Scott Mariani — [Benedict Hope] 01 Manuscrisul lui Fulcanelli

Într-o fortăreață. “din `Languedoc, un secret uimitor zace 


ferecat de secole. Cine va sparge codul și va dezlega enigma. 
va dobândi înțelepciune. deplină și putere sară -margihi... 


po 


Scott 
Mariani 


seria BENEDICT HOPE 01 


MANUSCRISU 
L LUI 
FULCANELLI 


e din limba engleză Ana Ver 


The Fulcanelli Manuscript, Scott Marini, 2007 


Ilustraţia copertei: Andreas CELLARIUS, Harmonia 
macrocosmica, detaliu 


Nemira, 2007 


Scott Mariani s-a născut în Scoţia şi a studiat limbi 
moderne la Universitatea din Oxford. Înainte de a deveni scriitor 
profesionist, a trăit câţiva ani în Italia şi Franţa, a fost translator, 
muzician, instructor de arme de foc şi jurnalist, şi a ţinut pagina 
de thriller în Writing Magazine. Este membru al /nternational 
Thriller Writers (ITW), din care fac parte nume mari ale 
thrillerului internaţional. A debutat cu volumul de nonficţiune 
How To Write a Thriller (2007). 


MULŢUMIRI 


Mulţumirile mele călduroase se îndreaptă către: 

Tim Bates, de la Pollinger Ltd, pentru experienţa şi 
îndrumările sale nepreţuite, şi către colegii săi, pentru că au fost 
atât de îndatoritori şi de prietenoşi. 

Malcolm şi Isabelle Scott, pentru ajutorul lor neprecupeţit, 
pentru că au crezut de la bun început cu atâta tărie în proiectul 
meu şi pentru că mi-au oferit, cu generozitate, cei douăzeci de 
litri de vin franțuzesc excelent, care mi-au dat puterea de a scrie 
cea de a doua versiune... 

John Hale, Gill jackson şi toţi colegii lor de la Robert Hale, 
pentru că i-au dat acestui volum şansa de a vedea lumina 
tiparului. 

James Kaplan, pentru privirea aruncată în interiorul lumii 
R&R. 

Sergentul Martin Timbrell, pentru informaţiile despre 
procedurile poliţiei, oferite cu amabilitate. 

Şi, în mod deosebit, către: Vicky Ellis-Smith, Richard 
Titcombe, Robert Ryder, Heather Gibbs, Shane McWilliams, 
Dave Saltrese, Marco şi Miriam Pistocchi şi către Asociaţia 
Internaţională a Scriitorilor de Thrillere, pentru susţinerea 
morală a acestui gen literar. 


NOTA AUTORULUI 


Referirile la alchimie şi la istoria acestei ştiinţe din 
cuprinsul cărţii se bazează pe fapte. Misteriosul Fulcanelli, 
despre care se crede că ar fi fost unul dintre cei mai mari 
alchimişti ai tuturor timpurilor şi deţinătorul unor cunoştinţe 
deosebite, este un personaj real. Comunitatea ştiinţifică din 
ultimele în jur de trei secole a refuzat să ia în serios vreuna 
dintre disciplinele alchimice. Insă această stare de lucruri s-ar 
putea schimba. O colecţie de lucrări de cercetare din domeniul 
alchimiei, semnate de Isaac Newton, părintele fizicii clasice, a 
fost descoperită în anul 2004, după ce fusese pierdută. Oamenii 
din ştiinţă de la Colegiul Imperial din Londra sunt de părere ca 
acestea s-ar putea să-l fi condus către unele dintre descoperirile 
sale ulterioare, deschizătoare de drumuri, din domeniile fizicii şi 
cosmologiei. 

Detaliile istorice legate de genocidul comis de Biserica 
Catolică şi de Inchiziţie împotriva catarilor şi a vrăjitoarelor sunt 
exacte şi, pe cât posibil, în limita decenţei. 

Gladius Domini nu este altceva decât un rod al 
imaginaţiei, însă, de cincisprezece ani încoace, asistăm, în 
întreaga lume, la o creştere bruscă a numărului de organizaţii 
religioase fundamentaliste agresive, în cea mai mare parte 
creştine, care predică intoleranţa şi inflexibilitatea dogmatică. 
Scena mondială e pregătită pentru o nouă eră a războaielor 
religioase, care ar putea eclipsa pe deplin ororile cruciadelor 
medievale. 


„Străduieşte-te, Frate, fără a-ţi pierde curajul; 

E greu, o ştiu, dara cuceri fără a înfrunta primejdia e 
totuna cu a fi victorios fără a cunoaşte gloria” 
Fulcanelli 


1 


Franța, octombrie 1999 

Părintele Pascal Cambriel îşi îndesă pălăria pe urechi şi îşi 
ridică gulerul, strângându-şi-l în jurul gâtului, ca să se apere de 
ploaia biciuitoare. Furtuna deschisese uşa coteţului găinilor şi 
păsările alergau înnebunite de spaimă. In timp ce le mâna 
înapoi cu bastonul, numărându-le din mers, preotul de şaizeci şi 
patru de ani compătimea orice călător aflat sub cerul liber în 
noaptea aceea mizerabilă. 

Un fulger scălda în lumină curtea din jurul lui, precum şi 
toată întinderea străvechiului sat de pe stânci. De cealaltă parte 
a zidului grădinii casei sale de ţară se aflau biserica Saint-Jean, 
construită în secolul al X-lea, şi cimitirul ei simplu, cu pietre de 
mormânt ciobite şi acoperite de iederă. Fulgerul care brăzda 
cerul îşi aruncă lumina strălucitoare asupra acoperişurilor 
caselor şi a peisajului sălbatic de dincolo de ele, toate 
scufundându-se din nou în întuneric o secundă mai târziu, când 
bubui tunetul. Cu hainele şiroind de apă, părintele Pascal 
împinse zăvorul, încuind în interiorul sigur al coteţului găinile 
care cârâiau. 

În strălucirea unui alt fulger, cu totul altceva atrase 
privirea preotului care se răsucea pe călcâie ca să o ia la fugă 
înapoi, către casă. Încremeni locului, cu răsuflarea tăiată. 

Se frecă la ochi cu mâinile ude. Fusese numai o părere? 
Fulgerul licări iarăşi şi, în scurta scânteiere de lumină albă, îl 
văzu pe ciudatul străin alergând de-a lungul lizierei şi intrând în 
pădure. 

După atâţia ani în care îşi păstorise enoriaşii, un instinct 
firesc îl îmboldea să încerce să vină în ajutorul unui suflet 
nefericit. 

— Attendez! strigă preotul, acoperind şuierul vântului. Stai 
o clipă, prietene! Nu te teme! 

leşi în fugă pe poartă, şchiopătând uşor din cauza 
piciorului beteag, şi o luă pe cărarea îngustă dintre case, 
îndreptându-se spre întunericul de sub copacii dincolo de care 
dispăruse omul. 


Îl găsi repede pe străinul prăbuşit cu faţa în jos printre 
mărăcinii şi frunzele căzute de la marginea pădurii. Tremura din 
toate încheieturile şi îşi cuprinsese cu braţele trunchiul costeliv. 
În întunericul umed, preotul reuşi să vadă că straiele îi atârnau 
de trup, zdrenţuite. 

— Seigneur, gemu el, cuprins de milă, şi îşi scoase 
instinctiv haina, înfăşurându-l în ea pe necunoscut. Eşti teafăr, 
prietene? Ce s-a întâmplat? Te rog, lasă-mă să te ajut. 

Străinul vorbea singur, cu voce scăzută, murmurând 
cuvinte trunchiate, amestecate cu suspine, cu umerii tresăltând. 
Părintele Pascal îi puse haina în spate, simțind cum ploaia 
torențială îi uda leoarcă, instantaneu, propria cămaşă. 

— Trebuie să mergem în casă, spuse, cu voce blândă. Am 
făcut focul, am mâncare şi un pat liber. O să-l chem de doctorul 
Bachelard. Poţi să mergi? 

încercă delicat să-l întoarcă cu faţa în sus, ca să-l poată 
apuca de mâini, încercând să-l ajute să se ridice. 

În lumina următorului fulger văzu ceva care îl împinse să 
facă un pas înapoi: sângele care îmbiba cămaşa zdrenţuită a 
omului; tăieturile lungi şi adânci care îi brăzdau trupul slab. 
Tăieturi în alte tăieturi. Răni care se vindecaseră şi care 
fuseseră redeschise prin spintecare. Nu erau tăieturi făcute la 
întâmplare, ci modele, forme precise şi simboluri, acoperite cu o 
crustă de sânge închegat. 

— Cine ţi-a făcut asta, fiule? 

Preotul cercetă faţa străinului. Era zbârcit, chel, numai 
piele şi os, aproape cadaveric. Oare de câtă vreme rătăcea 
într-o asemenea stare? 

Omul murmură ceva, cu voce răguşită: 

— Omnis qui bibit hanc aquam... 

Părintele Pascal realiză, cu uimire, că i se adresase în 
limba latină. 

— Apă? întrebă el. Vrei nişte apă? 

Celălalt continuă să murmure, fixându-l cu ochi sălbatici şi 
încleştându-şi degetele de mâneca lui. 

— ...Sİ fidem addit, salvus erit. 

Părintele Pascal se încruntă. Ceva despre credință, despre 
mântuire? Aiurează, se gândi. Bietul om îşi pierduse minţile. Pe 
urmă fulgerul scăpără iarăşi, exact deasupra capetelor lor şi, o 
secundă mai târziu, în timp ce bubuia tunetul, descoperi, cu o 


tresărire, că degetele însângerate ale necunoscutului strângeau 
cu putere mânerul unui cuţit. Era un cuţit cum nu mai văzuse 
niciodată, un pumnal în formă de cruce, cu mânerul de aur 
împodobit cu nestemate scânteietoare. De pe lama lungă şi 
subţire picura sânge. 

In momentul acela realiză ce se întâmplase cu străinul. 
Sculptase, el însuşi, în propria sa carne. 

— Ce-ai făcut?! strigă părintele, cu mintea cuprinsă de 
oroare. 

Ridicându-se în genunchi, cu chipul însângerat şi plin de 
noroi luminat pe neaşteptate de un alt fulger, omul îşi aţinti 
ochii asupra lui. Erau ochi goi, cu privirea pierdută, de parcă 
gândurile i-ar fi fost în altă parte. Işi strânse degetele în jurul 
armei bogat ornamentate. 

Timp de câteva secunde, părintele Pascal avu impresia că 
avea de gând să-l ucidă. Deci, în cele din urmă, sosise. Clipa 
morţii sale. Ce avea să-i aducă? Un anumit fel de continuare a 
existenţei, de asta era sigur, cu toate că adevărata natură a 
acesteia nu-i era clară. 

Se întrebase adesea cum o să înfrunte moartea când avea 
să-i sune ceasul. Credinţa lui era profundă şi spera că îl putea 
ajuta să-şi întâmpine sfârşitul, oricare ar fi fost el. Dumnezeu îi 
menise seninătate şi sânge rece. Totuşi, în clipa aceea, gândul 
că lama îngheţată de oţel urma să i se afunde în carne îi înmuie 
genunchii. 

În momentul în care nu se mai îndoi că urma să moară, se 
întrebă cum avea să rămână în amintirea semenilor săi. Fusese 
un om bun? Dusese o viaţă onorabilă? 

Doamne, dă-mi putere. 

Nebunul se holbă fascinat la pumnalul din mâna lui, apoi 
la preotul lipsit de apărare şi izbucni în râs - un hohot înfundat, 
gâlgâitor, care se înălţă transformându-se într-un țipăt isteric, 

— IGNE NATURA RENOVATUR INTEGRA! 

Zbieră cuvintele iarăşi şi iarăşi, iar părintele Cambriel 
văzu, îngrozit, că începea să-şi taie, cu înfrigurare, propria 
beregată. 


2 


Sudul Spaniei, septembrie 2005 

Ben Hope sări de pe zid şi ateriză în picioare, fără zgomot, 
în interiorul curţii. Rămase o clipă ghemuit în întuneric. 
Singurele sunete care îi ajungeau la urechi erau ţârâitul 
enervant al greierilor, strigătul unei păsări de noapte deranjate 
de apropierea lui prin pădure şi bătăile controlate ale propriei 
inimi. Işi suflecă mâneca strâmtă a echipamentului negru de 
luptă. 4.34 a.m. Făcu o ultimă verificare a revolverului Browning 
de 9 mm, asigurându-se că avea un glonţ pe ţeavă şi piedica 
pusă. Işi scoase din buzunar masca neagră de schi şi şi-o trase 
pe faţă. 

Casa pe jumătate părăsită era cufundată în beznă. 
Ghidându-se după planul pe care i-l dăduse informatorul său, 
Ben o înconjură mergând pe lângă perete, pe jumătate 
aşteptându-se ca luminile sistemului de alarmă să se aprindă 
dintr-odată, ceea ce nu se întâmplă. Ajunse la intrarea din 
spate. Totul era exact aşa cum i se spusese. Descuie uşa 
aproape fără nici un efort şi, în câteva secunde, se furişă 
înăuntru. 

Străbătu coridorul întunecat, apoi o cameră şi încă una, 
desluşind, în lumina ledului ataşat la revolver, pereţii mucegăiţi, 
ramele putrezite ale duşumelelor şi mormanele de gunoi de pe 
podea. Ajunse în faţa unei uşi închise pe dinafară cu un zăvor 
blocat de un lacăt. Când aţinti lumina asupra încuietorii văzu că 
era o treabă făcută de mântuială: zăvorul nu fusese prins de 
lemnul mâncat de cari decât cu nişte şuruburi. Lucrând fără 
zgomot, descuie uşa în mai puţin de un minut şi intră, încet şi cu 
prudenţă, ca nu cumva să-l sperie pe copilul adormit. 

Julián Sanchez, băiatul de unsprezece ani, se trezi şi gemu 
când Ben se ghemui alături de patul improvizat. 

— Tranquilo, soy un amigo, şopti el la urechea puştiului. 

Îi puse în ochi lumina Browning-ului. Practic, nici un reflex 
pupilar - fusese drogat. 

In cameră plutea un miros greu, de igrasie şi noroi. 
Şobolanul care stătuse pe masa de la picioarele patului, 
înfulecând resturile unei mese frugale dintr-o farfurie de tablă 


sări pe duşumea şi o rupse la fugă. Ben îl răsuci cu blândeţe pe 
băiat în aşternuturile murdare. Avea mâinile legate cu un cablu 
de plastic care îi intrase în carne. 

Julián gemu încă o dată când Ben strecură cu grijă lama 
subţire a cuţitului pe sub cablu, eliberându-i mâinile. Stânga îi 
era înfăşurată într-o zdreanţă plină de noroi şi sânge închegat. 
Ben speră că nu-i fusese tăiat decât un singur deget. Văzuse 
lucruri şi mai rele. 

Răscumpărarea cerută era de două milioane de euro, în 
bancnote uzate. Ca dovadă a sincerităţii lor, răpitorii trimiseseră 
prin poştă degetul retezat. O singură mişcare stupidă, cum ar fi 
fost anunţarea poliţiei, spusese vocea de la telefon, şi următorul 
colet avea să conţină mai multe bucăţi din băiat - poate încă un 
deget, poate testiculele sau poate capul. 

Emilio şi Maria Sanchez luaseră amenințările exact aşa 
cum se cuvenea, adică în serios. Banii nu reprezentau o 
problemă pentru cuplul de bogătaşi din Malaga, dar cei doi ştiau 
că plata răscumpărării nu le garanta că băiatul nu li se întorcea 
acasă într-un sac pentru cadavre. Asigurarea pe care o 
încheiaseră împotriva răpirilor stipula că negocierile trebuiau 
purtate întotdeauna pe cale oficială. Ceea ce însemna 
implicarea poliţiei, iar amestecul caraliilor în toată povestea era 
totuna cu a semna condamnarea lui Julián la moarte. Erau 
nevoiţi să găsească o alternativă viabilă pentru a întoarce sorții 
în favoarea revenirii sigure acasă a băiatului nevătămat. In 
momentul acela intrase în scenă Ben Hope. 

II rostogoli pe băiatul drogat, dându-l jos din pat, şi îi săltă 
apoi trupul flasc, punându-l pe umărul stâng. Undeva, în spatele 
casei, începuse să latre un câine. Auzi pe cineva agitându-se şi 
zgomotul unei uşi care se deschidea. Străbătu casa cu băiatul în 
cârcă, ţinând Browning-ul cu amortizor în mâna întinsă înainte, 
ca pe o lanternă. 

Trei bărbaţi, îi spusese informatorul. Unul era beat mort 
mai tot timpul, dar trebuia să se ferească de ceilalţi doi. Ben se 
încredea în spusele informatorului, aşa cum se încredea în 
spusele oricărui om cu un pistol lipit de tâmplă. 

In faţa lui se deschise o uşă şi o voce strigă ceva în 
întuneric. Ben lumină chipul unui bărbat nebărbierit, cu trupul 
acoperit de valuri de osânză, îmbrăcat cu pantaloni scurţi şi cu 
un tricou jerpelit. Se strâmba din cauza luminii care îi bătea în 


ochi. Ţinea în mâini o armă cu ţeava scurtă. În aceeaşi clipă, 
pistolul lui Ben tuşi de două ori prin tubul lung al amortizorului şi 
fasciculul subţire de lumină al lanternei urmări arcul descris de 
trupul fără viaţă care se prăbuşea pe podea. Bărbatul zăcea 
nemişcat, cu două găuri perfecte în mijlocul tricoului, iar sângele 
începea deja să se împrăştie sub el. Fără să stea pe gânduri, 
Ben făcu ceea ce fusese învăţat să facă în astfel de împrejurări, 
se apropie de trupul căzut şi îşi termină treaba cu o împuşcătură 
de siguranţă, în cap. 

Alarmat de zgomot, cel de-al doilea bărbat cobori în fugă 
un grup de trepte, agitând în sus şi-n jos o lanternă. Ben trase în 
direcţia luminii. Se auzi un țipăt scurt şi omul căzu pe scări, cu 
capul înainte, fără să fi avut şansa de a apăsa pe trăgaciul 
revolverului. Arma îi alunecă pe podea. Ben se apropie de el cu 
paşi mari şi se asigură că nu avea să se mai ridice niciodată. 
Rămase locului preţ de treizeci de secunde, în aşteptarea 
vreunui alt zgomot. 

Al treilea bărbat nu apăru. Nu se trezise. 

Nici nu avea s-o mai facă. 

Purtându-l pe băiatul inconştient pe umăr, Ben străbătu 
casa, ajungând în bucătăria sordidă. Lanterna montată 
dedesubtul pistolului lumină un gândac care fugea, urmărindu-l 
de-a curmezişul încăperii, şi se opri asupra unui aragaz vechi, 
conectat la o butelie înaltă de gaz, din oţel. II aşeză cu grijă pe 
Juliân pe un scaun. Îngenunche în întunericul de lângă maşina 
de gătit, îi tăie cu cuțitul furtunul de cauciuc din spate şi se 
folosi de o navetă veche de bere ca să înţepenească un capăt 
alături de cilindrul de metal rece. Răsuci robinetul de deasupra 
buteliei, descriind un sfert de cerc, aprinse bricheta şi gazul care 
ieşea şuierând începu să ardă cu o flacără mică, gălbuie. 
Deschise robinetul la maximum şi focul firav, pâlpâitor, se 
transformă într-un jet violent de flăcări dezlănţuite, albastre, 
care prinseră să lingă butelia, încolăcindu-se în sus pe ea cu 
agresivitate şi înnegrind oţelul. 

Trei gloanţe trase cu Browning-ul, în surdină, şi lacătul 
deformat căzu de pe poarta din faţă. Ben îl duse pe băiat cât 
mai departe de casă, îndreptându-se către copaci şi numărând 
secundele. Erau la marginea pădurii când coşmelia sări în aer: o 
străfulgerare neaşteptată şi un glob imens de flăcări portocalii 
care înflori, luminând copacii şi chipul lui Ben în timp ce se 


răsucea ca să vadă ascunzătoarea răpitorilor spulberându-se. 
Sfărâmăturile aprinse cădeau de jur împrejur şi o coloană groasă 
de fum incandescent, roşu ca sângele, se înălța către cerul 
înstelat. 

Maşina era ascunsă de partea cealaltă a copacilor. 

— Mergem acasă, îi spuse el lui Juliân. 


3 


Coasta de vest a Irlandei, patru zile mai târziu 

Ben se trezi cu o tresărire. Rămase nemişcat câteva clipe, 
dezorientat şi confuz, în timp ce lumea înconjurătoare se 
recompunea, bucată cu bucată. Alături de el, pe masa de lângă 
pat, telefonul suna insistent. Se întinse după receptor. Stângace 
după somnul îndelungat, mâna care bâjbâia răsturnă paharul 
gol şi sticla de whisky de lângă telefon. Paharul căzu şi se 
sparse, iar sticla se rostogoli pe podeaua de lemn, oprindu-se în 
mijlocul mormanului de haine aruncate. Înjură, ridicându-se în 
capul oaselor pe patul cu aşternuturi mototolite. Capul îi 
zvâcnea şi avea gâtul uscat. În gură îi stăruia un gust de whisky 
răsuflat. 

Ridică receptorul. 

— Alo? spuse, sau încercă să spună. 

Orăcăitul lui răguşit se stinse într-un acces de tuse. 
Închise ochii şi avu senzaţia, neplăcută şi familiară, că era 
absorbit într-un tunel lung şi întunecos, pe care îl străbătea 
răsucindu-se de-a-ndăratelea, simţindu-şi capul uşor şi stomacul 
îngreţoşat. 

— Îmi cer scuze, spuse vocea de la celălalt capăt al firului, 
o voce de bărbat, cu accent englezesc. Am greşit numărul? Il 
caut pe domnul Benjamin Hope. 

În glas se simţea o notă dezaprobatoare, care îl deranjă 
imediat, cu toate că era năucit. 

Tuşi din nou, îşi şterse faţa cu dosul palmei şi încercă să-şi 
dezlipească ochii. 

— Bendict, mormăi el, apoi îşi drese glasul şi reuşi să 
vorbească ceva mai clar. E Bendict Hope. La telefon. Cât credeţi 
că e acum ceasul? adăugă, iritat. 

Vocea păru încă şi mai nemulțumită, de parcă impresia pe 
care o avea despre Ben i se confirmase. 

— Păi, e zece şi jumătate. 

Ben îşi lăsă capul în mâini. Se uită la ceas. Razele soarelui 
pătrundeau prin spaţiul dintre draperii. Incepu să se adune. 

— OK. Scuze. Am avut o noapte grea. 

— Evident. 


— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă Ben, cu voce tăioasă. 

— Domnule Hope, mă numesc Alexander Villiers. Vă sun în 
numele patronului meu, domnul Sebastian Fairfax. Mi s-a cerut 
să vă comunic că domnul Fairfax ar vrea să-şi rezerve serviciile 
dumneavoastră. 

O scurtă tăcere. 

— Se spune că sunteţi unul dintre cei mai buni detectivi 
particulari. 

— Nu sunt detectiv. Găsesc persoane dispărute. 

Vocea continuă. 

— Domnul Fairfax ar vrea să discute cu dumneavoastră. 
Putem stabili o întâlnire? Bineînţeles, o să venim să vă luăm şi o 
să vă plătim pentru deranj. 

Ben se rezemă de căpătâiul din lemn de stejar al patului şi 
se întinse după ţigări şi după bricheta Zippo. 

— Îmi pare rău, nu sunt disponibil. Tocmai am încheiat o 
misiune şi fac o pauză. 

— Înţeleg, spuse Villiers. Mi s-a cerut şi să vă aduc la 
cunoştinţă că domnul Fairfax intenţionează să vă ofere un 
onorariu generos. 

— Nu e vorba de bani. 

— Atunci poate ar trebui să precizez că e o chestiune de 
viaţă şi de moarte. Ni s-a spus că s-ar putea să fiţi singura 
noastră şansă. N-aţi vrea să veniţi măcar la o întâlnire cu 
domnul Fairfax? S-ar putea să vă răzgândiţi când o să auziţi 
despre ce e vorba. 

Ben şovăi. 

— Vă mulţumesc fiindcă acceptaţi, zise Villiers, după o 
pauză. Vă rog, aşteptaţi-vă să fiți adus aici în următoarele 
câteva ore. La revedere. 

— Un moment. Unde? 

— Ştim unde vă aflaţi, domnule Hope. 


Ben alerga, ca în fiecare zi, pe plaja pustie, având drept 
companie doar apa şi păsările de mare ce se roteau în văzduh, 
ţipând. Oceanul murmura liniştit şi, în momentul acela, când 
toamna era pe drum, căldura soarelui nu mai era atât de 
puternică. 


După ce parcurse cam un kilometru şi jumătate în susul şi 
în josul întinderii netede de nisip, când mahmureala nu mai era 
decât o amintire vagă, o luă pe poteca ce cobora într-un golfuleţ 
stâncos, locul său favorit de pe plajă. Cu excepţia lui, acolo nu 
venea nimeni, niciodată. lubea singurătatea, cu toate că îşi 
făcuse o meserie din strădania de a-i reuni pe oameni cu cei pe 
care îi pierduseră. Acela era locul unde îi plăcea să vină uneori, 
când ocupaţia pe care şi-o alesese nu îi impunea să plece 
undeva, departe. Era locul unde putea da totul uitării, unde 
lumea şi nenorocirile ei i se ştergeau din minte timp de câteva 
clipe preţioase. Până şi casa îi dispărea din vedere, ascunsă în 
spatele bancului abrupt de argilă, plin de bolovani şi smocuri de 
iarbă. Nu era prea ataşat de locuinţa cu şase dormitoare - mult 
prea mare numai pentru el şi pentru menajera lui vârstnică - şi 
nu o cumpărase decât fiindcă se vindea împreună cu cei patru 
sute de metri de plajă particulară din care îşi făcuse un 
sanctuar. 

Se aşeză pe acelaşi bolovan mare, plat şi încrustat cu 
scoici pe care stătea întotdeauna şi azvârli în mare o mână de 
pietricele, alene şi una câte una, în timp ce fluxul îl înconjura 
susurând pe pietrişul din jur. Ochii albaştri, ridicaţi înspre soare, 
i se îngustară în timp ce urmărea curba descrisă de o pietricică 
aruncată către cer şi mica pată de spumă în care dispăru 
aceasta, afundându-se în vălătucul unui val ce se apropia. Bravo 
ție, Hope, îşi spuse. Piatra aia a avut nevoie de o mie de ani ca 
sa ajungă pe țărm, iar tu ai aruncat-o înapoi. Îşi aprinse o ţigară 
şi rămase cu ochii aţintiţi asupra mării, în timp ce adierea 
blândă a brizei îi învolbura părul blond. 

După o vreme, se ridică fără tragere de inimă, sări de pe 
piatră şi îşi croi drum înapoi, către casă. O găsi pe Winnie 
învârtindu-se de colo până colo prin bucătăria imensă, 
pregătindu-i prânzul. 

— Win, o să plec iarăşi, departe, în curând. Nu te apuca să 
găteşti nimic deosebit. 

Ea se răsuci şi îi aruncă o privire. 

— Dar abia te-ai întors ieri; unde te duci acum? 

— N-am idee. 

— O să lipseşti mult? 

— Nu ştiu nici asta. 


— Păi, atunci ai face bine să mănânci ceva, spuse ea, cu 
fermitate. Alergi tot timpul încoace şi încolo şi nu stai niciodată 
într-un loc nici măcar cât să-ţi tragi răsuflarea. 

Oftă şi clătină din cap. Să ai grijă de Ben, încercând să ţii 
lucrurile sub control, nu era cea mai simplă sarcină din lume. 

Loială şi de neclintit, Winnie fusese, vreme de mulţi ani, 
alături de familia Hope. Trecuse mult timp de când Ben 
rămăsese singurul ei membru. După moartea tatălui său, 
vânduse casa şi se mutase pe coasta de vest a Irlandei. Winnie 
îl urmase. Era mai mult decât menajeră, se simţea de parcă i-ar 
fi fost mamă - o mamă îngrijorată, adesea exasperată, dar 
întotdeauna devotată şi răbdătoare. 

Abandonă mâncarea pe care o gătea şi se apucă să-i facă 
un morman de sandviciuri cu şuncă. El se aşeză la masa din 
bucătărie şi mâncă două, mestecând zgomotos, pierdut în 
gânduri. 

Winnie îl lăsă singur şi îşi văzu de celelalte treburi, făcând 
ordine în toată casa, pentru că, oriunde s-ar fi dus, Ben lăsa în 
urmă o harababură de nedescris. Nu se întorsese decât de 
câteva ore şi prezenţa lui începuse deja să se facă simțită. 
Măcar dacă viaţa lui intimă ar fi fost la fel de bine organizată 
cum îi era munca. Winnie nu era niciodată nevoită să facă 
ordine sau curăţenie în încăperea care îi servea drept birou - 
nimic nu ar fi putut fi mai bine organizat. În privinţa acestui 
aspect al vieţii sale, Ben era dezgustător de metodic, 
superprofesionist şi disciplinat, în toate celelalte privinţe era 
exact pe dos. 

Deşi nu i-o spusese niciodată pe şleau, se temea că, într-o 
bună zi, din cauza băuturii sau a muncii, avea să se vâre singur 
în mormânt, înainte de vreme. Aflase destul de multe despre 
ocupaţia lui ca să-şi dea seama că era periculoasă; aşa cum 
aflase şi despre lăzile cu whisky pe care le păstra în cameră. 
Numai bunul Dumnezeu ştia ce anume avea să-i vină de hac 
mai întâi. Winnie se temea că, pentru Ben, nu avea nici o 
importanţă de la ce anume urma să i se tragă moartea. 

Dacă ar putea găsi ceva de care să se ataşeze, medită ea. 
Sau, mai degrabă, pe cineva. In cele câteva dăţi când o femeie 
încercase să se apropie de el, să îl facă să o iubească, el o 
respinsese şi o lăsase să plece. Winnie ştia că îi era frică să se 


îndrăgostească. Era ca şi cum ar fi ucis o parte din el însuşi, ca 
şi cum şi-ar fi gonit orice emoție, rămânând cu sufletul pustiu. 

Încă îşi mai aducea aminte că fusese un tânăr plin de un 
optimism strălucitor şi plin de visuri, însufleţit de un ideal, de 
ceva care îi dăruia o putere pe care nu o putea sorbi dintr-o 
sticlă. Asta fusese cu mult, foarte mult timp în urmă. Inainte de 
a se întâmpla. Amintirea acelor vremuri cumplite îi smulse un 
oftat. Oare se terminaseră într-adevăr? În afară de Ben însuşi, 
ea era singura persoană care înţelegea ce anume îl bântuia în 
taină şi ce durere se ascundea în adâncul inimii lui. 


4 


Avionul particular îl purtă dincolo de Marea Irlandei, 
ducându-l către sud, spre coasta Sussex-ului. Ateriză pe un 
aerodrom, unde aştepta un Jaguar Sovereign negru. Aceiaşi 
bărbaţi taciturni, în costume gri, care nu se prezentaseră şi care 
îl luaseră de acasă, îl poftiră pe bancheta din spate. Odată 
instalat în interiorul confortabil, îşi scoase sticluţa plată, din 
argint, şi sorbi o gură de whisky. În timp ce o punea la loc, în 
buzunar, observă că ochii şoferului în uniformă îl urmăreau prin 
oglindă. 

Automobilul cu mers lin şi silențios viră, intrând pe un 
drum liniştit, de ţară, şi trecu pe sub o arcadă deschisă dintr-un 
zid înalt de piatră. Porţile automate, batante, negre cu auriu, se 
deschiseră, lăsându-i să treacă. Jaguarul rulă pe un drum 
particular şerpuitor, printre vilele înşirate pe domeniu. Ben se 
răsuci ca să privească nişte cai superbi, care galopau într-un 
padoc cu gard alb. In continuare, drumul era mărginit, pe 
ambele părţi, de grădini aspectuoase, amenajate cu bun-gust. 
După ce străbătură o alee străjuită de chiparoşi falnici, dădură 
cu ochii de vila proprietarului, un conac în stil georgian, având în 
faţă un grup de trepte şi clasicele coloane. 

Ben se întrebă cum îşi câştiga existenţa potenţialul lui 
client. Casa părea să valoreze cel puţin patru sau cinci milioane. 
Probabil că toată povestea avea să se dovedească a fi tot o 
misiune tip R&R, aşa cum se întâmpla în cazul marii majorităţi a 
clienţilor lui înstăriți. Răpirea şi răscumpărarea deveniseră una 
dintre afacerile de cea mai mare amploare în ziua de astăzi. În 
unele ţări, R&R reprezenta o industrie mai profitabilă decât 
heroina. 

Jaguarul trecu pe lângă o fântână ornamentală imensă şi 
se opri la baza unei scări. Ben se dădu jos din maşină fără să 
mai aştepte ca şoferul să-i deschidă portiera. Un bărbat cobori 
treptele, ieşindu-i în întâmpinare. 

— Sunt Alexander Villiers, consilierul particular al 
domnului Fairfax. Am stat de vorbă la telefon. 


Ben se mulţumi să dea din cap şi să-l măsoare cu privirea. 
Părea să aibă în jur de patruzeci şi cinci de ani şi purta un sacou 
bleumarin şi cravată. 

— Mă bucur atât de mult că aţi venit, spuse Villiers. 
Domnul Fairfax vă aşteaptă la etaj. 

II conduse pe imensul hol pardosit cu marmură şi în sus pe 
scara largă, în spirală, care răspundea într-un coridor cu pereţii 
lambrisaţi acoperiţi cu tablouri şi vitrine de sticlă. Îl călăuzi pe 
culoarul lung fără să scoată nici o vorbă şi se opri în pragul unei 
uşi. Bătu, iar dinăuntru răzbătu o voce sonoră: 

— Intră. 

Villiers îl introduse pe Ben într-un birou. Razele 
strălucitoare ale soarelui se revărsau printr-o fereastră boltită, 
cu vitralii, flancată de draperii grele de catifea. În aer plutea un 
miros de piele şi lac de mobilă. 

Bărbatul care stătea la biroul imens se ridică la intrarea lui 
Ben. Era înalt şi suplu, purta un costum închis la culoare şi 
coama de păr alb de deasupra frunţii înalte îi era pieptănată 
peste cap. Ben îi aprecie vârsta la vreo şaptezeci şi cinci de ani, 
cu toate că arăta bine şi se ţinea drept ca o lumânare. 

— Domnul Hope, domnule, spuse Villiers, după care plecă, 
închizând uşile masive în urma lui. 

Bărbatul înalt ieşi din spatele biroului şi se apropie de Ben 
cu mâna întinsă. Avea ochi cenuşii, ageri şi pătrunzători. 

— Sunt Sebastian Fairfax, domnule Hope, zise el, cu 
căldură. Vă mulţumesc din suflet pentru că aţi fost de acord să 
faceţi atâta drum, şi încă fără întârziere. 

Îşi strânseră mâinile. 

— Pot să vă ofer ceva de băut? 

Se îndreptă spre dulapul din stânga sa, din care luă o 
carafă de cristal. Ben îşi duse mâna la buzunarul hainei şi 
scoase sticla de argint, căreia îi desfăcu dopul. 

— Văd că v-aţi adus propria băutură, zise Fairfax. Un 
bărbat ingenios. 

Ben bău, conştient că celălalt îl urmărea cu atenţie. 

— Nu-mi afectează munca, spuse, înşurubând capacul. 

— Sunt convins, făcu Fairfax şi se aşeză pe scaunul de la 
birou. Acum, ce-ar fi să trecem direct la afaceri? 

— Ar fi excelent. 

Fairfax se lăsă pe spătarul scaunului, strângând din buze. 


— Dumneavoastră sunteţi omul care găseşte oameni. 

— Mă străduiesc, răspunse Ben. 

Bătrânul strânse din nou din buze şi continuă. 

— Am pe cineva căruia vreau să-i daţi de urmă. E o 
misiune care poate fi dusă la bun sfârşit numai de un specialist. 
Palmaresul dumneavoastră este impresionant. 

— Continuati. 

— Caut un om pe nume Fulcanelli. E vorba de o problemă 
extrem de importantă şi am nevoie de un profesionist de talia 
dumneavoastră ca să-l localizez. 

— Fulcanelli. Nu are un nume de botez? se interesă Ben. 

— Fulcanelli e un pseudonim. Nimeni nu-i cunoaşte 
adevărata identitate. 

— E bine că mi-aţi spus. Să înțeleg, atunci, că persoana 
respectivă nu vă este un prieten deosebit de apropiat, un 
membru de familie dispărut sau altceva de genul ăsta? spuse el 
şi zâmbi cu răceală. De obicei, clienţii mei îi cunosc pe oamenii 
pe care vor să-i găsesc. 

— Aveţi dreptate, nu este. 

— Atunci, care e legătura? De ce vreţi să-i daţi de urmă? 
V-a furat ceva? În cazul ăsta, e treaba poliţiei, nu a mea. 

— Nu, nici vorbă, spuse Fairfax, schiţând un gest de 
respingere. N-am nici o intenţie duşmănoasă faţă de Fulcanelli. 
Dimpotrivă, omul ăsta înseamnă foarte mult pentru mine. 

— OK. Îmi puteţi spune când şi unde a fost văzut ultima 
dată? 

— Din câte am reuşit să aflu, Fulcanelli a fost văzut ultima 
oară la Paris, răspunse Fairfax. Cât despre momentul care a fost 
văzut - făcu o pauză - a trecut ceva timp de atunci. 

— Asta îngreunează întotdeauna lucrurile. E vorba de, să 
zicem, doi ani? 

— Ceva mai mult decât atât. 

— Cinci? Zece? 

— Domnule Hope, după cât se ştie, Fulcanelli a fost văzut 
ultima oară în 1926. 

Ben se holbă la el. Făcu un calcul rapid. 

— Asta a fost acum şaptezeci şi cinci de ani. Discutăm 
despre răpirea unui copil? 


— Nu era un ţânc, declară Fairfax cu un zâmbet senin. La 
data dispariţiei sale subite, Fulcanelli era un bărbat în vârstă de 
circa optzeci de ani. 

Ben îşi miji ochii. 

— E un soi de glumă? Am bătut un drum lung şi, sincer... 

— Vă asigur că vorbesc cât se poate de serios, răspunse 
Fairfax. Nu sunt un mucalit. Vă repet, vreau să-l găsiţi pe 
Fulcanelli pentru mine. 

— Eu dau de urma oamenilor care se află în viaţă, zise 
Ben. Nu mă interesează căutarea spiritelor răposaţilor. Dacă 
doriţi aşa ceva, trebuie să sunaţi la institutul de parapsihologie 
şi or să vă trimită unul dintre căutătorii lor de fantome. 

Fairfax zâmbi. 

— Vă înţeleg scepticismul. Totuşi, există un motiv care mă 
face să cred că Fulcanelli mai trăieşte încă. Acestea fiind spuse, 
pe mine nu mă interesează atât omul însuşi, cât anumite 
cunoştinţe în posesia cărora este, sau era. Informaţii de o 
importanţă crucială, pe care eu şi agenţii mei n-am reuşit 
deocamdată să le descoperim. 

— Ce fel de informaţii? întrebă Ben. 

— Sunt incluse într-un document, într-un manuscris 
preţios, ca să spunem lucrurilor pe nume. Vreau să găsiţi 
manuscrisul lui Fulcanelli şi să mi-l aduceţi. 

Ben îşi ţuguie buzele. 

— Aici a intervenit o neînțelegere? Omul dumneavoastră, 
Villiers, mi-a spus că e o chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Aşa este, răspunse Fairfax. 

— Nu reuşesc să vă urmăresc. Despre ce fel de informaţii 
vorbim? 

Fairfax surâse cu tristeţe. 

— O să vă explic. Am o nepoată, domnule Hope. Se 
numeşte Ruth. 

Ben speră că nu reacţionase în mod vizibil la auzul 
numelui. 

— Ruth are nouă ani, domnule Hope, şi mă tem că n-o să- 
şi mai sărbătorească a zecea aniversare. Suferă de o formă rară 
de cancer. Mama ei, fiica mea, şi-a pierdut speranţa în 
vindecare. La fel şi experţii în medicină, care, în ciuda tuturor 
mijloacelor băneşti pe care le am la dispoziţie, nu au reuşit să 
inverseze cursul acestei boli cumplite. 


Fairfax întinse o mână delicată. Pe birou, cu faţa către el, 
se afla o fotografie cu rama de aur. O întoarse ca să i-o arate lui 
Ben. Înfăţişa o fetiţă blondă, toată numai zâmbet şi în culmea 
fericirii, călare pe un ponei. 

— Nu este nevoie să vă spun că fotografia a fost făcută cu 
ceva timp în urmă, înainte de descoperirea bolii. Acum nu mai 
arată aşa. Au trimis-o să moară acasă. 

— Îmi pare rău, zise Ben. Dar nu înţeleg ce legătură are 
CU... 

— Cu manuscrisul lui Fulcanelli? Are cea mai importantă 
legătură posibilă. Sunt convins că manuscrisul conține informaţii 
vitale, cunoştinţe străvechi care ar putea salva viaţa mult iubitei 
mele Ruth. Ne-ar putea-o reda şi ar face-o să arate din nou ca în 
această fotografie. 

— Cunoştinţe străvechi? Ce fel de cunoştinţe străvechi? 

Fairfax îi adresă un zâmbet îndârit. 

— Domnule Hope, Fulcanelli era - şi, după părerea mea, 
mai este încă - alchimist. 

Se lăsă o tăcere grea, timp în care bătrânul studie cu 
atenţie chipul lui Ben. Acesta îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi 
câteva clipe mâinile, apoi oftă. 

— Vreţi să spuneţi că manuscrisul o să vă-nveţe cum să 
faceţi un soi de licoare dătătoare de viaţă? 

— Un elixir alchimic. Fulcanelli îi cunoştea secretul. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, domnule Fairfax. Imi dau 
seama cât de dureroasă este situaţia în care vă aflaţi, spuse 
Ben, alegându-şi cu grijă cuvintele. Vă înţeleg sentimentele. E 
uşor să vrei să crezi că un anumit leac tainic poate face 
miracole. Dar, fiind un om cu inteligenţa dumneavoastră, nu 
credeţi că s-ar putea să vă amăgiţi singur... zău aşa, alchimie? 
N-ar fi mai bine să mai solicitaţi sfaturile unor experţi în 
medicină? Poate o nouă formă de tratament, o tehnologie 
modernă... 

Fairfax clătină din cap. 

— V-am spus, tot ceea ce se putea face, din punctul de 
vedere al ştiinţei moderne, a fost făcut deja. Am luat în 
considerare toate posibilitățile. Am cercetat problema în 
profunzime, nu o privesc superficial şi, credeţi-mă, în cărţile de 
specialitate sunt mult mai multe lucruri decât vor experţii din 
zilele noastre să aflăm. 


Tăcu o clipă. 

— Domnule Hope, sunt un bărbat orgolios. În viaţa mea, 
am avut parte de un succes extraordinar şi am o mare putere 
asupra oamenilor. Dar acum nu aveţi în faţă decât un bunic 
îndurerat. Aş fi în stare să vă implor în genunchi să mă ajutaţi - 
să o ajutaţi pe Ruth - dacă aş crede că asta v-ar putea convinge. 
Poate sunteţi de părere că cererea mea e absurdă, dar, pentru 
numele lui Dumnezeu şi pentru această fetiţă drăgălaşă, n-aţi 
vrea să faceţi pe placul unui bătrân, acceptându-i oferta? Ce 
aveţi de pierdut? Noi suntem cei care vor suferi o pierdere 
imensă, dacă Ruth a noastră nu va supravieţui. 

Ben şovăia. 

— Domnule Hope, ştiu că nu aveţi familie sau copii, 
continuă Fairfax. Poate numai un tată, sau numai un bunic 
poate înţelege ce înseamnă să-ţi vezi un urmaş suferind sau în 
pragul morţii. Nici un părinte n-ar trebui să treacă printr-un 
asemenea chin. (Ţintui ochii lui Ben cu o privire fermă.) Găsiţi 
manuscrisul lui Fulcanelli, domnule Hope. Sunt convins că o 
puteţi face. Vă plătesc un onorariu de un milion de lire sterline, 
dintre care un sfert în avans, iar restul la livrarea în bună stare a 
manuscrisului. 

Deschise un sertar, scoase un cupon de hârtie şi îl făcu să 
alunece pe suprafaţa de lemn lustruit a biroului. Ben îl ridică. 
Era un cec de două sute cincizeci de mii de lire sterline, pe 
numele lui. 

— Nu mai are nevoie decât de semnătura mea, spuse 
Fairfax. Şi banii vă aparţin. 

Ben se ridică, ţinând cecul încă în mână, şi bătrânul îl 
urmări cu încordare în timp ce se apropia de fereastră, 
plimbându-şi privirea asupra întinsului domeniu şi a copacilor 
care se legănau uşor în bătaia vântului. Păstră tăcerea pentru 
un minut, apoi expiră zgomotos pe nas şi se întoarse încet către 
Fairfax. 

— Eu nu mă ocup de aşa ceva. Eu descopăr unde se află 
persoanele dispărute. 

— Vă cer să salvaţi viaţa unui copil. Are vreo importanţă 
prin ce mijloace? 

— Imi cereţi să alerg după o himeră, despre care credeţi 
dumneavoastră că i-ar putea salva viaţa. Aruncă cecul înapoi, 
pe birou. Dar eu nu văd cum ar putea s-o facă. Îmi pare rău, 


domnule Fairfax. Vă mulţumesc pentru ofertă, dar nu sunt 
interesat. Acum aş vrea ca şoferul dumneavoastră să mă ducă 
înapoi, la aerodrom. 


5 


Pe o câmpie întinsă, plină cu flori de câmp şi iarbă 
mănoasă, unduind uşor în bătaia vântului, un adolescent şi o 
fetiţă alergau râzând, ţinându-se de mână. În bătaia soarelui, 
părul lor blond părea de aur. Băiatul dădu drumul mâinii fetei şi 
se lăsă în genunchi ca să culeagă o floare. Ea continuă să 
alerge, chicotind, uitându-se înapoi către el, cu nasul încreţit ca 
al unui copil pus pe rele şi cu bujori în obrajii pistruiaţi. In 
spatele ei se afla poarta unui labirint cu ziduri înalte. 

— Ruth! o strigă băiatul. Întoarce-te! 

Fetiţa îşi făcu mâinile pâlnie la gură. 

— Vino să mă cauţi! îi strigă cu un zâmbet răutăcios şi 
dispăru dincolo de poartă. 

Băiatul alergă după ea, dar ceva nu era aşa cum ar fi 
trebuit. Distanţa dintre el şi labirint se mărea întruna. 

— Nu pleca, Ruth, nu mă lăsa în urmă! ţipă el. 

Continuă să alerge, dar sub picioare nu mai avea iarbă, ci 
nisip, nisip moale, în care se afunda împleticindu-se. Un bărbat 
înalt, într-o robă albă, căzând în falduri, îi blocă drumul. 
Creştetul băiatului nu-i ajungea decât până la talie, aşa că se 
simţea mic şi neajutorat. lzbuti să-l ocolească şi ajunse la 
intrarea labirintului, la timp ca să o vadă pe Ruth în depărtare, 
alergând. Nu mai râdea, ci plângea de spaimă în timp ce se 
topea după un colţ. Ochii li se întâlniră pentru o ultimă oară. Şi o 
pierdu din vedere. 

Acum apărură alţi bărbaţi înalţi, în robe albe şi cu bărbi 
negre. Se îngrămădiră în jurul lui, dominându-l cu înălţimea lor, 
astupându-i vederea, trăncănind cu aprindere într-o limbă 
necunoscută, cu ochi rotunzi şi albi pe feţele ca de mahon care 
se conturau, amenințătoare, adunându-se deasupra lui, şi 
rânjindu-şi dinţii ştirbi. Şi îl înşfăcară strâns de braţe şi de umeri 
cu mâini puternice, reţinându-l în timp ce el ţipa şi se zbătea, 
dar ei erau din ce în ce mai mulţi, iar el era țintuit locului şi nu 
putea face nici o mişcare. 


Îşi încleştă mâna în jurul paharului şi simţi whisky-ul 
arzându-i limba. În depărtare, dincolo de valurile cenuşii care se 
înfoiau zdrobindu-se de stâncile golfului, curba orizontului se 
lumina treptat, căpătând culoarea roşie a zorilor. 

Se răsuci, îndepărtându-se de fereastră, când auzi uşa 
deschizându-se în spatele lui. 

— 'Neaţa, Win, spuse, izbutind să zâmbească. Cum de 
te-ai trezit atât de devreme? 

Ea îl privi cu îngrijorare, plimbându-şi ochii de la paharul 
pe care îl ţinea în mână la sticla goală de whisky de pe masa din 
spatele lui. 

— Mi s-a părut că aud nişte voci. Eşti bine, Ben? 

— N-am mai reuşit să adorm. 

— Tot visele rele? întrebă ea, cu subînţeles. 

Ben dădu din cap. Winnie oftă şi luă fotografia veche, 
uzată, la care el se uitase mai devreme, înainte de a o lăsa să 
zacă alături de sticla de whisky. 

— Nu-i aşa că era frumoasă? şopti bătrâna, scuturând din 
cap şi muşcându-şi buzele. 

— Îmi lipseşte atât de mult, Winnie. După atâţia ani. 

— Crezi că nu ştiu? răspunse bătrâna, înălţându-şi ochii 
către el. Mie îmi lipsesc toţi. 

Aşeză poza cu grijă pe masă. 

El ridică din nou paharul şi îl goli cu repeziciune. 

Winnie se încruntă. 

— Ben, băutura asta... 

— Nu te apuca să-mi faci morală, Win. 

— Nu ţi-am mai spus nici o vorbuliţă până acum, zise ea, 
hotărâtă. Dar e din ce în ce mai rău. Ce nu merge, Ben? De când 
te-ai întors de la întâlnirea cu omul ăla, nu ai astâmpăr, nu 
mănânci. Abia dacă ai dormit în ultimele trei nopţi. Mă 
îngrijorezi. Uită-te la tine - eşti palid. Şi abia aseară ai început 
sticla aia. 

El schiţă un zâmbet, se aplecă şi o sărută pe frunte. 

— Îmi pare rău dacă mi-am pierdut controlul. N-am vrut 
să-ţi faci griji, Win. Ştiu că e greu să trăieşti alături de mine. 

— Oricum, ce-a vrut de la tine? 

— Fairfax? 

Ben se întoarse către fereastră şi privi din nou marea, 
urmărind soarele care se înălța, aurind partea de jos a norilor. 


— A vrut s-o salvez pe Ruth, spuse, regretând că paharul 
era gol. 


Aşteptă până către ora nouă, apoi ridică receptorul. 

— V-aţi răzgândit în privinţa ofertei mele? întrebă Fairfax. 
— N-aţi găsit pe altcineva? 

— Nu. 

— În cazul ăsta, accept. 


6 


Ben ajunse devreme la întâlnirea de la Clubul Studenţesc 
Oxford. Ca mulţi alţi foşti studenţi, era membru pe viaţă al 
venerabilei instituţii de pe strada Cornmarket, care serveşte de 
secole drept loc de întâlnire, sală de dezbateri şi club exclusivist 
al universităţii. Aşa cum obişnuia şi în vremea studenţiei, intră 
pe uşa din dos, aflată pe o alee îngustă, lângă restaurantul 
McDonald. Işi arătă la recepţie legitimaţia de membru, veche şi 
uzată, şi străbătu coridoarele sacrosancte pentru prima oară în 
ultimii douăzeci de ani. 

Faptul că se întorsese îi crea o senzaţie stranie. Nu-i 
trecuse niciodată prin minte că avea să mai ajungă vreodată 
acolo, sau în oraşul acela, de care îl legau atâtea amintiri 
sumbre - amintirile unei vieţi pe care şi-o planificase cândva şi 
ale celei pe care i-o oferise în schimb soarta. 

Când pătrunse în vechea bibliotecă, profesorul Rose nu 
sosise încă. Aruncă o privire în jur. Locul era neschimbat, cu 
aceleaşi ferestre în stil gotic, aceleaşi mese pentru cititori şi 
aceleaşi rafturi cu cărţi care se înălţau până sub tavanul cu 
fresce înfăţişând scene din legendele arthuriene. 

— Benedict! strigă cineva în spatele lui. 

Se întoarse, dădu cu ochii de Jonathan Rose - încă viguros, 
mai cărunt şi mai chel, dar uşor de recunoscut, cât ai clipi, ca 
fiind specialistul în istorie pe care îl ştia de atât de multă vreme 
- şi se grăbi să traverseze cu paşi mari podeaua din scânduri 
lustruite ca să-i strângă mâna. 

— Ce mai faceţi, domnule profesor? Nu ne-am mai văzut 
de atâta timp. 

Se aşezară pe două dintre fotoliile acoperite cu piele roasă 
şi discutară câteva minute despre lucruri fără importanţă. 
Pentru profesor, lucrurile se schimbaseră într-o foarte mică 
măsură - viaţa academică de la Oxford mergea înainte, după 
acelaşi vechi tipic. 

— Am fost oarecum surprins când ai dat un semn de viaţă 
după atâţia ani, Benedict. Cărui fapt îi datorez plăcerea? 

Ben îi explică de ce îi solicitase întâlnirea. 


— Şi pe urmă mi-am adus aminte că îl cunosc pe unul 
dintre cei mai buni specialişti în istorie antică din ţară. 

— Numai să nu mă numeşti un istoric antic, aşa cum fac 
mai toţi studenţii mei, zâmbi Rose. Deci te interesează alchimia, 
nu-i aşa? continuă el, încruntând din sprâncene şi studiindu-l pe 
Ben pe deasupra ochelarilor. Nu mi-aş fi închipuit că te încântă 
acest gen de lucruri. Sper că n-ai devenit adept New Age? 

Ben râse. 

— Acum sunt scriitor. Fac nişte cercetări, nimic altceva. 

— Scriitor? Bun, bun. Cum ziceai că-l cheamă pe tipul ăla, 
Francasini? 

— Fulcanelli. 

Rose clătină din cap. 

— N-aş putea spune că am auzit vreodată de el. Nu sunt 
tocmai omul potrivit să te ajute în privinţa asta. E un subiect 
neobişnuit pentru mulţi dintre noi, academicienii de modă veche 
- chiar şi în această eră post-Harry Potter. 

Ben avu un moment de dezamăgire. Nu-şi pusese cine ştie 
ce speranţe în Jon Rose, ca persoană ce i-ar fi putut da relaţii 
despre Fulcanelli, şi cu atât mai puţin despre manuscrisul 
acestuia, dar, pentru că pornea de la nişte indicii mult prea vagi, 
ar fi fost păcat să ignore orice posibilă sursă de informaţii 
demne de încredere. 

— Mi-aţi putea spune câteva ceva despre alchimie, la 
modul general? întrebă el. 

— Aşa cum ziceam, nu e domeniul meu, răspunse Rose. 
Ca majoritatea oamenilor, sunt înclinat să o resping în 
întregime, considerând-o o şarlatanie în toată puterea 
cuvântului. (Zâmbi.) Deşi trebuie menţionat că puţine alte 
practici ezoterice au dăinuit vreme de atât de multe secole. 
Incepând din Egiptul şi din China antice, de-a lungul Evului 
întunecat şi al epocii medievale şi apoi în timpul Renaşterii - e 
un curent subteran care continuă să tot apară la suprafaţă pe 
întreg parcursul istoriei, (în timp ce vorbea, profesorul se lăsă pe 
spătarul fotoliului uzat de piele, adoptând postura lectorului 
universitar, care îi devenise o a doua natură.) Cu toate că numai 
Dumnezeu ştie ce anume urmăreau, sau ce anume îşi închipuiau 
că urmăresc - transformarea plumbului în aur, crearea unor 
poţiuni magice, a unor elixire ale vieţii şi tot restul. 


— Să înţeleg că nu credeţi că este posibil ca un elixir 
alchimic să vindece bolnavii? 

Rose se încruntă, remarcând expresia impasibilă a lui Ben 
şi întrebându-se unde voia să ajungă. 

— Cred că, dacă ar fi obţinut un leac miraculos al ciumei, 
variolei, holerei, tifosului şi al tuturor celorlalte boli care au făcut 
ravagii în decursul istoriei, am fi aflat şi noi asta, spuse el 
ridicând din umeri. Problema constă în faptul că totul se 
bazează numai pe speculaţii. Nimeni nu ştie cu adevărat ce s-ar 
putea să fi descoperit alchimiştii. Alchimia e celebră ca o 
îndeletnicire misterioasă - toate chestiile astea tainice, frăţii 
secrete, enigme, cifruri şi presupusele cunoştinţe ascunse. Eu 
unul nu cred că vreuna dintre ele are cine ştie ce suport real. 

— De ce e înconjurată de atâta obscuritate? întrebă Ben, 
gândindu-se la tot ce citise în ultimele două zile, căutând cu 
Google termeni de genul „cunoştinţe antice” şi „secretele 
alchimiei” şi croindu-şi cu greu drumul de la un site ezoteric la 
altul. 

Dăduse peste o mare varietate de lucrări de alchimie, 
începând cu cele din prezent şi coborând până în secolul al XIV- 
lea. Toate aveau în comun acelaşi limbaj enigmatic şi pompos, 
acelaşi aer sumbru, de mister. Nu fusese în stare să aprecieze în 
ce măsură era vorba de nişte adevăruri şi în ce măsură nu erau 
decât abordări ezoterice, destinate adepților creduli, momiţi 
de-a lungul secolelor. 

— Dacă aş vrea să fiu cinic, aş spune că motivul e că, în 
realitate, nu există nimic demn de a fi dezvăluit, rânji Rose. Dar 
trebuie să-ţi aduci aminte şi că alchimiştii aveau duşmani 
puternici, aşa că e posibil ca această manie a secretului să fi 
fost un mod de a se apăra. 

— De ce anume? 

— Păi, pe de-o parte, de rechini şi de amatorii de 
speculaţii care îi vânau, spuse Rose. Din când în când, câte un 
alchimist ghinionist, care se lăudase prea tare că putea să 
fabrice aur, era răpit şi silit să spună cum proceda. Dacă nu 
reuşea s-o facă, ceea ce e de la sine înţeles că se întâmpla, 
probabil, de fiecare dată, sfârşea prin a fi spânzurat de un 
copac. 

Profesorul făcu o pauză. 


— Dar adevăratul lor inamic era Biserica, mai ales în 
Europa, unde erau arşi întruna pe rug, ca eretici şi vrăjitoare. 
Uită-te ce le-a făcut Inchiziția catharilor din Franţa medievală, 
din ordinul direct al papei Inocenţiu al lIll-lea. Au numit 
exterminarea unui popor întreg lucrarea Domnului. Acum i se 
spune genocid. 

— Imi dau seama că practicarea alchimiei era un lucru 
riscant. 

— Mai este încă, într-un fel, răspunse Rose, pe un ton plin 
de voioşie. 

Ben fusese luat prin surprindere. 

— Poftim? 

Profesorul îşi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs. 

— Nu spun că ereticii continuă să fie arşi în pieţele 
publice. Mă gândesc la pericolul în care se află oamenii ca mine, 
academicienii şi savanții. Motivul pentru care nimeni nu vrea să 
abordeze subiectul nici în ruptul capului este că s-ar duce 
vestea că s-a ţicnit. Din când în când, câte cineva muşcă din 
mărul oprit şi capul i se rostogoleşte. Cu ceva timp în urmă, o 
biată creatură neroadă a fost dată afară din acest motiv. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Totul s-a petrecut într-o universitate pariziană. O 
conferenţiară de naţionalitate americană de la catedra de 
biologie a dat de bucluc făcând nişte cercetări neautorizate... 

— În domeniul alchimiei? 

— Ceva de genul ăsta. A publicat câteva articole care au 
deranjat o serie de persoane. 

— Cine era americanca asta? întrebă Ben. 

— Incerc să-mi aduc aminte numele, spuse Rose. O 
oarecare doctor... doctor Roper, nu, Ryder, asta e. A făcut furori 
în cercurile academice. Faptul a fost menţionat chiar şi în 
buletinul informativ al Societăţii Medievale Franceze. Se pare că 
Ryder şi-a prezentat cazul în faţa unui tribunal universitar, 
spunând că a fost concediată pe nedrept, deşi nu i-a fost de nici 
un folos. Cum îţi spuneam, odată ce eşti stigmatizat drept ţicnit, 
începe o adevărată vânătoare de vrăjitoare. 

— Doctor Ryder din Paris, repetă Ben, notându-şi numele. 

— Există un întreg articol pe tema asta într-un număr mai 
vechi din Scientific American, care zăcea pe undeva, în Camera 
Seniorilor de la colegiul Christ Church... mai târziu, când mă 


întorc la facultate, o să-l caut şi te sun. S-ar putea să existe şi un 
număr de telefon la care poate fi găsită Ryder. 

— Mulţumesc, e foarte posibil să cercetez toată povestea 
asta. 

— Ah... îşi aminti Rose brusc. Doar o idee. Dacă tot ajungi 
la Paris, acolo există o altă persoană cu care s-ar putea să vrei 
să iei legătura, un cetăţean pe nume Maurice Loriot. E un editor 
renumit, fascinat de tot soiul de subiecte ezoterice, care publică 
o mulţime de asemenea chestii. Suntem prieteni buni. Asta e 
cartea lui de vizită... dacă îl întâlneşti, transmite-i salutările 
mele. 

Ben luă cartea de vizită. 

— Îi transmit. Şi chiar vă rog să-mi daţi numărul lui Ryder, 
dacă îl găsiţi. Chiar vreau să stau de vorbă cu ea. 

Se despărţiră cu o strângere caldă de mână. 

— Succes în cercetările tale, Benedict, spuse profesorul 
Rose. Încearcă să nu mai laşi să treacă încă douăzeci de ani 
până la următoarea întâlnire. 

Undeva, departe, două voci vorbeau la telefon. 

— Se numeşte Hope, repeta una dintre ele. Benedict 
Hope. 

Era vocea unui bărbat care vorbea în limba engleză, în 
grabă, pe şoptite şi pe furiş, uşor estompată, de parcă şi-ar fi 
ţinut mâna căuş deasupra receptorului, ca să-i împiedice pe alţii 
să-l audă. 

— Nu-ţi face griji, răspunse celălalt; vocea italianului era 
sigură de sine şi impasibilă. O să ne ocupăm de el aşa cum am 
făcut-o şi cu ceilalţi. J 

— Asta e problema, spuse primul, printre dinţi. Asta e 
altfel decât ceilalţi. E specialist. Cred că ne poate face 
probleme. 

Un moment de tăcere. 

— Ţine-mă la curent. O s-avem grijă de asta. 


7 


Roma, Italia 

Bărbatul voinic răsfoi exemplarul vechi din Scientific 
American până ce ajunse la pagina însemnată. Articolul pe care 
îl căuta se numea Știința medievală cuantică. Autorul era dr. 
Roberta Ryder, o americancă specialistă în biologie care lucra la 
Paris. II mai citise o dată, dar, din cauza rapoartelor pe care le 
tot primea în ultimele zile, îl recitea, privindu-l într-o cu totul altă 
lumină. 

Când îl văzuse prima oară, fusese încântat de modul în 
care atacaseră editorii revistei articolul americancei. 

O făcuseră zob, dedicând un întreg articol de fond 
demitizării şi ridiculizării fiecăruia dintre cuvintele ei. Ba chiar o 
făcuseră de râs pe prima pagină. Faptul că o transformaseră 
într-un astfel de exemplu public fusese o calomnie nemascată, 
dar ce altceva poţi să faci cu o tânără savantă cândva 
respectată, deţinătoare a numeroase distincţii, care se apucă 
dintr-odată să trâmbiţeze afirmaţii nesăbuite şi nedovedite 
despre un subiect cum e alchimia? Comunitatea ştiinţifică nu 
avea de gând şi nu putea să tolereze o persoană cu astfel de 
idei radicale, care pretindea că cercetările în domeniul alchimiei 
trebuiau luate în serios şi finanţate în mod corespunzător, 
afirmând că bine cunoscuta reputaţie de şarlatani le fusese 
atribuită alchimiştilor pe nedrept, probabil ca urmare a unei 
conspirații, şi că alchimia avea să revoluţioneze într-o bună zi 
fizica şi biologia. 

Incepând de atunci, îi urmărise evoluţia carierei, mulţumit 
de modul în care se dusese la fund. Ryder fusese discreditată cu 
desăvârşire. Comunitatea ştiinţifică îi întorsese spatele, fusese 
realmente excomunicată. Işi pierduse până şi slujba de la 
universitate. Când primise vestea asta, se simţise încântat. 

Dar acum nu mai era atât de fericit. De fapt, era furios şi 
îngrijorat. 

Afurisita aia de femeie n-avea de gând să se lase 
păgubaşă. In faţa ostilităţii celorlalţi, dăduse dovadă de o 
încăpățânare şi de o hotărâre la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, 
în ciuda batjocurii unanime de care avuseseră parte părerile ei 


şi faptului că rămăsese aproape fără nici un ban, îşi continua cu 
îndârjire cercetările pe cont propriu. In momentul acela, 
rapoartele primite de la informatorul lui îi spuneau că repurtase 
un succes. Nu unul major, nu neapărat - dar destul de important 
pentru ca el să-şi facă griji. 

Inteligentă femeie, această Ryder. Periculos de 
inteligentă. Cu un buget infim, obținea rezultate mai bune decât 
întreaga lui echipă bine plătită, care avea la dispoziţie tot felul 
de echipamente. Nu putea fi lăsată să continue. Dacă 
descoperise prea multe? Trebuia oprită. 


8 


Dacă alegerea obiectelor pe care o persoană se 
deranjează să le depoziteze într-un seif bine păzit dintr-o bancă 
spune ceva despre priorităţile sale, atunci Ben Hope era un 
bărbat cu un punct de vedere extrem de simplu asupra vieţii. 

Conţinutul cutiei sale de depozit din Banque Naţionale de 
Paris era practic identic cu al celor din Londra, Milano, Madrid, 
Berlin şi Praga. In toate nu se aflau decât două lucruri. Primul 
era diferit, în funcţie de moneda fiecărei ţări. Suma era aceeaşi, 
suficientă pentru a-i permite să se deplaseze nestingherit pe o 
perioadă nedeterminată de timp. Camerele de hotel, transportul 
şi informatorii reprezentau cheltuielile sale cele mai însemnate. 
Era greu de spus cât de mult urma să-l reţină în Franţa misiunea 
pe care o acceptase. In timp ce paznicii stăteau dincolo de uşa 
încăperii private de verificare a depozitului, transferă în vechiul 
său rucsac militar Bergen, din pânză verde de cort, cam o 
jumătate dintre bancnotele euro stivuite cu grijă în teancuri. 

Al doilea obiect pe care îl ţinea încuiat în tainiţele celor 
şase bănci europene era întotdeauna identic. Indepărtă partea 
de sus a cutiei, unde se aflau restul de bancnote, o aşeză pe 
masă şi strecură mâna în fundul aceleiaşi cutii pentru a-şi lua 
pistolul. 

Revolverul semiautomat Browning de mare putere GP35, 
de calibrul 9, era un model vechi, în momentul acela aproape 
perimat, fiind înlocuit de noua generaţie de pistoale de luptă 


SIG, HK şi Glock, din materiale sintetice. Dar avea în spate un 
lung şir de performanţe demonstrate, era demn de toată 
încrederea, simplu şi cu o forţă de penetrare suficient de mare 
pentru a opri orice agresor. Avea un încărcător cu treisprezece 
gloanţe, plus un glonţ pe ţeavă, ceea ce era suficient pentru a 
ieşi cu repeziciune din orice situaţie dificilă. Ben îl folosise mai 
bine de jumătate din viaţă şi i se potrivea ca o mănuşă veche. 
Dar întrebarea era dacă trebuia să-l lase în seif sau să îl ia 
cu sine. Avea argumente pro şi argumente contra. Cele pro 
spuneau că, dacă exista un singur lucru previzibil legat de 
misiunea lui, acela consta în faptul că era complet imprevizibilă. 
Browning-ul îl făcea să se simtă în siguranţă, iar asta însemna 
foarte mult. Argumentele contra subliniau că portul unei arme 
neînregistrate implica întotdeauna riscuri. A avea asupra ta o 
armă ascunsă însemna să fii extraordinar de prudent, indiferent 
ce ai fi întreprins. Nu era nevoie decât de un poliţist care făcea 
exces de zel şi se hotăra să te percheziţioneze şi, dacă erai 
destul de neglijent încât să-ţi poată descoperi revolverul, asta te 
afunda într-un morman de necazuri. Un cetăţean cu ochi de 
vultur care s-ar fi întâmplat să-ţi observe tocul pistolului de sub 
haină putea deveni isteric, transformându-te instantaneu într-un 
fugar. Şi, mai presus de toate, era aproape sigur că arma nu 
avea să-i fie necesară în timpul acestei misiuni, care părea că 
urma să se transforme într-o adevărată vânătoare de himere. 
Dar, ce naiba, merita să-şi asume riscul. Işi puse pistolul, 
amortizorul de zgomot lung şi tubular, încărcătoarele de 
rezervă, cutiile cu muniţie şi tocul de umăr în rucsac, alături de 
bani, şi chemă paznicii, cerându-le să ducă înapoi cutia în seif. 
Luă metroul şi se întoarse în apartamentul său, sau în 
locuinţa lui conspirativă, cum îi plăcea să îl numească. Il primise 
în dar de la un client bogat căruia îi salvase copilul. Deşi avea o 
poziţie avantajoasă, în centrul Parisului, era greu de remarcat, 
aflându-se la capătul unei alei şi fiind ascuns în mijlocul unui 
grup de clădiri vechi, dărăpănate. Intrarea nu se putea face 
decât prin parcarea subterană de dedesubtul locuinţei, de unde 
urcai pe o scară prăfuită, urmând să treci apoi de o uşă de 
siguranţă, din oţel masiv. Interiorul apartamentului era 
confortabil, dar spartan: o bucătărie mică, pe deplin funcţională, 
un dormitor simplu şi o cameră de zi în care se aflau un fotoliu, 


un birou, un televizor şi laptop-ul. Ben nu avea nevoie de nimic 
mai mult pentru a deschide uşile Europei. 


Sub soarele după-amiezii târzii, catedrala Notre-Dame se 
contura deasupra liniei orizontului. În timp ce Ben se apropia de 
clădirea impozantă, un ghid oferea explicaţii unui grup de 
americani înarmaţi cu aparate de fotografiat. 

Aceasta bijuterie de piatră, fondată în anul 1163 şi a cărei 
construcţie a durat o sută şaptezeci de ani, a fost cât pe ce să 
fie distrusă în timpul Revoluţiei Franceze, fiind restaurată în 
toată fosta sa splendoare la mijlocul secolului al XIX-lea... 

Ben pătrunse în interior pe sub frontonul din partea de 
vest. Trecuseră mai bine de două decenii de când pusese ultima 
oară piciorul într-o biserică, sau de când remarcase existenţa 
vreuneia - şi această întoarcere îi trezea un sentiment bizar. N- 
ar fi putut spune cu certitudine că era prea încântat. Dar, chiar 
şi aşa stând lucrurile, trebuia să recunoască spectaculoasa 
măreție a clădirii. 

În faţa lui, nava centrală se înălța năucitoare către tavanul 
boltit. Arcadele şi stâlpii catedralei erau scăldaţi de soarele care 
cobora către apus şi ale cărui raze se strecurau prin magnificele 
vitralii rotunde de pe faţada dinspre vest. 

Petrecu multă vreme plimbându-se în sus şi în jos, 
stârnind ecouri la fiecare pas pe dalele de piatră şi uitându-se în 
toate părţile, la numeroasele statui şi gravuri. Ţinea sub braţ un 
exemplar obţinut la mâna a doua din cartea scrisă de bărbatul 
pe care trebuia să îl caute - de misteriosul maestru alchimist 
Fulcanelli. Volumul era o traducere a lucrării Le Mystere des 
Cathe&drales! scrisă în 1926. Când o descoperise în raionul de 
cărţi oculte al unei librării vechi din Paris, Ben se bucurase, 
sperând că avea să găsească ceva care să-i fie de folos. Cele 
mai utile indicii pe care şi le dorea erau o fotografie a autorului 
şi o serie de informaţii referitoare la persoana acestuia, ca de 
exemplu numele adevărat sau nişte amănunte legate de familie 
şi orice fel de aluzie la un manuscris. 

Dar nici urmă de aşa ceva. Cartea nu se referea la nimic în 
afară de simbolurile alchimice tainice şi de criptogramele despre 
care Fulcanelli pretindea că ar fi fost incluse chiar în sculpturile 


1 Misterul Catedralelor, ed. Nemira, 2005 (n. tr.). 


de pe pereţii acelei catedrale, pereţi la care se uita atent acum 
Ben. 

Portalul Judecăţii era o imensă arcadă gotică, acoperită cu 
sculpturi complicate. Sub mai multe şiruri de sfinţi se aflau o 
serie de imagini sculptate, înfăţişând diverse personaje şi 
simboluri. Conform afirmațiilor din cartea lui Fulcanelli, acestea 
ar fi trebuit să aibă un înţeles ascuns - un cifru secret pe care 
nu-l puteau pricepe decât iniţiaţii. Și să fiu al dracului dacă 
reuşesc să pricep ceva. E evident că nu sunt un iniţiat, îşi spuse 
Ben. De parcă aş fi avut nevoie de Fulcanelli ca să aflu asta. 

În centrul portalului masiv, la picioarele unei statui a lui 
Hristos, se afla o imagine rotundă, reprezentând o femeie 
aşezată pe un tron. Ţinea în mâini două cărţi, una închisă şi una 
deschisă. Fulcanelli pretindea că acestea simbolizau 
cunoştinţele exoterice şi pe cele ezoterice. Ben îşi plimbă ochii 
pe Portalul Judecăţii, trecând în revistă celelalte personaje. O 
femeie cu un caduceu, simbolul antic al tămădulirii, reprezentat 
printr-un şarpe încolăcit în jurul unui toiag. O salamandră. Un 
cavaler cu o sabie şi cu un scut pe care era zugrăvit un leu. Un 
blazon circular, pe care se afla un corb. După toate aparențele, 
toate acestea transmiteau un mesaj secret. Cât despre portalul 
dinspre nord, Portalul Fecioarei, cartea lui Fulcanelli îl călăuzise 
către un sarcofag sculptat de pe cornişa centrală, care înfăţişa 
un episod din viaţa lui Hristos. Cartea descria decoraţiunile de 
pe partea laterală a sarcofagului ca fiind simbolurile alchimice 
ale aurului, mercurului, plumbului şi ale altor substanţe. 

Dar erau, într-adevăr? În ochii lui Ben, arătau ca nişte 
motive florale. Care era dovada că sculptorii medievali 
includeau, cu conştiinciozitate, simboluri alchimice în operele 
lor? Era în stare să aprecieze frumuseţea şi măiestria artistică 
ale acelor sculpturi. Dar urmăreau ele oare să-i comunice ceva? 
Era posibil să-l înveţe cum să ajute un copil pe moarte? In 
privinţa acestei simbolistici, medită el, problema era că fiecare 
imagine putea fi interpretată după cum dorea cel care o studia. 
Un corb putea însemna un corb şi nimic mai mult, dar cineva 
care căuta o semnificaţie ascunsă o putea descoperi cu 
uşurinţă, chiar dacă intenţia nu existase niciodată. Era mult prea 
uşor să proiectezi semnificaţii subiective, credinţe sau iluzii care 
ai fi vrut să se transforme în realitate asupra unor sculpturi în 
piatră vechi de secole, al căror autor nu mai era pe această 


lume şi nu te putea contrazice. Asta făceau teoriile conspirației 
şi cultele clădite în jurul „cunoştinţelor secrete”. Prea mulţi 
oameni jinduiau cu disperare după o versiune alternativă a 
istoriei, de parcă faptele reale din timpurile trecute nu ar fi fost 
suficient de mulţumitoare sau de antrenante. Poate era nevoia 
de a compensa realitatea prozaică a existenţei umane, de a 
strecura frânturi dintr-o urzeală dubioasă în propria viaţă 
insipidă şi câtuşi de puţin excitantă. În jurul unor asemenea 
mituri se înfiripau subculturi întregi, rescriind trecutul ca pe un 
scenariu cinematografic. In urma cercetărilor pe care le făcuse 
asupra alchimiei, avea impresia că nu era vorba decât de o alta 
dintre aceste subculturi alternative, care se învârteau în jurul 
cozii, umblând după lucruri de nimic. 

Căpătase dor de ducă. Regretă, şi nu pentru prima oară, 
că acceptase misiunea aceea. Dacă nu ar fi fost cele două sute 
cincizeci de mii de lire din banii lui Fairfax care intraseră în 
contul lui, ar fi jurat că cineva îi juca o farsă. Ceea ce ar fi trebuit 
să facă ar fost să plece chiar atunci de acolo, să ia primul avion 
către Anglia şi să-i înapoieze banii moşneagului nebun. 

Nu, nu e un moşneag nebun. E un om disperat, a cărui 
nepoată e pe moarte. Ruth. Ben ştia adevăratul motiv pentru 
care se afla acolo. 

Se aşeză într-o strană, în mijlocul credincioşilor răzleţi 
veniţi la rugăciune, şi îşi adună gândurile preţ de câteva minute. 
Deschise din nou cartea lui Fulcanelli, respiră adânc şi recapitulă 
în minte ceea ce reuşise să spicuiască din ea până atunci. 

Prefaţa era un adaos ulterior la textul alchimistului, scris 
de unul dintre discipolii acestuia. Relata că, în 1926, Fulcanelli îi 
încredinţase ucenicului său din Paris un anumit material - 
nimeni nu părea să ştie cu exactitate despre ce anume era 
vorba - după care dispăruse pe neaşteptate, de parcă ar fi intrat 
în pământ. După spusele autorului, începând de la aceea dată, 
numeroase persoane - dintre care făcea parte, după toate 
aparențele, şi o agenţie internaţională de spionaj - încercaseră 
să dea de urma maestrului alchimist. 

Da, cum să nu. La fel ca în majoritatea prostiilor pe care le 
găsise făcând cercetări pe internet. Dădeai peste una sau alta 
dintre versiunile poveştii lui Fulcanelli, în funcţie de website-ul 
aiuristic pe care îl vizitai. Unii spuneau că Fulcanelli nici măcar 
nu existase vreodată. Alţii afirmau că era un personaj colectiv, 


care includea o serie de indivizi diferiţi, mascând o societate 
secretă sau o confrerie dedicată explorării ocultismului. Alţii 
susțineau că, dimpotrivă, era vorba de un om în carne şi oase. 
Conform uneia dintre surse, alchimistul fusese văzut la New 
York, la câteva decenii după dispariţia sa misterioasă, când 
trebuia să fi avut cu mult peste o sută de ani. 

Ben nu lua de bună nici una dintre aceste afirmaţii. Nici 
una nu era susţinută de nici un fel de dovadă. Dacă nu existau 
fotografii recunoscute ca fiind ale alchimistului, cum ai fi putut 
da crezare oricăruia dintre rapoartele despre apariţia acestuia? 
Totul nu era decât un talmeş-balmeş de relatări confuze. Tot 
ceea ce aveau în comun acele aşa-zise surse de informaţii era 
faptul că nicăieri nu reuşise să descopere nici măcar o singură 
referire la vreun manuscris al lui Fulcanelli. 


Făcând turul catedralei Notre-Dame, nu observă nimic 
edificator. Dar, nu la mult timp după ce pătrunse înăuntru, 
remarcă altceva, şi anume un bărbat care îl urmărea. 

Tipul nu se descurca tocmai strălucit. Umbla prea pe furiş, 
avea prea multă grijă să nu-i stea în drum. Acum se afla într-un 
colţ îndepărtat, privind peste umăr, iar peste un minut era într-o 
strană, străduindu-se să-şi ascundă chipul rotofei în spatele unei 
cărţi de rugăciuni. Dacă ar fi zâmbit şi i-ar fi cerut relaţii, i-ar fi 
atras atenţia mult mai puţin. 

Ben nu avea ochi decât pentru decoraţiunile catedralei, 
gesticula ca un om relaxat şi se purta ca un turist oarecare. Dar, 
din momentul în care îşi descoperi urmăritorul, începu să-l 
studieze îndeaproape. Cine era? De ce îl spiona? 

In astfel de cazuri, Ben era adeptul sincerităţii şi al acţiunii 
directe. Dacă dorea să afle de ce îl urmărea cineva, se ducea 
drept la individul respectiv şi îl întreba cine e şi ce îl interesează. 
Pentru început, trebuia să facă două lucruri: să-l atragă într-un 
loc retras şi să-i taie orice posibilitate de a scăpa cu fuga. După 
care îl putea stoarce ca pe o portocală. Gradul de politeţe cu 
care trata situaţia depindea în întregime de reacţia tipului 
încolţit şi somat. Era foarte probabil ca un amator precum cel cu 
care avea de-a face aici să cedeze la cea mai firavă 
constrângere. 


Ben se plasă într-un colţ al catedralei, lângă altar. O scară 
în spirală conducea către turlă şi el începu să urce treptele. 
Chiar înainte de a dispărea din raza vizuală, remarcă 
nervozitatea în mişcările urmăritorului. Apoi urcă, fără grabă, 
până la nivelul celui de-al doilea balcon. leşi pe o pasarelă care 
se proiecta în afară, în lumina soarelui, cu mult deasupra 
acoperişurilor. Era înconjurat de garguie cu aspect de coşmar, 
de demoni de piatră şi de spiriduşi pe care constructorii 
medievali îi aşezaseră acolo cu intenţia de a alunga spiritele 
rele. 

Pasarela lega două dintre turlele înalte ale catedralei, 
aflându-se exact deasupra imensei ferestre rotunde de pe 
faţadă. Un grilaj de piatră, care nu-i ajungea nici măcar până la 
brâu, era menit să evite pericolul unei căderi de şaizeci de metri 
în gol. Ben se ascunse şi aşteptă apariţia urmăritorului său. 

Acesta se ivi lângă parapet după un minut sau două, 
căutându-l din priviri. Ben îl lăsă să se îndepărteze de uşa care 
dădea către scară, apoi ieşi din spatele statuii unui demon cu 
dinţii rânjiţi. 

— Salut, îi spuse, apropiindu-se de el. 

Omul păru să intre în panică, aruncându-şi ochii încoace şi 
încolo. Ben îl îngrămădi într-un colţ, folosindu-şi trupul ca să-l 
împiedice să fugă. 

— De ce mă urmăreşti? 

Ben văzuse o mulţime de oameni încolţiţi şi ştia că 
reacţiile erau complet diferite. Unii cedau, alţii fugeau, alţii 
opuneau rezistenţă. 

Cel pe care îl avea în faţă reacţionă imediat, cu o violenţă 
letală. Ben îi surprinse zvâcnirea mâinii drepte cu o fracțiune de 
secundă înainte ca aceasta să pătrundă cu o mişcare 
şerpuitoare sub haină, de unde scoase un cuţit. Era o armă de 
luptă, cu lama neagră, cu două tăişuri - o reproducere ieftină a 
pumnalelor Faibairn-Sykes pe care le ştia din vremuri mai vechi. 

Evită lovitura, îl prinse pe bărbat de încheietura mâinii în 
care ţinea cuțitul şi îi lovi braţul de genunchiul său. Lama 
zăngăni pe pasarelă. Ben continuă să-i strângă încheietura 
mâinii, răsucindu-i-o într-un mod despre care ştia din experienţă 
că era foarte dureros. 

— De ce mă urmăreşti? repetă, cu voce scăzută. Zău că 
nu vreau să te bruschez. 


Nu era pregătit pentru ceea ce urmă. 

Nu ai cum să scapi când cineva îţi răsuceşte încheietura 
mâinii. Cu excepţia cazului în care accepti să-ţi fie rupte oasele. 
Nici un om cu mintea întreagă nu face asta, dar el o făcu. Se 
răsuci în sens invers celui în care îi era arcuit braţul. La început, 
Ben crezu că încerca să scape şi îşi înteţi strânsoarea. Dar apoi 
simţi oasele încheieturii celuilalt cedând. Fiindcă mâna flască nu 
mai opunea nici un fel de rezistenţă, pierdu brusc controlul 
asupra braţului. Urmăritorul se contorsionă, eliberându-se şi 
îndepărtându-se, cu ochii bulbucaţi, cu fruntea brobonită de 
sudoare, scâncind de durere în timp de mâna i se bălăbănea, 
ieşind ca o cârpă din mânecă. Şi, înainte ca Ben să-l fi putut 
opri, se răsuci pe călcâie, alergă către marginea pasarelei şi se 
aruncă în gol, peste parapetul scund. 

In timp ce individul se mai răsucea încă în aer, Ben cobora 
deja în grabă treptele scării în spirală. În momentul în care, 
după ce străbătuse cu mişcări acrobatice cei şaizeci de metri 
care îl despărţeau de caldarâm, trupul avu parte de o oprire 
cumplită, aterizând pe vârfurile grilajului de lângă grupul de 
turişti, Ben aproape că ajunsese înapoi, în colţul întunecos al 
catedralei. lar când primii turişti începură să tipe şi oamenii se 
năpustiră afară ca să vadă ce se întâmplase, Ben traversă 
neobservat clădirea şi se amestecă în mulţimea gălăgioasă care 
se îndrepta spre ieşire. 

Ceea ce se petrecu cu mult înainte ca primul jandarm să 
ajungă la faţa locului. 


9 


Luc Simon era în întârziere. Se schimbase la sediul poliţiei, 
punându-şi cel mai bun costum, şi îşi legase cravata în timp ce 
alerga spre maşina, iar subalternii lui se întrebau încotro se 
grăbea inspectorul îmbrăcat în ţinută de gală. 

În vreme ce făcea slalom prin traficul din Paris, aruncă o 
privire la ceas. Rezervase o masă la Guy Savoy pentru ora opt. 
Când ajunse acolo era opt şi treizeci şi trei de minute. Un 
chelner îl călăuzi prin încăpere. Restaurantul era plin de oameni 
care luau cina şi de zumzetul conversaţiilor. În fundal se auzea o 
melodie de jazz cântată în surdină. O zări pe Helene aşezată la o 
masă de două persoane dintr-un colţ, cu faţa ascunsă de părul 
de un negru strălucitor, răsfoind încordată o revistă. Simon i se 
alătură după ce îi ceru chelnerului să aducă imediat şampanie. 

— Am ghicit, oftă Helene, în timp ce el se aşeza în faţa ei 
la mica masă rotundă, n-ai reuşit să scapi mai devreme. 

— Am venit cât de repede am putut. A intervenit ceva. 

— Ca de obicei. Munca e pe primul loc până şi la 
aniversarea nunţii noastre, nu-i aşa? 

— Ei, aşa se întâmplă întotdeauna. Criminalii demenţi n-au 
prea mult respect faţă de programul personal al altora, 
murmură el, simțind cum bariera familiară de încordare se înalţă 
între ei cu repeziciune; şi asta se întâmpla mereu. A, a sosit 
şampania, adăugă, străduindu-se din răsputeri să zâmbească. 

Păstrară tăcerea în timp ce chelnerul scoase dopul, le 
umplu paharele şi puse sticla în frapieră. Luc îl aşteptă să se 
îndepărteze. 

— Ei... la mulţi ani. 

Îşi ciocni paharul de al ei. 

Ea tăcea, urmărindu-l cu privirea. Lucrurile nu mergeau 
prea grozav. Bâjbâi prin buzunar şi scoase un pacheţel. Îl aşeză 
pe masă. 

— Poftim. Ţi-am luat ceva. Haide, deschide.-l. 

Helene ezită înainte de a despacheta cadoul cu degetele 
ei lungi şi subţiri. Deschise cutiuţa pentru bijuterii şi se uită 
înăuntru. 

— Un ceas Cartier? 


— Ştiu că ţi-ai dorit întotdeauna unul, spuse el, cu ochii la 
chipul ei frumos, în aşteptarea unui răspuns. 

Ea vâri ceasul de aur înapoi, în cutie, şi o aruncă în 
mijlocul mesei. 

— E foarte frumos. Dar nu e pentru mine. 

— Ce vrei să spui? Bineînţeles că e pentru tine. 

Ea clătină din cap cu tristeţe. 

— Dă-i-l celei care o să-mi ia locul. 

Chipul lui se înnegură. 

— Ce tot spui acolo, Helene? 

Ea lăsă capul în jos, studiindu-şi mâinile şi evitând să-l 
privească în ochi. 

— Vreau să divorţăm, Luc. M-am săturat. 

El făcu o pauză îndelungată. Şampania rămăsese 
neatinsă, răsuflându-se. 

— Ştiu că lucrurile au luat-o razna în ultima vreme, spuse, 
încercând să-şi stăpânească vocea. Dar o să fie mai bine, 
Helene, îţi promit. 

— E aşa de patru ani, Luc. N-o să se schimbe nimic. 

— Dar... te iubesc. Asta n-are nici o importanţă? 

— Am cunoscut pe altcineva. 

— Şi bineînţeles că ai ales cel mai bun moment ca să mi-o 
spui. 

— Îmi pare rău. Am tot încercat. Dar nu ne vedem 
niciodată. A trebuit să ne dăm întâlnire ca să putem sta de 
vorbă în tihnă, ca acum. 

Chipul lui se crispă o clipă. 

— Deci ai cunoscut pe cineva. Frumos. Cine-i nemernicul? 

Ea nu răspunse. 

— Te-am-întrebat-cine-i-nemernicul! explodă el, subliniind 
fiecare cuvânt cu câte o lovitură violentă de pumn în masă. 

Paharul i se răsturnă, se rostogoli şi se zdrobi de podea. 
Timp de câteva secunde, în restaurant se făcu linişte şi toată 
lumea se întoarse, aţintindu-şi ochii asupra lor. 

— Sigur că da, fă o scenă. 

Un chelner se apropie de ei, cu un aer sfios. Simon se 
întoarse, aruncându-i o privire aspra. 

— Monsieur, trebuie să vă rog să respectaţi... 


— Şterge-o de lângă masa asta, i se adresă Simon cu voce 
joasă, printre dinţii încleştaţi. Sau te arunc prin nenorocita aia 
de fereastră. 

Chelnerul se îndepărtă în grabă, schimbând câteva 
cuvinte cu un şef de sală încruntat. 

— Vezi? E întotdeauna la fel. Reacţia ta. 

— Atunci poate c-ai vrea să-mi spui cu cine te regulezi în 
timp ce eu sunt pe teren, vârât până la gât în sânge şi-n rahat. 

Ştia că vorbind astfel nu reuşea decât să îngreuneze 
lucrurile, pentru amândoi. Ca/m, fii calm. 

— Nu-l cunoşti. Tu cunoşti numai poliţai, pungaşi, criminali 
şi oameni morţi. 

— Asta e meseria mea, Helene. 

Pe chipul ei i se rostogoli o lacrimă şi Simon o urmări cu 
privirea de-a lungul condurului perfect al obrazului. 

— Da, asta e meseria ta şi tot asta e şi viaţa ta, se 
smiorcăi ea. Nu vorbeşti decât despre moarte şi nu te gândeşti 
la nimic altceva. 

— Dar ai ştiut-o de când ne-am cunoscut. Sunt poliţist şi 
asta fac poliţiştii. Ce s-a schimbat? 

Se străduia să-şi ţină vocea sub control, deşi simţea cum 
îşi iese iar din fire. 

— Eu m-am schimbat. Am crezut că o să mă pot obişnui. 
Am crezut că o să pot trăi aşteptând şi temându-mă că, într-o 
bună zi, soţul meu o să se întoarcă acasă într-un coşciug. Dar nu 
pot, Luc. Mă sufoc, trebuie să mă simt iarăşi vie. 

— El te face să te simţi iarăşi vie? 

— Nu mă face să-mi simt sufletul mort, izbucni Helene, 
ştergându-şi ochii. Nu vreau nimic altceva decât o viaţă 
normală. 

Simon se întinse şi-i luă mâinile într-ale lui. 

— Dar dacă renunţ? Dacă aş fi fost un tip obişnuit... O 
să-mi dau demisia, o să-mi caut altceva de lucru. 

— Ce anume? 

El amuţi, realizând că nu se putea gândi nici măcar la un 
singur lucru din lume pe care l-ar fi putut face în locul muncii de 
poliţist. 

— Nu ştiu, recunoscu. 

Ea clătină din cap şi îşi smulse mâinile din strânsoarea lui. 


— Luc, tu ai fost născut să fii poliţist. Deteşti orice altceva. 
Şi m-ai detesta pe mine, dacă ai renunţa, din cauza mea, la 
ceea ce-ţi place cel mai mult. 

El rămase tăcut câteva clipe, cu gândul dus. Undeva, în 
adâncul sufletului său, ştia că spunea adevărul. O neglijase, iar 
acum plătea pentru asta. 

— Atunci ce-ar fi dacă mi-aş lua un concediu, să zicem de 
o lună? Am putea pleca undeva împreună - oriunde vrei tu, ce-ai 
zice de Viena? Spuneai întotdeauna că ai vrea să mergi la Viena. 
Ce zici? Ştii, Opera, o plimbare cu gondola, chestii de genul ăsta. 

— Gondolele sunt la Veneţia, spuse ea, sec. 

— Atunci o să mergem şi la Veneţia. 

— Luc, cred ca am cam trecut de etapa asta. Dacă spun 
da, ce-o să se întâmple după aceea? Peste o lună o s-o luăm de 
la început, exact la fel ca înainte. 

— Nu vrei să-mi dai o şansă? întrebă el, cu voce scăzută. 
O să mă străduiesc să mă schimb. Ştiu că pot s-o fac. 

— E prea târziu, suspină ea, cu ochii în pahar. In seara 
asta nu mă întorc acasă cu tine, Luc. 


10 


Locul nu arăta exact aşa cum s-ar fi aşteptat Ben. Pentru 
el, termenul „laborator” invoca imaginea unei încăperi cu aspect 
modern, spaţioase, construite anume pentru un asemenea scop 
şi bine utilate. Uimirea îi sporise din ce în ce mai mult în timp ce 
urmărea indicaţiile pe care i le dăduse tipul la telefon, în urma 
cărora se pomenise în faţa unui bloc vechi din centrul Parisului. 
Nu exista lift, iar scara în spirală cu balustrada din fier forjat, 
ciupită de rugină şi cu treptele scârţâind, îl conduse trei etaje, 
sfârşindu-se pe un palier îngust, cu câte o uşă de fiecare parte. 
Simţi mirosul stătut, de amoniac, al igrasiei. Verifică numărul 
apartamentului şi apăsă pe sonerie; un bărbat tânăr şi zvelt, cu 
părul negru, cârlionţat, şi cu tenul palid, îi deschise uşa după 
câteva clipe şi îl călăuzi prin ceea ce se dovedi a nu fi altceva 
decât un apartament mic şi murdar. 

Bătu la uşa pe care era scris LAB şi din interior îi răspunse 
o voce de femeie. Accentul ei părea să fie american. Ben intră şi 
văzu că laboratorul era, de fapt, un dormitor modificat. Mesele 
de lucru se încovoiaseră sub greutatea a cel puţin o duzină de 
computere. Mormanele de cărţi şi de dosare care se aflau 
pretutindeni amenințau să se răstoarne în orice clipă. Pe una 
dintre laturile încăperii se aflau o chiuvetă şi o serie de 
echipamente ştiinţifice uzate, un stativ cu eprubete şi un 
microscop. Abia dacă mai rămăsese loc pentru un birou, la care 
stătea o femeie tânără, cu puţin trecută de treizeci de ani, în 
halat de laborator. Părul ei roşu-închis era strâns într-un coc, 
ceea ce îi dădea un aer de seriozitate. Era destul de atrăgătoare 
ca să nu aibă nevoie de machiaj şi singura ei podoabă era o 
pereche de cercei simpli, cu perle. 

La intrarea lui Ben îşi ridică ochii şi zâmbi. 

— O caut pe doamna doctor Ryder, spuse el. 

— Aţi găsit-o, spuse femeia şi se ridică în picioare. Vă rog, 
spuneţi-mi Roberta. 

Îşi strânseră mâinile. Ea îl urmări cu privirea studiindu-i 
reacţiile, aşteptându-se la obişnuita ridicare din sprâncene şi la 
o exclamaţie plină de surprindere şi de ironie, ca, de exemplu, 
„ah, o doamnă!” sau „vai de mine, în zilele noastre oamenii de 


ştiinţă sunt din ce în ce mai drăgălaşi”, genul de comentariu pe 
care îl lăsa să scape orice bărbat cu care făcea cunoştinţă, ceea 
ce o deranja din cale-afară. Totul se transformase aproape 
într-un test standard de evaluare a bărbatului în cauză. Era 
acelaşi tip de răspuns spontan exasperant pe care îl primea 
când îi povestea unui tip despre centura ei neagră de karateka 
shotokan: „Au, ar trebui să mă păzesc.” Nişte tâmpiţi. 

Dar, în timp ce îl invita pe Ben să ia loc, nu observă pe 
chipul lui nici o tresărire. Interesant. Nu era tipul clasic al 
englezului cu care se obişnuise - nici urmă de guşă trandafirie, 
de pântec umflat de bere, de haine de prost-gust, sau de şuviţe 
de păr întinse peste ţeasta cheală. Bărbatul din faţa ei era 
relativ înalt, având aproape un metru optzeci, şi purta, cu o 
eleganţă nepăsătoare, o pereche de blugi şi o haină de culoare 
deschisă peste puloverul negru, cu guler înalt, mulat pe trupul 
suplu, dar musculos. Părea să fie cu cinci sau şase ani mai în 
vârstă decât ea. Avea pielea puternic bronzată a unui om care 
îşi petrece timpul în ţările calde şi părul des şi blond decolorat 
de soare. Era genul de bărbat care o atrăgea. Dar privirea rece 
şi lipsită de orice emoție a ochilor lui de un albastru-palid o făcu 
să se simtă uşor stânjenită. 

— iți mulţumesc că ai fost de acord să ne-ntâlnim. 

— Michael, asistentul meu, mi-a spus că eşti de la Sunday 
Times. 

— E adevărat. Lucrez la un articol de fond pentru revista 
noastră. 

— Aha. Şi cu ce îţi pot fi de folos, domnule Hope? 

— Ben. 

— OK, Ben, cum te pot ajuta? A, apropo, el e Michel Zardi, 
prietenul şi asistentul meu. 

Michel intrase în laborator ca să caute un dosar. Ben se 
răsuci către el şi îl salută într-o franceză impecabilă, ceea ce o 
surprinse pe Roberta. 

— Ascultă, tocmai îmi făceam o cafea, zise ea. Vrei şi tu 
una? 

— Mulţumesc, ar fi grozav. Fără lapte, fără zahăr. Te 
deranjează dacă dau un telefon scurt? 

— Nu, dă-i drumul... Michel, cafea? 

— Non, merci. les peste un minut, ca să fac rost de peşte 
pentru Lutin. 


Ea râse. 

— Afurisita asta de pisică a ta mănâncă mai bine decât 
mine. Ş 

Turnă cafeaua în timp ce Ben îşi scotea telefonul. Îl sună 
pe Loriot, editorul despre care îi vorbise Rose. Nici un răspuns. li 
lăsă un mesaj şi numărul lui de telefon. 

Michel ieşi, iar ei rămaseră singuri în laborator. 

— Aşadar, Ben, vrei să discutăm despre alchimie? întrebă 
Roberta, sorbind din cafeaua fierbinte. Ai auzit despre mine? 

— Profesorul Jon Rose de la Oxford m-a pus în temă. Am 
auzit despre lucrarea ta şi m-am gândit că ai putea să m-ajuţi. 
Bineînţeles că vei fi menţionată ca sursă a tuturor informaţiilor 
folosite în articol, minţi el. 

— Poţi să laşi numele meu deoparte, râse ea fără veselie. 
Poate că e mai bine să nu-l menţionezi deloc: în prezent, sunt 
oaia neagră a comunităţii ştiinţifice. Dar, dacă pot să te ajut, o 
s-o fac. Ce vrei să ştii? 

În scaunul său, Ben se aplecă uşor înainte. 

— Aş vrea să aflu mai multe despre lucrările unor 
alchimişti cum ar fi... Fulcanelli, de exemplu, spuse el, cu voită 
nepăsare. Cine erau, cu ce se ocupau, ce e posibil să fi 
descoperit, lucruri de genul ăsta. 

— Bine. Fulcanelli, da? 

Tăcu o clipă, privindu-l direct. 

— Cât de multe ştii despre alchimie, Ben? 

— Foarte puţine, recunoscu el, cu sinceritate. 

Roberta dădu din cap. 

— OK. Păi, mai întâi de toate, dă-mi voie să clarific un 
lucru. Alchimia nu se referă numai la transformarea metalelor 
de calitate inferioară în aur, înţelegi? 

— Nu? 

— Nu. Adică, din punct de vedere teoretic, nu e imposibil - 
diferenţa între două elemente chimice e numai o chestiune de 
manipulare a unor particule energetice minuscule. Indepărtezi 
un electron de aici, adaugi unul acolo şi, teoretic, poţi schimba o 
moleculă într-alta. Dar, după părerea mea, obiectul de activitate 
al alchimiei este cu totul altul. Eu văd transformarea metalelor 
inferioare în aur mai mult ca pe o metaforă. 

— O metaforă pentru ce? 


— Gândeşte-te puţin, Ben. Aurul este cel mai stabil şi mai 
puţin degradabil dintre metale. Nu rugineşte şi nu îşi pierde 
niciodată strălucirea. Obiectele făcute din aur pur rămân în 
perfectă stare vreme de mii de ani. Compară-l cu ceva cum e 
fierul, care rugineşte şi din care nu mai rămâne nimic cât ai 
clipi. Acum, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă ai descoperi o 
tehnologie care ar putea stabiliza materia degradabilă, care ar 
împiedica deteriorarea. 

— A cui? 

— În principiu, a orice. Tot ceea ce se găseşte în universul 
nostru e alcătuit din aceleaşi ingrediente de bază. Cred că ceea 
ce căutau alchimiştii era, în ultimă instanţă, un element 
universal, existent în natură, care putea fi extras sau exploatat, 
fiind folosit pentru a readuce materia într-o stare perfectă - 
orice tip de materie, nu numai metalele. 

— Te-am înţeles, spuse el, luând notițe. 

— OK? Acum, dacă ai putea găsi o asemenea tehnologie şi 
dacă ai pune-o în aplicare, potenţialul ei ar fi nelimitat. Ar fi 
reversul unei bombe atomice - ar folosi energia naturii pentru a 
crea, nu pentru a distruge. Pe mine, ca biolog, mă interesează 
efectele ei potenţialele asupra organismelor vii. Ce s-ar întâmpla 
dacă am putea încetini deteriorarea ţesuturilor, sau dacă am 
reuşi chiar să le redăm celor bolnave funcţionalitatea? 

— Aţi descoperi tratamentul medical universal. 

— Cu siguranţă. 

— Crezi că suntem pe calea cea bună? Adică, e posibil ca 
alchimiştii să fi realizat ceva de genul ăsta? 

Ea zâmbi. 

— Ştiu la ce te gândeşti. E adevărat, probabil că 
majoritatea alchimiştilor erau ţicniţi, nişte moşnegi cu o doagă 
lipsă şi cu o mulţime de idei nebuneşti despre magie - poate că 
unii o vedeau ca pe o vrăjitorie, exact aşa cum internetul sau 
chiar telefonul ar fi considerate magie neagră de câtre cineva 
născut cu două secole în urmă şi teleportat în zilele noastre. Dar 
unii dintre ei erau adevăraţi oameni de ştiinţă. 

— De exemplu? 

— Isaac Newton? Părintele fizicii clasice a fost, totodată, şi 
un alchimist nedeclarat. Unele dintre descoperirile sale majore, 
de care oamenii de ştiinţă se mai folosesc şi astăzi, s-ar putea 


să fi avut la bază cercetările pe care le-a întreprins în domeniul 
alchimiei. 

— Nu ştiam asta. 

— E o certitudine. O altă persoană profund implicată în 
studiul alchimiei şi de care s-ar putea să fi auzit este Leonardo 
Da Vinci. 

— Artistul? 

— Şi, în acelaşi timp, inginerul de geniu, proiectantul şi 
inventatorul. Pe urmă, matematicianul Giordano Bruno - asta, 
până când l-a ars Inchiziția pe rug, în 1600, spuse ea şi se 
strâmbă. Alchimiştii de genul ăsta prezintă interes pentru mine, 
adică cei care au pus bazele unei noi ştiinţe moderne, care o să 
schimbe totul. Asta e convingerea mea şi la asta se referă, în 
esenţă, lucrările mele. Făcu o pauză. Ştii ce, în loc să stăm pur şi 
simplu de vorbă, ce-ar fi să-ţi arăt ceva? Ce părere ai despre 
gângănii? 

— Gângănii? 

— Insecte. Unii se tem de ele. 

— Nu, eu nu am probleme. 

Roberta deschise o uşă dublă, care răspundea în ceea 
fusese probabil un dulap în perete sau o debara. Fusese 
prevăzută cu rafturi de lemn, fiind astfel adaptată pentru a 
găzdui acvarii. Nu pentru peşti. Erau pline cu muşte. Mii de 
muşte. Roiuri negre, păroase, masate pe suprafaţa sticlei. 

— lisuse, murmură el, făcând un pas înapoi. 

— Cam scabros, nu? spuse Roberta, înveselită. Bine-ai 
venit la experimentul meu. 

Cele două cuve de sticlă erau etichetate cu A şi B. 

— In cuva B se află grupul de control, îi explică ea. Ceea 
ce înseamnă că aceste muşte sunt muşte obişnuite, bine 
îngrijite, dar netratate. In cuva A sunt muştele supuse 
experimentului. 

— OK... şi ce se-ntâmplă cu ele? întrebă Ben, cu prudenţă. 

— Sunt tratate cu o substanţă chimică. 

— Şi ce substanţă e asta? 

— Nu i-am dat nici un nume. Am inventat-o - sau am 
copiat-o, aşa ar trebui să spun - din nişte lucrări vechi de 
alchimie. Nu e nimic altceva decât apă care a fost tratată prin 
intermediul unor procedee speciale. 

— Cel fel de procedee? 


Ea zâmbi cu viclenie. 

— Procedee speciale. 

— Şi ce se-ntâmplă cu muştele tratate în acest mod? 

— A, acum vine partea interesantă. Durata de viaţă a unei 
muşte de casă adulte normale, bine hrănite, este de şase 
săptămâni. Cam atât trăiesc muştele mele din cuva B. Dar cele 
din cuva A, în a căror hrană pun cantităţi minuscule de 
substanţă, trăiesc, în mod sistematic, cu treizeci până la treizeci 
şi cinci la sută mai mult, în jur de opt săptămâni. 

Ben îşi miji ochii. 

— Eşti sigură? 

Ea dădu din cap. 

— Am ajuns la a treia generaţie şi rezultatele se menţin. 

— Deci e vorba de o realizare recentă? 

— Da, de fapt, ne aflăm în prima fază. Incă nu ştiu de ce 
funcţionează, nu ştiu cum să explic ceea ce se petrece. Ştiu că 
pot să obţin rezultate mai bune şi o voi face... Şi, când o să 
se-ntâmple asta, toată comunitatea ştiinţifică o să fie cu fundul 
pe jar. 

Era pe punctul de a deschide gura când îşi auzi mobilul 
sunând. 

— Fir-ar să fie. Îmi cer scuze. 

Uitase să închidă telefonul în timpul interviului. Îl scoase 
din buzunar. 

— Ei? Cât ai de gând să-l laşi să sune? întrebă ea, ridicând 
o sprânceană. 

El apăsă pe buton. 

— Alo? spuse. 

— Aici Loriot. Am primit mesajul dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc că m-aţi sunat, domnule Loriot, zise Ben, 
aruncându-i Robertei o privire de scuze şi ridicând un deget, ca 
şi cum ar fi spus „nu durează decât un minut”. 

Ea ridică din umeri şi sorbi din cafea, apoi luă o foaie de 
hârtie de pe birou şi se apucă s-o citească. 

— M-ar interesa o întâlnire cu dumneavoastră. Aţi vrea 
să-mi faceţi o vizită în seara asta, ca să bem ceva împreună şi 
să stăm de vorbă? 

— Ar fi grozav. Unde locuiţi, monsieur Loriot? 

Roberta aruncă hârtia pe birou, oftă şi se uită la ceas 
gesticulând în mod exagerat. 


— Casa mea se numeşte Villa Margaux şi e situată lângă 
satul Brignancourt, de partea cealaltă a regiunii Pontoise. Nu e 
departe de Paris. 

Ben notă detaliile. 

— Brignancourt, repetă el în grabă, încercând să pună 
capăt conversaţiei fără să fie nepoliticos cu Loriot. 

Editorul ar fi putut fi un intermediar important. Dar, dacă 
ai de gând să faci pe ziaristul, măcar fă-o într-un stil ceva mai 
profesionist, ce naiba, îşi spuse, furios pe sine însuşi. 

— O să trimit maşina să vă ia, zise Loriot. 

— OK, spuse Ben, notându-şi în carneţel. Deseară, la opt 
patruzeci şi cinci... Da... Abia aştept să ne cunoaştem... Bine, vă 
mulţumesc pentru că m-aţi sunat... La revedere. 

Închise telefonul şi îl puse la loc, în buzunar. 

— Îmi cer scuze, îi spuse el Robertei. Am terminat. 

— A, nu-ți face probleme din cauza asta, i-o întoarse ea, 
lăsându-l să-i sesizeze doza de sarcasm din glas. Doar nu plec la 
serviciu, nu-i aşa? 

El îşi drese glasul. 

— Oricum, substanţa asta a ta... 

— Da? 

— Ai încercat-o şi pe vreo altă specie? De exemplu, pe 
oameni? 

Ea clătină din cap. 

— Nu încă. Dar ar fi ceva, nu-i aşa? Dacă efectul ar fi 
similar cu cel din cazul experimentului cu muşte, speranţa de 
viaţă a unui om sănătos ar putea creşte de la, să zicem, optzeci 
de ani la circa o sută opt. Şi eu cred că am putea obţine chiar şi 
rezultate mai bune. 

— Dacă una dintre muştele tale ar fi bolnavă sau pe 
moarte, substanţa asta ar avea puterea de a o vindeca, deao 
menţine în viaţă? întrebă el, sondând terenul. 

— Cu alte cuvinte, dacă are proprietăţi curative? făcu ea, 
apoi pocni din limbă şi oftă. Aş vrea să pot răspunde afirmativ. 
Am încercat să le-o administrăm muştelor pe moarte din grupul 
B, ca să vedem ce se întâmplă, dar ele au murit totuşi. Până 
acum pare că nu acţionează decât în mod preventiv - şi ridică 
din umeri. Însă, cine ştie? Abia am început cercetările. Cu 
timpul, s-ar putea să fim în stare să realizăm ceva care să nu se 
rezume la a prelungi viaţa specimenelor sănătoase, ci să le şi 


vindece pe cele bolnave, ba poate chiar să împiedice moartea, 
pe timp nedefinit. 

— E ca şi cum ai fi descoperit un soi de elixir al vieţii? 

— Ei, să nu spunem hop până n-am sărit, zise ea, 
chicotind. Dar cred că am dat într-adevăr peste ceva. Problema 
e lipsa fondurilor. Pentru a înţelege şi a demonstra cu exactitate 
cum stau lucrurile e nevoie de nişte teste clinice serioase. Ar 
putea dura ani de zile. 

— De ce nu poţi obţine fonduri de la companiile 
farmaceutice? 

Ea râse. 

— Aoleu, naiv eşti! Noi vorbim acum despre alchimie. 
Vrăjitorie, voodoo, hocus-pocus. De ce crezi că fac experimentul 
într-un dormitor? Nimeni nu mă mai ia în serios de când am scris 
despre preocupările mele. 

— Am auzit că ai avut necazuri din pricina asta. 

— Necazuri? izbucni ea într-un râs zgomotos. Da, le-ai 
putea spune şi aşa. Mai întâi, fotografia mea a ocupat, în 
întregime, coperta unu a unui număr din revista Scientific 
American - un editor care a făcut pe deşteptul mi-a pus o 
pălărie de vrăjitoare şi, la gât, o banderolă pe care scria 
Unscientific American. Pe urmă, cretinii de la universitate mi-au 
dat un şut în fund, m-au lăsat pe drumuri. Fapt despre care nu 
se poate spune că ar fi venit în ajutorul carierei mele. 
Nemernicii. Dar o să le-arăt eu... 

— Ai pe aici vreun strop din substanţa aia? întrebă el. 
Mi-ar plăcea să văd cum arată. 

— Nu, nu am, răspunse ea, cu hotărâre. S-a terminat, 
trebuie să pregătesc alta. 

Ben o privi în ochi, căutând vreun semn care să-i arate că 
minţea. Greu de spus. Amuţi o clipă. 

— Atunci, crezi că am vreo şansă de a face, cu îngăduinţa 
ta, o copie după însemnările tale de cercetare? o întrebă, 
sperând că cererea nu părea prea îndrăzneață. 

Cochetă cu ideea de a-i oferi bani în schimb, dar asta i-ar 
fi trezit imediat suspiciunile. Ea îi făcu cu degetul. 

— Ha, ha. Nici o şansă, amice. Oricum, mă crezi atât de 
tâmpită încât să scriu undeva formula substanţei? zise ea şi se 
bătu cu degetul în tâmplă. Totul se află aici. Asta e copilaşul 
meu şi nu se-atinge nimeni de el. 


Ben zâmbi ruşinat. 

— OK, retrag întrebarea. 

Preţ de câteva secunde, între ei se aşternu tăcerea. 
Roberta îl privi stând în expectativă, apoi îşi aşeză mâinile pe 
genunchi, cu palmele deschise, ca şi cum ar fi dat semnalul 
încheierii interviului. 

— Te mai pot ajuta şi cu altceva, Ben? 

— Nu te mai rețin, spuse el, temându-se că stricase totul 
cerând să-i vadă însemnările. Dar mi-ai putea da un telefon 
dacă mai faci şi alte descoperiri majore? 

Îi întinse o carte de vizită. Ea o luă, apoi zâmbi. 

— Da, dacă ţii neapărat, dar nu te ambala prea tare. E un 
proces lent. Sună-mă din nou peste, să zicem, vreo trei ani. 

— Consideră că am stabilit o întâlnire, spuse el. 


11 


Cu părul de un roşu-întunecat căzându-i pe umeri şi cu o 
jachetă de blugi în locul halatului alb, Roberta Ryder aducea, 
dintr-odată, mult mai puţin a savant auster. 

— Plec, Michel. Poţi să-ţi iei liber tot restul zilei, OK? 

Scoase din dormitor sacul cu echipament sportiv, înhăţă 
cheile maşinii şi porni către centrul în care se desfăşura 
antrenamentul săptămânal de arte marţiale, situat în 
Montparnasse, în capătul opus al oraşului. 

In timp ce conducea, se gândi la interviul pe care i-l 
acordase ziaristului Ben Hope. Fusese întotdeauna nevoită să se 
impună ca savant agresiv, dur, sfidător, nonconformist, care 
avea să-i arate lumii de ce era în stare... asta era imaginea pe 
care se străduia să o afişeze. Nimeni nu ştia nimic despre 
realitatea fragilă a situaţiei în care se afla. Nimeni nu-i cunoştea 
temerile, nimeni n-avea habar de grijile care o ţineau noaptea 
cu ochii deschişi. Oare meritase să facă atâtea sacrificii? Oare 
totul nu era decât vânare de vânt, oare se amăgea singură cu 
gândul că poziţia pe care o adoptase putea să schimbe cândva 
lucrurile? Banii aveau să i se termine în curând şi va fi nevoită 
să găsească o sursă suplimentară de câştiguri - poate dând 
unor şcolari meditații la biologie. Dar era posibil ca asta să nu-i 
aducă suficiente venituri ca să se descurce în continuare, să 
plătească salariul de mizerie al lui Michel şi să-şi finanţeze 
cercetările. In următoarele două sau trei luni urma să afle dacă 
putea să continue sau dacă trebuia să abandoneze totul. 

Se întoarse acasă pe la cinci şi jumătate. Işi simţea 
picioarele grele şi zgomotul paşilor ei reverbera în timp ce urca 
către etajul trei pe scara în spirală. Antrenamentul fusese 
obositor şi traficul de la ora aceea de vârf o enervase. 

Când ajunse pe palier şi îşi scoase cheile, descoperi că uşa 
era descuiată. Oare Michel uitase ceva şi se întorsese? In afară 
de portar, el era singura persoană care mai avea o cheie. Dar 
nu-i stătea în fire să nu încuie în urma lui. 

Intră şi aruncă o privire în laborator prin uşa întredeschisă. 

— Michel? Eşti acolo? 

Nici un răspuns, nici un semn de viaţă. Intră. 


— Of, Doamne! 

Încăperea fusese întoarsă pe dos. Dosare împrăştiate pe 
duşumea, sertare răsturnate, totul răscolit. Dar nu asta o lăsase 
cu gura căscată, ci bărbatul uriaş, cu glugă neagră, care se 
repezea la ea. 

O mână înmănuşată ţâşni, îndreptându-i-se către gât. Fără 
să gândească, pară aruncându-şi palmele în sus şi în lateral, 
deviind lovitura. Atacatorul surprins ezită o jumătate de 
secundă, timp suficient pentru ca ea să continue cu o lovitură 
joasă de picior, ţintindu-i genunchiul. Dacă l-ar fi nimerit, lupta 
s-ar fi încheiat pe loc. Dar el făcu un salt înapoi, exact la timp 
pentru ca ea nu reuşească decât să-i zdrelească fluierul 
piciorului. Bărbatul se retrase cu un mormăit de durere, se 
împletici şi căzu grămadă. 

Roberta se răsuci pe călcâie şi fugi. Dar mâna lungă a 
celuilalt se întinse după ea, punându-i piedică şi trimiţand-o lată 
la pământ. Se lovi cu capul de perete şi văzu stele verzi. În clipa 
când ajunse din nou în picioare, bărbatul, cu un cuţit în mână, 
era numai la doi metri de ea. Se năpusti asupra ei, ridicând 
cuțitul, gata să o înjunghie. 

Era un mod de luptă despre care Roberta ştia câte ceva. 
Un cuţitar cu experienţă ţine cuțitul aproape de corp şi loveşte 
spre exterior - e dificil să parezi sau să îl dezarmezi. Dar o 
lovitură dată de sus în jos, ţinând cuțitul dedesubtul mâinii, era 
cu totul altceva. Teoretic, ştia că o poate para. Teoretic. La 
clubul de karate exersaseră apărându-se de un cuţit cu lama 
moale, din cauciuc, niciodată în plină viteză. 

Lama extrem de reală fulgeră, coborând repede şi în forţă. 
Roberta fu mai iute. Prinse încheietura agresorului şi i-o împinse 
în jos şi în lateral în timp ce, cu cealaltă mână, îi smucea cotul în 
sens opus, din toate puterile. In aceeaşi clipă, se aruncă asupra 
lui, lovindu-l cu genunchiul în vintre. Îi simţi braţul rupându-se şi 
ţipătul lui îi răsună în ureche. În spatele măştii, faţa bărbatului 
se schimonosi de durere. Scăpă cuțitul şi trupul lui contorsionat 
căzu peste el. 

Ea rămase în picioare deasupra lui, fără să-şi fi pierdut 
echilibrul, privindu-l cu groază în timp ce se răsucea, 
rostogolindu-se pe spate, cu cuțitul adânc înfipt în plexul solar, 
încercă să şi-l smulgă, încleştându-şi degetele de mâner. După 
câteva secunde mişcările lui îşi pierdură vlaga, convulsiile i se 


domoliră şi rămase întins, nemişcat. Sângele se răspândea 
încet, într-un şuvoi lucios, pe dalele pardoselii. 

Roberta închise ochii, strângându-i cu putere, în timp ce 
genunchii îi tremurau violent. Poate că, redeschizându-i, nu 
avea să mai vadă mortul zăcând într-o baltă de sânge. Dar asta 
nu se întâmplă, trupul rămăsese în acelaşi loc, fixând-o cu ochi 
sticloşi şi cu gura întredeschisă, ca un peşte pe uscat. 

Fiecare dintre nervii ei ţipa, îmboldind-o să fugă, dar se 
împotrivi, înfrângându-le îndemnul. Încet, cu inima în gât, se 
ghemui alături de cadavru, întinzându-şi mâna tremurătoare şi 
strecurându-şi-o sub pieptul hainei negre a mortului. in 
buzunarul din interior găsi o mică agendă, pe jumătate îmbibată 
în sânge. Se înfioră de repulsie la vederea sângelui ce îi picura 
pe degete de pe foile pe care le întorcea în căutarea unui nume, 
a unui număr de telefon, a unui indiciu. 

Agenda era aproape goală. Apoi, pe ultima pagină, dădu 
peste două adrese mâzgălite cu creionul. Una era a ei. Cealaltă 
era a lui Michel. 

Oare ajunseseră şi la el? Scoase celularul, derulând cu 
febrilitate agenda până la M.Z, şi apăsă butonul de apel. 

— Haide, haide, murmură, aşteptând. 

Nici un răspuns, doar robotul. 

Se întrebă dacă să sune la poliţie. Decise că, în momentul 
acela, nu era timp pentru aşa ceva - ar fi durat o veşnicie până 
se înţelegea cu ofiţerul de serviciu şi trebuia neapărat să ajungă 
imediat acasă la Michel. Păşi peste leş şi întredeschise uşa. 
Palierul era pustiu. Încuie apartamentul şi cobori scara în fugă. 


În scrâşnetul frânelor, maşina se opri sub un unghi 
nefiresc în faţa blocului lui Michel şi Roberta alergă spre intrare. 
Alături de uşă se afla panoul interfonului, cu lista locatarilor. 
Apăsă de mai multe ori pe butonul din dreptul numelui lui 
Michel, bătând din picior, din ce în ce mai nervoasă. 

După două sau trei minute, un cuplu ieşi râzând din 
clădire şi ea se strecură înăuntru. Se pomeni într-un coridor 
întunecos, cu pereţii de piatră, care ducea către casa scărilor, 
trecea pe lângă uşa portarului şi dădea în curtea interioară. 
Asistentul ei stătea la parter. Bătu cu putere în uşă. Nici un 
răspuns. Străbătu culoarul în fugă şi intră în curte. Geamul de la 


baia apartamentului lui Michel era întredeschis. Se trase în sus, 
agăţându-se bordura ferestrei. Deschiderea era foarte îngustă, 
dar ea era destul de subţire ca să se strecoare înăuntru. 

Odată intrată, se furişă tiptil dintr-o cameră în alta. Nici un 
semn de viaţă. Doar o ceaşcă de cafea, aproape goală, care se 
dovedi a fi caldă încă atunci când o atinse, rămăsese pe masă, 
alături de resturile de mâncare, iar calculatorul era deschis. 
Probabil că Michel abia ieşise, îşi spuse ea, uşurată la gândul că 
nu se putea să nu fie teafăr. Poate că nu avea să lipsească mult. 

Telefonul sună pe neaşteptate, făcând-o să tresară. După 
cel de-al doilea ţârâit, intră în funcţiune robotul. Din difuzor se 
auzi mesajul familiar, înregistrat de Michel, urmat de un bip, 
după care apelantul îşi lăsă mesajul. 

Ascultă vocea joasă, bolovănoasă, vorbind în limba 
franceză. 

— Sunt Saul. Raportul tău a ajuns la destinaţie. Planul a 
fost dus la îndeplinire. În seara asta ne ocupăm de B.H. 

Ce se petrecea? Care raport? Ce trimisese Michel şi cui? 
El, prietenul şi asistentul în care se încrezuse, era amestecat în 
toată povestea? „Planul a fost dus la îndeplinire.” Se înfioră. 
Asta însemna ceea ce credea ea că înseamnă? 

Se apropie de computer şi accesă căsuţa de poştă 
electronică cu un dublu clic pe pictograma de pe desktop. În 
timp ce derula lista mesajelor trimise, îşi simţea capul 
învârtindu-i-se. Descoperi repede o listă lungă de e-mailuri 
marcate ca rapoarte şi numerotate în ordine. Michel începuse să 
le trimită cu câteva luni în urmă şi, de atunci şi până la data 
aceea, le expediase cu regularitate, din două în două 
săptămâni. Deschise unul dintre cele mai recente, purtând 
numărul 14. 

— Michel, trădătorule, articulă ea în surdină, în timp ce 
citea mesajul de la cap la coadă. 

Era un raport despre ultimele ei descoperiri ştiinţifice, care 
prezenta în amănunt progresele făcute în privinţa prelungirii 
duratei de viaţă a muştelor din Grupul A. 

— Ce naiba pui la cale? 

Accesă ultimul mesaj, trimis chiar în ziua aceea, cu o oră 
şi ceva mai devreme. Avea şi un ataşament. Se concentră mai 
întâi asupra acestuia: „Azi, marţi, 20 septembrie, întâlnire cu 
jurnalistul englez Ben Hope.” Clătinând din cap şi nevenindu-i 


să-şi creadă ochilor, îl deschise cu un clic pe semnul în formă de 
clamă şi constată că includea o serie de fişiere în format .JPEG: 
fotografii digitale. Se uită la fiecare în parte. Erau instantanee în 
care ea apărea alături de englezul Ben Hope, surprinse în 
laborator, chiar în dimineaţa aceea. O singură persoană le-ar fi 
putut face: Michel, folosindu-şi telefonul cu cameră foto când 
pretinsese că era în căutarea unui dosar. 

„In seara asta ne ocupăm de B.H.”, aşa suna mesajul 
telefonic. Tocmai aflase cine era B.H. 

Încremeni şi îşi ridică rapid privirile de pe ecran. Un sunet: 
cineva se apropia de uşa din faţă. Recunoscu melodia familiară 
pe care o fluiera Michel prin laborator. Cheile zdrăngăniră în 
broască şi uşa se deschise scârţâind. Se auziră paşi care 
străbăteau coridorul. Roberta se aruncă în spatele unei 
canapele, abia mai îndrăznind să respire. 

Michel intră în cameră. Avea în braţe o pungă şi, în timp 
ce îşi fluiera cântecelul, începu să scoată alimentele pe care le 
cumpărare. Intinse mâna spre telefon şi derulă caseta cu 
mesaje. Roberta se uită pe furiş pe deasupra spătarului 
canapelei, urmărindu-i chipul în timp ce asculta vocea lui Saul. 
Nici urmă de vreo emoție, doar o înclinare aprobatoare a capului 

Lepădătură trădătoare, îi spuse ea în gând, abia venindu-i 
să creadă că îl avea în faţa ochilor pe acel Michel pe care îl 
cunoştea. Ar fi trebuit să îl provoace, să îi ceară să dea imediat 
cărţile pe faţă. 

Şi dacă era înarmat? Dacă o putea înfrânge cu uşurinţă? 
Era evident că Michel avea prieteni periculoşi. Dacă nu era un 
asistent supus şi liniştit, aşa cum crezuse ea? Nu, confruntarea 
nu era o idee bună. 

Michel şterse mesajul telefonic. 

— Hristoase, ce cald e aici! mormăi, pentru sine. 

Deschise o fereastră din capătul celălalt al camerei. 

Apoi scoase un baton de ciocolată şi o sticlă de bere din 
punga cu alimente, se trânti cu zgomot pe un scaun şi deschise 
televizorul folosindu-se de telecomandă. Se uita la desene 
animate, chicotind şi sorbind din sticla cu bere. 

Asta era norocul ei. Se lăsă în jos şi începu să se târască, 
dând să părăsească adăpostul canapelei, stând cât mai 
ghemuită cu putinţă. Voia să traverseze camera şi să plece apoi 
prin fereastra deschisă, în timp ce atenţia lui Michel era distrasă 


de televizor. leşise pe jumătate de după canapea, când îl auzi 
strigând: 

— Hei, ce faci acolo? 

El se ridică în picioare. Ea nu îndrăzni să înalțe privirea. 
Fir-ar să fie, m-a prins! 

— Dă-te jos, imediat! spuse Michel, cu voce mai tandră. 

Roberta ridică ochii, uluită şi derutată. El se afla în capătul 
opus al încăperii, lângă birou. 

— Haide, scumpete, pisicuţă obraznică, n-ar trebui să faci 
asta. 

O pisică albă, pufoasă, sărise pe birou şi lingea farfuria 
rămasă acolo după ultima lui gustare. O luă în braţe, 
dezmierzând-o cu toată dragostea. Pisica protestă cu un 
mieunat, se răsuci, eliberându-se din strânsoare, sări pe podea 
şi ieşi în fugă din cameră. Michel alergă după ea, sugându-şi 
degetul zgâriat. 

— Lutin! Vino înapoi! 

Dispăru din vedere şi îl auzi strigând din nou pisica. 

— Lutin, ieşi imediat de-acolo, scârnăvie mică! 

Înţelegând că i se oferise o şansă, Roberta sări în picioare, 
o zbughi pe coridorul scurt ce ducea către uşa de la intrare, 
răsuci fără zgomot butonul yalei şi se strecură afară. 


12 


Cu câteva luni în urmă, când fusese abordat pentru prima 
oară de bărbatul pe care îl ştia doar sub numele Saul, Michel 
Zardi nu avea habar cine era acesta sau ce voia de fapt. Nu ştia 
decât că i se cerea să fie cu ochii pe cercetările Robertei şi să 
trimită periodic rapoarte. Şi încă nu aflase cine erau oamenii 
care îl contactaseră şi de ce îi interesa Roberta. 

De fapt, nici măcar nu-i păsa. Avea o sarcină simplă şi nu 
punea întrebări. Primise destul de mulţi bani ca să-şi înăbuşe 
curiozitatea. Ba începuse chiar să se gândească că, poate, nu 
voia să-şi irosească restul vieţii ca tehnician de laborator plătit 
cu un salariu de mizerie, mai ales acum, când Roberta era 
nevoită să îşi continue cercetările în propriul apartament. 
Promisiunea unui viitor stabil şi interesant, în care să lucreze 
pentru Saul şi oamenii lui, părea o perspectivă mult mai 
îmbietoare şi îl ajutase să-şi împietrească inima faţă de Roberta. 
Nu ştia care erau intenţiile acelor oameni şi nici nu se sinchisea 
de ele. Primea sume relativ generoase pentru o muncă relativ 
simplă, iar ăsta era singurul lucru care avea importanţă. 
Trimitea raportul despre progresele cercetărilor ei din două în 
două săptămâni şi, la sfârşitul fiecărei luni, în cutia poştală îşi 
făcea apariţia un plic burduşit de bani. 


Era o piramidă a puterii, lată la bază, îngustă la vârf. La 
bază era mulţimea de ignoranţi, de indivizi insignifianţi, ca 
Michel Zardi - oameni mărunți, a căror loialitate putea fi 
cumpărată cu bani puţini. În vârful piramidei erau un singur om 
şi un grup de colaboratori apropiaţi, aleşi pe sprânceană. Ei şi 
numai ei cunoşteau adevărata natură, adevăratul scop şi 
adevărata identitate a organizaţiei care îşi ferea cu atâta grijă 
activităţile de ochii indiscreţi. 

Cei doi oameni din vârful acestei piramide se aflau acum 
în aceeaşi cameră, discutând. Era o încăpere neobişnuită, 
plasată sub cupola turnului din centrul unei vile elegante, în stil 
renascentist, din apropierea Romei. 


Bărbatul masiv, autoritar, de lângă fereastră, se numea 
Massimiliano  Usberti. Fabrizio Severini era secretarul lui 
particular şi singurul om în care Usberti se încredea fără rezerve 
şi căruia îi vorbea deschis. 

— În cinci ani, dragul meu prieten, o să ne transformăm 
într-o forţă mult mai de temut decât acum, spunea Usberti. 

Severini sorbi o înghiţitură de vin dintr-un pahar de cristal. 

— Deja suntem puternici, spuse el, cu o notă de 
avertisment în glas. Cum credeţi c-o să ne mai putem ascunde 
activităţile de ochii celor din jur, dacă devenim mai numeroşi şi 
mai puternici? 

— În momentul când planurile mele vor fi puse în aplicare, 
răspunse Usberti, n-o să mai fie necesar să ne ascundem. 
Situaţia în care ne aflăm acum, această necesitate de a păstra 
secretul, nu e decât o etapă temporară a evoluţiei noastre. 

Dintre toţi oamenii din lume, Severini era cel mai apropiat 
de Usberti. Dar nici măcar el nu ştia cu certitudine către ce 
tindea ambiția acestuia, care era scopul final al planurilor la 
care făcea aluzie atât de des. Nu insista peste măsură şi nu 
punea prea multe întrebări. Prietenia lor se consolidase de-a 
lungul anilor, în timp ce Usberti devenea tot mai puternic, tot 
mai încrezător în sine şi - nu-i plăcea să folosească termenul, 
dar nici un altul nu se potrivea - tot mai fanatic. Severini ştia că 
prietenul său, sau, mai degrabă, stăpânul său - transformare ce 
se petrecuse încet, pe nesimţite - era neîndurător şi gata să 
calce totul în picioare. Se temea de el şi ştia că teama lui îl 
încânta în taină pe Usberti. 

Acesta se îndepărtă de fereastră şi reveni sub cupola 
imensă, realăturându-i-se secretarului. Pe masa din secolul al 
XVII-lea, bogat ornamentată, din lemn poleit cu aur, se afla un 
laptop pe care se derula un set de imagini. Erau fotografiile unei 
femei şi ale unui bărbat, stând de vorbă. Unul dintre cele două 
chipuri îi era familiar: era dr. Roberta Ryder. In curând răposata 
dr. Roberta Ryder... 

Celălalt era al unui bărbat pe care Usberti sperase că nu 
avea să-l vadă niciodată. Ştia deja totul despre englez, de la 
unul dintre informatorii săi, care îl anunţase că un detectiv 
profesionist avea să le dea târcoale. Acelaşi informator îl 
avertizase că Benedict Hope avusese parte de o pregătire 
specială şi că era un om înzestrat cu o serie de talente. Fapt ce 


păruse să se adeverească după ce asasinul plătit trimis pe 
urmele lui nu se întorsese şi nu mai dăduse nici un semn de 
viaţă 

Usberti nu se aşteptase ca Hope să ajungă aşa departe. 
Dar nici o grijă, avea să se împotmolească. 

—  Eminenţa Voastră..., începu Severini, frângându-şi 
agitat mâinile. 

— Da, bunul meu prieten? 

— O să ne ierte Dumnezeu pentru faptele noastre? 

Usberti îi aruncă o privire tăioasă. 

— Bineînţeles c-o să ne ierte. O facem ca să apărăm casa 
Domnului. 

După plecarea lui Severini, răsfoi Biblia veche, legată în 
aur, de pe biroul său. 


Și am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi cel ce 
şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat, şi 
judecă şi se războieşte întru dreptate. 

Și este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi 
numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu. 

lar din gura lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească 
neamurile cu ea. El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca 
teascul vinului aprinderii mâniei lui. Dumnezeu, 
Atottiitorul.* 


Usberti închise cartea. O clipă, rămase cu ochii în gol, cu o 


expresie îndârjită şi autoritară. Pe urmă ridică receptorul 
telefonului, dând solemn din cap către el însuși. 


1 Apocalipsa 19:11; 13; 15 (n. tr.). 


13 


Roberta se întoarse la Citroenul 2CV, uitându-se peste 
umăr şi parcă aşteptându-se ca Michel Zardi să vină pe urmele 
ei, trântind uşa clădirii. Mâinile îi tremurau atât de tare încât 
abia reuşi să bage cheia în contact. 

Pe drumul către casă, formă 17 şi căpătă legătura cu 
serviciul de urgenţe al poliţiei. 

— Vreau să anunţ o tentativă de omor. În apartamentul 
meu e un cadavru. 

Inşiră detaliile cu răsuflarea tăiată, în timp ce se strecura 
în viteză prin trafic, conducând cu o singură mână. 

O ambulanţă şi două maşini de poliţie îşi făcură apariţia 
peste zece minute, când ea parca în faţa clădirii. Poliţiştii în 
uniformă erau conduşi de un bărbat energic, de vreo treizeci şi 
cinci de ani, în haine civile. 

— Sunt inspectorul Luc Simon, spuse acesta, studiind-o cu 
atenţie. Dumneavoastră aţi raportat incidentul? 

— Da. 

— Deci sunteţi... Roberta Ryder? Cetăţean american. Aveţi 
un act de identitate? 

— Acum? OK. 

Scotoci prin geantă şi scoase paşaportul şi viza de lucru. 
Simon îşi plimbă ochii pe deasupra lor şi i le înapoie. 

— Sunteţi doctor în medicină? 

— În biologie. 

— Inţeleg. Să mergem la locul faptei. 

Urcară scara în spirală care ducea către apartamentul 
Robertei, cu staţiile de radio pârâind. Simon deschidea drumul, 
mergând repede, cu maxilarul încordat. Ea venea în urma lui cu 
paşi mărunți şi iuți, în spatele ei înşirându-se cinci sau şase 
poliţişti în uniformă şi o echipă de paramedici condusă de un 
doctor din cadrul poliţiei, care căra o trusă medicală. 

Roberta îi explică lui Simon cum stăteau lucrurile, 
uitându-se în ochii lui de un verde-intens. 

— Şi pe urmă el a căzut şi s-a înfipt în cuţit, spuse ea, 
gesticulând. Era un tip voinic, greu, probabil că a aterizat cu 
putere. 


— O să vă luăm imediat o declaraţie completă. Cine e sus 
acum? 

— Nimeni, în afară de el. 

— El? 

— Mortul atunci, zise ea, cu o umbră de iritare. Cadavrul. 

— Ați abandonat cadavrul? făcu el, ridicând din 
sprâncene. Unde aţi fost? 

— In vizită la un prieten, răspunse ea, cutremurându-se 
când realiză cum îi sunaseră vorbele. 

— Serios... OK, o să discutăm despre asta mai târziu, 
spuse Simon, nerăbdător. Să vedem mai întâi cadavrul. 

Ajunseră în faţa uşii şi ea o descuie. 

— Vă supăraţi dacă aştept afară? întrebă ea. 

— Unde e mortul? 

— Pe coridor, imediat după uşă. 

Ceilalţi intrară pe urmele lui Simon. Unul dintre poliţişti 
rămase pe palier, alături de Roberta. Ea se rezemă de perete şi 
închise ochii. 

Simon ieşi peste câteva secunde, cu o expresie severă şi, 
în acelaşi timp, plictisită. 

— Sunteţi sigură că ăsta e apartamentul dumneavoastră? 
întrebă el. 

— Da. De ce? 

— Faceţi vreun tratament medicamentos? Suferiţi de 
pierderi de memorie, de epilepsie sau de alte tulburări mentale? 
Consumaţi droguri sau alcool? 

— Ce tot spuneţi? Sigur că nu. 

— Atunci explicaţi-mi asta. 

Simon o înhăţă de braţ şi o împinse cu hotărâre până în 
prag, arătând cu degetul înainte şi privind-o, în expectativă. 
Roberta rămase cu gura căscată. Detectivul arăta către 
podeaua coridorului. 

Goală. Curată. Cadavrul dispăruse. 

— Aveţi vreo explicaţie? 

— Poate că s-a târât în altă parte, murmură ea. 

Și ce-a făcut, a şters dâra de sânge rămasă în urma lui? 
Se frecă la ochi, scuturând scurt din cap. 

Simon se întoarse şi o fixă cu asprime. 

— lrosirea timpului poliţiei e o infracţiune gravă. V-aş 
putea aresta chiar acum, vă daţi seama? 


— Dar vă spun că a existat un cadavru! Nu în imaginaţia 
mea, era chiar acolo. 

— Hm, făcu Simon şi se întoarse spre unul dintre oamenii 
lui. Fă-mi rost de-o cafea, îi ordonă el, apoi se întoarse către 
Roberta cu o privire sardonică. Atunci, unde-a plecat? La baie? 
Poate c-o să-l găsim stând pe closet şi citind Le Monde? 

— Nu ştiu, răspunse ea, neajutorată. Dar era acolo... N-am 
visat. 

— Verificaţi apartamentul, le ordonă Simon poliţiştilor. 
Discutaţi cu vecinii, vedeţi dacă au auzit ceva. 

Subordonaţii începură să scotocească locuinţa, vreo doi 
aruncând priviri iritate către Roberta. Simon se întoarse din nou 
spre ea. 

— Spune-ţi că era un bărbat voinic, puternic? Şi că v-a 
atacat cu un cuţit? 

— Da. 

— Dar nu sunteţi rănită? 

Ea ţâţăi din buze, iritată. 

— Nu. 

— Şi cum vă aşteptaţi să cred că o femeie de talia 
dumneavoastră - în jur de un metru şaizeci şi cinci? - poate 
ucide cu mâinile goale un atacator masiv, înarmat, fără să aibă 
nici măcar o zgârietură? 

— Un moment, n-am spus nici o clipă că l-am ucis. A căzut 
în cuţit. 

— Ce căuta aici? 

— Ce caută de obicei un criminal în apartamentul cuiva? 
Îmi jefuia locuinţa. Mi-a întors laboratorul cu susul în jos. 

— Laboratorul? 

— Bineînţeles, toată casa a fost răscolită. Convingeţi-vă cu 
ochii dumneavoastră. 

Arătă către uşa laboratorului şi Simon o deschise dintr-o 
lovitură. Privind peste umărul lui, văzu şocată că în încăpere era 
ordine - totul aşezat cu grijă la locul lui, dosarele aranjate cu 
meticulozitate, sertarele închise. Oare era nebună? 

— Ce spărgător ordonat, comentă Simon. Aş vrea să fie 
toţi ca ăsta. 

Unul dintre poliţişti vâri capul pe uşă. 

— Domnule, vecinii de pe partea opusă a palierului au fost 
acasă toată după-amiaza. Spun că n-au auzit nimic. 


— Hm, pufni Simon. 

Îşi roti privirile prin laborator şi înhăţă o foaie de hârtie de 
pe biroul Robertei. 

— Ce-i asta? La science biologique de alchimie? 

O sfredeli pe Roberta cu ochii pe care şi-i ridicase de pe 
hârtie. 

— V-am spus, sunt om de ştiinţă, bâigui ea. 

— Alchimia a ajuns acum o ştiinţă? Transformaţi plumbul 
în aur? 

— Lăsaţi-o mai moale. 

— Poate că aţi inventat o metodă de a face lucrurile să... 
dispară? zise el, cu un gest larg, azvârlind hârtia pe birou şi 
străbătând camera cu paşi mari, având o ţintă anume. Şi aici ce 
e? 

Înainte ca ea să-l poată opri, deschise uşile care dădeau 
către cuvele cu muşte. 

— Putain!! E dezgustător. 

— Ţine de cercetările mele. 

— E o problemă serioasă de sănătate şi de protecţie. 
Chestiile astea transportă bolile. 

Medicul din serviciul poliţiei stătea în cadrul uşii, în spatele 
Robertei, dând aprobator din cap şi dându-şi ochii peste cap. 
Ceilalţi poliţişti terminaseră de inspectat micul apartament şi se 
întorceau, clătinând din cap. 

— Rien, murmură unul dintre ei. 

Roberta simţea privirile ostile care veneau din toate 
direcţiile. 

— Cafeaua dumneavoastră, domnule. 

— Ah, slavă cerului. 

Simon înşfăcă paharul de plastic din mâna poliţistului şi 
luă o înghiţitură zdravănă. Cafeaua era singurul lucru care îl 
scăpa de durerile stresante de cap. Avea nevoie de mai multă 
odihnă. Nu dormise deloc în noaptea trecută. 

— Ştiu că pare ciudat, protestă Roberta gesticulând prea 
mult, apărându-se; nu-i plăcea modul în care ridica glasul. Dar 
vă spun că... 

— Sunteţi căsătorită? Aveţi un prieten? întrebă Simon, cu 
voce tăioasă. 


1] Putoare (n. tr.). 


— Nu, am avut un prieten, dar s-a terminat... Dar ce 
legătură are cu toate astea? 

— Sunteţi tulburată fiindcă v-a părăsit, sugeră Simon. 
Poate stresul... 

Ce ironie, îşi spuse, amintindu-şi de spectacolul pe care-l 
dăduse în noaptea trecută, în faţa Helenei. 

— A, deci credeţi că am o cădere nervoasă? Femeiuşcă nu 
se descurcă fără un bărbat? 

El dădu din umeri. 

— Ce naiba înseamnă toate întrebările astea? Cine e 
superiorul dumneavoastră? 

— N-ar trebui să vă aventuraţi, madame. Nu uitaţi că aţi 
comis un delict serios. 

— Vă rog, ascultaţi-mă. Cred că pun la cale uciderea 
altcuiva. E vorba de un englez. 

— A, da? Cine pune asta la cale? 

— Nu ştiu cine. Aceiaşi oameni care au încercat să mă 
ucidă pe mine. 

— Atunci aş sugera că monsieur l'Anglais nu e în mare 
pericol, zise Simon şi o privi cu o expresie evidentă de dispreţ 
pe chipul său uscăţiv şi dur. Şi ştim noi oare cine e englezul 
ăsta? Poate că e prietenul în al cărui apartament aţi luat ceaiul 
în timp ce leşul imaginar zăcea în locuinţa dumneavoastră? 

— Dumnezeule, exclamă ea, neajutorată, aproape 
izbucnind în râs din cauza frustrării. Spuneţi-mi că, de fapt, nu 
sunteţi chiar atât de bătut în cap. 

— Doamnă doctor Ryder, dacă nu încetaţi imediat, vă 
arestez. Vă ţin sub cheie până când înconjor locul ăsta cu o 
bandă ca să interzic accesul şi îi pun pe criminalişti să-l 
inspecteze de-a fir a păr. 

Aruncă paharul gol şi se îndreptă către ea. Chipul i se 
înroşea văzând cu ochii. Roberta se trase înapoi. 

— O să fiţi examinată de medicul poliţiei, continuă el. Ca 
să nu mai pomenesc despre o evaluare psihologică completă, 
efectuată de un psihanalist. O să pun Interpolul să vă verifice 
contul bancar. O să vă dezmembrez viaţa bucată cu bucată... 
aici vreţi să ajungem? 

Roberta ajunsese să se lipească cu spatele de perete. 
Nasul lui Simon aproape că îl atingea pe al ei, ochii lui aruncau 
flăcări. 


Toţi poliţiştii se uitau înmărmuriţi la inspector. Doctorul 
veni în spatele lui şi îi atinse umărul cu blândeţe, rupând 
tensiunea. Simon făcu un pas înapoi. 

— Daţi-i drumul! ripostă ea, ţipând. Ridicaţi-mă! Am 
dovezi, ştiu cine e implicat în toate astea. 

El o privi cu asprime. 

— Deci vreţi să fiţi vedetă în propriul dumneavoastră film? 
V-ar plăcea, nu-i aşa? Dar n-o să vă ofer satisfacția asta. Îmi 
ajunge ce-am văzut aici. Cadavre care dispar, acvarii pline cu 
muşte, alchimie, scenarii criminale. Îmi pare rău, doamnă doctor 
Ryder, poliţia nu prestează servicii în folosul ţicniţilor care vor să 
ajungă în centrul atenţiei, spuse el şi îndreptă degetul către ea, 
într-un gest moralizator. Consideraţi că aţi fost avertizată. Nu 
mai repetaţi asta pe viitor. S-a-nţeles? Allez les gars” li se 
adresă celorlalţi, care ieşiră, trecând pe lângă ea şi lăsând-o 
singură pe coridor. 

Ea rămase locului o clipă, paralizată din cauza şocului şi a 
surprizei, cu ochii la uşa închisă de la intrare şi ascultând 
ecourile paşilor grei ai poliţiştilor care coborau scara. Nu-i venea 
să creadă. Şi acum, ce-i mai rămânea de făcut? 

„În seara asta ne ocupăm de B.H.” Ben Hope era cumva 
implicat în toate astea şi ea trebuia să-l prevină fără întârziere. 
Abia dacă îl cunoştea, dar, de vreme ce poliţia nu avea de gând 
să ia lucrurile în serios, era de datoria ei să îl avertizeze că se 
petrecea ceva, chiar dacă habar nu avea ce. 

Aruncase cartea lui de vizită în coşul de hârtii, neavând 
intenţia de a-l căuta vreodată, dar acum îi mulţumi lui 
Dumnezeu fiindcă nu o pusese în aparatul de tocat hârtie. 
Răsturnă coşul, împrăştiind pe podeaua laboratorului bucăţi de 
hârtie, coji de portocale şi cutii stâlcite de băuturi răcoritoare. 
Cartea de vizită era sub ele, pătată cu stropi de coca-cola. 
Înhăţă telefonul şi apăsă tastele de parcă ar fi vrut să le 
străpungă, apoi şi-l apăsă pe ureche şi aşteptă să se facă 
legătura. 

Auzi o voce răspunzându-i. 

— Alo, Ben? începu ea cu disperare. 

Şi apoi realiză ce anume auzea. 

— Bine aţi venit în mesageria vocală Orange. Ne pare rău, 
dar persoana pe care aţi apelat-o nu este disponibilă... 


1 Haideţi, băieţi! (n. tr.). 


14 


Locul ales de Ben pentru întâlnirea din seara aceea era 
biserica Madeleine, de la marginea cartierului Operei. Avea 
obiceiul de a nu stabili niciodată un punct din apropierea 
locuinţei sale pentru a intra în contact cu cineva sau pentru a fi 
luat cu maşina. Nu-i plăcuse că oamenii lui Fairfax îi localizaseră 
casa din Irlanda şi că veniseră să-l ia de acolo. 

leşi din apartament la ora opt şi jumătate şi se îndreptă în 
pas vioi către staţia de metrou Richelieu Drouot. Până la 
destinaţie nu avea decât două staţii cu trenul care trepida şi 
hodorogea. Se strecură prin mulţimea care umplea tunelele 
pardosite cu dale şi ieşi din nou la suprafaţă în Place de la 
Madeleine. Stând la poalele bisericii impunătoare, îşi aprinse o 
ţigară şi se rezemă de una dintre coloanele corintice, urmărind 
din priviri traficul din jur. 

Nu avu prea mult de aşteptat. La ora întâlnirii, o limuzină 
Mercedes imensă viră, ieşind din fluxul automobilelor, şi se opri 
lângă bordură. Şoferul în livrea cobori. 

— Monsieur 'Ope? 

Ben dădu din cap. Şoferul îi deschise portiera din spate şi 
el se urcă în maşină. Privi Parisul care îi defila prin faţa ochilor. 
Se întunecase când părăsiră periferia oraşului şi limuzina 
prelungă şi silenţioasă îşi croi drum în exterior, pe şosele de ţară 
neluminate şi din ce în ce mai înguste. Tufişuri, copaci şi, din 
când în când, câte o clădire cufundată în întuneric şi câte o mică 
bornă de pe marginea drumului licărind în lumina farurilor. 

Şoferul era scump la vorbă şi Ben se lăsă în voia 
gândurilor. Loriot era, fără îndoială, un editor foarte prosper, 
judecând după mijlocul de transport pe care i-l trimisese. 
Probabil că succesul afacerilor lui nu depindea în prea mare 
măsură, sau chiar deloc, de publicarea volumelor cu subiect 
ezoteric sau legat de alchimie - în urma unei incursiuni pe 
website-ul intitulat Editions Loriot nu dăduse decât de câteva, 
dintre care nici una nu părea să aibă legătură cu ceea ce făcea 
obiectul căutărilor sale. In orice caz, acopereau un sector 
extrem de comercial al pieţei de carte. Dar Rose spusese că 
Loriot era un entuziast. Probabil că nu era vorba decât de un 


hobby, de un interes personal faţă de subiectul pe care îl 
indusese în afaceri, ca pe o activitate secundară, satisfăcându-i 
pe împătimiţii de alchimie, printre care se număra el însuşi. 
Poate avea să-l îndrume în direcţia dorită. Era posibil ca un 
colecţionar bogat să se afle chiar în posesia unor cărţi rare, a 
unor hârtii sau manuscrise personale, care se puteau dovedi 
interesante. Şi chiar... nu, asta ar fi însemnat să-şi facă prea 
multe speranţe. Nu trebuia decât să aştepte şi să vadă ce avea 
să-i aducă întâlnirea din seara aceea. Se uită la cadranul 
luminos al ceasului. Trebuiau să ajungă în curând. Gândurile îi 
fugiră în altă parte. 

Simţi că Mercedesul încetinea. Oare ajunseseră? Scrută 
drumul întunecos uitându-se prin parbriz, pe lângă umărul 
şoferului. Nu se aflau în nici un sat şi în apropiere nu părea să 
fie nici o casă. Văzu un indicator rutier imens, strălucind în 
lumina farurilor. 

ATENŢIE , 
TRECERE LA NIVEL CU CALEA FERATA 

Barierele de lemn erau ridicate, permițând ca maşina să 
treacă pe dedesubt. Limuzina urcă încet pe şine şi se opri. 
Şoferul se întinse ca să apese un buton de pe consola de alături 
şi sistemul de blocare centralizată a portierelor acţionă cu un 
pocnet sec. Un huruit şi geamul despărțitor din sticlă groasă se 
înălţă, compartimentând limuzina. 

— Hei! strigă Ben, lovind în geam. 

În compartimentul izolat fonic, vocea lui avea un sunet 
cavernos. 

— Ce se întâmplă? 

Şoferul îl ignoră. Incercă portiera, ştiind dinainte că avea 
să fie încuiată. 

— De ce ne-am oprit? Hei, cu tine vorbesc! 

Fără să-i arunce o privire şi fără să-i răspundă nici măcar 
cu un cuvânt, şoferul opri motorul şi farurile se stinseră. 
Deschise portiera grea şi în interior se aprinse lumina. Ben 
observă că geamul despărțitor era armat cu inserţii de oţel, 
încrucişate în interior pentru a alcătui o plasă compactă. 

Şoferul cobori netulburat din maşină. Trânti uşa şi totul se 
cufundă în întuneric. Fasciculul palid şi săltăreţ al unei lanterne 
îşi făcu apariţia când omul prinse să se îndepărteze pe drumul 
pustiu, inspectându-l. Raza mătura şoseaua dintr-o parte 


într-alta de parcă ar fi căutat ceva aflat undeva, în faţa lui. 
Lumina tremurătoare se opri asupra unui Audi negru, parcat pe 
marginea şoselei, la vreo cincizeci de metri dincolo de calea 
ferată. Stopurile se aprinseră şi cineva deschise o uşă când 
şoferul limuzinei ajunse în dreptul automobilului. El se urcă. 

Ben ciocăni în geamul despărțitor, apoi în cel fumuriu al 
portierei. Stopurile de la Audi erau singurul lucru pe care îl 
putea desluşi în întuneric. Cam după un minut, automobilul 
demară şi dispăru pe drum. 

Pipăi partea din spate a Mercedesului, în căutarea unei căi 
de ieşire. Incercă din nou uşile, ştiind că era inutil şi luptându-se 
cu o îngrijorare crescândă. Trebuia să existe o posibilitate de 
scăpare. Intotdeauna exista una. Fusese în situaţii şi mai rele. 

Din exterior se auzi un sunet, un clinchet de clopoțel. 
Urmară o serie de zgomote mecanice şi barierele de lemn 
coborâră. Cu toate că nu desluşea nimic în întuneric, scena i se 
contura în minte cu o claritate desăvârşită. 

Mercedesul stătea de-a curmezişul şinelor, prins între 
bariere, iar un tren era din ce în ce mai aproape. 


— Nu ţi-a scăpat nimic, Godard? întrebă Berger, tipul gras 
de la volan, uitându-se peste umăr când şoferul limuzinei se 
urcă, instalându-se pe bancheta din spate a Audiului. 

Godard îi luă şapca. 

— Nici o problemă. 

Rânji. Berger porni motorul. 

— Să mergem să bem berea aia. 

— N-ar fi bine să mai rămânem aici o vreme? întrebă cel 
de-al treilea bărbat, uitându-se plin de nervozitate la ceas. 

Aruncă o privire neliniştiră către Mercedesul care se zărea, 
ca o umbră, la cincizeci de metri în spatele lor. 

— Nu... de ce dracu'? 

Berger râse pe înfundate în timp ce băga în viteză şi 
demara, accelerând în trombă. 

— Trenul ajunge peste vreo două minute. Nemernicul de 
rosbif nu pleacă nicăieri. 


Ochii lui Ben se obişnuiseră de acum cu întunericul. Văzut 
prin fereastra laterală a Mercedesului, orizontul era o porţiune în 
formă de V din cerul negru, presărat cu stele şi flancat de 
rambleurile abrupte şi încă şi mai negre care se înălţau de o 
parte şi de alta a şinelor. În timp ce privea într-acolo, un licăr 
palid, pe care îl desluşea între rambleuri, creştea în ritm 
constant, devenind tot mai strălucitor. Se transformă în două 
lumini distincte, aflate încă la mare depărtare, dar luând 
proporţii în mod alarmant pe măsură ce trenul se apropia. 
Zgomotul roţilor de oţel care rulau pe şine se detaşa cu greu de 
fundalul vâjâitului din capul său. 

Izbi geamul cu mai multă putere. Păstrează-ţi sângele 
rece. Scoase revolverul Browning din toc şi îl folosi ca pe un 
ciocan, lovind fereastra de mai multe ori cu patul. Geamul nu 
cedă. Roti pistolul în mână, îşi protejă faţa cu braţul liber şi trase 
un foc în fereastră. Huruitul tot mai puternic al trenului se pierdu 
într-un şuierat strident când zgomotul împuşcăturii prindea să-i 
reverbereze în urechi. Geamul se deformă, străbătut de o reţea 
de fisuri ca o pânză de păianjen, dar nu se sparse. Sticlă 
antiglonţ. Lăsă arma în jos. Nu avea sens să încerce să distrugă 
încuietorile portierelor - ar fi fost nevoie de peste zece gloanţe 
de calibru mic, de numai 9 milimetri, ca să străpungă oţelul 
masiv. 

Ezită, apoi începu să izbească din nou în geam. Luminile 
îndepărtate deveneau din ce în ce mai mari şi mai puternice, 
inundând spaţiul dintre cele două rambleuri cu un halou de un 
alb strălucitor. 

Ceva se izbi de sticlă şi el se retrase de lângă portieră. 
După scâşnetul unei alte lovituri, geamul fisurat se bombă 
înspre el. 

O voce din exterior, estompată, dar familiară. 

— Eşti acolo? Ben? 

Era vocea unei femei. Cu accent american. Vocea Robertei 
Ryder! 

Roberta izbi din nou fereastra cu levierul din trusa de 
scule a Citroenului. Geamul armat se deformase, dar nu ceda. 
Trenul se apropia cu repeziciune. 

— Ben, ţine-te bine, o să urmeze o lovitură serioasă! strigă 
ea prin geamul fisurat. 


Şuieratul trenului era tot mai puternic. Ben abia dacă auzi 
portiera Citro&nului trântindu-se şi scâncetul motorului de mică 
putere. Automobilul model 2CV ţâşni dintr-odată înainte, 
sfărâmă barierele şi îşi lansă greutatea neglijabilă asupra 
spatelui masiv al Mercedesului. Parbrizul Robertei se făcuse praf 
în urma impactului cu bara de lemn. Metalul scrâşni lovindu-se 
de metal. Ea apucă maneta de viteze şi o trase cu brutalitate şi 
cu un cârâit în marşarier, eliberând ambreiajul şi derapând cu 
spatele, pregătindu-se de o altă lovitură. 

Limuzina fusese împinsă cu un metru înainte, brăzdând 
pământul cu roţile blocate. Roberta izbi Mercedesul pentru a 
doua oară şi reuşi să aducă botul maşinii imense şi grele sub 
bariera din partea opusă. Dar nu era suficient. 

Ben se ghemuise pe podeaua din spate a limuzinei. 
Următoarea lovitură îl făcu să se întindă cât era de lung. 
Mercedesul fusese împins peste cea de-a doua linie şi bariera 
rămasă zăngănea pe capotă. 

Trenul era aproape lângă ei, distanţa de două sute de 
metri care îi mai despărţea micşorându-se cu repeziciune. 

Roberta apăsă încă o dată pe acceleraţie, cu sălbăticie, 
până la podea. Ultima şansă. 2CV-ul înfiorător de stâlcit se 
îndesă drept în spatele limuzinei şi ea scoase un strigăt de 
uşurare când văzu că o împinsese dincolo de şine. 

Mecanicul văzuse automobilele de pe calea ferată. Din 
valul de zgomote care cobora asupră-i, Roberta distinse 
scrâşnetul frânelor - dar nimic nu putea opri trenul la timp. Preţ 
de o clipă cumplita, 2CV-ul, cu roţile învârtindu-se de-a- 
ndăratelea şi în gol, rămase în calea bolidului care se apropia, 
captiv în spatele Mercedesului, caroseriile deformate înţepenite 
una în cealaltă. 

Pe urmă maşina stâlcită se desprinse şi făcu un salt 
înapoi, în zona sigură de dincolo de şine, exact cu o clipă înainte 
ca trenul să treacă şuierând, plesnind-o cu o pală de aer. Bolidul 
lung şi masiv fulgeră pe lângă ea vreme de zece secunde, apoi 
se pierdu în noapte şi micile sale lumini roşii se îndepărtară 
dispărând în neant. 

Timp de o clipă, cei doi rămaseră în maşinile lor, în tăcere, 
aşteptând să li se domolească bătăile inimii şi răsuflarea. Ben 
puse Browning-ul înapoi, în tocul pe care şi-l fixă la locul lui. 


Roberta cobori din automobil, îi aruncă o privire şi scăpă 
un geamăt involuntar. Farurile sparte atârnau afară din 
locaşurile lor, printre resturile contorsionate ale capotei şi ale 
aripilor din faţă. Păşi peste şanţurile lăsate de limuzină, cu 
genunchii tremurând. 

— Ben? Spune ceva! 

— Poţi să mă scoţi de aici? se auzi din interior vocea lui 
înăbuşită. 

Ea încercă portiera din faţă a Mercedesului, cea din partea 
şoferului. 

— Bravo, Ryder, ce fată deşteaptă, murmură ea, pentru 
sine. A fost deschisă tot timpul. 

Cel puţin, cheile nu erau în contact - atunci totul ar fi fost 
într-adevăr stupid. Se urcă în limuzină şi lovi cu putere în 
geamul care o despărţea de Ben. li vedea imaginea neclară a 
chipului. Se uită în jur. Trebuia să existe un buton pentru 
coborârea panoului de sticlă. Dacă reuşea să-l lase în jos, el ar fi 
putut să iasă târâş. Descoperi un buton care părea să fie cel 
căutat şi îl apăsă. Nu se întâmplă nimic. Probabil că trebuia să 
pornească mai întâi motorul... fir-ar al dracului! Mai dădu peste 
un buton, îl apăsă şi mecanismul de deschidere a uşilor din 
spate se declanşă cu un declic reconfortant. 

Ben se rostogoli afară, gemând şi frecându-şi trupul care-l 
durea. Îşi încheie haina, acoperindu-şi cu grijă tocul pistolului. 

— Mamă, a fost pe muchie de cuţit, murmură ea. Eşti 
teafăr? 

— O să supraviețuiesc, îi răspunse el şi arătă către 2CV-ul 
distrus. Mai merge? 

— Mulţumesc, Roberta, făcu ea, cu ironie şi sarcasm. Ce 
noroc că ai apărut. Îţi mulţumesc că mi-ai salvat pielea. 

El nu răspunse. Ea îi aruncă o privire, apoi se uită din nou 
la ceea ce mai rămăsese din Citroen. 

— Ştii, chiar îmi plăcea maşina asta. E un model care nu 
se mai fabrică. 

— O să-ţi iau alta, spuse Ben, îndreptându-se şchiopătat 
către 2CV. 

— Păi, să ştii că o să-mi iei, continuă ea. Şi cred că-mi 
datorezi şi o explicaţie. 

După câteva răsuciri ale cheii în contact, motorul tuşi, 
revenind la viaţă cu un zăngănit care părea ultimul zgomot pe 


care avea să-l mai facă vreodată. Roberta întoarse maşina, 
hârjâind cu roţile de aripile îndoite şi porniră la drum. Pe măsură 
ce câştigau viteză, scrâşnetul pneurilor care se frecau de metal 
se înteţea, transformându-se într-un urlet chinuitor, iar vântul 
şuiera în jurul lor, pătrunzând prin parbrizul făcut zob. Motorul 
era cumplit de supraîncălzit şi de sub capota stâlcită începu să 
izvorască un fum usturător. 

— Nu pot să ajung prea departe cu asta! strigă ea, 
acoperind şuierul vântului şi scrutând întunericul prin geamul 
spart. 

— Incă puţin! zbieră el, drept răspuns. Cred că am văzut 
un local pe drum. 


15 


Citroenul reuşi să ajungă până în dreptul localului liniştit 
de pe marginea şoselei înainte de a-şi da obştescul sfârşit din 
pricina unei găuri în radiator. Roberta îi aruncă o ultimă privire 
tristă în timp ce îl lăsau într-un colţ întunecat al parcării şi 
intrau, trecând pe lângă două motociclete, pe lângă câteva 
maşini şi pe sub strălucirea roşie, pâlpâitoare, a firmei cu neon 
de deasupra uşii. 

Localul era aproape pustiu. Doi motociclişti pletoşi jucau 
biliard şi râdeau răguşit în partea din spate a încăperii, bând 
bere direct din sticlă. 

Nu schimbară prea multe vorbe în timp ce se aşezau la o 
masă din colţ, departe de hard-rock-ul zgomotos ce izvora din 
tonomat. Ben se duse la bar şi se întoarse, după două minute, 
cu o sticlă de vin roşu ieftin şi cu două pahare. Le umplu pe 
amândouă şi îl împinse pe al ei de-a curmezişul suprafeţei 
pătate a mesei. Roberta luă o înghiţitură şi închise ochii. 

— Doamne, ce zi! Ei, ce ai de spus? 

El ridică din umeri. 

— Nu făceam altceva decât să aştept trenul. 

— Şi erai cât pe ce să prinzi unul. 

— Am observat. Îţi mulţumesc c-ai intervenit. 

— Nu-mi mulţumi. Spune-mi doar ce naiba se întâmplă şi 
de ce ne-a îndrăgit cineva în halul ăsta, pe neaşteptate. 


— Ne-a îndrăgit? Pe amândoi? 

— Da, pe amândoi, spuse ea, cu aprindere, împungând 
masa cu degetul. De când am avut plăcerea să te întâlnesc 
pentru prima oară, ceva mai devreme în cursul zilei de astăzi, 
am avut parte de intruşi care au încercat să mă omoare, prieteni 
care s-au transformat în duşmani, morţi care au dispărut din 
apartamentul meu şi poliţişti nemernici care m-au luat drept 
țicnită. 

El ascultă cu atenţie şi cu nelinişte crescândă povestea 
tuturor celor petrecute în ultimele câteva ore. 

— Şi, colac peste pupăză, era cât pe ce să fiu făcută zob 
de un tren pe când încercam să-ţi salvez ţie pielea. 

Tăcu o clipă. 

— Fac pariu că n-ai primit mesajul meu, adăugă ea cu 
indignare. 

— Ce mesaj? 

— Poate ar fi bine să-ţi ţii telefonul deschis. 

El izbucni într-un râs acru, amintindu-şi că îl închisese mai 
devreme, în timpul discuţiei lor. Îl scoase din buzunar şi îl 
repuse în funcţiune. 

— Mesaj, oftă apoi, când mica pictogramă în formă de plic 
licări pe ecran. 

— Bravo, Sherlock, zise ea. Pe urmă, ai avut noroc că, 
atunci când am văzut că nu mă suni, m-am hotărât să vin şi să 
te avertizez personal. Deşi încep să mă-ntreb de ce m-am 
ostenit. 

El se încruntă. 

— Cum de-ai ştiut unde să mă găseşti? 

— Ai uitat? Eram acolo când ai primit un telefon de la... 

— Loriot. 

— Nu contează. Ai nişte prieteni încântători. Oricum, 
mi-am adus aminte c-ai spus că, în seara asta, o să fii la 
Brignancourt şi mi-am închipuit că aş putea să dau de tine 
acolo, înainte de a fi prea târziu. (îi aruncă o privire aspră.) Ai de 
gând să-mi spui ce se-ntâmplă, Ben? Ziariştii de la Sunday 
Times au mereu o viaţă atât de palpitantă? 

— Se pare că tu ai avut o zi mult mai palpitantă decât 
mine. 

— Termină cu prostiile. Ai ceva de-a face cu toate astea, 
nu-i aşa? 


El păstră tăcerea. 

— Ei? Nu-i aşa? Haide - faptul că ţi-ai făcut apariţia ca să 
te interesezi de munca mea, că am fost fotografiaţi şi că cineva 
a încercat să ne ucidă pe amândoi în aceeaşi zi nu e decâto 
coincidenţă, asta ar trebui să cred? Cine eşti, de fapt? 

El reumplu ambele pahare, strivi mucul de ţigară în 
scrumiera Gauloises şi îşi aprinse imediat alta. 

Ea tuşi. 

— Chiar trebuie să faci asta? 

— Da. 

— Aşadar, ai de gând să-mi spui, sau chem poliţia? 

— Crezi că de data asta or să te creadă? 


A 


_Mecanicul trenului îşi continuă drumul cu inima încă în 
gât. In momentul în care cele două maşini de pe calea ferată îi 
apăruseră în bătaia farurilor, fusese prea târziu ca să mai poată 
face ceva. Respiră adânc. Dumnezeule mare! Până atunci, pe 
linie nu se mai întâmplase să fie nimic altceva decât vreo 
căprioară. Nu-i făcea plăcere să se gândească la ceea ce s-ar fi 
întâmplat dacă maşinile nu s-ar fi dat deoparte la timp. 

Ce fel de idiot trece pe sub bariere când vede venind un 
tren? Probabil nişte puştani, umblând creanga în maşini furate. 
Oftă prelung în timp ce îşi simţea bătăile inimii domolindu-se, 
apoi se întinse după microfonul aparatului de emisie-recepţie. 


— Ah, fir-ar al dracului. 

— V-am spus că ar fi trebuit să rămânem pe-aproape. 

Cei trei bărbaţi stăteau în Audi, cu ochii la calea ferată pe 
care abandonaseră Mercedesul ceva mai devreme. Naudon le 
aruncă colegilor săi o privire caustică şi se lăsă pe spătarul 
banchetei. In timp ce Berger şi Godard stătuseră la bar, 
chicotind, el ascultase radioul. Dacă ar fi avut loc un accident de 
tren, faptul ar fi fost anunţat. 

Nimic - motiv pentru care continuase să-i bată la cap pe 
ceilalţi, până când se lăsaseră convinşi, în cele din urmă, numai 
ca să-i închidă gura. 

Şi avusese dreptate. Nu tu maşină strivită, nu tu tren 
deraiat, nu tu englez mort. Mertzul gol stătea la câţiva metri de 


calea ferată şi categoric nu arăta ca o maşină izbită de un tren 
în plină viteză. 

Mai mult decât atât, nu era singur. Caroseria lui 
întunecată reflecta luminile albastre ale girofarurilor celor două 
maşini de poliţie parcate alături de el, de o parte şi de alta. 

— E groasă rău, murmură Berger, strângând în mâini 
volanul. 

— Credeam c-ai spus că poliţia nu trece niciodată pe-aici, 
zise Godard. Asta a fost tot şpilul, de-aia am ales locul ăsta, nu? 

— Eu v-am spus, repetă Naudon, de pe bancheta din 
spate. 

— Cum naiba... 

— Ei, băieţi, şeful n-o să fie încântat. 

— Ar trebui să-l suni. 

— Nici nu mă gândesc. Sună-l tu. 


Poliţiştii pieptănară locul, plimbându-şi razele lanternelor 
încoace şi încolo, pe fundalul sonor al pocnetelor şi pârâiturilor 
staţiilor de emisie-recepţie. 

— Uite, Jean Paul, spuse unul dintre ei, ridicând emblema 
de pe masca unui Citroën, pe care o găsise zăcând în noroi. 
Sunt cioburi de far peste tot, adăugă el. 

—  Mecanicul trenului a spus ceva despre un Deux- 
Cheveaux, răspunse altul. 

— Unde s-o fi-dus? 

— Nu prea departe, asta e sigur. Lichidul de răcire e 
împrăştiat. 

Alţi doi poliţişti scăldau în lumina lanternelor interiorul 
limuzinei. Unul dintre ei observă un mic obiect strălucitor 
zăcând pe podea, în partea din spate. Scoase din buzunar un 
stilou pe care îl folosi ca să ridice tubul de cartuş consumat. 

— Hei, ce-i asta? Un tub de cartuş de 9 milimetri, constată 
el, apoi îl duse la nas şi simţi mirosul de cordită. Tras de curând. 

— Pune-l într-o punguţă. 

Un alt poliţist găsi altceva, o carte de vizită rămasă pe 
banchetă, şi îşi aruncă ochii pe ea în lumina lanternei. 

— E numele unui străin. 

— Ce credeţi că s-a întâmplat aici? 

— Cine ştie? 


Camionul pentru remorcări al poliţiei sosi peste douăzeci 
de minute. Sub vârtejul de lumini albastre şi portocalii, 
Mercedesul lovit fu agăţat şi îndepărtat, o maşină de poliţie 
deschizând drumul şi alta încheind convoiul. Calea ferată 
rămase în beznă şi în tăcere. 


16 


Roma 

Cei doi bărbaţi care veniseră în noaptea aceea acasă la 
Giuseppe Ferraro şi care îl duseseră cu maşina în afara oraşului 
îl escortau acum în sus pe scara impunătoare a domului vilei în 
stil renascentist. Pe tot timpul drumului, nu-i adresaseră 
aproape nici un cuvânt. Nu era nevoie să o facă - Ferraro ştia 
despre ce era vorba şi de ce îşi trimisese arhiepiscopul oamenii 
după el. Genunchii i se înmuiară puţin când fu condus în 
interiorul domului şi uşa se închise în urma lui. În încăperea 
imensă nu era nici o altă lumină în afara celei care venea de pe 
casa scării şi a razelor de lună revărsate prin numeroasele 
ferestre de pe întreaga circumferință. 

Massimiliano Usberti stătea la un birou aflat în partea 
opusă. Se întoarse încet cu faţa către Ferraro. 

— Eminenţa Voastră, vă pot explica. 

Ferraro îşi pregătise povestea încă de când i se telefonase 
de la Paris, ceva mai devreme, în cursul serii. Se aşteptase ca 
Usberti să-l cheme la vilă, numai că nu atât de curând. incepu 
să-şi înşire scuzele. Angajase nişte idioţi care îl dezamăgiseră. 
Nu era vina lui că englezul scăpase, îi părea rău, cumplit de rău, 
şi un asemenea lucru nu se va mai întâmpla. 

Usberti traversă încăperea, venind către el. Ridică mâna, 
într-un gest care curmă şuvoiul frenetic al justificărilor şi 
scuzelor lui Ferraro. 

— Giuseppe, Giuseppe, nu e nevoie să-mi dai explicaţii, 
zise el, zâmbind şi punându-şi braţul pe după umerii bărbatului 
mai tânăr. Suntem oameni cu toţii. Greşim cu toţii. Dumnezeu 
ne acordă iertarea. 

Ferraro era uluit. Nu se aşteptase să fie întâmpinat astfel. 
Arhiepiscopul îl conduse către una dintre ferestrele scăldate în 
lumina lunii. 

— Ce noapte superbă, murmură el. Nu eşti de aceeaşi 
părere, prietene? 

— Da, Eminenţa Voastră, e splendid. 

— Nu te face să te simţi fericit fiindcă trăieşti? 

— Ba da, Eminenţa Voastră. 


— E un privilegiu să trăieşti pe pământul Domnului. 

Rămaseră în picioare lângă fereastră, cu ochii la cerul de 
cerneală. Stelele erau cu milioanele, luna avea o limpezime de 
cleştar, iar Calea Lactee se arcuia, scânteind ca un şirag de 
mărgăritare deasupra colinelor Romei. 

— Eminenţa Voastră, începu Ferraro peste câteva minute, 
acum îmi îngăduiţi să mă retrag? 

Usberti îl bătu pe umăr. 

— Fireşte. Dar, înainte de a pleca, aş vrea să ţi-l prezint pe 
unul dintre bunii mei prieteni. 

— Sunt onorat, Eminenţa Voastră. 

— Te-am chemat aici ca să vă puteţi întâlni. Numele lui e 
Franco Bozza. 

Ultimele cuvinte îl izbiră atât de tare pe Ferraro, încât fu 
cât pe ce să leşine. 

— Bozza! Inchizitorul? 

Îşi simţi dintr-odată inima în gât, zvâcnind cu un zgomot 
surd, gura i se uscă şi îl năpădi greaţa. 

— Văd că ai mai auzit despre prietenul meu, zise Usberti. 
El o să se ocupe de tine de acum înainte. 

— Cum? Dar, Eminenţa Voastră, eu..., zise Ferraro căzând 
în genunchi. Vă implor... 

— Te aşteaptă la parter, răspunse arhiepiscopul, apăsând 
pe butonul unei sonerii de pe biroul său. 

În timp ce Ferraro ţipa, zbătându-se în mâinile celor doi 
bărbaţi care îl aduseseră şi care îl târau către uşă, Usberti îşi 
făcu cruce şi începu să murmure în latină, rugându-se pentru 
sufletul lui. 

— In nomine patris et filii et spiritus sancti, ego te 
absolvo... 


17 


— Şi acum, încotro? întrebă Roberta, când apăru taxiul 
chemat să-i ia de la local. 

— Păi, pentru început, tu te duci acasă, răspunse Ben. 

— lţi arde de glume? N-am de gând să mă întorc acolo. 

— Care e adresa asistentului tău? 

— De ce te interesează? făcu ea, urcându-se în maşină. 

— Vreau să-i pun câteva întrebări. 

— Şi crezi că nu vin cu tine? Am şi eu câteva întrebări pe 
care vreau să i le pun nemernicului. 

— Ar trebui să nu te mai amesteci în povestea asta, îi 
spuse el. 

Apoi îşi scoase portofelul. 

— Ce faci? îl întrebă ea, în timp ce număra bancnotele. 

El îi oferi banii. 

— Îţi ajung ca să-ţi petreci noaptea asta la un hotel decent 
şi să pleci cu avionul către State mâine dimineaţă. la-i. 

Ea îşi cobori ochii către bani, apoi clătină din cap şi îi 
împinse într-o parte. 

— Ascultă, amice, sunt tot atât de amestecată pe cât eşti 
şi tu. Vreau să aflu ce dracu' se întâmplă. Şi sper să nu-ţi mai 
vină din nou ideea să te descotoroseşti de mine, adăugă ea. 

Inainte ca el să-i poată răspunde, se lăsă să alunece în 
colţul opus al banchetei şi îi dădu taximetristului o adresă din 
arondismentul X al Parisului. Omul murmură ceva în barbă şi 
demară. 

Când ajunseră la locuinţa lui Michel, găsiră strada plină de 
lumina becurilor intermitente albastre. În faţa blocului erau 
parcate o ambulanţă şi o serie de maşini de poliţie, iar o 
grămadă de oameni se vânzoleau în dreptul uşii. Ben îi ceru 
şoferul să-i aştepte, apoi el şi Roberta îşi făcură loc prin 
mulţime. 

Consumatorii din barurile din apropiere se adunaseră în 
grupuri pe stradă, privind, arătând cu degetul, acoperindu-şi 
şocaţi gura cu palma. O echipă de asistenţi medicali împingea o 
targă pe role, scoţând-o din blocul lui Michel. Nu se grăbeau. 
Trupul de pe targă era acoperit cu un cearşaf alb, din creştet 


până-n picioare. În dreptul feţei, sângele îmbiba pânza, formând 
o pată imensă. Urcară targa în partea din spate a ambulanţei şi 
închiseră uşile. 

— Ce s-a întâmplat aici? îl întrebă Ben pe un jandarm. 

— Sinucidere, răspunse scurt polițistul. Un vecin a auzit 
împuşcătura. 

— E vorba de un tânăr pe nume Michel Zardi? se interesă 
Roberta. 

Ştia, cumva, pur şi simplu. 

— ÎI cunoşteaţi? întrebă polițistul, fără nici o umbră de 
emoție. Mergeţi înăuntru, mademoiselle. S-ar putea ca şeful să 
vrea să discute cu dumneavoastră. 

Roberta se îndreptă către intrare. Ben o prinse de 
încheietura mâinii. 

— Să plecăm de aici, o avertiză. Nu mai ai nimic de făcut. 

Ea îşi smulse braţul din strânsoarea mâinii lui. 

— Vreau să ştiu, ripostă, grăbindu-se să i-o ia înainte, 
trecând de banda întinsă de poliţie şi intrând în clădire. 

El o urmă, înjurând. Un grup de poliţişti îi blocă drumul. 

— Ce mizerie, spunea unul dintre ei către altul. Nici măcar 
mama tipului nu l-ar mai recunoaşte. Şi-a stâlcit toată faţa. 

În mijlocul grupului de poliţişti dădea ordine un locotenent 
mic şi gras, în haine civile. Îi aruncă o privire Robertei, care se 
apropia de el. 

— Ziarişti? Ştergeţi-o de aici, nu e nimic de văzut. 

— Dumneavoastră conduceţi ancheta? întrebă ea. Sunt 
doctor Roberta Ryder, iar Michel este... era angajatul meu, se 
corectă ea. Cadavrul abia scos din clădire e al lui, nu-i aşa? 

— Tocmai treceam pe aici, interveni Ben, care o ajunsese 
din urmă; apoi îi şopti la ureche, în engleză: Scurt şi concis, OK? 

— Şi numele dumneavoastră, monsieur? întrebă polițistul 
în haine civile, întorcându-şi către el privirea severă. 

Ben ezită. Dacă îşi dădea un un nume fals, reacţia 
Robertei l-ar fi dat de gol. 

— Se numeşte Ben Hope, se grăbi ea să răspundă şi, în 
sinea lui, se cutremură. Ascultaţi-mă, continuă fata cu voce 
puternică şi fermă, uitându-se ţintă în ochii locotenentului, 
Michel nu s-a sinucis. A fost omorât. 

— Doamna vede crime pretutindeni, rosti cineva în spatele 
lor, făcându-i să se întoarcă. 


Robertei îi sări inima din piept când îl recunoscu pe 
bărbatul care intra în încăpere. Era tânărul inspector de poliţie 
cu care discutase în aceeaşi zi, ceva mai devreme. 

— Inspector Luc Simon, spuse el, apropiindu-se cu paşi 
mari; ochii lui verzi o fixau pe Roberta. V-am prevenit deja. 
Incetaţi să ne mai faceţi să irosim timpul. E o simplă sinucidere. 
Am găsit un bilet... Oricum, ce căutaţi aici? 

— Ce bilet? făcu ea, bănuitoare. 

Simon ridică o foaie de hârtie pe care se zăreau câteva 
rânduri scrise de mână. 

— Spune că nu merita să mai continue. Stres, depresie, 
datorii, probleme obişnuite. Ne lovim de aşa ceva tot timpul. 

— Eh oui, zise locotenentul, clătinând din cap cu un aer 
filozofic. La vie c'est de la merde.! 

— Taci din gură, Rigault, i se adresă Simon, mârâind. 
Doamnă, v-am pus o întrebare. Ce căutaţi aici? E a doua oară pe 
ziua de azi când se întâmplă să fiu chemat pentru o alarmă falsă 
legată de o crimă şi să vă faceţi dumneavoastră apariţia. 

— Daţi-mi voie să văd prostia aia de bilet, se răsti ea. Nici 
vorbă să-l fi scris Michel. 

— Imi cer scuze, i se adresă Ben lui Simon, smucind-o pe 
Roberta de braţ şi întrerupând-o înainte de a spune prea multe. 
Logodnica mea e în toane rele. Plecăm imediat. 

O trase la o parte, lăsându-l pe inspector acolo, fixându-i 
cu o privire aspră, în timp ce subalternii se agitau în jurul lui. 

— Logodnica ta? îi şuieră ea în ureche. Ce vrea să-nsemne 
asta? Şi dă-mi drumul, mă doare mâna. 

—  Ţine-ţi gura. N-ai nici un interes să-ţi petreci 
următoarele zece ore interogată de poliţie şi nici eu n-am chef. 

— Nu e sinucidere, insistă ea. 

— Ştiu, încuviinţă el, dând din cap. Acum ascultă-mă cu 
atenţie. Nu avem decât câteva secunde la dispoziţie. Vezi ceva 
care arată altfel, care a fost mutat, schimbat în vreun fel? 

— Aici a fost cineva. 

Arătă către birou cu o mişcare a capului şi încercă să nu 
se uite la enorma pată verticală de sânge de pe perete şi de pe 
tavan. Biroul era gol, computerul lui Michel dispăruse. 

— Rigault, scoate-i pe oamenii ăştia de aici. Haideţi, daţi-i 
drumul! 


1 Viaţa-i un rahat (n. tr). 


Simon striga din partea opusă a camerei, arătând către ei. 

— Am văzut destul, zise Ben. E timpul să mergem. 

O conduse către uşă, dar inspectorul le ţinu calea. 

— Doamnă doctor Ryder, sper că n-aveţi de gând să 
plecaţi din oraş. S-ar putea să vreau să mai stăm de vorbă. 

Îi urmări cu sprâncenele încruntate în timp ce părăseau 
apartamentul. Rigault îi adresă o privire atotştiutoare şi îşi lovi 
tâmpla cu vârful degetului. 

— Americani ţicniţi. Văd prea multe filme din alea de la 
Hollywood. 

Simon dădu din cap, cu gândul dus: 

— Poate. 


18 


Montpelliers sudul Franţei 

— Marc, dă-mi şurubelniţa. Marc... Marc? Unde eşti, 
adormitule? Nătărăul ăsta mic nu învaţă nimic, niciodată. 

Electricianul cobori de pe scară, lăsând sârmele să atârne 
libere şi rotindu-şi privirile în jur. Unde dispăruse acum? Puştiul 
era o pacoste. Îi părea rău că-i oferise slujba. Natalie, cumnata 
lui, orbită de dragostea pentru fiul ei, nu era în stare să vadă că 
era un ratat, ca taică-su. 

— Unchiule Richard, uită-te aici. 

Vocea excitată a ucenicului reverbera de-a lungul 
coridorului de beton. Bărbatul mai vârstnic lăsă jos trusa cu 
scule, îşi şterse mâinile de salopetă şi se îndreptă în direcţia din 
care se auzise glasul. În capătul coridorului semiobscur se afla o 
firidă cufundată în întuneric. Uşa de oţel se bălăngănea, 
întredeschisă. O scară cu trepte de piatră cobora în beznă. 
Richard se uită în jos. 

— Ce dracu' faci acolo? 

— Trebuie să vezi asta. E ciudat. 

Vocea puştiului venea din interior, stârnind ecouri. Richard 
oftă şi cobori tropăind. Se pomeni într-o pivniţă imensă şi goală. 
Plafonul era susţinut de stâlpi de piatră. 

— E un nenorocit de beci. Hai afară, n-ai ce căuta aici. Nu 
mai pierde timpul. 

— Da, dar uită-te. 

Tânărul Marc aprinse lanterna şi Richard văzu nişte drugi 
de oţel scânteind în întuneric. Cuşti. Inele fixate de perete. Mese 
metalice. 

— Haide, şterge-o de aici. 

— Da, dar ce e asta? 

— Nu ştiu. Cuşti pentru câini... cui îi pasă? 

— Câinii nu se ţin în beci... 

Nările lui Marc se schimonosiră izbite de izul puternic, de 
dezinfectant. Roti raza lanternei şi văzu că mirosul izvora 
dintr-un şanţ de beton, săpat în podea, care ducea către un 
capac mare de canal. 


—  Mişcă-te, băiete, bodogăni Richard. O să întârzii la 
următoarea lucrare, mă ţii în loc. 

— Stai o clipă, spuse Marc. 

Se apropie de obiectul pe care îl văzuse scânteind în 
întuneric şi îl ridică de jos. Îl studie ţinându-l în palmă, 
întrebându-se ce ar fi putut fi. 

Richard se îndreptă cu paşi mari spre băietan, îl apucă de 
braţ şi îl trase către trepte. 

— Uite ce e, îl avertiză. Fac meseria asta încă dinainte 
de-a te naşte tu. Şi am învăţat ceva: dacă vrei să ai de lucru, 
vezi-ţi de treaba ta şi ţine-ţi gura. OK? 

— OK, mormăi băiatul. Dar... 

— Nici un dar. Acum vino să-mi dai o mână de ajutor cu 
lanterna asta afurisită. 


19 


În ultimii şase ani, Ben lucrase singur. Îi plăcea libertatea 
de care se bucura astfel, posibilitatea de a dormi unde avea 
chef, de a se mişca atât de repede şi de fără zarvă şi de a 
ajunge atât de departe cât era cu putinţă, de a se strecura în 
diverse locuri şi de a le părăsi fără să atragă atenţia şi - mai 
presus de toate - de a avea numai şi numai grija lui. Dar acum 
era împovărat de femeia asta şi îşi încălca propriile reguli. 

Se întoarse în locuinţa lui conspirativă pe un drum ocolit. 
Expresia plină de uimire de pe chipul Robertei se accentuă pe 
când o călăuzea de-a lungul aleii cu pavajul cârpit, prin parcarea 
subterană şi în susul treptelor care duceau spre uşa blindată a 
apartamentului său. 

— Locuieşti aici? 

— Casă, dulce casă. 

Incuie uşa în urma lor şi tastă cifrul care dezactiva 
sistemul de alarmă. Aprinse luminile şi ea cercetă încăperea din 
priviri. 

— Ce-i asta? Minimalism neospartan? 

— Vrei o cafea? O gustare? 

— O cafea e perfect. 

Ben se duse în chicinetă şi aprinse ochiul de aragaz pe 
care se afla micul filtru. Cafeaua dădu în clocot în câteva minute 
şi el i-o servi după ce adăugă lapte fierbinte dintr-o oală. 
Deschise o conservă cu tocană de cârnaţi cu şuncă şi răsturnă 
mâncarea aburindă pe două farfurii. Încă mai avea o jumătate 
de duzină de sticle cu vin de masă roşu, ieftin. Luă una şi îi 
scoase dopul. 

— Ar trebui să mănânci ceva, spuse, văzând că ea ignoră 
farfuria. 

— Nu mi-e foame. 

— OK. 

O goli pe a lui, apoi o trase pe a ei în faţă şi înfulecă ce 
mai rămăsese din tocană sorbind din când în când, cu lăcomie, 
din paharul cu vin. In timp ce mânca, observă că ea tremura, 
ţinându-şi capul în mâini. Se ridică şi îi puse o pătură pe umeri. 
Ea rămase tăcută vreme de câteva minute. 


— Nu pot să nu mă mai gândesc la Michel, şopti apoi. 

— Nu-ţi era prieten, îi reaminti el. 

— Da, ştiu, şi totuşi..., suspină ea, apoi îşi şterse ochii şi 
schiţă un zâmbet uşor. E stupid, nu-i aşa? 

— Nu, nu e stupid. Eşti miloasă. 

— O spui de parcă ar fi o calitate rară. 

— E o calitate rară. 

— Tu n-o ai? 

— Nu, zise el şi îşi turnă ultima picătură de vin. N-o am. 
(Se uită la ceas.) E târziu. Mâine dimineaţă am treabă. 

Goli paharul, sări de pe scaun şi apucă un morman de 
pături şi o pernă de pe fotoliu. Le aruncă pe podea. 

— Ce faci? 

— Îţi pregătesc un pat. 

— Pat se cheamă ăsta? 

— Ei, ai fi putut avea unul la Ritz, dacă ai fi vrut. Eu ţi l-am 
oferit, mai ţii minte? Apartamentul nu are decât un singur 
dormitor adăugă el, prinzându-i privirea. 

— Aşa că îţi culci întotdeauna musafirii pe jos? 

— Dacă asta te consolează, eşti primul oaspete pe care 
l-am avut vreodată aici. Acum, vrei să-mi dai geanta, te rog? 

— Ce? 

— Dă-mi geanta, repetă el. 

l-o smulse şi începu să scotocească prin ea. 

— Ce naiba faci? 

Roberta încercă să o ia înapoi. El o împinse. 

— ÎI ţin eu pe ăsta, spuse, băgând mobilul ei în buzunar. 
Poţi să păstrezi restul. 

— De ce-mi iei telefonul? 

— De ce crezi? Nu vreau să dai telefoane de aici pe la 
spatele meu. 

— Doamne, dar n-ai nici un pic de încredere în oameni. 

— Am încredere în mine, ripostă el, apărându-se, pentru a 
realiza apoi că nu era adevărat. 


Roberta nu reuşi să doarmă prea bine în noaptea aceea, 
pentru că nu izbutea să scape de amintirea întâmplărilor de 
peste zi. Poate era nebună fiindcă rămăsese acolo în loc să ia 
banii şi să se urce în primul avion către casă, din dimineaţa 


următoare. Şi ce era cu acest Ben Hope? Greşise alegând să 
rămână alături de el?  Indiferenţa lui era oarecum 
înspăimântătoare - felul în care te privea cu ochii ăia spălăciţi şi 
faptul că niciodată nu-ţi puteai da seama ce gândea. Cine era, 
de fapt? Ştia prea puţine lucruri despre el, mult mai puţine 
decât ştia el despre ea. 

Abandonă gândurile şi îşi săltă capul de pe pernă, 
încordată şi cu urechile ciulite. O voce. Se strădui să se 
orienteze în încăperea întunecoasă, câtuşi de puţin familiară. 
Reuşi să o facă după câteva secunde şi realiză că glasul se 
auzea de dincolo de uşa dormitorului. Era glasul lui Ben. Nu 
desluşea ce anume spune. Vocea deveni mai puternică, 
protestând împotriva unui anumit lucru. Oare vorbea la telefon? 
Se ridică din patul ei improvizat şi se furişă către camera lui, în 
lumina palidă a lunii. Işi lipi cu delicateţe urechea de uşă, având 
grijă să nu facă nici un zgomot, şi ascultă. 

Ben nu vorbea, ci gemea - iar vocea lui părea îndurerată, 
chinuită. Murmură câteva cuvinte pe care ea nu le înţelese, apoi 
strigă, cu glas mult mai puternic. Roberta era cât pe ce să 
deschidă uşa, când îşi dădu seama că visa. 

— Ruth! Nu pleca! Nu! Nu! Nu mă părăsi! 

Strigătele scăzură iarăşi până la un murmur nedesluşit şi 
ea rămase acolo, în întuneric, ascultându-l vreme îndelungată 
cum plângea ca un ţânc. 


20 


Încă de pe când era copil de oameni săraci din zona rurală 
a Sardiniei, Franco Bozza se delectase provocând durerea. 
Primele lui victime fuseseră insectele şi viermii şi, puştan fiind, 
petrecuse multe ore aducătoare de mulţumire punând la punct 
metode din ce în ce mai elaborate de a le diseca încet, 
privindu-le cum se zvârcoleau şi mureau. Înainte de a împlini opt 
ani, făcuse progrese exersându-şi talentele pe păsări şi 
mamifere mici. Primii care avuseseră de suferit fuseseră nişte 
pui care abia învățau să zboare, găsiţi într-un cuib. Pe urmă au 
început să dispară câinii din zonă. Pe parcursul adolescenţei, 
Franco se transformase într-un maestru al torturii şi un expert în 
prelungirea agoniei. Adora asta. Pentru că, făcând-o, se simţea 
mai viu ca niciodată. 

La vârsta de treisprezece ani, când părăsise şcoala, 
catolicismul începuse să-l fascineze aproape în aceeaşi măsură. 

Era vrăjit de cele mai crude dintre imaginile tradiţiei 
creştine: încoronarea cu spini, stigmatele sângerânde ale lui 
Hristos, felul în care fuseseră bătute piroanele în cruce, trecând 
prin mâini şi picioare. Franco îşi desăvârşise deprinderile de 
bază ale ştiinţei de carte, căpătate în şcoală, numai ca să poată 
citi delicios de înspăimântătoarea istorie a Bisericii. Într-o bună 
zi, dăduse din întâmplare peste o carte veche, care descria 
persecuțiile la care fuseseră supuşi ereticii din perioada 
medievală de către Inchiziţie. Citise că, în anul 1210, după 
cucerirea unei fortărețe cathare, comandantul trupelor Bisericii 
ordonase ca unui număr de o sută dintre ereticii capturați să li 
se taie urechile, nasurile şi buzele şi să li se scoată ochii pentru 
a fi apoi puşi să defileze prin faţa meterezelor altor castele 
cathare, dând astfel un exemplu. Băiatul fusese extrem de 
exaltat de ideea acestui geniu macabru şi zăcea noaptea în pat, 
treaz de-a binelea, regretând că nu putuse lua cumva parte la 
evenimentele de atunci. 

Franco se îndrăgostise de arta religioasă şi era în stare să 
străbată kilometri întregi pentru a ajunge în cel mai apropiat 
oraş ca să meargă la bibliotecă şi să venereze, cuprins de 
invidie, picturile istorice care înfăţişau imagini sinistre ale 


opresiunii religioase. Tabloul său favorit era Carul cu fân, pictat 
de Hieronymus Bosch în anii 1480 şi înfăţişând torturile oribile 
ale celor ajunşi pe mâinile demonilor, trupuri străpunse de furci 
şi săbii şi - ceea ce i se părea cel mai excitant - o femeie goală. 
Nu nuditatea în sine era aceea care îi provoca un sentiment 
sufocant de poftă. Femeia avea braţele legate la spate şi 
goliciunea nu îi era acoperită decât de o broască neagră 
aruncată peste organele genitale. Era o vrăjitoare. Avea să fie 
arsă. Asta îl excita cu atâta intensitate, aproape înnebunindu-l. 

Franco află care era fundalul istoric al tablourilor lui Bosch, 
misoginismul feroce al Bisericii Catolice din secolul al XV-lea, 
perioadă din care data Bula împotriva Vrăjitoarelor, emisă de 
papa Inocenţiu al VIll-lea, un document ce aproba, purtând 
sigiliul Vaticanului, torturarea şi arderea femeilor asupra cărora 
plana bănuiala, oricât de vagă, că ar fi fost în legătură cu 
Diavolul. Continuă prin a descoperi cartea cunoscută sub 
numele de Malleus Malificarum sau Ciocanul Vrăjitoarelor, 
manualul oficial de tortură şi sadism al Inchiziției, redactat în 
folosul celor care îl slujeau pe Dumnezeu îmbibându-se de 
sângele ereticilor. Cartea picură în mintea tânărului Franco 
aceeaşi oroare violentă faţă de sexualitatea feminină care 
impregnase creştinismul medieval. O femeie care se lăsa în voia 
dragostei trupeşti, care se bucura de ea, care nu se limita la ao 
accepta zăcând insensibilă era, fără îndoială, mireasa Diavolului. 
Ceea ce însemna că trebuia să moară. Asta era partea care îi 
plăcea cel mai mult lui Franco. 

Deveni un cunoscător desăvârşit al întregului trecut 
sângeros al Inchiziției şi al Bisericii Catolice, care o zămislise. În 
vreme ce alţii admirau magnificele lucrări de artă ale lui 
Botticelli şi Michelangelo de la Vatican, din Capela Sixtină, 
pentru propria lor valoare, Franco era încântat de faptul că, în 
timp ce acestea erau recunoscute de către Biserică, un sfert de 
milion de femei din întreaga Europă fuseseră arse pe rug cu 
binecuvântarea papei. Cu cât afla mai multe, cu atât mai multi 
se întărea convingerea că a accepta credinţa catolică şi 
moştenirea ei era totuna cu a adopta, tacit sau altminteri, 
secolele de-a lungul cărora genocidul, războiul, opresiunea, 
tortura şi corupţia fuseseră puse în practică în mod sistematic, 
fără nici o restricţie. Işi descoperise chemarea spirituală şi se 
lăsa în voia ei cu încântare. 


În cele din urmă, în 1977, sosi vremea ca Franco să se 
însoare cu logodnica ce îi fusese aleasă, fiica armurierului din 
sat. Acceptase fără tragere de inimă să o ia de soţie pe Maria, 
ca să le facă pe plac părinţilor lui. 

In noaptea nunţii descoperi că era impotent cu 
desăvârşire. Pe moment, faptul nu îl nelinişti câtuşi de puţin. 
Ştia deja că nu simţea plăcerea şi nu era cuprins de excitare 
decât atunci când avea un cuţit şi deţinea controlul. Dar, pentru 
că lucrurile nu se schimbau şi Franco nu manifesta nici un fel de 
interes faţă de sexualitatea ei, Maria începu să-l ia în râs. Într-o 
noapte, la câteva luni după căsătorie, ea întrecu măsura. 

— O să ies în stradă, ca să găsesc un bărbat adevărat, cu 
ouă! îi strigă ea. Şi toată lumea o să afle că soţul meu e un 
castrato, nu e bun de nimic. 

La douăzeci de ani, Franco era deja musculos şi puternic. 
Cuprins de furie, o înşfăcă de păr şi o târi în dormitor, unde o 
aruncă pe pat, o lăsă aproape leşinată dintr-o lovitură şi înfipse 
cuțitul în ea. 

Aceea fu noaptea în care Franco descoperi cum îţi poate 
oferi plăcerea o femeie. El nu o atinsese - o atinsese numai 
oţelul. O lăsă legată de pat, mutilată şi desfigurată pentru 
totdeauna. Fugi din sat în miez de noapte. Tatăl şi fraţii Mariei 
plecară pe urmele lui, jurând să se răzbune. 

Nu se aventurase niciodată la mai mult de câţiva kilometri 
depărtare faţă de casă, aşa că se rătăci curând, hoinărind 
flămând şi fără nici un ban prin satele înverzite ale Sardiniei. 
Salvatore, cel mai vârstnic dintre fraţii Mariei, îl găsi într-o 
noapte într-un bar din apropiere de Cagliari, unde cerşea de 
mâncare. Se furişă în spatele lui, luându-l prin surprindere, şi îi 
crestă beregata cu cuțitul. Dar, chiar şi cu sângele ţâşnindu-i din 
rană, Franco era mai puternic. Îl înfrânse pe Salvatore, îl 
dezarmă şi îl înjunghie, lăsându-l fără suflare. 

Era prima oară când omora un om, dar nu avea să fie şi 
ultima. Jefui cadavrul, luându-i toţi banii, şi fugi pe coastă, unde 
luă feribotul, ajungând în partea continentală a Italiei. Rana de 
la gât i se vindecă, dar avea să vorbească toată viaţa într-un soi 
de şoaptă înăbuşită. 

Cu ameninţarea vendetei asupra capului, Franco era exilat 
din Sardinia. Cutreieră prin sudul ţării, schimbând o slujbă după 
alta. Dar nu scăpa niciodată de setea de a provoca durere şi, 


înainte de a împlini douăzeci şi patru de ani, talentele lui erau 
deja folosite cu bune rezultate de mafioţii care îl angajau ca să 
smulgă informaţii de la duşmanii capturați. Franco Bozza era un 
călău înnăscut şi reputaţia lui înfricoşătoare se răspândi curând 
în lumea interlopă, unde deveni cunoscut drept un torţionar 
extraordinar de crud şi cu sânge rece. Când trebuia să 
prelungească viaţa, împingând agonia către extrem, el era 
maestrul incontestabil. 

Când nu îşi practica arta asupra vreunui biet infractor, 
Bozza - sau lInchizitorul, cum ajunsese să se autointituleze - 
ieşea noaptea pe străzi, la vânătoare de prostituate, pe care le 
ademenea către moarte cu vocea lui şoptită. Rămăşiţele lor 
triste începuseră să apară prin camerele murdare de hotel din 
tot sudul Italiei. Se răspândiseră zvonurile despre un „monstru”, 
un maniac care benchetuia, savurând durerea şi moartea, aşa 
cum benchetuia un vampir delectându-se cu sânge. Dar 
Inchizitorul îşi acoperea întotdeauna urmele. Cazierul lui era tot 
atât de virgin ca el însuşi. 

Într-o bună zi a anului 1997, Franco Bozza primi un telefon 
neaşteptat - nu de la obişnuitul rechin cu reputaţie dubioasă 
sau de la vreun şef al Mafiei, ci de la un episcop de la Vatican. 

Massimiliano Usberti auzise de Inchizitor de la spionii săi 
din lumea interlopă. Zelul religios notoriu al individului, 
devotamentul lui absolut faţă de Dumnezeu şi dorinţa lui 
nesmintită de a-i pedepsi pe păcătoşi erau tocmai calităţile pe 
care şi le dorea Usberti pentru noua sa organizaţie. Aflând care 
urma să fie rolul lui, Bozza profită imediat de ocazie. | se 
potrivea ca o mănuşă. 

Organizaţia se numea Gladius Domini. Sabia lui 
Dumnezeu. 

lar el tocmai devenise lama acestei săbii. 


21 


— Alo, îmi puteţi da legătura cu monsieur Loriot, vă rog? 

— Pe moment, este plecat în interes de afaceri, domnule, 
răspunse secretara. Nu se întoarce până în decembrie. 

— Dar ieri mi-a dat un telefon. 

— Mă tem că este imposibil, zise secretara, iritată. E în 
America de o lună. 

— Îmi cer scuze că v-am deranjat, spuse Ben. E evident că 
am fost indus în eroare. Mi-aţi putea spune dacă monsieur Loriot 
mai locuieşte încă în Villa Margaux din Brignancourt? 

— Brignancourt? Nu, monsieur Loriot locuieşte aici, la 
Paris. Cred că aţi greşit numărul. La revedere. 

Legătura se întrerupse. 

Acum era limpede. Loriot nu-i dăduse nici un telefon, iar 
accidentul de pe calea ferată fusese ideea altcuiva. Exact aşa 
cum îşi închipuise. O altă versiune era prea puţin probabilă. 

Fuma, cu gândul la cele întâmplate. Faptele îl conduceau 
într-o nouă direcţie. Sunase la biroul lui Loriot de la Roberta. 
Michel  Zardi se aflase în aceeaşi încăpere, ascultase 
convorbirea, îi aflase numărul. Se dusese întins către uşă 
imediat după aceea - ca să cumpere peşte pentru pisică. Mda, şi 
ca să le dea amicilor lui numărul. Apoi ei îl sunaseră, dându-se 
drept Loriot. Existase un risc: dacă telefona şi adevăratul Loriot? 
Poate făcuseră mai întâi o verificare, aflând astfel că editorul 
lipsea din oraş. Planul nu era perfect, dar funcţionase. Ben îi 
lăsase să pună mâna pe el cu aceeaşi uşurinţă cu care ar fi 
cules un măr şi numai datorită intervenţiei oportune a Robertei 
nu fusese spulberat, împrăştiindu-se pe mai bine de o sută de 
metri de cale ferată. La ora aceea, încă l-ar mai fi adunat cu 
linguriţa din toate crăpăturile traverselor. 

începea să facă greşeli? Aşa ceva nu trebuia să se mai 
întâmple. 

Pe de altă parte, totul îl conducea la concluzia că el şi 
Roberta Ryder erau vânaţi de aceiaşi oameni. Care nu glumeau, 
ceea ce îl punea în aceeaşi oală cu americanca, indiferent dacă 
îi convenea sau nu. 


Merse de-a lungul şirului de maşini uzate, aruncându-şi pe 
rând ochii asupra fiecăreia. Ceva rapid şi practic. Nici prea 
ostentativ, nici prea vechi. 

— Ce-mi puteţi spune despre asta? întrebă, arătând cu 
degetul spre una dintre ele. 

Mecanicul îşi şterse mâinile de salopetă, lăsând două dâre 
paralele de ulei pe materialul de culoare albastră. 

— Un an vechime şi e în stare perfectă. Cum plătiţi? 

Ben se bătu cu palma peste buzunar. 

— Cu bani gheaţă e bine? 

Zece minute mai târziu, gonea pe Avenue de Gravelle în 
Peugeotul 206 sport, de culoare galbenă, îndreptându-se către 
principala şosea de centură a Parisului. 

— Ei, Ben, pentru un ziarist, cam arunci cu bani în toate 
părţile, spuse Roberta, de pe scaunul de alături. 

Ben chibzuise toată dimineaţa, întrebându-se ce era de 
făcut în privinţa ei. Primul impuls fusese să se descotorosească 
de ea, să-i plătească o despăgubire, să o silească să se întoarcă 
în State. Dar poate greşea. Poate era capabilă să-l ajute. Dorea 
să descopere ce se petrecea, iar el voia acelaşi lucru. Şi, pe 
moment, era dispusă să îi fie loială, în parte de frică, în parte 
dintr-o intensă curiozitate. Ceea ce nu avea să dureze dacă el 
continua să o ţină în întuneric, să nu-i acorde încredere. 

— OK, m-ai prins. Nu sunt ziarist, îi mărturisi, încetinind 
când intră în traficul intens din apropiere de périphérique. 

— Aha. Ştiam eu, izbucni ea, bătând din palme. Imi este 
permis să aflu cu ce te ocupi de fapt, domnule Benedict Hope? 
Apropo, ăsta e numele tău adevărat? 

— S-ar putea spune că sunt un căutător. 

Se strecură prin trafic, aşteptă o pauză, apoi micul 
automobil sport acceleră, împingându-i în spătarele scaunelor, 
în timp ce vuietul sonor al motorului urca la un nivel plăcut 
auzului. 

— Şi ce anume cauţi? Belele? 

— Ei, da, uneori sunt un căutător de belele, făcu el, 
permiţându-şi un zâmbet sarcastic. Dar de data asta nu mă 
aşteptam la atât de multe. 

— Aşadar, ce cauţi? Şi de ce ai venit la mine? 

— Chiar vrei să ştii? 


— Da, vreau. 

— Încerc să-l găsesc pe alchimistul Fulcanelli. 

Ea ridică din sprâncene. 

— Ahaa... Înî. Continuă. 

— Ceea ce caut de fapt este un manuscris în posesia 
căruia se presupune că ar fi fost, sau pe care l-ar fi scris - nu 
ştiu prea multe despre asta. 

— Manuscrisul lui Fulcanelli - ce poveste veche. 

— Ai auzit de el? 

— Sigur că da, am auzit. Dar, când te ocupi cu ce mă ocup 
eu, auzi o mulţime de lucruri. 

— Crezi că nu există. 

Ea ridică din umeri. 

— Cine ştie? E un soi de Sfânt Potir al alchimiei. Unii spun 
că există, alţii spun că nu există, nimeni nu ştie ce este de fapt 
şi ce conţine. Oricum, de ce îţi trebuie? Nu pari omul care să 
umble după aşa ceva. 

— Cum adică? 

— Ştii care e una dintre cele mai mari probleme ale 
alchimiei? pufni ea. Oamenii pe care îi atrage. Încă n-am întâlnit 
nici unul care să nu fie zărghit, într-un fel sau altul. 

— Asta e primul compliment pe care mi-l faci. 

— Nu pune la inimă. Oricum, nu mi-ai răspuns la întrebare. 

E| păstră o clipă tăcerea. 

— Nu-l vreau pentru mine. E pentru un client. 

— Şi clientul ăsta crede că-l poate vindeca de o boală 
oarecare, este? De-aia te interesau atât de mult cercetările 
mele. Cauţi un soi de leac pentru cineva. Clientul nu e în toate 
minţile? 

— Să spunem că e doar destul de disperat ca să facă asta. 

— Doamne, chiar trebuie să fie. Carevasăzică, Ben, ai de 
gând să spui încotro ne duce această nouă jucărie sclivisită pe 
care ţi-ai cumpărat-o? 

— Numele Jacques Clement îţi spune ceva? întrebă el. 

— Bineînţeles, recunoscu ea, dând din cap cu o privire 
întrebătoare. A fost ucenicul lui Fulcanelli prin anii douăzeci, nu-i 
aşa? De ce? 

— Se spune că, înainte de dispariţia sa, Fulcanelli i-ar fi 
încredinţat anumite documente, o lămuri el şi continuă, pentru 
că ea rămase în expectativă: Oricum, asta s-a întâmplat de 


mult, în douăzeci şi şase. Clement e mort, a murit cu ani în 
urmă. Dar vreau să ştiu mai multe despre ceea ce i-a dat 
Fulcanelli, indiferent ce-o fi fost. 

— Şi cum afli? 

— Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut acum 
trei zile, când am ajuns la Paris, a fost să verific dacă mai are 
rude în viaţă. M-am gândit că ele m-ar putea ajuta. 

— Şi? 

— Am dat de urma fiului său, Andre. Bancher bogat, retras 
din afaceri. N-a fost din cale afară de amabil. De fapt, imediat 
ce-am pomenit de Fulcanelli, el şi soţia lui m-au dat, practic, 
afară. 

— Asta se întâmplă când îi vorbeşti cuiva despre alchimie, 
spuse ea. Bine ai venit în clubul nostru. 

— Oricum, nu mi-aş fi închipuit că vreunul dintre ei o să 
mă caute vreodată, continuă Ben. Dar, în dimineaţa asta, în 
timp ce dormeai, am primit un telefon. 

— De la ei? 

— De la fiul lor, Pierre. Am avut o discuţie interesantă. A 
ieşit la iveală că au fost doi fraţi. Andre şi Gaston. Primul a reuşit 
în viaţă, al doilea a fost oaia neagră a familiei. Gaston a vrut să 
continue munca tatălui lui, pe care Andre o detesta, spunând că 
e vrăjitorie. 

— Se leagă. 

— Şi, practic, l-au renegat pe Gaston ca pe un ţicnit, ca pe 
o ruşine a familiei. Nu mai au nimic de-a face cu el. 

— Gaston mai trăieşte? 

— Aşa s-ar părea. Locuieşte la vreo câţiva kilometri de 
aici, la o fermă veche. 

Ea se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Şi într-acolo mergem? 

— Nu te ambala prea tare. E probabil un soi de aiurit... 
cum le spui tu? 

— Zărghiţi. Termen tehnic. 

— O să ţin minte. 

— Prin urmare, crezi că Gaston Clement s-ar putea să mai 
aibă încă hârtiile alea, sau ce-or fi fiind, pe care i le-a lăsat 
Fulcanelli tatălui său? 

— Merită să-ncerc. 


— Oricum, nu mă-ndoiesc că toate astea sunt foarte 
interesante, spuse ea. Dar credeam că ne străduim să aflăm ce 
naiba se întâmplă şi de ce a încercat cineva să ne omoare. 

El îi aruncă o privire grăbită. 

— Încă n-am terminat. Pierre Clément mi-a mai spus ceva 
în dimineaţa asta. Eu n-am fost ultima persoană care a luat 
legătura cu tatăl lui, interesându-se de Fulcanelli. Zicea că acum 
două zile şi-au făcut apariţia trei bărbaţi care au vrut să afle 
aceleaşi lucruri şi care au întrebat şi de mine. Trebuie să existe 
o legătură între toate astea - tu, eu, Michel, oamenii care ne 
vânează şi manuscrisul. 

— Ce legătură? 

Roberta clătină din cap, derutată. 

— Nu ştiu. 

Întrebarea era dacă cei trei bărbaţi descoperiseră 
existenţa lui Gaston Clement, îşi spuse el. Ar fi putut nimeri 
într-o altă capcană. 


După încă vreo oră, ajunseră la ferma părăsită despre 
care Pierre Clement spusese că era locuinţa unchiului său. Se 
opriră într-o parcare înconjurată de copaci, aflată la câteva sute 
de metri în susul drumului. 

— Asta e locul, spuse Ben, uitându-se pe schiţa sumară pe 
care o făcuse după indicaţiile primite. 

În timp ce mergeau pe jos către fermă, cerul se acoperea 
cu nori cenuşii, ploaia amenințând să înceapă din clipă-n clipă. 
Neobservat de Roberta, Ben desfăcu fără zgomot clema care 
fixa cureaua de la tocul pistolului şi îşi aduse mâna deasupra 
pieptului când intrară în curtea cu pavajul stricat. De-o parte şi 
de alta se înşirau clădirile fermei, părăsite şi în ruină. Un hambar 
înalt şi dărăpănat, din lemn, se vedea în spatele a ceea ce mai 
rămăsese dintr-un grajd de vite. Ferestrele sparte erau astupate 
cu scânduri. Dintr-un coş înnegrit de metal se înălța încet o 
şuviţă spiralată de fum. 

Ben se uită în jur cu prudenţă, gata să facă faţă unui 
eventual pericol. Prin preajmă nu era nimeni altcineva. 

Hambarul părea să fie pustiu. În interior, aerul era dens, 
plin de fum şi îmbibat de izul neplăcut al gunoiului şi al unor 
substanţe ciudate, care ardeau mocnit. Clădirea era alcătuită 


dintr-o singură încăpere imensă, slab luminată de razele timide 
de soare ce pătrundeau prin crăpăturile scândurilor şi prin cele 
câteva geamuri prăfuite. Păsărele gălăgioase intrau şi ieşeau 
printr-o gaură aflată sus de tot, în fronton. Pe una dintre laturile 
hambarului, pe o platformă susţinută de stâlpi din lemn 
negeluit, se aflau un fotoliu jerpelit, o masă pe care stătea un 
televizor vechi şi un pat acoperit cu un morman de pături 
murdare. Pe cealaltă latură era un cuptor imens, plin de 
funingine, a cărui uşă neagră, de fier, era întredeschisă - şi prin 
crăpătura aceea de câţiva centimetri ieşea un şuvoi de fum 
negru, însoţit de un miros înţepător. Cuptorul era înconjurat de 
mese improvizate, pline cu cărţi, hârtii, recipiente de metal şi de 
sticlă, unite prin furtunuri de cauciuc sau prin tuburi de 
plexiglas. Nişte lichide ciudate erau pe punctul de a da în fiert 
deasupra unor becuri Bunsen alimentate de la butelii de gaz, 
răspândind vapori urât mirositori. În colţurile întunecate erau 
mormane de fier vechi, lăzi stricate, vase sparte şi armate 
întregi de sticle goale. 

— Ce cloacă, murmură Roberta. 

— Cel puţin nu e plin de muşte. 

— Ha, ha. 

li adresă un zâmbet superior. /diotule, adăugă, pentru 
sine. 

Ben se apropie de una dintre mese, unde se afla ceva care 
îi atrăsese privirea. Era un manuscris vechi, îngălbenit, pe care îl 
ţineau întins bucăţile de cristale de cuarţ puse pe colţuri. ÎI 
ridică şi pergamentul zvăcni, rulându-se şi împrăştiind un nor de 
firicele de praf care plutiră în fâşia de lumină strecurată prin 
fereastra bătută-n scânduri din apropiere. Aşeză manuscrisul în 
calea razei de soare şi îl desfăşură cu delicateţe, ca să citească 
scrisul mărunt. 


Dacă planta medicinală ch-heng poate prelungi o viață 

E sigur că merită ca acest elixir să pătrundă în trupul unui 
om? 

Prin natura sa, aurul nu rugineşte şi nu piere 

Și este lucrul cel mai prețios. 

Dacă alchimistul prepară acest elixir 

Viața lui va dura la nesfârşit, 

Părul acum alb va redeveni negru, 


Dinţii care i-au căzut vor creşte, 

Bătrânul senil va fi iarăşi un tânăr plin de vigoare, 

Cotoroanţa va fi iarăşi fecioară, 

EI, cel a cărui înfăţişare s-a schimbat, scapă din orice 
pericol. 


— Ai găsit ceva? întrebă ea, uitându-i-se peste umăr. 

— Habar n-am. Ar putea fi interesant, cine ştie. 

— Pot să văd şi eu? 

Parcurse pergamentul cu privirea. Ben cotrobăia pe masă, 
sperând să mai dea peste ceva asemănător, dar, printre 
mormanele de suluri şi teancurile de harţii murdare, cu colţurile 
îndoite, nu mai reuşi să găsească altceva decât grafice, tabele şi 
liste de simboluri, toate de neînțeles. 

— Tu pricepi ceva din toate chestiile astea? oftă el. 

— Ăăă, Ben... 

El suflă praful de pe o carte veche. 

— Ce e? murmură, ascultând-o doar pe jumătate. 

Ea îi dădu un cot. 

— Nu mai suntem singuri. 


22 


Mâna lui Ben zbură către pistol. Dar, când se întoarse şi 
dădu cu ochii de bărbatul care se apropia, o lăsă să cadă la loc. 

Ochii bătrânului licăreau frenetic în spatele părului cărunt, 
lung şi încâlcit care îi atârna peste faţă, contopindu-se cu barba 
stufoasă. Se apropie în grabă, şontâcăind sprijinit într-un baston 
şi târându-şi ghetele pe podeaua de beton. 

— Lasă aia jos! strigă el cu asprime, ameninţând-o pe 
Roberta cu un deget osos. N-o atinge! 

Ea reaşeză cu delicateţe pe masă pergamentul care 
zvâcni, rulându-se într-un sul strâns. Bătrânul îl înhăţă, 
ducându-l cu furie la piept. Purta un palton murdar, foarte vechi, 
care atârna pe el în zdrenţe. Respira greu, şuierând. 

— Cine sunteţi? îi întrebă, dezgolindu-şi dinţii înnegriţi. Ce 
căutaţi în casa mea? 

Roberta îl privea ţintă. Arăta de parcă şi-ar fi petrecut 
ultimii treizeci de ani trăind de azi pe mâine pe sub podurile 
Parisului. Dumnezeule mare, cugetă ea. Și eu vreau sa conving 
lumea să ia în serios nişte tipi ca ăsta ? 

— ÎI căutăm pe monsieur Gaston Clement, spuse Ben. Îmi 
cer scuze, uşa era deschisă. 

— Cine sunteţi? repetă bătrânul. Poliţia? Poliţaii n-au ce 
căuta aici. Căraţi-vă. 

Se retrase în întuneric, strângând sulul de pergament la 
piept şi agitându-şi bastonul către ei. 

— Nu suntem de la poliţie. Am vrea doar să vă punem 
câteva întrebări. 

— Eu sunt Gaston Clement. Ce vreţi de la mine? gâfâi 
bătrânul. 

Genunchii părură să i se înmoaie dintr-odată şi căzu, 
scăpând pergamentul şi bastonul. Ben îl ridică şi îl ajută să se 
aşeze pe un scaun. Apoi îngenunche alături de bătrânul 
alchimist care tuşea spasmodic şi scuipa într-o batistă. 

— Mă numesc Ben Hope şi caut ceva anume. Un 
manuscris scris de Fulcanelli... să vă chem un doctor, domnule? 
Nu arătaţi prea bine. 


Accesul de tuse se încheie şi Clement continuă să gâfâie 
vreme de un minut, ştergându-se la gură. Avea mâini osoase, 
deformate de artrită, cu vene albastre, proeminente, vizibile 
prin pielea palidă, translucidă. 

— Mă simt bine, croncăni el, rotindu-şi încet capul cărunt, 
ca să-l vadă mai bine pe Ben. Fulcanelli? 

— A fost profesorul tatălui dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Da, i-a dăruit tatălui meu o enormă înţelepciune, 
murmură Clement. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, parcă meditând. Se 
întrerupse, bombănind cuvinte fără şir vreme de un minut, 
aparent confuz şi absent. 

Ben îi ridică bastonul căzut şi i-l sprijini de scaun. Pe urmă 
desfăşură pergamentul care ajunsese pe podea. 

— Presupun că nu... 

Bătrânul păru să revină la viaţă când văzu sulul în mâinile 
lui Ben. Braţul lui numai piele şi os ţâşni şi i-l smulse. 

— Dă-mi-l înapoi. 

— Ce este? 

— Ce-ţi pasă? E Secretul Vieţii fără de Sfârşit. China, 
secolul al II-lea. E nepreţuit. 

Ochii lui bătrâni se aţintiră asupra lui Ben cu mai multă 
hotărâre. Se ridică clătinându-se pe picioare şi întinse către el 
un deget care zvâcnea. 

— Ce vrei de la mine? întrebă, cu glas tremurător. Alţi 
străini blestemaţi care-au venit să fure! 

Îşi înhăţă bastonul. 

— Nu, domnule, nu suntem hoţi, îl asigură Ben. Nu vrem 
decât nişte informaţii. 

Clement scuipă. 

— Informaţii? Informaţii - asta mi-a spus şi acel salaud! 
Klaus Rheinfeld. Izbi cu bastonul în masă, făcând hârtiile să 
zboare. O mică Kraut? hoaţă şi ticăloasă! (Se întoarse către ei.) 
Acum plecaţi de aici! le strigă, făcând băşici de salivă în colţurile 
gurii. 

Întinse braţul către o etajeră cu instrumente de laborator 
şi înşfăcă o eprubetă plină cu un lichid verde, aburind, pe care o 


1 Lepădătură (n. tr). 


2 Buruiană (n. tr). 


agită ameninţător către ei. Dar genunchii îi cedară din nou, se 
împletici şi căzu. Eprubetă se izbi de podea şi lichidul verde se 
împrăştie în toate părţile. 

Îl ridicară în picioare şi îl ajutară să urce treptele către 
platforma care îi servea drept locuinţă. Bătrânul Clement se 
aşeză pe marginea patului, arătând slăbit şi bolnav. Roberta îi 
aduse un pahar cu apă. După un răstimp, se linişti şi păru ceva 
mai dispus să stea de vorbă. 

— Vă puteţi încrede în mine, îi spuse Ben serios. Nu vreau 
să fur nimic de la dumneavoastră. Vă plătesc cu bani gheaţă 
dacă mă ajutaţi. De acord? 

Clement dădu din cap, luând o înghiţitură de apă. 

— Perfect. Acum ascultaţi-mă cu atenţie. Inainte de 
dispariţia sa din 1926, Fulcanelli i-a dat tatălui dumneavoastră, 
Jacques Clement, anumite documente. Trebuie să aflu dacă este 
sau nu posibil ca tatăl dumneavoastră să fi fost în posesia unui 
soi de manuscris referitor la alchimie, primit de la profesorul 
său. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Tata avea o mulţime de hârtii. Înainte de a muri a 
distrus o mare parte dintre ele (şi faţa i se contorsionă de furie). 
Marea majoritate a celor rămase mi-au fost furate. 

— De către acest Rheinfeld de care aţi pomenit? întrebă 
Ben. Cine era? 

Obrajii zbârciţi ai bătrânului se înroşiră. 

— Klaus Rheinfeld, spuse el, cu vocea plină de ură. Un 
connard!, care era asistentul meu. A venit aici ca să-nveţe 
secretele alchimiei. A sosit într-o bună zi, rahatul ăla mizerabil, 
numai piele şi os, cu nimic altceva decât cămaşa împuţită cu 
care era îmbrăcat. L-am ajutat, l-am învăţat, l-am hrănit! (Furia 
îi tăia alchimistului răsuflarea.) Am avut încredere în el. Dar m-a 
trădat. Nu l-am mai văzut de zece ani. 

— Vreţi să spuneţi că acest Klaus Rheinfeld a furat hârtiile 
importante ale tatălui dumneavoastră? 

— Şi crucea de aur. 

— O cruce de aur? 

— Da, foarte veche şi foarte frumoasă. Descoperită de 
Fulcanelli, cu mulţi ani în urmă. 

Clement se întrerupse, tuşind şi scuipând. 


I Imbecil (n. tr.). 


— Era cheia către marea cunoaştere. Fulcanelli i-a dat-o 
tatălui meu înainte de dispariţia sa. 

— De ce a dispărut? întrebă Ben. 

Bătrânul îi aruncă o privire sumbră. 

— Ca şi mine, a fost trădat. 

— Cine l-a trădat? 

— Cineva în care avea încredere. 

Buzele zbârcite i se schimonosiră într-un zâmbet plin de 
mister. Intinse mâna sub pat şi prinse cu băgare de seamă şi 
respect un caiet vechi, pe care îl scoase la lumină. Era legat în 
piele albastră, zgâriată, şi arăta de parcă ar fi fost ros de şoareci 
vreme de zeci de ani. 

— Totul e aici. 

— Ce e ăsta? întrebă Ben, privindu-l cu atenţie. 

— Maestrul tatălui meu îşi spune povestea în aceste 
pagini, răspunse Clement. Asta era jurnalul lui, singurul lucru pe 
care nu mi l-a furat Rheinfeld. 

Ben şi Roberta schimbară o privire. 

— Pot să-l văd? îl întrebă el pe bătrân. 

Alchimistul dădu coperta deoparte ezitând şi apropie 
jurnalul de Ben, ca să poată vedea. El îşi aruncă ochii asupra 
caligrafiei de modă veche. 

— Sigur e scrisul lui Fulcanelli? 

— Bineînţeles, murmură bătrânul, arătându-i semnătura 
de pe foaia de gardă. 

— Monsieur, aş vrea să cumpăr acest caiet de la 
dumneavoastră. 

— Nu e de vânzare, pufni Clement. 

Ben căzu pe gânduri câteva clipe. 

— Ce s-a întâmplat cu Klaus Rheinfeld? întrebă el. Ştiţi 
unde se află acum? 

Bătrânul îşi încleştă pumnii. 

— Arde în iad, acolo unde îi e locul, aşa sper. 

— Vreţi să spuneţi că a murit? 

Dar alchimistul era absent, pradă unui nou acces de 
bâiguieli nedesluşite. 

— A murit? repetă Ben. 

Clement avea privirile pierdute. Ben îi flutură mâna prin 
faţa ochilor. 

— Nu cred că mai scoţi prea multe de la el, zise Roberta. 


Ben dădu din cap. Îşi puse mâna pe umărul bătrânului şi îl 
scutură cu blândeţe, readucându-l la realitate. 

— Monsieur Clement, ascultaţi-mă cu atenţie şi ţineţi 
minte ce vă spun. Trebuie să plecaţi de aici o vreme. 

Bătrânul reuşi să-şi refocalizeze privirea. 

— De ce? cârâi el. 

— Pentru că e posibil să-şi facă apariţia nişte indivizi. Nu 
sunt oameni cumsecade şi nu e bine să-i întâlniți, m-aţi înţeles? 
Au fost acasă la fratele dumneavoastră, unde au pus diverse 
întrebări, şi s-ar putea să ştie unde să vă găsească. Mă tem că 
v-ar putea face rău. Aşa că vreau să luaţi asta. 

li întinse un teanc gros de bancnote. Clement făcu ochii 
mari când văzu ce multe erau. 

— De ce-mi daţi bani? întrebă, cu vocea tremurând. 

— Vă plătesc ca să plecaţi de aici o vreme, îi spuse Ben. 
Luaţi-vă nişte haine noi şi mergeţi la un doctor, dacă aveţi 
nevoie. Urcaţi-vă în tren, plecaţi cât mai departe cu putinţă şi 
închiriaţi o locuinţă pentru o lună sau două. (Duse mâna din nou 
la buzunar şi scoase alt sul de bancnote.) Şi vi-i dau şi pe ăştia 
dacă sunteţi de acord să-mi vindeţi caietul ăla. 


23 


— E o lectură interesantă? 

— Destul de interesantă, răspunse el, ridicând ochii de pe 
birou. 

Roberta se uita pe fereastră, sorbind din cafea cu un aer 
plictisit. El se întoarse la jurnal, întorcând cu grijă paginile 
îngălbenite de vreme şi parcurgând în grabă unele dintre 
însemnările  caligrafiate cu scrisul uniform şi elegant al 
alchimistului. 

— A meritat treizeci de mii? 

Ben nu răspunse. Poate meritase să-i dea banii lui 
Clement, poate nu. Multe pagini păreau să lipsească, iar altele 
erau degradate şi indescifrabile. Sperase că jurnalul ar fi putut 
conţine nişte indicii referitoare la elixirul legendar, sau poate 
chiar un fel de reţetă. În timp ce îl răsfoia, înţelese că, 
aşteptându-se la asta, dăduse dovadă de naivitate. Părea să fie 
un jurnal ca oricare altul, o înregistrare a evenimentelor de zi cu 
zi. Ochii îi căzură asupra unei însemnări mai lungi şi se apucă să 
o citească. 


9 februarie 1924 

Drumul către vârful muntelui a durat mult şi a fost plin de 
pericole. Incep să fiu mult prea bătrân pentru astfel de lucruri. 
De multe ori m-am speriat de moarte când m-am pomenit 
înaintând cu neîndemânare, centimetru cu centimetru, pe un 
perete de stâncă aproape vertical, în timp ce ninsoarea se 
transforma în viscol. In cele din urmă, m-am târât până pe 
culme şi mi-am odihnit câteva clipe trupul frânt de oboseală, 
gâfâind şi cu muşchii zvâcnind din pricina efortului. Mi-am şters 
zăpada de pe ochi şi am ridicat privirea către ruinele castelului 
din fața mea. 

Curgerea veacurilor n-a avut milă de ceea ce a fost cândva 
fortăreața semeață a lui Amauri de Levis. Războaiele şi 
molimele au venit şi s-au dus, dinastiile războinice au înflorit şi 
s-au stins, ținutul a trecut de la un stăpânitor la altul. S-au scurs 
mai bine de cinci secolele de când acest castel, pe atunci deja 
vechi şi dărăpănat, a fost asediat, bombardat şi, în cele din 
urmă, transformat în ruine de vrajba de mult uitată dintre 
clanuri. Din turnurile lui rotunde, puternice, n-au mai rămas 


decât mormane de moloz, iar muşchiul şi lichenii au năpăalit 
zidurile pline de urmele războaielor. La un moment dat, focul 
trebuie să fi mistuit interiorul castelului, ducând la prăbuşirea 
acoperişului. Anii, vântul, ploaia şi soarele au făcut restul. 

Cea mai mare parte a ruinelor sunt acoperite de grozamă şi 
rugi de mure şi am fost nevoit să-mi croiesc, printre ele, o 
cărare către arcada gotică de la intrarea principală. Din porțile 
de lemn putrezit pe de-a-ntregul, n-au mai rămas decât 
balamalele de fier care atârnă, înnegrite, niturile mâncate de 
rugină din arcada sfărâmată, de piatră. Dincolo de poartă, m-a 
izbit liniştea de mormânt a unui cimitir suspendat deasupra 
acelui loc cenuşiu şi pustiit. M-am gândit, cu disperare, că nu 
aveam să găsesc niciodată lucrul după care venisem. 

Am hoinărit prin curtea plină de zăpadă, privind ruinele zidurilor 
şi ale meterezelor care mă înconjurau. Am coborât treptele unei 
scări în spirală, la baza căreia am descoperit intrarea într-o 
magazie veche, unde m-am adăpostit de vânt şi am aprins 
focul, ca să mă încălzesc. 

Viscolul m-a ținut captiv între ruinele castelului vreme de două 
zile. Porţiile sărăcăcioase de pâine şi de brânză pe care mi le 
adusesem mi-au ajuns ca să-mi amăgesc foamea şi aveam o 
pătură şi o ulcică în care am topit zăpadă ca să-mi potolesc 
setea. Mi-am petrecut vremea explorând ruinele şi sperând cu 
ardoare că, în urma cercetărilor mele, ajunsesem la nişte 
concluzii care aveau să se dovedească a fi adevărate. 

Stiam că răsplata mea, dacă exista una, trebuia să se găsească 
nu deasupra pământului, printre ceea ce mai rămăsese din 
metereze şi din turnuri, ci undeva, dedesubt, în rețeaua de 
tuneluri şi încăperi săpate în stânca pe care fusese înălțat 
castelul. Multe dintre acestea se surpaseră în decursul vremii, 
dar unele rămăseseră intacte. La nivelurile cele mai adânci am 
dat peste nişte carcere cufundate în beznă, oasele nenorociţilor 
care le ocupaseră fiind transformate de mult în pulbere. Am 
căutat şi m-am rugat, cutreierând, la lumina lămpii mele cu 
ulei, pe culoarele întunecoase, cu apa picurând din tavan, şi pe 
scările în spirală. 

După multe ore de cruntă dezamăgire, m-am târât către 
adâncul pământului printr-un tunel pe jumătate surpat şi m-am 
pomenit într-o încăpere pătrată. Am ridicat lampa şi am 
recunoscut plafonul boltit şi blazoanele fărâmițate de pe 
gravurile în lemn, putrezite, pe care le găsisem la Paris. În 
momentul acela am ştiut că îmi dusesem cercetările la bun 
sfârşit şi inima mi-a tresăltat de bucurie. 


Am dat ocol camerei până ce am ajuns în locul indicat. Am 
răzuit pânzele groase de păianjen şi am spulberat nori întregi 
de praf înainte ca semnele tocite de vreme care fuseseră 
dăltuite în blocul piatră să-mi apară în fața ochilor. Acestea 
m-au condus, aşa cum ştiam că trebuia să se întâmple, către o 
anumită lespede din duşumea. Am săpat în pământul umed de 
pe marginile ei până am izbutit să-mi vâr degetele dedesubt şi, 
cu un mare efort, am ridicat-o. Când am dat cu ochii de nişa de 
piatră pe care o astupase şi când am înțeles ce anume 
găsisem, după o viaţă de cercetări, am căzut în genunchi şi am 
vărsat în tăcere lacrimi de uşurare şi exaltare. 

Inima îmi zvâcnea, plină de teamă, în timp ce scoteam din 
gaură obiectul greu şi răzuiam murdăria şi resturile de putregai 
de pe învelişul lui din piele de oaie. Caseta de oțel se păstrase 
foarte bine. l-am săltat capacul folosind cuțitul drept pârghie şi 
aerul a ieşit din ea şuierând. Mi-am strecurat înăuntru mâna cu 
degete tremurătoare şi m-am îmbătat la ivirea incredibilei mele 
descoperiri în lumina pâlpâitoare a lămpii. 

De aproape şapte sute de ani, nimeni nu-şi mai ațintise ochii 
asupra acelor obiecte prețioase. Ce fericire! 

Cred că artefactele au fost făurite de strămoşii mei, catharii. E o 
lucrare înfăptuită cu mare măiestrie, ferită de trecerea vremii şi 
de ochii multor generații. 

S-ar putea ca ei să fi deținut, cu toții laolaltă, cheia Tainei 
Tainelor şi țelul tuturor lucrărilor noastre. E un miracol atât de 
mare, încât mă tem să îi înțeleg puterea... 


Ben dădu câteva pagini, nerăbdător să afle mai multe. 


3 noiembrie 1924 

E aşa cum am bănuit. Pergamentul străvechi s-a dovedit a fi 
mult mai greu de descifrat decât îmi închipuisem. Am muncit 
din greu, vreme de luni de zile, ca să-i desluşesc limbajul 
arhaic, mesajele întortocheate şi încifrate, numeroasele şi 
intenţionatele erori. Dar, astăzi, eu şi Clement am fost 
răsplătiți, în sfârşit, pentru truda noastră îndelungată. 
Substanțele s-au topit într-un creuzet, pe cuptor, după ce au 
fost reduse la sărurile lor şi după o pregătire şi o distilare 
specială. S-a auzit un şuierat înspăimântător şi laboratorul s-a 
umplut de şuvoaie de aburi. Eu şi Clement am fost uluiţi de 
mireasma de pământ reavăn şi parfumul dulceag, de flori. Apa 
a căpătat o culoare galbenă. In aceasta am adăugat o anumită 
cantitate de mercur şi am lăsat soluția să se răcească. Când am 
deschis creuzetul... 


Restul paginii căzuse pradă şoarecilor şi umezelii. 

— Drace, murmură Ben, pentru sine. 

La urma urmelor, poate obiectul ăla nu era bun de nimic. 
Continuă să citească, fixând cu atenţie scrisul decolorat, pe 
alocuri abia vizibil din cauza petelor de umezeală. 


8 decembrie 1924 

Cum poate experimenta cineva un Elixir al Vieţii? Am preparat 
licoarea respectând instrucțiunile detaliate ale strămoşilor mei. 
Clement, băiatul ăsta adorabil, s-a temut să-l ia. Eu am băut 
până acum aproximativ treizeci de drahme! din lichidul cu gust 
dulce. Nu observ nici un fel de efecte adverse. Numai timpul ne 
va spune care este puterea lui de a prelungi viața... 


Foarte bine, timpul ne-o va spune, îşi zise Ben. lritat, sări 
câteva pagini şi se pomeni uitându-se la o însemnare din mai 
1926, care era intactă. 


În dimineaţa asta, după plimbarea zilnică, m-am întors pe 

strada Lepic, unde am fost întâmpinat de cea mai scârboasă 

duhoare care a ieşit vreodată din laboratorul meu. Incă de pe 

când mă zoream în jos pe scările ce duc către pivniță, ştiam ce 

se întâmplase şi, aşa cum mă aşteptasem într-o mare măsură, 

când am deschis dintr-o lovitură uşa laboratorului, l-am găsit pe 

tânărul meu ucenic Nicholas Daquin stând în picioare, în 

mijlocul unui nor de fum şi al prăpădului făcut de un 

experiment nesăbuit. 

Am aruncat apă peste flăcări şi m-am întors către el tuşind din 
pricina fumului. 

— Nicholas, i-am spus, te-am prevenit 

— Imi pare rău, mi-a răspuns el, cu privirea aceea insolentă. 

Dar, maestre, aproape că am reuşit. 

— Experiențele pot fi periculoase, Nicholas. Ai pierdut controlul 

elementelor. Pentru neutralizarea lor, e nevoie de o manipulare 

foarte delicată. 

S-a uitat la mine. 

— Dar mi-ai spus că simt foarte bine toate astea, maestre. 

— Aşa şi este, i-am răspuns. Dar intuiţia, singură, nu e de ajuns. 

Talentul tău, prietene, nu e șlefuit. Trebuie să înveţi să-ți ţii în 

frâu impulsivitatea tinereții. 


1 O sută şaisprezece grame (n. tr.). 


— Durează atât de mult să înveți toate astea. Vreau să ştiu mai 
multe. Vreau să ştiu totul. 

Noul meu ucenic, în vârstă de douăzeci de ani, e uneori 
încăpățânat şi arogant, dar nu pot nega că are un talent 
deosebit. N-am mai dat niciodată peste un tânăr învățăcel atât 
de nerăbdător. 

— Nu te poti aştepta să condensez, în câteva lectii, trei mii de 
ani de filozofie şi eforturile întregii mele vieţi, i-am spus eu, cu 
răbdare. Cele mai puternice secrete ale naturii trebuie învăţate 
pe îndelete, pas cu pas. Asta e calea alchimiei. 

— Dar, maestre, am atât de multe întrebări, a protestat 
Nicholas, fixându-mă cu ochii lui negri, arzători. Tu ştii atât de 
multe. Urăsc senzația asta, de a fi neştiutor. 

Am dat din cap. 

— O să înveți. Dar trebuie să înveţi să-ți stăpâneşti 
încăpățânarea pe care o ai în fire, tinere Nicholas. Nu e înțelept 
să încerci să alergi atunci când încă n-ai învățat să mergi. 
Pentru moment, ar trebui să te mărgineşti la studiul teoriei. 
Tânărul s-a lăsat să cadă greu pe un scaun, părând agitat. 

— M-am săturat să tot citesc cărți, maestre. N-am nimic 
împotriva deprinderii teoriei care stă la temelia muncii noastre, 
dar am nevoie de ceva practic, de un lucru pe care să-l pot 
vedea şi atinge. Trebuie să fiu convins că tot ceea ce facem are 
un țel. _ 

I-am spus că îl înțelegeam. In timp ce îl priveam, m-a cuprins 
îngrijorarea că prea îndelungatele studii teoretice ar fi putut să-l 
îndepărteze până la urmă pe acest învățăcel deosebit de 
talentat. Imi dau eu însumi mult prea bine seama cât de aridă şi 
de zadarnică pare o viaţă de studiu fără răsplata unei realizări 
materiale, fără o recompensă palpabilă. 

M-am gândit la propria mea răsplată. Oare, dacă i-aş fi 
împărtăşit lui Nicholas o fărâmă din acea cunoaştere 
incredibilă, i-aş fi satisfăcut curiozitatea arzătoare? 

— Foarte bine, am spus după o tăcere îndelungată, o să-ți 
îngădui să afli mai multe, să afli ceva care nu e în cărțile tale. 

El a sărit de pe scaun, cu ochii scânteind de încântare. 

— Când, maestre? Acum? 

— NU, nu acum, i-am răspuns. Nu mai fi atât de nerăbdător, 
tinere ucenic. Curând, foarte curând (aici am ridicat un deget 
de avertizare). Dar ţine minte un lucru, Nicholas. Nici un 
învățăcel de vârsta ta nu a mai fost vreodată introdus atât de 
departe şi atât de iute în miezul alchimiei, nici nu a mai ajuns 
acolo atât de curând. E o mare responsabilitate pentru tine şi 
trebuie să fii pregătit să ţi-o asumi. Odată ce ţi-am împărtăşit 


cele mai importante secrete, ele nu trebuie divulgate niciodată, 
nimănui. Absolut nimănui, înţelegi? O să te pun să faci acest 
jurământ solemn. 

Și-a ridicat bărbia, în stilul lui plin de mândrie. 

— Jur chiar acum, a declarat el. 

— Gândeşte-te bine, Nicholas. Nu te pripi. E o uşă pe care, 
odată ce ai deschis-o, nu o mai poți închide. 

In timp ce stăteam de vorbă, a sosit Jacques Clément, care s-a 
apucat să curețe mizeria făcută de explozie. După plecarea lui 
Nicholas, s-a apropiat de mine cu o privire plină de nelinişte. 

— lartă-mă, maestre, a spus, şovăind. După cum ştii, nu ţi-am 
pus niciodată deciziile la îndoială... 

— Ce te frământă, Jacques? 

EI mi-a vorbit cu prudență. 

— Ştiu că îl apreciezi în mod deosebit pe tânărul Nicholas. E 
inteligent, are un spirit pătrunzător, în privința asta nu încape 
nici o îndoială. Dar această impetuozitate a lui... îşi doreşte 
învățătura aşa cum doreşte avarul bogăția. In el e prea multă 
patimă. 

— E tânăr, atâta tot, am răspuns. Şi noi am fost cânava. Ce 
încerci să-mi spui, Jacques? Vorbeşte-mi deschis, bătrânul meu 
prieten. 

El a şovăit. 

— Maestre, eşti sigur că tânărul Nicholas e pregătit să 
primească aceste cunoştinţe? E un pas mare pentru el. O să 
facă faţă? 

— Cred că da, am răspuns. Am încredere în el. 


Ben închise jurnalul şi reflectă o clipă. Era limpede că, 


indiferent la ce s-ar fi referit acele cunoştinţe importante, 
Fulcanelli le aflase din artefactele pe care le recuperase din 
castel şi care ajunseseră, după toate aparențele, în mâinile lui 
Klaus Rheinfeld. Cel puţin, acum avea un indiciu adevărat. 


Pe birou, alături de el, laptop-ul scotea un zumzet discret. 


Ben întinse mâna şi începu să apese pe taste. Urmă obişnuitul 
scrâşnet strident care anunţa conectarea la internet şi pe ecran 
apăru pagina motorului de căutare Google. Introduse numele 
„Klaus rheinfeld” şi apăsă pe Go. 


— Ce cauţi? îl întrebă Roberta, trăgând un scaun alături de 


Rezultatele căutării apărură pe ecran şi faptul că termenul 
„Klaus rheinfeld” fusese găsit de două sute şaptezeci şi una de 
ori îl surprinse. 

— Măiculiţă, murmură el şi începu să deruleze lista lungă. 
Mda, arată promiţător. 

Klaus Rheinfeld regizează Outcast, cu Julia Roberts şi 
Hugh Grant în rolurile principale... 

— „Un thriller captivant, plin de suspans... Rheinfeld e 
noul Quentin Taratino”, citi Roberta, cu voce tare. 

Ben mârâi şi continuă să deruleze lista. Era plină, aproape 
în întregime, de recenziile bogate în elogii la adresa noului film 
Outcast sau de interviuri cu regizorul său, un californian de 
treizeci şi doi de ani. Şi mai era şi Klaus Rheinfeld Exports, 
afacerea unui negustor de vinuri. 

— Şi iată-l pe Klaus Rheinfeld, dresorul de cai, arătă ea cu 
degetul. 

Mai multe dintre paginile cu rezultatele căutării se referau 
la un articol dintr-un mic ziar local din Limoux. Titlul era: 


LE FOU DE SAINT-JEAN 


— Nebunul din Saint-Jean, traduse Ben. E din octombrie 
‘99... OK, ascultă aici... 


„Un bărbat rănit a fost descoperit vagabondând pe jumătate 
dezbrăcat prin pădurea de la marginea satului Saint-Jean, în 
Languedoc. Conform relatării părintelui Pascal Cambriel, preotul 
satului, care l-a găsit, omul bolborosea într-o limbă stranie şi 
părea să sufere de o demenţă severă. Se crede că bărbatul, 
identificat după actele sale drept Klaus Rheinfeld, cu domiciliul 
la Paris, şi-a pricinuit o serie de răni grave de cuțit. Unul dintre 
infirmierii de pe ambulanţă i-a declarat reporterului nostru: « N- 
am mai văzut niciodată aşa ceva. Avea semne stranii, 
triunghiuri şi cruci şi alte chestii, pe tot corpul. Era revoltător. 
Cum îşi poate face cineva singur una ca asta? » O serie de 
Zvonuri au sugerat că rănile bizare sunt legate de nişte ritualuri 
satanice, cu toate că acest lucru a fost negat categoric de către 
autoritățile locale. Rheinfeld a fost tratat la spitalul Sainte 
Vierge...” 


— Nu scrie unde l-au dus după asta. Fir-ar să fie. Ar putea 
fi oriunde. 

— Totuşi, e în viaţă, sublinie ea. 

— Sau era, acum şase ani, spuse el. Presupunând că 
se-ntâmplă să fie acelaşi Klaus Rheinfeld. 

— Fac pariu pe orice că e acelaşi tip, zise ea. „Semne 
satanice”? Citeşte „semne alchimice”. 

— De ce-o fi fost tăiat pe tot corpul? 

Ea ridică din umeri. 

— Poate era pur şi simplu nebun. 

— OK... deci avem un neamt nebun plin de răni de cuţit, 
care s-ar putea să deţină sau nu secrete importante legate de 
Fulcanelli şi care s-ar putea afla oriunde în lume. Ceea ce 
împuţinează grozav pistele de urmărit. 

Oftă, goli ecranul şi începu o nouă căutare. Tastă numele 
serverului de e-mail la care era racordat Michel Zardi, aşteptă 
încărcarea paginii şi introduse numele de cont. Nu mai avea 
nevoie decât de parolă ca să-i acceseze mesajele şi ştia că 
majoritatea oamenilor folosesc cuvinte legate de viaţa lor 
particulară. 

— Ce ştii despre Michel? Prietene, sau altceva de genul 
ăsta? 

— Nu prea multe - nu avea nici o prietenă stabilă, din câte 
ştiu eu. 

— Numele mamei? 

— Aăă... stai aşa... cred că o cheamă Claire. 

El tastă numele în fereastra destinată parolei. 


CLAIRE Ş 
PAROLA INCORECTA 


— Echipa preferată de fotbal? 

— N-am idee. Nu cred că era genul pasionat de sport. 

— Un nume dat maşinii, sau motocicletei? 

— Mergea cu metroul. 

— Animale de casă? 

— O pisică. 

— Exact. Peştele, făcu el. 

— Nemernicul ăla cu peştele lui... Cum de-am uitat? 
Oricum, o chema Lutin: L-U-T-I-N. 


lutin 


— Ura. 

Mesajele lui Michel apărură pe ecran. Cele mai multe erau 
spam-uri, oferte de Viagra şi de prelungitoare de penis. Nimic de 
la vreun misterios om de legătură. Roberta se aplecă spre 
computer şi apăsă pe Sent l/tems. Toate mesajele care 
conţineau rapoartele destinate lui Saul se înşirară într-o listă 
lungă, în ordinea datei la care fuseseră expediate. 

— Uită-te la toate astea, zise ea, plimbând cursorul pe 
deasupra lor. lată-l pe ultimul, cu ataşamentul despre care ţi-am 
povestit. 

Le deschise din nou cu un clic pe pictograma în formă de 
clamă şi îi arătă fişierele imagine, de tip .jpeg. El le răsfoi înainte 
de a închide fereastra şi de a da un clic pe Compose New 
Message. Apăru o fereastră goală. 

— Ce faci? 

— İl scol din morţi pe prietenul nostru Michel Zardi. Noul 
mesaj i se adresa tot lui Saul, aidoma celorlalte. 

Citind ce scria Ben, Roberta făcu ochii mari, alarmată. 


Ghici cine e? Ai dreptate, i-ati venit de hac cui nu trebuia. Mi-aţi 
ucis prietenul, nemernicilor. Acum, dacă o vreți pe Ryder, e în 
mâinile mele. Urmați-mi instrucţiunile şi v-o predau. 


— Nu e Shakespeare, dar o să rezolve problema. 

— Ce dracu' tot scrii acolo? 

Roberta sări în picioare, fixându-l cu o privire îngrozită. El 
o prinse de încheietura mâinii şi o conduse cu delicateţe înapoi, 
către scaun. 

— Vrei să afli cine sunt oamenii ăştia, nu-i aşa? 

Ea se aşeză, dar în ochi i se putea citi neîncrederea. Ben 
oftă şi aruncă o legătură de chei pe birou. 

— Poftim. Eşti liberă să pleci, dacă vrei. 

Se întoarse din nou către ecran şi termină mesajul. 

— Să-nceapă distracţia, spuse el, apăsând pe Send. 


24 


Gaston Clement nu se grăbise să urmeze sfatul lui Ben. 
Numărându-şi nou dobândita bogăţie, îşi turnă un pahar de vin 
ieftin şi îl bău în sănătatea ciudatului oaspete din străinătate. 

Când îi dădură de urmă ceilalţi trei oaspeţi, moţăia în 
fotoliul lui jerpelit, cu sticla pe jumătate goală alături. Godard, 
Berger şi Naudon îl târâră pe tânguitorul Clement jos de pe 
platformă şi îl azvârliră pe podeaua de beton. Fu înhăţat şi 
imobilizat pe un scaun. Un pumn greu îi izbi faţa, spărgându-i 
nasul. Sângele îi ţâşni din nări, pătându-i barba căruntă. 

— Cine ţi-a dat banii ăştia? îi răcni un glas în ureche. 
Vorbeşte! Şi ţeava de oţel rece a unui pistol i se lipi de tâmplă. 
Cine a fost aici? Cum îl chema? 

Clement îşi scormoni creierul, dar nu reuşi să-şi aducă 
aminte, aşa că îl bătură şi mai rău. Îl loviră iarăşi şi iarăşi, până 
când nu-şi mai putu deschide ochii umflaţi, podeaua din jurul lui 
se umplu de vomă şi de sânge, iar barba şi părul îi căpătară o 
culoare roşie, lucioasă. 

— Il est Anglais! slobozi el un țipăt trunchiat şi bolborosit, 
amintindu-şi. 

— Ce-a zis? 

— Englezul a fost aici. 

Faţa lui Clement se strivi de podeaua rece, cu un bocanc 
greu pe ceafă, amenințând să-i frângă gâtul. Gemu, apoi leşină. 

— Uşurel, băieţi, spuse Berger, coborându-şi privirea către 
jalnica siluetă inconştientă, de pe podea. Şeful îl vrea viu. 

Când automobilul Audi demară, ieşind din ferma părăsită 
cu Clement înghesuit în portbagaj, flăcările se vedeau deja prin 
ferestrele hambarului şi fumul negru tălăzuia în văzduh. 


Monique Banel se plimba prin Parc Monceau împreună cu 
fetiţa ei de cinci ani, Sophie. Monceau era un părculeţ 
încântător, unde copacii răsunau de ciripitul păsărilor şi lebedele 
pluteau pe lacul pitoresc, miniatural, iar lui Monique, care lucra 
cu jumătate de normă ca secretară, îi plăcea să se relaxeze 
câteva minute după terminarea programului şi se ducea să o ia 
pe Sophie de la grădiniţă. II salută cu un Bonjour, monsieur 
politicos şi plin de voioşie pe bătrânul domn elegant care, la ora 
aceea, stătea adesea pe aceeaşi bancă, citindu-şi ziarul. 


Fetiţa era, ca întotdeauna, foarte atentă la toate mişcările 
şi la toate zgomotele din parc, cu ochii inteligenţi sclipind de 
plăcere. In timp ce se plimbau pe una dintre potecile care 
şerpuiau printre pajiştile parcului, Sophie exclamă, încântată: 

— Maman! Uite! Un căţeluş vine să ne vadă! 

Mama ei zâmbi. 

— Da, nu-i aşa că e drăguţ? 

Căţelul era un mic cocker spaniei bine îngrijit, un King 
Charles Cavalier alb cu pete maro şi având o zgărdiţă roşie. 
Monique privi în jur. Stăpânul lui trebuia să fie pe undeva, prin 
preajmă. Mulţi parizieni îşi scoteau câinii la plimbare 
după-amiaza. 

— Pot să mă joc cu el, maman? întrebă Sophie extaziată în 
timp ce micul cocker se îndrepta cu paşi mărunți către ele. 
Bună, căţeluşule! strigă ea. Cum te cheamă? Maman, ce are în 
gură? 

Căţeluşul ajunse lângă ele şi lăsă să cadă la picioarele lui 
Sophie obiectul pe care îl adusese. Îşi ridică ochii către ea, 
rămânând în aşteptare şi dând din coadă. Înainte ca mama să o 
poată opri, copila se aplecă, ridică obiectul şi îl studie plină de 
curiozitate. Se întoarse către Monique încruntând din sprâncene 
şi înălţând obiectul ca să i-l arate. 

Monique Banel scoase un țipăt. Fetiţa ei strângea cu 
putere între degete o bucată dintr-o mână retezată, mutilată. 


25 


Montpellier, Franța 

Ucenicul electricianului nu reuşea să-şi scoată din minte 
pivniţa. Se tot gândea la lucrurile ciudate pe care le văzuse. Ce 
se întâmpla acolo? Nu era un loc de depozitare. Şi, fără nici o 
îndoială, în beciul ăla nu se ţineau câini. Erau gratii, ca cele ale 
cuştilor, şi inele fixate de perete. Se gândi la tot de citise într-o 
carte despre castelele de pe vremuri. Clădirea modernă, cu 
faţada de sticlă, nu era un castel, dar, în ochii lui, pivnita părea 
un soi de temniţă stranie. 

Era vineri seară. Terminase lucrul la şase şi jumătate şi 
acum era liber până luni. Slavă Domnului. Unchiul Richard era 
un tip destul de cumsecade - cel puţin în marea majoritate a 
timpului - dar munca era plictisitoare. Unchiul Richard era 
plictisitor. Marc îşi dorea o viaţă mai interesantă. Mama lui îi 
spunea întotdeauna că avea o imaginaţie mult prea bogată. 
Totul era în ordine dacă voiai să fii scriitor, dar imaginaţia nu 
avea să aducă bani niciodată. O meserie bună - precum cea de 
electrician -, asta era calea pe care trebuia s-o urmeze. Nu voia 
să sfârşească precum tatăl lui, nu-i aşa - întotdeauna falit, 
cartofor, o scârnăvie care ba intra, ba ieşea din închisoare şi 
care îşi părăsise familia fiindcă nu suporta să aibă nici o 
responsabilitate? Să fie ca unchiul Richard - un om aşezat, 
respectabil, cu (în ordinea importanţei pe care le-o acorda Marc) 
o maşină nouă la fiecare doi ani, o casă ipotecată, membru al 
clubului local de golf, cu o soţie devotată şi doi copii - asta era 
viaţa pe care i-o dorea mama lui, şi nimic mai puţin decât atât. 
Dar Marc nu era tocmai sigur că voia să sfârşească aidoma 
vreunuia dintre cei doi fraţi. Avea propriile lui idei. Dacă nu 
putea ajunge scriitor, poate avea şanse să fie detectiv. Misterele 
îl fascinau şi era aproape sigur că descoperise unul. 

Revenea întruna lângă sertarul noptierei, unde ascunsese 
obiectul găsit în beci. Nu vorbise nimănui despre el. Părea să fi 
fost de aur. Oare asta îl transforma într-un hoţ, aşa cum era 
tatăl său? Nu, îl găsise, era al lui. Dar ce reprezenta? 

Termină cina, îşi puse, supus, farfuria şi tacâmurile în 
maşina de spălat vase şi înhăţă casca şi cheile motoretei de pe 


măsuţa din hol. Aruncă o lanternă într-o geantă pe care şi-o 
săltă pe umăr, apoi, gândindu-se mai bine, puse înăuntru şi un 
baton de ciocolată Poulain. 

— Marc, unde te duci? se auzi vocea mamei, strigând în 
urma lui. 

— les. 

— Unde anume? 

— les şi-atât. 

— Bine, să nu întârzii. 

Locul se afla la o distanţă uşor de parcurs cu motoreta, la 
vreo cincisprezece kilometri depărtare. După câteva porniri 
ratate şi câteva ocoluri inutile, Marc se pomeni, la căderea 
nopţii, în faţa portalului imens din zidul care înconjura clădirea. 
Porţile din bare negre de fier erau închise. Uitându-se printre 
ele, văzu luminile clădirii, în depărtare, printre copacii întunecaţi 
şi foşnitori. Opri motorul care hârâia şi găsi, pe partea cealaltă a 
drumului, un loc unde îşi putea ascunde motoreta uşoară printre 
tufişuri. 

Zidul împrejmuitor de piatră se îndepărta de drum, 
descriind o curbă largă. Se căţără pe un val de pământ şi înaintă 
de-a lungul lui, umblând prin iarba înaltă, până ce ajunse în 
dreptul unui stejar bătrân, ale cărui ramuri treceau dincolo de 
coama zidului. Îşi aruncă geanta pe umăr, se căţără pe trunchi 
şi înaintă pe o creangă mai groasă până când reuşi să pună pe 
zid una dintre tălpi, urmată de cealaltă. Îşi coborî picioarele de 
partea opusă a zidului, lăsându-le să atârne, şi îşi dădu uşor 
drumul în tufişurile din curtea Centrului. 

Rămase o vreme locului, sub nişte copaci, mestecând din 
batonul de ciocolată, cu ochii pironiţi asupra clădirii. Luminile de 
la parter erau aprinse. Işi termină ciocolata, se şterse la gură şi 
traversă pe furiş peluza, umblând tot timpul numai prin zonele 
întunecoase. Ajunse lângă clădire. Ferestrele de la parter erau 
prea înalte ca să se poată uita înăuntru. Un grup de trepte 
conduceau către ceea ce părea a fi uşa principală, aflată la 
etajul întâi. Le urcă până la jumătate, ca să poată privi prin 
ferestrele luminate. 

Chiar în clipa când făcea primii paşi pe trepte, în capătul 
aleii de la intrare se iviră nişte faruri. Porţile de fier se 
deschiseră automat, huruind, şi două maşini mari şi negre se 
apropiară, cu motoarele torcând. Trecură pe lângă el şi 


dispărură după un colţ. Marc le urmări, rămânând în umbră. Le 
văzu coborând o rampă, iar zgomotul motoarelor se amplifică 
brusc într-un spaţiu subteran. Dădu colţul târâş, rămânând la 
pândă. Auzi nişte uşi trântindu-se şi voci reverberând. Se furişă 
în josul rampei, mergând pe vârfuri, până când, ghemuindu-se, 
reuşi să vadă câţiva bărbaţi care coborau din maşini 
îndreptându-se către lift. 

Dar ceva nu era în ordine. Unul dintre ei părea să nu vrea 
să meargă împreună cu ceilalţi. Era tras de braţe, vocifera şi 
urla, înspăimântat. Spre groaza lui Marc, un alt bărbat scoase o 
armă. Marc se gândi că avea să-l împuşte pe omul înfricoşat, 
dar, în loc de asta, el îl pocni în cap. Marc văzu stropi de sânge 
pe beton. Omul acum pe jumătate inconştient încetă să mai 
protesteze în timp ce răpitorii îl trăgeau după ei, cu picioarele 
târându-i-se pe podea. 

Marc văzuse destule. Se întoarse şi o rupse la fugă. 

Drept în braţele pregătite să-l înşface ale bărbatului înalt, 
îmbrăcat în negru. 


26 


Cârciuma lui Flann O'Brien e o oază de muzică irlandeză şi 
bere Guinness, aflată chiar după colţ de muzeul Luvru, nu 
departe de cheiul Senei. În noaptea aceea, la ora unsprezece şi 
douăzeci şi şapte de minute, patru bărbaţi îi trecură pragul, 
urmând instrucţiunile date de un Michel Zardi bine sănătos, în 
ciuda tuturor aşteptărilor. Se apropiară de aglomeraţia de la 
bar, aruncând priviri în jur. Localul era plin de râsete răguşite, 
de clinchet de pahare şi de sunetul viorilor şi al banjourilor. 

Şeful celor patru era un bărbat chel, îndesat şi musculos, 
purtând o haină neagră de piele. Se aplecă peste bar şi i se 
adresă barmanului solid şi bărbos. Acesta dădu din cap, întinse 
mâna sub tejghea şi scoase un telefon mobil. l-I întinse chelului, 
care le făcu semn celorlalţi şi îi conduse înapoi, în stradă. 

Telefonul sună la unsprezece şi jumătate fix. Chelul 
răspunse. 

— Nu vorbi, se auzi glasul interlocutorului. Ascultă-mă şi 
urmează instrucţiunile întocmai. Te supraveghez. 

La aceste cuvinte, chelul privi în josul şi în susul străzii. 
Vocea din urechea lui continuă: 

— Nu te uita după mine. Mulţumeşte-te să m-asculţi. O 
singură mişcare greşită şi înţelegerea cade. O pierzi pe 
americancă şi-o să fii pedepsit. 

— OK, te ascult, răspunse chelul. 

— Foloseşte telefonul ăsta ca să chemi un taxi, spuse Ben, 
stând la volanului automobilului Peugeot 206, aflat la un 
kilometru distanţă în alt colţ al Parisului. Pleacă singur, repet, 
singur, sau femeia dispare. După ce te urci în taxi, formează 
„Zardi” şi îţi spun unde trebuie să mergi. 


Chelul stătea în taxiul Mercedes în timp ce şoferul, un 
african, îl purta pe cheiul Senei. Indepărtându-se de vaporaşele 
strălucitor luminate şi de grupurile de băutori şi turişti, taxiul 
viră, intrând pe drumul îngust ce ducea către malul întunecat al 
fluviului. Chelul cobori, strângând încă în mână telefonul mobil. 
Taxiul demară. 


Se apropie de punctul de întâlnire, urmărit de ecourile 
stârnite de paşii lui în bezna de sub pod. Işi roti privirile în jur. 


— Ben, am o presimţire urâtă, şopti ea în întuneric. Eşti 
sigur că e o idee chiar atât de bună? 

Alături de ei, apa fluviului se vălurea clipocind sub razele 
lunii. Acolo, jos, sub nivelul străzii, larma oraşului se estompa, 
părând să vină de la mare distanţă. Undeva, departe, deasupra 
apei, se înălța catedrala Notre-Dame, scăldată într-o lumină 
aurie. El se uită la ceas. 

— Calmează-te. 

O portieră trântită pe strada de deasupra lor, o maşină 
demarând, paşi. Roberta se întoarse şi văzu o siluetă 
apropiindu-se. 

— Ben, e... 

— Ascultă-mă, îi şopti el la ureche, cu blândeţe. Nu trebuie 
decât să ai încredere în mine. Totul o să meargă perfect. 

O luă de braţ şi o conduse în afara umbrei podului în timp 
ce chelul venea către ei. Pe faţa acestuia se ivi un zâmbet 
strâmb. 

— Zardi? întrebă, şi vocea lui stârni ecouri sub arcada de 
piatră. 

— C'est moi, spuse Ben. Vous avez l'argent? 

— Banii sunt aici, răspunse chelul în franceză şi ridică o 
servietă. 

— Pune-o jos, pe pământ, îi ordonă Ben. 

Chelul o lăsă din mână cu delicateţe. Pentru o clipă, îşi luă 
ochii de la Ben. Englezul dădu drumul braţului Robertei şi se 
apropie de el cu iuţeală. Il apucă de încheietura mâinii, i-o răsuci 
şi îi lipi oţelul rece al amortizorului Browning-ului de creţurile 
gâtului. 

— În genunchi. 

Roberta văzu cu groază pistolul din mâna lui Ben. Vru s-o 
rupă la fugă, dar picioarele n-o ascultară şi rămase locului 
înlemnită, neizbutind să-şi ia ochii de la Ben, care înfipsese 
arma în ceafa bărbatului şi începuse să-l percheziţioneze. El îi 
surprinse o clipă expresia feţei şi înţelese la ce se gândea. Îi 
aruncă o privire care spunea: lasă-mă pe mine să mă ocup de 
asta. 


Chelul venise pregătit. Avea un Glock de calibrul 19 în 
haina de piele. Ben împinse arma cu piciorul, făcând-o să 
alunece peste malul fluviului cu un clipocit uşor. 

— O să mori pentru asta, Zardi, murmură chelul. 

— Eşti Saul? îl întrebă Ben. 

Chelul păstră tăcerea. Ben îl pocni peste ţeastă cu patul şi 
cu garda trăgaciului. 

— Eşti Saul? repetă el, pe îndelete. 

Bărbatul scânci şi pe pielea lui lucioasă se prelinseră 
picături de sânge. Roberta îşi feri privirea. 

— N-non, mormăi el, nu sunt Saul. 

— Atunci cine e Saul şi unde-l găsesc? 

Celălalt ezită şi Ben îl lovi iar. Bărbatul căzu la pământ şi 
se rostogoli cu faţa în sus, ridicându-şi ochii înspăimântați. Dar 
nu foarte înspăimântați. Ben îşi dădu seama că era obişnuit cu 
câte o mică pedeapsă corporală. 

— OK, nu-mi eşti de nici un folos. 

Săltă cu degetul piedica pistolului şi îl îndreptă spre chipul 
chelului. Probabil că privirea lui îl convinse pe acesta că nu 
glumea. 

— Nu ştiu cine e! protestă, cu sinceritatea omului care 
poate pierde totul. Primesc ordine prin telefon! 

— Cine pe cine sună? Tu îi telefonezi lui? Care e numărul? 

Chelul îl ştia pe de rost. Îl mormăi. 

Ben îl privi, întrebându-se cum să procedeze cu el. Haina 
bărbatului atârna desfăcută şi sub ea i se vedeau cămaşa 
descheiată şi lanţul de aur cuibărit pe pieptul păros. Ben mai 
zări şi altceva şi, continuând să-i ţină ţeava pistolul în faţă, îi 
sfâşie cămaşa. În lumina palidă a lunii şi a felinarelor de pe 
strada de deasupra, reflectată de undele domoale ale apei, 
desluşi un tatuaj. 

O sabie, în genul celor medievale, cu lama dreaptă şi 
gardă dreaptă, perpendiculară, ca un crucifix. În jurul lamei era 
înfăşurată o panglică pe care scria: GLADIUS DOMINI. 

— Ce-i asta? întrebă Ben, arătând-o cu arma. 

Chelul îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi pieptul. 

— Nimic. 

— Sabia lui Dumnezeu, murmură Ben, pentru sine. 

Işi puse talpa pe testiculele chelului, care scoase un urlet. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, interveni Roberta. 


— Cred că vrei să-mi spui, zise Ben cu voce scăzută, 
ignorând-o şi continuând să apese. 

— OK, OK, ia piciorul, gâfâi chelul, cu sudoarea şiroindu-i 
pe faţa schimonosită. 

Ben săltă talpa, continuând să îndrepte arma cu o mână 
fermă către fruntea celuilalt. Acesta slobozi un oftat de uşurare 
şi se întinse pe pavajul de piatră. 

— Sunt unul dintre soldaţii din Gladius Domini, murmură 
el. 

— Ce e Gladius Domini? 

— O organizaţie. Lucrez pentru ei... Nu ştiu... 

Vocea i se stinse. 

— Un soldat al Domnului, asta eşti? zise Ben. Şi atunci 
când ucizi oameni nevinovaţi lucrezi pentru El? 

Bărbatul îl fixă cu o privire inexpresivă. Ben făcu un pas 
înapoi, gata să tragă. 

— Acum o să-L întâlneşti personal. 

— Nu! strigă Roberta, ieşind în fugă din întuneric. Ce 
faci?? Lasă-l să plece... te rog... trebuie să-l laşi să plece! 

Ben desluşi în adâncul ochilor ei ardoarea cu care îl 
implora. Luă degetul de pe trăgaci şi lăsă arma în jos. O făcu 
împotriva oricărei raţiuni. 

— Pleacă, îi spuse chelului. 

Bărbatul se ridică, ţinându-se cu mâna de vintre, chinuit 
de durere. Avea cămaşa udă de sânge şi de sudoare. 

— Cine dracu' eşti? ţipă Roberta la Ben, lovindu-l cu 
pumnii în piept. 

Văzu punctul roşu pe chipul ei cu o fracțiune de secundă 
înainte de a o înhăţa de guler, smucind-o cu putere într-o parte. 
Înainte ca ea să fi apucat să protesteze, rafalele puştii cu vizor 
laser de pe partea opusă a fluviului smulgeau deja bucăţi din 
zid. Trei gloanţe o dată, pe foc automat. Unul dintre ele trecu 
drept prin fruntea chelului. Capul îi plesni, împroşcând-o pe 
Roberta cu sânge. Trupul lui se prăbuşi peste ea, trântind-o la 
pământ odată cu el. Picioarele se agitau de sub cadavru; ţipă, 
cuprinsă de panică. 

Ben văzuse deja sclipirea lunetei trăgătorului la vreo 
cincizeci de metri distanţă şi îi răspundea cu focuri de pistol. 
Lunetistul scoase un urlet înăbuşit, căzu de pe creanga pe care 


stătea şi ateriza în fluviu, împroşcând apa, iar puşca AR-18 
atinse pământul zăngănind. 

Încă doi bărbaţi alergau către ei pe mal. Un glonţ şuieră 
pe lângă Ben şi un altul lovi cu zgomot zidul de alături. El ridică 
revolverul. Calm. Ocheşte în centrul țintei. Apasă pe trăgaci fără 
să te gândeşti. Două lovituri uşoare, în succesiune rapidă, 
doborându-i pe cei doi în ceva mai mult de o secundă. Trupurile 
se prăbuşiră şi rămaseră nemişcate, siluete negre în lumina 
lunii. 

Ben săltă leşul de deasupra Robertei şi îl împinse cu 
piciorul într-o parte. Jumătate din creştetul chel lipsea. Părul şi 
hainele ei se îmbibaseră de sânge. 

— Eşti rănită? o întrebă alarmat. 

Ea se ridică clătinându-se pe picioare. Era palidă şi, în 
clipa următoare, îşi vărsa măruntaiele, împroşcând zidul. Ben 
auzi în depărtare sirenele poliţiei, multe sirene; urletele lor 
stridente urcau şi coborau, defazate şi apropiindu-se cu 
repeziciune. 

— Haide. 

Ea nu reacţionă. Nu avea timp să o convingă făcând apel 
la rațiune. Îi înconjură talia cu braţul şi o călăuzi, pe jumătate 
ducând-o pe sus, de-a lungul cheiului şi pe treptele care urcau 
către strada de deasupra. 

În vârful scării, păru să-şi revină în simţiri. Se zbătu şi se 
smulse din strânsoarea lui, îndepărtându-se. 

— Roberta! o strigă el. 

Dar ea fugea ca o nebună în direcţia opusă, direct către 
sunetul sirenelor. Poliţia putea să dea peste ei în orice secundă. 

— Nu te apropia de mine! zbieră. 

Porni pe urmele ei, încercă s-o prindă de braţ, să-i 
vorbească. 

— Nu mă atinge! 

Se îndepărtă legănându-se pe picioare. 

Luminile albastre, pâlpâitoare, se iviră în capătul străzii, în 
traficul lejer. Ben nu avea de ales. Trebuia s-o lase să plece. Cel 
puţin în mâinile poliţiei avea să fie în siguranţă şi, peste o oră, el 
avea să fie afară din oraş şi la mare depărtare. li aruncă o 
ultimă privire, se răsuci pe călcâie şi o rupse la fugă înapoi, 
către Peugeot. 


Roberta se clătina în mijlocul străzii, năucită. Două maşini 
claxonară, virând brusc ca să o evite. De la distanţă, Ben urmări 
cu privirea maşina poliţiei, care frână brusc, oprindu-se alături 
de ea. Trei poliţişti coborâră, aruncară o privire femeii şocate şi 
pline de sânge şi făcură imediat legătura cu împuşcăturile 
raportate. Mai multe sirene urlau în depărtare - încă trei sau 
poate patru maşini grăbindu-se să ajungă la faţa locului. 

O instalau pe bancheta din spate a maşinii când un 
Mitsubishi negru se opri lângă ei. Ben era la o sută de metri 
distanţă când uşile acestuia se deschiseră pe neaşteptate, 
lăsând să coboare doi bărbaţi înarmaţi cu puşti cu ţeavă scurtă. 
li secerară pe poliţişti înainte ca vreunul dintre ei să fi avut 
şansa de a-şi scoate pistolul. Ocoliră maşina poliţiei, armând din 
nou, în timp ce Roberta cobora târâş pe uşa din spate. 

Peugeotul îl izbi pe cel mai apropiat dintre bărbaţi şi 
acesta zbură prin aer, pentru a se prăbuşi apoi, 
transformându-se într-un morman dezarticulat. Ben trase prin 
fereastra deschisă asupra celuilalt, care se ghemui în spatele 
maşinii de poliţie, apoi o luă la fugă. Ben deschise portiera, o 
trase pe Roberta înăuntru şi derapă intrând pe pod şi 
îndepărtându-se, exact la timp ca să vireze, cu cauciucurile 
scrâşnind, la următoarea intersecţie, luând-o pe o stradă 
laterală înainte ca grupul de maşini de poliţie cu sirenele urlând 
să ajungă la faţa locului. 


27 


Pe durata ocupaţiei naziste a Parisului, imensul fagure de 
încăperi austere şi coridoare întunecoase fusese folosit de 
Gestapo ca închisoare şi loc de desfăşurare a interogatoriilor. In 
prezent, subsolul enorm de sub sediul central al poliţiei 
adăpostea, printre altele, laboratorul judiciar şi morga. De parcă 
locul nu ar fi izbutit să se descotorosească de moştenirea sa 
macabră. 

Luc Simon stătea în picioare alături de Georges Rudel, 
medicul legist, un bărbat înalt, subţire şi cu părul alb, într-o sală 
de autopsie dezolantă, scăldată în lumina neonului. Pe masa 
faianţată din faţa lor zăcea un cadavru acoperit cu un cearşaf 
alb. De sub acoperământ nu ieşeau decât picioarele, palide şi 
reci. De unul dintre degete atârna o etichetă. Simon nu era un 
om căruia să i se întoarcă uşor stomacul pe dos, dar se luptă cu 
impulsul de a-şi feri privirea când Rudel rulă cu nepăsare 
cearşaful, destul de mult ca să scoată la vedere capul, gâtul şi 
pieptul cadavrului. 

In răstimpul scurs de când îl văzuse Simon ultima oară, 
Michel fusese spălat, dar încă nu era o privelişte prea plăcută. 
Glonţul pătrunsese pe sub bărbie şi îşi săpase un canal şerpuitor 
pe sub faţa mortului, îndepărtând cea mai mare parte a acesteia 
înainte de a ieşi prin creştetul capului. Singurul ochi rămas 
stătea în orbită ca un ou fiert îndelung şi pupila părea să te 
privească fix şi insistent. 

— Ce poţi să-mi spui? îl întrebă Simon pe Rudel. 

Medicul arătă către dezastrul de pe chipul lui Michel. 

— Tot ce se vede aici e compatibil cu glonţul găsit în 
tavan, zise el, vorbind de parcă ar fi dictat un raport. Rana de 
intrare e aici, arma a fost sprijinită de partea de sus a pieptului, 
cu ţeava în contact lejer cu falca de jos. Marginile sunt arse de 
gazele de combustie şi înnegrite de funingine. Arma a fost un 
revolver Smith and Wesson, cu ţeava de 75 de milimetri, un 
Remington magnum de calibrul 44. Calibrul mare este cauza 
distrugerii atât de multor oase şi ţesuturi. 

Simon bătu din picior cu nerăbdare. Spera că toate astea 
conduceau undeva. 


— De obicei, la armele de acest calibru, praful de puşcă 
arde mult mai încet decât în cazul pistoalelor semiautomate de 
calibrul 9, continuă Rudel pragmatic. Ceea ce înseamnă că 
rămân foarte multe reziduuri nearse - mai ales în cazul unei 
arme cu ţeavă scurtă (arătă cu degetul). Poţi să le vezi aici, 
impregnate în piele. Şi aici, la baza gâtului. 

Simon dădu din cap. 

— OK, şi unde vrei să ajungi? 

Rudel se întoarse, adresându-i o privire tulbure. 

— Amprentele victimei au fost descoperite pe patul şi pe 
trăgaciul armei. Deci ştim că a tras fără să poarte mănuşi. 

— Când a fost găsit, încă o mai strângea în mâini. Fără 
mănuşi. Ştim asta. Ai de gând să pui punctul pe „i" înainte ca 
unul dintre noi să-şi dea duhul? 

Rudel îi ignoră sarcasmul. 

— Ei, uite ce mi se pare derutant. Dată fiind toată mizeria 
pe care a făcut-o praful de puşcă nears, m-aş fi aşteptat să dau 
de el şi pe mâna cu care a tras, unde ar fi trebuit să se vadă şi 
urmele obişnuitei descărcări de substanţe chimice de la recul. 
Dar mâinile tipului sunt curate. 

— Eşti sigur? 

— Cât se poate de sigur. Pentru depistarea reziduurilor se 
face un test simplu, cu un tampon, zise Rudel şi lăsă mâna în 
jos, scoțând de sub cearşaf un braţ palid, lipsit de viaţă. 
Convinge-te singur. 

— Vrei să spui că nu el a tras. 

Rudel dădu din umeri şi lăsă mâna moartă să cadă înapoi, 
pe lângă coapsa cadavrului. 

— Singurul lucru de pe mâinile tipului, în afară de 
obişnuitele transpiraţie şi grăsime, sunt ceva urme de peşte 
unsuros. Sardele, ca să fiu mai exact. 

Lui Simon i se păru absurd, aşa că râse. 

— Ai făcut un test pentru sardele? 

Rudel îl privi cu răceală. 

— Nu, pe masa din bucătărie era o conservă pe jumătate 
deschisă, alături de o farfurioară pentru pisici. Aşa că nu întreb 
decât un singur lucru: cine îşi zboară creierii în timp ce îşi 
hrăneşte pisica? 


Băiatul tresări, pe jumătate conştient, în timp ce îl trăgeau 
de pe patul tare. Auzea voci în jurul lui, zăngănit de uşi metalice 
şi zornăit de chei. Sunetele umpleau de ecouri încăperea goală. 
În starea lui de confuzie, fu orbit de un vârtej de lumini. Se 
crispă când o durere neaşteptată îi străpunse braţul. 

Trecură, poate, câteva minute, sau poate că fuseseră ore 
- totul era pâclos, ireal. Avea conştiinţa vagă a faptului că nu 
izbutea să se mişte, a braţelor legate la spate. În cap îi ardea o 
lumină albă, făcându-l să şi-l sucească şi să clipească, stand pe 
scaunul de care fusese legat. 

Nu era singur. În beci se mai aflau doi bărbaţi care îl 
urmăreau cu privirea. 

— Să scap de el? spuse o voce. 

— Nu, lasă-l în viaţă până una, alta. S-ar putea să ne fie de 
folos. 


28 


Apa caldă i se prelingea pe creştet şi picăturile răsunau ca 
nişte clopoței izbindu-se de marginea căzii asupra căreia stătea 
aplecată. Spuma care şiroia către orificiul de scurgere se înroşea 
în timp ce el îi spăla cu grijă sângele din păr. 

— Au! 

— Scuză-mă. Ai nişte stropi de sânge închegat aici. 

— Nu vreau să-mi spui, Ben. 

El agăţă duşul în suportul din perete şi îşi turnă din nou 
şampon în palmă, făcându-i-l clăbuc pe păr. 

Roberta se liniştise - greaţa îi dispăruse şi mâinile nu-i mai 
tremurau. Se relaxă sub atingerea lui, constatând cât de 
delicată şi de blândă era. Îi simţea căldura corpului lipit de 
spatele ei în timp ce îi limpezea părul şi ceafa. 

— Cred n-a mai rămas nici urmă. 

— Mulţumesc, murmură ea, înfăşurându-şi capul cu un 
prosop. 

Ben îi întinse una dintre cămăşile lui de rezervă şi o lăsă 
singură, să termine de spălat. În timp ce ea făcea duş, demontă, 
curăţă şi reasamblă revolverul. Lucra cu mişcări fluide, 
automate, care îi intraseră în reflex în aceeaşi măsură ca legatul 
şireturilor sau spălatul dinţilor, cu gândul dus departe. Ştia că nu 
era corect să continue să îi ascundă Robertei adevărul. 

Ea ieşi din baie purtând cămaşa lui - pentru ea prea mare 
- înnodată în talie şi cu părul lung, de un roşu-întunecat, încă 
umed şi lucios. Ben îi turnă un pahar de vin. 

— Te simţi bine? 

— Da, mă simt bine. 

— Roberta... cred că trebuie să mai afli câte ceva despre 
mine. Nu vreau să crezi că... că, dinspre partea mea, ar trebui 
să te temi de ceva anume. 

Ea se aşeză şi rămase cu ochii în podea, sorbind din vin, în 
timp ce el îi spunea totul. Îi povesti despre Fairfax, despre 
cercetările lui, despre fetiţa pe moarte. 

— Şi asta e, practic, tot ce ştiu, încheie, desfăcând 
palmele şi aşteptând reacţia ei. 


Roberta păstră o vreme tăcerea, cu chipul neclintit, 
gânditoare. 

— Deci asta faci tu, Ben? Salvezi copii? îl întrebă cu 
blândeţe. 

— Mai ales copii. Încerc să-i salvez. Uneori nu e... 

Vocea i se frânse. Se uită la ceas. 

— E târziu. Ai nevoie de somn. 


În noaptea aceea o lăsă pe ea să doarmă în pat, iar el se 
culcă pe jos, în camera alăturată. Roberta se trezi în zori, când îl 
auzi foindu-se. leşi din dormitor cu ochii cârpiţi de somn şi ÎI 
văzu punându-şi lucrurile în rucsacul Bergen, din pânză verde. 

— Ce faci? 

— Plec din Paris. 

— Pleci singur? Şi cu mine cum rămâne? 

— După noaptea trecută, încă mai vrei să vii cu mine? 

— Da, vreau. Unde mergem? 

— În sud, zise el, strecurându-şi cu grijă în rucsac jurnalul 
lui Fulcanelli şi regretând că nu avusese mai mult timp să-l 
citească. 

— Dar, Ben, mai e ceva, îşi aduse ea aminte. Trebuie să 
trec mai întâi pe acasă. 

El clătină din cap. 

— Nici gând. 

— Trebuie. 

— De ce? Dacă ai nevoie de haine sau de alte lucruri, se 
rezolvă. Mergem să cumpărăm tot ce-ţi doreşti. 

— Nu, e altceva. Oamenii ăştia, care ne urmăresc - dacă 
se duc din nou în apartamentul meu, mi-ar putea găsi agenda. 
Acolo sunt adresele tuturor prietenilor şi rudelor mele din State. 
Dacă îi fac ceva familiei mele, încercând să ajungă la mine? 


În noaptea care trecuse, când se întorsese în biroul lui, 
Luc Simon găsise toată secţia de poliţie în plin tumult, după ce 
se aflase despre schimbul de focuri de pe chei. Crimele violente 
nu erau ceva neobişnuit la Paris, făceau parte din viaţa de zi cu 
zi. Dar, când era vorba de o asemenea baie de sânge, cu doi 
poliţişti împuşcaţi şi alte cinci cadavre împrăştiate pe malul 


Senei, cu arme şi tuburi cartuş pretutindeni, forţele de poliţie se 
mobilizau en masse. 

Simon găsi pe birou un plic maro. Conţinea raportul 
grafologului. Scrisul de pe biletul de sinucigaş al lui Zardi nu se 
potrivea cu cel de pe mostrele găsite în apartament, liste de 
cumpărături, notițe şi o scrisoare neterminată către mama lui. 
Era foarte asemănător, dar fusese măsluit, fără nici o îndoială. 
Un fals bilet de sinucigaş conducea într-o singură direcţie. Mai 
ales când ştiai deja că nu victima apăsase pe trăgaci. 

Dacă se dovedea că era vorba de o crimă, însemna că 
făcuse o greşeală grosolană. Nu-i acordase destulă atenţie 
femeii aceleia, Ryder. Poate că avusese prea multe pe cap, 
despărţirea de Helene planând asupra lui, mai presus de toate 
celelalte. Se zbătea să repună pe linia de plutire o relaţie făcută 
zob în timp ce încerca să-i împiedice pe parizieni să se omoare 
între ei - iar cele două nu erau, pur şi simplu, compatibile. 

Dar nu avea nici o scuză. Adevărul era că o dăduse în 
bară. Roberta Ryder era cu siguranţă amestecată în ceva 
anume. lar el trebuia să afle despre ce era vorba şi cum era ea 
implicată. 

Cine era tipul împreună cu care îşi făcuse apariţia în 
noaptea morţii lui Zardi? Se purtaseră într-un mod oarecum 
ciudat. Ca şi cum bărbatul ar fi încercat să o împiedice să spună 
prea multe. Nu susţinuse el că îi era logodnică? Dar nu păreau 
chiar atât de apropiaţi. Şi nu spusese Roberta, cu doar câteva 
ore înainte, că nu avea nici un prieten? 

Într-un fel sau altul, tipul ăla avea importanţă. Cum îl 
chema? Dacă îşi aducea bine aminte, nu păruse nici prea dornic 
să-şi spună numele, nici prea încântat când Ryder îl rostise în 
locul lui. Simon se uită în dosar. Ben Hope, asta era. Englez, în 
ciuda faptului că vorbea aproape perfect franţuzeşte. Era cazul 
să-l verifice. Unde locuia? Trebuia să  percheziţioneze 
apartamentul lui Ryder - acum putea obţine cu uşurinţă un 
mandat. 

Simon se întâlni din întâmplare cu colegul său, detectivul 
Bonnard, şi străbătură împreună coridorul aglomerat. Bonnard 
avea un aer serios, mohorât, şi era tras la faţă. 

— Tocmai am aflat ultimele noutăţi despre crima asta 
multiplă cu poliţişti morţi, spuse el. 

— Pune-mă la curent. 


— Avem un martor. Un motociclist a povestit că a văzut 
doi oameni fugind de la locul incidentului, în jurul orei la care s-a 
petrecut. Un bărbat şi o femeie de rasă caucaziană. O femeie 
tânără, probabil sub treizeci şi cinci de ani, şi, se pare, cu părul 
roşcat. Bărbatul mai vârstnic, mai înalt, cu părul blond. Femeia 
părea să se zbată, să încerce să scape. Martorul spune că era 
plină de sânge. 

— Un bărbat blond şi o femeie roşcată? repetă Simon. Hm. 
Femeia era rănită? 

— Nu părea să fie. Credem că e aceeaşi femeie pe care au 
ridicat-o poliţiştii noştri înainte de a fi ucişi. A lăsat urme de 
sânge pe bancheta din spate a maşinii, dar sângele îi aparţinea 
unuia dintre tipii găsiţi sub pod, cel cu creierii zburaţi de un 
glonţ de carabină. 

— Şi ea încotro a luat-o? 

Bonnard gesticulă a neajutorare. 

— N-am idee. Pare să fi dispărut, pur şi simplu. Fie a 
plecat singură, fie a luat-o cineva cu maşina al naibii de repede, 
înainte ca băieţii noştri să ajungă acolo. 

— Grozav. Ce altceva mai avem? 

Bonnard clătină din cap. 

— E o harababură. Două dintre victime ne sunt 
cunoscute... au condamnări pentru jafuri armate, ştii genul. 
Suspecţii obişnuiţi, n-o să le simtă nimeni lipsa. In momentul de 
faţă nu ştim dacă e vorba despre o afacere cu droguri sau 
despre altceva. 

— Nu cred că-i asta, zise Simon. 

— Dar suntem siguri că lipseşte cel puţin unul dintre 
trăgători. În trei cadavre s-au găsit gloanţe de 9 milimetri. Se 
pare că provin din aceeaşi armă, un Browning, după urma 
ghinturilor. E singura armă pe care n-am găsit-o. 

— Corect, spuse Simon, dând din cap, absorbit de 
gândurile sale. 

— Şi încă ceva, continuă Bonnard. Din câte am reuşit să 
deducem, misteriosul trăgător cu arma de calibrul 9 nu e una 
dintre obişnuitele lepădături cu apucături criminale. Oricine ar fi, 
tipul trage din viteză, grupat pe doi centimetri şi jumătate, într-o 
ţintă în mişcare, de la douăzeci şi cinci de metri, pe întuneric. Tu 
poţi să faci aşa ceva? Eu ştiu sigur că nu reuşesc... Avem de-a 
face cu un profesionist. 


29 


— Eşti sigură că e pe noptieră? întrebă Ben, în timp ce 
parca Peugecotul cu aripa înfundată la o distanţă sigură de blocul 
Robertei. 

Ea îşi strânsese părul sub şapca de baseball pe care i-o 
cumpărase mai devreme. Cu şapca aceea şi cu ochelari de 
soare, era de nerecunoscut. 

— Pe noptieră, carnetul mic, roşu, repetă ea. 

— Aşteaptă-mă aici, îi spuse el. Cheia e în contact. Pleacă 
la cel mai mic semn că ai putea avea necazuri. Mergi încet, nu 
te grăbi. Sună-mă imediat ce ai ocazia şi vin după tine. 

Roberta dădu din cap. Ben cobori din maşină şi îşi puse 
ochelarii de soare. Ea îl urmări cu priviri îngrijorate în timp ce se 
îndepărta cu repeziciune pe stradă, dispărând apoi dincolo de 
uşa blocului ei. 


Luc Simon se săturase să se tot învârtă prin apartamentul 
Robertei Ryder. Stătea acolo de o jumătate de oră, aşteptând 
să-i sosească cei doi agenţi din echipa judiciară. Furia şi 
nerăbdarea îi provocaseră una dintre migrenele acelea 
ucigătoare. Tipii de la judiciar îl făceau să aştepte, ca de obicei. 
O şleahtă de nemernici indisciplinaţi - intenţiona să le tragă un 
perdaf când aveau să apară. Se gândi să-l trimită pe unul dintre 
poliţiştii lui în uniformă să-i facă rost o cafea. Ducă-se dracului. 
O să şi-o ia singur - Dumnezeu ştie ce porcărie erau în stare să-i 
aducă. De partea cealaltă a străzii era un bar, Le Chien Bleu; un 
nume stupid, dar cafeaua ar fi putut fi acceptabilă. Se repezi ca 
o furtună în josul scărilor în spirală, străbătu cu paşi repezi holul 
răcoros şi ieşi în lumina soarelui, cufundat în gânduri. Era prea 
preocupat ca să-l remarce pe bărbatul înalt şi blond, cu ochelari 
de soare şi cu haină neagră, care venea din sensul opus. Acesta 
nu-şi micşoră pasul, dar îl recunoscu imediat pe inspectorul de 
poliţie şi îşi dădu seama că sus trebuiau să aştepte alţi poliţişti. 


„S-a grăbit, nu glumă”, îşi spuseră cei doi agenţi când 
auziră soneria de la intrare. Deschiseră uşa, aşteptându-se să 
dea cu ochii de Simon. Poate aveau noroc, poate le adusese şi 
lor câte o cafea şi câte o gustare - deşi asta însemna să ceară 
prea mult, având în vedere că şeful era într-o dispoziţie încă şi 
mai proastă decât de obicei. 

Dar bărbatul din faţa uşii era un străin înalt şi blond. Nu 
păru surprins să găsească în apartament doi poliţişti. Stătea 
rezemat nepăsător de tocul uşii, zâmbindu-le. 

— Salut, spuse el, scoţându-şi ochelarii de soare. Mă 
întrebam dacă m-aţi putea ajuta... 


Simon se întoarse către apartamentul Robertei sorbind din 
paharul de plastic cu cafea espresso fierbinte. Slavă Domnului, 
asta îi lua durerea cu mâna. Urcă în grabă scările până la etajul 
trei, bătu în uşă şi aşteptă să i se deschidă. După trei minute, 
începu să bată mai tare şi să strige. Ce naiba făceau acolo, 
înăuntru? După încă un minut, înţelese limpede că ceva nu era 
în ordine. 

— Poliţia, îi spuse vecinului, arătându-i legitimaţia. 

Bătrânul mărunţel îşi întinse gâtul zbâărcit, ca de ţestoasă, 
şi studie uluit şi cu atenţie legitimaţia, apoi pe Simon, apoi 
paharul de cafea pe care îl ţinea în mână. 

— Poliţia, repetă Simon, cu voce mai puternică. Trebuie să 
folosesc apartamentul dumneavoastră. 

Bătrânul deschise uşa mai larg şi se trase într-o parte. 
Simon se strecură pe lângă el. 

— Ţineţi asta, vă rog, spuse, întinzându-i bătrânului 
paharul gol. Unde e balconul? 

— Pe aici. 

Vecinul traversă apartamentul cu paşi târşâiţi, mergând 
înaintea lui pe un coridor cu pereţii plini de picturi în acuarelă şi 
apoi printr-un salon cu pianină şi fotolii antice contrafăcute. 
Televizorul urla. Simon văzu ceea ce căuta, uşile înalte, duble, 
cu geam, ale balconului îngust. 

Distanţa dintre acesta şi balconul lui Ryder era vreun 
metru şi jumătate. Simon se urcă pe balustrada de fier şi sări 
dintr-un unul în celălalt, evitând cu fermitate să privească 
pavajul curţii, aflat cu trei etaje mai jos. Fereastra care dădea în 


balconul lui Ryder nu era încuiată. Îşi scoase revolverul de 
serviciu şi îl armă în timp ce străbătea fără zgomot 
apartamentul. Auzea nişte bufnituri surde venind de undeva. 
Părea să fie laboratorul improvizat al lui Ryder. Înaintă tiptil în 
direcţia sunetului, cu ţeava pistolului armat, de calibrul .38, 
îndreptată înainte. 

In laborator, îl auzi din nou. Venea din încăperea unde îşi 
ţinea Ryder muştele dezgustătoare. 

Deschise brusc uşile şi ochii îi căzură mai întâi pe 
insectele negre, păroase, care mişunau pe suprafaţa sticlei, fără 
ca băzâitul lor enervant să treacă dincolo de pereţii groşi ai 
cuvelor. Simţi ceva mişcând lângă piciorul lui şi îşi cobori 
privirea. 

În spaţiul dintre cuve erau înghesuiți cei doi ofiţeri, 
zbătându-se legaţi şi cu gurile astupate cu bandă adezivă. 
Armele automate stăteau una lângă cealaltă pe birou, 
descărcate şi demontate, cu butoiaşele lipsă. Poliţia avea să le 
găsească mai târziu, câte unul în fiecare acvariu cu muşte. 


Ben îi aruncă în poală carneţelul roşu. 

— II distrugi cu prima ocazie, s-a-nţeles? îi spuse, 
urcându-se în maşină. 

— S-sigur, spuse ea, dând din cap. 

In vreme ce Peugeotul accelera, dispărând spre capătul 
străzii, un bărbat care stătea cocârjat în pragul unei uşi întoarse 
capul după el, urmărindu-l cu privirea. Nu era poliţist, dar 
supraveghea locuinţa lui Ryder începând din noaptea care 
trecuse. Dădu din cap pentru sine, şi îşi scoase celularul. 

— Un 206 coupe, de culoare galbenă, cu o aripă din faţă 
înfundată, tocmai a pornit pe Rue de Rome, îndreptându-se 
către sud, spuse el, după ce telefonul sună de două ori şi cineva 
îi răspunse. Un bărbat şi o femeie. Îi puteţi lua în primire pe 
Boulevard de Batignolles, dar aţi face bine să vă mişcaţi repede. 


30 


Cu şase luni inainte, lângă Montségur, în sudul Franţei 

Anna Manzini era nemulțumită că se pusese într-o 
asemenea situaţie. Cine şi-ar fi putut închipui că autoarea a 
două cărţi de succes despre istoria medievală, care era, în 
acelaşi timp, unul dintre conferenţiarii respectaţi de la 
Universitatea din Florenţa, avea să acţioneze cu atâta 
impulsivitate dintr-un romantism atât de stupid? Faptul că 
renunţase la poziţia de profesionist bine plătit ca să plece să 
închirieze o vilă - şi încă foarte scumpă - în sudul Franţei pentru 
a începe de la zero o carieră de scriitor de ficţiune nu se 
potrivea cu comportamentul echilibrat şi logic al Annei, renumit 
printre foştii ei colegi şi studenţi. Ba, încă şi mai rău, alesese 
dinadins o casă izolată, situată printre munţii şi văile 
accidentate din Languedoc, cu speranţa că singurătatea avea 
să-i înflăcăreze imaginaţia. 

Ceea ce nu se întâmplase. Era acolo de mai bine de două 
luni şi abia dacă scrisese mai mult de o frază. La început stătuse 
singură, fără să vadă pe nimeni. Dar, de curând, începuse să se 
bucure de atenţia intelectualilor şi a universitarilor din zonă, 
care aflaseră că autoarea cărţilor Cruciada uitată de istorie şi 
Ereticii lui Dumnezeu: Descoperirea adevăraților cathari locuia 
acum doar la câţiva kilometri distanţă, într-o vilă de ţară. După 
luni de plictiseală şi singurătate, profitase cu uşurare de şansa 
de a se împrieteni cu Angélique Montel, o pictoriţă din partea 
locului. Angélique o introduse într-un cerc de oameni interesanţi 
şi, în cele din urmă, Anna se hotărâse să organizeze un dineu la 
vilă. 

În timp ce îşi aştepta oaspeţii, îşi aminti ce discutase cu 
Angélique la telefon, cu două zile mai devreme. 

— Ştii ce cred eu, Anna? Nu reuşeşti să scrii pentru că ai 
nevoie de un bărbat. Inspirația ta s-a împotmolit. Dragostea o 
s-o facă să înflorească. Aşa că o să-l aduc la dineu pe un bun 
prieten de-al meu, doctorul Edouard Legrand, un burlac 
fascinant, inteligent şi foarte potrivit pentru o relaţie. 


— Dacă e atât de bun de însurătoare şi de minunat, 
ripostase Anna cu un zâmbet, de ce eşti aşa de dornică să mi-l 
pasezi mie? 

— Ah, fetiţă rea, e vărul meu, chicotise Angélique. A 
divorţat de curând şi se simte pierdut fără o femeie. E cu şase 
ani mai în vârstă decât tine, a împlinit patruzeci şi nouă, dar are 
fizic de atlet. Înalt, brunet, sexy, sofisticat... 

— Adu-l încoace, îi spusese ea lui Angélique. Abia aştept 
să-l cunosc. 

Dar un bărbat e ultimul lucru care lipseşte din viața mea 
acum, se gândise. 

La cină erau opt persoane. Angélique trăsese sforile în 
mod strategic, ca să se asigure că doctorul Legrand avea să fie 
aşezat alături de Anna, în capul mesei. Avusese dreptate: era 
fermecător şi arăta bine în costumul elegant, cu părul uşor 
încărunţit la tâmple. 

Conversaţia zăbovi o vreme în jurul unei expoziţii de artă 
modernă de la Nisa, pe care o vizitaseră mulţi dintre cei 
prezenţi. Acum erau dornici să afle mai multe despre proiectul 
noii cărţi a Annei. 

— Vă rog, nu vreau să vorbesc despre asta, zise ea. E atât 
de deprimant. Mi-am pierdut inspiraţia, poate fiindcă e prima 
oară când scriu o carte de ficţiune, un roman. 

— Un roman? (lumea era surprinsă şi intrigată). Despre 
ce? 

Anna oftă. 

— O poveste cu mistere, despre cathari. Necazul e că-mi 
vine foarte greu să-mi imaginez personajele. 

— Ah, dar am găsit omul potrivit, care îţi poate fi de folos, 
zise Angélique, prinzând ocazia din zbor. Doctorul Legrand e un 
psihiatru renumit şi poate ajuta pe oricine are probleme 
mentale, de orice tip. 

Legrand râse. 

— Anna nu are aşa ceva. Mulţi dintre cei mai talentaţi 
oameni au suferit de o pierdere temporară a inspiraţiei. Până şi 
Rahmaninov, marele compozitor, a fost afectat de un asemenea 
blocaj şi a trebuit hipnotizat ca să-şi creeze cele mai importante 
opere. 


— Vă mulţumesc, domnule doctor, spuse Anna cu un 
zâmbet. Dar analogia dumneavoastră îmi face o cinste pe care 
nu o merit. Nu sunt un Rahmaninov. 

— Te rog, spune-mi Edouard. Sunt sigur că eşti foarte 
talentată. 

Făcu o pauză. 

— Totuşi, dacă ceea ce cauţi sunt nişte personaje 
interesante, cu o savoare misterioasă şi gotică, s-ar putea să-ţi 
pot da o mână de ajutor. 

— Doctorul Legrand e directorul Institutului Legrand, 
spuse madame Chabrol, o profesoară de muzică din Cannes. 

— Institutul Legrand? repetă Anna, încruntând din 
sprâncene. 

— Un spital de psihiatrie, o puse la curent Angélique. 
Edouard, vorbeşti de tipul ăla ciudat despre care mi-ai povestit 
odată? 

— Unul dintre cei mai bizari şi mai fascinanţi pacienţi ai 
noştri, zise el. E la noi de vreo cinci ani. Se numeşte Rheinfeld, 
Klaus Rheinfeld. 

— Numele aduce cu Renfield, cel din povestea lui Dracula, 
comentă Anna. 

— I| se potriveşte, cu toate că încă n-am observat să 
mănânce muşte, răspunse Edouard şi toată lumea râse. Dare, 
cu siguranţă, un caz interesant. E un maniac religios. A fost 
găsit nu prea departe de aici, într-un sat, de către un preot. Se 
automutilează - are trupul plin de cicatrice. Vorbeşte în dodii, 
despre demoni şi despre îngeri, fiind convins că e în iad - sau, 
uneori, în rai. Recită fără întrerupere expresii latineşti şi e 
obsedat de un şir lipsit de sens de numere şi de litere, pe care le 
scrie pretutindeni, pe toţi pereţii celulei. 

— De ce îi lăsaţi un pix pe mână, domnule doctor? întrebă 
madame Chabrol. N-ar putea fi periculos? 

— Nu-i mai lăsăm, răspunse Legrand. Le scrie cu propriul 
lui sânge, cu urină şi cu fecale. 

In afară de Anna, toţi cei de faţă se arătară şocaţi şi 
scârbiţi. 

— Pare să fie un om foarte nefericit, spuse ea. 

Legrand dădu din cap. 

— Da, cred că probabil aşa este, încuviinţă el. 


— Dar, Edouard, de ce ar vrea cineva să se... 
automutileze? întrebă Angélique, încreţindu-şi nasul. E un lucru 
atât de îngrozitor. 

— Rheinfeld afişează un comportament tipic, răspunse 
Legrand. Cu alte cuvinte, suferă de ceea ce numim sindrom 
obsesiv-compulsiv. Poate fi declanşat de stresul cronicizat şi de 
frustrare. În cazul lui, tulburarea mentală e o urmare a anilor în 
care a căutat ceva în mod inutil. 

— Ce anume? întrebă Anna. 

Legrand ridică din umeri. 

— Nu ştim sigur. Pare să fie convins că se afla pe urmele 
unei comori pierdute sau a unor secrete dispărute, ceva de 
genul ăsta. E o manie răspândită printre bolnavii mental. Avem 
în grijă, de mai mulţi ani, o serie de alţi vânători curajoşi de 
comori. Şi avem partea noastră de exemplare de lisus Hristos, 
Napoleon Bonaparte şi Adolf Hitler. Mă tem că, cel mai adesea, 
oamenii nu dau dovadă de prea multă imaginaţie când îşi aleg 
himerele. 

— O comoară pierdută, făcu Anna, pe jumătate pentru 
sine. Şi spui că a fost găsit nu departe de aici... 

Vocea i se stinse şi căzu pe gânduri. 

— Nu poate fi ajutat în nici un fel, Edouard? întrebă 
Angélique. 

El clătină din cap. 

— Am încercat. Imediat ce a fost adus, a fost supus unor 
şedinţe de psihanaliză şi a beneficiat de terapie ocupaţională. In 
primele câteva luni, a părut să răspundă la tratament. | s-a dat 
un carnet, ca să-şi noteze visele. Dar am descoperit că umplea 
paginile cu bâlbâieli lipsite de sens. După o vreme, starea 
sănătăţii lui mentale s-a deteriorat şi a început din nou să se 
automutileze. Am fost nevoiţi să-i luăm uneltele de scris şi să-i 
dăm mai multe medicamente. Mă tem că, de atunci, s-a afundat 
tot mai adânc în ceea ce nu poate fi descris decât drept 
nebunie. 

— Ce cumplit, murmură Anna. 

— În orice caz, Anna, eşti mai mult decât bine-venită dacă 
vrei să faci turul micului nostru stabiliment, continuă Legrand, 
adresându-i un zâmbet fermecător. Şi, dacă asta te-ar putea 
inspira în privinţa cărţii, pot aranja să-l întâlneşti chiar şi pe 
Rheinfeld - sub supraveghere, bineînţeles. Nimeni nu vine 


niciodată să-l vadă. Cine ştie, poată i-ar face bine să aibă un 
vizitator. 


31 


Pentru Luc Simon, piesele jocului de puzzle se asamblau 
practic din zbor. Descrierea bărbatului care îi înghesuise în 
debaraua Robertei pe cei doi poliţişti, făcută de aceştia cu un 
aer vădit ruşinat, i se potrivea cu exactitate lui Ben Hope. Pe 
urmă sosise raportul referitor la limuzina Mercedes implicată în 
incidentul recent de pe calea ferată. Maşina ridica foarte multe 
suspiciuni - nici un proprietar înregistrat, numere de 
înmatriculare false, seriile şasiului şi a motorului răzuite şi 
sistemele de blocare din interior modificate, identice cu ale 
maşinilor folosite pentru răpiri. Părea că fusese folosită într-un 
asemenea scop, pentru că era evident că cineva trăsese în 
geam şi încercase să-l spargă ca să iasă de acolo. 

judecând după analiza balistică a tubului de 9 milimetri 
găsit în compartimentul din spate, acel cineva, oricine ar fi fost, 
era aceeaşi persoană cu trăgătorul misterios implicat în 
omuciderile de pe chei. Şi despre cine era vorba, de fapt? 
Poliţiştii care fuseseră la locul incidentului de pe calea ferată 
găsiseră în Mercedes o carte de vizită. Numele de pe ea era 
Benedict Hope. _ 

Şi mai era ceva. In parcarea unui local din apropiere, 
dăduseră peste Citroenul 2CV implicat în acelaşi incident. 
Emblema lipsă de pe mască, urmele de vopsea provenite de la 
Mercedes, ba chiar şi noroiul de pe roţi, totul se potrivea cu 
scena de pe calea ferată. Maşina era înregistrată pe numele 
Robertei Ryder. 

Şi treaba mergea din ce în ce mai bine. Când echipa de 
poliţie judiciară cercetase în amănunt apartamentul lui Ryder, 
descoperise ceva. Un strop de sânge, trecut cu vederea de cel 
care curăţase locul, exact acolo unde afirmase ea că ar fi zăcut 
cadavrul atacatorului. Simon îi terorizase pe medicii legişti, care 
făcuseră cel mai rapid test ADN din viaţa lor, având drept 
termen de comparaţie mostrele culese din pieptenele lui Ryder 
şi de pe alte obiecte personale. Sângele nu era al ei. Totuşi, se 
potrivea cu mostra de ADN recoltată de la descoperirea sinistră 
care întorsese pe dos întregul parc Monceau - o mână tăiată. 


Posesorul anterior al acesteia fusese un oarecare Gustave 
LePou, un criminal care avea la activ o lungă istorie de abuzuri 
sexuale, violuri cu circumstanţe agravante, atacuri cu arme 
letale şi jafuri, fiind bănuit şi de două crime. Se părea că, până 
la urmă, Ryder spusese adevărul. Dar ce căutase LePou în 
apartamentul ei? Fusese un jaf? Nici vorbă. Era vorba de ceva 
mult mai grav. Probabil că cineva îl angajase ca s-o omoare sau 
ca să-i fure ceva - sau poate pentru amândouă. Simon şi-ar fi 
tras şuturi fiindcă nu o luase în serios în momentul respectiv. 

Tot mai multe întrebări. Cine acoperise urmele morții lui 
LePou, îi luase cadavrul din apartament, i-l ciopârţise şi 
încercase, nu cu prea mare succes, să se descotorosească de 
el? Care era legătura cu Zardi, asistentul de laborator, şi oare 
acesta fusese ucis de aceleaşi persoane? Care era rolul lui Ben 
Hope în toate astea - el era englezul despre care îi spusese 
Roberta Ryder că se afla în pericol? Dacă incidentul de pe calea 
ferată avusese menirea de a-l ucide pe Hope, atunci, ceva mai 
târziu, în cursul aceleiaşi seri, când îl văzuse Simon, arăta foarte 
bine pentru cineva care scăpase ca prin urechile acului de o 
moarte oribilă. Unde erau Hope şi Ryder acum? Hope era 
vânător sau vânat? Toată povestea era o enigmă desăvârşită. 

Simon stătea în biroul lui înghesuit, bând cafea împreună 
cu Rigault, când sosi faxul pe care îl aştepta din Anglia. Îl smulse 
din aparat. 

— Benedict Hope, murmură el, în timp ce citea. Treizeci şi 
opt de ani. Studii la Oxford. Părinţii decedați. Fără cazier, nici 
măcar o amendă pentru parcare. Curat ca lacrima, nemernicul. 

Sorbi cu zgomot din cafea. 

Îi întinse foaia lui Rigault, în timp ce din fax începea să 
iasă rapid a doua pagină. Îi căzu în mâna întinsă şi o citi cu ochii 
alergându-i de-a lungul rândurilor. In partea de sus a colii erau 
antetul Ministerului Britanic al Apărării şi cuvintele STRICT 
CONFIDENŢIAL, scrise cu litere mari, îngroşate. Dedesubt se 
înşiruia un text amplu. Simon fluieră. 

— Ce-i aia? întrebă Rigault, ridicându-şi privirea. 

El îi arătă hârtia. 

— Dosarul militar al lui Hope. 

Rigault îl citi. 

— Fir-aş al naibii, murmură. Numai chestii grele. 

— El e trăgătorul nostru misterios, fără nici o îndoială. 


— În ce e amestecat? Ce se-ntâmplă? 

— Nu ştiu, zise Simon, dar am de gând să-l aduc aici ca să 
aflu. Îl pun imediat sub urmărire. 

Ridică receptorul telefonului. 

Rigault clătină din cap, bătând darabana pe carcasa 
faxului. 

— O să ai nevoie de jumătate din poliţia franceză ca să-l 
prinzi pe ticălosul ăsta. 


32 


Aveau de făcut un drum lung cu maşina, din Paris către 
sud, pe autostrada încinsă. La Nevers, autostrada se întrerupea 
pe o porţiune, aşa că o luară pe drumul naţional până la 
Clermont-Ferrand, apoi reintrară pe Autoroute 75, 
îndreptându-se către Le Puy. Destinația lui Ben se afla încă 
departe, către sud, în ţinutul Languedoc, unde putea lua urma 
lui Klaus Rheinfeld, făcând, spera el, ceva progrese în privinţa 
cercetărilor. 

Fără alt ghid decât jurnalul lui Fulcanelli, citit pe jumătate, 
nu avea încă o idee limpede asupra obiectului cercetărilor sale. 
Nu putea face altceva decât să urmeze indiciile firave cât mai 
riguros cu putinţă, sperând că, pe traseu, lucrurile aveau să 
devină ceva mai promițătoare. 

Roberta dormea pe scaunul de lângă el, cu capul 
legănându-i-se pe umăr. Adormise cu vreo oră în urmă şi tot 
cam tot atât timp se scursese de când Ben avea certitudinea că 
erau urmăriţi. BMW-ul albastru la care se uita acum cu coada 
ochiului în oglinda retrovizoare şi care se ţinea scai de ei prin 
trafic apăruse în spatele lor la scurt timp după ieşirea din Paris. 

Maşina care îi urmărea îi atrăsese pentru prima oară 
atenţia când oprise la o staţie de benzină, unde Peugeotul era în 
faţă, la coadă. Cei patru bărbaţi din BMW nu aveau astâmpăr. Îşi 
dăduse seama că nu voiau să-l piardă din ochi. 

Reveniseră pe autostradă şi Ben îi pusese la încercare. De 
fiecare dată când depăşea un vehicul mai lent, BMW-ul îl urma. 
Când încetinea până la o viteză care avea darul de a-i scoate din 
sărite pe ceilalţi automobilişti, BMW-ul îl imita, ignorând 
claxoanele asurzitoare ale şoferilor indignaţi până ce urma din 
nou exemplul lui Ben, care accelera. Totul era cât se poate de 
limpede. 

— De ce conduci atât de dezordonat? se plânse Roberta 
somnoroasă de alături. 

— Probabil din vina firii mele dezordonate, răspunse el. 
Nu-mi face plăcere să ţi-o spun, dar adevărul e că ne-am făcut 
rost de un prieten. BMW-ul albastru, adăugă, în timp ce ea se 
răsucea în scaun, trezindu-se de-a binelea dintr-odată. 


— Crezi că sunt tot ei? 

El dădu din cap. 

— Sau asta, sau vor să ceară indicaţii. 

— Nu putem să ne pierdem urma? 

Ben ridică din umeri. 

— Depinde cât de hotărâți sunt. Dacă nu reuşim să ne 
descotorosim de ei, or să ne urmărească până ajungem pe un 
drum pustiu şi atunci or să încerce ceva. 

— Ce să încerce? Nu trebuie să-mi răspunzi. Vezi dacă poţi 
să scapi de ei. 

— OK. Ţine-te bine. 

Schimbă viteza, coborând două trepte, apoi acceleră 
puternic. Peugeotul se năpusti înainte, modificându-şi brusc 
direcţia ca să depăşească un camion. Cineva claxonă în spatele 
lor. Vuietul motorului cu şaisprezece supape umplea maşina. 
Ben aruncă o privire în oglindă şi văzu BMW-ul lansându-se în 
urmărire şi foindu-se încoace şi încolo, de pe o bandă pe alta. 

— Aşa te vreau, murmură el, apăsând mai tare pe 
acceleraţie. 

In faţa lor, un autocamion ieşea de pe banda lui de 
circulaţie. Peugeotul se repezi ca o săgeată în spaţiul eliberat, 
depăşindu-l pe dreapta. Autocamionul oscilă violent în toate 
părţile în vreme ce imaginea din oglindă i se micşora cu 
repeziciune, iar claxoanele pneumatice urlau cu furie. 

— Vrei să te sinucizi? zbieră ea, acoperind zgomotul 
motorului. 

— Numai când mă trezesc din beţie. 

— Şi eşti treaz? se strâmbă ea. Nu-mi răspunde nici la 
întrebarea asta. 

Drum liber înainte. Ben călcă acceleraţia până la podea, 
aducând acul vitezometrului dincolo de o sută şaizeci de 
kilometri la oră. Roberta îşi încleştă mâinile de marginile 
scaunului. BMW-ul ţâşni din traficul dezordonat pe care ÎI 
lăsaseră în urmă, accelerând în spatele lor. 

Ben strecura automobilul în viteză printre maşinile care 
claxonau. Era mult mai agil decât BMW-ul greoi şi, când 
ajunseră la ieşirea de pe autostradă, urmăritorii erau cu două 
sute de metri în urmă. Peugeotul gonea pe un drum şerpuitor, 
de ţară. La două intersecţii, Ben viră la întâmplare întâi la 
stânga şi apoi la dreapta. Dar lipsa de agilitate a BMW-ului era 


compensată de viteză şi avea un şofer evident foarte hotărât, 
de care era dificil să te descotoroseşti. 

Indicatorul unui sat fulgeră pe lângă ei şi Ben viră 
derapând. In faţă li se întindea o porţiune lungă de drum drept. 
Maşina mai mare recupera din distanţă. Ben stătea cu ochii pe 
cadranul vitezometrului şi mergea atât de repede pe cât cuteza 
să o facă. Unul dintre pasagerii BMW -ului scoase braţul pe geam 
şi trase de mai multe ori cu un pistol. Luneta Peugeotului se 
făcu ţăndări. 

Intrară în sat şi traversară în viteză piaţa din centru, 
derapând ca să evite o fântână şi băgându-i în sperieţi pe clienţii 
de pe terasa unui bistrou care răcniră şi îşi fluturară pumnii 
numai ca să fie nevoiţi să se arunce la pământ pentru a doua 
oară, când BMW-ul năvăli vâjâind, făcând mesele şi scaunele să 
se răsucească înainte de a cădea pe caldarâm. 

In faţă le apăru pe neaşteptate o intersecţie şi Ben viră la 
stânga, cu cauciucurile scrâşnind. Un camion fandă brusc, cât 
pe ce să-i lovească, şi se izbi de un Fiat parcat. Fiatul se 
rostogoli în calea BMW-ului care lua curba în viteză. BMW-ul îl 
lovi din lateral, cu zgomot, şi îl trimise învârtindu-se de-a 
curmezişul drumului, nimerind într-un zid. Cu o aripă boţită şi 
capota deformată, BMW-ul reintră sub control şi îşi reluă 
urmărirea, accelerând. 

Erau afară din sat, gonind pe un drum întortocheat, cu 
copaci defilând în viteză pe ambele laturi. În dreapta se ivi o 
deschidere între arbori. Ben răsuci volanul şi Peugeotul viră, 
părăsind şoseaua şi intrând pe drumul de ţară cu cauciucurile 
patinând pe pământul afânat. Controlă derapajul şi maşina se 
redresă, dar, în clipa următoare, marginea dură a unui şanţ izbi 
suspensiile, comprimându-le până la refuz, şi le săltă stomacul 
în gât. 

BMW-ul îi urmărea cu încăpățânare. Roţile din spate 
azvârleau ţărâna în aer. Roberta se răsuci din nou, ca să vadă 
botul strâmbat al BMW-ului dispărând într-un nor de praf când 
se afundă în şanţ. 

Peugeotul luă în viteză un viraj strâns. Un tractor umplu 
drumul pe neaşteptate. Patinând nebuneşte pe suprafaţa 
netasată, Ben reuşi să îndrepte maşina spre poarta şubredă a 
unei ferme. Aceasta se despică aidoma lemnului de plută şi 
Peugeotul trecu prin ea ajungând în câmp, străbătu în goană 


terenul accidentat şi o luă în jos pe o pantă abruptă. Urmă o 
prăbuşire neaşteptată şi partea din faţă a maşinii plonjă în gol. 
Apoi un trosnet, când se izbiră de marginea opusă a şanţului 
adânc. Automobilul ricoşă şi înţepeni. 

leşiră din maşină în timp ce BMW-ul cobora panta în 
salturi, pe urmele lor. Dând cu ochii de praful care se înălța în 
jurul Peugecotul distrus, şoferul frână - prea puternic, intrând 
într-un derapaj lateral. Maşina se răsuci, nimeri într-un alt şanţ, 
se lăsă pe o parte ridicându-se pe două roţi şi se rostogoli, 
oprindu-se răsturnată într-un vălătuc imens de praf. 

Cei patru ocupanţi năuciţi se aruncară afară. Un bărbat 
gras, cu sângele şiroindu-i din tâmplă, trase cu pistolul în 
Peugeot. Geamul din partea pasagerului plesni, revărsând o 
ploaie de cioburi asupra Robertei, care se aruncă pe burtă, 
căutând adăpost. 

— Roberta! 

Ben înhăţă Browning-ul şi ripostă, arma zvâcnindu-i în 
mână când glonţul lui pătrunse în partea laterală a BMW-lui, la 
zece centimetri distanţă de capul grăsanului. Roberta se 
adăposti alături de el. 

Trei dintre urmăritori se aruncară în spatele BMW-ului. Cel 
de-al patrulea se târî pe după un bolovan, strângând în mână o 
carabină cu ţeava scurtă. Apăsă pe trăgaci. Împuşcătura croi o 
gaură zdrenţuită în capota Peugeotului şi Roberta ţipă. Ben 
înălţă din nou Browning-ul şi trase patru focuri rapide. În jurul 
trăgătorului întins pe burtă, ţărâna zbură în aer. Cel de-al 
patrulea glonţ îl nimeri în braţ. Se rostogoli, ieşind de la 
adăpostul bolovanului, cu arma după el. Ben trase din nou 
asupra lui şi continuă să apese întruna pe trăgaci până când îl 
dobori şi rămase fără gloanţe. Aruncă încărcătorul gol şi duse 
mâna la buzunar, după unul nou, amintindu-şi dintr-odată că 
toate încărcătoarele şi toată muniţia erau în rucsacul din 
maşină. 

Un alt bărbat ieşi de după BMW-ul răsturnat. Arma din 
mâna lui era neagră şi lunguiaţă, cu un amortizor scurt şi gros şi 
cu încărcătorul alungit. Trase o rafală zgomotoasă cu 
puşca-mitralieră Ingram, ciuruind partea laterală a Peugecotului 
şi silindu-l pe Ben, care încerca să urce în maşină, să se 
adăpostească. Al treilea şi al patrulea trăgător apărură din 
spatele BMW-ului, cu pistoalele în mâini, înaintând cu prudenţă. 


Cel cu Ingram-ul trase încă o rafală, spulberând ţărâna şi 
pietrele în linie dreaptă, în stânga lui Ben. Nu era deloc bine. 

Ingram-ul rămase pe neaşteptate fără gloanţe şi bărbatul 
se chinui să-l încarce. Ben, grăbindu-se să profite de ocazie, îşi 
strecură mâna în interiorul maşinii şi înşfăca rucsacul. Montă un 
încărcător nou în timp ce omul cu Ingram-ul se apropia. 
Ridicându-şi braţul înarmat pe deasupra maşinii, Ben îl împuşcă 
de două ori în piept şi îl văzu căzând pe spate, cu picioarele 
zbătându-i-se în aer. Pistolarul care se afla mai aproape de BMW 
alergă înapoi, către adăpost, trăgând cu disperare peste umăr. 
Celălalt realiză că era prea departe de maşină, se lăsă într-un 
genunchi şi îşi goli pistolul de 9 milimetri, ţintindu-l pe Ben. 

El se ghemui în timp ce gloanţele şuierau în jur. 

Dar unul îl nimeri. ÎI izbi în coasta dreaptă, făcându-l să se 
răsucească. Îşi reluă poziţia şi răspunse cu focuri de armă. Omul 
căzu, azvârlindu-şi braţele în lături şi scăpând pistolul care se 
rostogoli pe pământ. 

Ben se clătină pe picioare. Era plin de sânge. Ochii i se 
înceţoşară şi se pomeni dintr-odată privind un cerc de vârfuri de 
copaci şi cerul cenuşiu. 

Roberta îl văzu prăbuşindu-se, strigă: WU!!! şi îi prinse 
pistolul în cădere. Nu mai folosise niciodată o armă de foc, dar 
cu Browning-ul era simplu - ocheşti şi apeşi pe trăgaci. Ultimul 
urmăritor ieşi iarăşi din spatele BMW-ului şi trase asupra ei. Auzi 
un pocnet când glonţul fulgeră pe lângă ea. Ripostă trăgând cu 
Browning-ul pe care îl ţinea cu amândouă mâinile şi îl trimise pe 
celălalt înapoi, la adăpost, sub o ploaie de sticlă. Işi înşfăcă 
geanta prin geamul spart al Peugeotului. 

— Poţi să alergi? strigă către Ben. 

El gemu, se rostogoli şi se ridică clătinându-se. Avea 
genunchii moi. Răsună o altă împuşcătură. Roberta ripostă cu 
furie şi îl nimeri în coapsă pe bărbatul care căzu înapoi, în 
spatele maşinii, cu un țipăt şi cu sângele ţâşnindu-i din rană. 
Acum Browning-ul rămăsese din nou fără gloanţe şi nu-i mai era 
de nici un folos. Bărbatul rănit ieşi din adăpost târându-se, cu o 
puşcă cu două ţevi. Trase şi oglinda laterală a Peugeotului se 
spulberă în aer. 

— Haide! 

Roberta îl apucă de Ben de braţ şi o luară la fugă în josul 
pantei abrupte. Sub ei, un val de pământ bolovănos cobora 


aproape vertical către un drum şerpuitor de ţară. Un tractor cu 
remorca plină cu fân trecea prin dreptul lor hodorogind. Din 
patru salturi, ajunseră la trei metri deasupra lui şi Roberta se 
aruncă în gol, trăgându-l pe Ben după ea. Plutiră prin aer preţ de 
o secundă înspăimântătoare. Remorca tractorului se grăbi să le 
iasă în întâmpinare şi căzură pe stratul ţepos de fân, într-un 
talmeş-balmeş de braţe şi picioare. 

Bărbatul cu puşca şontâcăia pe pantă înjurând, trecând pe 
lângă camarazii lui morţi. Urlă cuprins de furie când văzu 
tractorul care se pierdea în lumina din ce în ce mai slabă, cu 
Ben şi cu Roberta în remorcă. 


33 


După un drum cu maşina de la Roma la Paris, Franco 
Bozza sosise la fabrica dezafectată fără nici un chef de 
subtilităţi. Işi parcase automobilul Porsche 911 Turbo, de culoare 
neagră, în afara curţii. Celor trei bărbaţi care îl păzeau pe 
Gaston Clement, bătut mort, li se păruse că apariţia siluetei 
înalte, spătoase şi tăcute stârnise o boare îngheţată. Naudon, 
Godard şi Berger cunoşteau deopotrivă reputaţia Inchizitorului şi 
se ţineau cât mai departe cu putinţă, abia îndrăznind să-l 
privească. 

Bozza înţelesese cu ore în urmă că bătrânul Gaston 
Clement nu avea să le mai fie de nici un folos. Stătea în 
picioare, atârnând de un lanţ înfăşurat în jurul unei grinzi, 
despuiat şi fără vlagă. Sub el se întindea o baltă din sângele 
care mânjise şi salopeta de plastic a lui Bozza. Alături era o 
măsuţă cu uneltele specifice meseriei, instrumente concepute 
anume pentru a provoca cea mai cumplită suferinţă posibilă. 

Dar fusese o pierdere de vreme. Bătrânul era bolnav şi 
plăpând, iar răpitorii îl bătuseră, înainte de sosirea Inchizitorului, 
până ce ajunsese să nu mai fie bun de nimic. 

Bozza îi privi pe cei trei cu răceală. Stăteau într-un colţ 
îndepărtat, trăncănind şi fumând, râzând şi glumind. N-aveau să 
mai râdă prea mult. Ceea ce nu ştiau despre vizita lui Bozza era 
că Usberti nu îl trimisese acolo numai cu scopul de a stoarce 
informaţii de la Gaston Clement. De fapt, principala lui misiune 
era, aşa cum o formulase Usberti, „de a face curăţenie”. Şi asta 
nu însemna doar să scape de alchimist. Cei trei amatori 
făcuseră de prea multe ori treabă de mântuială. Zilele în care 
Gladius Domini angaja borfaşi mărunți ca să-i rezolve treburile 
murdare ajunseseră la sfârşit. 

Le făcu un semn din cap, cerându-le să se apropie. 
Godard, Naudon şi Berger îşi striviră ţigările cu vârfurile 
pantofilor, schimbară priviri îngrijorate şi se supuseră. Buna 
dispoziţie li se evaporase dintr-odată, lăsând loc spaimei. 
Naudon afişă un zâmbet firav şi fu pe punctul de a spune ceva. 

Ajunseseră la trei metri distanţă când Bozza scoase cu 
nonşalanţă un pistol Beretta .380 cu amortizor şi îi dobori pe 


rând, cu repeziciune, fără să scoată nici o vorbă. Aruncă o 
privire impasibilă către cele trei cadavre în timp ce deşuruba 
amortizorul şi îşi punea pistolul în toc. 

Patru leşuri care trebuiau să dispară. De data asta, nu 
aveau să rămână nici un fel de urme. 


34 


Tractorul încărcat se îndepărtă învăluit de un nor în care 
se amestecau praful şi fumul motorului diesel. Şoferul era mai 
mult decât încântat de ghemotocul din buzunar, să fi tot fost 
vreo mie de euro, pe care i-l dăduseră cei doi autostopişti bizari 
- americanca iute la mânie şi prietenul ei tăcut, palid şi cu 
aspect bolnăvicios - ca se abată câţiva kilometri de la drumul 
lui, ducându-i până în micul cătun Saint-Jean. Se întrebă despre 
ce o fi fost vorba... dar, pe de altă parte, de ce i-ar fi păsat? În 
seara aceea putea să facă cinste la toată lumea. 

Ben şi Roberta stăteau la marginea satului pustiu. 

— Locul ăsta nu pare să se fi schimbat prea mult în 
ultimele secole, comentă ea, privind în jur. 

Soarele după-amiezii târzii cobora către asfinţit. Avea să 
se întunece în curând. 

Ben se lăsă să cadă, sprijinindu-se de un zid de piatră, cu 
capul atârnând. Arăta destul de rău, îşi spuse ea, neliniştiră. 

— Aşteaptă-mă aici. Mă duc să văd dacă pot găsi pe 
cineva care să ne ajute. 

El dădu din cap, fără vlagă. Tremura, înfrigurat. Roberta îi 
puse mâna pe frunte. Ardea. Respira cu greutate din cauza 
durerii din coastă. 

— Aduc un doctor. 

— Nu vreau un doctor, murmură el. Adu preotul. Adu-l pe 
părintele Pascal Cambriel. 

Pentru prima oară în viaţa ei, Roberta se pomeni 
rugându-se în timp ce străbătea uliţa pustie. Nu exista nici un fel 
de pavaj, mergea pe pământul gol, sfărâmicios din cauza lipsei 
de ploaie. Casele vechi, atât de murdare încât ar fi părut sordide 
oriunde altundeva decât în sudul Franţei, păreau să se susţină 
sprijinindu-se una de cealaltă. 

— Doamne, dacă eşti acolo, sus, zise ea, pentru sine, 
atunci ajută-mă să-l găsesc pe părintele Pascal. 

Gândul că i s-ar fi putut spune că murise sau că plecase 
din sat o făcu să se-nfioare dintr-odată şi iuți pasul. 


Biserica era în capătul opus al cătunului. Alături de ea se 
aflau un mic cimitir şi, dincolo de acesta, o casă de ţară, din 
piatră. 

Din acareturi răzbătea cotcodăcitul reconfortant al 
găinilor. Un Renault 14, vechi, prăfuit şi foarte uzat era parcat 
afară. Din spaţiul dintre două case apăru un om. Arăta a argat, 
chipul lui cu riduri adânci parcă tăbăcit de anii în care lucrase în 
bătaia nemiloasă a soarelui. Când dădu cu ochii de ea, rări 
pasul. 

— Scuzaţi-mă, monsieur, strigă Roberta. 

Omul o privi plin de curiozitate, o luă repede la picior şi 
dispăru într-una dintre case, trântindu-i uşa în nas. Ea 
încremeni, şocată - apoi înţelese că o femeie străină, ciufulită şi 
murdară, cu bluza pătată de sânge şi cu blugii rupţi nu era o 
privelişte tocmai obişnuită prin aceste locuri. Işi văzu repede de 
drum, cu gândul la Ben. 

— Madame? Je peux vous aider? spuse o voce. 

Roberta se întoarse şi dădu cu ochii de o femeie mai în 
vârstă, îmbrăcată în întregime în negru, cu o broboadă pe 
umeri. De lanţul din jurul gâtului ei zbărcit atârna o cruce. 

— Da, vă rog, sper că mă puteţi ajuta. Il caut pe preotul 
satului. 

— Da? E aici. 

— Părintele Pascal Cambriel mai este încă preot în acest 
sat? 

— Oui, madame, il est encore ici - e încă aici, spuse 
femeia, dezgolindu-şi dantura ştirbă într-un zâmbet. Eu sunt 
Marie-Claire. Mă ocup de gospodăria lui. 

— Mă puteţi duce la el, vă rog? E important. Avem nevoie 
de ajutor. 

Marie-Claire o conduse către uşă şi intrară. 

— Mon Peré, strigă ea. Avem un oaspete. 

Casa era modestă, sărăcăcios mobilată, dar crea o 
senzaţie de nespusă căldură, de siguranţă. Focul aştepta să fie 
aprins, buştenii erau stivuiţi peste surcele. Lângă masa simplă, 
de pin, stăteau două scaune tot atât de nesofisticate, iar în 
capătul opus al încăperii era o canapea veche, acoperită cu o 
pătură. Pe peretele văruit în alb atârna un crucifix din lemn de 
abanos, iar alături de o reproducere a răstignirii se afla 
fotografia papei. 


Scara scârţâi sub paşii inegali ai preotului care îşi făcu 
apariţia. Acum în vârstă de şaptezeci de ani, Pascal Cambriel 
avea o mică dificultate la mers şi îşi sprijinea greutatea în 
baston. 

— Cu ce te pot ajuta, fiica mea? întrebă, cercetând cu ochi 
curioşi înfăţişarea neobişnuită a Robertei. Eşti rănită? Ai avut un 
accident? 

— Nu sunt rănită, dar am un prieten care nu se simte bine, 
zise ea. Sunteţi părintele Pascal Cambriel, nu-i aşa? 

— Da, eu sunt. 

Slavă ție, Doamne. 

— Părinte, eram pe drum, îndreptându-ne încoace special 
ca să vă întâlnim, când prietenul meu a fost rănit, îi e rău. 

— Asta e grav, se încruntă Pascal. 

— Ştiu ce-o să spuneţi, că ar trebui să mergem la un 
doctor. Nu vă pot explica acum, dar avem motive care ne 
împiedică să o facem. Vă rugăm să ne-ajutaţi. 

— Oricum, aici nu mai e nici un doctor, îi spuse Pascal în 
timp ce Renaultul lui îi purta pe uliţa accidentată. Doctorul 
Bachelard s-a prăpădit acum doi ani şi nu i-a luat nimeni locul. 
Nici un tânăr nu vrea să vină în Saint-Jean. Îmi pare rău ca 
trebuie s-o spun, dar cătunul e pe moarte. 

Când maşina preotului se opri la marginea satului, Ben era 
pe jumătate leşinat. 

— Doamne, e foarte bolnav. 

Pascal se apropie şchiopătând de silueta prăbuşită a lui a 
Ben şi îi puse mâna pe braţ. 

— Mă auzi, fiule? Mademoiselle, va trebui să mă ajutaţi 
să-l sui în maşină. 

Roberta, Pascal şi bătrâna Marie-Claire îl urcară cu grijă pe 
Ben la etaj, în dormitorul pentru oaspeţi al preotului. Îl întinseră 
pe pat şi Pascal îi descheie cămaşa plină de sânge. Se 
cutremură îndepărtând veşmântul acela acoperit de sânge 
închegat şi dând cu ochii de rana care i se întindea de-a 
curmezişul coastelor. Mai văzuse răni de glonţ şi altă dată, cu 
mulţi ani înainte. Işi dădu seama că glonţul străpunsese 
muşchiul, ieşind pe partea cealaltă. 

— Marie-Claire, eşti bună să aduci nişte apă fierbinte, o 
bucată de pânză şi nişte dezinfectant? Şi mai avem ceva din 
licoarea aia de ierburi pentru curăţarea rănilor? 


Bătrâna plecă să-şi îndeplinească sarcinile, îndatoritoare, 
mergând în vârful picioarelor. 

Pascal îi luă pulsul lui Ben. 

— E foarte rapid. Sângele e infectat. Nu e prima dată când 
văd aşa ceva. 

— O să se facă bine? 

Robertei îi pierise culoarea din obraji şi mâinile îi atârnau 
pe lângă corp, cu pumnii strânşi. 

— O să avem nevoie de leacurile Arabellei. 

— Arabelle? E doftoroaia satului? 

— Arabelle e capra noastră. Ne-au rămas nişte antibiotice 
de acum câţiva ani, când i s-a infectat o copită. Mă tem că la 
asta se limitează toate abilităţile mele medicale, oftă Pascal. Dar 
Marie-Claire ştie foarte multe despre plantele medicinale. Ne-a 
ajutat de multe ori, pe mine şi pe alţi membri ai comunităţii. 
Cred că tânărul nostru prieten e pe mâini bune. 

— Părinte, vă sunt enorm de recunoscătoare pentru 
ajutorul dumneavoastră. 

— E datoria, dar şi plăcerea mea să le fiu de folos celor 
aflaţi în suferinţă, răspunse Pascal. A trecut ceva vreme de când 
am folosit ultima oară camera asta ca să îngrijesc un bolnav. 
Cred că trebuie să fie cinci, sau chiar şase ani, de când şi-a găsit 
drum către satul nostru ultimul om în suferinţă. 

— Klaus Rheinfeld, nu-i aşa? 

Pascal încremeni locului, apoi se întoarse ca să-i arunce 
Robertei o privire pătrunzătoare. 


— Doarme, murmură Pascal, coborând scările. O să-l 
lăsăm în pace o vreme. 

Roberta se simţea proaspătă după baie şi purta hainele pe 
care i le dăduse Marie-Claire. 

— Vă mulţumesc încă o dată pentru ajutor, zise ea. Nu ştiu 
ce ne-am fi făcut... 

Pascal zâmbi. 

— Nu e nevoie să-mi mulţumeşti. Trebuie să-ţi fie foame, 
Roberta. Hai să mâncăm. 

Marie-Claire le servi o masă simplă - nişte supă, pâine şi o 
sticlă din vinul preotului, din recolta podgoriei sale minuscule. 
Mâncară în tăcere, singurele zgomote fiind ţârâitul greierilor de 
afară şi lătratul îndepărtat al unui câine. După agitația 


necontenită şi traficul neîncetat din Paris şi după călătoria 
furtunoasă şi palpitantă, liniştea cătunului adormit era aproape 
asurzitoare pentru urechile Robertei. Preotul se ridica din când 
în când ca să arunce în foc câte unul dintre lemnele tăiate, 
aflate într-un coş. 

După cină, Marie-Claire strânse masa şi îşi luă rămas bun 
înainte de a se retrage în propria ei locuinţă, peste drum. Pascal 
aprinse o pipă lungă de lemn şi se instală într-un balansoar, 
lângă şemineu. Stinse becul şi rămaseră învăluiţi numai de 
strălucirea portocalie şi pâlpâitoare a focului, apoi o invită pe 
Roberta să se aşeze în faţa lui, pe un fotoliu. 

— Cred că noi doi avem de discutat mai multe lucruri. 

— E o poveste lungă şi stranie, părinte, şi nici măcar nu 
ştiu tot ce ar fi de ştiut. Dar o să fac tot ce pot ca să vă explic 
despre ce e vorba. 

Îi povesti ceea ce aflase despre misiunea lui Ben şi despre 
pericolul în care intrase încercând s-o ducă la îndeplinire şi îi 
relată ce i se întâmplase ei înseşi, spaimele ei. Relatarea era 
dezlânată şi incoerentă - se simţea cumplit de obosită şi o durea 
tot trupul. 

— Acum înţeleg de ce nu aţi vrut să mergeţi la un doctor. 
Vă temeţi să nu fiţi luaţi în evidenţă şi acuzaţi pe nedrept de 
aceste crime, spuse Pascal aruncându-şi ochii spre ceasul din 
perete. Fiica mea, s-a făcut târziu. Eşti ostenită şi ai nevoie de 
odihnă. O să dormi pe canapea - e foarte confortabilă. Ti-am 
adus nişte aşternuturi. 

— Vă mulţumesc, părinte. Sunt epuizată, într-adevăr, dar 
cred că ar trebui să stau sus, cu Ben, dacă nu vă deranjează. 

El îi puse mâna pe umăr. 

— Îi eşti o prietenă devotată. Ţii la el din adâncul 
sufletului. 

Ea păstră tăcerea. Cuvintele preotului o uimiseră. 

— Dar o să stau eu cu el în timp ce te odihneşti, continuă 
Pascal. N-am făcut nimic azi, doar am îngrijit de găini şi am 
muls-o pe Arabelle, Dumnezeu s-o binecuvânteze, drăguţa de 
ea, şi am ascultat două confesiuni cât se poate de banale. 

Zâmbi. 

Pascal rămase citind din Biblie până la o oră târzie, la 
lumina unei lumânări, în timp ce Ben se zvârcolea şi se răsucea 
când şi când. O dată, pe la ora patru, se trezi şi întrebă: 


— Unde mă aflu? 

— Printre prieteni, Benedict, răspunse preotul, trecându-şi 
mâna peste fruntea lui asudată şi liniştindu-l. Odihneşte-te. Eşti 
în siguranţă. Eu o să mă rog pentru tine. 


35 


întins pe spate, Ben încercă să-şi mişte picioarele de-a 
curmezişul patului. O făcea cu greutate, centimetru cu 
centimetru. La fiecare solicitare a muşchilor răniţi simţea o 
durere cumplită şi îşi încleşta dinţii. Cu efort şi cu capul 
vâjâindu-i, reuşi să şi le coboare pe podea şi se ridică încet. 
Hainele îi fuseseră aşezate cu grijă, la-ndemână, pe un scaun. 
Avu nevoie de o grămadă de timp ca să se îmbrace. 

Pe fereastră se zăreau vârfurile acoperişurilor caselor, 
dealurile şi, dincolo de ele, munţii care se înălţau în văzduhul 
limpede. Se înjură singur, furios fiindcă lăsase să se întâmple 
astfel de lucruri. Subestimase pericolele încă de la începutul 
misiunii. Şi iată unde ajunsese, înţepenit într-o fundătură, abia 
reuşind să se mişte sau să facă ceva util, în timp ce un copil pe 
moarte avea nevoie de ajutorul lui. Găsi sticla plată şi sorbi cu 
lăcomie. Cel puțin asta pot s-o fac. Măcar dacă ar fi avut o sticlă 
plină, sau chiar două. 

Îşi aduse aminte de jurnal. Se aplecă cu greutate şi îl 
pescui din rucsacul Bergen, apoi se întinse pe pat cu el în mână. 
Îl deschise şi continuă lectura. 


3 septembrie 1926 

In cele din urmă, s-a întâmplat: elevul şi-a contestat maestrul. 
În timp ce scriu, îmi mai răsună încă în urechi vorbele cu care 
m-a înfruntat Daquin astăzi, în laborator. li străluceau ochii şi îşi 
ținea pumnii încleştați. 

— Dar, maestre, a protestat el, nu suntem egoişti? Cum poți să 
spui că e corect să păstrăm în taină nişte cunoştinţe atât de 
importante, care le-ar putea fi de folos atât de multor oameni? 
Nu vezi binele pe care l-ar putea face? Gândeşte-te cum ar 
putea schimba totul! 

— NU, Nicholas, am insistat eu. Nu sunt egoist. Sunt prudent. 
Da, aceste taine sunt importante. Dar sunt prea periculoase 
pentru a le dezvălui oricui. Numai celor inițiați, numai 
alchimiştilor le este îngăduit să cunoască astfel de lucruri. 

EI m-a fixat cu furie. 

— Nu văd care e motivul! a exclamat. Eşti bătrân, maestre. Ţi-ai 
petrecut întreaga viață făcând cercetări, dar totul a fost 


Zadarnic dacă nu-ți foloseşti descoperirile. Dacă nu le foloseşti 
ca să ajuţi omenirea. 

— lar tu eşti tânăr, Nicholas, i-am răspuns. Prea tânăr, ca să 
întelegi lumea pe care îti doreşti atât de mult s-o ajuţi. Oamenii 
cu o inimă atât de curată ca a ta sunt puțini. Mulţi ar folosi 
aceste cunoştinţe numai în propriul lor interes, ca să-şi 
satisfacă propria lăcomie. Nu pentru a face bine, ci pentru a 
face rău. 

Pe masa de lângă noi era un papirus antic, în tocul lui de piele. 
L-am ridicat şi i l-am arătat. 

— Eu sunt descendentul direct al celor care au creat această 
filozofie, am spus. Strămoşii mei cathari ştiau cât de importantă 
este păstrarea cu orice preț a tainelor. Ştiau cine le căuta, dar 
mai ştiau şi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi căzut în mâini 
nepotrivite. Şi-au dat vieţile încercând să apere aceste 
cunoştinţe. 

— Ştiu, maestre, dar... 

— Cunoştinţele pe care avem privilegiul de a le stăpâni 
înseamnă putere, iar puterea e periculoasă. Corupe oamenii, 
atrage răul. De aceea ţi-am vorbit despre responsabilitate 
atunci când ţi le-am încredințat. Şi nu uita: ai făcut un legământ 
de tăcere. 

Mi-am plecat capul, cu amărăciune. 

— Mă tem că ţi-am dezvăluit prea multe, am adăugat. 

— Asta înseamnă că n-o să îmi mai spui nimic altceva? Cum 
rămâne cu restul? Cu cea de-a doua mare taină? 

Am clătinat din cap. 

— Imi pare rău, Nicholas. Sunt prea multe cunoştinţe pentru 
cineva atât de tânăr şi atât de nerăbdător. Ce-am făcut nu se 
mai poate desface, dar nu te duc mai departe până ce nu-mi 
dovedeşti că ai devenit mai înțelept şi mai matur. 

După aceste cuvinte, a ieşit din laborator ca o furtună. Am 
văzut că era gata să izbucnească în lacrimi. lar eu am simţit un 
cuţit în inimă ştiind ce se petrecuse între noi. 


Ben auzi un sunet şi îşi ridică privirea de pe jurnal în timp 
ce în crăpătura uşii dormitorului, care se deschidea încet, 
apărea chipul Robertei. 

— Cum te simţi? îl întrebă ea, îngrijorată, intrând în 
cameră cu o tavă în mâini. 

El închise jurnalul. 

— Bine. 

— Uite, ţi-am pregătit ceva. Mănânc-o cât e fierbinte. 


Aşeză pe masă un castron cu supă de pui aburindă. 

— Cât timp am fost inconştient? 

— Două zile. 

— Două zile! 

Sorbi din sticla de whisky, crispându-se la fiecare mişcare. 

— Chiar trebuie să bei, Ben? lei antibiotice, ofta ea. Măcar 
mănâncă ceva. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. 

— O să mănânc. Vrei să-mi dai mai aproape rucsacul? Am 
ţigările acolo. 

— Ţi le dau eu. 

Se aplecă, întinzând mâna. El se lăsă pe spate, 
rezemându-se de perne, şi închise ochii. 

În timp ce scotocea după ţigări, un obiect mărunt căzu, 
aterizând pe podea. Era o fotografie minusculă, în ramă de 
argint. Roberta o studie, întrebându-se ce căuta în rucsacul lui. 
Era veche, îngălbenită, îndoită şi cu marginile tocite, de parcă ar 
fi fost ţinută ani de-a rândul într-un portofel. Era fotografia unui 
copil, a unei fetiţe drăgălaşe, de vreo opt sau nouă ani, blondă, 
cu ochi albaştri, inteligenţi şi scânteietori şi cu obrajii pistruiaţi, 
zâmbind către aparat cu o expresie de fericire candidă. 

— Cine e, Ben? E încântătoare. 

Îşi îndreptă ochii spre el şi zâmbetul i se stinse. O fixa cu o 
furie rece, cu o expresie pe care nu i-o mai văzuse niciodată. 

— Las-o jos şi ieşi afară, îi spuse. 

Când ajunse la parter, părintele Pascal îi remarcă privirea 
mânioasă şi rănită. 

— Uneori, atunci când sunt în suferinţă, oamenii îi reped 
pe cei din jur, spun şi fac lucruri care nu reflectă adevăratele lor 
intenţii, zise el, punându-i mâna pe braţ. 

— Faptul că e rănit nu-i dă dreptul să se poarte ca un 
nemernic. 

— Nu vorbeam despre suferinţa asta, spuse preotul 
zâmbind cu căldură. Adevărata lui durere e în inimă şi în cuget, 
nu cea pricinuită de răni. O să stau de vorbă cu el. 

Urcă în camera lui Ben şi se aşeză pe marginea patului. 
Ben stătea întins, privind în gol, strângând în mână sticla. 
Whisky-ul îi mai domolea durerea. Reuşise să-şi găsească 
pachetul de ţigări, însă descoperise că era aproape gol. 

— Te deranjează dacă îţi ţin companie? întrebă Pascal. 


El clătină din cap. Preotul păstră câteva clipe tăcerea, apoi 
i se adresă cu blândeţe şi căldură. 

— Benedict, Roberta mi-a spus câte ceva despre ocupaţia 
ta. Ai chemarea de a-i ajuta pe cei care au dat de necaz - un 
lucru cu adevărat nobil şi demn de laudă. Şi eu am o chemare, 
pe care o duc la bun sfârşit atât cât îmi stă în puteri. Aş putea 
spune că e mai puţin dramatică şi mai puţin eroică decât a ta. 
Dar menirea pe care mi-a hărăzit-o Dumnezeu este o îndatorire 
plină de importanţă. Îi ajut pe oameni să-şi uşureze suferinţa. 
Să-l găsească pe Dumnezeu. Pentru unii asta înseamnă, pur şi 
simplu, să îşi descopere liniştea în ei înşişi, indiferent sub ce 
formă. 

— Asta e liniştea mea, părinte, murmură Ben, ridicând 
sticla. 

— Ştii că nu e de ajuns, că n-o să fie de ajuns niciodată. 
Nu te poate ajuta, nu poate decât să te facă să suferi. Durerea e 
ca un ghimpe otrăvit. Dacă nu e îndepărtat, supurează, ca o 
rană cumplită. Şi nu se poate tămădui printr-un simplu 
tratament cu penicilina cumpărată pentru o capră. 

Ben râse cu amărăciune. Căzu pe gânduri. 

— Mda, probabil că aveţi dreptate. Adevărata recompensă 
e ducerea misiunii la bun sfârşit. 

— Înţeleg că ai ajutat mulţi oameni, spuse Pascal. Dar 
continui să mergi pe calea autodistrugerii, bizuindu-te pe 
băutură, pe acest fals prieten. Nu-i aşa că, după ce mulţumirea 
de a-i fi ajutat pe alţii păleşte, durerea se întoarce, chiar mai 
puternică? 

Ben păstră tăcerea. 

— Cred că ştii răspunsul. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, zise Ben, vă sunt recunoscător 
pentru tot ceea ce aţi făcut pentru mine. Dar predicile nu mă 
mai interesează. Acea parte din mine a murit cu multă vreme în 
urmă. Drept care, cu cel mai adânc respect pentru 
dumneavoastră, părinte, adevărul e că, dacă aţi venit aici să-mi 
daţi sfaturi, nu faceţi altceva decât să vă irosiţi timpul. 

Stătură o vreme în tăcere. Apoi, fără să-şi întoarcă ochii 
către el, Pascal îl întrebă: 

— Cine e Ruth? 

Ben îi aruncă o privire pătrunzătoare. 


— Nu v-a povestit Roberta? Fetiţa care e pe moarte, 
nepoata clientului meu. Cea pe care încerc s-o salvez... dacă nu 
cumva e prea târziu. 

— Nu, Benedict, nu despre asta vorbeam. Cine e cealaltă 
Ruth, cea care apare în visele tale? 

Ben îşi simţi sângele îngheţând în vene şi inima bătând 
să-i spargă pieptul. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi, spuse el cu voce sugrumată. 
Nu există nici o Ruth în visele mele. 

— Atunci când stai două nopţi la căpătâiul unui pacient 
care delirează, zise Pascal, se întâmplă să descoperi anumite 
lucruri care îl privesc şi care nu pot fi discutate deschis. Ai un 
secret, Ben. Cine e Ruth... cine a fost Ruth? 

Ben oftă din adâncul sufletului. Duse din nou sticla la 
gură. 

— De ce nu mă laşi să te ajut? îl întrebă Pascal, cu 
blândeţe. Haide, împarte-ţi povara cu mine. 

După un lung răstimp de tăcere, Ben începu să vorbească 
cu voce scăzută, aproape mecanic. Privea în gol cu ochii larg 
deschişi, ca şi cum imaginile familiare şi dureroase i s-ar fi 
derulat în minte pentru a milioana oară. 

— Aveam şaisprezece ani. Ea era sora mea. Nu avea decât 
nouă. Eram atât de apropiaţi... eram suflete pereche. A fost 
singura persoană pe care am iubit-o din toată inima, spuse el, 
schiţând un zâmbet amar. Era ca o rază de soare, părinte. Ar fi 
trebuit s-o vedeţi. Pentru mine, ea era raţiunea de a crede în 
Dumnezeu. Asta s-ar putea să vă surprindă, părinte, dar a fost o 
vreme când am avut de gând să devin preot. 

Pascal îl asculta cu atenţie. 

— Spune mai departe, fiule. 

— Părinţii ne-au dus în vacanţă în Africa de Nord, în 
Maroc, continuă Ben. Stăteam la un hotel. Într-o zi, s-au hotărât 
să viziteze un muzeu şi ne-au lăsat acasă. Mi-au spus să am 
grijă de Ruth şi să nu părăsim hotelul. 

Se opri ca să-şi aprindă ultima ţigară. 

— În hotel mai locuia şi o altă familie de europeni. Aveau o 
fată cam de vârsta mea. O fată frumoasă. Eram îndrăgostit de 
ea. O chema Jenny. Jenny vroia să meargă într-un bazar. Am 
spus nu, eu trebuie să rămân la hotel şi să am grijă de sora 
mea. Jenny a zis s-o luăm cu noi. Am primit un sărut şi am făcut 


cum voia ea. M-am lăsat influenţat. Am plecat de la hotel. Am 
hoinărit prin bazar. Era aglomerat, plin de tarabe, de 
îmblânzitori de şerpi, de tot felul de apariţii ciudate, de melodii 
şi mirosuri bizare. 

— Am fost în Algeria, în timpul războiului, cu mulţi ani în 
urmă, spuse Pascal înclinând din cap. O lume stranie, cu totul 
străină pentru noi, europenii. 

— Eram atât de fericit, zise Ben. Eram cu Ruth şi eram şi 
cu Jenny. Ea se uita pe la toate tarabele. La parfumuri, brățări şi 
mărgele. S-a tocmit pentru o casetă mică, din argint, în care 
să-şi ţină bijuteriile. N-avea destui bani, aşa că m-am oferit să 
i-o cumpăr eu. Am dat drumul mâinii lui Ruth şi m-am întors cu 
spatele. A durat numai o clipă. Am cumpărat darul pentru Jenny 
şi ea m-a îmbrăţişat. 

Ben tăcu din nou. Gâtul i se uscase. Dădu să soarbă iarăşi 
din sticlă. Pascal îi reţinu braţul cu blândeţe şi, în acelaşi timp, 
cu fermitate. 

— Pentru moment, să-i lăsăm pe prietenii mincinoşi 
deoparte. 

El dădu din cap şi înghiţi în sec, anevoie. 

— Nu ştiu cum de s-a putut întâmpla atât de repede. 
Mi-am luat ochii de la ea numai câteva secunde. Insă, după 
aceea... dispăruse. (Ridică din umeri.) Dispăruse, pur şi simplu, 
dintr-odată. 

Avea impresia că inima i se transformase într-un balon 
uriaş, gata să explodeze. Îşi prinse capul în mâini, legănându-şi-l 
încet dintr-o parte în alta. 

— Nu mai era acolo, şi gata. N-am auzit-o strigând. N-am 
observat nimic. In jurul meu, totul era neschimbat. De parcă aş 
fi visat totul. De parcă ea n-ar fi existat niciodată. 

— Nu a plecat, pur şi simplu. 

— Nu. E o afacere profitabilă. Cei care se îndeletnicesc cu 
asta sunt profesionişti, experţi. S-a făcut tot ce se putea face - 
poliţie, consulat, luni întregi de cercetări. N-am găsit, niciodată, 
nici cea mai mică urmă. 

Balonul explodă. După douăzeci de ani în care ţinuse totul 
în taină. Ceva îl sfredelea, un sentiment năvalnic. Din zilele 
acelea de demult, nu mai plânsese niciodată, decât în vis. 

— Şi vina a fost a mea, m-am întors cu spatele către ceea 
ce iubeam... pentru un sărut promis de o fată. 


— N-ai mai iubit pe nimeni de atunci, zise Pascal. 

Nu era o întrebare. 

— Nu ştiu cum să iubesc, spuse Ben, revenindu-şi. Nu 
reuşesc să-mi amintesc când am fost cu adevărat fericit ultima 
oară. Nu ştiu ce înseamnă asta. Sunt mort pe dinăuntru. 

— Dumnezeu te iubeşte, Ben. 

— Pentru mine, Dumnezeu nu e un prieten mai sincer 
decât whisky-ul. 

— Ţi-ai pierdut credinţa. 

— După aceea, am încercat să mi-o păstrez. La început, 
m-am rugat în fiecare zi pentru ca Ruth să fie găsită. M-am 
rugat ca să mi se ierte greşeala. Ştiam că Dumnezeu nu mă 
ascultă. Mama nu m-a iertat niciodată. Nu suporta să stea în 
apropierea mea - nu suporta nici măcar să mă atingă sau să-mi 
vorbească. Nu puteam s-o învinuiesc pentru asta. A căzut într-o 
stare de depresie profundă. Intr-o bună zi, am găsit uşa 
dormitorului ei încuiată. Am strigat şi am bătut, dar ea nu ne-a 
răspuns. Luase o doză enormă de somnifere. Aveam 
optsprezece ani, tocmai devenisem student la teologie. 

Preotul dădu din cap cu tristeţe. 

— Şi tatăl tău? 

— A intrat în declin după ce am pierdut-o pe Ruth, iar 
moartea mamei a înrăutățit lucrurile. Credeam că mă iertase şi 
asta era singura mea consolare (Ben lăsă să-i scape un oftat). 
Eram acasă, în vacanţă. M-am dus în biroul lui - nici măcar 
nu-mi amintesc pentru ce, cred că îmi trebuiau nişte coli de 
hârtie. El nu era acolo. l-am găsit jurnalul. 

— L-ai citit? 

— Da, şi am aflat ce gândea de fapt. Adevărul era că mă 
ura. Mă învinuia pentru tot ce se petrecuse, ar fi preferat să mă 
ştie mort. Nu meritam să trăiesc, după tot răul pe care i-l 
făcusem familiei... Pe urmă n-am mai fost în stare să mă întorc 
la universitate. Îmi pierdusem orice interes, nimic nu mai avea 
importanţă. Tata a murit la scurt timp după aceea. 

— Şi ce ai făcut după aceea, fiule? 

— Nu-mi aduc aminte ce-am făcut în primul an. Am 
umblat de colo-colo, încercând să găsesc ceva care să mă 
captiveze... bând o grămadă. După o vreme m-am întors, am 
pus afacerile tatei în ordine, am vândut casa. M-am mutat în 
Irlanda cu Vinnie, menajera noastră. Pe urmă m-am înrolat în 


armată - habar n-aveam ce altceva aş fi putut face. Mi-am 
călăuzit toată furia şi tot disprețul pe care mi-l purtam pe 
făgaşul antrenamentului şi al disciplinei. Am devenit un soldat 
foarte bun. Toată lumea a căzut de acord că aveam talent. Am 
fost antrenat să mă descurc în situaţii dificile şi să îndeplinesc 
sarcini pentru care era nevoie de o anumită... atitudine. Mi-a 
folosit într-o serie de misiuni speciale. Am făcut o grămadă de 
lucruri despre care nu-mi face plăcere să vorbesc. 

Ezita înainte de a continua şi în minte îi reveniră, în 
treacăt, amintiri, imagini, sunete, mirosuri. Scutură din cap, 
alungându-le. 

— Am început să beau mai mult, mult mai mult. A devenit 
o problemă suficient de gravă pentru ca să fiu nevoit să ies din 
armată. M-am întors acasă, am încercat să-mi refac viaţa. După 
un timp, am fost căutat, cerându-mi-se să dau de urma unui 
adolescent dispărut, căruia îi spălase creierul o sectă oarecare. 
Se afla în sudul Italiei. Când m-am dus acolo şi l-am salvat, am 
înţeles cu ce îmi doream să mă ocup. 

Îşi ridică ochii spre Pascal. 

— Asta a fost acum şase ani. 

— Ai descoperit că, readucându-i pe oamenii dispăruţi în 
mijlocul celor dragi, îţi tămăduiai rana provocată de pierderea 
lui Ruth. 

— Da. Fiecare succes mă împingea spre rezolvarea unui 
nou caz. Era un soi de dependenţă. 

Pascal zâmbi. 

— Ai trecut prin multe suferinţe. Mă bucur că ai avut 
destulă încredere în mine ca să-mi vorbeşti despre ele, 
Benedict. Încrederea e un remediu excelent. Încrederea şi 
timpul. 

— Timpul nu m-a vindecat, zise Ben. Durerea nu mai e 
acută, dar e tot mai profundă. 

— Crezi că descoperirea unui leac pentru această mică 
Ruth o să te ajute să scapi de demonul vinovâăţiei. 

— Altfel n-aş fi acceptat cazul. 

— Sper să reuşeşti, Ben, pentru binele fetiţei şi pentru al 
tău. Dar eu cred că adevărata eliberare, adevărata pace trebuie 
să vină din adâncul fiinţei tale. Trebuie să te deprinzi să ai 
încredere, să-ţi deschizi inima şi să cauţi dragostea în sufletul 
tău. Abia atunci ţi se vor tămădui rănile. 


— Ce pot să fac pentru asta? 

— Mărturisindu-mi secretul tău, Ben, ai făcut deja primii 
paşi. Nu poţi fi izbăvit dacă îţi ascunzi sentimentele. S-ar putea 
să te doară când cureţi rana de otravă - în astfel de momente 
ne aflăm faţă în faţă cu demonul. Dar odată ce e adus la 
suprafaţă şi descătuşat, s-ar putea să descoperi libertatea. 


Ben se furişă în biserica din Saint-Jean, cu ceara lumânării 
pe care o ţinea în mână picurându-i pe degete. Uşa nu era 
încuiată niciodată, nici măcar la trei dimineaţa, înaintă pe 
culoarul dintre scaune simţindu-şi picioarele încă moi şi 
nesigure. Umbrele tremurau jur-împrejurul clădirii pustii şi 
tăcute. Căzu în genunchi în faţa altarului şi lumina lumânării 
învălui statuia strălucitoare a lui Hristos de deasupra lui. 

Ben se rugă, cu capul plecat. 


Indiciile îl conduceau pe Luc Simon către sud. Erau uşor de 
urmărit - erau gloanţe şi morţi. 

Un fermier din Le Puy, din sudul Franţei, anunţase că 
auzise focuri de armă şi că două maşini se urmăreau pe 
drumurile de ţară. Când descoperise locul unde avusese loc 
schimbul de focuri, poliţia dăduse peste trei cadavre, două 
maşini stâlcite, aproape în întregime distruse, găsise arme şi 
tuburi de cartuş împrăştiate pretutindeni. Nici una dintre maşini 
nu era înregistrată pe numele cuiva, iar BMW-ul fusese furat din 
Lyon cu câteva zile înainte. 

Dar, mai interesant, în interiorul celeilalte maşini, un 
Peugeot galben cu număr de înmatriculare din Paris, găsiseră 
amprente care se potriveau cu ale Robertei Ryder. lar printre 
numeroasele tuburi de cartuş consumate descoperite în iarbă 
erau unele de 9 milimetri, care proveneau din acelaşi pistol 
Browning ca şi cele din limuzina Mercedes şi de la locul crimelor 
de pe cheiul Senei. 

Era ca şi cum Ben Hope şi-ar fi încrustat numele în scoarţa 
unui copac. 


36 


Institutul Legrand, cu trei luni înainte. 

— Ah, nemernicul... Uite, Jules, iar a făcut-o! 

Celula capitonată a lui Klaus Rheinfeld era mânjită cu 
sânge. La intrarea celor doi asistenţi psihiatri în încăperea mică, 
în formă de cub, ocupantul acesteia îşi luă ochii de la opera lui, 
ca un copil surprins în toiul unui joc interzis. Chipul ofilit i se 
încreţi într-un rânjet şi cei doi observară că îşi scosese, cu 
lovituri de pumn, încă doi dinţi. Îşi sfâşiase partea de sus a 
pijamalei şi se folosise de dinţii zimţaţi ca să-şi redeschidă rana 
de formă ciudată de pe piept. 

— Cred că e timpul să-i mărim din nou doza, murmură 
asistentul care răspundea de Rheinfeld, în timp ce pacientul era 
scos din celulă. Trimite femeile de serviciu încoace, îi spuse 
subalternului său. Du-l la clinică, fă-i o injecție cu diazepam şi 
pune-i nişte haine curate. Şi asigură-te că are unghiile tăiate cât 
mai scurt. O să primească o vizită peste două ore. 

— Tot italianca aia? 

Vorbele lor ajunseră la urechile ciulite ale lui Rheinfeld. 

— Anna! cântă el. Anna... îmi place Anna. Anna e prietena 
mea, spuse, apoi scuipă în direcţia asistenţilor. Pe voi vă urăsc. 

Două ore mai târziu, un Klaus Rheinfeld mult mai liniştit 
stătea în vorbitorul bine păzit de la Institutul Legrand. Incăperea 
era folosită pentru pacienţii care ar fi putut deveni violenţi şi 
cărora li se îngăduia, din când în când, să primească oaspeţi 
dinafară, fără să li se acorde şi încrederea de a fi lăsaţi singuri 
cu aceştia. O masă simplă, două scaune fixate în podea, câte un 
infirmier de o parte şi de alta a pacientului şi un al treilea, cu o 
seringă gata pregătită, pentru orice eventualitate. Totul era 
urmărit de dr. Legrand, directorul institutului, prin 
geamul-oglindă de pe perete. 

Rheinfeld purta pijama nouă şi halat curat, primite în locul 
celor pe care le mânjise de sânge ceva mai devreme. Spărtura 
recentă din dantură îi fusese curățată. Era în toane mai bune, pe 
de-o parte datorită medicamentelor psihotrope care îi fuseseră 
administrate, iar pe de alta mulţumită ciudatului efect liniştitor 


pe care îl avea asupra lui Anna Manzini, noua prietenă care îl 
vizita la intervale regulate. 

Un infirmier o conduse pe Anna până în încăperea a cărei 
atmosferă dezolantă şi sterilă se umplu de prezenţa graţioasă şi 
de parfumul ei. Când o văzu, chipul lui Rheinfeld se lumină de 
fericire. 

— Bună, Klaus, zâmbi ea, aşezându-se în faţa lui, de 
cealaltă parte a mesei goale. Cum te simţi astăzi? 

Infirmierii erau uluiţi de modul în care se liniştea pacientul 
acela de obicei dificil în prezenţa italiencei încântătoare şi 
prietenoase. Femeia avea ceva aparte, era atât de blândă şi de 
calmă, nu-l stresa şi nu-i punea niciodată întrebări insistente. El 
stătea vreme îndelungată fără să scoată nici un cuvânt, 
legănându-se încet pe scaun, cu ochii pe jumătate închişi, 
relaxat şi cu mâna lungă şi osoasă odihnindu-se pe braţul ei. La 
început, acest contact fizic îi nemulţumise pe infirmieri, dar 
Anna îi rugase să i-l îngăduie şi ei îşi dăduseră seama că nu 
făcea nici un rău. 

Atunci când vorbea, Rheinfeld murmura, în cea mai mare 
parte a timpului, aceleaşi lucruri, repetându-le iar şi iar - fraze 
formulate într-o latinească stâlcită şi litere şi cifre amestecate, 
numărându-şi obsesiv degetele, cu mişcări spasmodice. Uneori, 
punându-i cu blândeţe câte o întrebare, Anna reuşea să-l facă să 
vorbească ceva mai coerent despre ceea ce îl preocupa. 
Spunea, cu voce scăzută, lucruri pe care infirmierii nu reuşeau 
să le priceapă. După o vreme, conversaţia lui se pierdea, 
adesea, într-un murmur neinteligibil, iar Anna se mulțumea să 
zâmbească şi îl lăsa să se cufunde în tăcere. Nu era niciodată 
mai calm ca în momentele acelea şi personalul sanatoriului le 
considera o parte importantă a tratamentului lui. 

Această a cincea vizită nu se deosebea cu nimic de 
celelalte. Rheinfeld stătea liniştit, strângând mâna Annei şi 
carneţelul lui şi repetând, fără încetare, aceeaşi secvenţă de 
numere, în limbajul lui propriu, cu voce joasă şi spartă. 

— N-6; E-4; l-26; A-11; E-15. 

— Ce încerci să ne spui, Klaus? îl întrebă Anna, 
răbdătoare. 

De dincolo de geamul-oglindă, doctorul Legrand privea 
scena cu sprâncenele încruntate. Se uită la ceas, apoi intră în 
vorbitor cu paşi mari, printr-o uşă de legătură. 


— Anna, ce bine îmi pare ca te văd, spuse el, radiind, apoi 
se întoarse către infirmieri. 

— Cred că ajunge pentru astăzi. Nu vrem să obosim 
pacientul. 

La vederea lui Legrand, Rheinfeld ţipă şi îşi acoperi capul 
cu braţele numai piele şi os. Căzu de pe scaun şi, când Anna se 
ridică să plece, se sprijini cu degetele ca nişte gheare în podea 
şi îşi târî trupul vlăguit către ea, prinzând-o de glezne şi 
protestând zgomotos. Infirmierii îl traseră deoparte şi Anna îi 
urmări cu o privire tristă pe când îl duceau în grabă spre uşă ca 
să-l ducă înapoi, în camera lui. 

— De ce îi e atât de frică de tine, Edouard? îl întrebă ea pe 
Legrand după ce ieşiră pe coridor. 

— Habar n-am, Anna, zâmbi el. Nu ştiu absolut nimic 
despre trecutul lui Klaus. Reacţia lui ar putea fi reminiscenţa 
unui eveniment traumatic. E posibil ca eu să-i aduc aminte, fără 
să-şi dea seama, de cineva care i-a făcut rău - poate un tată 
abuziv sau o altă rudă. E un fenomen des întâlnit. 

Ea clătină din cap cu tristeţe. 

— Inţeleg. Asta ar fi o explicaţie. 

— Anna, mă gândeam... dacă eşti liberă deseară, ce-ai 
zice să luăm cina împreună? Ştiu un restaurant din Montpellier 
unde se serveşte peşte. Au un somon după care te lingi pe 
degete. Aş putea trece să te iau pe la şapte? 

li mângâie braţul. Ea se feri de atingerea lui. 

— Te rog, Edouard. Ţi-am spus că încă nu sunt pregătită... 
Să lăsăm cina pe altă dată. _ 

— Imi cer scuze, spuse el, retrăgându-şi mâna. Inţeleg. 
lartă-mă. 

De la fereastra lui, Legrand o urmări cu privirea pe Anna, 
care ieşi din clădire şi se urcă în automobilul ei Alfa Romeo. Era 
a treia oară când îl respingea, medită el. Ce nu-i plăcea la el? 
Celelalte femei nu reacţionau aşa. Părea să nu suporte 
atingerea lui, îl trata întotdeauna cu răceală şi, cu toate astea, 
era încântată să-l lase pe Rheinfeld să o ţină de mână ore 
întregi, fără întrerupere. 

Se îndepărtă de fereastră şi ridică receptorul telefonului. 

— Paulette, poţi să verifici şi să-mi spui dacă doctorul 
Delavigne este programat astăzi pentru o şedinţă de evaluare a 
unuia dintre pacienţi?... Klaus Rheinfeld... Este?... OK, poţi să-l 


suni şi să-l anunţi că preiau eu această activitate... Exact... 
Mulţumesc, Paulette. 


Rheinfeld era înapoi, în celula lui capitonată, cântând 
mulţumit încetişor şi gândindu-se la Anna, când auzi nişte chei 
zăngănind pe coridor şi uşa se deschise. 

— Lăsaţi-mă singur cu el, spuse o voce pe care o 
recunoscu. 

Se ghemui, cu ochii bulbucaţi de spaimă, când doctorul 
Legrand intră în celulă şi închise fără zgomot uşa în urma lui. 

Doctorul se apropie şi el se trase înapoi cât putu de mult, 
refugiindu-se într-un colţ. Psihiatrul îl privi de sus, dominându-l. 

— Salut, Kraus, îi spuse, cu voce blândă. 

Pe urmă îşi duse piciorul în spate şi i-l repezi în stomac. 
Neajutorat, Rheinfeld se chirci de durere gâfâind, cu răsuflarea 
tăiată. 

Legrand îl lovi iarăşi, apoi încă o dată. În timp ce loviturile 
continuau să curgă, Klaus nu putea face altceva decât să plângă 
şi să îşi dorească să moară. 


37 


În cea de-a treia zi, Ben se simţi în stare să coboare 
scările şi să iasă din casă, sub razele soarelui de toamnă din 
miezul zilei. O văzu pe Roberta ceva mai departe, hrănind 
găinile, hotărâtă să-l evite. Se simţea stânjenit, ştiind că o 
jignise. Se aşeză, sorbi din ceaiul de plante pe care i-l pregătise 
Marie-Claire şi continuă să citească din jurnalul lui Fulcanelli. 


19 septembrie 1926 

Incep să regret cu toată sinceritatea că i-am acordat încredere 
lui Nicholas Daquin. Scriu aceste cuvinte cu inima grea, ştiind 
cât de nesăbuit am fost. Singura mea consolare este că nu i-am 
dezvăluit toate cunoştinţele dobândite din artefactele cathare. 
leri mi s-au adeverit cele mai cumplite temeri. In ciuda tuturor 
principiilor mele şi spre eterna mea ruşine, am angajat un 
detectiv, un om discret şi demn de încredere, pe nume Corot, 
cerându-i să-l urmărească pe Nicholas şi să-mi dea de ştire în 
privința tuturor mişcărilor sale. Se pare că tânărul meu ucenic 
e, de ceva vreme, membru al unei societăți pariziene numite 
Veghetorii. Bineînțeles că îmi era cunoscută existența acestui 
cerc restrâns de intelectuali, filozofi şi inițiați în ştiinţele 
ezoterice. Ştiam şi ce l-a atras pe Nicholas către ei. Ţelul 
Veghetorilor este să treacă dincolo de stricteţea tradiţiei care 
impune păstrarea tainelor alchimiei. In timpul adunărilor lunare 
pe care le ţin într-o încăpere aflată deasupra librăriei cu cărti 
ezoterice a lui Chaacornac, vorbesc despre modul în care ar 
putea fi folosite roadele cunoştinţelor alchimiştilor de către 
ştiinţa modernă, în folosul întregii omeniri. Pentru un tânăr ca 
Nicholas, ei reprezintă, probabil, viitorul, temelia unei noi ere - 
şi înțeleg foarte bine cât de sfâşiat trebuie să se simtă, între 
viziunea lor progresistă asupra unei noi alchimii şi ceea ce ia 
drept o viziune învechită, prudentă şi bănuitoare, al cărei 
reprezentat sunt eu. 

Un spirit atât de tânăr şi de candid nu trebuie disprețuit. Dar 
ceea ce mi-a povestit Corot mi-a dat un motiv serios de 
îngrijorare. Intrând în rândurile veghetorilor, Nicholas şi-a făcut 
un nou prieten. Ştiu putine lucruri despre omul acesta, în afară 
de faptul că se numeşte Rudolf, că studiază ştiinţele oculte şi 
că i se spune „Alexandrinul”, după locul naşterii sale, din Egipt. 


Corot i-a ținut pe Nicholas şi pe Rudolf sub observație în mai 
multe rânduri, privindu-i în timp ce stăteau prin cafenele, 
vorbind vreme îndelungată. leri i-a urmărit la un restaurant 
scump şi a reuşit să tragă cu urechea, surprinzând o parte din 
discuția lor pe de terasă. 

Rudolf îl asalta pe tânărul meu ucenic turnându-i un pahar de 
şampanie după altul şi e clar că o făcea ca să-i dezlege limba. 
— Dar ăsta e adevărul, iar tu o ştii, a spus Rudolf în timp ce 
Corot lua notițe pe furiș, stând la o masă din apropiere. Dacă 
Fulcanelli ar crede cu adevărat în puterea acestor cunoştinţe, 
n-ar încerca să pună piedici în calea uneia dintre cele mai 
strălucitoare minți. 

In momentul acela, a umplut ochi paharul lui Nicholas. 

— Nu sunt obişnuit să duc un trai atât de îmbelşugat, a auzit 
Corot vorbele lui. 

— Intr-o bună zi, o să ai parte de tot belșugul pe care ţi-l 
doreşti, a zis Rudolf. 

Nicholas a încruntat din sprâncene. 

— Nu umblu după celebritate şi după glorie. Nu vreau decât 
să-mi folosesc cunoştinţele ca să ajut oamenii, atâta tot. Aici 
nu-l înțeleg pe maestru, nu pricep de ce crede că ăsta e un 
lucru atât de rău. 

— Altruismul tău e lăudabil, Nicholas, a spus Rudolf. Poate 
reuşesc să te ajut. Cunosc câteva persoane influente. 

— Serios? a răspuns Nicholas. Cu toate că ar însemna să-mi 
încalc jurământul de taină. Ştii că mă gândesc adesea la asta - 
dar nu am izbutit încă să iau o hotărâre. 

— Trebuie să te încrezi în propriile tale sentimente, a zis Rudolf. 
Cu ce drept te împiedică profesorul tău să-ţi împlineşti destinul? 
— Destinul meu..., a repetat Nicholas. 

— Oamenii predestinaţi sunt o specie rară, superbă, a zâmbit 
Rudolf. Dacă nu mă înşel în privința ta, înseamnă că, în viața 
mea, am avut privilegiul de a întâlni doi. (în momentul acela, a 
turnat în pahare ultima picătură de şampanie.) Cunosc un astfel 
de om, un vizionar ale cărui idealuri sunt identice cu ale tale. l- 
am vorbit despre tine, Nicholas, iar el e de părere, ca şi mine, 
că ai putea juca un rol important în crearea unui viitor minunat 
al omenirii. O să-l întâlneşti într-o bună zi. 

Nicholas şi-a golit paharul cu lăcomie şi l-a aşezat pe masă. A 
tras aerul în piept cu putere. 

— Foarte bine, a spus. M-am hotărât. O să-ţi împărtăşesc ceea 
ce ştiu. Vreau să schimb lumea. 

— Sunt onorat, a răspuns Rudolf, cu o uşoară înclinare a 
capului. 


Nicholas s-a aplecat către masă. 

— Dacă ai şti cât de mult mi-am dorit să vorbesc cu cineva 
despre asta. Există două taine importante, amândouă păstrate 
într-un document vechi, codificat. Maestrul meu l-a descoperit 
în sud, printre ruinele unui castel vechi. 

— ŞI ți le-a dezvăluit? a întrebat Rudolf, nerăbdător. 

— Mi-a dezvăluit-o pe una dintre ele. l-am pus la încercare 
puterea. E într-adevăr uluitoare. Ştiu totul despre ea. Ştiu cum 
s-o folosesc şi îți pot arăta şi ţie. 

— Şi cum rămâne cu cea de-a doua taină? 

— Puterea ei e încă şi mai de necrezut, a răspuns Nicholas. Dar 
aici apare necazul. Acum Fulcanelli refuză să mi-o 
împărtăşească. 

Rudolf i-a pus mâna pe umăr. 

— Nu mă îndoiesc că o s-o afli cu timpul, a zis el, zâmbind. Dar, 
între timp, ce-ar fi să-mi povesteşti despre cunoştinţele tale 
uluitoare? Poate ar fi mai bine să continuăm discuţia în 
apartamentul meu. 


Ben lăsă jos jurnalul. Cine era Alexandrinul? Ce anume îi 
spusese Daquin? Cine era „vizionarul” căruia promisese Rudolf 
că avea să i-l prezinte? 

Probabil vreun alt trăsnit de soiul lui Gaston Clement, îşi 
spuse, apoi răsfoi următoarele câteva pagini şi descoperi că 
ultima parte a jurnalului era serios distrusă, fiind putrezită în 
întregime. Işi încordă ochii, reuşind să citească, cu din ce în ce 
mai multă dificultate, ultima însemnare. Constată că fusese 
scrisă chiar înainte de dispariţia misterioasă a lui Fulcanelli. 


23 decembrie 1926 

Totul e pierdut. lubita mea soție Christina a fost ucisă. Trădarea 
lui Daquin a dat cunoştinţele noastre prețioase pe mâna 
Alexandrinului. Dumnezeu să mă ierte pentru că am îngăduit să 
se întâmple toate acestea, mă tem pentru ceva mai important 
decât propria mea viață. Răul pe care-l pot săvârşi aceşti 
oameni e mai presus de orice închipuire. 

Planurile mele sunt în plină desfăşurare. Plec imediat din Paris, 
împreună cu Yvette, scumpa mea fiică, în afară de care nu mai 
am acum pe nimeni pe lume, şi las totul în mâinile 
credinciosului meu Jacques Clément. L-am prevenit, spunându-i 
că şi el trebuie să fie cu mare băgare de seamă. Cât despre 
mine, n-o să mă mai întorc. 


Deci asta era tot. Într-un fel sau altul, faptul că Daquin 
trădase încrederea lui Fulcanelli condusese la dezastru. Totul 
părea să se învârtească în jurul acelui misterios Rudolf, 
Alexandrinul. Oare el o omorâse pe soţia lui Fulcanelli? Şi, ceea 
ce era mult mai important, unde plecase alchimistul după 
aceea? Părăsise Parisul cu o asemenea grabă, încât îşi uitase 
până şi jurnalul. 

— Ce zi frumoasă, spuse o voce familiară, trezindu-l din 
visare. Pot să-ţi ţin companie? 

— Bună ziua, părinte. 

Ben închise jurnalul. Pascal se aşeză alături de el şi îşi 
turnă un pahar de apă dintr-un urcior de lut. 

— Arăţi mai bine astăzi, prietene. 

— Mulţumesc, mă simt mai bine. 

— Mă bucur, zâmbi Pascal. leri mi-ai făcut o mare onoare 
având încredere în mine şi împărtăşindu-mi secretul tău - care, 
fireşte, nu va ajunge niciodată mai departe. 

Tăcu o clipă. 

— Acum e rândul meu, pentru că am şi eu un mic secret. 

— Sunt sigur că nu voi putea să vă ofer un ajutor 
asemenea celui pe care mi l-aţi dat dumneavoastră. 

— Totuşi, sunt de părere că secretul meu o să te 
intereseze. Te priveşte, într-un fel. 

— Cum adică? 

— Ai venit aici în căutarea mea, dar ţinta ta este, de fapt, 
descoperirea urmelor lui Klaus Rheinfeld? Mi-a povestit Roberta. 

— Ştiţi unde se află? 

Pascal înclină din cap. 

— Hai să încep cu începutul. De vreme ce ai venit să mă 
cauţi, înseamnă că ştii deja cum am dat peste sărmanul 
nenorocit. 

— Am citit un articol dintr-un ziar vechi. 

— Părea să-şi fi pierdut minţile cu desăvârşire, spuse 
Pascal, cu tristeţe. Când am văzut pentru prima oară tăieturile 
cumplite pe care le avea pe trup şi când mi-am dat seama că şi 
le făcuse singur, m-am gândit că trebuie să fi fost lucrarea 
Diavolului (îşi făcu din reflex semnul crucii, atingându-şi fruntea, 
pieptul şi umerii). Şi ştii probabil că l-am îngrijit pe acel om 
bolnav şi că apoi a fost luat şi internat într-un ospiciu. 

— Unde l-au dus? 


— Răbdarea, Benedict, e o mare virtute. Ajung şi acolo. 
Lasă-mă să continui... Ceea ce nu ştii şi ceea ce nu a ştiut 
nimeni, niciodată, cu excepţia mea şi a bietului smintit, este 
natura instrumentului pe care îl folosea ca să-şi facă, în propria 
carne, tăieturile acelea îngrozitoare... Asta e secretul meu. 

Privirea i se pierdu în gol în timp ce îşi aduna amintirile. 

— A fost o noapte cumplită, noaptea în care a ajuns 
Rheinfeld aici. O furtună atât de sălbatică, de violentă. Când 
m-am dus pe urmele lui, în pădure, chiar acolo, arătă el cu 
degetul, am văzut că avea un cuţit, un pumnal cu totul ieşit din 
comun. La început am crezut că avea de gând să mă omoare. 
Dar am văzut, cu groază, cum bietul om a întors lama către el 
însuşi. Încă nu-mi pot imagina ce se petrecea în capul lui. 
Oricum, a leşinat curând şi l-am cărat până în casă. L-am ajutat 
cum ne-am priceput în noaptea aia, deşi îşi ieşise cu totul din 
minţi. Abia în primele ore ale dimineţii următoare, după ce 
autorităţile au venit să-l ridice, mi-am amintit de pumnal, care 
rămăsese căzut în pădure. M-am întors şi l-am găsit printre 
frunze. 

Făcu o pauză. 

— Cred că e un pumnal din epoca medievală, deşi s-a 
păstrat în stare perfectă. E un crucifix construit în mod foarte 
ingenios, cu lama ascunsă în interior. Pe el sunt multe desene, 
nişte simboluri stranii. Şi pe lamă se află o inscripţie. Am fost 
fascinat şi şocat când mi-am dat seama că simbolurile erau 
identice cu cele pe care şi le cresta Rheinfeld pe trup. 

Ben înţelese că aceea trebuia să fi fost crucea de aur 
despre care pomenise Clement. Crucea lui Fulcanelli! 

— Ce s-a întâmplat cu pumnalul? întrebă el. L-aţi 
încredinţat poliţiei? 

— Spre ruşinea mea, nu, răspunse Pascal. N-a avut loc nici 
o anchetă. Nimeni n-a pus la îndoială faptul că Rheinfeld îşi 
provocase singur rănile. Poliţia nu a făcut altceva decât să 
noteze câteva amănunte. Aşa că am păstrat pumnalul. Mă tem 
ca am o slăbiciune pentru vechile artefacte religioase, de aceea 
a devenit unul dintre cele mai apreciate obiecte din colecţia 
mea. 

— Îmi îngăduiţi să-l văd? 

— Da, bineînţeles, zâmbi Pascal. Dar dă-mi voie să 
continui. După vreo cinci luni, am avut un oaspete neobişnuit şi 


ilustru. Un episcop de la Vatican, pe nume Usberti, a venit să mă 
vadă. Mi-a pus multe întrebări despre Rheinfeld, despre nebunia 
lui, despre lucrurile pe care era posibil să mi le fi spus, despre 
semnele de pe trupul lui. Dar, mai presus de toate, voia să ştie 
dacă avea ceva asupra lui atunci când l-am găsit. Din câte 
spunea, cu toate că nu s-a referit direct la asta, cred că îi 
interesa pumnalul. Dumnezeu să mă ierte, dar nu i-am spus 
nimic. Crucea era atât de frumoasă şi, aidoma unui copil prost şi 
hrăpăreţ, mi-am dorit s-o păstrez pentru mine. Insă, pe de altă 
parte, am fost cuprins de spaimă. Episcopul ăla avea ceva care 
m-a băgat în sperieţi. O ascundea foarte bine, dar am ştiut că 
umbla cu disperare după un obiect anume. Era, de asemenea, 
foarte curios să afle dacă nebunul avea asupra lui vreo hârtie, 
vreun document. Pomenea întruna despre un manuscris. 
„Manuscris” - m-a tot întrebat despre el în repetate rânduri. 

Ben tresări. 

— N-a spus nimic mai mult? 

— Episcopul a fost destul de confuz. Ba chiar, când l-am 
întrebat ce fel de manuscris căuta, am avut impresia că ocoleşte 
răspunsul în mod intenţionat. Nu mi-a spus nici din ce motiv ÎI 
interesa. Mi s-a părut că se purta ciudat. 

— Şi Rheinfeld chiar avea un manuscris? întrebă Ben, 
străduindu-se din răsputeri să-şi mascheze  nervozitatea 
crescândă. 

— Da, zise Pascal, fără grabă. Avea. Dar... mă tem că 
trebuie să spun... 

Nervii lui Ben se încordau tot mai mult în timp ce aştepta. 
Două secunde i se părură o adevărată eternitate. Pascal 
continuă: 

— După ce l-au ridicat şi m-am întors în locul unde se afla 
pumnalul, am găsit rămăşiţele îmbibate de apă a ceea ce 
păreau a fi nişte fragmente dintr-un pergament vechi. 
Alunecaseră, probabil, din hainele lui făcute ferfeniţă. Zăceau 
mototolite în noroiul în care căzuseră. Ploaia nu făcuse altceva 
decât să le distrugă - în cea mai mare parte, cerneala fusese 
spălată. Am reuşit să desluşesc câteva inscripţii şi desene încă 
intacte şi, gândindu-mă că manuscrisul era preţios şi că aş fi 
putut să i-l înapoiez posesorului său, am încercat să le adun. Dar 
mi s-au sfărâmat pur şi simplu în mâini. Am adunat bucăţelele şi 


le-am adus aici. Dar mi-a fost imposibil să le salvez, aşa că 
le-am aruncat. 

Lui Ben i se opri inima. Dacă Rheinfeld avusese 
într-adevăr asupra sa manuscrisul lui Fulcanelli, atunci din 
acesta nu mai rămăsese nici o urmă. 

— Dar episcopului nu i-am povestit nimic din toate astea, 
continuă Pascal. M-am temut s-o fac, deşi n-am înţeles nici eu 
de ce. Ceva îmi spunea că nu trebuia să afle, adăugă preotul, 
clătinând din cap. Am ştiut, încă de pe atunci, că nu era ultima 
dată când aveam să aud de povestea cu Rheinfeld. Am avut 
întotdeauna senzaţia că or să-mi mai dea de urmă şi alţii, aflaţi 
în căutarea lui. 

— Unde se află Rheinfeld acum? Ştiţi cumva? Aş vrea să 
stau totuşi de vorbă cu el. 


Pascal oftă. 

— Mă tem că nu se poate. 

— De ce? 

— Pentru că a murit. Odihnească-se în pace. 
— A murit? 


— Da, a murit de curând, acum vreo două luni. 

— De unde ştiţi? 

— În timp ce zăceai, am telefonat la Institutul Legrand, 
ospiciul de lângă Limoux în care şi-a petrecut Rheinfeld ultimii 
ani de viaţă. Dar a fost prea târziu. Mi-au spus că sărmanul 
nefericit şi-a pus capăt vieţii într-un mod înfiorător. 

— Atunci s-a sfârşit, murmură Ben. 

— Benedict, ţi-am dat veşti rele, zise Pascal, punându-i 
uşor mâna pe umăr. Dar am şi veşti bune. Le-am spus celor de 
la ospiciu cine sunt şi i-am întrebat dacă e posibil să stau de 
vorbă cu cineva care ar fi putut să ştie câte ceva despre 
Rheinfeld. Poate cu cineva care a ajuns să-l cunoască 
îndeaproape pe durata şederii lui acolo. Mi s-a spus că nici o 
persoană din Institutul Legrand nu a reuşit să pătrundă dincolo 
de carapacea nebunului. Nu a îngăduit nimănui, niciodată, să se 
apropie de el şi nu a avut, cu nimeni, nici un fel de relaţie. 
Comportamentul lui era instabil şi adesea violent. Dar a fost o 
femeie, o străină, care îl vizita din când în când în timpul 
ultimelor luni de viaţă. Nu se ştie de ce, dar prezenţa ei îl 
liniştea, iar ea reuşea să discute cu el aproape normal. 
Personalul spitalului spune că vorbeau despre lucruri pe care nu 


reuşea să le înţeleagă nici unul dintre medicii psihiatri. Mă 
întreb, Benedict, dacă femeia aceea n-o fi aflat unele informaţii 
care ţi-ar putea fi de folos. 

— Unde o pot găsi? Ştiţi cum se numeşte? 

— Am lăsat numărul meu şi i-am rugat s-o anunţe că 
părintele Cambriel ar vrea să-i vorbească. 

— Pariez că n-o să telefoneze, spuse Ben, posomorât. 

— Încrederea e o altă virtute despre care am discutat ieri, 
Benedict, şi face parte dintre cele pe care trebuie să înveţi să le 
deprinzi. De fapt, Anna Manzini - aşa se numeşte - a telefonat 
astăzi dimineaţă, devreme, când tu şi Roberta încă mai 
dormeaţi. E scriitoare, specialistă în istorie, dacă am înţeles eu 
bine. A închiriat o vilă la câţiva kilometri de aici. Aşteaptă să iei 
legătura cu ea şi e liberă mâine după-amiază, dacă vrei să-i faci 
o vizită. Poţi să foloseşti maşina mea. 

Aşadar, încă mai exista o şansă. Ben îşi regăsi buna 
dispoziţie. 

— Părinte, sunteţi un sfânt. 

— Nu tocmai, zâmbi Pascal. Un sfânt n-ar fi furat un 
crucifix de aur şi nu şi-ar fi minţit episcopul. 

— Până şi sfinţii au fost ispitiţi de Diavol, surâse Ben. 

— Într-adevăr, dar ideea e să rezişti ispitei, ripostă Pascal, 
chicotind. Sunt un neghiob bătrân. Acum o să-ţi arăt pumnalul. 
Crezi că Robertei i-ar face plăcere să-l vadă? N-o să-i spui că 
l-am furat, nu-i aşa? spuse el încruntându-se. 

Ben râse. 

— Fiți liniştit, părinte. Dinspre partea mea, secretul 
dumneavoastră e în siguranţă. 


— E superbă, murmură Roberta. 

Era mult mai bine dispusă acum, după ce Ben îi ceruse 
scuze pentru vorbele lui aspre. Ştia că ceva legat de fotografia 
aceea îl făcea să sufere, că atinsese o coardă sensibilă. Dar 
părea să se fi schimbat după discuţia cu Pascal. 

Ben răsuci în mâini pumnalul în formă de cruce. Deci 
acesta era unul dintre artefactele valoroase pe care le preţuia 
Fulcanelli atât de mult. Dar semnificaţia lui îi scăpa, în jurnal nu 
exista nici un indiciu. 


Crucea avea aproape patruzeci şi cinci de centimetri 
lungime. Atunci când lama se afla în teacă, părea să nu fie 
altceva decât un crucifix de aur excesiv de ornamentat. In jurul 
tecii era încolăcit, aidoma simbolului antic al caduceului, un 
şarpe de aur având drept ochi nişte rubine minuscule. Capul 
său, plasat în partea de sus a tecii, acolo unde acesta venea în 
contact cu braţele orizontale ale crucii, era o clemă cu arc. Dacă 
ţineai crucea de partea superioară ca pe un mâner sau ca pe o 
sabie scurtă şi apăsai clema cu degetul mare, lama 
strălucitoare, de treizeci de centimetri, putea fi scoasă. Era 
îngustă şi ascuţită, iar pe oţel fuseseră gravate şiruri subţiri de 
simboluri stranii. 

Ridică arma. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca un om al 
Bisericii să scoată, pe neaşteptate, un pumnal ascuns. Era o 
idee diabolic de cinică - sau poate doar una foarte practică. 
Pumnalul părea să sintetizeze foarte bine religia medievală. In 
tabăra învingătorilor se aflau acele feţe bisericeşti care erau în 
stare să te înjunghie pe la spate. In tabăra cealaltă se aflau 
preoţii care îşi păzeau întotdeauna spatele. Din câte aflase deja 
Ben despre istoria relaţiei dintre Biserică şi alchimie, oricine ar fi 
purtat asupra sa crucea făcea parte, mai mult ca sigur, din 
rândurile adepților celei din urmă. 

Pascal întinse arătătorul către lamă. 

— Asta e semnul pe care şi-l făcuse Rheinfeld în mijlocul 
pieptului. Arăta de parcă şi-ar fi tot refăcut tăieturile, era un 
desen imens, alcătuit din cicatrice proeminente. 

Se înfioră. Simbolul pe care li-l arăta era imaginea 
perfectă a două cercuri intersectate, unul peste celălalt. In 
interiorul celui de deasupra se afla o stea cu şase colţuri, fiecare 
dintre ele atingând circumferința. In cel de dedesubt era o stea 
cu cinci colţuri, sau o pentagramă. Cercurile se intersectau 
astfel încât cele două stele erau împănate una în cealaltă. 
Centrul ciudatei figuri geometrice era marcat cu precizie de 
nişte linii fine, în zigzag. 

Ben privi îndelung desenul. Simboliza ceva? Era evident 
că, pentru Klaus Rheinfeld, avusese o semnificaţie. 

— lţi spune ceva, Roberta? 

Ea îl studie cu atenţie. 

— Cine poate şti? Simbolistica alchimică e uneori atât de 
criptică încât e practic imposibil de descifrat. E ca şi cum te-ar 


provoca, hărţuindu-te cu informaţii neînsemnate, până când 
înţelegi unde să cauţi indicii. Totul pentru protejarea secretelor - 
erau fanatici în privinţa securităţii. 

Ben mârâi. Să sperăm că secretele astea merită să fie 
descoperite, cugetă el. 

— Poate Anna Manzini o să fie în stare să arunce mai 
multă lumină asupra lui, spuse cu voce tare. Cine ştie, poate 
Rheinfeld i-a spus care era semnificaţia simbolurilor. 

— Dacă o fi ştiut-o. 

— Ai vreo idee mai bună? 


Se văzu nevoit să se urce pe dealul care domina satul 
Saint-Jean pentru ca mobilul să aibă semnal şi el să poată lua 
legătura cu Fairfax, punându-l la curent cu evoluţia cercetărilor. 
Coasta îl durea când îşi ridică privirea deasupra văii împădurite. 

Pe fundalul cerului albastru, doi vulturi se rostogoleau, 
ocolindu-se, într-un dans de o eleganţă maiestuoasă. li urmări 
lăsându-se purtaţi de curenţii ascendenți de aer cald, planând şi 
făcând glisade în timp ce se strigau unul pe celălalt, şi se 
întrebă, o clipă, ce anume simţeai când te puteai bucura de un 
asemenea gen de libertate. Formă numărul lui Fairfax şi feri 
telefonul de mugetul vântului. 


38 


În pragul serii, luară maşina părintelui Pascal şi se 
îndreptară spre Montsegur, aflat cam la o oră distanţă. Vechiul 
Renault hârâia şi zăngănea pe drumurile şerpuitoare de ţară, 
care îi purtau când prin trecătorile din munţii stâncoși, care îţi 
tăiau răsuflarea, când prin văi luxuriante, pline de podgorii. 

Chiar înainte de a intra în vechiul oraş Montsegur, se 
abătură de la drumul principal. Vila Annei Manzini se afla la 
capătul unei alei lungi, în mijlocul copacilor de pe un vârf de 
deal. Era o clădire arătoasă, din piatră ocru, cu ferestrele 
oblonite, pereţii acoperiţi de iederă şi un balcon care se întindea 
de-a lungul întregii faţade. Ghivece de teracotă pline de flori. 
Copaci ornamentali în şiruri perfecte, paralele cu pereţii, şi o 
mică fântână cu apă strălucitoare, bolborosind. 

Anna le ieşi în întâmpinare. Purta o rochie de mătase şi un 
colier de mărgean, care îi punea în valoare pielea de culoarea 
mierii. Robertei i se păru o frumuseţe italiană clasică, fină şi 
delicată ca o statuetă de porțelan, care, în mijlocul sudorii şi 
prafului adunate în sălbăticia Languedoc-ului după o vară 
fierbinte, părea să fi venit dintr-o altă lume. 

Coborâră din maşină şi ea îi primi cu căldură, vorbind 
englezeşte cu o voce dulce, catifelată. 

— Eu sunt Anna. Sunt încântată să vă cunosc pe amândoi. 
Soţia, domnule Hope? 

— Nu! răspunseră Ben şi Roberta într-un singur glas, 
schimbând o privire. 

— Ea e Roberta Ryder. Colaboratoarea mea, adăugă Ben 
şi Anna îi dădu Robertei un sărut neaşteptat, pe obraz. 

Parfumul suav al Annei era Chanel Numărul 5. Roberta 
realiză brusc că, de la distanţă mică, ea duhnea probabil a capră 
- în dimineaţa aceea o mulsese pe Arabelle împreună cu Marie- 
Claire. Dar, chiar dacă simţise ceva, Anna era prea politicoasă 
ca să strâmbe din nas. Le adresă un zâmbet superb şi îi conduse 
în casă. 

Camerele răcoroase, cu pereţii albi, erau pline de 
mireasma florilor abia culese. 


— Vorbeşti o engleză perfectă, comentă Ben, în timp ce ea 
le turna câte un pahar de vin fino de Xeres. 

El îl goli dintr-o sorbitură şi observă privirea aspră, 
incandescentă, pe care i-o aruncă Roberta. 

— Nu fi aşa hulpav, îi şopti ea, furioasă. 

— Îmi cer scuze, făcu el. Mea hu/pa. 

— Mulţumesc, spuse Anna. E o limbă care mi-a plăcut 
întotdeauna. Am lucrat trei ani la Londra, la începutul carierei 
mele profesorale. Cu multă vreme în urmă. 

Râse - un hohot melodios. Îi conduse într-un salon cu aer 
proaspăt, ale cărui uşi de sticlă dădeau spre o terasă de piatră, 
dincolo de care se întindeau grădina şi dealurile. Intr-o colivie 
mare, frumos ornamentată, agăţată lângă uşă, cântau şi 
ciripeau doi canari. 

Roberta observă câteva exemplare din cartea Annei, 
aşezate pe un raft. 

—  Ereticii lui Dumnezeu: descoperirea  adevăraților 
cathari, de prof. Anna Manzini. N-am ştiu că venim în vizită la un 
astfel de expert. 

— A, nu sunt un expert în adevăratul sens al cuvântului, 
zise Anna. Sunt doar interesată de anumite subiecte mai puţin 
cercetate. 

— Cum ar fi alchimia? întrebă Ben. 

— Da, zise Anna. Istoria medievală, catharismul, 
ezoterismul, alchimia. Aşa am ajuns să-l cunosc pe sărmanul 
Klaus Rheinfeld. 

— Sper că nu te superi dacă îţi punem câteva întrebări, 
zise Ben. Ne interesează cazul Rheinfeld. 

— Pot să întreb ce anume v-a trezit interesul la el? 

Ben îi răspunse fără nici o ezitare. 

— Suntem jurnalişti. Facem cercetări pentru un articol 
legat de misterele alchimiei. 

Anna le pregăti o cafea neagră, italienească, pe care le-o 
servi în ceşcuţe de porțelan în timp ce le povestea despre 
vizitele ei la Institutul Legrand. 

— Am fost atât de răvăşită când am aflat despre 
sinuciderea lui Klaus. Dar trebuie să spun că n-a fost o surpriză. 
Suferea de o tulburare mentală profundă. 

— Mă mir că ţi s-a permis să ajungi la el, spuse Ben. 


— În mod normal, nu mi s-ar fi permis, răspunse Anna. Dar 
directorul mi-a îngăduit să fac aceste vizite ca să mă ajute să 
mă documentez în vederea unei cărţi. Sărmanul Klaus era foarte 
bine păzit, cu toate că, de obicei, era calm în prezenţa mea, 
adăugă ea, clătinând din cap. Bietul om, era tare bolnav. Aţi 
auzit despre semnele pe care şi le încresta în propria carne? 

— Le-ai văzut? 

— O dată, când era foarte agitat şi şi-a rupt cămaşa. Era 
obsedat de un anumit simbol. Doctorul Legrand mi-a spus că ÎI 
desena peste tot în camera lui, cu sânge şi cu... alte lucruri. 

— Ce simbol? întrebă Ben. : 

— Două cercuri intersectate, răspunse Ana. In fiecare cerc 
era câte o stea, în unul o hexagramă şi în altul o pentagramă. 

— Semăna cu ăsta? 

Ben întinse mâna către rucsacul Bergen şi scoase un 
obiect înfăşurat într-o bucată de pânză. Il aşeză pe masă şi 
despachetă pumnalul scânteietor, în formă de crucifix. Scoase 
lama şi îi arătă Annei inscripţia. Cele două cercuri, exact aşa 
cum le descrisese ea. 

— Era identic, dădu ea din cap. E o operă de artă 
magnifică. Vedeţi aceste simboluri alchimice de pe mâner? 
Studie crucea grea, privind-o sub mai multe unghiuri. Aici se 
vede o puternică influenţă ermetică. Cunoaşteţi istoria 
obiectului? 

— Într-o foarte mică măsură, spuse Ben. Ştim doar că s-ar 
putea să-i fi aparţinut cândva alchimistului Fulcanelli şi credem 
că e posibil să dateze din epoca medievală. Se pare că Rheinfeld 
l-a furat de la proprietarul lui, din Paris, şi l-a adus cu el în sud. 

Anna dădu din cap. 

— Nu sunt anticar, dar, după aceste simboluri, sunt de 
acord în ceea ce priveşte vechimea - probabil că datează din 
secolul al X-lea sau al XI-lea. Se poate verifica uşor. 

Făcu o pauză. 

— Mă întreb de ce l-o fi interesat atât de mult pe Klaus. Nu 
poate fi valoarea lui. Nu avea nici un sfanţ şi l-ar fi putut vinde 
pe o groază de bani - şi totuşi l-a păstrat. Cum aţi dat de el? 
întrebă ea, ridicând o sprânceană. 

Ben îşi pregătise dinainte răspunsul. Îi promisese lui 
Pascal că avea să-i păstreze secretul. 


— Rheinfeld l-a pierdut, spuse, când a fost găsit rătăcind 
şi a fost internat. Ce părere ai despre simbolul cercurilor 
gemene? întrebă el apoi, schimbând subiectul. E clar că, pentru 
el, avea o semnificaţie deosebită. 

Anna dădu din cap. 

— Da, într-adevăr. Dar întrebarea este de ce. Poate că 
avea mintea răvăşită, dar nu era prost. Aprofundase 
cunoaşterea unor domenii, spuse ea, privind cu mare atenţie 
lama pumnalului. Vă deranjează dacă fac o copie a acestui 
simbol? 

În timp ce vorbea, scoase dintr-un sertar o bucată de 
hârtie de calc şi un creion cu mină moale. Aşeză pe masă lama 
scoasă din teacă şi copie simbolurile cu grijă, frecând mina de 
grafit pe calcul aşezat deasupra lor. Roberta îi remarcă 
manichiura perfectă şi îşi ascunse mâinile sub masă. 

Anna îşi termină copiile şi le examină, părând încântată. 

— Aşa. Nu e identică cu cea din carnet. Mă întreb... 

Ben îi aruncă o privire tăioasă. 

— Ce carnet? 

— Îmi cer scuze, trebuia să vă fi spus. Doctorii i-au dat lui 
Klaus un carnet, în speranţa că avea să-şi noteze visele. 
Credeau că asta ar fi putut ajuta la stabilirea tratamentului, 
dându-le un indiciu despre cauzele tulburării lui mentale. Dar el 
nu şi le-a notat. În schimb, a umplut paginile cu desene şi 
simboluri, cu versuri stranii şi cu numere. Doctorii n-au reuşit să 
le dea nici o interpretare, dar l-au lăsat să păstreze carnetul 
pentru că asta părea să-l liniştească. 

— Ce s-a întâmplat cu el? întrebă Ben. 

— După moartea lui Klaus, directorul institutului, Edouard 
Legrand, mi l-a oferit mie. Ştia că mă interesează astfel de 
lucruri. Klaus nu avea pe nimeni şi, în orice caz, nu e cine ştie ce 
amintire de familie. E aici, la etaj. 

— ÎI putem vedea? întrebă Roberta repede. 

Anna plecă să-l aducă din birou. Reveni peste un minut, 
umplând iarăşi camera cu parfumul ei proaspăt şi ţinând în 
mână o pungă mică de plastic. 

— ÎI pun în ea pentru că e atât de murdar, spuse, aşezând 
punguţa cu grijă de masă. 

Ben îl scoase şi îl răsfoi. Cea mai mare parte a paginilor 
erau goale, cu excepţia primelor, în jur de treizeci, uzate, cu 


colţurile îndoite şi pline de urme de degete şi de pete roşii 
maronii de sânge închegat, ceea ce făcea ca, pe alocuri, scrisul 
de mână să fie greu de descifrat. Foile erau acoperite cu 
fragmente de versuri, combinaţii enigmatice de litere, aparent 
lipsite de înţeles, şi notițe în latină, engleză şi franceză. Era 
evident că Rheinfeld fusese un om educat şi un artist cu talent. 
Din loc în loc, apăreau o serie de desene, unele nişte simple 
schiţe, în timp ce altele redau cu migală detaliile, aducând cu 
imaginile specifice alchimiei văzute de Ben în cărţile vechi. 

Una dintre paginile cele mai soioase şi mai pline de urme 
de degete era cea care conţinea simbolul de-acum familiar de 
pe lama pumnalului, cele două cercuri gemene cu stele în 
mijloc, de care Rheinfeld fusese atât de obsedat. Aşa cum 
observase Anna, desenul făcut de neamţ era oarecum diferit, 
având un mic detaliu suplimentar, minuţios reprezentat. Era 
greu de înţeles, dar părea să fie o mică imagine heraldică a unui 
corb. Era aşezat exact în centrul motivului cercurilor gemene şi 
Ben observă că era, practic, identic cu simbolul corbului pe care 
îl văzuse sculptat pe portalul central al catedralei Notre-Dame 
din Paris. De ce modificase Rheinfeld desenul de pe lamă? 

— Are vreun înţeles pentru tine? o întrebă el pe Anna. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu tocmai. Cine poate şti ce era în mintea lui? 

— Pot să arunc o privire? întrebă Roberta. Doamne, e 
scârbos, făcu, întorcând paginile cu repulsie. 

Moralul lui Ben se apropia din nou de zero. 

— N-ai aflat absolut nimic de la Rheinfeld? o întrebă el pe 
Anna, sperând că va putea să salveze măcar o singură 
informaţie valoroasă. 

— Mă tem că trebuie să vă dezamăgesc, spuse ea. Când 
doctorul Legrand mi-a vorbit pentru prima oară despre acest 
personaj straniu şi incitant, m-am gândit că mi-ar putea fi de 
folos pentru noua mea carte. Imi pierdusem inspiraţia. Nici 
acum nu mi-am regăsit-o, adăugă ea, cu un aer nefericit. Dar, 
când am ajuns să-l cunosc, mi s-a făcut tare milă de el. Il vizitam 
mai mult ca să-l liniştesc decât ca să descopăr ceva care să mă 
inspire şi n-aş putea spune că am aflat ceva de la el. Tot ce am 
e carnetul ăsta. A, şi mai e ceva... 

— Ce anume? 

Anna roşi. 


— Am făcut ceva de-a dreptul... care e cuvântul... 
nepermis. La ultima vizită la institut am luat cu mine, pe furiş, 
micul aparat pe care-l folosesc ca să păstrez ideile legate de 
cărţile la care lucrez. Am înregistrat conversaţia mea cu Klaus. 

— Am putea s-o auzim? 

— Nu cred că o să vă fie de vreun ajutor, răspunse ea. 
Dar, dacă sunteţi de părere că v-ar putea folosi... 

Întinse mâna către măsuţa din spatele ei şi luă un dictafon 
digital miniatural. Apăsă pe Play şi îl aşeză în mijlocul mesei. Din 
difuzorul minuscul se auzi vocea joasă, şoptită, a lui Rheinfeld. 

Roberta simţi un fior pe şira spinării. 

— Vorbea întotdeauna în germană? întrebă Ben. 

— Numai când repeta numerele astea, zise Anna. 

Ben ascultă cu atenţie. Rheinfeld începu să murmure cu 
voce scăzută, parcă recitând o mantră. 

— N-sechs,; E-vier; I-sechs-und-zwanzig... 

Continuă ridicând vocea, părând să cadă pradă nebuniei: 

— A-elf; E-funizehn... N-sechs; E-vier... 

Şi secvenţa se repetă, în timp ce Ben şi-o nota în agendă. 
Pe urmă auziră vocea Annei, spunând, cu blândeţe: 

— Linişteşte-te, Klaus. 

Rheinfeld tăcu o clipă, apoi începu din nou să vorbească: 

— Igne Natura Renovatur Integra... Igne Natura Renovatur 
Integra... Igne Natura Renovatur Integra... 

Psalmodie fraza iarăşi şi iarăşi, din ce în ce mai repede şi 
cu voce din ce în ce mai puternică, ridicând-o până la un țipăt 
care făcu difuzorul să pârâie. Înregistrarea se termină într-un 
vacarm de voci. 

Anna opri aparatul cu o privire tristă. Clătină din cap. 

— În momentul ăsta, au fost nevoiţi să-l sedeze. În ziua 
aceea era neobişnuit de agitat. Nimic nu părea să-l liniştească. 
S-a întâmplat chiar înainte de a se sinucide. 

— Doamne, a fost înfiorător, făcu Roberta. Ce înseamnă 
fraza aia în latină? 

— Apare aici, în carnet, zise Ben. Ceva despre foc... 
natură... 

Se uita la schiţa unui cazan în care bolborosea un lichid 
misterios. Un alchimist bărbos, în robă, stătea aplecat deasupra 
lui,  supraveghindu-l. Cuvintele  latineşti IGNE NATURA 


RENOVATUR INTEGRA erau întipărite pe suprafaţa laterală a 
cazanului. 

— Focul reînnoieşte pe deplin natura, traduse Anna. Un 
vechi dicton al alchimiştilor, o aluzie la metodele pe care le 
foloseau ca să transforme materia fundamentală. Fraza asta îl 
obseda şi, când o repeta, număra literele pe degete, aşa (imită 
gesturile lui pripite, convulsive). N-am idee de ce o făcea. 

Roberta studia desenul din carnet. Sub cazan, alchimistul 
aprinsese un foc zdravăn. Sub flăcări era scris cuvântul ANBO. 

— Anbo - în ce limbă e asta? întrebă ea. 

— În nici una pe care s-o ştiu, răspunse Anna. 

— Deci carnetul şi înregistrarea sunt tot ce ai? o întrebă 
Ben. 

— Da, oftă ea. Asta e tot. 

Atunci am pierdut timpul venind aici, medită el, cu 
amărăciune. Era ultima mea şansa şi nu m-a condus nicăieri. 

Anna se uita cu atenţie la copia simbolurilor de pe lamă. In 
minte i se înfiripa o idee. Nu era sigură, dar... 

Sună telefonul. 

— Scuzaţi-mă, spuse ea şi se duse să răspundă. 

Ben şi Roberta o auziră şoptind în receptor. 

— Edouard, te-am rugat să nu mă mai suni... Nu, nu poţi 
veni aici în seara asta. Am musafiri... Nu, nici mâine seară. 

Când reveni, Roberta admira un text medieval superb, 
aflat pe peretele de lângă şemineu, într-o ramă de sticlă. 
Pergamentul crăpat, maroniu, era o hartă a Languedoc-ului 
timpuriu, pe care erau risipite reprezentările oraşelor vechi şi 
ale castelelor. Pe margini, blocurile de text în latina veche şi în 
franceza medievală fuseseră colorate cu gust şi ornamentate de 
un caligraf experimentat. 

— Anna, e un pergament original? Trebuie să fie de-a 
dreptul nepreţuit. 

Ea râse. 

— Şi americanul care mi l-a oferit a crezut că era 
nepreţuit. Până când a descoperit că manuscrisul cathar pe 
dăduse o sută de mii de dolari era un fals. 

— Un fals? 

— Nu e mai vechi decât casa asta, chicoti ea. Datează de 
prin 1890. A fost atât de sictirit - cred că asta e expresia corectă 
- încât mi l-a dat fără să-mi ceară nimic în schimb. Ar fi trebuit 


să-şi dea seama; un obiect autentic, aflat într-o asemenea stare, 
valorează milioane. 

— Noi, yankeii, ne dăm în vânt după toate lucrurile vechi, 
zâmbi Roberta. Cred că suferim, într-o oarecare măsură, din 
cauza imaturităţii culturii noastre. 

Mătură cu privirea biblioteca înaltă şi lungă, plimbându-şi 
ochii peste sutele de cărţi din colecţia Annei. Acopereau atât de 
multe domenii - istorie, arheologie, arhitectură, artă, ştiinţă. 

— Unele sunt foarte interesante, murmură ea. Într-o zi, 
când o să am timp... 

Işi aduse aminte că avea un carneţel în geantă şi se duse 
să-l aducă din maşină ca să-şi noteze câteva titluri. 

— Vino să-ţi arăt ceva, Ben, spuse Anna, luându-l de braţ. 

Trecură împreună pragul uşilor de sticlă şi străbătură 
grădina întinsă. Pornind din capătul acesteia, o cărăruie 
stâncoasă urca în afara proprietăţii şi, după ce escaladară o 
râpă nu prea înaltă, Ben se pomeni admirând un peisaj magnific, 
scăldat în lumina apusului. Cuprindea cu privirea kilometri 
întregi din ţinutul muntos al Languedoc-ului, deasupra căruia 
cerul părea cupola somptuoasă a unei catedrale, strălucind în 
nuanţe de auriu, roşu şi albastru. 

Anna îi arătă către partea opusă a văii, în depărtare, 
ruinele a două castele, contururi zigzagate, profilate pe cer la 
câţiva kilometri distanţă unul de altul, pe vârfurile unor piscuri 
înalte. 

— Fortăreţe cathare, spuse ea, ferindu-şi ochii de soarele 
care asfinţea. Distruse de cruciada împotriva albigenzilor, în 
secolul al XIII-lea. Catharii şi strămoşii lor au construit castele, 
biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul Languedoc-ului. Toate au 
fost făcute una cu pământul de armata papei. 

Tăcu o clipă. 

— Să-ţi spun ceva, Ben. Unii dintre cărturarii alchimişti 
atribuiau acestor locuri o semnificaţie mult mai profundă. 

El clătină din cap. 

— Ce fel de semnificaţie profundă? 

Ea zâmbi. 

— Nimeni nu ştie cu certitudine. Se spunea că în 
Languedoc se ascunde o taină străveche. Că poziţia relativă a 
siturilor cathare conţine un indiciu care conduce către 


descoperirea ei şi că acela care va dezlega enigma va dobândi o 
înţelepciune profundă şi o mare putere. 

Părul ei negru flutura în bătaia adierii uşoare a serii. Era 
cu adevărat frumoasă. 

— Ben, zise ea, şovăind, nu mi-ai spus întregul adevăr. 
Eşti în căutarea unui secret, nu-i aşa? 

El ezită. 

— Da. 

Ochii ei migdalaţi scânteiară. 

— Mi-am închipuit. Secretul ăsta are legătură cu alchimia, 
cu legenda lui Fulcanelli? 

El încuviinţă dând din cap, iar intuiţia ei ascuţită ca briciul 
îi smulse un zâmbet. 

— Caut un manuscris, recunoscu. Cred că acest Klaus 
Rheinfeld ştia ceva despre el şi speram că mă poate ajuta, dar 
se pare că m-am înşelat. 

— Poate reuşesc să te ajut eu. Trebuie sa ne mai întâlnim. 
Cred că ne-am putea ocupa de asta împreună. 

— Eşti extrem de amabilă, Anna. Mi-ar face plăcere să ne 
revedem. 

— Te sun peste două zile. Vizita ta m-a pus pe gânduri şi 
trebuie să rezolv problema asta. 


Roberta se întoarse şi găsi casa goală. Vocile celorlalţi doi 
îi ajunseră la urechi, purtate de vânt, şi se uită prin uşile de 
sticlă. Îi văzu coborând râpa, îndreptându-se către grădină. Auzi 
râsul cristalin al Annei. Silueta zveltă a italiencei se profila pe 
cerul asfinţitului. Era oare imaginaţia ei? Cei doi păreau să se 
simtă foarte bine împreună. 

La ce te aşteptai? Anna e superbă. Oricărui bărbat i-ar fi 
greu să-i reziste. 

Ce fel de gânduri sunt astea, Ryder? îşi spuse. Şi, la urma 
urmelor, ce-ţi pasă? 

Apoi înţelese. Îi păsa. | se întâmplase ceva îngrozitor. Se 
îndrăgostise de Ben Hope. 


39 


În ziua următoare, Ben hoinări pe ulițele prăfuite din Saint- 
Jean, într-o dispoziţie sumbră. Cercetările lui se împotmoliseră 
într-o fundătură. 

Cu două zile înainte, când îi telefonase lui Fairfax, se 
abţinuse să-i spună că era posibil ca manuscrisul să fi fost 
distrus, cu speranţa că Anna Manzini i-ar fi putut da nişte 
informaţii utile. II lăsase pe bătrân, în mod stupid, să-şi facă 
speranţe. Acum totul părea negru, timpul i se scurgea printre 
degete şi el habar n-avea încotro s-o apuce. 

In piaţa de lângă monumentul ros de vreme dedicat 
memoriei victimelor celui de al Doilea Război Mondial se afla 
cârciuma satului, o clădire cu o singură încăpere şi cu o terasă 
minusculă, pe care bătrânii cu pielea tăbăcită stăteau ca 
şopârlele la soare, atunci când nu făceau o partidă de pétanque 
în piaţa pustie. Ben intră şi clientela - trei bărbaţi jucând cărţi 
într-un colţ întunecos - se răsuci să-l privească pe străinul înalt 
şi blond care-şi făcuse apariţia. Le adresă un salut posac, dând 
din cap în direcţia lor, şi primi drept răspuns nişte mormăieli. 
Patronul stătea dincolo de tejgheaua barului, citind un ziar. 
Locul duhnea a bere răsuflată şi a fum de ţigară. 

Observă afişul de pe perete, care anunţa dispariţia unei 
persoane. 


L-AȚI VĂZUT PE BĂIATUL ACESTA? 
MARC DUBOIS, 15 ANI 


Oftă. Încă unul. Uite ce ar trebui să fac - să ajut nişte puşti 
ca băiatul ăsta. Nu să mă foiesc pe aici, pierzând vremea. 

Se sprijini de bar, îşi aprinse o ţigară şi ceru să i se 
reumple sticla plată. Nu aveau decât un singur soi de whisky, 
ceva deosebit de respingător, de culoarea urinei de cal. 

Nu-l deranja. Comandă o doză mare, dublă, din aceeaşi 
băutură şi se aşeză pe unul dintre taburetele de la bar, sorbind 
din lichidul care îi ardea gâtlejul. 

Poate e timpul să renunţ la acest fiasco, îşi spuse. Cazul 
nu fusese câtuşi de puţin potrivit pentru el, de la bun început. Ar 


fi trebuit să-şi păstreze obiectivitatea. Prima lui impresie fusese 
corectă. Fairfax, ca toţi oamenii disperaţi care vor să-i salveze 
pe cei dragi, căzuse în mrejele propriilor iluzii. Carevasăzică 
manuscrisul lui Fulcanelli se pierduse - şi ce dacă? Probabil că 
oricum nu conţinea decât nişte aiureli. Nu exista nici o mare 
taină. Bineînţeles că nu exista. Nu erau decât închipuiri, legende 
şi mistere şi apă la moară pentru visătorii creduli. 

Dar putea spune că Anna Manzini era o visătoare credulă? 

Poate că e... cine ştie? 

Împinse paharul gol pe tejghea, azvârli câteva monede pe 
suprafaţa de lemn plină de ciupituri şi mai ceru o porţie dublă. O 
terminase şi pe aceea şi începuse încă una când cei trei 
cartofori bătrâni din colţ îşi rotiră privirile la auzul unor paşi care 
se apropiau în fugă. 

Roberta dădu buzna înăuntru, îmbujorată şi agitată. 

— Mi-am închipuit c-o să te găsesc aici, spuse ea, gâfâind 
de parcă ar fi alergat tot drumul, de acasă de la Pascal până 
acolo. Ascultă, Ben, mi-a venit o idee. 

Dispoziţia lui nu se potrivea cu entuziasmul ei. 

— Spune-mi-o altă dată, murmură. Acum mă gândesc. 

Se gândea... se gândea să ia telefonul, să-l sune pe 
Fairfax şi să-i spună că totul se terminase. Să-i trimită banii 
înapoi, să renunţe şi să se întoarcă acasă, pe plaja lui. 

— Ascultă, e important, insistă ea. Hai să mergem afară. 
Nu, lasă paharul ăla. Pari să fi băut deja destul. Vreau să ai 
capul limpede. 

— Pleacă, Roberta. Sunt ocupat. 

— Mda, eşti ocupat să-ţi bei minţile, ameţindu-te cu 
borâtura asta. 

— Eroare: borâtura e aia pe care-o dai afară după ce bei, 
zise el şi arătă către pahar. Asta e poşircă, ţinu să sublinieze. 

— Tot aia, mormăi ea, nervoasă. Uită-te la tine. Vrei să zici 
că eşti profesionist? 

El îi aruncă o privire feroce, trânti paharul pe tejghea şi se 
lăsă să alunece de pe scaunul neted. 

— Sper că ideea asta e într-adevăr foarte, foarte bună, o 
avertiză în timp ce ieşeau în bătaia soarelui după-amiezii. 

— Cred că este, spuse Roberta, întorcându-se cu faţa 
către el şi privindu-l cu toată seriozitatea în timp ce îşi punea 


gândurile în ordine. OK, ascultă-mă. Dacă manuscrisul furat de 
Klaus Rheinfeld n-a fost distrus? 

El clătină din cap, derutat. 

— Ce aiureală mai e şi asta? Pascal l-a văzut făcut bucăţi. 
A fost distrus de furtună. 

— Aşa e. Acum, îţi aduci aminte de carnet, de carnetul lui 
Rheinfeld? 

— Ce-i cu el? mormăi Ben. De-asta m-ai scos din 
cârciumă? 

— Poate că e mult mai important decât ne-am închipuit. 

El se încruntă. 

— Ce tot spui acolo? 

— Ascultă-mă, OK? Uite ce m-am gândit. Dacă acel carnet 
e totuna cu manuscrisul? 

— Eşti nebună? Cum ar putea fi? 

— Nu mă refer la carnet în sine, deşteptule. Vorbesc 
despre ceea ce e scris în el. Poate Rheinfeld a copiat în el toate 
secretele. 

— Da, cum să nu. Dintr-un spital bine păzit, după ce 
pierduse originalul? Cum a făcut, a primit informaţiile prin 
telepatie? Mă duc înapoi, înăuntru. 

Se răsuci nerăbdător pe călcâie. 

—  Ţine-ţi gura şi ascultă-mă odată! ţipă Roberta, 
înhăţându-l de braţ. Incerc să-ţi spun ceva, ticălos încăpățânat! 
Cred că e posibil ca Rheinfeld să-şi fi reamintit ce conţinea 
manuscrisul şi să fi redat totul în carnet. 

Ben o ţintui cu privirea. 

— Roberta, erau peste treizeci de pagini pline de şarade, 
desene, forme geometrice, numere înşiruite la întâmplare, 
frânturi de fraze latineşti şi franţuzeşti şi tot felul de alte lucruri. 
E imposibil să-ţi aminteşti aşa ceva până în cele mai mici detalii. 

— L-a purtat asupra lui vreme de patru ani încheiaţi, 
protestă ea. Probabil a dus o viaţă grea, fără nici un ban în 
buzunar. Manuscrisul era singura lui avere. ll obseda. 

— Tot nu sunt convins că cineva ar putea avea o 
asemenea memorie. Mai ales dacă e vorba de un alchimist 
ţicnit, adăugă el. 

— Ben, am studiat neurobiologia vreme de un an, la Yale. 
De acord, e neobişnuit, dar nu imposibil. Se numeşte memorie 
eidectică sau memorie fotografică. Se pierde, de obicei, după ce 


ieşi din adolescenţă, dar unele persoane şi-o păstrează toată 
viaţa. Rheinfeld suferea de SOC, din câte pot să-mi... 

— SOC? 

— Sindrom Obsesiv-Compulsiv, spuse ea, ceva mai 
răbdătoare. Avea toate simptomele, îşi repeta gesturile şi 
cuvintele fără nici un motiv aparent, fără nici un motiv care să 
poată fi înţeles de altcineva cu excepţia lui însuşi. Ei bine, se 
ştie că nevroticii compulsivi au o memorie anormal de bună. Pot 
să reţină un număr imens de amănunte pe care tu sau eu n-am 
reuşi să ni le amintim niciodată. Ecuaţii matematice complicate, 
toate amănuntele unui tablou, fragmente imense din texte 
tehnice - toate astea au fost consemnate în rapoarte ştiinţifice 
începând de acum mai bine de un secol. 

Ben se aşeză pe o bancă. Aburii whisky-ului se risipeau cu 
repeziciune. 

— Gândeşte-te bine, Ben, continuă Roberta, aşezându-se 
lângă el. l-au dat lui Rheinfeld un carnet în care să-şi noteze 
visele - e o procedură psihoterapeutică tipică. Dar, în loc de 
asta, el l-a folosit ca să-şi păstreze amintirile, datele pe care le 
memorase, ca să aibă o înregistrare scrisă a informaţiilor pe 
care le furase şi apoi le pierduse. Psihiatrii nu aveau de unde să 
ştie ce anume făcea, de unde provenea tot ceea ce înşirase 
acolo. Probabil că n-au luat nimic în seamă, considerând că nu 
aveau de-a face decât cu aiurelile unui nebun, însă dacă erau 
mai mult decât atât? 

— Dar era ţicnit. Cum am putea să ne bazăm pe mintea 
unui dement? _ 

— Da, era ţicnit, încuviinţă ea. Insă era mai ales obsedat, 
iar obsedaţii se dau în vânt după amănunte. Atâta vreme cât 
detaliile pe care le-a reprodus în carnet sunt suficient de 
apropiate de original, ceea ce contează nu e demenţa lui, ci 
faptul că acest carnet s-ar putea să fie o copie perfectă, sau 
aproape perfectă, a documentelor pe care Jacques Clement nu 
le-a ars, pentru că îi fuseseră lăsate de Fulcanelli. 

Rămaseră tăcuţi câteva clipe. 

— Eşti sigură? 

— Bineînţeles că nu. Dar cred, totuşi, că ar fi bine să ne 
întoarcem şi să verificăm. Merită să facem o încercare, nu-i aşa? 

Îi aruncă o privire întrebătoare. 

— Ei? Ce zici? 


40 


Anna nu reuşea să se concentreze asupra muncii ei. 
Fiindcă încă nu se simţea în stare să imagineze o intrigă 
satisfăcătoare pentru romanul istoric, se mulțumea să schiţeze 
un proiect rudimentar al unei prefețe. Ar fi trebuit să fie simplu - 
cunoştea subiectul foarte bine. Dar cuvintele nu voiau să curgă. 
lar acum apăruse ceva nou, care îi distrăgea atenţia, 
adăugându-se lipsei de inspiraţie care o chinuia de atâta vreme. 
De fiecare dată când încerca să se concentreze asupra paginii 
pe care o avea în faţă, mintea începea să-i rătăcească după 
două minute şi se pomenea gândindu-se la Ben Hope. 

O sâcâia ceva. Ceva îngropat în adâncurile memoriei... ce 
putea să fie? Era ceva îndepărtat, ceţos, aidoma unui cuvânt pe 
jumătate uitat care îi stătea, enervant, pe vârful limbii şi pe care 
nu-l putea cristaliza într-o idee clară. Îşi cobori privirea către 
carnetul lui Rheinfeld, care stătea pe masă, în dreptul cotului ei, 
şi între paginile căruia strecurase copia simbolurilor de pe lama 
pumnalului. Poate carnetul era mult mai important decât 
crezuse ea. Simbolurile... 

Se lăsă pe spătarul scaunului pivotant, aruncându-şi ochii 
pe fereastră. Răsăreau stelele, începând să scânteieze pe 
fundalul albastru întunecat al cerului, deasupra contururilor 
negre ale piscurilor. Urmări Centura lui Orion cu privirea. Rigel 
era un soare îndepărtat, aflat la o distanţă mai bine de nouă 
sute de ani-lumină. Pentru ea, stelele trezeau la viaţă istoria. 
Lumina pe care o vedea acum îşi începuse călătoria prin spaţiu 
cu aproape o mie de ani în urmă; nu trebuia decât să-şi ridice 
ochii ca să se-ntoarcă înapoi, în timp, intrând în legătură cu 
trecutul reînviat Ce taine întunecate, cumplite, superbe 
cunoşteau stelele care străluciseră deasupra Languedoc-ul 
medieval? Oftă şi încercă să se întoarcă la activitatea ei. 


Montségur, fortăreața din vârf de munte, martie 1244. Opt mii 
de cruciați, plătiți cu aur catolic, au încercuit un grup de trei 
sute de eretici cathari lipsiți de apărare. După opt luni de 
asediu şi de bombardamente, catharii mureau de foame. Cu 
excepția a patru dintre ei, aveau să piară cu toții, arşi de vii de 
către inchizitori, după ultimul asalt asupra meterezelor. Inainte 


de masacru, patru preoți au scăpat cu fuga din castelul asediat, 
purtând asupra lor o povară tainică, şi au dispărut pentru 
totdeauna. Povestea lor rămâne un mister. Ce misiune aveau? 
Erau purtătorii legendarei comori a catharilor, care încercau să 
nu îngăduie prigonitorilor lor să-i afle secretul? A existat cu 
adevărat comoara şi, dacă da, în ce consta, de fapt? Aceste 
întrebări au rămas fără răspuns până în zilele noastre. 


A 


Lăsă stiloul jos. Abia trecuse de ora nouă, dar hotărî că, în 
seara aceea, avea să se culce devreme. Cele mai bune idei îi 
veneau, adesea, atunci când stătea în pat, relaxată. O să facă o 
baie fierbinte, să-şi pregătească ceva de băut şi să se 
ghemuiască în aşternut, cu gândurile ei. Poate dimineaţă avea 
să fie cu mintea mai limpede, capabilă să-l sune pe Ben Hope şi 
să stabilească o nouă întâlnire. Se întrebă ce urmărea el, care ar 
fi putut fi semnificaţia crucii de aur şi a manuscrisului lui 
Fulcanelli. Aveau vreo legătură cu cercetările ei referitoare la 
comoara catharilor? O comoară despre care se ştiau atât de 
puţine lucruri, încât majoritatea istoricilor preferaseră să 
abandoneze vechea legendă. 

Avea un sentiment ciudat, unul pe care nu-l mai trăise de 
multă vreme... Zâmbi singură. Emoţia pe care i-o stârnea 
perspectiva noii lor întâlniri nu era doar din simplă curiozitate 
intelectuală. O aştepta cu o nerăbdare profundă. 

Închise uşa biroului şi porni pe coridorul ce ducea către 
dormitor. Îl traversă, intră în baie, deschise robinetele, apoi se 
dezbrăcă, îşi puse un halat şi îşi strânse părul, îşi privi chipul din 
oglindă, dar aceasta se aburise deja din cauza şuvoiului de apă 
fierbinte. _ 

Încremeni. Ce zgomot se auzea de la parter? Închise 
robinetele şi îşi înclină capul pe o parte, ascultând. Poate fusese 
zgomotul ţevilor. Deschise din nou robinetele, plesnind din 
limbă, iritată de propria ei spaimă nervoasă. 

Dar, pe când îşi lăsa halatul să alunece de pe umeri ca să 
intre în cadă, zgomotul se repetă. 

Se îmbrăcă la loc, înnodându-şi cordonul în timp ce 
străbătea încordată dormitorul, ieşind apoi pe palier. Rămase în 
picioare ascultând, cu capul aplecat într-o parte şi cu 
sprâncenele încruntate. 


Nimic. Dar auzise ceva, fără nici o îndoială. Săltă fără 
zgomot statueta egipteană de bronz a lui Anubis, aflată pe 
palier, pe un piedestal de lemn. Ţinându-l pe zeul cu cap de 
şacal ca pe un ciomag, cobori scările tiptil, în linişte, în 
picioarele goale. Respirația i se acceleră. Strângea statueta atât 
de tare, încât i se albiseră degetele. Holul întunecat de la parter 
părea să o întâmpine înălțându-se tot mai mult cu fiecare pas. 
Dacă ar fi putut ajunge la întrerupător... 

Zgomotul se repetă din nou. 

— Cine-i acolo? 

Ar fi vrut ca vocea să-i răsune puternică şi încrezătoare, 
dar nu reuşi să scoată decât un falset anemic. 

Bătaia puternică din uşă o făcu să tresară. | se tăie 
răsuflarea şi îşi auzi inima bubuind. 

— Cine e? 

— Anna? spuse o voce de bărbat, de dincolo de uşă. Sunt 
eu, Edouard. 

Se relaxă, coborându-şi umerii, şi braţul îi căzu moale pe 
lângă trup, strângându-l încă în mână pe Anubis. Alergă la uşă şi 
o deschise, lăsându-l să intre. 

Edouard Legrand nu se aşteptase la o primire atât de 
călduroasă, după ce ea îl refuzase sec la telefon în repetate 
rânduri. Fu plăcut surprins când îl pofti în holul de la intrare. 

— Ce faci cu obiectul ăla? 

Zâmbi nedumerit, înclinând din cap către statueta din 
mâna ei. _ 

Anna îşi cobori privirea, simțindu-se dintr-odată ridicolă. Il 
lăsă pe Anubis pe o măsuţă. 

— M-am speriat atât de tare adineauri, spuse, punându-şi 
palma deasupra inimii încă bătând nebuneşte şi închizând ochii. 
Am auzit nişte zgomote. 

— Ah, casele astea vechi sunt pline de sunete bizare, râse 
el. La mine se întâmplă acelaşi lucru. Probabil ai auzit un 
şoarece. E uimitor cât de multă gălăgie poate să facă un şoricel. 

— Nu, pe tine te-am auzit, spuse ea. Îmi cer scuze că am 
fost aşa agitată. 

— N-am vrut să te sperii, Anna. Sper că nu dormeai, zise 
el, remarcând halatul. 

Ea zâmbi, destinzându-se. 


— De fapt, eram pe punctul de a face o baie. Dacă te 
serveşti singur cu ceva de băut, mă întorc în cinci minute. 

— Te rog, continuă, nu te grăbi din cauza mea. 

La naiba, îşi spuse ea, intrând în baia plină de aburi. Felul 
în care se grăbise să-l invite înăuntru semăna a încurajare. 
Trimitea semnale confuze. 

De fapt, nu ar fi putut spune că îi displăcea Edouard 
Legrand. Nu era complet lipsit de farmec. Şi nici nu arăta rău. 
Dar nici într-un milion de ani nu ar fi fost în stare să-i răspundă 
cu aceleaşi sentimente pe care era evident că le nutrea el faţă 
de ea. Avea ceva, un lucru pe care nu-l putea defini, dar care o 
împiedica să se simtă în largul ei. Trebuia să se descotorosească 
de el cu toată delicateţea, dar repede şi cu hotărâre, înainte de 
a apuca să tragă concluzii greşite. Nu se putea împiedica să 
aibă un uşor sentiment de vinovăţie. Bietul Edouard. 

La parter, Edouard se plimba în sus şi-n jos prin salon, 
repetând versurile pe care le pregătise. Pe urmă îşi aminti de 
şampania şi de florile pe care le lăsase în maşină, pentru că nu 
voise să apară în uşă cu un aer prea îndrăzneţ, ca un peţitor pus 
pe serenade şi debordând de speranţe. Dar, pentru că ea îl 
primise în casă fără să protesteze şi părând dornică de prezenţa 
lui, venise momentul să le scoată la iveală. Unde era bucătăria? 
Poate avea timp să o pună în frigider, ca să se răcească în timp 
ce ea făcea baie. Puteau petrece împreună o seară perfectă. 
Fremătând de emoție, o luă către uşă şi se îndreptă apoi către 
maşină. 

Anna ieşi din cadă, se şterse şi se îmbrăcă în nişte 
pantaloni de trening şi o bluză. Simfonia de Mozart pe care o 
pusese la casetofonul stereo din dormitor ajunsese la partea a 
doua, cea optimistă, şi ea i se alătură fredonând. Cobori scările 
fără să fi hotărât cum să se poarte cu neaşteptatul vizitator. 
Poate avea să-l lase să stea o vreme, încercând să se poarte cu 
detaşare. 

Uşa de la intrare era larg deschisă. Scoase o exclamaţie 
de enervare. Unde se dusese? Să facă o plimbare prin grădină, 
pe întuneric? 

— Edouard? strigă ea, din prag. 

Atunci îl văzu. Era aplecat pe geamul deschis al maşinii 
lui, cu capul şi cu umerii în interior, ca şi cum ar fi căutat ceva. 

— Ce faci? spuse, pe jumătate zâmbind. 


Cobori scările cu paşi mărunți, respirând mireasma de flori 
a nopţii calde. 

El avea genunchii îndoiţi şi părea să se sprijine cu toată 
greutatea de aripa maşinii. Nu se mişca. 

— Edouard, ţi-e rău? 

Oare era beat? 

Întinse o mână şi îl scutură de umăr. 

Genunchii lui Edouard cedară şi el se prăbuşi cu zgomot. 
Căzu cu spatele pe pietrişul care scrâşni şi rămase întins, 
holbându-se la ea cu ochi orbi. Avea gâtul tăiat, o rană adâncă, 
până la os, întinzându-i-se de la o ureche la cealaltă. Trupul îi 
era plin de sânge. 

Anna ţipă. Se întoarse şi alergă către casă. Trânti uşa în 
urma ei şi ridică receptorul telefonului din hol cu o mână 
tremurătoare. Era mort. 

Atunci se auzi din nou - zgomotul de mai înainte. De data 
asta mai limpede, mai puternic. Era scrâşnetul metalic al 
oţelului hârjâind pe oţel. Se auzea din casă. Din salon. O lamă 
de cuţit frecată încet, deliberat, de barele coliviei cu păsărele. 

Alergă către scări. Piciorul îi călcă pe ceva moale, cald şi 
umed. Privi în jos. Era unul dintre canari, zăcând strivit şi 
însângerat pe o treaptă. Îşi duse fulgerător mâinile la gură. 

Prin uşa pe jumătate deschisă a salonului auzi un hohot de 
râs, râsul aspru şi satisfăcut al unui bărbat care savura, cu toată 
sinceritatea, micul lui joc cu ea. 

Statueta lui Anubis stătea acolo unde o lăsase, pe masa 
de la piciorul scărilor. O săltă din nou, în mâna care îi tremura. 
Auzea paşi apropiindu-se. Alergă înapoi, către scară. Telefonul 
mobil era în dormitor. Dacă putea ajunge la el, încuindu-se apoi 
în baie... 

Capul îi zvâcni, tras brusc pe spate, şi ea ţipă de durere. 
Bărbatul din spatele ei era înalt şi voinic, cu părul de culoarea 
oţelului tuns scurt şi chipul de piatră. O smuci din nou de păr, o 
răsuci şi pumnul lui înmănuşat îi izbi faţa cu putere. Anna căzu 
la pământ, dând din picioare. Bărbatul se aplecă deasupra ei. Ea 
îl pocni cu statueta lui Anubis, care îl nimeri în obraz, cu un 
scrâşnet. _ 

Lovitura azvârli capul lui Franco Bozza într-o parte. Işi 
atinse faţa cu degetele înmănuşate şi studie sângele cu o privire 
impasibilă. Pe urmă zâmbi. Foarte bine, jocul se terminase. 


Urmau treburile serioase. O apucă de încheietura mâinii şi i-o 
răsuci cu cruzime. Ea ţipă şi scăpă statueta care se rostogoli, 
săltând pe trepte. Se îndepărtă, târându-se, iar el se mulţumi 
s-o urmărească cu privirea. Era aproape în capul scărilor când o 
înşfăcă din nou. O izbi cu capul de stâlpul balustradei şi în faţa 
ochilor ei explodă o lumină albă. Căzu pe spate, simțind gustul 
sângelui. 

Bărbatul îngenunche deasupra ei, pe îndelete. Ochii îi 
străluceau. Vâri mâna sub haină, trăgând cuțitul din teacă, iar 
oţelul frecat de fibrele sintetice scoase un şuier moale. Ochii 
Annei se deschiseră larg când el îi plimbă cuțitul, ca în joacă, de 
la gât către pântec. Incepu să respire scurt, precipitat. Bărbatul 
îşi umpluse pumnul cu părul ei, ţintuindu-i capul pe spate. 

— Informaţiile pe care le vrea englezul, şopti el. Spune-mi- 
le. Şi s-ar putea să scapi cu viaţă. 

Işi săltă calm cuțitul, sprijinindu-i-l de obraz. 

Ea reuşi să întrebe, cu voce abia auzită. 

— Care englez? 

Simţi răceala oţelului, apoi ţipă de durere când el i-l 
înfipse în carne. Îl scoase, uitându-se la tăietura de opt 
centimetri. Pe faţa ei începu să şiroiască sângele. Îşi scutură 
capul dintr-o parte în alta, încercând să se elibereze din 
strânsoarea bărbatului. El îi puse cuțitul la gât. 

— Spune-mi ce-a vrut de la tine, repetă vocea lui aspră, 
şoptită. Sau te tai bucățele. 

Mintea ei alerga. 

— Nu i-am dat nimic, insistă, cu sângele prelingându-i-se 
printre buze. 

Bozza zâmbi. 

— Spune-mi adevărul. 

— E adevărat, protestă ea. Căuta un document... un 
manuscris vechi. 

Bozza dădu din cap. Se potrivea cu ceea ce i se spusese. 

— Unde e? şopti. 

Ea tăcu o clipă, chibzuind cu repeziciune. El îi aduse vârful 
cuţitului deasupra ochiului, privind-o întrebător. 

— Deasupra căminului, scânci ea. Î-în ramă. 

Ochii lui reci îi ţintuiră o clipă pe ai ei, parcă socotind dacă 
îi spunea sau nu adevărul. Curăţă lama cuţitului ştergând-o de 
covor cu mişcări încete, apoi îl aşeză pe podea, lângă obrazul ei. 


Pe urmă îşi trase pumnul înapoi şi i-l repezi în faţă. Capul Annei 
căzu într-o parte. 

Bozza o lăsă zăcând pe scări şi băgă cuțitul în teacă în 
timp ce cobora în salon. Smulse rama de pe perete, sparse sticla 
lovind-o de colţul poliţei de deasupra căminului şi scutură 
cioburile. Trase pergamentul medieval din ramă, îl rulă într-un 
sul îngust şi îl strecură în adâncul buzunarului hainei. 

Deci Manzini nu-i dăduse nimic englezului. Usberti avea să 
fie mulţumit de Bozza. Găsise femeia repede şi eficient şi 
obținuse obiectul după care îl trimisese şeful lui. 

Acum avea să readucă femeia în simţiri ca să se distreze 
cu ea o vreme. Îi plăcea expresia aşternută pe feţele lor în clipa 
când înțelegeau că, în final, avea să le ucidă. Spaima din ochii 
lor, momentul delicios al revelaţiei, când se aflau în strânsoarea 
lui, atât de lipsite de orice putere, erau mai plăcute decât 
tortura lentă şi decât ţipătul din momentul culminat, care urmau 
după aceea. 

Se întoarse în hol şi ochii i se îngustară. Femeia dispăruse. 

În biroul ei, Anna se clătina pe picioare. De la parter se 
auzi zgomotul de sticlă spartă, odată cu rama distrusă. Sângele 
din rana de pe obraz îi picura pe gât şi pieptul bluzei era năclăit, 
lipicios şi cald. | se învârtea capul, dar reuşi să-şi concentreze 
privirea asupra biroului. Mâna ei întinsă lăsa pete de sânge pe 
notițe. Degetele i se încleştară pe carnetul învelit în plastic. 
Strângându-l cu putere şi pe jumătate orbită de durere şi 
greață, se împletici de-a lungul coridorului, îndreptându-se către 
dormitor. 

De la piciorul scărilor, Bozza văzu uşa închizându-se. O luă 
pe urmele Annei, urcând treptele cu mersul lui uşor, lipsit de 
grabă. În timp de ce apropia de uşă, întinse mâna către 
săculeţul de plastic prins de centură. 

Dormitorul femeii era gol. În capătul opus al încăperii se 
vedea o altă uşă. Bozza încercă clanţa. Uşa era blocată pe 
dinăuntru. 

Încuiată în baie, Anna apăsa cuprinsă de panică pe tastele 
telefonului, mânjind plasticul cu degetele pline de sânge. Când 
îşi aminti că îi expirase cartela, o cuprinse o ameţeală 
îngreţoşătoare. Scăpă telefonul, năucită de groază. Ştia că 
nebunul n-avea să-i cruţe viaţa. Urma să moară într-un mod 
oribil. Oare nu se putea sinucide înainte ca el s-o prindă din 


nou? Fereastra nu se afla destul de sus, n-ar fi reuşit decât să se 
schilodească, ajungând curând tot în mâinile lui. 

Uşa zbură în lături, cu un trosnet de lemn despicat. Bozza 
străbătu încăperea cu paşi mari şi o pălmui, trântind-o la 
pământ. Capul Annei se lovi cu zgomot de plăcile de faianţă şi 
ea leşină. Strângea ceva în mâna întinsă departe de corp. El îi 
descleştă degetele, ridică obiectul şi îl privi cu atenţie. 

— Asta încercai să ascunzi, nu-i aşa? şopti către trupul ei 
inert. Ce fată curajoasă. 

Puse carneţelul înfăşurat în plastic în buzunarul hainei, 
apoi şi-o scoase şi o aşeză cu grijă pe spătarul unui scaun aflat 
în camera de baie. Pe dedesubt avea un toc de umăr dublu, 
purtând o mică armă semiautomată şi încărcătoarele ei de 
rezervă sub subsuoara stângă, iar teaca pentru cuţit sub cea 
dreaptă. Il scoase mai întâi pe acesta şi îl aşeză pe marginea 
căzii, apoi trase fermoarul pungii fixate de curea şi dădu la 
iveală un halat de protecţie strâns împăturit. Îşi trase peste cap 
veşmântul acela de plastic foşnitor. li ajungea până la genunchi. 

Apoi luă cuțitul de pe cadă, făcând să se audă clinchetul 
oţelului lovit de ceramică, şi se apropie încet de Anna Manzini. O 
lovi cu vârful pantofului şi ea gemu, tresărind de durere. Ochii i 
se deschiseră pe jumătate şi i se măriră de groază când văzu 
deasupra ei silueta lui amenințătoare. 

Bozza zâmbi. Cuţitul sclipi şi ochii lui scânteiară. 

— Acum începe durerea, şopti. 


41 


Ben viră, intrând cu Renautul pe aleea din fața vilei Annei 
şi cauciucurile uzate scrâşniră pe pietriş în timp ce farurile 
măturau fațada. 

— Uite, are musafiri, spuse Roberta, observând un Lexus 
GS de un negru strălucitor parcat în fața intrării. Ţi-am spus că 
trebuia să telefonăm mai întâi. Ştii, e grozav de nepoliticos să 
dai buzna peste oameni în felul ăsta. 

El cobori din maşină fără s-o asculte. Observase ceva 
întins pe jos, ieşind din umbra Lexusului. Realiză cu stupoare că 
era un braţ. Braţul unui mort, cu mâna încleştată, plină de 
sânge. 

Ocoli în fugă maşina, derulând în minte tot felul de 
scenarii. Se lăsă pe vine alături de cadavru, plimbându-şi ochii 
peste rana căscată de la gât. Văzuse destule beregate tăiate în 
viaţa lui ca să recunoască lucrarea unui profesionist. Atinse 
pielea mortului; încă mai era caldă. 

— Ce s-a întâmplat, Ben? întrebă Roberta, venind pe 
urmele lui. 

El se ridică repede şi o prinse de umeri, întorcând-o cu 
spatele. 

— E mai bine să nu te uiţi. 

Dar Roberta văzuse deja. Işi apăsă palmele deasupra gurii, 
străduindu-se să nu verse. 

— Stai cât mai aproape de mine, şopti el. 

O luă la fugă către vilă, urcând treptele în salturi. Uşa din 
faţă era încuiată. Ocoli casa în goană, cu Roberta pe urmele lui, 
şi găsi uşile de sticlă deschise. Se strecură înăuntru, scoţându-şi 
Browning-ul. Roberta îl ajunse din urmă, palidă ca o moartă, şi el 
îi făcu sema din cap să nu se mişte şi să nu scoată nici un sunet. 

Păşi peste trupul contorsionat şi strivit al unui canar în 
chinurile morţii, cu penele galbene pline de pete roşii. O 
statuetă zăcea pe podea, la piciorul scării. Văzu lumină la etaj, 
auzi muzică. Trăsăturile i se împietriră. Urcă treptele trei câte 
trei, trăgând siguranţa armei. 


Dormitorul Annei era gol, dar uşa băii era întredeschisă. 
Se repezi într-acolo, pregătit să apese pe trăgaci, neştiind ce 
avea să găsească înăuntru. 


Franco Bozza se distra. Îşi petrecuse ultimele cinci minute 
tăindu-i încet nasturii bluzei, unul câte unul, pălmuind-o ca s-o 
trântească înapoi, în balta formată de propriul ei sânge, de 
fiecare dată când se zbătea. Un pârâiaş stacojiu, scânteietor, i 
se prelingea încet printre sâni. Îi plimbă latul lamei pe piele, 
coborând către pântecul tremurător, potrivi tăişul în spatele 
următorului nasture şi era gata să-l taie când sunetul neaşteptat 
al unor paşi care alergau îl făcu să tresară, scoţându-l din 
transă. 

Se întoarse brusc, cu bărbia plină de salivă. Era un bărbat 
înalt şi masiv, dar reacţionă cu iuţeală. Se ridică dintr-un salt şi 
înhăţă femeia de păr, iar ea ţipă când o săltă brusc în picioare 
răsucindu-i apoi trupul şi aducându-l în faţa lui în clipa când o 
lovitură făcu să vibreze uşa care zvâcni într-o parte. 

Oroarea stârnită de scena care îi apăru în faţa ochilor 
încetini mişcările lui Ben, făcându-l să întârzie o fracțiune de 
secundă. Ochii Annei îi întâlniră pe ai lui, mari şi albi în mijlocul 
unei măşti de sânge. Bărbatul puternic, cu părul cărunt, avea 
braţul încolăcit în jurul gâtului ei şi o folosea drept scut. 

Ben ţinea degetul pe trăgaci. Wu poti să tragi. Inălţătorul 
oscilă, ţinta era nesigură. Slăbi apăsarea degetului. 

Braţul lui Bozza zvâcni şi un cuţit şuieră prin încăpere, 
trasând o dâră şuierătoare. Ben se ghemui. Lama de oţel îi rată 
obrazul cu doi centimetri şi se împlântă cu un pocnet surd în uşa 
din spatele lui. Bozza îşi duse iute mâna la piept, strecurând-o 
prin deschiderea de la gât a halatului de protecţie şi smulgând 
din teacă pistolul Beretta .380. Ben profită de ocazie şi apăsă de 
trăgaci, dar, de frică să n-o lovească pe Anna, trimise glonţul 
prea departe de ţintă. Pistolul lui Bozza pocni aproape în aceeaşi 
secundă şi Ben simţi glonţul ricoşând din sticla plată din 
buzunarul lui. Făcu un pas înapoi, clătinându-se uluit o clipă, dar 
îşi reveni repede, ridică din nou Browning-ul, în timp ce se lăsa 
cuprins de furie, şi prinse în cătare fruntea lui Bozza. Acum 
ti-am venit de hac. 

Dar, înainte de a apăsa pe trăgaci, celălalt o azvârli pe 
Anna către el, ca pe o păpuşă de cârpă. Ben o prinse, 


împiedicând-o să-şi zdrobească faţa de plăcile însângerate de 
faianţă. Dar pierdu linia de ochire. 

Bărbatul masiv se aruncă pe fereastră cu spatele, 
plonjând ca un scafandru. De afară se auziră trosnete şi foşnete 
dezlănţuite în timp ce se lăsa în jos pe ramurile subţiri. Căzu pe 
pământ, zgâriat şi murdar. Răsună o împuşcătură şi glonţul îi 
trecu pe lângă ureche, brăzdând scoarţa unui copac de alături. 

Ben se aplecă peste marginea ferestrei şi trase din nou, 
orbeşte, în întuneric. Atacatorul dispăruse. Timp de o clipă, îl 
bătu gândul să-l urmărească, dar se răzgândi. Când se întoarse 
lângă Anna, Roberta era acolo, aplecată asupra trupului ei 
nemişcat. 

— O, Doamne. 

Ben îi luă pulsul. 

— Trăieşte. 

— Slavă Domnului. Cine nai..., începu Roberta, albă ca 
varul. Nu e o simplă coincidenţă, nu-i aşa, Ben? Are ceva de-a 
face cu noi. Fir-ar să fie, din cauza noastră i s-a întâmplat asta? 

El nu-i răspunse. Îngenunche alături de Anna, căutându-i 
rănile. În afară de o spintecătură urâtă de pe obraz, cu marginile 
uscate şi acoperite de o crustă de sânge maroniu, nu avea nici o 
altă tăietură. 

— Cheamă o ambulanţă, îi ordonă el Robertei peste umăr, 
aruncându-i telefonul lui. Nu chema şi poliţia, spune-le doar că a 
fost un accident. Nu atinge nimic. 

Roberta dădu din cap şi fugi în cealaltă cameră. 

Ben întinse mâna către suportul cromat de pe peretele 
băii şi luă un prosop alb, pufos. Săltă cu delicateţe capul Annei 
şi i-l strecură dedesubt, ca pe o pernă. O înveli cu un halat de 
baie şi cu un alt prosop, ca s-o ferească de frig, şi închise 
geamul. Îngenunche din nou alături de ea şi îi mângâie cu 
tandreţe părul. Era ţeapăn şi năclăit de sânge. 

— Totul o să fie bine, Anna, murmură el. Ambulanţa nu 
mai întârzie mult. 

Ea se mişcă şi deschise ochii. Îşi îndreptă încet privirea 
către el şi murmură ceva. 

— Şşt, nu încerca să vorbeşti. 

Zâmbi, dar mâinile îi tremurau de furie şi îşi jură, în 
tăcere, că avea să-l ucidă pe cel care făcuse asta. 


Când se aruncase pe fereastră, atacatorul îşi pierduse 
pistolul. Ben îi puse piedica şi şi-l îndesă în curea. Observându-şi 
tuburile de cartuş goale împrăştiate de podea, le adună şi le 
puse în buzunar. Din dormitor se auzea vocea Robertei, care 
vorbea apăsat la telefon. 

În momentul acela observă haina neagră atârnată pe 
spătarul scaunului. 


42 


De pe şosea, clădirea principală a hotelului se zărea 
printre copaci, lumina reflectoarelor făcând-o să se detaşeze, 
îmbietoare, de pe fundalul întunecat. Ben viră brusc, intrând pe 
aleea lungă şi şerpuită care ducea într-acolo, străbătând terenul 
împădurit. Opri în faţă, alături de alte automobile şi de un 
autocar. 

— la-ţi geanta, rămânem aici peste noapte. 

— De ce la hotel, Ben? 

— Pentru că e firesc ca doi străini să stea la un hotel, dar 
se duce vestea când stau într-un sat, la preot acasă. Nu ne 
putem întoarce acasă la Pascal după cele petrecute în seara 
asta. 

Odată intraţi, Ben se apropie de tejgheaua recepţiei şi 
sună dintr-un clopoțel. Recepţionera apăru o clipă mai târziu, 
ieşind dintr-un birou. 

— Aveţi camere libere? întrebă el. 

— Nu, monsieur, hotelul e plin. 

— Nici măcar o cameră? Doar nu suntem în plin sezon. 

— Avem un grup de turişti englezi, veniţi aici pentru Tour 
Cathare. Aproape toate camerele sunt ocupate. 

— Aproape? 

— Nu e liber decât apartamentul cel mai bun. Dar, de 
obicei... adică... e rezervat pentru... 

— ÎI luăm, spuse el, fără ezitare. Să vă plătesc acum? 

Îi arătă unul dintre paşapoartele false, pe numele de Paul 
Harris, şi scoase portofelul. Banii îi ajungeau ca să închirieze tot 
hotelul pentru o lună întreagă. Recepţionera făcu ochii mari. 

— N... nu e necesar să plătiţi acum, se bâlbâi ea. 

Sună dintr-un clopotel aflat pe tejghea. 

— Joseph! strigă apoi, cu voce tunătoare, şi un bătrân 
zbârcit, în uniformă de băiat de serviciu, apăru ca din pământ 
alături de ea. Condu-i pe madame şi monsieur  'Arris în 
apartamentul nupţial. 

Bătrânul îi călăuzi în sus pe scări, deschise o uşă şi intră 
târşâindu-şi picioarele, cărând bagajele. 


— Lasă-le pe pat, îi spuse Ben şi îi dădu drept bacşiş o 
bancnotă mare, care reprezenta tot ceea ce avea în chip de 
mărunţiş. 

Roberta îşi roti privirile prin apartament. Antreul, în care 
se aflau o canapea, nişte fotolii şi o măsuţă pentru cafea, dădea 
într-un dormitor imens, pătrat, dominat de un pat cu baldachin, 
împodobit cu o uriaşă inimă roşie. Pe o masă mare, din lemn de 
nuc, erau flori, bomboane de ciocolată legate cu panglici şi mici 
statuete de mirese în rochii albe şi miri în smoching. 

Ben se aşeză pe pat şi îşi scoase pantofii, lăsându-i acolo 
unde căzuseră, pe un covoraş ce îl înfăţişa pe Cupidon. Ce 
cameră absurdă, îşi spuse. Dacă n-ar fi fost Roberta, el ar fi 
dormit în maşină, ascuns pe undeva, prin vreo pădure izolată. Işi 
scoase haina şi tocul pistolului şi le azvârli pe pat, apoi se lăsă 
pe spate, întinzându-şi muşchii obosiţi. Pe urmă îi veni ideea 
să-şi scoată sticla plată din buzunar. Era deformată acolo unde o 
lovise glonţul. Micul proiectil de calibrul .380 ar fi străpuns-o 
dacă traiectoria lui ar fi fost perpendiculară pe suprafaţa ei. O 
privi preţ de câteva secunde. S-a mai dus o viață, medită, apoi 
luă o înghiţitură şi puse sticla deoparte. 

— Anna o să-şi revină? întrebă Roberta, cu voce sleită. 

El îşi muşcă buza. 

— Da, aşa cred. S-ar putea să aibă nevoie de câteva copci 
şi de un tratament pentru şoc. O să dau un telefon mâine 
dimineaţă, ca să aflu la ce spital e. 

Măcar se putea odihni liniştit, ştiind-o la adăpost - probabil 
că, în clipa când ambulanţa ajunsese la faţa locului, poliţia 
fusese alertată şi acum Anna era bine păzită la spital. 

— Cum au ajuns la ea, Ben? Ce voiau de la ea? 

— Asta mă întreb şi eu, murmură el. 

— Şi bărbatul mort din faţa casei? Cine-o fi fost? 

El ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Poate un prieten de-al ei, aflat acolo unde nu 
trebuia atunci când nu trebuia. 

Roberta oftă zgomotos. 

— Nu mai pot să mă gândesc la povestea asta. Mă duc să 
fac un duş. 

Ben căzu pe gânduri, pe fundalul zgomotului estompat al 
apei împroşcate de duş. li era scârbă de sine însuşi. Numai şi 
numai norocul îi ajutase să ajungă la Anna la timp. Dacă ar mai 


fi întârziat cinci minute, ea ar fi avut parte de agonia unei morţi 
pe care nu dorea să şi-o imagineze, în ciuda tuturor suferințelor 
şi a ororilor de război pe care le văzuse în viaţa lui. 

Cu multă vreme în urmă, îşi promisese că nu avea să 
îngăduie niciodată ca greşelile lui să facă rău unor nevinovaţi. 
Dar, cumva, se întâmplase. Oamenii aceia îl încolţeau din nou, 
iar ştacheta se ridicase mult prea mult. A doua zi, se hotărî el, 
avea să o ducă pe Roberta la Montpellier, oraşul aflat în 
apropiere, să o urce în primul avion către Statele Unite - şi să 
rămână la aeroport până ce avea să vadă avionul decolând, cu 
ea la bord. Trebuia s-o fi făcut cu mai multe zile în urmă. Işi 
sprijini capul în mâini, încercând să-şi alunge de sentimentul de 
vinovăţie. Uneori avea impresia că, indiferent cât s-ar fi străduit 
să acţioneze aşa cum se cuvenea, tot ceea ce făcuse în viaţa lui 
- fiecare mişcare, fiecare decizie - fusese cumva inexorabil, 
întorcându-se ca să-l bântuie, ca sub atracţia unui magnet. Cât 
de multe regrete şi autoreproşuri poate suporta un om? 

O bătaie în uşă îi întrerupse gândurile. In timp ce se ducea 
în vestibul să deschidă, îşi strecură pistolul la betelie şi îşi 
scoase cămaşa din pantaloni ca să-l ascundă. 

— Cine e? întrebă el, bănuitor. 

— Mâncarea pe care aţi comandat-o, monsieur 'Arris, se 
auzi vocea înăbuşită a lui Joseph. Şi şampania dumneavoastră. 

— N-am comandat şampanie. 

Ben învârti cheia în broască ţinându-şi o mână deasupra 
şoldului, unde se ascundea pistolul căruia îi simţea atingerea 
rece. Dând cu ochii de bătrânul zbârcit, stând singur în prag, 
alături de măsuţa cu rotile, se linişti şi deschise larg uşa. 

— Şampania nu vă costă nimic, monsieur, spuse Joseph, 
împingând măsuţa înăuntru. E inclusă în preţul apartamentului. 

— Mulţumesc, las-o acolo. 

Cu bacşişul generos primit mai devreme încă odihnindu-i- 
se în buzunar şi cu promisiunea celor care aveau să mai 
urmeze, bătrânul împingea măsuţa cu ceva mai multă 
însufleţire. Adusese charcuterie? şi specialităţi de brânză, 
franzelă proaspătă şi şampanie la gheaţă. Ben mai adăugă ceva 
la averea în creştere a lui Joseph şi rămaseră din nou singuri. 

Şampania avu darul să-i mai calmeze. Când sticla se goli 
şi ei terminară de mâncat în tăcere, era aproape miezul nopţii. 


1 Delicatese din carne de porc (n. tr.). 


Ben înhăţă o pernă din patul cu baldachin şi o aruncă pe 
canapeaua de piele aflată lângă fereastră, în partea opusă a 
camerei. Luă din dulap câteva pături de rezervă şi îşi improviză 
un pat. 

Roberta deschise radioul. Se difuza o melodie veche, 
cântată de Pablo Conte, // Treno Va. 

Ben căscă. 

— Ben, vrei să dansezi cu mine? 

— Să dansez? Acum, aici... tu vrei să dansezi? 

— Te rog, ador cântecul ăsta. 

Melodia era lentă, melancolică şi liniştitoare. Ea îl prinse 
de mâini cu un zâmbet şovăielnic şi îl simţi încordându-se. 

— Nu ştiu să dansez, zise el. 

— A, da, aşa spun toţi. 

— Nu, serios, nu ştiu, murmură el, stânjenit. Nu mă prefac. 
N-am... dansat niciodată. 

Mişcările lui rigide, stângace, o convinseră că spunea 
adevărul. 

— N-ai mai dansat cu nimeni până acum? îl întrebă, 
ridicând ochii către el. E OK, te învăţ eu. Nu trebuie decât să mă 
ţii de mâini şi să te relaxezi. 

Se apropie de el cu gingăşie şi îi puse o mână pe umăr, 
prinzând-o cu cealaltă pe a lui. 

— Ţine-mă cu mâna liberă de mijloc, îl îndemnă. 

Braţul lui era rigid. Ea începu să danseze şi el încercă să-i 
imite mişcările, târşâindu-şi picioarele ţepene ca să urmărească 
paşii ei. 

— Vezi? Trebuie să simţi ritmul. 

— OK, zise el, ezitând. 

Melodia se termină şi începu imediat alta, La vie en rose. 

— Aa, şi asta e pe gustul meu. OK, o luăm de la început... 
asta este... îţi place? 

— Nu ştiu... poate. 

— Cred că te-ai descurca mai bine dacă ai fi mai relaxat. 
Au, piciorul meu! 

— Scuze. Eu te-am avertizat. 

— Te gândeşti prea mult la ceea de faci. 

— Numai de atât sunt în stare. 

Un simplu dans îi trezise un milion de emoţii contradictorii. 
Era cea mai stranie senzaţie posibilă, iar el nu-şi dădea seama 


dacă era încântat sau nu. O lume caldă şi îmbietoare părea să îi 
facă semn. Voia să-i accepte căldura, să o primească în inima lui 
după îndelungaţii ani îngheţaţi pe care îi petrecuse singur. Cu 
toate acestea, în momentul în care începu să se simtă 
capitulând, se crispă, iar o barieră păru să coboare cu zgomot 
undeva, în interiorul lui. 

— O clipă, am avut impresia că ai reuşit. 

Ben se trase înapoi. Era prea mult pentru el - parcă lumea 
i-ar fi fost invadată, turnul lui de fildeş părând să se surpe după 
atâţia ani de singurătate. Trase cu coada ochiului către minibar. 

Ea îi urmări privirea. 

— Nu, Ben, te rog. 

Îşi aşeză mâna caldă peste a lui. El se uită la ceas. 

— Hei, spuse, cu un râs nervos, e târziu. Mâine trebuie să 
ne trezim devreme. 

— Nu te opri... e plăcut, murmură ea. Haide, a fost o zi 
atât de împuţită. Avem amândoi nevoie de asta. _ 

Continuară să danseze. O simţi apropiindu-se de el. Işi 
ridică braţul către umărul ei şi o mângâie. Inima îi bătea mai 
repede. Capetele începură să li se apropie. 

Melodia se termină şi vocea prezentatorului de la radio 
spulberă farmecul clipei. Se despărţiră, simțindu-se dintr-odată 
stânjeniţi. 

Timp de câteva minute, între ei se aşternu liniştea. Ştiau 
amândoi ce fusese gata să se întâmple şi, în felul lui, fiecare 
simţea cum coboară peste el tristeţea. 

Ben se duse la culcuşul lui improvizat pe canapea şi se 
întinse, prea obosit ca să se mai dezbrace. Roberta se urcă în 
imensul pat nupţial şi se lăsă pe spate, ridicându-şi ochii spre 
baldachinul de deasupra. 

— N-am mai dormit niciodată într-unul dintr-ăsta, spuse 
ea, după o vreme. 

Liniştea se lăsă din nou, în timp ce stăteau lungiţi în 
capetele opuse ale camerei întunecate. 

— Ben, de ce nu vii să dormi aici? îl întrebă ea. E mai 
confortabil decât pe canapeaua aia. 

El nu se grăbi să răspundă. 

— În pat? Şi tu unde te duci? 

— Nu mă duc nicăieri. 


Ben îşi săltă capul de pe pernă şi se uită spre locul în care 
se afla ea, în întuneric. 

— Vrei să vin eu acolo, în pat cu tine? 

— P... pe pat, atunci, se bâlbâi ea, încurcată. Nu voiam să 
te ispitesc. Sunt doar puţin speriată... mi-ar prinde bine 
compania cuiva... 

După câteva momente de ezitare, el se ridică şi se 
îndreptă pe bâjbâite către pat, umblând orbeşte prin încăperea 
străină. | se alătură, întinzându-se deasupra cuverturii şi trăgând 
peste el păturile de rezervă. Rămaseră întinşi în întuneric. 
Roberta se întoarse către el, dorind să întindă mâna într-acolo, 
simțindu-se stângace. Îl auzea respirând alături de ea. 

— Ben, şopti ea. 

— Da?. 

Ea ezită înainte de a pune întrebarea. 

— Cine e fetiţa din fotografie? 

Ben se ridică, sprijinindu-se într-un cot, şi o privi. În lumina 
lunii, trăsăturile ei erau estompate, difuze. 

Roberta tânjea să întindă mâna şi să-l atingă, să-l strângă 
la piept cu putere. 

— Să încercăm să dormim, zise el cu voce scăzută, 
întinzându-se iarăşi. 


Ben se trezi pe la două şi găsi braţul subţire al Robertei 
acoperindu-i pieptul. Aceasta dormea. Rămase locului o vreme, 
privind în sus, la jocul razelor firave de lună pe baldachinul 
patului şi simțind respiraţia trupului ei cald, adormit, cu pieptul 
ridicându-se şi coborând uşor. 

Atingerea braţului Robertei era o senzaţie ciudată, reflectă 
el - în acelaşi timp neobişnuit de electrizantă şi de istovitoare, şi 
totuşi atât de liniştitoare. Se relaxă lăsându-se în voia ei, închise 
ochii şi aţipi, cu colţurile gurii arcuite într-un zâmbet. 


43 


Somnul lui Ben dură mai puţin de o oră, până ce visele Îl 
făcură să se trezească tresărind, cu un sentiment de vinovăţie; 
cu o smucitură, îşi cobori picioarele din pat. Săltă cu grijă de pe 


piept braţul Robertei, care continua să doarmă, şi se rostogoli, 
ieşind de sub el. Se ridică, luă Browning-ul de pe noptieră şi 
apucă rucsacul Bergen. 

Lumina lunii îl ajută să îşi găsească drumul şi se îndreptă 
tiptil către vestibul, închise uşa în urma lui şi aprinse o veioză. 

Regulile jocului se schimbaseră. Devenise dintr-odată 
limpede că şi ceilalţi, oricine ar fi fost, umblau după manuscris. 

Haina simplă, neagră, pe care o luase din casa Annei era 
tot în rucsacul lui. O scoase şi o mai căută încă o dată prin 
buzunare. In afară de carnetul lui Rheinfeld şi de pergamentul 
fals pe care atacatorul îl smulsese din ramă, erau goale şi nu 
ofereau nici cel mai mic indiciu asupra identităţii posesorului ei. 
Cine era? Poate un ucigaş plătit. Se mai lovise de astfel de 
oameni şi altă dată, dar nu de unul ca acesta, nu de un nebun, 
de un maniac care tortura femeile. 

Se întrebă ce era cu pergamentul fals. De ce îl luase 
individul de pe perete? Aidoma fostului proprietar, care i-l 
dăduse Annei, fusese probabil înşelat de stilul şi de aspectul lui 
antic, măsluite cu meticulozitate. Asta nu putea să însemne 
decât că cei aflaţi în căutarea manuscrisului, indiferent cine ar fi 
fost, nu ştiau mai bine decât Ben ce era de fapt sau cum arăta. 
Dar era sigur că îi acordau o mare importanţă, destul de mare 
ca să ucidă pentru el. 

Scoase carnetul lui Rheinfeld, îl trase afară din 
învelitoarea lui de plastic şi se aşeză, cu el în mână, pe 
canapeaua de lângă veioză. Până atunci, nu avusese ocazia să-l 
studieze îndeaproape. Oare Roberta avea dreptate în privinţa 
lui? Era posibil ca Rheinfeld să fi transcris din memorie secretele 
pe care le furase de la Gaston Clement? Spera să fi fost 
într-adevăr aşa. Nu-i mai rămăsese nici un alt indiciu care să-l 
conducă mai departe. 

intoarse încet paginile murdare, examinând cu atenţie 
textul şi desenele. In cea mai mare parte, păreau să nu aibă nici 
un sens. Combinații alternative de litere şi cifre, unele lungi, 
altele scurte, erau înşirate pretutindeni, părea la întâmplare, 
apărând în colţurile şi pe marginile unora dintre pagini. Răsfoi 
carnetul înainte şi înapoi şi numără nouă astfel de mâăzgălituri, 
care îi aduseră oarecum aminte de delirul lui Klaus Rheinfeld din 
înregistrarea de pe dictafonul Annei. 


N18 N26012117R15  22R 20R15 
U11 R9E11E 22 V18 A22 V18 A 
13A18E23A 22R150 

Ce puteai să înţelegi din ele? În ochii lui, păreau un soi de 
cod. Poate un set de formule alchimice. Nici una dintre ele nu 
parea să se refere la altceva, indiferent pe ce pagină ar fi 
apărut. Orice semnificaţie ar fi avut, aceasta era impenetrabilă. 
Le ignoră şi trecu mai departe. Dădu peste o schiţă în cerneală, 
care aducea cu un soi de fântână. 

La baza ei apăreau nişte simboluri stranii, similare cu o 
parte dintre cele de pe crucifixul de aur. Sub desen era o 
inscripţie în limba latină. O limbă în care Ben nu mai citise nimic 
din vremea studenţiei, când fusese nevoit să descifreze o serie 
de texte religioase. Despre modul în care o stăpânea se putea 
spune, în cel mai bun caz, că ruginise. 


Dum fluit e Christ benedicto Vulnere Sanguis, 
Et dum Virgineum lac pai Virgo permit, 

Lac fuit et Sanguis, Sanguis conjungitur et lac 
Et sit Fons Vitae, Fons et Origo boni 


După ce bâjbâi o vreme printre cuvinte, Ben reuşi să facă 
o traducere: „in timp ce sângele şiroieşte din rănile 
binecuvântate ale lui Hristos, iar Sfânta Fecioară îşi stoarce sânii 
virginali, laptele şi sângele ţâşnesc şi se amestecă, şi se 
preschimbă în fântâna vieţii şi în izvorul Sănătăţii Înfloritoare.” 

Fântâna vieţii... izvorul sănătăţii înfloritoare. Sunau ca 
nişte referiri la un fel de elixir al vieţii, dar erau atât de vagi, 
atât de înnebunitor de vagi. Se încăpăţână să citească mai 
departe. Ajunse la o pagină pe care nu era decât un singur rând 
de text, sub care se afla un simbol circular. Era în limba 
franceză, iar scrisul neuniform abia se mai putea desluşi printre 
petele de sânge închegat şi urmele degetelor lui Rheinfeld. 


Să reflectăm asupra simbolului corbului, pentru că el 
ascunde o parte esențială a ştiinţei noastre. 


Recunoscu imediat simbolul aflat dedesubt. Dădu câteva 
pagini înapoi. Da, era acelaşi blazon sub formă de corb care se 
vedea în centrul schiţei cu cele două cercuri gemene. Corbul 


părea să apară iar şi iar. Care era acea parte esenţială pe care o 
ascundea? 

O pată de sânge acoperea inscripţia de sub imaginea 
corbului. Cu vârful unghiei, Ben răzui cu grijă sângele închegat, 
până ce reuşi să o desluşească. Cuvântul ascuns era DOMUS. 
Termenul latin pentru casă. Ce trebuia să înţeleagă de aici, Casa 
Corbului? 

Cealaltă referinţă la corb pe care reuşi să o găsească era o 
strofă rimată, tot atât de năucitoare, în limba engleză. 


Zidul acestui templu nu cade, năruit 
Fără să aibă ştire armatele-l străbat 
Corbul păzeşte aici secretul nerostit 
Dezvăluit acelui ce crede - neîncetat. 


Nu avea nici măcar de gând să încerce s-o descifreze. 
Trecu mai departe şi ajunse la ultimele trei pagini ale carnetului. 
Erau identice, cu excepţia faptului că, pe fiecare dintre ele, se 
găsea o altă combinaţie de litere amestecate aparent fără nici o 
noimă. In partea de sus a fiecăreia dintre aceste trei pagini erau 
scrise cuvintele criptice: „Cel Care Caută Va Găsi.” Pentru Ben, 
sunau aproape ca o batjocură. 

— Mai degrabă, cel care caută o să se rătăcească de-a 
binelea, murmură el. 

Sub cele trei inscripţii, câteva cuvinte în limba latină: CUM 
LUCE SALUTEM. Lumina aduce izbăvirea. Sub ele, un aranjament 
şi mai derutant de litere enigmatice. Pe prima dintre cele trei 
pagini scria: 


FIN 
A TI 
LL DS 
M.L.R 


Apoi, pe cea de-a doua: 


Şi, pe cea de-a treia, textul era aranjat astfel: 


FIN 
L RO 
E 'NG 
M.L.R 


Ultimele trei litere din fiecare aranjament, M.L.R, păreau 
să fie nişte iniţiale. Oare R venea de la Rheinfeld? Numai că 
prenumele lui era Klaus. Atunci, ce însemna ML? Nu părea să 
aibă sens. 

Dar frânturile de cuvinte de deasupra lui MLR? Ben se lăsă 
pe spătarul canapelei. Detestase întotdeauna şaradele. Rămase 
cu ochii în gol. Un fluture de noapte îi trecu pe la nas şi el îi 
urmări cu privirea zburând către veioza de pe măsuţa de alături. 
Zvâcni încoace şi încolo, după care pătrunse în interiorul 
abajurului de pânză subţire. II vedea mergând pe partea cealaltă 
a materialului, transparent în lumina becului. 

Atunci înţelese. „Lumina aduce izbăvirea.” 

Strânse în mână cele trei pagini suprapuse, izolându-le de 
restul carnetului, şi le ridică în direcţia veiozei. Lumina străbătu 
prin hârtia subţire şi literele învălmăşite se  contopiră 
dintr-odată, formând cuvinte recognoscibile. Cele trei blocuri de 
text suprapuse arătau acum altfel: 


FIN 
L'EAU ROTIE 
LE LAC D'SANG 
M.L.R 


SFÂRŞIT 
APA PÂRJOLITĂ 
LACUL DE SÂNGE 
M.L.R 
Poate acum înțelegem ceva, îşi spuse. 
Şi, iarăşi, poate că nu. 
OK, să o luăm pe bucățele. „Sfârşit” - ce însemna asta, 
anunţa, pur şi simplu, că acela era sfârşitul documentului? Era 
tot ce reuşea să înţeleagă. Ceea ce reprezenta, totuşi, mai mult 


decât putea să priceapă din apa pârjolită şi lacurile de sânge. Se 
frecă la ochi şi îşi muşcă buzele. O clipă, frustrarea lăsă loc furiei 
şi fu nevoit să-şi stăvilească puternicul impuls de a face carnetul 
bucățele. 

Inghiţi în sec, încercă să se calmeze şi se uită bosumflat la 
cele câteva expresii preţ de un minut lung, îndemnându-le să-şi 
dezvăluie un oarecare înţeles. 


FIN 
L'EAU ROTIE 
LE LAC D'SANG 
M.L.R 


Dacă nu ascundeau într-adevăr nimic, de ce şi-ar fi dat 
cineva osteneala să le aranjeze în acel mod pe trei pagini 
consecutive? 

Ca majoritatea celor care învaţă o limbă după ureche, Ben 
vorbea franţuzeşte mult mai bine decât stăpânea limbajul scris. 
Totuşi, din câte îşi dădea el seama, cuvintele „lacul de sânge” ar 
fi trebuit scrise, în franceză, sub forma LE LAC DE SANG. În loc 
de asta, apăreau ca LE LAC D'SANG, cu o literă importantă lipsă. 
Era o simplă greşeală? Nu-i venea să creadă - păreau să fi fost 
ortografiate astfel în mod intenţionat. Dar de ce anume? Se 
strădui să gândească limpede. Era ca şi cum... ca şi cum cel 
care scrisese s-ar fi jucat cu forma cuvântului, cu literele... ca şi 
cum ar fi compensat lipsa unor litere. De ce să fi făcut asta? 

O anagramă? 

Smulse o foaie din blocnotesul cu antetul hotelului şi se 
apucă să scrie. Incepu prin a elimina pe rând câte o literă, 
rotindu-le pe celelalte, încercând să creeze cuvinte noi din acele 
expresii bizare. Ajunse până la L'UILE ROTIE N'A MAL... „uleiul 
prăjit nu are greşit”... când realiză că se împotmolise şi îşi 
pierdu răbdarea. 

Hârşti! Aruncă furios ghemotocul de hârtie în capătul 
celălalt al încăperii şi o luă de la început pe o foaie curată. 

Incă cinci încercări şi era pe punctul de a căpăta 
convingerea că avea să sfârşească îngropat de viu sub hârtii 
mototolite. Dar acum începea să se contureze ceva coerent. 


După încă cincisprezece minute, reuşise. Îşi coborî ochii 
asupra foii de hârtie. Noile cuvinte nu erau în franţuzeşte, dar 
adevăratul autor se născuse în Italia. 


IL GRANDE MAESTRO FULCANELLI. 
Marele maestru Fulcanelli. 


Era semnătura lui. Ben răsuflă adânc. Părea că dăduse 
peste ceea ce căuta de atât de multă vreme. 

Nu mai era decât o singură mică problemă. Chiar dacă 
ceea ce avea în faţa ochilor era o transcriere cuvânt cu cuvânt a 
derutantului manuscris al lui Fulcanelli, tot nu găsise nimic care 
să merite să-i fie predat lui Fairfax. Dacă bătrânul îşi închipuise 
că manuscrisul avea să-i ofere un soi de prescripţie medicală, 
sau o simplă reţetă a unei poţiuni salvatoare de vieţi, uşor de 
preparat în casă, urmărind pas cu pas nişte indicaţii, atunci nici 
că s-ar fi putut înşela mai tare. Această colecţie încriptată de 
ghicitori oculte şi expresii păsăreşti nu avea să o ajute niciodată 
pe micuța Ruth. Căutările lui nu ajunseseră încă la sfârşit; ele 
erau abia la început. 

Trecuse de ora şase şi jumătate dimineaţa. Ben realiză 
brusc că i se-nvârtea capul de oboseală. Se întinse pe canapea 
şi închise ochii înfierbântaţi. 


44 


Sub adierea nopţii, vârfurile copacilor foşneau deasupra 
lui. Stătea pe vine, perfect nemişcat şi perfect ascuns în tufişuri, 
aşteptând şi pândind, la fel de tăcut şi de răbdător ca oricare 
dintre sălbăticiunile adăpostite de pădurea întunecată ce îi 
înconjura. Creierul lui ignora suferinţa provocată de tăieturi şi 
vânătăi - julitura din obraz şi palmele însângerate după ce 
alunecase printre crengile copacului. Abia dacă le mai simţea. 
Dar îşi simţea mânia în gâtlej, ca pe o bulă de oţel topit. Nu ura 
nimic mai mult decât eşecul, decât faptul că cineva i se punea 
în cale, mai ales când succesul părea atât de la-ndemână. Prada 
îi fusese furată şi acum era neputincios. Pierduse. 

Pentru moment. 

Mai aşteptă o vreme cu respiraţia domolindu-i-se, în timp 
ce mânia i se preschimba într-o furie mocnită. Capul i se lăsă 
pe-o parte când auzi, în depărtare, sunetul unei sirene. Şuierul 
ambulanţei căpătă amploare când aceasta intră pe drumul 
pustiu, de ţară, şi trecu în viteză pe lângă ascunzătoarea lui 
Bozza, colorând cu luminile pâlpâitoare, pentru o clipă, copacii şi 
tufişurile în albastru. 

O urmări apropiindu-se de intrarea vilei, aflată la două 
sute de metri mai încolo, pe drum, şi încetinind ca să ia virajul. 
Înainte de a ajunge la destinaţie, din sensul opus apăru lumina 
unor faruri. Câteva secunde mai târziu, un Renault hodorogit 
trecu pe drumul îngust, strecurându-se pe lângă ambulanţă. 
Păru să încetinească în timp ce aceasta intra pe aleea din faţa 
vilei, apoi prinse viteză şi Bozza îi auzi pârâitul motorului din ce 
în ce mai aproape. Când trecu prin dreptul lui, se strecura deja 
printre copaci, îndreptându-se către locul unde îşi ascunsese 
automobilul Porsche. 

Îl ajunse din urmă repede şi cu uşurinţă. După ce se 
apropie, aşteptă să ajungă la o curbă, unde drumul se ramifica. 
Atunci stinse luminile. Dacă şoferul Renaultului îi acordase 
atenţie, în momentul acela nu putea decât să aibă impresia că 
maşina din spatele lui o luase în cealaltă direcţie. 

Concentrându-şi cu îndârjire atenţia, conduse autoturismul 
întunecat şi invizibil pe drumul întortocheat ghidându-se numai 


după luminile palide de poziţie ale Renaultului. După câţiva 
kilometri, prada lui încetini şi intră pe aleea ce ducea către un 
mic hotel de ţară. Parcă maşina pe marginea drumului, cobori şi 
se lăsă să alunece la pământ. 

Hope şi americanca nu-l observară în timp ce intrau în 
hotel, dar el era la numai cincizeci de metri depărtare, în 
întuneric. Stătea sub copaci, cu ochii ridicaţi înspre clădire, când 
văzu lumina aprinzându-se. Fereastra din mijloc, la primul etaj. 

Timpul trecea. Pe la miezul nopţii, zări două siluete în 
dreptul ferestrei. Dansau. Dansau?! Pe urmă dispărură şi 
fereastra se întunecă. 

Bozza mai aşteptă o vreme, calculând sistematic planul 
hotelului. Apoi îl ocoli şi găsi o uşă care dădea în bucătărie şi 
care rămăsese descuiată. Se furişă pe culoarele tăcute, până ce 
ajunse în dreptul camerei care îl interesa. Avea cuțitul de 
rezervă vârât la centură. 

În timp ce strecura şperaclul de sârmă în broască, de sub 
uşa apartamentului nupţial se prelinse o dâră de lumină 
galbenă. Înjură în gând, retrase şperaclul şi se îndepărtă pe 
coridorul întunecat, bătând în retragere. Hope era prea periculos 
ca să-l înfrunte fără să aibă de partea lui elementul surpriză. 
Trebuia să mai aştepte până la ivirea unei şanse. Dar avea să 
apară, avea să apară. 


45 


Trezindu-se cu o tresărire, Ben auzi paşi, zgomotul 
mişcărilor din camera de deasupra şi voci pe coridor, dincolo de 
uşă. Se uită la ceas şi înjură: era aproape nouă. In jur erau 
aruncate pretutindeni notițele şi mâzgăliturile lui din noaptea 
trecută. Îşi aduse dintr-odată aminte că descoperise semnătura 
cifrată a lui Fulcanelli. Vru să-i dea vestea Robertei. 

Intră în dormitor şi văzu că patul cu baldachin era gol. O 
strigă din faţa uşii camerei de baie şi intră după ce nu primi nici 
un răspuns. Nu era nici acolo. Unde naiba se dusese? 

Când cobori ca s-o caute, grupul de turişti englezi lua 
micul dejun. Nu era nici urmă de ea în sala de mese. Trecu 
pragul holului pustiu de la intrare. Printr-o uşă îi văzu pe câţiva 
dintre angajaţii hotelului, strânşi grămadă şi vorbind cu 
aprindere, în şoapte sonore, incitate. 

Părăsi hotelul. Poate plecase să se plimbe. Ar fi trebuit să-i 
spună. De ce nu-l trezise? _ 

Se opri şi se uită în jur. Roberta nu se zărea nicăieri. In 
timp ce se întorcea la hotel, sunetul neaşteptat şi strident al 
unei sirene, venind din spatele lui, îi spulberă gândurile 
apăsătoare. Se întoarse brusc. Două maşini de poliţie frânară în 
grabă, încadrându-l. Portierele se deschiseră şi coborâră câţiva 
poliţişti în uniformă. Ben se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu 
paşi repezi. 

— Monsieur 

Trei dintre ei o luaseră pe urmele lui. O stație de 
emisie-recepție pârâi. 

Mări pasul, ignorându-i. 

— Monsieur, o clipă, vă rog! strigă un poliţist, cu voce 
ceva mai puternică. 

Se opri cu spatele la ei, înlemnind. Îl încercuiră. Cel mai 
tânăr, un puşti abia trecut de douăzeci de ani, arunca priviri 
agitate şi îşi ţinea mâna pe patul pistolului. Degetele lui Ben se 
strecurară sub haină, către Browning. Ştia că, dacă făceau o 
singură mişcare ostilă, toţi trei ar fi fost dezarmaţi şi la pământ 
înainte de a apuca să apese pe trăgaci. Dar cei doi rămaşi în 
maşină erau o problemă ceva mai complicată. 


— Dumneavoastră aţi chemat poliţia? îl întrebă un 
sergent. 

— Domnule poliţist! Eu v-am telefonat! 

Din hotel ieşea unul dintre turişti, un bărbat scund şi gras, 
trecut de şaizeci de ani. 

— Scuzaţi-mă, domnule, i se adresă sergentul lui Ben. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă el. 

Turistul li se alătură. Era agitat, cu răsuflarea tăiată. 

— Am văzut cum era răpită o femeie. 

începu să arate cu degetul şi să înşire amănuntele. Ben 
făcu un pas înapoi, ascultându-l din ce în ce mai alarmat. 

— S-a întâmplat chiar acolo. Un tip solid. Cred că avea o 
armă... A dus-o la o maşină... Un Porsche negru... Numere de 
Italia... Ea se împotrivea. O femeie tânără, roşcată. 

— Aţi văzut încotro a luat-o maşina? 

— A virat la stânga în capătul aleii... nu, la dreapta... ba 
nu, la stânga, sigur la stânga. 

— Când s-a întâmplat asta? 

Grăsanul oftă şi se uită la ceas. 

— Acum douăzeci, douăzeci şi cinci de minute. 

Cei trei zăboviră ca să ia declaraţia martorului şi ca să 
interogheze personalul hotelului în timp ce a doua maşină de 
poliţie demara, îndepărtându-se. 

— Am văzut-o când a sosit, aseară, împreună cu soţul ei, 
spunea grăsanul. Staţi o clipă... acum îmi aduc aminte, era cel 
care stătea aici adineauri. 

— Tipul blond? 

— Da, el era, sunt sigur. 

— Unde s-a dus? 

— A dispărut acum câteva clipe. 

— A văzut cineva unde s-a dus? 

De afară se auzi un strigăt. 

— Domnule sergent! 

Era tânărul recrut. Flutura o foaie de hârtie. Sergentul i-o 
smulse din mână şi făcu ochii mari. Fotografia data probabil de 
vreo zece ani - păr scurt, privire milităroasă. Dar atenţia 
poliţistului fu atrasă mai ales de cuvintele scrise dedesubt. 


RECHERCHE 
ARME ET DANGEREUX 


46 


Douăzeci şi două de minute mai târziu, unităţile de 
intervenţie speciale ale poliţiei erau masate în jurul hotelului 
Royal. Împărţindu-se în grupuri, îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi 
până în dinţi cu mitraliere, puşti cu ţeava scurtă şi lansatoare de 
grenade lacrimogene, soldații din trupele paramilitare 
înconjurară clădirea. Turiştii uluiţi şi membrii personalului se 
treziră conduşi afară şi strânşi grămadă la o distanţă sigură, pe 
câmp. Vestea se răspândi şi, în curând, toată lumea află despre 
criminalul periculos şi înarmat pe care îl căuta poliţia. Era un 
terorist? Un psihopat? Fiecare avea o versiune proprie a 
poveştii. 

Urmele bărbatului ieşiră la iveală, în curând, în spatele 
hotelului. Dincolo de parcarea maşinilor personalului se afla o 
pajişte necosită care se întindea către fermele învecinate. Un 
poliţist cu ochii ageri observă o dâră de-a lungul căreia iarba 
înaltă era înclinată. Cineva alergase de curând pe acolo. Câinii 
poliţişti, nişte ciobăneşti germani, adulmecară imediat mirosul 
lui Ben Hope. Lătrând furioşi şi smucindu-se în lese, îşi 
conduseră însoțitorii peste câmp, urmaţi îndeaproape de 
poliţiştii înarmaţi. Dâra traversa câmpul îndreptându-se către un 
petic de teren împădurit. Fugarul nu avea cum să fi ajuns prea 
departe. 

Numai că urmele nu duceau nicăieri. Se opreau la 
marginea pădurii. Poliţiştii îl căutară printre copaci, dar nu 
descoperiră nimic. Parcă s-ar fi topit în văzduh. 

Urmăritorii avură nevoie de câteva minute ca să realizeze 
că cel pe care îl vânau îi păcălise. Se întorsese pe acelaşi traseu 
ca să lase o urmă falsă. 

Luându-se din nou după miros, ciobăneştii germani îi 
conduseră înapoi, în bucătăria hotelului. Acolo se opriră brusc, 
dezorientaţi, strănutând şi ducându-şi labele la nas. Cineva 
împrăştiase pe podea conţinutul unui borcan mare de piper 
măcinat, acoperind mirosul. 

Între timp, echipa de intervenţie, cu căşti şi haine negre, 
inspectă pe rând toate camerele hotelului. inţelegându-se prin 
semne şi acoperindu-se unul pe altul cu armele gata de tragere, 


trecură cu abilitate de pe coridor pe casa scării şi verificară 
etajele unul câte unul şi camerele una după alta, cercetând 
fiecare cotlon în care s-ar fi putut ascunde fugarul. 

Il găsiră în apartamentul nuptial. Dar nu era bărbatul pe 
care îl căutau. Era un francez de patruzeci şi patru de ani, în 
chiloţi, imobilizat cu propriile lui cătuşe de unul dintre stâlpii 
patului, cu chipul congestionat şi ochii ieşiţi din orbite la 
vederea trupelor de poliţie care dăduseră buzna, îndreptându-şi 
armele către el. Cineva îi îndesase în gură unul dintre şervetele 
de masă din dotarea hotelului. Era sergentul Emile Dupont. 


Uniforma trupelor speciale era puţin cam largă pentru 
Ben, iar pantalonii erau cu vreo cinci centimetri prea scurţi. Dar 
nimeni nu remarcă asta când ieşi din hotel cu paşi mari, plin de 
încredere şi strigându-şi ordinele severe către nişte poliţişti mai 
tineri. Nimeni nu-i remarcă rucsacul Bergen, neregulamentar. ŞI 
nimeni nu observă când îşi făcu loc prin mulţimea de turişti care 
trăncăneau, când se strecură într-una dintre maşinile parcate 
ale poliţiei şi demară fără zarvă. 

Martorul spusese că Porsche-ul negru o luase la stânga. 
Ezitase. Ben o luă la dreapta. Odată scăpat din hotel, calcă 
pedala de accelerație, aruncându-şi privirea în oglinda 
retrovizoare, ca să se asigure că nu era urmărit. Din staţia radio 
se revărsau necontenit mesaje. Nu putea rămâne prea mult în 
maşina aceea. 


Coborâse la parter numai ca să arunce o privire în micul 
magazin de haine din holul hotelului. Ben dormea adânc în 
vestibul, peste o grămadă de notițe şi hârtii. Nu voise să-l 
deranjeze. Oricum, o să se întoarcă în cinci minute, având, în 
sfârşit, ceva curat şi nou cu care să se îmbrace. 

Magazinul se deschidea abia la nouă fără un sfert. Îşi 
aruncă ochii în vitrină, hotărându-se să-şi ia o bluză care îi 
plăcea şi o pereche de jeanşi negri. Trebuia să piardă câteva 
minute, iar aerul dimineţii era răcoros şi proaspăt. leşi să se 
plimbe prin faţa hotelului, admirând câteva plante şi încercând 
să nu se gândească la ziua care trecuse. 

Nu-l observă pe bărbatul care o ajunse din urmă, venind 
din spate. Se apropia fără zgomot şi cu repeziciune, în clipa 


următoare, o mână ascunsă într-o mănuşă neagră îi astupa gura 
şi vârful tăios şi rece al unui cuţit îi apăsa gâdejul. 

— Mişcă-te, căţea! îi şopti în ureche o voce răguşită. 

Cuvintele erau neclare, rostite cu accent străin. 

În partea opusă a parcării, pe jumătate ascuns după un 
arbust stufos, ornamental, aştepta un Porsche 911 Turbo, cu 
portierele deschise. Bărbatul era masiv şi puternic. Nu se putea 
elibera de strânsoarea în care îi prinsese braţul, nici nu putea să 
tipe cu mâna lui grea apăsată pe gură. 

O aruncă grămadă în maşină şi pumnul lui o izbi cu forţă, 
în plină faţă. Simţi gust de sânge înainte de a leşina. 

Era greu de spus cât se îndepărtaseră înainte ca Roberta 
să-şi vină în simţiri. Mintea i se limpezi repede, în timp ce 
adrenalina îi zvâcnea în vene. Pe scaunul de alături, în habitaclul 
strâmt al maşinii sport, chipul răpitorului ei părea cioplit în 
piatră. Îi ţinea cuțitul lipit de stomac, conducând cu o singură 
mână. Automobilul gonea pe drumul de ţară cu o sută cincizeci 
de kilometri la oră, iar câmpul deschis şi copacii răzleţi fulgerau 
pe lângă ei. 

Ar fi fost o prostie să încerce să facă ceva. Murim 
amândoi. Sau înfige cuțitul în mine. 

Şi totuşi încercă. 

Intraseră pe o serie de serpentine strânse, reducând 
viteza la optzeci şi cinci. Pentru o clipă, atenţia bărbatului se 
îndreptă în altă parte. Ea îşi repezi pumnul cu toată puterea şi îl 
nimeri în ureche. Cuţitul zăngăni pe podea. El urlă. Roberta sări 
de pe scaun şi înhăţă volanul, rotindu-l brusc către ea. Maşina 
viră nebuneşte la dreapta, derapă pe pietrişul de pe acostament 
şi se izbi de un copac. Roberta fu azvârlită în portieră, iar forţa 
impactului îl aruncă pe răpitor peste ea. Greutatea trupului lui 
masiv îi tăie pe moment răsuflarea. 

Automobilul se opri într-un nor de praf. În interior, 
bărbatul o strivea. Săltă cuțitul şi îi sprijini lama pe gâtul ei. Işi 
putea imagina ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi apăsat doar cu 
puţin mai tare, cum ar pătruns tăişul de oţel ascuţit cu 
meticulozitate dincolo de stratul de piele şi cum şi-ar fi început 
călătoria intenţionat înceată către interior, prin carne, intrând 
mai adânc şi mai adânc în timp ce sângele ar fi început să 
curgă, mai întâi lent, apoi ţâşnind în jeturi, iar el ar fi ţintuit-o 
locului, simţindu-i trupul zvârcolindu-se în strânsoarea lui. 


Dar, prin ceața roşie a poftei sale dezlănţuite, îşi aminti 
convorbirea telefonică pe care o avusese cu episcopul în timpul 
nopţii. 

— Englezul are manuscrisul, îi spusese el lui Usberti, fără 
să-i mărturisească cum îi scăpase printre degete. 

— li vreau vii, Franco, îi poruncise vocea celuilalt. Dacă nu 
poţi recupera manuscrisul, trebuie să ne gândim la o metodă 
prin care să-l silim pe Hope să ni-l dea. 

Lui Bozza îi plăcea să lucreze pentru Gladius Domini, dar 
politica şi intrigile nu prezentau nici un interes pentru el. Îşi 
cobori supărat ochii către trupul zvâcnind al Robertei Ryder, 
imobilizând-o pe scaunul maşinii în timp ce ea se zvârcolea, 
scuipându-l în faţă. Frustrat fiindcă i se refuza plăcerea de ao 
ucide, lasă jos cuțitul, o pocni din nou şi demară. 


Ben acceleră maşina de poliţie furată pe drumurile pustii, 
ridicând nori de praf. Incepuse să se întrebe dacă nu ar fi trebuit 
s-o ia în direcţia opusă, când ajunse la serpentine şi văzu urmele 
negre, proaspete, de frână, care duceau către dreapta, spre 
pietrişul de pe acostament. Pe marginea drumului, un copac 
bătrân fusese lovit, coaja era smulsă de pe trunchi şi o creangă 
rămăsese atârnată, bălăbănindu-se ca un braţ rupt. 

Opri maşina şi se lăsă pe vine în afara carosabilului. Găsi 
fărâme de vopsea neagră, exfoliată, pe pământ şi încastrate în 
scoarţa jupuită a copacului lovit. Ceva întunecat, care scânteia 
pe marginea drumului, îi atrase privirea. Il atinse uşor cu 
degetul. Un strop de ulei de motor, cald încă. Judecând după 
dimensiuni, urmele de frână fuseseră lăsate de cauciucurile late, 
puternice, ale unei maşini sport. Un automobil negru, 
performant, grăbindu-se undeva - trebuia să fie Porsche-ul. Găsi 
ulei şi ceva mai încolo, pe asfalt, un şir uniform de pete, 
întinzându-se în direcţia în care plecase. Probabil că şoferul 
dăduse peste o piatră şi găurise baia de ulei. De ce lovise 
maşina? Cât de serioasă era avaria? Dacă automobilul pierdea 
în continuare o cantitate mare de ulei, avea o şansă să-l 
găsească, stricat, ceva mai încolo, dar, cu toate că maşina de 
poliţie era rapidă şi puternică, sărea prea tare în ochi şi, 
aflându-se înăuntru, el era o ţintă uşoară. 


Urmări dâra de ulei pe o distanţă de câţiva kilometri, 
ascultând cu atenţie mesajele emise printre pârâituri de staţia 
radio a poliţiei. Aşa cum se aşteptase, lipsa maşinii fusese 
remarcată în scurtă vreme, şi câteva altele trimise pe urmele ei. 
Trebuia să schimbe vehiculul, ceea ce îi anula şansele de a 
ajunge din urmă Porsche-ul avariat. 

La marginea unui cătun liniştit văzu un garaj cu o singură 
pompă de benzină şi un indicator care se legăna scârţâind în 
bătaia vântului. Dincolo de acesta se întindea un drum noroios, 
desfundat, care se îndepărta de şosea şi pe care intră cu 
maşina, oftând iritat. După o jumătate de kilometru, descoperi 
că drumul se termina într-un câmp presărat cu bolovani şi plin 
de hăţişuri veştejite şi tufe de spini. Işi scoase uniforma de 
poliţist şi îşi puse din nou hainele sale, şterse amprentele de pe 
toate obiectele din maşină pe care le atinsese, aruncă cheile 
într-un şanţ şi o luă la fugă spre garaj. 


Mecanicul îşi ridică privirea când bărbatul înalt şi blond 
trecu prin deschizătura din oblonul metalic şi intră în atelier. Îşi 
frecă bărbia ţepoasă cu degetele aspre, înnegrite, se îndepărtă 
de Fiatul uzat pe care îl repara şi îşi aprinse o ţigară. Da, văzuse 
un Porsche negru trecând pe acolo. Cu mai puţin de o oră 
înainte. Frumoasă maşină, păcat că era lovită. Părea că se izbise 
de ceva. Tot pasajul roții din spate înfundat. Făcea un zgomot 
aparte, de parcă roata s-ar fi frecat de ceva. 

— Număr de înmatriculare italian? Ţicniţii ăia au dat peste 
mine, spuse Ben. M-au scos de pe drum, ceva mai încolo. Am 
mers pe jos câţiva kilometri. 

— Vreţi să vă remorchez? 

Mecanicul îşi smuci bărbia în direcţia unui tractor ruginit 
din curtea din faţă. 

— Nu, am un contract special cu compania de asigurări. 
Trebuie să le dau un telefon. Mulţumesc, oricum. 

În timp ce vorbeau, Ben îşi roti ochii în jur. Alături de garaj 
era o mică expoziţie, care oferea spre vânzare mai ales 
automobile mici, uzate, şi camionete. Dădu cu ochii de ceva 
interesant 

— Spune-mi ceva, totuşi: aia e de vânzare? 


Nu se mai urcase pe o motocicletă de mai bine de zece 
ani. Ultima pe care o folosise fusese o motoretă veche, rapidă, 
de armată, care vibra ca un ciocan pneumatic şi lăsa ulei peste 
tot. Triumphul Dakota 900 cu trei cilindri, lucios şi de mare 
putere, cu care călătorea acum, era un alt tip de motocicletă, 
extraordinar de puternică şi mai rapidă decât orice alt vehicul 
pe care îl folosise vreodată. Parcurgea drumul cu ochii după 
petele de ulei, sperând că micile picături rotunde aveau să-l 
conducă în locul spre care se îndrepta Porscheul. 

După câţiva kilometri, i se opri inima când petele 
dispărură dintr-odată. Mai înaintă încă vreo doi, privind drumul 
cu atenţie, slăbind manşonul de acceleraţie şi lăsând 
motocicleta să huruie la viteză redusă. Nimic, înjură. Fie 
scurgerea se reparase în mod miraculos, fie maşina fusese 
remorcată. Chemase depanarea, având în maşină o persoană 
răpită? Nu părea posibil. Probabil apelase la vreo cunoştinţă din 
împrejurimi ca să-l remorcheze. Şi dispăruse. 

Ben opri motocicleta şi rămase locului, cu ochii aţintiţi la 
drumul pustiu. 

O pierduse pe Roberta. 


47 


Când ajunse printre copacii de la marginea cătunului 
Saint-Jean, opri uriaşa motocicletă Triumph, o sprijini pe tija 
laterală şi îşi agăță casca de ghidon. Uliţele erau liniştite şi pustii 
ca întotdeauna. Il găsi pe părintele Pascal acasă. 

— Benedict, am fost atât de îngrijorat din cauza voastră, 
spuse părintele Pascal şi îl strânse de umeri. Dar... unde e 
Roberta? 

Ben îi povesti ce se întâmplase, în timp ce faţa preotului 
se lungea tot mai mult. Se lăsă să cadă deznădăjduit pe un 
scăunel, arătându-şi dintr-odată toţi cei şaptezeci de ani. 

— Nu pot să rămân prea multă vreme, zise Ben. Poliţia n-o 
să piardă vremea şi o să facă legătura dintre Renault-ul de la 
hotel şi dumneavoastră. Vor veni aici ca să vă pună întrebări 
despre mine. 

Pascal se ridică în picioare. Avea în ochi un licăr pătimaş, 
pe care Ben nu i-l mai văzuse până atunci. Il prinse de braţ. 

— Vino cu mine. Ştiu un loc mai bun unde putem sta de 
vorbă. 

În biserică, Ben îngenunche în confesional. Chipul 
preotului nu se vedea decât pe jumătate prin ferestruica 
zăbrelită dintre ei. 

— Nu-ţi face griji din pricina poliţiei, Benedict, spuse 
Pascal. N-o să le spun nimic. Dar ce-ai de gând? Mi-e teamă 
pentru Roberta, o teamă cumplită. 

Ben părea descurajat. 

— Nu ştiu cum e mai bine. 

Nu putea lăsa un copil muribund în aşteptare. Fiecare 
minut de întârziere îi micşora şansele de supravieţuire. Putea să 
plece şi să-şi continue misiunea - dar asta era totuna cu a 
semna condamnarea Robertei la moarte. Sau o putea lua pe 
urmele ei, dar, dacă nu mai era în viaţă sau dacă nu reuşea s-o 
găsească, risca să sacrifice fetiţa degeaba. 

— Nu le pot salva pe amândouă. 

Dus pe gânduri, Pascal păstră tăcerea preţ de un minut 
sau două. 


— Ben, ai în faţă o decizie dificilă. Dar trebuie să alegi. Şi, 
odată ce o vei fi făcut, nu trebuie s-o regreţi niciodată, în viaţa 
ta sunt, deja, prea multe păreri de rău. Chiar dacă alegerea o să 
provoace suferinţă, nu trebuie să te uiţi înapoi. Dumnezeu va şti 
că inima ta a fost curată. 

— Părinte, ştiţi ce este Gladius Domini? întrebă Ben. 

Pascal păru surprins. 

— În latineşte, înseamnă „sabia lui Dumnezeu”. O 
expresie stranie. De ce mă întrebi? 

— N-aţi auzit niciodată de o grupare, de o organizaţie cu 
numele ăsta? 

— Niciodată. 

— Vă amintiţi, părinte, că mi-aţi povestit despre un 
episcop... 

— Sst, îl întrerupse preotul, privindu-l cu insistenţă, apoi 
continuă în şoaptă. E cineva aici. 

Străbătu culoarul central dintre scaune şi îi întâmpină pe 
poliţişti sub arcada de la intrare. 

— Părintele Pascal Cambriel? 

— Da. 

— Sunt inspectorul Luc Simon. 

— Să stăm de vorbă afară, spuse Pascal, scoţându-l din 
biserică şi închizând uşa în urma lor. 

Simon era obosit. Abia coborâse din elicopterul poliţiei, la 
Le Puy. Acolo îl pierduse pe Ben Hope, dar spera că acesta avea 
să reapară undeva, în curând. Avusese dreptate, dar motivul 
pentru care urmele se îndreptau către acel cătun prăfuit, uitat 
de Dumnezeu, depăşea puterea lui de înţelegere. Il durea capul 
şi simţea lipsa cafelei. 

— Cred că aţi pierdut o maşină, i se adresă el lui Pascal. 
Un Renault 14? 

— Da? făcu Pascal aparent surprins. Cum adică, l-am 
pierdut? Nu l-am mai folosit de câteva săptămâni, dar, din câte 
ştiu eu, este încă... 

— Maşina dumneavoastră a fost găsită la hotelul Royal, 
lângă Montsegur. 

— Ce căuta acolo? întrebă Pascal, mirat. 

— Am venit aici sperând să aflu, răspunse Simon, cu 
suspiciune în glas. Părinte, maşina dumneavoastră e implicată 
în urmărirea unui criminal extrem de periculos. 


Pascal clătină din cap, cu privirea în gol. 

— Toate astea sunt atât de şocante. 

— Cu cine stăteaţi de vorbă acolo, înăuntru? întrebă 
Simon, arătând către biserică. 

Dădu să deschidă uşa grea, de forma arcadei. Pascal i se 
aşeză în drum. Părea, dintr-odată, de două ori mai voinic. 

— Ascultam spovedania unuia dintre enoriaşii mei, mârâi 
el. lar orice spovedanie e inviolabilă. Enoriaşii mei nu sunt 
criminali. Nu vă îngădui să profanaţi casa Domnului. 

— Putin îmi pasă a cui casă e, ripostă Simon. 

— Atunci va trebui să treceţi de mine cu forţa, spuse 
Pascal. Nu vă permit să intraţi înainte de a veni cu un mandat 
de percheziţie. 

Simon îl măsură câteva secunde cu o privire aspră. 

— O să ne revedem, spuse el, făcând stânga împrejur şi 
îndepărtandu-se. 

Urcându-se în maşina cu care venise, Simon spumega de 
furie. 

— Ticălosul ăsta bătrân ştie ceva, îi spuse el şoferului. Să 
mergem. 

Imediat ce ajunseră în piaţa satului, îi ceru să oprească. 
Cobori şi se îndreptă sprinten cu paşi mari, către bar. 

Comandă o cafea. Din spatele încăperii, cei trei bătrâni 
care jucau cărţi se întoarseră să-l privească. Simon îşi puse 
legitimaţia de poliţist pe tejghea. Barmanul o privi cu 
indiferenţă. 

— A văzut cineva nişte străini prin sat de curând? întrebă 
Simon, adresându-li-se tuturor celor prezenţi. Caut un bărbat şi 
o femeie; nu sunt francezi. 


Poliţiştii se întoarseră mai curând decât se aşteptase 
Pascal. După nici cinci minute, Simon parcurgea cu paşi mari 
culoarul dintre scaune şi zgomotul paşilor lui grăbiţi reverbera în 
biserica pustie. 

— Aţi uitat ceva, domnule inspector? 

— Sunteţi un mincinos foarte bun, îi răspunse Simon 
preotului, cu un zâmbet rece. Acum, aveţi de gând să-mi spuneţi 
adevărul sau preferaţi să vă arestez pentru obstrucţionarea 
cursului justiţiei? Anchetez o crimă. 


— Eu... 

— Nu încercaţi să-mi vindeţi gogoşi. Ştiu că Ben Hope a 
fost aici. A stat la dumneavoastră. De ce îl acoperiţi? 

Pascal oftă. Se aşeză într-o strană, odihnindu-şi piciorul 
bolnav. 

— Dacă se dovedeşte că aţi adăpostit un criminal, 
continuă Simon, vă îngrop atât de adânc în rahat, încât n-o să 
mai ieşiţi de acolo niciodată. Unde e Hope şi unde a dus-o pe 
doamna doctor Ryder? Ştiu că aveţi răspunsurile, aşa că aţi face 
bine să vorbiţi. 

Îşi scoase pistolul şi deschise uşile tuturor confesionalelor 
cu câte o smucitură. 

— Nu e aici, spuse Pascal, uitându-se furios la revolver. 
Trebuie să vă cer să lăsaţi arma, domnule inspector. Amintiţi-vă 
unde vă aflaţi. 

— In prezenţa unui mincinos şi a unui posibil complice la 
crimă. Acolo mă aflu, ripostă Simon şi trânti uşa ultimului 
confesional, iar zgomotul umplu biserica de ecouri. Acum vă 
sugerez să începeţi să povestiţi. 

Pascal îi aruncă o privire încrâncenată. 

— N-am nimic de spus. Ceea ce mi-a mărturisit Ben Hope 
este între el, mine şi Dumnezeu. 

— O să vedem ce părere are judecătorul, pufni Simon. 

— Dacă vreţi să mă arestaţi, n-aveţi decât, zise Pascal, cu 
voce egală. Am fost închis în locuri mai rele, în timpul războiului 
din Algeria. Dar n-o să aflaţi nimic de la mine. Nu vă spun decât 
un singur lucru. Hăituiţi un nevinovat. Nu e criminal. Omul ăsta 
nu face decât lucruri bune. Am cunoscut puţini bărbaţi atât de 
curajoşi şi de virtuoşi. 

Simon râse zgomotos. 

— A, da, sunteţi chiar atât de sigur? Atunci, părinte, poate 
că v-ar face plăcere să-mi vorbiţi despre faptele lui sfinte şi 
caritabile. 


48 


Motocicleta Blackbird se îndepărtă cu iuţeală de Saint- 
Jean, străbătând terenul accidentat cu Ben aplecat deasupra 
rezervorului în vreme ce vântul îi urla pe lângă cască, iar drumul 
îi dispărea fulgerător sub picioare. Chibzuia asupra următoarei 
mişcări, cu chipul înăsprit, în adâncul inimii, ştia că nu avea de 
făcut decât un singur lucru - să o găsească pe Roberta. Dar ea 
putea fi oriunde. Era posibil să fi murit deja. 

Incetini în apropierea unei curbe mărginite de un perete 
de culoarea nisipului şi de o râpă abruptă ce se pierdea în 
pădurea de dedesubt. Motocicleta se înclină puternic în timpul 
virajului şi genunchiul îi trecu razant pe deasupra caldarâmului. 
Acceleră în vârful curbei şi se redresă, repezindu-se vijelios 
înainte, cu zgomotul motorului transformându-se într-un urlet 
pornit dintre genunchii lui. 

Departe, în faţă, soarele arunca sclipiri metalice. Ben 
înjură din spatele vizorului întunecat. În capătul drumului drept, 
la trei sute de metri distanţă, poliţia blocase şoseaua şi oprea 
toate vehiculele. Probabil că de-acum, pe tot cuprinsul 
Languedoc-ului fusese mobilizată o întreagă armată de poliţişti - 
crimă la vila Manzini, răpire şi un fugar disperat bătând 
drumurile. Fotografia lui ajunsese cu siguranţă sub ochii fiecărui 
poliţist din regiune. 

Încetini. Patru maşini de poliţie, poliţişti cu pistoale 
automate în bandulieră, dar gata să tragă. Opriseră un break 
Volvo. Şoferul coborâse din maşină şi i se verificau actele. Ben 
nu avea aşa ceva şi ar fi fost reţinut imediat ce i s-ar fi cerut 
să-şi scoată casca. 

Ceea ce n-ar fi fost o foarte mare problemă - era genul de 
necaz în care ar fi intrat împotrivindu-se arestării şi ştia că ar fi 
fost silit de împrejurări să se opună. Nu voia să fie nevoit să-i 
rănească şi nu-şi putea permite să stârnească o mie de poliţai - 
şi de soldaţi, mai mult decât probabil - care să întoarcă pe dos 
tot sudul Franţei căutându-l, când el avea nevoie de fiecare 
minut ca s-o găsească pe Roberta şi ca să ducă la bun sfârşit 
ceea ce începuse. 


Frână şi motocicleta se opri în mijlocul drumului, la o sută 
de metri de filtrul de poliţie. Rămase locului, turând o clipă 
motorul în gol. Dacă trecea în viteză de barieră, era posibil ca 
poliţiştii să tragă după el. Era prea periculos. Răsuci ghidonul şi 
întoarse strâns în loc, apoi acceleră la maximum şi îşi simţi 
braţele întinzându-se, iar roata din spate se învârti nebuneşte, 
fulând din cauza sforţării brutale a motorului. 

În timp ce motocicleta câştiga tot mai multă viteză şi 
drumul îi şerpuia înainte atât de repede pe cât se simţea în 
stare să reacționeze, aruncă o privire grăbită în oglinda 
retrovizoare cu montaj aerodinamic şi văzu că erau pe urmele 
lui - faruri şi străfulgerări albastre, apoi urletul unei sirene. 
Acceleră şi mai tare, cutezând să mărească puterea motorului. 
Defileul înalt cobora într-o succesiune nesfârşită de curbe şi 
stâncile îi dispărură fulgerător din vedere în vreme ce se 
îndrepta vertiginos către o vale împădurită, în oglinzile sale, 
imaginea maşinii poliţiei, deja mult rămasă în urmă, se 
transformă într-un grăunte minuscul. In faţă i se deschise o 
porţiune de drum drept, purtându-l în susul unei pante prelungi, 
printre pâlcuri masive de copaci cu frunzişul verde-auriu. Când 
ieşi din pădure şi drumul începu să urce, abrupt, către 
următoarea trecătoare dintre munţi, automobilul poliţiei 
dispăruse. 

Părăsi şoseaua la următoarea intersecţie, ştiind că mai 
multe maşini aveau să vină în căutarea lui, şi urcă tot mai mult 
pe drumul şerpuitor, până când întreaga vale a râului Aude se 
aşternu sub el, jos, departe, ca o reproducere miniaturală. 
Traseul unduitor se transformă într-o potecă desfundată, 
imposibil de parcurs cu motocicleta. Opri lângă buza unei 
prăpăstii, propti vehiculul şi cobori, desfăcându-şi catarama 
căştii şi mergând cam ţeapăn din cauza şederii îndelungate în 
şa. 

În depărtare se desluşeau, ici şi colo, ruinele vechilor 
fortărețe şi castele, fărâme de piatră cenuşie cu contururi 
zigzagate, profilate pe fundalul pădurii şi al cerului. Se apropie 
de marginea prăpastiei până când vârfurile pantofilor îi ieşiră în 
afara peretelui abrupt. Privi în jos, în hăul ameţitor de câteva 
sute de metri. 

Ce era de făcut? 


Avu impresia că rămăsese aşa o eternitate, cu vântul rece 
al muntelui şuierând în jur. Întunericul părea să îl cuprindă în 
strânsoarea lui. Îşi scoase sticla plată. Încă mai era pe jumătate 
plină. Închise ochii şi o duse la buze. 

Încremeni. Îi suna telefonul mobil. 

— Benedict Hope? îi răsună în ureche o voce metalică. 

— Cine întreabă? 

— O avem pe Ryder. 

Vocea amuţi, aşteptându-i răspunsul, dar el nu dădu nici 
unul. Bărbatul reluă. 

— Dacă vrei s-o mai vezi în viaţă, ascultă-mă cu atenţie şi 
urmează-mi instrucţiunile. 

— Ce vreţi? întrebă Ben. 

— Te vrem pe tine, Hope. Pe tine, împreună cu 
manuscrisul. 

— Ce vă face să credeţi că l-aş avea? 

— Ştim că l-ai luat de la Anna Manzini, continuă vocea. 
Trebuie să ni-l aduci personal. Ne întâlnim deseară, în Place du 
Peyrou, în Montpellier. Lângă statuia lui Ludovic al XIV-lea. La 
ora unsprezece. Să vii singur. Dacă vedem vreun poliţist, o s-o 
primeşti pe Ryder înapoi bucată cu bucată. 

— Vreau o dovadă că trăieşte, ceru Ben. 

_ Auzi un foşnet şi înţelese că telefonul îi era trecut altcuiva. 
li ureche îi năvăli brusc vocea Robertei. 
„eşti, Ben? Am... 

Vocea i se frânse brusc şi cineva smulse mobilul din mâna 
ei. 

Ben cântări rapid situaţia. Era în viaţă, iar indivizii nu 
aveau s-o ucidă înainte de a obţine ceea ce îşi doreau. lar asta 
însemna că putea trage de timp. 

— Am nevoie de patruzeci şi opt de ore, spuse. 

Urmă o tăcere îndelungată. 

— De ce? întrebă vocea. 

— Pentru că nu mai am manuscrisul, minţi Ben. E ascuns 
la hotel. 

— Du-te şi recuperează-l, zise vocea. Ai la dispoziţie 
douăzeci şi patru de ore; altfel femeia moare. 

Douăzeci şi patru de ore. Ben se gândi o clipă. Indiferent 
ce plan ar fi reuşit să urzească pentru a o scoate din mâinile lor, 
avea nevoie de mai mult timp ca să îl pună în aplicare. 


Negociase de multe ori cu criminalii şi ştia care erau 
raţionamentele lor. Uneori erau inflexibili, îşi mențineau 
pretenţiile şi erau gata să ucidă victima cât ai bate din palme, 
dar asta se întâmpla mai ales atunci când nu aveau mare lucru 
de câştigat, când negocierile eşuau sau când li se părea că 
nimeni nu avea de gând să le plătească. Dacă indivizii îşi doreau 
manuscrisul cu înverşunare şi erau siguri că el avea să li-l 
aducă, putea să mizeze totul pe cartea asta. Il făcuse deja pe tip 
să dea înapoi. Putea să mai întindă puţin coarda. 

— Stai o clipă, spuse, cu voce calmă. Să fim rezonabili. 
Avem o problemă. Mulțumită oamenilor voştri, hotelul mişună 
acum de poliţişti înarmaţi până-n dinţi. Nu mă îndoiesc că pot 
recupera manuscrisul, dar am nevoie de ceva mai mult timp. 

O altă pauză îndelungată, o conversaţie nedesluşită în 
fundal. Pe urmă, din nou, vocea bărbatului: 

— Ai treizeci şi şase de ore. Până mâine seară la ora 
unsprezece. 

— O să fiu acolo. 

— Ai face bine să fii, Hope. 


49 


Sediul poliției, Montpellier 

Automatul înghiţi monedele lui Luc Simon şi aruncă un jet 
subţire de lichid maroniu într-un pahar de plastic. Paharul era 
atât de fragil, încât abia reuşi să-l ridice fără să verse pe el toată 
cafeaua. Sorbi o înghiţitură pe coridor, în timp ce se întorcea în 
biroul lui Cellier, şi îşi miji ochii. 

Pe peretele culoarului se afla unul dintre acele afişe pe 
care le văzuse pretutindeni şi care se refereau la un adolescent 
dispărut cu câteva zile înainte. În cârciuma murdară din cătunul 
bătrânului preot era unul țintuit de perete cu ace cu gămălie. 

Se uită la ceas: Cellier întârziase deja mai mult de zece 
minute. Trebuia să facă schimb de informaţii despre cazul lui 
Hope şi să-i arate datele proaspete, abia primite prin Interpol. 
De ce se mişca toată lumea atât de al naibii de încet? In timp ce 
se tot foia în sus şi-n jos, se uita întruna la afiş. 

Luă încă o gură de cafea şi decise că, pur şi simplu, nu 
putea să bea porcăria aia. Vâri capul pe uşa din sticlă ondulată a 
biroului lui Cellier. Secretara îşi ridică ochii de pe textul pe care 
îl dactilografia. 

— Există pe-aici vreun loc în care pot găsi o ceaşcă de 
cafea acceptabilă? întrebă el. Cineva v-a umplut automatul cu 
lături. 

Secretara zâmbi. 

— Ceva mai încolo, pe stradă, e un local bun, domnule. Eu 
acolo mă duc întotdeauna. 

— Mulţumesc. Când se-ntoarce şeful tău, dacă se mai 
întoarce vreodată, spune-i că revin în câteva minute, OK? Aă, 
unde pot să vărs mizeria asta? 

—  Daţi-mi-o mie, domnule, spuse femeia râzând şi 
inspectorul se întinse peste birou ca să-i dea paharul. 

În faţa ei era deschis un dosar, în care se vedea o 
fotografie a lui Marc Dubois, puştiul dispărut. Deasupra 
dosarului se aflau câteva obiecte, puse într-o punguţă 
transparentă de plastic. 


— OK, mă întorc într-o secundă. Cafeneaua aia e încolo, 
sau încolo? întrebă el, arătând în susul şi în josul străzii care se 
vedea pe fereastră. 

— Încolo. 

Simon dădu s-o ia spre uşă, dar se opri brusc. Se întoarse 
cu faţa către biroul secretarei şi se aplecă, dornic să mai arunce 
o privire dosarului. 

— De unde a apărut asta? se interesă. 

— Ce anume, domnule? 

— Chestia asta din punguţă - şi apăsă cu degetul, prin 
plastic, pe obiectul care îi atrăsese atenţia. Unde au găsit-o? 

— Totul se referă la cazul Dubois - un carneţel şi alte 
câteva lucruri de-ale băiatului dispărut. 

— Şi asta de aici? 

Arătă cu degetul. Ea se încruntă. 

— Am impresia că au găsit-o în dormitorul băiatului. Dar 
cred că e lipsită de importanţă. Tocmai actualizam datele din 
dosar. De ce întrebaţi? 

Prea grăbit ca să meargă pe jos până la cafenea şi înapoi, 
cale de trei cvartale, Simon sări în maşina neînmatriculată care 
îi fusese pusă la dispoziţie şi demară. leşi din local după trei 
minute, cu o brioşă şi o cană cu ceva care mirosea şi semăna 
mult mai mult a cafea adevărată. Se urcă din nou în maşină şi 
sorbi o înghiţitură. Ah, da, era mult mai bună. Cafeaua îl ajută 
să-şi ordoneze gândurile. 

Era atât de cufundat în ele, încât nu observă că cineva se 
apropiase de maşină decât atunci când Ben Hope deschise 
portiera, aşezându-se lângă el şi lipindu-i de tâmplă un mic 
pistol Beretta. 

— Vreau obiectul ăla de calibrul .38, spuse Ben. Cu mare 
grijă, imediat. 

Simon ezită o clipă, apoi oftă, îşi scoase revolverul încet 
din toc, ţinându-şi degetele la o distanţă vizibilă de trăgaci, şi i-l 
întinse lui Ben cu patul înainte. 

— Ai tupeu, Hope. 

— Să facem o plimbare. 

leşiră din oraş în tăcere, luând-o către nord-vest, spre Bois 
de Valene şi apoi pe drumul împădurit de pe malul râului 
Mosson. După câţiva kilometri, Ben arătă către un gol dintre 
copaci. 


— Pe aici, spuse. 

Maşina poliţiei intră prin hârtoapele unui drum de ţară şi 
ajunse într-un luminiş umbros. Ben îl cobori pe Simon din 
maşină sub ameninţarea armei şi îl conduse către o breşă dintre 
copaci, prin care se vedea malul râului, unde apa de un albastru 
strălucitor clipocea şi bolborosea lovindu-se de pietre. 

— Ai de gând să mă împuşti, domnule maior Hope? 
întrebă Simon. 

— M-ai verificat, zâmbi Ben. N-aş face aşa ceva. O să 
purtăm o mică discuţie în acest loc superb. 

Simon se întrebă dacă Ben avea să se apropie suficient de 
mult ca să-i poată smulge pistolul. Se părea că asta n-avea să 
se întâmple. 

Se îndreptară spre mal. Ben îi ceru să se aşeze pe un 
pietroi plat, arătându-i-l cu arma. El se instală la doi metri de 
detectiv. 

— Despre ce trebuie să stăm de vorbă? întrebă Simon. 

— Pentru început, am putea vorbi despre modul în care o 
să-ţi iei copoii de pe urmele mele. 

Simon râse. 

— De ce aş face-o? 

— Pentru că nu sunt eu criminalul pe care-l cauţi. 

— Nu? Se pare că, oriunde te-ai duce, laşi în urmă 
cadavre, zise Simon. lar un nevinovat nu răpeşte un poliţist sub 
ameninţarea armei. 

— N-o să devină un obicei. 

— Îţi dai seama că gestul poate fi luat drept dovadă a 
vinovâăţiei. 

— Ştiu, răspunse Ben, dar am o misiune şi nu mi-o pot 
duce la bun sfârşit dacă oamenii dumitale mă urmăresc pas cu 
pas. 

— Asta e meseria noastră, Hope. Unde e Roberta Ryder? 

— Ai aflat deja. A fost răpită. 

— A fost răpită de atâtea ori, încât le-am uitat numărul, 
răspunse Simon. 

— Acum s-a întâmplat pentru prima dată. Noi doi lucrăm 
împreună. 

— La ce? 

— Îmi pare rău, asta nu-ţi pot spune. 


— Să înţeleg că m-ai adus până aici ca să-mi spui totuşi 
ceva? 

— Da. Cuvintele Gladius Domini au vreo semnificaţie 
pentru dumneata? 

Simon păstră o clipă tăcerea. 

— Da, adevărul e că au. Erau tatuate pe trupul uneia 
dintre victimele tale. 

— N-a fost victima mea. Ai lui l-au împuşcat. Cu un glonţ 
pregătit pentru Roberta Ryder - sau pentru mine. 

— In ce naiba sunteţi implicaţi, Hope? 

— Cred că e vorba de o sectă creştină fundamentalistă. 
Sau poate ceva mai mult decât de o sectă. Sunt foarte bine 
organizaţi, au bani şi nu glumesc. Roberta e în mâinile lor. 

— De ce? Ce vor de la ea? 

— De o săptămână încearcă să ne ucidă pe amândoi. Nu 
ştiu sigur de ce. Dar o pot salva. 

— Asta e treaba poliţiei, protestă Simon. 

— Nu, ţine de domeniul meu. Ştiu ce se întâmplă când se 
amestecă poliţia într-un caz de răpire. Am văzut-o adesea. 
Victima sfârşeşte de obicei într-un sac de plastic. Trebuie să vă 
daţi deoparte şi să mă lăsaţi pe mine să mă ocup de asta. O să 
vă ofer ceva în schimb. 

— Nu te afli pe o poziţie care să-ţi permită să negociezi cu 


mine. 

Ben zâmbi. 

— Nu? Eu sunt cel care are arma. 

— Ce te face să crezi c-o să scapi de mine, domnule maior 
Hope? 


— Şi ce te face pe tine să crezi c-o să scapi de mine, 
domnule inspector Simon? ripostă Ben. Aş fi putut să te ucid. ŞI 
pot să dau de dumneata oricând. 

— Mda. Crime care nu lasă urme. Pentru asta vă 
antrenează, nu-i aşa? 

— Nu te ameninţ. Vreau să ne ajutăm unul pe altul. 

Simon ridică din sprâncene. 

— Ce am de câştigat? 

— Îți spun cine i-a ucis pe poliţiştii de pe chei. Şi cine sunt 
cei care l-au ucis pe Michel Zardi şi au încercat s-o omoare şi pe 
Roberta Ryder atunci când ai crezut că era nebună. 


Simon îşi lăsă ochii în jos, stânjenit de amintirea celor 
întâmplate. 

— Asta numai pentru început, continuă Ben. Cred c-o să fii 
surprins când o să afli încotro conduc urmele. 

— OK, şi ce vrei în schimb? 

— Aş vrea să faci ceva pentru mine. 

Ben îi aruncă un cartonaş cu numărul de telefon pe care îl 
aflase de la chelul de sub pod. 

— Ce-i ăsta? întrebă Simon, coborându-şi ochii asupra lui 
cu un aer nedumerit. 

— Ascultă-mă. Pune cei mai buni oameni din Paris să-l 
sune pe tipul ăsta. Răspunde la numele de Saul. Omul dumitale 
trebuie să se dea drept Michel Zardi. 

— Dar Zardi e mort. 

Ben încuviinţă din cap. 

— Da, dar Saul crede că trăieşte. Şi îşi închipuie probabil 
că lucrează, cumva, mână-n mână cu mine. Nu-ţi bate capul cu 
amănuntele. Spune-i lui Saul că Ben Hope s-a întors la Paris, că 
l-ai prins în cursă şi că e în mâinile tale. Spune-i că i-l poţi preda 
în schimbul unei sume de bani - să fie una cât mai mare. 
Stabileşte o întâlnire. 

Simon îşi muşcă buzele, încercând să coreleze totul. 

— Spune-le oamenilor tăi să-l aresteze pe Saul, continuă 
Ben. Strângeţi-l bine cu uşa. Spuneţi-i că poliţia a aflat totul 
despre Gladius Domini, că tipul ăla chel l-a vândut înainte de a 
muri, şi că ar fi de dorit să facă mărturisiri complete. 

— Nu mai pricep nimic murmură Simon, încruntându-se. 

— O să te lămureşti dac-o să faci ce-ţi spun. Dar trebuie 
să vă mişcaţi repede. 

Simon rămase tăcut câteva minute, întorcând spusele lui 
Ben pe toate părţile. Acesta se relaxă, punându-şi pistolul pe 
genunchi. Luă o piatră şi o aruncă în râu, cu un plescăit. 

— Aşadar, mai spune-mi câte ceva despre Roberta Ryder, 
zise Simon. Sunteţi un cuplu, cum s-ar spune? 

— Nu, răspunse Ben după o pauză. 

— Bărbaţii ca noi nu sunt pe placul femeilor, făcu Simon, 
dus pe gânduri, imitându-l pe Ben şi aruncând o altă piatră; o 
priviră descriind un arc în lumina soarelui, căzând în râu şi 
stârnind cercuri din ce în ce mai largi pe oglinda apei. Suntem 


lupi singuratici. Vrem să le iubim, dar nu suntem în stare decât 
să le facem să sufere. Aşa că ne părăsesc... 

— Vorbeşti din experienţă? 

Simon îl privi cu un zâmbet trist. 

— A spus că viaţa lângă mine nu se deosebeşte de 
moarte. Că moartea e singurul lucru la care sunt în stare să mă 
gândesc şi despre care sunt în stare să vorbesc. Asta e meseria 
mea, e singurul lucru la care mă pricep. 

— Te pricepi destul de bine, spuse Ben. 

— Destul de bine, încuviinţă Simon. Dar nu suficient de 
bine. După cum te-ai grăbit să sublimezi, tu eşti cel cu arma. 

Ben îi înapoie pistolul 

— Ca o garanţie a bunelor mele intenţii. 

Surprins, Simon strecură arma la locul ei, în toc. Ben îi 
oferi o ţigară şi fumară în tăcere, urmărind curgerea apei şi 
ascultând ciripitul păsărilor. Pe urmă, Simon se întoarse spre 
Ben. 

— Foarte bine. Să presupunem că mă implic, alături de 
tine, în povestea asta. Dar vreau să mai faci ceva în schimb. 

— Ce anume? 

— Să ne ajuţi să găsim un adolescent dispărut. Cu asta te 
ocupi, nu-i aşa? 

— Ţi-ai făcut într-adevăr foarte bine temele. 

— Prietenul tău, preotul, mi-a povestit. La început nu l-am 
crezut, aşa că am recurs la nişte verificări prin Interpol. Nu ştii 
nimic despre cazul lui Juliân Sanchez, băiatul răpit, nu-i aşa? 
Poliţia spaniolă încă se mai întreabă cine a fost misteriosul 
salvator care a lucrat cu atâta... rigurozitate. 

Ben ridică din umeri. 

— Între noi fie vorba, s-ar putea să ştiu câte ceva. Dar de 
data asta nu pot să te-ajut. N-am timp. Trebuie s-o găsesc pe 
Roberta. 

— Şi dacă ţi-aş spune că între răpirea ei şi această 
dispariţie există o legătură? 

Ben îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce naiba vrei să spui? 

Simon zâmbi. 

— În dormitorul băiatului s-a găsit un medalion de aur. 
Sunt sigur că vei recunoaşte simbolul gravat pe el: o sabie şi o 
banderolă pe care sunt inscripţionate cuvintele Gladius Domini. 


50 


— Alte întrebări? Oameni buni, de ce nu vă duceţi să-mi 
căutaţi băiatul, în loc să veniţi pe aici tot timpul? 

Natalie Dubois îl conduse pe Ben în locuinţa ei simplă, 
modestă, şi îl pofti în salon. Era o blondă mărunţică, până-n 
patruzeci de ani, palidă, vizibil încordată, cu cearcăne mari şi 
negre sub ochi. 

— Nu durează mult, îi promise el. N-am nevoie decât de 
câteva amănunte. 

— Le-am spus deja totul celorlalţi poliţişti, ripostă ea. 
Lipseşte de zile întregi - ce altceva mai trebuie să ştiţi? 

— Madame, sunt specialist în acest domeniu. Vă rog, sunt 
încredinţat că, dacă o să colaborăm, avem mult mai multe 
şanse de a-l găsi pe Marc cât mai repede. Pot să mă aşez? 

Îşi scoase carnetul şi pixul. 

— Ştiu, pur şi simplu, că i s-a întâmplat ceva îngrozitor. O 
simt. Cred că n-o să-l mai văd niciodată. 

Doamna Dubois era trasă la faţă şi avea ochii duşi în 
fundul capului. Plângea încet într-o batistă. 

— Aşadar, când l-aţi văzut ultima dată, a plecat cu 
motoreta. N-a spus unde se duce? 

— Sigur că nu, aş fi menţionat asta, răspunse ea, 
enervată. 

— Poate îmi puteţi da numărul de înmatriculare al 
motoretei. Băiatul a mai făcut aşa ceva până acum? A mai 
dispărut vreme de mai multe zile, a mai plecat pe undeva? 

— Niciodată. A mai venit noaptea târziu de câteva ori, dar 
nu mai mult de atât. 

— Ce ştiţi despre prietenii lui? Este vreunul împreună cu 
care ar fi putut fugi de acasă, sau cu care s-ar fi putut duce 
undeva - la un concert, poate, sau la o petrecere, cine ştie pe 
unde? 

Ea clătină din cap, smiorcăindu-se. ` 

— Marc nu e genul ăsta de băiat. E timid, retras. li place 
să citească şi să scrie poveşti. Are prieteni, dar nu pleacă în 
lume cu ei. 

— E încă la şcoală? 


— Nu, anul ăsta a terminat mai devreme. Lucrează 
împreună cu Richard, cumnatul meu, ca ucenic de electrician. 

— Tatăl lui Marc locuieşte cu dumneavoastră? 

Observase că femeia nu purta verighetă. 

— Tatăl lui Marc a plecat de aici acum patru ani, spuse ea 
cu răceală. Nu l-am mai văzut de atunci. 

Ben notă în carnet: „Tatăl implicat în răpire?” Femeia râse 
cu amărăciune. 

— Vă înşelaţi dacă vă închipuiţi că l-a luat taică-său. Pe 
omul ăsta nu-l interesează nimeni în afară de el însuşi, nici cât 
negru sub unghie. 

— Îmi pare rău, spuse Ben. Marc e credincios? A spus 
vreodată că ar vrea să intre într-o organizaţie creştină, sau 
altceva similar? 

— Nu. Întrebaţi asta din cauza obiectului pe care l-au găsit 
în camera lui? 

— Medalionul. 

— Nu ştiu de unde a apărut, nu-l mai văzusem până 
atunci. Poliţaii - vreau să spun, ceilalţi ofiţeri de poliţie - cred că 
l-a furat. Dar Marc nu e hoţ. 

Doamna Dubois îşi îndreptă spatele cu un aer defensiv. 

— Nici eu nu cred că e hoţ. Ascultaţi-mă, credeţi că e 
posibil să discut cu unchiul lui Marc, cu Richard? 

— Locuieşte în apropiere, tot pe strada asta. Dar n-o să vă 
poată spune mai multe decât mine. 

— Totuşi, aş vrea să-i fac o vizită. Credeţi că e acasă 
acum? 

Când se ridică să plece, ea îl prinse de încheietura mâinii 
şi îl privi în ochi. 

— Monsieur, o să-l găsiţi pe băiatul meu? 

Ben o bătu uşor pe dosul palmei. 

— O să mă străduiesc. 


— Băiatul ăsta n-a fost răpit, pentru numele lui 
Dumnezeu. A fugit pe undeva, probabil că şi-a găsit vreo 
prietenă. Sau vreun prieten - cine naiba mai poate şti, în ziua de 
azi? spuse Richard, oferindu-i lui Ben o bere. Primul poliţai din 
câţi am văzut vreodată care acceptă să bea în timpul serviciului, 


râse el, în timp ce Ben desfăcea cutia şi îşi trăgea un scaun 
lângă masa din bucătărie. 

— Eu sunt ceea ce s-ar putea numi un consilier extern, îi 
răspunse el. Ce vă face să fiţi atât de sigur că a fugit? 

— Păi, între noi fie vorba, băiatul seamănă în parte lui 
taică-su, fratele meu Thierry. Un pierde-vară în toată puterea 
cuvântului - în toată viaţa lui, tipul n-a reuşit să facă purici în 
nici o slujbă, a tot intrat şi a ieşit din închisoare, pentru tot felul 
de găinării. Puştiul îi calcă pe urme, m-am convins, dar maică-sa 
nu-şi dă seama. Crede că e minunea lui Dumnezeu pe pământ. 
Eu unul regret ziua în care am lăsat-o să-mi propună să-l iau pe 
micul ticălos drept ucenic. Nu e decât o pierdere de timp şi de 
bani şi, dacă nu-l concediez cât mai curând, probabil c-o să se 
prăjească cu vreo sârmă conectată la curent şi vina o să cadă 
asupra mea... 

— Vă înţeleg, dar eu trebuie să tratez această dispariţie ca 
fiind suspectă până când vom afla mai multe. Sunteţi unchiul lui 
şi nu are tată. V-a făcut vreodată confidenţe, poate despre ceva 
ieşit din comun? 

— Glumiţi. Pentru Marc, totul e ieşit din comun. E cu capul 
în nori. 

— Îmi puteţi da un exemplu? 

Richard îşi trăda exasperarea printr-un gest. 

— Spuneţi-i cum vreţi. Băiatul ăsta trăieşte într-o lume a 
visurilor: dacă e să te iei după jumătate din câte spune el, ajungi 
să crezi... ştiu eu... că eşti vecin cu Dracula şi că pământul e 
condus de extraterestri. 

Îşi termină berea şi azvârli cutia, rămânând cu o mustață 
de spumă pe buza de sus. Se şterse cu mâneca. 

— Cum ar fi treaba de care ne-am ocupat chiar înainte să 
fugă de-acasă... 

— Sau să dispară. 

— Da. Totuna. 

Richard îi povesti lui Ben despre pivniţă. 

— Şi pe urmă nu mai contenea să vorbească despre asta. 
Convins că era ceva ciudat. 

Ben se aplecă uşor înainte, puse cutia de bere pe masă şi 
îşi scoase carneţelul. 

— Era o reşedinţă particulară? 


— Nu, un soi de loc de adunare pentru credincioşi, zâmbi 
Richard. Ştiţi, un centru din ăla pentru nu se ştie ce activitate 
creştină. Ca un fel de şcoală. Oameni de treabă, prietenoşi, 
decenţi. Şi plătesc cu bani gheaţă. 

— Aveţi adresa lor? 

— Da, sigur. 

Richard se duse în antreu şi se întoarse răsfoind o agendă 
groasă. | 

— Asta este, Centrul de Educaţie Creştină, de lângă 
Montpellier. Dar vă pierdeţi vremea dacă vă închipuiţi că mica 
scârnăvie fără nici un Dumnezeu s-a dus acolo, oftă Richard. Ei, 
poate las impresia că îl tratez pe puşti cu prea multă asprime. 
Dacă i s-a întâmplat ceva, îmi cer scuze şi îmi înghit cuvintele. 
Încă trei sau patru zile, până termină banii pe care i-o fi luat din 
poşeta lui Natalie, şi-o să se întoarcă mahmur şi cu coada între 
picioare. Şi voi, fraţilor, pentru asta ne cheltuiţi banii din 
impozite, în loc să prindeţi borfaşi? 


Roberta nu ştia de câtă vreme zăcea pe patul îngust şi 
tare. Mintea i se limpezi încet, în timp ce strângea din ochi, 
încercând să-şi amintească unde se afla. Amintirile 
înspăimântătoare îi reveniră. Un tip masiv, puternic, trăgând-o 
afară dintr-o maşină. O imobilizaseră. Îi injectaseră ceva, ţipase. 
Şi leşinase, probabil. 

Capul îi zvâcnea şi în gură avea un gust rău. Era într-o 
pivniţă întunecată şi friguroasă, fără ferestre. Încăperea era 
lungă şi lată, dar ea era închisă într-o celulă minusculă, 
înghesuită, cu gratii de oţel pe trei laturi. Peretele rece din 
spatele ei era din piatră. Un singur bec fără abajur atârna de un 
fir în mijlocul celulei şi lumina lui de un galben palid împrăştia 
sclipiri anemice pe stâlpii groşi, tot de piatră. 

La câţiva metri depărtare, într-o altă celulă, un adolescent 
zăcea în letargie pe podeaua de beton. Părea să fie drogat sau 
mort. Încercă să-l strige. Băiatul nu se clinti. 

O păzea un bărbat costeliv, de vreo treizeci de ani. Avea 
ochi bulbucaţi, vioi, şi o barbă blondă şi încâlcită. În banduliera 
agăţată de gât îi atârna o puşcă semiautomată. Se foia tot 
timpul agitat, încoace şi încolo. Roberta îl urmărea cu privirea, 
calculând dimensiunile pivniţei după numărul paşilor lui. De 


fiecare dată când arunca o privire către ea, ochii aceia bulbucaţi 
o măsurau din creştet până-n tălpi. 

După o vreme, temnicerul cel sfrijit fu înlocuit de un 
bărbat îndesat, cu capul ras, mai bătrân şi mai stăpân pe sine. li 
aduse o cană cu cafea slabă şi fasole cu orez într-o farfurie de 
tablă. Pe urmă o ignoră. 

Adolescentul din celula alăturată îşi veni în simţiri. Se 
ridică ameţit în patru labe şi se întoarse către ea, privind-o cu 
ochi injectaţi. 

— Eu sunt Roberta, pe tine cum te cheamă? 

Şoapta ei traversă spaţiul care îi despărţea. 

Băiatul era prea năucit ca să-i răspundă. Se mulţumi să se 
holbeze la ea. Dar era evident că gardianul îndesat nu voia ca 
cei doi să stea de vorbă. Luă o seringă dintr-o pungă de plastic, 
înhăţă braţul băiatului printre gratiile cuştii lui şi îi injectă o altă 
doză. După un minut, puştiul căzu din nou grămadă. 

— Ce naiba i-ai injectat? şuieră Roberta către paznic. 

— Ţine-ţi gura, căţea, sau îţi primeşti şi tu porţia. 

După care, iarăşi, nu-i mai dădu nici un fel de atenţie. 

| se păru că trecuseră ore de-a rândul până când paznicul 
îndesat fu înlocuit din nou de slăbănogul bărbos. Curând după 
ce îşi reluă supravegherea, bărbatul îi adresă un zâmbet nesigur 
şi ea îi răspunse. 

— Hei, ai voie să-mi dai un pahar cu apă, nu-i aşa? îl 
întrebă apoi. 

El ezită, apoi se apropie de o masă pe care ţineau o carafă 
şi câteva pahare prăfuite. 

După ce bău apa, bărbatul păru să aibă intenţia de a mai 
zăbovi în preajma cuştii ei. Roberta îi zâmbi din nou. 

— Cum te cheamă? 

— A-Andre, răspunse el, încordat. 

— André, vino-ncoace o clipă. Am nevoie de ajutorul tău. 

Cu toate că nu mai era nimeni prin preajmă, sfrijitul se 
uită peste umăr. 

— Ce vrei? mormăi el, bănuitor. 

— Mi-am pierdut un cercel. 

Ceea ce era adevărat, probabil îi căzuse pe undeva, pe 
drumul dintre pivniţă şi hotel. Arătă către podea. 

— Acolo, în partea ta. Nu ajung până la el printre gratii. 

— Du-te naibii, caută-ţi-l singură. 


Îi întoarse spatele cu o privire acră. 

— Te rog? E vechi, face o grămadă de bani. 

Asta îi stârni interesul. Ezită, apoi îşi atârnă puşca 
automată pe spate şi se apropie de ea. Se lăsă în genunchi, 
căutând prin praf. 

— Cam pe unde? 

Ea se ghemui, privindu-l printre gratii. 

— Chiar acolo, cred... poate ceva mai încoace... da, 
acolo... 

— Nu-l văd. 

Se apropie de ea scormonind cu degetele, cu o privire 
lacomă, concentrată, şi Roberta simţi un iz de sudoare râncedă 
amestecat cu parfumul unui deodorant ieftin, un soi de miros de 
fasole prăjită, rece. Aşteptă până când individul aproape atinse 
gratiile cu capul. Îşi strecură mâinile printre ele, cu inima 
începând să-i bată nebuneşte la gândul a ceea ce se pregătea 
să facă. Bărbatul fixa cu atenţie podeaua. Ea respiră adânc şi se 
întinse după el. 

II înşfăcă de barbă pe neaşteptate, cu amândouă mâinile. 
El îşi smuci capul înapoi cu un țipăt înăbuşit, dar ea îl tinu 
strâns, proptindu-se cu genunchii de gratii. Îl smuci cu toată 
puterea şi ţeasta lui osoasă se izbi de cuşca de oţel. Omul urlă 
de durere şi încercă să o prindă de încheietura mâinii. Ţinându-l 
zdravăn de barbă, ea se aruncă violent înapoi şi îl pocni din nou 
cu capul de cuşcă. Tipul se lăsă pe podea, buimăcit, dar 
zbătandu-se încă. Roberta îşi îngropă degetele în părul lui 
unsuros, strângându-i-l în pumn şi, cu brutalitatea involuntară la 
care te împinge disperarea, îl pocni iar şi iar cu capul de 
podeaua de beton, până ce încetă să ţipe şi să se mai zbată. 
Rămase întins, flasc, cu sângele prelingându-i-se din nasul 
spart. 

Ea îi dădu drumul şi se lăsă să cadă în cuşcă, ştergându-şi 
sudoarea care îi picura în ochi. Îi văzu inelul cu chei de la brâu şi 
se lungi pe burtă, întinzând braţul către el. Reuşi să-l atingă cu 
degetele încordate şi îl desprinse cu mişcări neîndemânatice 
temându-se că ar fi putut apărea cineva care s-o surprindă. În 
timp ce încerca pe rând cheile, arunca priviri neliniştite în sus, 
către uşa de oţel din capul scării. 


A patra cheie se potrivi. Împinse cu putere în uşă, ca să 
urnească din drum trupul bărbatului căzut, apoi ridică puşca 
automată şi şi-o atârnă de gât. 

— Hei, trezeşte-te! 

Bătu în gratiile cuştii adolescentului, dar el nu-i răspunse. 
Se gândi să-i deschidă celula şi să-l care după ea, dar era prea 
greu. Dacă reuşea să scape de acolo singură, avea să se 
întoarcă, însoţită de poliţie. 

Traversă pivniţa, alergând către treptele de piatră. Pusese 
piciorul pe cea de-a treia, dar încremeni când uşa de oţel din 
vârful scării se deschise dintr-odată. Bărbatul înalt, în negru, 
apăru în prag, deasupra ei, şi ochii li se întâlniră. 

Îl ştia. Era cel care o răpise. Îndreptă arma spre capul lui 
fără să ezite şi apăsă pe trăgaci. 

Însă el continuă să coboare, rânjindu-i cu gura până la 
urechi. Apăsă pe trăgaci cu mai multă putere, dar era înţepenit, 
sau ceva se întâmplase, pentru că arma nu voia să funcţioneze. 
Pe uşă mai pătrunseră încă trei paznici, ameninţând-o cu puşti 
identice cu cea pe care o ţinea în mâini. 

lar îşi amintiseră să tragă piedica. 

Bozza îi smulse arma. O prinse de mână şi o smuci către 
el, apoi îi răsuci braţul cu putere la spate. Durerea o săgetă. 
Încă o jumătate de centimetru şi i l-ar fi rupt. O duse înapoi 
către cuşcă şi o azvârli înăuntru. Uşa de gratii se închise în urma 
ei, zăngănind. 

Bozza ardea de dorinţa de a o ciopârţi pe femeia aceasta, 
încet şi cu minuţiozitate. Îşi scoase cuțitul şi frecă lama de 
gratiile de oţel. 

— Când prietenul tău Hope o să ni se predea, îi şopti cu 
vocea lui răguşită, sugrumată, o să ne distrăm foarte bine cu 
toţii. 

Îl scuipă în faţă şi el se şterse, cu un hohot de râs aspru. 

Roberta îl privi apoi în timp ce spinteca beregata 
paznicului slăbănog şi îl lăsa să sângereze guiţând ca un porc, 
deasupra canalului de scurgere din mijlocul pivniţei. 


51 


Verile lungi şi calde din Franţa, viaţa tihnită, mâncarea 
gustoasă şi vinul îi îndemnau pe o mulţime dintre pensionarii 
englezi să lase în urmă imperiul insular în destrămare şi să se 
stabilească în Europa continentală. Cei mai mulţi dintre 
expatriaţii stabiliţi aici erau universitari sau oameni de afaceri, 
dar existau şi excepţii. Trecuseră ani de zile de când Jack, fostul 
camarad de arme al lui Ben, părăsise ploiosul oraş Blackpool şi 
îşi găsise o casă frumoasă pe plajă, în apropiere de Marsilia. Jack 
se retrăsese pe jumătate din afaceri, dar încă mai avea câţiva 
clienţi. Se ocupa de supravegherea electronică... şi alte câteva 
probleme colaterale. 

Motocicleta Triumph Daytona se lansă ca o rachetă pe 
şoseaua de pe coasta Franţei. Marsilia se afla la două ore 
distanţă. Ben intenţiona să facă drumul într-una singură. 

Cinci ore mai târziu, făcea drumul în sens invers, cu o 
geantă de voiaj, mare şi neagră, fixată de portbagaj. 


Aleea largă, asfaltată, străbătea pajiştile cu iarbă bogată, 
ducând către faţada din sticlă sclipitoare şi piatră albă a clădirii 
cu aspect modern cuibărită printre copaci. Pe unul dintre stâlpii 
înalţi, de piatră, ai porţii strălucea o plăcuţă de alamă pe care se 
vedeau o cruce şi inscripţia: CENTRUL DE EDUCAŢIE CREŞTINA. 
În faţa clădirii erau parcate şiruri întregi de maşini. Stând în 
dreptul intrării, Ben zări camerele discrete de supraveghere, 
care se roteau, scanând domeniul din ascunzătoarea lor de 
frunziş. Porţile din fier forjat erau închise. Alături de ele era 
montată o altă cameră, cu o sonerie pentru vizitatori. 

Probabil că puştiul intrase sărind peste zid, ceea ce 
însemna că motoreta lui trebuia să fie ascunsă pe undeva, în 
afara curţii. Ben îşi parcă motocicleta la câţiva metri distanţă şi 
se plimbă încoace şi încolo, uitandu-se cu atenţie prin tufişuri şi 
printre copaci. În locul în care acostamentul plin de bolovani şi 
buruieni de pe partea opusă a drumului se contopea cu asfaltul, 
descoperi urma puţin adâncă lăsată pe pământ de un cauciuc. 
Acostamentul urca în pantă lină către un pâlc de mărăcini şi 


către copacii de dincolo de ele. Ben se lăsă condus de dâra de 
iarbă culcată şi descoperi, în ţărână, o jumătate din urma unui 
picior. Prin desişul verde răzbătea o strălucire galbenă. Dădu la 
o parte o creangă frunzoasă şi zări partea din spate a unei 
motorete Yamaha de cincizeci cm? ieşind dintre tufişuri. 
Numărul de înmatriculare de pe plăcuţa fixată pe aripa din spate 
coincidea cu cel pe care i-l dăduse Natalie Dubois. 

Ben se întoarse fără zgomot la motocicleta lui. Îşi făcuse 
deja planul. Desfăcu cataramele care fixau geanta neagră de 
voiaj, pe care o aşeză cu grijă pe iarbă. Deschise coburii şi 
scoase o salopetă albastră şi sculele de electrician. 


Când electricianul intră în holul somptuos al Centrului de 
Educaţie Creştină, îndreptându-se spre biroul ei, recepţionera 
era pe punctul de a-şi începe pauza de cafea. Omul purta o 
salopetă de lucru şi o şapcă, având asupra lui o geantă şi o mică 
cutie cu scule. 

— Credeam că lucrările de recablare s-au încheiat, zise 
fata, remarcând ochii lui frumoşi, albaştri. 

— Am venit pentru o inspecţie finală, mademoiselle, 
răspunse electricianul. Nu durează mult. Trebuie să verific 
câteva lucruri şi să notez câte ceva. Protecţia muncii, toată 
hârţogăria şi reglementările privind construcţiile, ştiţi cum e. 

li arătă o legitimaţie despre care ea presupuse că era 
corespunzătoare, cu toate că bărbatul nu-i lăsă răgaz să o 
citească. 

— Ce-i acolo? se interesă fata, arătând către geantă cu o 
înclinare a capului. 

— A, numai colaci de sârmă şi diverse alte chestii. 
Contoare electrice, burghie şi discuri de pâslă, diverse unelte. 
Vreţi să aruncaţi o privire? 

Trânti geanta pe birou şi-i desfăcu puţin fermoarul, lăsând 
să se vadă sârmele colorate care dădeau să iasă afară. 

— Nu, e OK, zâmbi fata. Pe curând. 


52 


Place du Peyrou, Monpellier 

Dubiţa fără însemne se opri în piaţă la ora unsprezece fără 
un minut. Ben aştepta, aşa cum fusese stabilit, lângă statuia lui 
Ludovic al XIV-lea. Uşile din spate se deschiseră brusc şi patru 
bărbaţi voinici săriră afară. El ridică braţele, în semn de 
capitulare, în timp ce îl înconjurau. Un pistol i se înfipse în spate 
şi îl percheziţionară. Nu era înarmat. Îl urcară cu brutalitate în 
maşină şi fu aşezat între doi dintre ei, pe o banchetă tare. 
Geamurile din spate erau vopsite şi o placă de lemn izola spaţiul 
în care se aflau de cabina şoferului, împiedicându-l să zărească 
ceva din lumea exterioară. Dubita demară legănându-se şi 
huruitul motorului diesel reverberă în carcasa metalică. 

— Presupun că nimeni n-o să se deranjeze să-mi spună 
încotro ne îndreptăm? întrebă Ben, proptindu-se cu picioarele în 
apărătoarea roții din partea opusă ca să nu alunece de pe 
banchetă. 

Nu se aştepta la vreun răspuns. Stăteau în tăcere, asupra 
lui aţintindu-se fără încetare patru perechi de ochi reci, un Glock 
de 9 milimetri, un Kel-Tech de calibrul 40 şi două 
pistoale-mitralieră Skorpion. 

Călătoriră vreme de patruzeci de minute, hurducându-se 
prin hârtoape. judecând după felul în care tresălta vehiculul, 
probabil că lăsaseră în urmă şoseaua principală şi înaintau pe 
drumuri de ţară, aşa cum se aşteptase. În cele din urmă, dubita 
încetini, abia târându-se, viră brusc la dreapta şi roţile scrâşniră 
pe pietriş. Apoi intrară pe beton. O zdruncinătură, pe urmă 
coborârea pe o pantă abruptă. După care se opriră şi uşile din 
spate se deschiseră. Alţi bărbaţi înarmaţi. O lanternă se aprinse 
în faţa lui Ben. Cineva dădea ordine cu asprime; fu tras afară din 
maşină şi simţi în tălpi şocul violent al aterizării. Se aflau într-o 
parcare subterană. 

Se întrebă de ce nu-l legaseră la ochi. De obicei, asta nu 
putea însemna decât un singur lucru. Dacă îi îngădui 
duşmanului să vadă atât de multe, o faci pentru că n-ai de gând 
să-i cruţi viaţa. 


Îmboldit de ţevile armelor proptite în spate, fu împins în 
sus pe câteva trepte de piatra. Străbătură clădirea cufundată în 
beznă, umblând pe culoare întunecoase. Lumina lanternelor 
venea din spatele lui. In capătul unui coridor lung se afla o uşă 
joasă. Unul dintre paznici, bărbosul care avea un Skorpion, 
zăngăni o legătură de chei şi descuie lacătele. Uşa grea se 
deschise şi, în lumina lanternelor, văzu că era din fier, nituită şi 
blindată. 

Coborâră treptele care duceau într-o pivniţă. Ecourile 
vocilor paznicilor îi arătau că încăperea era imensă. Fasciculele 
luminoase erau reflectate de piloni de piatră. Şi mai era ceva, 
strălucirea unor bare de oţel. Avu impresia că zărise, în capătul 
opus al pivniţei, un chip orbit de razele de lumină. Era Roberta. 

Inainte de a apuca s-o strige, fu condus către o altă uşă. 
Cineva trase un zăvor de fier, care scrâşni. Uşa se deschise 
scârţâind şi fu împins într-o celulă. Zăvorul uşii trânute în urma 
lui scrâşni din nou, reintrând în locaş. 

Exploră încăperea cufundată în întuneric. Era singur. 
Pereţii erau groşi, probabil din două rânduri de cărămizi. Nici o 
fereastră. Se aşeză pe un pat tare şi aşteptă. Cu excepţia 
licărului verzui, palid, al cadranului ceasului său, nu zărea nici o 
geană de lumină. 

Veniră să-l ia după vreo douăzeci de minute, cam pe la 
miezul nopţii, şi străbătu pivniţa cavernoasă în sens invers, sub 
ameninţarea armelor. 

— Ben? 

Era vocea Robertei, ascuţită de spaimă, venind de 
departe. Paznicul de lângă cuşca ei o reduse la tăcere cu o 
ameninţare răstită. 

Sus, pe coridoarele întunecate. Un şir de trepte. Mai multă 
lumină când se apropiară de primul etaj al clădirii. Trecură 
pragul unei uşi şi fu orbit de strălucirea bruscă a pereţilor văruiţi 
în alb şi de lumina puternică a neoanelor. Îl conduseră în sus pe 
altă scară, pe încă un culoar şi, pe o uşă, până într-un birou. 

La capătul opus al încăperii, un bărbat voinic, cu un aer 
solemn, se ridică din spatele unei mese de lucru cu tăblia din 
sticlă. Ben traversă camera înghiontit de ţeava armei proptite în 
spate. 

— E o plăcere să vă cunosc în sfârşit, părinte Usberti. 


Pe faţa lată şi arsă de soare a celuilalt se întinse un 
zâmbet. 

— Sunt impresionat. Dar acum sunt arhiepiscop. 

Cu un semn din cap, îl invită pe Ben să se aşeze pe unul 
dintre fotoliile de piele de lângă birou, apoi deschise un dulap şi 
scoase două pahare de cristal pentru coniac şi o sticlă de Remi 
Martin. 

— Bei ceva? 

— Câtă amabilitate, părinte arhiepiscop. 

— N-aş vrea să crezi că nu ne tratăm oaspeţii aşa cum e 
cuvine, răspunse Usberti politicos, umplând paharele cu 
generozitate şi concediindu-i pe paznici cu un gest autoritar al 
mâinii libere; prinse privirea lui Ben, care îi urmărea părăsind 
încăperea. Sper că mă pot încrede în faptul că n-o să încerci nici 
unul dintre trucurile dumitale în timp ce stăm de vorbă între 
patru ochi, spuse, întinzându-i paharul. Te rog să nu uiţi că, în 
momentul ăsta, o armă stă îndreptată spre capul Robertei 
Ryder. 

— Felicitări pentru avansare, zise Ben, în loc de răspuns. 
Văd că v-aţi lăsat acasă veşmintele preoțești. 

— Eu ar trebui să fiu cel care te felicită, ripostă Usberd. Ai 
manuscrisul lui Fulcanelli, nu-i aşa? 

— Da, îl am, zise Ben, învârtind coniacul în pahar. Acum, 
ce-ar fi s-o eliberaţi pe doamna doctor Ryder? 

Usberti râse, un hohot adânc, răscolitor. 

— S-o eliberez? Planul meu era să poruncesc să fie ucisă 
imediat ce primeam manuscrisul. 

— Dumneavoastră o ucideţi pe ea, eu vă ucid pe 
dumneavoastră, zise Ben, cu voce scăzută. 

— Am spus că planul meu era să o ucid. Dar m-am 
răzgândit, răspunse Usberti răsucind paharul pe masă şi 
uitându-se la Ben plin de curiozitate. M-am hotărât să cruţ şi 
viaţa dumitale, domnule Hope, dar trebuie să adaug că pun 
anumite condiţii. 

— Un gest foarte mărinimos. 

— Nicidecum. Un om ca dumneata îmi poate fi de folos, 
preciză Usberti cu un zâmbet rece. Trebuie să mărturisesc că 
am avut nevoie de ceva timp ca să-mi dau seama. La început 
te-am urmărit cu mânie în timp ce îmi ucideai oamenii unul câte 
unul şi îmi dejucai toate încercările de a mă descotorosi de 


dumneata şi de Ryder. Te-ai dovedit a fi greu de ucis. Atât de 
greu, încât am început să mă gândesc că un astfel de om e prea 
valoros ca să nu-l folosesc în propriul meu avantaj. Vreau să 
lucrezi pentru mine. 

— Adică pentru Gladius Domini? 

Usberti dădu din cap, încuviinţând. 

— Am planuri mari pentru Gladius Domini. Ai putea lua 
parte la ele. O să fac din dumneata un om bogat. Vino cu mine, 
domnule Hope. Să facem o plimbare. 

Ben îl însoţi dincolo de prag, ieşind pe coridor. Paznicii 
înarmaţi stăteau de-o parte şi de alta a uşii. Îi urmară, mergând 
la câţiva paşi în spatele lor, cu armele îndreptate către Ben. Se 
opriră în faţa unui lift. Usberti apăsă pe un buton şi de undeva, 
de sub picioarele lor, se auzi şuieratul aparaturii hidraulice. 

— Spune-mi, Usberti, ce legătură au toate astea cu 
manuscrisul lui Fulcanelli? De ce te interesează atât de mult? 

Uşile liftului se deschiseră cu un vâjâit şi intrară, paznicii 
continuând să-i însoţească. 

— Aa, alchimia mă interesează de foarte, foarte mulţi ani, 
răspunse arhiepiscopul, apăsând pe butonul corespunzător 
parterului. 

— De ce? întrebă Ben. Ca s-o distrugi, pentru că eo 
erezie? 

Usberti chicoti încet. 

— Asta ţi-ai închipuit? Dimpotrivă, vreau să mă folosesc 
de ea. 

Liftul se opri pe nesimţite şi coborâră. Ben privi în jur. Erau 
într-un laborator ştiinţific imens, scăldat într-o lumină 
strălucitoare, unde vreo cincisprezece tehnicieni supravegheau 
preocupaţi aparatura, întocmeau diagrame şi stăteau în faţa 
computerelor, având cu toţii halate la fel de albe şi expresii la 
fel de serioase. 

— Bine ai venit în laboratorul de cercetări alchimice al lui 
Gladius Domini, spuse Usberti, cu un gest larg. După cum vezi, e 
un pic mai sofisticat decât cel folosit de doamna doctor Ryder. 
Echipa mea de oameni de ştiinţă lucrează în schimburi, douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru. 

Îl prinse pe Ben de cot şi îl conduse în jurul laboratorului. 
Ţevile armelor automate continuau să se îndrepte către el, cu 
mare grijă. 


— Să-ţi spun câte ceva despre alchimie, domnule Hope, 
continuă arhiepiscopul. Presupun că n-ai auzit niciodată de o 
organizaţie numită Veghetorii. 

— Ba am auzit. 

Usberti ridică din sprâncene. 

— Eşti uluitor de bine informat, domnule Hope. Atunci ştii 
că Veghetorii sunt o grupare selectă din Paris, înfiinţată după 
Primul Război Mondial. Dintre ei a făcut parte un anume 
Nicholas Daquin. 

— Ucenicul lui Fulcanelli. 

—  Întocmai. După cum s-ar putea să ştii, acest tânăr 
extrem de inteligent a aflat că profesorul lui descoperise ceva 
de o importanţă colosală. 

Usberti se întrerupse o clipă. 

— A mai existat şi un alt membru al Veghetorilor interesat 
de descoperirea lui Fulcanelli, continuă el. Se numea Rudolf 
Hess. 


53 


În momentul acela, bărbatul cunoscut de câteva persoane 
numai sub numele de Saul îşi parca automobilul Mazda 
decapotabil, cu două locuri, lângă un vechi depozit părăsit de la 
marginea Parisului. Noaptea era răcoroasă şi deasupra luminilor 
oraşului se vedeau licărind stelele. Se uită la ceas şi bătu din 
picior, aşteptând. 

Bancnotele din servieta pe care o ţinea în mână însumau 
un sfert de milion de dolari, suma cerută de bărbatul care îi 
telefonase, în schimbul a ceea ce pretindea că posedă - pe 
englezul Ben Hope, prizonier, legat şi cu căluş. 

Bineînţeles că banii erau falşi, obţinuţi de la unul din 
agenţii din Gladius Domini aflaţi sub comanda lui Saul. Oricum, 
servieta nu reprezenta nimic altceva decât o diversiune. Cu 
toate că bancnotele nu erau veritabile, Saul nu intenţiona să le 
înmâneze nimănui. In tocul bine ascuns sub haină avea un pistol 
automat compact, de calibrul .45. Intenţiona să-l folosească 
imediat ce îşi primea marfa. Sau dacă avea să-şi dea seama că 
nu exista aşa ceva. 

Saul nu reuşea încă să înţeleagă toată povestea asta cu 
Michel Zardi. Se părea că îl subestimaseră. Mai întâi izbutise să 
scape de tentativa de asasinat, apoi reuşise cumva să îi 
ademenească pe cei mai buni dintre oamenii lui, dându-i pradă 
morţii, iar acum pretindea că pusese mâna pe englezul Ben 
Hope? Nu şi-ar fi imaginat niciodată că un mic nătărău ca Zardi 
ar fi putut avea atât de mult curaj şi atâta talent. Dar, dacă era 
o păcăleală, de data asta nu mai putea să scape. lar dacă avea 
să fie cumva însoţit de vreun prieten, Saul îşi luase deja măsuri 
de prevedere. Un lunetist din Gladius Domini, înarmat cu o 
puşcă Parker-Hale de 7.62 milimetri, cu infraroşu, fusese postat 
pe acoperişul depozitului imediat ce primise telefonul. 

După un minut sau două, Saul auzi zgomotul unui motor. 
Urmări farurile care şerpuiau prin zona industrială, apropiindu-se 
de depozit. Dubiţa Nissan ruginită se opri alături de automobilul 
lui. Şoferul nu era Michel Zardi, ci un grăsan bondoc, mustăcios, 
purtând o şapcă turtită. O fi unul dintre amicii lui Zardi, îşi 
spuse. 


— Tu eşti Saul? îl întrebă omul, ieşind din maşină. 

— Unde e Hope? 

— Ai banii? mormăi celălalt. 

După ce Saul dădu din cap a încuviinţare, arătă către 
partea din spate a  dubiţei. Saul zâmbi pentru sine, 
imaginându-şi că lunetistul îl lua deja în vizor pe prostul ăla 
dolofan. 

Omul deschise uşile din spate ale Nissanului şi Saul se 
apropie. Pe podeaua de lemn din interior zăcea un trup. Legat şi 
cu căluş. 

Şi holbându-se la Saul, care îl recunoscu îngrozit. Nu era 
Ben Hope. Era lunetistul lui. 

Inainte de a apuca să reacționeze, locotenentul Rigault îi 
puse arma la tâmplă şi din clădire începură să iasă poliţişti 
înarmaţi. Punctele roşii care alunecau pe ceafa şi pe haina lui 
Saul erau proiectate de vizoarele laser ale trăgătorilor de elită ai 
poliţiei, degete extrem de experimentate pe trăgace extrem de 
sensibile. 

Rigault îl aruncă pe Saul pe podeaua dubiţei, alături de 
lunetistul din Gladius Domini, îi încătuşă mâinile la spate şi îi citi 
drepturile. După ce îl duse la o dubă a poliţiei, aflată în 
aşteptare, Rigault îl sună pe Simon. 

— Peştele a muşcat momeala. 


54 


Liftul porni, ridicându-se lin. Armele continuau să stea 
îndreptate către capul lui Ben în timp ce Usberti îl conducea 
înapoi, în birou. Îl urmă pe arhiepiscop înăuntru, iar paznicii îşi 
reluară poziţia din faţa uşii. Usberti îi făcu semn să se aşeze şi 
umplu din nou paharele. 

— N-am auzit decât de un singur Rudolf Hess, spuse Ben. 
Nazistul. 

Usberd dădu din cap, zâmbind. 

— Acolitul lui Adolf Hitler vreme îndelungată şi mâna 
dreaptă a Fuhrer-ului. Toată viaţa lui, Hess a dat dovadă de un 
puternic interes faţă de ştiinţele ezoterice, care i s-a trezit, 
probabil, din timpul copilăriei petrecute în Egipt, la Alexandria. 
Era adolescent când familia lui a revenit în Europa. Şi-a 
menţinut interesul şi, în anii 1920, a aflat de la Nicholas Daquin, 
elevul lui Fulcanelli, o serie de secrete importante ale 
alchimiştilor. Bineînţeles că, la data respectivă, Hess era 
profund implicat în activităţile Partidului Naţional Socialist, 
atunci în plină ascensiune. Cunoscând valoarea cunoştinţelor 
proaspăt dobândite, i le-a împărtăşit imediat liderului şi 
mentorului său, Adolf Hitler. 

Ben simţea că i se învârte capul. Alexandrinul - Rudolf, 
misteriosul prieten al lui Daquin - ar fi putut fi într-adevăr Hess, 
bine-cunoscutul nazist? 

Încântat de reacţia lui, Usberti continuă. 

— Cu mult înainte de război, partidul nazist era foarte 
interesat de potenţialul ajutor pe care i l-ar fi putut oferi 
alchimia în construirea celui de-al Treilea Reich. Compania 164 
era institutul său secret de cercetări, având drept scop 
realizarea transmutaţiei elementelor prin modificarea frecvenţei 
lor de vibraţie. 

— Ce ajutor i-ar fi putut da alchimia celui de-al Treilea 
Reich? 

Usberti zâmbi. Deschise un sertar şi ceva îi luci în mâini. 
Aşeză obiectul masiv pe birou, în faţa lui Ben. 


— Domnule Hope, îţi împărtăşesc cunoştinţele secrete ale 
lui Fulcanelli, în forma în care i-au fost dezvăluite discipolului 
său, Nicholas Daquin. 

În lumina artificială, lingoul de aur avea o strălucire mată. 
Pe una dintre feţele laterale era ştanţat un mic vultur imperial 
aşezat pe o svastică. 

— Glumeşti. 

— Nicidecum, domnule Hope. Obiectivul principal al 
Companiei 164 era obţinerea aurului alchimic. 

— Din metale ordinare? 

— Mai ales din oxid de fier şi din cuarţ, răspunse Usberti. 
Acestea erau prelucrate respectând cu stricteţe procedeul pe 
care i-l încredinţase Daqguin lui Hess. Vezi, numai datorită 
prietenului nostru Fulcanelli, care habar nu avea ce se întâmplă, 
au reuşit  naziştii să dobândească aceste cunoştinţe 
extraordinare. 

— Şi au avut succes? întrebă Ben, mijindu-şi ochii sceptic. 

— Ai dovada în faţă, zâmbi Usberti. Documentele naziste 
secrete atestă faptul că, în anul 1928, membrii partidului au fost 
martori la fabricarea aurului alchimic în uzina Companiei 164, 
aflată în afara Berlinului. Aceasta a fost distrusă în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial, sub pretextul necesităţii lichidării 
întreprinderilor industriale. Nimeni nu ştie cu certitudine cât aur 
au reuşit să producă în timpul tuturor acelor ani. Dar cred că e 
vorba de o cantitate cu adevărat considerabilă. 

— Vrei să spui că partidul nazist era finanţat cu aur 
obţinut prin metode alchimice. 

— Nu, domnule Hope, nu vreau să spun, ci o afirm ca peo 
realitate (Îşi lăsă mâna pe lingoul de aur). Milioanele de astfel de 
lingouri recuperate de Aliați la sfârşitul războiului - şi mai există 
încă multe altele, care n-au fost descoperite - nu provin din 
dinţii şi din bijuteriile de aur confiscate de la evrei în lagărele de 
concentrare, aşa cum ne învaţă cărţile de istorie. Nici măcar cei 
şase milioane de deţinuţi evrei n-ar fi putut fi sursa unei 
asemenea cantităţi de aur. Toată povestea a fost născocită de 
guvernele Aliaților ca să ascundă faptul că Hitler obținea cu 
adevărat aur alchimic. S-au temut că, dacă s-ar fi aflat adevărul, 
s-ar fi confruntat cu ameninţarea destabilizării întregii economii 
mondiale. 

Ben râse. 


— În viaţa mea, am auzit multe teorii fanteziste ale 
conspirației, dar asta le depăşeşte pe toate. 

— N-ai decât să râzi cât vrei, domnule Hope. N-o să mai 
treacă prea multă vreme până când vom fi capabili să obţinem 
aur alchimic. Bogăţie nelimitată. Gândeşte-te. 

— Oricum, am impresia că nu duceţi lipsă de fonduri. 
Organizaţia înghite probabil o groază de bani. 

— Ai fi surprins dacă ai afla numele unora dintre 
investitorii noştri, răspunse Usberti. Provin din toate categoriile 
sociale şi din întreaga lume. Printre ei se numără o parte dintre 
conducătorii celor mai puternice corporaţii. Dar planurile mele 
implică nişte sume enorme. 

— Ca planurile lui Hitler? 

Arhiepiscopul ridică din umeri. 

— Hitler avea planul lui măreț, eu îl am pe-al meu. 

Tăcerea se lăsă preţ de un minut, timp în care Ben cântări 
în minte enormitatea spuselor lui Usberti. 

— Aşa că acum înţelegi de ce vreau manuscrisul lui 
Fulcanelli, continuă arhiepiscopul, plimbându-se tacticos prin 
dreptul ferestrei întunecate. Pentru că uzina nazistă a fost 
distrusă, ne lipsesc anumite detalii necesare pentru 
completarea procedurii. Cred că manuscrisul conţine cheia. ŞI 
aceasta nu era singura taină a alchimiştilor cunoscută de 
Fulcanelli. 

Tăcu, privindu-l pe Ben cu insistență, apoi continuă. 

— Dar, când a aflat că taina fabricării aurului a intrat în 
mâinile lui Hess şi ale colaboratorilor lui, bătrânul nătărău a 
intrat în panică. A dispărut. Şi a luat cu sine cel de-al doilea 


secret, pe care nu i l-a împărtăşit niciodată ucenicului său 
Daquin şi care cred că este dezvăluit în manuscris. 
— Continuă. 


— Vezi dumneata, domnule Hope, cele două lucruri de 
care am cea mai mare nevoie ca să desăvârşesc Gladius Domini 
sunt banii şi timpul. Am cincizeci şi nouă de ani. N-o să trăiesc 
cât lumea. Nu vreau să văd cum trec toate roadele trudei mele 
în mâinile unui succesor care ar putea strica totul. Trebuie să 
deţin controlul vreme de încă alţi cincizeci de ani sau chiar mai 
mult, ca să-mi văd toate planurile duse la îndeplinire. 

Ben ridică paharul în timp ce Usberti i-l umplea din nou cu 
coniac. 


— Aşa că eşti în căutarea elixirului vieţii? 

Celălalt înclină din cap. 

— Atât pentru a-l folosi, cât şi pentru a-i proteja secretul. 
Când spionii mei mi-au spus cât de aproape de descoperirea lui 
ajunsese doamna doctor Ryder, m-am hotărât să pun pe cineva 
s-o ucidă. 

— O măsură cam drastică, ţinând cont că ea n-avea toate 
răspunsurile. Era abia la începutul cercetării. 

— E adevărat. Dar trăncănea despre asta în faţa oricui era 
dispus s-o asculte. 

— Nu puteai s-o angajezi, pur şi simplu, ca să lucreze 
pentru tine? 

Acelaşi zâmbet rece. 

— Toţi savanții aflaţi în slujba mea fac parte din Gladius 
Domini. Sunt adepţi fervenţi ai cauzei noastre. Doamna doctor 
Ryder e individualistă - comportamentul ei o demonstrează 
limpede. E ambițioasă şi plină de resentimente faţă de ceilalţi 
oameni de ştiinţă, colegii ei. E tot atât de dornică să le 
demonstreze că s-au înşelat pe cât este de hotărâtă să-şi 
aprofundeze descoperirea. N-ar fi consimţit niciodată să lucreze 
pentru mine. 

— De ce o laşi acum să rămână în viaţă? 

— E în viaţă pentru moment - dar dacă o să continue sau 
nu să trăiască depinde în întregime de dumneata, domnule 
Hope. 

— De mine? 

— Exact, spuse Usberti dând din cap cu gravitate. Am 
spus mai devreme că vreau să lucrezi pentru mine. Te-ai mai 
gândit la oferta mea? 

— Nu mi-ai explicat ce vrei să fac. 

— Pun pe picioare o armată. Armatele au nevoie de 
soldaţi, de oameni ca dumneata. Sursele mele m-au informat 
despre trecutul dumitale impresionant. 

Usberti se întrerupse o clipă. 

— Vreau să fii comandantul militar al lui Gladius Domini. 

Ben râse zgomotos. 

— O să ai bani, putere, femei, lux, orice-ţi doreşti, adăugă 
arhiepiscopul cu toată seriozitatea. 

— Credeam că recrutezi numai oameni devotați, nu şi 
individualişti. 


— Când întâlnesc pe cineva cu talente excepţionale, fac 
excepţii. 

— Sunt flatat. Şi dacă refuz? 

Usberti ridică din umeri. 

— Roberta Ryder moare. Şi dumneata, bineînţeles. 

— Grozavă afacere, spuse Ben zâmbind. Dar spune-mi un 
lucru. De ce are nevoie un arhiepiscop catolic de o armată 
particulară? Eşti deja în vârful unei organizaţii puternice. De ce 
să nu rezolvi lucrurile în mod paşnic? Cu ambiția ta, ai putea 
ajunge papă într-o bună zi. Atunci o să ai toată puterea pe care 
ţi-o doreşti ca să faci reforme, din interior. 

De data asta, era rândul lui Usberti să râdă zgomotos. 

— Reforme? scuipă el cu dispreţ. Crezi că mă interesează 
Biserica lor? Ce e un papă? O simplă marionetă, plimbată de 
colo-colo, pentru plăcerea mulţimii. Un personaj în declin, ca 
regina voastră, din Anglia. Nu, nu e pentru mine. Eu îmi doresc 
mai multă putere. 

— Totul în numele lui Dumnezeu? Organizaţia voastră nu 
mi se pare prea pioasă. Spionaj, spălare de creiere, crime, 
răpiri... 

Usberti îl întrerupse, râzând pe înfundate. 

— Nu ştii prea multe despre istoria Bisericii, domnule 
Hope. A făcut întotdeauna lucrurile astea. De fapt, problema e 
că acum a încetat să le mai facă. Clica de oameni bătrâni şi 
moleşiţi de la Roma a slăbit şurubul în toate privinţele. Credinţa 
Occidentului se duce de râpă. Oamenii au fost abandonaţi. Sunt 
ca soldaţii fără comandant. Ca un copil orfan. 

— Şi tu vrei să-i adopţi, nu-i aşa? 

Usberti îl ţintui cu privirea. 

— Au nevoie de un lider puternic, de o mână care să-i 
călăuzească. Ce au realizat altminteri? Ştiinţa? Imorală. Coruptă. 
Interesată numai de profituri, de donarea fiinţelor umane, de 
colonizarea altor planete - fiindcă pe asta o distruge. 
Tehnologia? Jucării tentante. Jocuri pe computer. Televiziune 
care controlează minţile. Oamenii au nevoie de un lider. Eu sunt 
acela. O să le ofer ceva în care să creadă şi pentru care să 
lupte. 

Ben se încruntă. 

— Să lupte? Împotriva cui? 


— Trăim în vremuri instabile, răspunse Usberti. În timp ce 
credinţa lumii creştine e în decădere, se ridică o nouă putere. 
Forţele întunecate din Orientul Mijlociu. 

Arhiepiscopul lovi cu pumnul în masă. Ochii îi aruncau 
flăcări. 

— Duşmanul pe care Biserica l-a zdrobit cu secole în urmă 
îşi adună forţele. Noi suntem slabi, ei sunt puternici. Ei au 
credinţă, noi nu avem decât temeri. De data asta vor câştiga. Au 
început deja. Vesticii n-au idee cu ce se confruntă. De ce? 
Pentru că au uitat ce înseamnă să ai o credinţă. Numai Gladius 
Domini poate împiedica această putreziciune să distrugă 
întreaga urzeală a lumii occidentale. 

— Şi crezi că o organizaţie fundamentalist-teroristă de 
mâna a doua, ca Sabia Domnului, poate schimba lumea? 

Chipul lui Usberti se congestionă. 

— Organizaţia asta de mâna a doua, aşa cum îi spui 
dumneata, e o forţă în plină ascensiune. Gladius Domini nu se 
rezumă la câţiva oameni din Franţa. Ceea ce ai văzut din 
arsenalul nostru nu e decât o picătură dintr-un ocean. Suntem o 
organizaţie internaţională. Avem agenţi în întreaga Europă, în 
America şi în Asia. Avem simpatizanți la cele mai înalte niveluri 
ale politicii şi forţelor armate. În China, a cărei economie are cea 
mai rapidă dezvoltare din lume, mişcării creştine 
fundamentaliste i se adaugă câte două milioane de recruți în 
fiecare an. N-ai nici o idee despre ceea ce se petrece, domnule 
Hope. În câţiva ani, o să avem o armată complet echipată, de 
fanatici care vor face ca al Treilea Reich să pară o tabără de 
cercetaşi. 

— Şi pe urmă? O să-i atacați pe musulmani? 

Usberti zâmbi. 

— Dacă n-o să reuşim să exercităm o influenţă suficientă 
asupra factorilor de decizie din politica externă a Statelor Unite, 
atunci da, o s-o facem. Aşa cum Biserica şi-a trimis cândva 
armatele să zdrobească puterea dăunătoare a lui Saladin şi a 
altor regi musulmani, o să deschidem o nouă eră a războiului 
sfânt. 

Ben rămase o clipă pe gânduri. 

— Dacă te înţeleg bine, spuse el, pe îndelete, vorbeşti 
despre declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial. 


Începerea jihadului dintre o nouă creştinătate şi forţele unite ale 
islamului o să aducă distrugerea în întreaga lume, Usberti. 
ltalianul îi respinse vorbele cu un gest. 

— Dacă asta e voinţa Domnului, atunci să lăsăm sângele 
să curgă. Neca eos omnes. Deus suos agnoscet. 

— Ucideţi-i pe toţi. Dumnezeu va şti să-i deosebească, 
traduse Ben. Vorbeşti ca un adevărat tiran sângeros, 
arhiepiscopule. 

— Gata cu palavrele! şuieră Usberti. Dă-mi manuscrisul. 

— Nu-l am, răspunse Ben, calm. Crezi că l-aş fi adus aici, 
aşa, pur şi simplu? Zău aşa, Usberti, ar fi trebuit să mă cunoşti 
mai bine. 

Chipul arhiepiscopului se întunecă, împurpurat de mânie. 

— Unde e? întrebă el, pe un ton poruncitor. Te avertizez, 
nu te juca cu mine. 

Ben se uită la ceas. 

— În momentul ăsta se află în mâinile unui prieten de-al 
meu. l-am spus că o să-l sun pe la unu şi jumătate. Dacă nu 
primeşte nici o veste de la mine, o să conchidă că mi s-a 
întâmplat ceva şi-o să-l ardă. 

Usberti îşi aruncă ochii spre ceasul de pe masă. 

— Timpul nu aşteaptă, arhiepiscopule. Dacă manuscrisul 
arde, pierzi totul. 

— lar tu îţi pierzi viaţa. 

— E adevărat. Numai că moartea mea nu îţi e la fel de 
utilă ca propria ta nemurire. 

Usberti înşfăcă telefonul de pe birou. 

— Foloseşte-l, porunci el. Sau o să auzi ţipetele lui Ryder 
înainte de a-ţi da duhul. Inchizitorul se pricepe să prelungească 
agonia. 

Dar şi Ben se pricepea. Aşteptă preţ de un moment 
nesfârşit, lăsându-l pe Usberti să simtă scurgerea fiecărei 
secunde. 

— Grăbeşte-te, spuse arhiepiscopul şi faţa lui bronzată se 
albi în timp ce îi întindea telefonul. 

În cele din urmă, Ben ridică din umeri. Apoi luă mobilul. 

— OK. O să primeşti şi răspunsul meu la oferta pe care 
mi-ai făcut-o. 


Formă numărul apăsând pe minusculele taste argintii. 
Cifrele se aşternură pe ecran, urmate imediat de o întrebare: 
Apel? 

Degetul lui Ben stătea ameninţător deasupra ultimei taste 
a seriei numerice. Pe faţa lui Usberti era o expresie interogativă. 

— Şi ăsta e răspunsul meu, spuse Ben. 

Cuprins deodată de groază, arhiepiscopul rămase cu ochii 
aţintiţi asupra lui, înțelegând că lucrurile luaseră o întorsătură 
urâtă, foarte urâtă. 


55 


Ben nu-şi luă ochii de la Usberti în timp ce apăsa butonul 
şi auzea piuiturile grăbite ale seriei de numere tastate. 

Şase relee răspândite prin clădirea organizaţiei Gladius 
Domini răspunseră imediat la semnalul telefonic. 

Erau cuplate la şase detonatoare electrice instantanee 
miniaturale care, la rândul lor, activau cele şase cutii de 
mărimea unui pumn, pline cu explozibil PBX, cu liant de plastic. 
In mai puţin de o jumătate de secundă, explozia masivă 
provocată de efectul cumulat al acestor încărcături zgudui 
clădirea. Zidăria se sparse în bucăţi, pereţii fiind aruncaţi în 
afară. Focul mistui parcarea subterană, transformând fiecare 
vehicul într-un dispozitiv incendiar de sine stătător. Holul 
somptuos de la recepţie fu cuprins de volbura unei imense 
mingi de foc, care înflori şi se scurse de-a lungul coridoarelor, 
tălăzuind ca o mare de flăcări. Oamenii se împleticeau, urlând, 
transformați în torţe aprinse. La primul etaj, toate geamurile se 
spulberară într-o ploaie letală de cioburi, în timp ce explozia 
distrugea laboratorul, făcând bucăţi echipamentul ştiinţific şi 
computerele, din care nu mai rămaseră decât nişte resturi 
împrăştiate pretutindeni. 

Sus, în biroul lui, Usberti stătea încremenit de groază pe 
când podeaua i se clătina sub tălpi într-o explozie asurzitoare. 
Şocul azvârli aerul afară din încăpere. Ben era în picioare, 
năpustindu-se asupra italianului intrat în panică. Dar paznicii de 
pe coridorul invadat de fum dădură buzna în încăpere, 
agitându-şi pistoalele automate. Ben înşfăcă unul dintre 
scaunele din bare de oţel şi îl ucise pe cel mai apropiat cu o 
izbitură care făcu piciorul scaunului să-i străpungă vălul palatin, 
pătrunzându-i în creier. Arma îi căzu zăngănind pe podea. Rafala 
trasă de cel de-al doilea paznic spulberă tăblia de sticlă a 
biroului. Ben se rostogoli, întinse braţul după pistolul automat 
căzut şi trase, făcând găuri de nouă milimetri de-a curmezişul 
peretelui şi în trupul paznicului. Acesta se prăbuşi, cu chipul 
contorsionat. 


Usberti dispăruse. În spatele unei draperii, o uşă de sticlă 
se mai legăna încă. Paşii lui grei răpăiau pe treptele de oţel ale 
scării de incendiu care ducea afară. 

Ben o rupse la fugă. Salvarea Robertei era ceea ce conta 
cu adevărat. Alergă pe coridor, îndreptându-se către lift şi 
formând în acelaşi timp un alt număr de telefon. În vreme ce 
ascensorul cobora lin către subsol, se agăţă dintr-un salt de 
rama de oţel a trapei din centrul plafonului. Rămase o clipă 
atârnat, apoi deschise trapa. Micul rucsac era încă acolo, aşa 
cum îl lăsase. Se lăsă să cadă înapoi pe podea şi îl deschise în 
momentul în care liftul se oprea trepidând. leşi, apăsând butonul 
de apel al telefonului. În partea opusă a clădirii o mică 
încărcătură de PBX distruse siguranţa principală, aruncând 
Centrul de Educaţie Creştină în beznă. 

Ben îşi scoase din rucsac Browning-ul, îl armă şi aprinse 
lanterna montată sub ţeavă. Se îndreptă către pivniţă, plimbând 
raza lanternei în toate direcţiile pe coridoarele întunecate. 


Totul se petrecuse exact aşa cum spusese Ben Hope. 
Exploziile simultane se încheiaseră într-o clipă. Auziră, pe 
neaşteptate, o detunătură mai slabă, ca o bufnitură înfundată, şi 
clădirea fu cuprinsă de întuneric. De jos nu se mai vedea decât 
tremurul flăcărilor portocalii. 

La semnalul lui Simon, unităţile de intervenţie ale poliţiei 
care se ascundeau în pădure, gata să treacă la atac, năvăliră în 
clădirea Gladius Domini. Bărbaţii înarmaţi, cu veste negre 
antiglonţ, măşti şi ochelari de noapte, se strecurară în mijlocul 
haosului. Câţiva dintre membrii răzleţi ai organizaţiei trăgeau 
orbeşte în ei, cuprinşi de panică. Dar trăgătorii de elită ai poliţiei 
era mai rapizi, aveau mai mult sânge rece şi ţinteau cu mai 
multă precizie. Îi secerară numai pe cei care reprezentau un 
pericol imediat. Cei care încercaseră să scape cu fuga sau îşi 
aruncaseră armele ajunseră repede pe podea, cu încheieturile 
mâinilor şi cu gleznele legate laolaltă şi cu ţevile puştilor 
automate MP-5 proptite în ceafă. Jos, în laborator, tehnicienii 
năuciţi, negri de fum şi plini de sânge care se târau printre 
resturile afumate se pomeniră ridicaţi în picioare şi scoşi afară 
sub ameninţarea armelor. În mai puţin de cinci minute, poliţia 
preluase controlul clădirii. 


Usberti avu impresia că inima stă să-i cedeze. Clădirea 
răsuna de explozii şi, în timp ce ocolea alergând pe lângă 
zidurile ei, din interior îi ajungeau la urechi ţipete şi focuri de 
pistol. Se împletici prin curte, respirând hârjâit, cu pieptul 
zvâcnind. Se rezemă de un copac, încovoindu-se cu răsuflarea 
tăiată şi tremurând din cauza şocului şi a furiei stârnite de 
abilitatea cu care îi tăiase Ben craca de sub picioare. Deşi îi 
remarcase talentele şi în ciuda propriei lui viclenii, reuşise să-l 
subestimeze pe englez în mod dezastruos. Încă nu izbutea să 
înţeleagă ce naiba se întâmplase. 

— Tu, de colo, zise o voce. Pune mâinile la ceafă. 

Îşi roti privirile şi văzu doi bărbaţi în uniforme negre, stând 
în întuneric la câţiva metri distanţă, cu armele îndreptate către 
el. Un radio fâşâi. Se îndepărtă încet de copac şi ridică braţele. 
Să fii capturat, în felul ăsta... 

Unul dintre bărbaţi îşi duse mana la brâu, în căutarea 
cătuşelor. Pe neaşteptate, cei doi poliţişti se pomeniră săltaţi în 
aer, ca nişte oameni de paie. Zburară unul către altul şi ţestele li 
se izbiră scrâşnind sec sub carnea strivită. Căzură la pământ 
fără să scoată nici un sunet. 

Când recunoscu silueta înaltă ce îi domina pe poliţiştii 
căzuţi în nesimţire, un zâmbet larg de uşurare împărţi în două 
chipul lui Usberti. 

— Franco! Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Bozza îşi scoase cuțitul şi tăie gâturile celor doi, rapid şi 
eficient. Săltă una dintre staţiile radio şi un MP-5 căzut, apoi, 
aruncând o privire peste umăr, îşi luă arhiepiscopul de braţ cu 
un aer calm şi îl conduse printre copaci, intrând în întuneric. 

Până la şosea aveau de mers o jumătate de kilometru prin 
pădure. Bozza îl ajută pe Usberti să coboare valul de pământ 
acoperit de frunze, ajungând pe asfalt. Văzu, în depărtare, 
farurile unei maşini care se apropia. Dădu drumul braţului lui 
Usberti şi se îndepărtă de el, postându-se în mijlocul şoselei, 
scăldat în lumina tot mai puternică a farurilor, apoi îndreptă 
arma către parbriz. Maşina se opri de-a curmezişul drumului, în 
scrâşnet de cauciucuri. Înăuntru era un cuplu de tineri. Bozza 
smuci portiera şoferului şi îl înşfăcă pe bărbat de păr, trăgându-l 
afară. Il trânti pe marginea şoselei şi îi ciurui nepăsător pieptul 


cu o rafală de pistol automat. Bărbatul rămase printre frunze, un 
morman însângerat. 

In maşină, fata ţipa isteric. Bozza o scoase cu totul prin 
fereastra deschisă, o privi în ochi cu răceală şi îi frânse gâtul 
dintr-o singură răsucire. Inchizitorul târî cadavrele în şanţ şi le 
acoperi cu crengi smulse din tufişuri. 

— Aşa, Franco, spuse Usberti. Du-mă cât mai departe de 
aici. 

Bozza îl ajută să se instaleze pe bancheta din spate şi 
demarară, gonind către aeroport. 


Ultimul lucru pe care şi-l pusese Ben în rucsac ceva mai 
devreme, în cursul aceleiaşi zile, era o mică încărcătură 
explozivă percutantă. Strivi bilele de explozibil plastic de 
suprafaţa de oţel a uşii pivniţei, înfipse în ele cei doi electrozi şi 
se grăbi să se retragă pe coridor, înainte de a apăsa pe tasta 
telefonului. Detunătura sfâşie aerul şi fumul se risipi, dând la 
iveală uşa care arăta de parcă o gură gigantică ar fi muşcat din 
ea, luând o îmbucătură perfect ovală. Conturul de un roşu palid 
al găurii dogorea. Ben pătrunse în beciul plin de fum cu arma în 
mâna întinsă înainte. Probabil că singurul paznic dinăuntru se 
aflase în apropierea uşii în momentul exploziei. Pironi asupra lui 
lumina lanternei ataşate la pistol. Era căzut pe spate, cu sângele 
scurgându-i-se din nas şi din urechi. O schijă triunghiulară de 
oţel îi ieşea douăzeci de centimetri în afara frunţii. Ben înhăţă 
inelul de chei care îi atârna de curea şi cobori în fugă în mijlocul 
norilor de fum din încăperea enormă, strigând-o pe Roberta. 

— Ben! ţipă ea, recunoscându-i vocea detaşată de 
fundalul ţiuiturilor ascuţite care-i rămăseseră în urechi în urma 
zgomotului pătrunzător al exploziei. Acolo e un copil! 

Arătă spre cuşca de alături. Ben îndreptă lanterna în 
direcţia ei, văzu trupul căzut al adolescentului drogat şi îl 
recunoscu pe Marc. Descuie uşile ambelor cuşti. 

— Haide, să mergem, îi spuse Robertei cu voce scăzută, 
evitându-i cu delicateţe îmbrăţişarea. 

Apoi se aplecă şi îl ridică pe umăr pe băiatul care tremura. 


Zece minute mai târziu, poliţiştii uimiţi îl găsiră pe Marc 
Dubois zăcând pe bancheta din spate a uneia dintre maşinile 
lor. 

— De unde naiba a mai apărut şi ăsta? întrebă unul dintre 
ei. 

— Habar n-am! spuse colegul lui. 

Abia după o vreme realizară că era puştiul dat dispărut pe 
care îl văzuseră pe afiş. 

Pe deplin satisfăcut, Simon îşi supraveghea oamenii în 
timp ce scoteau din clădirea avariată mai bine de treizeci de 
membri ai Gladius Domini, cu toţii negri de fum, tuşind şi 
scuipând. Până în momentul acela, fuseseră găsite şase 
cadavre, plus arme şi muniții suficiente pentru a acuza întreaga 
organizaţie de crimă şi de terorism. 

Viteză. Atac. Surpriză. Auzise că aşa suna deviza 
neoficială a unui anumit regiment din armata britanică. Cât se 
poate de adevărat. Rânji şi clătină din cap. 


56 


În timp ce Ben o purta prin întuneric, ţinând-o cu un braţ 
de talie şi călăuzind-o printre copaci către drumeagul din afara 
cordonului de poliţie pe care îşi parcase automobilul închiriat, 
Roberta oscila între o exaltare sălbatică şi epuizarea ce o făcea 
să tremure din tot corpul. El era evaziv şi tăcut, ignorând 
întrebările cu care îl bombarda. Ajunseră lângă maşină şi el privi 
cu atenţie printre copacii foşnitori, cu o mână pe Browning, 
asigurându-se că nu-i urmărise nimeni. 

Conducea pe şosele  dosnice, îndepărtandu-se cu 
repeziciune de Centrul de Educaţie Creştină. leşiră de pe asfalt, 
intrând pe un drum de ţară ce se îndrepta către o fermă şi, după 
ce traversară câmpul pe o distanţă de doi kilometri, ajunseră pe 
o cărare îngustă, pietruită. 

— Unde mergem? întrebă Roberta, lăsându-se pe spătarul 
scaunului. 

inchise ochii. În mintea ei, amănuntele întemniţării 
începeau deja să devină ceţoase, confuze. 

— Am închiriat o casă. 

Trecură prin două cătune şi, douăzeci de minute mai 
târziu, ajunseră în faţa unei case de ţară ascunse în spatele unui 
pâlc de copaci şi către care se îndrepta o alee inclusă în 
teritoriul proprietăţii. Ben o conduse pe Roberta pe potecă, 
descuie uşa şi aprinse lumina. Casa era pustie şi mobilată doar 
cu strictul necesar, dar era un loc sigur. 

Ea se lăsă să cadă într-un fotoliu vechi, îşi dădu capul pe 
spate şi închise ochii. El îi aduse un pahar de vin roşu. Se grăbi 
să-l golească şi îi simţi imediat efectul relaxant. Apoi îl privi în 
timp ce înălța un morman de surcele şi de buşteni, aprinzând un 
foc care prinse să trosnească în căminul de piatră din colţul 
încăperii. Era ciudat de tăcut şi de distant. 

— Te simţi bine, Ben? Ce s-a-ntâmplat? 

Fără să-i răspundă, îngenunche în faţa şemineului, cu 
spatele la ea, aţâţând focul cu un vătrai. 

— De ce nu vorbeşti cu mine? 

El aruncă vătraiul de fier, care zăngăni, se ridică şi se 
întoarse ca s-o privească în ochi. 


— De-a ce naiba ai crezut că te joci? o întrebă, furios. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai idee măcar cât de îngrijorat am fost? Am crezut c-ai 
murit. Ce demon te-a îndemnat să pleci de una singură? 

— Eu... 

— Atâta prostie, atâta idioţenie... 

Ea se ridică. Buzele îi zvâcneau şi îi tremurau mâinile. Ben 
se înmuie când îi văzu chipul. 

— Ei, nu plânge. Îmi pare r... 

Nu apucă să termine fraza. Pumnul Robertei zvâcni şi îl 
izbi în falcă. Văzu stele verzi şi se împletici, retrăgându-se cu doi 
paşi. 

— Să nu-mi vorbeşti mie aşa, nemernicule! 

Rămaseră în picioare, înfruntându-se. El îşi frecă falca. Pe 
urmă, ea îl prinse în braţe şi se lipi de el, îngropându-şi faţa în 
scobitura umărului. ÎI simţi crispându-se şi se retrase, privindu-l 
nesigură, cu ochii înotând în lacrimi fierbinţi. 

Dar Ben se destinse şi, înăuntrul lui, ceva se dezlănţui cu 
frenezie, potopindu-l. Acum şi-o dorea, dorea acea căldură pe 
care o respinsese atât amar de vreme. Voia să se afunde în ea 
ca un scafandru în apele calde ale unei lagune, pentru a nu mai 
reveni nicicând la suprafaţă. În timp ce stătea privind în ochii ei 
trişti, umezi, întrebători şi cu pleoapele zbătându-se, ştiu ca o 
iubea mai mult decât îşi dăduse seama. 

Întinse mâinile înspre ea, o prinse de braţe şi o trase către 
el. Se strânseră la piept cu putere, dezmierdându-se, 
pierzându-şi răsuflarea, trecându-şi fiecare degetele prin părul 
celuilalt. 

— Mi-a fost atât de frică, şopti el. Am crezut că te 
pierdusem. 

Îşi plimbă degetele pe pomeţii ei, ştergându-i lacrimile de 
pe obrajii acum surâzători. Buzele li se întâlniră şi o sărută, 
îndelung şi cu nesaţ, aşa cum nu mai sărutase pe nimeni, 
niciodată, în toată viaţa lui. 


În dimineaţa următoare o trezi cântecul îndepărtat al unui 
cocoş. Deschise ochii fluturând din pleoape şi abia după câteva 
secunde îşi aduse aminte unde se afla. Razele soarelui se 
revărsau prin fereastra dormitorului. Buzele i se arcuiră într-un 


zâmbet, pe măsură ce noaptea abia trecută în revenea în 
amintire. Nu fusese un vis. Când îi spusese cât de mult îl iubea, 
îi mărturisise că şi el simţea acelaşi lucru. Fusese atât de tandru 
şi, pe măsură ce pasiunea lor se dezlănţuise, o altă latură, cu 
totul nouă, a firii lui ieşise la lumină. 

Se întoarse cu faţa în sus şi se întinse sub cearşaf, 
savurând atingerea bumbacului apretat. Işi mătură cu degetele 
părul răvăşit, descoperindu-şi ochii, şi întinse braţul, căutându-l. 
Mâna i se opri pe perna goală. Ben coborâse la parter. 

Înotă o vreme în vârtejul de ceaţă difuză dintre somn şi 
trezie. Răpirea şi întemnițarea, spaima cumplită prin care 
trecuse, toate păreau o amintire îndepărtată, ca dintr-o altă 
viaţă sau ca dintr-un vechi coşmar, pe jumătate uitat. Se întrebă 
cum era viaţa în Irlanda, lângă mare... Nu locuise niciodată în 
preajma mării... 

Deja cu mult mai trează, se întrebă ce făcea el. Nu simţea 
miros de cafea şi nu auzea nici un alt zgomot cu excepţia 
trilurilor păsărilor din copacii de dincolo de geam. Se ridică şi 
traversă dezbrăcată dormitorul, pe urma hainelor înşirate din 
capul scării şi până lângă pat. Alte amintiri proaspete, şi zâmbi 
încă o dată. _ 

El nu era jos, pregătind micul dejun. Il căută cutreierând în 
întregime mica vilă şi strigându-l. Unde era? 

Atunci văzu că maşina şi hainele lui dispăruseră şi începu 
să se teamă. Găsi biletul pe masa din bucătărie şi ştiu ce-i 
scrisese dinainte de a-l despături ca să-l citească. 

Lacrimile îi umplură ochii şi i se revărsară pe obraji. Se 
aşeză la masă, îşi afundă capul între braţe şi plânse vreme 
îndelungată. 


57 


Toamna se instalase de-a binelea. Staţiunea balneară 
Palavas-les-Flots era tăcută şi singurii turişti care mai intrau în 
apa mării erau englezii şi nemţii. Ben se aşeză pe nisip, într-o 
zonă pustie a plajei, şi rămase cu privirea pierdută către orizont. 
Se gândea la Roberta. Probabil că acum se întorcea deja acasă, 
unde avea să fie în siguranţă. 

Plecase dimineaţa, devreme, după noaptea lor de 
dragoste. N-ar fi trebuit să laşi asta să se întâmple, îşi spuse. Nu 
era corect faţă de Roberta şi se simţise cumplit când îşi 
mărturisise sentimentele, plănuind în acelaşi timp să plece pe 
furiş, odată cu prima geană de lumină, când ea avea să mai 
doarmă încă. 

În zori se aşezase la masa din bucătărie şi îi scrisese. Nu 
era cine ştie ce scrisoare şi ar fi vrut să-i poată spune mai multe, 
dar n-ar fi reuşit decât să facă despărţirea mult mai dureroasă, 
pentru amândoi. Pe lângă bilet, îi mai lăsase şi destui bani ca să 
se poată întoarce acasă, în America, repede şi în siguranţă. Işi 
înşfăcase lucrurile şi fusese pe punctul de a o lua direct către 
uşă. 

Dar nu putuse să plece, pur şi simplu. Voise să o mai vadă 
pentru o ultimă oară şi urcase în vârful degetelor pe treptele 
care scârţâiau, având mare grijă să n-o trezească. Rămăsese 
locului un minut sau două, veghindu-i somnul adânc. Pieptul i se 
ridica şi cobora uşor sub cearşaf, iar părul i se răspândise pe 
pernă. Îi îndepărtase cu gingăşie o buclă ajunsă pe ochi. 
Zâmbise cu dragoste la vederea expresiei de relaxare 
copilărească de pe chipul ei adormit. Îşi dorea atât de mult să o 
ia în braţe, să o sărute, să-i poarte de grijă, să-i aducă micul 
dejun la pat. Să rămână împreună, să trăiască fericiţi. 

Dar nimic din toate astea nu era cu putinţă. Erau ca un vis 
de neatins. Destinul îi hărăzise altceva. Îşi amind vorbele lui Luc 
Simon: bărbații ca noi sunt lupi singuratici. Vrem să iubim 
femeile, dar nu suntem în stare decăt să le facem să sufere. 

Îi trimisese o ultimă sărutare cu vârfurile degetelor, apoi 
îşi impusese să plece. 


lar acum trebuia să-şi concentreze din nou gândurile 
asupra cercetărilor lui. Fairfax îl aştepta. Ruth îl aştepta. 

Se întoarse la pensiunea de lângă plajă. Odată ajuns în 
camera lui, se aşeză pe pat, ridică receptorul telefonului şi 
formă un număr. 

— Aşadar, am fost scos în mod oficial de pe lista 
suspecţilor? 

Simon râse. 

— De fapt, oficial, n-ai fost niciodată trecut pe ea, Ben. 
Voiam să te aduc la secţie doar ca să-ţi spun nişte întrebări. 

— Dar ai făcut-o într-un mod cam ciudat, Luc. 

— Răspunsul neoficial este da, eşti liber să pleci. Tu ţi-ai 
îndeplinit promisiunea, iar eu mi-o îndeplinesc pe a mea. Marc 
Dubois a revenit în mijlocul familiei. Organizaţia Gladius Domini 
face obiectul unei anchete şi jumătate dintre oamenii ei au fost 
reţinuţi sub acuzaţia de crimă, răpire şi o groază de alte 
învinuiri. Aşa că, în ceea ce te priveşte, sunt dispus să dau 
uitării anumite lucruri, cred că mă-nţelegi. 

— Înţeleg. Mulţumesc, Luc. 

— Nu-mi mulţumi, nu trebuie decât să nu-mi mai faci 
greutăţi. Fă-mă fericit, spune-mi că pleci din Franţa azi. 

— Plec curând, curând, îl asigură Ben. 

— Vorbesc serios, Ben. Bucură-te de vremea frumoasă, 
atâta câtă mai e, mergi la un film, admiră peisajele, stai la plajă. 
Fii turist, fă o schimbare. Dacă aud că mai eşti amestecat în 
ceva, te fac zob, prietene, să ştii. _ 

Simon puse receptorul în furcă, zâmbind. In ciuda tuturor 
celor întâmplate, nu se putea împiedica să aibă o anumită 
simpatie pentru Ben Hope. 

În spatele lui, uşa se deschise şi el se răsuci ca să vadă 
intrând un detectiv roşcat, cu un început de chelie. 

— Salut, domnule sergent Moran. 

— Bună dimineaţa, domnule. Îmi cer scuze, n-am ştiut că 
mai sunteţi încă aici. 

— Tocmai plecam, spuse Simon, uitându-se la ceas. Voiai 
ceva anume, sergent? 

— Doar un dosar, domnule. 

Moran se apropie de fişet, trase un sertar şi începu să 
caute printre fişe. 

— Ei, eu am plecat, oricum. 


Simon îşi luă servieta, îl bătu pe Moran prieteneşte pe 
umăr, apoi se îndreptă spre uşă. 

Moran îl privi dispărând înspre capătul coridorului, împinse 
la loc sertarul cu fişe, închise uşa fără zgomot, ridică receptorul 
şi formă un număr. 

— Poţi să-mi spui ultimul număr cu care s-a vorbit de la 
acest telefon? o întrebă el pe centralistă. 

Notă cifrele zâmbind, apoi le tastă. 

— Îmi cer scuze, cred că am greşit, spuse, după o pauză. 

Formă un al treilea număr. Îi răspunse o voce aspră, 
şoptită. 

— Aici Moran, zise el. Am informaţia care vă interesează. 
Ţinta se află la Auberge Marina, în Palavas-les-Flots. 


Stând la biroul său de la pensiune, Ben sorbi din cafea, se 
frecă la ochi şi începu să-şi răsfoiască toate însemnările. 

— Foarte bine, Hope, murmură el pentru sine. Să ne 
apucăm de treabă. Ce avem până acum? 

Răspunsul inevitabil era că avea al naibii de puţine. 
Câteva frânturi disparate de informaţii, un sac de întrebări fără 
răspuns şi nici o pistă de urmat. Ceea ce ştia era, pur şi simplu, 
insuficient. Se simţea extenuat din cauza lipsei de somn şi cu 
creierul secătuit după zilele parcă fără sfârşit în care fusese 
hăituit, făcuse planuri, încercase să pună în balanţă toate 
componentele ecuaţiei pe care o avea în minte. lar acum, de 
fiecare dată când încerca să se concentreze, nu reuşea să vadă 
nimic altceva decât chipul Robertei. Părul ei, ochii ei. Gesturile 
ei. Râsul ei, lacrimile ei. Nu şi-o putea scoate din cap, nu putea 
umple golul pe care îl simţea acum, când nu mai era alături de 
el. 

Rămăsese, din nou, aproape fără nici o ţigară. Scoase 
sticla plată şi o clătină. Încă nu se golise. Începu să-i deşurubeze 
dopul. Nu. Aşeză sticla nedesfăcută pe masă şi o împinse 
departe de el. 

Grupurile de cifre şi litere, aparent înşirate la întâmplare şi 
lipsite de înţeles care se găseau pe nouă dintre paginile 
carnetului continuau să-l sâcâie. Luă un pix cu un gest obosit, 
răsfoi carnetul şi notă combinaţiile de numere şi litere în ordinea 
în care apăreau. 


l. N18 

Il. U 111R 

lIl.  QE11E 

IV. 22V18A22VI8A 
V. 22R150 

VI 22 R 


VI. 13A18E23A 
VIII. 20R15 


IX. N26 012 |17 R 15 


Reproduse cu scrierea normală, semănau mult mai mult 
cu un text cifrat decât atunci când le vedeai în carnet. Ce 
semnificație aveau? Ştia destul de multe despre criptografie ca 
să-şi dea seama că, pentru a descifra un astfel de cod, era 
nevoie de o cheie. Ştia că, de obicei, spionii şi agenții secreți 
foloseau drept cheie un rând ales la întâmplare dintr-o carte. 
Primele douăzeci şi şase de litere de pe rândul respectiv 
înlocuiau literele alfabetului sau cifrele, sau şi pe unele, şi pe 
altele. Pe rândul-cheie, ordinea putea să fie de la stânga la 
dreapta sau invers, obținându-se astfel variante diferite ale 
cifrului şi construindu-se forme complet diferite ale mesajului. 
Dacă ştiai ce carte, ce pagină a acesteia şi ce rând să foloseşti, 
descifrarea mesajului era o problemă extrem de simplă. Dacă 
nu ştiai, mesajul rămânea complet de neînțeles - iar Ben nu 
avea de unde să afle. Fulcanelli ar fi putut alege ca rând-cheie 
pentru acele fraze absolut orice, din orice carte sau din orice 
text. Ar fi putut folosi oricare dintre limbile pe care le cunoştea, 
franceza, italiana, engleza sau latina, sau o traducere în sau din 
oricare dintre ele. 

Rămase nemişcat o vreme, reflectând cu disperare asupra 
tuturor posibilităţilor. Prin comparaţie, proverbialul ac din carul 
cu fân era o provocare banală. Se duse cu gândul înapoi şi îşi 
aminti dintr-odată de înregistrarea ultimei întâlniri dintre Anna şi 
Klaus Rheinfeld, pe care o ascultaseră. Neamţul murmurase 
secvenţe similare de cifre alternând cu litere. Ben şi le notase. 

Se căută prin buzunare şi îşi găsi mica agendă. Rheinfeld 
repetase, la nesfârşit, aceleaşi grupuri de litere şi cifre. N-6; E-4; 
l-6; A-11; E-15. Dar acestea nu se regăseau în carnetul lui, 
nicăieri. Oare asta însemna că, Rheinfeld folosise el însuşi cifrul? 


Ben îşi aminti că Anna le povestise că număra obsedat pe 
degete, în timp ce repeta cifrele. Număra pe degete şi când 
repeta cealaltă frază... care era? Ceva în latineşte, un dicton al 
alchimiştilor. Ben îşi strânse cu putere ochii obosiţi, încercând 
să-şi aducă aminte. 

Fraza era undeva, în carnet. Răsfoi paginile soioase şi 
descoperi desenul cu  alchimistul care îşi supraveghea 
preparatul în plină fierbere. Era acolo, scrisă pe cazan - IGNE 
NATURA RENOVATUR INTEGRA. Focul reinnoieşte pe deplin 
natura. 

Dacă Rheinfeld număra pe degete în timp ce psalmodia 
fraza... oare asta însemna... Ben numără literele. Douăzeci şi 
şase. Cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului. Acesta era 
rândul-cheie al cifrului? II scrise pe o bucată de hârtie. Deasupra 
şi dedesubt înşiră literele alfabetului şi numerele de la 1 la 26. 
Părea mult prea simplu, dar trebuia să încerce. Descoperi 
repede că, în timp ce numerelor din cifru le corespundea câte o 
singură literă, literele cifrate puteau avea mai multe înţelesuri, 
din cauza repetării celor din fraza-cheie. O folosi pe aceasta din 
urmă ca să decodifice primele două cuvinte ale mesajului cifrat, 
N 18/U 11 R: 


(rle) 
<|UA| AI” 


Literele înşiruite pe orizontală ar fi trebuit să formeze 
cuvinte recognoscibile atunci când combina diferitele variante 
oferite de cheia cifrului, pe care le trecuse în coloane. Dar nu 
aveau nici un sens. Mai încearcă o dată, soluția asta ar fi fost, 
oricum, din cale afară de evidentă. |Inversă numerele de la 1 la 
26, scriindu-le acum în ordine descrescătoare, şi decodifică 
iarăşi primele două cuvinte. 


zmo 
» 
RAR 


u| Y 


Acum avea impresia că greşise complet. Rândul-cheie era, 
probabil, cu totul altul. 

— Doamne, detest ghicitorile, 
însuşi. 

Morfolind pixul între dinţi, se uită din nou în carnet, 
căutând ceva care să-l inspire. Ochii îi căzură pe desenul 
alchimistului, cu cazanul său. Sub cazan era focul. Sub foc era 
cuvântul ANBO. Atunci înţelese, dintr-odată. Sigur că da, 
idiotule. ANBO era forma cifrată a cuvântului IGNE, termenul 
latinesc pentru foc. Dacă ANBO era IGNE, atunci însemna că 
literele alfabetului nu fuseseră scrise la rând, sub fiecare dintre 
cele ale rândului-cheie, ci înşiruite alternativ, sub una da şi sub 
alta nu. lar când ajungeai la capătul rândului o luai, pur şi 
simplu, de la început, umplând golurile. 


murmură, pentru sine 


26 25 24 23 22 2120191817 16151413 12111098 76543 


21 

I GNE NATURA RE NOVATUR INTEGR 
A 

ANBO C P DQ ER FS GTHUIVJ WKXLYM 
Z 


Scrise iarăşi numerele de la 1 până la 26 în ordine 
descrescătoare şi obținu o cu totul alta cheie cu care să lucreze. 

— OK, murmură, să-i dăm drumul, încă o dată. 

Cuvintele cifrate erau NI 8 şi U11R. Conform noii chei, N 
putea fi C sau G sau K; 18 nu putea fi decât E. Trecând la al 
doilea cuvânt, U putea fi Q sau V, 11 nu putea fi decât U; iar R 
putea fi E, F, J sau M. 

Se uită atent la ceea ce scrisese, până când începu să se 
simtă de parcă ar fi fost orbit de zăpadă. Pe urmă îi sări inima. 
Stai o clipă. Din literele disponibile se puteau forma două 
cuvinte distincte. CE QUE. CEEA CE. Înţelegând că descoperise 
în sfârşit ceva, scrise cheia cifrului într-o formă mai clară. 


A:1/26 | G:N/14 | M:R/2 S:E/2 Y:G/3 
B:N/24 |H:V/12 |N:G/25 |T:0/13 |Z:A/1 
C:N/22 |I:T/10 |O:E/23 |U:A/11 

D:T/20 | J:R/8 P:A/21 |V:U/9 


E:R/18 |K:N/8 


Q:U/19 


W:1/7 


F:R/16 | L:E/4 


R:A/17 


X:T/5 


Şi acum, când folosi 


cheia ca să decripteze textul, 


recunoscând cuvintele alcătuite din literele disponibile, mesajul 
ascuns prinse să iasă repede la lumină. 


l. N18 

Il. U11R 

II. 9E11E 

IV. 22V18A22V18A 
V. 22R150 

VI. 22R 

VII. 13A18E23A 
VIII.  20R15 


IX. N26012117R15 


CE 

QUE 

VOUS 
CHERCHEZ 
CEST 


CATHARES 


CEEA CE CĂUTAŢI ESTE 
COMOARA CATHARILOR 


Entuziasmul stârnit de descoperire se revărsă asupra lui 
ca un flux de energie. Răsfoi paginile carnetului, căutând şi alte 
mesaje care ar fi putut arunca mai multă lumină asupra celor 
abia aflate. In partea de jos a paginii pe care găsise, în forma sa 
criptată, cuvântul TRESOR, apăreau alte trei cuvinte cifrate. 


22E 18T 22 E 181 26 T12 U20 A18 


22E 18T 22 E 181 26 T12 U20 A18. Forma mesajului părea 
acum familiară - dar, când folosi cheia ca să-l descifreze, îşi 


pierdu tot elanul. 


C |L |E |D |C |L JE JA A D |H |Q ID |P 
O | O W | V R 

S X S X U 

Z 


Nu avea cum să facă mesajul să capete sens. COEICSEW A 
IHVDRE? 

Foarte bine, ticălos bătrân, nu scapi tu de mine chiar aşa 
uşor. Incepând să înţeleagă trucurile răutăcioase cu care părea 
că lui Fulcanelli îi plăcuse să se joace, inversă ordinea literelor 
din rândul-cheie, înşiră de data asta numerele în ordine 
crescătoare şi scrise dedesubt alfabetul, aplicând aceeaşi regulă 
a alternării. Şi obţinu cu totul altceva. 


Citind literele înşiruite pe prima linie orizontală şi 
deplasându-le pe verticală pe cele din coloane, reuşi deodată să 
formeze cuvinte inteligibile în limba franceză. 


CHERCHEZ A... 
CĂUTAŢI ÎN... 


Numai ultimul cuvânt rămase neindentificat. Ar fi putut fi 
RHEDIE, WHEDIE, WHEDAE, sau RHEDAE, plus o serie de 
alternative bizare, de genul CHJKE, care nu aveau, evident, nici 
un înţeles. 

Se scărpină în cap. Căutaţi în... Ţinând cont de context, 
cuvântul misterios trebuia să fie numele unui loc: Căutaţi în 
locul ăla. Se uită pe hartă, după toate alternativele posibile, dar, 
spre dezamăgirea lui, nu găsi nimic. Îşi aminti dintr-odată că în 
holul de la parterul pensiunii se vindeau mai multe variante ale 
ghidului zonei, cobori scările în goană, cumpără de la 
proprietăreasă una dintre acele cărţi, care acoperea în întregime 
Languedoc-ul, şi urcă înapoi, în cameră, răsfoind deja indexul 
localităţilor. Dar nici aici nu exista nici unul dintre aceste nume. 


— Fir-ar al dracului! 

Azvârli ghidul de-a curmezişul încăperii. Cartea se 
deschise în zbor, paginile fluturară, apoi se izbi de perete şi 
ricoşă, lovind vaza cu flori de pe şemineu. Aceasta se răsturnă şi 
se sparse. 

— Fir-ar al dracului! strigă el, ceva mai tare. 

Pe urmă îi veni o idee care îi domoli furia, făcându-l s-o 
dea brusc uitării. Dar cuvintele cifrate pe care le repeta într-una 
Rheinfeld în înregistrare? Dacă îi puteau oferi un răspuns? Îşi 
deschise în grabă agenda şi se ocupă de cele cinci litere. Când 
văzu rezultatul, aproape că izbucni în râs. 


KLAUS 


Deci Rheinfeld se smintise, bietul nenorocit. Ben se 
întrebă dacă neamţul trecuse dincolo de pragul nebuniei din 
cauza neputinței de a afla restul. Începea să înţeleagă exact ce 
trebuia să fi simţit. 

In timp ce ştergea apa vărsată şi aduna florile flasce şi 
cioburile de porțelan, îi veni, pe neaşteptate, o altă idee. Ce 
idiot am fost... sigur că da. Lăsă totul baltă şi se repezi să 
scotocească în rucsacul Bergen. Găsi harta medievală falsificată 
a vechiului Languedoc, care atârnase pe perete în salonul Annei. 
Desfăşură pergamentul bogat ornamentat şi îl întinse pe masă. 

Când găsi locul, îi verifică poziţia pe harta modernă. Nu 
era nici o îndoială. Numele antic al satului medieval Rennes-le- 
Château, aflat la nici treizeci de kilometri de Saint-Jean, era 
Rhedae. Izbi cu pumnul în masă. CHERCHEZ A REDAE căpătase 
dintr-odată un înţeles cât se putea de plauzibil: CĂUTAŢI ÎN 
RENNES-LE-CHÂTEAU. 

Şi, după explicaţiile din ghidul pe care îl cumpărase, 
Rennes-le-Château era locul pe care legendele îl asociau în cea 
mai mare măsură cu tezaurul catharilor. 


58 


În timp ce conducea maşina pe D118, străbătând ţinutul 
accidentat în drum spre Rennes-le-Château, Ben se gândea la 
ceea ce citise despre locul acela în noul său ghid turistic. De 
nume îşi aducea aminte vag, dintr-un documentar de televiziune 
la care se uitase printre picături, dar nu realizase că sătucul 
medieval cândva cufundat în letargie era acum cea mai 
senzaţională atracţie turistică din sudul Franţei. În ghid scria: 
„Un centru important pentru căutătorii de comori sfinte şi de 
obiecte magice. Indiferent dacă credeţi sau nu în ocultism, în 
ideile cabalistice, în farfurii zburătoare şi în cercurile din lanuri, 
nu puteţi nega existenţa misterului straniu din Rennes-le- 
Château.” 

Enigma din cătun era reprezentată de povestea unui 
bărbat pe nume Bérenger Saunière. Fusese un obscur preot de 
tară despre care se spunea că ar fi descoperit, în 1891, în timpul 
lucrărilor de renovare a vechii biserici, patru pergamente vechi, 
sigilate în tuburi de lemn. Pergamentele datau dintre anii 1244 
şi 1780 şi povestea spunea că îl conduseseră pe părintele 
Saunière către descoperirea unui secret important. Nimeni nu 
ştia ce anume găsise, dar nu încăpea îndoială că, imediat după 
descoperire, preotul se transformase, peste noapte, din 
sărăntoc în milionar. Proveniența banilor rămăsese un mister. 
Anumite surse afirmau că ar fi găsit legendarul tezaur al 
catharilor - o avere în aur, pe care ereticii o ascunseseră de 
prigonitorii lor în secolul al XIII-lea. Alţii susțineau că respectiva 
comoară nu consta în bani sau aur, ci într-un secret crucial, în 
anumite cunoştinţe străvechi, şi că Biserica îl mituise pe 
Saunière ca să păstreze tăcerea. 

Nu era nimic surprinzător în faptul că zvonurile despre 
comoară şi obscuritatea faptelor se suprapuseseră pentru a 
declanşa un interes isteric la începutul anilor 1980, când 
povestea ajunsese la urechile reporterilor. Se născuse un cult 
febril, legat de tot ceea ce avea vreo legătură cu misterul din 
Rennes-le-Château. Turmele de mistici, de hipioţi şi de căutători 
de comori se îngrămădeau acolo în fiecare vară. De atunci 


încoace, industria turistică din Languedoc îi aducea în primul 
plan pe cathari. 

La Couiza, Ben părăsi şoseaua principală şi maşina prinse 
să şerpuiască în sus pe un drum sinuos de munte. După patru 
kilometri pe parcursul cărora peisajul deveni din ce în ce mai 
sălbatic, ajunse în cătunul Rennes-le-Château. 

Biserica era plasată la câţiva metri distanţă de stradă, în 
spatele unei porţi de fier. În apropiere se afla un centru turistic, 
care contrasta în mod bizar cu vechiul sătuc medieval 
dărăpănat. Un tur era în plină desfăşurare, ghidul urmat de o 
mulţime de turişti înarmaţi cu aparate de fotografiat. Ben li se 
alătură şi, ascultând zumzetul conversaţiilor, constată că erau 
englezi. 

— lar acum, doamnelor şi domnilor, îşi continuă ghidul 
apatic monologul, dacă vreţi să veniţi cu toţii încoace, o să 
intrăm chiar în biserica misterioasă. Asemenea tuturor celorlalte 
biserici medievale, clădirea este orientată de la est la vest şi are 
formă de cruce. Altarul este... 

Ben îi urmă pe turiştii care se strecurau prin uşa îngustă, 
vânzolindu-se apoi de colo-colo prin interior şi zgâindu-se, de 
capul lor, la decorăţiunile abundente. Imediat după uşă se afla 
statuia unui demon parcă însufleţit, cu coarne şi cu priviri fixe. 
Deasupra lui erau patru îngeri, privind nava bisericii, către altar. 

— Se presupune că personajul înspăimântător de acolo, 
spuse ghidul, arătând cu o mişcare a capului către creatura 
demonică, este diavolul Asmodeus, păstrătorul secretelor şi 
paznicul... comorilor ascunse. 

Vorbele lui părură să încânte mulţimea, dar Ben îşi dăduse 
deja seama că în interior nu se afla nimic care l-ar fi putut ajuta 
să se lămurească. Se desprinse de grup şi ieşi din nou în lumina 
soarelui, lovind frustrat cu piciorul o piatră care se rostogoli 
până pe partea cealaltă a străzii. 

Rennes-le-Château era cocoţat pe o culme stâncoasă, 
dominând peisajul panoramic. La marginea vestică a satului, 
terenul cobora în pantă abruptă, începând de la picioarele 
turnului Magdala, înălţat de Saunière. Ben rămase pe marginea 
stâncii, măturând cu privirea dealurile şi văile şi ferindu-şi 
bricheta de vânt când îşi aprinse o ţigară. 


Oftă. Se întrebă unde o fi Roberta în clipa aceea. 
Trecuseră ani de zile de când nu se mai simţise atât de dureros 
de singur. 

În depărtare se zăreau, ici şi colo, numeroase turnuri vechi 
şi multe clădiri în ruină, precum şi câteva sate construite din 
piatră ocru, dăinuind din vremuri imemoriale. Foarte departe, în 
valea aridă, se vedea un alt sat, trecut pe hartă sub numele 
Esperaza. Un nume care îl făcu să zâmbească: speranţă. Ochii 
săi urmăriră linia orizontului, oprindu-se asupra unor ruine 
îndepărtate. Se uită din nou pe hartă. Se părea că era vorba de 
un loc numit Coustaussa. 

O amintire îl făcu să tresară. Scena fusese idendcă cu cea 
din clipa aceea. Stătuseră pe culmea unui deal, lângă vila ei, 
privind pe deasupra văilor. Îşi aduse aminte vorbele ei. Privind 
din anumite locuri, poziţia relativă a ruinelor străvechi era cheia 
unui secret ce i-ar fi dăruit celui care dezlega misterul o 
înţelepciune profundă şi o mare putere. 

— Ce încercai să-mi spui, Anna? murmură el, cu privirile 
pierdute către orizont. 

Fulcanelli, catharii, comorile pierdute - între toate acestea 
era o legătură, trebuia să fie. Alchimistul descoperise 
pergamentul antic şi crucea într-un anumit loc din ţinutul acela? 
Asta era motivul pentru care construise Usberti sediul central al 
lui Gladius Domini în acea parte a Franţei? 

Mai hoinări o vreme prin sat, târându-şi picioarele. Nu 
departe de biserică, descoperi o cafenea în care se vindeau 
ilustrate şi suvenire. Localul era aproape pustiu şi cafeaua 
mirosea bine. Se aşeză la o masă din colţul opus uşii şi sorbi din 
ceaşcă în timp ce se străduia să-şi pună gândurile în ordine. De 
fapt, despre ce naiba era vorba? Scoase carnetul lui Rheinfeld 
din învelitoarea lui de plastic şi îl deschise brusc. Ochii îi căzură 
din nou pe cele patru versuri ciudate, rimate. 


Zidul acestui templu nu cade, năruit 
Fără să aibă ştire armatele-l străbat 
Corbul păzeşte aici secretul nerostit 
Dezvăluit acelui ce crede - neîncetat. 


Poate că nu reprezentau nimic altceva decât ideile 
nebuneşti ale unei minţi istovite, îndelung lipsite de somn, sau 


poate că erau o rază de lumină ce răzbătea prin ceața şaradelor 
alchimiştilor. Dar o idee neaşteptată îl izbi ca un trăsnet. Răsfoi 
carnetul, dând paginile înapoi, până ce găsi desenul cu două 
cercuri gemene de pe lama pumnalului. Din câte îşi aducea 
aminte, ceea ce deosebea versiunea din carnet de cea de pe 
sabie era simbolul corbului, plasat în centru. Dacă Rheinfeld 
reprodusese cu acuratețe originalul, însemna că Fulcanelli 
adăugase în mod deliberat acel element nou. Trebuia să aibă o 
semnificaţie... dar care era ea? 

Corbul păzeşte-aici secretul nerostit. 

Îşi aruncă din nou privirea pe pagina cealaltă, pe care 
acelaşi simbol al corbului apărea alături de cuvântul DOMUS. 
Casa Corbului. 

Cugetă îndelung. O ipoteză: dacă această Casă a Corbului 
- făcând pe moment abstracţie de ceea era ea în realitate - se 
afla în centrul geometric al figurii alcătuite din cele două cercuri, 
era oare posibil să fie vorba de forma unui loc care exista în 
realitate? Un loc care era conturat, aşa cum sugerase Anna, de 
nişte linii suprapuse peste suprafaţa reală a terenului, unind 
punctele reprezentate de ruinele antice? 

Ideea părea nebunească, dar era metoda lui de a face ca 
totul să capete sens. 

Se întoarse la cele patru versuri. Zidul acestui templu nu 
cade, năruit. 

Ce fel de templu e acela ale cărui ziduri nu pot fi 
dărâmate? Nu era un templu de piatră, fără îndoială, judecând 
după numeroasele ruine răspândite împrejur. Armatele 
cruciaților distruseră fără cruțare fortărețele şi bisericile 
duşmanilor eretici. 

Dar, chibzui el în timp ce îl izbea o altă idee, dacă zidurile 
templului nu fuseseră înălțate niciodată din piatră - dacă nimeni 
nu intenţionase să le construiască, niciodată? Dacă ele nu erau 
nimic altceva decât liniile invizibile ale unei figuri geometrice 
trasate pe suprafaţa terenului, a cărei existenţă secretă nu le 
era cunoscută decât celor loiali, care credeau neîncetat? 
Armatele puse pe jaf nici măcar nu ştiau că, în locurile acelea, 
se afla un astfel de templu. Pentru că zidurile erau invizibile, 
templul era virtual. O idee uluitoare. 

Totul nu era altceva decât o hartă. Indiferent ce va fi fost 
ea, Casa Corbului se afla în centrul acelei scheme şi părea să 


însemne un anumit loc. Poate acolo se afla ceva care-ţi putea 
aduce o grămadă de necazuri. O comoară secretă a 
alchimiştilor? Usberti era obsedat de ideea de a-i da de urmă. 
Naziştii şi-o doriseră cu ardoare. Poate şi cei care declanşaseră 
Holocaustul din patria catharilor erau în căutarea ei. 

Mintea lui Ben alerga cu repeziciune. Se grăbi să-şi scoată 
harta turistică din rucsac, o despături şi o întinse pe tăblia de 
plastic a mesei. Puse degetul pe Rennes-le-Château. Acesta era 
locul spre care îl călăuzise Fulcanelli. De aici trebuia să-şi 
înceapă cercetările, din nucleul ținutului catharilor şi din inima 
misterului comorii lor pierdute. 

Folosindu-se de marginea tăbliei laminate a mesei ca de o 
riglă şi de un creion, se apucă să traseze, de probă, linii pe 
hartă. Remarcă, în scurt timp, că începeau să se contureze o 
serie de modele. 

St Sermin... Antugnac... La Pique... Bugarach. 

Couiza... Le Bezu. 

Esperaza... Rennes-les-Bains. 

Şi cel puţin încă o duzină. Toate erau linii drepte, care 
uneau fără greş bisericile, satele şi ruinele castelelor din 
apropiere trecând exact prin locul în care se afla, centrul 
cătunului Rennes-le-Château. Această descoperire stranie părea 
să îi confirme că se afla pe drumul cel bun. Liniile se înmulţeau 
şi se pomeni curând construind o reţea în extinsă care 
acoperea, în mod uluitor, toată regiunea. 

Clienţii intrau şi ieşeau din local, dar el nu-i observa. 
Lângă cotul lui, cafeaua se răcise. Era fascinat de năucitorul 
labirint de o complexitate bine ţinută sub control care începea 
să iasă la lumină sub vârful creionului său. După o oră, trasase 
un cerc perfect, a cărui circumferință unea patru biserici 
străvechi din zonă, Les Sauzils, St Ferriol, Granes şi Coustaussa. 
Spre surprinderea lui, liniile pe care le trasase generau o stea cu 
şase colţuri, ale cărei vârfuri se încadrau perfect în cerc şi 
indicau, cu precizie, primele două biserici. Primul cerc avea 
centrul exact în Esperaza, satul din valea de mai jos de 
Rennes-le-Château. 

După încă o oră, angajaţii cafenelei începură să se întrebe 
cât avea să mai stea acolo neobişnuitul lor client, măzgălindu-şi 
harta. Ben uitase de existenţa lor. Descoperise punctele prin 
care trecea al doilea cerc şi îl trasă cu o mână fermă. Avea drept 


centru un loc numit Lavaldieu - Valea lui Dumnezeu. Cercurile 
erau identice ca dimensiune şi se aşezau pe hartă în diagonală, 
de la nord-vest către sud-est. Mai trasă şi alte linii şi clătină uluit 
din cap în vreme ce complexul simbol alchimic ieşea încet la 
iveală. 

Hexagrama înscrisă în cercul Esperaza avea unul dintre 
vârfurile sudice la Les Sauzils şi pe celălalt la St Ferriol. Cele 
două vârfuri vestice ale pentagramei din cercul Lavaldieu erau 
la Granes şi la Coustaussa. O linie perfect dreaptă unea 
Peyrolles cu Blanchefort şi cu Lavaldieu, dând naştere vârfului 
sudic al pentagramei, aflat pe circumferința cercului Lavaldieu. 
In sfârşit, o altă linie la fel de dreaptă unea centrul acestui cerc 
cu îndepărtatul castel din Arques, marcând poziţia vârfului estic 
al stelei. 

Se lăsă pe spătarul scaunului, contemplând harta plină de 
linii şi semne. li venea greu să-şi creadă ochilor. Cele două 
cercuri gemene cu stele în mijloc erau complete. Alcătuiau o 
figură geometrică perfectă - templul virtual trasat acolo, pe o 
hartă turistică ieftină, cumpărată de la o staţie de benzină. 

Indiferent ce civilizaţie îl crease, cu mult, mult timp înainte 
ca Fulcanelli să îl descopere din întâmplare, aceasta avea, 
probabil, cunoştinţe uluitoare de topografie, geometrie şi 
matematica. Logistica necesară pentru a întinde acea reţea 
complicată de-a curmezişul ținutului muntos era uimitoare chiar 
şi fără a mai lua în seamă timpul extrem de lung de care trebuie 
să fi avut nevoie pentru a construi, cu mare grijă şi cu precizie, 
biserici şi sate întregi pe circumferința unui cerc invizibil sau la 
intersecţia unor linii imaginare. Şi toate acestea numai pentru a 
stabili ascunzătoarea tainică a unor cunoştinţe secrete? Ce 
putea fi atât de important încât să merite un asemenea efort? 

Poate că avea să afle. Călca pe urmele de peste timp ale 
lui Fulcanelli. Acum nu avea de făcut nimic altceva decât să afle 
centrul, ceea ce urma să-i dezvăluie, cu precizie, locul în care se 
afla misterioasa descoperire a alchimistului. Trasă încă două linii 
care tăiau figura geometrică simetric şi în diagonală, formând 
un X alungit ce îi însemna centrul. 

— X-ul marchează locul, murmură el. 

Centrul se afla în apropiere de Rennes-le-Château. Nu 
putea fi la o distanţă mai mare de doi kilometri, aproximativ 
către nord-vest. 


Ce îl aştepta acolo? Nu putea afla decât într-un singur fel. 
Răspunsul era din ce în ce mai aproape. 


59 


Ben porni de-a curmezişul ținutului. La marginea vestică a 
cătunului, descoperi o cărare care şerpuia în josul dealului. 
Cobori dislocând pietre şi bulgări de ţărână care alunecau spre 
baza pantei. Pământul uscat se surpă de mai multe ori sub el, 
făcându-l de fiecare dată să alunece câţiva metri la vale, şi se 
strădui din răsputeri să nu-şi piardă echilibrul. De la liziera 
pădurii aflate cu o sută de metri mai jos, terenul începea să fie 
mai solid şi se putea prinde cu mâna de crengi în timp ce cobora 
ultima parte a râpei. La început, copacii erau rari, dar, pe 
măsură ce locul devenea tot mai plat, se transformară într-un 
adevărat codru. 

O luă pe cărarea acoperită cu frunze uscate dintre 
pâlcurile dese de conifere, stejari şi fagi. Păsările cântau pe 
ramurile de deasupra lui şi razele timide ale soarelui de toamnă 
licăreau printre frunzele verzi-aurii. După zile întregi, reuşi 
pentru prima oară să-şi gonească din minte gândurile 
supărătoare. Cu toate că absenţa ei îl făcea să sufere, se simţea 
uşurat ştiind că Roberta era în siguranţă, în afara pericolului. 
Indiferent ce s-ar fi întâmplat, ea era la adăpost. 

Dincolo de valea împădurită, terenul începea din nou să se 
înalțe. La un kilometru distanţă, în partea opusă a unui platou 
stâncos, un versant abrupt se ridica spectaculos către o culme 
înaltă. Văzu că traseul lui trecea exact peste ea. Işi continuă 
fără ezitare drumul printre stânci, ignorând mărăcinii care i se 
agăţau de glezne. Culmea se contura, colţuroasă şi 
amenințătoare, tot mai aproape. 


Din depărtare, Franco Bozza privea silueta minusculă a 
prăzii sale printr-un binoclu puternic. Începând din Palavas, se 
ţinuse scai de Ben Hope tot timpul, având mare grijă să nu fie 
observat. Îl urmărise cu privirea în timp ce cobora râpa, 
îndepărtându-se de Rennes-le-Château, şi îl văzuse traversând 
ţinutul în linie dreaptă. Era evident că avea o ţintă precisă. Avea 
să găsească şi el ceea ce căuta englezul, indiferent despre ce 
era vorba. De data asta, n-o să-i mai scape. 


Bozza îl urmărise ocolindu-l prin flanc, în semicerc. Umbla 
pe un hăţiş ce străbătea un crâng, ascunzându-se vederii. 
Mergând ghemuit pe traseul din ce în ce mai stâncos şi se 
oprindu-se din când în când ca să verifice poziţia micii siluete 
îndepărtate. Îşi croise drumul dându-i ocol, iar acum se afla SUS, 
deasupra lui Ben, în apropierea buzei povârnişului abrupt. In 
spatele lui, acolo unde terenul începea să coboare către valea 
înverzită ce se zărea cu mult mai jos, se vedea în depărtare o 
casă. 


Suprafaţa stâncoasă se avânta către o terasă plană, ca un 
podiş golaş, apoi continua să se înalțe către culme. In dreapta, 
panta cobora spectaculos către pădurea deasă din valea 
adâncă, aflată cu vreo trei sute de metri mai jos. Ben începu 
urcuşul îndelungat. După vreo jumătate de oră ajunse pe prima 
terasă, lată de vreo zece metri. Un prag de piatră cenuşie se 
proiecta în afara peretelui stâncos, dând naştere unei grote nu 
prea adânci. Se opri câteva minute şi îşi trase sufletul, 
uitându-se cu coada ochiului la panta pe care trebuia să o urce. 

Deasupra lui, Bozza se furişă, înaintând încă puţin pe 
pietroiul uriaş. Din poziţia aceea, îl vedea foarte bine pe englez 
prin binoclu. Bolovanul lat şi plat ieşea în afară, deasupra unui 
povârniş abrupt. Părea destul de stabil sub greutatea lui şi locul 
era destul de sigur ca să mai poată rămâne acolo încă o mie de 
ani. Dar Bozza era un bărbat masiv şi, cu cât înainta mai mult 
către muchie, cu atât bucata de stâncă se dezechilibra mai tare. 
În momentul când realiză că aceasta începea să alunece era 
deja mult prea târziu ca să mai poată face ceva. 

În primii câţiva metri ai prăbuşirii, Bozza rămase întins pe 
burtă pe suprafaţa pietroiului. Acesta plonjă peste muchie şi se 
izbi de un grup de bolovani mai mici care prinseră să se 
rostogolească, însoţindu-l în cădere. Bozza fu azvârlit şi se dădu 
de-a berbeleacul, în salturi, încă treizeci de metri. Încercă 
frenetic să se agaţe de ceva, dar totul se ducea la vale odată cu 
el. Alunecarea de teren căpătă amploare, antrenând o întreagă 
coastă de deal. 

Din locul unde stătea, cu ochii către panta pe care o mai 
avea de urcat, Ben văzu praful stârnit de o sută de bolovani care 


se rostogoleau. Sângele îi îngheţă în vene. Veneau drept către 
el. Se aruncă sub pragul de piatră exact în momentul când 
stâncile în cădere ajunseră pe terasă, sfărâmând totul în jur şi 
trăgând după ele cea mai mare parte a solului. Ben îşi feri faţa 
de ţărâna şi praful care se scurgeau ca o perdea sufocantă. 
Pământul îi fugi dintr-odată de sub picioare. Intinse mâinile cu 
disperare şi se prinse de marginea pragului de deasupra lui. 
Rămase agăţat de el, rugându-se să nu se desprindă şi să-l 
strivească. O piatră mare, colţuroasă, ricoşă de peretele stâncos 
şi îl izbi în umăr, făcându-l să scape din mâini marginea. Alunecă 
şi se prăvăli pe distanţă mare în josul pantei, înconjurat de 
bolovani şi bulgări de pământ care se sfărâmau. O străfulgerare 
albă de durere îl zgudui când trupul i se lovi de o rădăcină 
proeminentă. Reuşi cumva să se prindă de ea în timp ce se 
simţea izbit de pământul care aluneca pe lângă el. Rădăcina 
rezistă. Violenţa alunecării de teren se domoli, apoi totul se 
încheie. Aerul era gros de praf. Îi umpluse gura şi gâtul, aşa că 
scuipă şi tuşi. Reuşi să găsească un loc solid pe care să-şi 
sprijine piciorul şi îşi lăsă încet toată greutatea pe tălpi, tastând 
rezistenţa pământului sfărâmicios. Bătu rădăcina cu palma, ca 
gest de mulţumire, şi îşi croi cu grijă drum înapoi, în susul 
povârnişului, îndreptându-se către o zonă cu teren solid. _ 

Bozza se oprise printre bolovani, năuc şi plin de sânge. Işi 
jupuise buricele degetelor în încercarea de a găsi ceva de care 
să se agaţe. Se ridică în picioare clătinându-se şi îşi roti ochii, 
privind grohotişul rămas în jur în urma alunecării de teren. 
Alunecase şi se rostogolise pe o distanţă foarte mare. Incă doi 
metri, şi ar fi fost aruncat dincolo de muchie, peste versantul 
vertical, în valea împădurită cu pereţi abrupți de dedesubt. 

Auzi un zgomot şi se răsuci, ca să-l vadă pe Ben Hope la 
zece metri distanţă de el. 

Bozza nu apucă să ducă mâna la armă. Cătarea lui Ben 
cobori încet drept către pieptul lui, apoi Browning-ul tuşi de 
două ori, în succesiune rapidă, şi zgomotul plat reverberă în 
liniştea muntelui. Trupul lui Bozza zvâcni, sărind înapoi, ca o 
păpuşă zgâlţâită. Se clătină o clipă pe buza prăpastiei, cu 
braţele azvârlite în lături, de parcă s-ar fi străduit să-şi 
regăsească echilibrul. Ben îl privi cu răceală şi trase încă o dată. 
Bozza îşi duse mâinile la piept şi, cu o ultimă privire grea de o 
ură sălbatică, se prăvăli în hău, dispărând din vedere. 


Înainte ca Ben să reuşească să-şi croiască drum către 
valea împădurită de dincolo de deal, se mai scurse încă o oră. 
Se aşeză pe un trunchi căzut, acoperit de muşchi, şi îşi trase 
răsuflarea. l-ar fi plăcut să aibă o pereche de bocanci ca lumea, 
de armată, chibzui. Pantofii lui uşori aproape că se făcuseră 
praf. Picioarele îndurerate îi sângerau în ei. 

Nu se poate să fie ăsta locul, îşi spuse, privind peste vale. 
Şi totuşi trebuia să fie, aşa cum o spuneau harta şi compasul. 
Nu era nimic, nicăieri, doar acelaşi peisaj sălbatic. 

Ceea ce avea în faţa ochilor era o casă albă, cuibărită 
printre copaci, la câteva sute de metri distanţă, pe partea 
cealaltă a văii. Părea înfiptă la poalele unui munte înalt, care se 
contura ameninţător. Oftă. Nu ştiuse ce avea să găsească - 
poate o ruină, poate un cerc de stânci sau ceva asemănător. 
Dar vila aceea cochetă, albă, în stil modern, era ultimul lucru 
peste care s-ar fi aşteptat să dea într-un loc numit Casa 
Corbului. Avea un design aparte, simplă, pătrăţoasă, cu 
acoperişul plat şi cât se poate de deosebită de casele de ţară 
din Languedoc. Arăta ca şi cum ar fi fost construită de curând, în 
ultimii ani. Însă părea să rezoneze cu decorul sălbatic într-o 
armonie magică, de parcă s-ar fi aflat acolo de secole. 

Se apropiase de poarta încadrată de ziduri şi se uita în 
sus, către casă, când auzi o voce strigând: 

— Hei! E cineva acolo? 

O femeie se apropia de el, traversând o grădină frumoasă, 
bine întreţinută. Era înaltă, zveltă, dreaptă ca lumânarea, 
părând să aibă între cincizeci şi cinci şi şaizeci de ani. Dar Ben Îi 
observă în primul rând ochelarii întunecaţi şi bastonul alb pe 
care îl folosea ca să-şi găsească drumul. Păşea cu grijă pe aleea 
ce ducea către poartă. Zâmbi, privind ceva aflat dincolo de 
umărul lui Ben. 

— Admiram casa dumneavoastră superbă, îi spuse el 
femeii oarbe. 

Zâmbetul ei se lărgi. 

— A, deci vă interesează arhitectura? 

— Da, mă interesează, într-adevăr, răspunse Ben. Dar mă 
întrebam şi dacă v-aş putea deranja cerându-vă un pahar cu 


apă. Vin de peste munte şi mi-e foarte sete... Dacă nu vă 
supăraţi. 

— Sigur că nu. Trebuie să veniţi înăuntru, spuse femeia, 
întorcându-se către casă. Haideţi cu mine - atenţie la zăvorul 
porţii, e înţepenit. 

O urmă pe femeia oarbă pe aleea pavată cu dale de 
piatră. Aceasta îl conduse printr-un hol larg, intră într-o 
bucătărie modernă, apoi bastonul o ajută să-şi găsească drumul 
până la frigider. Scoase o sticlă de apă minerală. 

— Sunt pahare în dulap. Vă rog, serviţi-vă. 

Se aşeză la masă alături de el, ascultându-l, cu o expresie 
blajină, cum golea două pahare mari de apă. 

— Sunteţi foarte amabilă, zise Ben. Am venit pe jos, 
tocmai din Rennes-le-Château. Caut Casa Corbului. 

— Aţi găsit-o, spuse ea simplu, cu o ridicare din umeri. 
Asta e Casa Corbului. 

— Asta? 

Dar era imposibil. Era o vilă modernă. Cum ar fi putut să 
fie pomenită în manuscrisul vechi de optzeci de ani al unui 
alchimist? 

— Poate că nu am ajuns unde trebuia, spuse. Casa pe care 
o caut e veche. li veni brusc o idee. A fost construită pe locul 
alteia, mai vechi? 

Ea râse. 

— Nu, e prima casă ridicată aici. E mult mai veche decât 
pare. A fost construită în 1925. Şi-a luat numele de la arhitect. 

— Cine a fost arhitectul? 

— De fapt, se numea Charles Jeanneret, dar era cunoscut 
mai degrabă ca Le Corbusier. Era poreclit Corbu. 

— Casa Corbului, repetă Ben, dând din cap. 

Corbu - franţuzescul corbeau, însemnând corb. Deci, în 
ciuda aspectului ei ultramodern, aproape futurist, vila data, mai 
mult sau mai puţin, din epoca manuscrisului lui Fulcanelli. Totul 
începea să capete mai mult sens. Poate că, la urma urmelor, 
ajunsese acolo unde trebuia. 

— De ce vă interesează casa? îl întrebă femeia, curioasă. 

Apelă instinctiv la un truc verificat în repetate rânduri. 

— Fac cercetări pe teme istorice. Casa e menţionată în 
nişte documente vechi şi, pentru că mă aflam în zonă, m-am 
gândit să vin s-o vizitez. 


— Aţi vrea să faceţi un tur al vilei? întrebă ea. Ochii m-au 
lăsat acum câţiva ani, dar o văd în minte la fel de limpede ca 
întotdeauna. 

II conduse dintr-o cameră în alta, pipăindu-şi drumul cu 
bastonul şi arătând către una sau alta dintre particularităţile 
casei. In salonul principal se afla un şemineu înalt, bogat 
ornamentat cu sculpturi în lemn de stejar, al cărui stil plin de 
înflorituri contrasta cu cel sărăcăcios, cubist, aproape ascetic al 
restului vilei. Ben îl privi îndelung. Ochii nu-i fuseseră atraşi de 
măiestria execuţiei şi de frumuseţea impresionantă a căminului. 
Se uita la sculptura de deasupra poliţei, care domina întregul 
şemineu. 

Era un corb aflat pe un blazon circular, identic cu cel din 
manuscrisul lui Fulcanelli şi cu cel din catedrala Notre-Dame. Îşi 
plimbă ochii peste sculptură, peste penele ca nişte lame de 
pumnal, peste ghearele încovoiate şi ciocul nemilos. Ochiul 
corbului era o inserţie de sticlă scânteietoare, de culoarea roşie 
a rubinului, şi părea să-i întoarcă privirea. 

— Această piesă s-a aflat aici de la bun început? întrebă 
el. Vorbesc despre cămin, adăugă, amintindu-şi că femeia era 
oarbă. 

— A, da. A fost sculptat chiar de Corbu. De fapt, înainte de 
a deveni arhitect, şi-a început cariera studiind sculptura şi 
meşteşugul de bijutier. 

Sub corb, erau gravate cuvintele latine HIC DOMUS, cu 
litere aurite, în alfabetul gotic. 

— Hic... aici, traduse Ben, murmurând pentru sine. Aici 
casa... aceasta este casa... Aceasta este Casa Corbului. 

Dar unde duceau toate astea? De ce pusese Fulcanelli vila 
pe hartă? Trebuia să existe un motiv. Trebuia să fie ceva acolo. 
Dar ce anume? 

In timp ce se străduia să descopere o legătură, îşi roti 
privirile prin cameră. Ochii i se opriră pe tabloul de pe peretele 
opus, ce înfăţişa un bătrân ale cărui veşminte păreau să fie din 
epoca medievală. Ţinea într-o mână o cheie imensă, iar în 
cealaltă un scut rotund, sau poate doar un platou, care, în mod 
bizar, era alb, de parcă artistul şi-ar fi lăsat pictura neterminată. 
Pe chipul bătrânului plutea un zâmbet misterios. 

— Nu mi-aţi spus cum vă numiţi, monsieur, zise femeia. 

EI îi spuse. 


— Eşti englez? Mă bucur că te-am cunoscut, Ben. Eu mă 
numesc Antonia. 

Tăcu o clipă. 

— Mă tem că acum trebuie să te rog să pleci. Mă duc în 
vizită la fiul meu, la Nisa, pentru vreo două zile. Taxiul trebuie 
să apară din clipă-n clipă. 

— Mulţumesc pentru turul vilei. 

Ben îşi muşcă buzele, încercând să-şi ascundă frustrarea 
din glas. Antonia îi zâmbi. 

— Mă bucur c-ai reuşit să-i dai de urmă. Şi sper c-o să 
găseşti lucrul după care jinduieşti, Ben. 


60 


În timp ce stătea printre copaci, cuprinzând cu privirea 
valea cu vila Le Corbusier care se întindea la picioarele sale, 
ultimul comentariu al Antoniei îl izbi ca fiind bizar, oarecum 
nelalocul lui. „Sper c-o să găseşti lucrul după care jinduieşti.” li 
spusese că era în căutarea casei, atât şi nimic mai mult. Din 
punctul ei de vedere, el găsise deja obiectul jinduit. lar „a jindui” 
era un cuvânt prea puternic, prea evocator pentru cineva care 
căuta o casă veche, descoperită pe o hartă. 

Poate căuta el sensuri ascunse acolo unde nu existau. Sau 
poate femeia oarbă ştia un secret pe care nu voia să-l 
dezvăluie? Oare casa avea să-i destăinuiască lui ceva anume? 
Dacă nu, atunci totul se terminase. In locul acela, drumul se 
înfunda. 

Seara cădea cu repeziciune şi vântul se înteţea. Vremea 
era închisă şi umedă, iar norii negri se zăreau fugărindu-se 
peste vârfurile copacilor. Se apropia furtuna. Auzi bubuitul 
îndepărtat al unui tunet. Întinse mâna şi simţi o picătură de 
ploaie, mare şi grea, împroşcându-i palma. O urmă în curând o 
alta, apoi încă una. Ploaia şiroia deja când apărură farurile 
taxiului, şerpuind încet pe drumul ce ducea către casă. 
Ferestrele se întunecară. Antonia ieşi şi şoferul o conduse până 
la automobil sub o umbrelă. De sub coroana şiroind de apă a 
unui stejar bătrân, Ben privi maşina demarând. Când luminile de 
poziţie dispărură ca nişte împunsături roşii de ac în mantia 


întunericului care se lăsa, îşi ridică gulerul şi începu să 
traverseze valea. 

Ocoli casa fără zgomot şi cu mare grijă. Ploaia se revărsa 
din jgheaburi, preschimbând straturile de flori în noroi. Intrezări 
lumina unui fulger şi, o secundă mai târziu, tunetul îi bubui 
furios deasupra capului. Işi sterse apa din ochi. 

Întunericul se lăsase repede, iar norii de furtună 
acoperiseră cerul. Se folosi de lanterna cu cristale lichide a 
pistolului ca să-şi găsească drumul, până ce ajunse în dreptul 
unei uşi dosnice. Încuietoarea fragilă era uşor de descuiat cu un 
şperaclu, aşa că pătrunse în casă în mai puţin de un minut. Raza 
subţire a lanternei îl conduse dintr-o cameră în alta, aruncând 
umbre lungi. Furtuna ajunsese exact deasupra vilei, din ce în ce 
mai puternică. Fulgeră din nou, o orgă de lumini pâlpâind preţ 
de două secunde, iar bubuitul răsunător al tunetului care urmă 
imediat după aceea zgudui casa. 

Reamintindu-şi turul de mai înainte, descoperi repede 
încăperea cu şemineu bogat împodobit. Indreptă lanterna spre 
corbul sculptat, realizând că, în semiîntuneric, părea încă şi mai 
viu decât la lumina zilei. Ochiul roşu ca o mărgea scânteie în 
raza lanternei. 

Se trase înapoi, chibzuind. Ce anume căuta? De fapt, 
n-avea habar. Simbolul corbului îl adusese până acolo şi 
instinctul îi spunea că ar fi trebuit să-l urmeze în continuare. Se 
uită atent la şemineu, cu mintea zbuciumându-i-se cu furie în 
timp ce ploaia izbea în ferestre, îi veni o idee. leşi din casă, sub 
torentele de ploaie, şi văzu că nu se înşelase. 

Privit din interior, căminul părea să fie lipit de unul dintre 
zidurile exterioare - însă din grădină, ştergându-şi ochii de apă 
şi plimbând lumina lanternei de-a lungul liniei acoperişului, văzu 
că hornul scund şi gros se ridica deasupra acoperişului la vreo 
trei metri mai înăuntru faţă de fronton. Observase că fereastra 
de pe peretele alăturat celui pe care se afla şemineul se afla 
cam la un metru de colţul camerei, dar, privită din afară, era la 
vreo patru metri de zidul exterior. În timp ce se grăbea să se 
întoarcă înăuntru, şiroind de apă şi tremurând, realiză că, dacă 
nu era cumva vorba de vreo ciudăţenie a designului modern, 
asta însemna că, în spatele căminului, se afla o încăpere 
secretă. Un spaţiu izolator? Ar fi fost prea mare, cu siguranţă - 


avea, probabil, trei metri adâncime. Poate era un coridor, sau 
chiar o debara în care se putea intra dintr-o altă cameră. 

Dar unde era intrarea? Incercă toate uşile, însă nici una nu 
dădea într-acolo. Camera de deasupra era un dormitor cu 
duşumeaua groasă şi nu exista nici o posibilitate de a ajunge 
dedesubt. Sub casă nu era nici o pivniţă din care să se fi putut 
ajunge în camera ascunsă pe o scară sau printr-o trapă. Se 
întoarse în salon şi cercetă şemineul, cu atenţie, încă o dată. 
Dacă exista o uşă tainică, atunci acolo trebuia să fie. 

Aprinse luminile şi bătu în perete, ascultând. În jurul 
căminului peretele era plin. Se deplasă către stânga şi sunetul 
se schimbă - la ceva mai mult de un metru distanţă, suna a gol. 
Nu se vedea nici o crăpătură şi nici o îmbinare, nimic care să 
trădeze existenţa unei uşi. Încercă să clintească plăcile de lemn 
care lambrisau pereţii, în speranţa că după una dintre ele s-ar fi 
putut ascunde ceva. Nimic. 

Intinse mâna, strecurând-o în spatele şemineului, bâjbâind 
prin coşul plin de funingine. Poate exista o pârghie sau un alt 
mecanism de deschidere a unei căi de acces. Nu exista. Îşi 
şterse mâinile pline de praf negru. 

— Trebuie să fie ceva, murmură. 

Işi plimbă palmele pe toată suprafaţa şemineului, 
coborând pe feţele laterale, trecând cu vârfurile degetelor de-a 
lungul sculpturilor complicate, căutând ceva pe care să apese, 
de care să tragă sau pe care să-l răsucească. Totul părea 
zadarnic. Sub rafalele de ploaie, geamurile scânteiau ca nişte 
flăcări. 

Făcu un pas înapoi, chinuindu-şi mintea cu disperare. Nu 
găsea nici o soluţie. Dar avea să treacă prin zidul ăla şi, dacă nu 
exista o uşă, avea să croiască el una. La dracu'! 

leşi din casă, intră într-un şopron şi găsi o secure înfiptă 
într-un butuc şi înconjurată de un morman de lemne de foc. O 
înşfăcă de coada lungă şi o smulse din butuc. Odată întors în 
casă, o ridică deasupra umărului, îndreptând-o către acea parte 
a peretelui care suna a gol. Dacă presupunerea lui era corectă, 
putea să-l spargă, ajungând în partea cealaltă. 

Și dacă mă înşel? Lăsă securea în jos, căzând deodată 
pradă îndoielii. Aruncă o privire vinovată către corb şi ochiul 
roşu al acestuia păru să-i caute cu bună ştiinţă pe ai lui. 


Rămase pe gânduri, privind chipul impasibil al păsării. 
Părea atât de vie, încât Ben aproape că se aştepta să zboare 
înspre el. Puse securea pe duşumea şi îşi plimbă mâna de-a 
lungul contururilor line ale aripii şi gâtului, urcând către ochiul 
roşu, sticlos. O idee trăsnită îl străfulgeră dintr-odată şi apăsă cu 
putere pe ochi. 

Nu se întâmplă nimic. Ar fi fost prea simplu. Îşi scoase din 
nou pistolul cu lanternă şi mătură cu raza ei contururile 
sculpturii, privindu-le cu atenţie. Când o aţinti asupra ochiului, fu 
orbit de strălucirea neaşteptat de puternică a luminii reflectate. 
Parcă în interior ar fi fost un sistem de oglinzi minuscule, care 
concentrau raza lanternei, trimiţând-o înapoi către el. 

In veni o altă idee; se apropie de comutatorul din perete şi 
stinse lumina, cufundând din nou camera în întuneric. Aţinti din 
nou lanterna către ochiul corbului, stând ceva mai într-o parte, 
ca să nu mai fie orbit. 

Lumina reflectată se proiectă pe peretele opus, conturând 
o pată roşie, rotundă, cu diametrul de vreo opt centimetri, pe 
suprafaţa tabloului pe care-l remarcase mai devreme. Cădea 
exact pe scutul rotund, ciudat de alb, din mâna bătrânului. 
Continuând să ţină raza lanternei îndreptată către ochiul 
corbului, Ben se apropie de pictură şi văzu, uluit, că în punctul 
roşu apărea motivul celor două cercuri gemene cu stele în 
mijloc care se regăsea pe lama pumnalului şi în carneţel. 

Işi aminti ce îi spusese Antonia: arhitectul fusese, la 
vremea lui, giuvaiergiu. Deşteaptă treabă, ticălosule. Executase 
o lucrare de o complexitate aproape incredibilă, gravând pe 
oglinzi o reproducere minusculă, dar fără de cusur, a figurii 
geometrice. Însă ce semnificaţie avea? 

Dădu tabloul jos de pe perete şi îi sări inima. În spatele lui 
era ascuns un seif. Aprinse din nou lumina şi se grăbi să-l 
studieze cu mai multă atenţie. Ce putea fi înăuntru? 

Seiful data din aceeaşi epocă în care fusese construită 
casa şi uşa lui de oţel era împodobită cu motive Art Nouveau, 
trasate cu vopsea emailată. În mijloc se afla un mâner striat, cu 
o încuietoare cu cifru, alcătuită din două discuri concentrice, 
unul conţinând cifre, iar celălalt literele alfabetului. 

Straniu - seifurile aveau, de obicei, o sigură combinaţie 
numerică. 

— O, Doamne, te implor - fără alte coduri! gemu el. 


Scoase carnetul din rucsac. Între paginile lui era foaia 
împăturită pe care scrisese cheile cifrurilor. Combinația care 
deschidea seiful trebuia să se regăsească în carnet. Dar unde 
anume? Îl răsfoi. Putea fi orice. 

Se aşeză cu carnetul pe genunchi, alese câteva fraze la 
întâmplare şi se grăbi să scrie versiunile lor codificate, folosind 
atât litere, cât şi numere. 

încercă mai întâi 


LA MAISON DU CORBEAU 


Răsuci discurile într-o parte şi în alta, formând secvenţa 
complexă. E/4,1/26; R/2,1/26... Avu nevoie de un minut sau 
două ca să reproducă fraza în întregime. Se trase înapoi şi 
aşteptă să se întâmple ceva. Nu se întâmplă nimic. Oftă 
nerăbdător şi încercă o altă combinaţie. 


LE TRESOR DES CATHARES 


Alt eşec. Toată povestea putea să dureze la nesfârşit. Ce 
ar fi putut fi? Aruncă o privire către securea care zăcea pe 
podea şi se întrebă, într-o străfulgerare, dacă nu ar fi fost mai 
bine să dea blestemăţia aia jos de pe perete şi o să deschidă 
distrugându-i partea din spate. Zâmbi în sinea lui, amintindu-şi 
ce îi spusese o dată un sergent-major cărunt, din Glasgow: 
„Dacă ai dubii, flăcăule, alege violenţa.” Poate nu era un 
principiu de lepădat, în împrejurările potrivite. 

Pe urmă ochii îi căzură pe tabloul pe care îl dăduse jos din 
perete şi se aplecă să-l privească cu mai multă atenţie. 

Ce idiot sunt! Cheia! 

În partea de sus a cheii pe care o strângea în mână 
bătrânul era scris ceva, cu litere minuscule. Se lăsă în genunchi 
ca să citească. 


LE CHERCHEUR TROUVERA 


Cel care caută va găsi. Ben înhăţă pixul şi scrise cu 
înfrigurare cuvintele în versiunea cifrată. 


E/4, R/18; N/22,V/12, R/18, A/17, N/22,V/12, R/18, A/11, 
A/17; 0/1 3, A/17, E/23, A/11, U/9, R/18, A/17, 1/26 


Chiar când forma ultimul număr, din adâncurile 
mecanismului de închidere a seifului se auzi un pocnet. Pe urmă 
nimic. Înhăţă mânerul uşii şi trase de el, dar acesta rezistă. 
Înjură. Probabil că nu găsise combinaţia corectă, sau poate că, 
după atâţia ani, se întâmplase ceva cu mecanismul. Uşa era 
înţepenită. 

Un zgomot venit din spatele lui îl făcu să tresară şi se 
răsuci pe călcâie, ducând mâna la armă. 

Şemineul se deschidea. Din coş căzu o ploaie fină de 
zgură, în timp ce lambriurile acoperite cu o crustă de cenuşă se 
deschideau lăsând să se vadă o deschidere suficient de largă 
pentru ca el să poate intra. 

Ben respiră adânc şi trecu prin şemineu, pătrunzând în 
întuneric. Aprinse lanterna. Era într-o cameră îngustă, lungă de 
vreo şase metri şi lată de trei. Într-un capăt se afla o masă 
mare, din lemn de stejar, acoperită cu un strat de praf. Pe masă 
era un potir mare, metalic, ca o cupă imensă de vin, cu buza 
conturată cu nituri de fier. În potir zăcea ţeasta unui om, privind 
în sus cu orbitele goale. De o parte şi de alta a acestui 
aranjament sumbru stăteau două sfeşnice de fier, înalte de câte 
şaizeci de centimetri, cu baza lată, rotundă, şi susţinând fiecare 
câte o lumânare groasă, bisericească. 

Îşi duse mâna la buzunar, scoase bricheta şi aprinse 
lumânările. Ridică unul dintre sfeşnicele grele şi lumina 
pâlpâitoare aruncă umbre de jur împrejurul încăperii. Craniul 
fără dinţi rânjea la el. De-a lungul pereţilor se înşirau rafturi 
prăfuite, pline de cărţi. Luă una şi suflă ca să o curețe de praf şi 
de pânzele de păianjen. O apropie de lumânare şi descifră 
scrierea veche, aurită, de pe coperta de piele: Necronomicon. 
Cartea Morților. O puse la loc şi alese alta, legată tot în piele. De 
Occulta Philosophia. Tainele filozofiei oculte. 

Părea să se afle într-o cameră de lucru abandonată cu 
multă vreme în urmă. Aşeză cărţile cu grijă la loc, pe raftul 
prăfuit, şi îşi roti mâna în care ţinea sfeşnicul. Camera era 
împodobită cu picturi murale ce înfăţişau o serie de procese 
alchimice. Se apropie ca să studieze una dintre ele, în care se 
vedea o mână ieşind dintr-un nor. Mâna lui Dumnezeu? Din 


mână picura apă într-un vas straniu, susţinut de mici nimfe 
înaripate. În fundul vasului era un orificiu din care se scurgea o 
substanţă eterică, aburindă, presărată cu simboluri alchimice şi 
etichetată drept Elixir Vitae. 

Se întoarse şi ridică sfeşnicul, luminând alte colţuri ale 
încăperii. Deasupra intrării prin care pătrunsese se vedea un 
chip ce privea în jos, către el. Era un portret în ulei cu rama lată, 
aurită. Faţa era a unui bărbat bine clădit, cu barba sură şi o claie 
bogată de păr argintiu. Privind de sub sprâncenele cărunte şi 
stufoase, ochii păreau să scapere scântei, trădând un simţ al 
umorului ce îi contrazicea expresia severă. Pe plăcuţa aurie de 
sub portret scria, cu litere gotice, reliefate, 


FULCANELLI 


— Aşadar ne întâlnim, în sfârşit, murmură Ben. 

Se îndepărtă de portret şi dădu ocol camerei, cu ochii în 
jos. Dalele de piatră erau acoperite în mare parte de un covor 
vechi, prăfuit. In afara marginilor acestuia se vedea exteriorul 
modelului de pe podeaua mozaicată. Îngenunche şi puse 
sfeşnicul pe podea, cu un clinchet metalic. În razele pâlpâitoare 
de lumină plutiră vălătuci de praf. Când săltă marginea 
covorului, un păianjen mare o luă la fugă şi dispăru în întuneric. 
Rulă covorul într-un sul lung, pe care îl împinse lângă perete. 
Suflă praful, dând la iveală mozaicul colorat încastrat în 
lespezile de piatră. După un minut sau două de suflat şi curăţat, 
se trase înapoi, să privească. 

Modelul avea o lungime de vreo patru metri şi jumătate şi 
acoperea toată lăţimea încăperii. Şi, iată-le, erau din nou acolo: 
cele două cercuri gemene, cu stele. Chiar în centrul figurii se 
afla o lespede circulară, de care era fixat un inel de fier. Se 
prinse de el cu amândouă mâinile şi trase cu putere. Se auzi 
şuierul aerului rece care ieşea de dedesubt. 

Lumină interiorul  ascunzătorii, folosindu-şi lanterna. 
Fasciculul puternic învălui scara în spirală, săpată direct în 
stâncă, care cobora pierzându-se în beznă. 


61 


Spirala scării lungi de piatră se înşuruba în adâncurile 
stâncii. Pe măsură ce cobora tot mai mult în tunelul vertical, 
zgomotul furtunii de afară pălea, stingându-se, în cele din urmă, 
cu totul. 

După un timp, ajunse la baza scării şi dădu peste un 
culoar orizontal ce şerpuia în întuneric. Nu o putea lua decât 
într-o singură direcţie şi singurele sunete pe care le auzea erau 
răsunetul paşilor lui şi picurul apei. Pereţii netezi, rotunjiţi, erau 
destul de înalţi ca să nu fie nevoit să se aplece. Probabil fusese 
nevoie de secole pentru a săpa coridorul în terenul stâncos. Un 
tunel cu pereţii nefinisaţi ar fi fost la fel de bun, dar cei care îl 
construiseră, indiferent cine ar fi fost, puneau accentul pe ceva 
mai mult decât simpla utilitate. Căutau perfecțiunea. Din ce 
motive? Unde ducea tunelul? 

Îşi continuă drumul. 

Tunelul cotea pe neaşteptate, descriind o curbă strânsă, şi 
Ben avu pentru o clipă impresia că ajunsese într-o fundătură. 
Dar pe urmă simţi ceva în păr. Era o adiere rece, venind de 
deasupra. Ridică lanterna. In stânga, un coridor ducea către 
nişte trepte ce urcau. Porni pe ele, ajungând tot mai sus şi mai 
sus. Avea impresia că urcase mult mai mult decât coborâse. 
Ceea ce nu putea însemna decât un singur lucru - acum era 
undeva, deasupra nivelului solului. Işi aduse aminte de stânca 
de lângă casă şi înţelese că era, probabil, în interiorul muntelui. 
Adânc în inima lui, înconjurat din toate părţile de mii de tone de 
roci compacte. 

Lumina lanternei începu să pălească. Când deveni gălbuie, 
pierind apoi cu totul, îşi afundă mâna în buzunar şi scoase 
bricheta Zippo ca să-şi lumineze drumul. Era din ce în ce mai 
frig şi vântul şuiera în jurul lui, cu toate că pereţii scării erau 
compacţi şi strâmţi. Metalul brichetei se încinse, arzându-i 
degetele, şi se temu că benzina din interior avea să se aprindă 
dacă se supraîncălzea. |n întuneric, piciorul îi călcă pe 
neaşteptate alături de o treaptă, iar el alunecă, gata să cadă. Se 
opri o clipă, cu inima bătând nebuneşte. Lăsă bricheta fierbinte 


să se răcească o vreme, apoi o aprinse iarăşi şi continuă să 
urce. 

Treptele se terminară curând şi Ben se pomeni într-o 
încăpere. Se ridică în picioare, în capul scării. Inălţă bricheta şi 
strânse din ochi, uluit. Incăperea se întindea pe o mare distanţă, 
în toate direcţiile. Se apropie de un stâlp de piatră, care părea 
să crească din podea, unindu-se cu arcadele boltite ale 
plafonului, aflate la aproape doi metri deasupra capului său. 
Stâlpul fusese netezit şi sculptat cu migală, acoperit cu desene 
complicate, înfăţişând scene din Biblie sau icoane. La vreo doi 
metri distanţă era un alt stâlp identic, apoi un altul. Privi în jur, 
rotind flacăra brichetei. Şiruri de crucifixe de aur străluciră în 
lumina pâlpâitoare. În faţa lui era un altar imens, cioplit în 
piatră, cu ornamente bogate, aurite. Se afla într-o biserică. O 
biserică medievală gotică, săpată în inima muntelui. 

Aprinse lumânările din altar. Erau o mulţime, susţinute de 
sfeşnice din aur masiv. Le aprinse una câte una şi biserica se 
umplu treptat cu o lumină de chihlimbar. Când pricepu care 
erau dimensiunile spaţiului săpat în stâncă, i se tăie răsuflarea. 
Bogăţiile pe care le găzduia erau incredibile. 

De-a lungul pereţilor se înşirau altfel de comori. Zeci de 
lăzi mari, din piatră, pline cu monede şi pepite, cu inele şi 
amulete. Aurul din biserică îl putea transforma pe descoperitorul 
său în cel mai bogat om de pe pământ. 

Se apropie de altarul impunător, ducând un sfeşnic greu, 
ca să-şi lumineze drumul. Doi lei având acelaşi cap, ciopliţi în 
piatră şlefuită, susțineau un bazin rotund, tot din piatră, cu un 
diametru de vreo doi metri şi jumătate. Lumina lumânării licări 
pe suprafaţa apei lui întunecate. Pe marginea circulară, netedă, 
erau câteva cuvinte sculptate cu litere măiestrit conturate. 


Omnis qui bibit hanc aquam, Si fidem addit, Salvus erit 


Dacă are credință, cel ce va bea din această apă îşi va 
dobândi mântuirea. 

La picioarele statuii unui înger era un piedestal de aur, pe 
care se odihnea un tub lung, de piele. Inăuntru găsi un 
pergament. Desfăşură cu delicateţe documentul străvechi, 
fisurat, întinzându-l pe podea, apoi îngenunche ca să-l studieze. 
Era evident că data din epoca medievală, fiind ireal de bine 


conservat. Conţinea un text scris într-o latină stranie, pe care 
Ben nu o înţelese, şi era presărat cu ceva ce aducea a hieroglife 
egiptene. 

Clipi din ochi, pricepând adevărul. Aşadar, acesta era 
legendarul manuscris pe care îl căuta toată lumea? Acum era 
limpede că hârtiile pe care le furase Rheinfeld de la Clement şi 
pe care le copiase în carnetul său nu fuseseră, niciodată, decât 
notițele lui Fulcanelli - alchimistul consemnase indiciile care îl 
ajutaseră să descopere manuscrisul propriu-zis şi care aveau 
să-l poarte pe următorul căutător pe urmele sale. Ben nu 
avusese niciodată manuscrisul. 

Acum, când îl vedea în sfârşit în faţa ochilor, înţelese 
puterea acestui document misterios, înţelese cât de cumplit 
înrobise atât amar de oameni. Nimeni n-ar fi putut spune cât 
sânge se vărsase pentru el de-a lungul vremii, fie pentru a-l 
apăra, fie pentru a-l lua în stăpânire. Avea puterea de a trezi 
răul. Oare o avea şi pe aceea de a face binele? 

Din tubul de piele mai căzuse şi altceva: o foaie împăturită 
de hârtie. Ben o desfăcu. Era o scrisoare, iar scrisul îi era 
cunoscut. 


Către cel care caută: 

Dragul meu prieten, 

Dacă ai ajuns atât de departe încât să citeşti aceste 
cuvinte, te aplaud. Această taină care, de la începuturile 
civilizaţiei, a fost ferită atât de ochiul cârmuitorului, cât şi de al 
cărturarului, se află acum în mâinile tale curajoase şi hotărâte. 

Nu mai rămâne decât să te previn: atunci când truda 
îndelungată îi este încununată de succes, omul înțelept nu 
trebuie să cadă pradă deşertăciunilor lumeşti. Trebuie să 
rămână credincios şi umil şi să vegheze neîncetat asupra sortii 
celor ce s-au lăsat ademeniţi de puterile răului. 

S Întru ale Stiintei şi întru ale Virtuţii, Alchimistul trebuie SĂ 
PĂSTREZE TĂCEREA - pentru vecie. 
Fulcanelli 


Ben îşi ridică privirea către bazinul de piatră de la piciorul 
altarului. E/ixir vitae era acolo, chiar în faţa lui. Căutarea se 
încheiase. Nu avea timp de pierdut. Sări în picioare, rotindu-şi 
ochii în căutarea unui vas în care să-i ducă elixirul lui Ruth. Îşi 
aduse aminte de sticla lui plată şi, fără nici o ezitare, îi deşurubă 


dopul şi vărsă whisky-ul, pătând podeaua de piatră. Inima îi 
bătea cu putere în timp ce umplea sticla afundând-o în apă. 
Oare el avea credinţă? Substanţa aceea aparte era într-adevăr 
un leac? 

Câteva picături din preţiosul lichid săriră din gura sticlei 
pline când o scoase din bazin. Curiozitatea era copleşitoare. 
Duse sticla la buze. 

Gustul scârbos aproape că îl făcu să vomite. Scuipă şi icni, 
ştergându-se la gură cu dezgust. Aduse lumânarea mai aproape 
şi mai varsă din apă înapoi, în bazin. Era plin cu o spumă 
verzuie. 

Ben căzu în genunchi, cu capul atârnând. Se terminase. 
Era la capătul drumului. Eşuase. 

Bubuitura exploziei care umplu pe neaşteptate încăperea 
îi străpunse timpanele ca un cuţit. Unul dintre leii albi de piatră 
se despică şi se prăbuşi. Bazinul plesni, despicându-se în două, 
iar apa stătută se revărsă la baza altarului şi se împrăştie pe 
podea, într-o băltoacă cleioasă, cu un luciu verzui. 

Ben sări speriat în picioare. Înainte de a apuca să-şi scoată 
Browning-ul din toc, zări în faţa ochilor ţeava unui Colt automat, 
masiv, care se apropia de el, ieşind din întuneric. 

— Eşti surprins să mă vezi, englezule? scrâşni vocea 
aspră, şoptită, a lui Franco Bozza; pe chipul însângerat i se 
aşternuse o expresie sălbatică, o mască a urii pure. Aruncă 
arma. 

Sub vesta antiglonţ, trupul italianului resimțea şi acum 
impactul cu cele trei gloanţe de 9 milimetri. Se prăvălise de pe 
stâncă răsucindu-se şi, în timpul îndelungatei sale căderi, se 
izbise de un copac. Crengile îi sfâşiaseră carnea şi aproape că 
fusese tras în ţeapă. Sângele i se prelingea dintr-o sută de 
tăieturi şi avea obrazul drept sfâşiat, o rană deschisă 
întinzându-i-se de la colţul gurii până la ureche. Dar aproape că 
nu simţise durerea când se târâse, urcându-se înapoi, pe stâncă, 
şi croindu-şi drum peste deal, în bătaia furtunii violente. Mintea i 
se concentrase asupra unui singur gând: ce urma să facă după 
ce avea să pună din nou mâna pe Ben Hope. 

Lucruri pe care nu le simţiseră nici măcar cele mai 
nefericite dintre victimele sale. 

Şi acum îl prinsese. 


Ben se holbă la el o secundă, apoi îşi duse mâna la 
subsuoară şi scoase Browning-ul din toc. Il lăsă să cadă pe 
podea şi îl îndepărtă cu o lovitură de picior, fără să-şi desprindă 
ochii dintr-ai lui Bozza. 

— Şi pistolul Beretta, spuse acesta. Pe care l-ai luat de la 
mine. 

Ben sperase că celălalt uitase de a doua armă. Scoase 
încet revolverul de calibrul .380 ascuns sub betelia pantalonilor 
şi îl aruncă. 

Buzele palide şi subţiri ale lui Bozza se încreţiră într-un 
zâmbet strâmb. 

— Perfect, şopu el. Acum iată-ne, în sfârşit, singuri. 

— E o adevărată plăcere. 

— Toată plăcerea o să fie de partea mea, ţi-o garantez, 
cârâi Bozza. Şi, după ce-ţi dai duhul, o s-o găsesc pe micuța ta 
prietenă Ryder şi o să ne distrăm puţin împreună. 

Ben clătină din cap. 

— N-o să dai de urma ei niciodată. 

— Nu zău? făcu Bozza, aproape râzând şi mâna ascunsă 
într-o mănuşă neagră i se strecură în buzunar, apoi flutură 
agenda roşie a Robertei. După asta, plec în vacanţă. In Statele 
Unite, adăugă el zâmbind. 

La vederea carnetului, Ben fu străbătut de un val ameţitor 
de groază. li spusese Robertei să-l distrugă. Probabil că-l 
avusese în geantă când o răpise Bozza. 

— Ea o să fie ultima care moare, continuă italianul, 
zâmbind pentru el însuşi. Întâi o să-şi vadă familia tăiată încet în 
bucăţi, în faţa ochilor ei. Pe urmă, înainte de a o ucide, o să-i 
arăt trofeul pe care i-l pregătesc. Capul tău. Şi, în final, doamna 
doctor Ryder o să se bucure de toată atenţia mea. Căci puternic 
este Domnul Dumnezeu, care a judecat-o. 

Bozza zâmbi sarcastic şi cobori pistolul, ţintind genunchiul 
stâng al lui Ben. Degetul i se apropie de trăgaci. Avea să-i 
zdrobească mai întâi o rotulă, apoi pe cealaltă. Pe urmă un braţ, 
apoi celălalt. lar când victima avea să  zvârcolească 
neputincioasă pe podea, urma să scoată cuțitul. 

Ben exersase ani de zile tehnicile prin care puteai 
dezarma un duşman, dacă nu stătea prea departe. Totul ţinea 
de distanţă, deşi, în majoritatea cazurilor, era o manevră 
disperată. Dacă inamicul se afla relativ aproape, încercarea de 


a-i lua arma era mai puţin nebunească. Dacă era doar cu un pas 
sau doi prea departe, era practic imposibil să te mişti destul de 
repede - nu era nevoie decât de o zvâcnire a degetului ca să-ţi 
ia viaţa. 

In timp ce Bozza vorbea, Ben măsurase distanţa dintre ei. 
Era exact pe muchia dintre riscul uriaş şi sinuciderea 
nebunească. Ştia că nu avea decât un avantaj firav, de cel mult 
o jumătate de secundă, pe care nu-l putea controla. Gestul era 
smintit, dar nu avea decât o viaţă - trebuia să lupte pentru ea. 

Se hotărî într-o zecime de secundă. Era gata să sară la 
Bozza, când zgomotul unei împuşcături sfâşie aerul. 

Chipul bolovănos al italianului înmărmuri într-o expresie 
de surpriză, cu gura deschisă într-un O încă nerostit, în timp ce 
arma pe care o scăpase zăngănea pe podea şi mâinile i se 
chirceau, cu disperare, în jurul găurii din beregată prin care 
ieşise glontul, urmat de un jet de sânge. 

Silueta din umbră ridică iarăşi pistolul şi trase un al doilea 
foc asurzitor, iar zgomotul reverberă în jurul încăperii. Creştetul 
capului lui Bozza se spulberă, într-o ploaie de sânge şi creieri. 
Rămase încă o clipă în picioare, parcă suspendat în spaţiu, 
căutându-l pe Ben cu ochii a căror lumină se stingea. Pe urmă 
se prăbuşi la pământ, dintr-odată. Trupul i se arcui se două ori, 
contorsionându-se spasmodic în timp ce viaţa îl părăsea, apoi se 
lăţi, întinzându-se nemişcat. 

Ben se uita stupefiat la silueta întunecată, ca o stafie, care 
venea către el fără grabă, ieşind dintre pilonii din umbră. Era o 
femeie. In semiobscuritate, trăsăturile ei erau de nedesluşit. 

— Roberta, tu eşti? 

Dar, când femeia se apropie, ajungând la lumină, văzu că 
nu era ea. Pistolul vechi, un C96 Mauser ieşit din fabricaţie, cu o 
spirală subţire de fum înălțându-se din gura ţevii lungi, 
tronconice, continua să stea îndreptat asupra cadavrului. Dar, 
de data asta, Franco Bozza nu avea să se mai ridice. 

Lumânarea din sfeşnicul de aur scăldă în lumină faţa 
femeii. Ben o recunoscu, şocat. Era oarba. Care nu mai era 
oarbă. Ochelarii negri dispăruseră şi ea îl fixa cu privirea intensă 
a unui vultur, cu buzele arcuite într-un zâmbet enigmatic. 

— Cine eşti? o întrebă, stupefiat. 

Ea păstră tăcerea. Ben cobori ochii şi văzu că pistolul 
automat îi ţintea inima. 


62 


— Pune mâinile pe cap şi îngenunchează, îi porunci 
femeia. 

Privirea ei şi ţeava neclintită a armei îl convinseră că nu 
glumea. Şi era mult prea departe de el ca să rişte un atac. Se 
supuse. Ea scoase o lanternă şi îi puse în ochi fasciculul intens 
de lumină. 

— Mi-ai spus că te interesează casele vechi, zise, în timp 
ce Ben stătea în genunchi, neajutorat şi clipind în lumina albă, 
strălucitoare. S-ar zice că te mai interesează şi alte lucruri. 

— N-am venit să te jefuiesc, spuse el apăsat. 

— Intri în casa mea prin efracţie, aduci o armă, te furişezi 
în capela mea particulară şi îmi spui că n-ai venit să mă 
jefuieşti? zise ea şi îndreptă raza lanternei către cadavrul lui 
Bozza. Asta cine e? Un prieten de-al tău? 

— Aşa ţi s-a părut? 

Ea ridică din umeri. 

— Hoţii se mai ceartă între ei. Ce ai acolo? Şi arătă cu 
lanterna către rucsacul lui Ben, care rămăsese lângă altar. 
Goleşte-l pe podea. Mişcă-te încet, ca să-ţi văd mâinile. 

El răsturnă rucsacul cu grijă şi ea îndreptă lanterna spre 
el, privind conţinutul împrăşdat pe podeaua de piatră. Fasciculul 
de lumină albă se opri asupra carnetului lui Rheinfeld şi a 
jurnalului lui Fulcanelli. 

— Azvârle alea încoace, îi porunci, punând lanterna sub 
braţ. 

Ben le ridică şi le împinse către ea. Femeia le răsfoi dând 
gânditoare din cap şi continuând să-l ţină în bătaia pistolului. 
După o pauză, le aşeză cu gingăşie pe podea şi lăsă arma în jos. 

— Îmi cer scuze, spuse, pe un ton mai blând. Dar trebuia 
să fiu sigură. 

— Cine eşti? îşi repetă el întrebarea. 

— Mă numesc Antonia Branzati, zise ea. Sunt nepoata lui 
Fulcanelli. 

Ben dădu să spună ceva, dar ea îl opri cu un gest. 

— O să stăm de vorbă mai târziu. Mai întâi trebuie să 
scăpăm de mizeria asta. 


Arătă spre cadavrul lui Bozza, în jurul căruia balta de 
sânge începea să se combine cu apa verzuie, stătută, din altarul 
spart. 

Luminându-i drumul, Antonia îl conduse pe Ben printre 
coloane, către un pasaj unde o lespede mare, rotundă, ca o 
piatră de moară de doi metri, stătea pe muchie, sprijinită de 
perete. 

— Uşa asta dă în afara muntelui. Deschide-o. 

Gemând din cauza efortului, el o rostogoli înapoi, într-un 
canal săpat în podeaua de stâncă. In timp ce piatra se răsucea 
scrâşnind, aerul rece al nopţii năvăli în încăpere. Lespedea 
acoperise intrarea într-un tunel scurt, de vreo cinci metri, şi, prin 
gura peşterii, cerul nopţii se zări ca un semicerc conturat de 
stânci. Furtuna se terminase şi luna plină strălucea deasupra 
peisajului stâncos. La picioarele lor, o pantă abruptă cobora 
vertiginos într-o viroagă adâncă. 

— Acolo n-o să-l găsească nimeni, niciodată, spuse 
Antonia, arătând în jos. 

Ben se întoarse în locul unde zăcea Bozza, luă cadavrul 
greu de sub braţe şi îl târî către gura peşterii, lăsând în urmă, pe 
podeaua de piatră a bisericii subpământene, o dâră de apă 
sângerie. Îl duse până în tunelul bătut de vânt şi îl rostogoli cu 
piciorul până ce alunecă peste marginea deschizăturii. Îl privi 
căzând în josul stâncii abrupte, o siluetă neagră făcând salturi 
mortale pe fundalul stâncii scăldate de razele de lună şi 
dispărând printre copacii din viroaga aflată cu sute de metri mai 
jos. 

În timp ce o urma pe Antonia Brazanti prin tunelul care 
ducea înapoi, către casă, înfrângerea îi apăsa umerii, grea ca o 
povară. Deci elixirul se dovedise a fi lipsit de valoare. Până la 
urmă, nu era decât o legendă. Trebuia să se întoarcă la Fairfax 
cu mâna goală, să-l privească pe bătrân în ochi şi să-i spună că 
fetiţa avea să moară. 

Femeia închise şemineul în urma lor şi îl conduse în 
bucătărie, unde îşi spălă sângele de pe mâini şi faţă. 

— Acum o să plec, spuse el, cu tristeţe, lăsând din mână 
prosopul. 

— Nu vrei să-mi pui nici o întrebare? 

— Ce rost ar avea? oftă el. S-a terminat. 


— Tu eşti căutătorul despre care bunicul spunea că o 
apară într-o zi. Ai urmat calea ascunsă. Ai găsit comoara. 

— N-am venit pentru aur, răspunse el, cu ochii arşi de 
lacrimi. Nu mă interesează asta. 

— Aurul nu e singura comoară, spuse ea, privindu-l pieziş, 
cu un zâmbet ciudat. 

Se apropie de un dulap. Pe unul dintre rafturile din interior 
erau sticle cu ulei de măsline şi oţet, conserve, borcane cu 
plante medicinale uscate, cu boabe de piper şi mirodenii. Ea le 
dădu deoparte şi scoase din spatele lor un vas mic de ceramică, 
lipsit de ornamente, pe care îl luă cu grijă în mâini şi îl aşeză pe 
masă. li săltă capacul. Ilnăuntru era o sticluţă. O scutură cu 
delicateţe şi lichidul limpede din interior străluci în lumină. Se 
întoarse spre Ben. 

— Asta căutai? 

El întinse mâna. 

— Este?... 

— Ai grijă. E singura mostră pe care a preparat-o bunicul. 

El se lăsă să cadă pe un scaun, simțindu-se, dintr-odată, la 
fel de secătuit şi de sleit pe cât se simţea de uşurat Antonia se 
aşeză în faţa lui, sprijinindu-şi palmele pe masă şi aruncându-i o 
privire pătrunzătoare. 

— Acum n-ai vrea să mai rămâi o vreme ca să-mi asculţi 
povestea? 


Stătură de vorbă. Ben îi spuse ce misiune avea şi îi istorisi 
întâmplările care îl aduseseră la Casa Corbului. Pe urmă o 
ascultă, la rândul lui, continuând povestea din jurnalul lui 
Fulcanelli. 

— După ce Daquin a trădat încrederea bunicului, totul s-a 
petrecut cu repeziciune. Naziştii au dat buzna în casa lui şi i-au 
scotocit laboratorul, căutandu-i secretele. Bunica i-a surprins şi 
au împuşcat-o, oftă Antonia. După aceea, bunicul a fugit din 
Paris şi a venit aici, împreună cu mama. 

— Ce s-a întâmplat cu Daquin? 

— Băiatul ăla a făcut foarte mult rău, răspunse Antonia, 
clătinând din cap cu tristeţe. Presupun că el şi-a închipuit că 
face bine. Când a început să înţeleagă pe mâna cui dăduse ceea 


ce îl învățase bunicul, n-a putut îndura. Întocmai ca luda, şi-a 
pus frânghia în jurul gâtului. 

— Care era legătura dintre Fulcanelli şi arhitect? întrebă 
Ben. Casa Corbului? 

— Între Corbu şi bunicul meu exista o legătură specială, îi 
explică ea. Amândoi erau descendenţii direcţi ai catharilor. Când 
Fulcanelli a descoperit artefactele cathare pierdute, acestea l-au 
condus la templul lor tainic, unde îşi ascunseseră comorile. Casa 
a fost construită la un an după descoperirea lui, ca un omagiu 
adus templului şi pentru a păzi comorile din interior. Cine şi-ar fi 
putut închipui că o astfel de casă marchează intrarea unui altar 
sacru? 

— Fulcanelli a locuit aici, împreună cu tine şi cu mama ta? 

— Mama a fost trimisă la studii în Elveţia. Bunicul a rămas 
aici până în 1930, când s-a întors mama, împreună cu soţul ei. 
La vremea aceea, bunicul se convinsese că duşmanii îi 
pierduseră urma. Mama a preluat rolul de paznic al casei şi al 
secretului ei. Fulcanelli a plecat. A dispărut, zâmbi Antonia cu 
nostalgie. De aceea eu nu l-am văzut niciodată. Era un suflet 
neliniştit, convins că avea, întotdeauna, încă multe de învăţat. 
Cred că s-ar putea să fi plecat în Egipt, ca să exploreze locurile 
în care a luat naştere alchimia. 

— Probabil că, la data respectivă, era foarte bătrân. 

— Împlinise optzeci şi cinci sau optzeci şi şase de ani, dar 
lumea nu-i dădea nici măcar şaptezeci. Portretul pe care l-ai 
văzut a fost pictat cu puţin timp înainte de plecarea lui. Eu 
m-am născut ceva mai târziu, în 1940. 

Ben ridică din sprâncene. Femeia din faţa lui părea să aibă 
mult mai puţin de şaizeci şi cinci de ani. 

Antonia îi observă privirea şi îi răspunse cu un zâmbet 
enigmatic. 

— După ce am crescut, am devenit paznicul acestei case, 
continuă ea. Mama s-a mutat la Nisa. Are aproape o sută de ani, 
dar se ţine încă foarte bine. 

Făcu o pauză. 

— Cât despre bunicul, de atunci n-am mai auzit nimic 
despre el. Cred că s-a temut întotdeauna că duşmanii i-ar fi 
putut da de urmă, de aceea nu ne-a căutat niciodată şi nu şi-a 
dezvăluit identitatea, în faţa nimănui. 

— Aşa că nu ştiţi când a murit? 


Ea îşi înălţă colţurile gurii într-un alt zâmbet misterios. 

— Cum de eşti atât de sigur că e mort? Poate trăieşte 
încă, departe, undeva. 

— Crezi că elixirul vieţii l-ar fi putut ajuta să trăiască atât 
de mulţi ani? 

— Ştiinţa modernă nu are încă toate răspunsurile, Ben. N- 
a reuşit să înţeleagă decât o părticică minusculă a universului. 
(Antonia îl fixă cu o privire sfredelitoare.) Ai riscat atât de mult 
ca să găseşti elixirul. Nu crezi în puterea lui? 

Ben ezită. 

— Nu ştiu. Vreau să cred în ea. Poate trebuie s-o fac. 

Scoase din rucsac jurnalul lui Fulcanelli, carnetul lui 
Rheinfeld şi desenul copiat după lama pumnalului şi le aşeză pe 
masă. 

— Oricum, astea sunt, de aici înainte, ale tale. Aici e locul 
lor. Ei, şi acum ce urmează? oftă el. 

Antonia se încruntă. 

— Ce vrei să spui? 

— Pot să iau elixirul cu mine? Paznicul îl lasă pe căutător 
să plece cu sticluţa? Sau următoarea rafală a Mauser-ului ăluia e 
rezervată pentru mine? 

Ochii ei clipiră a râs şi Ben observă că semăna cu portretul 
lui Fulcanelli. Antonia puse mâna pe vechiul revolver de lux din 
faţa ei. 

— A fost al bunicului meu. | l-a lăsat mamei, pentru cazul 
în care duşmanii noştri ar fi ajuns vreodată aici. Dar nu e menit 
să fie folosit împotriva ta, Ben. Bunicul credea că, într-o bună zi, 
un adevărat iniţiat avea să descifreze indiciile pe care le lăsase 
în urmă şi să apară, descoperind taina. Un om cu inima curată, 
care să-i respecte puterea, fără să abuzeze vreodată de ea sau 
s-o dezvăluie. 

— Îți asumi un mare risc având încredere în mine, 
răspunse el. Cum poţi fi sigură că am o inimă atât de curată? 

Antonia îl privi cu tandrete. 

— Nu te gândeşti decât la fetiţă. Ţi se citeşte în ochi. 


Roma 
O procesiune de maşini de poliţie fără nici un fel de 
însemne îşi făcu loc şerpuind prin grădinile luxuriante ale vilei în 


stil renascentist şi se opri într-un semicerc perfect în curtea de 
la picioarele imenselor coloane albe. 

De sus, de la fereastra domului său superb, arhiepiscopul 
Massimiliano Usberti se uita la poliţiştii care coborau din 
automobile, îi dădeau deoparte servitorii şi urcau treptele casei. 
Aveau chipuri dure, oficiale. li aştepta. 

Gladius Domini avusese foarte mult de suferit din pricina 
unui singur om, Benedict Hope. Cu toate că fierbea de ură, 
Usberti nu putea să nu-l admire. Nu crezuse că cineva l-ar fi 
putut surclasa cu atâta uşurinţă, dar, într-un fel sau altul, Hope 
o făcuse. Usberti descoperise un om care îi era superior şi asta îl 
impresiona. 

Atacul fusese rapid şi hotărâtor. Mai întâi arestarea lui 
Saul, cel mai bun dintre agenţii săi din Franţa, desfăşurată în 
acelaşi timp cu dezastrul de la Montpellier. Apoi atacul extrem 
de bine coordonat al Interpolului împotriva oamenilor lui din 
întreaga Europă. Mulţi dintre agenţii săi fuseseră reţinuţi pentru 
interogatorii. Alţii, ca Fabrizio Severini, se refugiaseră în câte o 
ascunzătoare. Unii cedaseră în timpul interogatoriilor. Ca un şir 
de piese de domino în cădere, ca o dâră de praf de puşcă 
aprins, ancheta avansa cu o viteză alarmantă către vârful 
piramidei, către el însuşi. 

Le auzea vocile pe scările ce urcau către dom. Aveau să 
ajungă la el din clipă-n clipă. Işi închipuiau, probabil, că îl 
încolţiseră. 

Nişte neghiobi. Nu-şi dădeau seama cu cine aveau de-a 
face. Un om ca Massimiliano Usberti, cu nişte relaţii şi cu o 
influenţă pe care nu erau în stare nici măcar să şi le imagineze, 
nu putea fi înfrânt cu atâta uşurinţă. Avea să găsească un mod 
de a trece peste dezastru şi avea să revină ca să se răzbune. 

In capătul opus al încăperii, uşa se deschise brusc şi 
Usberti se întoarse calm, luându-şi ochii de pe fereastră, gata 
să-i înfrunte. 


63 


Ben îl sunase pe Fairfax ca să-l anunţe că misiunea fusese 
îndeplinită şi că se întorcea. Avea la dispoziţie câteva ore înainte 
ca avionul particular să vină să-l ia din Montpellier. 

Părintele Pascal se îndrepta către mica lui podgorie când 
auzi poarta scârţâind şi ridică ochii, ca să-l vadă pe Ben 
apropiindu-se de el cu un zâmbet larg. Preotul îl îmbrăţişă cu 
căldură. 

— Benedict, ştiam c-o să te întorci ca să-mi mai faci o 
vizită. 

— N-am prea mult timp, părinte. Am vrut doar să-ţi mai 
mulţumesc încă o dată pentru ajutor. 

Pascal îl privi cu ochii măriţi de îngrijorare. 

— Şi Roberta? E?... 

— E în siguranţă, înapoi acasă, în Statele Unite. 

Preotul lăsă să-i scape un suspin. 

— Slavă Domnului că e teafără, murmură el. Aşadar, 
misiunea ta aici s-a încheiat? 

— Da, plec în după-amiaza asta. 

— Ei, atunci ne luăm rămas-bun, dragul meu prieten. Ai 
grijă de tine, Benedict. Domnul să-ţi fie alături şi să te aibă în 
paza Lui. O să-mi lipseşti... Ah, prostul de mine, era cât pe ce să 
uit. Am un mesaj pentru tine. 


Ben nu se simţea în largul lui în timp ce asistenta îl 
conducea către rezervă. Poliţiştii care asigurau paza fuseseră 
îndepărtați după ce îi telefonase lui Luc Simon, ceva mai 
devreme. 

Anna stătea în pat, în capul oaselor, citind o carte. Razele 
soarelui se revărsau pe fereastra din spatele ei. Era înconjurată 
de vaze cu trandafiri galbeni, albi şi roşii, care umpleau camera 
cu parfumul lor suav. La intrarea lui Ben, îşi ridică ochii spre el şi 
pe faţă îi înflori un zâmbet larg. Avea obrazul drept acoperit cu 
un pansament mare de tifon. 

— Mă bucur să te revăd, zise el, sperând că ea n-avea să-i 
remarce uşoara încordare din voce. 


— M-am trezit dimineaţă înconjurată de toate florile astea 
superbe. Îţi mulţumesc foarte mult. 

— Măcar atât, zise el, uitându-se stânjenit la vânătăile 
marmorate de pe fruntea şi din jurul ochiului ei. Anna, îmi pare 
tare rău pentru ceea ce ţi s-a întâmplat. Şi prietenul tău... 

Anna îi puse palma pe braţ şi el îşi lăsă capul în jos. 

— N-a fost vina ta, Ben, zise ea, cu blândeţe. 

— Dacă te consolează, să ştii că cel care a făcut-o a murit. 

Ea nu răspunse. 

— Ce planuri ai, Anna? 

Ea oftă. 

— Cred că m-am săturat de Franţa. Mă întorc acasă, la 
Florenţa. Poate c-o să-mi pot recăpăta vechea slujbă de la 
universitate. Şi poate într-o bună zi, cine ştie, o să termin şi 
cartea, adăugă ea chicotind. 

— O s-o caut, spuse el, apoi se uită la ceas. Trebuie să 
plec. Mă aşteaptă avionul. 

— Te întorci acasă? Ai găsit ce te interesa? 

— Nu ştiu ce am găsit. 

Ea se întinse şi îl prinse de braţ. 

— E o hartă, nu-i aşa? murmură. Diagrama aceea? Mi-a 
venit ideea în timp ce zăceam aici. Ce proastă am fost că nu 
m-am gândit la ea... 

El se aşeză pe marginea patului şi o strânse de mână. 

— Da, era o hartă, recunoscu. Dar ascultă-mi sfatul şi uită 
tot ce ştii despre povestea asta. Atrage oameni cu gânduri 
mârşave. 

Ea zâmbi. 

— Am observat. 

Rămaseră o vreme alături, tăcuţi, în liniştea încăperii pline 
de flori, apoi ochii ei migdalaţi îl învăluiră într-o privire 
întrebătoare. 

— Ajungi vreodată prin Italia, Ben? 

— Din când în când. 

Cu tandreţe şi cu insistenţă, Anna îi trase mâna către ea şi 
el se aplecă. Ea îşi îndreptă spatele şi îşi apăsă buzele calde pe 
obrazul lui. 

— Dacă ajungi vreodată în Florenţa, să-mi dai neapărat un 
telefon, îi şopti la ureche. 


64 


Trei ore mai târziu, Ben stătea pentru a doua oară pe 
bancheta din spate a automobilului Jaguar Sovereign, 
îndreptându-se către reşedinţa lui Fairfax. În timp ce rulau pe 
aleea presărată cu frunze dintre şirurile de fagi aurii şi sicomori, 
trecând apoi dincolo de porţile domeniului lui Fairfax, seara 
începuse să coboare. Jaguarul trecu pe lângă micile vile 
elegante, din cărămidă roşie, pe care şi le amintea de la prima 
sa vizită. După ce mai parcurseră o scurtă distanţă pe drumul 
particular, maşina începu să tragă către dreapta şi Ben simţi o 
uşoară izbitură în partea din faţă. Şoferul înjură încet, pentru 
sine, opri maşina şi cobori să vadă ce se întâmplase. Vâri capul 
înapoi, prin portiera deschisă. 

— Îmi pare rău, domnule. Pană de cauciuc. 

Ben se dădu jos, în vreme ce omul îşi lua sculele din 
portbagaj şi scotea roata de rezervă. 

— Ai nevoie de ajutor? întrebă el. 

— Nu, domnule, nu durează decât câteva minute, spuse 
şoferul. 

În timp ce el începea să desfacă şuruburile, uşa unei vile 
din apropiere se deschise şi un bărbat în vârstă, purtând o 
şapcă muncitorească, traversă zâmbind fâşia de iarbă care 
mărginea drumul. 

— Probabil că a luat un cui sau altceva, zise, scoţându-şi 
pipa din gură, apoi se întoarse către Ben. Nu vreţi să intraţi o 
clipă, până schimbă Jim roata? Serile-s răcoroase acum. 

— Mulţumesc, dar cred c-o să fumez o ţigară şi-o să mă uit 
la cai. 

Bătrânul îl însoţi către padoc. 

— Vă plac caii, nu-i aşa, domnule? spuse el şi îi întinse 
mâna. Herbie Greenwood, şeful grajdurilor domnului Fairfax. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Herbie. 

Ben se rezemă de gardul padocului şi îşi aprinse o ţigară. 

Herbie mozolea în dinţi coada pipei cu ochii la cei doi cai, 
un roib şi un murg, care veneau către ei tropotind zgomotos pe 
pavaj. Se îndreptară spre gard descriind un arc paralel cu 
acesta, încetiniră şi se apropiară de bătrân, clătinându-şi 


capetele şi fornăind. Herbie îi bătu uşor peste boturile pe care şi 
le frecau de el cu afecţiune. 

— İl vedeţi p-ăsta d-aci? şi arătă către murg. E Black 
Prince, a câştigat trei derbiuri. Acu' a ieşit la pensie, cum o să 
fac şi eu, în curând. Nu-i aşa, băiete? 

Il bătu pe grumaz, iar calul fornăi, cu nasul în umărul lui. 

— E o frumuseţe, spuse Ben, coborându-şi privirea către 
muşchii reliefaţi ai calului. 

Intinse palma deschisă şi calul îşi îndesă în ea nasul 
moale, catifelat. 

— Are douăzeci şi şapte de ani şi încă mai galopează ca 
un mânz, chicoti Herbie. Îmi amintesc ziua în care s-a născut. Au 
crezut că n-o să iasă nimic din el, dar băiatul ăsta s-a descurcat 
foarte bine. 

Ben văzu în padocul de alături un mic ponei cenuşiu, 
păscând mulţumit pe un petic de iarbă, şi se duse cu gândul la 
poza micuţei Ruth, pe care i-o arătase Fairfax. 

— Mă întreb dacă Ruth o să mai călărească vreodată, 
medită el cu voce tare. 

Câteva minute mai târziu, Jaguarul se opri cu roţile 
scrâşnind pe pietrişul din faţa vilei, iar un secretar îşi făcu 
apariţia, întâmpinându-l pe Ben pe trepte. 

— Domnul Fairfax vă aşteaptă peste o jumătate de oră în 
bibliotecă, domnule. Până atunci, mi s-a spus să vă conduc în 
apartamentul dumneavoastră. 

Străbătură un hol pardosit cu marmură şi ecourile paşilor 
se înălţară către tavanul înalt. Secretarul îl călăuzi în sus pe 
scări, către ultimul etaj din aripa de vest. O jumătate de oră mai 
târziu, după ce se spălă şi se schimbă, Ben cobori şi fu condus în 
biblioteca lungă şi îngustă. 

Fairfax se grăbi să străbată încăperea cu mâna întinsă. 

— Domnule Hope, este un moment minunat pentru mine. 

— Ce face Ruth? 

— Nici că aţi fi putut veni într-un moment mai potrivit. De 
la ultima noastră convorbire, starea ei s-a înrăutățit în mod 
constant. Aveţi manuscrisul? 

Întinse mâna, aşteptând. 

— Manuscrisul lui Fulcanelli nu vă este de nici un folos, 
domnule Fairfax, zise Ben. 


Peste faţa din ce în ce mai roşie a lui Fairfax trecu un val 
de furie. 

— Poftim? 

Ben zâmbi şi îşi duse mâna la buzunarul interior al hainei. 

— Asta este ceea ce v-am adus în schimb. 

O scoase şi i-o întinse. 

Bătrânul se uită atent la sticla plată, deformată, din argint. 

— L-am pus aici ca să fie în siguranţă, îi explică Ben. 

Fairfax înţelese şi chipul i se lumină. 

— Elixirul?? 

— Preparat de însuşi Fulcanelli. Asta e tot, domnule 
Fairfax. Asta căutaţi, nu-i aşa? 

Fairfax luă în stăpânire preţiosul obiect, cu ochii plini de 
lacrimi. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc. ÎI duc imediat sus, în 
camera lui Ruth. Fiica mea, Caroline, o îngrijeşte zi şi noapte. 

Tăcu o clipă, întristat. 

— După aceea, domnule Hope, pot să sper că o să luaţi 
cina împreună cu mine? 


— Deci aţi trecut prin momente dificile, spuse Fairfax. 

Cei doi erau aşezaţi la masa lungă, din lemn de nuc ars, 
din sufrageria bătrânului. Fairfax stătea în capul mesei şi, în 
şemineul din spatele lui, lemnele trosneau într-o vâlvătaie 
puternică. Alături de cămin era armura unui cavaler înalt, cu un 
paloş, scânteietor. 

— Ştiam c-o să fie o sarcină dificilă, continuă Fairfax. Dar 
aţi făcut mai mult decât mă aşteptam. În cinstea 
dumneavoastră, domnule Hope, spuse bătrânul cu o figură 
triumfătoare. N-aveţi idee cât de mult m-aţi ajutat. 

— În sănătatea lui Ruth, zise Ben, înălţând paharul. 

— În sănătatea lui Ruth. 

Ben îl cercetă cu privirea. 

— Nu mi-aţi spus niciodată unde aţi auzit pentru prima 
oară despre Fulcanelli. 

— Descoperirea elixirului mă preocupă de multă vreme, 
răspunse Fairfax. Am studiat ştiinţele ezoterice mai mulţi ani 
de-a rândul. Am citit toate cărţile care tratau acest subiect, am 
încercat să urmăresc fiecare indiciu în parte. Dar investigaţiile 


mele nu m-au condus nicăieri. Aproape că-mi pierdusem 
speranţa, când un librar bătrân din Praga m-a ajutat să-l 
descopăr pe Fulcanelli. Am înţeles că acest maestru alchimist 
enigmatic a fost unul dintre puţinii oameni care au aflat taina 
elixirului vieţii. 

Ben îl asculta, sorbind câte o înghiţitură de vin. Fairfax 
continuă. 

— La început, am crezut că secretul lui Fulcanelli avea să 
fie uşor de descoperit. Dar s-a dovedit a fi mult mai greu decât 
anticipasem. Oamenii pe care i-am angajat ca să-l elucideze fie 
au fugit cu banii, fie au sfârşit prin a fi ucişi. Mi-a fost limpede că 
existau forţe periculoase, hotărâte să stea în calea cercetărilor 
mele. Am înţeles că detectivii particulari şi cercetătorii obişnuiţi 
nu-mi erau de nici un folos. Aveam nevoie de un om cu abilităţi 
deosebite. Pe urmă, investigaţiile m-au condus către dumneata, 
domnule Hope, şi am ştiut că găsisem omul potrivit. 

Ben surâse. 

— Mă flataţi. 

Servitorii strânseră platourile cu aperitive şi aduseră un 
serviciu de masă vechi, din argint. Capacul vasului din centru 
era ridicat, lăsând să se vadă o bucată rumenită de muşchi de 
vită. Unul dintre servitori tăie felii delicate, cu un cuţit mare, 
special. Mai aduseră vin. 

— Nu fi modest, Benedict - pot să-ţi spun Benedict? 

Fairfax se întrerupse ca să mestece o bucată din friptura 
fragedă. 

— Revenind le ce spuneam, ţi-am studiat povestea vieţii 
până în cele mai mici amănunte. Cu cât aflam mai multe, cu 
atât îmi dădeam seama că, pentru realizarea scopurilor mele, 
erai omul ideal. Activitatea ta din Orientul Mijlociu. Operațiunile 
speciale antiteroriste din Afghanistan. Reputația pe care ţi-au 
adus-o eficacitatea acţiunilor întreprinse cu sânge rece şi 
acceptarea lipsită de orice ezitare a unor sarcini mult prea 
dificile pentru cei mai mulţi oameni. Apoi, dăruirea completă cu 
care te-ai dedicat salvării copiilor pierduţi sau răpiți şi pedepsele 
nemiloase aplicate celor care vatămă oameni nevinovaţi. Un 
bărbat incoruptibil, cu surse de venit independente. Nu aveai să 
încerci să mă jefuieşti şi pericolele nu aveau să te oprească. 
Hotărât lucru, erai omul de care aveam nevoie. Dacă mi-ai fi 


refuzat oferta, nu existau prea multe posibilităţi de a te face să 
te răzgândeşti. 

— Ştii de ce am acceptat-o, zise Ben. De dragul nepoatei 
dumitale, Ruth. 

Se întrerupse o clipă. 

— Dar aş fi preferat să-mi fi spus mai multe despre factorii 
de risc. Dacă aş fi ştiut, aş fi evitat o mulţime de necazuri. 

— Aveam încredere în iscusinţa ta, zâmbi Fairfax. M-am 
temut că, dacă ţi-aş fi spus întregul adevăr, s-ar fi putut să mă 
refuzi. Pentru mine, era important să găsesc o metodă de a te 
convinge. 

— Întregul adevăr? Să mă convingi? Unde vrei să ajungi, 
domnule Fairfax? 

— Dă-mi voie să-ţi explic, răspunse acesta, lăsându-se pe 
spătarul scaunului. Când ocupi o poziţie ca a mea, înveţi repede, 
încă de la începutul carierei, că oamenii pot fi... ca să spunem 
aşa... influenţaţi. Fiecare are o slăbiciune, Benedict. Avem cu 
toţii ceva în viaţa noastră, în trecutul nostru. Un schelet în 
pivniţă, o taină. Odată ce ai aflat care sunt aceste secrete, le 
poţi exploata. E uşor să-ţi impui voinţa în faţa unui om cu un 
trecut ruşinos sau cu un viciu ascuns. Unul care a comis o crimă 
e încă şi mai uşor de influenţat. Dar tu, Benedict... tu erai altfel. 
(Fairfax îşi umplu paharul cu vin.) N-am reuşit să găsesc în 
trecutul tău nimic de care m-aş fi putut folosi ca să te conving 
să-mi accepţi oferta dacă, iniţial, ai fi refuzat-o. Asta nu mi-a 
plăcut, spuse el zâmbind cu răceală. Dar, pe urmă, investigatorii 
mei au descoperit un amănunt interesant din viaţa ta. Mi-am dat 
imediat seama că era foarte important. 

— Continuă. 

— Eşti un om foarte uşor de influenţat, Benedict, reluă 
Fairfax. Şi ştiu şi de ce. Am reuşit să înţeleg ce-ţi motivează 
activitatea... Acelaşi motiv pentru care eşti alcoolic. Eşti chinuit 
de demonul vinovâăţiei. Ştiam că n-aveai să refuzi să mă ajuţi 
dacă îţi închipuiai că o salvezi pe Ruth. Pentru că Ruth e foarte 
apropiată de inima ta, nu-i aşa? 

Ben se încruntă. 

— Dacă îmi închipuiam că o salvez pe Ruth? 

Fairfax îşi goli paharul şi şi-l umplu iarăşi, în timp ce o 
expresie plină de amuzament îi traversa chipul. 


— Benedict, spuse el, meditativ. Un nume cu conotaţii 
religioase puternice. Să înţeleg că ai tăi erau oameni foarte 
credincioşi? 

Ben nu răspunse. 

— Mă gândeam doar... Nişte părinţi care-şi botează copiii 
Benedict şi Ruth. O alegere influenţată în mare măsură de 
Biblie, nu eşti de aceeaşi părere? Ruth Hopet... Un nume deo 
amară ironie. Fiindcă pentru ea n-a mai fost nici o speranţă, nu-i 
aşa, Benedict? 

— De unde ai aflat despre sora mea? Nu e inclusă în C.V.- 
ul meu. 

— Ah, dragul şi tânărul meu prieten, dacă ai bani, poţi afla 
orice. Faptul că ţi-ai ales o astfel de meserie mi s-a părut 
interesant, continuă Fairfax. Nu eşti detectiv, nu afli informaţii, 
nu recuperezi bunuri furate, ci cauţi oameni dispăruţi, mai ales 
copii. E evident că ceea ce urmăreai era să-ţi ispăşeşti vina de 
a-ţi fi pierdut sora. N-ai reuşit niciodată să treci peste faptul că 
neglijenţa ta i-a adus moartea... sau poate ceva mult mai 
cumplit. Negustorii de sclavi nu sunt renumiţi pentru blândeţea 
lor. Viol, tortură, cine ştie ce s-ar putea să-i fi făcut. 

— Ţi-ai făcut bine temele, Faifax, nu-i aşa? 

Bătrânul zâmbi. 

— Întotdeauna îmi fac bine temele. Am înţeles că nu aveai 
să refuzi niciodată misiunea de a salva o biată fetiţă bolnavă, 
având numele şi vârsta surorii tale dispărute. Şi am avut 
dreptate. Povestea despre nepoata mea te-a convins să mă 
ajuţi. 

— Interesant mod de a alege cuvintele. Povestea despre 
nepoată? 

Fairfax chicoti. 

— Sau oricum altcumva vrei să-i spui. O născocire. O 
minciună, dacă preferi să le spunem lucrurilor pe nume. Nu 
există nici o Ruth. Nici o fetiţă pe moarte. Şi mă tem că nici un 
alt pas pe calea izbăvirii tale, Benedict. 

Se ridică şi se apropie de un bufet. Săltă capacul unei 
casete mari, din care scoase un mic potir de aur. 

— Nu, nici o fetiţă pe moarte, repetă el. Doar un bătrân 
care îşi doreşte un lucru mai mult decât orice altceva pe lume. 

Privi potirul cu o fascinaţie ireală. 


1 Hope = speranţă (n. tr.). 


— Benedict, tu n-ai idee ce înseamnă să te apropii de 
sfârşitul unei vieţi ca a mea. Am realizat atâtea lucruri măreţe, 
am strâns atâta bogăţie, am căpătat atâta putere. Nu puteam 
suporta gândul de a-mi lăsa imperiul în mâinile unor oameni mai 
slabi - al unor oameni care l-ar putea fărâmiţa sau distruge. Aş fi 
intrat în mormânt fiind cum nu se poate mai nefericit şi mai 
frustrat. (Ridică potirul, ca şi cum s-ar fi gândit la un toast.) Dar, 
mulţumită ţie, am scăpat de aceste griji. O să devin cel mai 
bogat şi mai puternic om în istorie, acum, că am tot timpul din 
lume ca să-mi ating orice scop. 

Uşa se deschise şi intră Alexander Villiers. Fairfax aruncă o 
privire plină de subiînţelesuri către secretarul său, care se 
apropia. Pe buzele acestuia se lăţi un zâmbet în timp ce scotea 
din buzunar un revolver cu ţeava scurtă, pe care îl îndrepta 
către Ben. 

Fairfax râse. Duse potirul la buze. 

— Aş vrea să pot bea în sănătatea ta, Benedict. Dar mă 
tem că tocmai ai ajuns la capătul drumului. Impuşcă.-l, Villiers. 


65 


Villiers îndreptă revolverul spre capul lui Ben. Fairfax 
închise ochii şi sorbi cu lăcomie din potirul de aur. 

— Înainte să mă împuşti, ar trebui să afli ceva, zise Ben. 
N-ai băut elixirul vieţii. E apă de la robinet, din propria ta baie. 

Fairfax îşi luă potirul de la gură. O picătură de apă i se 
prelingea pe bărbie. Expresia extaziată îi dispăruse de pe chip. 

— Ce-ai spus? întrebă el rar. 

— Exact ce-ai auzit, răspunse Ben. Trebuie să recunosc că 
m-ai păcălit. Ai avut dreptate în privinţa mea - am fost orb la 
minciunile tale. Planul a fost genial, Fairfax. Şi aproape ţi-a 
reuşit. Dacă n-ar fi fost pana de cauciuc şi dacă nu l-aş fi întâlnit 
pe şeful grăjdărilor, ai fi băut adevăratul elixir. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Fairfax, cu voce sugrumată. 

Villiers lăsase pistolul în jos. Căzuse pe gânduri, cu 
trăsăturile schimonosite. 

— Herbie Greenwood lucrează pe proprietatea ta de 
treizeci şi cinci de ani, continuă Ben. Dar n-a auzit de nici o 
Ruth. N-ai avut niciodată copii, Fairfax, ca să nu mai vorbim de 
nepoți. Soţia ta a murit fără să aibă urmaşi. Aici n-a fost, 
niciodată, nici o fetiţă. 

— Ce-ai făcut cu adevăratul elixir?! strigă Fairfax, dând cu 
potirul de aur de podea. 

Ben duse mâna la buzunar şi scoase sticluta pe care i-o 
dăduse Antonia Branzanti. 

— lată-l, spuse. 

Şi, înainte ca ceilalţi să-l fi putut opri, îl aruncă în şemineu. 
Sticluţa se izbi de grătarul de fier, spărgându-se în mii de 
cioburi, şi flăcările se avântară o clipă cu frenezie, mistuind 
alcoolul din mixtură. 

— Acum ce mai zici, Fairfax? îl întrebă Ben, privindu-l în 
ochi. 

Alb ca varul, Fairfax se întoarse către Villiers. 

— la-l şi închide-l! îi ordonă el, cu voce de gheaţă, abia 
stăpânindu-şi furia. O să vorbeşti, Hope, mă jur pe Dumnezeu. 

Villiers ezită. 


—  N-auzi, Villiers? tună Fairfax şi chipul palid i se 
împurpură dintr-odată. 

Villiers ridică din nou revolverul. Se întoarse înspre patron 
şi îl îndreptă către el. 

— Ce faci, Villiers? Ţi-ai pierdut minţile? 

Fairfax se trase înapoi, tremurând. 

— Nu şi-a pierdut minţile, Fairfax, zise Ben. E spion. 
Lucrează pentru Gladius Domini. Nu-i aşa, Villiers? Tu eşti 
agentul lor secret. Tu i-ai raportat toate mişcările mele şefului 
tău, Usberti. 

Fairfax se retrăsese către şemineu; în spatele lui, flăcările 
sfârâiau şi trosneau. Ochii lui implorau şi urina îi udase 
pantalonii. 

— Îţi plătesc oricât, se tângui el. Oricât. Haide, Villiers, să 
lucrăm împreună. Nu trage. 

— Nu mai lucrez pentru tine, Fairfax, rânji Villiers cu 
sarcasm. Lucrez pentru Dumnezeu. 

Apăsă pe trăgaci şi detunătura Magnum-ului .357 acoperi 
ţipătul lui Fairfax. Bătrânul îşi sfâşie hainele în timp ce o pată de 
un roşu întunecat i se lăţea pe cămaşa albă. Se clătină pe 
picioare, se agăţă de o perdea şi o trase în jos. 

Villiers apăsă din nou pe trăgaci. Ţeasta lui Fairfax trosni 
şi o gaură mică, rotundă, îi apăru între ochi. Sângele împroşcă 
peretele. Genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe podea, 
strângând încă în mâini perdeaua, care căzu odată cu el, 
ajungând cu un capăt în foc. Flăcările se încolăciră şi o mistuiră 
cu lăcomie, cuprinzând-o în întregime. 

Înainte ca Ben apuce să sară peste masă, Villiers se 
răsucise pe călcâie şi acum îl ţinea în bătaia armei, din partea 
opusă a camerei. 

— Nu mişca. 

Ignorându-i ordinul, Ben ocoli masa şi se apropie de el fără 
nici o ezitare, urmărindu-i reacţiile. Observă că era neliniştit, că 
transpira şi respira ceva mai greu şi mai repede decât ar fi fost 
normal. Probabil nu mai împuşcase pe nimeni până atunci şi se 
pomenise, singur, într-o situaţie dificilă. Nu luase în calcul o 
astfel de întorsătură a faptelor, iar organizaţia lui, aproape 
distrusă, nu-i putea oferi nici un ajutor. Dar un om care îşi 
pierduse cumpătul putea fi tot atât de periculos ca unul sigur pe 
sine. Poate chiar mai periculos. 


Villiers strânse pistolul în mână şi îl ridică spre faţa lui 
Ben. 

— Înapoi! şuieră el. Altfel trag. 

— Haide, omoară-mă, zise Ben, calm, continuând să se 
apropie. După care ai face bine să vezi cum scapi cu fuga. 
Fiindcă, după ce-o să iasă din închisoare, şeful tău o să-ţi ia 
urma şi-o să te tortureze aşa cum nu-ţi poţi nici măcar imagina, 
pentru că l-ai lăsat fără pradă. Împuşcă-mă, e ca şi cum ţi-ai 
trage un glonţ în cap. 

Perdeaua continua să ardă şi focul se întinsese pe covor. 
Pantalonii lui Fairfax erau în flăcări şi mirosul greţos de fum şi 
carne arsă umpluse încăperea. Vâlvătăile se  înălţară, 
prelingându-se pe o parte a canapelei, şi îi luară repede în 
stăpânire tapiţeria, lingând-o şi sfârâind. 

Villiers se trase înapoi, apropiindu-se de flăcările care se 
răspândeau. Mâna încleştată pe pistol îi tremura. 

— Există o singură problemă, continuă Ben, simţindu-şi 
furia crescând ca o lumină albă şi rece, ţintuindu-l pe Villiers cu 
privire cruntă, de o intensitate feroce, şi apropiindu-se de el cu 
hotărâre. Nu mă poţi prinde viu, nu de unul singur. O să fii 
nevoit să apeşi pe trăgaciul ăla pentru că, dacă n-o faci, o să te 
ucid chiar acum, cu mâinile mele. Eşti un om mort, orice-ai face. 

Villiers îşi încordă mai tare degetul pe trăgaci, cu 
sudoarea şiroindu-i pe faţă. Cocoşul armei se trase înapoi. Ben 
vedea glonţul placat, exploziv, din locaşul care se rotea, gata să 
se alinieze cu gaura percutorului exact când acesta avea să 
lovească capsa şi să aprindă cartuşul ce urma să-i găurească 
ţeasta. 

Dar îl adusese deja pe Villiers exact acolo unde dorise, 
aproape de el şi nemaiavând unde să dea înapoi. Despică aerul 
cu o mişcare bruscă şi îi izbi încheietura. Villiers urlă de durere 
şi pistolul zbură în foc. Ben îl lovi din nou, în stomac, cu piciorul, 
azvârlindu-l răşchirat peste armură. Aceasta se prăbuşi şi plăcile 
de oţel se turtiră cu zgomot, iar paloşul ateriză pe duşumea cu 
un zăngănit surd. Villiers se târi cu disperare după sabia căzută 
şi fandă către Ben, cu lama grea vâjâind prin aer. Ben se 
ghemui şi lovitura violentă făcu bucăţi un bufet antic, 
răsturnând carafele de cristal cu coniac şi cu whisky. O baltă de 
foc se împrăştie şuierând pe podea. 


Villiers veni din nou înspre el, legănând paloşul dintr-o 
parte în alta. Ben se trase înapoi, dar călcă pe potirul de aur 
aruncat de Fairfax. Acesta se rostogoli, iar el alunecă şi căzu, 
lovindu-se cu capul de piciorul mesei. Sabia cobori iarăşi, 
şuierând. Năucit de cădere, se rostogoli pe o parte la timp 
pentru ca lama să-l rateze, izbindu-se de masă. Farfuriile şi 
tacâmurile căzură în jurul lui. Zări cu coada ochiului ceva 
sclipind şi întinse mâna, bâjbâind. 

Fumul negru se îngroşa pe măsură ce focul, acum 
incontrolabil, se răspândea prin încăpere, cuprinzând tot ce îi 
apărea în cale. Cadavrul lui Fairfax era mistuit de flăcări, hainele 
i se transformaseră în zdrenţe răsucite, carbonizate, şi carnea 
de sub ele se prăjea. 

Din vâlvătăi se ivi chipul ameninţător al lui Villiers, care 
săltă cu grijă sabia grea, gata pentru lovitura de graţie. Focul se 
reflecta pe latul lamei. lar în ochii lui sticlea un soi de triumf 
animalic. Ben se răsuci, ridicându-se pe jumătate, mâna îi 
zvâcni descriind un arc şi ceva trasă o dâră prin fumul dintre cei 
doi. 

Villiers se opri. Degetele încleştate de paloş îşi slăbiră 
strânsoarea şi acesta căzu, zdrăngănind. El se prăvăli, pe spate, 
printre flăcări, cu opt centimetri de oţel şi cu mânerul de abanos 
al cuţitului ieşindu-i din mijlocul frunţii. A 

Ben se ridică în picioare, clătinându-se. Intreaga cameră 
ardea şi el îşi simţea pielea încreţindu-se din cauza căldurii. 
Înşfăcă un scaun şi îl azvârli într-una dintre ferestrele înalte. 
Geamul de doi metri şi jumătate se făcu ţăndări, aerul năvăli în 
încăpere şi incendiul se transformă într-un infern. Ben zări un 
gol printre flăcări şi se repezi într-acolo cu toate puterile. Se 
aruncă nebuneşte prin spărtura din fereastră şi simţi un ciob de 
sticlă tăindu-i antebraţul. 

Pe jumătate orbit de fum şi ţinându-se strâns de mâna 
care sângera, se îndepărtă de casă împleticindu-se şi o luă spre 
fundul grădinii, îndreptându-se către pâlcurile de arbori. Se 
sprijini de un copac tuşind şi scuipând. 

Vâlvătaia se revărsa prin ferestrele vilei lui Fairfax şi o 
coloană imensă de fum se înălța, ca un turn negru, către cer. 
Vreme de câteva minute, urmări cu privirea volbura de nestăvilit 
a flăcărilor, care cuprinsese întreaga casă. Apoi, când sirenele 


începură să se audă tot mai aproape, se întoarse cu spatele şi 
dispăru printre copaci. 


66 


Ottawa, decembrie 2005 

Avionul atinse pista micului aeroport din Ottawa cu un 
scârțâit strident de cauciucuri. La scurt timp după aceea, Ben 
ieşi în aerul rece şi proaspăt. O rafală de ninsoare îl mătură în 
ump ce se urca într-un taxi aflat în aşteptare. La radio se cânta 
l'Il Be Home for Christmas, în versiunea lui Frank Sinatra, iar de 
oglinda retrovizoare atârna o fâşie lungă de beteală argintie. 

— Încotro, amice? întrebă şoferul, întorcându-şi capul 
către el. 

— Campusul Universităţii Carleton. 

— Ai venit să-ţi petreci aici Crăciunul? întrebă 
taximetristul, în timp ce maşina mergea încet pe şoseaua de 
centură, largă şi flancată de troiene de zăpadă. 

— Sunt în trecere. 


La sosirea lui Ben, amfiteatrul din aripa dedicată ştiinţelor 
a Universităţii Carleton era plin. Îşi găsi un loc pe ultimul rând al 
sălii în trepte, în apropierea uşii principale. El şi cei în jur de trei 
sute de studenţi veniseră să asculte conferinţa pe teme 
biologice ţinută de doctorii D. Wright şi R. Kaminski. Subiectul 
era Efectul câmpurilor electromagnetice de mică intensitate 
asupra respirației celulelor. 

Amfiteatrul era plin de murmurul conversaţiilor purtate cu 
voce scăzută. Toţi studenţii aveau caiete şi pixuri şi erau gata să 
înceapă să ia notițe. În partea de jos a amfiteatrului era o mică 
scenă, pe care se aflau un pupitru şi două scaune, doua 
microfoane, un proiector de diapozitive şi un ecran. 
Conferenţiarii nu apăruseră încă. 

Pe Ben nu-l interesa câtuşi de puţin subiectul conferinţei. 
Dar îl interesa dr. R. Kamiski. 

În sală se lăsă liniştea şi se auziră câteva aplauze discrete 
când cei doi conferenţiari, un bărbat şi o femeie, urcară pe 
scena şi se aşezară de o parte şi de alta a pupitrului. Se 
prezentară, cu vocile răsunând prin intermediul unui sistem de 
amplificare, apoi începu conferinţa. 


Roberta era acum blondă, cu părul strâns într-o coadă de 
cal. Avea acelaşi aer de savant auster de la prima lor întâlnire. 
Ben era mulţumit că îi ascultase sfatul şi îşi schimbase numele. 
Era nevoie de ceva bătaie de cap ca să-i dai de urmă, ceea ce 
era un semn bun. 

În jurul lui, studenţii ascultau concentrați şi luau notițe. Se 
lăsă cât mai jos în scaun, străduindu-se să treacă cât mai 
neobservat cu putinţă. Nu înţelegea o iotă din ceea ce spunea 
ea, dar tonul vocii care răsuna în difuzoare şi sunetul cald şi 
catifelat al respirației ei îi creau impresia că se afla atât de 
aproape, încât ar fi putut s-o atingă. Abia în momentul acela 
realiză cât de mult îşi dorise să o revadă şi cât de cumplit avea 
să-i simtă lipsa. 

Încă de când pornise către Canada ştiuse că aceea avea 
să fie ultima lor întâlnire. Nu îşi propusese să rămână acolo prea 
multă vreme. Voia doar să se convingă că era sănătoasă şi în 
siguranţă şi să-şi ia un tainic rămas-bun. Înainte de a intra în 
sala de conferinţe, lăsase la recepţie un plic care îi era destinat. 
Conţinea agenda ei roşie şi un scurt bilet, prin care o anunţa că 
se întorsese cu bine din Franţa. 

Privindu-l pe colegul ei, Dan Wright, îşi dădu seama, din 
limbajul trupului acestuia - felul în care se străduia să stea cât 
mai aproape de ea pe scenă, în care dădea din cap şi zâmbea 
ascultându-i spusele, în care o urmăreau ochii lui când se mişca 
între pupitrul vorbitorului şi ecran - că Roberta îi plăcea. Poate 
era nebun după ea. Părea să fie tipul omului cumsecade, chibzui 
Ben. Genul de bărbat pe care Roberta îl merita cu adevărat: 
statornic, demn de încredere, savant, cum era şi ea, tipul 
familistului care ar fi fost un soţ bun şi, la timpul potrivit, un bun 
tată. 

Ben oftă. Făcuse ceea ce îşi pusese în gând, îşi atinsese 
scopul pentru care venise. Acum aştepta ocazia potrivită să 
plece. Intenţiona să se strecoare afară imediat ce ea avea să se 
întoarcă, timp de câteva secunde, cu spatele. 

Nu-i era uşor să o facă. În ultimele două zile, momentul 
acesta i se derulase de un milion de ori în minte - dar acum, 
când se afla în prezenţa ei şi când sunetul glasului ei îl învăluia, 
revărsându-se din difuzoare, gândul că era gata să plece, pentru 
a nu o mai revedea niciodată, i se părea de neconceput. 


Chiar trebuie să fie aşa? se întrebă. Dacă n-ar fi plecat... 
dacă ar fi rămas? Ar fi putut avea sorţi de izbândă, şi-ar fi 
construit o viaţă împreună? Chiar trebuia să se sfârşească totul? 

Da, aşa e cel mai bine. Gândeşte-te la ea. Dacă o iubeşti, 
pleacă. 

— „iar efectul biologic al acestei unde electromagnetice 
este ilustrat prin intermediul diagramei pe care o aveţi în faţă, 
spunea Roberta. 

Adresându-i doctorului Wright un zâmbet, luă indicatorul 
laser de pe pupitru şi se răsuci ca să-i îndrepte raza roşie către 
imaginea care apăruse pe ecranul imens din spatele ei. 

Stătea cu spatele la el de câteva secunde. Acum e 
momentul, îşi spuse Ben. Respiră adânc, luă o decizie, se ridică 
şi îşi croi drum către culoarul central dintre scaune. 

Tocmai o pornise în susul acestuia, când o roşcată din 
ultimul rând ridică mâna, dornică să pună o întrebare. 

— Doamnă doctor Kaminski? 

Roberta se întoarse cu faţa către amfiteatru. 

— Da? făcu ea, scrutând sala cu privirea, în căutarea 
mâinii ridicate. 

— Mă întreb dacă ne-aţi putea explica, vă rog, ce legătură 
există între creşterea nivelului endorfinelor şi modificarea 
ciclului celular al limfocitelor T? 

Ben dispăru dincolo de uşă şi se îndreptă către ieşirea din 
clădire. Frigul îl izbi după primul pas afară. 

— Doamnă doctor Kaminski?... repetă întrebător roşcata. 

Dar dr. Kaminski nu-i auzise întrebarea. Se uita către uşa 
pe care tocmai văzuse pe cineva ieşind. 

— Îmi... îmi cer scuze, murmură ea absentă, în microfonul 
pe care îl acoperi imediat cu căuşul palmei, atingându-l şi 
stârnind vibrații în difuzoare. Dan, preia tu de aici, şopti ea în 
pripă către un doctor Wright uluit. 

Apoi, în timp ce în amfiteatru se dezlănţuia zumzetul 
frenetic al conversaţiilor, sări pe de scenă şi o luă la fugă pe 
culoarul central. Studenţii se răsuciră pe scaune şi îşi lungiră 
gâturile, urmărind-o cu privirea în timp ce alerga pe lângă ei. Pe 
scenă, dr. Wright rămăsese cu gura căscată. 

Ben cobori în grabă treptele de la intrarea clădirii cu 
faţada de sticlă şi traversă campusul acoperit de zăpadă cu paşi 
repezi şi cu inima grea. Fulgii cădeau în spirale din cerul 


cenuşiu, ca de oţel, plutind în jurul lui. Îşi ridică gulerul hainei, 
strângându-şi-l în jurul gâtului. Şoseaua din depărtare, parcarea 
universităţii şi staţia de taxiuri se zăreau printr-o deschidere 
dintre clădirile scunde care conturau întinderea pătrată a 
campusului. Două taximetre aşteptau, cu capotele şi geamurile 
pline de zăpadă. Trase aer în piept, oftând adânc şi se îndreptă 
către ele. De deasupra se auzi vâjâitul asurzitor al unei 
aeronave ce decola pe de aeroportul din apropiere. Aeroportul 
pe care avea să ajungă în zece minute, urmând să îşi omoare 
timpul până la plecarea unui avion care să-l ia de acolo. 

Ea împinse în lături uşile duble, năpustindu-se afară, sub 
rafalele de ninsoare, şi scrută campusul cu privirea din înălţimea 
treptelor. Ochii i se opriră asupra unei siluete îndepărtate şi ştiu 
imediat că era el. Aproape ajunsese în staţia de taxiuri. Şoferul 
coborâse din automobil şi îi deschidea portiera din spate. 
Roberta ştia că, dacă se urca în maşină, nu avea să-l mai vadă 
niciodată. 

II strigă, dar vocea îi fu acoperită de tunetul neaşteptat al 
unui Boeing 747, care zbura la altitudine mică pe deasupra 
campusului, cu frunza roşie de arțar, simbolul Canadei, vizibilă 
pe coadă. 

El nu o auzise. Roberta începu să alerge, alunecând prin 
zăpadă cu pantofii ei de interior. Simţi suflarea îngheţată a 
vântului răcorindu-i lacrimile fierbinţi de pe obraji. ÎI strigă din 
nou şi silueta îndepărtată, minusculă, se crispă şi înlemni. 

— Ben! Nu pleca! 

El auzi strigătul undeva departe, în spate. Avea o notă de 
disperare, era aproape un urlet de durere care îi tăie răsuflarea. 
Se răsuci încet şi o văzu alergând către el de-a curmezişul 
campusului pustiu, cu braţele larg deschise, lăsându-şi în 
zăpadă urmele paşilor, într-un şirag şerpuitor. 

— Vă urcați, domnule? întrebă taximetristul. 

Ben nu-i răspunse. Mâna îi rămăsese pe marginea 
portierei. Oftă şi o trânti. 

— Se pare că mai rămân aici o vreme. 

Şoferul zâmbi, urmărindu-i privirea. 

— Aşa se pare, domnule. 

Copleşit de emoţii învălmăşite, Ben se răsuci pe călcâie şi 
porni către silueta ce se apropia. luţi din ce în ce mai mult pasul, 


apoi începu să alerge. Avea lacrimi în ochi când o strigă pe 
nume. 

Se întâlniră la marginea campusului şi ea i se aruncă în 
braţe. El o învărti iarăşi şi iarăşi. 

În părul ei erau fulgi de zăpadă. 


JL 


A Benedict Hope este exact omul de care milionarul 
* Fairfax are nevoie: un fost soldat de elită care ascunde 
„un secret. Ajutat de un bătrân librar din Praga să îl . 
A “ descopere pe enigmaticul alchimist Fulcanelli, singurul | 
` care cunoaște taina elixirului vieţii, Fairfax îl angajează 
pe Hope să găsească leacul miraculos care ar putea-o 
salva de la moarte pe Ruth. Dar oare licoarea cu pricing 
„să fie într-adevăr un leac? a 


Peen are O anaa Benedick "Avem, cu toții, 
ceva în viața noastră, în trecutul nostru. “Un schelet în 
pivniță, o taină. Odată ce ai reușit să le afli, le și poți 
exploata. E ușor să-ţi impui voinţa în faţa unui om cu 
trecut rușinos sau cu vicii ascunse. lar cine a comis o 
S crimă e încă și mai ușor de tinut în mână. Dar tu, 
Benedict..., tu erai altfel. [...] N-am reușit să găsesc în 
trecutul tău nimic de care să mă pot folosi ca să te con- 
-ving să-mi accepţi oferta, dacă, iniţial, ai fi refuzat-o. 
Eram supărat din pricina 'asta. [...] Dar, pe urmă, 
investigatorii mei au descoperit un amănunt interesant 
din viaţa ta. Și imediat mi-am dat seama cât era de 


“important.” va k $ zf a 
j ` Scott MARIANI, Manuscrisul lui Fulcanelli