Charles Dickens — Pickwick V1

Charles Dickens 


Charles Dickens 


DOCUMENIELE POSIUME 
ALE CLUBULUI PICKWICK 


CUPRINS: 

I Pickwickienii. 9 

II Prima zi de călătorie şi prima seară de aventuri, cu 
urmările lor. 17 

III O nouă cunoştinţă. Povestea unui comediant ambulant. 
O întrerupere supărătoare şi o întâlnire neplăcută. 48 

IV O zi de manevră şi bivuac. Alţi noi prieteni şi-o poftire la 
tară. 63 

V Un capitol scurt arătând, între altele, cum d. Pickwick s- 
a apucat să mâne caii, iar d. W inkle să călărească; şi cum 
au scos-o la capăt. 77 

VI O partidă de cărţi ca pe vremuri. Versurile pastorului. 
Povestirea despre întoarcerea ocnaşului. 90 

VII Cum d. Winkle, în loc să tragă în porumbel şi să ucidă 
cioara, a tras în cioară şi a rănit porumbelul; cum Clubul de 
cricket din Dingley Dell a jucat cu cei din All Muggleton şi 
cum cei din All Muggleton s-au ospătat pe cheltuiala celor 
din Dingley Dell; şi alte subiecţe instructive şi interesante. 
106 

VIII Care dovedeşte în chip temeinic că drumul adevăratei 
iubiri nu e o cale ferată. 123 

IX O descoperire şi-o urmărire 138 

X Care risipeşte orice îndoială (dacă a existat cumva) 
asupra dezinteresării d-lui Jingle 149 

XI Care cuprinde o altă călătorie şi o descoperire 
arheologică, dă în vileag hotărârea d-lui Pickwick de a fi de 
faţă la o alegere - şi are un manuscris adus de bătrânul 
pastor 168 


XII Care descrie o foarte însemnată ispravă a d-lui 
Pickwick, epocală în viaţa lui şi nu mai puţin epocală în 
această povestire 188 

XIII Câteva date despre Eatanswill, despre situaţia 
partidelor locale şi despre alegerea unui membru în 
Parlament care să apere interesele acestui burg vechi, loial 
şi patriotic 196 

XIV Cuprinzând o scurtă descriere a societăţii adunată la 
Păunul şi o poveste istorisită de un voiajor comercial 217 

XV În care găsim prezentarea fidelă a două persoane 
distinse, şi descrierea exactă a unui ospăț ce a avut loc în 
casa şi pe domeniul lor, ospăț oare prilejuieşte întâlnirea cu 
o veche cunoştinţă şi începutul altui capitol 236 

XVI Prea plin de aventuri ca să poată fi istorisit pe scurt 
253 

XVII În care se arată că un atac de reumatism acţionează, 
în unele împrejurări, ca stimulent pentru un geniu inventiv 
2,77 

XVIII Care dă în vileag, pe scurt, două lucruri: în primul 
rând puterea nevricalelor şi, în al doilea rând, tăria 
împrejurărilor 286 

XIX O zi plăcută, neplăcut încheiată 298 

XX În care se vede că Dodson şi Fogg erau oameni de 
afaceri, iar secretarii lor, oameni de viaţă; şi cum o 
întrevedere mişcătoare a avut loc între d. Weller şi tatăl lui, 
pe care îl pierduse demult; în care se vede, în sfârşit, ce 
spirite alese se adunau la Butucul şi Coțofana şi ce 
admirabil capitol va fi următorul. 

XXI În care bătrânul dă drumul temei sale favorite şi 
povesteşte o istorie în legătură cu un client ciudat 335 

XXII D. Pickwick călătoreşte la Ipswich şi are o aventură 
romantică cu o femeie între două vârste, cu moaţe galbene 
de hârtie în păr 355 

XXIII În care d. Samuel Weller caută în chip energic să-şi 
ia revanşa asupra d-lui Trotter 374 


XXIV În care d. Peter Magnus devine gelos, iar femeia 
între două vârste, fricoasă, ceea ce îi aruncă pe 
pickwickieni în ghearele justiţiei 384 

XXV Arătând, printr-o sumedenie de întâmplări plăcute, 
cât de impunător şi de imparţial era d. Nupkins şi cum d. 
Weller i-a plătit d-lui Job Trotter cu vârf şi îndesat. 
Dimpreună cu o altă întâmplare care va fi găsită la locul 
cuvenit. 401 

XXVI Care conţine o scurtă istorisire a desfăşurării acţiunii 
„Bardell contra Pickwick”. 423 

XXVII Samuel Weller face un pelerinaj la Dorking şi o vede 
pe mama lui vitregă. 430 

XXVIII Un capitol vesel al sărbătorilor de Crăciun, 
cuprinzând descrierea unei nunţi şi a altor câteva distracţii 
care sunt, în genul lor, obiceiuri tot aşa de bune ca şi 
căsătoria, însă care nu se mai respectă cu atâta evlavie în 
vremurile acestea de declin. 441 


CAPITOLUL 1. 

Pickwickienii. 

Prima rază de lumină care, străbătând întunericul şi 
preschimbând într-o strălucire orbitoare bezna ce părea că 
învălue începutul carierei publice a nemuritorului Pickwick, 
s-a desprins din cercetarea amănunţită a următorului 
proces-verbal găsit printre documentele Clubului Pickwick, 
şi pe care editorul acestor pagini e foarte bucuros că poate 
să-l prezinte cititorilor săi, ca pe o dovadă a atenţiei plină 
de grijă, a stăruinţei neobosite, a puterii de discernământ 
ce l-au călăuzit în studierea vrafurilor de documente 
încredințate lui: „12 mai 1827. Preşedinte Joseph Smiggers, 
esquire V PP M.C.1 Au fost unanim acceptate hotărârile 
următoare: 

Că această Asociaţie a ascultat cu un sentiment de deplină 
satisfacţie şi cu aprobare totală, citirea hârtiilor comunicate 


de Samuel Pickwick, esquire PP M. PC. Şi intitulate 
„Cercetări asupra izvoarelor iazurilor din Hampstead, cu 
câteva observaţii asupra teoriei mormolocilor”; iar prin cele 
de faţă Asociaţia prezintă, pentru cele de mai sus, 
mulţumirile ei cele mai călduroase numitului Samuel 
Pickwick, esquire PP M.PC. 

Că, adânc încredinţată fiind de foloasele care vor rezulta, 
pentru cauza ştiinţei, din lucrările luate chiar acum în 
consideraţie, şi de asemenea din neobositele cercetări 
făcute de Samuel Pickwick, esquire PP M. P C., în Hormsey, 
Highgate, Brixton; şi Camberwell, Asociaţia nu poate decât 
să recunoască în mod viu nepreţuitele beneficii ce vor 
rezulta neapărat pentru progresul cunoaşterii şi răspândirii 
învăţăturii, ca urmare a ducerii cercetărilor acestui savant 
într-un domeniu mai larg, a extinderii călătoriilor sale şi, 
deci, a lărgirii câmpului său de observaţie. 

Că, din punctul de vedere mai sus menţionat, Asociaţia a 
luat îN. Serioasă considerare o propunere, emanând de la 
susnumitul Samuel Pickwick, esquire PP M.PC. Şi de la 
alţi trei pickwickieni mai jos numiţi, pentru a forma o nouă 
ramură de pickwickieni, uniţi sub titlul de Societatea 
Corespondentă a Clubului Pickwick. 

Că amintita propunere a obţinut sancţionarea şi 
aprobarea acestei Asociaţii. 

Că Societatea Corespondentă a Clubului Pickwick este 
astfel, prin cele de faţă, constituită, şi că Samuel Pickwick, 
esquire PP M.P C., Tracy lupman, esquire M.PC,, 
Augustus Snodgrass, esquire M. P C., şi Nathaniel Winkle, 
esquire M. P C., sunt prin cele de faţă aleşi şi numiţi 
membri ai Societăţii; şi că ei sunt însărcinaţi să trimită din 
când în când Clubului Pickwick, stabilit la Londra, rapoarte 
autorizate asupra călătoriilor şi investigaţiilor lor, asupra 
observaţiilor privitoare la caractere şi moravuri, precum şi 
asupra tuturor aventurilor, împreună cu istorisiri şi alte 
însemnări pe care le-ar putea prilejui scenele locale sau 
amintirile în legătură cu ele. 


Că această Asociaţie recunoaşte din inimă principiul ca 
fiecare membru al Societăţii Corespondente să-şi suporte 
singur cheltuelile de călătorie, şi nu vede nici un neajuns în 
faptul că membrii amintitei Societăţi să-şi urmeze 
cercetările cât timp vor vrea, în aceleaşi condițiuni. Că 
membrii amintitei Societăţi Corespondente urmează să fie 
şi sunt, prin cele de faţă, înştiinţaţi că propunerea lor de a 
plăti timbrele scrisorilor şi transportul coteţelor, a fost bine 
cumpănită de Asociaţie. Că Asociaţia consideră asemenea 
propunere vrednică de spiritele mari de la care porneşte, şi 
că, prin cele de fată, ea îşi declară perfecta ei consimţire în 
această chestiune. 

Un observator întâmplător - adaugă secretarul ale cărui 
note au servit pentru povestirea care urmează - un 
observator întâmplător n-ar fi remarcat, poate, nimic 
extraordinar privind capul chel şi ochelarii circulari care 
erau stăruitor îndreptaţi spre chipul său (al secretarului) în 
timpul citirii hotărârilor de mai sus. Pentru cine ştia că 
uriaşul creier al lui Pickwick lucra sub fruntea aceea, şi că 
ochii radioşi ai lui Pickwick licăreau dinapoia acelor sticle, 
spectacolul era cu adevărat interesant. Stătea acolo omul 
care urmărise până la izvoarele lor întinsele iazuri din 
Hampstead şi care zguduise lumea ştiinţifică cu teoria sa 
asupra mormolocilor; stătea calm şi nemişcat, asemenea 
apelor adânci ale unui iaz într-o zi de îngheţ, sau ca un 
specimen singuratic al mormolocilor în străfundul unui 
chiup de pământ. Dar cu cât mai interesant deveni 
spectacolul când, tresărind plin de viaţă şi de însufleţire la 
strigătele rostite într-un singur glas, de „Pickwick”, ce 
izbucneau din gura adepților săi, ilustrul om se urcă domol 
pe scaunul simplu pe care şezuse mai înainte, şi se adresă 
Clubului întemeiat de dânsul. Ce subiect pentru un artist 
prezenta scena aceasta emoţionantă! Elocventul Pickwick, 
cu o mână ascunsă grațios sub coada fracului său, şi cu 
cealaltă fluturând în aer, spre a întări arzătoarea sa 
declaraţie; înălţat astfel, poziţia lui scotea în evidentă 


pantalonii strâmţi şi ghetrele care, purtate de un om 
oarecare, ar fi trecut neobservate, dar care, îmbrăcate de 
Pickwick - dacă ne este îngăduit să folosim expresia aceasta 
- inspirau fără voie temere şi respect; înconjurat de oamenii 
care, de bună voie, consimţiseră să împartă primejdiile 
călătoriilor sale, şi care erau sortiţi să se împărtăşască din 
gloria descoperirilor sale. În dreapta sa se afla d. Tracy 
Tupman; prea susceptibilul Tupman care adăuga 
înţelepciunii şi experienţei vârstei înaintate, entuziasmul şi 
înflăcărarea unui adolescent, în cea mai interesantă şi mai 
de iertat slăbiciune omenească - dragostea! Anii şi 
mâncarea bună îi desvoltaseră silueta, altădată aşa de 
romantică; vesta neagră de mătase se rotunjise tot mai 
mult; puţin câte puţin, lanţul de aur de la ceas, dispăruse 
sub traiectoria ochilor lui Tupman; şi, treptat-treptat, 
bărbia-i grăsună se revărsase peste capătul cravatei albe; 
dar sufletul lui Tupman nu cunoscuse nici o schimbare - 
admiraţia pentru sexul frumos era încă pasiunea sa 
dominantă. În stânga marelui său conducător, stătea 
poeticul Snodgrass, şi, lângă el, îndată, sportivul Winkle - 
primul, înfăşurat poetic într-o haină albastră plină de 
mister, cu un guler de iepure, iar al doilea comunicând o şi 
mai mare splendoare hainei sale de vânătoare nou-nouţă, 
fularului scoţian şi pantalonilor de postav cenuşiu lipiţi pe 
COrp. 

Cuvântarea d-lui Pickwick, rostită cu această ocazie, 
precum şi dezbaterile care urmară au intrat în 
Documentele Clubului. Ambele au o asemănare izbitoare cu 
discuţiile altor celebre adunări, şi, pentru că e totdeauna 
interesant să comparăm expunerile oamenilor mari, vom 
transcrie amintita cuvântare cu titlul de introducere a 
acestor pagini. 

D. Pickwick a observat (spune secretarul) că gloria e dragă 
inimii tuturor oamenilor. Gloria poetică e dragă inimii 
prietenului Snodgrass, gloria cuceririlor e de asemenea 
dragă prietenului său Tupman, şi dorinţa de a dobândi 


gloria prin jocurile pe câmp, în aer şi în apă, există în 
gradul cel mai înalt în pieptul prietenului său Winkle. El (d. 
Pickwick) nu poate tăgădui că nu este influenţat de 
pasiunile omeneşti şi de sentimentele omeneşti (aclamații) - 
poate chiar de slăbiciunile omeneşti (strigăte violente de: 
Nu); însă el numai atâta ar vrea să spună: că dacă văpaia 
orgoliului se va fi aprins vreodată în pieptul său, în schimb 
dorinţa de a fi folositor speciei omeneşti a stins-o pe deplin. 
Proslăvirea omenirii îi dădea iaripi; dragostea pentru om îl 
readucea la cele pământeşti (aplauze furtunoase). A simţit 
oarecare mândrie - o recunoştea deschis; şi duşmanii pot să 
profite de această slăbiciune cât vor vrea - a simţit 
oarecare mândrie când a prezentat lumii teoria sa asupra 
mormolocilor; teoria aceasta poate să fie preţuită sau să nu 
fie. (Un strigăt: Este, şi aplauze puternice.) El ar lua ca 
bună afirmaţia onorabilului pickwickian a cărui voce a 
auzit-o - că este preţuită; şi chiar dacă renumele acelui 
tratat s-ar fi întins până în cele mai depărtate tărâmuri ale 
lumii cunoscute, mândria cu care s-ar gândi la calitatea de 
autor al acestei producţii n-ar putea fi comparată câtuşi de 
puţin cu mândria cu care privea în jurul său, în momentul 
de faţă, cel mai măreț din existenţa sa. (Aclamaţii.) El este o 
persoană modestă. (Nu! nu!) Cu toate acestea, nu putea să 
nu-şi dea seama că a fost ales pentru o misiune de mare 
cinste şi care comportă unele primejdii. Condiţiile în care se 
călătoreşte astăzi sunt jalnice şi vizitiii sunt nişte 
descreieraţi. Piriviţi oriunde aiurea, şi contemplaţi scenele 
care se petrec în jurul dumneavoastră. Diligenţele se 
răstoarnă pretutindeni, caii zboară ca săgeata, vapoarele se 
răstoarnă, cazanele explodează. (Aclamaţii - o voce: Nu.) 
Nu? (Aclamaţii.) Onorabilul pickwickian care a rostit un 
„Nu” aşa de zgomotos, să înainteze şi să tăgăduiască dacă 
poate. (Aclamaţii.) Cine a fost acela care a strigat „Nu”? 
(Aclamaţii entuziaste.) Nu e cumva vreun vanitos dezamăgit 
- n-ar vrea să spună un „pedant” - (vii aclamații) - care, 
gelos de laudele ce au fost, poate fără motiv, acordate 


cercetărilor sale (ale d-lui Pickwick) şi înciudat de criticile 
cu care au fost copleşite firavele sale încercări de rivalitate, 
apucă acum pe această cale josnică şi calomnioasă de... 

D. Blotton (din Aldgate) se ridică să ceară chemarea la 
ordine. La el face aluzie onorabilul pickwickian? (Strigăte: 
La ordine! 

— Prezidentul! Da! Nu! Continuaţi! Destul! etc.) 

D. Pickwick nu se va lăsa intimidat de strigăte. La 
onorabilul gentleman a făcut el aluzie! (Senzaţie vie.) 

D. Blotton are de spus numai că respinge cu profund 
dispreţ acuzaţia onorabilului gentleman, ca falsă şi 
calomnioasă. (Aplauze furtunoase.) Onorabilul gentleman e 
un fanfaron. (Imensă stupoare, strigăte puternice de: 
Prezidentul! La ordine!) 

D. Snodgrass se ridică să ceară chemarea la ordine. 
Apelează la prezident. (S-auzim!) Ar vrea să ştie dacă e 
îngăduit să continue această controversă dintre doi de 
vedere pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) 

Prezidentul este absolut sigur că onorabilul pickwickian va 
retrage expresia de care s-a servit. 

Cu tot respectul posibil pentru prezident, d. Blotton afirmă 
că este absolut sigur că nu o va retrage. 

Prezidentul socoate ca o datorie imperativă să-l întrebe pe 
onorabilul gentleman, dacă a întrebuințat expresia care i-a 
scăpat din gură, cu sensul ce i se dă în mod obişnuit. 

D. Blotton nu şovăe să spună că nu - şică n'a întrebuințat 
cuvântul decât în sens pickwickian. (S-auzim! S-auzim.) 
Este dator a recunoaşte că, personal, nutrea cea mai mare 
consideraţie şi stimă pentru onorabilul gentleman; l-a 
considerat fanfaron doar dintr-un punct de vedere 
pickwickian. (S-auzim! S-auzim!) 

D. Pickwick se simte pe deplin satisfăcut de explicaţia 
cuviincioasă, sinceră şi completă a onorabilului său prieten. 
El doreşte neapărat să rămână stabilit că şi observaţiile 
proprii pe care le-a făcut năzuiau să păstreze doar înţelesul 
pickwickian. (Aplauze.) , 


Aci se încheie procesul-verbal, şi fără îndoială că şi 
dezbaterile, după ce se ajunsese la un punct atât de 
satisfăcător şi de limpede. Nu avem mărturii oficiale asupra 
faptelor pe care cititorul le va găsi trecute în capitolul 
următor, însă ele au fost culese cu grijă, după scrisori şi alte 
manuscrise adevărate a căror autenticitate de nediscutat 
îndreptăţeşte înlănţuirea lor sub forma unei povestiri. 

CAPITOLUL II. 

Prima zi de călătorie şi prima seară de aventuri, cu 
urmările lor. 

Soarele, acest punctual slujitor al oricărei activităţi, tocmai 
răsărise şi începea să-şi reverse lumina în ziua de 13 mai 
1827, când, ca un alt astru, d. Samuel Pickwick, se smulse 
din braţele somnului, deschise larg fereastra camerei şi 
privi afară asupra lumii de sub el. Strada Goswell era la 
picioarele lui, strada Goswell era la dreapta lui - cât putea 
să vadă cu ochii - iar partea opusă a străzii Goswell era 
peste drum. „La fel, gândi d. Pickwick, sunt vederile înguste 
ale acelor filosofi care, mulţumiţi să examineze lucrurile ce 
le au sub ochi, nu caută să afle adevărurile tăinuite dincolo 
de ele. Ca şi ei m-aş putea mulţumi să contemplu veşnic 
strada Goswell, fără să fac nici o sforţare pentru a pătrunde 
în regiunile ascunse care o înconjoară de pretutindeni.” Şi 
după ce dădu drumul acestei frumoase cugetări, d. 
Pickwick începu să-şi pună hainele pe el şi să-şi pună 
lucrurile celelalte în geamantan. Arareori oamenii mari sunt 
deosebit de scrupuloşi cu aranjarea ţinutei lor; operaţia 
bărbieritului, îmbrăcatul şi servitul cafelei fură curând 
îndeplinite, şi peste o oră, cu geamantanul în mână, cu 
ocheanul în buzunarul redingotei, cu carnetul în buzunarul 
vestei, gata să recepteze oirice descoperire vrednică de a fi 
notată, d. Pickwick ajunse la staţia trăsurilor de la Sfântul 
Martin cel Mare. 

— Birjar! spuse d. Pickwick. 

— Aici sunt, domnule! strigă un ciudat specimen al genului 
uman, care, purtând o bluză din pânză de sac, un şorţ la fel, 


şi o tăbliță numerotată la gât, părea că face parte dintr-o 
colecţie de rarităţi. Era argatul pieţei. „Aici sunt, domnule. 
Hei, trăsura din cap!” Şi, după ce primul birjar ieşi din 
cârciuma unde îşi fuma prima pipă, d-lui Pickwick şi 
geamantanului său li se făcu vânt în trăsură. 

— Golden Cross, spuse d. Pickwick. 

— O cursă doar de-un shilling, Tomy! strigă birjarul, ursuz, 
ţinând să-l informeze pe prietenul său, argatul, când 
trăsura pornea. 

— Ce vârstă are animalul acesta, prietene? întrebă d. 
Pickwick, frecându-şi nasul cu shillingul pe care îl ţinea 
pregătit pentru a plăti cursa. 

— Patruzeci şi doi, răspunse birjarul privindu-l iscoditor. 

— Cum?! exclamă d. Pickwick, punând mâna pe carnet. 

Vizitiul repetă declaraţia de mai înainte. D. Pickwick îl privi 
fix în fată, dar trăsăturile omului erau nemişcate, asffel că 
notă faptul numaidecât. 

— Şi cât timp îl tii afară din grajd? continuă d. Pickwick 
căutând să capete şi alte informaţii. 

— Două-trei săptămâni, replică omul. 

— Săptămâni! glăsui d. Pickwick plin de uimire şi scoase 
iar carnetul. 

— Când e acasă, locuieşte în Pentonwill, explică birjarul cu 
nepăsare, dar, din cauza slăbiciunii, îl băgăm foarte rar în 
grajd. 

— Din cauza slăbiciunii? repetă d. Pickwick nedumerit. 

— Cade totdeauna când îl iei de la brişcă, continuă 
birjarul, dar când e înhămat bine, ţinem frânele strâns, aşa 
că nu mai poate să cadă, şi avem o pereche de roţi straşnice 
care, când se urnesc, vin peste el, încât e nevoit să meargă; 
n-are încotro. 

D. Pickwick notă în carnet fiecare vorbă a istorisirii 
birjarului, cu intenţia de a o comunica la Club ca pe un 
deosebit exemplu de vitalitate a cailor în împrejurările cele 
mai grele. Abia mântuise de notat, când ajunseră în Golden 
Cross. Birjarul sări jos, d. Pickwick cobori, d-nii Tupman, 


Snodgrass şi Winkle, care aşteptaseră cu încordare sosirea 
ilustrului lor şef, se îmbulzeau să-i ureze bun sosit. 

— "Ţine plata, rosti d. Pickwick întinzând birjarului 
shillingul. 

Care nu fu uimirea savantului personaj, când nesocotitul 
acela zvârli moneda pe caldarâm, şi ceru în termeni figuraţi 
să-i fie îngăduită plăcerea de a boxa cu el (cu d. Pickwick) 
ca preţ al cursei. 

— Eşti nebun, spuse d. Snodgrass. 

— Beat, spuse d. Winkle. 

— Şi una şi alta, spuse d. lupman. 

— Hai încoa! spuse vizitiul repezind în juru-i o ploaie de 
lovituri. Veniţi acilea tuspatru! 

— Ce caraghioslăc! strigară şase birjari. La lucru, Sam! şi, 
plini de voioşie, se îmbulziră în jurul grupului. 

— Ce-i hărmălaia asta, Sam? întrebă un gentleman cu 
mâneci negre de americă. 

— Hărmălaie? replică vizitiul. Să-mi spuie de ce i-a trebuit 
numărul meu? 

— Nu mi-a trebuit, spuse uimit d. Pickwick. 

— De ce l-ai notat atunci? întrebă birjarul. 

— Nu l-am notat! exclamă d. Pickwick cu indignare. 

— Îi trăsneşte cuiva prin minte, continuă birjarul, 
adresându-se mulţimii, că vulpoiul ăsta se suie în brişcă 
omului şi nu numai că-i pune numărul pe hârtie, dar pe 
deasupra şi fiecare vorbă pe care o scoate? (Carnetul 
reveni ca un fulger în memoria d-lui Pickwick.) 

— Cum, a îndrăznit să facă una ca asta? strigă alt birjar. 

— Da, a îndrăznit, răspunse primul, şi după ce m-a împins 
prin ocările lui să-l atac, iată că are trei martori gata să 
depună contra mea. Dar îi arăt eu lui, chiar de-o fi să intru 
la răcoare pe şase luni. Haide, veniţi încoa! şi, cu un dispreţ 
superb pentru propriile-i lucruri, birjarul îşi trânti pălăria 
pe caldarâm, zvârli cât colo ochelarii d-lui Pickwick, şi îşi 
continuă atacul cu o lovitură în nasul d-lui Pickwick, alta în 
pieptul d-lui Pickwick, a treia în ochiul d-lui Snodgrass, şi a 


patra, ca variaţie, în jiletca d-lui Tupman; apoi ţopăi în 
mijlocul străzii, reveni pe trotuar, şi, în cele din urmă, răpi 
d-lui Winkle puţinul aer respirabil pe care îl conţineau 
momentan plămânii lui; totul în vreo şase secunde. 

— Unde-i un poliţai? întrebă d. Snodgrass. 

— Bagă-i sub pompă, îşi dădu cu părerea un negustor de 
plăcinte calde. 

— Ai să mi-o plăteşti, spuse d. Pickwick trăgându-şi 
răsuflarea cu greutate. 

— Copoilor! răcni mulţimea. 

— Hai încoa! mugi birjarul care continuase să dea tot 
timpul lovituri de pumn. 

Gloata fusese până atunci spectatoare pasivă a scenei, dar, 
cum zvonul că pickwickienii ar fi copoi se răspândise în 
rândurile sale, începu să discute cu o considerabilă 
însufleţire dacă nu s-ar cuveni să încerce propunerea 
înfierbântatului plăcintar; şi nu se poate spune la ce acte de 
violenţă s-ar fi dedat, dacă încăierării nu i se punea capăt în 
chip neaşteptat, prin intervenţia unui nou venit. 

— Ce e cu dănănaia asta? întrebă, ivindu-se deodată din 
remiza trăsurilor, un tânăr destul de înalt şi subţire, 
îmbrăcat într-un frac verde. 

— Copoi! urlă din nou mulţimea. 

— Nu suntem! răcni d. Pickwick cu un ton care l-ar fi putut 
convinge pe orice ascultător obiectiv. 

— Şi cum, nu sunteţi - e adevărat? îl întrebă tânărul pe d. 
Pickwick, în timp ce-şi făcea loc prin mulţime, cu ajutorul 
acelui procedeu sigur ce constă în a izbi cu coatele în 
dreapta şi în stânga. 

Savantul îi explică, în câteva fraze grăbite, adevărata faţă 
a lucrurilor. 

— Dacă-i aşa, veniţi cu mine, spuse insul în frac verde, 
trăgând după sine, cu forţa, pe d. Pickwick şi vorbind tot 
timpul drumului. Numărul 924, ia-ţi plata pentru cursă şi 
cară-te - gentleman respectabil - îl cunosc bine - lasă 
prostiile - pe aici, domnule - unde-s prietenii dumitale? 


După câte văd, a fost o eroare - nu-i nimic - accidente se 
întâmplă - în familiile cele mai distinse - nu se moare de 
asta - înhaţă-l la post - să-şi bage minţile-n cap - afurisiţi 
ticăloşi! 

Şi, îndrugând cu o volubilitate extraordinară un lung şir de 
fraze întretăiate, de natura acestora, străinul se îndreptă 
spre sala de aşteptare a călătorilor, urmat îndeaproape de 
d. Pickwick şi de discipolii săi. 

— Vino încoa, băiete! strigă străinul trăgând clopoţelul cu 
o violenţă înspăimântătoare. Pahare pentru toată lumea - 
rachiu fiert şi tare şi dulce, şi să fie mult - vătămat ochiul, 
domnule? Băiete, un biftec crud pentru ochiul domnului! 
Nimic mai bun ca biftecul crud pentru vătămătură, 
domnule; stâlp de felinar rece, excelent, dar stâlpul de 
felinar incomod - straşnic de caraghios ar fi să stai în plină 
stradă jumătate de oră, cu ochiul la felinar - bine! foarte 
bine - ha-ha! 

Şi, fără a se opri să-şi tragă răsuflarea, străinul înghiţi 
dintr-odată o jumătate de cană din rachiul cu apă care 
aburea, apoi se zvârli pe un scaun cu atâta plăcere de parcă 
nimic deosebit nu se întâmplase mai înainte. 

Pe când cei trei tovarăşi se zoreau să prezinte mulţumiri 
noii lor cunoştinţe, d. Pickwick avu răgazul să-i studieze 
îmbrăcămintea şi ţinuta. 

Omul era de statură mijlocie, dar trupul subţire şi 
picioarele lungi îl făceau să pară mult mai înalt. Fracul 
verde fusese un veşmânt elegant în zilele când croiala în 
forma cozii de rândunică era la modă, dar, nici vorbă, 
gătise, pe vremea aceea, un bărbat mult mai scund decât 
străinul, căci mânecile, murdare şi spălăcite, îi ajungeau 
abia până la încheietura mâinilor. Fracul era încheiat până 
sus la bărbie, cu riscul de a sta să plesnească în spate, şi un 
fular vechi, sub care nu se zărea nici o urmă de guler de 
cămaşă, împodobea gâtlejul. Pantalonii negri, strâmţi, 
scoteau la iveală, ici-colo, acele pete lucitoare care trădau o 
întrebuințare îndelungată, şi erau prinşi strâns de pantofii 


peticiţi pentru a ascunde nişte ciorapi albi, murdari, care cu 
toate acestea ieşau la iveală în chip foarte vădit. De o parte 
şi de alta a unei pălării vechi, cu boruri sumese, cădea în 
şuviţe răvăşite, părul lung, negru; iar între marginea 
mânuşilor şi manşetelor fracului se întrevedea pielea 
mâinilor. Obrazul îi era slab şi supt, şi din întreaga-i fiinţă se 
desprindea un aer nelămurit de cutezătoare fanfaronadă şi 
de netulburată stăpânire de sine. 

Aşa arăta individul pe care d. Pickwick îl examina prin 
ochelarii (din fericire, regăsiţi), şi către care se apropie să- 
şi exprime, în termeni aleşi, mulţumirile sale cele mai 
călduroase, pentru ajutorul dat adineaori. 

— Pentru nimic, spuse străinul, tăindu-i vorba scurt. De 
ajuns - gata; straşnic vlăjgan, birjarul; învârtea bine 
pumnii; însă - dacă eram în locul prietenului dumitale în 
haină verde de vânătoare - afurisit să fiu, i-aş fi sfărâmat 
țeasta - uite aşa - cât ai zice peşte; şi pe a plăcintarului; da, 
să mor! 

Vorbirea sa rostită pe nerăsuflate fu întreruptă de vizitiul 
din Rochester care anunţă că Commodorul e gata de 
plecare. 

— Commodorul! murmură străinul tresărind. Diligenţa 
mea - locul reţinut - loc pe imperială; plătiţi dumneavoastră 
rachiul cu apă - să nu mai schimb un bilet de cinci - 
monede false - moneda Brummagem 

— Nu - nu este aşa? 

Şi clătină din cap cu mult înţeles. 

Din întâmplare, d. Pickwick şi cei trei tovarăşi ai săi 
hotărâseră să facă şi ei primul popas la Rochester; 
declarară deci noii lor cunoştinţe că vor călători spre acelaş 
oraş, şi se învoiră să ocupe banca de dinapoia diligenţei, 
unde puteau să încapă cu toţii. 

— Haide! sus! glăsui străinul ajutând d-lui Pickwick să se 
caţere sus pe imperială, cu o grabă care ştirbi considerabil 
gravitatea ţinutei obişnuite a gentlemanului. 

— Nici un bagaj, domnule? întrebă vizitiul. 


— Cine? Eu? Pachet de hârtie cafenie, asta-i tot, celelalte 
bagaje au plecat pe apă - lăzi ţintuite - mari cât casele - şi 
grele, grele, afurisit de grele, replică străinul, în timp ce 
îndesa în buzunar, cât putea mai adânc, pachetul de hârtie 
cafenie care înfăţişa indiciile cele mai suspecte că ar 
conţine o cămaşă şi o batistă. Capu', capu'! Păzea capetele! 
strigă guralivul străin când ieşiră sub bolta scundă care, pe 
vremea aceea, alcătuia intrarea în remiză. Cumplit loc - 
primejdioasă treabă - deunăzi, cinci copii - mama - o 
femeie înaltă, mâncând sandvişuri - uită de boltă - trosc - 
buf - copiii se uită împrejur - capul mamei s-a dus - 
sandvişul în mână - gura care să-l mănânce, ioc - capul 
familiei s-a dus - groaznic, groaznic. Vă uitaţi la Whitehall, 
domnule? Frumos loc - fereastră mică - acolo a mai căzut 
capul cuiva'. Eh, domnule, nu luase nici el bine seama! Hei, 
domnule, hei, la ce vă gândiţi? 

— Meditam, spuse d. Pickwick, asupra ciudatei 
nestatornicii a lucrurilor omeneşti. 

— Aha, înţeleg: intri prin uşa palatului într-o zi, ieşi pe 
fereastră în ziua următoare. Domnul e filosof? 

— Observator al firii omeneşti, domnule, spuse d. Pickwick. 

— Şi eu la fel. Aşa-s cei mai mulţi oameni când n-au mare 
lucru de făcut şi cu atâta mai puţin de câştigat. Domnule 
poet? 

— Prietenul meu, domnul Snodgrass, are o dispoziţie 
poetică pronunţată, lămuri d. Pickwick. 

— Şi eu la fel, glăsui străinul. Poem epic - zece mii de 
versuri - revoluţia din iulie - compus la fata locului - Marte 
ziua - Apolon noaptea - zbang tunul - tang lira. 

— Eraţi de faţă la acea glorioasă scenă, domnule? întrebă 
d. Snodgrass. 

— De faţă! Cred şi eu c-am fost; slobozeam un foc de flintă 
- slobozeam o idee - o zbugheam în cârciumă - o aşterneam 
pe hârtie - din nou înapoi în stradă - vâjj! zbang! - altă idee 
- din nou în cârciumă - condeiul şi cerneala - în stradă din 


nou - tăiam şi spintecam. Vestite vremuri, domnule. Domnul 
e vânător? şi se întoarse brusc spre d. Winkle. 

— Oarecum, domnule, răspunse acesta. 

— Frumoasă ocupaţie, domnule; frumoasă ocupaţie. Aveţi 
câini, domnule? 

— În momentul acesta, nu, spuse d. Winkle. 

— A, ar trebui să ţineţi câini - splendide animale - agere 
creaturi - aveam unul cândva - prepelicar - instinct uimitor 
- la vânătoare, într-o zi - intru într-un ocol - fluier - câinele 
se opreşte - mai fluier odată - Ponto, Ponto - degeaba; 
înlemnit - îl strig, Ponto, Ponto - nu se clinteşte - câinele 
pironit parcă - privind o placă - ridic privirea - văd o 
inscripţie: Pădurarul are ordin să ucidă toţi câinii pe care îi 
va găsi în acest ocol. Nu voia să înainteze; minunat câine; 
nepreţuit animal, da, da, într-adevăr. 

— Extraordinară întâmplare; spuse d. PickwicK. Îmi daţi 
voie s-o notez? 

— Desigur, domnule, desigur - şi alte o sută de anecdote 
despre acelaşi animal. Nostimă fată, domnule. (Adresându- 
se d-lui Tracy Tupman, care arunca ochiade 
antipickwickiene unei tinere femei ce trecea pe marginea 
drumului). 

— Foarte nostimă, spuse d. Tupman. 

— Englezoaicele nu-s aşa de frumoase ca spaniolele 

— Făpturi nobile - păr ca tăciunele - ochi negri - forme 
seducătoare - făpturi dulci - încântătoare! 

— Aţi fost în Spania, domnule? întrebă d. Tupman. 

— Am trăit veacuri acolo. 

— Aţi făcut multe cuceriri, domnule? stărui d. lupman. 

— Cuceriri? Cu miile. Don Bolaro Fizzgig - Grande 
d'Espania - fiică unică - dona Christina - fiinţă superbă - 
mă iubea la nebunie - tată gelos - fiică pasionată - frumos 
englez - dona Christina disperată - acid prusic - pompă 
stomacală în geamantanul meu operaţie executată - 
bătrânul Bolaro în extaz - consimte la unirea noastră ne 


împreună mâinile, potop de lacrimi - istorie romantică - 
foarte. 

— Doamna este acum în Anglia, domnule? întrebă d. 
Tupman, căruia descrierea farmecului ei îi produsese o 
puternică impresie. 

— A murit, domnule - a murit, spuse străinul, punându-şi 
pe ochiul drept rămăşiţa neînsemnată a unei vechi batiste 
de chembrică. Nu s-a vindecat niciodată de pompa 
stomacală - constituţie distrusă - căzut victimă. 

— Şi tatăl său? întrebă poeticul Snodgrass. 

— Remuşcări şi nenorocire, replică străinul. Dispariţie 
subită - tot oraşul vorbeşte - cercetări făcute peste tot - 
fără succes - fântâna publică din piaţa principală încetează 
ţâşnirea - trec săptămâni - tot nu ţâşneşte - lucrători 
angajaţi s-o curețe - apa absorbită - socrul descoperit cu 
capu-nţepenit în tubul cel mare, cu o spovedanie completă 
în cizma dreaptă - e scos, fântâna ţâşneşte iar ca înainte. 

— Îmi daţi voie să notez acest mic roman? întrebă d. 
Snodgrass adânc mişcat. 

— Desigur, domnule, desigur. Alte cincizeci încă, dacă vreţi 
să mai auziţi - ciudată, viaţa mea - poveste mai degrabă 
curioasă - nu extraordinară, dar unică. 

Străinul continuă să vorbească în felul acesta, 
întrerupându-se din când în când, la un pahar cu bere, în 
chip de paranteză, atunci când diligenţa îşi schimba caii. 
Până ajunseră la podul Rochester, carnetele d-lor Pickwick 
şi Snodgrass erau umplute cu o parte din aventurile lui. 

— Splendide ruine! exclamă d. Augustus Snodgrass cu 
toată înflăcărarea poetică ce-l distingea, când ajunseră în 
dreptul frumosului şi vechiului castel. 

— Ce studiu pentru un arheolog! fură cuvintele care 
scăpară din gura d-lui Pickwick în timp ce ducea luneta la 
ochi. 

— A, un loc frumos! declară străinul, clădire superbă - 
ziduri mohorâte - arcade şubrede - unghere întunecoase - 
scări dărăpăânate. Şi o catedrală asemenea veche - miros 


muced - treptele vechi tocite de paşii pelerinilor - mici uşi 
saxone - confesionale ca la teatru - casa de bilete - ciudaţi 
oameni călugării aceştia. Popii şi cămăraşii şi toate soiurile 
de bătrâni cu feţe mari, dolofane, roşii, şi cu nasuri ciuntite 
care sunt scoase la iveală în fiecare zi - pieptarele din piele 
de bivol - flinte cu feştilă - sarcofaguri - frumos loc - şi 
legende vechi - istorii stranii, uimitoare. 

Şi străinul îşi continuă monologul până ce ajunseră la 
hanul Taurului, de pe Strada Mare, unde diligenţa se opri. 

— Rămâneţi aici, domnule? îl întrebă d. Nathaniel Winkle. 

— Eu, nu; dar dumneavoastră aţi face mai bine să 
rămâneţi - casă bună - paturi curate. Hotelul Wright de 
alături, scump - foarte scump - jumătate de coroană plată 
numai dacă te uiţi la chelner - şi te încarcă mai mult dacă 
iei masa la un prieten, decât dacă ai lua-o în restaurant; nu 
zău, ciudaţi oameni. 

D. Winkle se întoarse către d. Pickwick şi îi şopti câteva 
cuvinte; şuşotirea trecu de la d. Pickwick la d. Snodgrass, 
de la d. Snodgrass la d. lupman, şi toţi schimbară semne de 
încuviinţare. D. Pickwick se adresă apoi străinului: 

— Ne-aţi făcut azi dimineaţă un serviciu foarte însemnat, 
domnule, spuse el; daţi-ne voie să vă oferim o mică dovadă 
a recunoştinţei noastre, rugându-vă să ne faceţi onoarea 
de-a lua masa cu noi. 

— Cu multă plăcere - nu îndrăznesc să comand, dar 
friptura de pasăre şi ciupercile - excelent lucru! La ce oră? 

— Să vedem, răspunse d. Pickwick, uitându-se la ceas; 
acum e aproape trei. La cinci, dacă voiţi? 

— Îmi convine perfect, spuse străinul, la cinci fix; până 
atunci - vedeţi-vă de treburi. 

Săltându-şi uşor de pe cap pălăria cu boruri ridicate, şi 
aşezând-o din nou, neglijent, foarte mult pe o parte, străinul 
străbătu sprinten curtea îndreptându-se spre Strada Mare, 
cu jumătate din pachetul de hârtie ieşit din buzunar. 

— De bună seamă, un om care a călătorit prin multe ţări şi 
un profund cunoscător al oamenilor şi lucrurilor, spuse d. 


Pickwick. 

— Aş vrea să-i văd poemul, glăsui d. Snodgrass. 

— Şi eu aş fi vrut să-i văd câinele, spuse d. Winkle. 

D. Tupman nu zise nimic, dar se gândi la dona Christina, la 
pompa stomacală, la fântână; şi ochii i se umplură de 
lacrimi. 

După ce reţinură un salon separat, după ce examinară 
dormitoarele şi comandară cina, călătorii noştri ieşiră să 
vadă oraşul şi împrejurimile. 

Am citit cu atenţie notele d-lui Pickwick asupra celor patru 
oraşe, Stroud, Rochester, Chatham şi Brompton, şi n-am 
găsit că opiniile lui diferă materialmente de cele ale altor 
călători care au parcurs aceleaşi locuri. Descrierea lui se 
poate rezuma lesne. 

„Principalele produse ale acestor oraşe, spune d. Pickwick, 
par a fi soldaţi, mateloţi, evrei, cretă, creveţi, ofiţeri şi 
docheri. Principalele mărfuri înşirate pe străzi pentru 
vânzare sunt articole de marină, pesmeţi, mere, peşti turtiţi 
şi stridii. Străzile au un aer vesel, însufleţit, care se 
datorează în special voioşiei militarilor. Este cu adevărat 
încântător pentru un spirit iubitor de oameni să-i vadă pe 
aceşti viteji clătinându-se de-a lungul străzilor sub influenţa 
unui exces de bunăvoie şi de spirtoase, mai ales dacă ne 
gândim la bucuria ieftină şi inocentă a băieţandrilor care îi 
urmează şi cu care ei glumesc. Nimic (adaugă d. Pickwick) 
nu poate întrece buna lor dispoziţie. În ajunul sosirii mele, 
unul fusese insultat grosolan în casa unui cârciumar. 
Chelneriţa refuzase cu îndărătnicie să-i mai aducă alcool; 
drept care (pentru a glumi doar) el scoase baioneta şi o răni 
pe fată la umăr. Cu toate acestea, a doua zi dimineaţă, 
bunul flăcău veni cel dintâi la cârciumă, şi spuse că era gata 
să treacă totul cu vederea şi să uite cele întâmplate! 

Consumul de tutun în aceste oraşe (continuă d. Pickwick) 
este desigur foarte mare, şi aroma pe care o răspândeşte 
pe străzi trebue să fie nespus de plăcută pentru cei care 
sunt ahtiaţi după fumat. Poate că un călător superficial ar 


critica murdăria care constitue caracteristica de seamă a 
străzilor; însă celor ce văd într-însa o indicație a traficului şi 
a prosperității comerciale, ea este un prilej de adevărată 
satisfacţie.” 

La orele cinci fix veni străinul, şi puţin mai târziu veni cina. 
EI se descotorosise de pachetul de hârtie cafenie, dar nu 
operase nici o altă schimbare în îmbrăcămintea sa, şi fu, 
dacă se poate spune, mai vorbăreţ decât oricând. 

— Ce e asta? întrebă în momentul când chelnerul ridică un 
capac. 

— Limbă de mare, domnule. 

— Limbă de mare - a! - straşnic peşte - vine din Londra - 
antreprenorii de diligenţe se întrec să transporte căruţe cu 
limbi de mare - duzini de coşuri; daţi dracului; un pahar cu 
vin, domnule? 

— Cu plăcere, răspunse d. Pickwick - şi străinul închină, 
mai întâi cu el, apoi cu d. Snodgrass, apoi cu d. Tupman, 
apoi cu d. Winkle, apoi, în sfârşit, cu toată societatea, 
aproape tot atâta de repede pe cât vorbea. 

— Ce e tămbălăul ăsta pe scară, chelner? spuse străinul; 
bănci urcate - dulgheri coborând - lămpi, pahare, harfe. Ce 
se întâmplă? 

— E un bal, domnule. 

— O serată intimă, nu? 

— Nu, domnule, nu o serată intimă. Un bal public în folosul 
săracilor. 

— Nu ştiţi, sunt multe femei frumoase în oraşul acesta, 
domnule? întrebă d. Tupman cu un interes viu. 

— Superbe - minunate. Kent, domnule - toată lumea 
cunoaşte ţinutul Kent - mere, cireşi, hamei şi femei. Un 
pahar cu vin, domnule? 

— Cu multă plăcere, răspunse d. lupman. 

Străinul îşi umplu paharul şi îl goli. 

— Tare aş vrea să merg, spuse d. Tupman reluând 
subiectul balului; foarte mult. 


— Bilete la bufet, domnule, interveni chelnerul, juma de 
guinee biletul. 

D. Tupman exprimă din nou o serioasă dorinţă de a lua 
parte la petrecere; dar, neîntâlnind nici un răspuns$. În ochii 
întunecaţi ai d-lui Snodgrass şi nici în privirea meditativă a 
d-lui Pickwick, recurse cu mult interes la vinul de Porto şi la 
desertul care tocmai fusese adus la masă. Chelnerul se 
retrase şi societatea continuă să savureze cele două ore de 
tihnă care urmară cinei. 

— lertaţi-mă, domnule, spuse străinul, sticla doarme 

— Să treacă din mână-n mână - drumul soarelui - pân' la 
fund - nici un strop. 

Şi îşi goli paharul pe care îl umpluse puţin mal. Înainte, 
apoi, cu aerul omului deprins cu aşa ceva, îşi turnă altul. 

Vinul trecu din mână în mână, şi o nouă provizie fu 
comandată. Musafirul vorbi şi pickwickienii ascultară. D. 
Tupman simţea cu fiecare clipă care trecea tot mai multă 
dispoziţie pentru bal. Figura d-lui Pickwick strălucea cu o 
expresie de universală bunătate; d-nii Winkle şi Snodgrass 
căzuseră într-un somn adânc. 

— Au şi început sus, glăsui străinul; ascultați zarva 

— Înstrunează viorile - acum harfa - i-au dat drumul. 

Sunetele variate care îşi găseau drum în jos pe scări, 
vesteau începerea primului cadril. 

— Tare aş vrea să merg, spuse d. lupman din nou. 

— Şi eu, spuse străinul - afurisit bagaj - vaporul în 
întârziere - n-am ce îmbrăca - nostim, nu? 

Bunăvoinţa generală era desigur una din trăsăturile 
caracteristice ale teoriei pickwickienilor, şi niciunul nu era 
mai remarcabil pentru felul zelos cu care ţinea seamă de un 
principiu atât de nobil, ca d. Tracy Tupman. Numărul 
cazurilor însemnate în Documentele Societăţii, în care 
admirabilul om trimisese la ceilalţi membri pe nenorociţii 
care i se adresau lui, spre a căpăta veşminte vechi sau 
ajutoare băneşti, este de-a dreptul de necrezut. 


— Aş fi fericit să vă împrumut un schimb de haine pentru 
ocazia aceasta, spuse d. Tracy Tupman, dar dumneavoastră 
sunteţi cam subţirel, pe când eu... 

— Cam dolofan - Bachus trecut de floarea vârstei 

— Fără frunză de viţă; coborât de pe poloboc şi înţolit şi 
trecut prin ciur şi prin dârmon. Haha! daţi-mi vinul! 

Nu e în întregime dovedit dacă pe d. Tupman l-a indignat 
cumva tonul poruncitor cu care i se cerea să dea vinul care 
atât de repede luneca pe gâtlejul străinului, sau dacă pe 
drept cuvânt l-a scandalizat comparaţia netrebnică făcută 
între un membru influent al Clubului Pickwick şi un Bachus 
dat jos de pe boloboc. Bău vinul, tuşi de două ori şi-l aţinti 
pe străin, câteva secunde, c-o privire severă; dar cum 
individul rămânea, cu toate acestea, absolut stăpân pe sine 
şi calm sub privirea-i scrutătoare, se potoli treptat şi aduse 
iarăşi vorba despre bal. 

— Voiam tocmai să vă atrag atenţia, domnule, spuse el, că 
dacă hainele mele vă sunt prea largi, un costum al 
prietenului meu, domnul Winkle, ar putea să vă vină mai 
bine. 

Străinul luă dintr-o ochire măsura d-lui Winkle; şi faţa i se 
lumină de mulţumire când spuse: 

— Ca turnate! 

D. Tupman privi în jurul său. Vinul, care îşi exercitase 
influenţa somniferă asupra d-lor Snodgrass şi Winkle, 
toropise de asemenea simţurile d-lui Pickwick. Gentlemanul 
străbătuse, rând pe rând, diversele stări care preced 
letargia cinei şi urmările ei. Trecuse prin fazele obişnuite, 
de la voioşia exagerată până la abisul tristeţii, şi de la abisul 
tristeţii până la voioşia exagerată. Ca un felinar cu gaz, pe 
stradă, prin a cărui ţeavă fluieră vântul, răspândise un timp 
o lumină extraordinară; apoi lumina pălise într-atâta, că 
abia puteai s-o mai zăreşti; după un scurt interval se 
aprinsese din nou, luminând doar o clipă, apoi pâlpâise cu 
un fel de flacără buimacă, nestatornică, şi pe urmă se 
stinsese cu totul. Capul îi era căzut în piept; un sforăit 


continuu, întrerupt doar de rare înnecuri, era singurul 
semn care putea să-i confirme prezenţa. 

Ispita de a merge la bal şi de a-şi forma primele impresii 
asupra frumuseţii doamnelor din Kent, îl îmboldea puternic 
pe d. lupman. Ispita de a-l lua şi pe străin era la fel de 
mare. Habar nu avea de ţinut şi de localnici; şi străinul 
părea să aibă cunoştinţe despre el, despre ei, de parcă ar fi 
trăit din copilărie aici. D. Winkle dormea, iar d. Tupman 
avea destulă experienţă ca să ştie că prietenul său, în 
momentul în care se va trezi, se va târi, potrivit firii sale, 
anevoie spre pat. Nu ştia ce să facă. 

— Umpleţi-vă paharul şi daţi-mi vinul, spuse neobositul 
musafir. 

D. Tupman îi împlini cerința; iar noul imbold datorit 
ultimului pahar îi pecetlui hotărârea. 

— Odaia de dormit a lui Winkle dă într-a mea, spuse d. 
Tupman; dacă-l trezesc acum, n-aş putea să-l fac să 
înţeleagă ce anume doresc; ştiu însă că are un costum 
complet în geamantan; iar dacă l-aţi îmbrăca pentru bal şi I- 
aţi scoate după ce ne întoarcem, aş putea să-l pun la loc, 
fără să-l deranjez câtuşi de puţin. 

— Admirabil! exclamă străinul, straşnic plan - afurisită 
situaţie - bizară - să am patrusprezece costume în cufăr şi 
să fiu obligat să-l îmbrac pe al altuia; nu, zău, bună idee - 
foarte bună. 

— Să ne luăm bilete, spuse d. Tupman. 

— Nu merită să se schimbe o guinee, spuse străinul; 
tragem la sorţi, cine să le plătească pe amândouă; eu 
ghicesc; aruncaţi banul - haide primul - femeie - femeie, 
fermecătoare femeie. 

Şi moneda căzu arătând balaurul numit în chip curtenitor 
femeie. 

D. Tupman trase de clopoțel, luă bilete şi comandă 
lumânări pentru cameră. După un alt sfert de oră, străinul 
era gătit din creştet până în tălpi, cu costumul d-lui 
Nathaniei Winkle. 


— E un frac nou, spuse d. Tupman în vreme ce străinul se 
privea încântat în oglinda mobilă. E cel dintâi împodobit cu 
nasturii Clubului nostru - şi atrase atenţia însoţitorului său 
asupra nasturilor mari, auriţi, pe care se vedeau literele C. 
P De o parte şi de alta a bustului d-lui Pickwick. 

— C. P, spuse străinul, nostimă trăsnaie - portretul 
bătrânului şi C. P Dar ce înseamnă C. P? Costum Particular, 
nu? 

Cu multă importanţă şi cu o indignare crescândă, d. 
Tupman explică simbolul misticei devize. 

— Cam scurt în talie, nu-i aşa? întrebă străinul, răsucindu- 
se pentru a vedea în oglindă nasturii din talia care-i venea 
la jumătatea spatelui. Aduce cu vestoanele poştaşilor; 
caraghioase, fracurile astea făcute de gata, fără să se ia 
măsura; câile misterioase ale providenţei dau oamenilor 
scunzi fracuri lungi, oamenilor înalţi, scurte. 

Sporovăind astfel, noul tovarăş al d-lui Tupman îşi potrivi 
costumul său, sau, mai bine zis, al d-lui Winkle; şi, 
întovărăşit de d. Tupman, urcă scara care ducea în sala 
balului. 

— Cum se numesc domnii? întrebă omul de la uşă. 

D. Tracy Tupman înaintă pentru a-şi spune titlurile, dar 
străinul îl opri. 

— Nu dăm nici un fel de nume. Apoi îi şopti d-lui Tupman: 
Nume fără importanţă - necunoscute - nume admirabile în 
genul lor, dar nu ilustre - nume mari într-o adunare mică, 
însă într-o adunare mare n-ar produce nici un efect; 
incognito, asta da; gentlemeni din Londra - nobili străini - 
sau cam aşa ceva. 

Uşa se deschise larg şi d. Tracy Tupman intră cu străinul 
în sala balului. 

Era o încăpere lungă, cu bănci tapiţate în roşu aprins şi cu 
lumânări de ceară puse în policandre de sticlă. Muzicanţii 
erau aşezaţi în siguranţă pe o estradă înaltă şi cadrilul era 
executat în mod conştiincios de două sau trei rânduri de 
dansatori. Într-o încăpere de alături erau aranjate două 


mese de joc, la care două perechi de doamne bătrâne, cu 
un egal număr de domni dolofani, îşi făceau partida lor de 
whist. 

După terminarea cadrilului, dansatorii se plimbară prin 
sală, iar d. Tupman şi tovarăşul său se opriră într-un colţ 
pentru a observa societatea. 

— Încântătoare femei! spuse d. Tupman. 

— Aşteptaţi o clipă, spuse străinul, interesant va fi îndată - 
elita n-a venit încă - ciudat loc - funcţionarii superiori din 
docuri nu vorbesc cu cei mici - funcţionarii inferiori nu 
vorbesc cu micii proprietari - micii proprietari nu vorbesc 
cu negustorii - comisarul guvernului nu vorbeşte cu nimeni. 

— Cine e băieţelul acela cu păr blond şi ochi roşii, curios 
costumat? întrebă d. Tupman. 

— Sst, te rog! Ochi roşii - curios costumat - băieţei - 
haida-de - sublocotenent din regimentul 97 - onorabilul 
Wilmot Snipe - familie mare - foarte mare. 

— Sir Thomas Clubber, lady Clubber şi domnişoarele 
Clubber! strigă cu glas de stentor omul de la uşă. 

O senzaţie profundă cuprinse toată sala când intrară un 
domn înalt, în frac albastru, cu nasturii sclipitori, o doamnă 
corpolentă în atlas albastru şi două tinere domnişoare 
croite pe aceeaşi măsuiră şi împodobite cu rochii elegante 
de aceeaşi nuanţă. 

— Comisarul guvernului - şeful docurilor - om mare - 
remarcabil de mare, şopti străinul la urechea d-lui Tupman, 
în timp ce reprezentanţii comitetului de binefacere 
conduceau pe Sir Thomas Clubber cu familia lui până la 
capătul sălii. 

Onorabilul Wilmot Snipe şi alţi gentlemeni distinşi se 
îngrămădiră să prezinte omagii domnişoarelor Clubber, iar 
Sir Thomas Clubber, drept ca o lumânare, contempla 
maiestuos adunarea de la înălţimea fularului său negru. 

D. Smithie, d-na Smithie şi d-şoarele Smithie fură anunţaţi 
îndată după aceea. 

— Cine e domnul Smithie? întrebă d. Tracy Tupman. 


— Cineva din docuri, răspunse străinul. 

D. Smithie se înclină cu respect în faţa lui Sir Thomas 
Clubber, şi Sir Thomas Clubber îi răspunse la salut cu o 
vădită condescendenţă. Lady Clubber examină de la 
distanţă, prin lornion, pe d-na Smithie şi familia ei; iar la 
rându-i d-na Smithie pirivi de sus în jos pe o doamnă 
oarecare, al cărui soţ nu făcea parte dintre funcţionarii 
docurilor. 

Sosiră colonelul Bulder, d-na colonel Bulder şi miss Bulder. 

— Şeful garnizoanei, lămuri străinul ca răspuns la o privire 
întrebătoare a d-lui Tupman. 

Miss Bulder fu călduros primită de d-şoarele Clubber; 
salutul schimbat de d-na colonel Bulder şi Lady Clubber fu 
cât se poate de afectuos; colonelul Bulder şi Sir Thomas 
Clubber îşi oferiră reciproc o priză de tabac. Semănau 
amândoi cu Alexandre Selkirk. Mărimi, oriunde întorceai 
ochii. 

În timp ce aristocrația locului - Bulderii şi Clubberii şi 
Snipeii - îşi conservau astfel demnitatea la capătul de sus al 
sălii, celelalte clase ale societăţii imitau exemplul lor în alte 
colţuri ale încăperii. Ofițerii mai puţin aristocratici, din 
regimentul 97, îşi consacrau timpul familiilor de funcţionari 
mai puţin importanţi din docuri. Nevestele notarilor şi 
nevasta negustorului de vinuri stăteau în fruntea unui alt 
grup (nevasta berarului îi vizita pe Bulderi); iar d-na 
Tomlinson, diriginta oficiului poştal, părea a fi fost aleasă, 
printr-o consimţire mutuală, să conducă tabăra 
negustorilor. 

Unul din cele mai populare personaje în cercul său, 
prezent aci, era un omuleţ rotofei, cu o cunună de păr 
negru zburlit în jurul capului şi cu o chelie mare, netedă, în 
creştet: doctorul Slammer, medicul regimentului 97. 
Doctorul Slammer priza tabac cu toată lumea, vorbea cu 
toată lumea, râdea, dansa, glumea, juca whist, făcea orice. 
Acestor atât de numeroase îndeletniciri doctorul alătura 
încă una, mai importantă decât toate: el învăluia în atenţiile 


cele mai neobosite, mai devotate, pe o văduvă bătrânică, a 
cărei toaletă scumpă şi al cărei belşug de bijuterii indicau o 
partidă foarte ademenitoare pentru un bărbat cu venit 
limitat. 

Privirile d-lui Tupman şi ale tovarăşului său erau aţintite 
de câtva timp asupra doctorului şi a văduvei, când străinul 
rupse tăcerea. 

— Bănet mult - femeiuşcă bătrână - doctorul îngâmfat - 
nu-i o idee proastă - straşnică glumă! fură singurele vorbe 
inteligibile care ieşiră de pe buzele sale. 

D. Tupman îl privea în ochi, întrebător. 

— Mă duc să dansez cu văduva, spuse străinul. 

— Cine e ea? întrebă d. Tupman. 

— Habar n-am - n-am văzut-o de când sun - vreau să i-o 
suflu doctorului - p-aci mi-e drumul. 

Străbătând îndată încăperea, străinul se rezemă de 
prichiciul căminului şi-şi fixă privirile, cu un aer de 
admiraţie respectuoasă şi melancolică, asupra figurii 
grăsune a micuţei doamne bătrâne. D. Tupman privea 
scena, mut de uimire. Străinul făcea progrese repezi; 
doctoraşul dansa cu altă doamnă; văduva lăsă să-i cadă 
evantaiul; străinul i-1 iridică şi i-l înmână; un zâmbet, o 
plecăciune; o reverență; o conversaţie de câteva cuvinte. 
Străinul străbătu cutezător sala, spre maestrul de 
ceremonii şi reveni cu el; o mică pantomimă introductivă, şi 
străinul cu d-na Budger ocupară locuri în cadril. 

Mare era surprinderea d-lui Tupman văzând procedeul 
acesta atât de sumar, însă uimirea doctoraşului o întrecea 
cu vârf şi îndesat. Străinul era tânăr şi văduva se arăta 
măgulită. Nu mai lua în seamă atenţiile doctorului, iar 
indignarea acestuia nu producea nici o impresie asupra 
netulburatului său rival. Doctorul Slammer rămăsese parcă 
paralizat. El, doctorul Slammer din regimentul 97, să fie 
nimicit, într-o clipă, de un om pe care nimeni nu-l mai 
văzuse vreodată, şi pe care nimeni nici măcar acum nu-l 
cunoştea! Doctorul Slammer din regimentul 97, înlăturat 


astfel? De necrezut! Cu neputinţă! Da, şi totuşi era 
adevărat. Uite! Rivalul îşi prezintă prietenul! Cu neputinţă 
să-şi creadă ochilor! Privi din nou şi se văzu în penibila 
situaţie de a recunoaşte exactitatea organului său optic; d- 
na Budger dansa acum cu d. Tracy Tupman, asupra acestui 
fapt nu mai încăpea nici o îndoială. Văduva se afla în faţa 
ochilor lui, în carne şi oase, ţopăind cu o vigoare 
neobişnuită; iar d. Tracy Tupman sărea încoace şi încolo, cu 
o figură care exprima cea mai mare gravitate, dansând 
(ceea ce se întâmplă în bună parte multora) ca şi cum 
cadrilul nu ar fi o distracţie, ci un examen sever de 
conştiinţă pentru care îţi trebue o hotărâre neclintită spre a 
putea să-l treci. 

Doctorul îndură umilinţa; răbdător şi tăcut, îl văzu pe 
străin oferind punch, servind paharele, repezindu-se după 
pişcoturi, şi cochetând apoi; dar, la câteva secunde după ce 
străinul dispăruse spre a o conduce pe d-na Budger la 
trăsură, se năpusti din sală, şi fiecare părticică a mâniei lui 
îndelung stăpânită se revărsă într-un val de năduşală pe 
chipu-i pătimaş. 

Străinul se înapoie, şi d. Tupman se afla lângă el. Vorbea 
încet, râdea. Doctoraşul se simţea însetat de sângele 
străinului oare era radios, căci triumfase. 

— Domnule! rosti doctorul cu o voce teribilă, arătându-şi 
cartea de vizită şi retrăgându-se într-un ungher din coridor. 
Numele meu e Slammer! Doctorul Slammer, domnule - 
regimentul 97, cazarma din Chatham. Cartea mea de vizită, 
domnule! Cartea mea de vizită! 

Ar fi vrut să spună mal mult, dar indignarea îl înăbuşa. 

— A! replică străinul cu sânge rece, Slammer - foarte 
încântat - atenţie deosebită - nu sunt bolnav acum, 
Slammer; când am să fiu, voi bate la uşa dumitale. 

— Dumneata eşti un intrigant, domnule, gâfâi furios 
doctorul, un poltron - un laş - un mincinos - un... Nimic nu 
te poate face să-mi dai cartea dumitale de vizită, domnule? 


— A, înţeleg! spuse străinul cu jumătate glas - punchul 
prea tare aici - darnic amfitrion - din cale afară - foarte - 
limonada e mult mai bună - camerele prea călduroase - 
gentlemanul bătrâior - suferă a doua zi - cumplit - cumplit. 

Şi se depărtă câţiva paşi. 

— Locuieşti în casa asta, domnule? strigă furios omuleţul. 
Eşti beat acum, domnule? Vei auzi de mine mâine, domnule! 
Pun eu mâna pe dumneata, domnule, pun eu mâna pe 
dumneata. 

— Poate în altă parte, dar nu aici, răspunse netulburat 
străinul. 

Doctorul Slammer îl privi cu o ferocitate ce nu se putea 
exprima şi înfundându-şi pălăria pe cap cu o smucitură care 
îi trăda întreaga indignare; străinul şi d. Tupman urcară în 
odaia acestuia din urmă pentru a înapoiia gătelile 
împrumutate de la neştiutorul Winkle. 

Gentlemanul dormea tun; restituirea se făcu repede. 
Străinul era extrem de bine dispus; iar d. Tracy Tupman, 
tare ameţit de vin, de punch, de lumini, de femei, privea 
întreaga afacere ca pe o admirabilă glumă. După plecarea 
noului său prieten, el găsi cu oarecare greutate 
deschizătura scufei de noapte, menită la origine să-i 
acopere capul; răsturnă sfeşnicul în sforţările de a şi-o pune 
şi, numai printr-o serie de evoluţii complicate, izbuti să se 
urce în pat; la scurt timp după aceea, căzu într-un somn 
adânc. 

A doua zi dimineaţa, orologiul abia încetase să sune orele 
şapte, când spiritul cuprinzător al d-lui Pickwick fu 
deşteptat din toropeala în care îl cufundase somnul, de 
bătăi violente în uşă. 

— Cine-i? întrebă d. Pickwick ridicându-se în capul oaselor. 

— Servitorul, domnule. 

— Ce vrei? 

— Vă rog, domnule, aţi putea să-mi spuneţi, care domn din 
societatea dumneavoastră poartă un frac albastru cu 
nasturi auriţi şi cu C. P Pe ei? 


„I l-o fi dat cineva să-l perie, gândi d. Pickwick, şi omul a 
uitat cui aparţine.” 

— Domnul Winkle, strigă el, camera a treia pe dreapta. 

— Mulţumim, domnule, glăsui servitorul şi se depărtă. 

— Ce e? strigă d. Tupman trezit din odihna-i plină de 
uitare la auzul bătăilor puternice în uşă. 

— Pot să vorbesc cu d. Winkle, domnule? întrebă servitorul 
de afară. 

— Winkle - Winkle! strigă d. Tupman, chemându-l pe d. 
Winkle din camera de alături. 

— Ei, da! răspunse de sub aşternut o voce slabă. 

— Eşti chemat - cineva la uşă. 

Şi, după ce articulă cu trudă cuvintele acestea, d. Tracy 
Tupman se întoarse pe partea cealaltă, şi adormi din nou. 

— Mă cheamă cineva? întrebă d. Winkle, sărind din pat în 
grabă şi luând ceva pe spate. Chemat! La distanţa asta de 
oraş - cine dracu poate să mă cheme? 

— Un domn, jos, în sala de mese, domnule, răspunse 
servitorul când d. Winkle deschise uşa şi dădu cu ochii de 
el. Domnul zice că nu vă ţine decât o clipă, domnule; nu 
vrea să audă însă de nici o zăbovire. 

— Foarte ciudat, spuse d. Winkle. Spune-i că viu îndată. 

Îşi înfăşură în grabă gâtul cu un fular de voiaj şi, în halat, 
cobori scara. O bătrână şi doi chelneri măturau sala de 
mese. Un ofiţer în ţinută de toate zilele privea pe fereastră; 
se întoarse la intrarea d-lui Winkle şi făcu o înclinare rigidă 
din cap. După ce porunci servitorilor să iasă şi zăvori uşile 
cu mare grijă, spuse: 

— Domnul Winkle, nu e aşa? 

— Da, domnule, numele meu e Winkle. 

— Nu veţi fi surprins, domnule, dacă vă aduc la cunoştinţă 
că am venit aici, în dimineaţa aceasta, din partea 
prietenului meu, doctorul Slammer din 97. 

— Doctorul Slammer?! exclamă d. Winkle. 

— Doctorul Slammer. M-a rugat să vă spun din partea sa 
că purtarea dumneavoastră de aseară a fost de aşa natură 


încât nici un gentleman nu ar fi putut-o suporta; şi (adăugă 
el) pe care nici un gentleman nu şi-ar fi îngăduit-o faţă de 
altul. 

Uimirea d-lui Winkle era prea reală şi prea vădită ca să nu 
fie remarcată de prietenul doctorului Slammer; de aceea 
ofiţerul urmă: 

— Prietenul meu, doctorul Slammer, mi-a cerut să adaug 
că e ferm convins că o parte din seara trecută 
dumneavoastră aţi fost ameţit, şi poate incapabil să vă daţi 
seama de insulta de care sunteţi învinuit. M-a însărcinat să 
vă spun că, dacă invocaţi motivul acesta ca explicaţie a 
purtării dumneavoastră, ar accepţia să primească scuze 
scrise de dumneavoastră sub dicteul meu. 

— Scuze scrise? repetă d. Winkle cu tonul celei mai mari 
uimiri. 

— Fără îndoială, cunoaşteţi alternativa, reluă cu răceală 
ofiţerul. 

— Aţi fost însărcinat cu mesâjul acesta anume pentru 
mine? întrebă d. Winkle, a cărui inteligenţă se afla, din 
pricina uluitoarei conversații, într-o buimăceală 
deznădăjduită. 

— Nu eram de faţă când s-a petrecut scena, răspunse 
vizitatorul, dar, ca urmare a refuzului dumneavoastră 
îndărătnic de a da doctorului Slammer cartea de vizită, am 
fost rugat de către gentleman să identific pe purtătorul 
unui frac neobişnuit: un frac albăstriu, cu nasturi auriţi, 
având pe ei un bust cu literele C. P 

D. Winkle se clătină plin de uimire, auzind descrierea atât 
de amănunţită a costumului său. Prietenul doctorului 
Slammer continuă: 

— Din cercetările pe care le-am făcut la cârciumă, chiar 
acum, am fost sigur că proprietarul fracului în chestiune 
sosise ieri după amiază aici cu trei domni. Am trimis imediat 
la domnul care mi-a fost descris ca fiind conducătorul 
grupului, şi el de îndată m-a îndreptat la dumneavoastră. 


Dacă turnul cel mare al castelului din Rochester s-ar fi 
desprins brusc din temelii, plantându-se în dreptul ferestrei 
sălii de mese, mirarea d-lui Winkle n-ar fi însemnat nimic în 
comparaţie cu aceea pe care o simţi ascultând vorbele de 
mai sus. Prima lui impresie fu că i s-a furat fracul. 

— Îmi permiteţi să vă rețin o clipă? spuse el. 

— Desigur, răspunse nepoftitul vizitator. 

D. Winkle urcă repede scările şi deschise cu o mână 
tremurândă geamantanul; fracul albastru se găsea la locul 
obişnuit, arătând însă, după un control atent, semne vădite 
că fusese purtat noaptea trecută. 

— Aşa trebue să fie, glăsui d. Winkle lăsând să-i cadă 
fracul din mână. Am băut prea mult vin după cină, şi-mi 
amintesc nelămurit că am umblat pe străzi şi am fumat pe 
urmă o ţigară. Fapt e că eram turtit. Oi fi schimbat fracul, oi 
fi fost undeva, oi fi insultat pe cineva; nu încape îndoială. Şi 
teribilul rezultat e mesajul pe care l-am primit. 

Spunând acestea, d. Winkle îşi întoarse paşii către sala de 
mese, cu hotărârea sumbră şi îngrozitoare de a primi 
provocarea agresivului doctor Slammer, aşteptându-se la 
cele mai funeste consecinţe care vor decurge dintr-însa. 

Motive felurite îl împingeau la această soluţie. Primul 
motiv era reputaţia sa faţă de Club. Fusese privit totdeauna 
ca o autoritate în toate chestiunile de amuzament şi 
performanţă, fie ele ofensive, defensive sau inofensive; şi 
dacă, de la întâia ocazie, ocolea încercarea, numele şi 
poziţia sa ar fi fost pierdute pentru deapururi în ochii 
şefului. Pe de altă parte, îşi amintea a fi auzit adeseaori 
spunându-se de către iniţiaţi în atari chestiuni că martorii 
se înţeleg între ei şi că arareori ei încearcă pistoalele cu 
gloanţe; mai mult: gândea că, alegându-1 pe d. Snodgrass 
ca martor, şi zugrăvindu-i primejdia în culori vii, 
gentlemanul ar putea să împărtăşască vestea d-lui Pickwick 
care, de bună seamă, nu va pierde o clipă spre a înştiinţa 
autorităţile locale şi a preveni astfel uciderea sau mutilarea 
discipolului său. 


Cu gândurile acestea, se înapoie în sala de mese şi 
comunică intenţia sa de a accepta provocarea doctorului. 

— Vreţi să-mi indicaţi un prieten pentru a stabili ora şi 
locul întâlnirii? întrebă ofiţerul. 

— E cu totul de prisos, replică d. Winkle. Vă rog să mi le 
comunicaţi dumneavoastră şi eu îmi voi aduce martorul. 

— Să spunem - după asfinţit, diseară? întrebă ofiţerul cu 
ton indiferent. 

— Foarte bine, răspunse d. Winkle, gândind însă că era 
foarte rău. 

— Cunoaşteţi Fortul Pitt? 

— Da. L-am văzut ieri. 

— Ostenindu-vă să apucaţi pe câmpul ce mărgineşte 
şanţul, şi luând-o pe poteca din stânga, până la un unghi al 
fortificaţiei de unde o veţi ţine drept înainte, veţi da ochii cu 
mine. Vă voi conduce într-un loc izolat unde afacerea va 
putea să se termine fără teamă de întrerupere. 

„leamă de întrerupere!” gândi d. Winkle. 

— Nu mai avem nimic de aranjat, cred, glăsui ofiţerul. 

— Nu ştiu ce s-ar mai putea spune, răspunse d. Winkle. 

— Bună ziua. 

— Bună ziua. 

Şi ofiţerul se depărtă fluierând o melodie veselă. 

Micul dejun decurse în ziua aceea, trist. D. Tupman nu era 
în stare să se trezească după desfrâul neobişnuit din timpul 
nopţii; d. Snodgrass părea că trece printr-o poetică 
depresiune de spirit; însuşi d. Pickwick arăta o preferinţă 
deosebită pentru linişte şi pentru apa gazoasă. D. Winkle 
pândea cu nerăbdare momentul potrivit, care nu întârzie să 
se ivească. D. Snodgrass propuse vizitarea castelului şi, 
deoarece d. Winkle era singurul membru al grupului dispus 
să facă o plimbare, ieşiră împreună. 

— Snodgrass, spuse d. Winkle când coteau colţul străzii, 
Snodgrass, scumpul meu prieten, pot să mă bizui pe 
discreţia dumitale? 


Şi, vorbind astfel, dorea arzător şi cu toată seriozitatea să 
nu se poată bizui. 

— Poţi, replică Snodgrass. Jur... 

— Nu, nu! îl întrerupse Winkle, înspăimântat la gândul că 
tovarăşul său putea să se angajeze în necunoştinţă de 
cauză, că nu-l va denunța. Nu jura, nu jura; nu e deloc 
nevoie, D. Snodgrass lăsă în jos mâna pe care o înălţase 
poetic când făcea jurământul, şi deveni atent. 

— Dragă prietene, am nevoie de asistenţa dumitale pentru 
o chestiune de onoare, spuse d. Winkle. 

— O vei avea, replică d. Snodgrass strângând mâna 
tovarăşului său. 

— Cu un doctor, doctorul Slammer din regimentul 97, 
spuse d. Winkle dorind să prezinte lucrurile cât mai solemn 
cu putinţă; o afacere cu un ofiţer care are ca martor alt 
ofiţer; astă seară, la apusul soarelui, într-un câmp 
singuratic, dincolo de Fortul Pitt. 

— 'Te voi întovărăşi, declară d. Snodgrass, uimit, însă nu 
speriat. 

Este nemaipomenit cât sânge rece pot avea oamenii în 
împrejurările în care ei nu joacă rolul de frunte. D. Winkle 
uitase. El judecase sentimentele prietenului său după ale 
sale. 

— Consecințele pot fi groaznice, zise d. Winkle. 

— Nădăjduesc că nu, glăsui d. Snodgrass. 

— Doctorul este, îmi închipui, un foarte bun ochitor, spuse 
d. Winkle. 

— Aşa sunt cei mai mulţi militari, observă d. Snodgrass; şi 
aşa eşti şi dumneata, nu? 

D. Winkle răspunse afirmativ; şi, băgând de seama că nu-l 
neliniştise îndeajuns pe tovarăşul său, schimbă tactica. 

— Snodgrass, spuse el cu o voce tremurândă de emoție, 
dacă va fi să cad, vei găsi în pachetul pe care ţi-l voi 
înmâna o scrisoare pentru... pentru părintele meu. 

Nici atacul acesta nu reuşi. D. Snodgrass fu mişcat, dar se 
obligă să predea scrisoarea cu promptitudinea unui factor 


poştal obişnuit. 

— Dacă va fi să cad, spuse d. Winkle, sau dacă doctorul va 
cădea, dumneata, dragă prietene, vei fi adus în faţa 
judecății drept complice în această chestiune. Să expun 
oare pe un prieten deportării - poate pe toată viaţa? 

De data asta, d. Snodgrass tresări; eroismul său era însă 
neclintit. 

— Pentru cauza prieteniei, exclamă el cu aprindere, voi 
înfrunta orice primejdie! 

Cât blestemă d. Winkle, în cugetul său, devotamentul 
prietenului! Se plimbau unul lângă altul, tăcuţi, cufundat 
fiecare în meditații. Dimineaţa trecea fără rost şi 
desnădejdea d-lui Winkle creştea necontenit. 

— Snodgrass, spuse el oprindu-se deodată, să nu laşi să mi 
se zădărnicească planurile - să nu mă trădezi cumva faţă de 
autorităţile locale - să nu ceri ajutorul acelor funcţionari 
împăciuitori care să ne bage, pe mine sau pe doctorul 
Slammer din regimentul 97, cu garnizoana actualmente în 
cazarma din Chatham, la închisoare, şi astfel să ne 
împiedice duelul. Ascultă, să n-o faci! 

D. Snodgrass strânse cu căldură mâna prietenului său, 
răspunzându-i plin de entuziasm: pentru nimic în lume! 

Un fior străbătu oasele d-lui Winkle când îl copleşi 
convingerea că nu putea nădăjdui nimic de pe urma 
temerilor prietenului său, şi că era sortit să devină o ţintă 
vie. După ce explică d-lui Snodgrass, metodic, cum stăteau 
lucrurile şi după ce închiriară de la un armurier din 
Rochester o cutie cu pistoale de duel, cu o provizie 
îndestulătoare de pulbere, gloanţe şi capse, cei doi prieteni 
se înapoiară la han; d. Winkle pentru a cugeta asupra luptei 
apropiate, d. Snodgrass pentru a pregăti armele de război 
şi a le pune într-o ordine desăvârşită, ca să poată servi 
numaidecât. 

Era o seară posomorâtă şi apăsătoare, când ieşiră din nou 
pentru neplăcuta lor acţiune. D. Winkle se înfăşurase într-o 


manta largă spre a fi la adăpostul privirilor, iar d. 
Snodgrass purta sub a sa instrumentele nimicitoare. 

— Ai luat tot ce trebuie? întrebă d. Winkle neliniştit. 

— Tot ce trebuie, răspunse d. Snodgrass, muniții suficiente 
în cazul când împuşcăturile n-au să dea rezultate. În cutie e 
un sfert de funt de pulbere, şi în buzunar am două ziare 
pentru încărcătură. 

În fata unor atari dovezi de prietenie, oricine n-ar fi putut 
să simtă decât recunoştinţă. De bună seamă că recunoştinţa 
d-lui Winkle era prea vie pentru ea el s-o poată exprima, 
căci nu spuse nimic, ci continuă să meargă cu pas domol. 

— Venim tocmai la timp, spuse d. Snodgrass, în vreme ce 
se căţărau peste gardul de mărăcini ai primului câmp; uite 
că soarele tocmai coboară la orizont. 

D. Winkle privi discul care apunea şi se gândi îndurerat la 
posibilitatea apropiată a propriului său „apus”. 

— Uite ofiţerul! exclamă d. Winkle după ce merseră un 
timp. 

— Unde e? întrebă d. Snodgrass. 

— Colo; domnul în manta albastră. 

D. Snodgrass privi în direcţia indicată de degetul arătător 
al prietenului său şi zări o siluetă înfăşurată în felul de mai 
sus. Ofiţerul făcu un semn uşor cu mâna, dovedind că i-a 
recunoscut, şi merse mai departe. Prietenii noştri înaintară, 
pe urma sa, la o mică distanţă. 

Din moment în moment seara devenea mai posomorâtă şi 
un vânt melancolic şuiera pe câmpiile pustii, ca un uriaş 
îndepărtat fluierând după câinele său. Tristeţea scenei 
răsfrângea o undă lugubră în sufletul d-lui Winkle. Trecând 
unghiul şanţului, el tresări: i se păruse că vede un mormânt 
colosal. 

Ofiţerul coti de pe potecă, se căţără peste nişte uluci, 
încălecă un gard viu şi intră într-un loc ferit. Doi domni îl 
aşteptau acolo; unul era un bărbat mic şi gras, cu păr 
negru; celălalt, o persoană chipeşă, purtând o redingotă cu 
găitane, stătea cu totală indiferenţă pe un scăunel portativ. 


— Uite-i pe adversarii noştri, cu un felcer, după câte 
presupun, glăsui d. Snodgrass. Haide, soarbe o picătură de 
rachiu. 

D. Winkle înhăţă bidonul pe care i-l întindea tovarăşul şi 
dădu peste cap o duşcă bună din lichidul înviorător. 

— Prietenul meu, domnule, d. Snodgrass, spuse d. Winkle 
ofițerului care se apropia. 

Prietenul doctorului Slammer se înclină şi prezentă o cutie 
la fel cu aceea adusă de domnul Snodgrass. 

— Îmi închipui că nu mai avem nimic să ne spunem, 
domnule, remarcă el rece deschizându-şi cutia. Scuzele au 
fost refuzate categoric. 

— Nimic, domnule, răspunse d. Snodgrass, care începea, 
şi el, să se simtă cam stingherit. 

— Vreţi să faceţi un pas înainte? întrebă ofiţerul. 

— Desigur, replică d. Snodgrass. 

Terenul fu măsurat şi pregătirile fură îndeplinite. 

— Veţi constata că armele acestea sunt mai bune decât ale 
dumneavoastră, spuse martorul advers, oferindu-şi 
pistoalele. Aţi văzut când le-am încărcat; aveţi ceva 
împotriva folosirii lor? 

— Nu, desigur, răspunse d. Snodgrass. 

Oferta îl scotea dintr-o maire încurcătură, căci ideile sale 
în materie de încărcare a unui pistol erau cam vagi şi 
nedefinite. 

— Gândesc, în cazul acesta, că putem să ne aşezăm 
oamenii, continuă ofiţerul cu nepăsare, ca şi cum 
combatanții ar fi fost nişte piese de şah, iar martorii ar fi 
fost jucători. 

— Cred că putem, spuse d. Snodgrass care ar fi admis 
orice propunere, dat fiind că nu avea nici o pricepere în 
această materie. 

Ofiţerul trecu dincolo la doctorul Slammer, în timp ce d. 
Snodgrass se apropie de d. Winkle. 

— Totul e gata, spuse el oferindu-i pistolul. Dă-mi mantaua. 


— Ai în ea pachetul meu, dragă prietene, glăsui bietul 
Winkle. 

— Foarte bine, spuse d. Snodgrass. Fii calm şi ocheşte la 
umăr. 

D. Winkle socoti că sfatul semăna cu îndemnul pe care 
spectatorii îl dau îndeobşte ştrengarului mai mic în 
încăierările de pe străzi; adică: „Dă-i la cap şi doboară-l”. 
Sfat admirabil, dacă ştii să-l urmezi! În orice caz, îşi scoase 
mantaua, în tăcere - totdeauna îi lua timp dezbrăcatul 
mantalei - şi acceptă pistolul. Martorii se retraseră; domnul 
cu scăunelul portativ făcu la fel; beligeranţii înaintară unul 
către altul. 

D. Winkle se remarcase întotdeauna prin extrema lui 
omenie. E de presupus că, în împrejurarea de faţă, sila ce 
încerca de a face rău cu intenţie unui semen al său, îl 
obligase să închidă ochii când sosi la locul fatal, iar faptul 
de-a fi închis ochii îl scuti să observe conduita extraordinară 
şi inexplicabilă a doctorului Slammer. Doctorul tresări, 
holbă ochii, se trase înapoi, se frecă la ochi, holbă iarăşi 
ochii, şi în cele din urmă strigă: 

— Opriţi! Opriţi! 

— Ce înseamnă asta? spuse doctorul Slammer când 
prietenul său şi d. Snodgrass veniră în goană. Nu e omul 
meu. 

— Nu-i omul dumneavoastră?! exclamă martorul 
doctorului Slammer. 

— Nu e omul lui? spuse d. Snodgrass. 

— Nu e omul lui? rosti domnul cu scăunel portativ în 
mână. 

— Bineînţeles că nu, replică doctoraşul. Nu e persoana 
care m-a insultat azi noapte. 

— Extraordinar! exclamă ofiţerul. 

— Foarte! spuse gentlemanul cu scăunel portativ. 

Singura chestie este, însă, dacă domnul, găsindu-se pe 
teren, nu urmează că trebuie considerat, formal, ca fiind 
individul care l-a insultat aseară pe prietenul nostru 


doctorul Slammer, fie că e sau nu, realmente, individul în 
cauză. 

După ce sugeră, inteligent şi misterios, această idee, omul 
cu scăunel portativ luă o priză enormă de tabac şi privi 
adânc în juru-i cu aer de expert. 

Dar d. Winkle deschisese ochii şi, de asemenea, urechile 
când îl auzise pe adversar cerând încetarea ostilităţilor. 
Văzând din cele spuse apoi că era la mijloc, fără îndoială, o 
eroare de persoane, înţelese îndată cât putea să crească 
reputaţia sa dacă tăinuia motivele adevărate ce-l 
determinaseră să. Se bată; înaintă, deci, cutezător, şi 
declară: 

— Ştiu bine că nu eu sunt adversarul dumnealui. 

— Atunci, glăsui omul cu scăunel portativ, acesta e un 
afront pentru doctorul Slammer, şi un motiv îndestulător de 
a continua pe dată. 

— Te rog, stai liniştit, Payne, spuse martorul doctorului; 
dece nu mi-aţi comunicat asta azi dimineaţă, domnule? 

— De bună seamă! De bună seamă! strigă indignat omul 
cu scăunel portativ. 

— Te implor să stai liniştit, Payne, reluă celălalt. Pot repeta 
întrebarea mea, domnule? 

— Pentru că, domnule - replică d. Winkle care avusese 
timp să-şi chibzuiască răspunsul - pentru că mi-aţi spus, 
domnule, că individul beat şi nemanierat era îmbrăcat cu 
un frac pe care am onoarea, nu numai să-l port, dar şi să-l fi 
inventat - uniforma proiectată, domnule, a Clubului 
Pickwick din Londra. Mă cred obligat să susţin onoarea 
acestei uniforme şi, de aceea, fără alte informaţii, am primit 
provocarea. 

— Scumpe domn, rosti doctoraşul cu bună dispoziţie, 
întinzându-i mâna, preţuiesc noblețea dumneavoastră. 
Permiteţi-mi să adaug că admir nespus de mult purtarea 
dumneavoastră şi că regret profund deranjul acestei 
întâlniri fără nici un rost. 

— Vă rog să nu vorbiţi de aceasta, spuse d. Winkle. 


— M-aş simţi onorat, domnule, să fac cunoştinţa 
dumneavoastră, glăsui doctoraşul. 

— Mi-ar face cea mai mare plăcere să vă cunosc, domnule, 
replică d. Winkle. 

După aceste cuvinte, doctorul dădu mâna cu d. Winkle, şi 
apoi d. Winkle cu locotenentul Tappleton (martorul 
doctorului), apoi d. Winkle cu posesorul scăunelului 
portativ, în sfârşit d. Winkle cu d. Snodgrass; cel din urmă 
cuprins de năvalnică admiraţie în faţa nobilei conduite a 
eroicului său prieten. 

— Cred că acum ne putem înapoia, spuse locotenentul 
Tappleton. 

— Desigur, adăugă doctorul. 

— Dacă nu cumva, interveni omul cu scăunel portativ, dacă 
nu cumva d. Winkle se consideră ofensat de provocarea ce 
i-a fost adresată; în cazul acesta, mărturisesc că ar avea 
dreptul la o satisfacţie. 

Cu multă abnegaţie, d. Winkle se declară în întregime 
satisfăcut. 

— Sau poate că, spuse omul cu scăunel portativ, martorul 
gentlemanului se va fi simţit personal jignit de unele 
observaţii pe care le-am făcut la începutul acestei întâlniri; 
în acest caz, aş fi fericit să-i dau îndată satisfacţie. 

D. Snodgrass se grăbi să declare că era foarte îndatorat 
gentlemanului pentru frumoasa ofertă pe care i-o făcea, şi 
că îl împiedica să se folosească de ea numai faptul că se 
simţea deosebit de satisfăcut de felul în care se 
desfăşuraseră lucrurile. Cei doi martori îşi puseră cutiile în 
ordine, apoi părăsiră cu toţii terenul, mult mai voioşi decât 
se simţiseră la sosire. 

— Rămâneţi mult aci? întrebă doctorul Slammer pe d. 
Winkle, mergând împreună în modul cel mai prietenos. 

— Cred că vom pleca poimâine, i se răspunse. 

— Sper că voi avea plăcerea să vă văd, pe dumneavoastră, 
şi pe prietenul dumneavoastră, la mine pentru a petrece o 


seară plăcută împreună, după încurcătura aceasta penibilă, 
spuse doctoraşul. Sunteţi liber astă seară.? 

— Avem câţiva prieteni aici, răspunse d. Winkle, şi n-aş 
vrea să-i părăsesc astăzi. Poate că ne veţi vizita 
dumneavoastră şi prietenul dumneavoastră la hanul Taurul. 

— Cu multă plăcere, glăsui doctoraşul. La orele zece nu va 
fi prea târziu spre a vă face o scurtă vizită de o jumătate de 
oră? 

— O, nu, deloc, spuse d. Winkle. Aş fi tare fericit să vă pot 
prezenta prietenilor mei, d. Pickwick şi d. Tupman. 

— Îmi va face mare plăcere, sunt sigur, replică doctorul 
Slammer nebănuind cine era acest Tupman. 

— Veniţi negreşit? întrebă d. Snodgrass. 

— O, sigur! 

Vorbind astfel, ajunseră în şosea. Despărțirea se făcu în 
termeni cordiali. Doctorul Slammer şi prietenii săi se 
îndreptară spre cazarmă, iar d. Winkle, întovărăşit de 
prietenul său d. Snodgrass, se înapoie la han. 

CAPITOLUL III. 

O nouă cunoştinţă. Povestea unui comediant ambulant. 

O întrerupere supărătoare şi o întâlnire neplăcută. 

D. Pickwick simţise oarecare nelinişte din pricina lipsei 
neobişnuite a celor doi prieteni ai săi, iar purtarea lor 
misterioasă din cursul dimineţii nu putea câtuşi de puţin să 
i-o împrăştie. De aceea, când ei se înapoiară, el se sculă să-i 
salute cu o plăcere mai mare decât de obicei; şi cu un 
interes mal. Mare decât de obicei îi întrebă ce li s-a 
întâmplat. Ca răspuns întrebării, d. Snodgrass se pregătea 
tocmai să facă istoricul împrejurărilor povestite mai sus, dar 
se opri deodată observând prezenţa, nu numai a d-lui 
Tupman şi a tovarăşului lor de călătorie din ajun, ci a încă 
unui străin cu o înfăţişare tot aşa de ciudată. Un om trudit, 
ai cărui obraji galbeni şi ochi adânciţi în orbite atrăgeau şi 
mai mult luarea aminte din pricina părului său negru, aspru 
şi încâlcit, care-i acoperea chipul pe jumătate. Privirile-i 
pătrunzătoare aveau o strălucire aproape nefirească; 


pomeţii îi erau ieşiţi în afară, iar fălcile arătau aşa de 
lunguieţe, de scojbite, încât s-ar fi putut crede că omul îşi 
sugea uneori obrajii într-adins, printr-o contractare a 
muşchilor, dacă gura întredeschisă şi expresia-i 
nepăsătoare nu ar fi dovedit că aşa era înfăţişarea lui de 
totdeauna. Purta în jurul gâtului un şal verde ale cărui 
capete late erau petrecute pe piept şi se iveau din când în 
când prin cheotorile destrămate ale unei jiletci vechi. Purta 
pe deasupra o redingotă lungă, neagră; iar sub ea, 
pantaloni de postav cenuşiu, gros, şi cizme mari, peticite. 

Asupra acestei ciudate fiinţe se opriră ochii d-lui Winkle şi 
pe ea o arătă d. Pickwick cu mâna, spunând: 

— Dumnealui e un prieten al prietenului nostru. Am 
descoperit azi dimineaţă că prietenul nostru are legături cu 
teatrul din localitate, deşi, îndeobşte, nu doreşte ca faptul 
să fie cunoscut, iar domnul acesta aparţine aceleiaşi 
profesiuni. Tocmai era pe cale, când aţi intrat, să ne 
desfăteze cu povestirea unei mici întâmplări legată de 
meseria sa. 

— E tobă de anecdote, glăsui străinul îmbrăcat în verde, 
din ajun, apropiindu-se de d. Winkle şi adăugind în şoaptă 
cu ton de confidenţă: Ciudat om - duce greul în meserie - 
nu e actor - om foarte curios - tot felul de mizerii - Jemmy 
lugubrul îl numim între noi. 

D. Winkle şi d. Snodgrass îl salutară politicos pe domnul 
care purta denumirea distinsă de „Jemmy lugubrul” şi, 
aşezându-se în jurul mesei, cerură apă şi rachiu, după 
exemplul prietenilor lor. 

— Acum, domnule, spuse d. Pickwick, vreţi să ne faceţi 
plăcerea de a începe povestirea? 

Individul lugubru scoase din buzunar un sul de hârtie 
pătată şi, înturnându-se spre d. Snodgrass care îşi scosese 
carnetul, îl întrebă cu o voce cavernoasă care se potrivea de 
minune înfăţişării sale: „Dumneavoastră sunteţi poetul?” 

— Mda... lucrez puţintel în această direcţie, răspunse d. 
Snodgrass, cam încurcat de felul cum îi fusese pusă 


întrebarea. 

— O, poezia este pentru viaţă ceea ce lumina şi muzica 
sunt pentru scenă! Luaţi-i poeziei amăgitoarele podoabe şi 
scenei iluziile sale, şi ce mai rămâne într-însele pentru ca 
viaţa să merite a fi trăită? 

— Foarte adevărat, domnule, declară d. Snodgrass. 

— Când te afli în faţa luminilor rampei, urmă omul 
lugubru, este ca şi cum ai lua parte la o reprezentaţie de 
gală, dată la curte, şi ai admira veşmintele de mătase ale 
mulţimii împopoţonate; când te afli dinapoia rampei, eşti 
gloata de rând care migăleşte gătelile, nebăgată în seamă, 
necunoscută, lăsată în voia soartei, să se cufunde sau să 
plutească în viaţă, să moară de foame sau să trăiască. 

— Desigur, spuse d. Snodgrass, căci ochii omului lugubru, 
duşi în fundul capului, erau aţintiţi asupră-i, astfel că simţea 
nevoia să rostească ceva. 

— Haide, Jemmy, vorbi călătorul spaniol, nu lua totul în 
tragic ca Suzana cea cu ochi negri - lasă văicărelile - dă-i 
drumul - fii cu mai multă vlagă. 

— Domnule, vreţi să mai luaţi un pahar cu rachiu înainte 
de a începe? întrebă d. Pickwick. 

Omul lugubru primi propunerea, amestecă băutura într-un 
pahar, sorbi pe îndelete jumătate din el, desfăcu sulul de 
hârtie şi începu, parte citind, parte povestind, întâmplarea 
de mai jos pe care o găsim trecută în Documentele Clubului 
sub titulatura de „Povestea unui comediant ambulant”. 

POVESTEA UNUI COMEDIANT AMBULANT. 

Nu e nimic nefiresc în ceea ce am de gând să vă povestesc, 
spuse omul lugubru; nu e nimic nici măcar neobişnuit. 
Nevoile şi boala sunt lucruri prea cunoscute în multe 
împrejurări ale vieţii pentru ca ele să merite mai multă 
luare aminte decât se arată îndeobşte zbuciumărilor zilnice 
ale firii umane. Am adunat aceste câteva însemnări, fiindcă 
personajul de care este vorba în ele îmi era bine cunoscut 
de mulţi ani. Am urmărit decăderea lui, pas cu pas, până 


când atinse ultima treaptă a prăbuşirii din care nu s-a mai 
ridicat. 

Omul despre care vorbesc era un umil actor de 
pantomimă, şi, ca mulţi alţii de teapa lui, un beţiv nărăvit; în 
zilele-i mai bune, înainte de a-l fi istovit desfrâul şi a-1 fi 
măcinat bolile, căpăta un salariu ca lumea, pe care, dacă ar 
fi fost chibzuit şi prevăzător, ar fi putut să-l mai câştige un 
număr de ani - nu mulţi; căci oamenii de teapa lui, ori mor 
de timpuriu, ori, bătându-şi joc de vlaga lor trupească, îşi 
pierd curând acele mijloace fizice, singurele de care poate 
atârna traiul lor. Patima pusese stăpânire în aşa măsură pe 
el, încât nu mai putu să fie angajat în rolurile pentru care 
era cu adevărat folositor în teatru. Cârciuma înfăţişa pentru 
el ispite cărora nu era în stare să li se împotrivească. Bolile 
neluate în seamă şi sărăcia cruntă îl pândeau tot aşa de 
sigur ca şi moartea, dacă va urma să meargă pe acelaşi 
drum; şi a mers, iar rezultatul vi-l puteţi închipui. Nu mai 
putu să fie angajat nicăieri, şi avea nevoie de bucata de 
pâine. 

Toţi cei care cunosc teatrul cât de puţin, ştiu ce liotă de 
oameni jerpeliţi, săraci lipiţi pământului, se agaţă totdeauna 
de scena unei mari întreprinderi; ei nu sunt actori angajaţi 
permanent, ci dansatori, figuranţi, paiaţe etc., întrebuinţaţi 
atâta cât durează o pantomimă sau o piesă de Paşti, şi 
concediaţi apoi, până când reprezentarea vreunui spectacol 
greu are nevoie iarăşi de ei. Omul nostru fu silit să recurgă 
la acest fel de viaţă; producându-se în fiecare seară într- 
unul din teatrele de rând, câştiga câţiva şilingi pe 
săptămână, care-i îngăduiau să se dedea vechilor năravuri. 
Dar în curând îi lipsi şi mijlocul acesta; viaţa sa desfrânată îl 
făcea să risipească prea mult ca să-i mai rămână şi pentru 
hrana amărâtă de fiecare zi. Ajunse în cele din urmă 
muritor de foame; numai din când în când mai căpăta ceva, 
fie împrumutându-se la vreun camarad de demult, fie 
izbutind să joace pe scena vreunui teatru de cea din urmă 
speţă; dar şi atunci cheltuia după obiceiul lui vechi. 


Trăia ca vai de lume de mai bine de un an când eu mă 
angajasem pe o durată scurtă la un teatru în cartierul 
Surrey din partea de sud a Tamisei; şi îl văzui acolo pe omul 
pe care-l pierdusem din vedere un timp căci, pe când el se 
afundase în mahalalele Londrei, eu cutreierasem prin ţară. 
Eram gata de plecare şi străbăteam scena să ies, când mă 
bătu pe umăr. N-am să uit niciodată imaginea 
respingătoare pe care o întâlniră privirile mele întorcând 
capul. Era îmbrăcat pentru pantomimă, în veşmântul jalnic 
de paiaţă. Stafiile din dansul morţilor, figurile cele mai 
oribile zugrăvite cândva pe pânză de cel mai iscusit pictor 
n-au întruchipat cândva o mai groaznică arătare. Trupul 
său buhăit şi picioarele-i subţiri ca nişte bețe - sluţenia 
fiindu-le sporită de costumul fantastic - ochii sticloşi, 
contrastând cumplit cu albul gros al vopselei care-i mânjea 
obrazul; capul împodobit grotesc, tremurând de paralizie, şi 
mâinile lungi, descărnate, spoite cu tibişir, îi dădeau o 
înfăţişare hidoasă, nefirească, de nedescris; mă înfior şi 
astăzi când îmi aduc aminte. Mă luă deoparte şi, cu o voce 
răguşită, tremurătoare, cu vorbe întretăiate, îmi istorisi din 
nou un pomelnic lung de boli şi lipsuri, încheind ca de obicei 
cu implorarea stăruitoare să-i împrumut câţiva gologani. Îi 
pusei câteva monede în mână, şi, când mă întorsei să plec, 
auzii în urmă hohotirile de râs pe care le deslănţuise întâia 
tumbă executată de el pe scenă. 

Peste câteva zile un băieţaş îmi înmână un petic de hârtie 
murdară pe care erau mâzgălite cu creionul câteva cuvinte, 
vestindu-mă că omul era greu bolnav şi rugându-mă să viu 
după reprezentaţie să-l văd la el acasă - într-o stradă al 
cărei nume l-am uitat acum - nu departe de teatru. 
Făgăduii că viu şi, de îndată ce căzu cortina, mă grăbii să 
îndeplinesc trista îndatorire. 

Era târziu, căci jucasem în ultimul număr al programului; 
şi, deoarece era o seară în beneficiu, reprezentaţia se 
prelungise neobişnuit de mult. Noaptea era întunecată şi 
rece, iar un vânt îngheţat şi umed repezea greoi ploaia în 


ferestrele şi zidurile caselor. Băltoace de apă se adunaseră 
pe străzile înguste, arar străbătute de trecători; şi,. Fiindcă 
multe dintre felinarele cu petrol, risipite ici-colo, fuseseră 
stinse de înverşunarea vântului, drumul nu era numai 
pustiu, dar şi foarte nesigur. Din fericire, însă, mergeam pe 
calea bună, aşa că izbutii, după puţină bătaie de cap, să 
găsesc casa ce-mi fusese descrisă - un şopron pentru 
cărbuni cu un etaj deasupra; acolo, într-o cameră dosnică, 
zăcea omul pe care-l căutam. 

O femeie cu înfăţişare jalnică, nevasta lui, îmi ieşi în 
întâmpinare pe scară şi, spunându-mi că el aţipise abia 
atunci, mă introduse încetişor în cameră; apropie un scaun 
de pat şi-mi făcu semn să şed. Bolnavul era întors cu faţa la 
perete şi, deoarece nu simţise prezenţa mea, avui răgazul 
să cercetez încăperea în care mă găseam. 

El zăcea pe un pat vechi care se strângea ziua. Resturile 
zdrenţuite ale unei perdele cadrilate erau trase jur- 
împrejur la căpătâiul patului pentru a opri vântul care cu 
toate acestea, răzbea printr-o sumedenie de crăpături ale 
uşii, în odaia jalnică, şi sufla neîntrerupt. Sub un grătar 
ruginit şi deschiolat pâlpâia în cenuşă un foc; lângă foc era 
trasă o masă în trei colţuri, soioasă, veche, pe care se aflau 
câteva sticle de doctorii, un pahar spart şi alte lucruri 
casnice. Într-un culcuş încropit ca vai de lume pe podea, 
stătea un copilaş şi, lângă el, pe un scaun, femeia. Odaia 
mai avea două poliţe cu câteva farfurii, ceşti şi farfurioare; 
dedesubt spânzurau o pereche de pantofi de teatru şi două 
florete. Acestea erau singurele obiecte din locuinţă, în afară 
de câteva grămezi de boarfe şi bocceluţe aruncate de-a 
valma prin unghere. 

Avusesem vreme să cercetez cuprinsul încăperii, să ascult 
respiraţia greoaie a bolnavului şi să-i prind zvâcnirile mai 
înainte ca el să fi simţit că mă aflam acolo. În încercările 
necontenite pe care le făcea pentru a găsi o poziţie 
odihnitoare capului, el îşi smuci mâna care o atinse pe-a 
mea. Atunci tresări şi mă privi plin de încordare. 


— John, este domnul Hutley, îi spuse nevastă-sa. Domnul 
Hutley după care, ştii, ai trimis astă seară. 

— Hm! glăsui bolnavul trecându-şi palma peste frunte. 
Hutley! Hutley!. A, da... Câteva clipe păru că se trudeşte să- 
şi adune gândurile şi, pe urmă, apucându-mă strâns de 
mână, rosti: Nu mă părăsi, dragul meu! Ea mă va omori, 
ştiu. 

— Se află demult în starea asta? o întrebai pe soţia lui 
plânsă. 

— De aseară, răspunse ea. John! John! Nu mă cunoşti? 

— N-o lăsa să se apropie! vorbi omul şi îl străbătu un fior 
când ea se aplecă deasupra lui. Alung-o! N-o pot suferi 
lângă mine! O fulgeră cu o privire îngrozită, sălbatică, apoi 
îmi şopti la ureche: Am bătut-o, Jem. Am bătut-o ieri şi în 
multe alte rânduri mai înainte. I-am lăsat să moară de 
foame, pe ea şi pe copil; iar acum sunt slab şi fără ajutor, şi 
de aceea mă va omori; ştiu. Dacă ai fi văzut-o cum am 
văzut-o eu plângând, ai înţelege. Ţine-o la o parte! 

Îmi dădu drumul din strâmsoare şi căzu din nou pe pernă, 
istovit. 

Ştiam prea bine tâlcul zbuciumărilor lui. Dacă m-aş fi 
putut îndoi un singur moment, o ochire asupra chipului 
palid al femeii şi asupra trupului ei năruit mi-ar fi arătat 
îndeajuns adevărul adevărat. „Ar fi bine să staţi mai 
departe, o sfătuii pe biata femeie. Nu-l puteţi uşura cu 
nimic. Poiate că, nevăzându-vă, se va mai linişti”. Ea se feri 
de privirea bărbatului. După câteva secunde, el deschise 
ochii şi se uită neliniştit în juru-i. 

— A plecat? întrebă în prada frământărilor. 

— Da, da, îi spusei eu, n-are să-ţi facă nici un rău. 

— Ba nu, Jem, rosti el cu voce scăzută, îmi va face rău! 
Este în ochii ei ceva care trezeşte în inimia mea o teamă 
îngrozitoare ce mă scoate din minţi. Toată noaptea trecută 
m-au urmărit ochii ei mari; oriunde mă întorceam, se 
întorceau şi ei; şi, ori de câte ori mă deşteptam din somn, ea 
era lângă patul meu şi mă privea. Mă trase mai aproape şi- 


mi vorbi lămurit, în şoaptă speriată: Jem, de bună seamă că 
ea este un duh rău - un demon! Sst!. Ştiu că este aşa. Dacă 
era femeie, de multă vreme ar fi murit. Nici o femeie n-ar fi 
putut să rabde ce-a răbdat ea. Cu silă m-am gândit la 
nenumăratele cruzimi pe care omul le săvârşise, la 
nepăsarea de care se făcuse vinovat; amintirea faptelor lui 
îl chinuia astfel. Nu putui să-i răspund nimic, căci ce 
speranţă sau ce alinare puteam să dăruesc josnicei făpturi 
din faţa mea? 

Zăbovii acolo mai mult de două ceasuri, în care timp el se 
zvârcoli, scoțând strigăte de durere sau de mânie, dând din 
mâini, răsucindu-se pe-o parte şi pe alta. Căzu la urmă în 
starea aceea de uitare în care gândirea hoinăreşte de la o 
întâmplare la alta, dintr-un loc într-altul fără ca raţiunea s-o 
poată urmări, dar şi fără să se poată descotorosi de un 
simţământ nedesluşit al suferințelor încercate în momentul 
acela. Judecând după rătăcirile-i fără şir şi închipuindu-mi 
că starea lui nu se va înrăutăţi, am pleciat făgăduindu-i 
femeii nenorocite că am să vin să-l mai văd pe bolnav în 
seara următoare, şi că, dacă va fi nevoie, am să petrec 
atunci noaptea lângă el. 

Mă ţinui de cuvânt. Ultimele douăzeci şi patru de ceasuri îl 
schimbaseră groaznic. Ochii, deşi căzuţi adânc în fundul 
capului, străluceau de-o lumină care înfricoşa. Buzele îi 
erau arse, crăpate, pielea uscată şi scorojită dogorea de 
arşiţă, toată figura lui avea un aer aproape nefiresc de 
aprigă nelinişte, vădind şi mai puternic pustiirile bolii. 
Febra ajunsese la culme. 

M-am aşezat pe scaunul pe care stătusem şi-n ajun şi am 
rămas aşa ceasuri în şir, ascultând sunetele care ar fi 
zguduit până în străfunduri cea mai nesimţitoare inimă 
omenească - aiurările îngrozitoare ale unui om în agonie. 
Ştiam de la medicul care-l căuta că nu mai era nici o 
speranţă: mă aflam lângă patul său de moarte. Îi văzui 
braţele istovite care, nu demult, se mişcau şi înveseleau o 
galerie gălăgioasă, chircindu-se în chinurile unei călduri 


mistuitoare; auzii râsul ascuţit al paiaţei topindu-se în 
şoapta muribundului. 

E tulburător să auzi exprimate gânduri care se leagă de 
îndeletnicirile de fiecare zi şi de năzuinţa înzdrăvenirii 
atunci când trupul zace în faţa ta slab, lipsit de puteri; dar 
când aceste îndeletniciri nu se potrivesc, prin firea lor, cu 
ceea ce noi alăturăm ideilor grave, solemne, impresia pe 
care o avem e nespus de puternică. În aiurările nefericitului 
reveneau cu deosebire teatrul şi cârciuma. Îşi închipuia că 
era seară, că trebuia să joace un rol în noaptea aceea; că 
era târziu şi trebuia să plece numaidecât de acasă. De ce 
era împiedicat să plece? Îşi va pierde câştigul; trebuia să 
plece. Nu, nu era lăsat. Îşi tăinuia obrazul în palmele 
fierbinţi şi se tânguia molcom de slăbiciunea sa şi de 
răutatea celor ce-l chinuiau. După o scurtă pauză se apuca 
să răcnească, spunând nişte versuri fără şir - cele din urmă 
pe care le învățase. Se sălta în pat, îşi înălța braţele ofilite şi 
se zvârcolea în poziţii ciudate. Îşi juca rolul - era pe scenă. 
După un minut de tăcere murmura refrenul unui cântec de 
chef. Ajunsese în cele din urmă la cârciuma cea veche; ce 
încălzită era încăperea! Fusese bolnav, foarte bolnav, dar 
acum se simţea bine şi fericit. Umpleţi-i paharul. Cine i l-a 
smuls de la buze? Acelaşi călău care îl urmărise mai înainte. 
Căzu din nou pe pernă şi gemu tare. După un scurt răstimp 
de liniştire bâjbâia printr-un labirint obositor cu încăperi 
joase, boltite - aşa de joase pe-alocuri încât era nevoit să se 
târască pe mâini şi pe genunchi ca să-şi facă drum mai 
departe; labirintul era îngust şi întunecos şi, oriunde se 
întorcea, o piedică sau alta îi oprea mersul. Mişunau acolo 
jivine multe, hidoase, cu ochi care îl aţinteau şi scânteiau 
înfricoşător în beznă. Zidurile şi tavanul colcăiau de reptile 
- bolta devenise enormă - vietăţi năpraznice dădeau buzna 
de pretutindeni - şi, printre ele, chipurile oamenilor pe 
care-i cunoştea, groaznice din pricina schimonoselilor şi a 
scălămbăielilor, îl iscodeau cu privirea; simţea că îl ard fiare 


înroşite şi că frânghii îi strâng capul până când ţâşnea 
sângele; se zbătea amarnic să nu cadă răpus. 

După o astfel de criză, când cu mare trudă izbutisem să-l 
ţin în pat, rămase toropit. Închisesem câteva minute ochii, 
doborât de veghe şi de lupta cu el, când îmi simţii umărul 
apucat ca într-un cleşte; mă trezii pe dată. Se sculase în 
capul oaselor; înfăţişarea lui era înspăimântătoare şi, cu 
toate acestea, îşi venise în fire, căci era vădit că mă 
recunoştea. Copilul, pe care îl tulburase îndelung aiurarea 
părintelui, se sculă din pătuc şi alergă spre el, ţipând cu 
groază, dar mamă-sa îl luă repede în braţe pentru ca, în 
starea lui de rătăcire, părintele să nu-i facă vreun rău; însă, 
înfricoşată de schimbarea trăsăturilor bolnavului, rămase şi 
ea înmărmurită lângă marginea patului. El îmi strângea 
umărul în neştire şi, izbindu-se cu cealaltă mână în piept, 
făcea sforţări deznădăjduite să lege un cuvânt. Truda-i era 
zadarnică. Întinse braţele spre copil şi femeie; mai făcu o 
sforţare; un horcăit, o străfulgerare a ochilor, apoi un 
geamăt scurt, înnăbuşit; căzu pe spate - mort. 

Ne-am fi bucurat foarte mult dacă am fi putut să 
împărtăşim cititorului părerea d-lui Pickwick asupra 
istorisirii de mai sus. Şi aproape nu ne îndoim că am fi 
izbutit s-o înfăţişăm cititorilor noştri, dacă nu intervenea în 
momentul acela o întâmplare nenorocită. 

D. Pickwick puse la loc, pe masă, paharul pe care îl ţinuse 
în mână când fuseseră rostite ultimele fraze ale povestirii; 
şi tocmai se hotărâse să vorbească - mărturie avem 
carnetul vrednic de crezare al d-lui Snodgrass, că în clipa 
aceea, deschisese gura - când chelnerul intră în odaie 
vestind: 

— Domnule, au sosit câţiva domni! 

E de presupus că, atunci când se pomeni întrerupt, d. 
Pickwick fusese cât pe-aci să exprime câteva observaţii care 
ar fi luminat lumea, dacă nu Tamisa 1, căci îşi îndreptă plin 
de severitate ochii spre chelner, apoi se uită pe rând la cei 


din jurul său, ca şi cum le-ar fi cerut lămuriri asupra noilor 
veniţi. 

— A, da, spuse d. Winkle sculându-se, sunt câţiva prieteni 
ai mei; pofteşte-i înăuntru. Persoane foarte simpatice, 
adăugă d. Winkle, după ce chelnerul ieşi. Ofiţeri din 
regimentul 97, cu care am făcut cunoştinţă azi dimineaţă 
într-un mod cam ciudat. Au să vă placă mult. 

1 Aluzie la proverbul „N-o să dea foc Tamisei”, care 
echivalează cu „N-a descoperit America” (N. Tr.) D. 
Pickwick îşi recapătă numaidecât liniştea sufletească. 
Chelnerul se înapoie introducând în încăpere trei domni. 

— Locotenent Tappleton, spuse d. Winkle; locotenent 
Tappleton, domnul Pickwick; doctorul Payne, domnul 
Pickwick; pe domnul Snodgrass l-aţi mai văzut; prietenul 
meu, domnul Tupman, doctorul Payne; doctorul Slammer, 
domnul Pickwick; domnul Tupman, doctorul Slam... 

Aci d. Winkle se opri brusc, deoarece o emoție puternică 
se zugrăvea pe figura d-lui Tupman şi pe a doctorului. 

— L-am mai întâlnit pe domnul acesta, declară doctorul cu 
un anumit înţeles. 

— Serios? întrebă d. Winkle. 

— Şi... şi pe dumnealui, dacă nu mă înşel, spuse doctorul 
Slammer îndreptând o privire pătrunzătoare asupra 
străinului îmbrăcat în frac verde. Îmi pare că i-am făcut, azi 
noapte, o invitaţie foarte stăruitoare, pe care a socotit de 
cuviinţă s-o refuze. 

Rostind aceste cuvinte, doctorul aruncă străinului o privire 
chiorâşă, plină de semeţie şi şopti ceva prietenului său, 
locotenentul 'Tappleton. 

— Nu cumva vrei să spui că...? întrebă gentlemanul după 
vorbele şoptite pe care le auzise. 

— Ba da, răspunse doctorul Slammer. 

— Ar trebui să-i dai un picior îndată, undeva, murmură cu 
mare importanţă proprietarul scăunelului portativ. 

— Te rog, Payne, să fii liniştit, interveni locotenentul. Îmi 
permiteţi să vă întreb, domnule, spuse el adresându-se d-lui 


Pickwick, care era foarte intrigat de nepoliticoasele 
aparteuri - îmi permiteţi să vă întreb, domnule, dacă 
persoana aceasta face parte din societatea dumneavoastră? 

— Nu, domnule, e numai un musafir al nostru. 

— E, poate, un membru al Clubului dumneavoastră? 
continuă locotenentul iscoditor. 

— Nu, v-asigur că nu, răspunse d. Pickwick. 

— Şi nu poartă niciodată nasturii Clubului? urmă 
locotenentul. 

— Nu, niciodată, replică d. Pickwick plin de uimire. 

Locotenentul 'Tappleton se întoarse spre prietenul său, 
doctorul Slammer, mişcând foarte uşor din umeri, în semn 
că avea oarecare îndoieli asupra exactităţii memoriei 
acestuia. Doctoraşul părea înfuriat, dar şi nedumerit; iar d. 
Payne fixa cu o expresie feroce chipul radios al 
nevinovatului Pickwick. 

— Domnule, spuse doctorul adresându-se deodată d-lui 
Tupman cu un ton oare îl făcu pe acesta să tresară de parcă 
l-ar fi împuns un ac în pulpă, azi noapte ai fost aici la bal? 

D. Tupman răspunse cu un „Da” îngăimat, slab, privindu-l 
toată vremea, ţintă, pe d. Pickwick. 

— Te întovărăşa persoana aceea, reluă doctorul arătând 
spre străinul ce stătea încă netulburat. 

D. Tupman recunoscu. 

— Acum, domnule, se adresă doctorul către străin, te 
întreb încă o dată, în prezenţa acestor domni, dacă eşti 
hotărât să-mi dai cartea dumitale de vizită, şi să te tratez ca 
pe un gentleman; de nu, mă voi vedea silit să te pedepsesc 
personal şi pe loc. 

— Opriţi-vă, domnule, spuse d. Pickwick, nu pot îngădui ca 
afacerea să meargă mai departe fără unele explicaţii. 
Tupman, istoriseşte cu de-amănuntul împrejurările! 

Implorat atât de solemn, d. Tupman povesti întâmplarea în 
câteva cuvinte; trecu repede peste împrumutarea fracului; 
zăbovi îndelung asupra amănuntului că faptul se întâmplase 


„după masă”; şi încheie cu oarecare căinţă întrucât îl privea 
personal, lăsându-l pe străin să se descurce cum va putea. 
Străinul părea că se pregătea tocmai să facă acest lucru, 
când locotenentul Tappleton, care îl cercetase cu multă 

luare aminte, declară, plin de un dispreţ considerabil: 

— Domnule, nu cumva te-am văzut la teatru? 

— Desigur, replică fără tulburare străinul. 

— E un comedian ambulant, spuse locotenentul 
întorcându-se dispreţuitor către doctorul Slammner. Joacă 
în piesa pe care ofiţerii din regimentul 52 au montat-o 
pentru mâine seară la teatrul din Rochester. Nu poţi să 
împingi lucrurile mai departe, Slammer; este cu neputinţă. 

— Absolut! spuse trufaşul Payne. 

— Îmi pare rău că v-am pus în această situaţie neplăcută, 
spuse locotenentul Tappleton, adresându-se d-lui Pickwick; 
permiteţi-mi să vă sfătuesc a fi mai prevăzători în alegerea 
prietenilor dumneavoastră dacă vreţi ca astfel de scene să 
nu se mai repete în viitor. Bună seara, domnule! 

Şi locotenentul părăsi încăperea. 

— Îngăduiţi-mi să spun, domnule, adăugă arţăgosul domn 
Payne, că în locul lui Tappleton sau al lui Slammer, eu v-aş fi 
tras o chelfăneală zdravănă şi dumitale şi celorlalţi. Da, 
domnule, tuturora. Payne e numele meu, domnule; doctorul 
Payne din regimentul 43. Bună seara, domnule! 

După această declaraţie şi după ce rostise cu glas mai tare 
ultimele trei cuvinte, porni cu demnitate după prieten, 
urmat numaidecât de doctorul Slammer care nu mai 
spunea nimic, ci se mulțumea a strivi grupul sub privirile 
sale. 

Când fusese zvârlită provocarea de adineaori, o furie 
crescândă şi o tulburare cumplită umflaseră nobilul piept al 
d-lui Pickwick; jiletca lui sta gata să plesnească. Rămăsese 
pironit locului, uitându-se în gol. Izbitura uşii îl aduse în 
fire. Se repezi mânios, cu ochi scăpărători. Pusese mâna pe 
ivăr; încă o clipă, şi s-ar fi năpustit în gâtul doctorului Payne 


din regimentul 43, dacă d. Snodgrass nu l-ar fi apucat pe 
şeful venerabil de coada fracului, să-l tragă înapoi. 

— Ţineţi-l, răcni d. Snodgrass; Winkle, Tupman, el nu 
trebuie să-şi rişte viaţa sa prețioasă într-o chestiune ca 
aceasta. 

— Daţi-mi drumul, spuse d. Pickwick. 

— Ţineţi-l bine, strigă d. Snodgrass. 

Şi, datorită sforţărilor celor prezenţi, d. Pickwick fu împins 
într-un jilţ. 

— Lăsaţi-1 în pace, glăsui purtătorul fracului verde - daţi-i 
rachiu - bătrân straşnic - curaj cu ghiotura - ia de bea - da, 
da, ce mai pramatie! 

După ce gustă din deliciile unei cupe mari, pregătită de 
omul lugubru, străinul o duse la gura d-lui Pickwick; 
băutura, câtă mai rămăsese, dispăru într-o clipă. 

Urmă o scurtă pauză; licoarea îşi producea efectul; şi din 
nou figura simpatică a d-lui Pickwick îşi căpătă îndată 
expresia pe care o avea totdeauna. 

— Nu sunt vrednici de atenţia dumneavoastră, spuse omul 
lugubru. 

— Aveţi dreptate, domnule, declară d. Pickwick. Nu sunt 
vrednici. Mi-e ruşine că m-am lăsat târât de căldura 
sentimentelor mele. Veniţi mai aproape de masă, domnule. 

Omul lugubru se supuse fără întârziere. Cercul se alcătui 
iarăşi în jurul mesei, şi armonia iarăşi domni. O oarecare 
nervozitate, prilejuită poate de sfeterisirea vremelnică a 
fracului, stăruia în pieptul d-lui Winkle, unde părea că îşi 
găsise loc bun pentru odihnă, deşi cu greu s-ar crede că o 
împrejurare atât de neînsemnată ar fi putut aprinde într-o 
inimă pickwickiană un simţământ de mânie, măcar şi 
trecător. Altminteri, bunădispoziţia lor era pe de-a-ntregul 
restabilită şi seara se încheie voios, aşa cum începuse. 

CAPITOLUL IV. 

O zi de manevră şi bivuac. Alţi noi prieteni şi-o poftire la 
ţară. 


Mulţi autori dovedesc o îndărătnicie nu numai prostească, 
dar şi necinstită în a recunoaşte izvoarele de unde şi-au luat 
multe informaţii de preţ. Noi nu suntem ca ei. Singura 
noastră străduinţă este să ne achităm, aşa cum se cuvine, 
de răspunderea îndatoririlor pe care ni le impun funcțiunile 
editoriale; şi, indiferent de ambiția pe care am fi simţit-o în 
alte împrejurări, de a pretinde calitatea de autor al acestor 
întâmplări, respectul pentru adevăr ne împiedică să facem 
mai mult decât să cerem a ni se recunoaşte meritul unei 
alcătuiri chibzuite şi al unei nepărtinitoare naraţiunii. 
Documentele Clubului Pickwick sunt izvorul nostru cel nou 
şi s-ar putea face o comparaţie între noi şi o Societate de 
distribuire a apei. Din truda altora s-a înălţat pentru noi un 
rezervor imens de fapte importante. Le scoatem la iveală şi 
le împărtăşim prin mijlocirea acestor numere - fluviu 
limpede şi domol - unei lumi însetată de ştiinţa 
pickwickiană. 

Lucrând în acest spirit şi urmând cu perseverenţă 
hotărârea de a respecta obligaţiile noastre faţă de 
somităţile pe care le-am consultat, declarăm cu sinceritate 
că amănuntele cuprinse în prezentul capitol şi în cele ce 
urmează - amănunte care vor fi reproduse fără vreun 
comentariu - acum când ne-am uşurat conştiinţa - le 
datorăm însemnărilor d-lui Snodgrass. 

A doua zi, toţi locuitorii din Rochester şi din oraşele 
învecinate se sculară din pat foarte devreme, într-o stare de 
mare frământare şi emoție. Se pregătise o măreaţă trecere 
în revistă a trupelor. Şase regimente care luaseră parte la 
manevre urmau să fie inspectate de privirea vulturească a 
comandantului-şef; fortificaţii vremelnice fuseseră ridicate; 
cetăţuia trebuia atacată şi cucerită, o mină va exploda în 
aer. 

Aşa cum cititorii noştri au putut să deducă din notele 
scurte privitoare la descrierea oraşului Chatham, d. 
Pickwick era un admirator entuziast al armatei. Nimic nu 
putea să-l încânte mai mult, nimic nu se potrivea mai bine 


cu predilecţiile tovarăşilor săi, ca acest spectacol. Prin 
urmare, se sculară fără întârziere şi porniră spre locul 
exerciţiilor câtre care mulţimea se şi scurgea din toate 
cartierele. 

Înfăţişarea trupelor vestea întru totul că ceremonia va fi 
de o deosebită însemnătate şi măreție. Fuseseră postați 
ostaşi de santinelă spre a menţine liber terenul pentru 
trupe, şi vistavoi în baterii, ca să păstreze locuri pentru 
doamne; sergenţii alergau pretutindeni, la subsuori cu 
registre legate în pergament; călare, în uniformă de 
paradă, colonelul Bulder galopa de colo până colo, 
năpustindu-şi calul în mulţime, silindu-1 să se salte în două 
picioare, să facă sărituri; răcnind în chipul cel mai 
înspăimântător, fără vreun motiv anume şi fără nici o noimă, 
răguşise cu totul şi se înroşise la faţă. Ofițerii se zoreau în 
sus şi în jos, vorbind mai întâi cu colonelul Bulder, dând 
ordine sergenţilor, apoi pornind în goană; şi până şi ostaşii 
de rând priveau de dinapoia ţevilor lustruite ale puştilor, 
solemni, misterioşi, subliniind cu prisosinţă caracterul 
special al serbării. 

D. Pickwick se aşezase dimpreună cu cei trei însoțitori ai 
săi în rândul din faţă, aşteptând răbdători începerea 
demonstraţiei. Mulțimea sporea necontenit, astfel că 
sforţările pe care erau nevoiţi să le facă pentru a-şi păstra 
locul câştigat le dădură destule bătăi de cap în răstimpul 
celor două ceasuri care urmară. Se producea uneori din 
spate un asalt şi atunci d. Pickwick era zvârlit câţiva metri 
înainte, cu un grad de viteză şi elasticitate în total contrast 
cu gravitatea obişnuită a ţinutei sale; alteori se auzea 
ordinul „Daţi-vă îmapoi”, după care patul unei arme era 
lăsat să cadă peste degetele picioarelor d-lui Pickwick, spre 
a-i reaminti porunca, ori îi era repezit în piept pentru mai 
multă siguranţă că va fi respectată. Apoi, câţiva domni 
poznaşi, după ce se îmbulziră din partea stângă, strivindu-l 
pe d. Snodgrass şi pricinuindu-i cele mai cumplite chinuri, îl 
întrebară tot ei: Unde tot împinge?”; iar când d. Winkle îşi 


exprimă cu aprindere indignarea, în calitate de martor al 
neprovocatei năvale, un individ de dinapoia lui îi înfundă 
pălăria pe ochi şi-l rugă să binevoiască a-şi băga capul în 
buzunar. Acesta, şi alte glume, alăturate absenței 
neexplicabile a d-lui Tupman (care dispăruse pe 
neaşteptate şi nu se vedea nicăieri) făceau în genere 
situaţia lor mai mult nesuferită, decât plăcută sau de 
invidiat. 

În cele din urmă se înălţă din mulţime freamăt nelămurit 
de voci, vestind sosirea evenimentului mult aşteptat. Ochii 
tuturor se îndreptară spre locul de pornire. După câteva 
clipe de aşteptare înfrigurată, drapelele fâlfâiră vesel în aer, 
armele scăpărară luminos în soare: coloane după coloane 
se scurgeau pe câmpie. Trupele se opriră şi şe orânduiră; 
comenzi răsunară de-a lungul frontului; armele fură 
prezentate într-un zăngănit general; şi comandantul-şef, 
urmat de colonelul Bulder şi de numeroşi ofiţeri, porni în 
trap către linia frontului. Fanfarele militare începură să 
cânte toate deodată, caii se ridicară în două picioare şi 
zvâcniră înapoi, plesnind cu cozile în dreapta şi în stânga; 
câinii lătrau, mulţimea striga; trupele luară poziţia de 
drepţi şi, pretutindeni, cât privirea putea cuprinde, nu se 
vedea decât o lungă înşiruire de oameni pironiţi locului, în 
tunici roşii şi în pantaloni albi. 

D. Pickwick fusese atât de tare preocupat să se strecoare 
şi să se descurce dintre picioarele cailor, încât nu se 
bucurase de răgazul trebuitor pentru a observa scena din 
fata sa, până ce ea luă înfăţişarea pe care am descris-o. 
Când izbuti, în sfârşit, să se ţină bine pe picioare, 
mulţumirea şi încântarea lui fură neţărmurite. 

— Poate să existe ceva mai frumos şi mai încântător? îl 
întrebă el pe d. Winkle. 

— Nu, răspunse cel întrebat, căruia un bondoc îi stătea de 
un sfert de oră când pe un picior, când pe altul. 

— E într-adevăr un spectacol nobil, splendid, spuse d. 
Snodgrass, în al cărui piept izbucnise subit o flacără 


poetică, să-i vezi pe vitejii apărători ai patriei desfăşurându- 
se în şiruri strălucitoare dinaintea cetăţenilor paşnici; 
chipurile lor strălucind, nu de ferocitate războinică, ci de o 
blândeţe civilizată; ochii lor, înflăcăraţi, nu de focul cumplit 
al jafului sau răzbunării, ci de blânda lumină a omeniei şi a 
inteligenţei. 

D. Pickwick înţelese întregul sens al elogiului, dar nu putea 
împărtăşi pe de-a-ntregul toate cuvintele care îl tălmăceau, 
căci blânda lumină a inteligentei ardea cam slab în ochii 
războinicilor, cu atât mai mult cu cât fusese dat ordinul, 
Pentru onor, înainte!”, iar spectatorul nu vedea în faţa sa 
decât câteva mii de ochi holbaţi şi lipsiţi de expresie. 

— Ne aflăm acum într-o poziţie admirabilă, spuse d. 
Pickwick privind în jurul său. 

Mulțimea se risipise puţin câte puţin din apropierea lor; 
erau aproape singuri. 

— Admirabilă, repetară d-nii Snodgrass şi Winkle. 

— Dar ce fac ei acum? întrebă d. Pickwick potrivindu-şi 
ochelarii. 

— M-mi se pare că... îngăimă d. Winkle, schimbând feţe- 
feţe, m-mi se pare că vor să tragă! 

— Prostii! strigă d. Pickwick cu grabă. 

— Eu - eu... cred că este adevărat, se grăbi să spună d. 
Snodgrass oarecum neliniştit. 

— Cu neputinţă, replică d. Pickwick. 

Dar abiia rosti cuvintele acestea, că cele şase regimente 
puseră puştile la ochi, de parcă n-ar fi avut decât un 
obiectiv, iar obiectivul erau pickwickienii, şi descărcară cel 
mai năpraznic şi înspăimântător foc ce a cutremurat 
vreodată măruntaiele pământului sau ale unui om. 

În situaţia critică în care se aflau, expuşi unui foc 
distrugător de cartuşe oarbe, hărţuiţi de operaţiunile 
militare, în decursul cărora începuse să se înşirue, în partea 
opusă, un nou corp de armată, d. Pickwick arătă acel 
perfect sânge rece şi acea stăpânire de sine, care sunt 
atribute nelipsite pentru un spirit mare. Elîlapucă pe d. 


Winkle de braţ şi, aşezându-se între acesta şi d. Snodgrass, 
îi imploră cu seriozitate să înţeleagă că, în afară de 
posibilitatea de a-i asurzi zgomotul, nu exista nici un pericol 
imediat de care să se teamă în timpul tragerii. 

— Dar... dar... presupuneţi că s-ar putea ca unii soldaţi să 
aibă, din greşală, gloanţe adevărate, obiectă d. Winkle, 
palid din pricina bănuelii ce-i năzărise. Am auzit ceva 
şuierând prin aer chiar acum şi trecând pe lângă urechea 
mea. 

— Ar fi mai bine să ne aruncăm cu faţa la pământ, nu-i 
aşa? fu de părere d. Snodgrass. 

— Nu, nu, s-a terminat acum, glăsui d. Pickwick. 

Îi tremurau buzele, se îngălbenise la faţă - dar nici o 
expresie de teamă sau de nelinişte nu-i scăpă de pe buze, D. 
Pickwick avea dreptate: tragerea încetase. Abia avusese, 
însă, timp să se felicite pentru temeinicia părerii sale, când 
zări în front o mişcare grăbită; o comandă răguşită răsună 
de-a lungul liniei şi, mai înainte ca vreunul dintre ei să-şi fi 
putut forma o părere despre tâlcul noii manevre, toate cele 
şase regimente porniră la atac cu baionetele la armă chiar 
spre locul unde se aflau d. Pickwick şi prietenii săi. 

Dar omul e muritor şi există o limită dincolo de care 
curajul omenesc nu-i în stare să treacă. D. Pickwick privi o 
clipă, prin ochelari, masa care înainta, apoi îi întoarse 
frumos spatele şi... nu vom spune că a luat-o la sănătoasa - 
în primul rând pentru că termenul ar fi jignitor, iar în al 
doilea rând pentru că ţinuta d-lui Pickwick nu era câtuşi de 
puţin potrivită cu acest soi de retragere; o luă din loc, atâta 
cât îi îngăduiau picioarele, şi aşa de iute, într-adevăr, că nu- 
şi dădu seama decât prea târziu de primejdia situaţiei sale, 
în toată realitatea ei. 

Trupele din partea potrivnică, a căror desfăşurare îl 
nedumerise pe d. Pickwick cu câteva clipe mai înainte, 
fuseseră organizate pentru a respinge atacul imaginar al 
aşa-zişilor asediatori ai cetăţuii; ca urmare, d. Pickwick şi 
tovarăşii săi se pomeniră prinşi pe neaşteptate între două 


coloane foarte lungi; una înaintând grăbită, cealaltă 
aşteptând ciocnirea, cu dârzenie, gata de luptă. 

— Hei! răcniră ofiţerii coloanei care înainta. 

— Daţi-vă la o parte! strigară ofiţerii din rândul care 
stătea pe loc. 

— Încotro să ne ducem? ţipară pickwickienii cuprinşi de 
tulburare. 

— Hei! Hei! Hei! atât li se răspunse. 

Se produse o mare zăpăceală; se auzi un tropot greu de 
paşi, o zguduitură puternică; râsete înăbuşite răsunară şi 
cele şase regimente ajunseseră departe, la cinci sute de 
stânjeni, când călcâiele d-lui Pickwick încă mai scăpărau. 

D. Snodgrass şi d. Winkle executaseră cu multă 
sprinteneală, fără de voie, câte o tumbă, iar primul obiect 
asupra căruia se opriră ochii celui din urmă care se aşezase 
jos şi îşi tampona, c-o batistă galbenă de mătase, şuvoiul de 
sânge ce-i curgea din nas, fu, la oarecare depărtare, 
venerabilul său şef în goană să-şi prindă pălăria care se 
rostogolea, poznaşă, pe-o dungă. 

Rare sunt în viaţa unui om clipele în care e cuprins de mai 
multă ridicolă mâhnire sau întâmpină mai puţină 
compătimire ca atunci când aleargă după propria-i pălărie. 
Trebuie să fii înzestrat cu o doză de sânge rece şi cu o 
deosebită inteligenţă ca să poţi prinde o pălărie. Nu-ţi este 
îngăduit să dai buzna asupră-i, căci s-ar putea s-o calci; nu- 
ţi este îngăduit să cazi în extrema cealaltă, căci s-ar putea s- 
o pierzi. Metoda cea mai bună este să te ţii uşurel, în pas cu 
obiectul pe care-l urmăreşti, să fii prudent şi cu luare 
aminte, să pândeşti momentul, să porneşti câţiva paşi 
înainte, apoi să te apleci repede, să apuci numaidecât 
pălăria de vârf şi s-o înfunzi pe cap, surâzând toată vremea 
ca şi cum gluma ţi s-ar părea la fel de reuşită cum pare 
celorlalţi. 

Sufla un vânt sprinţar, şi pălăria d-lui Pickwick se 
rostogolea sprintenă, înainte. Sufla vântul, sufla şi d. 
Pickwick, iar pălăria se rostogolea, mereu, mereu, voioasă 


ca un purcel de mare, bine dispus, dus de un val puternic, şi 
s-ar fi rostogolit aşa mult mai departe decât îl puteau duce 
picioarele pe d. Pickwick, dacă goana nu i-ar fi fost oprită, 
providenţial, chiar în clipa când gentlemanul se pregătea să 
lase pălăria în voia soartei. 

Aşadar, istovit cu totul, d. Pickwick era gata să renunţe la 
urmărire, când pălăria fu zvârlită cu oarecare putere în 
roata unei trăsuri, trasă în rând cu o jumătate de duzină de 
alte vehicule, în locul spre care i se îndreptau paşii. D. 
Pickwick se repezi, înhăţă pălăria, o afundă pe cap şi zăbovi 
o clipă, să mai răsufle puţin. Se afla acolo de o jumătate de 
minut, când îşi auzi numele rostit cu accent călduros de-o 
voce pe care o recunoscu îndată ca fiind aceaa a d-lui 
Tupman; şi, ridicându-şi privirile, văzu un spectacol care-l 
umpiu de mirare şi de plăcere. 

Într-o caleaşcă deschisă, ai cărei cai fuseseră deshămaţi 
pentru ca ea să-şi facă mai lesne loc în mulţime, se aflau un 
domn bătrân, corpolent, purtând un frac albastru cu nasturi 
lucitori, pantaloni vărgaţi de catifea şi cizme cu carâmbii 
răsfrânţi; două domnişoare tinere gătite cu eşarfe şi pene; 
un tânăr ce părea îndrăgostit de una dintre tinerele 
domnişoare cu eşarfe şi pene; o doamnă între două vârste, 
de bună seamă mătuşa amintitelor domnişoare, şi. D. 
Tupman, care arăta că se simţea acolo atât de bine, de 
parcă din fragedă copilărie ar fi făcut parte din această 
familie. Dinapoia trăsurii era prinsă o coşarcă enormă, una 
din acele coşarce care trezesc totdeauna într-un spirit 
contemplativ asociaţii legate de păsări reci, de limbi şi 
clondire cu vin. Pe capră dormita un flăcăiandru grăsun şi 
roşcovan în care un observator cu mintea ascuţită ar fi 
recunoscut numaidecât pe împărţitorul oficial al bunătăţilor 
mai sus pomenitei coşarce atunci când vor trebui să fie 
consumate. 

D. Pickwick aruncase o ochire fugară asupra 
interesantelor obiecte, când i se adresă din nou 
credinciosul discipol. 


— Pickwick! Pickwick! exclamă d. Tupman; urcă-te aici! 
Haide, repede! 

— Haideţi, domnule, vă rog, suiţi, spuse domnul cel 
corpolent. Joe! Afurisit băiat! Doarme şi acum! Joe, lasă jos 
scara! 

Grăsunul lunecă domol de pe capră, lăsă în jos scara şi 
deschise îmbietor uşa trăsurii. În clipa aceea sosiră d-nii 
Snodgrass şi Winkle. 

— Domnilor, este loc pentru toţi, spuse domnul cel 
corpolent; doi înăuntru, unul afară. Joe, fă loc pe capră 
pentru unul dintre domni. Poftiţi, domnilor! 

Şi domnul cel corpolent întinse braţul, trăgându-l cu 
putere în caleaşcă, întâi pe d. Pickwick, apoi pe d. 
Snodgrass. D. Winkle se urcă pe capră. Tot acolo se urcă 
greoi şi băiatul grăsun, care adormi numaidecât. 

— Ei, îmi pare bine că vă văd, domnilor, spuse domnul cel 
corpolent; vă cunosc foarte bine, cu toate că poate nu v- 
amintiţi de mine. Am petrecut astă iarnă câteva seri la 
Clubul dumneavoastră, iar în dimineaţa aceasta am dat de 
prietenul meu, d. Tupman, şi am fost încântat. Ei, cum vă 
mai simţiţi, domnule? Arătaţi neobişnuit de bine; da, pe 
cuvântul meu! 

D. Pickwick acceptă complimentul şi strânse, plin de 
însufleţire, mâna domnului corpolent care purta cizme cu 
carâmbi răsfrânţi. 

— Dumneavoastră cum vă mai simţiţi, domnule? Îl întrebă 
cu părintească bunăvoință domnul cel corpolent pe d. 
Snodgrass. Minunat, nu? A, foarte bine, foarte bine! Dar 
dumneavoastră cum vă simţiţi, domnule? (Către d. Winkle.) 
A, sunt încântat că vă simţiţi bine; pe cuvântul meu, foarte 
încântat. Fiicele mele, domnilor: astea-s fetele mele; 
aceasta-i sora mea, d-ra Rachel Wardle; e domnişoară, da, 
fără ca totuşi să fie domnişoară. Hahaha! 

Şi domnul cel corpolent îşi repezi cotul în coastele d-lui 
Pickwick, râzând din toată inima. 

— Vai, frăţioare! spuse d-ra Wardle c-un zâmbet dojenitor. 


— Da, da, stărui domnul cel corpolent, e aşa cum vă spun. 
Domnilor, mă iertaţi, dumnealui e prietenul meu, d. 
Trundle. lar acum, că vă cunoaşteţi, haidem să ne simţim în 
voie şi fericiţi, şi să vedem urmarea; asta-i părerea mea. 

Vorbind astfel, domnul cel corpolent îşi puse ochelarii, iar 
d. Pickwick îşi scoase luneta; şi se ridicară cu toţii în 
caleaşcă urmărind, unul peste umărul celuilalt, operaţiunile 
militare. 

Operațiunile stârneau uimirea tuturora. Un şir trăgea pe 
deasupra capetelor altui şir, şi pe urmă o lua la fugă; apoi, 
alt şir trăgea peste capetele celuilalt şir şi, de data aceasta, 
el era acela care o lua la fugă; după aceea se formară 
careuri cu ofiţeri în centru; coborâră în şanţuri pe-o parte, 
cu scări de asediu, şi urcară pe cealaltă parte slujindu-se de 
aceleaşi mijloace şi dărâmând baricadele de coşuri. Curajul 
pe care îl arătau era fără pereche. Apoi, cu ajutorul unor 
şomoioage imense, fu îndesată încărcătura în tunurile 
năpraznice din baterie, şi erau făcute atâtea pregătiri 
înainte de tragere, atâta zgomot dezlănţuia descărcarea 
tunurilor, încât văzduhul răsuna de ţipetele doamnelor. În 
caleaşcă, tinerele domnişoare Wardle erau aşa de speriate, 
încât d. Trundle se văzu obligat s-o sprijine pe una dintre 
ele, în timp ce d. Snodgrass o susţinea pe a doua; sora d-lui 
Wardle se afla şi ea într-o stare de agitaţie nervoasă aşa de 
grozavă, încât d. Tupman socoti neapărat de cuviinţă că e 
cazul să-şi treacă braţul pe după mijlocul ei pentru a o 
susţine. 

Toată lumea era stăpânită de încordare, cu excepţia 
grăsunului care dormea atât de zdravăn, de parcă 
bubuiturile tunurilor ar fi fost cântecu-i de leagăn de 
totdeauna. 

— Joe, Joe! spuse domnul cel corpolent după cucerirea 
cetăţuii şi după ce asediatorii se aşezaseră să mănânce. 
Afurisit băiat, iar doarme! Vă rog, domnule, ciupiţi-l de 
picior, numai asta îl trezeşte din somn. Mulţumesc! Joe, 
desfă coşarca! 


Grăsunul, pe care ciupitura d-lui Winkle îl trezise de-a 
binelea, se rostogoli de pe capră şi se apucă de treabă cu o 
agerime pe care nu i-ai fi bănuit-o, dată fiind lenevia lui de 
până atunci. 

— Să ne strângem un pic, glăsui domnul cel corpolent. 

După ce făcu multe glume În legătură cu mototolirea 
mânecilor doamnelor, şi după ce propunerea lui hazlie, 
repetată, ca doamnele să se aşeze pe genunchii domnilor 
pricinui îmbujorarea obrazului femeilor, întreaga societate 
se îngrămădi în trăsură, iar domnul corpolent începu a 
împărţi obiectele pe care le lua din mâinile grăsunului 
cocoţat la spatele trăsurii. 

— Joe, dă cuţitele şi furculiţele! 

Cuţitele şi furculiţele fură date doamnelor şi domnilor 
dinlăuntru şi d-lui Winkle, care se afla pe capră, aşa că 
aveau cu toţii tacâmurile trebuincioase. 

— Farfurii, Joe! Farfurii! 

La fel fură împărţite farfuriile de faianţă. 

— Păsările, Joe! Afurisitul, a adormit din nou! Joe! Joe! 

În cele din urmă câteva uşoare lovituri de baston peste 
cap îl treziră pe grăsun din amorţire. 

— Hai, dă-ne de mâncare! 

Sonoritatea ultimului cuvânt îl dezmetici cu totul pe flăcăul 
cu obraji lucitori de grăsime. Tresări; ochii lui plumburii 
clipeau trădând că jinduiesc cumplit după bunătăţile pe 
care le scotea din coşarcă. 

— Haide, mai repede, îi spuse d. Wardle, căci dolofanului 
nu-i venea parcă să se despartă de un clapon pe care îl 
mânca din ochi. 

Băiatul oftă din rărunchi şi, aruncând o privire aprinsă 
păsării durdulii, o trecu stăpânului cu părere de rău. 

— Bun! Ochii în patru! Acum limba; acum pateurile de 
porumbei. la seama la vițel şi la şuncă; atenţie la homari; 
scoate salata din şervet; dă-mi serviciul de salată! 

D. Wardle continua să dea porunci zorite în timp ce 
depunea în mâinile şi pe genunchii fiecăruia dintre cei 


prezenţi amintitele lucruri. 

— Nu e aşa că sunt delicioase? întrebă voiosul bătrânel 
când începură opera de distrugere. 

— Delicioase! declară d. Winkle care desfăcea o bucată de 
pasăre. 

— Vreţi un pahar de vin? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Nu e aşa că ar fi mai bine să aveţi o sticlă pentru 
dumneavoastră? 

— Sunteţi cât se poate de bun. 

— Joe! 

— Da, domnule. (De data aceasta nu era adormit, căci 
tocmai izbutise să sfeterisească o chifteluţă de vițel.) 

— O sticlă de vin pentru domnul, pe capră. Sunt încântat 
că vă văd, domnule! 

— Mulţumesc. 

D. Winkle goli paharul şi aşeză sticla lângă el. 

— Vreţi să-mi faceţi plăcerea, domnule? îl întrebă d. 
Trundle pe d. Winkle. 

— Cum să nu! răspunse d. Winkle d-lui Trundle. Ciocniră şi 
băură, după care toţi domnii, dimpreună cu doamnele, 
goliră câte un pahar cu vin. 

— Cum cochetează scumpa noastră Emily cu domnul acela 
străin! şopti cu adevărată invidie de fată bătrână, fratelui 
său, d. Wardle, mătuşa-domnişoară. 

— Ah! Nu ştiu, spuse voiosul bătrânel; cred că e un lucru 
foarte firesc; nu văd nimic deosebit în asta. Doriţi un pahar 
cu vin, domnule Pickwick? 

D. Pickwick, care era foarte ocupat cu un pateu de 
porumbel, se grăbi să încuviinţeze. 

— Emily, draga mea, spuse mătuşa-domnişoară cu un aer 
protector, nu vorbi, iubito, aşa de tare! 

— Vai, mătuşico! 

— Am impresia că mătuşa şi bătrânelul acela iar vrea să 
trăiască numai ei, şuşoti d-şoara Isabella Wardle surorii sale 
Emily. 


Tinerele domnişoare râdeau din toată inima, în vreme ce 
domnişoara bătrână se străduia zadarnic să se arate 
amabilă. 

— Fetele tinere sunt aşa de voioase, spuse d-şoara Wardle 
d-lui Tupman cu un aer de delicată compătimire, ca şi cum 
voioşia era un lucru de contrabandă pe care ar fi fost o 
nelegiuire, o mare crimă, să-l porţi fără permis. 

— Oh, aşa sunt ele, replică d. Tupman, care nu dădu 
tocmai răspunsul aşteptat; şi e o încântare să le priveşti! 

— Hm! făcu d-şoara Wardle cu îndoială. 

— Îmi daţi voie? întrebă d. Tupman cât se poate de blând, 
atingând cu o mână braţul seducătoarei Rachel, şi cu 
cealaltă ridicând uşurel sticla. Îmi daţi voie? 

— O, domnule! 

D. Tupman luă un aer şi mai impunător, iar Rachel îşi 
exprimă temerea că se vor trage iarăşi focuri de armă şi că 
atunci va avea nevoie din nou să fie sprijinită. 

— Ţi se par drăguţe scumpele mele nepoate? şopti 
drăgăstoasa mătuşă, d-lui Tupman. 

— Mi s-ar părea drăguţe, de n-ar fi mătuşa lor de faţă, 
răspunse agerul pickwickian cu o privire plină de foc. 

— Vai, răutăciosule! Dar, tu crezi că dacă ar avea tenul 
ceva mai frumos, ele ar putea să pară drăguţe la lumina 
lumânării? 

— Mda... cred că ar fi, spuse d. Tupman indiferent. 

— Ironicule!. Ştiu ce voiai să spui. 

— Ce? întrebă d. Tupman, căruia nu-i trecuse prin minte 
să spună ceva. 

— Voiai să spui că Isabella e cam gârbovită, ştiu că asta 
voiai. Voi, bărbaţii, sunteţi observatori aşa de buni! Da, da, 
aşa este; nu încape îndoială! Şi nici vorbă că nimic nu este 
mai urât pentru o fată, decât să fie gârbovită; deseori îi 
spun că atunci când va mai îmbătrâni, are să fie cu adevărat 
groaznică. 

D. Tupman nu avea nimic împotriva faptului că dobândea 
în chip atât de ieftin reputaţia de bun observator; aşa că luă 


un aer foarte şiret şi zâmbi misterios. 

— Ce zâmbet sarcastic ai! spuse Rachel plină de admiraţie. 
Îţi declar că sunt speriată de dumneata. 

— Speriată de mine? 

— O, nu poţi să-mi tăinueşti nimic! Ştiu foarte bine ce vrea 
să spună zâmbetul dumitale. 

— Ei, ce? întrebă d. Tupman care habar n-avea. 

— Vrei să spui, urmă binevoitoarea mătuşă, cu glas tot mai 
scăzut, vrei să spui că nu socoteşti gârbovirea Isabellei un 
cusur tot aşa de mare ca neruşinarea Emilyei. Într-adevăr, e 
o neruşinată. Nu-ţi poţi închipui cât mă simt uneori de 
nenorocită din pricina aceasta. Sunt sigură că de aceea 
plâng ceasuri întregi. Scumpul meu frate este aşa de bun, 
de puţin bănuitor, că nu vede nimic. Dacă ar vedea, sunt 
convinsă că i s-ar rupe inima. Aş vrea să pot crede că la ea 
nu este decât poză. Sper să fie aşa! (Drăgăstoasa rudă oftă 
adânc şi clătină abătută din cap.) 

— Sunt sigură că mătuşa vorbeşte pe seama noastră, şopti 
d-şoara Emily Wardle surorii ei. Sunt absolut sigură; are un 
aer aşa de răutăcios! 

— Crezi? răspunse Isabella. Hm! Mătuşică dragă! 

— Da, drăguţa mea. 

— Mi-e teamă să nu răceşti, mătuşică; ia o basma de 
mătase şi pune-o pe capul dumitale bătrânel şi iubit. Ar 
trebui să te îngrijeşti; gândeşte-te la vârsta dumitale. 

Oricât de bine meritată ar fi fost răzbunarea, faptul de a fi 
recurs la ea însemna totuşi o cruzime. Nu putem să ne 
închipuim cum s-ar fi tălmăcit indignarea mătuşii, dacă d. 
Wardle, fără să-şi dea seama, nu ar fi schimbat subiectul, 
strigându-l pe Joe cu glas puternic. 

— Afurisit băiat! spuse bătrânelul. Iar doarme! 

— E extraordinar băiatul ăsta! declară d. Pickwick; 
totdeauna doarme aşa? 

— Doarme? răspunse bătrânelul; pică totdeauna de somn. 
Moţăie de-a-npicioarele când îl pui la treabă; iar când 
serveşte la masă, sforăie. 


— Curios! spuse d. Pickwick. 

— Da, într-adevăr curios, glăsui bătrânelul. Sunt chiar 
mândru de dânsul şi n-aş vrea să mă despart cu nici un preţ 
de el. E un fenomen al naturii! Hei, Joe - Joe - auzi? Strânge 
lucrurile şi desfundă încă o sticlă! 

Grăsunul se sculă, deschise ochii, înghiţi halca de pateu pe 
care tocmai o mesteca în momentul când adormise ultima 
oară şi îndeplini molatic poruncile stăpânului; adunând 
farfuriile şi punându-le în coşarcă, arunca priviri galeşe 
rămăşiţelor festinului. Sticla cea nouă fu predată şi golită la 
repezeală; coşarca fu legată la locul ei; grăsunul se urcă 
iarăşi pe capră; ochelarii şi lunetele fură potrivite din nou; 
operaţiunile militare reîncepură. Se produseră spre spaima 
doamnelor alte bubuituri de arme; apoi, spre mulţumirea 
tuturor, fu zvârlită o mină; iar după ce mina îşi luă drumul, 
trupele şi privitorii îi urmară exemplul. 

— Nu uitaţi, spuse bătrânelul strângând mâna d-lui 
Pickwick după o conversaţie care se desfăşurase cu 
întreruperi la sfârşitul demonstrațiilor militare, ne vedem 
mâine iarăşi. 

— Neapărat, răspunse d. Pickwick. 

— Aveţi adresa mea? 

— Conacul din Dingley Dell, spuse d. Pickwick cercetându- 
şi carnetul. 

— Întocmai, glăsui bătrânelul. Nu vă voi lăsa să plecaţi, 
ţineţi minte, o săptămână întreagă, şi mă oblig să vă arăt tot 
ceea ce merită a fi văzut. Dacă vreţi să cunoaşteţi viaţa de 
ţară, veniţi la mine, şi veţi avea material berechet. Joe! - iar 
doarme, afurisitul! 

— Joe, ajută-1 pe Tom să înhame caii. 

Fură înhămaţi caii, vizitiul se urcă, grăsunul se cocoţă 
alături; se schimbară bineţe şi caleaşca porni. Când 
pickwickienii se întoarseră să arunce o ultimă privire, 
soarele în amurg zvârlea o văpaie aprinsă de lumină pe 
chipurile amfitrionilor, şi cădea peste făptura băiatului 
grăsun; capul lui era prăbuşit în piept; dormita iarăşi. Un 


capitol scurt arătând, între altele, cum d. Pickwick s-a 
apucat să mâne caii, iar d. Winkle să călărească; şi cum au 
scos-o la capăt. 

Cerul era luminos şi plăcut, aerul era îmbălsămat, şi toate 
lucrurile din jur se înfăţişau în culori frumoase când, 
rezemat de parapetul podului din Rochester, d. Pickwick 
contempla firea şi aştepta dejunul. Scena ar fi putut desigur 
să umple de încântare şi un spirit mult mai puţin meditativ 
decât cel înaintea căruia ea se desfăşura. 

La stânga spectatorului zăcea zidul năruit, spart în multe 
locuri, povârnit ici-colo, în forme colţuroase, greoaie, peste 
malul îngust. Mari tufe de ierburi marine spânzurau pe 
pietrele dantelate şi ascuţite, mişcându-se la fiecare adiere 
a vântului; şi iedera verde se agăța jalnic în jurul 
crenelurilor mohorâte, dărăpănate. Dinapoia zidului se 
înălța vechiul castel, cu turnurile fără acoperiş şi cu pereţii 
masivi, măcinaţi pe alocuri, dar povestindu-ne despre 
măreţia şi tăria de odinioară când, cu şapte sute de ani în 
urmă, răsunau de zăngănitul armelor sau huiau de 
hărmălaia serbărilor şi a chiolhanurilor. De o parte şi de 
alta, coasta Madway, acoperită cu lanuri de grâne şi păşuni, 
cu, ici-colo, o moară de vânt sau o biserică prizărită în zare, 
se întindea până departe cât puteau să cuprindă ochii, 
dezvăluind o privelişte bogată, variată, înfrumuseţată şi mai 
mult de umbrele rătăcitoare care treceau grabnic 
dealungul ei, când norii firavi, dezlânaţi, se lăsau duşi în 
lumina soarelui dimineţii. Râul, oglindind azurul limpede al 
cerului, lucea şi scânteia curgând tăcut la vale; şi vâslele 
pescarilor lunecau în apă cu un plescăit de lichid sonor; în 
timp ce bărcile greoaie, dar pitoreşti, lunecau lenevoase în 
jos. 

Un oftat adânc şi o atingere pe umăr îl deşteptară pe d. 
Pickwick din visarea plăcută în care îl pironise priveliştea 
din faţa ochilor lui. Se întoarse; era lângă el omul lugubru. 

— Contemplaţi scena? îl întrebă omul lugubru. 

— Da, domnule, răspunse d. Pickwick. 


— Şi vă felicitaţi că v-aţi trezit atâta de devreme? 

D. Pickwick schiţă un semn de încuviinţare. 

— A, oamenii sunt datori să se trezească devreme pentru a 
vedea soarele în toată splendoarea lui, căci rareori 
strălucirea sa durează toată ziua. Dimineaţa zilei şi 
dimineaţa vieţii se aseamănă întru totul. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse d. Pickwick. 

— De câte ori se zice, urmă omul lugubru: „Prea frumos e 
în dimineaţa asta, n-o să dureze!” Cât de bine se potriveşte 
această cugetare existenţei noastre de fiecare zi! Doamne, 
ce n-aş da să trăiesc din nou zilele copilăriei mele, sau să le 
pot uita pentru totdeauna! 

— Aţi trecut prin multe necazuri, domnule, glăsui d. 
Pickwick compătimitor. 

— Am trecut, răspunse cu grăbire omul lugubru; am 
trecut. Mai mult decât ar putea să-şi închipue cine mă vede 
astăzi. 

Se opri o clipă şi reluă brusc: 

— V-a venit vreodată în minte, într-o dimineaţă ca aceasta, 
că a vă înneca ar însemna fericire şi pace? 

— Nu, ferească-mă Dumnezeu!. Declară d. Pickwick, 
trăgându-se puţintel înapoi, căci îi trecu prin cap, aproape 
fără voie, gândul că, în chip de experienţă, omul lugubru ar 
putea să-l arunce peste parapet. 

— Eu m-am gândit de multe ori, spuse omul lugubru fără 
să-i observe mişcarea. Apa rece şi liniştită susură parcă o 
îmbiere la odihnă şi pace. O săritură, un plescăit, te zbaţi 
puţin, se produce o clipă un vârtej care, treptat, se schimbă 
într-o undă uşoară; apele se închid deasupra capului tău... 
şi lumea se închide în veci peste necazurile şi nenorocirile 
tale. 

Ochii cufundaţi în orbite ai omului lugubru scânteiau 
aprins în vreme ce vorbea; dar aţâţarea de moment se 
domoli; spuse înturnându-se calm: 

— Haide, să sfârşim cu subiectul acesta. Voiam să vă văd 
pentru alte motive. M-aţi poftit aseară să vă citesc o 


povestire, şi aţi ascultat-o toată vremea cu luare-aminte. 

— Da, răspunse d. Pickwick; şi gândeam desigur că... 

— Nu v-am cerut părerea, spuse omul lugubru 
întrerupându-l, şi nu am nevoie de ea. Dumneavoastră 
călătoriţi de plăcere şi ca să vă instruiți. Închipuiţi-vă că vă 
adresez un manuscris ciudat; luaţi seama, nu ciudat pentru 
că ar fi fantastic şi de necrezut, ci ciudat ca o pagină de 
roman din viaţa reală. L-aţi aduce la ştiinţa Clubului despre 
care mi-aţi vorbit de atâtea ori? 

— Desigur, replică d. Pickwick, dacă doriţi; şi-şi va găsi 
locul între Documentele Clubului. 

— II veţi avea, spuse omul lugubru. Care e adresa 
dumneavoastră? 

Şi d. Pickwick, comunicându-i itinerariul său probabil, 
omul lugubru îl însemnă cu grijă într-un carnet slinos; 
refuzând poftirea stăruitoare de a se împărtăşi din gustarea 
de dimineaţă, îl părăsi la han, şi se îndepărtă agale. 

D. Pickwick văzu că cei trei tovarăşi ai săi se sculaseră şi-l 
aşteptau ca să înceapă dejunul care fusese adus şi care se 
înfăţişa ademenitor. Luară loc la ospăț, şi şunca la grătar, 
ouăle, ceaiul, cafeaua şi altele începură să dispară cu o 
repeziciune care dovedea totodată calitatea bucatelor şi 
pofta de mâncare a comesenilor. 

— Ce facem cu conacul? întrebă d. Pickwick; cum ajungem 
acolo? 

— Poate ar fi mai bine să-l întrebăm pe chelner, spuse d. 
Tupman. 

Ca atare, chelnerul fu chemat. 

— Dingley Dell, domnilor? Cincisprezece mile, domnilor; 
drumul lateral. Doriţi o brişcă, domnule? 

— Într-o brişcă nu încap mai mult de două persoane, 
declară d. Pickwick. 

— Adevărat, domnule; vă cer iertare, domnule. Avem o 
trăsură foarte drăguță cu patru roţi, domnule; două locuri 
în fund, unul în faţă pentru domnul care conduce. Oh! vă 
cer iertare, domnule, nu încap în ea decât trei persoane. 


— Ce este de făcut? întrebă d. Snodgrass. 

— Poate că unu! dintre domni ar dori să meargă călare, 
propuse chelnerul privind spre d. Winkle. Foarte buni cai de 
călărie, domnule; cineva dintre oamenii d-lui Wardle, venind 
la Rochester, i-ar aduce înapoi, domnule. 

— Întocmai! spuse d. Pickwick. Winkle, vrei să mergi 
călare? 

În cele mai adânci unghere ale inimii sale, d. Winkle 
tăinuia covârşitoare îndoieli asupra iscusinţei sale de 
călăreț; cum însă n-air fi vrut cu nici un preţ să se 
bănuiască acest lucru, răspunse pe dată, cu mare 
cutezanţă: 

— Desigur, m-ar încânta mai presus de orice! 

D. Winkle dăduse singur buzna înaintea destinului; chip de 
a se retrage nu mai era. 

— Îngrijeşte ca, pe la ceasurile unsprezece, să fie la scară 
trăsura şi calul, spuse d. Pickwick. 

— Prea bine, domnule, răspunse chelnerul. 

Chelnerul ieşi; dejunul luă sfârşit; şi călătorii se urcară în 
odăile lor de dormit pentru a pregăti lucrurile pe care le 
vor lua cu dânşii în expediţie. 

D. Pickwick îşi făcuse primele pregătiri şi privea de după 
stolurile sălii de mese lumea care trecea pe stradă, când 
chelnerul intră înştiinţându-l că trăsura era gata 

— Ştire pe care o întări însuşi vehiculul prin ivirea lui 
neîntârziată în dreptul storurilor pomenite mai sus. 

O lădiţă ciudată şi de culoare verde, pe patru roţi, 
asemenea unei lăzi de vin, pentru două persoane în spate, 
cu locuri scunde, iar în faţă cu o capră înaltă pentru o 
persoană; la ea era înhămat un cal uriaş, cafeniu, vârtos. 
Lângă el, un rândaş ţinea de frâu un alt cal uriaş, după 
aparenţe rudă foarte apropiată cu cel de la trăsură, gata 
înşeuat pentru d. Winkle. 

— Doamne sfinte! spuse d. Pickwick când prietenii se 
adunaseră pe trotoar şi le erau urcate bagajele. Doamne 
sfinte! Cine mână calul? Nu m-am gândit deloc. 


— O, fireşte că dumneavoastră! glăsui d. Tupman. 

— Fireşte, spuse d. Snodgrass. 

— Eu?! exclamă d. Pickwick. 

— Nici o teamă, domnule, se amestecă rândaşul. Vă 
încredinţez că e liniştit, domnule; ar putea să-l mâne şi un 
copil de ţâţă. 

— Nu e nărăvaş? Ce zici? întrebă d. Pickwick. 

— Nărăvaş, domnule? Nu s-ar speria nici dac-ar fi să 
întâlnească un cârd de maimuțe cu foc în coadă. 

Ultima asigurare era convingătoare. D. Tupman şi d. 
Snodgrass se urcară în ladă. D. Pickwick se sui pe capră şi- 
şi aşeză picioarele pe o scândură învelită în muşama. 

— Villiam, fercheşule, spuse rândaşul ajutorului său, dă-i 
dumnealui hăţurile. 

„Fercheşul Villiam” - poreclit astfel, poate, din cauza 
părului lins şi a feţii sale lucioase - puse hăţurile în mâna 
stângă a d-lui Pickwick, şi rândaşul-şef îi aruncă un bici în 
mâna dreaptă. 

— Ptru-ptru! strigă d. Pickwick, căci voinicul patruped 
arăta o pornire hotărâtă să se tragă înapoi, către fereastra 
cârciumii. 

— Ptru-ptru! repetară din ladă d-nii Tupman şi Snodgrass. 

— Este în toane bune, domnilor, spuse rândaşul-şef, 
îmbietor; Villiam, ţine-l bine! 

Ajutorul de rândaş domoli avântul animalului, iar rândaşul- 
şef alergă la d. Winkle să-l ajute să urce. 

— Vă rog, domnule, pe partea astălaltă. 

— Dracu să mă ia dacă nu era cât pe ce să-ncalece de-a- 
ndăratelea! şopti rânjind un surugiu chelnerului pe care 
scena îl veselea foarte mult. 

Povăţuit astfel, d. Winkle se căţără în şa cam cu anevoinţa 
cu care s-ar fi urcat pe un mare vas de război. 

— E în regulă? întrebă d. Pickwick, stăpânit de presimţirea 
că treaba mergea rău. 

— În regulă, îngăimă d. Winkle. 

— Hai, dă-i drumul! strigă rândaşul. Domnule, ţine-1 bine! 


Trăsura şi calul înşeuat porniră, spre desfătarea generală 
şi bucuria întregii curţi a hanului - trăsura cu d. Pickwick 
pe capră, calul cu d. Winkle în şa. 

— De ce o fi mergând într-o parte? îl întrebă d. Snodgrass 
din ladă pe d. Winkle care se afla călare. 

— Nu înţeleg nici eu, răspunse d. Winkle. 

Calul mergea într-un chip foarte ciudat, pe uliţă, cucapul 
pieziş într-o parte a drumului, cu coada în cealaltă. 

D. Pickwick nu avea irăgaz să observe aceste amănunte 
sau altele, căci îşi concentrase toate facultăţile asupra 
purtării animalului înhămat la trăsură, şi care arăta 
ciudăţenii felurite, foarte interesante pentru un spectator, 
dar nicidecum în aceeaşi măsură hazlii pentru cel de 
dinapoia lui. Pe lângă că-şi smucea întruna, în sus, capul, 
într-un mod foarte neplăcut şi stânjenitor, şi trăgea de 
hăţuri cu atâta putere încât d. Pickwick abia îl putea 
stăpâni, calul avea din când în când o deosebită predilecție 
de a se năpusti într-o parte a drumului şi a se opri brusc, 
pentru că apoi, câteva minute, să se năpustească drept 
înainte, cu o iuţeală peste putinţă să fie domolită. 

— Ce i s-a năzărit? întrebă d. Snodgrass după ce animalul 
executase manevra pentru a douăzecea oară. 

— Habar n-am, răspunse d. Tlupman. Pare să fie foarte 
nărăvaş, nu-i aşa? 

D. Snodgrass era pe cale să răspundă, când îl întrerupse 
un strigăt al d-lui Pickwick. 

— Oooo! exclamă el, am scăpat biciul. 

— Winkle, strigă d. Snodgrass când călăreţul, cu pălăria 
trasă peste urechi, veni la trap pe calul său voinic, 
scuturându-se din tot corpul şi lăsând impresia că violenţa 
mişcării îl va face bucăţi. „Fii bun, prietene, şi ridică-mi 
biciul”. D. Winkle trase vârtos de frâul calului, până ce i se 
învineţi chipul, şi, când, în sfârşit, izbuti să-l oprească, 
descălecă, dădu d-lui Pickwick biciul, apoi, apucând frâul, se 
pregăti să încalece din nou. 


Dacă, în zburdălnicia naturală a firii sale, animalul dorise 
să-şi ofere o mică şi nevinovată recreaţie cu d. Winkle, ori 
dacă-i năzărise că ar putea să urmeze călătoria pentru 
propria-i mulţumire, tot aşa de bine fără de călăreț ca şi cu 
el - sunt chestiuni în privinţa cărora nu am putea ajunge la 
nici o încheiere limpede şi precisă. Indiferent de motivele 
care îl făceau să se poarte astfel, fapt e că d. Winkle abia 
atinsese hăţurile când animalul le dădu peste cap şi zvâcni 
îndărăt, atâta cât ele îi îngăduiau. 

— Căluţule, băiete! spuse d. Winkle duios; căluţule, băiete, 
bunul meu căluţ! 

Dar „căluţul” era neînduplecat faţă de linguşeli, şi, cu cât 
d. Winkle căuta să se apropie, cu atâta el se trăgea în lături; 
în ciuda tuturor alintărilor şi momelilor, d. Winkle şi căluţul 
cel bun se învârtiră timp de zece minute, unul în jurul 
altuia, pentru ca fiecare dintre ei să se găsească exact la 
aceeaşi distanţă, unul de altul, ca şi la început - situaţie 
care ar fi fost neplăcută în orice împrejurări, şi cu atât mai 
mult pe un drum singuratic unde nu putea să-ţi vină nimeni 
în ajutor. 

— Ce mă fac? strigă d. Winkle, deoarece manejul se 
prelungi încă o bucată de vreme; ce mă fac? Nu pot 
încăleca. 

— Ar fi mai bine să-l duci aşa până ajungem la o barieră, îi 
răspunse d. Pickwick din trăsură. 

— Dar nu vrea să meargă! răcni d. Winkle. Veniţi încoa, să- 
l ţineţi! 

D. Pickwick era întruparea bunăvoinţei şi-a omeniei; svârli 
hăţurile pe spinarea calului său şi, după ce cobori, împinse 
cu băgare de seamă trăsura în gardul viu al drumului 
pentru cazul când un alt vehicul ar trece pe acolo; apoi se 
înapoie să-l ajute pe nefericitul său tovarăş, lăsându-i pe d- 
nii Tupman şi Snodgrass în trăsură. 

Calul, de cum îl văzu pe d. Pickwick că înaintează spre el 
cu biciul în mână, îşi schimbă mişcarea de învârtire cu care 
se distrase până atunci, prin alta, în sens invers; şi făcu 


acest lucru cu atâta hotărâre, încât, cu o mare iuţeală, îl 
târi pe d. Winkle, care ţinea încă frâul în mână, exact în 
direcţia dinspre care veniseră. D. Pickwick alergă în 
ajutorul prietenului său, dar cu cât gonea înainte, cu atâta 
calul alerga înapoi. Picioarele scurmau pământul şi 
stârneau praful; în cele din urmă, cu braţele aproape 
smulse din umeri, d. Winkle îi dădu drumul frumuşel din 
strânsoare. Atunci, calul se opri, privi, scutură din cap, se 
întoarse şi porni liniştit înapoi, spre Rochester, lăsându-i pe 
d-nii Winkle şi Pickwick să se uite unul la altul, cu figuri 
palide de spaimă. Un huruit la o mică distanţă le atrase 
luarea aminte. Priviră într-acolo. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă d. Pickwick în culmea 
disperării, uite că şi calul celălalt şi-a luat câmpii! 

Faptul era cât se poate de adevărat. Animalul se speriase 
de tărăboiul de mai înainte şi avea hăţurile aruncate pe 
spate. Rezultatul poate fi ghicit. Îşi luase vânt cu trăsura pe 
patru roţi după el, cu d-nii Tupman şi Snodgrass înlăuntrul 
trăsurii pe patru roţi. Cursa nu ţinu mult. D. Tupman se 
svârli în gardul viu, d. Snodgrass îi urmă pilda, calul izbi 
trăsura cu patru roţi de un pod de lemn, despărţi roţile de 
hulubă, corpul trăsurii de capră, şi rămase la urmă 
înlemnit, privind prăpădul pe care îl făcuse. 

Prima grijă a celor doi prieteni rămaşi teferi fu să-i scoată 
pe nenorociţii lor tovarăşi din tufăriş, având nespusa 
mulţumire de a constata că nu se aleseseră cu nici un 
beteşug; veşmintele le erau însă sfâşiate pe alocuri şi pielea 
zdrelită de mărăcini. Numaidecât după aceea deshămară 
calul. După îndeplinirea acestei complicate operaţiuni, 
călătorii îşi continuară drumul, târâş-grăpiş, ducând între ei 
calul şi lăsând trăsura în voia soartei. 

Ajunseră după un ceas de umblet în dreptul unei 
cârciumioare ce se găsea la marginea şoselei, având doi 
ulmi în faţă, un jgheab pentru adăpatul cailor şi o firmă; la 
spatele ei, vreo două căpiţe răvăşite de fân; într-o parte, o 
grădină de legume, şoproane stricate, acareturi 


dărăpănate, totul într-o ciudată învălmăşală. În grădină 
lucra un bărbat roşcovan; lui i se adresă d. Pickwick, 
strigând tare: 

— Ascultă 1 

Roşcovanul îşi înălţă trupul, duse palma streaşină la ochi, 
şi se holbă îndelung, cu nepăsare, la d. Pickwick şi la 
ceilalţi. 

— Ascultă! repetă d. Pickwick. 

— Ei, ce e? răspunse roşcovanul. 

— Cât e de aici până la Dingley Dell? 

— Mai bine de şapte mile. 

— E bun drumul? 

— Deloc! 

Şi, după ce dădu răspunsul acesta scurt, după ce mai 
zvârli drumeţilor o privire iscoditoare, şi parcă mulţumită, 
roşcovanul îşi văzu iar de lucru. 

— Am vrea să lăsăm calul aici, spuse d. Pickwick; cred că 
se poate, nu e aşa? 

— Vreţi să lăsaţi calul aici, nu e aşa? repetă roşcovanul, 
sprijinindu-se în hârleţ. 

— Chiar aşa, răspunse d. Pickwick, care, în vremea 
aceasta, înaintase până la zăplazul grădinii, ţinând 
telegarul cu mâna. 

— Femeie 1 răcni omul cu cap roşcat ieşind din grădină şi 
privind cu luare-aminte calul; femeie! 

O femeie înaltă, ciolănoasă, într-un cojocel scorţos, vineţiu, 
cu talia aproape de subsuori, răspunse la chemare. 

— Femeie dragă, putem să lăsăm calul aici? întrebă d. 
Tupman înaintând şi vorbindu-i cu tonul cel mai mieros. 

Femeia cercetă cu asprime grupul, în timp ce roşcovanul îi 
şoptea ceva la ureche. 

— Nu, răspunse femeia după o clipă de chibzuială; mi-e 
frică. 

— Frică?! exclamă d. Pickwick; de ce îi e frică femeii? 

— Am mai păţit-o noi odată, spuse femeia intrând în casă, 
aşa că nu mă mai bag în d-alde astea. 


— E lucrul cel mai extraordinar ce mi s-a întâmplat până 
acum în viaţă, declară d. Pickwick plin de uimire. 

— Eu... eu... eu cred într-adevăr, şopti d. Winkle 
prietenilor care se adunaseră în juru-i, că ne bănuiesc a fi 
ajuns în stăpânirea calului într-un mod necurat. 

— Cum?! exclamă d. Pickwick cu o explozie de indignare. 

D. Winkle repetă modest părerea sa. 

— Ascultă, omule! spuse d. Pickwick, aprins. Îţi închipui 
cumva că am furat calul? 

— Sunt chiar sigur că da, răspunse roşcovanul cu un 
rânjet care-i schimonosi faţa de la o ureche la alta. 

Pe urmă, intră în casă şi trânti uşa în urma Iul. 

— S-ar părea că visez, exclamă d. Pickwick; un vis 
groaznic! Să mergi toată ziua cu un cal îngrozitor, de care 
să nu te poţi scăpa... 

Mâhniţi, abătuţi, pickwickienii porniră mai departe cu 
îndărătnicul patruped pentru care simțeau cel mai adânc 
dezgust şi care mergea domol în urma lor. 

Târziu după amiază, tuspatru, însoţiţi de tovarăşul lor 
patruped intrară în sfârşit pe uliţa ce ducea la conac; şi, cu 
toate că erau atâta de aproape de ţintă, mulţumirea pe care 
ar fi încercat-o altădată se domolise mult, dându-şi seama 
de înfăţişarea neobişnuită pe care o aveau şi de 
absurditatea situaţiei în care se găseau. Veşminte rupte, 
obrazuri zgâriate, încălţăminte prăfuită, aere istovite şi, 
colac peste pupăză, calul. O, cât blestema d. Pickwick calul 
acesta! Îi arunca din când în când nobilului animal priviri de 
ură şi răzbunare; calculase în mai multe rânduri suma 
probabilă a despăgubirii pe care va trebui s-o plătească 
dacă i-ar tăia gâtul; chiar şi acum îi trecu prin minte, cu o 
violenţă înzecită, ispita de a-l ucide sau de a-l lăsa să se 
piardă în lume. Il trezi din cumplitele-i gânduri ivirea 
neaşteptată a două persoane la cotitura uliţei. Erau d. 
Wardle şi credinciosul său însoțitor, băiatul cel grăsun. 

— Ei, dar unde aţi fost? îi întrebă ospitalierul bătrânel. V- 
am aşteptat toată ziulica. Ei, dar arătaţi obosiţi! Ce, 


zgârieturi? Nădăjduesc că nu sunteţi răniţi. Ei, îmi face 
mare plăcere să aud că nu; foarte mare. V-aţi dat de-a 
berbeleacul? Nu? Nu-i nimic! Prin părţile noastre, astfel de 
păţanii sunt ceva obişnuit. Joe - afuristul iar doarme - Joe, 
ia calul de la domnul şi du-l1 în grajd. 

Grăsunul se târa leneş cu animalul în urma lor; şi 
bătrânelul îşi consola oaspeţii cu vorbe prietenoase, multe 
privind aventurile zilei pe care ei socotiseră de cuviinţă să i 
le împărtăşască; îi conduse, vorbindu-le, până în bucătărie. 

— Să căutăm să vă aranjaţi puţin, spuse bătrânelul, şi să 
vă prezint apoi persoanelor care se găsesc în salon. Emma, 
adu rachiu; Jane, ac şi aţă; Mary, prosoape şi apă. Haide 
repede, fetelor, zoriţi-vă! Trei-patru fetişcane sprintene se 
împrăştiară degrabă în căutarea lucrurilor cerute, iar doi 
flăcăi voinici, cu capete mari şi cu chipuri rotunde, se 
ridicară de la locurile lor din colţul sobei (cu toate că era 
într-o seară de mai, îndrăgeau focul atât de mult de parcă 
ar fi fost la Crăciun) şi se mistuiră în întunericul ungherelor 
de unde aduseră repede o cutie de cremă şi vreo şase perii. 

— Zoriţi! spuse bătrânelul din nou. 

Îndemnul era cu totul de prisos, căci o fetişcană turna 
rachiul, alta aducea prosoape, un bărbat, înşfăcându-l pe d. 
Pickwick de picior, gata să-l răstoarne, îi periă cizmele până 
îi înfierbântă bătăturile, iar al doilea îl frecă pe d. Winkle cu 
o perie grea de haine, scoțând în timpul operaţiei şuieratul 
pe care de obicei îl scot rândaşii când ţesală un cal. 

După ce isprăvi cu spălatul, d. Snodgrass cercetă cât se 
poate de mulţumit încăperea, stând cu spatele la foc şi 
sorbindu-şi rachiul. El o descrie ca pe o cameră foarte 
mare, cu cărămizi roşii pe jos şi cu o sobă imensă; tavanul 
era împodobit cu şunci, cu hălci de slănină şi cu funii de 
ceapă. Pereţii aveau ca podoabe multe cravaşe de 
vânătoare, două-trei hăţuri, o şa şi o armă veche, ruginită, 
purtând dedesubt o inscripţie care atrăgea luarea-aminte 
că este „încărcată” - aşa cum dealtfel şi era, după aceeaşi 
lămurire, de cel puţin jumătate de veac. Un orologiu vechi, 


din acelea care se întorc la opt zile, şi care îşi plimba 
solemn, liniştit, limbile, bătea grav într-un colţ; iar un ceas 
de argint, de-o egală vechime, se bălăbănea într-unul din 
numeroasele cârlige care împodobeau bufetul. 

— Gata? întrebă iscoditor bătrânelul după ce musafirii 
fuseseră spălaţi, cârpiţi, periaţi şi învioraţi de rachiu. 

— Pe deplin, răspunse d. Pickwick. 

— Atunci, poftiţi cu mine. 

Şi grupul, după ce străbătu mai multe coridoare 
întunecoase, fiind ajuns din urmă de d. Tupman, care 
zăbovise furând o sărutare Emmei şi primind ca răsplată, 
cum i se cuvenea, o porţie bună de ghionţi şi de zgârieturi, 
se opri în pragul salonului. 

— Bine aţi venit! spuse, ospitalieră, gazda, deschizând uşa 
larg şi păşind înainte pentru a-i vesti. Bine aţi venit la 
conacul meu, domnilor! 

CAPITOLUL VI. 

O partidă de cărţi ca pe vremuri. Versurile pastorului. 
Povestirea despre întoarcerea ocnaşului. 

Câţiva musafiri care se aflau adunaţi în vechiul salon se 
ridicară pentru a-i saluta pe Pickwick şi pe prietenii săi 
când ei intrară şi, în timp ce se desfăşura cu toate 
formalităţile cuvenite ceremonialul prezentărilor, d. 
Pickwick avu răgazul să scruteze figurile şi să mediteze 
asupra caracterului şi îndeletnicirilor persoanelor din juru-i 
- un obicei căruia, asemenea multor oameni mari, îi plăcea 
să se consacre. 

O doamnă foarte bătrână, cu o bonetă înaltă şi cu o rochie 
veştedă de mătase - o persoană destul de importantă, doar 
era mama domnului Wardle - ocupa locul de cinste în colţul 
din dreapta al căminului; felurite lucruri care arătau că 
fusese pregătită să ducă un anume trai în tinereţe, şi de 
care nu se despărţise nici la bătrâneţe, împodobeau pereţii 
sub forma unor broderii, peisaje din lână, lucrate de mână, 
la fel de vechi şi a unor învelitori de ceainic din mătase 
stacojie, de dată mai recentă. Mătugşa, cele două 


domnişoare şi domnul Wardle, fiecare întrecându-se în a 
arăta stăruitoare şi neobosite atenţiuni bătrânei doamne, se 
aflau în jurul fotoliului ei - o persoană ţinându-i cornetul 
acustic, alta o portocală, a treia un flacon cu arome, în 
vreme ce a patra era ocupată să păturească şi să-i 
potrivească de zor pernele pe care se sprijinea. În faţa ei se 
afla un domn bătrân, pleşuv, cu o faţa voioasă, binevoitoare 
- pastorul din Dingley Dell; iar lângă el, soţia lui, o doamnă 
bătrână, corpolentă, plină de viaţă, foarte pricepută, pare- 
se, în arta şi tainele pregătirii anumitor băuturi întăritoare, 
nu numai spre marea mulţumire a oaspeţilor, dar şi pentru 
a le gusta şi ea din când în când şi a se bucura de ele. Un 
omuleţ cu aer prostănac, cu faţa ca un măr creţesc, discuta 
într-un ungher cu un domn gras şi vârstnic; şi alţi doi-trei 
domni mai în vârstă, şi două-trei doamne mai în vârstă, 
stăteau ţepeni ca lumânarea, încremeniţi pe scaune, 
scrutându-i cu multă severitate pe d. Pickwick şi pe 
tovarăşii săi de călătorie. 

— Domnul Pickwick, mamă! răcni domnul Wardle din 
adâncul rărunchilor. 

— Vai, se tângui bătrâna doamnă clătinând din cap, nu te- 
aud. 

— Domnul Pickwick, mam'mare! strigară împreună cele 
două tinere domnişoare. 

— Ei, n-are nici o importanţă! exclamă bătrâna doamnă. 
Ce-l poate interesa pe el o bătrână ca mine? 

— Vă asigur, doamnă, spuse d. Pickwick, luând mâna 
bătrânei şi vorbind atât de tare încât, din pricina sforţării, 
figura lui binevoitoare căpătă o nuanţă stacojie, vă asigur, 
doamnă, că nimic nu mă încântă mai mult decât să văd, în 
fruntea unei familii atât de distinse, o doamnă la vârsta 
dumneavoastră, arătând aşa de tânără şi de bine. 

— Oh! glăsui bătrâna doamnă după o scurtă pauză. Creb. 
Că vorbele lui sunt foarte plăcute, dar nu-nţeleg ce spune. 
— Mam'mare e acum prost dispusă, spuse cu ton scăzut 

domnişoara Isabella Wardle, însă vă va vorbi îndată. 


D. Pickwick clătină din cap în semn că înţelegea 
beteşugurile vârstei şi intră în vorbă cu ceilalţi. 

— O poziţie splendidă! spuse d. Pickwick. 

— Admirabilă! repetară d-nii Snodgrass, Tupman şi 
Winkle. 

— Da, şi eu cred! răspunse d. Wardle. 

— Nu există o mai bună bucată de pământ în tot ţinutul 
Kent, domnule, declară omul prostănac cu faţa ca un măr 
creţesc; nu există, domnule - sunt sigur, domnule, că nu 
există. Şi omul prostănac privi triumfător în juru-i, ca şi cum 
cineva îl contrazisese aprig şi îl redusese la tăcere. 

— Nu există o mai bună bucată de pământ în tot Kentul, 
spuse prostănacul din nou, după o pauză. 

— Afar' de Mullins Meadows! remarcă solemn domnul cel 
gras. 

— Mullins Meadows! strigă cu adânc dispreţ celălalt. 

— Hm! Mullins Meadows! repetă omul gras. 

— Un pământ straşnic, interveni al doilea om gras. 

— Da, nici vorbă, spuse al treilea om gras. 

— Toată lumea o ştie, adăugă bătrânelul amfitrion. 

Prostănacul se uită bănuitor în juru-i, dar, văzându-se în 
minoritate, luă un aer compătimitor şi tăcu. 

— Despre ce vorbesc ei? întrebă cu voce foarte sonoră 
doamna bătrână, pe una din nepoate, căci, asemenea 
multor surzi, ea nu părea să ţină seamă de faptul că 
celelalte persoane ar putea s-o audă. 

— Despre pământ, mam'mare. 

— Care pământ? Nu cumva s-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu. Domnul Miller zicea tocmai că locul nostru e 
mai bun decât Mullins Meadows. 

— Ce se pricepe el? întrebă plină de indignare bătrâna 
doamnă. Miller e un mofturos îngâmfat, şi puteţi să-i 
spuneţi părerea mea. 

După care, fără a bănui că vorbise mai tare decât în 
şoaptă, bătrâna doamnă se înălţă din şale şi aruncă 
prostănacului priviri săgetătoare. 


— Haide-haide, rosti sprinţarul amfitrion cu grija firească 
de a schimba vorba; ce ziceţi, domnule Pickwick, de-o 
partidă de whist? 

— Mi-ar face o plăcere deosebită, răspunse gentlemanul, 
dar vă rog să nu vă deranjaţi pentru mine. 

— O, vă asigur că mama ţine foarte mult să facă un whist. 
Nu-i aşa, mamă? 

Bătrâna doamnă răspunse afirmativ, căci era mult mai 
puţin surdă asupra acestui subiect decât asupra oricărui 
altul. 

— Joe, Joe, spuse bătrânelul; Joe, afurisitule - of, uite-1 - 
pune mesele de joc. Fără să se mai lase poftit a doua oară, 
grăsunul rândui două mese de joc; una pentru „21” şi alta 
pentru whist. Jucătorii de whist erau: d. Pickwick şi bătrâna 
doamnă; d. Miller şi gentlemanul gras. Jocul de „21” îi 
reunea pe ceilalţi. 

Partida se desfăşura cu gravitatea şi în liniştea deplină 
cerută de operaţiunea care se numeşte „whist” - un act 
solemn, căruia, după părerea noastră, i s-a dat în chip lipsit 
de cuviinţă şi aproape ca o înjosire denumirea de „joe”. 
Masa alăturată era însă de o voioşie aşa de gălăgioasă, 
încât stânjenea de-a dreptul concentrarea d-lui Miller; 
nefiind atent la joc cum s-ar fi cuvenit, el săvârşa crime şi 
greşeli grave care stârneau în cel mai înalt grad furia 
gentlemanului gras dar, în aceeaşi măsură, bună dispoziţia 
bătrânei doamne. 

— Nici că s-ar fi putut juca mai bine, exclamă criminalul 
Miller, triumfător, făcând levată la sfârşitul unui joc; mă 
felicit; altă combinaţie ar fi fost imposibilă! 

— Nu-i aşa, domnule, că Miller ar fi trebuit să taie cu 
caroul? spuse bătrâna doamnă. 

D. Pickwick dădu afirmativ din cap. 

— Trebuia într-adevăr? întrebă nefericitul adresându-se 
nedumerit asociatului său. 

— Trebuia, domnule! rosti cu o voce teribilă domnul cel 
gras. 


— Îmi pare foarte rău, replică plin de mâhnire Miller. 

— Şi la ce foloseşte părerea dumitale de rău? mormăi 
domnul cel gras. 

— Două cu atu fac opt pentru noi, spuse d. Pickwick. 

Cărţile fură date din nou. 

— Ai deschiderea? întrebă bătrâna doamnă. 

— Da, răspunse d. Pickwick; dublă, simplă şi „rub”. 

— Nu s-a mai pomenit asemenea noroc! spuse d. Miller. 

— Nu s-au mai pomenit asemenea cărţi! spuse domnul cel 
gras. 

Tăcere solemnă; d. Pickwick era voios, bătrâna doamnă 
serioasă, gentlemanul cel gras, pus pe gâlceavă, d. Miller, 
intimidat. 

— Încă o dublă, spuse bătrâna doamnă, triumfătoare, şi 
sublinie faptul punând sub lumânare o monedă de şase 
penny şi una tocită de-o jumătate pence. 

— Dublă, spuse d. Pickwick. 

— Am luat notă, domnule! replică înţepat domnul cel gras. 

Jocul următor, cu acelaşi rezultat, se caracteriză prin 
neanunţarea culorii de către ghinionistul Miller, ceea ce îl 
făcu pe domnul cel gras să fie cumplit de iritat împotrivă-i, 
până la încheierea partidei, când se retrase într-un colţ 
unde, o oră şi douazeci şi şapte de minute, nu scoase un 
cuvânt; în cele din urmă, ieşi din locul său retras şi, cu aerul 
omului care şi-a pus în gând să ierte creştineşte ofensele 
îndurate, oferi d-lui Pickwick o priză de tabac. Hotărât 
lucru, auzul bătrânei doamne se îmbunătăţise, în vreme ce 
nenorocosul Miller părea a se simţi strâmtorat ca un delfin 
într-o gheretă de santinelă. 

În răstimp, partida de „21” continua plină de voioşie. 
Isabella Wardle şi d. Trundle erau „asociaţi”, Emily Wardle 
cu d. Snodgrass făcuseră la fel; şi chiar d. Tupman şi 
domnişoara mătuşică alcătuiseră o tovărăşie de joc şi 
sentimente. Bătrânul domn Wardle se simţea în culmea 
bucuriei; şi era aşa de hazliu în conducerea băncii, iar 
doamnele bătrâne se arătau aşa de avide după câştig, încât 


masa toată răsuna neîntrerupt de hohote de râs şi veselie. 
O bătrână doamnă trebuia să plătească mereu cam pentru 
vreo jumătate de duzină de cărţi, şi la fiecare tur lumea 
râdea; iar când bătrâna doamnă se uita pieziş, trebuind să 
plătească, lumea râdea mai tare; atunci figura ei începea să 
se însenineze până ce, în cele din urmă, se pornea pe un râs 
mai zgomotos decât al celorlalţi. Apoi, când domnişoara 
mătuşică făcea o „căsătorie”, fetele izbucneau iarăşi în râs 
şi mătuşica părea gata să se posomorască; dar, simţindu-şi 
mâna strânsă pe sub masă de către d. Tupman, obrazul i se 
însenina; privirea ei lăsa a se înţelege că adevărata 
căsătorie nu era atât de depărtată cum îşi închipuiau unii, 
iar din această cauză toată lumea râdea din nou, şi în 
special bătrânul domn Wardle, care se amuza la glume 
deopotrivă cu tinerii. Cât despre d. Snodgrass, el murmura 
tot timpul la urechea asociatei sale, sentimente poetice care 
ofereau unui domn bătrân şi foarte şugubăţ prilejul de a 
face anume observaţii, însoţite de clipiri şi chicotiri cu tâlc, 
pe tema tovărăşiei la cărţi şi-a tovărăşiei pe viaţă, sporind 
veselia celorlalţi şi cu deosebire a soţiei lui. Se producea şi 
d. Winkle cu vorbe de spirit foarte cunoscute în oraş, dar 
neştiute încă în provincie; şi cum lumea râdea cu poftă şi le 
declara admirabile, d. Winkle se simţea onorat şi copleşit de 
glorie. Binevoitorul pastor privea cu mulţumire voioşia din 
juru-i, căci chipurile fericite de la masă îl făceau fericit şi pe 
bunul bătrân; cu toate că petreceau cam zgomotos, oamenii 
râdeau din toată inima, nu numai cu buzele, şi aceasta 
însemna veselia adevărată. 

Seara se scursese repede în aceste voioase petreceri; iar 
când cina substanţială, dar simplă, luă sfârşit şi mica 
societate formă un semicerc în jurul focului, d. Pickwick 
gândi că niciodată în viaţa sa nu se simţise mai fericit şi 
nicicând nu fusese mai înclinat să se bucure şi să primească 
tot ce-i putea dărui clipa trecătoare. 

— Ei, da, spunea ospitalierul amfitrion care stătea 
ceremonios lângă jilţul bătrânei doamne şi-i ţinea o mână şi 


i-o strângea; asta-i plăcerea mea; am trăit clipele cele mai 
fericite din viaţă lângă căminul acesta bătrânesc; şi mă simt 
foarte legat de el; şi-i întreţin flacăra aprinsă în fiecare 
seară, până când dogoreşte atât de tare încât trebuie să mă 
dau la o parte. Uite, aici, pe scăunelul acesta, obişnuia să se 
aşeze, când era fetiţă, bătrâna şi buna mea măicuţă, nu-i 
aşa, mamă? 

Lacrima ce se iveşte fără voie în ochi când amintirea 
vremurilor trecute şi fericirea de demult revin pe 
neşteptate în minte, se furişă pe obrazul bătrânei doamne 
care clătina din cap c-un zâmbet melancolic. 

— Domnule Pickwick, mă veţi ierta dacă vă vorbesc despre 
lucrurile acestea vechi - încheie amfitrionul după o scurtă 
pauză - dar îmi sunt foarte dragi, şi altele eu nu cunosc; 
casele bătrâne şi câmpurile îmi par prieteni vii, ca şi 
bisericuţa noastră, împodobită cu iederă, despre care, în 
treacăt fie zis, admirabilul nostru prieten a făcut un cântec 
când a venit printre noi pentru întâia oară. Domnule 
Snodgrass, mai aveţi ceva în pahar? 

— E plin, mulţumesc, răspunse gentlemanul a cărui 
curiozitate poetică fusese mult stârnită de ultimele 
observaţii ale gazdei. lertaţi-mă, dar vorbeaţi de un cântec 
al iederei? 

— În privinţa aceasta trebuie să vă adresaţi prietenului 
nostru de colo, spuse amfitrionul arătându-l printr-o 
mişcare a capului pe pastor. 

— Îmi daţi voie să vă spun, domnule, că m-aş bucura să v- 
aud recitând poezia? glăsui d. Snodgrass. 

— Ah, la drept vorbind, replică pastorul, nu e cine ştie ce 
de ea, şi singura scuză că am scris-o cândva este că eram 
tânăr pe vremea aceea. Oricum, dacă doriţi, o puteţi auzi. 

I se răspunse printr-un murmur de curiozitate; şi bătrânul 
domn începu să recite amintitele versuri, cu ajutorul soţiei 
sale, care îi sufla din când în când. 

— Le-am dat, spuse el, titlul: 

ledera verde. 


Ce delicată plantă e iedera cea verde! 

Ea creşte printre ruini şi ziduri fulgerate, Cu grijă se 
hrăneşte, nimica ea nu pierde în recea-ntunccata şi grea 
singurătate. 

Ca ea să prindă viaţă, cad ziduri la pământ, Şi pietre 
năruite se sparg în pulberi dese, Iar colbul de pe ruini 
purtat de ani şi vânt 

E pentru ea o hrană din cele mai alese. 

Căci ea trăieşte unde e viaţa alungată; 

Bătrâna plantă verde e-atâta de ciudată! 

Deşi nu are aripi, ea parcă totuşi zboară, lar inima-i 
bătrână ii bate voiniceşte. 

Ce strâns se-nvolburcazâ peste copaci, uşoară; 

Stejaru-i bun prieten şi ea-l încolăceşte; 

Vicleană se aşterne, se-ntinde pe pământ, Uşor ca 
mângâierea târându-se-nainte, Iar frunza ca de ceară şi-o 
tremură în vânt 

Când gingaş se-nfăşoară peste străvechi morminte... 

Căci ea trăieşte unde e moartea-ntunecată; 

Bătrâna plantă verde e-atâta de ciudată! 

Se fugăresc milenii, iar rodul lor se pierde, S-au spulberat 
popoare şi alte s-au născut, Dar iedera bătrână cu frunza 
pururi verde 

Mereu îşi trage seva din ruine şi trecut. 

Şi tot ce face omul şi tot ce construeşte 

Se caţără voinică, se urcă neîncetat. 

Şi tot ce face omul şi tot ce construeşte 

Ajunge pân-la urmă ospăţul ei bogat. 

Căci ea trăieşte numai din ce a fost odată; 

Bătrâna plantă verde e-atâta de ciudată! 

În vreme ce bătrânul gentleman repeta versurile pentru a 
doua oairă, pentru ca d. Snodgrass să le poată nota, d. 
Pickwick îi studia cu mult interes trăsăturile feţei. După ce 
bătrânul domn termină să dicteze, şi după ce d. Snodgrass 
îşi băgă în buzunar carnetul, d. Pickwick apuse: 


— Permiteţi-mi, domnule, să fac o observaţie, deşi ne-am 
cunoscut de aşa de puţin timp; aş vrea să cred că un 
gentleman ca dumneavoastră nu poate să nu fi reţinut, în 
decursul experienţei de slujitor al Evangheliei, multe scene 
şi întâmplări vrednice să fie amintite. 

— Am trăit ceva, fără îndoială, replică bătrânul domn, însă 
întâmplările şi caracterele oamenilor au fost totdeauna 
simple şi obişnuite, sfera mea de acţiune fiind foarte 
mărginită. 

— Îmi închipui că aţi adunat câteva note asupra lui John 
Edmunds; nu-i aşa? i se adresă d. Wardle care ţinea să-şi 
pună în valoare prietenul faţă de noii săi musafiri. 

Bătrânul gentleman dădu uşor din cap în semn că: da, şi 
se pregăteia să schimbe subiectul conversaţiei, când d. 
Pickwick spuse: 

— Lertaţi-mă, domnule, dar vă rog, dacă îmi îngăduiţi 
îndrăzneala, să vă întreb: cine era acest Edmunds? 

— Tocmai că voiam să întreb şi eu, adăugă d. Snodgrass cu 
însufleţire. 

— Cum-necum, aţi păţit-o, rosti voiosul amfitrion. Mai 
curând sau mai târziu, va trebui să le satisfaceţi 
curiozitatea, încât ar fi mai bine să vă folosiţi de această 
împrejurare prielnică şi să vă achitaţi chiar acum. 

Bătrânul domn zâmbi cu blândeţe şi-şi trase scaunul mai 
în faţă; ceilalţi îşi apropiară şi ei scaunele, cu deosebire d. 
Tupman şi mătuşica - poate fiindcă deveniseră ceva mai tari 
de ureche; fu potrivit cornetul bătrânei doamne; pişcătura 
dojenitoare, pe sub masă, a fostului său partener, domnul 
rotofei şi solemn, îl trezi din dormitare pe d. Miller care 
aţipise în timp ce se recita poezia. Fără vreo introducere, 
bătrânul gentleman începu următoarea povestire, căreia 
ne-am îngăduit să-i fixăm de mai înainte titlul: întoarcerea 
ocnaşului. 

La încăput, când m-am aşezat în satul acesta - spuse 
bătrânul gentleman - se împlinesc astăzi exact douăzeci şi 
cinci de ani de atunci - persoana cea mai cunoscută printre 


enoriaşii mei era un om cu numele de Edmunds, care ţinea 
în arendă, prin preajma locului, o mică fermă. Un om ursuz, 
rău şi hain la suflet; leneş şi cu păcătoase apucături, crud, 
sălbatic din fire. Afară de câteva haimanale trândave şi fără 
nici un rost, cu care hoinărea pierzându-şi vremea pe 
câmpuri ori abrutizându-se prin cârciumi, nu avea nici un 
prieten şi nici o cunoştinţă; nimeni nu catadicsea să 
vorbească unui om de care se temeau mulţi şi pe care toţi îl 
dispreţuiau. Toată lumea îl ocolea pe Edmunds. 

Avea o nevastă şi un fiu care, pe vremea când am venit aci, 
era în vârstă de vreo doisprezece ani. Nimeni nu-şi poate 
închipui cu adevărat suferinţele crâncene ale femeii, 
blândeţea şi răbdarea cu care le-a îndurat, şi chinul grijilor 
în care ea şi-a crescut băiatul. Dumnezeu să mă ierte 
dacă-l bănuiesc pe nedrept, dar în sufletul meu cred cu 
tărie că bărbatul ei încercase necontenit, ani în şir, să-i 
zdrobească inima; femeia a îndurat însă chinurile de dragul 
odraslei sale şi, chiar dacă multora li se va părea ciudat, de 
dragul lui; căci deşi el era o brută şi deşi se purta cu 
cruzime faţă de dânsa, îl iubise cândva; iar amintirea 
dragostei pe care i-o purtase trezea încă în inima ei, în 
ciuda suferințelor îndurate, acele simţăminte de îngăduinţă 
şi duioşie cu care, dintre toate făpturile domnului, numai 
femeile sunt dăruite. 

Erau săraci; şi nu puteau fi altfel, de vreme ce soţul 
mergea pe asemenea căi; dar truda necurmată şi 
neostenită a femeii, din zori până în noapte, îi ţinea la 
adăpost de nevoile zilnice. Truda ei era însă prost 
răsplătită. Oamenii care treceau seara prin partea locului - 
uneori noaptea la o oră târzie - povesteau că auziseră 
plânsetele şi tânguirile unei femei nenorocite, şi 
deasemenea zgomot de lovituri; deseori, după miezul 
nopţii, copilul bătea încetişor la vreo casă vecină, unde 
mamă-sa îl trimisese pentru a-l scăpa de furia beţiei 
părintelui cel rău. 


În toată vremea asta, şi cu toate că biata fiinţă purta de 
multe ori semnele unor groaznice maltratări, pe care nu 
putea să le tăinuiască în întregime, ea venea statornic în 
bisericuţa noastră. În fiecare duminică, dimineaţa şi în 
amurg, ocupa cu fiul ei aceeaşi bancă; şi măcar că erau 
amândoi îmbrăcaţi sărăcăcios - mai rău decât mulţi vecini 
ai lor care făceau parte dintr-o categorie mai nevoiaşă - se 
înfăţişau totdeauna îngrijiţi şi curaţi. Lumea o saluta cu 
prietenie şi avea un cuvânt binevoitor pentru „biata 
doamnă Edmunds”; iar când, după sfârşitul slujbei, se 
oprea sub aleea de ulmi ce ducea spre porticul bisericii, să 
schimbe câteva vorbe cu un vecin, sau când îşi încetinea 
pasul spre a-şi privi cu mândria şi dragostea unei mame 
copilul sănătos, care se juca în faţa ei cu câţiva mici 
tovarăşi, obrazul brăzdat de griji al femeii se lumina 
căpătând o expresie plină de recunoştinţă şi părea, dacă nu 
veselă şi fericită, cel puţin împăcată şi mulţumită. 

Trecuseră cinci sau şase ani; băiatul ajunsese un flăcău 
robust şi bine desvoltat. Timpul, care întărise făptura 
delicată a copilului şi dăduse mădularelor lui firave o 
vigoaire bărbătească, încovoiase statura mamei şi îi slăbise 
mersul; dar braţul care ar fi trebuit s-o sprijine nu mai era 
petrecut sub al ei; figura care ar fi trebuit s-o înveselească, 
n-o mai privea. Femeia se aşeza în vechea bancă, însă lângă 
dânsa rămânea gol un loc. Îşi păstra cu aceeaşi grijă Biblia, 
cu unele foi îndoite ca de obicei la colţuri, dar nu mai era 
nimeni s-o citească dimpreună cu ea; şi lacrimi grele, dese, 
îi curgeau pe carte, înceţoşând cuvintele de dinaintea 
ochilor. Vecinii erau tot aşa de binevoitori ca şi altădată, dar 
dânsa le ocolea salutul întorcând capul. Nu se mai oprea 
printre ulmii bătrâni, nu mai aduna comori de fericire 
pentru viitor. Deznădăjduita femeie îşi trăgea boneta peste 
faţă şi se depaărta cu paşi zoriţi. 

Să vă mai spun că flăcăul care, privind în urmă spre întâile 
zile ale copilăriei sale, până unde conştiinţa şi memoria 
puteau ajunge, şi care, evocând acele clipe, nu şi-ar fi putut 


aminti nimic care să nu fi fost legat într-un fel sau altul de 
un şir lung de lipsuri suferite de mama sa pentru el, 
maltratări şi insulte şi violenţe; să vă mai spun că el, cu o 
nepăsare dispreţuitoare faţă de inima ei zdrobită, 
nesocotind cu încăpățânare răutăcioasă tot ceea ce dânsa 
făcuse şi îndurase de dragul lui, se înhăitase cu toţi 
desfrânaţii şi cu toate lepădăturile, pornind nebuneşte pe 
un drum nesăbuit care avea să-i aducă lui moartea şi mamei 
lui, ruşinea? Vai, ce înseamnă firea omului! V-aţi dat seama 
demult. 

Mizeria nefericitei femei şi nenorocirile ei erau pe cale să 
atingă culmea. Fuseseră săvârşite prin vecinătate 
numeroase nelegiuiri; vinovaţii rămăseseră nedescoperiţi, 
şi cutezanţa lor creştea. Un furt îndrăzneţ şi foarte 
însemnat dădu loc unei urmăriri severe şi unor cercetări 
stăruitoare la care făptaşii nu se aşteptau. Tânărul 
Edmunds fu bănuit, împreună cu trei complici; fu arestat, 
dus în faţa judecății, găsit vinovat şi osândit - la moarte. 

Ţipătul străpungător şi sălbatic al unui glas de femeie, 
care a răsunat în sala tribunalului când fu pronunţată 
hotărârea solemnă, îmi sună şi astăzi în urechi. Strigătul 
îngrozi inima vinovatului, pe care judecata, condamnarea, 
însăşi apropierea morţii, nu-l putuseră dezmetici. Buzele, 
până atunci strânse cu o îndărătnicie ursuză, tremurară şi 
se dezlipiră fără de voie; faţa lui căpătă o paloare cenuşie, 
sudoarea rece îl năpădi; braţele voinice ale criminalului 
tremurară; se clătină pe banca acuzaților. 

În prima pornire a zbuciumului ei, nefericita mamă se 
aruncă în genunchi la picioarele mele, implorându-l 
fierbinte pe cel atotputernic care o susţinuse până atunci în 
necazuri, s-o mântuiască de lumea de durere şi mizerie şi 
să cruţe viaţa unicului ei copil. Urmă o năvală de plânsete, o 
luptă sufletească puternică, aşa cum nădăjduiesc că nu voi 
mai vedea vreodată. Din clipa aceea ştiam că inima ei era 
zdrobită pentru totdeauna; dar nici o tânguire şi nici un 
murmur nu mai ieşiră de pe buzele ei. 


Ţi se sfâşia sufletul văzând-o în curtea închisorii, zi de zi, 
încercând cu ardoare şi evlavie, prin dragoste şi rugi 
fierbinţi, să îmblânzească inima crudă a feciorului ei 
împietrit. Truda i-a fost zadarnică. El rămase posomorit, 
îndărătnic şi neclintit. Nici măcar preschimbarea 
neaşteptată a pedepsei în deportare pe patrusprezece ani 
nu îmblânzi o clipă mohorâta îndârjire a purtării lui. 

Dar spiritul de răbdare şi resemnare care o susţinuse pe 
femeie atâta timp, nu mai putea să lupte cu slăbiciunea 
trupească şi cu boala. Căzu la pat. Îşi târt din patul de 
suferinţă picioarele şovăielnice pentru a-şi mai vedea odată 
feciorul, însă puterile o părăsiră şi căzu sleită la pământ. 

Atunci crâncena nepăsare şi tembelismul tânărului fură 
puse cu adevărat la încercare; şi plata se abătu grea asupra 
lui, aproape luându-i minţile. Trecu o zi şi mama lui nu veni; 
se scurse altă zi, fără ca ea să vină lângă el; sosi a treia 
seară şi tot nu o văzu; iar peste douăzeci şi patru de ceasuri 
urma să fie despărţit de ea - poate că pentru totdeauna. O, 
cum îl năpădiră gândurile demult uitate ale primelor zile, 
alergând în sus şi în jos prin curtea îngustă, ca şi cum 
goana ar fi putut să grăbească sosirea veştilor, şi ce 
amarnic îl copleşi simţământul de neputinţă şi mâhnire 
când află adevărul! Mama, singura rudă pe care o 
cunoscuse în viaţă, zăcea bolnavă, poate pe moarte, la o 
milă de locul unde se găsea el; dacă ar fi fost liber şi 
neferecat, ar fi ajuns la ea în câteva minute. Se năpusti 
asupra uşii şi, apucând cu energia disperării, gratiile de 
fier, le zgâlţâi; se repezi în peretele gros, vrând parcă să-şi 
facă drum prin piatră; dar clădirea trainică îşi bătea joc de 
sforţările lui neputincioase; îşi frământă mâinile şi plânse ca 
un copil. 

Dusei fiului întemnițat iertarea şi binecuvântarea mamei; 
şi adusei la patul bolnavei făgăduelile lui solemne de căinţă, 
rugăminţile lui fierbinţi de iertare. 

Îl ascultai cu milă şi compătimire pe vinovatul pocăit, care 
născocea mii de planuri spre a-şi mângâia şi sprijini mama 


când se va înapoia; dar ştiam că, multe luni înainte ca el să 
ajungă la destinaţie, mama lui nu va mai fi pe lume. 

Fu dus în timpul nopţii. După câteva săptămâni, sufletul 
bietei femei îşi luă zborul spre un loc de veşnică fericire şi 
pace, după cum sper şi cred cu tărie. Oficiai slujba 
înmormântării lângă rămăşiţele ei. Se odihneşte în micul 
nostru cimitir. La căpătâiul mormântului ei nu este nici o 
piatră. Necazurile ei erau cunoscute oamenilor; virtuțile ei, 
lui Dumnezeu. 

Înainte de plecarea ocnaşului, fusese vorba că el va scrie 
mamei sale de îndată ce va putea să capete încuviințarea şi 
că scrisoarea lui îmi va fi adresată mie. Tatăl său nu mai 
voise cu nici un chip să-l vadă din ceasul arestării; şi nu se 
mai sinchisea dacă el trăia sau murise. Trecură mulţi ani 
fără vreo veste de la el; şi când mai bine de jumătate din 
timpul lui de osândă se scurse, fără ca eu să primesc vreo 
scrisoare, îmi închipuii că era mort, cum, la drept vorbind, 
aproape nădăjduiam să fie. 

Când ajunsese în colonie, Edmunds fusese trimis 
înlăuntrul ținutului, la mare depărtare; şi aşa se explică, 
poate de ce, deşi expediase multe scrisori, niciuna nu mi-a 
căzut în mâini. Rămase acolo timp de patrusprezece ani 
încheiaţi. Când mântui osânda, credincios vechii hotărâri şi 
făgăduieli făcute mamei sale, străbătu cu nenumărate 
greutăţi drumul spre Anglia şi se înapoie pe jos acasă. 

Într-o seară frumoasă de duminică din luna august, John 
Edmunds puse piciorul în satul pe care îl părăsise ruşinat şi 
umilit cu şaptesprezece ani înainte. Calea cea mai apropiată 
trecea prin cimitir. Îi zvâcni inima când trecu bariera. Ulmii 
înalţi şi bătrâni, prin ramurile cărora soarele în asfinţit 
arunca, ici-colo, peste poteca adumbrită, raze bogate de 
lumină, îi trezeau amintiri din zilele copilăriei. Se vedea aşa 
cum era atunci, agăţându-se de mâna mamei şi mergând 
liniştiţi la biserică. Îşi amintea cum privea faţa ei palidă; şi 
cum ochii ei se umpleau uneori de lacrimi când şi-i cobora 
pe chipul lui, lacrimi fierbinţi care cădeau pe fruntea lui 


când ea se apleca să-l sărute, stârnindu-i şi lui plânsul, 
măcar că pe vremea aceea nu ştia cât de amare erau 
lacrimile ei. Se gândea de câte ori zburdase vesel pe 
cărarea aceea cu tovarăşi de joacă, privind înapoi din când 
în când pentru a prinde zâmbetul mamei sau pentru a auzi 
glasul ei blând; şi atunci un văl părea că se ridică de pe 
mintea lui, cuvinte de dragoste, neîmpărtăşite, şi poveţe 
neluate în seamă, şi făgăduieli uitate năvăliră în amintire, 
zguduindu-i inima şi făcându-l să sufere cumplit. 

Intră în biserică. Slujba de seară se sfârşise şi lumea se 
împrăştiase, dar uşa nu era încă zăvorită. Paşii lui sunau 
sub bolta joasă, înăbuşiţi; liniştea şi evlavia aproape că îl 
înfiorau. Privi în jur. Nici o schimbare. Biserica i se părea 
mai mică decât o ştia, însă ea cuprindea şi acum vechile 
monumente asupra cărora îşi aţintise de mii de ori ochii cu 
o teamă copilărească: micul pupitru cu perna decolorată; 
altarul dinaintea căruia repetase de atâtea ori poruncile pe 
care le cinstise în copilărie şi le uitase când ajunsese 
bărbat. Se apropie de banca veche; părea rece şi părăsită. 
Perna fusese luată şi Biblia lipsea. Poate că mama lui ocupa 
acum un scaun mai umil, sau poate că ajunsese infirmă şi 
nu mai era în stare să vină singură la biserică. Nu cuteza să 
meargă cu gândul mai departe. Il cuprinse o senzaţie de 
frig; iar când se înturnă să plece, tremura din toate 
încheieturile. 

Un bătrân intră pe uşă în clipa când el se afla în prag. 
Edmunds tresări, căci îl cunoştea bine; îl văzuse deseori 
săpând morminte în cimitir. Ce va spune despre ocnaşul 
care se înapoiase? Bătrânul îşi înălţă ochii către faţa 
străinului, îi spuse „bună seara” şi se depărtă domol. II 
uitase. 

Edmunds cobori colina, străbătu satul. Vremea era caldă şi 
oamenii stăteau în pragul porţilor sau se plimbau în 
grădinițele lor, bucurându-se de calmul serii şi de odihna 
meritată după o zi de muncă. Multe priviri se îndreptară 
asupra lui, multe ochiri furişe aruncă el spre a se încredința 


dacă îl mai cunoştea cineva sau dacă îl ocolea. Vedea în mai 
toate casele chipuri străine; recunoştea pe-alocuri 
înfăţişarea butucănoasă a vreunui tovarăş de şcoală - copil 
când îl văzuse ultima oară - înconjurat de-o droaie de copii 
veseli; în alte locuri vedea într-un jilţ, dinaintea căsuţei, un 
bătrân slab şi beteag despre care îşi aducea aminte că 
fusese cândva un lucrător zdravăn şi inimos; însă îl uitaseră 
toţi, astfel că trecu neştiut, mai departe. 

Cele din urmă raze blânde ale soarelui care apunea 
cădeau pe pământ, aruncând o strălucire de jăratec peste 
snopii aurii de grâu şi prelungind umbrele pomilor, când 
ajunse în faţa bătrânei case, casa copilăriei, după care 
inima lui tânjise neînchipuit de tare în anii lungi şi grei ai 
captivităţii şi ai durerii. Gardul era scund, deşi îşi amintea 
bine vremea când îi părea un zid foarte înalt; şi privi pe 
deasupra, în grădina bătrână. Erau mai multe semănături, 
şi flori mai vesele decât altădată, dar copacii bătrâni se 
aflau încă acolo - chiar şi copacul sub care se culcase de 
nenumărate ori, trudit de zburdatul prin soare, simțind cum 
îl fura lin somnul dulce al copilăriei fericite. Se auzeau voci 
în casă. Ascultă, dar ele îi răsunau în ureche ciudat; nu le 
cunoştea. Şi vocile erau voioase; ştia bine că bătrâna şi 
sărmana lui mamă nu putea să fie veselă când el se afla 
departe. Uşa se deschise şi răsări un cârd de copilaşi, 
ţipând şi ţopăind. Părintele, cu un prunc în braţe, se arătă 
în prag, iar copiii se îmbulzeau în juru-i, bătând din mânuţe 
şi trăgându-l să intre în jocurile lor zburdalnice. Ocnaşul se 
gândi de câte ori, acolo, se ferise de privirile tatălui său. Îşi 
reaminti de câte ori îşi îngropase, tremurând, capul în 
aşternut, auzind vorbele grele şi izbiturile tatălui său, 
precum şi tânguirile mamei; şi cu toate că, depărtându-se, 
suspina, zguduit până în adâncul sufletului, o ură cumplită, 
ucigătoare, îi încleşta dinţii şi pumnii. 

Asta era întoarcerea pe care o văzuse prin perspectiva 
istovitoare a atâtor ani, şi pentru care îndurase atâtea 
suferinţe? Nici o figură care să-l întâmpine cu o vorbă de 


bun sosit, nici o privire iertătoare, nici un cămin oare să-l 
primească, nici o mână care să-l ajute în satul lui bătrân. Ce 
însemna singurătatea în pădurile sălbatice, stufoase, unde 
nu se pomenise vreodată ţipenie de om, faţă de pustiul de- 
aici! 

Îşi dădu atunci seamă că, pe tărâmul depărtat ai robiei şi 
umilinţei, îşi închipuise locul naşterii aşa cum îl lăsase - nu 
cum avea să fie la înapoiere. Realitatea tristă îi îngheţă 
sufletul, şi curajul i se nărui. Nu avu tăria să facă cercetări, 
nici să se înfăţişeze singurei fiinţe care l-ar fi primit, poate, 
cu blândeţe şi compătimire. Merse mai departe; ocolind ca 
un vinovat şoseaua, intră într-o poiană de care îşi amintea 
bine; şi, acoperindu-şi faţa cu mâinile, se prăvăli în iarbă. 

Nu observase că un om stătea lungit pe o bancă 
învecinată; veşmintele omului fâşâiră când se întoarse să 
arunce o privire noului venit. Edmunds înălţă capul. 

Omul făcu o mişcare fără să se ridice. Trupul îi era 
gârbovit, chipul zbârcit şi galben. După îmbrăcăminte arăta 
să fie un pensionar al azilului; avea înfăţişarea unui 
moşneag, dar părea aşa mai mult din cauza vieţii 
necumpătate şi a bolilor, decât din a bătrâneţii. Se uită la 
străin cu asprime şi, deşi ochii îi erau la început şterşi şi 
înceţoşaţi, după ce îl fixă puţin timp, se aprinseră căpătând 
o expresie nefirească şi speriată, gata parcă să iasă din 
orbite. Edmunds se săltă treptat în genunchi şi se uită cu 
tot mai multă luare aminte la figura bătrânului. Se priviră 
unul pe altul în tăcere. 

Bătrânul arăta îngrozitor de palid. Tremura şi se clătina 
pe picioare. Edmunds sări şi el în sus. Bătrânul se trase 
puţintel înapoi. Edmunds înaintă. 

— Vorbeşte-mi, vreau să-ţi aud glasul! spuse ocnaşul cu o 
voce răguşită, dogită. 

— La o parte! strigă bătrânul însoţindu-şi cuvintele de-un 
blestem groaznic. 

Ocnaşul se apropie tot mai mult. 

— La o parte! răcni bătrânul. 


Cutremurat de furie şi groază, ridică toiagul şi-l lovi pe 
Edmunds peste faţă. 

— Tată!. Ticălosule!. Murmură ocnaşul, scrâşnind din dinţi. 

Se năpusti plin de furie, îl apucă de gât - dar era tatăl lui; 
şi mâinile îi căzură fără vlagă în jos. 

Bătrânul scoase un strigăt puternic, care răsună peste 
câmpiile pustii ca urletul unui duh rău. Obrazul i se învineţi, 
sângele îi ţâşni pe gură şi din nas şi coloră iarba în roşu 
întunecat; se clătină şi se prăbuşi. Îi plesnise o vână; iar 
când fiul îl ridică din băltoaca de sânge gros, vâscos, era 
mort. 

În ungherul acela al cimitirului, despre care am amintit - 
spuse bătrânul gentleman după o tăcere de câteva clipe - 
odihneşte un om pe care l-am avut în serviciu timp de trei 
ani după întâmplarea aceasta; şi, dacă un om s-a pocăit, s-a 
spovedit şi s-a umilit cu adevărat vreodată, acela a fost el. 
N-a ştiut nimeni în afară de mine, cât a trăit, cine era sau 
de unde venea: a fost John Edmunds, ocnaşul reîntors. 

CAPITOLUL VII. 

Cum d. Winkle, în loc să tragă în porumbel şi să ucidă 
cioara, a tras în cioară şi a rănit porumbelul; cum Clubul de 
cricket din Dingley Dell a jucat cu All Muggleton şi cum cei 
din All Muggleton s-au ospătat pe cheltuiala celor din 
Dingley Dell; şi alte subiecte instructive şi interesante. 

Obositoarele aventuri ale zilei, sau influenţa somniferă a 
povestirii pastorului, se răsfrânseseră atât de puternic 
asupra tendinţelor de dormitare ale d-lui Pickwick că, în 
mai puţin de cinci minute după ce fusese condus în 
dormitorul său confortabil, căzu într-un somn adânc, fără 
vise, din care nu-l treziră decât razele luminoase ale 
soarelui dimineţii, ce năvăleau în odaie ca o dojană. D. 
Pickwick nu era câtuşi de puţin leneş, astfel că sări ca un 
războinic brav din cort - adică din pat. 

— Plăcut, plăcut ţinut, oftă gentlemanul cu încântare 
deschizând fereastra zăbrelită. Cine ar putea trăi având zi 
de zi în faţa ochilor casele de cărămizi şi ardezie, după ce a 


gustat farmecul unei asemenea privelişti? Cine ar putea să 
îndure viaţa acolo unde nu se văd alte vaci decât cele de pe 
vazele căminului; unde nu aduce nimic a Pan ci doar a pan- 
tomimă; unde, în loc de recolta de grâne, e recoltă de 
pietre? Cine ar putea suporta să-şi târâie viaţa în locuri ca 
acelea? întreb, cine ar putea să rabde o asemenea viaţă? 

Şi, după ce se ciondăni astfel mai multă vreme cu sine, 
potrivit întemeiatelor pilde ale înaintaşilor, d. Pickwick îşi 
scoase capul prin gratiile ferestrei şi se uită în jur. 

Dulcea şi bogata mireasmă a căpiţelor de fân urca până la 
fereastra odâii. Nenumăratele arome din grădiniţa cu flori 
îmbălsămau aerul; pajiştea verde-închis lucea sub roua 
dimineţii, care scânteia pe fiecare frunză clătinată de 
adierea blândă a vântului; iar păsările cântau ca şi cum 
fiecare strop strălucitor ar fi fost pentru ele izvor de 
inspiraţie. D. Pickwick căzu într-o dulce şi tainică visare. 

— Hei! îl trezi un sunet. 

Privi la dreapta, dar nu văzu pe nimeni; îi rătăciră ochii 
spre stânga şi străpunseră întinderea; îşi aţinti privirile 
spre cer, dar nu dintr-acolo venea strigătul; în cele din 
urmă, făcu ce-ar fi făcut din întâia clipă o minte simplă: se 
uită în grădină şi-l văzu pe d. Wardle. 

— Cum vă simţiţi? rosti d. Wardle năpădit de bucuria ce 
avea să urmeze. Frumoasă dimineaţă, nu-i aşa? Mă bucur 
că vă văd sculat aşa devreme. Grăbiţi-vă, coborâţi şi veniţi 
afară. V-aştept aici. 

D. Pickwick nu se lăsă poftit de două ori. Îi ajunseră zece 
minute pentru a-şi sfârşi toaleta, după care se găsi alături 
de bătrânul gentleman. 

— Hei! spuse la rându-i d. Pickwick, văzând că gazda sa 
era înarmată cu o puşcă şi că mai avea una pregătită pe 
iarbă. Ce aveţi de gând? 

— Prietenul dumneavoastră şi cu mine, răspunse 
amfitrionul, mergem înainte de dejun să împuşcăm ciori. E 
un foarte bun ochitor, nu-i aşa? 


— L-am auzit spunând că e un vânător excelent, replică d. 
Pickwick, dar nu l-am văzut niciodată ţintind ceva. 

— Aş vrea, spuse d. Wardle, să vină odată. Joe! Joe! 

Grăsunul care, datorită influenţei înviorătoare a dimineţii, 
nu părea adormit mai mult decât cam pe vreo trei sferturi, 
ieşi din casă. 

— Du-te sus şi pofteşte-1 pe domnul; înştiinţează-l că mă 
va găsi cu d. Pickwick în pădurea ciorilor. Să-i arăţi drumul, 
ai auzit? 

Băiatul plecă să îndeplinească însărcinarea, iar 
amfitrionul, cu puştile în mâini, ca un alt Robinson Crusoe, 
arătă drumul. 

— Uite locul, glăsui bătrânelul oprindu-se după câteva 
minute într-o alee de copaci. 

Lămurirea era de prisos, căci croncănitul necontenit al 
ciorilor neştiutoare indica îndeajuns că acolo le era sălaşul. 

Bătrânelul puse o puşcă pe pământ, şi o încărca pe 
cealaltă. 

— Uite-i că au venit, spuse d. Pickwick. 

Şi, în timp ce vorbea, se zărea în depărtare silueta d-lui 
Tupman, a d-lui Snodgrass şi a d-lui Winkle. Nefiind 
întrutotul sigur pe care anume dintre domni trebuia să-l 
aducă, grăsunul îi poftise, în marea lui înţelepciune pe toţi, 
ca să nu facă astfel vreo greşală. 

— Ascultă! strigă bătrânelul adresându-se d-lui Winkle. Un 
țintaş straşnic ca dumneavoastră ar fi trebuit să fie gata 
demult, chiar şi pentru o treabă atât de neînsemnată. 

D. Winkle răspunse printr-un zâmbet silit, şi-şi luă arma cu 
aerul pe care s-ar putea presupune că l-ar fi avut o cioară 
metafiziciană, zbuciumată de presimţirea unei morţi 
apropiate, groaznice. Era poate amărăciune în zâmbetul lui, 
dar semăna nespus de mult cu deprimarea. 

Bătrânelul dădu din cap; şi doi băieţaşi zdrenţăroşi, aduşi 
la locul vânătoarei de tânărul Lambert, prinseră pe dată să 
se caţere sprinteni în doi copaci. 

— Ce fac băieţii ăştia? întrebă d. Pickwick deodată. 


Simţea oarecare nelinişte; avea oarecare temeri că, poate, 
starea nenorocită a agricultorilor, despre care auzise 
adesea multe lucruri, îi silea pe copilandrii gliei să-şi câştige 
traiul în chip atât de periculos şi de nesigur, oferindu-se 
ţintă unor vânători nedibaci. 

— Stârnesc numai vânatul, răspunse d. Wardle râzând. 

— Pentru ce? întrebă d. Pickwick. 

— Cum se zice în popor, sperietori de ciori. 

— A, numai atât? 

— Sunteţi satisfăcut? 

— Pe deplin. 

— Foarte bine. Încep eu? 

— Dacă vreţi, spuse d. Winkle, bucuros de orice răgaz cei 
se oferea. 

— În cazul acesta, daţi-vă la o parte. Aşa, acum... 

Un băiat ţipă şi scutură o creangă care avea un cuib. 

Şase stăncuţe, care se aflau într-o aprigă conversaţie, 
dădură buzna să întrebe ce s-a întâmplat. Drept răspuns, 
bătrânelul trase. Căzu o pasăre; celelalte îşi luară zborul. 

— Ridic-o, Joe! spuse bătrânelul. 

Un zâmbet lumina figura flăcăului, înaintând. Vedenii 
nelămurite de ciori fripte pluteau în închipuirea lui aţâţată. 
Râdea, înapoindu-se cu pasărea; o cioară grasă, dolofană. 

— Acum e rândul domnului Winkle, spuse amfitrionul 
încărcându-şi iar puşca. Trageţi! 

Winkle înaintă, puse arma la ochi. D. Pickwick şi prietenii 
săi se ghemuiră fără voie, ca să scape nevătămaţi la 
căderea grea a ciorilor, încredinţaţi fiind de efectele 
plumbului nimicitor descărcat de prietenul lor. 

Urmă o pauză solemnă, un strigăt, un fâlfâit de aripi, un 
ţacănit uşor. 

— Oho! rosti bătrânelul. 

— Nu vrea să meargă? întrebă d. Pickwick. 

— N-a luat foc, spuse d. Winkle care era foarte palid, 
probabil din pricina dezamăgirii. 


— Curios, spuse bătrânelul luând puşca. N-am ştiut până 
acum că vreuna din ele nu ia foc. Nu văd nici o urmă de 
capsă. 

— Doamne sfinte, exclamă d. Winkle, recunosc că am uitat 
de capsă! 

Uşoara scăpare din vedere fu îndreptată. D. Pickwick se 
tupilă din nou. D. Winkle păşi înainte cu aer hotărât, 
stăpânit; d. Tupman se uita de după tulpina unui copac. 
Copilul strigă; patru păsări îşi luară zborul. D. Winkle trase. 
Se auzi un țipăt ca de om - nu de cioară - pricinuit de-o 
durere trupească. D. Tupman salvase viaţa multor păsări 
nevinovate, primind o parte din încărcătură în braţul stâng. 

Ar fi cu neputinţă să descriem buimăceala care urmă. Să 
spunem cum, în primele porniri ale emoţiei, d. Pickwick îl 
numise „mizerabil” pe d. Winkle. Cum d. Tupman zăcea 
doborât la pământ; şi cum d. Winkle, cuprins de groază, 
îngenunche alături; cum d. Tupman, tulburat, invocă un 
oarecare nume feminin de botez, şi apoi deschise, întâi, un 
ochi, pe urmă altul, pe urmă recăzu pe spate, închizându-i 
pe amândoi; toate acestea ne-ar fi tot aşa de greu să le 
descriem în amănunte, după cum greu ar fi să-l înfăţişăm pe 
nefericitul personaj rănit, care, după ce-şi veni încet-încet 
în fire, bandajat cu batiste şi sprijinit de îngrijoraţii săi 
prieteni, porni încetişor spre casă. 

Se apropiau de casă. Doamnele erau în poarta grădinii, 
aşteptând sosirea lor la dejun. Domnişoara mătuşică se 
arătă şi ea; zâmbi şi le făcu semn să se grăbească. Era vădit 
că nu ştia nimic despre nenorocire. Biata fiinţă! Sunt clipe 
când neştiinţa este într-adevăr o fericire. 

Se apropiau tot mai mult. 

— Dar ce i s-o fi întâmplat bătrânelului acela? întrebă 
Isabella Wardle. Domnişoara mătuşică nu dădu atenţie 
întrebării, crezând că era vorba de d. Pickwick. În ochii ei, 
Tracy Tupman era tânăr; ea vedea anii printr-o sticlă care 
micşora. 


— Nu vă speriaţi! exclamă amfitrionul, grijuliu să nu-şi 
neliniştească fiicele. 

Micul grup era aşa de înghesuit în jurul d-lui Tupman că 
nu se putea încă distinge lămurit natura accidentului. 

— Nu vă speriaţi! spuse amfitrionul. 

— Dar ce e? ţipară doamnele. 

— S-a întâmplat un mic accident domnului Tupman; atâta 
tot. 

Mătuşica scoase un strigăt ascuţit, izbucni într-un râs 
nevricos şi căzu pe spate în braţele nepoatelor. 

— Stropiţi-o cu apă rece! porunci bătrânelul. 

— Nu! Nu! murmură mătuşica. Mă simt acum mai bine. 
Bella, Emily - un doctor! E rănit? E mort? E... Hahaha!. 

Pe domnişoara mătuşică o cuprinse atacul numărul doi al 
râsului nevricos, presărat de ţipete. 

— Liniştiţi-vă, vorbi d. Tupman mişcat aproape până la 
lacrimi de mărturia simpatiei arătată suferințelor sale. 
Dragă, dragă doamnă, calmaţi-vă! 

— E glasul lui! exclamă domnişoara mătuşică. 

Şi simptomele puternice ale atacului numărul trei se 
manifestară îndată. 

— Nu vă frământaţi, vă implor, scumpă doamnă, spuse d. 
Tupman, mângâietor. Sunt foarte uşor rănit, vă asigur. 

— Aşadar, nu sunteţi mort? îl întrebă năbădăioasa 
doamnă. O, spuneţi-mi că nu sunteţi mort! 

— Rachel, nu fii nebună! interveni d. Wardle cu ton ceva 
mai aspru decât s-ar fi potrivit naturii poetice a scenei. 
Pentru ce dracu e nevoie să-ţi spună că nu e mort? 

— Nu, nu, nu sunt, zise d. Tupman; nu cer alt ajutor decât 
pe-al dumneavoastră. Lăsaţi-mă să mă reazim de braţul 
dumneavoastră, adăugă în şoaptă. O, domnişoară Rachel! 

Creatura cu nevricale înainta şi-i oferi braţul. Se 
îndreptară spre sufragerie. D. Tracy Tupman apăsă uşurel 
mâna ei pe buze şi se lăsă pe-o canapea. 

— Te simţi rău? îl întrebă Rachel îngrijorată. 


— Nu, spuse d. Tupman. Nu e nimic. O să-mi fie 
numaidecât mai bine. 

Închise ochii. 

— Doarme! murmură domnişoara mătuşică. (Organele lui 
vizuale erau închise de aproape douăzeci de secunde.) 
Dragă... dragă domnule Tupman. 

D. Tupman sări în picioare. 

— O, spune-mi din nou cuvintele acestea! exclamă el. 

Domnişoara tresări. 

— Vreau să cred că nu le-ai auzit, spuse ea ruşinată. 

— O, ba da, le-am auzit! răspunse d. Tupman; repetă-le! 
Dacă vrei să mă vindec, repetă-le! 

— Sst! îi atrase domnişoara luarea-aminte; fratele meu! 

D. Tracy Tupman îşi reluă poziţia de mai înainte; d. Wardle 
intră în cameră însoţit de un doctor. 

Braţul fu examinat, rana pansată şi declarată ca fiind 
foarte uşoară; spiritele celor de faţă satisfăcute astfel, 
purceseră la satisfacerea poftei de mâncare; şi voioşia 
reveni pe chipurile lor. Numai d. Pickwick era tăcut şi 
rezervaT. Îndoiala şi tristeţea se puteau citi pe figura sa. 
Încrederea în d. Winkle fusese zdruncinată - adânc 
zdruncinată - de întâmplările din timpul dimineţii. 

— Jucaţi cricket? îl întrebă d. Wardle pe straşnicul ţintaş. 

În orice altă împrejurare, d. Winkle ar fi răspuns afirmativ. 
Îşi dădu seama de gingăşia situaţiei sale şi răspunse cu 
modestie: Nu! 

— Dar dumneavoastră, domnule? întrebă d. Snodgrass. 

— Jucam pe vremuri, răspunse amfitrionul; însă acum am 
renunţat. Cotizez la Clubul de aici, măcar că nu mai joc. 

— Mi se pare că astăzi are loc marele match, spuse d. 
Pickwick. 

— Da, răspunse amfitrionul; desigur că v-ar face plăcere 
să luaţi parte. 

— Pentru mine, domnule, răspunse d. Pickwick, e o 
încântare să văd orice exerciţii cărora li te poţi consacra 


fără pericol, şi în îndeplinirea cărora neputinţa stângacilor 
nu pune în primejdie viaţa omenească. 

D. Pickwick făcu o pauză, şi se uită ţintă la d. Winkle, care 
stătea abătut sub privirea tăioasă a mentorului său. După 
câteva minute, marele om îşi întoarse privirile şi adăugă: 

— Am avea oare dreptul să-l lăsăm pe prietenul nostru 
rănit în seama femeilor? 

— Nu m-aţi putea lăsa pe alte mâini mai bune, declară d. 
Tupman. 

— Nici c-ar fi cu putinţă, adăugă d. Snodgrass. 

Rămase deci înţeles că d. Tupman va fi lăsat acasă în 
seama doamnelor; şi că musafirii ceilalţi vor merge, conduşi 
de d. Wardle, pe terenul unde urma să se dispute iscusitul 
joc care scosese Muggletonul din toropeală şi inoculase 
Dingley Dell-ului un avânt plin de înflăcărare. 

Întrucât drumul de numai două mile trecea pe uliţe 
umbrite şi pe cărărui singuratice, şi întrucât conversaţia 
avea ca obiect fermecătoarele peisaje care-i înconjurau de 
pretutindeni, d. Pickwick aproape că regreta expediţia din 
pădurea ciorilor, când se pomeni pe strada principală a 
Muggletonului. 

Orice persoană al cărei geniu are o predilecție pentru 
topografie ştie perfect de bine că Muggletonul este un oraş 
al corporațiilor, cu un primar, cu burghezi şi cu cetăţeni 
liberi; şi oricine ar consulta adresele, de la primar la 
cetăţenii liberi, sau de la cetăţenii liberi la primar, sau de la 
ambii la corporație, sau de la tustrei la Parlament, ar afla 
atunci ceea ce ar fi trebuit să ştie dinainte, şi anume că 
Muggletonul e un burg vechi, cinstit, îmbinând apărarea 
zeloasă a principiilor creştinismului cu un ataşament 
devotat pentru drepturile comerciale; dovadă este faptul că 
primarul, corporaţia şi alţi locuitori au prezentat, în diferite 
epoci, nu mai puţin de o mie patru sute douăzeci petiţii 
împotriva continuării sclavajului negrilor în străinătate, şi 
un număr egal de petiţii împotriva oricărei intervenţii în 
sistemul fabricilor din ţară; şaizeci şi opt spre a se permite 


comercializarea funcţiilor parohiale şi optzeci şi şase spre a 
se interzice comerţul pe străzi în zile de duminică. 

D. Pickwick privea cu un aer de curiozitate împletită cu 
interes aspectele din juru-i pe strada principală a ilustrului 
oraş. Era un careu deschis pentru piaţă; şi, în centru, un 
han mare, cu o firmă în faţă, reprezentând un obiect foarte 
obişnuit în artă, dar arareori întâlnit în natură şi anume un 
leu albastru, cu trei labe îndoite în aer, legănându-se pe 
marginea unghiei mijlocii a celei de a patra labe. Vedeai în 
preajma hanului un birou de licitaţii şi de asigurare contra 
incendiului, magaziile unui negustor de grâne, ale unui 
negustor de pânză, ale unui şelar, unui rachier, unui băcan, 
şi o cizmărie - aceasta folosită de asemenea pentru 
vânzarea de pălării, bonete, articole de îmbrăcăminte, 
umbrele de bumbac şi cunoştinţe folositoare. Era şi o 
căsuţă de cărămidă roşie, în faţă cu o curticică pavată, şi pe 
care oricine o putea recunoaşte ca aparţinând 
procurorului; mai era o casă din cărămidă roşie, cu obloane 
venețiene; o placă mare de alamă pe uşă arăta cu litere 
foarte citeţe că aparţinea doctorului. Câţiva băieţi se 
îndreptau spre locul de cricket; doi-trei prăvăliaşi îi priveau 
din pragul dughenelor arătând, după expresia figurilor, că 
jinduiau şi ei să meargă într-acolo; după toate aparențele, 
ar fi putut să-şi împlinească pofta fără a pierde prin asta un 
prea mare număr de muşterii. După ce se opri să facă 
aceste observaţii pe care şi le va nota într-un moment mai 
potrivit, d. Pickwick se grăbi să-şi ajungă prietenii care 
cârmiseră din strada principală şi se aflau acum în raza 
câmpului de bătaie. 

Porţile erau înfipte; gata întinse erau şi două corturi 
destinate odihnei şi răcoririi combatanţilor. Jocul nu 
începuse încă. Doi-trei jucători din Dingley-Dell şi 
Muggleton se distrau cu aere măreţe, aruncându-şi alene 
mingea dintr-o mână într-alta; alţi câţiva domni, purtând ca 
şi el pălării de pai, vestă de flanelă, pantaloni albi - costum 
care îi făcea să semene foarte mult cu nişte cioplitori 


amatori - se învârteau în preajma corturilor; spre unul din 
ele îşi conduse d. Wardle prietenii. 

Câteva duzini de „Ce mai faceţi?” salutară sosirea 
bătrânelului; şi urmă o ridicare generală de pălării de pai, 
cu înclinarea vestelor de flanelă, când el îşi recomandă 
oaspeţii ca pe nişte gentlemeni din Londra, foarte 
nerăbdători să asiste la evenimentul zilei care, nu încăpea 
îndoială, îi va încânta foarte mult. 

— Cred, domnule, că ar fi mai bine să intraţi în cort, spuse 
un foarte corpolent gentleman, al cărui corp semăna cu 
jumătatea unui uriaş balot de flanelă aşezat pe două suluri 
umflate. 

— Va fi mult mai plăcut în cort, domnule, stărui alt 
gentleman corpolent, care aducea tare mult cu a doua 
jumătate a balotului de flanelă. 

— Sunteţi prea bun, spuse d. Pickwick. 

— Pe aci, rosti primul vorbitor; aci se marchează; e locul 
cel mai bun de pe tot câmpul. 

Şi jucătorul de cricket îi conduse, gâfâind din greu, spre 
cort. 

— Joc grozav - straşnic sport - exerciţiu frumos - foarte 
frumos! auzi d. Pickwick intrând. 

Şi prima fiinţă pe care ochii săi o întâlniră fu prietenul 
îmbrăcat în verde din diligenţa de Rochester; străinul 
continua să se extazieze, prilejuind marea satisfacţie şi 
sufleteasca înălţare a unui cerc din elita oraşului All 
Muggleton. Ţinuta lui era ceva mai îngrijită, şi purta cizme; 
cu neputinţă să nu-l recunoşti, însă. 

Străinul îşi recunoscu numaidecât prietenii: se repezi în 
întâmpinarea lor şi, apucându-l pe d. Pickwick de mână, îl 
trase cu înflăcărairea-i obişnuită spre un scaun, vorbind 
întruna, ca şi cum toate pregătirile de aci fuseseră făcute 
sub directa şi speciala sa supraveghere. 

— Pe aci! Pe aci! Va fi grozav de amuzant - bere cu 
nemiluita - poloboace - movile de friptură - boi întregi; 


muştar - căruţe doldora; zi minunată - staţi jos - ca la 
dumneavoastră acasă - încântat că vă văd - foarte încântat. 

D. Pickwick se aşeză, precum era rugat, iar d-nii Winkle şi 
Snodgrass se conformară la fel indicaţiilor misteriosului lor 
prieten. D. Wardle îl privi cu o uimire mută. 

— Domnul Wardle, un prieten al meu, spuse d. Pickwick. 

— Un prieten al dumneavoastră? Scumpe domn, ce mai 
faci? Prietenul prietenului meu. Dă-mi mâna, domnule! 

Şi străinul apucă mâna d-lui Wardle cu toată căldura unei 
mari şi vechi intimităţi, apoi se retrase vreo doi paşi îndărăt 
ca pentru a-i cuprinde mai bine cu privirea, figura, ţinuta, 
pe urmă îi scutură mâna din nou, cu mai multă căldură 
chiar decât întâia oară. 

— Cum aţi venit aci? întrebă d. Pickwick cu un zâmbet în 
care bunăvoința se lupta cu surpriza. 

— Venit? replică străinul - am tras la Coroana - hanul 
Coroana din Muggleton - întâlnit o societate - jiletci de 
flanelă - pantaloni albi - sandvişuri cu sardele - rinichi la 
grătar - minunaţi băieţi - admirabili. 

D. Pickwick cunoştea îndeajuns sistemul stenografic de 
vorbire al străinului spre a deduce din rapida şi trunchiata 
comunicare că, într-un fel sau altul, omul în verde făcuse 
cunoştinţă cu cei din Muggleton şi că, printr-un procedeu al 
său, transformase cunoştinţa într-o strânsă prietenie, 
izbutind să obţină cu uşurinţă o invitaţie. Curiozitatea 
fiindu-i satisfăcută astfel, îşi puse ochelarii şi se pregăti să 
urmărească jocul care începea tocmai. 

Cei din Muggleton avură prima lovitură; şi interesul 
deveni şi mai mare, când d. Dumkins şi d. Podder, doi dintre 
cei mai renumiţi jucători ai celui mai distins club, se duseră 
cu rachetele în mână, spre porţile respective. D. Luffey, cea 
mai de seamă podoabă a Dingley Dell-ului, fu pus în poziţia 
să-l atace pe temutul Dumkins, iar d. Struggles fu ales să 
facă acelaşi oficiu nebiruitului până atunci, Podder. Mai 
mulţi jucători, plasați să „pândească” în diferite părţi ale 
terenului, se aşezară iân atitudinea cea miai potrivită, 


sprijinindu-şi mâinile pe genunchi şi încovoindu-se foarte 
mult ca şi cum ar fi vrut să, pună capul la cutie” pentru 
vreun începător al jocului de-a capra. Aşa procedează toţi 
jucătorii clasici şi, în genere, se crede că, în orice altă 
poziţiei, ei n-ar putea să stea cum se cade la pândă. 

Arbitrii se aşezară dinapoia porţilor; numărătorii se 
pregătiră să marcheze punctele; se aşternu o tăcere 
deplină. D. Luffey se retrase câţiva paşi dinapoia porţii 
indiferentului Podder şi ţinu câteva secunde mingea în faţa 
ochiului drept. Dumkins aştepta sosirea mingii, cu 
încredere, cu ochii aţintiţi asupra mişcărilor lui Luffey. 

— Atenţie! strigă deodată aruncătorul. 

Mingea zbură din mâna lui, iute şi drept, spre stâlpul din 
centrul porţii. Prudentul Dumkins era în gardă: mingea 
căzu în capătul rachetei şi sări departe, peste capetele 
alergătorilor care se plecaseră în jos, atâta cât s-o lase să 
zboare peste ei. 

— Fuga - fuga - altă minge! Acum, haide, zvârle-o! Sus cu 
ea - opreşte-o - alta - nu - da - nu - zvârle-o, zvârle-o! 

Strigătele acestea urmară loviturii, la sfârşitul căreia cei 
din Muggleton marcaseră două puncte. Nici Podder nu era 
mai prejos în a dobândi lauri cu care să se acopere pe sine 
şi Muggletonul. El bloca mingile îndoielnice, le lăsa pe cele 
rele să treacă, le lua pe cele bune şi le trimitea să zboare în 
toate părţile terenului. Alergătorii erau înfierbântaţi şi 
obosiţi; aruncătorii fură schimbaţi şi aruncară mingile până 
ce le amorţiră braţele. Dar Dumkins şi Podder rămaseră 
neînvinşi. Când un domn mai vârstnic se străduia să 
oprească înaintarea mingii, ea se rostogolea printre 
picioarele lui sau îi luneca printre degete. Când un domn 
subţire încerca s-o prindă, ea îl izbea în nas şi sărea în 
lături, mai năstruşnic, cu o putere sporită, în vreme ce ochii 
domnului subţirel se umpleau de lacrimi, iar trupul îi 
zvâcnea de durere. Când era zvârlită direct în poartă, 
Dumkins ajungea acolo mai înainte, Pe scurt, când Dumkins 
prinse mingea din sbor, şi Podder termină jocul, Muggleton 


marcase vreo cincizeci şi patru de puncte, în timp ce tabolul 
echipei Dingley Dell era alb ca şi obrazul ei. Avantajul era 
prea mare ca să fie redobândit. Zadarnic impetuosul Luffey 
şi entuziastul Struggles făcură tot ce iscusinţa şi experienţa 
le putea sugera pentru a recâştiga terenul pierdut de 
Dingley Dell în dispută; zadarnic şi, la începutul reprizei 
finale, Dingley Dell cedă, recunoscând superioritatea 
biruitoare a celor din Muggleton. 


În vremea aceasta, străinul băuse, mâncase şi vorbise fără 
întrerupere. La fiecare lovitură izbutită el îşi exprima 
satisfacția şi aprobarea faţă de jucători în chipul cel mai 
binevoitor şi ocrotitor, desigur spre mulţumirea lor, pe 
când, după fiecare încercare greşită şi după fiecare 
nereuşită de a opri mingea, îşi vărsa paraponul în capul 
blestematului individ, apostrofânau-1 cu epitete de soiul 
următor: Ah, nerodul! Hai tu, molâule! 

— 'Tontule! 

— Mişelule!” şi aşa mai departe - exclamaţii care păreau 
să-l consacre în opinia celor din jurul său ca pe cel mai 
excelent şi netăgăduit judecător în arta şi misterele 
nobilului joc de cricket. 

— Straşnică partidă! Bine jucată - unele lovituri 
admirabile! spuse străinul când, la sfârşitul jocului, taberele 
se îmbulziră în cort. 

— Dumneata ai jucat vreodată, domnule? i se adresă d. 
Wardle pe care vorbăria lui îl înveselea mult. 

— Jucat? Cred şi eu că da! De mii de ori - nu aici - în 
Indiile Occidentale - palpitantă chestie - înfierbântată, 
foarte înfierbântată. 

— De bună seamă că e o ocupaţie caldă într-un atare 
climat! observă d. Pickwick. 

— Caldă? Fierbinte ca para focului - frige - mistue. Am 
jucat odată un match - o singură poartă - prietenul meu 
colonelul - Sir Thomas Blazo - care face cel mai mare 
număr de puncte. Câştig la sorţi - prima lovitură - ora şapte 
dimineaţa - şase indigeni pândeau mingile - i-am dat 
drumul - m-am ţinut bine - zăpuşală cumplită - indigenii 
leşină toţi - sunt luaţi - alţi şase îi înlocuiesc - leşină şi ei - 
Blazo aruncă mingea - susţinut de doi indigeni - nu-mi 
puteau veni de hac - a leşinat şi el - a fost dus şi colonelul - 
n-am vrut să cedez - servitor credincios - Quanko Samba - 
ultimul om rămas - soarele foarte fierbinte, rachetele fac 
numai beşici, mingea frigea - cafenie - cinci sute şaptezeci 
de puncte - aproape că nu mai puteam - Quanko îşi adună 


ultimele puteri - şi cu asta basta - am făcut o baie - m-am 
dus la masă. 

— Şi ce a devenit domnul, cum îl cheamă? întrebă un 
domn bătrân. 

— Blazo? 

— Nu, celălalt. 

— Quanko Samba? 

— Da, domnule. 

— Bietul Quanko - nu şi-a mai venit în fire de atunci, a 
jucat pentru mine şi şi-a jucat propria piele - a murit, 
domnule. 

Spunând acestea, străinul îşi îngropă faţa într-o stacană 
cafenie - nu putem afirma precis dacă pentru a-şi ascunde 
emoția ori pentru a-i savura conţinutul. Ştim numai că se 
opri deodată, trase prelung şi adânc aer în piept, şi privi cu 
nelinişte când doi dintre membrii principali ai clubului din 
Dingley Dell se apropiară de d. Pickwick spunându-i: 

— Vrem, domnule, să luăm parte la o masă modestă la 
Leul Albastru. Nădăjduim să ne întâlnim acolo cu 
dumneavoastră şi cu prietenii dumneavoastră. 

— Fireşte, spuse d. Wardle, că printre prietenii noştri îl 
socotim şi pe domnul... 

Se uită la străin. 

— Jingle, răspunse isteţul personaj acceptând numaidecât 
propunerea. Jingle - Alfred Jingle, esquire, de Nicăieri. Nici 
un castel. 

— Desigur, îmi va face mare plăcere, încuviinţă d. 
Pickwick. 

— Şi mie la fel! exclamă d. Alfred Jingle, trecându-şi un 
braţ pe după al d-lui Pickwick, celălalt pe după al d-lui 
Wardle, şi şoptind confidenţial la urechea celui dintâi: Ospăţ 
afurisit de bun! Rece, dar straşnic! Am dat o raită prin 
încăpere azi dimineaţă - păsări şi plăcinte, şi toate celea - 
admirabili băieţi - pe deasupra bine crescuţi - foarte bine 
crescuţi. 


Deoarece nu mai era nevoie de punerea la punct a altor 
pregătiri, societatea se împrăştie în oraş, în grupuri mici de 
câte doi sau trei; peste un sfert de oră se aflau cu toţii în 
marea sală a hanului Leul Albastru din Muggleton - d. 
Dumkins îndeplinind funcțiunea de preşedinte, iar d. Luffey 
oficiind-o pe aceea de vice. 

Se auzea o vorbaărie imensă, zornăit de cuțite, furculiţe şi 
farfurii; trei chelneri cu capete grăsune alergau de colo 
până colo, belşugul de bucate se mistuia de pe masă cât ai 
clipi din ochi; hazliul domn Jingle se ospăta cât cel puţin 
şase oameni obişnuiţi. După ce se îndestulă toată lumea, 
faţa de masă fu ridicată, sticlele, paharele şi desertul fură 
aduse şi chelnerii se retraseră pentru a „curăţa” sau, cu 
alte cuvinte, pentru a-şi însuşi spre folosinţa şi desfătarea 
lor toate rămăşiţele bune de mâncat şi băut pe care 
izbutiseră să le pună deoparte. 

În mijlocul gălăgiei neîntrerupte a celor care vorbeau şi se 
înveseleau, stătea foarte calm un omuleţ umflat în pene, cu 
aerul a toate ştiutor; privea în juru-i când lâncezeau 
discuţiile ca şi cum ar fi avut de gând să trântească o vorbă 
plină de greutate şi, din timp în timp, cu o demnitate de 
negrăit, tuşa scurt: În cele din urmă, într-o clipă de relativă 
linişte, omuleţul strigă eu voce puternică, solemnă: 

— Domnule Luffey! 

Toată lumea păstră o tăcere adâncă, în vreme ce persoana 
numită răspunse: 

— Da, domnule. 

— Doresc să vă adresez câteva cuvinte, domnule, dacă 
rugaţi stăruitor adunarea să-şi umple paharele. 

D. Jingle exclamă cu ton protector: „S-auzim, s-auzim!”; 
repetară cuvintele lui şi ceilalţi; după ce paharele se 
umplură, vicepreşedintele glăsui plin de gravitate, într-o 
atitudine de adâncă luare aminte: 

— Domnule Staple, aveţi cuvântul. 

— Domnule! spuse omuleţul ridicându-se. Doresc să vă 
adresez ceea ce am de spus, dumneavoastră şi nu 


vrednicului nostru preşedinte, fiindcă vrednicul nostru 
preşedinte este întrucâtva - pot spune în mare parte - 
subiectul a ceea ce am de spus, sau, pot spune, de... de... 

— De demonstrat, sugeră d. Jingle. 

— Da, de demonstrat, reluă omuleţul; mulţumesc 
onorabilului meu prieten, dacă-mi va da voie să-l numesc 
astfel (patru exclamaţii „s-auzim” şi un „desigur” al 
domnului Jingle) pentru sugestie. Domnule, eu sunt un 
cetăţean din Dell, din Dingley Dell. (Aplauze.) Nu pot 
revendica onoarea de a face parte din populaţia 
Muggletonului, nici domnule, voi mărturisi sincer, nu 
râvnesc la această onoare şi vă voi spune de ce, domnule (s- 
auzim); voi fi gata să acord Muggletonului toate acele 
onoruri şi distincţiuni, pe care cu bună dreptate le poate 
cere - ele sunt prea numeroase şi prea bine cunoscute 
pentru a face dovada lor sau a le recapitula. Dar, domnule, 
în timp ce noi ne reamintim că Muggletonul a dat naştere 
unui Dumkins şi unui Podder, să nu uităm niciodată că 
Dingley Dell-ul se poate făli cu un Luffey şi un Struggles. 
(Aplauze tumultoase.) Să nu se considere că doresc a 
defăima meritele gentlemenilor pe oare i-am numit în 
primul rând. Domnule, invidiez cu această ocazie noblețea 
sentimentelor lor. (Aplauze.) Oricine mă ascultă, cunoaşte, 
cred, răspunsul dat împăratului Alexandru de un individ 
care, ca să folosesc o expresie comună, „huzurea” într-un 
butoi. Dacă nu eram Diogene, spusese el, aş fi vrut să fiu 
Alexandru. Mi-i pot închipui pe aceşti domni spunând: 
„Dacă nu eram Dumkins, aş fi vrut să fiu Luffey; dacă nu 
eram Podder, aş fi vrut să fiu Struggles”. (Entuziasm.) Dar, 
domnilor din Muggleton, numai în ce priveşte mingea stau 
oare în frunte compatrioţii dumneavoastră? Nu aţi auzit 
niciodată de Dumkins şi de energia sa? Nu aţi fost până 
acum învăţaţi să asociaţi numele de Podder cu 
bunacuviinţă? (Aplauze îndelungate.) Nu vi s-a întâmplat 
niciodată, luptând pentru drepturile dumneavoastră, 
pentru libertăţile dumneavoastră, pentru privilegiile 


dumneavoastră, să vă cuprindă măcar o clipă îndoiala şi 
deznădejdea? Şi când eraţi, astfel, descurajaţi, numele lui 
Dumkins nu a aprins din nou în pieptul dumneavoastră 
focul care se stinsese; şi oare nu un singur cuvânt al acestui 
om l-a aprins din nou aşa de luminos de parcă niciodată nu 
se stinsese? (Aplauze furtunoase.) Domnilor, vă rog să 
încununaţi cu o falnică aureolă de aplauze entuziaste 
numele unite ale lui Dumkins şi Podder! 

Aici omuleţul se opri, iar lumea prezentă se deslănţui într- 
un iureş de strigăte, de izbituri în masă, care dură, cu 
scurte întreruperi, toată seara. Fură închinate alte toasturi. 
D. Luffey şi d. Stuggles, d. Pickwick şi d. Jingle deveniră pe 
rând subiectul unor elogii fără pereche; şi fiecare, la 
momentul cuvenit, mulţumi pentru onoarea ce i se făcea. 

Entuziaşti cum suntem pentru cauza nobilă, căreia ne-am 
devotat, am încerca o senzaţie de nedescrisă mândrie şi am 
avea conştiinţa că am făcut ceva pentru a merita nemurirea 
de care deocamdată suntem lipsiţi, dacă am izbuti să dăm 
înflăcăraţilor noştri cititori o cât de palidă idee despre 
aceste cuvântări. Ca de obicei d. Snodgrass luă o 
sumedenie de note care, fără îndoială, ar fi prezentat cea 
mai folositoare şi importantă informaţie, dacă elocvenţa 
arzătoare a cuvintelor sau ameţitoarea influenţă a vinului n- 
ar fi pricinuit extrema şovăire a mâinii gentlemanului, 
făcându-i scrisul aproape de neînțeles, şi stilul tot aşa. 
Graţie unei cercetări stăruitoare, am izbutit să lămurim 
câteva trăsături având o slabă asemănare cu numele 
vorbitorilor şi putem distinge de asemenea începutul unui 
cântec (probabil cântat de d. Jingle) în care cuvintele, 
punch”, scânteietor”, rubin”, „luminos” şi „vin” sunt 
repetate la scurte intervale. Ni se pare de asemenea că 
putem descifra la sfârşitul acestor note câteva litere care ar 
vrea să spună: „oase frânte”; şi apoi cuvintele „frig”, „afară” 
confirmă presupunerea; dar cum orice ipoteze pe care le- 
am putea construi cu ele ar rămâne simple presupuneri, nu 
suntem dispuşi să ne dedăm nici unui fel de speculaţii. 


De aceea, ne vom înapoia la d. Tupman, adăugând doar că, 
puţine minute înainte de ora douăsprezece noaptea, 
somităţile reunite din Dingley Dell şi Muggleton au fost 
auzite cântând cu mare însufleţire şi gravitate frumosul şi 
pateticul cântec naţional: 

Noi ne-orn întoarce doar mâine dimineaţă, Noi ne-om 
întoarce doar mâine dimineaţă, Noi ne-om întoarce doar 
mâine dimineaţă, Când zorii zilei vor răsări. 

CAPITOLUL, VIII. 

Care dovedeşte în chip temeinic că drumul adevăratei 
iubiri nu e o cale ferată. 

Liniştea şi izolarea Dingley Dell-ului, prezenţa atâtor 
persoane de sex frumos, bunăvoință şi grija ce ele i-o 
arătau, totul eria prielnic creşterii şi dezvoltării unor 
sentimente gingaşe pe care natura le sădise adânc în inima 
d-lui Tracy Tupman şi care păreau sortite acum să se 
concentreze asupra unui obiect plăcut. Tinerele domnişoare 
erau drăguţe, manierele lor, îmbietoare, caracterul, fără 
nici un cusur; însă, în înfăţişarea mătuşii domnişoare era o 
demnitate, un „nu-mă-atinge” în mers, o măreție în priviri, 
însuşiri la care celelalte fiinţe, dată fiind vârsta lor, nu 
puteau nici măcar să râvnească, şi care o dosebeau de orice 
altă femeie asupra căreia privirile d-lui Tupman se vor fi 
oprit vreodată. Desigur că ele erau întrucâtva înrudite prin 
firea lor, că aveau sufleteşte o anume asemănare, ceva 
simpatic şi tăinuit în sentimentele lor. Numele ei fu cel 
dintâi care scăpă de pe buzele d-lui Tupman când zăcea 
rănit în iarbă; şi râsul ei isteric fu cel dintâi sunet care îi izbi 
urechea, când fu adus acasă. Dar neliniştea se ivise oare 
dintr-o sensibilitate prietenoasă şi feminină pe care în orice 
caz nu şi-ar fi putut-o stăpâni; sau fusese zămislită de un 
simţământ mai arzător şi mai pasionat, pe care numai el, 
dintre toţi muritorii, îl putea trezi? Acestea erau îndoielile 
care chinuiau cugetul d-lui Tupman în vreme ce zăcea 
lungit pe divan; acestea erau îndoielile pe care el se hotări 
să le rezolve îndată şi pentru totdeauna. 


Asfinţise. Isabella şi Emily ieşiseră la plimbare cu d. 
Trundle; bătrâna doamnă surdă adormise în jilţ; grăsunul 
sforăia tărăgănat şi monoton la bucătărie; servitoarele 
vesele tălălăiau în faţa uşii de serviciu, bucurându-se de 
farmecul serii şi de hârjoana cu blândele animale din 
bătătura fermei; aci stătea şi perechea care ne interesează 
pe noi, nestingherită de nimeni, nesinchisindu-se de cei din 
jur, doar ea cu visurile ei. Stătea ca o pereche de mănuşi de 
piele păturite cu grijă şi bine strânse una într-alta. 

— Am uitat florile mele, spuse domnişoara mătuşică. 

— Stropeşte-le acum, replică d. Tupman cu accent 
convingător. 

— Ai să răceşti în răcoarea serii, stărui plină de căldură d- 
ra Rachel. 

— Nu, nu, exclamă d. Tupman, ridicându-se; îmi va face 
bine. Lasă-mă să te însoțesc! 

Domnişoara se opri să potrivească eşarfa în care era 
aşezat braţul stâng al tinerelului şi, apucându-l1 de braţul 
drept, îl duse în grădină. 

La capătul mai depărtat al grădinii se vedea o boltă de 
caprifoi, iasomie şi plante agăţătoare - unul din acele locuri 
plăcute şi retrase, pe care oamenii buni le ridică pentru 
mulţumirea păianjenilor. 

Domnişoara mătuşică luă o stropitoare mare, aflată într-un 
colţ, şi se pregătea să iasă de sub boschet. D. Tupman o 
reţinu şi o trase pe-un scaun lângă el. 

— Domnişoară Wardle, îi spuse. 

Domnişoara mătuşică tremura, astfel că pietricelele care, 
întâmplător, ajunseseră în stropitoare, zăngăneau ca o 
jucărioară de copil. 

— Domnişoară Wardle, spuse d. Tupman, eşti un înger. 

— Domnule Tupman! exclamă Rachel înroşindu-se ca 
stropitoarea pe care o ţinea. 

— Da, urmă înflăcăratul pickwickian, o ştiu prea bine. 

— Se spune că toate femeile sunt îngeri, murmură cu ton 
zglobiu Rachel. 


— Dar ce-ai putea să fii? Cu ce aş putea să te asemăn, fără 
să greşesc? replică d. Tupman. Unde s-a mai văzut o femeie 
care să fie ca dumneata? Unde aş putea nădăjdui să găsesc 
o atât de rară îmbinare de superioritate şi frumuseţe? Unde 
aş mai putea s-o caut... Oh! 

D. Tupman se opri şi strânse mâna care ţinea mânerul 
fericitei stropitori. 

Domnişoara întoarse capul într-o parte. 

— Bărbaţii sunt atât de amăgitori... şopti ea. 

— Aşa e, aşa e! exclamă d. Tupman; însă nu toţi bărbaţii. 
Există cel puţin o făptură care nu poate să se schimbe 
niciodată, o făptură care ar fi încântată să-şi închine toată 
viaţa pe altarul fericirii dumitale, care trăieşte numai de 
dragul ochilor dumitale, care nu respiră decât prin 
zâmbetul dumitale, care îndură numai pentru dumneata 
povara grea a vieţii. 

— S-ar putea găsi oare o asemenea fiinţă? întrebă 
domnişoara. 

— Da, s-a şi găsit! o întrerupse înflăcăratul domn Tupman. 
S-a găsit! e aici, domnişoară Wardle! 

Şi, mai înainte ca ea să-i poată ghici intenţiile, d. Tupman 
căzu în genunchi la picioarele ei. 

— Domnule Tupman, ridică-te! spuse Rachel. 

— Niciodată! îi răspunse el curajos. O, Rachel! 

Apucă mâna ei nemişcată şi, când o apăsă pe buze, 
stropitoarea căzu. 

— O, Rachel, spune-mi că mă iubeşti! 

— Domnule Tupman, zise domnişoara mătuşică întorcând 
capul, mi-e greu să pronunţ cuvintele acestea; dar... nu-mi 
eşti cu totul indiferent. 

De îndată ce auzi această mărturisire, d. Tupman lăsă 
drum liber simţămintelor sale înflăcărate şi făcu şi ceea ce 
după câte ştim (căci noi suntem prea puţin familiarizați cu 
astfel de lucruri) oamenii fac totdeauna în atari împrejurări. 
Sări în picioare şi, aruncându-şi braţele în jurul gâtului 
mătuşichii, îi acoperi buzele cu sărutări numeroase; după 


ce arătă cuvenita împotrivire, ea le primi cu atâta supunere 
că nu s-ar putea spune câte i-ar mai fi dăruit d. Tupman, 
dacă domnişoara mătuşică nu ar fi tresărit deodată, fără a 
se preface câtuşi de puţin, şi nu ar fi strigat cu înfricoşare 
în glas: 

— Domnule Tupman, ne-a văzut cineva! Suntem 
descoperiţi! 

D. Tupman privi în juru-i. Grăsunul stătea absolut 
nemişcat, fixând boschetul cu ochii lui mari şi rotunzi, dar 
cu o figură aşa de lipsită de expresie încât cel mai dibaci 
fizionomist n-ar fi putut descoperi uimirea, curiozitatea, sau 
orice altă pasiune cunoscută care zbuciumă inima 
omenească. D. Tupman se uită ţintă la grăsun, şi grăsunul îl 
aţinti pe el; şi, cu cât d. Tupman privea mai mult înfăţişarea 
complet ştearsă a grăsunului, cu atâta devenea mai 
încredinţat că grăsunul sau nu ştia, sau nu înţelesese nimic 
din ce se petrecuse mai înainte. Stăpânit de această 
impresie, spuse cu tărie: 

— Ce cauţi aici, domnule? 

— Masa e gata, domnule, răspunse grăsunul fără 
întârziere. 

— Ai sosit chiar acum, domnule? îl întrebă d. Tupman 
aruncându-i o privire sfredelitoare. 

— Chiar acum, răspunse dolofanul. 

D. Tupman îl privi din nou cu multă asprime; dar celălalt 
nici nu clipi din ochi; şi pe chipul lui nu se arătă nici o 
încreţitură. 

D. Tupman luă braţul mătuşichii şi se îndreptă spre casă; 
grăsunul îi urmă. 

— Nu ştie nimic, şopti el. 

— Nimic, spuse domnişoara mătuşică. 

Auziră dinapoia lor un fel de chicotit. D. Tupman se 
întoarse repede. Nu; nu putuse chicoti dolofanul; nu se 
desluşa pe figura lui nici cea mai mică rază de veselie, nimic 
altceva decât un aer de lăcomie. 

— Desigur c-a dormit zdravăn, şuşoti d. Tupman. 


— Nici nu mă îndoiesc, răspunse domnişoara mătuşică. 

Şi se porniră amândoi să râdă cu poftă. 

D. Tupman se înşela. Odată în viaţa sa grăsunul nu 
adormise zdravân. Fusese treaz de-a binelea şi văzuse tot 
ce se petrecuse. 

Masa decurse fără ca cineva să se străduiască a însufleţi 
conversaţia. Bătrâna doamnă plecase la culcare; Isabella 
Wardle se devotase exclusiv d-lui Trundle; atenţiile 
mătuşichii erau rezervate d-lui Tupman; iar gândurile 
Emilyei păreau să rătăcească departe; poate că-l însoțeau 
pe d. Snodgrass care lipsea. 

Bătură orele unsprezece, douăsprezece, unu, şi domnii 
absenţi nu mai soseau. Pe toate figurile se citea 
consternarea. Nu cumva căzuseră într-o capcană şi 
fuseseră jefuiţi? Nu era oare cazul să fie trimişi oameni cu 
felinare în toate direcţiile pe unde se putea presupune că ar 
fi apucat spre casă? Atenţiune! Uite-i. De ce-aţi zăbovit 
atâta? Se aude şi-un glas străin! Al cui o fi? Cei de faţă se 
îmbulziră în bucătărie unde hoinarii se aciuaseră; şi se 
lămuriră pe dată. 

Cu mâinile în buzunare şi cu pălăria trasă complet pe 
ochiul stâng, d. Pickwick stătea rezemat de bufet, 
clătinându-şi capul de la dreapta la stânga şi împrăştiind 
întruna, fără vreun motiv temeinic sau pretext, cele mai 
blânde şi mai binevoitoare surâsuri; bătrânul Wardle, al 
cărui chip era tare învăpăiat, strângea mâna unui domn 
străin, bolborosind mărturisiri de prietenie veşnică; d. 
Winkle, sprijinindu-se de orologiul care se întorcea odată la 
opt zile, dorea cu glas stins să se aleagă praful din oricare 
dintre membrii familiei ce-i va spune că ar fi bine să meargă 
la culcare; iar d. Snodgrass se prăbuşise pe-un scaun, 
având întipărită pe chip expresia celei mai decăzute şi 
deznădăjduite păcătoşenii pe care mintea omenească şi-ar 
putea-o imagina. 

— S-a întâmplat ceva? întrebară cele trei doamne. 


— Nu-i nimic, răspunse d. Pickwick. S-suntem... t-teferi. 
Ascultă, Wardle, s-suntem t-teferi, nu e aşa? 

— Oar-recum, replică amfitrionul vesel. D-da, dragele 
mele, ăsta-i p-prietenul meu, domnul Jingle, p-prietenul 
domnului Pickwick; d-domnul Jingle a venit p-pentru o s- 
scurtă vizită. 

— Domnule, i s-a întâmplat ceva domnului Snodgrass? 
întrebă Emily foarte neliniştită. 

— Nimic, doamnă, răspunse străinul. Ospăţul la cricket; 
straşnică societate; cântece admirabile; Porto vechi; vin de 
Bordeaux bun; foarte bun. Vinul, doamnă, vinul. 

— Nu era vinul, gângavi d. Snodgrass cu o voce dogită. 
Era somonul. (Într-un fel sau altul, niciodată în astfel de 
împrejurări nu e vinul.) 

— N-ar fi mai bine, doamnă, ca domnii să meargă la 
culcare? întrebă Emma. Ar putea să-i urce doi argaţi. 

— Nu vreau să merg la culcare! spuse cu tărie d. Winkle. 

— Nu există argat care să mă ducă pe mine! spuse 
cutezător d. Pickwick şi continuă să surâdă ca mai înainte. 

— Uraa! îngăimă stins d. Winkle. 

— Uraa! repetă d. Pickwick, luându-şi pălăria, izbind-o de 
podea, şi svârlind ca un smintit ochelarii în mijlocul 
bucătăriei. 

Isprava sa hazlie îl făcu să râdă cu hohotiri puternice. 

— Să-mi ad-ducă altă sticlă! strigă d. WinklE. Începând pe 
un ton foarte tare şi sfârşind pe-un ton foarte scăzut. 

Capul îi căzu în piept; bombănind hotărârea neînduplecată 
de a nu se duce la culcare şi regretul sângeros că în 
dimineaţa aceea nu-l „dăduse gata pe bătrânul Tupman”, 
adormi buştean. În starea aceasta îl purtară în odaia lui doi 
vlăjgani tineri, sub supravegherea personală a grăsunului 
în a cărui grijă, puţin mai târziu, d. Snodgrass îşi încredința 
propria sa persoană. D. Pickwick acceptă braţul d-lui 
Tupman, şi dispăru liniştit, zâmbind mai mult decât oricând; 
şi d. Wardle, după ce îşi luă de la întreaga sa familie un 
rămas bun atât de călduros, de parcă ar fi fost condamnat 


la o execuţie imediată, acordă d-lui Trundle onoarea de a-l 
ajuta să urce treptele, silindu-se zadarnic să păstreze un 
aer foarte solemn şi demn. 

— Ce scenă scandaloasă! spuse domnişoara mătuşică. 

— Dezgustătoaire! exclamară cele două domnişoare. 

— Îngrozitoare - îngrozitoare! spuse Jingle cu o mină 
foarte gravă; el o luase înaintea tuturor tovarăşilor săi cu 
cel puţin o sticlă şi jumătate. Oribil spectacol; foarte oribil! 

— Simpatic om! şopti domnişoara mătuşică d-lui Tupman. 

— Şi pe deasupra chipeş, murmură Emily Wardle. 

— O, desigur! observă domnişoara mătuşică. 

D. Tupman îşi aminti de văduvioara din Rochester; şi se 
simţi tulburat. Jumătatea de oră de conversaţie care urmă, 
nu fu în stare să-i liniştească zbuciumul. Musafirul cel nou 
era foarte vorbăreţ şi numărul anecdotelor sale putea fi 
întrecut doar de marea sa politeţă. D. Tupman simţi că, pe 
măsură ce popularitatea lui Jingle creştea, el (Tupman) se 
pierdea tot mai mult în umbră. Râsul îi era silit, voioşia 
prefăcută; şi când, la urmă, îşi băgă între perne tâmplele 
care-l dureau, se gândi cu o voluptate deosebită la 
satisfacția pe care ar fi putut s-o aibă înnăbuşind în 
momentul acela capul lui Jingle între pătură şi saltea. 

Neobositul străin se sculă a doua zi devreme şi, deşi 
tovarăşii săi întârziau în pat, covârşiţi de desfrânările nopţii, 
el se strădui cu mare succes să înveselească dejunul. 
Sforţările lui fură aşa de norocoase că însăşi bătrâna 
doamnă surdă ceru să i se repete, prin cornetul ei, două sau 
trei dintre cele mai bune glume ale lui Jingle, şi avu chiar 
bunăvoința de a face mătugşichii observaţia că, el” (adică 
Jingle) era un „ştrengar împieliţat', - părere pe care toate 
rudele care se aflau atunci de fată o împărtăşau pe deplin. 

În dimineţile frumoase de vară, bătrâna doamnă obişnuia 
să meargă chiar sub boschetul unde d. Tupman se dăduse 
de gol; se ducea acolo în felul următor: mai întâi, grăsunul 
lua de pe un cuier de la uşa dormitorului bătrânei doamne o 
bonetă strâmtă, neagră, de satin, un şal călduros de 


bumbac şi un baston gros cu mâner mare; potrivindu-şi 
bine boneta şi şalul, bătrâna doamnă se sprijinea cu o mână 
în baston, cu alta de umărul grăsunului, şi mergea încetişor 
spre boschet, unde grăsunul o lăsa, timp de o jumătate de 
oră, să se bucure de prospeţimea aerului, după care se 
înapoia şi o însoțea iarăşi spre casă. 

Bătrâna doamnă era foarte precisă, şi ţinea la tabieturile 
ei; şi cum, de trei veri la rând, ceremonia se îndeplinea fără 
cea mai uşoară abatere de la regulile stabilite, nu mică fu, 
în dimineaţa cu pricina, mirarea ei văzând că grăsunul, în 
loc să se depărteze de boschet, da târcoale, privea atent în 
juru-i şi se întoarse spre ea, tiptil, cu aerul cel mai 
misterios. 

Bătrâna doamnă era fricoasă - aşa sunt cele mai multe 
doamne bătrâne - şi prima ei impresie fu aceea că grăsunul 
urzea cine ştie ce nelegiuire, ca să pună mâna pe puţinii 
bani pe care îi avea la dânsa. Ar fi vrut să ţipe după ajutor, 
dar vârsta şi infirmitatea o lipsiseră demult de puterea de a 
striga; de aceea îi urmărea mişcările cu o senzaţie de 
groază profundă care nu scăzu câtuşi de puţin când el veni 
întins şi-i strigă în ureche cu o voce agitată care ei îi păru 
amenințătoare: 

— Doamnă! 

Dar întâmplarea făcu atunci ca d. Jingle să se plimbe prin 
grădină, chiar în preajma boschetului. Auzi şi el strigătul: 
„Doamnă”, şi se opri să asculte. Trei motive îl îndemnau să 
procedeze astfel. Primul, nu avea nici o treabă, şi era 
curios; al doilea, nu avea nici un fel de scrupul; al treilea şi 
ultimul, îl tăinuiau tufele înflorite, încât nu putea să-l vadă 
cineva. Stătu locului, deci, şi trase cu urechea. 

— Doamnă! strigă grăsunul. 

— Ei, ce e, Joe? întrebă bătrâna doamnă, tremurând ca 
varga. Nici vorbă, Joe, că am fost totdeauna o stăpână bună 
cu tine. Ne-am purtat totdeauna foarte bine cu tine. N-ai 
avut niciodată prea multă treabă de făcut; şi totdeauna ai 
căpătat mâncare îndeajuns. 


Ultimele cuvinte erau un apel la simţămintele cele mai 
gingaşe ale grăsunului care părea mişcat când răspunse 
tare: 

— Căpătat. 

— Atunci, ce vrei să faci? îl întrebă bătrâna doamnă, 
recăpătând curaj. 

— Vreau să vi se facă părul măciucă! îi răspunse flăcăul. 

Modul acesta de-a arăta cuiva recunoştinţă părea cât se 
poate de crud; şi deoarece bătrâna doamnă nu prea 
înţelegea bine cum va dobândi el rezultatul pe care-l 
urmărea, groaza o cuprinse din nou. 

— Ce credeţi c-am văzut taman sub boschetul ăsta, 
aseară? o întrebă flăcăul. 

— Doamne fereşte, ce?! exclamă bătrâna doamnă, 
înfricoşată de aerul solemn al flăcăului dolofan. 

— Pe domnul ăl străin, ăl cu braţul lovit, pupând-o de zor şi 
strângând-o în braţe... 

— Pe cine, Joe? Pe vreo servitoare, nădăjduiesc. 

— Mai rău decât aşa! răcni flăcăul în urechea bătrânei 
doamne. 

— Nu cumva pe vreuna din nepoatele mele? 

— Mai rău decât aşa! 

— Mai rău decât aşa, Joe? spuse bătrâna doamnă care 
socotise că eventualitatea din urmă ar fi fost cea mai mare 
dintre blestemâăţiile omeneşti. Cine era, Joe? Vreau 
neapărat să ştiu. 

Grăsunul privi iscoditor în juru-i şi, după ce mântui 
cercetarea, strigă în urechea bătrânei doamne: 

— Pe miss Rachel! 

— Ce?! exclamă cu voce ascuţită bătrâna doamnă. 
Vorbeşte mai tare! 

— Pe miss Rachel! urlă băiatul. 

— Pe fiica mea? 

Grăsunul dădea mereu din cap, în semn de încuviinţare, şi, 
din cauza mişcărilor pe care le făcea, obrajii lui dolofani 
tremurau ca piftia. 


— Şi ea l-a lăsat?! exclamă bătrâna doamnă. 

Un rânjet se furişă pe faţa dolofanului când spuse: 

— Am văzut-o cum l-a pupat şi ea. 

Dacă, din ascunzătoarea sa, d. Jingle ar fi putut să vadă 
expresia pe care o căpătase chipul bătrânei doamne la 
auzul acestei veşti, poate că un hohot năpraznic de râs i-ar 
fi trădat prezenţa lângă umbrar. El asculta cu luare aminte. 
Îi ajungeau la ureche frânturi de fraze furioase: „Fără 
îngăduinţa mea!” - „La vârsta ei!” - „Nefericită bătrână ce 
sunt!” - „Putea să aştepte până muream!” şi aşa mai 
departe; pe urmă, auzi pietrişul scrâşnind sub tălpile 
grăsunului care se depărta lăsând-o pe bătrâna doamnă 
singură. 

A fost o potrivire deosebită poate, dar fapt e că, la cinci 
minute după ce sosise aseară la conac, d. Jingle îşi 
propusese să asedieze fără întârziere inima bătrânei 
domnişoare. El avea un spirit de observaţie destul de 
ascuţit, ca să bage de seamă că gesturile lui degajate nu 
displăceau deloc frumosului obiect al atacurilor sale şi avea 
mai mult decât bănuiala că ea poseda bunul cel mai 
necesar, adică o mică independenţă materială. Necesitatea 
categorică de a-1 sili pe rival să-şi ia într-un fel sau altul 
tălpăşiţa, îl fulgeră subit, astfel că se hotări fără întârziere 
la anume măsuri în această privinţă. Fielding ne spune că 
bărbatul e foc, femeia câlţi, şi că prinţul întunericului îl 
aprinde. D. Jingle ştia că tinerii sunt pentru mătuşile 
domnişoare asemenea fitilului pentru praful de puşcă; şi îşi 
propusese să încerce de îndată efectul unei explozii. 

Năpădit de gânduri în legătură cu această importantă 
hotărâre, se strecură din tainiţa sa şi, ocrotit de tufişurile 
amintite, se apropie de casă. Norocul părea dispus să-i 
înlesnească planurile. D. Tupman şi ceilalţi domni părăseau 
grădina printr-o poartă lăturalnică, în clipa când el se- 
apropie; ştia că tinerele domnişoare ieşiseră împreună, 
curând după dejun. Terenul era liber. 


LIA 


Uşa salonului era întredeschisă. Furişă o privire înăuntru. 
Domnişoara mătuşică împletea. El tuşi; ea ridică ochii şi 
zâmbi. În felul de a fi al d-lui Jingle şovăiala n-avea ce căuta. 
Duse tainic degetul la buze, păşi în încăpere şi închise uşa. 

— Miss Wardle, spuse d. Jingle cu o seriozitate prefăcută, 
iertaţi-mi amestecul; cunoştinţă scurtă; nu e timp de 
ceremonie; totul descoperit. 

— Domnule! zise domnişoara mătuşică întrucâtva uimită 
de neaşteptata apariţie şi întrucâtva îndoindu-se că d. Jingle 
era în toate minţile. 

— Tăcere! spuse d. Jingle cu un şoptit teatral. Băiatul 
rotofei - mutra ca o găluşcă - ochi rotunzi - ticălos! 

Clătină din cap cu înţeles, în timp ce domnişoara mătuşică 
tremura de nelinişte. 

— Îmi închipui că vă gândiţi la Joseph, domnule, spuse 
domnişoara făcând sforţarea de a părea calmă. 

— Da, doamnă - afurisit Joe ăsta - câine trădător, Joe! - a 
spus bătrânei doamne - bătrâna doamnă furioasă - 
înverşunată - turbează - umbrar - Tupman - sărutări şi 
îmbrăţişări - multe - oh, doamnă, oh! 

— Domnule Jingle, strigă domnişoara mătuşică, dacă aţi 
venit aci, domnule, să mă insultaţi... 

— Câtuşi de puţin - nicidecum, spuse netulburatul domn 
Jingle - auzit întâmplător istoria - venit să vă apăr de 
pericol - ofer serviciile mele - preîntâmpin tărăboiul. Nu-i 
nimic - socotiți asta o insultă - părăsesc camera... 

Şi se răsuci pe călcâie ca pentru a înfăptui ameninţarea. 

— Ce mă fac?! exclamă biata fată izbucnind în lacrimi. 
Fratele meu va fi furios! 

— Fireşte că va fi, spuse.d. Jingle făcând o pauză, 
scandalizat. 

— O, domnule Jingle, ce să-i spun?! exclamă domnişoara 
mătuşică după alt potop de lacrimi disperate. 

— Spuneţi că a visat, replică d. Jingle rece. 

O rază de mângâiere lumină mintea mătuşichii auzindu-i 
sugestia. D. Jingle o observă şi merse mai departe, folosind 


prilejul: 

— Eh! Eh! nimic mai uşor - un mişel - femeie drăguță - 
băiatul rotofei biciuit - dumneavoastră veţi fi crezută - 
afacerea terminată - totul în ordine. 

Fie că probabilitatea de a scăpa de urmările buclucaşei 
descoperiri încânta sentimentele mătuşichii, fie că auzindu- 
se numită „femeie drăguță” îşi simţea îndulcită 
amărăciunea supărării, ea roşi uşor şi îndreptă spre d. 
Jingle privirea-i recunoscătoare. 

Făţarnicul domn oftă adânc, îşi aţinti câteva minute ochii 
asupra chipului mătugşichii, o privi melodramatic, şi 
numaidecât îi întoarse în altă parte. 

— Păreţi nefericit, domnule Jingle, rosti domnişoara cu 
glas tânguitor. Îmi daţi voie să-mi exprim recunoştinţa 
pentru binevoitoarea dumneavoastră intervenţie 
întrebându-vă care e cauza supărărilor ce aveţi spre a 
căuta, dacă e cu putinţă, să le alin? 

— Oh! exclamă d. Jingle tresărind din nou. Să le alinaţi - să 
alinaţi nefericirea mea, în timp ce iubirea dumneavoastră e 
acordată unui om nepăsător, ingrat - care chiar acum se 
gândeşte la un plan de a captiva nepoata fiinţei care... Dar 
nu: îmi e prieten; şi nu vreau să-i dezvălui viciile. 
Domnişoară Wardle! Adio! 

După acest discurs, cel mai închegat din câte rostise 
vreodată, d. Jingle îşi apăsă pe ochi rămăşiţa de batistă 
despre care am mai vorbit şi se îndreptă spre uşă. 

— Staţi, domnule Jingle, spuse cu tărie domnişoara 
mătuşică. Aţi făcut aluzie la d. Tupman. Explicaţi-vă! 

— Niciodată! exclamă Jingle cu aer profesional (adică 
teatral). Niciodată! 

Şi, ca să arate că nu voia să fie întrebat mai mult, trase un 
scaun chiar lângă acela al mătuşichii şi se aşeză. 

— Domnule Jingle, spuse mătuşica, vă rog fierbinte, vă 
implor, dacă există vreun mister groaznic în legătură cu d. 
Tupman, destăinuiţi-l. 


— Aş putea, glăsui d. Jingle aţintindu-şi ochii pe chipul 
mătuşichii, aş putea să văd - fermecătoare fiinţă - jertfită 
pe altar - nemiloasă zgârcenie! Păru că mai luptă câteva 
secunde cu tot felul de emoţii care nu se împăcau între ele, 
şi apoi spuse cu voce înceată şi profundă: Tupman vrea 
numai banii dumneavoastră. 

— Mizerabilul! exclamă ea cu o indignare energică. 
(Bănuelile d-lui Jingle erau întemeiate. Ea avea bani.) 

— Mai mult decât atât, spuse Jingle, iubeşte pe alta. 

— Pe alta? strigă fata. Pe cine? 

— Fetişcană - ochi negri - nepoata Emily. 

Urmă o pauză. 

Dacă exista în lumea largă o fiinţă împotriva căreia 
domnişoara mătuşică ar fi putut să simtă o gelozie 
ucigătoare, adânc înrădăcinată, aceasta era tocmai nepoata 
sa Emily. Sângele îi năpădi faţa şi gâtul; zvâcni din cap în 
tăcere, cu aer de nespus dispreţ. În cele din urmă, 
muşcându-şi buzele subţiri şi avântându-şi pieptul, zise: 

— Nu se poate. Nu vreau să cred. 

— Pândiţi-l, spuse Jingle. 

— Am s-o fac! rosti mătuşica. 

— Urmăriţi-i privirile. 

— Am s-o fac! 

— Şuşotirile lui. 

— Am s-o fac! 

— Se va aşeza la masă lângă ea. 

— Să se aşeze! 

— Îi va face ochi dulci. 

— Să-i facă! 

— Îi va da toată atenţia. 

— Să-i dea! 

— Şi nu se va uita la dumneavoastră. 

— Să nu se uite la mine? strigă domnişoara mătuşică, el să 
nu se uite la mine? Va fi în stare să facă asta? 

Şi tremura de furie şi deznădejde. 

— Vreţi să vă convingeţi singură? întrebă Jingle. 


— Vreau. 

— Veţi da dovadă de caracter? 

— Voi da! 

— Nu-l veţi mai lua apoi? 

— Niciodată! 

— Veţi alege pe altul? 

— Da. 

— Aşa să faceţi! 

D. Jingle căzu în genunchi şi rămase astfel cinci minute; 
când se ridică, era iubitul acceptat al mătuşichii cu condiţia 
ca infidelitatea d-lui Tupmian să fie dovedită. 

Sarcina de a produce dovezi căzu asupra d-lui Alfred 
Jingle şi el le învederă chiar în aceeaşi zi, la cină. 
Domnişoara mătuşică abia putea să-şi creadă ochilor. 

D. Tracy Tupman luase loc lângă Emily, aruncându-i 
ochiade, şoptind, zâmbind, în rivalitate cu d. Snodgrass. 
Nici un cuvânt, nici o privire, nici un semn nu dărui aceleia 
care, cu o seară înainte, fusese mândria inimii lui. 

„Afurisitul de Joe, gândi bătrânul domn Wardle. Auzise din 
gura mamei lui povestea. Afurisit băiat! Nici vorbă că 
dormea. Totul e o simplă închipuire.” „Trădătorul! gândi 
domnişoara mătuşică. Scumpul domn Jingle nu m-a înşelat. 
Oh, cum îl urăsc, mizerabilul!” 

Conversaţia următoare poate sluji cititorilor noştri ca 
explicaţie a acestei schimbări, aparent inexplicabilă, în 
purtarea d-lui Tracy Tupman. 

Era seara; scena se petrecea în grădină. Două persoane 
mergeau pe-o alee lăturalnică; una, cam scundă şi grasă, 
cealaltă cam înaltă şi pirpirie. Erau d. Tupman şi d. Jingle. 
Persoana grasă începu dialogul. 

— Cum am procedat? întrebă. 

— Splendid! Straşnic! Nici n-aţi fi putut juca mai bine. 
Trebuie să repetaţi mâine, în fiecare seară, până la noi 
ordine. 

— Rachel mai doreşte? 


— Fireşte - nu-i e pe plac - dar trebuie făcut - spulberate 
bănuelile - speriată de fratele ei - spune că nu-i poate ajuta 
nimic - doar câteva zile încă; bătrânii amăgiţi - ea va 
încununa fericirea dumneavoastră. 

— Nu aveţi să-mi comunicaţi nimic din partea ei? 

— Iubire - cea mai mare iubire cele mai frumoase salutări 
- afecţiune nezdruncinată. Pot să-i spun ceva din partea 
dumneavoastră? 

— Dragul meu prieten, răspunse încrezător d. Tupman 
strângând călduros mâna „prietenului” său, spuneţi-i ce 
greu îmi este să mă prefac, spuneţi-i tot ce se poate spune 
plăcut; dar mai adăugaţi că-mi dau seama foarte bine de 
necesitatea sugestiei pe care mi-a făcut-o prin 
dumneavoastră, azi dimineaţă. Spuneţi-i că aplaud 
înţelepciunea ei şi că-i admir discreţia. 

— Îi voi spune. Mai aveţi ceva? 

— Nimic; adăugaţi doar că tânjesc arzător cu gândul la 
vremea când o voi putea numi a mea, când orice 
prefăcătorie va deveni de prisos. 

— Desigur, desigur. Mai e ceva? 

— O, prietene! spuse bietul domn Tupman apucând din 
nou mâna tovarăşului său, primiţi mulţumirile mele cele mai 
calde pentru bunătatea dumneavoastră dezinteresată şi 
iertaţi-mă dacă, măcar în gând, v-am făcut cândva 
nedreptatea de a presupune că aţi putea să-mi staţi în cale. 
Dragă prietene, am să vă pot răsplăti vreodată? 

— Nu vorbiţi despre asta, replică d. Jimgle. Se întrerupse 
brusc, ca şi cum şi-ar fi amintit deodată de ceva, şi spuse: 
Ascultaţi - nu vă prisosesc cumva zece lire sterline? - 
chestiune foarte specială - vi le înapoiez peste trei zile. 

— Cred că vă pot servi, răspunse d. Tupman, plin de 
însufleţire. Peste trei zile, ziceţi? 

— Numai trei zile - totul aranjat atunci - nu mai sunt 
dificultăţi. 

D. Tupman numără monedele în palma tovarăşului său 
care le strecură în buzunar, piesă cu piesă, în timp ce se 


îndreptau spre casă. 

— Fiţi cu băgare de seamă, spuse d. Jingle; nici o privire. 

— Nici măcar o ochire, rosti d. lupman. 

— Nici măcar o silabă. 

— Nici o şoaptă. 

— Toate atenţiile pentru nepoată - mai degrabă: brutal 
decât altfel faţă de mătuşă - singurul mijloc de a-i înşela pe 
bătrâni. 

— O să am grijă, spuse cu glas tare d. lupman. 

„Şi eu o să am grijă”, îşi spuse d. Jingle în gând; şi intrară 
în casă. 

Scena de după amiază se repetă în seara aceea, şi la rând 
în cele trei după amiezi şi seri care urmară. În a patra zi 
gazda era foarte bine dispusă, convingându-se că 
insinuările împotriva d-lui Tupman nu aveau nici un temei. 
La fel era şi d. Tupman, căci d. Jingle îi spusese că afacerea 
se va hotări în curând. La fel era şi d. Pickwick, căci rareori 
el era altfel. Nu tot astfelera d. Snodgrass, care devenise 
gelos pe d. Tupman. Foarte bine dispusă era bătirâna 
doamnă care câştigase la whist. La fel erau d. Jingle şi miss 
Wardle pentru motive destul de importante în istoria 
aceasta plină de peripeții ce vor fi povestite în alt capitol. 

CAPITOLUL. IX. 

O descoperire şi-o urmărire. 

Cina era servită, scaunele fuseseră trase în jurul mesei, 
sticlele, cănile şi paharele se aflau puse în bună rânduială 
pe bufet, şi totul vestea apropierea celui mai plăcut moment 
din ultimele douăzeci şi patru de ceasuri. 

— Unde e Rachel? întrebă d. Wardle. 

— Da; şi Jingle? adăugă d. Pickwick. 

— Vai de mine, spuse amfitrionul; mă mir că nu i-am 
observat lipsa până acum. Cred că de cel puţin două ceasuri 
nu i-am auzit glasul. Sună, Emily, draga mea! 

La chemarea clopoţelului se arătă grăsunul. 

— Unde e domnişoara Rachel? 

Grăsunul nu putea să răspundă. 


— Dar domnul Jingle? 

Nu ştia. 

Toată lumea părea mirată. Era târziu, unsprezece trecute. 
D. Tupman râdea pe înfundate. Ei hoinăreau cine ştie pe 
unde, vorbind despre el. Haha, straşnică idee; plină de haz. 

— Nu-i nimic, spuse d. Wardle după o scurtă pauză; cred 
că au să vină îndată; eu nu aştept niciodată pe cineva cu 
masa. 

— Minunată, admirabilă regulă, aprobă d. Pickwick. 

— Vă rog să luaţi loc, urmă amfitrionul. 

— Desigur, spuse d. Pickwick. 

Şi se aşezară. 

Era pe masă o pulpă uriaşă de carne rece; şi d. Pickwick 
căpătă din ea o porţie respectabilă. Dusese furculiţa la gură 
şi tocmai se pregătea să înfulece o bucată, când deodată se 
stârni în bucătărie hărmălaie de glasuri. Se opri, şi lăsă 
furculiţa jos. D. Wardle se opri şi el şi, pe nesimţite, dădu 
drumul cuţitului cu care împărțea, lăsându-l înfipt în pulpia 
uriaşă. Se uită la d. Pickwick. D. Pickwick se uită la el. 

Răsunau paşi grei pe coridor; uşa salonului se deschise, 
împinsă cu putere; şi omul care curăţase cizmele d-lui 
Pickwick în ziua sosirii la conac, se năpusti în cameră, 
urmat de grăsun şi de toţi servitorii. 

— Ce dracu' înseamnă asta?! exclamă gazda. 

— Emma, nu cumva a luat foc soba de la bucătărie? 
întrebă bătrâna doamnă. 

— Dumnezeule, mam'mare, nu! ţipară cele două 
domnişoare. 

— Ce s-a întâmplat? răcni stăpânul casei. 

Omul răsuflă din adâncul pieptului şi abia izbuti să 
rostească: 

— Au plecat, dom'le! Au şters putina, dom'le! (În 
momentul acesta critic se băgă de seamă că d. Tupman 
pusese jos furculiţa şi cuțitul şi că devenisie foarte palid.) 

— Cine a plecat? întrebă furios d. Wardle. 


— Domnu' Jingle şi domnişoara Rachel, într-o caleaşcă de 
la Leul Albastru din Muggleton! Eram de faţă; da n-am 
putut să-i opresc; de-aia am alergat încoace, să vă spui... 

— Şi eu care i-am plătit cheltuelile! exclamă d. Tupman, 
sărind în sus ca ieşit din minţi. M-a tras pe sfoară cu zece 
lire! Opriţi-l! Puneţi mâna pe el! M-a pungăşit! Nu-ndur 
aşa ceva! Vireau dreptate, Pickwick! Nu admit! 

Nefericitul personaj se învârtea prin cameră, în prada 
furiei, scoțând tot felul de exclamaţii lipsite de înţeles. 

— Dumnezeule! strigă d. Pickwick privind cu uimire şi 
temere gesturile neobişnuite ale prietenului său. A 
înnebunit! Ce facem? 

— Facem ce trebuie să facem! spuse vigurosul şi bătrânul 
amfitrion, care reţinuse numai cuvintele din urmă. Puneţi 
calul la brişcă! lau de la Leul Albastru o caleaşcă şi pornesc 
repede în urmărirea lor. Unde e - exclamă după ce 
servitorul ieşise în fugă să îndeplinească porunca - unde-i 
ticălosul de Joe? 

— Aici, da' nu sunt ticălos! răspunse o voce. 

Era vocea grăsunului. 

— Lasă-l pe seama mea, Pickwick! strigă Wardle 
repezindu-se spre nenorocit. L-a plătit mişelul de Jingle ca 
să mă pună pe o cale greşită, îndrugându-mi verzi şi uscate 
despre sora mea şi prietenul dumneavoastră Tupman! (D. 
Tupman se prăbuşi în clipa aceea pe scaun.) Lasă-l pe 
seama mea! 

— Nu-l lăsaţi! ţipară femeile; şi mai tare decât ţipetele lor 
se auzeau văicărelile grăsunului. 

— Daţi-mi drumul! răcni bătrânul. Domnule Winkle, ia 
mâinile! Domnule Pickwick! Lasă-mă să plec, domnule. 

Un spectacol frumos oferea ochilor, în clipa aceea de 
frământare şi învălmăşală, expresia feţei d-lui Pickwick, 
calmă şi filosofică, deşi îmbujorată uşor de sforţarea pe care 
o făcea ţinându-şi braţele înlănţuite pe după talia rotofeiului 
amfitrion şi strângându-l vârtos pentru a-i domoli pornirile 
năvalnice, în vreme ce grăsunul era zgâriat, târât şi 


îmbrâncit afara de femei. D. Pickwick abia slăbise 
strânsoarea, când servitorul intră vestind că brişca era 
gata. 

— Nu-l lăsaţi să plece singur, începură să miorlăie 
femeile. Face moarte de om! 

— Merg eu cu el, spuse d. Pickwick. 

— Eşti un om cumsecade, Pickwick! rosti amfitrionul, 
apucându-l de mână. Emma, dă un şal domnului Pickwick, 
să-şi înfăşoare gâtul; grăbeşte-te. Fetelor, aveţi grijă de 
mama mare; e aproape leşinată. Hai, sunteţi gata? 

— Da, răspunse d. Pickwick cu bărbia şi gura înfăşurate 
grabnic într-un şal mare, cu pălăria pe cap şi cu pardesiul 
larg, zvârlit pe braţ. 

Săriră în brişcă. 

— La drum, Tom! porunci amfitrionul, şi trăsura o luă din 
loc pe ulițele înguste, poticnindu-se prin hârtoape şi 
izbindu-se de gardurile vii, gata-gata în fiecare clipă să se 
facă fărâme. 

— Cu cât ne-au luat-o înainte? strigă d. Wardle când 
traseră la Uşa Leului Albastru, în jurul căruia, deşi ora era 
târzie, se adunase un pâlc de oameni. 

— Să tot fie vreo trei sferturi de ceas, i se răspunse. 

— Repede, o caleaşcă şi patru cai! Haide, scoateţi caii din 
grajd! Pe urmă, o să băgaţi brişcă în şopron! 

— Haide, băieţi, strigă hangiul, scoateţi caleaşca şi patru 
cai; zor-zor! 

Argaţii şi rândaşii alergau pe-ntrecute. Oamenii fugeau de 
colo până colo la lumina felinarelor pâlpâitoare; copitele 
cailor bocăneau pe caldarâmul desfundat al curţii; caleaşca 
scoasă din şopron hurui; era pretutindeni zarvă şi 
forfoteală. 

— Haide odată! strigă Wardle. Nu mai vine caleaşca? 

— Este în curte, domnule, îi răspunse argatul. 

Caleaşca ieşi, caii fură înhămaţi, surugiii încălecară, 
călătorii urcară. 


— Să-mi străbateţi cele şapte mile până la prima haltă în 
mai puţin de o jumătate de ceas! răcni Wardle. Daţi-i 
drumul! 

Surugiii puseră în funcţiune biciul şi pintenii; chelnerii 
începură să strige şi argaţii să chiuie; caleaşca porni în 
goană mânioasă. 

„Hazlie situaţie! gândi d. Pickwick când avu un răgaz de-o 
clipă să mediteze. Hazlie situaţie pentru preşedintele 
perpetuu al Clubului Pickwick! O caleaşcă şubredă, nişte cai 
amărâţi, cincisprezece mile pe ceas - toate astea în miez de 
noapte.” 

Pe parcursul primelor trei sau patru mile, nu scoaseră o 
vorbă; erau prea adânciţi în gândurile lor pentru a-şi mai 
spune ceva. Dar, după o bucată bună de drum, când caii 
începuseră să gonească în lege, iuţeala cursei îi stârni mult 
prea mult d-lui Pickwick bună dispoziţia ca să mai rămână 
cu gura amuţită. 

— Suntem siguri că-i prindem, spuse; ce zici? 

— Nădăjduiesc, răspunse tovarăşul său. 

— Frumoasă noapte! urmă d. Pickwick privind luna 
strălucitoare. 

— Asta e rău, bombăni Wardle; lor, lumina le-a ajutat să 
ajungă departe, în timp ce nouă o să ne lipsească; să vezi că 
peste un ceas luna are s-apună. 

— Va fi cam neplăcut să mergem prin bezna cu iuţeala de- 
acum, nu-i aşa? întrebă d. Pickwick. 

— Fireşte, răspunse sec prietenul său. 

Gândind la neajunsurile şi primejdiile expediției în care se 
băgase cu atâta nesăbuinţă, d. Pickwick simţi că voioşia de 
adineaori începea să-l părăsească. II dezmetici răcnetul 
surugiului de pe calul înaintaş. 

— Hi-hi! Hi-hi-hii! chiui surugiul din faţă. 

— Hi-hi! Hi-hi! chiui următorul. 

— Hi-hi! Hi-hi! chiui cu multă veselie şi bătrânul Wardle 
scoţându-şi din trăsură capul şi jumătatea corpului. 


— Hi-hi! Hi-hi-hii! răcni d. Pickwick, măcar că nu avea 
habar de tâlcul strigărilor. 

În toiul chiuiturilor pe care le scoteau tuspatru, trăsura se 
opri. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă d. Pickwick. 

— E o barieră, răspunse bătrânul Wardle. Aici o să aflăm 
ceva despre fugari. 

După cinci minute de strigăte şi bătăi neîntrerupte în uşă, 
ieşi din casa vămii un bătrânel în cămaşă şi nădragi; 
deschise bariera. 

— E mult de când a trecut o caleaşcă pe-aici? întrebă d. 
Wardle. 

— O caleaşcă? 

— Ei, da! 

— Păi, ştiu eu? Nici prea mult, nici prea puţin. Aşa şi-aşa. 

— N-a trecut o caleaşcă? 

— Ba da, o caleaşcă a trecut. 

— Cât e de-atunci, prietene? se amestecă d. Pickwick. Un 
ceas? 

— Da, se prea poate... aşa cred... răspunse omul. 

— Două ceasuri? întrebă surugiul rotaş. 

— Păi, nu m-aş mira să fi fost şi două, răspunse bătrânul, 
cu îndoială. 

— Daţi-i drumul înainte, băieţi! strigă d, Wardle, scos din 
sărite; nu mai pierdeţi vremea cu idiotul ăsta bătrân. 

— Idiot! exclamă bătrânul, rânjind tn mijlocul drumului cu 
bariera pe jumătate închisă şi uitându-se după trăsura care 
se făcea tot mai mică pe măsură ce se depărta. Idiot! Parcă 
tu eşti mai breaz; pierduşi zece minute aici, da' pleci tot aşa 
de deştept cum ai venit. Dacă fiecare om de pe şosea capătă 
o liră şi o merită măcar pe jumătate, apoi, bondocule bătrân 
şi gras, nici la Sfântu-Aşteaptă n-ai să pui mâna pe caleaşca 
aia. 

Rânjind iarăşi îndelung, bătrânelul închise bariera, intră în 
casă şi zăvori uşa în urma lui. 


În răstimp caleaşca gonea fără încetinire. Aşa cum 
prezisese Wardle, luna apunea repede; pâlcuri de nori 
negri şi grei care acopereau de la o vreme cerul, atârnau 
acum întunecaţi deasupra capului; stropi mari de ploaie 
împroşcau din când în când geamurile trăsurii, vestind 
călătorilor o noapte furtunoasă. Vântul care îi izbea drept în 
faţă răbufnea în vârtejuri furioase pe şoseaua îngustă şi 
urla trist printre copacii care o străjuiau. D. Pickwick îşi 
strânse pardesiul în jurul trupului, se ghemui cât mai bine 
în ungherul trăsurii şi căzu într-un somn adânc din care nu- 
1 mai smulse decât oprirea vehiculului, clopoţelul unui 
rândaş şi un strigăt puternic: „Repede, caii!” 

Dar aci se produse altă întârziere. În chip ciudat, surugiii 
dormeau atât de adânc, încât trebuiră cam cinci minute de 
fiecare pentru a fi treziţi. Grăjdarul lăsase, nu ştia unde, 
cheia grajdului şi, chiar după ce o găsi, doi servitori 
somnoroşi aşezară atât de anapoda hamurile pe cai, încât 
operaţia trebuia să fie luată de la început. Dacă d. Pickwick 
ar fi fost singur, aceste numeroase piedici ar fi zădărnicit cu 
totul urmărirea. Dar bătrânul Wardle nu se descuraja uşor. 
El dădu dovadă de atâta sârguinţă, înghiontindu-l pe unul, 
îmbrâncindu-l pe altul, strângând o cataramă ici şi 
prinzând un lanţ colo, că trăsura fu gata mult mai repede 
decât, în mod firesc, ar fi fost de aşteptat, având în vedere 
toate acele greutăţi. 

Călătoria reîncepu, bineînţeles cu perspective deloc 
surâzătoare. Etapa a doua era de cincisprezece mile, 
noaptea întunecoasă, vântul aprig şi ploaia - cu găleata. 
Peste putinţă să ai spor la drum luptând cu atâtea piedici; 
trecuse ora unu; şi le trebuiră aproape două ceasuri ca să 
ajungă la halta următoare. Dar aici li se înfăţişă ochilor ceva 
care le aprinse din nou nădejdile şi le învioră cugetul 
abătut. 

— Când a sosit trăsura asta? strigă bătrânul Wardle sărind 
din caleaşcă şi arătând o altă trăsură care se afla în curte, 
plină de noroi încă proaspăt. 


— Nu e nici un sfert de ceas de atunci, domnule, răspunse 
rândaşul pe care-l întrebase. 

— O doamnă şi un domn? întrebă Wardle, cu respiraţia 
tăiată de nerăbdare. 

— Da, domnule. 

— Un bărbat înalt, subţire, cu picioarele lungi, îmbrăcat în 
frac? 

— Da, domnule. 

— O doamnă în vârstă, faţa slabă, numai piele şi oase, nu-i 
aşa? 

— Da, domnule. 

— Dumnezeule! Pickwick, ei sunt! exclamă bătrânul. 

— Ar fi ajuns mai devreme aici, spuse rândaşul, dar li s-a 
rupt un şleau. 

— Ei sunt, repetă Wardle. Pe Jupiter, că-s ei! O caleaşcă şi 
patru cai, îndată! Îi vom prinde până să ajungă la halta 
următoare! Flăcăi, o liră de fiecare, daţi-i zor, haide, 
mişcaţi-vă, fiţi băieţi cumsecade! 

Bătrânul alerga în sus şi în jos prin curte, îndemnând, 
făgăduind, învârtindu-se de colo până colo cu o însufleţire 
care şi pe d. Pickwick îl molipsi; sub înrâurirea d-lui Wardle, 
el se încurcă printre hamuri, se vâri în chipul cel mai 
surprinzător printre picioarele cailor şi roţile trăsurilor, 
încredinţat fiind cu tărie că astfel grăbea într-adevăr 
pregătirile de continuare a călătoriei. 

— Urcă, urcă! strigă bătrânul Wardle, căţărându-se în 
caleaşcă, ridicând scara şi trântind uşa după el. Hai, 
grăbeşte-te, dă-i drumul! 

Până să se lămurească despre ce era vorba, o smucitură a 
bătrânului şi un brânci al rândaşului îl siliră pe d. Pickwick 
să intre pe uşa din partea cealaltă, şi porniră din nou la 
drum. 

— Aha, acum zic şi eu că ne mişcăm, spuse cu plăcere 
bătrânul. 

Şi, într-adevăr, se mişcau, după cum îi dovedeau îndeajuns 
d-lui Pickwick ciocnirile repetate, când de lemnăria tare a 


trăsurii, când de trupul tovarăşului său. 

— "Ţine-te bine, îl sfătui robustul domn Wardle, când d. 
Pickwick îşi înfundă capul în jiletca-i imensă. 

— În viaţa mea n-am fost aşa de zdruncinat, mărturisi d. 
Pickwick. 

— Nu-i nimic, îi răspunsee prietenul. Va trece în curând. 
Ţine-te! Ţine-te bine! 

D. Pickwick se propti cât putu mai zdravăn în ungherul 
său; şi caleaşca îşi mări goana. 

Străbătură în felul acesta vreo trei mile, când d. Wardle 
care, de vreo două-trei minute, privea în afară, îşi trase 
deodată înăuntru capul stropit de glod şi exclamă, gâfâind 
de încordare: 

— Iată-i! 

D. Pickwick se repezi cu capul afară pe cealaltă fereastră. 
Da, la o mică depărtare în faţa lor gonea o trăsură cu patru 
cai în galop. 

— Haide, haide! strigă din răsputeri bătrânul. Două lire de 
fiecare, băieţi - nu-i lăsaţi să ne scape din mână. Daţi-i 
înainte. Daţi-i înainte! Caii trăsurii din faţă îşi înteţiră 
galopul; caii d-lui Wardle se năpustiră furioşi după ei. 

— Îi văd capul! strigă mâniosul bătrân. Să mă bată 
Dumnezeu dacă nu-i văd capul. 

— Şi eu! întări d. Pickwick. El e! 

D. Pickwick nu se înşela. Se desluşa limpede la fereastra 
trăsurii figura d-lui Jingle, mânjită de noroiul pe care-l 
împroşcau roţile; se desluşa de asemenea şi mişcarea 
braţului pe care d. Jingle îl agita cu violenţă spre surugii, 
îndemnându-i desigur să sporească sforţările. 

Încordarea era la culme. Câmpia, copacii, tufişurile păreau 
că fug pe lângă ei cu o viteză ameţitoare, atât de cumplită 
era goana în care se avântaseră. Ajunseseră lângă trăsura 
de dinaintea lor. În ciuda huruitului făcut de roţi, se putea 
auzi lămurit glasul d-lui Jingle care-şi îndemna surugiii. 
Bătrânul domn Wardle spumega de furie şi enervare, 
răcnind duzini de ocări: „Licălos”, „Mârşav”, strângând 


pumnul şi scuturându-l în chip foarte expresiv spre 
obiectul indignării sale. D. Jingle nu răspundea insultelor şi 
amenințărilor decât printr-un zâmbet ironic, dispreţuitor; 
scoase apoi un strigăt triumfător când caii săi, ascultând de 
îmboldirea sporită a biciului şi-a pintenului, înteţiră galopul, 
depărtându-se de urmăritori. 

D. Pickwick tocmai îşi trăsese capul înăuntru, iar d. 
Wardle, istovit să tot strige, făcuse la fel, când o zguduitură 
cumplită îi svârli pe amândoi în faţă. Se auzi o bufnitură, o 
trosnitură năpraznică, o roată se rostogoli cât colo - şi 
caleaşca veni peste cap. 

După câteva secunde de învălmăşală şi zăpăceală, în care 
vreme nu se putea lămuri decât nechezatul cailor şi 
zăngănitul geamurilor sparte, d. Pickwick se simţi smuls cu 
violenţă dintre sfărâmăturile trăsurii, îndată ce se ridică pe 
picioare şi-şi scoase capul din pulpanele redingotei care îl 
împiedicau să se folosească de ochelari, îşi dădu seama de 
dezastrul situaţiei. 

Bătrânul domn Wardle se afla alături, fără pălărie şi cu 
hainele rupte; resturile trăsurii zăceau la picioarele lor. 
Mânjiţi de glod şi necăjiţi de neplăcerile călătoriei, surugiii 
izbutiseră să taie şleaurile, iar acum ţineau caii de căpestre. 
Cam la o sută de paşi în faţă era trăsura cealaltă care se 
oprise auzind trosnetul. Surugiii ei, cu chipurile strâmbate 
într-un rânjet batjocoritor, priveau din şa spre adversarii 
lor; de la fereastra trăsurii, d. Jingle contempla prăpădul, 
cu o mulţumire vădită. Se iveau zorile, astfel că în lumina de 
plumb a dimineţii scena se vedea limpede. 

— Hei, e vătămat careva? strigă neruşinatul Jingle. De! 
Domni în vârstă; nu prea uşurei; treabă periculoasă; foarte 
periculoasă... 

— Ticălosule! urlă d. Wardle. 

— Haha! hohoti Jingle drept răspuns. 

Adăugă c-o clipire şireată, arătând c-o mişcare bruscă a 
degetului mare înlăuntrul trăsurii: 


— Vă asigur că se simte foarte bine; vă trimite 
complimente; vă roagă să nu-i duceţi grija. Salutări lui 
Tuppy. Nu vreţi să vă urcați la spatele nostru? Mânaţi, 
băieţi! 

Surugiii îşi reluară locurile şi caleaşca porni mai departe, 
huruind. În bătaie de joc, d. Jingle flutură din uşă o batistă 
albă. 

Nimic din toată întâmplarea aceasta, nici măcar 
răsturnarea trăsurii, nu tulburase firea liniştită a d-lui 
Pickwick. Dar josnicia celui care, după ce fusese în stare să 
împrumute bani de la credinciosul său discipol, îi scurtase 
numele în „luppy”, îl scoase din sărite. Răsuflă greu şi se 
înroşi până peste ochelari, când spuse tărăgănat, semeţ: 

— Dacă-1 voi întâlni vreodată pe acest om, am să... 

— Da, da, îl întrerupse d. Wardle, toate astea sunt foarte 
bune, dar, în vreme ce noi stăm aci de vorbă, ei vor căpăta 
la Londra dispensa şi se vor căsători. 

D. Pickwick tăcu, zăvorându-şi dorinţa de răzbunare în 
tainiţele inimii. 

— Cât e de aici până la prima haltă? întrebă d. Wardle pe 
un surugiu. 

— Şase mile; nu-i aşa, Iom? 

— Ceva mai mult. 

— Ceva mai mult de şase mile, domnule. 

— N-avem încotro; trebuie s-o luăm pe jos, Pickwick. 

— Altceva nu avem de făcut, răspunse d. Pickwick, omul cu 
adevărat mare. 

Trimiseră înainte un surugiu călare, să facă rost de o nouă 
trăsură cu cai şi, lăsându-l pe celălalt să păzească trăsura 
sfărâmată, d. Pickwick şi d. Wardle porniră vitejeşte la 
drum, după ce-şi legară şalurile la gât şi-şi înfundară 
pălăriile pe cap, pentru a scăpa, pe cât cu putinţă, de 
potopul ploii care, după o scurtă oprire, începuse iarăşi să 
toarne cu găleata. 

CAPITOLUL X. 


Care risipeşte orice îndoială (dacă a existat cumva) asupra 
dezinteresării d-lui Jingle. 

Se găsesc în Londra mai multe hanuri vechi care erau 
cartierul general al diligenţelor cu faimă, pe vremea când 
acestea porneau la drum într-un chip mai impunător şi mai 
solemn decât astăzi; hanurile însă au decăzut ajungând 
nişte biete locuri unde trag şi sunt tocmite căruțele de ţară. 
Zadarnic ar căuta cititorul vreuna din locantele vechi, 
printre Crucile de Aur şi Taurii şi Gurile, care îşi ridică 
impunătoarele frontoane pe străzile înfrumuseţate ale 
Londrei. Dacă ar vrea să poposească la vreuna din ele ar 
trebui să-şi îndrepte paşii spre cartierele mai întunecoase 
ale oraşului; şi acolo, în cine ştie ce ungher retras, ar găsi 
câteva care se mai ţin pe picioare, cu îndărătnicie posacă, 
printre inovațiile moderne ce le înconjoară. 

Cu deosebire în Borough au mai rămas vreo şase hanuri 
vechi care şi-au păstrat neschimbate liniile exterioare, 
scăpând totodată de furia îmbunătăţirilor publice şi de 
abuzurile speculei particularilor. Sunt construcţii mari, 
ciudate, cu galerii şi coridoare, cu scări şi balustrade, destul 
de vaste şi de străvechi spre a furniza subiecte pentru sute 
de poveşti cu strigoi, dacă ne-am găsi cândva în situaţia 
jalnică de a trebui să născocim vreuna, şi dacă lumea ar 
dura atâta cât să epuizăm nenumăratele şi veridicele 
legende în legătură cu vechiul pod al Londrei şi cu 
învecinatul Surrey. 

Dis de dimineaţă, după evenimentele povestite în capitolul 
trecut, un bărbat curăța de zor noroiul de pe o pereche de 
ghete în curtea unuia dintre hanurile cele mai faimoase, cu 
firma La Cerbul Alb. Purta o jiletcă grosolană, vărgată, cu 
mâneci negre de stambă şi cu nasturi albaştri de sticlă, 
pantaloni cenuşii de postav şi jambiere. O basma de un roşu 
aprins, înnodată ca vai de lume, îi înfăşură gâtul, iar pălăria 
veche, albă, îi era pleoştită pe-o ureche. Dinaintea lui se 
aflau două şiruri de cizme şi pantofi, un şir curăţat, altul 
încă nu, şi ori de câte ori sporea şirul celor curățate, omul 


se oprea contemplând cu vădită mulţumire rezultatele 
muncii sale. 

Curtea nu avea nimic din zarva şi forfota care sunt 
caracteristice hanurilor unde trag diligenţele. Trei sau 
patru care de povară, cu mormane de mărfuri sub coviltirul 
încăpător care ajungea până aproape de ferestrele celui de 
al doilea cat al unei case obişnuite, erau rânduite, deoparte, 
sub un şopron enorm dintr-un capăt al curţii; alt car, pare- 
se gata să pornească la drum în dimineaţa aceea, era tras 
afară în bătătură. Două rânduri de odăi de dormit, cu 
galerii şi parmaclâcuri vechi şi groase, înconjurau, de-o 
parte şi de alta, ograda nesfârşită; două şiruri de clopoței 
adăpostiţi sub câte o apărătoare înclinată atârnau deasupra 
uşii care dădea în cârciumă şi în sala de mâncare. Două-trei 
cabriolete şi trăsurici se aflau trase sub nişte şoproane mici; 
tropăitul îndesat al unui cal de povară, sau zornăitul unui 
lanţ la celălalt capăt al curţii vesteau că într-acolo era 
grajdul. Dacă adăugăm că nişte flăcăi îmbrăcaţi în straie de 
cărăuşi dormeau pe baloturi şi pe saci de lână, dacă mai 
amintim şi alte lucruri pe care dormeau, răspândite pe 
grămezi de paie, vom fi descris, atât cât e nevoie, 
înfăţişarea generală, în dimineaţa despre care e vorba, a 
curţii hanului La Cerbul Alb de pe strada principală a 
Boroughului. 

Clinchetul puternic al unui clopoțel fu urmat de ivirea unei 
cameriste sprintene în galeria de sus a odăilor de dormit; 
după ce bătu la o uşă şi cineva dinlăuntru o rugă ceva, fata 
strigă, aplecându-se peste balustradă: 

— Sam! 

— Da, răspunse omul cu pălărie albă. 

— Numărul 22 cere cizmele. 

— Eh! Întreabă-1 pe 22 dacă le vrea chiar acum, sau 
binevoieşte să mai aştepte, răspunse omul. 

— Haide, Sam! Lasă prostiile! zise fata c-o voce alintată; 
domnul vrea cizmele îndată. 


— Phii, ce fată drăguță! rosti văcsuitorul; nu zău, tocmai 
bună pentru o adunare muzicală. la te uită aici: unsprezece 
perechi de încălțări şi un pantof al numărului 6, ăla cu 
piciorul de lemn. Aste unsprezece perechi trebuie să fie 
gata la opt şi jumătate, şi pantoful la nouă. Cine-i numărul 
22 ca să le-o ia înainte? Nu, nu! Fiecare la rând! cum zicea 
Jack Ketch când punea ştreangul de gâtul cuiva. Îmi pare 
rău că vă fac să aşteptaţi, domnule, dar vă voi servi şi pe 
dumneavoastră numaidecât. 

Vorbind astfel, omul cu pălărie albă se apucă să instruiască 
de zor, cu şi mai multă râvnă, o cizmă cu carâmbul răsfrânt. 
Se auzi din nou un sunet asurzitor de clopoțel, şi bătrâna 
hangioaică a Cerbului Alb se arătă zorită în galeria din 

partea cealaltă. 

— Sam! strigă hangioaica. Unde-i leneşul, trântorul ăla? 
Hei, Sam? A, eşti aici? De ce nu răspunzi? 

— N-ar fi politicos să răspund pân' ce dumneavoastră nu 
isprăviţi, glăsui Sam, ursuz. 

— Na, lustruieşte pantofii ăştia pentru numărul 17, 
numaidecât; şi du-i în salonul special numărul 5 de la 
întâiul. 

Hangioaica aruncă în curte o pereche de pantofi de damă 
şi se depărtă grăbită. 

— Numărul 5, bombăni Sam ridicând pantofii şi, scoțând o 
bucată de tibişir din buzunar, făcu un semn pe talpă ca să-şi 
aducă aminte ai cui erau. Pantofi de damă şi salon special; 
de bună seamă că asta n-a venit cu căruţa! 

— A venit devreme, azi dimineaţă, strigă fata care 
rămăsese rezemată de balustradă; a venit într-o birjă c-un 
domn şi dumnealui îţi cere încălţămintea pe care ai face mai 
bine să i-o dai. 

— De ce n-ai spus aşa de la început?! exclamă cu indignare 
Sam, alegând din grămadă cizmele amintite. Credeam că e 
vreunul dintre muşteriii noştri de rând. Odaie specială! Şi e 
cu o cocoană! Dacă are cât de cât obraz, mă-nvârtesc de cel 
puţin un şiling pe zi, başca alte bacşişuri pentru alergătură. 


Gândul ispititor îi dădu ghes d-lui Samuel să frece cu atâta 
sârguinţă cizmele şi pantofii, încât peste câteva minute 
încălţămintea lustruită ar fi putut să umple de gelozie 
sufletul simpaticului domn Warren (căci la Cerbul Alb se 
întrebuința vaxul d-lor Day şi Martin). O duse apoi la uşa cu 
numărul 5. 

— Intră! rosti un glas de bărbat ca răspuns la ciocănitul lui 
Sam. Sam făcu o plecăciune foarte frumoasă când păşi 
înăuntru şi se văzu în faţa unei doamne şi a unui domn care 
dejunau. După ce depuse ceremonios cizmele la dreapta şi 
la stânga picioarelor domnului şi pantofii la dreapta şi la 
stânga picioarelor doamnei, se retrase spre uşă. 

— Băiete! îl chemă domnul. 

— Da, domnule! răspunse Sam închizând uşa şi ţinând 
mâna pe clanţă. 

— Ştii unde vine... cum îi zice... Doctor's Commons? 

— Da, domnule. 

— Unde e? 

— Pe la cimitirul Sfântul Paul, domnule. O arcadă joasă în 
stradă; o librărie într-un colţ, un hotel în celălalt, şi doi 
portari în mijloc - agenţi pentru dispense de căsătorie. 

— Agenţi pentru dispense de căsătorie? întrebă domnul. 

— Da, agenţi pentru dispense de căsătorie, repetă Sam. 
Doi inşi cu şorţuri albe; când intri, ei duc mâna la pălărie: 
„Dispensă, domnule, vreţi o dispensă?” Indivizi ciudaţi ca şi 
stăpânii lor. Sunt împuterniciţii Curţii Criminale Superioare. 
Treaba merge strună! 

— Şi ce-ţi dau la mână? întreabă gentlemanul. 

— Vă dau gata, domnule! Şi asta n-ar fi mare lucru. Dar 
bagă în capul bătrânilor lucruri de care ei nici n-au visat 
vreodată. Tatăl meu, domnule, era vizitiu... Văduv, domnule, 
şi destul de gras ca să mai fie în stare de ceva; ce mai tura- 
vura, nemaipomenit de gras. Moare stăpâna lui şi-i lasă 
patru sute de lire. Se duce la Commons să-l vadă pe omul 
legii ca să-şi încaseze gologănetul. Se găteşte: cizme 
răsfrânte, buchet la cheotoare, pălărie cu boruri largi pe 


cap, fular verde; gentleman în toată puterea cuvântului! 
Trece pe sub arcadă, gândindu-se din vreme cum să-şi 
plaseze banii. Vine agentul, duce mâna la pălărie: 
„Dispensă, domnule, vreţi dispensă?” „Ce-i aia?” zice tata. 
„Dispensă, domnule!” zise ăla. „Ce dispensă?” zice tata. 
„Dispensă de căsătorie”, zice agentul. „Ei, drăcia dracului, 
zice tata. Aşa ceva nu mi-a trecut prin minte.” „Eu cred că 
vă trebuie o femeie, domnule!” zice agentul. Tata se opreşte 
şi chibzuieşte un pic. „Nu! zice el. Să mă ia naiba! Sunt 
prea bătrân, şi unde mai pui că-s coşcogea matahală”, zice. 
„Ba deloc, domnule”, zice agentul. „Crezi că nu?” zice tata. 
„Sunt sigur că nu, zice el; am însurat lunea trecută pe un 
domn care era de două ori cât dumneavoastră.” 
„Adevărat?” zice tata. „Da, ce mai calea-valea! zice agentul; 
dumneavoastră sunteţi un prunc pe lângă el. Pe aici, 
domnule, pe aici!” Şiiată-mi-l pe tata că intră după el, ca o 
maimuţă îmblânzită după o flaşnetă, într-un birouaş dosnic 
unde şedea unul între nişte hârtii unsuroase şi nişte cutii de 
tablă, lăsând să se creadă că avea treabă. „Vă rog să luaţi 
loc, domnule, până să vă fac certificatul”, zice omul legii. 
„Mulţumesc, domnule”, zice tata; şi se aşază şi se holbează 
cu ochii mari, cu gura căscată, la numele de pe cutii. „Cum 
vă numiţi, domnule?” zice omul legii. „lomy Weller”, zice 
tata. „Parohia?” zice omul legii. „Sălbăticuţa”, zice tata; căci 
el se oprea la hanul acela când era cu trăsura şi habar n- 
avea de parohii. „Şi care e numele doamnei?” zice omul 
legii. Tata rămâne ca trăsnit. „Să mă ia dracu dacă ştiu!” 
zice el. „Nu ştiţi?” zice omul legii. „Aşa cum nu ştiţi nici 
dumneavoastră, zice tata; n-aş putea să-l pui mai târziu?” 
„Cu neputinţă”, zice omul legii. „Foarte bine, zice tata, după 
ce chibzueşte o clipă; puneţi doamna Clarke.” „Clarke şi 
mai cum?” zice omul legii, muind pana în cerneală. „Suzana 
Clarke, de la Marchizul de Granby, din Dorking, zice tata; 
cred că dacă o cer, mă ia. N-am vorbit cu ea o iotă; dar ştiu 
c-o să mă ia.” Dispensa fu gata în doi timpi, şi nici vorbă că 
ea l-a luat; şi unde mai pui că îl ţine şi astăzi, iar eu n-am 


văzut para chioară din cele patru sute de lire. Ghinion! 
lertaţi-mă, domnule, adăugă Sam, darcând încep cu jelania 
asta, mă pornesc ca o roabă nouă cu osia unsă. 

Zăbovi o clipă ca să vadă de nu cumva mai aveau nevoie de 
el, şi pe urmă ieşi. 

— Nouă şi jumătate; tocmai bine; la drum! vorbi domnul 
despre care nu mai trebuie să spunem că era d. Jingle. 

— Cum adică tocmai bine? întrebă domnişoara mătuşică 
cu cochetărie în glas. 

— Pentru dispensă, înger scump; să dăm de ştire la 
biserică. Mâine o să pot spune că eşti a mea, răspunse d. 
Jingle strângând mâna mătuşii domnişoare 

— Dispensa! exclamă Rachel îmbujorându-se. 

— Dispensa, repetă d. Jingle. 

În goana mare alerg după-o dispensă. 

În goana mare, la, la, mă-ntorc. 

— Ce repede merg toate la tine! zise Rachel. 

— Repede? Când o să fim uniţi, nici n-ai să ştii cum au să 
treacă orele, zilele, săptămânile, lunile, anii... Au să zboare 
repede ca săgeata... ca locomotiva... cu o mie de cai 
putere... 

— N-am putea... n-am putea să ne căsătorim chiar astăzi? 
întrebă Rachel. 

— Cu neputinţă; trebuie să înştiinţăm biserica; astăzi 
scoatem dispensa; cermonia va avea loc mâine. 

— Mi-e groază să nu ne dea de urmă fratele meu, spuse 
Rachel. 

— Să ne dea de urmă? Prostii... Prea zguduit de 
căzătură... Dealtminteri, noi precauţiune extremă - lăsat 
caleaşca - mers mai departe - luat o birjă - venit la Borough 
- ultimul loc din lume unde ar putea să ne caute. Haha, 
straşnică idee - foarte bună. 

— Nu sta mult, îl rugă domnişoara mătuşică, drăgăstoasă, 
când d. Jingle îşi îndesă pe cap pălăria cu boruri înălțate. 

— Mult departe de tine, fiinţă fermecătoare şi crudă? 


Şi d. Jingle alergă zglobiu spre mătuşica, depuse o 
sărutare castă pe buzele ei, apoi ieşi ţopăâind din odaie. 

— Bărbăţel drag! spuse domnişoara când uşa se închidea 
după el. 

„Fată bătrână şi nebună”, gândi d. Jingle străbătând 
coridorul. 

E dureros să cugetăm asupra făţărniciei speciei noastre; 
de aceea nu vom urma firul meditaţiilor d-lui Jingle în drum 
spre Doctor's Commons. Ajunge, în vederea scopului 
nostru, să spunem că, scăpând de laţul cerberilor cu şorturi 
albe care păzesc intrarea locului vrăjit, ajunse teafăr în 
biroul vicarului general şi că, procurându-şi o epistolă pe 
pergament, foarte măgulitoare, din partea arhiepiscopului 
de Canterbury: „Credincioşilor săi Alfred Jingle şi Rachel 
Wardle, închinare”, băgă în buzunar, cu grijă, documentul 
mistic, după care, triumfător, îşi îndreptă din nou paşii spre 
Borough. 

Era încă în drum spre Cerbul Alb, când doi domni rotofei şi 
unul slăbănog intrară în curte şi-şi rotiră privirile, căutând 
vreo persoană căreia să-i poată pune câteva întrebări. 
Chiar în clipa aceea d. Samuel Weller era ocupat cu 
lustruirea unei perechi de cizme proaspăt văcsuite,. 
Proprietatea particulară a unui fermier care, după 
osteneala târgului din Borough, îşi întărea puterile luând un 
dejun frugal în valoare de două-trei lire, alcătuit dintr-o 
porţie de carne rece şi vreo două stacane de vin; domnul 
cel slab se îndreptă întins spre Sam: 

— Prietene, începu domnul cel slab. 

„Eşti unul din ăia care cer lămuriri pe gratis, gândi Sam; 
altfel, nu te-ar apuca dragostea de mine aşa, pe nepusă 
masă.” 

Se mărgini să întrebe: 

— Ce doriţi, domnule? 

— Prietene, spuse cu voce mieroasă domnul cel slab, 
poposeşte multă lume aici, nu-i aşa? Ai mult de lucru, nu? 


Sam furişă o privire spre cel care-i vorbea. Un omuleţ tare 
uscăţiv, cu o faţă oacheşă şi ştearsă, cu ochi mici, negri, 
foarte neastâmpăraţi, clipind şi scăpărând de o parte şi de 
alta a unui nas micuţ, iscoditor, de parcă s-ar fi jucat 
necontenit cu el de-a v-aţi ascunselea. Era îmbrăcat în 
negru din cap până-n picioare, cu încălţămintea 
strălucitoare ca şi ochii lui, cu o cravată albă, îngustă şi o 
cămaşă curată cu dantelă. Un lanţ de aur cu brelocuri 
atârna din buzunărelul ceasului. Îşi ţinea în mână, şi nu pe 
mână, mânuşile negre de piele; iar când vorbea, îşi 
petrecea mâinile sub pulpanele fracului, ca omul obşinuit să 
pună totdeauna întrebări ocolite. 

— Tare ocupat, nu? urmă omuleţul. 

— Oh, foarte mult, domnule, răspunse Sam. N-o să dăm 
faliment, dar nici n-o să ne pricopsim. Carnea de oaie o 
mâncăm fără mirodenii şi, când căpătăm carne de vacă, ne 
lipsim de hrean. 

— Aha, spuse omuleţul, eşti şugubăţ. 

— De boala asta suferea şi fratele meu mai mare, răspunse 
Sam; poate m-am molipsit, căci dormeam cu el de obicei. 

— Interesantă casa asta veche! reluă omuleţul uitându-se 
în juru-i. 

— Dacă trimiteaţi vorbă că veniţi, am mai fi reparat-o, 
replică netulburatul Sam. 

Omuleţul păru cam descumpănit de aceste riposte; avu loc 
o scurtă sfătuire între el şi domnii rotofei; luă apoi o priză 
de tabac dintr-o tabacheră lunguiaţă de argint, şi păru că 
se pregăteşte să reia convorbirea, când interveni unul 
dintre domnii cei dolofani care, pe lângă o mină 
binevoitoare, mai era posesorul unei perechi de ochelari şi- 
al unor ghetre negre. 

— Fapt e, începu acesta binevoitor, că prietenul meu de 
aici (şi arătă către celălalt domn rotofei) îţi va da o jumătate 
de liră dacă vei răspunde la una sau două... 

— Iertaţi-mă, scumpe domn! îl opri omuleţul. Daţi-mi voie, 
vă rog, scumpe domn. Primul principiu care trebuie 


respectat în astfel de cazuri este tocmai acesta: când 
încredinţaţi o chestiune în mâinile unui profesionist, 
dumneavoastră nu mai aveţi căderea să vă amestecați cât 
durează afacerea; trebuie să aveţi implicit încredere 
deplină într-însul. Într-adevăr, domnule (se întoarse spre 
celălalt domn rotofei şi spuse): Am uitat numele prietenului 
dumneavoastră. 

— Pickwick, răspunse d. Wardle care nu era altul decât 
voiosul nostru personaj. 

— A, Pickwick! Într-adevăr, dragă domnule Pickwick, 
scuzaţi-mă, voi fi fericit să primesc în particular orice sfat 
din partea dumneavoastră, ca amicus curiae, dar trebuie să 
înţelegeţi că e nelalocul ei, în prezenţa mea, intervenţia 
dumneavoastră, printr-un argument aşa de ad captandum, 
ca de pildă oferirea unei jumătăţi de liră. Într-adevăr, 
scumpe domn, într-adevăr. 

Şi, foarte grav, omuleţul mai luă o priză de tabac. 

— Singura mea dorinţă, domnule, răspunse d. Pickwick, a 
fost de a duce la bun sfârşit, cât mai repede cu putinţă, 
această foarte neplăcută afacere. 

— Foarte bine, foarte bine, încuviinţă omuleţul. 

— În acest scop, urmă d. Pickwick, am făcut uz de 
argumentul prin care experienţa mea cu oamenii mi-a 
arătat că am cele mai multe şanse de izbândă în orice 
împrejurare. 

— Da, da, glăsui omuleţul; foarte bun argumentul! Foarte 
bun, într-adevăr! Dar ar fi trebuit să-mi sugeraţi mie 
aceasta. Scumpe domn, sunt sigur că nu se poate să nu 
cunoaşteţi gradul de încredere care trebuie acordat 
profesioniştilor. Dacă poate fi nevoie de o autoritate în 
această privinţă, scumpe domn, permiteţi-mi să apelez la 
cazul bine cunoscut cu Barnewell şi... 

— Nu-i mai daţi zor cu George Barnewell, îl întrerupse 
Sam, care urmărise cu multă mirare scurtul dialog dintre 
cei doi; ştie toată lumea ce a fost cu el, şi, aflaţi de la mine, 
părerea mea a fost dintotdeauna că tânăra femeie merita 


ştreangul mult mai mult decât el. Dar ce are a face una cu 
alta? Vreţi să primesc o jumătate de liră. Foarte bine, sunt 
gata, altceva ce-aş putea să vă spun? Nu-i aşa, domnule? 
(Domnul Pickwick zâmbi,) Să mergem mai departe; chestia 
e: ce dracu vreţi de la mine, cum zicea careva când vedea 
strigoi. 

— Vrem să ştim... începu d. Wardle. 

— Vă rog, scumpe domn... scumpe domn... îl întrerupse 
omuleţul cu aer grav. 

Domnul Wardle ridică din umeri şi tăcu. 

— Vrem să ştim, reluă omuleţul solemn - şi îţi punem 
întrebarea ca să nu trezim cumva bănueli pe aici - vrem să 
ştim cine locuieşte acum în casa asta. 

— Cine e în casă? răspunse Sam în mintea căruia locatarii 
erau totdeauna reprezentaţi prin acel articol special care se 
afla sub supravegherea sa imediată. E un picior de lemn la 
numărul 6, o pereche de cizme nemţeşti la numărul 13, 
două perechi de ghete în camera negustorilor; sunt cizmele 
astea cu turetci răsfrânte în salonaşul de lângă bar şi alte 
cinci perechi în cafenea. 

— Nimic mai mult? întrebă omuleţul. 

— Staţi un pic, spuse deodată Sam căutând să-şi aducă 
aminte. Da, la numărul 5 e o pereche â la Wellington, foarte 
prăpădite, şi o pereche de pantofi de damă. 

— Ce fel de pantofi? întrebă repede d. Wardle pe care, ca 
şi pe d. Pickwick, îl năucise ciudata catalogare a muşteriilor. 

— Făcuţi la ţară, răspunse Sam. 

— Nu au cumva numele cismarului? 

— Brown. 

— De unde? 

— Din Muggleton. 

— Ei sunt! strigă Wardle. Slavă cerului, i-am găsit. 

— Sst! glăsui Sam; Wellingtonul s-a dus la Doctor's 
Commons. 

— Ei nu! exclamă omuleţul. 

— Da-da, pentru o dispensă. 


— Sosim la timp, strigă Wardle. Arată-ne camera; nu avem 
nici o clipă de pierdut. 

— Vă rog, scumpe domn, vă rog! se amestecă omuleţul. 
Prudenţă, prudenţă! (Scoase din buzunar o pungă roşie de 
mătase din care luă o monedă de aur şi se uită ţintă la 
Sam.) 

Sam rânji într-un chip lămuritor. 

— Du-ne numaidecât în cameră, fără să ne vesteşti, urmă 
omuleţul, şi e a dumitale. 

Sam zvârli într-un colţ ciubota cu carâmbul răsfrânt, şi-i 
conduse printr-un coridor întunecos, apoi pe-o scară lată. 
Când ajunse la capătul coridorului al doilea, se opri şi 
întinse mâna. 

— Na! şopti omul legii punând piesa în mâna călăuzei. 

Sam mai merse câţiva paşi, urmat de cei doi prieteni şi de 
sfetnicul lor legal. Se opri în dreptul unei uşi. 

— Asta-i camera? murmură pirpiriul. 

Sam încuviinţă din cap. 

Bătrânul Wardle deschise uşa; şi tustrei intrară în odaie 
tocmai când d. Jingle, care abia se înapoiase, arăta mătuşii 
domnişoare, dispensa. 

Domnişoara scoase un strigăt ascuţit şi, năruindu-se pe un 
scaun, îşi acoperi faţa cu mâinile. D. Jingle mototoli 
dispensa şi o vâri în buzunarul hainei. Vizitatorii nepoftiţi 
înaintară până în mijlocul odăii. 

— Eşti... eşti un ticălos şi jumătate, asta eşti! strigă 
bătrânul Wardle cu respiraţia tăiată de mânie. 

— Scumpe domn! Scumpe domn! îl domoli omuleţul 
punându-şi pălăria pe masă. Vă rog, luaţi seama; vă rog; 
defăimare de caracter; acţiune pentru daune. Vă rog, 
liniştiţi-vă, scumpe domn. 

— Cum îndrăzneşti s-o răpeşti pe sora mea din casă? reluă 
bătrânul. 

— Aşa, aşa, foarte bine, glăsui omuleţul, asta puteţi 
întreba. Cum de îndrăzneşit, domnule? Răspunde, 
domnule? 


— Dar dumneata cine dracu eşti? întrebă d. Jingle, cu 
atâta aprindere că omuleţul se trase, fără voie, vreo doi paşi 
îndărăt. 

— Vrei să ştii cine e, ticălosule? interveni Wardle. E 
avocatul meu, domnul Perker de la hanul Gray. Perker, 
vreau să fie pus în urmărire individul ăsta! Denunţat... 
Vreau. Vreau. Să mă bată Dumnezeu! Vreau să-l ruinez! Şi 
ţie, continuă d. Wardle, întorcându-se brusc spre sora lui, 
ţie, Rachel, la vârsta ta, când ar trebui să deschizi ochii mai 
bine, ce ţi-a venit să fugi cu un coate-goale, să-ţi necinsteşti 
familia, să te nenoroceşti? Pune-ţi boneta şi haide înapoi. 
Cheamă numaidecât o birjă şi adu nota doamnei; auzi? 
auzi? 

— Da, domnule, încuviinţă Sam. El răspunsese chemării 
violente de clopoțel a lui Wardle cu o grabă de neînțeles 
pentru cine nu ar fi ştiut că toată vremea se uitase prin 
gaura cheii. 

— Pune-ţi boneta! porunci Wardle. 

— Să nu faci una ca asta, se amestecă Jingle. Părăseşte 
camera, domnule! N-ai ce căuta aci. Doamna e liberă să 
hotărască după plac. A trecut de douăzeci şi unu de ani. 

— De douăzeci şi unu? repetă d. Wardle dispreţuitor. A 
trecut de patruzeci şi unu. 

— Ba nu! strigă domnişoara mătuşică, a cărei indignare îi 
învinse hotărârea de-a leşina. 

— Ba da! ripostă d. Wardle. Ai cincizeci de ani cum te văd 
şi mă vezi. 

De data aceasta domnişoara mătuşică scoase un strigăt 
ascuţit şi-şi pierdu cunoştinţa. 

— Un pahar cu apă, îi porunci simţitorul domn Pickwick 
hangioaicei pe care o chemase. 

— Un pahar cu apă? spuse mâniosul Wardle; adu o găleată 
şi toarnă-i-o pe cap; are să-i facă bine şi o merită cu vârf şi 
îndesat. 

— Uf, că brută mai eşti! strigă hangioaica plină de milă. 
Sărăcuţa de ea! 


Apoi, cu vorbe de mângâiere: „Haide-hai, drăguță, bea 
puţintel, o să-ţi facă bine”, şi ajutată de o cameristă, 
hangioaica începu să ude cu oţet fruntea mătuşichii, să-i 
bată mâinile, să-i gâdile nasul, să-i descheie corsetul, să-i 
dea calmante pe care femeile miloase le folosesc îndeobşte 
pentru doamnele care se trudesc să aibă crize de nervi. 

— 'Trăsura e gata, domnule, vesti Sam ivindu-se în uşă. 

— Veniţi după mine! strigă Wardle. O duc eu până jos. 

Auzindu-i propunerea, domnişoara mătuşică fu cuprinsă şi 
mai aprig de criza ei de nervi. 

Hangioaca tocmai voia să protesteze cu aprindere 
împotriva unui atare procedeu şi pusese întrebarea, plină 
de indignare, dacă d. Wardle îşi închipuia cumva că este 
Dumnezeu, când d. Jingle interveni. 

— Băiete! porunci; cheamă un poliţai. 

— Aşteaptă! spuse mititelul domn Perker. Gândeşte-te, 
domnule, gândeşte-te 1 

— Nu vreau să gândesc nimic, replică Jingle. E stăpână pe 
sine; să vedem, cine îndrăzneşte s-o ia de aici fără voia ei? 

— Să nu mă ia de-aici, murmură domnişoara mătuşică. Nu 
vreau! (Avu o nouă şi înfricoşătoare criză.) 

— Scumpe domn, spuse omuleţul încetişor, luându-i la o 
parte pe d. Wardle şi pe d. Pickwick; scumpe domn, ne 
găsim într-o situaţie tare încurcată. E un caz zguduitor; 
foarte zguduitor; n-am mai cunoscut altul la fel; şi, la drept 
vorbind, scumpe domn, la drept vorbind, n-avem nici o 
cădere să controlăm faptele doamnei. V-am prevenit înainte 
de a veni, scumpe domn, că nu există decât soluţia bunei 
înţelegeri. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Dumneavoastră ce aţi recomanda? întrebă d. Pickwick. 

— Vedeţi, scumpe domn, prietenul nostru e într-o situaţie 
neplăcută, nespus de neplăcută. Trebuie să consimţim a 
suporta unele pierderi pecuniare. 

— Suport oricât, numai să nu-ndur ocara asta şi s-o las, 
nebună cum e, să se nenorocească pe toată viaţa, declară 


Wardle. 

— Cred că lucrurile se pot aranja, spuse omuleţul cu 
însufleţire. Domnule Jingle, vreţi să veniţi cu noi, o clipă, în 
odaia de alături? 

D. Jingle se învoi şi tuspatru trecură într-o încăpere unde 
nu era nimeni. 

— Domnule, spuse omuleţul închizând cu luare aminte uşa, 
nu există oare nici o cale pentru aplanarea chestiunii? 
Veniţi încoa, domnule, pentru o clipă; în dreptul ferestrei, 
domnule, unde vom fi între patru ochi; aici, domnule, aici; 
vă rog, domnule, să luaţi loc. Acum, scumpe domn, între noi 
fie zis, ştim foarte bine, scumpe domn, că aţi fugit cu 
doamna de dragul banilor ei. Nu vă încruntaţi, nu vă 
încruntaţi, domnule. Ascultaţi, între noi vorbim, ştim asta. 
Suntem amândoi oameni de lume şi noi ştim foarte bine că 
prietenii de aici nu sunt oameni de lume; nu? 

Figura d-lui Jingle se destindea treptat; ochiul lui stâng 
clipi aproape imperceptibil. 

— Foarte bine, foarte bine! continuă omuleţul observând 
impresia pe care o făcuse. Acum, fapt e că, în afară de 
câteva sute de lire, doamna nu posedă, până la moartea 
mamei ei, nimic, sau prea puţin. Bătrâna se ţine bine, 
scumpe domn... 

— F. Bătrână, observă d. Jingle scurt şi energic. 

— Ei, da, încuviinţă omul legii tuşind uşor. Aveţi dreptate, 
scumpe domn, e cam bătrână. Şi se trage dintr-o veche 
familie, scumpe domn, veche în toată puterea cuvântului. 
Întemeietorul acestei familii a venit în Kent odată cu 
năvălirea lui Iulius Cezar în Britania; şi de atunci numai 
unul dintre membrii săi n-a trăit până la optzeci şi cinci de 
ani, fiind decapitat din ordinul unui Henric. Bătrâna 
doamnă nu are încă şaptezeci şi trei de ani, scumpe domn. 

Omuleţul se opri şi luă o priză de tabac. 

— Şi? se răsti d. Jingle. 

— Şi, scumpe domn... nu luaţi tabac?. Cu aât mai bine -o 
deprindere costisitoare - ei bine, scumpe domn, sunteţi un 


tânăr drăguţ, un om de lume, în stare să vă încercaţi 
norocul dacă aţi avea capital; nu? 

— Şi? repetă d. Jingle. 

— Mă înţelegeţi? 

— Nu prea. 

— Nu credeţi - acum, scumpe domn, vă fac o propunere - 
nu credeţi că cincizeci de lire şi libertatea ar fi mai bune 
decât domnişoara Wardle şi speranţele? 

— Suma e mult prea mică, răspunse d. Jingle ridicându-se. 

— Nu, nu, scumpe domn! îl dojeni omul legii apucându-l 
de-un nasture. E o sumă rotundă, respectabilă; un om ca 
dumneata ar putea, cât ai bate din palme, s-o întreiască. Cu 
cincizeci de lire se pot face multe, scumpe domn. 

— Se pot face mai multe cu o sută cincizeci, replică d. 
Jingle cu răceală. 

— Haide, scumpe domn, să nu ne pierdem timpul 
despicând firul în patru. Să zicem - începu din nou omuleţul 
- să zicem şaptezeci. 

— Nu e de-ajuns, spuse d. Jingle. 

— Staţi, scumpe domn; vă rog, nu vă grăbiţi, stărui 
omuleţul. Optzeci; haideţi; vă semnez numaidecât un cec. 

— Nu e de-ajuns, repetă d. Jingle. 

— Bine, scumpe domn, bine, spuse omuleţul continuând 
să-l reţină; spuneţi-mi, cât vreţi? 

— Afacere costisitoare, declară d. Jingle; bani cheltuiţi; 
caleaşcă, nouă lire; dispensă, trei - total douăsprezece lire; 
compensație, o sută - o sută douăsprezece; onoarea pătată 
şi pierderea doamnei... 

— Da, scumpe domn, da, îl încredinţă omuleţul cu 
şiretenie. Să nu pomenim însă de ultimele două articole. În 
total o sută douăsprezece; să zicem o sută; haide. 

— Şi douăzeci, spuse d. Jingle. 

— Haide-haide! Vă fac un cec (şi se-aşeză să-l scrie). Î1 fac 
plătibil pentru poimâine, urmă omuleţul cu ochii la d. 
Wardle; iar pe doamna o putem lua acum. 

D. Wardle încuviinţă posomorit, din cap. 


— O sută, glăsui omuleţul. 

— Şi douăzeci, adăugă Jingle. 

— Scumpe domn! îl dojeni omuleţul. 

— Dă-i! interveni d. Wardle. Şi să plece! 

Omuleţul scrise cecul şi d. Jingle îl vâri în buzunar. 

— Acum părăseşte casa asta, imediat! izbucni d. Wardle 
repezindu-se asupra lui. 

— Scumpe domn... îi atrase omuleţul luarea aminte. 

— Şi ţine minte, urmă d. Wardle, că nimic pe lume nu m-ar 
fi putut face să primesc învoiala asta - nici măcar 
consideraţia pentru familia mea - dacă n-aş fi ştiut că, din 
clipa în care ai băgat nişte bani în buzunar, te vei duce 
dracului mult mai repede decât te-ai fi dus fără ei. 

— Scumpe domn... îi atrase din nou omuleţul luarea 
aminte. 

— Fii pe pace, Perker, glăsui Wardle. Părăseşte camera, 
domnule! 

— Pornesc numaidecât la drum, anunţă neruşinatul Jingle. 
Adio, Pickwick! 

Spectatorul nepărtinitor care ar fi putut contempla, în 
partea din urmă a conversaţiei, înfăţişarea omului ilustru al 
cărui nume caracterizează opera prezentă, spectatorul 
acesta ar fi fost înclinat să se minuneze că focul indignării 
ce ţâşnea din ochii d-lui Pickwick nu-i mistuise sticlele 
ochelarilor. Nările d-lui Pickwick se umflară, şi pumnii i se 
strânseră fără voie, auzind că ticălosul i se adresează. Dar 
se stăpâni; nu-l făcu praf. 

— Na! continuă vicleanul fără suflet, svârlind dispensa la 
picioarele d-lui Pickwick; schimbaţi numele şi luaţi-o acasă 
pe doamna - bună pentru Tuppy. 

D. Pickwick era un filosof. La urma urmei, însă, filosofii nu 
sunt nici ei decât nişte oameni care poartă armură. Săgeata 
îl nimeri şi pătrunse prin împlătoşarea filosofică drept în 
inimă. Zvârli călimara în neştire spre uşă, şi se năpusti pe 
urma ei. Însă d. Jingle dispăruse, astfel că se pomeni 
încleştat de braţele lui Sam. 


— Hehe, spuse năzdrăvanul, mobilierul o fi ieftin la 
dumneavoastră acasă. Cerneala asta scrie singură; v-a scris 
numele pe zid, bătrâne domn. Liniştiţi-vă, domnnule; ce rost 
are să alergaţi după un om care şi-a luat tălpăşiţa şi a ajuns 
la capătul celălalt al Boroughului? 

Spiritul d-lui Pickwick era, ca al tuturor oamenilor cu 
adevărat mari, deschis pentru orice convingere. Judeca 
repede şi puternic; îi ajunse o singură clipă de meditare ca 
să înţeleagă zădărnicia înverşunării sale. Se potoli tot aşa 
de repede precum se aprinsese. Răsuflă cu năduf şi se uită 
blajân la prietenii săi. 

Să mai povestim tânguirile care urmară, când d-şoara 
Wardle se văzu părăsită de necredinciosul Jingle? Să 
desprindem crâmpeie din descrierea măiestrită a d-lui 
Pickwick cu privire la această sfâşietoare scenă? Carnetul 
lui de note, pătate de lacrimile unei înduioşate simpatii, se 
găseşte deschis în faţa noastră; un cuvânt, şi e în mâna 
tipografului. Dar nu! Ne vom stăpâni. Nu vom chinui inima 
publicului cu zugrăvirea unor asemenea groaznice 
suferinţe. 

A doua zi caleaşca greoaie de Muggleton îi aduse înapoi, în 
mers tărăgănat şi trist, pe cei doi prieteni dimpreună cu 
femeia părăsită. Umbrele mohorâte ale unei nopţi de vară 
căzuseră tulburi şi întunecoase peste întreaga fire, când ei 
ajunseră la poarta conacului din Dingley Dell. 

CAPITOLUL XI. 

Care cuprinde o altă călătorie şi descoperire arheologică, 
dă în vileag hotărârea d-lui Pickwick de a fi de faţă Ia o 
alegere - şi are un manuscris adus de bătrânul pastor. 

O noapte de odihnă şi linişte în tăcerea adâncă de la 
Dingley Dell, precum şi o oră de înviorare în aerul proaspăt, 
înmiresmat, al dimineţii următoare, îl refăcură întru totul 
pe d. Pickwick după oboseala şi zbuciumul din ajun. De 
două zile ilustrul om nu-i mai văzuse pe prietenii şi discipolii 
săi, iar când, după matinala plimbare, se întâlni cu d-nii 
Winkle şi Snodgrass, înaintă spre ei să le dea bineţe cu 


simţăminte de plăcere şi încântare pe care o minte 
obişnuită nu le-ar putea înţelege cum se cuvine. Plăcerea 
era de ambele părţi, căci cine ar putea să contemple cu 
nepăsare figura luminoasă a d-lui Pickwick? Şi, totuşi, un 
nor părea că pluteşte deasupra tovarăşilor săi - nor pe care 
marele om nu-l putea pricepe şi care îl nedumerea foarte 
mult. Amândoi aveau un aer misterios, îngrijorător şi 
neobişnuit. 

— Cum se simte Tupman? îşi întrebă d. Pickwick discipolii 
după ce le strânse mâinile şi schimbară calde salutări de 
bună revedere. 

D. Winkle, căruia îi era adresată în mod special întrebarea, 
nu răspunse. Întoarse capul, cufundat parcă în gânduri 
melancolice. 

— Snodgrass, reluă cu aprindere d. Pickwick, cum se simte 
prietenul nostru? Este cumva bolnav? 

— Nu! răspunse d. Snodgrass; şi o lacrimă tremură pe 
pleoapa sa sensibilă, ca un strop de ploaie pe cerceveaua 
unei ferestre. Nu! Nu-i bolnav! 

D. Pickwick tăcu o clipă, uitându-se, rând pe rând, la 
prietenii săi. 

— Winkle, Snodgrass, întrebă el apoi, ce înseamnă asta? 
Unde-i prietenul nostru? Ce s-a întâmplat? Vorbiţi; vă rog 
din suflet, vă implor; ei bine, vă poruncesc, vorbiţi! 

Era în ţinuta d-lui Pickwick o solemnitate, o demnitate, 
cărora nu s-ar fi putut nimeni împotrivi. 

— A plecat, răspunse d. Snodgrass. 

— A plecat? exclamă d. Pickwick; a plecat?! 

— A plecat, repetă d. Snodgrass. 

— Unde? repetă Pickwick. 

După cele scrise aici, nu putem decât să bănuim, răspunse 
d. Snodgrass scoțând o scrisoare din buzunar şi înmânând- 
o prietenului său. Ieri dimineaţă, când a sosit o scrisoare de 
la d. Wardle vestind că astă noapte veţi fi acasă cu sora lui, 
am observat că melancolia care îl învăluise toată vremea pe 
prietenul nostru, devenise mai mare. Puțin după aceea, 


dispăru; a lipsit toată ziua, iar seara rândaşul de la Coroana 
din Muggleton ne aduse scrisoarea aceasta. Prietenul 
nostru i-o lăsase de dimineaţă, punându-i serios în vedere 
să n-o predea decât pe înnoptate. 

D. Pickwick desfăcu scrisoarea. Scrisul era al prietenului 
său, şi iată ce cuprindea: 

Dragă Pickwick, Dumneata, prieten drag, te-ai înălţat 
dincolo de tărâmul nimicniciei şi al slăbiciunilor omeneşti pe 
care oamenii de rând nu le pot învinge. Nu ştii ce înseamnă 
să fii părăsit pe neaşteptate de o fermecătoare, de o 
fascinantă făptură, şi să cazi victima înşelătoriilor unui 
netrebnic care tăinuia cursa şireteniei sub masca prieteniei. 
Nădăjduesc că n-o să afli niciodată... 

Scrisorile ce-mi vor fi adresate la Clondirul de piele, la 
Cobham Kent, îmi vor fi transmise, presupunând că mai 
sunt în viaţă. Mă grăbesc să părăsesc lumea asta care mi-a 
devenit odioasă. Dacă o voi părăsi pentru totdeauna, 
deplânge-mă şi iartă-mă. Viaţa, scumpul meu Pickwick, mi-a 
devenit nesuferită! Spiritul care arde în noi e asemenea 
chingii hamalului, de care se reazemă povara copleşitoare a 
grijilor şi necazurilor vieţii; iar când spiritul ne părăseşte, 
povara devine prea grea ca s-o mai putem îndura, şi ne 
prăbuşim covârşiţi. Poţi să-i spui totul Rachelei. Ah, numele 
acesta! 

Tracy lupman 

— Trebuie să părăsim locul acesta numaidecât, spuse d. 
Pickwick păturind scrisoarea. După cele întâmplate, nu se 
cade să mai zăbovim aici, sub nici un motiv; suntem datori 
să pornim în căutarea prietenului nostru. 

După ce rosti aceste cuvinte, se îndreptă spre casă. 

Intenţiile sale fură comunicate îndată. Rugăminţile de a-l 
reţine fură stăruitoare, dar d. Pickwick rămase 
neînduplecat. „Afacerile, spunea el, îl reclamau fără 
întârziere.” 

Bătrânul pastor era de faţă. 


— Vreţi cu adevărat să plecaţi? îl întrebă el pe d. Pickwick, 
luându-l de o parte. 

D. Pickwick repetă hotărârea de mai înainte. 

— Dacă-i aşa, spuse bătrânul domn, vă rog să primiţi un 
mic manuscris pe care nădăjduiam să am plăcerea de avi-l 
citi personal. L-am găsit la moartea unui prieten - un doctor 
ce-şi făcea serviciul la azilul nostru de nebuni din regiune - 
printre o sumedenie de hârtii, pe care mi-era îngăduit să le 
ard sau să le păstrez, după cum aş fi socotit de cuviinţă. 
Deşi sunt sigur că nu e scris de prietenul meu, mi-e totuşi 
greu să cred că manuscrisul este autentic. Oricum, fie că a 
fost scris de un maniac, fie că zugrăveşte, ceea ce-mi pare 
mai probabil, aiurările vreunuia dintre nenorociţii de acolo, 
citiţi-l şi daţi-vă părerea. 

D. Pickwick acceptă manuscrisul şi se despărţi de 
binevoitorul bătrân cu nenumărate încredinţări de stimă şi 
iubire. 

Mult mai greu îi era să-şi ia rămas bun de la locuitorii 
conacului unde fuseseră primiţi cu atâta ospitalitate şi 
bunăvoință. D. Pickwick le sărută pe tinerele domnişoare - 
cât pe ce să spunem, ca pe fiicele sale, dar comparaţia ar 
putea să nu fie întru totul potrivită, căci le sărută cu ceva 
mai multă căldură decât poate s-ar fi cuvenit - o îmbrăţişă 
pe bătrâna doamnă cu o afecţiune filială şi, strecurând în 
mâna servitoarelor câteva temeinice dovezi ale bunăvoinţei 
sale, le mângâie obrajii trandafirii într-un chip pe de-a- 
ntregul patriarhal. Mult mai călduroase şi mai prelungite 
fură declaraţiile de dragoste pe care le schimbă cu bunul 
lor amfitrion şi cu Trundle. Abia după ce d. Snodgrass fu 
strigat de mai multe ori pentru a ieşi în sfârşit dintr-un 
coridor întunecos, urmat în curând de Emily (ai cărei ochi 
luminoşi îndeobşte, arătau neobişnuit de mohorâţi) prietenii 
putură să se smulgă din braţele prietenoaselor gazde. În 
timp ce se depărtau încet de fermă, aruncară multe priviri 
în urmă, iar d. Snodgrass trimise nenumărate sărutări, 
exprimându-şi astfel recunoştinţa pentru fluturarea unei 


batiste de femeie la o fereastră; un cot al drumului le 
ascunse bătrâna locuinţă. 

La Muggleton, călătorii luară caleaşca pentru Rochester. 
Când ajunseră acolo, durerea lor cumplită se alinase 
îndeajuns spre a le îngădui fără zăbavă să se ospăteze în 
lege şi, căpătând informaţiile necesare cu privire la drum, 
cei trei prieteni plecară să se plimbe după amiază la 
Cobham. 

Fu o plimbare încântătoare; era o plăcută după-amiază de 
iunie, iar drumul trecea printr-o pădure străveche şi 
umbroasă, răcorit de adierea unui vânt care foşnea domol 
prin frunzişul des, şi însufleţit de cântul păsărilor cocoţate 
pe crengi. ledera şi muşchiul îmbrăcau cu îmbelşugare 
copacii bătrâni, şi verdeaţa moale acoperea pământul ca un 
covor de mătase. Drumeţii se pomeniră într-un parc în care 
se afla un castel vechi înfăţişând arhitectura ciudată şi 
pitorească a epocii elisabetane. Alei lungi, străjuite de ulmi 
şi stejari falnici, se întretăiau la tot pasul, cârduri mari de 
căprioare păşteau iarba proaspătă şi, din când în când, un 
iepure speriat o zbughea cu repeziciunea umbrelor 
aruncate de nouraşii care lunecă aidoma suflului trecător al 
vântului de vară peste un peisaj însorit. 

— Dacă aici, spuse d. Pickwick privind în juru-i, ar veni toţi 
cei care sunt tulburaţi de boala prietenului nostru, îmi 
închipui că vechea dragoste pentru lumea asta ar renaşte 
foarte curând. 

— Aşa cred şi eu! încuviinţă d. Winkle. 

— Şi, într-adevăr, adăugă d. Pickwick când, după o 
jumătate de ceas de umblet ajunseră în sat, într-adevăr, 
locul acesta de odihnă ales de un mizantrop, este unul 
dintre cele mai frumoase şi mai îmbietoare pe care le-am 
întâlnit vreodată. 

D. Winkle şi d. Snodgrass se alăturară părerii lui. 
Arătându-li-se unde era Clondirul de piele, o cârciumă 
curată şi plăcută, cei trei călători intrară acolo şi se 


informară numaidecât despre utn domn cu numele de 
Tupman. 

— Tom, zise stăpâna, du-i pe dumnealor în salon. 

Un flăcău vânjos deschise o uşă la capătul unui coridor şi 
cei trei prieteni intrară într-o cameră lungă şi scundă, 
mobilată cu o sumedenie de scaune căptuşite cu piele, care 
aveau spătarul înalt şi o formă fantastică; camera era 
înfrumuseţată de numeroase portrete vechi şi imagini 
grosolan colorate, datând şi ele de cine ştie când. La 
capătul salonului se afla o masă cu o învelitoare albă; o 
masă garnisită cu o pasăre friptă, cu slănină, bere şi altele; 
iar la masă şedea d. Tupman care nu avea câtuşi de puţin 
aerul unui om ce şi-a luat rămas bun de la viaţă. 

Când intrară prietenii săi, el puse jos cuțitul şi furculiţa şi-i 
întâmpină posomorât. 

— Nu mă aşteptam să vă văd aici, spuse strângând mâna 
d-lui Pickwick. E foarte frumos din partea voastră. 

— O! exclamă d. Pickwick, aşezându-se şi ştergându-şi de 
pe frunte sudoarea pe care i-o pricinuise plimbarea. 
Isprăveşte masa şi vino afară cu mine. Doresc să-ţi vorbesc 
între patru ochi. 

D. Tupman nu se împotrivi şi d. Pickwick, răcorindu-se cu o 
copioasă duşcă de bere, aşteptă ca prietenul său să 
termine. Acesta mântui repede ospăţul, după care ieşiră 
împreună. 

Timp de jumătate de ceas siluetele lor putură fi văzute 
trecând în sus şi-n jos prin cimitir - d. Pickwick străduindu- 
se a combate hotărârea tovarăşului său. Ar fi de prisos să 
repetăm argumentele lui, căci ce limbaj ar putea să redea 
energia pe care o dezvăluia firea marelui creator? Nu e 
nevoie nici să ştim dacă d. Tupman era obosit de 
singurătate, ori dacă îi fusese peste putinţă să se 
împotrivească elocventului apel ce-i era adresat; până la 
urmă, nu se împotrivi. 

Puțin îl interesa, spunea el, unde îşi va târi jalnicele zile 
care-i mai rămâneau şi, de vreme ce prietenul său punea 


atâta preţ pe umila lui tovărăşie, era dispus să-l însoţească 
pe drumul aventurilor. 

D. Pickwick zâmbi, îşi strânseră mâna şi se întoarseră la 
prietenii lor. 

Atunci făcu d. Pickwick nemuritoarea descoperire care 
constitui falnica mândrie a prietenilor săi şi stârni invidia 
tuturor arheologilor din cele patru colţuri ale lumii. 
Trecuseră dincolo de poarta hanului şi merseră ceva mai 
departe în sat până să-şi reamintească locul lor de popas. 
Pe când se înapoiau, ochii d-lui Pickwick zăriră dinaintea 
unei căsuțe o lespede mică, fărâmiţată, pe jumătate 
îngropată în pământ. 

D. Pickwick se opri. 

— Uite ceva foarte ciudat! exclamă el. 

— Anume ce? întrebă d. Tupman privind cu neastâmpăr 
toate obiectele din juru-i, afară de acela care era în cauză. 
Dumnezeule mare, despre ce este vorba? 

Exclamaţia de la urmă trăda o uimire nestăvilită, căci d. 
Pickwick, ahtiat după descoperiri, căzuse în genunchi în 
faţa lespezii şi se apucase s-o şteargă de praf cu batista. 

— Aici e o inscripţie! zise d. Pickwick. 

— 'Tot ce se poate! spuse d. Tupman. 

— Pot desluşi, continuă d. Pickwick frecând din răsputeri 
piatra şi privind-o cu luare aminte prin ochelari, pot desluşi 
o cruce şi un B, pe urmă un IL. Asta-i ceva foarte important, 
adăugi el ridicându-se. E o inscripţie străveche şi care 
exista poate cu mult înaintea vechilor aziluri de prin partea 
locului. Descoperirea nu trebuie să ne scape. 

D. Pickwick bătu la uşa căsuţei. Un muncitor deschise. 

— Prietene, nu ştii cum a ajuns piatra asta aici? întrebă d. 
Pickwick binevoitor. 

— Nu, domi'le, nu ştiu, răspune omul cu bunăcuviinţă în 
glas. Era aici cu mult înainte să fi venit pe lume eu sau alţii 
ca noi. 

D. Pickwick aruncă o privire triumfătoare tovarăşului său. 


— Îmi închipui că dumneata... dumneata nu ţii prea mult la 
ea, continuă d. Pickwick tremurând de nelinişte. Ai avea 
ceva împotrivă s-o vinzi? 

— Aşi, nu! Da'cin's-o cumpere? întrebă omul cu un aer pe 
care-l socotea, pesemne, foarte şiret. 

— Uite, eu îţi dau îndată zece şilingi pe ea dacă vrei s-o 
scoţi din pământ, glăsui d. Pickwick. 

Se poate închipui lesne uimirea satului când, după ce 
piatra fu scoasă din pământ cu o lovitură de hârleţ, d. 
Pickwick o duse în braţe cu multă caznă până la han şi, 
după ce o spălă cu grijă, o aşeză pe masă. 

Înflăcărarea şi bucuria pickwickienilor nu mai cunoscură 
margini, când îşi văzură încununate de succes răbdarea, 
stăruința, spălăturile, frecăturile. Piatra era colţuroasă şi 
spartă, literele prost aliniate şi neregulate, dar se putea 
descifra limpede următoarea frântură de inscripţie: 

BILST UM PSHI S. M. ARK. 

Privirile d-lui Pickwick scânteiară de încântare când se 
aşeză la masă, mâncând din ochi comoara pe care o 
descoperise. Atinsese cel mai mare obiect al ambiţiei sale. 
Într-un ţinut despre care se ştia că e plin de urme din 
vremuri străvechi, într-un sat unde existau şi acum mărturii 
din timpurile demult apuse, el, preşedintele Clubului 
Pickwick, găsise o ciudată şi curioasă inscripţie de 
netăgăduită vechime şi care scăpase cu totul observaţiilor 
tuturor savanților de dinaintea sa. Abia putea să-şi creadă 
ochilor. 

— Lucrul acesta, spuse el, mă îndeamnă să iau o hotărâre. 
Ne vom înapoia mâine în oraş. 

— Mâine?! exclamară plini de admiraţie discipolii. 

— Mâine, repetă d. Pickwick. Comoara trebuie depusă 
numaidecât într-un loc unde să poată fi studiată temeinic şi 
înţeleasă cum se cuvine. Şi mai am un motiv să procedez 
astfel. Peste câteva zile vor avea loc alegeri în burgul 
Fatanswill; d. Perker, o persoană pe care am întâlnit-o de 
curând, îl susţine pe unul dintre candidaţi. Vom privi, vom 


studia cu luare aminte o scenă care este deosebit de 
interesantă pentru orice englez. 

— Aşa vom face! strigară trei voci însufleţite. 

D. Pickwick îşi plimbă privirile în juru-i. Dragostea, 
înflăcărarea aprinseseră în pieptul său focul entuziasmului. 
Era conducătorul lor, şi-şi dădea seama de acest fapt. 

— Să sărbătorim norocoasa noastră întâlnire închinând un 
pahar, spuse el. 

Aplauze unanime primiră ambele propuneri. Şi, după ce 
aşeză importanta piatră într-o cutie de brad anume 
cumpărată de la hangioaică, d. Pickwick se aşeză într-un 
jilţ, la capătul mesei; seara fu închinată veseliei şi 
conversaţiei. 

Erau ceasurile unsprezece trecute - oră târzie pentru 
sătucul Cobham - când d. Pickwick se retrase în odaia de 
culcare ce-i fusese pregătită. Deschise larg fereastra cu 
gratii, puse lumânarea pe masă şi căzu într-o meditaţie 
adâncă, depănând în minte întâmplările furtunoase din 
ultimele două zile. 

Ceasul şi locul erau deopotrivă prielnice meditării. Din ea 
îl smulse pe d. Pickwick orologiul bisericii, care bătea orele 
douăsprezece. Prima bătaie răsună în ureche solemn, dar, 
când clopotul amuţi, liniştea i se păru nesuferită; avea 
parcă simţământul de a fi pierdut un tovarăş. Era nervos şi 
tulburat; se dezbrăcă repede, aşeză lumânarea pe cămin şi 
se urcă în pat. 

Starea neplăcută când senzaţia de oboseală trupească 
luptă în zadar cu insomnia a încercat-o oricine. Prin această 
stare trecea şi d. Pickwick. Se întoarse întâi pe-o parte, pe 
urmă pe cealaltă; ţinu stăruitor ochii închişi, ca pentru a se 
îndemna s-adoarmă, dar degeaba. Fie din cauza oboselii 
neobişnuite, fie din a zăpuşelii, a grogului, ori a culcuşului 
străin, fie din alte pricini, gândurile îi zburau 
neastâmpărate îndărăt spre înfricoşătoarele picturi pe care 
le văzuse în sala de joc şi spre legendele evocate în cursul 
serii. După ce se frământă o jumătate de ceas, ajunse la 


încredințarea nemulţumitoare că zadarnic se trudea să 
adoarmă, astfel că se dădu jos din pat şi îşi puse ceva pe el. 
Oricum, gândea, era mai bine să se scoale decât să stea 
lungit şi să i se năzărească toate grozăviile. Se uită afară pe 
fereastră; întuneric beznă. Începu să se plimbe prin odaie; 
singurătatea îl apăsa. 

Făcuse câteva ocoluri, de la uşă la fereastră, şi de la 
fereastră la uşă, când îi veni pentru prima oară în minte 
manuscrisul bătrânului pastor. Un gând fericit. Dacă 
manuscrisul nu-l va interesa, va putea cel puţin să-i aducă 
somnul. II scoase din buzunarul redingotei şi, trăgând o 
măsuţă lângă pat, potrivi lumina, îşi puse ochelarii şi se 
aşeză să citească. Era un scris ciudat, pe-o hârtie tare 
mânjită. Însuşi titlul îi dădu un fior; şi nu se putu împiedica 
să arunce o privire iscoditoare jur-împrejurul camerei. 
Cugetând totuşi că era absurd să se lase în voia unor astfel 
de simţăminte, potrivi din nou lumina, şi citi cele ce 
urmează: 

MANUSCRISUL UNUI NEBUN. 

Da - al unui nebun! Cum m-ar fi izbit în inimă cuvântul 
acesta acum câţiva ani! Cum iar fi trezit în mine spaima 
aceea care mă cuprindea uneori, făcând să-mi vâjâie şi să- 
mi clocotească sângele în vine până ce, de frică, pielea mi 
se acoperea de broboane reci şi genunchii mi se izbeau de 
groază. Şi, totuşi, acum îmi place. Numele acesta sună 
frumos. Arătaţi-mi monarhul a cărui privire mânioasă a 
trezit mai multă frică decât trezeşte străfulgerarea ochilor 
unui nebun; a cărui frânghie şi secure să fi fost vreodată 
măcar pe jumătate aşa de sigure ca ghearele unui nebun. 
O! o! E mare lucru să fii nebun! Să te privească lumea ca pe 
un leu sălbatic printre gratii de fier; să scrâşneşti din dinţi 
şi să urli în răstimpul lungilor nopţi tăcute, în sunetul vesel 
al lanţului greu; să te dai de-a berbeleacul şi să te 
rostogoleşti prin paie, vrăjit de o muzică atât de măreaţă. 
Ura, casa de nebuni! Ah, ce loc minunat! 


Mi-amintesc zilele când mi-era teamă că sunt nebun; când 
obişnuiam să sar din somn, să cad în genunchi cerând 
cerului să mă scape de blestemul care apasă asupra fiinţei 
omeneşti; când fugeam de priveliştea voioşiei şi-a fericirii, 
pentru a mă ascunde într-un loc singuratic şi a trăi acolo 
ceasuri istovitoare, pândind progresele fierbinţelii care îmi 
va mistui creierul. Ştiam că nebunia era amestecată în chiar 
sângele meu şi în măduva oaselor mele; că se scursese o 
generaţie de oameni fără ca asupra lor să se fi abătut acel 
flagel nimicitor şi că eu eram întâiul în care ea avea să 
reînvie. Ştiam că aşa trebuia să fie; că aşa fusese 
întotdeauna şi că aşa va fi întotdeauna; iar când mă 
ghemuiam în ungherul vreunui salon ticsit de lume şi 
vedeam oamenii care şuşoteau făcând semne şi 
îndreptându-şi ochii spre mine, ştiam că vorbeau între ei 
despre nebunul predestinat. Atunci plecam pe furiş să 
tânjesc în singurătate. 

Aşa a fost ani în şir, şi au fost ani lungi, foarte lungi. Uneori 
nopţile sunt aici lungi, foarte lungi, dar ele nu înseamnă 
nimic pe lângă nopţile fără odihnă, pe lângă visurile 
înspăimântătoare pe care le aveam pe vremea aceea. Mă 
cuprind fiori de frig când îmi amintesc. Făpturi mari, 
nelămurite, cu chipuri viclene şi batjocoritoare se tupilau 
prin ungherele odăii şi, noaptea, se plecau asupra patului 
meu, scoţându-mă din minţi. Îmi spuneau încet, în şoaptă, 
că podeaua casei noastre vechi în care murise tată! tatălui 
meu era pătată de propriul lui sânge, vărsat de propriile-i 
mâini, în furiile nebuniei. Mi-afundam degetele în urechi, 
însă vedeniile continuau a-mi sfredeli auzul, iar apoi odaia 
răsuna de glasurile lor spunând că nebunia dormitase timp 
de o generaţie înaintea bunicului, şi că bunicul trăise ani în 
şir cu mâinile înfipte în pământ spre a nu se sfâşia singur. 
Ştiam că spuneau adevărul - ştiam bine. Descoperirea o 
făcusem cu ani înainte, deşi ai mei se străduiseră să mi-o 
ascundă. Ha-ha! Eram prea şiret pentru ei, cu toate cămă 
credeau nebun. 


În cele din urmă, nebunia mă cuprinse, şi mă miram că 
într-o vreme îmi fusese teamă de ea. Puteam acum să merg 
printre oameni şi să râd, să mă bucur cu cei mai de seamă 
dintre ei. Ştiam că sunt nebun, însă ei nu bănuiau deloc. 
Cum mă mai bucuram în gându-mi de renghiul pe care li-1 
jucam, după ce urmărisem toate semnele şi privirile lor 
chiorâşe pe vremea când nu eram nebun, ci numai mă 
temeam că am să înnebunesc! Cum mai râdeam de bucurie 
când eram singur, gândindu-mă ce bine-mi păzeam taina şi 
ce repede s-ar fi lepădat bunii mei prieteni de mine dacă ar 
fi cunoscut adevărul. Când cinam cu vreun tinerel gălăgios, 
îmi venea să urlu de bucurie, cugetând cât de palid ar fi 
devenit şi cum ar fi fugit dacă ar fi ştiut că scumpul prieten 
aşezat lângă dânsul, şi care ascuţea un cuţit de o strălucire 
orbitoare, era un nebun înzestrat cu puterea şi aproape cu 
voinţa de a i-l înfige în inimă. O, era o viaţă veselă, plăcută! 

Mă îmbogăţisem, mă scăldam în averi şi mă dedam 
plăcerilor care sporeau înmiit, conştient fiind de secretul pe 
care îl păstram atât de bine. Avui parte de o moştenire. 
Legea cu ochi de vultur, ea însăşi, fu înşelată; puse în mâna 
unui nebun o avere îndelung disputată. Unde era mintea 
oamenilor cuminţi şi clarvăzători? Unde era iscusinţa 
oamenilor legii, lacomi să descopere o neregulă? Şiretenia 
unui nebun îi păcălise pe toţi. 

Aveam bani; cum mă linguşau! Îi cheltuiam în stânga şi în 
dreapta; cum mă lăudau! Cum se mai umileau trei fraţi 
trufaşi în faţa mea! Şi, deasemenea, bătrânul cu păr alb! 
Atâta supunere, atâta respect, atâta prietenie devotată! Ce 
mai încoa şi-ncolo, mă idolatriza. Bătrânul avea o fată - şi 
tinerii o soră; şi toţi cinci erau săraci; eu eram bogat; iar 
când mă însurai cu fata văzui un zâmbet de triumf mijind pe 
chipul rudelor ei nevoiaşe care cugetau la proiectele lor, 
aşa de bine ticluite, şi la chilipirul ce le căzuse în mână. Îmi 
venea să zâmbesc... Să zâmbesc?. Să râd în hohote, să-mi 
smulg părul şi să mă tăvălesc pe jos cu strigăte de bucurie! 
Ei nu bănuiau că o măritaseră cu un nebun. 


O clipă. Dacă ar fi ştiut, oare ar fi scăpat-o? Fericirea unei 
surori ar fi fost jertfită pentru aurul soţului ei? 

În ciuda şireteniei mele, m-am înşelat asupra unui punct. 
Dacă n-aş fi fost nebun - căci, noi nebunii, deşi destul de 
isteţi, ne mai încurcăm uneori - aş fi băgat de seamă că fata 
ar fi preferat să fie pusă, ţeapănă şi rece, într-un sicriu greu 
de plumb decât s-o aducă, mireasă vrednică de invidiat, în 
casa mea superbă. Aş fi ştiut că inima ei era lângă tânărul 
cu ochi negri al cărui nume l-am auzit murmurat de ea în 
somnu-i zbuciumat, că-mi era jertfită pentru a-i scăpa de 
sărăcie pe bătrânul cu păr alb şi pe fraţii trufaşi. 

Nu-mi mai amintesc nici chipurile lor, nici înfăţişarea fetei, 
dar ştiu că ea era frumoasă. Ştiu că era frumoasă căci, în 
nopţile strălucitoare cu lună, când tresar din somn şi când 
liniştea e deplină în juru-mi, văd stând liniştită şi nemişcată 
într-un colţ al acestei celule o figură slăbuţă, istovită, cu păr 
lung, negru, revărsat pe spate, nerăsfirat niciodată de vânt, 
cu ochi ce aţintesc asupră-mi privirea lor mirată care nu 
clipeşte şi nu se fereşte niciodată. Sst! Scriind aceste 
lucruri, sângele îmi îngheaţă în inimă - figura asta, e ea - 
obrazul ei e foarte palid şi ochii-i sunt sticloşi; însă îi cunosc 
bine. Figura asta nu se clinteşte niciodată; nu se încruntă 
niciodată, nu se schimonoseşte cum fac arătările care 
forfotesc adeseori pe aici; dar e mult mai înfricoşătoare 
pentru mine chiar şi decât duhurile care îmi dădeau 
târcoale cu mulţi ani în urmă; iese din mormânt şi seamănă 
aşa de mult cu moartea! 

Aproape un an văzui cum chipul se ofilea tot mai mult; 
aproape un an văzui lacrimi furişându-se pe obrajii-i 
mâhniţi; nu ştiam pricina. Însă, în cele din urmă, am 
descoperit-o. Nu mi-au mai putut-o ascunde multă vreme. 
Fata nu ţinuse niciodată la mine; şi nici n-am crezut 
vreodată că ţinuse; dispreţuia averea mea şi-i era silă de 
splendoarea în care trăia; la aceasta nu mă aşteptasem. 
lubea pe altul; ideea aceasta nu-mi venise în minte. Mă 
stăpâneau simţăminte ciudate, mă sfredeleau gânduri 


tiranice, inspirate de o putere tainică. Nu o uram, deşi îl 
uram pe tânărul pe care ea îl plângea încă. Mi-era milă - 
da, mi-era milă - de viaţa mizerabilă la care o osândiseră 
neamurile ei nepăsătoare şi egoiste. Ştiam că n-o să 
trăiască mult, dar gândul că, înainte de moarte, ar putea să 
dea naştere unei fiinţe nefericite, sortită să transmită 
copiilor săi nebunia, gândul acesta mă determină să iau o 
hotărâre. Luai hotărârea s-o ucid. 

Câteva săptămâni am vrut s-o otrăvesc, apoi mă gândii la 
înec, şi pe urmă la foc. Ce spectacol frumos să vezi casa 
aceea măreaţă în flăcări, şi pe femeia nebunului făcută 
scrum! Ce ispravă straşnică să făgăduieşti o recompensă 
mare, şi apoi să trimiţi la spânzurătoare un om cumsecade, 
nevinovat, pentru o faptă pe care niciodată n-o săvârşise! Şi 
asta, prin şiretenia unui nebun! Am meditat adesea asupra 
planului, însă în cele din urmă am renunţat la el. O, ce 
plăcere să ascuţi zi de zi briciul, să-i simţi tăişul şi să te 
gândeşti la rana pe care o singură lovitură a lamei 
sclipitoare ar putea-o pricinui! 

Până la urmă, duhurile care mai înainte mă învăţaseră aşa 
de des, îmi şoptiră la ureche că sosise vremea, şi-mi zvârliră 
un brici deschis în mână. Î1 strânsei cu putere, mă ridicai 
încetişor din pat şi mă aplecai asupra femeii mele adormite. 
Figura ei era tăinuită în mâini. Le îndepărtai binişor şi ele 
căzură, molatice, pe sân. Plânsese, căci obrajii îi erau încă 
umezi de lacrimi. Chipul îi era calm şi blând; şi, în timp ce-o 
priveam, un zâmbet senin îi lumină trăsăturile palide. Pusei 
încetişor mâna pe umărul ei. Tresări; visul îşi luase zborul. 
Mă aplecai din nou. Scoase un țipăt şi se trezi. 

O mişcare a mâinii mele - şi n-ar mai fi scos alt țipăt sau 
sunet. Însă m-a înspăimântat, astfel că m-am tras înapoi. 
Ochii ei erau aţintiţi asupră-mi. Nu ştiu cum, dar mă 
intimidau şi mă înfricoşau; mă făceau să tremur. Se ridică 
din pat continuând să mă privească ţintă. Tremuram; 
aveam briciul în mână, însă nu mă puteam mişca. Se 
îndreptă spre uşă. Apropiindu-mă de ea, se întoarse şi-şi luă 


ochii de la mine. Vraja era ruptă. Zvâcnii înainte şi-o apucai 
de braţ. Se prăvăli ţipând pe podea. 

Aş fi putut s-o ucid atunci, fără împotrivire, dar se 
neliniştise casa, auzeam zgomot de paşi pe scări. Pusei 
briciul la loc în sertar, deschisei uşa şi strigai după ajutor. 

A venit lume, am ridicat-o, am aşezat-o pe pat. Ea rămase 
fără cunoştinţă câteva ceasuri, iar când deschise ochii şi-şi 
recăpăta viaţa şi graiul, îşi pierduse minţile, aiurând 
sălbatic, furios. 

Au fost chemaţi medici, savanţi cu lachei galonaţi; se 
zoreau să vină în cupeuri elegante, trase de cai frumoşi. 
Rămaseră săptămâni întregi lângă patul ei. Ţinură un mare 
consiliu într-altă cameră, sfătuindu-se cu glas încet, solemn. 
Unul, cel mai destoinic şi mai vestit dintre ei, mă luă 
deoparte şi, spunându-mi să mă pregătesc pentru cea mai 
rea veste, îmi aduse la ştiinţă - mie nebunului - că soţia mea 
era nebună. Stătea aproape de mine, lângă o fereastră 
deschisă, privindu-mă în faţă, cu mâna pe braţul meu. 
Puteam să-l arunc în stradă cu o singură mişcare. Dacă aş fi 
făcut-o, i-aş fi tras o păcăleală straşnică, dar era în joc 
secretul meu, aşa că-l lăsai să plece. După câtevia zile, mi se 
spuse că eu ar trebui s-o supraveghez, să-i iau un păzitor. 
M-am dus pe câmp, unde nu mă putea auzi nimeni, şi am 
râs aşa de tare, încât aerul vuia de hohotele mele! 

Muri peste o zi. Bătrânul cu păr alb o urmă la groapă, iar 
fraţii trufaşi lăsară să le cadă o lacrimă pe trupul 
neînsufleţit al aceleia la a cărei suferinţă asistaseră cu nervi 
de oţel, cât timp ea fusese în viaţă. Toate acestea nutreau 
tainica mea voioşie, şi, înapoindu-mă acasă, râsei până la 
lacrimi, sub batista albă pe care o ţineam la ochi. 

Dar, deşi îmi atinsesem ţinta, omorând-o, eram neliniştit şi 
supărat, şi simţeam că taina va fi dezvăluită în curând. Nu 
puteam ascunde plăcerea şi bucuria sălbatică ce-mi 
clocoteau în sânge şi care mă făceau, când eram acasă 
numai eu, să ţopăi şi să bat din palme, să dansez, să mă 
învârtesc şi să urlu din răsputeri. Când ieşam şi vedeam 


mulţimea zorită, îmbulzindu-se pe străzi sau la teatru, când 
auzeam sunetele muzicii şi vedeam lumea dansând, 
simţeam o veselie aşa de mare, că îmi venea să mă 
năpustesc printre oameni, să le smulg mădularele bucată 
cu bucată şi să urlu extaziat. Dar scrâşneam din dinţi, 
izbeam în podea cu piciorul, îmi înfigeam unghiile ascuţite 
în palmă. Mă înfrânam; nu ştia încă nimeni că eram nebun. 

Mi-aduc aminte - măcar că e unul dintre ultimele lucruri 
pe care mi-le pot aminti; căci acum amestec visurile cu 
faptele reale, şi, având atâtea de făcut aici, şi fiind 
totdeauna aşa de grăbit, nu am răgazul să le despart unele 
de altele din vălmăşagul ciudat în care-s încâlcite - mi-aduc 
aminte cum în cele din urmă am renunţat. Haha! Văd parcă 
şi acum privirile înfricoşetoare ale oamenilor şi simt 
uşurinţa cu care i-am aruncat de lângă mine, şi am izbit cu 
pumnii strânşi în obrajii lor păliţi, şi cum apoi am fugit ca 
vântul lăsându-i să huiduiască şi să strige în urma mea până 
departe. Când mă gândesc, forţa unui uriaş pune stăpânire 
pe mine. Uite cum se îndoaie drugul ăsta de fier sub 
încleştarea mea furioasă! Aş putea să-l frâng ca pe-o 
creangă, dar sunt aici galerii lungi, cu multe uşi - cred că n- 
aş putea să le dau de capăt; şi, chiar de aş putea, ştiu că 
sunt jos porţi de fier pe care ei le ţin încuiate şi zăbrelite. Ei 
ştiu ce nebun dibaci am fost; şi se mândresc că mă au 
pentru a mă arăta lumii. 

Ia, să văd - da, fusesem plecat; era târziu, noaptea, când 
mă înapoiai acasă, şi-l găsii pe cel mai trufaş dintre cei trei 
fraţi trufaşi, care mă aştepta. Chestiune urgentă - spusese 
el, mi-aduc bine aminte. Il urmam pe omul acesta cu toată 
ura unui nebun. De multe ori degetele mele ar fi dorit să-l 
sfâşie. Mi se spuse că era acolo. Urcai repede scara. Avea 
să-mi spună un cuvânt: dădui drumul servitorilor. Era 
târziu, şi ne aflam singuri împreună - pentru întâia oară! 

În prima clipă îmi ferii ochii de el, căci îmi dădeam seama 
de ceea ce lui nici nu-i trecea prin minte - iar eu mă 
mândream a şti - şi anume că lumina nebuniei lucea ca un 


foc în privirile mele. Stăturăm în tăcere, câteva minute. În 
cele din urmă, vorbi el. Desfrânările mele recente şi 
observaţiile ciudate, făcute îndată după moartea surorii lui, 
erau o insultă adusă memoriei ei. Asociind numeroase 
împrejurări care, la început, îi scăpaseră atenţiei, gândea 
că nu m-am purtat bine cu ea. Dorea să ştie dacă avea 
dreptate să creadă că voiam să-i întinez memoria şi să fiu 
necuviincios faţă de familie. Era obligat, pentru uniforma pe 
care o purta, să-mi ceară această explicaţie. 

Omul avea o funcţie militară; o funcţie cumpărată cu banii 
mei şi cu preţul suferinţei surorii sale! Jucase un rol de 
frunte în complotul urzit pentru a mă prinde în capcană şi a 
pune mâna pe averea mea. El, mai cu seamă, o silise pe 
sora lui să mă ia în căsătorie, deşi ştia prea bine că ea îşi 
avea inima dată tânărului aceluia sclifosit. Era obligat! 
Obligat pentru uniforma lui! Livreaua josniciei lui! Îmi 
îndreptai ochii spre el - nu puteam altfel - dar nu rostii o 
vorbă. 

Văzui schimbarea subită pe care o produse asupră-i 
privirea mea. Era un om cutezător, dar cu toate astea se 
îngălbeni şi-şi trase scaunul înapoi; eu mi-l apropiai; şi 
deoarece râdeam - eram foarte vesel atunci - îl văzui 
tresărind. Simţii că nebunia punea stăpânire pe mine. Îi era 
frică. 

„O iubeai mult pe sora dumitale, când trăia? îi întrebai; o 
iubeai mult?” 

El se uită stânjenit în juru-i, şi văzui că pune mâna pe 
spătarul scaunului; dar nu răspunse nimic. 

„Nemernicule, am răcnit, te-am prins! 'Ţi-am descoperit 
uneltirile infernale împotriva mea. Ştiu că inima ei era 
dăruită altuia mai înainte ca tu s-o fi silit să mă ia de bărbat. 
Ştiu, ştiu!” 

Sări brusc de pe scaun, îl ridică în aer şi-mi strigă să mă 
trag înapoi; căci, în timp ce vorbeam, aveam grijă să mă 
apropii tot mai mult de el. 


Mai mult răcneam decât vorbeam - simțind cum clocotea 
în vinele mele tumultul pasiunilor şi cum vechile duhuri 
şuşoteau îmboldindu-mă să-i smulg inima din piept. 

„Blestem! strigai sărind în sus şi năpustindu-mă asupră-i; 
da, am ucis-o! sunt nebun! la pământ! sânge, vreau sânge 
şi-l voi avea!” 

Cu o lovitură dădui în lături scaunul pe care, în groaza lui, 
îl zvârlise asupră-mi, şi mă încăierai cu el; ne rostogolirăm 
cu o bufnitură grea pe podea. 

A fost o luptă straşnică, fiindcă era un bărbat înalt şi 
voinic, care îşi apăra viaţa, iar eu eram un nebun puternic şi 
vream cu însetare să-l nimicesc. Ştiam că nici o forţă 
omenească nu putea să se măsoare cu a mea, şi aveam 
dreptate. Da, aveam dreptate, deşi eram nebun! Puterile îl 
părăseau din ce în ce. Îi pusei genunchiul în piept, îi 
încleştai zdravăn, cu amândouă mâinile, grumazul 
muşchiulos. Faţa i se făcu roşie ca focul; ochii îi ieşiră din 
cap şi, cu limba scoasă, voia parcă să-şi bată joc de mine. Il 
strângeam tot mai tare. 

Deodată uşa se deschise larg cu zgomot mare; sumedenie 
de oameni se năpustiră în cameră, strigând unul altuia să 
pună mâna pe nebun. 

Taina mea era descoperită; trebuia să lupt acum pentru 
libertate; o luai la sănătoasa, mai înainte ca vreunul să m- 
atingă; mă năpustii printre cei ce mă atacau şi-mi croii 
drum cu braţul viguros, doborându-i de parcă aş fi avut o 
toporişcă în mână. Ajunsei la uşă, sării peste rampă şi, într- 
o clipă, eram în stradă. 

Alergam într-un suflet drept înainte, şi nu îndrăznea 
nimeni să mă oprească. Auzeam zgomot de paşi în urma 
mea şi înteţeam goana. Zgomotul se pierdea tot mai mult în 
depărtare până ce, în sfârşit, se stinse, în timp ce eu săream 
peste mlaştini şi pâraie, peste garduri şi ziduri, scoțând 
strigăte sălbatice pe care făpturile ciudate care forfoteau în 
juru-mi le repetau cu tărie, sfâşiind văzduhul. Eram purtat 
pe braţele demonilor care treceau ca vântul, răsturnând 


zăgazuri şi îngrădituri în calea lor, şi mă învârteau cu o 
iuţeală şi într-o hărmălaie ce mă ameţiră în cele din urmă; 
cu o svâcnituiră năpraznică, mă aruncară departe de ele; 
căzui greu la pământ. 

Când m-am deşteptat, m-am pomenit aici - în celula 
aceasta veselă, unde lumina soarelui vine arar şi unde luna 
îşi furişează razele care m-ajută doar să desluşesc mai bine 
umbrele întunecate din juru-mi şi făptura tăcută din vechiul 
ei ungher. Când stau lungit, fără să dorm, pot să aud uneori 
strigăte ciudate, tânguiri care răsună din colţurile 
depărtate ale acestei mari clădiri. Ce-or fi, nu ştiu; dar ele 
nu vin nici odată de la făptura palidă, care nici nu le bagă în 
seamă. Căci, de când se lasă întâiele umbre ale înserării şi 
până încep să licărească zorile, ea rămâne în acelaş loc, 
neliniştită, ascultând muzica lanțurilor mele de fier, şi 
veghind asupra tumbelor pe care le fac pe patul meu de 
paie. 

La sfârşitul manuscrisului, era următoarea notă scrisă de 
altă mână: „Nenorocitul ale cărui rătăciri sunt însemnate 
mai sus este un trist exemplu al rezultatelor dăunătoare pe 
care le pot avea pasiunile îndreptate pe un făgaş greşit, şi 
excesele prelungite la o vârstă fragedă, când urmările lor 
devin ireparabile. Orgia nesăbuită, dezmăţul şi desfrâul din 
tinereţe îi pricinuiseră febra şi delirul. Primul efect al 
delirului fu gândul bizar, întemeiat pe o idee medicală bine 
cunoscută, puternic susţinută de unii şi tot atâta de 
puternic combătută de alţii, că în familia sa ar fi fost un caz 
de nebunie ereditară. El îi pricinui o dispoziţie melancolică, 
iar ea degeneră cu timpul într-o stare morbidă, sfârşind în 
accese de nebunie. Am unele motive să cred că întâmplările 
povestite aici s-au petrecut într-adevăr, deşi denaturate de 
închipuirea-i bolnavă. Ceea ce ar trebui să-i mire pe 
oamenii care au avut cunoştinţă de viciile tinereţii lui, e că 
pasiunile sale nu l-au împins, atunci când au scăpat de sub 
controlul raţiunii, la săvârşirea unor crime şi mai grozave.” 


Lumânarea se topea în sfeşnic chiar în clipa când d. 
Pickwick termina lectura manuscrisului dat de bătrânul 
pastor; iar când lumina se stinse brusc, fără ca măcar să fi 
pâlpâit ca să-i dea de veste, îşi simţi nervii în prada unei 
profunde tulburări. Îşi lepădă cu grabă veşmintele pe care 
le îmbrăcase când coborâse din patul incomod şi, rotind 
priviri speriate în juru-i, se vâri numaidecât sub pături unde 
adormi fără întârziere. 

Când se deşteptă, dimineaţa era târzie şi soarele strălucea 
puternic în odaie. Tristeţea copleşitoare din timpul nopţii se 
împrăştiase odată cu umbrele ce învăluiau, ca un linţoliu, 
firea; gândurile şi simţămintele lui erau voioase şi zglobii ca 
însăşi dimineaţa. După un dejun intim, cei patru domni se 
grăbiră să pornească pe jos spre Gravesend, urmaţi de un 
om care ducea piatra în cutia de brad. Ajunseră în oraş pe 
la ora unu (bagajul fusese expediat din Rochester, la 
Londra, aşa cum dăduseră dispoziţii) şi, având norocul să 
găsească locuri pe imperiala diligenţei, sosiră în aceeaşi 
după-amiază la Londra, sănătoşi şi teferi. 

Consacrară trei-patru zile în şir pregătirilor necesare 
călătoriei în burgul Eatanswill; dar, pentru că orice acţiune 
importantă cere un capitol separat, vom folosi rândurile pe 
care le mai avem până la încheierea acestuia ca să redăm, 
foarte pe scurt, povestea descoperirii arheologice. 

Rezultă din Documentele Clubului că d. Pickwick a vorbit 
despre descoperirea sa într-o Adunare generală care a avut 
loc în seara următoare sosirii, expunând o sumedenie de 
ipoteze ingenioase şi erudite în legătură cu tâlcul 
inscripţiei. Deasemenea se pare că un artist iscusit a 
executat un desen fidel al acestei curiozităţi, săpându-1 în 
piatră şi prezentându-l1 Societăţii Regale a Arheologilor, 
precum şi altor societăţi savante; că invidii şi rivalități se 
iscară din controversele scrise cu privire la acest subiect; şi 
că d. Pickwick a scris el însuşi un pamflet de nouăzeci şi 
şase de pagini, cu literă măruntă, cuprinzând douăzeci şi 
şapte de versiuni diferite asupra inscripţiei; că trei domni în 


vârstă, ai căror fii mai vârstnici cutezaseră să pună la 
îndoială vechimea acestei piese, şi-au dezmoştenit odraslele 
lăsându-le numai un şiling, şi că un individ entuziast îşi puse 
capăt zilelor, disperat că nu-i putuse pătrunde înţelesul; că 
pentru descoperirea făcută, d. Pickwick fu ales membru de 
onoare în şaptesprezece societăţi ştiinţifice, atât naţionale 
cât şi străine; că niciuna din cele şaptesprezece societăţi nu 
a putut să priceapă o iotă din inscripţie, dar că toate 
şaptesprezece au fost de acord în a recunoaşte că ea era 
extraordinară. 

E drept că d. Blotton - şi numele lui va fi sortit dispreţului 
veşnic al tuturor celor ce cultivă enigmaticul şi sublimul - d. 
Blotton, zicem, cârcotaş şi bănuitor cum sunt spiritele de 
rând, şi-a îngăduit să privească chestiunea dintr-un punct 
de vedere deopotrivă josnic şi ridicol. D. Blotton în persoană 
a întreprins o călătorie la Cobham, cu scopul urât de a 
umbri numele nemuritor al d-lui Pickwick şi, la înapoiere, a 
declarat ritos, într-un discurs ţinut în prezenţa Clubului, 
că-l văzuse pe omul de la care piatra fusese cumpărată; că 
omul o credea veche, însă că tăgăduia solemn vechimea 
inscripţiei - cu atât mai mult cu cât el ne încredința că a 
săpat singur, stângaci, într-un moment când nu avea 
treabă, literele acelea ce însemnau nici mai mult, nici mai 
pufiii decât propoziţiunea simplă: „Bill Stumpe, his mark”, 
şi că d. Stumpe, care nu se prea îndeletnicea cu gramatica, 
lăsându-se de obicei călăuzit de sunetul cuvintelor mai mult 
decât de regulile severe ale ortografiei, nu pusese decât un 
„1” la sfârşitul pronumelui. 

Precum era de aşteptat din partea unei societăţi aşa de 
savante, Clubul Pickwick primi declaraţia cu disprețul pe 
care-l merita, alungă din sânul său pe răutăciosul şi 
îngâmfatul Blotton, şi votă pentru d. Pickwick o pereche de 
ochelari de aur, ca semn al admiraţiei şi încrederii 
membrilor săi; drept mulţumire, d. Pickwick lăsă să i se 
picteze portretul, care fu atârnat în sala Clubului - portret 


pe care, oricum, nu vru să-l distrugă când mai îmbătrâni cu 
câţiva ani. 

D. Blotton era alungat, dar nu înfrânt. Scrise şi el un 
pamflet adresat celor şaptesprezece societăţi ştiinţifice, 
repetând declaraţia pe care o făcuse şi lăsând să se 
înţeleagă că membrii celor şaptesprezece societăţi amintite 
erau nişte „şarlatani”. La care, cele şaptesprezece societăţi 
fură copleşite de indignarea cuvenită, astfel că se iviră 
multe alte pamflete. Societăţile ştiinţifice naţionale 
tălmăciră în englezeşte pamfletele societăţilor ştiinţifice 
străine, societăţile ştiinţifice străine tălmăciră în tot soiul de 
limbi pamfletele societăţilor ştiinţifice naţionale, şi aşa 
începu acea luptă ştiinţifică atât de cunoscută lumii sub 
numele de Controversa pickwickiană. 

Dar sforţările nevrednice de a-l ponegri pe d. Pickwick se 
năruiră peste capul netrebnicului autor. Cele şaptesprezece 
societăţi ştiinţifice votară în unanimitate că îngâmfatul 
Blotton nu era decât un ignorant meschin. De aici înainte se 
puseră să scrie la tratate câte nu s-au scris de când e 
lumea. Până în ziua de astăzi piatra a rămas un monument, 
care nu poate să fie descifrat, al măreției d-lui Pickwick şi o 
veşnică mărturie a meschinăriei duşmanilor lui. 

CAPITOLUL XII. 

Care descrie o foarte însemnată ispravă a d-lui Pickwick, 
epocală în viaţa lui şi nu mai puţin epocală în această 
povestire. 

Deşi de proporţii foarte restrânse, apartamentul d-lui 
Pickwick din strada Goswell era nu numai foarte curat şi 
confortabil dar şi, mai ales, potrivit ca locuinţă pentru un 
om înzestrat cu geniul şi spiritul său de observaţie. 
Salonaşul se afla în faţă la parter şi dormitorul tot în faţă, la 
etajul întâi, încât - fie că se găsea la birou, fie că stătea în 
picioare dinaintea oglinzii pentru bărbierit - el putea să 
contemple deopotrivă pe strada aceea, la fel de populată pe 
cât de populară, omenirea care trecea cu preocupările ei 
felurite. Proprietăreasa d-lui Pickwick, d-na Bardell - 


văduvă şi singura împuternicită testamentară a unui vameş 
- era o femeie cumsecade, harnică şi plăcută la înfăţişare, 
cu o înclinaţie firească în ale bucătăriei, înclinaţie pe care o 
desăvârşise prin studii şi prin practică îndelungă, devenind 
un talent rar. Nu existau în casă nici plozi, nici servitori, nici 
orătănii. Locatarii ceilalţi erau doar: un om mare şi un 
băieţaş. Primul, un chiriaş; al doilea, o producţie a d-nei 
Bardell. Omul cel mare era totdeauna acasă exact la zece 
seara, când cu regularitate se înghesuia într-un pătuc 
franțuzesc în camera din dos. Jocurile copilăreşti şi 
exerciţiile de gimnastică ale domnişorului Bardell se 
desfăşurau numai pe caldarâm şi în şanţurile din 
vecinătate. Curăţenia şi liniştea domneau în toată casa, iar 
voinţa d-lui Pickwick era lege. 

Oricine ar fi cunoscut regula casei şi ar fi fost familiarizat 
cu spiritul admirabil cumpănit al d-lui Pickwick, înfăţişarea 
şi conduita sa în dimineaţa de dinaintea celeia ce fusese 
fixată pentru călătoria la Eatanswill ar fi părut misterioasă, 
inexplicabilă. Măsura camera în sus şi în jos, cu paşi grăbiţi. 
Cam din trei în trei minute, îşi scotea capul pe fereastră, se 
uita necontenit la ceas şi trăda alte multe semne de 
neastâmpăr, foarte neobişnuite la el. Era vădit că puneala 
cale ceva de mare însemnătate - dar ce anume, nici măcar 
d-na Bardell nu fusese în stare să ghicească. 

— Doamnă Bardell, spuse în cele din urmă d. Pickwick 
când simpatica femeie era pe punctul să isprăvească mult 
prelungitul dereticat al camerei. 

— Da, domnule, răspunse d-na Bardell. 

— Băieţaşul dumneavoastră a plecat cam demult. 

— Păi, domnule, de-aici până la Borough e ceva. 

— A, da! glăsui d. Pickwick. Adevărat; aşa e. 

D. Pickwick recăzu în tăcere şi d-na Bardell se apucă din 
nou de curăţenie. 

— Doamnă Bardell, reluă d. Pickwick după câteva minute. 

— Da, domnule. 


— Credeţi că pentru două persoane cheltuiala e mult mai 
mare decât pentru una singură? 

— Vai, domnule Pickwick! replică d-na Bardell roşind până 
la dantela bonetei, căci i se părea că zărise în ochii 
chiriaşului o anume clipire matrimonială. Vai, domnule 
Pickwick, ce întrebare! 

— Ei, ce credeţi? 

— Asta depinde, răspunse d-na Bardell apropiind foarte 
mult cârpa de praf de cotul proptit pe masă al d-lui 
Pickwick; depinde în bună parte de persoană; ştiţi asta, 
domnule Pickwick; şi dacă e o persoană grijulie şi 
econoamă, atunci, domnule... 

— Foarte adevărat, încuviinţă d. Pickwick, dar persoana pe 
care o am în vedere (aci se uită ţintă la d-na Bardell) 
posedă, îmi închipui, aceste calităţi; în plus, este înzestrată 
cu o mare cunoaştere a lumii, doamnă Bardell, şi cu multă 
deşteptăciune. Darurile acestea mi-ar fi nespus de 
folositoare. 

— Vai, domnule Pickwick! murmură d-na Bardell în timp ce 
roşeaţa i se urcă din nou până la dantela bonetei. 

— Sunt încredinţat! rosti d. Pickwick cu o energie sporită, 
aşa cum avea obiceiul când vorbea într-o chestiune care-l 
interesa. Sunt încredinţat şi, ca să vă spun adevărul, 
doamnă Bardell, am luat o hotărâre. 

— Dumnezeule, domnule Pickwick! exclamă d-na Bardell. 

— Poate vi se va părea ciudat, urmă simpaticul domn 
Pickwick zvârlind tovarăşei sale o privire voioasă, că nu m- 
am sfătuit cu dumneavoastră în această chestiune, şi că nici 
măcar n-am pomenit de ea până în clipa când l-am trimis 
azi dimineaţă pe băieţel; ce ziceţi? 

D-na Bardell nu putu să răspundă decât printr-o privire. Il 
adora demult, în taină, pe d. Pickwick, dar iată că, brusc, se 
văzu înălţată pe o culme către care n-ar fi cutezat să 
năzuiască nici în cele mai nesăbuite speranţe ale ei. D. 
Pickwick era pe cale s-o ceară în căsătorie şi, după un plan 


bine chibzuit, îi trimisese băieţelul la Borough ca să nu-1 
stânjenească. Ce iscusit! Cât de prevăzător! 

— Ei, ce părere aveţi? întrebă d. Pickwick. 

— O, domnule Pickwick, răspunse d-na Bardell tremurând 
de tulburare; sunteţi tare bun, domnule! 

— Ideea mea vă va scuti de multe osteneli, nu e aşa? 
întrebă d. Pickwick. 

— O, nu m-am gândit niciodată la osteneală, domnule, 
răspunse d-na Bardell, şi, fireşte, îmi voi da silinţa mai mult 
decât oricând ca să vă fiu pe plac; sunteţi aşa de bun, 
domnule Pickwick, că ţineţi seamă de singurătatea mea! 

— A, desigur, spuse d. Pickwick, nu mă gândisem la asta 
niciodată... Când voi fi în oraş, veţi avea totdeauna pe 
cineva cu care să staţi de vorbă. Într-adevăr, aşa e. 

— Cu siguranţă că voi fi o femeie fericită, spuse d-na 
Bardell. 

— Iar băieţelul dumneavoastră... 

— Dumnezeu să-l binecuvânteze! îl întrerupse d-na 
Bardell cu un oftat matern. 

— Va avea şi el un tovarăş, urmă d. Pickwick zâmbind 
grațios; un tovarăş vesel care, pun rămăşag, îl va învăţa 
într-o săptămână mai multe pozne decât ar fi învăţat într-un 
an. 

— O, dragul meu! exclamă d-na Bardell. 

D. Pickwick tresaări. 

— O, scumpul meu, bunul meu, iubitul meu hazliu! 
continuă d-na Bardell şi, niciuna nici două, ridicân du-se de 
pe scaun, îşi aruncă braţele pe după gâtul d-lui Pickwick, cu 
un potop de lacrimi şi-un refren de suspine. 

— Vai, doamnă! strigă d. Pickwick plin de uimire. Doamnă 
Bardell! Buna mea doamnă! Doamne, ce situaţie! Vă rog, 
luaţi seama, doamnă Bardell; nu... Dacă vine cineva? 

— Ei, să vină! exclamă d-na Bardell cu frenezie; nu-ţi mai 
dau drumul! Dragul, scumpul, sufleţelul meu bun! 

Şi, rostind cuvintele acestea, d-na Bardell se lipi şi mai 
strâns. 


— Dumnezeule, fie-ţi milă de mine! spuse d. Pickwick 
luptându-se din răsputeri; aud pe cineva urcând seara. Nu, 
nu, fii femeie de treabă; nu! 

Dar rugăminţile şi mustrările erau deopotrivă de 
zadarnice, căci d-na Bardell leşinase în braţele d-lui 
Pickwick. Mai înainte ca el să fi avut timpul s-o aşeze pe-un 
scaun, domnişorul Bardell intră în odaie poftindu-i pe d-nii 
Tupman, Winkle şi Snodgrass. 

D. Pickwick rămase împietrit şi mut. Stătea în picioare cu 
povara amoroasă în braţe, şi se uita năuc la feţele 
prietenilor săi fără să încerce măcar să-i salute sau să le 
dea vreo explicaţie. La rândul lor, ei se uitau ţintă la el; la 
rândul lui, domnişorul Bardell se uita la ei toţi. 

Aşa de adâncă era mirarea pickwickienilor şi atât de 
cumplită zăpăceala d-lui Pickwick, încât ei ar fi putut să 
rămână exact cam în aceeaşi situaţie până la revenirea 
femeii în simţiri, dacă nu se producea o splendidă şi 
mişcătoare manifestare de afecţiune filială din partea 
tânărului fiu. Îmbrăcat cu un costum strâmt de catifea 
vărgată, împodobit cu nasturi foarte mari de alamă, el 
rămăsese la început, nesigur şi încurcat, în uşă; dar, 
treptat, ideea ca mama lui suferise vreo vătămare 
personală puse stăpânire pe mintea lui dezvoltată numai pe 
jumătate; socotindu-l pe d. Pickwick drept agresor, scoase 
un urlet înspăimântător, oarecum nefiresc şi, năpustindu-se 
cu capul în jos, începu să-l atace pe nemuritorul gentleman 
prin preajma spatelui şi-a picioarelor, izbindu-l şi ciupindu-l 
atâta cât îi îngăduiau voinicia braţului şi aprinderea furiei. 

— Luati-l pe ticălosul ăsta mic de aici! strigă d. Pickwick 
scos din fire; e nebun! 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebară uluiţi cei trei 
pickwickieni. 

— Nu ştiu nici eu, răspunse d. Pickwick, ursuz; luaţi 
băiatul de-aici! (D. Winkle îl duse în capătul celălalt al 
apartamentului pe năbădăiosul băiat, care striga şi se 
zbătea.) 


— Acum, ajutaţi-mă să cobor scările cu femeia. 

— Ah, mă simt mai bine! îngăimă d-na Bardell. 

— Îngăduiţi-mi să vă conduc până jos, spuse d. Tupman, 
totdeauna galant. 

— Mulţumesc, domnule, mulţumesc! exclamă femeia c-o 
voce nevricoasă. 

Fu condusă jos, însoţită de odrasla-i iubită. 

— Nu pot pricepe, reluă d. Pickwick după înapoierea 
prietenului său, nu pot pricepe ce s-a întâmplat cu femeia 
aceasta. O anunţasem numai că am de gând să-miiau un 
servitor, când a apucat-o spasmul ciudat în care aţi găsit-o. 
E extraordinar! 

— Adevărat! exclamară cei trei prieteni. 

— M-a pus într-o situaţie tare neplăcută, continuă d. 
Pickwick. 

— Adevărat! răspunseră discipolii tuşind uşor şi privindu- 
se cu-nţeles. 

Atitudinea lor nu-i scăpă d-lui Pickwick. Observă 
neîncrederea lor. Era vădit că ei îl suspectau. 

— Aşteaptă un om, jos, în antreu, îl vesti d. Tupman. 

— E acela despre care v-am vorbit, glăsui d. Pickwick; am 
trimis după el la Borough azi dimineaţă. Snodgrass, fii bun 
şi cheamă-l sus. 

D. Snodgrass îi îndeplini dorinţa şi d. Samuel Weller se 
înfăţişă pe dată. 

— Haha, îmi închipui că mă recunoşti, îl întâmpină d. 
Pickwick. 

— Ba bine că nu, răspunse Sam cu o privire binevoitoare. 
Şmecherul v-a băgat în răcori; o făcuse prea de oaie, nu-i 
aşa? Să-i fi tras vreo două după ceafă, n-ar fi fost rău. 

— Acum nu e vorba de asta, i-o tăie d. Pickwick repede; 
vream să-ţi vorbesc despre altceva. Ia loc! 

— Mulţumesc, domnule! răspunse Sam şi se aşeză fără să 
mai fie rugat, după ce mai întâi îşi puse pălăria albă, veche, 
afară, pe podea. Nu e cine ştie ce când te uiţi la ea, dar te 
cruceşti de când ţine... Până să i se ducă borul era o găină 


tare frumoasă... Acuşi e mai uşoară fără bor; este ceva; 
unde mai pui că prin găuri intră niţeluş aer; şi asta e ceva. 
Eu îi zic găinăventilator. 

Şi, după ce rosti aceste cuvinte, d. Weller zâmbi cu 
prietenie pickwickienilor. 

— Acum, glăsui d. Pickwick, e vorba de afacerea pentru 
care, cu aprobarea dumnealor, te-am chemat. 

— Aşa, domnule, să-i dăm drumul, cum zicea unul plodului 
său, care înghiţise un gologan. 

— Dorim să ştim în primul rând, spuse d. Pickwick, dacă ai 
vreun rnotiv să fii nemulţumit de situaţia dumitale actuală? 

— Până să vă răspund la întrebare, declară d. Weller, aş 
vrea mai întâi să ştiu dacă aveţi alta mai pricopsită să-mi 
oferiţi. 

O rază de calmă bunăvoință jucă pe chipul d-lui Pickwick 
când îi răspunse: 

— Sunt aproape hotărât să te iau la mine în serviciu. 

— Adevărat? întrebă Sam. 

D. Pickwick încuviinţă din cap. 

— Ce leafă? întrebă Sam. 

— Douăsprezece lire sterline pe an. 

— 'Ţoale? 

— Două rânduri de haine. 

— Ce fel de treabă? 

— Să mă serveşti şi să călătoreşti cu mine şi cu dumnealor. 

— S-a făcut! exclamă Sam cu ifos. Mă închiriez unui 
gentelmen; pe chestia lefii, ne-am înţeles. 

— Accepţi propunerea mea? întrebă d. Pickwick. 

— Gata! declară Sam. Dacă ţoalele o să-mi vie măcar pe 
jumătate cum îmi convine locul, este în regulă. 

— De bună seamă că ai certificate bune? reluă d. Pickwick. 

— Întrebaţi-o pe hangioaica de la Cerbul Alb, răpunse 
Sam. 

— Poţi să vii astă seară? 

— În doi timpi şi trei mişcări mă-mbrac în frac - numai să-l 
am! exclamă Sam cu multă voioşie. 


— Înapoiază-te astă seară, la opt, îi puse în vedere d. 
Pickwick, şi, dacă referinţele sunt bune, de îmbrăcăminte 
ne vom îngriji. 

Afară de o amabilă abatere de care era în parte vinovată 
una din servitoare, conduita d-lui Weller fusese totdeauna 
bună. D. Pickwick nu şovăi, deci, să-l angajeze chiar în seara 
aceea. Cu graba şi energia ce caracterizau nu numai 
faptele publice, dar toate acţiunile particulare ale 
extraordinarului om, el îl duse îndată pe noul servitor la 
unul din acele magazine convenabile, unde se pot procura 
haine confecţionate sau de ocazie, şi unde eşti scutit de 
formalitatea neplăcută de-a ţi se lua măsura; şi, înainte de 
căderea nopţii, d. Weller era înzestrat cu o redingotă 
cenuşie ai cărei nasturi aveau inițialele C. P, cu o pălărie 
neagră cu cocardă, cu o vestă trandafirie, vărgată, cu 
pantaloni de culoare deschisă, cu ghetre şi cu alte obiecte - 
prea numeroase pentru a le mai înşira aici. 

„Prea bine! îşi zise fiinţa aşa de subit transformată, când a 
doua zi dimineaţă îşi luă locul pe capra trăsurii de 
Eatanswill; nu ştiu de-oi fi valet, rândaş, pădurar sau 
simigiu. S-ar părea că sunt din toate câte ceva. Dar nu-i 
nimic; schimb aerul, o să văz multe, mare brânză n-am de 
făcut; şi straiele îmi vine ca turnate; d-aia strig: să trăiască 
pickwickienii!” 

CAPITOLUL XIII. 

Câteva date despre Eatanswill, despre situaţia partidelor 
locale şl despre alegerea unui membru în Parlament care să 
apere interesele acestui burg vechi, loial şi patriot. 

Mărturisim deschis că, înainte de a ne fi cufundat în 
maldărele de hârtii ale Clubului Pickwick, nu auzisem 
niciodată de Eatanswill. Recunoaştem cu aceeaşi sinceritate 
că zadarnic am căutat dovezi cu privire la existenta actuală 
a acestei localităţi. Ştiind cât de profundă încredere se 
cuvine să dăruim tuturor afirmațiilor cuprinse în 
însemnările d-lui Pickwick, şi neîngăduindu-ne să opunem 
cunoştinţele noastre declaraţiilor făcute de marele om, am 


consultat, în această privinţă, toate izvoarele pe care le-am 
putut găsi. Am cercetat toate numele cuprinse în tabelele A. 
Şi B. 1, fără să-l găsim pe acela de Eatanswill; am cercetat 
minuţios, de-a-fir-a-păr, toate hărţile ținutului, publicate 
spre folosinţa societăţii de distinşii noştri editori, dar 
investigaţiile noastre au ajuns la acelaşi rezultat. 

Am fost, deci, îndemnați să credem că, din dorinţa grijulie 
de a nu jigni pe cineva, şi dintr-un sentiment de delicateţă 
cu care toţi cei ce îl cunoşteau bine, ştiau că d. Pickwick era 
în chip atât de eminent înzestrat, el înlocuise, într-adins, cu 
o denumire fictivă, numele real al localităţii unde îşi făcuse 
observaţiile. Ne întăreşte în această credinţă o împrejurare 
măruntă care ar putea să pară neînsemnată şi josnică în 
sine, dar care, privită din punctul de vedere mai sus 
menţionat, merită să fie consemnată. Mai mult decât atât: 
în carnetul d-lui Pickwick putem găsi o însemnare a faptului 
că locurile pentru sine şi discipolii săi au fost reţinute în 
diligenţa de Norwich; dar însemnarea fu după aceea 
ştearsă, de bună seamă spre a tăinui direcţia în care este 
situat burgul. Nu ne vom aventura, deci, pe calea 
deducţiilor în această privinţă, ci vom continua îndată firul 
povestirii, mulţumindu-ne cu datele pe care descrierile sale 
ni le-au pus la îndemână. 

1 Adică în listele electorale (N. Tr.). 

Se pare că, pe atunci, locuitorii din Eatanswill, ca şi cei din 
multe alte oraşe mici, îşi închipuiau că ei prezintă o 
importanţă extraordinară, imensă; şi fiecare om, conştient 
de greutatea ce decurgea din exemplul său, se simţea 
îndatorat să se alăture cu trup şi suflet unuia din cele două 
mari partide în care se împărțeau cetăţenii oraşului: 
albaştrii şi galbenii. Dar albaştrii nu scăpau nici un prilej să 
pună bețe în roate galbenilor, după cum galbenii nu scăpau 
nici un prilej să pună bețe în roate albaştrilor; astfel că, 
atunci când galbenii şi albaştrii se găseau faţă în faţă, la 
vreo întrunire publică, la primărie, la târg, în vreo piaţă, 
cuvinte grele şi certuri se iveau între ei. De prisos să 


adăugăm că, din pricina acestor neînţelegeri, toate 
lucrurile deveniseră la Eatanswill o chestiune de partid. 
Dacă galbenii propuneau să se facă noi ferestruici în 
acoperişul halei din piaţă, albaştrii ţineau adunări publice 
împotrivindu-se acestei acţiuni. Dacă albaştrii propuneau să 
se mai construiască o pompă în Strada Mare, galbenii se 
ridicau ca un singur om înfierând ideea năzdrăvană. 
Existau prăvălii albastre şi prăvălii galbene, hanuri albastre 
şi hanuri galbene; exista o tabără albastră şi o tabără 
galbenă, chiar în biserică. 

Fireşte, era esenţial şi absolut necesar ca fiecare din 
aceste puternice partide să aibă ziarele şi reprezentanţii 
lor, drept care, în oraş, apăreau două foi publice-: Gazeta 
din Eatanswill, şi Independentul din Eatanswill. Prima, 
susţinea principiile albastre, al doilea se aşeza pe un teren 
hotărât galben. Ce ziare minunate! Ce articole de fond şi 
cât de înfocate atacuri cuprindeau. - „Gazeta, netrebnicul 
nostru confrate... 

— Independentul, acest ziar desgustător şi laş... 

— Independentul, această publicaţie mincinoasă şi 
murdară... 

— Gazeta, această josnică şi scandaloasă calomniatoare...” 
Acestea şi alte ocări aţâţătoare erau din plin răspândite în 
coloanele fiecărui număr al ambelor publicaţii, trezind în 
piepturile orăşenilor sentimentele cele mai aprinse de 
plăcere sau indignare. 

Cu obişnuitu-i spirit de prevedere şi pătrundere, d. 
Pickwick alesese, pentru a vizita burgul, un moment 
deosebit de prielnic. Niciodată nu se mai pomenise o luptă 
atât de îndârjită acolo. Onorabilul Samuel Slumkey, din 
Slumkey Hall, era candidatul albastru; Horatio Fizkin, 
esquire de Fizkin Lodge, de lângă Eatanswill, se lăsase 
convins de prietenii săi să susţină interesele galbene. 
Gazeta îi preveni pe alegătorii din Eatanswill că, nu numai 
privirile Angliei, dar ale întregii lumi civilizate, erau aţintite 
asupra lor. Independentul întrebă pe un ton categoric dacă 


alegătorii din Eatanswill erau „personalităţi însemnate aşa 
cum fuseseră socotiți totdeauna, sau nişte unelte josnice şi 
slugarnice”, nevrednici deopotrivă de numele de englez şi 
de binefacerile libertăţii. Nicicând un asemenea cutremur 
nu mai zguduise oraşul. 

Era seară târziu când d. Pickwick şi tovarăşii săi, ajutaţi de 
Sam, coborâră de pe imperiala diligenţei de Eatanswill. 
Drapele de mătase mari, albastre, fluturau în dreptul 
ferestrelor hotelului cu firma La Stema Oraşului şi anunţuri 
lipite pe fiecare geam indicau, cu litere uriaşe, că acolo îşi 
ţinea zilnic şedinţele comitetul onorabilului Samuel 
Slumkey. Un grup de gură-cască, adunaţi în stradă, priveau 
spre un om răguşit din balconul hotelului care, vorbind 
pare-se cu atâta ardoare în favoarea d-lui Samuel Slumkey, 
se învăpăiase ca focul, dar tăria şi însemnătatea 
argumentelor lui erau micşorate întrucâtva de răpăitura 
necontenită a patru tobe mari, pe care comitetul d-lui 
Fizkin le pusese la colţul străzii. 

Lângă orator, un omuleţ neastâmpărat îşi scotea din când 
în când pălăria şi făcea mulţimii semn să aplaude. Atunci 
mulţimea aplauda fără întârziere şi cu cel mai mare 
entuziasm. Figura oratorului se încinsese în timpul vorbirii 
din ce în ce mai mult, şi s-ar fi putut spune că discursul său 
răspundea scopului urmărit, dacă i-ar fi dat cineva 
ascultare. 

Pickwickienii nu apucaseră să coboare bine din trăsură, că 
se şi văzură înconjurați de o parte din tabăra celor „cinstiţi 
şi independenţi”, care, numaidecât, scoaseră trei aclamații 
asurzitoare. Aclamaţiile, repetate de gloată (căci mulţimea 
n-are deloc nevoie să ştie pentru ce strigă) se tălăzuiră într- 
un urlet năpraznic de triumf, care impuse tăcere până şi 
omului cu obraz stacojiu din balcon. 

— Ura! urlă poporul ca încheiere. 

— Încă o aclamaţie! strigă oratorul mititel din balcon; 
gloata urlă din nou ca şi cum plămânii ei ar fi fost turnaţi 
din tuci şi oţel. 


— Trăiască în veci Slumkey! mugiră „cinstiţii şi 
independenţii”. 

— Trăiască în veci Slumkey! repetă d. Pickwick, scoţându- 
şi pălăria. 

— Jos Fizkin! urlă gloata. 

— Jos cu el! strigă d. Pickwick. 

— Ura! 

Atunci se dezlănţui un alt urlet, asemănător celui dintr-o 
menajerie, când elefantul îşi cere prânzul. 

— Cine e Slumkey? întrebă d. Tupman în şoaptă. 

— Habar n-am! răspunse d. Pickwick pe acelaşi ton. Sst, 
nu mai pune întrebări! În astfel de ocazii, lucrul cel mai bun 
e să urmezi mulţimea. 

— Dar gândeşte-te că or fi două tabere, îi atrase d. 
Snodgrass luarea aminte. 

— Urlă cu cei mai tari! replică d. Pickwick. 

Mai elocvent decât aşa n-ar fi putut să grăiască tomuri 
întregi. 

Intrară în hotel; mulţimea se dădea la o parte ca să le facă 
loc, scoțând aclamații gălăgioase. Prima lor grijă era să-şi 
asigure o locuinţă pentru noapte. 

— Putem să găsim paturi aci? întrebă d. Pickwick 
adresându-se unui chelner căruia îi făcuse semn să se 
apropie. 

— Nu ştiu, dom'le, răspunse chelnerul. Mi-e teamă că-s 
toate ocupate. Mă duc să vaz. 

Se depărtă şi se înapoie numaidecât, ca să întrebe dacă 
domnii erau albaştri. 

Deoarece nici d. Pickwick, nici tovarăşii săi nu acordau un 
interes deosebit cauzei vreunuia dintre candidaţi, le era 
cam greu să răspundă. În dilema în care se găseau, d. 
Pickwick îşi aduse aminte de noul său prieten, d. Perker. 

— Cunogşti un domn cu numele de Perker? întrebă d. 
Pickwick. 

— Desigur, dom'le; agentul onorabilului domn Samuel 
Slumkey. 


— Este albastru, nu? 

— Fireşte, dom'le! 

— Atunci suntem şi noi albaştri, declară domnul Pickwick. 

Dar, observând că servitorul primea cam cu neîncredere 
asigurarea lui, îi dădu cartea sa de vizită şi-i spuse s-o 
înmâneze pe dată d-lui Perker, dacă d. Perker era cumva 
acolo. Servitorul se retrase, dar se înapoie pe dată, şi, 
rugându-l pe d. Pickwick să-l urmeze, îl conduse într-o 
odaie mare la etajul întâi unde, la o masă lungă, acoperită 
de cărţi şi de hârtii, se afla d. Perker. 

— Haha, scumpe domn! exclamă omuleţul venind în 
întâmpinarea d-lui Pickwick. Foarte bucuros că vă văd, 
scumpe domn. Luaţi loc, vă rog. Aşa dar, aţi făcut cum ne- 
am înţeles. Aţi venit aici să vedeţi alegerile, nu-i aşa? 

D. Pickwick răspunse afirmativ. 

— Va fi o luptă înverşunată, scumpe domn, declară 
omuleţul. 

— Sunt încântat, răspunse d. Pickwick frecându-şi mâinile. 
Îmi place să văd manifestările de patriotism dârz, indiferent 
de partidul care este în cauză; vasăzică, va fi o luptă 
înverşunată? 

— Da-da, spuse omuleţul, nu mai încape vorbă. Am reţinut 
toate cârciumile de aici şi nu am lăsat adversarilor decât 
berăriile. Magistrală lovitură de stat, scumpe domn, ce 
ziceţi? 

Omuleţul zâmbi satisfăcut şi trase pe nări o serioasă priză 
de tabac. 

— Şi care este rezultatul probabil al bătăliei? întrebă d. 
Pickwick. 

— Cam îndoielnic, scumpe domn, îndoielnic până acum, 
răspunse omuleţul. Oamenii lui Fizkin au treizeci şi trei de 
votanţi închişi în şoproanele de la Cerbul Alb. 

— În şoproane?! exclamă d. Pickwick foarte mirat de 
această nouă lovitură de stat. 

— Îi ţin închişi acolo, până când vor avea nevoie de ei, 
reluă omuleţul. Şi asta, desigur, ca să ne împiedice să 


ajungem la dânşii; şi, chiar de am putea, nu ne-ar sluji la 
nimic, deoarece îi ţin într-adins, beţi turtă. Isteţ om, agentul 
lui Fizkin!. Ce mai la deal la vale, foarte isteţ! 

D. Pickwick făcu ochii mari, dar nu spuse nimic. 

— Cu toate astea, noi suntem oarecum asiguraţi, rosti d. 
Perker cu glas abia şoptit. Am dat aseară un ceai modest, 
aici. Am invitat patruzeci şi cinci de femei, scumpe domn, 
iar la plecare am oferit fiecăreia câte-o umbrelă verde. 

— Umbrelă?! exclamă d. Pickwick. 

— Da, scumpe domn, da, patruzeci şi cinci de umbrele 
verzi, a şapte şilingi şi şase penny una. Toate femeile ţin la 
zorzoane; umbrelele au produs un efect de neînchipuit. Ni 
i-am asigurat pe soţii lor şi pe jumătate din fraţi; i-am băgat 
pe adversari la apă cu ciorapii, flanelele şi celelalte fleacuri 
ale lor. A fost ideea mea, scumpe domn, numai şi numai a 
mea. Pe grindină, pe ploaie, pe soare, n-ai să faci nici şase 
paşi în oraş şi ai să întâlneşti o jumătate de duzină de 
umbrele verzi. 

Aci, omuleţul dădu frâu liber unei veselii extraordinare, 
căreia îi puse capăt apariţia altei persoane. 

Era un bărbat lung şi deşirat. Capul, cu păr cânepiu, arăta 
semne de pleşuvie; chipul lui avea un aer foarte grav; 
privirile îi trădau o gândire adâncă, fără margini. Purta o 
redingotă lungă, cafenie, o jiletcă neagră de postav, 
pantaloni cenuşii; la jiletcă atârna un lornion; pălăria de pe 
cap avea fundul tare turtit şi borurile mari. Noul venit fu 
prezentat d-lui Pickwick ca fiind d. Pott, directorul Gazetei 
din Eatanswill. După câteva observaţii preliminare, d. Pott 
se întoarse spre d. Pickwick şi îi spuse cu ton solemn: 

— Domnule, alegerea aceasta a stârnit în metropolă un 
mare interes. 

— Îmi închipui, răspunse d. Pickwick. 

— La care, îmi pot da seama, continuă d. Pott privindu-l 
pe d. Perker ca să-i capete încuviințarea, la care îmi pot da 
seama că a contribuit întrucâtva şi articolul meu de 
sâmbătă. 


— Fără nici o îndoială, rosti omuleţul. 

— Domnule, urmă d. Pott, presa e o armă puternică. 

D. Pickwick aprobă întru totul această afirmaţie. 

— Dar sunt încredinţat, domnule, declară Pott, că nu am 
abuzat niciodată de puterea enormă pe care o deţin. Sunt 
încredinţat, domnule, că n-am îndreptat niciodată ascuţişul 
lănciei mele împotriva lăcaşului sacru al vieţii private, 
împotriva reputației individuale. Sunt încredinţat, domnule, 
că mi-am consacrat toată energia în direcţia unor... unor 
sforţări... umile poate, da, recunosc, umile, pentru a sădi 
aceste principii... de care... 

Directorul Gazetei din Eatanswill încurcându-sE. D. 
Pickwick îi veni în ajutor, spunând: 

— Desigur. 

— Şi, care este, domnule, spuse Pott, care e, daţi-mi voie 
să vă întreb ca pe un om imparţial, atitudinea opiniei 
publice londoneze, cu privire la disputa mea cu 
Independentul? 

— Fără îndoială că e foarte pornită, se amestecă d. Perker, 
în priviri cu o viclenie ce părea să fie întâmplătoare. 

— Disputa asta, declară Pott, va fi dusă atâta timp cât voi 
mai avea sănătate, putere şi acel talent cu care-s înzestrat. 
Am să duc această dispută, domnule, măcar că ea ar putea 
să zdruncine spiritul oamenilor, să le îndârjească inimile şi 
să-i abată de la îndeplinirea îndatoririlor vieţii de fiecare zi. 
Am să duc această dispută, domnule, până când voi pune 
călcâiul în ceafa Independentului din Eatanswill. Doresc ca 
populaţia Londrei şi populaţia ținutului meu să ştie, 
domnule, că se pot bizui pe mine; că n-o voi părăsi, că sunt 
hotărât, domnule, să rămân alături de ea până la capăt. 

— Purtarea dumneavoastră, domnule, este cât se poate de 
nobilă! exclamă d. Pickwick şi strânse mâna generosului 
Poti. 

— Văd, domnule, că sunteţi un om de bun-simţ şi talent, 
spuse d. Pott cu suflarea aproape curmată din pricina 
declaraţiei patriotice pe care o făcuse atât de vehement. 


Sunt cât se poate de fericit, domnule, că fac cunoştinţă c-un 
om ca dumneavoastră. 

— Şi eu, declară d. Pickwick, mă simt adânc onorat de felul 
cum vă exprimaţi despre mine. Îngăduiţi-mi, domnule, să vi- 
i recomand pe tovarăşii mei de călătorie, membri 
corespondenţi ai Clubului pe care mă mândresc a-l fi 
întemeiat. 

— Voi fi încântat, declară d. Pott. 

D. Pickwick se depărtă şi, întorcându-se cu cei trei prieteni 
ai săi, îi prezentă aşa cum se cuvenea directorului Gazetei 
din Eatanswill. 

— Acum, dragă Pott, glăsui mititelul domn Perker, se pune 
întrebarea: ce facem cu prietenii noştri? 

— Îmi închipui că putem rămâne sub acoperământul 
acesta, spuse d. Pickwick. 

— Sub acoperământul acesta nu mai este nici un pat liber, 
scumpe domn, nici măcar unul!. 

— Situaţia e cât se poate de neplăcută, spuse d. Pickwick. 

— Nespus de neplăcută! declarară tovarăşii săi de 
călătorie. 

— Am, în privinţa aceasta, spuse d. Pott, o idee care cred 
că ar putea să fie adoptată cu mult succes. La Păunul sunt 
două paturi şi dacă doi dintre gentlemeni şi servitorul lor ar 
accepta să se aranjeze acolo, eu pot declara fără sfială, în 
numele doamnei Pott, că ea ar fi încântată să acorde 
ospitalitate domnului Pickwick şi încă unui tovarăş al său. 

După stăruinţele repetate ale d-lui Pott, şi după repetatele 
proteste ale d-lui Pickwick cum că nici prin minte nu-i 
trecea s-o deranjeze ori s-o supere pe amabila soţie a 
directorului, rămase stabilit că altă soluţie nu există, încât o 
adoptară pe aceasta. După ce luară masa la Stema 
Oraşului, prietenii se despărţiră, d. Tupman şi d. Snodgrass 
retrăgându-se la Păunul, d. Pickwick şi d. Winkle 
îndreptându-se către locuinţa d-lui Pott. Se înţeleseseră ca 
a doua zi dimineaţă să se întâlnească cu toţii la Stema 


Oraşului şi să însoţească alaiul onorabilului Samuel 
Slumkey la locul alegerilor. 

Familia d-lui Pott se compunea din el însuşi şi din soţia lui. 
Oamenii cărora geniul lor puternic le-a creat în lume o 
mare faimă au de obicei o mică slăbiciune, care apare şi mai 
vădită prin contrast cu trăsăturile generale ale caracterului 
lor. Slăbiciunea d-lui Pott era, poate, supunerea prea mare 
faţă de supravegherea şi dominaţia întrucâtva 
dispreţuitoare, a soţiei sale. Nu avem totuşi dreptul să 
stăruim asupra acestui fapt, căci în împrejurările prezente 
d-na Pott puse la contribuţie manierele-i cele mai 
îmbietoare pentru a-i primi pe cei doi gentlemeni. 

— Scumpa mea, glăsui d. Pott, domnul Pickwick - domnul 
Pickwick de la Londra... 

D-na Pott primi cu o blândeţe fermecătoare părinteasca 
strângere de mână a d-lui Pickwick, iar d. 

Winkle, care nu fusese recomandat, salută şi se strecură 
neobservat într-un ungher întunecos. 

— Dragul meu! spuse d-na Poti. 

— Comoara mea! răspunse d. Pott. 

— Prezintă-l, te rog, şi pe celălalt gentleman. 

— Îţi cer de o mie de ori iertare, glăsui d. Pott. Permite-mi: 
doamna Pott, domnul... 

— Winkle, spuse d. Pickwick. 

— Winkle, repetă d. Pott şi ceremonia prezentării se 
termină. 

— Vă datorăm multe scuze, doamnă, declară d. Pickwick, 
pentru deranjul pe care vi-l pricinuim, după ce abia am 
făcut cunoştinţă. 

— Vă rog să nu pomeniţi de asta, domnule, protestă cu 
însufleţire d-na Pott. Vă asigur că eu, trăind aşa cum trăiesc 
zi de zi, săptămână cu săptămână, în locul acesta trist, fără 
să văd pe nimeni, simt o plăcere deosebită atunci când 
întâlnesc chipuri noi. 

— Pe nimeni, draga mea?! exclamă d. Pott surâzător. 

— Pe nimeni, afară de tine! ripostă d-na Pott cu asprime. 


— Vedeţi, domnule Pickwick, spuse amfitrionul lor, ţinând 
să explice tânguirile nevestei, noi suntem oarecum lipsiţi de 
multe plăceri şi bucurii la care altfel am putea să luăm 
parte. Situaţia mea ca director al Gazetei din Eatanswill, 
poziţia pe care acest ziar o ocupă în ţară, amestecul meu 
permanent în vârtejul politicii... 

— Dragul meu! interveni d-na Pott. 

— Comoara mea! răspunse directorul. 

— Aş dori, dragul meu, să-ţi dai osteneala de a găsi un 
subiect de conversaţie la care domnii să poată participa cu 
oarecare interes. 

— Dar, draga mea, spuse d. Pott cu adâncă supunere, pe 
domnul Pickwick îl interesează subiectul. 

— Dacă e aşa, îl priveşte, declară d-na Pott cu voce 
răspicată, dar eu sunt sătulă până peste cap de politica ta, 
de certurile cu Independentul şi de toate prostiile. Mă mir 
foarte mult, Pott, că-ţi dai în vileag astfel, absurdităţile. 

— Dar, draga mea... apuse d. Pott. 

— Oh, prostii!. Nu-mi mai vorbi... Jucaţi ecarte domnule? 

— Aş fi foarte fericit, doamnă, să învăţ cu dumneavoastră, 
răspunse d. Winkle. 

— Bine, atunci trageţi măsuţa lângă fereastră, ca să nu 
mai aud vorbindu-se mereu despre politica asta 
plictisitoare. 

— Jane, spuse d. Pott servitoarei care aducea lumânări, 
du-te în birou şi adu-mi colecţia Gazetei pe anul 1828. Am 
să vă citesc, continuă el înturnându-se spre d. Pickwick, am 
să vă citesc câteva din articolele de fond, pe care le-am 
scris în epoca aceea, asupra conspirației Galbenilor care 
urmăreau să numească un nou perceptor la bariera 
noastră. Sunt sigur că vă vor amuza. 

— Voi fi cu adevărat încântat să v-ascult, răspunse d. 
Pickwick. 

Colecţia de ziare fu adusă şi directorul se aşeză lângă d. 
Pickwick. 


Zadarnic am cercetat în carnetul d-lui Pickwick, 
nădăjduind că vom întâlni măcar niscai însemnări sumare 
asupra acestor frumoase compoziţii. Avem toate motivele să 
credem că vigoarea şi prospeţimea stilului l-au captivat cu 
totul pe d. Pickwick; ba chiar d. Winkle a notat faptul că, tot 
timpul cât a ţinut lectura, ochii d-lui Pickwick rămăseseră 
închişi, ca într-un exces de plăcere. 

Vestea că masa era servită puse capăt jocului de ecarte şi 
întrerupse recapitularea perlelor Gazetei din Eatanswill. D- 
na Pott era plină de însufleţire şi din cale afară de bine 
dispusă. D. Winkle făcuse progrese considerabile în a intra 
în grațiile ei, şi doamna nu şovăi să-l informeze confidenţial 
că d. Pickwick era „un bătrânel simpatic”. E în această 
expresie o familiaritate pe care puţini dintre cei ce 
cunoşteau în intimitate înţelepciunea, spiritul colosal al 
filosofului, s-ar fi încumetat să şi-o îngăduie. Cu toate 
acestea, noi am păstrat-o, deoarece ea dovedeşte în mod 
mişcător şi convingător prețuirea imensă pe care i-o arătau 
toate clasele sociale şi uşurinţa cu care câştiga toate 
inimile. 

Era noaptea târziu. D. Tupman şi d. Snodgrass dormeau 
demult sub aripile Păunului, când cei doi prieteni ai noştri 
se retraseră să se odihnească. Somnul puse curând 
stăpânire pe simţurile d-lui Winkle, dar gândurile îi erau 
tulburate şi admiraţia sa pentru d-na Pott era foarte 
deslănţuită; şi, mult timp după ce somnul îl făcuse 
nesimţitor pentru lucrurile pământeşti, chipul şi statura 
agreabilei doamne se înfăţişau mereu-mereu fanteziei sale 
rătăcitoare. 

Zarva şi forfota de a doua zi dimineaţa erau de natură să 
alunge din mintea celui mai romantic visător din lume orice 
altă idee, cu excepţia acelora legate direct de alegerea tot 
mai apropiată. Răpăitul tobelor, sunetul cornului şi 
trompetelor, strigătele oamenilor, tropotul cailor răsunau 
pe străzi din zorii zilei; şi, din când în când, o încăierare 


între avangărzile ambelor partide înveselea îndată 
pregătirile, dându-le un caracter plăcut şi variat. 

— Ei, Sam, zise d. Pickwick valetului său care se ivi în uşa 
odăii de culcare tocmai în clipa când stăpânul îşi mântuia 
toaleta; cred că oraşul este astăzi în fierbere, nu-i aşa? 

— Lupta e în toi, dom'le! Oamenii noştri se adună în faţa 
Stemei Oraşului şi-a răguşit urlând. 

— Aha, au aerul că sunt devotați partidului lor; nu-i aşa, 
Sam? 

— De când sunt n-am mai văzut aşa devotament, dom'le. 

— Şi sunt energici, nu-i aşa? întrebă d. Pickwick. 

— Nemaipomenit, replică Sam; n-am văzut niciodată 
oameni care să mănânce şi să bea atâta. Şi mă mir cum de 
nu se teme c-o să plesnească. 

— Acestea sunt urmările generozităţii rău înţelese a 
nobilimii oraşului. 

— Se prea poate, i-o tăie Sam. 

— Par a fi flăcăi chipeşi, vioi şi vânjoşi, spuse d. Pickwick 
privind pe fereastră. 

— Foarte vioi, replică Sam. Doi chelneri de la Păunul, 
dimpreună cu mine, i-am udatără cu furtunul pe toţi 
alegătorii independenţi care s-au îndopat aseară. 

— Aţi udat nişte alegători independenţi? 

— Da, dom'le, declară servitorul. Dormise azi noapte care 
pe unde i-a răzbit beţia. Azi dimineaţă i-am târât pe rând şi 
i-am băgatără sub furtun, aşa că acum se simte cât se poate 
de bine. Pentru treaba pe care am făcut-o, comitetul ne-a 
dat câte-un şiling de cap. 

— E cu putinţă oare?! exclamă d. Pickwick plin de uimire. 

— Dumnezeule mare, pe ce lume trăiţi? Asta nu e nimic! 

— Nimic? 

— Absolut nimic, dom'le! declară servitorul. În noaptea din 
ajunul alegerilor care a mai fostără aici, partidul ălălalt 
mituise o chelneriţă de la Stema Oraşului să meşterească 
grogul din care bea vreo paisprezece alegători care nu 
votaseră încă, aşa că a rămas laţi. 


— Ce înţelegi prin a meşteri grogul? întrebă d. Pickwick. 

— Să pui în el o buruiană adormitoare, răspunse Sam. Să 
mă bată Dumnezeu dacă pe urmă n-a sforăit douăsprezece 
ceasuri după alegeri. A încercat şi l-a dus pe unul pe targă, 
adormit, la secţia de vot, dar, degeaba, n-a patutără să facă 
nimic cu el, aşa că l-a luat înapoi şi l-a pus iar în pat. 

— Ce metodă ciudată! murmură d. Pickwick, jumătate 
pentru sine, jumătate pentru Sam. 

— Nici pe departe aşa de ciudată, dom'le, ca o chestie de 
pomină care s-a întâmplat cu tata chiar când era alegeri. 

— Şi cum a fost? întrebă d. Pickwick. 

— Păi, a venit odată cu o diligenţă aici. Se apropia 
alegerile şi era tocmit de-un partid să-i aducă alegătorii din 
Londra. Noaptea, în ajun, când să pornească la drum, 
comitetul ăluilalt partid trimete frumuşel după el, şi el se 
duce cu trimesul ăsta care îl bagă într-o odaie mare; acolo 
sumedenie de domni, maldăre de hârtie, condeie şi 
cerneală şi multe altele... „A, domnu' Weller, zice 
prezidentul, încântat că te văz. Ce mai faci?” zice el. 
„Foarte bine, domn'le, mulţumesc, zice tata; nădăjduiesc că 
şi dumneavoastră sunteţi bine.” „Mulţumesc, foarte bine, 
zice domnul; ia loc, domnule Weller; te rog, domnule, ia 
loc.” Tata se aşază; domnul ăla şi el se uită ţintă unul în 
ochii altuia. „Nu mă recunoşti?” zice domnul. „N-aş putea 
zice că da”, zice tata. „A, eu te cunosc, zice domnul. Te 
cunosc de copil”, zice el. „Ei, eu nu-mi aduc aminte de 
dumneavoastră”, zice tata. „E foarte ciudat”, zice domnul. 
„Foarte”, zice tata. „Cu siguranţă că ai o memorie slabă, 
domnule Weller”, zice domnul. „Adevărat, foarte slabă”, 
zice tata. „+ mi închipuiam”, zice domnul.) i toarnă un 
pahair cu vin, şi-i tot îndrugă cum că ştie că mână bine, şi-l 
chercheleşte, şi la urmă îi arată o hârtie de douăzeci de lire 
sterline. „E prost drumul de aici la Londra”, zice domnul. 
„Da, ici-colo e locuri păcătoase”, zice tata. „Şi mai cu seamă 
crez că pe lângă canal”, zice domnul. „Acolo e un loc 
parşiv”, zice tata. „Ascultă, domnule Weller, zice ăla, ştim că 


dumneata eşti un vizitiu straşnic şi că poţi să faci tot ce vrei 
cu caii dumitale. Noi ţinem foarte mult la dumneata, 
domnule Weller, aşa că dacă ţi s-ar întâmpla cumva un 
accident când i-aduci pe alegători aici, şi i-ai arunca 
puţintel în canal fără să le faci vreun rău, uite, capeţi hârtia 
asta”, zice el. „Dom'le, sunteţi foarte bun, zice tata, şi beau 
în sănătatea dumneavoastră înc-un pahar cu vin”, zice el. 
Zis şi făcut, pe urmă înşfacă bagnota, salută şi iese. Ei bine, 
n-o să mă credeţi, dom'le, continuă Sam privindu-şi 
stăpânul cu o neruşinare de negrăit, că, tocmai în ziua când 
i-aducea pe alegători, trăsura lui s-a răsturnat taman acolo 
şi că toţi călătorii a căzutără bâldâbâc în canal. 

— Dar au fost scoşi repede? se grăbi d. Pickwick să 
întrebe. 

— Mda, răspunse agale Sam, însă mi se pare că lipsea un 
bătrân. Ştiu că i s-a pescuit pălăria, dar nu sunt sigur dacă 
într-însa era şi căpăţâna lui. Mă miră şi acum potriveala 
asta straşnică şi plină de mirare că trăsura tatălui meu s-a 
răsturnat tocmai acolo şi în ziua aceea, aşa cum îi spusese 
gentlemanul. 

— Fără îndoială, e o întâmplare plină de mirare, glăsui d. 
Pickwick; dar perie-mi pălăria, Sam, căci îl aud pe domnul 
Winkle că mă cheamă să iau dejunul. 

După aceste cuvinte d. Pickwick cobori în salon, unde găsi 
masa pusă şi familia adunată. Dejunul fu luat în grabă; 
pălăriile domnilor fură împodobite cu enorme panglici 
albastre, prinse chiar de frumoasele mâini ale d-nei Pott; iar 
d. Winkle se îndatoră s-o întovărăşească pe doamnă pe 
terasa acoperişului unei case din apropierea tribunei 
oratorilor, în timp ce d. Pickwick şi d. Pott urmau să se ducă 
la Stema Oraşului, unde, la o fereastră dosnică, vorbea un 
membru din comitetul d-lui Slumkey, în faţa a şase băieţaşi 
şi a unei fete cărora le făcea onoarea să-i numească mereu 
pompos: bărbaţi din Eatanswill; cei şase băieţaşi amintiţi 
aclamau furtunos. 


Curtea din spate învedera categoric măreţia şi puterea 
albaştrilor din Eatanswill. Era acolo o pădure de flamuri şi 
drapele albastre, de pancarte pe care erau scrise lozinci 
confecţionate din litere de aur de patru picioare înălţime şi 
de o lăţime proporţională. O bandă de trâmbiţaşi, fagotişti 
şi toboşari, câte patru în rând, îşi meritau câştigul ca nimeni 
alţii, mai ales toboşarii care erau foarte vânjoşi. Erau trupe 
de poliţişti cu bastoane albastre, douăzeci de membri din 
comitet cu eşarfe albastre şi o sumedenie de alegători cu 
cocarde albastre; unii alegători, călări; alţii, pe jos. Era o 
trăsură deschisă cu patru cai, pentru onorabilul Samuel 
Slumkey; mai erau patru trăsuri cu câte doi cai, pentru 
prietenii lui şi pentru cei care-l apărau. Şi steagurile 
fâlfâiau, muzicanţii cântau, poliţiştii înjurau, cei douăzeci de 
membri din comitet se ciorovăiau, gloata urla, caii se 
smuceau în hamuri, surugiii asudau; şi toate şi toţi, adunaţi 
grupuri-grupuri, se găseau aici anume întru folosul, 
cinstirea şi gloria onorabilului Samuel Slumkey din Slumkey 
Hall, unul dintre candidaţii pentru reprezentarea burgului 
FEatanswill în Camera Comunelor din Parlamentul Regatului 
Unit. 

Lungi şi zgomotoase au fost aclamaţiile, iar un steag 
albastru pe care erau scrise cuvintele „Libertatea Presei” 
fâlfâi puternic atunci când mulţimea zări capul cânepiu al d- 
lui Pott la fereastră; entuziasmul deveni năpraznic atunci 
când însuşi onorabilul Samuel Slumkey, cu cizme răsfrânte 
şi cu un fular albastru, înainta şi strânse mâna numitului 
Pott, mărturisind lumii, prin gesturi melodramatice, 
recunoştinţa sa veşnică pentru Gazeta din Eatanswill. 

— E în ordine totul? întrebă onorabilul Samuel Slumkey pe 
d. Perker. 

— Da, totul, scumpe domn, răspunse omuleţul. 

— Nu s-a uitat nimic, nădăjduesc.., spuse onorabilul 
Samuel Slumkey. 

— Nu s-a trecut nimic cu vederea, scumpe domn; absolut 
nimic. La poartă sunt douăzeci de bărbaţi, spălaţi, cărora le 


veţi strânge mâna; şi, apropiindu-vă de cei şase copii pe 
care-i ţin în braţe mamele lor, îi veţi mângâia pe creştet şi-i 
veţi întreba ce vârstă au; luare aminte mai ales la copii, 
scumpe domn. Chestiile acestea produc totdeauna efecte 
mari. 

— Voi avea grijă, încuviinţă onorabilul Samuel Slumkey. 

— Şi poate, scumpe domn, adăugă omuleţul prevăzător, 
dacă aţi putea... nu vreau să zic că e neapărat necesar... 
dacă aţi săruta un copilaş, impresia produsă asupra 
mulţimii ar fi puternică. 

— Efectul nu ar fi acelaşi dacă treaba ar face-o un membru 
al comitetului? întrebă d. Samuel Slumkey. 

— Mă tem că nu, răspunse d. Perker; dacă aţi face-o 
dumneavoastră, scumpe domn, cred că aţi deveni foarte 
popular. 

— Foarte bine! glăsui resemnat onorabilul Samuel 
Slumkey. Aşadar, trebuie s-o fac şi pe asta; nu există 
scăpare. 

— Formaţi coloana! strigară cei douăzeci de membri din 
comitet. 

În aclamaţiile mulţimii adunate, muzicanţii, poliţiştii, 
membrii comitetului, alergătorii, călăreţii şi trăsurile îşi 
ocupară locurile hotărâte de mai înainte. În trăsurile cu doi 
cai, domnii stăteau în picioare înghesuiți ca sardelele; în 
aceea rezervată d-lui Perker se aflau d-nii Pickwick, 
Tupman, Snodgrass şi încă şase membri din comitet. 

O tăcere solemnă se produse în momentul urcării 
onorabilului Samuel Slumkey în trăsura sa. 

Apoi mulţimea începu să aclame. 

— A ieşit! strigă micul domn Perker cu atât mai emoţionat, 
cu cât poziţia sa nu-i îngăduia să vadă scena care se 
petrecea în faţă. 

O altă aclamaţie mai puternică. 

— A strâns mâna bărbaţilor! strigă d. Perker. 

O altă aclamaţie mult mai vehementă. 


— A mângâiat copiii pe creştet! continuă d. Perker 
tremurând de încordare. 

Un ropot de aplauze ce sfâşia văzduhul. 

— A sărutat un copil! exclamă omuleţul cu încântare. 

Al doilea ropot. 

— A mai sărutat unul! spuse d. Perker cu suflarea tăiată de 
emoție. 

Al treilea ropot. 

— Îi sărută pe toţi! strigă entuziastul domn. 

Şi, salutat de aclamaţiile asurzitoare ale mulţimii, convoiul 
se puse în mişcare. 

Cum şi din ce cauză cele două cortegii se amestecară, şi 
cum se smulseră din îmbulzeala ce a urmat, nu vom izbuti 
să descriem pentru că, în chiar clipa deslănţuirii încăierării, 
o izbitură dată cu băţul unui steag galben îi înfundă d-lui 
Pickwick pălăria pe ochi, pe nas şi gură. El însuşi 
mărturiseşte că, după ce şi-a mai venit în fire, s-a văzut 
înconjurat din toate părţile de mutre înfuriate şi fioroase, 
de un nor gros de praf, de o turmă de bătăuşi. Istoriseşte 
apoi că o putere nevăzută l-a zvârlit din trăsură şi că a luat 
personal parte la o luptă cu pumnii; dar cu cine, sau cum, 
sau pentru ce, nu este în stare să lămurească. S-a simţit 
după aceea îmbrâncit pe nişte trepte de lemn de către 
persoanele din urma lui şi, scoţându-şi pălăria, s-a pomenit 
în primele rânduri din stânga tribunei, înconjurat de 
prietenii săi. Partea dreaptă era rezervată partidului 
galben, iar centrul, primarului şi slujbaşilor lui. Unul dintre 
aceştia - crainicul dolofan al Eatanswillului - scutura un 
clopot enorm, să impună tăcere, în vreme ce d. Horatio 
Fizkin şi onorabilul Samuel Slumkey salutau în chipul cel 
mai afectuos, cu mâinile pe inimă, marea vijelioasă de 
capete care inundau spaţiul liber din faţă şi de unde se 
înălța o furtună de gemete, aclamații, huidueli, urlete, ce ar 
fi făcut cinste unui cutremur de pământ. 

— Uite-1 pe Winkle, zise d. Tupman trăgându-şi prietenul 
de mânecă. 


— Unde? întrebă d. Pickwick punându-şi ochelarii pe care, 
din fericire, îi ţinuse până atunci în buzunar. 

— Colo, pe acoperişul casei aceleia, răspunse d. lupman. 

Şi, într-adevăr, pe terasa acoperişului de ţiglă, d. Winkle şi 
d-na Pott stăteau confortabil pe scaune, fluturându-şi 
batistele ca să fie recunoscuţi mai lesne. D. Pickwick 
răspunse amabilităţii, trimițând doamnei o sărutare cu 
mâna. 

Festivitatea nu începuse încă, şi, deoarece mulţimea fără 
treabă e îndeobşte înclinată spre pozne, gestul lui nevinovat 
prilejui o sumedenie de glume. 

— Hehe, vulpoi bătrân! strigă un glas. [i se scurg ochii 
după fete, hai? 

— Hm, păcătos bătrân! strigă altul. 

— Îşi pune ochelarii ca să ochească o femeie măritată! 
spuse al treilea. 

— Îi face cu ochiul, ghiujul naibii! strigă al patrulea. 

— Pott, păzeşte-ţi nevasta! răcni al cincilea. 

Răsunară hohote de râs. 

Deoarece zeflemelele erau însoţite de vorbe răutăcioase 
care-l comparau pe d. Pickwick c-un ţap bătrân, precum şi 
de alte glume de acelaşi fel, şi cum ele tindeau oarecum să 
ducă la comentarii care puneau în joc onoarea unei femei 
nevinovate, indignarea d-lui Pickwick atinse culmea; dar, 
deoarece în clipa aceea se porunci să se facă linişte, el se 
mulţumi să arunce mulţimii o privire plină de dispreţ şi de 
milă pentru mintea ei rătăcită. Lumea însă râse cu mai 
multă poftă ca până atunci. 

— Linişte! urlară ajutoarele primarului. 

— Whiffin, porunceşte să se facă linişte! spuse primarul cu 
solemnitatea potrivită situaţiei înalte pe care o avea. 

Crainicul se apucă din nou să sune clopotul, după care un 
domn din mulţime strigă: „Franzeluţe calde”, stârnind alte 
hohote de râs. 

— Domnilor! strigă primarul ridicând cât putu mai mult 
glasul. Domnilor! Fraţi alegători ai burgului Eatanswill! Ne- 


am adunat astăzi aici să alegem un reprezentant în locul 
ultimului nostru... 

Aici, primarul fu întrerupt de un glas din mulţime. 

— Trăiască primarul! strigă glasul acela; să nu se lase 
niciodată de cuiele şi tigăile care l-au pricopsit! 

Aluzia la îndeletnicirea oratorului fu primită cu o furtună 
de voioşie care, dimpreună cu acompaniamentul clopotului, 
acoperi restul discursului, excepţie făcând ultima frază; 
prin ea, primarul mulțumea celor prezenţi pentru atenţia şi 
răbdarea cu care-l ascultaseră toată vremea: expresie de 
recunoştinţă ce prilejui o altă explozie de veselie care dură 
vreun sfert de ceas. 

Un domn înalt, slăbănog, cu o cravată albă foarte scrobită, 
ceru - întrerupt de repetatele intervenţii ale gloatei care-l 
sfătuia „să trimită pe cineva acasă şi să întrebe de nu şi-a 
uitat cumva glasul sub pernă” - permisiunea de a numi o 
persoană cumsecade, vrednică să-i reprezinte în Parlament 
pe alegătorii din Eatanswill. Când spuse că această 
persoană era Horatio Fizkin, esquire din Fizkin Lodge, de 
lângă Eatanswill, fizkinienii aplaudară, iar slumkeyenii 
protestară atât de îndelung şi zgomotos, că amândoi, 
candidatul şi propunătorul, ar fi putut să nu mai vorbească, 
ci să cânte cântece hazlii, fără să se bage de seamă. 

După ce prietenii lui Horaţio Fizkin, esquire, avură 
privilegiul întâietăţii, un omuleţ nervos, îmbujorat la faţă, 
înaintă pentru a numi o altă persoană cumsecade, vrednică 
să-i reprezinte în Parlament pe alegătorii din Eatanswill; 
domnul îmbujorat la faţă ar fi putut să vorbească mai 
departe nestingherit, dar, fiind foarte nervos, se formaliză 
prea mult de hazul pe care-l făcea mulţimea. După câteva 
sentinţe bogate în înflorituri de stil, domnul îmbujorat la 
faţă începu să-i amenințe pe întrerupători, apoi se luă la 
harţă cu domnii din tribună; atunci se stârni o hărmălaie de 
voci care îl sili să-şi exprime sentimentele printr-o 
pantomimă în regulă, după care cedă locul celui propus de 
el. Timp de o jumătate de oră, acesta citi un discurs scris şi 


nu se lăsă întrerupt; avusese grijă să-l trimită dinainte 
Gazetei din Eatanswill, şi Gazeta din Eatanswill îl tipărise 
cuvânt cu cuvânt. 

Pe urmă se înfăţişă Horatio Fizkin, esquire din Fizkin 
Lodge, de lângă Eatanswill, pentru a vorbi alegătorilor, dar 
n-apucă să scoată două vorbe, că muzicanţii angajaţi de 
onorabilul Samuel Slumkey se porniră cu atâta vigoare, 
încât forţa cu care cântaseră mai înainte era un fleac; în 
schimb mulţimea galbenă se porni să bată ca la fasole în 
capetele şi spinările mulţimii albastre; mulţimea albastră 
căută să se descotorosească de vecinătatea atât de 
stânjenitoare a mulţimii galbene, astfel că se deslănţui o 
bătălie în lege. Primarul se străduia zadarnic să-i pună 
capăt, deşi poruncise categoric celor doisprezece poliţişti 
să-i înhaţe pe principalii făptuitori care puteau să fie în 
număr de două sute cincizeci, sau cam aşa ceva. În decursul 
încăierării, Horatio Fizkin, esquire din Fizkin Lodge, şi 
prietenii săi, deveneau tot mai furioşi; până la urmă, 
Horatio Fizkin, esquire din Fizkin Lodge, avu onoarea să 
întrebe pe adversarul său, onorabilul Slumkey din Slumkey 
Hall, dacă muzicanţii cântau din ordinul lui; onorabilul 
Samuel Slumkey ocolind răspunsul, Horatio Fizkin, esquire 
din Fizkin Lodge, bălăbăni pumnul în direcţia onorabilului 
Samuel Slumkey din Slumkey Hall; onorabilului Samuel 
Slumkey, urcându-i-se sângele la cap, îl provocă pe Horatio 
Fizkin, esquire, la o luptă pe viaţă şi pe moarte. Când auzi 
de această violare a tuturor regulilor cunoscute şi a tuturor 
precedentelor, primarul ordonă un nou concert de clopot şi 
declară că-i va chema în faţa sa pe Horatio Fizkin, esquire 
din Fizkin Londge, şi pe onorabilul Samuel Slumkey din 
Slumkey Hall, pentru a-i pune să jure că se vor împăca. 
Auzind greaua ameninţare, susţinătorii ambilor candidaţi 
interveniră şi, după ce prietenii celor două partide se 
sfădiră perechi-perechi, vreo trei sferturi de ceas, Horatio 
Fizkin, esquire, duse mâna la pălărie, privindu-l pe 
onorabilul Samuel Slumkey; onorabilul Samuel Slumkey 


duse mâna la pălărie, privindu-l pe Horatio Fizkin, esquire, 
muzicanţii fură opriţi, mulţimea se mai domoli, iar Horatio 
Fizkin, esquire, putu să continue. 

Cuvântările ambilor candidaţi, deşi deosebite în toate 
celelalte privinţe, aduseră un aport însemnat în ce priveşte 
recunoaşterea calităţii şi înaltei valori a alegătorilor din 
Eatanswill. Fiecare îşi exprimă părerea că n-au existat 
niciodată pe pământ cetăţeni mai independenţi, mai 
luminaţi, mai patrioţi, cu un suflet mai nobil, mai 
dezinteresaţi decât cei care făgăduiseră să voteze pentru 
el; fiecare lăsă să se înţeleagă că alegătorii celuilalt partid 
sunt oameni mărginiţi şi că ar avea anumite slăbiciuni 
înjositoare, care îi făceau nevrednici de a exercita 
importantele îndatoriri ce trebuiau duse la îndeplinire. 
Fizkin îşi exprimă dorinţa de a face cu râvnă tot ce i s-ar 
pretinde; Slumkey, hotărârea de a nu face nimic din cei s- 
ar cere. Şi unul şi altul aduseră la ştiinţă că meseriile, 
manufacturile, negoţul, prosperitatea Eatanswillului, vor fi 
totdeauna mai scumpe inimii lor decât orice pe lume. 
Fiecare se socoti îndreptăţit să-şi arate convingerea că, 
probabil, alesul va fi el. 

Apoi mâinile se ridicară pentru votare; primarul hotări în 
favoarea onorabilului Samuel Slumkey din Slumkey Hall; 
Horatio Fizkin, esquire din Fizkin Lodge, ceru un scrutin şi, 
în consecinţă, fu decretat scrutinul. Se votară apoi 
mulţumiri la adresa primarului pentru vrednicia cu care 
ocupase fotoliul prezidenţial; iar primarul mulţumi adunării, 
dorind în sineşi ca fotoliul prezidenţial să nu fi fost o figură 
de stil deoarece, cât ţinuseră alegerile, stătuse în picioare. 
Cortegiile se formară din nou; trăsurile mergeau agale prin 
mulţime, iar oamenii aplaudau sau fluierau după ele, aşa 
cum le dictau sentimentele sau toanele. 

Cât a ţinut scrutinul, oraşul a fost într-o fierbere 
necurmată. Totul se petrecu în modul cel mai liberal şi mai 
încântător. Articolele monopolizate erau deosebit de ieftine 
în toate cârciumile; şi, pe străzi, se vedeau cărucioare 


pentru transportarea alegătorilor care s-ar fi întâmplat să 
se simtă stânjeniţi de amețeli trecătoare, epidemie care, cât 
durară luptele electorale, făcu ravagii îngrijorătoare printre 
alegători, şi din cauza căreia îi găseai adesea pe caldarâm 
într-o stare de nesimţire desăvârşită. În ultima zi se 
constată că un număr restrâns de alegători nu votaseră 
totuşi. Erau oameni cu scaun la cap, chibzuiţi, neîndeajuns 
câştigaţi de argumentele unuia sau ale celuilalt partid, 
măcar că avuseseră consfătuiri numeroase cu amândouă. 
Cu un ceas înainte de închiderea scrutinului, d. Perker 
solicită onoarea unei întrevederi particulare cu aceşti nobili 
inteligenţi, cu aceşti patrioţi. 

I s-a îngăduit. Argumentele lui au fost scurte şi 
convingătoare. Întârziaţii merseră în corpore la scrutin, iar 
când ieşiră de acolo, onorabilul Samuel Slumkey din 
Slumkey Hall era ales membru al Parlamentului. 

CAPITOLUL XIV. 

Cuprinzând o scurtă descriere a societăţii adunată la 
Păunul şi o poveste istorisită de un voiajor comercial. 

E plăcut să te întorci, după ce ai contemplat frământările 
şi tumultul vieţii politice, la liniştea tihnită a vieţii 
particulare. Deşi d. Pickwick nu prea avea la inimă nici un 
partid, entuziasmul d-lui Pott îl înflăcărase deajuns ca să-şi 
consacre toată vremea şi luarea aminte operaţiilor pe care 
capitolul precedent le descrie potrivit propriilor lui 
însemnări. În timp ce el avea aceste preocupări, d. Winkle 
nu stătea degeaba, ci îşi închina toată vremea unor plimbări 
plăcute şi unor mici excursii la ţară cu d-na Pott, ea 
nedându-se niciodată în lături, dacă i se ivea prilejul, să 
încerce o uşurare a monotoniei plicticoase de care de 
atâtea ori se plângea. După ce d. Pickwick şi d. Winkle 
începură să se simtă ca la ei acasă în căminul directorului, 
d. Tupman şi d. Snodgrass se văzură siliţi să caute distracţii 
pe cont propriu. Întrucât chestiunile publice îi interesau 
prea puţin, se distrau cu ceea ce le putea oferi Păunul; 
biliardul de la primul etaj şi terenul de popice din fundul 


curţii. Îi iniţie în tainele acestor recreaţii, mult mai 
complicate decât îşi închipuesc oamenii de rând, d. Weller, 
care le cunoştea temeinic. Astfel, deşi în mare măsură lipsiţi 
de plăcerea şi sprijinul tovărăşiei d-lui Pickwick, izbutiră să- 
şi petreacă vremea şi să nu se lase copleşiţi de urât. 

Seara în special, Păunul oferea celor doi prieteni atracţii 
care le îngăduiau să reziste până şi invitaţiilor talentatului, 
dar prea vorbăreţului Pott. Seara, camera voiajorilor 
comerciali era populată de un cerc de oameni ale căror 
caractere şi purtări prilejuiau d-lui Tupman clipe de 
încântare; iar d. Snodgrass avea obiceiul să noteze vorbele 
şi faptele lor. 

Cei mai mulţi ştiu ce fel de locuri sunt îndeobşte încăperile 
rezervate voiajorilor comerciali. În linii generale, aceea de 
la Păunul nu se deosebea în nici o privinţă de altele: anume, 
o încăpere vastă, destul de sărăcăcios mobilată; mobila 
fusese desigur cândva într-o stare mai bună - o masă 
spațioasă la mijloc şi o sumedenie de altele mai mici prin 
colţuri; o mare colecţie de scaune de diferite forme şi un 
covor vechi turcesc, păstrând între mărimea lui şi a camerei 
cam aceeaşi proporţie care ar fi între batista unei femei şi 
pardoseala unei gherete. Pereţii erau împodobiţi cu două- 
trei hărţi mari; mai multe pardesiuri aspre şi tocite de 
vremea rea, cu pelerine complicate, atârnau în nişte cuiere 
aşezate la rând într-un ungher. Pe cămin se aflau, ca 
podoabe, o călimară de lemn cu un ciot de pană şiun 
căpeţel de ceară roşie, un ghid şi o carte cu adrese, o 
istorie a ținutului, fără coperte şi rămăşiţele pământeşti ale 
unui păstrăv într-o raclă de sticlă. Aerul era îmbâcsit de 
fumul tutunului, dând o nuanţă cam întunecată întregii 
încăperi şi mai ales perdelelor roşii, prăfuite, care astupau 
ferestrele. Pe bufet se aflau aruncate de-a valma o 
sumedenie de lucruri felurite, dintre care cele mai de 
seamă erau câteva sticluţe foarte murdare dintr-un serviciu 
de masă pentru sosul de peşte, două capre de trăsură, 


două-trei bice, şi tot atâtea fulare de călătorie, o tavă cu 
furculiţe, cuțite şi-un borcan de muştar. 

Aici beau ş-i fumau d-nii lupman şi Snodgrass cu mai mulţi 
locatari vremelnici ai hotelului, în seara care urmă alegerii. 
— Haidem, domnilor! spuse un personaj rotofei, viguros, 
cu un singur ochi - un ochi negru, foarte scânteietor, care 

clipea cu o expresie şugubeaţă, plină de haz şi bună 
dispoziţie. Haidem, domnilor, să bem în sănătatea noastră! 
Aşa închin eu totdeauna cu prietenii mei, dar în gând beau 
pentru Mary. E adevărat, Mary? 

— Ia slăbeşte-mă, amărâtule! răspunse servitoarea, căreia 
totuşi complimentul nu putea să-i displacă. 

— Nu pleca, Mary, mai spuse omul cu un ochi negru. 

— Lasă-mă în pace, neobrăzatule! 

— Nu-i nimic, zise omul c-un ochi, strigând după fată care 
ieşa din cameră. Viu şi eu acuşi-acuşi afară, Mary. Nu te 
pierde cu firea, dragă. 

Clipi din ochiul stingher, spre marea bucurie a unui 
personaj vârstnic c-o faţă îngălată şi o lulea de lut. 

— Ciudate făpturi e femeile! zise după o pauză omul cu 
faţa îngălată. 

— A, că bine zici! exclamă de dinapoia ţigării un domn cu 
obrajii învăpăiaţi ca focul. 

După acest crâmpei de filosofie urmă încă o pauză. 

— Cu toate astea, să ştii, există pe lume lucruri mai 
ciudate decât femeile, zice iarăşi omul cu ochiul negru, 
umplându-şi domol o pipă olandeză de dimensiuni uriaşe. 

— Eşti însurat? întrebă omul cu faţa îngălată. 

— N-aş putea spune. 

— Mi-am închipuit că nu eşti. 

Vorbind astfel, omul cu faţa îngălată era în culmea 
bucuriei din pricina propriului său răspuns, la care se 
alăturase un om cu o voce mieroasă şi figură blajină, al 
cărui principiu era să fie totdeauna de aceeaşi părere cu 
toată lumea. 


— La urma urmei, domnilor, declară entuziastul domn 
Snodgrass, femeile sunt reazimul şi mângâierea vieţii 
noastre. 

— Aşa-i! răspunse domnul blajin. 

— Când sunt în toane bune, interveni omul cu faţă 
îngălată. 

— O, asta e foarte adevărat! spuse domnul blajin. 

— Resping această observaţie! reluă d. Snodgrass, al cărui 
gând se întoarse numaidecât spre Emily Wardle. O resping 
cu dispreţ şi cu indignare. Arătaţi-mi bărbatul care bârfeşte 
împotriva femeilor, ca femei, şi declar sus şi tare că elnu e 
bărbat. 

Şi, spunând acestea, d. Snodgrass îşi scoase ţigara din 
gură şi izbi din răsputeri cu pumnul în masă. 

— Asta-i un argument, nu glumă! făcu omul blajin. 

— Conţinând o afirmaţie pe care eu o tăgăduiesc, 
întrerupse cel cu chipul îngălat. 

— Desigur, domnule, că şi în observaţia dumitale este mult 
adevăr, declară blajinul. 

— În sănătatea dumitale, domnule! reluă voiajorul 
comercial cu un singur ochi, aprobându-l din cap pe d. 
Snodgrass. 

D. Snodgrass răspunse, mulţumind. 

— Totdeauna mi-au plăcut, continuă voiajorul comercial, 
argumentele bine întemeiate şi zdrobitoare, de acest fel - şi 
din care poţi să înveţi ceva. Discuţia despre femei mi-a adus 
aminte o poveste pe care am auzit-o de la un unchi al meu 
mai bătrân: de aceea am spus adineaori că există pe lume 
ceva şi mai ciudat decât femeile. 

— Aş vrea s-o aud, glăsui omul cu ţigară şi cu figura 
învăpăiată. 

— Da? replică laconic voiajorul comercial şi continuă să 
pufăie de zor. 

— Şi eu, adăugă d. Tupman care vorbea pentru întâia 
oară. 

Era ahtiat să-şi îmbogăţească experienţa. 


— Da? Ei bine, atunci s-o povestesc. Sau, mai bine, nu. Ştiu 
că n-o să-i daţi crezare, rosti omul cu ochiu' isteţ, clipind şi 
mai isteţ. 

— Dacă spui că e adevărată, nici vorbă c-am să cred, îl 
încredinţă d. Tupman. 

— În cazul ăsta, o spuN. Răspunse călătorul. Aţi auzit de 
marea firmă Bilson şi Slum? Dealtminteri, dacă aţi auzit sau 
nu, e totuna, căci demult s-au retras din afaceri. Istoria i s-a 
întâmplat acum optzeci de ani unui reprezentant al firmei, 
prieten foarte bun cu unchiul meu, şi unchiul meu mi-a 
povestit-o mie. Are un titlu ciudat; el însă obişnuia s-o 
numească: 

POVESTEA VOIAJORULUI COMERCIAL şi o spunea cam 
astfel: 

Într-o după-amiază de iarnă, pe la ceasurile cinci, când 
umbrele serii începeau să devină tot mai fumurii, putea fi 
văzută mergând spre Bristol, pe drumul ce taie colinele 
Marlboroughului, o trăsurică, iar în trăsurică se afla un om 
care-şi îmboldea calul trudit. Spun că putea să fie văzută, şi 
nu mă îndoiesc, căci oricine ar fi trecut pe acolo ar fi putut 
s-o vadă, numai orb să nu fi fost. Era o vreme nespus de 
urâtă, o înserare rece şi ploioasă că nu zăreai decât apă şi 
iar apă, când călătorul trecea pe drumul plin de hârtoape, 
pustiu şi mohorât. Dacă vreun voiajor comercial de pe- 
atunci ar fi observat trăsurică şubredă, gălbuie, cu roţi 
roşii, şi iapa murgă, afurisită, nărăvaşă, iute de picior, 
trăgându-se parcă dintr-un cal de măcelar şi dintr-o 
mârţoagă de poştă, ar fi înţeles de la prima ochire că nu 
putea să fie vorba decât de Tom Smart, reprezentantul 
marii firme Bilson şi Slum, de pe Cateaton Street, City. Dar 
fiindcă nu se găsea pe acolo nici un voiajor comercial, habar 
nu avea nimeni că era el, aşa că Iom Smart şi trăsurică lui 
de culoare gălbuie cu roţi roşii, cu iapa nărăvaşă şi iute de 
picior, rămâneau învăluiţi în taină; mergeau împreună şi 
nimeni nu-i ştia. 


Chiar în lumea asta tristă sunt locuri mult mai plăcute 
decât colinele din Marlborough peste care vântul suflă cu 
putere, dacă puneţi la socoteală şi o seară mohorâtă de 
iarnă, un drum desfundat, plin de mocirle, precum şi ploaia 
care cădea năpraznic, şi dacă aţi încerca să simţiţi răceala 
ploii pe pielea dumneavoastră - numai aşa v-aţi putea da 
seama de adevărul spuselor mele. 

Vântul nu sufla din faţă şi nici din spate, măcar că şi aşa ar 
fi fost destul de neplăcut, ci venea pieziş, abătând ploaia 
asemenea liniilor trase în caietele de caligrafie care-i învaţă 
pe copii să scrie oblic. Se mai potolea la răstimpuri şi 
călătorul începea să se amăgească închipuindu-şi că, istovit 
de furia de mai înainte, vântul aţipise în sfârşit. Dar, vjjj! îi 
auzea din nou urletul şi şuieratul în depărtare; şi iarăşi se 
năpustea peste coline, măturând câmpia în lung şi-n lat. 
Vuietul şi furia lui creşteau pe măsura ce se apropia, până 
când se arunca asupra calului şi-a omului, în răbufniri 
cumplite, repezind ploaia şfichiuitoare în ochii şi urechile 
lor; răsuflarea umedă şi rece îi pătrundea până în măduva 
oaselor; apoi vântul o zbughea departe, hăt departe, 
mugind asurzitor, ca şi cum ar fi vrut să-şi bată joc de 
slăbiciunea lor şi să se fălească de puterea şi de însufleţirea 
sa. 

Iapa murgă lipăia prin zloată, cu urechile blegite şi, din 
când în când, îşi scutura capul ca pentru a-şi arăta 
dezgustul faţă de purtarea neobrăzată a elementelor 
naturii; călca totuşi cu sârg, până ce o nouă răbufnire, mai 
furioasă decât toate cele de până atunci, îi reteza mersul şi 
o silea să-şi proptească zdravăn copitele în pământ, ca nu 
cumva să vină peste cap. Bine că făcea aşa, căci altminteri 
iapa nărăvaşă fiind atâta de lihnită, trăsurica aşa de uşoară, 
şi pe deasupra Tom Smart atât de puţintel la trup, tustrei s- 
ar fi rostogolit fără doar şi poate departe-departe, până la 
capătul pământului, sau până când vântul s-ar fi potolit. 
Dar, şi într-un caz şi într-altul, nici iapa nărăvaşă, nici 


trăsurica gălbuie cu roţi roşii, nici Tom Smart n-ar mai fi 
putut să fie buni de ceva. 

— Pe barba mea! strigă Tom Smart (lom avea uneori 
prostul nărav să înjure); pe barba mea, strigă Tom, bine am 
mai nimerit-o, n-am ce zice - înţepeni-m-ar dracu'! 

Mă veţi întreba, poate, de ce îşi arăta Tom Smart dorinţa 
să mai fie supus acestui tratament când el şi aşa era 
aproape înţepenit. Habar nu am; ştiu numai că aşa a vorbit 
Tom Smart, sau cel puţin îi spunea totdeauna unchiului meu 
că aşa a vorbit, ceea ce e totuna. 

— Înţepeni-m-ar dracu! zise Tom Smart; şi iapa necheză ca 
şi cum ar fi fost întru totul de aceeaşi părere. Hai, curaj, 
bătrânico! mai zise el atingându-i grumazul cu codirişca 
biciului; nu e chip să mergem mai departe pe o noapte ca 
asta. O să ne oprim la întâia casă la care om ajunge. Aşa că, 
pe cât ai să mergi mai iute, pe atâta scăpăm mai repede de 
urgie. Oho, bătrânico, uşurel! uşurel!. 

N-aş putea să vă spun dacă iapa nărăvaşă era îndeajuns 
de deprinsă cu vocea lui Iom ca să priceapă ce spune el, 
sau dacă socotea că i-ar fi fost mai frig zăbovind pe loc 
decât mergând. Însă ce vă pot spune este că Tom n-apucase 
să mântuiască vorba când ea îşi ciuli urechile şi porni 
înainte cu atâta zor, că trăsurică gălbuie începu să huruie 
de ai fi crezut că spiţele ei roşiii erau gata-gata să zboare 
pe plaiul din Marlborough - şi nici măcar Tom, oricât ştia el 
de bine să mâne, nu putu s-o oprească sau să-i încetinească 
fuga, până ce iapa nu se poticni singură în fata unui han 
aflat pe dreapta drumului, cam la vreo două sute de metri 
de colinele Marlboroughului. 

Tom aruncă o privire fugară acoperământului casei, zvârli 
hăţurile în mâna rândaşului şi vâri biciul în lada de sub 
capră. O clădire veche, ciudată, construită din scânduri şi 
din bârne. Ferestrele având deasupra o mică streaşină 
ascuţită erau scoase în afară; uşa era scundă, dădea într-o 
tindă întunecoasă şi, ca să intri, trebuia să cobori două-trei 
trepte repezi în loc să urci şase trepte domoale, aşa cum e 


la hanurile mai noi. Cu toate astea, locuinţa părea 
atrăgătoare, căci la fereastra cârciumii era o lumină 
puternică, veselă, ce arunca spre drum o dâră strălucitoare, 
luminând până şi gardul viu de pe partea cealaltă; la altă 
fereastră pâlpâia o lumină roşie, când slabă că abia se mai 
zărea, când vie şi puternică, răzbind prin perdelele trase şi 
vestind că un foc zdravăn ardea în încăpere. Observând cu 
ochii unui călător priceput semnele astea mărunte, Iom 
cobori, cu toată sprinteneala pe care i-o îngăduiră 
mădularele pe jumătate îngheţate, şi intră în han. 

În mai puţin de cinci minute se afla cuibărit în odaia 
alăturată cârciumii - chiar aceea pe care şi-o închipuise 
încălzită în lege - dinaintea unui foc care dogorea zdravăn; 
ardeau în cămin cam o baniţă de cărbuni şi vreascuri - câte 
să poată alcătui o duzină bună de tufişuri, puse unele peste 
altele până la jumătatea sobei; duduiau şi trosneau cu un 
zgomot care ar fi putut să încălzească inima oricărui om 
cuminte. Era plăcut, însă nu era totul, căci o fată în straie 
frumoase, cu ochi strălucitori, cu glezne delicate, aşternea 
o faţă de masă albă ca zăpada; şi, stând dinaintea 
căminului, în papuci, cu picioarele pe gratia cenuşarului, cu 
spatele spre uşa deschisă, Tom văzu prin oglinda de pe 
cămin perspectiva fermecătoare a cârciumii cu şiruri 
încântătoare de sticle verzi purtând etichete poleite, alături 
de borcane cu murături şi conserve, de brânzeturi, de şunci 
şi hălci de carne, aşezate pe rafturi în chip cât se poate de 
ademenitor. Da, şi acestea erau plăcute; însă nici ele nu 
erau totul, căci în cârciumă şedea, bând ceai la cea mai 
drăguță mescioară, trasă foarte aproape de cel mai 
scânteietor foc, o văduvă voinică, în vârstă de vreo 
patruzeci şi opt de ani, sau cam aşa ceva, cu o înfăţişare tot 
atâta de îmbietoare ca şi a cârciumii; ea era gazda casei şi 
stăpâna supremă a tuturor bunătăţilor de acolo! O umbră 
întuneca însă frumuseţea tabloului: aceea a unui bărbat 
înalt, foarte înalt, îmbrăcat într-o redingotă cafenie cu 
nasturi lucitori de metal; omul avea favoriţi negri şi păr 


negru, cârlionţat. Lua ceaiul lângă văduvă şi, după cum se 
putea ghici fără multă pătrundere, era pe calea bună s-o 
convingă să se lase de văduvie şi să-i dăruiască favoarea de 
a se statornici acolo pe toată viaţa. 

Tom Smart nu era deloc omul care să se supere din nimic 
şi nici pizmuitor nu era; totuşi, într-un fel sau altul, omul 
înalt cu redingotă cafenie şi cu nasturi lucitori de metal 
răscoli puţinul venin pe care îl avea într-însul şi-i stârni 
indignarea, cu atât mai mult cu cât vedea din când în când, 
de pe scaunul din faţa oglinzii, anumite familiarităţi 
drăgăstoase schimbate între bărbatul înalt şi văduvă; ele 
dovedeau îndeajuns că favoarea de care se bucura era pe 
măsura înălţimii lui. Lui Iom îi plăcea punchul cald - aş 
putea îndrăzni să spun că punchul cald îi plăcea mult - 
astfel încât, după ce se încredinţă că iapa nărăvaşă se 
săturase şi i se pregătise un culcuş bun, şi după ce dădu 
gata până la ultima fărâmă minunata gustare caldă pe care 
i-o preparase văduva, ceru un pahar cu punch în chip de 
probă. Nu exista însă în arta culinară un articol pe care 
văduva să-l meşterească mai iscusit decât tocmai acesta; 
primul pahar se nimeri deci să se potrivească într-atâta cu 
gustul lui Tom Smart, încât îl comandă fără nici o zăbavă 
pe-al doilea. Punchul cald e o băutură foarte plăcută, 
domnilor, o băutură nespus de plăcută în toate 
împrejurările - dar lui Tom Smart i se păru fără seamă de- 
ncântător în încăperea bătrână şi tihnită, dinaintea focului 
duduitor, în vuietul vântului care se-nvârtea afară, făcând 
să trosnească din toate încheieturile clădirea cea veche. 
Mai ceru un pahar; apoi altul - nu sunt sigur dacă n-a mai 
poruncit unul după acesta - şi, cu cât sorbea mai mult din 
băutura fierbinte, cu atâta se gândea mai stăruitor la 
bărbatul înalt. 

„Ce neobrăzare! spuse pentru sine Tom Smart; ce caută 
nesuferitul şi nemernicul în cârciumioara asta plăcută? 
Dacă văduva avea cât de puţin gust, ar putea, nici vorbă, să 
găsească un bărbat mai de soi.” Aci, ochii lui Tom se 


plimbară de la oglinda de pe cămin la paharul cu punch. Şi, 
deoarece simţea că începe să devină sentimental, goli al 
patrulea pahar şi-l comandă pe-al cincilea. 

Tom Smart, domnilor, avusese totdeauna o înclinaţie 
deosebită pentru îndeletnicirea de cârciumar. Râvnise 
multă vreme să stea la o tejghea a lui, îmbrăcat c-o 
redingotă verde, cu pantaloni de catifea până la genunchi şi 
cu cizme răsfrânte. Visa mult să prezideze ospăţuri şi se 
gândea adesea ce bine ar fi putut să îndrume discuţia într-o 
sală care să-i aparţină, şi ce pildă straşnică ar îi putut să le 
fie în ale băuturii muşteriilor săi. Toate aceste gânduri 
trecură cu iuţeală prin mintea lui Tom, în timp ce-şi sorbea 
punchul, lângă focul duduitor, şi se simţi pe drept cuvânt 
foarte pornit împotriva bărbatului înalt, care era pe cale să 
se înstăpânească în casa minunată, pe când el, Iom Smart, 
avea sorţi de izbândă mai puţin decât oricând. Ca atare, 
după ce chibzui, în răstimpul ultimelor două pahare, dacă 
avea sau nu dreptul să caute pricină bărbatului înalt care 
încerca să intre în grațiile văduvei zdravene, ajunse la 
încheierea mulţumitoare că el era un biet om foarte oropsit, 
foarte persecutat de soartă, şi că ar fi mai bine să meargă la 
culcare. 

Fata cea drăgălaşă porni înaintea lui Tom pe o scară lată şi 
veche, ferind cu mâna lumânarea de vântul care, într-o 
clădire bătrână, coşcovită, ca aceasta, ar fi putut, nici 
vorbă, să găsească o mulţime de unghere spre a se zbengui, 
fără să sufle în lumânare; totuşi luminiţa se stinse, 
îndreptăţindu-i astfel pe duşmanii lui 'lom să susţină că el şi 
nu vântul suflase în lumânare şi că, în timp ce pretindea că 
vrea s-o aprindă din nou, de fapt o săruta pe fată. Dar 
lumina se aprinse din nou şi Tom fu condus, printr-un 
labirint de camere şi coridoare, în încăperea pregătită 
pentru găzduirea lui; fata îi spuse noapte bună şi-l lăsă 
singur. 

Era o odaie destul de încăpătoare, cu firide în zid; patul ar 
fi putut să slujească pentru un internat întreg, fără să mai 


pomenim de cele două dulapuri de stejar care ar fi cuprins 
bagajul unei mici armate; dar ceea ce izbi mai mult luarea 
aminte a lui Tom, fu un jilţ ciudat, cu spătar înalt, cu aer 
îmbufnat, sculptat în chipul cel mai bizar, având o pernă de 
damasc înflorată şi capetele picioarelor rotunde înfăşurate 
cu grijă în postav roşu, de parcă ar fi suferit de gută. 
Despre orice alt jilţ curios Tom ar fi gândit că era un jilţ 
curios şi atâta; avea însă ceva atâta de neobişnuit jilţul 
acesta - şi totuşi i-ar fi fost peste putinţă să spună ce - ceva 
atâta de ciudat şi de neasemuit cu orice altă mobilă pe care 
o văzuse cândva, încât parcă îl fascina. Se aşeză în faţa 
focului şi, vreo jumătate de ceas, privi cu ochii mari jilţul cel 
vechi. Lua-l-ar dracu' de jilţ!. O vechitură aşa de ciudată, că 
nu mai putea să-şi ridice privirile de pe ea. 

„La uite! zise Tom dezbrăcându-se pe îndelete şi ţintind 
mereu jilţul care stătea lângă pat cu un aer misterios; ceva 
mai năstruşnic n-am văzut de când sunt; tare curios, zise 
Tom, care, din pricina punchului devenise foarte înţelept. 
Tare curios”. Clătină din cap cu aer de adâncă înţelepciune 
şi privi iarăşi jilţul. Nu putea să înţeleagă nimic, aşa că se 
vâri în pat, se înveli bine şi adormi. 

După vreo jumătate de ceas, se deşteptă speriat dintr-un 
vis încâlcit în care se arătau nişte bărbaţi înalţi şi pahare de 
punch. Primul lucru care se înfăţişă ochilor săi fu jilţul cel 
ciudat." Nu vreau să mă mai uit la el!” îşi zise Tom, 
strângând pleoapele şi căutând să se încredinţeze că va 
adormi din nou. Degeaba; în faţa ochilor săi dansau numai 
jilţuri bizare, bătând din picioare, sărind capra, făcând 
toate năzdrăvăniile. 

„Parcă nu-i tot una dacă mă uit la un jilţ adevărat sau dacă 
sunt două sau trei duzini de jilţuri închipuite”, spuse Tom 
scoțând capul de sub aşternut. 

Obiectul uimirii sale era acolo şi se putea desluşi foarte 
lămurit la lumina flăcărilor focului, zgândărindu-1 ca şi 
până atunci. 


Se uita ţintă la el. Deodată cum îl privea astfel, o 
schimbare nemaipomenită se făptui în înfăţişarea jilţului. 
Sculpturile spătarului căpătau treptat trăsăturile şi 
expresia unui chip omenesc bătrân şi smochinit; perna de 
damasc deveni o jiletcă străveche, lăbărţată; picioarele 
scaunului se preschimbară în două picioare vârâte în 
papuci de postav roşu; jilţul semăna întru totul cu un bătrân 
foarte ursuz din veacul trecut, cu mâinile în şolduri. Tom se 
ridică pe pat în capul oaselor şi se frecă la ochi să alunge 
vedenia. Dar nu! jilţul era un bătrân ursuz; şi unde mai pui 
că începu să clipească din ochi către Tom Smart. 

Tom era din fire un om cutezător care nu punea totul la 
inimă şi, pe deasupra, băuse cinci pahare de punch 
fierbinte; de aceea, cu toate că la început se cam speriase, 
simţea că fierea fierbea într-însul de ciudă văzând cum 
clipea bătrânul domn şi se zgâia la el cu atâta neobrăzare. 
Hotări în cele din urmă să nu mai rabde şi, cum mutra 
bătrână continua să clipească din ochi repede-repede, Tom 
se răsti plin de mânie: 

— Ce tot naiba clipeşti la mine? 

— Pentru că aşa îmi place, Iom Smart, răspunse jilţul sau 
bătrânul domn - cum vreţi să-i spuneţi. 

Cu toate astea, când vorbi Tom, încetă să clipească, dar 
figura i se schimonosi într-un rânjet de maimuţă bătrână, 
căzută în prosteală. 

— De unde-mi ştii numele, hodorogule? întrebă Tom Smart 
oarecum mirat, deşi voia să pară nepăsător. 

— Haide-hai, Tom, spuse bătrânul domn, nu se vorbeşte 
aşa cu un mahon masiv din Spania! Ce dracu', nu s-ar cădea 
să te porţi mai puţin respectuos nici dacă aş fi acoperit cu 
placaj. 

Rostind cuvintele acestea, bătrânul domn părea aşa de 
fioros, că Tom începu să se sperie. 

— Nici prin gând nu mi-a trecut să fiu rău crescut faţă de 
dumneavoastră, domnule, răspuns Tom cu un ton mult mai 
umil decât la început. 


— Bine, bine!. Glăsui bătrânelul; fie, fie, Tom! 

— Domnule... 

— Ştiu totul despre tine, Iom; totul. Eşti un om foarte 
nevoiaş, Iom. 

— Asta-i adevărat, dar de unde ştiţi? 

— Nu-ţi bate capul să afli, spuse domnul bătrân; îţi place 
prea mult punchul, Tom. 

Tom Smart se pregătea să declare că n-a mai gustat o 
picătură de la ultima lui onomastică, dar întâlnind ochii 
bătrânului domn, se îmbujoră şi tăcu, pentru că bătrânul 
părea că ştie totul. 

— Tom, spuse bătrânul domn, văduva e o femeie frumoasă, 
o femeie deosebit de frumoasă! Nu-i aşa, Iom? 

Bătrânul îşi roti ochii, şi ridică unul din picioarele lui mici 
şi uscate, cu un aer aşa de libidinos, încât Tom se scârbi de- 
a binelea văzându-i la o astfel de vârstă purtarea uşuratică. 

— Tom! zise bătrânul domn; eu sunt tutorele ei. 

— Adevărat? întrebă Tom Smairt. 

— Am cunoscut-o pe mama ei, Iom, şi pe bunica ei. [inea 
mult la mine; ea mi-a făcut jiletca asta, Tom. 

— Da? 


— Şi pantofii ăştia, continuă bătrânul ridicând un picior 
înfăşurat în postav roşu. Dar să nu spui nimănui, Iom; n-aş 
vrea să se ştie cât ţinea la mine; ar putea să aibă unele 
neplăceri în familie. 

Spunând acestea, ştrengarul bătrân avea aerul aşa de 
neobrăzat că, după cum a mărturisit Iom mai târziu, îi 
venea să se aşeze pe el fără vreo remuşcare. 

— Pe vremea mea, eram răsfăţatul femeilor, Tom, urmă 
desfrânatul bătrân; sute de femei frumoase am ţinut, 
ceasuri întregi, pe genunchi! Hei, băiete, ce zici? 

Bătrânul domn vroia să mai povestească, fără îndoială, şi 
alte isprăvi din tinereţe, dar îl apucă un acces de 
scârţâituri, astfel că nu mai putu să continue. 

„Aşa îţi trebuie, bătrâne!” gândi Tom, dar nu spuse nimic. 

— Of, mult mă stânjeneşte boala asta acum! se tângui 
bătrânul. Încep să îmbătrânesc, Tom; mi se desfac 
încheieturile. Mi-au mai făcut o operaţie - mi-au pus un 
petec în spate - şi treaba n-a fost deloc uşoară, Iom. 

— Cred şi eu că n-a fost, domnule, zise Tom Smart. 

— Dar, spuse bătrânul, nu de asta e vorba acum; Tom, 
vreau să te însor cu văduva. 

— Pe mine, domnule? întrebă Tom. 

— Pe tine, răspunse bătrânul domn. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze şuviţele venerabile. 
(Bătrânul mai avea încă, ici-colo, nişte peri de cal) - 
Dumnezeu să vă binecuvânteze şuviţele venerabile, spuse 
Tom; dar n-o să mă vrea! 

Şi Tom oftă fără de voie, căci se gândea la ce văzuse în 
cârciumă! 

— N-o să vrea?! întrebă cu mirare bătrânul domn. 

— Nu, nu! rosti Tom. S-a băgat altul în joc: unul înalt, 
afurisit de înalt, cu favoriţi negri. 

— Tom, spuse bătrânul domn; n-o să se mărite niciodată cu 
acela. 

— Nu? Dacă aţi fi fost în cârciumă, domnule, aţi vorbi 
altfel. 


— Haha, ştiu tot ce se întâmplă acolo. 

— Ce anume? 

— Cum se sărută după uşă, şi câte şi mai câte, Tom, glăsui 
bătrânul şi din nou aruncă o privire necuviincioasă care îl 
mânie foarte mult pe Iom pentru că, după cum ştiţi cu toţii, 
e foarte neplăcut, este cât se poate de neplăcut să auzi un 
bătrân, care ar trebui să aibă mai multă minte, vorbind 
despre astfel de lucruri. Ştiu tot ce se petrece, Tom, reluă 
bătrânul domn; am mai văzut de astea, destule, în viaţa 
mea, cu atâţia, că nici nu mi-i mai amintesc; dar, până la 
urmă, nu s-a întâmplat nimic. 

— De bună seamă că aţi văzut lucruri ciudate, căută să-l 
iscodească Tom. 

— Ba bine că nu, Tom! glăsui bătrânul clipind cu înţeles. 
Eu sunt ultimul din familia mea, Iom, adăugă el cu-n oftat 
melancolic. 

— Era numeroasă? întrebă 'lom Smart. 

— Am fost doisprezece, Iom, băieţi frumoşi, şi ne ţineam 
drepţi, că era o plăcere să ne priveşti. Nu ca pocitaniile de 
acum. 'loţi aveam braţe şi un lustru aşa de frumos - deşi n- 
ar trebui să mă laud chiar eu - că-ţi creştea inima când te 
uitai la noi. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi, domnule? 

Bătrânul domn îşi duse cotul la ochi şi răspunse: 

— S-au dus, Tom, s-au dus. Am îndeplinit o slujbă 
anevoioasă, Iom, şi nu aveau toţi alcătuirea mea. Au căpătat 
reumatism la picioare şi la braţe, astfel că au fost trimişi pe 
la bucătării şi în alte aziluri. Unul dintre ei, din pricina 
serviciului îndelungat şi a maltratărilor, şi-a pierdut minţile 
de-a binelea şi se şubrezise în aşa hal, încât a trebuit să fie 
pus pe foc. Îngrozitor, Tom! 

— Înspăimântător! zise Tom Smart. 

Câteva clipe bietul bătrân făcu o pauză, împotrivindu-se 
parcă emoţiilor, apoi continuă: 

— Dar ne depărtăm de subiect, Tom. Bărbatul acela înalt, 
Tom, e un aventurier ticălos. De îndată ce ar lua-o de 


nevastă pe văduvă, i-ar vinde toate lucrurile şi ar şterge-o. 
Ce s-ar întâmpla apoi? Ea ar rămâne părăsită, ruinată, iar 
eu aş muri de frig în vreo prăvălie de vechituri. 

— Da, dar... 

— Nu mă întrerupe, spuse domnul bătrân. Despre tine, 
Tom, am o părere cu totul deosebită; pentru că ştiu bine că, 
odată ce te aşezi într-o cârciumă, n-ai mai pleca de acolo 
câtă vreme ar mai fi ceva de băut între cei patru pereţi ai 
ei. 

— Vă sunt foarte îndatorat pentru buna dumneavoastră 
părere, domnule, spuse Tom Smart. 

— De aceea, declară bătrânul domn cu ton poruncitor, de 
aceea tu, şi nu el, o vei lua de nevastă. 

— Dar ce l-ar putea împiedica? întrebă Tom cu însufleţire. 

— Faptul că e însurat, răspunse bătrânul domn. 

— Cum s-ar putea dovedi asta? exclamă Tom sărind pe 
jumătate afară din pat. 

Bătrânul domn lăsă jos braţul pe care îl ţinuse la şold şi, 
după ce arătă un dulap de stejar, îşi reluă îndată vechea 
poziţie. 

— Habar n-are, spuse bătrânul domn, că în buzunarul 
drept al unui pantalon închis în dulapul de colo a uitat o 
scrisoare a nefericitei lui soţii, care îl imploră să se 
înapoieze acasă ca să dea de mâncare celor şase - ia seama 
bine, Tom - celor şase copii ai săi, toţi de vârstă fragedă. 

Când bătrânul domn rosti cu solemnitate cuvintele 
acestea, trăsăturile lui se desluşiră din ce în ce mai puţin şi 
făptura-i deveni tot mai adumbrită. Un văl se întinse parcă 
pe ochii lui Tom. Treptat, bătrânul se contopea cu scaunul; 
jiletca de damasc se preschimbă într-o pernă; papucii roşii 
se micşorară ajungând nişte săculeţe de postav roşu. 
Lumina se stinse încetişor şi Iom Smart, recăzând pe 
pernă, adormi adânc. 

Lumina dimineţii îl smulse pe Tom din amorţirea de plumb 
care pusese stăpânire pe el după ce bătrânul se mistuise. 
Se ridică în capul oaselor pe pat şi, câteva minute, se 


strădui zadarnic să-şi reamintească întâmplările nopţii. 
Deodată ele năvăliră în mintea lui. Privi jilţul; era desigur o 
mobilă fantastică, mohorâtă, şi ţi-ar fi trebuit un mare şi viu 
dar al închipuirii ca să descoperi vreo asemănare între un 
scaun şi un bătrân. 

— Ce faci, bătrâne? întrebă Tom. 

Aşa cum se întâmplă multor oameni, avea, la lumina zilei, 
mai mult curaj. 

Jilţul rămase nemişcat; nu răspunse o iotă. 

— Afurisită dimineaţă!. Urmă Iom. 

Nu, jilţul nu voia să se lase târât pe panta vorbei. 

— Ce dulap mi-ai arătat? Asta poţi să mi-o spui? întrebă 
Tom. 

Nici cârc, domnilor, nu voia să sufle. 

— În orice caz, greu nu e să-l deschid, rosti Tom şi cobori 
din pat, ştiind bine ce avea de făcut. 

Se apropie de dulap. Cheia era în broască; o răsuci şi 
deschise uşa. În dulap era o pereche de pantaloni. Tom vâri 
mâna în buzunar şi scoase chiar scrisoarea despre care 
pomenise bătrânul domn. 

„Ciudată chestie mai e şi asta! zise Tom Smart privind mai 
întâi jilţul, apoi dulapul, după aceea scrisoarea şi, în cele din 
urmă încă o dată jilţul. Foarte ciudată!” Dar cum nimic în 
jurul lui nu izbutea să limpezească în vreun fel ciudăţenia, 
se gândi că ar fi mai nimerit să se îmbrace şi să mântuie 
chestia cu bărbatul înalt ca să nu se mai chinuiască aşa de 
mult. 

Coborând scările, Tom se uita cu luaire aminte în juru-i; 
avea ochiul cercetător al stăpânului şi cugeta că s-ar putea 
ca toate încăperile acelea, cu tot ce se afla în ele, să devină 
în curând ale lui. Bărbatul cel înalt stătea în picioare în sala 
cârciumioarei plăcute, cu mâinile la spate, ca acasă la el. 
Rânji spre 'Tom, cu gândul în altă parte. Un observator 
întâmplător ar fi putut să-şi închipuie că nu rânjise decât ca 
să-şi arate dinţii cei albi; însă Tom Smart îşi dădu seama că 
un simţământ conştient de triumf sălăşluia acolo unde ar fi 


trebuit să fie mintea bărbatului înalt, dacă bărbatul înalt ar 
fi avut aşa ceva. Tom îi râse în nas; şi-o chemă pe stăpână în 
camera de-alături. 

— Bună dimineaţa, doamnă, spuse 'Tom Smart închizând 
uşa încăperii după ce văduva intră. 

— Bună dimineaţa, domnule, răspunse văduva; ce gustare 
vreţi să luaţi, domnule? 

Tom nu răspunse deoarece căuta să chibzuiască în ce fel 
trebuia să aducă vorba. 

— Am 0 şuncă straşnică şi o minunată friptură rece de 
pasăre. Să vi le trimit, domnule? 

Cuvintele ei puseră capăt gândurilor lui Tom. Admiraţia lui 
pentru văduvă spori, auzind-o. Pricepută făptură!. 
Prevăzătoare! Plăcută! 

— Doamnă, o întrebă el, cine e domnul din cârciumă? 

— II chiamă Jinkins, domnule, şi-i un domn tare distins, 
răspunse văduva uşor îmbujorată. 

— E un bărbat înalt, rosti Tom. 

— Un bărbat foarte frumos, domnule, spuse văduva, şi-un 
domn tare distins. 

— Aha! glăsui Tom. 

— Mai doriţi ceva, domnule? întrebă văduva, cam 
nedumerită de purtarea lui Iom. 

— O, da, nici vorbă! răspunse el. Scumpă doamnă, vreţi să 
aveţi bunătatea de a vă aşeza o clipă? 

Văduva păru foarte mirată, dar se aşeză, şi Iom luă loc 
foarte aproape de ea. Nu ştiu cum s-a făcut, domnilor, şi 
unchiul meu spunea de obicei că nici lom Smart nu ştia 
cum s-a făcut, dar, într-un fel sau altul, palma mâinii lui 
căzu pe dosul mâinii văduvei, şi rămase acolo cât timp 
zăboviră de vorbă. 

— Scumpă doamnă, zise Tom Smart - el se pricepea foarte 
bine să fie politicos - scumpă doamnă, da, într-adevăr, 
dumneavoastră meritaţi un bărbat admirabil. 

— Vai, domnule! exclamă văduva şi exclamaţia ei era cât se 
poate de îndreptăţită; felul lui Tom de începe vorba era 


destul de neobişnuit, ca să nu spun uimitor, dacă ţinem 
seama că, până în seara din ajun, nu o mai văzuse. 

— Dispreţuiesc linguşirea, scumpă doamnă, spuse Iom 
Smart. Meritaţi un bărbat fără cusur şi, oricine ar fi el, se 
va socoti un om cu mult noroc. 

Glăsuind astfel, ochii lui rătăceau fără voie de pe chipul 
văduvei pe obiectele plăcute din juru-i. 

Văduva se arătă şi mai încurcată decât până atunci; făcu o 
sforţare să se ridice, însă 'lom îi apăsă uşurel mâna, pentru 
a o ţine în loc, şi ea rămase pe scaun. Domnilor, văduvele 
sunt foarte rareori sperioase, spunea de obicei unchiul 
meu. 

— Nu zău, domnule, vă sunt îndatorată pentru buna 
dumneavoastră părere, rosti aproape râzând hangiţa cea 
voinică; şi dacă o să mă mai mărit vreodată... 

— Dacă, apăsă Tom Smart privind-o viclean cu coada 
ochiului stâng. Dacă... 

— Ei bine, spuse văduva, izbucnind de astădată în râs, 
cânD. Am să mă mărit, nădăjduiesc că voi avea un soţ la fel 
de bun cum spuneţi dumneavoastră. 

— Adică Jinkins? întrebă Tom. 

— Vai, domnule! exclamă văduva. 

— Haida-de, să nu-mi vorbiţi de el; îl cunosc. 

— Sunt sigură că cei care-l cunosc nu ştiu nimic rău 
despre el, spuse văduva scoasă din ţâţâni de aerul misterios 
cu care vorbea Tom. 

— Hm! exclamă Iom Smart. 

Văduva începu să-şi dea seama că era timpul să plângă. Îşi 
scoase deci batista şi-l întrebă pe Tom dacă nu cumva vrea 
s-o jignească, dacă îşi închipuie că e faptă de gentleman să 
vorbească în spate, de rău, despre alt gentleman; De ce, 
dacă avea ceva de spus, nu i-o spunea bărbatului, ca un 
bărbat, în loc să sperie, în felul ăsta, o biată femeie slabă 
etc., etc. 

— I-o voi spune-o şi lui numaidecât, răspunse 'lom. Doresc 
numai ca, deocamdată, să mă ascultați dumneavoastră. 


— Ce anume? întrebă văduva privindu-l pe Tom drept în 
obraz. 

— O să vă miraţi, declară Tom băgând mâna în buzunar. 

— Dacă vreţi să-mi spuneţi că are nevoie de bani, ştiu, aşa 
că nu mai e nevoie să vă osteniţi. 

— Eh, asta nu-i nimic! spuse 'Tom. Şi eu am nevoie de bani. 
Nu de asta e vorba. 

— O, Doamne, ce-ar putea să fie?! exclamă biata văduvă. 

— N-o să vă speriaţi? o întrebă Tom Smart. 

Scoase încet scrisoarea şi o despături. 

— N-o să strigaţi? urmă Tom cu-ndoială. 

— Nu, nu! răspunse văduva; lăsaţi-mă s-o văd! 

— N-o să leşinaţi, sau n-o să vi se întâmple cine ştie ce? 
întrebă Tom. 

— Nu, nu! răspunse văduva cu grăbire. 

— Dar să nu vă repeziţi la el ca să-l faceţi cu ou şi cu oţet, 
spuse Tom, pentru că treaba asta am s-o fac eu în locul 
dumneavoastră, e mai bine să nu vă osteniţi cu aşa ceva. 

— Haide, haide, spuse văduva, lăsaţi-mă s-o văd! 

— Poftim! răspunse Tom Smart şi, rostind cuvântul acesta, 
puse scrisoarea în mâna văduvei. 

Domnilor, l-am auzit pe unchiul meu spunând - îi povestise 
Tom Smart - că tânguirile văduvei, la aflarea veştii, ar fi 
străpuns şi-o inimă de piatră. Iom avea, fireşte, o inimă 
foarte duioasă, de aceea şi-o simţi străpunsă până în 
străfunduri. Văduva se frământa şi-şi frângea mâinile. 

— O, trădarea! O, mârşăvia bărbaţilor! strigă văduva. 

— Sunt înspăimântătoare, scumpă doamnă; dar potoliţi-vă, 
spuse Tom Smart. 

— Nu! Nu pot să mă potolesc! hohoti văduva. N-am să mai 
găsesc pe nimeni ca să-l iubesc cum l-am iubit pe el. 

— Ba da, ai să găseşti, viaţa mea! exclamă Tom Smart 
lăsând să-i cadă şiroaie de lacrimi mari, din milă pentru 
suferinţele văduvei. 

În ardoarea compătimirii sale, Tom Smart îşi petrecuse 
braţul pe după mijlocul văduvei; şi văduva, în culmea 


mâhnirii, strânsese mâna lui 'lom. Se uită la Tom şi zâmbi 
printre lacrimi; Tom se plecă spre ea zâmbind şi el printre 
lacrimi. 

N-am putut să aflu niciodată, domnilor, dacă în momentul 
acela Tom Smart a sărutat-o sau nu pe văduvă. El spunea 
deseori unchiului meu că n-a sărutat-o, însă mă îndoiesc. 
Între noi fie zis, domnilor, îmi închipui că da. 

Fapt este că, după o jumătate de ceas, Tom îl alungă prin 
uşa din faţă pe bărbatul înalt, iar peste o lună se însură cu 
văduva. Era văzut adesea plimbându-se prin împrejurimi în 
trăsurică de culoare gălbuie, cu roţi roşii, trasă de iapa 
nărăvaşă şi iute de picior, până ce peste alţi mulţi ani se 
retrase din afaceri şi plecă în Franţa cu nevastă-sa: atunci 
hanul străvechi fu dărâmat. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb, spuse iscoditor un domn 
bătrân, ce s-a întâmplat cu jilţul? 

— Păi, răspunse voiajorul comercial beteag de-un ochi, s-a 
băgat de seamă că el trosnea tare în ziua nunţii; dar Tom 
Smart nu putea să spună singur dacă de plăcere sau din 
pricina vătămării trupeşti. Gândea mai degrabă că trosnise 
din ultima pricină. De atunci n-a mai pomenit niciodată. 

— Şi lumea a crezut povestea, nu-i aşa? întrebă omul cu 
faţa îngălată, umplându-şi din nou pipa. 

— Afară de duşmanii lui 'lom, răspunse voiajorul 
comercial. Unii spuneau că toată întâmplarea, de la început 
până la sfârşit, n-a fost decât o născocire de-a lui Tom; alţii, 
că el era beat, că visase, şi că luase din greşeală alţi 
pantaloni. Dar nimeni nu dădea luare aminte spuselor lor. 

— Tom Smart susţinea că întâmplarea era în întregime 
adevărată? 

— De la un cap la altul. 

— Şi unchiul dumneavoastră? 

— Cuvânt cu cuvânt. 

— De bună seamă, amândoi erau nişte oameni de treabă, 
spuse omul cu faţa îngălată. 


— Da, aşa erau, declară voiajorul comercial. Într-adevăr, 
nişte oameni foarte de treabă! 

CAPITOLUL XV. 

În care găsim prezentarea fidelă a două persoane distinse, 
şi descrierea exactă a unui ospăț ce a avut loc în casa şi pe 
domeniul lor, ospăț care prilejuieşte întâlnirea cu o veche 
cunoştinţă şi începutul altui capitol. 

Pe d. Pickwick îl cam mustra conştiinţa că, în ultima vreme, 
îşi lăsase oarecum în părăsire prietenii de la Păunul, astfel 
că a treia zi dimineaţa, după alegeri, tocmai se pregătea să 
treacă pe la ei, când servitorul său credincios îi aduse o 
carte de vizită pe care erau tipărite cuvintele: 

Doamna Leo Hunter. 

Peştera, Eatanswill 

— Vă caută cineva, glăsui Sam laconic. 

— Pe mine mă caută cineva, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Dumnealui doreşte sa vă vază în particular pe 
dumneavoastră; da, nu se mulţumeşte cu nimeni altul, cum 
zicea secretarul diavolului când a venit să-l înhaţe pe 
doctorul Faust, răspunse d. Weller. 

— Dumnealui? Vasăzică e vorba de un domn? întrebă d. 
Pickwick. 

— Dacă nu-i domn, aduce mult cu el, răspunse d. Weller. 

— Dar asta e cartea de vizită a unei doamne, rosti d. 
Pickwick. 

— Cu toate astea, mi-a dat-o un domn, replică Sam. 
Aşteaptă în salon şi zice că mai bine rămâne toată ziua în 
aşteptare decât să nu vă vază. 

Aflând despre hotărârea aceasta, d. Pickwick cobori în 
salon, unde stătea un bărbat grav care, la ivirea lui, sări 
îndată în picioare şi zise cu un aer de respect profund: 

— Domnul Pickwick, nu e aşa? 

— Da, domnule. 

— Îngăduiţi-mi, domnule, onoarea de a vă da mâna. 
Permiteţi-mi să v-o strâng, spuse omul cel grav. 

— Fireşte, încuviinţă Pickwick. 


Străinul strânse mâna care-i era oferită, şi continuă: 

— Domnule, am auzit de faima dumneavoastră. Zvonul 
despre polemica în materie de arheologie a ajuns la 
urechea doamnei Leo Hunter, soţia mea; eu sunt domnul 
Leo Hunter. 

Străinul făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca d. 
Pickwick să rămână copleşit de această veste; văzând însă 
că rămânea absolut calm, continuă: 

— Domnule, soţia mea, doamna Leo Hunter, e mândră că 
numără printre cunoştinţele sale pe toţi cei care au ajuns 
celebri prin lucrările şi prin talentul lor. Permiteţi-mi, 
domnule, să pun la loc de frunte, pe lista aceasta, numele 
domnului Pickwick şi pe al confraţilor săi din Clubul care îi 
poartă numele. 

— Aş fi foarte fericit, domnule, să fac cunoştinţa unei astfel 
de doamne, declară d. Pickwick. 

— O veţi face, domnule, spuse omul cel grav. Mâine 
dimineaţă, domnule, noi dăm o mare serbare - une fete 
champetre - în cinstea unui număr considerabil de 
persoane cafe au devenit celebre prin lucrările şi prin 
talentul lor. Acordaţi doamnei Leo Hunter, domnule, 
satisfacția de-a vă prenumăra printre oaspeţii ei la Peşteră. 

— Cu multă plăcere, răspunse d. Pickwick. 

— Doamna Leo Hunter oferă numeroase serbări de acest 
fel, domnule, continuă noua cunoştinţă; banchete ale 
raţiunii, încântări ale sufletului, cum a observat cu multă 
originalitate şi simţire cineva care a închinat un sonet 
doamnei. Leo Hunter, cu privire la aceste petreceri. 

— Era celebru prin lucrările şi prin talentul lui? întrebă d. 
Pickwick. 

— Desigur, domnule, declară omul cel grav; toate 
cunoştinţele doamnei Leo Hunter sunt celebre; ambiția ei, 
domnule, este să nu aibă altfel de cunoştinţe. 

— O ambiţie foarte nobilă, recunoscu d. Pickwick. 

— Când o voi informa pe doamna Leo Hunter că observaţia 
aceasta a ieşit din gura dumneavoastră, domnule, ea va fi, 


nici vorbă, foarte mândră, declară omul cel grav. Aveţi cu 
dumneavoastră, domnule, un gentleman care a produs, mi 
se pare, câteva poeme mici, frumoase. 

— Prietenul meu, domnul Snodgrass, are multă înclinare 
pentru poezie, răspunse d. Pickwick. 

— Ca şi doamna Leo Hunter, domnule. lubeşte la nebunie 
poezia, o adoră. Pot spune că tot sufletul şi mintea ei 
întreagă sunt împletite, îngemănate cu poezia. Ea însăşi a 
produs câteva bucăţi fermecătoare, domnule. Poate că aţi 
dat de oda ei: Unei broaşte în agonie. 

— Mi se pare că nu, spuse d. Pickwick. 

— Mă mir, domnule, rosti d. Leo Hunter. A stârnit o 
senzaţie imensă. A apărut pentru prima oară în Revista 
Femeii şi era semnată cu un „L! şi opt stele, începea astfel: 

Pot să te văd zăcând, suflând din greu, O, biată broască, 
pot să te văd şi totuşi eu de piatră să rămân mereu 

Văzându-te murind, Suflet agonizând? 

— Fermecător! exclamă d. Pickwick. 

— Frumos! zise Leo Hunter. Aşa de simplu! 

— Foarte! declară d. Pickwick. 

— Strofa următoare e şi mai mişcătoare. Vreţi s-o recit? 

— Vă rog, răspunse d. Pickwick. 

— Sună astfel, continuă omul cel grav cu un ton şi mai 
grav: 

Poate că de ştrengarii vrâăjmaşi tu fost-ai gonită cu strigare 
sălbatică şi neistovită din balta în care trăiai liniştită. 

Baltă pe care un câine o'mproaşcă, O, biată broască! 

— Frumos exprimat! glăsui d. Pickwick. 

— Ce izbutită, domnule, ce izbutită! spuse d. Leo Hunter; 
dar trebuie s-o auziţi pe doamna Leo Hunter, recitând-o. 
Numai ea o poate pune în valoare, domnule. Mâine 
dimineaţă, domnule, o va recita, costumată. 

— Costumată? 

— În chip de Minervă. Dar uitam. Dejunul e costumat. 

— Vai de mine! exclamă d. Pickwick aruncând o privire 
asupra persoanei sale. Mi-e cu neputinţă... 


— De ce, domnule, De ce?! exclamă d. Leo Hunter. 
Solomon Lucas, evreul de pe strada principală, are mii de 
costume. Gândiţi-vă, domnule, câte personalităţi care să vă 
vină bine puteţi alege: Platon, Zenon, Epicur, Pitagora - toţi 
întemeietori de cluburi. 

— Ştiu, spuse d. Pickwick, dar deoarece nu mă pot 
compara cu aceşti oameni mari, nu mi-aş îngădui să port 
veşmântul lor. 

Câteva clipe omul cel grav medită adânc; pe urmă spuse: 

— Judecând bine, domnule, nu ştiu dacă doamna Leo 
Hunter nu va fi mai încântată să prezinte oaspeţilor săi o 
persoană de celebritatea dumneavoastră în costumu-i 
obişnuit, decât sub o haină de împrumut. Cred că pot 
făgădui o excepţie pentru dumneavoastră, domnule. Da, 
domnule, sunt absolut sigur, că în numele doamnei Leo 
Hunter îmi pot permite sa fac această declaraţie. 

— În acest caz, glăsui d. Pickwick, voi avea marea plăcere 
să răspund invitaţiei dumneavoastră. 

— Dar eu vă răpesc timpul, domnule, spuse omul cel grav 
ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte că zăbovea. Cunosc 
valoarea timpului dumneavoastră, domnule, şi nu vreau să 
vă mai rețin. Pot spune, deci, doamnei Leo Hunter să vă 
aştepte cu încredere, ca şi pe iluştrii dumneavoastră 
prieteni? Cu bine, domnule, sunt mândru de a fi văzut un 
personaj aşa de eminent. Nici un pas, domnule, nici un 
cuvânt. 

Şi, fără a da d-lui Pickwick răgazul de a se împotrivi sau de 
a protesta, d. Leo Hunter se depărtă ţanţoş, cu paşi 
măsuraţi. 

D. Pickwick îşi luă pălăria şi plecă la Păunul, dar, până să 
ajungă acolo, d. Winkle adusese prietenilor vestea despre 
balul mascat. 

— Merge şi doamna Pott, fură primele cuvinte cu care el 
îşi salută mentorul. 

— Da? întrebă d. Pickwick. 


— În chip de Apollon, lămuri d. Winkle. Numai că Pott se 
opune în privinţa tunicii. 

— Are dreptate. Are perfectă dreptate! spuse d. Pickwick, 
declamator. 

— Da, de aceea doamna Pott va purta o rochie de atlas alb, 
cu paiete de aur. 

— Ceilalţi îşi vor da seama greu pe cine întruchipează, nu 
e aşa? glăsui d. Snodgrass. 

— Nu, îşi vor da seama cu uşurinţă, ripostă indignat d. 
Winkle. N-o să i se vadă lira? 

— Adevărat; uitasem, recunoscu d. Snodgrass. 

— Eu, interveni d. Tupman, voi merge costumat ca bandit. 

— Cum?! exclamă d. Pickwick tresărind de parcă s-ar fi 
fript. 

— Ca bandit, repetă d. Tupman cu totul blajin. 

— Nu vrei să spui cumva, replică d. Pickwick examinându- 
şi prietenul cu asprime şi gravitate, nu vrei să spui cumva, 
domnule Tupman, că ai de gând să îmbraci o jiletcă verde 
de catifea cu pulpane de două degete? 

— Totuşi, aşa am de gând să fac, răspunse cu aprindere d. 
Tupman, şi de ce nu, mă rog? 

— Pentru că, glăsui d. Pickwick foarte întărâtat, pentru că 
eşti prea bătrân, domnule! 

— Prea bătrân! exclamă d. Tupman. 

— Şi, dacă mai e nevoie de încă un motiv, continuă d. 
Pickwick, pentru că eşti prea gras, domnule!. 

— Domnule, zise d. Tupman devenind purpuriu la faţă, 
asta e o insultă. 

— Domnule! replică d. Pickwick cu acelaşi ton, insulta nu e 
nici pe jumătate aşa de gravă pentru dumneata cât va fi 
pentru mine dacă vei apare în faţă-mi îmbrăcat într-o jiletcă 
verde de catifea şi cu pulpane de două degete. 

— Domnule! spuse d. lupman, eşti un neobrăzat! 

— Domnule, şi dumneata la fel, rosti d. Pickwick. 

D. Tupman înaintă vreo doi paşi, şi zvârli d-lui Pickwick o 
privire învăpăiată. D. Pickwick, la rându-i, îl fulgeră cu o 


privire care, prin ochelari, părea mistuitoare şi arăta o 
sfidare îndrăzneață. D. Snodgrass şi d. Winkle 
înmărmuriseră văzând o atare scenă între atare oameni. 

— Domnule, reluă d. lupman după o scurtă pauză, pe un 
ton scăzut şi profund; m-ai făcut bătrân. 

— Da, spuse d. Pickwick. 

— Şi gras. 

— Repet. 

— Şi neobrăzat. 

— Precum şi eşti! 

Urmă un răstimp de tăcere înfricoşătoare. 

— Ataşamentul meu pentru persoana dumitale, domnule, 
rosti d. Tupman cu glas tremurător de emoție şi suflecându- 
şi în acelaşi timp manşetele, e mare, foarte mare, dar 
trebuie să mă răzbun îndată. 

— Pofteşte, domnule! ripostă d. Pickwick. 

Stârnit de caracterul aţâţător al dialogului, eroicul om luă 
îndată o atitudine de paralitic, presupusă de cei doi martori 
ai scenei a fi o ţinută de apărare. 

— Cum? strigă d. Snodgrass recăpătându-şi deodată 
graiul pe care străşnicia uimirii i-l răpise până atunci şi 
năpustindu-se între ei cu riscul iminent de a primi în tâmple 
câte un pumn din partea fiecăruia. Cum, domnule Pickwick, 
dumneata? Dumneata, asupra căruia sunt aţintiţi ochii 
lumii! Domnule 'Tupman! Dumneata care eşti iluminat, ca 
noi toţi, de strălucirea nepieritoare a numelui său? Ce 
ruşine domnilor, ce ruşine! 

Cutele neobişnuite, întipăirite de-o furie vremelnică pe 
fruntea curată şi senină a d-lui Pickwick, se şterseră treptat 
în răstimpul vorbirii tânărului său prieten, aşa cum urmele 
creionului pe hârtie cedează influenţei blânde a gumei. 
Până să încheie d. Snodgrass, trăsăturile d-lui Pickwick îşi 
recăpătaseră expresia blajină de totdeauna. 

— M-am cam pripit, mărturisi d. Pickwick; da, prea mult. 
Tupman, dă-mi mâna. 


Umbra întunecată de pe figura d-lui Tupman dispăru când 
strânse plin de căldură mâna prietenului său. 

— Şi eu m-am cam pripit, zise el. 

— Nu, nu, protestă d. Pickwick, vina a fost a mea; vei 
îmbrăca jiletca verde de catifea. 

— Nu, nu! replică d. Tupman. 

— De hatârul meu ai s-o pui, stărui d. Pickwick. 

— Bine, bine, o pun, încuviinţă d. Tupman. 

Rămase, prin urmare, un lucru înţeles că d. Tupman, d. 
Winkle şi d. Snodgrass se vor costuma. Căldura 
sentimentelor îl convinse pe d. Pickwick să încuviinţeze o 
conduită pe care judecata lui matură nu ar fi acceptat-o. O 
mai izbitoare dovadă a firii sale blânde cu greu s-ar putea 
născoci, chiar dacă întâmplările povestite în volumul acesta 
ar fi pe de-a-ntregul imaginare. 

D. Leo Hunter nu exagerase resursele d-lui Solomon 
Lucas. Garderoba acestuia era foarte mare, imensă; poate 
nu chiar clasică; poate nu în întregime nouă şi neavând 
costume făcute anume după moda cine ştie cărei epoci sau 
vremi, dar toate erau mai mult sau mai puţin paietate; ce 
poate fi mai frumos decât un lucru cu paiete? Se va obiecta 
că ele nu sunt potrivite pentru lumina zilei; dar toată lumea 
ştie că ele ar scânteia dacă ar fi lămpi; şi este cât se poate 
de limpede că, atunci când unii dau baluri costumate în 
timpul zilei, iar veşmintele nu arată aşa de strălucitoare 
cum ar arăta noaptea, vina e numai a acelora care 
organizează balurile şi câtuşi de puţin a paietelor. Acestea 
au fost raţionamentele convingătoare ale d-lui Solomon 
Lucas; şi, convinşi de asemenea argumente, d-nii Tupmian, 
Winkle şi Snodgrass se obligară să se îmbrace în costumele 
pe care gustul şi experienţa lui le recomandară ca foarte 
potrivite cu împrejurarea. 

Fu închiriată de la Stema Oraşului o trăsură pentru 
folosinţa pickwickienilor; un cupeu fu comandat tot acolo 
spre a-i transporta pe D. Şi pe d-na Pott pe domeniul d-nei 
Leo Hunter. Ca o atenţie delicată pentru invitaţia pe care o 


primise, d. Pott prezisese cu încredere, în Gazeta din 
Eatanswill, că d-na Leo Hunter va oferi o scenă de basm, 
deopotrivă variată şi încântătoare, un lux uimitor de 
frumuseți şi talente - un spectacol de risipă şi ospitalitate 
îmbelşugată, şi mai cu seamă prilejul desfăşurării unei 
splendori estompate de gustul cel mai distins; podoabe 
alese, într-o perfectă armonie cu manierele cele mai 
gingaşe, pe lângă care minunile fabuloase din Ţara Zânelor 
de la Soare-Răsare se vor înfăţişa în culori întunecate şi 
mohorâte, aşa cum e şi spiritul făpturii ursuze şi nedemne 
ce nădăjduieşte să împroaşte cu veninul invidiei pregătirile 
făcute de virtuoasa şi deosebit de distinsa doamnă pe al 
cărei altar a fost depus acest umil tribut de admiraţie. 
Ultima frază cuprindea o notă de sarcasm muşcător 
îndreptat împotriva Independentului, care, nefiind invitat la 
serbare, încercase, în ultimele-i patru numere să ia, cu cele 
mai groase caractere şi cu majuscule pentru toate 
adjectivele, în bătaie de joc întreaga chestiune. 

Dimineaţa sosi. Era un spectacol plăcut să-l vezi pe d. 
Tupman în costum de brigand, cu o jiletcă foarte strânsă 
care-i venea ca o perniţă de ace, pe spate şi pe umeri. 
Porțiunea superioară a pulpelor fusese comprimată în 
pantalonii de catifea, iar partea inferioară era înfăşurată în 
moletierele acelea complicate pentru care toţi briganzii au 
o slăbiciune deosebită. Era o plăcere să-i vezi figura senină 
şi naivă, cu mustăţile în furculiţă, înnegrite cu dop ars, 
ivindu-se din gulerul răsfrânt al cămăşii; să-i contempli 
pălăria care avea forma unei căpăţâni de zahăr, împodobită 
cu panglici de toate culorile, şi pe care era nevoit s-o ţină pe 
genunchi, căci în nici un vehicul cu poclit de pe faţa 
pământului n-ar fi fost chip să încapă un om cu asemenea 
pălărie pe cap. Înfăţişarea d-lui Snodgrass era şi ea plăcută 
şi înveselitoare; avea mantie şi pantaloni până la genunchi 
din atlas albastru, ciorapi şi pantofi albi de mătase, un coif 
grecesc pe cap; după cum toată lumea ştie, iar dacă nu, o 
ştie d. Solomon Lucas, costumul acesta era exact acela de 


toate zilele, autentic, al trubadurilor din timpurile cele mai 
depărtate şi până în clipa când ei dispărură cu totul de pe 
faţa pământului. 

Toate acestea erau plăcute ochiului, însă nu însemnau 
nimic faţă de strigătele care izbucniră în rândurile mulţimii 
când trăsura trase dinapoia cupeului d-lui Pott, cupeu care 
trase la uşa d-lui Pott, uşă care la rându-i se deschise 
arătându-l pe marele Pott îmbrăcat ca un ofiţer rus de 
poliţie şi ţinând în mână un cnut teribil - simbol bine ales al 
puterii mari şi serioase pe care o poseda Gazeta din 
Eatanswill şi al biciuirilor năpraznice aplicate de ea 
vinovaţilor politici. 

— Bravo! strigară d-nii Tupman şi Snodgrass din coridor, 
văzând alegoria în mers. 

— Bravo! se auzi vocea d-lui Pickwick strigând din coridor. 

— Uraa, Pott! răcni mulţimea. 

În mijlocul acestor ovaţii, d. Pott se urcă în cupeu, zâmbind 
cu o demnitate prietenoasă ce arăta îndeajuns că era 
conştient de puterea sa şi ştia cum s-o folosească. 

După el, ieşi din casă d-na Pott, care ar fi semănat foarte 
mult cu Apollon dacă ar fi fost fără rochie; o conducea d. 
Winkle care, în haina de culoare roşie deschisă, nu putea fi 
confundat decât cu un călăreț, deşi semăna deopotrivă şi c- 
un poştaş din Londra. În urma tuturora venea d. Pickwick, 
pe care ştrengari] îl aplaudară la fel de zgomotos ca pe 
ceilalţi, de bună seamă pentru că, în ochii lor, pantalonii şi 
ghetrele lui treceau drept o rămăşiţă din negura 
vremurilor; apoi, ambele trăsuri se îndreptară spire 
domeniul d-nei Leo Hunter. D. Weller (care urma să 
servească la masă) se afla pe capra trăsurii stăpânului său. 

Bărbaţii, femeile, băieţii, fetele şi copiii, care se adunaseră 
să-i vadă pe vizitatori în costumele lor, scoaseră strigăte 
pline de admiraţie şi încântare când d. Pickwick, la braţ cu 
brigandul într-o parte şi cu trubadurul în cealaltă parte, 
păşi solemn spre intrare. Nicicând nu s-au mai auzit 
strigăte ca acelea care salutară strădania d-lui Tupman de 


a-şi fixa pe cap pălăria ca o căpăţână de zahăr, pentru a 
putea să pătrundă în grădină precum se cuvenea. 

Pregătirile atinseseră culmea, realizând întru totul 
anticiparea profetică a lui Pott cu privire la minunile 
fabuloase din Ţara Zânelor de la Soare-Răsare, şi 
contraziceau totodată declaraţiile răutăcioase ale 
veninosului Independent. Parcul avea o întindere de peste 
cinci mii de metri şi era plin de lume. Nicicând nu se văzuse 
atâta strălucire de frumuseţe, eleganţă şi literatură. Tânăra 
doamnă care „făcea” poezii în Gazeta din Eatanswill, se afla 
şi ea acolo în veşmânt de sultană, sprijinindu-se de braţul 
tânărului domn care „făcea” pagina critică, şi care era 
îmbrăcat, precum se cuvenea, într-o uniformă de feld- 
mareşal, exceptând cizmele. Era acolo o oaste de asemenea 
genii, că orice persoană cuminte s-ar fi socotit onorată să le 
cunoască şi, mai mult decât atâta, se afla acolo o jumătate 
de duzină de glorii londoneze, autori, autori adevăraţi, care 
scriseseră cărţi întregi şi pe care apoi le tipăriseră: puteai 
să-i vezi plimbându-se în sus şi în jos ca nişte oameni 
obişnuiţi, zâmbind şi vorbind; da; şi spunând prostii cu 
duiumul, fără îndoială cu intenţia binevoitoare ca lumea de 
rând din jurul lor să-i poată înţelege. Mai era orchestra de 
muzicanți cu pălării de carton; patru cântăreţi în costumul 
lor naţional, şi o duzină de chelneri angajaţi, de asemenea 
în costumul lor naţional - în treacăt fie zis, costum foarte 
murdar. În sfârşit, şi mai presus de toată lumea, era d-na 
Leo Hunter, travestită în Minerva, primind societatea şi 
lăsând să se reverse mândria şi satisfacția ei că persoane 
aşa de distinse fuseseră reunite aici. 

— Domnul Pickwick, doamnă, vesti un servitor când d. 
Pickwick cu pălăria într-o mână, la un braţ cu brigandul şi 
la celălalt cu trubadurul, se apropia de zeiţa care prezida. 

— Cum? Unde?! exclamă d-na Leo Hunter tresărind cu 
prefăcută încântare în faţa surprizei ce-i era anunţată. 

— Aici, spuse d. Pickwick. 


— E cu putinţă să am într-adevăr mulţumirea de a-1 vedea 
chiar pe domnul Pickwick?! exclamă d-na Leo Hunter. 

— În persoană, doamnă, replică d. Pickwick salutând cu o 
plecăciune până la pământ. Permiteţi-mi să prezint autoarei 
„Broaştei în agonie” pe prietenii mei domnul Tupman, 
domnul Winkle şi domnul Snodgrass. 

Foarte puţine persoane, în afară de acelea care au trecut 
prin astfel de momente, ştiu ce treabă anevoioasă este să 
faci o plecăciune când ai pantaloni strâmţi de catifea verde, 
jiletcă lipită pe corp şi o pălărie înaltă; sau pantaloni de 
atlas albastru şi ciorapi albi de mătase; ori pantaloni bufanţi 
şi cizme răsfrânte care n-au fost făcute pentru cel ce le 
poartă, când nu s-a ţinut câtuşi de puţin seama de 
dimensiunile omului în comparaţie cu acelea ale 
îmbrăcăminţii lui. Nu s-au mai pomenit chinuri ca acelea pe 
care le-a îndurat d. Tupman în strădania de a lăsa impresia 
că se simte la largu-i şi de-a se arăta grațios; nu s-au mai 
văzut poziţii de originalitatea acelora ale prietenilor săi 
deghizați. 

— Domnule Pickwick, spuse d-na Leo Hunter, trebuie să-mi 
făgăduiţi că nu vă veţi mişca de lângă mine toată ziua. Sunt 
aici sute de persoane cărora trebuie neapărat să vă prezint. 

— Sunteţi foarte bună, doamnă, rosti d. Pickwick. 

— În primul rând, iată-le pe fetiţele mele; aproape le 
uitasem, zise Minerva, arătând nepăsătoare spre două 
domnişoare în toată puterea cuvântului, dintre care una 
putea să aibă vreo douăzeci de ani, iar cealaltă un an sau 
doi mai mult, şi care purtau costume copilăreşti - fie ca să 
pară ele tinere, fie ca să arate mama lor mai tânără. D. 
Pickwick nu ne informează lămurit în această privinţă. 

— Sunt foarte frumoase, glăsui d. Pickwick când fetiţele se 
depărtară după ce fuseseră prezentate. 

— Leite mama lor, domnule! spuse d. Pott maiestos. 

— Oh, răutăciosule! exclamă d-na Leo Hunter, lovind în 
joacă cu evantaiul braţul directorului (Minerva cu evantai!). 


— Vai de mine, scumpă doamnă Hunter, declară d. Pott 
(care era trâmbiţa oficială a Peşterii) ştiţi bine că anul 
trecut, când portretul dumneavoastră se afla la expoziţia 
Academiei Regale, toată lumea întreba dacă este al 
dumneavoastră sau al fiicei mai mici; semănaţi aşa de mult 
încât nu era chip să se facă vreo deosebire. 

— Ei, şi chiar dacă ar fi aşa, de ce e nevoie să repetaţi 
lucrul acesta în faţa străinilor? zise d-na Leo Hunter 
acordând din nou o uşoară lovitură leului îmblânzit al 
Gazetei din Eatanswill. Conte! Conte! strigă apoi d-na Leo 
Hunter unui ins cu favoriţi vajnici, care trecea pe aproape 
într-o uniformă străină. 

— A, aveţi nevoie de mine? întrebă contele înturnându-se. 

— Vreau să prezint, unul altuia, pe doi oameni foarte 
inteligenţi, zise d-na Leo Hunter. Domnule Pickwick, sunt 
fericită să vă recomand contelui Smorltork. Faimosul străin, 
îi şopti ea în grabă d-lui Pickwick, adună material pentru 
lucrarea sa asupra Angliei... Hm - contele Smorltork - 
domnul Pickwick. 

D. Pickwick îl salută pe conte cu tot respectul cuvenit unui 
om aşa de mare, iar contele îşi scoase carnetul. 

— Cum aţi spus, doamnă Hunt! întrebă contele zâmbind 
grațios d-nei Leo Hunter. Big Wig? Cu alte cuvinte, avocat, 
nu-i aşa? Da, acum ştiu: Big Wig. 

Şi contele se pregătea să-l treacă pe d. Pickwick în 
carnetul său ca pe un domn cu robă, trăgându-şi numele 
din profesia căreia îi aparţinea, când d-na Leo Hunter 
interveni: 

— Nu, nu conte! Pick-wick. 

— Haha! Ştii, declară contele; Peek - nume de botez, 
Weeks - nume de familie; bine, forte bine. Ce faceţi 
dumneavostră, Weeks? 

— Foarte bine, mulţumesc, răspunse d. Pickwick cu 
amaibilitatea-i obişnuită. Sunteţi demult în Anglia? 

— Mult - forte mult timp - doi săptămâni - mai mult. 

— Mai rămâneţi mult timp? 


— Un săptămâni. 

— Veţi mai avea destul de lucru pentru a aduna în acest 
răstimp tot materialul trebuitor, spuse d. Pickwick zâmbind. 

— Hehe, este adunat, zise contele. 

— Într-adevăr?! exclamă d. Pickwick. 

— Este aici, adăugă contele lovindu-şi semnificativ fruntea. 
La mine mare carte acâş - plin note - muzic, tablou, ştiinţă, 
poezi, poltica, tot lucruri. 

— Cuvântul politică, domnule, spuse d. Pickwick, cuprinde 
în sine un studiu dificil de o nemărginită întindere. 

— A! rosti contele scoţându-şi din nou carnetul. Foarte 
bun! Cuvinte frumose pentru începe capitol. Capitol 47. 
Poltica. „Cuvântul poltica surprinde în sine...” 

Şi observaţia d-lui Pickwick fu notată în carnet cu 
adausurile şi variantele sugerate de imaginaţia exuberantă 
a contelui Smorltork, sau de cele ale cunoaşterii imperfecte 
a limbii. 

— Conte! spuse d-na Leo Hunter. 

— Doamna Hunt! răspunse contele. 

— lată-1l pe domnul Snodgrass, prieten al domnului 
Pickwick, şi poet. 

— Stai! exclamă contele scoţându-şi din nou carnetul. 
Titlu, poezi - capitol, prieteni literari - nume, Snowgrass. 
Forte bine. Presentat lui Snowgrass - poet mare, prieten cu 
Peek Weeks - de doamna Hunt, care scrie alt dulce poema. 
Cum e numele? 

— Broască - broască transpirândă. Forte bine, forte bine, 
da, da. 

Şi contele îşi vâri înapoi carnetul, făcu o sumedenie de 
plecăciuni, exprimă o sumedenie de mulţumiri şi se depărtă 
încântat pe deplin că adusese cele mai importante şi mai 
preţioase adausuri cunoştinţelor sale. 

— Minunat om e contele Smorltork! exclamă d-na Leo 
Hunter. 

— Un filosof profund! spuse Pott. 


— O minte luminată, un spirit puternic! adăugă d. 
Snodgrass. 

O droaie de spectatori, clătinând grav din cap şi strigând 
în cor, se făcu ecoul elogiilor aduse contelui Smorltork: 

— Extraordinar! 

Cum entuziasmul în favoarea contelui Smorltork se 
aprindea tot mai mult, elogiile aduse lui s-ar fi putut 
prelungi până la sfârşitul serbării dacă cei patru cântăreţi 
aşezaţi în faţa unui merişor, astfel ca tabloul să pară mai 
pitoresc, nu ar fi început să cânte melodiile lor naţionale, 
care nu păreau prea anevoioase din punctul de vedere al 
execuţiei; cu atât mai mult cu cât marele secret stătea, 
pasă-mi-te, în faptul că trei dintre ei mormăiau, pe când al 
patrulea urla. Când interesanta reprezentaţie se încheie în 
aplauzele zgomotoase ale întregii societăţi, un băieţandru 
începu să se vâre printre picioarele unui scaun, să sară pe 
deasupra, să se târască pe dedesubt, să se dea tumba cu el 
şi să facă orice, afară de-a se aşeza pe el; îşi făcu apoi o 
cravată din propriile sale picioare, încolăcindu-le în jurul 
gâtului; pe urmă, arătă cu ce uşurinţă o făptură omenească 
poate căpăta înfăţişarea unei broaşte țestoase de proporţii 
mărite - şi toate aceste trucuri stârniră încântarea şi 
admiraţia spectatorilor. După aceea se auzi vocea d-nei Pott 
ciripind uşor ceva pe care politeţea îl interpreta ca fiind un 
cântec foarte clasic şi foarte potrivit costumului pe care îl 
purta; Apollon era şi el compozitor, iar compozitorii îşi 
cântă rareori operele proprii, şi niciodată pe ale altora. D- 
na Leo Hunter începu apoi recitarea faimoasei sale ode 
închinată unei broaşte în agonie. Oda fu bisată şi ar mai fi 
fost bisată încă odată dacă majoritatea invitaţilor, gândind 
că era în sfârşit timpul să mănânce ceva, n-ar fi spuscă eo 
adevărată ruşine să se abuzeze de bunătatea d-nei Leo 
Hunter. Şi în ciuda protestelor d-nei Leo Hunter, care 
declara că era cât se poate de dispusă să-şi mai recite oda, 
prietenii ei politicoşi şi grijulii nu vrură în ruptul capului să 
audă de aşa ceva. Uşa sălii unde se serveau răcoritoarele fu 


deschisă larg, şi toţi cei care veniseră pe acolo se năpustiră 
înăuntru cu graba cea mai mare. Ştiau că obiceiul d-nei Leo 
Hunter era de a trimite invitaţii pentru o sută de persoane 
şi de a întocmi un dejun pentru cincizeci; sau, cu alte 
cuvinte, de a hrăni leii mai de seamă şi de a lăsa animalele 
mici să se descurce cum vor putea. 

— Dar unde e domnul Pott? întreba d-na Leo Hunter în 
timp ce-i aşeza în juru-i pe leii amintiţi. 

— Iată-mă! strigă directorul din capătul cel mai îndepărtat 
al încăperii, dincolo de orice speranţă de a se hrăni, dacă 
gazda nu va face un lucru extraordinar pentru el. 

— Vreţi să veniţi aici? îl întrebă ea. 

— O, vă rog, nu vă frământaţi pentru el! spuse d-na Pott cu 
cea mai îndatoritoare voce. Nu vă mai bateţi atâta capul, 
doamnă Leo Hunter. Stai acolo foarte bine, nu-i aşa, dragul 
meu? 

— Desigur, iubito, replică cu un zâmbet acru nefericitul 
Poti. 

Oh, cnutul! Braţul vânjos oare învârtea cnutul cu o putere 
uriaşă peste capul oamenilor din viaţa publică, era paralizat 
de privirile imperioasei doamne Pott! 

D-na Leo Hunter se uită în juru-i, triumfătoare. Contele 
Smorltork nota de zor conţinutul tăvilor; d. Tupman oferi 
câtorva mondene salata de homari cu o graţie pe care un 
brigand n-o cunoscuse niciodată; după ce zvârlise în lături 
pe domnul care zvârlea la coş cărţile în coloanele Gazetei 
din Eatanswill, d. Snodgrass se cufundase într-o discuţie 
aprinsă cu tânăra doamnă care făcea poezii; iar d. Pickwick 
se făcea plăcut întregii lumi. Nimic nu părea că lipseşte 
pentru ca selectul cerc să poată fi considerat complet, când 
d. Leo Hunter - a cărui treabă în aceste împrejurări era să 
stea în picioare pe lângă uşi şi să se întreţină cu oamenii 
mai puţin importanţi - strigă deodată: 

— Draga mea, uite-l pe domnul Charles Fitz Marshall! 

— Oh, dragă! exclamă d-na Leo Hunter. Cu ce nerăbdare |- 
am aşteptat! Vă rog, faceţi loc să treacă domnul Fitz 


Marshall. Spune-i domnului Fitz Marshall, dragul meu, să 
vină imediat la mine ca să-l cert că a sosit cu atâta 
întârziere. 

— Vin, scumpă doamnă, se auzi o voce limpede; cât pot de 
repede - droaie de lume - cameră înţesată - ce caznă - 
mare caznă. 

Cuţitul şi furculiţa îi scăpară din mâini d-lui Pickwick. Se 
uită peste masă la d. lupman care de asemenea dăduse 
drumul furculiţei şi cuţitului lui, şi care arăta că n-ar vrea 
decât să intre în pământ. 

— Ah, exclamă vocea, în timp ce posesorul ei îşi deschidea 
drum printre vreo douăzeci şi cinci de turci, de ofiţeri, de 
călăreţi şi de Charles II care mai rămăseseră între el şi 
masă. 

— Fier de călcat în toată regula - brevet de invenţie - nici 
o cută la frac după atâta înghesuială. Nu era nevoie să-mi 
mai calc rufăria... Haha, ideea nu e rea - să vii aici să ţi se 
calce rufele pe corp... Grea, foarte grea încercare. 

Rostind cuvintele acestea fără şir, un tânăr îmbrăcat ca 
ofiţer de marină îşi făcu drum până la masă şi prezentă 
pickwickienilor uimiţi ţinuta şi trăsăturile identice ale d-lui 
Alfred Jingle. 

Vinovatul abia avusese timp să ia mâna pe care i-o întindea 
d-na Leo Hunter, când ochii săi întâlniră căutătura 
indignată a d-lui Pickwick. 

— Hei! spuse Jingle. Am uitat cu totul - n-am dat încă 
porunci surugiilor - le dau numaidecât - sosesc înapoi într-o 
clipă. 

— Servitorul sau domnul Leo Hunter o va face îndată, 
domnule Fitz Marshall, spuse d-na Leo Hunter. 

— Nu, nu! o fac eu - nu zăbovesc mult - înapoi într-o clipă, 
răspunse Jingle. 

După aceste cuvinte, dispăru în mulţime. 

— Doamnă, îmi permiteţi să vă întreb, spuse d. Pickwick 
iritat, sculându-se de pe scaun, cine e tânărul acesta şi 
unde locuieşte? 


— E un gentleman foarte bine situat, domnule Pickwick, 
rosti d-na Leo Hunter; abia aştept să vă prezint. Contele va 
fi încântat de el. 

— Da, da! spuse d. Pickwick cu însufleţire. Unde locuieşte? 

— Deocamdată la hotelul Îngerul, de la Bury. 

— De la Bury? 

— Bury St. Edmunds, la câteva mile de aici... Dar, vai, 
domnule Pickwick, nu cumva vreţi să ne părăsiţi? Domnule 
Pickwick, nu puteţi să plecaţi atât de repede. 

Cu mult înainte ca d-na Leo Hunter să fi rostit cuvintele 
acestea, d. Pickwick se pierduse în mulţime şi ajunsese în 
grădină unde, curând după aceea, se întâlni cu d. Tupman, 
care îşi urmase îndeaproape prietenul. 

— Degeaba, spuse d. Tupman. A plecat. 

— Ştiu, rosti d. Pickwick, dar îl voi urmări. 

— Să-l urmăreşti? Dar unde? întrebă d. Tunman. 

— La Burv, hotelul Îngerul, replică d. Pickwick cu glas 
pripit. De unde ştim pe cine mai păcăleşte şi acolo? Din 
cauza noastră a înşelat odată pe-un om de treabă. Dacă 
izbutesc să-l împiedic, n-o să mai facă asta niciodată. Vreau 
să-i smulg masca. Sam! Unde e servitorul meu? 

— Aici, dom'le, răspunse d. Weller ieşind dintr-un loc 
dosnic, unde se îndeletnicea cu examinarea unei sticle de 
Madera pe care o şterpelise de la masă, cu un ceas sau 
două înainte. Sluga dumneavoastră, dom'le! Mândru de 
titlul ăsta, cum zicea scheletul viu când era scos la vedere. 

— Urmează-mă numaidecât! îi porunci d. Pickwick. 
Tupman, dacă rămân la Bury, ai să poţi veni după mine când 
îţi voi scrie. Până atunci, adio! 

Împotrivirile erau zadarnice. D. Pickwick se trezise; 
hotărârea sa era luată. D. 'Tupman se înapoie la tovarăşii săi 
şi, peste un ceas, înecase într-un cadril înveselitor şi într-o 
sticla de şampanie orice amintire despre Alfred Jingle sau 
despre d. Charles Fitz Marshall. 

În vremea asta, căţăraţi pe imperiala unei diligenţe, d. 
Pickwick şi Sam Weller vedeau micşorându-se din minut în 


minut distanţa care îi despărţea de oraşul patriarhal Bury 
St. Edmunds. 

CAPITOLUL XVI. 

Prea plin de aventuri ca să poată fi istorisit pe scurt. 

Nu există, cât ţine anul, o lună în care firea să se arate mai 
încântătoare decât în luna august. Primăvara este foarte 
frumoasă, iar în mai totul înfloreşte şi e plin de prospeţime; 
însă vraja acestui anotimp câştigă prin contrastul cu lunile 
iernii care a trecut. August nu se bucură de acest avantaj. 
August vine când nimic altceva nu este prezent în mintea 
noastră, nimic decât cerul senin, ogoarele verzi şi 
miresmele suave ale florilor - când amintirea zăpezii, gheții 
şi a viscolirilor s-a şters cu totul din memoria noastră şi de 
pe faţa lumii. Şi totuşi, ce lună plăcută! Lanurile şi livezile 
răsună de zumzetul muncii; copacii, încărcaţi cu roade 
bogate, îşi apleacă crengile până la pământ; grâul, strâns în 
snopi mlădioşi, sau legănându-se la cea mai uşoară adiere a 
vântului fugar, de parcă ar dori să fie secerat, învăluie în 
aur peisajul; ai zice că o moleşeală dulce pluteşte peste 
întreaga fire; ai putea spune că molatica înrâurire a 
anotimpului se întinde şi la carul a cărui mişcare domoală în 
lanurile bine secerate abia o bagi de seamă; nici un zgomot 
aspru nu supără urechea. 

Când diligenţa trece în goană printre ogoarele şi livezile 
care străjuiesc drumul, pâlcuri de femei şi copii, umplând 
coşuri cu fructe sau adunând spicele risipite de grâu, se 
opresc o clipă din munca lor, îşi pun streaşina figurii 
bronzate de soare mâna şi mai bronzată şi se uită după 
călători cu o privire plină de interes; în timp ce vreun 
brosco dolofan, prea mic pentru vreo treabă, dar şi prea 
neastâmpărat ca să fie lăsat acasă, se caţără pe marginea 
coşului în care a fost pus ca nu cumva să facă o boroboaţă, 
şi de-acolo ţopăie şi ţipă bucuros. Secerătorul se opreşte 
din lucru, îşi încrucişază braţele şi priveşte trăsura care 
trece ca un vârtej; animalele voinice ale carului său 
îndreaptă asupra echipajului strălucitor uitături adormite, 


care spun lămurit, aşa cum numai ochii unui cal ar putea să 
grăiască: „E foarte frumos să priveşti la aşa ceva, dar la 
urma urmei e mai bine să mergi pe-ndelete pe-un pământ 
cu hârtoape, decât să-ţi scoţi sufletul într-o goană ca asta, 
pe un drum colbuit!” 

Când cârmeşti pe şosea şi te uiţi înapoi, femeile şi copiii şi- 
au reînceput munca; secerătorul s-a aplecat din nou asupra 
lanului, caii înhămaţi la car s-au urnit din loc şi totul e iarăşi 
în mişcare. 

Era cu neputinţă ca spiritului atât de echilibrat al d-lui 
Pickwick să-i scape o scenă ca aceasta. Frământat de 
hotărârea pe care o luase, de a da în vileag adevăratul 
caracter al ticălosului Jingle, oriunde acesta va încerca să-şi 
pună în aplicare mişelnicele planuri, el rămăsese la început 
tăcut şi cufundat în gânduri, trudindu-şi mintea să găsească 
mijloacele cele mai potrivite spre a-şi atinge ţinta; încetul 
cu încetul, luarea-aminte îi fu atrasă tot mai mult de 
aspectele înconjurătoare; şi, până la urmă, călătoria îi 
prilejui o bucurie aşa de mare, de parcă ar fi întreprins-o 
pentru cauza cea mai plăcută din lume. 

— Încântătoare privelişte, Sam! exclamă d. Pickwick. 

— Bate toate hornurile, domnule, răspunse d. Weller 
ducând mâna la pălărie. 

— Sam, îmi închipui că tu n-ai văzut niciodată decât 
hornuri, cărămizi şi tencuială, rosti d. Pickwick zâmbind. 

— N-am fost totdeauna slugă de han, domi'le, spuse d. 
Weller clătinând din cap. Într-o vreme eram şi eu ajutor de 
camionagiu. 

— Când asta? întrebă d. Pickwick. 

— Când am dat piept întâi cu viaţa şi am jucat capra cu 
necazurile, lămuri Sam. La început am fost ajutor de 
cărăuş, apoi de camionagiu şi pe urmă comisionar, şi pe 
urmă slugă la han. Acuma, uite-mă servitorul unui 
gentelman. Poate că odată şi-odată o s-ajung şi eu un 
gentelman cu pipă în gură şi cu o căsuţă în fundul grădinii. 
Cine ştie? Zău că nu m-aş mira. 


— Eşti un adevărat filosof, Sam, zise d. Pickwick. 

— Mi se pare că asta-i în familie, dom'le, declară d. Weller. 
Cam aşa e şi tata. Când mamă-mea vitregă îl sâcâie, el 
fluieră; ea se umflă ca o supă care dă în foc, şi-i sparge 
pipa; el iese şi se întoarce cu alta. Atunci ea ţipă şi mai tare 
şi o apucă nervicalele, da' el, lasă-mă să te las, fumează mai 
departe, până când ei îi trece inervările. Asta se cheamă 
filosofie, dom'le; nu-i aşa? 

— Sau cam aşa ceva, răspunse d. Pickwick râzând. Nici 
vorbă că ţi-a fost de mult folos în viaţa ta rătăcitoare, Sam. 

— De mult folos, dom'le! exclamă Sam. Puteţi s-o mai 
spuneţi odată. După ce m-am cărăbănit de la cărăuş şi până 
să intru la camionagiu, am dormit vreo două săptămâni într- 
o locuinţă nemobilată. 

— O locuinţă nemobilată? întrebă d. Pickwick. 

— Da, sub bolțile uscate ale podului Waterloo. Mamă- 
mamă, ce mai loc de dormit! La zece minute de toate 
instituţiile; da' dacă ceva nu-mi plăcea acolo, apoi să ştiţi 
era că se lăsa cu prea multă aeriseală. Însă ce de mai 
chestii am văzut! 

— Haha, îmi închipui! spuse d. Pickwick cu interes vădit. 

— Chestii, dom'le, care ar intra în inima dumneavoastră 
miloasă, pe-o parte, şi ar ieşi pe alta, declară d. Weller. Nu 
găseşti acolo bagabonţi obişnuiţi; nici o grijă, cunosc ei 
locuri ceva mai bune. Când şi când se adăposteşte acolo şi 
cerşetorii tineri, bărbaţi şi femei, care nu şi-a croit încă 
drumul în meserie; da mai mult se tăvălesc prin ungherele 
posace ale bolților pustii, criaturile acelea prăpădite, lihnite 
de foame, fără căpătâi, criaturi sărace care nu poate să-şi 
facă rost de o funie de doi sfanţi. 

— la spune-mi, Sam, ce e funia de doi sfanţi? 

— Funia de doi sfanţi, dom'le, răspunse d. Weller, e o casă 
ieftină cu odăi de închiriat, care paturile lor costă doi sfanţi 
pe noapte... 

— Dar de ce li se dă paturilor denumirea de funii? întrebă 
d. Pickwick. 


— Eh, că habar n-aveţi, dom'le! Uite cum stă chestia, 
lămuri Sam. Când doamna şi domnul care ţine hotelu' şi-a 
început afacerea, ei aşternea de obicei paturile pe podea, 
dar nu le ieşea deloc la socoteală, că chiriaşii, în loc să 
doarmă cuminte ca pentru doi sfanţi, aveau obiceiul să se 
lăfăiască în ele o jumătate de zi. D'aia, acum, propitarii are 
două funii, depărtate între ele cam cu şase picioare şi 
ridicate la trei picioare de podea; funiile merge d'a lungu' 
camerii şi paturile e făcute din fâşii de pânză groasă, întinse 
peste ele. 

— Şi? întrebă d. Pickwick. 

— Şi şmecheria e la mintea cocoşului. Dimineaţa, la şase, 
ei dă drumul funiei la un capăt, aşa că chiriaşii vine toţi 
tumba jos. Treziţi de-a binelea, se ridică foarte liniştiţi şi-şi 
ia tălpăşiţa. Vă cer iertare, dom'le, glăsui Sam 
întrerupându-şi deodată vorbăria, am ajuns la Bury St. 
Edmunds? 

— Da, răspunse d. Pickwick. 

Diligenţa huruia pe străzile bine pavate ale unui orăşel 
frumos, curat şi înfloritor; se opri în dreptul unui han mare 
care se afla pe-o stradă largă, cam în faţa vechii mânăstiri. 

— Hanul se numeşte şi el La îngerul, rosti d. Pickwick 
privind firma de sus. Coborâm aici, Sam. Dar trebuie să fim 
prevăzători. Porunceşte să ni se dea o cameră specială şi nu 
pomeni de numele meu; pricepi? 

— Cum să nu, dom'le! răspunse d. Weller clipind cu 
înţeles. 

Şi, după ce scoase geamantanul din lada de la spate unde 
fusese trântit în grabă când luaseră diligenţa de la 
Fatanswill, d. Weller dispăru pentru a îndeplini ordinul. 
Reţinu în grabă o cameră specială şi-l pofti pe d. Pickwick 
numaidecât. 

— Acum, Sam, zise d. Pickwick, primul lucru pe care se 
cuvine să-l facem... 

— E să comandăm masa, dom'le, declară d. Weller. E 
târziu al naibii, dom'le. 


— A, da, adevărat! încuviinţă d. Pickwick uitându-se la 
ceas. Ai dreptate, Sam. 

— Şi pe urmă, dacă ar fi după mine, dom'le, adăugă d. 
Weller, eu aş căuta să dorm zdravăn până dimineaţa târziu, 
înainte ca să mă apuc să întreb despre nepricopsitul nostru. 
Nimic nu înviorează mai bine decât somnul, dom'le, cum 
zicea servitoarea înainte de a da pe gât păhăruţul de 
băutură cu buruiană adormitoare. 

— Cred că ai dreptate, Sam, aprobă d. Pickwick. Însă, în 
primul rând, vreau să fiu sigur că el se găseşte în casa asta 
şi că nu-mi va scăpa. 

— Lăsaţi pe mine, dom'le! îl încredința Sam. Mă duc să 
comand o cină în lege şi-n timp ce-or pregăti-o, m-apuc să-l 
trag de limbă pe servitor; în cinci minute îi smulg toate 
sicretele. 

— Aşa să faci! glăsui d. Pickwick; şi d. Weller se retrase 
îndată. 

Peste o jumătate de ceas, d. Pickwick se afla în fata unui 
ospăț foarte îmbietor; iar peste trei sferturi de ceas, d. 
Weller se întoarse cu vestea că d. Charles Fitz Marshall 
comandase să i se reţină până la noi dispoziţiuni o cameră 
specială. Se dusese să petreacă seara într-o casă 
particulară din vecinătate, poruncise slugii de la han să-l 
aştepte până când se înapoiază, şi îşi luase servitorul cu el. 

— Acum, dom'le, spuse d. Weller după ce-şi încheie 
raportul, dacă am să poci să stau mâine dimineaţă de vorbă 
cu servitorul lui, el o să-mi povestească toate despre stăpân. 

— De unde ştii? întrebă d. Pickwick. 

— Vai de mine şi de mine, dom'le, toţi servitorii face la fel! 
răspunse d. Weller. 

— A, da, uitasem; bun! exclamă d. Pickwick. 

— O să vedeţi atunci ce este de făcut, dom'le, şi o să 
lucrăm precum devine cazu'. 

Căzură de acord, întrucât aceasta părea să fie calea cea 
mai bună ce trebuia urmată. Cu învoirea stăpânului, d. 
Weller se retrase pentru a-şi petrece seara după pofta 


inimii. Curând, apoi, fu ales prin vot unanim în scaunul 
prezidenţial al cârciumii şi, spre mulţumirea clienţilor, se 
achită aşa de bine de îndatoririle demnităţii sale, că 
hohotele de râs şi aprobarea lor răzbiră până în odaia de 
culcare a d-lui Pickwick, scurtându-i odihna cu cel puţin trei 
ceasuri. 

A doua zi, dis de dimineaţă, d. Weller alungă rămăşiţele 
fierbinţelii care mai stăruia într-însul după cheful nocturn, 
gratie unui duş de jumătate penny; îşi revenise în fire 
înduplecând pe un tânăr domnişor de la departamentul 
grajdului ca, în schimbul jumătăţii de penny, să-l stropească 
sub pompă din creştet până-n tălpi. Atunci băgă de seamă 
prezenţa unui tânăr care, îmbrăcat într-o livrea de culoarea 
dudelor, stătea pe o bancă în curte, foarte cufundat, s-ar fi 
zis, în citirea unei cărţi de rugăciuni, deşi din când în când 
furişa o ochire spre omul de sub pompă, ca şi cum isprava 
lui l-ar fi interesat foarte mult. 

„Ce mutră-caraghioasă are când te uiţi la el!” cugetă d. 
Weller, întâlnind pentru prima dată uitătura străinului cu 
haine de culoarea dudelor, cu figură lividă, lătăreaţă, urâtă, 
cu ochi adânciţi şi cu un cap uriaş peste care atârna un păr 
des, negru, lins. „Ce mutră caraghioasă ai, nenişorule!” îşi 
spuse d. Weller şi îşi văzu de spălat fără să se mai 
gândească la el. 

Cu toate astea, omul continua să-şi poarte privirile de la 
cartea de rugăciuni la Sam, şi de la Sam la cartea de 
rugăciuni, de parcă ar fi vrut să intre în vorbă. Până la 
urmă, ca să-i vină în ajutor, Sam dădu din cap în chip 
prietenos şi-i puse întrebarea: 

— Ce faci, jupâne? 

— Sunt fericit să pot spune că destul de bine, domnule, 
răspunse omul alegându-şi cuvintele şi închizând cartea. 
Nădăjduiesc că şi dumneavoastră tot aşa, domnule... 

— Hehe, dacă m-aş simţi în dimineaţa asta ceva mai puţin 
ca un clondir umblător de rachiu, nu m-aş bălăbăni atâta pe 


picioare, răspunse Sam. Ai tras şi dumneata, prietene, aici 
la han? 

Omul îmbrăcat în haine de culoarea dudelor răspunse: da. 

— Cum se face că aseară n-ai fost cu noi? întrebă Sam 
frecându-şi obrazul cu un prosop. Pari să fii om de viaţă, 
vesel ca un păstrăv într-un coş de răchită! adăugă d. Weller 
cu voce mai scăzută. 

— Am ieşit aseară cu stăpânul meu, răspunse străinul. 

— Cum îl cheamă? întrebă d. Weller, învăpăindu-se la faţă 
ca focul din pricina uimirii şi totodată şi din pricina frecării 
cu prosopul. 

— Fitz Marshall, spuse omul în haine de culoarea dudelor. 

— Haide să batem laba! exclamă d. Weller înaintând spre 
el; aş vrea să te cunosc mai binE. Înfăţişarea dumitale îmi 
place, fiule. 

— La naiba, e foarte curios! ripostă omul în haine de 
culoarea dudelor arătând o mare simplicitate în felul său 
de-a fi. Şi mie îmi place aşa de mult figura dumitale că am 
ţinut să-ţi vorbesc chiar din prima clipă când te-am văzut 
sub pompă. 

— Adevărat? 

— Pe cuvântul meu! Nu-i aşa că este curios? 

— Foarte curios! răspunse Sam felicitându-se în gând de 
naivitatea străinului. Cum te cheamă, venerabile? 

— Job. 

— Straşnic nume! Singurul care, după câte ştiu, n-are 
poreclă. Şi numele ălălalt? 

— Trotter, zise străinul. Dar al dumitale? 

Sam nu uitase ce-i pusese în vedere stăpânul său, aşa că 
răspunse: 

— Numele meu e Walker, numele stăpânului meu e 
Wilkins. Dom'le Trotter, vrei să iei o duşcă acum de 
dimineaţă? 

D. 'Trotter dărui încuviințarea sa plăcutei propuneri şi, 
băgând cartea în buzunarul hainei, îl însoţi pe d. Walker în 
cârciumă, unde se apucară să discute despre un anume 


amestec înveselitor preparat din anume cantităţi de rachiu 
de ienupăr şi din esenţă înmiresmată de cuişoare, într-un 
vas de cositor. 

— Ai un loc bun? întrebă Sam umplând pentru a două oară 
paharul tovarăşului său. 

— Prost, răspunse Job plescăind din buze, foarte prost! 

— Adevărat? întrebă Sam. 

— Da, nici vorbă; şi, ce este mai prost, e că stăpânul meu 
are de gând să se însoare. 

— Ei, nu! 

— Ba da! Mai rău decât atâta: are de gând să răpească 
dintr-un internat pe o moştenitoare putred de bogată. 

— I-auzi, monstru! glăsui Sam, umplând iarăşi paharul 
tovarăşului său. E vorba de un internat din oraşul ăsta, nu? 

Dar, cu toate că întrebarea fusese pusă cu ton cât se poate 
de nepăsător, d. Job Trotter arăta lămurit prin gesturi că 
simţise dorinţa noului său prieten de a-i smulge răspunsul. 
Goli paharul, îl privi pe prieten în chip misterios, clipi pe 
rând din ochii săi mici, şi, în cele din urmă, făcu gestul 
mânuirii unei pompe închipuite, dând să se înţeleagă astfel 
că el (d. Trotter) se vedea supus unei acţiuni de pompare 
din partea d-lui Samuel Weller. 

— Nu, nu! zise d. Trotter în încheiere. Aşa ceva nu se 
spune la toată lumea. E un secret, un mare secret, domnule 
Walker. 

Omul în haine de culoarea dudelor îşi întoarse apoi 
paharul cu gura în jos spre a arăta tovarăşului său că nu 
mai avea cu ce să-şi potolească setea. Sam observă semnul 
şi, recunoscând felul delicat în care fusese făcut, porunci să 
se umple din nou vasul de cositor; ochii mici ai omului cu 
haine de culoarea dudelor luciră. 

— Vasăzică, e cu sicret? întrebă Sam. 

— Bine-nţeles că este! spuse omul în haine de culoarea 
dudelor sorbind cu multă plăcere din licoare. 

— Îmi dau cu ideea că stăpânul dumitale este foarte bogat, 
glăsui Sam. 


D. Trotter zâmbi; ţinând paharul în mâna stângă, lovi de 
patru ori cu dreapta buzunarul pantalonului de culoarea 
dudelor, ca pentru a arăta că şi stăpânul său ar fi putut să 
facă tot aşa, fără teamă că zornăitul banilor ar fi putut să 
supere urechile cuiva. 

— A, vasăzică, aşa stă povestea? se dumiri Sam. 

Omul în haine de culoarea dudelor clătină din cap cu 
înţeles. 

— Ei, şi nu te gândeşti, prietene, îl dojeni d. Weller, că ai fi 
un mare ticălos lăsându-l pe stăpânul dumitale s-o înhaţe 
pe fată? 

— Ştiu, recunoscu Job Trotter gemând încetişor şi 
îndreptând spre tovarăşul său o faţă chinuită de adânci 
remuşcări. Ştiu, şi gândul, gândul ăsta mă arde, dar ce pot 
să fac? 

— Ce să faci? exclamă Sam; să-i dai directoarei de veste şi 
să-ţi iei tălpăşiţa de la stăpânu' tău. 

— Cine m-ar crede? replică Job Trotter. Tânăra 
domnişoară e socotită ca un model de nevinovăție şi de 
discreţie; ea ar tăgădui, şi stăpânul meu la fel. Cine m-ar 
crede? Mi-aş pierde locul şi aş fi învinuit de uneltiri sau mai 
ştiu eu ce; cu-atâta m-aş alege din toată dandanaua. 

— Hm, asta cam aşa e, spuse Sam şi căzu pe gânduri; hm, 
cam aşa! 

— Dacă aş cunoaşte vreun gentleman respectabil care să 
vrea să se ocupe de chestie, urmă d. Trotter, aş putea 
nădăjdui în împiedicarea răpirii; dar şi aici mă lovesc de 
aceeaşi greutate, domnule Walker; exact aceeaşi. Sunt 
străin în locurile astea şi nu cunosc pe nici un gentleman şi, 
chiar de aş cunoaşte vreunul, pun prinsoare că nu m-ar 
crede. 

— Vino încoa! spuse Sam zvâcnind din picioare şi apucând 
braţul omului cu haine de culoarea dudelor. Stăpânul meu e 
omul care îţi trebuie; să ştii. 

După o uşoară împotrivire din partea lui Job Trotter, Sam 
îl conduse pe noul său prieten în încăperea d-lui Pickwick şi 


îl prezentă, povestind totodată, pe scurt, dialogul pe care îl 
cunoaşteţi. 

— Îmi pare foarte rău că-mi trădez stăpânul, domnule, zise 
Job Trotter ducând la ochi un petecuţ de batistă roză, 
pătrată. 

— 'Te onorează foarte mult sentimentul acesta, spuse d. 
Pickwick, însă erai dator. 

— Ştiu că sunt dator, domnule, declară Job cu multă 
emoție. Trebuie să ne silim toţi a ne împlini datoriile, 
domnule, şi cu umilinţă mă străduiesc să mă achit de ele; 
dar e greu, domnule, să trădezi un stăpân ale cărui haine le 
porţi, a cărui pâine o mănânci, chiar când el e un nemernic, 
domnule. 

— Eşti un om foarte de treabă, declară d. Pickwick mişcat 
la culme; un om foarte de treabă. 

— Haide-haide! se amestecă Sam, plictisit de lacrimile d- 
lui Trotter; nu zău, te smiorcăieşti degeaba. 

— Sam, îl dojeni d. Pickwick, îmi pare rău că eşti aşa de 
nepăsător în faţa sentimentelor acestui tânăr. 

— Sentimentele lui e foarte frumoase, dom'le, replică d. 
Weller, şi pentru că-i frumoase, şi-i păcat să le piardă, eu îmi 
dau cu ideea că mai bine ar fi să le ţie în inimă, decât să le 
lase să se envaporeze în apă caldă; unde pui că nici nu-i 
foloseşte la ceva. Niciodată lacrimile n-a fost în stare să 
întoarcă un orologiu, ori să puie în mişcare o maşină cu 
aburi. Bagă-ţi asta în cap, prietene, când o fi ca să mai ieşi 
în lume; şi până atunci, vâră-ţi în buzunar cârpa trandafirie. 
Nu-i destul de frumoasă ca s-o fluturi în aer cum face un 
dansator pe frânghie. 

Adresându-se lui Job, d. Pickwick spuse: 

— Sam are dreptate, cu toate că felul lui de a-şi exprima 
părerile este cam din topor şi uneori nu poţi să-l înţelegi. 

— Are toată dreptatea, domnule, recunoscu d. Trotter, şi- 
am să mă stăpânesc. 

— Foarte bine, reluă d. Pickwick. lar acum unde-i 
internatul de domnişoare? 


— E o casă mare, veche, din cărămidă roşie, tocmai afară 
din oraş, domnule, răspunse Job Trotter. 

— Şi când, întrebă d. Pickwick, când urmează să fie pus în 
aplicare planul acela mârşav? Când urmează să aibă loc 
răpirea? 

— La noapte, domnule, răspunse Job. 

— La noapte?! exclamă d. Pickwick. 

— Chiar la noapte, domnule, replică Job Trotter. De aceea 
sunt aşa de neliniştit. 

— Trebuie să luăm numaidecât măsuri, declară d. 
Pickwick. Mă duc s-o văd îndată pe doamna care conduce 
instituţia. 

— Vă cer iertare, domnule, rosti Job, însă în felul acesta n- 
o să izbutiţi mare lucru. 

— De ce nu? întrebă d. Pickwick. 

— Stăpânul meu, domnule, e un om foarte viclean. 

— Ştiu, rosti d. Pickwick. 

— A îmbrobodit-o pe bătrâna doamnă în aşa hal, domnule, 
reluă Job, că n-ar crede nimic rău despre el, chiar de aţi 
cădea în genunchi şi-aţi jura; mai ales că n-aveţi altă 
dovadă, afară de cuvântul unui servitor care, din cine ştie 
ce pricină (şi stăpânul meu, fără doar şi poate, aşa va 
spune) a fost concediat, iar acum îl pârăşte ca să se 
răzbune. 

— În cazul acesta, ce ar fi mai bine să facem? întrebă d. 
Pickwick. 

— Nimic n-o va convinge, domnule, pe bătrână, dacă el nu- 
i prins în momentul răpirii, lămuri Job. 

— Mâţele astea bătrâne vrea mai întâi să se lovească cu 
capu de toţi pereţii, observă în treacăt d. Weller. 

— Dar, spuse d. Pickwick, mi-e teamă că va fi peste măsură 
de greu să-l prindem asupra faptului. 

— Nu ştiu, domnule, glăsui d. Trotter după o clipă de 
gândire. Cred că am putea să-l prindem foarte uşor. 

— Cum? întrebă d. Pickwick. 


— Stăpânul meu şi cu mine, lămuri d. Trotter, ne-am 
înţeles cu două servitoare ale internatului să ne lase să ne 
furişăm în bucătărie la ceasurile zece. După ce toată lumea 
va pleca la culcare, noi vom ieşi de-acolo; tânăra 
domnişoară va cobori din odaia ei de dormit, o trăsură ne 
va aştepta şi - pe-aci ne e drumul! 

— Ei, şi? întrebă d. Pickwick. 

— Cred, domnule, că dacă ne-aţi aştepta în grădina din 
dos, dumneavoastră singur... 

— Singur?! se miră d. Pickwick; pantru ce singur? 

— Mi s-a părut de la sine înţeles că bătrânei nu i-ar 
conveni ca o descoperire aşa de neplăcută să se facă în faţa 
mai multor persoane decât ar fi nevoie; şi apoi, tânăra 
domnişoară, domnule, gândiţi-vă - cum s-ar simţi? 

— Ai foarte multă dreptate, aprobă d. Pickwick. Gândul 
dumitale dovedeşte o mare gingăşie de sentimente. 
Urmează; ai dreptate. 

— Domnule, ored că dacă dumneavoastră aţi aştepta 
singur în grădina din spate, iar eu v-aş putea introduce în 
casă pe uşa de la capătul sălii care dă către curte, tocmai 
bine veţi putea la ceasurile unsprezece şi jumătate fix să mă 
ajutaţi a zădărnici planurile omului rău care, din 
nenorocire, m-a prins în mrejele lui. 

Rostind cuvintele din urmă, d. Trotter oftă adânc. 

— Nu te întrista din pricina asta, îi spuse d. Pickwick; dacă 
el ar avea măcar un grăunte din gingăşia sentimentelor 
dumitale, măcar că eşti un om de condiţiune umilă, aş mai 
nădăjdui în îndreptarea lui. 

Job se înclină până în podea; şi, în pofida mustrărilor de 
adineaori ale d-lui Weller, ochii i se umplură iarăşi de 
lacrimi. 

— De când mama m-a făcut n-am mai pomenit un 
smiorcăit ca el! exclamă Sam. Dumnezeu să mă ierte de n-o 
avea în cap o tulumbă din care îi dă drumul să curgă! 

— Sam, rosti cu multă asprime d. Pickwick, ţine-ţi gura! 

— Prea bine, dom'le! răspunse d. Weller. 


— Planul ăsta nu-mi place, obiectă d. Pickwick după ce 
gândi îndelung. Pentru ce n-aş putea să stau de vorbă cu 
rudele tinerei domnişoare? 

— Pentru că ele locuiesc la o sută de mile de aici, domnule, 
răspunse Job Trotter. 

— Asta e mai eu moţ ca toate! spuse d. Weller pentru sine. 

— Şi-apoi grădina aceea... urmă d. Pickwick. Cum să intru 
acolo? 

— Zidul e foarte scund, domnule, şi servitorul 
dumneavoastră vă va ajuta să-l săriţi. 

— Servitorul meu mă va ajuta să-l sar! repetă mecanic d. 
Pickwick. Cred că dumneata n-ai să uiţi să fii lângă uşa de 
care pomeneai. 

— N-o să vă puteţi înşela, domnule; nu e decât o uşă care 
dă spre grădină; bateţi în ea când veţi auzi orologiul 
sunând, şi eu am să vă deschid îndată. 

— Planul ăsta nu-mi place, spuse d. Pickwick; dar fiindcă 
nu văd altul, şi fiindcă în joc e fericirea vieţii întregi a 
acestei tinere domnişoare, îl accept. Am să fiu acolo 
negreşit. 

Astfel, pentru a doua oară, bunătatea înnăscută a d-lui 
Pickwick îl târî într-o acţiune pe care, în adâncul sufletului 
său, ar fi dorit foarte mult să nu o întreprindă. 

— Cum se numeşte casa? întrebă d. Pickwick. 

— Westgate House, domnule. Cotiţi puţin la dreapta când 
ajungeţi la capătul oraşului; casa e izolată, la mică 
depărtare de şosea, şi numele ei se află pe-o tăbliță de 
alamă în poartă. 

— Ştiu, spuse d. Pickwick; am observat-o când am mai fost 
odată în oraşul acesta. Poţi să te bizui pe mine. 

D. Trotter se aplecă din nou salutând şi se înturnă să 
plece, când d. Pickwick îi puse o guinee în mână. 

— Eşti un om foarte de treabă, glăsui d. Pickwick, şi admir 
bunătatea inimii dumitale. Nu-mi mulţumi. Adu-ţi aminte - 
unsprezece. 

— Nu încape, domnule, să uit, răspunse Job Trotter. 


Şi, după această încredințare, ieşi din încăpere urmat de 
Sam. 

— Ascultă, îi spuse Sam, te-ai ales cu ceva de pe urma 
bocitului. Dacă-i vorba pe-aşa, eu aş plânge ca o streaşină 
pe-o ploaie cu găleata. Cum faci? 

— Vine din inimă, domnule Walker, declară Job solemn. 
Bună ziua, domnule. 

„Măi, că găgăuţă mai eşti; ştiu că te-am tras de limbă!” 
cugetă d. Weller când Job se depărtă. 

Nu putem să spunem cu precizie cam ce gânduri treceau 
prin mintea d-lui Trotter, întrucât nu ştim nimic în privinţa 
aceasta. 

Ziua se scurse, veni seara şi, puţin înainte de ceasurile 
zece, Sam Weller dădu de ştire că Jingle şi Job ieşiseră 
împreună, că bagajele lor erau împachetate şi că 
porunciseră să li se aducă o trăsură. Vădit lucru, complotul 
era pe cale de a se săvârşi, aşa cum prezisese d. Trotter. 

Sosiră ceasurile zece şi jumătate şi era timpul ca d. 
Pickwick să pornească în îndeplinirea delicatei sale acţiuni. 
Ca să nu fie stânjenit la escaladarea zidului, renunţă să mai 
ia pardesiul pe care i-1 oferea Sam. leşi, însoţit de 
servitorul său. 

Luna era plină, însă tăinuită pe după nori. O noapte 
frumoasă şi uscată, dar foarte întunecoasă. Potecile, 
gardurile vii, câmpurile, casele şi copacii, totul era cuprins 
într-o umbră adâncă. Aerul era cald şi înăbuşitor; scăpărau 
din când în când, în zare, fulgerări, şi doar ele mai 
însufleţeau bezna tristă care învăluise firea. Nu se auzea 
nici un sunet, afară de lătratul depărtat al vreunui câine 
neliniştit. 

Nimeriră casa, citiră inscripţia de pe tăbliţa de alamă, 
ocoliră zidul şi se opriră acolo unde îi despărţea de fundul 
grădinii. 

— Sam, zise d. Pickwick, după ce mă ajuţi să trec dincolo, 
te înapoiezi la han. 

— Prea bine, dom'le. 


— Şi aştepţi până mă întorc. 

— S-a făcut, domile. 

— a-mi piciorul, şi când am să zic: „Sus” - tu mă vei sălta 
binişor. 

— Sunt gata, dom'le. 

După ce-i dădu instrucţiunile acestea, d. Pickwick se 
prinse cu mâinile de coama zidului şi rosti cuvântul „Sus”, 
care fu executat întocmai. Fie că trupul său se împărtăşa 
într-o oarecare măsură din elasticitatea spiritului, fie că 
ideile d-lui Weller cu privire la săltarea cuiva într-un mod 
uşurel avea oarecum un caracter mai dur decât acelea ale 
d-lui Pickwick, fapt este că-1 zvârli pe nemuritorul 
gentleman bâldâbâc peste zid într-un strat, în care se 
întinse cât era de lung, după ce nimicise trei tufe de 
coacăze şi-un trandafir. 

— Dom'le, nu v-aţi rănit cumva? întrebă Sam şoptind cam 
tare, de cum îşi reveni din uimirea pe care i-o pricinuise 
dispariţia misterioasă a stăpânului său. 

— Nu m-am rănit, răspunse d. Pickwick de dincolo de zid; 
cred mai degrabă că m-ai rănit. 

— Nădăjduiesc că nu, dom'le, spuse Sam. 

— Fii pe pace, adăugi d. Pickwick, sculându-se; nu e 
nimic... numai câteva zgârieturi. Du-te, să nu ne-audă 
cineva. 

— Vă salut, dom'le. 

— Cu bine. 

Sam Weller se depărtă tiptil, lăsându-l pe d. Pickwick în 
grădină. 

Lumini se iveau din când în când la ferestre, sau zăboveau 
o clipită pe scări, ca şi cum ar fi arătat că locatarii se 
duceau la odihnă. Neţinând câtuşi de puţin să se apropie de 
uşă, înaintea orei ce fusese fixată, d. Pickwick se ghemui 
într-un ungher al zidului şi rămase în aşteptare. 

Pe mulţi i-ar fi întristat situaţia în care se găsea el. D. 
Pickwick nu simţi totuşi nici tristeţe, nici rele presimţiri. 
Ştia că scopul său era lăudabil în fond şi se bizuia întru totul 


pe sufletul cel nobil al lui Job. Situaţia era, fireşte, 
plictisitoare, ca să nu spunem că era dezolantă; însă o fire 
contemplativă poate să-şi treacă oricând vremea în 
meditaţie. Meditând, d. Pickwick căzu într-o anume 
toropeală din care îl trezi dangătul orologiului bisericii 
vecine; bătea ora - unsprezece şi jumătate. 

„A sosit momentul”, gândi d. Pickwick ridicându-: se cu 
băgare de seamă în picioare. 

Examina casa: luminile pieriseră, obloanele fuseseră 
închise; nici vorbă, toată lumea se afla în pat. Înaintă cu 
băgare de seamă spre uşă; ciocăni încetişor. Trecură două- 
trei minute fără nici un răspuns; ciocăni iarăşi, mai tărişor, 
apoi încă odată, ceva mai tare. 

Se auzi în cele din urmă zgomot de paşi pe scară; 
pâlpâirea unei lumânări se ivi apoi prin gaura cheii. Fură 
trase lanţurile, zăvoarele, o sumedenie, şi uşa se deschise 
încet. 

Uşa se deschidea în afară şi, pe măsură ce se deschidea, d. 
Pickwick se trăgea tot mai mult îndărăt. Mare îi fu mirarea 
când, uitându-se pe furiş, cu prudentă, văzu că persoana 
care deschidea uşa nu era Job Trotter, ci o servitoare cu o 
lumânare în mână! D. Pickwick îşi trase capul înapoi, 
repede, aidoma acelui minunat artist de melodramă Punch, 
când îl aşteaptă pe scamatorul cu cap turtit care face să 
zvâcnească o muzicuţă de tinichea cu păcăleală. 

— Sarah, cu siguranţă c-a fost pisica, glăsui servitoarea 
adresându-se cuiva dinăuntru. Pis!. Pis!. Pis!. 

Şi cum blânda chemare nu scotea la iveală nici o lighioană, 
servitoarea închise uşa încetişor şi o zăvori din nou, 
lăsându-l pe d. Pickwick lipit de perete. 

„Foarte ciudat! gândi d. Pickwick. După câte deduc, ele se 
culcă astăzi mai târziu decât de obicei. E o mare nenorocire 
că au ales tocmai noaptea aceasta pentru ce vor să facă; e 
nemaipomenit!” 

Cugetând astfel, d. Pickwick se retrăgea cu băgare de 
seamă în ungherul zidului unde stătuse pitit mai înainte; 


luase hotărârea să aştepte până când, fără pericol, va putea 
să repete semnalul. 

Era acolo abia de cinci minute, când lucirea orbitoare a 
unui fulger fu urmată de o bubuitură năpraznică de tunet, 
care hurui şi se pierdu departe cu un zgomot 
înspăimântător; apoi, alt fulger mai strălucitor decât 
primul; apoi, altă bubuitură, mai năpraznică decât cea 
dinainte; pe urmă, se porni ploaia cu o putere şi o furie care 
mătură totul în calea ei. 

D. Pickwick ştia foarte bine că un copac este un vecin 
foarte primejdios pe timp de vijelie. Avea un copac la 
dreapta, un copac la stânga, al treilea în faţă, al patrulea în 
spate. Rămânând locului, s-ar fi putut întâmpla să cadă 
victima unei nenorociri; arătându-se în mijlocul grădinii, s- 
ar fi putut întâmpla să fie dat pe mâna unui poliţist. Încercă 
o dată sau de două ori să sară peste zid; însă, neavând în 
momentul acela decât picioarele cu care-l înzestrase 
natura, nu se alese decât cu o mulţime de foarte neplăcute 
zgârieturi la ţurloaie şi la genunchi; era leoarcă de 
năduşală. 

— Ce situaţie îngrozitoare!. Zise d. Pickwick oprindu-se şi 
ştergându-şi fruntea după încercările pe care le făcuse. 

Privi spre casă: era cufundată în întuneric. Fără îndoială 
că lumea plecase la culcare. Va repeta semnalul. Păşi tiptil 
prin prundişul jilav şi bătu la uşă. Îşi ţinu răsuflarea şi lipi 
urechea de gaura cheii. Nici un răspuns. Foarte ciudat. Altă 
bătaie. Ascultă din nou: înăuntru se auzi un şuşotit, şi o 
voce strigă apoi: 

— Cine-i acolo? 

„Nu e Job, gândi d. Pickwick făcându-se repede una cu 
zidul. E o femeie”. 

Abia avusese timp să formuleze încheierea aceasta, că o 
fereastră se deschise larg sus şi trei sau patru glasuri 
femeieşti repetară întrebarea: 

— Cine-i acolo? 


D. Pickwick nu cuteză să se clintească. Era limpede că 
întreaga clădire se trezise. Hotări să rămână unde se găsea, 
până ce alarma se va domoli şi pe urmă, cu o sforţare 
supranaturală, să sară peste zid - sau să piară. 

Ca toate hotărârile d-lui Pickwick, aceasta era cea mai 
bună pe care o putea lua în împrejurările în care se afla; din 
nefericire însă, ea se întemeia pe ipoteza că făpturile casei 
nu vor cuteza să deschidă uşa din nou. Mare-i fu înciudarea 
când auzi că zăvoarele şi lanţul sunt date la o parte, şi când 
văzu că uşa se cască tot mai mult. Se trase în lături, pas cu 
pas dar, orice făcea, trupul său rămânea ca un obstacol într- 
o parte a uşii, împiedicând-o să se deschidă larg. 

— Cine-i acolo? strigă de pe scară un cor numeros de voci 
piţigăiate, alcătuit din bătrâna domnişoară, directoarea 
internatului, trei profesoare, cinci servitoare şi treizeci de 
eleve, toate îmbrăcate sumar şi având în păr o pădure de 
moaţe. 

Fireşte, d. Pickwick nu răspunse cine era acolo, şi atunci 
refrenul corului se schimbă în: 

— Doamne! Dumnezeule! Ce frică mi-e!. 

— Bucătăreaso, glăsui directoarea care avusese grijă să 
rămână în capul scării, ultima din grup - bucătăreaso, de ce 
nu ieşi puţin în grădină să vezi? 

— lertaţi-mă, doamnă, nu ţin deloc să ies, răspunse 
bucătăreasa. 

— Doamne! Dumnezeule! ce nătângă e şi bucătăreasa 
asta! strigară cele treizeci de eleve. 

— Bucătăreaso, reluă cu multă demnitate directoarea, te 
rog să nu răspunzi! Stăruiesc să te uiţi îndată în grădină. 

Atunci bucătăreasa începu să plângă; o servitoare spuse 
că e „O ruşine” şi, pentru că luase partea bucătăresei, 
directoarea îi puse îndată în vedere că peste o lună va fi 
concediată. 

— Bucătăreaso, n-auzi? strigă directoarea bătând din 
picior, enervată. 


— Bucătăreaso, n-o auzi pe stăpâna ta? strigară cele trei 
profesoare. 

— E o neruşinată bucătăreasa asta! strigară cele treizeci 
de eleve. 

Îmboldită astfel, nefericita bucătăreasa făcu vreo doi paşi 
înainte, ţinând lumânarea într-o poziţie care nu-i îngăduia 
să vadă nimic. Declară că afară nu era nimic şi că, de bună 
seamă, bătuse vântul. 

Ca atare, uşa era cât pe ce să fie închisă, când o elevă 
curioasă, încumetându-se să privească printre ţâţâni, 
scoase un țipăt înfricoşător; auzind ţipătul, cât ai clipi din 
ochi, bucătăreasa, o servitoare şi alte câteva fiinţe mai 
îndrăzneţe dădură buzna înapoi. 

— Ce i s-a întâmplat domnişoarei Smithers? întrebă 
directoarea în timp ce numita domnişoară Smithers cădea 
într-o criză de nervi - de patru domnişoare tinere putere. 

— Doamne! Dumnezeule! scumpă domnişoară Smithers! 
strigară celelalte douăzeci şi nouă de eleve. 

— Oh! omul - omul - de după uşă! ţipă d-şoara Smithers. 

De îndată ce auzi înfricoşătoarele cuvinte ale domnişoarei, 
directoarea o luă la fugă până în odaia ei de culcare, răsuci 
cheia de două ori şi leşină în voie. Elevele, profesoarele, 
servitoarele se îmbulzeau pe scară, unele peste altele; şi 
nicicând nu se mai pomeniseră acolo atâtea ţipete, nu se 
mai văzuseră atâtea leşinuri, atâtea îmbrânceli. În toiul 
hărmălaiei, d. Pickwick ieşi din ascunzătoarea sa şi se 
înfăţişă. 

— Domnişoarelor!. Domnişoarelor dragi!. Glăsui d. 
Pickwick. 

— Oh, ne spune dragi! strigă cea mai urâtă şi mai bătrână 
dintre profesoare. Oh, mizerabilul! 

— Domnişoarelor! răcni d. Pickwick disperat de situaţia 
primejdioasă în care se afla. Ascultaţi-mă!. Nu sunt un 
făcător de rele! O vreau numai pe stăpâna casei! 

— Vai, ce monstru feroce! ţipă altă profesoară; o vrea pe 
domnişoara 'lomkins! 


Ţipetele deveniseră de data aceasta unanime. 

— Să sune cineva clopotul de alarmă! strigară vreo 
douăsprezece voci. 

— Nu! Nu! strigă d. Pickwick. Uitaţi-vă la mine: am eu 
aerul unui făcător de rele? Scumpele mele domnişoare, 
dacă poftiţi, puteţi să mă legaţi de mâini şi picioare şi să mă 
încuiaţi într-o cămăruţă. Însă ascultați ce aş vrea să vă 
spun! Vă rog să m-ascultaţi!. 

— Cum ai intrat în grădina noastră? îngăimă o servitoare. 

— Chemaţi-o pe stăpâna casei şi-i voi povesti totul, totul! 
continuă d. Pickwick să strige din adâncul rărunchilor. 
Chemaţi-o, dar păstraţi-vă liniştea; veţi auzi totul! 

Poate că figura d-lui Pickwick, poate că purtarea sa, poate 
curiozitatea de neînvins pe care o simt femeile când e vorba 
să afle un lucru învăluit în taină, le convinse pe fiinţele cu 
judecată mai cumpănită ale internatului (cam vreo patru la 
număr) să se mai liniştească. Ele propuseră d-lui Pickwick 
să se supună îndată unei constrângeri, spre a dovedi că e 
sincer; după ce el consimţi să stea de vorbă cu d-şoara 
Tomkins, dintr-o cămăruţă în care externele îşi atârnau 
bonetele şi pungile cu merinde, păşi numaidecât acolo, de 
bună voie, şi se lăsă să fie încuiat. Femeile şi fetele căpătară 
atunci oarecare curaj; interogatoriul începu după ce d- 
şoara 'Tomkins fu readusă în simţiri şi adusă jos. 

— Ascultă, omule, întrebă d-şoara 'Tomkins cu voce slabă, 
ce ai căutat în grădină? 

— Venisem să vă previn că una dintre domnişoarele 
dumneavoastră plănuieşte să fugă în noaptea asta, 
răspunse d. Pickwick din cămăruţă. 

— Să fugă?! exclamară d-şoara Tomkins, cele trei 
profesoare, treizeci de eleve şi cinci servitoare. Dar cu 
cine? 

— Cu prietenul dumneavoastră, domnul Charles Fitz 
Marshall. 

— Prietenul meu? Nu cunosc pe nimeni cu acest nume. 

— Ei bine, atunci domnul Jingle. 


— N-am auzit în viaţa mea de numele acesta! 

— În cazul acesta, am fost înşelat! Păcălit! spuse d. 
Pickwick; am fost victima unui complot, a unui ruşinos şi 
mârşav complot! Trimiteţi la Îngerul scumpă doamnă, dacă 
nu mă credeţi. Vă implor, doamnă, trimiteţi la Îngerul după 
servitorul domnului Pickwick. 

— Trebuie să fie un om respectabil - ţine un servitor! 
spuse d-şoara Tomkins profesoarei de caligrafie şi 
aritmetică. 

— Părerea mea, domnişoară 'Tomkins, declară profesoara 
de caligrafie şi aritmetică, este că servitorul acesta îl ţine pe 
el; cred că e nebun, domnişoară lomkins, şi că celălalt e 
păzitorul său. 

— Cred că ai multă dreptate, domnişoară Gwynn, îi 
răspunse d-şoara 'Tomkins. Să se ducă două servitoare la 
Îngerul, iar celelalte să rămână aci în apărarea noastră. 

Ca atare, două servitoare fură expediate la Îngerul spre a- 
1 căuta pe d. Samuel Weller, iar celelalte trei rămaseră 
chipurile, să le apere pe d-şoara Iomkins, pe cele trei 
profesoare şi pe cele treizeci de eleve. D. Pickwick se aşeză 
pe podeaua cămăruţei, sub o pădure de săculeţe pentru 
merinde, aşteptând întoarcerea mesagerelor, cu toată 
filosofia şi tot curajul ce putu să cheme în ajutorul său. Până 
la înapoierea lor se scurse un ceas şi jumătate, iar când se 
înapoiară - d. Pickwick recunoscu, în afară de glasul lui 
Samuel Weller, alte două glasuri al căror accent îi părea 
cunoscut, neputând însă în ruptul capului să-şi amintească 
ale cui ar fi putut să fie. 

Urmă o sfătuire scurtă. Uşa fu descuiată. D. Pickwick ieşi 
din cămăruţă şi se găsi în prezenţa întregului pension 
Westgate House, a d-lui Samuel Weller, a bătrânului Wardle 
şi a d-lui Trundle, viitorul ginere al bătrânului. 

— Scumpe prietene, spuse d. Pickwick repezindu-se şi 
strângând mâna lui Wardle, scumpe prietene, pentru 
numele lui Dumnezeu, explică-i doamnei încurcătura 
îngrozitoare, nenorocită, în care am intrat. Desigur că ai 


aflat de la servitorul meu; spune-le, în orice caz, scumpul 
meu prieten, că nu sunt nici făcător de rele şi nici nebun. 

— Am spus, dragă prietene, am şi spus, răspunse d. 
Wardle strângând mâna dreaptă a prietenului său, în timp 
ce d. Trundle îi strângea mâna stângă. 

— Şi oricine spune, ori a spus cumva, că este - se 
amestecă d. Weller păşind înainte - îndrugă ceva care nu-i 
adevărat, ba dimpotrivă şi la dincontră. lar dacă în casa 
asta e bărbaţi care a spus aşa, m-aş bucura să-i fac să 
înţeleagă chiar aici în odaie că minte, dacă onoratele 
doamne ar avea bunătatea să plece şi să-i cheme pe ei, unul 
câte unul, pe rând. 

Exprimând plin de însufleţire această provocare, d. Weller 
izbi tare cu pumnul strâns în palma deschisă, şi clipi din 
ochi, şugubăţ, spre d-şoara Tomkins a cărei cumplită 
groază, la presupunerea că ar exista bărbaţi în pensionul 
de domnişoare din Westgate, nu putea să fie redată prin 
cuvinte. 

D. Pickwick isprăvi curând şirul lămuririlor sale care, într- 
o măsură, nu erau cunoscute. Însă, nici în drumul spre han, 
nici când stătu cu prietenii săi în faţa unui foc zdravăn, 
înfruptându-se din mâncarea de care avea atâta nevoie, ei 
nu putură scoate de la el nici măcar un cuvânt. Părea 
buimac. O dată şi numai o dată d. Pickwick se întoarse spre 
d. Wardle şi-l întrebă: 

— Cum ai ajuns aici? 

— Trundle şi cu mine veniserăm să facem o vânătoare 
straşnică de zi-ntâi. Am sosit astă seară şi am fost foarte 
miraţi aflând de la servitorul dumitale că erai şi dumneata 
aici. Dar îmi pare bine că te văd, continuă glumeţul bătrân 
bătându-1 pe spate; îmi pare bine că te văd; vom face o 
partidă veselă de vânătoare la zi-ntâi, şi-i vom da lui Winkle 
un nou prilej să-şi arate iscusinţa. Nu-i aşa, prietene? 

D. Pickwick nu-i răspunse; nici măcar nu întrebă de 
prietenii săi din Dingley Dell; curând după aceea merse la 


culcare, după ce îşi exprimă dorinţa faţă de Sam să vină să- 
şi ia lumânarea când va suna. 

Nu după multă vreme sună clopoţelul şi d. Weller se arătă. 

— Sam! îi zise d. Pickwick privindu-l din aşternut. 

— Da, dom'le, răspunse Sam. 

D. Pickwick făcu o pauză; d. Weller curăța mucul 
lumânării. 

— Sam! repetă d. -Pickwick cu o sforţare supremă. 

— Da, dom'le, răspunse d. Weller din nou. 

— Unde-i Trotter acela? 

— Job, dom'le? 

— Da. 

— A plecat, dom'le. 

— Cu stăpânul lui, nu-i aşa? 

— Prieten sau stăpân, sau cine-o fi, şi-a luat tălpăşiţa cu el, 
răspunse d. Weller. Halal pereche, dom'le | 

— Mi se pare că Jingle a bănuit cam ce plănuiam eu şi ţi l-a 
trimis plocon pe individul acela cu istoria lui, reluă d. 
Pickwick cu glasul sugrumat. 

— Taman cum spuneţi, dom'le! replică d. Weller. 

— De bună seamă că totul a fost o minciună. 

— Totul, dom'le, glăsui d. Weller. Ne-a băgat la apă, 
dom'le; ne-a dus de nas numărul unu. 

— Cred că altădată n-o să ne mai scape atâta de uşor, nu-i 
aşa, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Crez că n-o să mai poată, dom'le. 

— Oricând l-oi întâlni pe acest Jingle şi oriunde l-oi întâlni, 
exclamă d. Pickwick ridicându-se în capul oaselor şi izbind 
perna c-un pumn cumplit, am să-i aplic pedeapsa cu mâna 
mea, pe lângă că am să-l dau de gol, aşa cum merită, cu 
vârf şi îndesat. Să nu mi se mai spună Pickwick de n-am să 
fac aşa! 

— Şi eu... glăsui Sam - orişicând oi pune mâna pe sfrijitul, 
pe tuciuriul ăla, de nu l-oi face să plângă de-adevăratelea, 
aşa, măcar odată, să nu-mi mai ziceţi Weller! Noapte bună, 
dom'le! 


CAPITOLUL XVII. 

În care se arată că un atac de reumatism acţionează, în 
unele împrejurări, ca stimulent pentru un geniu inventiv. 

Deşi constituţia d-lui Pickwick era în măsură să facă faţă 
multor străduinţe şi osteneli, ea nu era totuşi destul de 
călită împotriva unor lovituri cum au fost acelea pe care le 
îndurase în noaptea memorabilă şi pe care le-am istorisit în 
capitolul precedent. Este deopotrivă periculos şi ciudat să 
faci fără voie o baie în răcoarea nopţii şi apoi să te usuci 
într-o odăiţă închisă. Un atac de reumatism îl trânti pe d. 
Pickwick la pat. 

Dar dacă forţele fizice ale marelui om erau slăbite astfel, 
energiile sale mintale îşi păstrară pe de-antregul vechea 
vigoare. Spiritul său era elastic; îşi recăpătă dispoziţia 
bună. Se şterse din cugetu-i până şi jignirea pe care o 
suferise cu prilejul ultimei aventuri; fără mânie şi stânjenire 
ţinu hangul voioşiei d-lui Wardle, care se pornea pe râs ori 
de câte ori venea vorba de păţania prietenului său. Mai 
mult decât atâta. În cele două zile cât d. Pickwick zăcu la 
pat, Sam îl îngriji fără întrerupere, străduindu-se în prima 
zi să-şi distreze stăpânul cu anecdote şi cu discuţii; a doua 
zi, d. Pickwick ceru nu numai măsuţa pliantă, dar şi 
cerneala şi tocul, zăbovind apoi până târziu într-o 
concentrare adâncă. A treia zi, putând să coboare din pat şi 
să umble prin cameră, îl trimise pe servitor la d-nii Wardle 
şi Trundle să-i înştiinţeze că le va fi foarte îndatorat dacă ar 
veni să guste un pahar de vin cu el, seara. Invitaţia fu 
acceptată numaidecât; şi, în faţa unui pahar de vin, d. 
Pickwick citi, îmbujorându-se mereu-mereu, următoarea 
istorioară ticluită de el, în timpul bolii, după notele pe care 
le luase ascultând povestirea simplă a d-lui Weller. 

DIACONUL PAROHIEI. 

POVESTEA UNEI IUBIRI ADEVĂRATE. 

Trăia odată, într-un orăşel de provincie, la o foarte mare 
depărtare de Londra, un omuleţ pe numele de Nathaniel 
Pipkin, care era diaconul parohiei de-acolo; locuia pe uliţa 


principală, într-o căscioară, la zece minute depărtare de 
bisericuţă, şi-l găseai în fiecare zi, de la ceasurile nouă până 
la patru, dând copilaşilor puţintică învăţătură. Nathaniel 
Pipkin era o fiinţă blândă, inofensivă, un om bun la suflet, cu 
un nas sumes, cu picioare cam strâmbe, cu ochii cam şaşii; 
cam trăgea un picioR. Îşi împărțea vremea între biserică şi 
şcoală, încredinţat fiind că nu există pe întregul pământ un 
om mai deştept ca vicarul, un lăcaş mai impunător decât 
sacristia sau un seminar mai bine ţinut ca al său. Odată, 
numai odată în viaţa sa, Nathaniel Pipkin văzuse un 
episcop, un episcop adevărat, cu braţele în mâneci de 
dantelă şi pe cap cu perucă. 

Îl văzuse mergând, îl auzise vorbind, la ceremonia unei 
confirmări. În această importantă împrejurare, Nathaniel 
Pipkin fusese cuprins de o venerație atât de covârşitoare şi 
de o temere aşa de respectuoasă, când numitul episcop îşi 
pusese mâinile pe capul lui, că, pur şi simplu, îşi pierdu 
cunoştinţa, astfel că paracliserul trebui să-l scoată pe braţe 
din biserică. 

Acesta fusese un eveniment măreț, un moment 
nemaipomenit în viaţa lui Nathaniel Pipkin, şi singurul care 
tulburase cândva cursul domol al existenţei sale. Dar, într-o 
după-amiază frumoasă când, într-o clipă de sforţare a 
minţii, îşi ridică ochii de pe tabla pe care formula o 
înfricoşătoare problemă de adunare compusă, ce trebuia să 
fie rezolvată, ca pedeapsă, de un ştrengar, privirile-i se 
opriră deodată asupra gingaşului chip al Mariei Lobbs, 
unica fiică a bătrânului Lobbs, şelarul bogat de peste drum. 
În multe rânduri, până atunci, privirile-i se opriseră asupra 
figurii drăgălaşe a Mariei Lobbs, fie la biserică, fie în alte 
locuri, dar ochii Mariei Lobbs nu fuseseră niciodată aşa de 
strălucitori, obrajii Mariei Lobbs nu arăâtaseră niciodată aşa 
de rumeni ca în împrejurarea aceasta neobişnuită. De 
aceea nu a fost de mirare că Nathaniel Pipkin nu putu să-şi 
ia ochii de pe chipul d-şoarei Lobbs; nu a fost de mirare că 
d-şoara Lobbs, băgând de seamă că e privită stăruitor de un 


tânăr, şi-a retras capul de la fereastra prin care se uita 
afară, că a închis fereastra şi a coborât storurile; nu a fost 
de mirare că Nathaniel Pipkin s-a năpustit îndată după 
aceea asupra ştrengarului micuţ care făcuse o poznă, 
cărându-i cu năduf o mulţime de pumni. Totul era cât se 
poate de firesc, aşa că mirarea nu mai putea să-ncapă. 

Uimitor este însă că un om cu o fire timidă şi discretă ca a 
lui Nathaniel Pipkin, un om al cărui venit era aşa de 
neînsemnat, a putut cuteza să năzuiască, din ziua aceea, la 
mâna şi la inima unicei fiice a aprigului Lobbs, a bătrânului 
Lobbs, şelarul cel bogat care ar fi putut să cumpere cu o 
trăsătură de condei târgul întreg fără să simtă un gol în 
pungă - bătrânul Lobbs, cunoscut că are grămezi de bani la 
banca din oraşul cel mai apropiat, bătrânul Lobbs de care s- 
a spus că ar avea un tezaur nemaipomenit de mare, 
nesecat, pus la adăpost într-o lădiţă de fier, prevăzută c-o 
broască uriaşă şi aşezată pe prichiciul căminului, în salonul 
din fund, bătrânul Lobbs care, toată lumea ştia, îşi 
împodobea masa la sărbători cu un ceainic, cu un vas de 
smântână şi cu o zaharniţă, toate din argint veritabil şi 
care, precum plin de trufie se lăuda mereu, vor aparţine 
fiicei sale când ea îşi va găsi un bărbat după dorinţa inimii. 
Repet, n-am putea să ne mirăm, să ne minunăm îndeajuns 
că Nathaniel Pipkin a avut îndrăzneala să-şi arunce ochii 
asupra ei. Dar iubirea e oarbă şi Nathaniel era beteag de 
ochi; şi poate că aceste două pricini adunate la un loc, îl 
împiedicară să vadă lucrurile în lumina adevărată. 

Iar dacă bătrânul Lobbs ar fi avut cea mai mică bănuială, 
sau măcar cea mai vagă idee, cu privire la starea 
sufletească a lui Nathaniel Pipkin, ar fi ras şcoala până în 
temelii, sau l-ar fi şters pe dascălul ei de pe faţa pământului, 
ori ar fi săvârşit cine ştie ce altă cruzime sau grozăvie 
cruntă; căci era un bătrân cumplit Lobbs când se simţea 
rănit în îngâmfarea lui, când i se urca sângele la cap. 
Sudalme, potop de vorbe grele ieşau din gura lui atunci. 
Aşa de tare tuna şi fulgera uneori când îşi certa ucenicul - 


un slăbănog, numai oase, cu picioare firave - învinuindu-l 
de lenevie, că Nathaniel Pipkin se cutremura de groază, iar 
elevilor li se zburlea părul pe cap. 

Ei bine, zi de zi, după ce isprăvea lecţiile şi copiii plecau, 
Nathaniel Pipkin se aşeza la fereastra care dădea în stradă; 
prefăcându-se că citeşte o carte, arunca uitături peste 
drum, în aşteptarea ivirii strălucitorilor ochi ai Mariei 
Lobbs; nu după multe zile, strălucitorii ochi se arătară la o 
fereastră de la etaj, ocupați şi ei, s-ar fi zis, cu lectura. Ce 
încântare, ce fericire pentru inima lui Nahaniel Pipkin! Avea 
pentru ce să rămână acolo ceasuri întregi şi să privească 
figura drăgălaşă, cu ochi plecaţi; dar când Maria Lobbs îşi 
ridică ochii de pe carte, zvârlind razele lor asupra lui 
Nathaniel Pipkin, încântarea şi admiraţia lui nu mai 
cunoscură margini. În cele din urmă, într-o bună zi, ştiind 
că bătrânul Lobbs era plecat, Nathaniel Pipkin se încumetă 
să-i trimită o sărutare Mariei Lobbs; iar Maria Lobbs, în loc 
să închidă fereastra şi să coboare storurile, zâmbi şi-i 
înapoie sărutarea. După care, Nathaniel Pipkin se hotări, fie 
ce-o fi, să-i împărtăşască, neîntârziat, Mariei Lobbs 
simţămintele sale. 

Nicicând n-a săltat mai uşor pe pământul pe care-l 
cinstea, un pas mai sprinten, o mai zglobie inimă, un chip cu 
gropiţe mai drăgălaşe şi o siluetă mai mlădioasă ca acelea 
ale Mariei Lobbs, fiica bătrânului şelar. Ochii ei strălucitori 
clipeau aşa de şăgalnic, încât ar fi învăpăiat o inimă mult 
mai puţin simţitoare decât a lui Nathaniel Pipkin; iar în 
râsul ei zglobiu era atâta voioşie, încât şi cel mai încruntat 
mizantrop, auzindu-l, ar fi zâmbit. Însuşi bătrânul Lobbs, în 
răbufnirile lui de furie cumplită, nu se putea împotrivi 
alintărilor odraslei drăgălaşe; iar când ea şi verişoara ei, 
Kate - un drac împieliţat de fetişcană, o obrăznicătură 
fermecătoare - îl luau cu asalt pe bătrân - şi, ca să spunem 
adevărul, îl luau foarte adesea - el nu era în stare să zică 
nu, chiar dacă i-ar fi cerut o parte din comorile lui 


nemaipomenitde mari şi nesecate, tăinuite de lumina zilei în 
lădiţa de fier. 

Într-o seară de vară, Nathaniel Pipkin îşi simţi inima 
bătând în piept năvalnic când văzu ispititoarea pereche la 
vreo câteva sute de metri în faţa lui, chiar pe câmpul unde 
hoinărise de atâtea ori, în asfinţit, târziu, şi meditase asupra 
frumuseţii Mariei Lobbs. Deşi până atunci se gândise în 
multe rânduri cât de cutezător ar întâmpina-o pe Maria 
Lobbs şi i-ar destăinui iubirea, dacă ar avea norocul s-o 
întâlnească măcar odată, acum, când nu se aştepta s-o aibă 
în faţa ochilor, simţi tot sângele năvălindu-i în obraz, spre 
paguba vădită a picioarelor care, secătuite de cantitatea 
obişnuită de fluid, dârdâiau. Când fetele se opreau să 
culeagă o floare dintr-un tufiş sau să asculte o pasăre, 
Nathaniel Pipkin se oprea şi el, prefăcându-se adâncit în 
gânduri, cum dealtfel şi era; pentru că se gândea ce va face 
când ele se vor înapoia, aşa cum neapărat trebuia să se 
întâmple după o vreme, şi se vor întâlni faţă în faţă. Măcar 
că nu îndrăznea să vină lângă ele, nu se putea resemna la 
gândul să le piardă din ochi; de aceea, când ele grăbeau 
pasul, îl grăbea şi el; când mergeau agale, mergea şi el la 
fel; când poposeau, făcea şi el popas; şi ar fi putut continua 
aşa până i-ar fi prins noaptea, dacă şireata de Kate nu s-ar 
fi uitat înapoi şi nu i-ar fi făcut lui Nathaniel un semn să se 
apropie. Nu te puteai împotrivi felului de-a fi al Katei, de 
aceea Nathaniel Pipkin se supuse poftirii, şi după ce se 
îmbujoră până-n vârful urechilor, iar îndrăcita de verişoară 
râse cu hohote, Nathaniel Pipkin îngenunche în iarba 
înrourată, mărturisindu-şi hotărârea de-a rămâne veşnic 
acolo dacă nu i se va îngădui să se ridice cu titlul de 
îndrăgostit acceptat de Maria Lobbs. La auzul declaraţiei 
lui, râsul voios al Mariei Lobbs izbucni, fără să tulbure însă 
aerul calm al serii, atât de armonios era sunetul lui; 
îndrăcită de verişoară se porni pe-un râs şi mai nestăvilit, 
iar Nathaniel Pipkin se îmbujoră mai mult decât oricând. În 
cele din urmă, prididită de stăruința omuleţului mistuit de 


iubire, Maria Lobbs întoarse capul şi-i şopti verişoarei - sau 
poate Kate vorbi în numele ei fără să-i fi şoptit ceva - că se 
simţea foarte onorată de cererea d-lui Pipkin; că mâna şi 
inima ei atârnau de hotărârea tatălui ei, dar că nimeni n-ar 
putea să rămână nesimţitor în faţa calităţilor d-lui Pipkin. 
Deoarece cuvintele acestea fuseseră rostite cu multă 
gravitate, şi deoarece în drumul spre casă cu Maria Lobbs 
căutase, la despărţire, să-i smulgă un sărut, Nathaniel 
Pipkin se culcă fericit, visând toată noaptea că-l îmbuna pe 
bătrânul Lobbs, că bătrânul descuia lădiţa de fier, şi că se 
însura cu Maria. 

A doua zi, Nathaniel Pipkin îl văzu pe bătrânul Lobbs 
plecând pe căluţu-i bătrân şi sur; după ce îndrăcita de 
venişoară îi făcu de la fereastră o mulţime de semne din 
care nu putea să priceapă nimic, ucenicul slăbănog, numai 
oase, cu picioare firave, veni să-l înştiinţeze că stăpânul său 
nu se va înapoia toată seara, şi că domnişoarele îl aşteptau 
pe d. Pipkin să ia ceaiul cu ele, la ceasurile şase fix. Cum a 
predat în ziua aceea lecţiile, nici Nathaniel Pipkin, nici elevii 
săi n-ar fi putut să spună, cum n-aţi putea nici voi; dar, de 
bine de rău, ele au fost predate, iar până să plece copiii şi 
până să se gătească Nathaniel Pipkin, se făcuse şase şi 
ceva; nu-i trebuise multă vreme să-şi aleagă veşmintele pe 
care urma să le pună pe el, dat fiind că nu avea de făcut nici 
o alegere în această privinţă, însă problema grea şi de mare 
însemnătate era să le îmbrace cât mai cuviincios, după ce le 
pusese în ordine. 

Nathaniel Pipkin găsi la şelar o mică societate plăcută, 
alcătuită din Maria Lobbs, din verişoara ei Kate şi din alte 
trei-patru fete nebunatice, zglobii, cu obrajii îmbujoraţi. 
Atunci îşi dădu seama cu ochii lui că zvonurile privitoare la 
comorile bătrânului Lobbs nu erau gogonate; se aflau pe 
masă ceainicul, vasul de smântână, zaharniţa, linguriţele 
pentru amestecatul ceaiului, toate de argint veritabil, şi 
ceştile de porțelan veritabil, din care se bea ceaiul, şi 
farfuriile din acelaşi material, cu dulciuri şi cu pâine prăjită. 


Singura neplăcere o pricinuia un frate al Katei, văr cu 
Maria Lobbs, căruia ea îi spunea Henry, şi care părea că o 
păstrează pe Maria Lobbs pentru el singur, la un capăt al 
mesei. E încântător să-i vezi pe membrii unei familii cum se 
iubesc, dar iubirea ar putea să meargă prea departe, şi 
Nathaniel Pipkin nu se putea opri de-a gândi că Maria 
Lobbs ţinea în mod deosebit la rudele sale dacă fiecăreia 
din ele îi arăta tot atâta atenţie cât vărului acestuia. Dar nu 
numai atât; după ceai, când îndrăcita de verişoară propuse 
jocul de-a baha-oarba, într-un fel sau altul, Nathaniel Pipkin 
avea aproape totdeauna ochii legaţi, şi, ori de câte orj 
punea mâna pe verişor, era sigur că o găsea pe Maria 
Lobbs lângă el. Şi dacă îndrăcita de vierişoairă şi celelalte 
fete îl pişcau, îl trăgeau de păr, împingeau scaune în calea 
lui, îi făceau câte şi mai câte, Maria Lobbs părea că nu se 
apropie niciodată de dânsul; iar odată - odată - Nathaniel 
Pipkin ar fi putut să jure că a auzit sunetul unei sărutări 
urmată de o slabă dojană a Mariei Lobbs şi de râsetele pe 
jumătate înăbuşite ale prietenelor ei. Toate întâmplările 
acestea erau ciudate, foarte ciudate, şi nu s-ar putea spune 
ce ar fi făcut sau nu ar fi făcut Nathaniel Pipkin, ca atare, 
dacă gândurile nu i-ar fi fost îndreptate deodată pe alt 
făgaş. 

Împrejurarea care îi îndreptă gândurile pe alt făgaş fu o 
ciocănitură puternică în uşa dinspre uliţă, iar fiinţa care 
ciocănea puternic în uşa dinspre uliţă nu era alta decât 
bătrânul Lobbs, care se înapoiase pe neaşteptate, şi bătea 
ca un dulgher de cosciuge; căci era flămând şi voia să 
cineze. Abia aduse ucenicul uscăţiv, cu picioare firave, 
vestea la cunoştinţă, că fetele o şi luară, fără zgomot, la 
sănătoasa, spre odaia de dormit a Mariei Lobbs, iar vărul şi 
Nathaniel Pipkin fură vârâţi în două dulapuri din pereţii 
salonului, întrucât alte ascunzători mai bune nu se puteau 
găsi; după ce-i tăinuiră acolo şi după ce făcură ordine în 
odaie, Maria Lobbs şi îndrăcita de verişoară descuiară uşa 
dinspre uliţă bătrânului Lobbs, care bătea întruna. 


Din nefericire, fiind flămând la culme, bătrânul Lobbs era 
în toane rele. Nathaniel Pipkin îl auzea mormăind ca un 
dulău bătrân, răguşit, şi ori de câte ori nefericitul ucenic cu 
picioarele firave intra în odaie, bătrânul Lobbs se pornea să 
înjure în cel mai fioros chip, ca un pirat, fără alt scop vădit 
decât să se uşureze vărsându-şi focul printr-o ploaie de 
vorbe grele. În cele din urmă cina încălzită fu adusă pe 
masă; atunci bătrânul Lobbs se năpusti asupră-i ca un lup, 
iar după ce înfulecă într-o clipă bucatele, îşi sărută fiica şi 
îşi ceru luleaua. 

Din naştere, genunchii lui Nathaniel Pipkin erau foarte 
apropiaţi unul de altul; când auzi că bătrânul Lobbs cere 
luleaua, ei începură a se bâţăi, gata-gata să se sfărâme, 
deoarece chiar în dulapul în care se afla Pipkin era atârnată 
de două cârlige o lulea mare, cu ţeava cafenie şi cap de 
argint, lulea pe care, zi de zi şi seară de seară, o văzuse în 
ultimii cinci ani în gura bătrânului Lobbs. Fetele coborâră 
scările, suiră scările căutând luleaua pretutindeni, afară de 
locul unde ştiau că este, iar în răstimp bătrânul Lobbs tuna 
şi fulgera, năprasnic. Până la urmă, el îşi aduse aminte de 
dulap şi se îndreptă într-acolo. Era absolut de prisos ca un 
omuleţ de teapa lui Nathaniel Pipkin să încerce a ţine uşa 
pe dinăuntru, când o namilă, înaltă şi zdravănă, ca bătrânul 
Lobbs, o smucea de afară. Bătrânul Lobbs o smuci odată şi 
o deschise cât ai clipi, descoperindu-l pe Nathaniel Pipkin 
în picioare, drept ca o lumânare, tremurând de spaimă din 
tot trupul. Dumnezeule doamne! Ce privire înfricoşătoare îi 
aruncă bătrânul Lobbs, scoţându-1 afară de guler şi 
ţinându-l la un cot depărtare de el. 

— Da' ce dracu cauţi aici? strigă bătrânul Lobbs c-o voce 
fioroasă. 

Nathaniel Pipkin nu putu să răspundă nimic şi, pentru ca 
el să-şi poată aduna gândurile, bătrânul Lobbs îl zgâlţâi cu 
toată puterea, vreo două-trei minute. 

— Ce cauţi aici? urlă Lobbs. Te pomeneşti că ai venit 
pentru fiica mea. 


Bătrânul Lobbs vorbea astfel în bătaie de joc, căci nu-i 
venea să creadă că îngâmfarea omenească l-ar putea 
împinge pe Nathaniel Pipkin până acolo. Care nu-i fu deci 
indignarea când bietul om răspunse: 

— E adevărat, domnule Lobbs, am venit pentru fiica 
dumneavoastră; o iubesc, domnule Lobbs. 

— Cum, un maimuţoi ca tine? Stârpitura naibii, calicule! 
şuieră bătrânul Lobbs, înmărmurit de îngrozitoarea 
destăinuire pe care-o auzea. Ce înseamă asta? Îmi spui aşa 
ceva mie? Să mă bată Dumnezeu de nu te strâng de gât! 

Nu încape nici o îndoială că, în furia-i cumplită, bătrânul 
Lobbs şi-ar fi dus la capăt ameninţarea, dacă nu-l împiedica 
o apariţie cu totul neaşteptată, adică verişorul care, ieşind 
din dulapul lui şi îndreptându-se spre bătrânul Lobbs, 
declară: 

— Nu pot lasa, domnule, pe această nevinovată persoană, 
invitată de fete aici în glumă, să ia asupră-şi, într-un mod 
foarte nobil, vina (dacă este o vină) care este a mea şi pe 
care nu mă dau în lături s-o mărturisesc. Eu o iubesc pe 
fiica dumitale, domnule, şi am venit aici s-o văd. 

Auzind cuvintele acestea, bătrânul Lobbs făcu ochii mari, 
nu mai mari însă decât Nathaniel Pipkin. 

— Aha, ai venit s-o vezi pe fiică-mea? spuse Lobbs când îi 
reveni graiul. 

— Da. 

— Şi nu ţi-am interzis să mai calci în casa mea? Şi încă de 
când! 

— Da! Altminteri n-aş fi venit într-ascuns, astă seară. 

Îmi pare rău că spun despre bătrânul Lobbs cele ce spun, 
însă cred că l-ar fi lovit pe verişor dacă drăgălaşa lui fiică, ai 
cărei ochi strălucitori înotau în lacrimi, nu se agăța de 
braţul lui. 

— Nu-1 opri, Maria! glăsui tânărul. Dacă vrea să dea în 
mine, lasă-1! Pentru nimic în lume nu mă voi atinge de-un 
fir din părul lui cărunt. 


Sub mustrarea aceasta bătrânul îşi plecă ochii şi-i întâlni 
pe-ai fiicei sale. Am mai spus de câteva ori că ea avea ochi 
foarte strălucitori şi că, deşi plini de lacrimi atunci, 
influenţa lor nu era câtuşi de puţin micşorată. Bătrânul 
Lobbs întoarse capul ca şi cum s-ar fi ferit să se lase 
înduplecat de privirile fiicei, dar norocul vru să le 
întâlnească pe-ale îndrăcitei de verişoare care, pe jumătate 
speriată pentru fratele ei, pe jumătate râzând de Nathaniel 
Pipkin, avea în înfăţişarea ei ceva şăgalnic, ceva care ar fi 
putut să vrăjească pe oricine, tânăr sau bătrân, dacă ar fi 
văzut-o. Ea îşi trecu, dezmierdătoare, braţul pe după al 
bătrânului, şi-i şopti la ureche; şi bătrânul Lobbs făcu ce 
făcu şi nu putu să-şi oprească un zâmbet, în timp ce o 
lacrimă i se furişa pe obraz. 

Peste cinci minute, fetele fură aduse jos din odaia de 
dormit a Mariei, chicotind şi codindu-se să vină; şi, în vreme 
ce tinerii se bucurau, fericiţi pe deplin, bătrânul Lobbs, 
scoţându-şi pipa, se apucă să pufăie din ea; un amănunt 
deosebit era că pipa aceasta a fost atunci cea mai 
mângâietoare şi mai plăcută din câte fumase în viaţa lui. 

Nathaniel Pipkin socoti că lucrul cel mai nimerit era să-şi 
păstreze taina. El intră astfel, treptat, în grațiile bătrânului 
Lobbs care, cu timpul, îl învăţă să fumeze. Ani în şir după 
aceea, ei se obişnuiseră să stea în grădină, în serile 
frumoase, trăgând din pipă şi bând vârtos. Nathaniel se 
lecui curând de pasiunea sa, căci în condica parohiei aflăm 
numele lui printre acelea ale martorilor la cununia Mariei 
Lobbs cu verişorul ei; şi reiese de asemenea, referindu-ne 
la alte documente că, în noaptea nunţii, el a fost băgat la 
răcoare în arestul comunei, deoarece aflându-se într-o stare 
de completă beţie, îşi făcuse de cap pe străzi - ispravă la 
care îl însoţise şi-l încurajase ucenicul uscăţiv, cu picioare 
firave. 

CAPITOLUL XVIII. 

Care dă în vileag, pe scurt, două lucruri: în primul rând 
puterea nevricalelor şi, în al doilea rând, tăria 


împrejurărilor. 

După dejunul de la d-na Hunter, pickwickienii rămaseră 
două zile la Eatanswill, aşteptând cu încordare vreo veste 
de la veneratul lor conducător. D. Tupman şi d. Snodgrass 
erau din nou lăsaţi să-şi petreacă timpul în voie; căci d. 
Winkle, cedând unor foarte stăruitoare invitaţii, continua să 
locuiască în casa d-lui Pott şi să trăiască toată vremea în 
societatea atrăgătoarei doamne. Nu le lipsea nici societatea 
d-lui Pott, ca desfătarea să le fie deplină. Cufundat adânc în 
noianul gândurilor consacrate binelui public şi distrugerii 
Independentului, marele om nu era obişnuit să coboare din 
înălțimile inteligenţei sale, la nivelul umil al spiritelor de 
rând. Totuşi în împrejurarea aceasta şi pentru a-şi 
manifesta consideraţia faţă de un adept al d-lui Pickwick, el 
binevoi să coboare de pe piedestal, acceptă să meargă pe 
pământ şi îşi potrivi cu îngăduinţă observaţiile pe înţelesul 
gloatei, lăsând impresia, măcar prin gesturi dacă nu prin 
spirit, că ar fi deopotrivă cu ea. 

Aceasta fiind conduita faimosului publicist faţă de d. 
Winkle, se poate închipui lesne uimirea întipărită pe figura 
celui din urmă când, găsindu-se singur în sufragerie, uşa fu 
în grabă deschisă larg şi închisă tot aşa de repede la 
intrarea d-lui Pott care, înaintând plin de demnitate, 
împinse în lături mâna ce i se oferea, scrâşni din dinţi, de 
parca ar fi vrut să fie şi mai tăios în ceea ce avea de gând să 
spună şi exclamă cu o voce care suna ca hârşâitul unui 
fierăstrău: 

— Şarpe! 

— Domnule! strigă d. Winkle, sărind de pe scaun. 

— Şarpe, domnule! repetă d. Pott, ridicând glasul şi apoi 
coborându-l deodată: Am spus şarpe, domnule; să nu mă 
înţelegeţi greşit. 

Când te-ai despărţit de un om la două noaptea. În cei mai 
amicali termeni şi când, revăzându-l dimineaţa la nouă 
jumătate, el te întâmpină cu vorba: „Şarpe”, nu este lipsit 
de sens să deduci că s-a întâmplat ceva neplăcut în răstimp. 


La fel cugetă d. Winkle. Îi înapoie d-lui Pott privirea glacială 
şi, potrivit cererii lui, căută să nu înţeleagă greşit cuvântul 
„şarpe”, însă nu izbuti, astfel că, după o tăcere adâncă de 
câteva minute, rosti: 

— Şarpe, domnule? Sarpe, domnule Pott? Ce vreţi să 
spuneţi cu asta, domnule? De bună seamă că e o glumă. 

— O glumă, domnule! exclamă Pott cu o mişcare a mâinii 
care dezvăluia dorinţa violentă de a trânti în capul 
musafirului ceainicul englezesc de metal. Glumă, domnule?. 
Dar, nu: voi fi calm; vreau să fiu calm, domnule! 

Şi, spre a dovedi cât era de calM. D. Pott se trânti 
spumegând într-un jilţ. 

— Scumpe domn, i se adresă d. Winkle. 

— Scumpe domn, replică Pott. Cum de îndrăzneşti 
domnule, să-mi spui scumpe domn? Cum de îndrăzneşti să 
mă priveşti în faţă, spunându-mi astfel, domnule? 

— A, dacă e aşa, domnule, cum de îndrăzneşti să mă 
priveşti în faţă şi să-mi spui şarpe? 

— Fiindcă eşti! răspunse d. Pott. 

— Dovedeşte, domnule! rosti cu aprindere d. Winkle. 
Dovedeşte! 

Un nor sumbru şi ameninţător trecu peste chipul grav al 
directorului. Scoase din buzunar Independentul de 
dimineaţă şi, punând degetul pe un anume pasaj, aruncă 
jurnalul peste masă, d-lui Winkle. 

D. Winkle luă ziarul şi citi cele ce urmează: „În 
dezgustătoarele sale observaţii asupra ultimelor alegeri din 
circumscripţia noastră, obscurul şi murdarul nostru 
contemporan a cutezat să violeze sanctuarul sacru al vieţii 
private şi să facă aluzii foarte clare la chestiunile personale 
ale ultimului nostru candidat - da - şi, în ciuda înfrângerii 
ruşinoase a adversarului, putem adăuga, viitorul nostru 
membru în Parlament, d. Fizkin. Ce-şi închipuie laşul nostru 
contemporan? Ce va spune acest potlogar dacă noi, 
dispreţuind ca el convenienţele societăţii, am ridica 
perdeaua care, din fericire, tăinuieşte viaţa lui particulară 


faţă de ridicolul public, ca să nu spunem faţă de oprobriul 
public? Ce va spune dacă am da în vileag, dacă am comenta 
fapte şi împrejurări notorii, observate de toată lumea afară 
de contemporanul nostru, care are orbul găinii? Ce ar fi 
dacă am tipări următoarele versuri înflăcărate, primite de 
la un talentat corespondent concetăţean în momentul când 
începusem să scriem acest articol: 

O, oală, de-ai fi putut şti 

Ce falsă ea va deveni, Când la nuntă clopotele sunau tin- 
tinkle; 

De-atunci ai fi făcut, precis o ştiu, Ce astăzi este prea 
târziu: 

O dăruiai lui W... 

— Ei, ce? glăsui d. Pott cu solemnitate; ce rimează cu 
tinkle, mizerabile? 

— Ce rimează cu tinkle? întrebă d-na Pott care intră în 
cameră, înainte ca musafirul întrebat să răspundă. Ce 
rimează cu tinkle? Eu cred că Winkle. 

Rostind cuvintele acestea, d-na Pott zâmbi fermecător 
pickwickianului uluit şi-i întinse mâna. În buimăceala care-l 
stăpânea, tânărul tulburat i-ar fi luat mâna, dacă Pott n-ar fi 
intervenit cu indignare. 

— Înapoi, doamnă! înapoi! strigă directorul. Vrei să-i 
strângi mâna sub nasul meu? 

— Domnule P! exclamă soţia cu uimire. 

— Femeie mizerabilă! priveşte aici! răcni soţul; priveşte 
aici, doamnă! Versuri unei oale de alamă! oala de alamă eu 
sunt, doamnă! Falsă ea va deveni! Dumneata eşti, doamnă, 
dumneata! 

Cu o clocotire de furie domolită întrucâtva de expresia 
chipului soţiei sale, d. Pott zvârli la picioarele ei numărul din 
Independentul din Eatanswill. 

— Pe cuvântul meu! spuse d-na Pott mirată, plecându-se să 
ridice ziarul. Pe cuvântul meu, domnule! 

D. Pott şovăi sub privirea dispreţuitoare a nevestei. Ar fi 
vrut, c-o sforţare deznădăjduită, să-şi adune curajul, dar el 


îl părăsi. 

Când citiţi fraza scurtă: „Pe cuvântul meu, domnule!” aţi 
putea crede că ea nu cuprinde nimic înfricoşător; dar tonul 
cu care fu rostită şi privirea care o însoţi, părând că vestesc 
o răzbunare ce urma să cadă peste capul lui Pott, 
produseră asupră-i un efect puternic. Cel mai neiscusit 
observator ar fi descoperit pe 

1 Oală - pot; joc de cuvinte (N. Tr.). Obrazul său tulburat 
graba de a-şi ceda locul oricui ar fi acceptat în momentul 
acela să-l ocupe. 

D-na Pott citi pasajul, scoase un strigăt sfâşietor, şi se 
întinse cât era de lungă pe covoraşul din faţa căminului, 
ţipând şi izbind cu tocurile pantofilor în covor, într-un mod 
ce nu lăsa nici o îndoială asupra sentimentelor sale 
neprihănite în împrejurarea aceea. 

— Draga mea, îngăimă d. Pott înspăimântat, n-am spus că 
eu cred asta. N-am... 

Dar glasul nefericitului soţ era acoperit de urletele 
partenerei lui. 

— Doamnă Pott, daţi-mi voie să vă implor, scumpă doamnă, 
să vă calmaţi, interveni d. Winkle, dar strigătele şi 
zbuciumările ei deveneau mai aprige, mai dese. 

— Draga mea, reîncepu d. Pott, îmi pare foarte rău. Dacă 
nu vrei să ţii seamă de sănătatea dumitale, fă-o cel puţin 
pentru mine, draga mea. Ai să aduni toată lumea în jurul 
casei noastre... 

Dar cu cât punea d. Pott mai multă căldură în implorări, cu 
atât se revărsau mai cumplite ţipetele ei. 

Din fericire, totuşi, d-na Pott ataşase pe lângă persoana sa 
un fel de gardiană, o tânără lady a cărei funcţie vădită era 
să vegheze la toaleta stăpânei sale, dar care se făcea utilă 
în fel şi chip îndrumându-i dorinţele şi toanele cu totul 
împotriva preferințelor bietului Pott. Ţipetele d-nei Pott 
ajunseră curând la urechile tinerei femei şi o aduseră în 
salon cu o grabă ce ameninţa să zdruncine armonia distinsă 
a scufei şi-a zulufilor ei. 


LLA 


— O, scumpa mea stăpână! Scumpa mea stăpână! exclamă 
tânăra fiinţă, aruncându-se ca nebună în genunchi lângă d- 
na Pott pe care durerea o covârşise. O, scumpa mea 
stăpână! Ce s-a întâmplat? 

— Stăpânul tău! Brutalul tău stăpân! bolborosi bolnava. 

Pott era înclinat să cedeze. 

— E o ruşine! spuse fata cu ton dojenitor. Sunt sigură că o 
să vă mănânce zilele, doamnă! Biata femeie! 

Pott ceda din ce în ce mal. Mult. Tabăra adversă continua 
atacurile. 

— Oh, nu mă părăsi! Nu mă părăsi, Goodwin! murmură d- 
na Pott agăţându-se în spasme de mâna fetei. Tu eşti 
singura făptură care este bună cu mine, Goodwin. 

Auzind mişcătorul apel, Goodwin puse şi ea la cale o mică 
tragedie, vărsând lacrimi cu-mbelşugare. 

— Niciodată, doamnă! suspină ea. Ah, domnule, ar trebui 
să luaţi seama... ar trebui să ştiţi! Habar n-aveţi ce rău 
puteţi face stăpânei mele; o să vă pară într-o zi rău; ştiu, 
totdeauna am spus! 

Nefericitul Pott privi scena în tăcere, timid. 

— Goodwin! glăsui d-na Pott cu glas blajin. 

— Doamnă... 

— Dacă ai şti cât l-am iubit pe omul acesta! 

— Nu vă mai zbuciumaţi cu-aducerea aminte, doamnă! 

Pott părea cuprins de o mare înfricoşare. Era momentul 
când urma să capete lovitura de graţie. 

— Şi acum, suspină d-na Pott, acum... După toate astea, să 
fiu tratată astfel! Să fiu dojenită şi insultată în prezenţa 
unei a treia persoane, a unui străin aproape! Dar nu voi 
îndura, Goodwin! continuă d-na Pott ridicându-se în braţele 
cameristei. Fratele meu, locotenentul, va interveni. Vreau 
să divorţez, Goodwin. 

— Desigur, aşa merită, doamnă! încuviinţă Goodwin. 

D. Pott se stăpâni să tălmăcească gândurile, oricare ar fi 
fost ele, pe care ameninţarea cu divorţul le stârnea poate în 
mintea lui; se mărgini doar să spună cu smerenie: 


— Scumpa mea, vrei să m-asculţi? 

Îi răspunse un nou potop de bocete şi apoi d-na Pott ceru, 
mai nervoasă decât până atunci, să i se spună de ce a fost 
adusă pe lume; mai puse şi alte întrebări de acelaşi fel. 

— Scumpa mea, o dojeni d. Pott, nu te lăsa în voia acestor 
sentimente delicate. Draga mea, n-am crezut o clipă că 
pasajul în chestiune are vreun temei. Nu! Eram numai 
mâniat, draga mea, pot să spun într-un chip jignitor, pe cei 
de la Independentul care au avut neobrăzarea să-l publice; 
atâta tot. 

Vorbind astfel, d. Pott aruncă o privire imploratoare 
obiectului inocent al gâlcevii, de parcă l-ar fi rugat fierbinte 
să nu pomenească nimic despre cuvântul şarpe. 

— Şi ce aveţi de gând să întreprindeţi, domnule, pentru a 
obţine satisfacţie? întrebă d. Winkle care căpătase iarăşi 
curaj, văzând că d. Pott şi-l pierduse pe-al său. 

— Oh, Goodwin, murmură d-na Pott, se gândeşte oare să-l 
biciuiască pe directorul Independentului? Va face el una ca 
asta, Goodwin? 

— Sst! Sst! Vă rog liniştiţi-vă, doamnă! Cred c-o să-l 
biciuiască, dacă aceasta vă e dorinţa, doamnă. 

— Nici vorbă! glăsui Pott văzând că soţia lui dădea iarăşi 
semne de leşin. Sigur că îl voi biciui. 

— Când, Goodwin, când? urmă d-na Pott neştiind încă dacă 
era cazul să leşine. 

— Fireşte, numaidecât! răspunse d. Pott; până deseară... 

— Oh, Goodwin, urmă d-na Pott, ar fi singurul mijloc de a 
preîntâmpina calomniile şi a mă pune iarăşi în stima lumii. 

— Desigur, doamnă! o încredinţă Goodwin. Nici un bărbat, 
dacă este bărbat, nu se poate da în lături de la o faptă ca 
aceasta. 

Şi, deoarece criza de nervi plutea încă în aer, d. Pott 
repetă că-l va biciui; dar d-na Pott era aşa de copleşită la 
gândul că ar putea măcar să fie bănuită, încât în vreo şase 
rânduri fu pe cale să leşine din nou; fără doar şi poate că şi- 
ar fi pierdut cunoştinţa dacă n-ar fi avut parte de îngrijirile 


neobosite ale grijuliei Goodwin şi de implorările repetate, 
să fie iertat, ale biruitului Pott; în cele din urmă, când 
nefericitul fu băgat bine în sperieţi şi pus cu botul pe labe, 
d-na Pott îşi reveni în fire şi se aşezară să ia dejunul. 

— Domnule Winkle, cred că nu veţi face jocul calomniilor 
josnice ale acestui ziar pentru a scurta şederea 
dumneavoastră aici, spuse d-na Pott cu un zâmbet care 
strălucea printre lacrimi. 

— Nădăjduiesc că nu, adăugă d. Pott, dorind totuşi 
fierbinte ca oaspetele său să se înece cu dumicatul de pâine 
prăjită pe care îl ducea tocmai atunci la gură, şi să-şi 
termine astfel cu-adevărat şederea. Nădăjduiesc că nu. 

— Sunteţi tare bun, răspunse d. Winkle, dar s-a primit o 
scrisoare de la domnul Pickwick - şi am aflat vestea aceasta 
printr-o notă a domnului lupman pe care am găsit-o azi 
dimineaţă la uşa odâii mele de culcare; domnul Pickwick ne 
roagă să venim azi la Bury. Trebuie să plecăm cu diligenţa 
de la amiază. 

— Dar veţi reveni? întrebă d-na Pott. 

— O, desigur! replică d. Winkle. 

— Sunteţi absolut sigur? continuă d-na aruncând pe furiş o 
privire drăgăstoasă musafirului ei. 

— Absolut! răspunse d. Winkle. 

Dejunul se sfârşi în tăcere - fiecare dintre cei prezenţi 
rumegându-şi necazurile: d-na Pott regreta pierderea 
cavalerului; d. Pott, făgăduiala pripită de a biciui 
Independentul; şi d. Winkle, de a se fi expus în chip 
nevinovat unei situaţii aşa de penibile. Ora amiezii se- 
apropia; după multe cuvinte de rămas bun şi de făgăduieli 
că se va înapoia, d. Winkle se desprinse de acolo. 

„Dacă se mai înapoiază vreodată, îl otrăvesc!” gândi d. 
Pott, retrăgându-se în birouaşul dosnic unde pregătea 
fulgerele elocinţei sale. 

„Dacă mă mai întorc vreodată şi mă vâr printre oamenii 
ăştia, gândi d. Winkle îndreptându-se spre Păunul, merit să 
fiu biciuit eu însumi; da”. 


Prietenii lui erau gata de plecare, diligenţa era şi ea 
aproape pregătită şi, peste o jumătate de ceas, cei trei 
pickwickieni călătoreau pe acelaşi drum pe care d. Pickwick 
îl străbătuse nu de mult cu Sam. Nevoia de a mai reproduce 
crâmpeie din frumoasa şi poetica descriere făcută de d. 
Snodgrass în legătură cu această călătorie, nu o simţim 
deloc. 

În pragul Îngerului se afla d. Weller care-i întâmpină şi-i 
pofti în apartamentul d-lui Pickwick unde, spre marea 
uimire a d-lui Winkle şi a d-lui Snodgrass şispre marea 
tulburare a d-lui Tupman, găsiră pe bătrânul Wardle 
dimpreună cu Trundle. 

— Ce faci? zise bătrânul strângând mâna d-lui Tupman. 
Haide! Nu cumva s-o ştergi de aici. Nu te mai uita la mine 
aşa de trist. Leac, flăcăule, pentru ce-ai păţit, nu există. 
Pentru binele ei voiam ca dumneata s-o fi luat de nevastă, 
însă în interesul dumitale mă bucur că n-ai luat-o. Un tânăr 
ca dumneata va nimeri mai bine, în curând; nu-i aşa? 

Rostind aceste consolări, bătrânul Wardle îl bătu pe spate 
pe d. Tupman şi râse din toată inima. 

— Şi dumneavoastră, bunii mei prieteni, cum o mai duceţi? 
urmă bătrânul domn dând în acelaşi timp mâna cu d. 
Winkle şi cu d. Snodgrass. Tocmai îi spusesem domnului 
Pickwick că vreau să veniţi la mine cu toţii de Crăciun. Vom 
avea şi o nuntă - de data asta o nuntă adevărată. 

— O nuntă?! exclamă d. Snodgrass, îngălbenindu-se. 

— Da, o nuntă. Dar nu te speria, replică binevoitorul 
bătrân; e vorba numai de Trundle şi de Bella. 

— A, numai atâta? glăsui d. Snodgrass uşurat de o 
bănuială dureroasă care îi năpădise şi-i copleşise inima. 
Felicitările mele, domnule. Ce face Joe? 

— El? Foarte bine. Somnoros ca totdeauna. 

— Şi mama dumneavoastră? Şi pastorul? Şi toată lumea? 

— Cât se poate de bine. 

— Domnule, întrebă d. Tupman cu trudă, ea... unde-i ea? 


Punând întrebarea, îşi întorsese capul şi-şi acoperise ochii 
cu mâinile. 

— Ea! replică bătrânul gentleman clătinând din cap cu 
înţeles. Vrei să spui, ruda mea nemăritată nu? 

D. Tupman arătă printr-un semn că întrebarea sa se 
referea la dezamăgita Rachel. 

— A, ea a plecat, spuse bătrânul domn. Locuieşte la o 
rudă, destul de departe de aici. Nu le mai putea suferi pe 
fetele mele, aşa că am lăsat-o să se ducă. Dar veniţi, uite 
masa; de bună seamă că sunteţi flămânzi după drum. Eu 
sunt, chiar fără să fi călătorit. Haidem să-nfulecăm! 

Ospăţul fu onorat cum se cuvine, iar după ce se ridicară 
tacâmurile, după ce prietenii noştri se aşezară în jurul 
mesei, d. Pickwick istorisi, în faţa discipolilor săi indignaţi, 
cutremuraţi de groază, neplăcerile pe care le îndurase şi 
succesul pe care îl avusesE. Viclenia mârşavă a diabolicului 
Jingle. 

— Din pricina atacului de reumatism pe care l-am căpătat 
în grădina aceea, spuse d. Pickwick în încheiere, mai 
şchiopătez şi acum. 

— Am avut şi eu un soi de aventură, mărturisi d. Winkle, 
zâmbind; iar la cererea d-lui Pickwick vorbi despre 
pamfletul răutăcios publicat în Independentul din 
Eatanswill şi despre enervarea prietenului lor, directorul 
Gazetei. 

Fruntea d-lui Pickwick se întunecă în timpul povestirii. 
Prietenii observară şi, după ce d. Winkle isprăvi, păstrară o 
linişte adâncă. Lovind energic cu pumnul în masă, d. 
Pickwick declară următoarele: 

— Nu este de mirare că suntem sortiţi parcă să nu putem 
intra în casa unui om, fără a-i pricinui un necaz. Vă întreb 
dacă nu am dreptul să cred în indiscreţia sau şi mai grav, în 
nelegiuirea - ca să spun aşa - a discipolilor mei care, sub 
orice acoperământ s-ar adăposti, tulbură tihna inimii şi 
fericirea unei femei credule? Vă întreb, nu-i oare... 


După toate probabilitățile, d. Pickwick ar mai fi continuat 
un timp pe acest ton dacă intrarea lui Sam, în mână c-o 
scrisoare, nu ar fi întrerupt elocventu-i discurs. Îşi trecu 
batista pe frunte, îşi scoase ochelarii, îi şterse, şi-i puse iar 
pe nas; glasul îşi căpătase iarăşi blândeţea obişnuită când 
întrebă: 

— Ce ai în mână, Sam? 

— Am trecut pe la poştă unde am găsit scrisoarea asta, 
care stătea acolo de două zile, răspunse d. Weller. Are 
pecete şi adresa e scrisă cu literă rotundă. 

— Nu cunosc scrisul, zise d. Pickwick deschizând 
scrisoarea. Dumnezeule, ce-i asta? De bună seamă, o 
glumă! Nu poate să fie adevărat! 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebară toţi. 

— A murit cineva? exclamă d. Wardle, neliniştit de groaza 
care se citea pe chipul d-lui Pickwick. 

D. Pickwick nu răspunse; trecând scrisoarea peste masă, îl 
rugă pe d. Tupman s-o citească cu voce tare, şi recăzu în 
scaun cu un aer uluit, buimac, care înfricoşa. 

Cu glas tremurător, d. Tupman citi scrisoarea; ceea ce 
urmează este o copie: 

Freeman's Court, Cornhill, 28 August, 1827 

Bardell contra Pickwick. 

Domnule, Fiind angajaţi de d-na Martha Bardell să 
intentăm o acţiune împotriva dumneavoastră pentru 
călcarea unei făgăduieli de căsătorie, pentru care 
reclamanta îşi fixează daunele la o mie cinci sute de lire, ne 
permitem a vă informa că o citaţie a fost lansată în contra 
dumneavoastră pentru acest proces, în faţa Curţii Civile; şi 
vă rugăm să ne anunţaţi, cu prima poştă, numele avocatului 
dumneavoastră din Londra, pe care îl veţi însărcina cu 
urmărirea acestei afaceri. 

Suntem, domnule, supuşii dumneavoastră servitori, 
Dodson şi Fogg. 

Domnului Samuel Pickwick. 


Era mişcătoare uimirea mută cu care cei de faţă se 
priveau între ei; fiecare se temea parcă să vorbească şi se 
uita, rând pe rând, la vecini şi la d. Pickwick. Tăcerea fu, în 
cele din urmă, ruptă de d. lupman: 

— Dodson şi Fogg! repetă el în neştire. 

— Bardell şi Pickwick! şopti d. Snodgrass pe gânduri. 

— Tihna inimii şi fericirea femeilor credule! murmură d. 
Winkle distrat. 

— E un complot! exclamă d. Pickwick recăpătând în sfârşit 
puterea de-a grăi. E un complot infam pus la cale de 
avocaţii hrăpăreţi Dodson şi Fogg. Doamna Bardell n-ar fi 
făcut niciodată aşa ceva. N-are ea inima să facă una ca asta; 
şi nici n-ar fi fost cazul. Ridicol! Ridicol! 

— Oh, inima ei! spuse d. Wardle c-un zâmbet. Poate că eşti 
dumneata cel mai bun judecător, nimic de zis, nu vreau să 
te descurajez, dar ţin să te asigur că Dodson şi Fogg sunt 
judecători mult mai straşnici decât oricare dintre noi. 

— E o tentativă josnică de-a stoarce bani! declară d. 
Pickwick. 

— Nădăjduiesc că da, replică d: Wardle cu o tuse seacă şi 
scurtă. 

— Cine m-a auzit vreodată vorbindu-i altfel decât vorbeşte 
un chiriaş cu proprietăreasa lui? continuă Pickwick cu 
înflăcărare. Cine m-a văzut vreodată cu ea? Nici chiar 
prietenii mei de aici. 

— Numai o dată, îl întrerupse d. Tupman. 

D. Pickwick făcu feţe-feţe. 

— Aha, asta-i important! glăsui d. Wardle. Însă, nu-i aşa că 
nu era nimic suspect atunci? 

D. Tupman zvârli mentorului său o ochire timidă. 

— Într-adevăr, spuse el, nu era nimic suspect; dar nu ştiu 
cum se întâmplase, staţi să-mi aduc aminte - da, nici o 
îndoială, ea era în braţele lui. 

— Dumnezeule mare! exclamă d. Pickwick amintindu-şi 
deodată scena. Adevărat! Ce groaznică dovadă a tăriei 
împrejurărilor! Da, da, aşa era. 


— Şi prietenul nostru căuta să-i risipească temerile, 
adăugă d. Winkle c-un grăunte de răutate. 

— E adevărat, zise d. Pickwick. Nu voi tăgădui, este 
adevărat! 

— Hoho! exclamă d. Wardle, pentru o afacere în care nu-i 
nimic suspect, amănuntul pare cam ciudat. Hehe, Pickwick, 
vulpoiule! Pui de lele ce-mi eşti! 

Şi se porni pe râs cu atâta putere, că paharele zornăiră pe 
bufet. 

— Ce înfricoşătoare îmbinare de aparenţe! exclamă d. 
Pickwick, rezemându-şi bărbia în mâini. Winkle, Tupman, vă 
rog să-mi iertaţi observaţiile pe care le-am făcut adineaori. 
Suntem toţi victimele împrejurărilor, iar eu cea mai mare 
dintre toţi trei! 

Cu aceste scuze, d. Pickwick îşi îngropă capul în mâini şi 
începu să cugete, în vreme ce d. Wardle zvârlea celorlalţi 
membri ai societăţii clipiri din ochi şi clătina din cap. 

— În orice caz, spuse d. Pickwick ridicându-şi cu indignare 
fruntea şi bătând în masă, vreau ca lucrurile să se explice. i 
voi vedea pe aceşti Dodson şi Fogg. Mâine mă duc la 
Londra. 

— Nu, nu mâine, îl sfătui d. Wardle; şchiopătezi prea tare. 

— Bine, atunci poimâine! 

— Poimâine e întâi septembrie şi ai făgăduit că vii 
neapărat cu noi la moşia lui Sir Geoffrey Manning, să luăm 
masa împreună, dacă nu ne întovărăşeşti la vânătoare. 

— Atunci, răspoimâine, încuviinţă d. Pickwick; joi, Sam! 

— Da, dom'le! replică d. Weller. 

— Opreşte două locuri pe imperială, pentru Londra, joi 
dimineaţa; pentru tine şi pentru mine. 

— Foarte bine, domile. 

D. Weller părăsi camera, pornind alene cu mâinile în 
buzunare şi cu ochii aţintiţi în pământ să-şi îndeplinească 
însărcinarea. 

„Al naibii om, şefu ăsta al meu! îşi spuse d. Weller păşind 
pe drum agale. Auzi, să dea târcoale doamnei Bardell, care 


are şi-un plod! De, aşa e babalăcii, orişicât de respectabeli 
ar fi. Dar nu mi-ar fi trecut prin gând să facă şefu aşa ceva; 
nu zău, n-aş fi crezut!” 

Şi, dojenindu-1 astfel, d. Sam Weller îşi îndreptă paşii 
către staţia de trăsuri. 

CAPITOLUL XIX. 

O zi plăcută, neplăcut încheiată. 

Păsările salutară, de bună seamă, dimineaţa de 1 
septembrie ca pe una dintre cele mai plăcute pe care le-au 
putut trăi în acest anotimp; aflându-se din fericire într-o 
stare de dumnezeiască neştiinţă, nu bănuiau nimic în 
legătură cu pregătirile care se făceau tinzând să le 
pustiască tihna şi pacea inimii. Mulţi pui de potârniche îşi 
înfoiau nestânjeniţi aripile prin mirişte, cu întreaga 
înfumurare a tinereţii, şi multe potârnichi mai vârstnice îi 
priveau cu ochişori rotunzi, cu aerul dispreţuitor al unor 
păsări pline de experienţă şi înţelepciune, însă tot atât de 
neştiutoare de destinul trist care le aştepta; se scăldau şi 
ele cu un simţământ de fericire şi voioşie în aerul proaspăt 
al dimineţii şi, vai, peste câteva ceasuri aveau să zacă la 
pământ! Dar ne înduioşăm. Haide, mai bine să urmăm firul 
istorisirii. 

Aşadar, ce mai încoa şi încolo, era o dimineaţă frumoasă, 
aşa de frumoasă, încât cu greu ai fi putut să crezi că cele 
câteva luni de vară din Anglia aproape se scurseseră. 
Tufişuri, câmpii, arbori, dealuri, pământuri mlăştinoase, 
înfăţişau ochiului nuanţe mereu-mereu schimbătoare de un 
verde copt şi bogat; doar vreo frunză căzută pe-alocuri, 
câte o pată galbenă amestecată cu culorile verii, te vesteau 
că toamna a început. Cerul era fără nori; soarele strălucea 
puternic şi cald; văzduhul răsuna de cântul păsărilor şi de 
zumzetul miilor de gângănii; grădinile căsuţelor de ţară, 
încărcate de flori frumoase în culori de tot felul, bogate în 
nuanţe, scânteiau sub stropii grei de rouă, ca nişte straturi 
de nestemate ce-ţi luau ochii. lotul purta pecetea verii şi 
niciuna din frumoasele ei culori nu se ofilise încă. 


Aşa arăta dimineaţa acelei zile când o trăsură deschisă, în 
care se aflau trei pickwickieni (d. Snodgrass preferase să 
rămână acasă) d. Wardle, d. Trundle şi Sam Weller pe capră 
alături de birjar, se opri la o poartă din marginea drumului, 
în faţa căreia stătea un pădurar înalt, ciolănos, şi un 
băieţandru cu nişte cizme scunde şi cu jambiere de piele; şi 
unul şi altul, întovărăşiţi de doi prepelicari, purtau câte o 
tolbă uriaşă. 

— Ia spuneţi-mi, şopti d. Winkle lui Wardle, pe când omul 
lăsa scările, nu cumva îşi închipuie că vom ucide atâta vânat 
încât să umplem tolbele astea? 

— Nici vorbă c-o să le umplem! exclamă bătrânul Wardle. 
Dumneata ai să umpli una şi eu alta, iar pe urmă vom vâri 
tot pe-atâta şi-n buzunare. 

D. Winkle cobori în tăcere; dar îşi spuse în gând că dacă 
trebuiau să rămână în aer liber până va umple el o tolbă, 
vor avea multe şanse, desigur, să se-aleagă c-un guturai. 

— Hei, juno, hei bătrânico; jos, Daph, jos! glăsui d. Wardle 
mângâind câinii. Martin, nu-i aşa că sir Geoffrey este încă în 
Scoţia? 

Pădurarul cel înalt îi răspunse afirmativ, purtându-şi cu 
mirare privirea de la d. Winkle, care îşi ţinea arma ca şi 
cum ar fi vrut ca buzunarul hainei să-i cruţe osteneala 
apăsării pe trăgaci, la d. Tupman care şi-o purta pe a sa de 
parcă i-ar fi fost frică de ea - şi nu mai încape nici o îndoială 
că-i era frică într-adevăr. 

— Martin, prietenii mei nu prea sunt deprinşi cu lucrurile 
astea, lămuri Wardle observându-i privirea. Ştii... cât 
trăieşte, omul învaţă. Vor fi buni ţintaşi într-o zi. Cer iertare 
prietenului meu Winkle, el are totuşi oarecare experienţă. 

Drept mulţumire pentru complimentul acesta, d. Winkle 
zâmbi uşor pe deasupra cravatei sale albastre şi, în 
tulburarea-i modestă, se-mpletici în armă în aşa fel, încât, 
dacă ar fi fost încărcată, cu siguranţă că l-ar fi ucis pe loc. 

— Domnule, să nu care cumva s-o mânuiţi aşa când o să 
aveţi încărcătură în ea, spuse morocănos pădurarul înalt; 


altminteri, să mă ia dracu dacă unul dintre noi n-o să dea 
ortul popii! 

Admonestat astfel, d. Winkle schimbă brusc poziţia şi, în 
felul acesta, izbuti să aducă patul puştii în imediata 
vecinătate a capului d-lui Weller. 

— Hei! strigă Sam ridicându-şi pălăria care-i zburase de 
pe cap şi frecându-şi tâmplele. Hei, dom'le, uşurel! Altfel, 
dintr-un foc o să umpleţi cu vârf şi îndesat o tolbă. 

Atunci băieţelul cu jambiere de piele se porni pe o 
hohotire de râs, trudindu-se pe urmă să redobândească un 
aer grav, pentru a se crede că râsese altcineva, ceea ce îl 
făcu pe d. Winkle să se încrunte cu demnitate. 

— Martin, întrebă d. Wardle, unde i-ai pus în vedere 
băiatului să vină cu gustarea? 

— l-am spus, domnule, să fie la ceasurile douăsprezece pe 
coasta dealului c-un copac. 

— Locul nu face parte din moşia lui sir Geoffrey? 

— Nu, domnule, e la o zvârlitură de băţ de aici. Coasta se 
află pe moşia căpitanului Boldwig, dar n-o să ne supere 
nimeni, şi e acolo şi un pic de verdeață. 

— Foarte bine, zise bătrânul Wardle. Acum, cu cât vom 
porni mai devreme, cu atâta va fi mai bine. 

Pickwick, dumneata vii să ne întâlneşti la amiază? 

D. Pickwick dorea în mod deosebit să vadă vânătoarea, mai 
ales că se cam temea pentru viaţa şi integritatea 
mădularelor d-lul Winkle. Dealtminteri, într-o dimineaţă aşa 
de ademenitoare, ar fi fost o cruzime să se înapoieze şi să-şi 
lase prietenii singuri cu petrecerea lor. Răspunse deci cu un 
aer tânguitor: 

— Îmi închipui că trebuie... 

— Gentlemanul nu trage? întrebă pădurarul înalt. 

— Nu, răspunse Wardle, şi pe lângă toate mai e şi şchiop. 

— Tare mult aş vrea să merg, mărturisi d. Pickwick; tare 
mult. 

Urmă o scurtă pauză de compătimire. 


— În partea ailaltă a hăţişului e o roabă, spuse băiatul. 
Dacă servitorul gentlemanului ar vrea să-l ducă în roabă, pe 
cărări, poate să vie; noi l-am trece peste pârleazul 
barierelor. 

— S-a făcut! se grăbi Sam Weller să aprobe, căci ţinea şi el 
cu ardoare să vadă vânătoarea. S-a făcut! Bravo! Puştiul 
are dreptate. Mă înfiinţez numaidecât cu ea. 

Se ivi însă o greutate. Pădurarul cel lung protestă 
categoric împotriva introducerii unui gentleman tras cu 
roaba, la o partidă de vânătoare, susţinând că aceasta era o 
violare grosolană a tuturor regulilor stabilite şi a tuturor 
precedentelor. Obiecţiunea era puternică, dar nu de 
neînvins. Pădurarul fu luat cu binişorul, i se puse ceva în 
mână; el îşi uşură inima dându-i câteva după cap 
băieţaşului inventiv care propusese întrebuinţarea roabei; 
d. Pickwick se aşeză în ea şi grupul porni la drum - Wardle 
şi pădurarul înalt în frunte; d. Pickwick în roaba pe care o 
împingea Sam, formând ariergarda. 

— Opreşte, Sam! strigă d. Pickwick când ajunseră pe la 
jumătatea primului câmp. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă d. Wardle. 

— Nu permit ca roaba să fie împinsă nici măcar cu un pas 
mai departe, rosti hotărât d. Pickwick, dacă Winkle nu-şi 
ţine altfel puşca. 

— Cum s-o ţin? întrebă bietul Winkle. 

— 'Ţine-o cu ţeava în jos! porunci d. Pickwick. 

— Poziţia nu e deloc vânătorească! îşi dădu părerea d. 
Winkle. 

— Nu-mi pasă dacă e vânătorească sau nu, răspunse d. 
Pickwick, dar n-am poftă ca, de dragul aparenţelor şi 
pentru a face plăcere altuia, să fiu împuşcat într-o roabă. 

— Parcă văd că gentlemanul o să-şi descarce arma în 
cineva, mormăi pădurarul cel lung. 

— Bine, bine, nu mă opun, glăsui bietul Winkle sucindu-şi 
patul puştii în sus. Poftim... 

— Ce nu face omul pentru liniştea lui! spuse d. Weller. 


Porniră mai departe. 

— Opreşte! strigă d. Pickwick după ce mai înaintară câţiva 
metri. 

— Ce mai e? întrebă Wardle. 

— Puşca lui Tupman e periculoasă; sunt sigur! rosti d. 
Pickwick. 

— Cum periculoasă?! exclamă d. Tupman foarte neliniştit. 

— Periculoasă dacă o porţi aşa. Îmi pare foarte rău că fac 
iarăşi obiecţiuni, dar nu pot consimţi să merg mai departe 
dacă n-o ţii ca Winkle. 

— Cred că ar fi bine să faceţi aşa, domnule, adăugă 
pădurarul cel lung, altminteri aţi putea slobozi încărcătura 
în dumneavoastră sau cine ştie unde. 

Cu graba cea mai politicoasă, d. Tupman îşi aşeză puşca în 
poziţia cerută, şi grupul porni din nou, cei doi amatori 
purtând armele cu ţeava în jos, ca doi ostaşi la nişte 
funeralii regale. Deodată câinii se opriră la pândă; grupul 
mai făcu doar un pas în tăcere, pe urmă se opri. 

— Ce-or fi având la picioare? întrebă în şoaptă d. Winkle. 
Ce ciudat stau! 

— Sst! gura! replică Wardle încet. Nu vezi că adulmecă? 

— Adulmecă? repetă d. Winkle privind jur-împrejur ca şi 
cum s-ar fi aşteptat să descopere vreun colţ frumos în 
natură, care ar fi atras în mod deosebit luarea aminte a 
agerilor câini. Auzi, adulmecă! Ce adulmecă? 

— Deschide ochii! spuse Wardle care, din pricina 
tulburării, nu luase în seamă întrebarea. Acum, haidem! 

Atât de neaşteptat se auzi o fâlfâire violentă de aripi, că d. 
Winkle se trase înapoi de parcă s-ar fi împuşcat singur. Pac! 
Pac! răsunară două focuri de armă. Fumul se destrămă 
repede în zare, peste câmp, şi se învălătuci în aer. 

Unde sunt păsările? exclamă d. Winkle în culmea 
turburării, răsucindu-se în toate direcţiile. Unde sunt? 
Spuneţi-mi când să trag! Unde sunt? Unde sunt? 

— Unde sunt? spuse Wardle ridicând două potârnichi pe 
care câinii le depuseseră la picioarele sale. Unde sunt? 


Uite-le! 

— Nu, nu; vreau să zic celelalte! reluă d. Winkle buimac. 

— Cine ştie unde or fi acum! răspunse Wardle cu răceală, 
încărcându-şi puşca din nou. 

— În cinci minute o să dăm iară de un stol de potârnichi, 
glăsui pădurarul cel lung. Dacă gentlemanul începe să 
tragă acum, te pomeneşti că plumbul o să iasă din ţeavă 
tocmai când le-om făcea să-şi ia zborul. 

— Hahaha! hohoti d. Weller. 

— Sam! îl dojeni d. Pickwick mişcat de zăpăceala şi 
tulburarea discipolului său. 

— Da, dom'le... 

— Nu râde! 

— Prea bine, dom'le! răspunse Sam. 

Dar, ca să nu rămână de căruţă, d. Weller se strâmbă 
dinapoia roabei, spre înveselirea numai a băiatului cu 
jambiere de piele, care izbucni într-un râs zgomotos; fără 
multă vorbă, pădurarul cel lung, care avea nevoie de un 
pretext spre a se întoarce şi a-şi tăinui propria-i poftă de 
râs, îi trase vreo două după ureche. 

— Bravo, tinere! îi spuse Wardle d-lui Tupman. Dumneata 
cel puţin ai tras de data asta! 

— O, da! răspunse d. Tupman cu o mândrie conştientă; am 
descărcat arma. 

— De minune! Rândul viitor, dacă te uiţi cu băgare de 
seamă, ai să şi nimereşti ceva. E foarte uşor, nu-i aşa? 

— Da, foarte uşor, zise d. Tupman. Cu toate astea, mă 
doare straşnic umărul! Cât pe-aci să vin tumba. Habar n- 
aveam că arme aşa de mici zvâcnesc aşa de tare. 

— O, ai să te obişnueşti cu vremea! îi spuse bătrânul 
gentleman şi zâmbi. Acum suntem gata? Şi roaba? Totu-i în 
regulă? 

— "Totul, dom'le, răspunse d. Weller. 

— Atunci, la drum! 

— "Ţineţi-vă bine, dom'le, zise Sam săltând roaba. 

— Da, da! răspunse d. Pickwick. 


Porniră mai departe cât se poate de repede. 

— Acum să rămâi în urmă! strigă d. Wardle după ce roaba 
fusese trecută peste o barieră, şi după ce d. Pickwick fu 
aşezat iarăşi într-însa. 

— Bine, dom'le, răspunse d. Weller, oprindu-se în loc. 

— Dumneata, Winkle, continuă bătrânul domn, urmează- 
mă încetişor şi, de data asta, nu mai întârzia. 

— N-aveţi nici o teamă, glăsui d. Winkle. Adulmecă? 

— Nu, nu; încă nu. Tăcere acum, tăcere! 

Păşeau tiptil şi ar fi putut să înainteze astfel, în linişte 
deplină, dacă, vrând să execute o mişcare foarte complicată 
cu puşca, d. Winkle nu o descărca din greşeală în clipa cea 
mai critică, trimiţându-i încărcătura peste creştetul 
băieţaşului, exact unde ar fi fost creierul pădurarului cel 
înalt în cazul când el s-ar fi găsit unde era băiatul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, De ce-ai tras? întrebă 
bătrânul Wardle în vreme ce păsările îşi luau tefere zborul. 
— De când sunt n-am văzut o asemenea puşcă, răspunse 
bietul Winkle privind încărcătorul armei ca şi cum privirea 
ar fi putut să-i fie de vreun folos. Porneşte singură, îşi face 

de cap. 

— Îşi face de cap! repetă Wardle, arătând prin mişcarea 
mâinilor că e scos oarecum din sărite. Ar mai trebui să 
ţintească şi singură. 

— O s-o facă şi p-asta îndată, domnule! spuse profetic cu 
glas scăzut, pădurarul înalt. 

— Ce vrei să spui cu asta, domnule? întrebă înţepat d. 
Winkle. 

— Nimic, domnule, nimic, răspunse pădurarul cel lung. Eu 
n-am familie, iar mama băieţelului va căpăta o despăgubire 
frumoasă de la sir Geoffrey dacă ţâncul e omorât pe 
domeniul lui. Mai încărcaţi-o o dată, domnule, mai încărcaţi- 
O! 

— Luaţi-i puşca! strigă d. Pickwick din roabă, înfricoşat de 
insinuările sumbre ale lunganului. Luaţi-i arma! N-aude 
nimeni? 


Cu toate acestea, nu se oferi nimeni să-i execute ordinul, 
astfel că, după ce aruncă d-lui Pickwick o privire răzvrătită, 
d. Winkle îşi încărcă din nou puşca şi porni înainte, alături 
de ceilalţi. 

Suntem datori să constatăm, după mărturia d-lui Pickwick, 
că modul de a proceda al d-lui Tupman se dovedea a fi mult 
mai prudent şi mai cuminte decât cel adoptat de d. Winkle. 
Lucrul nu trebuie, totuşi, să micşoreze în nici un chip marea 
autoritate a acestuia din urmă în problemele sportului, căci 
- după cum observă admirabil d. Pickwick - nu se ştie din ce 
motive, încă din timpuri imemoriale, mulţi dintre filosofii cei 
mai buni şi mai vrednici care, în materie de teorie, au fost 
lumini desăvârşite ale ştiinţei, n-au izbutit niciodată să-şi 
pună ideile în practică. 

Modul de a proceda al d-lui lupman era extrem de simplu, 
ca dealtfel cuM. Se întâmplă cu multe dintre cele mai 
valoroase descoperiri făcute de noi în viaţă. Cu 
repeziciunea şi pătrunderea omului genial, el remarcase 
din întâiul moment că cele mai de seamă puncte care 
trebuiau să fie aduse la îndeplinire erau: întâi, să descarce 
arma fără a-şi pricinui vreun rău sieşi; al doilea, să facă în 
aşa fel încât să nu-i vatăme pe cei din jur; de bună seamă, 
după ce înfrângeai dificultatea de a descărca arma, lucrul 
cel mai bun era să închizi ochii zdravăn şi să tragi în aer. 

Într-un rând, după ce făcuse isprava asta, d. Tupman, 
deschizând ochii, văzu o potârniche dolofană care tocmai 
cădea rănită la pământ. Se pregătea să-l felicite pe d. 
Wardle pentru repetatele lui succese, când acesta înaintă 
spre el şi-i strânse călduros mâna: 

— Tupman, spuse bătrânul domn, ai ţintit într-adins 
potârnichea? 

— Nu, nu! rosti d. Tupman. 

— Ba da! glăsui Wardle. Te-am văzut cu ochii mei - am 
observat cum ai ales-o dintre toate - m-am uitat la 
dumneata cum ai ridicat puşca s-o ţinteşti; şi voi adăuga că 
nici cel mai bun ochitor din lume n-ar fi putut să facă o 


treabă ca asta în chip mai admirabil. Eşti mai iscusit decât 
te credeam. Tupman, ai mai vânat, fireşte. 

Zadarnic protestă d. Tupman, cu un zâmbet modest, că nu 
mai vânase niciodată. Însuşi zâmbetul său fu socotit ca 
dovadă contrarie, şi din momentul acela, reputaţia-i rămase 
întemeiată. Nu e ea singura reputaţie dobândită aşa de 
lesne, iar efectele fericite ale hazardului nu se limitează 
numai la vânătoarea de potârnjchi. 

În răstimp, d. Winkle scotea flăcări, fulgera, fumega, fără 
să producă nici un rezultat pozitiv, vrednic de-a fi notat. 
Uneori îşi irosea încărcătura, hăt, în văzduh; alteori o 
trimitea rasă cu suprafaţa pământului de parcă ar fi vrut să 
pună în pericol viaţa celor doi câini. Felul său fantezist de a 
trage era extrem de curios şi variat; de fapt, în ce priveşte 
folosul practic, însemna desigur un eşec. O axiomă 
cunoscută este că „fiece ghiulea îşi are țelul ei”; dacă putem 
s-o aplicăm deopotrivă alicelor, acelea ale d-lui Winkle erau 
nişte bieţi copii găsiţi, despuiaţi de drepturile lor naturale, 
zvârliţi la întâmplare în lume şi fără nici un ţel. 

— Ei, dar azi e o căldură că te topeşti, nu-i aşa? întrebă d. 
Wardle, apropiindu-se de roabă şi ştergându-şi şiroaiele de 
pe faţa sa voioasă şi aprinsă ca focul. 

— Într-adevăr, răspunse d. Pickwick. Soarele dogoreşte 
groaznic; îl simt chiar eu. Nu ştiu cum vi se pare 
dumneavoastră? 

— Cam la fel, spuse bătrânul domn. Însă n-are a face; a 
trecut de amiază. Vezi colina aceea verde? 

— Fireşte. 

— Acolo e locul unde vom prânzi; şi - pe Jupiter! - uite că 
vine băiatul cu panerul, punctual ca un ornic. 

— II văd, spuse d. Pickwick luminându-se la faţă. Asta-i un 
băiat de ispravă! Am să-i dau un şiling numaidecât. Hai, 
Sam, du-mă într-acoio. 

— "Ţineţi-vă bine, dom'le, rosti d. Weller, înviorat de 
perspectiva unei gustări. Păzea, împieliţatule! Dacă 


preţuieşti scumpa mea viaţă, nu mă da peste cap, cum 
spunea gentlemanul ăla căruţaşului care-l ducea în Tyburn. 

Şi, aproape fugind, d. Weller îşi purtă stăpânul cu iscusinţă 
până la colina cea verde; foarte îndemânatic, îl descărcă 
chiar lângă panerul cu merinde, pe care fără zăbavă se- 
apucă să-l desfacă. 

— Pateu de vițel, spunea d. Weller vorbind de unul singur 
în timp ce orânduia mâncarea pe iarbă. Foarte bună chestie 
pateul de vițel când cunoşti pe cocoana care l-a făcut şi eşti 
sigur de tot că tocătura nu este de pisoi; la urma urmei, nu 
e nimic că este şi de pisoi, dacă seamănă aşa de bine cu 
viţelul că nici plăcintării n-o deosebesc. 

— N-o deosebesc, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Nu, dom'le, răspunse d. Weller ducând mâna la pălărie. 
Am trăit odată într-o casă c-un plăcintar, dom'le, un om 
foarte simpatic - deştept numărul unu! Făcea pateuri din 
orice. „Ce de pisici ai dumneata, dom'le Brooks”, îi zic eu 
când m-am mai împrietenit cu el. „Hehe, am o droaie”, zice 
el. „Trebuie că ţii mult la pisici”, îi zic eu. „Da, zice el şi 
clipea din ochi; alţii ţine la ele. Cu toate astea, îmi zice el, 
până la iarnă nu e încă sezonul lor”. „Nu e sezonul lor?” zic 
eu. „Nu, zice el. Acu' e vremea fructelor, nu a pisicilor”. „Ce 
înţelegi prin asta?” îi zic eu. „Nu înţeleg nimic, zice el. Să 
vezi, nu vreau să intru în cârdăşie cu măcelarii ca să urc 
preţul cărnii, zice el; dom'le Weller, zice strângându-mi 
mâna din răsputeri şi suflându-mi la ureche, nu mai pomeni 
de asta, chestia e să ştii să le dai gust. Toate pateurile sunt 
făcute din aceste nobile animale, zice el arătând spre o 
pisicuţă vărgată. Şi eu le dau gust de biftec, de vițel, de 
rinichi, după cum e cererile. Mai mult decât atâta, zice el, 
poci, cât ai bate din palme, ca să fac vițel din biftec, sau din 
biftec rinichi, sau carne de oaie cu amândouă, după nevoile 
târgului sau după pofta omului.” 

— Desigur că era un tânăr foarte iscusit, Sam, spuse d. 
Pickwick c-o uşoară înfiorare. 


— Cred şi eu, dom'le, răspunse d. Weller continuând să 
golească panerul; şi pateurile era minunate. Limbă... Se- 
aprobă. E foarte bună dacă nu e vorba de-o limbă de 
femeie. Pâine; ciolan afumat, parcă ar fi pictat; friptură rece 
de vacă, pe cinste. Sarsailă, ce e în ulcioarele astea? 

— În ăsta, bere, îi răspunse băiatul dând jos de pe umeri 
două ulcioare mari de piatră, legate împreună printr-o 
curea; în ăstălalt, punch rece. 

— Dacă stai să te gândeşti, gustarea e alcătuită în lege, 
declară d. Weller urmărind cu multă mulţumire pregătirile 
pentru masă. Şi acum, domnilor, înfulecarea! cum zicea 
englezii franţujilor când îşi punea la puşcă baionetele. 

Nu fu nevoie de a doua poftire pentru a îndemna 
societatea să onoreze prânzul, şi multe stăruinţe nu 
trebuiră nici pentru a-i hotări pe d. Weller, pe pădurarul cel 
înalt şi pe cei doi băieţi să se aşeze în iarbă, la o mică 
distanţă, spre a da gata nişte respectabile hălci de carne. 
Un stejar bătrân dăruia umbra lui plăcută comesenilor; 
dinaintea lor se desfăşura, nemărginită, priveliştea bogată a 
ogoarelor şi a pajiştilor întretăiate de tufărişuri dese, 
dincolo de care se vedea brâul lat al pădurilor. 

— E încântător, absolut încântător! exclamă d. Pickwick, 
pe obrazul căruia pielea arsă de soare se jupuia repede. 

— Într-adevăr! încuviinţă Wardle. Vrei să bei un pahar de 
punch? 

— Cu multă plăcere, declară d. Pickwick, şi expresia de 
mulţumire de pe figura sa, după ce bău, era o mărturie a 
sincerităţii răspunsului. Bun! zise d. Pickwick, plescăind din 
buze; foarte bun! Am să mai iau un pahar. Rece! Foarte 
rece! Haidem, domnilor, continuă d. Pickwick fără să lase 
ulciorul, o închinare! Pentru prietenii noştri din Dingley 
Dell! 

Aclamaţii zgomotoase îi întâmpinară urarea. 

— Să vă spun cum voi face ca să-mi recapăt dibăcia la 
vânătoare, glăsui d. Winkle, care mânca pâine şi şuncă, 
servindu-se de un briceag. Am să pun o potârniche împăiată 


pe-un stâlp şi am să trag în ea, întâi de la distanţă mică şi 
pe urmă depărtându-mă treptat-treptat. Este un exerciţiu 
straşnic. 

— Eu cunosc pe-un domn, dom'le, spuse Sam, care a făcut 
aşa şi a început de la vreo doi metri; însă, după aia, n-a mai 
încercat căci dintr-un foc a mătrăşit pasărea de pe faţa 
pământului, că nu s-a mai văzut măcar un fulg din ea. 

— Sam! spuse d. Pickwick. 

— Da, dom'le, răspunse d. Weller. 

— Fii bun şi păstrează-ţi anecdotele până când au să-ţi fie 
cerute. 

— Prea bine, dom'le. 

D. Weller clipi cu atâta haz din ochiul pe care nu i-l tăinuia 
cana cu bere dusă la gură, că cei doi băieţandri se tăvăliră 
numaidecât de râs; binevoi să zâmbească până şi pădurarul 
înalt. 

— Nu zău, punchul ăsta rece e nemaipomenit, declară d. 
Pickwick privind cu gravitate ulciorul de pământ; şi ziua 
este nespus de caldă, şi... Tupman, dragă prietene, vrei un 
pahar cu punch? 

— Cu multă plăcere, încuviinţă d. Tupman. 

După ce bău paharul, d. Pickwick luă încă unul, numai 
spre a vedea de nu cumva în punch e vreo coajă de 
portocală, căci coaja de portocală îi făcea totdeauna rău şi, 
convingându-se că nu era, mai bău un pahar în sănătatea 
prietenului absent, d. Snodgrass; se simţi pe urmă foarte 
îndatorat să închine în cinstea necunoscutului care făcuse 
punchul. 

Succesiunea necurmată de pahare cu punch produse un 
efect remarcabil asupra d-lui Pickwick; zâmbetul cel mai 
luminos îi strălucea pe chip; râsul îi mijea pe buze; şi o 
sinceră bună dispoziţie îi scânteia în ochi. Cedând treptat 
influenţei lichidului aţâţător şi căldurii, d. Pickwick exprimă 
dorinţa puternică de a-şi reaminti un cântec pe care-l 
auzise în copilărie; dar sforţările sale rămânând zadarnice, 
se gândi să-şi stimuleze memoria cu alte pahare de punch 


care produseră, pare-se, asupră-i, un efect pe de-a-ntregul 
opus; căci, uitând vorbele cântecului, începu să nu mai ştie 
cum se articulează măcar două cuvinte. În cele din urmă, 
după ce se ridică pe picioare să adreseze societăţii un 
discurs elocvent, căzu din nou în roabă şi adormi aproape 
imediat. 

Panerul fu împachetat la loc. Întrucât se văzu că era 
absolut cu neputinţă ca d. Pickwick să fie trezit din 
toropeală, avură loc unele discuţii în sensul dacă e mai bine 
ca d. Weller să-şi ducă stăpânul înapoi cu roaba, sau să-l 
lase unde se afla până când toată lumea va fi gata de 
plecare acasă. Până la urmă fu adoptată ultima părere şi, 
deoarece expediţia nu avea să dureze mai mult de-un ceas, 
iar pentru că d. Weller cerea stăruitor să-i întovărăşască, 
prietenii hotărâră să-l părăsească pe d. Pickwick, adormit în 
roabă, şi să-l ia la întoarcere. Grupul se depărtă, deci, 
lăsându-l pe d. Pickwick să sforăie în tihnă la umbră. 

Nu există nici un motiv să ne îndoim că d. Pickwick ar fi 
continuat să sforăie până la înapoierea prietenilor săi - sau, 
de nu, până când umbrele serii ar fi învăluit firea, 
presupunând că el ar fi rămas acolo, în pace. Dar nu a fost 
lăsat în pace. Şi iată ce anume l-a împiedicat. 

Când căpitanul Boldwig, un omuleţ cam violent de felu-i, 
purtând o redingotă albastră şi o cravată neagră, scrobită, 
catadicsea să pornească în plimbare pe moşia sa, plimbarea 
o făcea în tovărăşia unui baston de palmier prevăzut c-un 
inel de alamă, a unui grădinar şi a ajutorului acestuia, 
oameni foarte smeriţi, cărora căpitanul Boldwig le dădea 
porunci cu ton de sus şi aspru; căci sora nevestei 
căpitanului Boldwig se măritase cu un marchiz, iar casa 
căpitanului era o vilă, şi proprietatea lui un domeniu; şi 
totul la el era plin de măreție, putere şi nobleţă. 

D. Pickwick nu dormise nici o jumătate de ceas, când micul 
căpitan Boldwig, urmat de grădinarii lui, veni cu paşii mari 
pe care i-i îngăduiau statura şi importanţa lui; ajungând 
lângă stejar, căpitanul Boldwig se opri, răsuflă adânc şi 


contemplă peisajul cu priviri care ar fi vrut să arate că 
peisajul trebuia să se simtă desigur foarte măgulit că el l-a 
luat în seamă; la urmă, izbind tare în pământ cu bastonul, îl 
chemă pe grădinarul-şef. 

— Hunt! spuse căpitanul Boldwig. 

— Da, domnule, răspunse grădinarul. 

— Să netezeşti locul ăsta mâine dimineaţă, auzi Hunt? 

— Da, domnule. 

— Şi să ai grijă să ţii locul în ordine; auzi, Hunt? 

— Da, domnule. 

— Să-mi aduci aminte să pun o placă spre înştiinţarea 
acelora care îmi încalcă terenul pe furiş, iar tu să aşezi 
pocnitori şi ce mai trebuie ca să împiedici apropierea 
mocofanilor. Auzi, Hunt? Auzi? 

— N-am să uit, domnule. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, zise celălalt înaintând cu 
pălăria în mână. 

— Ei, Wilkins, ce ţi s-a întâmplat? întrebă căpitanul 
Boldwig. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar mi se pare că astăzi 
s-au furişat oameni pe aici. 

— Cum?! exclamă căpitanul aruncând o privire fioroasă în 
juru-i. 

— Da, domnule, după câte îmi pare, au mâncat aici. 

— Blestemată fie-le cutezanţa! Uite ce-au făcut! strigă 
căpitanul Boldwig, dând cu ochii de cojile de pâine şi de 
resturile risipite pe iarbă; într-adevăr, şi-au devorat hrana 
aici. Ah, derbedeii, de mi-ar pica în mână! răcni căpitanul 
strângând în mână bastonul gros. 

— Vă rog să mă iertaţi, zise Wilkins, dar... 

— Ei, ce mai e? răcni căpitanul. 

Şi, urmărind privirea sfioasă a lui Wilkins, ochii săi se 
opriră asupra roabei şi a d-lui Pickwick. 

— Cine eşti tu, ticălosule? strigă căpitanul izbind de câteva 
ori cu bastonul în d. Pickwick. Cum te cheamă? 


— Punch rece, murmură d. Pickwick şi adormi numaidecât 
din nou. 

— Ce? întrebă căpitanul Boldwig. 

Nici un răspuns. 

— Cum a spus că-l cheamă? 

— Mi se pare, domnule, că Punch. 

— E un neruşinat, un mizerabil neruşinat. Se preface că 
doarme, zise căpitanul în culmea furiei. E beat, un beţiv 
ordinar. Ia-1, Wilkins, ia-1 îndată! 

— Unde să-l duc, domnule, întrebă Wilkins foarte sfios. 

— Du-1 la dracu'! răspunse căpitanul Boldwig. 

— Prea bine, domnule. 

— Stai! spuse căpitanul. 

Wilkins se opri îndată. 

— Du-1, spuse căpitanul, du-1 în ocolul vitelor şi să vedem 
dacă o să-l mai cheme Punch când s-o trezi... N-o să-şi mai 
bată joc de mine! N-o să-şi mai bată eljoc de mine! Du-l1! 

Ca urmare a acestui ordin imperios, d. Pickwick fu dus, iar 
marele căpitan Boldwig îşi continuă preumblarea. 

Uimirea micului grup a fost de negrăit observând, la 
înapoiere, că d. Pickwick dispăruse şi că luase cu el şi 
roaba. Acesta era lucrul cel mai misterios şi mai inexplicabil 
care s-a pomenit vreodată. Era extraordinar că un şchiop, 
ridicându-se deodată pe picioare, fără să fi băgat cineva de 
seamă, pornise în lumea largă; dar că se distrase 
împingând înainte-i o roabă grea, asta era curată minune. 
Prietenii căutară jur-împrejur, prin toate ungherele, 
împreună şi fiecare în parte; strigară, fluierară, râseră, 
chemară; degeaba. Nici urmă de d. Pickwick, încât, după 
mai multe ceasuri de cercetări zadarnice, ajunseră la 
încheierea penibilă că trebuiau să se înapoieze fără el. 

În vremea asta, d. Pickwick, dormind buştean în roabă, 
fusese dus în ocolul vitelor şi pus acolo în siguranţă, spre 
încântarea şi mulţumirea fără margini, nu numai a tuturor 
băieţilor din sat, dar şi a celor mai mulţi locuitori care se 
strânseseră în preajmă-i şi-i aşteptau trezirea. Spectacolul 


transportării lui acolo stârnise printre ei un haz imens; 
bucuria lor deveni infinit mai mare când, după ce rosti 
împleticit în mai multe rânduri numele „Sam”, d. Pickwick 
se ridică în roabă şi privi figurile din juru-i cu luare-aminte, 
cu o mirare de nedescris. 

Strigăte se auziră din toate părţile dând, după cum vă 
puteţi închipui, semnalul trezirii lui din somn; iar întrebarea 
nevinovată: Ce s-a întâmplat? dezlănţui exclamaţii şi mai 
puternice decât cele de pân-atunci. 

— Ho-ho-ho, ce dandana! urlă mulţimea. 

— Unde mă aflu? întrebă d. Pickwick. 

— În ocol! răcni gloata. 

— Cum am ajuns aci? Ce făceam? De unde-am fost adus? 

— Boldwig! Căpitanul Boldwig! i se răspunse. 

— Scoteţi-mă de aici! strigă d. Pickwick. Unde e servitorul 
meu? Unde sunt prietenii mei? 

— Care prieteni? Nu ai prieteni! Ura! 

Un nap, după aceea un cartof, apoi un ou şi alte câteva 
semne ale voioşiei mulţimii, îl năpădiră. 

Nu se poate spune cât ar mai fi durat scena şi nici cât ar 
mai fi avut d. Pickwick de îndurat, dacă o trăsură care 
venea în goană pe drum, nu s-ar fi oprit în faţa ocolului, 
dintr-însa coborând bătrânul Wardle şi Sam Weller. În mult 
mai scurtă vreme decât ar trebui pentru a scrie cuvintele 
acestea, şi chiar poate pentru a le citi, cel dintâi îşi făcu 
drum până la d. Pickwick şi-l puse în trăsură, în vreme ce al 
doilea tocmai termina cu aprodul satului a treia repriză a 
unei bătălii curioase. 

— Daţi de veste judecătorului! strigară o duzină de voci. 

— Da, daţi-i de veste! zise d. Weller sărind pe capra 
trăsurii; spuneţi-i judecătorului complementuri de la mine, 
complementuri de la domnul Weller, şi mai spuneţi-i căi l- 
am cam scărmănat pe aprod; dacă vrea să mai tipărească 
unul, mă întorc mâine dimineaţă ca să-l scarmăn şi p-ăla. 
Dă-i drumul, bătrâne î 


— Cum ajung la Londra, îl dau în judecată pe căpitanul 
Boldwig pentru deţinere ilegală, declară d. Pickwick de 
îndată ce trăsura ieşi din sat. 

— Pare-se, eram în contravenţie, îi atrase d. Wardle 
atenţia. 

— Nu-mi pasă, strigă d. Pickwick, îl dau în judecată! 

— Nu, n-o să-l dai! rosti Wardle. 

— Ba da, îl dau pe... dar observând expresia hazlie de pe 
chipul lui Wardle, d. Picwick se întrerupse şi întrebă: de ce 
nu? 

— Pentru că, zise bătrânul Wardle prăpădindu-se de râs, 
pentru că s-ar putea ca judecătorii să tabere asupra 
vreunuia din noi şi să spună că băusem punch rece cam 
prea mult. 

De voie, de nevoie, un zâmbet lumină faţa d-lui Pickwick; 
treptat, zâmbetul se schimbă în râs, râsul în hohote şi 
hohotirea de râs îi molipsi pe toţi. Ca să-şi păstreze buna 
dispoziţie, se opriră la prima cârciumă pe care o întâlniră în 
cale şi comandară câte un pahar cu brandy şi apă de 
fiecare, iar pentru d. Samuel Weller, în special, unul cât se 
poate de tare. 

CAPITOLUL XX. 

În care se vede că Dodson şi Fogg erau oameni de afaceri, 
iar secretarii lor, oameni de viaţă; şi cum o întrevedere 
mişcătoare a avut loc între d. Weller şi tatăl lui, pe care îl 
pierduse demult; în care se vede, în sfârşit, ce spirite alese 
se adunau la Butucul şi Coțofana şi ce admirabil capitol va fi 
următorul. 

Într-o încăpere aflată în faţă, la parterul unei case 
mohorâte, în fundul lui Freman's Court din cartierul 
Cornhill, stăteau cei patru secretari ai d-lor Dodson şi Fogg, 
avocaţi pe lângă înalta Curte a cancelariei şi procurori ai 
Majestății sale pe lângă Curtea King's Bench şi Curtea 
Civilă din Westminster; amintiţii secretari aveau în 
desfăşurarea activităţii lor de fiecare zi tot atâtea şanse să 
zărească lumina zilei şi soarele de pe cer, câte ar putea să 


aibă un om într-un puț foarte adânc de-a se bucura de 
prilejul să zărească stele în puterea amiezii. 

Biroul d-lor Dodson şi Fogg era o încăpere întunecoasă, 
umedă şi mirosea a igrasie; o despărţitură de lemn îi ferea 
pe secretari de privirile oamenilor; se aflau acolo două 
scaune vechi de lemn, un orologiu cu tic-tac zgomotos, un 
calendar, un port-umbrele, un cuier pentru pălării, câteva 
rafturi cu teancuri de hârtii soioase, etichetate, nişte cutii 
vechi din scândură de brad cu etichete de hârtie, şi diverse 
călimări ciondănite de piatră, deosebindu-se unele de altele 
prin formă şi mărime. O uşă de sticlă se deschidea spre un 
gang care dădea în curte. Dinapoia acestei uşi de sticlă se 
înfăţişă vineri dimineaţă, a doua zi după întâmplarea pe 
care am istorisit-o fidel în capitolul precedent, d. Pickwick 
urmat îndeaproape de Sam Weller. 

— Intră, ce mai aştepţi! strigă o voce de după despărţitura 
de lemn, ca răspuns la bătaia uşoară a d-lui Pickwick. 

Drept urmare, d. Pickwick şi Sam intrară. 

— Domnul Dodson sau domnul Fogg sunt aici, domnule? 
întrebă d. Pickwick politicos, apropiindu-se de despărţitură 
cu pălăria în mână. 

— Domnul Dodson nu e aici, iar domnul Fogg nu-şi vede 
capul de treabă! replică vocea şi, în acelaşi timp, chipul 
căreia-i aparţinea se arătă cu o pană la ureche, deasupra 
meterezului, examinându-l pe d. Pickwick. 

Un cap colţuros; părul cânepiu, cârlionţat, despărţit cu 
grijă, uns cu pomadă, împodobea o figură turtită, înzestrată 
cu o pereche de ochi mici, cu un guler de cămaşă foarte 
slinos, cu o cravată neagră şi roasă. 

— Domnul Dodson nu e aici, iar domnul Fogg nu-şi vede 
capul de treabă, repetă omul căruia îi aparţinea acest chip. 

— Domnule, când se înapoiază domnul Dodson? întrebă d. 
Pickwick. 

— Nu ştiu. 

— Domnul Fogg va fi ocupat multă vreme? 

— Nu ştiu. 


După ce răspunse astfel, tânărul se apucă să-şi ascută 
foarte liniştit pana, pe când alt secretar râdea aprobativ 
amestecând praf de Seidlitz dinapoia biroului. 

— Cred că-i voi aştepta, declară d. Pickwick. 

Nu i se răspunse nimic. Ca atare, d. Pickwick se aşeză fără 
să fi fost poftit, ascultând tic-tacul zgomotos al orologiului şi 
vorbirea şoptită a secretarilor. 

— Aşa chestie mai zic şi eu! spuse unul dintre ei în 
legătură cu o întâmplare din seara trecută, pe care o 
istorisise încet. 

Povestitorul purta o haină cafenie cu nasturi de alamă, 
nădragi groşi de culoarea cernelii şi era încălţat cu ghete. 

— Nemaipomenită, nemaipomenită! exclamă omul care se 
îndeletnicea cu praful de Seidlitz. 

— Prezida Tom Commins, reluă insul cu haină cafenie; 
erau ceasurile patru şi jumătate când am ajuns acasă la 
Somers Town, şi mă cherchelisem aşa de zdravăn, că n-am 
putut nimeri gaura broaştei, aşa că a trebuit s-o trezesc pe 
bătrână. Tare aş vrea să ştiu ce-ar zice bătrânul Fogg 
aflând. Nici vorbă că mi-ar da paşaportul. Nu-i aşa? 

Auzindu-1, secretarii se porniră pe râs. 

— Azi dimineaţă, spuse omul în haină cafenie, a fost o 
chestie straşnică, aici, cu Fogg. Pe când Jack îşi rânduia 
hârtiile sus, şi voi vă aflaţi la arhivă, Fogg îşi desfăcea 
scrisorile; atunci iată-l pe ăl din Camberwell contra căruia 
avem o citaţie. Ştiţi care. Cum îl cheamă? 

— Ramsey, lămuri secretarul care vorbise cu d. Pickwick. 

— Aha, Ramsey... Un muşteriu tare jigărit... „Ascultă, 
domnule, zice bătrânul Fogg privindu-l fioros - cunoaşteţi 
felul lui - ascultă, domnule, ai venit să punem chestiunea la 
punct?” „Da, domnule, răspunde Ramsey băgând mâna în 
buzunar şi scoțând banii. Datoria de două lire sterline şi 
zece şilingi şi spezele trei lire sterline şi cinci şilingi; poftim, 
domnule! Oftând ca nişte foale, întinse banii înfăşuraţi într- 
o bucăţică de sugativă. Bătrânul Fogg se uită mai întâi la 
bani, pe urmă la om, şi tuşi cum are obiceiul, încât ştiam că 


o să se întâmple ceva. „Pare-mi-se, nu ştii, zice Fogg, că a 
mai fost depusă o plângere care sporeşte mult cheltuielile?” 
„Ce vreţi să spuneţi, domnule? spuse Ramsey c-o tresărire; 
termenul nu s-a împlinit decât aseară, domnule”. „N-are a 
face, zice Fogg. Secretarul meu tocmai a plecat s-o 
înregistreze. Domnule Wicks, nu e aşa că d. Jackson s-a dus 
să înregistreze declaraţia privitoare la Bullman şi la 
Ramsey?” Fireşte că eu răspund că da, şi atunci Fogg 
tuşeşte din nou şi se uită la Ramsey. „Vai de mine, se 
tânguieşte Ramsey, până să fac rost de bani am înnebunit 
aproape; şi degeaba!” „Absolut degeaba! spune Fogg cu 
răceală! de aceea ar fi mai bine să te înapoiezi să mai faci 
rost de ceva bani şi să-i aduci la timp.” „Zău, nu mai am de 
unde!” strigă Ramsey şi loveşte cu pumnul în birou. „Nu mă 
ameninţa, domnule!” zise Fogg prefăcându-se furios. „N-am 
avut de gând să vă ameninţ, domnule”, răspunse Ramsey. 
„Ba da! stărui Fogg; ieşi de aici, domnule! leşi din biroul 
meu, domnule, şi nu mai veni decât când vei fi învăţat să te 
porţi, domnule!” Atunci Ramsey a încercat să mai spună 
ceva, dar Fogg îi tăie vorba, aşa că a fost nevoit să-şi bage 
banii în buzunar şi să-şi ia tălpăşiţa. Abia se închisese uşa în 
urma lui, şi bătrânul Fogg se întoarse spre mine cu un 
zâmbet dulceag, scoțând din buzunar declaraţia. „Domnule 
Wicks, zise Fogg, ia o brişcă şi du-te cât mai repede la 
Temple de-o înregistrează. Cheltuelile sunt sigure, căci e un 
om de încredere, cu o familie numeroasă, şi câştigă 
douăzeci şi cinci de şilingi pe săptămână; dacă ne semnează 
o procură - şi va trebui s-o semneze! - sunt sigur că 
stăpânii lui vor avea grijă de plată. De aceea, domnule 
Wicks, trebuie să scoatem de la el cât mai mult. Facem o 
faptă creştinească, domnule Wicks, căci având o familie 
numeroasă şi-un venit mic, va fi fericit să primească o lecţie 
care să-l înveţe să nu se mai îndatoreze. Nu-i aşa, domnule 
Wicks, nu-i aşa?” Depărtându-se, zâmbea cu atâta 
bunăvoință, că era o încântare să-l vezi. Straşnic om în 


materie de afaceri, adăugă Wicks cu tonul celei mai adânci 
admiraţii; straşnic om, nu-i aşa? 

Ceilalţi trei secretari se alăturară, plini de căldură, acestei 
păreri. Povestirea îi înveselise la culme. 

— Ce soi de oameni or fi şi ăştia, dom'le? murmură d. 
Weller în auzul stăpânului său. Bună idee mai au ei, dom'le, 
despre glume, n-am ce să zic! 

D. Pickwick încuviinţă din cap şi tuşi pentru a atrage 
atenţia domnilor tineri de după meterezul de lemn care, în 
răstimpul unei pauze, binevoiră să se ocupe şi de străin. 

— Domnul Fogg o fi liber acum? întrebă Jackson. 

— Mă duc să văd, glăsui Wicks ridicându-se alene de pe 
scaun. Ce nume să comunic domnului Fogg? 

— Pickwick, declară ilustrul subiect al acestor memorii. 

D. Jackson urcă scară ca să-l anunţe şi se înapoie îndată, 
aducând la ştiinţă că d. Fogg î] va primi pe d. Pickwick 
peste cinci minute. După împărtăşirea mesajului, se aşeză 
iarăşi la biroul său. 

— Cum a spus că-l cheamă? întrebă Wicks în şoaptă. 

— Pickwick, răspunse Jackson. E împricinatul în afacerea 
Bardell şi Pickwick. 

O frecătură subită de picioare, amestecată cu hohote de 
râs înnăbugşite se auzi dinapoia peretelui de lemn. 

— Dom'le, şopti Sam, vă ia în balon; dom'le. 

— În balon, Sam? întrebă d. Pickwick. Ce înţelegi prin a 
lua în balon? 

D. Weller răspunse, făcând semne cu degetul cel mare 
peste umăr. D. Pickwick, ridicându-şi privirea, observă că 
tuspatru secretari întindeau peste paravanul de lemn 
chipuri pline de veselie, examinând cu multă luare aminte 
ţinuta şi înfăţişarea presupusului seducător de inimi 
femeieşti, tulburătorul fericirii femeilor. Când îşi înălţă 
privirea, şirul de capete dispăru ca prin farmec şi îndată 
penele scârţâiră, călătorind pe hârtie cu viteză nebună. 

Deodată ţârâitul unui clopoțel spânzurat în birou îl chemă 
pe d. Jackson în apartamentul lui Fogg de unde reveni 


curând cu înştiinţarea că el (Fogg) era dispus să-l 
primească pe d. Pickwick, dacă d. Pickwick va vrea să urce 
scara. 

Drept urmare, d. Pickwick urcă, lăsându-l jos pe Sam. La 
întâiul etaj o uşă arăta cu litere vizibile impunătoarele 
cuvinte: D. Fogg; iar după ce bătu în uşă şi i se răspunse să 
intre, d. Jackson îl introduse pe d. Pickwick la avocat. 

— S-a înapoiat domnul Dodson? întrebă d. Fogg. 

— Chiar acum, domnule, declară Jackson. 

— Roagă-l să poftească aici. 

— Da, domnule. 

Jackson ieşi. 

— Luaţi un scaun, domnule, zise Fogg. Poftim ziarul, 
domnule. Tovarăşul meu va fi într-o clipă aici şi vom putea 
discuta în privinţa chestiunii dumneavoastră. 

D. Pickwick luă un scaun şi un ziar; dar, în loc să citească, 
îşi îndreptă privirile pe deasupra gazetei spre a-l examina 
pe omul de afaceri. Acesta era o persoană oarecum în 
vârstă, cu o faţă plină de coşuri, învederând că urmează un 
regim vegetarian; purta o haină neagră, pantaloni de 
culoare închisă şi ghetre negre, mici. Făcea parcă parte 
esenţială din biroul la care scria, având tot atâta minte şi 
sensibilitate cât şi acesta. 

După câteva minute de tăcere se ivi d. Dodson, un bărbat 
grăsuliu, chipeş, cu aerul sever şi vocea zgomotoasă; 
conversaţia începu. 

— Dumnealui e domnul Pickwick, glăsui Fogg. 

— Ah, domnule, dumneavoastră sunteţi împricinatul în 
chestia Bardell şi Pickwick?! exclamă Dodson. 

— Eu sunt, domnule, răspunse d. Pickwick. 

— Ei bine, domnule, întrebă d. Dodson, ce ne propuneţi? 

— Într-adevăr, zise Fogg vârându-şi mâinile înbuzunarele 
pantalonilor şi lăsându-se cu putere pe spătarul scaunului, 
ce ne propuneţi, domnule Pickwick? 

— Sst, Fogg! îl opri Dodson. Lasă-mă să aud ce vrea 
domnul Pickwick să spună. 


— Am venit, domnilor, replică d. Pickwick privindu-i pe 
asociaţi cu blândeţe, am venit aici să vă exprim mirarea cu 
care am primit scrisoarea dumneavoastră, de deunăzi, şi să 
vă întreb ce motive de acţiune aţi putea să aveţi contra 
mea? 

— Ce motive?! exclamă Fogg, însă îl opri d. Dodson. 

— Domnule Fogg, zise Dodson, acum vorbesc eu. 

— Vă cer iertare, domnule Dodson! rosti Fogg. 

— În ce priveşte motivele de acţiune, domnule, reluă d. 
Dodson cu un aer plin de superioritate morală, veţi consulta 
propria dumneavoastră conştiinţă şi propriile 
dumneavoastră simţăminte. Noi, domnule, noi suntem în 
întregime călăuziţi de afirmaţiile clientului nostru. Aceste 
afirmaţii, domnule, pot să fie adevărate sau pot să fie false; 
ele pot fi de crezut sau nu; dar dacă sunt adevărate şi dacă 
sunt de crezut, nu şovăiesc a spune, domnule, că motivele 
noastre de acţiune, domnule, sunt puternice şi de 
nezdruncinat. Dumneavoastră, cine ştie, s-ar putea să fiţi 
un om năpăstuit, domnule, sau să fiţi un şiret; dar dacă eu 
aş fi chemat ca jurat, domnule, pentru a-mi exprima sub 
jurământ, domnule, părerea asupra conduitei 
dumneavoastră, n-aş şovăi să susţin că nu am decât o 
singură părere asupra acestei chestiuni. 

Aci, d. Dodson se ridică de pe scaun, cu aerul unei virtuţi 
jignite şi-l privi pe Fogg, care îşi înfundă mai adânc mâinile 
în buzunare; adăugă plin de convingere, clătinând cu 
înţelepciune din cap: 

— Absolut sigur! 

— Domnule, rosti d. Pickwick cu un aer foarte necâjit care 
i se citea pe faţă, daţi-mi voie să vă încredinţez că sunt omul 
cel mai năpăstuit, cel puţin în această afacere. 

— Doresc să fie astfel, domnule, replică d. Dodson. M-aş 
bucura să fie aşa. Dar dacă sunteţi într-adevăr nevinovat de 
tot ce vi se pune în seamă, sunteţi mainăpăstuit, îmi 
închipui, decât oricine de pe faţa pământului. Ce zici 
dumneata, domnule Fogg? 


— Spun întocmai ca dumneavoastră, răspunse Fogg c-un 
zâmbet îndoielnic. 

— Citaţia pentru proces a fost trimisă în termen, urmă 
Dodson. Unde-i condica, domnule? 

— Poftim, spuse Fogg, înmânându-i un volum pătrat cu 
copertă de pergament. 

— Iată înregistrarea, continuă Dodson. Middlesex, 
mandat: Martha Bardell, văduvă, contra Samuel Pickwick. 
Despăgubiri, 1500 lire sterline. Dodson şi Fogg pentru 
reclamant, 28 august 1827. Totul este în regulă, domnule, 
în perfectă regulă. 

Dodson tuşi uitându-se la Fogg, care repetă: „Perfectă”. 

Pe urmă, amândoi se uitară la d. Pickwick. 

— După câte înţeleg, spuse d. Pickwick, aveţi într-adevăr 
de gând să deschideţi procesul? 

— După câte înţelegeţi, domnule? Da, nici vorbă! răspunse 
Dodson cu o umbră de zâmbet, atâta cât îi îngăduia 
demnitatea lui. 

— Şi că despăgubirile se ridică la o mie cinci sute de lire 
sterline, zise d. Pickwick. 

— Puteţi adăuga asigurarea că dacă clienta noastră ne-ar 
fi urmat sfaturile, despăgubirile ar fi fost de trei ori mai 
mari, domnule, replică Dodson. 

— Cred, totuşi, atrase luarea aminte Fogg aruncând o 
ochire lui Dodson, cred că doamna Bardell n-ar accepta o 
lăţcaie mai puţin. 

— Fără îndoială, întări Dodson cu seriozitate. Procesul abia 
se deschidea, astfel că avocaţilor nu le convenea să-l încheie 
printr-un compromis, chiar dacă d. Pickwick ar fi fost de 
acord. 

— Deoarece nu ne puneţi condiţii, domnule, continuă 
Dodson desfăcând cu mâna dreaptă o bucată de pergament 
şi apăsând stăruitor, cu stânga, o copie după acesta în mâna 
d-lui Pickwick, vă oferim o copie după actul al cărui original 
este aici. 


— Foarte bine, domnilor, foarte bine! zise d. Pickwick 
ridicându-se în picioare, cu o scăpărare de mânie în ochi; 
veţi avea veşti de la mine prin avocatul meu. 

— Vom fi foarte încântați, spuse Fogg frecându-şi mâinile. 

— Foarte încântați, rosti Dodson deschizând uşa. 

— Şi, înainte de a pleca, domnilor, reluă d. Pickwick iritat, 
întorcându-se spre ei, daţi-mi voie să vă spun că dintre 
toate ruşinoasele şi mârşavele manevre... 

— Un moment, domnule, un moment, interveni Dodson cu 
multă politeţă. Domnule Jackson! Domnule Wicks! 

— Da, domnule, răspunseră cei doi secretari ivindu-se în 
josul scării. 

— Voiam doar să ascultați ce spune acest domn, replică 
Dodson. Vă rog, continuaţi, domnule. Vorbeaţi, îmi pare, de 
nişte manevre ruşinoase şi mârşave. 

— Da, domnule, exclamă d. Pickwick întărâtat la culme; 
spuneam, domnule, că dintre toate manevrele ruşinoase şi 
mârşave pe care le-am pomenit vreodată, aceasta le întrece 
pe toate. Repet, domnule! 

— Auzi, domnule Wicks? strigă Dodson. 

— N-ai să uiţi cuvintele astea, domnule Jackson? adăugă 
Fogg. 

— Domnule, reluă Dodson, poate că aţi prefera să ne 
numiţi escroci? Vă rog, domnule, dacă simţiţi că vă face 
plăcere, spuneţi. 

— Da! strigă d. Pickwick. Da, sunteţi nişte escroci! 

— Foarte bine, glăsui Dodson. Nădăjduiesc că poţi să auzi 
de acolo, domnule Wicks. 

— O, da, domnule! declară Wicks. 

— Dacă nu auziţi, ar fi bine să mai urcați o treaptă, două, 
adăugă d. Fogg. 

— Continuaţi, domnule, vă rog, continuaţi. Aţi fi făcut mai 
bine să ne numiţi pungaşi, domnule; sau poate că aţi avea 
plăcere să tăbărâţi pe vreunul din noi, domnule. Vă rog, nu 
staţi pe gânduri, domnule, dacă vă face plăcere; nu vă vom 
opune nici cea mai mică împotrivire. Hai, domnule, vă rog! 


Deoarece Fogg se aşeză cât se poate de îmbietor în 
dreptul pumnului d-lui Pickwick, este foarte probabil că d. 
Pickwick ar fi cedat rugăminţilor stăruitoare ale d-lui Fogg 
dacă nu l-ar fi împiedicat Sam care, auzind gâlceava, ieşise 
din birou, urcase scara şi îl apucase de braţ. 

— Haide, dom'le, veniţi încoace, îi spuse d. Weller. Jocul cu 
rachetele şi mingea mi-ar plăcea dacă dumneavoastră n-aţi 
fi mingea şi dacă rachetele n-ar fi oamenii ăştia ai legii. Aşa 
- prea e aţâţător ca să mai simt plăcere. Veniţi încoace, 
dom'le. Dacă vreţi să vă uşuraţi inima bruftuind pe careva, 
poftiţi în curte şi bruftuiţi-mă pe mine. Altmintrelea, o să vă 
coste prea scump. 

Şi, fără alte marafeturi, d. Weller îşi trase stăpânul pe 
scară şi prin curte, depunându-l apoi în Cornhill, la loc 
sigur; se trase după aceea în urma lui, gata să-l urmeze 
oriunde. 

D. Pickwick porni mai departe, îngândurat, trecu pe lângă 
Mansion House şi-şi îndreptă paşii spre Cheapside. Sam 
începea să se întrebe încotro mergeau, când stăpânul său 
se înturnă, vorbindu-i: 

— Sam, vreau să mă duc îndată la domnul Perker. 

— Chiar că acolo ar fi trebuit să vă duceţi aseară, dom'le, 
replică d. Weller. 

— Da, da, aşa cred şi eu, Sam, rosti d. Pickwick. 

— Eu sunt sigur, dom'le, spuse d. Weller. 

— Bine, bine, Sam, declară d. Pickwick, vom merge 
numaidecât acolo, dar mai întâi, pentru că m-au scos din 
fire, aş vrea să iau un pahar de brandy cald cu apă. Unde aş 
putea să-l beau, Sam? 

Întrucât cunoştea Londra foarte bine şi în amănunt, d. 
Weller răspunse fără o clipă de şovâăire: 

— Curtea a doua pe dreapta, dom'le; nu casa de la fund, ci 
aia de lângă ea, pe dreapta; să v-aşezaţi la masa de lângă 
întâiul cămin, că n-are picior la mijloc ca alelalte, aşa că o să 
puteţi să staţi la ea în voie. 


D. Pickwick ascultă cu luare-aininte lămuririle servitorului 
şi, spunându-i să-l însoţească, intră fără întârziere în 
cârciuma pe care i-o arătase, unde li se puse dinainte 
numaidecât brandy fierbinte şi apă; d. Weller se aşeză la 
distanţa cuvenită, deşi la aceeaşi masă cu stăpânul său, şi fu 
servit cu o halbă de bere. 

Încăperea în care se găseau era foarte simplă şi părea să 
fie sub patronajul special al surugiilor de diligenţe; căci mai 
mulţi domni care făceau impresia că aparţin acestei savante 
profesiuni, fumau şi beau la mese. Atenţia d-lui Pickwick fu 
atrasă de un grăsun roşcovan, de o anumită vârstă, care 
stătea la o masă din faţa sa. Grăsunul fuma aprig dar, după 
fiecare jumătate de duzină de pufăituri, îşi scotea pipa din 
gură şi-l examina mai întâi pe d. Weller, apoi pe d. Pickwick. 
Pe urmă, îşi îngropa obrajii dolofani în stacana de bere, 
atâta cât îi îngăduiau dimensiunile ei; şi iar îşi îndrepta 
ochii spre Sam şi d. Pickwick. Din nou, de vreo şase ori 
pufăi din lulea, cufundat în gânduri, şi iarăşi îi privi. În cele 
din urmă, punându-şi picioarele pe un scaun şi rezemându- 
şi spatele de zid, dolofanul se porni să pufăie de zor, 
aţintindu-i prin fum, pe cei doi noi veniţi, cu hotărârea, 
parcă, să pătrundă până în adâncul lor. 

D. Weller nu observase la început mişcările grăsunului dar, 
treptat, văzând că privirile d-lui Pickwick se îndreptau din 
când în când spre el, se apucă să se uite în aceeaşi direcţie. 
Îşi pusese mâna streaşină la ochi, ca şi cum, recunoscându- 
1 într-o anume măsură pe cel din faţa lui, dorea să-l 
identifice. Îndoielile îi fură însă înlăturate numaidecât, căci 
grăsunul, suflând din pipă o trâmbă grea de fum, scoase de 
sub şalul voluminos ce-i înfăşură gâtul şi pieptul, o voce 
răguşită, asemănătoare unei ciudate încercări de 
ventrilogism, şi rosti tărăgănat cuvintele: 

— Hei, tu eşti, Sammy? 

— Cine e dânsul, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Dom'le, nu mi-aş fi închipuit, răspunse d. Weller holbând 
ochii. Bătrânul! 


— Bătrânul? întrebă d. Pickwick; care bătrân? 

— Tata, dom'le, răspunse d. Weller. Ce-i, bătrâne, cu 
dumneata? 

Şi, cu această mişcătoare izbucnire de dragoste de fiu, d. 
Weller făcu loc pe scaunul de alături grăsunului care, cu 
pipa în gură şi cu cana în mână, venea să-i dea bineţe. 

— Oh, Sammy, nu te-am mai văzut de doi ani şi mai bine! 
zise părintele. 

— Cam aşa ceva, moşulică, recunoscu feciorul. Ce face 
mama vitregă? 

— Păi, să vezi, Sammy, glăsui d. Weller-senior făcând 
mişcări solemne; vădană mai frumoasă ca femeia asta a 
mea de-a doua, nu s-a mai pomenit; boboc de muieruşcă, 
Sammy, şi tot ce poci acu pentru a spune este că tocmai 
fiindcă era o vădană cu timperament, păcat că şi-a schimbat 
starea. Nu-i bună de nevastă. 

D. Weller-junior exclamă: 

— Zău! 

Bătrânul domn Weller clătină din cap, urmând cu un oftat: 

— M-am cam fript a doua oară, Sammy, m-am cam fript. la 
pildă, băiete, de la taică-tu, şi păzeşte-ţi pielea de vădane 
câte zile-oi fi şi-oi mai trăi, şi mai dihai dacă auzi c-a fost şi 
crâşmăriţă, Sammy. 

Dând drumul cu năduf acestei poveţe părinteşti, d. Weller- 
senior îşi umplu iarăşi pipa dintr-o cutie de tablă pe care o 
purta în buzunar; şi, aprinzându-şi-o din scrumul pipei de 
mai înainte, se apucă din nou să pufăie cu sârg. 

După o pauză îndelungă, se adresă d-lui Pickwick, 
revenind asupra aceluiaşi subiect: 

— Vă rog să mă iertaţi, dom'le, pe dumneavoastră nu vă 
priveşte chestia, nu-i aşa? Cred că nu v-aţi încurcat şi 
dumneavoastră cu o vădană? 

— Nu, nu! răspunse d. Pickwick râzând şi, în timp ce d. 
Pickwick râdea, Sam îşi informă părintele în şoaptă despre 
raporturile ce existau între el şi gentleman. 


— Vă cer iertare, dom'le, zise d. Weller-senior scoţându-şi 
pălăria; nădăjduiesc că n-aveţi a vă plânge de Sammy. 

— Câtuşi de puţin, îl încredinţă d. Pickwick. 

— Mă bucur foarte mult că auz asta, dom'le! vorbi mai 
departe bătrânul. Mi-am dat multă osteneală până să-l 
cresc. L-am lăsat să se tăvălească pe străzi, de mic, dom'le, 
ca să ştie să se descurce singur; asta e singura cale ca să-l 
faci pe un flăcău, isteţ. 

— Cred că mai degrabă e o metodă periculoasă, observă d. 
Pickwick zâmbind. 

— Şi nici măcar nu e sigură, obiectă d. Wellerjunior; uite 
că deunăzi am fost tras pe sfoară în lege. 

— Ce spui! exclamă părintele. 

— Da, da! întări fiul. 

Şi se apucă să istorisească, pe cât cu putinţă mai scurt, 
cum l-a păcălit vicleşugul lui Job Trotter. 

D. Weller-senior ascultă cu cea mai adâncă luare aminte 
istorisirea şi spuse la sfârşit: 

— N-a fost cumva un neisprăvit de lungan costeliv, cu chică 
mare, şi care trăncăneşte ca o moară hodorogită? 

D. Pickwick nu înţelese bine ultima parte a descrierii, dar 
înţelegând-o pe prima, spuse la întâmplare: „Da”. 

— Şi încă un neisprăvit cu chică neagră, cu livrea de 
culoare ca duda şi cu o căpăţână cât baniţa? 

— Da, da! strigară cu însufleţire d. Pickwick şi Sam. 

— Atunci, ascultaţi-mă pe mine, ştiu unde-şi fac veleatul, 
declară d. Weller-senior; sunt la Ipswich, sănătoşi, teferi. 

— Nu mai spune! zise d. Pickwick. 

— Cum te văz şi mă vezi, zise d. Weller, şi uite de unde ştiu 
asta. Eu lucrez din când în când pe diligenţa de Ipswich, 
pentr-un pretin de-al meu. Am dat bice cailor chiar a doua 
zi după ce v-a prins reumatizu până la Harapu' din 
Chelmsford, taman unde vrea ei să tragă şi i-am 
ştramportat de-acolo drept la Ipswich, unde servitorul ca 
duda mi-a spus că are să rămâie multă vreme. 


— II voi urmări, declară d. Pickwick, putem să vizităm 
Ipswichul tot aşa de bine ca şi alt loc. II voi urmări. 

— Eşti sigur că era ei, jupâne? întrebă d. Wellerjunior. 

— Negreşit, Sammy, negreşit, replică părintele, căci mutra 
lor e cât se poate de fistichie. Chiar că mă miram să văz un 
nobel purtându-se aşa de familist cu sluga. Şi unde mai pui 
că i-am auzit când şedea chiar în spatele meu, râzând şi 
vorbind cum i-a tras clapa lui burtă-verde. 

— Cum? întrebă d. Pickwick. 

— Burtă-verde, dom'le; drept care, înţeleg acu' că de 
dumneavoastră era vorba. 

La urma urmelor nu e nimic înjositor sau crud în 
denumirea de „burtă-verde”; ea nu este însă deloc 
respectuoasă sau măgulitoare. Amintirea tuturor 
necazurilor îndurate din pricina lui Jingle năvălise în 
cugetul d-lui Pickwick din clipa când d. Weller-senior 
începuse a vorbi; nu lipsea decât un fulg pentru ca balanţa 
să se încline, şi cuvântul „burtă-verde” o înclină. 

— II voi urmări! strigă d. Pickwick trântind din răsputeri 
cu pumnul în masă. 

— Poimâine mă călătoresc spre Ipswich, dom'le, glăsui d. 
Weller-bătrânul; trăsura pleacă de la Taurul din 
Whitechapel; şi, dacă ţineţi într-adevăr să mergeţi, ar fi mai 
bine ca să mergeţi cu mine. 

— Adevărat, zise d. Pickwick, foarte bună idee. Pot să scriu 
la Bury şi să spun prietenilor mei să mă caute la Ipswich. 
Mergem cu dumneata. Dar nu te grăbi cu plecatul, domnule 
Weller; nu vrei să iei ceva? 

— Sunteţi tare de treabă, dom'le, răspunse d. Weller 
oprindu-se îndată. Poate că n-ar strica un păhăruţ de 
brandy, ca să-l beau în sănătatea dumneavoastră şi-n 
norocul lui Sammy. 

— Sigur că n-ar strica, replică d. Pickwick. Un pahar de 
brandy? 

Fu adus brandy, şi d. Weller, după ce închină pentru d. 
Pickwick şi făcu un semn din cap spre Sam, îl zvârli ca şi 


cum ar fi sorbit un degetar, pe gâtleju-i încăpător. 

— Bravo, tată, exclamă Sam; ia seama însă, bătrânule, să 
n-o păţeşti iar cu guta, meteahna ta cea veche! 

— A, i-am găsit un leac fără pereche, Sammy, răspunse d. 
Weller, punându-şi paharul pe masă. 

— Un leac pentru gută? întrebă d. Pickwick scoţându-işi în 
grabă carnetul; care? 

— Guta, dom'le, guta e o meteahnă care se naşte din prea 
mult belşug şi trai bun. Dacă aţi fost vreodată atacat de 
gută, dom'le, păi însuraţi-vă repede c-o vădană care are o 
voce zdravână şi ştie să se folosească de ea, şi n-o să mai 
ştiţi ce-i aia gută câte zile-oţi avea. E o reţetă straşnică, 
dom'le! Eu o înghit mereu-mereu şi pui rămăşag că alungă 
toate bolile pricinuite de trai prea bun. 

După ce împărtăşi nepreţuita-i taină, d. Wellersenior goli 
din nou paharul, clipi cu înţeles din ochi, oftă adânc şi se 
retrase cu pas tărăgănat. 

— Ei, Sam, ce părere ai despre spusele tatălui tău? întrebă 
d. Pickwick zâmbind. 

— Eu crez, dom'le, replică d. Weller, crez că e victima 
matrimonialului, cum zicea duhovnicul lui Barbă Albastră 
vărsând lacrimi când l-a îngropat. 

Nu se putea răspunde nimic încheierii lui Sam; de aceea, 
după ce făcu plata, d. Pickwick porni din nou la drum spre 
hanul Gray. Sunaseră ceasurile opt când ajunse în 
crângurile acelea izolate, şi valul necurmat al bărbaţilor cu 
încălţămintea plină de glod, cu pălării albe, soioase, cu 
veşminte ca vai de lume, care se scurgea pretutindeni, îl 
înştiinţă că majoritatea birourilor erau zăvorite în ziua 
aceea. 

După ce urcă două etaje cu scările murdare şi pieptişe, d. 
Pickwick înţelese că presupunerile sale erau întemeiate. 
Uşa din afară a d-lui Perker era închisă; tăcerea 
mormântală care însoţi bătăile repetate ale lui Sam le arăta 
cât se poate de lămurit că funcţionarii plecaseră. 


— Bine am nimerit-o, Sam! glăsui d. Pickwick; dar nu mă 
las, trebuie să dau de el. Sunt sigur că n-am să pot să închid 
ochii înainte de a încredința afacerea unui om priceput. 

— Dom'le, uite, urcă scările o bătrână, îl înştiinţă d. Weller; 
poate c-o fi ştiind unde să găsim pe cineva. Hei, cocoană, 
unde e oamenii domnului Perker? 

— Oamenii domnului Perker, zise o femeie bătrână, 
slăbănoagă şi amărâtă, oprindu-se să-şi tragă răsuflarea 
după ce urcase scările; oamenii domnului Perker e plecaţi; 
eu mă duc să fac curat în canţelarie. 

— Dumneata eşti servitoarea domnului Perker? o întrebă 
d. Pickwick. 

— Sunt spălătoreasa dumnealui, îi răspunse bătrâna. 

— Curios lucru, Sam, glăsui d. Pickwick, în hanurile astea 
bătrânele sunt numite spălătorese. Nu înţeleg de ce. 

— Îmi închipui, dom'le, că din cauză că le este o silă de 
moarte ca să spele ceva. 

— Nu m-ar mira, rosti d. Pickwick privind-o pe bătrână, a 
cărei înfăţişare, ca şi înfăţişarea biroului pe care-l 
deschisese în vremea asta, arătau o vrăjmăşie îndărătnică 
împotriva folosirii săpunului şi-a apei. Nu ştii cumva, buna 
mea femeie, unde l-am putea găsi pe domnul Perker? 

— Nu, habar n-am, răspunse cu ton acru bătrâna; lipseşte 
din oraş. 

— Ce nenorocire! Şi unde e secretarul lui, nu ştii? 

— Da, ştiu, însă nu mi-ar mulţumi dacă v-aş spune, lămuri 
ea. 

— Am chestiuni foarte importante cu el, stărui d. Pickwick. 

— Nu se poate lăsa pe mâine dimineaţă? întrebă femeia. 

— Nu prea, răspunse d. Pickwick. 

— Ei bine, se-nduplecă bătrâna, dacă e vorba de ceva 
foarte însemnat, ar trebui să vă spui unde este. Îmi dau cu 
ideea că nu fac nici un rău dacă spui. Uite, dacă vă duceţi la 
Butucul şi Coțofana, şi întrebaţi la tejghea de domnul 
Lowten, o să fiţi dus la dânsul; dânsul e secretarul domnului 
Perker. 


Cu aceste informaţii, şi după ce aflară de asemenea că 
numita locantă se găsea într-o curte din vecinătatea pleţii 
Clare, cam în spatele Hanului Nou, d. Pickwick şi Sam 
coborâră cu bine scara dărăpănată pornind să vadă unde e 
Butucul şi Coțofana. 

Taverna aceasta, consacrată orgiilor nocturne ale d-lui 
Lowten şi ale prietenilor săi, era exact ceea ce oamenii în 
general numesc o cârciumă. Că proprietarul ei era un om 
iscusit în afaceri o dovedea îndeajuns faptul că magherniţa 
de sub fereastra cârciumii, de mărimea şi forma unei litiere, 
fusese subînchiriată unui cizmar cârpaci; totodată protecţia 
arătată unui plăcintar, care îşi striga necurmat bunătăţile 
chiar în pragul uşii, demonstra în chip evident filantropicul 
spirit al acestui proprietar. Două-trei pancarte tipărite, 
recomandând cidrul de Devonshire şi berea de Dantzig, 
spânzurau sub ferestrele împodobite cu perdele de 
culoarea şofranului, în timp ce un panou negru vestea, cu 
slove albe, luminatului public, că în beciurile casei se aflau 
cinci sute de mii de butoaie cu bere tare, silindu-l să-şi 
pună întrebări câtuşi de puţin neplăcute, cu privire la locul 
exact al adâncurilor pământului în care se bănuia că s-ar 
întinde peştera cea imensă. Vom da o imagine 
îndestulătoare a exteriorului clădirii, adăugând că firma 
bătută de vreme purta figura pe jumătate ştearsă a unei 
coţofane uitându-se cu luare aminte la o linie întortocheată, 
cafenie, pe care vecinii se deprinseseră din copilărie s-o 
asemuiască cu un butuc de viţă. 

Când d. Pickwick se înfăţişă la tejghea, îl întâmpină o 
femeie în vârstă, ivită de după un paravan. 

— Doamnă, e aici domnul Lowten? o întrebă d. Pickwick. 

— Da, domnule, este, răspunse crâşmăriţa. Charley, du pe 
domnul la domnul Lowten. 

— Domnul nu poate pentru ca să intre acu', declară 
băiatul de prăvălie, roşcovan, clătinându-se pe picioare. 
Domnu Lowten tocmai cântă un cântec straşnic şi l-ar 
încurca. Nu ţine mult, dom'le. 


N-apucă să tacă roşcovanul, şi clinchetul paharelor şi 
tunetul unanim al bătăilor în masă vestiră isprăvitul 
cântării. D. Pickwick îl sfătui pe Sam să-şi aline focul în 
cârciumă, şi se lăsă condus la d. Lowten. 

La cuvintele: „Dom'le, vrea să vă vorbească un domn”, un 
tânăr buhăit, care umplea jilţul de la capătul mesei, privi 
oarecum cu mirare în partea de unde se auzise vocea, şi 
mirarea sa nu scăzu deloc când ochii-i zăboviră asupra unei 
figuri întru totul necunoscută. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, zise d. Pickwick, şi-mi 
pare foarte rău că-i deranjez pe dumnealor, dar viu pentru 
o afacere importantă; iar dacă mi-aţi da voie să vă rețin 
cinci minute în ungherul acestei încăperi, v-aş fi foarte 
îndatorat. 

Tânărul puhav se ridică şi, trăgând un scaun într-un 
ungher întunecat al sălii, lângă d. Pickwick, ascultă cu 
atenţie istorisirea necazurilor lui. 

— Aha, spuse el după ce d. Pickwick încheie, Dodson şi 
Fogg - oameni foarte destoinici - straşnici oameni de 
afaceri, domnule, aceşti Dodson şi Fogg! 

D. Pickwick recunoscu destoinicia lui Dodson şi a lui Fogg, 
în timp ce d. Lowten adăugă: 

— Perker nu-i în oraş şi, până la sfârşitul săptămânii 
viitoare, nu se înapoiază; dar dacă vreţi să vă apere în 
proces, lăsaţi-mi mie copia şi până la înapoierea lui am să 
fac tot ce trebuie. 

— Tocmai de aceea am venit aici, replică d. Pickwick, 
întinzând documentul. Dacă se întâmplă ceva deosebit, 
puteţi să-mi scrieţi post restant, la Ipswich. 

— Prea bine, răspunse secretarul d-lui Perker şi, văzând că 
privirile d-lui Pickwick se îndreptau pline de curiozitate 
spre masă, adăugă: Vreţi să rămâneţi cu noi o jumătate de 
oră? Avem astă seară o societate straşnică. E aici primul 
secretar al lui Samkin şi Green şi toată cancelaria lui 
Smithers şi Price, şi pe urmă Pimkin şi Thomas... cântă un 


cântec straşnic; şi Jack Bamber şi mulţi alţii. Îmi închipui că 
veniţi de la ţară; vreţi să rămâneţi cu noi? 

D. Pickwick nu se putea împotrivi unui atât de ispititor 
prilej de a studia natura omenească. Se lăsă călăuzit spre 
masă unde, după ce fu prezentat ceremonios adunării, luă 
un scaun lângă prezident şi ceru un pahar cu băutura sa 
favorită. 

Urmă o tăcere profundă, cu totul contrarie aşteptărilor d- 
lui Pickwick. 

— Nădăjduiesc că nu vă deranjez, domnule, spuse cu 
ţigara în gură vecinul său din dreapta, un gentleman care 
avea nasturi de mozaic la o cămaşă cu pătrăţele. 

— Câtuşi de puţin, replică d. Pickwick, îmi place foarte 
mult, măcar că nu fumez. 

— Mi-ar părea foarte rău dacă şi eu aş spune că nu fumez, 
glăsui alt domn din partea potrivnică a mesei. Pipa e pentru 
mine masa şi locuinţa. 

D. Pickwick îl examină pe cel care vorbea astfel, şi se gândi 
că totul ar fi fost cât se poate de bine dacă pipa ar fi 
însemnat pentru vorbitor şi spălatul. 

Urmă altă pauză. D. Pickwick era un străin, şi sosirea lui 
tăiase o parte din dispoziţia celor prezenţi. 

— Domnul Grundy va desfăta societatea cu un cântec, 
declară prezidentul. 

— Nu, n-o va desfăta, răspunse d. Grundy. 

— De ce nu? întrebă prezidentul. 

— Pentru că nu poate, susţinu d. Grundy. 

— Zi mai bine că nu vrei, replică prezidentul. 

— Ei da, pentru că nu vrea, i-o întoarse d. Grundy. 

Refuzul categoric al d-lui Grundy de a desfăta societatea 
pricinui alt moment de tăcere. 

— Nu ne distrează nimeni? întrebă deznădăjduit 
prezidentul. 

— De ce nu ne distrezi dumneata, domnule prezident? 
glăsui din capătul mesei un tânăr gentleman cu favoriţi, cu 
un ochi şaşiu, cu gulerul cămăşii descheiat şi murdar. 


— S-auzim! s-auzim! strigă fumătorul cu podoabe de 
Mozaic. 

— Pentru că ştiu un singur cântec şi l-am cântat, şi pentru 
că acela care cântă de două ori într-o seară acelaşi cântec, 
trebuie să plătească încă un rând, replică prezidentul. 

Nu se putea răspunde acestei replici, astfel că tăcerea se 
aşternu din nou. 

— Domnilor, intră d. Pickwick în vorbă, dornic de a găsi un 
subiect pe care toată lumea să-l poată discuta, am fost astă 
seară într-un loc pe care fără îndoială că-1 ştiţi perfect de 
bine, dar unde eu nu călcasem de ani de zile şi pe care îl 
cunosc foarte puţin. Mă refer la Gray's Inn, domnilor. 
Hanurile astea vechi sunt nişte cotloane curioase într-un 
oraş mare cum este Londra. 

— Pe Jupiter, şopti prezidentul peste masă d-lui Pickwick, 
aţi nimerit un subiect care îl va face pe unul dintre noi cel 
puţin, să nu se mai oprească vorbind. Aţi dat apă la moara 
bătrânului Jack Bamber; nu l-a auzit nimeni vorbind 
vreodată despre altceva în afară de hanurile astea; a trăit 
multă vreme în ele, aşa că s-a scrântit la cap pe jumătate. 

Individul despre care amintea d. Lowten era un omuleţ 
gălbejit, cu umeri ridicaţi, care avea obiceiul să se plece 
înainte când tăcea şi pe care, pentru acest motiv, d. 
Pickwick nu-l observase. Dar când bătrânul îşi înaltă chipul 
zbârcit, aţintindu-şi asupra lui ochii cenuşii, strălucitori, cu 
o căutătură iscoditoare, d. Pickwick se miră că trăsături aşa 
de neobişnuite putuseră să scape o clipă luării sale aminte. 
Un zâmbet mâhnit schimonosea neîncetat figura 
bătrânului; îşi sprijinea bărbia într-o mână mare, numai 
piele şi oase, cu unghii foarte lungi; iar când îşi înclina 
capul într-o parte, privind scrutător pe sub sprâncenele-i 
stufoase şi cărunte, înfăţişarea sa avea o expresie ciudată, 
sălbatică, vicleană şi întru totul respingătoare. 

Aşa arăta omul care se înălţă deodată, dând drumul unei 
năvale de cuvinte înflăcărate. Deoarece însă acest capitol 
este şi aşa destul de lung, iar bătrânul e un personaj 


însemnat, din respect faţă de el şi pentru uşurarea noastră, 
e mai bine să-l lăsăm să vorbească în capitolul următor. 

CAPITOLUL XXI. 

În care bătrânul dă drumul temei sale favorite şi 
povesteşte o istorie în legătură cu un client ciudat. 

— Aha! zise bătrânul a cărui înfăţişare şi-al cărui fel de a fi 
le-am descris pe scurt la sfârşitul trecutului capitol; aha, 
cine vorbeşte despre Gray's Inn? 

— Eu, domnule, răspunse d. Pickwick. Făceam constatarea 
ce locuri vechi şi ciudate sunt ele... 

— Dumneata? declară dispreţuitor bătrânul. Ce poţi să ştii 
dumneata de vremuri când tinerii se închideau în odăile 
acelea singuratice şi citeau, ceas cu ceas, noapte cu noapte, 
până li se zdruncina mintea de studiile din ceasurile nopţii, 
până li se istoveau forţele spiritului, până nu le mai aducea 
lumina dimineţii nici înviorare, nici sănătate; şi îşi închinau 
în chip nefiresc energiile tinere unor hârţoage vechi şi 
aride? Dumneata care ai venit mai târziu, într-o vreme cu 
totul alta, ce poţi să ştii dumneata despre această sleire 
treptată prin oftică, sau despre pustiirile repezi ale febrei, 
rezultat al desfrâului „vieţii” - pe care le-au îndurat oamenii 
în acele odăi? Câţi crezi că, după ce au implorat zadarnic 
ajutor, s-au dus, cu inima zdrobită, de la biroul avocaţilor, 
să-şi găsească odihna în Tamisa ori un refugiu în 
închisoare? Acestea nu sunt case ca toate celelalte. Nu 
există o bucată din vechile tapete de lemn care, dacă ar fi 
înzestrată cu puterea vorbirii şi ar avea memorie, să nu iasă 
din perete şi să istorisească îngrozitoarea poezie a vieţii. 
Oricât de banale pot să vi se pară hanurile astea acum, 
spun că ele sunt locuri vechi şi ciudate şi aş prefera să aud 
multe legende cu titluri oribile, decât povestea adevărată a 
uneia din aceste odăi străvechi. 

Energia subită a bătrânului şi subiectul care o stârnise 
aveau ceva aşa de ciudat, că d. Pickwick nu găsi cuvinte să-i 
răspundă; domolindu-şi pornirea şi reluându-şi aerul 


scormonitor pe care îl pierduse în aprinderea de până 
atunci, bătrânul urmă astfel: 

— Priveşte-le sub o altă lumină; sunt mai banale şi mai 
puţin romantice: ce locuri admirabile de tortură înceată! 
Gândeşte-te la bietul om care şi-a cheltuit întregul avut, 
care a ajuns cerşetor, care şi-a chinuit prietenii, pentru a 
intră într-o meserie unde nu va câştiga niciodată o bucată 
de pâine. Aşteptarea, speranţa, dezamăgirea, teama, 
mizeria, sărăcia, nedejdile nimicite şi sfârşitul carierei - 
sinuciderea poate, sau beţia în zdrenţe, în papuci rupţi - 
iată ce se găseşte în locuinţele acelea mohorâte. Nu e 
adevărat ce spun? 

Bătrânul îşi frecă mâinile rânjind, ca şi cum ar fi fost 
încântat că a găsit alt punct de vedere din care să privească 
subiectul. 

D. Pickwick îl cercetă pe bătrân, plin de curiozitate; ceilalţi 
zâmbeau şi priveau în tăcere. 

— Vorbiţi despre universităţile voastre germane, continuă 
bătrânul; hehe! E destulă poezie aici la noi ca să mai fie 
nevoie să ne depărtăm măcar cu o jumătate de milă; numai 
că nu se gândeşte nimeni la ea. 

— Într-adevăr, recunoscu d. Pickwick râzând, nu m-am 
gândit până acum niciodată la poezia acestor locuri. 

— Fără îndoială, nu te-ai gândit, glăsui bătrânelul; fireşte. 
Aşa îmi spunea deseori un prieten al meu: „Ce e deosebit în 
casele astea?” „Locuri ciudate şi vechii”, răspundeam eu. 
„Deloc”. - declara el. „Singuratice”, stăruiam eu. „Ba câtuşi 
de puţin”, spunea el. Într-o dimineaţă, pe când se pregătea 
să deschidă uşa să iasă, muri lovit de dambla. A căzut şi s-a 
lovit cu capul în cutia lui de scrisori; a rămas acolo un an şi 
jumătate. Lumea îl credea plecat din oraş. 

— Şi în cele din urmă cum l-au găsit? întrebă d. Pickwick. 

— Deoarece nu-şi plătise chiria doi ani de zile, avocaţii 
hotărâră să spargă uşa. Zis şi făcut; broasca fu deschisă cu 
forţa, şi un schelet prăfuit, în frac albastru, cu pantalonii 
negri, cu ciorapii de mătase, căzu în braţele portărelului 


care deschise uşa. E hazliu, nu? S-ar putea spune că-i 
destul de hazliu. 

Şi bătrânelul îşi înclină şi mai mult capul pe umăr, 
frecându-şi palmele cu nespusă plăcere. 

— Ştiu o altă întâmplare de acelaşi soi, urmă el după ce se 
mai domoli din chicotit. S-a petrecut în Clifford's Inn. Un 
chiriaş de la mansardă, cu faimă rea, se închide în dulapul 
din perete al odăii de dormit şi ia o doză de arsenic. 
Intendentul crede că şi-a luat tălpăşiţa, descuie uşa şi pune 
un anunţ. Soseşte alt om, închiriază camera, aduce mobila, 
vrând să locuiască acolo. Dar, într-un fel sau altul, nu putea 
să doarmă, se zvârcolea mereu, nu se simţea la largu-i. 
„Ciudat, îşi zise el. O să-mi fac odaia de culcare în cealaltă 
încăpere, iar din asta o să fac salon. Face schimbarea şi 
doarme foarte bine noaptea, dar deodată nu mai e în stare 
să citească, seara; se simte nervos, neliniştit, şi nu poate să 
facă altceva decât să potrivească mucul lumânării sau să 
privească în juru-i. „Nu pricep nimic”, îşi zise când se 
înapoie într-o noapte de la teatru şi bău un pahar cu grog 
rece, rezemat de perete ca să nu-şi poată închipui că are pe 
cineva la spate. „Nu pricep nimic”, îşi zise el, şi tocmai 
atunci ochii i se opriră asupra dulăpiorului care era încuiat 
pe dinăuntru. II apucă un fior din creştet până-n tălpi. „Am 
mai avut senzaţia asta ciudată, gândi el. Nu mă pot 
împiedica să-mi imaginez că în dulap, aici, e un mister.” 
Face o sforţare, îşi adună tot curajul, dintr-o lovitură 
sfărâmă cu vătraiul broasca, deschide uşa şi acolo, vai! 
descoperă, într-un colţ, ţeapăn, în picioare, pe ultimul 
chiriaş, cu o sticluţă în mâna crispată şi cu figura... vai! 

După ce isprăvi, bătrânul îşi trecu privirea peste chipurile 
încordate, uimite, ale ascultătorilor, şi un zâmbet de 
cumplită încântare i se întipări pe faţă. 

— Povesteşti lucruri foarte ciudate! exclamă d. Pickwick, 
observând cu multă luare aminte, prin ochelari, trăsăturile 
bătrânului. 


— Ciudate? spuse bătrânul. Prostii; ţi se par ciudate 
pentru că nu ştii despre ele nimic. Sunt hazlii, dar nu 
nemaipomenite. 

— Hazlii? strigă d. Pickwick fără să vrea. 


— Da, hazlii! Nu e adevărat? replică bătrânelul uitându-se 
la el chiorâş, cu o privire satanică; apoi, fără să aştepte un 
răspuns, continuă: Am cunoscut pe cineva - stai să-mi aduc 
aminte - sunt patruzeci de ani de atunci - care a închiriat 
într-unul dintre cele mai străvechi hanuri un apartament 
vechi, umed, mucegăit, rămas de ani şi ani de zile 
neînchiriat şi închis. Umblau o sumedenie de istorii cu stafii, 
povestite de babe, pe seama locuinţei aceleia, şi de bună 
seamă că ea era departe de a fi veselă; omul era sărac şi 
locuinţa destul de ieftină; motiv foarte puternic, chiar dacă 
odăile acelea ar fi fost de zece ori mai rele decât erau. Fu 
obligat să preia şi câteva mobile dărăpănate, lăsate acolo, 
între altele un dulap încăpător de hârtii, care se înfăţişa ca 
vai de lume, cu uşi mari de sticlă, cu perdele verzi pe 
dinăuntru. Era o mobilă cu totul de prisos pentru el, căci nu 
avea hârtii de ţinut într-însa, iar în ce priveşte veşmintele, 
le purta întruna pe el, fără să ostenească, ci dimpotrivă. 
Bun; îşi aduse, deci, toate lucrurile cu care nu se putea 
umple nici măcar o roabă, şi le împrăştie prin cameră; 
pentru ca, pe cât cu putinţă, încăperea să nu arate goală, 
iar seara se aşeză la gura sobei, bând întâiul pahar dintr-o 
damigeana de whisky cumpărată pe datorie. Pe când bea, 
întrebându-se dacă o s-o poată plăti vreodată - iar în cazul 
că da - după câţi ani? - ochii îi căzură asupra uşilor de sticlă 
ale dulapului de lemn. „Ah, îşi zise el, de n-ar fi trebuit să 
iau mobila asta afurisită la preţul bătrânului telal, aş fi 
putut să am pentru banii mei, ceva mai acătării. Să-ţi spun 
pe şleau, ghiuj bătrân - adăugă, adresându-se cu glas tare 
dulapului, căci nu avea cu cine să vorbească - dacă 
osteneala de a te sfărâma n-ar fi mai mare decât folosul, te- 
aş băga pe foc, fără să mai stau pe gânduri. Abia rostise 
cuvintele acestea că un sunet ca o tânguire slabă ieşi, ai fi 
zis, din dulap. Bietul om se înfricoşă la început dar, după o 
clipă de chibzuială, îşi spuse că zgomotul era produs poate 
de vreun vecin gălăgios care, înapoindu-se acasă după cina 
luată în oraş, se apucase să scormonească în sobă cu 


vătraiul ca să aţâţe focul. Dar zgomcrtul se repetă, una din 
uşile de sticlă se deschise încetişor şi arătă figura palidă, 
descompusă, a unui bărbat îmbrăcat în veşminte rupte, 
murdare; stătea îm dulap, în picioare. Era înalt de statură şi 
slab; pe chipul lui se putea citi îngrijorare, şi era în culoarea 
obrazului, în întreaga-i făptură scheletică un aer nefiresc, 
ceva ce nu aparţinea nici unei fiinţe de pe faţa pământului. 
„Cine eşti dumneata? îngăimă noul chiriaş, îngălhenindu-se 
şi bălăbănind totodată în mână vătraiul, vrând să ţintească 
bine arătarea aceea. Cine eşti dumneata?” „Nu zvârli cu 
vătraiul! răspunse arătarea. Oricât ai să ocheşti, el va trece 
prin mine fără împotrivire; îţi cheltuieşti puterile numai ca 
să izbeşti în lemn. Eu sunt spirit.” „Şi ce vrei cu mine, rogu- 
te?” întrebă chiriaşul cu voce tremurândă. „În odaia asta, 
răspunse arătarea, s-a desăvârşit ruina mea pământească; 
aici am ajuns la sapă de lemn, eu şi copiii mei. În dulapul 
ăsta s-au grămădit, an după an, hârtiile unui lung şi 
nesfârşit proces. În odaia asta, când murii de mâhnire, de 
cumplită disperare, doi vampiri vicleni îşi împărţiră 
bunurile pentru care trudisem în răstimpul unei mizerabile 
existenţe, nelăsând nici măcar o lăţcaie bieţilor mei copii. I- 
am înfricoşat aşa de tare, că şi-au luat drumul din locurile 
astea; şi, de atunci, ca să mai văd teatrul îndelungilor mele 
suferinţe, mă înapoiez aci în fiecare noapte, singurele 
ceasuri când pot încă să vizitez pământul. Apartamentul e 
al meu. Lasă-mi-l!” „Dacă ţii să te înapoiezi în încăperea 
asta, răspunse chiriaşul care avusese răgaz să se reculeagă 
în decursul amarei povestiri a spiritului, ţi-o voi lăsa cu cea 
mai mare plăcere; dar, dacă îmi dai voie, aş dori să-ţi pun o 
întrebare.” „Vorbeşte!” spuse cu voce severă arătarea. 
„Uite, glăsui chiriaşul, nu vreau să-ţi adresez personal 
observaţia mea, deoarece ea e cunoscută mai tuturor 
spiritelor despre care am auzit în viaţă, dar mi se pare cam 
nepotrivit să te întorci mereu tocmai în locurile unde ai fost 
mai nefericit, când poţi să vizitezi cele mai frumoase 
ţinuturi ale pământului, de vreme ce spaţiul nu înseamnă 


nimic pentru dumneata.” „Da, e adevărat, nu m-am gândit 
niciodată la asta!” replică strigoiul. „Domnule, dumneata 
vezi bine, urmă chiriaşul, că odaia asta e foarte puţin 
confortabilă. După înfăţişarea dulapului, aş îndrăzni să spun 
că nu duce lipsă de ploşniţe; şi, într-adevăr, îmi închipui că 
ai putea să găseşti o locuinţă mult mai confortabilă, fără să 
mai vorbesc de climatul Londrei, care e nespus de 
neplăcut.” „Ai toată dreptatea, domnule, răspunse cu 
politeţe spiritul. Nu mă gândisem la asta câtuşi de puţin. 
Am să încerc să schimb îndată aerul.” Într-adevăr, în timp 
ce vorbea, începu să se mistuie; picioarele îi dispăruseră cu 
totul. „Şi dacă, domnule, strigă după el chiriaşul, dacă ai 
avea bunătatea să dai de înţeles altor doamne şi domni care 
se îndeletnicesc să cutreiere prin casele vechi, că ar putea 
să se simtă mult mai bine aiurea, ai face societăţii un mare 
bine.” „N-am să uit, îi răspunse strigoiul. Nici vorbă că 
suntem proşti, foarte proşti; nu-mi pot închipui cum de e cu 
putinţă să fim aşa de înguşti la minte.” Cu aceste cuvinte 
strigoiul pieri şi, ceea ce-i mai surprinzător, adăugă 
bătrânelul aruncând o privire iscoditoare în jurul mesei, e 
că el nu mai reveni niciodată. 

— Nu-i rău ce spui, dacă-i adevărat! încuviinţă omul cu 
nasturi de mozaic, şi din nou aprinse o ţigară. 

— Dacă! exclamă bătrânul cu o privire nespus de 
dispreţuitoare. Vezi dumneata, continuă el întorcându-se 
spre Lowten, nu m-aş mira să spună, în cele din urmă, că nu 
e adevărată nici povestea clientului ciudat pe care îl 
avusesem eu pe când lucram într-un birou avocăţesc. 

— Nu m-aş încumeta să spun nimic, căci n-am auzit-o 
niciodată, răspunse insul cu podoabe de mozaic. 

— Domnule, nădăjduiesc că ne-o veţi povesti şi nouă, zise 
d. Pickwick. 

— O, da! adăugă Lowten. Nimeni, afară de mâne, n-a 
auzit-o, şi aproape c-am uitat-o şi eu. 

Bătrânul privi în jurul mesei, chiorându-se mai oribil decât 
până atunci; avea un aer parcă triumfător, remarcând 


atenţia zugrăvită pe toate chipurile. Apoi, frecându-şi 
bărbia cu mâna şi contemplând tavanul, ca pentru a-şi 
reîmprospăta memoria, începu după cum urmează: 

POVESTEA BĂTRÂNULUI DESPRE CLIENTUL CEL 
CIUDAT 

— Puțin interesează, declară bătrânul, de unde şi cum am 
cules istorioara asta. Dacă aş urma firul ei, după felul cum 
am aflat-o, aş începe de la jumătate, iar când aş ajunge la 
sfârşit, m-aş înapoia să-i caut începutul. E de-ajuns să vă 
spun că unele din întâmplările acestea s-au petrecut în faţa 
ochilor mei. Despre altele ştiu doar din auzite, iar câteva 
persoane încă în viaţă îşi amintesc foarte bine de ele. 

În Borough High Street din Londra, în apropiere de 
biserica Sfântul Gheorghe, şi pe aceeaşi parte a străzii, se 
găseşte, după cum ştie aproape toată lumea, o mică 
închisoare pentru datorii, numită Marshalsea. Deşi, în 
vremea din urmă, ea nu mai seamănă deloc cu infama 
cloacă de altădată, totuşi, ameliorată cum e, nu oferă încă 
prea multă atracţie pentru indivizii extravaganţi, şi nici 
prea mare mângâiere pentru cei lipsiţi de simţul prevederii. 
Asasinul condamnat se bucură, în New Gate, de o curte mai 
întinsă şi mai aerisită decât aceea din închisoarea 
Marshailsea, care e pentru datornicul neplatnic. 

O fi o părere, sau pentru că nu pot alunga amintirile de 
odinioară legate de acest loc, fapt este că partea aceasta a 
Londrei mi-e nesuferită. Strada e largă; prăvăliile sunt 
spaţioase; zgomotul vehiculelor care mişună pretutindeni, 
zgomotul paşilor, stârnit de puhoiul neîntrerupt al 
oamenilor, vuietul circulaţiei răsună aici de dimineaţă până 
la miezul nopţii; dar străzile din împrejurimi sunt înguste şi 
prăpădite; sărăcia, desfrâul colcăie în puzderia de oameni a 
ulicioarelor, nenorocirea şi nevoia se înghesuie în strâmta 
puşcărie; un aer de tristeţe, de dezolare pare, aşa am eu 
impresia cel puţin, că pluteşte peste împrejurimi, dându-le 
o nuanţă bolnăvicioasă, dezgustătoare. 


Mulţi oameni ai căror ochi s-au închis apoi în mormânt 
cine ştie când au contemplat la început, cu destulă uşurinţă, 
scena aceasta, trecând pentru întâia oară poarta vechii 
închisori Marshalsea; căci arareori deznădejdea vine odată 
cu prima lovitură crâncenă a nenorocirii. Omul are 
încredere în prietenii pe care nu i-a pus încă la încercare, 
îşi aduce aminte de numeroasele servicii pe care tovarăşii 
lui de petrecere s-ar fi oferit să i le facă atunci când nu avea 
trebuinţă de ele; speră - în inexperienţa lui fericită, speră - 
şi, oricât s-ar încovoia sub prima lovitură, speranţa răsare 
în pieptul său şi înfloreşte o clipă doar, până ce înţelege şi 
cade sub povara dezamăgirilor şi a uitării. Şi cât de repede 
ochii acestor oameni se afundă în orbite, ochi ce privesc 
sălbatic pe chipuri pustiite de foame, ofilite din pricina 
închisorii. Pe atunci nu era o figură de stil când se spunea 
că datornicii putrezeau în temniţă, fără nici o nădejde de a 
mai scăpa vreodată, de a mai deveni liberi! Asemenea 
cruzime nu mai există astăzi în acelaşi grad, însă au rămas 
destule încă pentru a zămisli întâmplări care-ţi 
însângerează inima. 

Acum douăzeci de ani, caldarâmul acela a fost bătut de 
paşii unei femei cu copilul său; zi de zi, ea veni la poarta 
închisorii, nelipsind niciodată, aşa cum soarele nu lipseşte 
să răsară în toate dimineţile; deseori, după o noapte de 
gânduri chinuitoare, fără odihnă, femeia sosea la poartă 
mai devreme cu un ceas şi atunci, înapoindu-se blândă şi 
resemnată, îşi ducea copilul pe podul vechi, îl ridica în braţe 
şi-i arăta apa Tamisei, scânteietoare în bătaia soarelui 
dimineţii, însufleţită de toate pregătirile pentru muncă şi 
bucurie pe care fluviul le înfăţişază ochiului, în zori; se 
străduia să trezească interesul copilului pentru tot ce 
vedea. Curând după aceea, aşeza din nou copilul pe pământ 
şi, ascunzându-şi capul în şal, dădea frâu liber lacrimilor 
care o podideau, căci nici o expresie de plăcere sau interes 
nu luminase chipul slăbit, bolnăvicios, al pruncului. 
Amintirile lui, şi aşa destul de puţine, erau de un singur fel - 


legate de sărăcia şi mizeria părinţilor. Ceasuri în şir, el 
rămânea pe genunchii mamei, privind cu înduioşare 
copilărească lacrimile prelinse pe obrajii ei, apoi se târa 
tăcut într-un ungher mohorât şi adormea într-un plâns cu 
sughiţuri. Realităţile dureroase ale lumii, cu cele mai aspre 
lipsuri ale ei - foamea, setea, frigul, toate nevoile - erau 
cuibărite în căminul lui de la întâile licăriri ale inteligentei 
sale; măcar că păstra încă aparențele copilăriei, nu mai 
avea nici inima uşoară, nici râsul voios şi nici ochii 
strălucitori. 

Tatăl şi mama vedeau toate schimbările acestea, şi privirile 
lor se întâlneau cu gânduri de disperare pe care nu cutezau 
s-o arate prin vorbe. Bărbatul, sănătos, vânjos, care ar fi 
putut să îndure toate oboselile unei vieţi active, se mistuia 
în lunga întemniţare, în atmosfera nesănătoasă a unei 
închisori înţesate. Femeia, slăbuţă şi delicată, se topea în 
suferinţele minţii şi ale trupului. Inima copilului era 
zdrobită. 

Veni iarna şi, odată cu ea, veniră săptămâni întregi de ploi 
reci şi triste. Biata femeie se mutase într-o odaie jalnică, 
foarte aproape de locul întemniţării soţului; şi, cu toate că 
sărăcia lor crescândă pricinuise schimbarea locuinţei, se 
simţea mai fericită căci era mai aproape de el. limp de 
două luni, ea şi micuțul ei însoțitor aşteptară ca de obicei 
desferecarea porţii. Într-o dimineaţă, pentru întâia oară, ea 
nu veni; într-altă dimineaţă veni singură. Copilul îi murise. 

Ştiu prea puţin cei care vorbesc cu nepăsare despre 
pierderile săracului, ca despre o fericită curmare a 
durerilor pentru cel ce-a plecat, ca despre o economie 
providenţială pentru cel ce-a rămas; prea puţin ştiu ei, 
fireşte, despre agonia pe care o pricinuesc pierderile 
acestea. O privire tăcută de afecţiune şi atenţie, când toate 
celelalte priviri se întorc în lături cu răceală, simţământul 
că posedăm simpatia unei făpturi omeneşti, când toate 
celelalte ne-au părăsit, sunt un ajutor, un sprijin, o 
mângâiere în marea suferinţă pe care o încercăm; nici O 


bogăţie nu le poate cumpăra, nici o putere nu le poate da. 
Copilul stătuse ceasuri întregi, la picioarele părinţilor, cu 
mânuţele împreunate cuminte, cu figura-i slabă şi palidă 
înălţată spre ei. Il văzuseră stingându-se zi cu zi; dar, deşi 
scurta lui existenţă fusese lipsită de orice bucurie, deşi el se 
odihnea acum în pacea aceea pe care, copil fiind, mu o 
cunoscuse în lumea aceasta niciodată, ei erau părinţii săi şi 
pierderea lui pătrunse adânc în inima lor. 

Era limpede pentru cei care priveau figura istovită a 
mamei, că moartea va veni curând să pună capăt suferinţei 
şi strădaniilor ei. Tovarăşii de închisoare ai soţului se fereau 
să tulbure atâtea dureri şi mizerii, astfel că-1 lăsară singur 
în odăiţa pe care la început o împărțea cu alţi doi deţinuţi. 
Tânăra femeie trăia cu el acolo; ea zăcea fără chinuri, dar şi 
fără speranţe, iar viaţa i se mistuia încet. 

Într-o seară leşinase în braţele bărbatului, şi el o duse la 
fereastra deschisă ca s-o învioreze aerul. Lumina lunii, 
căzând pe figura ei palidă, îi arătă o schimbare în 
trăsăturile femeii, care îl făcu să se clatine pe picioare, ca 
un copil slab, sub povara trupului ei. 

— Aşează-te, George, spuse ea cu o voce stinsă. 

El se supuse şi, luând loc lângă ea, îşi acoperi fruntea cu 
mâinile şi izbucni în lacrimi. 

— Mi-e tare greu să te părăsesc, George; însă aşa vrea 
Dumnezeu şi, de hatârul meu, trebuie să înduri. O, cât îi 
mulţumesc că ne-a luat copilul! El e fericit; e în cer acum. 
Ce-ar fi ajuns aici, fără de mama lui? 

— N-ai să mori, Mary! Nu, m-ai să mori! strigă soţul sărind 
în picioare. 

Făcu grăbit ocolul camerei, izbindu-şi fruntea cu pumnii 
strânşi; apoi, aşezându-se iarăşi lângă femeia lui şi ţinând-o 
în braţe, adăugă ceva mai domolit: 

— Revino-ţi în fire, copilă dragă, te rog. Ai să mai trăieşti. 

— Nu, George, nu, spuse femeia în agonie. Să fiu aşezată 
acum lângă bietul meu copil; însă făgăduieşte-mi că, dacă 
scapi vreodată din lăcaşul acesta groaznic, dacă te 


îmbogăţeşti, ne vei strămuta într-un cimitir liniştit de ţară, 
departe, foarte departe de aici, ca să ne putem odihni în 
pace. Îmi făgăduieşti, dragă George? 

— Da, da, zise el aruncându-se în genunchi dinaintea ei. 
Răspunde-mi, Mary! Încă un cuvânt! o privire! una singură! 

Se opri, căci braţul care îi strângea gâtul era ţeapăn şi 
greu. Un suspin adânc ieşi din pieptul pustiit al tinerei 
femei, buzele ei se mişcară, un zâmbet îi licări pe faţă, însă, 
buzele-i erau albe; zâmbetul se pierdu într-o privire 
îngheţată şi groaznică. El rămăsese acum singur pe lume! 

În noaptea aceea, în tăcerea şi pustiul odăii lugubre, 
nenorocitul soţ îngenunche lângă corpul neînsufleţit al 
femeii lui, şi-l luă pe Dumnezeu martor al jurământului 
năpraznic pe care îl făcu: anume că, din clipa aceea, îşi 
închina existenţa pentru a răzbuna moartea femeii şi a 
copilului; că, până la sfârşitul vieţii, va face totul întru 
îndeplinirea acestui scop; că ura îi va fi veşnică, nestinsă; şi 
că va urmări în lumea întreagă făptura care alcătuia 
obiectul urii sale. 

Cea mai adâncă desnădejde, o furie aproape inumană, îi 
pustiiseră aşa de groaznic faţa, într-o singură noapte, că 
tovarăşii lui se trăgeau cu spaimă înapoi când trecea pe 
aproape de ei. Ochii săi erau grei şi însângeraţi, chipul 
cadaveric, trupul gârbovit parcă de vârstă. În violenţa 
frământărilor, îşi muşcase buza de jos, iar sângele, curgând 
din rană, se prelingea pe bărbie şi-i pătase cravata şi 
cămaşa. Nu scoase nici o lacrimă, nu se tângui câtuşi de 
puţin; dar privirile-i rătăcite, graba buimacă cu care pasa 
încoace şi încolo prin curte, trădau înfrigurarea care îl 
mistuia lăuntric. 

Trupul femeii trebuia să fie ridicat din închisoare fără 
întârziere. El se supuse fără împotrivire, cu linişte deplină. 
Aproape toţi arestaţii se adunaseră să asiste la 
transportarea rămăşiţelor pământeşti; se dădură în lături la 
ivirea lui George; el înaintă cu paşi zoriţi, se aşeză într-un 
spaţiu mic, zăbrelit, lângă poarta de unde mulţimea se 


retrase dintr-un simţământ instinctiv de delicateţe. 
Coşciugul grosolan era purtat domol pe umerii oamenilor. O 
linişte mormântală stăpânea gloata, linişte întreruptă numai 
de bocetul femeilor şi de târşâitul pe lespezi al paşilor celor 
care duceau sicriul. Ajunseră la locul unde se afla soţul 
abătut, şi se opriră. El puse mâna pe cosciug şi, potrivind în 
neştire postavul care îl acoperea, le făcu semn să meargă 
mai departe. Sub boltă, gardienii se descoperiră la trecerea 
cosciugului; după o clipă, poarta greoaie fu încuiată. 
George privi rătăcit mulţimea în juru-i şi se nărui la pământ. 

Cu toate că mai multe săptămâni a avut nevoie, zi şi 
noapte, de îngrijiri, stăpânit fiind de cele mai violente 
zbuciumări ale febrei, nu uită o clipă nici pierderea pe care 
o suferise, nici jurământul pe care îl făcuse. Locuri, scene, 
întâmplări felurite se perindau pe dinaintea ochilor săi cu 
repeziciunea încâlcită a delirului; şi toate erau legate într- 
un fel de subiectul cumplit care îi stăpânea cugetul. Plutea 
pe o mare fără ţărmuri. Cerul părea însângerat, valurile 
furioase zvâcneau, clocotind şi învârtejindu-se din toate 
părţile. Un alt vas tăia anevoie talazurile purtate de 
furtună; pânzele lui rupte fâlfâiau pe catarguri ca nişte 
panglici; puntea era înţesată de chipuri omeneşti pe care, 
în orice clipă, le loveau valuri monstruoase, aruncând 
uneori o fiinţă nevinovată în marea spumegândă. Vasul pe 
care se afla el înainta cu o forţă şi o viteză nestăvilite 
printre apele ce mugeau. L.ovind nava cealaltă în pupă, o 
zdrobi. În vârtejul imens de apă, stârnit de epava care se 
scufunda, se dezlănţui strigătul puternic şi ascuţit al temerii 
de moarte scos de o sută de nenorociţi în pericol să se 
înece; strigătele se contopiră într-un vaier înspăimântător, 
acoperind cu totul huietul războinic al elementelor, 
necontenit mai tare până ce, parcă, străpunse văzduhul, 
cerul şi oceanul. Dar ce e asta? Ce-i cu omul bătrân, cărunt, 
care se înalţă deasupra apei şi, luptând cu valurile, strigă în 
agonie după ajutor? O singură ochire, şi George s-a aruncat 
de pe vapor în mare; cu vigoare înoată spre bătrân; se 


apropie; da, sunt într-adevăr trăsăturile lui: Bătrânul îl vede 
venind şi se străduieşte zadarnic să scape. George îl apucă, 
îl strânge, îl târăşte cu el sub apă. La fund, la fund cu el, la 
cincizeci de stânjeni sub apă! Sforţările bătrânului sunt tot 
mai slabe; în curând nu mai mişcă. E mort; l-a ucis; şi-a 
ţinut jurământul. 

Străbătea singur şi desculţ nisipurile mistuitoare ale unui 
pustiu imens. Nisipul îl înăbuşea, îl orbea. Grăunţele 
mărunte pătrundeau în fiecare por al pielii şi-l iritau, 
aproape să-i ia minţile. Trâmbe uriaşe de nisip, alungate de 
vânturi şi luminate de soarele în vâlvătăi, goneau în zare ca 
nişte stâlpi de foc viu. Osemintele oamenilor care pieriseră 
în pustiurile înfricoşătoare, zăceau risipite la picioarele lui; 
o lumină cumplită cădea pretutindeni jur-împrejur; şi, cât 
vedea cu ochii, numai năluciri oribile care-l cutremurau! 
Se strădui zadarnic să scoată un strigăt plin de spaimă; 
limba îi era lipită de cerul gurii. Se năpusti disperat înainte. 
Înotă cu o forţă supraomenească prin nisipuri până când, 
sleit de oboseală şi sete, căzu în nesimţire. Ce răcoare 
îmbătătoare îl înviora! De unde venea susuratul acela? Apă! 
Era un izvor; pârâul limpede şi răcoros curgea la picioarele 
lui. Bău cu nesaţ şi, odihnindu-şi pe țărm mădularele 
îndurerate, căzu într-un somn plin de vrajă. Il deşteptă 
zgomotul unor paşi care se apropiau. Un bătrân cu cap 
cărunt înainta, clătinându-se pe picioare, vrând să-şi aline 
setea mistuitoare. Era tot el! Îşi încleştă braţele pe după 
mijlocul bătrânului şi-l împinse într-o parte. Bătrânul se 
zbătea şi ţipa după apă - un strop de apă numai ca să-şi 
salveze viaţa! II ţinea pe bătrân zdravăn şi-l fulgera cu ochi 
lacomi de răzbunare; iar când omul căzu fără viaţă pe 
pieptu-i, dădu drumul cadavrului şi-l îndepărtă cu piciorul. 

Când frigurile îl lăsară, când îşi reveni în fire, se pomeni 
liber şi bogat; află că părintele care ar fi fost în stare să-l 
lase să moară în închisoare, care-i lăsase pe cei ce-i 
fuseseră mai scumpi decât propria-i existenţă, să piară de 
mizerie şi de acea tristeţe a inimii pe care nici un medic n-o 


poate lecui, fusese găsit mort în culcuşu-i de puf. Ar fi avut 
cruzimea să-şi vadă fiul cerşetor dar, simțindu-se cu trufie 
sănătos şi puternic, amânase să-şi facă testamentul până 
când fusese prea târziu: putea acum să scrâşnească din 
dinţi pe lumea cealaltă, gândind la bogăţiile care, din 
neglijenţa lui, trecuseră asupra fiului său! 

Îşi reveni în fire, însă numai atâta. Îşi reveni ca să-şi 
amintească de scopul pentru care trăia, să-şi aducă aminte 
că duşmanul era chiar părintele soţiei lui - omul care-l 
aruncase în închisoare şi care, când fiica şi copilaşul ei îl 
imploraseră în genunchi să se îndure de dânşii, i-a alungat 
de la uşa lui. O, cât îşi blestema starea de slăbiciune care-l 
împiedica să se scoale şi să-şi înfăptuiască planul de 
răzbunare! 

Ceru să fie transportat departe de locurile unde pierduse 
fiinţele dragi şi unde îndurase mizeria; se retrase pe ţărmul 
mării, într-o casă tihnită, nu cu nădejdea de a-şi recăpăta 
fericirea sau măcar liniştea, căci şi una şi alta fugiseră 
pentru de-a pururi, ci pentru a-şi reface puterea vlăguită şi 
a chibzui asupra proiectului la care ţinea atât de mult. Şi, 
aici, un duh rău, desigur, îi oferi prilejul întâiei şi celei mai 
cumplite răzbunări. 

Era vară; cufundat în gândurile-i mohorâte, ieşea pe 
înserate din locuinţa singuratică, înainta pe o potecă 
îngustă, la poalele țărmului stâncos, spre locul sălbatic şi 
pustiu care-l atrăgea în chip deosebit cu prilejul 
hoinărelilor sale; se aşeza pe câte un colţ de strâncă 
sfărâmată şi, îngropându-şi faţa în palme, rămânea acolo 
ceasuri întregi, uneori până când cădea noaptea, până când 
umbrele prelungi ale stâncilor sumbre de deasupra capului 
său învăluiau totul din jur într-un zăbranic des de întuneric. 

Într-o seară calmă se afla acolo, ca de obicei, înălţând din 
când în când capul pentru a urmări zborul unui pescăruş 
sau pentru a-şi purta privirile de-a lungul dârei splendide 
de lumină care, începând din mijlocul oceanului, se 
prelungea parcă până la punctul ultim al orizontului, unde 


apunea soarele; deodată liniştea adâncă fu străpunsă de un 
strigăt puternic de ajutor; ascultă, neştiind la început dacă 
nu l-a înşelat auzul, apoi strigătul repetându-se şi mai 
sfâşietor, se ridică şi se grăbi să alerge în direcţia dinspre 
care pornea. 

Pricepu îndată ce anume se întâmplase. Pe plajă erau 
împrăştiate nişte veşminte; un cap de om abia se mai zărea 
deasupra valurilor, la oarecare distanţă de mal, şi un 
bătrân, frângându-şi mâinile cu deznădejde, alerga de colo 
până colo, strigând după ajutor. Convalescentul ale cărui 
puteri erau atunci reîntremate, îşi smulse haina şi se 
năpusti spre valuri cu gândul să se arunce în apă şi să-l 
tragă pe înecat la mal. 

— Grăbiţi-vă, domnule, pentru numele lui Dumnezeu! 
Salvaţi-l, fie-vă milă! E fiul meu, domnule, singurul meu fiu! 
zise bătrânul apropiindu-se şi tremurând de emoție. E 
singurul meu fiu, domnule, şi moare acolo, sub ochii 
părintelui său. 

De cum îi ajunseră în urechi întâile cuvinte rostite de 
bătrân, străinul se opri din fugă şi, încrucişându-şi braţele 
pe piept, rămase nemişcat. 

— Dumnezeule mare! strigă bătrânul dându-se înapoi: 
Heyling! 

Străinul zâmbi şi tăcu. 

— Heyling! urmă bătrânul buimăcit; e fiul meu, Heyling, 
copilul meu drag! Uite... Uite... 

Şi, cu respiraţia tăiată, nefericitul părinte arătă locul unde 
tânărul se zbătea între viaţă şi moarte. 

— Ascultă! continuă bătrânul, a strigat iarăşi! E încă în 
viaţă! Heyling! Salvează-l! salvează-l! 

Străinul zâmbi din nou şi rămase neclintit ca o statuie. 

— Te-am nedreptăţit! strigă bătrânul căzând în genunchi, 
cu mâinile împreunate. Răzbună-te! Ia-mi tot avutul! Ia-mi 
viaţa! Aruncă-mă în apă la picioarele tale şi, dacă firea 
omenească se poate înfrâna, am să mor fără împotrivire! Fă 


tot ce vrei cu mine, Heyling, dar scapă-mi fiul! El e aşa de 
tânăr! aşa de tânăr, Heyling, aşa de tânăr ca să moară! 

— Ascultă, zise străinul apucând cu putere mâna 
bătrânului, vreau viaţă pentru viaţă; şi aici am una! Copilul 
meu a murit sub ochii părintelui său; a murit într-o agonie 
mult mai groaznică decât acest tânăr ponegritor al surorii 
lui. Ai râs atunci, ai râs în faţa fiicei dumitale pe care 
moartea îşi pusese pecetea, de chinurile noastre. Ce zici 
acum? Priveşte, priveşte! 

Vorbind, străinul arăta oceanul. Un țipăt slab se pierdu 
departe, pe întinderea apei: zvârcolirile cumplite ale celui 
înecat tulburară un timp valurile clipocitoare. Şi locul unde 
tânărul se mistuise într-un mormânt pretimpuriu, nu se mai 
deosebi în noianul de apă. 

Se scurseră trei ani, când un domn cobori dintr-o trăsură 
de casă la uşa unui avocat din Londra, bine cunoscut ca om 
nu prea cinstit în treburile profesionale, şi ceru o 
întrevedere într-o afacere importantă. Deşi era vădit că nu 
trecuse de floarea vârstei, prezentatorul avea o figură 
palidă, rătăcită, abătută, şi nu era nevoie de prea multă 
agerime din partea avocatului ca să-şi dea seama dintr-o 
privire că bolile sau suferinţa îi schimbaseră înfăţişarea mai 
mult decât ar fi putut să i-o schimbe, în mod normal, mâna 
timpului într-un îndoit număr de ani. 

— Doresc să vă însărcinez cu o cauză, spuse străinul. 

Avocatul se înclină slugarnic şi aruncă o privire pachetului 
pe care domnul îl ţinea în mână. Vizitatorul îi observă 
privirea şi urmă: 

— Nu e o afacere obişnuită, spuse el; hârtiile acestea n-au 
ajuns în mâna mea fără osteneli îndelungi şi fără cheltueli 
mari. 

Avocatul privi pachetul cu şi mai multă curiozitate iar 
clientul, dezlegând panglica cu care era legat obiectul, îi 
arătă o sumedenie de poliţe, dimpreună cu câteva copii de 
acte şi alte documente. 


— După cum vedeţi, zise clientul, omul al cărui nume 
figurează aici a împrumutat în ultimii ani sume foarte mari 
pe aceste hârtii. Era o înţelegere tacită între el şi oamenii 
către care se îndrepta de obicei şi de la care am cumpărat 
treptat totul plătind întreit şi împătrit valoarea lor, că 
scadenţele vor fi reînnoite din când în când, până la o 
anumită epocă. Dar înţelegerea nu e specificată nicăieri. A 
suferit de curând mari pierderi, astfel că obligaţiile acestea 
venind peste capul lui deodată, l-ar aduce în sapă de lemn. 

— Totalul sumei e de câteva mii de lire sterline, glăsui 
avocatul cercetând hârtiile. 

— Da, răspunse clientul. 

— Ei bine, ce trebuie să facem? întrebă omul de afaceri. 

— Ce trebuie să faceţi? replică clientul cu o vehemenţă 
subită. Puneţi în funcţiune toate resorturile legii în vigoare, 
toate chiţibuşurile vicleniei şi toate pungăşiile; mijloace 
cinstite şi necinstite; opresiunea deschisă a legii, ajutată de 
întreaga măiestrie a celor mai ingenioşi practicanți. Vreau 
să moară de o moarte chinuitoare şi prelungită. Ruinaţi-l! 
Confiscaţi-i şi vindeţi-i moşiile şi bunurile, alungati-l din 
locuinţa, din căminul lui şi împingeţi-l să cerşească la 
bătrâneţe şi să se stingă în închisoare pentru datorii! 

— Dar cheltuelile, dragă domnule, cheltuelile întregului 
proces? atrase atenţia avocatul după ce-şi reveni din întâia 
uimire. Dacă pârâtul e un om de nimic, cine va plăti 
cheltuelile? 

— Fixaţi orice sumă, exclamă străinul, şi mâna-i tremura 
aşa de tare, că abia putu să ţină condeiul pe care-l apucase 
în timp ce vorbea; fixaţi o sumă oarecare şi va fi a 
dumneavoastră. Nu vă fie teamă să cereţi! Nimic nu mi se 
va părea prea scump, numai să vă atingeţi ţinta! 

Avocatul fixă la întâmplare o sumă însemnată ca avans pe 
care l-ar fi cerut ca să se asigure în cazul unei pierderi; dar 
mai mult pentru a-şi da seama până unde putea merge, 
într-adevăr, clientul său, neînchipuindu-şi că el va fi de 


acord cu suma pe care i-o va cere. Străinul scrise un cec 
adresat bancherului său, pentru suma întreagă şi plecă. 

Semnătura fu onorată în deplină regulă, şi avocatul, 
văzând că putea să se bizuie pe ciudatul client, se apucă 
serios de lucru. Timp de mai bine de doi ani, d. Heyling veni 
zile în şir la birou unde, aplecat asupra hârtiilor care se 
grămădeau, citea, citea mereu cu ochii scânteietori de 
bucurie, scrisorile mustrătoare, cererile pentru o cât de 
mică amânare; din ele se înfăţişa ruina sigură pe care 
partea cealaltă avea s-o sufere, prin urmărire după 
urmărire, proces după proces. La toate rugăminţile pentru 
puţină îngăduinţă, nu exista decât un răspuns: banii 
trebuiau achitaţi. Pământurile, casele, mobilele fură luate 
rând pe rând prin confiscările care avură loc, şi bătrânul ar 
fi fost întemnițat dacă n-ar fi izbutit să fugă, înşelând 
vigilenţa paznicilor. 

Departe de a-l domoli succesul persecuției, vrăjmăşia 
neînduplecată a lui Heyling părea că sporeşte în măsura 
ruinei pe care o pricinuia. Furia lui fu nemărginită aflând 
despre fuga bătrânului. Scrâşnea cu turbare din dinţi, îşi 
smulgea părul din cap şi-i blestema cumplit pe cei cărora le 
încredinţase executarea arestării. În sfârşit, nu-1 liniştiră, 
întrucâtva, decât încredinţările repetate că fugarul va fi cu 
siguranţă descoperit. Fură trimişi oameni în toate părţile, 
se recurse la toate stratagemele cu putinţă de închipuit 
pentru dibuirea ascunzătorii; zadarnic însă; trecură şase 
luni fără ca bătrânul să poată fi găsit. 

Într-o seară, la o oră târzie, Heyling, despre care nu se 
mai auzise nimic de câteva săptămâni, veni la locuinţa 
particulară a avocatului şi-l înştiinţă că vrea să-i vorbească 
numaidecât. Dar înainte ca avocatul, care-i recunoscuse din 
capul scării vocea, să fi putut da ordinul de primire, Heyling 
urcase treptele şi intrase, palid, gâfâind, în salon. După ce 
închise uşa, căzu pe un scaun şi declară în şoaptă: 

— L-am găsit, în sfârşit! 


— Aha! exclamă avocatul. Foarte bine, domnule, foarte 
bine! 

— Stă ascuns într-o locuinţă jalnică, la Camdentown, spuse 
Heyling. Poate am făcut bine că l-am pierdut din vedere, 
căci a trăit acolo, toată vremea singur, în cea mai cumplită 
mizerie. E sărac, sărac lipit. 

— Foarte bine, încuviinţă avocatul. Mâine veţi lua desigur 
măsuri pentru arestarea lui. 

— Da, spuse Heyling. Staţi! Nu, peste încă o zi. Vă miraţi 
că doresc să amân, adăugă el cu un zâmbet groaznic; dar 
uitasem. Poimâine e o aniversare în viaţa lui; rămâne 
aşadar pe poimâine. 

— Foarte bine, glăsui avocatul. Vreţi să scrieţi 
instrucţiunile pentru gardian? 

— Nu; să mă ia de aici la opt seara, şi-l voi însoţi eu însumi. 

Se întâlniră într-adevăr la ora convenită şi, închiriind o 
trăsură de piaţă, spuseră vizitiului să oprească la colţul 
vechii şosele Pancras, lângă azilul parohiei. Când ajunseră 
acolo, se înnoptase deabinelea; şi, pornind de-a lungul 
zidului sumbru al spitalului veterinar, intrară pe-o străduţă 
lăturalnică; e numită, sau mai bine zis era numită odinioară 
strada Micului Colegiu şi oricum s-ar prezenta astăzi, era 
pe vremuri un loc destul de pustiu, înconjurat de şanţuri şi 
câmpii. 

După ce-şi înfundă pălăria pe ochi şi se înfăşură în manta, 
Heyling se opri dinaintea celei mai amărâte case de pe uliţă 
şi bătu încetişor în uşă. Ea fu deschisă îndată de o bătrână, 
care îl salută în semn că-l recunoaşte. Şoptindu-i să-l 
aştepte jos, Heyling urcă tiptil scara, deschise uşa unei odăi 
şi se năpusti înăuntru. 

Obiectul cercetărilor şi al vrăjmăşiei sale neînduplecate, 
bătrânul decăzut acum, stătea lângă o masă pe care nu se 
afla decât o biată lumânare. El tresări la intrarea străinului 
şi se ridică anevoie în picioare. 

— Ce mai e? Ce mai e? întrebă bătrânul. Ce nouă mizerie 
este asta? Ce doriţi? 


— Un cuvânt cu dumneata, răspunse Heyling. 

După rostirea acestor cuvinte, se aşeză la capătul celălalt 
al mesei şi, aruncând mantaua şi pălăria, îşi dezvălui chipul. 

Bătrânului îi pierise parcă deodată glasul. Recăzu pe 
scaun şi, strângându-şi mâinile, privi ţintă, cu ochi plini de 
groază şi de teamă, vedenia. 

— Se împlinesc astăzi şase ani, spuse Heyling, de când am 
reclamat de la dumneata viaţa pe care o datorai copilului 
meu. Bătrâne, am jurat lângă cadavrul fiicei dumitale să 
trăiesc o viaţă de răzbunare. De atunci nu m-am abătut o 
secundă de la jurământul pe care i l-am făcut; chiar dacă aş 
fi fost în stare să mă abat, amintirea unei singure priviri 
chinuite, dar răbdătoare, a ei, când se stingea în tăcere sub 
ochii mei, sau amintirea chipului lihnit al nevinovatului 
nostru copil, m-ar fi întărit în îndeplinirea datoriei mele. Îţi 
aduci aminte bine de întâia mea răzbunare; aceasta-i cea 
din urmă. 

Bătrânul se cutremură; mâinile lui căzură fără putere în 
lături. 

— Mâine părăsesc Anglia, urmă Heyling după o pauză de-o 
clipă. În noaptea asta te sortesc morţii vii la care mă 
osândiseşi dumneata - o închisoare fără speranţă. 

Îşi ridică ochii asupra bătrânului; se opri. Apropie lumina 
de chipul lui, o aşeză uşurel pe masă, şi ieşi din odaie. 

— Ar fi mai bine să te duci la bătrân, spuse el femeii 
deschizând uşa şi făcând semn gardianului să-l urmeze în 
stradă; cred că e bolnav. 

Femeia închise uşa, urcă repede scara şi-l găsi mort! 

Sub lespedea unui mormânt simplu, într-unul din 
cimitirele cele mai liniştite şi mai singuratice din ţinutul 
Kent, unde florile sălbatice cresc de-a valma cu iarba, într-o 
privelişte plăcută, cel mai frumos loc din grădina Angliei, se 
odihnesc osemintele tinerei mame şi ale plăpândului ei 
copil. Dar cenuşa tatălui nu e amestecată cu a lor; şi, din 
seara aceea, avocatul n-a mai aflat absolut nimic în legătură 
cu ciudatul său client. 


După ce mântui povestirea, bătrânul se apropie de un 
cuier care se găsea într-un ungher şi, luându-şi pălăria şi 
redingota, şi le puse cu multă linişte apoi, fără să adauge un 
singur cuvânt, se depărtă domol. Domnul cu nasturi de 
mozaic adormise, iar cei mai mulţi făceau haz picurându-i 
stropi de seu în grog. D. Pickwick se strecură în taină şi, 
plătind consumaţia sa şi a lui Sam, ieşi, împreună cu 
bătrânul, de sub bolta hanului La Butucul şi Coțofana. 

CAPITOLUL XXII. 

D. Pickwick călătoreşte la Ipswich şi are o aventură 
romantică cu o femeie între două vârste cu moaţe galbene 
de hârtie în păr. 

— Sammy, ăsta e bagajul jupânului tău? întrebă d. Weller- 
senior pe iubitoru-i fiu, când acesta intră, cu un sac de voiaj 
şi cu un geamantan mic, în curtea hanului Taurul din 
Whitechapel. 

— Ai brodit-o, bătrâne; întocmai şi la fel, replică d. Weller 
cel tânăr, lăsând jos în curte povara şi aşezându-se apoi 
deasupra ei. Vine şi jupânu' îndată. 

— Îmi închipui că vine cu cabrioleta, îşi dădu cu părerea 
părintele. 

— Da, că n-o să-şi primejduiască ciolanele pentru o 
iconornie de opt penny, umblând două mile pe jos. Ce face 
mămiţica vitregă în dimineaţa asta? 

— Să te cruceşti, Sammy, să te cruceşti, nu alta, răspunse 
d. Weller-senior cu o gravitate impunătoare. I-a trăsnii prin 
cap, nu demult, să se vâre în secta metodiştilor şi unde mai 
pui că e evlavioasă foc. O criatură prea bună pentru mine, 
Sammy; simt că n-o merit. 

— Eh, glăsui d. Samuel, nu te mai încondeia aşa! 

— Mă încondeiez, reluă cu un oftat părintele. S-a luat 
după nu ştiu ce scornitură a unuia care zice că omu' mai 
poate să se nască o dată pe lume, Sammy; rinaştere mi se 
pare că-i zice ei. lare aş vrea s-o văz pe maică-ta vitregă 
născându-se încă o dată. Aş da-o cât ai zice peşte, la doică! 
Ştii ce a făcut muierile alea deunăzi? continuă d. Weller 


după o scurtă pauză, în răstimpul căreia izbise de vreo şase 
ori cu degetul arătător peste nas, în chip foarte semnificativ. 

— Nu ştiu, mărturisi Sam; ce? 

— Pune la cale să se întâlnească să bea ceai pentru unu' 
care ele îi zice păstorul lor, lămuri d. Weller. M-am oprit la o 
prăvălie cu poze, în piaţa de trăsuri, când văz un anunţ la 
geam: „Bilete, jumătate de coroană. Pentru informaţii a se 
adresa comitetului. Doamna Weller, secretară”. Şi acasă 
intru, şi ce văz? Comitetul şedea în odaia noastră din fund. 
Paisprezece muieri! Să le fi auzit, Sammy! Luau hotărâri, 
votau taxe noi, tot soiul de drăcovenii. Bun. Şi ce m-a mai 
bătut la cap maică-ta vitregă să merg şi eu, şi m-am gândit: 
ia, hai să văz şi eu ce-i în stare să facă muierile; mă înscriu 
şi eu pentru un bilet; vineri seara la şase, mă fac ghighel, 
pornesc cu baba mea, şi urc la întâiul etaj unde ce văz: 
masă mare şi marafeturi de ceai puse pentru treizeci de 
inşi, şi o liotă de muieri care începe să şuşotească între ele 
şi se uită la mine, de parcă nu mai văzuse de când lumea un 
domn chipeş de cincizeci şi opt ani. Nu trece mult şi se aude 
o hărmălaie pe scară, şi uite că unu' deşirat, cu nas roşu şi 
cravată albă, se năpusteşte sus pe scări, şi cântă: „Uite 
păstorul ce vine să-şi vadă turma credincioasă!”; atunci vine 
unu' rotofei, îmbrăcat în negru, cu o faţă albă, mare, 
zâmbind mereu în dreapta şi în stânga de parcă zvâcnea 
dintr-un resort. Uite-aşa, Sammy! - „Sărutul păcii”, zice 
păstorul, şi atunci le sărută pe muieri, rând pe rând; după 
el, le ia la rând omul cu nasul roşu. Tocmai mă gândeam 
dacă nu este bine să încep şi eu să le sărut, mai ales că era 
o coconiţă foarte drăgălaşă lângă mine - când, hop, vine 
ceaiul cu maică-ta vitregă, care rămăsese jos să păzească 
ceainicul la fiert. Şi cu toatele se repede ca muşcate de 
şarpe. lar până să se toarne ceaiul, ce mai imn au tras, 
Sammy; ce mai de rugăciuni şi ce mai înfulecau şi beau. Să-l 
fi văzut pe păstor cum da iama în şuncă şi-n franzeluţele cu 
unt, Sammy; nu mi-a fost dat să mai văz vreodată pe careva 
să mănânce şi să bea aşa; nu! Nici ăla cu nasul roşu nu era 


omul care să aştepte să-i dai cu porţia, însă pe lângă păstor 
era nimic. Bun. După ce dă gata ceaiul, îi trage alt imn, şi 
pe urmă păstorul începe să predice; şi-i trăgea bine, dacă te 
gândeşti că putea să-i cază greu la stomac franzeluţele cu 
unt. Deodată se opreşte, şi se-apucă să facă ca un broscoi: 
„Unde e păcătosul? Unde e mezerabelul păcătos?” La care 
toate muierile se uită la mine şi începe să se vaite de parcă 
îşi dădea sufletul! Eu îmi dădeam cu ideea că spictacolu' 

era cam aiurit - da' nu ziceam nimic. El se opreşte iar şi se 
uită ţintă la mine şi zice: „Unde e păcătosul? Unde e 
mezerabelul păcătos?” Şi din nou muierile se vaită, ba acu 
de zece ori mai tare. Mie îmi cam sare ţandăra atunci, aşa 
că fac vreo doi paşi înainte, şi: „Prietene, îi zic, mie îmi zici 
aşa?” În loc să-mi ceară scuze, după cum se cade să facă un 
gentelmen, el începe să fie mai mojic. Mă face vas, Sammy, 
vas al mâniei, şi mai mă face şi altfel. Pentru că sângele 
fierbea în mine, îi arz vreo trei scatoalce lui şi vreo trei ăluia 
cu nasul roşu, şi-o şterg. Să le fi auzit pe muieri ţipând, 
Sammy, când l-a adunatără pe păstor de sub masă... 

— Hehe! uite-l pe jupân' tău, în carne şi oase! 

În timp ce d. Weller spunea acestea, d. Pickwick cobora 
din cabrioletă şi intra în curte. 

— Frumoasă dimineaţă, dom'le! îl întâmpină d. Weller- 
senior. 

— Într-adevăr frumoasă! încuviinţă d. Pickwick. 

— Într-adevăr frumoasă, repetă un roşcovan, cu nas 
iscoditor şi ochelari albaştri, coborând şi el dintr-o 
cabrioletă odată cu d. Pickwick. Mergeţi la Ipswich, 
domnule? 

— Da, domnule, răspunse d. Pickwick. 

— Ce coincidenţă extraordinară! Ca şi mine. 

D. Pickwick se înclină. 

— Călătoriţi afară? întrebă roşcovanul. 

D. Pickwick se înclină din nou. 

— Nemaipomenit! la te uită! Şi eu călătoresc afară, se 
miră roşcovanul; în cazul acesta, fireşte, vom merge 


împreună! 

Şi roşcovanul cu nasul ascuţit - îşi dădea aere pline de 
importanţă şi vorbea enigmatic, zvârlindu-şi ca o pasăre 
capul pe spate când spunea ceva - zâmbi, de parcă ar fi 
făcut cea mai uimitoare descoperire din câte înţelepciunea 
omenească a cunoscut vreodată. 

— Domnule, sunt fericit că voi fi în tovărăşia 
dumneavoastră, zise d. Pickwick. 

— Oh, declară noul venit, împrejurarea e nimerită pentru 
amândoi, nu-i aşa? Tovărăşia, vedeţi dumneavoastră, 
tovărăşia... se... se... deosebeşte cu totul de singurătate, 
nu-i aşa? 

— Întocmai şi la fel, interveni Sam cu un zâmbet prietenos, 
intrând în vorbă. Eu numesc asta cevaşilea care se-nţelege 
de la sine, cum zicea casapul de câini fetei din casă, când ea 
îl beştelea că nu e gentelmen. 

— Mda! spuse roşcovanul, măsurându-l pe Sam, cu trufie, 
din cap până-n picioare. Prietenul dumneavoastră, 
domnule? 

— Nu tocmai prieten, replică d. Pickwick cu o voce 
scăzută. E de fapt servitorul meu; îi permit însă multe 
libertăţi, căci, între noi fie ziS. Mă simt măgulit, fiindcă e un 
om original, şi mă mândresc oarecum cu el. 

— Mda! bombăni roşcovanul; vedeţi, asta e chestie de 
gust! Mie, originalitatea nu-mi place câtuşi de puţin; nu-mi 
convine; nu văd de ce ar fi necesară. Cum vă numiţi, 
domnule? 

— Poftim cartea mea de vizită, domnule, răspunse d. 
Pickwick, foarte amuzat de modul repezit în care fusese 
întrebat şi de felul ciudat de a fi al străinului. 

— Aha! exclamă roşcovanul, băgând carta de vizită în 
carneţelul lui. Pickwick! Foarte bine! Îmi place să ştiu 
numele oamenilor. În felul ăsta eşti scutit de multe 
neplăceri. Poftim cartea mea de vizită, domnule. Magnus. 
Precum vedeţi, domnule, mă numesc Magnus. Cred că e un 
nume destul de frumos; nu-i aşa, domnule? 


— Foarte frumos nume, într-adevăr, replică d. Pickwick 
fără să-şi poată stăpâni un zâmbet. 

— Da, cred, urmă d. Magnus. lar înaintea lui e un nume tot 
aşa de frumos, după cum veţi vedea. Permiteţi-mi, domnule. 
Ţinând cartea de vizită puţin înclinată, uite aşa, numele 
devine vizibil; poftim: Peter Magnus. Sună plăcut, domnule, 
nu? 

— Foarte plăcut, zise d. Pickwick. 

— Curioasă e semnificaţia iniţialelor, domnule, precum 
vedeţi: P.M. - post meridian. În biletele scrise în grabă 
către cunoştinţele mele intime semnez câteodată „După 
amiază”. Lucrul îi înveseleşte mult pe prietenii mei, 
domnule Pickwick. 

— Fireşte, îmi închipui că le procură cea mai vie 
mulţumire, rosti d. Pickwick invidiind în gând uşurinţa cu 
care prietenii d-lui Magnus se înveseleau. 

— Domnilor, le comunică un rândaş, diligenţa este gata, vă 
TOg. 

— Bagajul meu e înăuntru? întrebă d. Magnus. 

— Totul e în regulă, domnule. 

— Sacul roşu e înăuntru? 

— Totul e în regulă, domnule. 

— Şi sacul vărgat? 

— În lada din faţă, domnule. 

— Şi pachetul învelit în hârtie cafenie? 

— Sub capră, domnule. 

— Şi cutia de piele cu pălării? 

— Totul e înăuntru, domnule. 

— Acum vreţi să urcați? întrebă d. Pickwick. 

— Scuzaţi-mă, răspunse Magnus rămânând pe roată. 
Scuzaţi, domnule Pickwick. Nu pot consimţi să urc în 
condiţiile astea de nesiguranţă. Din felul cum omul a 
răspuns, sunt convins că cutia de piele cu pălării nu este 
înăuntru. 

Protestările solemne ale rândaşului fiind întru totul 
zadarnice, fu nevoie să se cotrobăiască în străfundurile lăzii 


pentru a-l linişti că într-adevăr cutia de piele cu pălării 
fusese pusă în siguranţă. După ce se încredinţă în privinţa 
aceasta, d. Magnus avu presimţiri certe, mai întâi că sacul 
roşu a fost pus cine ştie unde, apoi că cineva a şterpelit 
sacul vărgat, pe urmă că pachetul învelit în hârtie cafenie 
„s-a desfăcut”. În sfârşit, după ce se convinse cu proprii lui 
ochi de netemeinicia fiecărei bănueli, acceptă să se urce pe 
imperiala diligenţei, declarând că spiritul îi era uşurat de 
orice nelinişte şi că se simţea acum bine şi fericit. 

— Vă inervaţi repede, dom'le, nu-i aşa? întrebă d. Weller- 
senior, urcându-se pe capră şi uitându-se la străin cu ochi 
piezişi. 

— Da, fleacurile astea mă cam scot din sărite, recunoscu 
străinul, însă acum sunt liniştit, pe deplin liniştit. 

— Eh, atunci e în regulă, rosti d. Weller. Sammy, ajută-l pe 
stăpânul tău să urce. Piciorul ălălalt, dom'le. 

Aşa. Daţi-ne mâna, dom'le. Haida, sus! Eraţi mai uşurel, 
dom'le, când eraţi flăcăiandru. 

— Se prea poate, domnule Weller, răspunse d. Pickwick, 
bine dispus, gâfâind, luând loc pe capră alături de el. 

— Suie sus în faţă, Sammy, zise d. Weller. Acum, Willam, dă 
bici cailor! Aveţi grijă la boltă, domnilor. Păzea capul! cum 
zicea plăcintarul. Aşa, Willam, lasă-i la pas. 

Diligenţa luă drumul prin Whitechapel, spre admiraţia 
mulţimii din cartierul acela foarte populat. 

— Dom'le, nu prea e frumos prin părţile astea, glăsui Sam 
făcând cu pălăria mişcarea care preceda totdeauna 
intrarea în vorbă cu stăpânul. 

— Adevărat, Sam, declară d. Pickwick examinând străzile 
pe unde treceau, murdare şi înţesate. 

— E o chestie ciudată, dom'le, urmă Sam, că sărăcia şi 
stridiile merge totdeauna împreună. 

— Nu te înţeleg, Sam, zise d. Pickwick. 

— Să vedeţi ce vreau să spui, dom'le; cu cât un loc e mai 
amărât, cu atâta se mănâncă acolo mai multe stridii. Uitaţi- 
vă aici, dom'le; pe aici, cam la a şasea casă e câte o 


dugheană de stridii; străzile e pline de ele. Să mă ierte 
Dumnezeu dacă eu nu crez că oamenii tare nevoiaşi iese 
din bârlogul lor ca să mănânce la disperare stridii. 

— Să ştii că aşa este, observă d. Weller-senior; şi la fel e şi 
cu somonul marinat. 

— Lată două fapte foarte însemnate, pe care nu le 
remarcasem niciodată, declară d. Pickwick; am să le notez, 
desigur, la întâiul popas. 

Ajunseră în răstimp la bariera din Mile End; se aşternu o 
linişte adâncă până ce, după două-trei mile, d. Weller- 
senior, întorcându-se brusc spre d. Pickwick,. Spuse: 

— Curioasă e şi viaţa ălora ce ţine bariera, dom'le. 

— A cui? întrebă d. Pickwick. 

— A ălora de ţine bariera.. 

— Ce înţelegi prin a ţine bariera? întrebă d. Peter Magnus. 

— Bătrânul vorbeşte de vameşii de la bariere, dom'le, 
explică Sam. 

— A, înţeleg! glăsui d. Pickwick. Da, o viaţă foarte 
curioasă, foarte neplăcută. 

— Toţi sunt oameni care a avut necazuri în viaţă, spuse d. 
Weller-bătrânul. 

— Aha! exclamă d. Pickwick. 

— Da. De aceea se retrage din lume şi se închide aici, 
parte ca să fie singuri, parte ca să se răzbune pe omenire, 
şi-i ia vamă. 

— Într-adevăr! spuse d. Pickwick; n-am ştiut asta. 

— Chiar aşa, dom'le. Dacă ar fi gentelmeni, le-aţi zice 
mezantropi. După cum se vede, ei se apucă să încaseze 
vamă. 

Conversând astfel, având darul nepreţuit de a uni utilul cu 
plăcutul, d. Weller-senior înlătură, o bună parte din zi, 
plictiseala călătoriei. Subiectele nu lipseau; iar când se 
întâmpla ca limbuţia d-lui Weller să se întrerupă uneori, d. 
Peter Magnus umplea cu îmbelşugare golul prin 
curiozitatea pe care o arăta de-a afla totul despre istoria 
personală a tovarăşilor de călătorie şi prin neliniştea 


exprimată cu glas tare, la fiece popas, în privinţa siguranţei 
şi bunei stări a sacilor săi, a cutiei de piele cu pălării şi a 
pachetului învelit în hârtie cafenie. 

La stânga, pe strada principală a Ipswichului, la scurtă 
distanţă după ce treci pe lângă locul viran din faţa 
primăriei, se găseşte hanul cunoscut pretutindeni sub 
numele La Marele Cal Bălan. Deasupra porţii principale - 
ceea ce face hanul şi mai frumos - se înalţă o statuie de 
piatră, reprezentând un animal în plin salt, cu coada şi 
coama în vânt, şi care seamănă întrucâtva cu un cal de 
povară lovit de streche. Hanul La Marele Cal Bălan e 
renumit prin partea locului, cum ar fi un bou premiat, un 
porc greoi, un nap dat la ziarul ținutului - adică pentru 
mărimea sa uriaşă. Niciodată, sub nici un acoperământ, nu 
se văd atari labirinturi de coridoare fără covoare, asemenea 
îngrămădeală de odăi igrasioase şi prost luminate, în sfârşit 
atâtea bârloguri mici pentru mâncare sau pentru dormit, ca 
acelea strânse între cei patru pereţi ai Marelui Cal Bălan 
din Ipswich. 

La uşa colosalei taverne se opreşte în fiecare seară, la 
aceeaşi oră, diligenţa de Londra; şi din diligenţa de Londra 
coborâră în seara la care se referă acest capitol al istoriei 
noastre, d. Pickwick, Sam Weller şi d. Peter Magnus. 

— Poposiţi aici, domnule? întrebă d. Peter Magnus după ce 
sacul vărgat, sacul roşu, cutia de piele cu pălării şi pachetul 
înfăşurat în hârtie cafenie fură toate depuse pe culoar. 
Poposiţi aici, domnule? 

— Da, răspunse d. Pickwick. 

— Nemaipomenit, exclamă d. Magnus, nu mi s-a întâmplat 
o aşa de extraordinară coincidentă! Şi eu poposesc tot aici! 
Sper că vom lua masa împreună. 

— Cu plăcere, declară d. Pickwick. Cu toate astea, nu ştiu 
sigur dacă n-au sosit aici nişte prieteni ai mei. Chelner, nu 
cumva se află aici un domn cu numele de Tupman? 

Un om vânjos, care avea sub braţ un şervet neschimbat de 
vreo două săptămâni, iar în picioare ciorapi cam de-aceeaşi 


vechime, renunţă molatic să se mai uite în stradă, când auzi 
întrebarea pusă de d. Pickwick; şi, după ce examină 
meticulos, de la vârful pălăriei până la ultimul nasture al 
ghetrelor, înfăţişarea clientului, răspunse cu tărie: 

— Nu! 

— Nici un domn cu numele de Snodgrass? urmă d. 
Pickwick. 

— Nu! 

— Nici Winkle? 

— Nu. 

— Prietenii mei n-au sosit astăzi, domnule, spuse d. 
Pickwick, aşa că vom lua masa singuri. Chelner, dă-ne o 
odaie specială. 

Pe temeiul acestei cereri, omul corpolent binevoi să 
pomenească servitorului să aducă înăuntru bagajele 
domnilor şi, conducându-i printr-un gang lung, întunecos, îi 
introduse într-o cameră mare, mobilată sărăcăcios cu un 
cămin murdar, unde un foc pâlpâitor se străduia zadarnic 
să fie voios, gata-gata să-şi dea sufletul sub influenţa posacă 
a încăperii. După un ceas li se servi călătorilor puţin peşte şi 
un cotlet, iar după ce se strânse masa, d. Pickwick şi d. 
Peter Magnus, trăgându-şi scaunele mai aproape de foc, 
cerură o sticlă de Porto care era cât se poate de prost, la un 
preţ cât se poate de mare, spre folosul casei, astfel că băură 
cu mulţumire brandy cu apă. 

D. Peter Magnus era, fireşte, într-o dispoziţie foarte 
comunicativă, iar grogul avu asupră-i o influenţă minunată 
pentru a da în vileag tainele cele mai ascunse ale inimii 
sale. După multe amănunte în legătură cu el, cu familia sa, 
cunoscuţii şi prietenii săi, în legătură cu glumele, afacerile 
şi fraţii lui (mai toţi palavragiii au multe de spus cu privire 
la fraţi), d. Peter Magnus îl contemplă câteva minute pe d. 
Pickwick prin ochelarii săi albaştri, şi spuse apoi cu 
modestie: 

— Şi de ce crezi, de ce crezi, domnule Pickwick, că am 
venit aici? 


— Pe cuvântul meu, răspunse Pickwick, că mi-e absolut 
imposibil să ghicesc; pentru afaceri poate... 

— Pe jumătate ai dreptate, domnule, dar totodată pe 
jumătate nu. Mai încearcă, domnule Pickwick. 

— Nu zău, spuse d. Pickwick, trebuie să recurg la 
bunăvoința dumitale, indiferent dacă îmi vei spune sau nu; 
altfel n-aş izbuti să ghicesc, chiar de m-aş trudi toată 
noaptea. 

— Ei bine, ascultă... he! he! he! glăsui d. Peter Magnus 
chicotind uşor. Ce ai zice, domnule Pickwick, dacă ţi-aş 
spune că am venit aici pentru o cerere în căsătorie? Hei, 
domnule? He! he! he! 

— Ce aş zice? Că, desigur, vei reuşi, răspunse d. Pickwick 
cu cel mai radios zâmbet. 

— A, crezi într-adevăr, domnule Pickwick? Serios, crezi? 

— Fireşte, susţinu d. Pickwick. 

— Nu glumeşti, nu-i aşa? 

— Nu, nu glumesc. 

— În cazul acesta, rosti d. Magnus, îţi voi destăinui un mic 
secret: şi eu cred tot aşa. Ba îţi voi declara, domnule 
Pickwick, deşi din fire sunt groaznic, înspăimântător de 
gelos, că femeia se găseşte în casa asta. 

Rostind ultimele cuvinte, d. Magnus îşi scoase ochelarii 
pentru a clipi din ochi, apoi îi puse iarăşi la loc. 

— Vasăzică, întrebă d. Pickwick cu înţeles, de aceea ieşeai 
mereu din cameră înainte de a ne aşeza la masă? 

— Sst! da, ai dreptate; de aceea. Cu toate astea, nu eram 
nebun ca să dau ochii cu ea. 

— Nu? 

— Nu; vezi dumneata, n-ar fi fost bine, îndată după o 
călătorie. Aştept până mâine, domnule; atunci şansele se 
dublează, domnule Pickwick. Domnule, în sacul ăsta e un 
costum de haine şi în cutia aceea o pălărie care, sper, după 
efectul pe care îl vor produce, că vor fi de un folos nepreţuit 
pentru mine. 

— Într-adevăr, aprobă d. Pickwick. 


— Da; vei fi observat neliniştea mea astăzi cu privire la ele. 
Nu cred că se mai poate cumpăra un alt costum şi o altă 
pălărie care să fie ca acestea. 

D. Pickwick îl felicită pe norocosul posesor al irezistibilului 
veşmânt pe care şi-l procurase, iar d. Peter Magnus rămase 
câtva timp adâncit parcă în gânduri. 

— E o fiinţă frumoasă, rosti d. Magnus. 

— Este într-adevăir? 

— Foarte, foarte frumoasă, zise d. Magnus. Locuieşte la 
vreo douăzeci de mile de aici, domnule Pickwick. Am aflat 
că va fi la han astă seară şi toată dimineaţa de mâine, şi am 
alergat să prind ocazia. Îmi închipui că un han e un loc 
foarte prielnic pentru a cere în căsătorie o femeie care e 
singură. Când călătoreşte, îşi simte mai mult singurătatea 
decât poate la ea acasă. Ce părere ai, domnule Pickwick? 

— Tot ce-i posibil, replică acest gentleman. 

— Iartă-mă, domnule Pickwick; însă eu sunt cam curios din 
fire. Cu ce ocazie eşti dumneata aici? 

— Pentru un scop cu mult mai puţin plăcut, domnule, 
răspunse d. Pickwick, şi roşeaţa i se urcă în obraz 
aducându-şi aminte. Viu aici, domnule, să desvăluiesc 
perfidia şi mârşăvia unui individ în a cărui sinceritate şi 
onoare mă încrezusam fără şovăială. 

— Dumnezeule, exclamă d. Peter Magnus, ce neplăcut! E 
vorba de o femeie, nu-i aşa? Hehe, ce mai calea-valea, sunt 
isteţ, domnule Pickwick, sunt isteţ. 

Eh, domnule Pickwick, n-aş vrea pentru nimic în lume să-ţi 
rânesc sentimentele. Subiectele acestea sunt penibile, 
domnule, foarte penibile. Nu te sinchisi de mine, domnule 
Pickwick, dacă vrei să-ţi uşurezi sufletul. Ştiu ce înseamnă 
să fii înşelat, domnule; mi s-a întâmplat în trei-patru rânduri 
şi mie. 

— Îţi mulţumesc foarte mult pentru participarea dumitale 
la ceea ce presupui că e pricina necazului meu, glăsui d. 
Pickwick întorcându-şi ceasul şi punându-l pe masă; dar... 


— Nu, nu! îl întrerupse d. Peter Magnus; nici un cuvânt 
mai mult; e un subiect penibil; văd, văd. Cât e ceasul, 
domnule Pickwick? 

— Douăsprezece şi ceva. 

— Dumnezeule! E vremea să mergem la culcare! N-are 
rost să mai rămân! Mâine am să fiu palid, domnule 
Pickwick. 

Numai la gândul urnei atari nenorociri, d. Peter Magnus 
trase clopoţelul, chemând camerista; şi după ce sacul 
vărgat, sacul roşu, cutia de piele cu pălării, pachetul învelit 
în hârtie cafenie fură transportate în odaia sa de culcare, el 
se retrase, cu un sfeşnic lăcuit, într-una din aripile casei, în 
vreme ce d. Pickwick, cu alt sfeşnic lăcuit, era condus într-o 
altă aripă, printr-o sumedenie de coridoare întortocheate. 

— Iată odaia dumneavoastră, domnule, îl vesti camerista. 

— Foarte bine, răspunse d. Pickwick privind în juru-i. 

O încăpere destul de mare, cu două paturi, în care ardea 
focul în sobă; în genere era mai confortabilă decât se putea 
aştepta d. Pickwick, după scurta experienţă pe care o 
avusese descinzând la Marele Cal Bălan. 

— Bineînţeles că nu doarme nimeni în patul celălalt, spuse 
d. Pickwick. 

— O, nu, domnule! 

— Foarte bine. Spune-i servitorului meu că nu mai am 
nevoie de el astă seară, şi să-mi aducă apă caldă mâine 
dimineaţă la opt şi jumătate. 

— Da, domnule. 

Urându-i d-lui Pickwick noapte bună, camerista se retrase 
şi-l lăsă singur. 

D. Pickwick se aşeză într-un jilţ lângă foc şi se lăsă în voia 
unui lung şir de gânduri hoinare. Se gândi mai întâi la 
prietenii săi şi se întrebă când vor sosi. Apoi cugetul i se 
întoarse spre d-na Martha Bardell şi, de la ea, printr-un 
proces firesc, ajunse la biroul infect al d-lor Dodson şi Fogg. 
De la Dodson şi Fogg zbură tangenţial în chiar miezul 
istoriei despre clientul cel ciudat; reveni la hanul Marele 


Cal Bălan din Ipswich, cu destulă luciditate pentru ca d. 
Pickwick să se convingă că pica de somn. Se ridică şi începu 
să se dezbrace, când îşi aduse aminte că-şi lăsase ceasul pe 
masă, în sala de jos. Ceasul era unul din bunurile la care 
ţinea d. Pickwick, el fiind purtat pretutindeni, la umbra 
vestei sale, un număr mult mai mare de ani decât ne-am 
putea îngădui să arătăm aici. Nu-şi închipuia cum s-ar fi 
putut duce la culcare fără să-i audă tic-tacul molcom sub 
pernă sau în port-ceasornicul de la căpătâiul patului. 
Deoarece era târziu şi nu voia la ora aceasta din noapte să 
sune clopoţelul, îşi puse haina pe care tocmai o dezbrăcase 
şi, luând sfeşnicul lăcuit, cobori liniştit scările. 

Dar, cu cât d. Pickwick păşea din treaptă în treaptă mai 
jos, cu atât mai mult i se părea că mai are de coborât; şi, de 
mai multe ori, după ce ajungea într-un coridor îngust, 
felicitându-se că ajunsese în sfârşit la parter, d. Pickwick 
vedea că ochilor săi uimiţi se-arăta altă scară. În cele din 
urmă se trezi într-o sală cu lespezi, pe care îşi reaminti că a 
văzut-o când a intrat în han. Exploră coridor după coridor; 
întredeschise uşă după uşă şi, în sfârşit, când era gata să 
renunţe deznădăjduit la cercetări, deschise tocmai uşa 
camerei unde îşi petrecuse seara; zări pe masă avutul său 
care-i lipsea atât de mult. 

Cu un aer triumfător, d. Pickwick apucă ceasul; apoi, îşi 
îndreptă paşii spre camera sa de culcare. Dacă drumul la 
coborâre fusese întovărăşit de greutăţi şi incertitudini, 
călătoria de înapoiere fu anevoioasă la culme. Pretutindeni, 
se ramificau şiruri de uşi având dinaintea lor perechi de 
încălţăminte, diferite prin formă, fabricaţie şi mărime. De 
peste zece ori d. Pickwick apăsase încetişor pe clanţa uşii 
vreunei odăi care semăna cu a sa, dar un glas morocănos 
dinăuntru: „Cine dracu-i acolo?” sau „Ce cauţi aici?” îl silea 
să se retragă tiptil, cu o iuţeală miraculoasă. Disperarea 
începuse să pună stăpânire pe el, când o uşă întredeschisă 
îi atrase atenţia. Vâri capul şi privi înăuntru; în sfârşit, îi 
veni inima la loc. Cele două paturi erau acolo, în poziţia pe 


care şi-o amintea perfect, iar focul ardea încă. Lumânarea 
sa, care nu era prea lungă când o primise, tot pâlpâind în 
curenţii de aer, se topi în sfeşnic tocmai când închidea uşa 
după sine. „Nu e nimic, gândi d. Pickwick; pot să mă 
desbrae tot aşa de bine şi la lumina focului”. 

Cele două paturi se aflau în dreapta şi în stânga uşii; între 
fiecare din ele şi perete era un spaţiu, terminat printr-un 
scaun de trestie, de-ajuns de larg ca să te urci sau să cobori 
în partea dinspre perete, dacă voiai. După ce trase 
perdelele patului dinspre partea camerei, d. Pickwick se 
aşeză pe scaunul de trestie şi se descotorosi alene de 
ghetre şi pantofi. Apoi îşi scoase şi-şi împături haina, vesta, 
cravata şi, trăgându-şi domol din buzunar scufa de noapte, 
împodobită cu ciucuri, o fixă bine pe cap, legându-şi sub 
bărbie băierile pe care le avea totdeauna prinse de acest 
obiect de îmbrăcăminte. 

Tocmai atunci absurditatea recentei sale încurcături îi veni 
deodată în minte şi, răsturnându-se în scaunul de trestie, se 
porni cu atâta poftă pe râs de unul singur, că ar fi fost o 
adevărată încântare pentru orice om cuminte, dacă i-ar fi 
fost dat să observe zâmbetul deschis care-i lumina 
trăsăturile feţei sub scufa de noapte. 

„E ce! mai hazliu lucru, îşi zise d. Pickwick râzând aşa de 
tare, că băierile scufei erau aproape să plesnească; e cel 
mai hazliu lucru din câte am auzit vreodată, să mă văd aşa 
pierdut prin locurile astea, bâjbâind pe toate scările. Hazliu, 
hazliu, foarte hazliu!” 

Zâmbind din nou, un zâmbet mai larg decât înainte, d. 
Pickwick se pregătea, în cea mai bună dispoziţie, să 
continue dezbrăcatul, când îl opri deodată intrarea 
neaşteptată a unei persoane cu o lumânare în mână şi care, 
după ce încuie uşa, înainta până la măsuţa de toaletă unde 
puse lumina. 

Zâmbetul care juca pe chipul d-lui Pickwick se topi brusc 
în expresia celei mai cumplite uimiri şi buimăceli. Persoana, 
oricare ar fi fost, venise cu totul pe neaşteptate, fără să facă 


zgomot, astfel că d. Pickwick n-avusese timp nici să strige, 
nici să se împotrivească intrării ei. Cine putea să fie? Un 
hoţ? Vreun răufăcător care l-a văzut, poate, urcând scara 
cu un ceas frumos în mână? Ce trebuia să facă? 

Singurul mijloc pentru d. Pickwick de a-1 observa pe 
misteriosul musafir, fără cel mai mic pericol de a fi văzut, 
era să se furişeze în pat şi să se uite cu coada ochiului în 
odaie, prin întredeschizătura perdelelor. Recurse deci la 
acest procedeau şi, ţinând perdelele cu grijă, astfel încât să 
nu-i treacă prin ele decât capul şi scufa de noapte, îşi puse 
ochelarii pe nas, îşi adună tot curajul şi privi. 

D. Pickwick leşină aproape de groază şi tulburare. În 
picioare, dinaintea oglinzii, se afla o femeie între două 
vârste, înzorzonată cu moaţe galbene de hârtie, periindu-şi 
de zor cosiţele, cum le numesc femeile. Oricât de 
neştiutoare venise în cameră femeia, era vădit, după aeru-i 
liniştit şi natural, că avea de gând să rămână peste noapte 
acolo; îşi adusese cu sine o lămpiţă cu un suport şi, cu 
lăudabilă prevedere împotriva primejdiei de a lua casa foc, 
o pusese într-un lighean, pe podea, unde clipea ca un far 
gigantic pe-un ochi de apă. 

„Doamne-Dumnezeule, gândi d. Pickwick. Ce grozăvie!” 
„Hm!” făcu femeia, şi îndată capul d-lui Pickwick se trase cu 
o repeziciune de automat dinapoia perdelelor. 

„De când sunt, nu mi s-a întâmplat aşa ceva! Ce îngrozitor! 
îşi zise bietul d. Pickwick. Niciodată! Groaznic!” 

Picături de sudoare rece i se prelingeau pe sub scufă. 

Cu neputinţă să se împotrivească dorinţei nestăvilite de a 
vedea ce se petrece. De aceea, scoase iar capul printre 
perdele. 

Situaţia era din ce în ce mai grea. Femeia între două 
vârste, isprăvind cu aranjarea părului, îl strânsese într-o 
scufă de dantelă împodobită cu o mică garnitură plisată, şi- 
şi aţintise ochii spre foc, dusă pe gânduri. 

„Chestia devine alarmantă, judecă d. Pickwick. Nu pot lăsa 
ca lucrurile să meargă mai departe. E limpede pentru mine, 


după liniştea acestei doamne, că am greşit camera. Dacă 
spun ceva, va ridica în picioare casa; dar dacă rămân aici, 
consecinţele au să fie şi mai groaznice. 

De prisos să mai spunem că d. Pickwick era unul dintre cei 
mai modeşti şi mai delicaţi muritori. Numai ideea de a se 
arăta cu scufa de noapte, în faţa unei doamne, îl copleşea. 
Dar făcuse un nod la blestematele de băieri şi, oricât se 
trudea, nu izbutea să le desfacă. Trebuia să iasă până la 
urmă din încurcătură. Şi nu exista decât o singură cale. Se 
ascunse după perdele şi tuşi tare: 

— Hm! Hm! 

Fireşte că, auzind neaşteptatul zgomot, femeia tresări şi 
se împiedică de lămpiţă; îşi dădu seama că i se păruse 
numai c-a auzit ceva, iar d. Pickwick, crezând că leşinase, se 
încumetă, încremenit de spaimă, să tragă din nou cu ochiul 
prin perdele; femeia, însă, privea focul, dusă pe gânduri, ca 
şi până atunci. 

„Femeia asta e nemaipomenită! gândi d. Pickwick 
retrăgându-şi capul. Hm! Hm!” 

Sunetele - aidoma acelora prin care, ne spun legendele, 
cumplitul căpcăun Blunderbore avea obiceiul să spună că e 
timpul să se întindă masa - erau pronunţate prea desluşit 
ca să mai poată fi socotite închipuire. 

— Dumnezeule mare, exclamă femeia; ce-i asta? 

— Este... este numai un gentleman, doamnă, spuse d. 
Pickwick de după perdea. 

— Un gentleman! repetă femeia cu un strigăt de groază. 

„Totul e zadarnic”, gândi d. Pickwick. 

— Un bărbat străin! ţipă femeia. 

Încă o clipă şi toată casa avea să fie în picioare. Rochia îi 
foşni în timp ce se năpustea spre uşă. 

— Doamnă, imploră d. Pickwick scoțând capul, 
deznădăjduit la culme; doamnă... 

Deşi d. Pickwick n-avea un scop anume când îşi arătă 
capul prin perdele, totuşi faptul produse o impresie bună. 
Femeia, cum am spus, se afla lângă uşă. Se pregătea să 


treacă pragul pentru a ajunge pe scară, şi l-ar fi trecut 
desigur dacă apariţia subită a scufei de noapte a d-lui 
Pickwick nu ar fi silit-o să se retragă în ungherul cel mai 
depărtat al camerei, unde rămase, privindu-l speriată pe d. 
Pickwick care, la rându-i, o privea şi el speriat. 

— Mizerabile! spuse femeia acoperindu-şi ochii cu mâinile; 
ce cauţi aici? 

— Nimic, doamnă... absolut nimic, doamnă... răspunse d. 
Pickwick cu gravitate. 

— Nimic? repetă femeia ridicându-şi ochii. 

— Nimic, doamnă, pe onoarea mea, reluă d. Pickwick 
scuturându-şi capul cu atâta energie, că moţul scufei se 
clătină puterniC. Îmi vine să intru în pământ de ruşine, 
doamnă, fiind nevoit să mă adresez cu scufa de noapte pe 
cap unei doamne (în momentul acesta doiamna şi-o smulse 
pe-a sa); dar nu pot s-o scot, doiamnă. (Rostind cuvintele 
acestea, d. Pickwick îşi zgâlţâi scufa, ca dovadă a temeiului 
spuselor sale). Acum, doamnă, e vădit pentru mine că m-am 
înşelat asupra camerei de dormit, crezând că aceasta ea 
mea. Nu mă găseam aici nici de cinci minute când aţi intrat. 

— Dacă povestea asta ciudată este adevărată, domnule, 
replică doamna plângând în hohote, vei părăsi camera 
numaidecât. 

— Da, doamnă, cu cea mai mare plăcere, rosti d. Pickwick. 

— Numaidecât, domnule! 

— Desigur, doamnă, răspunse d. Pickwick cu mare grabă. 
Desigur, doamnă, îmi... îmi pare foarte rău, doamnă, 
continuă d. Pickwick făcându-şi apariţia la piciorul patului; 
îmi pare foarte rău că am fost pricina inocentă a acestei 
alarmări şi-a acestei emoţii; adânc mâhnit, doamnă... 

Femeia arătă uşa. În împrejurarea aceasta aşa de grea, 
una din excelentele calităţi ale d-lui Pickwick se desfăşură 
admirabil. Măcar că-şi pusese repede pălăria peste scufă, în 
felul paznicilor de noapte de odinioară; măcar că-şi ţinea 
pantofii şi ghetrele în mâini, iar haina şi vesta pe brat, nimic 
nu putu să-i sdruncine politeţea firească. 


— Îmi pare nespus de rău, doamnă, glăsui el salutând 
până la pământ. 

— Dacă e aşa, domnule, ai să părăseşti camera 
numaidecât. 

— Imediat, doamnă. Îndată, doamnă, zise d. Pickwick 
deschizând uşa şi scăpând pantofii din mână cu mare 
tămbălău. Cred, doamnă, reluă el adunându-şi 
încălţămintea şi întorcându-se spre a saluta din nou, cred 
că firea mea neprihănită şi respectul plin de evlavie ce 
nutresc sexului dumneavoastră, vă vor adresa o scuză umilă 
pentru cele întâmplate. 

Dar, mai înainte ca d. Pickwick să fi putut încheia fraza, 
femeia îl împinsese în coridor, închizând şi zăvorind uşa 
după el. 

Desigur, oricâtă mulţumire simţi d. Pickwick că scăpase 
aşa de lesne din îmspăimântătoarea aventură, situaţia lui 
prezentă nu era câtuşi de puţin plăcută. Se afla singur, 
îmbrăcat pe jumătate, într-un coridor descoperit, într-o 
casă necunoscută, în toiul nopţii. Nu se putea presupune că 
va găsi, în beznă, drumul spre odaia pe care n-o putuse 
descoperi ajutorat de lumină, iar dacă ar fi făcut zgomotul 
cel mai mic în încercarea-i zadarnică de a se descurca, ar fi 
avut toate şansele să fie împuşcat şi poate ucis de vreun 
călător speriat din somn. Nu-i rămânea deci altă cale decât 
să stea unde era, până în zorii zilei. Astfel, după ce bâjbâi 
câţiva paşi în coridor, împiedicându-se, spre marea lui 
spaimă, de câteva perechi de cizme, d. Pickwick se ghemui 
într-un ungher al zidului, aşteptând cât mai filosofic cu 
putinţă ivirea dimineţii. 

Nu-i era, totuşi, dat să treacă acest nou examen de 
răbdare, căci nu trecuse mult de la cuibărirea sa în ungher 
când, spre groaza-i de negrăit, un bărbat cu o lumină în 
mână se arătă la capătul coridorului. Dar groaza-i se 
schimbă deodată în bucurie când recunoscu figura 
credinciosului său servitor. Era, într-adevăir, d. Samuel 


Weller, care se ducea la culcare după ce tăifăsuise până 
atunci cu servitorul care aştepta diligenţa. 

— Sam! zise d. Pickwick răsărind în faţa lui; unde e odaia 
mea de culcare? 

D. Weller holbă uluit ochii la stăpânul său; şi abia după cei 
se repetă de trei ori aceeaşi întrebare, servitorul se răsuci 
pe călcâie şi-l conduse pe d. Pickwick la odaia atât de mult 
căutată. 

— Sam, glăsui d. Pickwick, urcându-se în pat, am făcut în 
noaptea asta una dintre cele mai gogonate boroboaţe din 
câte s-au pomenit vreodată. 

— 'Tot ce se poate, dom'le, răspunse scurt d. Weller. 

— Dar sunt sigur, Sam, spuse d. Pickwick, că n-aş mai 
încerca să mă descurc singur în casa asta chiar dacă ar fi să 
rămân şi şase luni în ea. 

— Asta e cea mai cuminte hotărâre pe care aţi putea s-o 
luaţi. Vă trebuie totdeauna cineva care să se ţie după 
dumneavoastră când vă pierdeţi capul. 

— Ce vrei să spui cu asta, Sam? întrebă d.. Pickwick. 

Se ridică în capul oaselor şi întinse mâna de parcă ar fi 
vrut să mai adauge ceva, dar, stăpânindu-se brusc, se 
întoarse pe-o parte şi îi spuse valetului: „Noapte bună”. 

— Noapte bună, dom'le, răspunse d. Weller. 

Se opri după ce închise uşa în urma lui, clătină din cap, 
făcu câţiva paşi, se opri, curăţă mucul lumânării, clătină iar 
din cap şi, în sfârşit, porni agale spre odaia lui, cufundat 
parcă în cea mai adâncă meditaţie. 

CAPITOLUL XXIII. 

În care d. Samuel Weller caută în chip energic să-şi ia 
revanşa asupra d-lui Trotter. 

În zorii care se revărsară după aventura d-lui Pickwick cu 
femeia între două vârste, cu moaţe galbene de hârtie, d. 
Weller-senior se pregătea, într-o odăiţă de lângă grajduri, 
pentru drumul la Londra. Ţinuta lui era atât de pitorească, 
încât merită a fi zugrăvită. 


Profilul său avusese, pare-se, cândva, linii îndrăzneţe şi 
accentuate puternic. Graţie bunului trai şi unei deosebite 
nepăsări în viaţă, curbele cărnoase ale obrajilor se 
întinseseră mult dincolo de limitele pe care natura le 
statornicise la început; aşa că, dacă îl priveai din faţă, era 
greu să distingi pe chipul lui altceva decât vârful unui nas 
rubicond. Aceeaşi cauză dăduse bărbiei forma gravă şi 
impunătoare care e descrisă de obicei precedând cu 
epitetul de „dublă” numele acestei trăsături expresive; 
tenul prezenta acea îmbinare aparte de culori cu vinişoare 
care nu sunt întâlnite decât la gentlemenii de meseria lui, 
sau la o friptură în sânge. Purta pe după gât un şal 
cărămiziu care se potrivea aşa de bine cu bărbia, că era 
greu să deosebeşti cutele lor; peste şal punea o vestă lungă, 
cu dungi late, trandafirii, şi, peste vestă, o livrea cu pulpane 
imense, verde, împodobită cu nasturi mari de alamă; iar 
nasturii care îi strângeau mijlocul erau atât de depărtaţi 
unul de altul, că nici un muritor nu văzuse vreodată doi în 
acelaşi timp. Părul îi era scurt, lins, negru, şi abia se zărea 
de sub borurile gigantice ale unei pălării cafenii, cu forma 
joasă. Picioarele-i erau strânse în nişte nădragi de catifea 
până la genunchi şi în cizme răsfrânte; în sfârşit, un mare 
lanţ de ceas, din aramă, cu o cheie la capăt şi cu un breloc 
din acelaşi metal, se bălăbănea în voie pe betelia uriaşă a 
pantalonilor. 

Am spus că d. Weller făcea pregătirile pentru înapoierea la 
Londra; de aceea îşi aduna provizii. Pe masă, în faţa lui, era 
o cană cu bere blondă, o halcă de friptură rece şi o pâine de 
dimensiuni foarte respectabile, fiecăreia dăruindu-i pe rând 
favorurile sale în chipul cel mai imparţial. Tocmai tăiase o 
felie zdravănă de pâine, când zgomotul paşilor cuiva care 
intra în odaie îl sili să-şi ridice privirile; în faţa lui se afla 
fecioru-său. 

— Neaţa, Sammy! zise părintele. 

Fiul se apropie de cana cu bere blondă şi, dând cu înţeles 
din cap, trase o duşcă bună. 


— Bine-i mai tragi la măsea, Sammy, glăsui d. Weller- 
bătrânul, privind înlăuntrul cănii după ce primul său născut 
o depuse pe masă, goală pe jumătate; ai fi fost o lipitoare 
straşnică, Sammy, dacă te năşteai lipitoare. 

— Da, cred că aş fi dus-o bine, replică Sam înfulecând pe 
rupte din friptura rece. 

— Îmi pare foarte rău, Sammy, reluă d. Weller-bătrânul, 
clătinând berea şi pregătindu-se să bea, îmi pare foarte rău, 
Sammy, că trebuie să aud din gura ta că te-ai lăsat păcălit 
de ăl cu hainele ca duda. Credeam până deunăzi că vorbele 
Weller şi păcăleală se bate cap în cap, Sammy... şi când 
colo... 

— Afară doar dacă e vorba de o văduvă se-nţelege, glăsui 
Sam. 

— Văduvele, replică d. Weller cam schimbându-se la faţă, 
văduvele este escepţii de la toate regulile, Sammy. Am auzit 
spunându-se din câte femei de rând se face o văduvă. Îţi stă 
mintea-n loc. Mi se pare că din douăzeci şi cinci, Sammy; 
dar nu ştiu dacă nu şi din mai multe. 

— Hm, şi-atâta e destul, rosti Sam. 

— Dealtminteri, urmă d. Weller fără să ia seama la 
întrerupere, chestia e cu totul alta. Ştii ce zicea avocatul 
gentelmanului ăla care-şi bătea femeia cu vătraiul? „La 
urma urmelor, dom'le preşedinte, zice, asta nu e decât o 
sempatică slăbiciune.” La fel zic şi eu despre vădane, 
Sammy; şi tot aşa o să zici şi tu la vâstra mea. 

— Ar fi trebuit să ştiu mai multe! spuse Sam. 

— Ar fi trebuit să ştii mai multe! repetă d. Weller izbind cu 
pumnul în masă; ar fi trebuit să ştii mai multe. Cunosc pe 
un mucos care n-a căpătat nici pe sfert ieducaţia ta, n-a 
umblat nici şase luni creanga prin târguri mici... şi care i-ar 
fi fost ruşine să se lase dus de nas, în halul ăsta; da, i-ar fi 
fost ruşine, Sammy! 

Din cauza frământării pe care i-o trezi reflecţia aceasta 
amară, d. Weller-senior sună clopoţelul şi mai ceru o halbă. 


— Eh, ce rost are să vorbim despre asta acum? observă 
Sam. Ce-a fost a fost, basta, cum zicea turcii când a tăiat 
capul unuia din greşeală, şi gândul ăsta trebuie să ne 
mângâie. Acu, jupâne, mi-a venit şi mie apa la moară, şi, 
dacă îl înhaţ pe Trotter, o să mă ţie minte. 

— Trag nădejde, Sammy, trag nădejde, răspunse d. Weller. 
În sănătatea ta, Sammy, şi-ţi urez să ştergi curând pata cu 
care ai feştelit numele neamului nostru. 

Închinând, d. Weller sorbi dintr-o înghiţitură cel puţin 
două treimi din halba nou adusă; apoi o întinse fiului său ca 
să se înfrupte din ce mai rămăsese, ceea ce el făcu pe dată. 

— Şi acum, Sammy, reluă d. Weller cercetând pataca 
enormă de argint cu două capace, care atârna la capătul 
lanţului de aramă, e vremea să mă duc la canţelarie ca să- 
mi iau foaia de drum şi să încarc diligenţa; căci diligenţele, 
Sammy, e ca puştile: trebuie să le încarci cu multă băgare 
de seamă pân' să le slobozeşti. 

D. Weller-junior primi cu un zâmbet filial gluma aceasta 
paternă şi profesională. Respectabilul său părinte urmă cu 
ton solemn: 

— Te las, Samivel, băiete, şi cine ştie când ne-om mai 
vedea! Poate că mama ta vitregă o să-mi facă de 
petrecanie... Câte nu se poate întâmpla până să primeşti 
vreo veste de la faimosul domnu' Weller de la Sălbăticuţa. 
Onoarea familiei e în mâinile tale, Samivel, şi nădăjduesc că 
n-ai s-o terfeleşti. Cât despre rest, ştiu că poci să mă încrez 
în tine ca şi-n mine. De aceea n-am decât un mic sfat să-ţi 
dau. Dacă vreodată ai să treci de cincizeci de ani şi ţi-o veni 
pofta să te însori cu cineva - treaba ta cu cine - închide-te 
numaidecât în odaie, de s-o întâmpla să ai una, şi înghite 
repede un hap. Spânzurătoarea e ceva ordiner, şi crez că şi 
tu zici tot aşa. Înghite un hap, băiete, înghite un hap, şi o 
să-ţi pară bine. 

D. Weller se uita în ochii fiului său rostind drăgăstoasele 
vorbe, apoi, răsucindu-se domol pe călcâie, pieri din faţa lui. 


Cuvintele din urmă ale bătrânului treziră în mintea d-lui 
Samuel Weller o mulţime de gânduri; ieşi de la Marele Cal 
Bălan îndată după plecarea tatălui său, îşi îndreptă paşii 
spre biserica Sf. Clement şi încercă să-şi alunge melancolia 
plimbându-se prin străvechile dependinţe ale edificiului. 
Hoinări pe acolo o bucată de vreme şi se pomeni într-un loc 
singuratic, un fel de curte cu înfăţişare venerabilă şi care, 
după câte îşi dădu seama, nu avea ca ieşire decât coridorul 
prin care pătrunsese. Se pregătea să se înapoieze, când îl 
pironi locului o arătare neaşteptată. Cum şi în ce fel s-au 
petrecut lucrurile, vă vom istorisi îndată. 

D. Samuel Weller privea cu luare aminte casele vechi de 
cărămidă roşie şi, din vreme în vreme, măcar că dus pe 
gânduri, zvârlea o ocheadă slujnicelor zdravene care 
ridicau storurile sau deschideau vreo fereastră a odăilor de 
dormit - când poarta verde a unei grădini din fundul unei 
curţi se deschise. Un bărbat care se ivi de acolo închise 
poarta verde, cu grijă, după el şi se îndreptă sprinten spre 
locul unde se găsea d. Weller. 

Dar dacă luăm faptul acesta în mod izolat, fără să ţinem 
seama de ansamblul împrejurărilor, el nu prezintă nimic 
deosebit în sine, căci în multe locuri din lume un bărbat 
poate să iasă dintr-o grădină şi să închidă o poartă verde în 
urma lui, poate chiar să meargă cu sprinteneală fără să 
atragă, pentru asta, luarea aminte specială asupra sa. De 
aceea e limpede că, pentru a trezi interesul lui Sam, omul 
acela trebuia să aibă ceva deosebit în felu-i de a fi, sau în 
gesturi, sau şi una şi alta. Dacă e aşa sau nu, va hotări 
cititorul după ce vom fi descris cu precizie conduita acelui 
individ. 

Închizând poarta verde în urma lui, el înainta sprinten, aşa 
cum am mai spus în două rânduri până acum; dar, de îndată 
ce dădu cu ochii de d. Weller, se opri încurcat şi păru, o 
clipă, că nu ştie încotro s-o apuce. Cu toate astea, cum altă 
ieşire afară de aceea din faţă nu era - închisese poarta 
verde în urma lui - înţelese repede că, pentru a ieşi din 


încurcătură, trebuia neapărat să treacă pe dinaintea d-lui 
Samuel Weller. Porni deci din nou, cu pas sprinten, şi 
înaintă, privind drept în faţă. Din cale-afară de caraghios la 
omul acesta era felul hidos în oare îşi strâmba chipul făcând 
schimonositurile cele mai uimitoare şi mai groaznice ce s-au 
văzut vreodată. Nicicând opera naturii n-a fost deghizată 
mai artistic decât a izbutit el să facă într-o clipă din mutra 
lui. 

„Ei, nu! îşi spuse Sam văzându-l că se apropie; hazliu 
lucru; aş fi jurat că-i el!” 

Omulânainta şi, pe măsură ce se apropia, mutra lui se 
descompunea tot mai îngrozitor. 

„Aş putea să jur în ce priveşte părul negru şi haina de 
culoarea dudelor, spuse d. Weller, însă nu-ncape vorbă că 
văz întâia oară figzonomia asta.” 

În timp ce d. Weller îşi spunea pentru sine cuvintele 
acestea, trăsăturile străinului căpătau un aspect nefiresc şi 
de-a dreptul respingător. Totuşi fu obligat să treacă foarte 
aproape de Sam, şi o privire scrutătoare a acestuia îi 
îngădui să descopere, sub masca de oribile schimonoseli, 
ceva ce semăna prea mult cu ochii mici ai d-lui Job Trotter, 
ca să mai poată să se înşele. 

— Hei, domnu'! răcni Sam cu o voce sălbatică. 

Străinul se opri. 

— Hei! repetă Sam cu o voce şi mai cruntă. 

Omul cu figură oribilă privi uimit la culme spre fundul 
curţii, spre intrarea curţii, spire ferestrele caselor, în sfârşit 
pretutindeni, numai spre Sam Weller, nu; apoi făcu încă un 
pas înainte, dar un nou urlet al lui Sam îl opri. 

— Hei, domnu'! strigă Sam pentru a treia oară. 

Nu-i mai era cu putinţă străinului să pretindă că nu ştia 
dincotro venea vocea, astfel că, neavând încotro, îl privi pe 
Sam, până la urmă, direct în faţă. 

— Degeaba, Job Trotter, haide, lasă prostiile! îi spuse Sam. 
Nu eşti atât de chipeş ca să-ţi îngădui să te scălâmbăiezi 


aşa. la fă bine şi pune-ţi ochişorii la locul lor, că, de nu, ţi-i 
scot eu din cap. M-auzi? 

Deoarece d. Weller părea foarte hotărât să procedeze în 
sensul vorbirii sale, d. Trotter permise, puţin câte puţin, 
chipului său, să-şi recapete expresia obişnuită; apoi, 
prefăcându-se că tresare de bucurie, exclamă: 

— Ce văd? domnul Walker! 

— Aha, glăsui Sam, te bucuri tare mult că mă întâlneşti, 
nu-i aşa? 

— Că mă bucur? strigă Job Trotter. O, domnule Walker, 
dacă ai şti cât am dorit întâlnirea aceasta! Dar e prea mult, 
domnule Walker; nu pot să-mi stăpânesc bucuria; serios că 
nu pot! 

Şi d. Trotter se porni să verse un potop de lacrimi; 
aruncându-şi braţele în jurul acelora ale d-lui Weller, îl 
îmbrăţişă strâns, în culmea bucuriei. 

— Hai, isprăveşte! strigă Sam, indignat adânc de această 
purtare şi căutând zadarnic să se sustragă îmbrăţişărilor 
entuziastei sale cunoştinţe. Hai, isprăveşte, îţi spuN. De ce 
mă boceşti aşa, tulumbă de stins focul ce eşti? 

— Pentru că sunt tare bucuros că te văd, declară Job 
Trotter slăbindu-l pe d. Weller, pe măsură ce simptomele 
încăierării scădeau. Ah, domnule Walker, asta-i prea mult! 

— Prea mult! cred şi eu! Hei, ce mai ai de spus? 

D. Trotter nu răspunse, căci batista lui mică, trandafirie, 
era în plină activitate. 

— Ce mai ai de spus până să-ţi sparg capul? repetă Sam 
ameninţător. 

— Cum? întrebă d. Trotter cu ton de candidă uimire. 

— Ce mai ai de spus? 

— Eu, domnule Walker? 

— Nu-mi spune Walker; numele meu e Weller, ştii bine. Ce 
mai ai de spus? 

— Dumnezeu să te binecuvânteze, domnule Walker. - 
vreau să zic Weller - multe lucruri, dacă binevoieşti să vii 


undeva unde am putea vorbi în voie. Dacă ai şti cum te-am 
căutat, domnule Weller! 

— Îmi închipui că te-ai rupt căutându-mă, declară Sam în 
silă. 

— O, da, domnule, într-adevăr! afirmă d. Trotter fără să se 
vadă mişcându-se un muşchi pe chipul său. Dă-mi mâna, 
domnule Weller. 

Sam îl examină câteva secunde; apoi, ca împins de-o 
pornire subită, îi întinse mâna. 

— Ce face scumpul dumitale stăpân? îl întrebă Job pe Sam 
mergând împreună cu el. A, e un gentleman vrednic, 
domnule Weller. Nădăjduesc că n-a răcit în noaptea aceea 
înspăimântătoare. 

Spunând acestea, o expresie de viclenie scânteia în ochii 
lui Job Trotter, ceea ce-l făcu pe d. Weller să simtă o 
mâncărime violentă în pumnu-i strâns şi o arzătoare 
pornire să-i care câteva lovituri în coaste. Dar Sam se 
stăpâni şi răspunse simplu că stăpânul său se simţea foarte 
bine. 

— O, cât mă bucur! Este aici? 

— Dar al dumitale? întrebă Sam drept răspuns. 

— O, da, e aici. Dar îmi vine foarte greu să spun, domnule 
Weller, se poarta mai urât decât oricând. 

— Aha! exclamă Sam. 

— O! ce face e scandalos! E groaznic! 

— Într-un internat? 

— Nu, nu! Nu într-un internat, răspunse Job Trotter cu 
aceeaşi uitătură vicleană pe care Sam o mai remarcase; nu 
într-un internat. 

— În casa cu poartă verde? întrebă Sam privindu-l cu 
atenţie. 

— Nu, nu! Nu acolo! răspunse Job cu o însufleţire 
neobişnuită. Nu acolo! 

— Ce făceai dumneata acolo? reluă Sam străpungându-l 
cu ochii. Ai intrat cumva întâmplător pe poartă? 


— Domnule Weller, vezi dumneata, nu mă sfiesc să-ţi 
destăinuesc micile mele taine, deoarece, după cum ştii, am 
simţit o mare înclinare unul pentru celălalt când ne-am 
întâlnit prima oară. Ţi-aduci aminte dimineaţa admirabilă 
pe care am petrecut-o împreună? 

— Ei da, răspunse Sam, mi-aduc aminte. Şi? 

— Şi, urmă Job vorbind cu mare precizie şi cu tonul scăzut 
al omului care comunică un secret important, în casa cu 
poartă verde sunt o droaie de servitori, domnule Weller; 
mulţi servitori. 

— Crez şi eu, se vede cât de colo, îl întrerupse Sam. 

— Da, şi e o bucătăreasă care a economisit ceva, domnule 
Weller, şi doreşte să-şi facă un rost în viaţă deschizând o 
băcănie, vezi dumneata. 

— Mda! 

— Da, domnule Weller. Ei bine, domnule, am întâlnit-o într- 
o capelă mică unde mergeam şi eu. O capelă drăguță din 
oraşul acesta, domnule Weller, unde se cântă culegerea 
aceea de imnuri pe care o am de obicei cu mine, o cărticică 
pe care poate că dumneata ai văzut-o în mâna mea, şi am 
făcut cunoştinţă cu ea, domnule Weller; pe urmă, s-a legat o 
mică intimitate între noi şi mă pot încumeta a spune că sper 
să devin băcan. 

— Aha, şi ai să fii un băcan simpatic, replică Sam 
măsurându-l pe Job, plin de silă, cu privirea piezişă. 

— Marele avantaj, domnule Weller, continuă Job, ai cărui 
ochi se umpleau de lacrimi, e că am să pot părăsi serviciul 
înjositor pe care-l fac la omul acesta rău, devotându-mă cu 
totul unei vieţi mai bune, mai virtuoase, o viaţă mai potrivită 
cu felul în care am fost crescut, domnule Weller. 

— Se vede că eşti bine crescut, mormâăi Sam. 

— O, foarte bine, domnule Weller; foarte bine, îl încredinţă 
Job; şi, amintindu-şi de neprihănirea copilăriei sale, d. 
Trotter scoase iarăşii batista trandafirie şi plânse din 
belşug. 


— Sunt sigur că ai fost la şcoală un băiat din cale afară de 
cuminte, zise Sam. 

— Da, da, aşa eram, domnule, declară Job cu un oftat 
adânc. Eram idolul şcolii. 

— Aha, nu mă miră! Erai o mare mângâiere pentru 
binecuvântata dumitale mamă! 

Auzind cuvintele acestea, d. Job Trotter vâri un capăt al 
batistei trandafirii, pe rând, în colţul fiecărui ochi, şi se 
porni din nou pe lacrimi. 

— Ce naiba mai ai?! exclamă Sam. Tulumba de stins focul 
nu e nimic pe lângă el! Ce te smiorcăi aşa? Te gândeşti la 
ticăloşia pe care ai făcut-o? 

— Nu mai pot să-mi stăpânesc simţămintele, domnule 
Weller, urmă Job după o scurtă pauză. Când mă gândesc că 
stăpânul meu a bănuit conversaţia pe care o avusesem cu al 
dumitale, şi că m-a luat cu trăsura şi, după ce o învățase pe 
tânăra domnişoară, drăgălaşa aceea, să spună că habar n- 
avea cine-i el, după ce a câştigat-o de partea sa pe 
directoarea internatului şi a pus-o să facă la fel, a părăsit-o 
pentru un chilipir mai gras. Ah, domnule Weller, când mi- 
aduc aminte, mă înfior! 

— Aha, aşa s-au petrecut lucrurile? 

— Întocmai! garantă Job. 

— Bine, spuse Sam când ajunseră lângă han, aş vrea să 
mai stau puţintel de vorbă cu dumneata, Job; dacă nu eşti 
ocupat în mod particoler, aş vrea să te văz la Marele Cal 
Bălan astă seară, aşa, cam pe la opt. 

— Nici vorbă c-o să viu, spuse Job. 

— Şi bine ai să faci, declară Sam privindu-l cu un anume 
tâlc. Altfel, aş putea să mă interesez de dumneata acolo 
unde e poarta verde; şi atunci s-ar putea să-ţi pricinuesc 
vreun rău. 

— Viu negreşit, repetă Job, şi se depărtă după ce strânse 
călduros mâna lui Sam. 

— Ia seama, Job Trotter, ia seama; de nu, îţi viu de hac. 


După ce termină monologul şi-l urmări pe Job până-l 
pierdu din ochi, Sam se duse întins la camera stăpânului. 

— Treaba merge pe roate, dom'le, îi zise el. 

— Ce merge pe roate, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— Am pus mâna pe el, dom'le, lămuri Sam. 

— Pe cine? 

— Pe muşteriul dumneavoastră şi pe plângăreţul cu părul 
negru. 

— Nu se poate, Sam! exclamă d. Pickwick cu tărie. Unde 
sunt, Sam? Unde sunt? 

— Sst! Sst! repetă d. Weller şi, ajutându-l pe d. Pickwick 
să se îmbrace, îi istorisi amănunţit planul de luptă pe care-l 
ticluise. 

— Dar când ai s-o faci, Sam? întrebă d. Pickwick. 

— La momentul potrivit, dom'le, replică Sam. 

Dacă momentul a fost într-adevăr potrivit sau nu, se va 
vedea mai apoi. 

CAPITOLUL XXIV. 

În care d. Peter Magnus devine gelos, iar femeia între 
două vârste, fricoasă, ceea ce îi aruncă pe pickwickieni în 
ghearele justiţiei. 

Când d. Pickwick cobori în încăperea unde petrecuse în 
seara din ajun, îl găsi pe d. Peter Magnus împodobit, ca să 
fie cât mai arătos, cu aproape întregul conţinut al sacilor, al 
cutiei cu pălării şi al pachetului învelit în hârtie cafenie; d. 
Magnus umbla în sus şi în jos prin cameră, nespus de 
enervat şi de nerăâbdător. 

— Bună dimineaţa, domnule, spuse d. Peter Magnus. Cum 
ţi se pare, domnule? 

— Pe drept cuvânt că de mare efect, răspunse d. Pickwick 
examinând cu un zâmbet binevoitor costumul d-lui Peter 
Magnus. 

— Da, aşa cred şi eu, domnule Pickwick; domnule, i-am 
trimis cartea mea de vizită. 

— Serios? 


— Da, şi servitorul a venit să-mi spună că ea mă va primi la 
unsprezece. La orele unsprezece, domnule; nu mai e decât 
un sfert de ceas până atunci. 

— Destul de curând. 

— Da, e cam devreme. Cam prea devreme, poate, ca să fie 
plăcut. Ce zici, domnule Pickwick? 

— Încrederea în sine e mare lucru în împrejurări ca 
acestea. 

— Cred, domnule. Am multă încredere în mine. La drept 
vorbind, domnule Pickwick, nu văd de ce un bărbat ar simţi 
cea mai mică teamă într-o astfel de împrejurare. Şi în 
definitiv domnule, nu e nimic ruşinos; o afacere de 
convenienţă reciprocă, şi nimic altceva. Soţul de o parte, 
soţia de alta. Asta e opinia mea în această chestiune, 
domnule Pickwick. 

— Şi e o opinie foarte filosofică. Dar ne-aşteaptă dejunul, 
domnule Magnus; să mergem! 

Se aşezară să dejuneze; totuşi, în ciuda lăudăroşeniilor d- 
lui Peter Magnus, era vădit că el se găsea sub stăpânirea 
unei mari tulburări, având ca principale simptome încercări 
lugubre de glumă, pierderea pofteidA. Mâncare, o înclinare 
de a răsturna ceştile şi ceainicul şi îndemnul irezistibil de a 
se uita din două în două secunde la pendulă. 

— Hehehe! chicoti d. Magnus, prefăcându-se plin de 
voioşie, însă cu respiraţia tăiată de neastâmpăr; nu mai 
sunt decât două minute, domnule Pickwick. Sunt palid, 
domnule? 

— Nu prea, îl încredinţă d. Pickwick. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Îmi cer iertare, domnule Pickwick. Ai făcut vreodată, pe 
vremea dumitale, aşa ceva? 

— Vrei să spui, o cerere în căsătorie? 

— Da. 

— Niciodată, răspunse d. Pickwick foarte energic. 
Niciodată! 

— Atunci nu ştii cum trebuie procedat. 


— Mi-am format şi eu, poate, unele idei în această privinţă, 
rosti d. Pickwick, dar deoarece îmi lipseşte experienţa, căci 
nu le-am pus niciodată în practică, mi-ar părea rău dacă le- 
ai lua ca îndreptar şi te-ai servi de ele. 

— Cu toate astea, domnule, glăsui d. Magnus uitându-se 
din nou la ceas (acul arăta unsprezece şi cinci), ţi-aş fi tare 
îndatorat de mi-ai da o povaţă. 

— Ei bine, domnule, răspunse d. Pickwick cu solemnitatea 
profundă cu care marele om putea, când voia, să-şi facă 
observaţiile atât de convingătoare, eu aş începe, domnule, 
prin a plăti un tribut frumuseţii şi excelentelor calităţi ale 
doamnei. După aceea, domnule, aş trece la propria mea 
nevrednicie. 

— Foarte bine! exclamă d. Magnus. 

— Nevrednicie, domnule, numai faţă de ea. la bine seama 
la asta, urmă d. Pickwick, căci, pentru a arăta că nu sunt 
absolut nevrednic, aş face o scurtă trecere în revistă a vieţii 
mele trecute şi a situaţiei mele prezente; aş stabili, prin 
analogie, că sunt un obiect foarte atrăgător pentru orice 
altă persoană. Apoi aş stărui asupra căldurii dragostei mele 
şi asupra adâncimii devotamentului meu. Poate că atunci m- 
aş simţi ispitit să-i iau mâna. 

— Da, văd. Ar fi ceva. 

— Apoi, continuă d. Pickwick aprinzându-se pe măsură ce 
subiectul se prezenta dinaintea ochilor săi în culori mai 
strălucitoare; apoi aş ajunge la întrebarea simplă şi 
deschisă: Mă vrei? Cred că pot presupune atunci că 
doamna va întoarce capul... 

— Şi crezi că în mod sigur aşa o să se întâmple? întrebă d. 
Magnus. Pentru că, înţelegi, dacă în momentul acela n-ar 
întoarce capul, situaţia ar deveni stânjenitoare. 

— Eu aşa cred, domnule; şi atunci aş strânge-o tare de 
mână, şi cred, cred, domnule Magnus, că după aceea, 
presupunând că nu s-ar împotrivi deloc, i-aş trage uşurel 
batista pe care, după slaba cunoaştere pe care o am asupra 
firii omeneşti, sunt îndreptăţit să cred că doamna o va duce 


la ochi în clipa aceea, şi i-aş fura un sărut respectuos; da, 
îmi închipui că aş săruta-o, domnule Magnus, şi atunci sunt 
convins că, dacă doamna ar fi hotărâtă să mă ia, îmi va 
şopti, ruşinată, la ureche, o consimţire. 

D. Magnus tresări; privi câtva timp, atent, tăcut, chipul 
inteligent al d-lui Pickwick, apoi (minutarul arăta şi zece), 
strângându-i călduros mâna, se năpusti ca un disperat 
afară. 

D. Pickwick făcu, în sus şi-n jos, câţiva paşi prin odaie şi, 
urmându-i exemplul, acul mic al pendulei ajunsese la figura 
care indica jumătatea de oră, când uşa se deschise deodată. 
Se înturnă să-l întâmpine pe d. Peter Magnus, dar întâlni 
chipul voios al d-lui Tupman, figura senină a d-lui Winkle şi 
trăsăturile intelectuale ale d-lui Snodgrass. 

În timp ce d. Pickwick le adresa cuvinte de bun venit, d. 
Peter Magnus intră buzna în cameră. 

— Dragii mei, iată-l pe domnul despre care vă vorbeam, 
domnul Magnus, spuse d. Pickwick. 

— Sluga dumneavoastră, domnilor, declară d. Magnus, 
care se afla într-o stare de vădită tulburare. Domnule 
Pickwick, îngăduie-mi să-ţi vorbesc un moment, domnule. 

Rostind cuvintele acestea, d. Magnus îşi vâri arătătorul în 
cheotoarea d-lui Pickwick şi, trăgându-l într-un ungher de 
lângă fereastră, îi spuse: 

— Felicită-mă, domnule Pickwick; ţi-am urmat sfatul 
întocmai. 

— A fost bun? întrebă d. Pickwick. 

— Da, domnule, nici că se putea mai bun, replică d. 
Magnus; e-a mea, domnule Pickwick. 

— 'Te felicit din toată inima! exclamă d. Pickwick scuturând 
călduros mâna noului său prieten. 

— Trebuie s-o vezi, domnule, glăsui d. Magnus; pe-aci, te 
rog. Scuzaţi-ne o clipă, domnilor. 

Plin de zor, îl scoase pe d. Pickwick din cameră, se opri la 
uşa alăturată din coridor şi bătu încet. 

— Intră! zise o voce de femeie. 


Şi intrară. 

— Domnişoară Witherfield, spuse d. Magnus, permiteţi-mi 
să vă prezint pe unui dintre cei mai buni prieteni ai mei, 
domnul Pickwick. Domule Pjckwick, te rog să faci cunoştinţă 
cu domnişoara Witherfield. 

Femeia se afla în capătul celălalt al camerei. Când d. 
Pickwick se înclină s-o salute, îşi scoase ochelarii din 
buzunar şi-i potrivi pe nas; dar abia îi pusese, că dădu 
drumul unei exclamaţii de uimire şi se trase înapoi câţiva 
paşi. La rândul ei, femeia scoase un strigăt pe jumătate 
înăbuşit, îşi ascunse faţa în mâini şi căzu pe un scaun; din 
care pricină d. Peter Magnus, care încremenise locului, se 
uita când la el, când la ea, cu o înfăţişare schimonosită, 
exprimând culmea uimirii şi a groazei. 

După toate aparențele, atitudinea lor era inexplicabilă; 
fapt este, însă, că de îndată ce-şi pusese ochelarii, d. 
Pickwick recunoscuse în viitoarea doamnă Magnus pe 
femeia la care se introdusese aşa de bicisnic azi noapte; 
ochelarii abia încălecaseră nasul d-lui Pickwick, şi femeia 
observă identitatea fizionomiei lui cu aceea pe care o 
văzuse înconjurată de toate grozăviile unei scufe de noapte. 
De aceea, ea strigă şi d. Pickwick tresări. 

— Domnule Pickwick, exclamă d. Magnus plin de uimire, 
ce înseamnă asta, domnule? Spune-mi, ce însemnează asta, 
domnule? adăugă d. Magnus cu tonul ridicat. 

— Domnule, refuz să răspund întrebării, replică d. 
Pickwick oarecum indignat de tonul subit poruncitor al d-lui 
Magnus. 

— Refuzi, domnule? 

— Da, domnule. Nu voi consimţi, fără aprobarea doamnei, 
să spun ceva care ar putea s-o compromită sau să trezească 
în pieptul dumisale amintiri neplăcute. 

— Domnişoară Witherfield, întrebă d. Peter Magnus, 
cunoaşteţi persoana aceasta? 

— Dacă o cunosc? repetă şovăielnică doamna între două 
vârste. 


— Da, dacă o cunoaşteţi! Întreb dacă o cunoaşteţi? replică 
d. Magnus cu o pornire sălbatică. 

— Am mai văzut-o, îngăimă doamna între două vârste. 

— Unde? întrebă d. Magnus; unde? 

— Lucrul acesta, glăsui doamna între două vârste 
ridicându-se de pe scaun şi întorcând capul, lucrul acesta n- 
am să-l destăinuesc pentru nimic în lume. 

— vă înţeleg, doamnă, spuse d. Pickwick, şi respect 
delicateţea dumneavoastră. Nici eu n-am să-l divulg 
vreodată. Puteţi fi sigură. 

— Pe cuvântul meu, doamnă, glăsui d. Magnus, având în 
vedere situaţia în care mă găsesc, vă purtaţi cu mine cu 
destul sânge rece; cu destul sânge rece, doamnă! 

— Eşti crud, domnule Magnus! îngăimă doamna între două 
vârste şi se porni pe-un plâns amarnic. 

— Adresează-mi mie observaţiile dumitate, domnule, 
interveni d. Pickwick. Dacă e cineva de osândit aici, numai 
eu sunt acela. 

— Aha, numai dumneata eşti de osândit, domnule?! 
exclamă d. Magnus; acum încep să înţeleg, domnule. Îţi 
pare rău de hotărârea dumitale, nu-i aşa? 

— Hotărârea mea! repetă d. Pickwick. 

— Hotărârea dumitale, domnule. Oh, nu mă privi aşa, 
domnule! strigă d. Magnus. Mi-amintesc de cuvintele 
dumitale de aseară, domnule. Ai venit aci, domnule, să 
dezvălueşti perfidia şi mârşăvia unui individ pe a cărui 
sinceritate şi onoare te bizuiseşi fără şovăială. 

D. Peter Magnus se lăsă în voia unui rânjet prelungit, apoi, 
scoţându-şi ochelarii verzi pe care, în accesul de gelozie ce- 
1 cuprinsese, îi socoti probabil de prisos, se apucă să-şi 
rotească ochii mici într-un mod înfricoşător. 

— Ehei, zise el repetând rânjetul cu un efect sporit, ai să- 
mi dai socoteală, domnule! 

— Ce socoteală? întrebă d. Pickwick. 

— Nu-i nimic, domnule! vocifera d. Magnus măsurând 
camera, nu-i nimic! 


De bună seamă că aceste cuvinte: „Nu-i nimic”, au o 
semnificaţie foarte întinsă, căci nu ne amintim să fi asistat 
vreodată la o gâlceavă pe stradă, la teatru, în vreun local 
public sau aiurea, în care ele să nu fi fost răspunsul obişnuit 
dat tuturor întrebărilor belicoase. „Crezi că te pot numi un 
gentleman, domnule?” „Nu-i nimic, domnule!” „Am spus eu 
ceva tinerei femei, domnule?” „Nu-i nimic, domnule!” „Vrei 
să-ţi lipesc creierii de zidul ăsta, domnule?” Totodată 
trebuie remarcat că pare a fi o provocare ascunsă în acest 
universal „nu-i nimic”, şi că el trezeşte o mai puternică 
indignare în pieptul indivizilor cărora li se adresează decât 
ar pricinui un noian de ocări. 

Nu susţinem, totuşi, că această scurtă expresie adresată d- 
lui Pickwick, i-a umplut sufletul de indignarea pe care ar fi 
stârnit-o cu siguranţă într-un suflet de rând. Menţionăm 
numai faptul că, auzind cuvintele, d. Pickwick deschise uşa 
camerei şi strigă brusc: 

— Tupman, vino încoa'! 

D. Tupman sosi imediat, cu un aer de neţărmurită uimire. 

— Tupman, zise d. Pickwick, un secret oarecum delicat, şi 
care o priveşte pe doamna, este cauza unei neînţelegeri ce 
s-a iscat între mine şi dumnealui. II asigur, însă, în faţa 
dumitale, că secretul acesta n-are nici o legătură cu el, 
nimic cu afacerile sale. Nu-i nevoie să-ţi atrag atenţia că, 
dacă mai continuă a se îndoi, se va îndoi totodată de 
temeinicia spuselor mele şi că aş considera aceasta drept o 
gravă insultă. 

După rostirea acestei declaraţii, d. Pickwick îi azvârli d-lui 
Peter Magnus o privire care conţinea în ea o enciclopedie 
întreagă. 

Purtarea onorabil-calmă a d-lui Pickwick, alăturată 
energiei limbajului, ar fi convins orice spirit cu judecată; din 
nefericire însă, în momentul acela, spiritul d-lui Peter 
Magnus nu se afla câtuşi de puţin în stare să judece. În loc, 
deci, să primească precum se cuvenea explicaţia d-lui 
Pickwick, el se întărâta singur, căzând într-o furie 


mistuitoare, vorbind cu înverşunare de ceea ce datora 
sensibilităţii sale, şi câte şi mai câte, umblând prin cameră, 
de colo până colo, şi smulgându-şi părul pentru a da tărie 
declamaţiei sale - distracţie pe care o întrerupea uneori 
pentru a-şi flutura pumnul sub nasul filantropic al d-lui 
Pickwick. 

Totuşi, tare pe corectitudinea şi nevinovăția sa, înciudat că 
a implicat-o şi pe doamna între două vârste într-o afacere 
aşa de neplăcută, d. Pickwick se găsea, la rându-i, într-o 
dispoziţie mai puţin paşnică decât de obicei. Vorbele 
schimbate deveniră năvalnice, glasurile mai înflăcărate; la 
urmă, d. Magnus îi spuse d-lui Pickwick că se vor mai 
întâlni. Cu o politeţe vrednică de laudă, d. Pickwick 
răspunse: cu cât se vor întâlni mai repede, cu-atât va fi mai 
bine. La auzul acestor cuvinte, doamna între două vârste se 
năpusti îngrozită din încăperea de unde d. Tupman îl târî pe 
d. Pickwick, lăsându-l pe d. Peter Magnus singur şi copleşit 
de gânduri. 

Dacă doamna între două vârste ar fi trăit în societate, sau 
dacă ar fi cunoscut cât de puţin obiceiurile şi manierele 
celor ce fac legile şi stabilesc modele, ar fi ştiut că 
ferocităţile de acest soi sunt lucrul cel mai nevinovat din 
lume. Dar cum ea trăise mai mult la ţară şi nu citise 
dezbaterile parlamentare, era foarte puţin expertă, cu 
deosebire în aceste rafinamente ale lumii civilizate. De 
aceea, îndată ce ajunse în odaia ei de dormit şi zăvori cu 
grijă uşa, începu să mediteze asupra scenelor la care 
asistase. Se perindau pe dinaintea ochilor ei icoane de 
masacru şi prăbuşire, printre care cel mai puţin sângeros 
era tabloul d-lui Peter Magnus în mărime naturală, purtat 
de patru oameni; şi, în partea stângă, un butoi de gloanţe 
era alăturat imaginii. Cu cât doamna între două vârste 
medita, cu atât înfricoşarea punea stăpânire pe ea; în cele 
din urmă, se hotărî să-l caute pe principalul dregător al 
oraşuluţ, rugându-l să-i înşface pe d-nii Pickwick şi 
Tupmani fără întârziere. Numeroase consideraţii o 


împinseseră pe doamna între două vârste să ia hotărârea 
aceasta; cea mai de seamă, însă, pornea din devotamentul 
de netăgăduit ce-l purta d-lui Peter Magnus şi din grija 
pentru salvarea persoanei lui. Cunoştea prea bine gelozia 
temperamentului lui pentru a se încumeta să facă cea mai 
uşoară aluzie la pricina reală a tulburării sale, aşa că se 
bizuia pe influenţa şi pe mijloacele ei de convingere spre a 
potoli apriga pornire a omuleţului, cu condiţia ca d. 
Pickwick să fie îndepărtat şi să nu se mai stârnească alte 
certuri. Năpădită de aceste gânduri, doamna între două 
vârste îşi potrivi pălăria şi şalul, după care porni întins către 
locuinţa primarului. 

George Nupkins, esquire - după cum am mai spus, 
principalul dregător al oraşului - era un personaj aşa de 
mare, că drumeţul cel mai iute de picior cu greu ar putea să 
întâlnească altul la fel în răstimpul dintre răsăritul şi apusul 
soarelui, în ziua de 21 iunie care, conform calendarului, 
este cea mai lungă din an şi care, în mod firesc, i-ar oferi 
cele mai multe şanse de căutare. În dimineaţa amintită, d. 
Nupkins era extrem de tulburat şi amărât, căci o rebeliune 
avusese loc în oraş. Externii şcolii principale conspiraseră 
să spargă geamurile unei vânzătoare de mere care nu le 
era pe plac; îl huiduiseră pe aprod; zvârliseră cu pietre în 
poliţai - un domn bătrâior cu cizme răsfrânte, care fusese 
însărcinat să înăbuşe răzmeriţa şi care îndeplinea această 
funcţie de cel puţin o jumătate de veac. D. Nupkins şedea, 
ca atare, în jilţul său, cu sprâncenele maiestos încruntate şi 
clocotind de furie, când fu anunţată o doamnă într-o 
chestiune urgentă, importantă, particulară. Luând un aer 
cumplit de calm, d. Nupkins porunci ca doamna să fie 
introdusă, iar porunca fiind executată ca toate poruncile 
dregătorilor, împăraţilor şi altor pământene puteri, d-şoara 
Witherfield, a cărei tulburare era vădită, fu poftită să intre. 

— Muzzle! strigă dregătorul. 

Muzzle era un servitor pipernicit, lung la trup şi cu 
picioare scurte. 


— Muzzle! 

— Da, înălţimea voastră. 

— Adu un fotoliu şi părăseşte camera. 

— Da, înălţimea voastră. 

— Acum, doamnă, vă rog să expuneţi chestiunea 
dumneavoastră, glăsui dregătorul. 

— Ea e de natură foarte penibilă, domnule, rosti d-şoara 
Witherfield. 

— Tot ce se poate, declară dregătorul. Liniştiţi-vă, doamnă. 

Aici, d. Nupkins luă un aer blajin. 

— Şi spuneţi-mi ce chestiune legală vă aduce la mine, 
doamnă. 

Aici, dregătorul triumfa asupra omului, astfel că d. 
Nupkins luă un aer sever. 

— Domnule, îmi vine foarte greu să fac denunţul, mărturisi 
d-şoara Witherfield. Mă tem să nu iasă însă un duel, aici. 

— Aici, doamnă? întrebă dregătorul. Unde anume, 
doamnă? 

— În Ipswich. 

— În Ipswich, doamnă? Un duel în Ipswich?! exclamă 
dregătorul pe care numai gândul acesta îl băgase în 
spaime. Cu neputinţă, doamnă! Aşa ceva nu se poate 
întâmpla în oraşul nostru; sunt convins. Oh, doamnă, 
cunoaşteţi activitatea poliţiei locale? N-aţi auzit cumva, 
doamnă, că la 4 mai, urmat numai de şaizeci de poliţişti 
aleşi, m-am năpustit între doi boxeuri şi că, riscând să cad 
jertfă patimei furioase a unei mulţimi întărâtate, am 
împiedicat o întâlnire pugilistică între campionul Dumpling 
din Middlesex şi Bentam din Suffolk? Un duel în Ipswich, 
doamnă! Nu cred. Nu, nu cred! declară dregătorul 
neputând concepe că doi muritori ar avea cutezanţa să 
uneltească împotriva tihnei oraşului. 

— Din nefericire, informaţia pe care v-o aduc este cât se 
poate de adevărată, îl asigură doamna între două vârste. 
Eram de faţă când cearta s-a produs. 


— Acesta e lucrul cel mai extraordinarexclama dregătorul 
uimit. Muzzle! 

— Da, înălţimea voastră. 

— Trimite-l numaidecât pe domnul Jinks la mine. 

— Da, înălţimea voastră. 

Muzzle se retrase şi reveni cu un slujbaş palid la faţă, de 
vârstă mijlocie, cu nasul ascuţit; slujbaşul arăta prost hrănit 
şi era îmbrăcat ponosit. 

— Domnule Jinks, zise dregătorul, domnule Jinks! 

— Da, domnule, răspunse d. Jinks. 

— Domnule Jinks, doamna a venit să ne informeze despre 
un duel oare urmează să aibă loc la noi. 

Neştiind ce anume să spună, d. Jinks schiţă un zâmbet 
subaltern. 

— De ce râzi, domnule Jinks? întrebă dregătorul. 

D. Jinks luă pe dată un aer serios. 

— Domnule Jinks, urmă dregătorul, eşti într-o doagă, 
domnule! 

D. Jinks se uită cu obidă la marele om şi muşcă între dinţi 
coada condeiului. 

— Poţi să vezi ceva foarte comic în această informaţie, 
domnule, dar îţi voi spune, domnule Jinks, că ai foarte 
puţine motive de a râde. 

Cu aeru-i lihnit, Jinks oftă; era convins şi el că avea într- 
adevăr foarte puţine motive să fie vesel. Apoi, primind 
poruncă să noteze informaţia doamnei, îşi târi paşii până la 
scaun şi se apucă să scrie. 

— După câte înţeleg, acest Pickwick este vinovatul 
principal, zise dregătorul când declaraţia fu gata. 

— Da, domnule, răspunse doamna între două vârste. 

— Dar recalcitrantul celălalt? Cum îl cheamă, domnule 
Jinks? 

— Tupman, domnule. 

— Tupman e martor, doamnă? 

— Da. 

— Spuneţi că celălalt combatant a şters-o? 


— Da, răspunse d-şoara Witherfield tuşind uşor. 

— Foarte bine, spuse dregătorul. Avem de-a face cu doi 
tâlhari din Londra, care au venit aci să nimicească populaţia 
majestăţii sale, gândind că la această distanţă de capitală 
braţul legii e slab şi paralizat. Dar vom da un exemplu cu ei. 
Domnule Jinks, întocmeşte mandatul de arestare. Muzzle! 

— Da, înălţimea voastră. 

— Grummer e jos? 

— Da, înălţimea voastră. 

— Trimite-mi-l aici! 

Supusul Muzzle se retrase şi reveni aproape imediat cu 
domnul bătrâior, în cizme răsfrânte, care se remarca 
îndeosebi prin nasul său roşu, prin vocea-i răguşită, prin 
haina cafenie şi prin privirea-i rătăcitoare. 

— Grummer! strigă dregătorul. 

— Da, 'n'ţimea voastră! 

— Oraşul e liniştit acum? 

— Da, 'n'ţimea voastră, răspunse Grummer. Mulțimea s-s-a 
potolit, fin'că b-băieţii s-a dus c-care-ncotro, la cricket. 

— Grummer, urmă dregătorul cu aer hotărât, în vremurile 
astea numai măsurile viguroase pot să reuşească. Dacă se 
dispreţuieşte autoritatea ofiţerilor regelui, trebuie să se dea 
citire riot-actuluil. 

— Grummer, dacă puterea civilă nu poate să ocrotească 
ferestrele, se impune ca militarul să ocrotească puterea 
civilă, precum şi ferestrele. Cred că asta e o maximă din 
constituţie, domnule Jinks. 

— Desigur, domnule, zise Jinks. 

— Foarte bine, zise dregătorul semnând mandatul de 
arestare. Grummer, vei aduce persoanele acestea la mine, 
după amiază; le vei găsi la Marele Cal Bălan. Ţi-aminteşti 
cazul Dumpling din Middlesex şi Bentam din Suffolk, 
Grummer? 

D. Grummer exprimă printr-o scuturătură din cap că nu-l 
va uita niciodată; ceea ce, într-adevăr, nu se va întâmpla 


câtă vreme afacerea va continua să-i fie amintită în fiecare 
Zi. 

— Aceasta, continuă dregătorul, e poate şi mai 
neconstituţională. Ea înseamnă o mai mare încălcare a 
păcii; o mai gravă violare a prerogativelor majestăţii sale. 
Cred că duelul e unul dintre privilegiile cele mai de 
netăgăduit ale majestăţii sale, domnule Jinks. 

1 Somaţie pentru împrăştierea mulţimii (N. Tr.). 

— Prevăzut special în Magna Charta, domnule! exclamă d. 
Jinks. 

— Una dintre cele mai frumoase bijuterii ale coroanei 
britanice, smulsă majestăţii sale de baroni; nu-i aşa, 
domnule Jinks? 

— Întocmai, domnule. 

— Foarte bine! continuă dregătorul îndreptându-se din 
şale cu orgoliu. Prerogativa aceasta regală nu va fi violată 
în această porţiune a domeniilor majestăţii sale. Grummer, 
ia-ţi ajutoare şi execută mandatele în termenul cel mai scurt 
cu putinţă. Muzzle! 

— Da, înălţimea voastră. 

— Condu-o pe doamna! 

D-şoara Witherfield se retrase, profund impresionată de 
ştiinţa şi autoritatea dregătorului. D. Nupkins se retrase să 
ia dejunul. D. Jinks se retrase în sine - singurul loc unde 
putea să se retragă, dacă exceptăm patul-sofa din salonaşul 
ocupat ziua de familia gazdei - iar d. Grummer se retrase 
să spele, prin felul cum va executa prezenta însărcinare, 
insulta ce căzuse, în timpul dimineţii, peste el şi peste 
celălalt reprezentant al majestăţii sale, aprodul. 

În vreme ce pregătiri aşa de hotărâte şi înverşunate erau 
făcute spre a apăra pacea regelui, d. Pickwick şi prietenii 
săi, absolut neştiutori de extraordinarele evenimente ce se 
puneau la cale, stăteau tihniţi la masă. Aveau chef de vorbă 
şi erau în bună dispoziţie. D. Pickwick tocmai istorisea, spre 
marea înveselire a discipolilor şi în special a d-lui Tupman, 
aventurile sale din noaptea trecută, când uşa se deschise 


lăsând să se vadă o faţă destul de respingătoare. Ochii 
respingătoarei figuri se aţintiră câteva secunde cu luare- 
aminte asupra d-lui Pickwick şi fură, pesemne, satisfăcuţi de 
investigația lor, căci corpul căruia aparţinea fizionomia 
respingătoare se introduse în încăpere, încetişor, sub forma 
unui individ bătrâior cu cizmele răsfrânte. Pe scurt, ca să 
nu-l mai ţinem pe cititor în încordare, ochii aceia erau 
rătăcitorii ochi ai d-lui Grummer, şi corpul era al lui. 

Felul de a proceda al d-lui Grummer era legal, dar 
original. Primul său act fu zăvorirea uşii pe dinăuntru; al 
doilea, ştergerea foarte atentă a capului şi obrazului cu o 
batistă de bumbac; al treilea, aşezarea batistei de bumbac 
în pălărie şi a pălăriei pe scaunul cel mai apropiat; iar al 
patrulea, scoaterea din buzunarul de la piept a unui 
bastonaş, având la capăt o cunună de aramă, cu care făcu 
un grav şl fantomatic semn d-lui Pickwick. 

D. Snodgrass rupse cel dintâi tăcerea uluitoare care 
domnea în cameră. Se uită câteva minute ţintă la d. 
Grummer, şi spuse pe urmă cu tărie: 

— Asta e o cameră particulară, domnule! o cameră 
particulară. 

D. Grummer clătină din cap şi răspunse: 

— Nu se egsistă camere particulare pentru majestatea sa, 
după ce uşa de la stradă a fost trecută; asta e legea. Zice 
unii că locuinţa unui englez e castelul lui; astea e fleacuri! 

Pickwickienii schimbară între dânşii priviri uimite. 

— Care e domnul Tupman? întrebă d. Grummer. 

ÎI recunoscuse pe d. Pickwick printr-o intuiţie 
fulgerătoare, de la prima ochire. 

— Numele meu e Tupman, glăsui gentlemanul. 

— Numele meu e legea, declară d. Grummer. 

— Cum? întrebă d. Tupman. 

— Legea, replică d. Grummer. Legea, puterea ţivilă şi 
iegzecutivă e titlurile mele, şi uite legetimaţia mea. 
„Tupman (numele de botez în alb); Pickwick (idem); contra 
liniştii stăpânului nostru regele, având în vedere şi luând în 


considerare statutele şi regulamentele... Am văzut, am 
constatat la faţa locului...” Totu-i în regulă. Îi arestez pe 
susnumiţii Pickwick şi Tupman. 

— Ce-nseamnă obrăznicia asta?! exclamă d. Tupman 
sărind în sus. Părăseşte camera! 

— Hei, Dubbley! strigă d. Grummer retrăgându-se repede 
spre uşă şi întredeschizând-o. 

— Aici! spuse o voce joasă în coridor. 

— Vino-ncoa, Dubbley! porunci Grummer. 

La această poruncă un bărbat, cam murdar la faţă, înalt de 
vreo şase picioare şi ceva, şi gros în aceeaşi proporţie, se 
vâri prin uşa întredeschisă şi intră în odaie cu sforţări care 
îi înroşiră chipul! 

— Dubbley, întrebă d. Grummer, e afară poliţiştii ăilalţi? 

Ca unul care vorbea puţin, d. Dubbley nu răspunse decât 
c-un moţăit. 

— Să intre divizia de sub ordinele dumitale, Dubbley! rosti 
d. Grummer. 

D. Dubbley se supuse şi şase inşi, fiecare cu câte un baston 
scurt, cu măciulie de alamă, se îmbulziră în cameră. D. 
Grummer îşi băgă în buzunar bastonul, şi-l privi pe d. 
Dubbley; d. Dubbley băgă în buzunar bastonul său şi îşi 
privi divizia; iar oamenii diviziei băgară în buzunar 
bastoanele lor privindu-i pe d-nii Tupman şi Pickwick. 

D. Pickwick îşi discipolii săi se ridicară ca un singur om. 

— Ce linseamnă această violare sălbatică a domiciliului 
meu? strigă d. Pickwick. 

— Cine va îndrăzni să mă aresteze? întrebă d. Tupman. 

— Ce căutaţi aci, puşlamalelor? glăsui d. Snodgrass. 

D. Winkle nu zise nimic, dar îşi aţinti ochii asupra lui 
Grummer cu o privire care i-ar fi străpuns creierul, dacă 
Grummer n-ar fi fost aşa de nesimţitor. După cum se pare, 
privirea lui n-avu nici un efect. 

Când reprezentanţii puterii executive observară că d. 
Pickwick şi prietenii săi erau dispuşi să se împotrivească 
autorităţii legii, îşi suflecară mânecile într-un mod foarte 


semnificativ: ţineau să arate delicvenţilor că, pentru a-i 
dobori şi a-i înşfăca apoi, era deajuns să vrea. Demonstrația 
nu-i scăpă d-lui Pickwick. El se sfătui deoparte, câteva clipe, 
cu d. Tlupman, şi declară pe urmă că era gata să meargă la 
reşedinţa primarului, rugându-i doar pe cei prezenţi să fie 
martorii hotărârii sale dârze de a pedepsi de îndată ce va fi 
iarăşi liber monstruoasa încălcare a privilegiilor unui 
englez. La care, oamenii legii izbucniră în hohote de râs, 
afară numai de d. Grummer care considera, pare-se, ca o 
fărădelege intolerabilă cea mai neînsemnată ştirbire adusă 
dreptului divin al dregătorilor. 

Dar după ce d. Pickwick declară că e gata să se supună 
legilor ţării, şi tocmai când servitorii, rândaşii, servitoarele, 
surugiii, care se aşteptaseră să ia parte la o încântătoare 
încăierare, pricinuită de încăpăţânarea lui, începeau a se 
retrage dezamăgiţi şi necăjiţi, se ivi o altă dificultate 
neprevăzută. În ciuda sentimentelor sale de venerație 
pentru autorităţile constituite, d. Pickwick refuză categoric 
să se arate în stradă, împresurat de slujitorii justiţiei ca un 
criminal ordinar. În starea nesigură a opiniei publice (căci 
şcolarii erau liberi în după amiaza aceea şi nu se duseseră 
încă pe la casele lor), d. Grummer refuză tot aşa de 
categoric să pornească pe partea cealaltă a străzii şi să ia în 
seamă vorbele d-lui Pickwick că vor merge direct la 
dregător. D. Pickwick şi d. Tupman se împotriviră cu tărie să 
cheltuiască pentru o caleaşcă, singurul mijloc de transport 
respectabil pe care şi l-ar fi putut procura. Sfada se înteţi, 
încurcătura se prelungi; puterea executivă era tocmai pe 
punctul înlănţuirii obiecţiilor d-lui Pickwick de-a ajunge la 
dregător, luându-l foarte simplu pe sus, când cineva îşi 
aminti că în curtea hanului se afla o trăsurică de mână pe 
care şi-o construise pe vremuri un rentier ce suferea de 
gută şi în care d-nii Pickwick şi Tupman ar fi putut să stea 
cel puţin tot aşa de comod ca într-o cabrioletă modernă. 
Trăsurică fu deci închiriată şi adusă în sala de jos. D. 
Pickwick şi d. Tupman se căzniră să-şi facă loc în ea şi 


coborâră storurile; doi hamali fură lesne găsiţi, astfel că 
procesiunea porni în cea mai mare ordine. Poliţiştii 
înconjurau trăsura; d. Grummer şi d. Dubbley înaintau 
triumfători în frunte; d. Snodgrass şi d. Winkle mergeau la 
braţ în urmă, iar nespălaţii din Ipswich formau ariergarda. 

Negustorii oraşului, măcar că n-aveau decât o idee foarte 
nelămurită despre natura jignirii, se declarau totuşi 
lămuriţi pe deplin şi se bucurau de spectacol. Ei 
recunoşteau braţul năpraznic al legii care coborâse cu forţa 
a douăzeci cai putere peste vinovaţii din metropolă. 
Puternica maşină, pusă în mişcare de dregătorul lor şi 
dirijată de slujitorii lor, înghesuise pe cei doi răufăcători în 
cuprinsul strâmt al unei droşculiţe. Numeroase expresii de 
ataşament şi admiraţie îl salutară pe d. Grummer în timp 
ce, cu bastonul în mână, el conducea cortegiul; zgomotoase 
şi prelungite erau aclamaţiile nespălaţilor; iar procesiunea 
înainta, domol şi maiestos în mijlocul aprobării obşteşti. 

Îmbrăcat cu jacheta de dimineaţă şi cu mânecile de 
americă neagră, d. Weller se înapoia destul de prost dispus, 
căci examinase zadarnic casa misterioasă cu poartă verde 
când, ridicându-şi ochii, zări un val de lume tălăzuind pe 
stradă în jurul unui obiect care aducea foarte mult cu o 
trăsurică de mână. Vrând să-şi abată gândurile de la 
isprava care nu-i reuşise, se trase la o parte pentru a vedea 
mai bine mulţimea care aplauda plină de voioşie. Ca să-i 
treacă amarul, se apucă şi el îndată să aclame din răsputeri. 

D. Grummer trecu, trecu şi d. Dubbley, trecu şi droşculiţa, 
trecură păzitorii; Sam continua să ţină hangul strigărilor 
entuziaste ale gloatei, fluturând pălăria deasupra capului, 
cuprins parcă de bucuria cea mai năvalnică, măcar că, 
bineînţeles, nu avea habar de întreaga poveste, când se 
opri, dând deodată cu ochii de d-nii Winkle şi Snodgrass. 

— Ce e tămbălăul ăsta, domi'lor? întrebă Sam. Pe cine au 
înhăţatără în dric? 

Prietenii răspunseră amândoi în acelaşi timp, însă 
cuvintele lor se pierdură în hărmălaie. 


— Cine e înăuntru? strigă Sam din nou. 

I se răspunse a doua oară şi, cu toate că nu putu desluşi 
vorbele, înţelese după mişcarea celor două perechi de buze 
că ele rostiseră cuvântul magic: „Pickwick”. 

Îi ajungea; cât ai clipi, d. Weller îşi croi drum prin mulţime, 
îi opri pe hamali, şi veni să-l înfrunte pe ţanţoşul Grummer. 

— Hei, bătrâne gentelmen, îi zise, pe cine ai vârât în cuşca 
asta? 

— La o parte! strigă d. Grummer care, asemeni altor mulţi 
oameni mari, răsfăţaţi de popularitate, îşi simţea 
demnitatea mult sporită. 

— Dă-i la moacă, dacă n-ascultă! strigă d. Dubbley. 

— Îţi rămân foarte îndatorat, bătrâne gentelmen, replică 
Sam, că-ţi baţi capul cu mine şi sunt şi mai îndatorat ăluilalt 
gentelmen care a scăpat dintr-o caravană de uriaşi, pentru 
sfatul lui cumsecade, dar aş vrea să-mi răspunzi la ce te-am 
întrebat. Cum vă simţiţi, dom'le? 

Ultimele cuvinte erau adresate, cu aer protector, d-lui 
Pickwick, care îşi furişase privirile prin ferestruica din faţă. 

D. Grummer amuţise de indignare; scoase din buzunar 
bastonul, împodobit cu coroniţa de alamă, şi-l flutură pe 
dinaintea ochilor lui Sam. 

— Aha, foarte drăguţ! zise Sam; mai cu seamă coroana 
care aduce cu una adevărată. 

— La o parte! răcni ofensat Grummer. 

Şi, pentru a da tărie mai multă poruncii sale, repezi cu o 
mână bastonul, împodobit la capăt cu emblema din alamă a 
regalității, în cravata lui Sam, iar cu cealaltă mână îl apucă 
de guler; atenţiune la care d. 

Weller răspunse trântindu-1, cât ai bate din palme, la 
pământ după ce, mai înainte, cu cea mai profundă 
consideraţie, îl răsturnase pe un hamal, ca să-i poată servi 
lui Grummer de covor. 

Dacă d. Winkle fu cuprins de criza vremelnică a acelei 
sminteli care provine din sentimentul unei injurii, sau dacă 
îl îmboldise cutezanţa d-lui Weller - sigur nu ştim. Fapt este 


însă că abia îl văzu pe d. Grummer la pământ, că se şi 
năpusti asupra unui băieţaş care se găsea lângă el. Încălzit 
de acest exemplu, d. Snodgrass, într-un spirit cu adevărat 
creştinesc, şi ca să nu ia pe nimeni fără veste, anunţă cu 
glas tare că începe şi el bătaia: se apucă, prin urmare, să-şi 
scoată haina cu cea mai mare grijă, dar fu împresurat şi pus 
în neputinţă de-a se mai mişca. Dealtminteri, spre a fi drepţi 
cu el, ca şi cu d. Winkle, se cuvine să declarăm că nu 
făcuseră nici cea mai uşoară încercare să se apere şi nici 
să-l ajute pe d. Weller care, după cea mal. Înverşunată 
împotrivire, fusese până la urmă copleşit de mulţime şi luat 
prizonier. Procesiunea se alcătui deci din nou, hamalii se 
aşezară la posturile lor, marşul reîncepu. 

Cât ţinuseră aceste operaţii, indignarea d-lui Pickwick nu 
cunoscuse margini. El vedea cum Sam îi dădea peste cap pe 
poliţişti şi cum se năpustea în stânga şi în dreapta; dar era 
tot ce putea să vadă, căci uşa trăsuricii refuza să se 
deschidă, iar storurile nu voiau să se ridice. Cu ajutorul d- 
lui Tupman, izbuti în sfârşit să răzbească prin acoperiş, se 
urcă pe banchetă şi, ţinându-şi cumpănirea ca vai de lume, 
sprijinindu-se pe umerii d-lui Tupman, începu să vorbească 
gloatei. Stărui asupra nedreptăţii ce i s-a făcut, atrăgând 
luarea aminte asupra faptului că servitorul său fusese 
atacat mai întâi. Ajunseră la casa dregătorului: hamalii 
tropăind, prizonierii în urma lor, d. Pickwick cuvântând şi 
mulţimea urlând. 

CAPITOLUL XXV. 

Arătând, printr-o sumedenie de întâmplări plăcute, cât de 
impunător şi de imparţial era d. Nupkins şi cum d. Weller i- 
a plătit d-lui Job Trotter cu vârf şi îndesat. Dimpreună cu o 
altă întâmplare care va fi găsită la locul cuvenit. 

Indignarea d-lui Pickwick, în timp ce-l duceau, nu 
cunoştea margini; el făcea numeroase aluzii la înfăţişarea şi 
la felul de a se purta al d-lui Grummer şi al tovarăşilor săi, şi 
dădea drumul nemulțumirii sale prin curajoase provocări 
adresate fiecăruia dintre cei şase domni prezenţi. D. 


Snodgrass şi d. Winkle ascultau, cu un sumbru respect, 
torentul de elocinţă care curgea de pe buzele mentorului 
lor - ieşit prin partea de sus a trăsuricii - şi pe care nu-l 
puteau zăgăzui, o clipă măcar, nici mişcarea repezită a 
trăsuricii, nici implorările stăruitoare ale d-lui Tupman de-a 
cobori capacul. Furia făcu loc îndată curiozităţii d-lui Weller, 
când alaiul intră chiar în curtea unde îl întâlnise pe fugarul 
Job Trotter; şi curiozitatea fu înlocuită de simţământul celei 
mai voioase uimiri, când d. Grummer, care făcea pe 
grozavul, porunci purtătorilor trăsuricii să se oprească, 
apoi înaintă cu pasul grav şi ţanţoş tocmai către poarta 
verde de unde ieşise Job Trotter. La sunetul clopoţelului pe 
care el îl sună cu tărie, alergă o servitoare tânără, foarte 
drăguță şi gătită, care, după ce-şi ridică mâinile, plină de 
uluire, văzând înfăţişarea răzvrătită a prizonierilor şi 
auzind limbajul înflăcărat al d-lui Pickwick, chemă pe d. 
Muzzle. D. Muzzle deschise poarta mare pe jumătate 
pentru a primi droşculiţa, pe captivi şi pe poliţişti; pe urmă, 
o trânti în nasul gloatei. Indignată de o atare excludere şi 
foarte doritoare să vadă ce se va mai întâmpla, mulţimea îşi 
descărcă necazul izbind în poartă şi sunând apoi clopoţelul 
vreo două ceasuri. La distracţie luară parte pe rând, cu 
toţii, afară de trei sau patru inşi ce avură norocul să 
descopere în poartă o ferestruică zăbrelită prin care nu se 
zărea nimic. Ei se zgâiau printr-însa cu stăruința neobosită 
a acelor oameni care îşi turtesc nasul de geamurile casei 
unui felcer când un beţiv trântit de un docar e supus 
operaţiei chirurgicale în odaia din fund. 

Trăsurică de mână se opri dinaintea unei scări ce ducea la 
uşa locuinţei şi care era străjuită, de o parte şi de alta, de 
câte o agavă împlântată într-un hârdău verde; d. Pickwick şi 
prietenii săi fură duşi apoi în sala principală, iar de acolo, 
după ce fură mai întâi anunţaţi de Muzzle, şi după ce d. 
Nupkins le porunci să intre, se găsiră în prezenţa onorabilă 
a acestui slujbaş însufleţit de spirit patriotic. 


Scena era impresionantă, bine chibzuită pentru a băga 
spaima în vinovaţi şi a le da o idee adevărată despre severa 
măreție a legilor. Dinaintea unui dulap enorm, într-un jilţ 
enorm, la o masă enormă, şi în faţa unui volum enorm, 
stătea d. Nupkins care părea cu mult mai mare decât 
oricare dintre celelalte obiecte, oricât de enorme erau ele. 
Masa era împodobită cu teancuri de hârtii de după care se 
iveau capul şi umerii d-lui Jinks, straşnic ocupat să pară cât 
mai ocupat cu putinţă. După ce intrară cu toţii, Muzzle 
închise cu grijă uşa şi se aşeză dinapoia jilţului stăpânului 
său, aşteptându-i poruncile, în vreme ce d. Nupkins, 
lăsându-se pe spate cu o solemnitate înfiorătoare, scruta 
chipurile musafirilor săi aduşi fără de voie. 

— Grummer, cine e individul ăsta? întrebă d. Nupkins 
arătându-1 cu degetul pe d. Pickwick care, vorbind în 
numele prietenilor săi, stătea în picioare, cu pălăria în mână 
şi saluta cu politeţea cea mai respectuoasă. 

— Ăsta e Pickwick, 'n'ţimea voastră, răspunse Grummer. 
— Haide-haide, gealatule, ajunge! îl întrerupse d. Weller, 
deschizându-şi drum cu coatele până în primul rând. Să-mi 

fie cu iertare, dom'le, dar slujbaşul ăsta cu ciubote 
răsfrânte n-o să-şi poată câştiga niciodată un trai 
cumsecade ca maestru de ceremonii. Uite, dom'le, urmă d. 
Weller împingându-1 înlături pe Grummer şi adresându-se 
dregătorului într-un chip plăcut familiar; uite, aici este 
Pickwick, esquire; aici, domnul Tupman; aici domnul 
Snodgrass; şi mai încolo, lângă el, în partea ailaltă, domnul 
Winkle; toţi gentelmani simpatici, dom'le, cu care o s-aveţi 
plăcerea să faceţi cunoştinţă. De-aia, cu cât o să-i băgaţi 
mai repede pe gealaţii ăştia, pe o lună, două, la răcoare, cu 
atâta mai repede o să ne înţelegem. Afacerile mai întâi, 
plăcerile pe urmă, cum zicea regele Richard al treilea când 
îl înjunghia în turn pe regele ălălalt, înainte să-i înnăbuşe 
ţâncii. 

După aceste spuse, d. Weller se apucă să-şi lustruiască 
pălăria cu cotul drept, clătinând blajin din cap spre d. Jinks, 


care îl ascultase de la început până când isprăvise cu o 
spaimă de negrăit. 

— Grummer, cine e omul ăsta? bolborosi dregătorul. 

— O afurisită nație de om, 'n'ţimea voastră, lămuri 
Grummer. A cercat să-i facă scăpaţi pe arestanţi şi i-a atacat 
pe slujitorii legii. Aşa că l-am umflat şi pe el şi l-am adus 
aici. 

— Bine ai făcut! aprobă dregătorul. Se vede că e un 
afurisit de coate goale. 

— Este servitorul meu, domnule! declară d. Pickwick plin 
de jignire. 

— A, servitorul dumitale! se miră d. Nupkins. Conspiraţie 
pentru a opri mersul justiţiei şi a-i asasina ofiţerii. 
Servitorul lui Pickwick. Scrie asta, domnule Jinks. 

D. Jinks scrise. 

— Cum te cheamă, capsomanule? întrebă dregătorul în 
continuare. 

— Weller, răspunse Sam. 

— Admirabil nume pentru anuarul puşcăriaşilor din 
Newgate! observă d. Nupkins. 

Era o glumă; de aceea, Jinks, Grummer, Dubbley, toţi 
poliţiştii precum şi Muzzle izbucniră într-un râs cu hohote 
ce ţinu cinci minute. 

— Scrie-i numele, domnule Jinks, reluă dregătorul. 

— Pune doi de |, bătrâne, glăsui Sam. 

Aici, un nenorocit de poliţist se porni iar pe râs, şi 
dregătorul îl ameninţă că-l înşfacă. În asemenea 
împrejurări este periculos să râzi dacă momentul nu-i 
potrivit. 

— Unde trăieşti? întrebă dregătorul. 

— Unde poci şi eu, răspunse Sam. 

— Notează asta, domnule Jinks! strigă dregătorul care se 
înfuria tot mai mult. 

— Şi trage o linie dedesubt, urmă Sam. 

— E un vagabond, domnule Jinks, declară dregătorul. 
După propria-i mărturisire, este un vagabond. Nu-i aşa, 


domnule Jinks? 

— Desigur, domnule. 

— Aşa că am să-l arestez; pentru asta, am să-l arestez! 
decretă d. Nupkins. 

— Dreptate ca pe-aici, mai zic şi eu! replică Sam. Unde 
naiba s-a mai pomenit un dregător care să calce-n străchini 
de două ori până să bage la răcoare pe-un individ? 

La auzul acestei ieşiri, alt poliţist se porni pe râs, luând 
apoi un aer grav aşa de nefiresc, încât d. Nupkins îl dibui 
fără întârziere. 

— Grummer! strigă el înroşindu-se de furie, cum de 
îndrăzneşti să alegi ca poliţist special o fiinţă aşa de 
netrebnică şi de neobrăzată? Cum de îndrăzneşti, domnule? 

— Îmi pare foarte rău, 'n'ţimea voastră, îngăimă Grummer. 

— Îmi pare foarte rău! repetă cu aprindere dregătorul. Am 
să te-nvăţ eu să-ţi neglijezi datoria în halul ăsta, domnule 
Grummer! Am să dau un exemplu cu dumneata. la bastonul 
ticălosului cela. E beat. Eşti beat, păcătosule. 

— Nu sunt beat, înălţimea voastră, se-apără omul. 

— Eşti beat! declară dregătorul. Cum de cutezi să spui că 
nu eşti beat, domnule, când eu îţi spun că eşti? Nu miroase 
a alcool, Grummer? 

— Groaznic miroase, 'n'ţimea voastră, răspunse d. 
Grummer care simţise adierea unui miros de rom. 

— Eram sigur, reluă d. Nupkins. Când a intrat în cameră, 
am văzut după ochii lui aprinşi că era beat. Ai observat ochii 
lui aprinşi, domnule Jinks? 

— Desigur, domnule. 

— N-am gustat astăzi nici un strop de alcool, protestă 
omul care era cât se poate de treaz. 

— Cum de îndrăzneşti să mă minţi? Nu e beat în clipa asta, 
domnule Jinks? 

— Desigur, domnule. 

— Domnule Jinks, urmă dregătorul, am să-l trimit la 
închisoare pentru că a insultat Curtea. Scrie-i mandatul de 
arestare, domnule Jinks. 


Şi polițistul ar fi fost arestat, dacă Jinks, care era sfetnicul 
d-lui Nupkins şi căpătase o educaţie legală, căci stătuse trei 
ani în serviciul unui avocat de provincie, nu ar fi şoptit la 
ureche dregătorului că lucrul nu era cu putinţă. Dregătorul 
ţinu, deci, un discurs, declarând că, din consideraţie pentru 
familia poliţistului, se mulțumea să-l dojenească şi să-l 
concedieze. Ca atare, nefericitul vinovat fu bruftuit cu 
violenţă, timp de un sfert de oră, şi pe urmă trimis la 
treburile lui; iar Grummer, Dubbley, Muzzle şi ceilalţi 
poliţişti îşi murmurară admiraţia pentru mărinimia 
dregătorului lor. 

— Acum, domnule Jinks, reluă dregătorul, ia jurământul lui 
Grummer. 

Grummer jură îndată, dar deoarece se împleticea în 
depoziţie, şi pentru că masa d-lui Nupkins urma să fie pe 
curând gata, dregătorul, ca să reteze scurt, începu să-i 
pună lui Grummer întrebări importante, iar Grummer îi 
răspunse pe cât cu putinţă afirmativ, astfel că instrucţia 
merse foarte repede şi uşor. Se dovedi că d. Weller 
încercase să atace autoritatea în două rânduri, d. Winkle 
încercase s-o amenințe odată, d. Snodgrass i se împotrivise; 
iar după ce toate aceste acuzaţii fură formulate spre 
mulţumirea dregătorului, dregătorul şi d. Jinks se sfătuiră 
în şoaptă. 

După sfătuirea care dură vreo zece minute, d. Jinks se 
retrase la capătul celălalt al mesei, iar dregătorul, tuşind în 
chip de introducere, se ridică în jilţu-i şi era gata să 
rostească un discurs, când d. Pickwick interveni. 

— Domnule, spuse el, iertaţi-mă că vă întrerup; dar, 
înainte ca dumneavoastră să exprimaţi opinia pe care vă 
veţi fi format-o poate în legătura cu declaraţiile făcute aici, 
şi înainte de a proceda în consecinţă, sunt dator să reclam 
dreptul meu de a fi ascultat, cel puţin în ce mă priveşte 
personal. 

— Ţine-ţi gura, domnule! strigă dregătorul cu ton 
poruncitor. 


— Sunt nevoit să mă supun autorităţii dumneavoastră, 
domnule, răspunse d. Pickwick. 

— Ţine-ţi gura, domnule! repetă dregătorul; altminteri, 
dau ordin unui poliţist să te ridice. 

— Puteţi să ordonaţi poliţiştilor dumneavostră să facă ce 
poftiţi, domnule; iar după supunerea pe care am văzut-o la 
ei, n-am cea mai mică îndoială că vor executa tot ce le veţi 
porunci; îmi voi lua însă libertatea, domnule, de a reclama 
dreptul să m-ascultaţi înaintE. De a mă ridica. 

— Pickwick are prinţipuri! strigă d. Weller cu o voce 
sonoră. 

— Sam, linişteşte-te! îi spuse d. Pickwick. 

— Am să fiu mut ca o tobă dogită, îl încredinţă Sam. 

D. Nupkins aruncă d-lui Pickwick o privire uluită, când îi 
înţelese curajul; şi se pregătea să-i dea un răspuns mâniat, 
dar d. Jinks îl trase de mânecă şi-i şopti la ureche. 
Dregătorul îi răspunse ceva ce abia se-auzi, pe urmă 
şuşotitul se repetă. Era vădit că d. Jinks îl dăscălea. 

În cele din urmă, lipsindu-se cu mult parapon să-l mai 
asculte, se întoarse spre d. Pickwick şi-l întrebă răstit: 

— Ce ai de spus? 

— Mai întâi, răspunse d. Pickwick svârlind prin ochelari o 
privire care până şi pe Nupkins îl băgă în răcori; mai întâi, 
doresc să ştiu de ce eu şi prietenul meu am fost aduşi aici? 

— Sunt dator să-i răspund? îl întrebă murmurat 
dregătorul pe Jinks. 

— Cred că ar fi mai bine, domnule, murmură Jinks 
dregătorului. 

— S-a făcut în fata mea, sub prestare de jurământ, 
răspunse dregătorul, reclamaţia că voiai să te baţi în duel; 
şi că omul cestălalt, Tupman, ar fi fost instigatorul şi 
complicele dumitale. De aceea... e drept, domnule Jinks? 

— Desigur, domnule. 

— De aceea vă cer la amândoi să... îmi închipui că aşa se 
procedează, domnule Jinks. 

— Desigur, domnule. 


— Vă cer să... să... să... ce să le cer, domnule Jinks? 
întrebă dregătorul cu supărare. 

— Să-şi aducă oameni care să-i ia pe garanţie, domnule. 

— Da, de aceea vă cer la amândoi, cum era să spun când 
m-a întrerupt funcţionarul meu, să v-aduceţi garanțţi. 

— Garanţi cu greutate, şopti d. Jinks. 

— Voi cere garanţi cu greutate, declară dregătorul. 

— Burghezi din oraş, şopti Jinks. 

— Care să fie burghezi din oraş, urmă dregătorul. 

— Să depună fiecare cincizeci de lire şi să fie proprietari, 
se înţelege, murmură Jinks. 

— Şi mai pretind ca garanţii, pe lângă că vor depune câte 
cincizeci de lire de fiecare, spuse dregătorul cu glas 
puternic, plin de demnitate, să fie şi proprietari, se înţelege. 

— Dar, domnule, rosti d. Pickwick care, ca şi d. lupman, 
era copleşit de uimire şi indignare, dar, domnule, noi 
suntem cu totul străini de oraş şi cunosc tot atâţia 
proprietari câtă poftă mi-este să mă bat cu cineva în duel. 

— Da, da, se vede, zise dregătorul, se vede... Nu-i aşa, 
domnule Jinks? 

— Desigur, domnule... 

— Mai ai ceva de adăugat? întrebă dregătorul. 

D. Pickwick avea multe de adăugat, şi le-ar fi spus fără 
îndoială, cu tot atâta puţin folos pentru sine, sau mulţumire 
pentru dregător, dacă în momentul când acesta încheiase, 
d. Weller nu l-ar fi tras pe d. Pickwick de mânecă; pe dată 
se înfiripă între ei o conversaţie aşa de interesantă, încât 
întrebarea dregătorului rămase cu totul neluată în seamă. 
D. Nupkins nu era omul care să pună de două ori o astfel de 
întrebare. Tugşi, deci, din nou, în mod preparator, şi-şi rosti 
hotărârea în mijlocul tăcerii admirative şi respectuoase a 
poliţiştilor. 

Weller era amendat la două lire sterline pentru primul 
atac şi la trei lire pentru al doilea; Winkle era amendat la 
două lire, iar Snodgrass la o liră; şi le cerea, pe deasupra, 
asigurarea că vor respecta pacea tuturor supuşilor 


majestăţii sale şi în special a servitorului său, Daniel 
Grummer; lui Pickwick şi lui Tupman le ceruse cauţiuni. 

De îndată ce dregătorul tăcu, d. Pickwick, al cărui chip era 
din nou însufleţit de un zâmbet bine dispus, înaintă un pas 
şi rosti: 

— Rog pe dregător să binevoiască a-mi acorda câteva 
minute de conversaţie în particular, într-o afacere de mare 
importanţă pentru sine. 

— Cum?! exclamă d. Nupkins. 

D. Pickwick repetă cererea. 

— O cerere extraordinară! glăsui dregătorul; o 
întrevedere particulară! 

— O întrevedere particulară, repetă d. Pickwick cu tărie. 
Deoarece, însă, am aflat de la servitorul meu o parte din 
ceea ce am a vă comunica, aş dori ca el să fie de faţă. 

Dregătorul îl privi pe d. Jinks, d. Jinks îl privi pe dregător, 
iar poliţiştii se uitară cu uimire unul la altul. Deodată d. 
Nupkins deveni palid. Poate că, într-un moment de 
remuşcare, acest Weller destăinuise vreun complot pus la 
cale ca să-l asasineze. Oribil gând! D. Nupkins era un om 
politic; deveni şi mai palid amintindu-şi de lulius Cezar şi de 
d. Perceval. Se uită din nou la d. Pickwick şi-i făcu semn d- 
lui Jinks. 

— Ce gândeşti despre cererea asta, domnule Jinks? 
murmură d. Nupkins. 

D. Jinks, care nu prea ştia ce să gândească şi pentru că îi 
era teamă să nu-l jignească, zâmbi uşor, într-un mod 
echivoc; apoi, strângându-şi colţurile gurii, clătină domol 
capul. 

— Domnule Jinks, glăsui dregătorul cu gravitate, eşti un 
măgar. 

Auzind această mică expresie familiară, d. Jinks zâmbi 
iarăşi, poate mai uşor decât întâia oară, şi se retrase treptat 
în colţul său. 

Câteva secunde d. Nupkins dezbătu chestiunea în mintea 
sa. Apoi se ridică de pe scaun, invită pe d. Pickwick şi pe 


Sam să-l urmeze, şi-i conduse într-o cămăruţă ce dădea 
spre sala de judecată. Acolo, spunându-i d-lui Pickwick să 
meargă la capătul celălalt al cămăruţei şi rămânând cu 
mâna pe uşa întredeschisă, ca să-şi poată scăpa pielea mai 
lesne, în cazul când ar fi observat cea mai uşoară 
manifestare de ostilitate, d. Nupkins declară că era gata să 
asculte comunicările, oricare ar fi fost. 

— Domnule, zise d. Pickwick, voi veni la fapt numaidecât, 
căci e vorba de un lucru care atinge foarte mult persoana şi 
onoarea dumneavoastră. Am toate motivele să cred, 
domnule, că primiţi în casa dumneavoastră un impostor 
infam! 

— Doi, întrerupse Sam; mai e unul în culoarea dudelor şi 
care altul ca el nu se egzistă pe întreaga faţă a pământului, 
cu toate lacrimile şi mişeliile lui. 

— Sam, zise d. Pickwick, pentru ca domnul să mă poată 
înţelege, sunt nevoit să te rog a te stăpâni. 

— Îmi pare foarte rău, domile, replică Sam; dar când mă 
gândesc la Job ăsta, nu mă pot opri să deschiz puţintel 
subapa de siguranţă; altfel aş exploda. 

— Într-un cuvânt, domnule, reluă d. Pickwick, servitorul 
meu are motive să presupună că un anume căpitan Fitz 
Marshall vă vizitează deseori. Dacă, adăugă d. Pickwick 
văzând că d. Nupkins era pe punctul să-l întrerupă cu 
indignare, daca vă vizitează într-adevăr, trebuie să ştiţi că 
acest individ e un... 

— Sst! Ssst! sâsâi d. Nupkins închizând uşa. Ştii ceva 
despre el, domnule? 

— E un aventurier fără scrupule, un caracter necinstit, un 
om care trăieşte de pe urma acelora pe care-i jecmăneşte; 
care îşi recrutează victimele dintre oamenii naivi, domnule, 
victime absurde, nenorocite, ridicole, domnule! exclamă d. 
Pickwick cu aprindere. 

— Dumnezeule! glăsui d. Nupkins roşind până în vârful 
urechilor şi schimbându-şi îndată felul de-a fi. Dumnezeule! 
Domnule... 


— Pickwick, suflă Sam. 

— Pickwick, repetă dregătorul. Dumnezeule, domnule 
Pickwick, luaţi loc, vă rog. Ce vreji să spuneţi? Căpitanul 
Fitz Marshall! 

— Nu-l mai numiţi căpitan, spuse Sam; şi nici Fitz 
Marshall, care el nu e niciuna, nici alta. E un actor 
ambulant pe care-l cheamă Jingle; dar dacă vreodată a 
egzistat un lup în haine de culoarea dudelor, atunci ăsta e 
Job Trotter. 

— Foarte adevărat, domnule, întări d. Pickwick ca răspuns 
la privirea uimită a dregătorului; iar singura mea afacere în 
oraşul acesta este să-l demasc pe individul despre care 
vorbim. 

D. Pickwick se porni să toarne în urechea înspăimântată a 
d-lui Nupkins istoria prescurtată a tuturor grozăviilor d-lui 
Jingle. Povesti cum făcuseră cunoştinţă; cum Jingle fugise 
cu d-şoara Wardle; cum renunţase bucuros la domnişoară 
pentru o sumă de bani; cum îl ademenise pe el să intre, la 
miezul nopţii, într-un pension de fete şi cum el (d. Pickwick) 
socotea ca o datorie să dezvălue d-lui Nupkins ultima 
înşelătorie săvârşită de Jingle, punându-i în joc numele şi 
rangul. 

Pe măsură ce istorisea, tot sângele cald din corpul d-lui 
Nupkins se urca, clocotind, până în vârful urechilor. El îl 
întâlnise pe căpitan la nişte alergări de cai din vecinătate. 
D-na şi d-şoara Nupkins, încântate de lunga listă a 
cunoştinţelor aristocratice ale căpitanului Fitz Marshall, de 
călătoriile lui prin locuri depărtate, de ţinuta-i elegantă, se 
arătaseră în lume cu Fitz Marshall, pomeniseră mereu de 
el, şi îi tot bătuseră la cap pe cei care făceau parte din 
cercul select al cunoştinţelor lor, până când prietenii lor 
intimi, d-na Porkenham, d-şoarele Porkenham şi d. Sidney 
Porkenham, erau cât pe aci să crape de gelozie şi disperare. 
lar acum se făcea dovada că e un biet aventurier, un actor 
ambulant şi, dacă nu un escroc, cel puţin ceva ce semăna 
aşa de mult c-un escroc, încât era greu să faci deosebirea! 


Cerule! ce au să spună Porkenhamii? Cum va mai triumfa d. 
Sidney Porkenham văzând pentru cine fusese jertfită 
cererea lui de căsătorie! Cum o să mai dea ochii cu 
Porkenham bătrânul la trimestrialele şedinţe ale Curţii cu 
Juri! Şi ce pleaşcă pentru tabăra opoziţionistă din 
magistratură, dacă istoria va fi dată în vileag... 

Urmă o lungă pauză. 

— Dar, la urma urmei, spuse d. Nupkins înseninându-se o 
clipă, la urma urmei nu e decât o simplă aserţiune. 
Căpitanul Fitz Marshall are maniere foarte atrăgătoare, şi 
îndrăznesc a spune că are mulţi duşmani. Ce dovezi aveţi în 
sprijinul acuzaţiei dumneavoastră? 

— Puneţi-mă fată în faţă cu el, zise d. Pickwick, iată tot ce 
vă cer, iată tot ce pretind. Puneţi-l faţă în faţă cu mine şi 
prietenii mei; şi nu veţi mai avea nevoie de nici o altă 
dovadă. 

— Hm, spuse d. Nupkins, ar fi foarte uşor, căci deseară 
vine aici; nu e nevoie însă ca afacerea să devină publică, 
tocmai în... tocmai în... interesul tânărului. În primă 
instanţă aş vrea s-o consult şi pe doamna Nupkins dacă e 
bine să fac pasul acesta. În orice caz, domnule Pickwick, se 
impune să rezolvăm legal chestiunea noastră înainte de a 
trece la altceva. Vă rog să treceţi înapoi, în camera de 
alături. 

Trecură în camera de alături. 

— Grummer! răcni dregătorul, cu o voce tunătoare. 

— Da, 'n'ţimea voastră, răspunse Grummer cu un zâmbet 
linguşitor. 

— Haide-hai, domnule, spuse dregătorul, sever; mai 
isprăveşte cu prostiile dumitale. Nu e cazul; şi te asigur că 
ai foarte puţine motive de a zâmbi. Comunicarea pe care 
mi-ai făcut-o adineaori, era întru totul adevărată? Ia seama, 
domnule! 

— 'n'ţimea voastră, îngăimă Grummer, eu... 

— Aha, vasăzică to fâstâceşti! Domnule Jinks, observi că se 
fâstâceşte? 


— Desigur, domnule, răspunse Jinks. 

— Ei bine, zise dregătorul, repetă depoziţia, Grummer; şi 
te previn din nou să bagi de seamă. Domnule Jinks, pune pe 
hârtie cuvânt cu cuvânt. 

Nefericitul Grummer începu deci să repete învinuirea, dar 
câtă deosebire între ceea ce punea d. Jinks pe hârtie şi felul 
cum lua dregătorul cuvintele lui Grummer! Înclinarea 
firească a lui Grummer de a bate câmpii şi cumplita lui 
fâstâceală îl făcură ca, în mai puţin de trei minute, să se 
încurce în atâtea contradicții, încât d. Nupkins declară pe 
dată că nu-l crede. Amenzile fură deci anulate; d. Jinks găsi 
cât ai bate din palme doi garanţi şi, după ce toate aceste 
operaţii solemne se terminară în chip mulţumitor, d. 
Grummer fu făcut cu ou şi cu oţet şi dat pe uşă afară. 
Cumplit exemplu al nestatorniciei măririlor umane şi cât de 
nesigură este durata favorurilor venite din partea celor 
mari! 

D-na Nupkins era un munte de femeie, cu turban de voal 
rozaliu şi cu peruca de culoare castanie deschisă. D-şoara 
Nupkins poseda toată trufia mamei, minus turbanul şi 
hachiţele ei, minus peruca: şi, ori de câte ori exercitarea 
acestor simpatice calităţi le punea pe mamă şi pe fiică în 
vreo dilemă neplăcută, lucru care se întâmpla destul de des, 
ele cădeau de acord să arunce ponosul pe umerii d-lui 
Nupkins. Astfel, când d. Nupkins veni la d-na Nupkins şi-i 
împărtăşi amănunţit cele spuse de d. Pickwick, d-na 
Nupkins îşi aminti deodată că ea se aşteptase la asta: că 
întotdeauna spusese că aşa se va întâmpla; că sfatul ei nu 
fusese ascultat niciodată; şi, la drept vorbind, ce-şi 
închipuia d. Nupkins? Cine era el? Şi câte şi mai câte. 

— Când mă gândesc că individul şi-a bătut joc de mine în 
halul ăsta! exclamă d-şoara Nupkins, storcându-şi din colţul 
fiecărui ochi câte o mică lacrimă; când mă gândesc... 

— Ah! Poţi să-i mulţumeşti tatălui tău, draga mea, zise d- 
na Nupkins; cât l-am rugat, cât l-am implorat să se 
informeze cu privire la familia căpitanului! Cât l-am 


îndemnat cu lacrimi în ochi, să facă un pas hotărât! Sunt 
sigură că nimeni n-o să vrea să creadă aşa ceva; sunt 
absolut sigură. 

— Dar, draga mea... îi atrase d. Nupkins luarea aminte. 

— Taci din gură, încurcă-lume! rosti d-na Nupkins. 

— Odorul meu, ţineai atâta la căpitanul Fitz Marshall; îl 
învitai mereu aici, draga mea, şi nu pierdeai nici o ocazie 
să-l prezinţi tuturora. 

— Nu ţi-am spus eu, Henrietta? se tângui d-na Nupkins, 
apelând cu aerul unei femei greu jignite, la fiica sa; nu ţi-am 
spus că tatăl tău se va spăla pe mâini aruncând totul în 
capul meu? Nu ţi-am spus? 

Aci, d-na Nupkins izbucni îm hohote de plâns. 

— Vai, papa! glăsui d-şoara Nupkins cu ton dojenitor; şi se 
porni şi ea pe plâns. 

— Nu e de-ajuns că s-a abătut asupra noastră o asemenea 
ruşine şi batjocură; îmi mai scoate ochii şi mie, că eu sunt 
vinovată! exclamă d-na Nupkins. 

— Cum o să ne mai putem arăta vreodată în societate? 
murmură d-şoara Nupkins. 

— Cum o să mai putem da ochi cu Porkenhamii? întrebă d- 
na Nupkins. 

— Sau cu Griggii? adăugi d-şoara Nupkins. 

— Sau cu Slommintowkenii? rosti d-na Nupkins, Dar ce-i 
pasă lui papa? Ce-i pasă lui de asta? 

Nespus de mâhnită la gândul ăsta groaznic, d-na Nupkins 
izbucni iar în lacrimi şi d-şoara Nupkins îi ţinu hangul. 

Lacrimile d-nei Nupkins continuară să ţâşnească cu mare 
iuţeală şi, după ce chibzui un timp, luă în sineşi hotărârea 
că lucrul cel mai bun pe care-l avea de făcut era de a-i 
invita pe d. Pickwick şi pe prietenii lui să rămână până la 
sosirea căpitanului, oferindu-i astfel d-lui Pickwick prilejul 
atât de mult dorit. Dacă se va dovedi că d. Pickwick a spus 
adevărul, căpitanul va putea să fie alungat din casă fără 
prea mare tămbălău, şi ei i-ar motiva faţă de Porkenhami 
dispariţia, spunând că a fost numit, graţie influenţei familiei 


sale, la Curte sau guvernator general, fie la Sierra Leone, 
fie la Sangur, fie într-altul din acele ţinuturi cu un climat 
prielnic, de care europenii rămân atât de încântați, încât, 
după ce ajung acolo, cu greu se mai înduplecă să se 
înapoieze. 

După ce d-na Nupkins îşi şterse lacrimile, d-şoara Nupkins 
şi le şterse şi ea pe ale sale, iar d. Nupkins se socoti foarte 
fericit să soluţioneze afacerea aşa cum propusese d-na 
Nupkins. Ca atare, d. Pickwick şi prietenii săi, după ce 
spălară toate urmele ultimelor întâlniri, fură prezentaţi 
doamnelor şi, ceva mai târziu, rugaţi să poftească la masă. 
D. Weller pe care, cu pătrunderea-i deosebită, dregătorul îl 
consideră într-o jumătate de oră ca fiind cel mai de ispravă 
băiat din lume, fu încredinţat atenţiilor ospitaliere ale d-lui 
Muzzle, cu ordinul special de a-l duce jos şi de-a avea cea 
mai mare grijă de el. 

— Cum merge, dom'le? îl întrebă Muzzle pe d. Weller 
conducându-l pe scări, la bucătărie. 

— Păi, nu e cine ştie ce schimbare de când te-am văzut, 
adineaori, cum şedeai ţeapăn la spatele stăpânului 
dumitale, în sală. 

— Îţi cer scuze că nu ţi-am dat mai multă atenţie, rosti 
Muzzle. Vezi, stăpânu-meu încă nu ne prezentase atunci 
unul altuia. Doamne, ce mult ţine la dumneata, domni'le 
Well'er! 

— Da, recunoscu Sam, e un om cumsecade! 

— Nu-i aşa? 

— Şi vesel! 

— Şi cum mai vorbeşte! Ce curgătoare e ideile lui, nu? 

— Straşnic! Vine şuvoi şi se loveşte între ele cap la cap, de- 
ţi ia auzul, şi nu mai ştii despre ce chestie e vorba, nu-i aşa? 
— Asta e meritul ăl mai mare al vorbirii lui... la seama la 
treapta de jos, dom'le Weller. Nu vrei să te speli pe mâini, 
înainte de-a veni la cocoane? Uite un lighean cu apă şi un 

ştergar curat agăţat după uşă. 


— N-ar strica să mă pot clăti un pic, aprobă d. Weller 
punând mult săpun galben pe prosop şi frecându-se până 
ce faţa începu să-i lucească. Câte cocoane sunt? 

— Numai două în bucătăria noastră, rosti Muzzle; 
bucătăreasa şi servitoarea. Mai avem un băiat pentru 
treburile de rând şi-o fată; dar ei mănâncă în spălătorie. 

— Aha, mănâncă în spălătorie? 

— Da, replică d. Muzzle; am încercat să-i lăsăm să 
mănânce cu noi când a venit, însă n-am putut să-i ţinem; 
manierile fetii e oribel de vulgare şi băiatul suflă aşa de tare 
când mestecă, că n-am putut să stăm cu el la masă. 

— Ca un pui de balenă! exclamă d. Weller. 

— Oh, groaznic! De-asta e rău să faci serviciul în provincie, 
dom'le Weller; tinerii e totdeauna aşa de prost crescuţi... 
Pe-aici, dom'le, te rog, pe-aici. 

Şi, mergând cu cea mai distinsă politeţe înaintea d-lui 
Weller, d. Muzzle îl conduse în bucătărie. 

— Mary, zise el servitoarei drăguţe, dumnealui e domnu' 
Weller, un gentelmen pe care stăpânul nostru l-a trimes jos 
ca să se simtă cât mai bine. 

— Şi stăpânul dumitale ştie ce spune. M-a trimes la loc 
bun, adăugă d. Weller aruncând spre Mary o privire 
admirativă. Dacă eu aş fi stăpânul casei, m-aş simţi 
totdeauna bine acolo unde-i Mary. 

— Vai, domnule Weller! spuse Mary, roşind. 

— Ia te uită la ea cum se fandoseşte! striga bucătăreasa. 

— A, bucătăreaso, pe tine te uitasem, îşi aduse d. Muzzle 
aminte. Dom'le Weller, dă-mi voie să te recomand. 

— Ce mai faceţi, doamnă? o întrebă d. Weller. Sunt foarte 
încântat că vă văd, şi sper că cunoştinţa noastră o să ţie 
mult, cum zicea gentelmenul bagnotei de cinci guinee. 

După ceremoniile prezentării, bucătăreasa şi Mary se 
retraseră într-un colţ al bucătăriei; chicotiră puţin, pe urmă 
reveniră şi, continuând a pufni în râs şi a se îmbujora, se 
aşezară la masă. 


Purtările foarte fireşti ale d-lui Weller şi darul lui de a duce 
o discuţie avură efecte aşa de irezistibile asupra noilor săi 
prieteni, că nici nu ajunseseră bine la jumătatea cinei, şi se 
şi aflau cu el pe picior de intimitate desăvârşită, iar după o 
relatare amănunţită, se lămuriră asupra perfidiilor lui Job 
Trotter. 

— N-am putut să-l înghit niciodată, declară Mary. 

— Şi nici nu trebuia, draga mea, replică d. Weller. 

— De ce nu? întrebă Mary. 

— Fiindcă urâţenia şi escrocheria nu e cumetre bune cu 
eleganța şi vertutea, îi spuse d. Weller. Dom'le Muzzle, nu e 
adevărat? 

— Ba bine că nu! aprobă Muzzle. 

La auzul acestor cuvinte, Mary pufni în râs şi zise că 
bucătăreasa a făcut-o să râdă; bucătăreasa tăgădui, se 
porni şi ea pe râs. 

— Poftim, eu n-am pahar! glăsui Mary. 

— Bea cu mine, dragă, o pofti d Weller; pune buzele aici pe 
pahar, şi atunci am să te pot săruta prin procură. 

— E ruşine, domnule Weller! îl mustră Mary. 

— De ce ruşine, dragă? 

— Dacă vorbeşti aşa! 

— Fleacuri! Ce rău vezi tu aici? E firesc. Bucătăreaso, nu e 
adevărat? 

— Ce mă întrebi pe mine, neobrăzatule? îl repezi 
bucătăreasa în culmea încântării. 

Atunci, bucătăreasa şi Mary se porniră iarăşi pe râs, până 
ce hohotirile şi berea şi friptura, amestecându-se, fură cât 
pe ce să o facă pe Mary să se înece - încurcătură 
îngrijorătoare din care nu scăpă decât după ce d. Samuel 
Weller îi dădu câteva lovituri uşoare şi după ce alte 
necesare atenţiuni îi fură administrate cât se poate de 
delicat. 

În aprinderea voioşiei lor se auzi sunând tare clopoţelul de 
la poarta grădinii, şi tânărul gentelmen care lua masa în 
spălătorie se duse îndată să deschidă. D. Weller era în toiul 


galanteriilor pe care le adresa drăgălaşei servante; d. 
Muzzle se îndeletnicea cu onorurile mesei, iar bucătăreasa 
tocmai se oprise din râs, ca să ducă la gură o îmbucătură 
enormă, când uşa bucătăriei se deschise şi d. Job Trotter 
păşi înăuntru. 

Am spus: d. Job Trotter păşi înăuntru, însă expresia 
aceasta nu se distinge prin precizia noastră obişnuită şi 
atent cântărită. Uşa se deschise şi se arătă d. Trotter. Ar fi 
intrat, şi chiar era gata să intre când, zărindu-l pe d. 
Weller, se trase fără voie vreo doi paşi îndărăt şi rămase 
holbat, înmărmurit de uimire şi groază în faţa acestei scene 
neaşteptate. 

— Uite-1! strigă Sam ridicându-se plin de bucurie. Hei, 
tocmai vorbeam în momentul ăsta de dumneata! Ce faci? 
Unde-ai fost? Intră. 

D. Weller îl apucă pe Job de gulerul în culoarea dudelor şi-l 
aduse înăuntru fără ca acesta să se împotrivească; încuind 
uşa, îi înmână cheia d-lui Muzzle, care o băgă cu nepăsare 
într-un buzunar dintr-o parte şi pe care apoi îl încheie. 

— Hehe, asta e bună! exclamă Sam. Închipuie-ţi că 
stăpânu' meu are plăcerea să-l întâlnească pe-al dumitale 
sus, iar eu am plăcerea să te întâlnesc jos. Cum îţi mai 
merge? Şi cum stă afacerea aia cu băcănia? Nu zău, cât mă 
bucur că te văz! Eşti tare vesel! O adevărată plăcere este să 
se uite omul la dumneata. Nu-i adevărat, dom'le Muzzle? 

— Adevărat! întări d. Muzzle. 

— Este aşa de vesel! repetă Sam. 

— În toane foarte bune, glăsui Muzzle. 

— Tare bucuros e că ne vede! Noi ne simţim şi mai 
bucuroşi decât el. Ia loc, ia loc! 

D. Trotter îngădui să fie împins într-un scaun în faţa 
focului. Îşi îndreptă ochii mici, mai întâi spre d. Weller, apoi 
spre d. Muzzle; însă tăcu. 

— Ei, şi acum, urmă Sam, ţiu cu totdinadinsul să te-ntreb 
în faţa doamnelor aşa, de curiozitate, dacă nu te crezi 
cumva un gentelmen drăguţ, bine crescut, ca pe vremea 


când întrebuinţai batista aia pătrată rozalie şi cărticica de 
rugăciuni numărul patru? 

— Şi care, gata-gata, vrea să se însoare cu o bucătăreasă, 
strigă indignată bucătăreasa. Ce golan! 

— S-a dat pe brazdă ca să se apuce de băcănie! adăugă 
servanta. 

— Ehei, băiete, să-ţi spui eu cum stă chestia, rosti d. 
Muzzle solemn, înfuriat de ultimele două aluzii. 

Cocoana asta (arătând-o pe bucătăreasă) este pretena 
mea. Când îndrăzneşti să spui că o să ţii cu ea o băcănie, 
mă jigneşti, dom'le, la partea cea mai delicată unde un 
bărbat poate să-l jignească pe altul. Mă-nţelegi, dom'le? 

Aici, d. Muzzle care, ca şi stăpânul său pe care-l imita, 
avea o înaltă idee despre elocinţa sa, tăcu în aşteptarea 
unui răspuns. 

Însă d. Trotter nu-i răspunse nimic, aşa că d. Muzzle 
continuă solemn: 

— Nici vorbă, dom'le, că un timp n-o să fie nevoie sus de 
dumneata, fiindcă stăpânul meu chiar acum e foarte ocupat 
să-l ia în răspăr pe-al dumitale, domile; aşa că o să ai răgaz, 
dom'le, să stai puţintel de vorbă cu mine între patru ochi, 
dom'le. Mă-nţelegi? 

D. Muzzle tăcu iarăşi, aşteptând un răspuns; d. Trotter 
însă îl dezamăgi din nou. 

— În cazul ăsta, spuse el, îmi pare foarte rău că trebuie să 
mă iesplic de faţă cu cocoanele, dar necesitatea cazului mă 
scuză. Odăiţa din fund e goală, dom'le; dacă vrei să treci 
acolo, dom'le, domnul Weller are să fie martor, şi o să avem 
şi unul şi altul o mulţumire până când o suna clopoţelul. 
Urmează-mă, dom'le. 

D. Muzzle înaintă spre uşă vreo doi paşi şi, ca să nu piardă 
vreme, începu a-şi dezbrăca haina. 

Îndată ce auzi ultimele cuvinte ale provocării şi văzând că 
d. Muzzle se pregătea să treacă la fapte, bucătăreasa, cu un 
strigăt sfâşietor, se năpusti asupra d-lui Job Trotter care se 
ridică îndată în picioare de pe scaun; îl lovi cu palmele, îi 


zgârie chipul lătăreţ şi turtit, punând o energie 
caracteristică femeilor când îşi ies din sărite, şi-şi înfipse 
mâinile în părul lui lung şi negru din care smulse atâta cât 
să-şi poată face cinci sau şase duzini de inele de doliu. După 
ce săvârşi isprava aceasta, cu ardoarea stârnită de iubirea 
devotată pe care i-o purta d-lui Muzzle, ea se împletici şi 
căzu sub bufet leşinată, fiind în fond o femeie dăruită cu 
simţăminte foarte gingaşe şi duioase. 

În clipa aceea sună clopoţelul. 

— E pentru dumneata, Job Trotter, lămuri Sam şi, înainte 
ca 'Trotter să se poată împotrivi sau să răspundă ceva, 
înainte chiar de a-şi fi oprit sângele ce-i curgea din rănile 
pricinuite de doamna care-şi pierduse cunoştinţa, Sam îl luă 
de un brat, d. Muzzle de altul, şi - primul trăgându-l, al 
doilea împingându-l - îl conduseră pe scări sus, şi-l băgară 
în salon. 

Impresionant era să-l vezi acolo pe Alfred Jingle, esquire, 
alias căpitanul Fitz Marshall, stând în picioare lângă uşă, cu 
pălăria în mână, zâmbind întru totul nepăsător de situaţia 
lui atât de neplăcută. Dinaintea lui se găsea d. Pickwick 
care, evident, îi ţinuse o lecţie de înaltă morală, căci mâna 
stângă era ascunsă sub pulpanele hainei, iar dreapta îi era 
întinsă în aer, cum avea obiceiul când rostea un discurs 
destinat să producă impresie. La oarecare distanţă se afla 
d. Tupman, clocotind de indignare, dar reţinut cu grijă de 
tinerii săi prieteni; la capătul celălalt al camerei erau d. 
Nupkins, d-na Nupkins şi d-şoara Nupkins, toţi cu aer 
semeţ şi sumbru şi foarte mânioşi. 

— Cine mă împiedică, întreba d. Nupkins cu o demnitate 
magistrală, cine mă împiedică să-i arestez pe aceşti indivizi 
ca pe nişte mişei şi impostori? Cine mă împiedică? Ar fi o 
prostie să-i iert. 

— Orgoliul, bătrâne camarade, orgoliul! replică Jingle care 
părea desăvârşit de calm. Nu se face - nu merge - înhaţi un 
căpitan! Haha! - prea bine - ce mai soţ pentru fiică - dinte 


pentru dinte - dau în vileag - cum te văd şi mă vezi - iese 
prost - foarte prost. 

— Mizerabile! strigă d-na Nupkins; dispreţuim josnicele 
dumitale insinuări. 

— Totdeauna l-am urât, adăugă Henrietta. 

— O, negreşit! rosti Jingle. Tânăr înalt - vechi adorator - 
Sidney Porkenham - bogat - drăguţ băiat - nu cât căpitanul 
de bogat - cu toate astea... eh! Alungaţi-l - afară cu el - 
căpitanul - nu s-a mai pomenit unul ca el - toate fetele 
nebune după el. Nu-i aşa, Job; nu? 

D. Jingle se porni în clipa aceea pe-un râs din toată inima; 
iar Job, frecându-şi mâinile cu încântare, scoase întâiul 
sunet pe care şi-l îngădui de când intrase în casă; un 
chicotit înfundat, care părea să indice că prea mare îi era 
bucuria ca s-o poată exprima prin cuvinte. 

— Domnule Nupkins, spuse doamna mai vârstnică, nu se 
cade ca servitorii să asculte conversaţia noastră. 
Îndepărtează-i pe aceşti mizerabili. 

— Desigur, draga mea, rosti d. Nupkins. Muzzle! 

— Da, înălţimea voastră. 

— Deschide uşa din faţă. 

— Da, înălţimea voastră. 

— Părăseşte casa! strigă d. Nupkins însoţindu-şi porunca 
de-o mişcare energică a mâinii. 

Jingle zâmbi şi se îndreptă spre uşă. 

— Stai! spuse d. Pickwick. 

Jingle se opri. 

— Aş fi putut, continuă d. Pickwick, aş fi putut să mă 
răzbun mai mult pentru tratamentul pe care m-ai făcut să-l 
îndur în înţelegere cu prietenul dumitale, făţarnicul... 

Job Trotter salută cu cea mai mare politeţe, punând mâna 
pe inimă. 

— Zic, urmă d. Pickwick devenind din ce în ce mai mânios, 
că aş fi putut să mă răzbun mai mult; dar mă mulţumesc să 
te dau pe faţă, deoarece consider aceasta o datorie faţă de 


societate. Nădăjduiesc, domnule, că-ţi vei aduce aminte de 
îngăduinţa mea. 

Job Trotter duse în momentul acesta mâna la ureche cu o 
gravitate batjocoritoare, ca pentru a nu pierde o silabă din 
vorbirea d-lui Pickwick. 

— Nu mai am decât un lucru de adăugat, zise d. Pickwick 
în culmea furiei: că te consider un mişel şi... o puşlama... 
şi... şi cel mai netrebnic din toţi cei pe care i-am întâlnit 
vreodată, afară de derbedeul acesta foarte smerit şi 
evlavios cu livrea de culoarea dudelor. 

— Ha! ha! rânji Jingle. Bun băiat Pickwick - inimă bună - 
zdravăn vlăjgan - dar nu trebuie să te înfurii - prost lucru - 
foarte prost - pa, pa! Ne mai vedem cândva - nu-ţi pierde 
capul - haide, Job 

— Să ne luăm tălpăşiţa! 

După rostirea acestor cuvinte, d. Jingle îşi înfundă pălăria, 
potrivit vechiului său obicei, şi se depărtăcu paşii măsuraţi. 
Job Trolter se opri, se uită în juru-i, zâmbi; apoi, adresând 
d-lui Pickwick, cu o seriozitate batjocoritoare, un salut şi 
făcând cu ochiul d-lui Weller, într-un mod nespus de 
îndrăzneţ şi viclean, porni pe urmele preţuitului său stăpân. 

— Sam! zise d. Pickwick văzând că servitorul său apuca 
acelaşi dirum. 

— Da, domnule. 

— Rămâi aci! 

D. Weller păru încurcat. 

— Rămâi aci! repetă d. Pickwick. 

— Să nu-l tăvălesc niţeluş în grădină pe Job Trotter? 

— Nu, nu! 

— Să nu-i trag câteva picioare în spate şi să-l dau pe 
poartă afară, dom'le? 

— Nu, nici în ruptul capului! 

Un moment, pentru întâia oară de la angajarea lui, d. 
Weller avu aerul abătut şi nefericit. Dar ţinuta lui se lumină 
îndată; şiretul domn Muzzle, ascunzându-se în dreptul 
porţii de la stradă şi năpustindu-se la timpul potrivit, 


izbutise cu multă iscusinţă să-i arunce, pe Jingle şi pe 
valetul său, bâldâbăc pe scări până în tufele de agave ale 
grădinii. 

— Acum, după ce mi-am îndeplint datoria, domnule, spuse 
d. Pickwick d-lui Nupkins, aş vrea ca, împreună cu prietenii 
mei, să ne luăm rămas bun de la dumneavoastră şi, 
mulţumindu-vă pentru ospitalitatea pe care am primit-o, să- 
mi permiteţi a vă asigura, în numele tuturora, că nu am fi 
acceptat-o şi n-am fi consimţit să ieşim astfel din 
încurcătura în care ne găseam, dacă nu ne-ar fi mânat un 
puternic simţământ al datoriei. Ne înapoiem mâine la 
Londra; secretul dumneavoastră este prin noi, la adăpost. 

Protestând astfel în contra felului în care fuseseră trataţi 
în cursul dimineţii, d. Pickwick adresă o plecăciune adâncă 
doamnelor şi, în ciuda rugăminţilor familiei, părăsi camera 
împreună cu prietenii săi. 

— Ila-ţi pălăria, Sam, spuse d. Pickwick. 

— E jos, dom'le, replică Sam şi se duse în goană după ea. 

În bucătărie nu era nimeni afară de drăguţa servitoare şi, 
deoarecc pălăria i se rătăcise, Sam trebui s-o caute; 
drăguţa servitoare care se afla acolo, îi făcu lumină. Erau 
nevoiţi să cotrobăiască pretutindeni. În râvna ei de-a găsi 
pălăria, Mary se aşeză în genunchi şi răscoli toate lucrurile 
grămădite într-un colţişor, după uşă. Era un colţişor foarte 
nepotrivit. Nu puteai să pătrunzi acolo fără a închide mai 
întâi uşa. 

— Uite-o, zise în sfârşit drăguţa servitoare. Asta e; nu-i 
asta? 

— Să vedem, glăsui Sam. 

Mary pusese lumânarea pe podea şi, întrucât lumânarea 
dădea o lumină foarte tulbure, Sam fu îndatorat să se aşeze 
şi el în genunchi ca să vadă dacă era într-adevăr pălăria lui, 
sau nu. Ungherul era nespus de mic, astfel că - fără să fie 
cineva de vină, afară de cel care clădise locuinţa - Sam şi 
nostima servantă trebuiră să se apropie foarte mult unul de 
altul. 


— Da, asta e, declară Sam; cu bine! 

— Cu bine! răspunse drăgălaşa servantă. 

— Cu bine! repetă Sam şi, spunând acestea, dădu drumul 
pălăriei pe care o găsise cu atâta trudă. 

— Ce ne-ndemânatic eşti! îl mustră Mary. Ai s-o pierzi iar, 
dacă nu bagi de seamă. 

Şi, ca să n-o mai piardă, i-o puse ea pe cap. 

Chipul drăgălaşei servante părea şi mai drăguţ, înălţat 
astfel în apropierea lui Sam; şi, fie din pricina aceasta, fie ca 
o simplă urmare a faptului că erau aşa de apropiaţi unul de 
altul - lucru până astăzi nelămurit - Sam o sărută. 

— Nădăjduesc că m-ai făcut-o într-adins! exclamă ea 
roşind. 

— Nu, draga mea, dar acum am s-o fac! 

Şi-o sărută din nou. 

— Sam! strigă d. Pickwick peste balustradă. 

— Viu, dom'le, răspunse Sam urcând în goană treptele. 

— De ce ai zăbovit atâta? întrebă d. Pickwick. 

— Era ceva după uşă, dom'le, care toată vremea ne-a 
împiedicat s-o deschidem. 

Acesta fu primul capitol al iubirilor lui Sam. 

CAPITOLUL XXVI. 

Care conţine o scurtă istorisire a desfăşurării acţiunii 
„Bardell contra Pickwick”. 

După ce realiză principalul obiect al călătoriei sale, dând 
pe faţă ticăloşia lui Jingle, d. Pickwick hotărî să se înapoieze 
numaidecât la Londra pentru a afla ce măsuri luaseră 
contra lui, în răstimp, d-nii Dodson şi Fogg. Executând 
hotărârea aceasta cu toată energia şi preciziunea 
caracterului său, ocupă locul din spate al primei trăsuri 
care părăsi Ipswichul, în dimineaţa următoare celei când s- 
au petrecut memorabilele evenimente povestite în cele 
două capitole anterioare; şi ajunse în aceeaşi seară în 
metropolă, perfect sănătos şi teafăr, însoţit de cei trei 
prieteni şi de d. Samuel Weller. 


Aici, prietenii se despărţiră pentru puţină vreme. D-nii 
Tupman, Winkle şi Snodgrass plecară pe la casele lor, în 
vederea pregătirilor necesare apropiatei călătorii la Dingley 
Dell; d. Pickwick şi Sam traseră la un hotel foarte bun, de 
modă veche şi confortabil, anume la cârciuma George şi 
Vulturul, George Yard, Lombard Street. 

D. Pickwick cinase şi golise a doua cană cu un vin special; 
îşi pusese batista de mătase pe cap şi, aşezându-şi 
picioarele în cenuşar, se răsturnase într-un jilţ - când 
intrarea d-lui Weller, aducând geamantanul, îl smulse din 
calma-i meditaţie. 

— Sam, zise d. Pickwick. 

— Da, dom'le... 

— Tocmai mă gândeam, Sam, că am lăsat multe lucruri la 
doamna Bardell, în strada Goswell, şi că va trebui să am 
grijă să le iau înainte de a părăsi din nou oraşul. 

— Prea bine, dom'le. 

— Aş putea să le trimit deocamdată la domnul Tupman, 
Sam, urmă d. Pickwick; înainte de a le ridica, ar trebui să 
ne uităm bine la ele şi să le rânduim. Aş dori să te duci până 
în strada Goswell şi să aranjezi totul, Sam. 

— Numaidecât, dom'le? întrebă d. Weller. 

— Numaidecât... şi... stai, Sam, adăugă d. Pickwick 
scoțând punga. Mai e ceva de plătit din chirie. Ar trebui 
plătită abia la Crăciun, însă vei da banii acum, ca să se 
termine odată. Anunţând cu o lună înainte, încetez de-a mai 
fi chiriaş în acea locuinţă. Uite, e scris aici totul. Dă hârtia 
aceasta doamnei Bardell şi să pună, când va socoti de 
cuviinţă, bilet de închiriat. 

— Prea bine, dom'le. Alta nimic? 

— Nimic, Sam. 

Sam se îndreaptă cu paşi mărunți spre uşă, ca şi cum ar fi 
aşteptat ceva. Deschise uşa încetişor şi, ieşind domol, n-o 
închisese bine, când d. Pickwick îl strigă: 

— Sam! 


— Da, dom'le, răspunse d. Weller înapoindu-se repede şi 
închizând uşa după el. 

— Sam, nu am nimic împotrivă dacă vei căuta să afli ce 
plănuieşte doamna Bardoll cu privire la mine şi dacă într- 
adevăr procesul acela infam, fără temei, va fi dus până la 
capăt. Spun că n-am nimic împotrivă dacă vei încerca să 
descoperi asta, în cazul când doreşti, Sam. 

Sam făcu un semn uşor de înţelegere şi părăsi camera. D. 
Pickwick îşi potrivi din nou batista de mătase pe cap şi se 
aşeză să tragă un somn; d. Weller îşi văzu de drum pentru a 
duce la îndeplinire dispoziţiile pe care le primise. 

Orele erau aproape nouă când ajunse în strada Goswell. În 
salonaşul din faţă ardeau două lumânări şi umbrele a două 
bonete se distingeau pe jaluzea. D-na Bardell avea musafiri. 

D. Weller bătu la uşă. După o bună bucată de timp 

— În decursul căreia cel de afară fluieră o melodie, iar cei 
dinăuntru se trudeau să convingă un muc de lumânare 
îndărătnică să se lase aprins - nişte ciuboţele se auziră pe 
covor şi d-şorul Bardell se înfăţişă. 

— Hei, puştiule, întreabă Sam, ce face mama? 

— Bine, şi eu la fel. 

— Ei, bravo, mă bucur! Spune-i că vreau să-i vorbesc, copil 
finominal! 

Îndemnat astfel, d-şorul Bardell puse mucul de lumânare 
îndărătnic pe întâia treaptă a scării şi dispăru să ducă 
vestea în salonaşul din faţă. 

Bonetele desenate pe jaluzea aparţineau celor mai intime 
cunoştinţe ale d-nei Bardell, care tocmai veniseră să ia o 
ceaşcă cu ceai, în tihnă, şi o mică gustare caldă alcătuită din 
picioare de purcel şi din brânză prăjită la tigaie; şi pe când 
brânza sfârâia rumenindu-se ademenitor într-o sobiţă 
olandeză, aşezată în faţa căminului, iar picioarele de purcel 
se perpeleau delicios într-o crăticioară de pe grătar, iar d- 
na Bardell şi cele două prietene ale sale se perpeleau tare 
plăcut vorbind, nestânjenite, mai ales despre prietenii şi 


cunoştinţele lor, d-şorul Bardell intră aducând vestea pe 
care i-o încredinţase d. Samuel Weller. 

— Servitorul domnului Pickwick! exclamă d-na Bardell 
îngălbenindu-se. 

— Dumnezeule mare! glăsui d-na Cluppins. 

— Ei nu, aşa ceva n-aş fi crezut niciodată, de n-aş fi fost de 
faţă! declară d-na Sanders. 

D-na Cluppins era o femeiuşcă sprintenă şi iute în mişcări, 
iar d-na Sanders, o matahală de femeie grasă. Amândouă 
erau musafirele d-nei Bardell. 

D-na Bardell socoti de cuviinţă să se irite, şi cum niciuna 
din cele trei prietene nu ştia dacă, în împrejurările actuale, 
era bine ca d-na Bardell să aibă legături cu servitorul d-lui 
Pickwick altfel decât prin mijlocirea lui Dodson şi Fogg, se 
găseau în încurcătură. În nehotărârea în care se aflau, 
primul lucru ce se cuvenea să fie făcut era, evident, să-l 
bată pe băieţaş că l-a găsit pe d. Weller la uşă. Aşadar, 
mama îl burdugşi bine, iar el se porni să urle foarte melodios. 

— Drac împeliţat, tacă-ţi fleoanca! îi spuse d-na Bardell. 

— N-o necăji pe biata ta măicuţă! strigă d-na Sanders. 

— Are ea şi aşa destule necazuri pe cap şi-acum mai vii şi 
tu, Tommy, s-o superi, adăugă d-na Cluppins cu o 
resemnare plină de simpatie. 

— O, ce ghinion, sărmănuţa de ea! se înduioşa d-na 
Sanders. 

În decurgerea acestor reflecţii morale, d-şorul Bardell urla 
din ce în ce mai tare. 

— Şi acum, spuneţi-mi ce să fac? o întrebă d-na Bardell pe 
d-na Cluppins. 

— Cred că ar trebui să dai ochii cu el, răspunse d-na 
Cluppins, însă nici în ruptul capului fără martor. 

— Eu cred că prezenţa a doi martori ar fi mai legală, 
observă d-na Sanders care, ca şi prietena ei, crăpa de 
curiozitate. 

— Poate că ar fi mai bine să-l aduc aici, reluă d-na Bardell. 


— Adevărat, declară d-na Cluppins, aprobând cu aviditate 
ideea; intră, tinere, şi închide mai întâi uşa de la stradă, te 
TOg. 

D. Weller se conformă numaidecât poftirii şi, arătându-se 
în salon, expuse precum urmează însărcinarea sa d-nei 
Bardell: 

— Îmi pare foarte rău că vă deranjez, doamnă - cum zicea 
bătrânei cocoane spărgătorul, băgând-o în boli de spaimă; 
da cum tocmai am venit în oraş cu jupânu' meu, care iar o 
să plece, n-am încotro, după cum vedeţi. 

— La drept vorbind, ce vină are tânărul pentru greşelile 
stăpânului său? spuse d-na Cluppins, impresionată de 
înfăţişarea şi de vorbele d-lui Weller. 

— Nu, desigur, aprobă d-na Sanders, aruncând 
crăticioarei uitături pofticioase şi chibzuind în minte dacă 
picioarele de purcel vor ajunge tuturora în cazul când Sam 
va fi poftit la masă. 

— Aşa că, iată de ce-am venit aici, urmă Sam, fără să 
remarce întreruperea; mai întâi să v-anunţ că jupânul nu 
mai are nevoie de odaie; p-ormă, să plătesc chiria: o 
plătesc; a treia chestie, să vă spun să-i puneţi toate lucrurile 
la o parte în regulă şi să le daţi cui o să trimetem să le ia; a 
patra, că puteţi să puneţi bilet de închiriat cât mai repede o 
să vreţi! şi gata. 

— Cu toate cele ce s-au întâmplat, rosti d-na Bardell, am 
spus mereu şi-am să spun mereu că, în toate privinţele, 
afară de una, domnul Pickwick s-a purtat totdeauna ca un 
gentleman desăvârşit. Banii lui veneau totdeauna la timp ca 
de la bancă; totdeauna. 

Spunând aceasta, d-na Bardell duse batista la ochi... şi ieşi 
din cameră ca să scrie chitanţa. 

Sam ştia bine că nu trebuia decât să stea liniştit şi că, fără 
doar şi poate, femeile au să deschidă vorba; de aceea se 
mulţumi să privească pe rând crăticioara, brânza rumenită, 
peretele, tavanul, păstrând cea mai adâncă tăcere. 

— Biata femeie! exclamă d-na Cluppins. 


— Biatia făptură! îi ţinu isonul d-na Sanders. 

Sam nu zise nimic. Văzu că ele ajungeau la subiect. 

— Zău, nu mă pot stăpâni, declară d-na Cluppins, când mă 
gândesc la trădarea bătrânului. Nu vreau să zic nimic care 
să nu-ţi convină, tinere, însă stăpânul dumitale e o brută 
bătrână, şi-mi pare rău că nu e aici, să i-o spun de la obraz. 

— Şi mie-mi pare rău, răspunse Sam. 

— E grozav s-o vezi cum se stinge, cum tânjeşte şi cum nu 
simte plăcere de nimic, afară de ocaziile când vin prietenele 
ei din milostenie să stea cu ea şi s-o mai aline, reluă d-na 
Cluppins aruncând o ochire crăticioarei şi cuptorului 
olandez; e jignitor. 

— Barbar! adăugă d-na Sanders. 

— Şi stăpânul dumitale, tinere, om cu bani, care n-ar simţi 
cheltuiala unei neveste - pentru el ar fi o nimica toată - n- 
are nici cea mai mică scuză, continuă d-na Cluppins cu 
înflăcărare. De ce n-o ia de nevastă? 

— Eh, adevărat, zise Sam; asta e întrebarea. 

— Da, reluă d-na Cluppins; ea ar trebui să-i puie 
întrebarea asta, dacă ar avea curajul meu. Dar, slavă 
domnului, mai egxistă şi legi pentru noi femeile, fiinţe 
amărâte, cum ar vrea să ne facă bărbatul dacă ar putea; şi 
stăpânul dumitale o să le simtă pe pielea lui până în şase 
luni. 

După aceste delicate reflecţii, d-na Cluppins dădu capul pe 
spate şi zâmbi d-nei Sanders, care şi ea zâmbi. 

„Afacerea merge înainte fără greş”, gândi Sam când d-na 
Bardell se înapoie cu chitanţa. 

— Poftim chitan| a, domnule Weller, glăsui d-na Bardell; aici 
e restul. Nădăjduiesc că o să bei ceva ca să nu te ia frigul, 
măcar de hatârul vechii noastre cunoştinţe. 

Sam văzu folosul pe care îl putea trage, şi încuviinţă 
îndată. D-na Bardell scoase dintr-un dulăpior o sticlă 
neagră c-un pahar de vin; şi era aşa de cufundată în 
mâhnirea ei profundă încât, după ce umplu paharul d-lui 
Weller, scoase alte trei pahare şi le umplu de asemeni. 


— Vai, doamnă Bardell, spuse d-na Cluppins, uite ce ai 
ajuns să faci! 

— Ei nu, asta-i bună! sări şi d-na Sanders. 

— Oh, unde mi-e capul! glăsui d-na Bardell cu un zâmbet 
firav. 

Sam, de bună seamă, pricepu. De aceea se grăbi să spună 
că nu bea niciodată înainte de masă, afară de cazul când o 
doamnă ar bea cu el. Se porniră toate pe râs şi, în sfârşit, d- 
na Sanders binevoi să-i facă pe plac, astfel că sorbi o 
picătură din paharul ei. Atunci Sam zise că ar trebui să bea 
toate, şi femeile sorbiră câte un strop. Pe urmă, micuța 
doamnă Cluppins ridică paharul şi închină: „Succes 
doamnei Bardell împotriva lui Pickwick”; şi femeile goliră 
paharele în cinstea acestei urări, după care deveniră 
numaidecât foarte guralive. 

— Îmi închipui, spuse d-na Bardell, că ai aflat care e 
situaţia, domnule Weller? 

— Am auzit ceva, răspunse Sam. 

— E îngrozitor, domnule Weller, să fii târâtă aşa în faţa 
lumii; văd însă acum că aceasta e singura cale care-mi 
rămâne, iar avocaţii mei, domnii Dodson şi Fogg, îmi zice că 
nu se poate, cu dovezile pe care le am, să nu câştig 
procesul. Dacă nu, nu ştiu ce-am să mai fac. 

Numai gândul de-a o vedea pe d-na Bardell pierzând 
procesul o mâhni aşa de adânc pe d-na Sanders, că fu 
nevoită să-şi umple şi să-şi golească imediat paharul 
simțind, cum spunea mai apoi, că dacă nu avea prezenţa de 
spirit să procedeze astfel, s-ar fi năruit la pământ. 

— Când credeţi c-o să fie procesul? întrebă Sam. 

— În februarie sau în martie, răspunse d-na Bardell. 

— Ce de martori au să mai fie! spuse d-na Cluppins. 

— Şi încă cum! adăugi d-na Sanders. 

— Ce s-ar mai înfuria d-nii Dodson şi Fogg dac-ar pierde 
procesul, spuse d-na Cluppins, ei care nu vrea decât să 
profiteze! 

— A, da! rosti d-na Sanders. 


— Însă reclamanta trebuie să câştige, reluă d-na Cluppins. 

— Trag nădejdea, zise d-na Bardell. 

— Nu încape nici o îndoială, replică d-na Sanders. 

— Ei bine, declară Sam ridicându-se şi punând paharul pe 
masă, tot ce poci pentru a spune e că doresc să-l câştigaţi. 

— Mulţumesc, domnule Weller! exclamă d-na Bardell, 
mişcată. 

— Iar cât priveşte pe Dodson şi Fogg, care face chestiile 
astea ca să profiteze, urmă d. Weller, şi cât priveşte pe bunii 
şi generogşii indivizi din tagma lor care bagă oamenii la apă 
pe degeaba, şi-şi pune conţopiştii la treabă să găsească mici 
gâlceve la vecinii şi cunoscuţii lor, ca să aibă apoi cât mai 
multe proceste, tot ce poci a spune despre ei e că le doresc 
răsplata pe care le-aşi da-o eu. 

— O, eu le doresc răsplata pe care toate inimile generoase 
şi compătimitoare ar fi gata să le-o dăruiască, spuse cu 
recunoştinţă d-na Bardell. 

— Amin! răspunse Sam. Şi pe deasupra ar duce o viaţă 
veselă şi s-ar îngrăşa. Vă doresc noapte bună, cocoanelor! 

Spre marea uşurare a d-nei Sanders, i se îngădui lui Sam 
să plece fără ca amfitrioana să facă vreo aluzie la picioiarele 
de purcel sau la brânza friptă; curând apoi, cu asistenţa 
juvenilă care se putea aştepta de la d-şorul Bardell, 
doamnele făcură cele mai largi onoruri bucatelor ce 
dispărură cu totul în urma curajoaselor lor sforţări. 

D. Weller luă drumul înapoi spre George şi Vulturul; ajuns 
acolo, el povesti stăpânului său toate amănuntele cu privire 
la iscusinţa lui Dodson şi Fogg, amănunte pe care se 
străduise să le culeagă cu prilejul vizitei făcută d-nei 
Bardell. A doua zi întâlnirea cu d. Perker întări spusele d-lui 
Weller; şi d. Pickwick trebui să se pregătească pentru vizita 
de Crăciun la Dingley Dell, din păcate, cu perspectiva 
plăcută de a fi judecat public, la Curtea Civilă, peste două- 
trei luni, din pricina unei acţiuni intentată împotriva sa 
pentru călcarea unei făgăduieli de căsătorie; reclamanta 
avea toate şansele inerente proceselor de acest gen, 


rezultate nu numai prin forţa împrejurărilor, dar pe 
deasupra şi prin iscusinţa d-lor Dodson şi Fogg. 

CAPITOLUL XXVII. 

Samuel Weller face un pelerinaj la Dorking şi o vede pe 
mama lui vitregă. 

Deoarece mai erau două zile până la plecarea 
pickwickienilor la Dingley Dell, d. Weller, după ce mâncă 
devreme, se aşeză în odaia din fund, la George şi Vulturul, 
chibzuind cum să-şi întrebuinţeze timpul mai bine. Era o zi 
deosebit de frumoasă - şi Samuel nu meditase nici zece 
minute, când simţi deodată că naşte într-însul un afectuos 
simţământ filial. Nevoia de a merge să-şi vadă părintele şi 
de a prezenta cele cuvenite mamei sale vitrege îi veni aşa 
de puternic în minte, încât îl cuprinse mirarea că nu se 
gândise până atunci la această obligaţie morală. 
Nerăbdător să îndrepte cât mai repede greşelile trecutului, 
urcă treptele scării la d. Pickwick şi-i ceru un concediu ca să 
îndeplinească lăudabilul scop. 

— Desigur, Sam, desigur, încuviinţă d. Pickwick ai cărui 
ochi străluceau de bucurie la manifestarea bunelor 
simţăminte ale servitorului său; desigur, Sam. D. Weller se 
înclină plin de recunoştinţă. 

— Sunt încântat văzând că-ţi înţelegi aşa de bine 
îndatoririle de fiu, Sam! rosti d. Pickwick. 

— Le-am înţeles totdeauna, dom'le, replică d. Weller. 

— Reflecţia e foarte mângâietoare, Sam, spuse d. Pickwick 
aprobator. 

— Foarte, dom'le! Când voiam ceva de la tata, îi ceream 
într-un chip foarte respectuos şi îndatoritor; dacă nu-mi 
dădea, îmi luam singur, de teamă să nu fac ceva rău în cazul 
când nu căpătăm; aşa că l-am scutit de o sumedenie de 
încurcături, dom'le. 

— Nu chiar aşa înţelegeam eu, Sam, glăsui d. Pickwick 
clătinând din cap cu un zâmbet abia schiţat. 

— Am făcut asta dintr-un simţământ bun, dom'le, cu cele 
mai bune gânduri din lume, cum zicea gentelmenul care şi- 


a părăsit muierea fiindcă ea părea că-i nenorocită cu el... 
răspunse d. Weller. 

— Poţi să te duci, Sam, rosti d. Pickwick. 

— Vă mulţumesc, dom'le, replică d. Weller. 

Şi, după ce făcu cea mai frumoasă plecăciune şi-şi îmbrăcă 
cele mai frumoase haine, Sam se căţără pe imperiala 
diligenţei de Arundel şi plecă mai departe spre Dorking. 

Marchizul de Granby servea, pe vremea d-nei Weller, 
drept model celor mai bune hanuri de la marginea şoselei; 
destul de mare ca să te simţi bine într-însul şi destul de mic 
ca să te crezi acasă. Pe partea cealaltă a drumului, un stâlp 
înalt ţinea o firmă mare pe care vedeai capul şi umerii unui 
gentleman înzestrat cu o figură apoplectică. Fracul lui roşu 
avea revere albastre închis, iar o pată din aceeaşi culoare 
albastră se afla deasupra tricornului, ca să întruchipeze 
cerul. Mai sus, se vedea o pereche de drapele, iar sub 
ultimul nasture de la frac - două tunuri. Totul înfăţişa, de 
netăgăduit, un portret izbitor al marchizului de Granby de 
glorioasă memorie. Ferestrele prăvăliei arătau o colecţie 
aleasă de mugşcate şi un şir de sticle bine şterse de praf, 
pline cu băuturi spirtoase. Obloanele deschise prezentau, în 
litere de aur, o sumedenie de anunţuri lăudând paturile 
bune şi vinurile rare; în sfârşit, grupul distins de ţărani şi 
surugii care tălălăiau pe lângă uşile grajdului şi pe lângă 
iesle oferea din plin dovada că în cârciuma aceea se vindea 
bere şi alte băuturi alcoolice de o excelentă calitate. 
Coborând din diligenţă, Sam Weller se opri să privească cu 
ochii unui călător experimentat toate aceste mici indicaţii 
ale unui comerţ înfloritor; păşi apoi înăuntru, foarte 
mulţumit de rezultatul observaţiilor pe care le făcuse. 

— Hei, cine-i? întrebă o voce piţigăiată de femeie, în clipa 
când Sam băgă capul pe uşă. Ce pofteşti, flăcăule? 

Sam privi spre locul de unde venea vocea. Ea aparţinea 
unei femei destul de grase, plăcută la figură, aşezată 
dinaintea focului lângă tejghea şi suflând în foc pentru a 
încălzi apa de ceai. Femeia nu era singură, căci în partea 


cealaltă a căminului, ţeapăn într-un jilţ cu spătarul înalt, 
stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum negru, uzat, al 
cărui spate era aproape la fel de lung şi aproape tot aşa de 
rigid ca aljilţului; bărbatul îi atrase lui Sam luarea aminte 
pe dată, într-un chip special. Avea un nas roşu, faţa 
prelungă, slăbănoagă, cu o expresie afectată, şi nişte ochi 
care semănau foarte mult cu ai unui şarpe cu clopoței - 
iscoditori şi, fără de îndoială, răi. Purta pe el pantaloni 
foarte scurţi şi ciorapi negri de bumbac care, ca şi restul 
costumului, erau tare răpănoşi. Avea un aer scrobit, însă 
fularul alb, ale cărui capete lungi spânzurau mototolite într- 
un chip neplăcut şi foarte puţin pitoresc, peste vesta 
încheiată până sub bărbie, nu arăta la fel. Pe un scaun, 
lângă el, erau aşezate o pereche de mănuşi de castor, vechi 
şi tocite, o pălărie cu boruri largi, o umbrelă de un verde 
veşted, prin care se vedeau o mulţime de balene, ca pentru 
a înlocui lipsa unui mâner la capăt; obiectele erau însă 
rânduite cu multă grijă, ceea ce arăta că omul cu nas roşu, 
oricine ar fi fost, nu avea de gând să plece aşa de repede. 
Să recunoaştem că, nutrind într-adevăr intenţia acea. Sta, 
omul cu nas roşu ar fi dat dovadă de prea puţină 
deşteptăciune; căci, judecând după aparenţe, ar fi trebuit 
să aibă un foarte atrăgător cerc de cunoştinţe spre a putea 
nădăjdui să se simtă mai bine într-altă parte. Focul duduia 
voios sub influenţa foalelor, iar ceainicul cânta vesel sub 
influenţa amândorura. Pe masă era o tăviţă cu un serviciu 
de ceai; o farfurie cu pâine prăjită unsă cu unt se rumenea 
domol dinaintea căminului, iar omul cu nas roşu, înarmat cu 
o furculiţă lungă de alamă, se îndeletnicea sârguilor să 
prăjească o altă felie mare de pâine. Lângă el se afla un 
pahar cu apă şi rom fierbinte, amestecat cu ananas, în care 
înota o felie de lămâie; şi, de câte ori omul cu nas roşu se 
pleca să ducă felia de pâine la ochi, ca să-şi dea seama cum 
se prăjea, sorbea o picătură, două, din grog, după care 
zâmbea uitându-se la femeia vânjoasă care sufla în foc. 


Sam era atât de absorbit în contemplarea plăcutei scene, 
că nu dădu atenţie primelor întrebări ale gazdei; şi abia 
după ce femeia le repetă de două ori pe un ton şi mai 
piţigăiat, el băgă de seamă nepoliteţea purtării sale. 

— E aici jupânul? întrebă Sam în chip de răspuns. 

— Nu, nu este, replică d-na Weller, căci femeia grăsulie nu 
era alta decât fosta văduvă şi unica executoare 
testamentară a răposatului domn Clarke. Nu, nu este şi, la 
urma urmei, nici nu-l aştept. 

— E cumva cu deligenţa, azi? puse Sam o nouă întrebare. 

— Poate că da, poate că nu, răspunse d-na Weller ungând 
cu unt felia de pâine pe care omul cu nas roşu o prăjise 
tocmai atunci. Habar n-am şi nu-mi pasă. Binecuvântează 
masa, domnule Stiggins. 

Omul cu nas roşu se execută şi, cu o lăcomie sălbatică, 
atacă îndată o felie prăjită. 

De la prima ochire, înfăţişarea lui îl îndreptăţise pe Sam să 
bănuiască într-însul, aproape sigur, pe ajutorul pastorului 
despre care îi vorbise preţuitul său tată. De îndată ce-1 
văzu mâncând, toate îndoielile în această privinţă se risipiră 
şi pricepu în acelaşi timp că, dacă voia să se adăpostească 
vremelnic în casă, trebuia să pună piciorul în prag fără să 
mai aştepte. De aceea, cu sânge rece, începu prin a trage 
zăvorul de la portiţa tejghelei, înaintând domol. 

— Ce mai faci, mamă? 

— A, mi se pare că e un Weller! exclamă d-na Weller 
ridicând ochii spre faţa lui Sam, dar fără să pară prea 
bucuroasă. 

— Cam aşa ceva! declară netulburatul Sam; şi 
nădăjduiesc, mamă, că domnul părinte mă va scuza dacă 
spun că tare mult aş vrea să fiu eu Wellerul căruia-i aparţii. 

Complimentul era cu două tăişuri, lăsând a înţelege că d- 
na Weller era o femeie foarte simpatică, şi în acelaşi timp că 
d. Stiggins arăta a fi preot. El produse într-adevăr, pe dată, 
un efect vădit şi Sam continuă ofensiva sărutându-şi mama 
vitregă. 


— Isprăveşte odată! exclamă d-na Weller împingându-l 
într-o parte. 

— Nu ţi-e ruşine, tinere? întrebă domnul cu nas roşu. 

— Fără supărare domnule, fără supărare, replică Sam. Cu 
toate astea, ai dreptate. Nu se cade când mama vitregă e 
tânără şi drăguță; nu-i aşA. Domnule? 

— Toate acestea sunt deşertăciuni, observă d. Stiggins. 

— O, într-adevăr! spuse d-na Weller potrivindu-şi boneta. 

Sam gândi la fel, însă îşi ţinu gura. 

Ajutorul pastorului nu părea deloc mulţumit de sosirea lui 
Sam, iar după ce primul val de complimente trecu, d-na 
Weller luă şi ea un aer care parcă spunea că s-ar fi lipsit de 
vizita lui fără nici un regret. Cu toate acestea, cum Sam era 
prezent şi cum nu-l puteau da afară, se aşezară tustrei la 
ceai. 

— Ce face tata? întrebă Sam. 

La auzul acestei întrebări, d-na Weller înălţă mâinile şi-şi 
îndreptă ochii spre tavan, ca şi cum subiectul era prea 
dureros ca să se încumete a vorbi despre el. 

D. Stiggins gemu. 

— Ce are domnul? întrebă Sam. 

— E supărat de purtarea tatălui dumitale, răspunse d-na 
Weller. 

— Zău, e supărat? 

— Şi are cât se poate de multă dreptate, adăugă d-na 
Weller cu aer grav. 

D. Stiggins mai luă o felie prăjită şi gemu greoi. 

— E un blestemat fără pereche, urmă d-na Weller. 

— Un vas de mânie! exclamă d. Stiggins muşcând o halcă 
semicirculară din pâinea prăjită, şi gemând iarăşi. 

Sam simţi o pornire năvalnică să-i dea o palmă cuviosului 
domn Stiggins, ca să aibă pentru ce geme, dar se înfrână şi 
întrebă simplu: 

— Ce-o fi cu bătrânul? 

— Ce-o fi, da! zise d-na Weller. Are o inimă de piatră. 
Seară de seară, omul acesta admirabil - nu te posomori, 


domnule Stiggins, vreau să spun că dumneata eşti un om 
admirabil - seară de seară vine şi stăm ore întregi, şi Weller 
nici nu se sinchiseşte. 

— Hm, ciudat! glăsui Sam. Eu m-aş sinchisi, dacă aş fi în 
locul lui. Sunt sigur. 

— Tinere prietene, spuse d. Stiggins cu solemnitate, fapt 
este că e o fire îndărătnică. O, tinere prietene, care altul ar 
fi putut să se împotrivească rugăminţilor stăruitoare a 
şaisprezece dintre cele mai frumoase surori ale noastre, 
refuzând apelurile lor de a subscrie la nobila noastră 
societate spre a dărui copiilor negri, din Indiile apusene, 
flanele şi batiste morale? 

— Ce e aia batistă morală? întrebă Sam. N-am văzut de 
când maica m-a făcut o astfel de mobilă. 

— O batistă care îmbină distracţia cu învăţătura, tinere 
prietene, răspunse d. Stiggins; istorii alese, ilustrate prin 
gravuri în lemn. 

— Bun, ştiu, declară Sam; de-alea care atârnă în 
galantarele prăvăliilor, cu tot felul de cerşetorii şi alte 
chestii de-astea, nu-i aşa? 

D. Stiggins încuviinţă şi începu a treia felie prăjită. 

— Şi nu s-a lăsat dus de cocoane, nu-i aşa? întrebă Sam. 

— S-a aşezat, a început să pufăie din lulea, şi a spus că 
chestia cu copiii negri e 0... Ce-a zis că-i chestia aia? întrebă 
d-na Weller. 

— O şarlatanie întreagă, spuse d. Stiggins mâhnit până în 
adâncul sufletului. 

— A spus că chestia cu copiii negri e o şarlatanie întreagă! 
repetă d-na Weller; după care, ea şi cucernicul reîncepură 
să se tânguiască de purtarea cumplită a bătrânului Weller. 

Ar mai fi putut să înşire multe alte răutăţi de aceeaşi 
natură, însă pentru că mâncase toate feliile prăjite, pentru 
că ceaiul devenise foarte sălciu, şi deoarece Sam nu dădea 
semne că ar vrea să plece, d. Stiggins îşi aminti subit că 
avea o întâlnire foarte urgentă cu pastorul, astfel că plecă. 


D-na Weller abia ridicase tava cu serviciul de ceai şi abia 
măturase în faţa căminului, când diligenţa de Londra îl 
aduse pe d. Weller-senior până la uşă, picioarele îl aduseră 
în prăvălie, iar ochii i-l arătară pe fiul său. 

— Ia uite-l pe Sammy! exclamă părintele. 

— Ia uite-l pe bătrânul! strigă fiul; şi îşi strânseră zdravăn 
mâna. 

— Mă bucur că te văz, Sammy, zise d. Weller-bătrânul. 
Cum dracu ai scos-o la capăt cu maică-ta vitregă? Mă 
crucesc, nu alta. Aş vrea să-mi dai reţeta. Atâta vreau. 

— Ssst! şopti Sam. E în casă, bătrâne. 

— N-are cum să m-auză, îl linişti d. Weller; ea se duce 
totdeauna şi hodorogeşte pe jos, câte-un ceas, după ceai. 
De-aia o să putem trage şi noi o duşcă, Sammy. 

Vorbind astfel, d. Weller amestecă două pahare cu grog şi 
scoase două lulele. Părintele şi fiul se aşezară unul în faţa 
altuia, Sam într-o parte a focului, în jilţul cu spătarul înalt, 
d. Weller-senior în cealaltă, într-unul asemănător, simţindu- 
se cum nu se putea mai bine la largul lor. 

— A fost cineva pe-aici, Sammy? întrebă laconic d. Weller- 
senior după o lungă tăcere. 

Sam încuviinţă cu înţeles din cap. 

— Unul cu nasul roşu? întrebă d. Weller. 

Sam încuviinţă iarăşi. 

— Tare de treabă om, Sammy! glăsui d. Weller fumând 
vârtos. 

— Aşa pare, observă Sam. 

— Şi straşnic în socoteli, rosti d. Weller. 

— Crezi?! se miră Sam. 

— Luni împrumută optsprezece penny; marţi cere un 
şiling ca să completeze jumătatea de coroană; miercuri 
împrumută altă jumătate de coroană ca să facă o socoteală 
rotundă de cinci şilingi, şi merge aşa, dublând, până ajunge, 
în doi timpi şi trei mişcări, să înşface o hârtie de cinci lire. 
Asta seamănă ca socoteala din cartea de armetică, cu 
piroanele din potcoavă, Sammy. 


Sam indică dând din cap că-şi amintea de problema la care 
se referea părintele său. 

— Vasăzică, n-ai vrut să subscrii pentru flanele? întrebă 
Sam după o altă pauză, în care timp fumă. 

— Bine-nţeles că nu, replică d. Weller. La ce pot sluji puilor 
de negri, flanelele, acolo la ei? Dar am să-ţi spui eu cum stă 
chestia, Sammy, adăugă d. Weller coborând vocea şi 
plecându-se spre cămin; aş da o sumă frumuşică pentru 
nişte cămăşi de forţă ca să le cumpere la unii de pe-aici. 

După ce exprimă opinia aceasta, d. Weller îşi reluă încet 
poziţia de mai înainte şi clipi din ochi cu înţeles către primul 
său născut. 

— Ce idee trăsnită să te-apuci să trimeţi batiste la nişte 
oameni care nu ştie ce să facă cu ele! observă Sam. 

— Ei sunt totdeauna gata să facă prostii d-astea, Sammy, 
lămuri tatăl său. Duminica trecută mergeam pe drum; când, 
pe cine văz la uşa unei capele? Pe maică-ta vitregă, în mână 
cu o farfurie adâncă, albastră. Şi gologani într-însa, 
berechet, Sammy! Când oamenii treceau pe lângă ea, lăsa 
să le cază banii ca grindina, că-ţi puneai mâinile în cap de 
cât putea să intre într-o farfurie. Şi pentru ce crezi că era 
tot bănetul ăsta, Sammy? 

— Ca să dea, poate, încă un ceai! spuse Sam. 

— Da' de unde! răspunse tatăl său; ca să plătească taxa de 
apă a păstorului. 

— Taxa de apă a păstorului? 

— Ehei, era dator pe trei tremestre şi nu plătise o lăţcaie 
măcar. Nu voia pesemne să plătească, pentru că nu avea 
nevoie de apă, căci bea prea puţin de la cişmea, Sammy; 
oleacă doar, şi ştie un şmecherlâc care face de zece ori mai 
mult ca apa. Ce mai turavura, nu plătise şi pace, şi de-aia i-a 
tăiat apa. Păstorul a dat atunci fuguţa la capelă, a făcut-o pe 
sfântul persecutat şi a zis că să-l izbăvească domnul pe ăla 
care i-a tăiat apa şi să-l aducă pe calea cea bună, dar că 
tare i-e teamă c-o să-l aştepte o ispăşire grea. Auzind aşa, 
muierile face o adunare, dă drumul repede la un imn, o 


alege pe mă-ta vitregă preşedinte, se hotărăşte să strângă o 
colectă de bună voie în duminica viitoare şi înmânează 
păstorului tot ce adună. Şi dacă n-a adunatără ele, Sammy, 
atâta parale cât să-i ajungă să plătească apă toată viaţa, 
pân-o da ortul popii, zise d. Weller în încheiere, să nu-mi 
spuie mie pe nume! Uite-aşa. 

D. Weller fumă câteva minute în tăcere, apoi adăugă: 

— Nenorocirea cea mai mare cu păstorii ăştia, băiete, e că 
ei suceşte capul muierilor tinere de pe-aici. Dumnezeu să le 
binecuvânteze inimioarele! îşi închipuie că totul e miere, şi 
altceva nu ştie. Dar ele e victimile unui şarlatan, Sammy; 
victimile unui şarlatan. 

— Aşa mi se pare şi mie, glăsui Sam. 

— Nici mai mult, nici mai puţin, continuă d. Weller 
clătinând din cap cu gravitate; iar ce mă scoate din sărite 
mai mult, Samivel, e că le văz cum îşi pierde timpul şi se 
trudeşte să facă veşminte pentru oameni arămii care n-are 
trebuinţă, şi nu le pasă de creştin ca noi care ar avea nevoie 
de ele. Dacă ar fi după mine, Samivel, i-aş pune pe câţiva 
din trântorii ăştia de păstori la o roabă încărcată bine şi i-aş 
fugări în sus şi-n jos, toată ziulica, pe-o scândură îngustă. 
Dacă nici aşa nu le-or ieşi gărgăunii din cap, atunci să ştii că 
nu-i mai lecuieşte nimic. 

După ce, cu multă tărie şi multe gesturi şi schimonosiri ale 
fetei, împărtăşi reţeta aceasta delicată, d. Weller goli 
paharul dintr-o înghiţitură şi aruncă scrumul din pipă cu o 
demnitate înnăscută. 

Nu sfârşise încă ultima operaţie, când o voce piţigăiată se 
auzi în coridor. 

— Iat-o pe scumpa ta rubedenie, Sammy! spuse el, şi d-na 
W. Intră zorită în încăpere. 

— A, te-ai şi înapoiat! exclamă ea. 

— Da, draga mea, răspunse d. Weller îndopându-şi pipa 
din nou. 

— A venit îndărăt domnul Stiggins? întrebă d-na Weller. 


— Nu, draga mea, n-a venit, răspunse d. Weller 
aprinzându-şi pipa în chip ingenios cu un cărbune aprins pe 
care îl luă din foc cu cleştele; şi închipuie-ţi, draga mea, că 
n-am să mor de dorul lui, dacă n-o mai călca pe-aici. 

— Uf, nepricopsitule! exclamă d-na Weller. 

— Mulţumesc, draga mea, glăsui d. Weller. 

— Haide, hai, tată, îi atrase luarea aminte Sam; lăsaţi 
drăgălăşeniile astea de faţă cu străinii. Uite-1 pe cuviosul 
gentelman că se întoarce. 

D-na Weller îşi şterse atunci, repede, lacrimile pe care 
tocmai se trudea să le verse, iar d. W. Îşi trase, mâhnit, jilţul 
în colţul căminului. 

D. Stiggins nu se lăsă mult rugat să ia un alt pahar din 
grogul de ananas; apoi al doilea, al treilea, pe urmă 
consimţi să guste ceva, pentru ca după aceea să înceapă din 
nou. Stătea lângă d. Weller-senior; iar când d. Weller îşi 
închipuia că nevastă-sa nu poate să-l vadă, arăta fiului 
imboldurile tainice ale sufletului lui scuturând pumnul peste 
capul păstorului, fapt care procura feciorului său o 
mulţumire şi o încântare desăvârşită, cu atât mai mult cu 
cât d. Stiggins continua să-şi soarbă tihnit romul, 
nebănuind nimic. 

Conversaţia fu, în cea mai mare parte, susţinută de d-na 
Weller şi de cuviosul domn Stiggins, principalele subiecte 
atacate fiind virtuțile păstorului, meritele turmei sale şi 
crimele groaznice, păcatele nesuferite ale restului lumii - 
disertaţie pe care d. Weller-bătrânul o întrerupea din când 
în când prin aluzii indirecte cu privire la un oarecare domn 
cu numele de Walker şi diferite alte comentarii de acelaşi 
fel. 

În cele din urmă, d. Stiggins care, judecând după unele 
simptome neîndoielnice, înmagazinase atâta grog cât putea 
să înghită fără a se simţi prea stânjenit, îşi luă pălăria şi 
rămas bun. Imediat apoi, Sam fu condus de părintele său 
într-o odaie de dormit. Strângându-i călduros mâna, 
respectabilul gentleman părea că vrea să-i adreseze fiului 


său câteva observaţii; dar o auzi urcând pe d-na Weller şi, 
lăsându-se pe dată păgubaş, ii spuse scurt bună seara. 

A doua zi, Sam se sculă devreme. După ce dejună în grabă, 
se pregăti să se înapoieze la Londra, şi tocmai ieşea, când 
părintele său se ivi înainte-i. 

— Pleci, Sammy? întrebă d. Weller. 

— Chiar acum, replică Sam. 

— Tare aş vrea să te văz că-l faci balot pe Stiggins ăsta şi 
că-l iei cu tine, rosti d. Weller. 

— Mi-e ruşine că-mi eşti tată, spuse Sam cu ton dojenitor; 
De ce-l laşi să-şi arate nasul stacojiu la Marchizul de 
Granby? 

D. Weller aţinti asupra fiului o privire severă şi răspunse: 

— Pentru că sunt un om însurat, Samivel, pentru că sunt 
un om însurat. Când o să fii însurat şi tu, Samivel, ai să 
înţelegi multe lucruri pe care acum nu le înţelegi. Dar 
merită oare să duci atâtea zile fripte ca să-nveţi aşa de 
puţin? cum zicea băieţaşul de la orfelinat când a ajuns să 
ştie alfabetul; e chestie de gust. Însă dinspre partea mea, 
eu sunt gata să răspunz: Nu! 

— Bine, glăsui Sam, la revedere! 

— Bună ziua, Sammy, bună ziua! 

— Nu mai am decât o vorbă să-ţi spui, reluă Sam oprindu- 
se deodată: Dacă eu aş fi stăpân la Marchizul de Granby, şi 
Stiggins ar veni să prăjească felii de pâine în cârciuma mea, 
l-aş... 

— Ce-ai face? îl întrerupse d. Weller cu încordare; ce-ai 
face? 

— I-aş otrăvi grogul, zise Sam. 

— Adevărat! exclamă d. Weller strângând cu însufleţire 
mâna fiului său; ai face tu asta, Sammy? Ai face asta? 

— Aş face-o, spuse Sam. La început n-aş vrea să mă arăt 
prea crud cu el, aşa că mai întâi l-aş băga în bute cu apă şi 
aş lăsa capacul; dar dacă aş vedea că n-o scot la capăt cu 
binele, l-aş convinge altfel. 


D. Weller-senior aruncă fiului său o privire de nespusă 
admiraţie şi, după ce-i strânse mâna din nou, se depărta 
domol, frământând în minte gândurile numeroase stârnite 
de această povaţă. 

Sam îl urmări din ochi până când bătrânul trecu de colţul 
drumului, şi-şi îndreptă paşii apoi spre Londra. Cugetă la 
început asupra urmărilor probabile ale sfatului său şi 
asupra şanselor sau neşanselor de a-l vedea pe tată-său 
adoptându-1. Pe urmă, alungă din minte subiectul, cu 
reflecţia mângâietoare că numai timpul poate aduce 
dezlegarea - şi tocmai aceasta e reflecţia pe care vrem s-o 
întipărim şi noi în mintea cititorului. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Un capitol vesel al sărbătorilor de Crăciun, cuprinzând 
descrierea unei nunţi şi a altor câteva distracţii care sunt, 
în genul lor, obiceiuri tot aşa de bune ca şi căsătoria, însă 
care nu se mai respectă cu atâta evlavie în vremurile 
acestea de declin. 

Sprinteni ca albinele, dacă nu chiar uşori ca nişte zâne, cei 
patru pickwickieni se adunară în dimineaţa de 22 
decembrie a anului de graţie în care aventurile lor, istorisite 
aici cu fidelitate, au început şi s-au conturat. Crăciunul 
bătea la uşă, cu toată voioşia şi bunătatea; era vremea 
ospitalităţii, a veseliei şi-a împăcării. Anul vechi se pregătea, 
ca un filosof al antichităţii, să-şi strângă prietenii în juru-i, şi 
să moară senin şi liniştit în mijlocul serbărilor şi 
petrecerilor. Voioşia şi desfătarea pluteau în aer; şi cu 
adevărat pline de voioşie şi desfătare erau cel puţin patru 
dintre numeroasele inimi care se bucurau de venirea 
Crăciunului. 

Şi numeroase, într-adevăr, sunt inimile cărora Crăciunul le 
aduce un scurt popas de veselie şi fericire! Câte familii ai 
căror membri, plecaţi hăt departe şi împrăştiaţi în toate 
unghiurile lumii de luptele necurmate cu viaţa, nu se adună 
atunci, întâlnindu-se iarăşi în acea fericită dispoziţie de 
familiaritate şi bunăvoință reciprocă, izvor al atâtor 


încântări pure, netulburate, şi aşa de nepotrivită cu grijile şi 
necazurile vieţii, încât credinţa religioasă a celor mai 
civilizate popoare, precum şi tradiţiile crude ale celor mai 
sălbatice noroade, fac din ea, deopotrivă, una dintre 
primele bucurii hărăzite aleşilor în lăcaşul fericirii eterne. 
Câte amintiri aţipite, câte vechi simpatii nu se trezesc în 
zilele Crăciunului! 

Noi scriem cuvintele acestea la multe leghe de locul unde, 
ani în şir, am trăit în ajunul Crăciunului, într-un cerc plăcut 
şi voios. Multe inimi care zvâcneau cândva atât de vesel, au 
încetat să mai bată; şi câte priviri, care străluceau atât de 
viu atunci, nu s-au stins! Mâinile pe care odată le 
strângeam, au înmărmurit; ochii pe care îi căutam, şi-au 
ascuns lumina în mormânt; şi totuşi casa aceea veche, odaia 
mare, glumele, râsetele, glasurile vesele şi figurile 
zâmbitoare, întâmplările cele mai mărunte şi mai 
neînsemnate legate de întâlnirile fericite de odinioară, ne 
năpădesc mintea la fiecare revenire a acestor zile, de parcă 
abia ieri ne-am fi adunat ultima dată! Fericit, fericit Crăciun 
care din nou ne subjugi iluziilor copilăriei noastre, care 
readuci în amintirea bătrânului plăcerile tinereţii şi-l porţi 
pe marinar, pe călător aflat la depărtare de mii de leghe, 
înapoi spre vatra din casa lui tihnită. 

Dar ne-am lăsat amăgiţi, duşi de bunele însuşiri ale acestui 
sfânt Crăciun care, în treacăt fie zis, este un nobil de ţară 
de modă veche, şi-i lăsăm pe d. Pickwick şi pe prietenii săi 
să aştepte în frig, afară, în diligenţa de Muggleton unde 
chiar acum s-au suit, bine înfofoliţi în şaluri, în redingote 
lungi şi fulare groase de lână. Valizele, geamantanele au şi 
fost urcate. D. Weller se străduieşte cu vizitiul să vâre în 
lada din faţă un morun enorm, de câteva ori mai mare decât 
ea, împachetat cu grijă într-un coş lung, cafeniu - cu un 
strat de paie deasupra - care fusese lăsat la urmă pentru a 
fi aşezat în siguranţă pe nişte butoiaşe cu stridii, vreo şase 
la număr, rânduite cu grijă în locul special rezervat 
bagajelor, toate aparţinând d-lui Pickwick. Chipul lui 


exprimă cel mai viu interes, în timp ce d. Weller şi vizitiul se 
trudesc să vâre peştele în ladă, mai întâi cu capul înainte, 
pe urmă cu coada înainte, pe urmă cu fundul coşului în sus, 
pe urmă cu partea de deasupra, apoi într-o latură, apoi în 
lung. Dar neînduplecatul peşte rezistă cu îndărătnicie 
tuturor vicleniilor. În cele din urmă însă vizitiul, izbind din 
întâmplare în mijlocul coşului, peştele dispare subit în ladă, 
şi cu el capul şi umerii omului care, luat prin surprindere de 
neaşteptata cuminţenie a morunului, e smucit deodată 
înăuntru spre hazul nestăvilit al celor de faţă. D. Pickwick 
zâmbegşte cu multă voioşie şi, scoțând un şiling din vestă, îl 
roagă pe vizitiul care izbuteşte să se strecoare din ladă să 
bea în sănătatea lui un pahar de grog fierbinte; atunci 
zâmbeşte şi vizitiul, iar d-nii Snodgrass, Winkle şi Tupman 
zâmbesc şi ei. Vizitiul şi d. Weller dispar cinci minute, 
probabil ca să dea peste cap grogul, căci la înapoiere 
duhnesc a brandy. Vizitiul se urcă după aceea pe capră, d. 
Weller sare dinapoi, pickwickienii îşi trag redingotele peste 
picioare şi şalurile peste nas, rândaşii ridică păturile de pe 
cai, surugiul strigă vesel: „Gata!” şi pornesc. 

Străbat străzi, sunt zgâlţâiţi pe caldarâm, iar în cele din 
urmă ies la câmp. Roţile alunecă pe terenul tare şi îngheţat. 
La plesnetu! biciului, caii gonesc în trap mărunt, ca şi cum 
povara din urma lor - diligenţă, călători, morun, butoiaşe cu 
stridii şi celelalte - ar fi fost uşoară ca un fulg. Coboară o 
pantă lină şi ajung pe un şes lung de două mile, uscat, 
compact ca un bloc de marmoră. Un alt pocnet de bici şi se 
năpustesc în galop mare, scuturându-şi capul şi zornăind 
harnaşamentul, uluiţi parcă de iureşul mişcării, în vreme ce 
vizitiul, ţinând biciul şi hăţurile într-o mână, îşi ia pălăria de 
pe cap cu cealaltă, o pune pe genunchi, îşi scoate apoi 
batista şi-şi şterge fruntea; în parte, pentru că aşa are 
obiceiul să facă, şi în parte ca să arate călătorilor de cât 
sânge rece dă dovadă şi ce uşor e să mâni patru cai cu o 
mână când eşti meşter ca el. După ce face treaba aceasta 
cu multă linişte (căci altminteri efectul ar scădea simţitor), 


pune la loc batista, îşi îndeasă pălăria pe cap, îşi potriveşte 
mânuşile, dă coatele în lături, pocneşte iar din bici şi - 
înainte, ca vântul care suflă şi mai voios! 

Câteva căsuțe presărate pe laturile drumului vestesc 
intrarea într-un oraş sau sat. Goarna vizitiului împrăştie în 
aerul curat şi rece note înviorătoare, care-l trezesc pe 
bătrânul gentleman din trăsură. El coboară geamul pe 
jumătate, se uită o clipă afară să-şi dea seama unde au 
ajuns şi, ridicând cu grijă geamul la loc, informează pe 
celălalt călător că animalele urmează să fie schimbate 
numaidecât. Aflând această veste, celălalt călător se 
trezeşte şi el cu hotărârea să-şi amâne moţăitul până după 
popas. Goarna răsună din nou, veselă, stârnind femeia şi 
copiii gospodarului care privesc prin uşa căsuţei lor cum 
diligenţa trece colţul, apoi se cocoloşesc în jurul vetrei şi 
mai aruncă un butuc de lemn în foc pentru când se va 
înapoia tata. În răstimp, tatăl, la o milă de acolo, a schimbat 
un semn prietenos din cap şi s-a întors să se uite îndelung 
după trăsura care trecea într-o goană nebună. 


lar acum, în vreme ce roţile huruie pe străzile prost 
pavate ale unui oraş de provincie, goarna intonează un 
cântec săltăreţ şi vizitiul, desfăcând catarama care 
împreunează hăţurile, se pregăteşte să le arunce în 
momentul când va opri. D. Pickwick scoate capul din gulerul 
redingotei şi priveşte cu multă curiozitate în juru-i; vizitiul, 
văzându-l, îi comunică numele oraşului şi-i spune că ieri a 
fost o zi de târg; informaţii pe care d. Pickwick se grăbeşte 
să le împărtăşască tovarăşilor de călătorie; drept care, îşi 
scot şi ei capetele din gulerul redingotei ca să privească în 
jurul lor. D. Winkle, care stă tocmai la capătul diligentei, cu 
un picior bălăbănind în aer, e aproape aruncat în stradă 
când trăsura coteşte deodată colţul unde se găseşte o 
brânzărie, spre a intra în piaţă; şi, mai înainte ca d. 
Snodgrass, care se află lângă el, să-şi fi revenii din spaimă, 
diligenţa trage în curtea hanului unde caii odihniţi, cu 
păturile pe ei, sunt în aşteptare. Vizitiul aruncă hăţurile şi 
se dă jos şi el; călătorii de afară coboară de asemenea, 
afară de cei care nu au mare încredere în dibăcia lor de a 
urca din nou. Ei rămân cu nasurile înroşite de frig, acolo 
unde se găsesc, bat din picioare în trăsură să şi le 
încălzească, privesc cu ochii lacomi focul ce sclipeşte în 
cârciumă şi crenguţele de ilic cu bobiţe roşii care 
împodobesc ferestrele hanului. 

În vremea aceasta, conducătorul a depus la dugheana 
negustorului de cereale pachetul de hârtie cafenie pe care 
l-a scos din taşca mică atârnată de după umăr cu o curea. A 
examinat cu luare aminte caii de schimb; a aruncat jos şaua 
adusă din Londra, pe imperială; a asistat la conferinţa 
dintre vizitiu şi rândaş cu privire la iapa sură care s-a rănit 
la piciorul din faţă marţea trecută şi s-a urcat din nou la 
spatele trăsurii cu d. Weller; vizitiul s-a cocoţat pe capră; 
bătrânul gentleman dinăuntru, care ţinuse tot timpul 
geamul coborât de două degete, l-a ridicat; păturile de pe 
cai sunt luate şi totul e gata pentru plecare, afară de „cei 
doi domni burduhănoşi” de care vizitiul se interesează cu 


oarecare nerăbdare. Pe urmă vizitiul şi conducătorul, şi 
Sam Weller şi d. Winkle, şi d. Snodgrass, şi toţi rândaşii, şi 
toţi gură-cască, mai numeroşi decât toţi ceilalţi la un loc, se 
pornesc să strige cât îi ţin puterile după domnii care 
lipseau. Un răspuns îndepărtat se aude din curte: d. 
Pickwick şi d. Tupman o străbat în goană, cu suflarea tăiată, 
căci au băut fiecare câte un pahar de bere blondă, iar 
degetele d-lui Pickwick sunt aşa de reci încât i-au trebuit 
cinci minute ca să poată scoate şase penny şi să plătească. 
Vizitiul strigă mustrător: „Haideţi odată, dom'lor!” 
Conductorul repetă acelaşi strigăt; bătrânul gentleman 
dinăuntru se miră nespus că oamenii aceştia se apucă să 
coboare când ştiu că nu mai au timp; d. Pickwick se 
trudeşte să se caţăre într-o parte, d. Tupman într-alta; d. 
Winkle strigă: „Gata”, şi au pornit. Şalurile sunt puse din 
nou, gulerele hainelor sunt iarăşi ridicate, caldarâmul 
încetează, casele dispar, şi călătorii noştri se năpustesc din 
nou la drum deschis, iar aerul proaspăt şi curat le biciuie 
obrajii, făcându-i să se bucure până-n adâncul inimii. 

Astfel decurgea călătoria d-lui Pickwick şi a prietenilor săi 
în Telegraful de Muggleton, pe şoseaua spre Dingley Dell. 
La orele trei după amiază ei au ajuns cu bine, teferi, 
sănătoşi, voinici şi bine dispuşi, pe treptele Leului Albastru, 
după ce luaseră în drum destulă bere şi brandy ca să 
sfideze gerul care fereca pământul în cătuşe de fier şi ţesea 
un văl frumos peste tufişuri şi copaci. 

Numărarea butoiaşelor cu stridii şi supravegherea 
deshumării morunului îl absorbi serios pe d. Pickwick; 
deodată el se simţi tras uşurel de pulpana hainei. Când se 
întoarse îşi dădu seama că persoana care folosise acest mod 
pentru a-i atrage atenţia, nu era altcineva decât pajul 
favorit al d-lui Wardle, bine cunoscut cititorilor acestei 
povestiri simple sub denumirea semnificativă de grăsunul. 

— Ha! ha! exclamă d. Pickwick. 

— Ha! ha! exclamă grăsunul chicotind vesel, şi împărţindu- 
şi privirea între morun şi butoiaşele cu stridii. 


Era mai gras decât oricând. 

— Hei, arăţi destul de îmbujorat, tinere prieten! glăsui d. 
Pickwick. 

— Am dormit în crâşmă, chiar lângă foc, răspunse 
grăsunul căruia un ceas de moţăiala îi dăduse culoarea unui 
horn nou zidit. M-a trimes stăpânul cu căruţa să vă duc 
bagajul acasă. Ar fi trimes şi nişte cai de călărie, dar s-a 
gândit că-i cam frig, şi de-aia o să veniţi mai degrabă pe jos. 

— Da! Da! spuse repede d. Pickwick amintindu-şi călătoria 
pe care o mai făcuse cândva, cu alt prilej, pe drumul acela. 
Da, mergem mai degrabă pe jos. Ascultă, Sam! 

— Da, domnule! răspunse d. Weller. 

— Ajută-i servitorului lui Wardle să pună pachetele în 
căruţă şi urcă-te cu el; noi o luăm pe jos, înainte. 

După ce dădu aceste instrucţiuni şi încheie socoteala cu 
vizitiul, d. Pickwick şi cei trei prieteni ai săi porniră pe 
cărăruia care străbătea câmpul; cu paşi sprinteni se 
depărtară, lăsându-1 în urmă pe d. Weller, care se afla 
pentru întâia oară faţă în faţă cu grăsunul. Sam se uită la el 
cu ochi miraţi, fără să spună o vorbă, şi începu să aşeze 
repede lucrurile în căruţă, în vreme ce grăsunul stătea 
liniştit la o parte, părând a-şi spune că e un lucru interesant 
să-l vezi pe d. Weller muncind de unul singur. 

— Totul e gata! glăsui Sam aruncând ultimul geamantan în 
căruţă. 

— Da, spuse grăsunul cu satisfacţie, totul e gata. 

— Ei, minunea minunilor, rosti Sam; nu zău, tu ai fi bun să 
iei premiu la marele concurs! 

— Mulţumesc, spuse grăsunul. 

— Oare n-o fi nimic pe lumea asta care să-ţi dea bătăi de 
cap? 

— Nu, nu cred, răspunse grăsunul. 

— Cât pe-aci să-mi închipui, uitându-mă la tine, că te roade 
cine ştie ce dragoste nefericită pentru vreo fetişcană. 

Grăsunul clătină a tăgadă din cap. 

— Dacă e aşa, urmă Sam, îmi pare bine! Vrei să bei ceva? 


— Îmi place mai mult să mănânc, declară băiatul. 

— Aha, trebuia să bănuiesc una ca asta! Eu te întrebasem 
însă dacă n-ai vrea să iei o picătură de ceva care să te 
încălzească. Dar mi se pare că nu te-a trecut niciodată 
frigul prin căptuşala ta de osânză tremurătoare. 

— Câteodată; mie-mi place să beau ceva bun dacă beau. 

— Ei, nu! Haide atunci încoa. 

Intrară repede în cârciumioara Leului Albastru şi grăsunul 
trase peste cap, fără să clipească, un pahar cu rachiu, 
ispravă care-l înălţă considerabil în buna opinie a d-lui 
Weller. După ce d. Weller făcu şi el la fel, se urcară în 
căruţă. 

— Ştii să mâni? întrebă grăsunul. 

— Aşa mi se pare şi mie, replică Sam. 

— Na atunci, glăsui grăsunul punând hăţurile în mâna lui 
Sam şi arătându-i o uliţă. N-al. Decât să mergi drept şi nu 
te rătăceşti. 

După ce rosti cuvintele acestea, se culcă plin de jind lângă 
morun şi, punând un butoiaş de stridii sub cap, în chip de 
pernă, adormi la minut. 

— Ei, gândi Sam, dintre toţi nepăsătorii pe care mi-a fost 
dat să-i întâlnesc vreodată, flăcăiaşul ăsta e cel mai prima. 
Hai, scoală, somnorilă! 

Dar pentru că somnorilă nu arăta nici un semn de viaţă, 
Sam Weller smuci hăţurile, îmboldind calul care porni într- 
un trap vioi; Sam mergea înaintea căruţei, pe jos. 

În răstimp, d. Pickwick şi prietenii săi, după ce îşi puseseră 
sângele în mişcare, continuară cu voioşie drumul. Potecile 
erau întărite, iarba acoperită cu promoroacă; aerul rece şi 
uscat îi înviora, iar apropierea grăbită a amurgului cenuşiu 
(culoarea de ardezie ar fi expresia mai potrivită pe vreme 
de îngheţ) le ducea cu plăcere gândul la bunătăţile ce-i 
aşteptau în casa amfitrionului lor ospitalier. Era tocmai acel 
soi de după amiază care, pe un câmp singuratic, ar putea 
îndemna o pereche de gentlemeni în vârstă să-şi scoată 
haina şi să joace, săltăreţi şi plini de voioşie, capra. De 


aceea suntem cu tărie încredinţaţi că, dacă în clipa aceea, 
d. Tupman ar fi stat, capră”, d. Pickwick ar fi acceptat 
propunerea cu cea mai mare poftă. 

În orice caz, d. Tupman nu se gândise la aşa ceva, 
deoarece prietenii noştri continuară să meargă conversând 
cu multă voie bună. Când ajunseră într-o uliţă pe care 
trebuiau s-o străbată, un zgomot nelămurit de glasuri le izbi 
urechile şi, înainte de a fi avut timpul să facă vreo deducție 
asupra oamenilor cărora le aparţineau vocile, se pomeniră 
în mijlocul unei societăţi numeroase care-i aştepta. Ceea ce 
auziră pickwickienii mai întâi fu strigătul de ura, care porni 
de pe buzele bătrânului Wardle în clipa când îşi făcură 
apariţia. 

Bătrânul Wardle părea, dacă s-ar putea spune, mai vesel 
ca oricând; era de faţă şi Bella cu credinciosul Trundle; şi, 
în sfârşit, Emily cu alte opt sau zece tinere domnişoare ce 
veniseră la nunta de a doua zi, toate fericite şi pătrunse de 
importanţa lor, fapt care se întâmplă de obicei cu fetele 
tinere în asemenea împrejurări deosebite. Câmpiile şi 
ulițele răsunau până departe de hohotele şi veselia lor. 

Cum era şi cazul, ceremoniile prezentării se terminară 
curând sau, mai bine zis, prezentările se făcură curând fără 
nici o ceremonie. După două minute, d. Pickwick, bine 
dispus şi nestânjenit, ca şi cum de când lumea le cunoscuse 
pe tinerele domnişoare, glumea cu acelea care nu voiau să 
treacă peste o piatră de hotar atunci când privea el, sau 
care, având picioare frumoase, fără cusur, căutau să 
rămână sus timp de cinci sau şase minute, declarând că le 
era tare frică să se mai mişte. Vrednic de remarcat e că d. 
Snodgrass oferi Emilyei mult mai mult sprijin decât păreau 
să ceară emoţiile pricinuite de trecerea peste piatră (deşi 
piatra era înaltă de vreo trei picioare şi avea numai doi 
bolovani ce ţineau loc de trepte), iar când o tânără 
domnişoară, cu ochi negri şi încălţată în nişte ciuboţele 
frumoase căptuşite cu blană, începu să ţipe tare, d. Winkle 
îi oferi mâna spre a o ajuta să coboare. 


Ce plăcut şi vesel era totul! 

După ce, cu chiu cu vai, trecură peste piatră şi se regăsiră 
iarăşi pe teren neted, d. Wardle îl informă pe d. Pickwick că 
au fost cu toţii şi au văzut mobilierul şi felul cum e aranjată 
casa unde tânăra pereche va locui după sărbătorile 
Crăciunului. La auzul acestei comunicări, Bella şi Trundle 
se îmbujorară amândoi, devenind roşii ca grăsunul după 
somnul în faţa focului din cârciumioară. Tânăra domnişoară 
cu ochi negri şi cu ciuboţele îmblănite şopti ceva la urechea 
Emilyei, uitându-se şăgalnic la d. Snodgrass, iar Emily îi 
răspunse că e o zăpăcită; cu toate astea, roşi ca para 
focului; iar d. Snodgrass, modest cum sunt de obicei toate 
marile genii, simţi că roşeaţa îl năpădeşte până-n creştetul 
capului şi dori cu evlavie, în adâncul inimii, ca tânăra 
domnişoară în chestiune, ochii ei negri, căutătura şăgalnică 
şi ciuboţelele îmblănite să se găsească în linişte undeva, în 
ţinutul vecin. 

Dacă pickwickienii fuseseră întâmpinați binevoitor şi 
prietenos în afara casei, cu ce căldură şi cordialitate fură ei 
primiţi când ajunseră la fermă! Până şi servitorii începură a 
se schimonosi de plăcere văzându-l pe d. Pickwick; iar 
Emma, camerista, recunoscându-l pe d. Tupman, îi aruncă 
o privire aşa de drăgălaşă, întrucâtva sfioasă dar şi 
îndrăzneață, încât până şi statuia lui Bonaparte din vestibul 
şi-ar fi desfăcut braţele s-o cuprindă. 

Bătrâna doamnă stătea în salonul din faţă, cu măreţia-i 
obişnuită, dar nu se simţea în apele ei şi era, ca atare, 
deosebit de surdă. Ea nu ieşa niciodată şi, asemenea altor 
multe bătrâne de felul ei, când alţii făceau ce nu putea să 
facă dânsa, credea că săvârşesc un act de înaltă trădare 
casnică. De aceea - domnul aibe-o în paza lui! - se ţinea pe 
cât îi era cu putinţă, dreaptă, în jilţu-i mare, cu o căutătură 
severă, dar cu toate astea binevoitoare. 

— Mamă, spuse Wardle, domnul Pickwick. Îţi aminteşti de 
el. 


— Bine! bine! replică bătrâna cu demnitate. Nu-1 sâcâi pe 
domnul Pickwick pentru o fiinţă bătrână ca mine. Nimănuia 
nu-i pasă de mine acum, şi e foarte firesc să fie aşa. 

Rostind cuvintele acestea, ea clătina din cap, netezind cu o 
mână tremurândă cutele rochiei de mătase care avea 
culoarea levănţicăi. 

— Haide, haide, doamnă, zise d. Pickwick, nu respingeţi 
astfel pe-un vechi prieten. Am venit într-adins să stau 
îndelung de vorbă cu dumneavoastră şi să mai facem o 
partidă de whist. Vom arăta, pe urmă, băieţilor şi fetelor 
acestora cum să danseze un menuet înainte de-a ajunge 
mai bătrâni cu patruzeci şi opt de ore. 

Bătrâna doamnă se îmbună repede, însă nu-i plăcea să 
aibă aerul că cedează dintr-odată, aşa că se mărgini să 
spună: 

— Ah, nu pot să-l aud! 

— Vai, mamă, ce copilărie! glăsui Wardle; lasă, nu mai fi 
aşa de îmbufnată; gândeşte-te la Bella, biata copilă; trebuie 
să-i dai curaj. 

Buna bătrână auzi cuvintele lui, căci buzele îi tremurară în 
timp ce fiul ei vorbea. Dar vârsta are micile sale slăbiciuni 
sufleteşti, astfel că nu era încă pe deplin potolită. Reîncepu 
deci să-şi netezească rochia de culoarea levăânţicăi şi, 
întorcându-se spre d. Pickwick, spuse: 

— O, domnule Pickwick, tinerii erau cu totul altfel pe 
vremea când eu eram fată! 

— Fără îndoială, doamnă, şi de aceea îmi plac atâta cei 
care păstrează urme de viţă veche. 

Rostind cuvintele acestea, d. Pickwick o atrase încetişor pe 
Isabella şi, depunând o sărutare pe fruntea ei, o aşeză la 
picioarele bunicii, pe-un scăunel. Atunci, fie că expresia 
chipului fetei, înălţat spre ea, îi evocă bătrânei amintiri de 
demult, fie că o mişcase binevoitoarea voioşie a d-lui 
Pickwick, indiferent din ce cauză, bătrâna se îmbună 
complet; îşi aruncă braţele pe după gâtul nepoatei, şi 


uşoara indispoziţie se evaporă într-un potop de lacrimi 
molcome. 

A fost o seară fericită. Whistul, pe care d. Pickwick şi 
bătrâna lady îl jucau împreună, era grav şi solemn, în vreme 
ce veselia mesei rotunde era gălăgioasă. Mult timp, după ce 
doamnele se retraseră, vinul vechi, fiert, bine preparat cu 
brandy şi mirodenii, făcu în mai multe rânduri ocolul mesei; 
somnul fu adânc, iar visele plăcute. Un fapt remarcabil e că 
acelea ale d-lui Snodgrass se refereau mereu la Emily 
Wardle, şi că principala figură a vedeniilor d-lui Winkle era 
o tânără domnişoară cu ochi negri, cu un zâmbet şăgalnic şi 
cu ciuboţele îmblănite, neasemuit de frumoase. 

Pe d. Pickwick îl trezi a doua zi, dis de dimineaţă, un 
murmur de voci şi un zgomot de paşi care l-ar fi putut 
smulge până şi pe grăsun din somnul lui greoi. Se ridică în 
capul oaselor şi ascultă. Servitoarele, domnişoarele şi 
oaspeţii alergau mereu de colo până colo; şi erau atât de 
multe şi de stăruitoare cereri de apă caldă, atâtea 
rugăminţi repetate pentru ace şi aţă, atâtea: „Oh, vino de- 
mi prinde rochia, fii drăguță!” încât, în nevinovăția lui, d. 
Pickwick începu să-şi. Închipuie că s-a întâmplat o 
nenorocire; dar când se mai dezmetici puţin, îşi aminti că 
era ziua nunţii. Prilejul fiind important, el se îmbrăcă cu o 
grijă deosebită şi cobori în camera unde urma să aibă loc 
dejunul. 

Toate servitoarele casei, ca scoase din cutie, în rochii de 
muselină rozalie, purtând pe cap boneţele cu funde albe, 
goneau pretutindeni, într-un hal de agitaţie şi nelinişte cu 
neputinţă a fi descris. Bătrâna doamnă era gătită cu o 
rochie de brocart care de douăzeci de ani nu văzuse 
lumina, afară doar de momentele când vreo rază 
neobrăzată se furişase prin crăpăturile cufărului unde 
stătuse toată vremea închisă. D. Trundle scânteia de 
mulţumire, dar se vedea că e puţin nervos. Îndatoritorul 
amfitrion se străduia să pară nepăsător şi voios, însă nu 
izbutea. Afară de două-trei favorite, rămase sus şi onorate 


de mireasă şi de domnişoarele de onoare cu o atenţie 
deosebită, celelalte tinere făpturi erau în lacrimi şi rochii 
albe de muselină. Pickwickienii se prezentau într-o ţinută 
impecabilă; dinaintea casei, pe iarbă, bărbaţii, flăcăii şi 
toată puştimea din jurul fermei, fiecare cu câte o rozetă la 
butonieră, făceau un tărăboi de-ţi puneai mâinile în cap, 
întărâtaţi de d. Samuel Weller care-i îndemna şi le ţinea 
isonul; el izbutise să se facă foarte popular şi se simţea 
acolo aşa de la largul său, de parcă s-ar fi născut la ţară. 
Nunta e un subiect asupra căruia pot să se facă glume; şi 
la urma urmelor prea mult de glumit nu e (vorbim doar de 
ceremonie) şi vă rugăm să aveţi toată încrederea că nu 
vrem să facem cumva haz într-ascuns în legătură cu viaţa 
conjugală. În plăcerile, în bucuria pe care o aduce căsătoria 
se amestecă regretul de a părăsi casa, lacrimile de 
despărţire între părinţi şi copii, conştiinţa că părăseşti 
prietenii dragi şi buni ai celei mai fericite părţi din viaţă, 
pentru a înfrunta grijile cu o persoană pe care n-ai pus-o 
încă la încercare şi pe care o cunoşti puţin - sentimente 
fireşti cu care nu vrem să întristăm capitolul descriindu-le, 
şi am regreta şi mai mult dacă s-ar crede că le luăm în râs. 
Vom spune deci, pe scurt, că bătrânul pastor a oficiat 
cununia în biserica parohială din Dingley Dell; şi că numele 
d-lui Pickwick este înscris în condica păstrată până astăzi în 
sacristie; că tânăra domnişoară cu ochi negri şi-a semnat 
numele cu o mână nesigură, tremurătoare; că semnătura 
Emilyei şi a celeilalte domnişoare de onoare sunt aproape 
necitibile; că, dealtminteri, totul s-a desfăşurat cât se poate 
de bine; că tinerele domnişoare, îndeobşte, găsiră că 
ceremonia era mai puţin îngrozitoare decât şi-o 
imaginaseră; şi că dacă proprietara ochilor negri şi a 
zâmbetului şăgalnic socoti de cuviinţă să-l informeze pe d. 
Winkle că, desigur, n-o să se poată supune niciodată unui 
lucru aşa de groaznic, avem cele mai bune motive să 
presupunem că ea se înşela. Mai putem adăuga, la cele de 
până acum, că d. Pickwick a fost cel dintâi care a sărutat-o 


pe mireasă şi că, în acelaşi timp, i-a aruncat pe după gât un 
lanţ scump de aur cu un ceas din acelaşi metal, care nu 
fuseseră văzute până atunci de ochii nici unui muritor, afară 
de ai giuvaergiului. În sfârşit, clopotele bătrânei biserici 
sunară cât se putea de voios şi toată lumea se înapoie la 
masă. 

— Unde ducem plăcintele alea cu carne, tinere mâncător 
de opium? întrebă d. Weller pe grăsun, ajutându-l să pună 
pe masă articolele de consumaţie ce nu fuseseră aranjate 
de cu seara. 

Joe indică destinaţia plăcintelor. 

— Foarte bine! glăsui Sam. Pune înăuntru o crenguţă de 
brad. Farfuria aia, colo! Aşa! acum mai zic şi eu: halal! cum 
zice părintele când taie capul ţâncului ca să-l vindece să se 
mai uite c-un ochi la slănină şi altul la făină. 

După ce făcu această comparaţie, d. Weller se trase în 
urmă vreo doi paşi ca să cuprindă mai bine cu privirile, 
masa. Urmări apoi din ochi pregătirile cu cea mai vie 
satisfacţie. 

— Wardle, spuse d. Pickwick de îndată ce luară loc; un 
pahar cu vin în cinstea fericitei ocazii! 

— Cu plăcere, dragul meu, replică d. Wardle. Joe... 
afurisitul a adormit iar. 

— Nu, dom'le, nu dorm, răspunse grăsunul ieşind dintr-un 
ungher retras al camerei unde, ca şi nemuritorul Jack 
Horner, patronul dolofanilor, devora o plăcintă, fără să aibă 
sângele rece şi hotărârea ce caracterizau isprăvile acelui 
tânăr personaj. 

— Umple paharul domnului Pickwick! 

— Da, dom'le. 

Grăsunul umplu paharul d-lui Pickwick şi se retrase 
dinapoia scaunului stăpânului său de unde urmări, cu o 
bucurie amară, jocul furculiţelor şi cuţitelor şi drumul 
bucatelor din farfurii în gura comesenilor. 

— Dragă prietene, domnul să te binecuvânteze! spuse d. 
Pickwick. 


— Asemenea, dragă! replică Wardle şi ciocniră cu toată 
dragostea. 

— Doamnă Wardle, reluă d. Pickwick, noi bătrânii trebuie 
să bem un pahar cu vin împreună, în cinstea fericitului 
eveniment. 

Bătrâna doamnă era tare mândră, căci stătea în capul 
mesei, în rochia ei de brocart, având pe nepoţica, mireasa, 
într-o parte a mesei şi în cealaltă pe d. Pickwick, care 
desfăcea friptura. D. Pickwick nu vorbise prea tare, însă ea 
îl auzi îndată, astfel că bău un pahar cu vin, în întregime, în 
sănătatea şi fericirea lui. După aceea, venerabila doamnă se 
porni să istorisească despre propria-i căsătorie, însoţită de 
o disertaţie cu privire la moda tocurilor înalte şi despre 
câteva ciudăţenii asupra vieţii şi aventurilor fermecătoarei 
lady Tollimglower; bătrâna doamnă râdea din toată inima, 
iar tinerele făceau la fel, minunându-se de câte mai ştia 
mam'mare, iar când tinerele râdeau, bătrâna hohotea de 
zece ori mai tare şi le mărturisea că istoriile astea au fost 
totdeauna foarte apreciate, ceea ce stârnea din nou râsul 
tuturora, prilejuind bătrânei doamne dispoziţia cea mai 
bună. 

Prăjitura de nuntă fu apoi tăiată şi împărţită fiecăruia. 
Tinerele domnişoare păstrau bucăţi să le pună sub pernă şi 
să-şi viseze viitorul soţ, ceea ce le făcea să roşească, 
stârnind astfel o mare veselie. 

— Domnule Miller, un pahar de vin! spuse d. Pickwick 
vechii sale cunoştinţe, domnul cel prostănac. 

— Cu multă plăcere, domnule Pickwick! răspunse 
prostănacul, solemn. 

— Îmi veţi permite să ciocnesc şi eu? întrebă cu blândeţă 
bătrânul pastor. 

— Şi mie? interveni nevasta lui. 

— Şi mie, şi mie! repetară din capătul celălalt al mesei 
două rude sărace care băuseră şi mâncaseră cu sârg, 
râzând la tot ce se spunea. Plin de bunăvoință şi plăcere, d. 


Pickwick îşi dezvăluia mulţumirea intimă la fiecare nouă 
înscriere; ochii îi străluceau. 

— Doamnelor şi domnilor! zise el ridicându-se brusc. 

— S-auzim! s-auzim! s-auzim! s-auzim! s-auzim! s-auzim! 
strigă d. Weller plin de entuziasm. 

— Să vină toţi servitorii! spuse bătrânul Wardle, 
intervenind spre a preîntâmpina o dojană în public, pe care 
d. Weller ar fi căpătat-o aproape fără cea mai mică îndoială 
de la stăpânul său; şi daţi fiecăruia câte un pahar cu vin ca 
să închine; acum, Pickwick... 

În liniştea societăţii, în şuşotitul servitoarelor şi în sfiala 
temătoare a servitorilor, d. Pickwick începu: 

— Doamnelor şi domnilor... nu... nu vă voi spune doamne 
şi domni, vă voi spune prieteni, prieteni dragi, dacă 
doamnele îmi îngăduie o aşa de mare libertate... 

Aci, d. Pickwick fu întrerupt de aplauzele frenetice ale 
femeilor, repetate de bărbaţi şi în decursul cărora 
proprietara ochilor negri fu auzită declarând desluşit că-i 
vine să-l sărute pe acest adorabil domn Pickwick; Winkle 
întrebă galant dacă lucrul nu s-ar putea face prin procură, 
dar tânăra lady cu ochi negri îi replică: „Ei, aşi!” însoţind 
răspunsul cu o ocheadă care spunea limpede: „Să ai să iei!” 

— Dragi prieteni, reluă d. Pickwick, ţin să urez sănătate 
miresei şi mirelui - Dumnezeu să-i binecuvânteze! (Lacrimi 
şi aplauze.) Tânărul meu prieten Trundle este, după cum 
cred, un om admirabil şi de ispravă; şi ştiu că soţia luie o 
fată foarte simpatică, încântătoare, în stare să strămute, 
într-o altă sferă de acţiune fericirea pe care a răspândit-o în 
jurul ei, în casa părintească, douăzeci de ani. (Aici, grăsunul 
începu să bocească tare, iar d. Weller, luându-l de guler, îl 
scoase din încăpere.) Aş vrea, urmă d. Pickwick, aş vrea să 
fiu îndeajuns de tânăr ca să devin soţul surorii ei. (Aplauze.) 
Dar aceasta neputându-se, sunt fericit că am ajuns la o 
vârstă destul de înaintată pentru a-i fi tată, ca să nu mă 
bănuiască nimeni că nutresc cine ştie ce planuri ascunse 
dacă spun că le admir, că le stimez şi că le iubesc pe 


amândouă. (Aplauze şi suspine.) Tatăl miresei, bunul nostru 
prieten aici de faţă, e un caracter nobil şi sunt mândru că-l 
cunosc. (Mare tumult.) E un om bun, admirabil, un spirit 
independent, o inimă aleasă, un om darnic, cu vederi largi. 
(Strigăte entuziaste din partea rudelor sărace la fiecare 
cuvânt, şi în special la ultimele.) Fie ca fiica lui să se bucure 
de toată fericirea pe care ea însăşi şi-o poate dori, să 
găsească în contemplarea acestei fericiri toată mulţumirea 
inimii şi cugetului, pe care o merită aşa de mult. lată, sunt 
sigur, urările fiecăruia dintre noi. Să bem, deci, în sănătatea 
lor, dorindu-le o viaţă lungă şi toate fericirile! 

D. Pickwick sfârşi în mijlocul unei furtuni de aplauze. 
Plămânii servitorilor, sub comanda d-lui Weller, erau în plină 
activitate. Apoi d. Wardle închină în sănătatea d-lui 
Pickwick, iar d. Pickwick în sănătatea bătrânei doamne. D. 
Snodgrass închină pentru d. Wardle, d. Wardle pentru d. 
Snodgrass. Una din rudele sărace închină pentru d. 
Tupman, cealaltă rudă săracă pentru d. Winkle şi 
petrecerea decurse într-o atmosferă de fericire şi 
sărbătoare până în clipa când dispariţia misterioasă a celor 
două rude sărace, sub masă, înştiinţă societatea că era 
timpul să se despartă. 

La cină se întâlniră din nou, după ce în urma recomandării 
d-lui Wardle, partea masculină a societăţii întreprinse o 
plimbare de douăzeci şi cinci de leghe pentru a scăpa de 
efectul vinului pe care-l băuse la dejun. Numai rudele 
sărace zăboviră în pat toată ziua, căutând să obţină acelaşi 
rezultat fericit; însă neizbutind, fură nevoite să rămână 
acolo. D. Weller întreținea servitorii într-o stare de ilaritate 
continuă, iar grăsunul îşi trecea vremea, mâncând şi 
dormind rând pe rând. 

Cu excepţia lacrimilor, cina a fost la fel de însufleţită ca şi 
dejunul, şi tot aşa de zgomotoasă; veni pe urmă rândul 
desertului şi al altor toasturi, apoi ceaiul, cafeaua şi după 
ele, balul. 


Cel mai bun salon al conacului era o încăpere lungă, 
căptuşită cu placaj, cu un cămin aşa de înalt şi de 
cuprinzător, încât ai fi putut conduce înlăuntru-i, în voie, o 
trăsură din vremurile noastre. La capătul camerei, sub un 
boschet umbros format din ilice şi urechelniţă, erau doi 
viorişti, cei mai buni, şi singura harpă din tot Muggletonul. 
În toate ungherele se aflau tot felul de suporturi şi etajere, 
luceau sfeşnice vechi cu câte patru braţe, fiecare din argint 
masiv. Covorul fusese luat, lumânările luminau puternic, 
focul scăpăra şi trosnea în cămin; voci vesele, hohote de râs 
din toată inima răsunau în încăpere. Dacă vreunul dintre 
vechii ţărani liberi englezi s-ar fi prefăcut după moarte în 
spiriduş, aici şi-ar fi ales locul să facă o serbare. Dacă ceva 
putea să sporească interesul plăcutei ceremonii, era faptul 
remarcabil că d. Pickwick se înfăţişă fără ghetre - pentru 
prima oară în viaţa sa, după câte îşi amintesc prietenii lui 
cei mai vechi. 

— Ai de gând să dansezi? îl întrebă Wardle. 

— Fireşte, nu vezi că sunt îmbrăcat special? răspunse d. 
Pickwick atrăgând atenţia asupra ciorapilor săi pestriţi de 
mătase şi a pantofilor uşori, cu o tăietură frumoasă. 

— Dumneata cu ciorapi de mătase! exclamă d. Tupman 
ironic. 

— Şi de ce nu, domnule, de ce nu? ripostă d. Pickwick 
întorcându-se cu aprindere spre prietenul său. 

— O, într-adevăr! răspunse d. Tupman. Nu e nici un motiv 
să nu-i porţi. 

— Cred şi eu, domnule, cred şi eu! declară d. Pickwick cu 
tonul categoric. 

D. Tupman stătea gata-gata să râdă, însă îşi dădea seama 
că subiectul era serios. Luă deci un aer grav şi declară că 
ciorapii aveau un model drăguţ. 

— Nădăjduiesc, reluă d. Pickwick aţintindu-şi prietenul. 
Îmi închipui, domnule, că nu vezi nimic extraordinar la 
ciorapii aceştia... 


— Nu, nu, desigur. O, desigur că nu! se grăbi d. Tupman să 
răspundă. 

Se depărtă, şi ţinuta d-lui Pickwick îşi recăpătă expresia 
binevoitoare de totdeauna. 

— Suntem gata, spuse d. Pickwick, care se aşezase cu 
bătrâna lady în fruntea dansului şi făcuse trei porniri 
greşite în nerăbdarea-i excesivă de a începe. 

— Haidem, strigă d. Wardle, acuma! 

Subit, răsunară cele două viori şi harpa, şi îndată d. 
Pickwick porni cu mâinile încrucişate; dar îl întrerupseră 
bătăi generale din palme şi strigăte: „Opreşte! Opreşte!” 

— Ce e? întrebă d. Pickwick care nu putuse fi readus la 
locu-i decât după ce viorile şi harpa tăcură, şi pe care nu l- 
ar fi reţinut nici o altă putere pământească, chiar dacă i-ar 
fi luat casa foc. 

— Unde e Arabella Allen? strigară vreo douăsprezece voci. 

— Şi Winkle? adăugă d. Tupman. 

— Aici suntem! strigă d. Winkle ieşind cu simpatica-i 
tovarăşă dintr-un ungher. 

Ar fi fost greu să se spună care dintre amândoi era mai 
îmbujorat la faţă: el sau tânăra domnişoară cu ochi negri? 

— Winkle, cred că nu s-a întâmplat ceva extraordinar ca să 
nu poţi să-ţi ocupi locul până acum! exclamă d. Pickwick 
cam abătut. 

— De loc! replică d. Winkle. 

— O, ai dreptate! declară d. Pickwick odihnindu-şi ochii cu 
un zâmbet foarte expresiv pe chipul Arabellei. Ai dreptate! 
Nu văd la urma urmelor de ce ar fi fost ceva extraordinar. 

În orice caz, nu avură timpul să cugete mai mult la cele 
întâmplate, căci viorile şi harpa începură de-a binelea. D. 
Pickwick îşi luă avânt îndată, cu mâinile încrucişate, din 
centrul camerei până la capătul ei, apoi până la cămin şi de 
acolo, înapoindu-se, până la uşă. Aplecaţi-vă la dreapta, la 
stânga şi-n toate părţile - bateţi tare podeaua - schimbaţi 
perechile - iarăşi - repetaţi figurile - bateţi cu picioarele 
tactul - altă pereche, alta, alta din nou! La sfârşitul 


dansului, după ce patrusprezece perechi se retraseră în 
urma doamnei bătrâne care se simţea istovită, iar soţia 
pastorului o înlocuise, d. Pickwick, deşi nu mai avea nici un 
motiv să depună sforţări, continua să danseze, în ritmul 
muzicii, zâmbind mereu partenerei lui cu o blândeţă care 
zădărniceşte orice descriere. 

Cu mult înainte ca d. Pickwick să fi ostenit să danseze, noii 
căsătoriţi ieşiră din scenă. Avu loc totuşi, la parter, un 
straşnic supeu, după care rămaseră cu toţii acolo îndelung. 
Când se trezi, târziu a doua zi, d. Pickwick abia îşi mai 
amintea că invitase în repetate rânduri şi confidenţial vreo 
patruzeci şi cinci de persoane să ia masa cu el, la George şi 
Vulturul, cu prima ocazie când vor veni la Londra, ceea ce, 
cum gândi cu temei, arăta aproape sigur că, în noaptea 
trecută, nu se mulţumise numai cu dansul. 

— Ascultă, draga mea, o întrebă Sam pe Emma, voi jucaţi 
deseară în bucătărie jocuri de societate? 

— Da, domnule Weller, răspunse Emma. Aşa se face 
totdeauna în ajunul Crăciunului; nici în ruptul capului 
stăpânul nostru n-ar da uitării vechile obiceiuri. 

— Se vede, draga mea, că stăpânul dumitale ţine foarte 
mult la obiceiurile astea. N-am întâlnit, de când sunt, un om 
ca el, un aşa de adevărat gentelman. 

— O, ai dreptate! zise grăsunul, intrând în vorbă. Nu 
îngraşă el porci frumoşi? 

O scânteie semicanibalică sclipi în ochii flăcăului dolofan la 
amintirea sosului şi a picioarelor rumenite. 

— Aha, te-ai deşteptat în sfârşit? îi spuse Sam. 

Grăsunul încuviinţă din cap. 

— Ei bine, am să-ţi spun ceva, tinere boa constructor, 
reluă Sam cu tărie; dacă nu dormi ceva mai puţin, şi dacă 
nu faci mai multă mişcare, să ştii că atunci când o să fii 
mare, ai să păţeşti ce-a păţit domnul ăla bătrân cu codiţă. 

— Ce-a păţit? întrebă grăsunul cu glas tremurător. 

— Uite, să-ţi spui, replică d. Weller. El era cel mai mare 
exemplar care s-a pomenit vreodată; un om aşa de gras că 


nu-şi mai văzuse de patruzeci şi cinci de ani ciubotele în 
picioare. 

— Dumnezeule mare! exclamă Emma. 

— Da, dragul meu, nu s-a mai pomenit, rosti d. Weller, iar 
dacă ai fi pus în faţa lui un model de picioare ca ale lui pe 
masa unde mânca, n-ar fi ştiut ale cui sunt. Ei, el mergea 
totdeauna la birou cu un lanţ foarte frumos de aur care 
atârna bălăbănindu-se, cam vreun picior şi-un sfert în jos, şi 
cu un ceas de aur în buzunărel, care preţuia... mi-e frică să 
spui cât... dar atâta cât poate să facă un ceas mare, greu, 
rotund, şi tot atâta de mătăhălos pentru un ceas, pe cât de 
mătăhălos era el ca om, şi cu un cadran pe măsură. „Ai face 
mai bine să nu porţi ceasul ăsta aici, îi spuneau prietenii 
gentelmenului; o să ţi-l şterpelească vreunul.” „Credeţi?” 
zice el., Da, zice ei, o să ţi-l şterpelească.” „Bine, zice el, aş 
vrea să văz hoţul care să poată scoate ceasul, căci să mă 
bată Dumnezeu dacă poci să-l scot eu; e aşa de strâns în 
buzunar că, zice el, când vreau să ştiu cât e ora, trebuie să 
mă zgâiesc în dugheana brutarului”, zice el. Ei, şi se 
porneşte pe un râs de credeai c-o să plesnească şi plecă mai 
departe, aşa cum era el, cu capul pudrat şi cu codiţă, 
bălăbănindu-se pe strada Strand, cu lanţul care-i atârna şi 
mai mult, cu ceasul rotund gata-gata să-i crape nădragii 
cenuşii. Nu era pungaş de buzunare în Londra care să nu fi 
tras de lanţ; însă lanţul nu voia să se rupă şi ceasul nu voia 
să iasă. Aşa că le era lehamite să se tot ţie după un elefant 
bătrân ca ăsta; şi el se ducea acasă şi râdea până când 
codiţa i se bălăbănea ca un pendul de la ceasurile cu cuc. 
Şi, după cum vă spui, într-o zi se plimba liniştit, când dă cu 
ochii de-un pungaş de buzunare pe care-l ştia din vedere, 
la braţ cu un coţcar cu capul cât o baniţă. „la uite-te la ei, 
îşi zice gentelmenul; vrea să-mi facă festa, dar n-o să le 
meargă!” Aşa că începe să chicotească plin de veselie, când 
deodată coţcarul se desface de braţul pungaşului ălălalt şi 
se năpusteşte cu capul drept în burta bătrânului 
gentelmen, aşa de tare că îl frânge în două de durere. 


LIA 


„Aoleu, mă omoară!” strigă gentelmenul. „S-a făcut, 
dom'le”, îi zice pungaşul de buzunare, în şoaptă, la ureche. 
Şi, când se îndreaptă iar din şale, ceasul şi lanţul, ia-le de 
unde nu e şi, ce e mai rău, burta bătrânului gentelmen a 
mers rău după aia, cât a trăit. Aşa că bagă de seamă, 
flăcăule, să nu te-ngraşi prea mult. 

După ce d. Weller încheie istorioara lui morală, de care 
grăsunul păru foarte impresionat, se duseră tustrei la 
bucătărie, o încăpere vastă unde se găsea adunată întreaga 
familie, potrivit obiceiului respectat în fiecare an în ajunul 
Crăciunului din timpuri imemoriale de strămoşii d-lui 
Wardle. 

El atârnase cu propriile-i mâini, în mijlocul tavanului, o 
creangă enormă de vâsc care dădu îndată naştere unei 
fermecătoare scene de lupte şi învălmăşală, în mijlocul 
căreia d. Pickwick, cu o galanterie care ar fi făcut onoare 
unui descedent al lady-ei Tollimglower, o luă pe bătrâna 
doamnă de mână, o conduse sub creanga mistică şi o sărută 
cu toată reverenţa cuvenită. Bătrâna doamnă se supuse 
acestui act de politeţe, cu demnitatea ce se cădea s-o aibă 
cu ocazia unei solemnităţi aşa de importante şi serioase; 
dar tinerele domnişoare, nefiind pătrunse prea adânc de o 
superstiţioasă venerație pentru obiceiul acesta, 
închipuindu-şi că farmecul unei sărutări sporeşte mult când 
o capeţi cu oarecare trudă, ţipau şi se zbăteiau, alergând în 
toate ungherele, amenințau şi dojeneau, şi câte şi mai câte, 
însă nu părăseau încăperea şi se împotriveau până în clipa 
când domnii mai puţin cutezători păreau gata să se lase în 
pagubă. Atunci, deodată, ele băgau de seamă că este de 
prisos să se mai opună, şi se lăsau de bună voie să fie 
sărutate. D. Winkle o sărută pe tânăra domnişoară cu ochi 
negri; d. Snodgrass o sărută pe Emily; d. Weller, nevăzând 
trebuinţa de-a sta sub vâsc, le săruta pe Emma şi pe 
celelalte servitoare când putea să le prindă. Rudele sărace 
sărutau pe toată lumea, neexceptând nici pe cele mai urâte 


tinere domnişoare care, în culmea tulburării, se năpusteau 
fără să-şi dea seama, exact sub vâsc. 

În vremea aceasta, d. Wardle stătea lângă cămin, cu 
spatele la foc, urmărind scena cu cea mai mare mulţumire, 
pe când grăsunul profita de ocazie să înfulece repede o 
admirabilă plăcintă cu carne pusă grijuliu deoparte pentru 
altcineva. 

În sfârşit, strigătele se potoliră, figurile erau îmbujorate, 
zulufii atârnau ciufuliţi, iar d. Pickwick, după ce o sărutase 
pe bătrâna doamna, precum am spus mai sus, rămăsese sub 
vâsc, privind foarte bine dispus scenele din jurul său. 
Deodată, după câteva şuşotiri cu celelalte tinere, tânăra 
domnişoară cu ochi negri se repezi spre d. Pickwick, îşi 
aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l sărută drăgăstos pe 
obrazul stâng, şi până ce d. Pickwick să se dezmeticească 
bine, celelalte fete îl înconjurară şi îl sărutară pe rând. 

Era plăcut să-l vezi pe d. Pickwick în mijlocul grupului, tras 
când dintr-o parte, când din cealaltă, sărutat mai întâi pe 
bărbie, apoi pe nas, apoi pe ochelari, şi să auzi hohotele de 
râs ce izbucneau de pretutindeni. Dar era şi mai plăcut să-l 
vezi pe d. Pickwick, curând după aceea, cu ochii acoperiţi 
de o batistă de mătasă, lovindu-se de pereţi, bâjbâind prin 
unghere şi trecând prin toate tainele „babei oarbe” până în 
momentul când înhăţă, făcând mult haz, pe una din rudele 
sărace; la rându-i, atunci, căută să se ferească de „baba 
oarbă”, achitându-se de acest rol cu o dibăcie şi o 
sprinteneală care atraseră admiraţia şi aplauzele celor de 
faţă. Rudele sărace îi prindeau exact pe aceia cărora 
presupuneau că le este plăcut, şi se lăsau prinse 
întâmplător când jocul tânjea. 

După ce toată lumea se sătură de „baba oarba”, aprinseră 
un mare snap-dragon, iar când îşi fripseră îndeajuns 
degetele scoțând stafidele, se aşezară lângă un foc mare de 
buturugi cuprinse de vâlvătăi, şi în jurul unei mese 
îmbelşugate, în mijlocul căreia se afla o cupă uriaşă de 
wasseil - ceva mai mică decât un cazan de aramă - în care 


merele fierbinţi sfârâiau şi clocoteau atât de ademenitor 
ochiului şi auzului, încât era peste putinţă să le rezişti. 

— Asta e o adevărată mângâiere, zise d. Pickwick, privind 
în jur. 

— Aşa e tradiţia noastră neschimbată, răspunse d. Wardle. 
Toată lumea se aşează la masa noastră în ajunul 
Crăciunului, după cum vezi, slugi şi stăpâni. Stăm aci 
povestind întâmplări vechi până când sună miezul nopţii şi 
ne anunţă venirea lui Moş Crăciun. Trundle, băiatule, 
înteţeşte focul! 

Buturugile răscolite stârniră miriade de scântei 
strălucitoare care scăpărară în aer, flacăra roşie se înălţă 
răspândind o lumină caldă care ajungea în cele mai 
îndepărtate unghere ale încăperii, împrăştiind raze jucăuşe 
pe toate chipurile. 

— Haidem, spuse Wardle, un cântec: un cântec de 
Crăciun. În lipsă de ceva mai bun, am să vă cânt eu unul. 

— Bravo! strigă d. Pickwick. 

— Umpleţi paharele, reluă d. Wardle, au să treacă cel 
puţin două ceasuri până să vedeţi fundul cupei, prin 
wasseilul aşa de închis la culoare. Umpleţi-le toţi; şi acum, 
cântecul. 

Voiosul bătrân intonă atunci fără să se mai lase rugat, cu 
glas puternic şi clar, un: 

Cântec de crăciun 

Nu mă înfioară nici o primăvară 

Cu potopul ei de flori: 

Ziua le înfoaie c-un şuvoi de ploaie 

Şi le scutură-n zori. 

Zână schimbăcioasă, de nimic nu-i pasă, Totul pentru ea e 
joc: 

C-un surâs pe gură face-o strâmbătură 

Şi-ofileşte un boboc. 

Soarele de vară poate să dispară, N-am să-mi fac inimă 
rea; 

Şi când nori de ploaie sting a lui văpaie 


Râd cu hohote de ea! 

Căci dogoarea-i vie naşte nebunie, lar iubirea-i orişicui, 
Prea înflăcărată, nu e de durată, Cum s-au lămurit destui. 

Nopțile cu lună dintr-o toamnă bună 

Ce te-ndeamnă să visezi, Mai mult mă îmbie decât raza vie 

A sfruntatelor nămiezi. 

Dar când frunza pică, sunt cuprins de frică Şi m-apasă 
jalea grea. 

Iar de-ar fi să pară oricât de sprinţară, loamna tot nu mi- 
ar plăcea. 

Deci a mea cântare e o închinare 

Către vajnicul Crăciun 

Şi, slăvindu-i harul, îmi golesc paharul: 

Pentru moşul ăsta bun. 

Clinchet de potire îl va lua-n primire 

Când la noi va poposi, Şi va sta la masă cu toţi cei din casă, 
Şi apoi ne-om despărţi. 

Fără de sfială el dă la iveală 

Aprigele-i viscoliri; 

Nu este-o ocară, căci pot să ne-apară Chiar şi nouă în 
priviri. 

Deci să sune tare calda mea cântare, Astă-seară mai dihai, 
Pentru bunul frate cu porniri curate, Peste anotimpuri crai! 

Cântecul fu primit cu aplauze furtunoase, căci prietenii şi 
servitorii sunt un public excelent. Rudele sărace, mai cu 
seamă, căzură de-a dreptul în extaz. 

Alte buturugi fură puse pe foc şi din nou paharele fură 
umplute cu wasseil. 

— Cum ninge! şopti careva încetişor. 

— Ce? Ninge? întrebă Wardle. 

— Aspră, rece noapte, dom'le, replică întrebatul; şi s-a 
stârnit şi un vânt care spulberă zăpada în vârtejuri pe 
câmp. 

— Ce spune Jem? întrebă doamna bătrână; s-a întâmplat 
ceva? 


— Nu, nu, mamă, o linişti Wardle; zice că-s troiene de 
zăpadă şi că e un vânt rece care te pătrunde la oase; poţi 
să-ţi dai seama de asta după felul cum vuieşte vântul în 
horn. 

— Hm, îşi aminti bătrâna doamnă, tot aşa era un vânt ca 
ăsta şi ningea acum mulţi ani... Stai, să-mi aduc aminte... 
chiar cu cinci ani înainte de moartea bietului tău părinte. 
Era tot în ajun de Crăciun şi-mi amintesc că el ne-a povestit 
întâmplarea cu bătrânul Gabriel Grub pe care l-au răpit 
vârcolacii. 

— Întâmplarea cu cine? întrebă d. Pickwick. 

— Ei, nimic, nimic! răspunse d. WardlE. Întâmplarea cu un 
bătrân gropar despre care lumea de pe aici presupune că a 
fost răpit de vârcolaci. 

— Presupune! exclamă bătrâna doamnă. Are cineva 
curajul să se îndoiască? Presupune! N-ai auzit spunându-se 
mereu de când erai copil că l-au luat vârcolacii, şi nu ştii că 
aşa s-a întâmplat? 

— Foarte bine, mamă, replică d. Wardle râzând, a fost luat, 
dacă vrei. A fost luat de vârcolaci, Pickwick, şi gata. 

— Nu, nu, te-asigur că nu e gata, glăsui d. Pickwick. 
Trebuie să aflu cum l-au răpit, şi de ce, şi toate celelalte. 

D. Wardle zâmbi, văzând că toate capetele se apleacă să 
asculte. Şi, turnând din nou cu o mână darnică wasseil în 
pahare, dădu din cap în sănătatea d-lui Pickwick şi începu 
precum urmează... 

Dar, binecuvântată fie mintea noastră de editor. Uite, pe 
câte pagini ne-am lăsat furaţi! Declarăm solemn că uitasem 
cu totul de acele mici oprelişti care se numesc capitole. Însă 
aşa se cade: să dăm vârcolacilor un început frumos, într-un 
capitol nou. Scena şi aşa e liberă; nu facem nicidecum o 
favoare vârcolacilor; doamnelor şi domnilor, dacă ne 
îngăduiţi. 


SFÂRŞIT