoi s-au 
născut în august. 

D. Winkle era prea nerăbdător să audă ce avea să urmeze, 
pentru a-şi exprima o prea mare uimire faţă de coincidenţa 
aceasta, oricât de miraculoasă ar fi fost ea. După ce vărsă 
vreo două lacrimi, d. Ben Allen continuă spunând că, în 
ciuda stimei, respectului şi veneraţiei pe care el le nutrea 
prietenului său, Arabella arătase întotdeauna, cu 
ingratitudine şi fără motiv, cea mai vie antipatie persoanei 
acestuia. 

— Şi cred, încheie d. Ben Allen, cred că la mijloc e o 
legătură mai veche. 

— Ai vreo idee despre cine e vorba? întrebă d. Winkle 
tremurând din tot trupul. 

D. Ben Allen apucă vătraiul, îl răsuci voiniceşte pe 
deasupra capului, trânti o lovitură cumplită unei ţeste 
imaginare şi spuse, cu multe înţelesuri, că atâta ar dori: să 
ghicească cine. 

— l-aş arăta ce gândesc despre el! spuse d. Ben Allen, 
învârtind, în răstimp, vătraiul, în chip mai fioro” decât până 
atunci. 

Fireşte, aceste manifestări erau foarte mângâietoare 
pentru simţămintele d-lui Winkle, care câteva minute 


rămase tăcut, dar în cele din urmă, luându-şi tot curajul, el 
întrebă dacă d-şoara Allen era în Kent. 

— Nu, nu! spuse d. Ben Allen depunând vătraiul şi luând 
un aer de mare şiretenie. Socoteam că locuinţa bătrânului 
Wardle nu ar fi nimerită pentru o fată îndărătnică; de 
aceea, întrucât eu sunt protectorul natural şi tutorele ei, 
deoarece părinţii noştri au decedat, am adus-o aici să stea 
câteva luni la o mătuşă bătrână, într-o casă drăguță, dar 
plicticoasă şi retrasă. Cred că o să-i treacă, băiete; iar dacă 
încercarea nu reuşeşte, am s-o duc în străinătate pentru un 
timp şi atunci vom vedea. 

— Aa, mătuşa locueşte în Bristol? îngăimă d. Winkle. 

— Nu, nu; nu e în Bristol, răspunse d. Ben Allen, arătând 
cu degetul mare peste umărul drept. Acolo... în jos. Dar sst! 
Uite-l pe Bob. Nici un cuvânt, dragă prietene, nici un 
cuvânt. 

Oricât de scurtă fusese conversaţia, ea produse asupra d- 
lui Winkle cea mai vie emoție şi nelinişte. Legătura mai 
veche bănuită îi răscolea inima. O fi vorba de el? Oare 
pentru el îl desconsiderase seducătoarea Arabella pe 
voiosul Bob Sawyer? Sau avea alt rival norocos? Se hotări s- 
o vadă, fie ce-o fi. Însă aici se înfăţişa o obiecţiune de 
neînlăturat; căci dacă, prin explicaţia dată de d. Ben Allen 
„acolo” şi „în jos”, era vorba de trei mile, sau de treizeci de 
mile, ori trei sute de mile, d. Winkle, oricât şi-ar fi bătut 
capul, n-ar fi putut ghici. 

Dealtminteri, nu avu deocamdată răgazul să gândească la 
dragostea sa - sosirea lui Bob fiind imediat urmată de 
plăcinte cu carne de la brutărie, din care d. Winkle fu rugat 
stăruitor să se înfrupte. Masa fu aşternută de o femeie de 
serviciu cu ziua, care făcea treburile d-lui Bob Sawyer în 
calitate de menajeră; după ce împrumutară un al treilea 
cuţit şi o a treia furculiţă de la mama băiatului în livrea sură 
(căci toată gospodăria d-lui Sawyer era, până una-alta, 
destul de redusă) se aşezară la masă. Berea era servită, 
cum atrase atenţia d. Sawyer, „în cănile originale”. 


După masă, d. Bob Sawyer ceru să i se aducă cea mai 
mare piuliţă din dugheană şi turnă într-însa o combinaţie 
fumegândă de punch cu rom, mestecând lichidul cu un 
pisălog, într-un chip foarte îndemânatic, ca un spiţer. 
Deoarece d. Sawyer era burlac, nu avea în casă decât un 
pahar care fu înmânat, în semn de atenţie pentru musafiri, 
d-lui Winkle. D. Ben Allen folosi o pâlnie astupată la capătul 
îngust cu un dop; iar Bob Sawyer se mulţumi cu unul din 
acele vase cilindrice de cristal, cu gura largă, încrustate cu 
o sumedenie de caractere cabalistice, şi în care spiţerii 
măsoară de obicei drogurile lichide când fac o reţetă. 
Îndeplinindu-se aceste pregătiri, punchul fu gustat, părerea 
generală fiind că era excelent; şi, după ce se stabili ca lui 
Bob Sawyer şi Ben Allen să li se îngădue să-şi umple de 
două ori vasul lor, de fiecare pahar al d-lui Winkle, se 
puseră pe chef într-un spirit de bună dispoziţie şi 
camaraderie. 

Nu cânta niciunul, deoarece d. Bob Sawyer era de părere 
că nu s-ar potrivi cu profesia lor; dar, în schimb, vorbiră şi 
râseră aşa de mult, încât puteau fi auziţi şi de bună seamă 
că erau auziţi până în capătul străzii. Conversaţia alunga, 
văzând cu ochii, necazurile băiatului în livrea sură, 
înveselindu-l; în loc să-şi consacre seara, ca deobicei, 
scriindu-şi numele pe tejghea şi ştergându-l apoi, el se uită 
prin uşa de sticlă şi astfel ascultă şi trase totodată cu ochiul. 

Voioşia d-lui Bob Sawyer luneca încet-încet în furie, d. Ben 
Allen recădea în sentimentalism, iar punchul dispăruse 
aproape cu totul, când servitorul intră repede anunțând că 
o tânără femeie l-a chemat pe d. Sawyer, succesorul lui 
Nockemorf, şi că era aşteptat cu nerăbdare, nu departe de 
acolo. Petrecerea se curmă. D. Bob Sawyer înțelegând 
despre ce era vorba abia după ce băiatul repetă de vreo 
douăzeci de ori mesajul său, îşi legă pe după cap un şervet 
umed ca să se desmeticească; şi, izbutind în parte, îşi 
potrivi ochelarii cu sticle verzi şi ieşi. Văzând că era cu 
neputinţă să-l angajeze pe d. Ben Allen într-o conversaţie 


cât de cât lămuritoare asupra subiectului care-l interesa 
mai mult, şi împotrivindu-se rugăminţilor chirurgului de a 
rămâne până la întoarcerea sa, d. Winkle îşi luă rămas bun, 
apoi se înapoie la Tufiş. 

Neliniştea care îl frământa şi numeroasele meditații 
stârnite de numele Arabellei, făcură ca porţia ce i se 
cuvenise din piuliţa cu punch să nu-şi producă asupra sa 
efectul pe care l-ar fi avut în alte împrejurări. Aşa că, după 
ce luă de la bufetul hotelului un pahar cu apă gazoasă şi 
brandy, intră în sala de mese, mai mult descurajat decât 
însufleţit de întâmplările serii. 

Un domn înalt, îmbrăcat în redingotă, se afla singur în 
încăpere, dinaintea focului, cu spatele la d. Winkle. 
Deoarece seara era destul de rece pentru acest anotimp, 
domnul îşi trase scaunul într-o parte spre a-l lăsa pe noul 
venit să se apropie. Dar care nu fu emoția d-lui Winkle când 
mişcarea aceasta îi desvălui chipul şi statura răzbunătorului 
şi mâniosului Dowler... 

Primul său gând fu să tragă din răsputeri de clopoţelul cel 
mai apropiat. Din nenorocire, cordonul se găsea chiar după 
capul d-lui Dowler. Făcu un pas să apuce mânerul, dar se 
opri. În clipa aceea, d. Dowler se retrase cu iuţeală. 

— Domnule Winkle, fii calm! Nu da în mine, domnule! N-aş 
putea să îndur! Să mă loveşti? Niciodată! rosti d. Dowler 
care avea aerul mult mai blând decât s-ar fi aşteptat d. 
Winkle de la o persoană aşa de groaznică. 

— Să te lovesc, domnule? bolborosi d. Winkle. 

— Să mă loveşti, domnule! replică Dowler. Linişteşte-te. Ia 
loc. Ascultă-mă. 

— Domnule, spuse d. Winkle, tremurând din creştet până- 
n tălpi, înainte de a consimţi să mă aşez lângă sau în faţa 
dumneavoastră, fără prezenţa unui servitor, trebuie să ne 
înţelegem. Mi-aţi adresat ameninţări azi-noapte, domnule, 
ameninţări cumplite. 

Aci, d. Winkle se făcu alb ca varul şi se opri. 


— E adevărat, glăsui Dowler cu o faţă aproape la fel de 
albă ca a d-lui Winkle. Împrejurările erau suspecte. Ele au 
fost explicate. Respect curajul dumitale şi-ţi dau perfectă 
dreptate. Ai conştiinţa curată. Îţi dau mâna, strânge-o! 

— Într-adevăr, domnule, răspunse d. Winkle stând la 
îndoială dacă să-i întindă mâna, gândindu-se că d. Dowler 
ar putea prea bine să-l prindă în cursă; într-adevăr, eu... 

— Ştiu ce vrei să spui, îl întrerupse celălalt. Te simţi jignit. 
E natural; în locul dumitale aş face la fel. Am greşit, iartă- 
mă. Să fim prieteni, iartă-mă... 

În acelaşi timp d. Dowler luă pur şi simplu cu de-a sila 
mâna d-lui Winkle şi, scuturând-o cu cea mai mare 
vehemenţă, declară că-l consideră un tânăr plin de curaj şi 
că are despre dânsul o părere mai bună decât oricând. 

— Acum, urmă el, aşează-te, povesteşte-mi totul. Cum de 
m-ai descoperit? Când ai plecat în urmărirea mea? Fii 
sincer şi spune-mi. 

— Absolut din întâmplare, declară d. Winkle intrigat la 
culme de întorsătura ciudată şi neaşteptată a întrevederii 
lor; absolut din întâmplare. 

— Mă bucur, rosti Dowler. M-am sculat azi dimineaţă. 
Uitasem de ameninţări. Am râs amintindu-mi de păţania 
dumitale. Eram bine dispus; i-am spus... 

— Cui? se interesă d. Winkle. 

— Doamnei Dowler. „Ai făgăduit”, îmi spuse ea. „Aşa e”, 
răspunsei eu. „A fost o făgăduială pripită”. „Aşa e, spusei 
eu. Îi voi cere scuze. Unde e?” 

— Cine? întrebă d. Winkle. 

— Dumneata, replică Dowler. Coborâi scara, dar parcă 
intraseşi în pământ. Pickwick era posomorât. Clătina din 
cap. Îmi spuse că nădăjduia că n-au să se comită violenţe. 
Înţelesei totul. Te simţeai insultat. Cine ştie, ieşiseşi să cauţi 
un martor. Poate pistoale. „Un curaj nobil, îmi zisei, îl 
admir”. 

D. Winkle tuşi şi, începând să vadă cum stau lucrurile, luă 
un aer fălos. 


— 'Ţi-am lăsat o notă, urmă Dowler. Am spus că-mi părea 
rău. Era adevărat. Chestiuni urgente mă chemau aci. 
Dumneata n-ai fost satisfăcut; m-ai urmărit. Ai cerut o 
explicaţie verbală. Ai avut dreptate. Acum s-a sfârşit totul. 
Treburile mele sunt terminate. Mă înapoiez mâine. Vino cu 
mine. 

Pe măsură ce Dowler înainta în explicaţii, ţinuta d-lui 
Winkle devenea tot mai demnă. Misterioasa natură a 
începutului conversaţiei lor se lămurea; d. Dowler era tot 
aşa de puţin dispus să se bată, ca şi el. Într-un cuvânt, 
lăudărosul şi groaznicul personaj era unul dintre cei mai 
laşi care au existat vreodată; şi, interpretând absenţa d-lui 
Winkle în conformitate cu temerile sale, făcuse acelaşi pas 
ca şi acesta şi se retrăsese cu băgare de seamă, până ce 
orice iritaţie se va fi potolit. 

Când situaţia adevărată se dezvălui, d. Winkle luă un aer 
teribil şi spuse că era deplin satisfăcut; însă făcu această 
declaraţie totodată cu un aer de natură să-l convingă, fără 
doar şi poate, pe d. Dowler că, dacă nu ar fi fost satisfăcut, 
s-ar fi întâmplat ceva oribil, dezastruos. D. Dowler păru cât 
se poate de mişcat de mărinimia şi bunăvoința lui, şi ambii 
beligeranţi se despărţiră până a doua zi cu o sumedenie de 
asigurări de prietenie eternă. 

Era aproape douăsprezece şi jumătate, d. Winkle gusta de 
vreo douăzeci de minute voluptatea primului somn, când îl 
trezi deodată o bătaie puternică în uşa odăii şi care, fiind 
repetată cu şi mai multă străşnicie, îl sili să zvâcnească din 
pat şi să întrebe neliniştit cine e şi ce vrea. 

— Vă rog, domnule, răspunse vocea servitoarei, e un tânăr 
care doreşte să vă vadă îndată. 

— Un tânăr! exclamă d. Winkle. 

— Nu încape nici o îndoială în privinţa asta, dom'le, 
răspunse altă voce prin gaura cheii; şi dacă tânărul în 
chestie nu e primit fără întârziere, să nu vă miraţi dacă 
picioarele lui au să intre la dumneavoastră înaintea capului. 


După aceste cuvinte, străinul lovi uşor cu piciorul în partea 
de jos a uşii, ca pentru a da mai multă greutate şi a 
accentua observaţia sa. 

— Tu eşti, Sam? întrebă d. Winkle sărind din pat. 

— Nu poci pentru ca să recunoşti pe-un gentelman fără să- 
| vezi la faţă, răspunse dogmatic vocea. 

Nemaiavând îndoieli asupra identităţii tânărului, d. Winkle 
trase zăvoarele şi deschise. D. Samuel Weller dădu buzna 
repede, încuie uşa la loc, băgă chibzuit cheia în buzunarul 
vestei şi, după ce-l examină pe d. Winkle din creştet până-n 
tălpi, îi spuse: 

— Da' ştiu că ne-ai făcut-o, dom'le! 

— Ce vrel. Să spui cu asta, Sam? întrebă d. Winkle cu 
indignare; să ieşi, domnule, numaidecât de-aici; ce- 
nseamnă asta, domnule? 

— Ce-nsemnă? Asta-i culmea ridichilor, cum a zis o fată 
când s-a răstit la plăcintar după ce eli-a vândut o plăcintă 
cu carne de porc care avea numai seu înăuntru. Ce- 
nseamnă? Asta-i bună! Ei, asta-i bună! 

— Descuie uşa şi şterge-o din cameră pe dată, domnule! 
zise d. Winkle. 

— Am să ies din camera asta, dom'le, taman când o să ieşi 
şi dumneata, răspunse Sam cu voce impunătoare, 
aşezându-se grav. Dacă o să crez că e nevoie să vă duc în 
cârcă, fireşte, o să ies puţintel mai înaintea dumneavoastră. 
Da' daţi-mi voie să nădăjduiesc că n-o să mă siliţi să iau 
măsuri istreme, şi când spun asta mi-amintesc de un nobel 
domn care zicea odată unei stridii îndărătnice când nu vrea 
să iasă din scoică, măcar că o înţepa cu acul, aşa că el, în 
consecinţă, se temea c-o să fie nevoit s-o strivească în uşă. 

După cuvântarea aceasta, neobişnuit de lungă din partea 
lui, d. Weller îşi propti mâinile pe genunchi şi-l privi pe d. 
Winkle în faţă, cu o expresie pe care se putea citi lesne că 
nu avea câtuşi de puţin chef să glumească. 

— Eşti, nu zău, un om de treabă, dom'le, şi cu toate astea - 
continuă d. Weller dojenitor - îi daţi de lucru lu' stimatu' 


nostru stăpân cu tot soiu' de parascovenii, atunci când el ş- 
a hotărât să facă orice pentru prinţipuri. Eşti mai rău decât 
Dodson, dom'le; şi cât despre Fogg, crez că e un înger pe 
lângă dumneata. 

Însoţind ultima-i sentinţă cu câte o plesnitură teatrală cu 
palma pe genunchi, d. Weller îşi încrucişă braţele cu o 
privire de mare dispreţ şi se răsturnă pe scaun, ca pentru a 
aştepta apărarea criminalului. 

— Bunul meu Sam, spuse d. Winkle întinzându-i mâna - 
dinţii îi clănţăneau în timp ce vorbea, căci stătuse în 
picioare, în cămaşa de noapte, pe toată durata cuvântării d- 
lui Weller - bunul meu Sam, respect devotamentul tău 
pentru admirabilul meu prieten, şi sunt într-adevăr foarte 
mâhnit că am sporit motivele lui de nelinişte. Haide, Sam, 
hai! 

— Bine, răspunse Sam cu ton morocănos scuturând totuşi 
cu respect mâna ce-i era oferită: da, aşa se cade să fiţi, şi-mi 
pare bine că v-aţi dat pe brazdă. Cât o să-mi stea în putere, 
n-am să las pe nimeni să-l necăjească pe jupân, şi cu asta 
am isprăvit. 

— Desigur, Sam, zise d. Winkle. Iar acum du-te la culcare; 
mai vorbim mâine dimineaţă. 

— Îmi pare foarte rău, domile, nu poci ca să mă duc la 
culcare. 

— Nu poţi să te duci la culcare? repetă d. Winkle. 

— Nu, răspunse Sam clătinând din cap; nu se poate. 

— Nu cumva vrei să spui că pleci înapoi în noaptea asta? 
exclamă d. Winkle cu multă uimire. 

— Nu, dom'le, afară numai dacă doriţi neapărat 
dumneavoastră, însă nu trebuie să părăsesc odaia. Porunca 
lui jupânu a fost catigorică. 

— Fleacuri, Sam 1 Eu trebuie să rămân aici, douătrei zile 
şi, mai mult decât atât, va trebui să rămâi şi tu Sam, ca să 
mă ajuţi să mă întâlnesc cu o tânără domnişoară Allen. Îţi 
aminteşti de ea?. Trebuie s-o văd, şi vreau s-o văd înainte de 
a pleca din Bristol. 


Însă ca răspuns la toate aceste stăruinţe, Sam continua să 
clatine din cap cu energie, răspunzând dârz: „Asta nu se 
poate!” 

Totuşi, după multe argumente şi explicaţii din partea d-lui 
Winkle, după ce acesta îi dezvălui în amănunte tot ce se 
petrecuse în timpul întrevederii cu Dowler, Sam începu să 
şovăie. La urmă se ajunse la un compromis ale cărui 
principale condiţii au fost: 

Sam se va retrage şi-l va lăsa pe d. Winkle nestingherit în 
posesiunea apartamentului său, cu condiţia să aibă 
permisiunea de a încuia uşa pe dinafară şi a lua cheia; 
bineînţeles, Sam va trebui să deschidă uşa pe dată, în caz 
de foc sau de alt pericol ce s-ar putea ivi. D. Winkle va scrie 
a doua zi d-lui Pickwick o scrisoare ce-i va fi dusă de Dowler 
şi prin care îi va cere, pentru Sam şi pentru el, îngăduinţa 
de-a rămâne la Bristol ca să urmărească scopul indicat mai 
înainte. II va ruga de asemenea să răspundă la scrisoare cu 
primul poştalion; şi, dacă răspunsul va fi favorabil, numitele 
părţi vor rămâne în consecinţă la Bristol, iar dacă nu, la 
primirea scrisorii se vor înapoia la Bath numaidecât. În 
sfârşit, d. Winkle se angaja pe cuvânt de onoare să nu caute 
în răstimp să fugă nici pe fereastră, nici pe coş, sau cine ştie 
pe ce altă cale. Şi, fiind de comun acord asupra acestor 
stipulaţiuni, Sam încuie uşa şi plecă. 

Ajunsese la ultimele trepte, când se opri şi scoase cheia 
din buzunar. 

— Ia stai! Am uitat ca pământu să-i dau una la cap, rosti 
Sam, gata-gata să se întoarcă. Jupânu' mi-a spus pe şleau s- 
o fac. Prost al naibii ce sunt! Eh, n-are a face, glăsui Sam 
venindu-i inima la loc. O să poci face treaba asta foarte bine 
şi mâine dimineaţă. 

Vădit consolat de această reflecţie, d. Weller puse din nou 
cheia în buzunar şi, coborând ultimele trepte, fără să-şi mai 
frământe conştiinţa, se cufundă curând, ca şi ceilalţi 
locatari ai casei, într-un somn adânc. 

CAPITOLUL XXXIX. 


D. Samuel Weller, căruia i s-a încredinţat o misiune de 
dragoste, purcede la îndeplinirea el. Se va vedea mai 
departe cu ce succes. 

Toată ziua următoare, Sam avu ochii aţintiţi asupra d-lui 
Winkle, hotărât să nu-l piardă o clipă din vedere până nu va 
fi primit instrucţiuni precise de la stăpânul său. Oricât de 
neplăcută îi fu d-lui Winkle severa vigilenţă a lui Sam, gândi 
că era mai bine s-o suporte decât, împotrivindu-se, să se 
expună a fi luat cu forţa; căci d. Weller nu o singură dată îi 
dăduse limpede să înţeleagă că simţământul strict al 
îndeletnicirilor sale îl va sili să adopte această conduită. 
Sunt puţine motive să ne îndoim că Sam ar mai fi stat mult 
pe gânduri să-l aducă pe d. Winkle înapoi la Bath, legat 
fedeleş, dacă răspunsul prompt dat de d. Pickwick biletului 
trimis prin Dowler, nu l-ar fi împiedicat să mai ia asemenea 
măsuri. Într-un cuvânt la orele opt seara, d. Pickwick în 
persoană intră în sala de mese a hotelului Tufişul şi spuse 
zâmbind lui Sam, spre marea lui uşurare, că s-a purtat 
foarte bine şi că nu mai e nevoie să stea de pază. 

— Am socotit că e mai bine să vin eu în persoană, rosti d. 
Pickwick adresându-se d-lui Winkle, în timp ce Sam îl 
descotorosea de redingotă şi de fular, pentru a mă 
încredința, înainte de a consimţi să-l foloseşti pe Sam în 
chestiunea la care te-ai referit, că intenţiile dumitale asupra 
tinerei persoane sunt cinstite şi serioase. 

— Sunt serioase, din toată inima... din suflet, declară d. 
Winkle cu multă energie. 

— Aminteşte-ţi, Winkle, reluă d. Pickwick cu ochi 
strălucitori, că am întâlnit-o la admirabilul şi ospitalierul 
nostru prieten Wardle. Ar însemna să-i răsplătim rău 
ospitalitatea purtânduc-te cu uşurinţă, fără cuvenita 
consideraţie, faţă de sentimentele tinerei lui prietene. Aşa 
ceva n-aş îngădui, domnule; n-aş îngădui. 

— Nici nu-mi trece prin minte; câtuşi de puţin! exclamă d. 
Winkle cu însufleţire. Am chibzuit vreme îndelungată şi simt 
că fericirea mea e legată de fiinţa ei. 


— Iată ce va să zică a pune toate ouăle într-un coş, 
interveni Sam cu un zâmbet plin de simpatie. 

Auzind întreruperea, d. Winkle luă un aer serios, iar d. 
Pickwick, iritat, îşi sfătui servitorul să nu glumească cu unul 
dintre cele mai bune simţăminte ale firii noastre, la care 
Sam răspunse „că n-ar fi glumit dacă ar fi ştiut care e alea; 
se egzistă atâtea bunătăţi d-astea că abia putea să se 
dumirească atunci când i se vorbea de ele”. 

După aceea, d. Winkle povesti ce s-a petrecut între el şi d. 
Ben Allen cu privire la Arabella. Spuse că scopul său actual 
e de a avea o întrevedere cu tânăra făptură şi de a-i 
destăinui pe faţă pasiunea sa. În sfârşit, declară că locul 
deţinerii ei i se părea a fi prin împrejurimile dunelor, aşa 
cum reieşea oarecum din unele insinuări obscure ale 
numitului Ben Allen; însă atâta tot a putut să afle sau să 
bănuiască. 

În ciuda puţinătăţii informaţiilor sale, hotărâră ca Sam să 
plece a doua zi într-o expediţie de descoperire. Hotărâră de 
asemenea că d. Pickwick şi d. Winkle, care aveau mai puţină 
încredere în iscusinţa lor, se vor plimba în răstimp prin oraş 
şi vor intra ca din întâmplare în cursul zilei la d. Bob 
Sawyer, cu speranţa de a afla ceva despre tânăra 
domnişoară. 

Ca atare, Sam Weller porni în cercetare a doua zi 
dimineaţă, fără să-l sperie câtuşi de puţin perspectiva 
descurajatoare ce-l aştepta. Umblă din stradă în stradă - 
era cât pe-aci să spunem că a urcat şi coborât dealuri, 
numai că drumul până la Clifton merge la deal - fără a 
întâlni ceva şi pe cineva care să-l lumineze cât de cât. Avu 
numeroase convorbiri cu rândaşi care duceau caii la 
plimbare, cu doici care scoteau copiii în uliţă, însă nu putut 
să afle, de la nimeni nimic în legătură cu obiectul anchetei 
sale isteţe. Erau în multe case o sumedenie de fete, cele mai 
multe bănuite cu viclenie de servitori sau servitoare că au 
pe cineva sau că sunt foarte înclinate a se agăța de gâtul 
întâiului venit, dacă li s-ar fi oferit prilejul. Dar cum niciuna 


dintre aceste fete nu era d-şoara Arabella Allen, informaţiile 
îl lămureau buştean pe Sam. 

Îşi continuă drumul printre dune, luptând împotriva unui 
vânt puternic, şi întrebându-se dacă, în ţinutul ăsta, e 
totdeauna nevoie să-ţi ţii pălăria cu amândouă mâinile. 
Ajunse într-un loc umbrit unde se găseau, răzleţite, câteva 
vilişoare liniştite şi retrase. La capătul unei lungi fundături, 
în dreptul porţii unui grajd, un rândaş în haine de lucru 
trândăvea cu o lopată şi o roabă, căutând parcă să se 
convingă singur că făcea o treabă de folos. Ne îngăduim să 
remarcăm, cu această ocazie, că rareori am văzut un 
rândaş lângă un grajd care, în momentele lui de lenevie, să 
nu fie mai mult sau mai puţin victima amintitei iluzii. 

Sam chibzui că ar putea vorbi cu rândaşul acesta aşa cum 
vorbise şi cu alţii - cu atât mai mult cu cât era ostenit de 
umblet, iar în dreptul roabei se afla un bolovan mare. 
Merse agale până în fundul ulicioarei şi, aşezându-se pe 
piatră, începu vorba cu admirabila naturaleţe care-l 
caracteriza. 

— 'mneaţa, bătrâne! spuse el. 

— Vrei să zici bună ziua? replică rândaşul aruncându-i o 
privire îmbufnată. 

— Ai dreptate, bătrâne, vreau să zic bună ziua, spuse Sam. 
Cum te simţi? 

— Eh! deloc mai bine de când te văd pe matale, îi răspunse 
posomorât rândaşul. 

— E foarte ciudat... zău, rosti Sam; par'ai fi în al nouălea 
cer, aşa că i se umple inima de bucurie omului când te vede. 

La auzul acestor cuvinte, rândaşul îmbufnat păru mai 
îmbufnat, dar nu îndeajuns ca să producă vreo impresie 
asupra lui Sam, care îl întrebă îndată, cu mult interes, dacă 
stăpânul lui nu e un domn Walker. 

— Nu, nu-i, răspunse rândaşul. 

— Nici Brown, îmi închipui? 

— Nu, nu-i el. 

— Nici Wilson? 


— Nu, nici ăsta. 

— A, atunci m-am înşelat, care el n-a avut cinstea să mă 
cunoască cum credeam la început. 

— Nu sta afară pentru mine din politeţă, îi strigă Sam 
după ce rândaşul îşi băgase roaba înăuntru şi se pregătea 
să închidă poarta. Nu te sinchisi de mine, că te scuzarisesc, 
bătrâne. 

— Ţi-aş sparge capul şi pentru o leţcaie chioară, spuse 
rândaşul cel îmbufnat închizând o latură a porţii. 

— Nu poci să-l dau pentru atâta lucru, declară Sam; ar 
costa pe puţin leafa dumitale pe toată viaţa, şi încă ar 
însemna că e prea ieftin. Spune complimenturi acasă. Zi-le 
să nu mă aştepte cu masa şi nici să-mi puie ceva la o parte, 
căci s-ar răci pân' mă-napoiez. 

Ca răspuns la toate acestea, rândaşul care devenea tot 
mai furios, mormăi o dorinţă nelămurită de a vătăma o 
anumită ţeastă. Dispăru, totuşi, fără să-şi înfăptuiască 
dorinţa, trântind cu mânie poarta în urma sa şi neluând în 
seamă cererea călduroasă a lui Sam care îl ruga să-i lase o 
şuviţă de păr ca amintire. 

Sam rămăsese pe bolovan şi medita la ce s-ar cuveni să 
mai facă. Întocmise în minte un plan: să bată la toate 
porţile, pe o rază de cinci mile de jur-împrejurul Bristolului, 
socotindu-le una peste alta la o sută cincizeci, două sute pe 
zi, pentru ca astfel să dea de d-şoara Arabella Allen, când 
deodată întâmplarea îi aruncă în cale ceea ce ar fi putut să 
caute zadarnic un an întreg. 

În fundătura unde se aşezase Sam, se deschideau trei sau 
patru porţi, aparţinând tot atâtor case care, deşi izolate 
unele de altele, nu erau totuşi despărțite decât de grădini. 
Cum grădinile erau mari şi plantate îmbelşugat cu pomi, 
casele se aflau nu numai depărtate, dar cele mai multe 
dintre ele nu se vedeau aproape deloc. Sam stătea cu ochii 
aţintiţi asupra grămezii de gunoi din faţa porţii învecinată 
cu aceea prin care dispăruse rândaşul îmbufnat, cugetând 


adânc la greutăţile acţiunii sale, când poarta se deschise, şi 
prin ea ieşi o servitoare să scuture nişte preşuri în uliţă. 

Sam era aşa de cufundat în gânduri că, foarte probabil s- 
ar fi mărginit să înalțe capul şi să observe doar că tânăra 
femeie părea foarte drăguță, dacă simţămintele lui de 
galanterie n-ar fi fost răscolite puternic văzând că nu o 
ajută nimeni pe sărăcuţa, şi că preşurile păreau prea grele 
pentru puterile ei. D. Weller era un gentleman foarte galant 
în felul său. De îndată ce văzu cum stau lucrurile, se ridică 
brusc de pe bolovan şi înaintă spre fată. 

— Draga mea, spusie el cu ton respectuos, o să te urâţeşti 
din cale-afară dacă scuturi singură covoarele astea. Dă-mi 
voie să-ţi ajut. 

Fata, care se prefăcuse că nu ştia de prezenţa unui domn 
lângă dânsa, se înturnă auzind cuvintele lui Sam - fireşte, 
cu intenţia (cum mărturisi mai târziu) să refuze ajutorul 
unui străin - dar, în loc de a răspunde, tresări, se trase 
înapoi şi scoase un țipăt uşor pe care se strădui în zadar să- 
l reţină. Sam nu fu mai puţin tulburat, când în înfăţişarea 
drăgălaşei subrete recunoscu trăsăturile Valentinei lui, 
drăguţa servitoare de la d. Nupkins. 

— A, Mary, draga mea! exclamă Sam. 

— Ia te uită, domnu Weller! Cum sperii dumneata oamenii! 

Sam nu răspunse prin vorbe tânguitului ei, şi nu putem 
preciza ce anume răspuns a dat. Ştim numai că, după o 
scurtă pauză, Mary strigă: „Isprăveşte odată, dom'le 
Weller!” şi că pălăria lui Sam căzuse cu câteva clipe mai 
înainte - semne după care avem toate motivele să ne 
închipuim că o sărutare sau chiar mai multe fuseseră 
schimbate între ambele părţi. 

— Da cum ai venit aici? întrebă Mary când conversaţia, 
astfel întreruptă, fu reluată. 

— Vezi bine că am venit aici ca să te caut, draga mea, 
răspunse d. Weller îngăduind măcar odată pasiunii s-o ia 
înaintea adevărului. 


— Şi cum de ai ştiut că eram aici? Cine ţi-a spus că am 
intrat la alţi stăpâni din Ipswich şi că pe urmă ei au venit 
aici? Cine ţi-a spus, domn'le Weller? 

— A, da! glăsui Sam cu o privire şireată; asta e chestia: 
cine mi-a spus. 

— Nu cumva domnu Muzzle? 

— O nu! replică Sam cu o clătinare solemnă din cap; nu el. 

— Poate bucătăreasa? 

— Fireşte că ea. 

— Aşa ceva nu mi-ar fi dat prin minte! exclamă Mary. 

— Nici mie, spuse Sam. Dar, Mary, draga mea - aici glasul 
lui Sam deveni foarte afectuos - Mary, draga mea, am pe 
cap o treabă foarte urgentă. Un prieten al stăpânului meu, 
domnu Winkle - îti aminteşti de el? 

— Ăla cu fracul verde? A, da, mi-a duc aminte! 

— Bun. S-a îndrăgostit la toartă şi e într-un hal fără hal. 

— l-auzi! exclamă Mary. 

— Da, urmă Sam; asta însă n-ar fi nimic dacă am putea 
măcar s-o găsim pe tânăra domnişoară. 

Atunci, cu multe abateri asupra frumuseţii personale a 
Maryei şi asupra chinurilor de negrăit suferite de el de 
când n-a mai văzut-o, Sam istorisi cu fidelitate starea 
nenorocită a d-lui Winkle. 

— Nu mai spune! Nu mi-aşi fi închipuit, declară Mary. 

— De bună seamă, reluă Sam: nimeni nu şi-ar fi închipuit 
şi nici de-acum încolo n-o să-şi poată închipui cineva, iar pe 
mine, uite-mă aici, umblând mereu ca jidovul rătăcitor - un 
sportiv de care poate că ai auzit, dragă Mary, care a făcut 
prinsoare că merge toată vremea şi nu doarme niciodată - 
în căutarea acestei domnişoare Arabella Allen. 

— Domnişoara cum? întrebă foarte uimită. 

— Domnişoara Arabella Allen. 

— Dumnezeule mare! strigă Mary arătând poarta pe care 
rândaşul îmbufnat o închisese. E chiar în casa asta. 
Locuieşte aici de şase săptămâni. Camerista lor mi-a 


povestit toată chestia în fata spălătoriei, într-o dimineaţă pe 
când familia dormea încă. 

— Cum? Poarta de alături? 

— Întocmai. 

D. Weller se simţi aşa de copleşit la auzul acestei veşti, 
încât se agăţă de frumoasa Mary pentru a-şi căuta un 
sprijin, şi câteva mici mărturii de dragoste se schimbară 
între dânşii înainte ca el să-şi vină îndeajuns în fire pentru a 
se înapoia la subiectul cercetărilor sale. 

— Ei bine, glăsui Sam în cele din urmă, dacă nici asta nu 
pune capac la toate, atunci... cum a zis primarele din 
Londra când întâiul secretar de stat a băut un pahar după 
masă în sănătatea primăresei. locmai aici să locuiască, şi eu 
să n-am habar! Auzi, umblu de-o zi întreagă fără să dau de 
ea ca să-i aduc o veste. 

— A, făcu Mary, nu poci pentru ca să i-o spui acum, căci nu 
se plimbă prin grădină decât seara, doar câteva minute. Nu 
iese niciodată fără bătrâna doamnă. 

Sam chibzui câteva clipe şi, în cele din urmă, întocmi 
următorul plan de acţiune: să se înapoieze pe înserate, 
atunci când Arabella îşi făcea plimbarea obişnuită. După ce 
Mary îl va lăsa să intre în grădina casei în care locuia ea, el 
va sări peste zid sub crengile atârnate ale unui păr stufos 
care îl va feri să fie zărit de departe apoi, aflându-se acolo, 
îi va împărtăşi vestea şi va căuta să obţină pentru d. Winkle 
o întrevedere, a doua zi.la aceeaşi oră. 

După ce ticlui la iuţeală programul, o ajută pe Mary să 
scuture covoarele lăsate atâta timp uitării. 

Nu e, după cum s-ar părea, un lucru tocmai nevinovat 
scuturarea covoarelor; sau, cel puţin, dacă nu e un râu 
mare în a le scutura, este foarte primejdios să le 
împătureşti. Câtă vreme numai le scuturi, câtă vreme 
ambele părţi sunt la un capăt şi la celălalt al covorului, 
departe, distracţia e cât se poate de nevinovată. Dar când 
începi să strângi covorul, şi când distanţa se micşorează 
treptat de la o jumătate la un sfert, apoi la o optime, apoi la 


o şaisprezecime, apoi la treizeci şi două zecimi, în cazul 
când covorul e destul de lung, lucrul devine periculos. Nu 
ştim exact câte covoare au fost împăturite cu prilejul acesta, 
dar ne putem îngădui să afirmăm că, la fiecare covor, Sam a 
sărutat-o pe nostima subretă. 

D. Weller se desfătă cu moderație la cârciuma cea mai 
apropiată şi reveni în fundătură abia pe înserate. Fu 
introdus de Mary în grădină, şi, după ce în câteva rânduri 
ea îl făcu atent să aibă grijă a-şi păzi mădularele şi gâtul, 
Sam se urcă în păr, aşteptând sosirea Arabellei. 

Rămase acolo atât de îndelungă vreme, fără ca 
evenimentul atât de aşteptat să se producă, încât începuse 
a crede că aştepta de-a surda, când auzi pe prundiş un 
zgomot uşor de paşi şi, îndată apoi, o zări chiar pe Arabella 
care mergea îngândurată prin grădină. De îndată ce fata 
ajunse aproape sub copac, Sam, care dorea să-i indice cu 
binişorul prezenta sa, începu să scoată nişte sunete 
drăceşti, asemănătoare acelora pe care le-ai auzi, fără 
îndoială, de la o persoană ce a suferit simultan, în copilărie, 
de gâlci, difterie şi tuse măgărească. 

Tânăra domnişoară aruncă o privire speriată spre locul de 
unde porneau groaznicele sunete, şi înfricoşarea ei de la 
început rămânând aceeaşi, fără să se micşoreze câtuşi de 
puţin la vederea unui om printre crengi, cu siguranţă că ar 
fi fugit şi ar fi ridicat casa în picioare, dacă, din fericire, 
frica nu i-ar fi paralizat toate mişcările şi n-ar fi silit-o să se 
aşeze pe-o bancă, aflată, spre norocul ei, întâmplător acolo. 

— Uite-o, că se duce! îşi spunea Sam buimac. Ce belea că 
creaturile astea tinere vrea totdeauna să leşine când nu 
trebuie! Hei, duduiţă... domnişoară doftoriţă... doamnă 
Winkle, potoliţi-vă! 

Că numele magic al d-lui Winkle, prospeţimea aerului, sau 
vreo amintire în legătură cu vocea lui Sam au înviorat-o pe 
Arabella - lucrul nu are importanţă. Ea înălţă capul şi 
întrebă cu glas gingaş: 

— Cine e? Ce pofteşti? 


— Sst! răspunse Sam, căţărându-se pe zid şi ghemuindu- 
se în cel mai mic spaţiu cu putinţă; nu sunt decât eu, 
domnişoară, eu sunt. 

— Servitorul domnului Pickwick! exclamă Arabella cu 
însufleţire. 

— Chiar el, domnişoară. Uite, domnu' Winkle e cât pe aci 
să-şi ia lumea-n cap de atâta amărăciune. 

— Vai! glăsui Arabella apropiindu-se de zid. 

— Da, domnişoară, urmă Sam. Gândeam c-o să-l punem, 
vrând-nevrând, în cămaşă de forţie, azi noapte. Toată ziua a 
bătut câmpii şi zice că de nu vă vede până mâine seară, îşi 
face de petrecanie cine ştie cum, dacă nu cumva şi-o atârna 
un pietroi de gât şi s-o zvârili în apă! 

— Ah, nu, nu, domnule Weller! exclamă Arabella 
frângându-şi mâinile. 

— Aşa zice el, domnişoară, replică Sam cu nepăsare. E un 
om care se ţine de vorbă, şi îmi dau cu ideea c-o s-o facă. A 
aflat totu' de la doftorul cu bicicleta pe nas. 

— De la fratele meu! exclamă Arabella, începând să se 
dumirească din spusele lui Sam. 

— Nu prea ştiu care e fratele dumitale, domnişoară. Ăla 
mai nesuferitu' dintre amândoi? 

— Da, da, domnule Weller. Spune mai departe, grăbeşte- 
te, te rog. 

— Ei bine, domnişoară, a aflat de la el totu'! şi jupânu-meu 
e de părere că dacă nu-l vedeţi cât mai repede, doftoru' de 
care am pomenit o să tragă în el atâta plumb că o să-i strice 
bila de nici în spirt n-o să i-o mai poată păstra după aia. 

— Vai, doamne, ce să fac ca să preîntâmpin o nenorocire 
ca asta?! exclamă Arabella. 

— Toată pricina e bănuiala unei legături mai vechi, rosti 
Sam. Ai face mai bine ca să-l vezi, domnişoară. 

— Dar unde? Cum? strigă Arabella. Nu îndrăznesc să ies 
din casă singură. Fratele meu e aşa de rece cu mine, aşa de 
nedrept! Ştiu cât de ciudat poate să pară că-ţi vorbesc 


astfel, domnule Weller, dar sunt tare nefericită, tare 
nefericită!. 

Şi biata Arabella se porni pe un plâns amar, iar Sam 
deveni cavaler: 

— Ciudat-neciudat, declară el cu aprindere, tot ce poci 
spune e că nu numai că-s gata, dar mi-am pus în gând să fac 
orice ca să potolesc lucrurile şi, dacă e nevoie de cineva 
care să arunce pe fereastră pe unu' din doftori, eu sunt ăla. 

Grăind astfel, şi pentru a demonstra că e gata să treacă 
numaidecât la fapte, Sam Weller îşi suflecă mânecile, cât 
pe-aci să cadă de pe zid. 

Oricât de măgulitoare ar fi fost această mărturisire a unor 
bune intenţii, Arabella refuză să recurgă la ele. (A naibii 
chestie! gândea Sam). O vreme ea se împotrivi cu îndârjire 
să acorde d-lui Winkle întrevederea cerută de Sam în chip 
aşa de patetic; dar în cele din urmă, când conversaţia 
ameninţa să fie întreruptă de sosirea neaşteptată a altei 
persoane, Arabella îi dădu repede de înţeles, cu multe 
expresii de recunoştinţă, că n-ar fi imposibil să se afle în 
grădină, a doua zi, o oră mai târziu. Sam pricepu perfect; 
iar Arabella, dăruindu-i unul dintre cele mai dulci surâsuri, 
se depărta cu paşi sprinteni şi graţioşi, lăsându-l pe d. 
Weller într-o vie admiraţie a farmecelor ei, atât spirituale, 
cât şi trupeşti. 

După ce cobori teafăr de pe zid, Sam nu uiită să consacre 
câteva minute chestiunilor sale personale, în acelaşi 
departament; pe urmă, se înapoie direct la hotelul Tufişul 
unde absenţa lui prelungită prilejuise multe supoziţii şi 
oarecare nelinişte. 

— Va trebui să avem mare grijă, spuse d. Pickwick după ce 
ascultară cu luare aminte istorisirea lui Sam; nu în propriul 
nostru interes, ci pentru tânăra domnişoară. Va trebui ca 
noi să fim foarte prudenţi. 

— Noi?! exclamă d. Winkle cu o pronunţată truifie. 

Tonul observaţiei smulse d-lui Pickwick o ochire de scurtă 
indignare, care se topi în expresia bunăvoinţei sale 


caracteristice când răspunse: 

— Da, noi, domnule! 'Te voi însoţi. 

— Dumneata?! exclamă d. Winkle. 

— Eu, reluă d. Pickwick cu ton blajin. Acordându-ţi 
întrevederea, tânăra domnişoară a făcut un pas firesc, 
poate, însă foarte nesăbuit. Dacă sunt de faţă la întâlnire - 
eu care vă sunt prieten comun şi destul de bătrân spre a fi 
părintele amândorora - glasul calomniei nu va putea 
niciodată să se ridice pe urmă împotriva ei. 

Vorbind astfel, ochii d-lui Pickwick se iluminară de o 
adevărată bucurie. 

Pe d. Winkle îl mişcă mica dovadă a gingaşei atenţii 
arătate de d. Pickwick tinerei protejate a prietenului său; îi 
luă mâna cu un simţământ de respect care ţinea de 
venerație. 

— Vei veni, glăsui d. Winkle. 

— Da, spuse d. Pickwick. Sam, pregăteşte-mi redingota şi 
fularul şi ai grijă să aduci o trăsură la uşă, mâine seară, cât 
mai devreme, spre a fi siguri că ajungem la timp. 

D. Weller duse mâna la pălărie în semn de supunere şi se 
retrase să facă pregătirile necesare expediției. 

Trăsura se înfăţişă exact la timpul indicat; după ce-i aşeză 
aşa cum se cădea, pe d. Pickwick şi pe d. Winkle înăuntru, 
d. Weller se urcă pe capră lângă vizitiu. Coborâră, precum 
se înţeleseseră, la vreun sfert de milă de locul întâlnirii şi, 
rugându-l pe vizitiu să-i aştepte până s-or întoarce, făcură 
restul drumului pe jos. 

În acest moment al acţiunii lor, d. Pickwick scoase dintr-un 
buzunar, zâmbind şi dând semne de mulţumire lăuntrică, 
un mic felinar orb pe care şi-l procurase anume. Explica în 
mers d-lui Winkle, spre marea uimire a rarilor trecători cu 
care se întâlneau pe drum, ingeniozitatea mecanismului. 

— M-aş fi simţit mai bine dacă aveam aşa ceva şi cu prilejul 
ultimei mele expediţii nocturne în grădina pensionului - nu-i 
aşa, Sam? spuse d. Pickwick întorcându-se bine dispus spre 
servitorul care mergea greoi în urmă. 


— Foarte drăguţe lucruri când omul ştie să se slujească de 
ele, dom'le; dar dacă nu vrei să fii văzut, crez că ele-i mai 
de folos dacă are lumina stinsă decât aprinsă. 

D. Pickwick fu vădit surprins de observaţia lui Sam, căci 
băgă felinarul în buzunar şi continuă să meargă în tăcere. 

— Pe aici, dom'le, murmură Sam. Daţi-mi voie s-o iau 
înainte. Uite ulicioara, dom'le. 

Intrară pe ulicioară şi, deoarece era destul de 
întunecoasă, astfel că orbecăiau în întuneric, d. Pickwick 
scoase în vreo două rânduri felinarul din buzunar, aruncând 
înaintea lor o mică fâşie de lumină, foarte strălucitoare pe o 
rază ca de jumătate de metru. Era foarte hazlie la vedere, 
dar părea că singurul ei efect era de a face şi mai adâncă 
bezna din juru-le. 

Ajunseră în cele din urmă la bolovanul pe care Sam îi 
aşeză pe stăpânul său şi pe d. Winkle, în timp ce el avea să 
facă o recunoaştere spre a se încredința că Mary îi 
aşteaptă. 

După o absenţă de cinci sau zece minute, Sam se înapoie 
spunând că poarta e deschisă şi că totul pare în regulă. D. 
Pickwick şi d. Winkle îl urmară tiptil; curând ajunseră în 
grădină. Şopăiră tustrei: sst! ssit! de mai multe ori; pe urmă 
nu mai ştiură ce anume au de făcut. 

— Mary, domnişoara Allen e în grădină? întrebă d. Winkle 
foarte agitat. 

— Nu ştiu, domnule, răspunse nostima servantă. Cel mai 
bun lucru e să vă urce domnu' Weller în pom, şipoate că d. 
Pickwick va avea bunătatea să vadă de nu vine nimeni pe 
ulicioară, în vreme ce eu o să stau de pază în capătul ălălalt 
al grădinii. Dumnezeule, ce e asta? 

— Afurisitul de felinar care e o pacoste pe capul nostru! 
strigă Sam înciudat. Luaţi seama la ce faceţi, dom'le; văz că 
trimeteţi o dâră de lumină drept în fereastra salonului din 
dos. 

— Vai de mine! exclamă d. Pickwick întorcând brusc 
felinarul. N-am făcut într-adins. 


— Acum, uite că luminaţi casa de alături, dom'le, spuse 
Sam cu dojană. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă d. Pickwick întorcându-se 
iarăşi. 

— Uite că luminaţi grajdul, şi-o să se crează că a luat foc, 
zise Sam. Astupaţi-l, dom'le; nu puteţi? 

— Asta e cel mai extraordinar felinar pe care l-am văzut de 
când sunt! exclamă d. Pickwick de-a dreptul năucit de 
efectele pe care le produsese fără să vrea. N-am văzut de 
când mă ştiu oglindă care să se răsfrângă aşa de tare. 

— E prea tare pentru noi dacă îl ţineţi să lumineze aşa, 
dom'le, replică Sam în clipa în care, după alte sforţări 
zadarnice, d. Pickwick izbutea să închidă uşiţa felinarului. 
Auz paşii tinerei domnişoare, dom'le Winkle; sus, dom'le! 

— Stai, stai! zise d. Pickwick. Vreau să-i vorbesc eu mai 
întâi; ajută-mă, Sam! 

— Uşurel, dom'le, răspunse Sam proptindu-şi capul de zid 
şi făcând din spinarea sa o platformă. Urcaţi-vă pe ghiveciul 
ăsta, dom'le. Hai, sus! 

— Mi-e teamă că o să te lovesc, Sam. 

— Nici o grijă, dom'le. Daţi-i o mână de ajutor, dom'le 
Winkle. Haide, dom'le, haide; acu-i acu. 

Sam vorbea încă în vreme ce d. Pickwick izbutise să se 
caţere pe spinarea lui, cu sforţări aproape supranaturale 
pentru un om la vârsta şi cu greutatea sa. Apoi Sam se 
înălţă binişor, şi d. Pickwick, prinzându-se bine de coama 
zidului, pe când d. Winkle îl ţinea zdravăn de picioare, putu 
să ajungă cu ochelarii până deasupra. 

— Draga mea, spuse d. Pickwick privind peste zid şi 
zărind-o în partea cealaltă pe Arabella, nu-ţi fie frică, draga 
mea, sunt eu. 

— O, vă implor, domnule Pickwick, plecaţi! Spuneţi-le să 
plece; sunt aşa de înfricoşată! Dragă domnule Pickwick, nu 
mai staţi acolo; veţi cădea şi vă veţi pricinui moartea, sunt 
sigură. 


— Haide, copilă dragă, nu-ţi fie frică, reluă d. Pickwick 
încurajator. N-ai nici cel mai mic motiv să te sperii, te- 
ncredintez. Ţine-te bine, Sam! continuă el privind în jos. 

— E în regulă, dom'le, replică d. Weller. Însă nu zăboviţi 
mai mult decât e nevoie; sunteţi cam greu, dom'le. 

— Încă o clipă, Sam. Doream numai să-ţi comunic, draga 
mea, că nu i-aş fi îngăduit tânărului meu prieten să te vadă 
în mod clandestin, dacă situaţia în care te găseşti i-ar fi 
prilejuit o altă cale; şi pentru ca nu cumva acest pas 
necuviincios să-ţi pricinuiască vreo neplăcere, draga mea, ci 
dimpotrivă să te încurajeze, am vrut să-ţi comunic că sunt şi 
eu aici. Asta-i tot, draga mea. 

— Într-adevăr, domnule Pickwick, vă sunt foarte îndatorată 
pentru bunătatea şi grija dumneavoastră, răspunse 
Arabella ştergându-şi lacrimile cu batista. 

Ar fi spus mai multe, fără îndoială, în eventualitatea când 
nu ar fi dispărut cu mare repeziciune capul d-lui Pickwick 
care, făcând un pas greşit pe umărul lui Sam, se pomeni 
deodată la pământ. Se ridică totuşi peste o clipă şi, 
spunându-i stăruitor d-lui Winkle să grăbească 
întrevederea, alergă în capătul ulicioarei pentru a sta de 
strajă cu tot curajul şi toată înflăcărarea unui tânăr. 
Însufleţit de imboldul primit, d. Winkle fu pe zid cât ai clipi 
din ochi; se opri doar ca să-l îndemne pe Sam să-l aibă în 
grijă pe stăpân. 

— Fiţi pe pace, dom'le; am grijă. 

— Unde este? Ce face? 

— Dumnezeu sia-i binecuvânteze cipicii! replică Sam, 
privind spre poarta grădinii. Face de pază în ulicioară cu 
felinarul orb ca un drăgălaş Guy Fewkes1. De când mama 
m-a făcut n-am văzut o criatură mai încântătoare! Să mă 
bată Dumnezeu dacă inima dumnealui n-a venit pe lume cel 
puţin cu douăzeci şi cinci de ani mai târziu decât corpul. 

1 Conducătorul unui complot sub lacob I (1605) (N. Tr.). 

D. Winkle nu aşteptase să audă elogiul făcut prietenului 
său. - sărise de pe zid, se aruncase la picioarele Arabellei şi 


pleda sinceritatea pasiunii sale cu o elocinţă demnă chiar 
de d. Pickwick. 

Pe când lucrurile acestea se întâmplau sub cerul liber, un 
domn de-o anumită vârstă, cu preocupări ştiinţifice, stătea 
în biblioteca sa, la două-trei case mai încolo, scriind un 
tratat de filosofie şi îndulcindu-şi din când în când gâtlejul şi 
lucrul cu un pahar din vinul de Bordeaux, ce ste afla alături 
de el, într-o venerabilă sticlă. În chinurile compunerii, 
domnul în vârstă privea uneori covorul, uneori tavanul, 
uneori peretele; iar când nici covorul, nici tavanul, nici 
peretele nu-i dădeau gradul necesar de inspiraţie, se uita 
pe fereastră. 

Într-una din aceste pauze ale creaţiei, savantul privea, dus 
pe gânduri, în bezna de afară, când fu nespus de surprins 
remarcând o lumină strălucitoare ce luneca prin aer, la o 
mică distanţă de pământ, şi care dispărea aproape 
instantaneu. În răstimp de câteva secunde, fenomenul se 
repetase, nu odată, nu de două, ci de mai multe ori. 

În cele din urmă, savantul puse pana jos şi începu să 
mediteze asupra cauzelor naturale cărora puteau fi 
atribuite aceste arătări. 

Nu erau meteori: luceau prea jos; nu erau licurici: 
sclipeau prea sus. Nu erau luminiţe ademenitoare de vrajă, 
nu erau insecte fosforice, nu erau focuri de artificii. Ce 
puteau să fie? Vreun uimitor, extraordinar fenomen al 
naturii pe care nici un filosof nu-l mai văzuse; ceva ce-i 
fusese sortit numai lui să descopere şi care, cules de el 
pentru folosul posterităţii, îi va imortaliza numele. Copleşit 
de aceste idei, savantul luă din nou pana, şi împărtăşi 
hârtiei o sumedenie de note asupra acestor nemaipomenite 
arătări, cu data, ziua, ora, minutul, secunda precisă când 
fuseseră vizibile, toate constituind primele elemente ale 
unui voluminos tratat, rezultatul unor cercetări trudnice şi 
al unor cunoştinţe temeinice, care îi va uimi pe toţi savanții 
în materie de meteorologie ce au existat cândva în 
ţinuturile civilizate de pe faţa pământului. Îmbătat de 


contemplarea viitoarei sale măreţii, savantul se răsturnă în 
jilţ. Misterioasa lumină reapăru, mai strălucitoare decât 
până atunci, dansând după câte se părea, din susul în josul 
ulicioarei, trecând de pe o parte pe alta şi mişcându-se într- 
o orbită la fel de bizară ca şi a cometelor. 

Savantul era burlac: neputându-şi chema nevasta să-i 
stârnească uimirea, sună şi-şi chemă servitorul. 

— Pruffle, îi zise omul de ştiinţă, se petrece în noaptea 
asta, în aer, ceva nemaipomenit. Ai văzut asta? 

Şi arăta pe fereastră, razele luminoase ce reapăruseră. 

— Da, dom'le. 

— Şi ce părere ai, Pruffle? 

— Ce părere am eu, dom'le? 

— Da. Ai fost crescut la ţară; care crezi că e cauza acestor 
lumini? 

Omul de ştiinţă aştepta zâmbitor, bănuind că Pruffle îi va 
răspunde că nu cunoaşte cauza acestor fenomene. Pruffle 
căzu pe gânduri. 

— Dom'le, spuse el în sfârşit, îmi închipui că e nişte hoţi. 

— Eşti un prost! Poţi să pleci! rosti omul de ştiinţă. 

— Vă mulţumesc, dom'le, răspunse Pruffle; şi plecă. 

Totuşi, savantul era chinuit de ideea că ingeniosul tratat 
pe care-l plănuise ar fi cu siguranţă pierdut pentru lume 
dacă ipoteza iscusitului domn Pruffle n-ar fi rămas 
înnăbuşită în faşă. Îşi puse deci pălăria şi cobori repede în 
grădină, hotărât să studieze problema din fir-a-păr. 

Dar, cu puţin înainte de coborârea savantului în grădină, 
d. Pickwick alergase până în fundul ulicioarei, cât putu mai 
repede, spre a comunica o alarmă neîntemeiată că venea 
cineva şi deschisese din când în când uşiţa felinarului, ca să 
nu cadă în şanţ. De cum dădu alarma, d. Winkle cobori de 
pe zid. Arabella alergă în casă, poarta grădinii fu închisă şi 
cei trei aventurieri se înapoiau ca vai de lume de-a lungul 
ulicioarei, când îi sperie zgomotul pe care îl făcea omul de 
ştiinţă deschizând poarta grădinii lui. 


— Staţi! murmură Sam care, bine-nţeles, mergea înainte. 
Dom'le, arătaţi numai o clipită lumina. 

D. Pickwick se execută, şi Sam, văzând un cap de om care, 
la vreun metru de el, se uita cu băgare de seamă în juru-i, îi 
dădu cu pumnul o lovitură uşoară izbindu-l de grilaj cu un 
sunet dogit. După săvârşirea cu iuţeală şi iscusinţă a 
isprăvii sale, d. Weller îl luă pe d. Pickwick în spate şi-l urmă 
pe d. Winkle de-a lungul ulicioarei, cu o repeziciune într- 
adevăr uimitoare, dată fiind povara ce-o purta. 

— V-aţi venit în fire, dom'le? îl întrebă Sam pe stăpânul său 
când ajunse la capăt. 

— Pe deplin... pe deplin, replică d. Pickwick. 

— Atunci să mergem, dom'le, glăsui Sam punându-şi 
stăpânul pe picioare; veniţi între noi, nu avem mai mult de o 
jumătate de milă de alergat. Închipuiţi-vă că trebuie să 
câştigaţi cupa, dom'le. La drum! 

Încurajat astfel, d. Pickwick dădu picioarelor sale o cât mai 
bună întrebuințare, şi se poate mărturisi în taină că 
niciodată o pereche de ghete negre n-a măsurat cu mai 
multă sprinteneală terenul ca ghetele d-lui Pickwick în 
ocazia aceasta memorabilă. 

Trăsura aştepta, caii erau odihniţi, drumul era bun şi 
vizitiul bine dispus. Sosiră cu toţii teferi la 'Tufiş, mai înainte 
ca d. Pickwick să fi avut vreme a-şi trage răsuflarea. 

— Intraţi numaidecât, dom'le, spuse Sam ajutându-şi 
stăpânul să coboare. Nu rămâneţi o clipă în stradă după 
atâta alergătură. Vă rog să mă iertaţi, dom'le, continuă el 
ducând mâna la pălărie şi adresându-se d-lui Winkle, care 
cobora din trăsură. Nădăjduiesc că nu e la mijloc nici o 
legătură mai veche, dom'le. 

D. Winkle strânse mâna umilului său prieten şi-i şopti la 
ureche: 

— Merge bine, Sam; cât se poate de bine. 

Atunci d. Weller, în semn de înţelegere, se ciocăni de trei 
ori peste nas, zâmbi, clipi din ochi şi ridică scara cu o 
înfăţişare care exprima satisfacția cea mai vie. 


Cât despre omul de ştiinţă, el a demonstrat într-un 
admirabil tratat că uimitoarele lumini erau efecte ale 
electricităţii, şi dovedi limpede, istorisind în chip amănunţit, 
cum un fulger orbitor dansase pe dinaintea ochilor lui când 
şi-a scos capul pe poartă, şi cum primise o izbitură care l-a 
ameţit un sfert întreg de oră demonstraţie care a încântat 
toate Societăţile Ştiinţifice, el fiind socotit de atunci, pentru 
vecie, una din luminile ştiinţei. 

CAPITOLUL XL. 

Care îl îndreaptă pe d. Pickwick pe o nouă scenă, poate 
interesantă, a marii drame a vieţii. 

Restul timpului hărăzit de d. Pickwick şederii sale la Bath 
se scurse fără nici o întâmplare deosebită. „Trinity lerm”1 
începuse. După o săptămână de la redeschiderea 
tribunalului, înapoindu-se împreună cu prietenii săi la 
Londra, d. Pickwick, însoţit, se-nţelege, de Sam, se duse 
întins la vechea reşedinţă, hotelul George şi Vulturul. 

1 Sesiunea judecătorească de după vacanţa Paştelui (N. 
Tr.) 

La trei zile după sosirea lor, exact în clipa când orologiile 
oraşului sunau fiecare orele nouă dimineaţa, şi toate 
laolaltă cam nouă sute nouăzeci şi nouă, Sam lua aer în 
curte; atunci văzu oprindu-se dinaintea hotelului un vehicul 
ciudat, vopsit proaspăt, de pe care sări sprinten un domn 
ciudat ce părea făcut pentru vehicul, după cum vehiculul 
părea făcut pentru el, şi care dădu frânele unui om rotofei 
aşezat alături. 

Vehiculul nu eia propriu-zis brişcă, şi nici faeton. Nu era 
ceea ce se cheamă, în termeni de rând, un docar, o trăsură 
cu coviltir, o diligenţă, nici o cabrioletă; şi totuşi avea câte 
ceva din toate. Era vopsit într-un galben ţipător, pe care se 
desprindeau în negru hulubele şi obezile roţilor. Vizitiul 
stătea, potrivit stilului clasic, pe perne grămădite cam la un 
metru deasupra spătarului. Calul murg era destul de bine 
legat, însă avea o înfăţişare care nu inspira încredere şi 


care, pe de altă parte, se potrivea foarte bine cu vehiculul şi 
stăpânul. 

Stăpânul era un om de vreo patruzeci de ani, cu păr negru 
şi favoriţi pieptănaţi cu îngrijire. Era îmbrăcat deosebit de 
fastuos, purta o sumedenie de bijuterii, toate cam de trei ori 
mai mari decât cele pe care le poartă de obicei domnii - şi, 
colac peste pupăză, era înfăşurat într-o redingotă groasă. 

De îndată ce cobori, îşi repezi mâna stângă într-un 
buzunar al redingotei, pe când cu mâna dreaptă scotea 
dintr-alt buzunar o batistă de mătase strălucitoare, viu 
colorată, de care se servi ca să şteargă două-trei fire de 
praf de pe cizme, mototolind-o apoi în mână şi străbătând 
curtea cu aer îngâmfat. 

În timp ce personajul acesta cobora din trăsură, Sam nu 
întârzie să observe că alt om - cu o redingotă jerpelită, 
cafenie, văduvă de mai mulţi nasturi - care până atunci 
hoinărise pe partea cealaltă, străbătu strada şi rămase 
neclintit, nu departe de poartă. Având mai mult decât 
simple bănuieli asupra scopului vizitei primului domn, Sam 
i-o luă înainte la intrarea în hotelul George şi Vulturul şi, 
întorcându-se brusc, se propti în pragul uşii. 

— Hei, băiete! zise cu ton poruncitor domnul în redingotă 
groasă, încercând totodată să-l îmbrâncească pe Sam 
pentru a-şi face loc. 

— Hei, dom'le! Ce este? replică Sam îmbrâncindu-l, fără să 
rămână mai prejos! 

— Hehe, băiete, nu-ţi merge cu mine! ripostă proprietarul 
redingotei groase, ridicând vocea şi devenind alb ca varul la 
faţă. Smouch, vino încoa'! 

— Eh, ce e? mormăi omul cu redingotă cafenie care, în 
răstimpul scurtului dialog, dăduse târcoale prin curte. 

— Uite, flăcăul ăsta face pe obraznicul, glăsui primul, 
împingându-l din nou pe Sam. 

— Ascultă, lasă prostiile! mormăi Smouch dându-i lui Sam 
un brânci mult mai puternic. 


Îmbrâncitura din urmă avu rezultatul pe care îl aştepta 
încercatul domn Smouch, căci, pe când Sam, zorit să 
răspundă acestui compliment, îl izbea de uşă, primul se 
furişa şi răzbea spre tejghea. Sam se luă îndată după el, 
schimbând în prealabil cu d. Smouch câteva argumente 
compuse din epitete. 

— Bună ziua, drăguţo, spuse primul adresându-se tinerei 
fete de la tejghea, cu aerul şi amabilitatea unui puşcăriaş 
liberat. Unde e camera d-lui Pickwick, drăguţo? 

— Condu-l sus, spuse tânăra fată unui chelner, fără să 
binevoiască a arunca o a doua privire filfizonului ca răspuns 
la întrebare. 

Chelnerul porni pe scară înainte, însoţit de omul în 
redingotă groasă; Sam venea din urmă şi, de-a lungul 
scării, se răcorea prin nenumărate gesturi de sfidare şi de 
dispreţ suprem, spre satisfacția de neînchipuit a servitorilor 
şi a altor spectatori ai scenei. D. Smouch, care era tulburat 
de-o tuse răguşită, rămăsese jos şi scuipă în coridor. 

D. Pickwick dormea tun în pat, când matinalul vizitator, 
urmat de Sam, intră în cameră. Zgomotul pe care îl făcură 
intrând, îl trezi. 

— Apa pentru bărbierit, Sam, spuse el de după perdele. 

— Da, da, haide de vă bărbieriţi, domnule Pickwick, spuse 
străinul dând în lături o perdea a patului. Am un mandat de 
arestare împotriva dumneavoastră, la cererea doamnei 
Bardell... Poftim mandatul... de la Curtea Civilă; uite şi 
cartea mea de vizită. Îmi închipui c-o să veniţi la mine... 

Apoi, trimisul şerifului, căci aşa se intitula el, atinse 
prieteneşte umărul d-lui Pickwick, îşi zvârli cartea de vizită 
pe macat şi scoase din buzunarul vestei o scobitoare de aur. 

— Mă numesc Namby, continuă trimisul şerifului în timp ce 
d. Pickwick îşi scotea ochelarii de sub pernă şi-i punea pe 
nas ca să poată citi cartea. Namby, Bell Alley, Coleman 
Street. 

În momentul acesta Sam Weller, care stătuse până atunci 
cu ochii aţintiţi asupra pălăriei lucitoare din păr de biber a 


d-lui Namby, îl întrerupse: 

— Dumneata eşti Quaker? 

— Am să-ţi arăt eu ce sunt până nu plec, răspunse ofiţerul 
indignat. Te voi învăţa eu într-o bună zi cum să te porți, 
băiete. 

— Mulţumesc, replică Sam. Dinspre partea mea, te învăţ 
numaidecât. Scoate pălăria! 

Şi d. Weller expedie, cu un dos de mână, pălăria d-lui 
Namby în capătul celălalt al odăii - cu atâta violenţă, încât 
d. Namby fu cât pe ce să-şi înghită scobitoarea de aur. 

— Luaţi seama, domnule Pickwick! strigă ofiţerul buimăcit, 
trăgându-şi răsuflarea. Am fost atacat în camera 
dumneavoastră de servitorul dumneavoastră, în exerciţiul 
funcţiunii mele. Sunt ameninţat; vă iau martor. 

— Nu fiţi martor la nimic, dom'le, întrerupse Sam; 
strângeţi din ochi, dom'le! Îmi vine să-l arunc pe fereastră; 
păcat însă că n-ar cădea îndeajuns de departe, din cauza 
acoperişului. 

— Sam! exclamă d. Pickwick supărat, în timp ce servitorul 
său făcea diverse demonstraţii de ostilitate; dacă mai spui o 
vorbă, dacă nu-l laşi pe dumnealui în pace, te concediez pe 
dată. 

— Dar, dom'le... 

— Taci, şi ridică pălăria! 

Cu toată dojana severă a stăpânului, Sam refuză pur şi 
simplu să ridice pălăria; şi, cum ofiţerul şerifului era zorit, 
catadicsi să şi-o ia singur, nu fără a zvârli, în răstimp, 
asupra lui Sam, un potop de ameninţări pe care el le primea 
cu cea mai mare linişte, mulţumindu-se să atragă atenţia că 
dacă d. Namby mai are bunătatea să-şi pună din nou 
pălăria pe cap, i-o va arunca la dracu-n praznic. D. Namby, 
socotind că o atare operaţie i-ar produce, poate, unele 
neajunsuri, nu vru să-i ofere o atare ispită, astfel că-l chemă 
numaidecât pe Smouch. După ce-l înştiinţă că e gata 
captura şi că nu mai trebuie să aştepte decât îmbrăcarea 
arestatului, Namby cobori ţanţoş scările şi plecă. Smouch, 


după ce-l rugă morocănos pe d. Pickwick să se grăbească 
cât putea deoarece mai aveau multe de făcut, trase un 
scaun lângă uşă şi stătu acolo până ce clientul isprăvi cu 
îmbrăcatul. Sam fu expediat atunci să aducă o birjă cu care 
triumviratul merse în Coleman Street. Din fericire, drumul 
nu era lung; căci, pe lângă că d. Smouch nu prea avea darul 
să întreţină o conversaţie, tovărăşia lui era cât se poate de 
neplăcută, într-un spaţiu îngust, din cauza slăbiciunii fizice 
de care am pomenit mai înainte. 

După ce trăslura coti într-o stradă foarte întunecoasă şi 
îngustă, se opri dinaintea unei case cu zăbrele la toate 
ferestrele. Uşa principală era decorată cu numele şi titlul: 
Namby, ofiţerul şerifilor din Londra. Poarta interioară fu 
deschisă cu o cheie enormă de către un domn care putea să 
treacă drept un frate geamăn, neglijat, al d-lui Smouch, şi 
d. Pickwick fu introdus în salon. 

Încăperea, salonul din faţă, se remarca în special prin 
nisipul care acoperea podeaua şi printr-un miros stătut de 
tutun. D. Pickwick salută, intrând, trei persoane care se 
aflau acolo şi, după ce îl trimise pe Sam după Perker, se 
retrase într-un ungher obscur, de unde se uită cu oarecare 
curiozitate la noii săi tovarăşi. Unul dintre ei era un flăcău 
în vârstă de numai nouăsprezece sau douăzeci de ani care, 
deşi era abia zece dimineaţa, bea apa cu ienupăr şi fuma o 
ţigară - distracţii cărora - judecând după faptul că era aşa 
de încins la faţă - le consacrase desigur aproape permanent 
ultimii doi-trei ani ai vieţii sale. În faţa lui, aţâţând focul cu 
vârful cizmei drepte, se afla un tânăr ca de treizeci de ani, 
grosolan, vulgar, tras la faţă, cu voce aspră, posedând 
evident acea cunoaştere a lumii şi acel seducător fel de a se 
purta ce se capătă la mesele de biliard şi în cârciumile de 
rând. Al treilea ocupant al camerei era un om de vârstă 
mijlocie, îmbrăcat în nişte haine negre foarte vechi. Era 
palid la faţă şi buimac, şi străbătea neîncetat camera, 
oprindu-se din când în când pentru a privi pe fereastră cu 


multă nelinişte, aşteptând parcă pe cineva. Pe urmă, iar 
începea să umble. 

— Ar fi mai bine să primeşti în dimineaţa asta briciul meu, 
domnule Ayresleigh, spuse omul care aţâţa focul, clipind din 
ochi către prietenul său, flăcăul. 

— Nu, îţi mulţumesc. N-o să am nevoie. Sunt sigur că într- 
un ceas, două, voi scăpa de aici, glăsui celălalt repede. 

Apoi, ducându-se încă o dată la fereastră şi înapoindu-se 
din nou, dezamăgit, oftă adânc şi părăsi încăperea. Ceilalţi 
doi izbucniră în hohotiri zgomotoase de râs. 

— Zău, n-am mai pomenit una ca asta, de când sunt! spuse 
domnul care oferise briciul şi al cărui nume părea să fie 
Price. De când sunt! 

D. Price întări declaraţia printr-o înjurătură, şi iarăşi 
începu să râdă, iar flăcăul, fireşte (care îl socotea pe 
tovarăşul său din cale-afară de hazliu) râse şi el. 

— Închipuiţi-vă, continuă Price întorcându-se spre d. 
Pickwick, tipul are ieri o săptămână de când e aici şi nu s-a 
bărbierit pentru că e aşa de sigur că iese până într-o 
jumătate de ceas, încât preferă să aştepte să se înapoieze 
acasă. 

— Bietul om! zise d. Pickwick. Are într-adevăr şanse atât 
de mari să scape? 

— Şanse? dă-l la d...! rosti d. Price; nici pomeneală. Bag 
mâna-n foc că n-o să iasă nici peste zece ani. 

D. Price pocni cu dispreţ din degete şi apoi sună clopoţelul. 

— Adu-mi o foaie de hârtie, Crookey, spuse el servitorului 
care, prin îmbrăcăminte şi ţinută, păstra parcă media între 
un crescător de vite falit şi un negustor de vite insolvabil; şi 
un pahar de brandy şi apă, Crookey, auzi? Vreau să-i scriu 
lui tata şi am nevoie de stimulent, altfel nu-s în stare să-l 
vrăjesc pe bătrân. 

E aproape de prisos să mai spunem că flăcăul se prăpădi 
de râs la auzul acestor cuvinte hazlii. 

— Aşa stă chestia, glăsui d. Price. De ce m-aş pierde cu 
firea? E nostim, nu? 


— Straşnic! spuse tânărul domn. 

— Ai trecut prin multe de când trăieşti, reluă d. Price. Ştii 
ce-i viaţa. 

— Cred şi eu! replică flăcăul. 

Privise viaţa prin geamurile murdare ale unei cârciumi. 

D. Pickwick era tare dezgustat de acest dialog, precum şi 
de aerul şi purtările celor două făpturi care întreţineau 
discuţia. Se pregătea să întrebe dacă nu e posibil să aibă o 
cameră particulară, când văzu intrând alţi doi-trei străini cu 
aparenţă destul de respectabilă. Zărindu-i, flăcăul aruncă 
ţigara în foc şi-i şopti lui Price c-au venit „să aranjeze 
situaţia lui”, apoi se retrase cu ei, lângă o masă, în capătul 
celălalt al încăperii. 

S-ar părea totuşi că lucrurile nu aveau să se aranjeze aşa 
de repede cum prevăzuse tânărul; căci urmă o foarte lungă 
conversaţie din care d. Pickwick nu se putu împiedica de-a 
auzi anumite crâmpeie rostite mânios cu privire la o 
conduită desfrânată şi la repetate iertări. În cele din urmă, 
cel mai vârstnic dintre străini făcu aluzii foarte lămurite la o 
anume stradă Whitecross1, după care flăcăul, în ciuda 
curajului său şi a cunoaşterii lumii, îşi sprijini capul pe masă 
şi se porni pe un plâns cumplit. 

1 Strada unde se găseşte închisoarea pentru datornici (N. 
Tr.) 

Foarte satisfăcut că i-au tăiat flăcăului din îngâmfare şi că 
l-au făcut să-şi domolească glasul, d. Pickwick sună şi fu 
condus, la cererea sa, într-o încăpere particulară, 
înzestrată cu un covor, o masă, mai multe scaune, un bufet, 
o sofa şi împodobită cu o oglindă şi câteva gravuri vechi. 
Aici, în timp ce i se pregătea micul dejun, avu avantajul de-a 
o auzi pe d-na Namby cântând la pian deasupra capului, iar 
când fu adus dejunul, sosi şi d. Perker. 

— Vai! vai! scumpe domn, glăsui omuleţul, v-au înhăţat în 
sfârşit? Eh, nu-mi prea pare rău, căci o să vă daţi seama de 
absurditatea purtării dumneavoastră. Am notat suma la 
care se ridică cheltuelile şi daunele, şi ar fi bine să punem 


lucrurile la punct fără să mai pierdem vremea. Cred că la 
ora asta Namby se va fi înapoiat. Ce ziceţi, scumpe domn? 
Să scriu eu un cec sau vreţi să-l faceţi dumneavoastră? 

Omuleţul îşi freca mâinile cu o voioşie prefăcută în timp ce 
vorbea; dar, observând atitudinea d-lui Pickwick, nu se putu 
împiedica totodată să arunce spre Sam Weller o privire 
descurajată. 

— Perker, zise d. Pickwick, te rog să nu-mi mai vorbeşti 
despre asta. Nu văd nici un folos dacă aş mai rămâne aci; 
aşa că astă seară am să merg la închisoare. 

— Nu puteţi să mergeţi în Whitecross Street, scumpe 
domn, exclamă d. Perker; imposibil! Fiecare dormitor are 
şaizeci de paturi, şi omul stă zăvorât în ele şaisprezece ore 
din douăzeci şi patru. 

— Aş prefera să mă duc la altă închisoare, glăsui d. 
Pickwick. Dacă nu, am să mă împac cum voi putea şi-acolo. 

— Puteţi merge la închisoarea din Fleet Street, scumpe 
domn, dacă sunteţi hotărât să mergeţi undeva, zise Perker. 

— Aşa am să fac, rosti d. Pickwick. Voi merge de îndată ce- 
mi isprăvesc dejunul. 

— Uşurel, uşurel, scumpe domn. N-aveţi nici un motiv să 
vă grăbiţi atâta de a merge într-un loc de unde toţi ceilalţi 
sunt nerăbdători să iasă, spuse binevoitorul avocat. Trebuie 
mai întâi să avem un habeas corpusl. Până la patru după 
amiază nu e nici un judecător în sala de dezbateri; e nevoie 
să aşteptăm până atunci. 

1 Numele unei celebre legi engleze, votată sub Carol II 
(1679), care garanta libertatea individului. Orice cetăţean 
arestat trebuia să fie adus neapărat în faţa tribunalului, 
spre a se constata validitatea arestării (N. Tr.) 

— Foarte bine, spuse d. Pickwick cu răbdarea 
nezdruncinată. În cazul acesta, vom mânca un cotlet aici, la 
ceasurile două. Fă comanda, Sam, şi ai grijă să fie gata la 
timp. 

D. Pickwick rămânând neclintit, în ciuda mustrărilor şi 
argumentelor lui Perker, cotletele se iviră şi dispărură fără 


zăbavă. Il aşteptară apoi vreo jumătate de ceas pe d. 
Namby, care avea persoane distinse la masă şi mai devreme 
nu se putea deranja cu nici un chip. În sfârşit, d. Pickwick 
urcă într-o trăsură care-l transportă la Chancery lane. 

Erau doi judecători de serviciu la Sergeants'Inn - un jurat 
şi un judecător de la Curtea Civilă - şi, dacă urma să dai 
crezare sumedeniei de stagiari ce se duceau şi veneau 
zoriţi cu teancuri de hârtii, ţi-ai fi putut închipui că prin 
mâinile lor treceau afaceri nenumărate. Când d. Pickwick şi 
însoțitorii săi ajunseră la bolta scundă ce formează intrarea 
în Sergeants'Inn, Perker rămase câteva momente pentru a 
parlamenta cu vizitiul în privinţa preţului cursei şi a 
restului, iar d. Pickwick, dându-se într-o parte ca să fie ferit 
de valul inşilor ce intrau şi ieşeau, privi în juru-i cu oarecare 
curiozitate. 

Persoanele care îi atraseră cu deosebire atenţia erau trei 
sau patru bărbaţi cu ţinuta în acelaşi timp pretențioasă şi 
jalnică. Ei îşi scoteau pălăria în faţa mai tuturor avocaţilor 
care treceau, şi păreau că se găsesc acolo în chestiuni a 
căror natură d. Pickwick nu o putea ghici. Indivizi foarte 
ciudaţi. Unul, slăbănog şi şchiop, în haine negre, ponosite, 
cu o cravată albă; altul, gras şi bondoc, îmbrăcat de 
asemenea în negru, purtând o mare cravată neagră cu 
reflexe roşiatice; al treilea era un om mărunt, uscăţiv, cu 
figură de beţiv şi obraz buburos. Pălăvrăgeau de colo-colo, 
cu mâinile la spate, şi, din când în când, murmurau cu aer 
preocupat ceva la urechea persoanelor ce treceau pe lângă 
ei cu teancuri de hârtii subsuoară. D. Pickwick îşi aduse 
aminte că adesea îi văzuse proptindu-se de ziduri când se 
plimba pe drumul acela cu arcadă şi simţi o vie curiozitate 
să ştie cărei ramuri de profesiune or fi aparţinând aceşti 
pierde-vară. 

Voia tocmai să-l întrebe pe Namby, care stătea foarte 
aproape de el, îndeletnicindu-se cu suptul unui mare inel de 
aur de la degetul mic, dar Perker veni într-un suflet să le 
atragă atenţia că n-au timp de pierdut, şi-i conduse spre 


interiorul clădirii. D. Pickwick îl urma; atunci şchiopul se 
apropie de dânsul, salută reverenţios şi-i întinse o carte de 
vizită scrisă cu mâna, pe care d. Pickwick, nevrând să-l 
mâhnească pe necunoscut c-un refuz, o acceptă politicos şi 
o băgă în buzunarul vestei. 

— Am ajuns, spuse Perker întorcând capul să vadă dacă 
tovarăşii săi erau lângă el, înainte de-a intra în birouri. Pe 
aci, scumpe domn. Ei, dumneata, ce pofteşti? 

Ultima întrebare era adresată şchiopului care se alăturase 
grupului lor fără ca d. Pickwick să fi băgat de seamă. Drept 
răspuns, şchiopul salută din nou cu cea mai mare politeţă şi 
făcu semn spre d. Pickwick. 

— Nu, nu, zise Perker zâmbind; n-avem nevoie de 
dumneata, dragă prietene, n-avem nevoie de dumneata. 

— lertaţi-mă, domnule, zise şchiopul. Domnul mi-a luat 
cartea de vizită. Nădăjduiesc că veţi apela la serviciile mele, 
domnule. Domnul a făcut către mine un semn de aprobare. 
Domnul poate să adeverească. Mi-aţi făcut un semn, 
domnule? 

— Eh, prostii! N-ai făcut semn nimănui, Pickwick, nu-i aşa? 
E o eroare, o eroare, rosti Perker. 

— Domnul mi-a întins cartea de vizită, replică d. Pickwick 
scoţând-o din buzunarul vestei. Am acceptat-o, aşa cum 
părea că doreşte. La drept vorbind, eram oarecum curios s- 
o citesc când voi avea timp. Eu... 

Micul avocat izbucni în râs şi, înapoind şchiopului cartea 
de vizită, îl informă că a fost o eroare. Apoi, pe când omul se 
depărta înciudat, şopti d-lui Pickwick că individul era un 
simplu garant. 

— Un ce?! exclamă d. Pickwick. 

— Un garant. 

— Un garant? 

— Da, scumpe domn; sunt vreo jumătate de duzină pe-aici. 
Ei servesc de garanţi pentru orice sumă, şi nu cer în schimb 
decât o jumătate de coroană. Curioasă meserie, nu? zise 
Perker desfătându-se cu o priză de tabac. 


— Cum! Mi-e dat să aud că oamenii ăştia stau pe-aici şi-şi 
câştigă existenţa jurând fals dinaintea judecătorilor ţării 
pentru o jumătate de coroană de fiecare sperjur?! exclamă 
d. Pickwick uluit de descoperirea pe care o făcea. 

— Hehe! Nu ştiu dacă îi poţi spune chiar sperjur, scumpe 
domn, răspunse omuleţul; e un cuvânt, scumpe domn; un 
cuvânt foarte greu. De fapt, este o ficţiune legală, scumpe 
domn, nimic mai mult. 

Spunând acestea, avocatul zâmbi, înălţă din umeri, mai luă 
o priză de tabac, şi intră la judecător în biroul secretarului. 

O încăpere cu înfăţişarea deosebit de murdară, cu tavanul 
scund şi cu pereţii căptuşiţi cu lemnărie veche. Era aşa de 
prost luminată că, deşi în plină zi, pe birouri ardeau 
lumânări de seu. Într-un capăt, dinaintea unei uşi ce dădea 
în cabinetul judecătorului, se aflau strânşi un roi de avocaţi 
şi grefieri care erau chemaţi înăuntru când le venea rândul 
pe listă. Ori de câte ori uşa se deschidea lăsând să iasă un 
grup, alt grup dădea buzna să intre. Şi dacă, pe lângă 
dialogurile numeroase care se iscau între cei ce aşteptau să 
intre la judecător, mai avem în vedere o seamă de certuri 
mărunte ivite între majoritatea acelora care îl văzuseră pe 
judecător, vom înţelege că se stârnise atâta gălăgie câtă era 
cu putinţă să se producă într-un spaţiu aşa de strâmt. 

Conversaţiile dintre aceşti domni nu erau totuşi singurul 
zgomot ce obosea urechile. În picioare pe-o ladă, dinapoia 
unei bare de lemn, în capătul celălalt al camerei, un 
secretar cu ochelari pe nas primea depoziţiile scrise sub 
jurământ, pe care, din timp în timp, alt secretar le ducea în 
teancuri mari la cabinetul judecătorului, să le semneze. Un 
foarte mare număr de secretari de avocaţi urma să 
presteze jurământ: şi, deoarece era moralmente cu 
neputinţă ca ei să-l presteze cu toţii deodată, sforţările lor 
de-a se apropia de secretarul cu ochelari semănau cu 
sforţările gloatei care asediază uşa de la parterul unui 
teatru când maiestatea sa îl onorează cu prezenţa. Alt 
funcţionar punea din când în când la contribuţie forţa 


plămânilor săi, strigând numele celor ce prestaseră 
jurământ, ca să le înmâneze depoziţiile după ce acestea 
erau semnate de judecător, ceea ce pricinuia noi certuri; şi 
lucrurile astea, petrecându-se toate în acelaşi timp, 
pricinuiau o hărmălaie, aşa cum şi-ar dori-o omul cel mai 
iute şi mai neastâmpărat cu putinţă. O altă categorie de 
indivizi aşteptau citaţiile pe care le luaseră patronii lor - 
avocatul părţii adverse putea sau nu s-aştepte după voie - 
treaba lor fiind să strige din când în când numele avocatului 
advers ca să se încredinţeze că nu se afla acolo fără ca ei să 
ştie. 

De exemplu, foarte aproape de scaunul pe care se aşezase 
d. Pickwick, stăteau, rezemaţi de perete, un băiat de 
paisprezece ani, copist cu o voce de tenor şi lângă el un 
secretar cu voce de bas. 

Un secretar intră în grabă cu un teanc de hârtii şi începu 
să privească în juru-i. 

— Striggle şi Blink! strigă tenorul. 

— Porkin şi Snob! mugi basul. 

— Stumpy şi Deacon! glăsui noul venit. 

Nu răspunse nimeni, şi primul individ care intră apoi fu 
salutat de tustrei deodată, iar la rându-i el strigă alte nume 
de firme; pe urmă, altcineva strigă în gura mare alte nume, 
şi aşa mai departe. 

În toată vremea asta, omul cu ochelari lucra de zor la 
luarea jurământului secretarilor; formula era spusă întruna, 
fără nici o sforţare de punctuație, şi de obicei în următorii 
termeni: „Luaţi cartea în mâna dreaptă aici e numele şi 
scrisul dumneavoastră în numele lui Dumnezeu juraţi că 
textul prezentei depoziţii este adevărat un şiling bani 
mărunți n-am să schimb.” 

— Ce zici, Sam? întrebă d. Pickwick, or fi pregătind habeas 
corpus-ul? 

— Aş vrea să aducă odată corpu' ăsta, răspunse Sam. Nu-i 
frumos să ne ţie aici atâta vreme. Până acu' eu aş fi pregătit 
o duzină de corpuri, împachetate şi legate gata. 


Sam îşi închipuia, pare-se, că un habeas corpus e un fel de 
aparat anevoie de mânuit; cum anume, n-am putea spune, 
căci în clipa aceea veni d. Perker şi-l luă pe d. Pickwick. 

După îndeplinirea obişnuitelor formalităţi, persoana lui 
Samuel Pickwick fu încredinţată în paza unui portărel spre 
a fi dusă la guvernatorul închisorii Fleet şi deţinută până ce 
va fi plătit în întregime totalul daunelor şi cheltuelilor 
rezultând din acţiunea Bardell contra Pickwick. 

— Iar asta, rosti d. Pickwick râzând, n-o să se întâmple 
curând. Cheamă o birjă, Sam! Perker, dragul meu, cu bine. 

— Merg cu dumneavoastră să vă văd aşezat în siguranţa, 
glăsui Perker. 

— La drept vorbind, răspunse d. Pickwick, aş prefera să 
rămân singur cu Sam. De îndată ce mă voi aranja, îţi voi 
scrie şi te voi aştepta imediat. Până atunci, cu bine. 

Spunând aceasta, d. Pickwick se urcă în trăsura care 
sosise, avându-l pe portărel alături, iar Sam se cocoţă pe 
capră; porniră. 

— E un om nemaipomenit! spuse Perker oprindu-se să-şi 
pună mânuşile. 

— Ce faliment ar mai fi dat, domnule! fu de părere d. 
Lowten care se afla alături. Ce i-ar mai fi pus pe comisari pe 
drumuri! Dacă l-ar fi ameninţat cu arestul, le-ar fi râs în 
nas, domnule! 

Avocatul nu părea prea încântat de modul strict 
profesional în care stagiarul său aprecia caracterul d-lui 
Pickwick, căci se depărtă fără a catadicsi să-i răspundă. 

Trăsura d-lui Pickwick săltă în hurducăturile străzii Fleet, 
aşa cum se întâmplă îndeobşte oricărei birje. Caii „merge 
mai bine” spuse vizitiul „când are ceva în faţă” (în ce pas 
extraordinar vor fi mers când nu aveau nimic înaintea lor); 
ca atare, birja se ţinu dinapoia unei căruţe; când se oprea 
căruţa, se oprea şi trăsura, iar când căruţa pornea, se 
urnea şi trăsura. D. Pickwick stătea în faţa portărelului, iar 
portărelul stătea cu pălăria între genunchi, fluierând o arie 
şi privind afară prin geamul uşii. 


Timpul face minuni. Cu ajutorul acestui zdravăn bătrân 
chiar şi o trăsură de piaţă poate îndeplini o distanţă de o 
jumătate de milă. Ajunseră în sfârşit, şi d. Pickwick cobori la 
poarta închisorii. 

Portărelul, privind peste umăr să vadă dacă cel lăsat în 
grija lui îl urmează îndeaproape, porni înaintea d-lui 
Pickwick pe poarta închisorii; cotiră numaidecât la stânga şi 
intrară printr-o uşă deschisă într-un vestibul, din care o 
poartă masivă dimpotrivă celei prin care intraseră ducea 
înăuntrul închisorii: poarta era păzită de un temnicer 
zdravăn cu o legătură de chei în mână. 

Se opriră aici, şi în vreme ce portărelul preda hârtiile, d. 
Pickwick află că trebuia să rămână până i se va face 
ceremonia cunoscută de iniţiaţi sub numele de a poza 
pentru portret. 

— Să pozez pentru portret? exclamă d. Pickwick. 

— Ca să avem tabloul dumneavoastră, domnule, spuse 
temnicerul cel zdravăn. Ne pricepem bine, nu glumă, la 
portrete. Le luăm într-o clipită, şi totdeauna exacte. Intraţi, 
domnule, şi vă rog să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă. 

D. Pickwick se supuse invitaţiei temnicerului şi se aşeză; 
Sam, proptit în spatele scaunului, îi şopti că a poza pentru 
portret însemna pur şi simplu să fie examinat de diferiţi alţi 
temniceri pentru ca să-i poată distinge pe arestaţi de 
vizitatori. 

— Bine, Sam, încuviinţă d. Pickwick; doresc în acest caz ca 
artiştii să vină îndată. Locul e mai degrabă o piaţă publică. 
— N-au să zăbovească mult, dom'le, fiţi pe pace. Uite un 

orologiu cu greutăţi, dom'le. 

— II văd, răspunse d. Pickwick. 

— Şi o colivie, dom'le, rosti Sam. O închisoare într-o 
închisoare, dom'le. Nu-i aşa? 

În vreme ce d. Weller făcea filosofica observaţie, d. 
Pickwick constată că pozatul începuse. 'lemnicerul cel 
zdravăn, schimbându-şi locul, se aşezase şi-l privea cu 
indiferenţă din când în când, iar un alt bărbat înalt, subţire, 


care îl înlocuise pe temnicer, proptit în faţă, cu mâinile sub 
pulpanele hainei, îl privea îndelung. Al treilea ins, care 
părea cam îmbufnat, pentru că fusese pare-se deranjat de 
la ceai, căci mânca încă un rest dintr-o coajă de pâine cu 
unt, luase loc foarte aproape de d. Pickwick şi cu mâinile în 
şolduri, îl inspecta din creştet până-n tălpi; în sfârşit, alţi doi 
indivizi, amestecați şi ei în grup, îi studiau, cu figuri 
îngândurate şi pline de atenţie, trăsăturile. D. Pickwick, 
care se simţea foarte stânjenit, începu să se mişte pe scaun; 
dar nu scoase o vorbă, nu-i spuse nimic nici măcar lui Sam 
care, rezemat de spătarul scaunului, cugeta în parte la 
situaţia stăpânului său, în parte la mulţumirea pe care ar fi 
avut-o atacându-i pe rând pe toţi temnicerii adunaţi acolo, 
dacă fapta n-ar fi fost necuviincioasă şi oprită de lege. 

În cele din urmă, după terminarea portretului, d. Pickwick 
fu informat că putea să intre în închisoare. 

— Unde mă voi culca în noaptea asta? întrebă el. 

— La drept vorbind, pentru noaptea asta nu prea ştiu, 
răspunsă temnicerul cel zdravăn. Mâine dimineaţă o să vă 
mai dea pe cineva, aşa că atunci totul o să fie în regulă şi o 
să staţi în tihnă. În prima noapte, omul stă de obicei cum se 
nimereşte; mâine se aranjează totul. 

După câteva discuţii, se constată că un temnicer avea de 
închiriat un pat pentru noapte şi pe care d. Pickwick ar fi 
putut să-l ocupe; el acceptă bucuros să-l ia cu chirie. 

— Dacă vreţi să veniţi cu mine, vi-l arăt pe dată, spuse 
omul. Nu-i prea mare, dar se doarme în el clasa-ntâi. Pe 
aici, domnule. 

Intrară pe poarta interioară şi coborâră o scară scurtă. 
Cheia fu răsucită în broască după ei şi d. Pickwick se 
pomeni, întâia oară în viaţa sa, între zidurile unei închisori 
pentru datornici. 

CAPITOLUL XLI. 

Ce i s-a întâmplat d-lui Pickwick în închisoarea Fleet; ce fel 
de deţinuţi a întâlnit acolo şi cum a petrecut noaptea. 


D. Tom Roker - cel care-l însoțea pe d. Pickwick în 
închisoare - apucă deodată la dreapta în josul scării cu 
puţine trepte, trecu printr-o poartă de fier deschisă şi 
urcând din nou câteva trepte, intră pe o galerie lungă, 
îngustă, scundă şi murdară, pavată cu lespezi şi foarte prost 
luminată de două ferestre aşezate la un capăt şi la altul al 
galeriei. 

— Asta e scara sălii, spuse d. Roker vârându-şi mâinile în 
buzunare şi privindu-l pe d. Pickwick peste umăr, cu 
nepăsare. 

— O, replică d. Pickwick coborându-şi ochii pentru a privi o 
scară întunecoasă şi murdară ce părea că duce la un şir de 
bolți de piatră umede şi mohorâte, sub pământ; îmi închipui 
că aici sunt hrubele unde întemniţaţii îşi ţin micile lor 
provizii de cărbuni... Ah! Urâte locuri când trebuie să 
cobori în ele, însă cred că sunt foarte potrivite. 

— Da, cred şi eu că e potrivite, de vreme ce câteva 
persoane poate să trăiască destul de bine în ele. 

— Prietene, reluă d. Pickwick, nu vrei să spui cumva că 
trăiesc într-adevăr fiinţe omeneşti în carcerele astea 
păcătoase? 

— Să nu spun? replică d. Roker cu o uimire plină de 
indignare; şi de ce nu? 

— Care trăiesc? Care trăiesc aici? exclamă d. Pickwick. 

— Care trăiesc aici! Da, care şi moare aici ca muştele! 
reluă d. Roker; şi ce-i cu asta? Cine are de zis ceva în 
contra? Care trăiesc aici!. Da, şi nu e oare un loc foarte bun 
pentru a trăi? 

Deoarece, rostind cuvintele acestea, d. Roker se înturnase 
cu un aer destul de fioros către d. Pickwick, murmurând pe 
deasupra, întărâtat, anumite expresii neplăcute în legătură 
cu proprii săi ochi, mădulare şi sânge, d. Pickwick socoti cu 
cale să nu mai continue discuţia. D. Roker începu atunci să 
urce altă scară, la fel de murdară ca şi cealaltă, ce ducea la 
locul care fusese tocmai subiectul conversaţiei, urmat 
îndeaproape în urcuşul său, de d. Pickwick şi de Sam. 


Când ajunseră într-altă galerie de aceeaşi dimensiune ca şi 
cea de jos, d. Roker se opri să răsufle şi spuse: 

— Aici e scara care duce la sala de mese; deasupra e etajul 
al treilea, iar mai sus podul; odaia unde o să dormiţi în 
noaptea asta este sala gardianului şi drumul e pe aici; 
veniţi. 

Rostind pe nerăsuflate cuvintele acestea, d. Roker urcă 
altă scară, urmat de d. Pickwick şi de Sam Weller, care se 
ţineau la un pas după el. 

Scara primea lumină prin mai multe ferestruici plasate la 
o mică distanţa de podea şi dând spre un teren aşternut cu 
prundiş; terenul era împresurat de un zid înalt de cărămizi, 
deasupra căruia era un grilaj de fier. Terenul acesta era, 
după mărturia d-lui Roker, teren de sport; tot după spusele 
lui, o curte mai mică se afla, pare-se, acolo unde închisoarea 
dădea spre Farringdon Street; i se zicea Curtea Vopsită, 
deoarece zidurile ei fuseseră cândva decorate eu anume 
înfăţişări de vase de război, plutind cu pânzele întinse, şi cu 
alte subiecte artistice, executate în trecute vremuri în 
ceasurile libere de vreun desenator închis. 

După ce comunică această informaţie, în aparenţă mai 
mult pentru a-şi descărca conştiinţa de un fapt important 
decât cu scopul special de a-l instrui pe d. Pickwick, d. 
Roker intră într-o altă galerie, pătrunse într-un coridor mic 
ce se găsea la cel mai îndepărtat capăt, deschise o uşă şi 
arătă noilor veniţi o cameră cu înfăţişare foarte puţin 
atrăgătoare, având opt sau nouă paturi de fier. 

— Uite, asta-i o cameră, zise d. Roker, ţinând uşa deschisă 
şi privindu-l pe d. Pickwick cu un aer triumfal. 

Totuşi, chipul d-lui Pickwick vădea semne aşa de slabe de 
mulţumire văzând înfăţişarea locuinţei sale, că d. Roker îşi 
îndreptă privirile spre Samuel Weller, care până atunci 
păstrase o tăcere plină de demnitate, nădăjduind să 
găsească pe figura lui simţămintele similare cu cele pe care 
le nutrea el. 

— Asta-i o cameră, tinere! repetă d. Roker. 


— Da, o văz, răspunse Sam cu un semn împăciuitor din 
cap. 

— Nu vă aşteptaţi să găsiţi o cameră ca asta la hotelul din 
Farringdon, nu-i aşa? întrebă d. Roker cu un zâmbet plin de 
mulţumire de sine. 

D. Weller răspunse închizând uşor dintr-un ochi, ceea ce 
putea să însemne ori că şi-ar fi închipuit, ori că nu i-ar fi 
trecut deloc aşa ceva prin minte - totul rămânând la 
aprecierea observatorului. Pe urmă, d. Weller redeschise 
ochiul şi-l întrebă pe d. Roker care era patul special 
desemnat de el în chip aşa de măgulitor, spunând că se 
doarme într-însul clasa-ntâi. 

— Uite-l! zise d. Roker arătând într-un colţ un pat ruginit. 
Aici omul doarme vrând-nevrând. 

— Aşa mi se pare şi mie, rosti Sam cercetând obiectul în 
chestiune cu privirea plină de un dezgust fără margini. Îmi 
închipui că ceaiul de mac nu face două parale pe lângă 
patul ăsta. 

— Nici cât negru sub unghie, glăsui d. Roker. 

— Şi-mi închipui, urmă Sam privindu-şi stăpânul cu coada 
ochiului, în speranţa că va descoperi pe chipul lui vreun 
semn că hotărârea îi era zdruncinată de cele petrecute, îmi 
închipui că ceilalţi domni care dorm aici, e gentelmeni. 

— Se înţelege, întări d. Roker. Unul din ei bea douăşpe 
căni de bere pe zi şi nu stă din fumat nici când mănâncă. 

— Trebuie să fie un tip grozav, observă Sam. 

— Numărul unu, replică d. Roker. 

Comunicarea îl lăsă pe d. Pickwick indiferent; el anunţă, 
zâmbind, că era hotărât să încerce pentru noaptea aceea 
puterea patului narcotic. D. Roker îl înştiinţă că poate să se 
culce la ora care-i va conveni, fără altă formalitate, apoi 
plecă, lăsându-l cu Sam în galerie. 

Începea să se întunece; cu alte cuvinte, în bârlogul unde 
nu era niciodată lumină fuseseră aprinse câteva lămpi cu 
gaz, spre a saluta parcă întunericul serii ce înainta afară. 
Deoarece era destul de cald, câţiva din locatarii 


numeroaselor odăiţe ce dădeau la dreapta şi la stânga, în 
galerie, crăpaseră uşile. D. Pickwick, trecând prin dreptul 
lor, strecură cu interes şi curiozitate o ochire înăuntru. Într- 
un loc, patru-cinci inşi vânjoşi, care abia se zăreau prin 
norul fumului de tutun, strigau şi se sfădeau printre cănile 
de bere pe jumătate goale, sau jucau jocuri de noroc în 
patru, cu nişte cărţi foarte unsuroase. Alături un biet 
locatar singuratic, aplecat asupra unor hârtii murdare şi 
zdrenţuite, îngălbenite de praf şi ferfeniţite de vechi ce 
erau, scria la flăcăruia unei lumânări subţirele de seu, 
pentru a suta oară, poate, lunga istorisire a păsurilor lui, în 
speranţa că ea va putea să ajungă în mâna vreunui personaj 
înalt, ai cărui ochi nu se vor opri însă niciodată asupra 
hârţoagelor şi a cărui inimă niciodată nu va fi mişcată de 
povestirea lui. În a treia odaie se putea vedea un bărbat 
împreună cu nevastă-sa şi o droaie de copii. Părinţii căutau 
să înjghebeze, pe jos sau pe scaune, câte un culcuş amărât 
pentru ca odraslele lor mai mici să poată avea unde dormi 
peste noapte. În sfârşit, în a patra, a cincea, a şasea şia 
şaptea, gălăgia şi berea şi cărţile de joc şi fumul de tutun 
reapăreau tot mai bătătoare la ochi. 

Chiar şi în galerie, şi mai ales pe scări, o sumedenie de 
oameni forfoteau de colo până colo, unii pentru că odaia lor 
era goală şi singuratică, alţii pentru că a lor era plină şi 
înnăbuşitoare; cei mai mulţi pentru că erau neliniştiţi, 
tulburaţi, şi nu ştiau ce să facă. 

Oameni de tot felul, de la lucrătorul cu vestă groasă de 
barchet, până la risipitorul ruinat, în halat de caşmir, găurit 
la coate. Într-o privinţă se asemănau însă toţi, având un aer 
nepăsător de puşcăriaşi flecari şi fără griji; având în ei ceva 
greu de exprimat în cuvinte din felul de a se purta al 
vagabonzilor, ceva care s-ar putea tălmăci prin „ei şi?” uşor 
de priceput dintr-o ochire, căci cel care ar dori să afle acest 
lucru, n-ar trebui decât să poposească în cea mai apropiată 
închisoare pentru datornici şi să se uite cu băgare de 


seamă, cu acelaşi interes ca d. Pickwick, la primul grup de 
întemnițați ce i-ar ieşi în cale. 

— Mă miră foarte mult, Sam, spuse d. Pickwick sprijinindu- 
se de balustrada de fier de la capătul scării, mă miră foarte 
mult că şederea într-o închisoare pentru datornici este aşa 
de uşoară; nici n-ai spune că-i o pedeapsă. 

— Credeţi, dom'le? întrebă d. Weller. 

— Uite-i pe aceştia cum beau, fumează şi răcnesc. Nu s-ar 
părea că se sinchisesc prea mult de soarta lor. 

— A, da, adevărat, dom'le, spuse Sam. Nu se prea 
sinchiseşte. Pentru ei e mereu sărbătoare; o duce numai în 
chefuri şi joc de popice. Dar mai e şi alţii care pune toate la 
inimă; ăia, sărmanii de ei, nu trage la măsea şi nu joacă 
popice; dac-ar putea, ar plăti - îi roade că se află la zdup. 
Dom'le, acu să vă spui eu cum stă socoteala: ălora care 
umblă toată viaţa din crâşmă în crâşmă, nu le pasă; ăia care 
dă în brânci muncind, se omoară cu firea. Nu-i dirept - cum 
zicea totdeauna tata, când grogul nu i se făcea juma-juma - 
nu-i dirept, şi aici e buba. 

— Cred că ai dreptate, Sam, recunoscu d. Pickwick după 
câteva clipe de gândire; e întocmai cum spui. 

— Poate că, ici-colea, să mai fie câţiva oameni cinstiţi la 
care le place starea asta, urmă d. Weller pe gânduri; da' nu- 
mi vine-n minte nici unu' afară de mogâldeaţa cu faţa 
îngălată, în redingotă cafenie; dar la el era puterea 
obişnuinţii. 

— Cine era acesta? 

— Păi, tocmai asta n-a ştiut-o nimeni vreodată. 

— Dar ce făcea el? 

— Păi, a făcut ca mulţi alţii mai cunoscuţi decât el; s-a 
întins mai mult decât i-era pătura. 

— Cu alte cuvinte, îmi închipui, a intrat la datorii. 

— Chiar aşa, dom'le; şi, după un timp, ca urmare, a venit 
aici. Pentru nimica toată: nouă mii de lire sterline înmulţit 
cu cinci pentru cheltueli de judecată. Da' n-are a face: a 
rămas la răcoare şapteşpe ani. Dacă a căpătat câteva 


zbârcituri pe faţă, ele era tăinuite de jeg, căci mutra lui 
murdară şi redingota cafenie era la sfârşitul termenului tot 
ca la început. O mână de om potolit, ne în stare să facă cel 
mai mic rău cuiva, alergând mereu pentru unu' sau altu', 
ori jucând cu mingea, fără să câştige vreodată; că, la urmă, 
temnicerii începuse ca să ţie la el şi-l lăsa să vie la ei în fiece 
seară unde se punea să înşire la verzi şi uscate, îndrugau 
poveşti şi câte în lună şi stele. Într-o seară, pe când era la ei 
ca de obicei, numai cu un prieten vechi, care făcea de 
gardă, zise deodată: „N-am mai văzut târgu', Bill, zice el 
(mai era pe vremea aceea târgu' din Fleet Street) n-am mai 
văzut târgu' de şapte ani”. „Ştiu”, zice temnicerul trăgând 
din pipă. „lare aş vrea să-l văz măcar un minut, Bill, „ zice 
el. „Se prea poate”, zice temnicerul trăgând cumplit din 
pipă şi făcându-se că nu-nţelege unde bate omuleţul. „Bill, 
zice deodată mogâldeaţa de om, mi-a trăsnit ceva prin cap. 
Lasă-mă să mai văz strada odată înainte să mor şi, dacă nu 
mă loveşte damblaua, viu îndărăt peste cinci minute, 
egzact”. „Şi ce mă fac dacă te loveşte damblaua?” zice 
temnicerul „Eh, glăsuieşte mogâldeaţa de om, cine m-o găsi 
o să mă aducă aici, Bill, că am carte de vizită în buzunar No. 
20 pe scară, la sala de mese”. Şi, zău că nu minţea; când 
voia să facă cunoştinţă cu vreun nou venit, avea obiceiu' să 
scoată din buzunar un crâmpei de carte de vizită 
mototolită, cu vorbele astea scrise pe ea, şi cu asta basta; 
de-aia toţi îi zicea Număru' Douăzeci. Temniceru' se 
boldeşte la el, pe urmă zice de sus: „Număru' Douăzeci, 
zice el, mă-ncrez în tine. Nu cumva să te-mpingă păcatu' să 
bagi pe-un vechi prieten al tău la apă!” „Nu, băiete; în 
pieptu' ăsta bate o inimă”, zice mogâldeaţa şi loveşte din 
răsputeri vestuţa şi scapă câte o lacrimă din fiştecare ochi, 
ceea ce era cu totul estraordinar că niciodată până atunci 
un strop de apă nu-i atinsese faţa. A scuturat mâna 
temnicerului şi pe-aci i-a fost calea. 

— Şi nu s-a mai întors niciodată, spuse d. Pickwick. 


— De data asta vă-nşelati dom'le, răspunse Sam, căci s-a 
întors cu două minute mai devreme, clocotind de furie şi 
spunând că era cât pe-aci să-l calce o birjă pentru că nu mai 
era obişnuit cu aşa ceva şi să-l bată Dumnezeu dacă n-o scri 
primarelui. Până la urmă, l-au domolit şi, timp de cinci ani 
apoi, nici măcar nasu nu l-a mai scos prin gratii. 

— După expirarea acestui timp, a murit, îmi închipui, rosti 
d. Pickwick. 

— Nu, dom'le, spuse Sam. I-a venit ideea să se cinsteastă 
cu bere într-o crâşmă nouă, peste drum de închisoare, şi 
era acolo o prăvălie aşa de plăcută, că-şi luase obiceiu' să se 
ducă în fiecare seară; şi aşa a şi făcut multă vreme, dom'le, 
înapoindu-se totdeauna la ţanc un sfert de ceas înainte de 
închiderea porţilor. Treaba mergea strună. Azi aşa, mâine 
aşa, omul începu să se simtă atât de bine acolo încât uita că 
timpul trece, sau nu se mai sinchisea, şi venea din ce în ce 
mai târziu până ce, într-o noapte, vechiu său prieten tocmai 
încuia poarta. Răsucise cheia, când bătrânul sosi. „Stai 
puţin, Bill, „ zice el. „Cum, Număru Douăzeci, zice 
temnicerul, nu te înapoiaseşi încă?” „Nu”, zice mogâldeaţa 
de om zâmbind. „Uite ce e, prietene, zice temnicerul 
morocănos deschizând încet poarta; eu crez că ai făcut în 
timpul din urmă cunoştinţe proaste şi-mi pare foarte rău. 
Nu vreau să zici că sunt rău, spuse el; însă dacă nu cauţi să 
ai de a face numai cu oameni cumsecade, şi dacă nu vii la 
timp, să ştii că te închiz afară.” Omuleţu' fu cuprins de o 
tremurătură, şi de atunci n-a mai scos picioru' pe poarta 
închisorii! 

D. Pickwick coborâse agale scările în timp ce Sam mântuia 
povestirea. După ce ocoli îngândurat de câteva ori Curtea 
Vopsită, care era aproape pustie din cauza întunericului, îl 
sfătui pe d. Weller să se retragă şi să caute un pat la vreun 
han din apropiere, urmând să se înapoieze a doua zi dis de 
dimineaţă, ca să aranjeze mutarea lucrurilor sale de la 
George şi Vulturul. D. Sam Weller se pregăti să se supună 
cu cât mai multă voie bună cererii, însă cu o expresie foarte 


vădită de nemulţumire. Încercă chiar unele zadarnice 
insinuări în sensul de-a se culca, în noaptea asta, pe 
prundiş, dar în cele din urmă, constatând că d. Pickwick 
rămânea cu încăpățânare surd la atari sugestii, se retrase. 

Nu s-ar putea ascunde faptul că d. Pickwick se simţea 
foarte puţin în apele sale şi stingher - nu din lipsă de 
societate, pentru că închisoarea era plină de lume şi o sticlă 
de vin i-ar fi putut procura îndată, fără multe politeţuri de 
recomandare formală, tovărăşia câtorva spirite alese; dar 
era singur în gloata grosolană şi se simţea deprimat, 
urmare firească a gândului că era întemnițat, închis între 
patru pereţi, fără nici o perspectivă de eliberare. lar ideea 
de a-şi răscumpăra libertatea cedând vicleniei lui Dodson şi 
Fogg, nici nu-i trecea prin minte. 

Reveni, cu această stare de spirit în galeria care dădea în 
sala de mese şi se plimbă încet încolo şi-ncoace. Locul era 
nesuferit de murdar, iar duhoarea de tutun devenea cu 
totul înăbuşitoare; se auzea trântitul uşilor, un du-te vino 
neîntrerupt, iar zgomotul vocilor şi al paşilor suna şi răsuna 
întruna prin coridoare. O femeie tânără cu un copil în braţe, 
şi care abia părea în stare să se târască, aşa de slabă şi de 
prăpădită era, mergea de-a lungul coridorului în sus şi în 
jos, vorbind cu soţul ei, care nu avea alt loc pentrua o 
primi. Când femeia trecea pe aproape, d. Pickwick o auzea 
plângând amar; într-un rând ea se lăsă dusă de-o atare 
pornire de durere, că fu nevoită să se sprijine de zid, în 
timp ce soţul lua copilul în braţe şi se străduia zadarnic s-o 
mângâie. 

Inima d-lui Pickwick era prea plină ca să poată îndura 
spectacolul acesta; urcă scările şi intră în camera sa. 

Dar, deşi sala gardienilor era extrem de incomodă, fiind, în 
ce priveşte confortul şi aspectul, cu mult mai prejos decât 
cea mai proastă infirmerie dintr-o închisoare de provincie, 
ea avea, în momentul de faţă, meritul de a fi absolut pustie. 
D. Pickwick, singur în încăpere, se aşeză deci la piciorul 
pătucului de fier şi începu să se întrebe cam câţi bani pe an 


putea scoate gardianul de pe urma cămăruţei murdare. 
Convingându-se, printr-o operaţie matematică, de faptul că 
ea producea tot atâta venit cât şi o străduţă din cartierele 
mărginaşe ale Londrei, se întrebă ce tentaţie putuse să 
atragă o musculiţă negricioasă care se căţăra pe pantalonul 
lui, într-o închisoare neaerisită, când putea să aleagă atâtea 
locuri însorite. Cugetările sale asupra acestui subiect îl 
aduseră la încheierea fermă că insecta nu era în toate 
minţile. După această constatare, începu să observe că i se 
închideau pleoapele de somn; scoase deci din buzunar scufa 
de noape pe care avusese prevederea s-o ia de dimineaţă şi, 
dezbrăcându-se încetişor, se strecură în pat şi adormi 
adânc. 

— Bravo, Zefiruie! Zi-i aşa! Straşnică ţopăială! Să mă ia 
dracu' dacă nu eşti făcut pentru operă! Ura!. 

Exclamaţiile scoase cu tonul cel mai zgomotos, şi însoţite 
de hohote răsunătoare de râs, îl smulseră pe d. Pickwick din 
acel somn adânc care, deşi nu durează în realitate decât o 
jumătate de ceas, îi pare celui ce doarme că ţine de trei 
săptămâni sau de-o lună. 

Zgomotul vocii abia încetase, când podeaua odăii fu 
zguduită aşa de tare, că geamurile zornăiră în cercevele şi 
paturile se cutremurară. D. Pickwick tresări, se ridică şi 
rămase câteva minute uluit de scena din faţa lui, fără să 
poată scoate o vorbă. 

Pe duşumeaua odăii, un om în frac verde, cu pulpane mari, 
cu pantaloni scurţi de catifea şi cu ciorapi cenuşii de 
bumbac, executa pasul cel mai popular al unui dans 
marinăresc, cu o exagerare caraghioasă de graţie şi 
sprinteneală care, alăturată costumului, îi dădea înfăţişarea 
cea mai absurdă. Alt individ, vădit beat turtă şi care, 
probabil, fusese adus cu chiu şi vai în pat de tovarăşii săi, 
stătea înfăşurat în pături, orăcăind, în chipul cel mai 
sentimental, crâmpeie pe care şi le putea aminti dintr-un 
cântec hazliu; în vreme ce al treilea, pe alt pat, aplauda pe 
executanţi cu aerul unui cunoscător profund şi-i încuraja 


prin elanuri de entuziasm asemănător aceluia ce-l trezise 
pe d. Pickwick. 

Personajul din urmă era specimenul demn de admirat al 
unei categorii de oameni care nu pot să fie văzuţi niciodată 
în toată perfecțiunea lor decât în astfel de locuri. Îi 
întâlneşti uneori, în stare nedesăvârşită, în preajma 
grajdurilor şi cârciumilor; însă ei înfloresc în voie doar în 
aceste sere ce par cu înţelepciune create de legislator, în 
scopul de a-i creşte. 

Era un vlăjgan cât toate zilele, cu tenul măsliniu, cu păr 
lung şi negru, cu favoriţi foarte stufoşi împreunaţi sub 
bărbie, care se arătau în toată bogăţia lor prin gulerul 
desfăcut al cămăşii, căci nu purta cravată; jucase mingea 
toată ziua. Purta pe cap o tichie obişnuită, franţuzească, ce 
putuse să coste vreo opstprezece penny, şi al cărei canaf 
multicolor se bălăbănea pe o haină de postav gros. 
Picioarele, foarte lungi şi slăbănoage, înfrumuseţau un 
pantalon strâmt, cenuşiu, sortit să le scoată simetria în 
evidenţă dar care, fiind îmbrăcat cu neglijenţă şi ne-ncheiat 
complet, cădea, printr-o serie de cute prea puţin graţioase, 
peste o pereche de pantofi scâlciaţi îndeajuns ca să se vadă 
prin ei nişte ciorapi albi, scorţoşi. Era, în sfârşit, în tot 
personajul acesta, un soi de vioiciune uşuratică de vântură- 
lume şi un fel de coţcărie - cu care se lăuda - preţuind cât 
un zăcământ de aur. 

Individul observă cel dintâi că d. Pickwick îl urmărea cu 
ochii. Clipi spre Zefir implorând cu o gravitate 
batjocoritoare să nu-l trezească pe musafir. 

— Cum, glăsui Zefirul înturnându-se şi prefăcându-se 
uimit la culme; domnul s-a trezit? Hm!. Citaţia e din 
Shakespeare... Ce faceţi, domnule? Mary şi Sarah ce face, 
domnule? Şi scumpa coana mare de acasă, domnule? 
Ascultaţi, domnule! Sunteţi bun să le transmiteţi 
complimentele mele în cel dintâi pacheţel pe care îl veţi 
trimite, adăugând că le-aş fi expediat mai demult dacă nu 
m-aş fi temut c-o să se spargă în căruţă, domnule! 


— Nu-l amări pe gentleman cu politeţi banale, când vezi că 
nu mai poate de nerăbdare să bea ceva, declară jovial 
domnul cu favoriţi. De ce nu-l întrebi pe gentleman ce vrea 
să ia? 

— Mii de draci! Uitasem ca pământul! exclamă celălalt. Ce 
vreţi să luaţi domnule? Vreţi vin de Porto, domnule? sau 
Xeres? Pot să vă recomand bere blondă, domnule, dar poate 
doriţi cumva să gustaţi neagră, domnule? Permiteţi-mi, 
domnule, plăcerea de a vedea şi eu scufia dumneavoastră 
de noapte. 

Spunând acestea, vorbitorul apucă amintitul articol de pe 
capul d-lui Pickwick şi îl fixă, clipind din ochi, pe acela al 
omului beat care continua să-şi behăie cântecele hazlii în 
modul cel mai duios cu putinţă, însă cu încredințarea fermă 
că farmecă o societate numeroasă. 

Gestul de a smulge cu violenţă o scufă de noapte de pe 
creştetul unui om şi a o potrivi pe capul unei persoane 
necunoscute, cu înfăţişare murdară, oricât de hazliu ar 
părea, este fără îndoială destul de ultragiant. Considerând 
faptul din acest punct de vedere, d. Pickwick, fără să-şi 
trădeze câtuşi de puţin intenţiile, se năpusti cu vigoare din 
pat; dădu Zefirului, în piept, un pumn atât de sdravăn încât 
să-l lipsească de o porţiune considerabilă din suflul 
cunoscut uneori sub numele acesta, apoi, punând stăpânire 
pe scufă, se aşeză cutezător într-o poziţie de apărare. 

— Acum, exclamă d. Pickwick gâfâind de îndârjire şi de 
cheltuirea unei aşa de mari energii, acum înaintați... 
amândoi... amândoi! 

Şi, poftindu-i astfel, politicos, vrednicul domn îşi rotea 
pumnii închişi ca să-i înfricoşeze pe potrivnici prin 
demonstraţia ştiinţifică pe care o făcea. 

Poate cutezanţa neaşteptată a d-lui Pickwick, sau poate 
felul complicat în care coborâse din pat, năpustindu-se cu 
toată greutatea asupra omului cu cimpoiul, i-a impresionat 
pe adversari. Că erau impresionați, nu-ncape îndoială; căci, 
în loc să încerce a săvârşi atunci şi pe loc o crimă, cum 


credea d. Pickwick că au să facă, ei se opriră, se priviră 
unul pe altul câteva clipe, şi la urmă izbucniră în râs. 

— Ei, păi dumneata eşti un om straşnic; de-aia mi-eşti 
drag, spuse Zefirul. Du-te iarăşi în pat să nu răceşti! Fără 
supărare, nu-i aşa? continuă întinzând o mână aproape de 
mărimea acelor degete galbene, cât toate zilele, care se 
leagănă deasupra uşii fabricanţilor de mănuşi. 

— Nu, desigur, răspunse d. Pickwick cu grabă, căci acum, 
când iritarea îi trecuse, începea să simtă frigul la picioare. 

— Permiteţi-mi, domnule, onoarea de a vă cunoaşte, spuse 
domnul cu favoriţi prezintând mâna dreaptă. 


— Cu multă plăcere, domnule, replică d. Pickwick 
urcându-se iar în pat după ce schimbase o strângere de 
mână foarte îndelungă şi solemnă. 

— Mă numesc Smangle, domnule, spuse omul cu favoriţi 

— O! făcu d. Pickwick. 

— Şi eu Mivins, spuse omul cu ciorapi. 

— Încântat, domnilor, răspunse domnul Pickwick. 

— Hm! tuşi d. Smangle. 

— Aţi spus ceva, domnule? întrebă d. Pickwick. 

— Nu, domnule, replică d. Smangle. 

— Mi se păruse, domnule, spuse d. Pickwick. Conversaţia 
decurgea foarte politicoasă şi plăcută, iar pentru a spori 
buna armonie, d. Smangle asigură de numeroase ori pe d. 
Pickwick că nutrea cel mai mare respect pentru 
sentimentele unui gentleman; care sentimente îi dădeau pe 
drept cuvânt credit neţărmurit, de vreme ce se presupune 
că nu le înţelegea câtuşi de puţin. 

— Aveţi de a face cu Curtea, domnule? întrebă d. Smangle. 

— Cu cine? glăsui d. Pickwick. 

— Cu Curtea de Casaţie din Portugal Street... ştiţi? 

— O, nu, deloc! răspunse d. Pickwick. Nu! 

— Atunci poate că ieşiţi? îşi dădu cu părerea d. Mivins. 

— Mi-e teamă că nu, răspunse d. Pickwick. Refuz să 
plătesc nişte daune interese, şi ca atare mă aflu aci. 

— Ah, hârtia a fost ruina mea! observă d. Smangle. 

— Eraţi negustor de hârtie, domnule? întrebă d. Pickwick 
cu nevinovăție. 

— Ce negustor! Nu, nu, ferească Dumnezeu, n-am ajuns 
niciodată în halul ăsta; n-am avut prăvălie. Când zic hârtie, 
vreau să zic poliţe. 

— A, întrebuinţaţi cuvântul în acest sens, zise d. Pickwick. 

— La naiba! un gentleman trebuie să se aştepte la lovituri, 
rosti Smangle. Ei, şi uite-mă acum în închisoarea din Fleet 
Street. Ei, şi? Parcă îmi merge mai rău aşa? 

— Dimpotrivă, replică d. Mivins; şi avea perfectă dreptate; 
departe de a-i merge mai rău, d. Smangle o ducea ceva mai 


bine; căci pentru a ajunge în închisoare, dobândise gratuit 
anumite articole de giuvaergerie pe care, cu mult înainte de 
a nimeri aici, le plasase la Muntele de Pietate. 

— Haida-de! reluă d. Smangle. Chestiile astea sunt tare 
uscate. Eu zic să ne clătim gura cu o picătură fierbinte de 
Xeres. Ultimul venit trebuie să plătească; Mivins îl aduce, 
iar eu îi ajut la băut. Asta înseamnă o diviziune a muncii, 
cinstită şi nepărtinitoare. Da-da! 

Nevoind să rişte o altă gâlceavă, d. Pickwick fu bucuros de 
acord cu această propunere. Încredinţă banii d-lui Mivins 
care, deoarece era aproape de ora unsprezece, nu mai 
pierdu nici o clipă şi plecă spre sala de mese pentru a 
îndeplini comisionul. 

— Ascultă, rosti d. Smangle în şoaptă, de cum prietenul 
său părăsi camera, cât i-ai dat? 

— O jumătate de sovereignl, răspunse d. Pickwick. 

1 Monedă de aur în Anglia (N. Tr.) 

— E un tip foarte simpatic... zise d. Smangle, din cale 
afară de simpatic. Nu cunosc pe nimeni mai ceva ca el; 
dar... 

Aci, d. Smangle se opri brusc, clătinând din cap c-un aer 
de îndoială. 

— Vă gândiţi cumva că-şi va însuşi banii pentru nevoile 
sale personale? întrebă d. Pickwick. 

— O, nu, nu spun asta! Am spus numai că e un tip foarte 
simpatic. Cred însă că n-ar fi rău dacă ar cobori cineva să 
vadă de nu-şi moaie întâmplător pliscul în cană sau dacă, 
din nebăgare de seamă, nu pierde cumva banii când o să 
urce scările. Hei, domnule! ia du-te jos, dacă vrei, şi 
urmăreşte-l pe domnul care a coborât acum! 

Cererea fusese adresată unui omuleţ sfios, modest, al 
cărui exterior trăda o mare sărăcie şi care, toată vremea, 
stătuse ghemuit în patul său, înmărmurit, pare-se, de 
noutatea situaţiei sale. 

— Ştii unde-i sala de mese, nu-i aşa? zise Smangle. Du-te şi 
spune-i dumnealui că ai venit să-l ajuţi să urce cana. Sau... 


stai... să-ţi spun ceva... să-ţi spun cum îl prindem cu mâţa-n 
sac, glăsui Smangle cu şiretenie. 

— Cum? întrebă d. Pickwick. 

— Trimiteţi-i vorbă să cumpere ţigări cu restul. Straşnică 
idee! Du-te fuga şi spune-i aşa, auzi? N-au să fie pierdute, 
continuă Smangle întorcându-se spre d. Pickwick; am să le 
fumez eu. 

Planul era aşa de ingenios şi, pe deasupra, fusese executat 
cu atâta linişte şi sânge rece, că d. Pickwick n-ar fi vrut să i 
se împotrivească, chiar dacă i-ar fi fost cu putinţă. Nu trecu 
mult şi d. Mivins reveni aducând vinul de Xeres pe care d. 
Smangle îl împărţi în două căniţe crăpate, atrăgând în mod 
deosebit atenţia (şi referindu-se la propria-i persoană), că 
un gentleman nu trebuie să fie pretenţios în asemenea 
împrejurări şi că, întrucât îl priveşte, nu se sfia să bea chiar 
din cană. Totodată, spre a-şi arăta sinceritatea, închină în 
sănătatea celor prezenţi şi goli vasul pe jumătate. 

O înţelegere excelentă stabilindu-se în felul acesta, d. 
Smangle începu să-i distreze pe ascultători povestind 
diverse aventuri romanţioase, petrecute în viaţa sa, cu 
felurite întâmplări interesante despre un cal pur sânge şi-o 
splendidă evreică, ambele făpturi de o frumuseţe uimitoare, 
râvnite mult de nobilimea celor trei regate. 

Cu mult înainte de încheierea acestor elegante extrase din 
biografia unui gentleman, d. Mivins se aşezase în pat şi 
începuse să sforăie lăsând pe sfiosul străin şi pe d. Pickwick 
să profite singuri de experienţa d-lui Smangle. 

Totuşi, ambii ascultători nu câştigau prea mult, aşa cum s- 
ar fi cuvenit, din mişcătoarele fragmente istorisite. De la o 
vreme, d. Pickwick se afla într-o stare de somnolenţă, când 
îşi dădu nelămurit seama că omul beat începuse din nou un 
cântec hazliu, şi că d. Smangle îi dăduse cu blândeţă a 
înţelege, cu ajutorul unei căni cu apă, că auditoriul nu era 
în dispoziţie muzicală. El recăzu în somn cu simţământul 
nelămurit că d. Smangle era încă ocupat să povestească o 
istorie lungă, al cărei moment principal părea a fi acela că 


într-o anume ocazie specificată amănunţit, „măsluise” o 
poliţă şi totodată „trăsese pe sfoară” un gentleman. 

CAPITOLUL XLII. 

Ilustrând, ca şi cel dinainte, vechiul proverb că 
nenorocirea te face să cunoşti tovarăşi ciudaţi de pat; şi 
conţinând, de asemenea, declaraţia uimitoare şi 
neaşteptată pe care d. Pickwick a făcut-o d-lui Sam Weller. 

Când d. Pickwick deschise ochii, a doua zi dimineaţa, îl 
văzu mai întâi pe Samuel Weller care, pe un geamantan 
Mic, negru, privea dus pe gânduri figura măreaţă a 
uluitorului domn Smangle, care, îmbrăcat pe jumătate şi 
stând pe pat, se străduia cu disperare, holbându-se la d. 
Weller, să-l bage-n sperieţi. Spunem cu disperare, căci Sam, 
cu o privire care îmbrăţişa totodată tichia, picioarele, capul, 
chipul, pulpele şi favoriţii d-lui Smangle, continua să-l fixeze 
cu toate semnele unei vii mulţumiri, fără a se sinchisi de 
simţămintele acestuia mai mult decât dacă ar fi examinat o 
statuie de lemn sau o momâie umplută cu paie. 

— Ei ce, vrei să mă recunoşti? întrebă d. Smangle 
încruntându-se. 

— Aş putea să jur, domile, că te-aş recunoaşte dintr-o mie, 
răspunse Sam vesel şi bine dispus. 

— Nu fii neobrăzat cu un gentleman, domnule! glăsui 
Smangle. 

— Nu, de bună seamă, replică Sam; dacă-mi spuneţi când 
se trezeşte, am să mă port cu el foarte extra-supra. 

Observaţia, având pe departe tendinţa de a insinua că d. 
Smangle nu e un gentleman, îl întărâtă oarecum pe acesta. 

— Mivins! spuse d. Smangle furios. 

— Ce e? replică d. Mivins din culcuş. 

— Cine dracu' e găliganul ăsta? 

— Pe legea mea, glăsui d. Mivins privind alene de sub 
aşternut, ar trebui mai degrabă să te întreb eu. Are vreo 
treabă aici? 

— Nu! explică Smangle. 


— Atunci aruncă-l pe scări şi spune-i nu care cumva să vie 
încoace până nu mă duc eu să-i mai dau un picior, răspunse 
d. Mivins. 

După ce-l sfătui astfel, excelentul gentlemen adormi din 
nou. 

Conversaţia, dând semne să devină aprinsă, d. Pickwick 
socoti că era timpul să se amestece. 

— Sam, spuse el. 

— Da, dom'le... 

— Nu e nimic nou de ieri încoace? 

— Nimic de seamă, dom'le, replică Sam uitându-se cu 
coada ochiului la favoriţii d-lui Smangle; aeru'nchis între 
patru pereţi care pridominează pe aicea pare favorabil 
creşterii unor bălării vijelioase şi însetate de sânge; dar în 
afară de asta, lucrurile merge destul de bine. 

— O să mă scol, spuse d. Pickwick. Dă-mi rufărie curată. 

Oricât de duşmănoase putuseră fi intenţiile d-lui Smangle, 
gândurile lui se abătură îndată după despachetarea 
geamantanului al cărui conţinut păru că-i impune 
numaidecât opinia cea mai bună, nu numai cu privire la d. 
Pickwick dar şi la Sam, în legătură cu care găsi repede 
prilejul să declare, pe un ton destul de ridicat ca să poată fi 
auzit de interesantul personaj, că-l consideră un original 
sută în sută şi că e un om întru totul pe placul său. Faţă de 
d. Pickwick, vădea o afecţiune care nu mai cunoştea 
margini. 

— Pot să fac ceva pentru dumneavoastră, scumpe domn? 
întrebă Smangle. 

— Nimic, după câte ştiu; vă mulţumesc foarte mult, glăsui 
d. Pickwick. 

— Nu aveţi de trimis rufe la spălătoreasă? Cunosc o 
spălătoreasă admirabilă prin partea locului care vine 
pentru mine de două ori pe săptămână, şi - pe Jupiter!. Ce 
noroc chior! - tocmai azi o aştept! Să pun câteva din 
lucruşoarele dumneavoastră laolaltă cu ale mele? Nu-mi 
vorbiţi de deranj: dracu' să-l ia de deranj! Oameni suntem! 


Ce-ar fi dacă un gentleman la ananghie nu s-ar deranja 
puţintel ca să ajute pe alt gentleman care se găseşte în 
aceeaşi situaţie? 

Aşa grăia d. Smangle dându-se în acelaşi timp cât mai 
aproape de geamantan şi trădând în privirile sale toată 
înflăcărarea celei mai dezinteresate prietenii. 

— N-aveţi nimic de dat să vă perie servitorul, scumpe 
prietene? continuă el. 

— Absolut nimic, fiule, glăsui Sam luându-şi sarcina 
răspunsului. Poate că dacă am scărmăna pe vreunul dintre 
noi fără să-l mai necăjim pe servitor, ar fi mai plăcut pentru 
toată lumea, cum zicea profisorul tânărului care nu voia să 
se lase bătut de itindent. 

— Care va să zică n-aveţi nimic de pus în lădiţa mea pe 
care o trimit la spălătoreasă? adăugă d. Smangle 
întorcându-se din faţa lui Sam către d. Pickwick cu un aer 
oarecum dezamăgit. 

— Nimic, dom'le, şi iar nimic! ripostă Sam. Mi-e teamă că 
lădiţa e plină cu vârf şi îndesat de lucrurile dumitale. 

Cuvintele fură însoţite de o ochire foarte expresivă 
aruncată spre acea parte a costumului d-lui Smangle care 
dovedeşte deobicei iscusinţa spălătoresei în a pune la punct 
rufăria cuiva; de aceea gentlemanul se văzu silit să facă 
stânga împrejur şi să renunţe, cel puţin deocamdată, la 
toate speranţele pe care le pusese în punga şi garderoba d- 
lui Pickwick. Se retrase deci înciudat pe terenul de sport şi 
se înfruptă uşor şi sănătos cu două ţigări care fuseseră 
cumpărate cu o seară înainte. 

D. Mivins, care nu era fumător şi al cărui cont în mici 
articole de băcănie era foarte încărcat, astfel că băcanul 
„întorsese foaia” nemaidându-i nimic pe datorie, rămăsese 
în pat; după propria-i expresie „luase masa în somn”. 

D. Pickwick dejună chiar lângă sala de mese, într-o 
cămăruţă care purta numele pompos de salonaş, şi ai cărei 
locatari vremelnici aveau în schimbul unei mici sume în plus 
avantajul de negrăit de-a auzi tot ce se vorbea în sala de 


mese amintită; şi, după ce-l trimise pe d. Weller să-i facă 
unele comisioane, d. Pickwick se duse la gheretă să-l 
întrebe pe d. Rocker cu privire la găzduirea sa definitivă. 

— Aha, domnul Pickwick! spuse acesta, consultând un 
catastif cât toate zilele. Avem o sumedenie de locuri. Biletul 
dumneavoastră de companion va fi pentru camera 27, la al 
treilea. 

— Biletul meu de...? întrebă d. Pickwick. 

— De companion. Nu ştiţi ce-i asta? 

— Nu prea, spuse d. Pickwick zâmbind. 

— Păi, lămuri d. Roker, e limpede ca bună ziua. Veţi avea 
un bilet de companion pentru camera 27, la al treilea, iar 
cei de acolo au să fie companionii dumneavoastră. 

— Sunt mulţi? întrebă d. Pickwick îngrijorat. 

— Trei... 

D. Pickwick tuşi. 

— Unul e un pastor, continuă d. Roker scriind pe un petec 
de hârtie; altul, un măcelar. 

— Ce e?! exclamă d. Pickwick. 

— Un măcelar, repetă d. Roker apăsând uşor vârful penei 
pe birou ca s-o facă să scrie. Neddy, ţi-aduci aminte de Iom 
Martin, ce scandalagiu era? se adresă Roker altei persoane 
din gheretă, care-şi răzuia noroiul de pe pantofi cu un 
briceag cu douăzeci şi cinci de limbi. 

— Cred şi eu! răspunse individul accentuând pronumele 
personal. 

— Vai de mine! continuă d. Roker clătinând uşor din cap 
într-o parte şi-n alta şi uitându-se distrat printre gratiile 
ferestrei, ca unul ce simte o plăcere să-şi reamintească 
scenele senine ale copilăriei; parcă ieri a fost când i-a dat o 
mamă de bătaie cărbunarului la Fox-under-the-Hill, pe chei. 
Şi uite, parcă-l văz venind de pe Strand, între doi poliţişti, 
trezit niţeluş din beţie de bătaie şi purtând peste ochiul 
drept un petec, de hârtie groasă, îmbibată în oţet. Dar ce 
zici de buldogul ăla grozav al lui, care şi-a înfipt colții într- 
un băieţaş? Cum trece vremea, Neddy! 


Gentlemanul, căruia îi erau adresate aceste evocări, părea 
îngândurat şi tăcut din fire; se mărgini să repete aceeaşi 
frază, iar d. Roker, alungând amintirile sumbre, poetice, 
care puseseră stăpânire pe dânsul, cobori la treburile 
mărunte ale vieţii şi-şi reluă pana. 

— Al treilea gentleman ştiţi cine e? întrebă d. Pickwick 
prea puţin încântat de descrierea viitorilor săi asociaţi. 

— Neddy, ce e Simpson? glăsui d. Roker întorcându-se 
spre camaradul său. 

— Care Simpson? întrebă Neddy. 

— ĂI de la 27, etajul trei, cu care dumnealui o să fie 
companion. 

— A, el? replică Neddy; nimic; era geambaş pe vremuri, 
azi e pungaş. 

— La fel gândeam şi eu, încuviinţă d. Roker închizând 
catastiful şi înmânând d-lui Pickwick un petec de hârtie. 
Poftim biletul, domnule. 

Foarte încurcat de felul expeditiv în care se dispunea de 
persoana sa, d. Pickwick reintră în închisoare întrebându-se 
ce ar fi mai bine să facă. 

Încredinţat totuşi că, înainte de a lua o măsură oarecare, 
ar fi fost recomandabil să-i vadă şi să stea de vorbă cu cei 
trei domni cu care urma să locuiască în aceeaşi încăpere, se 
îndreptă grăbit spre etajul al treilea. 

După ce bâjbâi un timp prin galerie, încercând să 
descifreze, cu tot întunericul, numerele de pe diferitele uşi, 
se adresă în cele din urmă unui băiat de cârciumă care îşi 
continua ocupaţia matinală de a culege cănile de tinichea. 

— Prietene, unde e numărul 27? întrebă domnul Pickwick. 

— Cinci uşi mai departe, îi răspunse băiatul. Pe partea de 
afară a uşii e portretul făcut cu cretă al unui spânzurat 
care-şi fumează pipa. 

Lămurit, d. Pickwick înaintă domol de-a lungul galeriei 
până când întâlni „portretul gentlemanului” descris mai 
sus, bătu cu dosul degetului arătător, în mutra acestuia, la 


început încet, şi pe urmă mai tare. După ce repetă zadarnic 
operaţia, se încumetă să deschidă şi să privească înăuntru. 

În odaie era un singur om care se apleca peste fereastră 
cât putea mai mult, fără să-şi piardă echilibrul, străduindu- 
se cu mare perseverenţă să scuipe pe pălăria unui prieten 
al său ce se afla în curte. Neizbutind să-şi indice prezenţa 
nici vorbind, nici tuşind, nici strănutând, nici ciocănind, nici 
prin alt mijloc de natură să atragă atenţia, d. Pickwick se 
apropie după oarecare şovăială de fereastră şi-l trase uşor 
de pulpana hainei. Omul îşi retrase la iuţeală capul şi umerii 
şi, după ce-l măsură pe d. Pickwick din creştet până-n tălpi, 
îl întrebă cu ton morocănos ce... (ceva începând cu d, 
credem) vrea. 

— Îmi pare, spuse d. Pickwick consultându-şi biletul, îmi 
pare că aici e numărul 27, etajul trei... 

— Ei, şi? 

— Am venit aci deoarece am primit acest petec de hârtie. 

— Dă-l încoa! 

D. Pickwibk se supuse. 

— Cred că Roker ar fi putut să te vâre în altă parte, spuse 
d. Simpson cu ton nemulţumit (căci el era pungaşul) după o 
pauză. 

D. Pickwick gândea la fel însă, în atare împrejurări, socoti 
că e mai prudent să tacă. 

D. Simpson cugetă câteva clipe, apoi, scoţându-şi capul pe 
fereastră, dădu drumul unui fluierat ascuţit, şi rosti cu glas 
tare de câteva ori un anumit cuvânt. D. Pickwick nu putu să- 
| distingă, dar îşi închipui că era vreo poreclă a d-lui Martin, 
căci îndată un număr mare de oameni care se găseau jos 
începură să strige”: „Măcelarul!” imitând strigătul prin care 
membrii acestei utile clase a societăţii îşi manifestă zilnic 
prezenţa la gratiile ferestrelor. 

Evenimentele următoare confirmară temeinicia supoziţiei 
d-lui Pickwick deoarece, după câteva secunde, un domn 
prea gras pentru vârsta lui, îmbrăcat cu un halat 
profesional de bumbac albastru şi purtând în picioare 


ciubote cu carâmbi, cu botul lat, intră aproape fără 
răsuflare în odaie, urmat îndeaproape de alt domn, 
îmbrăcat în haine negre foarte ponosite şi cu o căciulă de 
focă. Acesta se îndeletnicise tot drumul să-şi încheie fracul 
până la bărbie cu ajutorul unor nasturi şi ace. Avea o faţă 
foarte roşie şi trăsături grosolane, făcând impresia unui 
capelan beat - după cum şi era. 

Amândoi examinară, la rându-le, biletul d-lui Pickwick, iar 
unul îşi exprimă părerea că era „o batjocură” şi celălalt 
convingerea că „asta ne mai lipsea”. 

După ce-şi manifestară simţămintele, pe şleau, în aceşti 
termeni, se priviră între ei şi-l priviră şi pe d. Pickwick într-o 
tăcere foarte stingheritoare. 

— Ce neplăcut! Tocmai acum când ne-am aşezat şi noi 
paturile aşa de bine! rosti capelanul privind trei saltele 
murdare, înfăşurate fiecare în câte o pătură şi care ocupau 
ziua un ungher al odăii; ele alcătuiau un fel de suport pe 
care se aflau un lighean vechi crăpat, o găleată şi o 
săpunieră ieftină, de culoare galbenă, din lut, cu o floare 
albastră. Foarte neplăcut! 

D. Martin exprimă aceeaşi opinie în termeni mai tari, iar d. 
Simpson, după ce zvârli o serie de adjective ornamentale la 
adresa celor de faţă, fără a folosi nici un substantiv ajutător, 
îşi suflecă mânecile şi se apucă să spele nişte legume 
pentru masă. 

În vremea asta, d. Pickwick examina camera care era 
dezgustător de murdară şi, pentru că nu fusese aerisită, 
duhnea în chip nesuferit. Nici urmă de covoare, de perdele, 
de transperante; nu exista acolo nici măcar un dulap. La 
drept vorbind, şi dacă ar fi fost, locatarii n-aveau multe 
lucruri de pus într-însul; însă, oricât de puţine şi de 
neînsemnate fiecare în parte - cojile de pâine, bucăţile de 
brânză, prosoapele ude, resturile de carne, obiectele de 
îmbrăcăminte, cioburile de vase, foalele fără ţevi, furculiţele 
de prăjit pâine ştirbe - prezintă un aspect neplăcut vederii 
când sunt împrăştiate pe podeaua unei mici încăperi care e 


totodată salon şi odaie de dormit pentru trei bărbaţi fără 
treabă. 

— Îmi închipui totuşi că o să ne putem aranja într-un fel, 
spuse măcelarul după o tăcere destul de lungă. Cât să-ţi 
dau ca să pleci? 

— Vă cer iertare, glăsui d. Pickwick. Ce spuneţi? Nu am 
înţeles bine. 

— Cât ceri să pleci de-aici? întrebă măcelarul. De obicei se 
dă doi şilingi şi şase penny. Îţi convine cu trei? 

— Şi un chef! sugeră capelanul. 

— N-am nimic contra; asta înseamnă doi gologani în plus 
de fiecare, adăugă d. Martin. Ce zici? Îţi dăm trei şilingi şi 
şase penny pe săptămână ca să pleci. Vrei? 

— Pe deasupra şi un galonl de bere, interveni d. Simpson. 
Ei! 

— Şi îl bem pe dată, adăugă capelanul. Haide! 

— Vă spun sincer, sunt aşa de neştiutor de regulile locului, 
răspunse d. Pickwick, încât nu vă înţeleg tocmai bine. Pot să 
stau în altă parte? Nu-mi închipuiam. 

1 Un galon: 4,5 1 (N. Ir.) 

Auzind întrebarea, d. Martin se uită cu uimire nespusă la 
prietenii săi şi tustrei întinseră degetul mare de la mâna 
dreaptă peste umărul stâng. Gestul pe care cuvintele 
„alături, la stânga” n-ar putea să-l redea decât într-un mod 
foarte imperfect, produce o impresie de extremă eleganţă şi 
nepăsare când e executat de un anume număr de doamne 
sau domni deprinşi să procedeze în unison. El exprimă un 
uşor şi zglobiu sarcasm. 

— Dacă ai putea! repetă d. Martin cu un zâmbet de milă. 

— Eh, dacă eu aş cunoaşte viaţa aşa de puţin, mi-aş pune 
ştreangul de gât! spuse capelanul. 

— Şi eu la fel, adăugă măcelarul, solemn. 

După scurta introducere, cei trei tovarăşi îl informară într- 
un suflet pe d. Pickwick că banul era în închisoare tot aşa 
cum era şi afară; că, cu bani, şi-ar putea procura pe dată 
aproape tot ce i-ar dori inima şi că, presupunând că d. 


Pickwick ar avea bani şi nu s-ar da în lături să-i cheltuiască, 
e deajuns să comunice dorinţa de a i se pune la dispoziţie o 
cameră numai pentru sine şi o va căpăta mobilată gata, 
într-o jumătate de ceas. 

Se despărţiră cu satisfacţie reciprocă - d. Pickwick 
înapoindu-se din nou la gheretă, iar cei trei tovarăşi 
ducându-se în sala de mese să cheltuiască cei cinci şilingi 
pe care, cu admirabilă prevedere, pastorul îi împrumutase 
de la d. Pickwick în acest scop. 

— Eram sigur, exclamă d. Roker chicotind, când d. 
Pickwick îi destăinui motivul pentru care se întorsese la el. 
N-am spus eu, Neddy? 

Înțeleptul posesor al briceagului universal scoase un 
mormâăit afirmativ. 

— Ei, ştiam eu că vă trebuie o cameră separată, rosti d. 
Roker. Să vedem! O să aveţi nevoie de mobile. Cred că, 
potrivit obiceiului, le închiriaţi de la mine... 

— Cu multă plăcere, răspunse d. Pickwick. 

— Pe scara care duce la sala de mese e o odaie minunată 
care aparţine unui deţinut de la Cancelarie; o să vă coste o 
liră sterlină pe săptămână. Îmi închipui că nu vă uitaţi la 
atâta lucru. 

— Câtuşi de puţin! răspunse d. Pickwick. 

— Veniţi cu mine, glăsui d. Roker luându-şi cu multă 
însufleţire pălăria. Afacerea va fi gata în cinci minute. La 
naiba, de ce n-aţi spus de la început că vreţi să se facă 
treaba cum e mai bine? 

Aşa cum temnicerul prezisese, afacerea se aranjă repede. 
Deţinutul de la Cancelarie se afla de îndestulă vreme acolo 
pentru a-şi fi pierdut prietenii, averea, căminul, fericirea, şi 
pentru a fi dobândit dreptul de-a avea o cameră numai 
pentru sine. Iotuşi, deoarece suferea micul neajuns de a fi 
lipsit deseori de bucata de pâine, ascultă cu multă luare 
aminte propunerea d-lui Pickwick de a închiria camera şi 
consimţi în grabă să-l pună în posesia ei, singur, 
nestingherit de nimeni, în schimbul sumei săptămânale de 


douăzeci de şilingi din care se obliga, pe deasupra, să 
plătească expulzarea oricărei persoane ce ar putea să fie 
trimisă ca tovarăş de odaie. 

În vreme ce târgul se încheia, d. Pickwick îl examina pe 
deţinut cu un interes penibil. Era un bărbat înalt, uscat, 
cadaveric, îmbrăcat într-o redingotă veche; purta în 
picioare papuci. Avea privirea neliniştită, obrajii traşi, 
buzele livide şi nişte oase firave, ieşite înafară. Vai de 
Dumnezeul lui! Dintele de fier al izolării şi nevoii îl rosese 
pe îndelete vreme de douăzeci de ani! 

— Dar dumneavoastră, domnule, unde veţi sta acum? îl 
întrebă d. Pickwick depunând, pe masa care se bălăbănea, 
chiria înainte pe prima săptămână. 

Omul luă banii cu o mână tremurătoare şi răspunse că 
încă nu ştia, dar că se ducea să vadă unde-şi va putea 
transporta patul. 

— Mi-e teamă, domnule, reluă d. Pickwick punând cu 
blândeţe şi milă mâna pe braţul deţinutului; mi-e teamă să 
nu fiţi obligat a locui în vreun loc gălăgios şi plin de lume. 
Vă rog să continuaţi a considera camera aceasta ca pea 
dumneavoastră, când veţi avea nevoie de puţină linişte sau 
când prietenii vor veni să vă vadă. 

— Prietenii! întrerupse acesta cu o voce care-i hârâia în 
gâtlej. Dacă aş fi zăcut în fundul celei mai adânci văgăuni de 
pe faţa pământului, țintuit în sicriu, putrezind în bezna şi 
murdăria cloacei care-şi întinde mâlul până sub temeliile 
acestei închisori, nu aş fi putut să fiu mai uitat, mai părăsit 
decât sunt aici. Sunt un om mort, mort pentru societate, 
fără să fi căpătat mila acordată celor al căror suflet s-a dus 
în lumea drepţilor. Prieteni care să mă vadă? O, doamne! 
Tinereţea mea s-a mistuit aici, şi nimeni nu va înălța mâna 
deasupra patului meu când voi muri şi să spună: Slavă 
domnului, nu se mai chinuieşte! 

Înflăcărarea neobişnuită pe care aţâţarea o aşternuse 
peste trăsăturile lui se stinse de-ndată ce tăcu; îşi împreună 


nervos şi grăbit mâinile uscate şi ieşi din odaie, târându-şi 
greoi paşii. 

— Eh-eh! se mai încordează şi el câteodată, spuse d. Roker 
zâmbind. Ca elefanții; simt din când în când ţeapa, şi se 
înfurie. 

După reflexia plină de simpatie pe care o făcu, d. Roker se 
ocupă cu atâta sârguinţă de întocmirea camerei d-lui 
Pickwick, că, în scurt timp, ea fu înzestrată cu un covor, 
şase scaune, o masă, un pat-sofa, un ceainic, şi diferite alte 
obiecte închiriate pentru suma foarte modestă de douăzeci 
şi şapte şilingi şi şase penny săptămânal. 

— Mai doriţi ceva? întrebă d. Roker privind în juru-i cu 
multă mulţumire şi zornăind vesel în palma făcută căuş 
chiria pe prima săptămână. 

— A, da! exclamă d. Pickwick care, un timp, rămăsese 
cufundat în gânduri. Este cineva pe aici care face 
comisioane? 

— Vreţi să spuneţi, afară din închisoare? întrebă d. Roker. 

— Da, oameni care să poată să meargă afară, nu deţinuţi. 

— Da, este, spuse Roker. E un amărât care are un prieten 
în secţia săracilor şi care e mulţumit când i se dă de făcut o 
treabă ca asta. De două luni face tot ce-i cade în mână. Să 
vi-l trimit? 

— Dacă vreţi, reluă d. Pickwick. Stai... nu! În secţia 
săracilor, spuneai? Aş vrea s-o văd şi eu... Mă duceu lael. 

Într-o închisoare pentru datornici, secţia săracilor este, 
după cum indică numele ei, locul unde sunt închişi oamenii 
cei mai nenorociţi şi mai decăzuţi din categoria 
îndatoraţilor. Un deţinut care se declară pentru secţia 
săracilor, nu plăteşte nici chirie, nici taxe. Suma pe care 
trebuie s-o depună la intrarea şi la ieşirea din închisoare 
este redusă şi omul are dreptul să capete o porţie mică de 
hrană cumpărată din venitul neînsemnatelor danii lăsate 
din când în când, în acest scop, prin testament de către 
persoane caritabile. Cei mai mulţi dintre cititorii noştri îşi 
amintesc că sunt câţiva ani numai de când se vedea încă, în 


zidul de afară al închisorii Fleet, un fel de cuşcă de fier în 
care se aşeza un om cu înfăţişarea lihnită de foame şi care 
scutura din timp în timp o puşculiţă, strigând cu voce 
jalnică: „Nu uitaţi, rogu-vă, pe datornicii nenorociţi!” Banii 
din această puşculiţă, când se întâmpla să-i capete, erau 
împărţiţi între deţinuţii săraci care îndeplineau cu rândul 
înjositoarea slujbă. 

Măcar că obiceiul a fost desfiinţat şi cuşca a dispărut 
acum, situaţia mizerabilă a acestor nenorociţi a rămas 
neschimbată. Nu li se mai îngăduie să cerşească la porţile 
închisorii milă şi pomană drumeţilor, dar noi păstrăm încă 
neatinse paginile din statute, întru admiraţia vremilor 
viitoare, în care legea dreaptă şi sănătoasă declară că 
criminalul voinic va fi hrănit şi îmbrăcat, pe când datornicul 
fără o lăţcaie va fi condamnat să moară flămând şi 
dezbrăcat. Şi aceasta nu e o născocire. Nu trece o 
săptămână fără ca mai mulţi deţinuţi să nu piară, în 
temniţele pentru datornici, în agonia înceată a lipsurilor, 
dacă nu-i ajută cumva copărtaşii lor de închisoare. 

Rememorând lucrurile acestea în timp ce urca scara 
îngustă la piciorul căreia îl lăsase Roker, indignarea d-lui 
Pickwick creştea treptat până la cel mai înalt grad; şi 
meditaţiile sale asupra acestui subiect îl tulburaseră aşa de 
tare, încât dădu buzna în camera ce I se indicase, fără să 
ţină seama nici de locul unde se afla, nici de obiectul vizitei 
pe care o făcea. 

Aspectul general al încăperii îl trezi deodată, dar abia îşi 
aruncă ochii pe figura unui om chircit lângă un cămin 
prăfuit şi, scăpându-şi pălăria pe duşumea, rămase neclintit 
locului, înmărmurit de uimire. 

Da, omul în sdrenţe, fără haină, cu cămaşa de pânză 
îngălbenită şi sfâşiată, cu părul căzut în ochi, cu trăsături 
brăzdate de suferinţă şi vlăguite de foame, era d. Alfred 
Jingle; stătea cu capul sprijinit pe mână; avea ochii aţintiţi 
asupra focului şi întreaga lui înfăţişare arăta mizeria şi 
deprimarea! 


Lângă el, rezemat nepăsător de perete, un om înalt, voinic, 
dezmierda cu o biciuşcă jerpelită de vânătoare cizma cu 
carâmb, care-i împodobea piciorul drept; ca să-i fie mai 
comod îşi vârâse piciorul stâng într-un papuc vechi. Caii, 
câinii, băutura îl aduseseră aici. De călcâiul cizmei 
stinghere mai era prins un pinten ruginit pe care-l repezea 
din când în când în aer, pocnind cu cravaşa carâmbul şi 
murmurând câteva din acele exclamaţii cu care un călăreț 
îşi îndeamnă deobicei calul. Executa atunci, de bună seamă, 
în închipuire, o goană furioasă. Nenorocitul! Niciodată nu 
făcuse, călărind pe vreunul din cei mai iuți cai ai hergheliei 
sale preţioase, o cursă mai năpraznică decât aceea care se 
încheiase în Fleet. 

În partea cealaltă a camerei, un bătrân, pe o mică ladă de 
lemn, stătea cu ochii pironiţi în podea. Chipul îi era 
încremenit de o deznădejde profundă. O copilă strănepoata 
lui - se agăța de el şi se străduia să-i atragă luarea aminte 
cu o sumedenie de născociri copilăreşti; însă bătrânul n-o 
vedea şi n-o auzea. Vocea care fusese odată pentru el 
melodie, ochii care fuseseră lumina lui, nu-i mai 
impresionau simţurile. Genunchii îi tremurau din cauza bolii 
şi paralizia îi îngheţase mintea. 

Mai erau vreo două-trei persoane în odaie, alcătuind un 
grup mic şi vorbind zgomotos între ele. O femeie 
slăbânoagă, buimacă - nevasta unui deţinut - stropea, 
grijulie, ciotul jalnic al unei plante uscate şi veştejite care 
după cum bine se vedea, n-avea să mai dea frunză 
niciodată: simbol prea adevărat, poate, al misiunii ce-o 
îndeplinise în închisoare. 

Acestea erau chipurile care se înfăţişară ochilor d-lui 
Pickwick în timp ce-şi plimba, uimit, privirile în juru-i. 
Auzind paşii zoriţi ai cuiva care intra în încăpere, întoarse 
ochii spre uşă, şi recunoscu în noul venit, prin zdrenţele, 
murdăria şi mizeria lui, trăsăturile familiare ale d-lui Job 
Trotter. 

— Domnul Pickwick! strigă Job cu glas tare. 


— Cum?! exclamă Jingle sărind de pe scaun. Domnul...! 
Adevărat... afurisit loc... ciudat lucru... Mi se cuvenea cu 
prisosinţă... foarte. 

Rostind cuvintele acestea, d. Jingle îşi vâri mâinile acolo 
unde obişnuiau să fie buzunarele pantalonilor, îşi lăsă 
bărbia în piept şi se prăbuşi iarăşi pe scaun. 

D. Pickwick fu mişcat; amândoi aveau aerul aşa de jalnic! 
Privirea lacomă, involuntară, pe care Jingle o aruncase 
asupra unei bucățele de carne crudă de oaie, adusă de Job, 
lămurea mai limpede decât o istorisire de două ceasuri 
starea lor de strâmtorare. D. Pickwick se uită la Jingle cu 
blândeţă şi-i spuse: 

— Aş dori să-ţi vorbesc între patru ochi. Vrei să ieşi cu 
mine un moment? 

— Desigur, răspunse Jingle sculându-se cu grabă. Prea 
departe nu pot merge... Nu-i pericol aici să osteneşti 
mergând... Parc închis de un zid... Teren drăguţ... romantic, 
însă mic... intrarea deschisă publicului... Familia în oraş, 
mereu... portarul foarte grijuliu... foarte. 

— Ţi-ai uitat haina, spuse d. Pickwick coborând scara după 
ce închisese uşa. 

— Ah! făcu Jingle, e zălog... la bunul meu prieten... 
cutare... n-aveam încotro... trebuie să mănânc, ştiţi. Nevoile 
naturii... Asta-i. 

— Ce vrei să spui? 

— S-a dus, scumpe domn... ultima haină; ce să fac? Dintr-o 
pereche de ciubote am trăit cincisprezece zile. Din umbrela 
de mătase... cu mâner de fildeş... o săptămână... adevărat... 
pe onoarea mea... întrebaţi-l pe Job... el ştie. 

— Ai trăit trei săptămâni dintr-o pereche de ciubote şi o 
umbrelă de mătase cu mânerul de fildeş! exclamă d. 
Pickwick care nu auzise despre aşa ceva decât din relatările 
asupra naufragiaţilor sau din ziare citind rubrica ştirilor 
senzaţionale. 

— Adevărat, rosti Jingle clătinând din cap. Muntele de 
Pietate... Chitanţele-s aici... bani puţini... te miri ce şi mai 


nimic... toţi nişte pungaşi. 

— Aha! glăsui d. Pickwick uşurat de explicaţia pe care o 
primise. Înţeleg, ţi-ai pus lucrurile amanet. 

— Toate... şi pe ale lui Job... toate cămăşile s-au dus... nu-i 
nimic... economie la spălat. În curând nimic... Rămâi în 
pat... mori de foame... anchetă... morgă... bietul deţinut... 
pregătirile obişnuite... pe tăcute... domnii din comisie... 
furnizorii închisorii... fără scandal... moarte naturală... 
medicul legal constată... înmormântarea pe socoteala 
azilului... de cap să-i fie... gata... lăsaţi cortina. 

Jingle debită ciudatul rezumat al perspectivei sale în viitor, 
turuind ca de obicei şi străduindu-se prin diverse 
strâmbături să schiţeze un zâmbet. D. Pickwick observă 
totuşi lesne că nepăsarea lui era prefăcută; şi, privindu-l în 
faţă, însă nu cu asprime, văzu că ochii îi erau umeziţi de 
lacrimi. 

— Om bun, reluă Jingle strângându-i mâna şi întorcându-şi 
capul. Am fost nerecunoscător... ce copilărie să plâng... ce 
să fac... fierbinţelile... slăbiciunea... boala... foamea. Merit 
toate astea... dar am suferit mult... foarte. 

Neiînstare să se mai prefacă şi, poate, tulburat şi mai mult 
de sforţările făcute, comediantul deznădăjduit se aşeză pe 
scară şi, acoperindu-şi obrazul cu mâinile, începu să plângă 
cu suspine ca un copil. 

— Haide! hai! spuse d. Pickwick foarte emoţionat. Voi 
vedea ce se poate face când voi şti despre ce este vorba. 
Vino încoa, Job. Dar unde e? 

— Aici, domnule, răspunse Job arătându-se la scară. 

L-am înfăţişat undeva pe Job ca având, în vremurile bune, 
ochii foarte adânciţi în orbite; în halul actual de nevoie şi 
nenorocire, părea că nu-i mai are deloc. 

— Sunt aici, domnule, spuse Job. 

— Vino încoa, domnule, reluă d. Pickwick încercând să aibă 
aerul sever, cu patru mari lacrimi care se prelingeau pe 
vesta lui. Poftim! 


Poftim ce? Dacă am lua cuvântul în sensul obişnuit, ar 
însemna că i-a tras o palmă. Ar fi meritat să-i dea una 
zdravănă, cu sete, căci d. Pickwick fusese păcălit, înşelat, 
indus în eroare, de nenorocitul pe care acum îl avea în 
mână. Să spunem adevărul? D. Pickwick scosese ceva din 
buzunarul vestei şi care sunase intrând în mâna lui Job; iar 
când se depărtă repede, admirabilul nostru prieten simţi 
că-i creştea inima şi că o scânteie îi strălucea în ochi, 
datorită într-un fel sau altul darului făcut. 

Reintrând în cameră, îl găsi pe Sam contemplând noua 
rânduială făcută pentru ca d. Pickwick să se simtă mai bine; 
o contempla c-un aer îmbufnat de mulţumire, foarte plăcut 
privirii. Hotărât potrivnic rămânerii în vreun fel a 
stăpânului său acolo, d. Weller socotea, pare-se, ca o înaltă 
datorie morală să nu se arate prea mulţumit de nimic ce s- 
ar fi făcut, de nimic ce s-ar fi spus, sugerat sau propus. 

— Ei, ce zici, Sam? 

— Ce să zic, dom'le? 

— Destul de confortabil acum, nu-i aşa? 

— Da, nu-i rău, dom'le, răspunse Sam uitându-se în juru-i 
cu dispreţ. 

— L-ai văzut pe domnul Tupman şi pe ceilalţi prieteni ai 
noştri? 

— Da, i-am văzut, dom'le. Vin mâine; şi tare s-au mirat 
când au auzit că nu trebuie să vie azi. 

— Mi-ai adus lucrurile de care am nevoie? 

Drept răspuns, Sam arătă cu degetul diferite pachete 
aşezate cu grijă într-un ungher al camerei. 

— Foarte bine, Sam, spuse d. Pickwick după o scurta 
şovăială; ascultă ce vreau să-ţi spun, Sam. 

— Desigur, dom'le; daţi-i drumul, dom'le. 

— Am simţit de la început, Sam, rosti d. Pickwick pe un ton 
solemn, că aici nu e un loc potrivit pentru un tânăr. 

— Nici pentru un bătrân, dom'le, glăsui d. Weller. 

— Ai toată dreptatea, Sam. Însă bătrânii pot să ajungă aici 
din cauza nesăbuinţei şi a imprudenţei lor, iar tinerii pot să 


fie aduşi de egoismul celor care îi servesc. E mai bine 
pentru tinerii aceştia, în toate privinţele, să nu rămână aci. 
Mă înţelegi, Sam? 

— Oh, nu, dom'le; nu! răspunse Sam cu încăpățânare. 

— Încearcă, Sam. 

— Ei, bine, dom'le, replică Sam după o scurtă pauză, îmi 
pare că văz unde vreţi să ajungeţi; şi, dacă văz unde vreţi să 
ajungeţi, părerea mea e că-i prea de tot, cum zicea vizitiul 
când a fost prins într-un vârtej de zăpadă. 

— Văd că mă înţelegi, Sam. Pe lângă că doresc să nu-ţi 
pierzi vremea ani de zile într-un astfel de loc, îmi dau seama 
că e o monstruoasă absurditate ca un deţinut pentru datorii 
să aibă un servitor cu el. Trebuie să mă părăseşti pentru un 
răstimp, Sam. 

— O, pentru un răstimp, dom'le? repetă Sam cu oarecare 
sarcasm. 

— Da, cât voi rămâne aci. Am să-ţi plătesc leafa mai 
departe, iar unul dintre cei trei prieteni ai mei va fi bucuros 
să te ia cu el, măcar din respect pentru mine. Dacă voi ieşi 
vreodată din locul ăsta, Sam, urmă d. Pickwick cu voioşie 
prefăcută, dacă voi ieşi, îţi dau cuvântul meu de onoare că 
vei reveni îndată la mine. 

— Acum să vă spui şi eu ceva, dom'le, spuse d. Weller cu 
glasul grav, solemn. Aşa nu merge; de-aia e mai bine să nu 
mai vorbim. 

— Sam, îţi vorbesc serios; sunt hotărât. 

— Sunteţi hotărât, dom'le? întrebă d. Weller răspicat; prea 
bine, dom'le. În cazul ăsta, şi eu sunt. 

Rostind cuvintele acestea, d. Weller îşi puse pălăria pe cap 
cu multă precizie, şi părăsi brusc încăperea. 

— Sam! strigă d. Pickwick după el; Sam, vino încoa'! 

Dar galeria lungă mu mai repeta ecoul paşilor lui. Sam 
plecase. 

CAPITOLUL XLIII. 

Care arată cum d. Samuel Weller a intrat în încurcături. 


Într-o sală cu ziduri înalte, prost luminată şi mai prost 
aerisită, situată în Portugal Street, Lincoln's Inn Fields, îşi 
fac veacul aproape tot anul, unul, doi, trei sau patru domni 
cu perucă, după cum e cazul, având în faţa lor nişte pupitre 
mici, prost lustruite, ticluite după modelul acelora pe care 
le folosesc judecătorii de ţară. La dreapta lor, strane de 
avocaţi; la stânga, o incintă pentru debitorii insolvabili; iar 
în faţă, un plan înclinat de figuri respingătoare. Domnii 
aceştia sunt comisarii Curţii insolvabililor, iar locul unde se 
găsesc ei e însăşi Curtea insolvabililor. 

Încă din vremuri imemoriale şi până astăzi, destinul 
remarcabil al acestei Curți a fost şi este acela că - potrivit 
opiniei generale a tuturor jerpeliţilor din Londra, odată 
eleganţi - Curtea e considerată ca fiind loc de întâlnire şi 
refugiu în timpul zilei. Sala e totdeauna plină; aburii berei şi 
ai spirtoaselor urcă ne-ncetat în tavan, se condensează 
acolo din pricina zăpuşelii şi coboară apoi, ca o ploaie, de-a 
lungul pereţilor. Aci se găsesc laolaltă mai multe fracuri 
vechi decât se pun în vânzare, un an întreg, în cartierul 
Houndsditch, şi mai multe piei jegoase, mai multe bărbi 
încâlcite decât ar putea să curețe, în decurs de o zi, de la 
răsăritul soarelui şi până în amurg, toate tulumbele şi 
dughenile bărbierilor, situate între Tyburn şi Whitechapel. 

Să nu vă închipuiţi că unii dintre indivizii aceştia au niscai 
afaceri de aranjat sau cea mai mică legătură cu aşa ceva, în 
locul unde vin cu atâta zel. Dacă ar avea, prezenţa lor n-ar 
mai fi surprinzătoare, iar ciudăţenia ar înceta îndată. Câţiva 
dorm mai tot timpul şedinţei, alţii îşi aduc ceva de mâncare 
în batistă sau în buzunarul rupt şi mestecă în vreme ce 
ascultă, cu aceeaşi plăcere; niciodată însă vreunul dintre ei 
n-a avut cel mai mic interes personal în procesele judecate. 
Indiferent de felul cum îşi întrebuinţează timpul, rămân 
prezenţi de la începutul până la sfârşitul şedinţei. Când 
afară plouă cu găleata, ei vin udaţi, şi atunci aburii care se 
ridică din sală seamănă cu aceia din locurile unde cresc 
ciuperci. 


Un observator aflat aci, din întâmplare, şi-ar putea 
închipui că e vorba de un templu înălţat geniului Sărăciei. 
Nu există curier sau aprod care să poarte o haină făcută pe 
măsura lui; nu e în toată instituţia un singur om sănătos şi 
rumen la faţă, afară de un mic uşier cu păr alb, cu figura ca 
un măr; şi încă şi acesta pare uscat şi veşted ca o cireaşă 
stricată, păstrată în alcool, printr-un procedeu artificial, 
ajungând într-o stare de conservare pe care nu poate 
pretinde că a realizat-o în chip firesc. Până şi perucile 
avocaţilor sunt prost pudrate şi cu buclele desfăcute. 

La urma urmei, însă, avocaţii care stau dinapoia unei mese 
goale, dedesubtul comisarilor, constituie curiozitatea şi mai 
mare a acestui loc. Zestrea profesională a celor mai 
procopsiţi dintre aceşti domni constă dintr-o geantă 
albastră şi un tânăr, de obicei evreu. Nu au un cabinet, ci 
tratează afacerile legale prin cârciumi sau în curtea 
închisorilor unde vin cu droaia şi îşi dispută muşteriii 
asemenea birjarilor. Par unsuroşi şi mucegăiţi, iar dacă îi 
poţi bănui de unele vicii, acestea sunt în special beţia şi 
coţcăria. Reşedinţele lor se găsesc de obicei la periferia 
oraşului, pe-o rază de o milă, în preajma obeliscului Saint 
Georges' Fields. N-au o ţinută ademenitoare, iar manierele 
lor sunt ciudate. 

D. Solomon Pell, unul dintre membrii ilustrului corp, era 
un bărbat gras, fleşcăit şi palid. Redingota lui părea când 
verde, când cafenie, şi avea un guler de catifea oferind 
aceleaşi nuanţe de cameleon. Fruntea-i era îngustă, faţa 
lătăreaţă, cât o baniţă, capul mare şi nasul întors într-o 
parte ca şi cum, indignată de înclinările rele pe care le 
descoperea în d. Pell de la naştere, natura îi dăduse, 
supărată, un bobârnac, din care nu-şi mai revenise. 
Dealtminteri, pentru că avea gâtul scurt şi era astmatic, d. 
Pell respira mai mult pe nas care, astfel, răscumpăra poate 
prin utilitate ceeace-i lipsea ca frumuseţe. 

— Sunt sigur că-l scot din încurcătură, spunea d. Pell. 


— Serios? întrebă persoana căreia îi era făcută 
încredințarea. 

— Cât se poate de sigur, replică d. Pell. Înţelegi însă că 
dacă dădea peste vreun avocat nepriceput, nu mai 
garantam de urmări. 

— Da?! exclamă celălalt cu gura căscată. 

— Nu, n-aş fi garantat, repetă d. Pell. 

Îşi strânse buzele, încruntă din sprâncene şi clatină 
misterios din cap. 

Locul unde se ţinea conversaţia era cârciuma din faţa 
Curţii insolvabililor; iar persoana căreia d. Pell se adresa, 
nu era alta decât d. Weller-bătrânul. El venise acolo să 
consoleze şi să mângâie pe-un prieten al său, a cărui cauză 
urma să fie dezbătută în acea zi, şi pe al cărui avocat îl 
consulta în clipa aceea. 

— Dar unde o fi George? întrebă bătrânul Weller. 

D. Pell arătând cu capul în direcţia unei încăperi din fund, 
d. Weller se duse numaidecât acolo unde, când intră, vreo 
şase confraţi îl salutară cât se poate de călduros şi de 
măgulitor, în semn de mare bucurie. Domnul insolvabil care 
căpătase o pasiune rentabilă, însă imprudentă, pentru 
crearea de staţii de poştă, părea foarte sănătos şi se 
străduia să-şi domolească neliniştile consumând crevete şi 
bere neagră. 

Salutul schimbat între d. Weller şi prieteni se mărgini doar 
la gestul obişnuit pe care, când se întâlneau, îl făceau cei 
de-o meserie, adică prin răsucirea din încheietură a mâinii 
drepte şi mişcarea totodată, în aer, a degetului mic. Am 
cunoscut cândva doi vizitii vestiți (bieţii de ei, sunt răposaţi 
acum) care erau gemeni şi între care exista afecțiunea cea 
mai sinceră, mai devotată. Ei se întâlneau zilnic timp de 
douăzeci şi patru de ani pe drumul care duce spre Dover, 
fără să schimbe vreodată alt salut decât acela descris mai 
sus; şi totuşi, când unul dintre ei muri, celălalt începu să 
tânjească şi îl urmă curând. 


— Ei, George, cum merge? întrebă d. Weller-senior 
scoţându-şi redingota şi aşezându-se cu gravitatea-i 
obişnuită. Chestia e-n regulă? Este plin înăuntru? 

— E-n regulă, bătrâne, glăsui domnul care se afla la 
ananghie. 

— A trecut la altu' iapa sură? întrebă d. Weller cu nelinişte. 

George făcu un semn afirmativ. 

— Bun, e-n regulă, zise d. Weller. Au avut grijă şi de 
trăsuri? 

— Sunt puse la adăpost, răspunse George sucind capul la 
vreo şase crevete şi înghiţindu-le fără zăbavă. 

— Foarte bine, foarte bine, încuviinţă d. Weller. Ia bine 
seama totdeauna când cobori o pantă. Foaia de drum e- 
ntocmită cum trebuie? 

— 'Toate socotelile, domnule, rosti Pell ghicind gândul d-lui 
Weller, toate-s clare şi mulţumitoare, atâta cât e cu putinţă 
să le faci cu pana şi cerneala. 

D. Weller dădu din cap în semn de aprobare şi apoi, 
înturnându-se spre d. Pell, îi spuse, arătându-l pe prietenul 
său George: 

— Când pune şeaua pe el? 

— Păi, glăsui d. Pell, e al treilea pe listă şi cred că-i vine 
rândul cam într-o jumătate de ceas. I-am spus secretarului 
meu să mă-nştiinţeze din timp. D. Weller îl examină pe 
avocat cu mare admiraţie, din tălpi până în creştet, şi-l 
întrebă cu ifos: 

— Ce vreţi să luaţi, dom'le? 

— O, eşti foarte... pe onoarea mea, n-am obiceiul să... într- 
adevăr aşa devreme că acum, abia... Eh, poţi să-mi aduci, 
draga mea, rom de trei penny. 

Domnişoara servantă, care anticipase încheierea 
cuvintelor, puse un pahar în faţa lui Pell şi se retrase. 

— Domnilor, spuse d. Pell privind întreaga societate, urez 
noroc prietenului dumneavoastră! Nu-mi place să mă laud, 
domnilor, n-am obiceiul ăsta; cu toate astea nu mă pot opri 
de-a spune că dacă prietenul dumneavoastră nu avea 


norocul să cadă în mâini care... Dar lasă... Domnilor, în 
sănătatea dumneavoastră! 

Golindu-şi paharul cât ai clipi din ochi, d. Pell plescăi din 
buze şi privi satisfăcut cercul vizitiilor care, de bună seamă, 
se uitau la el ca la un zeu. 

— Staţi, reluă omul legii, ce spuneam, domnule? 

— Mi se pare că făceaţi obsirvaţia cum că n-o să vă daţi 
înapoi de la încă un pahar, glăsui d. Weller cu o gravitate 
poznaşă. 

— Haha! râse d. Pell. Nu e rău, nu e rău! Acum de 
dimineaţă ar fi grozav... Stai, ştiu eu, draga mea... Poţi să 
mai aduci unul, dacă vrei. Hm! 

Ultimul sunet reprezenta o tuse solemnă, plină de 
demnitate, pe care d. Pell o socotea justificată, remarcând 
printre auditori o pornire indecentă spre veselie. 

— Domnilor, reluă d. Pell, defunctul lord cancelar ţinea 
mult la mine. 

— Şi era foarte onorabel din partea lui, îl întrerupse d. 
Weller. 

— S-auzim! S-auzim! strigă clientul avocatului. Şi de ce să 
nu ţie? 

— A, da; într-adevăr, de ce să nu ţie? repetă un om cu fata 
foarte roşie, care nu rostise încă nimic până atunci şi care 
părea că altceva nu mai are de spus. De ce nu? 

Un murmur de încuviinţare trecu din om în om. 

— Mi-aduc aminte, domnilor, rosti d. Pell, că luând masa cu 
el odată... nu eram decât noi doi, dar totul era splendid ca 
şi cum ar fi fost aşteptate douăzeci de persoane; sigiliul cel 
mare se afla pe-o măsuţă la dreapta sa, iar un om cu perucă 
Cu COC, cu ciorapi de mătase şi acoperit cu-o armură, păzea 
sceptrul, ţinând sabia scoasă... aşa se face totdeauna, 
domnilor, zi şi noapte; deodată el îmi zice: „Pell, fără 
mofturi; Pell, eşti un om de talent; poţi să scapi pe cine vrei 
la Curtea insolvabililor. Ţara trebuie să fie mândră de 
dumneata, Pell”. Astea-s vorbele lui. „Excelenţă, îi spusei 


eu, mă măguliţi.” „Pell, zise el, să fiu blestemat dacă te 
măgulesc!.” 

— A spus el aşa? îl întrerupse d. Weller. 

— A spus. 

— Ei bine, eu zic atunci că parlamentul trebuia să-l puie la 
amendă, şi, dacă era un sărman, nici vorbă că-l punea. 

— Ba nu, scumpe domn, se împotrivi d. Pell; îmi vorbea cu 
toată încrederea. 

— Cu ce? 

— Cu toată încrederea. 

— Aha! foarte bine! replică d. Weller după câteva clipe de 
gândire. Dacă se da răilor cu toată încrederea, apăi se 
schimbă chestia. 

— Fireşte, deosebirea este vădită. 

— Se schimbă chestia cu totul. Urmaţi, dom'le. 

— Nu, nu mai urmez, declară d. Pell cu voce joasă, plin de 
seriozitate. Mi-ai adus aminte, domnule, că era particulară 
conversaţia aceea... particulară şi confidențială, domnilor. 
Domnilor, eu sunt un om al legii. S-ar putea să fiu foarte 
stimat în profesiunea mea; dar s-ar putea să nu fiu. Ştie 
oricine. Eu nu spun nimic. S-au mai făcut în camera aceasta 
observaţii injurioase cu privire la memoria nobilului meu 
prieten. Mă veţi scuza, domnilor; am fost imprudent... îmi 
dau seama că n-am drept să vorbesc despre subiectul 
acesta fără consimţământul lui. Îţi mulţumesc, domnule, îţi 
mulţumesc. 

Răcorindu-se astfel, d. Pell îşi vâri mâinile în buzunare, 
zornăi cu o hotărâre dârză trei jumătăţi de penny şi-şi roti 
ochii încruntaţi. 

Abia îşi exprimase virtuoasa hotărâre, când băiatul şi 
geanta albastră, doi tovarăşi nedespărţiţi, dădură buzna în 
încăpere spunând (adică numai băiatul spuse, geanta 
albastră neluând parte la această vestire) că procesul urma 
să înceapă numaidecât. Deîndată ce auziră vestea, cei de 
faţă se grăbiră, într-un suflet, să treacă strada şi se 
înghiontiră ca să poată răzbi în sală - ceremonie prealabilă 


care, în cazuri obişnuite, era calculată să dureze între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de minute. 

D. Weller, care era voinic, se năpusti cel dintâi în mulţime 
cu nădejdea fermă că va ajunge, în cele din urmă, într-un 
loc convenabil; dar succesul nu răspunse pe deplin 
aşteptării sale, căci uitând să-şi scoată pălăria de pe cap, ea 
îi fu vârâtă peste ochi de o persoană invizibilă ale cărei 
degete de la picioare le strivise cu greutatea-i 
considerabilă. Individul regretă, pare-se, pornirea sa 
năvalnică, deoarece, în clipa următoare, murmurând o 
nedesluşită exclamaţie de mirare, îl trase pe bătrân în sală 
şi, cu sforţări violente, îi descoperi capul şi faţa. 

— Samivel! strigă d. Weller când putu să-l vadă pe 
salvator. 

Sam dădu din cap. 

— Eşti un fiu tare iubitor, tare ascultător! Auzi, să-i faci tu 
una ca asta părintelui tău, la anii lui bătrâni! 

— De unde puteam să ştiu că eşti dumneata? Crezi că pot 
să te recunosc după greutatea piciorului? 

— Hm, într-adevăr, Sam, încuviinţă d. Weller domolindu-se 
îndată. Dar ce faci aici? Jupână-tu' n-are nici o afacere aici, 
Sammy. N-au să schimbe virdictul, Sammy; n-au să-l 
schimbe. 

Şi d. Wdler clătină din cap cu o gravitate judiciară. 

— Căpăţână bătrână şi-ndărătnică! exclamă Sam. Mereu îi 
tot dă zor cu virdicte şi alebiuri! Cine ţi-a spus că-i vorba de 
virdicte? 

D. Weller nu răspunse, dar iarăşi clătină din cap cu 
solemnitate atoateştiutoare. 

— Nu-ţi mai bălăbăni aşa bostanul, că-l scoţi din rădăcină 
cu totul, continuă Sam enervat. Poartă-te cumsecade. Te-am 
căutat aseară la Marchizul de Granby. 

— Pe alde marchiza de Granby ai văzut-o, Sammy? întrebă 
d. Weller cu un oftat. 

— Da. 

— Ce mutră avea biata femeie? 


— Foarte hazlie. Îmi închipui că se paradeşte treptat de 
prea mult licher de ananas şi alte leacuri tari de acelaşi soi. 

— Crezi, Sammy?! exclamă d. Weller senior, plin de 
interes. 

— Da, da, sigur. 

D. Weller luă mâna fiului său, o strânse, apoi îi dădu 
drumul; atitudinea sa nu desvăluia nici temere, nici durere, 
ci oglindea mai degrabă expresia blândă a speranţei. O rază 
de resemnare şi chiar de voioşie trecu pe chipul său în timp 
ce spunea domol: 

— Cu totul sigur, Sammy, nu sunt; n-aş vrea să zic sus şi 
tare că aşa e, ca să nu mă trezesc cu o dizamăgire; însă mi 
se pare şi mie, băiatule, mi se pare şi mie că pastorul a 
căpătat o boală de ficat. 

— Arată rău? întrebă Sam. 

— E galben din cale-afară, replică părintele; numai nasul îi 
e roşu ca niciodată. Pofta de mâncare, aşa şi-aşa; însă trage 
la măsea de zici ce-i asta. 

În vreme ce d. Weller rostea ultimele cuvinte, câteva idei 
asociate cu lichiorul de ananas îi treceau probabil prin 
minte, căci căzu pe gânduri, posomorât; dar îşi reveni, 
foarte repede, după cum s-a dovedit din alfabetul întreg de 
clipiri din ochi pe care avea obiceiul să le facă numai în 
momente de mare mulţumire. 

— Haide, să venim acum la chestia mea, reluă Sam. 
Deschide urechile şi nu sufla o vorbă până nu isprăvesc. 

După scurtul îndemn, Sam istorisi cât mai pe scurt ultima 
şi memorabila conversaţie ce o avusese cu d. Pickwick. 

— Sărmanul de el! exclamă d. Weller-senior. Să rămâie 
singur acolo, fără să-l ajute suflare de om! Asta nu se poate, 
Samivel, nu se poate. 

— Păi, crez şi eu că nu se poate, încuviinţă Sam; nu e 
nevoie să-mi mai spui dumneata; o ştiam înainte de a veni 
aici! 

— Au să-l mănânce de viu, Sammy! exclamă d. Weller. 

Sam dădu din cap în semn că era de aceeaşi părere. 


— A intrat acolo necopt, Sammy, rosti d. Weller metaforic, 
şi o să iasă aşa de rumenit, că nici pretenii lui fameliari n-o 
să-l mai cunoască. Un porumbel fript nu e nimic pe lângă ce 
o să fie el, Sammy. 

Sam repetă semnul. 

— Nu trebuie să se întâmple, Samivel! continuă d. Weller 
cu gravitate. 

— N-o să se întâmple nici în ruptul capului, spuse Sam. 

— Fireşte că nu, urmă d. Weller. 

— Dumneata îi tragi întruna cu prorociile - exclamă Sam - 
ca Nixon ăla din poveste, roşcovanul, pe care-l vezi zugrăvit 
în cărţile de şase penny! 

— Cine-i ăla, Sammy? întrebă d. Weller. 

— Cine a fost, cine n-a fost, răspunse Sam, ce mai tura- 
vura, birjar n-a fost; şi. Asta-i tot. 

— Eu ştiu un rândaş cu numele ăsta, spuse d. Weller pe 
gânduri. 

— Nu-i ăsta, glăsui Sam; domnul de care ţi-am vorbit era 
un proroc. 

— Ce-i aia, proroc? întrebă d. Weller privindu-şi fiul cu 
severitate. 

— Păi, ce să fie? Un om care spune ce-o să se întâmple, 
răspunse Sam. 

— Tare aş vreg să-l cunosc şi eu, Sammy. Poate că m-ar 
lămuri puţintel asupra boalei de ficat despre care ţi-am 
pomenit adineaori. În orice caz, dacă a dat ortu' popii şi n-a 
lăsat cu limbă de moarte nimănui afacerile lui - s-a zis. Ei, şi 
mai departe, Sammy? întrebă d. Weller oftând. 

— Uite, a proorocit ce-o să se-ntâmple luţ stăpânumeu 
dacă rămâne singur, reluă Sam. Vezi cumva o cale să-l 
îngrijim? 

— Nu, Sammy, nu! răspunse d. Weller îngândurat. 

— Nici o cale? 

— Nu, niciuna... doar dacă... şi o rază de înţelegere lumină 
chipul d-lui WelleR. Începu să vorbească încet, în şoaptă, şi, 
apropiindu-se de odrasla sa, îi spuse la ureche: Doar dacă l- 


am scoate înfăşurat într-o saltea, fără ştirea temnicerului, 
Sammy, sau dacă am pune pe el nişte ţoale de babă cu un 
voal verde. 

Sam primi ambele sugestii cu un dispreţ neaşteptat şi 
repetă întrebarea. 

— Nu, zise bătrânul. Dacă nu vrea să te lase să rămâi 
acolo, nu văz nici o altă cale. Nu-i chip să scape, Sammy... 
nu-i chip. 

— Ei, atunci să-ţi spui eu cum e, zise Sam. Am să te rog să- 
mi împrumuţi douăşcinci de lire sterline. 

— Şi la ce bun? întrebă d. Weller. 

— Stai să vezi, replică Sam. Poate că după cinci minute ai 
să-mi ceri banii-napoi; eu am să spui că nu vreau să ţi-i dau 
şi-am să mă iau la harţă cu dumneata. Şi dumneata eşti în 
stare să ceri arestarea propriului fiu pentru nimica toată. 
Eşti în stare să-l trimeţi la puşcărie, nu-i aşa, bagabont 
denaturat ce eşti? 

Părintele şi fiul schimbară atunci un cod întreg ds semne şi 
de gesturi telegrafice cu tâlc, după care d. Weller-bătrânul, 
se aşeză pe o treaptă de piatră şi se porni pe un râs straşnic 
încât se înroşi la faţă ca para focului. 

— Ce te-a apucat?! exclamă Sam indignându-se de 
pierderea de timp. Stai ca ţaţa-n piaţă şi te umfli de râs, 
când avem atâtea de făcut! Unde e gologanii? 

— În cufăr, Sammy, în cufăr, spuse d. Weller redând 
trăsăturilor sale expresia lor obişnuită. Ţine-mi pălăria, 
Sammy. 

Descotorosit de povara aceasta, d. Weller îşi răsuci brusc 
trupul într-o parte şi, cu o mişcare iscusită, reuşi să-şi 
strecoare mâna dreaptă într-un buzunar imens de unde 
scoase în cele din urmă, cu chiu cu vai, un portofel mare in- 
octavo, închis cu o enormă curea de piele. Scoase din el 
două sfârcuri de bici, trei sau patru catarame, o punguliţă 
cu o mostră de ovăz şi, în sfârşit, un sul de bancnote foatre 
murdare; numără suma cerută şi i-o înmână lui Sam. 


— Iar acum, Sammy, spuse bătrânul după ce băgă la loc, în 
portofel, sfârcurile, cataramele şi punga, şi după ce din nou 
depuse portofelul în fundul aceluiaşi buzunar; acum, 
Sammy, cunosc pe un gentelman care o să facă pentru noi 
restul treburilor, în doi timpi... un stâlp al legii, Sammy, care 
are creier ca broaştele, împrăştiat în tot corpul, şi care-i 
ajunge până-n buricul deştelor; un prieten al lordului 
cancelar, care nu era nevoie să facă decât un semn ca să te 
închiză pe toată viaţa dacă voia. 

— Stai, fără asta, îl întrerupse Sam. 

— Fără ce? 

— Fără mijloace necostituţionale. După mişcarea 
perpetuă, habeas corpus e unul din cele mai năstruşnice 
lucruri care a fost născocite vreodată. Am citit asta de 
multe ori în gazete. 

— Ei, şi ce legătură are cu noi? 

— Uite: eu vreau să încurajez născocirea şi să ajung prin 
ea la puşcărie. Nu vreau să intru în cârdăşie cu 
cancelarul... nu-mi place. Poate că nu e sănătos în ce 
priveşte ieşirea de acolo. 

Rămânând în privinţa asta la hotărârea fiului său, d. Weller 
se duse îndată să-l caute pe savantul Solomon Pell şi să-i 
comunice dorinţa de a căpăta fără întârziere un mandat de 
arestare pentru suma de douăzeci şi cinci de lire sterline, 
plus cheltuielile, contra unui oarecare Samuel Weller; 
cheltuielile ivite urmând să fie plătite dinainte lui Solomon 
Pell. 

Avocatul era foarte bine dispus, căci vizitiul cu buclucul, 
clientul lui, fusese achitat. 

Aprobă cu tărie dragostea lui Sam pentru stăpân, declară 
că fapta lui îi reamintea mult propriile sale sentimente de 
devotament pentru prietenul său, cancelarul, şi-l duse 
îndată pe d. Weller-bătrânul la Temple să jure cu privire la 
datoria a cărei declarare fusese ticluită pe loc de micul 
secretar, asistat de geanta albastră. 


În răstimp, fiind mai întâi recomandat domnului ce 
scăpase cu obraz curat, şi prietenilor săi, ca odraslă a d-lui 
Weller, de la Sălbăticuţa, Sam fu primit cu o distincţie 
vădită şi invitat să ciocnească împreună în cinstea acestei 
ocazii - invitaţie pe care el o acceptă fără să se dea în lături. 

Voioşia domnilor din această categorie are de obicei un 
caracter grav şi liniştit; însă motivele de acum erau 
deosebit de sărbătoreşti, şi ca atare ei se lepădară, în mod 
proporţional, de gravitatea lor obişnuită. După câteva 
închinări destul de zgomotoase în cinstea şefului 
comisarilor şi a d-lui Solomon Pell, care arâtase zilele 
acestea o iscusinţă atât de covârşitoare, un domn cu o faţă 
plină de pete stacojii şi cu un şal albastru propuse ca cineva 
să cânte un cântec. Sugestia cea mai lămurită a fost ca 
domnul cu pete stacojii, dornic de a auzi un cântec - să 
cânte el. La aceasta, domnul cu pete stacojii se împotrivi cu 
încăpățânare şi oarecum întărâtat; urmă, aşa cum se 
întâmplă destul de des în astfel de cazuri, o discuţie destul 
de aprinsă. 

— Domnilor, spuse clientul d-lui Pell, decât să tulburăm 
armonia acestei încântătoare reuniuni, poate că domnul 
Samuel Weller va binevoi să delecteze societatea. 

— Zău, domnilor, glăsui Sam, nu prea sunt depriims să 
cânt fără enstrument; dar ce nu face omul pentru o viaţă 
liniştită, cum zicea ăla când şi-a luat în primire locul de 
paznic la un far. 

Cu această introducere, d. Samuel Weller dădu drumul 
deodată legendei zguduitor de frumoasă pe care ne 
îngăduim s-o cităm mai jos, căci ne închipuim că nu e 
cunoscută de toată lumea. Am dori să atragem cu deosebire 
atenţia asupra disilabelor care încheie primul şi al patrulea 
vers, şi care nu numai că permit cântăreţului să-şi tragă 
răsuflarea, dar înlesnesc mult şi măsura. 

| 

Odată îndrăzneţul Turpin, hep-hep, hep-hep! 

Pe iapa lui cea neagră, gonea n galop turbat. 


Când iată un episcop trântit într-o trăsură ieşise la 
plimbare, da, pe şosea, hep-hep! 

După trăsură, atuncea, Turpin iuţeşte pasul şi vrând să 
vadă cine-i, îşi bagă capu-n ea; „De nu-i Turpin, tâlharul 
care îşi vâră nasul, Gândeşte episcopul - păi, dracu să mă 


LLA 


la . 


(Corul) 

De nu-i Turpin, tâlharul care îşi vâră nasul, Gândeşte 
episcopul - păi, dracu să mă ia. 

II. 

Grăi Turpin: „Lu vorba ai să-ţi înghiţi, hep-hep! 

Prea sfinte, şi cu gloanţe ţi-o voi servi-o, sos”. 

De la oblânc el scoate pistolul şi, frumos, În gură-i trage- 
un glonte cât ai clipi, hep-hep! 

Dar vizitiul care papara nu-i plăcea dă iute bici la cai şi în 
galop porneşte; 

Turpin, cu două gloanţe, în spate-l altoieşte, Şi astfel îl 
convinge că trebuie să stea. 


(Corul, cu ton batjocoritor). 

Turpin, cu două gloanţe, în spate-l altoieşte, Şi astfel îl 
convinge că trebuie să stea. 

— Declar că acest cântec ne cam ia pe noi peste picior, 
glăsui domnul cu pete stacojii, întrerupându-l. Să ni se 
spuie numele vizitiului. 

— Habar n-are nimeni, lămuri Sam; n-avea carte de vizită 
în buzunar. 

— Sunt contra ca să se vâre politica aici, reluă domnul cu 
pete stacojii pe faţă. Constat că, în soţietatea prezentă, 
cântecul ăsta e politic şi, ceea ce e cam acelaşi lucru, că nu 
este adevărat. Eu zic că vizitiul n-a dat bir cu fugiţii, ci că a 
murit vitejeşte... vitejeşte ca un cocoş, şi nu dau voie să se 
spuie contrar. 

Deoarece domnul cu pete stacojii vorbea plin de energie şi 
hotărâre, şi pentru că opiniile societăţii păreau deosebite în 


această privinţă, plana primejdia de-a se isca noi certuri, 
când d. Weller şi d. Pell sosiră tocmai la timp. 

— E în regulă, Sammy, spuse d. Weller. 

— Ofiţerul va fi aci la orele patru, glăsui d. Pell. Îmi 
închipui că n-o să fugi până atunci. Hahaha! 

— Poate că pân-atunci o să se căiască crudul meu părinte, 
îngăimă Sam cu un rânjet până la urechi. 

— A, nu! declară d. Weller-senior. 

— Te rog! Continuă Sam. 

— Pentru nimic în lume, ripostă neînduplecatul creditor. 

— Îţi dau poliţe prin care îţi plătesc câte şase penny pe 
lună. 

— Nu vreau, răspunse d. Weller. 

— Hahaha! foarte bună chestia, foarte bună! exclamă d. 
Solomon Pell, care-şi întocmea mica notă de cheltuieli. 
Foarte hazlie întâmplare, nu zău! Benjamin, copiază asta! şi 
d. Pell zâmbi iarăşi arătând d-lui Weller totalul. Mulţumesc, 
mulţumesc, glăsui omul legii luând bancnotele unsuroase 
pe care bătrânul vizitiu le scotea din portofel. Trei lire şi 
zece şilingi, plus o liră şi şase şilingi face cinci lire sterline. 
Foarte îndatorat, domnule Weller... fiul dumitale e un flăcău 
foarte interesant. Da - da, domnule, e o trăsătură foarte 
lăudabilă în caracterul unui tânăr, da - da! adăugă d. Pell 
zâmbind grațios în juru-i şi băgând banii în buzunar. 

— Straşnică poznă! glăsui d. Weller, chicotind; un adevărat 
copil minune. 

— Un copil risipitor, domnule, sugeră d. Pell cu blândeţe. 

— Lăsaţi, dom'le, zise d. Weller cu demnitate. Ştiu eu ce 
ştiu. Când n-oi şti, o să vă întreb pe dumneavoastră. 

În răstimp sosi ofiţerul. Sam devenise aşa de popular, că 
domnii adunaţi acolo se hotărâră să-l însoţească în corpore 
la închisoare. Porniră deci la drum; reclamantul şi pârâtul 
mergeau la braţ; ofiţerul era în frunte, iar opt vizitii vânjoşi 
formau ariergarda. Se opriră la cafeneaua din Sergeant's 
Inn să se răcorească şi, după ce puseră la punct toate 
formele legale, alaiul porni din nou. 


A stârnit oarecare vâlvă în Fleet Street toana hazlie a 
celor opt domni care stăruiau să meargă în front câte patru. 
Hotărâră că se impunea să-l lase în urmă pe domnul cu pete 
stacojii pentru a boxa cu un hamal, şi se înţeleseră să-l ia la 
înapoiere. Dealtminteri, nu s-au întâmplat pE. Drum decât 
aceste incidente mărunte. Când ajunseră la poarta 
închisorii, cei din alai, sub conducerea reclamantului, 
scoaseră trei năpraznice urale pentru pârât şi, după ce 
dădură mâna cu el, plecară. 

Fiind predat în regulă în grija gardianului temniţei, spre 
imensa uimire a lui Roker şi chiar spre emoția evidentă a 
flegmaticului Neddy, Sam intră numaidecât în închisoare, se 
duse de-a dreptul la uşa camerei stăpânului său şi bătu la 
uşă. 

— Intră! spuse d. Pickwick. 

Sam se ivi, îşi scoase pălăria şi zâmbi. 

— A, Sam, dragul meu! spuse d. Pickwick vădit încântat că 
revede pe umilu-i prieten; ieri, nu aveam intenţia să te 
jignesc prin cele ce ţi-am spus, credinciosul meu servitor. 
Pune colo pălăria, Sam, şi lasă-mă să-ţi explic ceva mai pe 
larg părerile mele. 

— 'Ţineţi neapărat acum, dom'le? 

— Da, desigur. Dar de ce nu acum? 

— Aş vrea mai încolo, dom'le. 

— De ce? 

— Pentru că... glăsui Sam ezitând. 

— Pentru că ce? întrebă d. Pickwick, neliniştit de 
atitudinea servitorului său. Vorbeşte limpede, Sam. 

— Pentru că... am o mică chestie pe care trebuie s-o 
aranjez. 

— Ce chestie? întrebă d. Pickwick, uimit de aerul încurcat 
al lui Sam. 

— Nimic deosebit, dom'le. 

— A, spuse d. Pickwick zâmbind, dacă nu-i nimic deosebit, 
atunci poţi să vorbeşti cu mine mai întâi. 


— Crez ca e mai bine să termen cu chestia mea, replică 
Sam şovăind iarăşi. 

D. Pickwick păru surprins, însă tăcu. 

— La urma urmelor... spuse Sam oprindu-se deodată. 

— Ei, ce? Vorbeşte, Sam! îl îndemnă d. Pickwick. 

— La urma urmelor, rosti Sam ou o sforţare disperată, 
poate că ar fi mai bine să-mi caut un pat înainte de toate. 

— Un pat! excliamă d. Pickwick plin de uimire. 

— Da, un pat, dom'le, sunt întemnițat; am fost arestat azi 
după amiază pentru datorii. 

— Arestat pentru datorii?! exclamă d. Pickwick căzând pe 
un scaun. 

— Da, dom'le, pentru datorii, şi omul care m-a băgat aici n- 
o să-mi dea drumul până nu ieşiţi dumneavoastră. 

— Pentru Dumnezeu! strigă d. Pickwick. Ce vrei să spui? 

— Ce spui, dom'le, e că sunt întemnițat, chiar de ar fi să 
dureze patruzeci de ani! Ba încă îmi pare foarte bine; iar 
dacă eraţi în Newgate, s-ar fi întâmplat la fel. Acum ştiţi 
totul; şi cu asta, basta! 

După ce rosti cuvintele acestea pe care le repetă apăsat, 
cu violenţă, Sam îşi trânti pălăria de podea, într-o stare de 
agitaţie foarte neobişnuită la el; apoi, încrucişându-şi 
braţele, îl privi pe stăpân în faţă, cu tărie. 

CAPITOLUL XLIV. 

Tratează despre felurite mici întâmplări petrecute în 
închisoarea Fleet, precum şi despre misterioasa conduită a 
d-lui Winkle; şi unde vedem cum bietul deţinut de la 
Cancelarie a scăpat în sfârşit de chinuri. 

Pe d. Pickwick îl mişcase prea mult devotamentul călduros 
al lui Sam ca să-şi poată manifesta în vreun fel supărarea 
sau nemulţumirea în faţa hatărârii pripite a acestuia de a se 
lăsa de bună voie, pentru cine ştie câtă vreme, întemnițat. 
Singurul amănunt asupra căruia stărui să ceară o lămurire 
era numele creditorului lui Sam; dar tocmai asupra acestui 
punct d. Weller refuză tot atât de stăruitor să dea vreo 
explicaţie. 


— N-ar folosi la nimic, dom'le, repeta Sam întruna. E un 
individ răutăcios, hapsân, cărpănos şi răzbunător, care a 
făcut totul dinadins şi mi-a purtat la inimă o pică aşa de 
mare, că nimic nu l-a mai putut îmblânzi, cum zicea cuviosul 
vicar despre gentelmenul umflat ca un burduf, care spunea 
că mai bine îi lasă nevesti-si averea decât să bage banii într- 
o capelă. 

— La drept vorbind, Sam, se împotrivi d. Pickwick, suma 
este aşa de mică, încât s-ar putea plăti foarte uşor; şi, 
deoarece eu m-am hotărât să te păstrez în slujbă, ar trebui 
să ştii că mi-ai fi mult mai de folos afară. 

— Vă foarte mulţumesc, dom'le, rosti d. Welller grav, însă 
n-aş vrea. 

— Ce n-ai vrea? 

— N-aş vrea să mă-ncovoi şi să cer un hatâr duşmanului ăl 
rău. 

— Dar nu înseamnă că-i ceri un hatâr dacă îi înapoiezi 
banii, Sam, raţionă d. Pickwick. 

— Lertaţi-mă, dom'le, ar fi un mare hatâr daca i-aş plăti, 
căci nu merită. Aşa se prezantează chestia, dom'le. 

Fiindcă d. Pickwick îşi frecă nasul oarecum supărat, d. 
Weller socoti de cuviinţă să schimbe vorba. 

— Dom'le, zise el, hotărârea mea e luată din prinţip, ca şi a 
dumneavoastră, şi asta-mi aduce aminte de ăla care s-a 
omorât din prinţip. Cu siguranţă că o ştiţi, dom'le. 

Ajungând la acest pumct, Sam tăcu şi aruncă stăpânului 
său, cu coada ochiului, o uitătură comică. 

— Nu înţeleg de ce... „cu siguranţă”, Sam? spuse d. 
Pickwick cedând treptat nevoii de-a zâmbi, în ciuda 
neplăcerii pe care i-o pricinuise încăpăţânarea lui Sam. 
Faima domnului în chestiune n-a ajuns niciodată la urechile 
mele. 

— Nu, 'dom'le? Mă miră, dom'le; era slujbaş în birourile 
guvernului. 

— Serios? 


— Da, dom'le; şi era un gentelmen simpatic, unul din 
tagma ălora grijulii, cu tipicuri, care îşi pune în picioare 
ciubote de gumă ca nişte găleți când e timpul ploios şi care 
n-are alt prieten mai aproape de inima lor decât o blăniţă 
de iepure. El făcea economiii, din prinţip; îmbrăca în fiecare 
zi o cămaşă curată, din prinţip; nu vorbea niciodată cu vreo 
rudenie, din prinţip, de teamă c-o să-i ceară bani; în sfârşit, 
era o fire cât se poate de simpatică. Se tundea la câte 
cinşpe zile, din prinţip, şi se abona la croitorul său pe baza 
prinţipului economic: trei veşminte pe an, şi pe alea vechi le 
dădea înapoi. Pentru că era un gentelmen foarte chibzuit, 
mânca în fiecare zi, în acelaşi loc, c-un şiling şi nouă penny. 
Şi mânca straşnic pentru un şiling şi nouă penny - zicea 
ades jupânul vărsând şiroaie de lacrimi - fără să mai 
pomenesc de cum aţâţa focul iarna - pricinuindu-i o pagubă 
bună de patru penny şi jumate pe zi - şi cu ce ochi se uita 
jupânul la foc, care elpână şi treaba asta o făcea după tipic. 
„Dă-mi gazeta după ce isprăveşte de citit domnul de colo”, îl 
batea la cap în fiecare zi pe chelner când venea la birt. 
„Vezi de Times, Thomas; vreau să mă uit prin Morning 
Herald când o fi liber; nu uita să ceri Chronicle, şi dă-mi 
Advertiser”. Îşi pironea apoi ochii pe ceas şi ieşea cu un 
sfert de minut înainte ca băiatul care aducea ziarul de 
seară să se fi ivit, îi aţinea calea, şi se apuca apoi să citească 
cu atâta luare aminte şi stăruinţă, că îi împingea la 
desperare şi-i scotea din pepeni pe muşteriii ăilalţi, mai cu 
seamă pe un bătrânel foarte mânios; chelnerul era nevoit să 
stea toată vremea cu ochii pe el, în clipele alea, ca nu 
cumva să-l împingă păcatul pe bătrânel de a săvârşi cu 
cuțitul cine ştie ce faptă nesăbuită. Dom'le, stătea acolo, 
ocupând cel mai bun loc timp de trei ceasuri, şi 
nemaiconsumând după masă decât un pui de somn; pe 
urmă, se ducea la o cafenea, câteva străzi mai încolo, unde 
dădea peste cap o ceşcuţă cu cafea şi patru pesmeţi, după 
care se înapoia la Kensington şi se culca. Într-o noapte i s-a 
făcut foarte rău; trimete după doftor, vine doftorul într-o 


trăsură verde, cu un fel de trepte ca-n Robinson Crusoe, pe 
care putea să le lase când cobora şi să le ridice după ce 
urca, pentru ca vizitiul să nu fie nevoit să se dea jos şi să se 
facă de râsul lumii, arătând că n-are decât o livrea cu 
pantaloni de coloare ce nu se potrivea. „Ce ai?” zice 
doftorul. „Mi-e foarte rău”, zice bolnavul. „Ce ai mâncat?” 
zice doftorul. „Friptură de vițel”, zice bolnavul. „Care e 
ultimul lucru pe care l-ai înghiţit?” zice doftorul. „Pesmeţi, 
zice bolnavul”. „Asta e cauza, zice doftorul! Am să-ţi trimet 
pe dată o cutie cu pilule, şi să nu mai iei”, zice el. „Ce sănu 
mai iau? zice bolnavul; pilule?”. „Nu; pesmeţi”, zice 
doftorul. „De ce? zice bolnavul ridicându-se. De cinşpe ani 
mănânc, din prinţip, câte patru pe seară”. „Din prinţip, ai 
face bine să te laşi păgubaş!”, zice doftorul. „Pesmeţii e 
sănătoşi, dom'le”, zice bolnavul. „Pesmeţii nu e sănătoşi, 
dom'le”, zice doftorul ieşindu-şi din sărite. „Dar e aşa de 
ieftini, zice bolnavul coborând niţel glasul, şi te satură aşa 
de bine pentru preţul ăsta”- „N-are a face preţul, zice 
doftorul, pentru dumneata e prea scumpi; prea scumpi, 
chiar de ţi s-ar plăti să-i mănânci. Patru pesmeţi pe seară! 
zice el, asta te dă gata în şase luni.” Bolnavul îl privi o 
bucată de vreme drept în faţă şi, la urmă, îi spuse după ce 
chibzui bine: „Suniteti sigur, dom'le?” „Bag mâna în foc”, 
zice doftorul., Câţi pesmeţi credeţi c-ar trebui să mănânc 
dintr-odată, ca să mor?” zice bolnavul. „Nu ştiu”, zice 
doftorul. „Credeţi că dacă aş mânca de o jumătate de 
coroană, m-ar ucide?” zice bolnavul. „Se prea poate”, zice 
doftorul. „De trei şilingi ar fi sigur, nu e aşa”, zice bolnavul. 
„Desigur”, zice doftorul. „Prea bine, zice bolnavul. Bună 
seara”. A doua zi se scoală, aprinde focul, trimite să i se 
cumpere de trei şilingi pesmeţi, îi prăjeşte, îi mănâncă, şi-şi 
sboară creierii. 

— Dar de ce a făcut asta? întrebă brusc d. Pickwick, 
zguduit la culme de deznodământul tragic al povestirii. 

— De ce a făcut asta, dom'le? repetă Sam. Ca să 
dovedească marele lui prinţip, cum că pesmeţii e sănătoşi şi 


ca să arate că nimeni nu putea să-l scoată din ale lui. 

Prin atari tertipuri oratorice, d. Weller înlătură întrebările 
stăpânului în prima seară a şederii sale la Fleet. În cele din 
urmă, văzând că orice dojană era de prisos, d. Pickwick 
consimţi, deşi cu părere de rău, ca Sam să stea, plătind 
săptămânal, la un cârpaci chel care ocupa o odăiţă într-una 
din galeriile de sus. D. Weller duse în umila încăpere o 
salltea, cele necesare pentru aşternut, închiriate de la d. 
Roker, iar când se întinse noaptea pe pat, se simţi aşa de 
bine, de parcă ar fi crescut în închisoare iar toată familia lui 
ar fi lâncezit de trei generaţii acolo. 

— Totdeauna fumezi, cocoşule bătrân, după ce te-ai 
culcat? întrebă d. Weller pe gazdă după ce amândoi 
intraseră în pat. 

— Da, totdeauna, cocoşule pitic, răspunse cârpaciul. 

— Îmi dai voie să te întreb de ce-ţi faci culcuşul sub masa 
aia de brad? 

— Pentru că totdeauna am fost obişnuit cu un baldachin, 
înainte de a veni aici, şi mi se pa re că picioarele mesei îl 
pot înlocui foarte bine, răspunse cârpaciul. 

— Ai caracter, dom'le! glăsui Sam. 

— N-am aşa ceva, răspunse cârpaciul, clătinând din cap; 
dar dacă vrei să găseşti unul cum trebuie, mă tem c-o să 
cauţi mult şi bine în condica închisorii. 

În răstimpul scurtului dialog de mai sus, d. Weller stătea 
lungit pe saltea, într-un capăt al camerei, şi cârpaciul pe-a 
sa, în capătul celălalt. Odaia era luminată de un opaiţ şi de 
pipa cârpaciului, care lucea sub masă ca un cărbune aprins. 
Oricât de scurtă fusese conversaţia, ea avusese o mare 
influenţă asupra d-lui Weller, care căpătă simpatie pentru 
amfitrion. Ca atare, se ridică în cot şi începu să-l examineze 
cu mai multă luare aminte decât avusese până atunci 
răgazul sau dorinţa. 

Era un om livid, ca toţi cârpacii. Şi avea o barbă aspră, 
deasă; cum o au îndeobşte cârpacii. Figura îi era ciudată, 
cu un aer de bună dispoziţie, cu nişte trăsături colţuroase - 


o piesă lucrată cu măiestrie, împodobită cu o pereche de 
ochi care cândva avuseseră desigur o expresie foarte 
voioasă, căci şi-acum scânteiau. Cârpaciul era în vârstă de 
şaizeci de ani, şi Dumnezeu ştie cât stătuse în închisoare, 
astfel că era destul de curios să descoperi încă într-însul 
ceva care se apropie de veselie sau mulţumire. Scund la 
trup şi, cum stătea chircit în pat, părea atâta de lung cât s- 
ar fi cuvenit să fie de nu ar fi avut picioare. Ţinea în gură o 
pipă groasă, roşie şi, în timp ce fuma, privea opaițul cu o 
linişte într-adevăr demnă de pizmuire. 

— Eşti demult aici? îl întrebă Sam rupând tăcerea care se 
aşternuse o vreme între ei. 

— De doişpe ani, răspunse cârpaciul muşcând, în timp ce 
vorbea, capătul pipei. 

— Ai călcat legea? întrebă Sam. 

Cârpaciul încuviinţă din cap. 

— De ce te încăpăţânezi să-ţi toci viaţa dumneatale aşa de 
prețioasă aici, în cuşca asta vestită? reluă Sam cu oarecare 
asprime. Pentru ce nu te dai bătut şi nu spui cancelarului 
că-ţi pare rău că te-ai abătut de la lege, şi că n-ai să mai 
faci? 

Cârpaciul îşi puse pipa în coltul gurii, ca să zâmbească, şi o 
readuse apoi la locul ei, însă nu răspunse nimic. 

— De ce? stărui Sam cu mai multă tărie. 

— Aha, dumneata nu prea înţelegi lucrurile astea, spuse 
cârpaciul Dar ce crezi că m-a dat la fund? 

— Eh, îmi închipui că ai început ca să faci datorii, glăsui 
Sam curăţind opaițul. 

— N-am fost niciodată dator o lăţcaie, spuse cârpaciul; ia 
să vedem, ghiceşti? 

— Ce mai e şi asta? 

— Un instrument legal. Cum s-ar zice: stai! 

— Vaz; neam cu caveas corpus. Apoi? 

— Apoi, ei văzând că nu puteau să se înţeleagă între ei şi 
că prin urmare nu puteau să atace executarea 
testamentului, retrag caveat-ul, şi eu plătesc toate legatele. 


Abia fac treaba asta, când iată că un nepot introduce o 
acţiune prin care cere anularea testamentului. Afacerea se 
ia din nou după câteva luni în faţa unui domn bătrân, surd, 
într-o odăiţă de lângă cimitirul Sf. Paul; şi, după ce patru 
avocaţi au stat şi l-au bătut la cap fiecare câte o zi, bătrânul 
îşi pierde o zi, două, chibzuind şi citind materialul care 
alcătuia vreo şase volume, după care se pronunţă cum că 
testatorul nu era zdravăn la minte şi că eu trebuie să 
plătesc din nou toţi banii şi toate cheltuelile. Fac apel. 
Afacerea vine în faţa a trei sau patru domni foarte adormiţi, 
care o mai auziseră la cealaltă Curte unde ei sunt avocaţi 
fără procese. Singura deosebire e că la Curtea cealaltă li se 
zicea delegaţi şi la asta li se zice doctori: înţelege ceva dacă 
poţi! Ei întăresc cu mult respect hotărârea bătrânului. Pe 
urmă, am dat faliment. Aşa am rămas şi azi şi aşa voi fi 
întotdeauna. Avocaţii mei îmi mâncase de multă vreme mia 
de lire, aşa că acum mă găsesc aici pentru zece mii de lire 
sterline, căci s-au adăugat şi cheltuielile, şi-o să rămân aici, 
cârpind ciubote, până la moarte. Câţiva domni au vorbit să 
aducă chestia în faţa parlamentului şi sunt sigur că s-ar fi 
ţinut de vorbă; însă nu aveau timp să vie să mă vază, iar eu 
nu puteam să mă duc la ei, aşa că s-au plictisit de scrisorile 
mele lungi şi au lăsat lucrurile baltă. Tot ce-am spus e 
adevărul curat, fără să las o iotă la o parte şi fără să pun de 
la mine nimic, după cum ştiu prea bine cincizeci de 
persoane atât aici, cât şi-n afară. 

Cârpaciul se opri să vadă ce efect produsese istoria sa 
asupra lui Sam. Băgând de seamă că adormise, cârpaciul 
scutură scrumul din pipă, o puse jos lângă el, oftă, trase 
pătura peste cap şi adormi şi dânsul. 

A doua zi dimineaţă, d. Pickwick îşi lua dejunul singur 
(Sam lustruia de zor pantofii stăpânului şi îi peria ghetrele 
negre, în odaia cârpaciului) când o bătaie uşoară se auzi în 
uşă. Înainte ca d. Pickwick să fi avut vreme să strige: Intră! 
văzu un cap pletos, cu o tichie de catifea, articole de 


îmbrăcăminte pe care le recunoscu lesne ca fiind 
proprietatea personală a d-lui Smangle. 

— Ce faci? întrebă onorabilul dând mereu din cap. 
Ascultă... Aştepţi pe cineva în dimineaţa asta? Trei inşi - 
daţi naibii de spilcuiţi - întreabă jos de dumneata şi bat la 
toate uşile. Toţi pensionarii îi bruftuiesc pentru că trebuie 
să se ostenească să le deschidă. 

— Vai de mine! Dar ce le trece prin gând? exclamă d. 
Pickwick sculându-se. Da, sunt fără îndoială câţiva prieteni 
pe care-i aşteptam, la drept vorbind, ieri. 

— Prietenii dumitale? exclamă Smangle apucându-l pe d. 
Pickwick de mână. Deajuns; din momentul ăsta sunt şi 
prietenii mei şi ai lui Mivins. Foarte simpatic şi distins 
animalul de Mivins, nu e aşa? întrebă Smangle înduioşat. 

— II cunosc aşa de puţin pe acest domn, glăsui d. Pickwick 
ezitând, că... 

— Ştiu, îl întrerupse Smangle bătându-l pe umăr. Ai să-l 
cunoşti mai bine într-o zi; o să fii încântat. Omul ăsta, 
domnule, continuă Smangle cu solemnitate, are talente 
comice care ar face cinste teatrului Drury Lane. 

— Adevărat? 

— Da, pe Jupiter! Dacă l-ai auzi când imită patru pisici 
într-o roabă... patru pisici deosebite, pe cuvântul meu de 
onoare. E dat dracului de deştept! Să mă bată Dumnezeu, 
nu poţi să nu ţii la un om aşa de talentat. N-are decât un 
singur cusur: meteahna aia mică despre care ţi-am vorbit, 
ştii? 

Cum, în momentul acesta, d. Smangle bălăbăni capul 
confidenţial şi cu simpatie, d. Pickwick socoti că era în 
aşteptarea unui cuvânt al său; deaoeea exclamă „Ah!” şi se 
uită nerâbdător spre uşă. 

— Ah, rosti ca un ecou d. Smangle cu un oftat adânc, omul 
acela, domnule, e o tovărăşie fermecătoare; nu cunosc o 
mai bună tovărăşie. N-are decât meteahna asta mică: dacă 
umbra lui bunicu-său i s-ar arăta, iar făcea o poliţă pe 
hârtie timbrată şi l-ar ruga să i-o gireze. 


— Vai de mine! spuse d. Pickwick. 

— Da - da! adăugă d. Smangle; şi dacă ar putea să-d 
cheme încă odată, l-ar chema după două luni şi trei zile să-i 
prelungească poliţa. 

— Foarte interesante trăsături de caracter, spuse d. 
Pickwick; însă, în timp ce noi vorbim aci, mă tem că 
prietenii mei vor rămâne consternaţi că nu mă găsesc. 

— Le-arăt eu drumul! declară Smangle îndreptându-se 
spre uşă. Cu bine; n-am să te deranjez câtă vreme au să fie 
aici. Ascultă... 

Rostind ultimul cuvânt, Smangle se opri deodată, închise 
uşa pe care o deschisese şi, înapoindu-se în vârful 
picioarelor lângă d. Pickwick, îi şopti la ureche: 

— N-ai putea, fără strâmtorare, să-mi împrumuţi o 
jumătate de coroană până la sfârşitul săptămânii viitoare? 

D. Pickwick abia se putu împiedica să zâmbească; izbuti 
totuşi să-şi păstreze gravitatea, scoase moneda şi o puse în 
mâna d-lui Smangle. Acesta dând din cap, cu clipiri din ochi 
foarte misterioase, dispăru în căutarea celor trei străini cu 
care se înapoie curând. Atunci, după ce tuşi de trei ori şi 
făcu d-lui Pickwick tot atâtea semne din cap ca o 
încredințare că nu va uita să plătească, dădu mâna cu 
întreaga societate, în mod foarte curtenitor, şi în cele din 
urmă se retrase. 

— Dragii mei prieteni, sunt încântat că vă văd! spuse d. 
Pickwick strângând pe rând mâna d-lui Tupman, a d-lui 
Winkle şi a d-lui Snodgrass, cei trei vizitatori despre care 
fusese vorba. 

Triumviratul era foarte mişcat. D. Tupman clătină din cap 
cu un aer jalnic; d. Snodgrass îşi scoase batista cu vădită 
emoție; d. Winkle se retrase la fereastră şi-şi smiorcâi nasul. 

— Bună ziua, domi'lor! rosti Sam, care intra în momentul 
acela cu pantofii şi ghetrele. Fără milancolie, cum zicea 
băieţaşul şcoler când i-a murit profisoara. Fiţi bineveniţi la 
puşcărie, dom'lor! 


— Nebunul ăsta de băiat, spuse d. Pickwick atingându-l pe 
cap în timp ce Sam îngenunchea să încheie ghetrele 
stăpânului, nebunul ăsta s-a lăsat arestat ca să rămână cu 
mine! 

— Cum?! exclamară cei trei prieteni. 

— Da, dom'lor, glăsui Sam, eu sunt... Staţi liniştiţi! Dom'le, 
vă rog. Sunt întemnițat, domnilor; închis, cum zicea 
cocoana. 

— Întemniţat?! exclamă d. Winkle cu o înflăcărare de 
neînchipuit. 

— Hei, dom'le? întrebă Sam ridicând capul; ce este, 
dom'le? 

— Nădăjduisem, Sam, că... Adică... Nimic, nimic, răspunse 
d. Winkle cu grabă. 

D. Winkle avea ceva atât de neliniştit în atitudinea sa, că d. 
Pickwick se uită fără să vrea la prietenii săi pentru a le cere 
o explicaţie. 

— Nu ştim nimic, spuse d. Tupman ca răspuns la 
întrebarea mută. A fost foarte agitat în ultimele două zile şi 
cu totul altfel decât este de obicei. Ne temeam să nu aibă 
ceva, însă el tăgăduieşte cu hotărâre. 

— Nu, nu, glăsui d. Winkle roşind sub privirea d-lui 
Pickwick, nu am propriu zis nimic, te asigur că n-am nimic, 
scumpe domn. Voi fi însă nevoit să părăsesc pentru scurtă 
vreme oraşul, într-o chestiune particulară, şi nădăjduisem 
că mi-ai fi dat voie să-l iau pe Sam. 

Înfăţişarea d-lui Pickwick exprimă şi mai multă uimire. 

— Îmi închipui, îngăimă d. Winkle, că Sam n-ar fi refuzat; 
evident, însă, că lucrul devine imposibil din moment ce e 
deţinut aici. Voi fi deci obligat să plec singur. 

Pe când d. Winkle rostea aceste cuvinte, d. Pickwick simţi 
cu oarecare mirare că degetele lui Sam tremurau fixând 
ghetrele, ca şi cum ar fi fost surprins sau emoţionat. După 
ce d. Winkle tăcu, Sam înălţă capul să-l privească şi, măcar 
că ochirea schimbată de ei dură numai o clipă, avură aerul 
de a se fi înţeles. 


— Sam, întrebă cu aprindere d. Pickwick, ştii ceva? 

— Nu, dom'le, replică d. Weller reîncepând cu sârguinţă 
deosebită să încheie ghetrele. 

— Eşti sigur, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Eh, dom'le, sunt sigur că până acum n-am auzit nimic în 
privinţa asta. Dacă îmi dau oarecum cu ideea, adăugă Sam 
uitându-se la d. Winkle, nu am dreptul să spun, căci mi-e 
teamă că mă înşel. 

— Şi nici eu nu am dreptul să mă vâr în afacerile unui 
prieten, oricât de intim ar fi el, glăsui d. Pickwick după o 
tăcere scurtă. Voi spune numai că nu pricep nimic. Dar 
ajunge în privinţa asta. 

După ce se exprimă astfel, d. Pickwick aduse vorba despre 
alt subiect, iar d. Winkle păru că-şi recapătă treptat aerul 
firesc, deşi nu în întregime. Aveau atâtea să-şi spună, că 
dimineaţa se scurse repede. Când, pe la orele trei, d. Weller 
puse pe o măsuţă o pulpă friptă de berbec şi un pateu 
enorm, împreună cu alte câteva feluri de legume, căni cu 
bere neagră, aşezate pe scaune, pe canapeaua de dormit 
sau pe unde se nimerea, fiecare se arătă dispus să onoreze 
prânzul, deşi carnea fusese cumpărată şi preparată în 
bucătăria închisorii care se afla la doi paşi, la fel ca şi 
pateul, pregătit şi copt tot acolo. 

Berii îi urmară una sau două sticle cu vin admirabil pentru 
care d. Pickwick trimisese anume la cafeneaua din Doctor's 
Commons. De fapt, am putea vorbi mai degrabă nu de una 
sau două sticle, ci de una sau şase sticle. După ce acestea 
fură golite şi ceaiul terminat, clopotul începu să sune 
vestind plecarea străinilor. 

Dacă purtarea d-lui Winkle fusese inexplicabilă, în cursul 
dimineţii, ea deveni, sub influenţa sentimentelor sale şi a 
sticlelor golite, cu totul desprinsă de cele pământeşti şi 
solemnă când se pregăti să-şi ia rămas bun de la prietenul 
său. Rămase mai în urmă până ce d-nii Tupman şi 
Snodgrass dispărură, şi atunci, apucând plin de înflăcărare 
mâna d-lui Pickwick, spuse printre dinţi cu o expresie în 


care calmul unei hotărâri disperate se amesteca 
înfricoşător cu chintesenţa tristeţii: 

— Bună seara, scumpe domn! 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, băiete dragă! replică 
inimosul domn Pickwick, strângând cu căldură mâna 
tânărului său prieten. 

— Haide odată! strigă d. Tupman din galerie. 

— Da, da, numaidecât, răspunse d. Winkle. Bună seara! 

— Bună seara! spuse d. Pickwick. 

Fu schimbat încă un bună seara, apoi altul, pe urmă alte o 
jumătate de duzină, şi totuşi d. Winkle ţinea încă zdravăn 
mâna prietenului său, examinându-l cu aceeaşi neobişnuită 
expresie. 

— Ţi s-a întâmplat cumva ceva? îl întrebă în cele din urmă 
d. Pickwick, când îşi simţi braţul obosit de zguduituri. 

— Nu, nimic, răspunse d. Winkle. 

— Atunci, 'bună seara, reluă d. Pickwick încercând să-şi 
desprindă mâna. 

— Prietene, binefăcătorul meu, respectabilul meu 
îndrumător, murmură d. Winkle apucându-l de mână; să nu 
mă judeci cu asprime, iar când vei afla că din pricina atâtor 
piedici de netrecut, am... 

— Haide odată! spuse d. Tupman ivindu-se din nou în uşă. 
Vii sau rămânem încuiaţi aici? 

— Da, da, sunt gata, răspunse d. Winkle şi, cu o sforţare 
violentă, porni în goană. 

În vreme ce d. Pickwick îi însoțea cu privirile, plin de-o 
uimire mută, de-a lungul coridorului, Sam Weller se arătă în 
capătul scării şi şopti ceva la urechea d-lui Winkle. 

— O, desigur, contează pe mine! răspunse acesta cu glas 
tare. 

— Vă mulţumesc, dom'le. N-o să uitaţi, dom'le? 

— Nu, nici vorbă! declară d. Winkle. 

— Noroc, dom'le! glăsui Sam ducând mâna la pălărie. Aş fi 
ţinut mult să merg cu dumneavoastră, dom'le; dar, fireşte, 
stăpânul înainte de toate. 


— Faptul că rămâi aici te înaltă în ochii noştri, spuse d. 
Winkle; şi, vorbind astfel, coborau amândoi scara şi 
dispăreau. 

— Extraordinar! rosti d. Pickwick intrând în camera sa şi 
aşezându-se lângă masă, pe gânduri. Ce i-o fi trecând prin 
cap tânărului ăsta să facă? 

Era în meditare de câtva timp, când Roker, temnicerul, 
întrebă dacă poate să intre. 

— Desigur, spuse d. Pickwick. 

— V-am adus o pernă mai moale, domnule, în locul aceleia 
provizorii pe care aţi avut-o azi noapte. 

— Îţi mulţumesc. Vrei să iei un pahar cu vin? 

— Sunteţi foarte bun, domnule, încuviinţă d. Roker privind 
paharul care i se oferea. În sănătatea dumneavoastră, 
domnule! 

— Mulţumesc! 

— Îmi pare rău că vă comunic că proprietarul 
dumneavoastră se simte foarte rău astă seară, domnule, 
glăsui temnicerul punând paharul pe masă şi inspectând 
marginea pălăriei înainte de-a o aşeza din nou pe cap. 

— Cum? Deţinutul de la Cancelarie?! exclamă d. Pickwick. 
— N-o să mai fie multă vreme deţinutul de la Cancelarie, 
domnule, replică Roker învârtindu-şi pălăria ca să poată citi 

numele pălărierului. 

— Mă înfiori, glăsui d. Pickwick. Ce vrei să spui? 

— E ofticos demult, şi îşi trăgea foarte greu răsuflarea azi 
noapte. De mai bine de şase luni doctorul ne spune că 
numai schimbarea de aer ar putea să-l salveze. 

— Dumnezeule mare! exclamă d. Pickwick, omul ăsta a 
fost asasinat pe îndelete, de lege, timp de şase luni? 

— Nu ştiu, domnule, declară Roker cântărindu-şi pălăria 
pe care o ţinea cu amândouă mâinile de margine; îmi 
închipui că tot ar fi murit şi-n altă parte. S-a dus la 
infirmerie azi dimineaţă. Doctorul zice că trebuie să i se 
păstreze puterile pe cât cu putinţă, şi directorul îi trimite 
vin şi supă de la el. Directorul nu are nici o vină, domnule. 


— Nu, fără-ndoială, răspunse d. Pickwick grăbit. 

— Cu toate astea, reluă Roker moţăind din cap, mi-e teamă 
că s-a sfârşit cu el. Am vrut să fac prinsoare pe şase penny, 
adineaori, cu Neddy că nu se mai înzdrăveneşte, şi el n-a 
vrut să facă prinsoare, şi a avut dreptate. Vă mulţumesc, 
domnule. Noapte bună, domnule. 

— Ia stai, unde-i infirmeria? întrebă d. Pickwick cu 
hotărâre. 

— Chiar deasupra camerei dumneavoastră, domnule; dacă 
vreţi, v-o arăt. 

D. Pickwick îşi luă pălăria fără să vorbească şi-l urmă pe 
temnicer îndată. 

Acesta îl conduse în tăcere şi, apăsând uşurel clanţa uşii 
infirmeriei, îi făcu semn să intre. O încăpere mare, goală, 
tristă, cu mai multe paturi greoaie de fier; într-unul se afla 
întins un om slab ca o umbră, palid, cadaveric. Respirația îi 
era scurtă şi sugrumată; şi de fiecare dată când inspira şi 
expira, gemea jalnic. La căpătâiul patului stătea un bătrânel 
cu şorţ de cârpaci care, ajutat de ochelari cu montură de 
corn, citea tare din biblie. Era fericitul legatar. 

Bolnavul îşi puse mâna pe braţul bătrânului şi-i făcu semn 
să se oprească. El închise cartea şi-o aşeză pe pat. 

— Deschide fereastra, zise bolnavul. 

Fereastra fu deschisă şi zgomotul căruţelor şi trăsurilor, 
huruitul roţilor, strigătele oamenilor şi copiilor, toate 
sunetele zorite ale unei mulţimi imense, plină de viaţă şi de 
treburi, pătrunseră năvalnic în odaie, contopite într-un 
murmur profund. Din zarva răguşită se înălța din când în 
când un hohot de râs strident; sau crâmpeie de cântece de 
pahar pornite dintr-un grup de cheflii îţi izbeau pentru o 
clipă auzul şi se pierdeau apoi în hărmălaia vocilor şi în 
zgomotul înfundat al paşilor - mugete ale valurilor din 
marea agitată a vieţii, ce se rostogoleau greoaie afară. 

În toate împrejurările, sunetele acestea par melancolice 
celui ce le ascultă cu sânge rece, dar cu cât mai melancolice 
sunt ele pentru cel ce veghează lângă patul unui muribund! 


— Nu e aer aci, spuse bolnavul cu voce slabă. Odaia îl 
strică. Era proaspăt primprejur când mă plimbam, sunt 
mulţi ani de atunci, dar, când intră în închisoare, devine 
fierbinte, apăsător... Nu mai pot să-l respir. 

— Noi l-am respirat împreună multă vreme, glăsui 
cârpaciul. Haide-haide! 

Se lăsă o tăcere scurtă în răstimpul căreia cei doi 
spectatori se apropiară de pat. Bolnavul trase pe patul lui 
mâna bătrânului tovarăş de închisoare şi o ţinu strânsă cu 
dragoste între ale sale. 

— Nădăjduiesc, îngână el apoi cu voce întretăiată şi aşa de 
slabă că ascultătorii se plecară peste pat să culeagă 
sunetele pe jumătate articulate ce scăpau de pe buzele 
livide; nădăjduiesc că judecătorul meu plin de îndurare n-o 
să uite osânda pe care am suferit-o pe pământ. Douăzeci de 
ani, dragul meu, douăzeci de ani în mormântul ăsta hidos! 
Mi s-a rupt inima de durere când copilaşul meu şi-a dat 
sufletul... şi n-am putut măcar să-l sărut în sicriul lui micuţ. 
De atunci, printre toate zgomotele şi dezmăţurile, 
singurătatea mea a fost grozavă. Dumnezeu să mă ierte! El 
a văzut agonia mea singuratică şi de lungă durată! 

Bolnavul îşi împreună mâinile şi mai murmură ceva, însă 
aşa de încet că nu-l puteai auzi, pe urmă adormi. La început 
adormi numai, căci cei de faţă îl văzură zâmbind. 

Câteva minute ei îşi vorbiră în şoaptă, dar temnicerul, 
plecându-se peste pernă, se ridică îndată. 

— Iată-l în sfârşit izbăvit întru Domnul! spuse el. 

Era adevăraT. Încă din viaţă nefericitul devenise aşa de 
asemănător cu un mort, că nu se putea şti în ce clipă îşi 
dăduse duhul. 

CAPITOLUL XIV. 

Unde se descrie o întrevedere mişcătoare între d. Samuel 
Weller şi familia lui. D. Pickwick face ocolul micii lumi în 
care trăieşte şi ia hotărârea de-a se amesteca într-însa, în 
viitor, cât mai puţin cu putinţă. 


La câteva dimineţi după întemniţare, d. Samuel Weller 
deretică în camera stăpânului cât putu cu mai multă grijă, îl 
lăsă apoi aşezat lângă cărţile şi hârtiile lui şi se retrase să 
petreacă un ceas sau două cum va putea mai bine. 
Deoarece ziua era frumoasă, lui Sam îi veni în minte că o 
cană cu bere la aer liber ar putea să-l învioreze pentru un 
sfert de oră tot atâta cât şi orice altă mică distracţie cu care 
i s-ar fi îngăduit să se desfăteze. 

Ajungând la această încheiere, se îndreptă spre bufet şi, 
după ce cumpără berea, căpătând pe deasupra şi-un ziar 
vechi, se duse în curte la jocul de popice; aşezându-se pe-o 
bancă, începu să se amuze în chip foarte chibzuit şi 
metodic. Trase mai întâi o duşcă bună de bere şi, ridicându- 
şi ochii spre un geam, aruncă o ocheadă platonică unei 
tinere domnişoare care se îndeletnicea curăţând nişte 
cartofi. Desfăcu apoi ziarul şi-l pături astfel încât să aibă în 
faţa ochilor dările de seamă ale poliţiei; cum însă treaba 
este anevoioasă, mai ales când suflă vântul, trase încă o 
duşcă după ce izbuti. Citi pe urmă două rânduri din ziar şi 
se opri să contemple doi indivizi care sfârşeau o partidă cu 
mingea. Când partida fu gata, le strigă „foarte bine”, ca să 
le dea curaj, apoi privi în juru-i să vadă dacă starea 
sufletească a spectatorilor se potrivea cu-a sa. De aici, 
nevoia de-a se uita şi la ferestre; iar cum tânăra domnişoară 
se afla încă acolo, nu era decât un act de pură politeţă să 
clipească din ochi, din nou, şi să bea, prin semne, în 
sănătatea ei, o altă duşcă de bere. După aceea, 
încruntându-şi fioros sprâncenele spre un băieţel care îl 
privise cu ochi holbaţi, îşi încrucişă picioarele şi, cu ziarul în 
ambele mâini, se apucă să citească serios. 

Abia se cufundase în starea de concentrare necesară, când 
i se păru că-l strigă cineva de departe. Nu se înşelase, 
numele său trecea repede din gură în gură şi, peste câteva 
secunde, aerul răsuna de strigătele: „Weller! Weller!” 

— Aici! mugi Sam cu glas de stentor. Ce e? Cine are nevoie 
de el? A venit un curier să-i spună că-i arde vila de la ţară? 


— Eşti chemat la vorbitor, spuse un om de lângă el. 

— Bătrâne, vrei să ai grijă, puţintel, de ziarul meu şi de 
cană? întrebă Sam. Viu, viu! Zău, dacă m-ar chema la bara 
tribunalului, nu s-ar făcea mai multă gălăgie. 

Sam îşi însoţi vorbele cu o ciocănitură uşoară pe capul 
tânărului domn amintit adineaori, care, neînchipuindu-şi că 
se află aşa de aproape de persoana căutată, striga „Weller!” 
din răsputeri; apoi străbătu curtea, urcă treptele scării în 
goană şi se îndreptă spre vorbitor. Când ajunse acolo, cea 
dintâi persoană care-i izbi privirile fu scumpul său părinte 
aflat în capul scării, cu pălăria în mână şi vociferând la 
fiecare jumătate de minut: „Weller!”, cât îl ţineau plămânii. 

— Ce tot răcneşti aşa? întrebă Sam furtunos, după ce 
bătrânul se descarcă de încă un strigăt. Te-ai înroşit la faţă 
ca un suflător de sticle, mâniat; ce este? 

— Aha! replică d. Weller.Y ncepeam să mă tem, Sammy, că 
te-ai fi dus să dai o raită prin parc. 

— Ei, asta e! glăsui Sam; îţi mai arde să şi glumeşti pe 
socoteala victimei ygârceniei dumitale. Scoală-te de pe 
treaptă. De ce te-ai aşezat? Nu locuiesc aici. 

— Ai să vezi o chestie năstruşnică, Sammy, spuse d. Weller 
ridicându-se. 

— Stai o clipă, spuse Sam. Eşti alb pe dindărăt. 

— Ai dreptate, Sammy; curăţă-mă, replică d. Weller în 
timp ce fiul său îl ştergea de praf. Cine m-ar vedea aşa plin 
de var, ar crede că sunt un coate-goale. 

D. Weller arăta, vorbind astfel, simptome sigure că se va 
aşterne pe râs, aşa că Sam se grăbi să-l oprească. 

— Stai liniştit, îi spuse el. N-am mai văzut om să se 
schimonosească aşa. Acum ce ţi s-a mai întâmplat? 

— Sammy, băiatule, zise d. Weller ştergându-şi fruntea, mi- 
e teamă că, într-una din zilele astea, de atâta râs, osămă 
lovească damblaua. 

— Ei, atunci de ce mai râzi? întrebă Sam. Ce vrei să-mi 
spui? 


— Ghiceşte cine a venit aici cu mine, Samivel? întrebă d. 
Weller dându-se înapoi vreo doi paşi, strângându-şi buzele 
pungă şi înălţându-şi sprâncenele. 

— Pell? 

D. Weller clătină din cap şi obrajii lui trandafirii se umflară 
de râsul care căuta neapărat o ieşire. 

— Te pomeneşti că omul cu faţa pătată, îşi dădu Sam 
părerea. 

D. Weller clătină iar din cap. 

— Dar cine atunci? 

— Mamă-ta vitregă, Sammy! exclamă vizitiul care, din 
fericire, se hotărâse să-l lămurească; altminteri, obrajii i-ar 
fi plesnit fără doar şi poate, într-atăta i se umflaseră. Mamă- 
ta vitregă, Sammy, şi omul cu nas roşu, băiatule; şi omul cu 
nas roşu, băiatule, hohoho! 

Vorbind astfel, d. Weller se lăsă în voia unor hohote de râs, 
pe când Sam îl privea cu un zâmbet glumeţ care se 
răspândea treptat pe întreaga-i figură. 

— Au venit să stea puţin şi serios de vorbă cu tine, 
Samivel, reluă d. Weller ştergându-şi ochii. Să nu-i laşi să 
bănuiască nimic cu privire la creditorul denaturat, Sammy. 

— Cum, nu ştie cine eel? 

— Deloc. 

— Unde e ei? întrebă Sam, reproducând toate 
strâmbăturile bătrânului. 

— În salonaş, glăsui d. Weller. Du-l pe omul cu nasul roşu 
acolo unde nu sunt băuturi, Samivel, să-l vedem ce-o să 
spuie. Am făcut o plimbare plăcută cu trăsura, azi 
dimineaţă, că venim de la Marchiz, urmă d. Weller când se 
simţi în stare să vorbească mai lămurit. L-am înhămat pe 
Tărcatul la cărucioara pe care mamă-ta vitregă a căpătat-o 
când şi-a luat câmpii întâia oară. A fost pus într-însa un jilţ 
pentru păstor, şi zău, Samivel, continuă d. Weller cu 
profund dispreţ, zău, i s-a adus în stradă, chiar în faţa uşii, 
şi o scăriţă ca să se urce! 

— Eh, nu se poate 1 zise Sam. 


— Ba da, Sammy; şi păcat că n-ai fost acolo să-l vezi cum 
se ţinea de marginile scării când s-a urcat, de parcă i-ar fi 
fost teamă c-o să cază de la câteva şchioape înălţime şi se 
face fărâme. Dar cu chiu, cu vai s-a urcat şi-am pornit; şi 
crez, Sam... crez că a cam fost zdruncinat când întorceam 
la cotituri. 

— Aha, îmi închipui că te-ai poticnit în vreo două pietre de 
hotar... 

— Tare mi-e teamă, spuse d. Weller clipind cu încântare 
din ochi, tare mi-e teamă că m-am poticnit, Sammy, de vreo 
câteva ori. Sălta din jilţ tot drumul. 

D. Weller îşi bălăbăni capul dintr-o parte într-alta, scoțând 
un hârâit răguşit; faţa i se umflă deodată grozav şi 
trăsăturile i se destinseră - simptome care îl alarmară pe 
feciorul său destul de binişor. 

— Nu te speria, Sammy, nu te speria, zise el după ce, 
datorită sforţărilor sale de a se stăpâni şi bătând din picior, 
îşi recapătă graiul. Încerc să râd mai încetişor, Sammy. 

— A, dacă e numai asta, ai făcea bine să nu încerci prea 
des; ai să vezi că născocirea e cam periculoasă. 

— Nu-ţi place, Sammy? 

— Deloc. 

— Mi-ar fi fost de mare folos dacă aş fi putut să mă 
obişnuiesc, spuse d. Weller cu lacrimi ce-i curgeau încă pe 
obraji; m-ar fi scăpat adeseori de multă vorbăraie cu mamă- 
ta vitregă. Însă mi se pare că ai dreptate: aduce foarte mult 
cu damblaua; mult prea mult, Samivel. 

Ajunseră din vorbă în vorbă la uşa salonaşului. Sam, 
oprindu-se o clipă, aruncă peste umăr o ochire şireată către 
prea respectatul său zămislitor, care încă mai chicotea din 
urmă, şi-l conduse înăuntru. 

— Mamă, spuse el salutând-o politicos pe femeie, îţi sunt 
foarte recunoscător pentru vizită. Ce faci, păstorule? 

— Ah, Samuel, e groaznic aici! glăsui d-na Weller. 

— Câtuşi de puţin, mămico, spuse Sam. Nu e aşa, 
păstorule? 


D. Stiggins îşi ridică mâinile şi-şi îndreptă ochii spre cer, 
astfel că nu i se mai văzu decât albul, mai bine zis, galbenul 
ochilor; nu dădu însă nici un răspuns prin vorbe. 

— Ce, îi e rău? o întrebă atunci Sam pe mama lui vitregă 
de la care aştepta o explicaţie. 

— Bunul om e mâhnit văzându-te aici, Samuel! declară d- 
na Weller. 

— A, asta-i tot? Văzându-l aşa, mă temusem c-o fi uitat să 
pipăreze castravetele pe care l-a mâncat de curând. Ia loc, 
dom'le, scaunele nu se plăteşte, aşa cum a zis regele 
miniştrilor săi când i-a luat la trei-păzeşte. 

— Tinere, spuse d. Stiggins cu trufie, mă tem că 
întemnițarea nu te-a prea domolit. 

— lartă-mă, dom'le, replică Sam, ce aveai bunătatea să 
spui? 

— Mă tem, tinere, că pedeapsa nu te-a prea domolit, 
repetă d. Stiggins cu o voce puternică. 

— O, dom'le, eşti foarte bun; nădăjduiesc însă că prea 
domol nu sunt; foarte îndatorat, dom'le, pentru buna 
dumneatale părere. 

În momentul acesta, un sunet care semăna în chip 
necuviincios cu o hohotire de râs se auzi în partea unde d. 
Weller-bătrânul stătea, iar d-na Weller, examinând repede 
cazul, se crezu obligată să dea drumul, treptat, unui atac de 
nervi. 

— Weller! strigă d-na W. (bătrânul se afla într-un colţ); 
Weller, vino-ncoa'! 

— Foarte mulţumesc, dragă; mă simt cât se poate de bine 
aici. 

D-na Weller izbucni atunci în lacrimi. 

— Ce e, mamă? o întrebă Sam. 

— Oh, Samuel! răspunse ea, sunt foarte nenorocită din 
cauza tatălui tău! Oare nimic nu-l poate face mai bun? 

— Auzi? glăsui Sam. Doamna întreabă dacă nimic nu te 
poate face mai bun. 


— Foarte îndatorat pentru întrebarea ei politicoasă, 
Sammy, replică bătrânul. Îmi închipui că o pipă mi-ar prinde 
foarte bine. Pot să capăt una, Sammy? 

D-na Weller se porni atunci să plângă şi mai tare, iar d. 
Stiggins scoase un geamăt. 

— Eh, uite, că iar i s-a făcut rău bietului domn, spuse Sam 
întorcând capul. Unde te doare, dom'le? 

— În acelaşi loc, tinere, reluă d. Stiggins, în acelaşi loc. 

— Unde o fi locul ăsta, dom'le? întrebă Sam cu ton în 
aparenţă foarte firesc. 

— În piept, tinere, răspunse d. Stiggins apăsându-şi 
umbrela pe vestă. 

La auzul mişcătorului răspuns, d-na Weller, câtuşi de puţin 
neînstare să-şi stăpânească emoția, hohoti şi mai zgomotos 
în plâns, declarând că omul cu nas roşu era un sfânt; la care 
d. Weller-senior îndrăzni să insinueze cu jumătate glas, că 
trebuie că reprezintă parohiile reunite Sf. Pimon dinafară 
cu Sf. Welker dinăuntru. 

— Mamă, glăsui Sam, mi-e teamă că dumnealui care se tot 
schimonoseşte aici, i s-a făcut mai degrabă sete în faţa unei 
privelişti aşa de triste. Nu-i aşa, mamă? 

Mândra doamnă se uită la d. Stiggins ca să capete un 
răspuns, iar el, rostogolindu-şi de nenumărate ori ochii, îşi 
strânse gâtlejul cu mâna dreaptă şi imită actul înghiţirii, în 
semn că-i este sete. 

— Samuel, mă tem într-adevăr că emoţiile i-au stârnit 
setea, spuse d-na Weller cu glas tânguitor. 

— Ce bei de obicei, dom'le? întrebă Sam. 

— O, dragă tinere, toate băuturile nu sunt decât 
zădărnicii! răspunse d. Stiggins. 

— Cât se poate de adevărat, cât se poate de adevărat! 
murmură d-na Weller cu un geamăt şi-un semn aprobator 
din cap. 

— Da, crez şi eu, glăsui Sam; însă care anume e zădărnicia 
dumneatale specială, dom'le? Ce zădărnicie îţi place mai 
mult? 


— O, dragă tinere, răspunse d. Stiggins, le dispreţuiesc pe 
toate! Dar dacă există una mai puţin odioasă decât 
celelalte, este băutura aceea care se cheamă rom; cald, 
dragă tinere, cu trei bucăţi de zahăr la pahar. 

— Îmi pare foarte rău, domi'le, spuse Sam, însă zădărnicia 
asta specială nu e voie să se vânză aici. 

— Oh, inimi de piatră, oameni înrăiţi! exclamă d. Stiggins. 
Oh, afurisită cruzimea călăilor aceştia neomenoşi! 

Rostind cuvintele de mai sus, d. Stiggins se apucă să-şi dea 
iar ochii peste cap şi să-şi izbească pieptul cu umbrela; iar 
pentru a fi drepţi cu el, vom spune că indignarea sa nu 
părea nici prefăcută, nici uşuratică. 

După ce d-na Weller şi domnul cu nas roşu făcură aspre 
comentarii asupra acestui obicei barbar, şi zvârliră 
împotriva iniţiatorilor lui potop de blesteme pioase, d. 
Stiggins recomandă o sticlă cu vin de Porto, amestecat cu 
puţină apă caldă, cu mirodenii şi zahăr, ca fiind o băutură 
plăcută stomacului şi mai puţin plină de zădărnicie ca multe 
alte combinaţiuni. 

În consecinţă porunciră să se prepare băutura; în acest 
timp omul cu nasul roşu şi d-na Weller îl contempiau pe 
bătrânul W,, tânguindu-se. 

— Hei, Sammy, spuse acesta, nădăjduiesc că plăcuta vizită 
are să te înveselească. O convirsaţie foarte veselă şi foarte 
folositoare, nu e aşa? 

— Eşti un împieliţat, spuse Sam; şi te rog să nu-mi mai 
adresezi vorbele dumneatale neobrăzate. 

Departe de a se declara lămurit de răspunsul acesta foarte 
potrivit, d. Weller-bătrânul rânji până la urechi, iar pentru 
că se încăpăţâna să nu-şi schimbe purtarea, d-na Weller şi 
d. Stiggins fură nevoiţi să închidă ochii şi să se lase pe 
scaun, stânjeniţi; el însă nu se feri să-şi exprime, prin 
diferite acte de pantomimă, dorinţa de a-i da la cap şi de a-i 
rupe nasul lui Stiggins, lucru care părea să-i aducă o mare 
uşurare sufletească; însă odată fu cât pe-aci să se dea de 
gol căci d. Stiggins, tresărind la sosirea vinului cald, aduse 


onorabilul său cap spre pumnul strâns al d-lui Weller care, 
de câteva minute, descria la o şchioapă de urechile lui un 
joc imaginar de artificii. 

— E nevoie să întinzi mâna ca un sălbatic pentru a-ţi lua 
paharul? strigă Sam cu multă prezentă de spirit. Nu vezi că 
l-ai lovit pe domnu'? 

— N-am făcut într-adins, Sammy, răspunse d. Weller cam 
fâstâcit de neaşteptata întorsătură a lucrurilor. 

— Dom'le, spuse Sam domnului cu nas roşu care îşi freca 
ţeasta luând o mină plângăreaţă, încearcă o oblojeală pe 
dinăuntru. Cum ţi se pare zădărnicia asta caldă, dom'le? 

D. Stiggins nu răspunse prin cuvinte, însă mişcările sale 
erau expresive. Gustă conţinutul paharului pe care Sam i-l 
dăduse în mână, îşi puse umbrela pe podea, gustă din nou, 
trecându-şi uşurel mâna de două-trei ori peste stomac; pe 
urmă înghiţi tot restul dintr-o suflare şi, plescăindu-şi 
buzele, întinse paharul ca să i se mai toarne. 

D-na Weller nu întârzie nici ea să onoreze vinul cel 
combinat. Buna femeie protestase la început, declarând că 
nu poate să ia măcar o picătură; apoi, acceptase o mică 
picătură; pe urmă o picătură mare, pe urmă, o sumedenie 
de picături; şi, cum simţirea ei era ca acele substanţe care 
sunt puternic influențate când li se aplică o cantitate 
oarecare de băuturi spirtoase, cu fiecare strop de băutură 
vărsa o lacrimă; aşa că simţirea ei se topi treptat în lacrimi 
până când, în cele din urmă, ajunse într-un hal fără hal. 

D. Weller-bătrânul manifesta un dezgust profund 
observând simptomele acestea, iar când, după a doua cană, 
d. Stiggins începu să ofteze cumplit, el îşi exprimă din plin 
dezaprobarea, murmurând cu nemiluita fraze 
desperecheate, printre care o mânioasă repetare a 
cuvântului „moft” era singura ce putea fi prinsă de auz. 

— Samivel băiatule, şopti el fiului său după o îndelungă şi 
stăruitoare contemplare a nevestei şi a d-lui Stiggins, să-ţi 
spun un lucru: cu siguranţă că e ceva scrântit pe dinăuntru 
în mamă-ta vitregă şi în domnul Stiggins. 


— Ce vrei să spui? întrebă Sam. 

— Vreau să spui, Sammy, că tot ce beau ei nu pare să le 
priască. Se schimbă numaidecât în apă caldă şi curge pe 
ochi. Crede-mă, Sammy, e o enfermitate constituţională. 

D. Weller îşi întări opinia ştiinţifică prin numeroase clipiri 
din ochi şi prin semne din cap, iar d-na Weller, remarcându- 
le şi trăgând încheierea că ele cuprindeau desigur un 
înţeles ofensator, fie pentru d. Stiggins, fie pentru ea, fie 
pentru amândoi, era cât pe-aci să se simtă nespus de rău, 
când d. Stiggins, ridicându-se cum putu pe picioare, începu 
să rostească un discurs instructiv, închinat celor prezenţi şi- 
n special lui Samuel Weller, pe care îl ruga, în termeni 
mişcători, să fie cu ochii în patru în cloaca de vicii în care 
căzuse. Il imploră să se oprească de la orice făţărnicie şi 
trufie a inimii, iar pentru asta să-l ia de modelpe el 
(Stiggins), în care caz va ajunge mai curând sau mai târziu 
la concluzia plăcută de-a fi ca şi dânsul, un om respectabil, 
neprihănit, pe când toţi cunoscuţii şi prietenii săi vor 
rămâne doar nişte desfrânaţi ticăloşi, părăsiţi de Dumnezeu 
şi fără nici o nădejde de mântuire, ceea ce - adăugă d. 
Stiggins - lui nu poate să-i aducă decât satisfacția cea mai 
vie. 

ÎI mai imploră să ocolească, mai presus de orice, patima 
beţiei, pe care o asemuia cu dezgustătoarele deprinderi ale 
porcilor, ori cu drogurile vătămătoare ce nimicesc memoria 
celui ce le mestecă. În punctul acesta al discursului, 
cucernicului domn cu nas roşu începu să i se împleticească 
limba şi, bălăbănindu-se încoace şi-ncolo în focul elocinţei, 
fu nevoit să se ţină de spătarul unui scaun pentru a-şi 
păstra echilibrul. 

D. Stiggins nu-şi îndemnă ascultătorii să fie cu ochii în 
patru asupra acelor profeţi mincinoşi şi batjocoritori 
mizerabili ai religiei care, pentru că nu au priceperea să 
înfăţişeze doctrinele ei de bază, nici inima să simtă 
principiile de seamă ale religiei, sunt mult mai primejdioşi 
pentru societate decât criminalii de rând; căci târăsc în 


rătăcire firile cele mai slabe şi mai neştiutoare, atrăgând 
disprețul asupra a ceea ce ar trebui să fie mai sfânt, şi 
făcând să se răsfrângă, până la un punct, neîncrederea şi 
sila asupra multor oameni virtuoşi, cumsecade, membri ai 
unor excelente secte şi credinţe. Totuşi, cum d. Stiggins 
rămăsese multă vreme rezemat de spătarul scaunului, cu 
un ochi închis şi clipind întruna din celălalt, e de presupus 
că s-a gândit la toate, însă le-a păstrat pentru sine. 

D-na Weller plângea cu sughiţuri în decursul cuvântării lui 
şi hohotea după fiecare paragraf. Sam stătea călare peste 
un scaun, cu braţele rezemate pe spătar; uitându-se la 
predicator cu o înfăţişare plină de candoare şi blândeţă, 
arunca din când în când, asupra părintelui său o privire cu 
tâlc. Bătrânul care păruse încântat la început, se apucă pe 
la jumătatea predicii s-adoarmă. 

— Bravo! Foarte frumos! spuse Sam când d. Stiggins, 
oprindu-se, începu să-şi pună mânuşile uzate şi îşi înfundă 
degetele prin vârfurile găurite până când nodurile lor 
începură să iasă la iveală, Foarte frumos! 

— Nădăjduiesc c-o să-ţi fie de folos, Samuel, glăsui d-na 
Weller cu solemnitate. 

— Nădăjduiesc şi eu, mamă, răspunse Sam. 

— Aş ţine mult să-i fie la fel şi tatălui dumitale. 

— Mulţumesc, dragă, spuse d. Weller-senior. Cum te simţi 
acum, îngeraşule? 

— Nelegiuitule! exclamă d-na Weller. 

— Om rătăcit! spuse cucernicul domn Stiggins. 

— Vrednica mea făptură, răspunse d. Weller, dacă n-o să 
am o lumină mai bună decât a lunii ăsteia a dumitale, de 
bună seamă că am să călătoresc toată noaptea. Uite ce e 
însă, doamnă Weller: dacă 'Tărcatu mai rămâne mult 
înhămat, n-o să fie bun de nimic la înapoiere şi s-ar putea 
prea bine să arunce jilţul cât colo în vreun tufiş, odată cu 
păstorul. 

Auzind presupunerea, cucernicul domn Stiggins îşi luă cu 
vădită consternare pălăria şi umbrela şi propuse să se 


pornească fără întârziere. D-na Weller acceptă, iar Sam îi 
petrecu până la uşă, unde îşi luă cuviincios bun-rămas de la 
ei. 

— A-dio, Sam, zise bătrânul vizitiu. 

— Ce e aia a-dio? întrebă Sam. 

— Atunci la revedere, spuse bătrânul. 

— Aşa da, mai înţeleg, replică Sam. La revedere, talpa 
iadului! 

— Sammy, glăsui în şoaptă d. Weller uitându-se cu luare 
aminte în jurul său, zi-i cele cuvenite jupânului tău şi spune- 
i că, dacă se mai gândeşte la afacerea asta, să-mi trimiţă 
vorbă. Eu şi un tâmplar am făcut un plan ca să-l scoatem 
de-aici. Un pian, Samivel, un pian! spuse d. Weller 
ciocănindu-l pe fiul său în piept cu dosul palmei şi trăgându- 
se îndărăt vreo doi paşi. 

— Ce vrei să spui? întrebă Sam. 

— Un pian... foarte... Samivel, replică d. Weller în chip şi 
mai misterios. Unul pe care poate să-l ia cu chirie, însă care 
nu cântă, Sammy. 

— Şi atunci la ce o să slujească? 

— O să-i trimiţă vorbă prietinului meu, tâmplarul, ca să-l ia 
îndărăt; înţelegi? zise d. Weller. 

— Nu, răspunse Sam. 

— Înăuntru nu e nimic, murmură tată-său; poate să stea în 
voie, într-însul, cu pălăria şi cu pantofii, şi să respire pe la 
picioarele pianului care e scobite. Aveţi un bilet gata de 
plecare pentru America... Guvernul americanilor n-o să-l 
predea când o să vază că are bani de cheltuit, Sammy. 
Jupânul n-are decât să rămâie acolo până ce doamna 
Bardell o să dea ortu' popii sau până când domnii Dodson şi 
Fogg au să fie spânzurați, şi chestia asta din urmă îmi pui 
capul că o să se întâmple întâi; pe urmă poate să se 
întoarcă şi să scrie o carte despre americani, şi cartea o să-i 
scoaţă toate cheltuelili, ba chiar mai mult dacă-i 
muştruluieşte bine. 


D. Weller înfăţişă într-un suflet ideea complotului său, cu 
un iureş de şuşotiri, iar pe urmă, ca şi cum i-ar fi fost frică 
să nu slăbească prin alte discuţii efectul uluitoarei veşti, 
făcu salutul vizitiului şi îşi luă tălpăşiţa. 

Sam abia îşi recăpătase liniştea obişnuită - mult 
zdruncinată de comunicarea tainică a respectabilului său 
părinte, când d. Pickwick îl întâmpină. 

— Sam! îi spuse el. 

— Da, dom'le... 

— Vreau să dau o raită prin închisoare şi doresc să mă 
însoţeşti. Sam, adăugă d. Pickwick zâmbind, uite că vine 
încoa' un deţinut pe care îl cunoaştem. 

— Care, dom'le! Domnu' ăla cu o claie de păr sau captivu' 
enteresant cu ciorapi? 

— Niciunul şi nici altul. E unul dintre cei mai vechi prieteni 
ai tăi. 

— Ai mei? 

— Sunt sigur că ţi-l aminteşti foarte bine; ori poate că 
pentru cunoştinţele tale vechi eşti înzestrat cu mai puţină 
memorie decât mi-aş fi închipuit. Sst, nici o vorbă, nici o 
silabă, Sam! Uite-l! 

În răstimp, d. Jingle se apropia. Nu mai avea înfăţişarea 
aşa de amărâtă, şi purta nişte veşminte uzate, scoase, 
graţie d-lui Pickwick, de la Muntele de Pietate. Se tunsese, 
avea rufăria curată; dar era încă foarte palid şi slab. Se târa 
încet, rezemându-se într-un baston şi se vedea cât de colo 
că fusese greu încercat de boală şi nevoie, căci abia se ţinea 
pe picioare. Îşi scoase pălăria când d. Pickwick îl salută, şi 
păru foarte tulburat şi ruşinat dând cu ochii de Sam. 

În urma lui numaidecât, venea d. Job Trotter care, pe lista 
păcătoşeniilor lui, măcar atât: lipsa de devotament pentru 
tovarăş nu era trecută. Arăta încă zdrenţăros şi murdar, 
însă chipul nu-i mai era scofâlcit ca la prima întâlnire cu d. 
Pickwick, acum câteva zile. Scoţându-şi pălăria în faţa 
binevoitorului nostru prieten, murmură câteva cuvinte 


întretăiate de recunoştinţă, adăugând că, de n-ar fi fost d. 
Pickwick, ar fi murit de foame amândoi. 

— Bine, bine! spuse d. Pickwick întrerupându-l cu 
nerăbdare. Rămâi cu Sam în urmă. Domnule Jingle, vreau 
să-ţi vorbesc. Poţi să mergi fără braţul lui? 

— Desigur, domnule; vă stau la dispoziţie. Nu prea repede 
- picioarele se clatină - capul buimac - totul se-nvârte - 
parcă se cutremură pământul; - foarte. 

— Atunci dă-mi braţul, glăsui d. Pickwick. 

— Nu, nu, nu vreau; mai bine nu, răspunse Jingle. 

— Fleacuri, zise d. Pickwick. Reazemă-te de mine, este 
dorinţa mea, domnule. 

Văzând că Jingle era tulburat, frământat şi nu ştia ce să 
facă, d. Pickwick puse capăt discuţiei, luând sub braţul său 
braţul comediantului invalid şi ducându-l cu sine fără vorbă. 

În tot acest timp, figura d-lui Samuel Weller exprima cea 
mai mare uimire, uimirea cea mai copleşitoare care se 
poate imagina. După ce-şi plimbă într-o tăcere adâncă ochii 
de la Job la Jingle şi de la Jingle la Job, exclamă în şoaptă: 
„Naiba să mă ia!” şi repetă cuvintele de câteva ori; apoi 
parcă îi pieri graiul cu totul şi iar se apucă să-i contemple, 
când pe unul, când pe altul, într-o buimăceală mută. 

— Haide, Sam! spuse d. Pickwick privind în urmă. 

— Vin, dom'le, răspunse d. Weller urmându-şi 
maşinaliceşte stăpânul, dar fără să-şi ia ochii de la d. Job 
Trotter care păşea lângă el în tăcere. 

Job îşi ţinu câtva timp privirile în pământ, pe când Sam, cu 
ochii aţintiţi asupră-i, se ciocnea de trecători, dădea peste 
copii, se împiedica de trepte şi de balustrade, de parcă la 
nimic nu mai lua seamă; deodată Job, privindu-l pe furiş, îi 
spuse: 

— Ce mai faci, domnule Weller? 

— Ele! strigă Sam şi, stabilind cu certitudine identitatea 
lui Job, se bătu cu mâna pe picior şi-şi exprimă emoția 
printr-un fluierat prelung şi ascuţit. 


— S-au schimbat tare mult lucrurile pentru mine, 
domnule, glăsui Job. 

— Aşa mi se pare şi mie! exclamă d. Weller cercetând cu 
neprefăcută mirare zdrenţele tovarăşului său. E însă o 
schimbare în rău, domnule Trotter, cum zicea gentelmenul 
când a primit, pentru o monedă bună de o jumătate de 
coroană, doi şilingi şi şase penny falşi. 

— Ai toată dreptatea, replică Job clătinând din cap; nu mai 
e nici o înşelăciune acum, domnule Weller. Lacrimile, 
adăugă el cu o expresie de viclenie momentană, lacrimile 
nu sunt singurele dovezi ale nenorocirilor şi nici cele mai 
bune. 

— Adevărat, nu e, întări Sam cu tâlc. 

— Ele pot fi prefăcute, domnule Weller, rosti Job. 

— Ştiu, zise Sam. E persoane care le are totdeauna gata şi 
ridică zăgazul ca să le dea drumul când vrea. 

— Da, dar aceste lucruri nu pot fi făcute cu uşurinţă, 
domnule Weller; şi, ca să izbuteşti, e un chin, răspunse Job. 
Vorbind astfel, Job îşi arătă obrajii scofâlciţi şi, suflecând 
mâneca hainei, arătă un braţ aşa de firav şi de uscat, încât 
ţi se părea că s-ar frânge dacă i-ai fi atins pojghiţa de carne 

care-l acoperea. 

— Dar ce ai făcut?! exclamă Sam trăgându-se înapoi. 

— Nimic, răspunse Job. 

— Nimic, repetă Sam, ca un ecou. 

— De mai multe săptămâni nu fac nimic, glăsui Job; nu 
mănânc şi nu beau mai nimic. 

Sam învălui într-o ochire înţelegătoare figura slabă a d-lui 
Trotter şi îmbrăcămintea lui jerpelită apoi, apucându-l de 
braţ, începu să-l tragă cu de-a sila. 

— Unde mă duci, domnule Weller? întrebă Job zbătându-se 
zadarnic sub mâna puternică a fostului vrăjmaş. 

— Vino, vino! răspunse Sam fără a catadicsi să-i dea altă 
lămurire până când ajunseră la cârciuma închisorii, unde 
ceru o cană cu bere care fu adusă repede. Acum, glăsui 
Sam, fă bine şi bea-mi asta până la ultima picătură şi pe 


urmă dă ulcica peste cap ca să-mi arăţi că ai luat doftoria 
întreagă. 

— Dar, dragă domnule Weller... se împotrivi Job. 

— Dă-o pe gât! reluă Sam cu ton poruncitor. 

Luat astfel la refec, d. Trotter duse cana la buze şi-i ridică 
fundul pe îndelete în chip aproape neobservat. Odată, 
numai o singură dată, se opri să respire îndelung, însă fără 
să depărteze cana de la gură, iar peste câteva momente o 
ţinea în mâna întinsă, cu fundul în sus. Nimic nu căzu la 
pământ afară de treipatru clăbuci de spumă ce se 
prelingeau încetişor de pe margine. 

— Bravo! glăsui Sam. Cum te simţi acum? 

— Mai bine, domnule, cred că mult mai bine. 

— Fireşte; e ca şi cum ai pune gaz într-un balon. Te umfli 
văzând cu ochii. Ce-ai zice de încă una de aceeaşi mărime? 

— Mi-este deajuns, domnule, îţi foarte mulţumesc, dar mi- 
ajunge. 

— Ce zici atunci de ceva mai zdravân? 

— Graţie vrednicului dumitale stăpân, domnule, avem la 
ceasurile trei fără un sfert o jumătate de pulpă de berbec 
friptă împreună cu cartofii, ca să nu mai trebuiască să-i 
fiarbă. 

— Cum? Elvă ajută aşa? întrebă Sam apăsând pe fiecare 
cuvânt. 

— Da, domnule. Şi mai mult decât atâta, domnule Weller; 
deoarece stăpânul meu era foarte bolnav, a luat o cameră 
pentru noi - stăteam într-o cocină înainte - şi a plătit chiria, 
domnule. A venit să ne vadă noaptea, fără să ştie nimeni. 
Domnule Weller, urmă Job cu lacrimi acum adevărate, aş fi 
în stare să-l slujesc pe omul acesta până aş cădea mort la 
picioarele lui. 

— Ascultă, lasă asta, prietene, nu te mai necâji! strigă 
Sam. 

Job Trotter îl privi mirat. 

— Lasă asta; ascultă băiete! repetă Sam cu tărie. N-o să-l 
slujească nimeni afară de mine; şi, pentru că veni vorba de 


asta, urmă el plătind berea, am să-ţi spui alt sicret. N-am 
auzit niciodată, ţine minte, n-am citit în nici o carte de 
poveşti şi n-am văzut în nici un tablou un înger cu pantaloni 
şi ghetre; nu, nici măcar la teatru, după câte îmi aduc 
aminte, deşi acolo ar fi cu putinţă; dar nu uita vorbele mele, 
Job Trotter, el e un adevărat înger; şi arată-mi omul care să 
îndrăznească să spuie că a cunoscut vreunul mai bun! 

După ce rosti provocarea pe care o întări prin numeroase 
gesturi şi semne din cap, Sam băgă restul în buzunar şi 
porni în căutarea celui despre care vorbise. 

ÎI găsiră pe d. Pickwick, care era încă cu Jingle şi-i vorbea 
însufleţit, fără să arunce o ochire asupra grupurilor 
adunate pe terenul de sport; erau felurite grupuri la care 
merita să te uiţi măcar din simplă curiozitate. 

— Bine, spunea d. Pickwick când Sam şi tovarăşul lui se 
apropiară, ai să vezi cum o să te înzdrăveneşti şi, până una- 
alta, mai chibzuieşte. Când te vei simţi destul de tare, să-mi 
spui şi-o să mai stăm de vorbă la timpul potrivit. Acum 
întoarce-te în odaia dumitale, trebuie să fii obosit şi nu eşti 
destul de voinic ca să zăboveşti mult afară. 

D. Alfred Jingle, căruia nu-i mai rămăsese o scânteie din 
vioiciunea de altădată şi nici măcar din voioşia sumbră pe 
care o afectase în prima zi când d. Pickwick îl întâlnise în 
mizerie, salută până la pământ în tăcere şi se depărtă 
domol după ce făcu semn lui Job să nu-l însoţească 
numaidecât. 

— Sam, nu e curioasă scena asta? întrebă d. Pickwick 
privind în juru-i cu bună voie. 

— Foarte curioasă, dom'le, răspunse Sam; şi adăugă 
pentru sine: „Minunile nu s-a sfârşit. Nu-l vezi şi pe Jingle 
cum se boceşte?” 

În partea închisorii unde se afla d. Pickwick în momentul 
acela, spaţiul mărginit de ziduri era destul de întins ca să 
formeze un bun teren pentru jocul cu mingea; o latură a 
curţii era închisă, bineînţeles, chiar de zid, iar cealaltă de 
partea aceea a închisorii ce avea vedere spre Sf. Paul; sau, 


mai degrabă, care ar fi avut vedere spre catedrală dacă n- 
ar fi fost zidul. Aici se arătau numeroşi datornici, în mişcare 
sau în repaus, în toate atitudinile unei nelinişti trândave. 
Cei mai mulţi aşteptau în temniţă ziua când urmau să apară 
înaintea Curţii insolvabililor, în vreme ce alţii erau trimişi 
înapoi la închisoare pentru un timp pe care se sileau să-l 
petreacă cum puteau mai bine. Câţiva erau ca vai de capul 
lor; alţii arătau bine; mulţi erau jegoşi; câţiva, mai curăţei. 
Toţi, însă, hoinărind, tălălăind de colo-colo, pierzându-şi 
vremea fără nici un rost şi pustiiţi de speranţe la fel ca 
animalele dintr-o menajerie. 

Alţi deţinuţi îşi petreceau vremea trândăvind la ferestrele 
ce dădeau spre alei; unii conversau zgomotos cu 
cunoştinţele de jos; alţii jucau mingea cu persoane 
sprintene care-i serveau de afară; alţii, în sfârşit, priveau la 
jucători, ori erau atenţi la băieţii care făceau pe arbitrii. 

Femei soioase treceau în sus şi-n jos, în galenţi, ducându- 
se la bucătăria care se afla într-un ungher al curţii. Într-alt 
colţ copiii ţipau, se jucau şi se băteau. Zgomotul popicelor şi 
strigătele jucătorilor se contopeau mereu cu zarva pe care 
o făceau copiii; totul era un amestec de sunete, un întreg 
vacarm, exceptând şopronul mic, dărăpănat, care se găsea 
la câţiva paşi de acolo, unde zăcea livid, încremenit, corpul 
deţinutului de la Cancelarie, răposat cu o noapte înainte şi 
aşteptând batjocura unei anchete. Corpul! Termenul legal 
pentru a exprima amestecul turbulent de griji, nelinişti, 
afecţiuni, speranţe, dureri, care alcătuesc omul viu. Legea 
avea corpul deţinutului; corpul zăcea acolo, înveşmântat în 
haine de mort, ca un martor înfricoşător faţă de grija ei 
binevoitoare. 

— Vreţi să vedeţi o dugheană fluierătoarel, domnule? 
întrebă Job Trotter. 

— Ce vrei să spui? întrebă d. Pickwick la rândul său. 

— O dugheană fluierătoare, dom'le, adăugă Sam. 

— Ce e asta, Sam? O dugheană de păsărar? se interesă d. 
Pickwick. 


— Câtuşi de puţin, domnule, declară Job; un loc unde se 
vând băuturi spirtoase. 

1 „A umezi fluierul”, expresie idiomatică în limba engleză, 
pentru a bea (n, tr.). 

D. Job Trotter explică atunci, pe scurt, că în închisoarea 
datornicilor era interzisă, sub aspre pedepse, introducerea 
de băuturi spirtoase; dar că articolul acesta fiind foarte 
apreciat, câţiva temniceri speculanţi au închis ochii, 
determinaţi de anume consideraţiuni lucrative care aveau 
să le aducă venituri şi au dat voie câtorva deţinuţi să vândă, 
în propriul lor profit, băutura favorită a doamnelor şi 
domnilor din puşcărie. 

— Obiceiul, continuă Job, a fost introdus treptat în toate 
închisorile pentru datorii. 

— Şi are avantajul, glăsui Sam, că temnicerii are grijă să-i 
prinză pe toţi care încearcă să se dea după deşte şi nu le 
plăteşte; iar când se întâmplă asta, e lăudaţi la jurnale 
pentru vegherea lor; aşa că, cu o piatră, dă două lovituri: îi 
împiedică pe alţii să facă negoţ şi-şi sporeşte faima. 

— Aşa stau lucrurile, domnule Weller, întări Job. 

— Dar camerele astea, întrebă d. Pickwick, nu sunt vizitate 
niciodată ca să se vadă dacă nu cumva acolo sunt băuturi 
spirtoase? 

— Cum să nu, dom'le, lămuri Sam; însă temnicerii ştie 
dinainte; ei dă de veste fluierătorilor, şi atunci poţi să le pui 
sare pe coadă. 

Pe când Sam termina explicaţiile, Job bătea la uşa care fu 
imediat deschisă de un domn ciufulit. Ciufulitul închise apoi 
uşa cu zăvorul în urma lor şi rânji; atunci se porni şi Job să 
rânjească, iar Sam făcu la fel; d. Pickwick, gândind că, fără 
îndoială, se aştepta acelaşi lucru şi de la dânsul, zâmbi şi el 
până la sfârşitul întrevederii. 

Gentlemanul ciufulit păru că a înţeles perfect modul 
acesta tăcut de-a intra în materie. Scoase de sub pat o sticlă 
turtită de piatră, care putea să conţină cam o oca şi umplu 


cu ienupăr trei pahare pe care Job şi Sam le goliră îndată 
cu meşteşug. 

— Mai vreţi? întrebă domnul fluierător. 

— Nu, mulţumesc, spuse Job Trotter. 

D. Pickwick plăti, uşa fu deschisă, se depărtară; şi cum 
tocmai în momentul acela d. Roker trecea pe acolo, domnul 
ciufulit îi făcu un semn prietenos din cap. 

După ce ieşi de acolo, d. Pickwick rătăci pe scări şi de-a 
lungul galeriilor, apoi ocoli încă odată curtea închisorii. 

I se părea că lumea din temniţă era alcătuită numai din 
indivizi ca Mivins, Smangle, ca pastorul, măcelarul; mereu, 
la fiece pas, aceiaşi indivizi. Aceeaşi murdărie, aceeaşi 
larmă, acelaşi tărăboi, aceleaşi trăsături caracteristice în 
toate ungherele, în cele mai bune, ca şi în cele mai rele. 
Peste tot era ceva turbulent şi neliniştit, şi vedeai tot felul 
de oameni adunându-se, despărţindu-se, ca umbrele într-un 
vis apăsător. 

— Am văzut destul, spuse d. Pickwick trântindu-se pe un 
scaun în odăiţa lui. Mă doare capul de câte mi s-au perindat 
pe dinaintea ochilor şi inima mă doare. De acum încolo, voi 
rămâne prizonier în camera mea. 

D. Pickwick respectă cu perseverenţă hotărârea pe care o 
luase. Trei luni întregi el stătu toată ziua închis, furişându- 
se ca să respire aer curat numai pe înnoptate, când cei mai 
mulţi dintre deţinuţi se aflau în pat ori chefuiau în odăile lor. 

Sănătatea sa începea, vădit, să sufere de pe urma 
arestului, însă nici ades repetatele implorări ale prietenilor 
şi ale d-lui Perker, nici înştiinţările şi mustrările şi mai 
repetate ale d-lui Samuel Weller nu-l putură îndupleca să 
schimbe cu o iotă hotărârea-i nezdruncinată. 

CAPITOLUL XLVI. 

Unde se istoriseşte un mişcător şi nu lipsit de haz act de 
delicateţe, pe care l-au săvârşit d-nii Dodson şi Fogg. 

Era în ultima săptămână a lunii iulie, când o cabrioletă de 
piaţă, al cărei număr nu e menţionat, înainta zorită spre 
Goswell Street. Se aflau grămădite într-însa trei persoane, 


afară de vizitiul care stătea, fireşte, pe capra lui, într-o 
parte. Pe poclit spânzurau două şaluri aparţinând, după 
toate semnele, unor cocoane afurisite, aşezate sub numitul 
poclit. Un domn cu înfăţişare greoaie şi supusă era 
înghesuit, că aproape nu se mai vedea, între cele două 
doamne care îl repezeau scurt când cuteza să facă şi el vreo 
observaţie. Cele două cocoane afurisite şi domnul greoi 
dădeau vizitiului instrucţiuni care se băteau cap în cap, 
tinzând toate spre acelaşi scop, adică de a opri la uşa d-nei 
Bardell; uşă despre care domnul greoi susţinea, în directă 
opoziţie şi în ciuda cocoanelor, că era verde, iar nu galbenă. 

— Vizitiu, spunea domnul greoi, opreşte la casa cu uşa 
verde. 

— Ce om nesuferit! exclamă una dintre cocoanele 
afurisite. Opreşte, vizitiu, la casa cu uşa galbenă! 

Ca să oprească la uşa verde, vizitiul îşi înfrânase calul aşa 
de brusc, încât îl împinsese aproape în cabrioletă; auzind 
însă de noua indicație, îi dădu drumul pe picioarele dinainte 
şi stătu locului. 

— Atunci unde să opresc? întrebă vizitiul. Înţelegeţi-vă 
între dumneavoastră. Tot ce vreau să ştiu este unde. 

Gâlceava reîncepu atunci cu violenţă; iar pentru că 
animalul era sâcâit de o muscă ce i se tot învârtea pe la bot, 
vizitiul îşi întrebuinţă în chip omenos timpul liber plesnindu- 
| cu biciul peste cap după principiul revulsiunii. 

— Majoritatea hotărăşte, spuse la urmă una dintre 
cocoanele afurisite. Vizitiu, uşa galbenă! 

Dar când cabrioleta ajunse în mod strălucit dinaintea uşii 
galbene, făcând”, după cum spunea triumfător una dintre 
cocoane, „de fapt, mai mult zgomot decât ar produce 
propria-ţi cupea”, şi când vizitiul cobori să dea ajutor 
cocoanelor, căpşorul rotund al d-şorului Thomas Bardell se 
arătă la fereastra unei case cu uşă roşie, situată cu câteva 
numere mai departe. 

— Fiinţă îngrozitoare! strigă cocoana mai sus amintită 
aruncând domnului greoi o privire nimicitoare. 


— Dar, draga mea, nu sunt eu de vină, zise el. 

— Taci, criatură imposibilă! Casa cu uşă roşie, vizitiu! Oh, 
dacă vreodată o femeie a fost chinuită de o făptură brutală 
ce găseşte plăcere şi-i creşte inima când poate să-şi 
umilească nevasta în faţa străinilor, eu sunt aceea! 

— Ar trebui să intri în pământ de ruşine, Raddle, spuse 
femeiuşca a doua, care nu era alta decât d-na Cluppins. 

— Spuneţi-mi măcar ce am făcut? întrebă d. Raddle. 

— “Taci, brută, să nu mă faci să-mi uit sextu' şi să mă cobor 
ca să te iau la palme! zise d-na Raddle. 

În răstimpul dialogului acestuia, vizitiul îşi târa în chipul 
cel mai netrebnic calul de hăţ, până la casa cu uşă roşie pe 
care d-şorul Bardell o şi deschisese. Ce manieră banală şi 
comună să te prezinţi aşa dinaintea uşii unei prietene! În 
loc să soseşti cu tot focul, în iureşul nebun al cailor; în loc ca 
vizitiul să sară de pe capră şi să bată puternic în uşă; în loc 
să trânteşti poclitul cu zgomot exact în ultimul moment ca 
să nu rămâi în bătaia curenților; în loc să pui să ţi se întindă 
şalul ca şi cum ai avea un vizitiu al tău! Tot efectul situaţiei 
se pierdea: mai bine ar fi venit pe jos! 

— Ascultă, Tommy, strigă d-na Cluppins, ce face scumpa ta 
mămiţică? 

— A, foarte bine, răspunse d-şorul Bardell. E în salonul din 
faţă, gata. Şi eu sunt gata. 

D-şorul Bardell îşi vâri mâinile în buzunare şi se distră 
sărind de pe prima treaptă a peronului pe trotuar şi invers. 

— Mai vine cineva cu noi, lommy? reluă d-na Cluppins 
potrivindu-şi pelerina. 

— Merge şi doamna Sanders; şi merg şi eu, răspunse 
Tommy. 

— Ia te uită, mucosul naibii, rosti micuța doamnă Cluppins, 
nu se gândeşte decât la el. Ascultă, Tommy, puiule... 

— Ce? rosti d-şorul Bardell. 

— Cine mai vine, dragostea mea? continuă d-na Cluppins 
în mod insinuant. 


— O, şi doamna Rogers, răspunse d-şorul Bardell, 
holbându-şi ochii când îi aduse vestea la cunoştinţă. 

— Cum? Doamna care a luat cu chirie locuinţa?! exclamă 
d-na Cluppins. 

D-şorul Bardell îşi vâri mai adânc mâinile în buzunare şi 
moţăi din cap exact de treizeci şi cinci de ori ca să exprime 
că într-adevăr era vorba de cocoana cu locuinţa şi nu de 
alta. 

— Aha, parc-ar fi un jour, continuă d-na Cluppins. 

— Aşa aţi zice dacă aţi şti ce e în bufet, adăugă d-şorul 
Bardell. 

— Ce e, Tommy? întrebă d-na Cluppins linguşitoare. Sunt 
sigură că-mi spui, Tommy. 

— Nu, nu vreau, ripostă d-şorul Bardell clătinând din cap 
şi reîncepând zbenguitul pe scară. 

— Mucosul naibii! murmură d-na Cluppins. Ce împieliţat 
nesuferit! Haide Tommy, povesteşte-i scumpei tale doamne 
Cluppy. 

— Nu vrea mama, răspunse d-şorul Bardell. Dacă nu zic 
nimic, am să capăt şi eu; de aceea! 

Bucuros de plăcuta perspectivă, băiatul minune începu cu 
o nouă vigoare să sară de pe-un picior pe altul. 

Interogatoriul la care copilul fusese supus avea loc în timp 
ce D. Şi d-na Radd.le şi vizitiul se certau cu privire la preţul 
cursei. Incidentul terminându-se în favoarea vizitiului, d-na 
Raddle intră în casă abia mai ţinându-se pe picioare. 

— Dumnezeule, ce ai, Mary-Ann? întrebă d-na Cluppins. 

— Ah, Betsy, tremur şi acum toată! replică d-na Raddle. 
Raddle nu se poartă ca un bărbat; lasă toate pe spinarea 
mea. 

Atacul împotriva bietului domn Raddle nu prea era loial: 
căci de la începutul certei, el fusese împins la o parte de 
buna lui soţie şi primise ordinul categoric să-şi ţină gura. 
Oricum însă, el nu avu răgazul să se apere, căci era vădit că 
d-na Raddle arăta semne de leşin; văzând aceasta de la 
fereastra salonului, d-na Bardell, d-na Sanders, chiriaşa şi 


servitoarea chiriaşei ieşiră repede şi o duseră pe d-na 
Raddle în casă, vorbind toate deodată, copleşind-o cu 
expresii de compătimire şi milă, de parcă ar fi fost cea mai 
chinuită muritoare de pe pământ. O aşezară pe o sofa în 
salonul din faţă, iar doamna de la primul etaj alergă înapoi 
pe scări la etaj, reveni cu un flacon de sare volatilă şi, 
luând-o pe d-na Raddle de gât, i-l ţinu sub nas cu toată 
solicitudinea compătimitoare a sexului frumos; după ce se 
zbătu şi se zvârcoli îndelung, doamna leşinată n-avu încotro 
şi trebui să declare că se simţea mai bine. 

— Ah, biata făptură, exclamă d-na Rogers; înţeleg prea 
bine suferinţele ei. 

— Ah, biata făptură! Şi eu ştiu, repetă d-na Sanders. 

Toate doamnele începură atunci să se tânguiască la unison 
spunând că şi ele ştiau despre ce este vorba şi deplângând- 
o din toată inima. Până şi mica servitoare a chiriaşei, înaltă 
de trei coţi şi în vârstă de treisprezece ani, manifesta 
profunda ei simpatie. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă d-na Bardell. 

— Da ce v-a adus în starea asta, doamnă? întrebă şi d-na 
Rogers. 

— Am fost foarte tulburată, răspunse d-na Raddle cu ton 
dojenitor. 

Toate doamnele aruncară îndată d-lui Raddle priviri pline 
de indignare. 

— Fapt e, spuse nefericitul gentleman înaintând, fapt e că, 
dându-ne jos la uşă, am avut o neînțelegere cu vizitiul 
cabrioletei. 

Un țipăt puternic al nevesti-si, la pomenirea acestui nume, 
făcu orice altă explicaţie imposibilă. 

— Raddle, spuse d-na Cluppins, ai face bine să ne laşi 
singure cu dânsa ca s-o liniştim. Câtă vreme vei fi aci, n-o 
să-şi vie în fire. 

Toate doamnele fiind de aceeaşi părere, d. Raddle fu 
împins din cameră şi sfătuit să ia aer în curtea de dinapoia 
ciasei. Se plimba de vreun sfert de oră, când d-na Bardell îl 


anunţă, cu figură solemnă, că poate să reintre; însă că e 
dator să ia seama la felul cum se va purta cu femeia sa. D- 
na Bardell ştia că el n-are intenţii rele, însă Mary-Ann era 
departe de a fi tare şi, dacă el nu bagă de seamă, ar putea 
s-o piardă în momentul când s-ar aştepta mai puţin; ceea ce 
va fi pentru dânsul, apoi, un subiect cumplit de remuşcări; 
şi multe altele. 

D. Raddle ascultă cu multă supunere toate aceste sfaturi şi 
se înapoie în sfârşit în salon, blând ca un mieluşel. 

— Vai, doamnă Rogers, spuse d-na Bardell, nu v-a fost 
prezentat nimeni! Domnul Raddle, doamnă; doamna 
Cluppins, doamnă; doamna Raddle, doamnă... 

— Sora doamnei Cluppins, observă d-na Sanders. 

— A, da?! exclamă d-na Rogers cu graţie, căci ea era 
chiriaşă, iar servitoarea ei urma să servească şi, pe temeiul 
poziţiei sale, trebuia să fie mai mult graţioasă decât intimă. 
A, da? 

D-na Raddle zâmbi simpatic, d. Raddle salută, iar d-na 
Cluppins declară că „se simţea foarte fericită având cinstea 
de-a face cunoştinţa unei persoane despre care auzise 
atâtea lucruri bune” - compliment pe care d-na Rogers îl 
primi cu o bunăvoință recunoscătoare. 

— Domnule Raddle, glăsui d-na Bardell, ştii că trebuie să 
te simţi foarte onorat că dumneata şi Tommy sunteţi 
singurii gentlemeni datori să escorteze atâtea doamne, tot 
drumul, până la Grădina Spaniolă din Hampstead. Nu-i aşa, 
doamnă Rogers? 

— O, desigur, doamnă, declară d-na Rogers; după care 
celelalte doamne repetară şi ele: O, desigur! 

— Nici vorbă, doamnă, îmi dau seama, spuse d. Raddle 
frecându-şi mâinile şi lăsând să se vadă o uşoară tendinţă 
spre voioşie. Aşa, de fapt, chiar îi spuneam doamnei Raddle, 
pe când veneam cu cabrioleta... 

Auzind cuvântul acesta care trezea atâtea amintiri 
penibile, d-na Raddle îşi duse din nou batista la ochi şi 
scoase un strigăt înnăbuşit; d-na Bardell încruntă 


sprâncenele, privindu-l pe d. Raddle ca să-i dea de înţeles 
că ar fi mai bine să tacă şi, apoi, cu ifos, o rugă pe 
servitoarea d-nei Rogers să „pună vinul pe masă”. 

La semnalul acesta, comorile ascunse în bufet fură aduse 
în cinstea chiriaşei şi prilejuiră tuturor celor de faţă o 
satisfacţie fără margini. Erau mai multe farfurii cu 
portocale şi pişcoturi, o sticlă de Porto vechi, de treizeci şi 
patru penny, apoi o altă sticlă cu celebrul Xeres din Indiile 
orientale, de paisprezece penny. Dar, spre marea 
consternare a d-nei Cluppins, Tommy păru gata să 
povestească cum l-a iscodit dânsa cu privire la ce era-n 
bufet; noroc că, vorbind, se înecă înghițind jumătate din 
paharul cu vin vechi, ceea ce îi puse viaţa în pericol câteva 
clipe, astfel că-şi înăbuşi istorisirea în germen. Societatea 
porni atunci în căutarea trăsurii pentru Hampstead. O 
găsiră curând şi, după două ceasuri, ajunseră cu toţii 
nevătămaţi la Grădina Spaniolă, unde primul act al 
nefericitului domn Raddle fu cât pe-aci să pricinuiască 
delicatei sale soţii o nouă criză; căci, nici mai mult, nici mai 
puţin, el comandă ceai pentru şapte persoane, când (cum 
toate doamnele remarcară deodată) nimic nu era mai uşor 
decât să-i dea lui Tommy să bea din ceaşca cuiva sau din a 
tuturora, când chelnerul n-ar fi observat - economisindu-se 
astfel ceaiul pentru o persoană fără ca băutura să fie mai 
puţin bună. 

În orice caz, nu mai aveau încotro, astfel că tava fu adusă 
cu şapte ceşti, şapte farfurioare şi tot atâtea porţii de pâine 
şi unt. D-na Bardell fu proclamată, în unanimitate, 
prezidentă; d-na Rogers se aşeză la dreapta ei, d-na Raddle 
la stânga. Masa se desfăşură cu multă voioşie şi mult 
succes. 

— Ce frumoasă e viaţa la ţară! oftă d-na Rogers; aproape 
că aş vrea să trăiesc mereu aci! 

— O, multă vreme nu v-ar plăcea, doamnă! replică d-na 
Bardell cu oarecare grabă, căci nu se cuvenea sa încurajeze 
atare idei la chiriaşa ei; nu, nu v-ar plăcea. 


— O, sunteţi o fire prea veselă şi vă bucuraţi de prea multă 
simpatie pentru a vă putea simţi bine la ţară, zise mica 
doamnă Cluppins. 

— Se poate, doamnă... se poate, spuse ofând chiriaşa de la 
primul etaj. 

— Viaţa la ţară, pentru persoanele singure, care n-au pe 
nimeni să le poarte de grijă, ori pentru persoanele care au 
trecut prin zbuciumări sufleteşti şi prin altele, observă d. 
Raddle recăpătând oarecare voioşie şi privind în juru-i; 
viaţa la ţară e foarte bună. Se spune că viaţa la ţară e 
indicată pentru un suflet care a fost rănit. 

Dar dintre toate cuvintele pe care le putea rosti nefericitul 
domn, acestea erau desigur cele mai prost găsite. Fireşte, 
d-na Bardell izbucni în lacrimi şi vru să părăsească masa pe 
dată; la care, iubitorul ei fiu începu să scoată ţipete 
groaznice. 

— Cine ar putea crede, doamnă, exclamă d-na Raddle, 
întorcându-se furioasă spre chiriaşa de la primul etaj; cine 
ar putea crede că o femeie să fie măritată cu o fiinţă aşa de 
nesuferită care se joacă cu simţămintele ei în fiecare clipă? 

— Draga mea, se apără d. Raddle, nu mă gândisem câtuşi 
de puţin... 

— Nu te gândiseşi câtuşi de puţin! repetă d-na Raddle cu 
mult dispreţ. Pleacă; nu pot să te mai văd; eşti o brută. 

— Nu trebuie să te necăjeşti, Mary-Ann, o întrerupse d-na 
Cluppins. Trebuie să ai grijă de sănătatea ta, draga mea, 
lucru pe care niciodată nu-l faci. Pleacă, Raddle, fii bun, 
dacă nu vrei să-i înrăutăţeşti starea. 

— Da-da, ar fi bine să vă luaţi ceaiul singur, domnule, 
spuse d-na Rogers aplicând din nou flaconul ei cu săruri. 

D-na Sanders care, potrivit obiceiului, era foarte ocupată 
cu pâinea şi cu untul, exprimă aceeaşi opinie, astfel că 
Raddle se retrase fără să mai scoată o vorbă. 

Doamnele se grăbiră apoi să-l ridice pe d-şorul Bardell în 
braţele mamei, însă, cum el era prea mare pentru a fi ţinut 
în braţe, picioarele îi ajunseră pe masă, pricinuind oarecare 


harababură printre ceşti şi farfurioare. Noroc că soiul acela 
de crize de leşin, molipsitor la doamne, rareori durează 
îndelung; de aceea, după ce-şi sărută bine copilul, după ce 
plânse puţin, d-na Bardell îşi reveni în fire, îl aşeză jos, se 
miră cum de a putut fi aşa de nesăbuită şi-şi mai turnă un 
ceai. 

Atunci se auzi huruitul roţilor unei trăsuri care se apropia 
şi doamnele, înălţând ochii, văzură o birjă oprindu-se la 
poarta grădinii. 

— Altă lume, spuse d-na Sanders. 

— Un gentleman, spuse d-na Raddle. 

— Staţi, e domnul Jackson, tânărul de la Dodson şi Fogg! 
exclamă d-na Bardell. Nu cumva domnul Pickwick a plătit 
daunele? 

— Sau s-o fi oferit să se însoare, sugeră d-na Cluppins. 

— Dar ce mult zăboveşte domnul ăsta! spuse d-na Rogers. 
De ce nu s-o fi grăbind? 

În vremea asta, d. Jackson, după ce adresase câteva 
cuvinte unui individ jerpelit cu ghetre negre care coborâse 
din trăsură, în mână cu un baston gros de frasin, se 
îndreptă spre locul unde se aflau doamnele, potrivindu-şi 
din mers părul în jurul borurilor pălăriei. 

— Ce e nou, s-a întâmplat ceva, domnule Jackson? întrebă 
d-na Bardell cu încordare. 

— Absolut nimic, doamnă, răspunse Jackson. Bună ziua, 
doamnelor. lertaţi-mă, doamnelor, că vă deranjez, însă 
legea, doamnelor, legea... 

Scuzându-se astfel, d. Jackson zâmbi, adresă un salut 
tuturor persoanelor prezente şi-şi trecu iarăşi mâna prin 
păr. D-na Rogers îi şopti d-nei Raddle că tânărul era într- 
adevăr foarte elegant. 

— Am fost la dumneavoastră, în Goswell Street, reluă 
Jackson şi, aflând de la slujnică cum că eraţi aici, am luat o 
trăsură şi am venit. Avem nevoie de dumneavoastră 
numaidecât, doamnă Bardell. 


— Dumnezeule mare! strigă d-na Bardell tresărind la 
auzul neaşteptatei comunicări. 

— Da, spuse Jackson muşcându-şi buzele, e o afacere 
foarte importantă, foarte urgentă şi care nu suferă 
amânare. Dodson mi-a spus special, şi Fogg la fel. Aşa că am 
păstrat trăsura ca să vă iau. 

— Ce nostimadă! exclamă d-na Bardell. 

Toate doamnele recunoscură că lucrul era într-adevăr 
foarte nostim, însă fură unanim de acord că era desigur şi 
foarte important; altminteri Dodson şi Fogg n-ar fi trimis 
după ea. Adăugară, în sfârşit, că, deoarece afacerea era 
urgentă, d-na Bardell ar trebui să se ducă la Dodson şi Fogg 
fără întârziere. 

Când eşti chemată cu o grabă atât de monstruoasă de 
avocaţii tăi, capeţi un anume grad de însemnătate care nu 
era câtuşi de puţin neplăcută d-nei Bardell. Într-adevăr, ea 
putea în mod logic să spere că va câştiga în ochii chiriaşei 
de la primul etaj. Făcu oarecare nazuri, afectă multă 
supărare şi ezitare, însă la urmă încheie că ar fi bine să se 
ducă. 

— Nu vreţi să vă răcoriţi puţin, domnule Jackson, după 
cursa pe care ati făcut-o? întrebă d-na Bardell cu glas 
convingător. 

— Propriu zis, nu avem de pierdut multă vreme; şi apoi am 
un prieten aici, răspunse Jackson arătând pe omul cu 
baston de frasin. 

— Vai, dar poftiţi-l, domnule, şi pe prietenul 
dumneavoastră, declară d-na Bardell. 

— O, vă mulţumesc! replică Jackson cam stingherit. Nu e 
deprins cu societatea cocoanelor şi se cam intimidează. 
Dacă vreţi să porunciţi chelnerului să-i ducă ceva, nu sunt 
absolut sigur că va bea, însă puteţi să încercaţi. 

Rostind aceste cuvinte, degetele d-lui Jackson se jucau 
glumeţ, în jurul nasului, în semn că vorbea ironic. 

Chelnerul fu expediat îndată la gentlemanul timid, şi 
gentlemanul timid consimţi să ia ceva. D. Jackson luă şi el 


ceva şi doamnele luară şi ele ceva din spirit de ospitalitate. 
D. Jackson, declarând apoi că era timpul să pornească, d-na 
Sanders, d-na Cluppins şi Tommy, căci se hotărâse ca el s-o 
întovărăşească pe d-na Bardell, lăsându-le pe celelalte 
doamne sub protecţia d-lui Raddle, se urcară în trăsură. 

— Isaac! spuse Jackson privindu-şi prietenul care stătea pe 
capră şi fuma o ţigară când d-na Bardell se pregătea să 
urce. 

— Ce e? 

— Dumneaei e doamna Bardell. 

— A, ştiam demult! 

D-na Bardell intră în trăsură, d. Jackson se urcă după ea şi 
caii porniră. Pe drum, d-nei Bardell nu-i ieşeau din cap 
vorbele spuse de prietenul d-lui Jackson. „Sunt daţi naibii 
avocaţii ăştia, cum ştiu să-i recunoască pe oameni!.” 

— Ce neplăcută e chestia asta a cheltuielilor de proces, nu- 
i aşa? glăsui Jackson când d-na Cluppinsi şi d-na Sanders 
adormiseră. Mă gândesc la cambia dumneavoastră. 

— Îmi pare rău că nu puteţi să impuneţi achitarea acestor 
cheltuieli, răspunse d-na Bardell. Ei, dar pentru că 
dumneavoastră oameni ai legii faceţi afaceri, trebuie să 
înghiţiţi din când în când şi câte o papară. 

— Mi s-a spus că, după proces, aţi dat lui Dodson şi Fogg 
un cognovit pentru totalul cheltuielilor, zise Jackson. 

— Da, o simplă chestie de formă, răspunse d-na Bardell. 

— Nici vorbă, declară Jackson cu tonul sec. O simplă 
chestie de formă, cum spuneţi. 

Continuau să meargă, şi d-na Bardell adormi. Se deşteptă 
după un timp, când se opri trăsura: 

— Cum?! exclamă ea. Am şi ajuns la Freeman's Court? 

— Nu mergem chiar aşa de departe, declară Jackson. Vreţi 
să coborâţi? 

D-na Bardell, care nu se trezise încă de-a binelea, se 
supuse. Se afla într-un loc curios: un zid înalt cu o poartă la 
mijloc, de unde se vedea un bec de gaz arzând. 


— Haidem, doamnelor, spuse omul cu baston de frasin 
uitându-se în trăsură şi scuturând-o pe d-na Sanders ca s-o 
trezească; coborâm! 

D-na Sanders îşi trezi prietena şi amândouă se dădură jos; 
d-na Bardell, sprijinită de braţul d-lui Jackson şi ţinându-l 
pe Tommy de mână, intrase sub boltă. Prietenele ei o 
urmară. 

Încăperea unde cele trei doamne pătrunseseră era şi mai 
curioasă decât intrarea clădirii. Se găseau atâţia bărbaţi în 
picioare şi se uitau la doamne aşa de fix! 

— Dar unde suntem aici? întrebă d-na Bardell oprindu-se. 

— E unul din birourile noastre, răspunse Jackson zorind-o 
să intre. Apoi, întorcând capul să vadă dacă îl urmaseră şi 
celelalte femei: Aibi grijă, Isaac! strigă el. 

— Nu-ţi fie frică! răspunse omul cu bastonul de frasin. 

Uşa se închise greoaie în urma lor; coborâră o scară de 
câteva trepte. 

— În sfârşit, iată-ne aici în păr, doamnă Bardell! exclamă 
Jackson privind radios în juru-i. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă d-na Bardell cu inima la 
gură. 

— Uite, să nu te sperii, doamnă Bardell, răspunse Jackson 
luând-o mai la o parte. N-a existat niciodată, doamnă, om 
mai delicat decât Dodson, şi mai omenos decât Fogg. Era 
datoria lor, ca oameni de lege, să ia măsuri pentru plata 
cheltuielilor; ţineau însă, pe cât cu putinţă, să menajeze 
sensibilitatea dumitale. Ce mângâiere pentru dumneata să- 
ţi închipui cum s-a făcut asta! Eşti în închisoarea pentru 
datorii, doamnă. Vă spun bună seara, doamnă Bardell. Bună 
seara, lommy. 

Jackson se depărtă repede, dimpreună cu individul cu 
bastonul de frasin. Un alt individ care se găsea acolo cu 
nişte chei în mână, şi se uitase la ei tot timpul, o conduse pe 
femeia năucită către o intrare, după ce mai înainte urcaseră 
o scară scurtă. D-na Bardell scoase un strigăt violent; 
Tommy urla; d-na Cluppins rămase împietrită; d-na Sanders 


fugi fără întârziere, căci d. Pickwick, omul insultat, se afla 
acolo, în plimbarea sa obişnuită, iar lângă el era Sam Weller 
care, zărind-o pe d-na Bardell, îşi scoase pălăria cu o 
politeţă batjocoritoare, în timp ce stăpânul său se răsucea 
indignat pe călcâie. 

— Nu necăji femeia! îi spuse lui Sam Weller, temnicerul; 
abia a venit. 

— Au băgat-o la răcoare?! exclamă Sam punându-şi 
pălăria pe cap cu însufleţire. Şi de ce? Cine e reclamantul? 
Hai, spune, prietene! 

— Aşa au cerut Dodson şi Fogg, răspunse omul. Pe temeiul 
unui cognovit pentru cheltuieli. 

— Job! Job! vino încoaţ! răcni Sam năpustindu-se pe 
coridor; aleargă la domnul Perker, Job; am nevoie 
numaidecât de el. Nădăjduiesc că asta e o afacere bună 
pentru noi. Ah, straşnică poznă! Ura! Unde este stăpânul? 

Dar nu-i răspunse nimeni, căci de îndată ce Job aflase 
despre ce era vorba, plecase ca un repezit, iar d-na Bardell 
leşinase cu adevărat. 

CAPITOLUL XLVII. 

Consacrat în special afacerilor şi câştigurilor vremelnice 
ale d-lor Dodson şi Fogg. D. Winkle îşi face din nou apariţia 
în împrejurări extraordinare. Bunăvoinţa d-lui Pickwick se 
arată mai tare decât îndărătnicia lui. 

Fără să încetinească câtuşi de puţin goana, Job Trotter 
alerga prin cartierul Holborn, când prin mijlocul străzii, 
când pe trotuar, când prin sunt, căutând să-şi croiască 
drum unde vedea mai multe şanse să înainteze prin 
mulţimea bărbaţilor, a femeilor, a copiilor, a trăsurilor şi 
fără să se sinchisească de piedicile care-i ieşeau în cale la 
tot pasul. Nu se opri măcar o clipă până nu ajunse la Gray's 
Inn, Totuşi, în ciuda iuţelii sale, poarta se închisese de mai 
bine de o jumătate de ceas. Dădu în cele din urmă de 
spălătoreasă d-lui Perker, care locuia cu o fiică a ei, 
măritată cu un om de serviciu cu ziua şi stând la un anume 
număr fără soţ, într-o anume stradă, foarte aproape de o 


anume fabrică de bere, undeva dincolo de Gray's Inn Lane. 
Nu mai rămâneau decât cincisprezece minute până când 
închisoarea îşi va fereca porţile în vederea nopţii. Trebui să- 
| dibuiască pe d. Lowten în odaia din fund de la Butucul şi 
Coțofana, şi Job abia îşi îndeplinise misiunea comunicând 
mesajul lui Sam, când orologiul sună orele zece. 

— Aha, glăsui Lowten, în noaptea asta nu mai poţi să te 
înapoiezi; e prea târziu. Ai rămas pe dinafară, prietene. 

— Nu vă ocupați de mine, replică Job. Eu pot să dorm 
oriunde; dar n-ar fi mai bine să-l găsim pe domnul Perker 
astă seară, pentru ca să aibă în vedere, mâine dimineaţă, în 
primul rând, chestiunea noastră? 

— Uite ce e, răspunse Lowten după ce chibzui câteva 
clipe; dacă ar fi vorba de orice altă persoană, Perker nu s-ar 
simţi prea încântat să-l deranjez acasă; cum însă e vorba de 
domnul Pickwick, îmi închipui că-mi pot permite să iau o 
cabrioletă pe cheltuiala cancelariei ca să mă duc la el. 

Potrivit acestei hotărâri, d. Lowten îşi luă pălăria, îşi rugă 
prietenii să încredinţeze prezidenţia unui vice prezident, pe 
durata absenței sale temporare, îl conduse pe Job la cea 
mai apropiată staţie de trăsuri şi, alegând vehiculul care 
arăta cel mai bine, dădu vizitiului următoarea adresă: 
Montague Place, Russel Square. 

D. Perker avusese lume la masă, aşa cum dovedeau 
luminile zărite prin ferestrele salonului, sunetul unui pian 
perfecţionat şi al unei voci de salon perfecţionabile, care 
răzbeau până afară, şi mirosul cam prea tare de bucate ce 
năpădea scările şi intrarea. Fapt e că o pereche de excelenți 
agenţi de afaceri din provincie, fiind veniţi la Londra din 
întâmplare în acelaşi timp, d. Perker reunise, pentru a-i 
primi, o societate plăcută şi destul de restrânsă, alcătuită 
din d. Snicks, secretarul biroului de asigurare pe viaţă; d. 
Prosee, celebrul avocat; alţi trei avocaţi, un comisar al 
falimentelor, un avocat special de la Temple şi elevul său, un 
tânăr domn, având un aer autoritar, cu ochi mici, şi care 
scrisese asupra legii succesorale o carte amuzantă, cu 


numeroase note marginale şi trimiteri; în sfârşit, diverse 
alte personaje, tot aşa de eminente şi distinse. Aceasta era 
societatea pe care o părăsi micul Perker când i se anunţă în 
şoaptă că secretarul său voia să-i vorbească. II găsi în 
sufragerie pe d. Lowten cu Job Trotter. Păreau foarte palizi 
şi sumbri la lumina unei lumânări de bucătărie, pusă pe 
masă, cu acel dispreţ firesc pe care-l nutrea faţă de 
secretar şi de tot ce privea „biroul”, de către valetul cu 
simbrie fixă, trimestrială, ce catadicsise să se înfăţişeze în 
pantaloni scurţi de pluş şi-n ciorapi de bumbac. 

— Ei, ce e nou, Lowten? întrebă micul Perker închizând 
uşa. Mi-a venit cumva vreo scrisoare importantă? 

— Nu, domnule; dumnealui e trimisul domnului Pickwick. 

— Al lui Pickwick, da?! exclamă omuleţul întorcându-se 
repede spre Job. Ei, ce e? 

— Dodson şi Fogg au vârât-o pe doamna Bardell la răcoare 
pentru cheltuielile procesului ei, domnule, zise Job. 

— Nu se poate! strigă Perker băgându-şi mâinile în 
buzunare şi rezemându-se de bufet. 

— Ba aşa este, rosti Job. Se pare că numaidecât după 
judecată ei au luat de la ea, pentru cheltuieli, un cognovit. 

— Pe Jupiter! exclamă Perker scoţându-şi mâinile din 
buzunare şi izbind teatral cu dosul mâinii drepte în palma 
stângă: Sunt cei mai deştepţi pungaşi cu care am avut 
vreodată de-a face. 

— Şi cei mai şireţi vulpoi pe care i-am cunoscut, domnule! 
adăugă Lowten. 

— Da, şireţi! repetă Perker; îţi scapă printre degete. 

— E foarte adevărat, domnule, nu-i poţi prinde, răspunse 
Lowten. 

Amândoi, şef şi subaltern, rămaseră tăcuţi câteva minute, 
cu o figură însufleţită, cugetând parcă asupra uneia dintre 
cele mai admirabile şi ingenioase descoperiri pe care a 
făcut-o cândva spiritul omenesc. Când îşi reveniră într-o 
oarecare măsură din extazul de admiraţie în care căzuseră, 


Job Trotter se achită de restul comisionului. Perker clătină 
îngândurat din cap, şi scoţându-şi ceasul: 

— Mâine, la zece fix, voi fi acolo, glăsui el. Sam are toată 
dreptatea. Să-i spui asta. Lowten, iei un pahar cu vin? 

— Nu, domnule, vă mulţumesc. 

— Îmi închipui că vrei să zici da, declară omuleţul 
îndreptându-se spre bufet ca să aducă o carafă cu vin şi 
nişte pahare. 

Deoarece într-adevăr voia să zică da, Lowten nu adăugă 
nimic în privinţa aceasta, dar, adresându-se lui Job, îl 
întrebă încet, destul de tare totuşi ca să fie auzit de Perker, 
dacă portretul care atârna pe peretele potrivnic celui unde 
se afla căminul nu era minunat; Job răspunse că da; apoi, 
după ce vinul fu vărsat în pahare, Lowten bău în sănătatea 
d-nei Perker şi a copiilor, iar Job într-a d-lui Perker. 
Deoarece gentlemanul cu pantaloni de pluş şi ciorapi de 
bumbac nu socotea ca fiind de datoria lui să-i însoţească 
până la uşă pe cei de la birou, şi refuzând cu încăpățânare 
să răspundă la sunetul clopoţelului, se însoţiră singuri. 
Avocatul se înapoie în salon, secretarul la Butucul şi 
Coțofana şi Job în târgul din Covent Garden, pentru a-şi 
petrece noaptea într-un coş de legume. 

A doua zi dimineaţă, exact la ora fixată, voiosul avocăţel 
bătu la uşa d-lui Pickwick, pe care Sam o deschise în grabă 
mare. 

— Domnul Perker, dom'le! spuse el d-lui Pickwick care 
stătea pe scaun la fereastră, dus pe gânduri, apoi adăugă: 
Mă bucur foarte mult, dom'le, că aţi venit întâmplător aici. 
Mi se pare că stăpânul are să vă spuie o vorbuliţă, dom'le. 

Printr-o ochire, Perker îi dădu lui Sam să înţeleagă că nu 
va pomeni de faptul că trimisese pe cineva după el, şi, 
făcându-i semn să se apropie, îi şopti ceva la ureche. 

— Ei, asta n-aş fi crezut, dom'le! exclamă Sam trăgându-se 
îndărăt, plin de uimire. 

Perker clătină din cap şi zâmbi. D. Samuel Weller se uită la 
micul avocat, apoi la d. Pickwick, apoi în tavan, pe urmă din 


nou la Perker; zâmbi, izbucni de-a binelea în râs şi, după 
aceea, luându-şi pălăria de pe covor, dispăru fără vreo 
explicaţie. 

— Ce-nseamnă toate acestea? întrebă d. Pickwick 
privindu-l pe Perker cu mirare. Ce s-a întâmplat cu Sam? 

— O, nimic, nimic! replică Perker; dar scumpe domn, te 
TOg, apropie-ţi scaunul de masă, căci am a-ţi spune multe. 

— Ce-i cu hârtiile astea? întrebă d. Pickwick văzând că 
omuleţul pune pe masă un teanc de hârtii, legat cu sfoară 
roşie. 

— Dosarul Bardell şi Pickwick, răspunse Perker deznodând 
sfoara cu dinţii. 

Picioarele scaunului hârşâiră pe podea când d. Pickwick îl 
trase lângă masă; apoi se aşeză răsturnându-se pe spătar, 
îşi împreună mâinile şi se uită la omul legii, prietenul său 
avocatul, cu un aer sever, dacă e adevărat că d. Pickwick ar 
fi putut lua vreodată un aer sever. 

— Nu-ţi place să auzi vorbindu-se despre afacerea asta? 
continuă omuleţul ocupat tot cu nodul. 

— Nu, într-adevăr, răspunse d. Pickwick. 

— Îmi pare rău, continuă Perker, căci ea va fi subiectul 
conversaţiei noastre, şi... 

— Perker, îl întrerupse repede d. Pickwick, aş prefera ca 
această chestiune să nu fie pomenită niciodată între noi. 

— Uf! Uf! scumpe domn, exclamă Perker desfăcând 
teancul şi privindu-şi clientul cu coada ochiului, trebuie să 
pomenim despre ea, căci de asta am venit aici. Eşti gata să 
asculţi ce am a-ţi spune, scumpe domn? Nu te grăbi; dacă 
însă nu eşti dispus, pot să aştept. Am la mine un ziar de 
dimineaţă; voi fi la ordinele dumitale când ai să vrei. Poftim! 

Vorbind astfel, omuleţul se aşeză picior peste picior şi păru 
că începe să citească cu multă linişte şi atenţie. 

— Haide-haide! glăsui d. Pickwick cu un oftat care totuşi 
se topi într-un zâmbet: spune ce ai de spus. E iar vechea 
poveste, nu? 


— Cu o deosebire, scumpe domn, declară Perker 
împăturind cu grijă ziarul şi băgându-l în buzunar. Doamna 
Bardell, reclamanta, se află între aceste ziduri, domnule. 

— Ştiu. 

— Foarte bine, şi-mi închipui că ştii cum a venit? Vreau să 
spun de ce şi la cererea cui. 

— Da!. Adică am auzit versiunea lui Sam în această 
privinţă, răspunse d. Pickwick cu prefăcută indiferenţă. 

— Sunt încredinţat că versiunea lui Sam, dacă-mi este 
îngăduit să spun, era perfect exactă. Ei bine, acum, scumpe 
domn, prima întrebare pe care o am de pus este dacă 
femeia asta trebuie să rămână aici? 

— Să rămână aici! repeta d. Pickwick. 

— Să rămână aici, scumpe domn, încuviinţă Perker 
rezemându-se de spătarul scaunului şi privindu-şi ţintă 
clientul. 

— De ce mă-ntrebi pe mine? Depinde de Dodson şi Fogg, 
ştii foarte bine. 

— Nu ştiu deloc, ripostă d. Perker cu tărie. Nu depinde de 
Dodson şi Fogg; îi cunoşti tot aşa ca şi mine, scumpe domn. 
Depinde numai şi numai de dumneata. 

— De mine?! exclamă d. Pickwick ridicându-se nervos de 
pe scaun şi aşezându-se numaidecât din nou. 

Omuleţul ciocăni de două ori în capacul tabacherei cu 
tutun de prizat, o deschise, luă o doză mare de tabac, 
închise cutia şi repetă cuvintele: 

— De dumneata. Spun, scumpe domn, continuă omuleţul 
căruia priza de tabac părea că-i dă mai multă încredere, 
spun că eliberarea ei apropiată sau deținerea ei veşnică 
atârnă de dumneata, şi numai de dumneata. Ascultă-mă 
până la capăt, te rog, scumpe domn; şi nu cheltui atâta 
energie, căci nu are alt rezultat decât să te facă să 
năduşeşti. Spun, urmă Perker înşirând, în timp ce vorbea, 
fiecare posibilitate pe câte un deget; spun că numai 
dumneata ai putea s-o scoţi din acest cuib al nenorocirii, şi 
că nu poţi să faci asta decât plătind cheltuielile procesului, 


pe cele ale reclamantei şi ale pârâtului, rechinilor de la 
Freeman's Court. Scumpe domn, fii calm, te rog! 

D. Pickwick, care făcuse feţe-feţe în timp ce Perker vorbea 
şi care, se vedea cât de colo, era cât pe-aci să-şi dezlănţue 
indignarea, îşi domoli cum putu furia; avocatul întărindu-şi 
argumentaţia cu altă priză de tabac, continuă: 

— Am văzut-o pe femeie azi dimineaţă. Plătind cheltuelile, 
vei putea obţine o descărcare deplină a cheltuielilor şi, ca 
urmare, ceea ce va fi pentru dumneata, sunt sigur, un motiv 
mult mai puternic, o declaraţie scrisă de ea de bunăvoie, 
sub forma unei scrisori adresată mie, în care să spună că, 
de la început, cei care au scormonit afacerea şi i-au dat curs 
punând paie pe foc, au fost indivizii Dodson şi Fogg; că ea 
regretă din adâncul sufletului de a fi servit ca instrument 
pentru a te necâji şi insulta, şi că mă roagă fierbinte să 
stăruiesc pe lângă dumneata s-o ierţi. 

— Dacă plătesc cheltuelile pentru ea?! exclamă d. Pickwick 
cu indignare; zău, costisitor document! 

— Nu e nici un dacă în acest caz, scumpe domn, reluă d. 
Perker triumfător. Uite scrisoarea despre care îţi vorbesc. A 
fost adusă la cancelaria mea azi dimineaţă, la nouă, de o 
altă femeie, înainte ca eu să fi călcat în această închisoare; 
înainte ca eu să fi avut vreo comunicare cu doamna Bardell; 
pe onoarea mea! 

Scoţând scrisoarea din teancul de hârtii, micul avocat o 
puse dinaintea d-lui Pickwick şi mai trase o priză de tabac, 
fără să clipească, timp de două minute în şir. 

— Asta e tot ce ai a-mi spune? întrebă cu blândeţe d. 
Pickwick. 

— Nu tot, declară Perker. Încă nu pot să spun acum dacă 
conţinutul cognovit-ului, natura plauzibilă a 
consideraţiunilor dintr-însul şi dovezile pe care le vom 
putea strânge cu privire la mersul întregului proces, au să 
fie îndestulătoare pentru a justifica o acuzaţie de 
captaţiune. Mă tem însă că n-au să fie îndestulătoare, 
scumpe domn; ei sunt, fără îndoială, prea iscusiţi; dar voi 


spune, cel puţin că, luate în ansamblu, sunt destule fapte 
pentru a te justifica în ochii oricărui om cu judecată. Şi 
acum, scumpe domn, chibzueşte: aceşti bani, o sută 
cincizeci de lire sterline, sau oricât ar fi aproximativ, nu 
înseamnă pentru dumneata nimic. Juraţii au decis în contra 
dumitale; perfect; verdictul lor e greşit; totuşi au decis aşa 
cum au socotit că e bine, şi contra dumitale. Se prezintă 
însă acum o ocazie bună de a te aşeza într-o poziţie miai 
avantajoasă decât ai putea să faci rămânând aici. Căci 
crede-mă, scumpe domn, pentru oamenii care nu te cunosc, 
lucrul acesta nu ar fi decât o îndărătnicie absurdă, o 
încăpățânare brutală. Poţi să mai stai pe gânduri pentru a 
profita de o împrejurare care te redă prietenilor, îţi redă 
sănătatea, ocupațiile, distracţia; care liberează pe 
credinciosul şi devotatul dumitale servitor pe care 
altminteri l-ai sorti unei detenţiuni egale cu durata vieţii 
dumitale? Şi, mai presus de toate, care-ţi îngăduie să te 
răzbuni în chip mărinimos - şi ştiu, scumpe domn, că e întru 
totul după inima dumitale - scoțând o femeie din acest 
mediu al mizeriei şi decăderii morale, unde niciodată n-aş 
arunca un bărbat, dacă ar sta în puterea mea, iar aplicând 
această pedeapsă unei femei, înseamnă a săvârşi un act de 
barbarie şi mai îngrozitoare. Scumpe domn, acum vreau să 
te întreb, nu numai ca om al legii care caută să-ţi dea un 
sfat, ci ca prieten adevărat: ai să laşi să ţi se strecoare 
printre degete ocazia de a ajunge la toate acestea, de a face 
atâta bine pentru consideraţia meschină că au să intre 
câteva lire siterline în buzunarul a doi pungaşi - pentru 
care ele nu înseamnă nimic, afară doar că, pe măsură ce 
vor câştiga mai mult, au să caute să câştige şi mai mult, şi 
ca atare se vor împotmoli mai grabnic într-o ticăloşie ce-i va 
da peste cap? Ţi-am supus aceste observaţii, scumpe domn, 
în mod foarte vag şi trunchiat, dar te rog să chibzuieşti 
asupra lor. Frământă-le în minte oricât vei vrea; eu voi 
aştepta răspunsul, cu răbdare. 


Mai înainte ca d. Pickwick să fi putut răspunde, mai înainte 
ca Perker să fi luat a douăzecea priză de tabac pe care o 
cerea imperios o cuvântare aşa de lungă, auziră pe sală un 
şuşotit uşor, urmat de-o ciocănitură şovăielnică în uşă. 

— Ah! Ah! Ce plictiseală şi cu uşa asta! exclamă d. 
Pickwick pe care, evident, cuvântarea prietenului său îl 
mişcase. Cine-i acolo? 

— Eu, dom'le, răspunse Sam vârându-şi capul. 

— Nu pot să-ţi vorbesc în momentul ăsta, Sam, zise d. 
Pickwick, sunt ocupat. 

— Iertaţi-mă, dom'le, însă e aici o doamnă care pretinde că 
are ceva foarte urgent să vă spuie, ripostă d. Weller. 

— N-am timp de ea, replică d. Pickwick, a cărui minte era 
plină de nălucirile d-nei Bardell. 

— Nu crez asta, stărui Sam clătinând din cap. Dacă aţi şti 
cine e, îmi închipui că aţi schimba nota, cum zicea uliul în 
sinea lui chicotind când a auzit prihorul cântând în desiş. 

— Dar cine e? întrebă d. Pickwick. 

— Vreţi s-o vedeţi, dom'le? glăsui Sam ţinând uşa 
întredeschisă de parcă ar fi avut afară un animal curios. 

— Cred că se impune, spuse d. Pickwick uitându-se la 
Perker. 

— Gata, toată lumea în sală! strigă Sam. Bate gongul, 
trage cortina! Intră cei doi conspiratori. 

Vorbind astfel, Sam dădu uşa de perete, şi atunci se 
năpusti în odaie d. Nathaniel Winkle de mână cu aceeaşi 
tânără doamnă care, la Dingley Dell, purtase ciuboţele 
îmblănite şi pe care acum amestecul de tulburare şi 
îmbujorare, mătasea liliachie, pălăria minunată şi bogatul 
văl dantelat, o arătau mai frumoasă decât oricând. 

— Domnişoara Arabella Allen! exclamă d. Pickwick 
ridicându-se de pe scaun. 

— Nu, replică d. Winkle căzând în genunchi; doamna 
Winkle. Iertare, scumpul meu prieten, iertare! 

Cu greu putea să dea crezare d. Pickwick evidenţei 
simţurilor sale, şi poate nici nu ar fi făcut-o dacă mărturia 


lor n-ar fi fost întărită de înfăţişarea zâmbitoare a lui Perker 
şi de prezenţa fizică a lui Sam şi a nostimei cameriste care, 
dinapoia tabloului, contemplau pare-se cu cea mai vie 
mulţumire scena. 

— O, domnule Pickwick, spuse Arabella cu voce scăzută şi 
parcă neliniştită de tăcerea lui; puteţi să-mi iertaţi 
imprudenţa? 

D. Pickwick nu dădu un răspuns verbal întrebării, însă îşi 
scoase repede ochelarii şi, apucând ambele mâini ale 
tinerei doamne într-ale sale, o sărută de nenumărate ori - 
poate de mai multe ori decât ar fi fost absolut necesar; apoi, 
ţinând-o încă de o mână, spuse d-lui Winkle că era un 
ticălos al naibii de îndrăzneţ; şi-i porunci să se scoale. D. 
Winkle care, de câteva secunde, îşi scărpina nasul cu borul 
pălăriei, în semn de mare căinţă, se ridică atunci în 
picioare; iar d. Pickwick, după ce-l bătu de mai multe ori pe 
spate, dădu mâna călduros cu Perker. La rându-i, ca să nu 
rămână mai prejos cu complimentele cerute de 
împrejurare, Perker salută din toată inima pe mireasă şi pe 
nostima cameristă apoi, după ce scutură cordial mâna d-lui 
Winkle, îşi completă demonstraţia de bucurie luând o 
cantitate de tabac îndestulătoare pentru ca o jumătate de 
duzină de oameni cu nasuri obişnuite să strânute tot restul 
vieţii. 

— Ei, scumpa mea copilă, întrebă d. Pickwick, cum au 
decurs lucrurile? Haide, ia loc şi povesteşte-mi tot. Ce bine 
arată, nu-i aşa, Perker? adăugă d. Pickwick examinând 
figura Arabellei cu deopotrivă plăcere şi mândrie, ca şi cum 
ar fi fost fiica sa. 

— Fermecătoare, scumpe domn! replică omuleţul. Dacă nu 
eram însurat, te-aş fi pizmuit, ticălosule norocos. 

Spunând acestea, mărunţelul avocat îi trânti d-lui Winkle 
un pumn în piept, pe care d. Winkle i-l înapoie. După care, 
şi unul şi altul se porniră pe hohote de râs, nu însă mai tare 
decât d. Samuel Weller, care îşi domolise emoția sărutând-o 
pe nostima cameristă dinapoia uşii unui dulap. 


— Sam, n-am să-ţi pot arăta niciodată recunoştinţa mea, 
spuse Arabella cu cel mai dulce zâmbet care se poate 
închipui. Îmi voi aminti totdeauna de bunele dumitale 
servicii din grădina din Clifton. 

— Să nu vorbim de asta, doamnă, răspunse Sam; n-am 
făcut decât să ajut natura, doamnă, cum zicea doftorul 
mamei copilului care murise după ce-i luase sânge. 

— Mary, draga mea, ia loc, glăsui d. Pickwick retezând 
scurt complimentele. Şi acum - de cât timp sunteţi 
căsătoriţi, hai? 

Arabella se uită ruşinată la domnul şi stăpânul ei care 
răspunse: 

— Numai de trei zile. 

— Numai de trei zile! zise d. Pickwick. Şi ce-aţi făcut timp 
de trei luni? 

— A, da, de fapt... interveni Perker, s-auzim! Cum de puteţi 
scuza atâta încetineală? Vedeţi bine că singura mirare a lui 
Pickwick e că nu v-aţi căsătorit mai curând. 

— Adevărul e, răspunse d. Winkle privind-o pe tânăra soţie 
care roşea; adevărul e că mi-a trebuit multă vreme până s-o 
pot convinge pe Bella să fugă cu mine; iar când am izbutit s- 
o conving, a trecut mult timp ca să putem găsi o ocazie. De 
altminteri, Mary a fost obligată să anunţe cu o lună înainte 
că părăseşte serviciul de la casa vecină, şi nu ne puteam 
lipsi de ajutorul ei. 

— Pe onoarea mea, exclamă d. Pickwick, care acum îşi 
pusese ochelarii din nou şi se uita de la Arabella la Winkle şi 
de la Winkle la Arabella cu aerul celei mai mari încântări pe 
care o pot da unei înfăţişări omeneşti bunăvoința şi 
afecțiunea; pe onoarea mea! După cât se pare, aţi procedat 
foarte chibzuit. Dar fratele dumitale este informat despre 
toate acestea, draga mea? 

— O, nu, nu! răspunse Arabella schimbându-se la faţă. 
Dragă domnule Pickwick, numai de la dumneavoastră se 
cuvine să afle; din gura dumneavoastră. Este aşa de violent, 
aşa de plin de prejudecăţi, şi a fost aşa de... aşa de 


îngrijorat pentru prietenul său, domnul Sawyer, adăugă 
Arabella privind în jos, că mă tem grozav de urmări. 

— A, nici vorbă! glăsui Perker cu gravitate. Scumpe domn, 
trebuie să te ocupi de afacerea asta în locul lor. Tinerii aceia 
vor avea respect pentru dumneata, lucru care nu se 
întâmplă faţă de nimeni altul. Numai dumneata poţi să 
preîntâmpini o nenorocire, scumpe domn. Aprigi la mânie... 
Aprigi la mânie! 

Şi omuleţul luă prevenitor o priză de tabac, clătinând din 
cap cu îndoială. 

— Dar, iubita mea, spuse d. Pickwick cu blândeţe, uiţi că 
eu sunt închis? 

— O, nu, nu uit, dragă domnule! răspunse Arabella. N-am 
uitat niciodată; n-am încetat o clipă de a mă gândi ce mari 
trebuie să fi fost suferinţele dumneavoastră în locul acesta 
oribil. Nădăjduiam, însă, că ceea ce nu aţi consimţit să 
faceţi pentru dumneavoastră, veţi face pentru fericirea 
noastră. Dacă fratele meu află vestea mai întâi din gura 
dumneavoastră, sunt sigură că ne vom împăca. Ele singura 
mea rudă pe lume, domnule Pickwick şi, dacă nu-mi veniţi 
în apărare, mă tem c-o să-l pierd şi pe el. Am greşit, am 
greşit foarte mult, ştiu... 

Şi sărmana Arabella îşi ascunse chipul în batistă şi începu 
să plângă amar. 

Firea d-lui Pickwick putea să reziste cu greu acestor 
lacrimi; iar când d-na Winkle, ştargându-şi ochii, începu să-l 
mângâie, să-l implore, cu cele mai dulci accente ale glasului 
ei dulce, el fu deosebit de tulburat şi era vădit că nu ştiia ce 
să facă; dovadă grăitoare erau mişcările nervoase cu care 
îşi freca sticlele ochelarilor, nasul, pantalonii, capul şi 
ghetrele. 

Folosindu-se de aceste semne de nehotărâre, d. Perker (la 
care tânăra pereche se pare că se dusese întins de 
dimineaţă) aminti cu iscusinţa unui avocat, că d. Winkle- 
senior nu aflase încă de importanta ascensiune a fiului său 
pe scara vieţii; că speranţele de viitor ale numitului fiu 


depindeau pe de-a-ntregul de afecțiunea neştirbită pe care 
numitul domn Winkle-senior va continua să i-o poarte; şi că 
această afecţiune va fi probabil mult ştirbită dacă marele 
eveniment îi va fi tăinuit multă vreme; că d. Pickwick, 
mergând la Bristol să-l vadă pe d. Allen, va putea de 
asemenea să se ducă şi la Birmingham să-l vadă pe d. 
Winkle-senior; în sfârşit, că d. Winkle-senior, putând cu 
bună dreptate să-l considere pe dl Pickwick, într-o oarecare 
măsură tutore şi îndrumător al fiului său, d. Pickwick, prin 
urmare, putea şi era de datoria lui să-l informeze personal 
pe numitul Winkle-senior, prin viu grai, asupra tuturor 
împrejurărilor chestiunii şi asupra rolului pe care îl avea în 
această chestiune. 

D. Tupman şi d. Snodgrass sosiră tocmai la timp în 
momentul acesta al pledoariei; deoarece trebuia să li se 
comunice şi lor cele întâmplate, cu diversele motive pentru 
şi contra, totalitatea argumentelor fu din nou trecută în 
revistă; după care, fiecare persoană prezentă repetă la 
rându-i, în felul său, toate argumentele pe care putu să şi le 
imagineze. La urmă, d. Pickwick, încolţit, pus în situaţia să 
renunţe la toate hotărârile sale şi fiind în pericol aproape 
iminent să-şi iasă din minte de atâta dăscăleală, o luă pe 
Arabella în braţe, declarând că ea era o fiinţă încântătoare, 
că nici el nu ştia cum, dar din clipa când a văzut-o, o iubise; 
adăugă că nu avea curajul să stea în calea fericirii unor 
tineri, şi că ei puteau să facă cu dânsul tot ce-ar vrea. 

Primul lucru pe care d. Weller îl făcu la auzul acestei 
concesii fu să-l expedieze pe Job Trotter la ilustrul domn 
Pell cu o procură cerând să-i fie eliberat actul formal de 
descărcare pe care prevăzătorul său părinte avusese grijă 
să-l lase în mâinile acestui savant, în eventualitatea că în 
vreo împrejurare neaşteptată ar putea deveni absolut 
necesar; în al doilea rând, Sam cheltui toţi banii pe care îi 
avea cumpărând douăzeci şi cinci de galoane de bere pe 
care o împărţi el însuşi pe terenul de sport tuturor celor ce 
voiră să-şi astâmpere setea; apoi străbătu închisoarea 


scoțând urale până ce răguşi, după care recăzu în felu-i de 
a fi, potolit, filosofic. 

La orele trei după amiază, d. Pickwick privi pentru ultima 
dată odăiţa sa şi-şi croi drum anevoie prin mulţimea 
datornicilor care se îmbulzeau în juru-i să-i strângă cu 
nerăbdare mâna. Când ajunse pe treptele gheretei de la 
poartă, se înturnă; ochii lui străluceau. În mulţimea de 
figuri gălbejite, slăbite, nu vedea una care să nu se fi simţit 
fericită prin simpatia şi milostenia lui. 

— Perker, spuse d. Pickwick făcând semn unui tânăr să se 
apropie: uite-l pe domnul Jingle despre care ţi-am vorbit. 

— Prea bine, scumpe domn, răspunse Perker aţintindu-l pe 
Jingle. Tinere, ai să mă vezi mâine, şi nădăjduiesc că-ţi vei 
reaminti toată viaţa şi vei simţi adânc cele ce-ţi voi 
comunica. 

Jingle salută cu respect, apucă tremurând mâna pe care d. 
Pickwick i-o oferea, şi se retrase. 

— Pe Job îl cunoşti, îmi închipui, reluă d. Pickwick 
prezentându-l. 

— Da, îl cunosc pe ticălos, răspunse Perker cu bună 
dispoziţie. Du-te de vezi de prietenul dumitale, şi să fii aci 
mâine la ora unu, auzi? Nu mai ai altceva să-mi spui, 
Pickwick? 

— Absolut nimic, răspunse d. Pickwick. Sam, ai dat gazdei 
dumitale pacheţelul pe care ţi l-am încredinţat? 

— Da, dom'le; s-a pornit pe plâns, dom'le, şi a spus că 
dumneavoastră sunteţi tare bun şi darnic, însă ar dori mai 
degrabă să-i fie inochilată o torbiculoză galupantă fin'că 
vechiul lui prieten care a trăit aşa de mult timp aici a murit 
şi că altul ca el n-o să mai găsească. 

— Bietul om, bietul om, oftă d. Pickwick. Dumnezeu să vă 
binecuvânteze, prieteni! 

După ce d. Pickwick îşi luă în acest chip rămas-bun, 
mulţimea scoase urale zgomotoase şi numeroşi inşi se 
năpustiră spre el să-i strângă din nou mâinile; dar el îl luă 
de brat pe Perker şi se grăbi să iasă din închisoarea care 


avea un aspect cu mult mai trist şi mohorât decât când 
intrase. O, câte fiinţe nenorocite lăsa în urmă! Cât de mulţi 
rămâneau acolo încă întemnițați! 

A fost o seară fericită, cel puţin pentru o parte din cei care 
locuiau la hotelul George şi Vulturul; iar a doua zi dimineaţa 
ieşiră din ospitaliera clădire două inimi uşoare şi voioase, ai 
căror proprietari erau d. Pickwick şi Sam Weller. Cel dintâi 
fu aşezat îndată într-o trăsură confortabilă, iar al doilea se 
urcă sprinten pe scăunelul de dinapoi. 

— Dom'le! strigă d. Weller către stăpânul său. 

— Ce e, Sam? întrebă d. Pickwick scoțând capul prin 
portieră. 

— Tare aş vrea ca aceşti cai să fi stat trei luni şi mai bine în 
închisoare, dom'le! 

— De ce, Sam? 

— Eh, dom'le, exclamă Sam frecându-şi mâinile, cum ar 
mai fi pornit ei de-ar fi şezut acolo! 

CAPITOLUL XLVIII. 

Povesteşte cum, cu ajutorul lui Samuel Weller, d. Pickwick 
a încercat să înduioşeze inima d-lui Benjamin Allen şi să 
potolească mânia d-lui Robert Sawyer. 

D. Ben Allen şi d. Bob Sawyer erau împreună în micul lor 
cabinet din spatele dughenii, mâncau cu poftă un pateu de 
vițel şi făceau planuri de viitor, când discuţia căzu, destul de 
firesc, asupra clientelei dobândite de numitul Bob Sawyer şi 
asupra şanselor actuale de a obţine un venit îndestulător, 
graţie onorabilei profesiuni căreia i se consacrase. 

— Eu cred însă, remarcă d. Bob Sawyer urmând firul 
conversaţiei, eu cred însă, Ben, că sunt cam problematice. 

— Ce anume găseşti că e cam problematic? întrebă d. Ben 
Allen, stimulându-şi inteligenţa cu o duşcă de bere. Ce 
anume găseşti cam problematic? 

— Păi, şansele! răspunse d. Bob Sawyer. 

— Uitasem, Bob. Berea mi-a adus aminte că uitasem; 
Bob... da: ele sunt problematice. 


— Este uimitor cum mă patronează oamenii săraci, reluă 
d. Bob Sawyer dus pe gânduri. Bat la uşa mea la orice oră 
din noapte, cer o sumedenie de leacuri, nemaipomenit de 
multe, pun plasturi şi lipitori cu o perseverenţă vrednică de 
o cauză mai bună şi-şi sporesc familia într-un mod care este 
de-a dreptul înspăimântător. Câte şase plozi - şase 
promisiuni de plată, toate exigibile în aceeaşi zi - şi toţi 
încredinţaţi îngrijirilor mele, Ben! 

— Lucrul e foarte satisfăcător, nu? rosti d. Ben Allen 
întinzând farfuria să mai ia din pateul de vițel. 

— O, desigur! răspunse Bob. Atâta numai că aş vrea să mă 
bucur şi de încrederea clienţilor care să pună deoparte un 
şiling sau doi pentru mine. Chestiunea aceasta era excelent 
descrisă în anunţ, Ben, şi când colo am doar o clientelă, o 
clientelă foarte întinsă... şi atâta tot! 

— Bob, glăsui d. Ben Allen lăsându-şi jos cuțitul şi furculiţa 
şi fixându-şi ochii asupra prietenului său; Bob, am să-ţi spun 
ce trebuie făcut. 

— Ce anume? întrebă d. Bob Sawyer. 

— Trebuie să pui mâna cât mai repede pe mia de lire 
sterline a Arabellei. 

— Trei la sută venituri din banii depugşi la bancă, 
actualmente pe numele ei în registrul sau registrele 
guvernatorului şi ale Băncii Angliei, adăugă Bob Sawyer cu 
frazeologia legală. 

— Exact, zise Ben. Se va bucura de suma aceasta la 
majorat sau când se va mărita. Mai are un an până să 
devină majoră; iar dacă tu ai avea curaj, n-ar trebui mai 
mult de o lună ca să fie măritată. 

— E o fiinţă încântătoare, delicioasă, Ben, şi nu are decât 
un singur şi unic defect, dar din păcate acest uşor cusure o 
lipsă de gust. Nu mă iubeşte. 

— După părerea mea ea habar n-are pe cine iubeşte, 
replică d. Ben Allen dispreţuitor. 

— Se poate; părerea mea însă e că ştie pe cine nu iubeşte, 
şi asta e mai grav, remarcă d. Bob Sawyer. 


— Aş vrea să văd dacă există într-adevăr vreun mizerabil 
care să fi încercat în taină să-i câştige afecțiunea! exclamă 
Ben Allen strângând din dinţi şi vorbind ca un războinic 
fioros care devorează carnea crudă a unui lup după ce l-a 
sfâşiat cu unghiile, iar nu ca un tânăr gentleman civilizat 
care mănâncă un pateu de vițel cu un cuţit şi-o furculiţă. 
Cred că l-aş asasina, Bob. 

— Dacă aş da de el, răspunse d. Sawyer oprindu-se la 
mijlocul unei lungi înghiţituri de bere şi privind duşmănos 
pe deasupra cănii; dacă l-aş întâlni, l-aş străpunge cu un 
glonte; şi dacă atâta n-ar fi de-ajuns, l-aş ucide extrăgându- 
i-l. 

D. Benjamin Allen se uită câteva minute, îngândurat şi în 
tăcere la prietenul său, după care îi spuse: 

— Nu i-ai făcut niciodată propuneri directe, Bob? 

— Nu, pentru că ştiam că nu ar servi la nimic. 

— Ai să-i faci până în douăzeci şi patru de ore, reluă Ben 
cu calmul deznădejdii. Ori se va mărita cu tine, ori... va 
spune de ce nu vrea. Voi întrebuința toată autoritatea mea. 

— Ei bine, vom vedea! 

— Da, prietene, vom vedea! repetă Ben Allen, sălbatic. 
Câteva secunde tăcu, apoi adăugă cu vocea întretăiată de 
emoție: Ai iubit-o din copilărie, prietene; o iubeai când 
mergeam la şcoală împreună, şi pe atunci chiar făcea pe 
mironosiţa şi dispreţuia afecțiunea ta tinerească. Îţi aduci 
aminte că, într-o zi, o sileai cu toată căldura unei iubiri 
copilăreşti să primească un pacheţel rotund cu un măr şi 
două pişcoturi cu anason, învelite curat în coperta unui 
caiet al tău de scris? 

— Da, mi-aduc aminte, răspunse Bob Sawyer. 

— 'Te-a refuzat, nu-i aşa? zise Ben Allen. 

— Da, mi-a spus că am ţinut pachetul în buzunarul 
pantalonului aşa de multă vreme, că mărul căpătase o 
căldură neplăcută. 

— Mi-amintesc, reluă d. Allen posomorât. Şi atunci l-am 
mâncat noi doi, muşcând din el pe rând. 


Bob Sawyer arătă prin încruntarea melancolică a 
sprâncenelor că încă îşi amintea de această din urmă 
împrejurare; şi ambii prieteni rămaseră, câteva minute, 
cufundaţi în gânduri. 

În timp ce d. Bob Sawyer şi d. Benjamin Allen schimbau 
aceste păreri, iar băiatul cu livrea cenuşie, minunându-se 
de prelungirea neobişnuită a mesei şi având triste 
presimţiri cu privire la cantitatea de pateu ce-i va rămâne 
ca să-şi astâmpere foamea, arunca din când în când, spre 
uşa de sticlă, priviri foarte neliniştite, o trăsură particulară, 
vopsită cu o culoare de-un verde trist, mergea domol pe 
străzile din Bristol, trasă de un cal murg, dolofan, pe care-l 
conducea un om posac, cu pantaloni de rândaş şi cu haină 
de vizitiu. Astfel de aparenţe sunt comune multor trăsuri 
întreţinute de cocoane bătrâne, econoame; şi, într-adevăr, 
în trăsură stătea o doamnă bătrână, care era stăpâna şi 
proprietara. 

— Martin! spuse bătrâna doamnă strigându-l pe omul 
posac prin fereastra din faţă. 

— Ce e? răspunse omul posac ducând mâna la pălărie. 

— La domnul Sawyer, spuse bătrâna doamnă. 

— Păi, acolo mergem, răspunse omul posac. 

Bătrâna doamnă arătă printr-un semn mulţumirea pe care 
i-o pricinuia această dovadă de înţelegere din partea 
servitorului; iar omul posac arse un bici zdravăn calului 
dolofan. Ajunseră la casa d-lui Bob Sawyer. 

— Martin! spuse bătrâna doamnă când trăsura se opri la 
uşa d-lui Bob Sawyer, succesorul lui Nockemorf. 

— Ce poftiţi? întrebă Martin. 

— Spune-i băiatului să vină afară şi să aibă grijă de cal. 

— Lasă că am eu grijă, răspunse Martin punându-şi biciul 
deasupra trăsurii. 

— Nu, nu-ţi permit în nici un caz: mărturia dumitale va fi 
foarte importantă, aşa că te iau cu mine înăuntru. Să nu te 
mişti de lângă mine; ai auzit? 

— Auzit, replică Martin. 


— Atunci de ce mai stai? 

— Nu stau, răspunse Martin. 

Rostind aceste cuvinte, omul posac cobori domol de pe 
roata pe care bălăbănea în vârful degetelor piciorului 
drept; după ce-l chemă pe băiatul cu livrea cenuşie, 
deschise uşa trăsurii, lăsă scara în jos şi, întinzând mâna 
îmbrăcată într-o mănuşă de piele de culoare închisă, o 
scoase pe bătrâna doamnă cu atât de puţină luare aminte, 
de parcă ar fi fost vorba de-un sac cu vechituri. 

— Vai! exclamă bătrâna; acum, când mă găsesc aici, sunt 
aşa de tulburată, că tremur toată. 

D. Martin tuşi dinapoiia mânuşii de piele închisă, dar alte 
semne de simpatie nu arătă. Ca atare, bătrâna doamnă se 
potoli şi, urmată de servitorul ei, urcă treptele casei d-lui 
Bob Sawyer. De cum intră bătrâna în dugheană, d-nii Ben 
Allen şi Bob Sawyer, care se grăbiseră să dosească 
băuturile şi să împrăştie droguri greţoase pentru a tăinui 
mirosul de tutun, ieşiră grăbiţi în întâmpinarea ei, extaziaţi 
parcă de atâta bucurie şi dragoste. 

— Scumpă mătuşă, exclamă d. Ben Allen, ce frumos este 
din partea dumitale că ai venit să ne vezi! Domnule Sawyer, 
mătuşa mea... Prietenul meu, domnul Bob Sawyer, despre 
care ţi-am vorbit, cu privire la... ştii dumneata, mătuşă. 

D. Ben Allen, care nu era prea lucid, adăugă cuvântul 
„Arabella” cu o voce pe care el o credea un murmur, însă 
care, în realitate, era aşa de lămurită şi de ridicată, că 
nimeni nu s-ar fi putut împiedica s-o audă, oricâtă 
bunăvoință ar fi avut. 

— Dragul meu Benjamin, rosti bătrâna doamnă 
străduindu-se să-şi tragă răsuflarea şi tremurând din 
creştet până-n tălpi, nu te alarma, dragul meu... Cred, însă, 
că e mai bine să vorbesc domnului Sawyer în particular o 
clipă, numai o clipă. 

— Bob, spuse d. Allen, vrei s-o iei pe mătuşa în cabinet? 

— Desigur, răspunse Bob cu glas profesional. Poftiţi pe 
aici, scumpă doamnă. Nu vă fie frică, doamnă, sunt 


încredinţat că vă vom însănătoşi în foarte scurtă vreme. 
Aici, scumpă doamnă, vă ascult. 

Vorbind astfel, d. Bob Sawyer o conducea pe bătrâna lady 
spre fotoliu, închidea uşa, trăgea un scaun lângă ea şi 
aştepta ca dânsa să-i descrie amănunţit simptomele vreunei 
boli din care el nădâăjduia să tragă profituri importante. 

Primul lucru pe care bătrâna doamnă îl făcu fu să-şi 
clatine capul de nenumărate ori şi să înceapă a plânge. 

— Nervozitate, spuse Bob Sawyer cu satisfacţie. Loţiune 
de camfor de trei ori pe zi şi, seara, poţiune calmantă. 

— Nu ştiu cum să încep, domnule Sawyer, zise bătrâna 
doamnă. E aşa de penibil, de dezolant... 

— Nu e nevoie să începeţi, doamnă, o ajută d. Bob Sawyer, 
ghicesc tot ce aţi vrea să spuneţi. Capul bolnav. 

— Aş fi foarte disperată să cred că e bolnavă inima, zise 
doamna oftând uşor. 

— Nici cel mai mic pericol, doamnă, răspunse Bob Sawyer. 
Cauza principală este stomacul. 

— Domnule Sawyer! exclamă bătrâna doamnă tresărind. 

— Nu încape nici cea mai mică îndoială, doamnă, urmă 
Bob cu aer extrem de înţelept; un medicament la timpul 
său, scumpă doamnă, ar fi preîntâmpinat totul. 

— Domnule Sawyer! exclamă bătrâna doamnă mai agitată 
decât înainte; purtarea dumitale faţă de o persoană în 
starea mea este o mare necuviinţă, afară doar de cazul că 
nu înţelegi obiectul vizitei mele. Dacă ar fi fost în puterea 
medicinei sau a prudenţei să împiedic cele întâmplate, de 
bună seamă că aş fi făcut-o. Era însă mai bine să vorbesc 
nepotului meu, adăugă bătrâna doamnă frământându-şi 
poşeta şi ridicându-se deodată. 

— Un moment, doamnă; mă tem că nu v-am înţeles bine. 
Despre ce este vorba, doamnă? 

— Nepoata mea, domnule Sawyer, zise bătrâna; sora 
prietenului dumitale... 

— Da, doamnă, o întrerupse Bob plin de nerăbdare, căci 
bătrâna doamnă, deşi extrem de agitată, vorbea cu o 


tărăgăneală exasperantă, aşa cum vorbesc de obicei 
bătrânele; da, doamnă. 

— A părăsit casa mea, domnule Sawyer, acum trei zile, sub 
pretext că se duce să facă o viziită surorii mele, o altă 
mătuşă a ei, şi care ţine un mare pension de domnişoare 
cam la a treia milă depărtare de-aci, unde e un copac mare 
- un bobiţel - şi o poartă de stejar. 

Aici, bătrâna doamnă se opri să-şi şteargă ochii. 

— Ei, dracu să-l ia de bobiţel, doamnă! strigă Bob care, din 
cauza încordării, uită de demnitatea sa medicală. Spuneţi 
ceva mai repede, vă implor; daţi-i zor, doamnă! 

— Azi dimineaţă, continuă bătrâna doamnă cu încetineală, 
azi dimineaţă... 

— S-a înapoiat, îmi închipui! o întrerupse Bob cu 
aprindere. S-a înapoiat? 

— Nu, nu s-a înapoiat; a scris. 

— Şi ce zice? întrebă Bob cu nerăbdare. 

— Zice, domnule Sawyer, răspunse bătrâna - şi pentru 
aceasta te rog să-l pregăteşti pe Benjamin cu grijă şi pe 
îndelete - zice că s-a... Am scrisoarea în buzunar, domnule 
Sawyer, dar mi-am lăsat ochelarii în trăsură şi, fără ei, te-aş 
face să pierzi timpul încercând să-ţi arăt pasajul. Pe scurt, 
zice, domnule Sawyer, că s-a măritat. 

— Cum! exclamă sau, mai bine zis, răcni d. Bob Sawyer. 

— S-a măritat! repetă bătrâna doamnă. 

Bob nu mai ascultă, ci, dând buzna din cabinet în 
dugheană, strigă cu glas de stentor: 

— Ben, băiatule, şi-a luat tălpăşiţa! 

D. Ben Allen, ai cărui genunchi se înălţau la vreo jumătate 
de sfert de cot deasupra capului, dormita dinapoia 
tejghelei. De îndată ce auzi înfricoşătoarea comunicare, se 
năpusti asupra d-lui Martin şi, încolăcindu-şi mâna în 
cravata servitorului taciturn, exprimă intenţia îndatoritoare 
de a-l gâtui pe loc; intenţie pe care, cu o promptitudine 
deseori produsă de disperare, el începu s-o pună în aplicare 
numaidecât, plin de vigoare şi iscusinţă chirurgicală. 


D. Martin, care nu era un om vorbăreţ şi conta prea puţin 
pe talentele-i oratorice sau pe puterea de convingere, se 
supuse câteva secunde acestei operaţii, cu o fizionomie 
foarte calmă şi agreabilă; observând totuşi că operaţia 
ameninţă să ducă la un rezultat care l-ar fi pus în neputinţă 
de a-şi mai cere pe veci leafa, masa şi altele, murmură 
câteva obiecţiuni nearticulate şi îl dobori pe d. Benjamin 
Allen pe podea; dar cum cravata îi era răsucită pe după 
mâinile celuilalt, trebui să cadă şi el jos. Se zvârcoleau deci 
amândoi, când uşa se deschise şi numărul celor de faţă 
crescu prin sosirea a două persoane cu totul neaşteptate, şi 
anume: d. Pickwick şi d. Sam Weller. 

La vederea acestui spectacol, prima impresie produsă 
asupra spiritului d-lui Weller a fost că Martin era plătit de 
instituţia lui Sawyer, succesorul lui Nockemorf, pentru a lua 
vreun medicament tare; sau pentru a avea crize şi a se 
supune unor experienţe; sau pentru a înghiţi din când în 
când otravă, ca să demonstreze eficacitatea vreunui nou 
antidot; ori pentru a face cine ştie ce, în interesul marii 
ştiinţe medicale, satisfăcând dorinţa arzătoare de 
cercetător care clocotea în pieptul celor doi tineri învăţaţi. 
Aşa că, fără a-şi îngădui cel mai neînsemnat amestec, Sam 
rămase perfect calm, uitându-se la ei ca şi cum ar fi fost 
stăpânit de un mare interes în legătură cu rezultatul 
experienţei care se desfăşura; dar nu la fel se întâmplă cu 
d. Pickwick. Cu energia-i obişnuită, el se repezi între 
combatanții uimiţi şi-i îndemnă pe cei de faţă să-i despartă. 

Strigătul lui îl trezi pe d. Sawyer, care rămăsese până 
atunci paralizat parcă de înverşunarea tovarăşului său; 
ajutat de dânsul, d. Pickwick îl ridică pe Ben Allen pe 
picioare. D. Martin pomenindu-se singur pe podea, se sculă 
şi se uită în juru-i. 

— Domnule Allen, rosti d. Pickwick, ce s-a întâmplat, 
domnule? 

— Nimic, domnule! replică Benjamin cu trufie 
provocatoare. 


— Ce e? întrebă d. Pickwick înturnându-se spre Bob 
Sawyer. Nu-i e bine? 

Mai înainte ca Bob să poată răspunde, d. Ben Allen îl 
apucă pe d. Pickwick de mână şi murmuiră îngrijorat: 

— Sora mea, dragă domnule, sora mea! 

— A, asta e totul? glăsui d. Pickwick. Nădăjduiesc că vom 
aranja lesne chestiunea aceasta. Sora dumitale e în 
siguranţă şi sănătoasă, scumpe domn; am venit aici 
pentru... 

— Vă cer iertare, dom'le, întrerupse Sam care se uitase 
prin uşa de sticlă, îmi pare rău că mă amestec în aceste 
plăcute operaţii, cum zicea regele alungând parlimentul, 
însă dincoace se face altă ixperienţă, dom'le. Aici, o 
venirabelă bătrână zace pe covor şi aşteaptă să fie desecată 
sau să treacă prin ea un corent galvanic sau cine ştie ce altă 
născocire ştiinţifică, care s-o aducă la viaţă. 

— A, uitasem de ea! exclamă d. Ben Allen; este mătuşa 
mea. 

— Dumnezeule mare! spuse d. Pickwick. Biata doamnă! 
Încetişor, Sam, încetişor. 

— Nostimă situaţie pentru o persoană din famelie, observă 
Sam Weller, aşezând-o pe mătuşă pe-un scaun. Doftoraşule, 
adu acu mirositoarele. 

Ultima fraza era adresată băiatului cu livrea cenuşie care, 
lăsând cupeul în grija unui sergent de stradă, intrase să 
vadă ce era cu gălăgia care se stârnise. Graţie îngrijirilor 
sale, acelora ale d-lui Bob Sawyer şi ale d-lui Ben Allen 
(care o înspăimântase aşa de rău pe mătuşa, încât ea 
leşinase, iar acum el se arăta plin de o afecţioasă 
solicitudine spre a o aduce în fire) bătrâna doamnă fu, în 
sfârşit, readusă în simţiri, şi atunci d. Ben Allen, întorcându- 
se spre d. Pickwick cu o înfăţişare buimăcită, îl întrebă ce 
voia să spună când a fost întrerupt în chip aşa de alarmant. 

— Îmi închipui că nu se găsesc aici decât prieteni, glăsui d. 
Pickwick tuşind spre a-şi limpezi vocea şi privind pe omul 


laconic cu înfăţişare posacă ce mânase trăsura la care era 
înhămat calul cel dolofan. 

Bob Sawyer îşi aminti atunci că băiatul cu livrea cenuşie se 
afla acolo, numai ochi şi urechi. După ce farmacistul în 
devenire fu luat de gulerul hainei şi zvârlit pe uşă afară, 
Bob Sawyer îl asigură pe d. Pickwick că poate să vorbească 
fără ocoluri. 

— Sora dumitale, scumpe domn, spuse d. Pickwick 
înturnându-se spre Benjamin Allen, e la Londra, sănătoasă 
şi fericită. 

— Nu fericirea ei e scopul ce-mi propun, domnule! declară 
d. Benjamin Allen fluturând mâna în aer. 

— Soţul ei este o ţintă pentru mine, domnule! strigă Bob 
Sawyer; va fi o ţintă pentru mine, domnule, de la 
doisprezece paşi, şi am să fac o ţintă bună, domnule, din el, 
din nemernicul ăsta! 

Amenințarea era frumoasă şi foarte măreaţă totodată; însă 
d. Bob Sawyer îi slăbi întrucâtva efectul, adăugind câteva 
observaţiuni generale asupra unor capete sparte şi a unor 
ochi scoşi care, prin comparaţie, nu erau decât nişte 
banalităţi. 

— Opreşte-te, domnule! îl întrerupse d. Pickwick; şi, 
înainte de a aplica epitete gentlemanului în chestiune, 
examinează cu sânge rece proporţiile vinovăţiei lui şi, mai 
cu seamă, aminteşte-ţi că el e prietenul meu. 

— Cum?! exclamă d. Bob Sawyer. 

— Numele lui! vociferă Ben Allen; numele lui! 

— Domnul Nathaniel Winkle! rosti d. Pickwick cu tărie. 

La auzul acestui nume, Benjamin Allen îşi strivi sub 
călcâiul ghetei ochelarii, ridică cioburile pe care le puse în 
trei buzunare diferite, îşi încrucişă braţele, îşi muşcă buzele 
şi zvârli priviri amenințătoare, asupra trăsăturilor blajine 
ale d-lui Pickwick. În cele din urmă, rupând tăcerea: 

— Va să zică dumneata, domnule, ai încurajat şi pus la cale 
căsătoria asta? întrebă d. Benjamin Allen. 


— Şi mi se pare, întrerupse bătrâna doamnă, mi se pare că 
servitorul dumnealui a fost văzut dând târcoale în jurul 
casei mele şi încercând să-i momească pe servitorii mei 
spre a unelti împotriva stăpânei lor. Martin! 

— Ce este? întrebă omul posac, înaintând. 

— Acesta e tânărul pe care l-ai văzut în ulicioară şi despre 
care îmi vorbiseşi azi dimineaţă? 

D. Martin, care după cum s-a văzut, era un om laconic, se 
uită la Sam Weller, făcu un semn din cap şi mormăi: „Ele 
ăla!” D. Weller, de felu-i niciodată trufaş, îi adresă un 
zâmbet prietenesc când ochii săi întâlniră pe ai rândaşului 
posac, mărturisind în termeni politicoşi că îl „cunoştea 
dinainte”. 

— Şi acesta e servitorul credincios pe care eram gata-gata 
să-l sugrum! exclamă Benjamin. Domnule Pickwick, cum de- 
ai îndrăznit să permiţi individului de a participa la răpirea 
surorii mele? Îţi cer să-mi explici, domnule! 

— Explică, domnule! strigă Bob Sawyer, sălbatic. 

— E o conspirație! strigă Ben Allen. 

— O adevărată gaşcă! urmă Bob. 

— O viclenie ruşinoasă! adăugă bătrâna doamnă. 

— V-a tras pe sfoară, asta-i! observă Martin. 

— Vă rog să m-ascultaţi, stărui d. Pickwick în timp ce Ben 
Allen se trânti pe scaunul unde se lua sânge bolnavilor şi se 
şterse cu batista. Eu nu am dat nici un ajutor în această 
afacere, am fost doar de faţă la întrevederea dintre doi 
tineri, pe care n-o puteam împiedica, socotind că prezenţa 
mea va şterge până şi cea mai uşoară urmă de cutezanţă 
care altminteri ar fi putut umbri întrevederea. Asta e toată 
partea pe care am avut-o în afacere, şi nici nu bănuiam 
atunci că e vorba de o căsătorie imediată. Reţineţi însă, 
adăugă d. Pickwick oprindu-se scurt, reţineţi că nu spun că 
aş fi îimpiedicat-o, de-aş fi ştiut de ea. 

— Aţi auzit cu toţii, aţi auzit? glăsui d. Benjamin Allen. 

— Îmi închipui că da, urmă calm d. Pickwick privind în 
juru-i, şi nădăjduiesc că vor auzi şi ce mai am a spune, 


adăugă el înviorându-se la faţă în timp ce vorbea; 
nădăjduiesc că ei aud toate acestea, domnule, precum şi 
cuvintele ce mi-au fost adresate, din care am înţeles, 
domnule, că ai vrut să forţezi înclinările surorii dumitale 
când, mai degrabă, ar fi trebuit prin dragostea şi 
bunăvoința dumitale să te străduieşti să ţii locul părinţilor 
pe care ea i-a pierdut din copilărie. Cât despre tânărul meu 
prieten, daţi-mi voie să adaug că din toate punctele de 
vedere el se află într-o situaţie cel puţin egală cu a 
dumitale, dacă nu cu mult mai bună, şi că refuz categoric a 
mai auzi să se vorbească despre această chestiune, afară 
numai daca se discută cu moderaţia cuvenită. 

— Aş dori să fac şi eu câteva obsirvaţii la ce-a spus 
gentlemenul care a termenat de vorbit, rosti atunci Sam 
păşind înainte. Uite de ce e vorba: o persoană din 
societatea asta m-a făcut individ. 

— Asta n-are nici o legătură cu chestiunea, Sam, îl 
întrerupse d. Pickwick. Ţine-ţi gura, te rog! 

— Nu vreau să zic nimic despre subiectul ăsta, urmă Sam; 
dar uite ce e, dom'le: poate că gentelmenul ălălalt îşi 
închipuie că era la mijloc o legătură mai veche; nu era însă 
nimic de felul ăsta, căci domnişoara a spus chiar de la 
început că nu putea să-l sufere. Aşa că nimeni nu i-a stat în 
cale dumnealui de aici, şi tot cu nimic s-ar fi ales, chiar dacă 
domnişoara nu-l vedea niciodată pe domnul Winkle. Asta 
doream să zic, dom'le, şi acum nădăjduiesc că l-am liniştit 
pe gentelmen. 

O scurtă pauză urmă acestei consolatoare observaţii 
făcută de d. Weller, după care d. Ben Allen, ridicându-se în 
picioare, declară că nu va mai voi să vadă niciodată figura 
Arabellei, pe când d. Bob Sawyer, în ciuda încredinţărilor 
măgulitoare ale lui Sam, continua să jure că se va răzbuna 
groaznic pe fericitul soţ. 

Dar tocmai în clipa când lucrurile ajunseseră în culmea 
încordării şi amenințau să rămână astfel, d. Pickwick găsi 
un aliat puternic în bătrâna doamnă, care fusese vădit 


impresionată de modul cum pledase pentru nepoată. Ea se 
apropie deci de Benjamin Allen şi se încumetă să-i adreseze 
câteva reflexii mângâietoare, printre care principalele erau 
că, la urma urmei, tot a fost un noroc că nu s-a întâmplat şi 
mai rău; că, cu cât vor vorbi mai puţin, cu atât va fi mai 
bine; că, în definitiv, nu era dovedit că s-a întâmplat o 
nenorocire aşa de mare; că ce s-a făcut, s-a făcut, şi că 
trebuie să ştim a îndura ce nu se poate împiedica - şi alte 
diferite maxime la fel de noi şi de întăritoare. 

La toate acestea, d. Benjamin Allen răspunse că nu 
înţelegea să fie lipsit de cuviinţă faţă de mătuşă şi de alte 
persoane prezente, dar că, dacă lor le era egal şi-l lăsau în 
apele lui, el îşi va rezerva plăcerea s-o urască pe sora lui 
până la moarte şi dincolo de moarte. 

În cele din urmă, după ce hotărârea aceasta fusese 
anunţată de vreo cincizeci de ori, bătrâna doamnă, 
ridicându-se deodată şi luând un aer foarte impunător, îşi 
exprimă dorinţa de-a afla ce a făcut ca să nui se arate nici 
un respect faţă de vârsta ei şi faţă de poziţia în societate la 
care ajunsese, ca să fie obligată a-l implora astfel pe 
propriul ei nepot, a cărui istorie putea s-o spună cu vreo 
douăzeci şi cinci de ani înainte de naşterea lui şi pe care îl 
cunoscuse personal mai înainte ca el să fi avut măcar un 
dinte în gură; fără a mai vorbi că ea a fost prezentă cândi 
s-a tăiat moţul şi a asistat de asemenea la numeroase alte 
ceremonii din frageda lui copilărie, toate îndeajuns de 
importante ca să merite pentru de-a pururi iubirea, 
supunerea, veneraţia lui. 

Pe când buna doamnă îl dojenea astfel pe d. Ben Allen, 
Bob Sawyer şi d. Pickwick se retrăseseră în cabinet, unde 
avură o discuţie intimă în care vreme primul se apropiase 
de mai multe ori de gura unei sticle negre sub a cărei 
influenţă trăsăturile sale se destinseră, ba chiar căpătară 
treptat o expresie plină de voioşie. La urmă, ieşi din 
încăpere, cu sticla în mână şi, atrăgând atenţia că-i părea 
foarte rău că s-a purtat ca un nebun, propuse să se bea în 


sănătatea şi pentru fericirea d-lui şi d-nei Winkle, al căror 
noroc era aşa de departe de a-l invidia, încât ar fi gata să-i 
felicite el cel dintâi. Auzind acestea, d. Ben Allen se sculă 
subit de pe scaun, apucă sticla neagră şi închină cu atâta 
inimă, că figura lui deveni aproape la fel de neagră ca sticla, 
căci băutura era tare. Sticla neagră trecu apoi din mână în 
mână până se goli, şi urmară atâtea strângeri de mâini, 
atâtea complimente, încât până şi chipul îngheţat al d-lui 
Martin binevoi să zâmbească. 

— Iar acum, spuse Bob frecându-şi palmele, haide să ne 
veselim în seara asta! 

— Îmi pare rău, rosti d. Pickwick, că sunt obligat să mă 
înapoiez la hotel. De la un timp, nu mai sunt obişnuit să 
suport osteneala, şi călătoria m-a obosit nespus. 

— Vreţi să luaţi puţin ceai, domnule Pickwick? întrebă 
bătrâna doamnă cu o blândeţă de nedescris. 

— Vă mulţumesc, doamnă, mi-ar fi cu neputinţă, răspunse 
gentlemanul. 

Fapt e că admiraţia vădit crescândă a bătrânei doamne 
era principalul motiv care îl îndemna pe d. Pickwick să se 
retragă; se gândea la d-na Bardell, şi fiecare privire a 
bătrânei îi dădea o sudoare rece. 

Deoarece d. Pickwick refuză cu orice preţ să rămână, se 
înţeleseră, în urma propunerii sale, ca d. Benjamin Allen să- 
| întovărăşească în călătorie la părintele d-lui Winkle, şi că 
trăsura va fi la uşă a doua zi dimineaţa, la nouă. Pe urmă, îşi 
luă rămas-bun şi, însoţit de Samuel Weller, d. Pickwick se 
duse la hotelul Tufişul. Vrednic de remarcat e faptul că 
figura d-lui Martin se schimonosi oribil când scutură mâna 
lui Sam la despărţire, şi că dădu drumul, în acelaşi timp, 
unei înjurături şi unui surâs. Persoanele mai bine instruite 
asupra manierelor gentlemanului au tras din aceste semne 
încheierea că el era încântat de societatea d-lui Weller şi că 
exprima dorinţa de a-i face onoarea să rămână cunoştinţe şi 
mai departe. 


— Vreţi un salon particular, dom'le? întrebă Sam pe 
stăpân când ajunseră la hotel. 

— A, nu, Sam! îi răspunse stăpânul; deoarece am cinat în 
cafenea şi mă voi culca curând, n-are nici un rost. Vezi ce 
persoane se găsesc în sala călătorilor, Sam. 

D. Weller plecă în recunoaştere şi se întoarse îndată, 
spunând că nu era decât un domn chior care bea bishopl 
cu patronul. 

— Bun, mă duc şi eu acolo, rosti d. Pickwick. 

— Chiorul ăsta e un tip ciudat, dom'le, spuse Sam 
întovărăşindu-l pe d. Pickwick. Îi toarnă verzi şi uscate 
patronului, că bietul om nu mai ştie unde-i e căpăţâna. 

1 O băutură caldă preparată din vin roşu, portocale, zahăr 
şi mirodenii (N. Ir.) 

Când d. Pickwick intră, individul la care se referea 
observaţia de mai sus, stătea într-un capăt al sălii, fumând o 
pipă enormă, olandeză, şi-şi ţinea unicul ochi fixat 
necontenit asupra figurii rotunjite ia hangiului. Povestise, 
de buna seamă, jovialului bătrân, o istorie minunată, ceea 
ce se dovedea din numeroasele exclamaţii fără şir ale 
acestuia: „Ei, nu, asta n-aş fi crezut! E lucrul cel mai 
năstruşnic pe care l-am auzit vreodată! Nu-mi închipuiam 
că este cu putinţă!” şi alte diferite expresii de mirare care 
izbucneau de pe buzele lui în timp ce şi el îl privea ţintă pe 
omul cu un singur ochi. 

— Sluga dumneavoastră, domnule, spuse chiorul d-lui 
Pickwick; frumoasă seară, domnule. 

— Foarte frumoasă, răspunse d. Pickwick după ce 
chelnerul îi puse în faţă o carafă mică cu brandy şi apă 
fierbinte. 

În timp ce d. Pickwick amesteca brandyul cu apa, chiorul îl 
privi de câteva ori cu atenţie şi în cele din urmă spuse: 

— Îmi pare că v-am mai întâlnit. 

— Nu-mi aduc aminte, răspunse d. Pickwick. 

— Nu mă miră, dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Eu însă 
i-am cunoscut pe doi dintre prietenii dumneavoastră care 


stăteau la Păunul din Eatanswill, în epoca alegerilor, zise 
chiorul. 

— A, da, într-adevăr! exclamă d. Pickwick. 

— Da, reluă chiorul, le-am povestit o mică întâmplare din 
viaţa unui prieten al meu cu numele de Tom Smart. Poate că 
aţi auzit-o de la ei. 

— Deseori, spuse d. Pickwick zâmbind. Era unchiul 
dumitale, îmi pare? 

— Nu, nu, numai un prieten al unchiului meu, răspunse 
chiorul. 

— Cu toate astea, unchiul dumitale era un om minunat, 
spuse hangiul clătinând din cap. 

— Mda, cred, cred că se poate spune asta, răspunse 
chiorul. V-aş putea povesti o istorie despre acelaşi unchi, 
care v-ar uimi, domnilor. 

— Da? spuse d. Pickwick. Povesteşte-ne-o în orice caz. 

Voiajorul comercial - chiorul - umplu cu polonicul din 
castron un pahar cu negusi şi-l bău; trase un fum zdravăn 
din pipa olandeză şi, văzând că Sam zăbovea lângă uşă, îi 
spuse că poate să rămână şi el dacă vrea, căci nu e nici un 
secret în povestirea lui. În sfârşit, aţintindu-şi unicul ochi 
asupra hangiului, rosti primele cuvinte din cuprinsul 
capitolului următor. 

1 Băutură făcută din vin amestecat cu apă fierbinte, zahăr 
şi mirodenii (N. Ir.) 

CAPITOLUL XLIX. 

Cuprinde o poveste despre unchiul voiajorului comercial. 


— Unchiul meu, domnilor, glăsui voiajorul comercial, era 
unul dintre oamenii cei mai voioşi, mai hazlii, mai isteţi, 
care au existat vreodată. Aş vrea ca dumneavoastră să-l fi 
cunoscut, domnilor... Dar nu, cugetând bine, n-aş vrea; 
căci, potrivit mersului firii, dacă l-aţi fi cunoscut, aţi fi fost 
acum, sau răposaţi, sau aşa de aproape de moarte, încât ar 
fi trebuit să rămâneţi acasă, renunțând la societate, şi în 
acest caz, mi-aţi fi răpit plăcerea nespusă de a vă vorbi în 
momentul de faţă. Domnilor, aş vrea ca taţii şi mamele 
dumneavoastră să-l fi cunoscut pe unchiul meu; şi ar fi fost 
foarte pe placul lor, în primul rând pe al respectabilelor 
dumneavoastră mame. Sunt cât se poate de sigur. Dacă 
printre numeroasele lui virtuţi, două dintre ele predominau 
asupra celor multe care-i înfrumuseţau caracterul, aş 
îndrăzni să spun că acestea erau punchul şi cântecele de 
chef. lertaţi-mă că zăbovesc asupra acestor melancolice 
amintiri despre omul care s-a dus; nu se întâlneşte în 
fiecare zi un om ca unchiul meu, domnilor. 

Am socotit întotdeauna ca un lucru deosebit de mare 
pentru unchiul meu acela de a fi fost tovarăş intim cu Iom 
Smart de la marea casă Bilson şi Slum de pe Cateaton 
Street, City. Unchiul meu încasa banii pentru Tiggin şi 
Welps, însă multă vreme el a făcut cam aceleaşi drumuri ca 
şi Tom. În întâia seară când se întâlniră, unchiul meu prinse 
simpatie pentru Iom şi Tom prinse simpatie pentru unchiul 
meu. Nu se cunoşteau de o jumătate de ceas, când puseră 
rămăşag pe o pălărie nouă - cine prepară cel mai bun 
castron cu punch şi-l bea mai repede. Se constată că 
unchiul meu a câştigat în ce priveşte preparatul; dar în ce 
priveşte băutul, Tom îl întrecu cam cu o jumătate de 
linguriţă. Mai luară câte un castron spre a bea unul în 
sănătatea celuilalt şi rămaseră de atunci prieteni la 
cataramă. Există un destin în toate, domnilor; el e mai 
presus de puterile noastre. 

Ca înfăţişare, unchiul meu era o idee mai scund decât 
statura mijlocie; era însă şi-o idee mai gras decât sunt 


oamenii de obicei; şi poate că figura lui era o idee mai 
roşcovană. Avea cel mai voios chip pe care îl veţi fi văzut 
vreodată, domnilor. Ceva ca de paiaţă, cu un nas şi o bărbie 
mai acătării; ochii lui scânteiau totdeauna de veselie, şi pe 
figura lui înflorea totdeauna un zâmbet; nu un ramjet 
mecanic şi şters, ci un zâmbet adevărat, voios, mulţumit, 
din inimă. Într-un rând a fost aruncat din cabrioleta lui şi s- 
a izbit cu capul de-o piatră de hotar. A rămas acolo, năucit, 
şi cu faţa jupuită aşa de rău de pietrişul strâns în grămezi în 
jurul pietrei, încât, spre a mă servi de vorba tare a 
unchiului meu, dacă mama lui s-ar fi sculat din groapă, nu |- 
ar fi recunoscut. Într-adevăr, dacă stau şi chibzuiesc, 
domnilor, sunt sigur că nu l-ar fi recunoscut, pentru că, 
atunci când ea a murit, unchiul meu nu avea decât doi ani şi 
şapte luni; şi chiar fără zgârieturile făcute de pietriş, 
ciobotele lui cu carâmbi răsfrânţi ar fi pus-o în mare 
încurcătură, ca să nu mai amintesc de obrazul lui roşcovan 
şi duhliu. N-are a face: zăcea lungit acolo şi l-am auzit 
deseori pe unchiul meu spunând că omul care l-a ridicat 
zicea că un zâmbet aşa de vesel îi brăzda faţa, de parcă s-ar 
fi dat de-a tumba şi că, după ce i s-a luat sânge, la primele 
licăriri care arătau că-şi revine în puteri, a sărit în pat, s-a 
pornit pe râs, a sărutat-o pe fata ce ţinea ligheanul şi a 
cerut numaidecât o costiţă de berbec şi alune conservate în 
oţet. Era foarte mare amator de astfel de alune, domnilor; 
zicea că, mâncate fără oţet, berea mergea şi mai bine cu 
ele. 

Călătoria cea mare a unchiului meu avea loc odată cu 
căderea frunzelor. Atunci făcea el încasările datoriilor şi lua 
comenzi în Nord. Mergea de la Londra la Edinburgh, din 
Edinburgh la Glasgow; din Glasgow se înapoia la Edinburg 
şi, în sfârşit, la Londra cu vaporul. Trebuie să ştiţi că a doua 
vizită la Edinburgh era pentru plăcerea lui. Avea obiceiul să 
vină aci pentru o săptămână, doar să-şi vadă vechii prieteni; 
şi, deoarece lua micul dejun cu unul, gustarea cu altul, 
prânzea cu al treilea şi cina cu al patrulea, petrecea din 


belşug o săptămână întreagă. Nu ştiu dacă vreunul dintre 
dumneavoastră, domnilor, s-a înfruptat vreodată dintr-un 
ospitalier mic dejun scoţian, substanţial, apoi dacă s-a dus 
să mai ia şi o gustare uşoară, compusă din mormane de 
stridii cu o duzină sau cam aşa ceva de sticle de bere sau cu 
un clondir, două, de whisky, la urmă. Dacă vi s-a întâmplat 
asta, apoi veţi recunoaşte dimpreună cu mine ca trebuie sa 
te ţii tare bine ca să mai poţi lua după aceea un prânz şi o 
cină. 

Dar - vai, doamne! - aşa ceva era nimica toată pentru 
unchiul meu. Era aşa de zdravăn că, pentru el, acestea 
însemnau un fleac. L-am auzit spunând că putea să ţină 
piept oamenilor din Dundee, şi sa se înapoieze acasă fără a 
se împletici; şi, cu toate astea, oamenii din Dundee sunt aşa 
de tari iar punchul aşa de tare, domnilor, cum nu ştiu daca 
mai exista între cei doi poli. Am auzit despre un om din 
Glasgow şi altul din Dundee care s-au întrecut la băut 
cincisprezece ceasuri în şir. După câte s-a spus, s-au înecat 
de atâta băutură cam în aceeaşi clipă, dar afară de această 
măruntă întâmplare, nici unuia, nici altuia nu i-a fost mai 
Tău. 

Într-o seară, cu douăzeci şi patru de ceasuri înainte de 
momentul hotărât pentru a se îmbarca în vaporul pentru 
Londra, unchiul meu s-a ospătat la unul dintre cei mai vechi 
prieteni ai săi, care locuia îN. Partea veche a Edinburghului, 
un oarecare consilier Mac şi nu mai ştiu cum, cu patru 
silabe în coadă. Se aflau acolo nevasta consilierului şi cele 
trei fiice ale consilierului, şi băiatul cel mare al consilierului, 
şi trei sau patru scoțieni de modă veche, solizi, cu 
sprâncenele stufoase, pe care consilierul îi invitase în 
cinstea unchiului meu şi pentru a înveseli atmosfera. A fost 
un ospăț minunat. S-a mâncat somon afumat, batog, un cap 
de miel, şi haggis1, faimoasă mâncare scoțiană care, 
spunea unchiul meu, când era adusă la masă, îi făcea 
totdeauna impresia că e stomacul unui Cupidon. 


1 Un fel de drob de mile, făcut din inimă, plămâni şi ficat 
de oaie, totul tocat şi fiert în punga unui stomac de oaie (N. 
Tr.) 

Mai erau şi o sumedenie de alte lucruri al căror nume l-am 
uitat, însă cu toate astea lucruri foarte gustoase. Fetiţele 
erau drăguţe şi simpatice, nevasta consilierului părea una 
dintre cele mai bune făpturi ce-au existat cândva, iar 
unchiul meu se arătă într-o dispoziţie încântătoare. De 
aceea, toată seara, trebuia să le vezi pe fete chicotind şi pe 
bătrâna doamnă izbucnind în râs, şi pe consilier şi pe veselii 
tovarăşi pufnind aşa de straşnic, că se înroşiră la faţă. Nu- 
mi aduc bine aminte câte pahare de grog, cu wisky a băut 
fiecare după ospăț; ceea ce însă ştiu e că, pe la unu 
noaptea, fiul cel mare al consilierului şi-a pierdut cunoştinţa 
în momentul când începea primul vers al cântecului O, 
Willie mi-a făcut un grog2! 

2 De Robert Burns, poet scoţian foarte popular (N. Tr.) 

Cum băiatul fusese cu vreo jumătate de ceas înainte 
singurul comesean rămas deasupra mesei, unchiul meu îşi 
dădu seama că era timpul să se gândească la plecare - cu 
atât mai mult cu cât începuseră să bea de la şapte seara - 
spre a putea ajunge acasă la o oră cuviincioasă. Socotind, 
totuşi, că n-ar fi politicos să plece tocmai atunci, unchiul 
meu se alese singur prezident, amestecă încă un pahar cu 
grog, se sculă să închine în sănătatea sa, îşi adresă un 
discurs bine ticluit din condei şi foarte măgulitor şi bău plin 
de entuziasm. Cu toate acestea, nu se deştepta nimeni. 
Unchiul meu mai bău o picătură de whisky, de data aceasta 
curat, temându-se să nu-i facă rău grogul şi, în cele din 
urmă, înşfăcându-şi pălăria, ieşi în stradă. 

Vântul bătea puternic în toiul nopţii, când unchiul meu, 
închizând poarta consilierului, îşi înfundă zdravăn pălăria 
pe cap ca să nu i-o ia vântul, îşi vâri mâinile în buzunare şi, 
privind în sus, căută să-şi dea seama ce fel de timp era. 
Norii treceau peste lună cu o iuţeală ameţitoare, când 
întunecând-o cu totul, când îngăduindu-i să-şi răspândească 


toată strălucirea peste lucrurile înconjurătoare; apoi se 
repezeau din nou peste ea cu o repeziciune şi mai mare, 
învăluind totul într-un zăbranic negru. „La drept vorbind, 
aşa nu poate să meargă”, spuse unchiul meu adresându-se 
timpului, ca şi cum se simţea jignit. „Nu, asta nu e vreme 
prielnică pentru călătorie. Nu, câtuşi de puţin”, declară 
unchiul meu, foarte impunător. După ce repetă cuvintele 
acestea de mai multe ori, îşi recăpăta cu oarecare greutate 
cumpănirea - căci era cam ameţit privind mereu spre cer - 
şi porni voios la drum. 

Casa consilierului era în Canongate, iar unchiul meu 
mergea în capătul celălalt al lui Leith Walk; o distanţă ca de 
o milă şi ceva. De o parte şi de alta se înălţau spre cerul 
tuciuriu case înalte, subţiratice, răzlețe, cu faţada mâncată 
de vreme, cu ferestre care parcă avuseseră aceeaşi soartă 
ca ochii muritorilor şi care, cu anii, ajunseseră tulburi, îşi 
pierduseră lumina. Şase, şapte, opt caturi aveau casele, 
aşezate unul deasupra celuilalt - aşa cum copiii clădesc 
case din cărţi de joc - aruncându-şi umbra deasă pe drumul 
pavat, însă plin de hârtoape, făcând noaptea şi mai 
întunecoasă. Ici-colo, felinare cu petrol, prizărite la 
depărtări mari, slujeau să arate numai intrarea 
respingătoare a câtorva fundături înguste sau câteva scări 
abrupte ce duceau, cu ocoluri complicate, la diverse etaje 
superioare. Privind toate astea cu ochii unui om care le-a 
văzut de prea multe ori ca să merite să le mai ia în seamă în 
chip deosebit, unchiul meu mergea prin mijlocul străzii, cu 
câte un deget mare în fiecare buzunar al vestei, cântând 
voios din când în când frânturi din diferite cântece, cu atâta 
căldură şi bună dispoziţie, că oamenii paşnici, cumsecade, 
de prin partea locului, treziţi brusc din somnul lor dintâi, 
tremurau în pat până ce sunetul se stingea depărtându-se; 
convingându-se atunci că vreun beţivan netrebnic se 
înapoia acasă, se înfăşurau în pături şi adormeau din nou. 

Domnilor, va povestesc în amănunt cum mergea unchiul 
meu prin mijlocul străzii, cu degetele în buzunarele vestei, 


pentru că, după cum zicea el deseori (şi cu drept cuvânt) nu 
e absolut nimic extraordinar în istoria asta dacă nu înţelegi 
de la început că el nu era câtuşi de puţin o natură 
romantică şi nu credea în minuni. 

Domnilor, unchiul meu mergea cu degetele în buzunarele 
vestei, ocupând singur mijlocul străzii, şi cântând când un 
refren de dragoste, când unul de chef apoi, ostenit de 
amândouă, începu să fluiere melodios până ajunse la Podul 
North care, în locul ăsta, leagă vechiul oraş Edinburgh cu 
oraşul cel nou; se opri un minut să privească sumedenia 
ciudată, haihuie, de lumini grămădite aşa de sus în aer, 
aidoma unor stele licărind, într-o parte, pe zidurile 
castelului, într-alta, peste Carlton Hill, şi luminând parcă 
nişte adevărate castele aeriene, în vreme ce, la poalele lor, 
străvechiul şi pitorescul oraş dormea un somn greu în 
bezna întunericului; iar palatul şi capela Holywood, 
străjuite zi şi noapte, cum obişnuia să spună un prieten al 
unchiului meu, de către bătrânul Arthur, se înălţau sumbre 
şi întunecate, asemenea unor genii severe, deasupra 
străvechii cetăţi pe care el a păzit-o atât de lungă vreme. 
Am spus, domnilor, că unchiul meu se opri acolo un minut, 
să privească în juru-i; pe urmă, făcând un semn de laudă 
cerului care se luminase puţin, deşi luna apunea, porni din 
nou la drum, tot aşa de mândru ca înainte, ocupând mijlocul 
străzii cu multă demnitate, de-abia aşteptând parcă să 
înfrunte pe oricine ar fi îndrăznit să-i tăgăduiască dreptul la 
stăpânire. Totuşi, cum nu se afla acolo nimeni dispus să 
ridice vreo tăgadă în privinţa aceasta, el continuă să 
meargă cu degetele în buzunarele vestei, cuminte ca un 
mieluşel. 

Când unchiul meu trecu de Leith Walk, fu nevoit să 
străbată un maidan mare de unde, printr-o străduţă, 
ajungea numaidecât la locuinţa lui. Pe acest maidan era, pe 
vremea aceea, o îngrăditură aparţinând unui rotar care se 
înţelesese cu administraţia poştelor să cumpere diligenţele 
hodorogite şi, pentru că unchiul meu era mare amator de 


trăsuri bătrâne, tinere sau de vârstă mijlocie, îi veni gustul 
să se abată din cale fără alt scop decât de-a se duce să 
privească prin gard trăsurile, vreo douăsprezece la număr, 
pe care îşi amintea că le-a văzut acolo claie peste grămadă, 
uitate de Dumnezeu şi deschiolate. Unchiul meu, domnilor, 
se înflăcăra foarte uşor. Neputând să vadă în voie prin gard, 
se căţără deasupra şi, aşezându-se liniştit pe-o oişte veche, 
începu să examineze diligenţele cu o gravitate deosebită. 
Erau poate vreo douăsprezece sau chiar mai multe - 
unchiul meu n-a fost niciodată sigur şi, deoarece era un om 
foarte conştiincios în materie de cifre, nu-i prea plăcea să 
vorbească despre acest lucru - toate de-a valma, unele 
peste altele, într-un hal fără hal. Uşile fuseseră smulse din 
ţâţâni, căptuşeala luată; numai din loc în loc mai atârna o 
zdreanţă de un cui ruginit; nici urmă de felinare, hulubele 
se mistuiseră de multă vreme, fierăria ruginită, vopseaua 
ştearsă. Vântul şuiera prin crăpăturile lemnăriei şi ploaia 
care se grămădise pe coviltire cădea picătură cu picătură, 
înlăuntru, cu un sunet dogit şi trist. Erau scheletele 
diligenţelor răposate; iar în locul ăsta singuratic, în ceasul 
acela din noapte, ele aveau un aer înfiorător şi lugubru. 
Unchiul meu îşi rezemă capul în mâini şi începu să se 
gândească la forfota oamenilor harnici, care merseseră 
cândva în trăsurile vechi, şi care erau acum la fel de tăcuţi 
şi de schimbaţi ca ele. Se gândi la numeroşii inşi cărora cine 
ştie care dintre trăsurile acelea putregăite, în bucăţi, le 
aduseseră, noapte de noapte, ani de-a rândul, în toate 
anotimpurile, atâtea veşti aşteptate cu nerăbdare; veşti de 
călătorie făcută cu bine, şi de sănătate; trimiteri de bani, 
anunţuri subite de boală şi moarte. Negustorul, amantul, 
soţia, văduva, mama, şcolarul, copilaşul care abia se ţinea 
pe picioare, dând buzna spre poartă la bătaia poştaşului - 
cu câtă nelinişte aşteptase fiecare sosirea diligenţei 
bătrâne! Unde erau oare acum ei? Domnilor, unchiul meu 
avea obiceiul să spună că s-a gândit atunci la toate astea; 
eu însă cred, mai degrabă, că le-a aflat apoi în vreo carte, 


căci el declara categoric că, stând acolo pe o oişte şi privind 
scheletele trăsurilor, a căzut într-o aţipeală din care l-a 
trezit deodată clopotul puternic al unei biserici ce bătea 
ceasurile două. Unchiul meu nu era ager la gândire. Dacă 
într-adevăr ar fi cugetat la toate aceste lucruri, sunt convins 
că l-ar fi apucat cel puţin ceasurile două şi jumătate. Sunt 
încredinţat, deci, domnilor, că unchiul meu a aţipit fără să fi 
cugetat la ceva. 

În orice caz, orologiul bisericii sună ceasurile două. 
Unchiul se trezi, se frecă la ochi şi sări în picioare, uimit. 

Cât ai clipi, de îndată ce orologiul sună ceasurile două, 
locul acela părăsit şi pustiu deveni plin de viaţă şi 
însufleţire. Uşile erau iarăşi în ţâţâni, căptuşeala pusă la 
loc, fierăria era ca nouă, vopseaua proaspătă, felinarele 
aprinse. Pe fiecare scaun - perne, mantale; hamalii aruncau 
pachete în lăzi. Conductorii orânduiau sacii cu scrisori, 
rândaşii aruncau găleți cu apă peste roţile reînnoite ale 
trăsurilor; o mulţime de oameni grăbea să prindă hulubele 
la fiece trăsură. Soseau călătorii; erau urcate 
geamantanele; erau înhămaţi caii; în sfârşit, se vedea de la 
o poştă că fiecare diligenţă sta gata de plecare. Domnilor, 
unchiul meu holba nişte ochi văzând toate acestea că, până 
când şi-a dat sufletul, s-a tot mirat cum de a mai fost în 
stare să-i închidă. 

— Haide! Haide! spuse o voce şi unchiul meu simţi o mână 
pe umăr; eşti înscris pentru un loc înăuntru: e vremea să te 
urci. 

— Eu, înscris?! exclamă unchiul meu întorcând capul. 

— Da, fireşte. 

Unchiul meu, domnilor, nu putu să scoată o vorbă, într- 
atâta era de uluit. Ciudăţenia cea mai mare era că, deşi se 
aflau acolo o sumedenie de persoane, şi măcar că prin faţa 
ochilor lui se perindau în fiece clipă alte figuri, nu se putea 
spune de unde veneau ele; ţâşneau parcă, misterioase, din 
pământ sau din aer şi piereau tot aşa. De îndată ce un 
hamal punea bagajul în trăsură şi-şi căpăta plata, se 


întorcea, şi dus era. Până să se întrebe unchiul meu ce se 
petrecea cu acesta, se iveau alţi vreo şase clătinându-se sub 
povara pachetelor ce păreau îndeajuns de grele ca să-i 
doboare la pământ. Şi unde mai pui că toţi călătorii erau 
îmbrăcaţi curios. Aveau fracuri mari, cu fireturi şi cu 
pulpane late, cu manşete largi, dar fără gulere, şi purtau 
peruci, domnilor, peruci la modă pe atunci, prinse la spate 
cu o panglică. Unchiul meu nu mai ştia pe ce lume se află. 

— Hei, te urci odată? întrebă insul care se adresase 
înainte unchiului meu. 

Era îmbrăcat ca un conductor de diligenţă; purta o perucă 
pe cap şi nişte manşete enorme la mâneci. Într-o mână 
ţinea un felinar şi într-alta o flintă cât toate zilele, pe care o 
punea tocmai la umăr. 

— Hei, Jack Martin, te urci odată? repetă conductorul, 
apropiind felinarul de obrazul unchiului meu. 

— Ia te uită ce familiaritate! exclamă unchiul dându-se 
înapoi vreo doi paşi. 

— Aşa e scris pe foaia de drum, răspunse conductorul. 

— Nu există un „domn” înainte? întrebă unchiul; căci 
socotea, domnilor, că e o cutezanţă ca un conductor pe care 
nu-l cunoştea să-i spună pe şleau Jack Martin - cutezanţă 
pe care administraţia poştei n-ar fi aprobat-o dacă i s-ar fi 
adus la ştiinţă. 

— Nu, nu există! ripostă conductorul cu răceală. 

— Locul e plătit? întrebă unchiul meu. 

— Bine-nţeles, răspunse conductorul. 

— Da? A, atunci haidem. Care trăsură? zise unchiul meu. 

— Asta, răspunse conductorul arătând o diligenţă de modă 
veche, cu uşa deschisă şi scara coborâtă, şi care făcea 
serviciul de la Edinburgh la Londra. Stai, uite alţi călători: 
lasă-i pe ei întâi. 

În timp ce conductorul vorbea, unchiul meu văzu deodată 
ivindu-se în faţa lui un domn tânăr cu o perucă pudrată şi 
cu un frac albastru, împodobit cu argint, ale cărui pulpane 
căptuşite cu pânză tare erau neobişnuit de mari. Tiggin şi 


Welps, domnilor, făceau comerţ cu creton imprimat şi 
furnituri de haine, aşa că unchiul meu recunoscu de la 
prima ochire toate stofele. Străinul purta pantalonul până 
la genunchi şi un fel de ghetre petrecute peste nişte ciorapi 
de mătase, încălţaţi în pantofi cu catarame. La mâini avea 
manşete creţe, pe cap o pălărie în trei colţuri şi la şold o 
sabie lungă cu vârf foarte subţire. Pulpanele vestei îi 
acopereau jumătate din coapse, iar capetele cravatei 
coborau până la brâu. Tânărul înaintă cu gravitate spre uşa 
trăsurii, îşi scoase pălăria şi-o tinu cu braţul întins deasupra 
capului, rotunjindu-şi totodată degetul mic, aşa cum fac 
unele persoane manierate când beau ceaiul. Pe urmă îşi 
împreună picioarele, făcu o plecăciune adâncă şi, în sfârşit, 
întinse mâna stângă. Unchiul meu se pregătea să înainteze 
şi s-o scuture cu căldură, când băgă de seamă că 
amabilităţile nu erau pentru el, ci pentru o tânără doamnă, 
care se arătă atunci lângă scara trăsurii. Ea avea o rochie 
verde de catifea, de-o croială străveche, cu o talie lungă şi 
un corsaj strâns în şireturi. Nu purta pălărie, ci o glugă 
neagră de mătase. Femeia se înturnă o clipă înainte de a 
intra în trăsură; unchiul meu dădu atunci cu ochii de cea 
mai frumoasă figură pe care o văzuse vreodată, chiar în 
pictură. Când ea se urcă în trăsură, îşi ridică rochia cu-o 
mână şi, aşa cum zicea unchiul meu trăgând o înjurătură ori 
de câte ori povestea întâmplarea, nu şi-ar fi închipuit 
niciodată că nişte picioare pot să ajungă la o atare 
desăvârşire, dacă nu le-ar fi văzut cu ochii lui. 

Dar numai din această străfulgerare de privire unchiul 
meu băgase de seamă că tânăra doamnă părea speriată şi 
nenorocită şi că aruncase spre el o privire imploratoare. 
Mai băgă de seamă că, în ciuda aparentelor unei amabilităţi 
delicate şi respectuoase, tânărul cu peruca pudrată o 
apucase repezit de încheietura mâinii pe doamna odată 
urcată în trăsură şi o urmă numaidecât. Alt individ, cu 
mutră foarte suspectă, era cu ei. Purta o perucă strânsă, 
cafenie, un frac de culoarea prunelor, o sabie lată şi cizme 


până la şolduri. Când se aşeză lângă fermecătoarea 
doamnă, ea se trase în ungherul ei; unchiul meu se 
încredinţă de-a binelea că se petrecea între ei ceva sumbru, 
misterios; sau, cum zicea el totdeauna, „nu mirosea a bine”. 
Este de-a dreptul uimitor cât de repede luă hotărârea s-o 
ajute pe doamna aceea, oricât de mare ar fi fost primejdia, 
dacă ea ar fi avut nevoie de sprijinul lui. 

— Moarte şi trăsnete! strigă tânărul punând mâna pe 
sabie când unchiul meu intră în trăsură. 

— Sânge şi tunete! răcni celălalt individ scoţându-şi sabia 
şi năpustindu-se la atac asupra unchiului meu fără să se mai 
codească. 

Unchiul meu nu avea arme, dar cu multă iscusinţă smulse 
pălăria în trei colţuri de pe capul individului suspect şi, 
primind vârful săbiei într-însa, strânse pălăria în două, şi 
înşfăcă lama, solid. 

— Înţeapă-l pe la spate! strigă omul cu mutră suspectă 
către tovarăşul său, trudindu-se să-şi libereze sabia. 

— Să nu-i treacă prin minte cumva, strigă unchiul meu 
ridicând ameninţător călcâiul unui pantof, că-i zbor creierii, 
dacă-i are, iar de nu - îi sparg ţeasta. 

Încordându-şi toate puterile în acea clipă, smulse sabia 
adversarului cu o smucitură şi-o zvârli afară pe fereastră. 

— Moarte şi trăsnete! strigă din nou tânărul punând iarăşi 
mâna pe mânerul spadei, însă fără s-o scoată din teacă. 

Poate, domnilor, cum zicea unchiul zâmbind, poate că-i era 
frică să n-o sperie pe tânăra doamnă. 

— Acum, domnilor, zise unchiul meu aşezându-se liniştit la 
locu-i, nu vreau să mai aud vorbindu-se de moarte, cu sau 
fără trăsnete, în prezenta unei doamne, căci am avut destul 
sânge şi destule tunete, pentru o călătorie. Aşa că vă rog să 
ne aşezăm paşnici la locurile noastre ca nişte călători de 
treabă. Vino aici, conductor! Adu custura domnului! 

Nu mântuise unchiul meu cuvintele acestea, când 
conductorul se ivi la fereastră cu sabia. I-o înmână, înălţând 
felinarul şi se uită ţintă la unchiul meu care, spre marea lui 


mirare, zări în jurul trăsurii un furnicar de conductori, toţi 
cu ochii aţintiţi sever asupră-i. Nu văzuse în viaţa lui o mare 
atât de întinsă de chipuri palide, trupuri roşii şi priviri 
aspre. 

„Acesta e lucrul cel mai ciudat care mi s-a întâmplat până 
azi, gândi unchiul meu”. 

— Daţi-mi voie să vă înapoiez pălăria, domnule. 

Individul cu mutră suspectă primi în tăcere pălăria în trei 
colţuri, se uită cu luare aminte la gaura din mijloc şi, în cele 
din urmă, o aşeză pe creştetul perucii cu o solemnitate al 
cărei efect fu micşorat totuşi întrucâtva de un strănut 
puternic ce-i aruncă tricornul cât colo. 

— La drum! strigă conductorul cu felinarul în mână, 
urcând dinapoi pe scăunelul lui. 

Trăsura porni. leşind din curte, unchiul meu se uită prin 
geam şi văzu că celelalte diligenţe, vizitiii, conductorii, caii 
şi călătorii se învârteau în trap mărunt cu o viteză cam de 
cinci mile pe oră. Unchiul meu clocotea de indignare, 
domnilor. Ca negustor, el socotea că nu trebuie să se 
glumească cu scrisorile, şi se hotări să se plângă 
administraţiei poştelor de îndată ce va ajunge la Londra. 

Curând, totuşi, gândurile i se îndreptară asupra tinerei 
doamne care stătea în colţul celălalt al trăsurii, cu faţa 
învăluită în glugă. Domnul cu frac albastru avea un loc 
dinaintea ei, iar alături de ea celălalt individ cu frac de 
culoarea prunelor. Amândoi o supraveghiau cu luare 
aminte. Era deajuns ca faldurile glugii să foşnească puţin - 
unchiul meu îl şi auzea pe omul cu mutră suspectă punând 
mâna pe sabie, şi era sigur, după respiraţia tânărului (căci 
nu-i putea vedea faţa din pricina întunericului) că se 
schimonosea la ea cu nişte ochi de parcă ar fi vrut s-o 
înghită. Acest lucru îl întărâta pe unchiul meu tot mai mult, 
astfel că se hotări să vadă cu orice preţ sfârşitul. El avea o 
mare admiraţie pentru ochii strălucitori, pentru figurile 
frumoase şi pentru picioarele suple; într-un cuvânt, era 


pasionat pentru întregul sex. Toţi din familia noastră sunt 
aşa, şi eu la fel. 

Unchiul meu întrebuinţă multe tertipuri ca să atragă 
luarea aminte a tinerei doamne, sau cel puţin să intre în 
vorbă cu misterioşii ei tovarăşi. Dar degeaba; domnii nu 
voiau să vorbească, iar tânăra doamnă nu cuteza. Din când 
în când, unchiul meu scotea capul prin fereastră şi striga în 
gura mare de ce nu merg mai repede. Răcni aşa până ce 
răguşi; nu-l lua nimeni în seamă. Se înfundă atunci în 
ungherul său, cugetând la chipul cel frumos şi la picioarele 
drăguţe. Era mai bine aşa; timpul trecea mai uşor şi nu se 
mai întreba încotro mergea şi nici cum se întâmplase că se 
afla într-o situaţie atât de ciudată. E drept că lucrul ăsta nu 
l-ar fi neliniştit prea mult, deoarece unchiul meu, domnilor, 
era un om vesel, cutezător, fără teamă şi nu-şi făcea griji 
din toate celea. 

Deodată trăsura se opri. 

— Hei, ce s-a întâmplat? strigă unchiul meu. 

— Coboară aici! spuse conductorul lăsând scara. 

— Aici? întrebă unchiul meu. 

— Aici! repetă conductorul. 

— Nici nu-mi trece prin minte, zise unchiul meu. 

— Bine, rămâi atunci unde eşti, ripostă conductorul. 

— Aşa şi am de gând, spuse unchiul. 

— Bine, încuviinţă conductorul. 

Ceilalţi călători ascultaseră conversaţia cu multă luare 
aminte. Văzând că unchiul meu era hotărât să rămână, 
tânărul îşi făcu loc dinaintea lui ca să ajute doamnei la 
coborâre. În momentul acela omul cu mutră suspectă 
cerceta cu atenţie gaura din fundul pălăriei în trei colţuri. 
Tânăra doamnă lăsă, când trecu, să-i cadă o mănuşă în 
mâna unchiului meu şi, apropiindu-şi buzele de chipul lui, 
aşa de aproape, că îi simţi pe nas respiraţia călduţă, îi şopti 
cuvântul acesta: „Ajutor!” 

Domnilor, unchiul meu sări imediat cu atâta putere, încât 
trăsura se clătină pe arcuri. 


— A, te-ai răzgândit? spuse conductorul când îl văzu pe 
unchiul meu jos. 

Unchiul meu îl privi câteva clipe, şovăitor, neştiind dacă nu 
făcea bine să-i smulgă flinta, s-o descarce în obrazul 
tânărului cu spadă, să spargă capul celorlalţi cu patul 
armei, s-o apuce pe tânăra doamnă şi să plece în lumea 
largă. Chibzuind, însă, părăsi planul acesta ca fiind cam 
prea melodramatic în executare şi îi urmă pe cei doi bărbaţi 
misterioşi într-o casă veche în faţa căreia trăsura se oprise. 
Conducând-o pe tânăra doamnă între ei, intrară în coridor; 
unchiul meu mergea după dânşii. 

Dintre toate locurile ruinate şi pustii pe care unchiul meu 
le întâlnise în viaţă, acesta era cel mai pustiu şi mai ruinat. 
Se vedea că fusese cândva un han mare, însă acoperişul era 
spart în multe locuri, iar scările erau abrupte, crăpate, 
văruite. În camera unde călătorii intrară, se afla un cămin 
vast, negru de fum, deşi focul nu era aprins. Scrumul 
albicios al lemnului ars era încă împrăştiat în vatră, dar 
soba era rece şi totul părea sumbru şi trist. 

— Asta e frumos, spuse unchiul meu privind în juru-i; o 
diligenţă care merge cu şase mile şi jumătate pe ceas şi 
care se opreşte cine ştie cât într-o văgăună ca asta! E prea 
de tot, dar lucrul o să se afle; am să scriu la jurnale. 

Unchiul meu rosti cuvintele acestea destul de tare şi pe 
şleau, căutând să intre în vorbă cu cei doi străini. Dar 
niciunul din ei nu-l lua în seamă, ci se mărginiră să 
şuşotească între dânşii, aruncându-i priviri încruntate. 
Femeia era în capătul celălalt al camerei şi se încumetă 
într-un rând să fluture mâna ca pentru a implora ajutorul 
unchiului meu. 

În cele din urmă, străinii înaintară puţin şi conversaţia 
începu cu adevărat. 

— Ascultă, individule, poate că nu ştii că asta-i o cameră 
specială, rosti domnul în albastru. 

— Nu, nu ştiam, individule, ripostă unchiul meu. Decât, 
dacă asta e o cameră rezervată anume, îmi închipui ce 


plăcută trebuie să fie sala de mese. 

Glăsuind astfel, unchiul meu se aşeză într-un jilţ cu spătar 
înalt şi-i măsură din ochi pe cei doi domni cu atâta precizie 
că, ţinând seamă de aprecierile lui, Tiggin şi Welps ar fi 
putut să le furnizeze creton imprimat pentru vestminte, 
fără să dea un deget mai mult sau mai puţin. 

— Părăseşte camera! spuseră împreună cei doi bărbaţi 
punând mâna pe săbii. 

— Cum? întrebă unchiul meu prefăcându-se că nu a înţeles 
o iotă. 

— Părăseşte camera, ori eşti mort! spuse omui suspect cu 
sabia lungă, scoţând-o în acelaşi timp din teacă şi rotind-o 
pe deasupra capului. 

— La pământ cu el! strigă omul în albastru scoţându-şi şi 
el sabia şi trăgându-se înapoi câţiva paşi. La pământ cu el! 

Doamna dădu frâu liber unui țipăt puternic. 

Unchiul meu, domnilor, era cunoscut pentru marea lui 
cutezanţă şi pentru marea lui prezenţă de spirit. Tot timpul 
cât păruse aşa de nepăsător la cele ce se întâmplau, el 
căuta pe furiş niscai ghiulele sau vreo armă de apărare; şi, 
în chiar momentul când spadele fură scoase, zări în colţul 
căminului o sabie veche cu un mâner împletit din pai, cu 
teaca ruginită. Dintr-un salt, unchiul meu o apucă, o scoase, 
o învârti iscusit pe deasupra capului, strigă tinerei doamne 
să se retragă într-un ungher, aruncă un scaun în omul cu 
frac albastru, zvârli teaca în cel cu frac de coloarea prunei 
şi, profitând de buimăceala lor, se năpusti peste amândoi. 

Domnilor, e o veche istorie - şi, deşi adevărată, ea nu e mai 
puţin interesantă - în legătură cu un tânăr irlandez care, 
întrebat dacă el cântă la vioară, răspunse că ar putea cânta, 
fireşte, dar nu putea să spună precis, căci nu încercase 
niciodată. Lucrul s-ar putea potrivi prea bine unchiului meu 
şi scrimei lui. Nu mai ţinuse în viaţa lui o sabie în mână, 
afară de odată când a jucat pe Richard al III-lea la un teatru 
de amatori; dar şi atunci fusese înţeles că Richmond îl va 
ucide pe la spate fără să mai facă înscenarea luptei; aici, 


însă, iată-l că lovea în stânga şi-n dreapta, luptându-se cu 
doi spadasini încercaţi, atacând şi parând, împungând şi 
doborând în chipul cel mai curajos şi mai îndemânatic, cu 
toate că până atunci nu bănuise că are cea mai mică 
noţiune despre ştiinţa scrimei. Se vede dintr-asta temeiul 
vechiului proverb, domnilor, că un om nu ştie ce poate să 
facă până când nu încearcă. 

Hărmălaia luptei era cumplită. Cei trei luptători înjurau ca 
nişte soldaţi de cavalerie, iar săbiile lor zăngăneau mai tare 
decât ar zornăi toate cuţitele şi obiectele de oţel din târgul 
Newport laolaltă. În momentul cel mai aprins, tânăra 
doamnă - fără îndoială pentru a da curaj unchiului meu - îşi 
scoase cu totul gluga şi-i arătă o frumuseţe aşa de uluitoare 
că el s-ar fi bătut cu cincizeci de oameni pentru a câştiga un 
zâmbet din partea ei şi a muri apoi. Făcuse până atunci 
minuni, dar acum începu să facă prăpăd ca un uriaş 
înnebunit de furie. 

În clipa asta, domnul cu frac albastru observă, întorcând 
capul, că tânăra doamnă îşi descoperise faţa; scoase un 
strigăt de turbare şi gelozie şi, îndreptând spada spre 
pieptul ei frumos, se apropie cu sabia întinsă s-o străpungă 
în inimă, ceea ce îl făcu pe unchiul meu să slobozească un 
urlet de spaimă, care răsună în toată clădirea. Dar doamna 
sări uşor în lături şi, smucind spada din mâna tânărului, mai 
înainte ca el să-şi revină, îl împinse spre perete, şi 
implantând-o până la mâner, îl înfipse cu putere în 
lemnărie. Exemplul era splendid. Cu un strigăt de triumf şi 
cu o vigoare de neînfrânt, unchiul meu îşi împinse 
adversarul în aceeaşi direcţie şi, înfigându-şi sabia exact în 
centrul uneia din florile imprimate pe vestă, îl pironi alături 
de prietenul lui. Stăteau acolo amândoi, domnilor, bâţâind 
din braţe şi din picioare în agonia lor, ca paiaţele de carton 
pe care copiii le trag cu o aţă. Unchiul meu repetă deseori, 
mai târziu, că acesta era, după câte ştia el, mijlocul cel mai 
sigur de a te descotorosi de-un duşman, şi că nu prezenta 


decât un neajuns: cheltuială, deoarece trebuia să pierzi o 
sabie pentru fiecare om scos din luptă. 

— Diligenţa! Diligenţa! strigă tânăra doamnă repezindu-se 
spre unchiul meu şi aruncându-şi braţele frumoase de după 
gâtul lui; mai putem să scăpăm. 

— Mai putem? strigă unchiul meu. Păi, draga mea, nu mai 
e nimeni de ucis, nu-i aşa? 

Unchiul meu era cam desamăgit, domnilor, căci gândea că 
puţină dragoste ar fi fost foarte plăcută după masacrul 
acela, chiar de-ar fi fost numai ca să schimbe subiectul. 

— Nu avem o clipă de pierdut aici, reluă tânăra doamna. 
Acesta (arătându-l pe tânărul în frac albastru) e fiul unic al 
puternicului marchiz de Filletoville. 

— Draga mea, mi-e teamă că n-o să-şi mai poarte niciodată 
titlul, răspunse unchiul meu privind cu nepăsare pe tânărul 
înfipt în perete, după cum am spus, ca un cărăbuş. Ai stins 
neamul, iubita mea. 

— Eu am fost răpită din familia mea, dintre prietenii mei, 
de ticăloşii aceştia, strigă tânăra doamnă, ale cărei priviri 
ardeau de indignare. Până într-o oră mizerabilul m-ar fi luat 
de soţie, cu sila. 

— A dracului neruşinare! spuse unchiul meu aruncând o 
ochire dispreţuitoare moştenitorului muribund al familiei 
Filletoville. 

— După cum îţi poţi da seama prin cele ce-ai văzut, rosti 
tânăra doamnă, complicii lor sunt gata să mă asasineze 
dacă ceri ajutorul cuiva. Dacă ne găsesc aici, suntem 
pierduţi. Peste două minute va fi, poate, prea târziu. 
Diligenţa! 

Rostind cuvintele acestea, tânăra doamnă, istovită de 
emoție şi de sforţarea ce-o făcuse înjunghiindu-l pe 
marchizul de Filletoville, căzu în braţele unchiului meu care 
o prinse şi o duse la uşă. Diligenţa era acolo, trasă de patru 
cai negri, cu cozi lungi şi coamele în vânt, gata înhămaţi, 
însă fără vizitiu, fără conductor şi chiar fără rândaş la capul 
cailor. 


Domnilor, cred că nu aduc nici o vătămare memoriei 
unchiului meu spunând că, deşi burlac, el ţinuse până 
atunci câteva femei în braţe. Cred chiar că avea obiceiul să 
le sărute pe slujnicele de han şi ştiu că, o dată sau de două 
ori, a fost văzut de martori ce merită crezare, îmbrăţişând o 
hangiţă în ochii tuturor. Pomenesc de împrejurările acestea 
ca să vă daţi seama ce neobişnuit de frumoasă trebuie să fi 
fost tânăra doamnă ca să-l impresioneze pe unchiul meu în 
halul acela. El spunea adesea că, văzând părul ei lung, 
negru, care unduia pe braţul său, şi ochii ei frumoşi, 
întunecaţi, pironiţi pe faţa lui, când şi-a venit în fire, s-a 
simţit cuprins de o tulburare atât de ciudată, încât începură 
să-i dârdâie picioarele. Dar cine poate să privească o 
pereche de ochi negri, catifelaţi, fără a se simţi tulburat? 
Dinspre partea mea, eu nu pot domnilor, şi cunosc anumiţi 
ochi la care, pe onoarea mea, nu aş cuteza să mă uit. 

— Să nu mă părăseşti niciodată! murmură tânăra doamnă. 

— Niciodată! răspunse unchiul meu. Şi spunea adevărul. 

— Dragul meu salvator, exclamă tânăra doamnă. Scumpul, 
bunul, bravul meu salvator! 

— Nu-mi spune aşa, glăsui unchiul meu întrerupând-o. 

— De ce nu? întrebă ea. 

— Pentru că gura dumitale este aşa de fermecătoare când 
vorbeşti, încât mi-e teamă c-o să am neobrăzarea s-o sărut. 

Tânăra femeie îşi ridică mâna ca pentru a-l înştiinţa pe 
unchiul meu să nu facă asta, şi spuse... nu, nu spuse nimic - 
ci zâmbi. Când priveşti cea mai încântătoare pereche de 
buze din lume, şi când ele înfloresc dulce într-un zâmbet 
şăgalnic - dacă te găseşti lângă ele, fără de martor - nu-ţi 
poţi mărturisi mai bine admiraţia pentru forma şi culoarea 
lor fermecătoare decât sărutându-le îndată: ceea ce unchiul 
meu făcu, şi îl preamăresc pentru fapta lui. 

— Ascultă, strigă tânăra doamnă tresărind; auzi zgomotul 
de roţi şi cai? 

— Adevărat! spuse unchiul meu ascultând. 


El avea urechea fină şi era deprins să recunoască huruitul 
trăsurilor şi bocănitul copitelor, însă se auzeau parcă aşa de 
mulţi cai şi de multe trăsuri care veneau din depărtare, 
huruind, că-i fu cu neputinţă să-şi facă măcar o idee despre 
numărul lor. Se părea că sunt vreo cincizeci de cupeuri, 
trase fiecare de câte şase cai de rasă. 

— Suntem urmăriţi! strigă tânăra doamnă frângându-şi 
mâinile. Suntem urmăriţi! Nu mai am altă speranţă decât în 
dumneata! 

Pe chipul ei frumos se întipărise o expresie de groază aşa 
de mare, că unchiul meu se hotărî îndată. O sui în trăsură, îi 
spuse să nu se sperie, îşi mai apăsă odată buzele pe buzele 
ei şi, sfătuind-o să ridice geamul ca să nu-i fie frig, se urcă 
pe capră. 

— Stai, iubitule, spuse tânăra doamnă. 

— Ce e? întrebă unchiul meu de pe capră. 

— Aş vrea să-ţi vorbesc. Un cuvânt... numai unul, dragul 
meu! 

— Trebuie să cobor? întrebă unchiul meu. 

Tânăra doamnă nu răspunse, dar zâmbi iarăşi; şi ce 
zâmbet, domnilor! că-l întrecea pe celălalt. Cât ai clipi din 
ochi, unchiul meu sări jos de pe capră. 

— Ce este, draga mea? întrebă el uitându-se prin fereastră 
în trăsură. 

Doamna se plecă înainte, din întâmplare în acelaşi timp, şi 
lui i se păru mai frumoasă decât oricând. Stătea foarte 
aproape de ea în momentul acela, domnilor, aşa că nu putea 
să se-nşele. 

— Ce e, draga mea? întrebă unchiul meu. 

— N-ai să iubeşti niciodată altă femeie afară de mine? N-ai 
să te însori niciodată cu alta? 

Unchiul meu jură pe toţi dumnezeii că n-o să se însoare 
niciodată cu altă femeie, iar tânăra doamnă îşi retrase capul 
şi ridică geamul. 

Unchiul meu sări din nou pe capră, potrivi hăţurile şi, 
dând coatele în lături, luă biciul de pe imperială, plesni din 


el cu iscusinţă calul înaintaş şi - la drum! Cei patru cai 
negri, cu cozi lungi şi coamele în vânt porniră în goană cu 
diligenţa bătrână după ei, mistuind cincisprezece mile 
engleze într-un ceas. Phi! cum mai galopau! 

Totuşi, huruitul trăsurilor devenea mai tare în urma lor. 
Oricât de repede mergea diligenţa veche, urmăritorii - 
oameni, cai şi câini - alergau şi mai repede, goneau în 
rânduri strânse. Hărmălaia era năpraznică, dar mai presus 
de toate se înălța glasul tinerei doamne, îndemnându-l pe 
unchiul meu şi ţipând: 

— Mai repede! Mai repede! 

Lăsară în urmă copacii întunecaţi, ca nişte fulgi măturaţi 
de uragan. Case, porţi, biserici, căpiţe de fân, tot ce 
întâlneau în cale se perinda cu o iuţeală şi un zgomot 
aidoma mugetului apelor care se deslănţue rupând 
zăgazuri. Dar zgomotul pe care îl făceau urmăritorii se 
auzea şi mai tare; unchiul meu, totuşi, mai j desluşea glasul 
sfâşietor al doamnei, ţipând: 

— Mai repede! mai repede! 

Unchiul meu mânuia biciul şi hăţurile, iar caii zburau mai 
departe până se făcură albi de spumă, şi totuşi zgomotul 
din urmă creştea şi tânăra doamnă striga întruna: „Mai 
repede! Mai repede!” În clipele acelea cumplite unchiul 
meu izbi cu piciorul, puternic, în lada de bagaje şi îşi dădu 
seama atunci că se lumina de ziuă, că stătea pe capra unei 
diligente vechi din Edinburgh, în curtea rotarului, dârdâind 
de frig şi umezeală, şi bătând din picioare ca să le 
încălzească. Cobori şi o căută nerăbdător pe fermecătoarea 
tânără doamnă dinăuntru... Vai! nu era nici uşă, nici pernă; 
era doar scheletul trăsurii. 

Unchiul meu văzu că aici era un mister, că lucrurile se 
petrecuseră întocmai cum le povestea de obicei. Rămase 
credincios jurământului pe care îl făcuse tinerei doamne: 
refuză, din dragoste pentru ea, mai multe hangiţe foarte 
ispititoare, şi muri în cele din urmă burlac. Totdeauna 
spunea câte ciudăţenii i-a fost dat să descopere dintr-o 


simplă întâmplare, căţărându-se peste gard: umbrele 
diligenţelor şi cailor, ale conductorilor, vizitiilor şi 
pasagerilor care obişnuiau să călătorească în fiecare 
noapte. Avea obiceiul să adauge că-şi închipuia că el era 
singurul om viu care a fost luat vreodată ca pasager într- 
una din aceste excursii; şi cred că avea dreptate, domnilor, 
sau în orice caz n-am auzit de altul. 

— Nu pricep ce-or fi putând să ducă în sacii lor umbrele 
diligentelor... spuse hangiul care ascultase istorisirea cu 
adâncă atenţie. 

— Fireşte, scrisorile care niciodată n-au fost predate! zise 
voiajorul. 

— A, da! Nu mă gândisem la ele, replică hangiul. 

CAPITOLUL L.. 

Cum d. Pickwick s-a grăbit să-şi ducă la îndeplinire 
misiunea şi cum a fost sprijinit, din capul locului, de un 
colaborator cu totul neprevăzut. 

Caii fură înhămaţi a doua zi dimineaţa, exact la nouă fără 
un sfert şi, după ce d. Pickwick şi Sam îşi ocupară locurile, 
unul înăuntru, altul afară, surugiul poştalionului primi ordin 
să oprească mai întâi în fata casei d-lui Bob Sawyer ca să-l 
ia pe d. Benjamin Allen. 

Trăsura trase dinaintea uşii cu un felinar roşu şi cu o firmă 
pe care se citea: Sawyer, succesorul lui Nockemorf; şi d. 
Pickwick, scoțând capul prin fereastra trăsurii, văzu cu 
mirare nespusă pe băiatul cu livrea cenuşie ocupat de zor 
să închidă obloanele. La ora aceea de dimineaţă 
îndeletnicirea era neobişnuită, ceea ce îl făcu pe d. Pickwick 
să creadă că, ori vreun prieten bun şi pacient al d-lui 
Sawyer murise, ori poate că d. Bob Sawyer dăduse 
faliment. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă d. Pickwick pe băiat. 

— Nimic, domnule, răspunse acesta deschizându-şi gura 
până la urechi. 

— Totul e în regulă, e în regulă! strigă Bob Sawyer 
arătându-se subit în uşă cu un sac mic de călătorie, din 


piele, murdar, într-o mână, şi pe braţul celălalt având 
aruncate o redingotă groasă şi un şal. Merg şi eu, bătrâne. 

— Dumneata?! exclamă d. Pickwick. 

— Da, şi vom face o adevărată expediţie, răspunse Bob 
Sawyer. Hei, Sam... prinde! 

Trezind astfel atenţia d-lui Weller şi zvârlindu-i sacul de 
piele, Sam, care privea procedeul d-lui Bob Sawyer cu 
multă admiraţie, vâri obiectul numaidecât în lada de sub 
scaun. După aceea, cu ajutorul băiatului, d. Bob Sawyer îşi 
îmbrăcă anevoie redingota groasă, cam strâmtă pentru el 
şi, apropiindu-se de fereastra trăsurii, îşi băgă capul 
înăuntru şi începu să râdă zgomotos. 

— Bună poznă, nu-i aşa? spuse el ştergându-şi lacrimile cu 
una din manşetele redingotei groase. 

— Dragă domnule, rosti d. Pickwick oarecum încurcat, nici 
nu-mi trecuse prin minte că ai să ne însoţeşti. 

— Aci e hazul! replică Bob apucându-l pe d. Pickwick de 
pulpana redingotei. Tocmai aici e hazul! 

— Cum, hazul? repetă d. Pickwick. 

— Da - da, fireşte, reluă Bob, aici e nodul chestiunii, îţi dai 
seama... pe lângă că las farmacia să-şi poarte singură de 
grijă, de vreme ce ea pare hotărâtă să nu aibă grijă de 
mine. 

Explicând astfel fenomenul obloanelor, d. Bob Sawyer făcu 
un semn dughenii şi recăzu într-un extaz de bucurie. 

— Vai de mine! Nu eşti nebun să-ţi laşi bolnavii fără nici un 
ajutor? îl dojeni d. Pickwick cu ton serios. 

— De ce nu? replică Bob. Am să fac în felul acesta 
economie. Niciunul dintre ei nu plăteşte. Şi apoi, adăugă el 
coborându-şi glasul până la un şuşotit confidenţial, au să se 
simtă mai bine, căci eu, rămânând aproape fără 
medicamente şi neputându-mi completa în momentul acesta 
stocul, aş fi obligat să dau tuturor calomel; şi unora ar fi 
putut să le facă rău. Aşa că toată lumea e mulţumită. 

Era în răspunsul lui o forţă de judecată şi de filosofie la 
care d. Pickwick nu se aştepta. Chibzui câteva clipe şi spuse 


apoi, cu mai puţină tărie ca înainte: 

— Dar trăsura asta, tânărul meu prieten... trăsura asta nu 
poate să cuprindă decât două persoane, şi i-am făgăduit 
domnului Allen. 

— Nu te îngriji nici o clipă de mine, am aranjat totul. Sam 
îmi va face loc lângă el pe scaunul dinapoi. Ia te uită; 
anunţul ăsta va fi lipit pe uşă: Sawyer, sucesorul lui 
Nockemorf. A se adresa în faţă, la doamna Cripps. Doamna 
Cripps e mama băiatului meu de prăvălie. Domnului Sawyer 
îi pare rău, va spune doamna Cripps, dar n-a avut încotro... 
s-a trimis după el azi dimineaţă pentru o consultaţie cu cei 
mai mari chirurgi ai ţării... nu puteau să se lipsească de el... 
voiau să-l aibă cu orice preţ... O operaţie groziavă. Fapt e, 
adăugă Bob în încheiere, că asta o să-mi facă, nădăjduiesc, 
mai mult bine decât rau. Dacă s-ar putea anunţa plecarea 
mea în ziarul din localitate, situaţia mea ar fi aranjată. Dar 
uite-l pe Ben... Hai, sus! 

În timp ce rostea cuvintele acestea cu grabă, d. Bob 
Sawyer îl împingea într-o parte pe băiatul din diligentă, îi 
dădu un brânci prietenului său în trăsură, trântea uşa, 
ridica scara, lipea anunţul pe uşă, o încuia, băga cheia în 
buzunar, se căţăra alături de Sam, poruncea vizitiului să 
pornească - totul cu o iuţeală aşa de neobişnuită încât, când 
trăsura gonea, d. Bob Sawyer se şi încorporase echipajului 
mai înainte ca d. Pickwick să fi avut răgazul să cântărească 
în gând dacă era bine ca tânărul să meargă sau nu. 

Câtă vreme trăsura înaintă pe străzile Bristolului, 
poznaşul Bob îşi păstră ochelarii verzi pe nas şi se purtă cu 
calmul şi gravitatea profesională, cuvenită, mulţumindu-se a 
şuşoti diverse glume pentru înveselirea exclusivă a d-lui 
Samuel Weller; dar, ajungând pe şosea, el se lepădă 
totodată de ochelarii verzi şi de gravitatea sa şi se 
îndeletnici a face diverse şotii menite să atragă într-o 
măsură atenţia drumeţilor asupra trăsurii şi să-i facă pe cei 
dintr-însa obiectul unei curiozităţi neobişnuite. Cea mai 
puţin remarcabilă dintre isprăvi era imitarea zgomotoasă a 


unei goarne şi desfăşurarea semeaţă a unei batiste roşii de 
mătase, prinsă în vârful unui baston, pe care o flutura din 
când în când cu un aer de supremație şi provocare. 

— Tare aş vrea să ştiu, spuse d. Pickwick oprindu-se în 
mijlocul unei conversații serioase cu Ben Allen asupra 
numeroaselor calităţi ale d-lui Winkle şi ale tinerei lui soţii, 
tare aş vrea să ştiu ce-or fi văzând aşa de extraordinar la 
noi drumeţii pe lângă care trecem, de se uită la noi aşa? 

— Înfăţişarea frumoasă a echipajului, răspunse Ben Allen 
cu o oarecare mândrie în glas. Cred că nu le e dat să vadă 
în toate zilele ceva asemănător. 

— Se poate... replică d Pickwick. Se poate... aşa o fi. 

Este foarte probabil că d. Pickwick ar fi fost înclinat să 
creadă că aşa era dacă, privind tocmai atunci prin uşă, nu 
ar fi observat că atitudinea drumeţilor exprima orice, însă 
nu o uimire respectuoasă, şi că diverse comunicări 
telegrafice păreau să se schimbe între ei şi unii pasageri din 
afara trăsurii, ceea ce îl făcu să creadă că acele manifestări 
ar putea fi datorite, într-o oarecare măsură, comportării 
vesele a d-lui Robert Sawyer. 

— Nădăjduiesc, zise el, că poznaşul nostru prieten nu face 
niscai şotii acolo, la spatele trăsurii. 

— O, nu! replică Ben Allen; afară de cazurile când e 
cherchelit, Bob este fiinţa cea mai potolită de pe pământ. 

În momentul acela se auzi imitatul prelungit al unei 
trâmbiţe, urmat numaidecât de strigăte, de urale ce ieşeau 
de bună seamă din gătlejul şi din plămânii celei mai potolite 
fiinţe de pe lume sau, în termeni mai lămuriţi, din ai d-lui 
Bob Sawyer. 

D. Pickwick şi d. Ben Allen schimbară o privire cu înţeles, 
iar cel dintâi, scoţându-şi pălăria şi aplecându-se prin uşă în 
aşa fel că aproape toată vesta lui era afară, izbuti în sfârşit 
să-l zărească pe năstruşnicul său prieten. 

D. Bob Sawyer stătea, nu pe scaunul de dinapoi, ci pe 
acoperişul trăsurii, cu picioarele cât mai depărtate cu 
putinţă; purta pe-o ureche pălăria lui Sam şi ţinea într-o 


mână un sandviş enorm, pe când cu cealaltă ridica un 
clondir de-o mărime apreciabilă; gusta pe rând, cu mare 
poftă, din unul şi din altul, înlăturând totodată monotonia 
acestei îndeletniciri prin strigăte sau schimbând cu 
drumeţii glume spirituale. Steagul stacojiu era prins cu 
grijă de scaunul trăsurii, într-o poziţie verticală, iar d. 
Samuel Weller, împodobit cu pălăria lui Bob Sawyer, stătea 
în mijlocul aceluiaşi scaun, îndeletnicindu-se cu un sandviş 
geamăn şi arătând întreaga-i aprobare faţă de cele ce se 
petreceau printr-o figură foarte veselă. 

Era de-ajuns atâta pentru a scoate din sărite pe cineva 
care avea, ca d. Pickwick, simţul bunei cuviinţe; nu era însă 
asta toată nenorocirea, căci trăsura lor se încrucişa tocmai 
atunci cu o trăsură încărcată pe dinafară şi pe dinăuntru cu 
pasageri a căror uimire se vădea în mod foarte semnificativ. 
Hiritisirile unei familii irlandeze care alerga pe lângă 
trăsură, cerând pomană, erau deasemenea foarte 
zgomotoase, mai cu seama acelea ale şefului familiei; căci el 
îşi închipuia că parada face parte dintr-o demonstraţie 
politică sau din vreo manifestaţie triumfală. 

— Domnule Sawyer! strigă d. Pickwick cu multă enervare. 
Domnule Sawyer, domnule! 

— Hei, răspunse acesta aplecându-se într-o parte a 
trăsurii cu toată nepăsarea care se poate închipui. 

— Eşti nebun, domnule? întrebă d. Pickwick. 

— Câtuşi de puţin! Sunt numai vesel, răspunse Bob. 

— Vesel? Scoate, rogu-te, batista ceea roşie, scandaloasă, 
domnule! Te rog... şi insist, domnule! Sam, scoate-o 
imediat! strigă d. Pickwick. 

Mai înainte ca Sam să poată interveni, d. Bob Sawyer îşi 
luă grațios drapelul, îl băgă în buzunar, făcu un semn 
politicos din cap d-lui Pickwick, şterse gâtul sticlei ducând-o 
la gură, arătându-i astfel, fără cheltuială inutilă de vorbe, că 
închină pentru fericirea şi norocul lui. Apoi, Bob astupă 
sticla cu dopul şi, privindu-l pe d. Pickwick cu aer blajin, 
muşcă o bucată zdravănă din sandviş şi zâmbi. 


— Haide, haide, domnule, lasă fleacurile, te rog! spuse d. 
Pickwick, a cărui mânie momentană nu era pe măsura 
stăpânirii de sine, nezdruncinate, a lui Bob. 

— Nu, nu! replică Bob, din nou schimbându-şi pălăria cu d. 
Weller. N-am făcut într-adins; călătoria m-a înviorat aşa de 
mult că nu m-am putut stăpâni. 

— Gândeşte-te la efectul pe care purtarea dumitale îl 
produce, reluă d. Pickwick cu glas dojenitor. Aibi oarecare 
grijă pentru convenienţe. 

— O, desigur! declară Bob. Nu era deloc decentă. S-a 
sfârşit, stăpâne. 

Satisfăcut de asigurarea aceasta, d. Pickwick îşi băgă 
capul la loc în trăsură şi ridică geamul; dar abia reluase 
conversaţia întreruptă de d. Bob Sawyer, că-l uimi apariţia 
unui mic corp opac, de o formă prelungă, ce lovi de mai 
multe ori geamul ca pentru a-şi arăta nerâbdarea să fie 
admis înăuntru. 

— Ce e asta?! exclamă d. Pickwick. 

— Seamănă cu o sticlă, răspunse Ben Allen privind cu 
oarecare interes prin ochelari, obiectul. Îmi pare că 
aparţine lui Bob. 

Opinia era perfect exactă. Legând sticla de capătul 
bastonului, d. Bob Sawyer o bălăbănea la fereastră spre a-şi 
îndemna tovarăşii dinăuntru să se împărtăşească din 
conţinutul ei, în bună armonie şi-n bună înţelegere. 

— Ce e de făcut? întrebă d. Pickwick privind sticla. Ideea 
asta e şi mai năstruşnică decât cealaltă. 

— Cred că ar fi mai bine s-o luăm la noi, îşi dădu cu 
părerea Ben Allen. I se cuvine să-i servim o lecţie; o luăm şi 
o păstrăm aici, nu? 

— Desigur. S-o iau? 

— Cred că e ceea ce putem să facem mai nimerit. 

Părerea coincizând pe deplin cu opinia d-lui Pickwick, el 
cobori încetişor geamul şi desprinse sticla de baston. 
Bastonul fu atunci retras şi îl auziră pe d. Bob Sawyer 
râzând din toată inima. 


— Vesel băiat! spuse d. Pickwick cu sticla în mână, 
uitându-se la tovarăşul său. 

— Într-adevăr! răspunse d. Allen. 

— Nu poate să se supere cineva pe el, remarcă d. 
Pickwick. 

— Nici vorbă de aşa ceva. 

În decursul scurtei împărtăşiri de sentimente, d. Pickwick 
destupase maşinaliceşte sticla. 

— Ce e înăuntru? întrebă d. Allen indiferent. 

— Habar nu am, replică d. Pickwick cu aceeaşi indiferenţă. 
Miroase, mi se pare, a milk-punchl. 

— Serios? întrebă Ben. 

1 Băutură tare preparată din lapte, rom sau whisky, zahăr 
şi nucă tămâioasă (N. Ir.) 

— Aşa cred, reluă d. Pickwick, care n-ar fi vrut să se 
expună afirmând un neadevăr. Îmi închipui, căci, fără să 
gust, mi-ar fi cu neputinţă să afirm sigur. 

— Ar fi mai bine să gustaţi, spuse Ben. Nu strică să ştim ce 
conţine. 

— Eşti de părere? Ei bine, dacă îţi face plăcere, n-am 
nimic împotrivă. 

Dispus în tot momentul să-şi jertfească simţămintele 
pentru dorinţele prietenului său, d. Pickwick se apucă 
îndată să guste îndelung. 

— Ce e? întrebă d. Allen întrerupându-l cu oarecare 
nerăbdare. 

— Ciudat, răspunse d. Pickwick lingându-şi buzele, sigur 
nu sunt. A, da! adăugă el după ce mai gustă odată; e punch! 
D. Ben Allen se uită la d. Pickwick, şi d. Pickwick se uită la 

d. Ben Allen. D. Ben Allen zâmbi, însă d. Pickwick nu. 

— Ar merita, zise acesta cu oarecare severitate, ar merita 
să i-l bem tot, până la ultima picătură. 

— La fel gândeam şi eu, glăsui Ben Allen. 

— Adevărat? Atunci, în sănătatea lui! 

Grăind astfel, admirabilul nostru prieten trase o duşcă 
zdravănă şi înmână apoi sticla lui Ben Allen, care nu se lăsă 


rugat spre a-i urma exemplul. Zâmbetele deveniră 
reciproce, iar punchul dispăru treptat, cu voioşie. 

— La urma urmei, spuse d. Pickwick savurând ultima 
picătură, năzbâtiile lui sunt într-adevăr foarte nostime, 
foarte hazlii. 

— Aveţi dreptate, replică d. Ben Allen. 

Şi, pentru a dovedi că Bob Sawyer era unul dintre cei mai 
veseli tovarăşi din lume, istorisi pe îndelete şi-n amănunte 
cum prietenul său băuse atâta într-un rând, încât căpătase 
nişte friguri şi a trebuit să se radă în cap. Relatarea 
simpaticului incident luă sfârşit când trăsura opri la hotelul 
Clopotul, din Berkeley Heath, să schimbe caii. 

— Prânzim aci, nu e aşa? întrebă Bob la fereastră. 

— Să prânzim?! exclamă d. Pickwick. N-am făcut încă nici 
nouăsprezece mile, şi avem optzeci şi şapte şi jumătate. 

— Tocmai de aceea trebuie să luăm ceva care să ne ajute 
să suportăm oboseala, susţinu d. Bob Sawyer. 

— O, e absolut imposibil să prânzim la unsprezece şi 
jumătate dimineaţa! glăsui d. Pickwick uitându-se la ceas. 

— Exact, reluă Bob; atunci luăm o gustare. Hei, domnule, 
o gustare pentru trei, îndată, şi nu înhăma caii decât peste 
un sfert de ceas! Pune pe masă tot ce ai rece, cu câteva 
sticle de bere şi cea mai buna Maderă a dumitale. 

După ce dădu ordinele acestea cu o grabă şi o importanţă 
extraordinară, d. Bob Sawyer intră numaidecât în han să 
supravegheze executarea lor. Reveni în mai puţin de cinci 
minute, declarând că gustarea era excelent pregătită. 

Calitatea ei îndreptăţi pe deplin cuvintele de laudă ale lui 
Bob şi masa fu cinstită, aşa cum se cuvenea, nu numai de el, 
dar şi de d. Ben Allen şi d. Pickwick. Sub auspiciile celor 
trei, berea în sticlă şi vinul de Madera dispărură îndată; şi 
când (caii fiind din nou înhămaţi) îşi reluară locurile în 
trăsură, după ce sticla lui Bob fusese umplută, în graba 
mare, cu cel mai bun echivalent posibil al punchului, goarna 
sună, iar steagul roşu fâlfâi fără cea mai mică împotrivire 
din partea d-lui Pickwick. 


La hanul Prăjina şi Hameiul din Tewkesbury opriră să 
mănânce şi iar băură bere, Madera şi vin de Porto pe 
deasupra; în sfârşit, sticla lui Bob fu umplută pentru a patra 
oară. Sub influenţa combinată a acestor stimulente, d. 
Pickwick şi d. Allen dormiră adânc, preţ de treizeci de mile, 
în vreme ce Bob şi Sam Weller cântau duete pe scaunul lor 
de dinapoia trăsurii. 

Se întunecase de-a binelea când d. Pickwick se dezmetici 
îndeajuns ca să privească afară pe fereastră. Colibele 
prizărite pe marginea drumului, nuanţa fumurie a tuturor 
obiectelor vizibile, atmosfera tulbure, drumurile acoperite 
cu zgură şi praf de cărămidă, din depărtare, licărirea 
roşiatică a cuptoarelor încinse, trâmbele de fum care ieşeau 
greoaie din hornurile de o înălţime ameţitoare, înnegrind şi 
întunecând totul în preajmă, strălucirea luminilor 
depărtate, căruțele, împovărate şi târându-se anevoie pe 
şosea, încărcate cu drugi de fier ce zăngăneau în mers, sau 
cu alte mărfuri grele, arătau că se aflau în vecinătatea 
imediată a marelui oraş industrial Birmingham. 

Mişcarea şi zarva unei munci serioase deveneau tot mai 
simţite pe măsură ce înaintau pe drumurile înguste care 
duc în centrul acestui oraş tumultuos. Străzile erau înţesate 
de muncitori. Zumzetul muncii răsuna din fiece clădire; la 
şiruri lungi de ferestre străluceau lumini până sub 
acoperişuri, iar mişcarea roţilor şi zgomotul mecanismelor 
cutremurau zidurile. Focurile, ale căror răsfrângeri 
roşiatice, mohorâte, erau vizibile de la depărtare de mile, 
scăpărau în atelierele mari şi în fabricile oraşului. Dangătul 
ciocanelor, şuieratul aburului, huruitul greoi al maşinilor 
răsunau pretutindeni ca o muzică aspră. Vizitiul mâna 
repede pe străzile largi, trecând pe dinaintea frumoaselor 
şi strălucitoarelor prăvălii aşezate între periferia oraşului şi 
Vechiul Hotel Regal, mai înainte ca d. Pickwick să fi început 
a examina caracterul delicat, dificil, al însărcinării care-l 
adusese acolo. 


Gingăşia însărcinării şi dificultatea îndeplinirii ei în mod 
convenabili, nu erau câtuşi de puţin micşorate de d. Bob 
Sawyer care se oferise de bună voie să-i întovărăşească. 
Pentru a spune adevărul, d. Pickwick socotea că, în această 
situaţie, prezenţa acestuia, oricât de plăcută şi 
îndatoritoare, nu era deloc o onoare pe care el ar fi vrut a 
şi-o procura. Ar fi dat chiar cu bucurie o sumă bună de bani 
pentru ca d. Bob Sawyer să fie transportat, fără întârziere 
oriunde, la cincizeci de mile distanţă. 

D. Pickwick nu avusese niciodată legături personale cu d. 
Winkle-tatăl, măcar că, în două-trei rânduri, corespondase 
cu el prin scris, dând răspunsuri satisfăcătoare la 
întrebările în privinţa conduitei şi caracterului fiului său. 
Înţelegea - şi acest lucru îl enerva - că mijlocul cel mai 
nimerit pentru a-l dispune în favoarea sa nu era acela de a-i 
face prima vizită în tovărăşia lui Bob Sawyer şi a lui Ben 
Allen, amândoi binişor ameţiţi. 

„În orice caz, gândea d. Pickwick căutând să se liniştească 
singur, trebuie să-mi dau toată silinţa. Trebuie să-l văd în 
seara asta, căci am făgăduit categoric; iar dacă tinerii 
stăruiesc în a mă însoţi, va trebui să scurtez cât mai mult 
întrevederea, nădăjduind că, din respect faţă de ei înşişi, 
nu-şi vor da în petec.” 

D. Pickwick se mângâia cu aceste reflecţii, când trăsura 
opri la poarta Vechiului Hotel Regal. Putu să coboare după 
ce Ben Allen, trezit pe jumătate dintr-un somn de plumb, fu 
luat de guler de către d. Samuel Weller şi târât afară. 
Introdus dimpreună cu tovarăşii săi într-un apartament 
confortabil, d. Pickwick îl întrebă îndată pe servitor despre 
împrejurimile reşedinţei d-lui Winkle. 

— E foarte aproape de aici, domnule, răspunse servitorul: 
nici cinci sute de metri. Domnul Winkle are un antrepozit pe 
chei, domnule, dar casa lui nu e nici... A, nu, domnule, nu 
sunt nici măcar cinci sute de metri de aici, domnule. 

Servitorul stinse o lumânare şi se tot codea s-o aprindă din 
nou, ca să-i lase d-lui Pickwick răgazul de a-i pune şi alte 


întrebări dacă ar mai fi vrut. 

— Doriţi ceva, domnule? întrebă el aprinzând lumânarea, 
deznădăjduit că d. Pickwick continua să tacă. Luaţi masa, 
domnule? Ceai sau cafea? 

— Deocamdată nimic. 

— Prea bine, domnule. Nu vreţi să comandaţi cina, 
domnule? 

— Nu, nu acum. 

— Prea bine, domnule. 

Servitorul porni încetişor spre uşă dar, oprindu-se scurt, 
se întoarse şi întrebă plin de suavitate: 

— Să v-o trimit pe cameristă, domnilor? 

— Da, dacă vrei, răspunse d. Pickwick. 

— Dacă dumneavoastră vreţi, domnule! 

— Şi să aduci pe urmă o sticlă cu sifon, adăugă Bob 
Sawyer. 

— Sifon, domnule? Da, domnule. 

Şi servitorul, căruia i se luase parcă o piatră de pe inimă 
după ce căpătase în sfârşit ordinul de a servi ceva, se făcu 
nevăzut. Într-adevăr, servitorii de hotel nu merg, nici nu 
aleargă; ei sunt înzestrați cu un dar deosebit şi misterios, 
pe care ceilalţi muritori nu-l au, de a se strecura din 
camere. 

După ce bău sifon şi se mai trezi puţin, d. Ben Allen începu 
să dea uşoare semne de viaţă; el consimţi în cele din urmă 
să-şi spele faţa şi mâinile şi să se lase periat de Sam. D-nii 
Pickwick şi Bob Sawyer căutară deasemenea să-şi pună la 
punct neorânduiala provocată de călătorie în 
îmbrăcămintea lor, şi tustrei porniră la braţ, îndreptându-se 
spre locuinţa d-lui Winkle. Pe drum, Bob Sawyer fumă tot 
timpul, îmbâcsind aerul. 

La un sfert de milă de acolo, într-o stradă liniştită cu 
clădiri mari, se înălța o casă veche din cărămidă roşie. Uşa, 
la care ajungeai urcând trei trepte, avea pe o tăbliță de 
alamă cuvintele acestea, gravate cu litere groase: D. 


Winkle. Treptele erau foarte albe, cărămizile foarte roşii, 
casa foarte curată. 

Orologiul suna orele zece când d-nii Pickwick, Ben Allen şi 
Bob Sawyer bătură la uşă. O servitoare drăguță le deschise 
şi tresări văzând trei străini. 

— Domnul Winkle e acasă, draga mea? întrebă d. Pickwick. 

— Tocmai se pregăteşte de masă, domnule, răspunse fata. 

— Dă-i, te rog, cartea mea de vizită şi spune-i că-mi pare 
rău că-l deranjez la o oră aşa de târzie, dar am sosit acum şi 
ţin să-l văd neapărat astă seară. 

Fata se uită cu sfială la d. Sawyer care exprima, printr-o 
uimitoare varietate de strâmbături, admiraţia ce-i inspirau 
farmecele ei, apoi, aruncând o ochire spre pălăriile şi 
redingotele agăţate în coridor, chemă o altă servitoare să 
păzească uşa în timp ce ea urca. Santinela fu repede 
schimbată, căci fata se înapoie numaidecât, ceru iertare 
celor trei domni că-i lăsase în stradă şi-i introduse într-un 
salonaş, jumătate cabinet de lucru, jumătate cabinet de 
toaletă, ale cărui principale mobile şi ornamente erau un 
birou, un lavabou, o oglindă de ras, o policioară pentru 
cizme, un cârlig de tras cizme, un scaun cu spătar înalt, 
patru scaune obişnuite, o masă şi un orologiu vechi care se 
întoarce la opt zile. 

Pe prichiciul căminului se afla o casetă de fier cu uşi 
înfundate; în sfârşit, un calendar şi două poliţe cu cărţi şi 
hârtii colbuite decorau pereţii. 

— Îmi pare foarte rău că v-am lăsat să aşteptaţi la uşă, 
domnule, spuse fata aprinzând o lampă şi adresându-se d- 
lui Pickwick c-un zâmbet grațios; dar nu vă cunoşteam 
deloc, şi sunt atâţia derbedei care vin să vadă de pot să 
pună mâna pe ceva, încât... 

— Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, draga mea, replică d. 
Pickwick bine dispus. 

— Câtuşi de puţin, iubita mea, adăugă Bob întinzând 
glumeţ braţele şi sărind dintr-o parte într-alta ca pentru a o 
împiedica pe fată să iasă din cameră. 


Ea însă nu fu deloc mişcată de aceste ademeniri, căci îşi 
exprimă îndată cu glas tare părerea că d. Bob Sawyer era o 
„criatură adioasă”, iar când el vru s-o măgulească prin 
mijloace şi mai stăruitoare, ea îşi întipări degetele-i 
drăgălaşe pe obrazul lui şi dădu buzna din încăpere cu 
multe mărturii de aversiune şi dispreţ. 

Lipsit de societatea fetei, d. Bob Sawyer căută să se 
distreze privind în birou, deschizând toate sertarele mesei, 
prefăcându-se că descuie caseta de fier, întorcând 
calendarul cu faţa la perete, încercând, peste cizmele sale, 
cizmele d-lui Winkle-senior, şi făcând cu mobilele diverse 
experienţe amuzante ce pricinuiau d-lui Pickwick o groază 
şi-un chin de nedeseris, însă care ofereau lui Bob Sawyer o 
desfătare în aceeaşi măsură. 

În cele din urmă, uşa şe deschise şi un bătrânel cu frac de 
culoarea tabacului de prizat, c-o figură şi-un cap ce 
semănau leit cu figura şi capul d-lui Winkle-junior, (atâta 
numai că bătrânelul era cam chel) intră grăbit, ţinând într-o 
mână cartea de vizită a d-lui Pickwick şi într-alta un sfeşnic 
de argint. 

— Bună seara, domnule Pickwick, glăsui d. Winkle-senior, 
punând jos sfeşnicul şi întinzând mâna. Nădăjduiesc că vă 
simţiţi bine, domnule. Încântat că vă văd. Luaţi loc, domnule 
Pickwick, vă rog. Domnul este... 

— Prietenul meu, domnul Sawyer, interveni d. Pickwick; un 
prieten al fiului dumneavoastră. 

— Aha! exdamă d. Winkle uitându-se cam îmbufnat la Bob. 
Nădăjduiesc că vă simţiţi bine, domnule... 

— Sănătos tun! declară Bob. 

— Celălalt, strigă d. Pickwick, este, după cum veţi vedea 
când veţi fi citit scrisoarea ce mi-a fost încredinţată, o rudă 
foarte apropiată... sau mai degrabă ar trebui să spun, un 
prieten intim al fiului dumneavoastră. Se numeşte Allen. 

— Dumnealui? întrebă d. Winkle arătând cu cartea de 
vizită spre Ben Allen, care dormea dus într-o poziţie ce nu 
îngăduia să i se vadă decât şira spinării şi gulerul hainei. 


D. Pickwick se pregătea să răspundă întrebării şi să înşire, 
pe larg, lista titlurilor şi distincţiile onorabile ale d-lui 
Benjamin Allen când, ca să dea de înţeles prietenului său 
situaţia în care se găsea, veselul domn Bob Sawyer îl pişcă 
straşnic de partea cărnoasă a braţului. Ben sări în picioare, 
răcnind. Observând însă, îndată, că se află în prezenţa unui 
străin, d. Ben Allen înaintă spre d. Winkle şi, scuturându-i 
cu afecţiune mâinile timp de vreo cinci minute, murmură 
câteva fragmente de propoziţiuni inteligibile pe jumătate, 
privitor la plăcerea ce-o simţea că-l vede, întrebându-l 
foarte politicos dacă era dispus să ia ceva după plimbarea 
făcută, sau dacă prefera să aştepte până la masă; după care 
se aşeză şi începu să privească năuc în juru-i, ca şi cum 
habar nu avea unde se găseşte; ceea ce, la drept vorbind, 
era adevărat. 

D. Pickwick se simţea foarte stânjenit din cauza aceasta, 
cu atât mai mult cu cât d. Winkle-senior mărturisea o uimire 
vădită faţă de conduita năstruşnică, pentru a nu spune 
extraordinară, a tovarăşilor săi. Ca să curme situaţia, d. 
Pickwick scoase o scrisoare din buzunar şi, prezentând-o d- 
lui Winkle, îi spuse: 

— Scrisoarea aceasta, domnule, e de la fiul 
dumneavoastră. Veţi vedea din conţinutul ei că viitoarea 
bunăstare şi fericire a lui atârnă de felul binevoitor şi 
părintesc în care o veţi primi. Mă veţi îndatora mult citind-o 
calm, fără patimă, şi discutând apoi cu mine cuprinsul ei, pe 
tonul şi spiritul cuvenit. Puteţi să apreciaţi câtă însemnătate 
are pentru fiul dumneavoastră hotărârea ce-o luaţi, şi cu 
câtă nerăbdare o aşteaptă, de vreme ce mă înfăţişez la 
dumneavoastră, la o oră aşa de înaintată, fără vreo 
înştiinţare prealabilă şi - adăugă d. Pickwick privindu-şi 
tovarăşii în treacăt - şi în împrejurări aşa de neprielnice. 

După această introducere, d. Pickwick puse în mâna 
bătrânului mirat patru pagini de căinţă, scrise îndesat pe 
hârtie supra-fină; apoi, luând loc, îi examina figura şi ţinuta 
- cu nelinişte, este drept, însă, cu aerul deschis al omului 


ce-a acceptat un rol de care nu are motive să roşească, nici 
să se apere. 

D. Winkle întoarse pe-o parte şi pe alta scrisoarea; 
examina adresa, dosul, marginile; se uită cu o atenţie 
microscopică la băieţelul grăsuliu de pe sigiliu; îşi ridică 
ochii spre figura d-lui Pickwick; în sfârşit, aşezându-se pe 
scaunul cu spătar înalt şi apropiind lampa, rupse pecetea, 
deschise epistola, o înălţă lângă lumină şi se pregăti să 
citească. 

Tocmai în momentul acela, d. Bob Sawyeir, al cărui spirit 
dormita de câteva minute, îşi puse mâinile pe genunchi cu o 
înfăţişare de clown, ca în portretele defunctului domn 
Grimaldi. Dar întâmplarea făcu ca d. Winkle, în loc să fie 
ocupat adânc cu lectura scrisorii, cum îşi închipuia d. Bob 
Sawyer, avu inspiraţia să se uite pe deasupra chiar la d. Bob 
Sawyer; şi, deducând cu drept cuvânt că figura în chestiune 
era alcătuită în bătaie de joc faţă de propria sa persoană, îşi 
aţinti ochii asupra lui Bob cu atâta asprime, că trăsăturile 
defunctului domn Grimaldi se destinseră, treptat, într-o 
ţinută foarte umilă şi încurcată. 

— Mi-aţi spus ceva, domnule? întrebă d. Winkle, după o 
pauză amenințătoare. 

— Nu, domnule, replică Bob care nu mai avea nimic dintr- 
un clown, afară de roşeaţa extremă a obrajilor. 

— Sunteţi sigur, domnule? întrebă d. Winkle-senior. 

— O, desigur; da, domnule, absolut sigur, răspunse Bob. 

— Mi se păruse, domnule, ripostă bătrânul domn cu o 
semeţie plină de indignare. Poate că m-aţi privit, domnule... 

— O, nu, domnule, deloc, declară Bob în modul cel mai 
politicos. 

— Mă bucur că aflu, domnule, urmă bătrânul încruntându- 
şi sprâncenele măreț către Bob, care se simţea ruşinat; pe 
urmă, apropie scrisoarea de lumină şi începu să citească cu 
seriozitate. 

D. Pickwick îl examina atent în timp ce trecea de la ultimul 
rând al primei pagine la primul rând al celei de-a doua; şi 


de la ultimul rând al paginii a doua la primul rând al celei 
de-a treia; şi de la ultimul rând al paginii a treia la primul 
rând al celei de-a patra; dar deşi căsătoria fiului îi era 
anunţată în primele şase rânduri, după cum d. Pickwick ştia 
prea bine, nici o tulburare a fizionomiei nu arătă cu ce 
simţăminte primea bătrânul vestea. 

D. Winkle citi scrisoarea până la ultimul cuvânt, o pături cu 
precizia şi meticulozitatea unui om de afaceri şi, în 
momentul când d. Pickwick aştepta să izbucnească, el muie 
o pană în călimară, şi spuse liniştit ca şi cum ar fi vorbit de 
cea mai obişnuită afacere comercială: 

— Care e adresa lui Nathaniel, domnule Pickwick? 

— La hotelul George şi Vulturul, deocamdată, răspunse 
acesta. 

— Unde e George şi Vulturul? 

— George Yard, Lombard Street. 

— În City? 

— Da. 

Bătrânul domn scrise metodic adresa pe dosul scrisorii şi, 
băgând-o în biroul pe care îl închise, spuse ridicându-se de 
pe scaun şi vârând mănunchiul de chei în buzunar: 

— Îmi închipui că nimic altceva nu mai avem să ne 
spunem, domnule Pickwick. 

— Nimic altceva, scumpe domn?! exclamă inimosul 
Pickwick uimit şi indignat. Nimic altceva? Nu aveţi de 
exprimat nici o opinie cu privire la un eveniment aşa de 
important în viaţa tânărului meu prieten? Nici o asigurare 
de transmis prin mine că veţi continua să-l iubiţi şi să-l 
ocrotiţi? N-aveţi nimic de spus care să-l încurajeze şi să-l 
întărească, pe el şi pe tânăra fată neliniştită care caută în el 
mângâiere şi sprijin? Scumpe domn, gândiţi-vă. 

— Mă voi gândi. Acum nu pot să spun nimic. Eu sunt un 
om de afaceri, domnule Pickwick, nu-mi place să mă 
grăbesc, când e vorba de bani şi, după cele ce văd, nu-mi 
convin deloc aparențele acesteia. O mie de lire sterline nu 
înseamnă mare lucru, domnule Pickwick. 


— Aveţi toată dreptatea, domnule, interveni Ben Allen 
îndeajuns trezit în clipa aceea ca să ştie că el cheltuise mia 
sa de lire fără cea mai mică greutate. Sunteţi un om 
inteligent. Bob, dumnealui e un băiat tare inteligent. 

— Sunt încântat că dumneavoastră îmi recunoaşteţi 
meritul acesta, spuse d. Winkle aruncând o privire 
dispreţuitoare către Ben Allen, care clătina cu înţelepciune 
din cap. Fapt e, domnule Pickwick, că, îngăduind fiului meu 
să hoinărească timp de aproximativ un an, spre a învăţa să 
cunoască oamenii şi obiceiurile (ceea ce a şi făcut sub 
auspiciile dumneavoastră) şi ca să nu intre în viaţă ca un 
şcolar papă-lapte ce se lasă tras pe sfoară de primul venit, 
nu m-aş fi aşteptat la un astfel de rezultat. El ştie prea bine 
lucrul acesta şi, dacă aş înceta să-l mai sprijin, n-ar avea 
motive să se mire. Dealtminteri, va afla hotărârea mea, 
domnule Pickwick. Bună seara! Margaret, deschide uşa! 

În toată vremea aceasta, Bob Sawyer îi trăgea coate d-lui 
Ben Allen, îndemnându-l să spună ceva care să meargă la 
inimă; de aceea Ben slobozi, fără să dea câtuşi de puţin de 
veste, o cuvântare scurtă, dar plină de căldură. 

— Domnule! spuse d. Ben Allen privindu-l pe bătrân cu 
ochi tulburi şi somnoroşi: şi bălăbânindu-şi totodată braţul 
drept, în sus şi în jos. Ar... ar trebui să roşiţi de purtarea 
dumneavoastră. 

— Într-adevăr, replică d. Winkle; ca frate al tinerei doamne 
sunteţi un admirabil judecător al situaţiei. Haide, destul! 
Domnule Pickwick, vă rog să nu mai adăugaţi nimic. Noapte 
bună, domnilor. 

Cu aceste cuvinte, bătrânul domn luă sfeşnicul şi deschise 
uşa camerei arătând politicos coridorul. 

— Veţi regreta conduita dumneavoastră, domnule, spuse 
d. Pickwick încleştându-şi dinţii ca să-şi stăpânească mânia, 
căci ştia cât de important era să se înfrâneze în interesul 
tânărului său prieten. 

— Deocamdată sunt de altă părere, răspunse d. Winkle 
liniştit. Încă odată, domnilor, vă spun noapte bună. 


D. Pickwick ajunse în stradă, enervat. D. Bob Sawyer, 
complet deprimat de atitudinea hotărâtă a bătrânului 
domn, luă acelaşi drum; pălăria d-lui Ben Allen se rostogoli 
după ei, pe trepte, iar persoana d-lui Ben Allen o urmă 
imediat. Apoi, cei trei tovarăşi merseră la culcare, în tăcere, 
fără să mai cineze. Înainte însă de-a adormi d. Pickwick 
gândi că, dacă ar fi ştiut că d. Winkle-senior era chiar într- 
atât om de afaceri, foarte probabil că nu şi-ar fi asumat o 
atare sarcină pe lângă el. 

CAPITOLUL LI. 

În care d. Pickwick întâlneşte o cunoştinţă veche - 
împrejurare norocoasă căreia în special cititorul îi 
datorează amănunte de un interes arzător, consemnate mai 
jos, cu privire la doi mari oameni puternici şi influenţi. 

Când d. Pickwick se trezi la opt, dimineaţa nu era deloc 
indicată să-i învioreze spiritul şi nici să micşoreze 
deprimarea pe care i-o inspirase rezultatul neaşteptat al 
misiunii sale. Cerul era întunecat şi mohorât, aerul umed şi 
tare, străzile ude şi noroioase. Fumul atârna alene de vârful 
coşurilor, de parcă îi lipsea cutezanţa să se înalțe, iar ploaia 
cobora încetişor ca şi cum nu s-ar fi îndurat să cadă. Un 
Cocoş, lipsit de însufleţirea-i obişnuită, se legăna trist într- 
un picior, într-un colţ al curţii, în timp ce un măgar stătea 
dus pe gânduri, cu capul sub un şopron cu acoperişul îngust 
şi, judecând după înfăţişarea-i jalnică, medita desligur la 
sinucidere. Pe străzi nu se vedeau decât umbrele şi nu se 
auzea decât plescăitul galenţilor şi clipocitul apei. 

În decursul dejunului, conversaţia lâncezi; până şi d. Bob 
Sawyer resimțea influenţa vremii şi a întâmplării din ziua 
precedentă. După limbaju-i propriu şi expresiv, era „turtit“; 
d. Ben Allen era la fel şi d. Pickwick de-aşijderea. 

În aşteptarea prelungită a unei înseninări, ultimul ziar de 
seară din Londra fu citit şi răscitit cu o intensitate de 
interes care nu se manifestă decât când nu ai absolut nimic 
mai bun de făcut. Nu rămăsese un colţişor de covor pe care 
cei trei călători să nu-l fi parcurs în repetate rânduri; 


priveau aşa de mult pe ferestre, încât o taxă în plus pe ele 
ar fi fost justificată; atacară zadarnic tot soiul de subiecte, 
iar la urmă, când amiaza sosi fără a oferi vreo schimbare în 
bine, d. Pickwick sună hotărât şi ceru să i se aducă trăsura. 

Cu toate că drumurile erau noroioase şi burniţa cădea mai 
deasă ca înainte, şi cu toate că glodul şi apa răzbeau prin 
ferestrele deschise ale trăsurii în aşa măsură încât îi 
stânjenea pe cei doi dinăuntru aproape tot atâta cât şi pe 
cei doi de afară, totuşi, în mişcarea propriu-zisă, în 
sentimentul unei schimbări, al unei acţiuni, era ceva infinit 
preferabil plictiselii de-a rămâne închişi într-o cameră 
mohorâtă şi de-a privi ploaia ce cădea, mohorâtă, pe-o 
stradă mohorâtă, astfel că, pornind la drum, îşi dădură cu 
toţii seama că schimbarea înseamnă pentru ei mare lucru, 
şi se mirară cum de zăboviseră atâta până să se hotărască. 

Când se opriră la Coventry pentru schimb, aburul se înălța 
de pe cai în nori aşa de groşi, că rândaşul nu se mai vedea; 
îl auziră numai strigând în ceaţă că nădăjduia să capete 
medalia de aur a societăţii umanitariste, la prima 
distribuire a premiilor, deoarece a izbutit să scoată pălăria 
vizitiului; altminteri, apa ce curgea de pe boruri, declara 
invizibilul domn, l-ar fi înecat cu siguranţă (pe vizitiu) dacă 
el nu ar fi avut prezenţa de spirit să i-o smulgă repede de 
pe cap şi să şteargă cu un şomoiog de paie figura celui care 
abia îşi mai trăgea suflarea. 

— E plăcut aşa, spuse Bob ridicându-şi gulerul hainei şi 
trăgându-şi şalul peste gură ca să concentreze aburul unui 
pahar cu brandy pe care tocmai îl înghiţise. 

— Foarte plăcut, răspunse Sam cu aer liniştit. 

— Nu s-ar putea spune că te consumi prea mult, observă 
Bob. 

— Păi, la ce mi-ar mai folosi? întrebă Sam. 

— Ei nu, ăsta zic şi eu că-i un motiv, nu glumă, zise Bob. 

— Da, dom'le. Tot rău-i spre bine, cum zicea mieros 
tânărul nobel când a căpătat o pensie pentru că bunicul 


nevestei unchiului mamă-si aprinsese odată pipa regelui cu- 
o brichetă de buzunar. 

— Nu este rea ideea, replică Bob aprobator. 

— La fel zicea şi tânărul nobel apoi, ori de câte ori venea 
ziua să-şi încaseze pensia pe viaţă, glăsui d. Weller. 

După o scurtă pauză, Sam aruncă o ochire vizitiului şi 
coborând vocea în aşa fel încât să nu producă decât o 
şuşotire misterioasă, întrebă: 

— Ati fost chemat vreodată, când învăţaţi meşteşugul 
doftoricesc, la vreun vizitiu? 

— Nu, nu-mi amintesc să mă fi dus vreodată, răspunse Bob 
Sawyer. 

— N-aţi văzut niciodată un vizitiu în spital, când aţi umblat 
pe-acolo (cum zice lumea despre strigoi), nu e aşa? 

— Nu, nu cred să fi văzut, răspunse Bob Sawyer. 

— N-aţi fost niciodată în vreun cimitir în care era 
mormântul unui vizitiu? N-aţi văzut nici un vizitiu mort, nu 
este aşa? întrebă Sam urmărindu-şi catehismul. 

— Nu, declară Bob, niciodată. 

— A, şi nici n-o să vedeţi vreodată, reluă Sam cu aer 
triumfător; şi mai e ceva care nu se poate vedea niciodată: 
un măgar mort. N-a văzut nimeni un măgar mort, afară de 
gentelmenul cu pantalon negru de mătase, care cunoştea 
pe tânăra femeie ce creştea o capră, şi încă acela era un 
măgar francez; aşa că nu era, la urma urmei, de rasăl. 

— Bine, dar ce legătură au toate astea cu vizitiul? întrebă 
Bob Sawyer. 

— Să vedeţi. Nu vreau să asigur, aşa cum face unele 
persoane foarte deştepte, că vizitiii şi măgarii e fiinţe 
nemuritoare; ci vreau să spui că, atunci când ei simte că 
ologeşte şi nu mai poate munci, îşi ia tălpăşiţa împreună, şi 
asta se întâmplă aşa cu unul din doi vizitii; ce se alege din ei 
după aia, nimeni nu ştie, 

1 Aluzie la o scenă din cartea „Călătorie sentimentală prin 
Franţa şi Germania” a scriitorului englez Lawrence Sterne 
(1713 - 1768) (N. 1r.). 


Dar nu mai încape îndoială că se duce pe lumea ailaltă să 
se înveselească, căci nici un om de pe faţa pământului n-a 
văzut în viaţa lui un vizitiu sau un măgar înveselindu-se pe 
lumea asta. 

Dezvoltând remarcabila şi savanta teorie, şi citând în 
sprijinul ei diverse fapte statistice destul de curioase, Sam 
Weller i-a ţinut de urât lui Bob tot drumul până la 
Dunchurch. Aici căpătară un vizitiu uscat şi cai odihniţi. 
Staţia următoare era Daventry, următoarea Fowcester şi, la 
sfârşitul fiecăreia, ploua mai tare decât până atunci. 

— Ştiţi, spuse Bob cu ton dojenitor, privind prin geamul 
trăsurii când ea opri la Capul Sarrasinului, în Towcester, 
ştiţi că aşa nu mai merge! 

— Vai de mine! exclamă d. Pickwick care aţipise puţin; mi- 
e teamă că eşti ud. 

— Zău? Da, m-am cam udat, parcă, răspunse Bob. Într- 
adevăr, era ud, căci ploaia curgea şiroaie de pe gâtul, 
coatele, mânecile, pulpanele şi genunchii lui. 

Întregu-i costum lucea aşa de tare, de apă, încât s-ar fi 
putut crede că era îmbrăcat în haine de piele unse cu ulei. 

— Îmi pare că m-am cam udat, repetă Bob scuturându-se 
şi împrăştiind în juru-i puzderie de stropi, cum fac câinii de 
Terranova când ies din apă. 

— Cred că e cu neputinţă să mergem mai departe în astă 
seară, interveni Ben Allen. 

— Nici vorbă, dom'le, glăsui Sam Weller apropiindu-se 
pentru a lua parte la discuţie. E o cruzime fată de animale, 
dom'le, să le scoatem pe o vreme ca asta. E aici paturi, 
dom'le, adăugă Sam adresându-se stăpânului său, totul 
curat şi plăcut. O cină foarte bună care poate să fie gata 
într-o jumătate de ceas; o pereche de păsări şi cotlete de 
vițel, fasole verde, cartoafe, prăjitură şi alte lucruri pe 
cinste. Ar fi bine să rămâneţi aici, dom'le, dacă e să-mi dau 
cu părerea. Urmaţi reţeta, cum zicea doftorul. 

Hangiul de la Capul Sarrasinului sosi tocmai la timp, 
atunci, ca să confirme spusele lui Sam cu privire la meritele 


localului său şi să-i sprijine rugăminţile printr-o sumedenie 
de presupuneri năpraznice în legătură cu starea 
drumurilor, exprimându-şi îndoiala că vor găsi cai odihniţi la 
staţia următoare şi certitudinea absolută că va ploua toată 
noaptea, şi la fel certitudinea absolută că timpul se va 
lumina dimineaţa; şi alte asemenea raționamente 
ademenitoare, proprii tuturor hangiilor. 

— Bine! zise d. Pickwick; dar, în cazul acesta, trebuie să 
trimit, oricare ar fi mijlocul de transport, o scrisoare la 
Londra, astfel ca ea să fie înmânată neapărat mâine 
dimineaţă. Altminteri, mă voi vedea nevoit să-mi urmez 
drumul, fie ce-o fi. 

Hangiul schiţă un zâmbet care îi tălmăcea plăcerea. Nimic 
mai uşor, decât să trimiţi o scrisoare înfăşurată într-o hârtie 
de împachetat, cafenie, fie cu diligenţa, fie cu trăsura de 
noapte din Birmingham. Dacă domnul ţinea în orice caz ca 
ea să fie înmânată numaidecât, putea să scrie pe plic „a se 
preda urgent”, în felul ăsta având siguranţa că va fi dusă 
imediat, sau „o jumătate de coroană aducătorului, dacă 
scrisoarea e predată numaidecât”, ceea ce ar fi şi mai sigur. 

— Foarte bine! spuse d. Pickwick. Atunci rămânem aci. 

— John! strigă hangiul; fă lumină în odăile cu faţa la 
miazăzi; aprinde repede focul, domnii sunt uzi. Pe aici, 
domnilor. Nu vă îngrijiţi de vizitiu, vi-l trimit când veţi suna. 
Lumânările, John! 

Lumânările fură aduse, focul aţâţat şi o nouă buturugă 
zvârlită în el. În zece minute un servitor punea faţa de 
masă, perdelele erau coborâte, focul ardea vâlvătăi şi totul 
era aranjat astfel (aşa cum se întâmplă totdeauna în 
hanurile englezeşti mai acătării) ca şi cum drumeţii ar fi 
fost aşteptaţi şi pregătirile pentru ei făcute cu zile înainte! 

D. Pickwick se aşeză la o mescioară şi scrise în grabă d-lui 
Winkle un bilet prin care îl informa doar că era împiedicat 
de timpul rău, însă că va sosi cu siguranţă la Londra, a doua 
zi; amâna până atunci comunicarea amănuntelor în 
legătură cu tratativele pe care le dusese. Biletul fu strâns, 


învelit într-o hârtie şi trimis jos prin d. Samuel Weller. Sam 
îl lăsă hangiţei şi, după ce se zvântă la focul din bucătărie, 
se înapoie să scoată cizmele stăpânului când, uitându-se în 
treacăt printr-o uşă întredeschisă, zări un bărbat cu păr 
roşcat, în faţa căruia, pe o masă, era un teanc de ziare; 
citea articolul de fond al unuia dintre ele cu atenţie şi cu un 
aer de sarcasm întipărit pe faţă, ce dădea nărilor şi tuturor 
trăsăturilor sale o expresie de dispreţ superb şi maiestuos. 

„Hei, parcă aş cunoaşte căpăţâna asta cu trăsături cu tot: 
şi lornionul şi găina cu boruri mari! glăsui Sam. Naiba să 
mă ia de nu-i din Eatanswill!” 

În chiar clipa aceea, pentru a-i atrage atenţia, Sam fu 
cuprins de o tuse foarte sâcâitoare. Omul tresări auzind 
zgomot, înălţă capul şi lornionul, şi arătă trăsăturile 
profunde, îngândurate, ale d-lui Pott, directorul Gazetei din 
Eatanswill. 

— Iertaţi-mă, dom'le, intră în vorbă Sam apropiindu-se cu 
o plecăciune. Stăpânul meu e aici, dom'le Pott. 

— Sst! Sst! strigă Pott, trăgându-l pe Sam în cameră şi 
închizând uşa cu o expresie plină de mister şi de temere. 

— Ce este, dom'le? întrebă Sam privind cu uimire în juru-i. 

— Nu cumva să-mi şopteşti numele, răspunse Pott! Ne 
aflăm într-un ţinut galben; dacă populaţia ar şti că sunt aici, 
m-ar sfâşia în bucăţi. 

— Serios, dom'le? întrebă Sam. 

— Da; aş deveni victima furiei sale, zise Pott. Dar ce 
spuneai, tinere, despre stăpânul dumitale? 

— Că-şi petrece, în drum spre Londra, noaptea în hanul 
ăsta, cu doi prieteni, rosti Sam. 

— Este şi un domn Winkle printre ei? întrebă Pott 
încruntându-şi uşor sprâncenele. 

— Nu, dom'le, domnul Winkle rămâne acum acasă, reluă 
Sam; s-a însurat. 

— S-a însurat?! exclamă Pott cu o aprindere 
înfricoşătoare. Se opri, zâmbi posomorit şi adăugă în 
şoaptă, cu ton răzbunător: Aşa-i trebuie! 


După ce-şi dădu pe faţă, cu un triumf sălbatic, răutatea de 
moarte împotriva unui vrăjmaş răpus, d. Pott întrebă dacă 
prietenii d-lui Pickwick erau „albaştri”. 

Primind un răspuns afirmativ, foarte satisfăcător, din 
partea lui Sam care ştia despre această chestiune cât şi Pott 
însuşi, consimţi să-l întovărăşească în camera d-lui 
Pickwick, unde fu primit cu multă căldură şi un acord cu 
privire la unirea maselor fu de îndată încheiat şi ratificat. 

— Cum merg treburile la Eatanswill? întrebă d. Pickwick 
când d. Pott se aşeză lângă foc şi călătorii noştri îşi 
scoseseră încălţămintea udă, înlocuind-o cu papuci uscați. 
Independentul mai fiinţează? 

— Independentul, domnule, replică Pott, îşi târăşte încă 
jalnica şi lânceda-i activitate, hulit şi disprețuit chiar şi de 
micul număr al celor ce-i cunosc ruşinoasa şi netrebnica 
existenţă; sufocat de lăturile ce le împrăştie cu atâta 
îmbelşugare, asurzit şi orbit de duhoarea propriei mocirle, 
obscenul ziar, din fericire inconştient de decăderea sa, se 
cufundă repede sub nămolul amăgitor ce-i pare că oferă un 
punct solid de sprijin pe lângă clasele cele mai de jos ale 
societăţii, dar care, înălțându-se treptat deasupra capului 
său nesuferit, îl va înghiţi în curând pentru totdeauna. 

După ce debită cu vehemenţă manifestul acesta (care era 
o parte din articolul de fond al săptămânii precedente), 
directorul se opri să-şi tragă răsuflarea, şi privi cu trufie 
spre Bob. 

— Dumneavoastră sunteţi tânăr, domnule, spuse Pott. 

D. Bob Sawyer încuviinţă din cap. 

— Şi dumneavoastră, domnule, adăugă Pott adresându-se 
d-lui Ben Allen. 

Ben recunoscu această plăcută vină. 

— Şi sunteţi pătrunşi amândoi, adânc, de acele principii 
albastre pe care eu am făgăduit noroadelor regatului să le 
apăr şi să le menţin câtă vreme voi trăi? întrebă pe ocolite 
Poti. 


— Eh, în privinţa asta, nu mă prea pricep, spuse Bob 
Sawyer; eu sunt... 

— Nu cumva e galben, domnule Pickwick? îl întrerupse 
directorul trăgându-şi scaunul înapoi. Prietenul 
dumneavoastră nu e un galben, domnule? 

— Nu, nu! declară Bob. Sunt în prezent un fel de şal 
scoţian; un amestec din toate culorile. 

— Un şovăitor, exclamă d. Pott cu voce solemnă, un 
şovăitor! Aş vrea să vă arăt, domnule, o serie de opt articole 
care au apărut în Gazeta din Eatanswill; cred că pot 
îndrăzni să spun că, luând cunoştinţă de ele, v-aţi aşeza fără 
întârziere opiniile pe o bază albastră, fermă şi solidă. 

— Şi eu îndrăznesc a spune că, până să ajung la sfârşitul 
lor, m-aş învineţi pe de-a-ntregul, ripostă Bob. 

D. Pott îl privi bănuitor câteva clipe, apoi, întorcându-se 
spre d. Pickwick, spuse: 

— Aţi citit, desigur, articolele literare care au apărut la 
intervale, în ultimele trei luni, în Gazeta din Eatanswill, 
stârnind o atenţie aşa de generală şi... pot spune, o 
admiraţie aşa de universală. 

— Eh, răspunse d. Pickwick cam încurcat de întrebarea 
pusă, fapt e că am fost aşa de ocupat, într-alt chip, încât n- 
am avut, propriu zis, prilejul să le parcurg. 

— Ar trebui să le citiţi, domnule! declară Pott sever. 

— Da, desigur. 

— Au apărut sub forma unei critici foarte amănunțite a 
unei lucrări asupra metafizicii chineze. 

— Oh! exclamă d. Pickwick; din pana dumneavoastră, 
nădăjduiesc. 

— Din pana unui colaborator al meu, un critic, domnule! 
replică d. Pott cu multă demnitate. 

— Un subiect greu de priceput, după câte se pare... glăsui 
d. Pickwick. 

— Foarte greu, răspunse Pott cu aerul profund al unui 
înţelept. A tocit mult, pentru a folosi un termen tehnic dar 


expresiv; a cercetat în legătură cu acest subiect, ţinând 
seamă dc dorinţa mea, Enciclopedia Britanică. 

— Adevărat? Nu ştiam că această valoroasă lucrare 
conţine ceva cu privire la metafizica chineză. 

— Domnule, a citit, continuă Pott punând mâna pe 
genunchiul d-lui Pickwick şi privind în juru-i cu un zâmbet 
de superioritate intelectuală, a citit în privinţa metafizicii, la 
litera M; şi în privinţa Chinei, la litera C; şi a combinat 
aceste informaţii, domnule! 

Trăsăturile d-lui Pott luară o expresie de măreție aşa de 
grandioasă evocând puterea de gândire şi cunoştinţele 
desfăşurate în docta lucrare amintită, încât se scurseră 
câteva minute până când d. Pickwick îndrăzni să reînceapă 
conversaţia. 'Ţinuta directorului recăzând totuşi, treptat, în 
expresia sa obişnuită de supremație morală, se încumetă 
să-i spună: 

— Mi-este îngăduit să-ntreb ce importantă chestiune v-a 
adus tocmai aci? 

— Chestiunea care mă călăuzeşte şi mă însufleţeşte 
totdeauna în uriaşele mele lucrări, replică Pott zâmbind 
calm: binele ţării mele. 

— Îmi închipuiam că era vorba de o misiune oficială, 
observă Pickwick. 

— Da, domnule, aşa şi este, răspunse Pott. Apoi, 
aplecându-se spre d. Pickwick, îi murmură la ureche cu 
voce adâncă, dogită: Urmează să aibă loc mâine seară un 
bal galben la Birmingham. 

— Vai de mine! exclamă d. Pickwick. 

— Da, domnule; şi-un supeu, adăugă d. Pott. 

— E cu putinţă?! exclamă d. Pickwick. 

Pott întări, plin de importanţă, printr-un semn din cap. 

Deşi se prefăcu înmărmurit auzind această comunicare, d. 
Pickwick se pricepea aşa de puţin în politica locală, că nu 
putea să înţeleagă îndeajuns însemnătatea groaznicei 
conspirații. D. Pott băgă de seamă şi, scoțând ultimul număr 


al Gazetei din Eatanswill, începu să citească următorul 
paragraf: 

ÎNTRUNIREA CONSPIRATOARE A GALBENILOR. 

O reptilă contemporană şi-a vărsat de curând veninu-i 
negru cu speranţa zadarnică de-a terfeli renumele 
neprihănit al ilustrului şi excelentului nostru reprezentant, 
onorabilul Samuel Slumkey - acel Slumkey despre care am 
prezis, cu mult înainte ca el să fi ajuns la situaţia actuală, 
aşa de nobilă şi de măreaţă, că va fi într-o zi - după cum 
este astăzi - onoarea şi triumful patriei sale, cutezătorul ei 
apărător şi mândria ei - o reptilă contemporană, spunem, a 
făcut glume cu privire la un vas de cărbuni din metal, 
superb cizelat, oferit admirabilului cetăţean de mandatarii 
săi încântați, la cumpărarea căruia mizerabilul anonim 
insinuează ca onorabilul Samuel Slumkey a contribuit 
personal, prin mijlocirea unui prieten intim al valetului său, 
cu mai mult de trei sferturi din suma totală a subscripţiei. 
Păi, nu vede creatura târâtoare că, dacă faptul ar fi 
adevărat, el n-ar servi decât să-l aşeze pe onorabilul d. 
Slumkey într-o aureolă şi mai strălucitoare ca înainte, dacă 
e cu putinţă? Creierul său obtuz nu înţelege că amabila şi 
mişcătoarea dorinţă de a împlini intenţiile alegătorilor e de 
natură a-l face pentru de-a pururi scump inimilor şi 
spiritelor acelor compatrioți ai săi care nu sunt mai răi 
decât porcii sau, cu alte cuvinte, care nu s-au înjosit în halul 
contemporanului nostru? Dar aşa sunt mizerabilele 
tertipuri ale galbenilor conspiratori! Şi nu acestea sunt 
singurele lor uneltiri! Trădarea e în floare! Declarăm sus şi 
tare, acum când suntem provocaţi să dezvăluim totul, şi ne 
aşezăm deci sub paza ţării noastre şi a poliţiştilor ei, 
declarăm sus şi tare că, în momentul acesta, sunt în toi 
pregătiri secrete; pentru un bal galben care va fi dat într- 
un oraş galben, în chiar centrul unei populaţii galbene, 
dirijat de un maestru de ceremonii galben, la care vor 
asista patru membri ultragalbeni ai parlamentului şi unde 
nu se va putea intra decât cu bilete galbene! Se înfioară 


infernalul nostru contemporan? Svârcolească-se în 
răutatea-i neputincioasă, în vreme ce noi scriem cuvintele 
acestea: 

VOM FI ACOLO 

Ziaristul închise gazeta, istovit, spunând: 

— lată, domnule, iată cum stau lucrurile! 

Hangiul şi chelnerul intrând tocmai atunci cu cina, d. Pott 
duse degetul la buze pentru a arăta că se bizuie pe 
discreţia d-lui Pickwick şi că de această discreţie atârna 
viaţa lui. D-nii Bob Sawyer şi Benjamin Allen, care 
adormiseră în mod necuviincios în timpul lecturii 
fragmentului din Gazeta din Eatanswill şi al discuţiei care 
urmase, fură treziţi doar de rostirea în şoaptă, la urechile 
lor, a cuvântului de vrajă: „Cina”, astfel că se aşezară la 
masă cu multă poftă, aşteptând chelnerul; după o digestie 
bună, pofta de mâncare creşte, şi ei erau sănătoşi tun. 

În decursul mesei şi şedinţei care-i urmă, d. Pott, coborând 
pentru câteva clipe la subiecte domestice, îl informă pe d. 
Pickwick că aerul din Eatanswill neconvenind soţiei sale, ea 
plecase să viziteze câteva staţiuni balneare elegante, spre 
a-şi recăpăta buna dispoziţie şi sănătatea obişnuită. Era 
acesta un mod delicat de a trece cu vederea faptul că d-na 
Pott, punând în practică ameninţarea de despărţire deseori 
repetată, şi pe temeiul unei înţelegeri cu d. Pott, stabilită 
prin intermediul fratelui ei, locotenentul, se retrăsese să 
trăiască pentru totdeauna, dimpreună cu camerista ei 
credincioasă, din jumătatea veniturilor anuale rezultate din 
editarea şi vânzarea Gazetei din Eatanswill. 

În timp ce marele domn Pott, oricare ar fi fost diferitele 
subiecte pe care le trată, îşi însufleţea din când în când 
conversaţia cu pasaje felurite, extrase din rezultatele 
propriilor cercetări făcute de-a lungul multor nopţi, un 
străin posac, scoţându-şi capul prin fereastra unei diligenţe, 
care se oprise dinaintea hanului spre a lăsa câteva pachete, 
vru să afle dacă, întrerupând călătoria şi rămânând acolo 
peste noapte, ar putea găsi un pat bun de dormit. 


— Desigur, domnule, declară patronul. 

— Eşti sigur? Pot să contez pe dumneata? stărui străinul 
ale cărui priviri şi purtări aveau un aer bănuitor. 

— Nici vorbă, domnule, că da. 

— Bine. Vizitiu, eu rămân aci. Conductor, dă-mi 
geamantanul. 

Apoi, spunând ţâfnos bună seara celorlalţi pasageri, 
străinul cobori. Era un domn mărunţel, al cărui păr sârmos, 
negru, ca de arici, sau ca peria, stătea drept pe cap. Avea 
înfăţişarea pompoasă şi amenințătoare; gesturi 
poruncitoare, ochi străpungători, neliniştiţi; întreaga lui 
ţinută, în sfârşit, trăda sentimentul unei mari încrederi în 
sine şi conştienţa unei nemăsurate superiorităţi faţă de 
restul lumii. 

Fu introdus în camera rezervată de la început patriotului 
domn Pott, şi chelnerul observă cu o uimire mută - ciudata 
potriveală - că lumânarea abia fusese aprinsă, când străinul 
cufundându-şi mâna în pălărie, scoase un ziar pe care 
începu să-l citească cu aceeaşi expresie de indignare şi 
dispreţ ce ţâşnise, cu un ceas mai înainte, din trăsăturile 
măreţe ale d-lui Pott şi care îl făcuse să încremenească 
locului. Îşi aminti de asemenea că indignarea d-lui Pott 
fusese aprinsă de un ziar cu numele Independentul din 
Eatanswill, pe când disprețul profund al noului domn era 
stârnit de o foaie intitulată: Gazeta din Eatanswill. 

— Trimite-mi pe stăpânul hanului, spuse străinul. 

— Da, domnule. 

Hangiul sosi numaidecât. 

— Dumneata eşti stăpânul hanului? 

— Eu sunt, domnule. 

— Mă cunoşti? 

— Nu am această plăcere, domnule. 

— Numele meu este Slurk. 

Hangiul înclină uşor capul. 

— Slurk, domnule! repetă celălalt cu aer semeţ. Acum mă 
cunoşti, omule? 


Hangiul se scărpină în cap, se uită în tavan, pe urmă la 
străin, şi zâmbi uşor. 

— Mă cunoşti, omule? întrebă străinul supărat. 

Hangiul făcu o sforţare mare şi răspunse: 

— Nu, domnule, nu vă cunosc. 

— Dumnezeule mare! strigă străinul izbind cu pumnul în 
masă. Şi asta înseamnă popularitate! 

Hangiul se trase înapoi, spre uşă, vreo doi paşi, iar străinul 
continuă urmărindu-l din ochi: 

— Asta înseamnă recunoştinţa pentru anii de studiu şi de 
muncă sacrificați maselor! Mă dau jos din trăsură, ud, 
obosit; dar unde sunt mulțimile care să se îmbulzească şi 
să-l salute pe eroul lor? Nicăieri! Clopotele bisericilor sunt 
mute; nici chiar numele meu nu trezeşte vreun ecou în 
piepturile lor amorţite. Asta e de-ajuns, urmă d. Slurk 
păşind agitat încoace şi încolo, e de-ajuns ca cerneala să 
îngheţe în pană şi să determine pe cineva a le abandona 
cauza pentru totdeauna. 

— Aţi cerut brandy şi apă, domnule? întrebă hangiul 
cutezând să facă o insinuare. 

— Rom! răspunse Slurk întorcându-se spre dânsul, fioros. 
Ai foc undeva? 

— Putem să-l aprindem pe dată, domnule, încredinţă 
hangiul. 

— Da! şi camera n-o să se încălzească până la culcare, îl 
întrerupse d. Slurk. E cineva în bucătărie? 

Nici ţipenie de om acolo. Focul însă ardea frumos. Lumea 
se retrăsese şi uşa era zăvorită pentru noapte. 

— Îmi voi beia grogul lângă focul din bucătărie, rosti d. 
Slurk. 

Luându-şi pălăria şi ziarul, străinul porni solemn pe urma 
hangiului, spre umila cameră, se trânti pe un scaun, în faţa 
focului, îşi reluă fizionomia dispreţuitoare, şi începu să 
citească şi să bea cu o demnitate tăcută. 

Dar un demon al discordiei zbură în momentul acela peste 
Capul Sarrasinului şi, aruncându-şi ochii în jos, din simplă 


curiozitate, îl zări pe Slurk, aşezat confortabil în faţa focului 
de la bucătărie şi, într-altă cameră, pe Pott înfierbântat uşor 
de vin. Numaidecât răutăciosul demon se abătu în numita 
cameră cu o repeziciune de neînchipuit şi, vârându-se pe 
dată în capul lui Bob Sawyer, îl îndemnă, în scopul realizării 
necuratelor sale intenţii, se rostească următoarele: 

— Ascultă, am lăsat să se stingă focul; ploaia asta a răcit 
straşnic aerul. 

— Într-adevăr, răspunse d. Pickwick înfiorându-se. 

— N-ar fi o idee rea să fumăm o ţigară dinaintea focului de 
la bucătărie, ce ziceţi? reluă Bob îmboldit mai departe de 
amintitul demon. 

— După părerea mea cred că ar fi foarte plăcut, replică d. 
Pickwick; ce gândeşti, domnule Pott? 

D. Pott binevoi să fie de acoid cu propunerea, şi cei patru 
călători se duseră îndată la bucătărie, ţinânddu-şi fiecare 
paharul în mână. Sam Weller mergea în capul procesiunii, 
c-a să arate drumul. 

Străinul citea încă. Îşi ridică ochi şi tresări. D. Pott tresări 
şi el. 

— Ce e? şopti d. Pickwick. 

— Reptila! declară d. Pott. 

— Ce reptilă?! exclamă d. Pickwick privind în juru-i cu 
teamă să nu calce peste vreun gândac uriaş sau peste 
vreun păianjen hidropic. 

— Reptila asta! murmură Pott luându-l pe d. Pickwick de 
braţ şi arătându-i-l pe străin; reptila Slurk de la 
Independentul. 

— N-ar fi poate mai bine să ne retragem? întrebă d. 
Pickwick. 

— Niciodată! exclamă Pott, căruia alcoolul îi dăduse curaj. 
Niciodată! 

Spunând acestea, d. Pott luă poziţie pe un scaun în partea 
opusă, scoase un ziar din teancul său şi începu să-l citească 
în faţa inamicului. 


D. Pott, fireşte, citea Independentul, iar d. Slurk, fireşte, 
Gazeta, fiecare dintre ei exprimându-şi cu glas tare, prin 
chicotiri amare şi prin pufăituri sarcastice, disprețul pentru 
compoziţiile celuilalt. Trecură apoi la manifestații mai fâăţişe 
ca: „Absurd!”, „mizerabil!”, „monstruozitate!”, 
„şarlatanie!”, „ticăloşie!”, „murdărie!”, „lături!”, „mocirlă!”, 
„cloacă!” şi alte observaţii critice de natură asemănătoare. 

D-nii Bob Sawyer şi Ben Allen remarcaseră amândoi 
mărturiile acestea de rivalitate şi ură, c-o plăcere intimă 
care sporea mult gustul ţigării din care trăgeau vârtos. 
Când rivalii se mai potoliră, răutăciosul domn Bob Sawyer, 
adresându-se foarte politicos lui Slurk, îi spuse: 

— Îmi veţi permite să-mi arunc ochii pe ziarul acela după 
ce veţi termina, domnule? 

— O să găsiţi puţine lucruri care să merite a fi citite în 
fiţuica asta nevrednică, răspunse Slurk zvârlindu-i lui Pott o 
privire satanică. 

— Uite, vi-l dau eu pe acesta, spuse Pott înălţându-şi figura 
palidă de mânie, cu un glas care tremura din aceeaşi 
pricină. Haha! o să vă distreze cutezanţa acestui individ. 

O semeţie cumplită fu pusă în cuvintele „fiţuica” şi 
„individ”, iar chipurile ambilor directori începură să se 
învăpăieze. 

— Pălăvrăgeala şi infamia acestui mizerabil sunt din cale- 
afară de dezgustătoare, continuă Pott prefăcându-se că se 
adresează lui Bob Sawyer, însă aruncând priviri 
amenințătoare spre Slurk. 

D. Slurk se porni pe un râs din toată inima şi, îndoind 
ziarul ca să treacă la lectura altei coloane declară că, într- 
adevăr, nătărăul acesta îl amuza. 

— Ce ageamiu obraznic e individul ăsta! exclamă Pott 
trecând de la roşu la stacojiu. 

— Aţi citit vreodată neroziile acestui om? îl întrebă Slurk 
pe Bob Sawyer. 

— Niciodată, răspunse Bob. Sunt aşa de mari? 

— Oh, detestabile, detestabile! îl încredinţă Slurk. 


— Ei nu! exclamă Pott în acest moment critic, prefăcându- 
se cufundat în lectură; infamia e prea din cale-afară! 

Slurk întinsese lui Bob ziarul său, spunându-i: 

— Dacă aţi avea răbdarea să parcurgeţi câteva 
propoziţiuni din noianul de răutăţi, josnicii, minciuni, 
sperjururi, trădări, ipocrizii, veţi râde poate cu oarecare 
plăcere de stilul acestui flecar agramat. 

— Ce-aţi spus, domnule? întrebă Pott înălţându-şi capul şi 
tremurând de furie. 

— Ce vă priveşte, domnule? replică Slurk. 

— Flecar agramat, nu-i aşa, domnule? strigă Pott. 

— Da, domnule, aşa e! stărui Slurk; şi pisălog albastru, 
domnule, dacă vă place mai mult; haha! 

D. Pott nu răspunse nimic la această insultă spusă sub 
formă de glumă, însă, păturind cu grijă Independentul, îl 
aruncă frumuşel jos, îl strivi sub talpă, scuipă deasupra lui 
cu mare ceremonie, şi-l zvârli în foc. 

— Uite, domnule, spuse el făcând câţiva paşi de la sobă, 
uite cum aş trata eu şarpele care şi-a vărsat veninul acesta, 
dacă, din fericire pentru el, nu m-ar opri legile patriei mele. 

— Trataţi-l aşa, domnule! strigă Slurk ridicându-se. El nu 
va apela niciodată la legi într-un astfel de caz, domnule. 
Trataţi-l aşa, domnule! 

— S-auzim! S-auzim! spuse Bob Sawyer. 

— Nimic n-ar putea să fie mai loial, observă d. Ben Allen. 

— Trataţi-l aşa, domnule! repetă Slurk cu voce ridicată. 

D. Pott îi aruncă o privire de dispreţ, care ar fi putut 
îngheţa şi apele. 

— Trataţi-l aşa, domnule! repetă Slurk cu glas şi mai 
strident. 

— Nu vreau, domnule! răspunse Pott. 

— A, nu vreţi? Serios că nu vreţi? reluă Slurk provocator. 
Auziţi, domnilor, nu vrea! Nu pentru că-i este cumva frică! 
O, nu! Nu vrea. Haha! 

— Domnule, ripostă Pott tulburat de sarcasmul rivalului; 
vă consider o viperă. Vă iau drept un om care s-a aşezat în 


afara societăţii prin purtarea lui obraznică, dezgustătoare, 
scârboasă. Pentru mine, personal sau politiceşte, nu sunteţi 
altceva decât o viperă cum nu s-a mai pomenit alta pe faţa 
pământului! 

Independentul, indignat, nu aşteptă sfârşitul acestei 
caracterizări insultătoare ci, apucând sacul de călătorie, 
înţesat bine cu bunuri imobile, îl învârti prin aer, în vreme 
ce Pott se depărta şi, zvârlindu-l cu putere, îl lovi pe gazetar 
în cap tocmai cu colţul unde era împachetată, întâmplător, o 
perie de păr voluminoasă, producând un trosnet care 
răsună în toată bucătăria; după care Pott se prăvăli pe 
podea. 

— Domnilor! strigă d. Pickwick în timp ce Pott se ridica şi 
punea mâna pe un vătrai, domnilor, gândiţi-vă, pentru 
mumele lui Dumnezeu... Ajutor... Sam... vino-ncoa... Vă 
implor... domnilor... Să-mi dea cineva o mână de ajutor! 

Rostind exclamaţiile acestea fără şir, d. Pickwick se 
repezise între cei doi combatanți care erau pradă furiei, 
tocmai la vreme spre a primi, dintr-o parte sacul de 
călătorie şi, dintr-alta, vătraiul. Fie că organele opiniei 
publice din Eatanswill erau orbite prin vrăjmăşia lor, fie că, 
subtili gânditori amândoi, îşi dăduseră seama de avantajul 
de-a avea între dânşii o a treia tabără care să încaseze 
loviturile, fapt sigur este că nu dădură cea mai uşoară 
atenţie d-lui Pickwick ci, sfidându-se reciproc cu 
îndrăzneală, continuară să întrebuinţeze, nepăsători, 
vătraiul şi sacul de voiaj. D. Pickwick ar fi suferit, fără 
îndoială, crunt pentru amestecul său plin de spirit 
umanitarist, dacă d. Weller, atras de strigătele stăpânului, 
nu ar fi alergat în clipa aceea şi, apucând un sac cu făină, 
nu ar fi pus capăt conflictului, afundându-l peste capul şi 
umerii puternicului Pott şi înşfăcându-l de braţe. 

— Luaţi-i sacul de călătorie turbatului ăluilalt! strigă Sam 
către Ben Allen şi Bob Sawyer care, până atunci, se 
mulţumiseră să ţopăie în preajma combatanţilor, în mână cu 
o lanţetă cu mâner de baga, gata să ia sânge primului 


individ căzut. Dă drumul, lighioană păcătoasă, că de nu - te 
înăbuş în el! 

Intimidat de ameninţare, şi dealtminteri cu suflarea tăiată, 
Independentul consimţi să se lase dezarmat. D. Weller îi 
scoase atunci sacul din cap, şi-l lăsă liber spunându-i: 

— Duceţi-vă amândoi la culcare, în linişte; de nu - vă bag 
împreună în sac, îl leg şi vă las să vă bateţi înăuntru, cu 
căluş la gură, cât poftiţi, şi chiar de-aţi fi o duzină, tot aşa v- 
aş face. Dumneavoastră, dom'le, continuă el adresându-se 
stăpânului, veniţi încoa', vă rog. 

Sam îl luă pe d. Pickwick de braţ şi-l duse, în timp ce 
directorii rivali erau purtaţi de hangiu spre paturile lor, sub 
controlul d-lor Bob Sawyer şi Ben Allen. Pe drum, cei doi 
combatanți, gâfâind, dădeau încă frâu liber înverşunării lor 
prin ameninţări sângeroase, şi-şi fixau întâlniri pentru lupta 
cumplită de a doua zi. Totuşi, chibzuind mai bine, văzură că 
presa era arma cea mai bună: reîncepură, deci, fără 
întârziere, ostilitățile sângeroase, şi întregul Eatanswill 
răsuna de vitejia lor... pe hârtie. 

A doua zi, directorii plecaseră, de dimineaţă, cu trăsuri 
diferite, mai înainte ca ceilalţi călători să se fi trezit, iar 
pentru că vremea se limpezise, porniră şi ei spre Londra. 

CAPITOLUL LII. 

Anunţând o schimbare serioasă în familia Weller, şi 
căderea prematură a omului cu nasul roşu. 

Considerând că ar fi nedelicat din partea lui să-i prezinte 
pe Bob Sawyer sau pe Ben Allen tinerei perechi şi dorind să 
cruţe pe cât cu putinţă sensibilitatea Arabellei, d. Pickwick 
propuse ca el şi Sam să coboare în vecinătatea hotelului 
George şi Vulturul, iar ceilalţi doi tineri să tragă pentru un 
moment în altă parte. Ei acceptară lesne şi-şi aleseră, ca 
atare, reşedinţa într-o cârciumă situată la marginea cea mai 
îndepărtată a Boroughului, unde pe vremuri numele lor 
figurau deseori în fruntea unor calcule lungi şi complexe 
înregistrate cu tibişir pe uşă. 


— Dragă doamne, domnu' Weller! exclamă camerista 
drăguță când dădu cu ochii de Sam în uşă. 

— Ce n-aş da să fiu eu, draga mea, dragă doamne! 
răspunse Sam rămânând în urmă ca să nu fie auzit de 
stăpân. Ce fiinţă drăguță eşti dumneata, Mary! 

— Vai, domnu' Weller, ce de nebunii spui! zise Mary. 
Isprăveşte odată, domnu' Weller. 

— Ce să isprăvesc, draga mea? 

— Ei, nu vezi ce faci... Lasă-mă, domnu' Weller. 
Dojenindu-l astfel, drăgălaşa servantă zâmbi şi-l împinse 
pe Sam în perete, declarând că i-a strâmbat boneta pe cap 

şi i-a ciufulit părul. 

— Şi m-ai întrerupt, voiam să-ţi spun ceva, adăugă Mary. Ai 
aici o scrisoare care te aşteaptă de patru zile; nu plecaseşi 
nici de-o jumătate de ceas când a sosit, şi scrie „urgent”. 

— Unde e, dragostea mea? întrebă Sam. 

— Am avut grijă de ea pentru dumneata, altminteri sunt 
sigură că s-ar fi pierdut de multă vreme, replică Mary. Uite, 
ia-o. Nu zău, n-ai fi meritat. 

Vorbind astfel şi exprimând, cu o cochetărie uşoară, 
încântătoare, îndoieli, temeri şi speranţa că nu a pierdut-o, 
Mary scoase scrisoarea din cel mai drăgălaş corsaj de 
muselină ce se poate închipui şi o întinse lui Sam, care o 
sărută îndată cu galanterie şi devotament. 

— Ia uite, ia uite! spuse Mary potrivindu-şi corsajul cu o 
neştiinţă prefăcută; parcă ţi-ar fi căzut deodată cu tronc la 
inimă scrisoarea asta! 

D. Weller nu răspunse decât făcându-i cu ochiul, semn al 
cărui înţeles adânc n-ar putea fi redat de nici o descriere; 
apoi, aşezându-se lângă Mary, pe prichiciul ferestrei, 
deschide scrisoarea şi-i examină conţinutul. 

— Hei, ce înseamnă asta?! exclamă el. 

— Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat o nenorocire, spuse 
Mary privind peste umărul lui. 

— Vai, ce ochi ai! strigă Sam întorcând capul spre ea. 


— Nu te sinchisi de ochii mei; ci fă mai bine de citeşte 
scrisoarea, glăsui încântătoarea servantă şi, vorbind astfel, 
clipi cu o expresie plină de şiretenie şi frumuseţe, faţă de 
care nu puteai rezista. 

Sam se răcori deci c-o sărutare, şi citi apoi cele ce 
urmează: 

Markis Gran By dorken. 

Miercuri. 

Dragă Samuile, Îmi pare foarte rău că am Plăcerea săţ 
anunţ veşti proaste Mamă-ta vitregă a căpătat un guturai 
fincă a făcut greşala să şază prea mult pe earbă udă în 
ploaie ca să asculte pe un păstor care na putut săşi ţie 
pliscu decât noaptea târziu fincă el se ameţise atâta cu 
brandi că na tăcut până nu sa mai trezit niţeluş ceea cea 
trebuit ca să treacă mai multe ceasuri doftoru zice că dacă 
ea ar fi băut brandi cald după în loc să bea înainte nar fi 
avut nimic roţile ei a fost îndată unse şi sa făcut totul ca să 
meargă Tatăl tău nădăjduia că ea o să poată să meargă 
cadeobicei însă tocma când cârmea la cotitură a apucato pe 
drum prost şi unde ce vine devale băiatule co iuţeală care 
nu sa mai văzut şi cu toate că doftoru a vrut să încetinească 
na slujit la nimic fincă ea sa oprit la staţia din urmă eri 
seară la ceasurile şase fără douăzeci de minute adicătelea 
să facă călătoria în mai scurt timp decât deobicei fincă 
pentru avea prea puţine bagajuri la drum tată tău zice că 
dacă vrei să vi să mă vezi Sami elo să fie tare mulţumit că 
eu foarte singur sunt Samivel. N. B. El vrea să scrie aşa şi 
eu zic că nu e bine şi fincă e multe de aranjat e la mintea 
cucoşului că jupânu tău no să refuzeze Sami fincă eu îl 
cunosc bineaşa că el îţi trimete voie bună ceea ceţi doresc şi 
eu pentru vecie. 

Tatăl tău TONY WELLER 

— Srisoarea asta n-are nici cap, nici coadă, glăsui Sam. 
Cine naiba mai ştie ce vrea să spuie omul ăsta cu el şi eu al 
lui. Nu e scrisu' lu tata, afară de iscălitura cu litere de tipar. 
Aici e mâna lui. 


— Poate că o fi pus pe cineva să scrie, şi el a iscălit-o pe 
urmă, zise drăgălaşa cameristă. 

— La stai, reluă Sam parcurgând din nou scrisoarea şi 
oprindu-se, ici-colo, să mediteze. Ştii c-ai nimerit-o? 
Gentelimanu care a scris-o povestea nenorocirea care s-a 
întâmplat, într-o formă cumsecade, şi atunci tata s-a uitat 
peste umărul lui şi a încurcat chestia vârându-şi şi el nasul. 
Aşa face totdeauna. Ai dreptate, Mary dragă. 

Liniştindu-se în această privinţă, Sam citi încă odată 
scrisoarea şi, părând pentru întâia dată că-şi dă limpede 
seama de conţinut, o închise şi spuse îngândurat. 

— Aşadar, biata fiinţă a murit. Îmi pare rău; n-ar fi fost o 
femeie rea dacă păstorii ăia o lăsa în pace. Îmi pare foarte 
rău. 

Sam murmură cu atâta seriozitate cuvintele acestea, că 
drăgălaşa servantă îşi cobori ochii şi luă o înfăţişare gravă. 

— În orişice caz, urmă Sam, băgând scrisoarea în buzunar 
cu un oftat uşor, aşa a fost să fie... aşa a fost şi pace, cum 
zicea bătrâna doamnă după ce s-a măritat cu lacheul ei. 
Acu' nu mai ai ce-i face, nu-i adevărat, Mary? 

Mary clătină din cap şi oftă şi ea. 

— Acum trebuie să cer un concediu stăpânului, rosti Sam. 

Mary oftă din nou: scrisoarea era aşa de mişcătoare! 

— Cu bine, spuse Sam. 

— Cu bine, răspunse drăgălaşa servantă întorcând capul. 

— Dar nu-mi dai mâna? întrebă Sam. Drăgălaşa cameristă 
întinse o mână care, deşi mâna unei cameriste, era foarte 
mică. Pe urmă se ridică să plece. 

— N-am să lipsesc mult, o încredinţă Sam. 

— Dumneata lipseşti mereu, îi răspunse Mary dând 
capului ei cea mai uşoară tresărire posibilă. Abia te-ai 
înapoiat, domnule Weller, şi iarăşi pleci. 

D. Weller îşi trase frumoasa mai aproape de sine şi începu 
să-i vorbească în şoaptă. Curând ea îşi înturnă faţa şi 
consimţi să-l privească din nou, astfel că atunci când se 
despărţiră, fu nevoită să se ducă în camera ei pentru a-şi 


potrivi boneta şi buclele înainte de-a merge la stăpână. Pe 
când urca, sprintenă, scara, trimitea încă lui Sam, peste 
rampă, un mare număr de semne şi de zâmbete. 

— N-am să lipsesc mai mult de-o zi... sau două, dom'le, cel 
mult, spuse Sam d-lui Pickwick, comunicându-i vestea 
pierderii pe care o suferise tatăl său. 

— Lipseşte cât va fi nevoie, Sam, încuviinţă d. Pickwick; ai 
toată permisiunea să rămâi. 

Sam se înclină. 

— Spune-i tatălui tău, Sam, că dacă, în situaţia în care se 
găseşte, pot să-i fiu de vreun folos, sunt gata să fac pentru 
el tot ce-mi va sta în puteri. 

— Vă foarte mulţumesc, dom'le; am să-i spui, dom'le. 

După ce schimbară unele cuvinte de bunăvoință şi interes, 
stăpânul şi omul său se despărţiră. 

Erau tocmai orele şapte seara când Samuel Weller cobori 
de pe capra unei diligenţe care trecea prin Dorking, la 
câteva sute de paşi de Marchizul de Granby. Seara era rece 
şi mohorâtă, uliţa întunecoasă şi pustie, iar figura de mahon 
a nobilului marchiz, legănată în dreapta şi în stânga de 
vântul care o făcea să troznească jalnic, părea mai tristă şi 
mai melancolică decât de obicei; transperantele erau 
coborâte, obloanele închise în parte; din numeroşii hoinari 
care se strângeau de regulă pe la uşi, nu se vedea niciunul; 
locul era tăcut şi părăsit. 

Negăsind pe nimeni care să răspundă întrebărilor 
introductive, Sam intră încetişor şi, privind în juru-i, îl văzu 
numaidecât de departe pe tatăl său. 

Văduvul stătea la o mescioară rotundă, în odăiţa dinapoia 
tejghelei, fumându-şi pipa, cu privirile aţintite asupra 
focului. Înmormântarea avusese, de bună seamă, loc, chiar 
în ziua aceea, căci o fâşie de zăbranic ca de un cot şi 
jumătate era încă prinsă la pălăria pe care el o păstrase pe 
cap şi, trecând peste spătarul scaunului, atârna neglijent în 
jos. D. Weller se afla căzut pe gânduri într-o dispoziţie aşa 
de contemplativă, că Sam îl strigă zadarnic de câteva ori pe 


nume; continuă să fumeze cu aceeaşi înfăţişare calmă şi 
neclintită până în clipa când fiul său îl trezi de-a binelea 
punându-şi mâna pe umărul lui. 

— Sammy, spuse d. Weller, bine-ai venit! 

— Te-am strigat de vreo şase ori, răspunse Sam agăţându- 
şi pălăria într-un cârlig; dar nu mă auzeai. 

— Adevărat, replică d. Weller privind iarăşi cu 
îngândurare focul; mă aflam într-o riverie, Sammy. 

— Ce e asta? întrebă Sam trăgându-şi un scaun lângă 
cămin. 

— Eram într-o riverie, Sammy, declară bătrânul domn 
Weller. Mă gândeam la ea, Samivel. 

Şi văduvul îşi înclină capul în direcţia cimitirului din 
Dorking, spre a arăta că vorbele lui se referă la defuncta 
doamnă Weller. 

— Mă gândeam, Sammy, urmă el aţintindu-şi fiul pe 
deasupra pipei cu toată seriozitatea, ca pentru a-l asigura 
că declaraţia ce va auzi, oricât ar fi fost de extraordinară, 
de necrezut, era rostită calm, cu toată chibzuinţa; mă 
gândeam, Sammy, că, la urma urmei, îmi pare foarte rău că 
s-a dus. 

— Ei da, trebuie să-ţi pară, întări Sam. 

D. Weller făcu un semn de încuviinţare şi, pironindu-şi din 
nou ochii asupra focului, se învălui într-un nor de fum şi 
gânduri. 

— Mi-a făcut obsirvaţii foarte cugetate, Sammy, glăsui d. 
Weller după o îndelungă tăcere, destrămând vălul de fum 
cu mâna. 

— Ce obsirvaţii? întrebă Sam. 

— Alea pe care mi le-a făcut după ce a căzut la pat, 
bolnavă, răspunse bătrânul. 

— Anume? 

— Cam aşa: „Weller, zice ea, mi-e teamă că n-am fost cu 
tine cum ar fi trebuit. Eşti un om foarte bun la inimă, şi aş fi 
putut să fac să-ţi fie casa mai plăcută. 


Acum când e prea târziu, zice ea, încep să bag de seamă 
că, dacă o femeie măritată vrea să se arate evlavioasă, 
trebuie să-şi facă mai întâi datoria în casa ei, şi să-i facă pe 
cei din jurul ei să se simtă bine şi mulţumiţi. Poate să se 
ducă la biserică sau la capelă, sau mai ştiu eu unde, însă nu 
trebuie să se slujească de ele ca să-şi scuze lenevia sau 
îndestularea de sine, sau şi mai rău. Eu am făcut toate 
astea, zice ea, şi mi-am risipit vremea şi avutul pentru 
oameni care îşi întrebuinţau vremea şi avutul mai rău ca 
mine. Weller, nădăjduiesc că după ce mor, o să-ţi aminteşti 
de mine aşa cum eram într-adevăr prin firea mea înainte să- 
i fi cunoscut pe oamenii ăia.” „Suzan”, zic eu - mă cam 
tulburase observaţia ei, Samivel, nu vreau să tăgăduiesc, 
băiatule - „Suzan, zic eu, ai fost, la urma urmelor, o femeie 
foarte bună cu mine; aşa că să nu mai vorbim despre asta. 
Fă-ţi coraj, draga mea, şi ai să trăieşti încă destul timp ca să 
mă vezi cum o să fărâm căpăţâna lui Stiggins.” Ea a zâmbit 
atunci, Samivel, glăsui bătrânul înăbuşindu-şi cu pipa un 
oftat. Cu toate astea, însă, a murit! 

După trei-patru minute pe care bătrânul le irosi 
legănându-şi domol capul dintr-o parte într-alta şi fumând 
cu solemnitate, Sam îndrăzni să-i adreseze câteva cuvinte 
simple de mângâiere: 

— Eh, jupâne, într-o zi ori alta toţi trebuie să trecem pe 
acolo. 

— E adevărat, Sammy, recunoscu d. Weller-senior. 

— Egzistă o providenţă în toate, zise Sam. 

— De bună seamă, răspunse părintele cu un semn de 
aprobare adâncă; alminteri, ce-ar deveni antreprenorii de 
pompe funebre, Sammy? 

Pierdut în câmpul vast al presupunerilor deschise de 
reflecţia sa, d. Weller îşi puse pipa pe masă şi, îngândurat, 
aţâţă focul. 

În timp ce era ocupat cu această îndeletnicire, o 
bucătăreasă grăsulie, îmbrăcată în doliu, şi care îşi făcea de 
lucru la tejghea, se strecură în cameră; dăruindu-i lui Sam 


câteva zâmbete de recunoştere, ea se aşeză tăcută dinapoia 
scaunului d-lui Weller, căruia îi anunţă prezenţa sa printr-o 
tuse uşoară; nefiind luată în seamă, tuşi ceva mai tare. 

— Hei! făcu d. Weller-senior lăsând să-i cadă vătraiul pe 
când întorcea capul şi trăgându-şi repede scaunul. Ce 
pofteşti? 

— Luaţi o ceaşcă cu ceai, vă rog? întrebă cu voce mieroasă 
bucătăreasa cea durdulie. 

— Nu vreau! răspunse d. Weller cu tonul cam răstit. Du-te 
la... D. Weller se opri brusc şi adăugă pe un ton mai scăzut: 
Du-te mai încolo. 

— Oh, doamne-doamne, uite cum îi schimbă nenorocirea 
pe oameni! exclamă femeia privind în sus. 

— Pe mine n-o să mă schimbe însă, murmură d. Weller. 

— Zău, n-am văzut un om aşa de sucit, rosti femeia. 

— Nu-mi duce grija... e pentru binele meu, cum zicea 
şcolerul cu pocăință ca să se mângâie când îl bateau, 
răspunse bătrânul. 

Femeia durdulie clătină din cap cu multă milă şi simpatie 
şi, adresându-se lui Sam, îl întrebă dacă nu e de părere că 
tatăl său ar trebui să facă o sforţare spre a se înveseli şi a 
nu se mai lăsa pradă mâhnirii. 

— Vedeţi, domnule Samuel, urmă ea, asta îi ziceam 
alaltăieri. Se va simţi tare singur. Nu e cu putinţă altfel, 
domnule; însă ar trebui să caute să-şi facă curaj, căci, vai, 
sunt sigură că noi îi deplângem din suflet pierderea şi 
suntem gata să facem ce-om putea pentru el. Nu există în 
viaţă o nenorocire oricât de mare, domnule Samuel, care să 
nu poată fi dreasă, şi asta mi-o spunea o persoană foarte 
demnă când mi-a murit bărbatul. 

Aici femeia, punându-şi mâna la gură, tuşi din nou şi-l privi 
pe d. Weller cu dragoste. 

— Pentru că acum nu-mi arde să convirsez, cocoană, fii te 
rog bună şi retrage-te! spuăe vizitiul cu voce gravă şi 
răspicată. 


— Bine, bine, domnule Weller, răspunse femeia durdulie. 
Să ştiţi, însă, că nu v-am vorbit decât din bunătate de suflet. 
— Se prea poate, cocoană, replică d. Weller. Samivel, du-o 

pe doamna şi închide uşa după ea. 

Bucătăreasa grăsulie înţelese aluzia, căci părăsi camera 
fără zăbavă şi trânti cu putere uşa în urma ei. 

Atunci d. Weller-senior, recăzând pe scaun, cu fruntea 
asudată, spuse: 

— Sammy, dacă aş rămâne aici, singur, o săptămână - 
numai o săptămână, băiatule - sunt sigur că femeia asta m- 
ar lua cu de-a sila. 

— Ce! Ţine aşa de mult la dumneata? întrebă Sam. 

— Dacă ţine la mine! mormăi părintele; nu poci să scap de 
ea. De-aş stătea într-o ladă de fier încuiat cu-o broască 
patentă, ea tot ar răzbi să ajungă până la mine, Sammy. 

— E grozav să aibă cineva atâta căutare! observă Sam 
zâmbind. 

— Eu nu mă fudulesc deloc, Sammy, replică d. Weller 
răscolind înverşunat focul cu vătraiul. Dar nu mai poci. De 
asta trebuie să fug din casa mea. Abia îşi dăduse sufletul 
biata mumă-ta vitregă, şi o bătrână îmi trimese un borcan 
cu dulceaţă; alta, un borcan cu peltea; alta mi-a adus 
singură un ulcior cu ceai de muşeţel făcut de mâna ei. 

D. Weller se opri plin de dezgust şi, privind în juru.-i, 
adăugă în şoaptă: 

— Şi toate era văduve, Sammy; toate, afară de aia cu 
muşeţelul, care era o tânără domnişoară de cinzeci şi trei 
de ani. 

Sam aruncă părintelui său o uitătură comică iar bătrânul, 
după ce sfărâmă o bucată mare de cărbune îndărătnic, cu o 
mutră aşa de răzbunătoare şi încruntată, de parcă ar fi fost 
capul uneia din văduvele amintite mai sus, glăsui: 

— Pe scurt, Sammy, nu mă simt nicăieri mai la adăpost 
decât pe capra mea. 

— Cum de te simţi pe capră mai la adăpost decât în altă 
parte? îl întrerupse Sam. 


— Pentru că un vizitiu e o fiinţă privelegeată, lămuri d. 
Weller privindu-şi fiul ţintă. Pentru că un vizitiu poate să 
facă, fără să-l bănuiască nimeni, ce nu poate să facă 
altcareva; pentru că un vizitiu poate să stea cot la cot cu 
oricâte femei, cale de optzeci de mile, fără ca nimeni să-şi 
închipue vreodată că el ar avea poftă să se însoare cu 
vreuna. Care alt om poate să zică la fel, Sammy? 

— Într-adevăr, ai dreptate, răspunse Sam. 

— Dacă jupânul tău era vizitiu, raţionă d. Weller, crezi tu 
că juraţii îl osândea? Închipuindu-ne că lucrurile ajungeau 
până acolo, ei n-ar fi cutezat, băiatule. 

— De ce nu? întrebă Sam oarecum în zeflemea. 

— De ce nu? Pentru că ar fi fost împotriva conşteinţei lor. 
Un vizitiu adevărat e ca o verigă de lanţ între burlăcie şi 
căsnicie; toţi oamenii cu scaun la cap ştie asta. 

— Poate vrei să spui că ei e favoriţii lumii şi că nimeni nu-i 
trage pe sfoară? întrebă Sam. 

D. Weller-senior încuviinţă din cap. 

— Cum de s-a ajuns la asta, nu poci ca să-ţi spui, reluă 
bătrânul. De ce vizitiii de diligenţă are pe vino-ncoa, de ce li 
se scurge ochii femeilor după ei şi, aş putea pentru ca să 
zic, le cade la picioare... orişice femeie în orişice oraş pe 
unde trece ei... zău că nu ştiu; ştiu numai că aşa este.E o 
regulă a naturii... un dispensar, cum avea obiceiul să zică 
biata mumă-ta vitregă, Dumnezeu s-o ierte. 

— O dispensă, vrei să spui, observă Sam îndreptându-l pe 
bătrânul domn. 

— Fie, Samivel, o dispensă, dacă aşa-ţi place mai mult ţie; 
eu îi zic dispensar, că aşa scrie acolo unde se dă pe gratis 
doftorii cu sticla ta; asta-i. 

Spunând acestea, d. Weller îşi îndopă şi-şi aprinse pipa din 
nou; apoi, luând iarăşi o mină îngândurată, continuă 
precum urmează: 

— De aceea, băiatule, cum nu văz rostul precum ca să 
rămân aici să fiu însurat cu de-a sila, şi cum nu vreau nici să 
mă despart de cei mai simpiatici membri ai societăţii, m-am 


hotărât să mă urc, Sammy, iarăşi pe capra Nerăsturnatei şi 
să tnag la Sălbăticuţa, unde mă simt în apele mele. 

— Şi cu dugheana cum rămâne? întrebă Sam. 

— Dugheana, Samivel, şi tot ce ţine de ea, clientela, marfa, 
o să fie vândute prin bună învoială şi, aşa cum mamă-ta 
vitregă a lăsat cu limbă de moarte, din banii căpătaţi la 
vânzare, două sute de lire sterline le pune pe numele tău 
în... Cum le zice la şmecheriile alea? 

— Ce şmecherii? 

— Chestiile care umblă mereu în sus şi-n jos prin centru. 

— Omnibuze? 

— Pe naiba... nu, chestiile care se mişcă mereu şi se 
amestecă, într-un fel ori altul, cu datoria naţională, cu 
belelele de cescuri şi câte şi mai câte. 

— Aha, fondurile publice. 

— Da, fundurile publice. Două sute de lire sterline care o 
să fie băgate pentru tine în funduri, cu patru şi jumătate la 
sută venit, Sammy. 

— Foarte drăguţ din partea babacei că s-a gândit la mine, 
şi-i sunt foarte îndatorat. 

— Restul o să-l bag pe numele meu şi, când plec în 
călătoria a mare, o să ţi se cuvină tot ţie. Vezi numai să nu 
cheltuieşti totul dintr-odată, bâiatule, şi ia seama să nu 
dibuiască vreo văduvă că ai părăluţe; că atunci, s-a zis cu 
tine. 

După ce-i deschise ochii în felul acesta, d. Weller îşi reluă 
pipa cu o atitudine mai senină, spiritul său fiind în aparenţă 
mult uşurat de destăinuirea acestor lucruri. 

— Bate cineva la uşă, spuse Sam. 

— Lasă-i să bată, răspunse părintele cu demnitate. 

Sam făcu precum i se ceruse. Se auzi încă o bătaie, apoi 
alta, pe urmă o lungă serie de bătăi; Sam întrebă de ce nu 
era admisă persoana care bătea. 

— Sst! murmură d. Weller cu aer temător; n-o lua în 
seamă, Sammy, poate că e o văduvă. 


După câtva timp, nevăzutul musafir, văzând că nu se 
sinchisea nimeni de dânsul, se încumetă să întredeschidă 
uşa spre a arunca o ochire în încăpere. Nu un cap de 
femeie se ivi prin deschizătură, ci pletele negre şi faţa 
roşiatică a d-lui Stiggins. 

Domnului Weller îi căzu pipa din mână. 

Cuviosul domn căscă uşa cu o mişcare aproape 
imperceptibilă, până ce deschizătura fu îndeajuns de largă 
ca să permită trecerea corpului său uscăţiv, apoi se strecură 
în odaie şi închise uşa cu grijă, fără să facă zgomot. 
Înturnându-se spre Sam, îşi înălţă ochii şi mâinile spre 
tavan, ca semn al mâhnirii nespuse ce-i pricinuise 
nenorocirea căzută asupra familiei; apoi duse jilţul cel mare 
într-un colţ, lângă foc, ca de obicei şi aşezându-se pe 
marginea scaunului scoase din buzunar o batistă mare, 
cafenie, pe care o aplică la ochi. 

În răstimp, d. Weller rămăsese pe scaun, cu ochii holbaţi, 
cu mâinile înfipte pe genunchi, întreaga lui ţinută 
exprimând cea mai copleşitoare uimire. Aşezat în faţa lui, 
Sam aştepta în tăcere, cu o curiozitate aprinsă, sfârşitul 
scenei. 

D. Stiggins ţinu câteva minute batista cafenie la ochi, 
gemând totodată în chip cuviincios. Pe urmă, biruindu-şi cu 
o sforţare aprigă, starea sufletească, băgă batista în 
buzunar şi se încheie; după care, aţâţă focul, îşi frecă 
mâinile şi se uită la Sam. 

— O, tinere prieten, declară d. Stiggins rupând tăcerea cu 
o voce foarte înceată; ce năpastă! 

Sam dădu uşor din cap. 

— Şi pentru omul mâniei! adăugă d. Stiggins. Poate face să 
sângereze şi inima vasului. 

Lui Sam i se păru că-l aude pe părintele său murmurând 
ceva cu privire la un nas al vasului care ar putea şielsă 
sângereze; însă d. Stiggins nu-l auzi. 

— Nu ştii, tinere, dacă dânsa a lăsat ceva pentru 
Emmanuel? întrebă în şoaptă cucernicul apropiindu-şi 


scaunul de Sam. 

— Cine-i ăsta? întrebă Sam. 

— Capela, replică d. Stiggins, capela noastră... staulul 
nostru, domnule Samuel. 

— N-a lăsat nimic pentru staul, nici pentru păstor, nici 
pentru animale şi nici pentru dulăi, răspunse Sam cu ton 
hotărât. 

D. Stiggins îl privi pe Sam cu viclenie, aruncă o privire 
bătrânului domn care închisese ochii ca şi cum adormise şi, 
apropiind şi mai mult scaunul de Sam, îi zise: 

— Nici pentru mine, domnule Samuel? 

Sam clătină din caip. 

— Îmi pare că trebuie să fi lăsat ceva, spuse Stiggins 
devenind palid atâta cât îi era cu putinţă. Gândeşte-te bine, 
domnule Samuel, nici o amintire mică? 

— Nici măcar cât preţul umbrelei dumitale învechite, 
replică Sam. 

— Poate că, reluă şovăitor d. Stiggins după câteva minute 
de profundă gândire, poate că m-a recomandat grijii omului 
mâniei, domnule Samuel... 

— Se prea poate, după câte mi-a apus el, glăsui Sam. Îmi 
vorbea adineauri de dumneata. 

— Adevărat?! exclamă d. Stiggins venindu-i inima la loc. 
Ah, nădăjduiesc că s-a schimbat! Vom putea să trăim acum 
foarte bine laolaltă, domnule Samuel. Am să pot purta de 
grija avutului său, după plecarea dumitale; multă grijă, 
crede-mă. 

Scoţând din adâncul pieptului un oftat lung, d. Stiggins se 
opri în aşteptarea unui răspuns. Sam clătină din cap, iar d. 
Weller scoase un sunet neobişnuit care nu era nici geamăt, 
nici grohăit, nici mormăit, nici hârâit, ci ceva asemănător, 
într-o oarecare măsură, cu toate patru. 

Încurajat de sunetul pe care îl tălmăci ca un semn de 
remuşcare sau de căinţă, d. Stiggins privi în juru-i, îşi frecă 
mâinile, plânse, zâmbi, plânse din nou; pe urmă, străbătând 
încetişor odaia, luă un pahar de pe o poliţă bine cunoscută 


aflată într-un colţ şi puse cu gravitate patru bucăţi de zahăr 
înăuntru. După aceea, privi din nou în juru-i, oftă lugubru, 
intră tiptil în prăvălie şi, înapoindu-se cu paharul plin pe 
jumătate cu rom de ananas, se apropie de oala cu apă care 
susura zglobie pe sobă, amestecă grogul, îl clătină, îl gustă, 
se aşeză, sorbi o înghiţitură prelungă din amestec şi se opri 
să-şi tragă răsuflarea. 

D. Weller bătrânul, care continuase să facă diferite sforţări 
înfricoşătoare pentru a părea că este adormit, nu crâcni cât 
ţinură aceste operaţii, însă când d. Stiggins se opri să-şi 
tragă răsuflarea, se năpusti asupră-i, îi smulse paharul din 
mână, îi zvârli în faţă restul grogului, aruncă paharul în 
grătarul sobei şi, apucându-l pe cucernicul gentleman de 
guler, începu, în culmea furiei, să-i care lovituri de picior în 
spate, însoţind fiecare aplicare a cizmei cu violente şi 
incoerente anateme asupra persoanei d-lui Stiggins, în 
legătură cu mădularele, ochii şi trupul lui. 

— Sammy, strigă d. Weller, aşează-mi pălăria mai bine pe 
cap! 

Ca fiu supus, Sam înfundă pălăria, cu fâşia lungă de 
zăbranic pe capul tatălui său, şi bătrânul domn se porni să-i 
tragă lui Stiggins la picioare în spate cu şi mai multă râvnă 
decât până atunci, goni după el prin prăvălie, pe coridor, 
prin uşa de la stradă şi ajunse chiar în stradă - loviturile de 
picior continuând tot lungul drumului cu o înverşunare mai 
degrabă sporită decât scăzută, la fiecare ridicare a cizmei. 

Era un spectacol frumos şi desfătător să-l vezi pe omul cu 
nasul roşu, care bâţâia de frică din toate mădularele, 
frângându-se sub strânsoarea d-lui Weller, în timp ce 
izbiturile de picior se perindau furioase. Dar interesul spori 
când d. Weller, după o luptă grozavă, vâri capul d-lui 
Stiggins într-un jgheab cu apă pentru cai, şi-l ţinu acolo 
până-l înnăbuşi aproape. 

— Na! spuse el însfârşit, îngăduind cuviosului să-şi scoată 
capul din jgheab şi punându-și toată energia într-o ultimă 
lovitură. Mai trimite-mi aici câţiva din păstorii voştri leneşi, 


ca să-i fac piftie şi să-i bag în apă. Sammy, ia-mă de braţ şi 
toarnă-mi un pahar cu brandy; mi s-a tăiat răsuflarea, 
băiatule. 

CAPITOLUL LIII. 

Cuprinzând ieşirea finală a d-lor Jingle şi Job Trotter, 
dimpreună cu o mare dimineaţă de afaceri în Gray's Inn 
Square, terminată prin două bătăi în uşa d-lui Perker. 

Când, după atente pregătiri şi numeroase încredinţări că 
nu avea cel mai mic motiv să fie descurajată, d. Pickwick îi 
comunică Arabellei rezultatul puţin satisfăcător al vizitei 
sale la Birmimgham, Arabella izbucni în lacrimi şi se plânse 
în termeni mişcători că ea este cauza nefericită a 
înstrăinării dintre tată şi fiu. 

— Dragă copilă, spuse d. Pickwick cu bunătate, nu eşti 
câtuşi de puţin dumneata vinovată. Era cu neputinţă să 
prevedem că bătrânul Winkle va fi aşa de categoric 
împotriva căsătoriei fiului său. Sunt sigur, adăugă el privind 
chipul drăgălaş al fetei, că nici nu bănuieşte plăcerea pe 
care i-o refuză. 

— O, dragă domnule Pickwick, ce vom face dacă el 
continuă să fie supărat pe noi? întrebă Arabella. 

— Vom aştepta cu răbdare să se răzgândească, dragă 
copilă! replică d. Pickwick, vesel. 

— Dar, dragă domnule Pickwick, ce se va întâmpla cu 
Nathaniel dacă părintele său îi retrage sprijinul? stărui 
Arabella. 

— În cazul acesta, micuța mea, mă prind că va găsi un alt 
prieten care să-l ajute pentru a-şi croi drum în lume. 

Tâlcul răspunsului nu era îndeajuns deghizat pentru ca 
Arabella să nu-l priceapă; de aeeea, aruncându-şi braţele 
pe după gâtul d-lui Pickwick, îl îmbrăţişa drăgăstoasă şi 
plânse şi mai tare. 

— Haide-haide! spuse el luându-i mâinile; vom mai aştepta 
câteva zile şi vom vedea dacă bătrânul scrie sau dacă dă 
vreun alt răspuns la comunicarea soţului dumitale. Dacă nu 
primim veşti, am în minte o duzină de planuri, dintre care 


unul singur ar ajunge spre a vă face fericiţi pe dată. Aşa, 
draga mea, aşa! 

Spunând acestea, d. Pickwick strânse apoi blând mâna 
Arabellei şi o pofti să-şi şteargă lacrimile ca să nu-l 
necăjească pe soţul ei. Numaidecât tânăra femeie, care era 
făptura cea mai mică şi mai bună din lume, îşi băgă batista 
în poşetă, iar când d. Winkle veni, găsi pe figura ei acelaşi 
grațios zâmbet şi aceleaşi priviri scânteietoare care-l 
captivaseră de la început. 

„O situaţie dureroasă pentru ambii tineri, gândi d. 
Pickwick îmbrăcându-se a doua dimineaţă. Am să mă duc la 
Perker să-l consult în privinţa aceasta.” 

Deoarece mai era îmboldit să meargă, neîntârziat, în 
Gray's Inn Square, şi de dorinţa vie de a aranja socotelile 
băneşti cu inimosul avocat, dejună în grabă şi-şi înfăptui 
intenţiile cu atâta repeziciune, că orologiul nu sunase încă 
orele zece când ajunse în Grayi's Inn. Mai erau încă zece 
minute până la zece când începu să urce scara care ducea 
la cancelaria lui Perker. Secretarii nu sosiseră încă, aşa că 
se aşeză la fereastră privind afară, ca să-şi mai treacă 
vremea. 

Lumina înviorătoare a unei dimineţii frumoase de 
Octombrie părea că înveseleşte puţin până şi casele vechi, 
murdare, iar câteva ferestre prăfuite erau parcă voioase, 
graţie razelor soarelui care sclipeau pe ele. Secretarii, 
venind prin diferite porţi, dădeau buzna pe rând în 
grădiniţă şi, privind orologiul cel mare, îşi micşorau sau îşi 
sporeau viteza, după ora la care biroul lor urma să se 
deschidă, oamenii de la orele nouă şi jumătate devenind 
deodată foarte zoriţi, iar domnii de la zece recăzând într-o 
încetineală aristocratică. Orologiul sună orele zece, şi 
secretarii se grăbeau şi mai mult, fiecare mai asudat decât 
predecesorul său. Zgomotele uşilor descuiate şi pe urmă 
deschise răsuna pretutindeni; capete se iveau, ca prin 
farmec, la ferestre. Uşierii îşi ocupau locul; femeile de 
serviciu, în galenţi, se retrăgeau repede; poştaşul alerga 


din casă în casă şi întregul stup al oamenilor legii se arăta 
în plină frământare. 

— Foarte devreme aţi venit, domnule Pickwick, rosti un 
glas în spatele lui. 

— A, domnul Lowten! exclamă d. Pickwick întorcându-se şi 
recunoscându-şi vechea cunoştinţă. 

— E straşnic de cald când mergi, nu-i aşa? reluă Lowten 
scoțând din buzunar o cheie de siguranţă, prevăzută cu un 
fel de dop ca s-o păzească de praf. 

— S-ar părea că vi-e tare cald, spuse d. Pickwick zâmbind 
secretarului roşu ca un rac. 

— Pot să spun că am venit cam iute, răspunse Lowten. Era 
nouă şi jumătate când am traversat Poligonul; deoarece am 
sosit însă înaintea lui, nu-mi mai pasă. 

Consolat de gândul acesta, d. Lowten scoase dopul de la 
cheie, deschise uşa, puse din nou dopul, apoi cheia la loc în 
buzunar, culese scrisorile pe care poştaşul le băgase în 
cutie şi-l introduse pe d. Pickwick în cabinet. Aici, cât ai 
clipi, se dezbrăcă de haină, scoase dintr-un pupitru şi 
îmbrăcă un veştmânt uzat, îşi agăţă pălăria, scoase câteva 
foi de hârtie groasă şi sugativă din diferite teancuri şi, 
punându-şi condeiul la ureche, îşi frecă mâinile cu aer 
foarte satisfăcut. 

— Domnule Pickwick, iată-mă în mare ţinută! Mi-am pus 
fracul de birou, am scos hârtia, aşa că el poate să vină acum 
oricât o vrea de repede. N-aveţi o priză de tabac? 

— Din păcate, n-am, răspunse d. Pickwick. 

— Îmi pare rău, rosti Lowten. Nu e nimic; mă duc după o 
sticlă cu sifon. N-am ceva deosebit în ochi, domnule 
Pickwick? 

Personajul rugat să examineze de la oarecare distanţă 
ochii d-lui Lowten îşi exprimă părerea că nu aveau nimic 
neobişnuit în ei. 

— Mă bucur foarte mult, declară Lowten. Am făcut-o lată, 
azi noapte, la Butucul, şi nu mă prea simt în apele mele 


acum. Ascultaţi, Perker se ocupă de afacerea 
dumneavoastră? 

— Ce afacere? Cheltuielile pentru doamna Bardell? 
întrebă d. Pickwick. 

— Nu, e vorba de clientul pentru care am plătit datoriile la 
Banca de Scont, în contul dumneavoastră. Urmează să fie 
scos din închisoare şi trimis la Demerara. 

— A, domnul Jingle! exclamă cu însufleţire d. Pickwick. Ei, 
ce e? 

— S-a aranjat totul, răspunse Lowten ascuţindu-şi pana. 
Agentul din Liverpool a spus că se simţea îndatorat faţă de 
dumneavoastră pentru că l-aţi ajutat în multe rânduri, pe 
când vă ocupați de afaceri, aşa că-l va lua cu plăcere în 
urma recomandaţiei dumneavoastră. 

— Foarte bine, răspunse d. Pickwick; sunt încântat. 

— Dar, urmă Lowten zgâriind altă pană cu dosul 
briceagului, înainte de a o ascuţi, ce papă-lapte e celălalt? 

— Care celălalt? 

— Eh, servitorul sau prietenul... ştiţi... Trotter. 

— Hm, eu am gândit todeauna contrariul despre el! spuse 
d. Pickwick zâmbind. 

— Şi eu la fel, atâta cât mi-am putut da seama. Cum se 
poate înşela omul! Ce-aţi zice dacă ar merge şi el la 
Demerara? 

— Cum? Ar renunţa la ce i se oferă aci?! exclamă d. 
Pickwick. 

— A privit ca pe-un fleac oferta de optsprezece şilingi pe 
săptămână pe care i-o oferea Perker, cu perspectiva 
avansării dacă se poartă bine. Zice că nu-l poate părăsi pe 
celălalt. L-a convins pe Perker să scrie din nou şi i s-a găsit 
ceva pe aceeaşi proprietate... mai puţin avantajos decât ar 
obţine un puşcăriaş în New South Wales dacă s-ar prezenta 
în faţa tribunalului cu haine noi. 

— Ce nebunie! exclamă d. Pickwick cu ochi strălucitori; ce 
nebunie! 


— O, mai mult decât nebunie: e josnicie adevărată, precum 
vedeţi, replică Lowten cu dispreţ în timp ce-şi ascuţea pana. 
Zice că el e singurul prieten pe care l-a avut vreodată şi că-i 
este ataşat, şi aşa mai departe. Prietenia e desigur un lucru 
foarte bun în felul ei. De exemplu, după grogul nostru, noi 
suntem toţi prieteni foarte buni, la Butucul, unde fiecare îşi 
plăteşte ce-a consumat. Dar dracu' să mă ia dacă m-aş băga 
în foc pentru cineva. Un om nu trebuie să aibă decât două 
ataşamente: unul pentru sine, altul pentru femei; asta-i 
părerea mea; haha! 

D. Lowten încheie printr-un zgomotos hohot de râs, pe 
jumătate voios, pe jumătate în bătaie de joc, dar care fu 
curmat de tropăitul paşilor lui Perker pe scară. Auzindu-l că 
se apropie, secretarul se repezi la scăunelul lui cu o 
sprinteneală deosebită şi începu să scrie plin de sârg. 

Salutările între d. Pickwick şi consilierul său legal fură 
cordiale şi călduroase, dar clientul abia se întinsese în jilţul 
avocatului, când se auzi o bătaie la uşă şi o voce întrebă 
dacă d. Perker era acolo. 

— Ascultă, spuse omuleţul, e unul din vagabonzii noştri... 
Jingle în persoană, scumpe domn. Vrei să-l vezi? 

— Ce părere ai? întrebă d. Pickwick şovăind. 

— Eu cred că ar fi bine. Hai, domnule... cutare... intră. 

Răspunzând familiarei invitaţii, Jingle şi Job Trotter intrară 
în cameră; dar, dând cu ochii de d. Pickwick, se opriră 
încurcaţi. 

— Hei, îl recunoaşteţi pe dumnealui? întrebă Perker. 

— Avem motive temeinice pentru asta, replică Jingle 
înaintând. Domnule Pickwick... foarte îndatoraţi... salvat 
viaţa... făcut om din mine... N-o să vă pară rău niciodată, 
domnule. 

— Sunt încântat să te aud glăsuind astfel, răspunse d. 
Pickwick. Arătaţi mult mai bine. 

— Mulțumită dumneavostră, domnule... mare schimbare... 
Închisoarea majestăţii sale... nesănătoasă... foarte, zise 
Jingle clătinând din cap. 


Era îmbrăcat curăţel, ca şi Job, care stătea în picioare 
dinapoia lui, aţintindu-l pe d. Pickwick cu o înfăţişare 
încremenită. 

— Când se duc la Liverpool? întreabă d. Pickwick 
adresându-se mai mult lui Perker. 

— Astă seară, domnule, la şapte, declară Job înaintând un 
pas; cu diligenţa cea mare pe care o luăm din centru, 
domnule. 

— Locurile sunt reţinute? 

— Da, domnule. 

— Şi eşti hotărât de-a binelea să pleci? 

— Da, domnule. 

— Cât priveşte echiparea lui Jingle, care era absolut 
necesară, spuse Perker adresându-se cu glas tare d-lui 
Pickwick, mi-am asumat grija să-i rețin la trei luni, din 
salariu, pe timp de un an, câte o sumă mică, sprea ne 
înapoia banii pe care a trebuit să-i avansăm. Dezaprob 
categoric să faceţi ceva în ceea ce-l priveşte. 

— Desigur, întrerupse Jingle cu tărie. Minte limpede... om 
de lume... are dreptate... toată dreptatea. 

— Despăgubindu-i creditorii, scoţându-i hainele lăsate 
amanet, hrănindu-l în închisoare, plătind preţul călătoriei, 
continuă Perker fără să se sinchisească de observaţia lui 
Jingle, aţi pierdut peste cincizeci de lire sterline... 

— Nu sunt pierdute! strigă Jingle cu aprindere, le 
plătesc... Voi munci ca un cal... pun la ciorap... leţcaie cu 
leţcaie... Frigurile galbene, poate... n-ai ce le face... altfel... 

Jingle se opri, izbi cu putere în fundul pălăriei, îşi trecu 
mâna peste ochi şi se aşeză. 

— Vrea să spună, adăugă Job înaintând câţiva paşi, că 
dacă nu-l răpun frigurile galbene, va înapoia toţi banii. Dacă 
trăieşte, se va ţine de cuvânt, domnule Pickwick; îmi pun 
mâna în foc. Sunt sigur că se va ţine de cuvânt, domnule, 
repetă Job cu multă energie; fac jurământ. 

— Bine-bine, zise d. Pickwick; pentru a opri înşiruirea 
binefacerilor sale, adresase micului avocat o sumedenie de 


semne pe care acesta se îndărătnicise să nu le observe. Te 
sfătuiesc numai să joci mai moderat cricket, domnule Jingle, 
şi să nu reiei cunoştinţa cu sir Thomas Blazo. În felul acesta, 
nu mă îndoiesc că-ţi vei păstra sănătatea. 

D. Jingle zâmbi auzind gluma, dar în acelaşi timp avea 
aerul încurcat; de aceea d. Pickwick schimbă pe loc 
subiectul, spunând: 

— Ştii cumva ce a devenit unul din prietenii dumitale, un 
nenorocit pe oare l-am văzut la Rochester? 

— Jemmy lugubrul? întrebă Jingle. 

— Da. 

— Mare pehlivan... declară Jingle clătinând din cap; om 
ciudat, maestru în şarlatanii... frate cu Job. 

— Frate cu Job?! exclamă d. Pickwick. Ei da, acum când 
mă uit mai de aproape, găsesc asemănarea. 

— Totdeauna s-a spus că semănăm unul cu altul, rosti Job 
cu un grăunte de viclenie care stătea la pândă în colţul 
ochilor lui; decât, eu eram o fire serioasă, cum el niciodată 
n-a fost. A emigrat în America, domnule, ca să se simtă la 
largul lui, pentru că aici mereu erau pe urmele lui. N-am 
mai auzit de atunci nimica despre el. 

— Îmi explic, astfel, de ce n-am primit „pagina din romanţa 
vieţii reale” pe care mi-o făgăduise într-o dimineaţă pe 
podul din Rochester unde medita parcă la o sinucidere, 
spuse Pickwick zâmbind. Nu mai e nevoie să întreb dacă 
purtarea lui era naturală sau prefăcută. 

— Ştia să se prefacă în toate chipurile, domnule, şi trebuie 
să vă consideraţi foarte fericit că aţi scăpat aşa de uşor. 
Apropiindu-vă mai mult de el, ar fi fost pentru 
dumneavoastră o cunoştinţă şi mai primejdioasă decât... Job 
se uită la Jingle, şovăi şi adăugă în cele din urmă: Decât... 
decât... eu însumi... 

— Ştii că familia dumitale făgăduia mult, domnule Trotter? 
glăsui micul avocat sigilând o scrisoare pe care o scrisese 
atunci. 

— Adevărat, domnule, mult. 


— Nădăjduiesc că ai s-o faci de ruşine, urmă Perker 
râzând. Dă scrisoarea asta agentului, când ai să ajungi la 
Liverpool, şi permiteţi-mi să vă sfătuiesc, domnilor, să nu fiţi 
prea isteţi în Indiile de Vest. Dacă pierdeţi prilejul acesta, 
veţi merita cu vârf şi îndesat să fiţi spânzurați amândoi, 
după cum nădăjduiesc dealtminteri c-o să fiţi. Acum puteţi 
să mă lăsaţi singur cu domnul Pickwick, căci mai avem şi 
alte lucruri de discutat şi vremea este scumpă. 

Spunând acestea, Perker privi uşa cu dorinţa vădită ca 
vorbele de despărţire să fie cât mai scurte. 

Fură destul de scurte, într-adevăr, din partea lui Jingle. El 
mulţumi prin câteva cuvinte precipitate micului avocat 
pentru bunătatea şi graba de a-l ajuta; apoi, întorcându-se 
spre binefăcătorul său, rămase câteva clipe nemişcat, 
neştiind, parcă, ce să facă sau ce să spună. Job Trotter îl 
scoase din încurcătură căci, după ce adresă d-lui Pickwick 
un salut umil şi recunoscător, îşi apucă încetişor prietenul 
de braţ şi-l scoase din odaie. 

— Vrednică pereche! spuse Perker când uşa se închise în 
urma lor. 

— Nădăjduiesc că au să devină, replică d. Pickwick. Ce 
părere ai? Sunt oarecare şanse de îndreptare pe calea 
bună? 

Perker înălţă din umeri cu îndoială, însă observând 
îngrijorarea şi dezamăgirea d-lui Pickwick, răspunse: 

— Neapărat o şansă este: nădăjduiesc că ea va fi bună. 
Acum sunt pocăiţi; dar, precum ştii, au încă amintirea 
proaspătă a suferințelor recente. Ce vor face când ea se va 
fi şters? E o problemă pe care nici dumneata, nici eu n-o 
putem rezolva. Totuşi, scumpe domn, adăugă punând mâna 
pe umărul d-lui Pickwick, fapta dumitale este deopotrivă de 
onorabilă, oricare va fi rezultatul. Las capetelor mai iscusite 
grija să hotărască dacă bunăvoința aceea - aşa de 
clarvăzătoare şi prudentă, ce se exercită rar de tot ca nu 
cumva cel care o exercită să fie înşelat şi astfel rănit în 
amorul său propriu - e o caritate reală sau numai o 


contrafacere de ochii lumii. Dar chiar dacă băieţii aceştia ar 
săvârşi mâine o spargere, părerea mea asupra purtării 
dumitale va fi la fel de bună. 

După ce făcu observaţiile acestea, cu mai multă însufleţire 
şi seriozitate decât e în firea avocaţilor, Perker îşi apropie 
scaunul de birou şi ascultă istorioara d-lui Pickwick cu 
privire la încăpăţânarea bătrânului domn Winkle. 

— Dă-i un răgaz de-o săptămână, spuse Perker clătinând 
profetic din cap. 

— Crezi că va ceda? 

— O, sigur, altminteri va trebui să încercăm prin a folosi 
mijloacele de convingere ale tinerei doamne şi, oricare altul 
afară de dumneata, aşa ar fi început. 

D. Perker luă cu diverse strâmbături comice ale figurii o 
priză de tabac în cinstea puterii de convingere a tinerelor 
doamne, când se auzi în biroul de alături un murmur de 
întrebări şi răspunsuri; după care Lowten bătu la uşa 
cabinetului. 

— Intră! strigă omuleţul. 

Secretarul intră şi închise uşa după sine, misterios. 

— Ce e? îl întrebă Perker. 

— Cineva doreşte să vorbească cu dumneavoastră, 
domnule. 

— Cine? 

Lowten se uită la d. Pickwick şi tuşi. 

— Cine întreabă de mine? Nu poţi să vorbeşti, domnule 
Lowten? 

— Ei cine, domnule? E Dodson, şi Fogg este cu el, 
răspunse Lowten. 

— Phii! exclamă omuleţul uitându-se la ceas; le-am dat 
întâlnire pentru dimineaţa asta la unsprezece şi jumătate, 
ca să lichidez chestiunea dumitale, Pickwick. Am făgăduit că 
le plătim, iar ei au şi venit cu chitanţa. Situaţia e foarte 
delicată, scumpe domn. Ce-ai să faci dumneata? Vrei să 
treci în odaia de alături? 


Odaia de alături fiind tocmai aceea în care se găseau d-nii 
Dodson şi Fogg, d. Pickwick răspunse că voia să rămână pe 
loc, dat fiind că d-nii Dodson şi Fogg aveau motive de a se 
simţi ruşinaţi arătându-se în faţa lui, dar că el putea să-i 
privească în ochi - împrejurare de care, cu înflăcărare şi 
dând semne de mare indignare, îl rugă stăruitor pe d. 
Perker să ia la cunoştinţă. 

— Prea bine, scumpe domn, prea bine! replică d. Perker. 
Îţi voi spune numai că, dacă te aştepţi ca Dodson sau Fogg 
să pară oarecum ruşinaţi sau să se sfiască, privindu-te pe 
dumneata, sau pe oricine altul în obraz, eşti omul cel mai 
optimist pe care l-am întâlnit vreodată. Pofteşte-i, domnule 
Lowten. 

D. Lowten dispăru, zâmbind; şi, revenind îndată, îi 
introduse pe asociaţi precum se cuvenea: Dodson întâi şi 
Fogg pe urmă. 

— Îmi închipui că 1-aţi mai văzut pe domnul Pickwick, 
spuse Perker înclinându-şi pana în direcţia în care se afla 
acesta. 

— Ce mai faceţi, domnule Pickwick? strigă Dodson cu voce 
zgomotoasă. 

— Vai! strigă Fogg, ce mai faceţi, domnule Pickwick? 
Nădăjduiesc că nu vă simţiţi rău? Eram sigur că vă cunosc 
figura, reluă Fogg apropiindu-şi scaunul şi privind în juru-i 
cu un zâmbet. 

D. Pickwick înclină foarte uşor capul ca răspuns la aceste 
întâmpinări apoi, văzând că Fogg scotea un teanc de hârtii 
din buzunar, se ridică şi se retrase lângă fereastră. 

— Nu e nevoie ca domnul Pickwick să se deranjeze, 
domnule Perker, spuse Fogg desfăcând şnurul roşu care 
înconjura pacheţelul şi zâmbind din nou cu şi mai multă 
amabilitate. Domnul Pickwick cunoaşte afacerea. Între noi 
nu există secrete, nădăjduiesc. Hehehe! 

— Cred că multe nu sunt, adăugă Dodson. Hahaha! 

Cei doi asociaţi se porniră pe un râs voios, aşa cum face 
deobicei cineva când este pe punctul de a primi bani. 


— Domnul Pickwick va plăti pentru dreptul de-a vedea 
totul, reluă Fogg foarte spiritual în timp ce desfăcea 
hârtiile. Totalul sumelor taxate e de o sută treizeci şi trei de 
lire sterline, şase şilingi şi patru penny, domnule Perker. 

Fogg şi Perker se îndeletniciră atunci, de zor, să compare 
acte, să cerceteze file, iar în vremea asta Dodson îi spuse d- 
lui Pickwick în chip amabil: 

— Nu-mi faceţi deloc impresia că sunteţi tot aşa de voinic 
cum eraţi ultima dată când am avut plăcerea să vă văd, 
domnule Pickwick. 

— Se poate, domnule, replică d. Pickwick, care-i 
străfulgera pe cei doi vulpoi cu priviri pline de o indignare 
înfiorătoare, dar fără să producă asupra lor cel mai uşor 
efect. Se prea poate, domnule. Am fost în ultima vreme 
necâjit şi persecutat de nişte pungaşi, domnule. 

Perker tuşi tare şi-l întrebă pe d. Pickwick dacă nu vrea să 
arunce o privire în ziarul de dimineaţă; la această 
întrebare, d. Pickwick răspunse prin refuzul cel mai 
categoric. 

— Într-adevăr, reluă Dodson, m-aş prinde că aţi fost necăjit 
în închisoare. Sunt acolo oameni curioşi. Unde aveaţi 
apartamentul, domnule Pickwick? 

— Singura mea cameră, lămuri domnul cel atât de mult 
ofensat, era pe acelaşi coridor cu cafeneaua. 

— Aha! exclamă Dodson. Este, îmi închipui, partea cea mai 
plăcută a instituţiei. 

— Foarte plăcută! replică în silă d. Pickwick. 

Domnea o atmosferă rece care, pentru cineva cu un 
temperament iritabil în aceste împrejurări, nu putea avea 
alt efect decât de a-l scoate din sărite. D. Pickwick îşi 
înfrâna furia făcând uriaşe sforţări; însă, după ce Perker 
scrise un cec pentru totalul sumei, şi când Fogg îl băgă în 
carnet, cu un zâmbet triumfător care flutura pe trăsăturile-i 
buburoase şi care se comunică deopotrivă pe figura de 
piatră a lui Dodson, el simţi că sângele clocotind de 
indignare i se urcă în obraji. 


— Haidem, domnule Dodson, spuse Fogg vârându-şi 
carnetul în buzunar şi punându-şi mânuşile; sunt la ordinele 
dumitale. 

— Foarte bine, răspunse Dodson ridicându-se; şi eu sunt 
gata. 

— Mă consider foarte fericit, urmă Fogg, pe care cecul îl 
îndulcise, mă consider foarte fericit că am avut plăcerea să 
fac cunoştinţă cu domnul Pickwick. Nădăjduiesc, domnule, 
că nu mai aveţi o părere aşa de proastă despre noi ca întâia 
oară când am avut plăcerea să vă întâlnim. 

— Nădăjduiesc că nu, adăugă Dodson cu tonul înalt al unei 
virtuţi calomniate. Cred că domnul Pickwick ne cunoaşte 
acum mai bine; oricare ar fi, însă, opinia dumneavoastră 
despre oamenii de profesia noastră, vă rog să fiţi sigur, 
domnule, că nu vă păstrez nici o pică pentru sentimentele 
pe care ati ţinut să le exprimaţi în biroul nostru de la 
Freeman's Court, Cornhill, cu ocazia la care a făcut aluzie 
asociatul meu. 

— O, nu, nu; nici eu! zise Fogg plin de mărinimie. 

— Conduita noastră, domnule, rosti Dodson, va vorbi de la 
sine şi se va justifica singură în toate prilejurile. Am fost 
mulţi ani în profesiune, domnule Pickwick, şi am fost onoraţi 
cu încrederea multor clienţi de vază. Bună ziua, domnule. 

— Bună ziua, domnule Pickwick, spuse Fogg luându-şi 
umbrela la subsuoară; apoi îşi scoase mănuşa dreaptă şi 
întinse o mână împăciuitoare domnului aceluia care era la 
capătul indignării şi care îşi vâri îndată mâinile sub 
pulpanele fracului, la spate, svârlind avocatului priviri 
încărcate de-o uimire dispreţuitoare. 

— Lowten! strigă în aceiaşi clipă d. Perker; deschide uşa! 

— Stai o secundă! spuse d. Pickwick. Vreau să vorbesc, 
Perker! 

— Scumpe domn, te rog, ajunge în privinţa asta! îl 
întrerupse micul avocat care, tot timpul, fusese într-o stare 
de temere nervoasă. Te implor, domnule Pickwick... 


— Domnule, reluă d. Pickwick cu aprindere, nu vreau să 
mi se impună tăcere! Domnule Dodson, mi-ai adresat câteva 
observaţii... 

Dodson se întoarse, îşi înclină uşor capul şi zâmbi. 

— Mi-ai adresat câteva observaţii, repetă d. Pickwick cu 
răsuflarea aproape tăiată, iar asociatul dumitale mi-a întins 
mâna şi amândoi aţi luat faţă de mine un ton de 
generozitate şi mărinimie; aceasta este culmea unei 
neruşinări la care nu mă aşteptam nici măcar din partea 
dumneavoastră. 

— Cum, domnule?! exclamă Dodson. 

— Cum, domnule?! repetă Fogg. 

— Ştiţi că am fost victima comploturilor dumneavoastră 
perfide? Ştiţi că eu sunt omul pe care l-aţi întemnițat şi 
jefuit? Ştiţi că sunteţi avocaţii reclamantei în procesul 
Bardell şi Pickwick? 

— Da, domnule, ştim, declară Dodson. 

— Fireşte că ştim, domnule, adăugă Fogg bătându-se 
peste buzunar - poate întâmplător. 

— Văd că vă amintiţi asta cu satisfacţie, reluă d. Pickwick 
încercând, pentru prima dată în viaţa sa, însă fără nici o 
izbândă, să dea drumul unei hohotiri batjocoritoare de râs. 
Măcar că de multă vreme ardeam de nerăbdare să vă spun 
în termeni limpezi şi precişi, părerea mea despre 
dumneavoastră, aş fi lăsat să treacă chiar şi acest prilej, din 
consideraţie pentru dorinţele prietenului meu Perker, dacă 
nu m-ar fi împiedicat tonul ce nu poate fi scuzat, în care mi- 
aţi vorbit şi familiaritatea dumneavoastră neobrăzată. Spun 
familiaritate neobrăzată, domnule! repetă d. Pickwick 
întorcându-se spre Fogg cu o aprindere ce-l făcu pe acesta 
să bată cât mai repede în retragere până la uşă. 

— Ia seama, domnule! strigă Dodson care, deşi mai înalt şi 
mai gras decât cei de faţă, se adăpostise cu prudenţă 
dinapoia lui Fogg şi care vorbea peste capul tovarăşului său 
cu o figură foarte palidă. Lasă-te atacat, domnule Fogg; nu-i 
răspunde la lovituri cu nici un chip. 


— Nu, nu, n-am să-i răspund! spuse Fogg retrăgându-se 
ceva mai mult, spre uşurarea vădită a asociatului său care 
ajunsese astfel în biroul celălalt. 

— Sunteţi, continuă d. Pickwick reluând firul vorbirii sale, 
sunteţi o pereche bine potrivită de chiţibuşari mârşavi, de 
ticăloşi, de hoţi... 

— Haide, destul! îl întrerupse Perker. 

— Totul se rezumă în cuvintele astea, urmă d. Pickwick. 
Sunteţi nişte chiţibuşari mârşavi, nişte ticăloşi, nişte hoţi! 

— Bine-bine! declară Perker cât se poate de împăciuitor. 
Scumpii mei domni, a spus tot ce avea de spus. Acum vă rog 
să plecaţi. Lowten, este deschisă uşa? 

D. Lowten, care chicotea de la distanţă, răspunse 
afirmativ. 

— Haide-haide... bună ziua... bună ziua... haide, scumpii 
mei domni... Domnule Lowten, uşa! strigă omuleţul scoțând 
pe Dodson şi pe Fogg din birou. Pe aci, scumpii mei domni. 
Să terminăm, vă rog. Uşa, domnule Lowten, ce dracu! De ce 
nu-i conduci, domnule? 

— Dacă e o justiţie în Anglia, domnule, spuse Dodson 
punându-şi pălăria şi uitându-se la d. Pickwick, ai să ne 
plăteşti. 

— Sunteţi o pereche de mârşavi... 

— Nu uita că ai să plăteşti scump! strigă Fogg agitând 
pumnul. 

— Chiţibuşari! ticăloşi! Hoţi! continuă d. Pickwick fără să-l 
stânjenească amenințările ce-i erau adresate. Hoţi! strigă el 
alergând până la scări, în timp ce avocaţii coborau. Hoţi! 
vociferă el scăpând din mâinile lui Lowten şi ale lui Perker şi 
scoțând capul prin fereastra scării. 

Când d. Pickwick îşi retrase capul de la fereastră, 
fizionomia lui era zâmbitoare şi liniştită; reintrând în birou, 
declară că spiritul său era uşurat de o mare povară şi că se 
simţea acum pe deplin fericit. 

Perker nu spuse absolut nimic până nu-şi goli tabachera şi- 
| trimise pe Lowten să i-o umple; dar atunci îl apucă o toană 


de râs cu lacrimi, care ţinu cinci minute, după care declară 
că ar trebui să se înfurie, însă că nu se putea încă gândi 
serios la chestia aceasta şi că se va supăra de îndată ce-i va 
fi cu putinţă. 

— Acum, zise d. Pickwick, aş vrea să aranjez socoteala mea 
cu dumneata. 

— La fel cum ai aranjat-o şi pe cealaltă? întrebă Perker 
începând iar să râdă. 

— Nu, nu aşa, îl încredinţă d. Pickwick scoțând carnetul şi 
scuturând călduros mâna micului avocat. Vreau să vorbesc 
numai despre socoteala noastră bănească. Mi-ai dat câteva 
dovezi de prietenie, de care n-am să mă pot achita 
niciodată, ceea ce dealtminteri nu doresc, căci prefer să 
continuu a-ţi rămâne îndatorat. 

După introducerea aceasta, cei doi prieteni se cufundară 
în socoteli şi documente foarte complicate, prezentate în 
regulă de Perker şi soldate imediat de d. Pickwick cu multe 
expresii de prietenie şi stimă. 

Operația abia se terminase, când se auziră bătăi foarte 
violente şi înfricoşătoare la uşa de jos. Nu erau două bătăi 
obişnuite, ci o succesiune statornică şi neîntreruptă de 
lovituri asurzitoare, ca şi cum ciocanul fusese înzestrat cu 
mişcarea perpetuă, sau ca şi cum persoana care-l mişca 
uitase să se oprească. 

— Hei, dar ce-i asta?! exclamă Perker cu o tresărire. 

— Mi se pare că bate cineva la uşă, răspunse d. Pickwick, 
ca şi cum ar fi putut să existe cea mai mică îndoială în 
această privinţă. 

Ciocanul dădu un răspuns! mai energic decât ar fi putut 
să-l dea vorbele, căci continua să bată fără un moment de 
răgaz, cu o putere şi o gălăgie surprinzătoare. 

— Dacă mai urmează aşa, spuse Perker sunând clopoţelul, 
ridicăm în picioare tot cartierul! Domnule Lowten, n-auzi că 
bate? 

— Mă duc numaidecât, domnule, răspunse secretarul. 


Ciocanul păru că aude răspunsul şi, pentru a asigura că-i 
cu neputinţă să aştepte, făcu un tărăâboi năpraznic. 

— E înfricoşător! spuse Perker astupându-şi urechile. 
Grăbeşte-te, domnule Lowten, strigă el; o să spargă uşa. 

D. Lowten, care tocmai se spăla pe mâini într-o cămăruţă 
întunecoasă, dădu buzna spre uşă şi, întorcând mânerul, se 
pomeni în prezenţa cuiva care va fi descris în capitolul 
următor. 

CAPITOLUL LIV. 

Cuprinzând câteva amănunte cu privire la puternicele 
lovituri în uşă, precum şi diverse alte chestiuni, printre care 
figurează în special anume descoperiri în legătură cu d. 
Snodgrass şi cu o tânără doamnă. 

Obiectul care se înfăţişă ochilor secretarului uimit era un 
flăcău - un flăcău extraordinar de gras - îmbrăcat cu o 
livrea de servitor şi stând smirnă pe preşul din faţa uşii, dar 
cu ochii închişi ca şi cum dormea. Lowten nu mai văzuse 
până atunci o fiinţă atât de grasă iar, pe deasupra, 
înfăţişarea-i calmă, atât de deosebită de aceea pe care s-ar 
fi cuvenit în mod normal s-o aibă un ciocănitor aşa de 
năbădăios, îi umplu de uimire. 

— Ce vrei? întrebă secretarul. 

Extraordinarul flăcău nu răspunse o iotă, ci înclină capul, 
şi Lowten avu impresia că-l aude sforăind uşor. 

— De unde vii? reluă secretarul. 

Flăcăul respiră profund, însă nu se clinti. 

Secretarul repetă de trei ori întrebările şi, neprimind nici 
un răspuns, se pregătea să închidă uşa, când deodată 
flăcăul deschise ochii, clipi de mai multe ori, strănută odată 
şi întinse mâna, ca pentru a începe iarăşi să bată. 
Observând că uşa era deschisă, privi în juru-i buimăcit şi, în 
cele din urmă, îşi aţinti ochii asupra figurii lui Lowten. 

— De ce dracu' baţi aşa? îl întrebă mâniat secretarul. 

— Cum bat? răspunse flăcăul cu voce adormită. 

— Ca patruzeci de birjari la un loc. 


— Pentru că stăpânu-meu mi-a spus să nu mă opresc din 
bătut până nu se deschide uşa, ca nu cumva s-a dorm. 

— Ei, şi ce mesaj aduci? 

— Este jos. 

— Cine? 

— Stăpânu-meu. Vrea să ştie dacă sunteţi acasă. 

În momentul acela, d. Lowten se gândi să se uite pe 
fereastră. Văzând într-o trăsură deschisă un domn voios, în 
vârstă, care se uita în sus cu nelinişte, îi făcu semn, şi 
domnul în vârstă cobori îndată. 

— Îmi închipui că stăpânul dumitale e acela din trăsură, 
glăsui Lowten. 

Flăcăul încuviinţă din cap. 

Orice altă întrebare deveni de prisos prin apariţia d-lui 
Wardle care, urcând cu sprinteneală scara şi recunoscându- 
l pe Lowten, trecu imediat în camera d-lui Perker. 

— Pickwick, strigă el, dă-mi mâna, băiatule. Abia alaltăieri 
am aflat că te-ai lăsat închis în colivie. Cum de-ai îngăduit, 
Perker? 

— Scumpe domn, n-am putut să-l împiedic, replică Perker 
cu un zâmbet şi-o priză de tabac. Ştiţi cât este de 
îndărătnic. 

— Desigur, ştiu, ştiu, dar cu toate astea mă bucur din toată 
inima că-l văd. N-am să-l mai pierd aşa de curând din 
vedere. 

Grăind astfel, Wardle strânse din nou mâna d-lui Pickwick, 
şi după ce făcu acelaşi lucru şi cu Perker, se trânti într-un 
jilţ, figura lui voioasă şi roşie strălucind mai mult ca oricând 
de bunăvoie şi sănătate. 

— Hm, se petrec lucruri curioase! Perker, băiatule, dă-mi o 
priză de tabac. Nu s-a mai pomenit aşa ceva de când lumea, 
ce zici? 

— Cum adică? întrebă d. Pickwick. 

— Adică, răspunse Wardle, am impresia că toate fetele s- 
au scrântit la minte; o să spuneţi că aşa cevanueo 
noutate? Poate că nu, dar în orice caz ăsta-i adevărul. 


— Scumpe domn, glăsui Perker, nu cumva aţi venit special 
la Londra ca să ne comunicaţi asta? 

— Nu, nu, deloc, răspunse Wardle, măcar că asta e 
principala cauză a venirii mele. Ce face Arabella? 

— Foarte bine, răspunse d. Pickwick; şi va fi încântată să 
te vadă, sunt sigur. 

— Cocheta micuță cu ochi negri! Plănuiam s-o mărit eu 
însumi într-o zi, însă mă bucur şi aşa; tare mă bucur, zise 
Wardle. 

— Cum de-ai aflat? întrebă d. Pickwick. 

— O, prin fetele mele, fireşte. Arabella le-a scris alaltăieri 
că s-a măritat fără consimţământul părintelui soţului ei şi că 
dumneata te-ai dus să i-l ceri atunci când refuzul lui n-ar 
mai fi putut să împiedice căsătoria; şi aşa mai departe. Am 
gândit că era un bun prilej să dau o mică lecţie fiicelor 
mele, ca să le arăt ce lucru grozav este când copiii se 
căsătoresc fără învoirea părinţilor, şi toate celelalte. Dar 
zadarnic, n-am putut să produc nici cea mai uşoară 
impresie asupra lor. Socoteau că e de o mie de ori mai 
grozav ca o nuntă să fie fără domnişoare de onoare, aşa că- 
mi stricam gura degeaba, de parcă l-aş fi dăscălit pe Joe. 

Aici, bătrânul domn se opri izbucnind în râs, iar după ce 
dădu frâu liber mulţumirii sale depline, reluă: 

— După câte se pare, însă, asta nu-i totul. Nu e decât 
jumătate din tăinuirile şi uneltirile amoroase care s-au urzit. 
De şase luni de zile umblă pe mine şi iată că în cele din 
urmă ele au explodat. 

— Ce vrei să spui?! exclamă d. Pickwick pălind. 
Nădăjduiesc că nu e vorba de o altă căsătorie secretă. 

— Nu! nu! despre ceva aşa de grav, nu! 

— Atunci ce? Eu am vreun amestec în afacere? 

— Perker, să răspund întrebării? 

— Dacă nu vă compromiteţi, răspunzând, scumpe domn... 

— Ei bine, în cazul ăsta, da, eşti amestecat, spuse d. 
Wardle. 

— Cum adică? întrebă d. Pickwick neliniştit. În ce fel? 


— La drept vorbind, dumneata eşti un june aşa de aprins, 
că aproape mă tem să-ţi spun. Cu toate acestea, dacă 
Perker vrea să se aşeze între noi, spre a preîntâmpina o 
nenorocire, mă voi încumeta. 

După ce închise uşa camerei şi se fortifică printr-o altă 
priză luată din tabachera lui Perker, bătrânul domn îşi 
începu importanta destăinuire astfel: 

— Fapt e că fiica mea Bella... Bella care s-a măritat cu 
tânărul Trundle, ştiţi? 

— Da, da, ştim, spuse d. Pickwick cu nerăbdare. 

— Nu mă intimida de la început. Fiica mea Bella s-a aşezat 
alaltăieri, lângă mine, când Emily s-a dus la culcare c-o 
durere de cap, după ce îmi citise scrisoarea Arabellei; şi a 
început să-mi vorbească despre căsătoria aceasta. „Iată, 
spune, dumneata ce părere ai?” „Draga mea, spusei eu, îmi 
place să cred că o să fie bine, cât se poate de bine”. l-am 
răspuns astfel, pentru că mă aflam dinaintea unui foc bun, 
bându-mi în tihnă grogul şi-mi făceam socoteala, aruncând 
din când în când câte o vorbă, s-o îndemn să vorbească mai 
departe. Amândouă fiicele mele sunt leit chipul scumpei lor 
mame şi, cu cât îmbătrânesc, cu atâta simt mai multă 
plăcere şezând cu ele; căci glasul, înfăţişarea lor, îmi 
amintesc de timpul cel mai fericit al vieţii mele şi fac să mă 
simt în aceste clipe tânăr cum eram pe atunci, deşi nu atât 
de sprinten. „E o adevărată căsătorie din dragoste”, spuse 
Bella după o scurtă tăcere. „Da, draga mea, răspunsei eu; 
astfel de căsătorii nu sunt totdeauna cele mai fericite”. 

— Eu susţin contrariul! întrerupse d. Pickwick cu căldură. 

— Foarte bine; susţine ce ai să vrei când îţi va veni rândul 
să vorbeşti, dar nu mă întrerupe. 

— lartă-mă, zise d. Pickwick. 

— S-a făcut. „Iată, zise Bella roşindu-se puţin, îmi pare rău 
că te aud vorbind contra căsătoriilor din dragoste”. „Am 
greşit, draga mea, răspunsei eu bătând-o pe obraji aşa de 
blând cât este în stare un bătrân ca mine. Am greşit vorbind 
astfel, căci mama voastră a făcut o căsătorie din dragoste şi 


tu la fel”. „Nu asta vreau să spun, tată, urmă Bella; 
adevărul e că voiam să-ţi vorbesc despre Emily”. 

D. Pickwick tresări. 

— Ce e? îl întrebă Wardle oprindu-se din povestirea sa. 

— Nimic, răspunse d. Pickwick; continuă, te rog. 

— Nu m-am priceput niciodată să îndrug o istorie, reluă 
Wardle brusc. Asta va veni mai curând sau mai târziu, şi ne- 
ar economisi mult timp dacă ar veni numaidecât. Fapt e că, 
în cele din urmă, Bella îşi luă inima-n dinţi şi-mi spuse că 
Emily era foarte nenorocită: că, de la ultimul Crăciun, 
fusese în corespondenţă permanentă cu tânărul nostru 
prieten Snodgrass; că se hotărâse în chip foarte cuminte să 
fugă cu el, spre a imita lăudabila conduită a vechii ei 
prietene şi colege de şcoală; dar că, simțind unele mustrări 
de conştiinţă în privinţa aceasta, întrucât eu fusesem 
totdeauna destul de binevoitor faţă de amândoi, cugetase 
că ar fi mai bine să înceapă prin a-mi face onoarea să mă 
întrebe dacă m-aş împotrivi căsătoriei lor înainte de a mă 
pune în faţa unui fapt împlinit. Asta e chestia; iar acum, 
domnule Pickwick, dacă binevoieşti să-ţi reduci ochii la 
mărimea lor normală şi să mă sfătuieşti ce rămâne de făcut, 
îţi voi fi foarte îndatorat. 

Ultima frază, rostită de veselul bătrân pe un ton îndâriit, 
nu era cu totul nejustificată, căci trăsăturile d-lui Pickwick 
căpătaseră o foarte curioasă expresie de surpriză şi 
buimăcire. 

— Snodgrass!. De la Crăciun... erau singurele cuvinte, fără 
şir, pe care le rosti el, uluit. 

— De la Crăciun, replică Wardle. Lucrul e limpede şi tare 
proşti ochelari trebuie să fi avut noi de nu am descoperit 
mai curând lucrul ăsta. 

— Nu înţeleg nimic, urmă d. Pickwick îngândurat. Nu 
înţeleg într-adevăr nimic. 

— E destul de lesne de înţeles, ripostă mâniosul bătrân. 
Dacă erai mai tânăr, ai fi aflat de multă vreme taina. Mai 
mult decât atâta, adăugă el după oarecare şovăire, 


adevărul este că, neştiind nimic, eu o cam îmboldisem pe 
Emily, în ultimele patru-cinci luni, ca ea (dacă i-ar fi fost cu 
putinţă, căci n-am vrut niciodată să-i forţez simpatiile) să 
primească favorabil curtea unui tânăr de prin partea 
locului. Sunt foarte convins că, asemenea oricărei fete care 
vrea să se pună în valoare - şi deasemenea pentru a aţâţa 
înflăcărarea domnului Snodgrass - ea îi va fi povestit lui 
lucrul acesta în culori foarte vii şi că, în cele din urmă, ei 
vor fi tras încheierea că formează o pereche de oameni 
nefericiţi, tare persecutați şi că nu au altă cale decât o 
căsătorie clandestină sau un lighean cu cărbuni. Situaţia e 
acum asta: ce trebuie făcut? 

— Dumneata ce-ai făcut? întrebă d. Pickwick. 

— Eu? 

— Vreau să spun, ce-ai făcut auzind lucrurile astea de la 
fiica dumitale mai mare? 

— O, fireşte că am făcut prostii! răspunse Wardle. 

— E drept, îl întrerupse Perker care ascultase răsucindu-şi 
lanţul de la ceas, frecându-şi nasul şi arătând diverse alte 
semne de neastâmpăr. E foarte natural. Dar ce fel de 
prostii? 

— M-am înfuriat straşnic, şi am speriat-o aşa de tare pe 
mama mea, că i s-a făcut rău, spuse Wardle. 

— Era firesc, observă Perker. Şi mai ce, scumpe domn? 

— Am bombănit şi-am strigat toată ziua următoare; dar, la 
urmă, sătul de a-i face pe toţi, dimpreună cu mine, 
nefericiţi, am închiriat o trăsură la Muggleton şi, punând 
caii mei la ea, am venit la oraş sub pretextul de-a o aduce 
pe Emily ca s-o vadă pe Arabella. 

— Aşadar, miss Wardle este cu dumneata? întrebă 
Pickwick. 

— Desigur, în momentul acesta se află la hotelul Osborne, 
în cartierul Adelphi, dacă nu cumva cutezătorul dumitale 
prieten va fi răpit-o după ieşirea mea, răspunse Wardle. 

— Va să zică, v-aţi împăcat? întrebă Perker. 


— Deloc; ea a tânjit şi-a plâns tot timpul, afară de aseară, 
între ceai şi cină; căci atunci şi-a dat aere scriind o 
scrisoare, lucru pe care eu m-am prefăcut că nu-l observ. 

— După câte îmi închipui, vreţi să aveţi sfatul meu în 
această privinţă? întrebă Perker privind pe rând fizionomia 
îngândurată a d-lui Pickwick şi ţinuta neliniştită a lui 
Wardle, şi luând mai multe prize consecutive din 
stimulentul său favorit. 

— Îmi închipui şi eu, răspunse Wardle uitându-se la d. 
Pickwick. 

— Desigur, replică acesta. 

— Dacă este aşa, spuse Perker ridicându-se şi îndepărtând 
scaunul, sfatul meu este să plecaţi amândoi la plimbare pe 
jos sau cu trăsura, printr-un mijloc sau altul; căci mă 
plictisiţi; o să vorbiţi despre afacerea asta împreună, iar 
dacă nu aţi aranjat totul la prima ocazie când vă voi vedea, 
am să vă spun ce aveţi de făcut. 

— Foarte bună idee, spuse Wardle care nu ştia bine dacă e 
cazul să râdă sau să se supere. 

— Eh, scumpe domn, ripostă Perker, vă cunosc pe amândoi 
mult mai bine decât vă cunoaşteţi singuri. În mintea 
dumneavoastră aţi şi luat o hotărâre. 

Vorbind astfel, micul domn îşi vâri tabachera întâi în 
pieptul d-lui Pickwick, şi apoi în vesta d-lui Wardle; tustrei 
se porniră pe râs, dar mai cu seamă ultimii doi domni care 
îşi scuturară mâinile fără nici un motiv deosebit. 

— Iei masa cu mine astăzi? spuse Wardle lui Perker în timp 
ce acesta îl conducea. 

— Nu pot să vă făgăduiesc, scumpe domn; nu pot să vă 
făgăduiesc. În orice caz, voi trece pe la dumneavoastră 
deseară. 

— 'Te-aştept la cinci, zise Wardle. Hai, Joe! 

După ce Joe fu deşteptat cu chiu cu vai din adormire, cei 
doi prieteni plecară în trăsura d-lui Wardle, care, dintr-un 
simţământ de omenie, pusese dindărăt un scăunel pentru 


grăsun; căci, dacă ar fi trebuit să rămână în picioare, s-ar fi 
rostogolit jos şi-ar fi murit de la primul somn. 

Prietenii noştri porunciră să fie duşi mai întâi la George şi 
Vulturul. Acolo aflară că Arabella poruncise să i se aducă o 
trăsură de piaţă, imediat ce primise de la Emily un bileţel, 
prin care o vestea că sosise la Londra, şi pornise împreună 
cu camerista ei spre cartierul Adelphi. Atunci, pentru că 
avea câteva treburi de aranjat în oraş, Wardle trimise 
trăsura şi pe grăsun la hotel, ca să anunţe că va veni la 
orele cinci cu d. Pickwick spre a lua masa. 

Încărcat cu mesajul acesta, grăsunul se înapoie, dormind 
pe scaun la fel de tihnit, cu toate hurducăturile trăsurii, pe 
drumul gloduros, ca într-un pat de puf cu arcuri de ceas. 
Printr-o minune se trezi singur când se opri trăsura şi, 
scuturându-se vârtos ca să-şi ascută simţurile, urcă scara 
pentru a îndeplini comisionul. 

Dar, fie că scuturăturile îi încâlciseră dolofanului simţurile, 
în loc să le aranjeze într-o ordine firească, fie că ele 
deşteptaseră într-însul o sumedenie de idei noi, 
îndestulătoare spre a-l face să uite ceremoniile şi 
formalităţile obişnuite, fie (ceea ce e de asemenea cu 
putinţă) că ele nu-l putuseră împiedica să adoarmă din nou 
urcând scara, fapt e că a intrat în salon fără a mai bate la 
uşă, şi astfel a zărit un domn stând drăgăstos pe sofa, lângă 
d-şoara Emily, cu un braţ pe după mijlocul ei, în timp ce 
Arabella şi drăgălaşa cameristă se prefăceau că privesc 
atente printr-o fereastră, în capătul celălalt al camerei. 
Dolofanului îi scăpă atunci o exclamaţie, femeile scoaseră 
un țipăt, iar domnul dădu drumul, aproape în acelaşi timp, 
unei sudalme. 

— Ce cauţi aci, lighioană mizerabilă? strigă domnul care 
nu era altul decât d. Snodgrass. 

Speriat straşnic, grăsunul răspunse scurt: 

— Pe duduia. 

— Ce vrei cu mine, creatură neroadă? îl întrebă Emily 
întorcând într-o parte capul. 


— Stăpânu-meu şi domnul Pickwick vin să mănânce aici la 
ceasurile cinci, răspunse grăsunul. 

— leşi din cameră! strigă d. Snodgrass, ai cărui ochi 
zvârleau flăcări asupra flăcăului buimăcit. 

— Nu! Nu! Nu! exclamă Emily cu aprindere. Bella, draga 
mea, sfătuieşte-mă. 

Emily şi d. Snodgrass, Arabella şi Mary ţinură sfat într-un 
colţ începând să vorbească în şoaptă, cu însufleţire, câteva 
minute, în decursul cărora dolofanul aţipi. 

— Joe, spuse în cele din urmă Arabella întorcându-se cu 
cel mai seducător zâmbet; ce mai faci, Joe? 

— Joe, reluă Emily, tu eşti un băiat bun. N-am să te uit, Joe. 
— Joe, urmă d. Snodgrass înaintând spre flăcăul uimit şi 
luându-i mâna; nu te recunoscusem. Na cinci şilingi pentru 

tine, Joe! 

— O să-ţi dau şi eu cinci, adăugă Arabella, pentru că 
suntem cunoştinţe vechi, ştii; şi-i dărui dolofanului nepoftit 
încă un zâmbet şi mai fermecător. 

Simţurile dolofanului fiind cam molâi, el păru la început 
foarte mirat de schimbarea subită care se produsese în 
favoarea sa, ba chiar privi în juru-i cu multă nelinişte. Până 
la urmă, totuşi, faţa lui mare începu să arate câteva 
simptome ale unui zâmbet proporţional de mare apoi, 
vârând câte o jumătate de coroană în fiecare buzunar, şi 
după aceea mâinile, izbucni într-un râs răguşit. Pentru 
întâia şi singura dată, în viaţa lui, a fost auzit râzând. 

— Văd că ne înţelege, spuse Arabella. 

— Ar trebui să i se dea să mănânce numaidecât ceva, 
observă Emily. 

Puțin a lipsit ca grăsunul să râdă iarăşi auzind propunerea 
aceasta. După câteva şuşotiri, Mary ieşi sprintenă din grup 
şi spuse: 

— Domnule, am să mănânc astăzi cu dumneata, dacă nu ai 
nimic împotrivă. 

— Poftim pe-aici, răspunse flăcăul plin de grabă. Este jos 
un pateu straşnic. 


Dolofanul cobori scara spre a o conduce pe Mary la 
bucătărie, iar pe drum drăgălaşa lui însoţitoare captiva 
atenţia tuturor chelnerilor şi stârnea îmbufnarea tuturor 
cameristelor. 

Pateul despre care dolofanul vorbise cu-atâta duioşie, se 
găsea într-adevăr acolo: i se adăugă un biftec, o farfurie cu 
cartofi şi-o cană cu bere. 

— Ia loc, zise Joe. Ce noroc! Bună masă. Mi-este o foame 
straşnică! 

După ce repetă de cinci-şase ori aceste exclamaţii, c-un soi 
de încântare, flăcăul se aşeză la un cap al mescioarei, şi 
Mary la capătul celălalt. 

— Vrei puţin din asta? întrebă dolofanul înfundând în 
pateu cuțitul şi furculiţa până la mâner. 

— Puțin, te rog, răspunse Mary. 

Servind-o pe Mary cu puţin pateu şi servindu-se pe el cu 
mult, Joe se pregătea să mănânce, când deodată se plecă 
înainte pe scaun şi, lăsându-şi mâinile cu cuțitul şi furculiţa 
să-i cadă pe genunchi, spuse foarte tărăgănat: 

— Ştii că eşti tare drăguță? 

Cuvintele erau rostite cu un aer de admiraţie foarte 
măgulitoare, însă tânărul avea în priviri o expresie atât de 
canibalică, încât complimentul părea îndoielnic. 

— Vai de mine, Joseph, ce vrei să spui?! exclamă Mary 
prefăcându-se că roşeşte. 

Reluându-şi treptat poziţia de mai înainte, dolofanul 
răspunse numai printr-un suspin adânc, rămase câteva 
minute pe gânduri şi bău o înghiţitură lungă de bere. După 
care, suspină iarăşi şi se ocupă de pateu cu multă 
sârguinţă. 

— Ce drăguță fiinţă este domnişoara Emily! spuse Mary 
după o îndelungată tăcere. 

În răstimp, dolofanul isprăvise pateul. Îşi pironi ochii pe 
chipul fetei şi răspunse: 

— Eu cunosc una şi mai drăguță. 

— Adevărat? 


— Da, adevărat, replică dolofanul cu o însufleţire 
neobişnuită. 

— Cum o cheamă? 

— Cum te cheamă pe dumneata? 

— Mary. 

— Aşa o cheamă şi pe ea. Dumneata eşti ea. 

Spre a întări şi mai mult complimentul, dolofanul îi adăugă 
o schimonositură şi dădu ochilor o expresie crucişe, 
închipuindu-şi, după toate aparențele, că aruncă astfel o 
ochiadă seducătoare. 

— Nu trebuie să-mi vorbeşti aşa, spuse Mary. Nu-mi 
vorbeşti serios. 

— Ba da. 

— Ei, şi? 

— Ai să vii totdeauna aici? 

— Nu, glăsui Mary clătinând din cap, mâine seară plec. De 
ce întrebi? 

— Vai, ce plăcere am fi avut mâncând împreună dacă 
rămâneai! exclamă grăsunul cu ton foarte sentimental. 

— Poate că, din când în când, am să viu să te văd, dacă vei 
vrea să-mi faci un serviciu, răspunse Mary răsucind cu 
prefăcută sfială faţa de masă. 

Dolofanul privi pe rând pateul şi friptura ca şi cum şi-ar fi 
închipuit că un serviciu trebuia să fie legat de-un lucru de 
mâncare; apoi, scoțând din buzunar o jumătate de coroană, 
o examină cu nelinişte. 

— Nu mă înţelegi? continuă Mary privindu-i cu şiretenie 
chipul dolofan. 

El examină din nou jumătatea de coroană şi răspunse 
încet: 

— Nu! 

— Doamnele ar vrea să nu pomeneşti bătrânului domn 
despre tânărul domn care era sus; şi-aş vrea şi eu. 

— Atâta tot? răspunse dolofanul, evident uşurat de o mare 
povară şi băgând la loc jumătatea de coroană. De bună 
seamă că n-am să spun nimic. 


— Uite, zise Mary, domnul Snodgrass ţine foarte mult la 
domnişoara Emily; şi domnişoara Emily ţine foarte mult la 
domnul Snodgrass; iar dacă spui asta, bătrânul te-ar duce 
cine ştie unde departe, la ţară, unde n-ai să mai poţi vedea 
pe nimeni. 

— Nu, nu, n-am să spun nimic! declară dolofanul cu 
hotărâre. 

— Te rog, fii aşa de drăguţ... Dar acum trebuie să mă duc 
sus şi să-mi îmbrac stăpâna pentru masă. 

— Nu pleca încă, stărui grăsunul. 

— Trebuie. Deocamdată, cu bine, spuse Mary. 

Dolofanul întinse, cu galanteria unui elefant tânăr, braţele 
spre a-i fura o sărutare; cum însă nu-i trebuia prea multă 
agilitate ca să scape de el, frumoasa care-i rănise inima 
dispăru mai înainte ca el să le fi strâns. Dezamăgit, flăcăul 
mormoloc mâncă o livră sau două de biftec, într-o atitudine 
sentimentală, şi adormi profund. 

Aveau atâtea să-şi spună în salon, atâtea planuri de pus la 
cale pentru cazul când cruzimea d-lui Wardle ar fi impus o 
răpire şi o căsătorie secretă, încât erau orele patru şi 
jumătate când d. Snodgrass îşi lua ultimul rămas-bun. 
Doamnele alergară să se îmbrace în camera Emilyei, iar 
îndrăgostitul, luându-şi pălăria, ieşi din salon. Abia părăsise 
încăperea, când auzi vocea d-lui Wardle, vorbind tare. Se 
uită peste rampă şi îl văzu urcând, urmat de câţiva domni. 
În buimăceala sa, şi necunoscând ascunzişurile hotelului, d. 
Snodgrass se înapoie grabnic în camera din care tocmai 
ieşise; apoi, trecând de acolo într-altă încăpere (odaia de 
dormit a d-lui Wardle) închise binişor uşa tocmai când 
persoanele zărite de el intrau în salon. Le recunoscu uşor 
glasurile: erau d. Wardle şi d. Pickwick, d. Nathaniel Winkle 
şi d. Benjamin Allen. 

„E un mare noroc că am avut prezenţa de spirit să-i evit”, 
gândi d. Snodgrass cu un zâmbet, mergând în vârful 
picioarelor spre altă uşă situată lângă pat. „Uşa asta dă în 
acelaşi coridor, aşa că pot să plec liniştit şi în voie”. 


Un singur obstacol se opunea ca el să plece liniştit şi în 
voie: anume că uşa era încuiată şi cheia - nicăieri. 

— Chelner! spuse bătrânul Wardle frecându-şi mâinile: dă- 
ne astăzi cel mai bun vin pe care îl aveţi. 

— Da, vă aduc din cel mai bun, domnule, răspunse 
chelnerul. 

— Trimite vorbă doamnelor că ne-am înapoiat. 

— Da, domnule. 

D. Snodgrass dorea fierbinte să li se comunice doamnelor 
că s-a înapoiat şi el. Într-un rând, chiar se încumetă să 
şoptească prin gaura cheii: „Chelner!” Dar, gândind că ar 
putea să atragă atenţia altei persoane, şi amintindu-şi că 
citise de dimineaţă, în ziar, la rubrica poliţienească, 
păţaniile unui gentleman arestat într-un hotel vecin, 
deoarece fusese găsit într-o situaţie asemănătoare, se aşeză 
pe un geamantan, tremurând din toate mădularele. 

— Nu-l aşteptăm nici un minut pe Perker, declară Wardle 
uitându-se la ceas. El e totdeauna exact: va fi aici la ţanc 
dacă are de gând să vină; dacă nu, ce rost are să-l 
aşteptăm? A, Arabella! 

— Surioară! exclamă Benjamin Allen cuprinzând-o cu 
braţele în mod foarte romantic. 

— Vai, Ben, dragul meu, cum miroşi a tutun! strigă 
Arabella vădit sufocată de dovada de dragoste a fratelui ei. 
— Crezi? zise d. Benjamin Allen. E posibil... (Era posibil, 

căci părăsise o fermecătoare reuniune de doisprezece 
studenţi în medicină, care fumau înghesuiți într-o odăiţă de 
cârciumă, dinaintea unui foc bun.) Ce încântat sunt că te 
văd, Bella! 

— Şi eu, spuse Arabella plecându-se să-şi sărute fratele; 
dar dragă Ben, nu mă strânge aşa; mă sugrumi. 

În momentul acesta al împăcării, d. Ben Allen, lăsându-se 
învins de sensibilitatea sa, de ţigări şi de bere, îşi plimba 
asupra tuturor celor de faţă ochii prin ochelarii umezi. 

— Dar mie nu mi se spune nimic? strigă Wardle 
deschizând braţele. 


— Dimpotrivă, şopti Arabella primind sărutul şi felicitările 
călduroase ale bătrânului domn; dumneata eşti un om rău, 
o inimă de piatră, un monstru de cruzime. 

— Şi tu eşti o mică răzvrătită, i-o întoarse Wardle pe 
acelaşi ton; şi mi-e teamă că voi fi obligat să-ţi interzic 
intrarea în casa mea. Persoane ca tine, care s-au căsătorit 
în ciuda întregii lumi, n-ar trebui lăsate libere în societate. 
Dar haide, adăugă el eu glas tare, uite masa pusă; ai să stai 
lângă mine! 

— Joe! Afurisit băiat, uite-l că este treaz! 

Spre marea disperare a stăpânului său, dolofanul era într- 
adevăr într-o stare de remarcabilă luciditate. Ochii lui se 
ţineau larg deschişi şi parcă aveau intenţia să rămână aşa. 
În purtările lui era de asemenea o vioiciune la fel de 
inexplicabilă. Ori de câte ori privirile sale le întâlneau pe ale 
Emilyei sau Arabellei, zâmbea schimonosindu-se; iar într-un 
rând Wardle ar fi putut să jure că l-a văzut clipind din ochi. 

Schimbarea dolofanului năştea din simţământul noii lui 
importanţe, şi din demnitatea ce-o dobândise văzându-se 
confidentul domnişoarelor. Zâmbetele şi clipirile din ochi 
erau tot atâtea asigurări binevoitoare că ele pot să conteze 
pe fidelitatea lui. Totuşi, pentru că semnele erau de natură 
mai mult să inspire bănuieli decât să le potolească, şi 
deoarece erau, pe deasupra, oarecum stânjenitoare, 
Arabella le răspundea din când în când printr-o încruntare 
a sprâncenelor, sau printr-un gest din cap; dolofanul, 
nevăzând în aceasta decât o invitaţie să stea în gardă, 
reîncepea să clipească din ochi şi să zâmbească şi mai 
stăruitor, spre a dovedi că înţelegea perfect. 

— Joe, spuse d. Wardle după o cercetare infructuoasă prin 
toate buzunarele, tabachera mea e pe sofa? 

— Nu, domnule, răspunse grăsunul. 

— A, mi-aduc aminte; am lăsat-o pe toaletă azi dimineaţă. 
Dă fuga în camera mea şi adu-mi-o. 

Dolofanul se duse în camera vecină, şi, după o absenţă 
cam de un minut, se înapoie cu tabachera, dar şi cu figura 


cea mai palidă pe care a avut-o cândva un rotofei. 

— Ce i s-o fi întâmplat?! exclamă d. Wardle. 

— Nu mi s-a întâmplat nimic, răspunse Joe neliniştit. 

— Ai văzut cumva nişte strigoi? întrebă bătrânul domn. 

— Ori ai luat ceva la măsea? sugeră Ben Allen. 

— Mi se pare că ai dreptate, şopti Wardle peste masă; s-a 
ameţit, sunt sigur. 

Ben Allen răspunse că şi el credea la fel; iar pentru că 
observase o sumedenie de cazuri asemănătoare, Wardle fu 
întărit în gândul ce căuta să i se furişeze de o jumătate de 
ceas în minte, şi ajunse îndată la încheierea că dolofanul era 
beat. 

— Fiţi cu ochii pe el câteva minute, murmură Wardle; vom 
vedea în curând dacă într-adevăr a băut. 

Fapt e că nefericitul tânăr schimbase numai câteva cuvinte 
cu d. Snodgrass; că acesta îl implorase să se adreseze 
vreunui prieten spre a-l pune în libertate, apoi îl împinsese 
afară cu tabachera, de teamă ca o absenţă prea prelungită 
să nu trezească bănuieli. Joe meditase câteva clipe cu o 
figură răvăşită, pe urmă ieşise din cameră s-o caute pe 
Mary. 

Dar Mary se înapoiase la George şi Vulturul după ce-şi 
îmbrăcase stăpâna, astfel că dolofanul reveni şi mai 
zdruncinat. 

Wardle şi d. Ben Allen schimbară câteva priviri. 

— Joe! spuse Wardle. 

— Da, domnule. 

— De ce ai ieşit? 

Dolofanul se uită deznădăjduit la comeseni şi îngăimă că 
nu ştia de ce. 

— Aha, nu ştii? Dă brânza asta domnului Pickwick. 

D. Pickwick, aflându-se în perfectă sănătate şi în perfectă 
dispoziţie, fusese încântător tot timpul mesei, şi părea 
angajat, în momentul acela, într-o conversaţie însufleţită cu 
Emily şi d. Winkle. Plecându-şi amabil capul, luminat de 
zâmbete senine, în focul peroraţiei sale, îşi mişca domol 


mânia stângă spre a da mai multă forţă celor ce spunea. 
Luase o bucată de brânză din farfurie şi se întorcea să 
continue conversaţia, când dolofanul, încovoindu-se spre a- 
şi pune capul la nivelul celui al d-lui Pickwick, îşi îndreptă 
degetul peste umărul lui ca pentru a-i arăta ceva, şi făcu în 
acelaşi timp strâmbătura cea mai hidoasă ce s-a văzut 
cândva la vreo mască din carnaval. 

— Ei, ce e?! exclamă d. Pickwick tresărind. 

Se opri scurt, căci Joe se ridicase şi era, sau pretindea că 
este, adormit buştean. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Wardle. 

— Băiatul dumitale este aşa de ciudat! continuă d. 
Pickwick privindu-l pe Joe cu nelinişte. Vă va mira, poate, ce 
spun, însă, pe onoarea mea, mă tem că uneori e cam 
scrântit la minte. 

— Vai, domnule Pickwick, nu vorbi aşa! exclamară 
împreună Emily şi Arabella. 

— N-aş garanta, bineînţeles, urmă d. Pickwick în mijlocul 
unei linişti adânci şi al unei spaime generale; dar purtările 
lui cu mine, în momentul acesta, erau într-adevăr 
alarmante. Oh! exclamă d. Pickwick sărind de pe scaun cu 
un geamăt scurt, vă cer iertare, doamnelor; dar mi-a înfipt 
ceva ascuţit în picior... Nu, nu este teafăr. 

— E beat! strigă bătrânul Wardle mânios. Sunaţi! chemaţi 
servitorii! e beat! 

— Nu-s beat! strigă dolofanul căzând în genunchi pe când 
stăpânul său îl apuca de guler; nu-s beat! 

— Atunci eşti nebun, ceea ce e şi mai grav; chemaţi 
servitorii! 

— Nu-s nebun, sunt foarte teafăr, replică Joe începând să 
plângă. 

— Atunci de ce dracu îl înţepi pe domnul Pickwick în 
picior? întrebă Wardle supărat. 

— Nu voia să se uite la mine, aveam să-i spun ceva. 

— Ce voiai să-i spui? întrebară vreo şase voci deodată. 


Joe deschise gura, o închise la loc, privind uşa camerei de 
culcare, deschise gura din nou şi-şi şterse lacrimile cu 
încheieturile degetelor arătătoare. 

— Ce voiai să-i spui? întrebă Wardle scuturându-l. 

— Staţi! spuse d. Pickwick; lăsaţi-mă să-i vorbesc eu. Ce 
doreai să-mi comunici, băieţelule? 

— Voiam să vă vorbesc în şoaptă. 

— Îmi închipui că voiai să-i muşti urechea, întrerupse 
Wardle; nu te apropia de el, Pickwick, e turbat. Sunaţi, să-l 
ducă jos. 

În clipa când d. Wardle apuca şnurul clopoţelului, îl opriră 
exclamaţii generale de surpriză. Cu o figură împurpurată 
de tulburare, amantul captiv ieşise deodată din camera de 
culcare şi saluta întreaga societate. 

— A! A! strigă Wardle dând drumul dolofanului şi 
trăgându-se un pas înapoi; ce-nseamnă asta? 

— Domnule, de când v-aţi înapoiat, am stat ascuns în 
camera dumneavoastră! exclamă d. Snodgrass. 

— Emily, copila mea, spuse Wardle cu ton dojenitor, ştii 
totuşi bine că nu pot suferi tăinuirile şi minciunile, 
întâmplarea este absolut nedelicată şi nescuzabilă. Nu zău, 
nu meritam asta din partea ta, Emily. 

— Dragă tată, glăsui Emily, Arabella ştie... toată lumea 
ştie... Joe ştie... că n-am avut nici un amestec în această 
tăinuire. August, pentru numele lui Dumnezeu, explică-te! 

D. Snodgrass, care aşteptase numai să i se dea ascultare, 
povesti îndată cum s-a găsit pus în penibila situaţie; cum 
numai temerea de-a nu stârni neînţelegeri în familie l-a 
îndemnat să evite întâlnirea cu d. Wardle; cum voia doar să 
iasă pe altă uşă şi cum, găsind-o încuiată, a fost nevoit să 
rămână împotriva voinţei sale. Spuse că se găseşte într-o 
situaţie delicată; dar că acum îi părea mai puţin rău, 
deoarece avea prilejul să declare în faţa prietenilor comuni 
că o iubea profund şi sincer pe fiica d-lui Wardle; că se 
mândrea mărturisind că dragostea lor era reciprocă şi că, 
chiar de ar fi despărţit de ea prin mii de leghe, chiar dacă 


Oceanul şi-ar rostogoli între ei apele, nu va uita o singură 
clipă ziua fericită când, pentru prima oară... etc. 

După această peroraţie, d. Snodgrass salută încă odată, îşi 
privi pălăria şi se îndreptă spre uşă. 

— Stai, strigă Wardle. Pentru ce, în numele a tot ce este... 

— Inflamabil, sugeră blând d. Pickwick, gândind că se va 
întâmpla ceva grav. 

— Ei bine... în numele a tot ce este inflamabil, spuse 
Wardle, adoptând această variantă, nu puteai să-mi vorbeşti 
mie în primul rând despre toate acestea? 

— Sau de ce nu mi te-ai destăinuit mie? adăugi d. 
Pickwick. 

— Vai de mine şi de mine, exclamă Arabella luându-i 
apărarea lui Snodgrass, ce rost mai au acum atâtea 
întrebări, mai ales când ştii că aleseseşi, în scopuri 
interesate, un ginere mult mai bogat, şi că eşti aşa de rău şi 
de repezit, că toate lumea se sperie de dumneata afară de 
mine? Strânge-i mâna şi porunceşte să i se dea ceva de 
mâncare, pentru numele domnului! Uită-te la el, e mort de 
foame şi te rog să spui să ţi se aducă vinul numaidecât, căci 
nu vei fi suportabil până nu vei bea cel puţin două sticle. 

Vrednicul bătrân o trase pe Arabella de ureche, o sărută 
fără nici o sfială, o sărută cu multă dragoste şi pe fiica sa, şi 
strânse cu căldură mâna d-lui Snodgrass. 

— Ea are dreptate, măcar într-o privinţă, glăsui el voios: 
sunaţi pentru vin. 

Vinul sosi, şi în acelaşii timp intră Perker. D. Snodgrass fu 
servit pe o mescioară, iar după ce mântui masa îşi trase 
scaunul lângă Emily, fără cea mai mică împotrivire din 
partea bătrânului. 

Seara fu încântătoare. Micul domn Perker era foarte bine 
dispus. El povesti mai multe istorioare hazlii, şi cântă un 
cântec serios care păru aproape tot aşa de comic ca şi 
anecdotele lui. Arabella era răpitoare, d. Wardle, foarte 
vesel, d. Pickwick, foarte cumpătat, d. Ben Allen, zgomotos, 


îndrăgostiţii, foarte tăcuţi, d. Winkle, foarte vorbăreţ şi, toţi, 
nespus de fericiţi. 

CAPITOLUL LV. 

D. Solomon Pell, asistat de un comitet ales de vizitii, 
aranjează treburile d-lui Weller-senior. 

— Samivel, am dat de el, spuse d. Weller fiului său a doua 
zi după înmormântare; ştiam eu că-i aici, Sammy. 

— Ce ştiai că-i aici? întrebă Sam. 

— Testamentul mamei tale vitrege, Sammy, care 
orânduieşte chestiile alea cu fundurile despre care ţi-am 
vorbit. 

— Cum, nu-ţi spusese unde era? 

— Deloc, Sammy. Noi eram ocupați să lămurim micile 
noastre neînţelegeri, şi îi dădeam curaj, şi o îndemnam să 
se facă bine, aşa că am uitat să-i vorbesc despre el. Pe 
urmă, nu ştiu dacă i-aş fi vorbit, chiar dacă mi-aş fi adus 
aminte, căci e caraghios, Sammy, să sâcâi pe cineva cu 
avutul lui când îl veghezi la căpătâi. E ca şi cum ai băga 
mâna în buzunarul unui călător de pe imperială, aruncat la 
pământ, în vreme ce-l ajuţi să se scoale şi-l întrebi, oftând, 
cum se simte. 

După ce dădu această ilustrație figurată a gândirii sale, d. 
Weller deschise portofelul şi scoase o hârtie de scrisoare, 
pătată, cu diverse slove îndesate claie peste grămadă. 

— Uite docomentul, Sammy; l-am găsit în ceainicul ăl mic, 
negru, de pe raftul dulapului din prăvălie. Acolo îşi punea 
ea bagnotele până să se mărite, Samivel; de câte ori n-am 
văzut-o cum ridica capacul ca să-şi plătească datoriile! 
Biata de ea, ar fi putut să umple cu testamenturi toate 
ceainicile din casă, nestânjenită, căci în vremea din urmă nu 
mai gusta deloc băutura asta, afară de serile de tempiranţă, 
când începeau cu ceai şi punea capac cu băuturile cele mai 
tari. 

— Şi ce glăsuieşte hârtia? întrebă Sam. 

— "Tocmai ce ţi-am povestit eu, băiatule, spuse părintele. 
„Două sute de lire sterline în funduri, pentru fiu-meu vitreg 


Samivel, şi restul propietăţilor mele de tot felul pentru soţul 
meu d. Tony Weller pe care îl numesc singurul meu 
izecutor.” 

— Asta e tot? glăsui Sam. 

— "Tot, răspunse d. Weller. Şi fiindcă lucrul e limpede şi 
mulţumitor pentru tine şi pentru mine, singurele părţi 
enteresate, îmi închipui că am putea să băgăm petecul de 
hârtie în foc. 

— Ce vrei să faci, lunaticule! strigă Sam smulgându-i 
testamentul din mână pe când tatăl său, înainte de a-l 
arunca, aţâţa inocent focul. Nu zău, eşti un izecutor 
deştept. 

— De ce nu? întrebă d. Weller întorcându-se sever, cu 
vătraiul în mână. 

— De ce nu? Pentru că el trebuie să fie ligalizat, întărit, 
başca multe alte formalităţi. 

— E seriosi ce spui? întrebă d. Weller lăsând jos vătraiul. 

Sam băgă cu grijă testamentul în buzunar, arătând printr- 
o privire că vorbea foarte serios. 

— În cazul ăsta să-ţi spui eu cum stă lucrurile, reluă d. 
Weller după o scurtă gândire; asta e o afacere care priveşte 
pe pretinul entim al cancelarului. Pell trebuie să-şi bage 
nasul aici. El e straşnic în chestie de legi încurcate. Arătăm 
hârtia acuş la Curtea insolvabelilor, Samivel. 

— Nu mi-a mai fost dat să văz un bătrân mai zănatic ca 
dumnealui! exclamă Sam plin de mânie. Old Bailey şi 
Curtea insolvabelilor şi alebiurile şi toate neroziile se bate 
în capul lui. Ai făcea mai bine să îmbraci fracul de duminică 
şi să vii cu mine la oraş, ca să aranjăm lucrurile, decât să 
stai şi să îndrugi la verzi şi uscate. 

— Prea bine, Sammy, şi sunt pe deplin de acorduri cu ăl 
care o putea să aranjeze chestia, Sammy. Da, ia seama, 
băiatule, că numai Pell se pricepe în marafetul legilor. 

— Nu mă gândeam la altul; dar eşti gata să vii? 

— Aşteaptă o minută, Sammy, îi spuse d. Weller care, după 
ce îşi potrivi şalul în faţa unei oglinjoare atârnată la 


fereastră, se străduia din răsputeri să-şi pună haina. 
Aşteaptă o minută, Sammy; când o să fii bătrân ca tată-tu, 
nici tu n-ai să încapi aşa de uşor în haină ca acuma, 
băiatule. 

— De n-am să pot încăpea aşa de uşor, să fiu spânzurat 
dacă aş îmbrăcă-o! 

— Asta o spui acu', replică d. Weller cu gravitatea vârstei; 
să vezi însă că o să devii mai înţelept când o s-ajungi mai 
dolofan. Grosimea şi înţelepciunea merge totdeauna mână 
în mână, Sammy. 

După ce debită maxima aceasta fără cusur - rezultatul 
multor ani de observaţii personale - d. Wellei izbuti, printr-o 
iscusită îndoire a trupului, să încheie primul nasture al 
redingotei sale. Apoi, odihnindu-se câteva secunde ca să-şi 
tragă suflarea, îşi perie pălăria cu cotul şi se declară gata. 

— Deoarece patru capete preţuieşte mai mult decât două, 
Sammy, spuse d. Weller conducându-şi trăsura pe drumul 
Londrei, şi deoarece propitatea asta e o ispită pentru un 
gentelman al justiţiei, vom lua doi preteni ai mei cu noi, 
care să fie numaidecât pe urmele lui dacă i-ar da prin gând 
ca să umble cu şoalda; doi dintre ăia care te-au condus la 
închisoare deunăzi. Sunt cei mai buni cunoscători de cai pe 
care i-ai întâlnit vreodată, adăugă în şoaptă d. Weller. 

— Şi de avocaţi? se interesă Sam. 

— Cine e în stare să apreţuiască cum se cuvine un cal, ştie 
să apreţuiască orice cum se cuvine, răspunse d. Weller, aşa 
de dogmatic, că Sam n-avu curajul să-l contrazică. 

Ca urmare a importantei sale hotărâri, d. Weller 
rechiziţionă serviciile domnului cu obrazul pătat şi ale altor 
doi foarte dolofani vizitii, aleşi de bună seamă pentru 
corpolenţa şi pentru înţelepciunea lor proporţională. Cu 
toţii se duseră atunci la cârciuma din Portugal Street, de 
unde un mesager fu expediat la Curtea insolvabililor să 
reclame prezenţa neîntârziată a d-lui Solomon Pell. 

Mesagerul îl găsi din fericire pe d. Solomon Pell în sală, 
îndeletnicindu-se cu o gustare rece compusă dintr-un 


pesmet şi-un cârnat. Afacerile cam lâncezeau în momentul 
acela; de aceea, de îndată ce mesajul îi fu suflat la ureche, 
el vâri resturile dejunului în buzunar, printre multe alte 
documente profesionale, şi se îndreptă cu atâta însufleţire 
spre clienţii săi, că ajunse la cârciumă mai înainte ca 
mesagerul să fi putut scăpa din sala de şedinţe. 

— Domnilor, zise d. Pell ducând mâna la pălărie, vă ofer 
serviciile mele. Nu spun asta ca să vă măgulesc, domnilor, 
însă nu există pe lume alte cinci persoane pentru care eu 
să-mi fi părăsit astăzi afacerile de la Curte. 

— Aşa de ocupat sunteţi? întrebă Sam. 

— Ocupat, replică Pell, până peste cap, domnilor, cum îmi 
spunea deseori prietenul meu, defunctul lord cancelar, când 
auzea strigăte în Camera Lorzilor. Bietul de el! Era foarte 
plăpând şi se resimțea mult de pe urma acestor strigăte. Şi 
nu odată m-am temut că ele o să-l dea gata. 

D. Pell clătină din cap şi se opri. Îndată d. Weller, făcând cu 
cotul vecinului său pentru a-i atrage luarea aminte asupra 
cunoştinţelor distinse ale avocatului, îl întrebă pe acesta 
dacă oboselile în chestiune au produs urmări rele, 
permanente, asupra constituţiei nobilului său prieten. 

— Nu cred că şi-a revenit vreodată pe deplin, declară d. 
Pell. La drept vorbind, sunt sigur că nu. „Pell, îmi spunea el 
adesea, cum dracu' de poţi susţine toată munca 
intelectuală, pe care o îndeplineşti? E un mister pentru 
mine”. „Nu zău, pe viaţa mea, îi răspundeam eu de obicei, 
nu ştiu”. „Pell, adăuga el oftând şi privindu-mă cu oarecare 
invidie, (o invidie prietenească, după cum vedeţi, domnilor, 
o simplă invidie prietenească... n-o luam în seamă 
niciodată) Pell, spunea el, dumneata eşti extraordinar, într- 
adevăr extraordinar”. A, aţi fi ţinut la el foarte mult, dacă l- 
aţi fi cunoscut, domnilor. Dă-mi de trei penny rom, drăguță. 

Adresând ultima frază, cu ton de durere stăpânită, 
chelneriţei, d. Pell oftă, îşi privi pantofii, privi apoi în tavan, 
şi în răstimp romul fiindu-i adus, îl bău. 


— În orice caz, spuse Pell trăgându-şi scaunul mai aproape 
de masă, un om de profesiunea mea nu are dreptul să se 
gândească la prieteniile particulare, când asistenţa sa 
legală e cerută. În treacăt fiind spus, domnilor, de când v- 
arn văzut ultima oară, noi am avut a deplânge o întâmplare 
foarte tristă. 

D. Pell îşi scoase batista rostind vorba deplânge, dar o 
întrebuința numai pentru a şterge un strop de rom ce 
atârna pe buza de sus. 

— Am văzut din Advertiser, domnule Weller, urmă el. Şi 
când te gândeşti că dânsa nu avea mai mult de cincizeci şi 
doi de ani! 

Exclamaţiile acestea, ale unui spirit filosofic, erau adresate 
omului cu obrazul pătat, a cărui privire d. Pell o întâlnise 
întâmplător. Omul cu obrazul pătat vedea lucrurile, în 
genere, într-un chip foarte încurcat; el se mişcă neliniştit pe 
scaun declarând că într-adevăr... cât priveşte asta... nu se 
putea spune cum de se întâmplase - observaţie îmbrăcată 
în una din acele propoziţii subtile împotriva căreia este 
greu de luptat prin argumente şi pe care nu o combătu 
nimeni. 

— Am auzit că era o femeie foarte frumoasă, domnule 
Weller, adăugă Pell cu simpatie. 

— Da, dom'le, adevărat! replică d. Weller, deşi nu-i plăcea 
soiul acesta de conversaţie, gândea însă că avocatul, dată 
fiind lunga-i intimitate cu defunctul lord cancelar, se 
pricepea desigur mai bine decât dânsul în chestii de 
politeţă şi bune maniere. Era o femeie foarte frumoasă, 
dom'le, când am cunoscut-o eu. Pe atunci era văduvă. 

— Curios! glăsui Pell privind în juru-i c-un zâmbet dureros; 
şi doamna Pell era văduvă. 

— Nemaipomenit! observă omul cu obrazul pătat. 

— Da, ciudată coincidenţă, reluă Pell. 

— Câtuşi de puţin, declară d. Weller cu tonul mohorât; 
văduvele care se mărită e mai multe decât fetele. 


— Foarte bine, foarte bine, răspunse Pell; ai toată 
dreptatea, domnule Weller. Doamna Pell era o femeie 
elegantă şi desăvârşită; manierele ei stârneau prin partea 
locului admiraţia generală. Eram mândru când o vedeam 
dansând. Era ceva aşa de hotărât, de nobil, şi totuşi aşa de 
natural în ţinuta ei! Ţinuta ei, domnilor, era însăşi 
simplicitatea... Vai! domnule Samuel, permite-mi o 
întrebare, continuă avocatul cu voce mai scăzută; mama 
dumitale vitregă era înaltă? 

— Nu prea, răspunse Sam. 

— Doamna Pell era înaltă; o femeie superbă, cu trăsături 
nobile şi cu un nas, domnilor, menit să comande şi să fie 
maiestos. Mi-era foarte ataşată! În plus, avea o familie cu 
relaţii înalte; fratele mamei ei, domnilor, dăduse un faliment 
de opt sute de lire sterline ca Law stationerl. 

— Acum, întrerupse d. Weller care se arătase neliniştit în 
decursul discuţiei, acum să vorbim de afaceri... 

1 Librar, deţinând în acelaşi timp şi un birou de notariat (n 
tr.) 

Cuvintele sunară ca o muzică delicioasă pentru urechile lui 
Pell. El căuta demult să ghicească dacă era vreo afacere de 
tratat, sau dacă fusese invitat numai să se înfrupte dintr-un 
castron de punch ori de grog sau din vreun alt compliment 
profesional asemănător; şi acum îndoiala se risipea, fără ca 
el să fi mărturisit vreo grabă de natură să-l compromită. Îşi 
puse pălăria pe masă şi ochii îi străluceau, spunând: 

— Care e afacerea asupra căreia... hm...? Vreunul dintre 
domnii de aici doreşte să treacă în faţa Curţii? Avem nevoie 
de-o arestare? Facem o arestare prietenească. Suntem toţi 
prieteni, aici, îmi închipui... 

— Sammy, dă-mi docomentul, spuse d. Weller luând 
testamentul de la fiul său pe care scena părea că-l bucură 
mult. Ceea ce noi dorim, dom'le, e vetrificarea actului ăsta. 

— Verificare, dragă domnule; verificare, observă Pell. 

— Bine, dom'le, încuviinţă d. Weller acru; verificare sau 
vetrificare, tot aia e. Dacă dumneata nu mă înţelegi, 


nădăjduiesc că am să găsesc pe cineva care să mă 
înţeleagă. 

— Nu încape supărare, domnule Weller, răspunse Pell cu 
blândeţe. Dumneata eşti executorul, după câte văd, adăugă 
el aruncându-şi ochii asupra hârtiei. 

— Da, dom'le, răspunse d. Weller. 

— Dumnealor de aici, sunt legatari, după câte îmi 
închipui? întrebă Pell cu un zâmbet amabil. 

— Sammy e locatar, replică d. Weller. Dumnealor e pretinii 
mei, veniţi cu mine să vază dacă chestia e-n regulă, un fel 
de albitri. 

— O, foarte bine; de bună seamă că n-am nici un motiv să 
mă împotrivesc. Îţi voi cere mica sumă de cinci lire sterline 
ca acont, hahaha! 

Comitetul hotărând că cele cinci lire sterline puteau să fie 
date, d. Weller înmână suma. Apoi se ţinu o lungă 
consultaţie, fără un subiect anume, în care d. Pell 
demonstră, spre deplina satisfacţie a arbitrilor, că dacă 
grija afacerii nu i-ar fi fost încredinţată lui, ea ar fi ieşit 
anapoda pentru motive pe care nu le explica limpede, însă 
care erau fără nici o îndoială, destule. După rezolvarea 
acestui punct important, d. Pell luă, spre a se întrema, trei 
cotlete stropite cu bere şi spirtoase, pe socoteala celorlalţi, 
apoi cârdul se îndreptă spre Doctor's Commons. 

A doua zi făcură o vizită la Doctor's Commons, dar 
atestările necesare fură zădărnicite întrucâtva de un 
rândaş beat care refuza cu încăpățânare să jure altfel decât 
rostind înjurături profane, spre marea indignare a unui 
procuror şi a unui judecător pentru chestiuni de moştenire. 
În săptămâna următoare a fost nevoie de alte vizite la 
Doctor's Commons, apoi la Cancelaria drepturilor de 
moştenire; pe urmă, trebui să se redacteze un contract de 
vânzare, să se ratifice numitul contract, să se întocmească 
inventare, să se grămădească sumedenie de hârtii, să se 
dea peste cap dejunuri, să se înghită prânzuri şi să se facă o 
mulţime de alte lucruri deopotrivă necesare şi profitabile. 


De aceea d. Solomon Pell şi secretarul său, şi geanta sa 
albastră pe deasupra se întremară aşa de bine, că ar fi fost 
nespus de greu să recunoşti într-înşii acelaşi om, acelaşi 
secretar şi aceeaşi geantă care hoinăreau cu câteva zile 
înainte pe Portugal Street. 

În cele din urmă, toate aceste importante chestiuni fiind 
puse la punct, fu fixată o zi pentru vânzare şi pentru 
transferul în rente ce urma să fie făcut de Wilkins Flasher, 
agent de schimb, cu domiciliul în preajma băncii, şi pe care 
îl recomandase d. Solomon Pell. 

Era un fel de sărbătoare, şi prietenii noştri nu uitaseră să 
se îmbrace după cuvinţă. Cizmele d-lui Weller erau lustruite 
proaspăt, şi veşmintele lui potrivite cu grijă specială. 
Domnul cu obrazul pătat purta la cheotoarea fracului o 
dalie enormă, garnisită cu câteva frunze, iar fracurile celor 
doi prieteni ai lui erau împodobite cu buchete de laur şi de 
alţi arbori verzi. 'Tustrei îşi puseseră costumul de 
sărbătoare, adică erau înfăşuraţi până la bărbie, şi purtau 
cât mai multe straie, ceea ce însemna ultima expresie a 
eleganţei pentru vizitiii de trăsuri de piaţă, de când au fost 
inventate trăsurile de piaţă. 

D. Pell îi aştepta la ora stabilită în localul de întâlnire, 
obişnuit. Îşi pusese şi el o pereche de mănuşi şi o cămaşă 
albă, din nefericire roasă la gât şi la manşete de prea multe 
spălături. 

— Orele două fără un sfert, spuse Pell privind orologiul din 
sală. Dacă ajungem la domnul Flasher la două şi un sfert, e 
numai bine. 

— Ce-aţi zice de o picătură de bere, domnilor? sugeră 
omul cu obrazul pătat. 

— Şi de-o bucăţică de friptură rece? spuse al doilea vizitiu. 

— Sau de-o stridie? adăugă al treilea vizitiu, răguşit, 
proptit pe picioare enorme. 

— Se aprobă! Se aprobă! strigă Pell. Ca să-l felicităm pe 
domnul Weller pentru noua lui proprietate? Haha! 


— Sunt cu totul de aceeaşi părere, dom'lor, răspunse d. 
Weller. Sammy, trage de clopoțel. 


Sam se supuse şi berea, dimpreună cu friptura rece şi 
stridiile aduse numaidecât, fură judecate numaidecât. Într-o 
operaţie la care fiecare lua o parte aşa de activă, ar fi foarte 
nepotrivit să semnalăm vreo distincţiune; totuşi, dacă un 
individ a arătat mai multe capacităţi decât altul, acesta a 
fost vizitiul cu vocea răguşită, căci el puse un sfert de oţet la 
stridii fără să trădeze cea mai mică emoție. 

După ridicarea carapacelor de stridii, fu pus câte un pahar 
de apă şi brandy în faţa fiecăruia. 

— Dom'le Pell, glăsui d. Weller amestecându-şi grogul, 
aveam de gând să propui o închinare în cinstea fundurilor 
în chestie; dar Samivel mi-a suflat (aici d. Samuel Weller 
care, până atunci, îşi mâncase stridiile cu un zâmbet liniştit, 
strigă deodată cu voce sonoră: S-auzim!) mi-a suflat că ar fi 
mai bine să închinăm băutura dorindu-vă toate succesele şi 
belşugurile, şi mulţumindu-vă pentru cum aţi dus la capăt 
treburile mele. În sănătatea dumneavoastră, dom'le! 

— Un moment! strigă pătatul cu o energie subită; uitaţi-vă 
la mine, domnilor! 

Vorbind astfel, domnul cu obrazul pătat se ridică şi 
tovarăşii săi făcură la fel; îşi plimbă privirile asupra celor 
prezenţi, apoi ridică domol mâna şi, toţi, inclusiv el, cel cu 
obrazul pătat, răsuflară îndelung şi duseră paharul la gură. 
După o clipă, domnul cu obrazul pătat cobori mâna, şi 
paharele fură depuse pe masă, goale. Este cu neputinţă să 
descrii efectul zguduitor produs de această ceremonie 
impunătoare, mişcătoare, solemnă, plină totodată de 
demnitate; ea reuni toate elementele măreției. 

— Domnilor, glăsui atunci d. Pell, tot ce pot să vă spun e că 
dovezile dumneavoastră de încredere sunt foarte 
tulburătoare pentru un om de lege. N-aş vrea să am aerul 
unui egoist, domnilor; dar sunt încântat, în propriul 
dumneavoastră interes, că v-aţi adresat mie; asta e tot. 
Dacă se întâmplă să cădeţi în ghearele unor membri 
mărunți ai profesiunii mele, convingerea mea este - şi vă 
asigur că rostesc adevărul - este că ei v-ar fi adus la sapă 


de lemn. Păcat că nobilul meu prieten nu e în viaţă ca să fi 
văzut cum am rezolvat eu afacerea asta! Nu zic din 
vanitate, însă gândesc... nu, domnilor, nu vă voi obosi cu 
părerea mea în această privinţă. De obicei pe mine mă 
găsiţi aici, domnilor; dar dacă nu sunt aici, ori în partea 
cealaltă a străzii, iată adresa mea. Tarifurile mele sunt 
foarte moderate şi foarte cuminţi. Nu există om care să se 
ocupe mai mult decât mine de clienţii săi, şi mă gândesc că, 
pe deasupra, îmi cunosc şi eu puţintel meseria. Dacă aveţi 
vreodată prilejul să mă recomandaţi prietenilor 
dumneavoastră, domnilor, v-aş fi foarte îndatorat şi vă vor fi 
şi ei când au să mă cunoască. În sănătatea dumneavoastră, 
domnilor! 

După ce-şi exprimă astfel sentimentele, d. Solomon Pell 
plasă trei cărţi de vizită dinaintea prietenilor d-lui Weller şi, 
uitându-se din nou la orologiu, manifestă temerea c-ar fi 
timpul să pornească. Înţelegând aluzia, d. Weller plăti 
cheltuielile; apoi executorul, legatarul, omul legii şi arbitrii 
îşi îndreptară paşii spre centru. 

Biroul lui Wilkins Flasher, esquire, agent de schimb, era la 
primul etaj, într-o curte, dinapoia Băncii Angliei; casa lui 
Wilkins Flasher, esquire, era la Brixton, Surrey; calul şi 
brişca lui Wilkins Flasher, esquire, se aflau într-o piaţă de 
trăsuri, alăturată; rândaşul lui Wilkins Flasher, esquire, era 
la drum, spre West Endl să ducă nişte vânat; secretarul lui 
Wilkins Flasher, esquire, se dusese la masă; astfel că 
Wilkins Flasher în persoană strigă: „Intră!” când d. Pell şi 
tovarăşii săi bătură la uşa biroului. 

1 Partea de vest a Londrei (N. Ir.). 

— Bună ziua, domnule, spuse Pell salutând cu smerenie. 
Am dori să facem un mic transfer, vă rog. 

— Bine, bine, intraţi, răspunse d. Flasher. Aşezaţi-vă un 
minut, sunt al dumneavoastră îndată. 

— Mulţumesc, domnule, reluă Pell; nu e nici o grabă. la un 
scaun, domnule Weller. 


D. Weller luă un scaun, Sam o cutie, arbitrii luară ce 
putură, şi începură să contemple un calendar şi două-trei 
hârtii lipite pe perete, cu ochi aşa de mari şi cu atâta 
respect, de parcă ar fi fost vorba de cele mai frumoase 
producţii ale vechilor maeştri. 

— Ei bine, te prinzi pe o jumătate de duzină de sticle de 
Bordeaux? spuse Wilkins Flasher, esquire, reluând 
conversaţia pe care intrarea d-lui Pell o întrerupsese o 
clipă. 

Întrebarea se-adresa unui tânăr domn foarte elegant, care 
îşi ţinea pălăria peste favoritul drept şi care, sprijinit alene 
de un birou, masacra plictisit muştele cu o linie. Wilkins 
Flasher, esquire, se legăna pe un taburet foarte înalt 
echilibrându-l pe două picioare şi izbind într-o cutie cu 
buline, cu un briceag căruia îi dădea drumul să cadă, din 
timp în timp, cu-o mare iscusinţă, exact în centrul unui bulin 
roşu, Mic, lipit de capac. Ambii domni aveau veste foarte 
deschise şi gulere foarte răsfrânte, ghete foarte mici şi inele 
foarte mari, ceasuri micuţe şi lanţuri foarte groase, 
pantaloni lipiţi pe corp şi batiste parfumate. 

— Eu nu mă prind niciodată pe o jumătate de duzină, 
spuse celălalt; pe-o duzină, de vrei! 

— S-a făcut, Simmery, s-a făcut! glăsui Wilkins Flasher, 
esquire. 

— Dar numaidecât! observă celălalt. 

— Fireşte, replică Wilkins Flasher, esquire; şi Wilkins 
Flasher, esquire, înscrise rămăşagul într-un carneţel, cu un 
creion de aur. Celălalt domn îl înscrise de asemenea, într-alt 
carneţel, cu alt creion de aur. 

— Am citit azi dimineaţă o notiţă cu privire la Boffer, spuse 
apoi d. Simmery. Nenorocitul! trebuie s-o şteargă din casă. 

— Mă prind pe zece guinee contra cinci că-şi taie 
beregata, rosti Wilkins Flasher, esquire. 

— S-a făcut, răspunse d. Simmery. 

— Stai! Mă răzgândesc, reluă Wilkins Flasher, esquire, pe 
gânduri. Poate c-o să se spânzure. 


— Foarte bine! încuviinţă d. Simmery scoțând creionul de 
aur. Sunt de acord. Să zicem că-şi pune capăt zilelor. 

— Că se va sinucide, spuse Wilkins Flasher, esquire. 

— Întocmai! replică d. Simmery luând notă. Pe zece guinee 
contra cinci, Flasher, că Boffer se va sinucide. În cât timp să 
zicem? 

— În două săptămâni, sugeră Wilkins Flasher, esquire. 

— Nu! declară d. Simmery oprindu-se o clipă să ucidă o 
muscă. Să zicem o săptămână. 

— Săâ-mpărţim diferenţa; zece zile, zise Wilkins Flasher, 
esquire. 

— Bun, zece zile, întări d. Simmery. 

Trecură deci în carneţel că Boffer se va sinucide în interval 
de zece zile; de nu, Wilkins Flasher, esquire, va plăti lui 
Frank Simmery, esquire, suma de zece guinee; dacă, însă, 
Boffer se va sinucide în acest răstimp, Frank Simmery, 
esquire, va plăti cinci guinee lui Wilkins Flasher, esquire. 

— Îmi pare foarte rău că i s-a înfundat, reluă Wilkins 
Flasher, esquire. Ce ospăţuri straşnice dădea! 

— Ce Porto bun avea! remarcă d. Simmery. Trimit mâine 
pe valetul nostru la vânzare, să cumpere câteva sticle din 
acela de şaizeci şi patru. 

— Drace! trebuie să meargă şi omul meu, zise Wilkins 
Flasher, esquire. Cinci guinee că omul meu o să dea mai 
mult la licitaţie decât al dumitale. 

— S-a făcut. 

Trecură o altă însemnare cu creionul de aur în carnetele 
lor, şi d. Simmery, omorând în răstimp toate muştele şi 
ţinând toate rămăşagurile, îşi luă tălpăşiţa spre bursă să 
vadă ce mai era pe-acolo. 

Wilkins Flasher, esquire, binevoi atunci să primească 
instrucţiunile d-lui Solomon Pell şi, după ce acoperi câteva 
formulare, invită societatea să-l urmeze la bancă. Pe drum, 
d. Weller şi cei trei prieteni ai săi căscau ochi mari, plini de 
uimire, la tot ce vedeau, pe când Sam privea lucrurile cu un 
sânge rece pe care nimic nu putea să-l tulbure. 


După ce străbătură o curte plină de mişcare şi zgomot, şi 
trecură pe lângă doi portari îmbrăcaţi astfel încât să 
rivalizeze cu pompa de incendiu vopsită în roşu şi pusă într- 
un colţ, ajunseră în biroul unde chestiunea lor urma să fie 
rezolvată şi unde Pell şi d. Flasher îi lăsară câteva clipe, ei 
urcând la Cancelaria testamentelor. 

— Unde suntem aici? murmură omul cu obrazul pătat la 
urechea d-lui Weller-senior. 

— La biroul titlurilor, răspunse în şoaptă executorul 
testamentar. 

— Dar gentelmenii de după tejghele? întrebă vizitiul 
răguşit. 

— Îmi închipui că ei e titluri scăzute, răspunse d. Weller; 
nu e titluri scăzute, Samivel? 

— Cum? Îţi închipui că titlurile e oameni vii? glăsui Sam cu 
oarecare dispreţ. 

— Păi, ştiu eu? replică d. Weller. Aşa mi se părea. Atunci ce 
e? 

— Fonţioneri, răspunse Sam. 

— Dar de ce mănâncă toţi sangvice cu şuncă? întrebă 
părintele. 

— Pentru că-mi închipui că intră în sarcina lor. Face parte 
din sestem. Toată ziua nu face decât asta, răspunse Sam. 

D. Weller şi prietenii săi abia avură o clipă de răgaz pentru 
a medita asupra acestei particularităţi a sistemului 
financiar din Anglia, căci Pell şi Wilkins Flasher, esquire, se 
înapoiară îndată şi-i conduseră spre partea aceea a 
tejghelei deasupra căreia, pe o tăbliță neagră, era scris un 
„W” mare. 

— Ce e asta, dom'le? întrebă d. Weller pe d. Pell 
atrăgându-i atenţia asupra tăbliţei. 

— Prima literă a numelui defunctei, lămuri Pell. 

— A, nu, aşa nu merge! glăsui d. Weller întorcându-se spre 
arbitri. Aici e o greşeală! Litera noastră e V. Asta nu merge. 

Arbitrii interpelaţi îşi dădură numaidecât părerea că 
afacerea nu putea să se încheie legal sub litera W; după 


toate probabilitățile ea ar fi fost întârziată cel puţin cu o zi, 
dacă Sam nu ar fi luat îndată o hotărâre prea puţin 
respectuoasă în aparenţă, dar categorică. Apucându-l pe 
părintele său de pulpana hainei, îl trase spre tejghea şi-l 
ţinu pironit acolo până ce-şi depuse semnătura pe două 
acte; operaţie trudnică, dat fiind obiceiul d-lui Weller de a 
nu scrie decât cu litere de tipar. De aceea, funcţionarul avu 
în vremea aceasta răgaz să taie şi să curețe trei mere 
creţeşti. 

Cum d. Weller-senior stăruia să-şi vândă partea 
numaidecât, merseră toţi de la bancă la uşa bursei, unde 
după o scurtă lipsă, Wilkins Flasher, esquire, se înapoie, 
aducând un cec, pe numele Smith, Payne şi Smith, de cinci 
sute treizeci lire sterline, care reprezentau, la cursul zilei, 
partea din rentele celei de-a doua doamne Weller, aferentă 
d-lui Weller-senior. 

Cele două sute de lire sterline ale lui Sam rămaseră 
trecute pe numele său, iar Wilkins Flasher, esquire, dădu 
drumul cu nepăsare, în buzunar, comisionului pe care-l 
încasase, şi porni îndărăt spre birou. 

La început, d. Weller nu voia în ruptul capului să-şi 
încaseze altfel cecul decât în monede de aur; dar când 
arbitrii îi arătară că ar fi obligat să cheltuiască ceva bani şi 
pentru săculeţul cu care trebuiau aduşi, acceptă să 
primească suma în bilete de câte cinci lire sterline. 

— Fiu-meu şi cu mine, spuse el ieşind de la bancher, fiu- 
meu şi cu mine avem după masă treabă, aşa că aş vrea să 
isprăvim afacerea acum. Haidem undeva, să isprăvim 
socotelile! 

Găsiră prin apropiere o încăpere liniştită unde socotelile 
fură înfăţişate şi examinate. Contul d-lui Pell fu cercetat de 
Sam, iar câteva articole nu primiră aprobarea arbitrilor; 
deşi d. Pell le declară solemn că sunt prea zgârciţi cu el, 
operaţia fusese desigur cea mai rentabilă dintre câte făcuse 
el vreodată, asigurându-i pentru mai bine de şase luni 
locuinţa, hrana şi spălatul. 


După ce băură ceva, arbitrii împărţiră strângeri de mâini, 
căci trebuiau să pornească la drum în seara aceea. Văzând 
că nu mai era nimic de făcut şi de mâncat, d. Solomon Pell 
se despărţi în modul cel mai prietenesc, astfel că Sam 
rămase singur cu părintele său. 

— Băiatule, zise d. Weller băgându-şi portofelul în 
buzunar, avem aici o mie o sută optzeci de lire sterline, 
afară de biletele pentru contract şi rest. Samivel, cârmeşte 
acum caii spre George şi Vulturul. 

CAPITOLUL LVI. 

D. Weller ia parte la o importantă conferinţă între d. 
Pickwick şi Samuel Weller. Un domn bătrân, cu frac de 
culoarea tabacului, soseşte fără veste. 

D. Pickwick se afla singur, visând la multe lucruri şi 
gândindu-se, printre altele, ce trebuia făcut pentru tânăra 
pereche a cărei situaţie nesigură era pentru el un prilej 
permanent de regrete şi de îngrijorare, când Mary intră pe 
nesimţite în cameră şi, înaintând spre masă, îi spuse cu 
voce cam zorită: 

— Vă rog, domnule, Samuel este jos şi întreabă dacă tatăl 
lui poate să vă vadă. 

— Desigur. 

— Mulţumesc, domnule, spuse Mary întorcându-se spre 
uşă. 

— E de mult Sam aici? 

— O, nu, domnule! răspunse Mary cu vioiciune. Abia s-a 
înapoiat şi zice că n-o să vă mai ceara concediu. 

Mary îşi dădu seama, fără îndoială, că împărtăşise ultima 
veste cu mai multă căldură decât era absolut necesar; sau 
remarcase, poate, zâmbetul bine dispus cu care d. Pickwick 
a privit-o când ea isprăvi de vorbit. Fapt e că îşi cobori capul 
şi îşi examină colţul şorţuleţului ei drăguţ cu mai multă 
luare aminte decât părea să fie nevoie pentru acest lucru. 

— Spune-le să vină îndată, zise d. Pickwick. 

Vădit uşurată, Mary alergă cu mesajul. 


D. Pickwick făcu două-trei ocoluri prin odaie şi, frecându-şi 
bărbia cu mâna stângă, păru cufundat în meditări adânci. 

„Haide-hai, îşi spuse ella urmă cu ton blând, însă 
melancolic, e mijlocul cel mai bun de a-i răsplăti 
devotamentul şi credinţa. Aşa trebuie să fie. Destinul unui 
celibatar bătrân este să vadă pe cei din jurul său formând 
noi legături şi părăsindu-l. Nu am dreptul să aştept până la 
schimbarea situaţiei mele. Nu, nu, adăugă el cu mai multă 
voioşie, asta ar însemna egoism şi ingratitudine. Trebuie să 
mă consider fericit că am un prilej aşa de bun pentru a-l 
aşeza la casa lui. Sunt fericit... fireşte că sunt fericit!” 

D. Pickwick era aşa de cufundat în aceste gânduri, încât nu 
auzi bătaia în uşă decât când fu repetată pentru a treia sau 
a patra oară. Aşezându-se repede şi reluându-şi aerul 
binevoitor de totdeauna, dădu permisiunea cerută. Sam 
Weller intră, urmat de tatăl său. 

— Sunt încântat că te-ai înapoiat, Sam, rosti d. Pickwick; 
ce mai faci, domnule Weller? 

— Foarte bine, dom'le, foarte mulţumesc, replică văduvul. 
Nădăjduiesc că şi dumneavoastră vă simţiţi bine, dom'le. 

— Cât se poate de bine; îţi mulţumesc, răspunse d. 
Pickwick. 

— Aş dori să stau puţintel de vorbă cu dumneavoastră, 
dom'le, dacă puteţi să-mi dăruiţi cinci minute, zise d. Weller. 

— Desigur, aprobă d. Pickwick. Sam, dă un scaun tatălui 
tău. 

— Mulţumesc, Samivel, am aici un scaun, spuse d. Weller, 
trăgând scaunul în timp ce vorbea. Frumoasă vreme, 
dom'le, adăugă d. Weller aşezându-se şi punându-şi pălăria 
pe podea. 

— Într-adevăr, deosebit de frumoasă, replică d. Pickwick; 
foarte frumoasă. 

— Cea mai frumoasă vreme pe care am văzut-o vreodată, 
dom'le, reluă d. Weller. 

Dar, spunând acestea, fu apucat de un acces violent de 
tuse, iar după tuse începu să clatine din cap, să clipească 


din ochi, să facă gesturi implorătoare şi amenințătoare spre 
fiul său, care se încăpăţâna cu îndârjire să nu vadă nimic. 

D. Pickwick, observând că bătrânul era oarecum stânjenit, 
se prefăcu ocupat cu tăiatul filelor unei cărţi care se afla 
lângă el şi aşteptă cu răbdare ca d. Weller să explice 
obiectul vizitei sale. 

— Samivel, nu mi-a fost dat să văz un băiat mai supărător 
ca tine, spuse în cele din urmă d. Weller, privindu-şi fiul cu 
indignare. În viaţa mea n-am văzut. 

— Dar ce a făcut, domnule Weller? întrebă d. Pickwick. 

— Nu vrea să înceapă, dom'le; ştie că eu nu sunt în stare 
să mă exprim când e vorba de ceva particoler; el şade ca de 
lemn, dumneavoastră vă pierdeţi vremea şi eu mă fac de 
râs stând aşa, în loc să m-ajute cu-o iotă. Asta nu-i purtare 
de fiu, Samivel! urmă d. Weller ştergându-şi fruntea; câtuşi 
de puţin! 

— Spuneai că vrei să vorbeşti, replică Sam; de unde să ştiu 
eu că te-ai înnămolit de la început? 

— Ai văzut bine că nu eram în stare să mă urnesc, că 
stăteam pe partea rea a drumului şi că dădeam în gard, şi 
aveam alte încurcături. Cu toate astea nu vrei să-mi dai o 
mână de ajutor. Mi-e ruşine de tine, Samivel. 

— Adevărul e, dom'le, declară Sam cu o plecăciune 
uşoară; adevărul e că jupânul şi-a retras banii... 

— Foarte bine, Samivel, foarte bine, îl întrerupse d. Weller 
mişcând capul cu aer mulţumit. Nu aveam de gând să fiu 
aspru cu tine, Sammy. Foarte bine, aşa trebuie început; să 
ajungem numaidecât la fapt. Foarte bine, Samivel, bravo! 

Nespus de mulţumit, d. Weller dădu din cap deo 
sumedenie de ori, şi aşteptă atent ca Sam să-şi continue 
vorbirea. 

— Poţi să iei loc, Sam, zise d. Pickwick observând că 
întrevederea făgăduia să fie mai lungă decât îşi închipuise. 

Sam se înclină încă o dată, apoi se aşeză; şi pe când tatăl 
său se uita în jur, continuă: 


— Jupânul, dom'le, a încasat cinci sute treizeci de lire 
sterline... 

— 'Toate cosolindate! întrerupse d. Weller cu glas scăzut. 

— Mare lucru nu e că e sau nu cosolindate, reluă Sam. E, 
ori nu, cinci sute treizeci de lire sterline? 

— Întocmai, Samivel, răspunse d. Weller. 

— La care s-a adăugat banii luaţi pe Marchizul de 
Granby... 

— Casă, curte, iventar şi muşterii, lămuri d. Weller. 

— Total, o mie o sută optzeci de lire sterline, adăugă Sam. 

— Adevărat?! exclamă d. Pickwick; mă bucur. Te felicit, 
domnule Weller, că ai făcut afaceri aşa de bune. 

— Staţi o minută, dom'le, spuse d. Weller ridicând mâna 
implorător. Dă-i înainte, Samivel! 

— El ţine mult, urmă Sam cu oarecare ezitare, şi ţiu şi eu 
mult să văz că pune banii într-un loc unde sa fie în 
siguranţă; căci, dacă îi păstrează, are să-i împrumute cine 
ştie la cine, ori are să-i dea pe cai, ori o să piarză portofelul 
pe drum, ori o să adoarmă dus, Dumnezeu ştie pe unde. 

— Foarte bine, Samivel, îl întrerupse d. Weller cu un aer 
aşa de îndatoritor, de parcă fiul său ar fi adus cel mai mare 
elogiu prudenţei şi prevederii lui. Foarte bine! 

— De-aia, continuă Sam răsucind cu nelinişte marginea 
pălăriei; de-aia el i-a ridicat astăzi şi a venit aici cu mine, ca 
să spuie... adică să ofere... cu alte cuvinte, să... 

— Ca să spuie atâta, urmă d. Weller cu nerăbdare, că banii 
n-are la ce-mi sluji mie; am să mă apuc iar să-mi mân 
trăsura regulat; şi cum n-am unde să-i ţiu la mine decât 
dacă plătesc un paznic să aibă grijă de ei, ori să-i ţiu în 
vreun buzunar al trăsurii, şi asta ar fi o ispită pentru 
călători; aşa că dacă vreţi să-i păstraţi la dumneavoastră, 
dom'le, v-aş fi tare îndatorat. Poate că, adăugă d. Weller 
sculându-se şi venind să vorbească la urechea d-lui 
Pickwick, poate că o să vă slujească să plătiţi o parte din 
osândirea aia. Tot ce vreau să zic, e să-i ţineţi până când am 
să vi-i cer. 


Cu aceste cuvinte d. Weller înmână portofelul d-lui 
Pickwick, îşi luă pălăria şi ieşi din cameră cu o iuţeală la 
care anevoie te-ai fi aşteptat din partea unei persoane aşa 
de corpolente. 

— Opreşte-l, Sam! strigă d. Pickwick cu tonul serios. Pune 
mâna pe el! adu-mi-l aici numaidecât. Domnule Weller, vino 
încoace! 

Sam văzu că nu era de glumă cu somaţiile stăpânului său. 
Îşi înşfacă părintele de braţ, pe când acesta cobora scara, 
şi-l aduse înapoi cu de-a sila. 

— Prietene, spuse d. Pickwick apucându-l de mână, 
încrederea dumitale cinstită mă copleşeşte. 

— N-aveţi de ce, dom'le! declară d. Weller cu 
încăpățânare. 

— 'Te asigur, prietene, că eu am mai mulţi bani decât îmi 
trebuie; cu mult mai mulţi decât ar putea să cheltuiască un 
om la vârsta mea. 

— Nimeni nu ştie cât e în stare să cheltuiască până nu 
încearcă, observă d. Weller. 

— Se poate; cum însă eu nu vreau să fac experienţa asta, 
probabil că n-am să ajung la ananghie. Sunt deci dator să te 
rog să-ţi iei înapoi banii, domnule Weller, zise d. Pickwick. 

— Foarte bine! replică bătrânul vizitiu cu ton nemulţumit. 
la seama, Samivel; am să fac o neghiobie mare cu avutul 
ăsta; o neghiobie mare! 

— Nu te sfătuiesc, răspunse Sam. 

D. Weller chibzui un timp, apoi, încheindu-şi haina cu un 
aer hotărât, spuse: 

— Am să ţiu un turnpikel. 

— Un ce?! exclamă Sam. 

— Un turnpike, declară d. Weller printre dinţii strânşi; am 
să ţiu un turnpike... Spune adio părintelui tău, Samivel; 
închin restul vieţii mele ţinând un turnpike! 

1 Turnpike, barieră pentru dijmuirea trăsurilor pe 
drumurile engleze (N. Tr.) 


Amenințarea era aşa de cumplită, d. Weller părea aşa de 
hotărât s-o înfăptuiască şi era atât de mâhnit de refuzul d- 
lui Pickwick, că acesta grăi după câteva clipe de gândire: 

— Haide-hai, domnule Weâler, îti păstrez banii. S-ar putea 
într-adevăr să-i folosesc mai bine decât dumneata. 

— Ei, asta spui şi eu! glăsui d. Weller înseninându-se; nici 
vorbă c-o să-i folosiţi bine, dom'le. 

— Să nu mai vorbim de asta, spuse d. Pickwick închizând 
portofelul în birou. Îţi sunt sincer îndatorat, prietene. Şi 
acum, ia loc, vreau să-ţi cer un sfat. 

Râsul pricinuit de triumful vizitei sale, care zguduise nu 
numai faţa, dar şi braţele, picioarele şi tot trupul d-lui 
Weller, în timp ce portofelul era închis, fu înlocuit de 
gravitatea cea mai solemnă, de îndată oe auzi cuvintele 
acestea. 

— Sam, lasă-ne câteva minute, spuse d. Pickwick. 

Sam se retrase numaidecât. 

D. Weller avea un aer grav şi era foarte uimit, când d. 
Pickwick deschise vorba spunând: 

— Domnule Weller, după câte ştiu, dumneata nu eşti un 
apărător al căsătoriei... 

D. Weller clătină din cap, însă nu avu tăria să vorbească; 
rămase înmărmurit la gândul nedesluşit că vreo afurisită de 
văduvă izbutise să-l prindă pe d. Pickwick în mreje. 

— Adineaori, când urcai scara cu fiul dumitale, n-ai 
observat o fată? întrebă d. Pickwick. 

— Ba da... Am văzut o fetişcană, replică d. Weller tăios. 

— Cum ţi s-a părut, domnule Weller? Spune-mi sincer, cum 
ţi s-a părut? 

— Mi s-a părut că era durdulie şi bine legată, răspunse 
vizitiul cu ton critic. 

— Adevărat, ai dreptate, zise d. Pickwick. Dar ce-ai gândit 
despre felul ei de a fi din câte ai putut să vezi? 

— Ehe, foarte drăguță şi foarte cumsecade, dom'le! 

Nimic nu indica sensul precis pe care d. Weller îl dădea 
ultimului adjectiv; însă cum tonul cu care îl pronunţase 


arăta, de bună seamă, că era o expresie favorabilă, d. 
Pickwick fu la fel de mulţumit ca şi cum l-ar fi înţeles 
perfect. 

— Fata aceasta mă interesează foarte mult, domnule 
Weller, reluă d. Pickwick. 

Vizitiul tuşi. 

— Mă interesează, şi când spun asta mă gândesc la binele 
ei, urmă d. Pickwick, adică nutresc dorinţa ca ea să ducă o 
viaţă îndestulată şi să fie fericită; mă înţelegi? 

— Foarte lămurit, declară d. Weller care însă nu pricepea 
NIMIC. 

— Fiinţa asta tânără e legată de fiul dumitale. 

— De Samivel Weller?! exclamă părintele. 

— Întocmai. 

— E la mintea omului, spuse d. Weller după câteva clipe de 
gândire; da chestia e cam cu bocluc; Samivel trebuie să 
bage bine de seamă. 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Să bage bine de seamă să nu-i spuie, într-un moment de 
nevinovăție, ceva care să poată sluji la un proces pentru 
călcarea făgăduielii de luare în căsătorie. Nu trebuie să se 
joace cu astea, dom'le Pickwick. Când ele îşi pune ochii pe 
noi, nu ştim cum să scăpăm şi, cât chibzuim, ne şi înhaţă. 
Aşa am fost eu însurat întâia oară, dom'le; şi Samivel e 
urmarea acestei manopire. 

— Nu mă prea încurajezi să închei ceea ce aveam a-ţi 
spune, observă d. Pickwick; cred însă că e mai bine să 
isprăvim. Nu numai că tânăra fiinţă e legată de fiul 
dumitale, dar şi fiul dumitale este legat de ea, domnule 
Weller. 

— Hm, frumoase lucruri pentru urechile unui părinte! 
Frumoase lucruri! zise d. Weller. 

— Eu i-am observat în diferite ocazii, urmă d. Pickwick 
fără să comenteze ultima observaţie a d-lui Weller; şi nu 
imă îndoiesc deloc. Închipueşte-ţi că aş dori să-i aşez, ca 


bărbat şi nevastă, într-o situaţie în care să poată trăi 
liniştiţi; ce-ai avea de zis, domnule Weller? 

Mai întâi d. Weller primi schimonosindu-se propunerea 
implicând căsătoria unei persoane care-l interesa; dar cum 
d. Pickwick, discutând cu el, stărui asupra faptului că Mary 
nu era văduvă, începu treptat să cedeze. D. Pickwick avea 
mare influenţă asupra lui, iar pe de altă parte, vizitiul 
fusese izbit de farmecele fetei căreia îi şi aruncase câteva 
ochiade foarte puţin paterne. Declară în cele din urmă că el 
nu se va împotrivi dorințelor d-lui Pickwick şi că-i va urma 
părerea cu multă plăcere. D. Pickwick, bucuros, ţinu seama 
de vorbele lui, şi îl chemă pe Sam în încăpere. 

— Sam, spuse d. Pickwick dregându-şi glasul, tatăl tău şi 
cu mine am avut o conversaţie cu privire la tine. 

— Cu privire la tine, Samivel! repetă d. Weller răspicat, pe 
ton ocrotitor. 

— Nu sunt aşa de orb, Sam, ca să nu fi observat demult că 
nutreşti pentru camerista doamnei Winkle simţăminte mai 
mult decât de prietenie, zise d. Pickwick. 

— Auzi, Samivel! adăugă d. Weller dojenitor. 

— Nădăjduiesc, dom'le, spuse Sam adresându-se 
stăpânului său; nădăjduiesc că nu e nici un rău ca un tânăr 
să se uite la o tânără care e desigur drăguță şi cu bună 
purtare. 

— Fireşte că nu, încuviinţă d. Pickwick. 

— Câtuşi de puţin, adăugă d. Weller cu voce amabilă, dar 
magistrală. 

— Departe de-a gândi că e vreun rău în ceva aşa de 
natural, reluă d. Pickwick, sunt foarte dispus să-ţi înlesnesc 
dorinţele în această privinţă. De aceea am avut o scurtă 
conversaţie cu tatăl tău; şi el este de părerea mea... 

— Persoana nefiind o văduvă... interveni d. Weller, 
lămuritor. 

— Persoana nefiind o văduvă, repetă d. Pickwick zâmbind, 
doresc să te liberez de constrângerea pe care ţi-o impune 
situaţia ce-o ai acum la mine, şi să-ţi mărturisesc 


recunoştinţa mea pentru fidelitatea ta şi minunatele tale 
calităţi, îndemnându-te să te însori numaidecât cu fata, şi 
sprijinindu-te să câştigi în mod independent existenţa ta şi a 
familiei tale. Voi fi mândru, Sam, urmă d. Pickwick al cărui 
glas tremurător până atunci îşi recăpătase tonul obişnuit, 
voi fi mândru şi fericit făcând din planurile tale de viitor o 
grijă personală deosebită. 

Câteva clipe stărui o tăcere adâncă, după care Sam spuse 
cu voce înceată şi răguşită, dar sigură: 

— Vă sunt foarte îndatorat pentru bunătatea 
dumneavoastră, dom'le, întru totul vrednică de 
dumneavoastră, dar asta nu se poate. 

— Ce nu se poate?! exclamă d. Pickwick uimit. 

— Samivel! spuse d. Weller cu demnitate. 

— Spun că asta nu se poate, repetă Sam cu ton mai 
ridicat. Dumneavoastră ce o să faceţi, dom'le? 

— Dragă băiete, răspunse d. Pickwick, ultimele 
evenimente care s-au întâmplat în rândurile prietenilor mei, 
vor schimba pe de-a-ntregul felul meu de trai în viitor. În 
afară de asta, îmbătrânesc, am nevoie de odihnă şi linişte; s- 
a sfârşit cu plimbările mele, Sam. 

— Cum pot să ştiu eu, dom'le? Credeţi aşa acum; dar 
închipuiţi-vă că vă schimbaţi părerea, tot ce se poate, căci 
aveţi încă focul unui tânăr de douăzeci şi cinci de ani; ce-o 
să faceţi fără mine? Asta nu se poate, dom'le, nu se poate, 
argumentă Sam. 

— Foarte bine, Samivel. Ai multă dreptate în ce spui, 
observă d. Weller cu glas îmbietor. 

— Sam, vorbesc după îndelungată chibzuinţă şi cu 
certitudinea că-mi voi ţine cuvântul, urmă d. Pickwick 
clătinând din cap. Nu-mi mai plac aventurile; s-a sfârşit cu 
călătoriile. 

— Prea bine, dom'le. Atunci e un motiv mai mult să aveţi 
totdeauna cu dumneavoastră pe cineva care să vă 
cunoască, să vă ţie de urât şi să vă ajute. Dacă vreţi să aveţi 
un băiat mai aligant, n-aveţi decât să-l luaţi; însă, cu sau 


fără leafă, cu concediu sau fără, hrănit sau nehrănit, 
adăpostit sau nu, Sam Weller pe care l-aţi luat din vechiul 
han din Borough rămâne scai după dumneavoastră, 
întâmplă-se ce s-o întâmpla; şi orice-o face şi-o spune 
lumea, nimic n-o să-l împiedice! 

La sfârşitul acestei declaraţii pe care Sam o făcuse foarte 
emoţionat, tatăl său se sculă de pe scaun şi, uitând orice 
consideraţie de loc şi de cuviinţă, flutură pălăria deasupra 
capului, scoțând trei urale înflăcărate. 

— Băiatule, spuse d. Pickwick după ce d. Weller se aşeză 
cam ruşinat de entuziasmul său; bâiatule, trebuie să te 
gândeşti şi la fată. 

— Mă gândesc la fată, dom'le; m-am gândit la fată şi i-am 
spus situaţia mea, şi ea vrea să aştepte până ce-oi fi gata. 
Crez c-o să-şi ţie făgăduiala, dom'le; de nu, ar însemna că 
nu e fata pe care mi-am închipuit-o, şi mă las păgubaş de 
dânsa. Mă cunoaşteţi bine, dom'le; hotărârea mea e luată şi 
nimic n-ar putea să mă facă s-o schimb. 

Cine ar fi avut tăria să combată această hotărâre? D. 
Pickwick, nu. Dragostea dezinteresată a umililor săi prieteni 
îi inspira, în momentul acela, mai multă mândrie şi 
încântare decât i-ar fi putut prilejui zece mii de declaraţii 
ale celor mai mari personaje de pe faţa pământului. 

Pe când în camera d-lui Pickwick avea loc conversaţia 
amintită, un bătrânel înveşmântat în haine de culoarea 
tabacului, urmat de un hamal care ducea o valiză, se 
înfăţişă la uşa hotelului. După ce-şi opri o cameră pentru 
noapte, întrebă pe servitor dacă nu se află acolo o doamnă 
Winkle; şi, fireşte, servitorul răspunse afirmativ. 

— E singură? întrebă bătrânelul. 

— Cred că da, domnule. Aş putea s-o chem pe camerista 
dumneaei dacă... 

— Nu, n-am nevoie, întrerupse repede omuleţul. Condu- 
mă la camera doamnei fără să m-anunţi. 

— Dar, domnule! glăsui servitorul. 

— Eşti surd? se răsti omuleţul. 


— Nu, domnule. 

— Atunci ascultă-mă, te rog. Poţi să m-auzi acum? 

— Da, domnule. 

— Bine. Condu-mă la camera doamnei Winkle, fără să m- 
anunţi. 

Rostind porunca, bătrânelul strecură cinci şilingi în mâna 
servitorului şi-l privi ţintă. 

— La drept vorbind, domnule, nu ştiu dacă... 

— Ei, tot ai să m-asculţi, văd bine; aşa că e preferabil să te 
execuţi numaidecât; vom economisi timpul, zise bătrânelul. 

Era ceva aşa de liniştit şi de hotărât în felul de a fial 
bătrânelului, că servitorul băgă cei cinci şilingi în buzunar 
şi-l conduse pe scări fără a mai adăuga o iotă. 

— Asta e camera? întrebă străinul. Bine, poţi să pleci. 

Servitorul se supuse, întrebându-se însă cine-o fi domnul şi 
ce-o fi vrând. Acesta îl aşteptă să dispară, şi bătu la uşă. 

— Intră! glăsui Arabella. 

— Hm, drăguță voce, oricum, murmură bătrânelul, dar 
asta nu înseamnă nimic. 

Deschise uşa şi intră în odaie. Arabella care lucra, se sculă 
văzând un străin. Era oarecum tulburată, şi nu-i stătea rău. 
— Nu vă deranjaţi, doamnă, rogu-vă, spuse necunoscutul 
intrând şi închizând uşa. Doamna Winkle, dacă nu mă înşel? 

Arabella înclină capul. 

— Doamna Nathaniel Winkle, care s-a măritat cu fiul 
bătrânului din Birmingham? urmă străinul examinând-o pe 
Arabella cu o curiozitate vădită. 

Arabella înclină capul şi privi stânjenită în juru-i, ca şi cum 
nu ştia dacă să cheme pe cineva într-ajutor. 

— După câte văd, doamnă, vizita mea vă surprinde, spuse 
bătrânul domn. 

— Mărturisesc, întrucâtva, răspunse Arabella, mirându-se 
din ce în ce mai mult. 

— Am să iau un scaun, dacă-mi permiteţi, doamnă, spuse 
străinul aşezându-se şi scoțând din buzunar un toc de 
ochelari din care luă liniştit o pereche de ochelari pe care îi 


potrivi pe nas. Nu mă cunoaşteţi, doamnă? întrebă el 
privind-o pe Arabella cu atâta luare aminte că ea începu să 
se îngrijoreze. 

— Nu, domnule, răspuse ea cu timiditate. 

— Nu! repetă străinul legănându-şi piciorul stâng; nu văd 
cum m-aţi cunoaşte. Ştiţi totuşi numele meu, doamnă. 

— Credeţi? întrebă Arabella, tremurând, fără să-şi dea 
bine seama de ce. Vă pot ruga să-mi aduceţi aminte? 

— Îndată, doamnă, îndată, răspunse necunoscutul care nu- 
şi luase ochii de pe figura ei. Sunteţi măritată de puţin timp, 
doamnă? 

— Da, domnule, răspunse Arabella cu voce abia 
perceptibilă, punându-şi lucrul deoparte; din ce în ce mai 
neliniştită, căci un gând, care o izbise şi înainte, o frământa 
din ce în ce mai mult. 

— Fără să fi arătat soţului dumneavoastră îndatorirea de 
a-l consulta mai întâi pe părintele lui, de care depinde în 
întregime după câte mi pare? zise străinul. 

Arabella îşi duse batista la ochi. 

— Fără măcar să căutaţi a afla pe cale indirectă care erau 
sentimentele bătrânului într-o chestiune ce-l interesa, 
fireşte, tot atât de mult? 

— Nu pot să tăgăduiesc, domnule, îngăimă Arabella. 

— Şi fără ca dumneavoastră să fi fost destul de înstărită 
spre a asigura soţului o despăgubire pentru foloasele de 
care el s-ar fi bucurat în cazul când se însura după 
dorinţele părintelui său? Asta numesc băieţii şi fetele iubire 
dezinteresată, până ce au băieţi şi fete la rândul lor şi 
atunci o văd şi ei într-o altă lumină, mai severă, spuse 
bătrânul. 

Lacrimile Arabellei curgeau potop în timp ce susţinea că 
era tânără, fără experienţă, că numai iubirea o împinsese să 
facă acest pas şi că fusese lipsită aproape din copilărie de 
îngrijirile şi de poveţele părinţilor. 

— N-a fost bine, spuse bătrânul gentleman cu ton mai 
blând; foarte rău. A fost o copilărie romanţioasă, ceva 


nesăbuit. 

— Eu sunt de vină, domnule, numai eu, domnule! replică 
biata Arabella plângând. 

— Eh, fleacuri! Îmi închipui că nu eşti de vină dacă el s-a 
îndrăgostit de dumneata... Dar totuşi, adăugă necunoscutul 
privind-o pe Arabella cu un aer şiret, totuşi într-adevăr 
dumneata eşti vinovată, căci el n-a avut încotro. 

Micul compliment sau modul ciudat în care îl făcuse 
bătrânul gentleman, ori schimbarea atitudinii sale în bine, 
devenind mult mai blând decât fusese la început, ori toate 
aceste trei cauze la un loc, smulseră Arabellei un zâmbet 
printre lacrimi. 

— Unde este soţul dumitale? întrebă brusc necunoscutul, 
pentru a ascunde un zâmbet ce-i luminase faţa. 

— II aştept dintr-o clipă într-alta, domnule. L-am convins 
să se plimbe puţin în dimineaţa asta; e foarte nefericit, 
foarte abătut că n-a primit veşti de la tatăl său. 

— Aha, abătut; foarte bine, merită! 

— Mi-e teamă că suferă pentru mine, domnule; şi, la drept 
vorbind, eu sufăr mult pentru el, căci eu sunt cauza, 
singura cauză care l-a adus în starea aceasta. 

— Nu te necâji din pricina lui, draga mea; merită. Mă 
bucur... mă bucur foarte mult, întrucât îl priveşte. 

Cuvintele abia ieşiseră din gura bătrânului domn, când se 
auziră paşi pe scară. Arabella şi străinul părură că-i 
recunosc în aceeaşi clipă; bătrânelul se îngălbeni şi, făcând 
o sforţare violentă să pară liniştit, se sculă în momentul 
intrării d-lui Winkle. 

— Tată! strigă acesta dându-se înapoi cu uimire. 

— Da, domnule! răspunse bătrânelul. Eh, domnule, ce ai 
să-mi spui? 

D. Winkle rămase tăcut. 

— Sper că roşeşti de purtarea dumitale. 

D. Winkle tot nu spuse nimic. 

— Roşeşti de purtarea dumitale, domnule; da sau nu? 


— Nu, domnule! replică d. Winkle trecând braţul Arabellei 
pe.sub al său; nu roşesc nici de purtarea mea, nici de-a 
soţiei mele. 

— Pe cuvântul meu! strigă bătrânelul cu ironie. 

— Îmi pare foarte rău că am făcut ceva care a micşorat 
dragostea dumitale pentru mine, domnule; sunt însă 
totodată dator să spun că n-am nici un motiv să roşesc de 
alegerea mea, aşa cum nu trebuie să roşeşti nici dumneata 
că o aica noră. 

— Dă-mi mâna, Nat, spuse bătrânul cu voce mişcată. 
Îmbrăţişează-mă, îngerul meu; eşti, la urma urmei, o noră 
încântătoare. 

După câteva minute, d. Winkle se duse să-l caute pe d. 
Pickwick şi, întorcându-se însoţit de acesta, îl prezentă 
părintelui său cu care îşi strânse mâna timp de cinci minute 
în şir. 

— Domnule Pickwick, îţi mulţumesc din tot sufletul pentru 
toată bunătatea arătată fiului meu, spuse bătrânul cu ton 
deschis şi direct. Eu sunt cam repezit, iar când te-am văzut 
ultima dată, eram surprins şi jignit. Am judecat cu ochii mei 
acum, şi sunt mai mult decât mulţumit. Alte scuze mai 
trebuie să cer, domnule Pickwick? 

— Câtuşi de puţin, răspunse acesta. Ai făcut singurul lucru 
care lipsea pentru desăvârşirea fericirii mele. 

Urmară, timp de cinci minute, alte strângeri de mâini, 
însoţite de sumedenie de complimente care, pe lângă că 
erau politicoase, aveau meritul foarte mare şi foarte nou de 
a fi sincere. 

Sam îl condusese, respectuos, pe părintele său la 
Sălbăticuţa când, la înapoiere, îl întâlni în curte pe 
dolofanul care adusese un bilet de la Emily Wardle. 

— Ascultă, îl strigă Joe care era neobişnuit de vorbăreţ, 
ascultă, nu-i aşa că Mary e tare drăguță? iu aşa de mult la 
ea! 

Sam nu-i răspunse verbal ci, înmărmurit de înfumurarea 
dolofanului, îl privi ţintă un minut, îl duse de guler până la 


colţul străzii şi-l expedie cu o lovitură de picior, 
nevătămătoare, ceremonioasă, după care se întoarse la 
hotel fluierând. 

CAPITOLUL LVII. 

În care Clubul Pickwick e definitiv dizolvat şi totul se 
sfârşeşte spre mulţumirea tuturor. 

Timp de o săptămână întreagă după sosirea 
îmbucurătoare a d-dui Winkle din Birmingham, d. Pickwick 
şi Sam Weller lipsiră toată ziua de la hotel, înapoindu-se 
numai la ora mesei şi având amândoi un aer de mister şi de 
importanţă cu totul străin de firea lor. Era vădit că se 
spunea la cale un eveniment însemnat, dar toţi se pierdeau 
în presupuneri. Câţiva (printre care d. Tupman) erau 
dispuşi să creadă că d. Pickwick plănuia vreo alianţă 
matrimonială; femeile însă respingeau cu tărie ideea. Alţii 
înclinau a bănui că proiectase vreo expediţie depărtată ale 
cărei pregătiri le făcea. Dar lucrul fusese tăgăduit cu 
vigoare de Sam care, prididit cu întrebările de Mary, 
declarase sus şi tare că nu era vorba de noi călătorii. În cele 
din urmă, după şase zile de zadarnice speculaţii, în care 
timp toţi îşi storseseră creierii căutând o lămurire, hotărâră 
în unanimitate că d. Pickwick va fi invitat să-şi explice 
conduita şi să declare precis de ce lipsea astfel din mijlocul 
prietenilor plini de admiraţie pentru persoana sa. 

În acest scop, d. Wardle îi pofti pe toţi la masă, la Adelphi, 
iar după ce carafa făcu în două rânduri ocolul mesei, atinse 
chestiunea în următorii termeni: 

— Suntem cu toţii nerăbdători să ştim cu ce te-am putut 
ofensa, de ne părăseşti astfel, consacrându-te plimbărilor 
singuratice tot timpul. 

— Sunteţi într-adevăr? răspunse d. Pickwick. E destul de 
ciudat; tocmai aveam intenţia să vă dau chiar azi o 
explicaţie completă. Aşa că, dacă vreţi să-mi mai turnaţi un 
pahar cu vin, vă voi satisface curiozitatea. 

Carafa trecu din mână în mână cu o iuţeală neobişnuită, şi 
d. Pickwick, privindu-şi cu un zâmbet voios prietenii, 


începu: 

— Toate schimbările care s-au produs printre noi, spuse el, 
vreau să spun căsătoria mea care s-a făcut şi căsătoria care 
urmează să se facă, cu urmările pe care le atrag, îmi 
impuneau să gândesc serios, şi neîntârziat, la planurile 
mele de viitor. M-am hotărât să mă retrag în împrejurimile 
Londrei, în vreun loc drăguţ şi liniştit. Am văzut o casă care 
îmi convenea, am cumpărat-o şi mobilat-o. Ea e gata să mă 
primească, şi socotesc să mă mut într-însa numaidecât. 
Sper să petrec încă mulţi ani fericiţi în refugiul acela tihnit, 
bucurându-mă pentru restul zilelor mele de tovărăşia 
prietenilor mei şi urmat, după moartea mea, de regretele 
lor afectuoase. 

Aici, d. Pickwick se opri, şi un murmur surd se auzi în jurul 
mesei. 

— Casa pe care am ales-o, urmă el, e la Dulwich, într-una 
din cele mai plăcute poziţii care se pot găsi în preajma 
Londrei. E acolo o grădină mare, şi locuinţa este orânduită 
astfel încât să nu-i lipsească nici un confort. Poate chiar că 
nu este lipsită de oarecare eleganţă. Dar despre acest lucru 
vă veţi da seama singuri. Sam mă va însoţi. Am angajat, în 
urma recomandărilor lui Perker, o menajeră, o foarte 
bătrână menajeră, şi ceilalţi servitori pe care ea i-a socotit 
necesari. Îmi propun să consacru micul refugiu unei 
ceremonii căreia îi port mult interes. Doresc, dacă prietenul 
meu Wardle nu se împotriveşte, ca nunta fiicei sale să aibă 
loc în noua locuinţă, în ziua când voi lua-o în stăpânire. 
Fericirea tinerilor, continuă d. Pickwick uşor mişcat, a fost 
totdeauna cea mai mare plăcere a vieţii mele; mi se va 
încălzi inima când voi asista sub acoperământul meu la 
săvârşirea fericirii celor mai dragi prieteni. 

D. Pickwick se opri iarăşi; Arabella şi Emily plângeau cu 
sughiţuri. 

— Am comunicat, personal şi în scris, cu Clubul, reluă d. 
Pickwick. I-am arătat intenţia mea. În decursul lungii 
noastre absenţe, au avut loc în sânul său multe neînţelegeri. 


Retragerea mea, adăugată altor felurite împrejurări, a dus 
la dizolvarea lui. Clubul Pickwick a încetat de a mai exista. 
Nu voi regreta niciodată, rosti d. Pickwick cu glas scăzut, 
nu voi regreta niciodată că am consacrat aproape doi ani 
studierii diferitelor varietăţi ale caracterului speciei 
omeneşti, deşi preocuparea de ceea ce e nou părea multora 
o treabă uşuratică. Aproape toată viaţa mea fiind 
consacrată afacerilor pozitive şi îmbogăţirii, am văzut 
deschizându-se dinainte-mi numeroase probleme despre 
care nu aveam nici o idee şi care, nădăjduiesc, mi-au lărgit 
inteligenţa şi mi-au desăvârşit spiritul. Dacă n-am făcut 
decât puţin bine, mă mândresc că am făcut şi mai puţin rău, 
şi că la apusul vieţii mele, fiecare aventură a mea nu-mi va 
aduce decât amintiri distractive, plăcute. Iar acum, scumpi 
prieteni, Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi! 

D. Pickwick îşi umplu paharul şi-l duse la buze cu mâna 
tremurândă. Ochii i se umeziră de lacrimi când prietenii se 
ridicară deodată să închine din toată inima pentru el. 

Erau puţine pregătiri de făcut pentru căsătoria d-lui 
Snodgrass. Deoarece el nu avea nici tată, nici mamă, şi 
pentru că, minor fiind, fusese sub tutela d-lui Pickwick, 
acesta îi cunoştea perfect situaţia materială şi planurile de 
viitor. Socoteala pe care o dădu d-lui Wardle îl satisfăcu 
deplin pe acesta - aşa cum l-ar fi satisfăcut orice altă 
socoteală; căci bunul bătrân avea inima plină de voioşie şi 
mulţumire. El dărui Emilyei o zestre frumoasă şi, deoarece 
căsătoria fusese fixată pentru a patra zi, timpul scurt 
hărăzit pregătirilor împinse până aproape de nebunie trei 
croitorese şi-un croitor. 

A doua zi, poruncind să se pună cai de poştă la trăsură, d. 
Wardle plecă s-o aducă pe mama sa de la Dingley Dell. 
Bătrâna doamnă căreia îi comunică vestea cu înflăcărarea-i 
obişnuită, leşină pe dată; dar, adusă repede în simţiri, 
porunci să i se împacheteze numaidecât rochia de brocart 
şi începu să istorisească mai multe împrejurări analoage 
care avuseseră loc la căsătoria fiicei mai mari a răposatei 


doamne Tollimglower. Povestirea dură trei ceasuri, şi nu 
ajunsese nici la jumătate. 

Se impunea să fie informată d-na Trundle despre 
extraordinarele pregătiri de la Londra; şi pentru că n-o 
ducea prea bine cu sănătatea, ştirea îi fu comunicată de d. 
Trundle, ca nu cumva s-o sdruncine. Dar ea nu fu câtuşi de 
puţin zdruncinată, căci scrise îndată la Muggleton să i se 
confecţioneze o nouă bonetă şi-o rochie neagră de saten, 
notificând în plus hotărârea ei de a fi prezentă la 
ceremonie. Auzind cuvintele acestea, d. Trundle trimise 
îndată după doctor. Doctorul hotărî că d-na Trundle era în 
măsură să ştie mai bine decât oricine cum se simţea; la care 
d-na Trundle răspunse că se simţea destul de tare ca să 
meargă la Londra şi că va merge. lar doctorul era un doctor 
iscusit şi prudent. El ştia ce e bun pentru sine şi pentru 
alţii; fu deci de părere că dacă d-na Trundle rămânea acasă, 
se va necăji poate, şi necazul i-ar făcea mai mult rău decât 
călătoria şi că era preferabil s-o lase să plece. Ea plecă într- 
adevăr, şi medicul avu grijă să-i trimită o jumătate de 
duzină de doctorii ca să le bea pe drum. 

Ca adaus la toate încurcăturile sale, Wardle căpătase două 
scrisorele pentru două mici domnişoare ce urmau să 
oficieze ca domnişoare de onoare. Aflând importanta veste, 
cele două domnişoare se necăjiră la culme că nu aveau 
pregătit nici un lucru într-o împrejurare aşa de importantă, 
şi nici măcar timpul să facă ceva, fapt care prilejui celor doi 
părinţi ai domnişoarelor un simţământ de satisfacţie. 

Totuşi au fost ajustate nişte rochii vechi, au fost fabricate 
nişte pălării noi, astfel că cele două domnişoare se 
înfăţişară cât se poate de bine, ceea ce era de aşteptat. 
Dealtminteri, cum ele plânseră în anumite momente 
potrivite în ziua nunţii, şi cum tremurară când trebuia, cei 
de faţă recunoscură că fetele s-au achitat admirabil de 
îndatoririle lor. 

În ce fel au ajuns cele două rude sărace la Londra; dacă au 
mers pe jos, ori s-au urcat dinapoia trăsurilor, ori s-au 


căţărat în căruţe, ori s-au purtat reciproc în spinare, nu se 
ştia sigur; ele sosiseră însă înaintea d-lui Wardle şi bătuseră 
cele dintâi la uşa d-lui Pickwick în dimineaţa nunţii. Erau 
numai zâmbete şi gulere scrobite. 

Fură primiţi călduros, căci sărăcia sau bogăţia nu aveau 
nici o influenţă asupra d-lui Pickwick. Noii servitori erau 
plini de râvnă, de însufleţire; Sam, într-o stare fără de 
pereche de bună dispoziţie şi exaltare; Mary, strălucitoare 
de frumuseţe şi de panglici drăguţe. 

Mirele, care locuia în casa d-lui Pickwick de două sau trei 
zile, ieşi galant în întâmpinarea miresei la biserica din 
Dulwich. Era însoţit de d-nii Pickwick, Ben Allen, Bob 
Sawyer şi Tupman. Sam stătea în afara trăsurii, îmbrăcat 
într-o livrea sclipitoare, născocită anume pentru acest 
prilej; purta la cheotoare o panglicuţă albă, primită în dar 
de la iubita lui. În biserică se întâlniră cu familiile Wardle şi 
Winkle, cu mireasa şi domnişoarele de onoare şi cu soţii 
Trundle, iar când ceremonia fu încheiată, trăsurile goniră 
toate spre casa d-lui Pickwick, unde nuntaşii urmau să ia 
dejunul şi unde d. Perker îi aştepta. 

Aici se împrăştiară norii uşori pe care-i zămislise 
solemnitatea ceremoniei. Figurile străluceau toate de 
bucurie şi nu se auzeau decât complimente şi felicitări. Era 
aşa de frumos totul: peluza din faţa casei, grădina de la 
spate, sera micuță, sala de mâncare, salonul, odăile de 
culcat, fumoarul şi, mai presus de orice, cabinetul de studii 
cu tablourile, fotoliile, scrinurile ciudate, mesele fanteziste, 
cărţile fără număr, fereastra mare dând spre o peluză 
drăguță şi spre o perspectivă încântătoare cu căsuțe 
prizărite ici-colo, aproape tăinuite sub pomi; apoi perdelele 
şi covoarele, scaunele şi sofalele! Toate erau aşa de 
frumoase, de trainice, curate şi de un gust aşa de ales, după 
cum spunea fiecare, că nu ştiai la ce să te uiţi mai întâi. 

În mijlocul tuturor acestor frumuseți, d. Pickwick stătea în 
picioare, iar figura lui era luminată de zâmbete cărora nu 
le-ar fi putut rezista nici o inimă de bărbat, de femeie sau 


de copil. Părea cel mai fericit din tot grupul; strângea 
mereu, mereu, mâinile aceloraşi persoane, iar când mâinile 
lui nu-i erau ocupate astfel, le freca mulţumit. Se întorcea în 
toate părţile, la fiecare nouă expresie de curiozitate sau 
admiraţie, şi-i încânta pe toţi cu aerul său de mulţumire şi 
voioşie. 

Masa e anunţată. D. Pickwick o conduce în capul unei 
mese lungi pe bătrâna doamnă (foarte elocventă asupra 
subiectului Tollimglower); Wardle se aşează la capătul 
celălalt; prietenii se aranjează de o parte şi de alta, iar Sam 
îşi ocupă locul dinapoia stăpânului. Râsetele şi conversațiile 
încetează; d. Pickwick, spunând rugăciunea de dinaintea 
mesei, se opreşte un moment şi priveşte în juru-i; lacrimi de 
bucurie copleşitoare îi curg din ochi. 

Ne despărţim de prietenul nostru într-unul din acele 
momente de fericire curată care, dacă le căutăm, 
înfrumuseţează din când în când existenţa noastră 
vremelnică aici. Sunt pe pământ umbre întunecoase, dar 
lumina pare prin contrast cu atâta mai strălucitoare. Sunt 
unii oameni care, asemenea bufniţelor şi liliecilor, au ochi 
mai buni pentru beznă decât pentru lumină; noi, care nu 
avem astfel de însuşiri optice, simţim o plăcere mai mare 
aruncând o ultimă privire tovarăşilor imaginari ai multor 
ceasuri de singurătate, într-o clipă când scânteierea scurtă 
a soarelui îi scaldă în lumină. 

Destinul celor mai mulţi oameni care trăiesc în mijlocul 
lumii, chiar al acelora ce nu ajung decât în floarea vârstei, e 
să-şi facă numeroşi prieteni sinceri; şi să-i piardă, potrivit 
rostului firii. Destinul tuturor autorilor şi cronicarilor e să 
creeze prieteni fictivi şi să-i piardă, potrivit rostului artei. 
Dar nu în aceasta e toată nefericirea lor; sunt obligaţi să 
dea seama de ei. 

Spre a ne supune acestui obicei - rău fără îndoială - vom 
adăuga aici o scurtă notiţă biografică asupra persoanelor 
adunate la d. Pickwick. 


D. Şi d-na Winkle, reintraţi pe deplin în grațiile d-lui 
Winkle-senior, fură curând după aceea aşezaţi într-o casă 
nouă, clădită la mai puţin de o jumătate de milă de a d-lui 
Pickwick. D. Winkle fiind angajat ca agent sau corespondent 
al părintelui său în capitală, îşi schimbă vechiul costum cu 
îmbrăcămintea obişnuită a englezilor şi păstra totdeauna, 
după aceea, aparențele unui creştin civilizat. 

D. Şi d-na Snodgrass se aşezară la Dingley Dell, unde 
cumpărară şi cultivară o mică fermă, mai mult pentru a 
avea o îndeletnicire decât pentru a realiza un câştig. D. 
Snodgrass arătându-se încă, uneori, distrat şi melancolic, 
este socotit, până în ziua de azi, un mare poet printre 
prieteni şi cunoştinţe, deşi noi nu ştim ca el să fi scris 
vreodată ceva spre a îndreptăţi opinia aceasta. Cunoaştem 
multe personaje vestite în literatură, filosofie, şi aşa mai 
departe, care se bucură de o reputaţie înaltă, bazată pe 
aceleaşi temeiuri. 

După ce d. Pickwick se statornici în căminul său, iar 
prietenii se însurară, d. Tupman luă o locuinţă la Richmond 
unde a rămas totdeauna. De atunci, în lunile de vară, el se 
plimbă regulat pe terasă cu aer tineresc şi cochet, stârnind 
astfel admiraţia multor doamne de-o anumită vârstă, care 
trăiesc în singurătate prin aceste meleaguri. Totuşi, el nu s- 
a mai încumetat niciodată să facă noi propuneri. 

După ce a dat faliment, d. Bob Sawyer întovărăşit de d. 
Ben Allen plecă în Bengal, unde amândoi căpătaseră 
posturi de medici ai Companiei Indiilor de Vest.. Au avut 
amândoi friguri galbene în vreo patrusprezece rânduri şi s- 
au hotărât, în sfârşit, să încerce puţină abstinenţă. De 
atunci se simt bine. 

D-na Bardell a continuat să-şi închirieze locuinţa la mai 
mulţi domni singuri şi simpatici. A tras foloase mari, dar nu 
s-a mai legat de nimeni pentru nerespectarea făgăduielii de 
luare în căsătorie. Avocaţii ei, d-nii Dodson şi Fogg, continuă 
să facă afaceri din care au un venit bogat şi sunt consideraţi 
ca cei mai iscusiţi printre iscusiţi. 


Sam Weller s-a ţinut de cuvânt şi, timp de doi ani, nu s-a 
căsătorit. Dar după aceea, bătrâna menajeră a d-lui 
Pickwick murind, d. Pickwick a ridicat-o pe Mary la rangul 
acesta, cu condiţia să se mărite numaidecât cu Sam, ceea 
ce ea făcu fără murmur. Suntem îndreptăţiţi să credem că 
Sam are o familie destul de numeroasă, căci în mai multe 
rânduri au fost văzuţi doi băieţaşi voinici la grilajul grădinii. 

D. Weller-senior îşi conduse trăsura timp de un an; dar, 
fiind atacat de gută, trebui să se retragă. Cu toate astea, 
conţinutul portofelului său a fost aşa de bine plasat de către 
d. Pickwick, încât el poate să trăiască liniştit, la un han 
admirabil, aproape de Shooter's Hill. E venerat ca un 
oracol, se laudă că este intim cu d. Pickwick şi a păstrat 
pentru văduve o aversiune de neînfrânt. 

D. Pickwick a continuat să trăiască în noua lui casă şi şi-a 
trecut timpul liber, fie punându-şi în ordine amintirile, pe 
care le-a dăruit apoi secretarului Clubului cândva faimos; 
fie făcându-i-se lectură de către Sam, ale cărui observaţii îl 
înveselesc totdeauna. II deranjară la început numeroasele 
rugăminţi ale d-lor Snodgrass, Winkle şi Trundle de a fi 
naşul copiilor lor; acum s-a obişnuit însă şi îndeplineşte 
această funcţiune ca pe ceva firesc. N-a avut niciodată 
motiv să regrete bunătatea sa fată de d. Jingle şi de Job 
Trotter, căci amândoi au devenit, cu timpul, respectabili 
membri ai societăţii, refuzând totuşi cu îndârjire să revină 
la locul vechilor isprăvi şi ale primelor ispite. D. Pickwick e 
cam infirm acum; dar spiritul său este la fel de tânăr. Poate 
fi văzut adeseori contemplând tablourile galeriei din 
Dulwich sau, în zilele frumoase, făcând o plimbare plăcută 
prin vecinătate. II cunosc oamenii săraci din împrejurimi, 
care nu uită niciodată să-şi scoată pălăria cu respect când 
trece pe dinaintea lor. Copiii îl idolatrizează şi, pentru a 
spune adevărul întreg, toţi vecinii fac la fel. Merge în 
fiecare an la o mare reuniune de familie, la d. Wardle, şi cu 
acest prilej, ca întotdeauna, îl însoţeşte neapărat 
credinciosul său Sam; căci între stăpân şi servitor există o 


legătură reciprocă şi trainică, pe care numai moartea va 
putea s-o rupă. 


SFÂRŞIT