Scott Mariani — [Benedict Hope] 02 Conspiratia Mozart

SCOTT MARIANI 


O crimă antică, o societate secretă, 
| o conspirație letală... | 
d i 


“Se U 4 


yl l, | 
| L | "d 
ra | A 

U 


Scott Mariani 


seria BENEDICT HOPE 02 


CONSPIRAȚ 
IA MOZART 


Traducere din limba engleză Adrian Bercea 


Coperta colecţiei: 
Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU 
Ilustraţia copertei: © Bauman, Jill via Agentur Schluck 
GmbH. 


Scott Mariani 
THE MOZART CONSPIRACY, 2008 


După textul romanului apărut la 
Editura Nemira, 2011 


2 


Mulţumiri 


Din nou, mulţumiri deosebite echipei de la Avon/Harper 
Collins Marea Britanie - cel mai dinamic, pătrunzător şi 
amuzant grup de editori pe care un scriitor şi l-ar putea dori. 


Multe mulţumiri, de asemenea, tuturor celor implicaţi în 
elaborarea acestei aventuri a lui Ben Hope. Le sunt în mod 
special recunoscător lui Peter şi Maureen Smart şi lui Rob 
Gaffney de la Hamble School of Yachting, pentru sfaturile pe 
care i le-au dat unui necunoscător în ale navigaţiei. Şi, ca 
întotdeauna, multe mulţumiri echipei de suport că mi-a pus la 
dispoziţie numeroşii litri de vin roşu care au făcut ca această 
carte să fie scrisă. 


Pentru Mary, Lana ii Richard 


Jig a o E 1s sa om ve THE DA AG CODE 


thor JENNIFER PEPGARRELI 


THE. 


MOZART 
CONSPIRACY 


SCOTT MARIANI 


H 


EL 
LU, Haag AU 


DA R Mi E N DA ANEI E EN e 


édi ulei 


Știu că voi muri. 

Cineva mi-a dat aqua toffana şi a calculat 
data exactă a morții mele - 

pentru care au comandat un recviem. 
Scriu asta de fapt pentru mine însumi. 


WOLFGANG AMADEUS MOZART, 1791 


Austria 
9 lanuarie 


Şocat şi îngrozit, cu respiraţia tăiată, Oliver Llewellyn s- 
a îndepărtat împleticindu-se de scena la care tocmai fusese 
martor. S-a oprit să se sprijine de un zid de piatră. Un val de 
greață l-a cuprins, iar gura îi era uscată. 

Când se strecurase să exploreze casa, nu ştiuse exact 
ce va găsi. Ceea ce văzuse însă, ceea ce îi făcuseră bărbatului 
în camera aceea boltită şi ciudată, fusese mai oribil decât 
orice şi-ar fi putut imagina. 

A continuat să fugă. Pe scările de piatră în spirală, apoi 
prin coridorul de legătură către partea principală a casei, cu 
arhitectura şi decorul ei clasic. Putea să audă pălăvrăgelile şi 
râsul oaspeţilor de la petrecere. Cvartetul de coarde din sala 
de bal începuse un vals de Strauss. 

Mobilul lui Sony-Ericsson era încă pornit şi setat pe 
video. L-a închis şi i-a dat drumul în buzunarul de la 
smoching, apoi s-a uitat la ceasul mecanic de la încheietură. 
Era aproape nouă şi jumătate şi recitalul său urma să se reia 
în cincisprezece minute. Oliver şi-a strâns mai bine 
smochingul şi a tras puternic aer în piept. A încercat să-şi 
controleze spaima ce i se citea în paşi în timp ce cobora scara 
dublă pentru a reveni la petrecere. Candelabrele străluceau. 
Servitorii se ocupau de oaspeţi cărând tăvi de argint pline cu 
pahare înalte de şampanie. Când a ajuns la capătul scărilor a 
luat un pahar şi l-a golit. În partea cealaltă a camerei, lângă 
un şemineu înalt de marmură, strălucea pianul Bechstein la 
care cântase cu doar câteva minute în urmă. Parcă trecuseră 
câteva ore. 

A simţit o mână pe umăr şi imediat s-a încordat şi s-a 
întors. Un domn bătrân cu ochelari cu ramă metalică şi o 

6 


barbă îngrijită îi zâmbea. 

— Daţi-mi voie să vă felicit pentru minunatul recital, 
Herr Meyer, a spus bărbatul în germană. Debussy a fost 
magnific. Abia aştept a doua parte a programului 
dumneavoastră. 

— D-Danke schon!, a bâlbâit Oliver. 

S-a uitat în jurul lui agitat. Oare să-l fi văzut? Trebuia să 
plece cât mai repede din locul ăsta. 

— Păreţi foarte palid, Herr Meyer, a spus bărbatul în 
vârstă încruntându-se. Nu vă simţiţi bine? Să vă aduc un 
pahar cu apă? 

Oliver şi-a căutat cuvintele. 

— Krank, a mormăit. Mă simt rău. 

îndepărtându-se brusc de bătrân, a luat-o prin mulţimea 
de invitaţi, clătinându-se. S-a lovit de o femeie frumoasă într- 
o rochie sclipitoare cu paiete, vărsându-i băutura. Oamenii şi- 
au îndreptat privirile către el. A îngăimat o scuză şi şi-a 
continuat drumul. 

Ştia că atrage atenţia asupra lui. Privind peste umăr, i-a 
observat pe cei de la securitate cu staţii radio. Coborau 
scările, amestecându-se prin mulţime şi îndreptându-se spre 
el. Cineva trebuie să-l fi văzut strecurându-se pe sub cordon. 
Ce altceva mai ştiau? 

Telefonul era în buzunar. Dacă-l găseau, l-ar fi dat de 
gol şi l-ar fi ucis. 

A reuşit să ajungă până la ieşire. Aerul rece şi tare l-a 
izbit, şi aburii respirației lui s-au ridicat în aer. Deodată, 
transpiraţia de pe frunte a devenit jilavă. 

În jurul casei totul era îngropat adânc în zăpadă. Un 
fulger a spintecat cerul nopţii şi pentru un moment faţada de 
secol XVIII a casei a fost luminată ca în plină zi. Vechiul lui MG 
Midget cu verdele specific maşinilor de curse britanice era 
parcat între un Bentley sclipitor şi un Lamborghini şi s-a 
îndreptat către el. O voce din spate i-a strigat în germană: 
Halt! 

L-a ignorat pe bodyguardul care i se adresase şi s-a 
urcat în maşină. A pornit motorul, a apăsat pe acceleraţie şi 


1 
2 


Mulţumesc, în Ib. germană (n. tr.). 
Bolnav, în Ib. germană (n. tr.). 
7 


roţile MG-ului s-au învârtit pe pavajul îngheţat. S-a îndreptat 
pe drumul lung care ducea la porţile principale. Acolo, era un 
alt paznic care vorbea prin radio. 

Porţile de fier forjat, aurite şi înalte, glisau, gata să se 
închidă. 

Oliver a îndreptat MG-ul pe direcţia spaţiului liber care 
se micşora şi a izbit cu putere. A fost aruncat înainte în scaun 
şi aripile maşinii sport s-au îndoit. A reuşit totuşi să treacă şi a 
tinut-o tot înainte. Paznicul a strigat la el să se oprească, dar 
a accelerat puternic pe drumul îngheţat. 

În mai puţin de un minut a văzut luminile unei maşini în 
urma lui. Lumina din oglinda retrovizoare îl orbea pe măsură 
ce automobilul prindea viteză. Conifere încărcate de zăpadă 
apăreau şi dispăreau în lumina galbenă a farurilor. 

A văzut crusta de gheaţă din faţa lui, dar era prea târziu 
pentru a mai face ceva. Imediat ce a atins-o, a simţit cum 
maşina derapează. Şi-a încleştat mâinile pe volan şi a reuşit 
să recapete controlul. La contactul cu suprafaţa sticloasă, 
maşina din spate s-a răsucit, intrând în copacii de pe 
marginea drumului. 

După douăzeci de minute, era la hotel. A parcat MG-ul 
lovit într-o zonă mai ferită din spate şi a urcat în fugă în 
cameră. Furtuna se apropia şi zăpada lăsa locul ploii 
torențiale care răpăia pe acoperiş. Lampa de pe birou a 
pâlpâit când a pornit laptopul. 

A durat parcă o eternitate până să se încarce. Nu ştia 
cât timp mai avea. 

— Haide odată! a implorat el. 

S-a logat în contul de e-mail şi a dat scroll în grabă în 
Inbox până a dat de un mesaj cu titlul Scrisoarea lui 
Amadeus. Era de la profesor. A apăsat pe REPLY. Degetele îi 
tremurau în timp ce tasta. 


Profesore - Trebuie să vorbesc iar cu dumneavoastră 
despre scrisoare. Urgent. O să vă sun. Am găsit ceva. Pericol. 


A apăsat pe SEND. În timp ce mesajul se trimitea, a 
bâjbâit după telefon şi l-a conectat la laptop cu un cablu USB. 
Calm. Rămâi calm. Cât a putut de repede, a descărcat filmul 


8 


de pe telefon pe hard disk. 

Nu a vrut să se uite la el, dar ştia că nu trebuia să fie 
prins cu el. Era un singur loc în care-l putea trimite în 
siguranţă. Putea să i-l trimită ei pe e-mail. Ea l-ar fi primit 
oriunde ar fi fost. 

Era tocmai în mijlocul mesajului, când luminile s-au 
stins. În camera rămasă în întuneric, ecranul laptopului îl 
anunţa că pierduse conexiunea la internet. A înjurat şi a 
ridicat telefonul. Era mort şi el. Furtuna întrerupsese şi 
legăturile telefonice. 

Oliver şi-a muşcat buza, încercând să se concentreze. 
Laptopul încă mai mergea pe baterie. A căutat în servietă şi a 
găsit CD-ul pe care îl folosise pentru a salva fotografiile legate 
de studiul său. L-a băgat în unitatea de CD a laptopului şi a 
copiat în mare grabă fişierul video pe el. 

Pipăind la repezeală prin întuneric, a găsit cutia cu tot 
setul F/autului fermecat de Mozart. Intenţionase oricum să i-l 
trimită înapoi cu poşta şi plicul era deja ştampilat şi cu adresa 
scrisă. Încuviinţă în sinea lui: era singura soluţie. A scos unul 
dintre discurile cu Mozart şi a pus CD-ul pe care tocmai îl 
copiase în locul lui. A luat un marker şi a scris rapid câteva 
cuvinte pe suprafaţa lucioasă a discului înainte de a pune CD- 
ul cu muzică peste el, şi a închis carcasa. S-a rugat ca, în caz 
că ea îl va vedea înainte ca el să ajungă acolo, să-i ia în serios 
avertismentul. 

Ştia că nu departe de hotel era o cutie poştală, de la 
intersecţie undeva către capătul lui Fischer Strasse, şi a 
coborât scările în fugă, ieşind în strada întunecată. Luminile 
erau încă stinse şi casele se aflau în întuneric. Ploaia care 
cădea fără încetare se transformase în lapoviţă, iar 
smochingul i se făcuse leoarcă în timp ce alerga pe pavajul 
alunecos şi noroios. O zăpadă murdară se aşternuse pe 
clădirile adormite, iar străzile erau pustii. 

Oliver a vârât pachetul în cutia poştală cu degetele 
tremurându-i de frig şi frică şi s-a întors spre hotel. Îşi făcuse 
deja planul: trebuia să-şi împacheteze lucrurile şi să plece 
naibii cât mai repede de acolo. 

Ajunsese la cincizeci de metri de hotelul rămas în 
întuneric, când farurile puternice au apărut la colţul străzii şi 


9 


s-au îndreptat spre el. Maşina cea mare s-a apropiat 
ameninţător. S-a întors să o ia în direcţia opusă, dar a 
alunecat, julindu-şi un genunchi de pavaj. Mercedesul s-a 
oprit lângă el. Erau patru bărbaţi înăuntru. Uşile din spate s- 
au deschis şi doi dintre ei s-au dat jos şi l-au prins de braţe. 
Figurile lor erau necruțătoare. L-au împins pe bancheta din 
spate şi maşina a pornit-o pe străzile liniştite ale micului oraş. 

Pe drum nimeni nu a vorbit, iar Oliver a stat în întuneric 
cu privirea îndreptată în jos. Mercedesul s-a oprit şi bărbaţii l- 
au tras fără milă afară din maşină. 

Erau pe marginea unui lac. Lapoviţa încetase şi lumina 
palidă a lunii se reflecta pe suprafaţa lui îngheţată. Luminile 
orăşelului erau undeva în spate şi clipeau în depărtare. 

Toţi cei patru bărbaţi s-au dat jos din maşină. L-au 
împins şi pe Oliver şi l-au izbit de lateralul maşinii, cu o mână 
răsucită la spate dureros, iar cineva i-a îndepărtat picioarele 
lovindu-l. A simţit cum nişte mâini dibace îl percheziţionau. 

Şi-a adus aminte de telefon cu o clipă înainte ca ei să-l 
găsească în buzunarul de la haină. A simţit în gură gustul 
fricii, dându-şi seama că în graba lui uitase să şteargă 
filmuleţul. 

L-au smucit de pe metalul rece al maşinii şi a văzut 
teava pistolului scânteind în lumina lunii. Bărbatul care ţinea 
arma era înalt, probabil peste un metru nouăzeci, şi foarte 
robust. Privirea îi era impasibilă. Sub linia părului blond-roşcat 
tuns foarte scurt, unul dintre lobii urechilor era răsucit şi 
crestat. 

Oliver s-a uitat la el. 

— Te cunosc de undeva? l-a întrebat. 

— Mergi! a spus bărbatul cu pistolul şi i-a făcut semn 
către lac. 

Oliver a păşit printre pâlcurile de papură şi a făcut 
primul pas pe gheaţă. A mers apoi pe suprafaţa lacului. Zece 
metri, cincisprezece. Sub el, gheaţa era groasă şi rezistentă. 
Fiecare nerv din corpul său urla, iar inima îi bătea parcă în 
gât. Trebuia să existe o cale de scăpare. 

Dar nu era şi el ştia asta. A continuat să meargă, 
alunecând pe gheaţa tare, dar netedă. Smochingul îi era 
îmbibat de transpiraţie. 


10 


Când a ajuns la treizeci de metri de mal, a auzit o 
împuşcătură. A avut o mică tresărire de spaimă, dar nu a 
simţit niciun impact, nicio durere. A simţit cum lovitura a 
rezonat prin gheaţa de sub picioarele lui. 

Atunci şi-a dat seama că nu aveau de gând să-l 
împuşte. 

A privit neajutorat în timp ce fisura albastră se extindea 
de la gaura pe care o făcuse proiectilul trecându-i pe sub 
picioare cu un trosnet lent şi sonor. S-a uitat înapoi către mal 
şi a văzut alt om intrând în maşină şi scoțând o puşcă 
mitralieră pe care i-a dat-o individului înalt. 

Oliver a închis ochii. 

Un rânjet larg a apărut pe faţa celui înalt, în timp ce 
ţinea strâns arma la şold, dând drumul unui scurt foc automat 
la picioarele lui Oliver. 

Gheaţa a zburat în bucăţi, iar fisurile au apărut peste 
tot, înconjurându-l ca o pânză de păianjen. Nu avea unde să 
fugă. Suprafaţa îngheţată de sub el a scos parcă un geamăt şi 
apoi a plesnit. 

Şocul apei extrem de reci i-a tăiat respiraţia. A încercat 
să se apuce de marginea colţuroasă a găurii create, dar 
mâinile i-au alunecat. Apa s-a ridicat deasupra capului lui, i-a 
intrat în nas şi în gură, iar presiunea i-a bubuit în urechi în 
timp ce dădea din picioare şi se zbătea. In întunericul care-l 
înconjura, şi-a dat seama că ajunsese sub crusta de gheaţă. 
Degetele lui au alunecat neajutorate pe suprafaţa ei de 
dedesubt, îndepărtându-se de gaură. Bule de aer i-au ieşit 
şuvoi de pe buze. Nu exista nicio cale să iasă la suprafaţă sau 
să se întoarcă. 

Şi-a ţinut respiraţia şi s-a zbătut lovind gheaţa până 
când nu a mai putut să o ţină. Trupul i-a intrat în convulsii 
odată ce apa rece ca gheaţa i-a pătruns în plămâni. 

În timp ce-şi dădea sufletul, îi auzea parcă pe criminali 
râzând. 


11 


Sudul Turciei 
Unsprezece luni mai târziu 


Cei doi bărbaţi care jucau cărţi la masa din bucătărie au 
auzit huruitul brusc al unui motor şi s-au uitat la timp pentru a 
vedea camionul apărând în lumina ferestrelor patioului. 

Apoi, acesta a izbit cu forţă. Cioburi, aşchii de lemn şi 
bucăţi de tencuială au explodat în cameră. Camionul s-a 
poticnit în roţile din faţă, cu apărătoarea mâncată de rugină 
ieşind prin gaura făcută în perete. 

Cei doi s-au aruncat la pământ, căutând să se adă- 
postească, dărâmând sticlele de bere, dar au fost prea lenți. 
Uşa camionului a zburat într-o parte şi bărbatul care a apărut 
din norul de praf era îmbrăcat tot în negru. Vestă de luptă 
neagră, mască de schi neagră, mănuşi negre. A privit câteva 
clipe cum jucătorii de cărţi s-au retras către spatele camerei 
şi apoi a scos Browningul de 9 mm cu amortizor din toc şi i-a 
împuşcat rapid pe amândoi în piept, cu foc dublu. Trupurile 
lor s-au prăbuşit pe podea. O cutie uzată a zornăit pe dalele 
podelei. A mers către cel mai apropiat jucător de cărţi şi i-a 
tras un glonţ în cap. Apoi a trecut la următorul. Bărbatul în 
negru urmărise casa izolată timp de trei zile, fără grabă, bine 
ascuns în copacii de dincolo de gard. Cunoştea rutina. Ştia că 
în spatele clădirii se afla un garaj care adăpostea o au- 
toutilitară Ford ruginită, cu cheile lăsate în contact, şi că 
putea să se strecoare peste zid şi să ajungă la ea fără a fi 
văzut prin ferestrele din spate unde stăteau de obicei 
bărbaţii, jucând cărţi şi bând bere. 

Ştia, de asemenea, unde se afla fata. 

Praful începuse să se aştearnă în bucătăria devastată. 
După ce s-a asigurat că cei doi bărbaţi nu se mai puteau 
scula, intrusul a pus la loc în toc Browning-ul cald şi a intrat în 
casă. S-a uitat la ceas. Nu trecuseră nici două minute de când 
sărise peste zid. Lucrurile mergeau conform planului. 

Uşa de la camera fetei era şubredă şi a cedat din 
balamale la a treia lovitură de picior. Între timp, a auzit-o 
ţipând şi a năvălit înăuntru. Fata se ghemuise la capătul 

12 


celălalt al patului, cu cearşaful tras peste ea şi cu groază în 
ochi. El ştia că abia împlinise treisprezece ani. 

Bărbatul s-a îndreptat către ea, oprindu-se la marginea 
patului. Fata a ţipat şi mai tare. S-a întrebat dacă nu cumva 
trebuia să-i dea unul din tranchilizantele pe care le avea 
mereu cu el. Şi-a scos masca de schi, arătându-şi faţa osoasă 
şi bronzată şi părul blond. 

— Vino cu mine, i-a spus blând, întinzând mâna către 
ea. 

Fata s-a oprit din ţipat şi s-a uitat la el neîncrezătoare. 
Celălalt individ avea o privire dură. Cel de acum era diferit. 

Bărbatul a băgat mâna în vestă şi i-a arătat o fotografie 
în care era el cu părinţii ei. Ea nu-i mai văzuse de multă 
vreme. 

— E în regulă, i-a spus el. Numele meu este Ben şi sunt 
aici ca să te ajut. Familia ta m-a trimis, Catherine. Ne 
aşteaptă. Te voi duce la ei. 

Obrajii fetei erau umezi de lacrimi. 

— Eşti poliţist? a întrebat ea cu o voce joasă. 

— Nu, a răspuns el. Doar un prieten. 

Bărbatul a întins mâna mai mult, uşor, iar ea l-a lăsat să 
o apuce de braţ şi să o ajute să se ridice în picioare. Braţul ei 
părea lipsit de vlagă sub bluza murdară. Nu a protestat când 
a condus-o afară din cameră şi nu a reacţionat la imaginea 
celor doi bărbaţi morţi întinşi pe podeaua bucătăriei. 

Ajunsă afară, a clipit în lumina soarelui. Era ceva vreme 
de când văzuse ultima oară împrejurimile casei. Nu se ţinea 
prea bine pe picioare şi Ben a dus-o în braţe până la Land 
Roverul pe care-l lăsase parcat la vreo cincizeci de metri de 
casă, ascuns în nişte tufişuri. A deschis uşa de la maşină şi a 
aşezat-o pe scaun. Tremura. In spate avea o pătură şi a 
acoperit-o cu ea. 

S-a uitat din nou la ceas. Mai erau cinci minute până 
când ceilalţi trei bărbaţi aveau să se întoarcă, dacă se 
conformau rutinei. 

— Să mergem, a şoptit şi a trecut de partea şoferului. 

Fata a murmurat ceva drept răspuns, dar prea încet. 

— Ce? a întrebat el. 

— Şi Maria? a repetat ea, uitându-se la el. 


13 


Ochii lui s-au îngustat. 

— Maria? 

Catherine a arătat înapoi, către casă. 

— E încă înăuntru. 

— Maria e o fată ca tine? O ţin închisă şi pe ea? 

Catherine a încuviinţat solemn. 

El a luat o decizie. 

— OK, am nevoie ca tu să stai aici un minut. Pot să am 
încredere în tine? 

Ea a dat iar din cap aprobator. 

— Unde este? 

In trei minute a aflat unde o ţineau pe Maria. Ca să 
ajungă acolo trebuia să treacă printr-o cameră murdară, unde 
erau puse câteva camere de filmat pe trepiede în jurul unui 
pat cu aşternut mototolit, cu un echipament de iluminat ieftin 
aruncat într-un colţ şi un televizor cu video puse pe o masă 
joasă, simplă. Videoul fusese lăsat pornit, cu sunetul închis. A 
apăsat pe pauză şi s-a uitat la imagini, realizând ceea ce ve- 
dea. L-a recunoscut pe unul dintre bărbaţii pe care-i 
împuşcase mai devreme. Fata goală care se zvârcolea în acel 
film  neprelucrat nu avea mai mult de unsprezece - 
doisprezece ani. 

A simţit cum îl cuprinde mânia şi a lovit cu putere cu 
piciorul în televizor, aruncându-l de pe masă. Acesta a lovit 
podeaua şi a pocnit într-o jerbă de scântei. 

Uşa de la camera Mariei nu era închisă şi când a intrat 
în spaţiul acela sordid, primul gând care i-a trecut prin minte 
a fost că era moartă. 

Era fata înregistrată pe video. Încă mai respira, dar era 
drogată puternic. Doar o vestă soioasă şi nişte pantaloni 
scurţi îi acopereau trupul slab. A ridicat-o cu grijă din pat şi a 
dus-o în braţe prin casă înapoi către Land Rover. A întins-o 
uşor pe bancheta din spate, şi-a scos propria vestă şi a 
acoperit-o. Catherine i-a căutat mâna şi s-a uitat către Ben cu 
o privire întrebătoare. 

— Va fi bine, a spus el blând. 

Zgomotul unei maşini care se apropia i-a atras atenţia. 
Se întorseseră. Land Roverul era bine ascuns de privirea lor. 
La fel era şi autoutilitara, care stătea încă îngropată pe 


14 


jumătate în gaura din peretele bucătăriei, în spatele casei, 
dar ei aveau s-o descopere destul de curând. 

Ben s-a urcat la volan şi a ascultat. A auzit voci şi pe 
unul dintre cei trei bărbaţi dându-se jos. Au urmat scrâşnetul 
porţilor de fier şi rostogolirea cauciucurilor Suzuki-ului pe 
pietriş. Apoi bolborositul motorului prin ţeava de eşapament 
şi oprirea în faţa casei. Deschiderea şi trântirea portierelor 
maşinii. Paşi şi râsete. 

A tras încet uşa de la maşină şi a răsucit cheia. Vor ieşi 
de aici înainte ca vreunul să poată reacţiona. Apoi Catherine 
va fi din nou cu familia ei şi o va preda pe Maria autorităţilor 
în care mai avea încă încredere. 

Mâna i s-a oprit la jumătatea drumului înainte să facă 
contact cheile. S-a lăsat pe spate în scaun şi a închis ochii. Le- 
a văzut din nou - acele imagini de pe televizor. Mâini 
grosolane întinse spre trupul tânăr. Dinţi stricaţi dezveliţi în 
rânjete largi. Privirile imploratoare ale fetei de pe pat. 

A privit peste umăr la trupul subţire al Mariei, zăcând 
întins pe bancheta din spate. Catherine îl privea îngrijorată de 
pe scaunul din dreapta. 

La naiba cu tot! A căutat sub scaunul pe care stătea şi a 
scos arma de rezervă. Era o Ithaca de calibrul 12, neagră şi 
brutală, cu mai puţin de şaizeci de centimetri între mâner şi 
ţeava tăiată. Incărcătorul era plin cu gloanţe 00-Buck, cu care 
puteai pătrunde într-o încăpere baricadată fără să fie nevoie 
să deschizi uşa. 

A sărit cu picioarele afară din Land Rover. 

— Mă întorc repede, i-a spus Catherinei. 

Cei trei tocmai ajunseseră la veranda din faţă când el 
le-a sărit în spate. Doi dintre ei, cel gras şi cel cu părul lung, 
glumeau despre ceva în turcă. Al treilea părea serios, era 
tatuat, cu părul dat pe spate şi zornăia un mănunchi de chei. 
Avea o copie chinezească de Colt 1911-A1 prinsă la curea în 
spatele şoldului, cu trăgaciul în jos, în stilul amatorilor. 

Când clac-clacul metalic al puştii Ithaca a tăiat aerul, 
toţi trei s-au întors deodată, cu ochi mari de uimire. Niciunul 
nu a avut timp să apuce o armă. O ţigară a căzut de pe nişte 
buze întredeschise. 

l-a privit rece preţ de jumătate de secundă înainte să-şi 


15 


descarce în ei magazia puştii, de aproape. 


Undeva deasupra Franței 
Două zile mai târziu 


Benedict Hope a privit pe fereastra Boeingului 747 şi a 
sorbit încă o dată, lung, din paharul cu whisky, în timp ce 
urmărea oceanul de nori albi plutind pe dedesubt. Gheaţa a 
zornăit în pahar. Whisky-ul i-a lăsat o dâră arzătoare de-a 
lungul limbii. Airline Scotch, ceva amestecat, fără nume, dar 
mai bun decât nimic. Era a patra oară când bea aşa ceva. Sau 
poate a cincea. Nu-şi mai putea aduce aminte. 

Locul de lângă el era liber, la fel ca majoritatea celor de 
la clasa business a avionului. Şi-a întors capul de la geam, s-a 
întins şi a închis ochii. 

Trei angajamente anul ăsta. Fusese ocupat şi era 
obosit. Îi luase două luni în Turcia să dea de urmele celor ce o 
ţineau pe Catherine Petersen. Două luni lungi de mizerie şi 
transpiraţie, pe urme false, urmărind informaţii fără rost, 
întorcând orice pietricică pe partea cealaltă. Părinţii fetei îşi 
pierduseră deja orice nădejde de a o mai vedea vreodată în 
viaţă. El nu a făcut niciodată promisiuni oamenilor. Ştia că 
exista mereu posibilitatea de a trimite familiei persoana 
căutată, într-un sac. 

Asta i se întâmplase o singură dată. Mexico City, unul 
dintre cele mai active centre de răpire-răscumpărare ale 
lumii. Nu fusese vina lui. Răpitorii uciseseră copilul chiar 
înainte de a cere răscumpărarea. Ben fusese cel care îi găsise 
trupul. Un băieţel, puţin înainte de a-şi serba a unsprezecea zi 
de naştere, îndesat într-un container. Nu avea nici urechi, nici 
degete. Câteodată, răpitorii nici măcar nu o făceau pentru 
bani. Nu-i plăcea nici acum să se gândească la acele 
momente, dar amintirile pe jumătate înăbugşite l-au asaltat. 

Stăruise cu îndârjire în Turcia, aşa cum făcuse mereu. 
Nu abandonase niciodată pe nimeni, chiar dacă fuseseră 
nenumărate cazuri când totul părea fără speranţă. Precum în 

16 


multe astfel de joburi, nu avusese nimic, nicio pistă pe care să 
o apuce, doar o mulţime de oameni prea înfricoşaţi ca să 
vorbească. Apoi o fărâmă întâmplătoare de informaţie a 
dezlegat toată afacerea şi l-a condus direct la casa răpitorilor. 
Oameni muriseră pentru asta. Dar acum Catherine Petersen 
era din nou cu părinţii ei şi micuța Maria era îngrijită până 
când avea să i se găsească familia. 

Acum, Ben nu-şi dorea decât să meargă acasă, înapoi la 
sanctuarul care era vechea casă de pe îndepărtata coastă 
vestică a Irlandei. Se gândea la fâşia lui de plajă privată şi 
singuratică, micul golf stâncos unde îi plăcea să-şi petreacă 
timpul singur cu valurile, pescăruşii şi propriile gânduri. Planul 
lui după jobul din Turcia fusese să stea acolo în linişte cât mai 
mult posibil. Până la următorul telefon. Ăsta era un lucru de 
care putea fi sigur: întotdeauna va fi un alt telefon. 

Şi venise mai devreme decât se aşteptase. Pe la ora 
douăsprezece, cu o noapte în urmă, stătea în barul hotelului 
cu o băutură în faţă, numărând orele până când avea să 
părăsească Istanbulul. Işi verificase telefonul pentru prima 
oară într-o săptămână. Era un mesaj care-l aştepta, iar vocea 
era una pe care o cunoştea foarte bine. 

Era Leigh Llewellyn. Ea era ultima persoană pe care se 
aştepta să o audă. Ascultase mesajul de câteva ori. 

li părea tensionată, nervoasă, cu respiraţia precipitată. 

Ben, nu ştiu unde eşti şi nici când vei primi acest mesaj, 
dar trebuie să te văd. Nu ştiu pe cine altcineva să sun. Stau în 
Londra, la Dorchester. Vino şi găseşte-mă. Te voi aştepta aici 
cât de mult voi putea. O pauză, apoi cu o voce încordată: Ben, 
sunt speriată. Te rog, vino repede dacă poți. 

Mesajul fusese trimis cu cinci zile înainte, pe 4 de- 
cembrie. Ascultându-l, anulase zborul spre Dublin şi în mai 
puţin de o oră era la Heathrow. 

Ce ar fi putut să vrea de la el? Nu mai vorbiseră de 
cincisprezece ani. 

Ultima oară când o văzuse pe Leigh Llewellyn fusese la 
înmormântarea lui Oliver în ianuarie, în acea zi teribilă când 
văzuse sicriul vechiului său prieten intrând în pământ, în timp 
ce ploaia aia galeză de gheaţă se năpustise asupra cimitirului 
părăsit. Stătuse pe marginea gropii cu părul ei lung şi negru 


17 


în voia vântului. Îşi pierduse deja părinţii cu mult timp înainte. 
Acum şi fratele ei murise înecat într-un accident tragic. 
Cineva ţinea o umbrelă deasupra ei. Ea nu părea să observe. 
Faţa ei cu trăsături frumoase era palidă şi trasă. Ştia acei ochi 
verzi ca de jad, din urmă cu mulţi ani. Ben îşi amintea atât de 
bine strălucirea lor, iar acum priveau fără expresie în gol. 
Ignora cu desăvârşire prezenţa fotografilor care dădeau 
târcoale ca vulturii, ca să surprindă o cât de mică imagine a 
starului de operă care îşi scurtase turneul european ca să 
aducă sicriul fratelui, cu avionul personal, de la Viena înapoi 
în Ţara Galilor, unde se născuse. 

Îşi dorise să vorbească cu ea în ziua aceea, dar era mult 
prea multă durere între ei. Ea nu-l văzuse, iar el se ţinuse 
departe de ea. Pe drumul spre ieşirea din cimitir, el îi pasase 
o carte de vizită asistentului ei personal. Era tot ce putea 
face. Apoi se făcuse nevăzut. 

După funeralii, Leigh dispăruse din viaţa publică şi se 
retrăsese la casa ei din Monte Carlo. Se gândea la ea adesea, 
dar nu o putea suna. 

Nu, după ce îi făcuse el cu cincisprezece ani în urmă. 


18 


4 


Ballykelly, Irlanda de Nord 
Cu cincisprezece ani în urmă 


Într-o noapte ploioasă de marți, subcaporalul Benedict 
Hope a părăsit strada principală luând-o în jos pe aleea plină 
de băltoace, printre pubele şi noul graffiti care spunea LA 
DRACU’ CU PAPA. Firma micului bar unde se bea vin a scârţâit 
în bătaia vântului. 

A păşit înăuntru prin intrarea de piatră şi şi-a scuturat 
apa de pe haine, bucuros că scăpase de uniformă. O scară de 
fier ruginită ducea până la uşile duble ale barului. In timp ce 
se apropia, a auzit sunetul pianului plutind pe sub ele. A 
împins uşile şi a păşit pe podeaua de pe care se desprindea 
linoleumul. Localul era aproape gol. 

Ben a tras un taburet şi s-a aşezat la bar. Barmanul 
lustruia cu o cârpă o halbă de bere. 

— Cum îţi mai merge, Joe? 

Joe a zâmbit prin barba lui groasă. 

— Îmi merge bine, mersi. Ca de obicei? 

— De ce nu? a spus Ben. 

Joe a apucat un pahar şi a turnat în el dintr-o sticlă de 
Black Bush, care atârna în spatele barului. 

— O s-o dai gata destul de repede, a spus cântărind cu 
privirea nivelul de alcool rămas în sticlă. 

Pianistul a început să cânte din nou. Era o pianină 
veche şi uzată, căreia îi lipsea cea mai mare parte a finisajului 
exterior şi care avea neapărat nevoie să fie acordată, dar 
care suna bine sub degetele muzicianului. Era o interpretare 
destul de bună a boogie-woogie-ului lui Jerry Lee Lewis, 
ţinând un ritm excelent cu mâna stângă, în timp ce dreapta 
bătea gamele electrizante de blues. 

— Nu-i rău deloc, nu-i aşa? a spus Joe. Unul de-ai tăi, 
după cum arată. 

Ben s-a răsucit pe taburet. 

— Mda, de fapt chiar e. 

— Păcat. Mă gândeam să-l angajez. Ar putea să mai 
atragă ceva clientelă. 

19 


Ben îi ştia şi numele. Soldat Oliver Llewellyn. Era înalt şi 
subţire, iar părul negru îi era tăiat foarte scurt, ca o perie. Era 
prea concentrat asupra clapelor ca să-l observe că Ben Îl 
urmărea de pe scaun. 

O blondă tânără de vreo douăzeci de ani stătea 
rezemată de o margine a pianului, privind admirativ cum 
degetele lui Oliver alergau. Brusc, acesta a tăiat clapele 
descrescător şi a continuat într-o serie de acorduri vibrante 
de jazz care parcă făceau trecerea de la Jerry Lee Lewis la 
Oscar Peterson. 

— Eşti fantastic, pe cuvânt! a zis blonda dintr-o suflare. 
De fapt nu eşti soldat, nu-i aşa? 

— Ba bineînţeles că sunt, a răspuns Oliver zâmbind şi 
continuând să cânte. SASI. 

— Glumeşti! a spus ea. 

— Nu, i-a răspuns el. Eu nu glumesc niciodată. SAS. 
Sexy - Atractiv - Sofisticat. Asta sunt eu. 

Ea a chicotit şi l-a lovit în glumă pe umăr, iar el a 
continuat să cânte cu mâna dreaptă, în timp ce stânga şi-a 
petrecut-o în jurul taliei ei, trăgând-o către el. 

— E destul loc pe acest scaun pentru amândoi, a spus 
el. Haide, îţi arăt un duet. 

Ea s-a aşezat aproape de el, cu coapsa atingând-o pe a 
lui. 

— Care-i numele tău? a întrebat el. 

— Bernie. 

Ben a zâmbit larg şi s-a întors către paharul lui, 
schimbând priviri cu înţeles cu Joe. Soldatul Llewellyn nu 
pierdea timpul. 

Uşile s-au deschis într-o parte şi patru tipi au intrat 
aşezându-se la o masă în mijlocul sălii. Erau pe la vreo 
douăzeci şi cinci de ani, aroganţi şi încrezuţi. Unul dintre ei a 
mers la bar pentru câteva halbe de bere, ignorând salutul 
prietenos din cap al lui Ben. Unul din prietenii lui, mare şi 
supraponderal, cu faţa palidă, s-a întors greoi în scaun şi a 
chemat-o pe fata căreia Oliver tocmai îi arăta un duet simplu. 

— Bernie! Vino aici! 


1 Special Air Service, regiment de forţe speciale al armatei Marii 
Britanii (n. tr.). 
20 


Şi cu ochii mijiţi a aruncat o privire lungă către spatele 
lui Oliver. 

Bernie s-a smuls de lângă pian şi s-a ridicat nervoasă în 
picioare. 

— Trebuie să plec, i-a şoptit ea lui Oliver. 

Acesta a ridicat trist din umeri şi s-a avântat în 
acordurile unei nocturne de Chopin. 

Bernie s-a aşezat la masa celor patru tineri. 

— Ce dracu' făceai cu el? a întrebat-o cel gras, uitându- 
se la ea cu insistenţă. Nu vezi ce e? 

— Ne amuzam puţin doar, a rostit ea încet. Lasă-l în 
pace, Gary. 

Oliver s-a oprit din cântat. A luat halba pe jumătate 
băută de pe pian şi a golit-o, s-a uitat la ceas şi a ieşit din bar. 
Bernie şi-a întins gâtul şi i-a zâmbit trist când a trecut pe 
lângă masa lor. 

Cei patru s-au privit între ei. Gary şi-a ridicat sprân- 
cenele şi şi-a îndreptat brusc bărbia către uşă. 

— Tu stai aici, i-a mâărâit el lui Bernie şi şi-a împins 
scaunul înapoi de la masă. 

Toţi patru au sorbit ultima picătură de bere şi s-au 
ridicat în picioare, apoi s-au îndreptat către uşă. Bernie a 
privit îngrijorată. 

— Gary..., a început ea. 

— Tu! Tacă-ţi fleanca! şi Gary a îndreptat un deget gros 
către faţa ei. 

— Asta-i din cauza ta, târfă! Ţi-am spus să nu te învârţi 
pe lângă nenorociţii ăştia de soldaţi. 

Toţi patru au ieşit afară hotărâți. 

In tot acest timp, Ben privise. A oftat. Şi-a pus paharul 
pe tejghea şi a coborât de pe scaun. 

Afară pe alee, cei patru deja îl ajunseseră din urmă pe 
Oliver. L-au împins către un zid. Doi dintre ei aveau cuțite cu 
piedică. Gary i-a ţintit un pumn în stomac, ceea ce l-a făcut să 
se chircească de durere. Oliver s-a îndreptat brusc şi l-a lovit 
cu capul fix între ochi. Grăsanul a scos un urlet şi a dat înapoi 
clătinându-se, cu sângele năvălindu-i pe nasul spart. Ceilalţi 
trei s-au repezit la Oliver, doi dintre ei ameninţându-l cu 
cuţitele îndreptate către gâtul lui, în timp ce al treilea l-a lovit 


21 


cu piciorul în burtă. l-au luat portofelul şi au rupt bancnotele 
din el. 

Ben a venit neobservat în spatele lor. Gary era prea 
ocupat cu propriul nas, aşa că Ben şi-a concentrat atenţia 
asupra celorlalţi. Cu o mână prinzându-l de păr şi o lovitură 
scurtă în spatele genunchiului, Ben l-a trântit pe spate pe 
unul dintre cei cu cuțite. L-ar fi putut omori cu uşurinţă. A 
preferat însă să-i aplice o lovitură puternică în organele 
genitale. Bărbatul a scos un urlet animalic. Ceilalţi doi i-au dat 
drumul lui Oliver şi au fugit. 

Gary şi-a ridicat pumnii. Faţa îi era mânjită cu sânge. 
Ben ştia exact la ce să se aştepte de la el. Era genul tipic de 
bătăuş fără stofă, fără creier şi fără disciplină. Doar ură, 
putere şi noroc, astea erau singurele lucruri care existau 
pentru el. Se va arunca înainte urlând ca un taur mare şi lipsit 
de judecată. Pumnii lui vor fi lenți şi vor descrie un arc de cerc 
pe care un luptător antrenat îl va putea observa şi bloca la 
timp. Odată ce i-ai blocat lovitura şi ai intrat în interiorul 
arcului de cerc, îl puteai lovi în plin. 

Gary s-a lansat în luptă exact aşa cum anticipase Ben. 
Singura problemă era să găsească o metodă de a-l opri fără 
a-i lăsa răni majore. A prins pumnul care a zburat către el, i-a 
aplicat o priză şi i-a rupt încheietura. A continuat apoi cu o 
lovitură care i-a făcut praf buzele lui Gary şi l-a trimis cu capul 
într-un şir de pubele. Gary s-a prăbuşit pe cimentul ud, întins 
lângă prietenul său, care încă se mai zvârcolea pe spate, 
urlând în agonie cu mâna la testicule. 

Ben l-a ajutat pe Oliver să se ridice în picioare. Se 
chinuia încă să tragă aer după lovitura în stomac. 

— Haide, să mergem, i-a zis Ben, sprijinindu-l. 

Ceva tare şi sfărâmicios i-a pârâit sub talpă. S-a uitat în 
jos şi a văzut pe ciment bucăţi din dinţii sparţi ai lui Gary. 

— Bine că aţi apărut, a spus Oliver răsuflând cu greu. l- 
aş fi putut omori. Şi-a unit sprâncenele, cu o expresie de 
recunoştinţă pe chip. Domnule, a adăugat. 

— Oh, am observat. SAS, nu? 

Portofelul lui Oliver rămăsese pe cimentul ud. Ben s-a 
aplecat şi a cules hârtiile care căzuseră din el: carnet de 
conducere, bani şi o fotografie. Ben le-a aranjat în portofel şi 


22 


se pregătea să i le dea înapoi lui Oliver. 

Dar apoi s-a oprit. A deschis din nou portofelul şi a scos 
fotografia. A îndreptat-o şi s-a uitat încă o dată la ea. A stat cu 
ochii la ea multă vreme. 

Era o imagine a lui Oliver cu o fată, făcută la o 
petrecere. Avea braţul în jurul ei, prostindu-se şi arborând o 
mutră tâmpită. 

Dar Ben nu se uita la Oliver. 

Fata din poză purta o rochie de seară verde, care-i 
scotea în evidenţă culoarea ochilor, iar părul negru strălucitor 
i se revărsa peste umerii goi. 

Pentru o clipă nu şi-a putut desprinde ochii de fo- 
tografie. l-a trebuit ceva efort ca să-şi smulgă privirea. l-a 
arătat poza lui Oliver şi într-un final a îndoit-o din nou şi a 
pus-o la loc în portofel. 

— Dacă aş fi avut o fată ca ea, a spus aspru, nu mi-aş fi 
creat probleme umblând după femei ca Bernie. 

Oliver a luat portofelul şi i-a dat drumul în buzunar. Şi-a 
şters sângele de pe buza de sus şi a spus: 

— Sună ca un sfat, domnule. Numai că aceea nu e 
prietena mea. E sora mea mai mică. 


23 


Londra 
In prezent 


Ben a străbătut opulenta sală de recepţie a hotelului 
Dorchester şi s-a apropiat de birou. 

— Doamna Llewellyn este încă în camera 1221? a 
întrebat. 

Trei minute mai târziu păşea repede pe covorul moale 
al coridorului, apropiindu-se de uşa ei. Se gândea la ce voia şi 
la ce putea să-i spună după tot acest timp. 

A trecut de un colţ al coridorului. Un bărbat stătea în 
picioare chiar în faţă. Nu părea că ar aştepta pe cineva şi nici 
a fi cineva care a închiriat o cameră de hotel. Stătea pur şi 
simplu acolo, cu spatele la una dintre uşi. Ben a verificat 
numărul ei. 1221. 

S-a uitat la tipul din faţa uşii de sus până jos. Era un om 
foarte mare. Era cu vreo doisprezece centimetri mai înalt 
decât Ben, în jur de un metru nouăzeci şi cinci. Era şi foarte 
lat. Probabil de vreo două ori greutatea lui, poate peste o sută 
cincizeci de kilograme. Purta un costum negru de poliester, 
care era prea strâns peste piept şi umeri. Braţele îi arătau de 
parcă mânecile erau gata să pocnească din cusături. Zece ani 
sau mai bine de folosire intensă de steroizi îi lăsaseră faţa 
săpată de urme de coşuri. Avea un cap cu barba rasă 
impecabil, ce îi stătea pe umerii masivi ca un bob de mazăre 
pe o riglă. 

Ben a mers până la el fără a-şi schimba ritmul paşilor. 

— Sunt aici pentru a o vedea pe Leigh Llewellyn. 

Bărbatul cel masiv şi-a încrucişat braţele pe piept şi a 
dat dezaprobator din cap. O licărire de amuzament i-a trecut 
pe chip. 

— Nimeni nu o poate vedea, a răspuns el cu o voce 
profundă. Nu poate fi deranjată. 

— Sunt un prieten. Mă aşteaptă. 

O pereche de ochi mari i-au sfredelit pe ai lui. 

— Nu mi s-a comunicat aşa ceva. 

— Poţi să-i spui că sunt aici? a spus Ben. Numele meu e 

24 


Hope. 

Bărbatul a scuturat scurt din cap. 

— Mm, nici gând. 

— Mai bine m-ai lăsa să intru. 

— Cară-te, piticanie! 

Ben a reuşit să treacă de gorilă şi să bată la uşă. 
Imediat, mâna pătrată a tipului a ţâşnit şi l-a prins de 
încheietură cu degetele-i groase. 

— Nu trebuia să faci asta, a spus Ben. 

Namila era pe cale să răspundă, când Ben i-a sucit 
mâna într-o priză care era doar la o fracțiune distanţă de a-i 
rupe încheietura. A îndoit mâna tipului la spate şi l-a forţat să 
se lase în genunchi. Durerea era aceeaşi, nu conta cât de 
mari erau. 

— Poate că ar trebui să o luăm de la început, a spus 
Ben pe un ton moale. Am venit aici ca să o văd pe Leigh 
Llewellyn. Nu vreau să te rănesc decât dacă mă obligi. Tot ce 
vreau e să fiu lăsat înăuntru. Crezi că te poţi descurca acum 
cu asta? 

— Bine, bine. Dă-mi drumul. 

Vocea matahalei era piţigăiată şi panicată, iar el 
începuse să tremure. 

Uşa s-a deschis. Încă doi bărbaţi au apărut la intrare. 
Amândoi purtau aceleaşi costume ieftine, dar niciunul nu era 
la fel de mare ca primul. 

Ben le-a aruncat o privire de avertizare. 

— Mai bine mi-aţi da voie să intru, a spus ei, sau o să-i 
rup braţul. 

O figură familiară a apărut din spatele lor. Ei s-au dat la 
o parte pentru a-i face loc. 

— E în regulă, le-a spus, îl cunosc. 

— Bună, Leigh, a zis Ben. 

Ea i-a aruncat o privire întrebătoare: 

— Ce faci cu bodyguardul meu? _ 

N-a putut decât să zâmbească la auzul vocii ei. Incă mai 
păstra acea melodică cadență galeză în accent, doar puţin 
temperată de anii de călătorii în jurul lumii şi de viaţă în 
străinătate. 

Ben i-a dat drumul tipului şi acesta a alunecat greoi pe 


25 


podea. 

— Asta-i ceea ce se numeşte un sac de rahat? a spus el. 

Ceilalţi doi bodyguarzi se mişcau ameninţător prin 
preajma uşii, schimbând priviri nervoase. Matahala s-a adunat 
încet de pe podea, fără vlagă, frecându-şi braţul şi gemând. 

— Mai bine ai intra, i-a zis ea lui Ben. 

Şi-a făcut loc cu umerii printre cei doi şi a păşit în 
încăpere. 

Camera 1221 era de fapt un vast apartament în care se 
simţea miros de flori. Lumina slabă a soarelui pătrundea 
înăuntru prin trei ferestre înalte, flancate de perdele grele. 
Leigh l-a condus înăuntru şi a închis uşa repede, lăsându-i pe 
bodyguarzi afară pe coridor. S-au privit în faţă cu nesiguranţă. 

— Cincisprezece ani, a spus el. 

Era încă aceeaşi Leigh pe care şi-o amintea, încă fru- 
moasă. Aceeaşi figură suplă, aceeaşi piele perfectă. Acei ochi 
verzi. Purta blugi decoloraţi şi un pulover bleumarin. Nu era 
machiată. Nu avea nevoie. Singura bijuterie pe care o purta 
era un medalion de aur atârnat pe un lanţ subţire în jurul 
gâtului. Părul îi cădea liber pe umeri, negru şi lucios, exact 
aşa cum şi-l amintea. 

— Ben Hope, a început ea pe un ton glacial, privindu-l, 
mi-am promis că data următoare când o să te văd, o să te 
plesnesc peste faţă. 

— Pentru asta m-ai chemat? a spus el. Acum sunt aici, 
aşa că nu ezita! 

— Nu credeam că o să-ţi faci apariţia. 

— Am primit mesajul tău azi-noapte. Am venit direct 
aici. 

— L-am trimis acum câteva zile. 

— Am fost ocupat, a spus el. 

— Sigur, a pufnit ea. 

— Am avut impresia că ai nevoie de ajutorul meu, a zis 
el, dar mi se pare că nu sunt tocmai binevenit. 

Ea l-a privit sfidător: 

— Nu mai am nevoie de tine. Am intrat în panică, atâta 
tot. Nu ar fi trebuit să te sun. Am lucrurile sub control acum. 

— Comitetul tău de primire? Am observat. 

— Dacă ţi-ai abandonat treburile ca să vii aici, n-o să fie 


26 


un timp pierdut. 

Geanta de mână îi era pe un fotoliu. A mers până acolo, 
şi-a scos portofelul şi a început să numere bancnote. 

— N-am nevoie de banii tăi, Leigh. Vreau să ştiu ce se 
petrece. Pui de un circ cumva? - a întrebat-o, arătând cu 
degetul mare peste umăr 

Ea şi-a pus portofelul jos. 

— Nu înţeleg. 

— Atunci, de ce ţi-ai angajat o trupă de clovni? 

— Ca să mă apere. 

— Nu ar fi în stare să te apere nici de un grup de 
quakeri!. 

— Trebuia să angajez pe cineva. Tu nu erai aici. 

La fel ca atunci. 

— Sunt aici acum, a zis el. Dacă tot am făcut drumul 
ăsta, măcar spune-mi ce se întâmplă. 

Ea a oftat, bătând în retragere. 

— Bine. Îmi pare rău. Sunt obosită şi speriată. Am 
nevoie de ceva de băut. Vrei şi tu un pahar? 

Ben şi-a întins vesta maro de piele pe spatele unei 
canapele. 

— Pare un început promiţător. Aş putea încerca un 
scotch decent, după porcăria aia pe care mi-au dat-o în avion. 

— Ai rămas la whisky-ul tău. 

Leigh a deschis un bar oriental şi a luat o sticlă verde. 
Lui i s-a părut că vede un tremur uşor în mişcarea mâinii ei. 

— Single malt?? a întrebat ea, apoi şi-a turnat în pahar 
la fel de mult ca într-al lui. 

El nu-şi amintea ca ea să fi băut. Însă, pe vremea aia ea 
era doar o fată de nouăsprezece ani. Trecuse atât de mult 
timp. Şi-a dat seama că nu o mai cunoştea aproape deloc. 

Ea a luat agitată o gură de whisky, s-a strâmbat şi a 
îngăimat: 

— Am dat de necazuri. Mi s-a întâmplat ceva. 

— Stai jos şi povesteşte-mi totul, a spus el. 


1 Membri ai Societăţii Religioase a Prietenilor, sectă religioasă protestantă 
înfiinţată în secolul al XVII-lea de către George Fox şi care s-a remarcat 
prin pacifism, nonviolenţă şi nerecunoaşterea riturilor şi a clerului (n. tr.). 
2 Whisky fabricat dintr-un singur tip de malţ (de obicei orz) şi distilat la o 
distilerie anume (n. tr.). 

27 


S-au aşezat faţă în faţă în fotolii confortabile, de o parte 
şi de alta a măsuţei de cafea cu blat de sticlă. Paharul lui era 
deja gol. S-a întins după sticlă şi şi-a turnat încă unul dublu. 

Leigh şi-a dat la o parte o şuviţă de păr de pe faţă. 
Rotindu-şi paharul cu whisky pe masă, a început să 
vorbească: 

— Am fost în Londra şase săptămâni cu un contract, a 
spus ea. Am jucat Tosca la Opera Regală. Am închiriat un mic 
apartament nu departe de teatrul de operă. Era dimineaţa de 
după ultima zăpadă. Planificasem să pierd ceva vreme prin 
jur. Făcusem unele cumpărături în Covent Garden şi mă 
întorceam pe jos la apartament. E pe o stradă liniştită, unde 
de multe ori nu vezi pe nimeni. Mi s-a părut că cineva mă 
urmărea. Ştii, acea senzaţie că nu eşti singur? 

— Continuă. 

— Ei se aflau într-o maşină, una mare şi închisă la 
culoare. Nu-mi aduc aminte ce marcă. Mă urmăreau doar de-a 
lungul străzii, în ritmul meu de mers. Prima oară m-am gândit 
că sunt fotografi sau nişte indivizi care acostează femei pe 
stradă. Am încercat să-i ignor mergând mai repede. Apoi 
maşina a virat brusc pe pavaj în faţa mea, tăindu-mi calea. 
Am încercat să mă întorc în direcţia opusă, dar au coborât şi 
mi-au blocat retragerea. 

— Poţi să-i descrii? 

Ea a dat din cap. 

— Erau trei: şoferul şi încă doi. Bine îmbrăcaţi şi cu 
costume închise la culoare. Arătau a oameni de afaceri. Unul 
dintre ei mi-a spus să intru în maşină. Când am dat să fug, m- 
a prins. 

— Cum ai reuşit să scapi? 

Leigh a zâmbit misterios. 

— Trebuie să-ţi spun ceva despre viaţa în Monte Carlo: 
deşi unii susţin că seamănă cu un stat polițienesc, femeile pot 
să meargă în siguranţă pe stradă. Oriunde în altă parte, în 
Europa sau în Statele Unite, am mereu la mine un spray 
Macet. 

El a clipit. 

— Aveai la tine un Mace? 


1 Spray lacrimogen folosit pentru autoapărare (n. tr.). 
28 


— În Marea Britanic, o ţară liberă? a răspuns Leigh, 
scuturând din cap. Glumeşti. Am cu mine doar un mic spray 
de păr. In timp ce el mă ţinea de braţ, i-am dat cu el în ochi. 

— Crud, dar eficient. 

Ea a oftat lăsându-şi capul în mâini, părul negru 
acoperindu-i faţa. 

— Nu m-am gândit niciodată că va trebui să-l folosesc, 
a spus ea încet, a fost teribil. Îl tot văd, iar şi iar, în faţa 
ochilor. Tipul mi-a dat drumul, urlând şi frecându-şi ochii. A 
băgat mâna în vestă şi a scos un pistol. Am fugit ca o nebună. 
Ei au venit după mine. Sunt o alergătoare bună, dar m-ar fi 
prins dacă nu ar fi fost taxiul care tocmai trecea pe acolo. l- 
am spus şoferului mergi, pur şi simplu mergi. Nu m-am mai 
întors la apartament de atunci. S-a uitat la el cu îngrijorare în 
ochi. Deci ce părere ai? 

— Cred că prietenii tăi de afară nu or să te ajute cu 
asta. 

— Chiar a fost o tentativă de răpire, nu? 

— Aşa pare, a aprobat el, oamenii în poziţia ta sunt o 
ţintă. Eşti o persoană importantă şi eşti bogată. Până când, 
bineînţeles, cineva se pune să-ţi facă rău. Ai vreun duşman de 
care îţi aduci aminte în mod special? 

Leigh şi-a strâns buzele. 

— Niciunul la care să mă gândesc. De ce aş avea? Sunt 
doar o cântăreaţă. 

— O cântăreaţă destul de cunoscută, totuşi. Te-ai 
gândit vreodată că cineva te urmărea, ai primit vreun telefon 
ciudat, e-mailuri sau scrisori? 

Ea a ridicat din umeri. 

— Am fani care încearcă să mă contacteze prin Pam, 
asistentul meu personal. Oamenii mă recunosc câteodată şi 
vor un autograf pentru o copertă de CD - chestii de genul 
ăsta. Dar niciodată nu am avut de-a face cu nimic pe care să-l 
poţi numi ciudat sau ameninţător. 

— Când ai fugit de atacatori şi ai luat taxiul, ai venit 
direct aici? 

— Nu sunt atât de proastă. M-am gândit că pot lua 
numărul taxiului şi să-mi dea de urmă. 

El a dat din cap. 


29 


— Deci nimeni nu ştie că eşti aici cu excepţia per- 
sonalului de la hotel? 

— Doar poliţia. 

— Ei nu sunt niciodată de prea mare ajutor în astfel de 
cazuri. 

— Mda, mi-au luat o declaraţie şi au spus că vor face 
cercetări. 

— Presupun că nu ai luat numărul maşinii? 

— Ben, s-a întâmplat atât de repede... 

— Nu-i nimic. Oricum, era probabil ori un număr fals, ori 
o maşină furată. A făcut o pauză, cântărindu-şi cuvintele 
pentru ceea ce avea să spună în continuare. Leigh, trebuie să 
te întreb... e multă vreme de când... 

— ...De când te-ai descotorosit de mine şi ai dispărut? 

El nu i-a luat în seamă cuvintele şi a continuat: 

— Ce am vrut să spun e că n-am mai ţinut legătura de 
mult timp. Te-ai măritat? 

— Curioasă întrebare, Ben. Nu cred că aş... 

— Poate fi important. 

Leigh a ezitat înainte să răspundă. 

— A fost după multă vreme, a spus ea. 

— Cine e? 

— Un compozitor. 

— Sunteţi încă împreună? 

— A durat doar vreo doi ani, a spus ea, pur şi simplu n-a 
mers. Încă ne mai întâlnim ocazional ca prieteni. S-a 
încruntat. Ce vrei să afli? 

— Răpirile sunt o afacere ca oricare alta, Leigh. Nu e 
ceva personal. Doar banii contează, iar dacă nu e o familie 
sau un soţ care să plătească pentru întoarcerea ta în 
siguranţă, nu există niciun motiv pentru răpire. E şantaj 
emoţional primar. Funcţionează doar dacă există o a treia 
persoană care să fie destul de speriată că poate pierde pe 
cineva apropiat. A luat o înghiţitură de scotch, golindu-şi 
aproape paharul. Există doar o singură excepţie de la această 
regulă, respectiv dacă victima are asigurare K&R. 

— K&R? 

— Asigurare în caz de răpire. 

— Nici măcar n-am ştiut că poţi avea asigurare pentru 


30 


aşa ceva. 

— Deci presupun că nu ai? 

Ea a clătinat din cap. 

— Asta înseamnă că în mare măsură am putea exclude 
motivul financiar. Asta dacă nu a fost o treabă de amator. Mai 
întâi răpeşti persoana respectivă şi te gândeşti la detalii după. 
Dar tipii ăştia păreau ceva mai profesionişti decât atât. ŞI nici 
nu cred că te-au confundat cu altcineva. Ştiau unde stai. 
Cineva le făcuse tema pentru acasă. S-a oprit pentru a mai 
lua încă o înghiţitură lungă de whisky. A pus paharul gol pe 
masă. Cristalul a scos un clinchet. Ce ai de gând să faci 
acum? a întrebat el. 

— Vreau să plec din Londra, pentru început. Nu mai 
suport să stau aici, prinsă ca un animal în hotelul ăsta. Ar 
trebui să fiu în Veneţia la mijlocul lui ianuarie pentru F/autu/ 
fermecat. Dar mai întâi o să plec la ţară, în vestul Oxfordshire. 
Dave şi echipa lui o să mă însoţească. 

— De ce acolo? 

— E un loc pe care l-am cumpărat cu ceva timp în urmă. 
Mă gândisem să deschid o şcoală de operă. 

— Cine ştie despre acest loc? 

— Încă nimeni, în afară de mine, asistentul meu 
personal şi managerul meu, a spus ea. Deocamdată e doar o 
casă mare, veche şi goală, fără nimic altceva decât câteva 
cutii cu diverse lucruri, trimise de la Monte Carlo. Încă nu am 
reuşit să o mobilez, dar se poate trăi în ea. Voi sta acolo 
câteva zile, până când voi decide ce să fac în continuare. 

— ţi spun eu ce trebuie să faci, a zis Ben şi a îndreptat 
degetul mare peste umăr în direcţia uşii. In primul rând 
trebuie să scapi de idioţii ăia de afară. Mai mult te încurcă. 
Oricine ar fi putut intra aici. Nici măcar nu m-au încetinit 
cumva. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ai pus întru câtva lucrurile în perspectiva corectă. Să 
spunem că sunt de acord să scăpăm de ei imediat, dar ce 
vom face după asta? 

— Vrei să mă implic? 

— Asta speram, a spus ea. 

— Nu sunt bodyguard, Leigh. Nu e ceea ce fac. Dar 


31 


cunosc câţiva oameni. Îţi vom găsi o protecţie bună. 

S-a uitat la el nu prea încântată. 

— De ce aş schimba nişte gorile cu altele? 

El a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Oamenii la care mă gândesc sunt profesionişti. E 
ceva serios. Abia dacă le vei băga de seamă prezenţa, dar vei 
fi în siguranţă. Ştiu sigur, eu i-am antrenat. 

— Mă simt mai în siguranţă cu tine, a spus ea. 

— Chiar şi după ce ţi-am făcut? 

— Nu mă vei lăsa baltă din nou, nu? a întrebat ea. Nu şi 
de data asta. 

El a oftat. 

— Nu, a răspuns, nu te voi lăsa baltă din nou. 


32 


Berna, Elveția 


Heini Muler s-a ghemuit mai aproape de foc şi şi-a 
încălzit mâinile. Fulgii de zăpadă cădeau în spirală prin cerul 
nopţii, topindu-se de laturile metalice ale mangalului. 

Fusese o zi lungă, iar câţiva dintre demonstranți 
deveniseră agitaţi, aşteptând să se întâmple ceva. A aruncat 
o privire asupra mulţimii. Nu erau la fel de zgomotoşi ca în 
după-amiaza aceea. Oamenii erau adunaţi la câte o ţigară 
fără nicotină, bând ceai de coacăze negre şi cafea 
decofeinizată din termosuri, discutând în grupuri, lovindu-şi 
picioarele şi arătând obosiţi şi înfriguraţi. Câţiva renunţaseră 
şi plecaseră acasă, dar tot mai rămăseseră vreo patru sute. 

Încercaseră mai devreme să pătrundă în grădina 
hotelului, dar când nemernicii ăia se aflau în conferinţă, paza 
era întărită. Locul era bine închis şi a trebuit să se 
mulţumească cu fluturarea pancartelor în afara porţilor înalte. 
Poliţia menținea distanţa cu furgonetele şi motocicletele 
parcate undeva mai sus pe stradă şi mult mai adânc înăuntru. 
Poliţiştii erau nervoşi. Ştiau că sunt clar în inferioritate 
numerică. 

Vastul hotel era la câteva sute de metri distanţă, 
dincolo de  întinderile de iarbă acum înzăpezite. Erau 
treisprezece limuzine parcate în faţa clădirii unde se ţinea 
conferinţa, toate negre, identice. Cu câteva minute înainte, 
prietena lui Heini, Franka, remarcase un grup de şoferi ieşind 
pe o uşă laterală pentru a da jos zăpada de pe maşini. Părea 
că în sfârşit se va întâmpla ceva. 

— Vin! a strigat cineva, iar demonstranţii au apucat 
pancartele ca pe nişte arme. STOP CLIMATULUI DE HAOS. 
ARAGON PENTRU EUROPA. 

Heini a privit prin binoclul prietenei sale cum uşile 
clădirii se deschid şi participanţii ies în zăpadă. Cei mai tineri 
dintre bărbaţi erau de vârstă mijlocie. Toţi era îmbrăcaţi 
elegant şi câţiva dintre cei mai în vârstă purtau pălării. Curtea 
din faţă fusese măturată şi dată cu sare pentru Onorabili, iar 
şoferii şi personalul hotelier erau în aşteptare cu umbrelele 

33 


pregătite. Câţiva poliţişti s-au urcat pe motocicletele Honda 
Pan European, iar cei de la securitate, în haine civile, stăteau 
prin preajmă vorbind la staţii radio. 

Treisprezece şoferi au deschis simultan uşile din spate 
ale celor treisprezece limuzine şi pasagerii au urcat. Portierele 
au fost trântite şi personalul hotelier s-a adunat ceremonios 
afară în zăpadă, în timp ce maşinile au demarat. Procesiunea 
a pornit la vale pe drumul privat, în zgomotul domol al 
limuzinelor, spre porţile înalte unde aşteptau demonstranţii. 
Câteva motociclete erau în faţă, iar patru maşini de securitate 
încheiau şirul. 

În spatele primei limuzine, un bărbat subţire, îmbrăcat 
elegant, spre şaptezeci de ani, s-a rezemat de spătarul de 
piele. Numele lui era Werner Kroll şi era preşedintele 
comitetului. Şi-a îndoit mâinile delicat, le-a pus pe genunchi şi 
a aşteptat răbdător în timp ce luxoasa maşină se apropia de 
mulţimea care se îmbulzea turbată. 

Asistentul lui Kroll stătea în faţa lui. Era un bărbat mai 
tânăr, de vreo patruzeci şi ceva de ani. Era musculos şi încă 
îşi mai purta părul ca în zilele de armată. S-a răsucit să 
privească  pancartele ridicate în aer, cu o căutătură 
batjocoritoare. 

— Cretini, a zis arătându-i cu un deget înmănuşat. Uită- 
te la ei. Ce or fi crezând că obţin? 

— Democraţia le dă iluzia libertăţii, a răspuns Kroll 
încet, privindu-i. 

Porţile s-au deschis automat pentru a lăsa limuzinele să 
treacă. Protestatarii s-au îngrămădit imediat în jurul maşinilor, 
scandând slogane şi ridicându-şi pancartele cu mânie. Erau 
mult mai mulţi decât de obicei, a observat Kroll. Cu doi ani în 
urmă, demonstranţii care aşteptau afară după astfel de 
întâlniri nu erau mult mai mult decât o bandă dezorganizată 
de hipioţi, maximum şaizeci-şaptezeci şi uşor de controlat de 
poliţie. Acum lucrurile stăteau cu totul altfel. 

Mulțimea a înconjurat maşina. Poliţia se amestecase 
acum printre demonstranți, prinzându-i pe unii şi trăgându-i 
spre dube. Tensiunea creştea vizibil. Trei ofiţeri de poliţie l-au 
înşfăcat pe un tânăr cu o pancartă ARAGON PENTRU EUROPA, 
care bloca înaintarea maşinii. Bannerul cu litere trasate 


34 


grosolan s-a izbit de parbriz. 

Kroll cunoştea foarte bine numele Aragon. Aragon 
fusese cel care dăduse acestor oameni puterea pe care o 
aveau în prezent. În doar câţiva ani, charismaticul tânăr 
politician european ieşise din obscuritate, reuşind să obţină 
sprijinul masiv al oamenilor pentru politica sa ecologică şi 
antinucleară. Nu mai erau doar un grup de hipioţi, radicalişti 
sau militanţi de stânga, care protestau. Aragon făcuse apel la 
clasele de mijloc şi asta era periculos. 


Heini Müler a căutat în geantă şi a scos o cutie de ouă. 
Era un vegetarian convins şi nu cumpăra de obicei ouă, dar 
pentru asta făcuse o excepţie. Ouăle erau vechi de câteva 
luni. Heini stătea în picioare, rânjind în timp ce limuzina din 
faţă se apropia cu farurile aprinse. A luat un ou din cutie şi a 
ridicat braţul pentru a-l azvârli în geamul automobilului. 
Altcineva agita un spray de vopsea roşie. 

Când era gata să spargă oul de maşina din faţă, s-a 
oprit. Fereastra opacă s-a lăsat în jos. 

Heini a îngheţat. Şi, brusc, strigătul mulţimii nu i-a mai 
ajuns la urechi. Bărbatul în vârstă de pe bancheta din spate 
se uita fix la el. Privirea lui era ca de gheaţă. Părea să-i 
stoarcă sângele din vene lui Heini, care rămăsese încremenit 
cu oul în mână. Braţul i-a căzut moale şi ceva s-a spart. 
Geamul s-a ridicat şi limuzina de un negru lucitor a pornit mai 
departe în tăcere. 

Heini Müler şi-a coborât privirea către mână. Găl- 
benuşul împuţit de ou i se prelingea printre degete. Maşinile 
au trecut pe lângă el şi a rămas pur şi simplu fără să facă 
nimic. Apoi strigătul mulţimii i-a ajuns din nou la urechi. Un 
poliţist l-a prins de păr şi s-a trezit la pământ, dând din 
picioare şi zvârcolindu-se. 


Kroll s-a reaşezat comod în timp ce maşina mergea 
flancată de poliţişti pe motociclete. Telefonul a sunat şi l-a 
luat fără grabă. 

— Llewellyn a plecat înainte să ajungem la ea, a spus 
vocea. Era înfricoşată şi părea a se scuza. Am ajuns cu 
jumătate de oră mai târziu. 


35 


Kroll a ascultat impasibil, privind dealurile înzăpezite 
care rămâneau în urmă. 

Vocea de la telefon a continuat, acum cu ceva mai mult 
curaj: 

— Dar am găsit-o. Am o adresă pentru dumneavoastră. 

Kroll a luat o agendă şi a scris ceea ce i s-a dictat. A 
închis telefonul fără niciun cuvânt, apoi a apăsat un buton de 
pe consolă. Un mic ecran plat de televizor a prins viaţă, şi el a 
apăsat butonul de p/ay de pe DVD. Kroll s-a uitat cu mare 
atenţie la ecran. Mai văzuse asta. li făcea plăcere să o 
privească. 

Stătea rezemată într-un fotoliu larg într-un studio de 
televiziune din Londra. Faţa îi era animată în timp ce vorbea 
cu intervievatorul. Purta o rochie de caşmir crem şi un şirag 
de perle sclipitoare care contrastau izbitor cu părul ei complet 
negru. 

— E ceva de ea, nu-i aşa? a spus asistentul lui Kroll. 

Kroll nu şi-a îndepărtat privirea de la ecran. 

— Cu siguranţă e, a răspuns el încet. 

A oprit înregistrarea, şi ecranul s-a făcut negru. L-a fixat 
cu ochi reci pe celălalt pentru o secundă şi apoi şi-a aruncat 
privirea pe agenda de pe scaunul de lângă el. A rupt prima 
filă şi i-a întins-o tânărului. 

— Fă toate aranjamentele necesare, Jack, a spus el. 


36 


7 


Satul Aston 
Vestul comitatului Oxfordshire 


Era întuneric când au ajuns în satul adormit. Ben i-a 
spus taximetristului să-i lase în intersecţie. Au cumpărat ceva 
provizii de la magazinul satului şi au sunat o companie de taxi 
locală ca să-i ducă cei trei kilometri şi jumătate până la 
Langton Hall. 

Reşedinţa era izolată printre terenurile din jur, printre 
stejari şi trestii îngheţate, la capătul unei şosele lungi şi 
întortocheate. Frontoanele şi coşurile se ridicau drept spre 
cerul de un albastru-închis, iar gheaţa de pe acoperiş 
strălucea în lumina lunii. Ferestrele erau ca nişte găuri negre. 
O bufniţă a tipat dintr-un copac din apropiere. 

Leigh a descuiat uşa grea de stejar de la intrare şi a 
tastat rapid un număr pe panoul de control din perete pentru 
a dezactiva sistemul de alarmă. Apoi a aprins lumina. 

— Drăguţ loc. 

Vocea lui Ben a produs ecou în holul de la intrare. S-a 
uitat împrejur admirând lambriurile şi arcuirea scărilor largi. 

— Va fi drăguţ când va fi terminat, a spus ea. Un mic 
tremur i-a străbătut trupul. E destul de frig, totuşi. Boilerul 
este aproape la fel de vechi ca restul, iar încălzirea nu merge. 

— Nicio problemă, a spus el. O să aprind focurile. În 
curând o să încălzim locul. 

— Mulţumesc, Ben. E o stivă de butuci în magazia de 
lemne. 

A urmat-o într-o bucătărie mare de ţară, cu podea de 
piatră, şi a lăsat plasele de plastic cu cumpărături pe o masă 
lungă din lemn de pin. A verificat dacă merge broasca veche 
de la uşa de la bucătărie, apoi a tras un sertar şi a găsit ceea 
ce căuta. Şi-a băgat discret cuțitul de tăiat carne în vestă. 

— Leigh, mă duc să aduc nişte butuci şi să arunc o 
privire în jur. Închide uşa după mine. 

— Ce?... 

— Nu-ţi face griji, sunt doar precaut. 

Leigh a făcut întocmai. Cheia mare de fier s-a răsucit lin 

37 


în broască şi paşii lui s-au auzit depărtându-se pe coridor. 

A deschis sticla de vin pe care o cumpăraseră. Câteva 
căni fără toartă şi strictul necesar de echipament de gătit se 
aflau în cămara de un stat de om. A luat o tigaie grea de 
fontă dintr-un cui şi a pus-o pe aragaz. 

A zâmbit în timp ce a scos o cutie de ouă dintr-una din 
plase. Era ciudat să-l aibă din nou pe Ben Hope în preajmă, 
după toţi aceşti ani. Îl iubise cândva, îl iubise destul de 
nebuneşte încât să se gândească să-şi abandoneze pentru el 
cariera, chiar înainte să fi început. 

— O să-ţi placă, îi spusese Oliver în ziua aceea. 

Şi avusese dreptate. Noul prieten din armată al fratelui 
ei nu era ca alţii pe care-i întâlnise. Ea tocmai împlinise 
nouăsprezece ani şi Benedict - aşa cum îi fusese prezentat - 
era cu patru ani mai mare. Avea un zâmbet plăcut şi o minte 
ascuţită şi i-a vorbit cum niciun alt băiat nu o mai făcuse 
înainte. Până atunci crezuse că dragostea la prima vedere era 
o poveste de adormit copiii, dar o asemenea poveste s-a 
derulat cu el. Nu i se mai întâmplase de atunci şi încă îşi mai 
putea aduce aminte fiecare zi din cele cinci luni în care fu- 
seseră împreună. 

Oare se schimbase mult de atunci? Fizic nu părea prea 
diferit. Faţa îi era puţin mai suptă probabil. Ceva mai 
măcinată de griji, cu mai multe riduri de la încruntături decât 
de la zâmbete. Era încă puternic şi într-o formă fizică 
perfectă. Dar se schimbase. Ben pe care-l cunoscuse ea 
atunci era mai bun şi mai blând. Putea să pară chiar 
vulnerabil uneori. 

Acum nu mai era cazul. Aflase suficient de la Oliver 
despre viaţa lui Ben în timpul celor cincisprezece ani care au 
urmat ca să ştie că el văzuse şi probabil şi făcuse câteva 
lucruri groaznice. Experienţe ca acelea trebuiau să-şi lase 
amprentă asupra unei persoane. Erau momente când putea 
vedea o lumină rece în ochii lui albaştri, o duritate glacială 
care nu fusese acolo înainte. 

Au mâncat stând pe carpeta din faţa căminului în biroul 
de lucru nemobilat. Era cea mai mică cameră din acea casă 
care părea o cavernă şi lemnele trosnind au alungat în curând 
răcoarea din aer. Flăcările dansau pe placajul de stejar din 


38 


jur. În colţurile mai întunecate ale camerei, erau încă lăzi 
nedeschise şi cutii de carton sigilate cu scotch. 

— Sendvişuri cu ouă prăjite şi vin ieftin, a spus el. 
Trebuia să fi fost soldat. 

— Când munceşti cât muncesc eu, înveţi să apreciezi 
lucrurile simple şi rapide din viaţă, a răspuns Leigh zâmbind. 

Sticla din faţa lor era acum pe jumătate goală şi ea s-a 
simţit mai relaxată, aşa cum nu mai fusese de zile întregi. Au 
stat în tăcere o vreme şi Leigh şi-a lăsat privirea condusă de 
ritmul hipnotic al flăcărilor. 

Ben i-a privit chipul în lumina focului. Avea o imagine 
clară în minte a ultimei dăţi când stătuseră singuri ca acum, 
cu un deceniu şi jumătate în urmă. El şi cu Oliver primiseră o 
permisie şi plecaseră împreună în călătorie către centrul Ţării 
Galilor, spre reşedinţa familiei Llewellyn, în orăşelul Builth 
Wells. Vechea casă a familiei de negustori, cândva impozantă, 
se deteriorase şi fusese neglijată odată cu declinul afacerii de 
restaurare de piane vechi a lui Richard Llewellyn. Ben îi 
cunoscuse doar în treacăt pe Leigh şi pe tatăl lui Oliver, un 
om amabil şi greoi, de vreo şaizeci şi cinci de ani, cu o barbă 
căruntă, o faţă roşie de puţin cam mult vin şi cu ochii trişti ai 
unui văduv, de şase ani. 

Totul începuse într-o seară, când afară ploua şi vântul 
şuiera prin hornul şemineului. Oliver profitase de săptămâna 
lui de libertate pentru a merge în căutare de frumusețe, după 
cum el însuşi spusese. Richard Llewellyn era la etaj, în 
camera lui de lucru, aşa cum părea să fie mereu, cufundat în 
cărţi şi documente vechi. 

Rămas singur jos, Ben a făcut un focul şi Leigh s-a 
aşezat lângă el. Au vorbit în linişte ore în şir. Aceea a fost 
noaptea primului lor sărut. Nu au fost prea multe. 

Ben a zâmbit către sine, întorcându-se în prezent şi 
privindu-i văpaia din obraji. Nici timpul, nici faima nu o 
schimbaseră. 

— La ce te gândeşti? a întrebat el. 

Leigh şi-a întors faţa de la foc pentru a-l privi. 

— Mă gândesc la tine. 

— La ce anume despre mine? 

— Te-ai căsătorit vreodată, ţi-ai găsit pe cineva? 


39 


— E greu pentru mine, cu viaţa pe care o duc, i-a 
răspuns după ce s-a gândit câteva clipe. Nu cred că sunt 
genul care să se aşeze undeva. 

— Nu te-ai schimbat, prin urmare. 

A simţit împunsătura cuvintelor ei, dar nu a spus nimic. 

— Te-am urât mult timp, a zis Leigh încet, privind 
flăcările. După ceea ce mi-ai făcut. 

El nu a spus nimic. 

— De ce nu te-ai întors în seara aia? a întrebat ea, 
întorcându-şi privirea către el. 

Ben a oftat şi a urmat o pauză lungă înainte să 
răspundă. 

— Nu ştiu. 

Se gândise la asta de nenumărate ori. 

— Te-am iubit, a spus ea. 

— Şi eu te-am iubit. 

— M-ai iubit cu adevărat? 

— Da, te-am iubit. 

— Dar regimentul a fost mereu pe primul plan. 

— Eram tânăr, Leigh. Am crezut că ştiu ceea ce vreau. 

Ea şi-a întors privirea din nou către foc. 

— Te-am aşteptat în seara aia, după spectacol. Eram 
atât de entuziasmată. Era debutul meu. Am crezut că te 
numeri printre spectatori. Ţi-am dăruit inima prin cântecul 
acela. Mi-ai spus că o să ne vedem în culise şi că o să 
mergem la petrecere împreună. Dar nu ai mai venit. Pur şi 
simplu ai dispărut. 

Nu ştia ce să-i spună. 

— Chiar mi-ai frânt inima, a continuat ea. Poate că nu ți- 
ai dat seama de asta. 

El a întins mâna şi i-a atins umărul. 

— M-am simţit mereu rău pentru ceea ce am făcut. Nu 
am uitat niciodată şi m-am gândit deseori la tine. 

— Îmi pare rău, a spus ea, nu trebuia să vorbesc despre 
trecut. A fost cu mult timp în urmă. 

Au stat tăcuţi o vreme. El a mai aruncat încă un lemn 
pe foc, privind scânteile portocalii care zburau în sus pe horn. 
Nu ştia ce să-i mai spună. 

— Mi-e dor de Oliver, a zis ea deodată. 


40 


— Şi mie. Îmi doresc să-l fi întâlnit mai des în ultimii 
câţiva ani. 

— Vorbea mult despre tine. 

Ben a clătinat din cap. 

— Ce naiba făcea pe lacul ăla? 

— Nimeni nu ştie. Singurul martor al accidentului a fost 
cea care l-a însoţit în acea seară. 

— Cine era? 

— Madeleine Laurent. Soţia unui diplomat. A ieşit un 
mic scandal. S-a încercat să se muşamalizeze investigația. 
Unele detalii erau destul de neclare. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat, a zis el. 

— Tot ce ştiu e că ei au fost se pare la o petrecere, o 
chestie distinsă, cu o grămadă de oameni importanţi. Nu ştiu 
unde s-a desfăşurat şi nici cine a mai fost acolo. Dacă au fost 
martori, probabil că nu au vrut să fie implicaţi. 

— Oameni la cravată şi VIP-uri, a spus Ben. Nu sună ca 
o petrecere pe gustul lui Oliver. 

— El s-a ţinut după ea. Madeleine a declarat că a tot 
urmărit-o. Soţul era plecat şi în plus exista şampanie, iar ela 
băut din greu. 

— Asta aduce a Oliver, a admis Ben. 

— Au dansat şi au băut. A băut ceva şi ea, dar nu la fel 
de mult ca el. Lucrurile au mers dintr-una într-alta. El a vrut 
să o ducă undeva într-un loc intim. Ea a spus că Oliver a tot 
insistat să o ducă cu maşina la un hotel şi să ia o cameră. 

— Nu au putut să se strecoare într-un dormitor? 

— Se pare că nu. 

— Aici nu prea aduce a Oliver. Să bea şi să conducă nu 
era stilul lui. 

— Nici eu nu am crezut asta, a spus Leigh, dar a avut 
un accident pe drumul spre hotel. Asta e adevărat. Am văzut 
avariile. 

— MG-ul ăla vechi al lui? 

— L-a lovit destul de rău. Botul maşinii era şifonat rău. 
De parcă s-ar fi izbit de un perete sau ceva în genul ăsta. 

— Dacă ar fi ajuns la hotel beat şi cu o maşină lovită, ar 
trebuit să existe alţi martori, a spus Ben. 

— Nu au ajuns până la hotel. Se pare că nu au mai avut 


41 


răbdare şi s-au oprit într-un loc mai retras pe traseu. 

— Pe malul lacului? 

Ea a dat aprobator din cap că da. Faţa i s-a crispat. 

— Atunci s-a întâmplat. Potrivit spuselor femeii, el s-a 
gândit că ar fi amuzant să se dea puţin pe gheaţă. 

— Asta chiarcă nu sună a Oliver. 

— Ştiu, a spus ea, dar se pare că asta s-a întâmplat. l-a 
venit în cap ideea asta dementă şi a mers pe gheaţă. Ea a 
crezut că e amuzant la început, apoi s-a plictisit şi s-a întors la 
maşină, unde a aţipit pe scaun. 

— Destul de beată încât să nu mai ştie de ea, a spus 
Ben, dar şi-a adus aminte o mulţime de detalii ulterior. 

— Eu doar îţi relatez ceea ce ea a pretins că s-a în- 
tâmplat. Nu există însă nicio dovadă care să-i susţină 
afirmaţiile. 

— S-a dus pe gheaţă înainte sau după ce au făcut sex? 

— Madeleine a spus că nu au ajuns atât de departe. 

— Adică el a fost prea excitat ca să mai aştepte să 
ajungă la hotel, dar apoi s-a hotărât să facă puţin patinaj mai 
întâi. 

— Ştiu, a spus ea. M-am gândit şi la asta. Nu prea are 
sens. Dar bănuiesc că dacă băuse... 

El a oftat. 

— OK, povesteşte-mi restul. 

— Tipa s-a trezit tremurând de frig. A estimat că aţipise 
vreo jumătate de oră. Leigh s-a oprit, a oftat, a închis ochii şi 
a mai luat o gură de vin. Şi cam asta a fost. Era singură şi el 
nu s-a mai întors de pe gheaţă. Nu se vedea nimic, doar 
gaura prin care a căzut. 

Ben a întors un lemn în foc. A cântărit cele auzite, fără 
să spună nimic. La naiba, Oliver, ai fost antrenat să nu faci 
asemenea lucruri. Să mori aşa prosteşte! 

— Ce căuta în Austria? a întrebat el. 

— Documentare pentru cartea pe care o scria. 

Ben a pus jos vătraiul şi s-a întors către ea. 

— O carte? Ce era, un roman? 

— Nu, era despre Mozart. 

— Vreo biografie? 

— Nu era povestea vieţii lui Mozart, a spus ea. Asta a 


42 


fost scrisă de vreun milion de ori. Era povestea morţii lui 
Mozart. 

— Ciudat subiect. Nu că aş şti prea multe despre el. 

— Olly era pasionat de subiect. Îmi trimitea mereu 
notițele lui, şi mă ţinea la curent cu cercetările. Îi 
sponsorizam, deci cred că se simţea obligat. Niciodată nu am 
avut prea mult timp să le citesc şi apoi, când... când a avut 
accidentul, n-am mai găsit puterea să mă mai uit pe ele. Mi-a 
trimis ceva prin poştă chiar în ziua în care a murit. Nu am 
deschis niciodată plicul. Şi-a întins gâtul, şi-a băut vinul şi a 
continuat. Dar în ultimele luni m-am gândit să-i continui 
cercetările. 

— Adică să termini cartea în locul lui? 

— Da. Cred că mi-ar plăcea să fac asta în memoria lui. A 
arătat cu degetul mare peste umăr. Am trimis de la Monte 
Carlo aici toate însemnările lui. Sunt încă împachetate într- 
una din cutiile de acolo. A zâmbit. Crezi că e o idee 
năstruşnică? 

— Să-i termini cartea? Nu, cred că e o idee extra- 
ordinară. Crezi că o poţi face? 

— Sunt cântăreaţă, nu scriitoare, a răspuns ea. Dare un 
subiect interesant, şi da, consider că o pot face. Poate că va fi 
bine şi pentru mine. Ştii, ca să mă împac cu moartea şi 
pierderea. 

Ben a aprobat din cap gânditor şi i-a umplut paharul. 
Sticla era goală şi s-a gândit să mai ia una. 

— Moartea lui Mozart, a spus, credeam că oamenii ştiu 
deja ce s-a întâmplat cu Mozart. 

— Că un compozitor rival gelos l-a otrăvit? a râs ea. 
Acea veche teorie? E doar unul dintre miturile care au fost 
spulberate. 

Ben şi-a ridicat paharul astfel încât să poată privi 
flăcările care dansau filtrate prin roşul vinului. 

— Care era opinia lui Oliver? a întrebat. 

— Spunea că cercetările lui au condus la o nouă 
abordare a teoriei uciderii lui Mozart. De aceea cartea lui era 
atât de importantă. 

— Şi atunci cine l-a omorât pe Mozart? 

— El credea că ar putea să fi fost francmasonii, a spus 


43 


ea. 

— Adunătura aia de tipi cu eşarfe şi pantaloni bufanţi? 

Ea l-a privit dur. 

— Oliver a luat-o destul de în serios. 

— De ce ar fi făcut masonii una ca asta? 

— Din cauza F/autului fermecat. 

— Opera pe care ai menţionat-o. Mai e ceva sau ar 
trebui să ghicesc? 

— Flautul fermecat e plin de simbolism masonic, i-a 
explicat ea cu răbdare. Secrete pe care masonii au jurat să le 
apere. 

— Şi atunci cum a aflat Mozart toate aceste secrete? 

— Pentru că el însuşi era francmason! 

— Nu am ştiut asta. Şi ce! A trăncănit şi l-au eliminat? 

— Cam asta-i ideea, deşi nu ştiu toate detaliile. 

— Ar trebui să fie o lectură interesantă, a zâmbit Ben. Şi 
de unde şi-a procurat Oliver tot acest material? ` 

— Din descoperirea tatei, a răspuns ea. lți aduci 
aminte? 

Bineînţeles. 

— Scrisoarea. 

Leigh a încuviinţat. 

— Era centrul cercetărilor lui. Şi aşa se numeşte şi 
cartea. Scrisoarea lui Mozart. 

Era pe cale să-i răspundă, când telefonul lui Leigh a 
sunat. L-a scos din buzunar. 

— Leigh Llewellyn. 

Ben a auzit o voce de bărbat. Leigh a ascultat, 
încruntându-se. 

— Nu mai sunt la Dorchester, a spus ea. Pauză. Sunt la 
casa de la ţară, Langton Hall... Despre ce e vorba? 

Ben nu a înţeles ce spunea celălalt. A privit-o atent pe 
Leigh. 

Ochii ei s-au mărit. 

— Dumnezeule... Tot apartamentul? Pauză. Părea 
agitată. Nu au fost atinşi? Nu... OK... Altă pauză. Şi-a prins 
capul în mâini, ciufulindu-şi părul. În regulă, a spus ea încet. 
Aşa voi face... mulţumesc că m-aţi anunţat. 

A terminat convorbirea cu un oftat adânc. 


44 


— lisuse! a îngăimat ea. 

— Ce este? 

— Era de la poliţie. Apartamentul meu din Londra... a 
fost vandalizat. 


Viena 


Sergentul detectiv Markus Kinski nu uita niciodată o 
figură. Şi când a zărit-o pe femeie dincolo de intersecţia 
aglomerată, a urmărit-o instinctiv. 

Era o după-amiază răcoroasă în Viena, iar zăpada cădea 
amenințătoare din cerul apăsător. Ea s-a strecurat prin 
mulţimea de turişti şi cumpărători. Purta o pelerină bleumarin 
şi o beretă în ton - haine de stradă, dar scumpe. Kinski se 
ţinea la vreo douăzeci şi cinci-treizeci de metri în spate, 
urmându-şi ţinta, cu haina veche, lungă şi grea fluturând în 
frigul de decembrie. Apoi a văzut-o intrând în ceainărie. 

S-a oprit la intrare, privind-o prin geam. Era unul dintre 
acele locuri cu pretenţii, ca un tort de nuntă decorat peste 
măsură, de care Viena era plină şi pe care Kinski, încă un est- 
berlinez în sufletul său, le ura. 

Femeia s-a aşezat la o masă în colţul din spate. 
Punându-şi pelerina pe spătarul scaunului, a scos o carte din 
geantă şi a început să citească. Kinski a intrat şi s-a aşezat şi 
el într-un loc de unde putea să o observe la adăpostul unui 
ziar. Era prea greoi pentru mica masă rotundă acoperită cu 
marmură şi a simţit scaunul delicat scârţâind sub greutatea 
lui. Totul era prea fitos. 

Kinski fusese ofițerul de serviciu şi asistase la 
interogatoriul lui Madeleine Laurent, cu aproape un an în 
urmă, după ce Llewellyn se înecase. Atunci avea păr blond şi 
lung. Femeia care stătea în faţă acum era brunetă, tunsă în 
stilul anilor douăzeci, părul ascunzându-i conturul feţei. Dar în 
rest nimic nu se schimbase. Ochii căprui închis care 
parcurgeau meniul şi ridicarea genelor atunci când chelnerul 


45 


s-a apropiat. A comandat un Sacchertorte! şi o cacao caldă cu 
frişcă şi puţin Chartreuse? verde. 

Curvă nesătulă, şi-a spus el. Şi germana ta s-a îm- 
bunătățit considerabil. Trebuia să fie ea. Chiar era ea. 

Kinski a cerut un espresso. Simplă, neagră, fără zahăr. 
S-a lăsat pe spate în scaunul care scârţâia, prefăcându-se că 
citeşte ziarul. Gândurile i-au zburat la cazul Llewellyn. 

Madeleine Laurent. Vârsta: douăzeci şi şase. 
Naţionalitate: franceză. Căsătorită cu Pierre Laurent, un di- 
plomat francez de la ambasada din Viena. Scandalul fusese 
muşamalizat cu discreţie. Oamenii lui Laurent se bizuiseră 
mult pe poliţie ca să nu se afle nimic despre escapada lui 
Madeleine cu străinul Oliver Llewellyn. Declaraţia «i 
înduioşătoare fusese consemnată şi pusă la dosar şi apoi 
deodată nimeni nu a mai găsit-o. De parcă s-ar fi evaporat 
pur şi simplu. În acel moment, raportul anchetatorului fusese 
deja depus, aşa că nimeni nu s-a sinchisit prea mult de gafă. 

Nimeni în afară de Kinski. Când a pus însă întrebări, i s- 
au dat formal instrucţiuni să o lase baltă. Era o treabă 
delicată. Cazul a fost închis. La câteva zile după aceea, s-a 
auzit că diplomatul a fost scos din Austria şi a fost mutat în 
interes de serviciu pe trei ani, undeva, în mod convenabil, 
departe. Venezuela, şi-a amintit Kinski. Şi-a chinuit mintea 
săptămâni întregi după aceea. 

Dacă era aceeaşi femeie, ce căuta iarăşi aici? Vizita 
prieteni de Crăciun? Poate că ar fi trebuit pur şi simplu să o 
scoată din cauză. Probabil că-şi pierdea timpul. 

Dar ceva visceral îi spunea că nu era aşa; şi douăzeci şi 
şase de ani în poliţie - primii nouă şi-i petrecuse în serviciu pe 
străzile dure ale Berlinului de Est comunist - îl învăţaseră pe 
Markus Kinski să nu ignore o bănuială. 

A mers la toaleta pentru bărbaţi, s-a închis într-o cabină 
şi a format numărul de telefon pe care îl memorase din 
meniul ceainăriei. 

Kinski era din nou pe scaunul lui terminându-şi cafeaua 
când managera localului a strigat de la casă: 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnelor şi domnilor, 


1 Prăjitură de ciocolată, tradiţională în Viena şi Salzburg (n. tr.) 
2 Sortiment de lichior din amestec de plante (n. tr.) 
46 


Madeleine Laurent este aici? Am un mesaj urgent pentru ea. 
Nu? 

Femeia a scanat cu privirea încăperea, a ridicat din 
umeri şi şi-a văzut de treburi. 

Necunoscuta a îngheţat când i-a fost strigat numele. 
Ceaşca i s-a oprit la un centimetru de buze, apoi s-a adunat şi 
a pus-o pe masă fără să bea. S-a uitat în jurul ei agitată. 
Kinski a zâmbit din spatele ziarului. Te-am prins! 

Femeia şi-a luat pelerina şi geanta şi a lăsat prăjitura 
mâncată pe jumătate. S-a grăbit către casă, a plătit şi a 
părăsit ceainăria. 

Kinski a aruncat bani în grabă pe masă şi a urmat-o. Ea 
a trecut prin mulţimea agitată de cumpărători şi a strigat un 
taxi. Drumul lui Kinski era blocat de trupuri umane. l-a împins 
nervos. Era la câţiva metri de ea când s-a suit în taxi. Un 
picior subţire a dispărut înăuntru, uşa a fost trântită şi taxiul 
s-a pierdut în trafic. 

— Scheisse! 

Intors la ceainărie, a întrebat de manageră. Când 
femeia a apărut, i-a arătat insigna. 

— Polizei. O femeie a ieşit de aici acum două minute. A 
plătit cu cardul. Vreau numele ei. 

Managera s-a dus imperturbabilă la teancul de bonuri 
de cărţi de credit de pe tejghea. | l-a dat pe cel de deasupra. 
Kinski s-a uitat la el. 

Numele şi semnătura de pe bon nu erau Madeleine 
Laurent. Ci Erika Mann. 


47 


9 
Langton Hall, Oxfordshire 


Ben petrecuse o noapte agitată în holul înghețat din 
faţa dormitorului lui Leigh. Ea încercase să-l convingă să 
doarmă într-unul din cele opt dormitoare libere de la Langton 
Hall, dar el dorise să stea în preajma ei şi acesta fusese cel 
mai apropiat loc în care putea sta, fără să doarmă în camera 
ei. 

Stând rezemat inconfortabil de perete, mintea i-a fost 
invadată de gânduri legate de Leigh. Era ciudat să ştie că ea 
era chiar pe partea cealaltă, dincolo de perete. Fuseseră atât 
de apropiaţi cândva şi îl întrista să fie atât de aproape de ea 
acum şi totuşi atât de departe. 

A reuşit să stea treaz până puţin înainte de şase, 
fumând aproape tot pachetul de ţigări turceşti. Când lumina 
răsăritului a început să se strecoare de-a lungul holului prin 
fereastra prăfuită, se gândea la telefonul poliţiei din seara 
precedentă. Apartamentul lui Leigh din Covent Garden putea 
să fi fost jefuit oricând în ultimele cinci zile. Vecinii se 
întorseseră din vacanţă şi văzuseră uşa ei întredeschisă; 
văzând ce se întâmplase chemaseră poliţia. 

Nu fusese o spargere obişnuită. Scoseseră covoarele şi 
plăcile din podea, rupseseră fiecare piesă de mobilier şi 
spintecaseră până şi pernele şi saltelele, dar nimic nu fusese 
furat. Poliţia găsise colierul ei de perle, ceasul de aur şi cerceii 
cu diamante pe noptieră, exact acolo unde le lăsase. Nu avea 
niciun sens. 

S-a ridicat şi şi-a întins articulațiile, a împachetat sacul 
de dormit şi a coborât. Când Leigh a venit tremurând, 
ciufulită, el făcea cafeaua. Au băut câteva ceşti de cafea, 
vorbind puţin în timp ce priveau răsăritul prin fereastra de la 
bucătărie. Leigh apucase cu ambele mâini ceaşca ei, ca să-şi 
încălzească degetele, şi Ben putea să vadă, după paloare că 
se simţea la fel de obosită ca şi el. 

— Ce ai de gând să faci? a întrebat ea. O să stai prin 
preajmă sau o să dai acel telefon? 

— M-aş simţi mai bine dacă ai avea protecţia de care ai 

48 


nevoie, a răspuns el. Nu pot să stau cu tine douăzeci şi patru 
de ore din douăzeci şi patru, să merg oriunde mergi tu, 
păzindu-ţi spatele în fiecare moment. A făcut o pauză. Dar aş 
vrea să ştiu ce se întâmplă. 

— Deci rămâi? 

— Da. Cel puţin pentru o vreme. 

Ea şi-a pus ceaşca pe masă. 

— OK. Şi dacă tot o să fiu blocată aici pentru o vreme, 
aş putea foarte bine să încep să despachetez câteva din 
lucrurile din cutiile alea. Am nişte bluze în ele şi e frig ca 
naiba în casa asta. 

Ben a luat mai multe lemne şi surcele din magazie şi le- 
a cărat în camera de studiu. Leigh a privit cum a curăţat 
repede grătarul rece şi a pus găteje unul peste altul. A aprins 
chibritul şi flăcările portocalii au început să se înalțe pe horn 
în sus. El a simţit o mişcare în spatele lui. 

— Ce naiba faci? a întrebat el, uitându-se la ea. 

Leigh s-a oprit din sărit. 

— Asta-mi aminteşte de mine în vechea casă din Builth 
Wells, acum câţiva ani, a spus ea râzând. Eram atât de 
strâmtoraţi cu banii, că tata ne-ar fi pus să sărim şi să 
alergăm prin casă, ca să poată face economie la căldură. Ne 
lua în plimbări lungi şi când ne întorceam acasă cu obrajii 
roşii, locul acela vechi şi friguros părea frumos şi călduros. 

Ben a mai adăugat câteva lemne groase. 

— Aduce a armată, a spus el. Cred că ei numesc asta 
formarea caracterului. 

Leigh a privit afară pe fereastră. Soarele se ridica 
deasupra vârfurilor copacilor. 

— Aş aprecia o plimbare, să ştii. Am stat închisă într-o 
cameră zile întregi. Ţi-ar plăcea puţin aer? 

— Sigur, ai putea să-mi arăţi ce ai pe aici. 

Ea a tras uşa grea din spate şi a pus cheia în buzunarul 
hainei ei de piele. Şi-a înălţat faţa către soare, a închis ochii şi 
a zâmbit melancolic. 

Au mers tăcuţi o vreme. Terenul din jurul casei se 
înclina lin peste nişte pajişti şi un lac ornamental şi dădea 
într-o întindere neregulată de pădure. Au urmărit o cărare 
care era presărată cu rămurele căzute şi frunze moarte 


49 


înmuiate de ploile iernii şi au trecut printr-un tunel nemuritor 
de dafini arcuiţi. Lumina rece şi clară a soarelui scânteia prin 
spaţiile libere din bolta de deasupra capului. 

— Asta-i partea care-mi place cel mai mult, a zâmbit ea, 
arătând în sus. 

Au cotit după un colţ şi tunelul verde şi bogat s-a 
deschis într-o privelişte clară peste fânețele şi râul sclipitor 
din faţă. Câţiva cai păşteau pe malul râului din depărtare. 

— Vino vara, o să pun câteva bănci aici, a spus Leigh. E 
un loc atât de frumos. 

Zâmbetul ei a pălit în timp ce privea peste vale. 

Ben a putut vedea cum gânduri neliniştitoare i-au 
întunecat privirea. 

— Ştiu că nu vrei să o luăm de la capăt, a spus el, dar 
trebuie să aflăm ce se întâmplă. 

Ea a privit în jos. 

— Nu reuşesc să înţeleg. 

— Eşti sigură că nu căutau ceva anume în apartamentul 
tău? 

Leigh a oftat. 

— Ţi-am spus, am folosit locul doar ca punct de plecare 
către teatrul de operă. Nu aveam mai nimic acolo, nu am 
petrecut mult timp acolo. 

— Şi eşti absolut sigură că apartamentul era gol când 
te-ai mutat? Nu era nimic care ar fi putut fi uitat de cei care 
au locuit înainte? 

Ea a scuturat din cap. 

— Ţi-am spus, era gol-goluţ când l-am închiriat. Nu, eu 
sunt cea pe care o caută. Trebuie să fie ceva în legătură cu 
mine, dar ce o fi, eu... 

Ben nu a răspuns. Şi-a întins mâna şi i-a strâns uşor 
umărul, simțind tensiunea din muşchii ei. Ea a făcut un pas, 
depărtându-se. 

El a privit pe cer. Ameninţa să plouă. Se plimbaseră 
aproape o oră. 

— Hai să ne întoarcem, a spus el. 

Nori de oţel au acoperit soarele în timp ce ei au trecut 
prin pădure şi apoi în sus pe panta lină a pajiştilor până la 
conac. O ploaie măruntă a venit adusă de vântul tot mai 


50 


puternic. Leigh a deschis uşa din spate şi Ben a păşit înainte 
spre bucătărie, unde îşi lăsase rucsacul. Îşi căuta telefonul, 
când deodată a rămas nemişcat. Ochii i s-au îngustat. 

Leigh i-a văzut expresia feţei. 

— Ce este? 

S-a uitat foarte intens la ea şi şi-a apăsat un deget pe 
buze. Ea a făcut un gest ca şi cum ar fi spus: „Nu înţeleg.” 

El nu a spus nimic. A prins-o şi a tras-o fără me- 
najamente în partea cealaltă a camerei. A deschis uşa de la 
cămară şi a împins-o înăuntru. 

— Ben... 

Ochii ei erau mari de spaimă şi confuzie. 

— Nu te mişca, nu scoate niciun sunet, i-a şoptit el şi a 
închis-o înăuntru. 

Ben s-a uitat în jur şi a luat fără zgomot tigaia grea de 
fontă de pe aragaz. A ieşit prin uşa întredeschisă din 
bucătărie şi s-a deplasat rapid şi fără zgomot, pe culoarul 
lambrisat. 

l-a găsit în camera de studiu. Erau doi, întorși cu spatele 
la el. Erau mascaţi şi aveau arme. Veste de luptă identice şi 
pistoale semiautomate în teci de cordurat. 

Erau ocupați. Cutiile erau răsturnate şi conţinutul lor 
împrăştiat pe podea. Manuscrise muzicale erau risipite peste 
tot. Scrisori, documente de activitate. Tipul din stânga 
desfăcea o valiză, aruncând îmbrăcăminte într-o grămadă 
mare pe jos. Cel din dreapta îngenunchease lângă şemineu şi 
folosea un cuţit cu tăiş dublu pentru a spinteca o cutie mare 
de carton care fusese prinsă cu scotch maro. 

Niciunul nu l-a auzit pe Ben intrând în cameră. 

Cutia de carton s-a desfăcut şi tot ce era înăuntru s-a 
împrăştiat: hârtii, cărţi, dosare. Bărbatul a băgat mâna 
înăuntru şi a scos un dosar subţire. L-a studiat un moment şi 
l-a fluturat către celălalt. 

Tipul din stânga era întors pe jumătate când Ben i-a 
înfipt adânc în ţeastă cantul tigăii metalice. Aceasta a izbit ca 
o secure şi individul a căzut pe podea dând din picioare. 

Celălalt a aruncat dosarul şi a dat să ia pistolul. Ben a 


1 Material special de nailon folosit la confecţionarea de echipament militar: 
teci, veste etc. (n. tr.). 
51 


fost mai rapid. l-a aplicat o lovitură în gât, destinată mai 
curând să dezorienteze, decât să omoare. l-a prins beregata 
într-o strânsoare de cleşte în timp ce tipul era gata să cadă. 

— Pentru cine lucrezi? a întrebat repede. În timp ce 
vorbea, cu mâna liberă a luat arma dintre degetele 
tremurânde ale bărbatului. Era un pistol mare şi greu. Un 
Para-Ordnance.45, cu magazie de mare capacitate, oţel 
inoxidabil, armat şi blocat. Lucea şi mirosea ca şi cum ar fi 
fost proaspăt dat cu ulei pentru arme. 

Ben era o persoană care credea într-un interogatoriu 
simplu şi direct. A tras piedica de la.45 şi l-a apăsat pe tâmpla 
intrusului. 

— Spune-mi repede sau eşti mort! 

Ochii individului s-au rotit în ovalul găurilor măştii. Ben 
a slăbit puţin presiunea din gâtlejul lui. S-a uitat în jos la 
dosarul subţire. Stătea pe podea, cu faţa în sus. Pe el erau 
scrise cu marker cuvintele: SCRISOAREA LUI MOZART. 

Ben a apăsat şi mai tare pistolul pe tâmpla individului. 

— Despre ce este vorba? a întrebat. 

Uşa a fost doborâtă cu putere. Un al treilea intrus a 
năvălit trăgând cu pistolul şi camera s-a umplut de focuri de 
armă. Ben nu avea unde să se adăpostească. A simţit unda 
de şoc a unui glonţ greu trecându-i aproape de cap. 

L-a apucat pe prizonier de guler şi l-a tras în sus şi în 
lateral în faţa lui, folosindu-l ca pe un scut. Tipul a ţipat şi a 
tresărit când gloanţele l-au pătruns. Se zbătea şi un picior a 
prins în cădere dosarul, care s-a deschis şi foile au zburat spre 
şemineu. 

Ben a ţintit cu Para-Ordnance-ul peste umărul băr- 
batului. Pistolul a bubuit de două ori în mâna lui, iar 
atacatorul s-a răsucit, s-a izbit de perete şi s-a prăbuşit pe 
podea. 

Ben a dat drumul trupului mort pe care-l folosise ca scut 
uman. Conţinutul dosarului era împrăştiat prin şemineu. 
Hârtiile se răsuceau şi se înnegreau în timp ce flăcările se 
extindeau rapid. Colţul carpetei ardea. A stins cu piciorul 
flăcările şi a scos din şemineu fragmentele de hârtie 
înnegrite. 

A păşit peste debandada din cameră şi s-a ghemuit ca 


52 


să-l examineze pe al treilea tip. Masca, arma şi îm- 
brăcămintea erau identice cu ale celorlalţi. Primul glonţ îl 
nimerise în piept, iar al doilea urcase din cauza reculului, 
lovindu-l în frunte. Ben a oftat. Niciunul dintre cei trei nu-i mai 
putea spune nimic. 

S-a încordat. O uşă a fost trântită pe undeva prin casă. 
Leigh? A ţâşnit în sus şi a alergat de-a lungul coridorului. A 
auzit strigăte şi zgomotul unui motor diesel turat afară. Paşi 
iuți de-a lungul pietrişului din faţa casei. A trecut în viteză prin 
culoar până în sala de la intrare, alunecând pe parchetul 
lustruit. A izbit uşa de perete, exact în momentul în care un al 
patrulea intrus a sărit într-o dubă Ford Transit care a luat-o în 
jos pe alee cu roţile scrâşnind. 

A ridicat .45-ul şi a tras şase focuri în uşile din spate ale 
dubei. Geamurile s-au făcut ţăndări. 

Duba a cotit şi şi-a continuat drumul. Ben a mai tras 
încă trei focuri către cauciucuri, ţinta micşorându-i-se vizibil. 
Capacul de plastic al unei roţi s-a rostogolit pe pietriş. Duba a 
dispărut pe drum în jos. 

Ben a înjurat şi a alergat înapoi în casă. 

S-a grăbit să ajungă în bucătărie şi a deschis uşa de la 
cămară. 

Leigh a sărit la el cu un țipăt şi a încercat să-l lovească 
cu lanterna Maglite în cap, cu toată puterea. Dacă şi-ar fi 
atins ţinta, l-ar fi băgat în comă. S-a ferit şi i-a apucat braţul. 
Respira sacadat şi ochii îi erau ca turbaţi. Nu părea să-l 
recunoască. 

A scuturat-o. 

— Leigh, sunt eu. Sunt eu, Ben. 

Şi-a recăpătat controlul şi s-a uitat la el. Faţa îi era albă. 

— Am avut nişte vizitatori neaşteptaţi, a spus el. Eşti în 
siguranţă acum. Dar trebuie să plecăm repede. O să vină şi 
mai mulţi încoace. 

S-a întors ca să iasă din cameră. 

Ea tremura. 

— Unde te duci? 

— Stânge-ţi lucrurile, a spus el. _ 

Şi-a luat sacul şi l-a dus în camera de lucru. Inchizând 
uşa, s-a lăsat în genunchi şi a adunat hârtiile deteriorate de 


53 


foc. A oftat când câteva dintre ele s-au făcut fărâme în 
mâinile lui. 

Printre documente era şi un plic mic, de vreo zece 
centimetri pătraţi, uşor şi subţire. Unul dintre colţuri fusese 
puţin ars, dar în rest era intact. Nu fusese deschis. Îi era 
adresat lui Leigh în Monte Carlo. Ştampila poştală era din 
Viena, chiar în ziua de după moartea lui Oliver. 

Ben a strâns totul la loc în dosar. Peste inscripţia 
SCRISOAREA LUI MOZART, o pată de sânge era încă udă şi 
lucitoare. A desfăcut cataramele de la rucsac şi a pus dosarul 
înăuntru. 

A luat cele două .45 identice de la cei doi bărbaţi ucişi, 
dar şi încărcătoarele de rezervă din buzunarele vestelor lor de 
luptă. Era clar că oamenii ăştia fuseseră profesionişti. l-a 
percheziţionat. Nicio hârtie, niciun act de identitate. 

Şi-a ridicat privirea şi a văzut mânerul uşii răsucindu-se. 
Înainte de a o putea opri, Leigh a intrat în încăpere. 

A rămas împietrită când a văzut ce era acolo: cei trei 
bărbaţi morţi, întinşi cu ochii deschişi privind în gol prin 
găurile măştilor de schi, cu braţele şi picioarele inerte, 
răşchirate, balta de sânge de pe podea, dâra de pe peretele 
opus, mânerul tigăii ieşind încă din capul unuia dintre 
cadavre. S-a clătinat, simțind cum i se moaie picioarele. 

— Nu am vrut să vezi aşa ceva, a spus el, sprijinind-o. 

A prins-o de cot şi a condus-o afară din încăpere. 

— Tu ai făcut asta? a întrebat ea aproape inaudibil. 

— Nu avem timp să discutăm asta acum. Eşti gata de 
plecare? 

Ea a încuviinţat din cap. 

Ben s-a uitat la ceas. Trecuseră zece minute de când 
atacatorii rămaşi în viaţă plecaseră. 

— Trebuie să o luăm de-a lungul pajiştii şi să încercăm 
să găsim un mijloc de transport. 

— Am o maşină aici, a spus Leigh. E în garajul din spate. 


54 


10 


Austria 


Eve a încuiat uşa dormitorului în urma ei şi s-a rezemat 
de ea pentru câteva clipe, cu ochii închişi strâns. De când o 
urmărise polițistul acela mătăhălos? Care-i era numele? Şi-a 
adus aminte: Kinski. Detectivul Markus Kinski. 

O dăduse în bară de două ori. N-o să fie prea încântați 
de ea. In primul rând, nu ar fi trebuit să părăsească ceainăria 
în momentul în care l-a recunoscut. Ar fi trebuit să se 
comporte normal şi apoi să plece. Să fi luat un taxi şi să fi 
dispărut de acolo fără a lăsa niciun fel de urme. 

Urmele erau a doua mare greşeală. Nu putuse să care o 
sumă suficientă, aşa cum îi spuseseră mereu. In graba de a 
ieşi cât mai repede de acolo, s-a panicat şi a trebuit să 
folosească cardul emis pe numele Erika Mann. Acea acoperire 
devenise inutilă acum. Mai mult ca sigur, Kinski avea să 
urmărească numele fals şi când acesta îl va duce într-o 
fundătură, el va deveni şi mai suspicios. A fost norocoasă de 
data asta că a reuşit să scape de el - dar dacă chiar o avea în 
vizor, se va întoarce. 

Gâtul şi umerii lui Eve erau înţepeniţi, iar gura îi era 
uscată. Ce-i venise să o urmărească? Se apucase să dea 
târcoale cazului Llewellyn din nou? De ce ar fi făcut asta? 
Cazul fusese închis cu luni în urmă, iar din partea poliţiei, aşa 
avea să rămână. Doar câţiva oameni ştiau altceva. 

A scotocit în geantă şi a scos un mic revolver Black 
Widow.22 Magnum. A întors pistolul de oţel inoxidabil, 
miniatural, în palme. Avea doar cincisprezece centimetri 
lungime şi cântărea doar două sute cincizeci de grame, dar 
cele cinci cartuşe din cilindru ar fi trecut fără probleme prin 
craniul unui om. Nu împuşcase pe nimeni cu el, dar ştia cum 
să-l folosească. 

S-a întrebat cum o fi să îndrepţi arma spre cineva şi să 
apeşi pe trăgaci. Ar fi făcut-o dacă ar fi trebuit. Era într-o 
poziţie destul de precară ca să rişte să se expună. 

Poate că ar fi fost mai bine să-l lase pe Kinski să o 
urmărească, s-a gândit ea. L-ar fi putut ademeni undeva. Şi-ar 

55 


fi folosit farmecele. Era ceva ce mai făcuse înainte. Apoi ar fi 
fost uşor să-l omoare. 

S-a gândit la Oliver Llewellyn şi s-a întrebat cât de mult 
le va lua să o prindă pe sora lui. Nu exista nicio cale de a 
scăpa de oamenii ăştia. Eve ştia asta. 

A mers până la pat, cu pistolul încă în mână. Era ceva 
întins pe perna ei, o catifea roşie care contrasta cu mătasea 
albă. O cutie de bijuterii. A deschis-o. Era o broşă Lalique Art 
Nouveau pe care o admirase în fereastra magazinului de 
antichităţi, în Viena, săptămâna trecută. Era splendidă. Aur 
încrustat cu diamante şi safire. Era un bileţel înăuntru, îndoit 
cu grijă. L-a deschis. 

Era de la el. „Poartă asta deseară”, scria pe bilet. 

Eve a închis cutia de bijuterii şi a dat-o la o parte, 
dincolo de pat. S-a întins şi întunericul şi-a întins braţele în 
jurul ei. 

Încet, a ridicat revolverul Black Widow până ce a simţit 
răceala ţevii la tâmplă. A închis ochii şi a ascultat sunetul uns 
al mişcării lui, în timp ce îl arma trăgând înapoi cu degetul 
mare de micul cocoş. Doar o mişcare de deget şi ar fi putut să 
scape de toată afacerea. 

Degetele i s-au destins pe armă şi a expirat lung. 

Nu putea s-o facă. 

Nicio scăpare. 


56 


11 


Oxfordshire 


Ben a ieşit cu TVR-ul Tuscan, de pe drumul ce ducea la 
conac şi a accelerat maşina sport, îndepărtându-se de 
Langton Hall. Nu ştia încotro se îndreaptă. 

Era puţin trafic pe drumurile din provincie şi a condus 
repede zece kilometri, menţinând o turație înaltă şi viteza 
mică, verificând tot timpul oglinzile, dar nevăzând nimic. 

A tras maşina într-o parcare şi a oprit motorul. Leigh 
stătea tăcută lângă el, cu o figură cadaverică. 

— Eşti în regulă? a întrebat el. 

S-a întors şi a luat rucsacul din spatele scaunului. Mai 
era încă whisky în ploscă. 

— Ştiu că nu-ți place chestia asta prea mult, a spus el 
încercând să zâmbească, dar îţi va mai atenua gustul 
neplăcut. 

Leigh a luat o gură de whisky, strâmbându-se. A tuşit. 

— Mulţumesc. 

A înşurubat dopul şi i-a dat recipientul înapoi. 

El a terminat ce mai rămăsese. 

— Ce faci? a întrebat-o în timp ce ea îşi scotea 
telefonul. 

— Sun la poliţie. 

Ben i-a luat mobilul înainte ca ea să termine de format 
999. 

— Nu cred că e o idee bună. 

— De ce? 

— Până aseară nimeni nu ştia unde suntem. Apoi ai 
vorbit cu poliţia la telefon şi le-ai spus unde pot să ne 
găsească, şi lucrul imediat următor a fost că am avut 
companie. 

— Ce încerci să spui? 

— Că nu-mi plac coincidenţele, a răspuns el, şi există şi 
mica problemă a celor trei oameni morţi în casa ta, Leigh. l- 
am omorât şi tu eşti complice. N-am de gând să aştept să fiu 
arestat. A luat dosarul din rucsac şi i l-a arătat. Asta-i ceea ce 
căutau, a zis el. Petele de sânge de pe titlu se făcuseră maro- 

57 


roşcat. 

— Scrisoarea lui Mozart? Lucrarea lui Oliver? Dar... S-a 
uitat la el neajutorată. De ce ar vrea cineva...? 

— Cred că e timpul să aruncăm o privire pe chestiile 
astea, a spus el. 

A împins rucsacul la picioare - armele din interior au 
scos un sunet metalic - şi a pus dosarul pe genunchi, 
rezemându-l de volan. A tras de încuietoare şi l-a deschis. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Leigh precipitat. Toate 
filele sunt arse. 

Micul plic căzu şi ateriză la picioarele lui. Ben l-a ignorat 
şi a cercetat atent conţinutul dosarului, încercând să nu 
distrugă hârtiile fragile. 

Unele documente erau scrise de mână, altele, printate 
la calculator. Multe erau aproape ilizibile, fragmente arse 
indicând nume, date şi rămăşiţe a ceea ce părea a fi 
informaţie istorică. Ici şi colo, Ben a remarcat numele lui 
Mozart. 

Leigh s-a întins şi a luat o foaie aproape arsă. S-a făcut 
bucăți imediat ce a ridicat-o. 

— Asta era scrisul lui Oliver, a spus ea muşcându-şi 
buza, una dintre însemnările pe care mi le-a trimis în timpul 
călătoriilor lui. 

— Sunt pierdute, a mormăit Ben punând bucăţile de 
hârtie la loc în dosar şi închizându-l. S-a întors către ea. 
Despre ce este vorba, Leigh? Ce treabă aveau cu lucrurile lui 
Oliver? 

— De unde să ştiu eu? 

— Nu înţeleg. Mi-ai spus aseară că aveai însemnările de 
luni de zile. Acum, dintr-odată, cineva este foarte interesat de 
ele. De ce? Ce era înăuntru? Şi cum de au aflat că le ai? 

Ea l-a privit fără nicio expresie. 

— Cine mai ştie de acest proiect de carte? 

A urmat un moment de bruscă înţelegere în ochii ei. 

— O, nu! 

— Ce? 

S-a întors către el. 

— Vreo două milioane de oameni ştiu despre el. 

— Ce tot spui acolo? 


58 


— Interviul de la televiziune. Am fost la o emisiune 
muzicală de la BBC unde am vorbit despre turneul european 
de anul viitor. Le-am spus despre planul meu de a continua 
cartea, că Oliver mi-a trimis rezultatul cercetărilor lui până în 
ziua în care a murit şi că am fost prea supărată ca să mă uit 
la vreuna din însemnările lui. 

— Şi când a fost difuzată această emisiune? 

Ea s-a schimbat la faţă. 

— Cu două zile înainte ca ei să încerce să mă prindă în 
Londra. 

Ben a simţit că era ceva pe piciorul lui şi şi-a amintit de 
plicul care căzuse. S-a aplecat şi l-a ridicat. 

— Doamne! Imi aduc aminte de ăsta, a şoptit Leigh, 
luându-i-l din mână. E coletul despre care ţi-am vorbit, ultimul 
pe care mi l-a trimis. L-a răsucit în mâini. Era acolo, 
aşteptându-mă după ce m-am întors de la înmormântare. |- 
am spus lui Pam să-l pună în cutie împreună cu restul 
lucrurilor. 

— Trebuie să-l deschidem acum. 

— Ştiu. 

Ben a rupt plicul atins puţin de flăcări. Înăuntrul 
stratului subţire de hârtie protectoare, neafectată de căldura 
focului, se afla o carcasă de CD. A scos-o afară. 

— E muzică, a spus el, arătându-i coperta. Opera lui 
Mozart, Flautul fermecat. De ce ţi-a trimis asta? 

Ea a oftat. 

— E al meu. L-a împrumutat de la mine. Probabil că mi 
l-a trimis înapoi. 

— Deci asta-i tot? 

Ea s-a prăbuşit în scaun. 

— Ce se întâmplă, Ben? 

El a deschis carcasa CD-ului. Discul galben şi argintiu 
Deutsche Grammophon nu era tocmai nou. L-a pus pe 
genunchi. Sub el se mai afla un disc. Pe suprafaţa lui era 
printat: CD-Recordable. 

Dedesubt, cu markerul, era mâzgălit ceva în mare 
grabă: 


Leigh - NU viziona acest disc ORICE ar fi. 


59 


Ţine-l ASCUNS. Vin acasă. 
Olly 


— Ce n... Leigh a întins mâna şi a apăsat un buton pe 
bordul maşinii. CD player-ul maşinii s-a aprins. Să-l ascultăm. 

— Nu e un disc audio, a spus Ben. Avem nevoie de un 
calculator. 


O oră mai târziu erau înregistraţi ca domnul şi doamna 
Connors la un hotel din apropiere. Până să ajungă acolo, Ben 
făcuse câteva cumpărături rapide. A rupt ambalajul protector 
al noului laptop şi l-a pus pe masa din camera de hotel. In 
câteva minute l-a instalat şi era gata să ruleze discul. A scos 
CD-ul din carcasa cu F/autul fermecat şi l-a introdus în uni- 
tatea calculatorului. Acesta a pornit vibrând şi după câteva 
secunde o fereastră s-a deschis pe ecranul plat al laptopului. 

În timp ce aştepta ca discul să se încarce, Ben s-a dus 
la minibar unde a găsit două sticluţe de Bell's Scotch. Le-a 
desfăcut şi le-a turnat într-un pahar. 

Leigh stătea la masă şi privea încordată la ecran. 

— Par să fie fişiere cu fotografii făcute în diferite părţi 
ale Europei, a spus ea. E ca un jurnal foto al călătoriei de 
cercetare a lui Olly. 

Ben s-a încruntat. 

— De ce ar fi pus un CD cu poze în carcasa ta cu 
Mozart? 

— N-am nicio idee. 

A făcut click pe un fişier şi pe ecran a apărut figura unui 
bărbat în vârstă. Probabil spre optzeci de ani. Faţa îi era 
pământie şi adânc crestată de riduri, dar avea o sclipire 
iscoditoare în ochi. În spate era o bibliotecă înaltă şi Ben a 
putut să distingă titluri de volume purtând nume de 
compozitori faimoşi: Chopin, Beethoven, Elgar. 

— Cine-i ăsta? a întrebat Ben. 

— Nu-l cunosc, a răspuns ea. 

A dat din nou click. Bărbatul în vârstă a dispărut şi o 
altă fotografie a umplut ecranul. Era o clădire albă de piatră 
care lui Ben i s-a părut ca un mic templu sau un fel de 
monument. Avea un acoperiş bombat şi o faţadă clasică. 


60 


— Pe-asta o recunosc, a spus ea. E Ravenna, în Italia. 
Ăsta e mormântul lui Dante. Am fost acolo. 

— De ce s-o fi dus Oliver în Italia, dacă se documenta în 
Viena? 

— Nu ştiu. 

— Mozart a petrecut mult timp în Italia? 

Ea s-a gândit câteva clipe. 

— Dacă-mi aduc aminte de la şcoala de muzică, cred că 
a stat ceva în Bologna în adolescenţă, a răspuns, dar, lăsând 
la o parte asta, nu cred că a făcut altceva decât să treacă pe 
acolo ocazional. 

— Asta nu ne ajută, a spus Ben. Treci la următoarea. 

Click. Următoarea fotografie îl arăta pe Oliver la e) 
petrecere cu două fete frumoase, câte una de fiecare braţ. II 
sărutau pe obraji, iar el ridicase fericit paharul de cocktail 
către cameră ca şi cum ar fi dat noroc. 

Leigh a dat click din nou. Era încă o poză de la aceeaşi 
petrecere. De data asta, Oliver era la pian. Pe scaunul dublu, 
lângă el, stătea un bărbat tânăr, de vreo douăzeci şi ceva de 
ani şi împreună cântau un duet. Păreau să se simtă bine, faţa 
lui Oliver era surprinsă râzând pe jumătate, în timp ce apăsa 
pe clape. Sprijinindu-se de pian, erau femei în rochii de seară, 
urmărindu-l cântând, zâmbindu-i, râzând una la alta, cu 
băuturi în mână. 

Leigh nu s-a putut uita la poză mult timp. A dat click şi a 
trecut la următoarea. 

O imagine a unui sat înzăpezit. Erau copaci şi munţi în 
fundal, îmbrăcaţi în alb. Leigh s-a încruntat. 

— Elveţia? 

Ben s-a uitat cercetător. 

— Ar putea fi. Sau Austria. 

S-a întins, a dat click şi apoi încă o dată să vadă data 
fotografiei. Fusese făcută cu trei zile înainte de moartea lui 
Oliver. 

Leigh a oftat. 

— Tot nu ne spune nimic. 

Ben s-a îndepărtat de masă şi a lăsat-o pe ea să vadă 
restul imaginilor. A mers până la pat, s-a aşezat şi a golit 
paharul dintr-o înghiţitură. Lângă el, împrăştiate pe nişte 


61 


pagini de ziar, erau resturile carbonizate ale documentelor din 
dosar. Studiindu-le cu grijă, a întors una dintre hârtii şi s-a 
înfiorat când marginile i s-au fărâmiţat. 

Sub ea a văzut rămăşiţele arse şi rupte ale unui 
document care părea diferit de celelalte. Focul mâncase 
practic aproape tot textul cu muşcături negre care păreau 
piesele lipsă ale unui puzzle. Restul era atât de ars încât 
scrisul de mână, în germană, abia dacă se mai putea citi. Tot 
ce mai rămăsese erau câteva fraze disparate, care nu-i 
spuneau nimic. 

Pentru o clipă, Ben s-a gândit că are în mână originalul 
şi respiraţia i s-a oprit. Nu. Era doar o fotocopie. 

Era scrisoarea lui Mozart, descoperirea lui Richard 
Llewellyn. Oliver îi spusese atât de des povestea, încât Ben şi- 
o aducea aminte clar. 

Cu mulţi ani în urmă, sala de expoziţie şi atelierul de 
lucru al casei de restaurare de piane antice Llewellyn se 
aflaseră pe o stradă aglomerată din centrul lui Builth Wells. 
După moartea soţiei lui, Margaret, în 1987, când Leigh avea 
treisprezece ani şi Oliver şaptesprezece, Richard Llewellyn 
intrase în declin şi trăsese odată cu el şi afacerea lui. 
Incepuse să bea prea mult pentru a-şi mai putea face bine 
treaba. Clienţii s-au împuţinat dramatic. Apoi, într-o zi, şansa 
de a găsi un anumit lucru în podul unei case vechi, părea să 
schimbe norocul lui Richard Llewellyn pentru totdeauna. 

Pianul deteriorat fusese făcut la începutul secolului al 
XIX-lea de celebrul maestru vienez Josef Bohm. Ajunsese în 
Marea Britanie undeva prin anii treizeci şi fusese scos din uz 
cu mult timp în urmă. Nu fusese păstrat cu grijă. Cea mai 
mare parte fusese atacată de cari şi avea nevoie de o revizie 
generală pentru a-l aduce la condiţia iniţială. Dar chiar şi în 
acea stare precară, era unul dintre cele mai frumoase instru- 
mente peste care dăduse Richard Llewellyn şi era en- 
tuziasmat de preţul pe care-l putea obţine la licitaţie, odată 
ce va fi refăcut: zece mii de lire, poate chiar mai mult. A 
renunţat la sticlele de vin de Porto şi de Xeres şi s-a pus pe 
lucru. 

Nu a terminat însă niciodată restaurarea. Făcuse 
descoperirea în timp ce lucra la unul dintre picioarele 


62 


instrumentului. Piciorul era gol pe dinăuntru şi în interiorul lui 
a găsit un document rulat, vechi şi îngălbenit, prins cu o 
panglică. Era o scrisoare scrisă în germană şi datată 
noiembrie 1791. 

Când Richard Llewellyn a văzut semnătura din partea 
de jos, inima mai-mai că i s-a oprit. 

Era ultima scrisoare care se păstrase a lui Wolfgang 
Amadeus Mozart, înainte să moară câteva săptămâni mai 
târziu. Cum ajunsese în piciorul pianului era un mister care va 
rămâne nedezlegat. Tot ceea ce ştia Llewellyn era că 
descoperise o comoară istorică, ce avea să-i schimbe viaţa. 

La acea vreme, Oliver nu vorbea decât despre ceea ce 
găsise tatăl său. Bătrânul dusese scrisoarea la Londra pentru 
a fi autentificată de muzicologi experţi şi anticari. Însă visurile 
de îmbogăţire s-au spulberat, când experţii au declarat-o 
falsă. 

— Poate că nu a fost falsă totuşi, a spus Ben cu voce 
tare. 

Leigh s-a întors cu o privire întrebătoare: 

— Poate că ce? 

— Scrisoarea tatălui tău. Este posibil să nu fi fost totuşi 
falsă şi ăsta să fie motivul pentru care tipii ăştia se ţin după 
tine? La ce le-ar putea folosi? 

Ea a scuturat din cap. 

— Tata a vândut-o, îţi aduci aminte? Poate că nu. Cu ani 
în urmă, cam pe când am încetat să ne mai vedem. 

— Cineva a cumpărat-o, deşi nimeni nu credea că e 
autentică? 

— Mda, a zâmbit ea. Tocmai când tata era gata să 
renunţe la toată afacerea, un colecţionar nebun l-a contactat. 
Un muzicolog italian. A făcut o ofertă pentru scrisoare. Nu era 
tocmai suma la care visase tata, dar a acceptat imediat. Apoi 
italianul a spus că vrea să cumpere şi pianul cel vechi. Era 
doar pe jumătate recondiționat, dar a plătit din greu pentru 
el. Îmi aduc aminte că a fost împachetat şi luat cu o dubă 
mare. După asta, tata a devenit din nou solvabil. Incă era 
afectat de verdictul experţilor, dar măcar avea ceva bani în 
buzunar. Aşa m-am putut duce la New York să studiez la 
Academia de muzică. 


63 


— Cum se numea italianul? a întrebat Ben. 

— Nu-mi aduc aminte, a răspuns ea după o clipă de 
gândire. S-a întâmplat cu mult timp în urmă şi nu l-am văzut 
niciodată. Oliver l-a întâlnit. Zicea că era foarte bătrân şi mai 
mult ca sigur că nu mai trăieşte. 

Ben a pus jos fragmentul scrisorii fotocopiate şi s-a uitat 
la câteva din celelalte documente. Ceva i-a atras atenţia şi a 
privit mai de aproape. 

Focul înghiţise marginea din dreapta a hârtiei liniate. 
Scrisul grăbit de pe foaie era al lui Oliver. Ochiul lui Ben a 
urmărit o linie care fusese scrisă cu litere mari îngroşate, 
subliniate de trei ori de parcă ar fi fost cuprins de frustrare. 
Sfârşitul propoziției era ars în locul unde hârtia îşi schimbase 
culoarea de la galben la maro până se transformase în 
cenuşă. 

— Ce este Ordinul lui R...? a citit el cu voce tare. Ştii ce- 
ar putea fi asta? 

— N-am nicio idee. 

El a pus foaia peste celelalte. 

— La naiba. Ce încurcătură! 

Leigh s-a uitat la toate fotografiile. Mai era doar un fişier 
rămas pe disc. Ben s-a sprijinit de spatele scaunului ei, iar ea 
l-a deschis. 

— Nu e un fişier de imagine, a spus el, e un filmuleţ. 


64 


12 


În apropiere de Viena 


Era o după-amiază ceţoasă şi întunecată şi se făcuse 
frig. Lacul începuse să îngheţe şi neaua uşoară şi măruntă se 
aşeza pe suprafaţa lui. La trei sute cincizeci de metri de 
suprafaţa subţire de gheaţă, în pădurea de pini era o siluetă 
neagră şi dreaptă ridicată spre cer. 

Markus Kinski şi-a ridicat gulerul şi şi-a împreunat 
mâinile. S-a rezemat cu spatele de maşina cu tracţiune 
integrală, aducându-şi aminte de ultima oară când fusese 
acolo, în ziua în care străinul acela fusese scos afară de sub 
gheaţă. 

Anul îşi încheia ciclul şi iarna bătea la uşă din nou. Deci, 
ce căuta din nou aici? Poate că Monika avusese dreptate când 
spusese că e un obsedat. 

Pentru o clipă, s-a gândit la soţia lui. Trecuseră deja trei 
ani. Prea tânără să moară. Fusese diagnosticată greşit de 
două ori. li era dor de ea. 

A oftat şi mintea i s-a întors la cazul Llewellyn. Fusese 
clasat cu luni în urmă, dar îl urmărise tot timpul. Ceva nu era 
în regulă cu el. Fusese închis prea bine, se lucrase cu el prea 
eficient, chiar şi pentru standardele perfecţioniste austriece. 
Lucrurile pur şi simplu nu se întâmplau aşa. li luase luni de 
zile să-şi scoată cazul din cap şi când tocmai începuse să uite 
de toată afacerea aia nenorocită, cine să apară ca din senin 
dacă nu Madeleine Laurent. Sau cine o fi fost ea. 

Până acum, cercetările lui Laurent nu duseseră nicăieri. 
Cardul de credit pe numele Erika Mann era valabil, dar cine 
era ea? Adresa pe care i-o dăduse compania emitentă îl 
trimisese la un depozit părăsit, dintr-o zonă industrială a 
oraşului. Nici nu era de mirare. 

Prin urmare era încă ceva de adăugat la numeroasele 
întrebări fără răspuns, sâcâitoare, care se ridicau în jurul 
cazului Llewellyn. 

Madeleine Laurent nu era singurul mister legat de 
bărbatul înecat. Era şi treaba cu Fred Meyer. Meyer avusese o 
mulţime de lucruri în comun cu Llewellyn. Prea multe. 

65 


Amândoi muzicieni, amândoi pianişti, amândoi morţi. Doar la 
câţiva kilometri distanţă şi amândoi în aceeaşi noapte. Ceasul 
de mână al lui Llewellyn, o relicvă mecanică, s-a oprit când 
apa a intrat în el astfel încât au putut să stabilească ora la 
care a survenit decesul. Când l-au găsit pe Fred Meyer 
spânzurat în camera lui de student, era mort de aproape 
douăsprezece ore. Ceea ce însemna că cei doi pianişti 
muriseră la scurt timp unul de altul. Probabil că fusese Meyer 
primul, urmat imediat de Llewellyn. 

Nu fusese găsit niciun bilet de adio al lui Meyer şi nu 
fusese descoperit niciun motiv plauzibil al presupusei 
sinucideri. Intrebările puse familiei nu evidenţiaseră existenţa 
vreunei depresii. Ca pentru toţi studenţii, banii erau puţini, 
dar fusese atent şi nu avea datorii. Nu fuseseră nici probleme 
emoţionale şi se înţelegea bine cu prietena lui. Primise o 
slujbă de profesor de muzică la o şcoală din Salzburg şi se 
pregătea să înceapă din toamnă, după ce avea să-şi termine 
studiile la Conservatorul din Viena. Viaţa fusese destul de 
bună pentru Fred Meyer. Până când s-a trezit la capătul unei 
funii. 

OK, există şi coincidenţe şi poate că nu exista nimic 
care să lege accidentul stupid al unui muzician de sinuciderea 
fără sens a celuilalt. Cel puţin asta era ceea ce Kinski 
încercase să creadă în ultimele luni. Insă un mic detaliu 
stătea în gât, ca un pesmet care se încăpăţânează să nu 
treacă mai departe. Era vorba despre biletele de operă găsite 
în camera lui Meyer. 

Kinski a oftat şi a privit peste lacul înceţoşat. Gheaţa 
era încă prea subţire ca să mergi pe ea, dar în câteva 
săptămâni avea să se îngroaşe destul cât să suporte 
greutatea unui om. Văzuse oameni veniţi câteodată aici să 
patineze. 

A încercat să-şi imagineze cum o fi să cazi prin gheaţă: 
şocul contactului cu apa îngheţată, suficient să oprească 
inima unui om, curentul care te trage sub stratul atât de solid 
de gheaţă încât ţi-ar trebui un baros ca să-ţi croieşti drumul 
înapoi la aer, la doar câţiva centimetri mai sus. 

S-a gândit la toate tipurile de moarte pe care le văzuse 
şi la expresia feţelor tuturor decedaţilor cu care avusese de-a 


66 


face prin intermediul slujbei. Faţa albastră şi pe jumătate 
îngheţată a lui Oliver Llewellyn fusese unul dintre cele mai 
cumplite lucruri pe care le văzuse. Luni de zile după accident, 
era suficient să închidă ochii şi figura aceea era acolo, 
holbându-se la el. Nu o putea face să dispară. Stând acolo pe 
malul lacului, imaginea aceea i-a revenit clar în minte. 

S-a uitat la ceas. Era acolo de prea multă vreme. 
Bănuielile lui în legătură cu cazul păreau să-l ţină pe loc, când 
ar fi trebuit să se întoarcă. li spusese Helgăi, bona Clarei, că 
va lua el copilul astăzi de la şcoală. Creştea repede. Avea 
nouă ani şi jumătate acum şi el pierdea foarte mult din viaţa 
ei. Va fi o surpriză plăcută pentru ea. Era hotărât să petreacă 
seara făcând ceva amuzant, să o ducă la patinoar sau să 
meargă la un film. li oferise totul copilului său - şcoala privată 
bilingvă care să-i dea cea mai bună educaţie, lecţiile de 
vioară, jucăriile scumpe. Clara avea totul în afară de timp 
petrecut cu tatăl ei. A auzit paşi apropiindu-se din spate prin 
iarba îngheţată. S-a întors. 

— Hei, Max, unde ai fost? 

Câinele stătea pe labele din spate şi privea nerăbdător, 
cu capul lui mare şi negru uşor înclinat într-o parte, cu mingea 
de cauciuc prinsă între fălcile lui puternice. Suplul rottweiler 
era bătrân, dar Kinski îl menținea în formă. 

— Dă-mi-o, hai, a spus Kinski cu blândeţe, o aruncare şi 
o întindem. Oricum ar fi trebuit să venim aici. 

Câinele a dat drumul delicat mingii în mâna lui. Era 
plină de salivă şi noroi. 

— Nici nu ştii cât de norocos eşti, i-a spus Kinski. Mi-ar 
prinde şi mie bine să alerg după mingi toată ziua, mai bine 
decât rahatul ăsta de slujbă, crede-mă, amice. 

A aruncat mingea departe în iarba înaltă şi a privit cum 
câinele a ţâşnit după ea, împroşcând în urmă cu pământ 
îngheţat. 

Max a scotocit după minge în jur, cu botul prin stufăriş. 
Părea să ezite, râcâind cu labele şi întorcându-şi capul într-o 
parte şi într-alta. 

— Nu-mi spune că ai pierdut-o din nou, a strigat la el 
Kinski exasperat. S-a dus şi a căutat în stufăriş ceva de 
cauciuc albastru prin iarba şi noroiul îngheţat. Câinele culcase 


67 


la pământ o mare parte din stuf, în căutarea mingii. Bună 
treabă, Max, a mormăit el. Ştii, prostiile astea costă opt euro 
şi câte oare ai pierdut până acum? Du Arschloch. 

Erau chiştoace în noroi. Kinski şi-a tras mâna înapoi, 
gândindu-se la seringile hipodermice. Drogaţi nenorociţi care 
fac mizerie peste tot. 

Dar apoi s-a uitat mai atent. A luat unul şi l-a examinat. 
Nu era un chiştoc. Era învelişul unui cartuş folosit. Metalul era 
decolorat şi fără luciu, verde pe alocuri. Capsa ruginită era 
inscripționată în mijloc, acolo unde o lovise percutorul. În jurul 
cantului de la bază, erau înscrise, cu litere foarte mici, 
cuvintele: 9 mm Parabellum - CBC. 

Cine o fi tras aici cu un pistol de 9 milimetri? s-a gândit 
Kinski. A scotocit prin iarbă. Max îl urmărea, privind fix. A 
întors o bucată de pământ îngheţat şi a mai găsit unul. Era 
identic. Apoi altul şi încă două, pe jumătate îngropate în 
rădăcinile îngălbenite. A smuls iarba şi a mai găsit câteva. 
După trei minute de căutare, adunase douăzeci şi unu de 
cartuşe, folosind vârful unui pix pentru a le culege şi a le 
aşeza într-o mică grămadă. 

Douăzeci şi unu însemnau multe gloanţe. Toate în 
acelaşi loc. Indicau o singură persoană care trăsese toate 
focurile dintr-o poziţie fixă. Erau prea multe pentru un pistol 
obişnuit, doar dacă nu cumva avea o magazie extinsă. 
Fuseseră mai curând trase de o armă automată, la o secundă 
şi jumătate de un pistol automat standard. Serios. 
Deconcertant. 

A examinat fiecare cartuş cu atenţie, pe rând, luându-le 
cu vârful pixului, atent să nu pună mâna pe ele. Toate aveau 
aceleaşi urme de frecare acolo unde fuseseră băgate în 
spaţiile strâmte ale magaziei şi aceeaşi zimţare pe margine, 
unde fuseseră scuipate violent prin portul ejector. Mirosul de 
cordită dispăruse de mult. A dat drumul cartuşelor unul câte 
unul într-o pungă de plastic şi le-a pus în buzunarul de la 
geacă. S-a ridicat în picioare. Uitase de minge. 

A estimat aruncarea din ejector şi a încercat să-şi dea 
seama unde stătuse cel care trăsese. 

Un gând i-a răsărit în minte. Nu era nimeni în jur. S-a 
aplecat şi a mângâliat capul câinelui. 


68 


— Haide, băiete! 

S-au întors la maşină. A deschis portbagajul şi Max a 
sărit înăuntru, gâfâind. A scos roata de rezervă şi a rostogolit- 
o până pe malul lacului. 

Ceaţa se făcea tot mai deasă şi atunci când Kinski a dat 
drumul roții de rezervă să se rostogolească pe lacul îngheţat, 
tot ce a putut vedea a fost o pată neagră nedefinită înaintând 
pe gheaţa cenuşie. Roata s-a rostogolit până la un punct, apoi 
a căzut şi s-a oprit. Gheaţa i-a susţinut greutatea. 

A băgat mâna în vestă şi a deschis cureaua de la toc. A 
tras siguranţa de la SIG-Sauer P226-ul de serviciu, s-a uitat în 
jur şi apoi a tras în gheaţa unde era roata. Detunătura seacă 
a pistolului de 9 milimetri i-a pătruns dureros în timpan şi a 
răsunat până departe pe lac. A tras din nou, şi din nou, apoi a 
aşteptat. 

Gheaţa a plesnit. La cincisprezece metri de mal, roata s- 
a scufundat clipocind. 

Kinski nu s-a gândit la costul înlocuirii unei roţi scumpe 
de Mercedes. Ci la greutatea unui om. O gheaţă mai groasă ar 
fi suportat mai mult până să se crape. Cât de mult? Ar fi 
spart-o douăzeci şi unu de gloanţe de 9 milimetri? A auzit 
zornăitul lor surd şi a simţit în buzunar resturile de cartuşe 
despre care instinctul îi spunea că zăcuseră acolo din ianuarie 
trecut. 


69 


13 


Oxfordshire 


Filmuleţul era tremurat şi imaginea era neclară şi de 
calitate proastă. Camera panoramase încet o încăpere mare, 
cu pereţi din piatră, era luminată portocaliu-galben de sute de 
lumânări. Umbre lungi se întindeau de-a lungul podelei 
placate cu alb şi negru. Trei stâlpi groşi de piatră stăteau într- 
un triunghi spaţios aproape de colţurile camerei, ajungând 
până la tavanul boltit. Pe peretele îndepărtat se ridica o plat- 
formă, care semăna cu o mică scenă. Deasupra ei, un cap de 
berbec cu coarne lungi şi încovoiate, aurit, strălucea în lumina 
pâlpâitoare. 

Leigh s-a încruntat. 

— Ce naiba e locul ăsta? 

— Parcă se aude ceva, a spus încet Ben şi a mărit 
volumul la laptop. 

Sunetul era respiraţia grea a celui care filma. 

Brusc, camera s-a răsucit lateral şi imaginea a devenit 
neclară. 

O, Doamne!, a spus un glas îngrozit, foarte aproape de 
microfon. 

— Asta-i vocea lui Oliver, a şoptit Leigh, prinzându-se cu 
degetele albe de marginea mesei. 

Au privit amândoi. Camera s-a stabilizat. O margine 
întunecată şi neuniformă obtura o treime de imagine. 

— Se ascunde în spatele unui stâlp, a spus Ben. 

Câţiva oameni au intrat în încăpere. La început blurată, 
imaginea a săltat dar a devenit mai clară imediat ce camera 
s-a focalizat automat. Bărbaţii au trecut printr-o arcadă. Erau 
doisprezece, poate cincisprezece, toţi purtând costume negre. 
Camera s-a îndepărtat, în spatele stâlpului. 

— Olly, ce încercai să faci? a spus Leigh cu un suspin în 
glas. 

Acum bărbaţii se aşezau în semicerc în jurul platformei. 
Toţi stăteau în acelaşi fel, ca nişte soldaţi în poziţie de drepţi, 
cu picioarele lipite şi cu braţele la spate. Feţele lor erau greu 
de identificat. Cel mai apropiat stătea la doar câţiva metri de 

70 


locul în care se ascundea Oliver. Camera s-a mutat pe spatele 
tipului şi a urcat spre gât şi părul blond spălăcit, tăiat scurt. S- 
a focalizat automat pe urechea lui. Era sfârtecată şi plină de 
cicatrice, ca şi cum o jumătate ar fi fost cândva smulsă şi 
cusută la loc. 

Ben şi-a întors privirea către platformă, străduindu-se 
să surprindă detaliile. Şi-a dat seama că avea în faţă un altar. 
Era centrul încăperii, iluminat de zecile de lumânări prinse în 
adânciturile din perete. Era centrul a orice avea să se 
întâmple. Era un fel de ceremonie religioasă, dar nu semăna 
cu niciuna pe care o văzuse. 

În mijlocul altarului era un pilon drept de lemn, de 
aproximativ o jumătate de metru grosime şi înalt de vreo doi 
metri jumătate, simplu şi nelăcuit. De el atârnau metri întregi 
de lanţuri, două dintre ele groase şi grele, fiind prinse de o 
curea nituită de oţel, în jurul capătului de sus. 

Acum, indivizii au început să se mişte. O uşă înaltă de 
fier din spatele altarului s-a deschis. Încă trei oameni au intrat 
în încăpere. Doi purtau glugi negre. Al treilea părea să fie 
prizonierul lor. Îl ţineau strâns de braţe, iar el se zbătea. L-au 
tras după ei de-a lungul platformei, până la altar. 

Camera s-a clătinat şi respiraţia grea s-a accelerat. Pe 
fundal, ţipetele prizonierului creau ecou pe pereţii de piatră. 

— Nu cred că ar trebui să vezi asta, a spus Ben. 

A simţit cum bătăile inimii i se accelerau şi a apăsat pe 
butonul de stop. 

— Lasă-l să meargă, i-a cerut Leigh. 

Bărbaţii cu glugi negre l-au îmbrâncit pe prizonier la 
pilonul de lemn şi l-au prins în lanţuri. Ţipetele lui erau şi mai 
puternice acum. 

Unul dintre bărbaţii cu glugă a păşit înainte cu ceva în 
mână. S-a apropiat de prizonier şi şi-a ridicat mâinile spre faţa 
lui. Avea spatele la cameră şi era greu de văzut ce se 
petrecea. Ţipetele nefericitului erau şi mai ascuţite în timp ce 
se lupta disperat cu lanţurile. 

Apoi, bărbatul cu glugă a făcut un pas în spate. Ceva 
atârna acum din gura prizonierului. Era o sfoară sau un cablu 
subţire. În timp ce bărbatul cu glugă se îndepărta, cablul se 
întindea şi Ben a realizat cu o tresărire de groază ce se 


71 


întâmpla. Camera a început să tremure. 

— O, lisuse! a exclamat Leigh îngrozită. l-au băgat un 
cârlig în limbă! 

Bărbatul cu glugă s-a oprit şi s-a întors cu faţa către 
audienţă. Cablul era întins la maximum. Prizonierul nu mai 
putea ţipa. Limba îi era scoasă cincisprezece centimetri din 
gură. Ochii îi erau ieşiţi din orbite şi tremura din tot corpul. 

Al doilea bărbat cu glugă a păşit înainte. Ceva a lucit în 
lumina lumânărilor şi el a ridicat pumnalul ceremonial 
deasupra capului. 

Acesta a coborât într-un arc fulgerător. Capul pri- 
zonierului a fost aruncat înapoi, în timp ce limba i-a fost 
retezată. Cablul s-a răsucit ca o coardă de arc, cu limba 
strălucitoare prinsă de el. Sângele a ţâşnit din gura 
prizonierului, iar capul i s-a bălăngănit dintr-o parte în alta, cu 
ochii bulbucaţi. 

Însă suferinţa i-a fost curmată. Omul cu glugă care avea 
cuțitul a păşit înainte din nou. Pumnalul a lovit pe jos, 
înfigându-se în abdomenul prizonierului. Lama a tăiat şi a 
străpuns precum cuțitul unui măcelar, făcându-şi drum de la 
vintre spre cutia toracică. 

Când intestinele au început să-i iasă afară, chiar şi Ben 
a trebuit să privească în altă parte. 


72 


14 


Leigh a avut nevoie de mult timp ca să se calmeze. 
Până la urmă, calmantele au început să-şi facă efectul şi a 
adormit întinsă pe patul de hotel, cu părul ei negru răsfirat pe 
pernă şi trupul urcând şi coborând uşor în ritmul respirației. 

Ben a acoperit-o cu o pătură şi s-a aşezat lângă ea pe 
marginea patului, privind-o şi gândindu-se intens. Apoi s-a 
ridicat, s-a întors la masă şi a urmărit filmul din nou. 

A făcut asta de trei ori, oprindu-l frecvent pentru a 
studia detaliile. L-a lăsat să meargă până la capăt. După ce 
victima fusese spintecată, cameramanului îi fusese de ajuns. 
Imaginea a devenit tremurătoare, apoi s-a întunecat, apoi din 
nou tremurătoare. Putea auzi respiraţia precipitată a lui 
Oliver. Alerga. 

Ben a continuat să pună pauze, uitându-se atent la 
ecran de fiecare dată. Ziduri de piatră. Un fel de scară. 
Imaginea era complet dereglată, dar oprind cadru după 
cadru, a putut să-şi facă o idee despre ce se întâmplase. In 
timp ce Oliver alerga, pereţii duri de piatră au dispărut şi a 
părut să se afle în ceea ce arăta ca o casă foarte luxoasă. O 
uşă, apoi un coridor. Pereţi strălucitori de lemn. Un tablou 
luminat puternic de o lampă pusă deasupra lui. Ben a oprit 
din nou filmul şi l-a studiat îndeaproape. 

Era greu de spus, dar tabloul părea să reprezinte un fel 
de întrunire desfăşurată într-un salon mare. Existau coloane 
care semănau cu cele din încăperea unde fusese executată 
victima. Aceleaşi plăci pe podea. Oamenii din imagine purtau 
peruci şi erau îmbrăcaţi în haine de secol XVIII: veste de 
brocart şi ciorapi lungi de mătase. Erau tot felul de semne pe 
pereţii din jur, dar nu le-a putut descifra. 

A lăsat filmul să ruleze. Respirația lui Oliver răsuna prin 
difuzoare, în timp ce alerga împleticindu-se pe coridor în jos. 
S-a oprit şi s-a întors ca şi cum s-ar fi uitat să vadă dacă nu-l 
urmăreşte cineva. Nu era nimeni. 

Ben a pus pauză din nou. Se putea vedea ceva. Era o 
firidă în perete, iar în ea era aşezată o statuie care părea 
egipteană, ca o mască mortuară de faraon. 

73 


Apoi filmul s-a terminat. Probabil că Oliver închisese 
camera. Ben a rămas privind la ecranul negru. 

S-a străduit să priceapă ceea ce văzuse. A făcut click pe 
caracteristicile fişierului. Filmul fusese înregistrat la 9.26 în 
noaptea în care Oliver murise. 

Nimic din toate astea nu avea sens. Versiunea oficială a 
poveştii, cum că Oliver se plimbase beat pe lac cu o femeie 
pe care o întâlnise la o petrecere, nu se potrivea cu faptul că, 
nu cu mult înainte de moartea sa, asistase la o brutală crimă 
ritualică. Fusese Oliver capabil să facă abstracţie de asta şi să 
continue să se distreze? Cine ar fi putut? 

Ben a recapitulat ceea ce ştia. Oliver fusese martor la o 
crimă pusă în scenă de nişte oameni foarte organizaţi şi 
foarte periculoşi. Avea dovada şi încercase cu disperare să o 
ascundă. Nu la mult timp după ce pusese la poştă CD-ul 
pentru Leigh, se înecase într-un lac îngheţat. Investigarea 
morţii lui fuseseră puţin cam grăbită şi puţin cam superficială. 
lar de când Leigh spusese într-o emisiune de televiziune că 
era în posesia însemnărilor lui Oliver, cineva căutase să-i facă 
rău. 

A privit-o pe Leigh cum dormea şi a rezistat impulsului 
de a-i da la o parte o şuviţă de păr de pe faţă. Tocmai când 
începuse să se împace cu ideea accidentului lui Oliver, avea 
să trebuiască să treacă din nou prin toate supliciile, doar că 
de data asta ştia, aproape sigur, că moartea fratelui ei nu 
fusese un accident. Nu murise umblând brambura într-o 
plăcută stare de ebrietate. Murise îngrozit. Cineva pusese 
capăt vieţii lui într-un mod calculat şi rece. 

Cine a făcut asta, Oliver? 

Ben a plecat de lângă pat şi s-a instalat în fotoliul din 
capătul îndepărtat al camerei de hotel. Şi-a căutat ţigările 
turceşti, a tras de rotiţa brichetei Zippo şi s-a lăsat pe spate în 
timp ce inhala fumul tare şi gros. A închis ochii, simțind 
oboseala cuprinzându-l. Nu avusese nicio noapte normală de 
somn de patru săptămâni. 

Gândurile îl asaltau în timp ce fuma. A rechemat 
fragmente de amintiri vechi: chipul lui Oliver în care era 
tânăr, sunetul vocii vechiului său prieten. 

Şi-a amintit ziua în care, înapoia anilor ălora care 


74 


trecuseră, Oliver îi salvase viaţa. 


Fusese cea mai geroasă iarnă pe care şi-o amintea. 
După trei ani de serviciu militar, subcaporalul Benedict Hope 
se dusese în Hereford, Ţara Galilor, împreună cu alţi o sută 
treizeci şi opt de aspiranţi din alte regimente, pentru ceea ce 
ştia că va fi cel mai dur test de rezistenţă din viaţa sa: 
selecţia pentru 22 Special Air Service, forţa de elită a armatei 
britanice. 

Ben nu ştia prea sigur de ce Oliver vrusese să vină cu 
el. Pentru mâncare - glumise Oliver. Regimentul 22 SAS era 
faimos pentru munţii de carne friptă de vită şi miel din care 
candidaţii se înfruptau înainte de a fi trimişi în infernalul 
„Sickener I”!, prima fază a pregătirii pentru selecţie. 


În timp ce convoiul de camioane a părăsit baza din 
Hereford la răsăritul soarelui în prima zi şi a înaintat adânc în 
inima munţilor Cambrian din centrul Ţării Galilor prin 
ninsoarea abundentă, Oliver fusese unul din puţinii capabili să 
facă glume despre ziua grea care urma. Ben stătea în colţul 
camionului Bedford care se hâţâna, ţinându-şi puşca şi 
întărindu-se pentru coşmarul de tortură fizică şi psihică ce 
avea să marcheze începutul celor mai dure câteva săptămâni 
din viaţa sa. Ştia că acei câţiva care treceau peste procesul 
iniţial de selecţie aveau în faţă încă paisprezece săptămâni 
îngrozitoare de instrucţie: arme speciale şi tehnici de 
supravieţuire, un curs de sărit cu paraşuta, antrenament de 
luptă în junglă, testare de limbă şi iniţiativă, o cursă de înot 
de un kilometru în uniformă şi exerciţii de rezistenţă la 
interogatoriu făcute să preseze spiritul unui om dincolo de 
limitele suportabilului. Doar cei mai buni aveau să reuşească 
şi să li se acorde mult râvnita insignă cu pumnalul înaripat şi 
intrarea în legendarul regiment. Câţiva ani, nimeni nu trecuse 
peste toate testele. 

După cum s-a dovedit, „Sickener 1” fusese la fel de dur 
precum se aşteptase, ba încă puţin mai mult. Cu fiecare 
răsărit de soare îngheţat, numărul oamenilor epuizați 
pregătindu-se pentru încă o rundă de tortură se diminua 


1 Care îmbolnăveşte provocând greață, scârbă (n. tr.). 
75 


treptat. Tabăra de bază era în fiecare noapte o adunătură de 
trupuri fără glas în corturi ude. Speranţele lui Oliver la un 
ospăț nocturn fuseseră repede spulberate şi moralul îi 
scăzuse pe măsură. Asta se şi urmărea de fapt. 

Săptămâna următoare a întrecut cu mult chiar şi 
aşteptările lui Ben. Vremea era cea mai rea din ultimii ani. 
Durerea, rănile şi demoralizarea absolută, reduseseră cei o 
sută treizeci şi opt de bărbaţi la doar doisprezece. 

În timpul unui marş de douăzeci de ore printr-o furtună 
de zăpadă, un ofiţer SAS care se oferise voluntar pentru curs, 
pentru a-şi demonstra sieşi că încă mai deţinea ceea ce 
obținuse la treizeci şi cinci de ani, se prăbuşise şi fusese găsit 
mort într-un morman de zăpadă. 

Ben însă îşi ordonase sieşi să meargă mai departe, 
târându-se dincolo de bariera durerii şi găsind noi limite ale 
rezistenţei. Singurele lui opriri erau ca să bea puţină zăpadă 
topită şi să ia o muşcătură dintr-unul dintre batoanele de 
Mars tari ca piatra, din rezerva din rucsac. Energia de la zahăr 
i-a dat trupului lui sleit de puteri forţa să continue. In mintea 
lui se ducea o luptă aprigă pentru a-şi înăbuşi dorinţa de a 
abandona toată nebunia aia. Putea să pună capăt agoniei în 
orice moment, prin simpla lui decizie. Câteodată, tentaţia era 
covârşitoare. Şi asta urmăreau ei, iar el ştia asta. Fiecare clipă 
era un test. ă 

Şi lucrurile nu deveneau în niciun caz mai uşoare. In 
fiecare noapte, epuizarea era mai mare. Întors în tabără, îşi 
înmuia meticulos şosetele în ulei de măsline pentru a atenua 
durerea provocată de băşicile din tălpi şi a trecut de fiecare zi 
într-o transă de aprigă determinare, în timp ce marşurile 
deveneau din ce în ce mai lungi şi rucsacurile din ce în ce mai 
grele. Tot ceea ce conta era următorul pas înainte. Apoi 
următorul. Şi-a menţinut imaginea clară a distanţei pe care o 
mai avea în faţă şi a durerii care avea doar să devină şi mai 
de nesuportat. 

În ziua a patra a celei de-a treia săptămâni, mai 
rămăseseră doar opt. Oprindu-se să-şi tragă sufletul pe o 
creastă înaltă în apropierea piscului vestitului munte Pen-y- 


76 


fan!, Ben s-a uitat înapoi şi i-a văzut pe câţiva dintre ceilalţi 
ca pe nişte puncte verzi în depărtare chinuindu-se să 
înainteze prin pătura de zăpadă dintre copaci, cu mult mai 
jos. 

Oliver era la aproape treizeci de metri în spatele lui. 
Ben l-a aşteptat să-l ajungă din urmă. l-a luat ceva timp. Era 
uimit că prietenul lui ajunsese atât de departe, dar acum 
Oliver era vizibil sleit de puteri, înaintarea lui greoaie, dar 
fermă, se transformase într-un târât disperat şi apoi într-o 
bălăngănire complet lipsită de control. S-a prăbuşit în 
genunchi, sprijinindu-se de puşcă. 

— Mergi înainte, a spus el gâfâind, sunt epuizat. Ne 
vedem în tabără. 

Ben l-a privit cu îngrijorare. 

— Haide, mai sunt doar câţiva kilometri. 

— Nicio şansă. Nu pot să mă mai mişc niciun 
centimetru. 

— Rămân cu tine, a spus Ben hotărât. 

Oliver şi-a dat zăpada la o parte din ochi şi a privit în 
sus. A tuşit. 

— Nu vei rămâne, a spus el, trebuie să continui să 
mergi. Du-te! Pleacă de aici! 

Picioarele lui Ben erau pline de băşici şi simţea cum 
îmbrăcămintea i se lipea de rănile sângerânde de pe spate, 
unde rucsacul i se freca de piele. Nu putea decât să-şi ducă 
propria greutate. Nu era nicio cale să-l ajute pe Oliver să 
meargă prea departe, în niciun caz să-l care în spate, iar cel 
mai mic semn de ezitare putea însemna umilirea cu un ordin 
de întoarcere la unitate. Regulile, concepute astfel, erau 
brutale. 

— O să fii OK, a spus, e un instructor care vine pe 
munte şi te va duce înapoi. 

Oliver i-a făcut semn cu mâna să plece. 

— Da, o să fiu în regulă. Acum tai-o până nu primeşti 
ordin de întoarcere. Vrei insigna, nu? Nu mă aştepta. 

Stăpânit de vină, nu numai de durere, Ben a continuat 
să meargă. Vântul îi bătea foarte tare în combinezon. S-a 


1 Cel mai înalt vârf muntos din sudul Ţării Galilor, de opt sute optzeci şi 
şase de metri înălţime (n. tr.). 
77 


chinuit să coboare o pantă stâncoasă aproape verticală, 
ghetele  alunecându-i pe zăpadă. A ajuns la marginea 
acoperită de gheaţă a unui morman de pietre prăbuşite şi a 
văzut o mişcare în zăpăceala epuizării. O siluetă cu glugă şi-a 
făcut apariţia dintr-un pâlc de pini. 

Ben l-a recunoscut. Era un locotenent din regimentul de 
puşcaşi regali. Ben nu-l mai văzuse de când pornise în zori. 
Londonezul era un dur şi se ţinuse departe de ceilalţi de când 
ajunsese la Hereford, iar Ben detectase o distanţă rece în 
ochii lui întunecaţi, în care nu avea încredere. 

— Nu m-am gândit că o să ajungi atât de departe, 
Hope, a spus el. 

— Nu? Atunci v-aţi înşelat, domnule. 

Locotenentul l-a privit cu un zâmbet subţire. 

— Ai un foc? 

— Nu e timp de fum... 

Pe neaşteptate, Ben a simţit o mână grosolană 
îmbrâncindu-l puternic în piept şi a căzut rostogolindu-se pe 
pantă, cele douăzeci de kilograme ale rucsacului trăgându-l în 
jos. A căutat să se prindă cu degetele de ceva şi şi-a pierdut 
puşca. Picioarele i-au pătruns printr-un strat subţire de gheaţă 
în noroiul puturos al unei mlaştini. 

Deasupra lui, locotenentul l-a urmărit cu privirea o 
clipă, apoi s-a chinuit să meargă mai departe. 

Ben se scufunda în mlaştină. S-a luptat să-şi desfacă 
rucsacul, dar curelele erau strânse în jurul umerilor, greutatea 
trăgându-l în jos, tot mai adânc. Degetele i s-au prins de un 
mănunchi de stuf îngheţat şi a tras cu putere, împingând 
înapoi cu picioarele. larba s-a desprins din noroi cu un 
bolborosit sec şi el s-a scufundat încă cincisprezece 
centimetri. A simţit argila rece şi moale cuprinzându-i talia şi 
trăgându-l încă un centimetru la fiecare câteva secunde. S-a 
scufundat până la centură, apoi până la partea de jos a cutiei 
toracice. A lovit fără putere în noroi, strigătele fiindu-i stinse 
de vânt. 

Noroiul lipicios îl trăgea tot mai adânc. A simţit cum se 
duce încet, dar sigur, în jos. Pur şi simplu îl înghiţea. Şi-a 
simţit picioarele neputincioase. A încercat să împingă în ele 
din nou, dar noroiul era greu şi picioarele nu mai răspundeau 


78 


la comenzi. În câteva minute avea să intre în şoc hipotermic 
dacă nu reuşea să iasă de acolo. Nu a mai împins cu 
picioarele şi a încercat să se prindă de mal, scrijelind cu 
degetele prin pământul fărâmicios şi bucăţile de piatră dură şi 
ascuţită. Nu avea deloc priză şi forţa îl părăsea văzând cu 
ochii. Noroiul îi ajunsese la piept şi îi era din ce în ce mai greu 
să respire. 

N-avea cum să iasă. Avea să moară acolo, tras în jos şi 
înecat în mocirla aia de rahat. A lovit din nou cu picioarele, 
dar erau prea slăbite să se mişte. 

— Ben! 

Cineva îl striga pe nume. A privit în sus. Prin fulgii deşi 
de zăpadă a putut să distingă conturul unui soldat târându-se 
în jos pe pantă către el. A clipit, şi-a dat zăpada din ochi la o 
parte cu degetele pline de noroi. Individul se apropia. 

Era Oliver. 

— Apucă asta! 

Oliver a întins patul puştii şi Ben s-a întins să o prindă, 
înfăşurându-şi banduliera în jurul încheieturii. Oliver şi-a 
proptit picioarele în rocile din jur şi a apucat ţeava puştii cu 
ambele mâini şi a tras, gemând din cauza efortului. Ben a 
simţit cum este scos din mlaştină. Un centimetru, doi, apoi 
încă pe atât. Noroiul a făcut un zgomot puternic de sucţiune. 
A împins încă o dată cu picioarele şi a găsit un punct de 
sprijin. 

Până la urmă a reuşit să iasă, gâfâind în timp ce Oliver 
îl ajuta să se tragă în sus pe pământ solid. Ben s-a prăbuşit pe 
burtă şi a rămas întins, răsuflând greu. 

Oliver şi-a atârnat arma plină de noroi de umăr şi l-a 
apucat de mână. 

— Haide, frate, s-a silit el să zâmbească, în picioare! Ai 
de câştigat o insignă. 

Doar şase inşi au reuşit să ajungă la capăt în ziua 
aceea, restul târându-se cu greutate, descurajaţi şi extenuaţi, 
până la gara din Hereford şi de acolo înapoi la unităţile lor. 

Unul dintre cei şase supraviețuitori frânţi de oboseală 
care s-au întors la bază în camionul acum aproape gol era 
locotenentul care-l împinsese pe Ben. Ben i-a ocolit privirea şi 
nu a spus nimic. Nu fuseseră martori şi era mai mic în grad. A 


79 


vorbi putea însemna o întoarcere la unitate sau poate chiar 
mai rău. Oricum, oameni care să încerce să-l omoare era ceva 
cu care trebuia să se obişnuiască dacă avea să ajungă în 22 
SAS. 

În noaptea aceea, înainte de marşul de rezistenţă care 
urma să fie ultimul test al selecţiei iniţiale, Oliver a făcut rost 
de jumătate de sticlă de whisky adusă pe furiş şi cei doi 
prieteni au împărţit-o în dormitorul comun, stând unul lângă 
altul pe un pat de cazarmă. 

— Încă o zi, a spus Ben, simțind înţepătura plăcută pe 
limbă. 

— Nu şi pentru mine, a spus Oliver, holbându-se în cana 
sa de tablă. Faţa îi era palidă şi ochii încercănaţi de durere. 
Nicio insignă nu merită asta. Mi-a ajuns. 

— O să reuşeşti. Eşti ca şi ajuns. 

Oliver a râs înfundat. 

— Nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă reuşesc 
sau nu. Am terminat-o cu nebunia asta. M-am tot gândit. Nu 
sunt ca tine, Ben. Nu sunt soldat. În suflet sunt doar un puşti 
din clasa de mijloc, care a vrut să se revolte împotriva tatălui 
lui şi a porcăriei lui de muzică. Cum o să am ocazia, plec din 
armată. 

Ben s-a întors să-şi privească prietenul. 

— Ce-o să faci? 

Oliver a ridicat din umeri. 

— Mă voi întoarce la muzică, presupun. O am în sânge. 
Bine, poate că nu am talentul lui Leigh - ea va ajunge 
departe. 

Ben s-a uitat stânjenit în jos. 

Oliver a continuat: 

— Dar sunt licenţiat, sunt un pianist acceptabil. Voi 
susţine câte un recital, poate voi şi preda câte puţin. Mă voi 
descurca. Apoi îmi voi găsi o nevestică galeză bună şi mă voi 
aşeza la casa mea. 

— Gata şi cu ziua de azi. 

Ben a luat o înghiţitură de whisky şi s-a întins pe pat, 
trăgându-se puţin înapoi din cauza durerii de spate. 

— lar cât despre sora mea, a continuat Oliver, în- 
dreptând un deget ameninţător către Ben, sper că realizezi că 


80 


este datoria mea oficială de frate mai mare să-ţi dau o mamă 
de bătaie, nu? A mai turnat încă o porţie de whisky la 
amândoi. Nu pot, bineînţeles, fiindcă eşti un luptător mai bun 
decât mine şi-mi vei rupe mâinile. Consideră-te mustrat 
totuşi. 

Ben a închis ochii şi a oftat. 

— Nu e un copil, a spus Oliver, e serioasă în ceea ce 
face. Şi a fost la fel de serioasă şi în privinţa ta. l-ai frânt 
inima, Ben. Mereu mă întreabă dacă te-am văzut. Ce ar trebui 
să-i spun? 

Ben a rămas tăcut pentru o vreme. 

— Imi pare rău, a zis el cu evidentă seriozitate. Nu am 
vrut să o rănesc. Adevărul este, Ol, că eu cred că ea merită 
pe cineva mai bun decât mine. 

Oliver a mai sorbit nişte whisky, şi-a lins buzele cu 
satisfacţie şi s-a întors către Ben: 

— Ascultă, m-am tot gândit la toată povestea asta, a 
spus el. De ce nu vii cu mine? Uită de toată porcăria asta de 
„luptă pentru regină şi ţară”. Cine îndrăzneşte învinge!? Cui îi 
pasă cine câştigă? Chiar dacă te acceptă, nici măcar nu-ți vei 
păstra rangul - vei fi retrogradat la gradul de simplu soldat. 

— Ştiu, a încuviinţat Ben. 

— Şi apoi ce? Să fii făcut praf de gloanţe într-un război 
prostesc pe care nici măcar nu-l înţelegi? Să mori într-o 
împuţită de junglă? Să-ţi pună numele sus pe turnul cu ceas 
din Hereford de dragul unei adunături de escroci în costume, 
din Whitehall?? 

Ben nu a găsit niciun răspuns. 

— Uite, omule, gândeşte-te puţin la asta. Vino înapoi în 
Builth cu mine. Facem o echipă bună, tu şi cu mine. Vom 
porni o afacere împreună. 

Ben a râs plictisit, uitându-se pe tavan. 

— Da, îmi şi imaginez. Să facem ce? 

— Detalii, detalii. Ne gândim noi la ceva. Ceva drăguţ şi 
uşor care ne va face bogaţi şi graşi. Poţi să cazi în genunchi şi 
să-i ceri iertare lui Leigh, apoi ea se va mărita cu tine şi toţi 
1 Din latinescul Qui audet adipiscitur, sintagmă care a fost deviza unităţilor 
de forţe speciale ale mai multor state (n. tr.). 

2 Stradă din Londra unde se află ministerele, prin urmare nume folosit 


deseori metonimic pentru a desemna guvernul Marii Britanii (n. tr.). 
81 


vom fi fericiţi, a zâmbit Oliver. 

Ben s-a uitat la prietenul său, surprins de viziunea lui 
asupra vieţii. Pentru Oliver era chiar atât de simplu precum 
spunea. 

— Crezi că încă m-ar mai vrea? a întrebat el. După tot 
ce i-am făcut? 

— Întreab-o chiar tu. 

Ben şi-a ridicat capul de pe pat. Pentru câteva clipe 
totul părea să capete sens. S-a gândit câteva clipe la o 
asemenea posibilitate. 

— Nu, a spus el calm, dacă reuşesc mâine, merg mai 
departe. Vreau insigna. 


Cincisprezece ani mai târziu, Ben Hope a stins ţigara 
turcească şi a privit prin camera de hotel. Leigh încă dormea 
adânc, doar cu câte o încruntare scurtă trecându-i peste chip, 
ca o urmă a viselor tulburi din mintea ei. 

A privit-o şi nu pentru prima dată s-a trezit gândindu-se 
cum ar fi fost viaţa lui dacă s-ar fi întors împreună cu Oliver în 
dimineaţa din acea a doua zi. 


82 


15 


Ben a intrat în barul hotelului. Locul era gol. S-a sprijinit 
de tejghea şi a parcurs cu privirea rândul de sticle de whisky. 
Barmanul şi-a făcut apariţia şi Ben i-a arătat mica ploscă de 
whisky. 

— Crezi că-mi poţi umple asta? a întrebat el, apoi a 
arătat către sticlele înşiruite. Laphroaig!, te rog. 

Când s-a întors sus în cameră, Leigh era trează şi 
vorbea la telefon. Părea obosită şi încă puţin ameţită din 
cauza calmantelor. Când Ben a intrat şi a închis uşa, ea 
tocmai mulțumea pentru telefon şi-şi lua la revedere. A închis 
şi a aruncat mobilul pe pat în faţa ei. 

— Cine a fost? a întrebat el. 

— Poliţia. 

— l-ai sunat tu? 

— Ei m-au sunat. 

— A fost acelaşi tip care te-a contactat la Langton Hall? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Ce voia? 

— Doar să ştie dacă sunt bine. Nu-ţi face griji, nu i-am 
spus nimic despre ce s-a întâmplat, Ok? Şi nici nu am 
menţionat ce se află acolo. A arătat către laptopul de pe 
masă. 

Ben a părut grav. 

— Cât timp ai vorbit? 

— Nu mult. Vreo două-trei minute. De ce? 

— Strânge-ţi lucrurile. Trebuie să plecăm. 

A scos discul din laptop, l-a pus în carcasă şi apoi în 
buzunar. A băgat repede laptopul în geanta lui, a aruncat 
dosarul Mozart în rucsac şi a luat un prosop din baie ca să 
şteargă tot ce atinseseră în cameră. 

— Ce e în neregulă? De ce trebuie să plecăm aşa, 
deodată? 

— Dă-mi telefonul tău. 

Leigh i l-a înmânat. El l-a oprit şi l-a băgat în buzunar. 

1 Whisky produs în insula Islay, considerat unul dintre cele mai aromate 


whisky-uri scoțiene (n. tr.). 
83 


— Trebuie să scap de ăsta. 

— Am nevoie de telefonul ăla, a protestat ea. Toate 
numerele mele sunt în el. A 

— Nu poţi să-l mai ţii, a spus el. Iți explic mai târziu. 

A condus-o fără prea multe vorbe pe scări în jos şi a 
plătit nota cu cash, folosindu-şi numele fals. 

— Nu ai de gând să-mi spui ce se petrece? a întrebat ea 
în timp ce el se îndrepta spre maşină. 

Ben a pornit TVR-ul verde. Ţeava de eşapament a huruit 
gutural şi cauciucurile late au scrâşnit pe pietriş. Parcarea 
mare de maşini avea două intrări flancate de nişte conifere de 
grădină. Înainte să pornească, a privit în oglindă. Erau două 
Range Rover negre în spatele lor. Erau identice. Numere 
private, geamuri fumurii, faruri aprinse. S-au întors rapid 
către cealaltă intrare şi au parcat chiar lângă hotel, una în 
spatele celeilalte. Toate cele patru uşi s-au deschis simultan. 
Ben le-a surprins imaginea în oglindă. A numărat şase oameni 
ieşind afară. Toţi erau foarte serioşi şi păreau experţi după 
mişcări. 

Era timpul să plece. A încercat să pornească discret, dar 
acest lucru era greu de făcut cu o maşină sport atât de 
ostentativă precum era TVR-ul. Huruitul motorului le-a ajuns 
la urechi şi au întors capul. Unul dintre ei a arătat cu degetul. 
Şi-au făcut semne şi s-au întors la Range Rovere. 

— Maşina asta e înregistrată pe numele tău? a întrebat 
el repede. 

— Da, bineînţeles că e. Tot nu mi-ai spus ce... 

Ben a dat drumul la ambreiaj şi TVR-ul şi-a învârtit 
puternic roţile, lipindu-i de scaune. A accelerat puternic. 

Era a două oară. Nu mai putea fi o coincidenţă. A vorbit 
tare încercând să acopere turaţia în creştere a motorului. 

— Îţi folosesc telefonul ca să ne dea de urmă, Leigh. Pot 
triangula semnalul până la câţiva metri. 

Ea a părut îngrozită. 

— Dar cine? Poliţia? 

— Poate că poliţia. Sau cineva din afară, dar în legătură. 
Cineva cu acces la astfel de informaţii. 

— Cine ar putea fi? a întrebat ea, pălind. 

Ben nu a răspuns. A apăsat pe acceleraţie şi mai tare. 


84 


Range Roverele erau la o sută de metri în urma lor când 
Ben a părăsit drumul liniştit de provincie şi a intrat în traficul 
greoi şi dens al şoselei care ducea către oraşul Oxford. A 
reuşit să depăşească câteva maşini, dar şirul constant de 
vehicule care veneau din partea opusă făcea dificilă o 
asemenea manevră. A văzut un spaţiu liber şi a trecut rapid 
de un autocar Oxford Tube, dar când s-a uitat în oglindă, 
primul Range Rover trecuse de el de asemenea şi s-au auzit 
claxoane în depărtare. 

Leigh s-a prins de marginea scaunului. 

— Unde mergem? a întrebat ea sacadat. 

— Dacă ajungem în oraş, am putea să scăpăm de ei, a 
spus el. Cunosc Oxfordul destul de bine. 

Când au ajuns la Headington Hill, la marginea de est a 
Oxfordului, cele două Range Rovere erau din nou împreună, 
cu vreo zece-douăsprezece maşini în urmă. La baza dealului 
au ajuns la semafoarele de pe St Clements. 

— Sunt maşini de poliţie acolo, a spus ea arătând cu 
mâna. 

Ben îi văzuse. 

— Nu e pentru noi. 

O parte din stradă fusese blocată de un cordon de 
poliţie şi o ambulanţă se afla acolo. 

Traficul era încet ca melcul, iar Range Roverele îşi 
croiau drum prin şirul de maşini, în sunet de claxoane. 

Un poliţist a păşit în stradă, patru maşini mai în faţă, şi 
a făcut semn să fie lăsate să treacă automobilele din sensul 
opus. Ben s-a întors în scaun. Range Roverele continuau să 
înainteze în spate. 

— Vin, a spus Leigh făcând ochii mari. 

Ben a cântărit repede situaţia văzând cum uşile ma- 
şinilor care îi urmăreau se deschid şi trei oameni se dau jos. 
Figurile lor erau imobile şi se îndreptau spre TVR-ul oprit. Erau 
la mai puţin de douăzeci de metri. 

A tras maşina pe margine, a scos cheia din contact şi a 
deschis uşa. 

— Vino! 

A apucat rucsacul şi a prins-o de încheietură şi au 
alergat în jos pe trotuarul denivelat pe lângă vitrinele 


85 


magazinelor. Paramedicii băgau un biciclist rănit în spatele 
ambulanţei, pe o targă. În şanţul de la marginea drumului era 
o bicicletă strâmbată. Au continuat să fugă. 

În spatele lor, cei trei bărbaţi şi-au întețit pasul. 

Lăsând în urmă zăpăceala traficului blocat şi câteva 
magazine, Ben a văzut în faţă marele sens giratoriu care e 
numit The Plain. Şi-a amintit că ducea la podul Magdalen şi 
High Street, drept în inima oraşului. 

Au trecut în fugă strada şi cei trei bărbaţi i-au urmat în 
pas rapid, croindu-şi drum printre maşinile care se deplasau 
încet. Dincolo de Plain era un magazin mare de vinuri. Un 
tânăr care arăta ca un student parca un scuter pe bordura din 
faţă. A intrat în magazin scoţându-şi casca şi lăsând cheia să 
atârne în contact. 

Ben a tras motocicleta uşoară dincolo de vitrină şi şi-a 
trecut piciorul peste şa. Leigh a sărit în spatele lui, timp în 
care el a pornit motorul. Studentul s-a întors şi a ieşit din 
magazin strigând la ei să se oprească. Unul dintre cei trei 
urmăritori vorbea alertat la telefon. 

La vreo sută de metri în spate pe St Clements, Range 
Roverele au intrat în plin în maşinile oprite care claxonau, 
făcând praf totul în cale şi determinându-i pe poliţişti să 
alerge, încercând să se adăpostească. 

Ben a accelerat la maximum. Era ca şi cum ar fi condus 
o maşină de cusut. Scuterul s-a lansat în marea de autobuze 
roşii şi verzi, taxiuri şi maşini, străbătând cu zgomot Plain, şi 
trecând pe celălalt mal al Tamisei, peste podul Magdalen. 
Braţele lui Leigh erau strânse în jurul taliei lui Ben, aşezată 
incomod pe locul mic din spate. El a auzit sirenele poliţiei în 
depărtare. S-a uitat peste umăr. Range Roverele se apropiau 
rapid. Maşinile poliţiei porniseră în urmărire, cu semnaliza- 
toarele albastre aprinse. 

În faţă circulaţia era oprită la semafor. Ben a îndreptat 
scuterul gălăgios către bordură şi acesta aproape că i-a 
aruncat din şa când a urcat pe trotuar zdruncinându-se. A 
accelerat din nou, iar pietonii s-au împrăştiat într-o parte şi-n 
alta când a luat-o peste pod. Oamenii s-au întors holbându-se, 
unii strigând după ei. Au parcurs jumătate din High Street, 
virând nebunește la stânga şi la dreapta pe trotuar. 


86 


Uşa unui magazin s-a deschis şi roţile din faţă ale unui 
cărucior le-au ieşit în faţă. În el se afla un bebeluş învelit într- 
o pătură. Tânăra mamă se uita în cealaltă parte şi nu a văzut 
scuterul venind în viteză către ea. S-a întors şi s-a oprit, cu 
gura deschisă de groază. 

Ben a frânat prea tare şi a simţit cum roţile scuterului 
se blochează. A încercat să-l redreseze, dar acesta a zburat 
de sub ei. Şi el, şi Leigh au fost aruncaţi la pământ. Motorul a 
fost trântit pe trotuar, a lovit un indicator şi a alunecat pe 
stradă în faţa unui autobuz etajat, care nu a putut opri la 
timp. Un jet de scântei a ţâşnit, în timp ce scuterul a fost 
turtit bucăţi din caroseria de plastic împrăştiindu-se pe 
carosabil. 

Ben a sărit în picioare şi a apucat rucsacul căzut, în 
timp ce Leigh s-a ridicat de la pământ. Blugii ei erau rupti la 
genunchi. Range Roverele se apropiau în corul de claxoane: 
erau acum la doar cincizeci de metri distanţă. 

Au început din nou să alerge. Au ieşit de pe High Street 
printre stâlpii de metal care blocau accesul vehiculelor şi apoi 
în sus pe aleea pietruită pe lângă Radcliffe Camera şi Hertford 
College. 

Range Roverele au frânat şi s-au oprit în faţa stâlpilor şi 
toţi cei şase bărbaţi au sărit afară, pornind în urmărirea lor. 
Sirenele de poliţie nu erau departe. 

Ţinându-se de mână, Ben şi Leigh au alergat pe lângă 
marea Bibliotecă Bodleiană, luând-o apoi pe Broad Street. 
Ceva mai înainte se afla faimosul Teatru Sheldonian, unde se 
organizau concerte de muzică clasică. Au trecut în fugă pe 
lângă mulţimea care stătea la coadă la bilete. Figura unei 
femei s-a luminat brusc recunoscând-o pe Leigh. A arătat cu 
mâna, făcându-i semn cu cotul prietenului ei. 

— Hei, uite! E Leigh Llewellyn! 

Mulțimea s-a strâns în jurul lor, iar Leigh a fost 
întâmpinată de zâmbete şi cereri de autografe. Nimeni nu 
părea să observe faţa ei îmbujorată, privirea agitată şi 
genunchiul julit. Camerele de mobil au făcut clic şi bliţurile s- 
au declanşat. 

Cei şase urmăritori au rămas mai în urmă, privind prin 
mulţime şi gâfâind după sprintul de-a lungul străzii. S-au 


87 


împrăştiat însă imediat ce maşina de poliţie a apărut de după 
colţ, cu luminile albastre rotindu-se. Doi dintre ei au trecut 
strada, prefăcându-se că privesc în vitrina librăriei Blackwell, 
iar alţi doi s-au îndreptat încet spre treptele bibliotecii 
Bodleiene. Ultimii doi stăteau pălăvrăgind pe trotuar, în timp 
ce maşina de poliţie a trecut pe lângă ei, ocupanţii ei 
cercetând cu atenţie strada aglomerată. 

Ben a luat-o din nou pe Leigh de mână, s-au strecurat 
afară din mulţime şi au urmat maşina de poliţie care înainta 
încet pe stradă. S-au uitat în urmă şi au văzut că tipii se 
regrupaseră şi se apropiau iar de ei. 

La colţul Broad Street cu Cornmarket, mulţimea căuta 
cadouri de Crăciun. Ben a zărit o staţie de taxiuri şi a grăbit 
pasul. Deschizându-i lui Leigh uşa din spate a unui taxi, a 
aruncat o ultimă privire către feţele mânioase ale 
urmăritorilor. A trântit portiera şi maşina s-a înscris în trafic. 


88 


16 


Viena 


Markus Kinski s-a grăbit către biroul şefului şi a dat 
buzna fără să bată la uşă. A scos mica pungă de plastic din 
buzunar şi a trântit-o pe masa din faţa lui. În ea erau 
cartuşele zornăitoare şi mate pe care le găsise pe malul 
lacului. 

Hans Schiller şi-a coborât privirea către pungă, a atins-o 
cu un deget şi s-a încruntat către Kinski: 

— Ce vrea să însemne asta, Markus? 

Şeful era clar nemulţumit. 

Părul părea să i se fi retras încă un centimetru de ieri 
până azi. Figura îi era mohorâtă şi palidă, iar ochii îi erau 
cufundaţi adânc într-o reţea de riduri. Kinski ştia că superiorul 
său începuse deja să numere minutele până la pensionare. 

— Vreau să fie redeschis cazul Oliver Llewellyn, a spus 
Kinski. 

Era singurul detectiv din echipa lui Schiller care nu i se 
adresa cu domnule, şi singurul care putea să facă asta. 

Schiller şi-a sprijinit coatele pe birou şi s-a ciupit uşor la 
baza nasului. 

— Am crezut că lăsasem cazul ăsta să se odihnească în 
pace, detective, a spus el obosit. Nu ai altceva mai bun de 
făcut? 

— Mai e ceva la el, a spus Kinski nedezlipindu-şi privirea 
de şef. 

— Ce ai găsit? 

Kinski a arătat către pungă. 

— Cartuşe goale de 9 milimetri. 

— Pot să văd şi eu asta, a spus Schiller. Ce ai făcut, le-ai 
scos din podeaua camerei de tragere? 

— Le-am găsit tocmai acum la lac. La lacul unde a murit 
Llewellyn. 

Schiller şi-a scos ochelarii şi i-a şters cu o batistă. S-a 
înclinat în faţă peste birou şi s-a uitat ţintă la Kinski. 

— Ce vrei să spui? Nu ai nimic aici. Llewellyn s-a înecat. 
A fost un accident. 

89 


— Nu prea cred. 

— Deci ce e cu bucăţile astea de metal? 

— Nu ştiu încă. Ştiu doar că am nevoie să ştiu mai mult. 

— Dar ştim deja ce s-a întâmplat. Erai acolo când i-au 
luat declaraţia martorului. 

— Martorul e un mincinos. 

Schiller s-a lăsat înapoi în scaun şi a expirat zgomotos. 
Şi-a încrucişat braţele la piept. 

— De unde ştii asta? 

— Pur şi simplu ştiu. 

— Asta-i o afirmaţie îndrăzneață, Markus. 

— Ştiu. 

— Poţi să o dovedeşti? 

— O voi face, a spus Kinski. 

Schiller a oftat şi s-a lăsat în scaun, ca un om căruia i s- 
ar fi adăugat încă o povară pe umeri. 

— Vreau să te ajut, Markus, a spus el, ştii că am fost 
mereu alături de tine. Nu toată lumea e la fel de tolerantă ca 
mine. 

— Ştiu asta, şefule, şi apreciez. 

— Dar mai bine ţi-ai ţine gura până când o să vii cu 
ceva concret aici, a zis Schiller. Îţi aduci aminte cine e 
Madeleine Laurent. Mi-au trântit în cap o găleată de probleme 
de la consulat pe vremea aia şi nu am de gând să zgândăresc 
treaba din nou, a turuit el şi şi-a trecut degetele prin păr. De 
ce nu o laşi pur şi simplu baltă? Llewellyn a fost doar un 
playboy ameţit de băutură şi de droguri. Renunţă. Fă-ţi o 
favoare. Ai lucruri mai bune de care să te ocupi. 

Kinski s-a sprijinit de masă. 

— Dacă găsesc dovezi, dovezi solide, o să accepţi să 
redeschizi cazul Llewellyn? 

— Va trebui să fie o dovadă al naibii de solidă. 

— Dar dacă... 

Schiller a pufnit şi a bătut din palme exasperat. 

— Da, Marcus. OK. Dacă - şi e vorba de un MARE dacă - 
o să vii cu ceva suficient de convingător, atunci aş putea să 
mă gândesc să redeschid cazul. Avea o privire dură. Mai bine 
de atât nu se poate. 

— Mi-e de-ajuns, a spus Kinski şi apoi uşa biroului s-a 


90 


închis în urma lui. 


Ocolul făcut până la birou l-a făcut să întârzie şi mai 
mult pentru a o lua pe fiica lui, Clara, de la şcoală. Circulaţia 
era îngrozitoare şi străzile oraşului arătau ca o parcare 
imensă. Kinski a stat cincisprezece minute într-un blocaj bară 
la bară, bătând diverse ritmuri pe volanul maşinii şi luptându- 
se cu nerăbdarea crescândă. 

În vitrina unui magazin din apropiere, acelaşi canal era 
difuzat pe rânduri întregi de ecrane de televizor. Kinski le-a 
privit distrat. Era unul dintre acele show-uri cu multă 
pălăvrăgeală, un interviu cu un politician. Kinski ştia cine era. 
Figura îi era lipită peste tot în ultima vreme. Fiul unui 
bogătaş, care credea că e cool să fii socialist. Cum îl chema? 
Philippe nu mai ştiu cum. Philippe Aragon. Marele rahat de 
speranţă pentru Europa. 

Kinski s-a uitat la ceasul de pe bord şi a oftat. Dacă nu 
ajungea repede, Clara urma să se urce în autobuz şi el ar fi 
trebuit să facă cale întoarsă şi să încerce să o prindă la staţia 
de autobuz. S-ar fi plimbat într-o parte şi-n alta la colţul 
străzii, în întuneric, întrebându-se unde era Helga. La naiba! 

Ce-o fi o fi, şi-a spus el. A prins girofarul albastru pe 
maşină şi a pornit sirena. Maşinile s-au dat la o parte ca prin 
minune şi el a ţâşnit printre ele. 

Cum a virat după colţ şi a ambalat Mercedesul de-a 
lungul străzii, a văzut autobuzul şcolii încă tras în faţa zidului 
înalt al Colegiului Sf. Maria. O mulţime de fetiţe în uniforme 
de culoare închisă şi sacouri albastru-închis erau adunate în 
jurul lui şi vorbeau şi râdeau zgomotos. Mame în haine 
scumpe soseau în elegante automobile Jaguar şi BMW-uri, să- 
şi ia fiicele de la şcoală. 

Kinski a oprit în scrâşnet de frâne şi a decuplat sirena. 
Câteva mame s-au întors să se holbeze la el în timp ce cobora 
din maşină şi alerga către autobuz. S-a uitat în jur, dar nu a 
zărit-o pe Clara prin mulţimea de fete. Le-a recunoscut pe 
câteva dintre prietenele ei. 

— A văzut-o cineva pe Clara? le-a întrebat el. Clara 
Kinski? 

Toate s-au uitat cu un aer dezorientat şi au scuturat din 


91 


cap. Kinski s-a urcat în autobuz, dar ea nu era nici acolo. 

S-a oprit. Câteva fete au ieşit pe poarta şcolii şi au luat- 
o pe stradă în jos. Erau cu spatele la el, legănându-şi 
ghiozdanele, râzând şi sărind. S-a uitat şi a văzut o cutie 
pentru vioară. Două codițe blonde ieşeau de sub bereta 
albastră a uniformei. A alergat după ele şi i-a strigat numele. 
Câteva dintre fete s-au întors să se uite la omul acela mare, 
gâfâind şi cu faţa roşie, care se apropia. Cea cu cutia pentru 
vioară a continuat să meargă, vorbind cu prietena ei. Nu îl 
observase. El a trecut printre ele şi a apucat-o de umăr. 

— Clara, unde naiba te... 

Fata s-a întors, a clipit către el speriată şi s-a dat înapoi. 

— Îmi pare rău, a spus el respirând greu, am crezut că 
eşti Clara Kinski. Ai văzut-o cumva? 

Toate au dat din cap nervos că nu, privindu-l cu ochi 
mari. Apoi s-au întors şi şi-au continuat drumul, aruncând 
priviri peste umăr, în timp ce el se îndepărta. 

Una dintre ele s-a lovit cu palma peste cap făcând semn 
că e nebun, şi toate au râs înfundat. 

A intrat alergând pe poarta şcolii şi apoi a luat-o pe 
aleea cu copaci din faţă. Incepuse să ningă din nou, fulgi grei 
oprindu-i-se în gene. S-a şters şi a văzut o profesoară venind 
din direcţia opusă, pe care a recunoscut-o. 

— Frau Schmidt, aţi văzut-o pe Clara? a întrebat el. 

Profesoara l-a privit surprinsă. 

— Nu este în autobuz, Herr Kinski? Am văzut-o ieşind pe 
poartă împreună cu amicele ei. 

El a scuturat din cap. 

— Am verificat. 

— Nu vă faceţi griji, Herr Kinski. Probabil că a plecat 
acasă cu o prietenă. 

— Nu ar face asta, a spus el, muşcându-şi buza. 

O fată micuță a ieşit de sub o arcadă acoperită cu 
iederă, care era de fapt intrarea principală a şcolii. Căra o 
cutie mică pentru clarinet. Avea codițe împletite şi închise la 
culoare şi ochi maronii, care s-au făcut şi mai mari decât erau 
când l-a recunoscut pe Kinski. 

— Martina, ai văzut-o pe Clara? a întrebat Frau Schmidt. 

— A plecat, a spus Martina cu vocea ei subţire. 


92 


— A plecat? a întrebat Kinski. 

Fetiţa s-a topit de ruşine sub privirea lui. 

— Vorbeşte, Martina, a zis cu blândeţe profesoara, 
lăsându-se pe genunchi şi mângâind-o pe păr. Nu-ţi fie teamă. 
Unde a plecat Clara? 

— A intrat într-o maşină cu un bărbat. 

Figura profesoarei s-a înăsprit. 

— Ce bărbat? 

— Nu ştiu. Un bărbat. 

— Când ai văzut asta? 

Martina a arătat spre poartă, acolo de unde autobuzul 
tocmai pleca. 

— Eram cu ea, apoi mi-am adus aminte de clarinet şi m- 
am întors după el. Chiar atunci, a venit o maşină şi un om s-a 
dat jos. l-a zâmbit Clarei şi a spus că e un prieten al lui Herr 
Kinski. Ochii sfioşi ai Martinei au licărit către el. 

Inima poliţistului a început să bată mai repede şi a 
simţit furnicături în palme. 

— Cum arăta? a întrebat-o el pe fată. 

— Nu ştiu, a răspuns ea încet. Era mare şi purta un 
costum. 

— Ce fel de maşină era? Ce culoare? 

— Neagră, a spus ea. Nu ştiu ce fel. 

— În ce direcţie au luat-o? 

Ea a arătat în josul străzii. Autobuzul pleca şi el s-a uitat 
în urma lui la strada goală, cu case în depărtare. 

Putea fi oriunde. Dispăruse. 


93 


17 


Oxfordshire 


Au schimbat taxiul de două ori şi au mers pe drumuri de 
ţară cu autobuze până când Ben s-a încredinţat că nu mai 
erau urmăriţi. Soarele începuse să apună şi în satul Eynsham 
s-au urcat într-un autobuz roşu etajat, îndreptându-se spre 
oraş. Platforma era pustie şi s-au aşezat în spate astfel încât 
să poată observa drumul din faţa lor. 

— Ce o să facem acum? a întrebat ea. 

— Bănuiesc că ştim amândoi că moartea lui Oliver nu a 
fost un accident, Leigh. Ben şi-a pus mâna pe a ei şi i-a 
strâns-o uşor, uitându-se în ochii ei. Îmi pare rău. Aproape că- 
mi doresc să fi fost. 

Ea a dat din cap trist. 

— Oare ce făcea acolo? Ce poate să se fi întâmplat? El 
doar făcea cercetări pentru o carte. 

Ben şi-a frecat tâmplele, gândindu-se intens. 

— Medicul legist a stabilit ora aproximativă la care a 
survenit decesul? 

— A murit la zece şi treizeci şi patru seara. De ce? 

— E prea precis, a spus Ben. Nimeni nu poate de- 
termina cu atâta exactitate momentul morţii. 

— Vechiul ceas mecanic al tatei, a răspuns ea. Oliver îl 
purta mereu ca să-şi aducă aminte de el. S-a oprit... - îi era 
greu să continue. S-a oprit când a căzut în apă. 

Şi-a tras nasul. O lacrimă i-a înceţoşat privirea şi ea a 
şters-o. 

— Crezi că poţi vorbi despre asta? a întrebat-o el. 

— Nu prea am de ales, nu? 

— Uite cum văd eu lucrurile. Oliver a văzut ceva. De ce 
şi unde nu ştim. Ştim doar că a asistat la ceea ce pare să fi 
fost un fel de execuţie ritualică. Numai că a fost văzut cumva. 
Ei s-au dus după el, dar le-a luat ceva timp să-l ajungă. N-a 
trecut însă mai mult de o oră între crima la care a fost martor 
până când a murit. 

Leigh a dat din cap şi nu a spus nimic. Şi-a şters ochii cu 
un şerveţel. 

94 


— Cred că a făcut filmuleţul cu telefonul mobil, a 
continuat Ben. Să presupunem că încă-l mai avea la el când l- 
au prins. Să presupunem că filmul nu fusese şters. lar ei s-au 
gândit că şi-au şters urmele. 

— Dar când au văzut interviul meu de la televizor... a 
spus Leigh înverşunată. 

El a aprobat dând din cap. 

— Trecuseră luni bune de atunci. Au şters toate urmele. 
Cazul a fost închis. Apoi deodată apare o nouă ameninţare. Ai 
anunţat că aveai toate însemnările pe care Oliver ţi le 
trimisese, inclusiv materialul pe care-l pusese la poştă în ziua 
în care a murit şi la care nu te uitaseşi încă. Dacă îţi trimisese 
o copie a filmuleţului? Atunci şi-au dat seama că trebuie să 
vină după tine. 

Leigh a început să plângă. 

— Imi pare rău, a spus el. Ştiu că e un lucru greu pentru 
tine. Vrei să ne oprim? 

— Ceea ce vreau e să aflu ce s-a întâmplat cu el, a spus 
ea printre lacrimi. Dar ce putem face? De unde să începem? 
Nu putem merge nici măcar la poliţie. 

Ben a scuturat din cap. 

— Nu vom face nimic. E prea periculos pentru tine. O să 
te duc într-un loc sigur şi apoi o să merg în Europa să încerc 
să refac urmele lăsate de Oliver. E singura cale prin care 
putem să dăm de capăt chestiei ăsteia. 

— Unde ar trebui să merg? 

— La locul meu. 

— Locul tău? 

— E în Irlanda. E foarte retras, undeva pe coasta de 
vest. Vei fi în siguranţă acolo. Voi închiria o maşină şi vom 
merge până în Scoţia, vom lua feribotul din Stranraer până în 
Irlanda de Nord şi apoi dincolo de graniţă, până în Galway. 
Astfel vom evita verificarea paşapoartelor şi nimeni nu va şti 
unde suntem. 

Lacrimile i se opriseră acum şi pe chip i se întipărea tot 
mai pregnant o privire sfidătoare. 

— Şi în acest timp tu te sui într-un avion şi pleci de unul 
singur? 

— Ceva de genul ăsta. 


95 


Ea a scuturat din cap. 

— Sub nicio formă, Ben, sub absolut nicio formă n-o să 
stau pe o plajă pustie în Irlanda în timp ce tu o să pleci pe 
continent de unul singur, pe urmele lui Oliver. E vorba de 
fratele meu! 

— Şi dacă aş fi spus că poţi veni cu mine? Ai văzut ce s- 
a întâmplat astăzi. Oamenii te recunosc. Nu pot să mă mişc în 
voie cu tine. Ar fi mai bine să lucrez de unul singur, iar tu ai fi 
mult mai în siguranţă. 

— Ai fi uimit ce pot face o eșarfă şi nişte ochelari de 
soare. Imi voi ţine capul plecat şi nu-mi voi spune numele. 

— Şi oricum, nu poţi călători cu paşaportul tău. E prea 
uşor de urmărit şi dacă e cineva în legătură cu poliţia în toată 
chestia asta, ne vor prinde în primul minut în care o să calci în 
Europa. 

— Ce ar putea să aibă de a face poliţia cu toată treaba 
asta, Ben? 

— Nu ştiu încă, a spus el. 

Leigh s-a gândit pentru o clipă, privind pe geam la 
copacii goi care dispăreau în viteză. Autobuzul se legăna în 
toate părţile pe drumul denivelat. A încuviinţat din cap pentru 
sine, ca şi cum o idee i-ar fi venit deodată în minte. 

— Există o cale prin care putem ieşi din ţară şi să in- 
trăm în Franţa fără a fi observați. 


96 


18 


Southampton 
Două ore mai târziu 


Centura lui Orion! strălucea la est şi în portul de lângă 
Southampton, lumina lunii se ondula pe suprafaţa apei. Pe 
fiecare parte a cheiului lung, rânduri de iahturi albe pluteau în 
derivă pe locurile lor de acostare. 

Chris Anderson stătea pe puntea, iahtului său /so/de de 
douăzeci de metri lungime, sorbind dintr-o ceaşcă fierbinte de 
cafea şi ascultând bătăile uşoare al valurilor. O uşă de maşină 
a fost trântită în depărtare şi un minut mai târziu a 
recunoscut figura inconfundabilă a lui Leigh, apropiindu-se de 
chei. 

A rânjit. Fusese surprins să o audă mai devreme în ziua 
aceea şi aştepta să o revadă. Trecuse ceva timp. 

Fălcile lui Chris s-au încordat în timp ce Leigh se 
apropia. Nu era singură. Mai era un tip cu ea. Il cunoştea? Nu 
prea credea. Un ticălos chipeş ca şi el, cu păr blond sănătos, 
arătând atletic în blugi şi jachetă de piele. Era cu câţiva 
centimetri mai înalt decât el, pe la un metru optzeci. Probabil 
cu cinci ani mai tânăr decât el. Chris şi-a supt burta. Regreta 
acum că nu mai jucase squash de câteva săptămâni şi pusese 
vreo două kilograme. Cine era tipul? Leigh nu menţionase 
nimic despre un musafir. 

— Tot nu sunt prea încântat de asta, a spus Ben în timp 
ce se apropiau de iahtul acostat. Atunci l-a zărit pe Chris în 
bătaia luminilor din port: un bărbat solid, purtând o vestă albă 
groasă de lână şi o şapcă de baseball, uitându-se la el 
încruntat. 

— Şi nu cred nici că fostul tău soţ e prea încântat. 

— Relaxează-te, a spus Leigh, o să fie OK din partea lui. 

A sărit uşor pe punte şi l-a salutat pe Chris cu un 
zâmbet larg, iar el a întins mâna să o susţină. 

— Mulţumesc că ai acceptat aşa din scurt, Chris, a zis 
ea, apreciez asta. 

1 Alăturare de stele din constelația Orion, situate aparent pe o linie; 


cunoscută şi sub numele de Cei Trei Regi (n. tr.). 
97 


Apoi a făcut prezentările. Chris a dat din cap scurt către 
Ben. 

— Nu mi-ai spus că aduci un oaspete, a comentat el 
rece. 

Leigh şi-a pus mâna pe umărul lui Chris şi l-a sărutat 
uşor pe obraz. 

— Fii drăguţ, l-a avertizat ea blând, apoi s-a întors să 
vadă figura familiară a bătrânului căpitan al lui Chris, care 
verifica funiile, şi a zâmbit. Hei, Mick. 

— Nu te-am mai văzut de mult, a strigat Mick de sus. 
Mă bucur să te avem la bord ca în vremurile vechi. 

— Sper că nu te-am pus prea mult la treabă, a spus ea. 

Bătrânul a sărit jos pe punte, ştergându-şi mâinile. 

Era un bărbat mic, subţire, dar musculos, cu un aer dur, 
ochi negri şi o barbă căruntă. 

— Nu, chiar deloc. O escală scurtă peste Canal e doar 
ca o dezmorţire de picioare pentru /so/de, chiar şi în 
decembrie. 

— Eşti extraordinar, Mick. Acesta este prietenul meu, 
Ben. Vine şi el. 

— Îmi pare bine să te cunosc, Ben. 

— Şi mie, a spus acesta uitându-se admirativ la iaht. 
Cât durează traversarea? 

Mick a ridicat din umeri. 

— Din Hamble până în  Saint-Vaast-la-Hougue? 
Aproximativ nouă ore. 

— Parcă aţi fi plecat la plimbare, a observat Chris. Nu 
aveţi bagaje? 

— Doar cardul de credit, a zâmbit Leigh arătându-şi 
dinţii. Voi merge puţin la cumpărături când ajungem în Saint- 
Vaast. 

— Cum spui tu, a răspuns Chris. Ce ai păţit la picior? 

Leigh a întins mâna la gaura din blugi. 

— A, asta? Am călcat strâmb. 

— Eşti tăiată. 

— E doar o mică zgârietură. O nimica toată. 

Chris s-a întors către Ben. 

— Bine ai venit la bordul iahtului /so/de, a spus el destul 
de rece. 


98 


— Vă voi conduce la cabinele voastre, a zis el ac- 
centuând pluralul şi conducându-i pe scări în jos. 

Interiorul iahtului era surprinzător de spaţios şi de 
luxos. 

— Tâmplăria e nouă, a spus Chris mândru, aruncându-i 
o privire lui Ben şi atingând lemnul lăcuit în timp ce mergea. E 
făcut de mână. /so/de are tot ce-i trebuie. Oyster 61, model 
clasic. Totul e automatic. A trecut şi peste ocean, după cum îţi 
va spune Leigh. Am fost peste tot cu ea: Madeira, St Lucia, 
Grenada. Îţi aduci aminte de apartamentul acela drăguţ pe 
care obişnuiam să-l închiriem în Mustique!, Leigh? 

— Nu e locul acela unde ai fost muşcat de o maimuţă şi 
ai ajuns la spital? a răspuns Leigh fără interes. 

Chris a tuşit, iar Ben şi-a oprit un zâmbet. 

— Va fi ciudat pentru tine să dormi în partea destinată 
oaspeţilor, şi nu în cabina comandantului, i-a spus Chris lui 
Leigh. 

— Voi supravieţui, a replicat ea. 

Chris l-a condus pe Ben în cea mai mică dintre cele trei 
cabine ale iahtului. 

— Poţi să-ţi laşi lucrurile acolo. 

În lumina cabinei, s-a uitat la jacheta de piele maro, 
tocită, a lui Ben şi la rucsacul lui verde, uzat. 

Părea greu. Ben l-a fixat undeva sus, pe un dulap 
deasupra patului. Mânecile de la jachetă i s-au tras în jos când 
a ridicat braţele, iar Chris a remarcat ceasul scump sub- 
acvatic de pe încheietura lui. 

În douăzeci de minute, Mick era gata de plecare. 
Pânzele iahtului s-au umflat în bătaia brizei şi s-au îndepărtat 
de țărm, îndreptându-se către larg. 

Leigh s-a simţit obligată să petreacă ceva timp cu Chris, 
aşa că l-a ajutat să pregătească masa. Ben a simţit privirea 
fostului ei soţ asupra lui şi a profitat de oportunitate ca să se 
retragă în mica lui cabină. A dat jos rucsacul, s-a întins pe pat 
şi a deschis dosarul Mozart. 

Însemnările lui Oliver erau greu de citit. Ben s-a uitat 
pentru o vreme la referirea la „Ordinul lui R...”. Nu însemna 
nimic pentru el şi a aruncat foaia iritat. 


1 Mică insulă din Caraibe (n. tr.). 
99 


Pe o altă foaie, Oliver scrisese ceva ce părea o înşiruire 
de fapte şi personaje istorice. Mâzgălise cu cerneală roşie 
cuvântul ARNO şi îl încercuise de trei ori. Lângă el se afla o 
dată de la sfârşitul lui decembrie, cu doar două săptămâni 
înainte de moartea lui Oliver. Scrisul de dedesubt fusese ars 
şi Ben nu-l putea citi. 

Şi apoi mai erau şi toţi acei vulturi. Oliver era o 
persoană care mâzgălea atunci când se gândea la ceva. 
Marginile rămase intacte erau pline de mici desene de vulturi. 
Sub unul dintre ei, Oliver scrijelise cu litere mari: 


VULTURUL????? 


Trecuse cu stiloul peste el de atâtea ori că aproape 
ieşise pe partea cealaltă. Era ca şi cum încercase să-i 
găsească sensul, ca şi cum ar fi vrut să facă cuvântul să-i 
vorbească. Îi prinsese sensul într-un final? 

Când Leigh a venit la el ceva mai târziu, Ben renunţase 
la a mai încerca să găsească o semnificație a însemnărilor. Ea 
i-a oferit o ceaşcă de cafea şi s-a aşezat lângă el, pe patul 
îngust. 

— Cum merge? a spus ea cu o voce joasă. 

Pereţii despărțitori erau subţiri şi nu voia să-i audă 
Chris. 

— Nu prea bine, a răspuns el încet cu o clătinare din 
cap. A ridicat foaia căzută şi i-a arătat-o. Tot nu pot înţelege 
ce vrea să fie acest „Ordin al lui R...” Apoi mai sunt măzgălite 
şi toate chestiile astea despre vulturi şi râuri. 

— Râuri? 

Ea a luat foia de hârtie şi Ben i-a arătat cuvântul ARNO, 
scris şi încercuit cu roşu. Leigh l-a examinat curioasă. 

— Râul Arno este în Florenţa, a spus el. Oliver a fost 
acolo? E scrisă o dată lângă el. 

— Nu mi-a zis nimic despre asta. 

— Gândeşte-te, i-a cerut el, e important. Eşti singura 
persoană care ştia unde se ducea Oliver şi ce făcea. 

Ea şi-a prins bărbia în palme. 

— N-am nicio idee. 

— Gândeşte-te, a insistat el. 


100 


— Nu ştiu. 

— Menţiona ceva scrisoarea lui Mozart despre râul 
Arno? Era ceva în ea care ar fi putut să-l determine pe Oliver 
să viziteze Florenţa? 

— Nu-mi amintesc, a răspuns Leigh, uşor iritată. Au 
trecut ani de zile, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Încearcă să-ţi aduci aminte, a continuat răbdător. 
Dacă nu scoatem nimic din asta, nu avem niciun punct de 
plecare. 

— Doar dacă... a spus ea şi faţa i s-a luminat. 

— Doar dacă ce? 

— Am înţeles greşit. Arno nu este râul. Arno e un nume. 

— Numele cui? 

— Colecţionarul italian, a spus ea amintindu-şi clar 
acum. Cel care a cumpărat scrisoarea de la tata. Era 
profesorul Arno. 

Ben şi-a amintit seria de fotografii digitale de pe CD- 
ROM. Bărbatul în vârstă cu cărţile de muzică din biblioteca din 
spatele lui. 

— Deci, Oliver s-a dus să-l vadă? 

— Trebuie să se fi dus, a spus ea, ceea ce înseamnă că 
Arno trăieşte încă. 

— Dar unde? 

— Ravenna, a spus ea. Îţi aduci aminte de mormântul 
lui Dante? Oliver a fost acolo. Şi Arno preda la institutul de 
muzică din oraş, dacă îmi aduc bine aminte. 

Ben s-a gândit o clipă. 

— Oliver trebuie să fi vrut să-l vadă în legătură cu 
scrisoarea. Cred că ar trebui să-i facem şi noi o vizită. 

— Crezi ca ar putea să o mai aibă? 

— A dat o grămadă de bani pe vremea când nimeni nu-i 
acorda nicio importanţă. Nu cred să fi renunţat uşor la ea. 

— Ce crezi că ar putea conţine? 

— Asta e ceea ceva trebui să aflăm. 


101 


19 


Au luat cina în salonul spaţios al iahtului. Chris a turnat 
vin rece şi le-a servit o supă groasă de peşte cu salată verde. 

— Leigh mi-a spus că scrii muzică de film, a spus Ben. 

Chris a încuviinţat. 

— În cea mai mare parte. Eşti un fan al filmului, Ben? 

Ben a dat din umeri. 

— Mă uit la chestiile ciudate. 

A încercat să-şi aducă aminte numele ultimului film pe 
care îl văzuse. Fusese în Lisabona, într-o misiune, cu şase luni 
în urmă. Potenţialul informator, pe care îl urmărea, intrase 
într-un cinematograf. Ben se aşezase la câteva rânduri mai în 
spate. După o oră, bărbatul se uitase la ceas şi plecase. Ben îl 
urmase şi cinci minute mai târziu individul zăcea într-o rablă 
pe o stradă lăturalnică. Nu putea însă să-şi aducă aminte 
nimic despre film. 

— Pentru ce filme ai compus? 

— Ultimul a fost Proscrisul, cu Hampton Burnley. ÎI ştii? 

Ben a scuturat din cap. 

— Poate că eşti mai mult genul orientat către operă, a 
spus Chris, privind-o pe Leigh. 

— Ben nu are prea mult timp pentru aşa ceva, a spus 
ea. 

— Atunci cum îţi câştigi existenţa, Ben? 

— Sunt la pensie. 

Chris a părut uimit. 

— La pensie? Ai ieşit la pensie de unde? 

Ben şi-a golit paharul. 

— Forţele speciale. 

Sticla era goală. Chris s-a uitat la ea cu o sprânceană 
ridicată şi a luat alta din lada frigorifică. RAF!? 

— Armată. 

— Soldat. Ce grad aveai? 

— Maior, a răspuns imediat Ben. 

Chris a încercat să nu pară impresionat. 


1 Prescurtare de la Royal Air Force, forţele aeriene regale britanice (n. tr.). 
102 


— Şi care a fost regimentul dumneavoastră, domnule 
maior? 

Ben i-a aruncat o privire dincolo de masă. 

— Ben. Nimeni nu-mi mai spune maior. 

— Ben şi Oliver au fost prieteni în armată, a spus Leigh. 
Aşa ne-am întâlnit. 

— Prin urmare vă cunoaşteţi de multă vreme, a spus 
Chris cu răceală, fără să-şi ia ochii de la Ben. 

— Dar nu am mai ţinut legătura de ani buni, a adăugat 
Leigh. 

Chris şi-a menţinut privirea asupra lui Ben încă o vreme, 
apoi a mârâit ceva ca pentru sine şi s-a întors la mâncarea sa. 
Toţi trei şi-au terminat masa în tăcere, acompaniaţi doar de 
şuierul vântului şi de zgomotul valurilor. 

Ben s-a întors în cabina lui şi a stat o vreme în linişte, 
meditând. Şi-a verificat armele din nou, desfăcându-le şi 
curăţându-le cu o familiaritate datorată timpului îndelungat 
de antrenament, aproape inconştientă. Apoi a pus totul înapoi 
în rucsac şi l-a îndesat deasupra dulapului. A stat întins pe pat 
timp de o oră, ascultând zgomotul monoton al valurilor. Vân- 
tul creştea în intensitate şi tangajul iahtului sporea. 


Aproape de miezul nopţii, Leigh şi-a spus că era timpul 
să meargă la culcare. Pe partea cealaltă a mesei, Chris stătea 
prăbuşit în scaun, uitându-se încruntat la televizor. Abia dacă 
rostise vreun cuvânt după cină. 

— Ce este, Chris? 

Chris nu a spus nimic. Faţa i s-a întunecat. 

— Haide, cunosc privirea asta. Ce este? 

Chris a întins telecomanda spre televizor şi l-a închis. 

— E el, nu-i aşa? 

— Cine? 

— El. Mi-aduc aminte acum. Ben. Vechea mare pasiune. 
Cel de care erai îndrăgostită nebuneşte. Cel cu care voiai să 
te măriţi. 

— Asta a fost acum cincisprezece ani, Chris. 

Bărbatul a râs cu amărăciune. 

— Ştiam eu că se întâmplă ceva. 

— Nu se întâmplă nimic. 


103 


— Nu? V-am auzit pe amândoi şuşotind mai înainte, 
singuri, în cabină, ca adolescenţii. 

A râs forţat. 

— Dacă ştiam care-i treaba cu călătoria asta, nu te-aş fi 
lăsat să mă atragi în cursă cu vorbe dulci. Probabil crezi că 
sunt prost de-a binelea, un tip foarte uşor de dus de nas, 
convins să vă ducă, pe tine şi pe iubitul tău, peste Canal, 
până în Franţa, pentru un nenorocit de weekend. Ce, te 
temeai că vă vor strica paparazzii mica escapadă romantică? 
Poate că ar trebui pur şi simplu să fac cale întoarsă. 

— Înţelegi totul greşit, Chris. 

— Nu pot să cred că-mi faci asta. Nu am uitat, să ştii. 
Toate poveştile despre tipul care ţi-a frânt inima atât de rău 
că ţi-au trebuit ani ca să uiţi - iar acum te vânturi cu 
nemernicul ăsta chiar sub nasul meu şi te aştepţi ca eu să te 
ajut? Ce ţi-am făcut? Niciodată nu ţi-am rănit sentimentele. 
Tu le-ai rănit pe a/e mele. 

Şi-a împuns cu degetul pieptul de câteva ori. Faţa i s-a 
făcut roşie. 

— Da? Şi când te-am prins că i-o trăgeai curvei ăleia la 
petrecerea de ziua mea? 

Chris şi-a dat ochii peste cap. 

— O mică abatere... de câte ori trebuie un bărbat să 
spună că-i pare rău? 

— Eu nu o consider o mică abatere. 

— Nu erai niciodată acolo! Erai mereu plecată pe 
undeva să cânţi. 

— Am fost acolo în noaptea aia, a spus ea. 

S-au întors cu faţa unul la altul, cu un sentiment de 
ostilitate crescând între ei. Apoi ea a oftat. 

— Te rog, Chris. Nu vreau să mă cert, OK? Am mai 
discutat chestiile astea înainte. Ştii la fel de bine ca şi mine că 
nu a mers. Cu toate astea, suntem încă prieteni, nu? 

— La pensie... a rostit el nedesluşit. Cât de bătrân e 
tipul ăsta? Ce fel de pierde-vară spune că e la pensie la vârsta 
lui? Ştii cât sunt pensiile la armată? Cum poţi să ştii că nu 
umblă doar după banii tăi? S-a gândit o clipă. Tu i-ai cumpărat 
ceasul ăla? a întrebat el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, las-o moartă! Nu e aşa 


104 


cum crezi tu. 

— Atunci cum e? De ce e aici? 

— Sunt lucruri pe care nu le pot explica în momentul 
ăsta. Trebuie să ai încredere în mine, OK? 

L-a privit sincer. 

— Jur că nu e nimic între mine şi Ben. Şi apreciez că-ţi 
pasă şi că mă ajuţi în felul acesta. Pe cuvânt! 

L-a îmbrăţişat şi el a ţinut-o strâns. 

— Mi-e dor de tine, Leigh, a spus el cu o voce 
tânguitoare. 

A sărutat-o pe păr. 

— Mă gândesc la tine foarte mult, ştii, a murmurat el. 

Apoi el s-a dat înapoi puţin şi a încercat să o sărute pe 
gură, dar ea l-a împins înapoi. 

Ben ieşise din cabină şi stătea în cadrul uşii. 

Leigh s-a îndepărtat brusc de Chris şi toţi au rămas 
îngheţaţi pentru un moment, privindu-se. 

— Imi pare rău, a spus Ben încet, nu am vrut să vă 
întrerup. 

S-a întors şi s-a îndreptat către treptele de la intrare 
pentru a merge pe punte. 

Vântul era mult mai puternic acum şi el şi-a încheiat 
jacheta până la gât. Şuvoaie reci de ploaie se abăteau dinspre 
est asupra prorei vasului, iar velele fluturau zgomotos 
acoperind vuietul vântului şi bubuitul neîncetat al valurilor. 
Mick stătea la cârmă, înfăşurat într-o pelerină de ploaie. Au 
dat din cap unul către celălalt, Ben şi-a scos ţigările şi i-a ofe- 
rit una. A ferit de briză flacăra brichetei lui, Zippo, a tras 
adânc în piept şi s-a uitat o vreme în larg, peste întinderea 
întunecată de valuri, mijindu-şi ochii ca să se ferească de 
stropii reci şi ţinându-se de balustradă. 

Prora iahtul /so/de s-a ridicat deasupra mării neliniştite, 
urcând pe creasta unui val mare, apoi a trecut peste el şi s-a 
avântat în jos în adâncitura dintre valuri, aruncând în aer un 
jet imens de spumă. 

Ben s-a înfipt şi mai bine pe picioare împotriva valului, 
în timp ce puntea de sub el s-a înclinat şi apoi a revenit. 
Velele au trosnit asemenea unui foc. 

— E ceva vreme rea în faţă, a spus Mick, întrerupându-i 


105 


şirul gândurilor. 

Ben a privit către cerul întunecat. Nori negri alergau pe 
suprafaţa lunii. In lumina slabă a putut vedea spuma albă de 
pe crestele valurilor care se spărgeau. 

A stat pe punte multă vreme. Nu avea niciun sens să 
meargă jos. Nu ar fi putut să doarmă. Gândurile îi erau 
confuze şi alergau aiurea, trecând de la un lucru la altul. 
Oliver. Scrisoarea lui Mozart. Filmul. Crima. Langton Hall. 
Telefonul de la poliţie. 

Dar nu se gândea numai la enigmă, mintea îi tot fugea 
la Leigh. Imaginea ei în braţele lui Chris îi persista cu 
încăpățânare şi perplexitate în minte. 

De ce îl făcea să se simtă atât de neconfortabil faptul că 
ea putea să mai aibă sentimente pentru fostul ei soţ? 

Ce erau sentimentele astea pe care le avea? Era gelos? 
S-a opus ideii, dar cu toate astea nu a putut opri gândul la 
felul în care îl făcuse să se simtă să fie din nou în preajma ei. 

Probabil că a adormit acum. Şi-a imaginat-o întinsă pe 
patul ei, doar la vreo doi metri sub punte, cu părul răsfirat pe 
pernă. A fumat mai multe ţigări şi a luat o gură din plosca lui 
de whisky şi a uitat de urcuşul şi coborâşul punţii de sub 
picioare. A observat că furtuna se înteţise abia atunci când 
Isolde a alunecat în jos cu putere între două valuri şi l-a făcut 
să se dezechilibreze. Valurile mugeau înfiorător. lahtul a lovit 
altă creastă de val, a urcat pieptiş şi apoi prora i s-a prăbuşit 
cu viteză. O învolburare sălbatică de apă şi spumă l-a orbit pe 
Ben pentru câteva secunde, în timp ce se ţinea cu îndârjire de 
balustradă. Ţigara i s-a stins şi a aruncat chiştocul ud în mare. 


În cabina de dedesubt, Leigh se tot întorcea neliniştită 
de pe o parte pe alta în patul ei, încercând să-şi calmeze 
mintea. Inutil însă. Nu putea să şi-l scoată pe Ben Hope din 
cap. Ce era cu ea? 

S-a uitat la ceas şi a văzut că era aproape ora patru 
dimineaţa. S-a înfăşurat în pătură şi a ieşit să-şi facă o cafea. 
lahtul se înclina într-o parte şi în alta, şi era greu să meargă. 

Chris a auzit-o mişcându-se şi a ieşit din cabina 
comandantului, cu ochii înceţoşaţi şi palid. In timp ce ea şi-a 
băut cafeaua, el a verificat pe calculator ultimele ştiri despre 


106 


vreme primite de la Met Office!. 

— Furtuna asta ar trebui să se termine curând. 

l-a aruncat o privire sălbatică. 

— Unde e prietenul tău, maiorul? 

— Lasă-l în pace, Chris. Nu e în cabina lui? 

— Uşa e deschisă şi el nu e înăuntru. 

— O, sigur! Şi tu te-ai gândit că e împreună cu mine. 
Chiar nu ai încredere în mine, nu-i aşa? 

Chris a protestat mormăind ceva şi s-a îndreptat către 
punte. Cum a deschis trapa de ieşire, un val de apă l-a lovit în 
faţă şi el a pufnit. Şi-a şters ochii, a scuturat capul şi a privit 
de-a lungul punţii. Ben şi Mick lucrau împreună, în tăcere şi cu 
încăpățânare, cu pelerinele lor de ploaie lucind. Maiorul părea 
că ştie ce face. Chris s-a gândit o clipă, a înjurat printre dinţi, 
şi-a dat părul leoarcă pe spate şi a coborât din nou înăuntru. 

La jumătatea scărilor, lui Chris i-a venit o idee. Maiorul 
nu va fi prin preajmă. Era o oportunitate. S-a strecurat prin 
uşa de la salon şi a intrat fără să facă zgomot în cabina lui 
Ben. A închis cu grijă uşa în urma lui şi a pus zăvorul, apoi s-a 
uitat prin cameră. A ridicat sacul verde de deasupra patului, |- 
a dat jos şi a început să desfacă curelele. 


1 Prescurtare de la Meteorological Office, serviciul naţional de 


meteorologie al Marii Britanii (n. tr.). 
107 


20 


Viena 
In aceeaşi seară 


Kinski umbla dintr-o parte în alta a camerei de zi. Îşi 
simţea nervii precum sticla spartă şi simţea o migrenă 
ameninţându-l. Mâinile îi tremurau violent şi stomacul îl 
durea. 

Oare unde era ea? Cine o luase? Era o răzbunare a 
vreunuia pe care îl băgase la închisoare? Le-a trecut în revistă 
pe câteva dintre jigodiile cu care avusese de-a face în 
ultimele câteva luni. A revizualizat mental numele şi figurile. 
Ştia ce i-ar putea face fiicei lui. Văzuse ce puteau face. 

Dacă-i făcuseră vreun rău, îi va omori. Pe toţi. Pe 
absolut toţi. 

S-a prăbuşit într-un fotoliu, cu capul în mâini, plângând 
şi tremurând. Apoi a început din nou să meargă de colo până 
colo şi a lovit cu pumnii în perete până când au început să-i 
sângereze. Max, câinele, îl privea nervos din patul din colţ. 

Telefonul a sunat şi a sărit la el. Asta era. Cerere de 
răscumpărare. A ridicat receptorul cu o mână tremurândă. 

Era cineva care încerca să-i vândă izolaţie de acoperiş. 

— Du-te-n mă-ta! 

Kinski a trântit receptorul. 

A tresărit la zgomotul unei maşini demarând şi un 
moment mai târziu a auzit soneria. A alergat la uşă şi a 
deschis-o exact la timp ca să vadă Audiul negru 
îndepărtându-se în viteză, în josul străzii. N-a reuşit să-i ia 
numărul. 

Din pragul uşii, Clara a zâmbit încântător în sus, către 
el. 

— Bună, tati! Bună, Maxy! 

Câinele mare a sărit din pat şi-ntr-o clipă era în braţele 
ei, lingând-o pe faţă şi dând din ciotul lui de coadă. Ea şi-a 
întors faţa, râzând în timp ce a intrat în pas săltat în casă. 

Kinski l-a împins pe Max la o parte. Şi-a aruncat braţele 
în jurul Clarei şi a strâns-o la piept. 

108 


— Mă striveşti! 

S-a zvârcolit în braţele lui trăgându-se înapoi şi uitându- 
se la el, nedumerită de expresia lui. 

— Ce e cu tine? 

— Unde ai fost? a fost tot ce a putut spune. 

S-a aşezat într-un scaun şi a pus-o să-i povestească tot. 
Nu înţelegea de ce e atât de supărat şi ce era aşa de 
important. Franz fusese drăguţ. Îi spusese că era un prieten. 
Un poliţist, ca şi tatăl ei. El îi ceruse să aibă grijă de ea o 
vreme. Au mâncat o îngheţată într-o cafenea. Franz era 
amuzant. l-a spus tot felul de istorioare care au făcut-o să 
râdă. Nu, nu o atinsese. O luase doar de mână pentru a o 
conduce în cafenea. Nu, nu-şi amintea numele cafenelei sau 
al străzii. Era doar o cafenea pe undeva. Ce era în neregulă? 

Kinski a ascultat toate astea şi capul i s-a plecat şi mai 
mult. 

— Cum arată Franz? a întrebat, încercând să-şi alunge 
furia din voce. 

Ea şi-a scuturat capul ca şi cum ar fi fost o întrebare 
prostească. 

— E mare ca şi tine, dar nu la fel de gras, a chicotit ea. 

— Eu vorbesc serios, Clara! 

Clara şi-a dat pe spate o şuviţă de păr de culoarea 
nisipului: era liniştită. 

— E bătrân. Trebuie să aibă vreo patruzeci de ani sau 
mai bine. 

— OK. Altceva? 

— Are o ureche amuzantă. 

— Ce înţelegi prin ureche amuzantă? 

Ea s-a strâmbat. 

— Adică oribilă. Ca şi cum ar fi fost mestecată sau ceva 
asemănător. 

— Te-a speriat? 

— L-am întrebat ce s-a întâmplat cu urechea lui. A spus 
că un papagal bătrân şi mare s-a aşezat pe umărul lui şi a 
încercat să-i smulgă urechea. A vrut să-mi arate. M-a făcut să 
râd. Mi-a plăcut Franz. 

Lui Kinski i-a venit să o plesnească. 

— Să nu mai faci asta niciodată. Vorbesc serios, Clara. 


109 


Singura maşină în care te urci este a noastră sau a Helgăi. Ai 
înţeles? 

Ea şi-a înclinat capul, s-a smiorcăit şi şi-a şters o 
lacrimă. 

— Da, tati. 

Telefonul a sunat din nou. Kinski a ridicat receptorul la 
al doilea ţărâit. 

— Herr Kinski? 

— Cine-i acolo? 

— Doar ascultă. 

— OK, ascult. 

— E un avertisment. Stai departe de cazul Llewellyn. 

— Cine eşti? 

— Data viitoare frumuşica ta fetiță nu va veni acasă cu 
zâmbetul pe buze. 

Kinski şi-a muşcat limba şi a simţit sânge în gură. 
Legătura s-a întrerupt. 


110 


21 


Eve şi-a verificat machiajul în oglindă şi s-a dat cu puţin 
parfum pe încheietură şi după urechi. O pusese să poarte 
peruca blondă astăzi şi ea îi făcuse câteva ajustări. Perfect. 
Şi-a făcut apariţia din baia ataşată dormitorului, purtând doar 
lenjeria intimă de mătase, şi s-a dus la dulap. Toate rochiile 
scumpe de pe umeraşe fuseseră ajustate pentru ea. 

O voce s-a auzit parcă de nicăieri. Ştia că erau difuzoare 
peste tot prin cameră. 

— Cea neagră, a spus vocea. Era impasibilă şi con- 
trolată. 

Eve s-a întins şi a luat o rochie Chanel, frumoasă, de 
catifea neagră. O ura, aşa cum îi ura pe toţi. S-a întors şi a 
tinut-o sus de-a lungul trupului ei subţire. 

— NU, a spus vocea. Cea de satin. 

Eve a schimbat rochia calm, a tras umeraşele de-a 
lungul barei şi a luat rochia decoltată de satin. Era unul dintre 
cadourile lui recente. 

— Pune-o pe tine, a spus vocea pe acelaşi ton lipsit de 
emotie. 

Ea s-a conformat. 

— Acum perlele. 

S-a îndepărtat de la rândurile de rochii spre peretele 
opus al imensei garderobe unde era un dulap cu față de 
sticlă, căptuşit cu catifea albastră şi unde se afla un şir de 
cutii deschise de bijuterii, cu lanțuri de aur sclipitoare şi 
coliere de diamante. A scos lungul şirag de perle şi l-a prins la 
gât. li atârna până jos, între sâni, şi îl simţea rece pe piele. 

— Nu. Mai găseşte ceva pe lângă ele, a spus vocea. Si 
pune-ți şi cerceii care se potrivesc. 

Ea s-a conformat mecanic. 

In altă parte a casei, Werner Kroll s-a lăsat pe spate în 
scaunul moale. Stătea cu mâinile pe genunchi, cu cravata la 
fel de dreaptă şi bine înnodată ca întotdeauna. Ochii priveau 
ficşi la ecranul plat al monitorului color din faţa lui. Ea s-a 
întors pentru a-l lăsa să o privească, aşa cum ştia că-i place. 
El a dat din cap aprobator. 

111 


— Bun, a spus el în microfon. Acum mergi în cameră. 

S-a întins încet şi a apăsat un buton de pe consola din 
faţa lui, trecând de la o cameră la alta. A privit-o ieşind din 
baie, mergând de-a lungul coridorului şi urcând scara. 

Eve făcuse drumul acesta de mult mai multe ori decât 
ar fi vrut să-şi aducă aminte. Ce voia de la ea? Era 
întotdeauna altfel, dar de fiecare dată mai rău. A mers până 
la uşa grea, a apăsat pe clanţa de aur şi a intrat. Era o 
cameră elegantă cu plafonul înalt. Lumina nu foarte puternică 
arunca umbre lungi pe pereţii îmbrăcaţi în mătase verde. 
Mobila era puţină, dar scumpă; când a călcat, a simţit cum 
piciorul i se afundă în covorul moale. A mers până în mijlocul 
camerei privind în jur; nu se simţea în largul ei. S-a zărit în 
treacăt în oglinda care ocupa un perete întreg şi a privit 
repede în altă parte. 

Cineva gemea în capătul îndepărtat al camerei şi Eve s- 
a întors în direcţia sunetului. Pe un pat lat, se afla întinsă o 
femeie. Era tânără şi frumoasă, semiconştientă şi aproape 
goală. Avea picioarele desfăcute larg şi era legată de stâlpii 
patului, de încheieturi şi de glezne. 

Vocea a vorbit din nou în difuzoarele ascunse prin 
colţurile încăperii. Părea să vină de peste tot şi de nicăieri, 
umplând fiecare centimetru de aer: _ 

— Dă-ţi rochia jos, a spus vocea. Incet. 

Eve a ezitat un moment, apoi a întins mâna la spate şi a 
început să-şi desfacă nasturii. 

— Mai încet, a avertizat vocea. 

Ea s-a supus. Bretelele i-au căzut de pe umeri şi rochia 
a alunecat încet de-a lungul corpului. A păşit afară din ea şi a 
lăsat-o pe jos, formând un mic bazin de satin. 

— Bun, a spus vocea. Acum du-te la masă şi deschide 
cutia. 

Eve a făcut aşa cum i s-a spus. Şi-a simţit picioarele 
grele în timp ce se apropia de suprafaţa lucioasă a mesei. A 
desfăcut încuietorile casetei, a ridicat capacul şi a făcut un 
pas înapoi. Când a văzut ce era înăuntru, respiraţia i s-a oprit. 

S-a uitat către oglindă şi a scuturat din cap. 

— Te rog, nu pot face asta, a spus ea, nu mă obliga. 

Vocea a tăcut, dar ea şi-a putut imagina expresia de pe 


112 


faţa lui stând în scaunul din spatele oglinzii bidirecţionale. 

— E prea de tot, a spus ea mai ferm şi a închis caseta. 

El a vorbit repede. l-a spus că nu are altă cale. l-a spus 
ce i-ar face dacă nu i s-ar supune. Ea a ascultat cu bărbia în 
piept şi ochii închişi. 

Când a terminat de vorbit, Eve a deschis din nou 
caseta, a înghiţit în sec şi a întins mâna încet după ceea ce se 
afla înăuntru. 


113 


22 


Canalul Mânecii 
Inainte de răsărit 


Coasta Franţei era doar o pâclă intermitentă pe fundalul 
albastru-închis al orizontului. Furtuna se potolise în sfârşit, iar 
marea era calmă şi cenuşie. Câţiva pescăruşi ţipau în jurul 
catargului înalt al yahtului /so/de, iar Ben şi-a scos pelerina de 
ploaie şi s-a îndreptat către cabinele de jos. Mick l-a bătut pe 
umăr în timp ce trecea. Căpitanul era tras la faţă. Fusese o 
noapte lungă. 

Leigh l-a întâlnit pe Ben la intrare; părea neliniştit. 
Mirosul de şuncă prăjită care venea dinăuntru l-a făcut să 
saliveze. 

— Pregătesc micul dejun, a spus ea. 

— Unde e Chris? a întrebat el, târşâind obosit picioarele 
pe trepte în jos. 

— Cred că e în pat. 

— Halal comandant, a spus el nedesluşit. 

Leigh a ignorat comentariul şi i-a întins o farfurie 
aburindă de şuncă cu ouă. S-a aşezat să o mănânce în timp 
ce ea şi-a luat o geacă şi s-a dus să-i ducă o farfurie cu 
mâncare şi lui Mick, pe punte. 

In timp ce Ben tocmai ridicase prima furculiţă cu 
mâncare la gură, uşa de la cabina comandantului s-a deschis 
brusc. Chris a păşit afară cu o privire răvăşită. 

Leigh se întorcea de pe punte. L-a văzut pe Chris şi s-a 
oprit la jumătatea scărilor. A 

— Nu mişca, a spus Chris. In mână avea unul dintre 
pistoalele Para-Ordnance şi îl ţinea aţintit drept spre Ben. 

Acesta s-a holbat la armă. 

— Destul de surprins, nu-i aşa, domnule maior? 

Chris a scos un râs scurt şi forţat. 

— Leigh, despre asta e vorba de fapt în legătură cu 
iubiţelul tău. Uite ce am găsit în sacul lui. Trei, plus muniţie. 

Ţinând arma aţintită către Ben, a căutat cu cealaltă 
mână după uşa cabinei. A scos afară rucsacul şi l-a trântit pe 
podea în faţa lor. 

114 


— Ca să nu mai menţionez cei vreo cincisprezece mii de 
euro dinăuntru, a spus el, toţi legaţi frumuşel în teancuri mici. 
Care-i jocul, domnule maior? Trafic de arme? De droguri? Sau 
ambele? 

Chris a rânjit triumfător către Leigh. 

— Oricum ar fi, e în mare rahat acum. E o arestare 
efectuată de către un civil. Chem poliţia şi paza de coastă. 

— Chris! a suspinat Leigh. 

— Nu-ţi face griji, nu o să menţionez numele tău. N-are 
nimic de-a face cu tine - sau are? _ 

— Faci o mare greşeală, a spus ea. Opreşte-te. ţi explic 
totul altă dată. Crede-mă, în regulă? 

Chris nu i-a dat atenţie şi a vânturat pistolul către Ben: 

— Nu mai eşti aşa dur acum, nu-i aşa, domnule maior? 

Ben a continuat să mănânce. 

— Nu cunoşti cele trei situaţii, nu-i aşa, Chris? 

Expresia lui Chris s-a schimbat brusc, rânjetul lui 
triumfător diminuându-se. 

— Ce vrei să spui? 

— Se pare că nu. Vorbesc despre cele trei situaţii de 
pregătire pentru un pistol semiautomat „single - action”!. 

Zâmbetul lui Chris a început să pălească, neştiind ce să 
creadă. 

Ben a continuat calm: 

— Situaţia numărul unu: armat şi blocat. Trebuie doar 
să tragi siguranţa, să apeşi pe trăgaci şi sunt mort. 

A împins farfuria la o parte, s-a ridicat în picioare şi a 
făcut un pas către Chris. 

— Ai grijă, trag! a îngăimat celălalt. 

— Situaţia numărul doi: există un glonţ în încărcător, 
dar tot e nevoie să tragi cocoşul cu degetul mare. 

Ben a mai făcut un pas înainte. 

— Te avertizez... 

— Situaţia numărul trei, nu există niciun glonţ în 
încărcător şi arma nu e bună decât să baţi cuie cu ea. 

Ben a ajuns aproape de Chris. 

Ţeava pistolului era la câţiva centimetri de faţa lui şi 
începuse să tremure. 


1 Pistol care necesită armarea cocoşului înainte de fiecare tragere (n. tr.). 
115 


— Tu te afli în situaţia numărul trei, cretinule! Acum dă- 
mi arma înainte să ţi-o bagi singur în ochi. 

Ben a întins mâna şi a înhăţat .45-ul lui Chris. A verificat 
încărcătorul. Unsprezece cartuşe. A ridicat rucsacul căzut. Era 
uşor. Banii erau încă acolo, dar pistoalele şi încărcătoarele de 
rezervă nu. 

— Ce-ai făcut cu celelalte pistoale? l-a întrebat el. 

Chris şi-a frecat palmele, îngălbenindu-se. 

— Le-am aruncat, a spus el cu o voce joasă. 

— Peste bord? 

Chris a confirmat din cap. 

— ldiot. 

Ben şi-a băgat Para-Ordnance-ul la curea. 

— Leigh, adu-mi orice hartă există pe aici pentru coasta 
Franţei. Cât despre tine, i-a spus el lui Chris, întoarce-te în 
cabină şi vezi cum faci să-ţi mai văd faţa cât mai rar, că jur că 
te leg de ancoră şi-ţi dau drumul pe fundul mării. 

Chris s-a retras rapid către cabina comandantului. 

— A, şi încă ceva, Chris, a adăugat Ben. 

— Ce? a întrebat acesta morocănos. 

— Am văzut Proscrisul. Şi cred că muzica a fost o 
porcărie. 

Era o minciună, dar asta l-a atins pe celălalt exact în 
punctul cel mai sensibil. 

Chris a închis uşa cabinei şi nu a mai ieşit de acolo. 

— Nu era nevoie să fii atât de dur cu el, a spus Leigh, 
punând un teanc de hărţi pe masă. Incerca doar să mă 
protejeze. 

Ben nu a spus nimic. A mestecat cu zgomot o bucată de 
şuncă, a întins o hartă şi a început să studieze linia de coastă. 


116 


23 


Isolde înainta către litoralul francez sub un cer albastru 
limpede, atunci când Ben şi Leigh şi-au adus lucrurile pe 
punte. Mick a condus iahtul către un mic golf pustiu, la vreo 
doi kilometri de Saint-Vaast - La-Hougue şi la două sute de 
metri de țărm, Ben a coborât barca de salvare cu bagajele lui 
şi ale lui Leigh în ea. Apoi el a dispărut în jos pentru un minut, 
timp în care ea şi-a luat la revedere de la căpitanul de punte. 

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine şi cu domnul 
Anderson, a spus marinarul, dar îţi urez noroc, draga mea. 

— Cândva o să ne reîntâlnim, Mick, a răspuns ea şi l-a 
sărutat pe obrazul acoperit de barbă. 

Au coborât şi Ben a pornit motorul exterior al bărcii. A 
apucat maneta şi s-au îndepărtat de iaht în sunetul valurilor 
create. Leigh s-a ghemuit în partea din faţă a bărcii, 
strângându-şi haina de piele întoarsă în jurul trupului, pentru 
a se apăra de briza rece. Câţiva pescăruşi se roteau şi ţipau 
deasupra capului lor. 

— Chris o să cheme poliţia, acum că am plecat, ce 
crezi? a întrebat ea neliniştită. 

— Nu, nu cred că e vreun pericol dinspre partea asta, a 
spus Ben, cercetând malul. 

— Cum poţi fi atât de sigur? 

— Pentru că i-am spus chiar adineauri că, dacă o va 
face, mă voi întoarce şi-i voi zbura creierii. 

Ea s-a încruntat şi nu a răspuns. 

Câteva minute mai târziu, Ben trăgea barca pe malul 
stâncos. Dincolo de întinderea de plajă, peste câteva dune de 
nisip, se zăreau acoperişurile şi turla bisericii unui sat de pe 
coastă. 

— Pe aici, a spus el apucând rucsacul. 

Au urcat pe dunele de nisip şi au trecut peste o bucată 
de pământ acoperit cu iarbă neîngrijită care îngrădea un 
teren de golf. Un drum şerpuit i-a dus în centrul satului şi în 
curând au găsit un mic atelier auto unde Ben a plătit cash 
pentru un Citroen ieftin la mâna a doua. 

Au pornit la drum. Ben nu avea nevoie de o hartă a 

117 


străzilor. Munca lui cu răpirile şi răscumpărările îl dusese de 
mai multe ori în Franţa şi cunoştea ţara destul de bine. A 
mers numai pe drumuri secundare şi, deşi atenţia i-a fost 
trează, nici urmă de poliţie. 

Au făcut treisprezece ore de-a lungul Franţei şi apoi prin 
Italia, şi au condus cu schimbul. 

S-au oprit doar pentru benzină şi au mâncat pe drum. 
Era frig şi au dat încălzirea la maximum. Erau obosiţi şi au 
vorbit puţin. 

Când au trecut de graniţa italiană în întuneric, s-a lăsat 
o ceaţă groasă şi Ben a condus în tăcere, concentrându-se pe 
tunelul luminos pe care farurile îl conturau în faţă. Leigh se 
cufundase-n gânduri, moleşită de căldura ventilatorului. Apoi 
şi-a adus aminte de ceva. 

— Îmi poţi da telefonul? 

— E pe fundul Canalului. Doar ţi-am spus că trebuia să 
scap de el. 

— Atunci, îl pot folosi pe al tău? 

— Pe cine vrei să suni? 

— Pam. 

— Asistentul tău personal? De ce? 

— Am fost plecată câteva zile. O să înceapă să-şi facă 
griji. În curând, oamenii vor crede că mi s-a întâmplat ceva. 
Trebuie să-i zic că sunt OK. 

— Bine, dar nu-i spune unde eşti şi fii cât mai scurtă. 

Şi-a scos telefonul din buzunarul de la vestă şi i l-a dat. 

Leigh a încuviinţat şi a format numărul. 

Pam părea uşurată, dar agitată. Toată lumea parcă 
înnebunise, a spus ea. Unde naiba se afla? Agentul ei era 
panicat. Ratase două interviuri. În cinci săptămâni era 
premiera cu Flautul fermecat în Italia, repetițiile trebuiau să 
înceapă în curând şi nimeni nu auzise nimic de la ea. 

— Ştiu, a asigurat-o Leigh din nou. Nu e nimic de care 
să te îngrijorezi. 

— Eşti în toate ziarele din seara asta, a spus Pam. Sunt 
fotografii cu tine şi cu un tip în Oxford. Mă uit chiar acum la 
una. Titlul este CINE ESTE ACTORUL PRINCIPAL AL LUI LEIGH? 

Leigh a sărit iritată: 

— Nu-ţi face probleme. 


118 


— Un bărbat destul de arătos, a spus Pam. Nu mi-ar 
displăcea o bucăţică d-asta nici mie. Sunteţi împreună? 

— Las-o baltă, Pam. 

— Intreab-o dacă e totul OK la Langton Hall, a spus Ben. 

Leigh a îndepărtat telefonul de la gură. 

— De ce? 

— Intreabă doar. Şi repede. 

Leigh a întrebat şi Pam a spus că totul era în regulă 
acolo. Constructorii plecaseră în dimineaţa aia ca să înceapă 
lucrul la studioul de repetiţii. 

— Nu au găsit nimic... neobişnuit? a întrebat Leigh. 

— Nu, a zis Pam părând derutată. Cum ar fi? A, apropo. 
Aproape uitasem. A sunat cineva. 

— Cine? Spune-mi repede, nu pot vorbi mult. 

A urmat o pauză. 

— E despre Oliver. 

Leigh a îngheţat. 

— Ce despre Oliver? 

Ben şi-a luat privirea de la drumul înceţoşat. 

— Un detectiv a sunat de la Viena, a spus Pam. l-am 
scris numele aici - stai o clipă - Kinski. Detectiv Markus 
Kinski. Voia să vorbească cu tine. Despre ce e vorba? 

— A mai spus ceva? 

— Nu a vrut să vorbească cu mine, dar părea important. 
A lăsat un număr unde să poată fi sunat. A zis că poţi să-l suni 
fără probleme. Ai intrat în vreo încurcătură, Leigh? 

— Dă-mi doar numărul, Pam. 

Pam l-a citit. Leigh a luat un pix din geantă şi l-a notat. | 
l-a repetat lui Pam ca să fie sigură şi apoi a întrerupt 
convorbirea şi a închis telefonul. Timp de un minut a rămas 
pe gânduri. 

— La naiba! 

Ben a privit în jur. 

— Ei bine, ce ţi-a spus? 

— Suntem în ziare. Cineva de la teatrul Sheldonian le-a 
trimis probabil o fotografie cu noi, sperând să scoată un ban. 

— Avantajele faimei. 

— Are părţile ei rele. 

— De-asta nu am vrut să mă însoţeşti, a spus el. Ar fi 


119 


trebuit să te duci la mine acasă. 

A bătut darabana pe volan. 

— Nu contează. N-are niciun rost să ne facem griji. Ce 
zicea despre Oliver? 

Ea i-a spus lui Ben despre telefonul de la detectiv. 

— Ce crezi că vrea? 

— Nu ştiu. 

— Poate că, în loc să mergem la Ravenna, ar trebui să 
ne îndreptăm spre Austria ca să vorbim cu el. Ar putea fi ceva 
important. 

— Dar ar putea fi din nou o cursă. 

— Haide, Ben, nu pot continua să evit poliţia la 
nesfârşit, nu? La un moment dat va trebui să iau legătura cu 
ei. Dacă cineva l-a omorât pe Oliver... 

— Înţeleg, vrei dreptate. 

— Da. Vreau ca asasinul fratelui meu să fie judecat. Tu 
nu? 

— Vreau ca ucigaşul prietenului meu să plătească. 

— Asta însemnând ce? 

— Nu am încredere în sistem. Fac lucrurile în felul meu. 

— Am observat, a spus ea. 

— În felul meu lucrurile funcţionează. 

— Ideea mea despre dreptate nu e un glonţ în cap. 

— Nici mie nu-mi place mai mult decât îţi place ţie. 

— Dar asta e ceea ce faci. Nu? 

Ben nu a spus nimic. 

O vreme au rămas tăcuţi. Leigh privea drumul înceţoşat 
şi asculta zgomotul făcut de ştergătoare. 

Totul era atât de copleşitor, atât de străin. Se simţea de 
parcă ar fi fost luată de un vârtej şi scoasă din realitate, 
rătăcind fără hartă sau busolă. Câteodată îi venea greu să 
creadă că oricare din lucrurile astea se întâmplau cu 
adevărat. S-a gândit la viaţa pe care o lăsase în urmă, la 
oamenii şi rutina ei, în lumea reală, aşteptând-o. Păreau la un 
milion de kilometri depărtare. Viaţa ei fusese agitată, nebună, 
o zăpăceală constantă de călătorii şi repetiţii şi concerte fără 
sfârşit, cu teatre de operă şi hoteluri succedându-se unul 
după altul. Dar fusese organizată şi sigură. 

Acum totul se prăbuşise. Se vor mai întoarce lucrurile la 


120 


felul în care fuseseră? Unde avea să se sfârşească totul? Şi-a 
sprijinit capul în mâini. 

Ben i-a pasat plosca de whisky. 

— la puţin. 

— Cred că o voi face. 

A luat câteva înghiţituri lungi. 

— Începi să te obişnuieşti cu chestia asta, a zis ea, 
pasându-i plosca înapoi. 

— Mie-mi spui? a spus Ben şi a băut puţin. 

Ea s-a simţit puţin mai bine. 

— Deci ce este cu acest detectiv Kinski? a întrebat. 

— Dacă vrei să-l vedem, îl vedem. Dar mai întâi trebuie 
să-l găsim pe Arno. Eventual el ne poate ajuta să dăm un 
înţeles harababurii ăsteia. 


Au ajuns în Ravenna la zece şi ceva seara şi au găsit o 
mică pensione la periferie. Ben s-a înregistrat ca domnul 
Connors şi i-a lăsat să creadă că Leigh era soţia lui. Nu le-au 
cerut paşapoartele şi au fost bucuroşi să vadă nişte bani în 
avans. Proprietăreasa i-a condus pe scări, a deschis o uşă şi 
le-a dat cheia, lăsându-i singuri. 

Camera era mică şi simplă. 

— Doar un pat, a spus Leigh. 

Era unul dublu şi ocupa cea mai mare pane din spaţiu. 

— Eu n-am făcut decât să cer o cameră, a zis el, nu am 
ştiut. 

Şi-a vărsat rucsacul pe un fotoliu şi a deschis uşa du- 
lapului care scârţâia. Erau câteva pături în plus acolo. El le-a 
aruncat grămadă pe podea. 

— Trebuie să stau în aceeaşi cameră cu tine, Leigh. Nu 
pot să stau în faţa uşii toată noaptea. 

— Nu trebuie să dormi pe jos, a spus ea. Putem împărţi 
patul. Dacă vrei, asta e. 

— Chris ar putea să nu fie prea încântat de asta, a 
răspuns el şi în următorul moment şi-a dorit să fi tăcut. 

Ea s-a încruntat. 

— Ce treabă are e/cu asta? 

— Nimic. Uită ce-am spus. O să dorm pe podea, nu e 
mare lucru. Am dormit pe un milion de podele până acum. 


121 


— Nu, ce ai vrut să spui despre Chris? 

— Hai să nu vorbim despre asta. 

— Te referi la ceea ce s-a întâmplat pe /so/de, nu-i aşa? 
Ce crezi că ai văzut? 

— Uite, nu e treaba mea ce se petrece între tine şi 
Chris. 

— Nimic nu se petrece între noi doi. 

— OK, e-n regulă. 

— S-a terminat totul între mine şi Chris, a spus ea. S-a 
terminat de ani de zile. 

— Păreaţi să vă înţelegeţi destul de bine. 

Ştia că spusese prea multe, băgându-se singur în 
bucluc şi semănând mult mai mult cu un îndrăgostit gelos 
decât ar fi vrut să admită. 

Ea s-a înroşit. 

— Nu a fost ceea ce a părut. 

— Nu trebuie să te justifici. 

A luat o sticlă de vin din sac şi a început să o desfacă. 

— Vrei? 

Ea a dat din cap. 

— Bea-l tu. Şi nu mă justific, a oftat Leigh. Bine, e 
adevărat că Chris vrea să fim din nou împreună, a admis ea. 
Asta e ceea ce ai văzut. Dar sentimentul nu e nicidecum 
reciproc şi nu se va întâmpla. 

Şi-a scos şosetele şi s-a întins pe pat. 

— Când se termină, se termină. Nu e niciodată o idee 
bună să revii. 

S-a uitat la Ben. 

El a suflat praful dintr-un pahar de pe masa de la 
marginea patului şi l-a umplut cu vin. 

L-a băut pe nerăsuflate şi l-a umplut din nou. 

— Cred că ai dreptate, a spus el, nu e niciodată o idee 
bună să revii. 


24 


Bordeaux, Franţa 
In seara aceea, ceva mai devreme 
122 


Amfiteatrul era plin şi foarte agitat. Prelegerea era 
ţinută la Facultatea de Politică şi Economie a Universităţii 
Bordeaux. Era deschisă publicului şi oamenii stăteau în 
picioare pe coridoare. Numărul celor prezenţi era fără 
precedent. Organizatorii nu-şi puteau aminti când un discurs 
al unui politician în afirmare generase o exaltare atât de 
mare. 

Poliţişti şi gărzi în civil mişunau pe afară, în ninsoarea 
slabă. Fuseseră ridicate baricade pentru a lăsa coloana de 
maşini a lui Philippe Aragon să treacă şi puzderie de oameni 
se adunaseră ca să întâmpine cu urale şi să agite pancartele. 
Poliţia reuşise să-i izoleze pe cei aproximativ două sute de 
demonstranți neofascişti cu capetele rase, care veniseră să 
strige şi să-şi fluture svasticile în semn de protest. Unul 
încercase să dea foc unei efigii a lui Aragon înainte ca poliţia 
să-l prindă, să-l încătuşeze şi să-l urce într-o dubă. Se 
produsese o busculadă şi reporterii se grăbiseră să surprindă 
imagini, în timp ce trei poliţişti erau căraţi afară sângerând şi 
vreo cincizeci de protestatari bătuţi erau arestaţi. Acum, 
poliţiştii tensionaţi, formaseră cordoane şi aşteptau în spatele 
scuturilor, cu bastoane şi gaze lacrimogene la îndemână. 
Destul de departe de agitaţie, echipe de televiziune şi 
reporteri de ziar stăteau pregătiţi simțind miros de sânge. 

Henri Juste, rectorul universităţii, a zâmbit către camere 
în timp ce a ieşit din spatele draperiilor grele, străbătând 
scena. În spatele podiumului, sloganul partidului lui Aragon, 
L'Europe REDECOUVERTE, stătea la cinci metri înălţime, pe 
un ecran imens. Rezuma perfect politica lui Aragon. O Europă 
nouă, un pământ redescoperit. Ecologic. Verde. Plin de spe- 
ranţă şi promisiuni. Steagurile statelor europene unite erau 
pe ecran. Din culisele şi centrul de control de deasupra sălii, 
personalul de securitate înarmat urmărea monitoarele şi 
cerceta mulţimea. 

Juste a ajuns pe podium. A ridicat braţele şi discuţiile 
aprinse din amfiteatrul aglomerat au încetat. 

— Doamnelor şi domnilor, a început el, cel care vă va 
vorbi în această seară nu are nevoie de nicio prezentare. 
Niciun politician al vremurilor moderne nu a ieşi în evidenţă şi 


123 


nici nu a câştigat un atât de copleşitor suport din partea 
publicului, atât de stabil şi atât de repede. A fost supranumit 
JFK! al Bruxellesului şi este un pionier al arhitecturii de 
protejare a mediului. Un filantrop care a donat personal 
milioane pentru a-i proteja pe cei defavorizaţi. Un militant 
neobosit pentru ridicarea standardelor de educaţie. La 
patruzeci şi unu de ani, este cel mai tânăr candidat la 
vicepreşedinţia Comisiei Europene. Strategiile sale politice 
îndrăzneţe şi viziunea progresistă a unei Europe cu adevărat 
unite, precum şi țelul lui de a scăpa Europa de dependenţa ei 
de energia nucleară l-au plasat ferm în topul politicii 
europene. Doamnelor şi domnilor, Philippe Aragon. 

Rectorul a făcut un pas în spate şi a întins braţul, 
arătându-l pe Philippe Aragon care se îndrepta încrezător 
către scenă. Sute de camere s-au îndreptat asupra lui. Cinci 
sute de oameni erau în picioare. Înalt şi elegant, tânărul 
politician purta un costum bine croit şi nu avea cravată. A 
aşteptat până ce aplauzele s-au mai potolit şi apoi şi-a 
început discursul. 

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi venit 
aici în această seară. 

In spatele lui, pe ecran, sloganul a fost înlocuit în 
murmurul mulţimii de o altă imagine. Protestatarii de extremă 
dreapta de afară. Capete rase şi svastici, ură întipărită pe feţe 
urâte. 

Aragon a zâmbit. 

— Şi aş dori să le mulţumesc şi prietenilor noştri 
neonazişti de afară pentru că nu au întârziat să apară. 

A făcut o pauză de efect, apoi a continuat. 

— Prin chiar prezenţa lor aici în această seară, îmi 
susţin pledoaria. Doamnelor şi domnilor, se spune că avem 
deja o Europă unită. 

S-a oprit din nou şi mulţimea a râs. Faţa lui a devenit 
serioasă. A măturat cu privirea audiența. 

— Adevărul poate fi văzut peste tot în jurul nostru. 
Europa se scufundă sub un val de frică naționalistă şi lăcomie. 
Dar o putem salva. Impreună putem construi o Europă unită. 


1 De la John Fitzgerald Kennedy, preşedintele Statelor Unite între 1961 şi 
1963 (n. tr.). 
124 


O Europă curată. O Europă liberă. O Europă a oamenilor. 

Mulțimea şi-a arătat zgomotos aprobarea. În spatele lui 
Aragon, imaginea neofasciştilor a dispărut, fiind înlocuită de 
sloganul fosforescent punctându-i cuvintele. 

L'Europe REDECOUVERTE. 

Aplauzele au devenit şi mai puternice. 

Privind din culise pe monitorul ei, într-o cameră de 
recepţie confortabilă, Collete Aragon a luat o înghiţitură de 
cafea din paharul de plastic şi a zâmbit văzând cât de bine 
controla soţul ei auditoriul. Oameni de partid şi personal de 
securitate îmbrăcaţi în civil mişunau peste tot în jurul ei. De 
cealaltă parte a sălii stătea Louis Moreau, fostul comandant al 
brigăzii antitero a poliţiei, pe care ea îl alesese ca şef al 
echipei de securitate personală soţului ei. Nu avea prea multă 
încredere în agenţii guvernului. Moreau îşi lua slujba foarte în 
serios. Luminile au sclipit pe capul lui ras în timp ce stătea cu 
braţele încrucişate, scrutând şirul de monitoare care arătau 
imagini ale mulţimii din diferite unghiuri. 

Public, Colette stătuse tot timpul în spatele soţului ei, 
pe fiecare treaptă a succesului lui. Era bun. Dar în particular, 
şi-ar fi dorit ca el să fi abandonat toată treaba asta şi să se 
întoarcă la arhitectură. Nu era vorba doar de confuzia şi 
nebunia călătoriilor care nu se mai terminau şi a interviurilor 
de presă. Nici măcar Philippe nu fusese pregătit pentru cât de 
rapid avansase cariera lui politică. Colette ştia că pe măsură 
ce popularitatea lui creştea, se transforma într-o ţintă. La 
evenimente publice ca acesta, chiar şi prezenţa celei mai bine 
antrenate unităţi de securitate nu îi putea garanta siguranţa. 
Nu puteau percheziţiona pe toată lumea la intrare. Era 
suficient un fanatic fascist printre spectatori, cu un pistol în 
buzunar. 

A străbătut-o un fior. Nu crezuse niciun moment că 
incidentul din ianuarie trecut de la Cortina fusese un accident. 


25 


Lângă Ravenna, Italia 
125 


Când Leigh s-a trezit a doua zi dimineaţă, Ben era deja 
la a noua convorbire telefonică din ziua aceea. Cartea de 
telefoane locală nu menţiona numărul profesorului Arno, aşa 
că trebuise să-i ia la rând pe toţi cei cu acelaşi nume. 
Parcursese deja jumătate de listă, când s-a hotărât să 
abandoneze şi să se ducă la institutul de muzică unde 
predase bătrânul savant. 

Au mâncat în grabă micul dejun la pensione şi au pornit 
cu Citroenul prin Ravenna. Au parcat lângă centru şi au mers 
pe jos printr-o zonă pietonală de-a lungul străzilor pavate. Era 
extrasezon şi oraşul era tăcut. 

Dincolo de biserica St Vitale, era clădirea înaltă şi 
îngustă a Institutului Monteverdi, cu coloane albe de piatră şi 
trepte la intrare. O uşă de sticlă permitea accesul în foaier. 
Paşii lor au răsunat pe podeaua de marmură şi din tavanul 
înalt s-a auzit ecoul lor. De undeva de deasupra lor se auzea 
un violoncel, iar din altă încăpere, arpegii acompaniate de 
pian. Muzica s-a amestecat într-o spirală discordantă care a 
reverberat de pereţii de piatră ai vechii clădiri. 

S-au apropiat de birou. Recepţionera era o femeie cu un 
păr gri-metalizat, îmbrăcată în negru. S-a uitat la ei iritată: 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Îl căutăm pe profesorul Arno, a spus Ben în italiană. 

Femeia a scuturat din cap. 

— Profesorul Arno nu mai predă aici. S-a pensionat. 

— Mi-aţi putea da numărul lui de telefon? a întrebat Ben 
ştiind că va fi refuzat. 

— Nu dăm nimănui asemenea informaţii. 

— Înţeleg, dar e ceva foarte important. 

Femeia şi-a încrucişat braţele cu o privire severă. 

— Îmi pare rău, nu e posibil. 

Ben şi-a căutat portofelul. Mita era totdeauna o opţiune, 
deşi în cazul acesta era puţin probabil Leigh l-a oprit. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc cu ea, a spus ea în 
engleză. 

Femeia se uita la ei cu o expresie ostilă. Leigh a zâmbit 
şi a vorbit într-o italiană fluentă. 

— Signora, vă rog să-l chemaţi pe director. 


126 


Femeia părea şocată. 

— De ce? 

Leigh a zâmbit din nou. 

— Spune-i că Leigh Llewellyn e aici şi vrea să vorbească 
cu el. E urgent. 

Menţionarea numelui lui Leigh a avut un efect imediat, 
aproape magic. Recepţionera care până atunci se arătase 
necooperantă era deodată numai zâmbet şi se scuza că nu a 
recunoscut-o imediat pe faimoasa soprană. 

l-a condus pe nişte trepte până la primul etaj. 

Leigh a surprins privirea lui Ben. 

— Ce? a şoptit ea. 

— Poate că nu m-am făcut înţeles bine. Am crezut că 
am căzut de acord să nu atragem atenţia. 

— Ai fi găsit o cale mai bună? 

— Sunt convins. 

— Să-i pui o armă la tâmplă, de exemplu? 

— Nu ar fi fost o idee rea, a mormăit el. 

Recepţionera a bătut la o uşă şi a băgat capul înăuntru. 
A vorbit ceva foarte repede în italiană şi Ben nu a putut-o 
urmări. Vocea unui bărbat a răspuns dinăuntru: 

— La Llewellyn? Qui? 

Directorul a ieşit repede din birou. Era un om scund, 
durduliu şi cu faţa rotundă, într-un costum închis l-a culoare. 
l-a salutat dând agitat din cap şi i-a cerut recepţionerei să 
aducă cafea şi biscuiţi. 

— Eu sunt Alberto Fabiani, a spus el cu un zâmbet larg. 
Nu-şi putea lua ochii de la Leigh. E o mare onoare pentru 
mine, Maestra. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

S-au aşezat la biroul lui şi Leigh i-a spus că ar dori să-l 
vadă pe profesorul Arno. Ar fi posibil să-i pună în legătură cu 
el? 

Fabiani a părut dintr-odată nesigur. A tras aer în piept 
printre dinţi. 

— Nu a murit, nu? a întrebat Leigh. 

— Nu, nu, trăieşte, a răspuns Fabiani repede, încă. 
Locuieşte la ţară, la vreo zece kilometri de aici. Vă voi pune 
bucuros în legătură cu dumnealui, dar simt că ar trebui să vă 
avertizez... Directorul a făcut o pauză. Francesco Arno eo 


127 


persoană importantă. La vremea lui, era considerat unul 
dintre cei mai buni cunoscători ai lui Mozart din toate 
timpurile. Dar e bătrân acum. De-a lungul anilor a devenit - 
cum să vă spun - strano. 

— Ciudat? În ce fel? a întrebat Ben. 

Fabiani a ridicat din umeri. 

— Convingerile lui.  Obsesiile. A devenit tot mai 
excentric odată cu trecerea timpului şi se certa tot mai mult 
cu colegii până când, ca să fiu sincer, bătrânul meu prieten şi 
coleg a devenit stânjenitor pentru institut. Chiar şi studenţii 
începuseră să-l ridiculizeze. Le făcea plăcere să-l provoace. 
Odată ce-l făceau să se pornească, putea să peroreze ore 
întregi. Cursurile lui deveniseră o bătaie de joc. 

Fabiani a zâmbit trist. 

— Trebuie să admit că nu mi-a părut chiar rău când şi-a 
anunţat retragerea. 

— Care erau aceste convingeri ale lui? a întrebat Ben. 

Fabiani şi-a dat ochii peste cap. 

— Dacă vorbiţi cu el, o să aflaţi destul de repede. 


128 


26 


Austria 
In aceeaşi dimineață 


Bărbatul era masiv şi puternic. Avea un metru nouăzeci 
şi cinci înălţime şi cântărea o sută douăzeci de kilograme, din 
care niciunul nu era grăsime. A păşit gol până pe marginea 
trambulinei, simţind-o cum se lasă sub greutatea lui, şi a 
săltat de câteva ori. Muşchii lui puternici de la picioare s-au 
încordat. A inspirat şi a sărit. 

Corpul lui a lovit apa sub un unghi perfect, aproape fără 
să arunce stropi, şi a pătruns adânc în piscină, apoi a ieşit la 
suprafaţă şi a început să înoate repede. A făcut treizeci de 
lungimi de bazin, apoi a ieşit din apă şi s-a dus până la 
scaunul pe care hainele îi erau aşezate frumos împăturite. 
Respira aproape normal. Prin ferestrele piscinei interioare, 
terenul acoperit de zăpadă din jurul proprietăţii se pierdea în 
pădurea de pini din depărtare. Bărbatul şi-a dat pe spate 
părul de culoarea nisipului, şi-a luat prosopul şi, în timp ce se 
ştergea, şi-a admirat formele bine proporţionate. Braţele mus- 
culoase şi torsul purtau cicatricele a nouă râni cauzate de 
glonţ şi trei tăieturi de cuţit. Işi amintea cu exactitate cum şi 
unde le căpătase pe fiecare dintre ele. Fiecare avea povestea 
ei. Ce aveau în comun era că niciunul dintre cei care i le 
făcuseră nu trăise mai mult de trei minute după aceea. 

Bărbatul avea patruzeci şi trei de ani. Se născuse la 
Londra şi fusese soldat în armata britanică. Numele lui era 
Jack Glass. 

Când se îmbăta, începea câteodată să se laude cu 
isprăvile lui din legendarul regiment SAS. Avea chiar tatuată 
pe braţul drept emblema regimentului cu pumnalul cu aripi. li 
plăcea ca oamenii să o vadă. 

Adevărul era că a fost dat afară cu mulţi ani în urmă. O 
evaluare psihologică  dezvăluise unele lucruri pe care 
comandaţii nu le-au considerat deloc a fi un plus. 
Incompatibilitatea lui cu Special Air Service fusese confirmată 
atunci când încercase să-l sugrume pe ofiţerul care îl 
anunţase despre nepromovarea lui în grad. Fusese trimis, 

129 


dezonorat, înapoi la unitatea lui, conferit Curţii Marţiale şi 
apoi dat afară din armată. 

Se învârtise fără ţintă o vreme şi apoi rămăsese fără 
bani. La fel ca mulţi dintre cei care părăsiseră armata, se 
văzuse nevoit să-şi ia o slujbă umilă o vreme. Cu dosarul lui 
nu putuse să se angajeze nici măcar ca bodyguard. 

Într-o noapte ploioasă în Londra, se afla la tejgheaua 
unui bar când s-a întâlnit cu o cunoştinţă veche care i-a oferit 
o slujbă paramilitară în Africa. Salariul era excelent şi munca 
era perfectă pentru Glass. A acceptat imediat şi peste trei zile 
era în avion. Nu s-a mai întors niciodată în Marea Britanie. 

În Congo, Rwanda, Liberia, lucrase pentru cine plătise 
mai mult. Persecutase rebeli antiguvernamentali. Incendiase 
şcoli. Distrusese sate. Executase familii întregi angrenate în 
războaie sângeroase intertribale. Făcuse orice i se spusese să 
facă, luase banii şi nu pusese nicio întrebare. 

În Liberia se alesese cu cicatricea de pe ureche. Lobul îi 
fusese sfâşiat de un glonţ de AK-47!. Cel care ţinea arma era 
un copil negru de nouă sau zece ani, o fetiţă. Era ultimul glonţ 
din magazia AK-47-lui ei. Când l-a văzut stând acolo ţinându- 
şi mâna la ureche şi ţipând la ea, a aruncat mitraliera şi a 
luat-o la fugă. 

Glass s-a luat după ea. Fetiţa ţipa şi a urmărit-o adânc 
în tufişuri. A trântit-o la pământ, i-a pus un genunchi pe piept 
şi i-a prins mâinile sub cap. Şi-a scos baioneta şi i-a îndreptat 
vârful către coaste. Când a împins încet lama adânc în trupul 
ei mic, a simţit cum împotrivirea ei se diminuează şi a văzut 
cum viaţa i se scurge din ochi. 

Îşi mai aducea şi acum aminte. Într-o zi, i-ar plăcea să 
facă asta din nou. 

După Africa urmase conflictul din Bosnia, unde Glass se 
implicase în traficul de arme. Abandonase câmpul de luptă, se 
îmbrăcase în costum şi înlocuise M16? cu o servietă. Aceasta 
era de obicei burduşită cu bancnote. Descoperise că poţi face 
mai mulţi bani punând pe altcineva să apese pe trăgaci. După 
doi ani, acum un om de afaceri prosper, cu multe relaţii şi 


1 Pistol-mitralieră Kalaşnikov model 1947 (n. tr.). 
> Armă semiautomată folosită la scară largă de către armata americană 
din 1963 până în prezent (n. tr.). 

130 


bani în cont, întâlnise un austriac, pe nume Werner Kroll, la 
un târg de arme din Berlin, cu care încheiase o înţelegere. 

La treizeci şi şase de ani, Glass începuse să lucreze 
pentru Kroll ca secretar personal şi asistent general. Glass se 
obişnuise deja cu banii, dar să vinzi pistoale-mitralieră la 
triburi care se războiau între ele era o nimica toată pe lângă 
afacerile în care era implicat Kroll. El era ceva mai mult decât 
un simplu afacerist. Era însă maniac în dorinţa de a nu lăsa 
urme şi doar câţiva aveau vreo idee despre sfera reală a 
activităţilor lui. 

Glass ştia puţin despre istoria afacerilor familiei lui 
Werner Kroll. Se menţinuseră multă vreme şi era o cale lungă 
de la originile lor până în prezent. Ştia de asemenea că Kroll 
nu ar fi ezitat să pună să fie omorât atât el, cât şi oricine l-ar 
fi trădat sau ar fi destăinuit ceva legat de el. Bătrânul austriac 
era mic şi părea inofensiv. Era puţin ciudat de felul lui şi avea 
aerul unui dascăl de modă veche, dar era cel mai periculos 
om pe care Jack Glass îl întâlnise până atunci - şi întâlnise o 
mulţime de oameni periculoşi. 

Glass şi-a întipărit în minte figura ridată a lui Kroll, 
scheletică şi pământie. Într-o zi, o să-l omoare pe nenorocitul 
ăla de boşorog şi o să i-o tragă târfuliţei ăleia pe care o ţinea 
ca amantă. 

S-a îmbrăcat cu o cămaşă albă şi nişte pantaloni gri, a 
lărgit nodul cravatei şi şi-a pus blazerul. In birou a găsit un fax 
pentru el. Era din Londra. L-a citit cu atenţie. Era interesant. 


Werner Kroll stătea pe terasa unde lua micul dejun, 
împreună cu Eve. Mânca în tăcere, cu spatele la fereastra pe 
care se vedeau lacul ornamental şi munţii înzăpeziţi din 
depărtare. Kroll mânca exact aceleaşi lucruri în fiecare 
dimineaţă de şase ani: ouă fierte cu felii de pâine prăjită 
tăiate precis la aceeaşi mărime şi aranjate în acelaşi fel pe o 
farfurie de porțelan. Fără unt. Mânca delicat, aproape grațios. 

Glass a intrat ducând cu sine un dosar. Furculiţa lui Kroll 
s-a oprit la jumătatea drumului dintre farfurie şi gură. Şi-a 
tamponat uşor buzele cu un şerveţel şi s-a uitat la el. 

— Ţi-am spus să nu mă deranjezi la micul dejun, a zis el 
cu o voce glacială. 


131 


A mişcat nervos din nas. 

— Doamne, omule, iar mesteci gumă? i 

Glass a zâmbit ca pentru sine şi a scos guma din gură. li 
plăcea să-l stârnească pe bătrân. 

— lertaţi-mă, domnule, a spus el, m-am gândit că poate 
v-ar plăcea să vedeţi asta. Tocmai a sosit. 

A deschis dosarul şi i-a dat lui Kroll o foaie de fax. 

Kroll şi-a pus ochelarii în formă de semilună, aplecându- 
şi nasul către hârtie pentru a o examina. Era o copie a primei 
pagini a ziarului Evening Standard de seara trecută. 
Fotografia era a lui Leigh Llewellyn înconjurată de fani. Kroll a 
recunoscut Oxfordul şi teatrul Sheldonian din spatele ei. In 
stânga se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. 
Se ţineau de mână. Titlul era: CINE ESTE ACTORUL PRINCIPAL 
AL LUI LEIGH? 

Kroll a coborât foaia şi s-a uitat la Glass peste lentile. 

— Acesta e individul care l-a omorât pe unul dintre cei 
mai buni oameni ai noştri cu o... ce era? 

— O tigaie, domnule, a spus Glass. 

Eve a luat hârtia şi s-a uitat atentă la bărbatul din 
fotografie. Îi plăcea cum arăta: înalt şi în formă. Glass îi 
urmărea expresia. 

— Mi-ar plăcea şi mie să ştiu cine este actorul principal 
al lui Leigh, a spus Kroll. 

A privit-o pe Eve. Se uitase la fotografie prea mult şi i-a 
smuls-o din mână. 

— Cred că ştiu cine este, domnule, a spus Glass. 

— Un bodyguard profesionist? a întrebat Kroll. 

— Cred că ar putea fi puţin mai mult decât atât, a spus 
Glass. Va trebui să iau legătura cu oamenii mei. S-ar putea să 
dureze câteva zile. Dar sunt sigur că este el. 

Kroll i-a permis să plece şi s-a întors la ouăle lui. Erau 
reci. Le-a împins deoparte dezgustat. 


Eve se întorcea înapoi în camera ei după micul dejun 
când l-a întâlnit pe Glass pe coridor. Stătea la uşa ei, sprijinit 
neglijent de perete, cu mâna lui mare pe toc. 

S-a oprit şi s-a uitat la el. 

— Nu ai de gând să mă laşi să intru? 


132 


El a rânjit, măsurând-o din cap până în picioare. Eve a 
încercat să-l împingă ca să treacă de el. Mâna lui puternică a 
prins-o de braţ şi i l-a răsucit. 

— la-ţi labele de pe mine, l-a ameninţat ea. 

Glass a tras-o mai aproape şi i-a mângâiat grosolan 
sânii prin bluză. 

— Mm, mişto... 

Ea s-a smuls de lângă el şi l-a plesnit peste faţă simțind 
duritatea fălcii lui în palma care a început imediat să o doară. 

Glass a zâmbit. 

— Sunt cu ochii pe tine, a spus el, ştiu ce urmăreşti. 

— Nu zău? 

— Odată ce devii târfă, târfă rămâi. Vrei să ţi-o tragi cu 
un bărbat adevărat de dragul schimbării? 

— Măcar de-aş găsi unul! a spus ea. 

— Ai unul chiar aici. 

— Poate-n visurile tale. 

Zâmbetul lui Glass s-a transformat într-un rânjet. 

— O să-ţi vină rândul, curvă! O să-ţi vină rândul curând. 


133 


27 


Italia 
Mai târziu, în aceeaşi zi 


Profesorul Arno i-a invitat într-o cameră de studiu 
spațioasă şi însorită şi le-a oferit un pahar de grappa. Engleza 
lui avea un accent foarte pronunţat, dar era fluentă. Umbla cu 
un baston şi vesta lui de tweed demodată era cu două 
numere mai mare. Mişcările îi erau încete şi mâinile lui slabe 
tremurau uşor în timp ce turna băuturile dintr-o carafă, apoi 
şi-a dat jos vesta şi a agăţat-o într-un cuier pentru pălării. Le- 
a arătat cu mâna spre biroul aflat în dezordine, care se afla în 
faţa unei perechi de ferestre arcuite de unde se puteau vedea 
frumoasele grădini ale vilei. 

Camera de lucru era plină de un miros puternic, ca de 
vanilie, care venea, de la cele trei lumânări mari de biserică 
ce ardeau într-un suport vechi de argint. Bătrânul profesor s-a 
apropiat cu greutate de birou, apoi şi-a lăsat trupul înţepenit 
într-un scaun de piele, cu spatele la ferestre. 

Ben şi Leigh s-au aşezat în faţa lui. Ben a băut până la 
fund băutura care-ţi ardea gâtlejul şi a pus paharul gol în faţa 
lui pe masă. Leigh a luat o înghiţitură şi a lăsat nervoasă 
paharul pe genunchi, pregătindu-şi în minte ce urma să 
spună. 

Profesorul s-a lăsat pe spate în scaun. Părul lui alb şi rar 
strălucea în lumina soarelui care radia prin geam. A privit-o 
pe Leigh pentru câteva clipe cu o licărire în ochi. 

— V-am auzit cântând Lucia di Lammermoor la Rocca 
Brancaleone, i-a zis el. Mi-am spus atunci că sunteţi 
magnifică, cea mai mare Lucia de la Maria Callas încoace. 

Leigh a zâmbit amabilă. 

— Mulţumesc, profesore. E un mare compliment şi sunt 
sigură că nu-l merit. 

A tăcut un moment. 

— Dar din păcate nu am venit aici să discutăm despre 
operă. 

— Nici nu m-am gândit că aţi venit pentru asta, a spus 
bătrânul. 

134 


— Sunt convinsă că fratele meu, Oliver, a venit aici să 
vă vadă iarna trecută. Ce îmi puteţi spune despre vizita lui? 

— Cred că era un tânăr fascinant, a spus Arno trist. Ne- 
am înţeles foarte bine. El plănuise o vizită scurtă, dar am 
discutat mai multe ore. Până la urmă a rămas aici aproape 
două zile. M-a impresionat pasiunea lui pentru muzică. Mi-a 
cântat piese din Variaţiunile Goldberg şi câteva sonate de 
Clementi. Un pianist talentat. Interpretarea lui Clementi a fost 
foarte aproape de nivelul celei a Mariei Tipo, după părerea 
mea. 

— El venise aici ca să discute despre materialul pentru 
cartea sa, a spus Leigh. 

— Da. Oliver m-a rugat să-i lămuresc unele lucruri. 

— Lucruri legate de scrisoare? a întrebat ea. 

Profesorul a dat aprobator din cap. 

— Scrisoarea lui Mozart pe care am obținut-o de la tatăl 
dumneavoastră cu mult timp în urmă. Oliver avea o fotocopie 
făcută de tatăl dumneavoastră, dar nu înţelesese pe deplin 
adevăratul ei sens. 

— Ştiţi ce i s-a întâmplat lui Oliver la scurt timp după ce 
l-aţi văzut? 

Arno a oftat. 

— Ştiu că a plecat spre Viena. 

— Unde a fost omorât. Sunt convinsă că a fost o crimă. 

Arno nu a părut surprins. A dat din cap. 

— M-am temut de asta. 

— De ce? 

— Am primit un e-mail de la el. Spunea că trebuia să 
vorbească urgent cu mine, că făcuse o descoperire şi că era 
în pericol. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În noaptea în care a murit, cred. Mi-a părut foarte rău 
să aud de moartea lui. 

Arno a clătinat din cap trist. 

— În ce fel de pericol a spus că se afla? a întrebat Ben. 

— Nu a precizat. Mesajul părea să fi fost scris în grabă. 

Ben a aruncat o privire la calculatorul de pe biroul 
bătrânului. 

— Mai aveţi acel e-mail? 


135 


— L-am şters imediat după ce l-am citit. 

— Realizaţi că acea informaţie ar fi fost foarte 
importantă pentru anchetarea circumstanţei morţii lui Oliver? 

— Da, a spus Arno încet. 

— Dar aţi decis să păstraţi pentru dumneavoastră faptul 
că decesul a fost suspect, că era posibil să nu fi survenit în 
urma unui accident? 

Ben a simţit cum i se urcă sângele în obraji. Lângă el, 
Leigh se uita fix la mâinile ei aşezate pe genunchi, temându- 
se că îl forţa prea mult pe bătrân. 

Arno a oftat adânc, trecându-şi degetele prin părul alb 
şi subţire. 

— Nu sunt mândru pentru ce am făcut. Aveam sus- 
piciunile mele, dar nicio dovadă. Exista un martor al 
accidentului. Cine ar fi crezut un bătrân italian nebun cu 
reputaţia unui excentric, un adept al teoriei conspirației? 

A făcut o pauza. 

— Şi în plus mi-era teamă. 

— Teamă de ce? a întrebat Leigh. 

— Teamă că şi eu eram în pericol, a răspuns Arno. La 
scurt timp după aceea, au intrat noaptea în casă. 

— Au venit aici? 

— Da. Eu eram în spital. Am probleme cu sângele. Când 
m-am întors acasă, am găsit casa răscolită. Au căutat ceva. 

— Ce anume? a întrebat Ben. 

— Scrisoarea, presupun. 

— Au furat-o? 

— Nu, a răspuns Arno. După ce fratele dumneavoastră 
mi-a trimis mesajul, am pus scrisoarea într-un loc ascuns. 
Undeva unde nimeni nu ar fi putut-o găsi. 

— Ne-aţi putea spune unde se află? a întrebat Ben. 

Profesorul a zâmbit. 

— E în siguranţă, a zis el încet. S-a întors acasă. 

Ben s-a întrebat ce vrusese să spună cu asta. 

Arno a continuat: 

— Dar pentru multă vreme eu însumi nu am fost în 
siguranţă, a spus el. Am simţit că eram urmărit. Şi asta s-a 
întâmplat luni de zile. 

— Cred că scrisoarea are legătură cu moartea lui Oliver, 


136 


a zis Leigh. 

Profesorul se întunecase la faţă. 

— E posibil. 

— Îmi puteţi explica? 

Arno a ezitat, adunându-şi gândurile. 

— Cred că cel mai bine ar fi să încep cu începutul. După 
cum Ştiţi, subiectul cărţii fratelui dumneavoastră era unul pe 
care l-am cercetat mulţi ani. 

— Moartea lui Mozart, a spus Leigh. 

— Nu doar moartea lui Mozart, ci şi evenimentele care 
au condus la ea, care au înconjurat-o şi care ar fi putut să i-o 
fi cauzat... de fapt sunt convins că au cauzat-o. Pentru asta, 
trebuie să ne întoarcem în secolul al XVIII-lea... 

— Cu tot respectul, domnule profesor, a spus Ben, nu 
am venit aici pentru o lecţie de istorie despre cineva care a 
murit acum mai bine de două sute de ani. Vrem să ştim ce s-a 
întâmplat cu Oliver. 

— Dacă mă ascultați, a răspuns Arno, cred că ceea că 
vă voi spune v-ar putea ajuta să înţelegeţi. 

— Oliver mi-a spus că făcea multe cercetări despre 
legătura dintre Mozart şi francmasoni, a spus Leigh. 

Arno a aprobat. 

— Nu e niciun secret că Mozart a fost francmason. A 
intrat în masonerie în 1784 şi nu a mai părăsit-o până la 
moartea sa, şapte ani mai târziu, timp în care se spune că a 
înaintat până la gradul trei, de maestru. Mozart a fost atât de 
dedicat masoneriei, încât l-a convins chiar şi pe tatăl său, 
Leopold, să i se alăture. A compus muzică pentru ceremoniile 
organizaţiei şi avea mulţi prieteni care erau iniţiaţi. 

Ben s-a foit în scaun. 

— Nu înţeleg de ce asta e atât de important. 

Leigh şi-a pus mâna pe braţul lui. 

— Continuaţi, domnule profesor. 

— Astăzi ne gândim la francmasonerie ca la o glumă 
sau în cel mai bun caz ca la o societate precum cea a 
membrilor Clubului Rotary!, a spus Arno, dar în secolul al 
XVIII-lea era o forţă culturală şi politică extrem de importantă 


1 Organizaţie nonprofit cu scopuri umanitare (n. tr.). 


137 


în Europa. În Austria anilor 1780, francmasoneria era un punct 
de întâlnire pentru elita intelectuală, un centru important 
pentru ideile de pace, libertate şi egalitate. Lojile masonice 
din Viena adunau multe dintre cele mai influente nume ale 
timpului. Aristocraţi, politicieni de marcă şi diplomaţi, ofiţeri 
superiori, bancheri şi comercianţi. Erau de asemenea mulţi 
intelectuali printre ei: scriitori, artişti, muzicieni. 

— Nu ştiam că au fost atât de puternici, a spus Leigh. 

Arno a dat din cap. 

— Erau puternici, dar puterea le-a adus şi sfârşitul. Alte 
forţe, chiar mai puternice, aveau un ochi aţintit asupra lor. De 
fapt, majoritatea informaţiilor referitoare la masonii vienezi 
din acele timpuri provin din arhivele poliţiei secrete austriece. 
Francmasoneria a fost oficial dezavuată în Imperiul Austriac 
din ordinul papei şi i s-a permis să existe doar datorită 
toleranţei împăratului, Josef al Il-lea. Dar în 1785 simpatia 
suveranului s-a diminuat şi acesta a decis că masonii deve- 
niseră prea puternici şi influenţi. A ordonat reducerea drastică 
a numărului lojilor vieneze şi a cerut ca poliţia secretă să-i 
furnizeze liste ale masonilor activi. Aceste liste erau păstrate 
în dosarele arhivelor Curţii. 

— De ce o schimbare atât de bruscă? a întrebat Leigh. 

— Trebuie să înţelegeţi climatul vremurilor, a explicat 
Arno răbdător. Mozart a trăit într-o epocă tulbure şi 
revoluţionară. Americanii tocmai îi învinuiseră pe conducătorii 
lor colonialişti britanici şi puseseră bazele unei noi naţiuni 
libere. Revoluţia plutea în aer. Prin 1789, cu doar doi ani 
înaintea morţii lui Mozart, Franţa era în faţa unei teribile 
vărsări de sânge. 

— Şi masonii erau implicaţi? 

— Masoneria a fost din ce în ce mai mult asociată cu 
acest curent revoluţionar şi antimonarhist în creştere, a spus 
Arno. Cu ideile sale de libertate, egalitate şi fraternitate, a 
oferit metafora perfectă a zorilor unei lumi noi a ideilor libere. 
Cum Revoluţia Franceză a căpătat amploare, câteva dintre 
„cluburile” revoluționare, precum cel al iacobinilor lui 
Robespierre, s-au organizat asemenea lojilor masonice şi au 
importat simbolism masonic în ideologia lor politică. În Ame- 
rica, când George Washington a pus piatra de temelie a 


138 


Capitoliului în Washington, a purtat cu mândrie şorţul care 
fusese făcut special pentru el de Adrienne, soţia soldatului 
revoluţionar francez La Fayette. Thomas Jefferson a fost un alt 
francmason care s-a folosit mult de idealurile de libertate şi 
egalitate când a elaborat Declaraţia de Independenţă. Era o 
forţă imensă, cu capacitatea de a influenţa schimbările 
politice ale lumii. 

— Astfel încât, evident, trebuia să fie oprită, a spus Ben. 

— Fără nicio îndoială, a răspuns Arno cu un zâmbet 
amar. |n ultima parte a anilor 1780, Austria lui Mozart se 
temea tot mai mult că masonii aveau să arunce ţara în 
acelaşi val revoluţionar şi prorepublican ca în Franţa şi 
America. Erau nişte vremuri periculoase. Mulţi dintre 
aristocrații care  simpatizaseră inițial cu idealurile 
francmasonice începuseră să-şi facă griji. Apoi, când revoluţia 
a cuprins Franţa şi aristocrația a fost trimisă la ghilotină, 
împotriva  francmasoneriei din Austria s-au luat măsuri 
drastice. In 1791 masoneria în Austria era teoretic desfiinţată. 
Era o perioadă de criză severă pentru Mozart şi fraţii lui de 
lojă. A făcut o pauză. Un nou împărat a urcat pe tron, Leopold 
al II-lea. Masonii nu aveau de unde să ştie ce atitudine va 
adopta faţă de ei, dar nu erau prea optimişti. Apoi, Mozart şi 
tovarăşul său, producătorul de teatru şi masonul Emanuel 
Schikaneder, au avut o idee. 

— La ce s-au gândit? a întrebat Ben. 

— Că, dacă ar putea îmbunătăţi imaginea publică a 
masonilor, ar putea să salveze masoneria de la condamnarea 
universală, a spus Arno. Ceea ce au făcut ar fi astăzi numit 
publicitate agresivă. S-au gândit la o operă grandioasă care 
să înregistreze un nivel record de spectatori. Un spectacol pe 
care toată lumea să-l îndrăgească, compus într-un stil 
popular. O operă a oamenilor, care să predice ideile masonice 
despre educaţia omului spre o moralitate mai înaltă prin 
înţelepciune, iubire şi bunătate, vestind tranziţia către o nouă 
ordine socială. Plină de simboluri mistice care să glorifice 
francmasonii şi filozofia lor. 

— Flautul fermecat, a spus Leigh. 

Arno a aprobat dând din cap. 

— Opera a avut premiera la Viena, la sfârşitul lui 


139 


septembrie 1791. A fost primită cu un entuziasm frenetic de 
către public şi critici, şi a fost jucată în săli pline până la refuz, 
seară de seară. 

— A fost cel mai mare succes al lui Mozart, a adăugat 
Leigh. 

— Da, ar fi trebuit să fie începutul unei noi ere pentru 
el, a răspuns Arno, şi a fost considerat de către tovarâăşii lui 
masoni ca o speranţă a organizaţiei lor. Dar a fost ultima 
operă pe care a compus-o. In mai puţin de trei luni era mort. 

— Staţi o secundă, a spus Ben. Leigh, nu mi-ai zis tu că 
Mozart a fost omorât de masoni fiindcă le dezvăluise 
secretele în F/autul fermecat? 

— Asta am crezut şi eu... 

— Ei bine, nu prea are sens, nu-i aşa? a continuat Ben. 
Dacă Mozart devenise această nouă mare speranţă a 
masonilor, omul lor de relaţii publice tocmai atunci când 
aveau mai mare nevoie de el, atunci de ce l-au omorât? 

Arno a zâmbit. 

— Aveţi dreptate. O asemenea teorie e complet ilogică. 
lar, faptul că, după moartea lui Mozart, tovarăşii lui masoni i- 
au acordat văduvei lui, Constanze, un mare suport moral şi 
financiar, face să nu aibă niciun sens ideea că a fost omorât 
de ai lui. 

Profesorul s-a întors către Leigh. 

— Fratele dumneavoastră a remarcat aceste incoerenţe 
încă de la începutul cercetării sale. Oliver şi-a dat seama că 
nu există nicio explicaţie satisfăcătoare pentru moartea 
bizară şi subită a lui Mozart. 

— Dacă nu cumva nu a fost omorât, a spus Ben. Cum 
putem şti că există o sămânță de adevăr în această teorie a 
conspirației despre uciderea lui? 

— Cauza oficială a morţii a fost o febră reumatică acută, 
a răspuns Arno. Oricum, mulţi dintre cei care au fost în 
preajma lui atunci au considerat circumstanţele morţii lui 
foarte suspecte. Spre sfârşitul vieţii lui, Mozart şi-a exprimat 
deseori convingerea că va fi otrăvit într-o bună zi; cu toate 
acestea, cercetătorii nu s-au obosit să examineze temeinic 
acest lucru. Fiul lui mai mare, Carl Thomas Mozart, a avut de 
asemenea dubii solide că tatăl lui murise din motive prosteşti. 


140 


Trupul mort prezenta caracteristici neobişnuite, compatibile 
cu moartea prin otrăvire. Arno a ridicat din umeri. Dacă ne 
bazăm pe documentele medicale ale vremii, nimeni nu poate 
nega faptul că Mozart a fost otrăvit. Dar singura dovadă şi 
cea mai importantă este chiar scrisoarea. 

— Ce spunea în ea? a întrebat Leigh. 

Arno a părut surprins. 

— Nu ai văzut-o? 

— Am avut copia lui Oliver, dar a fost arsă, a spus 
Leigh. Astfel încât am văzut doar câteva fragmente. 

— Dar în mod sigur tatăl tău ţi-a arătat-o, nu? 

— Domnule profesor, aveam doar nouăsprezece ani. 
Aveam alte lucruri în cap pe atunci. 

Ea l-a privit pe Ben. 

— Nu-mi aduc aminte mare lucru din ea. 

— Inţeleg... 

Arno a tăcut un moment şi şi-a scărpinat bărbia. 

— Înseamnă că nu ştiţi foarte multe despre Ordinul lui 
Ra la care se referă scrisoarea, nu? 

Ben şi-a adus aminte de el din însemnările lui Oliver. 

S-a gândit pentru un moment şi a întrebat: 

— Ra... zeul egiptean al soarelui, Ra? 

Leigh s-a întors şi s-a uitat fix către el. El i-a surprins 
privirea. 

— Teologie, a spus. Din timpul studenţiei. 

— Ai studiat teologia? 

— Cu mult timp în urmă. 

Arno a zâmbit. 

— Aveţi dreptate şi multe dintre ceremoniile şi tradiţiile 
francmasoneriei pot fi urmărite în istorie până în Egiptul antic. 
Dar Ra mai înseamnă şi rege. Este câteodată scris Re şi este 
originea cuvântului Rex din latină şi al cuvintelor 
dumneavoastră englezeşti regal şi regesc. 

— Deci ce era acest Ordin al lui Ra? a întrebat Ben. 

— Ordinul lui Ra a fost la început o lojă masonică mică 
şi obscură. Membrii ei erau în cea mai mare parte aristocrați 
şi pro-regalişti şi au dat grupului lor un nume care să le 
reflecte înclinațiile politice: pentru ei însemna Ordinul regelui. 
Ei erau de departe în contradicţie cu spiritul republican în 


141 


creştere din cadrul francmasoneriei şi s-au aliat tot mai puter- 
nic cu puterile aflate la conducere în timp ce ameninţarea 
percepută din partea masonilor creştea. In timp ce 
francmasoneria milita pentru libertate, democraţie şi popor, 
Ordinul lui Ra era la polul opus. Ei instigau la război, erau 
capitalişti convinşi, o agenţie fondată pentru a ajuta 
guvernele elitiste să suprime poporul. 

— Un fel de grupare disidentă, de derbedei, atunci, a 
spus Ben. 

— Exact, a răspuns Arno, şi încă una extrem de pu- 
ternică, beneficiind de legături importante. Ordinul lui Ra şi-a 
băgat nasul în multe intrigi politice, dintre care nu ultima a 
fost să-l determine pe împăratul Austriei să scoată în afara 
legii restul francmasoneriei, chiar şi sub ameninţarea cu 
execuţia. 

— Lăsaţi-mă să înţeleg, a spus Leigh. Vreţi să spuneţi că 
Ordinul lui Ra l-a omorât pe Mozart fiindcă populariza 
idealurile  francmasoneriei prin intermediul  F/autului 
fermecat? 

Ochii profesorului au lucit. 

— Asta e ceea ce cred. Şi cred că scrisoarea o do- 
vedeşte. Mozart a fost o potenţială ameninţare pentru ei. 
Dacă ar fi restabilit sprijinul publicului pentru francmasonerie, 
ar fi putut deveni periculos. Era o stea în ascensiune, un 
talent meteoric ce tocmai începuse să strălucească. Succesul 
impresionant al F/autului fermecat îi adusese un mare 
prestigiu. Tocmai fusese propus pentru un post important la 
Curte şi se bucura de sprijinul împăratului. 

Dar şi duşmanii lui erau în ascensiune. Din 1791, 
membrii Ordinului lui Ra deveneau rapid braţul înarmat al 
serviciilor secrete. Agenţii lor erau brutali, violenţi şi fără 
scrupule, iar Marele lor Maestru nu era altul decât capul 
poliţiei secrete austriece. Era un criminal crud, care jurase să- 
i distrugă pe masoni. 

Ben era pe cale să întrebe numele omului, dar Arno a 
continuat: 

— Prin 1794, la numai trei ani de la moartea lui Mozart, 
masoneria din Austria fusese practic distrusă. Au fost comise 
multe crime - unele făţiş, altele mai puţin. Otrăvirea era unul 


142 


dintre mijloacele lor cele mai obişnuite şi ar fi fost cea mai 
potrivită pentru a înlătura pe cineva cu o celebritate 
crescândă precum Mozart. Trebuia să fie atenţi. Alţi masoni 
mai puţin vestiți au avut parte de un sfârşit mult mai violent. 
Gustav Lutze, de exemplu. 

— Cine era? a întrebat Leigh. 

— Cel căruia îi trimisese Mozart scrisoarea, a spus Arno, 
un membru al aceleiaşi loji masonice vieneze, Beneficence. 
Mozart îi scrisese ca să-l avertizeze în legătură cu pericolul în 
creştere. Scrisoarea este datată 16 noiembrie 1791 şi 
probabil este ultima pe care a scris-o. Bineînţeles, acei 
autointitulaţi experţi cred că ultima scrisoare păstrată este 
cea pe care i-o trimisese soţiei pe 14 octombrie, când ea era 
în staţiunea Baden pentru o cură de ape minerale. Idioţi. In 
orice caz, scrisoarea n-a ajuns niciodată la destinaţie; era 
prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat cu Lutze? a întrebat Ben 

— A fost găsit mort pe 20 noiembrie 1791. Cu doar 
două săptămâni înainte de moartea lui Mozart. Lutze fusese 
legat de un stâlp şi torturat până la moarte. l-au scos 
măruntaiele şi i-au tăiat limba. Poliţia secretă a acuzat un 
francmason de crimă. 

Ben s-a ridicat, băgându-şi mâna în buzunar. 

— Profesore, vreau să vă uitaţi la ceva. 

A scos CD-ul din carcasa lui de plastic. 

— Se poate? 

A ocolit biroul şi a introdus discul în calculator. 

— Ce e asta? a întrebat Arno, în timp ce CD- ROM-ul a 
prins viaţă. 

— Ceva ce a văzut Oliver în noaptea în care a murit, a 
spus Ben. Priviţi doar. 

Arno a clipit derutat către ecran. Leigh stătea în scaunul 
ei, nedorind să mai vadă filmul încă o dată. 

Imaginile au prins viaţă pe ecran, iar Ben a privit faţa 
profesorului în timp ce filmul se derula. Victima a fost adusă 
în scenă şi macabrul spectacol a început să se desfăşoare. 

Ochii bătrânului s-au mărit şi culoarea i-a pierit din 
obraji. A întins un deget tremurând către ecran. 

Ben s-a aplecat peste birou şi a oprit filmul chiar înainte 


143 


ca limba victimei să fie tăiată. Faţa schimonosită de groază a 
omului rămăsese îngheţată pe ecran. Cuţitul era suspendat în 
aer, strălucind în lumina lumânărilor. 

Arno s-a prăbuşit în scaun. 

— Dio mio, a bâiguit el şi şi-a şters o picătură de su- 
doare de pe frunte cu o batistă. Deci e adevărat. 

— Ce anume, profesore? a întrebat Leigh. 

Arno se pregătea să răspundă, când fereastra din 
spatele lui a crăpat împrăştiindu-şi cioburile în cameră şi 
ecranul calculatorului s-a umplut de sânge. 


144 


28 


Fixat de încrengătura unui copac la vreo optzeci de 
metri distanţă, lunetistul privise prin lentilele de mare putere 
ale puştii cum corpul lui Arno iese din cătare şi cu degetul 
mare înmănuşat, a trecut declanşatorul de pe foc simplu pe 
foc automat şi a lansat o rafală lungă prin geamurile camerei 
de lucru. Cioburi şi aşchii de lemn au zburat sub loviturile 
gloanţelor. A zâmbit. 

Ben s-a repezit înainte peste biroul lui Arno, a apucat 
încheietura mâinii lui Leigh şi a tras-o la pământ. A extras în 
grabă discul din calculator. Ecranul scotea fum printr-o gaură 
făcută de un glonţ. 

O altă rafală a spulberat restul ferestrei, a crestat o linie 
de găuri în partea de sus a biroului, a distrus complet 
calculatorul şi a lovit dulapul de cărţi din capătul celălalt al 
încăperii. Sfeşnicul de argint s-a răsturnat, iar carafa de 
grappa şi-a împrăştiat conţinutul. Băutura a luat foc şi a curs 
în flăcări pe covor, declanşând iadul. Ben şi Leigh şi-au lipit 
trupurile de peretele gros de sub fereastră, într-o furtună de 
aşchii şi cioburi. Ben şi-a scos .45-ul de la centură şi a tras la 
nimereală prin fereastra spartă. 

Simţind miros de fum, s-a întors să vadă de unde 
venea. Un nor negru începuse să acopere cealaltă parte a 
camerei. Focul urca pe cadrul lung al uşii. 

Arno zăcea întins sub birou, sânge curgând pe carpetă. 
Leigh s-a târât până la el. Ochii bătrânului priveau în gol. Ea a 
vrut să facă ceva, să oprească sângerarea, să-l mute de la 
fereastră. Erau atâtea multe alte lucruri pe care voia să le afle 
de la el. 

— Profesore, scrisoarea, a spus ea disperată, unde e 
scrisoarea? 

Ochii bătrânului s-au focalizat asupra ei pentru o 
secundă. Buzele i s-au mişcat aproape inaudibil, lăsând să se 
prelingă salivă amestecată cu sânge. 

Rafalele de afară s-au oprit. Ben a tras cu ochiul pe 
fereastra spartă. Nu a reuşit să vadă pe nimeni, dar se 
auzeau voci şi paşi alergând jos în curte. Pârâitul unei staţii 

145 


radio. 

Jumătate din cameră era cuprinsă de flăcări acum. 
Cărţile sfâşiate de gloanţe, din bibliotecă, ardeau şi fumul se 
făcea tot mai gros. 

Arno a tuşit şi un sânge străveziu i-a apărut pe buze. A 
încercat să vorbească. Apoi un oftat prelung i-a ieşit de pe 
buze şi capul i-a căzut pe o parte. 

Ben l-a privit. 

— E mort, Leigh. 

Leigh îl scutura pe bătrân. 

— Încerca să spună ceva. 

— Nu mai poţi face nimic pentru el. Să ne mişcăm! 

Prin ţiuitul din urechi şi trosnetul focului, a auzit sunetul 
mişcărilor de la parter. Veneau. A verificat arma. Mai erau trei 
gloanţe. 

Focul bloca uşa. Trebuia să treacă prin flăcări. A luat 
vesta lui Arno din cuier, a ridicat-o pe Leigh în picioare şi i-a 
acoperit capul şi umerii cu vesta grea de tweed. Ţinând-o bine 
de braţ, a făcut repede doi paşi prin fumul sufocant şi a lovit 
puternic cu piciorul. Flăcările i-au mângâiat glezna. Uşa 
camerei de studiu a vibrat şi s-a deschis. Şi-a apărat ochii şi a 
fugit prin foc, trăgând-o pe Leigh după el. 

Coridorul de afară era pustiu. Pe scări s-a auzit zgomot 
de paşi. Ben a apucat-o spre dreapta, prinzând mâna lui 
Leigh. După uşa de la capătul coridorului era un şir scurt de 
trepte şi apoi o altă uşă. Ben avea o idee vagă unde se aflau. 
Pe drumul pe care veniseră, observase turnul cu ceas pătrat 
înălțându-se din centrul casei, cu ferestre cu obloanele trase 
pe fiecare parte, dominând acoperişurile oblice. A tras uşa cu 
putere. Nu se înşelase. 

Scara în spirală îi ducea sus. Uşa care dădea spre turn 
era dintr-un lemn vechi şi gros de stejar. Au alergat înăuntru 
şi Ben a blocat uşa grea cu o bară de lemn. S-a uitat în jur, 
încercând să-şi dea seama unde se află. Se auzeau voci. 
Cineva lovea în uşă. De dincolo au pornit împuşcături şi Leigh 
a sărit într-o parte. 

— Pe-aici, a arătat Ben cu capul spre ferestrele cu 
obloane de la etajul următor. 

Scara de lemn era veche şi şubredă. l-a arătat drumul 


146 


lăsând-o pe ea înainte. 

Jos, detunătura unei puşti a răsunat în tot turnul şi de 
pe dinăuntrul uşii au zburat aşchii. Era clar că nu avea să 
reziste mult. 

Ben a deschis obloanele şi au putut privi afară peste 
acoperişul întins, de ţiglă roşie. Se lăsa seara. 

Leigh şi-a simţit picioarele tremurând în timp ce a ieşit 
pe geam şi s-a căţărat pe acoperiş. A luat-o cu ameţeală din 
cauza înălţimii. Ben i-a arătat calea pe muchia de ţiglă a 
acoperişului şi ea a păşit ţinându-şi privirea aţintită asupra 
orizontului împădurit şi a soarelui gata să apună. 

Acoperişul se înclina pe o parte. El a condus-o în 
direcţia aceea, coborând împreună. Leigh a alunecat pe 
ţiglele înclinate şi era cât pe ce să cadă, dar strânsoarea lui 
pe braţul ei a rămas fermă. Ben s-a uitat peste margine. Erau 
încă la o distanţă mare de sol. 

Oblonul de la fereastra turnului a fost deschis cu 
violenţă şi un bărbat şi-a făcut apariţia. Purta o vestă neagră 
şi avea în mână un pistol automat scurt şi gros. Pe gura ţevii 
au ieşit flăcări pentru o fracțiune de secundă şi gloanţele au 
lovit zgomotos ţiglele de la picioarele lor. Ben a răspuns 
focului de armă şi bărbatul a căzut pe spate, lovindu-se de 
turn. 

Ben şi-a vârât pistolul la centură şi a apucat mâna lui 
Leigh. 

— Ai încredere în mine, i-a cerut el, privind-o în ochi. 

Apoi a făcut doi paşi către marginea acoperişului şi a 
sărit în gol, luând-o şi pe ea cu el. Lui Leigh i s-a tăiat 
răsuflarea în cădere. Apoi a văzut prelata în dungi de 
dedesubt venind cu viteză către ea, cum aerul îi e scos afară 
cu forţa din plămâni, şi au alunecat apoi împreună. S-a auzit 
un trosnet şi cadrul fragil de aluminiu care susţinea acoperişul 
terasei a cedat. Pânza întinsă le-a învăluit trupurile încordate 
şi, încet şi grațios, s-a arcuit prăbuşindu-se peste spaţiul exte- 
rior de luat masa de dedesubt. 

Ben a căzut peste un grătar din cărămidă, iar Leigh a 
avut o aterizare mai plăcută pe o masă de plastic circulară. S- 
a rostogolit peste ea şi a ajuns în mâini şi genunchi pe 
pământ, zgăriindu-se puţin. Ben s-a clătinat pe picioare 


147 


ţinându-se cu mâna de spate, schimonosindu-se de durere. A 
apucat-o din nou de mână. 

Au alergat de-a lungul grădinilor. Leigh a auzit strigăte 
în urmă, acoperind sunetul aspru al respirației ei. S-au auzit 
câteva focuri de armă şi Ben a simţit un glonţ trecând pe 
lângă el. Au trecut prin nişte tufişuri dese şi s-au trezit într-un 
parc cu copaci. Au fugit cât au putut de repede printre ei, 
ferindu-se de crengile care le biciuiau feţele. Înaintea lor, un 
zid înalt de piatră se dărâmase lăsând un spaţiu pe unde se 
puteau căţăra. 

De partea cealaltă a zidului era ograda unei ferme 
vechi, năpădită de buruieni şi plină de noroi, cu nişte 
construcţii din lemn dărăpănate, cotropite de licheni verzi. 
Ben a privit înapoi prin spaţiul gol din zid. Erau şase bărbaţi 
care alergau repede către ei. Feţele lor erau dure şi hotărâte 
şi erau înarmaţi până în dinţi. 

Pistolul lui mai avea doar două gloanţe. A ţintit, dar 
imediat s-a răzgândit. Putea omori cel mult doi şi apoi 
rămânea cu o armă goală. O eroare tactică fatală. S-au 
ascuns într-o magazie veche şi putredă, plină de rafturi, cutii 
şi unelte. Ben a apucat o greblă şi a încercat să blocheze uşa 
cu ea, dar un corp greu s-a izbit de uşă deschizând-o. Ben a 
lovit-o la loc cu piciorul prinzând braţul individului cu ea. Avea 
un pistol automat Skorpion în mână. Un foc de armă asurzitor 
s-a declanşat în interiorul magaziei şi Leigh a ţipat. 

Ben a apucat o unealtă ruginită de pe un raft apropiat. 
Era un pistol de bătut cuie pneumatic. A apăsat cu el puternic 
pe braţul care se zbătea şi a declanşat. Cu un pocnet, braţul 
tipului a fost prins de cadrul uşii cu un cui ruginit de zece 
centimetri. Sângele a ţâşnit. Ben a mai împuşcat încă trei cuie 
în mâna tipului care urla de durere şi Skorpion-ul a zăngănit 
pe podea. L-a ridicat, dar era gol. N-avea ce să facă cu el, aşa 
că l-a aruncat. 

Mai multe gloanţe au străpuns pereţii subţiri de lemn ai 
magaziei. O grămadă de vechituri s-a prăbuşit, lăsând 
descoperită o gaură printre scânduri, care era destul de mare 
încât să-ţi poţi face loc să treci prin ea. Au trecut în fugă 
peste o porţiune plină de noroi şi au intrat repede într-un 
hambar. 


148 


Urmăritorii au văzut uşa hambarului închizându-se şi s- 
au apropiat cu băgare de seamă de clădirea înaltă de lemn, 
schimbând priviri, cu armele aţintite. În fermă domnea o 
linişte apăsătoare, doar chemările a două ciori se auzeau în 
depărtare. 

Apoi brusc s-a auzit zgomotul unui motor turat puternic. 
Venea din interiorul hambarului. 

Intruşii nu au avut timp să reacționeze. Peretele 
hambarului a explodat aruncând în jur bucăţi de scândură şi 
vechiul camion-platformă al fermei a năvălit în curte cu un 
bubuit şi a trecut direct peste doi dintre ei, trântindu-i în 
noroi. Ceilalţi s-au aruncat din calea lui şi au deschis focul în 
timp ce camionul s-a îndepărtat în goană, dar gloanţele lor s- 
au oprit în cele trei baloturi de paie legate cu plastic. Unul 
dintre ei a înjurat şi a vorbit imediat prin staţia radio. 

Camionul a ieşit din fermă pe un drum de ţară care 
şerpuia urcând abrupt înspre coline. Se lăsa întunericul şi 
farurile vechiului vehicul aruncau o lumină galbenă slabă 
peste suprafaţa aridă a pietrelor de pe una din părţile 
drumului îngust şi peste picăturile de ploaie care cădeau 
vertiginos, de cealaltă parte. 

— Chestia asta nu merge mai repede? a strigat Leigh, 
încercând să acopere geamătul chinuit al motorului diesel. 

Ben călcase deja pedala accelerației până la podea, dar 
acul indicator de pe cadranul prăfuit al camionului nu trecea 
de şaizeci de kilometri la oră. În oglindă a văzut ceea ce 
sperase să nu vadă: faruri puternice de maşini apropiindu-se 
rapid, două câte două. 

Leigh a observat îngrijorarea de pe chipul lui. A coborât 
geamul din dreptul ei şi s-a uitat în spate, cu părul fluturându- 
i în vântul rece de afară. 

— Ei sunt? a întrebat ea. 

Focurile de armă care s-au auzit i-au dat răspunsul, iar 
oglinda laterală a camionului a fost spulberată. 

— Vor încerca să lovească în cauciucuri, a spus Ben. 
Ţine tu volanul. 

— Ce vrei să faci? 

— Ţine pedala apăsată cât poţi de tare, a spus el şi a 
deschis uşa de pe partea şoferului. 


149 


Leigh a apucat volanul, iar el a ieşit din cabină. Vântul i- 
a pătruns în urechi şi i-a fluturat hainele, gata să le smulgă de 
pe el. Peretele de piatră a trecut la mai puţin de un metru 
distanţă, fiind luminat puternic de farurile maşinilor din spate. 
Ben a mai făcut un pas pe lateralul camionului care înainta 
scoțând un zgomot asurzitor. 

Alte câteva focuri s-au auzit din spate. Nu-l puteau 
vedea din cauza baloturilor de paie de pe platformă. 
Camionul cotea brusc de pe o parte pe alta, virând periculos 
de aproape de peretele de stâncă. Un arbust ieşit mai în afară 
aproape că l-a zburat de pe platformă, dar a reuşit cumva să 
se ţină. S-a balansat cu toată puterea şi a ajuns lângă paie. 

Baloturile mari şi rotunde aveau vreo doi metri jumătate 
înălţime şi erau trei, unul în spatele altuia, cu învelitoarea 
neagră de polietilenă fluturând în bătaia vântului. Erau fixate 
de platformă cu funii groase, întinse precum corzile de pian. 
Ben s-a atârnat de lateralul camionului cu o mână, în timp ce 
cu cealaltă şi-a scos pistolul de la centură. 

Erau trei funii şi mai avea doar două gloanţe. 

Camionul s-a depărtat de peretele de stâncă şi roţile au 
tăiat puţin marginea râpei de pe partea cealaltă a drumului. O 
secundă, Ben a fost suspendat în aer, expus complet şi orbit 
de bătaia farurilor maşinilor din spate. A auzit pocnitura unei 
împuşcături şi a simţit braţul arzându-i de durere, în timp ce 
glonţul i-a trecut prin mâneca stângă şi i-a străpuns carnea. A 
pus ţeava .45-ului în dreptul celei mai apropiate funii, s-a 
rugat să meargă şi a apăsat pe trăgaci. 

Pistolul a reculat şi funia a plesnit. Cele două capete au 
căzut moarte, dar nimic nu s-a întâmplat. 

Nu era cea care trebuia. 

O rafală de gloanţe i-a trecut pe la ureche, lovindu-se 
de cadrul de oţel al platformei cu un sunet ascuţit. A apăsat 
teava pistolului pe o altă funie. Era ultimul glonţ. 

A tras. 

Funia a zburat prin aer şi aproape că i-a aruncat pistolul 
din mână. Baloturile s-au mişcat eliberate brusc de sub 
tensiunea funiilor, şi au început să se rostogolească înapoi. Au 
căzut pe drum şi au fost luminate în roşu de farurile din spate 
ale camionului. Trei tone de paie au căzut ca nişte bombe în 


150 


faţa celor două maşini care încercau cu disperare să frâneze. 

Cauciucurile au scrâşnit în timp ce maşinile au încercat 
să vireze, dar drumul era prea îngust pentru a avea vreo 
şansă. Prima maşină s-a ciocnit generând o adevărată 
explozie de paie, cioburi şi metal îndoit. Balotul s-a împrăştiat 
pe toată lăţimea drumului şi maşina a derapat lateral, s-a 
răsturnat şi s-a răsucit în aer. Imediat, cea de-a doua maşină 
s-a ciocnit de prima din spate şi a făcut-o să se învârtească, 
proiectând-o către marginea râpei. Ben a mai surprins 
prăbuşirea ei în gol, în timp ce cealaltă a alunecat violent şi s- 
a izbit de faţada de piatră de pe partea cealaltă a drumului, a 
ricoşat şi apoi s-a oprit. 

Camionul şi-a continuat drumul hodorogind în acelaşi 
ritm. Mâneca stângă a lui Ben era plină de sânge. Stătea în 
picioare pe platforma camionului şi privea la dezastrul pe care 
îl lăsaseră în urmă în întuneric. 


151 


29 


Austria 


Clara era în siguranţă. Asta fusese prioritatea numărul 
unu. Kinski rezolvase treaba rapid şi nu exista nicio şansă ca 
vreo persoană străină să mai ajungă la ea. Nimeni nu putea 
să o găsească acasă la Hildegard. 

Şi acum, înapoi la treabă. Dacă credeau că asta îl va 
opri, ar fi trebuit să se gândească mai bine. Kinski era un om 
masiv, dar se putea mişca repede. Oamenii s-au dat la o 
parte când l-au văzut venind pe coridor, cu privirea aţintită 
înainte, călcând cu paşi mari şi hotărâți. Expresia feţei lui era 
clară: dațr-vă la o parte din calea mea. Nu trebuia să te pui cu 
el când avea figura asta. O mai văzuseră înainte, dar parcă 
niciodată atât de intensă. S-au dat toţi la o parte precum 
fâţele din faţa rechinului. 

Nu a încetinit în faţa uşii biroului şefului. A împins-o 
lateral cu umărul şi a intrat fără niciun preambul. 

Kinski intrase de sute de ori direct în biroul şefului şi de 
fiecare dată se confruntase cu aceeaşi problemă. 

Acelaşi talmeş-balmeş de dosare şi foi puse unele peste 
altele, acelaşi miros rânced de cafea de la cele o mie de căni 
care nu erau niciodată terminate, împrăştiate peste tot prin 
birou. Acelaşi şef posomorât, parcă hărțuit de cineva, cu o 
expresie de oboseală întipărită pe chip şi afundat în scaunul 
din spatele biroului. Şeful făcea parte din mobilă, dacă nu 
chiar din clădire. Devenise o tradiţie să-l vezi stând acolo, era 
ceva care nu te aşteptai să se schimbe vreodată. 

În ziua aceea, Kinski a dat buzna în birou şi totul era 
diferit. 

Omul din spatele biroului părea a avea jumătate din 
vârsta şefului. Avea un păr negru lucios dat pe spate şi purta 
nişte ochelari îngrijiţi, cu ramă aurită. Costumul îi era călcat şi 
cravata era perfect dreaptă. Era subţire şi curat. Tot ceea ce 
şeful nu era. 

Biroul era curat şi mirosea a odorizant. Pe birou nu mai 
erau hârtii, ci doar un calculator portabil care scotea un bâzâit 
uşor, puţin mai într-o parte. Era un dulap pentru arhivarea 

152 


dosarelor nou-nouţ, în locul măgăoaiei vechi şi ruginite, plină 
de julituri, care se revărsa pe toate părţile şi care stătuse de 
un deceniu jumătate în colţul biroului. Până şi ferestrele 
fuseseră curățate. 

— Unde este şeful Schiller? 

Bărbatul mai tânăr s-a uitat în sus către el şi a întâlnit 
privirea dură a lui Kinski. 

— Tu cine eşti? a întrebat el. 

— Kinski. Da’ tu cine dracu’ eşti? 

— Eu sunt Gessler. 

— Pentru tine șeful Gessler, dobitocule, şi data viitoare 
când mai intri în biroul meu, să baţi la uşă. Ne-am înţeles? 

Kinski nu a spus nimic. 

— Deci, ce naiba vrei, la urma urmei? 

— Unde este şeful Schiller? a spus din nou Kinski. 

— A plecat, a răspuns Gessler. 

— A plecat unde? 

Gessler şi-a scos ochelarii şi s-a uitat ţintă la Kinski. 

— Ce dracu' sunt eu, agent de turism? De unde naiba 
să ştiu eu unde a plecat? Stă pe vreo plajă undeva la sud de 
Ecuator, soarbe încet dintr-o băutură rece şi se uită cum trec 
gagicile prin faţa lui. Ce altceva mai e de făcut când ieşi la 
pensie? 

— A ieşit la pensie? Doar ieri ce am vorbit cu el. Nu mi-a 
spus nimic. Ştiam că o să se întâmple, dar... 

Gessler a ridicat din umeri. 

— | s-a oferit o oportunitate şi a profitat de ea. Acum, 
detective, spune-mi: ai avut vreun motiv să dai buzna în 
biroul meu? Dacă nu, atunci îţi sugerez să te cari şi să găseşti 
ceva folositor de făcut. Gessler a zâmbit. OK? 


153 


30 


Italia, undeva în provincie 


Au aşteptat până când flăcările s-au revărsat pe gea- 
murile camionului, vopseaua s-a umflat pe uşi şi un fum 
negru s-a înălţat dintre copaci. Apoi s-au întors depărtându-se 
de luminişul din pădure. 

Se făcea întuneric şi aerul era rece şi umed. Mâna 
bandajată a lui Ben începuse să doară tare, dar glonţul doar 
crestase carnea, fără a atinge osul. Avusese noroc. 

Au mers în tăcere o vreme pe drumul de ţară pustiu. 
Undeva mai jos, într-o vale, se vedeau luminile unei case. Au 
mai mers puţin de-a lungul drumului şi au ajuns la o poartă cu 
un semn pe un indicator. 

Era sezon mort la centrul de călărie Rossi. Gino Rossi şi 
soţia lui aveau cinci căsuțe goale care fuseseră închiriate pe 
timpul verii celor care voiau să exploreze împrejurimile 
călare. Era o surpriză plăcută să primească bani de la doi 
străini pentru cazare de o noapte. Rosalba Rossi a pregătit un 
platou mare de tagliatelle cu sos de roşii, care a umplut casa 
cu miros de busuioc şi usturoi proaspăt, timp în care soţul ei a 
făcut curat în căsuţă şi a dat drumul la sistemul de încălzire. 
După cină, Ben a cumpărat două sticle de Sangiovese de la 
Gino şi apoi, împreună cu Leigh, a spus noapte bună şi s-au 
retras în căsuţa lor. Locuinţa era simplă, dar caldă şi 
confortabilă. Erau două paturi de lemn pentru o persoană, cu 
pături brodate cu diverse modele şi un crucifix care atârna 
între ele pe peretele alb. 

Ben observase că Leigh abia se atinsese de mâncare. 
Ea s-a lăsat să cadă pe unul dintre paturi, palidă şi extenuată. 
Ben s-a aşezat lângă ea şi a turnat nişte vin. Au stat tăcuţi o 
vreme, lăsând băutura să-i mai relaxeze. 

— Nu mai pot continua mult cu asta, a spus ea, iar 
vocea i-a sunat nefiresc. 

El a cuprins-o uşor de după umeri şi a tras-o către el. 
Apropierea lor a fost puţin ciudată. Ea şi-a rezemat capul de 
el şi s-a apropiat mai mult. El putea să-i simtă căldura 
corpului; coapsa ei o atingea pe a lui şi simţea bătaia inimii ei 

154 


pe braţ. Apoi şi-a dat seama că o mângâia blând pe păr, 
bucurându-se de atingerea moale, ca de mătase, lăsându-şi 
apoi mâna să coboare pe gâtul ei şi pe curbura umerilor, fără 
măcar a se gândi la asta. 

Devenit deodată conştient de sine, s-a retras de lângă 
ea. 

A întins mâna după sticlă şi şi-a mai turnat nişte vin. 

— O să fie bine, a spus el. 

— Cum au ştiut că suntem acolo? a întrebat ea încet. 

El nu a răspuns. 

Leigh părea să-i ghicească gândurile. 

— A fost vina mea, nu-i aşa? Telefonul lui era urmărit. 

— Nu a fost vina ta. Şi eu am încercat să-l sun. Nu te 
mai gândi la asta, trebuie să te odihneşti. 

— Dar mi-am dat numele, a continuat ea. Mi-ai spus să 
nu fac asta, iar eu l-am dat. Nu te-am ascultat şi acum, din 
cauza mea, bietul bătrân e mort. 

— Nu ai apăsat tu pe trăgaci, a spus el. 

— Ba poate că da, a oftat ea. Cine sunt oamenii ăştia? 
Sunt peste tot. 

L-a privit cu ochi înfricoşaţi. 

— O să ne omoare şi pe noi, sunt convinsă. 

A liniştit-o cu o voce calmă, dar creierul îi lucra intens şi 
iute. Făcuseră vreo douăzeci de kilometri de la casa lui Arno. 
Nu exista nicio posibilitate ca cineva să-i fi urmărit şi erau în 
siguranţă deocamdată, dar asta nu avea să dureze mult şi nu 
avea nicio idee unde să meargă mai departe. Tot nu ştiau 
unde se afla scrisoarea. Urmele lui Oliver păreau să fi dispărut 
cu desăvârşire. 

Cuvintele lui Arno îi răsunau în cap. S-a întors acasă. 
Pusese scrisoarea într-un loc sigur, dar unde? Unde putea fi 
scrisoarea lui Mozart acasă? Poate acolo unde fusese scrisă. 
Austria? 

Leigh a adormit în cele din urmă cu degetele încă 
îndoite în jurul piciorului paharului de vin, iar corpul se ridica 
şi îi cobora lent, în ritmul respirației. Ben i-a luat paharul 
dintre degete, a acoperit-o cu o pătură şi a privit-o o vreme, 
stând pe celălalt pat şi terminând şi a doua sticlă de vin odată 
cu ultimele ţigări. In mintea lui era un adevărat vârtej. Numai 


155 


întrebări şi niciun răspuns. 

Trecuse de unsprezece jumătate când a ieşit din căsuţă 
să-şi limpezească mintea în aerul rece al nopţii. Bruma se 
întărise, făcând ca iarba să trosnească sub apăsarea greutăţii 
lui. A privit în sus cerul nopţii, orientându-se după steaua 
polară, conform vechiului său obicei. 

Vizavi de şirul de căsuțe, în partea îndepărtată a pajiştii 
luminate de lună, se aflau câteva clădiri anexe de piatră, 
grajduri şi barăci dărăpănate de tablă ondulată. Un câine a 
lătrat undeva în depărtare. Una dintre barăci avea o lumină 
aprinsă ce răzbătea prin fereastra prăfuită, şi Ben a auzit cum 
cineva lucra cu unelte înăuntru, scoțând sunete metalice. S-a 
apropiat şi a tras cu ochiul printr-o gaură din plăcile ondulate 
mâncate de rugină. Baraca era un atelier vechi, plin cu 
echipamente de fermă şi dulapuri de unelte. Un tânăr cu 
părul ondulat lucra la un Fiat Strada vechi, tot zdrăngănind 
ceva sub capotă. 

Ben a ocolit baraca până la uşa deschisă de la intrare. 

— Ciao, a salutat el. Mă numesc Steve. 

Tânărul s-a întors. Era parcă o variantă mai tânără a lui 
Gino Rossi, de vreo nouăsprezece - douăzeci de ani. 

Ben a arătat către maşină. 

— Ceva probleme? a întrebat el în italiană. 

— Ciao, Steve. Sandro. 

Tânărul a zâmbit şi a învârtit o cheie de desfăcut bujii 
pentru a-i arăta străinului. 

— Schimb bujiile, atâta tot. O vând şi vreau să meargă 
bine. 

A terminat de strâns bujiile, a schimbat capacele şi a 
trântit capota ruginită, apoi s-a dus până la uşa deschisă şi a 
pornit motorul. Ben a ascultat. Părea să nu fie niciun bocănit 
anormal, iar sunetul tobei de eşapament era curat. Nu lipsea 
nicio garnitură şi nu lua aer. Nu scotea nici fum albastru. 

— Cât ceri pe ea? a întrebat el. 

Sandro şi-a şters mâinile de blugi. 

— E veche, dar bună. Să spunem o mie cinci sute. 

Ben a scos bani din buzunar. 

— E gata de o plimbare chiar acum? a întrebat. 


156 


A condus în linişte afară din fermă pe aleea cu urme de 
roţi de maşină şi apoi a cotit la dreapta pentru a urma 
serpentinele drumului de ţară, înapoi de unde veniseră. 
Farurile galbene ale bătrânei Strada luminau indicatoarele de 
circulaţie şi pe cele turistice, pe care şi le aducea aminte de 
mai devreme. A trecut de pădurea unde se descotorosiseră 
de camion şi şi-a dorit să fi avut o armă la el. 

Nu-i plăcea deloc să se întoarcă la casa lui Arno. Tactic 
era cam nepotrivit şi posibil periculos. Dar era singura cale. 
Regreta amarnic că nu insistase ca bătrânul să-i spună mai 
multe despre locul unde ascunsese scrisoarea. Făcea prea 
multe greşeli. Oare chiar merita să găsească nenorocita aia 
de scrisoare? Poate că nu s-a gândit, dar deocamdată nu 
putea decât să se agaţe şi de un pai. Trebuia numai să spere 
că se agăța de cel bun. 

Trecuse doar o jumătate de oră peste miezul nopţii 
când a ajuns la vila lui Arno. Porţile din faţă erau puţin mai 
retrase de la stradă, dincolo de o bordură îngrijită. A încetinit. 
Aleea pentru maşini şi grădinile erau luminate de girofarurile 
maşinilor de poliţie şi a două autospeciale de pompieri. 

A înjurat şi a trecut de porţi în viteză, uitându-se la 
vehiculele din faţa casei. 

Nu mai era acolo. Abia dacă mai era un zid care să stea 
în picioare. Toată vila era o masă uniformă de balast înnegrit 
şi lemn ars, cu acoperişul prăbuşit şi întins precum şira 
spinării unui schelet gigantic, ţigle, lemn carbonizat şi geam 
spart zăcând împrăştiate într-un cerc larg. 

Era clar că focul se dezlănţuise şi arsese multă vreme. 
Echipajului de pompieri îi era de ajuns pentru ziua aceea şi îşi 
strângea echipamentul. Nu rămăsese nimic care să merite a fi 
salvat. 

Ben a condus mai departe, gândindu-se la posibilităţile 
care-i mai rămăseseră. Ori flăcările din camera de studiu a 
profesorului se împrăştiaseră, ori cineva se asigurase ca locul 
să fie incendiat în totalitate. A doua ipoteză părea cea mai 
probabilă. Oricine ar fi fost, tipilor ăstora le plăcea să-şi 
acopere urmele. Şi focul era cel mai bun detergent. 

După un kilometru sau mai bine, a cotit spre intrarea în 
fermă şi a urmat aleea cu pietriş până la hambarul părăsit de 


157 


unde furaseră camionul ceva mai devreme în ziua aceea. În 
afară de hambarul făcut praf şi pulbere, nu mai era nicio 
urmă vizibilă a ceea ce se întâmplase acolo. 

A oprit motorul şi a coborât din maşină. A aşteptat în 
întuneric o vreme. Nu era nimeni prin preajmă. A cercetat 
clădirile cu fasciculul subţire de lumină de la Mini Maglite-ul 
său, dar nu a găsit nimic, niciun singur cartuş folosit rămas. 
Curăţaseră până şi sângele de pe uşa magaziei de unelte 
unde-l ţintuise pe tipul acela de cadru. Cuiele fuseseră de 
asemenea scoase cu cleştele, lăsând doar patru găuri în 
lemn. 

S-au auzit o mişcare bruscă în spatele lui şi ceva căzând 
cu zgomot. S-a răsucit imediat în întuneric, cu toţi muşchii 
încordaţi. 

O pisică neagră sărise de pe un raft înalt unde stătuse 
la pândă şi aterizase lângă o cutie de tablă veche pentru cuie 
pe care o răsturnase, şi fugise apoi strecurându-se printr-o 
gaură din pereţii de scânduri. 

Ben a traversat ferma întunecată şi a găsit spaţiul liber 
din zidul de piatră dărâmat, care ducea la parcul în care se 
plimba Arno. A stat ascuns printre copaci, privind pompierii 
care plecau şi poliţiştii care se agitau în jurul vilei devastate. 
Ştia că-şi pierde timpul acolo. Era inutil. 

S-a pregătit să se întoarcă îndreptându-se către gaura 
din zid şi căutându-şi calea în lumina lunii printre trunchiurile 
subţiri de copaci. Un nor a trecut peste faţa lunii, aruncând 
pădurea în întuneric. 

S-a oprit. 

Intins printre frunze şi pe jumătate ascuns sub un 
mănunchi de rădăcini de copac acoperite cu muşchi, se afla 
ceva ce părea trupul unui bărbat, cu mâinile întinse în lateral. 
Ciudat, arăta mototolit şi gri. 

Corpul era lipsit de cap. 

A aşteptat nemişcat, privind trupul până ce norul a 
trecut şi lumina lunii a strălucit din nou. S-a dus până la el şi l- 
a împins cu piciorul. Nu era cadavrul unui om. Era ceva ce 
echipa care curăţase locul scăpase. 

Vesta de tweed a lui Arno. Şi-a amintit cum Leigh o 
scăpase când alergaseră pe acolo. 


158 


A ridicat-o. Era rece şi umedă şi părea a fi goală, dacă 
nu ar fi simţit ceva de formă dreptunghiulară în buzunarul 
stâng din interior. 

L-a scos. Era un portofel subţire. 


— Cine-i acolo? 

Vocea ei a sunat înfricoşată în întuneric. 

— Linişteşte-te, eu sunt. 

A închis uşa în urma lui. 

— Unde ai fost? 

El i-a povestit tot ce făcuse. 

— Te-ai întors acolo? 

— Tot locul a fost incendiat, Leigh. Nu a mai rămas 
nimic. Dar am găsit totuşi ceva. A scos portofelul. E al lui 
Arno. 

Leigh s-a ridicat în capul oaselor, iar el a aprins o 
veioză. S-a aşezat pe marginea patului lângă ea, iar ea şi-a 
dat cu mâna la o parte părul negru şi gros din ochi. 

— Unde l-ai găsit? a întrebat ea somnoroasă. 

— Acolo unde ai lăsat vesta, în pădure, a spus el. 

A deschis portofelul subţire din piele de vițel şi a 
desfăcut unul dintre buzunarele lui interioare. Nu e mare 
lucru aici. Un permis de bibliotecă expirat, câteva bilete vechi 
de cinema, cincisprezece euro şi asta. A scos o bucăţică mică 
de hârtie şi i-a arătat-o. 

Ea a luat-o şi s-a uitat la el întrebătoare. 

— Ce-i asta? 

— O chitanţă. 

— Muzeul Visconti din Milano, a spus ea, citind literele 
tipărite pe bucata mototolită de hârtie. 

— Ai auzit de el? 

Ea a scuturat din cap. 

— E o confirmare pentru ceva ce Arno a donat mu- 
zeului, a spus el. Nu e scris ce anume, dar chitanţa e datată 
ianuarie trecut, la doar câteva zile după moartea lui Oliver. 

Ea şi-a ridicat privirea de pe bucata de hârtie. 

— Crezi... 

— Că scrisoarea a plecat către Milano? Nu ştiu, a spus 


159 


el. Vom afla în curând. Mai dormi puţin. Plecăm la cinci. 


31 


Puştiul avusese dreptate în privinţa maşinii: era veche, 
dar te puteai baza pe ea. l-a dus până la Milano în doar puţin 
peste patru ore. Pe drum s-au oprit la o staţie de benzină de 
pe autostradă, de unde Leigh şi-a luat un batic şi o pereche 
de ochelari mari de soare, blugi noi şi o jachetă călduroasă. 

Traficul din Milano era demential şi era a doua jumătate 
a dimineţii când au găsit Muzeul Visconti, un muzeu de 
muzică impunător, din secolul al XVill-lea, în suburbiile 
oraşului. Porticurile înalte dominau o grădină înconjurată de 
ziduri care o despărţeau de stradă şi de gălăgia din trafic. 

Au intrat şi au respirat aerul vechi de muzeu, îmbibat 
de mucegai şi lemn lăcuit. Muzeul era aproape gol, doar 
câţiva vizitatori de vârstă medie se plimbau în linişte de la un 
exponat la altul, vorbindu-şi în şoaptă. Parchetul era lăcuit şi 
dat cu ceară până devenise alunecos şi căpătase o lucire ca 
de oglindă. Pe fundal se auzeau încet notele muzicii clasice. 
Uşile fiecărei încăperi aveau draperii de catifea, de o parte şi 
de alta. Gardianul de serviciu părea să aibă vreo optzeci de 
ani. 

Au mers dintr-o încăpere în alta sub privirea om- 
niprezentă a camerelor de supraveghere, trecând pe lângă 
prezentări de instrumente muzicale din alamă şi o colecţie de 
harpe vechi magnific ornate. Ben a intrat printr-o uşă într-o 
galerie largă, plină de portrete vechi de compozitori faimoşi 
executate în ulei. 

— Nu-i nimic aici, a spus el. Doar o adunătură de tipi 
morţi cu peruci pudrate. 

— Filistinule! i-a şoptit ea. 

Din sala principală, o arcuire de scări de lemn duceau la 
etajul următor. Ben a urcat şi Leigh l-a urmat. Treptele 
scârţâiau şi duceau la o încăpere de ai cărei pereţi erau lipite 
vitrine înalte de sticlă, în care se aflau costume de operă de 
epocă şi alte exponate. Leigh s-a oprit în dreptul unuia dintre 
ele şi a citit inscripţia de pe tăbliţa de alamă. 

160 


— Asta e pelerina pe care a purtat-o Caruso în prima lui 
apariţie publică din 1894, a citit ea. A mers mai departe şi s-a 
oprit la altul. Uau, ia uită-te! Rochia Mariei Callas când a 
cântat Norma la Milano în 1957. Incredibil. Cum de nu am 
ştiut niciodată de locul ăsta? 

— Leigh, te rog, n-am venit aici să căscăm gura la cine 
ştie ce rochie veche. Căutăm scrisoarea, îţi aduci aminte? 

Întorşi în holul de la intrare, bătrânul gardian a clătinat 
din cap dezaprobator: 

— Nu avem niciun fel de scrisori sau alte documente. 

— Mai există un alt Muzeu Visconti? a întrebat Ben, deşi 
ştia care va fi răspunsul. 

Bătrânul a clătinat din nou din cap ca un câine de 
vânătoare trist: 

— Sunt aici de cincizeci de ani, a spus el. Există doar 
unul singur. 

Au plecat mai departe. 

— Am un sentiment că asta nu va duce nicăieri, a spus 
Leigh. 

— Dar Arno a donat ceva muzeului. Chitanţa o 
dovedeşte. 

Au păşit de-a lungul unui coridor lung care avea pe 
fiecare parte rânduri întregi de viori, viole şi violoncele, 
protejate de geamuri de sticlă. 

— Profesorul era un colecţionar, a spus ea. Putea să fi 
donat orice: un tablou, un instrument. A arătat către viorile 
din spatele geamului. Putea să fi fost una dintre astea, din tot 
ce ştim. 

El s-a oprit brusc. 

— Ce idioţi suntem! 

— Ce? 

— S-a întors acasă, a spus Ben. 

S-a uitat mirată la el. 

— S-a întors acasă, a repetat el. Arno a spus că scri- 
soarea s-a întors acasă. Adică acolo de unde a venit. Nu s-a 
referit la muzeu. Nu a fost niciodată aici înainte. 

— Nu suntem în locul în care trebuie? 

— Poate că nu, a spus el, uitându-se dintr-o parte în alta 
a coridorului. Trebuie să găsim sala unde sunt expuse 


161 


pianele. 

Chipul ei s-a luminat brusc. 

— La naiba, cred că ai dreptate. 

— Ai putea recunoaşte vechiul pian al tatălui tău, dacă 
l-ai vedea? 

— Fii sigur că l-aş recunoaşte. 

Paşii le-au răsunat repede pe parchetul coridorului, 
întorcându-se să descopere secţiunea de instrumente cu 
clape. Au trecut pe sub o boltă laterală încadrată de draperii 
roşii şi au găsit-o. Incăperea era spațioasă şi plină de 
instrumente cu clape vechi, piane, spinete şi clavecine, toate 
foarte bine recondiţionate şi strălucitoare. Erau puse pe nişte 
socluri şi înconjurate de cordoane pe care scria : 

VĂ RUGĂM, NU ATINGEŢI!. 

Ben a păşit printre ele. 

— Îl vezi pe undeva? a întrebat el. 

— Ăsta e, a spus ea, arătând cu degetul. 

A alergat către vechiul instrument aşezat lângă 
fereastră. Era mare şi ornamentat. Lucrătura în lemn lucea 
slab sub luminile din încăpere. Leigh l-a înconjurat. 

— Doamne, ultima oară când l-am văzut era doar pe 
jumătate restaurat şi era demontat până la ultima bucăţică de 
lemn, cu aşchii împrăştiate peste tot. Dar fără niciun dubiu, 
ăsta e. 

— Eşti sigură? 

— L-aş recunoaşte oriunde. 

Ben a studiat pianul cu atenţie, privind suprafaţa lăcuită 
puternic, ornamentele de sidef şi clapele strălucitoare de 
fildeş şi abanos. Deasupra clapelor, cu litere aurite, era scris 
numele celui care-l făcuse: JOSEF BOHM, VIENA. Avea trei 
picioare elaborat sculptate, două în faţă şi unul susţinând 
coada lungă din spate. Avea vreo trei metri jumătate lungime, 
solid şi greu. 

— Poţi să-mi spui, care picior era gol pe dinăuntru? 

Leigh şi-a pus degetul în dreptul colţului gurii, încercând 
să-şi aducă aminte. 

— Era unul dintre cele din faţă. 

— Stângul sau dreptul? 

— Dreptul, cred. Nu, stângul. 


162 


Ben s-a aplecat peste cordonul de siguranţă, dar nu a 
putut ajunge destul de aproape pentru a examina cum 
trebuie pianul. S-a uitat în jur. Nu era nimeni în raza lui 
vizuală. Paşii bătrânului gardian se auzeau bocănind ritmic pe 
parchetul unei camere alăturate. 

— Dreptul, a spus ea. Piciorul drept din faţă. 

— Nu pari prea sigură. 

— Sunt sigură. 

Montat pe un suport sus, într-un colţ, micul ochi negru 
al camerei de supraveghere îi privea. Ben s-a îndepărtat de 
soclu şi s-a prefăcut nepăsător, intrând în unghiul mort al 
camerei şi apoi mergând pe lângă perete până sub ea. A 
privit în sus şi apoi s-a întors la pian şi a trecut direct peste 
cordon. 

— Camera e inutilă, i-a spus el lui Leigh cu un zâmbet. E 
aproape la fel de veche ca pianele astea şi jumătate din 
cabluri sunt deconectate în spate. 

— Tipic italian, a răspuns Leigh. 

— Să nu baţi în el. 

S-a lăsat în genunchi lângă pian şi a examinat piciorul 
drept din faţă de aproape. Instrumentul fusese recondiționat 
cu atenţie şi era într-o stare atât de bună că era greu de 
crezut că era vechi de aproape două sute de ani. Ben nu a 
putut vedea nimic, dar apoi a distins o mică crăpătură în 
lăcuială, la trei sferturi din lungimea piciorului, faţă de podea. 
A răzuit cu unghia. Cruste minuscule de lac au căzut 
dezvăluind ceva ce părea a fi o tăietură subţire făcută de un 
ferăstrău. A insistat. Tăietura s-a extins circular în jurul 
piciorului pianului, dar era greu vizibilă. Umblase cineva la 
instrument de la ultima lui restaurare, scosese piciorul gol, îl 
pusese la loc şi apoi dăduse locul de îmbinare din nou cu lac? 

Era doar o singură cale de a afla. 


163 


32 


Belgia 
In aceeaşi zi 


Philippe Aragon citise documente politice şi semnase 
scrisori la birou toată dimineaţa, şi teancul de hârtii de lângă 
cotul lui avea peste treizeci de centimetri. li plăcea să 
muncească acasă ori de câte ori putea. Îşi proiectase şi îşi 
construise el însuşi casa, pe vremea când încă lucra ca 
arhitect. Casa familiei Aragon, de lângă Bruxelles, era simplă 
şi modestă potrivit standardelor tatălui său miliardar şi nu 
semăna deloc cu castelul fabulos în care Philippe îşi petrecuse 
copilăria. Dar Philippe era obosit de opulenţă. Opulenţa era a 
oricui în schimbul banilor. 

Nu însemna nimic. 

În timp ce lucra, ochii îi fugeau din când în când la 
fotografiile înrămate aflate pe biroul lui. Avea o întreagă 
colecţie: părinţii săi, soţia sa, Colette. Apoi fiul său, Vincent, 
alergând pe bicicleta pe care o primise când împlinise zece 
ani, Delphine, frumoasa lor fiică de patru ani, dându-se în 
leagăn cu un zâmbet luminos pe chip, şi Roger, bătrânul şi 
dragul de Roger. 

Philippe a fost din nou cuprins brusc de tristeţe când s-a 
gândit la el. 

Şi-a lăsat stiloul pe birou şi a luat fotografia, studiind-o. 
Vechiul lui prieten şi mentor se uita la el. Avea nişte ochi atât 
de blânzi. Îi era încă greu să accepte sau să înţeleagă ce se 
întâmplase. 

Pentru lumea politică, bărbatul din poză fusese fostul 
politician jumătate elveţian-jumătate francez şi respectatul 
om de stat Roger Bazin. Pentru Philippe, care-l cunoştea de o 
viaţă, era ca un unchi. Îl învățase multe lucruri, chiar dacă 
opiniile lor politice se distanţaseră radical odată ce Philippe 
înaintase în vârstă. Roger nu fusese niciodată pe deplin de 
acord cu înclinațiile socialiste şi ecologiste ale protejatului său 
şi petrecuseră multe nopţi discutând la o sticlă de coniac. 
Poate că au căzut din ce în ce mai puţin de acord cu trecerea 
timpului, dar acele confruntări intelectuale cu bătrânul 

164 


politician se dovediseră a fi o bază de pregătire de o imensă 
valoare pentru tânărul politician, formându-i şi ascuţindu-i 
gândirea pentru bătăliile care aveau să vină. Philippe îl 
considerase mereu pe Roger o piatră de temelie a vieţii sale, 
ceva care nu va dispărea niciodată, precum bătrânul stejar 
care se vedea de la fereastra camerei lui de lucru. 

Încă-l mai durea moartea lui. Îl durea mult şi îl durea 
încă şi mai mult să se gândească că Roger era posibil să fi 
fost implicat în ceea ce se întâmplase în noaptea aceea. 

Evenimentele iernii trecute erau încă, şi vor rămâne 
mereu, vii şi clare, în mintea lui Philippe Aragon. Îşi aducea 
aminte de cabana din Cortina de parcă totul s-ar fi întâmplat 
doar cu o zi în urmă. 

Fusese unul dintre acele rare momente din noua sa 
carieră politică agitată în care să rezerve şase zile întregi 
pentru a pleca în vacanţă cu Colette şi cu copiii. Fusese atât 
de fericit să-i vadă pe copii abia aşteptând momentul. 
Plănuise să-i înveţe să schieze. Şi mai mult decât orice, se 
gândea să petreacă un timp cu Colette, aşa cum obişnuiau 
înainte ca lucrurile să o ia de tot razna. 

Cabana de secol XIX era perfectă, ceva ieşit parcă din 
poveste: departe de lume, într-o linişte totală, înconjurată 
doar de munţi, păduri şi aer foarte, foarte curat. 

A doua zi primise un telefon. Doar câţiva oameni aveau 
numărul lui de mobil: Colette, secretara sa şi o mână de rude 
şi prieteni apropiaţi. 

Era Roger Bazin. Era prima oară după mult timp când 
Philippe avea veşti de la el. Vocea lui suna ciudat, iar 
cuvintele erau puţin neclare, ca şi cum ar fi băut. Asta nu era 
ceva neobişnuit, dar mai era ceva, ceva şi mai ciudat. Era o 
senzaţie de teamă pe care Philippe o distinsese imediat, o 
ascuţime chinuitoare în vocea lui Bazin, pe care nu o mai 
auzise până atunci. Ce era oare în neregulă? 

— Philippe, unde eşti? 

— Sunt în vacanţă, ţi-aduci aminte? 

— Da, dar unde eşti? În momentul ăsta? 

Philippe s-a încruntat, derutat. 

— Sunt în cabană şi tocmai ne pregăteam să luăm cina. 
E ceva în neregulă, Roger? 


165 


A urmat o pauză ezitantă. O respiraţie greoaie şi 
tensionată s-a auzit la capătul celălalt al firului. Apoi: 

— Plecaţi de acolo! 

— Poftim? 

— Plecaţi de acolo. Cu toții. Fugiţi. Cât de departe 
puteți. Acum. 

Roger a închis şi Philippe a rămas cu gura căscată la 
telefon. S-a întors să-şi privească familia. 

In camera alăturată, Colette deschidea o sticlă de vin, 
gata de masă, şi râdea de ceea ce Delphine tocmai spusese. 

A ezitat pentru câteva secunde. Părea absurd, ne- 
bunesc, dar a fugit imediat către ea şi a apucat-o de umeri. 
Sticla de vin a căzut şi s-a spart. A strigat la Vincent să vină 
repede, a tras-o repede pe fetiţă sub braţul său şi au ieşit cu 
toţii în fugă în grădină, Colette întrebând întruna ce se 
întâmplă, ce se întâmplă. 

Au fugit cu toţii ca scăpaţi dintr-o casă de nebuni. La 
capătul grădinii, prin zăpada înaltă, au ajuns la marginea 
pădurii de pini şi au stat un moment uitându-se înapoi către 
cabană. Copiii îşi dăduseră seama după expresia feţei tatălui 
lor că nu era un joc. Colette ţipa acum la el: Ce s-a întâmplat, 
ai innebunit? 

Cum stătea acolo în frig şi cu telefonul încă în mână, s-a 
gândit pentru un moment că poate chiar înnebunise. Sau 
poate că Roger înnebunise. Sau era vreo glumă proastă, 
nesocotită şi insipidă? 

Dar asta nu prea îi stătea în fire lui Roger. 

— E frig aici, a spus Colette. Copiii... 

A pufnit, exasperat de situaţie. 

— Probabil că am înnebunit, a spus. La naiba, ghetele 
tale! Incălţămintea uşoară, din piele, a lui Colette, era 
îmbibată cu apă şi zăpada i se adunase în jurul gleznelor. 

— Ce crezi că s-a întâmplat? a cerut ea o explicaţie. 

— Nu ştiu, a oftat el. lisuse, poate că m-a copleşit 
stresul sau ceva de genul ăsta. Îmi pare rău. A fost o prostie 
din partea mea. Hai să ne întoarcem. 

— Tata e nebun! a început să cânte Vincent. Tata e 
nebun! 

Delphine plângea şi Colette a luat-o în braţe, 


166 


aruncându-i priviri pline de reproş soţului. 

Aragon a luat mâna soţiei lui în semn că-i părea rău şi 
au pornit înapoi către cabană. 

Au fost aruncaţi pe spate de suflul exploziei. 

Cabana s-a făcut praf chiar sub ochii lui Aragon. Cerul 
nopţii a fost luminat de casa care a erupt într-un val masiv de 
flăcări. Acestea s-au răspândit în sus şi tot felul de resturi au 
fost aruncate în aer în spirală, pe o rază de sute de metri. A 
văzut cum acoperişul a zburat în sus şi zidurile au fost 
sfărâmate. O ploaie de cărămizi, bucăţi de lemn şi cioburi a 
căzut prin zăpadă. A încercat să îi acopere pe Colette şi pe 
copii cu propriul trup, în timp ce o a doua explozie a izbucnit 
din cabana deja distrusă, făcând-o una cu pământul. 

Nimic nu mai rămăsese din casă sau orice se aflase în 
jurul ei. Clădirile anexe, garajul şi maşina fuseseră reduse la 
nişte biete carcase fumegânde. 

Colette şi copiii erau terifiaţi. Şi-au găsit adăpost într-o 
mică baracă din grădină şi au chemat serviciile de urgenţă. 
După aceea, lucrurile au luat-o razna de-a dreptul. Poliţia, 
trupele de securitate, pompierii, televiziunea şi presa şi-au 
făcut cu toţii apariţia în valea aceea liniştită de munte. 
Aragon şi-a dus familia departe de locul acela, imediat ce 
avionul privat s-a putut ridica de la sol. 

Nu a spus nimic nimănui despre telefonul pe care îl 
primise. Timpul a trecut şi a aşteptat rezultatul investigaţiilor, 
dar nu au găsit nimic în afară de nişte semne ale unor scăpări 
de gaze. 

A tot încercat să-l contacteze pe Roger Bazin. Nu ştia ce 
să creadă. Trebuia să vorbească cu el. De unde ştiuse de 
explozie? 

Dar Roger parcă dispăruse. Zilele au trecut una după 
alta şi nimeni nu răspundea la telefonul lui. Philippe a lăsat şi 
mesaje, la fel de inutil. Era tocmai pe punctul de a se urca 
într-un tren pentru a-l vizita personal pe Bazin la casa lui din 
Geneva, când a primit un alt telefon. 

Vechiul Alfa Romeo Spider pierduse controlul într-un 
tunel pustiu şi se izbise de un stâlp cu o sută douăzeci de 
kilometri la oră. Automobilul sport fusese distrus complet şi 
rămăşiţele cuprinse de flăcări blocaseră tunelul câteva ore. 


167 


Când pompierii au reuşit să pătrundă în interiorul maşinii, nu 
mai rămăsese mai nimic din Roger Bazin. Nu existau martori 
ai accidentului, singurele dovezi fiind fotografiile terifiante pe 
care paparazzi se grăbiseră să le publice în coloratele reviste 
de scandal. 

Indurerata familie Bazin a declarat că bătrânul suferea 
din cauza stresului de câteva săptămâni înainte de accident. 
Părea deprimat şi agitat, speriat de ceva. Nimeni nu ştia de ce 
anume. Doctorul îi prescrisese antidepresive şi ştiau că 
obişnuia să bea, luând pastilele cu brandy. Nu rămăsese mare 
lucru din Roger pentru a se efectua teste, dar toţi medicii 
căzuseră de acord asupra concluziei evidente. Verdictul 
medicului legist fusese moarte prin accident. 

Timp de şase luni după aceea, firma privată pe care 
Philippe o angajase făcuse mii de ore de investigaţii în 
legătură cu moartea lui Bazin. Aragon pusese la bătaie un 
milion de euro ca recompensă pentru oricine ar fi venit cu o 
informaţie care să dezvăluie adevărul, dar nu s-a descoperit 
nimic suspect. 

Accidente de maşină se mai întâmplă. La fel şi exploziile 
cauzate de acumulările de gaz. 


168 


33 


Milano, Italia 


Muzeul Visconti s-a închis pentru pauză de prânz la ora 
unu. Vizitatorii au ieşit în linişte pe sub porticul de la intrare. 
După ce a plecat şi ultimul dintre ei, bătrânul gardian 
Domenico Turchi a închis uşa de la intrare. Cu o mână 
tremurândă şi-a căutat inelul de chei zornăitoare de la brâu şi 
a încuiat-o, apoi a tras zăvorul greu de fier. A mai glumit puţin 
cu signora Bellavista, recepţionera, în timp ce-şi punea vesta 
şi căciula într-un cuier din spatele biroului, apoi s-au îndreptat 
împreună către o uşă laterală care dădea către ieşirea 
angajaţilor. A deschis un panou de control din perete şi a 
apăsat numerele care activau sistemul de alarmă, şi el şi 
signora Bellavista au părăsit clădirea încă râzând. 

Luca şi Bepe ieşiseră deja din atelierul de la subsol şi 
Domenico ştia că-i va găsi pe cei doi stând şi bând Peroni 
după prânz la cafeneaua de după colţ, unde se adunau cu 
toţii în fiecare zi. 

Încăperile muzeului erau tăcute şi liniştite. Jos la subsol, 
prin labirintul de pasaje şi coridoare întunecate, s-a auzit 
scârţâitul unei uşi care se deschidea. 

Ben a scos capul afară, a ascultat, apoi a ieşit fără 
zgomot din cămara scoasă din folosinţă. 

Leigh l-a urmat. Picioarele ei erau amorţite după ce 
aşteptaseră îndelung în întuneric. Au trecut de o uşă şi apoi 
au urcat pe nişte trepte întunecate, încercând să revină în 
partea principală a clădirii. 

Ben a recunoscut atelierul unde se strecuraseră mai 
devreme pe lângă cei doi bărbaţi. Acum era gol şi uneltele 
zăceau în dezordine, îngrămădite pe o bancă de 
recondiţionare. O vioară veche stătea cu faţa scoasă pe o 
masă plină de urme de daltă. Două tablouri în ulei neînrămate 
erau sprijinite de perete aşteptând să fie restaurate. Atelierul 
mirosea puternic a lipici, ceară şi lac. 

Ben a luat un ferăstrău. A cercetat lama ascuţită şi a 
dat din cap mulţumit. Leigh i-a aruncat o privire nedumerită. 
Nu voia nici măcar să se gândească la ce plănuia să facă cu 

169 


el. 

Încă nu era niciun semn că cineva s-ar fi aflat prin 
preajmă. Ben a împins uşor uşa de la o altă încăpere şi a găsit 
ceea ce căuta. Cutia de siguranţă principală era o veche 
Bakelite cu comutatoare mari şi grosolane. Le-a oprit pe 
toate, apoi a tras heblul. A scos toate siguranţele şi le-a 
ascuns într-o ladă, sub o grămadă de material de împachetat. 

Au ieşit pe o uşă de urgenţă pentru angajaţi şi au ajuns 
în sala principală. Lumina slabă a soarelui se strecura prin 
ferestre. Toate becurile erau moarte şi ledurile roşii 
clipocitoare de la camerele de supraveghere erau acum 
negre. 

S-au întors pe coridorul lung unde erau expuse viorile. 
Expoziţia de instrumente cu clape era imediat după colţ. 

Germana Bianchi ştergea praful de pe rame în sala de 
portrete de la etaj şi asculta Mina! la radioul ei cu baterii, 
când luminile s-au stins şi aspiratorul i s-a oprit. Era o femeie 
greoaie, supraponderală, şi i-a luat câteva clipe să se 
dumirească ce s-a întâmplat. S-a aplecat şi a apăsat cu o 
mână grasă pe comutatorul aspiratorului de mai multe ori. 

— Cazzo, a înjurat ea. 

Curentul mai căzuse o dată înainte. Rămăsese singură 
în clădire ca şi astăzi, făcând curăţenia de prânz, când 
siguranţele picaseră şi a trebuit să coboare până la subsol şi 
să tragă de heblul de pe panoul de control. Fusese un drum 
lung până jos pentru ea şi nu prea îi plăcea când muzeul era 
închis şi clădirea era pustie. 

A mai muşcat o dată din sendviş, sperând că situaţia se 
va remedia de la sine, dar nu s-a întâmplat. A scos un oftat 
prelung, şi-a luat radioul şi s-a îndreptat către scări. 

Ben a examinat pianul şi s-a decis asupra planului de 
acţiune. Piciorul drept din faţă trebuia să iasă cât mai repede 
şi mai neobservabil cu putinţă. Nu ştia cât timp avea la 
dispoziţie. Unul dintre angajaţii muzeului se putea întoarce în 
orice moment. Dacă ar fi putut ridica colţul drept al pianului 
patru-cinci centimetri şi să pună repede ceva sub marginea 
claviaturii ca să ţină piciorul ridicat destul de mult pentru a-l 


1 Anna Maria Quaini, cântăreaţă italiană de muzică pop, cunoscută sub 
numele de Mina. (n. tr.). 
170 


tăia... A apucat un taburet dublu pentru pian, l-a întors pe o 
parte, dar era prea înalt. 

S-a urcat pe soclu, a pus ferăstrăul pe pian şi a testat 
greutatea instrumentului. Abia dacă-l putea urni câţiva 
milimetri şi nu credea că, dacă ar fi luat în calcul şi forţa lui 
Leigh, ar fi fost mare diferenţă. S-a uitat la ferăstrău şi apoi 
din nou la piciorul pianului. Urma să-i ia cincisprezece minute 
bune ca să taie lemnul tare. Era posibil să nu aibă la 
dispoziţie aceste cincisprezece minute. 

Gândeşte-te la ceva, Hope. 

Leigh s-a încordat. 

— Ben, e cineva în clădire. 

Ben a auzit şi el. Erau nişte paşi înceţi şi greoi, care 
coborau făcând să scârţâie scările ce duceau către holul 
principal. În clădire era linişte şi ecoul era purtat uşor, dar 
clar. Mai era şi un alt sunet. Muzică ce se auzea din ce în ce 
mai tare. Cineva cobora cu un radio în direcţia lor. 

Aşa n-o să meargă. Era acum sau niciodată. S-a uitat în 
jur disperat. 

Cordonul din jurul pianului era sprijinit de şase suporturi 
de alamă de vreun metru înălţime, dispuse într-un cerc larg. 
Da, asta era singura soluţie. A folosit ferăstrăul ca să taie 
funia, apoi a apucat unul dintre cele şase suporturi. Era tare şi 
greu. L-a întors cu susul în jos şi l-a ridicat ca pe un topor. A 
simţit metalul rece în mână. 

— La naiba! a mormăit el. 

A surprins privirea îngrozită a lui Leigh când a balansat 
suportul peste umăr şi apoi l-a izbit din lateral cu toată 
puterea în piciorul pianului. 

Zgomotul loviturii a spulberat liniştea încăperii. S-a 
auzit trosnetul lemnului. Pianul a gemut tremurând din toate 
încheieturile, iar corzile au vibrat la unison. Piciorul a cedat 
puţin şi partea frontală a instrumentului a coborât scârţâind. 
Apoi s-a oprit. 


Pe scări la jumătatea distanţei, răsuflând greu din cauza 
efortului, Germana a auzit teribilul sunet peste muzica pe 
care o asculta. A oprit radioul. Ce naiba fusese asta? Inima a 
început să-i bată mai repede. S-a apucat de balustradă şi a 


171 


început să meargă mai repede. 


Ben a lovit pianul din nou. Suportul a vâjâit prin aer şi o 
altă lovitură înfiorătoare s-a auzit. Piciorul pianului a cedat şi 
s-a îndoit în afară, sub greutatea claviaturii. Colţul din faţă al 
instrumentului s-a aplecat către înainte şi Ben s-a dat repede 
înapoi. 

O tonă de cadru de fier şi lemn masiv s-a răsturnat şi s- 
a izbit de soclu. Bucăţi de lemn au zburat şi acordurile 
puternice ale corzilor pianului au cuprins întreg muzeul într-un 
adevărat haos sonor. 


Germana era foarte speriată acum. Erau hoţi înăuntru. 
A ajuns la baza scărilor şi a traversat holul împleticindu-se, 
până la toaleta pentru femei. A intrat într-o cabină şi a 
zăvorât uşa. Inima îi bătea cu putere şi respiraţia îi devenise 
sacadată. A simţit forma mobilului în buzunar. Da. Cheamă 
poliția. 

Leigh rămăsese pironită deasupra pianului distrus, cu 
gura căscată. Toată munca tatălui ei, sutele de ore pe care 
acesta le petrecuse ca să refacă valorosul instrument, 
pierderea acestei piese de patrimoniu muzical - totul era 
îngrozitor, oribil. 

Corzile încă mai rezonau şi Ben a ridicat piciorul rupt. 
Spera că meritase efortul. Şi-a ferit mâna de bucăţile 
despicate de la capătul rupt. 

— Nu văd nimic, a spus el. A ridicat ferăstrăul şi a 
început să taie nebunește la capătul piciorului. Lama ascuţită 
a alunecat pe o bucată de lemn şi i-a intrat în mână, muşcând 
din carne şi făcându-i o crestătură din care a început să curgă 
sânge. A înjurat şi a ignorat durerea. A încercat să taie şi mai 
repede. Leigh stătea lângă umărul lui, cu ochii larg deschişi. 

El a suflat praful de lemn, şi-a şters sângele de pe 
picior. Nimic. 

— Lemnul ăsta e masiv. Nu e nicio gaură în el. 


Germana a vorbit surescitată cu secţia de poliţie. Erau 
hoţi în Muzeul Visconti. S-a simţit teribil de uşurată: 
interlocutorul a asigurat-o că poliţiştii vor ajunge acolo cât 


172 


mai repede. 


Ben şi-a ridicat privirea către Leigh. 

— Ai spus că eşti sigură. 

— Eu... s-ar putea să fi fost piciorul stâng... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a spus el exasperat. 

A sărit în picioare, uitându-se la ceas. 

— Imi pare rău, a îngăimat ea moale. 

— Imi va părea şi mie rău când cineva va veni peste 
noi. 

A apucat suportul şi l-a ridicat din nou. Instrumentul era 
distrus şi zăcea întins ca o balenă naufragiată, cu piciorul din 
faţă care mai rămăsese ieşind cumva în afară sub un anumit 
unghi. Ben a coborât suportul cu putere. O altă bufnitură 
înfricoşătoare a umplut camerele muzeului. Leigh şi-a astupat 
urechile. Ben s-a dat înapoi. Piciorul zburase în exterior destul 
de uşor. A dat drumul suportului care a zdrăngănit pe 
podeaua de lemn şi s-a aplecat pe genunchi. A ridicat piciorul 
smuls de la locul lui. 

Era gol pe dinăuntru. Inima i-a tresărit. A introdus două 
degete în cavitatea netedă şi a simţit ceva. 

Era un sul de hârtie înăuntru. A întors piciorul pianului 
cu susul în jos şi l-a scuturat. Sulul strâns de hârtie vechi şi 
îngălbenit, legat cu un şnur, a căzut pe podea printre ceea ce 
mai rămăsese din pian. 

Leigh s-a aplecat şi l-a ridicat. A tras de şnur şi a 
desfăşurat o singură foaie, ţinând-o ca şi cum s-ar fi putut 
face bucăţi la cea mai uşoară atingere. 

— Dumnezeule, asta este, a spus ea. 

Cerneala era decolorată, dar scrisul şi semnătura erau 
fără îndoială aceleaşi. 

Ţinea în mână ceea ce descoperise tatăl ei: scrisoarea 
lui Mozart. 


Când a auzit sirenele, Germana Bianchi a îndrăznit să 
iasă din toaletă şi a deschis uşa din faţă ca să-i lase pe 
poliţişti să intre. A arătat cu mâna şi le-a vorbit aprinsă şi i-a 
condus până la sala în care erau expuse pianele unde 
fuseseră spărgătorii - o bandă întreagă, răi şi înarmaţi -, a 


173 


avut noroc că mai era în viaţă. 
Poliţiştii au trecut după colţ. Nu era nimeni în sala 


pianelor. Toţi au privit cu uimire pianul sfărâmat. Cine ar fi 
făcut asta? Era absurd. 


Hoţii erau deja departe în momentul acela şi vechiul 
Fiat se pierduse în valurile nebuneşti ale traficului milanez. 


174 


34 


Ben a ieşit repede cu maşina din Milano, vrând să se 
îndepărteze cât mai mult posibil de oraş. Se uita în oglindă la 
fiecare câteva minute. Nimeni nu-i urmărea. Lapoviţa a lovit 
în parbrizul Fiat-ului vreo două ore, în timp ce se îndreptau 
către nord-est, către frontiera austriacă. 

Lângă el, Leigh stătea aplecată asupra vechii scrisori, 
cufundată în gânduri. Câteva semne au indicat o benzinărie 
de pe autostradă. 

Cafeteria era pe jumătate goală. Şi-au cumpărat două 
cafele şi s-au îndreptat către o masă din colţ mai retrasă, dar 
mai aproape de ieşirea de urgenţă. Ben s-a aşezat cu faţa 
către interior, urmărind intrarea. 

Niciunul nu mâncase nimic de noaptea trecută, dar 
scrisoarea era mai importantă. Leigh a derulat-o şi a presat-o 
cu mâna de masa de plastic, cu atenţie, folosind solniţele ca 
să oprească marginile de a se răsuci la loc. 

— E atât de prețioasă, a spus ea, trecând cu degetele 
peste foaia veche şi îngălbenită. 

— Fals sau nu, e prețioasă pentru că ne poate spune 
ceva. 

Ben a scos dosarul lui Oliver din rucsac şi a deschis 
carnetul. 

— Să vedem ce avem. Cum stai cu germana? 

— Pot să o cânt mai bine decât pot să o traduc. Dar tu? 

— Pot să o vorbesc mai bine decât pot să o scriu. 

A parcurs cu privirea scrisul de mână. Să fi fost acela 
scrisul lui Mozart? Părea autentică, dar, la urma urmei, ce ştia 
el? A studiat-o mai îndeaproape. Scrisul era parcă puţin 
zgâriat cu peniţa pe alocuri şi arăta de parcă scrisoarea ar fi 
fost scrisă în grabă în spatele unei trăsuri. 

Cel mai bun loc de unde să începi era partea de sus. 

— Mein liebster Freund Gustav, a citit el. Dragul meu 
prieten Gustav. 

— Bun început. 

— Asta-i partea cea mai uşoară, a spus el. 

Au lucrat la scrisoare o oră timp în care cafelele s-au 

175 


răcit şi au rămas neatinse pe masă. Traducerea a început să 
se închege foarte încet, bucată cu bucată. Ben arunca câte o 
privire peste umăr, prin încăpere, la câteva secunde, 
verificând dacă nu cumva aveau pe cineva nepoftit prin 
preajmă. 

— Ce e Die Zauberflöte? a întrebat el. 

— Asta e uşor. Flautul fermecat. Dar ce părere ai de 
cuvântul ăsta? a spus ea, arătând cu degetul. Nu pot să-mi 
dau seama ce înseamnă. 

Şi-a ronţăit pixul gânditoare. 

— E Adler. 

— Adler? 

— Adler e vultur, a spus Ben muşcându-şi buza. Nu 
însemna nimic. A scris cuvântul în spaţiul liber al traducerii pe 
care o încropise. lInţelegerea putea veni mai târziu, 
deocamdată trebuia să pună totul pe hârtie. 

Incă trei cafele au dispărut de pe masă şi câteva pagini 
au mai fost umplute, înainte ca traducerea să capete formă. 
Ben a pus carnetul între ei ca să poată citi împreună. 


Viena 
16 noiembrie 1791 


Dragul meu prieten Gustav, 


Îţi scriu această scrisoare într-o mare grabă şi sper din 
tot sufletul ca ea să ajungă la tine la timp. Doresc atât de 
mult să fi putut a-ţi scrie doar veşti bune despre magnifica 
întâmpinare a F/autului fermecat, dar, vai, am alte lucruri 
mult mai presante pe care să ţi le povestesc. Nu e nimic mai 
plăcut decât libertatea de a trăi în pace şi linişte, şi, o, cât de 
mult îmi doresc ca asta să fi fost pentru Frăția noastră! Dar 
Dumnezeu pare să fi dorit altfel. 

leri îmi făceam plimbarea mea preferată pe lângă 
Operă, când m-am întâlnit cu prietenul şi fratele nostru „Z”. 
Era foarte supărat şi agitat şi când l-am întrebat ce se 
întâmplase, mi-a vorbit despre noi schimbări. După cum ştii, 
„Z” e unul dintre cei cărora li s-au împărtăşit unele informaţii 
care au fost discutate la întâlnirile Ordinului lui Ra. 
Mulțumită, şi sunt sigur că nu în mică măsură, favorurilor pe 
care împăratul nostru le-a acordat Vulturului, duşmanii noştri 


176 


au devenit mai puternici şi mai influenţi pe zi ce trece. Mi-e 
teamă că succesul operei mele le-a stârnit peste măsură 
mânia şi că Masoneria noastră poate fi într-un pericol mai 
mare decât a fost vreodată până acum. Prietenul nostru ne 
sfătuieşte să fim cu băgare de seamă în toate mişcările 
noastre. Te rog insistent, dragul meu Gustav, să ai cea mai 
mare grijă. Nu te încrede în necunoscuţi. Ordinul lui Ra are 
agenţi peste tot şi nu numai în draga noastră Austrie. 

Imi pare rău pentru scurtimea acestei scrisori, dar voi 
încheia acum, cu cea mai mare speranţă că avertismentul 
meu va ajunge la tine înainte ca forţele care s-au angajat să 
ne distrugă să-ţi poată face vreun rău. Rămâi în siguranţă şi 
cu bine. Toată dragostea mea dragei tale Katarina şi rămân 
mereu 


Fratele tău, 
W.A. Mozart 


— Ce înţelegi din ea? 

— Hai să discutăm despre asta în timp ce mâncăm. 
Sunt mort de foame. 

Lasagna a fost fierbinte, gustoasă şi îndestulătoare. Au 
mâncat în timp ce discutau, cu scrisoarea în siguranţă, pusă 
cu grijă în rucsacul lui Ben. El avea carnetul deschis în faţa 
lui, lângă farfurie. Leigh părea dezamăgită. 

— Nu e nimic aici pe care să nu-l fi aflat deja de la 
profesorul Arno. Mozart îşi avertiza prietenul de lojă despre 
aceşti oameni ai lui Ra care erau pe urmele lor. Asta e. O 
pierdere de timp. 

— Adler, a spus Ben cu gura plină de paste, vultur. 

— Ce-i cu asta? 

A arătat către carnet. 

— De aici rezultă că „Vulturul” e important şi are 
legătură cu Ordinul lui Ra. 

— Da, dar în ce fel? 

— Nu ştiu, a spus el. Însemnările lui Oliver sunt pline de 
vulturi. 

— Ar putea fi Vulturul un cod care să ascundă ceva? 

Ben a aprobat din cap. 

— Ar putea fi. Vultur. Poate un simbol. 

— Vulturul imperial? 


177 


— Nu poate fi asta. Citeşte. Vulturul e ceva sau cineva 
căruia împăratul i-a făcut favoruri. 

— Dacă am şti ce fel de favoruri... 

— Dar nu ştim. A parcurs scrisoarea încă o dată. Nu mai 
e nimic altceva. 

— Ne-am întors de unde am plecat. Leigh a oftat. Nu 
suntem mai aproape de a afla ce s-a întâmplat cu Oliver. Şi-a 
pus furculita cu zgomot pe masă şi şi-a sprijinit capul într-o 
mână. Poate că toată chestia asta nu e decât o goană după 
potcoave de cai morţi. Poate că scrisoarea n-are legătură cu 
ce ne interesează pe noi. Şi dacă nu este decât un fals? 

Ben a scuturat din cap. 

— Aş fi înclinat să fiu de acord, a spus el, dar mai e un 
lucru care mă nedumireşte: încăperea în care a avut loc crima 
- îţi aminteşti berbecul? 

Ea încercase să uite ce văzuse în acel film. 

— Berbec? 

— Pe perete, sus deasupra altarului sau ce-o fi fost, era 
un cap de berbec aurit, cu coarne lungi. 

Ea a ezitat. 

— Berbeci. Capre. Idoli. Coarne. Te gândeşti la ve- 
nerarea diavolului? 

— Nu, la ceva mult mai vechi decât asta. Îţi aduci 
aminte că spuneam că am studiat teologia? 

— Aia chiar a fost o surpriză, Ben. 

Era un capitol al vieţii lui despre care nu-i plăcea să 
vorbească, aşa că a trecut repede mai departe. 

— Ra era zeul soare al vechilor egipteni. Arno a con- 
firmat asta. 

Leigh nu înţelegea unde voia el să ajungă. 

— Nu era totdeauna invocat după nume, a spus Ben, 
era reprezentat şi prin simboluri. De obicei precum un soare, 
dar deseori şi ca un berbec. Il poţi vedea în arta egipteană 
sub forma unui trup de bărbat cu cap de berbec sau uneori 
doar capul. 

— Eşti sigur? De ce un berbec? 

— Coarnele. Ele simbolizează razele de lumină venite 
de la soare. Este un simbol foarte, foarte vechi care s-a 
răspândit de-a lungul secolelor. Cuvântul ebraic karan, care 


178 


înseamnă „raze”, este asemănător cu keren, „coarne”. 

Leigh s-a gândit câteva clipe la cele auzite, apoi a dat 
din cap. 

— Continuă. 

— Ceva legat de acel berbec aurit din filmul lui Olly m-a 
izbit atunci când l-am văzut, a spus el. Nu mi-am dat seama 
ce era, dar acum am o idee. O să crezi că e o nebunie. 

— Nimic nu mai sună ca o nebunie pentru mine, crede- 
mă. 

— Atunci ascultă aici. Cred că Ordinul lui Ra încă mai 
există. 

— Asta chiarsună a nebunie. 

— Da, dar gândeşte-te, la ce a asistat Oliver? l-au tăiat 
limba tipului şi i-au scos maţele. Ce ne-a spus Arno despre 
Lutze? Fix acelaşi lucru i s-a întâmplat şi lui. Coincidenţă? Nu 
cred. 

Figura ei exprima uimirea. 

— Ascult. 

— Acum adu-ţi aminte ce ne-a zis Arno înainte de a fi 
împuşcat. A spus: Deci e adevărat. 

— Îmi aduc aminte. Ce era adevărat? 

— Nu a mai apucat să termine, dar a arătat către capul 
de berbec când a spus asta. Cred că ştia ceva, dar nu mă 
întreba ce. Orice suspiciuni o fi avut, ele i-au fost confirmate 
când a aflat despre moartea lui Oliver. Scrisoarea îl speria 
suficient de mult încât să hotărască să renunţe la ea. Ai văzut 
doar cât de bine a ascuns-o. 

Leigh s-a gândit o vreme, jucându-se absentă cu 
furculiţa prin farfurie. 

— Dacă scrisoarea e atât de periculoasă, de ce nu au 
venit după tata pe vremea când o avea? 

— În primul rând, tatăl tău era mai interesat de sem- 
nătura din josul paginii şi de valoarea ei istorică, a spus Ben. 
Oliver a mers însă mai departe. Apoi, în al doilea rând, nu 
cred că i-a păsat nimănui de scrisoare până când Oliver a 
început să facă cercetări amănunțite plecând de la conţinutul 
ei şi a găsit ce a găsit. A devenit importantă abia când l-a 
condus la ei. 

— Dar cum a putut face asta? 


179 


— Nu ştiu încă, a răspuns el. 

Ea a rămas tăcută o clipă, apoi a continuat: 

— Să spunem că e aşa cum spui tu şi oamenii ăştia încă 
mai există. Cine sunt ei, atunci? Unde îi poţi găsi? 

El a clătinat din cap. 

— Nu poţi să-i găseşti, cel puţin nu prea uşor. Aducţi 
aminte cine erau. Nu era doar un cult ridicol şi nişte tipi cu 
strângeri de mână amuzante. Aveau legături cu poliţia 
secretă. Erau adânc implicaţi în politică şi nu numai în Austria. 
Erau vremuri nesigure pe atunci. Cei aflaţi la putere erau atât 
de speriaţi de o revoluţie care putea să cuprindă toată 
Europa, încât au fost foarte bucuroşi să-i încurajeze. 
Gândeşte-te la cât de puternici trebuie că sunt acum, după 
două secole. Şi nu numai puternici, ci şi bine infiltraţi în 
administraţiile actuale. _ 

— Europa este acum modernă şi democratică. In mod 
sigur o astfel de organizaţie represivă nu mai poate exista. 

— Ştiu că nu eşti atât de naivă, Leigh. Noua ordine este 
construită pe cea veche. Nimic nu se schimbă cu adevărat 
niciodată. 

— Am crezut că Arno era un teoretician al conspirației. 

— Poate că avea dreptate, a spus Ben. 

— Vorbeşti serios? 

El a încuviinţat şi a tăcut câteva clipe, apoi a continuat: 

— Nu ţi-am spus prea multe despre ce am făcut în 
forţele speciale. Nu prea vorbesc despre asta de obicei. Nu 
vreau să vorbesc despre asta. Sunt însă multe lucruri care se 
întâmplă şi de care oamenii obişnuiţi nu ajung să audă 
niciodată. Am dus adevărate războaie pe care cărţile de 
istorie nu le vor menţiona niciodată. Am acţionat dincolo de 
câmpurile de luptă principale şi am desfăşurat operaţiuni pe 
care nici măcar noi nu le-am înţeles. Nu aveam nicio idee 
despre ceea ce făceam. Ni se dădeau doar ţintele unde să 
atacăm şi ordine. Am distrus locuri fără măcar să ştim cum se 
numeau. Am fost doar nişte pioni într-un joc. Am fost nişte 
proşti. Oliver şi-a dat seama de asta cu mulţi ani înainte, dar 
nu am avut bunul-simţ să-l ascult. Cei care mută piesele, 
jucătorii care controlează de fapt lucrurile, sunt oameni de 
care nu ai auzit niciodată. Foarte puţini ştiu cine sunt. 


180 


— Şi atunci cu cine avem de a face în cazul ăsta? 

Ben a ridicat din umeri. 

— Cine ştie? Oameni aflaţi în inima infrastructurii, 
ascunşi în spatele a zeci şi zeci de organizaţii. Oameni cu 
relaţii. Oameni care vin după tine când ieşi la iveală, când 
încerci să-ţi foloseşti paşaportul sau cardul, sau când încerci 
să vorbeşti cu poliţia. Totul merge foarte adânc. De-asta 
trebuie să păşim cu atenţie dacă vrem să ieşim din chestia 
asta. Şi o vom face cum ştiu eu. 

A urmat o pauză lungă. 

— Bine, a spus ea. Ce vom face acum? 


181 


35 


Viena 
In aceeaşi seară, târziu 


Markus Kinski stătea în pat, clipind. Telefonul i-a sunat 
aproape de ureche. Şi-a coborât picioarele pe podea. Ceasul 
de la marginea patului arăta ora 1.09 dimineaţă. A luat 
telefonul. Să-l sune Clara atât de târziu? Cum era posibil? 
Doar îi luase mobilul. Un val de panică l-a străbătut. Ce se 
întâmplase? 

Nu era Clara. Femeia de la telefon s-a prezentat ca 
Leigh Llewellyn. A ascultat, trezindu-se rapid. 

— Unde vă pot întâlni? a întrebat-o el. 

Leigh a acoperit telefonul cu mâna şi s-a uitat întrebător 
la Ben. 

Discutaseră despre asta. Ideea ei fusese un loc public în 
centrul Vienei, un loc care să confere siguranţa mulţimii 
agitate. Era o idee bună, dar Ben a vrut să-l supună pe 
detectivul Kinski la un test. Cea mai bună modalitate de a 
face acest lucru era să fixeze o primă întâlnire care să ofere o 
bună oportunitate pentru o ambuscadă. Ben a dat din cap şi 
ea i-a dat lui Kinski răspunsul asupra căruia căzuseră de 
acord. 

— La lac, a spus ea. 

Kinski nu a avut nevoie să întrebe la care lac. 

— OK. Când? 

— Mâine-dimineaţă, la ora nouă. 


Kinski a ajuns acolo la nouă fără un sfert. Mercedesul a 
ieşit de pe drum şi cauciucurile au scârţâit pe zăpada subţire. 
Maşina s-a îndreptat către malul lacului, setată pe tracţiune 
integrală. A coborât, s-a uitat la ceas şi s-a plimbat puţin de-a 
lungul lacului. Minutele treceau. Respirația i se contura în 
aerul rece şi şi-a frecat mâinile ca să şi le încălzească. In 
buzunarul de la palton avea un termos cu cafea neagră fier- 
binte şi a dat repede gata trei ceşti. larna asta era una rece, 
chiar mai rece decât cea de anul trecut, iar lacul era complet 
îngheţat acum. 

182 


A auzit o maşină în depărtare şi s-a încordat. Şi-a pus 
mâna la ochi ca să se apere de lumina soarelui. Printre pini, la 
vreo două-trei sute de metri distanţă, a putut distinge ceva 
mişcându-se cu viteză pe drum, în jurul lacului. A privit, dar 
maşina a continuat să meargă. S-a uitat din nou la ceas. Era 
trecut bine de nouă. Unde era? 

A aşteptat ce a aşteptat şi apoi a dat o tură primprejur. 
Era ridicol. Nu avea să vină. A dat din mâini, a aruncat câteva 
pietre pe gheaţă şi a mai băut nişte cafea, apoi a trebuit să 
meargă să se uşureze în tufişuri. 

Pe la nouă şi jumătate îngheţase deja şi băuse toată 
cafeaua. La zece a hotărât să renunţe. S-a întors la Mercedes, 
bombănind ca pentru sine. 

— Ce naiba o fi în capul ei? OK, bine, dacă nu vrea să 
ştie ce am descoperit, atunci am lucruri mai bune de făcut... 

A răsucit cheia în contact şi radiatorul a trimis aer rece 
înăuntru. Kinski a înjurat din nou şi a încetinit ventilatorul. 

A încremenit când a simţit oţelul rece în ceafă. Clicul 
siguranţei pistolului i-a răsunat până în creieri. 

— Nicio mişcare bruscă, a spus vocea din spatele lui. 

Ben s-a aşezat pe scaunul din spate şi cu mâna liberă s- 
a aplecat înainte şi i-a scos lui Kinski SIG-Sauer-ul din toc. 
Acum, cel puţin avea un pistol cu ceva În el. 

S-a uitat la Kinski. Era un om cât un urs, probabil nu 
departe de cincizeci de ani, cu pielea tăbăcită şi roşie, cu 
trăsăturile unui boxer profesionist şi un nas care fusese rupt 
de mai multe ori. Putea fi periculos, dar era făcut mai mult 
pentru rezistenţă decât pentru viteză. Dacă i-ar fi tras un 
pumn, era mort. Dar Ben era mai rapid. 

— Ce dracu’ vrei de la mine? a mârâit Kinski printre 
dinţi. 

Ben nu a răspuns. 

Detectivul ar fi vrut să se întoarcă în scaun şi să-i crape 
capul tipului. 

— Dacă eşti nenorocitul care mi-a luat fata, ei bine află 
că e în siguranţă acum şi nu vei mai pune mâna pe ea. 

— De ce aş vrea-o pe fata ta? a întrebat Ben. 

Kinski a ezitat. Era o întrebare ciudată. Germana tipului 
era bună, dar vorbea cu un accent străin. Oare ce era? 


183 


American? Britanic? Şi-a întors privirea cât a putut de mult, 
încercând să-l vadă cât de puţin, dar tipul a avut grijă să 
rămână în afara câmpului lui vizual. Cine era? 

— Pentru că ştiu că l-ai ucis pe Llewellyn, a răspuns 
Kinski, sondând terenul, apoi a continuat ca să-l intimideze: Şi 
nu sunt singurul care ştie, aşa că omoară-mă dacă vrei, dar 
nu se va termina aici. 

— Oliver Llewellyn a fost prietenul meu, a spus Ben. 
Cineva l-a omorât, dar nu am fost eu acela. Sunt aici ca să 
aflu cine a făcut-o şi când o să dau de ei, o să-i omor la rândul 
meu. 

Şi-a tras .45-ul gol şi l-a pus la loc la centură. SIG-Sauer- 
ul de poliţie de 9 milimetri era bine îngrijit şi încărcat complet. 
Nu credea că va fi nevoit să-l folosească. 

Fusese acolo cu jumătate de oră înainte să ajungă 
Kinski, ascuns printre copaci. Comportamentul uriaşului 
poliţist nu fusese cel al unui ucigaş plătit, cu prieteni ascunşi 
gata să intervină la momentul oportun. Niciun om nu ar fi 
aruncat cu pietre, n-ar fi fluturat din mâini ca un copil şi nu ar 
fi urinat în aer liber, dacă ar fi ştiut că amicii lui îl 
supravegheau. S-ar fi uitat mai curând în jurul lui la poziţiile 
lor ascunse, bănuitor şi nervos, străduindu-se să pară calm. 
lar reacţia lui Kinski atunci când îi pusese pistolul în ceafă îl 
convinsese pe Ben că putea să aibă încredere în el. 

Totuşi nu prea mult. Era în firea lui Ben să fie 
prevăzător. 

— Mai ai ceva cafea rămasă acolo? a întrebat el. 

Kinski a simţit cum apăsarea pistolului a dispărut şi s-a 
întors încet şi l-a privit pe Ben, cu sprâncenele groase 
încreţite. Pistolul lui de 9 milimetri era în mâna intrusului, dar 
era ţinut fără încordare. 

— Îmi pare rău că a trebuit să-ţi fac asta, dar am fost 
nevoit să te verific. 

Ben a arătat către termos. 

— Şi aş aprecia puţină cafea. 

Aerul din radiator începuse să se încălzească, dar 
timpul petrecut în aşteptare în zăpadă făcuse ca frigul să-i 
pătrundă până la oase. 

— Nu mai e. 


184 


— Atunci va trebui să apelăm la asta, a spus Ben şi, 
ţinându-şi o mână pe SIG, şi-a scos plosca şi a deşurubat 
dopul. A luat o înghiţitură şi apoi i-a dat-o lui Kinski. Polițistul 
a scuturat din cap. 

— Sunt la volan, a mormăit el. 

— Bravo, a spus Ben şi a pus plosca la loc. 

Kinski s-a destins puţin. Măcar se pare că nu urma să 
moară. Cel puţin nu astăzi. 

— Şi care e relaţia ta cu Leigh Llewellyn!? a întrebat el. 
lubit? Sot? 

— Nici una, nici alta. După cum am spus, un prieten de 
familie. 

— Primadonele au de obicei prieteni cu pistoale? 

Ben a zâmbit. 

— Am fost în armată cu Oliver. 

Kinski a dat din cap. Fost militar. Avea logică, după felul 
în care tipul se strecurase în spatele lui atât de uşor. 

— Care este numele tău? a întrebat el într-o doară. 

— Poţi să-mi spui Ben. 

— Markus Kinski. 

— Imi pare bine, Markus. Acum poate că am putea să 
ne plimbăm cu maşina puţin şi ai putea să-mi spui ce ştii 
despre moartea lui Oliver. Şi apoi, dacă o să consider că pot 
avea încredere în tine, te voi duce să te întâlneşti cu Leigh. 


185 


36 


Kinski a parcat maşina pe o stradă lăturalnică din 
centrul Vienei şi apoi au mers pe jos spre Sacher Hotel, pe 
Philharmonikerstrasse, vizavi de impunătoarea Operă de Stat 
din Viena. Ben dorea un loc aglomerat pentru discuţia lor cu 
detectivul, cât mai public posibil, iar Sacher era aproape cel 
mai public loc din centrul oraşului. Chiar dacă cineva ar fi 
recunoscut-o pe Leigh acolo, ar fi fost foarte puţin probabil să 
se repeadă la ea pentru autografe. Vedetele de muzică nu 
erau ceva neobişnuit în Viena. 

Cafeneaua Sacher fremăta de oameni veniţi pentru o 
pauză după cumpărăturile de Crăciun, luându-şi cafeaua de 
dimineaţă şi o bucată din prăjitura pentru care localul era 
faimos. Ben l-a condus pe Kinski către o masă din colţ. 

— Ea unde e? a întrebat detectivul aşezându-se. 

Se aşteptase ca Leigh să fie deja acolo. lar o nenorocită 
de cafenea, s-a gândit el. Ura cafenelele. 

— Stai aici şi fă-ţi de lucru o oră, a spus Ben, iar eu mă 
voi întoarce cu ea. 

— Minunat, a răspuns Kinski, nu foarte încântat de idee. 

— Am câţiva oameni pe-aici care sunt cu ochii pe tine, a 
blufat Ben. Dacă încerci să dai vreun telefon sau să iei 
legătura cu cineva, o să aflu şi n-o să mă mai vezi decât 
atunci când voi veni după tine să te omor. E destul de clar? 

— Foarte clar, mulţumesc. 

Ben a zâmbit. 

— Nimic personal, Markus. 

Rămas singur, Kinski a deschis meniul. Când chelnerul 
morocănos a venit la el, a comandat destulă cafea neagră şi 
prăjitură Malakoff cât să-i ajungă pentru următoarea oră. Apoi 
s-a lăsat pe spate şi a aşteptat gândindu-se intens la acest tip 
pe care tocmai îl întâlnise. 

Ben a mers de-a lungul aglomeratei 
Philharmonikerstrasse, îndreptându-se în direcţia palatului 
Albertina. A văzut un indicator pe care scria Strassenbahn şi 
s-a urcat într-un tramvai. Leigh îl aştepta la un hotel ieftin de 
pe malul celălalt al Dunării. 

186 


Kinski era deja la cea de-a patra cafea, când Ben şi 
Leigh au intrat în cafeneaua Sacher, după mai bine de o oră. 
Detectivul s-a ridicat în picioare când Leigh s-a apropiat de 
masă şi a salutat-o politicos, apoi, întorcându-se către Ben: 

— Începusem să cred că n-o să mai veniţi. 

— Incă o cafea? 

— Nici vorbă, a spus Kinski. 

Leigh şi-a scos ochelarii de soare şi i-a pus pe masă. 
Avea părul prins într-o coadă şi purta o pălărie de lână. Ben s- 
a aşezat lângă ea. 

Leigh l-a studiat cu atenţie pe Kinski. 

— Bănuiesc că deţineţi anumite informaţii în legătură cu 
fratele meu. 

— Spune-i ce mi-ai zis şi mie, a intervenit Ben. 

Kinski a petrecut următoarele minute revenind la ceea 
ce mai povestise, dând explicaţii detaliate despre ceea ce 
ştia. Leigh a ascultat atentă în timp ce el vorbea. Le-a spus 
cum a dat din întâmplare peste Madeleine Laurent, care s-a 
dovedit a fi de fapt Erika Mann, şi acesta probabil un nume 
fals. Tot episodul Laurent fusese o acoperire foarte elaborată. 
A scos apoi punga de plastic cu cartuşele gloanţelor de 9 
milimetri din buzunar şi le-a pus pe faţa de masă, în faţa lui 
Leigh. 

— Am găsit astea pe malul lacului, a spus el. 

Leigh s-a uitat cu atenţie la ele, dându-şi seama ce 
sunt. 

— Nu înţeleg, a spus ea. Fratele meu s-a înecat. Nu a 
fost împuşcat. 

— Nu au tras în el, a spus Ben, ci în gheaţa din jurul lui. 

Leigh a închis ochii o clipă. El a bătut-o uşor pe mână şi 
i-a strâns-o apoi într-a lui. 

Kinski a continuat. Le-a explicat cum a încercat să 
investigheze cazul Oliver, cum cineva a luat-o pe Clara de la 
şcoală încercând să-l determine să tacă, cum fostul lui şef a 
fost scos peste noapte la pensie şi cum odată cu asta a 
pierdut şi ultima şansă de a redeschide cazul. 

Leigh l-a privit îngrijorată. 

— Unde este Clara acum? 

— Undeva în siguranţă. E OK. 


187 


— Spune-i şi ei ce mi-ai zis mie despre tipul cu urechea, 
a zis Ben atingându-şi lobul urechii. 

Kinski i-a povestit ce-i spusese Clara despre cel care o 
răpise. Leigh s-a întors către Ben şi l-a privit cu ochii mari. 

— Urechea, a spus ea. Omul din filmul lui Oliver. Avea o 
ureche sfârtecată. 

— Ce film? a întrebat Kinski. 

— Avem nevoie de un loc sigur cu un calculator, a spus 
Ben. 

— Nu ar fi o problemă, a răspuns Kinski. 

S-a ridicat şi s-a apropiat de tejghea. A întrebat de 
manager, i-a arătat legitimaţia de poliţie şi în cinci minute 
erau conduşi într-o mică sală de conferinţe din spatele 
hotelului. S-au aşezat la o masă lungă şi Ben a introdus CD-ul 
în unitatea de disc a calculatorului. 

Kinski a urmărit filmul fără să scoată o vorbă. Spre final, 
sprâncenele i s-au încreţit, dar nu şi-a luat ochii de la ecran 
când limba victimei a fost retezată şi burta i-a fost spintecată. 
Leigh s-a întors cu spatele şi s-a dus la fereastră, privind 
traficul de afară. 

Kinski s-a lipit de spătarul scaunului când filmul s-a 
terminat. A răsuflat prelung. 

— Şi crezi că asta s-a întâmplat aici, în Viena? 

— Uită-te la dată şi la oră, a spus Ben. Filmul a fost 
făcut nu cu mult înainte de moartea lui Oliver. Trebuie să fie 
undeva prin apropiere. Pare a fi o casă mare, una veche, iar o 
parte din ea trebuie să fie un beci sau un fel de criptă. 

— Victima îmi pare cunoscută, a rostit Kinski gânditor. 
L-am mai văzut undeva, dar nu-mi dau seama unde. 

— Dar ce zici de tipul celălalt, din prim-plan, cel cu 
urechea? 

Kinski a dat aprobator din cap. 

— Din ce mi-a spus Clara, poate fi acelaşi tip care a 
răpit-o, da. 

— Încă o întrebare, a spus Ben. Cuvântul Adler îţi spune 
ceva? 

— E un nume destul de comun. Ce-i cu el? 

— Nu prea ştiu, a spus Ben. Nu contează. 

— Mai e ceva pe CD-ul ăsta? a întrebat Kinski. 


188 


— Doar câteva poze. 

— Arată-mi-le. 

Ben a ieşit din film şi a dat clic pe imagini. Kinski a 
scuturat din cap la fiecare dintre ele, pe rând, apoi a spus: 

— Stai puţin! Opreşte. Dă înapoi, am văzut ceva. 

Fotografia în care Oliver cânta un duet de pian la 
petrecere a reapărut pe ecran şi ochii mari ai detectivului s- 
au îngustat. A arătat cu degetul lui gros către celălalt pianist, 
care stătea lângă Oliver. 

— II cunosc, a spus. E Fred Meyer. 

Kinski îl mai văzuse o singură dată înainte şi atunci nu 
fusese decât un cadavru atârnat de o frânghie. Dar era 
acelaşi om, fără nicio îndoială. 

— Spune-mi mai mult, a zis Ben. 

— Meyer era student la conservator, a explicat Kinski. 
Nu am ştiut că era prieten cu Oliver. 

— Putem vorbi cu el? a întrebat Leigh. 

— Cam greu, a răspuns detectivul, ar putea fi o pro- 
blemă în ceea ce priveşte disponibilitatea. 

— E mort? a întrebat Ben. 

Kinski a încuviinţat dând din cap. 

— Numai că tocmai asta e interesant. A murit pe 9 
ianuarie. 

— În aceeaşi zi cu Oliver, a spus Leigh încet. 

Stătea cufundată într-un scaun şi Kinski i-a putut vedea 
durerea în ochi, dar a continuat; trebuia ca ea să ştie asta. 

— S-a considerat că a fost sinucidere, a spus el. N-am 
fost niciodată de acord cu un asemenea verdict. Nu am făcut 
verificări suplimentare, dar mi s-a părut ciudat. 

— De ce? a întrebat Ben. 

— Am văzut multe sinucideri, a spus Kinski. Există 
mereu un motiv pentru care o persoană ia o astfel de decizie. 
In cazul lui Fred Meyer, nu am găsit niciun motiv plauzibil. 
Avea totul pentru ca să trăiască. În plus, nu-mi plac 
asemenea coincidenţe. Doi muzicieni au murit în aceeaşi 
noapte, cam pe la aceeaşi oră, la doar câţiva kilometri unul 
de altul. Unul moare într-un accident fără sens, iar celălalt îşi 
ia viaţa dintr-un motiv pe care nimeni nu şi-l poate explica. 
Spune-mi că asta nu e ciudat! 


189 


— Şi acum se pare că îl mai şi cunoştea pe Oliver, a 
spus Ben. 

Kinski a dat din cap. 

— Deci acum e şi mai ciudat. Şi mai e o treabă. Meyer 
avea două bilete la operă. 

S-a întors către Leigh. 

— Erau pentru prima seară a apariţiei dumneavoastră în 
Macbeth în ianuarie trecut, aici în Viena. 

— Spectacolul pe care l-am anulat, a spus ea. Eram 
tocmai pe punctul de a lua avionul pentru a veni la repetiţii, 
când am fost anunţată că fratele meu a murit. 

— Biletele erau pentru două locuri la lojă la Staatsoper, 
a continuat Kinski, şi au costat enorm, mult mai mult decât şi- 
ar fi putut permite un student. Am verificat. Meyer avea un 
buget limitat şi biletele pentru marile evenimente de operă nu 
prea erau de nasul lui. Nici familia lui nu avea prea mulţi bani 
să-i dea, aşa că nu părea să le fi primit cadou de la ei. Prin 
urmare, de unde le avea? 

— Oliver ar fi putut face uşor rost de ele, a spus Leigh. 
Putea primi bilete gratis pentru oricare dintre spectacolele 
mele, pentru că era fratele meu. Nu e nimic ciudat aici. 

— Inseamnă că cei doi se cunoşteau bine, a spus Kinski. 

— Olly nu mi-a pomenit niciodată de el. 

Sprâncenele lui Leigh s-au încreţit. 

— Şi ce poate însemna faptul că se cunoşteau? 

— Dacă Oliver a murit pentru că ştia ceva, a spus Ben, 
atunci de ce a murit Meyer? 

— Poate că au asistat împreună la cele întâmplate? a 
spus Leigh. 

Ben a scuturat din cap. 

— E clar că filmul a fost făcut de o singură persoană. 
Oliver a fost singur acolo. Dacă ar fi fost doi, i-am fi auzit 
vorbind. Am fi văzut imagini ale celuilalt surprinse de cameră 
în timp ce Oliver alerga. 

— Atunci ce ştia Fred şi cum a aflat? a întrebat Leigh. l- 
a spus Olly ce a văzut, i-a arătat filmul? 

— Nu ştiu, a spus Ben. Nu cred că ar fi avut timp să-i 
arate filmul. Poate că i-a telefonat. 

— Sau poate plănuiau ceva împreună. 


190 


Ben a meditat o clipă asupra ideii. 

— Trebuie să aflăm mai multe. Aş vrea să vorbesc cu 
familia lui Meyer. 

— Nu-ţi vor spune nimic în plus faţă de ce au declarat 
poliţiei, a zis Kinski. 

— Totuşi aş vrea să vorbesc cu ei. 

Ben a făcut o pauză, gândindu-se. 

— Acum, spune-mi unde se află locul unde ai ascuns-o 
pe fata ta, pe Clara. 

Kinski a zâmbit. 

— Înseamnă că acum avem încredere unul în celălalt? 

— Nu te-aş fi adus aici, dacă nu aveam încredere. Te-aş 
fi lăsat mort în maşină. 

— Mersi, a rânjit Kinski. OK. E la o mănăstire de maici. O 
veche prietenă de-a mea e maică stareță acolo. 

— E aproape? 

— Nu, nu e în Austria, a spus Kinski, ci dincolo de 
graniţă, în Slovenia, la cinci - şase ore de mers cu maşina, în 
munţi. 

— E în siguranţă? 

— Totală siguranţă, nimeni nu ar putea-o găsi vreodată 
acolo şi nimeni nu ştie de locul acesta, nici măcar cei câţiva 
poliţişti în care am încredere. 

Ben l-a privit drept în ochi pe Kinski. 

— Ar putea să meargă şi Leigh acolo? 

— Poftim? a izbucnit aceasta. 

Kinski s-a gândit un moment apoi a încuviinţat din cap. 

— Aş putea aranja asta, sigur. 

— Bine, a spus Ben şi, întorcându-se spre Leigh, a 
continuat. Cred că devine mult prea periculos pentru tine. 
Vreau să te ştiu undeva în siguranţă până se termină totul. 

— Am mai avut discuţia asta o dată, a spus ea aprinsă. 
Nu merg nicăieri! 

Ben a privit-o dur. 

— Ţi-am cerut să te duci în Irlanda şi ai refuzat. Am 
cedat ideii tale şi uite ce s-a întâmplat. 

— N-o să mă dai deoparte în felul ăsta, a spus ea. Vreau 
să fiu implicată, nu să stau în cine ştie ce pustietate, 
aşteptând să mă suni. 


191 


— Alege, a spus Ben, ori mă laşi să fac treburile aşa 
cum Ştiu, ori plec. Plăteşte altă adunătură de tipi umflaţi cu 
steroizi să aibă grijă de tine. O să fii moartă într-o săptămână. 

Kinski s-a uitat la el. Juca dur, dar a mers. Leigh şi-a 
prins capul în mâini şi a oftat adânc. 

— O să înnebunesc, a spus ea. O să fiu îngrijorată tot 
timpul. 

— Dar o să fii în siguranţă, a replicat Ben. Şi, dacă ştiu 
că eşti în siguranţă, pot lucra mai bine. 

— Are dreptate, a zis Kinski. 

Ea a mai oftat o dată prelung. 

— OK, a spus ea fără nicio tragere de inimă, ai câştigat. 

Ben a dat din cap şi s-a întors către Kinski: 

— Acum trebuie să-mi spui cum se ajunge în locul ăla. 

Detectivul a zâmbit. 

— Pot să fac mai mult decât atât. 


192 


37 


Kinski conducea cu viteză Mercedesul pe autostradă. Se 
îndreptau spre sud, trecând prin Graz, apoi Wolfsberg, 
Klagenfurt, şi în sfârşit peste graniţă, în Slovenia. 

Legitimaţia lui Kinski le-a permis să treacă de punctul 
de frontieră, fără a li se cere paşapoartele. 

În timp ce se apropiau de lacul Bled, se făcuse deja 
noapte şi ningea puternic. Un covor alb şi greu se aşternuse 
peste păduri şi din când în când câte o creangă bloca drumul, 
frântă sub greutatea zăpezii. Drumul s-a îngustat şi a devenit 
din ce în ce mai întortocheat, şi Kinski a trebuit să se 
concentreze din greu în timp ce ştergătoarele băteau dintr-o 
parte în alta, hipnotic. Leigh adormise pe bancheta din spate. 
În timp ce detectivul conducea, Ben a trecut în revistă tot 
ceea ce ştia, povestindu-i calm, încet şi metodic. 

— Ordinul lui Ra, a pufnit Kinski, nu mai spune! 

— Ştiu un dictator african, a spus Ben, care şi-a pus pe 
cap o coroană de tinichea şi s-a declarat zeu. Şi asta a sunat 
amuzant, dar oamenii au încetat destul de brusc să râdă când 
a ordonat să li se taie mâinile şi picioarele şi i-a forţat să le 
mănânce în faţa lui. 

— lisuse Dumnezeule, a exclamat Kinski. 

— Nu-mi pasă cum îşi spun nemernicii ăştia. Asta nu-i 
face nici mai puţin reali, nici mai puţin periculoşi. 

Kinski nu a mai zis nimic timp de un minut, apoi a 
întrebat: 

— Ce s-a întâmplat cu dictatorul? 

Ben a zâmbit în întuneric. 

— Cineva l-a mâncat. 


Destinația lor se afla adânc în inima Alpilor lulieni, într-o 
vale lungă dintre munţii acoperiţi de zăpadă. Singurul drum 
care ducea acolo era unul desfundat, plin de troiene. Au 
trebuit să se oprească şi să pună lanţuri pe roţile 
Mercedesului. Nu mult după aceea, Kinski a arătat cu mâna 
către un mic punct de lumină din depărtare. 

— Acolo este. 

193 


Vechea mănăstire de maici era aproape total cufundată 
în întuneric când s-au apropiat. Farurile Mercedesului au 
luminat zidurile de piatră în timp ce treceau pe sub o boltă 
gata să cadă şi au dat într-o mică curte interioară. 

Mănăstirea era de fapt un complex de clădiri îm- 
prăştiate, care arătau ca şi cum răsăriseră pur şi simplu din 
acea vale şi se schimbaseră foarte puţin în ultimele cinci sau 
şase secole. Intrarea principală era o uşă de stejar cu cadru 
de fier, înnegrită de vreme şi încadrată de iederă. 

In timp ce automobilul a înaintat, o lumină caldă a 
apărut la una dintre ferestrele boltite. O uşă veche s-a 
deschis scârţâind şi micuța Clara Kinski a ieşit sărind prin 
zăpadă. In spatele ei stătea o femeie înaltă în veşmânt 
monahal, cu o lanternă în mână. Părea să aibă mai mult de 
şaptezeci de ani, dar se ţinea dreaptă şi a venit către ei cu 
paşi fermi. 

Kinski a oprit motorul şi s-au dat jos din maşină, 
dezmorţindu-se după drumul lung. Clara a sărit emoţionată în 
braţele tatălui ei, iar Max, rottweilerul, a ieşit şi el în fugă din 
clădire şi a început să sară şi să-i lingă mâinile, agitat. 

Călugăriţa s-a apropiat cu lanterna. Kinski a salutat-o 
călduros şi i-a prezentat pe Ben şi pe Leigh. 

— Ea este vechea mea prietenă maica Hildegard. 

Stareţa le-a urat bun venit şi i-a condus de-a lungul 
curţii, arătându-le drumul cu lanterna. Ben şi Leigh au urmat- 
o. Kinski a venit după ei împreună cu Clara, care se ţinea de 
mâna lui, şi Max, care sărea în spatele lor de bucurie. 

Au trecut printr-o chilie întunecată şi apoi din nou pe 
sub o arcadă. Ben a auzit mugetul înfundat al unei vaci într- 
un grajd şi a simţit mirosul de fân proaspăt şi de bălegar, 
purtat de adierea rece a nopţii. Dincolo de clădirile 
împrăştiate ale mănăstirii se afla o mică fermă cu adăposturi 
şi împrejmuiri de piatră. Maica Hildegard i-a condus printr-o 
poartă până la o casă modestă de ţară. 

— Aici o să stai, fata mea, i-a spus ea lui Leigh. 

Aceasta i-a mulţumit. 

— Sunteţi sigură că e în regulă să rămân aici o vreme? 

— Karl, îngrijitorul, a trăit aici mulţi ani, a zâmbit maica 
Hildegard, dar e foarte bătrân acum şi a plecat să locuiască 


194 


într-un azil din Bled. Casa lui va rămâne nefolosită mai mult 
ca sigur multe vreme. Viaţa simplă pe care o ducem aici, nu-i 
atrage pe foarte mulţi. 

— Atât timp cât nu vă deranjez, a spus Leigh. 

Călugăriţa şi-a pus o mână pe braţul femeii. 

— Orice prieten al lui Markus e mai mult decât bine- 
venit aici, a zis ea. 

Le-a arătat interiorul casei modeste. Era cald şi plăcut 
înăuntru şi focul ardea într-o sobă lungă. 

— Am aprins focul pentru voi, dar bărbaţii vor trebui să 
spargă nişte buturugi dimineaţă. A arătat apoi către un dulap 
de la intrare. Acolo veţi găsi cizme de cauciuc şi veste groase 
care să vă apere de frig, a spus ea. 

Pe sobă se afla o oală de fontă cu tocană de oaie caldă, 
iar pe masa simplă de lemn erau întinse farfurii şi căni de lut. 

Bătrâna călugăriţă îi urmărea cu atenţie. Ştia că aveau 
probleme, dar nu avea de gând să pună întrebări. 

— Şi acum o să vă las. Clara, tu poţi să stai aici o oră, 
dar apoi trebuie să vii imediat înapoi şi să te pregăteşti de 
culcare. 

Toţi erau obosiţi şi Clara a vorbit cel mai mult în timpul 
cinei. Au trecut de la unul la altul oala cu tocană până când s- 
a golit. Ben a băut una din sticlele de vin de păpădie făcut de 
călugăriţe. Clara a luat o lanternă şi s-a întors alergând la 
clădirea mănăstirii. Max voia să stea cu Kinski, refuzând să 
plece de lângă el. 

— Te deranjează dacă o să stea în dormitorul de la 
mansardă cu tine şi cu mine, Ben? a întrebat detectivul. 

Ben s-a uitat la imensul câine căruia îi curgeau balele. 

— Atât timp cât nu doarme în patul meu. 

— Ei bine, eu sunt frânt, a spus Kinski căscând. 

S-a îndreptat către scările de lemn, iar Max l-a urmat 
îndeaproape. 

Ben şi Leigh au rămas singuri. 

— Am chef de o plimbare, a spus ea. Vrei să mă 
însoţeşti? 

Au găsit nişte cizme de cauciuc care să li se potrivească 
şi au ieşit afară în noapte. 

Din cauza reflexiei lunii pe zăpadă se putea vedea 


195 


aproape ca ziua. În jur era linişte deplină, iar peisajul era 
fascinant chiar şi în semiîntuneric. Leigh s-a simţit relaxată 
cum nu mai fusese de zile întregi. 

— Nu am vrut să vin aici, a spus ea în timp ce mergeau 
pe zăpada întărită care le scârţâia sub ghete, dar sunt 
bucuroasă că ai insistat. Mă simt protejată aici. 

Ben a încuviinţat dând din cap. Kinski alesese bine. Era 
imposibil ca locul acela să fie găsit. Era bucuros că Leigh era 
încântată. Mâine va putea să se întoarcă la Viena cu mintea 
limpede, ştiind-o în siguranţă. 

Au mai mers o bucată de vreme. Ea şi-a prins mâinile 
una în alta. 

— Aş vrea să fi avut mănuşi. Mi-au îngheţat mâinile. 

— Hai să ne întoarcem. 

— Nu, e frumos aici. Şi e atât de plăcut să fii liber, să 
mergi în voie fără să-ţi faci griji că cineva va începe să tragă 
în tine. 

Ben i-a luat mâinile şi le-a strâns într-ale lui. 

— Doamne, cât sunt de calde, a exclamat ea. Cum faci 
asta? 

Privirile lor s-au întâlnit şi ea şi-a dat deodată seama că 
stăteau acolo, în zăpadă, faţă în faţă şi ţinându-se de mâini, 
iar el îi zâmbea în lumina lunii. Şi-a retras mâinile rapid şi le-a 
băgat în buzunare. 

— Mulţumesc, a mormăit ea. Poate că ar trebui să ne 
întoarcem acum. 


A doua zi dimineaţă, la ora şase, călugărițele erau deja 
în picioare, văzându-şi de treburi, dând de mâncare 
animalelor sau începând muncile gospodăreşti înainte de 
rugăciune şi micul dejun. Clara a alergat până la casa 
ţărănească şi a bătut la uşă. 

Ben se sculase devreme şi se apropiase de sobă, când a 
auzit ciocănit în uşă. 

— Tatăl tău doarme încă, a spus el lăsând-o să intre. 

Purta un hanorac căptuşit şi o pereche de pantaloni 
groşi de lână. 

— Tati mereu doarme până târziu când poate, a spus ea 


196 


vioaie, punându-şi hanoracul pe spătarul unui scaun. 

S-a aşezat bălăngănindu-şi picioarele. 

— Aşa că te-ai gândit să vii să-l trezeşti înainte de 
răsăritul soarelui. 

Ea a chicotit. 

— Vreau să i-o arăt pe măicuţa Agnes dând de mâncare 
la purceluşi. Sunt atât de drăguţi! 

— Poate să-i vadă mai târziu, bine? Are nevoie de somn. 

— Pot să stau aici cu voi? 

— Sigur. Vrei să mănânci ceva? 

— Maica Hildegard a lăsat nişte ouă în dulap, a spus ea 
arătând cu mâna. Au atâtea găini aici că mereu sunt grămezi 
de ouă de mâncat. 

— Atunci, bănuiesc că vom face nişte ouă. 

— Îmi plac fierte, puţin moi şi cu o bucăţică de 
Schwarzbrot! pe care să o înmoi în ele. Te rog, a adăugat ea. 

— Cum de te descurci atât de bine cu engleza? a 
întrebat el în timp ce umplea o oală cu apă. 

— Pentru că merg la Colegiul Sf. Maria. 

— Şi ce e ăsta, o şcoală bilingvă? 

Ea a dat din cap că da. 

— Majoritatea lecţiilor sunt în engleză. Tati spune că e 
cea mai importantă limbă pe care trebuie să o înveţi în ziua 
de azi. 

— Când o să ai douăzeci de ani, copiii de vârsta ta vor 
învăţa cu toţii chineză. 

Ea şi-a întins coatele ei mici pe masă. 

— Cum aşa? a întrebat. 

— Pentru că lumea se schimbă continuu, a explicat el. 
Sunt chestii de oameni mari despre care nu e nevoie să ştii. 

— Prietena ta, Leigh, cântă în chineză? Au şi în China 
operă, nu? Am văzut la televizor. 

El a râs. 

— Cred că asta e puţin diferit. 

— Am văzut-o şi pe ea la televizor. Cântă în italiană şi 
franceză, şi germană. 

— E foarte deşteaptă. 

— Tati mi-a cumpărat albumul ei de Crăciun, anul 


1 Pâine neagră germană (n. tr.). 
197 


trecut, a spus Clara. Se numeşte Muzică clasică de Crăciun cu 
Leigh Llew... Llew... A râs. Nu pot să spun corect. 

— E un nume galez. Vorbesc ciudat în Ţara Galilor. 

— Ţara Galilor e o parte din Anglia, nu-i aşa? 

— Nu spune asta în faţa lui Leigh, a zâmbit Ben. 

— Leigh este prietena ta? a chicotit Clara şi în obraji i- 
au apărut gropiţe. 

El s-a întors şi s-a uitat la ea. 

— Pui o mulţime de întrebări. 

— Aşa învăţ multe lucruri. 

— Eşti prea mică ca să înveţi despre lucruri de genul 
acesta. 

— Ar trebui să fie prietena ta, a spus Clara pe un ton 
serios, jucându-se cu o lingură de lemn. Cred că vrea să fie. 

— Nu zău? Şi de unde ştii tu asta? 

— Aseară la cină se uita la tine. Ştii tu, uite aşa. 

Ben a râs. 

— Se uita la mine în felul ăsta? Cum de nu mi-am dat 
seama? 

— Şi când vorbeşte cu tine, face aşa cu părul. 

Clara s-a lipit de spătarul scaunului, şi-a ridicat bărbia şi 
şi-a dat părul blond pe spate. 

— Acesta e un semn că unei femei îi place de un bărbat. 

Lui Ben aproape că i s-a tăiat răsuflarea. 

— Bag de seamă că am multe de învăţat de la tine. De 
unde ai aflat asta? 

— Am citit. 

— Sper că nu dintr-una din cărţile maicii Hildegard. 

Ea a râs. 

— Nu, era într-una din revistele Helgăi. 

— Helga? 

— Fata care are grijă de mine. Cred că tati o place. 

Ouăle erau gata. Ben a pus unul într-un pahar pentru 
ouă şi l-a aşezat pe farfuria întinsă de lemn din faţa ei. 

— Oricum, mică domnişoară, cred că gândeşti cam 
mult. 

Ea a zâmbit. 

— Acum gata cu vorba şi pune mâna şi mănâncă. 

— Aşa spune şi tata, a răspuns ea ridicând din umeri şi 


198 


a început să spargă oul. 


199 


38 


Leigh a ieşit din camera ei jumătate de oră mai târziu, 
atrasă de mirosul de cafea, pâine prăjită şi ouă. Era o discuţie 
animată şi râsete care veneau de jos. Trăgând cu ochiul în jos 
prin scara îngustă, i-a putut vedea pe Ben şi pe Clara stând la 
masă şi construind o casă din cărţi de joc. Ben tocmai punea 
cu mare atenţie ultima carte peste celelalte. Şi-a retras mâna 
uşor. Clara l-a privit prinsă de joc şi apoi şi-a umflat obrajii şi a 
suflat dărâmând cărţile care s-au împrăştiat pe masă. 

— Hei, asta se numeşte că trişezi, a spus Ben. 

Clara a chicotit amuzată, zbenguindu-se în scaun. 

Leigh a rămas tăcută la marginea scărilor. L-a privit pe 
Ben jucându-se cu fetiţa. Pentru un bărbat care nu se aşezase 
niciodată la casa lui şi care probabil nu va fi niciodată el însuşi 
tată, se înţelegea uimitor de uşor cu copiii. Clara îl plăcea în 
mod evident. Duritatea aceea pe care Leigh o văzuse la el 
dispăruse complet. Apoi brusc, Ben pe care-l ştia de mulţi ani 
în urmă i-a apărut din nou în faţa ochilor. 

Niciodată să nu te întorci, Leigh. 

Clara a văzut-o pe Leigh coborând pe scări şi a zâmbit 
sfioasă. 

— Cred că s-a trezit şi tati, a spus ea, înălţându-şi capul 
la auzul paşilor de sus. Leigh, mai bine ai pleca de lângă scări. 

— De ce? 

— Fiindcă dacă tati se trezeşte se va trezi şi Max. lar 
când Max coboară pe scări, nu se opreşte oricine ar fi în calea 
lui şi te va zbura cu totul. Aşa face mereu. 

Ochii ei s-au umplut de încântare când câinele a 
coborât bubuind ca o ghiulea imensă şi neagră. 

— Şi iată că vine! 

Leigh a păşit în lături repede pentru a evita să fie 
măturată ca la popice. Clara a sărit jos din scaun şi a ieşit din 
cameră cu câinele. 

— Hai, Maxy. O să-i spun măicuţei Agnes să-ţi dea ceva 
pentru dejun. 

Uşa s-a deschis şi ea a ieşit. Casa era deodată mult mai 
tăcută. 

200 


— Drăguţ copil, a spus Leigh. 

— E minunată. 

— Te place. 

— Şi mie îmi place de ea. 

— Nu ţi-ai dorit niciodată copii, Ben? 

— N-am nimerit viaţa care trebuia, a spus el. 

l-a pregătit o cafea. Tensiunea de noaptea trecută 
dispăruse şi ea era zâmbitoare şi relaxată. Au stat la masă şi 
au băut cafeaua fierbinte. De sus l-au putut auzi Kinski 
hodorogind. 

— O să pleci cu el astăzi? a întrebat Leigh. 

Ben a dat din cap. 

— Mai târziu, poate pe seară. 

— O să mi se pară ciudat fără tine prin preajmă. 

— E mai bine aşa. 

Leigh a sorbit din cafea. 

— Ce o să faci? 

— Prima destinaţie, familia Meyer. 

— Crezi că o să-ţi spună ceva în plus? 

— Nu pot decât să încerc. Ei, uită-te la asta! a spus el 
brusc, ridicându-şi privirea deasupra uşii. Nu am văzut-o până 
acum. 

Un suport de lemn fixat deasupra uşii joase adăpostea o 
puşcă veche cu două ţevi. S-a dus până acolo şi a luat-o. 

— Minunat! a exclamat el. 

— Pare veche. 

— Probabil de o sută de ani, dar în condiţie bună. 

Şi-a plimbat privirea de-a lungul liniilor elegante, asupra 
modelului lucrat de mână şi aplicat pe patul puştii pentru a nu 
aluneca, asupra cocoşului. Armele moderne erau grosolane şi 
funcţionale. Îşi făceau treaba eficient, dar le lipsea graţia. Ce 
ţinea el în mână acum era dovada unei îndemânări şi a unui 
meşteşug minunat. Lemn finisat de mână şi oţel gravat, fără 
cauciuc negru şi dur sau plastic. 

— Mă întreb dacă mai merge, a spus Leigh. 

— Lucrurile astea au fost făcute să ţină o eternitate, a 
răspuns el. Bătrânul îngrijitor de aici o folosea probabil să mai 
împuşte câte un iepure din când în când. 

l-a verificat mecanismul. S-au auzit un sunet ca şi cum 


201 


ar fi întors un ceas vechi, apoi trei clicuri zgomotoase, şi 
mecanismul a revenit la loc cu putere. Erau două trăgace, 
unul pus în spatele celuilalt. Le-a încercat pe fiecare în parte. 
Aveau o revenire uşoară, precisă, sub un kilogram-forţă. 
Părea să fie bine unsă şi cele două ţevi gemene erau netede, 
fără zgârieturi şi curate. A răsucit arma în mâini. 

— Trebuie să o încerc, a spus el. 

S-a uitat în jur şi a găsit repede o cutie de cartuşe într- 
un sertar. 

Soarele strălucea pe zăpada de afară. 

— Te deranjează dacă vin şi eu? a întrebat ea. 

— Eşti invitata mea. 

Ben şi-a pus puşca pe umăr şi au ieşit cu cizmele de 
cauciuc, depărtându-se de complexul de clădiri. Cerul era 
limpede şi albastru, iar aerul era curat. Când mănăstirea a 
dispărut din raza lor vizuală în spatele unei movile înzăpezite, 
el s-a uitat înapoi. 

— Ar trebui să fie OK aici. Nu vreau să le provoc 
măicuţelor atacuri de cord. A privit în sus către muntele din 
depărtare. Nu cred nici că vom porni o avalanşă. A proptit 
puşca de trunchiul unui pin. Vino puţin, ajută-mă. 

— Să faci ce? 

— Să fac un om de zăpadă. 

S-a lăsat pe vine şi a început să adune zăpadă cu 
braţele, făcând o grămadă. Ea i s-a alăturat, aruncând cu 
mâna zăpadă deasupra grămezii. 

— N-am mai făcut nimic de genul ăsta de ani de zile, a 
spus ea râzând. Îmi aduc aminte când Olly şi cu mine eram 
copii şi obişnuiam să ne jucăm în zăpadă. Dar mereu se 
sfârşea când el îmi băga o grămadă zdravănă de zăpadă pe 
spate, iar eu îl băteam cu lopata. 

Ben a zâmbit şi a continuat să adune zăpadă. 

Leigh l-a privit cu o căutătură curioasă, pe care ela 
remarcat-o. 

— Ce? a întrebat el. 

— Tot îmi vine greu să cred, a spus ea. 

— Îţi vine greu să crezi ce? 

— Tu şi teologia. 

El s-a oprit, scuturându-şi zăpada de pe mâini. 


202 


— Serios? 

— Unde ai studiat? 

— Oxford. 

— Impresionant. Care erau intenţiile tale? 

El s-a oprit şi s-a uitat la ea. 

— Mă întrebi dacă aveam de gând să fac o carieră din 
asta? a zâmbit el. Poate. Atunci m-am gândit la asta. 

— Aveai de gând în mod serios să devii preot? 

El a mai aruncat o mână de zăpadă peste grămada care 
devenea un om de zăpadă. 

— Asta a fost cu mult timp în urmă, Leigh. Înainte să te 
cunosc pe tine. 

— Cum de nu mi-ai spus niciodată? 

— Acea parte a vieţii mele era deja sfârşită. Nu mi se 
mai părea relevant. 

— Oliver ştia despre asta? 

— Ar fi trebuit? 

Leigh a scuturat din cap. 

— Tu, cu guler de preot, trăind într-o mică casă pa- 
rohială cu iederă la intrare, undeva în sudul Angliei, 
păstorindu-ţi turma. Sfinţia Sa Benedict Hope. Ce te-a făcut să 
te răzgândeşti? 

— Aşa se întâmplă întotdeauna a răspuns el, valurile 
vieţii m-au purtat în altă parte. 

— Un înger, a spus ea. 

El a pufnit în râs. 

— Ce? 

— Valurile nu te-au dus prea departe, a spus ea. Ai găsit 
doar o altă cale de a face acelaşi lucru. Ai devenit un înger. 
Eşti tipul care coboară şi salvează oameni, are grijă de cei 
slabi. 

Ben nu a răspuns. 

Când trupul omului de zăpadă a ajuns la peste un metru 
înălţime, Ben a făcut şi un cap şi i l-a pus deasupra. 

— Avem nevoie de un morcov pentru nas, un fes de 
lână şi o pipă veche pe care să i-o punem în gură, a spus 
Leigh. 

Ben a făcut două găuri cu degetele în capul omului de 
zăpadă, în loc de ochi. 


203 


— E bine şi aşa. Hai să ne îndepărtăm de el acum. 

— Acum pricep, a spus ea în timp ce se întorceau spre 
copacul unde era sprijinită puşca. 

— Ce pricepi? 

— Ai de gând să tragi în el, nu-i aşa? 

— Asta-i ideea. 

— O, Doamne, voi, bărbaţii! 

Ben a pus un cartuş pe ţeava din dreapta şi a închis 
puşca la loc. Şi-a sprijinit arma veche de umăr şi a ţintit către 
omul de zăpadă de la aproape treizeci de metri distanţă. 
Leigh îşi astupase urechile. 

A tras înapoi cocoşul din dreapta, a ochit şi a tras. 
Reculul puştii i s-a transmis în umăr şi ecoul răsunător s-a 
auzit repetat în liniştea munţilor. 

Leigh şi-a scos degetele din urechi. 

— Un înger distrugător, a spus ea. 

Ben s-a uitat la ţintă. 

— Nu ştiu nimic despre asta, a spus el. Se pare că a 
rămas în viaţă şi mai poate purta o bătălie. Impuşcătura 
făcuse o gaură în partea dreaptă a capului omului de zăpadă. 
S-a încruntat, uitându-se la puşcă. Trage puţin spre dreapta. 
S-ar putea ca ţevile să fie puţin descentrate. 

— Lasă-mă pe mine să încerc următoarea, a spus ea. 
Pare să fie amuzant. 

— Credeam că doar bărbaţii imaturi au plăceri de genul 
acesta, a răspuns el, dându-i puşca. 

— Ba şi femeile imature. Cum o foloseşti? 

— Uite aşa. 

l-a arătat cum se deschide, a scos cartuşul folosit de pe 
țeava care mirosea a fum. 

Ea a pus un al doilea cartuş şi el i-a poziţionat mâinile 
pe armă, asigurându-se că şocul era bine amortizat în umărul 
ei. 

— Are recul puternic? 

— Nu foarte. Hai să te văd, a spus şi s-a dat un pas 
înapoi. 

Ea a tras de cocoş, a ochit, a ezitat o clipă, a respirat şi 
a apăsat pe trăgaci. Capul omului de zăpadă a explodat într- 
un nor de zăpadă. 


204 


— Bună lovitură, a spus el. 

— L-am nimerit, a strigat ea învârtindu-se, dând drumul 
puştii şi luându-l în braţe. 

Fusese ceva atât de spontan, atât de natural, încât nici 
nu realizase. 

Ben a fost surprins dezechilibrat şi au căzut amândoi în 
zăpadă. Ea râdea. Pentru o clipă lipsită de orice griji, amândoi 
au fost aşa cum fuseseră cincisprezece ani în urmă. Ea şi-a 
dat părul la o parte şi obrajii îi erau aprinşi şi rumeni şi pe 
gene avea fulgi de zăpadă. 

Au rămas aşa şi s-au uitat unul la altul. 

— Ce facem? a întrebat ea moale. 

— Nu sunt sigur, a spus el, a ridicat mâna şi i-a mân- 
gâiat faţa. 

S-au apropiat încet şi buzele lor s-au atins. Săruturile lor 
au fost nesigure şi iuți la început, apoi el a cuprins-o de după 
umeri şi a tras-o mai aproape. Au rămas îmbrăţişaţi multă 
vreme. Ea şi-a trecut degetele prin părul lui, apăsându-şi 
buzele puternic de ale lui. Pentru o clipă, orice altceva a fost 
uitat şi parcă nu fuseseră niciodată despărțiți. 

Dar apoi Leigh s-a desprins din braţele lui şi s-a ridicat 
împleticindu-se în picioare. Ben s-a ridicat şi el, şi amândoi şi- 
au scuturat zăpada de pe haine. 

— Asta nu se poate întâmpla, Ben, a spus ea. Nu mai 
putem fi iar ce am fost, ştii asta. 

Au stat în picioare ceva timp, simțind tăcerea 
apăsătoare. 

Ben era înfuriat pe sine. Puşca veche zăcea afundată în 
zăpadă. A ridicat-o şi a şters-o. A atins-o apoi pe Leigh pe 
braţ: 

— Vino, hai să ne întoarcem. 

Sărutul acela a plutit deasupra lor pentru tot restul zilei. 
Era o atmosferă tensionată între ei şi niciunul nu ştia ce să 
spună. Trecuseră peste o linie nevăzută şi se împotmoliseră. 
Nu puteau nici să se întoarcă, nici să meargă mai departe. 
Ben s-a mustrat pe sine pentru asta: neprofesionist, lipsit de 
disciplină, stupid. 

A evitat să se mai gândească la cele întâmplate, 
petrecând timpul cu Clara şi cu Max, afară. Câinele era pe cât 


205 


de mare pe atât de isteţ şi Ben l-a învăţat să stea jos în timp 
ce Clara a fugit şi s-a ascuns. Dacă ar fi fost cu câţiva ani mai 
tânăr, Max ar fi fost un câine de poliţie sau de armată perfect. 
A învăţat aşteaptă din trei încercări. Stătea fremătând de 
nerăbdare pe labele din spate, cu ochii în alertă, privind 
foarte atent în jur. Ben aştepta două sau chiar trei minute, de 
fiecare dată mai mult, ca să-i dea câinelui timp să se 
concentreze. Apoi îi dădea calm comanda „găseşte-o pe 
Clara” şi Max pornea imediat, repezindu-se prin zăpadă. 
Oriunde s-ar fi ascuns, o găsea întotdeauna. li plăcea jocul la 
fel de mult ca fetei. 

S-a lăsat seara şi Ben îşi strângea lucrurile în rucsac, 
când a simţit prezenţa cuiva în spatele lui. S-a întors repede şi 
a văzut-o pe Leigh. Avea un zâmbet trist şi ochii îi erau puţin 
umezi. 

— Ai grijă, a spus ea. 

L-a cuprins cu braţele şi l-a tras mai aproape. Şi-a lipit 
obrazul de urechea lui, cu ochii închişi strâns. El era gata să o 
mângâie pe păr, dara ales să o bată uşor pe umăr. 

— O să ne vedem din nou curând, i-a spus el. 

— Nu se poate şi mai curând? 


Kinski se îndrepta din nou spre Viena de-a lungul 
drumurilor înzăpezite. Lui Ben îi plăcea că nu simţea nevoia 
să vorbească tot timpul. Oamenii din poliţie sau armată, care 
petreceau o groază de timp unii cu alţii aşteptând ca lucrurile 
să se întâmple, aveau calitatea de a fi capabili să rămână 
tăcuţi intervale lungi de timp. Era o atmosferă plăcută. Timp 
de o oră au vorbit foarte puţin. Ben a suflat fumul de ţigară pe 
fereastră, cufundat în propriile-i gânduri. A lăsat mica ploscă 
de whisky neatinsă. 

— Care e povestea cu tine şi maica Hildegard? a 
întrebat el în timp ce treceau graniţa în Austria. 

— Am cunoscut-o cu mult înainte să devină călugăriţă, 
a spus Kinski. E curios cum de nu te gândeşti niciodată că 
maicile au fost cândva femei. Pe vremea aceea nu o chema 
Hildegard, ci Ilse Knecht. Era o scriitoare din Berlinul de Est. 

— Cum a reuşit un poliţist să întâlnească un scriitor? 


206 


— Ştii, prietenul unui prieten al unui prieten. Am 
întâlnit-o la o petrecere şi mi-am zis că e OK. inteligentă, 
incisivă. Îmi plăceau femeile de genul ăsta. Dar asta a fost 
problema ei. 

— Cum aşa? 

— Era un pic prea deşteaptă, nu prea îşi ţinea gura şi a 
intrat într-un mare rahat, a spus Kinski. A scris chestii creştine 
pentru buletine informative şi reviste. Autorităţile comuniste 
nu au plăcut-o. Apoi a scris un roman. Au decretat că era 
subversiv şi au pus-o sub urmărire o vreme, apoi au 
descoperit că se întâlnea cu nişte indivizi care figurau în 
dosarele lor. Nume care aveau un cerc roşu în jurul lor. 
Disidenţi, activişti, oameni ai marginii. Asta n-a ajutat la 
nimic. Berlinul de Est era un adevărat balamuc. 

— Nu l-am prins, a spus Ben, m-am înrolat după ce a 
căzut Zidul. 

Kinski a dat din cap. 

— Norocul tău. Nu era prea frumos. Oricum, asta le-a 
furnizat scuza de care aveau nevoie ca să o facă dispărută. 
Am aflat printr-un contact că veneau după ea. Nu consideram 
că era drept să o facă să dispară ca prin minune prin cine ştie 
ce nenorocit de lagăr din Manciuria, doar pentru ce scrisese. 

— Aşa că ai ajutat-o. 

— Cunoşteam câţiva oameni. Am scos-o din ţară. A 
venit în Austria, şi s-a pregătit să devină călugăriţă. Apoi, 
după ce a căzut Zidul, a primit postul de la mănăstire. Mai 
scrie încă, sub pseudonim. O adevărată veterană. 

— l-ai salvat viaţa. 

Kinski a făcut semn cu mâna, încercând parcă să nege. 

— Ei bine, ştii, eu n-am făcut decât să trag câteva sfori. 
A fost greu, totuşi. Nu ştii niciodată în cine să ai încredere. 

— Cunosc sentimentul. În cine ai încredere acum? ` 

— Din poliție? Kinski se gândise la asta de multe ori. In 
trei băieți, cu siguranță. Băieții mei. De alții nu sunt atât de 
sigur. 

— Dar superiorii? 

— ÎI ştiu pe şeful meu de aproape opt ani. Nu cred că e 
amestecat în treaba asta. Cineva a ajuns la el, sau dacă nu, 
atunci doar i-au grăbit pensionarea şi el a acceptat oferta. 


207 


Este posibil. Era obosit. 

Continuau să meargă şi ceva timp au rămas tăcuţi. 

— O să-mi trebuiască nişte chestii noi, a spus Ben. 

— Ce chestii? 

— Muniţie pentru Para-ul meu, a spus Ben. 45 au- 
tomatic. Cu înveliş de cupru şi în condiţie bună. Cel puţin 
două sute, dar nu rămăşiţe nefolosite de armată. Ceva de 
calitate, o marcă bună ca Federal sau Remington. Poţi să 
aranjezi asta? 

— O să văd ce pot face, a răspuns Kinski. 

— Sau un alt pistol, a spus Ben. Nimic fantezist, nu 
calibre neobişnuite, nu revolvere. Nimic mai mic de 9 
milimetri, nimic mai mare de 45. 

— Cunosc un tip. 

O vreme au continuat să meargă în tăcere, apoi Kinski a 
întrebat: 

— Şi care e povestea între tine şi Leigh? 

Ben a ezitat. 

— Nu e nicio poveste. 

— Ba văd că este. 

Ben a ridicat din umeri. 

— Ne ştim de ceva vreme. Am fost apropiaţi cândva, 
atâta tot, a spus el repede şi a tăcut. 

— OK, nu insist, a zis Kinski. Nu e treaba mea. Voiam 
doar să spun că... 

— Ce? 

— „că dacă e ceva între tine şi Leigh, nu mai pierde 
vremea. 

Ben s-a întors să-l privească. Figura poliţistului era dură 
în timp ce conducea. 

— Nu pierde vremea, la naiba, Ben, a spus din nou 
Kinski. Nu da cu piciorul la ceva de genul acesta. Scoate ce-i 
mai bun din asta. 

A rămas tăcut un minut. Mâinile îi erau prinse de volan 
în întuneric. 

— Mi-am pierdut soţia, a adăugat el cu jumătate de 
gură. 


208 


209 


39 


Amstetten, Austria 
In dimineața următoare 


O ploaie rece lovea puternic pavajul, când Ben a găsit 
locul. Era o casă simplă cu terasă pe o stradă şerpuitoare, la 
zece minute de mers pe jos de la gara din Amstetten. 

A bătut la uşă şi înăuntru s-au auzit câini lătrând. A mai 
aşteptat puţin şi a bătut din nou. A auzit pe cineva venind. O 
siluetă a apărut în spatele geamului ondulat al uşii interioare, 
apoi aceasta s-a deschis şi un bărbat a păşit în tindă. A 
deschis şi uşa exterioară şi a rămas în picioare la intrare. Era 
un tip greoi, cu ochi spălăciţi, obraji durdulii şi păr cărunt 
ciufulit. Un iz de mâncare ieftină şi câine plouat s-a făcut 
simţit din holul de la intrare. 

— Herr Meyer? 

— Ja? Cine sunteţi? 

Meyer s-a uitat la Ben suspicios. 

Ben i-a arătat legitimaţia de poliţie pe care o furase din 
buzunarul lui Kinski. 

A acoperit cu degetul mare cea mai mare parte din ea 
şi a ridicat-o repede, atât doar ca să se vadă cuvântul 
POLIZEI, apoi a tras-o înapoi şi a încercaţ să pară cât mai 
oficial. 

— Detectiv Gunter Fischbaum. 

Meyer a încuviinţat uşor din cap, apoi ochii i s-au 
îngustat puţin. 

— Nu sunteţi austriac. 

— Am trăit în străinătate, a spus Ben. 

— Despre ce este vorba? 

— Fiul dumneavoastră, Friedrich. 

— Fred e mort, a spus Meyer cu o voce posacă. 

— Ştiu, a răspuns Ben. Imi pare rău. Am câteva 
întrebări. 

— Fred e mort de aproape un an. S-a sinucis. Ce altceva 
mai vreţi să ştiţi? 

— Nu va dura mult. Pot intra? 

Meyer nu a spus nimic. O uşă s-a deschis pe coridor şi o 

210 


femeie uscăţivă a apărut în spatele bărbatului. Părea 
îngrijorată. 

— Was ist los? 

— Polizei, i-a răspuns Meyer peste umăr. 

— Pot intra? a repetat Ben întrebarea. 

— Asta e o cercetare penală? a întrebat Meyer. A făcut 
ceva rău fiul meu? 

— Nu, n-a făcut, a răspuns Ben. 

— Atunci nu trebuie să te las să intri. 

— Nu, nu trebuie, dar aş aprecia dacă m-aţi lăsa. 

— Nu mai vrem întrebări! a ţipat femeia la el. Nu crezi 
că am suferit destul? 

— Pleacă! a spus Meyer calm. Nu vrem să mai discutăm 
despre Fred. Fiul nostru e mort. Lasă-ne în pace. 

— Înţeleg, a dat Ben din cap. Îmi pare rău că v-am 
deranjat, şi s-a întors să plece. 

Ploaia cădea cu putere şi a simţit-o scurgându-i-se rece 
pe pielea capului. 

Biletele. Două bilete la operă. Unul pentru Fred. Pentru 
cine era al doilea? Oliver? Nu, n-avea sens. De ce i-ar fi dat 
Oliver ambele bilete? L-ar fi ţinut pe-al său şi i-ar fi dat doar 
unul lui Fred. Doi bărbaţi care să meargă la operă împreună, 
nu era, oricum, stilul lui Oliver. El nu ar fi ieşit nicăieri fără o 
fată, de obicei una drăguță. Poate că nu era nici stilul lui Fred. 
Deci, pentru cine era celălalt bilet? 

Ben s-a oprit pe ultima treaptă. S-a întors spre uşă. 
Meyer o închisese pe jumătate privindu-l precaut. 

— O singură întrebare, totuşi, a spus Ben. O singură 
întrebare şi vă las în pace. Puteţi face asta? 

Meyer a deschis uşa un centimetru. 

— Ce este? 

— Fred avea o prietenă, nu? 

— Ce-i cu ea? a întrebat Meyer. E în încurcătură? 

Ben s-a gândit o secundă şi a răspuns: 

— Ar putea fi, doar dacă nu o pot ajuta cumva. 

Era ultima lui încercare. Dacă Meyer închidea uşa acum, 
nu mai avea unde să se ducă. Asta îl îngrijora. 

Meyer s-a uitat îndelung la el. A fost o tăcere apă- 
sătoare. Ben a aşteptat, ploaia rece prelingându-i-se pe gât. 


211 


— Nu am mai avut veşti de la ea în ultimul timp, a spus 
Meyer. 
— Unde o pot găsi? 


A luat un taxi până acolo. A împins uşa şi a intrat. În 
internet-cafe era linişte şi era aproape gol. Exista o tejghea 
lungă de inox, cu un sertar şi un espressor. Nişte prăjituri şi 
gogoşi erau aşezate în linie în spatele vitrinei. Locul era 
simplu şi curat. Erau câteva postere cu imagini din filme 
înrămate pe pereţi: Ocean's 13, The Bourne Ultimatum, Pan's 
Labyrinth, Proscrisul. Ben a zâmbit la ultimul. În spatele încă- 
perii, câţiva adolescenţi râdeau despre ceva ce tocmai tastau 
pe un calculator. 

O muzică se auzea încet în fundal: clasică modernă, 
minimalistă. 

Tânăra din spatele tejghelei era cocoţată pe un scaun şi 
citea o carte. Când Ben s-a apropiat, ea a lăsat volumul jos şi 
a ridicat privirea către el. Avea în jur de douăzeci - douăzeci 
şi unu de ani, durdulie şi plăcută privirii. Părul ei castaniu era 
legat cu grijă sub o şapcă albă, mică. A zâmbit şi i-a vorbit 
într-o germană foarte rapidă. 

Ben nu şi-a mai arătat legitimaţia de poliţie de data 
asta. 

— O caut pe Christa Flaig, a spus el. 

Tânăra femeie şi-a ridicat sprâncenele. 

— Eu sunt. Cu ce vă pot ajuta? 

— Sunt un prieten al lui Oliver Llewellyn, a spus Ben şi i- 
a urmărit privirea. 

A tresărit puţin şi apoi s-a uitat în jos, năpădită de 
amintiri dureroase. 

Lui Ben i-a părut rău că-i retrezise toate lucrurile acelea 
în minte. 

— Asta are ceva de-a face cu Fred? 

El a dat din cap. 

— Mi-e teamă că da. Putem vorbi? 

— Sigur. Dar nu ştiu despre ce vreţi să vorbim. 

— Aş putea primi o cafea? 

Ea a dat aprobator din cap şi i-a servit un espresso, 
turnând şi pentru ea unul. 


212 


— Deci despre ce este vorba? a spus ea. Cum vă 
numiţi? 

— Ben. 

— Ce vrei să ştii, Ben? 

— Erau Fred şi Oliver prieteni? 

— i se pare ciudat, nu-i aşa? 

El şi-a ridicat privirea din ceaşca de cafea. Avea o minte 
ascuţită. S-a hotărât repede că putea avea încredere în ea. 

— Da. 

Ea a oftat, un oftat de uşurare, combinată cu tristeţe şi 
furie. Figura ei era tensionată. 

— Aşa cred şi eu, a spus ea încet. Credeam că sunt 
singura. 

— Nu eşti singura, a spus el, dar nu-ţi pot spune tot. 
Poate că într-o zi voi putea s-o fac. Până atunci am doar 
nevoie de ajutorul tău. Zece minute şi n-o să te mai deranjez. 

Ea a aprobat. 

— OK, îţi voi spune. Nu erau chiar prieteni. S-au întâlnit 
doar de câteva ori. 

— Prima oară a fost la petrecere? 

— Da, aşa este. La o petrecere studenţească. Eu n-am 
fost acolo. Fred mi-a spus că s-a întâlnit cu un tip englez 
foarte amuzant, care era pianist. Fred era şi el tot pianist. 

— Ştiu, a spus Ben. 

— Muzicienii vorbesc mereu unii cu alţii, a continuat ea. 
Fred iubea muzica. Era limba lui şi mi-a spus că şi Oliver o 
iubea. 

— Aşa era. 

— Au discutat ore în şir şi s-au înţeles de minune. 

— Tu şi cu Fred nu aţi locuit împreună, nu? 

Ea a scuturat din cap. 

— Nu, eu muncesc aici toată ziua, sunt managerul 
acestui local. Fred avea o cameră închiriată ieftin în Viena. 
Făceam economii ca să ne căsătorim după ce absolvea şcoala 
de muzică. 

— Imi pare rău că-ţi răscolesc astfel de amintiri. 

Ea şi-a suflat nasul şi şi-a şters o lacrimă. 

— Nu, e în regulă. Dacă ceva s-a întâmplat, oamenii 
trebuie să afle. Şi eu trebuie să aflu. 


213 


— Îmi poţi spune ceva despre biletele de operă? a 
întrebat Ben. Fred avea două bilete pentru Macbeth. Erau 
pentru tine şi pentru el, nu? 

— Da, pentru noi erau. Era atât de entuziasmat de 
spectacol. Nu şi-ar fi permis să cumpere acele bilete. Nu mai 
putea aştepta. Il iubea pe Verdi. Christa a privit undeva în gol. 
Figura ei s-a întunecat. Ca şi cum ar fi avut motiv să se 
sinucidă, a continuat ea. Asta-i o porcărie. Mereu am spus că 
e o mare porcărie, dar nimeni nu m-a ascultat. Oamenii au 
crezut că sunt doar o fată isterică cu probleme, care nu putea 
accepta ideea că iubitul ei şi-a luat singur viaţa. Mi-au spus să 
mă duc la psihiatru, iar părinţii lui Fred au acceptat pur şi 
simplu că el s-a sinucis. Mă întreb cum au putut. 

— Oamenii au tendinţa de a alege calea cu cele mai 
puţine obstacole, a spus Ben. E mai uşor să crezi că cineva s- 
a sinucis decât să începi să cauţi un criminal. 

— Tu cauţi criminalul? 

— Da, îl caut. 

— Şi ce-o să faci dacă o să-i găseşti pe cei responsabili 
de asta? 

El nu a răspuns. 

— Oliver i-a dat biletele lui Fred? 

Christa a încuviinţat. 

— Povesteşte-mi, a spus Ben. 

— Nu ştiu toate detaliile, a răspuns ea. Fred obişnuia să 
cânte la pian pe ici pe colo ca să facă un ban în plus. De cele 
mai multe ori la baruri şi restaurante, oriunde exista un pian. 
Dădea şi recitaluri clasice şi avea un mic circuit. Era un 
pianist foarte bun şi avea o bună reputaţie. Intr-o zi a dat 
peste această reprezentaţie foarte importantă la o petrecere 
privată, undeva într-o vilă imensă din afara oraşului. Era o 
treabă cu adevărat prestigioasă şi aristocratică. Oricum, 
seara în care l-a întâlnit pe Oliver a fost cu o săptămână 
înainte de petrecere. l-a povestit despre ea, dar Oliver nu a 
zis mare lucru pe moment, doar bravo, felicitări, baftă, toate 
lucrurile pe care şi le spun muzicienii dacă nu se invidiază 
reciproc. Ea a făcut o pauză. Dar mai târziu în noaptea aceea, 
la câteva ore după ce petrecerea se terminase, Fred a primit 
un telefon. Era Oliver care i-a spus că s-a gândit la ce-i 


214 


spusese el. Găsise ceva. Deodată era foarte entuziasmat de 
recitalul de la vila cea mare. 

Ben a ascultat cu atenţie. 

Christa a continuat. 

— Voia să ştie tot despre petrecere şi voia să vină cu el. 
Îşi dorea cu disperare să poată intra acolo. 

— De ce? 

— Nu ştiu, dar Fred i-a spus că nu putea să-i facă rost 
de o invitaţie. Era foarte exclusivist. Politicieni, oameni de 
genul ăsta. Persoane sus-puse de maximă importanţă. Foarte 
multă pază. 

— Nu înţeleg de ce Oliver era atât de dornic să-i 
întâlnească pe toţi acei oameni, a spus Ben. Nu erau genul 
lui. 

— Din ce a spus Fred, nu petrecerea îl interesa, ci casa 
în sine. A pus o mulţime de întrebări despre ea. 

— De ce era atât de interesat de casă? 

— Nu ştiu, a răspuns ea. Dar vorbeau tot timpul despre 
cercetările sale. 

— Nu a spus mai mult? 

— Dacă a făcut-o, Fred nu mi-a zis nimic. 

— Nu contează, a răspuns Ben. Continuă. 

— Când Oliver a sunat în seara aia târziu, i-a făcut lui 
Fred o ofertă ciudată. l-a spus că putea să-i facă rost de două 
locuri la lojă la premiera cu Macbeth, în care avea să cânte 
sora lui, la Opera de Stat din Viena. Ultimele locuri la lojă, 
ultimele bilete. Valorau o avere. Dar exista o condiţie. 

Ben şi-a dat seama despre ce era vorba. 

— Ca Fred să accepte să schimbe locul cu el? Oliver 
voia să intre acolo dându-se drept pianistul invitat să susţină 
un recital? 

Ea a dat din cap. 

— Şi Fred a fost de acord cu propunerea? 

— Nu prea voia cu adevărat să renunţe şi toată ideea i 
se părea nebunească. Dar Oliver era extrem de serios şi 
biletele la operă erau prea tentante. Oliver i-a spus că-i va da 
şi onorariul pentru petrecere. Fred ştia că Oliver era un 
pianist bun, că va face o treabă bună şi că nu-i va ştirbi 
reputaţia. Aşa că a acceptat. 


215 


— Şi Oliver a susţinut recitalul? 

— Tu să-mi spui. Conform ziarelor, se afla în altă parte. 
Nu au spus că a fost la petrecere şi s-a îmbătat cu nu ştiu ce 
femeie şi apoi s-a înecat în lac? 

— Deci noaptea cu recitalul a fost cea în care şi Oliver şi 
Fred au murit, a spus Ben. 

Christa a oftat adânc. 

— Da, aşa a fost. 

— Unde urma să fie susţinut recitalul? 

— Nu ştiu unde se află vila, a spus ea, ci doar că nu e 
prea departe de Viena. E un loc foarte scump şi extravagant, 
un adevărat palat. E proprietatea unui aristocrat dintr-o veche 
familie vieneză, cu avere moştenită de secole. 

— Ştii cine este acest aristocrat? 

Ea a făcut semn din cap că da. 

— Von Adler. Contele von Adler. 


216 


40 


Slovenia 
In aceeaşi zi 


Clara a scris cu grijă răspunsul corect la întrebarea zece 
şi a închis carneţelul de exerciţii în manualul de matematică. 
Maica Hildegard nu avea calculator, dar asta nu avea nicio 
importanţă. Clara se descurca destul de bine la aritmetică. 
Fetiţa a lăsat cartea pe masă, s-a dat jos de pe scaunul făcut 
dintr-o bucată şi a ieşit să piardă vremea prin biroul 
călugăriţei, căutând altceva mai amuzant de făcut. S-a uitat 
pe rafturi la cotoarele volumelor legate în piele aşezate 
ordonat. Cele mai multe din cărţile maicii Hildegard erau 
religioase, iar Clara nu era prea atrasă de ele. În dulap erau şi 
două puzzle-uri vechi şi tocite, dar Clara le rezolvase. Puzzle- 
urile erau pentru copii, şi Clara nu se mai considera un copil. 
Şi pe deasupra, mai lipsea şi ochiul stâng al papei din 
imagine. 

S-a uitat pe fereastră ceva timp, admirând munţii din 
depărtare. Era încântător aici. Nu putea spune că nu era o 
vacanţă drăguță, deşi tot nu înţelegea de ce tatăl ei nu putea 
să stea cu ea mai mult timp. Călugăriţele erau bune cu ea şi 
Leigh era foarte drăguță de asemenea, dar îi era dor de 
prietenii ei, de şcoală, şi cel mai mult de bona ei, de Helga. 
Helga îi era ca o soră mai mare. Se întreba dacă tatăl ei o va 
lua de soţie vreodată şi astfel să aibă din nou o familie 
adevărată. 

Pe biroul stareţei se afla un telefon vechi, singurul din 
mănăstire. Era diferit de toate telefoanele pe care le văzuse şi 
o fascina. Era greu şi negru, cu un receptor de o formă 
ciudată, care era agăţat în furcă şi din care ieşea un cablu 
răsucit. Însă lucrul cel mai ciudat era discul din mijloc, cu 
găuri mici în el. Ştia din filmele vechi pe care le vizionase 
împreună cu tatăl ei că trebuia să-ţi bagi degetele în găuri şi 
să formezi numărul. Degetele ei intrau în găuri fără probleme. 
Se întreba dacă degetele mari şi groase ale tatălui ei ar fi 
încăput. 

| se părea ciudat să-şi imagineze că oamenii folosiseră 

217 


un asemenea lucru tot timpul. S-a amuzat formând l-2-3-4-5 
urmărind cum se mişcă discul. 

Apoi i-a venit o idee. S-a gândit brusc că ar vrea să 
vorbească cu Helga, să-i povestească despre noua ei prietenă 
Leigh, faimoasa cântăreaţă care era pe CD-uri şi la televizor. 
A privit în jur. Le putea auzi pe călugăriţe psalmodiindu-şi 
rugăciunile în capelă. Doar un scurt telefon, nimeni nu s-ar 
supăra. 

A ridicat receptorul greoi, şi-a amintit codul pentru 
Austria şi a format numărul. Faţa i s-a luminat la auzul vocii 
prietenei ei. 

— Helga, eu sunt, a spus ea. 


Leigh a băut o cafea privind la focul care ardea. Era 
atâta linişte acolo. Ben plecase de mai puţin de optsprezece 
ore. Abia dacă vorbiseră când se despărţiseră şi în minte îi 
reveneau tot felul de imagini. Erau atâtea lucruri pe care voia 
să i le spună. Ştia că se minţea pe sine când încerca să se 
convingă că nu-l mai iubea. În ultimele zile începuse să se 
întrebe dacă într-adevăr încetase vreodată să-l iubească. 
Fusese egoistă cu el şi ăsta era cel mai mare regret pe care-l 
avea. Ea începuse să-l sărute şi apoi tot ea îl îndepărtase. Nu 
era cinstit să se joace cu sentimentele lui. 

A auzit uşa căsuţei deschizându-se şi Clara şi-a făcut 
apariţia. 

— Pot să-ţi ţin companie? 

A intrat şi, s-a aşezat pe un scaun şi a început apoi să 
dea din picioare. 

— Ce ai făcut azi, Clara? 

— Mm, diverse lucruri. Maica Hildegard mi-a dat nişte 
exerciţii la matematică. Clara a decis să nu menţioneze 
convorbirea telefonică de cincisprezece minute cu Helga. Apoi 
am ajutat-o pe măicuţa Agnes să dea de mâncare la purceluşi 
şi să stângă ouăle din cuibar. Vreau şi eu unul. 

— Vrei un ou? 

— Nu, un purceluş. Dar nu cred că purceluşii sunt 
acceptaţi la Viena. 

— Nu rămân la fel de mici şi de drăgălaşi multă vreme, 
să ştii. Cât ai clipi o să ai în casă un ditamai porcul care 


218 


miroase urât. 

Clara a râs. 

— Am deja unul, a spus ea, tatăl meu. 

— Nu e frumos să spui un asemenea lucru, Clara. 

Dar Leigh nu s-a putut abţine să nu izbucnească în râs. 

— Leigh? 

— Mmm? 

— Pot să mă uit la medalionul tău? 

— Da, sigur că poţi. 

Leigh a dus mâna la spate şi şi-a desfăcut lanţul subţire 
de la gât. Medalionul strălucitor în formă de stridie i-a 
alunecat printre degete şi i l-a dat copilei. 

— E frumos. 

Clara l-a întors pe partea cealaltă, admirând inițialele lui 
Leigh gravate delicat. A văzut o mică încuietoare pe o parte şi 
a apăsat pe ea, iar cele două jumătăţi ale stridiei s-au 
deschis. Portretele miniaturale a trei persoane erau aşezate 
faţă în faţă. 

— Cine sunt ei? a întrebat. 

Leigh s-a aplecat şi a arătat cu degetul. 

— Ei doi, de pe partea asta, sunt părinţii mei, a spus ea. 

— Mama ta e frumoasă, a decretat Clara, apoi a studiat 
cea de-a doua fotografie. Bărbatul ăsta seamănă cu tine. 

— E fratele meu, Oliver, a confirmat ea dând din cap. 

— Unde locuiesc? 

— În rai, a răspuns Leigh după o pauză. 

Clara a înţeles. 

— Toţi? 

— Da, toţi. Sunt ultima rămasă din toată familia. 

— Şi mama mea e sus în cer. Crezi că îi cunoaşte pe 
fratele, pe mama ta şi pe tatăl tău? 

Leigh a zâmbit trist la noţiunea de moarte a unui copil. 

— Sunt sigură că se cunosc cu toţii foarte bine. 

— Ce crezi că fac oamenii în rai? 

— Presupun că se joacă şi se amuză. 

— Nu e chiar atât de rău. Şi mie îmi place să mă joc. 

— Vrei să te joci acum? 

Clara a dat din cap entuziasmată. 

— Hai să mergem afară şi să ne jucăm jocul pe care ni l- 


219 


a arătat Ben, mie şi lui Max. 

Leigh a fost încântată de scuza pe care o avea acum de 
a lăsa baltă curăţenia şi a ieşi din casă. A luat în fugă o 
pereche de ghete şi o vestă matlasată şi au ieşit în zăpadă. 
Cerul era senin şi soarele strălucea peste munţi. Au mers prin 
curte către clădirile principale ale mănăstirii. Max iubea 
zăpada şi sărea de colo-colo prin ea, aruncând de fiecare dată 
un nor alb în aer. Dinspre mica capelă de piatră, Leigh putea 
auzi cum călugărițele cântau în cor. Cunoştea bucata pe care 
o interpretau. Era unul din psalmii corali ai lui Palestrina. 

— Tu te ascunzi prima, a spus Clara. Să vedem dacă 
Max mai ţine minte jocul. 

Leigh a alergat după colţul unei magazii de lemn şi s-a 
ghemuit în spatele unui arbust ornamental. A auzit-o pe Clara 
terminând de numărat până la zece şi spunând: „Max, fugi şi 
găseşte-o pe Leigh! Găseşte-o pe Leigh!” Câinele s-a executat 
instantaneu şi venit în salturi către ea. A lins-o pe faţă şi ea l- 
a mângâiat uşor cu mâna pe capul lui mare. 

Peste sunetul plăcut şi armonios al cântecului măi- 
cuţelor s-a auzit o bătaie regulată de elice de elicopter. Leigh 
s-a uitat în sus, ducându-şi mâna la ochi pentru a se feri de 
lumina soarelui. Erau două elicoptere, mult deasupra 
mănăstirii. Păreau să se mişte uşor, plutind în aer. 

— Cineva a dat de necazuri prin munţi, a spus ea, dar 
elicopterele s-au apropiat din ce în ce mai mult şi zgomotul 
elicelor a umplut aerul. Şi-a dat seama că nu păreau a fi 
aparate de zbor ale echipelor de salvamontişti. Erau negre şi 
fără însemne. Ce voiau? 

Clara i-a urmărit privirea un moment, apoi a ridicat din 
umeri. 

— Oricum, acum e rândul meu să mă ascund. Tu îl ţii pe 
Maxy de zgardă şi numeri până la douăzeci. 

Fata a fugit. Leigh încă mai privea cele două elicoptere 
în timp ce număra. Opt, nouă, zece, unsprezece... Coborau 
descriind cercuri largi şi acoperind cu totul corul călugăriţelor. 

Veneau înspăimântător de aproape. 

Leigh s-a cutremurat. Nu-i plăcea. Paisprezece, cinci- 
sprezece, şaisprezece... 

De-ajuns! S-a oprit din numărat şi a strigat: 


220 


— Clara! Vino înapoi! 

Fetiţa nu a auzit şi a continuat să alerge. Câinele trăgea 
puternic în strânsoarea lui Leigh, dorind să fie lăsat liber. 
Elicopterele erau acum la numai câţiva metri deasupra solului 
şi zgomotul era asurzitor. Au dispărut în spatele acoperişurilor 
mănăstirii. Aterizau. 

Ceva nu era în ordine. Absolut deloc. Leigh a dat drumul 
zgărzii lui Max şi câinele a sărit repede prin zăpadă către locul 
unde Clara tocmai dispăruse după colţul unei clădiri. 

Clara a continuat să alerge, numărând în tot acest timp. 
În orice clipă Max urma să vină în goană după ea. S-a uitat 
peste umăr să vadă dacă era acolo. 

A icnit lovindu-se de ceva tare şi a căzut pe spate în 
zăpadă. 

Un bărbat înalt pe care nu-l mai văzuse până atunci se 
uita în jos către ea. Avea o privire rece şi nu zâmbea deloc. 


221 


41 


Viena 


Pe cer pluteau nori negri şi bătea un vânt rece. Ben a 
cumpărat Die Presse! de la un stand de ziare. Era aproape de 
miezul zilei, dar încă nu-i era foame. Stătea rezemat de un zid 
citind ziarul, la colţul dintre Bankgasse şi Lowelstrasse, opus 
fatadei impozante a Burgtheater, când a zărit maşina lui 
Kinski ieşind din trafic. Polițistul abia dacă a încetinit. Ben a 
urcat aproape din fugă şi automobilul şi-a continuat drumul. 

— S-ar putea să vrei asta înapoi, a spus Ben aruncând 
legitimaţia de poliţie pe genunchii lui Kinski. 

— Nemernicule... Am căutat-o peste tot. 

— Ai adus marfa? a întrebat Ben. 

Kinski a dat din cap. 

— Pe bancheta din spate. E o geantă mică albastră. 

Ben s-a întors să o ia. A văzut un Audi Quattro negru 
prin geamul din spate, la trei maşini distanţă. 

— Cineva ne urmăreşte, a spus el. 

— Eşti bun. E OK. Sunt băieţii mei. 

— Cât de mult ştiu? 

— Nu mai mult decât e nevoie, a răspuns Kinski. 

Ben a dat din cap. A luat micul sac de pe scaunul din 
spate, s-a întors şi l-a desfăcut pe genunchi. Erau cinci cutii 
dreptunghiulare identice, de cincisprezece centimetri lungime 
şi zece lăţime. Pe faţă era scris cu litere îngroşate marca 
FEDERAL, iar pe lateral era imprimat: .45 ACP 230 Gr. FMJ 
CENTERFIRE PISTOL CARTRIDGES. A deschis una dintre 
cutii. Înăuntru se afla o mică tavă roşie de plastic cu cincizeci 
de găuri rotunde de un centimetru douăzeci, în zece rânduri 
de câte cinci, cu câte un cartuş strălucitor în fiecare. Erau 
cincizeci de gloanţe în fiecare cutie, în total două sute 
cincizeci de gloanţe. Era mulţumit. 

— Nu li se poate da de urmă? 

— Ei hai, ce crezi că sunt eu? a spus Kinski. 

— Să-mi spui cât îţi datorez. 


1 Cotidian austriac editat la Viena (n. tr.). 


222 


— Nimic. Nu vreau nimic de la tine. A meritat banii 
călătoria cu trenul? 

Ben s-a întins după rucsacul lui şi a scos Para- 
Ordnance-ul. l-a scos magazia, l-a blocat şi l-a aşezat pe 
genunchi. 

— Cu siguranţă. 

— Ai aflat ceva? a întrebat Kinski. 

— Ştiu tot, a spus Ben şi i-a povestit pe scurt tot ce-i 
spusese Christa. 

Kinski a ascultat cu atenţie. Trăsăturile lui aspre erau 
încreţite de concentrare în timp ce conducea jeepul prin 
traficul vienez agresiv. 

— De ce era Oliver atât de interesat să intre în vilă? 

— Ajung şi acolo, a spus Ben. Christa lucrează la un 
internet-cafe. După ce am vorbit cu ea, am intrat on-line şi 
am făcut unele cercetări. Am căutat toate referinţele. Totul se 
confirmă. Îţi aminteşti că te-am întrebat despre Adler? 

Kinski a confirmat dând din cap. 

— Adler este cheia, a spus Ben. Nu era un cod, ci un 
nume. Von Adler. Contele von Adler. 

— Am auzit de numele ăsta. 

— Dar de numele Kroll? 

Kinski a scuturat din cap. 

— E din aceeaşi familie, a spus Ben. Uite ce am aflat: 
Viktor Kroll a fost şeful poliţiei secrete austriece din 1788 
până în 1796. Împăratul Josef al II-lea i-a dat pământuri şi i-a 
conferit titluri pentru serviciile aduse imperiului. A devenit 
contele von Adler şi i s-a dat o reşedinţă somptuoasă şi o 
moşie lângă Viena. 

— E aceeaşi casă? 

— Aceeaşi. A rămas în proprietatea familiei de atunci. 
Actualul conte von Adler este stră-stră-strănepotul. Asta-i 
doar ce ne spun datele istorice, numai că titlurile şi casa nu 
au fost singurele lucruri pe care le-a primit. 

— Nu înţeleg. 

— Asta-i partea pe care cărţile de istorie nu o menti- 
onează, a spus Ben, pentru că scrisoarea pe care a des- 
coperit-o Richard Llewellyn nu a devenit niciodată un 
document istoric. Von Adler era Vulturul pomenit în misivă. 


223 


Ştim de la Arno că el era şi Marele Maestru al Ordinului lui Ra. 
Printre serviciile aduse imperiului se număra şi munca 
murdară a ordinului care presupunea eliminarea masonilor. 
Moşia a fost folosită ca bază de operaţiuni. 

— Şi? 

— Şi sunt încă acolo, Markus. Oliver i-a găsit. 

Kinski a rumegat puţin ideea. 

— Oliver ştia? 

— Era la jumătatea drumului către adevăr, a spus Ben. 
Ştia despre legătura istorică cu cercetările lui despre Mozart. 
Cine ştie ce s-a gândit că va afla în casa aia? Probabil că a 
crezut că va deschide un capitol ascuns al istoriei. Nu avea 
nicio idee în ce se băga. A asistat la execuţie din pură 
întâmplare. 

— Aşa se explică de ce Meyer a murit în aceeaşi noapte, 
a spus Kinski. 

Ben a aprobat. 

— El era pianistul angajat pentru seara aia, aşa că 
numele lui era pe listă. Imediat ce Oliver a plecat de acolo, ei 
deja căutau adresa camerei închiriate a lui Meyer şi au ajuns 
la el în câteva minute, însă şi-au dat scama imediat că nu era 
aceeaşi persoană. Cu un pistol pus la tâmplă, Meyer le-a 
dezvăluit probabil destul de repede numele lui Oliver. Mai 
mult ca sigur că i-au spus că îi vor cruța viaţa dacă va 
mărturisi. 

Kinski s-a încruntat. 

— lar nenorociţii l-au omorât oricum, doar ca să se 
asigure că nu va vorbi. Apoi au plecat după Oliver. 

— Ba au fost chiar mai rapizi decât atât, a spus Ben. Nu 
duc lipsă de oameni şi probabil că o echipă era deja pe 
urmele lui Oliver pe când Meyer poate că încă mai respira. 

Kinski părea nedumerit. 

— Stai. Cum au... 

— Cum au ştiut unde să-l găsească? Calculatoarele 
poliţiei. Au oameni acolo unde trebuie, nu-i aşa? Oliver era un 
vizitator străin şi avusese nevoie de paşaport la hotel. Nu se 
putea să fi fost mai mulţi Oliver Llewellyn în zonă şi l-au luat 
ca din oală. 

Kinski a mormăit ceva înciudat. 


224 


— A avut timp doar cât să încarce filmul pe CD şi să-l 
trimită la poştă singurei persoane în care avea încredere, a 
spus Ben. Apoi l-au prins şi l-au dus la lac. Probabil că l-au pus 
să meargă pe gheaţă şi apoi l-au lăsat să cadă în apă, 
spărgând gheaţa din jurul lui cu gloanţe de 9 milimetri. N-a 
avut nicio şansă. 

Ben a luat un glonţ .45 Federal gros şi lucitor dintr-una 
din cutiile de cartuşe şi l-a apăsat cu degetul mare în magazia 
pistolului. 

— Şi acum ce facem? a întrebat Kinski. 

Ben a încărcat şi al doilea glonţ în magazie, apăsând cu 
hotărâre. 

— Ştiu unde se află vila, a spus el. O să am grijă de ea. 
Totul se va sfârşi aici. 

— Unde e vila? 

— Lasă-mă să mă ocupe eu. Poţi citi despre ea în ziare. 

— Ai nevoie de ajutorul meu. 

Ben a încărcat al treilea glonţ. 

— Nu, a spus el. Nu merge aşa. Nu lucrez în echipă, 
Markus. O să mă încurci. 

— Eşti nebun. 

— Am fost şi mai nebun decât atât. 

A apăsat pe al patrulea glonţ deasupra primelor trei. 

Traficul era aglomerat. Kinski a semnalizat la o 
intersecţie aglomerată şi a tăiat-o intrând pe Burgring. Privea 
când drumul, când oglinda, concentrat asupra traficului. 

— Te cred, a spus el. 

Ben nu a răspuns. A luat un al cincilea glonţ din cutie şi 
l-a introdus în magazie. 

Niciunul dintre ei nu a văzut camionul albastru-închis 
decât abia atunci când aproape intrase în ei. Era un vehicul 
de securitate, masiv, blindat şi fără număr. Când Mercedesul 
lui Kinski a traversat strada, camionul a trecut în viteză pe 
roşu şi s-a apropiat accelerând. Claxoanele au urlat. Kinski l-a 
văzut la jumătate de secundă după Ben. A apăsat pe frână o 
secundă prea târziu. 

Camionul a prins Mercedesul din lateral, la optzeci de 
kilometri la oră şi, l-a tăiat în două. 


225 


42 


Slovenia 


Din locul unde căzuse în zăpadă, Clara putea vedea 
cele două elicoptere negre stând unul lângă altul pe câmpul 
aflat de cealaltă parte a clădirilor mănăstirii. Mai mulţi oameni 
coborau din ele şi înaintau cu paşi mari şi iuți printre clădiri. 
Purtau un fel de salopete albe şi cărau nişte chestii mici şi 
negre. A rămas cu gura căscată. 

Acele chestii mici şi negre erau arme precum cea pe 
care bărbatul care stătea în picioare lângă ea o ţinea aţintită 
înspre capul ei. 

Bărbatul a prins-o de păr şi a ridicat-o în picioare, iar ea 
a ţipat de durere şi de frică. El i-a astupat gura cu mâna. 

O formă mare şi neagră a apărut în mare viteză după 
colţ. Ochii lui Max erau vigilenţi şi tot corpul i s-a încordat 
brusc când l-a văzut pe bărbatul care o înşfăcase pe Clara. A 
mârâit, a pornit către el şi l-a atacat. l-a prins mâna şi l-a tras 
de lângă fată, trântindu-l la pământ şi scuturându-l ca pe o 
păpuşă de cârpă. Clara ţipa. Încă doi oameni au apărut de sub 
o arcadă. Şi-au îndreptat armele către Max şi au tras. Câinele 
a urlat de durere şi s-a târât, umplând zăpada de sânge. 

Leigh a văzut tot de la distanţă şi a luat-o la goană prin 
zăpadă spre mănăstire. Siluetele care alergau au sărit peste 
ziduri şi au intrat în curtea mănăstirii, încercuind clădirile, 
deschizând uşile cu piciorul şi armându-şi armele. Peste 
zgomotul elicopterelor s-a auzit un sunet nou. Călugăriţele se 
opriseră din cântat şi acum ţipetele lor de groază şi panică 
erau cele care se auzeau venind dinspre ferestrele boltite ale 
capelei. Acest sunet nou a fost redus la tăcere de ţăcănitul 
focurilor de armă cu amortizor. 

Unul dintre bărbaţi a prins-o pe Clara sub braţ şi a luat- 
o cu el, îndreptându-se spre elicoptere, neţinând cont de 
zvârcolirea şi ţipetele ei. Inima lui Leigh bătea cu putere. În 
timp ce privea, una dintre măicuţe a ieşit alergând din capelă 
cu faţa schimonosită de groază. A reuşit să ajungă până în 
mijlocul curţii când a fost secerată de o rafală de armă. S-a 
prăbuşit cu faţa la pământ şi veşmintele negre cu alb au fost 
pătate de roşu. Au prins-o de glezne şi i-au târât corpul până 

226 


la capelă lăsând o urmă groasă de sânge pe zăpadă. Prin uşa 
deschisă a capelei, Leigh i-a putut vedea pe oamenii aceia 
aruncând corpurile moarte ale călugăriţelor într-o grămadă 
sângeroasă şi diformă în faţa altarului. 

Ar fi făcut orice ca să o ajute pe Clara, dar nu putea 
decât să alerge în partea opusă. A pornit în fugă spre casa de 
ţară. Nimeni nu o văzuse. A trântit uşa de perete şi a năvălit 
înăuntru. Tremura cu violenţă din tot trupul. 

Puşca de pe suportul de lemn. S-a uitat la ea pentru o 
secundă, apoi a luat-o. Mâinile îi tremurau în timp ce 
cotrobăia prin sertar după nişte cartuşe. A luat un pumn şi le- 
a vârât în buzunarul de la vestă, a desfăcut arma aşa cum îi 
arătase Ben şi a introdus un cartuş pe fiecare ţeavă. 

A dat buzna pe uşă afară. 

Fugi cât te tin picioarele, Leigh. 

A trecut în viteză prin pasajul care ducea către fermă. A 
scăpat un țipăt când un bărbat i-a ieşit în faţă îndreptând un 
pistol către capul ei. 

Avea o faţă dură şi ochii lui au privit serios către cele 
două ţevi ale puştii ei. 

— Aruncă arma, a avertizat-o el, ridicând-o pe a lui. 

Leigh nu a avut timp să gândească. Şi-a prins degetele 
în jurul celor două trăgace şi a descărcat ambele ţevi chiar în 
faţa tipului. Puşca a avut un recul puternic, făcând-o să se 
dezechilibreze. 

Impactul pe care l-a avut arma de la o distanţă atât de 
mică a fost devastator. Trăsăturile tipului s-au dezintegrat şi 
peretele din spatele lui s-a umplut de sânge. Ea a simţit 
gustul lui sărat pe buze. A scuipat şi a fugit din nou, sărind 
peste cadavrul tipului şi ieşind din mănăstire. Impleticindu-se 
prin zăpadă, şi-a încărcat puşca în mare grabă aşa cum îi 
arătase Ben. 

Un alt om a văzut-o şi a pornit după ea. Ea a ajuns la 
zidul de jos care împrejmuia mănăstirea şi a sărit peste el, 
încercând să ajungă la adăpostul copacilor. 

El primise ordine să nu o omoare decât dacă va fi 
necesar. A tras un foc de avertizare în zăpada de la picioarele 
ei. Trecând de omul de zăpadă pe care-l făcuse cu Ben în ziua 
precedentă, ea s-a întors şi a descărcat una din ţevile puştii. 


227 


Sunetul ei a umplut valea. 

El a simţit muşcătura alicelor în coapsă, şi-a pus mâna 
pe ea şi a văzut sânge pe degete. S-a enervat, şi-a ridicat 
arma cu intenţia ca de data asta să o doboare. La dracu' cu 
ordinele. Văzuse ce-i făcuse târfa lui Hans. 

Ea a alergat în zigzag în raza lui de tragere, simulând că 
o ia ba spre stânga, ba spre dreapta, pentru a-l deruta. Ela 
apăsat pe trăgaci. Împuşcătura a spulberat zăpada şi a scobit 
scoarţa unui copac din stânga ei. Magazia puştii lui era goală. 
Şi-a aruncat arma pe umăr şi a scos cuțitul de luptă din teaca 
de la centură. 

Crengile copacilor i-au zgâriat îmbrăcămintea şi au 
lovit-o peste faţă, prin pădurea deasă. Puşca era lungă şi a 
prins una din crengi, rupându-i priza. S-a întors după ea, dar l- 
a văzut apropiindu-se. A gâfâit, neştiind ce să facă. Unde 
putea să fugă? Povârnişul abrupt care ducea către râu era 
ceva mai înainte. Intrase singură în capcană. 

Bărbatul a văzut puşca scăpată şi a ridicat-o. Mai era un 
cocoş tras. O ţeavă fusese descărcată, dar cealaltă era 
pregătită. A zâmbit. Ea era la mai puţin de douăzeci de metri 
distanţă şi vesta matlasată colorată destul de ţipător era o 
ţintă uşoară prin verdele pădurii. 

A ţintit şi a tras. 

Puşca a reculat în umărul lui cu un bum care a răsunat 
în ecouri repetate. Arma cu două ţevi s-a smucit în sus odată 
cu reculul şi prin fumul ei a văzut-o căzând la pământ. 

Ea s-a clătinat şi a căzut pe un genunchi. S-a apucat de 
crengile unui copac tânăr, încercând să stea dreaptă, apoi a 
căzut cu faţa în jos în desiş şi s-a rostogolit pe povârniş în jos, 
prăbuşindu-se într-un trosnet de crengi rupte. 

Bărbatul a mers calm până la marginea râpei înţesate 
de copaci. Era mult până jos. Se auzea sunetul râului din vale. 
A privit în jos la picioarele lui, acolo unde ea căzuse, şi a 
observat zăpada pătată cu roşu. 

Şi-a întins gâtul şi a văzut-o jos, departe. Zăcea aproape 
de apă, printre trestiile acoperite de zăpadă, cu o mână 
întinsă în lateral şi părul negru acoperindu-i faţa. Avea sânge 
pe buze şi pe gâtul gol, până în jos, de-a lungul vestei. Ochii îi 
erau deschişi şi rămăseseră privind ţintă către cer. 


228 


A privit-o timp de zece secunde, cincisprezece, do- 
uăzeci. Nu se mişca. Nu respira. Nicio sclipire în ochii ei. A 
desfăcut un buzunar şi a luat un mic aparat foto digital 
Samsung. L-a pornit şi a făcut zoom pe trupul întins pe jos, 
până când a intrat în cadru. A făcut trei fotografii şi apoi şi-a 
pus camera înapoi în buzunar. 

Ceva i-a sclipit precum aurul în colţul ochiului. A întins 
mâna şi a smuls micul medalion de aur care rămăsese agăţat 
pe o ramură. L-a ţinut în palmă. Era mânjit de sânge. 

Mănăstirea ardea şi ţipetele fuseseră reduse la tăcere. 
Primul elicopter deja se ridica, cu elicele învârtindu-se prin 
fumul negru. 

S-a răsucit şi a pornit înapoi. 


229 


43 


Viena 


Resturi ale maşinii au fost împrăştiate prin intersecţia 
aglomerată după ce imensul camion a izbit cu forţă 
Mercedesul rupându-l în două. Automobilele din intersecţie au 
frânat prelung şi s-au ciocnit în lanţ. Partea din spate şi cea 
din faţă a maşinii lui Kinski s-au răsucit în direcţii opuse. 
Partea din spate s-a întors şi s-a rostogolit până când a rămas 
nemişcată cu susul în jos, în timp ce cea din faţă s-a dat peste 
cap izbindu-se de trotuar într-o jerbă de scântei. 

Strada era plină de geamuri sparte şi lichid de răcire. 
Claxoanele urlau din toate părţile. Se auzeau ţipete şi strigăte 
dinspre mulţimea de gură-cască ce se strânseseră pe 
bulevard. Peste tot erau maşini oprite în poziţii ciudate. 
Intersecţia se transformase brusc dintr-un peisaj de stradă 
cotidian, într-o mare sălbatică şi haotică de vehicule şi 
oameni îngroziţi apucând-o care-ncotro. O ploaie rece a 
început să cadă şi în câteva secunde s-a transformat în 
grindină. 

Ben şi-a scuturat bucăţile de geam securizat spart din 
păr. Mercedesul era acum doar o grămadă de metal 
contorsionat şi răsucit, plastic îndoit şi geamuri sparte. In 
spatele scaunelor din faţă, acolo unde ar fi trebuit să fie restul 
maşinii, nu se mai afla nimic. Urechile îi ţiuiau din cauza 
impactului şi era dezorientat. Una dintre cutiile de muniţie era 
deschisă şi peste tot prin maşină se rostogoleau cartuşe de 
pistol. A simţit mirosul a ceva care ardea. Uşa de lângă el 
atârna, desprinsă din balamale. 

În stânga sa, Kinski gemea de durere, semiconştient şi 
cu sânge pe faţă. Ben a auzit ţipetele şi haosul de afară, din 
stradă. Grindina cădea pe plafonul Mercedesului. 

S-a răsucit în scaun ameţit. Camionul de securitate 
blindat se oprise la vreo cincizeci de metri de maşina distrusă 
şi acum uşile din spate au fost deschise violent. 

Cinci oameni au ţâşnit afară. Purtau veste antiglonţ şi 
aveau mitraliere de asalt Heckler & Koch. Arme militare, 
automate, cu magazii de capacitate mare, pline cu muniţie de 

230 


mare viteză, care ar fi putut trece prin oţel sau cărămidă. 
Aveau feţele ascunse sub măşti negre de hochei. Au înaintat 
hotărâți prin bătaia grindinei, cu mitralierele bine proptite în 
umăr şi ţevile îndreptate spre Mercedes. A urmat apoi 
zgomotul asurzitor al focurilor de armă de mare putere. 
Gloanţele au trecut prin uşa maşinii şi au pătruns în bord, la 
câţiva centimetri de Ben, făcând să sară scântei din circuitele 
electrice aflate în interior. 

Ca prin ceaţă, Ben s-a uitat în jos la mâna care era încă 
strânsă în jurul magaziei pe jumătate încărcată a pistolului. 
Lucrurile păreau să se deruleze cu încetinitorul. l-a văzut pe 
tipii cu arme apropiindu-se, dar simţurile nu-i reacţionau. 

Concentrează-te. A împins magazia în mânerul .45-ului 
şi l-a armat. Când primul glonţ intrase în poziţia de tragere, 
deja îşi găsise prima ţintă. Tipul s-a dezechilibrat, făcând un 
pas înapoi, dar a rămas în picioare, şi-a pus arma pe umăr şi a 
continuat să înainteze. Aveau veste antiglonţ. 

Audi Quattro-ul negru a înaintat cu greu prin haosul de 
maşini, dându-le la o parte din cale. Trei bărbaţi au ieşit 
lăsându-se pe vine pentru a se adăposti şi scoţându-şi 
pistoalele. Poliţiştii lui Kinski. S-au ascuns în spatele 
portierelor deschise şi au tras asupra tipilor mascaţi, cu 
mitraliere. Focurile de pistol erau mici jucării pe lângă 
bubuitul teribil al mitralierelor de armată. Un foc automat a 
lovit Audiul. Gloanţele supersonice de mitralieră au pătruns 
fără efort prin metal şi unul dintre oamenii lui Kinski a fost 
aruncat pe spate, cu pieptul despicat şi arma zăngănind de 
asfalt. Oamenii au luat-o la fugă ţipând, panica răspândindu- 
se pe trotuare. În depărtare s-au auzit sirene. 

Vederea lui Ben era prea confuză pentru a surprinde 
bine imaginile din bătaia pistolului său. S-a bazat pe instinct. 
De data asta a lovit mai sus de armură şi unul dintre oamenii 
cu mitralieră s-a prăbuşit, ţinându-se cu mâna de gât şi 
alunecând pe strada îngheţată. Un glonţ de mitralieră a trecut 
prin cadrul geamului Mercedesului şi Ben a simţit puternica 
lui undă de şoc zburlindu-i părul. A tras la nimereală încă 
două focuri. Alte câteva focuri de suport au venit dinspre 
Audi. Cei patru oameni cu mitraliere care mai rămăseseră s- 
au retras. Sirenele erau foarte aproape acum, croindu-şi drum 


231 


prin dezordinea şi ţipetele oamenilor. 

Kinski şi-a revenit crispat de durere, ţinându-se cu 
mâna de picior. Ben a deschis cu piciorul uşa Mercedesului şi 
s-a rostogolit din maşină, pe stradă. Şi-a apucat rucsacul şi s- 
a pus în mişcare. A văzut cum tipii cu mitraliere se retrăgeau. 
Nu se aşteptaseră la o rezistenţă atât de puternică: oamenii 
lui Kinski fuseseră o surpriză. 

Dincolo de marea de maşini abandonate se vedeau 
luminile girofarurilor poliţiei. 

Cei patru tipi au luat-o la fugă. Unul dintre poliţiştii lui 
Kinski s-a aplecat peste capota ciuruită de gloanţe a Audiului 
şi a dat drumul la trei gloanţe de 9 milimetri, unul după altul. 
Unul dintre tipi s-a clătinat şi s-a prăbuşit cu faţa pe asfaltul 
ud, scăpând din mână mitraliera. 

Ceilalţi trei au luat-o pe trotuar şi au dispărut pe o 
stradă îngustă laterală. Unul dintre oamenii lui Kinski şi-a 
ridicat insigna de poliţie când poliţişti înarmaţi au ţâşnit afară 
din mai multe maşini deodată în ţipătul tânguitor al sirenelor 
şi au trecut repede printre maşini cu armele pregătite. 

Ben s-a uitat înapoi la Kinski. Faţa poliţistului era albă şi 
schimonosită de durere. 

— Piciorul e făcut praf, a gemut el. Fugi! Du-te după ei! 

Ben ştia că nu putea să fie găsit împreună cu Kinski. S- 
ar fi ivit prea multe întrebări şi complicaţii care nu ar fi fost 
bune pentru niciunul dintre ei. A făcut spre imensul german 
un scurt semn de aprobare din cap, care spunea: Până data 
viitoare. Apoi a plecat în fugă, prin spatele maşinilor 
abandonate, îndepărtându-se de Mercedesul distrus. 

Poliţiştii nu l-au văzut. A ajuns pe trotuar, s-a clătinat 
puţin încă ameţit din cauza impactului şi a intrat pe aleea 
unde îi văzuse pe cei trei tipi dispărând cu câteva secunde 
mai înainte. 


232 


44 


Ben a pornit în fugă pe strada laterală, lăsând în urmă 
sunetul sirenelor şi tot dezastrul. Grindina se transformase în 
lapoviţă. A sărit peste o băltoacă îngheţată, dar a aterizat pe 
marginea ei şi aproape că a căzut. Incă îi mai bubuia capul 
din cauza impactului camionului şi respiraţia îi răsuna 
enervant în urechi. 

A mers bălăbănindu-se până la un colţ şi a văzut o alee 
pavată în stânga sa, îngustă şi şerpuitoare, intrând adânc 
înspre străzile mărginaşe ale oraşului. A văzut trei siluete 
negre alergând la vreo patruzeci - cincizeci de metri în faţă, 
zgomotul paşilor lor provocând ecou pe pereţii clădirilor de pe 
fiecare parte a străzii. 

Alergau spre un Volvo maro şi încăpător, care îi aştepta. 
Luminile frânelor răzbăteau prin zăpadă. Motorul a fost turat 
şi Ben a pornit după ei. Tipii s-au îngrămădit înăuntru, uşile s- 
au închis şi maşina a demarat şi a ieşit din câmpul lui vizual. 

Ben a rămas în picioare în mijlocul străzii ude. Inima îi 
bătea şi pistolul îi atârna mort într-o parte, în timp ce asculta 
zgomotul motorului maşinii care se îndepărta. Dar apoi a 
urmat un scârţâit de cauciuc şi motorul s-a auzit din ce în ce 
mai tare. Maşina făcuse o întoarcere în formă de U, venind 
acum spre el. 

A trecut de colţ şi a accelerat puternic pe alee, 
înaintând în direcţia lui. A putut vedea feţele oamenilor din 
spatele parbrizului lovit de ploaie. Erau patru sau cinci inşi 
înăuntru. A ridicat Para - Ordnance-ul şi a atras în geam. 

Glonţul a lovit parbrizul, lăsând o reţea de crăpături în 
el. Automobilul continua să înainteze şi mai rapid, încercând 
să intre în el. Şi-a ridicat din nou pistolul către ţintă. 

Arma era însă goală. Avusese timp să încarce doar cinci 
gloanţe în magazie şi le folosise pe toate. Pistolul era blocat şi 
muniţia rămăsese în Mercedes. Două sute patruzeci şi cinci 
de gloanţe, de ajuns să ţină piept unei mici armate, iar acum 
nu putea avea nici măcar unul. 

Autovehiculul înainta către el şi a văzut feţele rânjite 
din spatele geamului crăpat. S-a întors şi a luat-o la fugă. A 

233 


auzit huruitul motorului în spatele lui pe aleea îngustă, 
acoperindu-i zgomotul paşilor, în timp ce pe jumătate alerga, 
pe jumătate se împleticea pe pavajul care lucea alunecos. 

Nu o să reuşească. Izbitura din maşină îi luase toată 
energia şi simţea cum puterile îl părăsesc. Apoi a văzut încă o 
alee pe stânga. Şerpuia în jos în spaţiul îngust delimitat de 
ziduri vechi şi case neregulate, cu intrarea blocată de trei 
piloni vechi de fier. Abia dacă puteai trece cu o motocicletă 
mai mare printre ei, nici vorbă de o maşină. 

Ben a trecut în viteză printre ei şi a auzit în spate 
Volvoul oprindu-se în scrâşnet de roţi. S-a repezit pe pasajul 
abrupt în jos, panta înclinată în jos sporindu-i şi mai mult 
viteza. Uşile Volvoului s-au deschis, apoi s-au auzit o 
împuşcătură şi un glonţ lovindu-se de un zid. 

Ben a continuat să fugă. Pasajul cotea la dreapta, 
scoţându-l din câmpul vizual al urmăritorilor. Le putea auzi 
paşii coborând în fugă panta, în jos. A trecut de marginea 
unui zid prăbuşit şi brusc pasajul s-a deschis într-o mică piaţă. 
În mijloc se afla o cişmea veche. 

S-a sprijinit de ea trăgându-şi răsuflarea şi vârându-şi 
pistolul la centură. A privit în jur. Din mica piaţă pornea o 
întreagă încrengătură de străzi înguste în toate direcţiile. Erau 
şase drumuri pe care putea să o apuce. A tras repede cu 
ochiul în urmă şi a ales una la întâmplare. Era şi mai abruptă. 
A alergat cât a putut de repede şi de uşor în acelaşi timp, 
astfel încât să nu i se audă paşii. Nu îl urmărea nimeni. 
Probabil că aleseseră alt drum, dar tot trebuia să se 
grăbească. Se puteau împărţi; ştiau oraşul mai bine decât el 
şi în plus era şi neînarmat. 

În faţa lui, străduţa se deschidea în ceva ce părea a fi o 
arteră mai mare. Treizeci de metri, douăzeci. In timp ce se 
apropia de capăt, s-a mai uitat o dată peste umăr să vadă 
dacă îl urmăreau. Nu a putut vedea... 

A auzit scrâşnet de frâne, dar nu s-a putut opri la timp. 
Nimerise chiar în faţa unui Peugeot roşu. 


234 


45 


Maşina l-a lovit în plin. A zburat peste capotă, s-a izbit 
cu capul de parbriz şi a căzut la pământ. 

Uşa şoferului s-a deschis brusc şi o femeie tânără a ieşit 
cu o privire îngrozită întipărită pe chip. S-a repezit în fugă 
până la locul unde Ben se ridica încet de jos. A vorbit repezit 
în germană, cerându-şi întruna iertare. 

Ben s-a clătinat pe picioare şi s-a sprijinit de lateralul 
maşinii. Capul îi vâjâia cumplit. A încercat să-şi focalizeze 
privirea spre străduţa de unde venise. Puteau ajunge acolo în 
orice moment. 

— E OK, a mormăit el. Nu a fost vina ta. 

— Sunteţi american? a spus ea în engleză, cu ochii 
măriţi de uimire. 

— Britanic. 

A încercat să-şi adune gândurile. 

— M-au tâlhărit, a spus el arătând în direcţia din care 
venise. 

Ea a privit încurcată. 

— Mi-au luat banii, a explicat el. 

Ea a dat din cap. 

— Nemernicii. O să chem poliţia, a spus ea, luându-şi 
telefonul. Urcaţi în maşină. Setzen sie hier. Trebuie să vă 
odihniţi. 

— Nein. Nu. Keine Polizei. Nu e nevoie de poliţie. Doar 
scoate-mă de aici, te rog. Repede. 

Şi-a luat de pe jos rucsacul şi a urcat în faţă. Pe străduţă 
nu era nimeni încă, dar probabil că nu erau prea departe. 

— Atunci trebuie să vă duc la Arzt - la doctor. La spital. 
Sunteţi rănit. S-a uitat îngrijorată la capul lui care sângera, 
muşcându-şi buza în timp ce pornea maşina. Îmi pare atât de 
rău. Nu am mai făcut nimic de genul acesta până acum. Eu... 

— Nu e vina ta, a repetat el. Uite, nu am nevoie de 
doctor. O să fiu în regulă. Trebuie doar să mă odihnesc puţin 
undeva. Dacă mă poţi duce la un hotel ieftin, o să fie bine. 

L-a privit uimită, apoi a dat din cap fără convingere. 

— Cum doriţi, a spus ea. 

A ieşit în strada principală şi a intrat în trafic. Ben s-a 

235 


chinuit să se răsucească în scaun. Nu era niciun semn cum că 
i-ar urmări cineva. Spera că detectivul era OK. Ea a condus în 
linişte, părând a nu-şi găsi locul, apoi a scuturat din cap: 

— Uite, apartamentul meu e la doar jumătate de ki- 
lometru de aici. Am ceva ce pot să-ţi pun pe rană şi te poţi 
odihni acolo. Te rog, e cel mai mic lucru pe care pot să-l fac. 

Lui Ben îi zvâcnea capul. Poate că nu era o idee rea. Să 
intre împleticindu-se cu capul plin de sânge într-un hotel ar fi 
generat prea multe întrebări. 

— Bine. 

— Mă numesc Ingrid, a spus ea. Ingrid Becker. 

— Ben, a răspuns el. Ah, capul! 

Telefonul lui Ingrid a sunat. 

— Ja? Bună, Leonie. Da... Nu pot vorbi acum, sunt cu un 
prieten... poate ne vedem mai târziu, OK? Tchüssi. Şi-a închis 
telefonul. Scuze, a zâmbit ea. Era vărul meu. Am ajuns. 

A apăsat pe semnalizare şi a întors Peugeot-ul către o 
parcare aflată la subsol. 

Ingrid l-a ajutat pe Ben să urce în lift şi a apăsat butonul 
pentru etajul al doilea. El s-a rezemat de perete şi a privit-o. 
Avea vreo douăzeci şi cinci de ani. Părul ei era scurt şi negru, 
cu câteva reflexe roşietice. 

Era îmbrăcată în blugi şi ghete de armată, cu o haină de 
piele de oaie pusă peste cămaşă, dar cu toate acestea reuşea 
să fie surprinzător de atractivă. 

Uşa liftului s-a deschis şi ea i-a ridicat cu grijă braţul 
pentru a-l duce până la uşă. 

— Eşti OK? 

— O să fie în regulă. 

Apartamentul lui Ingrid era mic, dar confortabil. L-a 
condus până la canapeaua din camera de zi. Era cald înăuntru 
şi el şi-a scos jacheta şi a lăsat-o pe un braţ al canapelei. S-a 
aşezat jos şi apoi s-a lăsat pe spate în timp ce ea a intrat 
repede în baie ca să ia vată şi dezinfectant. 

— O să te usture puţin, a spus ea. 

S-a aplecat asupra lui şi i-a tamponat julitura de la cap 
cu o bucată de vată înmuiată. 

— Au! 

— Îmi pare rău, mă simt atât de vinovată pentru chestia 


236 


asta. Pot să-ţi aduc ceva de băut? 

Ben şi-a scos plosca. 

— Poţi să iei şi tu puţin, a spus el. Cred că ai nevoie mai 
mult decât mine. 

Ingrid a luat două pahare şi s-a aşezat lângă el pe 
canapea. El a turnat ce mai rămăsese din scotch în pahare şi 
s-a uitat la ea. Avea un zâmbet plăcut şi nişte ochi negri şi 
blânzi. A putut vedea şi un licăr de tristeţe în ei. 

— Noroc. 

— Prost. 

Au ciocnit şi au băut. 

— E bun, a spus ea. |ţi place Schnapps? Am o sticlă. 

— Ar fi foarte bun. 

Capul i se învârtea mai puţin acum şi începea să se 
simtă mai calm. Nu se punea problema unei comoţii 
cerebrale, ci a oboselii. O simţea venind în valuri. 

— Vrei un calmant? 

— Mai bine Schnapps, a spus el deja sfârşit, şi ea a râs. 

— Sunt atât de bucuroasă că eşti OK, Ben. Mi-a fost 
teamă că te-am omorât sau că te-am rănit grav. 

Ben a golit paharul de scotch şi a desfăcut sticla de 
Schnapps. Ea i-a turnat lichior în pahar şi el l-a băut. Era de 
două ori mai tare decât whisky-ul. 

— Nu-ţi face griji, a spus el. Nu sunt atât de uşor de 
omorât. 

— Fumezi? a întrebat ea şi a scos un pachet mototolit 
de Gauloises fără filtru din buzunar. 

Ben a luat una şi şi-a căutat bricheta Zippo. Degetele ei 
lungi i-au prins mâinile în timp ce el i-a aprins ţigara. Şi-a 
aprins şi el ţigara şi s-a lăsat pe spate pe canapea şi a închis 
ochii. 

— Eşti o specie rară, a spus ea privindu-l şi scoțând un 
nor de fum. 

— În ce sens? 

Ea a scuturat ţigara şi a arătat către paharul de 
Schnapps din mâna lui. 

— Nu cunosc niciun bărbat care să mai fumeze ţigări 
bune şi să bea băutură bună, a zâmbit ea. Sunt toţi atât de 
preocupaţi de sănătatea lor. Nişte mămăligi! 


237 


— Bunica mea irlandeză a fumat mai bine de un milion 
de ţigări cât a trăit, a spus el. 

— Un milion!? 

— Şaizeci pe zi, de la cincisprezece ani până când a 
murit. Fă tu calculele. 

— Mein Gott. De ce a murit? 

— S-a îmbătat de ziua ei de naştere la nouăzeci şi cinci 
de ani, a căzut pe scări şi şi-a rupt gâtul. 

Ben a zâmbit aducându-şi aminte de bătrână. 

— A murit fericită şi nu a durut-o niciodată nimic. 

— Asta e! O să mă apuc să beau şi să fumez mai mult, a 
spus Ingrid. Şi-a pus o mână caldă pe genunchiul lui şi a ținut- 
o acolo mai mult decât trebuia. Hei, îţi place muzica? A sărit 
în picioare şi s-a îndreptat către un hi-fi de pe un dulap. 

— Nu ai Bartók, nu? 

Ea a râs. 

— Nici pomeneală. Muzică să-ţi rozi unghiile. Prea 
intensă pentru mine. 

— Îmi place muzica intensă. 

— Eşti o persoană interesantă, a spus ea. Îmi place jazz- 
ul. Ce zici de nişte jazz? 

— Ce zici de Don Cherry sau Ornette Coleman? 

— Chiar îţi place muzica intensă, a spus ea. Şi-a trecut 
degetele de-a lungul suportului de CD-uri şi a ales unul. Am 
Bitches Brew!.. Miles. 

— Miles e bun, a spus el. 

Au stat o vreme ascultând muzica, bându-şi Schnapps- 
urile şi vorbind. L-a întrebat ce face în Viena şi el i-a spus că e 
jurnalist şi că lucrează pe cont propriu. L-a făcut să se 
gândească la Oliver. 

Ochii îi ardeau cuprinşi de oboseală şi a dat aprobator 
din cap de mai multe ori. Sperase că jazz fusion-ul lui Miles 
Davis l-ar putea ajuta să stea treaz, dar nu funcţiona. 

— Pari extenuat, a spus Ingrid, arătându-se îngrijorată. 
Poate că ar trebui să dormi puţin. 

— Poate, a mormăit el. 


1 Album din 1970 al compozitorului de jazz Miles Davis. Titlul se bazează 
pe un joc de cuvinte în care autorul înlocuieşte witch's brew („băutura 
vrăjitoarei”) cu bitch's brew („băutura curvei“), din dorinţa de a sugera 
tipul de femeie malefică şi uneltirile ei (n. tr.). 

238 


— Întinde-te aici pe canapea, a spus ea cu un zâmbet. 

Era prea obosit ca să refuze. 

Ea a oprit muzica, i-a pus o pernă sub cap şi a aduso 
pătură din dormitor să-l acopere, iar el s-a lăsat în voia 
somnului. S-a trezit ca şi cum ar fi aţipit câteva secunde. Ea 
stătea pe marginea canapelei privindu-l cu o expresie calmă. 
S-a sprijinit în cot, clipind. 

— Cât timp am dormit? 

— Doar vreo oră. Mie mi-e foame, a spus ea ridicându- 
se. Ţie? 

El s-a întins, s-a ridicat în picioare şi a mers după ea în 
bucătăria mică şi curată. 

— N-ar trebui să mai stau mult aici, a spus el, nu vreau 
să te deranjez. 

— Nu, nicidecum, nu e niciun deranj. Sunt încântată să 
am companie. Şi oricum, mă folosesc de tine. 

— De mine? 

— Ca să-mi exersez engleza, a râs ea uşor. 

— Am dormit mai tot timpul şi engleza ta e bună. 

— Îţi place Wurst!? a întrebat ea deschizând frigiderul. 
Şi am şi nişte pui fript rece. 

A luat două farfurii şi i-a dat câteva bucăţi de pui cu 
cârnat feliat, pâine şi salată. Au stat pe două scaune înalte la 
masa de gătit din bucătărie şi ea i-a turnat un pahar de apă 
minerală. În timp ce mânca a simţit cum îşi recapătă puterile. 

— Nu te-am întrebat cu ce te ocupi, a spus el. 

Ea a făcut o faţă amărâtă. 

— Lucrez pentru o companie mare ca secretară 
personală. 

— Nu-ţi place? 

— Nu, îmi displace profund, a spus ea accentuând 
cuvintele. Mi-aş dori să pot pleca. 

— Sună destul de rău. Ce te pun să faci? 

— Nici nu-ţi închipui, a răspuns ea şi zâmbetul i-a 
dispărut de pe faţă. 

— Poate ar trebui să te gândeşti să-ţi schimbi jobul. 

— Nu e chiar atât de uşor, a spus ea şi ochii li s-au 
întâlnit pentru o secundă. 


1 Cârnat (n. tr.). 
239 


Îl plăcea. Cu greu îşi mai aducea aminte când îşi 
petrecuse ultima dată vremea cu un om pe care să-l placă cu 
adevărat. Şi-a mutat privirea în altă parte. 

— Îmi pare rău că ai probleme, a spus el. 

Ea a ridicat din umeri. 

— Toată lumea are probleme, a răspuns Ingrid şi apoi s- 
a oprit. Hei, n-ar fi mai bine să mai bem un Schnapps? 

— De ce nu? 

Ea i-a zâmbit, s-a dat jos de pe scaun şi s-a dus să ia 
sticla din cealaltă cameră. S-a întors după câteva clipe cu 
câte un pahar pentru fiecare. 

— Unul pentru drum, atunci, a spus el, luând paharul 
din mâna ei. 

Ea a privit cum şi-a dus paharul la buze şi a sorbit de 
mai multe ori. Băutura curvei, şi-a zis Ingrid. 

Ben s-a uitat la ceas. Avea multe de făcut, iar durerea 
de cap i se mai diminuase. 

— Ar trebui să plec, a spus el. Mi-a făcut plăcere să te 
întâlnesc, Ingrid. Ai grijă de tine, bine? 

— Şi mi-e mi-a făcut plăcere, Ben. 

Se ura în sinea ei. Atât de tare că ar fi vrut să tipe. 

— Renunţă la slujba aia, dacă te face atât de nefericită, 
a sfătuit-o el. Găseşte ceva care să-ţi placă. 

— Aş vrea să pot. 

— Nu-ţi face prea multe griji, Ingrid. Tu eşti dintre cei 
buni, nu uita. 

A atins-o pe braţ cu afecţiune. 

Ea i-a respins mâna, evitându-i privirea. 

— Ce este? a întrebat el, căutându-i privirea. 

— Nu e aşa cum crezi tu. 

— Ce vrei să spui? 

De ce nu-şi ascultase intuiţia şi nu-l lăsase să plece? Nu 
era asemenea celorlalţi. Ar fi vrut să dea înapoi ultimele 
câteva secunde şi să-i spună să fugă cât îl ţineau picioarele. 

Dar deja era prea târziu pentru asta. Îi dăduse şase 
picături de drog şi în câteva clipe aveau să-şi facă efectul. Era 
insipid şi inodor şi el nu avea nicio idee despre ce se 
întâmpla. A zâmbit, dar ochii începuseră să privească în gol. 

Ea ştia ce aveau să-i facă. li semnase condamnarea la 


240 


moarte. 

Ben a alunecat de pe scaun. O senzaţie ciudată i se 
răspândea în tot corpul şi abia dacă a avut timp să o 
înregistreze sau să i se opună. Genunchii i s-au clătinat sub 
apăsarea propriei greutăţi, iar picioarele i-au zburat de sub el 
şi a simţit cum cădea de parcă totul s-ar fi derulat cu 
încetinitorul. S-a izbit de podea şi a rămas privind fără putere 
cum paharul s-a făcut ţăndări lângă el. 

Vederea a început să i se întunece. S-a uitat în sus către 
ea. Vorbea la telefon. Când a vorbit, vocea ei a sunat adânc, 
bubuindu-i în ureche de undeva de departe. 

— Acum puteţi veni să-l luaţi, a spus Eve, uitându-se în 
jos către el. 

Îşi pierdea cunoştinţa. Capul i-a căzut pe podea. 

A îngenuncheat lângă el şi l-a mângâiat pe păr. 

— Îmi pare foarte rău, Liebchen. 

Patru minute mai târziu, au venit după el. Au dat buzna 
în apartamentul ei, l-au ridicat de pe podea şi l-au cărat până 
la duba care îi aştepta afară. 


241 


46 


Ben şi-a recăpătat treptat cunoştinţa. Mai întâi a 
perceput foarte vag vibrația pulsului răzbătându-i prin craniu, 
pe când stătea cu capul odihnindu-i-se pe suprafaţa dură de 
metal a arcului roții. Avea vederea înceţoşată şi se simţea 
rău. Deodată, şi-a dat seama că îi era extrem de frig. Trupul îi 
era scuturat de frisoane şi dinţii îi clănţăneau. 

Era întins pe podeaua unui camion care trepida. Pereţii 
subţiri din jurul lui intrau în rezonanţă cu motorul şi cutia de 
viteze. A gemut şi s-a mişcat, încercând să se ridice. Capul 
încă îi vâjâia. 

Fragmente de imagini i-au revenit în minte. Şi-a adus 
aminte de apartamentul lui Ingrid şi că fusese lovit de o 
maşină, iar înainte de asta alergasem fiind urmărit pe nişte 
străzi. Kinski fusese rănit. 

Îşi amintea acum: fusese drogat. 

S-a prins de unul din suporturile de consolidare 
dinăuntrul cutiei de metal în care se afla şi s-a sprijinit de el 
pentru a se ridica în picioare. Camionul se clătina şi se 
zguduia şi era greu să stai la verticală. Nu existau geamuri. S- 
a uitat la ceas. Era aproape ora şase. Probabil că mergeau de 
mai bine de o oră şi jumătate. Oare unde îl duceau? 

Huruitul şi trepidaţiile au mai durat cincisprezece 
minute şi apoi drumul a devenit şi mai prost şi camionul a 
încetinit. Vehiculul a cotit violent şi el s-a clătinat, lovindu-se 
când de un perete, când de altul, după care s-a oprit. A auzit 
zgomot de uşi trântite şi glasul a cel puţin trei oameni, toţi 
vorbind într-o germană rapidă şi stridentă. A simţit cum 
vehiculul a dat înapoi şi motorul a sunat deodată în ecou 
reverberând ca şi cum camionul ar fi fost într-un spaţiu mare 
de metal. 

Uşile s-au deschis şi a fost orbit de lumină. Nişte mâini 
puternice l-au prins de braţe şi l-au tras afară din dubă. A 
căzut în patru labe pe cimentul rece şi a privit în jur, clipind. 
Era înconjurat de şapte, opt, nouă oameni, toţi înarmaţi ori cu 
pistoale, ori cu mitraliere Heckler & Koch. Toţi păreau foşti 
militari, cu feţe sobre, ochi reci şi calmi. 

242 


Clădirea din prefabricate arăta ca un vechi hangar al 
unei baze aviatice, întins în toate părţile ca o vastă catedrală 
de aluminiu. Cimentul de jos era vopsit în verde. Singurele 
piese de mobilier erau un scaun cilindric şi o masă de metal. 
Focul ardea într-o sobă cu capac frontal de sticlă şi un burlan 
lung, metalic, care se ridica până la tavan. 

În mijlocul acestui spaţiu imens se afla un om înalt, 
îmbrăcat în negru, care îşi încălzea mâinile deasupra sobei. 
Avea păr blond, nisipiu, tăiat scurt. 

Ben şi-a mijit ochii pentru a se feri de lumina puternică. 
ÎI ştia de undeva pe tipul ăsta. Cine naiba era? 

Unul dintre bărbaţii cu mitraliere s-a apropiat prea mult 
şi Ben a întrezărit într-o fracțiune de secundă o şansă de 
scăpare. Şi-a strâns degetele şi a lovit cu cantul dur al 
falangelor. Bărbatul a scos un strigăt înecat şi a căzut pe 
podea cu beregata ruptă, zvârcolindu-se cu mâna la gât. 
Mitraliera H & K, neagră şi scurtă, a zburat în aer şi Ben a 
prins-o. Era armată. l-a tras siguranţa. Era mai rapid decât 
tipii ăştia şi ar fi putut să-i pună la pământ pe toţi înainte ca ei 
să reacționeze. 

Poate. 

Arma i-a scăpat din mână şi el a căzut la pământ odată 
cu ea, tremurând din tot corpul cuprins de un spasm. Nişte 
fire de plastic răsucite conectau săgeata înfiptă în carne de 
pistolul cu electroşocuri pe care unul dintre tipi îl ţinea în 
mână - cel pe care Ben nu-l văzuse şi care venise din spatele 
camionului. Curentul electric a trecut prin el, controlându-i 
muşchii şi lăsându-l complet lipsit de ajutor. 

— De-ajuns, a spus tipul înalt îmbrăcat în negru. 

Şocul electric a încetat şi Ben a rămas întins pe ciment, 
încercând să tragă aer în piept. Unul dintre paznici avea 
rucsacul lui şi i l-a dat tipului înalt care l-a deşertat pe masa 
metalică, scoțând hainele de schimb ale lui Ben, trusa lui de 
prim ajutor şi Para Ordnance-ul .45. 

Dar tipul era mai interesat de dosar. L-a deschis şi a 
răsfoit însemnările lui Oliver, dând satisfăcut din cap. Exact 
asta căuta. Instrucţiunile erau clare. 

A mototolit toate foile, a deschis uşa sobei şi le-a 
aruncat în foc. Ben şi-a lăsat capul pe podea privind cum 


243 


notele prietenului său au fost cuprinse de flăcările gălbui, apoi 
s-au răsucit şi s-au făcut negre. De data asta au ars în 
întregime. Fragmente mici de cenuşă au zburat pe burlan în 
sus. 

Tipul a luat scrisoarea lui Mozart, care era făcută sul. A 
rupt panglica şi a aruncat-o peste umăr. A desfăşurat vechiul 
document şi şi-a plimbat curios ochii în sus şi-n jos asupra lui, 
cu o expresie de batjocură întipărită pe faţă. 

Pentru un moment, Ben a crezut că o să ardă şi scri- 
soarea. A rulat-o însă la loc, şi a băgat-o într-un tub de carton. 
A pus tubul în picioare şi a început să examineze lucrurile de 
pe masă. De data asta a găsit carcasa de CD. A dat din nou 
din cap, a verificat dacă discul era acolo, apoi a închis-o şi a 
vârât-o în buzunarul lateral al pantalonilor lui de luptă. A privit 
satisfăcut. 

— Adu-l aici, i-a spus el unuia dintre bărbaţii înarmaţi. 

Ben a gemut când l-au ridicat de braţe şi aproape că l- 
au târât de-a lungul hangarului. Un lanţ lung atârna de o 
grindă de fier din tavan, coborând până la vreo doi metri 
deasupra podelei de beton. Avea ţeava unei puşti fixată în 
ceafă, braţele îi erau întinse puternic în lături şi a simţit 
muşcătura rece de metal a cătuşelor la încheieturi. Două 
perechi de cătuşe, câte una pentru fiecare încheietură. l-au 
ridicat braţele şi au prins celălalt capăt al cătuşelor de lanţ, 
apoi s-au dat înapoi. Erau opt oameni care stăteau într-un 
semicerc larg în jurul lui. Ţevile puştilor erau îndreptate spre 
el din toate direcţiile. Putea cu greu să stea drept, încercând 
totuşi să-şi susţină greutatea în picioare şi nu în încheieturile 
mâinilor. 

Tipul cel înalt s-a apropiat. Capul îi era înclinat într-o 
parte şi pe faţă avea un rânjet crud. Ben ştia ce avea să 
urmeze. 

Individul s-a înfipt bine pe picioare, şi-a strâns mâna 
dreaptă cărnoasă făcând-o pumn şi a lovit cu toată puterea. 
Era puternic şi mai făcuse asta. Lovitura a nimerit din plin. 
Ben şi-a contractat muşchii abdominali pentru a atenua şocul, 
dar nu a fost de-ajuns. Lovitura i-a tăiat respiraţia. Genunchii i 
s-au muiat şi a rămas atârnând în braţele prinse de lanţ. 

— Mă bucur să te văd din nou, Hope. Îți mai aduci 


244 


aminte de mine? Vreau să-ţi aduci aminte. 

Ben şi-a recăpătat respiraţia şi a ridicat ochii către el. Îşi 
amintea acum. 

— Ce lume mică! Jack Glass. Nenorocitul de psihopat 
care aproape că-l omorâse acum cincisprezece ani în Brecon 
Beacons.. 

Mintea lui Ben se străduia din răsputeri să pună 
lucrurile cap la cap. De ce Glass, de ce aici, de ce asta? 

Glass a rânjit şi a îndepărtat o picătură de transpiraţie 
din sprânceană şi a început să-şi suflece mânecile. 

— A trecut mult timp de când nu ne-am văzut, a spus 
el. 

Ben l-a privit. Era mult mai mare decât în zilele selecţiei 
pentru SAS, dar volumul în plus nu era datorat grăsimii. 
Antebraţele îi erau groase şi musculoase ca şi cum ar fi lucrat 
cu greutăţi câteva ore pe zi, ani şi ani de zile. Asta nu era 
singura schimbare fizică pe care Ben a observat-o la el. 
Urechea lui dreaptă era plină de cicatrice, lobul dispăruse de 
tot şi arăta precum ceara topită. 

În timp ce îi privea fix urechea, mai multe conexiuni i-au 
zburat prin mintea înceţoşată. Filmul. Tipul care o răpise pe 
Clara. 

— Ce cauţi aici, Hope, a râs Glass batjocoritor, ai venit 
să-l cauţi pe fratele mort al prietenei tale? E cu siguranţă 
mort. Crede-mă, ştiu ce vorbesc. 

Şi-a retras pumnul şi apoi l-a lovit în lateral cu putere. 

De data asta Ben era pregătit. Şi-a contractat muşchii şi 
mai tare şi s-a răsucit puţin ca să primească lovitura în 
centrul abdomenului şi nu în rinichi. Dar tot a durut, şi-ncă 
rău. Durerea a izbucnit deodată, lăsându-l din nou fără 
respiraţie. A horcăit şi a văzut stele verzi. 

Glass a păşit înapoi, frecându-şi pumnul. 

— Nu trebuie să răspunzi, a spus el, nu e un intero- 
gatoriu. Ştii ce înseamnă asta. A bătut cu mâna pe carcasa de 
CD prin țesătura buzunarului. Am tot ce voiam de la tine. Nu 
am nevoie de tine în viaţă, înţelegi? 

Un gând i-a trecut prin minte lui Ben şi l-a făcut să se 
îngrijoreze. De ce nu-l întrebau nimic despre Leigh? 


E Lant muntos în sudul Ţării Galilor (n. tr.). 
245 


Glass s-a aplecat peste masă şi a luat un obiect opac şi 
metalic. Era un box greu de oţel. L-a ţinut în mâna stângă, şi- 
a răsfirat degetele de la mâna dreaptă şi l-a băgat pe ele. L-a 
prins bine în pumn, l-a privit pe Ben în ochi şi a zâmbit. 

— Am de gând să mă relaxez puţin cu tine, a spus el, 
uşor şi fără grabă. Mai întâi o să te frăgezesc puţin, apoi... S-a 
oprit şi s-a uitat rânjind în jur la ceilalţi oameni. Ei bine, de ce 
să nu-ţi arăt? A făcut semn către unul dintre paznici, cel gras 
şi scund cu păr cărunt dat pe spate şi prins într-o coadă 
unsuroasă. Tipul şi-a coborât MP5-ul:, l-a atârnat de umăr şi a 
păşit peste un sac care era pe jos şi l-a deschis. 

înăuntru se afla o drujbă. Tipul cel gras a pus puţină 
benzină în micul carburator. A apucat capătul cablului de 
pornire şi a tras de el. Drujba a prins viaţă cu un bâzâit 
nervos, care a produs ecou în hambar. Tipul a mărit apoi 
turaţia. 

Glass a dat din cap, lăsându-l să oprească motorul 
drujbei. În hambar s-a lăsat din nou tăcerea şi paznicul a pus 
drujba pe masă. 

Glass s-a întors din nou către Ben. 

— După cum spuneam, ăsta nu e un interogatoriu. Aşa 
că acum urmează partea amuzantă. 

A rânjit şi a continuat: 

— O să iau câte o bucăţică din tine şi asta o să-mi pla- 
că. 

Glass şi-a apropiat faţa de a lui Ben. Pielea lui era palidă 
şi transpirată. 

— Aşa cum mi-a plăcut să-l omor şi pe prietenul tău, 
Llewellyn. Da, aşa e. A fost o pradă uşoară, ca şi tine. 

Cuvintele lui au fost ca un fier încins pentru Ben. Glass 
tocmai îşi semnase singur condamnarea la moarte. 

Numai de-ar fi putut scăpa de acolo. În momentul de 
faţă, perspectivele nu păreau prea promițătoare. 

S-a smucit în lanţ. Era solid. Ţevile puştilor erau aţintite 
ferm spre capul lui. Nicio şansă. 

S-a uitat dincolo de Glass, la drujbă, şi-a imaginat lama 
apropiindu-se, huruind, scrâşnind. Ar fi trebuit doar să-l atingă 
puţin şi i-ar fi cauzat o rană profundă. Unde aveau să-l taie 


1 Model Heckler & Koch, pistol-mitralieră modelul 5 (n. tr.). 
246 


mai întâi? În mod singur nu la umăr sau la abdomen - dacă 
atingeau un organ vital, ar fi murit prea repede. Ei aveau chef 
de sport. Un picior, poate, dar nu prea sus. Lama l-ar fi tăiat 
din lateral, undeva sub genunchi. Îmbrăcămintea i-ar fi fost 
ruptă şi carnea despicată de la prima atingere uşoară. Dacă 
mai apăsau puţin drujba, ar fi muşcat puternic din os. Ar fi 
trecut prin el ca prin brânză. 

Mai întâi un picior, apoi celălalt. Bucăţile retezate ar fi 
căzut din el ca fructele dintr-un copac. lreversibil, orice s-ar fi 
întâmplat după aceea. Ar fi atârnat de lanţ, rotindu-se dintr-o 
parte în alta, ţipând, dând din ce-i mai rămăsese din picioare, 
sângele împrăştiindu-se pe ciment. lar ei şi-ar fi bătut joc de 
el. 

Asta nu avea să i se întâmple lui. În niciun caz. 

A smucit de lanţ încă o dată. 

Cătuşele au reflectat lumina neoanelor de deasupra. 
Glass şi-a lansat pumnul prin aer de câteva ori, teatral, 
gemând. S-a oprit la timp, a râs, şi-a tras pumnul înapoi, 
urmărind expresia feţei lui Ben. 

Atârnând de lanţ, Ben a rămas cu ochii privind la 
pumnul îmbrăcat în oţel şi s-a resemnat la ideea loviturii 
brutale care avea să-i spargă nasul şi să-i rupă dinţii cu gât cu 
tot. Aveau să vină şi lucruri mai rele. A început să se închidă 
în sine, pregătit de orice. 

Dar nu puteai să fii niciodată pregătit pentru aşa ceva. 


247 


47 


O comandă ascuțită a oprit pumnul lui Glass exact 
înainte de a-l atinge. Ben a dat drumul aerului din piept şi 
muşchii i s-au destins. 

Glass şi-a coborât pumnul şi s-a întors, în timp ce un 
bărbat mic, de şaizeci şi ceva de ani, a păşit de-a lungul 
hangarului. Ben l-a privit apropiindu-se, flancat de o parte şi 
de alta de patru bodyguarzi cu MP5-uri. Era dichisit, cu un 
costum negru bine croit, o cravată sobră şi un palton lung de 
tweed. Pantofii de piele de lac au răsunat pe ciment. Figura 
lui era lungă şi palidă, cu nas acvilin şi ochi care nu clipeau şi 
care i-au aruncat o privire pătrunzătoare, ca a unei păsări de 
pradă. 

— Schimbare de plan, i-a spus el scurt lui Glass. Adu-l în 
birou. 

Accentul lui era german, iar engleza perfectă. 

Glass a strigat ordinele paznicilor. Părea supărat şi 
dezamăgit. Şi-a dat jos boxul de pe mână. Doi bărbaţi au păşit 
înainte şi i-au dat drumul lui Ben din cătuşe. Nu avea să cadă 
pe jos, nu în faţa lor. A stat pe picioare, dezechilibrându-se 
puţin, străduindu-se din greu să-şi recapete concentrarea. 

O armă l-a împuns în spate şi l-au făcut să meargă în 
partea cealaltă a hambarului. Dincolo de uşa de fier din colţul 
cel mai îndepărtat, se afla un coridor întunecat. Glass a mers 
înainte şi a deschis o altă uşă care dădea într-un birou sumar 
mobilat. Masa era goală, cu excepţia unui calculator legat de 
două monitoare orientate în direcţii diferite. 

Paznicii l-au aruncat pe Ben într-un scaun circular de 
metal aşezat în faţa mesei. S-a luptat cu durerea şi cu 
ameţeala, clipind pentru a-şi menţine mintea limpede. 

Bătrânul îmbrăcat elegant a ocolit calm masa şi s-a 
aşezat în scaunul ergonomic din faţa lui. A vorbit rar şi fără să 
ridice tonul. 

— Numele meu este Werner Kroll, a spus el. 

Ben ştia cine este: actualul conte von Adler. 

Kroll l-a cercetat pe Ben preţ de un minut. Privirea îi era 
ascuţită şi inteligentă, iar Ben nu putea decât să ghicească la 

248 


ce se gândea. Faţa lui uscată avea o expresie de curiozitate 
detaşată şi o strălucire în ochi care putea fi luată drept 
amuzament nevinovat. Le-a făcut semn gărzilor să plece cu 
un gest uşor, iar ei au răspuns comenzii ca nişte câini bine 
dresați, părăsind tăcuţi încăperea. Ştiau că nu trebuiau să 
ezite când Kroll le dădea un ordin. 

Glass a scos carcasa de CD din buzunar şi i-a dat-o 
contelui. 

— Avea asta cu el, domnule. 

Bătrânul a luat discul şi l-a rotit în mână. Degetele lui 
erau lungi şi subţiri. A deschis unitatea de CD a calculatorului 
de pe birou şi a introdus discul. Niciunul dintre ei nu a spus 
nimic în timp ce CD-ul se încărca. Bătrânul s-a lăsat pe spate 
în scaun, gânditor, şi a urmărit filmul fără niciun comentariu. 
Ben a văzut imaginile în derulare reflectate în lentilele 
ochelarilor lui. Apoi Kroll a scos CD-ul calm. L-a răsucit din 
nou în mâini, a privit rece către Ben şi l-a rupt în două. 

— Mulţumesc că mi-ai adus asta, a spus el şi a aruncat 
bucăţile pe masă. 

Apoi a luat tubul de carton care conţinea scrisoarea lui 
Mozart. A băgat un deget înăuntru şi a scos hârtia făcută sul. 

— Interesant, a spus el în timp ce îşi arunca privirea pe 
ea. Foarte interesant. Încep să înţeleg despre ce este vorba. 
Cercetările domnului Llewellyn. 

A oftat şi a îndoit hârtia în două, apoi în patru. A ţinut 
foaia îngălbenită între degetele lui subţiri şi a rupt-o brusc în 
două. A continuat să o rupă până când din descoperirea lui 
Richard Llewellyn nu au mai rămas decât nişte mici 
fragmente împrăştiate pe masă. A luat un coş de hârtii şi le-a 
măturat cu mâna cu grijă, aruncându-le în el. Ben a rămas 
calm şi nu a scos o vorbă. 

Glass stătea în spatele scaunului lui Kroll, cu braţele 
îndoite la spate. Pe faţă avea un început de zâmbet ciudat. Se 
aşteptase să-l omoare pe Ben Hope. Poate că o va face, dacă 
bătrânul îl va lăsa. SAS! Ar fi mâncat SAS la micul dejun! 

Kroll a băgat mâna într-o servietă şi a scos un dosar. 

— Cred că dumneavoastră, domnilor, vă cunoaşteţi de 
multă vreme, a spus el familiar. Trebuie să fie plăcut să vă 
reîntâlniţi după atâţia ani. 


249 


De fiecare dată când îl întâlnesc încearcă să mă 
omoare, şi-a spus Ben, şi gândul aproape că l-a făcut să 
zâmbească. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus el. Numele meu 
este... 

— Paul Connors, l-a întrerupt Kroll. Da, ştim ce spun 
hârtiile despre tine. Complimentele mele falsificatorului. 
Foarte convingător. Mă întreb de ce nu ai folosit numele de 
Harris sau Palmer de data asta. 

— Te înşeli. Eu sunt jurnalist. 

O dungă s-a adâncit la baza sprâncenei ridate a lui 
Kroll. 

— Glume? Chiar trebuie? Ştim exact cine eşti. Nu are 
niciun sens să te prefaci. A ridicat bucăţile de CD. Şi ştim 
precis de ce te afli aici. A deschis dosarul. Te cheamă 
Benedict Hope, a spus el încet. O viaţă interesantă. Educaţie 
privată. Ai urmat colegiul Christ Church la Oxford, unde ai 
studiat teologia. Şi-a ridicat privirea şi a înălţat sprâncenele 
întrebător. O alegere neobişnuită. Bineînţeles că biserica nu a 
fost adevărata ta vocaţie. Ţi-ai terminat studiile după doi ani 
pentru a te înrola în armata britanică. Erai bun de ofiţer, dar 
te-ai înscris ca soldat. Ţi-ai dovedit calităţile şi ai fost avansat 
rapid în grad. Ai fost selecționat pentru Regimentul 22, 
Special Air Service. Reputaţie de nonconformist, un mic 
răzvrătit împotriva autorităţii impuse, iar raporturile medicale 
subliniază o problemă recurentă cu alcoolul. Se pare însă că 
nimic din toate astea nu ţi-a afectat prea mult cariera. 
Decorat pentru curaj în al Doilea Război din Golf, ai părăsit ar- 
mata cu gradul de maior. 

Ben nu a zis nimic. Ochii îi erau aţintiţi asupra 
bătrânului. 

Kroll a zâmbit. 

— Nu e nevoie să fii modest. Singurul motiv pentru care 
nu l-am lăsat pe prietenul meu de aici să se descotorosească 
de tine aşa cum ar fi crezut de cuviinţă este dosarul tău 
impresionant. 

A privit din nou către foile de pe masă. 

— Văd aici că în ultimii ani ai fost liber-profesionist, 
lucrând sub titulatura de consultant în situaţii de criză. E mai 


250 


curând un eufemism interesant pentru ceea ce faci, nu crezi? 

Nu mai avea niciun sens să mai păstreze aparențele. 

— Ce vrei? a întrebat Ben încet şi clar. 

— Tocmai s-a ivit o oportunitate. Am un job pentru tine. 

— Ce fel de job? 

— Un job pentru care ai fost pregătit. 

— M-am retras. 

— Haide, domnule maior, a spus Kroll. Ştiu totul, 
absolut totul, despre tine, aşa că nu te mai chinui să mă 
minţi. Pot să-ţi spun până şi numele clientului care te-a 
angajat pentru treaba din Turcia de unde te-ai întors înainte 
să te întâlneşti cu Leigh Llewellyn. Ai însoţit-o la Langton Hall 
în Oxfordshire, unde mi-ai distrus echipament preţios. Mi-ai 
tot făcut probleme de atunci încoace. Acum, lasă-mă să-ţi 
arăt cum procedez cu oamenii care-mi creează probleme. 

— Cred că am aflat, a spus Ben. 

— Fă-mi puţin pe plac, te rog. 

Kroll s-a apropiat de o tastatură şi a tastat cu degetele 
lui lungi şi subţiri. Pe ecrane au apărut imagini. 

— Asta a fost difuzată astăzi la ştirile de pe canalul 
ORF2, ceva mai devreme, a spus contele. 

Reportera era îmbrăcată într-un palton gros şi o căciulă 
de blană. Ningea abundent. În spatele ei, ruinele unei clădiri 
de piatră ardeau înăbuşit, fumegând. În jur erau împrăştiate 
resturi de lemne arse şi mici zone cu flăcări încă mai licăreau 
pe ici, pe colo. Vehicule de salvare cu girofaruri se hurducăiau 
pe terenul accidentat şi un elicopter zbura pe deasupra. 

Clădirea era atât de devastată, încât lui Ben i-a luat o 
clipă până să o recunoască. 

Kroll a văzut groaza de pe faţa lui şi a zâmbit. Mâna lui 
scheletică a atins tastatura şi volumul a crescut. 

„„„dezastru. Se crede că incendiul în care au pierit 
douăzeci şi cinci de călugărițe dominicane a fost declanşat de 
o scânteie de la un foc deschis. Tragedia a arătat că sunt 
necesare noi regulamente de sănătate şi siguranță în 
rândurile... 

— Ce-ai făcut cu Leigh şi copilul? 

Kroll a apăsat din nou pe tastatură şi ecranul s-a 
înnegrit. 


251 


— Ajungeam şi la asta. Am nişte veşti proaste pentru 
tine. Mi-e teamă că frumoasa doamnă Llewellyn nu a 
supravieţuit incidentului. 

În spatele lui, Glass şi-a înăbuşit un zâmbet. 

— AŞ fi preferat să o am în viaţă, a continuat Kroll. 
Aşteptam să o întâlnesc în carne şi oase, dar, din păcate 
pentru ea, se pare că cineva a învăţat-o cum să folosească o 
armă de foc. Mă întreb cine ar fi putut fi acea persoană. 

A zâmbit. 

— A deschis focul asupra oamenilor mei obligându-i să 
o omoare. 

Degete de gheaţă s-au înfipt în spinarea lui Ben. 

— Eşti un mincinos. 

Kroll s-a întins după servietă şi a pus ceva pe masă. 
Obiectul a zăngănit surd pe suprafaţa de lemn. 

— Îl recunoşti? 

Era un medalion de aur. Fără luciu, murdar şi acoperit 
de puncte roşietice de sânge uscat. 

Umerii lui Glass s-au cutremurat de un râs înăbuşit şi un 
rânjet i s-a întins pe faţă. Kroll a împins medalionul peste 
masă. 

— Uită-te mai îndeaproape. 

Ben l-a ridicat şi l-a răsucit în palmă. Mâinile au început 
să-i tremure. Pe spate erau gravate delicat literele LL. 

— Deschide.-l, a spus Kroll. 

Ben a apăsat mica încuietoare cu degetul mare şi 
medalionul s-a deschis. Inima îi bătea cu putere şi când a 
văzut ce era înăuntru, orice speranţă l-a părăsit şi a închis 
ochii. Fotografiile miniaturale stăteau faţă în faţă. Pe o parte 
era Oliver, pe cealaltă, Richard şi Margaret Llewellyn. 

Ultima oară când Ben îl văzuse, atârna în jurul gâtului 
lui Leigh. 

A închis uşor medalionul şi l-a pus la loc pe masă. 

A înghiţit în sec. Gura îi era uscată. 

— Asta nu reprezintă o dovadă. 

— Foarte bine. Am vrut să te cruţ de asta, dar eşti 
încăpățânat. 

Kroll a mai apăsat pe o tastă şi deodată Leigh a apărut 
pe ecran. 


252 


Zăcea întinsă într-un desiş. 

Ochii ei priveau în gol, fără expresie. 

Avea sânge pe faţă şi pe piept în jos. 

A rămas nemişcat un moment. Era imposibil. Dar ochii îi 
spuneau că e adevărat. Era evident. Era moartă. Leigh 
Llewellyn dispăruse precum fumul în văzduh. 

Erau atâtea lucruri pe care ar fi dorit să i le spună. 

A căzut moale, alunecând într-o prăpastie fără fund. S-a 
clătinat pe scaun. 

Ochii i s-au închis dureros. 

— Frumoasă chiar şi moartă, a spus Kroll privind lung 
către ecran. Dar nu va rămâne aşa multă vreme, după ce o 
vor găsi animalele sălbatice. Poate că deja au făcut-o. 

Ben nu a putut scoate o vorbă. Apoi, de undeva din 
vidul dinlăuntrul lui, un val imens de furie s-a ridicat la 
suprafaţă. A deschis brusc ochii. Primul lucru pe care l-a 
văzut, singurul pe care-l putea vedea, era Kroll stând în faţa 
lui cu acea expresie impasibilă întipărită pe faţă. Avea 
privirea unui om de ştiinţă care observa convulsiile de 
dinaintea morţii ale unui animal de laborator, notând calm 
detaliile. 

Ben a sărit la el peste masă. Lovitura care tintea gâtul 
bătrânului i-ar fi lipit traheea de şira spinării. Puteau să facă 
ce voiau cu el după aceea, dar ar fi avut plăcerea să-l vadă pe 
Kroll murind în chinuri timp de vreo cincisprezece secunde. 

Însă Glass a fost rapid şi mânerul pistolului de 9 
milimetri l-a izbit puternic în cap înainte să ajungă la bătrân. 
Kroll s-a împins cu pantofii lui strălucitori şi scaunul 
ergonomie s-a răsucit. Uşa a fost izbită de perete şi gărzile au 
năvălit înăuntru. L-au înşfăcat pe Ben şi l-au aruncat înapoi în 
scaun. Încheieturile i-au fost prinse brutal în cătuşe la spate, 
iar lanţul trecut prin bara de metal a scaunului. 

Kroll s-a tras cu scaunul înapoi către masă şi şi-a 
aranjat cravata. 

— Evident că nu se poate avea încredere în tine să te 
comporţi într-o manieră civilizată. 

Ben şi-a scuturat sângele care i se prelingea în ochi. 

— Eşti un om mort, Kroll. 

— Mă îndoiesc, a răspuns contele. Nu am terminat încă. 


253 


Există un supravieţuitor al incidentului din Slovenia. A mai 
apăsat pe o tastă şi pe ecran a apărut o altă imagine. 

Umerii lui Ben au căzut moi. 

Era Clara Kinski. O prinseseră. 

Celula părea mică şi rece. Era legată de o saltea goală, 
pe un pat de fier, cu încheieturile şi gleznele ei mici legate de 
barele de fier cu bandă izolantă. Era legată la ochi şi se 
zbătea încet, ca şi cum forţele ar fi părăsit-o. 

— Asta e o imagine a unei camere live, a explicat Kroll. 
Pot să-ţi dovedesc trimițând un ordin prin e-mail chiar în 
momentul de faţă, ca să-i taie un deget în timp ce tu te uiţi. 
Ţi-ar plăcea asta? 

— Nu, a spus Ben, nu mi-ar plăcea, dar ştiu ce mi-ar 
plăcea să văd. 

Lumina ciudată şi sălbatică din ochii prizonierului l-a 
deconcertat pentru o clipă pe Kroll, dar contele şi-a ascuns 
reacţia zâmbind. 

— Nu te afli într-o poziţie care nu-ţi permite să fii 
sfidător, domnule maior, a spus el. Am de gând să-ţi fac o 
propunere şi îţi sugerez să te gândeşti bine. În funcţie de 
decizia ta, copilul trăieşte sau moare. Nimic mai simplu. 

Ben şi-a închis ochii un moment îndelungat. În mintea 
lui, Leigh se uita la el. Îi zâmbea. A deschis din nou ochii, 
controlându-şi bătăile inimii şi respiraţia. 

— Ascult, a spus el încet şi calm după o pauză lungă. 

— Spune-mi dacă recunoşti această persoană. 

Clara a dispărut de pe ecran şi în locul ei a apărut 
imaginea unui bărbat chipeş de vreo patruzeci şi ceva de ani. 
Era îmbrăcat îngrijit, dar neoficial şi fotografia părea să fi fost 
făcută la o întrunire de VIP-uri. 

— Nu ştiu cine este, a rostit Ben sincer. 

Kroll l-a privit cu atenţie, încercând să-şi dea seama 
dacă minte sau nu. A dat din cap. 

— Ar trebui să urmăreşti dezbaterile politice, domnule 
maior. Asta e Philippe Aragon. Candidatul pentru 
vicepreşedinţia comisiei Uniunii Europene. El este ţinta ta. 

— Nu sunt un asasin. 

— Ba chiar asta eşti. Şi doreşti să-ţi păstrezi abilităţile 
căpătate în urma unui antrenament îndelungat. Nu a trecut 


254 


multă vreme de când ai împuşcat cu sânge rece cinci oameni 
în misiunea ta milostivă din Turcia. Kroll a dat din mână. 
Oricum, nu am spus că vreau să-l asasinezi. Vrem să-l aduci 
la noi. O să ne ocupăm noi de el. 

— Imi dau seama că o veţi face, a spus Ben. Am văzut 
ce chestii bolnave face oamenilor Ordinul lui Ra al vostru. 

— Ordinul lui Ra! 

Kroll şi-a încreţit faţa într-un zâmbet bolnăvicios şi şi-a 
răsucit gâtul râzând către Glass. Glass a rânjit la rândul lui. 

Kroll a închis gura şi zâmbetul i-a dispărut. 

— A trecut mult timp de când cineva a mai folosit 
numele ăsta vechi şi ridicol. Ordinul lui Ra face parte din 
istorie, tânărul meu prieten. E mai mult o amintire, la fel ca şi 
iniţiatorul său, stră-stră-străbunicul meu, Viktor Kroll. 

— Observ totuşi că păstraţi o parte din tradiţii, a spus 
Ben. Un glonţ în cap e ceva prea modern pentru voi? 

— Unii oameni nu merită decât un glonţ, a spus Kroll, 
dar indivizilor precum Philippe Aragon le facem o primire 
specială. 

— O execuţie ritualică, de exemplu, a replicat Ben. 

Kroll a dat din umeri. 

— Unele tradiţii merită păstrate. 

— Ce aveţi de gând să-i faceţi? Să-i tăiaţi limba aşa cum 
i-aţi făcut tipului ăluia, cine o fi fost el? 

Kroll nu i-a răspuns. L-a privit pe Ben pentru o clipă, 
încercând parcă din nou să ghicească adevărul vorbelor lui, 
apoi şi-a etalat încă o dată zâmbetul îngheţat. 

— Pedeapsa trebuie să corespundă crimei, a spus el. 
Celor care nu-şi pot ţine limbile în frâu le vor fi tăiate. În cazul 
lui Aragon ne gândim la ceva puţin diferit. Asta se va 
întâmpla în fix două zile de acum înainte, după ce tu îl vei fi 
capturat şi ni-l vei fi adus în locul stabilit de agenţii mei. 

Kroll a întins mâna şi a mai apăsat pe o tastă. Imaginea 
lui Aragon a fost înlocuită cu cea a unei case. 

Ben şi-a aruncat privirea asupra neobişnuitei clădiri. 
Casa avea un design radical de oţel curbat şi sticlă, fiind 
săpată într-o parte a unui dig. Era un decor care emana 
linişte. Cerul era limpede, iarba era verde şi în spate se 
vedeau nişte coline. 


255 


Legat de scaun cu sângele şiroindu-i pe faţă, cu Leigh 
moartă, Ben îşi dorea să fie în acel peisaj liniştit mai mult 
decât orice pe lume. Oriunde, numai în biroul acela nu. 

Degetul lui Kroll a apăsat repede pe tastă şi imaginile 
multiple s-au derulat una după alta, imagini ale casei din 
diferite unghiuri, din faţă şi de deasupra, lacuri şi coline în 
fundal. Au apărut apoi planurile arhitectului, schiţele de 
design şi Ben le-a înregistrat în timp ce Kroll a continuat: 

— Casa se află în Belgia, la şaizeci de minute de 
Bruxelles. Acum o oră sursele mele m-au informat că va 
rămâne singur acolo trei zile începând de mâine, soţia şi 
familia plecând la o nuntă în America. Aragon trebuia să 
meargă cu ei, dar din cauza treburilor presante, s-a răzgândit. 
Asta-i oferă o oportunitate unui om cu priceperea ta aflat într- 
o situaţie delicată. Este singurul motiv pentru care am decis 
să te las în viaţă. Cel puţin deocamdată. 

Ecranul s-a făcut negru. Kroll s-a rezemat de spătarul 
scaunului. 

— Dacă termini misiunea cu succes, o să-i dăm drumul 
fetei să se întoarcă la tatăl ei şi tu vei fi de asemenea liber. 
Poţi să te întorci la munca ta de asasin liber-profesionist în 
numele salvării celor aflaţi la nevoie sau cum vrei tu să o 
numeşti pentru a justifica ceea ce faci. 

Kroll a făcut din nou o pauză, unindu-şi degetele lungi 
sub bărbie. 

— Dacă refuzi sau dacă încerci cumva să ne tragi pe 
sfoară, mai întâi o s-o priveşti pe fată cum moare şi apoi o să 
mori şi tu. Sper că m-am făcut bine înţeles. Este singura ta 
şansă. 

Ben nu a spus nimic. 

Kroll a continuat: 

— Ei bine, domnule maior Hope, ştiu ce fel de om eşti. 
Ştiu foarte bine că dacă te lăsăm liber, stă în natura ta să 
încerci să te răzbuni pe noi. Cu toate astea, aminteşte-ţi, te 
rog, că putem ajunge în orice clipă la fată şi la tatăl ei. Şi nu 
numai atât, dar putem pune punct foarte repede şi operaţiunii 
tale. Dacă cumva dai vreun semn că vrei să te joci cu noi, vei 
fi imediat prins şi transportat în Turcia. Persoana noastră de 
legătură de acolo ar fi foarte interesată să pună mâna pe 


256 


ucigaşul celor cinci oameni. 

— Nu sunt un ucigaş, a spus Ben clar. Eu salvez oameni. 

— Nu zău? Tot mai consideri un schimb rezonabil să dai 
cinci vieţi pe libertatea unui copil? 

— Doi copii, a spus Ben. Erau nevinovaţi. Indivizii 
făceau parte dintr-un cerc de pedofili şi nu aveau de gând să 
se oprească. 

— Ce chemare nobilă ai, domnule maior. Poate că nu 
ştiai că erau ofiţeri de poliţie. Ofiţeri corupți, de bună seamă, 
dar autorităţilor nu le place când un justiţiar acţionează de 
capul lui şi le omoară agenţii. 

— Am ştiut asta. Un motiv în plus ca să-i omor. 

Kroll a făcut un gest cu mâna lui subţire ca şi cum ar fi 
ignorat afirmaţia lui Ben. 

— Se poate. Dar noi nu discutăm despre etică aici. 
Vorbim despre tine. Detenţia în Turcia nu e o experienţă prea 
plăcută. Nu va exista niciun proces, nicio posibilitate de a te 
apăra. Vei petrece următoarele trei decenii sau mai bine într- 
un mare disconfort şi dacă vei mai gusta din nou libertatea, 
asta se va întâmpla când vei fi un om foarte bătrân şi distrus. 
Vreau să-ţi bagi bine în cap toate astea înainte să iei o 
decizie, domnule maior. Viaţa ta e în mâinile noastre. Eşti 
complet sub controlul nostru. Nu ai nicio opţiune în afară de o 
moarte laşă aici şi acum, dacă refuzi să cooperezi. 

— Chiar te-ai gândit la toate, nu-i aşa? 

Kroll a râs pe înfundate. 

— Era de aşteptat, până acum, după două secole de 
practică. 

Ben şi-a lăsat muşchii încordaţi să se relaxeze, 
rezemându-se de scaun. 

— De ce eu? a întrebat el obosit. 

Sângele i s-a prelins în gură. 

— E foarte simplu, a spus Kroll. Aragon are mulţi 
bodyguarzi. Am mai încercat să punem mâna pe el înainte şi 
a devenit foarte suspicios. E bine protejat. Avem nevoie de 
cineva cu experienţă dovedită în arta de a acţiona în secret, 
care poate să pătrundă neobservat în locuri bine păzite. Şi-n 
al doilea rând, nu poţi fi pus în legătura cu noi. Dacă eşti prins 
sau ucis, ziarele vor scrie că un tip singuratic, un neofascist, a 


257 


încercat să-l omoare pe marele om politic. 

A zâmbit. 

— De la sine înţeles, nu e nevoie să-ţi mai amintesc că, 
dacă eşti prins, îţi vei ţine gura închisă. Altfel, copilul moare şi 
tu îţi faci rost de un bilet numai dus către Turcia. 

— Ar trebui să merg cu el, a spus Glass, privindu-l atent 
pe Ben din spatele scaunului lui Kroll, să mă asigur că nu-i vin 
în cap cine ştie ce şmecherii. 

Contele a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Nu e nevoie, a răspuns el. Cred că putem avea 
încredere că salvatorul oilor rătăcite se va comporta frumos. 
Ştie ce i se va întâmpla tinerei noastre musafire, dacă nu o 
face. 

S-a lăsat pe spate, satisfăcut de sine. Era un plan 
perfect, o oportunitate pe care o aşteptase de multă vreme. 
Aragon mort, Hope neutralizat şi forţat să lucreze pentru el, 
Kinski redus la tăcere, toate dintr-o lovitură. 

Ben şi-a ridicat capul. A căutat o cale de a ieşi din 
situaţia în care se afla. 

Nu era niciuna. 


258 


48 


Reşedinţa von Adler 
Mai târziu, În aceeaşi seară 


Kroll expusese şi mai multe haine şi bijuterii pentru ea. 
În timp ce Eve şi-a tras rochia decoltată, prin difuzoare vocea 
lui i-a spus calm că trebuia să urce la etaj. Nu în camera cu 
oglinzi de data asta, ci într-un loc în care nu mai intrase de 
mai bine de un an. Voia să vină în dormitorul lui. 

În timp ce urca scările către al doilea etaj, se întreba ce 
îi mai rezervase de data asta. Relaţia lor nu fusese niciodată 
de natură sexuală - nu în vreo manieră normală - încă de 
prima oară. Ideea de a se apropia fizic de el îi strângea inima. 

A păşit de-a lungul coridorului larg şi a ajuns la uşile 
duble. A auzit vocea lui Kroll la telefon, în cameră. A ascultat. 

— Întregul comitet va fi prezent, ca de obicei, spunea 
el. Dacă totul merge conform planului - şi cred că aşa va fi -, 
vom fi în situaţia de a ne finaliza afacerea în noaptea micii 
mele serate de Crăciun. A urmat o pauză. Da, te ţin la curent. 
Încă o pauză. Foarte bine, ne vedem în două zile, atunci. 

Tăcere. A aşteptat un minut sau două înainte să bată la 
uşă. 

O aştepta în vastul dormitor, stând afectat într-un 
fotoliu cu rezemători laterale, lângă un foc care trosnea. Avea 
şampanie într-o frapieră pe masă, lângă patul cu baldachin. 
Purta un halat de mătase şi a salutat-o cu un zâmbet. 

— Şampanie? 

— Ce sărbătorim? a întrebat ea acceptând paharul lung 
de cristal pe care i l-a dat, luând o înghiţitură. 

— S-a ivit o oportunitate de a scăpa de o anumită mică 
problemă care mă deranja de multă vreme, a spus el. Dar nu 
mă lăsa să te plictisesc cu astfel de detalii, draga mea. 

Kroll a păşit în spatele ei. Ea a închis ochii când el şi-a 
pus mâinile osoase pe umerii ei goi. l-a simţit buricele 
degetelor frecându-i-se de piele. 

— Eşti încordată, i-a spus el moale. 

Simţea repulsie la atingerea lui. A pus paharul jos şi s-a 
îndepărtat repede. 

259 


— De ce mă urăşti? a întrebat el. 

— Nu te urăsc, Werner. 

— Consideri că sunt respingător, a spus el, să nu crezi 
că nu-mi dau seama. Mie nu-mi scapă nimic. A privit-o. Te-ai 
schimbat cumva. E ceva diferit la tine. 

Ea s-a uitat în altă parte. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. 

Contele s-a gândit o clipă, frecându-şi bărbia şi studiind- 
o cu acea privire de pasăre a lui. 

— Ceva mă nedumireşte, Eve, a spus el. Ai fost singură 
cu Hope un timp destul de lung, mult mai lung decât de 
obicei. M-am întrebat de ce. 

Eve şi-a cântărit cu grijă răspunsul. 

— A trebuit să fiu cu băgare de seamă cu el. Era mai 
periculos decât ceilalţi. 

— Foarte periculos, a fost Kroll de acord. Totuşi nu ai 
părut prea grăbită să pleci de lângă el. Aţi fost singuri 
aproape trei ore. Multe lucruri se pot întâmpla în trei ore. 

— A trebuit să găsesc momentul potrivit. 

— Ce aţi făcut? 

— Am vorbit, a spus ea. 

— Aţi vorbit. Despre ce? 

— Fleacuri. Muzică. Viaţă. Nimic special. Apoi el a 
dormit o vreme. De ce îmi pui întrebările astea? Ţi l-am prins. 
Am făcut ce mi-ai spus. S-a sfârşit. Punct. 

Kroll şi-a ridicat o sprânceană. 

— A dormit? În patul tău? 

— Pe canapeaua mea, a spus ea nervoasă. Presupun că 
te gândeşti că m-am culcat cu el. Asta e? 

— Mi-a trecut prin minte, a zis el. Înţeleg că ai anumite 
nevoi. Am văzut cum te uitai la poza lui. E tânăr şi destul de 
atractiv. 

— Vrei să spui era. 

A zâmbit rece. 

— O, nu e mort, dacă asta crezi. Îmi e prea folositor ca 
să-l omor. 

Pulsul lui Eve s-a accelerat, dar era expertă în a-şi 
masca reacţiile. 

— Nu-mi pasă, oricum ar fi, a spus ea, doar că nu îmi 


260 


plac întrebările astea. 

S-a întors cu spatele la el. Ben Hope era încă în viață. 

Kroll a sorbit din pahar puţin şi delicat, privind-o. 

— Nu stă în atribuţiile tale să-mi pui în discuţie 
întrebările, a spus el. Adu-ţi aminte cine şi ce eşti. 

Cine şi ce era. Cuvintele au rezonat adânc în interiorul 
ei. S-a întors şi s-a uitat fix la el. 

— Eşti gelos, nu-i aşa? Crezi că am simţit ceva pentru el 
şi nu poţi suporta asta. 

Zâmbetul i-a dispărut. 

— Nu te pune cu mine! 

— Nu poţi suporta fiindcă ştii că adânc înlăuntrul tău nu 
eşti decât un bătrân speriat şi slab care nu poate să... 

Mâna lui a prins-o puternic în jurul feţei şi capul ei a 
zburat într-o parte sub lovitura palmei. Ochii lui s-au bulbucat 
puternic în orbitele feţei scheletice, iar părul alb îi era în 
dezordine. 

— Nu trebuie decât să dau un telefon, a ameninţat-o el 
cu o voce tremurătoare, şi pot să te şterg. lţi pun capăt. 

— Oficial sunt deja moartă, i-a întors ea vorba. Ai putea 
la fel de bine să pui capăt trebii. 

— Nu va fi atât de uşor pentru tine. Viaţa ta va deveni 
un iad. 

— Sunt deja acolo. 

El i-a întors spatele şi a mers de-a lungul camerei 
râzând înverşunat. 

— Ar fi trebuit să-i fi lăsat să te închidă pentru tot- 
deauna acum şase ani. 

Nu fusese nicio zi în care ea să nu-şi fi dorit ca el să fi 
făcut-o. In aceşti şase ani toată viaţa ei fusese complet în 
mâinile lui. 

Avea douăzeci de ani când se întâmplase. În acele zile 
avea o identitate normală, mai mult sau mai puţin. Un tată 
violent şi abuziv şi o mamă alcoolică erau cei care o ţineau pe 
Eva Schultz în Hamburg. Făcuse autostopul şi cum, necum 
ajunsese în celălalt capăt al ţării. Bărbaţii erau atraşi de faţa 
ei atrăgătoare. A învăţat repede că putea câştiga bani din 
asta. Cu trecerea timpului, a devenit foarte bună la făcut 
lucruri pe care doar puţine dintre fete ar fi acceptat să le facă. 


261 


Devenise cunoscută şi atrăgea un anumit tip de clientelă - 
majoritatea celor care apelau la serviciile ei erau oameni 
bogaţi care veneau în limuzine şi însoţiţi de bodyguarzi. 

Kroll îi fusese client o dată, o singură dată. Sexul fusese 
un dezastru. De atunci, el a vrut doar să privească. Abia dacă 
îşi slăbea nodul de la cravată. 

Rusul acela gras fusese diferit. Era un nesătul căruia îi 
plăceau perversiunile şi care se lăsa antrenat de ele ca un 
buldog îmbăloşat de un castron cu carne. Asta nu era o 
problemă, putea să se îngrijească de asta. O plătise pentru 
toată noaptea şi ea îl ţinuse treaz în cea mai mare parte. 
Afară, în faţa uşilor, cei doi bodyguarzi cu pistoale-mitralieră 
Uzi aşteptau în linişte, ascultând. Erau obişnuiţi să audă ce 
venea de dincolo de uşă. 

Dimineaţa, bodyguarzii nu mai erau. Eva Schultz s-a 
trezit şi s-a dat jos din pat. Se simţea ciudat de ameţită, dar a 
pus asta pe seama vodcii pe care rusul o adusese cu el. Nu-i 
trecuse deloc prin minte că fusese drogată. Momentul în care 
a realizat că ceva nu era în regulă a fost când şi-a coborât 
piciorul gol pe podea şi a simţit ceva lipicios. S-a uitat în jos. 
Toată camera era o mare de sânge. Rusul fusese înjunghiat. 
Mai târziu a aflat că primise şaizeci şi şapte de lovituri de 
cuţit. Corpul lui însângerat zăcea la piciorul patului. 

Când bărbaţii în haine negre au găsit-o, încă se mai 
clătina prin cameră ameţită de droguri şi şoc. Pe unul dintre 
ei îl cunoştea. Era Werner Kroll. Legitimaţia pe care i-a arătat- 
o nu a însemnat nimic pentru ea. l-a spus ceva despre 
serviciile secrete, dar mintea îi era prea stăpânită de groază 
şi de efectele drogurilor ca să înregistreze cum trebuie ceea 
ce-i spunea. A fost urcată într-o maşină şi dusă într-o cameră 
fără ferestre. l-au zis despre ce era vorba: cât de norocoasă 
era că poliţia nu o găsise înaintea lor. 

S-au arătat plini de înţelegere. Da, ştiau că era ne- 
vinovată. Dar cine ar fi crezut o târfă? Amprentele ei erau pe 
tot cuțitul şi nu arăta prea bine. Clientul ei era un om foarte 
important şi judecătorii aveau să o condamne. Avea să 
meargă la închisoare şi să stea acolo pentru tot restul vieţii. 

Şi mai era ceva. Kravchenko avea multe legături. Nu i- 
au spus care erau acele legături. Era de ajuns ca ea să ştie că 


262 


nu va fi în siguranţă în închisoare. Cineva va ajunge la ea mai 
devreme sau mai târziu. Dar dacă îi lăsa să se ocupe de 
problemă, o puteau ajuta. l-au spus care erau modalităţile 
prin care putea face asta. 

Fusese mult prea speriată ca să refuze propunerea lui 
Kroll, iar cu viitorul pe care îl avea în faţă, nu avea niciun 
motiv să nu se agaţe de speranţa de viaţă pe care i-o ofereau. 
S-a agăţat de această şansă cu ambele mâini şi a spus da la 
tot. 

Nu a văzut niciodată o închisoare sau o sală de ju- 
decată. În schimb, au dus-o undeva într-un complex izolat. Nu 
a întrebat ce se petrecea şi nici nu-i păsa. Tot ce a ştiut în 
următoarele câteva luni a fost că era în siguranţă. | se 
dăduseră mai multe camere în care să locuiască, simple, dar 
confortabile. A acceptat izolarea, gărzile de dincolo de uşă şi 
lipsa totală de comunicare cu lumea exterioară. Kroll venea 
să o vadă o dată pe săptămână, verificând dacă totul era în 
regulă şi având grijă de ea. Nu i-a spus nimic despre inci- 
dentul Kravchenko. Se întreba dacă avea de gând să-i ceară 
să facă sex, dar nu a făcut-o niciodată. 

Oficial, Eva Schultz murise odată cu rusul. Eva devenise 
Eve. Eve şi atât. O persoană fără identitate, o nălucă. Nu a 
întrebat niciodată cine îl omorâse pe rus. Nu a întrebat 
niciodată cadavrul cui îl dăduse ca fiind al ei sau cum fusese 
obţinut. Voia doar să uite de tot şi să o ia de la capăt. 

Desigur, era şi un preţ de plătit. 

După şase luni, cu un nou nas şi o înfăţişare diferită, a 
părăsit complexul şi a venit să locuiască la vilă. Acum era în 
mod direct şi personal sub aripa lui Kroll. Avea bijuterii şi 
haine frumoase. A învăţat-o cum să treacă drept o doamnă: 
cum să vorbească, cum să meargă, cum să se îmbrace. 
Abilitatea ei de a se preface a surprins-o chiar şi pe ea. 

Era sufocată de atenţia lui. Cu cât afla mai multe despre 
cine era şi ce făcea el cu adevărat, cu atât el o trăgea mai 
mult în lumea lui. Informaţie. Manipulare. Putere. Ea era 
capcana căreia niciuna dintre ţintele alese cu grijă nu părea 
să fie capabilă să-i reziste. 

Într-o zi, a dus-o într-o cameră de lucru, a deschis un 
seif şi i-a spus să se uite înăuntru. Intr-un sac de plastic se 


263 


afla cuțitul care îl omorâse pe Kravchenko. Era încă plin de 
sângele uscat al rusului şi avea amprentele ei pe mâner. El nu 
a spus nimic. Doar i-a arătat şi ea a înţeles. 

Acum erau mai multe crime de adăugat pe listă şi în 
câteva dintre ele fusese implicată direct. Nu putea să mai 
scape niciodată de acolo şi să spună cuiva adevărul. Dacă o 
făcea, ştia că în cel mai bun caz nu va sfârşi decât în 
închisoare. 

L-a privit păşind prin cameră şi oprindu-se cu spatele la 
ea lângă focul care trosnea. Faţa îi era lividă şi locul în care o 
plesnise o furnica. 

— Ai dreptate, Werner, a spus ea, chiarte urăsc. 

El s-a întors cu un zâmbet cadaveric, forţat. 

— Nu m-am îndoit niciodată, a spus el, dar vei rămâne 
mereu lângă mine. 

— Ce alternativă am? 

— Niciuna, a răspuns el. Apropo, am un mic job pentru 
tine. 

Ea s-a strâmbat. Ce mai era de data asta? 

— S-ar putea să-ţi placă, a spus el văzându-i expresia. 
Poţi învăţa să-ţi foloseşti instinctele materne. Clara Kinski o să 
vină să stea cu noi. Vreau să ai grijă de ea şi să nu facă 
gălăgie. Dacă e necesar, potoleşte-o. 

Nici măcar Kroll nu se coborâse încă la răpiri de copii 
sau ceva de genul acesta. Inima a început să-i bată şi mai 
tare în piept. 

— Cât vrei să o ţii aici? a întrebat ea. 

Kroll a zâmbit. 

— A, nu mult, a spus el. Doar pentru tot restul vieţii ei. 


264 


49 


Ben stătea întins şi a privit tavanul gri de deasupra 
până când a început să-i joace în faţa ochilor. S-a uitat la 
ceasul de la mână. Trecuseră doar cinci minute de când îl 
verificase ultima oară. Mintea îi lucrase cu atâta îndârjire că i 
se păruse că trecuseră ore. 

Cercetase de o sută de ori celula în căutarea unor 
puncte slabe. Doar lumina pătrundea înăuntru printr-o 
fereastră cu gratii aflată la înălţime. Sărise, se prinsese cu 
degetele de perete, trăgându-se în sus, şi se apucase de 
barele reci şi negre de fier. Şi-a lipit genunchii de perete şi a 
scuturat barele cu toată puterea. Nu păreau să cedeze, de 
fapt nu se mişcau deloc. Erau solide. Ar fi fost nevoie de un 
tractor să le smulgă din stratul de ciment în care erau înfipte. 

Dându-şi drumul înapoi în întuneric, a pipăit cu degetele 
conturul fiecărei bucăţi de piatră. Pereţii erau în perfectă 
stare şi aveau cel puţin două straturi de zidărie. Nu exista 
niciun punct slab de care să se agaţe. Apoi a încercat uşa. Era 
o placă de oţel, balamalele erau ascunse, iar niturile perfect 
îmbinate. Într-un final, s-a întors către pat, căutând ceva ce ar 
fi putut fi folosit pe post de levier sau ciocan. Cadrul de metal 
însă era bine sudat şi bine cimentat în podea. 

Mai rău decât în zidurile închisorii, era prins în propriile 
lui gânduri. 

Leigh era moartă. Leigh era moartă. 

Şi era vina lui. O lăsase singură. Murise singură, 
neprotejată, îngrozită. 

La fel cum murise şi Oliver. Era vina lui. Şi acum Clara 
era ostatică. Şi asta era tot vina lui. Va ieşi de acolo sau va 
muri încercând să iasă. 

Mâine va începe misiunea lui. Va avea echipamentul pe 
care îl ceruse, o maşină, haine, nişte bani, o armă şi un 
telefon de pe care să-i sune când va pune mâna pe omul- 
ţintă. ÎI vor lăsa să plece şi ştia deja care îi va fi prima mutare, 
dar nu se simţise atât de neajutorat niciodată până atunci. 

Nu era de niciun folos să lovească în uşa de oţel până 
când pumnii îi vor fi plini de sânge. Nu era de nici un folos să 

265 


urle de nervi până când corzile vocale i-ar fi plesnit. Nu era de 
niciun folos să se dea cu capul de toţi pereţii aceia de piatră. 
S-a lăsat pe podea, sprijinit în pumni şi în vârfurile degetelor 
de la picioare şi a făcut treizeci de flotări, forţându-şi muşchii 
care îl dureau. Apoi încă treizeci. Durerea i-a făcut gândurile 
să dispară pentru câteva minute. L-a ajutat să se concentreze 
la ce avea să facă în continuare. 

A tresărit la sunetul unor chei care zornăiau. Una dintre 
ele s-a răsucit în yală. O lumină argintie a pătruns de pe 
coridor şi cineva a pătruns înăuntru. 

Era o femeie. Părea că se furişa şi era agitată. O 
cunoştea. 

— Ce cauţi aici? a întrebat el. 

— A trebuit să vin, a spus ea. 

Ochii ei erau umezi şi au captat lumina. 

— Cum ai intrat? 

Un şirag de chei a lucit prin întuneric. 

— Kroll are un set de rezervă în biroul lui, a şoptit ea. 

— Ce vrei, Ingrid - sau care ţi-o fi numele astăzi? 

Eve a tresărit şi a dus un deget la buze. 

— Șşşt. Glass e undeva pe aici. Or să mă omoare dacă 
află că am venit la tine. 

— Atunci, să-i chem, a spus el. Poate că o să mă lase să 
mă amuz privind. 

— Îmi pare rău. 

— Asta ai spus şi ultima oară când ne-am întâlnit. 

S-a apropiat de el. In lumina care intra pe fereastră, 
ochii ei erau mari şi luceau de spaimă. 

E — Sunt Eve, a murmurat ea. Eve este numele meu real. 
Asta e adevărul. Pe cuvânt. 

— Nu-mi pasă care e numele tău, a spus el. Ce doreşti? 

— Au prins-o pe fetiţă. 

— Şi ai venit aici ca să-mi spui asta? 

— Vreau să ajut, a şoptit ea. 

Vocea ei era înecată de emoție. 

— Nu am încredere în tine. 

— Imi pare rău de ceea ce s-a întâmplat. Nu am avut de 
ales. Trebuie să mă crezi. 

— N-o să mă prosteşti şi a doua oară. 


266 


— Pot să ajut, a protestat ea. Te rog ascultă-mă. Ştiu 
unele lucruri. 

El îi putea simţi teama. Era imposibil de simulat aşa 
ceva. Spunea adevărul. 

— Te ascult. 

— Ei pun la cale ceva, a spus ea. Kroll organizează o 
petrecere. Toţi oamenii aceia or să fie acolo. Au de gând să 
omoare pe cineva. 

— Pe cine? a întrebat el, ştiind deja răspunsul. 

Ea a scuturat din cap. 

— Cineva care e important pentru ei. Nu ştiu exact, ştiu 
doar că, de fiecare dată când au una din întâlnirile lor, cineva 
moare. Există un semnal. De obicei e între nouă şi zece, când 
petrecerea e în toi şi oaspeţii sunt distraşi de muzică. Oamenii 
lor părăsesc petrecerea unul câte unul şi coboară într-o parte 
specială a casei. Acela este locul în care se comite crima. 

— Cine sunt oamenii aceştia? a întrebat el. 

— Indivizii care fac afaceri cu Kroll. Asta e tot ce ştiu. 
Bătrâni în costume, care omoară oameni. Politică. Bani. Nu 
ştiu. Ştiu doar că fac să dispară oameni. 

— Ce se întâmplă acolo? a întrebat el. 

Ea a privit nervoasă către uşa celulei. 

— Vila are propria ei biserică, a spus ea. Cred că acolo 
se duc. Nu am văzut-o niciodată. Kroll o ţine încuiată. 

— Are cumva un tavan boltit şi coloane? O podea cu 
dale ca de tablă de şah? 

— Nu ştiu, a spus ea. Se poate. Voiam însă să-ţi spun 
altceva, legat de fetiţă. 

— Clara? 

Ea a dat din cap în semn că da. 

— Au de gând să o omoare. După crimă, cu o injecție 
letală. 

El a privit-o fix. 

— De ce îmi spui toate astea? a întrebat el. De ce ai 
aşteptat până acum? 

— Pentru că vreau să o scot de acolo, a spus ea. Tre- 
buie să fie opriţi. Totul a mers prea departe. 

Ochii ei erau sinceri, imploratori şi îi căutau pe ai lui. Ea 
a privit peste umăr către uşă. 


267 


— Sunt scârbită de toată chestia asta, a continuat ea. 
Când mi-a spus de fetiţă, a trebuit să fac ceva. Trebuie să mă 
crezi. Mi-a fost greu să te dau pe mâna lor, dar nu am avut 
nicio altă opţiune. Mă au la mână, aşa cum te au şi pe tine 
acum. Cu asta se ocupă, prind oameni în cursă şi apoi îi 
folosesc. 

Ben nu a zis nimic, reanalizând situaţia. 

— Unde ne aflăm? a întrebat el. 

— Intr-o veche bază militară de lângă Ernstbrunn, în 
nordul Vienei. E proprietatea lui Kroll. 

— Unde o ţin pe Clara? 

— La vilă. 

— La vila lui von Adler? 

Eve a confirmat scurt. 

— Au mai multe camere pentru ea, sigure şi păzite. 

— Spune-mi exact unde se află locul ăsta, a spus el. 

— La vreo cinci kilometri în sudul Vienei. Te duc acolo. 
Te scot de aici. Am o maşină. 

Afară s-a auzit zgomotul puternic al unei uşi metalice şi 
sunetul paşilor grei a rezonat în pereţii coridorului îngust. Lui 
Eve i s-a tăiat respiraţia. 

— E Glass. O să mă omoare. 

Ben a rămas nemişcat. Nu era niciun loc unde să o 
ascundă. 

Paşii aproape că ajunseseră la uşa celulei. Nu mai 
aveau timp. 

— Sărută-mă, a spus el şi a cuprins-o cu braţele. 

Eve a părut uimită, apoi a înţeles. Îi putea salva pe 
amândoi. Şi-a încolăcit mâinile în jurul gâtului lui şi s-a ridicat 
trăgându-şi trupul aproape de al lui. Buzele ei erau calde şi 
moi când le-au atins pe ale lui. 

Uşa celulei a fost dată de perete. Silueta înaltă şi 
masivă a lui Jack Glass s-a profilat la intrare. A izbucnit în râs 
când i-a văzut. 

— O, cât de romantic. Deci bătrânul a avut dreptate - 
chiar ţi-ai tras-o cu el în după-amiaza asta. Ai venit pentru 
încă o portie? 

— Trebuia să îl văd, a spus Eve. Îl iubesc. 

S-a îndepărtat de Ben. Glass a păşit în interiorul celulei, 


268 


aplecându-şi capul la intrare. l-a prins braţul lui Eve şi a tras-o 
deoparte. 

— Te afli într-un mare rahat acum, a spus el. 

— Nu-i face rău pentru asta, a spus Ben. E vina mea. 

Glass a surâs dispreţuitor. 

— Te rog, nu-i spune lui Werner, l-a implorat ea. O să 
mă omoare. 

— Oh, ştiu asta, a zis el. A făcut o pauză. 

O lumină ciudată i-a licărit în ochi gândindu-se la 
posibilităţile pe care le avea. Acum era a lui. Asta aşteptase. 

— Dar poate că noi doi putem ajunge la o înţelegere, a 
continuat el. 

S-a întors şi i-a făcut cu ochiul lui Ben. 

Ochii lui Ben erau aţintiţi asupra pistolului Beretta 92 de 
la centura lui Glass. Era la numai patru paşi de el. Putea să-i 
rupă gâtul înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, să-i ia 
pistolul şi să-l folosească pentru a-i omori pe ceilalţi paznici. 

Era un plan crud, dar nu-i suna rău. 

A făcut primul pas şi apoi pe al doilea. Eve se zbătea în 
braţele lui Glass. 

Încă cinci paznici au venit la intrare. Toate pistoalele 
erau îndreptate spre el şi nu păreau să se joace. 

Brusc sorții au trecut de partea cealaltă. S-a oprit şi a 
rămas calm. 

— Ne vedem mai târziu, cowboy, a spus Glass. 

Ben a surprins o ultimă privire imploratoare a lui Eve în 
timp ce Glass o trăgea afară din celulă. Paznicii i-au urmat. 
Uşa de oţel s-a închis cu zgomot şi a auzit cheile răsucindu-se 
în yală. Era din nou singur. 


269 


50 


Reşedinţa von Adler 
Dimineaţa următoare 


Clara şi-a ridicat faţa de pe pernă. Capul încă îi mai 
vâjâia şi avea un gust oribil în gură. Oare cât dormise? Îşi 
amintea acum. Nu fusese un coşmar. Ţipase şi bătuse în uşă 
şi după câteva minute, când mâinile începuseră să o doară, 
uşa se deschisese. 

Era bărbatul acela bătrân care arăta ca un uliu. 
Zâmbea, dar nu într-un mod prietenos. Ochii lui erau reci 
precum nişte pietricele negre. Cel căruia ea îi spusese Franz, 
era de asemenea acolo. Nu-l chema Franz, acum ştia asta. ÎI 
ura. Spera că urechea lui nu era doar cicatrizată, ci că era 
începutul unei boli îngrozitoare care avea să i se întindă pe 
toată faţa, până când avea să-l facă să se ascundă într-o 
gaură pentru tot restul vieţii lui. Şi-a adus aminte cum o ti- 
nuse lipită de pat, ţintuind-o de mâini. Dăduse din picioare şi 
se luptase din toate puterile, dar fusese mult prea puternic. 

Apoi intrase încă un bărbat. Era un doctor. Sau poate că 
doar purta o haină albă de doctor. Pe faţă avea un zâmbet 
care nu-i plăcea, iar în mână avea o geantă mică de piele. A 
deschis-o şi a scos din ea o seringă. S-a zbătut şi s-a îndoit în 
fel şi chip, dar au ţinut-o strâns şi nu s-a putut mişca. Apoi a 
simţit durerea înţepăturii şi după aia nu-şi mai putea aduce 
aminte nimic. 

Clara a simţit că o durea braţul în locul în care îi 
făcuseră injecţia. Şi-a şters ochii şi s-a uitat în jurul ei prin 
camera mică şi goală. Pe jos era împrăştiată mâncare în locul 
în care răsturnase tava pe care i-o aduseseră mai devreme. Îi 
dăduseseră şi o jucărie, o prostie de păpuşă mică de cârpă, ca 
şi cum asta ar fi făcut-o fericită. O azvârlise în faţa unuia 
dintre bărbaţii care o aduseseră acolo şi o închiseseră în 
cameră. Incă mai zăcea neatinsă acolo, lângă uşă. 

Oare de cât timp era aici? Parcă dintotdeauna. Voia să-l 
vadă pe tatăl ei. Unde era oare? 

Şi-a ridicat capul şi a ascultat. Era o voce dincolo de 
uşă, vorbind încet? Ştia că mereu era cineva afară, ţinând-o 

270 


sub supraveghere. Poate că era Franz. Sau poate că era tipa 
blondă care o controla din când în când. Părea mai drăguță 
decât ceilalţi. Avea ceva în privire ca şi cum ar fi fost tristă 
sau supărată. Cu toate astea, Clara nu avea încredere în ea şi 
nu i-ar fi vorbit. 

Ridicându-se şi mai bine în pat, a privit către fereastră. 
Era puţin mai mare decât o lucarnă, undeva sus, în plafonul 
de deasupra ei. Tot ce putea vedea prin ea erau nişte nori 
negri plutind pe un cer gri. Locul ăsta era într-o linişte totală. 
Nu răzbătea niciun zgomot de trafic de afară. Totuşi, poate că 
treceau oameni pe-acolo, pe jos. Dacă le capta atenţia, poate 
că cineva ar ajuta-o. _ 

S-a dat jos din pat. Işi simţea picioarele grele. Şi-a dat 
seama abia apoi că îi schimbaseră hainele şi că purta o 
pijama albastră cu o mărime mai mare decât ea. Hainele ei 
erau împăturite frumos şi puse pe un scaun. A păşit încet de-a 
lungul camerei şi a tras scaunul până sub fereastră. A pus 
hainele împăturite pe podea, s-a apucat de spătar cu o mână 
şi s-a suit cu un picior pe scaun, apoi cu celălalt. S-a clătinat 
puţin, dar apoi şi-a recăpătat echilibrul. A ridicat o mână cât a 
putut de mult. Degetele ei au atins mânerul ferestrei, dar nu 
au putut să-l prindă. S-a întins şi mai mult. 


La trei sute cincizeci de metri distanţă, Ben şi-a lăsat 
greutatea corpului pe o creangă groasă, ajustând rotiţa 
zimţată de focalizare a binoclului 20 x 50 Zeiss. Vântul rece a 
clătinat copacul în care se afla, făcându-l să se aplece într-o 
arcuire domoală. Era la o distanţă mare de sol şi spera ca 
ramura care gemea sub el să reziste. 

Somptuosul conac nu fusese greu de găsit. Acesta 
fusese singurul detaliu care îi scăpase lui Kroll: nu ştia că Ben 
ştia unde locuieşte şi unde o ţin închisă pe Clara. Din 
momentul în care fusese lăsat să iasă din celulă şi i se 
dăduseră lucrurile de care avea nevoie pentru misiune, Ben 
avusese un singur plan în minte: nu va pleca după Philippe 
Aragon, ci avea să o găsească pe Clara şi să o scoată de 
acolo. Odată ce ea avea să fie în siguranţă, nimic nu-i mai 
stătea în cale şi avea să vină după Kroll, Glass şi toţi acoliţii 
lor. 


271 


Dar acum, văzând locul acela prima oară, şi-a dat 
seama că planul era irealizabil. 

Era o adevărată fortăreață. Zidul înalt de piatră care 
înconjura proprietatea avea probabil vreo câţiva kilometri 
lungime, cu tunuri la fiecare câteva sute de metri şi o singură 
poartă arcuită imensă. Pe fiecare stâlp masiv al porţii se afla 
un vultur de bronz. Porţile înalte de fier erau aurite şi pironite 
şi prin ele a putut vedea paznicii plimbându-se de colo colo pe 
lângă clădirea de la intrare. Un drum privat larg ducea către o 
întindere imensă de şiruri de scări, fântâni arteziene, grădini 
şi balustrade curbate de piatră. Vila se ridica maiestuos 
deasupra tuturor, cu albul strălucitor al pietrelor ieşind în 
evidenţă pe fundalul pădurilor de pin şi al munţilor din spate. 
Ben a scanat cu privirea faţada impozantă în stil baroc, 
distingând zecile de mici lucarne şi ferestre de la mansardă. 
Probabil că erau sute de camere în locul acela, cel puţin, şi 
fata putea să se afle în oricare dintre ele. 


Clara stătea în picioare pe spătarul scaunului. 
Clătinându-se gata să cadă, s-a întins cât a putut de mult şi 
degetele ei mici s-au prins de mânerul ferestrei. A împins de 
el şi acesta a cedat trei sau patru centimetri cu un scârţâit de 
balamale ruginite. Dacă l-ar fi putut deschide mai mult, poate 
că ar fi putut să-şi scoată capul afară şi să strige după ajutor. 
A împins din nou. Fereastra s-a deschis încă puţin. Şi-a scos o 
mână prin deschizătură şi a simţit vântul rece atingându-i 
degetele. Brusc, bătaia zgomotoasă a elicelor unui elicopter a 
asurzit-o. 


Ben a văzut elicopterul Bell 407 pregătindu-se să 
aterizeze. Era lucios, negru şi fără însemne. A dispărut în 
spatele fațadei ornamentate, oprindu-se pe acoperişul casei. 
Din cauza acoperişurilor ondulate, nu vedea nici pista de 
aterizare, nici pe cei care urcau sau coborau, oricine ar fi fost 
ei. 

Şi-a lăsat binoclul mai jos şi a privit şirul de maşini din 
faţa casei. Erau mai mulţi paznici acolo jos, cel puţin 
cincisprezece. Ştia că erau înarmaţi. Cine ştie câţi mai erau şi 
înăuntru. A examinat împrejurimile. Copacii şi tufişurile 


272 


ofereau o bună ascunzătoare dincolo de ziduri, dar cu cât te 
apropiai de casă, spaţiul era tot mai larg - o zonă goală care 
ar fi fost greu de străbătut fără să fie văzut. In timpul nopţii, 
pajiştile, grădinile cu flori şi spaţiile betonate erau probabil 
toate iluminate şi, mai mult ca sigur, păzite de camere video 
şi patrulate la intervale de timp regulate. 

Ben şi-a luat de la ochi lentilele Zeiss şi brusc vila a 
rămas mică şi albă în depărtare. Lăsându-şi binoclul să atârne 
la gât, a rămas întins câteva minute cu faţa în jos pe creangă, 
adâncit în gânduri. 

A trecut în revistă toate locurile în care pătrunsese de 
unul singur. Era bun la ceea ce făcea şi o ştia bine, dar să te 
pui cu ceva de mărimea asta era o misiune sinucigaşă nu 
numai pentru el, ci şi pentru fetiţă. Nu se putea. Nu folosea la 
nimic. Nu avea altă opţiune decât să-l prindă pe Philippe 
Aragon şi să-l dea pe mâna lui Kroll. 

S-a dat înapoi cu spatele de-a lungul crengii şi a început 
să coboare agil şi fără zgomot. Ajuns pe pământ, şi-a şters 
mâinile şi s-a îndreptat către drum, aprinzându-şi o ţigară în 
timp ce mergea spre duba de un gri nedesluşit, cu capul între 
umeri pentru a se apăra de vântul muşcător. A oftat în timp 
ce deschidea portiera şi s-a urcat la volan. A pus binoclul 
Zeiss pe scaunul de lângă el, s-a întins pe spate şi şi-a 
terminat ţigara. A stins-o în scrumiera de la bord şi a băgat 
cheile în contact. Motorul diesel a prins viaţă. 

Era un drum lung până la Bruxelles, aşa că mai bine o 
lua repede din loc. Dar înainte să ajungă, mai avea o oprire 
de făcut. 


273 


51 


Reşedinţa lui Philippe Aragon, lângă Bruxelles 
In acea seară 


Era târziu şi cei doi bodyguarzi stăteau relaxaţi în fotolii, 
în cele două capete ale spaţiului larg şi deschis al principalei 
săli de primire. Nu aveau altceva de făcut decât să răsfoiască 
nişte ediţii mai vechi ale revistei The Economist, publicaţii de 
astronomie şi cărţi de arhitectură, în timp ce omul pe care-l 
păzeau venea şi pleca, scria rapoarte şi dădea telefoane. 

Nu se plângeau. Cei doi colegi ai lor erau afară şi 
îndurau frigul care le intra în oase, patrulând în jurul casei, în 
timp ce ei stăteau înăuntrul clădirii confortabile, bucurându-se 
de căldura de la sistemul de încălzire solar. După încă două 
ore aveau să-şi tragă pe ei paltoanele şi să schimbe locul cu 
colegii lor şi nu se gândeau cu plăcere la asta. 

Philippe Aragon se simţea epuizat mental după ce 
muncise toată ziua. Avea patru discursuri importante de 
pregătit şi un morman întreg de dosare şi rapoarte de 
analizat. Asistentul lui personal, Adrien Lacan, îi lăsase o 
grămadă de documente de verificat şi semnat şi numai asta îi 
mâncase o mare parte din zi. Şi-a pregătit o ceaşcă de cacao 
organică cu puţină scorţişoară, le-a spus noapte bună 
bodyguarzilor şi s-a îndreptat spre scările în spirală care 
duceau la camerele private de la etaj, cu ceaşca aburindă. 

Sistemul de securitate electronic l-a închis în spatele 
uşii armate. Şi-a aruncat pantofii, s-a încălţat cu o pereche de 
papuci uşori şi a păşit de-a lungul camerei lui. Aici se simţea 
ca şi cum ar fi fost în sfârşit în spaţiul lui de linişte. A încercat 
să uite de oamenii înarmaţi care îl păzeau în casă sau 
patrulând pe afară. Locul în care se afla începuse să semene 
tot mai mult cu o fortăreață. Era în cea mai mare parte 
rezultatul insistențelor lui Colette. De când cu episodul cu ca- 
bana, era preocupat tot mai mult de securitate. Poate că avea 
dreptate, dar era greu să trăieşti aşa, uitându-te mereu dacă 
nu e cineva în spatele tău. Ştia că asta era stresant şi pentru 
ea şi era bucuros că putuse să-şi ia o pauză şi să zboare peste 
ocean până în Florida, la nunta vărului ei. 

274 


Şi-a făcut de lucru prin cameră, sorbind din ceaşca de 
cacao şi simțindu-se obosit psihic, dar fără chef de somn. S-a 
uitat printre CD-urile din suport şi a ales o înregistrare a lui 
Mischa Maisky a suitelor pentru violoncel ale lui Bach. Tonul 
cald, parcă de lemn, al violoncelului, şi-a făcut drum prin 
difuzoare, calmându-l. S-a aşezat într-un fotoliu moale şi a 
închis ochii, ascultând muzica şi bătând uşor ritmul pe braţele 
fotoliului. Philippe nu era însă o persoană care să-şi poată 
suprima atât de uşor gândirea activă. A sărit în picioare. O 
clipă s-a gândit să se ducă în biroul lui personal de lucru din 
camera alăturată, să dea drumul calculatorului şi să verifice 
dacă Colette i-a trimis vreun e-mail din State. Ştia însă că, 
dacă se aşeza în faţa tastaturii, cu siguranţă avea să înceapă 
din nou să-şi corecteze discursurile pentru săptămâna care 
urma. Puteau să mai aştepte până dimineaţă. 

Prin uşile terasei, lumina lunii trimitea umbre lungi în 
grădina de pe acoperiş. Era partea lui preferată a casei şi una 
dintre realizările arhitecturale de care era cel mai mândru. 
Grădina era înconjurată de un cerc de coloane de piatră şi era 
plină de plante şi tufe. Mirosea a pământ şi vegetaţie 
proaspătă. Mica fântână arteziană din centru împroşca discret 
apa şi clipocea sub cupola mare de sticlă. 

Era o noapte frumoasă şi înstelată, senină şi calmă. S-a 
întrebat dacă putea oare să vadă planeta Saturn. Şi-a tras un 
pulover peste cămaşă şi s-a plimbat prin grădină, bucurându- 
se de linişte şi de frumuseţea peisajului. Pe peretele de lângă 
uşă se afla un panou de control cu mai multe butoane şi a 
apăsat pe unul dintre ele. Un geam al cupolei de deasupra a 
culisat cu un uşor şuierat hidraulic. A mers până la locul unde 
îşi ţinea telescopul refractor Celestron CGE 1400 fixat 
permanent pe un suport electronic. Aerul rece al nopţii a 
pătruns prin geamul deschis al cupolei. A lăsat telescopul să 
se răcească puţin ca să obţină o imagine mai clară, apoi a 
fixat coordonatele pentru Saturn. Telescopul şi-a potrivit 
automat poziţia, ţintind prin gaura din acoperiş. Philippe i-a 
scos capacul şi a privit prin ocular. Planeta inelată oferea o 
imagine palpitantă şi fantastică, care îl captivase încă din 
copilărie. Nu încetase niciodată să fie uimit de ea. 

O durere neaşteptată la baza gâtului l-a paralizat. S-a 


275 


îndepărtat de telescop împleticindu-se, uluit şi dezorientat. O 
lovitură puternică i-a îndoit piciorul, trântindu-l la pământ, şi a 
simţit un genunchi fixat între omoplaţi, lipindu-l de dalele reci 
de piatră. Ceva dur de metal l-a apăsat în ceafă şi o voce 
joasă şi calmă i-a spus: 

— La cel mai mic zgomot eşti mort. 

Aragon era complet neputincios. A încercat să se 
rostogolească pe o parte şi să vadă cine era intrusul. Individul 
care-l imobilizase era îmbrăcat în negru. Nişte ochi l-au privit 
impasibil prin găurile măştii de schi. Lumina lunii a strălucit 
reflectată de metalul pistolului îndreptat către capul lui. 


276 


52 


— Cine naiba eşti? a întrebat Aragon stupefiat. 

S-a lăsat pe spate în fotoliu, cu pieptul zvâcnindu-i din 
cauza panicii şi a şocului. Intrusul îl forţase să intre în casă şi 
să stea jos. Primul gând care-i venise în minte a fost că 
individul era un asasin venit să-l omoare. De ce nu o făcuse? 
Îşi pusese arma la loc în toc. Intrusul şi-a ridicat mâna pe care 
avea o mănuşă neagră şi şi-a dat jos masca de schi. Aragon s- 
a strâmbat din pricina durerii din zona gâtului şi şi-a frecat 
umărul. De ce îl lăsa tipul să-i vadă faţa? 

Ben s-a aşezat în faţa lui într-un fotoliu asemănător. 
Între ei, în lumina slabă, lucea o masă de cafea din lemn de 
pin șlefuit. 

— Cineva care are nevoie de ajutorul tău, a spus el. 

Aragon a rămas uluit. 

— Intri în casa mea, îmi pui un pistol la tâmplă şi acum 
îmi spui că ai nevoie de ajutorul meu? 

— Chiar aşa. 

— De obicei oamenii vin la mine la birou pentru aşa 
ceva, a spus Aragon. E 

Ben a zâmbit. Aragon avea curaj. li plăcea. 

— Când o să auzi ce am să-ţi spun, o să înţelegi de ce 
nu am putut să te întâlnesc în circumstanţe normale. 

Politicianul s-a încruntat. 

— Nu ştiu dacă vreau să aud. 

— Nu ştiu dacă ai de ales, a spus Ben. 

— N-o să poţi să scapi pur şi simplu. Sunt camere de 
supraveghere care înregistrează ce se întâmplă în camera 
asta, chiar acum. 

— Ba nu, nu sunt, a spus Ben. Camera asta e singura 
bucăţică de spaţiu privat care ţi-a mai rămas. E oaza ta de 
delectare. Nu i-ai lăsa să-ţi pună camere aici. 

— Cum naiba ai trecut de pază? 

— Nu contează, a spus Ben, acum ascultă. Dacă mă 
ajuţi, o să te ajut şi eu. 

Aragon a râs. 

— O să mă ajuţi? Făcând ce? 

277 


— Dându-ţi-i pe cei care l-au asasinat pe Bazin. 

Aragon s-a oprit din râs şi s-a făcut alb ca varul. 

— Roger? 

Ben a confirmat din cap. 

— Mentorul şi prietenul tău. 

Aragon a rămas mut câteva secunde. A înghiţit în sec. 

— Roger nu a fost asasinat, a spus el cu voce joasă. A 
murit într-un accident de maşină. 

— Politicienii ştiu să mintă, dar se pare că tu nu ai 
această abilitate. 

— Am făcut investigaţii, a spus Aragon. Nu au găsit 
nimic. A fost un accident. 

— Nu cred că eşti prea convins de asta, a zis Ben. Ştiu 
şi despre explozia de la cabană. Şi aia a fost un accident? 

— De unde naiba ştii toate astea? 

— Fac întotdeauna cercetări asupra țintelor mele, a 
spus Ben. 

Aragon era lac de sudoare. Şi-a înghiţit cuvintele şi apoi 
a întrebat: 

— Şi ce anume vrei să-mi spui? 

Într-o parte a camerei se afla un bar şi Ben s-a ridicat şi 
a mers până la el. Tălpile ghetelor lui de luptă nu scoteau 
niciun zgomot pe podeaua de lemn. 

— Vrei ceva de băut? a întrebat el. Ceva mai tare decât 
cacaua pe care o beai mai devreme. 

Aragon s-a gândit să fugă. 

— Nu încerca, a spus Ben. N-o să faci nici jumătate din 
drumul până la uşă. 

Politicianul a oftat şi s-a lăsat pe spate în fotoliu. 

— Dă-mi un Armagnaci. 

Ben a scos două sticle şi două pahare de cristal. A 
turnat unul dublu de brandy şi unul triplu din whisky-ul de 
Islay de optsprezece ani al lui Aragon. l-a dat brandy-ul lui 
Aragon şi s-a aşezat din nou. 

— E o poveste lungă, a spus el. O să încep cu începutul. 

A luat o gură de scotch. 

De partea cealaltă a mesei, faţa politicianului îşi 


1 Băutură alcoolică făcută din struguri şi produsă în regiunea din Franţa cu 
acelaşi nume (n. tr.). 
278 


recăpătase ceva din culoare. Avea paharul în faţă şi stătea cu 
braţele încrucişate la piept şi sprâncenele încreţite a 
neîncredere. 

— În ianuarie anul trecut, un prieten al meu a fost din 
întâmplare martor la ceva, a spus Ben. Ceva la care nu 
trebuia să fie martor. A fost ucis pentru asta, dar dovada a 
ajuns în mâinile altcuiva, respectiv la sora lui. Se poate să fi 
auzit de ea. Leigh Llewellyn, cântăreaţa de operă. 

Aragon a dat din cap. 

— Ştiu cine este Leigh Llewellyn. 

Ben a continuat, povestindu-i fiecare lucru în detaliu. l-a 
luat mult timp. Aragon a ascultat cu atenţie. 

— Au ucis-o? a întrebat el încet. 

Ben a confirmat cu o mişcare a capului. 

— Nu am auzit nimic la ştiri. 

— O să auzi, a spus Ben. Va fi iar un accident înscenat 
sau o dispariţie. 

Aragon s-a gândit câteva clipe. 

— Dacă ce spui e adevărat, a zis el, îmi pare foarte rău 
să aud aşa ceva dar nu mi-ai furnizat nicio dovadă în sprijinul 
afirmațiilor tale şi încă nu mi-ai spus nimic despre Roger. 

— Urma să ajung şi la asta. Oliver a asistat la asasi- 
narea prietenului tău. 

— Ai zis că ai dovezi. 

Ben a dat din cap. 

— Oliver a filmat şi a înregistrat totul pe un disc. 

— Şi unde e discul? 

— A fost distrus, a spus Ben. 

— Prin urmare, nu mi-l poţi arăta? Asta e foarte 
convenabil pentru tine. 

Ben a arătat către uşa de la camera de lucru. 

— Pot să-ţi folosesc calculatorul? 

— Pentru ce, atât timp cât nu ai nimic să-mi arăţi? 

Ben l-a dus pe Aragon în camera întunecată. Laptopul 
de pe birou a pornit în câteva secunde. 

— Ce vrei să faci? a întrebat Aragon. 

— Să-mi verific e-mailul, a spus Ben. 

— E-mailul? Asta e ridicol. 

Ben i-a ignorat remarca. Avea doar un singur mesaj în 


279 


inbox. Nu trebuia să-l citească - era un mesaj pe care şi-l 
trimisese pe propria adresă din internet-cafe-ul Christei Flaig. 

La momentul respectiv nu fusese decât un impuls, un 
fel de poliţă de asigurare. Mai să nu-şi bată capul cu asta. Dar 
acum ştia că era cel mai bun lucru pe care putuse să-l facă. 

Mesajul avea un ataşament - unul mare. A făcut click 
pe el. Laptopul era nou-nouţ, rapid şi cu putere mare de 
procesare şi a pornit fişierul în mai puţin de cinci secunde. 

— Asta ce e? a întrebat Aragon. 

— Priveşte doar. 

Aragon s-a aşezat. Ben a împins spre el paharul cu 
brandy, peste masă. 

— Bea asta. O să ai nevoie. 

S-a mutat de lângă masă şi s-a aşezat într-un scaun din 
colţ, sorbind din scotch. 

Când filmul s-a terminat, paharul lui Aragon era gol, iar 
el stătea cu capul pe masă. Brusc s-a ridicat în picioare. 

— Mi-e rău, a bâiguit el şi a ieşit din cameră 
împleticindu-se, intrând apoi în baie. Ben l-a auzit vomitând în 
toaletă. 

Un minut mai târziu, Philippe Aragon a revenit în 
încăpere. Faţa lui era pământie şi părul îi acoperea fruntea. 
Şi-a şters bărbia cu mâneca. Degetele îi tremurau. 

— L-au ucis, a bolborosit el. L-au ucis şi au înscenat un 
accident de maşină. 

Vocea îi era slabă şi tremurătoare. 

— Nu am ştiut cine era, până astăzi, a spus Ben. Nu l- 
am recunoscut până acum. Nu sunt la curent cu politica - eo 
mare porcărie. A făcut o pauză. Dar, precum spuneam, mereu 
fac cercetări asupra țintelor mele. 

— Înseamnă că ai răpit o mulţime de oameni, nu? 

Ben a zâmbit. 

— Eu sunt din echipa cealaltă. Dar cercetarea pre- 
liminară e aceeaşi indiferent de ce parte te afli. Cu tine a fost 
uşor. Numele tău e peste tot în mass-media. Înainte să plec 
din Viena, m-am dus până la biblioteca universitară. Au 
material despre tine în secţiunea lor de ştiinţe politice cât să 
scrii zece cărţi. Era o fotografie a ta împreună cu familia pe un 
teren de tenis. Bazin era acolo. Aşa l-am recunoscut. Era şi o 


280 


legendă unde scria cine este. 

— A fost făcută acum doi ani la casa lui Roger din 
Geneva, a spus Aragon cu tristeţe. 

— Şi mai era o poză a ta la înmormântarea lui, a spus 
Ben. Un europolitician aduce un ultim omagiu mentorului său. 

— Mi-a fost ca un tată, a zis Aragon, cufundat cu toată 
greutatea în scaun. A încercat să mă avertizeze atunci. 

— Despre Cortina? 

Aragon a dat din cap. 

— M-a sunat chiar înainte să se întâmple. Nu ştiu cum a 
aflat. Nu ştiu în ce era implicat. Ştiu doar că, dacă nu era el, 
familia mea ar fi moartă acum. 

Ben şi-a adus aminte ce îi spusese Kroll. Ce/or care nu- 
şi pot ține limbile în frâu le vor fi tăiate. 

— A fost cel mai bun prieten al meu, a continuat 
Aragon, iar ei l-au omorât drept pedeapsă că m-a avertizat. 

— Mai ştiu eu pe cineva, a spus Ben - mi-au omorât şi 
mie prietenul în aceeaşi zi, după ce văzuse ce au făcut. 

Politicianul şi-a ridicat privirea spre el. 

— Şi acum au omorât-o şi pe sora lui, a zis el. 

Văzând expresia de pe chipul lui Ben, l-a întrebat: 

— Ai iubit-o? 

Ben nu a răspuns. 

— Ştii cine a făcut-o? 

Ben a confirmat dând din cap. 

— Ştiu cine sunt şi ce sunt. 

— O să pun să-i aresteze. Un singur telefon. 

Ben a scuturat din cap. 

— Nu sunt suficiente dovezi. A arătat cu mâna către 
calculator. Nu se pot distinge bine feţele. Vreau să-i prindem 
pe toţi adunaţi într-un singur loc, să-i înconjurăm şi să-i 
surprindem asupra faptului. 

Există doar o singură modalitate de a face asta. 

— Care? 

— Asta e partea ta, a spus Ben. Va trebui să ai în- 
credere în mine şi va trebui să faci tot ce-ţi spun. 

Aragon a tăcut ezitând, apoi a scos un oftat: 

— Probabil că nu mai sunt în toate minţile, dar bine, fie. 
Ce vrei să fac? 


281 


— Nu prea avem mult timp, a continuat Ben. Va trebui 
să dau nişte telefoane la mare distanţă. 

— Nicio problemă. 

— Trebuie să ne mişcăm repede şi va trebui să anulezi 
tot ce aveai în plan, chiar acum. 

— Pot să fac şi asta, a spus Aragon. 

— Şi va costa nişte bani, poate chiar destul de mulţi. 

— Nu e mare lucru, a zis politicianul, oricâţi ar fi. 

— Cât de repede poţi să faci rost de un avion privat? 

— Repede, a spus Aragon. 

— O să fie periculos, a spus Ben. E un risc foarte mare 
şi nu-ţi pot garanta siguranţa. 

— A fost prietenul meu, a răspuns Aragon fără nicio 
ezitare. 

— Bine, a spus Ben. Atunci să începem. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Să te răpesc. 


282 


53 


În afara Vienei 
In dimineața următoare 


Se întreba dacă Glass considera că făcuse o glumă 
bună, alegând un asemenea loc de întâlnire. 

O pătură de ceaţă groasă şi rece coborâse asupra la- 
cului. Din locul în care se afla, abia distingea suprafaţa lui 
îngheţată. A şters cu mâna aburul de pe parbrizul maşinii, cu 
degetele scârţâindu-i pe geamul rece, şi s-a lăsat pe spate în 
scaun. Nu se vedea încă niciun semn din partea lor. În spatele 
lui, de partea cealaltă a placajului de separare, „marfa” lui nu 
scotea nicio vorbă şi nici nu avea să o facă în următoarele 
câteva ore, până ce efectul drogurilor avea să dispară. 

Ben a avut mult de aşteptat. l-a văzut venind de 
departe: farurile celor două maşini mari penetrau ceața. Au 
ieşit de pe drum şi au mers încet peste terenul accidentat, 
plin de noroi şi stuf, până la locul unde parcase el. În timp ce 
s-au apropiat prin ceaţă, i-a putut vedea mai clar. Erau două 
Mercedesuri negre identice, care s-au oprit de o parte şi de 
alta a dubei, blocând-o. Uşile s-au deschis şi Glass împreună 
cu alţi cinci oameni au coborât, respiraţia conturându-li-se în 
aerul rece. 

Ben şi-a mijit ochii. Nu a văzut-o pe Clara în niciuna 
dintre maşini: fusese aproape sigur că nu o vor aduce. A pus 
mâna pe mânerul portierei şi s-a dus să-i întâmpine. Şi-a 
aruncat ţigara în zăpadă şi aceasta a sfârâit. 

Glass stătea cu braţele încrucişate la piept, privindu-l. 
Faţa îi era roşie din cauza frigului. 

— Deci? a spus el privind mânios, şi vocea i-a răsunat 
plată prin ceaţă. L-ai adus? 

— Am făcut ceea ce ne-am înţeles. Unde este Clara 
Kinski? 

Glass a privit peste umăr şi le-a făcut semn oamenilor 
lui. Timp de o clipă Ben s-a gândit că aveau să deschidă uşa 
din spate a uneia dintre maşini şi să o scoată pe fată afară. În 
loc de asta, au păşit înainte şi l-au apucat de braţe, iar el i-a 
lăsat. L-au întors cu spatele şi l-au lipit de lateralul dubei. 

283 


Nişte mâini l-au percheziţionat şi i-au luat pistolul. 

— Unde e? a repetat el, menţinându-şi vocea calmă şi 
joasă. 

Unul dintre oameni i-a pus o armă la cap, iar alţi doi au 
deschis uşile din spate ale dubei. Glass s-a uitat înăuntru. 

Aragon era acoperit cu o pătură. Avea încheieturile 
mâinilor şi gleznele legate cu un cablu de plastic şi gura 
acoperită cu o bandă adezivă. Era inconştient. 

Un altul a scos o fotografie dintr-un buzunar. A verificat 
atent mult timp faţa prizonierului şi a dat din cap aprobator 
către Glass: 

— Ele! 

Un al patrulea bărbat a intrat într-una dintre maşini şi a 
adus o cutie de piele pe care a cărat-o până la dubă, i-a 
deschis fermoarul şi a scos din ea un stetoscop. A ascultat 
bătăile inimii lui Aragon şi a părut satisfăcut. 

— Nu sunt probleme. 

— Bună treabă, a spus Glass. 

— Fata! a spus Ben iar, cu privirea îndreptată spre 
dubă. 

Glass a zâmbit batjocoritor. 

— O să ţi-o dăm când o să vrem noi. 

— Nu aşa ne-am înţeles, a spus Ben. 

— La dracu' cu înţelegerea. Nu tu faci regulile, încrezut 
nenorocit! 

— Şi-acum ce? 

Glass şi-a băgat mâna în haină şi a scos un pistol de 
calibru 9 milimetri. S-a apropiat de el şi i-a apăsat violent 
pistolul sub bărbie. 

— Dacă ar fi fost după mine..., a spus el. 

— Numai că nu e, i-a tăiat-o el. Nu-i aşa? 

Glass s-a înroşit. 

— O să fii contactat. Vor mai fi joburi pentru tine. 

— Nu cred, a zis Ben. 

— Nu? Acum lucrezi pentru noi. Glass a arătat spre lacul 
îngheţat. Sau poate vrei să înoţi puţin? a spus el râzând. Vei 
face aşa cum ţi se va spune. Stai cuminte şi aşteaptă 
telefonul nostru. Orice mişcare şmecheră şi fata moare. Nu 
uita. 


284 


Ben l-a privit în ochi. 

— Nu uit niciodată nimic, a spus el. 

Zâmbetul lui Glass a pălit. Şi-a pus pistolul la loc 
mârâind şi le-a făcut semn oamenilor săi. Au trântit uşile 
dubei şi unul dintre ei a urcat pe locul şoferului şi a pornit 
motorul. Restul s-au întors la maşini. Cele două Mercedesuri 
s-au îndepărtat împroşcând noroi amestecat cu zăpadă. Duba 
i-a urmat, ducându-l pe Philippe Aragon cu ei. 

Ben a rămas în picioare privind cum farurile dispăreau 
în ceaţă. Tăcerea s-a lăsat din nou asupra lacului. A început 
să meargă, apoi şi-a luat telefonul şi a format un număr. O 
voce i-a răspuns. 

— E-n regulă, a spus Ben. 

A închis mobilul şi a iuţit pasul. 

Nu mai era cale de întoarcere acum. Dar dacă se 
înşela? 


285 


54 


Reşedinţa von Adler 
In aceeaşi seară 


Lumina pătrundea prin ferestrele conacului şi re- 
flectoarele iluminau faţada şi împrejurimile acoperite de 
zăpadă, pe o rază de o sută de metri. Oaspeţii soseau unul 
după altul în maşini luxoase, iar arcuirile metalice ale Ferrari- 
urilor şi tapiseria elegantă a Bentley-urilor străluceau în 
lumina reflectoarelor. Uşierii în uniforme îi salutau pe oaspeţi 
şi îi invitau înăuntru, în timp ce şoferii parcau maşinile de-a 
lungul enormei case. 

înăuntru, holul imens de la intrare, cu podea de 
marmură, era înţesat de oameni. Ospătari în smochinguri albe 
circulau de colo-colo purtând tăvi de argint cu pahare de 
şampanie sau turnând cocteiluri şi martini la bar. Mesele lungi 
erau pline de fursecuri şi aperitive. 

Oaspeţii erau îmbrăcaţi adecvat ocaziei: bărbaţii în 
haine sobre de seară, în timp ce femeile scump împodobite, 
care îi ţineau de braţ, se bucurau de ocazia de a-şi expune 
bijuteriile. Coliere cu diamante străluceau precum gheaţa 
care se topeşte în lumina soarelui. Sunetul dopurilor sticlelor 
de şampanie, râsul şi muzica se ridicau până la tavanul înalt 
şi ornat. Prin uşile înalte duble care dădeau în impunătoarea 
sală de bal, se putea auzi cvartetul de coarde angajat special 
pentru acea seară, care tocmai începuse primul set de 
valsuri, iar câteva cupluri se aflau deja pe ringul de dans. 

La ceva distanţă de casă, paznicii de la poartă patrulau 
prin zăpadă, sărind de pe un picior pe altul şi bătând din 
palmele înmănuşate, pentru a se încălzi. Unul dintre ei şi-a 
lăsat jos staţia radio în timp ce farurile altei maşini au luminat 
drumul îngheţat. Jaguarul negru s-a oprit la poartă. Paznicul a 
păşit înainte şi geamul şoferului s-a lăsat în jos. S-a aplecat şi 
s-a uitat în maşină. Erau patru bărbaţi înăuntru şi păreau 
îmbrăcaţi adecvat pe sub paltoanele lor. Erau puţin mai tineri 
decât majoritatea restului invitaţilor, toţi în jur de patruzeci de 
ani. 

— Guten Abend, meine Herren, a spus paznicul, 

286 


aşteptând ca ei să-i arate invitaţiile. 

Bărbaţii şi-au băgat mâinile în buzunare. Paznicul a luat 
cele patru invitaţii şi s-a îndepărtat de maşină, apropiindu-se 
de lumina din dreptul porţii, pentru a le verifica. A clătinat din 
cap. Era o problemă. Nu erau bune. 

S-a întors către Jaguar. 

Asta a fost ultimul lucru pe care l-a ştiut. 

Ben i-a prins trupul inert înainte de a lăsa vreo urmă în 
zăpadă. S-a auzit un strigăt înăbuşit dinspre ghereta de pază 
de la poartă. Un al doilea paznic a dus mâna la staţia radio 
când uşa din spate a Jaguarului s-a deschis şi un bărbat a 
coborât şi a tras două focuri duble din pistolul H&K cu 
amortizor. Paznicul s-a prăbuşit fără niciun zgomot, căzând 
înapoi pe uşa deschisă a postului de pază. 

Numele pasagerului din spate era Randall. Făcuse şi el 
parte din Regimentul 22, cu mintea ageră şi agilitatea unei 
vulpi. Ben îl antrenase cu ani în urmă şi avea încredere 
deplină în el. Germana lui fără pic de accent datorată mamei 
făcea din el alegerea perfectă pentru a lua cu asalt postul de 
pază de la poartă şi apoi pentru a se amesteca nebăgat în 
seamă printre invitați. Bryant, fostul paramilitar din 
Lancashire, zvelt şi negricios, fusese ales să-i asigure spatele. 

Într-un timp foarte scurt, i-au întins pe paznici pe 
podeaua gheretei. Ben a dat din cap satisfăcut. Randall şi 
Bryant şi-au dat jos repede paltoanele şi vestele de la 
smoching şi au început să-şi tragă pe ei hainele paznicilor. 

Ben s-a întors repede la Jaguar şi s-a suit la volan. Pe 
scaunul de lângă el se afla Jean Gardier, unul dintre foştii 
GIGN! lui Louis Moreau, cel mai tânăr din echipa pe care o 
formaseră rapid, dar cu grijă, în biroul lui Aragon. Gardier era 
atletic şi chipeş, cu păr cârlionţat negru şi gros şi un zâmbet 
larg care îi apărea în mod natural pe chip. S-ar fi amestecat 
bine prin mulţime şi, din ceea ce-i spusese şeful de securitate 
al lui Aragon, Ben ştia că Gardier era omul cel mai potrivit 
pentru misiune. 

Porţile înalte s-au deschis cu un huruit mecanic surd şi 
maşina a trecut dincolo, înaintând pe alee spre conacul 


1 Abreviere de la National Gendarmerie Intervention Group, unitate 
militară de elită franceză, care are şi responsabilităţi poliţieneşti (n. tr.). 
287 


luminat din depărtare. 

Casa se înălța înspre cerul nopţii şi ei s-au apropiat. 
Fiecare frunză de iederă de pe faţada masivă era luminată ca 
ziua. Ben a deschis o cutie subţire şi a scos o pereche de 
ochelari ovali cu ramă metalică şi lentile drepte, pe care i-a 
pus la ochi. 

A verificat încă o dată receptorul subvocal din ureche 
înainte de a cobori din maşină. l-a dat apoi cheile unui valet. 
Împreună cu Gardier, s-a îndreptat spre casă. Uşierii i-au 
salutat la intrare, iar Ben l-a lăsat pe unul dintre ei să-i ia 
paltonul lung şi negru. Au intrat şi s-au despărţit imediat, fără 
să se privească amestecându-se în mulţime. 

Era cald în sala de recepţie şi prin aer plutea sunetul 
muzicii şi al discuţiilor elevate. Un ospătar a venit cu o 
mişcare uşoară, purtând o tavă cu pahare. Ben a luat unul din 
mers, l-a dus la buze şi a sorbit din şampania frapată. S-a 
oprit în colţul imensului hol de la intrare, privindu-se timp de 
o secundă într-una dintre oglinzile înalte, cu rame aurite, care 
erau aliniate pe pereţi. Smochingul negru îi venea bine şi abia 
dacă se putea recunoaşte singur, cu ochelari şi acea tentă de 
maroniu-închis a părului. Anumite schimbări subtile puteau 
transforma foarte eficient şi natural înfăţişarea unui om. 

Kroll şi Glass l-ar fi recunoscut dacă se apropiau, dar 
dacă era atent, putea trece neobservat. Pe moment, cel 
puţin. Avea încă de pătruns adânc în locul acela. 

A luat un canapé! de pe o masă laterală şi şi-a şters 
gura delicat cu un şerveţel. 

— Verificat, a spus el încet în spatele şerveţelului. 

Vocea lui Gardier i-a răspuns prompt în ureche. 

A privit nepăsător, scanând ce era în jur. Doar antreul 
era suficient de larg pentru a găzdui un mic avion cu reacţie. 
Din mijlocul lui, scările largi de marmură acoperite cu un 
covor roşu se răsuceau în sus până la un palier cu tavan 
boltit, cu draperii de satin şi un tablou dramatic enorm, care i 
s-a părut a fi un Delacroix. 

Dincolo de palier, scările se despărţeau în două, două 
arcuiri maiestuoase care urcau până la primul etaj. Palierul 
era mărginit de un cordon de mătase aurită. Două gărzi 


1 Fel de aperitiv (n. tr.). 
288 


stăteau la baza scărilor, foarte discrete, ţinându-şi ascunse 
armele şi staţiile. 

Ben şi-a continuat drumul plimbându-se calm prin sala 
de bal şi oprindu-se să asculte cvartetul de coarde. L-a 
pierdut din vizor pe Gardier. 

S-a uitat la oaspeţii din jur. Cei mai mulţi erau din înalta 
societate, oameni de afaceri bogaţi cu soțiile lor, veniţi pentru 
petrecere. Nu aveau nicio idee despre adevăratul motiv al 
întrunirii: ritualul sângeros care avea să aibă loc sub nasurile 
lor, în timp ce-şi sorbeau şampania şi ronţăiau aperitive. 

Un servitor a trecut cu o tavă plină, şi el s-a întors şi a 
mai luat un pahar de şampanie. In momentul acela l-a văzut 
pe Kroll îndreptându-se rapid către el. Pentru o clipă a crezut 
că ochii întunecaţi ai bătrânului erau aţintiţi asupra lui. Ben s- 
a întors încet, încercând să controleze valul de adrenalină 
care-l cotropise, a luat o înghiţitură de şampanie, simțindu-se 
parcă complet gol, când Kroll s-a apropiat. In timp ce se 
prefăcea că admiră lucrarea de artă de pe perete, a simţit 
cum contele a trecut la un pas pe lângă el. Ben a respirat din 
nou, în timp ce spatele îngust al bătrânului a dispărut în 
mulţime. 

În timp ce îl privea pe Kroll îndepărtându-se, Ben a mai 
avut o senzaţie la fel de bruscă şi de inconfortabilă. S-a întors 
şi a văzut o femeie stând singură pe partea opusă a ringului 
de dans, cu un pahar în mână. Preţ de o clipă, ochii lor s-au 
întâlnit prin mulţimea de cupluri care valsau. A părut să se 
încrunte, cercetându-l nesigură. 

Părul ei blond şi lung era prins cu o clamă cu diamante 
şi avea pe ea o rochie de bal sclipitoare, care îi lăsa 
descoperiţi umerii şi spatele. Dar nu era nicio îndoială cine se 
ascundea sub machiaj şi perucă. 

Eve s-a întors şi el a pierdut-o din vedere. S-a întrebat 
dacă ce zărise în ochii ei fusese un licăr de recunoaştere şi 
dacă putea să aibă încredere în ea sau dacă putea face ceva 
în legătură cu asta, într-un fel sau altul. A privit în spate, 
dincolo de uşile duble, în holul de la intrare. Paznicii plecaseră 
de la baza scărilor. S-a uitat la ceas. Era 8.51. A tuşit uşor în 
palmă, în timp ce ieşea din sala de bal. 

— Diversiune, a spus el încet în mâna făcută căuş. 


289 


Două secunde mai târziu s-a auzit ceva spărgându-se 
cu zgomot undeva în spatele sălii de bal. Un chelner se 
împiedicase şi o tavă plină de pahare era împrăştiată pe jos. 
Unul dintre oaspeţi, un bărbat tânăr cu păr cârlionţat negru, 
se scuza pentru stângăcie şi alţi doi servitori au venit în fugă 
cu o mătură şi nişte şerveţele de hârtie. S-au stârnit discuţii în 
jurul scenei şi servitorii s-au pus repede pe treabă şi au şters 
pe jos, apoi totul a revenit la normal. Aceasta, însă, i-a dat lui 
Ben exact timpul de care avea nevoie. A zâmbit la acţiunea 
lui Gardier şi s-a îndreptat repede către scări, urcând în viteză 
până la primul palier. S-a uitat în urmă, apoi s-a furişat pe sub 
cordon. Nimeni nu îl văzuse. Şi-a scos ochelarii şi i-a băgat în 
buzunarul de la vesta smochingului. 

Spera că O'Neill, Cook, Lambert şi Delmas ocupaseră 
poziţiile stabilite de afară. Oare câte gărzi aveau să 
neutralizeze? Momentan, totul părea să decurgă conform 
planului. 

— Cum merge treaba cu biserica? a şoptit el în re- 
ceptorul subvocal în timp ce ajungea la primul etaj. 

Linişte. Un cârâit scurt în ureche. Apoi: 

— Nu se poate intra din exterior. A recunoscut vocea 
guturală a lui Delmas, încă unul din foştii agenţi ai lui Moreau. 

Se aşteptase la asta. 

A explorat coridoarele, căutând indiciile pe care le 
memorase din filmul lui Oliver. S-a oprit în faţa unei firide din 
perete, boltită în partea de sus şi doar puţin mai înaltă decât 
el. Asta i se părea cunoscută. In ea era pus un artefact 
egiptean pe un piedestal de marmură, masca de faraon 
neagră şi aurie pe care Oliver o prinsese din întâmplare cu 
camera. Mergea în direcţia bună. 

Dar locul era ca un labirint. În dreapta lui, o uşă dădea 
într-un alt coridor lung, cu antichităţi fragile şi tablouri cu 
rame aurite de o parte şi de alta. S-a uitat din nou la ceas. 
Timpul trecea repede. 

Acelaşi gând terifiant i-a trecut din nou prin minte: Dacă 
se înşela? 

A încercat altă uşă. Era încuiată. A mai mers puţin pe 
coridor până la următoarea şi a găsit-o deschisă. A apăsat pe 
mânerul aurit. Uşa a scârţâit şi el a pătruns înăuntru. A lăsat-o 


290 


uşor întredeschisă. Lăsându-şi ochii să se acomodeze cu 
întunericul, a păşit prin încăpere. S-a lovit cu şoldul de ceva 
greu şi tare şi a pipăit să vadă ce era. 

O masă de biliard. A mers de-a lungul marginii ei până 
la fereastra franţuzească luminată de lună şi a deschis-o. A 
ieşit afară în balconul de piatră, simțind imediat înţepătura 
aerului rece. A examinat împrejurimile acoperite de zăpadă. 
Nu era niciun semn al prezenţei oamenilor lui, dar nici nu ar fi 
trebuit să fie. Doar erau antrenați să devină invizibili. 

A scos Mini Maglite-ul dintr-un buzunar interior şi a 
luminat de două ori. 

La semnalul lui, patru forme întunecate au ieşit din 
ascunzătoare şi au traversat spaţiul deschis până la peretele 
casei. S-au adunat sub fereastră. Nu era niciun paznic care 
să-i surprindă. Ben ştia că paznicii vor fi cei care vor avea o 
surpriză. 

Gheara cu gât de cauciuc a cârligului de prindere a 
zburat peste marginea balconului şi a găsit un punct de 
prindere. Ben a asigurat coarda şi a tras o dată de ea. A simţit 
cum se tensionează când primul dintre cei de jos şi-a încercat 
greutatea de ea. 

O lumină s-a revărsat în camera din spatele lui şi silueta 
unui om a apărut în uşă. 

— Was machen Sie da? a spus tipul cu o voce dură. 


291 


55 


Ben s-a îndepărtat de fereastră. Braţele tipului erau 
încrucişate la piept şi avea o privire severă întipărită pe faţă. 
Capul lui chel a strălucit în lumina care pătrundea din coridor; 
părul scurt închis la culoare îi trecea doar puţin de urechi. Un 
alt om a venit în spatele lui. Era mai mic decât primul şi s-a 
încruntat când l-a văzut pe Ben. 

— Mă scuzati, a spus Ben în germană. Căutam toaleta. 

— Asta e o cameră privată, a spus tipul chel. Ce cauţi 
aici? S-a uitat peste umărul lui Ben, către fereastra deschisă. 
Tu ai deschis fereastra asta? a întrebat el, mijindu-şi ochii 
suspicios. 

Coarda s-a auzit frecându-se de balustrada balconului. 
Paznicul a mai făcut un pas către fereastră. Apucase staţia 
radio. 

— Aveam nevoie de puţin aer, a spus Ben zâmbind. Am 
băut prea mult vin. 

— Sunt toalete jos, i-a zis tipul mai scund, batjocoritor. 

— Cred că m-am rătăcit, a spus Ben. E mare locul ăsta. 

Tipul musculos nu părea prea convins. Cel chel a 
continuat să se îndrepte spre fereastră. 

Ben s-a uitat la balcon. Gheara neagră a cârligului de 
prindere era foarte vizibilă pe piatra albă. Tipul chel a văzut-o 
şi şi-a scos staţia. Cel musculos a băgat o mână în vestă. 

Ben era la vreo jumătate de metru de marginea mesei 
de biliard. Prin semiîntuneric, a pus mâna pe ceva neted, lung 
şi tare. 

Cel chel era gata să dea semnalul de alarmă, când Ben 
i-a rupt tacul în cap. Tipul a scăpat staţia şi s-a prăbuşit la 
pământ. 

Cel musculos a întins mâna după pistol. Chiar dacă nu-l 
nimerea, sunetul împuşcăturii avea să alerteze toată casa. S- 
a mişcat rapid, dar Ben a fost şi mai rapid. Tacul din mâna lui 
era ca o ţepuşă şi l-a înfipt cu vârful plesnit, cu toată forţa, în 
ochiul paznicului. Lemnul i-a pătruns în creier şi l-a omorât 
instantaneu. 

Primul paznic se ridicase deja în picioare, cu dinţii 

292 


lucindu-i în semiîntuneric, şi a lovit. Ben a făcut un pas lateral 
şi a simţit pumnul zburându-i pe lângă ureche. A pătruns în 
interiorul arcului descris de lovitura tipului şi i-a înfipt puternic 
mâna în trahee. Paznicul s-a prăbuşit şi Ben i-a îndesat şi mai 
tare mâna în gât până i l-a rupt. 

S-a auzit o mişcare la fereastră. Ben s-a întors şi a văzut 
forma întunecată a unui om săltându-se peste balustradă şi 
aruncându-şi picioarele peste ea, în balcon. Era O'Neill, 
sergentul SAS irlandez care fusese prima alegere a lui Ben 
pentru misiune. 

— Mă bucur că ai reuşit, Shane, a spus Ben. 

O'Neill a păşit în încăpere. Şi-a tras bine căciula neagră 
de lână şi a zâmbit prin mustaţa lui zbârlită. S-au uitat în jos 
la cei doi paznici morţi. 

— Se pare că ai început fără noi. 

Ben deja trăgea trupurile celor doi către un dulap. După 
ce i-a ascuns şi a acoperit covorul pătat de sânge cu o 
carpetă, ceilalţi trei oameni urcaseră deja pe coardă şi li se 
alăturaseră lui Ben şi lui O'Neill în sala de biliard. Cook, 
Lambert şi Delmas erau cu toţii acolo. Ceilalţi şase membri ai 
echipei erau probabil deja împrăştiaţi prin împrejurimile casei, 
acţionând în perechi şi neutralizând orice personal de pază 
care le ieşea în cale. 

Cei patru bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi-au mai verificat 
încă o dată pistoalele-mitralieră cu amortizoare. O'Neill i-a dat 
lui Ben un pistol de calibrul 9 milimetri, de mare capacitate, 
cu un amortizor lung. 

— Nu avem prea mult timp, a spus Ben. 

Şi-a armat, şi-a blocat apoi a înfipt pistolul la centură. 

Pe coridor nu era nimeni. Ben a ieşit primul, privind cu 
atenţie în jur. Ceilalţi patru l-au urmat, călcând în ghetele lor 
de luptă pe covoarele groase, cu armele pregătite, fără 
zgomot. Orice şansă de a trece drept invitaţi la petrecere 
rătăciţi dispăruse acum. Trebuia să acţioneze rapid. Nu aveau 
încă niciun semn de jos, de la Gardier, dar asociaţii lui Kroll 
puteau să se deplaseze în orice moment. Ben a mers înainte, 
străduindu-se să-şi aducă aminte detaliile înregistrate de 
Oliver. Un alt colţ, o altă uşă, altă decizie. 

S-a oprit şi a studiat tabloul de pe perete. Era cel pe 


293 


care Oliver îl prinsese cu camera şi care înfăţişa o scenă de 
secol XVIII, cu oameni întruniţi într-o sală mare. Simboluri 
masonice, coloane. Acum ştia ce însemna. A înaintat simțind 
un val de furie rece urcându-i în interior. Nu puteau fi departe. 

O uşă s-a deschis brusc în faţa lor şi s-au tras cu toţii 
înapoi, lipindu-se de perete. Un cuplu de tineri a ieşit 
împleticindu-se, îmbrăţişându-se şi glumind. Pe peretele opus 
era o oglindă. Fata s-a desprins de el şi s-a îndreptat către 
oglindă pe tocurile ei mari, verificându-şi machiajul şi coafura. 

— Arăt precum cineva care şi-a tras-o, a spus ea cu o 
voce nedesluşită. 

— Arăţi bine, a liniştit-o tânărul, aranjându-şi cravata. 
Hai să ne întoarcem la petrecere. 

Fata şi-a îndreptat rochia în oglindă. Trebuia să facă 
doar jumătate de pas în stânga şi ar fi văzut reflexia 
bărbaţilor ascunşi pe coridorul din spatele ei. Ben s-a 
încordat. 

Fata a zâmbit în oglindă, şi-a strâns gânditoare buzele 
şi apoi s-a întins după mâna lui şi l-a ajuns din urmă. 
Chicotele lor au dispărut odată cu ei, după colţ. 

Ben l-a privit pe O'Neill, care a scos un oftat lung. Ben 
era pe cale să şoptească ceva, când receptorul a pârâit şi a 
auzit vocea lui Gardier. 

— Lucrurile se mişcă, aici jos. 

Ben şi-a verificat încă o dată ora. 9.12 p.m. 


294 


56 


Werner Kroll şi-a suflecat mâneca şi s-a uitat la 
Longines-ul de aur de la mână. l-a făcut semn lui Glass de 
partea cealaltă a sălii de bal. Glass a dat din cap. Era timpul. 

Dr. Emil Ziegler se angajase într-o discuţie animată 
lângă marele şemineu, când a simţit o bătaie uşoară pe umăr. 
Ziegler s-a întors privind peste ochelari. 

— Îmi pare rău să vă deranjez, domnule, a spus Glass, 
aplecându-se să-i vorbească la ureche. Sunteţi căutat la 
telefon. 

Pe faţa dolofană a lui Ziegler nu a apărut nicio urmă de 
surpriză. A dat din cap, a mers ţeapăn până la o masă din 
apropiere şi a pus jos paharul de şampanie. Şi-a dat pe spate 
smocurile de păr subţire şi cărunt, şi-a cerut scuze celor cu 
care vorbea şi s-a îndreptat către uşă. 

Glass a verificat dacă totul era în ordine. Nimeni nu a 
remarcat când cei doisprezece bărbaţi au părăsit petrecerea. 
leşirea lor a fost discretă şi nepăsătoare. Toţi ştiau exact unde 
se duc. _ 

Eve i-a privit cum se îndepărtează. In şase ani fusese 
martoră la asta de şapte ori. Sau de opt? Intotdeauna acelaşi 
spectacol fără cusur, bine pus la punct. 

Oaspeţii invitaţi la petrecere cu greu ar fi observat 
absenţa bărbaţilor cu păr cărunt şi nimeni altcineva nu avea 
nici cea mai vagă idee unde se duceau sau ce avea să se 
întâmple. Când ultimul a părăsit încăperea, Kroll şi Glass s-au 
privit. Contele s-a uitat din nou la ceas şi a părut satisfăcut. S- 
a îndreptat spre uşă şi Glass l-a urmat imediat. 

Eve a sorbit din şampanie. Se simţea rău. 


Nimeni în afara membrilor grupului nu călcase vreodată 
în coridorul ascuns, unul dintre numeroasele pasaje secrete 
care făceau din vechiul conac un adevărat labirint. Era lung şi 
gol, luminat de neoane, cu pereţi albi, iar pe jos era doar 
ciment. La capătul coridorului se afla o cameră de aşteptare. 
Erau douăsprezece scaune de lemn şi o tablă joasă cu un vas 
cu apă şi câteva pahare. 

295 


Cei doisprezece bărbați s-au adunat în tăcere, 
schimbând între ei doar mici înclinări ale capului. Emil Ziegler 
a tuşit şi şi-a turnat un pahar cu apă. Thomas Blochwitz s-a 
uitat la ceas, şi-a şters sudoarea de pe fruntea lui palidă şi şi- 
a folosit inhalatorul pentru astm. Peter Gienger se plimba prin 
cameră. Ziegler l-a privit iritat. 

— Chiar trebuie să te fâţâi de acolo-colo? i-a trântit-o el. 

Gienger s-a aşezat. 

Nu aveau prea multe să-şi spună unul altuia. Asociaţia 
lor nu era bazată pe prietenie. Era o legătură de afaceri care 
trecea de loialitate şi chiar de bani. Când treaba se termina, 
nu vorbeau şi nu se vedeau unul cu altul pentru o vreme. 
Până data viitoare. Nimeni nu ştia când avea să fie asta. Urma 
să li se dea un semn, mai devreme sau mai târziu. Mereu se 
întâmpla. Decizia nu era a lor, dar ştiau şi aveau încredere, că 
de fiecare dată când se întruneau în felul acela acolo, 
interesele lor colective de afaceri aveau de câştigat. 
Evenimentul din acea seară urma să reprezinte, cu adevărat, 
pentru unii dintre ei, un mare câştig. Însemna eliminarea unei 
ameninţări serioase care le cauzase tuturor numeroase nopţi 
albe în ultimele luni. 

Unii dintre ei s-au uitat în sus când zgomotul de paşi s-a 
auzit cu ecou pe coridor. Kroll a apărut în uşă. Glass stătea în 
spatele lui. 

— Domnilor, a spus el moale şi un zâmbet subţire i-a 
întins colţurile gurii, cred că suntem gata. 


296 


57 


Ben mai văzuse zidurile acelea de piatră. Acum erau 
adânc în inima casei. Decorul clasic era în spatele lor. In faţa 
lor se afla un coridor de legătură boltit, despre care Ben ştia 
că-i va duce acolo unde îl dusese şi pe Oliver cu aproape un 
an în urmă. 

A mers înaintea lor prin pasajul boltit şi a atins cu mâna 
uşa grea de lemn de la capătul lui. Era deschisă. A împins-o 
uşor şi a intrat. 

Se aflau într-un balcon înalt de unde se putea vedea 
interiorul bisericii private de dedesubt. Vocea şoptită a lui 
Gardier i-a bâzâit alarmată în ureche. 

— Subiectii au plecat, a spus el. Presupun că se în- 
dreaptă spre voi. Nu mai am contact vizual. Repet: se 
îndreaptă spre voi. 

Doar lumina lunii se infiltra slab prin ferestrele cu 
vitralii, aruncând umbre lungi de-a lungul interiorului bisericii. 
Lespezile de piatră erau simple şi gri. Nişte rânduri de bănci 
de lemn lăcuit străluceau slab. 

Ben a simţit cum i se usucă gura şi inima a început să-i 
bată mai tare. Nu voia să creadă ceea ce vedea, dar era de 
necontestat. Nu era încăperea în care Oliver făcuse filmul. Era 
un loc complet diferit. 

S-a uitat în jur. Nu existau alte uşi, ci doar cele pe care 
intraseră. 

Îl simţea pe O'Neill şi pe ceilalţi în spatele lui, privindu-l 
şi întrebându-se ce nu era în regulă. Mintea a început să-i 
lucreze cu febrilitate, umplându-i-se cu gânduri care i-au 
amplificat frica. 

Asociaţii lui Kroll se îndreptau într-o cu totul altă parte a 
casei. Contele îi anticipase mişcările. Era o cacealma în 
cacealma. Eve îl înşelase a doua oară, iar el se aruncase 
direct în capcană. Li-l dăduse pe Aragon pe tavă. Nu mai avea 
timp. Şi îşi condusese şi echipa într-o capcană. 

— Şi-acum ce facem? a întrebat O'Neill. 

Ben nu a spus nimic. 

— Ce facem, domnule? a repetat el. 

297 


Din cuvintele şoptite ale irlandezului, răzbătea o undă 
de îngrijorare. 

Ben nu a spus nimic. 

Jos, s-a auzit un sunet aspru de pietre frecate una de 
alta. În umbrele bisericii, în mijlocul spaţiului dintre rândurile 
de bănci, se mişca ceva. O lespede de piatră s-a deplasat 
hârşâind în lateral. Silueta întunecată a unui om părea să iasă 
din podea. 


298 


58 


Cripta a fost umplută de lumina tremurătoare a 
lumânărilor şi de miros de ceară fierbinte. Pâlpâitul luminii 
scotea în evidenţă contururile simbolurilor antice sculptate în 
pereţii de piatră şi în cele trei coloane masive care dominau 
locul. De-a lungul pereţilor de piatră atârnau tapiserii 
complicate înfăţişând emblemele ezoterice ale Ordinului lui 
Ra. Dominând spaţiul, capul aurit de berbec strălucea şi 
coarnele lui spiralate aruncau umbre misterioase de-a lungul 
plafonului de piatră, boltit. 

Mai mulţi bărbaţi au pătruns printr-o intrare arcuită. 
Păşeau tăcuţi, solemni, într-un singur şir, cu capetele uşor 
aplecate, vrând parcă să-şi arate respectul pentru serviciul 
religios sau o slujbă de înmormântare. Fiecare îşi ştia locul şi 
s-au aşezat repede într-o formaţie semicirculară, în centrul 
spaţiului dintre coloane. Stăteau cu faţa spre ciudata 
platformă, ca nişte soldaţi bătrâni. Altarul de sacrificiu 
pregătit, ca întotdeauna. Lanţuri atârnau de stâlpii înalţi de 
lemn ridicaţi în mijloc. 

Kroll şi Glass au intrat ultimii în criptă. S-au aşezat la 
capătul liniei, puţin mai într-o parte. Nimeni nu a vorbit. Kroll 
a aruncat o ultimă privire la ceas. Erau pregătiţi să înceapă. 

De undeva din întuneric, uşa grea de fier s-a deschis şi 
trei bărbaţi au păşit în lumina tremurătoare. Toţi au 
recunoscut figura bărbatului din mijloc. Cămaşa lui Philippe 
Aragon era şifonată şi pătată şi avea o tăietură în dreptul 
sprâncenei stângi. Braţele îi erau ţinute strâns de cei doi 
bărbaţi cu glugi care îl flancau. Avea un căluş de piele. Ochii îi 
erau înspăimântați şi holbaţi şi priveau dintr-o parte în alta 
rândul de bărbaţi îmbrăcaţi în negru care veniseră să-l vadă 
murind. 

L-au forţat să înainteze până la stâlpul de lemn. S-a 
zbătut în timp ce ei i-au prins mâinile în cătuşe la spate, după 
stâlp, şi i-au trecut de trei ori lanţul greu în jurul taliei. S-a 
îndoit din genunchi sub greutate. Odată ce lanţurile au fost 
asigurate, bărbaţii cu glugi s-au întors, îndreptându-se solemn 
înapoi spre umbrele din spatele altarului, câte unul pe fiecare 

299 


latură, pe jumătate ascunşi în întuneric. 

Singurul sunet care se auzea în criptă era ecoul pe care 
îl provoca zornăitul lanțurilor în care Aragon se zbătea 
disperat ca să se elibereze. Toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. 

Glass a zâmbit în sinea lui. Mereu se bucura de 
momentul acesta. Nu dădea nici două parale pe acest Aragon 
sau pe ce naiba reprezenta el, la fel cum nu-i păsa de niciunul 
dintre ceilalţi. Îi plăcea doar ideea a ceea ce aveau să-i facă 
tipului. Poate că într-o zi - s-a gândit el - vor face aceleaşi 
lucruri şi unei femei. Asta ar fi fost plăcut şi poate că bătrânul 
l-ar fi lăsat chiar pe el să o facă. 

Uşa de fier a scârţăit din nou şi călăul a păşit pe 
platformă. Roba lui cu glugă neagră îi atârna până la tălpi. In 
mâini avea un obiect lung învelit într-o bucată de satin 
stacojiu. A înlăturat bucata de material şi lumina focului a 
jucat pe lama pumnalului ceremonial. A făcut un pas către 
prizonier. Kroll a început să vorbească şi vocea lui a răsunat 
în interiorul criptei. 

— Philippe Aragon, ai ceva de spus înainte ca sentinţa 
să fie pusă în aplicare? 

A făcut un semn către călău. Bărbatul cu glugă i-a scos 
căluşul lui Aragon. Politicianul atârna de stâlp, respirând cu 
greutate. L-a fixat pe Kroll cu ochii înconjurați de cearcăne 
roşii şi a scuipat în direcţia lui. 

Contele şi-a întors faţa către călău. 

— Scoate-i inima, a spus el încet şi răspicat. 

Călăul nu a ezitat şi lama ascuţită a strălucit când el a 
ridicat-o deasupra capului. 

Cei doisprezece bărbaţi din rând au privit hipnotizaţi. 
Glass a rânjit anticipând momentul, iar buzele lui Kroll s-au 
întins într-un zâmbet subţire. 

Pumnalul a coborât fulgerător. Aragon a scos un țipăt în 
timp ce lama s-a înfipt adânc în stâlpul de lemn, lângă capul 
lui. Călăul a dat drumul pumnalului, care a rămas înfipt acolo, 
vibrând. 

Kroll a făcut un pas în faţă, cu fruntea încreţită şi gura 
deschisă. Ceva nu era în ordine. 

Călăul s-a îndepărtat de prizonier. Mâna lui s-a repezit 
înăuntrul robei şi a scos la iveală un pistol de calibrul 9 


300 


milimetri cu amortizor, pe care l-a îndreptat către grupul de 
spectatori. 

Glass a reacţionat imediat ducându-şi mâna la propria 
armă. 

O rafală silenţioasă a lovit dalele albe şi negre de la 
picioarele lui, determinându-l să dea drumul armei. 

Paznicii cu glugi şi-au făcut din nou apariţia în lumină. 
Flăcările lumânărilor s-au reflectat pe armele lor automate 
negre şi scurte. O'Neill şi Lambert. Incă două figuri au apărut 
din spatele coloanelor de piatră de fiecare parte. Delmas şi 
Cook. Lambert a urcat până la stâlpul de lemn şi i-a desfăcut 
lanţurile lui Aragon. 

Ben şi-a tras gluga pe spate, şi-a scuturat roba de pe 
umeri, care i-a căzut la picioare, şi a împins-o cu piciorul. 

Asociaţii lui Kroll erau speriaţi, cu ochii larg deschişi, 
privind spre liderul lor în căutarea unei explicaţii. Mandibula 
lui Kroll căzuse de uimire. Ben i-a întâlnit privirea cu un 
zâmbet rece. /a să te vedem ce mai întelegi din asta! s-a 
gândit el. 

Planul improvizat funcţionase bine. Nu fusese greu să-i 
elimine pe paznici şi să preia controlul asupra criptei de sub 
biserică cu câteva minute înainte ca Kroll şi oamenii lui să 
intre în ea. Adevăratul călău zăcea mort într-o cameră din 
spate, alături de restul. 

Jack Glass se uita ţintă la Ben cu o ură nemascată. Chiar 
şi dezarmat, era cel mai periculos om din încăpere. Ben şi-a 
ţinut pistolul Heckler & Koch îndreptat spre el, privindu-l de-a 
lungul ţevii. Era armat şi siguranţa era trasă, iar degetul era 
pe trăgaci. Trebuia doar să apese uşor şi percutorul ar fi deto- 
nat capsa, trimițând glonţul de 9 milimetri pe ţeava scurtă. Ar 
fi atins corpul lui Glass în mai puţin de o sutime de secundă. 

Glonţul s-ar fi desprins în el, explodând în o mie de 
aşchii ascuţite de aliaj de plumb şi cupru, care ar fi săpat un 
tunel larg de materie moartă. Degetul a mângâiat suprafaţa 
netedă şi curbată a trăgaciului. Ochii lui priveau ţintă în ai lui 
Glass. Privirea i s-a înceţoşat. 

Un glonţ pentru Oliver. Încă unul pentru Leigh. Şi mai 
avea încă cincisprezece în magazie. Nu s-ar fi oprit până când 
ultimul cartuş n-ar fi zornăit pe podea şi pistolul fierbinte nu s- 


301 


ar fi blocat la loc în mâinile lui, cu Glass şi Kroll întinşi ciuruiţi 
pe jos, într-o singură baltă de sânge. Inima i-a bătut cu putere 
la acest gând. A simţit cum ochii îl ardeau. A revăzut în minte 
zâmbetul lui Leigh. Gâtul îl înţepa. 

— Ben, a rostit o voce din stânga sa. 

A privit în lateral, cu pistolul încă aţintit asupra lui 
Glass. 

Aragon îl privea intens. 

— N-o face! a spus el. 

Ben a scuturat din cap. Buricul degetului i-a alunecat în 
jos pe trăgaci. O singură apăsare. 

— Nu aşa ne-am înțeles, a spus Aragon moale. Noi nu 
suntem criminali. 

O singură apăsare. Arma a început să tremure în mâna 
lui Ben. 

— Vor fi arestaţi şi-şi vor petrece restul vieţii în 
puşcărie, a spus Aragon. Asta mi-ai promis. Un glonţ în cap nu 
înseamnă justiţie. 

Ben a oftat adânc. Şi-a ridicat degetul de pe trăgaci şi a 
tras siguranţa. A lăsat pistolul jos. 

Glass a zâmbit. Kroll încă se mai holba la Ben, 
nevenindu-i să creadă, cu gura schimonosită, pe jumătate 
deschisă ca şi cum nu şi-ar fi găsit cuvintele. 

Asociaţii lui Kroll rămăseseră împietriţi, iar cei patru 
membri ai echipei au ieşit din umbră, cu armele la umăr, în 
poziţie de tragere. Feţele bătrânilor erau trase şi palide, 
aveau ochii larg deschişi şi frunţile brobonite de sudoare. 

Emil Ziegler s-a clătinat deodată. Faţa îi era schi- 
monosită de durere şi şi-a dus mâna la umărul stâng. S-a 
prăbuşit, zvârcolindu-se. Atac de cord. 

Cook era medic. Lăsându-şi jos MP5-ul, a alergat lângă 
bărbatul aflat în suferinţă şi s-a lăsat în genunchi. 

Braţul lui Ziegler a atacat violent. Cook a căzut pe 
spate, ultima expresie de pe chipul lui fiind una de totală 
surpriză. Apoi sângele a început să-i ţâşnească din beregata 
tăiată. Ziegler încă mai ţinea în pumnul lui gras un cuţit mic. 

Deodată aerul s-a umplut de ţipete şi panică. O'Neill şi 
Lambert erau gata să-şi descarce MP5-urile în Ziegler. Aragon 
le cerea insistent să nu tragă. 


302 


Cu colţul ochiului, Ben a văzut marginea unei tapiserii 
fluturând în umbră. Şi-a mutat privirea de la trupul mort al lui 
Cook. 

Glass şi Kroll nu mai erau acolo. 


303 


59 


Ben a sărit de pe platformă şi a smuls tapiseria cu fir 
aurit de pe perete. A văzut intrarea unui mic pasaj arcuit 
ascuns, mai întunecată decât piatra din jur. O adiere rece a 
venit dinspre ea. A păşit înăuntru pe nişte trepte de piatră 
slab luminate şi a văzut că urcau în spirală. 

A auzit sunetul paşilor care alergau, rezonând de pereţii 
de deasupra lui. 

A aruncat o privire peste umăr. Cripta era sub control. 
Nu mai putea face nimeni nimic pentru Cook. Aragon era 
obosit şi se rezemase de un stâlp, formând nişte numere pe 
mobil. Ceilalţi trei membri ai echipei îi încolţiseră fără scăpare 
pe bărbaţii în vârstă. Acum erau în responsabilitatea lui 
Philippe Aragon. 

Ben avea altă treabă. A pornit în sus pe scările în 
spirală, sărind câte două deodată. Scările se răsuceau 
continuu. În afară de sunetul propriilor lui paşi, îi auzea pe cei 
ai celor doi care alergau înaintea lui. li ajungea din urmă. 

O secundă mai târziu a auzit pocnetul sec al unui pistol, 
urmat imediat de altul. Erau puţin mai sus în faţa lui. 


În momentul în care îl recunoscuse pe Ben Hope în sala 
de bal, ştiuse că timpul ei se apropia cu repeziciune. Era 
sfârşitul jocului, punctul culminant al tuturor acestor ani de 
frică, duplicitate şi silă de sine, prin care Werner Kroll o 
făcuse să treacă. Nu-i mai păsa. Trebuia să se oprească aici, 
indiferent ce s-ar fi întâmplat. 

În tot acest timp în care fusese prizoniera lui Werner, 
descoperise însă câteva din pasajele lui secrete. Enorma şi 
întortocheata casă în care locuia Werner era străbătută de 
numeroase astfel de treceri, care-i permiteau să se deplaseze 
neobservat dintr-un loc în altul. Deşi contele ţinuse mereu 
încuiată cripta secretă, ştia de scara ascunsă şi anticipase că 
va veni pe acolo. Mereu avea un as în mânecă. Aşa era el: 
prea deştept ca să se lase prins uşor. 

Acum era rândul ei să-i ia prin surprindere. A intrat în 
camera ei, şi-a schimbat rochia de petrecere cu o pereche de 

304 


blugi şi un pulover vechi, şi-a dat jos pentru ultima oară 
peruca aia pe care o detesta şi şi-a luat poşeta. Apoi venise în 
partea asta întunecată şi plină de praf a casei, aşteptându-l 
ghemuită în umbra pasajului şi fixând cu privirea uşa 
ghintuită pe care ştia că o să-şi facă apariţia mai devreme sau 
mai târziu. Prin coridorul întunecat din dreapta ei, scara în 
spirală ducea direct către acoperişul casei. 

Nu avea să-l lase pe Kroll să ajungă acolo. 

Când a auzit paşii şi zornăitul cheilor în broasca uşii 
vechi, şi-a scos pistolul Black Widow din poşetă şi a tras ferm 
de cocoş cu degetul mare. Uşa s-a deschis cu un scârţâit şi ea 
a ieşit din întuneric ca să-i întâlnească. 

Kroll s-a oprit la intrare şi s-a uitat fix la ea. Glass era cu 
el. Privirea contelui s-a mutat din ochii ei la ţeava pistolului şi- 
napoi. 

— Eve... a început el, ridicând o mână. 

Ea nu mai îndreptase până atunci o armă spre o per- 
soană aflată în viaţă. Dar nu a ezitat. Mânerul cauciucat i-a 
umplut palma. Degetul i s-a îndoit în jurul micului trăgaci şi a 
apăsat. 

Magnum-ul .22 a lansat un glonţ foarte mic cu o putere 
foarte mare. Detunătura glonţului supersonic era violentă în 
spaţiu închis şi aproape că a scos un țipăt la durerea care i-a 
străpuns urechile. 

Glass s-a răsucit şi şi-a dus mâna la gât. A înjurat şi s-a 
dat doi paşi înapoi împleticindu-se. Pe zidăria de piatră din 
spate erau pete de sânge. 

Insă nu a căzut. S-a bălăngănit pe picioare şi timp de 
câteva clipe Eve a crezut că o să vină către ea. A făcut 
eforturi disperate să-şi pregătească din nou arma, dar mâinile 
începuseră să-i tremure violent şi nu a mai putut să tragă 
cocoşul pentru o a doua împuşcătură. 

Glass a mers împleticit de-a lungul palierului, spre 
următorul rând de scări. Ea încă mai bâjbâia cu mâna pe 
pistol, când el a dispărut după colţ. L-a auzit alergând cu paşi 
neregulaţi pe scările de lemn. 

Kroll rămăsese încă în picioare în mijlocul palierului. 
Ochii îi erau larg deschişi. 

Cocoşul revolverului Black Widow a făcut clic şi ea l-a 


305 


îndreptat ameninţător către el. 

— Eve, a spus el din nou ridicându-şi sprâncenele, 
gândeşte-te ce faci. 

— S-a terminat, Werner, a spus ea, nu te mai pot lăsa 
să continui cu toate astea. 

Privirea lui era imploratoare. 

— Priveşte în inima ta, Eve, a spus el făcând un pas 
către ea. Ştii că nu vrei să mă omori. 

l-a văzut arma automată, mică şi groasă, din mână, o 
secundă prea târziu. Figura lui s-a tensionat. A tras de la şold, 
fără să ţintească. Prima împuşcătură i-a trecut prin mână şi 
ea a scăpat 22-ul. A tipat. 

El a tras din nou nimerind în umăr. O durere arzătoare a 
săgetat-o. A căzut pe spate, izbindu-se de perete şi 
scurgându-se apoi încet pe podea. 

Kroll a zâmbit în timp ce stătea deasupra ei, cu pi- 
cioarele înfipte de o parte şi de alta a trupului ei. Şi-a 
îndreptat micul Colt automat între ochii ei. 

— Adio, Eve, a spus el şi apoi s-a prăbuşit înainte într-un 
spasm. 

Ben Hope stătea în uşă. Prin durerea sfâşietoare şi 
ţiuitul din urechi, Eve a auzit sunetul înăbuşit al armei lui, 
golită în trupul lui Kroll într-un foc rapid şi repetat. Bătrânul s- 
a prăbuşit plin de sânge cu faţa în jos, cu nouă gloanţe în el, 
acoperind-o pe jumătate. 

Ben a apucat trupul mort al lui Kroll de guler şi l-a 
rostogolit într-o parte. A îngenuncheat lângă Eve şi a văzut că 
nu tot sângele de pe ea era al lui Kroll. l-a rupt gulerul 
puloverului, căutând rana cauzată de împuşcătură. 

Glonţul o lovise sus în umărul drept, între claviculă şi 
muşchiul de sus al pieptului. A pipăit uşor şi degetele i s-au 
umplut de sânge. Ea era gata să leşine când şi-a pus degetele 
pe partea posterioară a umărului şi a găsit glonţul de calibru 
mic cuibărit sub piele. Trecuse prin umăr fără a se fragmenta. 
A respirat mai calm. Nu era atât de grav pe cât părea. 

Cu mâna stătea însă mai rău, chiar foarte rău. S-a 
înfiorat când a văzut fragmentele de os ieşind albe prin carne. 
Degetele îi erau răsucite într-un fel nefiresc. Probabil că nu 
avea să-şi mai folosească niciodată cum trebuie mâna 


306 


dreaptă. 

Dar va trăi. Avusese noroc. Kroll fusese un ţintaş prost. 
Un om care îi plătise întotdeauna pe alţii să apese pe trăgaci 
în locul lui. Sau poate fusese doar un sadic care vrusese să 
facă totul pe îndelete, cauzându-i cât mai multă durere şi răni 
minore cu putinţă, înainte să o omoare. Oricum ar fi fost, 
acum se terminase. 

— O să fii bine, a spus el. O să ţi se acorde îngrijiri. 

— Mulţumesc, a şoptit ea slab. 

A încercat să zâmbească şi apoi a leşinat. 

A privit-o un moment, a întins mâna şi a mângâiat-o pe 
obraz, lăsându-i o urmă de sânge. 

S-a ridicat în picioare şi a privit în jos către Kroll. 
Bătrânul zăcea pe podea răsucit ca o păpuşă stricată. 

Descendenţa familiei Von Adler se termina aici şi odată 
cu ea două veacuri de crime şi corupţie. Ochii lipsiţi de viaţă 
ai lui Werner Kroll priveau în gol nemişcaţi precum un 
porțelan mânjit cu ulei. Buzele subţiri şi zbârcite păreau să 
zâmbească batjocoritor către el. Preţ de o clipă, Ben a simţit 
nevoia să-l mai împuşte o dată. 

Dar avea alte lucruri de făcut. Unde era Jack Glass? 

Peretele era împroşcat cu sânge, iar picăturile de pe jos 
conduceau către scări. Pe prima treaptă era o urmă roşie şi 
lucioasă de talpă. Pe a doua, o picătură mare şi roşie. Incă o 
urmă de pas pe a treia. Amprente de sânge pe mânerul 
balustradei. Sângele era peste tot pe scări în sus. Dar era 
doar o urmă, Glass nu era nicăieri. 

Mintea lui Ben a fost dintr-odată invadată de un singur 


307 


60 


Jack Glass mai fusese împuşcat şi înainte, şi încă de 
multe ori. Atât timp cât era încă funcţional şi pe picioare, era 
încă în joc. Era nevoie de mai mult decât un glonţ din pistolul 
unei femei ca să-l oprească. Ştia că avea clavicula ruptă, dar 
era pregătit să ignore durerea dacă ar fi putut face ce voia să 
facă acum. 

Mergea pe scări călcând apăsat, cu mâna apăsată pe 
umăr pentru a împiedica sângele să curgă. A ajuns la al 
treilea etaj, s-a aplecat peste balustradă şi s-a uitat în jos. A 
văzut o formă întunecată la două etaje mai jos, înaintând 
rapid în sus pe scara în spirală. Hope era din nou pe urmele 
lui. Nenorocitele de urme de sânge îl dădeau de gol şi nu 
putea face nimic în privinţa asta. Trebuia să continue să 
meargă şi să uite de durere. A zâmbit. El şi Hope împreună în 
cursă. Parcă ar fi fost din nou la selecţia pentru SAS. Dar de 
data asta el avea un avantaj şi avea de gând să-l folosească. 
Căpitanului i se făcuse de petrecanie, iar vasul se scufunda. 
Asta nu însemna sub nicio formă că Jack Glass avea să se 
scufunde odată cu el. 

A reuşit să ajungă la ultimul etaj şi a înaintat greoi şi cu 
zgomot de-a lungul coridorului, leoarcă de transpiraţie şi de 
sânge. Uşile care dădeau spre camerele de la mansardă erau 
pe stânga. Tapetul se curăța de pe pereţi şi covoarele erau 
roase complet. Era frig acolo sus, răcindu-i transpiraţia care 
ieşea prin toţi porii. A trântit de perete o uşă de pe dreapta şi 
a păşit clătinându-se înăuntru. A găsit ceea ce căuta şi a prins 
mica cutie de piele la subrat. 

— Şefule, eşti OK? 

Era suedezul. Pe figura lui tâmpă a apărut o expresie 
uşoară de îngrijorare văzând sângele de pe cămaşa lui Glass. 

Glass s-a întors. 

— Mai bine ca niciodată, a rânjit el forţat. 

De obicei trebuia să se uite în jos la majoritatea 
oamenilor, dar suedezul, Bjsrkmann, îl depăşea ca înălţime cu 
aproape opt centimetri. Era mare, într-adevăr. Gâtul lui era 
mai lat decât capul, la fel de gros precum coapsa lui Glass. O 

308 


sută patruzeci de kilograme de muşchi, cu tunsoare în formă 
de vârf de săgeată şi foarte puţin creier. Genul de om care îi 
plăcea lui Glass să îl aibă în echipa sa. În mâna lui cărnoasă, 
revolverul Ruger părea mult mai mic. 

— Toată lumea a luat-o razna acolo jos, a spus 
Bjorkmann într-o germană stricată. Ce se întâmplă? 

— Cineva a stricat petrecerea, a răspuns Glass. 

Şi-a şters transpiraţia rece care-i intra în ochi şi a simţit 
capetele claviculei rupte scrâşnind. Şi-a încleştat dinţii. 

— Vreau să-mi păzeşti spatele, Christian, e un tip care 
urcă încoace. Ştii ce trebuie să faci. 

— O să mă întorc după tine. OK? 

Namila a dat încet din cap, afirmativ: 

— Sigur, şefule. 

Glass l-a privit pe Bjorkmann pornind greoi pe coridor. A 
zâmbit. Şi-a pus mâna plină de sânge pe uşa camerei în care 
se afla Clara Kinski şi a împins-o de perete. 

Fata era ghemuită în colţ, lipită de perete, uitându-se în 
sus către el cu groază în ochi. Glass a luat seringa din cutia 
de piele. A îndepărtat dopul de la capătul acului lung şi a 
împroşcat un jet subţire de otravă în aer. 

— Unchiul tău Jack o să aibă grijă de tine acum, a spus 
el. 

Clara a început să ţipe când el a păşit în cameră. 


309 


61 


Ben urmărea petele de sânge în timp ce alerga în sus 
pe următorul şir de trepte. Cu mâna stângă a prins mânerul 
neted al balustradei şi a continuat să urce, în dreapta ţinând 
pistolul pregătit. 

Picăturile de sânge lucitor de pe scări erau dese. Glass 
era rănit grav, dar alerga ca un maniac şi era încă extrem de 
periculos. Se îndrepta spre ultimul etaj. 

Ben a urcat şi ultimul rând de scări, inima bătându-i cu 
putere în piept. Urmele de sânge duceau tot înainte pe 
coridor. A mers după ele, îndreptându-şi arma în stânga şi-n 
dreapta. 

Coridorul era lung şi la capătul lui, o uşă s-a deschis. 
Prin deschizătură se vedeau nişte perdele umflate de vântul 
rece şi zăpada intrând printr-o fereastră franţuzească. A 
pătruns în cameră. Toate simţurile îi erau în alertă. Printre 
bătăile propriei inimi a auzit un sunet clar. În timp ce se furişa 
prin cameră, zgomotul s-a accentuat. 

Era huruitul ascuţit al unui motor de mare putere, 
turaţia crescândă devenind asurzitoare. Venea de afară, de 
pe acoperiş. Cineva pornea un elicopter. S-a îndreptat către 
fereastră. 

Pentru o clipă a văzut alb în faţa ochilor şi a căzut brusc 
cu faţa la pământ. Pistolul i-a alunecat pe dalele goale ale 
parchetului. A simţit cum nişte degete i se strâng în jurul 
gulerului şi cum este ridicat brusc în picioare, cu brutalitate. A 
reuşit să surprindă o frunte lată şi doi ochi mici şi sălbatici 
privindu-l de sus şi apoi un pumn imens l-a izbit în falcă şi l-a 
trimis înapoi, ca şi cum ar fi fost lipsit de greutate. S-a izbit de 
un birou şi apoi a zburat pe suprafaţa lui, aruncând în aer 
hârtii, dosare, o scrumieră şi un telefon. 

Unul dintre cei mai înalţi oameni pe care îi văzuse 
vreodată a păşit calm către el, ocolind biroul. 

— Eşti mort, a spus namila sec. Engleza lui avea un 
accent puternic, iar în mână ţinea un Ruger .44 Redhawk de 
inox, cu o ţeavă de douăzeci de centimetri. L-a băgat în 
spate, la centură. N-am nevoie de ăsta, a spus el şi a ridicat 

310 


pumnii în gardă. 

Ben s-a clătinat pe picioare. Zgomotul elicopterului de 
afară devenea tot mai puternic. Avea sânge pe buze de la 
lovitura de pumn. Capul îi vâjâia. Dar chiar şi o asemenea 
huidumă putea fi pusă la pământ. 

S-a apropiat de el rapid şi i-a trimis o lovitură puternică 
în plexul solar. Şi-a pus toată forţa în ea şi impactul a făcut ca 
braţul să-i fie săgetat de durere. Fusese o lovitură de pumn 
bună care ar fi schilodit aproape pe oricine. 

Namila părea că abia simţise lovitura. Un pumn de 
dimensiunea unui ananas a zburat către capul lui Ben şi nu 
mult i-a lipsit ca să-l atingă. Dacă şi-ar fi nimerit ţinta, l-ar fi 
omorât. 

Treaba devenea serioasă. A încercat să-l lovească cu 
piciorul în zona pubiană, dar uriaşul a parat. A atacat către 
gât, dar a urmat încă un blocaj. Ben s-a retras, observând că 
nu mai avea spaţiu în cameră. Prin fereastra deschisă, a auzit 
încă un sunet, unul înalt, ascuţit şi terifiat, de copil care ţipă. 
S-a uitat în direcţia din care venea sunetul. Ferestrele se 
deschideau spre un acoperiş plat şi larg. Pista pentru 
elicoptere era înconjurată de acoperişuri înclinate şi coşuri de 
fum. Zăpada era viscolită de vântul care se înteţea. La 
aproape treizeci de metri distanţă, luminile elicopterului Bell 
trasau fascicule prin fulgii de zăpadă care pluteau în aer, iar 
elicele porniseră să se învârtească şi mai tare acum. Jack 
Glass o ţinea pe Clara de braţ şi încerca să o împingă pe uşa 
deschisă a elicopterului. Ea se zbătea şi dădea din picioare. El 
strângea din dinţi de durere, iar partea din faţă a cămăşii îi 
era înnegrită şi îmbibată de sânge. 

Ben a privit o fracțiune de secundă prea mult. O gheată 
grea l-a lovit în coaste şi a simţit ceva trosnind. A urlat de 
durere, s-a rostogolit pe podea şi s-a prins cu mâna de locul 
unde fusese lovit. S-a târât pe sub birou, dar namila a apucat 
marginea biroului cu o mână şi l-a dat peste cap. A scos un 
sertar şi l-a aruncat cu putere în capul lui Ben. Sertarul s-a 
făcut bucăţi, acoperindu-l cu bucăți de echipament de birou. 
Ceva a lucit pe covor. Era un deschizător de scrisori de forma 
unui mic pumnal. Degetele i s-au înfăşurat în jurul lui şi când 
namila s-a apropiat din nou, Ben i-a înfipt lama prin gheată, 


311 


de sus în jos. 

Era o gheată zdravănă de piele groasă. Lama era 
neascuţită, dar Ben a lovit atât de tare, încât a intrat prin 
pielea ghetei, apoi în picior, a trecut prin talpă şi a rămas 
înfiptă în podea. |! ţintuise ca pe un gândac într-un insectar. 

Uriaşul şi-a dat capul pe spate şi a urlat de durere. Ben 
s-a ridicat cu greu în picioare şi l-a lovit cu piciorul în 
testicule. Asta chiar a avut efect şi tipul s-a chircit de durere. 
Ben a prins urechile uriaşului şi l-a lovit cu genunchiul direct 
în faţă. 

Afară, Clara a reuşit să scape din strânsoarea lui Glass 
şi a alergat către ferestre cu părul zburlit de bătaia elicelor. A 
alunecat pe zăpadă şi a căzut, apoi a reuşit să se ridice din 
nou în picioare. Glass a pornit după ea şi a prins-o de păr. A 
smucit-o înapoi şi ea a ţipat. 

Uriaşul se bălăngănea gemând, încercând să-şi mişte 
piciorul imobilizat. Ben a luat un stingător de pe perete şi a 
trântit cilindrul de metal greu în capul lui. Tipul s-a prăbuşit 
pe podea, rotindu-se pe spate. Ben a ridicat stingătorul şi l-a 
coborât cu baza drept în faţa tipului, fiind gata să vomite 
când i-a văzut chipul mutilat adâncindu-i-se în craniu. Namila 
s-a zbătut în spasme, apoi s-a contractat din tot corpul pentru 
o secundă şi a rămas nemişcat. 

Rănit şi plin de sânge, Ben a smuls Rugerul .44 de la 
centura mortului. Cilindrul era încărcat cu şase cartuşe 
magnum. S-a îndreptat clătinându-se către fereastra 
franţuzească deschisă. Glass o trăgea pe Clara înapoi către 
elicopter. A ridicat-o şi a prins-o sub braţ, iar ea a dat sălbatic 
din picioarele ei mici. 

Ben a alergat pe acoperiş, ignorând durerea din coasta 
ruptă. A aţintit revolverul greu spre Glass şi i-a strigat 
numele, încercând să acopere zgomotul elicopterului. 

Glass a tras-o pe Clara în faţa lui şi i-a pus ceva în 
dreptul gâtului. Degetul lui mare era pe pistonul seringii. 

— O omor, a zbierat el. Lasă arma jos. 

Ben a dat drumul revolverului şi l-a împins cu piciorul. 
Glass a zâmbit batjocoritor în ciuda durerii şi a tras-o pe fetiţă 
în elicopter. Ţinând încă seringa îndreptată către gâtul ei, a 
legat-o cu mâinile de marginea scaunului. Ben a privit fără să 


312 


poată face nimic. Glass s-a aşezat la bordul aparatului. 
Invăţase să zboare în Africa şi era un bun pilot. Era destul de 
nebun încât să decoleze şi pe zăpadă, dar Jack Glass fusese 
tot timpul nebun şi era mândru de asta. 

Elicopterul a început să se ridice de la sol şi Ben a văzut 
faţa palidă a Clarei prin geamul de plexiglas. Gura ei era 
deschisă şi ţipa, dar ţipătul ei era acoperit de zgomotul 
puternic şi de vânt. 

Ben a alergat de-a lungul pistei. Elicopterul era în aer, 
spulberând zăpada într-un nor de fulgi care-i intrau în ochi. A 
ridicat 44-ul de pe jos, dar nu a îndrăznit să tragă. 

A privit în jur disperat, în timp ce elicopterul care plutea 
în aer s-a rotit încet în jurul cozii. De-a lungul marginii 
acoperişului se afla un parapet de piatră de vreun metru 
jumătate înălţime. A alergat către el şi s-a suit. Şi-a înfipt 
ţeava lungă a revolverului la centură şi s-a echilibrat din 
mâini. Era mult până jos. Glass a accelerat şi elicopterul s-a 
aplecat către faţă. 

Ben a sărit. Pentru o secundă a plutit prin aer, lipsit 
parcă de greutate. Curtea casei, iluminată de reflectoare, se 
afla sub el. A văzut luminile maşinilor de poliţie care se 
îmbulzeau pe alee. Petrecerea se transformase într-un 
adevărat haos. 

Incepuse deja să cadă când mâna lui s-a prins de me- 
talul rece al uneia dintre tălpigele elicopterului. Aparatul a 
virat către dreapta, depărtându-se de casă. Vântul puternic 
mai că părea să-i smulgă lui Ben părul din cap şi hainele de 
pe el. Se legăna prin aer. S-a înălţat puţin şi şi-a prins şi 
cealaltă mână de tălpigă, lovind cu picioarele ca să-şi facă 
avânt pentru a se sălta pe ea. Sub el, curtea conacului se 
învârtea ametitor. 

Glass a simţit elicopterul dezechilibrat de greutatea lui 
Ben. De pe scaunul pilotului îl putea vedea atârnând acolo, 
încercând disperat să urce până la uşa laterală. A zâmbit şi a 
întors aparatul de zbor către casă. Nu putea să-l scuture ca să 
cadă, dar putea să scape de nemernic altfel. 

Hornul larg al unui coş de fum s-a conturat în întuneric 
şi Glass a înclinat puternic aparatul către el. Ben a avut timp 
să vadă ceva din cărămidă îndreptându-se către el şi a ridicat 


313 


picioarele, iar elicopterul a trecut cu zgomot pe deasupra 
acoperişului. Glass a întors din nou elicopterul, şi braţele lui 
Ben au fost întinse, continuând să atârne de tălpigele 
elicopterului. Glass s-a îndreptat din nou către acoperiş. 
Picioarele lui Ben au fluturat prin aer şi apoi au trecut violent 
peste un acoperiş de ţigle înclinat, câteva dintre ele 
desprinzându-se şi căzând la baza casei. Glass a mai 
îndreptat elicopterul încă o dată spre acoperiş, râzând. Încă o 
trecere şi avea să-l împrăştie pe Hope ca pe un gândac, de-a 
lungul a vreo şase metri de construcţie de piatră. 

Dar a înclinat elicopterul prea devreme. Elicea din spate 
a prins o parte a acoperişului, aruncând scântei şi metal 
îndoit. Aparatul de zbor a trepidat. Comenzile au luat-o razna, 
iar elicopterul a început să se răsucească, îndepărtându-se de 
casă şi îndreptându-se către copaci. 

Ben reuşise să-şi pună un picior pe tălpigă. Întinzându- 
se cu mare efort, a reuşit să prindă mânerul uşii laterale, a 
tras de el şi a deschis-o. S-a aruncat înăuntrul cabinei în timp 
ce elicopterul se învârtea deasupra vârfurilor copacilor, lipsit 
de control, iar luminile lui aruncau în jur cercuri sălbatice 
deasupra pinilor înzăpeziţi şi a crengilor goale de stejari şi 
fagi. 

Glass a fandat către el cu seringa mortală în mână. Ben 
a parat lovitura şi a făcut ca încheietura lui Glass să se 
izbească de panoul de comenzi. Acul a căzut pe podea şi cei 
doi s-au încleştat peste scaune, băgându-şi mâinile în ochi şi 
lovind cu pumnii. Ben şi-a înfipt degetele în părul scurt al lui 
Glass şi l-a izbit cu faţa de indicatoarele de pe bord de mai 
multe ori, până când, i-a umplut fruntea de şiroaie de sânge. 

Elicopterul se îndrepta în jos, rotindu-se din ce în ce mai 
rapid. Degetele lui Glass i-au prins faţa ca într-o gheară. Ben 
l-a izbit de uşă, l-a lovit cu pumnul peste dinţi şi l-a pocnit din 
nou cu capul de bord. Glass a căzut moale în scaun în timp ce 
elicopterul s-a înclinat violent pe o parte, îndreptându-se în 
spirală în jos, către vârfurile copacilor. 

Ben a tras cu putere de manete, dar nu mai putea face 
nimic. Elicopterul s-a învârtit nebuneşte încă vreo sută de 
metri şi apoi s-a izbit. Elicele s-au dezmembrat şi s-au 
desprins, retezând vârfurile copacilor. Au continuat să cadă, 


314 


crengile zgâriind şi rupând fuzelajul; motorul s-a blocat, iar 
bucăţi îndoite de elice s-au prăbuşit odată cu ei. Ben a fost 
azvârlit la podea şi apoi aruncat în plafon, în timp ce aparatul 
s-a rostogolit de mai multe ori. 

La zece metri de la sol, aparatul Bell s-a desprins de 
crengile de jos ale copacilor. Prin bucăţile sparte de plexiglas, 
Ben a reuşit să mai vadă covorul de zăpadă apropiindu-se 
vertiginos de ei, apoi impactul l-a azvârlit peste instrumentele 
de bord. Elicopterul s-a oprit cu botul într-un morman de 
zăpadă. Crengi rupte şi bucăţi din aparat au căzut de sus ca o 
ploaie. 

Glass zăcea nemişcat peste consola de comandă. De 
undeva din spatele indicatoarelor de la bord săreau scântei şi 
Ben a simţit mirosul puternic de combustibil. 

S-a ridicat cu mare greutate, din cauza durerii. Cabina 
era înnegrită şi spartă. Deasupra lui, Clara era înţepenită de 
spatele scaunelor din faţă. Avea sânge pe buze şi se chinuia 
să scape de lanţul care îi lega încheietura mâinii de bara 
metalică a scaunului. 

Ben a auzit un pârâit urmat de un vuuuf şi şi-a aruncat 
privirea peste umăr. Flăcările atingeau interiorul geamului, 
întinzându-se spre sistemul de comenzi şi spre scaunele din 
faţă. Elicopterul avea să explodeze în câteva secunde. 

Lanţul care îi încătuşa mâinile fetei scânteia în lumina 
flăcărilor şi Ben a smucit de el, dar acesta nu a cedat. Ochii 
Clarei se măriseră, iar părul îi era lipit de faţă. Se chinuia să-şi 
scoată încheietura din brăţara de oţel, dar era strânsă bine pe 
piele. 

Flăcările continuau să se întindă. Ben s-a aplecat spre 
corpul inert al lui Glass şi a pipăit prin buzunarul de la 
smochingul plin de sânge după cheia de la cătuşe. Nu era 
acolo. Căldura devenise insuportabilă. O limbă de foc l-a atins 
pe spate, arzându-i vesta. Nu mai era timp. Elicopterul avea 
să explodeze. 

În ciuda durerii şi panicii, şi-a adus aminte: arma. A scos 
pistolul şi a lipit capătul ţevii de lanţul de la cătuşe, care era 
prins după bara de scaun. Focul i-a ars mâneca. A apăsat pe 
trăgaci. 

Zgomotul asurzitor al revolverului .44 a acoperit orice 


315 


alt sunet. Pentru un moment, Ben a rămas dezorientat, 
pierdut într-o lume de tăcere, ireală, vuietul ascuţit din urechi 
umplându-i creierul. 

Încă un val de flăcări s-a rostogolit în interiorul înnegrit 
al elicopterului şi Ben şi-a revenit în simţiri. Clara era liberă şi 
lanţul rupt atârna de cătuşa din jurul încheieturii ei. S-au 
chinuit să iasă din cabina aparatului de zbor. Ben a lovit uşa 
cu piciorul cu toată forţa pe care o mai avea. Aceasta s-a 
îndoit şi a cedat şi el a apucat braţul fetei, reuşind cumva să 
se târască afară chiar înainte ca focul să cuprindă întreaga 
cabină. 

A tras-o după el, împiedicându-se prin zăpadă. Nu au 
făcut nici douăzeci de metri, că pădurea din spatele lor a fost 
cuprinsă brusc de o lumină albă. Ben a plonjat în spatele 
trunchiului unui stejar, adăpostind trupul micuţ al Clarei cu al 
său, în timp ce rezervoarele de combustibil au plesnit din 
cauza căldurii şi elicopterul a explodat într-o minge uriaşă de 
flăcări. Tot cerul nopţii a fost luminat, iar copacii au luat foc. 
Resturi aprinse au fost scuipate în toate direcţiile. Clara a 
tipat şi el a ţinut-o strâns. 


316 


62 


Hotelul Bristol, Viena 
Trei zile mai târziu 


Ben a părăsit Kärtner Ring! şi a intrat în holul luxosului 
hotel. Hainele îi erau prea noi şi rigide, şi de fiecare dată când 
se mişca, o durere îl săgeta într-o parte. Peste tot erau zeci 
de grupuri de jurnalişti şi fotografi. Ştia deja că Philippe 
Aragon şi oamenii lui, în fapt o mică armată, ocupaseră un 
întreg etaj, ca bază pentru seria de conferinţe de presă 
despre care vuia toată mass-media. Descinderea poliţiei în 
reşedinţa von Adler fusese cel mai mare eveniment de ştiri 
din ultimii ani, iar Aragon se afla chiar în centrul acestei 
adevărate isterii. Ben evitase intenţionat televiziunea şi 
radioul timp de trei zile, dar nici măcar el nu reuşise să scape. 

În spatele scenei, Aragon trăsese mai multe sfori în 
acele ultime trei zile decât majoritatea politicienilor într-o 
viaţă de om. Avea suficientă influenţă la nivel înalt pentru ca 
unele detalii să fie ascunse mass-mediei. Morţile de la conac 
fuseseră puse în cârca oamenilor lui Kroll, iar în ce-l priveşte 
pe Ben şi echipa sa, ei nu fuseseră niciodată acolo. 

Fusese nevoie de patruzeci şi opt de ore pentru a fi 
înlăturate urmele carnajului. Nimic nu mai rămăsese din 
elicopterul care arsese, cu excepţia fragmentelor înnegrite 
împrăştiate de explozie prin pădure. 

Nu rămăsese, de asemenea, nicio urmă a lui Jack Glass. 
La acel nivel de temperatură generat de explozia 
combustibilului, țesutul uman, chiar şi dinţii şi oasele erau 
carbonizate. Ben mai văzuse aşa ceva înainte. 

A înaintat cu greu prin mulţimea care împânzea holul 
hotelului şi a fost întâmpinat de un bărbat într-un costum cu 
dungi fine. Era cam de aceeaşi vârstă cu Ben, dar avea un 
început de chelie şi era slab de i se vedeau oasele. l-a întins 
mâna. 

— Sunt Adrien Lacan, a spus el peste zumzetul din sală, 


1  Stradă din centrul Vienei (n. tr.). 


317 


asistentul personal al lui Philippe Aragon. Mă bucur că aţi 
reuşit, domnule Hope. 

Lacan l-a însoţit pe Ben prin mulţimea din hol, până la 
lift. Bliţurile câtorva camere foto s-au aprins în timp ce 
mergeau. Ben şi-a ţinut faţa îndreptată în altă parte. Gardienii 
i-au împins înapoi pe jurnaliştii care începuseră să se 
îngrămădească în jurul lor, şi au păşit singuri în lift. Lacan a 
apăsat butonul pentru ultimul etaj şi ascensorul a pornit în 
sus fără zgomot. 

— E nebunie curată, a spus el scuturând din cap, n-am 
mai văzut aşa ceva până acum. 

În camerele de lux ale lui Aragon era o zarvă continuă, 
un dute-vino de oameni vorbind în căşti şi încă şi mai multe 
telefoane sunând în fundal. Pe mese erau puse televizoare 
date pe diferite canale de ştiri, în timp ce oamenii se 
adunaseră în jur ca să privească. Un vraf de ziare stăteau pe 
o masă, două femei citind prima pagină. Ben a păşit prin 
camera plină de forfotă şi a simţit mai multe perechi de ochi 
aţintindu-se asupra lui, întrebătoare. 

În mijlocul mulţimii, Aragon stătea într-o postură 
neoficială, suit pe marginea unei mese, uitându-se pe nişte 
hârtii în timp ce vorbea cu cineva la telefonul mobil. Cămaşa 
îi era descheiată la gât şi arăta proaspăt şi energic, chiar şi cu 
plasturele care-i acoperea rana cusută de la sprânceană. A 
zâmbit larg când Ben s-a apropiat, a terminat discuţia 
telefonică şi a închis mobilul. A lăsat teancul de hârtii pe 
masă şi l-a salutat călduros pe Ben. 

— Nu uitaţi că aveţi un interviu de presă la şi un sfert, l- 
a avertizat Lacan. 

Aragon i-a făcut semn cu mâna să plece şi l-a luat pe 
Ben de cot. 

— Îmi pare rău de tot haosul ăsta, a spus el. Aici e mai 
linişte. 

L-a condus pe Ben printre oamenii din stafful său, într-o 
cameră mai mică din lateral. A închis uşa acoperind astfel 
orice zgomot. 

— Mulţumesc că ai venit, a spus el. 

Ben l-a privit pe politician. Se ridicase parcă din nou în 
picioare ca un luptător. Era relaxat şi încrezător, dar era ceva 


318 


la el acum, o ardoare a competiţiei pe care Ben nu o mai 
văzuse. Părea pregătit şi gata de luptă. 

— Ai spus că e important, a răspuns Ben. 

— Este. O treabă pe care vreau să o lămuresc cu tine 
înainte să pleci. Ai avion astăzi? 

Ben a confirmat din cap: 

— În câteva ore. 

— Irlanda, a spus Aragon. Nu am fost niciodată acolo. 
Cum e? 

— Verde, a spus Ben. Pustiu. Linişte. 

— E o parte din mine care şi-ar dori să fie în stare să se 
retragă într-un loc liniştit, a spus Aragon, arătând cu capul 
către uşă şi zăpăceala de dincolo. Chiar acum, şi nu m-aş 
gândi probabil niciodată să mă mai întorc. Tu eşti un om 
norocos. 

Ben nu se simţea în niciun caz aşa. 

— Poţi oricând să renunţi la tot, Philippe, a spus el. 
Întoarce-te la vechea ta carieră. Arhitecţii nu atrag atenţia 
nedorită. Nu sunt nici răpiți, nici executaţi. 

— Vorbeşti precum Colette, soţia mea. 

— Pare a fi o femeie sensibilă, a spus Ben. 

— Şi ţie îţi place totuşi să trăieşti pe muchie. 

— Fac ceea ce fac. 

— Mi-ai fost de mare ajutor, a spus Aragon, şi n-o să uit. 

Ben a zâmbit. 

— Nu am făcut-o pentru tine. 

— Îţi apreciez sinceritatea, dar îţi sunt oricum recu- 
noscător. 

Politicianul a băgat mâna într-un buzunar interior al 
vestei sale şi a scos un plic mic şi alb. 

— Ceea ce mă conduce la motivul pentru care te-am 
chemat aici, a spus el. Voiam să-ţi dau asta. 

Ben a luat plicul din mâna întinsă a lui Aragon. Numele 
lui era imprimat cu un scris îngrijit pe faţă. 

Aragon a întins un deget către el. 

— Deschide-l. 

S-a aşezat cu spatele într-un scaun cu o privire amuzată 
de anticipare, în timp ce Ben l-a deschis. 

Nu era mare lucru înăuntru, doar o foaie mică de hârtie. 


319 


Ben a scos-o din plic. Era un cec semnat din contul personal 
al lui Aragon şi era destinat domnului Hope Benedict. Şi-a 
aruncat privirea asupra scrisului. Era un unu cu o linie 
întreagă de zerouri după el. 

— Nu înţeleg, a spus el ridicându-şi privirea. Pentru ce e 
asta? 

— Nu am apucat să-ţi vorbesc despre recompensa pe 
care am oferit-o, a spus Aragon. Un milion de euro pentru 
oricine m-ar fi ajutat să-i găsesc pe cei care l-au omorât pe 
Roger. A zâmbit. Tu m-ai ajutat şi i-am prins. Banii sunt ai tăi, 
prin urmare. Bucură-te de ei. 

Ben a rămas privind cecul. 

— Mulţumesc, Philippe..., a spus el. 

Aragon a zâmbit. 

— E în regulă, atunci. Să ai o călătorie plăcută spre casă 
şi sper să ne mai întâlnim. 

— „„dar nu îi vreau, mulţumesc, a continuat Ben 
înapoindu-i cecul lui Aragon. 

— Nu accepţi? 

Ben a scuturat din cap. 

— Îi meriţi, a spus Aragon. 

— Ai grijă de soţia şi copiii lui Sandy Cook, a spus Ben, 
şi restul pune-l în cutia milei. Fă ceva bun cu ei. Eu nu îi 
vreau. 


Kinski era acasă. l-a trebuit ceva timp să ajungă la uşă, 
şchiopătând în cârje. 

— Îmi pare bine să te văd pe picioare, Markus, a spus 
Ben păşind în holul de la intrare. 

Avea ceva cu el într-o sacoşă de plastic. 

Kinski era îmbrăcat cu un halat. Părul îi era ciufulit şi 
avea o barbă nerasă de patru zile. Era palid, iar sub ochi îi 
atârnau nişte pungi întunecate. 

Ben a privit în jur prin locuinţa de suburbie, mică şi 
modernă. Nu se prea potrivea cu un tip mare şi greoi ca 
Markus Kinski. Totul era prea ordonat şi aranjat, iar pe mese 
erau vaze mici şi curate, cu flori. Era mâna unei femei în locul 
acela. Helga probabil, s-a gândit Ben. 


320 


Detectivul părea bucuros să-l vadă. Ben s-a uitat în jos 
la piciorul pus în ghips, cu degetele groase lăsate libere. 
Ghipsul era plin de urări de bine şi de semnăturile prietenilor 
săi. 

Kinski i-a surprins privirea. 

— Mă mănâncă ca naiba, a spus el. Drăcia asta n-o să 
iasă afară prea repede. 

— Cum se simte? a întrebat Ben în timp ce Kinski 
şchiopăta pe hol. 

— Puțin abătută, a spus Kinski, dar o să fie bine. E un 
copil puternic. 

Ochii lui s-au îndreptat spre plasa de plastic pe care o 
adusese Ben. 

— Ce ai acolo? 

— l-am adus ceva, a spus Ben. 

A băgat mâna în plasă şi a scos un urs mare şi moale pe 
care-l cumpărase în grabă în drumul său de-a lungul oraşului. 

— Sper să-i placă. 

— De ce nu o întrebi chiar tu dacă îi place? i-a sugerat 
Kinski. 

A mers şchiopătând până la baza scărilor şi s-a înclinat 
sprijinindu-se în cârje. 

— Clara, ai un vizitator! a strigat el. 

O uşă s-a deschis pe palier şi o faţă micuță a apărut. 
Ochii ei s-au aprins voioşi când l-a văzut pe Ben stând acolo în 
picioare. A alergat pe scări şi l-a îmbrăţişat strâns. 

El era fericit să o vadă zâmbind din nou. Privirea aceea 
pierdută pe care o avusese ultima oară când o văzuse părea 
să fi dispărut. Trecuse prin al naibii de multe, dar poate că 
tatăl ei avea dreptate. Era un copil puternic. 

— Presupun că eşti mult prea mare şi matură pentru 
asta, a spus el dându-i ursuleţul. 

Ea l-a luat şi l-a strâns la piept. 

— O să-i pun numele Ben, a spus ea cu înflăcărare. Am 
încă un prieten nou, a spus ea radiind şi s-a întors către tatăl 
ei. Pot să i-l arăt lui Ben, tati? 

Kinski a dat din cap. Clara a alergat repede pe coridor, 
cu ursuleţul la piept. 

— Muffi! a strigat ea. 


321 


Un pui de rottweiler, ca o minge neagră de blană, nu 
mai mare decât un iepure, a ieşit din camera de zi 
împleticindu-se pe labele mult prea mari pentru dimensiunile 
lui şi şi-a înălţat capul într-o parte, privindu-l pe Ben cu nişte 
ochi mari şi curioşi. Avea câte un petic mai deschis la culoare 
deasupra fiecărui ochi, exact ca Max. 

— Fugi şi joacă-te cu cățelul, i-a spus Kinski fetei. Ben şi 
cu mine avem de discutat. 

L-a condus pe Ben în bucătărie şi şi-a proptit cârjele de 
masă. A deschis un dulap şi a luat două pahare şi o sticlă de 
Jack Daniel's. S-au aşezat, iar Kinski şi-a întins piciorul pus în 
ghips şi a umplut două pahare, împingând unul către Ben. 

Kinski a gemut, a încercat să-şi bage două degete sub 
ghips. Frustrat, a renunţat şi a dat repede pe gât jumătate de 
pahar de bourbon. 

— Credeam că nu mai bei alcool, a spus Ben. 

— Am cedat. Mă face să uit de nenorocita asta de 
mâncărime. 

— Aragon mi-a spus că tu conduci investigaţiile. 

Kinski a dat din cap. 

— Mă tem că o să dureze luni şi luni de zile. Au spus că 
e cea mai şmecheră echipă de avocaţi ai apărării pe care a 
văzut-o cineva vreodată. A zâmbit cu subînţeles. Nemernicii o 
să aibă din plin nevoie de ei. 

— Poţi să tai buruiana, a spus Ben, dar rădăcinile merg 
mai adânc. Nu le poţi distruge. 

Detectivul a ridicat din umeri. 

— Poate că ai dreptate. Personal, eu voi fi bucuros să 
văd nişte ticăloşi prăbuşindu-se. Asta mă va satisface. 

Au băut din pahare în linişte. 

— N-o să uit niciodată ce ai făcut pentru Clara, a spus 
Kinski încet. Aş vrea să fi fost acolo să te ajut. 

— Îmi pare rău de prietena ta, Hildegard, a spus Ben. 

Kinski şi-a dus paharul la buze. Când l-a pus înapoi jos, 
era gol. A scos un lung oftat. 

— Ben, când mi-au spus de Leigh... 

Vocea lui s-a stins treptat. Bărbia lui ţepoasă i-a coborât 
în piept. 

Ben şi-a pus o mână pe braţul poliţistului. 


322 


— Mulţumesc, Markus. 


Nouăzeci de minute mai târziu stătea întins într-un 
fotoliu moale şi privea în jur la decorul luxos al sălii de 
aşteptare a clinicii particulare. Incăperea era caldă şi plină de 
plante şi aranjamente florale, iar într-un colţ se afla un pom 
de Crăciun drăguţ. Zăpada bătea uşor în geamuri. 

Din nişte difuzoare ascunse se auzea o muzică, care lui 
Ben îi suna a Mozart. Nu putea spune ce piesă era şi nici nu-i 
păsa. Nu mai voia nici să audă de Mozart. Îl făcea să se 
gândească la Leigh şi la Oliver. Deodată i s-a făcut dor de 
vechea lui ploscă. 

— Salut, Eve, a spus el. 

Ea s-a oprit în dreptul uşii, apoi a zâmbit şi a traversat 
încăperea până la el. Purta un trening bleumarin cu o mânecă 
tăiată şi avea branţul bandajat. Mâna îi era în ghips de la cot 
până la buricele degetelor, dar nu avea niciun mesaj pe ea. 

— Ce-ţi mai face mâna? 

— Nu cred că voi mai putea cânta la chitară, a spus ea 
în timp ce se aşeza în fotoliul de lângă el. Mi-au făcut o 
operaţie. O să vedem. Nu doare prea tare, totuşi. Atât timp 
cât mă îndop cu calmante. 

A zâmbit. Era trasă la faţă şi palidă. 

El s-a răsucit în scaun şi s-a cutremurat din cauza 
durerii ascuţite din coaste. 

— Uită-te la noi, a spus ea. Suntem aranjaţi bine. Eşti 
OK? 

— O să trec eu şi de asta, a spus el. E doar puţină 
rigiditate, atâta tot. 

— Am fost surprinsă când m-ai sunat. Nu am crezut că o 
se te mai văd, Ben. Mulţumesc că ai venit să mă vizitezi. 

— Sunt bucuros că Aragon are grijă de tine, a spus el. 

— Un adevărat tratament de VIP, în locul ăsta. A făcut o 
pauză. Am multe pentru care să-i mulţumesc lui Philippe. E 
mai mult decât merit, a adăugat ea. 

— E un om bun, a spus Ben, pentru un politician. 

— A avut mare grijă de mine. S-ar putea să fiu lăsată în 
libertate sub supraveghere o vreme, dar pot să mă descurc 


323 


cu asta. E un început pentru mine. 

El a dat din cap afirmativ. Ştiau amândoi la fel de bine 
că fusese un aranjament norocos. Aragon dăduse dovadă de 
multă compasiune, făcându-l pe Ben să se întrebe dacă el 
avea un asemenea sentiment. 

— Mi-e ruşine de toate lucrurile pe care le-am făcut, a 
spus ea privind în jos. 

— N-ai avut niciodată prea multe opţiuni. Ai făcut ce era 
bine, până la urmă. 

— Da, am făcut amândoi un lucru bun, a spus ea. Şi tu 
ce ai de gând? O să stai pe-aici o vreme sau ce o să faci? 

— O să iau un avion spre Dublin, în după-amiaza asta. 

— Ce păcat, a spus ea. Mi-ar fi plăcut să te cunosc mai 
bine. 

El a zâmbit trist şi nu a zis nimic. 

— Plănuieşti să te mai întorci vreodată pe aici? a 
întrebat ea. 

— Poate, cândva. 

— N-o să participi la audiere? 

El a scuturat din cap: 

— Nu am fost niciodată aici. 

— Sunt martorul principal, a spus ea. 

— Ştiu. O să fii bine, i-a spus el. 

Ben s-a ridicat ca să plece şi s-a îndreptat spre ieşire, 
iar Eve l-a urmat în hol. 

— Aşteaptă, a spus ea. Tocmai mi-am adus aminte de 
ceva. Le-am spus s-o aducă aici de la mine de acasă, după ce 
ai sunat. 

A urcat scările şi a dispărut printr-o uşă de la primul 
etaj. Când a apărut din nou, câteva momente mai târziu, 
ţinea ceva foarte familiar în mâna ei bună. Era vechea lui 
jachetă maro de piele. 

— Am crezut că n-o s-o mai văd niciodată, a spus el. 

Ea a roşit. 

— Ai lăsat-o în apartamentul meu în ziua aceea. 

Ben a luat-o din mâna ei şi a aruncat-o pe un umăr. Se 
simţea bine să o aibă din nou. 

— Mersi, a spus el cu o voce moale şi s-a întors către 
uşă. 


324 


— Eşti sigur că nu poţi să mai stai pe aici o vreme? 
— Sunt sigur. 
— Pot să te sun cândva? 


Pe drumul de douăzeci de kilometri cu taxiul către sud- 
est, spre aeroportul Wien Schwechat, Ben şi-a dat jos jacheta 
nou cumpărată şi a îmbrăcat-o pe cea veche de piele. Era 
parcă puţin mai fericit, îmbrăcat cu ea. Şi-a găsit vechea 
ploscă de alcool într-un buzunar şi telefonul în altul. A pornit 
mobilul să verifice dacă mai avea baterie şi într-adevăr mai 
avea. 

L-a folosit ca să o sune pe Christa Flaig şi ea a ascultat 
în linişte când el i-a spus că cineva a răspuns deja pentru 
moartea lui Fred. Nu i-a dat însă prea multe detalii. 

— Urmăreşte ziarele, i-a sugerat. Şi s-ar putea să pri- 
meşti un telefon de la un poliţist pe nume Kinski. Poţi avea 
încredere în el. 

Avea de aşteptat o oră după check-in şi ştia exact cum 
voia să petreacă acel timp. S-a aşezat pe un taburet la barul 
din terminalul pentru plecări şi a cerut un whisky triplu. Nu i-a 
luat mult ca să-l termine şi a mai comandat unul. Nu se 
îmbăta prea des, sau cel puţin nu se îmbăta zdravăn, dar 
astăzi nu părea să fie o zi rea pentru asta şi nu părea să fie un 
moment nepotrivit să înceapă chiar acum. Şi-a scos pachetul 
de Gitanes din jacheta de piele şi a apăsat cu degetul mare 
pe rotita brichetei Zippo. A închis bricheta şi a tras fumul tare 
adânc în piept şi i-a dat drumul încet pe nări. A închis ochii şi 
imediat în minte i-a apărut imaginea lui Leigh. 

Barmanul l-a văzut şi s-a apropiat de el. 

— Rauchen verboten, a spus el, arătând către semnul 
de „fumatul interzis”. 

Ben i-a aruncat o privire care l-a făcut să dea înapoi. O 
femeie îmbrăcată într-un costum cu pantaloni cu dungi, care 
stătea la bar, a dat din cap iritată, dar nu a zis nimic. El şi-a 
terminat whisky-ul, a răsucit paharul pe suprafaţa netedă a 
tejghelei şi s-a gândit să mai comande încă unul. 

Telefonul i-a sunat, dar nu i-a dat atenţie. A sunat de 
câteva ori, apoi s-a oprit. 


325 


A comandat băutura. Barmanul i-a trântit-o în pahar. 

Telefonul a început să sune din nou. Femeia de la bar 
se uita fix la el, ca şi cum ar fi spus: Răspunde, la dracu”, sau 
închide porcăria aia! 

El a oftat şi a apăsat ca să răspundă. Nu se auzea prea 
bine, dar era vocea unei femei. A ascultat pentru un moment, 
apoi a spus: 

— Ce vrei, Eve? 

Spusese că-l va suna cândva, dar nu crezuse că o va 
face atât de curând. 

— Cine e Eve? a întrebat vocea. 

— Poftim? a spus el, derutat. 

Şi-a acoperit cealaltă ureche, diminuând zgomotul de la 
bar, al muzicii şi al anunţurilor de zbor, care acoperea 
cuvintele ei. 

— Sunt Leigh, a rostit ea tare în telefon. Leigh. 


326 


63 


Munţii din Slovenia 
Câteva ore mai târziu 


Era un drum lung de la aeroportul din Ljubljana până în 
Bled, în nord-vestul Sloveniei. Ben închiriase un Audi şi acum 
accelera cât putea. Era nerăbdător să o vadă din nou. 
Imaginea groaznică a ceea ce el crezuse a fi chipul ei fără 
suflare îi rămăsese încă în minte. 

Micul oraş era cuibărit în inima unor păduri de pini. Sub 
cerul întunecat, drumul mergea de-a lungul malului lacului 
Bled. În mijlocul lacului se afla o insuliţă împădurită, cu o turlă 
de biserică în stil baroc înălțându-se printre copaci. Munţii 
acoperiţi de zăpadă dominau peisajul din fundal. Pe drum nu 
era practic nicio maşină, iar ploaia topise gheaţa. 

Când a ajuns la marginea oraşului, a verificat harta. 
Instrucţiunile pe care ea i le dăduse la telefon îl duceau la o 
vilă elegantă care semăna cu o cabană, de la capătul unei 
străzi liniştite. Ploaia bătea în parbriz când a ajuns în faţa 
casei. Pe placa şlefuită de pe perete scria Anja Kovak, cu 
litere mari şi negre. Sub nume mai era un titlu pe care nu l-a 
înţeles, dar, oricum, părea genul de placă pe care o aveau 
doctorii sau avocaţii. O persoană care exercita o profesie. A 
verificat din nou adresa. Era în mod cert cea pe care i-o 
dăduse Leigh, dar i se părea că ceva nu e în regulă. Ce căuta 
ea acolo? 

A stat în maşină încă un minut ca să-şi limpezească 
mintea. De când îl sunase, el se tot gândise. A privit picăturile 
de ploaie care se prelingeau afară, pe geam. Apoi a întins 
mâna după mâner, a deschis portiera şi a scos un picior afară. 

În acel moment uşa casei s-a deschis şi a văzut-o stând 
acolo, în capătul scărilor. Purta nişte haine puţin cam mari 
pentru ea: un pulover negru şi gros de lână şi o pereche de 
pantaloni negri largi. Păreau împrumutaţi. Oricine ar fi fost 
persoana care i-a dat, îi plăcea culoarea neagră. 

S-a dat jos din maşină şi a păşit încet pe poartă. A 
început să plouă mai tare. Leigh a venit către el. Au început 
să meargă mai repede cu cât se apropiau unul de altul, iar 

327 


când s-au întâlnit, ea l-a strâns tare în braţe. 

El a ţinut-o la piept. Nu voia să-i dea drumul. Durerea 
din coaste nu mai conta. A vrut deodată să o sărute, dar nu 
ştia dacă era cel mai indicat. 

S-au ţinut în braţe mult timp, apoi ea s-a dezlipit de 
lângă el şi şi-a împreunat mâinile. Părul ei era ud de ploaie. 
Râdea şi plângea în acelaşi timp. 

— Îmi pare atât de bine să te văd, a spus ea. 

— Am crezut că ai murit, a fost tot ce a putut să 
îngaime. Ultimele câteva zile au fost o adevărată tortură. 

Ea s-a uitat în sus la el. 

— Ai spus că s-a terminat. E adevărat? 

Ben a încuviinţat. 

— Da, s-a terminat. Eşti în siguranţă. Acum poţi să-ţi 
continui liniştită viaţa. 

— l-ai găsit? 

El a dat din nou din cap. 

— Ce ai făcut? 

— Nu mă întreba. 

— Unde e Clara? 

— Acasă cu tatăl ei. E bine. Amândoi sunt bine. 

Leigh a privit în sus spre cer, şi-a strâns mâinile în jurul 
trupului şi a tremurat. 

— Plouă, a spus. Hai să mergem înăuntru. 

L-a condus în casă. Pe podea erau plăci de teracotă şi 
pereţii erau vopsiți în alb. Erau curaţi şi arătau ca de spital. A 
auzit pe cineva tuşind şi s-a uitat în stânga lui. Pe perete era 
un semn pe care nu l-a putut citi. Prin uşa de lângă indicator a 
văzut câţiva oameni stând pe scaune. Câţiva dintre ei citeau 
ziare. Cineva a tuşit din nou. Aerul mirosea a dezinfectant cu 
clor. Era sala de aşteptare a unui doctor. 

— Ce cauţi tu aici? a întrebat-o el pe Leigh în timp ea îl 
conducea dincolo de uşă şi apoi de-a lungul coridorului până 
la o altă uşă. 

— Anja are consultaţii, a spus ea. Putem vorbi aici. 

Ea a împins uşa şi el a urmat-o în bucătărie. 

Era mică şi practică. Pe aragaz fierbea un filtru de cafea 
şi în cameră se simţea miros de cafea adevărată. 

Ea a turnat cafea în două ceşti şi i-a dat una lui. 


328 


— Pari schimbat. Ce s-a întâmplat cu părul tău? E mai 
închis. 

— Şi tu pari diferită. Pari în viaţă. 

— Cu siguranţă nu sunt moartă, l-a asigurat ea, 
zâmbind. 

— Ştiu ce s-a întâmplat la mănăstire, a spus el. Ar fi 
trebuit să fiu acolo cu tine. 

— Am încercat să te sun zile de-a rândul. Telefonul tău 
era întotdeauna închis. Mi-am făcut multe griji pentru tine. 

— Nu am avut telefonul, a spus el. Nu i-a spus de ce. Ce 
s-a întâmplat cu tine? Cum ai ajuns aici? 

— E o poveste simplă, a spus ea. Elicopterele au plecat 
şi au luat-o pe Clara. Nu mai puteam face nimic. 

S-a oprit, încercând parcă să-şi amintească. 

— Am aşteptat până când tipii au plecat. Am văzut 
fumul şi mi-am dat seama ce se întâmplase. Mi-a fost teamă 
că se puteau întoarce şi am vrut să fug, cât de mult mă 
ţineau picioarele. Eram plină de sânge. 

— Sângele cui? 

— Nu al meu, a răspuns ea. 

— Vechiul puşcoci? 

Ea a înclinat din cap. 

— A trebuit să-l folosesc. 

S-a înfiorat, a închis ochii o clipă şi a sorbit nişte cafea. 

— Nu puteam să îndur senzaţia sângelui tipului pe 
mine. Am găsit un izvor unde m-am spălat. Am mers multă 
vreme prin zăpadă. Pur şi simplu am mers, fără să ştiu 
încotro. Peste tot era sălbăticie, copaci şi dealuri. Nu-mi aduc 
aminte prea clar, dar mi-au spus că mă clătinam gata să mă 
prăbuşesc, atunci când m-au găsit. 

— Cine te-a găsit? 

— Anja. 

— Doctorita? 

Ea a încuviinţat. 

— Am fost norocoasă. Anja nu-şi ia prea multe zile 
libere. Schia cu nişte prieteni. M-au găsit şi m-au dus la o 
cabană de schi din vale. La început, Anja a spus că vrea să 
mă ducă la un spital. Era singura din grup care vorbea 
engleză şi am implorat-o să nu mă ducă acolo. A acceptat 


329 


până la urmă să mă aducă aici pentru îngrijiri şi aici am stat 
toată săptămâna. Acum sunt bine. 

— Îi sunt recunoscător Anjei, a spus el şi a mângâiat-o 
pe mână. Era caldă şi moale. E ceva ce vreau să-ţi spun, 
Leigh. Scrisoarea descoperită de tatăl tău a fost distrusă. Imi 
pare rău. i 

— Mie nu-mi pare rău, a spus ea. Imi doresc să n-o fi 
găsit-o niciodată. Aş fi distrus-o chiar eu. 

— Încă ceva, a spus Ben. Cred că tatăl tău a avut drep- 
tate. La fel şi profesorul Arno. Nu cred că era falsă. 

— Nu vom şti niciodată, nu? 

El a scuturat din cap. 

— Nu, dar şi eu sunt bucuros că am scăpat de ea. 

— Şi aşa totul s-a sfârşit cu adevărat? 

— Da. 

— Simt că ar trebui să ştiu mai mult. 

— Nu cred că ar trebui. Au murit oameni. 

Ea a tăcut. 

— Te duc acasă, a spus Ben. 

— Nu am niciun act de identitate, am pierdut totul. 

— N-o să ai nevoie de aşa ceva. Ne întoarcem cu un 
avion particular. 

Ea a ridicat dintr-o sprânceană. 

— Al cui? 

— Al lui Philippe Aragon. 

— Aragon? A scuturat din cap, nedumerită. Politicianul? 

— Nu mă întreba, a spus el. Vei fi gata să pleci de aici 
mâine-dimineaţă? 

— Sunt gata chiar acum. 

— Cina mai întâi, a spus el. 

— Mă scoţi în oraş? Nu am cu ce să mă îmbrac. 

— Arăţi minunat, i-a replicat el şi a zâmbit. 


Au luat cina în restaurantul din Grand Hotel Toplice, pe 
malul lacului Bled. S-au aşezat într-un colţ, la o masă pentru 
două persoane. El a comandat cea mai bună băutură a casei. 
Nu-şi putea lua privirea de la ea. Trebuia să-şi tot aducă 
aminte că ea se afla acolo cu adevărat şi că trăia. 


330 


— Încă te mai uiţi la mine ca şi cum aş fi vreo arătare, a 
râs ea. 

— Nu ai văzut poza aceea cu tine. M-am speriat de nu 
mai ştiam ce e cu mine. Incă mi se mai opreşte respiraţia 
când mă gândesc la ea. 

— Asta se întâmplă după ce ani de-a rândul joci roluri 
de eroine tragice pe scenă, a spus ea. Am murit de o mie de 
ori. Opera e plină de morţi înspăimântătoare: Carmen este 
înjunghiată, Tosca sare de pe parapet, Lucia di Lammermoor 
se umple de sânge când îşi înjunghie soţul, înnebuneşte şi 
moare şi ea. În scurt timp înveţi să arăţi mort de-a binelea. 
Câteodată se filmează interpretarea, aşa că sunt camere 
centrate pe faţa ta şi care te măresc. Pot să-mi ţin respiraţia 
ca un pescuitor de perle şi să stau cu ochii deschişi o 
eternitate fără a clipi. 

— Da, m-ai convins. 

Ea a gustat puţin vin. 

— Cu greu îmi vine să cred că totul a fost real. 

— Să nu mai vorbim despre asta. 

— Tot nu pot să înţeleg cum de m-a ratat, a spus ea. 
Când am auzit împuşcătura aceea am crezut că s-a terminat. 
Abia după ce am căzut pe povârniş, mi-am dat seama că nu 
aveam nimic. A fost un miracol. 

— Nu a fost niciun miracol, a spus el. Nu-i mulţumi lui 
Dumnezeu, mulţumeşte-i sfântului ţevilor curbate. Îţi aduci 
aminte de omul de zăpadă? 

Ea şi-a ridicat paharul şi a zâmbit. 

— Atât de sceptic, mai ales pentru un fost teolog. 

— Ţi-am spus că puşca trăgea puţin în dreapta. 

— Da, bine, dar eu am lovit omul de zăpadă fix în 
centru, fără nicio problemă. 

— Aşa este, a admis el, dar dacă puşca ar fi fost 
dreaptă, ai fi ratat. 

— Destul de logic, a râs ea. 

El a lăsat ca râsul ei să se piardă încet şi zâmbetul 
aproape că a dispărut de pe chipul lui. Şi-a trecut degetele 
peste piciorul paharului cu vin. Era ceva ce ar fi vrut să spună 
şi se gândea la cea mai bună modalitate de a o face. 

Ea a observat schimbarea de pe faţa lui şi l-a privit 


331 


curioasă. 

— Vrei să-mi spui ceva anume? 

— Leigh, a început el serios, m-am tot gândit. 

Ea a privit în sus către el, atentă. 

Ben s-a oprit, ocolindu-i privirea. 

— Ce este? a spus ea. 

— Nu mai vreau să fac asta. 

Ea a clipit. 

— Ce nu mai vrei să faci? 

— Mă retrag. 

— Credeam că te-ai retras deja. 

— Mă refer la ceea ce fac. 

Ea s-a lăsat pe spate în scaun. 

— De ce? 

— Nu mai e ceea ce vreau să fac. 

— De ce? a întrebat ea din nou. 

El şi-a ridicat privirea şi a întâlnit-o pe a ei. 

— Datorită ţie. 

— Mie? 

— Vreau şi eu o viaţă, Leigh. Am dat la o parte atât de 
mult atunci când am plecat de lângă tine. Imi pare rău. Ar fi 
trebuit să-l ascult pe Oliver. Ar fi trebuit să mă însor cu tine 
când voiai şi tu asta. Am fost un idiot. 

Ea a rămas tăcută. 

— Când mi-au spus că ai murit, mi-am dat seama de 
ceva. Am realizat cât de mult te mai iubeam încă şi că de fapt 
nu am încetat niciodată cu adevărat să te iubesc. 

A întins mâna de-a lungul mesei şi a luat-o pe a ei. 

— Îmi mai dai o şansă? 

Ea s-a uitat în ochii lui. 

— Vreau să fiu cu tine, a spus el cu seriozitate. E loc şi 
pentru mine în viaţa ta? 

Ea a continuat să-l privească. 

— Vreau să mă căsătoresc cu tine, Leigh. Accepţi? 

— Sunt uluită, a spus ea. 

El a dat drumul mâinii ei şi s-a jucat cu degetele pe 
paharul lui. 

— Nu trebuie să-mi răspunzi acum. 

— Chiar mă întrebi serios? a spus ea. 


332 


— Da. Te întreb serios. 

— Trebuie să călătoresc foarte mult, a spus ea. Munca e 
importantă pentru mine. Nu sunt tocmai o persoană cu care e 
uşor să trăieşti. 

— Pot să mă descurc cu asta. 

— Şi cum rămâne cu casa ta din Irlanda? 

— O vând, a spus el fără ezitare. 

— Vrei să locuieşti cu mine în Monaco? 

— Îmi place Franţa, a spus el. Îmi plac vinul şi mân- 
carea. Am un loc în Paris. Franţa nu e o problemă pentru 
mine. 

— O să te plictiseşti fără să faci nimic. 

— O să găsesc lucruri de făcut, a spus el. Ştiu deja ce 
voi face. 

— Şi în plus urăşti opera. 

— Aici m-ai prins, a spus el. Urăsc opera, mai ales opera 
germană şi mai ales pe Mozart. 

Ea a râs, apoi a rămas tăcută şi serioasă, uitându-se la 
el. 

— Cincisprezece ani, a spus ea. E mult timp de când ne- 
am despărţit şi sunt multe lucruri pe care trebuie să le 
recuperăm. Ne-am schimbat amândoi. 

— Ştiu, a spus el, dar vorbesc serios. O să te gândeşti la 
asta? 


333 


64 


Bahamas 
Câteva săptămâni mai târziu 


Chris Anderson sorbea din martini şi a privit peste 
nisipul alb. O briză caldă a mişcat frunzele de palmier de 
deasupra capului lui în timp ce /so/de se legăna uşor pe apa 
care licărea. Avea nisip între degetele de la picioare. S-a 
ridicat de pe şezlong şi a luat ziarul. Exemplarul din The 
Times era vechi de trei zile, din 19 ianuarie. Erau ştiri deja 
răsuflate, dar îi plăcea să afle ce se mai întâmplase acasă şi, 
oricum, ce se putea întâmpla în trei zile? A răsfoit paginile. 
Ştiri din străinătate. Asasinate în Orientul Mijlociu. Furtuni 
abătute asupra Marii Britanii. Acelaşi rahat ca întotdeauna. 
Chris s-a întins în şezlong şi a mai aruncat o privire la iahtul 
său care plutea pe apa albastră şi liniştită şi a zâmbit. 

A mai dat câteva pagini la întâmplare. 

Un titlu mic i-a atras atenţia, dar i-a luat ceva timp până 
să reacționeze. 

— Ştiam eu! a bombănit el. Curva! Curvă mincinoasă! 


PRIMADONA SE CĂSĂTOREŞTE 


A citit articolul de trei ori. Nu era prea lung şi avea şi o 
fotografie. Căsătoria fusese oficiată cu o săptămână în urmă 
în Veneţia, unde mireasa, Leigh Llewellyn, repeta pentru 
premiera cu noua montare a Fl/autului fermecat. Chris s-a 
uitat mult timp la faţa mirelui îmbrăcat în costum alb cu 
negru. S-a uitat la numele din articol, apoi din nou la 
fotografie. 

— Nemernicul! a mormăit el printre dinţi. 

Exact cum crezuse. Era maiorul Benedict Hope. 

Chris a mototolit hârtia cu dezgust, a aruncat-o şi a mai 
luat o gură de martini. Apoi a împins la o parte şi paharul. 


Teatrul La Fenice, Venetia, Italia 
334 


În lojă totul era din catifea roşie. Scaunul lui Ben, 
peretele din spatele lui, compartimentele, atât cel din stânga, 
cât şi cel din dreapta, erau capitonate cu catifea roşie. Şi-a 
slăbit gulerul şi s-a lăsat pe spate în scaun. Era îmbrăcat 
destul de nonconformist, atât cât îi permitea locul acela - 
doar un costum închis la culoare şi o cravată simplă 
bleumarin. Majoritatea bărbaților din sală erau în 
smochinguri, dar să se îmbrace într-un smoching de două ori 
în decursul a cinci săptămâni era puţin cam mult pentru Ben. 

Cocoţat în loja privată, avea o perspectivă minunată 
asupra teatrului La Fenice. Phoenixul, legendarul teatru de 
operă. Numit în mod corespunzător. Citise în program că 
cineva tot dădea foc locului. Ultima oară fusese în 1996, iar 
programul spunea că în 2003 fusese readus la vechea lui 
grandoare. 

„Grandoare” era cuvântul potrivit. S-a uitat în jurul lui. 
Văzuse ceva decoruri somptuoase în viaţa lui, dar ăsta 
mergea cu un nivel şi jumătate mai sus. 

Decoraţiunile erau incredibile. Era ca o catedrală con- 
struită în numele muzicii. 

A oftat. Asta era. Se afla în Veneţia, la primul lui 
spectacol de operă. Leigh era o veterană aici, jumătate dintre 
spectatori se aflau acolo doar ca să o vadă pe ea. Regina 
Nopţii era marele rol de divă. Mass-media era peste tot unde 
era ea şi automat şi peste tot unde era proaspătul ei soţ. 

Se obişnuise să fie o persoană foarte discretă şi primele 
lui întâlniri cu hoardele de jurnalişti şi paparazzi fuseseră 
puţin neliniştitoare. Se poate să fi fost puţin cam morocănos 
cu ei, mai ales cu ticălosul cu camera care fusese atât de 
insistent încât îl ameninţase că-l va arunca în Marele Canal. 

Toate astea erau lucruri cu care trebuia să se 
obişnuiască. Se întreba dacă va ajunge vreodată să-i placă 
opera. Poate, într-o zi. Pentru moment, tot ce dorea era să o 
vadă pe scenă. Nu fusese la niciun spectacol de-al lui Leigh. 
Abia aştepta să o vadă în elementul ei. 

Jos, orchestra îşi acorda instrumentele şi publicul era 
animat, teatrul fiind umplut de zgomotul de fundal al 
discuţiilor. Ben s-a întins în scaun şi s-a lăsat învăluit de 


335 


atmosferă. Era un sentiment îmbătător, începea să înţeleagă 
atracţia pentru interpreţii care îşi dedicaseră vieţile pentru 
momentul acesta. 

În curând s-a făcut linişte şi spectatorii au început să 
aplaude zgomotos. Dirijorul a intrat în fosa orchestrei. Era un 
bărbat înalt într-un smoching negru, cu o cravată albă şi o 
coamă de păr negru, dat pe spate, lăsându-i liberă fruntea 
înaltă. Expresia lui era sobră şi concentrată. S-a înclinat către 
scenă, apoi s-a întors şi s-a înclinat către spectatori şi 
instrumentişti, după care s-a urcat pe podium. O tăcere 
mormântală s-a lăsat peste sală preţ de o clipă, înainte ca 
uvertura să înceapă. 

Un puternic acord orchestral a izbucnit, toate in- 
strumentele pornind la unison. A urmat o pauză de patru 
măsuri, apoi alte două acorduri puternice. Incă o pauză 
urmată de încă două lovituri ca de pumnal. Era modalitatea 
compozitorului de a capta atenţia publicului cu forţa şi 
funcţiona perfect. Teatrul a fost deodată umplut de sunetul 
întregii orchestre, care îşi făcea intrarea în tema principală. 

Uvertura s-a terminat, publicul a aplaudat din nou şi 
luminile au devenit difuze. Asta era. Draperiile grele s-au dat 
într-o parte de-a lungul scenei şi Ben s-a aşezat mai bine în 
scaun. 

Decorul îţi lua respiraţia. Era o pustietate presărată cu 
clădiri în paragină, temple distruse, tufe şi stânci. Părea real 
şi efectele luminoase erau la fel de bune ca în oricare film pe 
care îl văzuse. A remarcat influenţa masonică în înfăţişarea 
egipteană a ruinelor, cu o piramidă în fundal. Şi-a înăbuşit 
amintirile pe care i le trezea. Totul se terminase acum. Un 
bărbat şi-a făcut apariţia din stânga scenei şi a alergat de-a 
lungul ei urmărit de un şarpe gigantic, s-a împiedicat şi a ră- 
mas nemişcat la baza uriaşei piramide. În timp ce acesta era 
inconştient, trei femei în costume ciudate au apărut şi au ucis 
şarpele cu nişte sulițe de argint. 

Ben a privit. Totul i se părea foarte ciudat. A fost luat 
prin surprindere de volumul sunetului, obţinut fără 
amplificare. A verificat libretul de pe genunchi şi a încercat să 
urmărească firul poveştii, dar l-a pierdut imediat. Nu-l 
interesa foarte mult. Voia doar să o vadă pe Leigh şi ea nu 


336 


avea să apară decât ceva mai încolo în primul act. 

Până atunci, s-a lăsat dus de spectacol fără a fi prins de 
el. Era mare şi impresionant şi pus extraordinar de bine în 
scenă, dar nu îl captiva. 

Cu toate astea, intrarea Reginei Nopţii i-a captat total 
atenţia. 

Purta o robă lungă neagră-argintie şi o coroană 
neobişnuită, ambele acoperite cu steluțe sclipitoare. A simţit 
impactul pe care l-a avut asupra spectatorilor chiar din 
momentul în care a păşit în scenă. Luminile au urmărit-o. 
Părea în largul ei, la comanda întregii săli. Cineva a aruncat 
un trandafir roşu dintr-o lojă aflată pe partea opusă a celei în 
care stătea el. A plutit pe deasupra orchestrei şi a aterizat pe 
scenă. 

Apoi ea a început să cânte. Puterea şi profunzimea vocii 
ei l-au răvăşit. A privit-o. li venea greu să creadă că era Leigh 
pe care o ştia el. Era ca şi cum muzica nu venea de la ea,ci 
prin ea dintr-o altă sursă. Ea a umplut sala cu un fel de 
frumuseţe copleşitoare pe care el nu o mai experimentase 
până atunci. 

Deci despre asta era vorba. Acum aflase cine era Leigh 
cu adevărat şi pentru ce trăia. Era ceva ce trebuia să înţelegi, 
nimeni nu-ţi putea explica şi dacă nu puteai simţi însemna ca 
nu aveai suflet, erai mort pe dinăuntru. | s-a făcut pielea ca 
de găină. 

Aria ei s-a terminat mult prea repede. Era uluit. În timp 
ce ea părăsea scena, s-au auzit strigăte de „Bravo!”. Alte flori 
au zburat prin aer şi spectacolul a continuat. 

Ben ştia din libret că ea nu avea să mai apară ceva 
vreme. Avea destul timp să coboare la bar şi să-şi ia ceva de 
băut înainte de următoarea ei arie. A părăsit fără zgomot loja 
şi a luat-o de-a lungul culoarului acoperit cu covor roşu. 

Cam în acelaşi moment, un spectator întârziat a intrat 
în foaier. S-a uitat în jur şi a ocolit casa de bilete. Nu pentru 
asta era aici. Şi-a ţinut capul în jos şi a mers repede, apoi s-a 
îndreptat către o uşă laterală pe care scria PRIVAT. A împins-o 
şi a intrat. 


337 


65 


Persoana care întârziase nu mai fusese niciodată în 
locul acela, dar citise despre el de curând. Şi-a ridicat gulerul 
de la haină, şi-a îndesat şapca de baseball pe cap. A mers 
repede, puţin rigid, a făcut dreapta, apoi stânga, apoi din nou 
dreapta. Aici, departe de spaţiile publice, pereţii erau goi şi 
câteva părţi păreau încă neterminate de la ultima restaurare. 
A trecut de nişte lucrători ai teatrului care cărau un suport din 
lemn ce arăta ca o parte dintr-un parapet de piatră, apoi pe 
lângă nişte interpreţi în costume care păreau agitaţi în timp 
ce consultau nişte foi cu note muzicale. Era multă activitate în 
jur, dar şi agitaţie - toată lumea era prea distrasă şi 
preocupată de spectacol ca să-l observe. A evitat privirile 
oamenilor şi a înaintat. Auzea sunetul înăbuşit al orchestrei 
undeva în fundal. 

Deodată s-a trezit în spatele scenei şi muzica era mult 
mai tare. Era mare febră aici, în culisele înţesate de oameni, 
cu un milion de lucruri derulându-se simultan pentru a susţine 
derularea grandiosului spectacol. Un director de scenă şuiera 
ordine în italiană câtorva membri agitaţi ai echipei. Toată 
lumea era tensionată, şi nivelul de adrenalină era ridicat. 

Prea mulţi oameni. Asta nu era un loc unde să stai. A 
păşit repede şi a trecut de încă o uşă, urmând covorul roşu. 
Asta arăta ceva mai aproape de ceea ce căuta. Lângă pereţi, 
de ambele părţi, erau aliniate plante decorative în vaze de 
porțelan înalte, iar între ele se aflau uşi. La capătul 
coridorului, o femeie care arăta bine, într-o rochie lungă şi 
galbenă, discuta cu doi bărbaţi. El s-a strecurat într-o cameră 
cu o chiuvetă într-un colţ şi câteva spălătoare de podele şi 
găleți, într-altul. 

A tras uşa şi prin crăpătură a privit cum oamenii plecau. 
A păşit afară din camera responsabililor cu curăţenia. 

— Ce căutaţi aici? a întrebat o voce. 

Bărbatul s-a întors încet. Plasatorul era cu câţiva 
centimetri mai mic decât el. Individul s-a uitat în jos şi nu a 
spus nimic. Şi-a ţinut faţa în jos, astfel încât cozorocul să-i 
acopere cea mai mare parte din ea. 

— Zona asta este doar pentru personalul teatrului şi 

338 


interpreţi, a spus plasatorul. Va trebui să plecaţi. 

Bărbatul nu a înţeles explozia de italiană a omului, dar a 
prins mesajul. Şi-a ridicat puţin capul. Ochii plasatorului s-au 
deschis larg. Nu avea ce face. Majoritatea oamenilor aveau 
aceeaşi privire de repulsie când îi vedeau faţa. De aceea 
purta şapca. 

Plasatorul rămăsese țintuit acolo cu gura căscată. 
Bărbatul a pus o mână pe umărul lui. 

— Lasă-mă să-ţi explic ceva, a spus el în engleză. 

L-a tras afară din mijlocul coridorului, într-o zonă în care 
era puţin mai întuneric, lângă uşa camerei de serviciu. 

L-a omorât repede şi fără zgomot. Fusese o treabă 
uşoară şi fără să curgă sânge. A proptit trupul mortului de 
peretele interior al camerei de serviciu şi a încuiat uşa. A 
răsucit cheia, a scos-o şi a aruncat-o într-un vas cu plante. 

A mers până când a găsit uşa pe care o căuta. Avea 
numele ei pe ea. S-a lipit de un perete şi a scos un telefon din 
buzunar. A apăsat pe un număr salvat şi a vorbit încet 
persoanei de la celălalt capăt. După aceea a aşteptat. 


339 


66 


Ben s-a uitat la ceas şi a dat pe gât ce mai rămăsese în 
paharul lui de whisky. Era singur la bar. S-a simţit deodată 
puţin vinovat că se strecurase afară din sală. leşise de ceva 
vreme şi Leigh trebuia să reintre pe scenă în orice clipă. Asta 
era ceva ce nu voia să rateze. 

A luat-o înapoi de-a lungul coridorului cu covor roşu, 
urcând pe scările spiralate pe care venise şi apoi de-a lungul 
pasajului curbat care ducea la uşile lojilor private. Toate 
arătau la fel - inserţie de catifea roşie într-un perete de 
catifea roşie. Şi-a găsit locul, s-a aşezat, s-a uitat jos la scenă 
şi a văzut că ajunsese la fix. 

Începuse actul al doilea. O arie tocmai se termina, iar 
Regina Nopţii şi-a făcut reapariţia. S-a oprit în mijlocul scenei 
şi a început să cânte despre iubire, moarte şi răzbunare. Era 
impresionant. Dar ceva nu e era în ordine. Vocea nu era în 
ordine. Era o voce puternică şi vibrantă de soprană. Era 
destul de bună pentru o operă de renume mondial, dar nu 
avea nimic care să o apropie de pasiunea şi profunzimea lui 
Leigh, care îl impresionaseră atât de profund. 

S-a încruntat. Pe scaunul de lângă el se afla micul 
binoclu de teatru pe care i-l dăduse soţia lui. Puterea lui de 
mărire nu se putea compara cu cea a unui binoclu militar, dar 
era de ajuns pentru a vedea bine feţele interpreţilor. Şi-a 
apropiat lentilele de ochi şi s-a concentrat asupra Reginei. 

Purta acelaşi costum şi era aranjată astfel încât să arate 
fix la fel, dar nu era Leigh. Era altă femeie. 

Toată lumea era exaltată. Leigh trebuise să întâlnească 
o mie de oameni în spatele scenei, după prima ei arie. 
Trebuia să i se verifice costumul, părul, să i se facă retuşuri la 
machiaj. Un tip de la televiziune se furişase înăuntru sub 
pretextul că voia să vorbească cu ea despre un posibil 
interviu televizat, dar ea l-a expediat. Apoi, unul dintre 
regizorii de teatru a dorit să-i aducă tot felul de laude. 
Oamenii voiau să-i dea flori. Şi spectacolul nici măcar nu se 
terminase. 

Cineva a venit alergând şi abia trăgându-şi răsuflarea în 

340 


timp ce ea discuta în culise cu regizorul care nu mai înceta cu 
elogiile. Avea un mesaj pentru ea. Soţul ei sunase la recepţie 
şi dorea să vorbească cu ea. Era ceva important. Nu spusese 
ce. Voia însă să se întâlnească în cabina ei, nu putea să o 
vadă în spatele scenei. Era ceva personal care nu mai putea 
aştepta. Tipul care venise în fugă îşi cerea mii de scuze, dar 
asta era ce zisese domnul Hope. 

Ea şi-a cerut scuze şi s-a îndepărtat de regizor. 

Era ciudat. Pentru ce voia Ben să o vadă? Se grăbea şi 
nu avea timp să alerge înapoi la cabina ei. Era la kilometri 
depărtate printr-un adevărat labirint de coridoare. Dar dacă el 
spusese că era urgent... 

— Ai fix patru minute, a avertizat-o regizorul de scenă. 

— Voi fi aici, Claudio. 

— Trei minute şi cincizeci şi nouă de secunde. 

— Voi fi aici. 

Ar fi alergat, dar în costumul atât de elaborat nu era 
chiar atât de uşor. Coridoarele erau pustii. Respira sacadat 
când a ajuns la cabină. _ 

Se aşteptase să-l găsească în faţa uşii. In afară de asta, 
nu ştia la ce altceva să se aştepte. | se făcuse rău? 

Primise veşti proaste? Maşina fusese furată? Casa luase 
foc? Nu îi stătea în caracter să intre în panică. 

Dar nu se afla în faţa uşii. Nu era nimeni acolo. Culoarul 
din faţa cabinei era pustiu şi în semiîntuneric. Lămpile 
montate pe perete erau stinse. S-a apropiat de una dintre ele 
să o verifice. Nu era nimic în neregulă cu întrerupătorul. Şi de 
acolo lipsea becul. A verificat-o pe următoarea. Cineva luase 
becul şi de la aceea. A păşit înapoi peste covorul roşu aflat în 
umbră şi a verificat uşa cabinei ei. Era încuiată. O încuiase 
înainte de începerea spectacolului, iar el nu avea cheie. Şi 
atunci unde era? 

Mai avea doar câteva minute să ajungă în culise. Nu 
mai putea să aştepte. O să o găsească el cumva mai târziu. S- 
a pregătit să o ia la fugă înapoi. 

În acel moment, o mănuşă rece de piele i-a astupat 
gura şi nişte degete puternice i-au prins braţul. 


341 


67 


Ben a înaintat cu greu prin mulţimea din culise. Aria 
Reginei Nopţii se terminase şi soprana tocmai părăsise scena. 
S-a îndreptat repede către ea. 

— Cine eşti? a întrebat-o el, iar ea a rămas surprinsă. 

A simţit o mână pe umăr. S-a întors şi a văzut un bărbat 
solid cu un păr creţ, lung şi puţin cărunt prins într-o coadă, 
uitându-se la el nervos. 

— Claudio, a spus el recunoscându-l pe regizorul de 
scenă. 

Acesta îşi muşca buza. 

— Unde e Leigh? a întrebat el într-o engleză perfectă. 

— Am venit să te întreb acelaşi lucru, a spus Ben. 

Claudio a părut nedumerit. 

— Mesajul tău... 

— Ce mesaj? 

— Ai sunat la recepţie şi i-ai transmis lui Leigh că o 
aştepţi în cabina ei. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum cinci minute. A plecat să se întâlnească cu tine 
şi nu s-a mai întors. Am înnebunit aşteptând-o să apară. Am 
fost nevoiţi s-o înlocuim. A arătat către tânăra soprană 
îmbrăcată în costumul Reginei Nopţii, care încă mai stătea 
acolo nesigură. Ea este Antonella Cataldi, dublura ei. 

— Trebuie să plec, a spus Antonella. 

Claudio a aprobat dând din cap, iar ea i-a aruncat o 
ultimă privire lui Ben şi s-a strecurat apoi prin mulţime. 

Regizorul de scenă părea iritat. 

— Unde a plecat? Leigh nu a mai făcut aşa ceva până 
acum. 

— Nu am lăsat eu mesajul acela, a spus Ben. 

Claudio a rămas cu gura căscată. 

— Atunci cine? 

Ben nu a spus nimic. Se îndrepta deja, împingând ca să- 
şi facă loc prin mulţime, către cabinele soliştilor. 

Coridorul era pe jumătate în întuneric. A încercat uşa de 
la cabina ei. Era încuiată şi nu era nimeni prin preajmă. 
Claudio l-a ajuns din urmă. Respira greu şi pe obraji îi lucea 

342 


transpiraţia. 

— Ce nebunie! a spus el. Unde s-o fi dus? 

Ben s-a dat puţin înapoi, îndepărtându-se de uşă. A 
făcut doi paşi rapizi în faţă şi a sărit pe călcâiul stâng. Talpa 
pantofului de la piciorul drept a izbit în uşă la un metru şi 
jumătate de covor. Uşa a cedat şi o aşchie lungă s-a desprins 
din cadru, apoi s-a izbit de peretele interior. 

Pereţii cabinei erau împodobiţi cu satin de un albastru 
viu. Era o măsuţă de toaletă aflată în dezordine şi înconjurată 
de lumini. Un şezlong cu hainele lui Leigh împăturite cu grijă 
pe el. Jacheta ei atârna într-un cârlig prins pe spatele uşii. 
Geanta ei de mână era agăţată pe spatele scaunului de la 
măsuţa de toaletă. Pantofii ei erau aliniaţi pe carpetă. 

Pe o masă laterală se afla cartea pe care o citea. Dar 
cabina era pustie. 

— Unde naiba o fi plecat? a întrebat Claudio. 

Părea din ce în ce mai îngrijorat cu fiecare secundă care 
trecea. 

Ben a ieşit repede din cabină şi a alergat pe coridor. Era 
ceva pe covorul roşu. S-a lăsat în genunchi lângă obiect. Era 
negru, argintiu şi delicat. L-a ridicat. Era coroana cu steluțe 
din costumul ei de operă. A examinat-o. Nimic neobişnuit, 
numai că obiectul era acolo şi Leigh nu. 

— Trebuie să fie o explicaţie, a spus Claudio. 

Transpira abundent. 

— Mesajul este explicaţia, a spus Ben. 

— Cine l-ar fi putut lăsa, dacă nu tu? 

— Nu l-am lăsat eu. 

Ben a arătat cu degetul de-a lungul coridorului, în 
direcţia în care găsise coroana. 

— Acolo ce se află? 

— Alte cabine. Câteva spaţii de depozitare. Birouri. O 
ieşire de urgenţă. Drumul către subsol. 

— Cine a fost ultima persoană care a văzut-o? 

— Eu, a răspuns Claudio. l-am spus să se grăbească şi 
ea mi-a zis că se va întoarce repede. Nu înţel... 

Telefonul i-a sunat în buzunar. Era un ton de muzică 
clasică. A răspuns. 

— Barberini, a spus el. A ascultat un moment. Sprân- 


343 


cenele i s-au arcuit, iar ochii i s-au mutat către Ben. E pentru 
tine, a spus el dându-i mobilul. 


344 


68 


Ben nu crezuse că va mai auzi vreodată vocea aceea. 
Dar era chiar acolo, sunându-i în ureche. Părea puţin diferită, 
nedesluşită, distorsionată, ca şi cum ceva nu era în regulă cu 
gura persoanei de la telefon. Insă fără discuţie, Jack Glass era 
cel cu care vorbea. 

— Ştii cine e, a spus Glass. 

Ben nu a răspuns. 

— Ştii de ce te sun, a continuat Glass. 

Ben a rămas tăcut. 

— Am ceva ce-ţi aparţine. Ne vedem afară. 

— Când? 

— Acum. Chiar acum, Hope. 

Ben a închis telefonul. 

— S-ar putea să am nevoie de el, a spus el şi a dat dru- 
mul telefonului în buzunar. Claudio nu a protestat. 

Ben a alergat de-a lungul coridorului. A trecut de 
coroana care rămăsese pe covor şi a continuat să alerge. 

O uşă laterală era deschisă şi se bălăngănea, iar el a 
păşit afară în noapte, în ceața răcoroasă care plutea deasupra 
Veneţiei. Nu se vedea nicio stea. Paşii i s-au auzit în ecou, 
rezonând de zidurile roase de vreme ale străzii înguste. Auzea 
fâsâitul şi  bolboroseala canalelor, clipocitul apei lovind 
malurile de piatră şi exteriorul clădirilor. 

A alergat spre piaţă, lăsând în urmă treptele de piatră 
ale Teatrului Fenice. In faţa lui era un chei de piatră. 

Jack Glass stătea pe marginea lui. 

Deasupra lui era un felinar stradal, dar lumina lui era 
înceţoşată. Unul dintre braţele lui era în jurul gâtului lui Leigh. 
O mână neagră îi acoperea gura. Ochii ei erau măriţi de frică 
şi părul i se lipise de faţă. 

Cealaltă mână a lui Glass ţinea un cuţit. Era un cuţit 
militar Ka-Bar US pentru luptă. Avea o lamă înnegrită de 
optsprezece centimetri de oţel-carbon cu două tăişuri. Vârful 
lui ascuţit împungea abdomenul lui Leigh. 

Ben s-a mai apropiat cu un pas. S-a uitat la faţa lui 
Glass de sub cozorocul şepcii de baseball. 

345 


Era desfigurat. Nu avea nas şi avea un singur ochi. 
Pielea îi era numai băşici. Era galbenă şi neagră şi cu porţiuni 
de carne vie, încă necicatrizată, care supura. O parte a gurii 
era întinsă în jos, cu pielea încreţită şi atârnând, iar buze nu 
mai avea aproape deloc. 

Ben şi-a amintit de explozia elicopterului, simțind un 
fior îngheţat pe şira spinării. El şi Clara reuşiseră să iasă din 
cabină şi alergaseră în zăpadă, spre siguranţă. După două 
secunde, elicopterul sărise în aer. Două secunde. Poate exact 
timpul necesar ca să te târăşti din cabină, dar nu suficient ca 
să scapi în întregime de explozie. 

A mai făcut un pas. In timp ce se apropia, gura lui Glass 
s-a strâmbat în ceea ce cândva fusese un zâmbet. 

— lată-ne din nou! a spus el. 

Vocea lui era inegală şi cavernoasă. 

— Dă-i drumul, Jack. Nu are niciun rost. 

Glass a zâmbit şi a apăsat mai tare vârful cuţitului pe 
stomacul lui Leigh. Ea s-a zbătut în braţele lui. Ben a făcut un 
pas înapoi. 

— Ce vrei? a întrebat el. 

— Mi-ai luat viaţa, Hope, a spus Glass. Acum o să-ţi iau 
şi eu ceva. _ 

A — Vrei o răscumpărare? a întrebat Ben. lţi dau cât vrei. 
Iti dau banii de care ai nevoie ca să-ţi refaci faţa. Oricât ar 
costa. Dă-i drumul. 

— Nu pricepi, a urlat Glass. Nu vreau bani! 

Ben a simţit cum îi îngheaţă inima. Asta nu era o răpire. 

— Kroll e mort, a spus el. S-a terminat. Dă-i drumul şi 
pleacă. N-o să vin după tine. 

Glass a zâmbit doar. 

— Te rog, a insistat Ben şi a mai făcut un pas înainte, 
dă-i drumul. 

Glass a zâmbit din nou. 

— lţi promit că o să fii lăsat în pace, a spus Ben. O să te 
ajut. O să te ajut să obţii orice vrei. Dar va trebui să faci ceea 
ce trebuie. Va trebui să-i dai drumul. 

Glass a rânjit maliţios. 

— la-mă pe mine, a spus Ben. Nu-mi pasă. la-mă pe 
mine în locul ei şi dă-i drumul. 


346 


De-a lungul pieţei înceţoşate a văzut nişte oameni 
mergând. Un cuplu de tineri, iar în spatele lor o familie. Unul 
dintre ei a arătat în direcţia lor. A urmat un strigăt, apoi încă 
unul. 

Asta l-a speriat cel mai mult: că lui Glass nu-i mai păsa. 

— Dă-i drumul, a strigat el. 

Disperarea lui ajunsese la cote maxime. 

Glass încă mai rânjea, iar Leigh se zbătea în braţele lui. 

Ochii lor s-au întâlnit. Ben s-a uitat în ochii ei şi i-a făcut 
o promisiune pe care s-a rugat să şi-o poată ţine. 

— Asta e pentru tine, Hope! a zbierat Glass. 

Ben a observat pe faţa lui mutilată intenţia de a lovi şi 
ştia ce va urma. A văzut degetele îmbrăcate în mănuşa 
neagră încordându-se pe mânerul de piele al Ka-Bar-ului. A 
văzut muşchii braţului drept şi tensionarea umărului sub 
haina grea. 

— Nu, nu, nu... 

Braţul a apăsat şi cuțitul a pătruns înăuntru. Degetele 
lui Glass au înaintat spre buna lui Leigh. Ea a înţepenit şi a 
inspirat puternic cu acel icnet de uimire pe care îl scot 
oamenii când o lamă rece le pătrunde adânc în trup. Ben îl 
mai auzise. 

Glass a lăsat-o să cadă şi ea s-a prăbuşit ca o marionetă 
cu firele tăiate. Genunchii i s-au îndoit şi s-a lovit de solul 
tare, cu cuțitul înfipt în stomac. Era băgat în ea până la 
plăsele. 

Ţipătul unei femei a reverberat în spaţiul gol al pieţei. 

Glass i-a mai aruncat o ultimă privire lui Ben şi a luat-o 
la fugă. Paşii lui au răsunat îndepărtându-se pe o stradă 
lăturalnică. 

Ben a alergat şi într-o clipă a fost în genunchi lângă 
Leigh. Era întinsă pe spate, cu mâinile şi picioarele răşchirate 
pe cheiul de piatră şi tuşea scuipând picături de sânge. | se 
scursese pe tot costumul. A tinut-o în braţe. Mâinile şi faţa lui 
erau pline de sângele ei. Nu putea face mai nimic. Trecătorii 
au alergat către ei. Cineva a ţipat din nou. O femeie tânără îşi 
ţinea mâna la gură. 

— Chemaţi un doctor! O ambulanţă! a strigat Ben la ei. 

Nişte feţe palide s-au uitat înspăimântate la el şi cineva 


347 


a scos un telefon. 

Ea încerca să-i spună ceva. El şi-a apropiat faţa de a ei 
şi ea s-a zbătut într-un spasm. Ochii îi rătăceau înfricoşaţi. A 
tinut-o strâns. Nu voia să o lase să moară. 

Dar se vedea cum se stinge. 

— Te iubesc, a spus el. 

Ea i-a răspuns ceva, dar fără glas. 

A tinut-o în braţe în timp ce pulsul îi devenea din ce în 
ce mai slab şi mai lent. Apoi şi mai slab. Apoi nimic. 

A scuturat-o. Era sânge peste tot. Stătea îngenuncheat 
într-o baltă de sânge care se lăţea. 

— Vine ambulanţa, a spus cineva cu o voce ieşită ca 
dintr-o peşteră. 

Nimic. Niciun puls. Ochii ei erau deschişi. Nu mai 
respira. 

A scuturat-o din nou. 

— Luptă! a ţipat el. Luptă! 

Lacrimile i s-au amestecat cu sângele de pe obraji. Au 
curs nestăvilite şi au căzut pe faţa ei. 

— E moartă, a spus o voce de deasupra. 

Ben şi-a îngropat faţa în umărul ei. Era moale şi caldă. 
Umerii i se scuturau de plâns. A prins-o strâns cu mâinile şi a 
scuturat-o. 

— E moartă, a spus vocea din nou. 

A simţit o mână moale pe umăr. A privit în sus. O tânără 
blondă se uita în jos către el. Faţa ei era schimonosită - 
plângea şi ea. S-a aşezat în genunchi lângă el şi i-a luat 
mâna. 

— Sunt asistentă, a spus ea în engleză. Îmi pare rău. A 
murit. Nu se mai poate face nimic. 

Ben a rămas acolo îngenuncheat, cu capul în jos. 
Asistenta a întins o mână şi i-a închis ochii lui Leigh, iar 
cineva a pus o pătură peste ea. Oamenii plângeau. O femeie 
mai în vârstă şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit o rugăciune. 

Oamenii ieşeau din teatrul de operă. O mulţime s-au 
adunat imediat. Erau strigăte de groază. Mai multe voci i-au 
rostit numele. Claudio a ieşit în fugă din clădire, cu mâinile 
lipite pe faţă de uimire şi groază. Se auzeau în depărtare 
sirene care se apropiau. 


348 


Totul a pălit. În mintea lui Ben s-a făcut o linişte 
ciudată. Nu mai auzea zgomotul din jur. Nu mai vedea decât 
un singur lucru. A deschis ochii. Firicele de sânge îi brăzdau 
albul ochilor. S-a ridicat în picioare şi a privit în jos către 
forma trupului lui Leigh de sub pătură. 

Mulțimea s-a dat la o parte de lângă el şi l-a urmărit cu 
privirea. Mâini l-au atins şi buze i-au vorbit. 

S-a mişcat din loc. A privit în sus şi a văzut pe cineva la 
o fereastră, făcând cu mâna pentru a-i atrage atenţia. Era o 
femeie în vârstă şi pe faţa ei se putea citi agitația. Gesticula. 
Arăta cu mâna în josul străzii lăturalnice întunecate. A înţeles 
ce încerca să-i spună. 

A început să meargă, apoi mersul lui s-a accelerat şi s-a 
transformat în fugă, iar apoi picioarele au intrat într-un ritm 
nebunesc, răsunând pe strada întortocheată şi întunecoasă. 


349 


69 


Glass nu putea alerga atât de repede. Rănile pe care le 
căpătase la Viena nu se vindecaseră încă, iar durerea din 
umăr era chinuitoare. 

Străzile lăturalnice ale Veneţiei erau întunecate şi 
pustii. Ceaţa se lăsa, aşternându-se greoaie deasupra 
oraşului. Asta era un lucru bun. Ceaţa îl putea ajuta să scape 
nevăzut. Apoi avea să aştepte o vreme, ascuns pe undeva şi 
încercând să se vindece şi să devină din nou puternic. 

Voia ca Ben Hope să sufere în tot acest timp şi după 
aceea avea să se întoarcă şi să termine cu el. Aşa cum 
trebuie: încet şi meticulos. Aşa cum ar fi făcut-o dacă Kroll, 
idiotul ăla de boşorog nenorocit, nu l-ar fi oprit. 

Apa lovea marginea canalului. A continuat să meargă 
şchiopătând. Prin ceața care plutea, a văzut podul arcuit 
peste apă. Erau nişte trepte care duceau în jos. Le-a coborât 
şchiopătând. Erau alunecoase. Jos, la nivelul apei, zidurile de 
piatră mâncate de vreme erau lipicioase din cauza muşchiului 
verde-închis. 

Acolo jos era legată o barcă mică, mişcându-se uşor în 
ritmul valurilor în întuneric. S-a urcat în ea şi a pornit motorul 
fixat în exterior. Ambarcaţiunea a huruit şi a prins viaţă. Glass 
a apucat cârma şi a pornit pe apă. A făcut o întoarcere, 
lăsând o dâră de spumă albă în întuneric. La câteva sute de 
metri în susul canalului îngust avea să treacă de piaţa San 
Marco şi apoi avea să se îndrepte către apele Marelui Canal. 

După aceea putea să dispară. Cinci minute - şi avea să 
se facă nevăzut. 

Ben a auzit ecoul motorului cum se pierdea în 
depărtare. A ajuns la podul arcuit. Inima îi bătea şi îl durea 
într-o parte. A văzut urmele de valuri în apă, destrămându-se 
deja, spuma spărgându-se de malurile murdare şi inegale ale 
canalului. 

A alergat. Putea să vadă doar un singur lucru. Era 
concentrat şi mintea lui judeca la rece toate detaliile. Va fi cu 
totul altfel mai târziu, atunci când durerea şi mâhnirea îl vor 
lovi. Va fi multă durere. Dar acum nu încăpeau astfel de 

350 


gânduri în mintea lui. 

Glass trebuia să fie în barcă. Nu putea fugi în altă parte. 
Dacă avea să iasă din canalele înguste şi să dea în apele larg 
deschise, putea să se facă din nou dispărut. 

O lumină a tăiat ceața şi s-a auzit sunetul puternic al 
motorului cu două elice. Bara de protecţie de cauciuc a 
carcasei de fibră de sticlă a unei ambarcaţiuni s-a lovit uşor 
de peretele canalului. Ben s-a îndreptat în direcţia aceea. 

Tipul avea vreo treizeci de ani, bine îmbrăcat şi îngrijit. 
Arăta precum cineva care conducea o barcă de viteză, se 
mândrea cu asta şi avea mare grijă de ea. S-a încordat când l- 
a văzut pe Ben apropiindu-se prin ceaţă. 

— Am nevoie de barca ta, a spus Ben în italiană. O să o 
aduc înapoi când termin. 

Tipul nu a protestat în niciun fel şi treizeci de secunde 
mai târziu, barca de mare viteză a pornit lăsând în urmă un 
val de spumă, Ben accelerând prin canalul întunecat. 

A ajuns la gura canalului, dar Glass nu era nicăieri. Prin 
ceaţă, luminile se vedeau reflectate precum stelele, pe 
întinderea întunecată din faţa lui. Erau sute de bărci acolo, 
fiecare mergând în drumul ei. Chiar şi într-o noapte rece de 
iarnă, Veneţia era o arteră de circulaţie marină foarte 
aglomerată. 

A înaintat în spaţiul deschis acoperit de ape. Un val de 
ceaţă a venit către el şi brusc nu a mai putut vedea mai 
departe de câţiva metri. Apa era neagră, iar ceața rece i-a 
înţepat pielea. Barca plutea. 

Glass nu era nicăieri. 

Din întuneric a auzit turaţiile unui motor şi şuieratul 
botului unei bărci despicând valurile. A fost orbit de o lumină 
puternică şi şi-a dus mâinile la ochi. 

Izbitura aproape că l-a aruncat peste bord. 

Glass a sărit peste botul bărcii lui. Bucăţi de fibră de 
sticlă s-au împrăştiat în aer în urma impactului şi prora lui 
Glass a trecut prin cealaltă ambarcaţiune. Bărcile s-au 
deformat şi s-au făcut una, transversal. Turaţia motorului a 
crescut, în timp ce elicea lui Glass a ieşit din apă. 

Apoi Glass a sărit la Ben, atacând ca un animal sălbatic. 
Un pumn nimicitor l-a trântit pe Ben în barcă, răsucindu-l, iar 


351 


Glass a rămas deasupra lui. 

Cele două bărci unite se învârteau într-un cerc strâns, 
ridicând valuri de spumă. Motorul aflat în suspensie şuiera. 
Apa a pătruns înăuntru prin botul distrus al bărcii de mare 
viteză. În trei secunde îi acoperea pieptul lui Ben, cum stătea 
pe spate. Se scufundau rapid în apa rece. 

— Mă gândisem să te las să mai trăieşti puţin, a urlat la 
el Glass acoperind zgomotul motorului. Se pare că am făcut o 
greşeală. 

Ben se lupta să-şi recapete suflul. Glass s-a aplecat, l-a 
luat de gulerul vestei şi l-a ridicat în picioare. În luminile 
bărcii, faţa arsă a lui Glass părea desprinsă dintr-un coşmar. 

Fruntea zbârcită şi lată s-a îndreptat spre faţa lui Ben. 
S-a ferit şi a trimis un genunchi între picioarele lui Glass. 

Glass s-a dat înapoi clătinându-se. 

— Durere? a strigat el. Nu mă poţi răni cu durere. 

S-a îndreptat şi s-a aruncat din nou cu toată greutatea 
asupra lui Ben. Ben a fost împins înapoi spre elicea exterioară 
ieşită din apă. A simţit în ureche vâjâitul palelor şi curentul de 
aer zburlindu-i părul, apoi o durere extremă când acestea i-au 
tăiat umărul. 

A izbit cu piciorul şi a auzit geamătul lui Glass. Au căzut 
apoi pe fundul bărcii gata să se scufunde, încleştându-se 
disperaţi. Glass s-a ridicat deasupra lui Ben, forțându-l să stea 
sub apă, cu degetele în jurul gâtului şi apăsându-l puternic pe 
trahee. 

Bule de aer au ieşit din gura lui Ben, care se lupta 
disperat să îndepărteze mâinile care-l strângeau de beregată. 
Dar forţa lui Glass era înspăimântătoare, iar a lui scădea. Nu 
avea să reuşească. Avea să se înece. 

A prins degetele mici ale pumnilor negri care îl ţineau 
strâns şi a tras de ele în exterior până le-a frânt. Stângul şi 
dreptul, cu două trosnituri aproape simultane. 

Glass i-a dat drumul, urlând de durere. Ben şi-a azvârlit 
braţul afară din apă şi a stâlcit de tot nasul lui Glass. 

Apoi Ben a ajuns din nou deasupra lui Glass, cu apa 
până la brâu şi fixându-l cu genunchii. L-a izbit cu capul de 
marginea de fibră de sticlă plesnită a bărcii şi a simţit ceva 
trosnind. A mai izbit o dată şi a simţit încă o trosnitură şi a 


352 


văzut sângele ţâşnind. 

Jack Glass era un om greu de omorât. De data asta 
avea să se asigure. Nu voia să audă că Glass era mort. Voia 
să-l vadă pe Glass mort. 

L-a lovit încă o dată. 

— Ai omorât-o! a urlat el. Tu ai omorât-o! 

Fundul bărcii s-a mai scufundat încă treizeci de 
centimetri în apa întunecată. Elicea a atins suprafaţa apei şi a 
împrăştiat spumă în aer. Apoi bărcile au alunecat complet sub 
apă şi Ben s-a trezit brusc plutind, călcând apa. Costumul şi 
pantofii îl făceau să se ţină cu greu la suprafaţă. 

Capul lui Glass a ieşit din apă la un metru de el, trăgând 
aer, cu buzele sfârtecate şi desprinse de pe dinţi. 

Ben l-a împins cu capul sub apa rece ca gheaţa. Glass a 
dat din picioare, s-a zbătut şi a ieşit din nou la suprafaţă. 

Ben l-a lovit cu pumnul şi l-a împins din nou în jos, 
apăsându-l cu mâna deasupra capului ca să-l ţină sub apă. 
Bule de aer au ţâşnit la suprafaţă. Glass a dat din mâini şi din 
picioare, dar cu mai puţină forţă. 

Ben l-a mai ţinut încă puţin sub apă. 

Zvârcolirea lui Glass a început să se diminueze, iar 
bulele s-au împuţinat. 

Ben l-a mai ţinut încă puţin sub apă. 

Mâna lui Glass a ţâşnit la suprafaţă. Mănuşa dispăruse 
şi degetele arse s-au strâns ca o gheară în aer. Apoi braţul s-a 
înmuiat şi a căzut, lovind apa. 

Ben a simţit tensiunea părăsind trupul lui Glass, apoi 
cum acesta e purtat inert de undele apei. A părut că mai 
clipeşte o dată cu ochiul rămas. Gura i s-a deschis şi o singură 
bulă a ieşit răsucindu-se. S-a ridicat încet către suprafaţă şi s- 
a spart. 

A mai urmat încă una, mai mică. 

Apoi nimic. Faţa îi era detensionată, braţele îi erau 
întinse în lateral, plutind la suprafaţa apei, cu degetele inerte 
şi puţin îndoite. Ochiul fără viaţă privea în sus. 

Ben i-a dat drumul. A văzut cum trupul lui Glass alunecă 
în umbre. 

Sirena şalupei de poliţie suna mai aproape acum. 
Lanternele scanau apele. 


353 


Glass era în sfârşit mort. Ben a plutit prin apa rece ca 
gheaţa, abia  mişcându-se, privind fix către adâncurile 
întunecate. Frigul îi amorţea trupul. 

S-a gândit la Leigh, frumoasa lui soţie. Durerea în- 
cepuse să-l copleşească. 

Apoi a împins cu picioarele şi a înotat spre chei. 


354 


NOTA AUTORULUI 


Având formaţie clasică de pianist şi un interes deosebit 
pentru muzică de-a lungul întregii mele vieţi, am fost mereu 
intrigat de povestea lui Mozart, considerând că împrejurările 
misterioase legate de moartea lui ar fi un punct bun de 
pornire pentru un roman. 

În ultimii două sute de ani s-au făcut multe speculaţii 
referitor la ce l-ar fi putut de fapt omori pe Mozart. Punctul de 
vedere medical oficial, aparent de neclintit, este acela că a 
murit de febră reumatică acută şi că nu există niciun indiciu 
că ar fi fost otrăvit. 

Caz închis? Nu prea cred. 

De fapt, trebuie să faci câteva cercetări mai în amă- 
nunţime şi să descoperi că versiunea oficială e departe de a fi 
convingătoare. De-a lungul anilor, diversele ipoteze medicale 
s-au îndreptat în direcţii foarte diferite. Doar faptul că 
rapoartele medicale au fost atât de sumare ne face să 
acceptăm cu greu afirmaţia succintă că „Mozart nu putea să fi 
fost otrăvit”. Adevărul este că nimeni nu poate susţine un 
asemenea lucru. 

Experții medicali moderni au abordat în mod convenabil 
superficial convingerea lui Mozart însuşi cum că i-a fost dată 
aqua toffana. Aceasta era un amestec de trei otrăvuri 
mortale: arsenic, beladonă (mătrăgună) şi plumb. Formula, 
solubilă în apă, incoloră şi insipidă, îşi trage numele de la 
infama fabricantă italiană de otrăvuri a secolului al XVII-lea, 
Giulia Toffana, care a vândut-o femeilor, chipurile ca 
tratament de înfrumusețare, dar şi ca un mijloc simplu de a le 
scăpa de căsătoriile nefericite, prin administrarea unei 
anumite doze soţilor. 

Simptomele bolii mortale a lui Mozart au inclus umflă- 
turi dureroase ale încheieturilor, colici şi dureri stomacale 
puternice, insuficienţă renală, vomă şi o erupție cutanată. A 
suferit de asemenea şi de simptome mentale, precum: 
schimbări de personalitate, iluzii paranoide şi halucinaţii, 
preocupare obsesivă legată de moarte şi depresie acută. In 
general vorbind, aceste simptome puteau conduce la un 

355 


diagnostic de febră reumatică, infecţie streptococică sau 
oricare dintre celelalte probleme de sănătate pe care doctorii 
le-au propus. 

Dar, ele se potrivesc şi cu efectele toxice concertate ale 
celor trei ingrediente mortale ale aqua toffana: halucinaţii şi 
iluzii, îngrijorare şi agitaţie extremă, obsesia morţii, depresie 
şi schimbare de personalitate, colici şi dureri atroce de 
stomac, insuficienţă renală, umflături dureroase ale în- 
cheieturilor şi extremităților, erupții cutanate şi aşa mai de- 
parte. Nişte doze mici, administrate pe o perioadă mai lungă 
de timp, puteau conduce la aproape acelaşi gen de moarte 
lentă pe care a avut-o Mozart. Însuşi compozitorul a crezut că 
fusese otrăvit timp cu până la şase luni înaintea morţii sale, 
ceea ce concordă cu o boală acută care şi-ar fi urmat traseul 
mortal zile de-a rândul. Fiul său, Carl Thomas Mozart, a 
susţinut de asemenea că tatăl său fusese otrăvit deliberat. 

În mod sigur, nimeni nu va şti niciodată adevărul. Dar 
las pe seama voastră să speculaţi care ar putea fi... 

Dacă sunt baze rezonabile pentru a presupune că Mo- 
zart a fost otrăvit, către cine ar trebui să îndreptăm degetul? 
Bine cunoscuta teorie prezentată în piesa şi filmul de succes 
Amadeus, ale lui Peter Schaffer, este aceea că se poate ca 
Mozart să fi fost otrăvit de compozitorul rival Salieri. Ideea că 
Salieri l-a otrăvit pe Mozart a fost vehiculată cu mult înainte 
de Amadeus; Puşkin a compus o poezie despre asta, Rimsky 
Korsakov a scris chiar un text de operă pe această temă, 
numit Mozart şi Salieri. 

A fost Salieri cel care a făcut-o? Nimeni nu poate fi sigur 
că nu a făcut-o; totuşi, istoric vorbind, deşi Salieri, care era 
bolnav mintal, a mărturisit mai târziu crima, nu a fost 
niciodată pedepsit pentru ea şi şi-a schimbat de atâtea ori 
declaraţia, încât nimeni nu i-a luat confesiunea în serios. 

O altă teorie larg răspândită este, aşa cum îi spune 
Leigh Llewellyn lui Ben Hope în carte, că este posibil ca 
Mozart să fi fost asasinat de francmasoni pentru că ar fi 
destăinuit secrete masonice în opera sa, Flautul fermecat. 
Totuşi, aşa cum ne spune apoi profesorul Arno, asta nu 
concordă cu faptul că Mozart a fost un personaj cheie al 
mişcării masonice, o figură importantă a relaţiilor publice, 


356 


pentru francmasonerie, într-o perioadă în care era ameninţată 
de puternicii zilei. 

Conspirația Mozart este doar o povestire. Dar pe mă- 
sură ce am investigat backgroundul istoric, am devenit din ce 
în ce mai convins că forţe politice mult mai sinistre şi cu o 
influenţă mult mai mare ar fi putut fi potenţial implicate în 
moartea compozitorului. E un fapt cunoscut că asocierea 
francmasoneriei cu revoluțiile din Franţa şi America la 
sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost o sursă de mari probleme 
pentru aristocrații aflaţi la putere din Europa. E de asemenea 
un fapt cunoscut că poliţia secretă vieneză primise 
instrucţiuni de la împărat să-i urmărească şi, în ultimă 
instanţă, să-i elimine pe masoni. Fiind o persoană cu faimă în 
creştere în ochii publicului şi un luptător făţiş pentru ideologia 
prorevoluţionară a masoneriei, e foarte posibil ca Mozart să fi 
fost considerat o ameninţare majoră. 

E doar o povestire. S-a întâmplat oare chiar aşa? Din 
nou, las în seama cititorului să decidă acest lucru. 

Eu ştiu ce cred. 


357 


O DISCUŢIE CU SCOIT MARIANI 


Î: Cât timp v-a luat să efectuaţi toate investigaţiile pen- 
tru Conspirația Mozart? 

R: E o idee care m-a preocupat câţiva ani. Am fost me- 
reu un mare fan al lui Mozart şi, în timp ce răsfoiam nişte cărţi 
într-o librărie din Bologna, în Italia, într-o zi din 1997, am dat 
peste o fascinantă cărţulie bazată pe fapte reale, numită 
Ultimul an al lui Mozart, scrisă de muzicologul H.C. Robbins 
Landon. Acela a fost momentul în care am început să privesc 
mai în profunzime istoria din spatele lui Mozart şi am 
investigat multe alte surse de informaţie pe măsură ce am 
devenit mai implicat în ea. Asta s-a întâmplat cu câţiva ani 
buni înainte să-mi vină ideea că ar putea forma backgroundul 
istoric din spatele unui thriller Ben Hope! 


Î: Cine v-a inspirat atunci când i-aţi creat pe Ben şi pe 
Leigh? Cine credeti că i-ar putea juca într-un film? 

R: Ben Hope este un personaj care a trăit în mintea mea 
un timp destul de lung şi, desigur, el a apărut deja în aven- 
tura de dinainte, Secretul alchimistului. Nu l-am creat în scris 
cu niciun actor în minte în mod special, deşi pot să mă 
gândesc la câţiva cu calităţile potrivite pentru a-l juca. Ar 
trebui să fie cineva foarte talentat şi foarte sensibil, capabil să 
combine duritatea şi vulnerabilitatea lui Ben. Cu Leigh a fost o 
situaţie oarecum diferită, pentru că am avut încă de la bun 
început o imagine clară a ei în minte. Gândiţi-vă - e brunetă, 
frumoasă, cântăreaţă, galeză... pentru mine, Catherine Zeta- 
Jones e Leigh Llewellyn. 


Î: Atunci când creați personaje şi intrigi, aduceți în prim- 
plan experienţe proprii, cu familia şi prietenii? 

R: Sper din tot sufletul ca niciunul dintre ei să nu se 
recunoască în personaje precum Jack Glass sau Werner Kroll! 
Serios vorbind, nu am folosit niciodată în mod conştient pe 
nimeni cunoscut pentru a mă ajuta să-mi construiesc 
personajul. Nu am intenţia de a mă uita la oameni şi a mă 

358 


LU 


gândi: „Hei, pot să te pun în povestirea mea.” Inevitabil, 
foloseşti lucruri din propria experienţă de viaţă până la un 
anumit nivel - de exemplu, se întâmplă ca Ben să fi absolvit 
acelaşi colegiu ca şi mine - dar cred că în general propria 
mea experienţă de viaţă are o influenţă limitată. Lucrez foarte 
mult cu imaginaţia. 


Î: Ce scriitori admirati în mod special? Ce fel de cărţi v- 
au inspirat? 

R: Îmi plac foarte mult scriitorii de thrillere, precum John 
Grisham, Lee Child şi Stephen Hunter. Totuşi, probabil că sunt 
influenţat şi inspirat mai mult de filme decât de alte cărţi. 
Sunt încântat că atât de mulţi cititori au spus despre cărţile 
cu Ben Hope că au un stil foarte cinematic şi că pot vedea cu 
adevărat imaginile derulându-se în timp ce citesc. Poate că 
aşa se manifestă dragostea mea pentru filme, cine poate şti? 


Î: Care este rutina dumneavoastră zilnică de scris? 

R: Nu există o zi de scris tipică. De obicei am observat 
că izbutesc să fac treaba cea mai bună dimineaţa, deşi mă 
trezesc de multe ori în toiul nopţii lucrând şi mergându-mi de 
minune. Unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de 
scris este acela că-ţi poţi modela orele de lucru în funcţie de 
alte întâmplări care se petrec în viaţa ta. Când vremea e 
bună, îmi place să stau afară, bucurându-mă de peisajul de 
ţară împreună cu tovarăşa mea de viaţă şi cu câinii noştri. 
Sunt de asemenea un pasionat trăgător cu arcul şi mi-am 
transformat unul dintre hambare într-un teren închis de 
trageri. De fiecare dată când mă împotmolesc cu scrisul, pot 
să merg acolo şi să exersez puţin. E foarte relaxant şi în plus 
ajută imaginaţia să curgă nestingherită. 


Î: Ati avut o viaţă destul de bogată şi interesantă, cu 
ocupații diverse precum instructor de arme de foc şi muzician 
profesionist. A fost vreo slujbă care a rămas în picioare în 
mod special? Şi dacă nu deveneați scriitor, ce v-ar fi plăcut 
cel mai mult să faceți acum? 

R: Cea mai nebunească parte a vieţii mele au fost cei 
cinci ani petrecuţi ca pianist într-o trupă profesionistă 


359 


irlandeză aflată mereu în turneu. Unul dintre lucrurile plăcute 
pe care mi le-a lăsat moştenire acea perioadă e faptul că vă 
pot spune unde să găsiţi cea mai bună halbă de Guinness din 
Marea Britanie! Cât despre ce mi-ar plăcea să fac cel mai 
mult acum, dacă nu aş fi scriitor, am un mare interes pentru 
astronomie şi, de fapt, am şi început un program de studii în 
acest domeniu, ceea ce ar trebui pus ca prioritatea numărul 
doi, datorită romanelor cu Ben Hope. Prin urmare, într-un 
univers paralel, bănuiesc că asta e una din direcţiile de 
carieră pe care le-aş fi urmat. Un alt subiect de interes major 
pentru mine este arhitectura. Mi-ar fi plăcut foarte mult să pot 
să proiectez şi să trăiesc într-o casă precum cea pe care am 
construit-o pentru personajul meu, Philippe Aragon, din 
Conspirația Mozart. Am o bucată de teren cu pădure în vestul 
Ţării Galilor şi mă gândesc mereu la tipul de clădire ecologică 
ingenioasă care poate fi armonizată cu peisajul sălbatic din 
jur. 


Î: Dacă v-ati putea întoarce într-o perioadă anume din 
istorie, care ar fi aceea şi de ce? 

R: Probabil că nu există o perioadă în istorie la care mi- 
ar plăcea să mă întorc pentru un timp mai lung! Totuşi, dacă 
aş putea reveni în prezent, există câteva epoci istorice cărora 
mi-ar plăcea să le fac scurte vizite, ca să aflu răspunsurile la 
câteva dintre marile mistere ale lumii. Unul dintre acestea ar 
fi, desigur, ceea ce i s-a întâmplat cu adevărat lui Wolfgang 
Amadeus Mozart! Altul ar fi Egiptul antic, care este cu 
adevărat o parte fascinantă a istoriei. Ar fi iarăşi interesant să 
am puterea să mă întorc în timp şi să discut cu filozofi precum 
Spinoza, să vorbesc cu Isaac Newton despre astronomie sau 
să petrec puţin timp cu oameni de ştiinţă precum Giordano 
Bruno, înainte ca Inchiziția să-l ardă pe bietul om pe rug. 


Î: Care este viitorul dumneavoastră proiect? 

R: Următoarea carte Ben Hope, bineînţeles! Nu vă pot 
spune prea multe despre asta încă, dar cred că cititorii cărora 
le-a plăcut Conspirația Mozart, o vor îndrăgi şi pe aceasta... 


360 


Scott Mariani s-a născut în 
Scoţia şi a studiat limbi 
moderne la Universitatea din 
Oxford. Inainte de a deveni 
scriitor profesionist, a trăit 
câţiva ani în ltalia şi Franţa, 
a fost translator, muzician, 
instructor de arme de foc şi 


jurnalist şi a ţinut pagina de thriller în Writing Magazine. Este 
membru al International Thriller Writers (ITW), din care fac 


parte nume mari ale thrillerului 


internaţional. A debutat cu 


volumul de nonficţiune How To Write a Thriller (2007). 


361 


De acelaşi autor, în seria BENEDICT HOPE a apărut 
Manuscrisul lui Fulcanelli 


362 


LEIGH LLEWELLYN, 

frumoasa cântăreață de operă, îl angajează pe Ben 
Hope, iubitul său din tinereţe, să cerceteze decesul sus- 
pect al fratelui ei. Potrivit versiunii oficiale, Oliver a 
murit într-un accident tragic în timp ce investiga mis- 
terul morții lui Mozart. Dar probele spun altceva. 


CERCETĂRILE LUI OLIVER ARATĂ CĂ MOZART, 
francmason de frunte, a fost ucis de o grupare obscură 
din interiorul societății secrete. Singurele indicii sunt 
ascunse într-o scrisoare veche, semnată de legendarul 
compozitor. 


CÂND BEN ȘI LEIGH... 

găsesc înregistrarea video a unui sacrificiu ritualic, 
realizează că presupusa sectă există și este încă activă. 
Și, mai ales, membrii ei nu se dau în lături de la nimic 
pentru a-și păzi secretul. 


DE LA TURNURILE DIN OXFORD... 

până la canalele labirintice ale Veneţiei, de la arhitec- 
tura maiestuoasă a Vienei până la munții sloveni 
acoperiți de zăpadă, Ben și Leigh trebuie să lase trecutul 
în urmă și să parcurgă întregul bătrân continent pentru 
a afla adevărul din spatele CONSPIRAȚIEI MOZART. 


ISBN 97R-606-579-144-2 
| | 
IMI 

9 g & 6S 71442 


N www.nemira.ro 
www.suspans.ro